Barry Eisler — [John Rain] 10 Pactul asasinilor

BARRY EISLER 


Seria: John Rain #10 


PACTUL ASASINILOR 


Original: The Killer Collective: John Rain 410 (2019) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


Lunile și zilele sunt călători prin eternitate. 


Basho 


VP-3 


PROLOG 


Arrington fuma pe întuneric. Fumatul însemna mult, nu numai 
pentru plăcerea sa intrinsecă, ci și pentru că bărbatul știa foarte 
bine ce efect avea asupra sa. Acceptarea riscurilor inerente 
implicate, preţul plăcerii, ridica nivelul fumatului, de la un 
simplu răsfăț, la ceva mai asemănător unei pasiuni. La urma 
urmelor, trebuie să iubești cu adevărat ceva - trebuie să i te fi 
dedicat - ca să fii de acord să i te sacrifici. 

Totuși el n-o făcea mereu. Nu urmărise niciodată ca fumatul 
să devină un reflex sau o rutină, ci mai degrabă să aibă un 
impact. Să marcheze un moment anume. Să însemne ceva 
special, ba chiar ceva extrem. 

lar în seara asta erau întrunite toate cerințele respective. 

Din unele puncte de vedere, ceea ce tocmai aflase sfida 
rațiunea. Cum s-ar fi putut ca un lucru atât de groaznic să 
conţină în același timp ceva atât de incredibil de bun? Arrington 
mai simţise o dinamică similară doar o singură dată până atunci: 
pe 11 septembrie 2001, când la CIA sosise știrea atacării 
Pentagonului, iar primul lui gând fusese „Kelly e acolo”. Kelly, 
care cu numai o lună în urmă îl anunţase că voia să divorțeze și 
că spera din toată inima s-o poată face amiabil, cu drepturi 
corespunzătoare de vizitare, pentru ca el să poată continua să 
fie un tată pentru cele două fetițe ale lor, fără alt sprijin 
financiar decât cel pe care l-ar fi impus oricum legea. 

Și apoi ea dispăruse. Murise. In locul unui om divorțat, trist și 
împovărat de pensia alimentară, Arrington devenise brusc 
văduvul unei martire din Departamentul Apărării, sanctificată 
prin moartea ei, și beneficiase de o poliţă de asigurare de viaţă 
de ordinul sutelor de mii de dolari, la care se adăuga milionul de 
dolari de la Fondul de Compensare a Victimelor din 11 
septembrie. Era bogat, în loc să fie sărac. Era omagiat, în loc să 
fie disprețuit. 

Acesta era micul secret murdar al lui 11 septembrie, gândi el. 
Nu teoriile  conspiraţiilor - acuzații despre cunoașterea 
anterioară a evenimentelor, despre demolare controlată și 
acţiuni din interior. Adevăratul secret era că, în pierderea 


VP -4 


generală, existaseră și câștigători. La urma urmelor, statistica 
afirma că jumătate dintre căsătorii se terminau prin divorţ. lar 
divorțul era chimioterapia căsătoriei, ceva atât de scump și de 
toxic, încât doar cuplurile disperate recurgeau la el ca 
tratament. Și dacă jumătate dintre căsătorii erau atât de 
canceroase încât să justifice un tratament echivalent 
chimioterapiei, ce spunea asta despre restul? Câţi nedivorțațţi 
învăţaseră pur și simplu să trăiască cu boala, deoarece 
tratamentul părea chiar mai rău decât ea? 

lar toate combinaţiile acelea nefericite, răul și mai răul, 
luaseră sfârșit în dimineaţa aceea. Văduvele și văduvii fuseseră 
sanctificaţi de naţiune și acoperiţi cu cash. 

Arrington simţise imediat similitudinea cu ziua de azi, totuși 
ramificațiile complete erau atât de vaste, încât avea nevoie de 
acest moment în livingul casei sale, cu luminile stinse, cu 
firicelele de fum de tutun ridicându-se șerpuit pe lângă degetele 
lui și cu nicotină ascuţindu-i focusarea, pentru a încerca să 
înţeleagă pe deplin. 

Iniţial, el crezuse că va fi pur și simplu un alt scandal pentru 
Serviciul Secret. Nu-i păsa de așa ceva, dincolo de valoarea 
politică pe care credea că ar putea s-o extragă. Apoi avusese o 
intuiție. Cu bătaie lungă, așa o considerase. Dar se dovedise că 
avusese dreptate. Ba chiar în mod spectaculos. 

Pe de o parte, totul îi confirma temerile cele mai profunde. 
Temerile despre care psihiatrii CIA se pronunţaseră ca fiind 
„exagerate” - ca și cum ei ar fi avut vreo bază pentru a opina 
despre geopolitică. Temerile pentru care știa că râdeau de el pe 
la spate colegii lui mulțumiți de sine. Cele pe care ei le 
folosiseră pentru a-i deraia cariera. 

Dar pe de altă parte... nu fusese oare descoperit exact de 
persoana cuvenită? Cine altul ar fi știut cum să-l utilizeze pentru 
a proteja ţara? Cine altul ar fi avut voinţa și intuiţia care le 
lipsiseră tuturor celor care  râseseră de Arrington, îl 
marginalizaseră și, în cele din urmă, îl aruncaseră peste bord? 

Pentru a proceda corect erau necesare unele decizii... dificile. 
Dar când era în joc sănătatea unei păduri, nu-ţi puteai permite 
să te concentrezi asupra câte unui copac. Ba chiar, pentru a 
proteja pădurea, uneori trebuiau construite bariere antiincendiu 
și unii arbori trebuiau îndepărtați. 


VP-5 


Primul pas avea să fie cel mai puţin plăcut. Trebuiau eliminate 
riscuri de securitate. Trebuia protejată integritatea informaţiilor. 
Prea mulţi oameni știau și problema avea să se înrăutăţească 
dacă el ar aștepta mai mult. De fapt, în numai câteva zile, dacă 
nu chiar mai devreme, s-ar fi putut deja să fie prea târziu. 

În mod clar, nimic din toate astea nu putea fi întreprins din 
interiorul guvernului. Pentru că problema era exact guvernul, 
care fusese deja infiltrat, așa cum Arrington suspectase mereu. 
Surprinzător era doar faptul că boala era chiar mai avansată și 
mai răspândită decât își imaginase. Totuși el știa cu exactitate 
cum să se asigure că problemele vor fi atacate așa cum trebuia. 
De către o forţă externă. Un fel de... supliment de vitamine 
pentru sistemul imunitar al corpului politic. 

Stinse ţigara, strivind-o în scrumieră, și închise ochii, simțind 
că inima îi bătea la fel de puternic ca la prima lui săritură cu 
parașuta. Ceea ce, desigur, era logic. Pentru că mizele erau 
foarte mari, pentru că marjele de eroare erau foarte reduse. 
Însă el avea s-o facă. Avea s-o ducă până la capăt. Și ei aveau 
să vadă. Ei toți aveau să vadă. 

Luă telefonul și făcu apelul care avea să pună totul în 
mișcare. 


VP-6 


PARTEA | 


Capitolul 1 


RAIN 


Le-am spus „nu”. Dar aș fi putut la fel de bine să le spun „da”. 
Afacerea asasinatelor are propria sa atracţie gravitaţională și, 
dacă te apropii prea mult sau dacă rămâi prea mult în preajma 
ei, nu te vei elibera niciodată. 

Sau poate că-i doar mai confortabil să dăm vina pe 
circumstanţe, ori pe soartă, ori pe un alt factor exterior, pentru 
rezultate care, de fapt, au fost declanșate de noi înșine. La urma 
urmelor, aș fi putut închide site-ul securizat. Aș fi putut reteza 
conexiunea aceea. Aș fi putut rătăci prin lume aidoma lui Bash5, 
fără legături, fără pripoane, distant și intangibil ca unul dintre 
norii solitari ce l-au inspirat pe poetul din secolul al XVII-lea în 
peregrinările lui neîncetate. 

Dar n-am făcut-o. 

Ei l-au folosit pe Larison pentru contactul iniţial. Larison, unul 
dintre bărbaţii cei mai periculoși și mai imprevizibili pe care i-am 
cunoscut vreodată. Și care, după ce colaboraserăm în 
detașamentul înfiinţat pentru a pune capăt unei suite de atacuri 
sub steag fals concepute pentru a instiga o lovitură de stat în 
Statele Unite, era unul dintre cei foarte puţini în care aveam 
încredere. 

Eu locuiam în Kamakura, renunțând în cele din urmă la Tokio. 
După ce primisem o avere neașteptată de diamante brute în 
urma jobului cu Larison și detașamentul, cumpărasem o 
proprietate - un teren pe un deal, cu vedere spre golful Sagami, 
obţinut printr-o succesiune complicată de intermediari și o 
mulţime de bani spălați. Prin alţi intermediari și cu cheltuieli 
încă și mai mari, angajasem un specialist în asemenea chestiuni, 
un bărbat pe nume Takishita, care-mi găsise o minka, o casă a 
unei ferme tradiționale japoneze, abandonată în provincia Gifu, 
în zona zăpezilor cunoscută uneori ca „Alpii japonezi”. Takishita 

VP - 7 


cumpărase în numele meu casa veche de trei sute de ani, pe 
care o demontase și o adusese pe terenul meu din Kamakura, 
unde o reasamblase, dotând-o cu curent electric, instalaţii 
sanitare, ferestre mari și alte elemente de confort modern, dar 
păstrându-i frumuseţea originală, ba chiar sporindu-i-o în toate 
aspectele semnificative. Crease până și o modestă, dar 
frumoasă karesansui - o grădină de pietre tradiţională - în faţa 
ferestrei livingului, care avea să capete nuanțe diferite la fiecare 
schimbare de anotimp: culorile toamnei, zăpada iernii, ploile 
primăverii, soarele verii. 

Munca a durat mai bine de trei ani, dar nu mă grăbeam. Mi- 
am spus că pentru o casă merita să aștept și merita să iasă 
bine. Dar când proiectul s-a încheiat în cele din urmă, am 
redevenit frământat și am înțeles că minka avusese mai 
degrabă scopul de a mă ţine ocupat, decât de a-mi oferi un loc 
unde să trăiesc. Stăteam pe o pernă lângă /rori, vatra deschisă 
din mijlocul livingului, și citeam memoriile de călătorie ale lui 
Basho, Oku no Hosomichi - Drumul îngust spre interior - în 
japoneză și în engleză, corectând ocazional câte un rând din 
traducere care mi se părea lipsit de eleganţă și simţindu-mă ca 
un falsificator abil. Întotdeauna faptul că eram pe jumătate 
japonez și pe jumătate american însemnase că nu eram niciuna, 
nici alta, și niciun fel de iscusință - în judo, în vorbirea celor 
două limbi sau în cunoașterea culturii - nu avea să schimbe 
adevărul respectiv. 

După ce distragerile proiectului au rămas în urmă, am înţeles 
că edificarea unui lucru valoros era o modalitate de sublimare, 
de suprimare a suferinței legate de faptul că distrusesem relaţia 
cu Delilah - un act bizar de autosabotare, ţinând seama de toate 
forţele ce încercaseră până atunci să ne despartă și dăduseră 
greș. În fiecare zi, doream să iau legătura cu ea. În fiecare zi, 
știam că ar fi trebuit s-o fac. Și în fiecare zi... n-o făceam. Minka 
mea era minunată, dar începeam s-o simt mai degrabă ca pe o 
fortăreață decât ca pe un cămin. O fortăreață de solitudine. 

De aceea, tentativa de contactare a lui Larison a venit ca o 
ușurare. Ar fi trebuit s-o privesc mai degrabă ca pe un 
avertisment. 

Utilizând un telefon criptat prin satelit, am apelat numărul pe 
care el îl postase pe site-ul meu securizat. Bineînţeles, faptul în 
sine că păstrasem telefonul acela, care nu putea fi urmărit, 


VP-8 


contrazicea noțiunea mea de „retragere”. Dar oamenii remarcă 
rareori ceea ce preferă să nu vadă. 

Mi-a răspuns după primul ţărâit și i-am recunoscut imediat 
șoapta răgușită. 

— Tocmai m-ai ajutat să câștig un pariu cu mine însumi. 

Am bănuit că era doar o glumă, totuși nu mi-a plăcut. În 
domeniul meu de activitate, predictibilitatea înseamnă că te 
găsești la un pas de moarte. 

Dar, desigur, eu nu eram în activitate. Eu mă retrăsesem. 

— Ce vrei să spui? 

— Am pus pariu că n-ai închis site-ul. Și că-l mai verifici 
ocazional. 

— Ar fi trebuit să-mi doresc să pierzi pariul? 

— Mă-ndoiesc. Ai păstrat site-ul, pentru că-i mai bine să știi 
dacă cineva te caută, decât să-l silești să dea de tine în alt fel. 
Am pus pariu că ești inteligent. 

Mi-a plăcut explicaţia lui mai mult decât ceea ce începusem 
să suspectez eu - că poate doream să fiu găsit. 

— Cum o mai duci? am întrebat, surprins și în același timp 
ușor stânjenit de încântarea pe care o simțeam vorbind cu el. 
Dormi bine noaptea? 

Cândva, în Viena, Larison îmi spusese că era chinuit de 
coşmaruri. Insă nu voia să vorbească niciodată despre ceea ce 
făcuse în Forţele pentru Operaţiuni Speciale pentru a-i cauza 
asemenea vise. 

— Uneori, mi-a răspuns el. N-o să fie niciodată foarte bine. 
Dar... uneori e mai bine. Și tu? 

— M-am retras. 

A râs și am simţit o undă de iritare. 

— Ce-i atât de amuzant? 

— Hei, nu pe mine trebuie să mă convingi! Se pare că Hort 
are pe cineva căruia îi trebuie serviciile tale. 

„Serviciile” pentru care devenisem cunoscut erau joburi ce 
necesitau aparenţa unor cauze naturale. Poţi angaja pe oricine 
când un glonţ, un cuţit sau o bombă pot rezolva treaba, dar 
când nu trebuie sub nicio formă să pară acţiunea unui asasin, 
atunci eram practic stăpânul pieţei. 

— Horton? am repetat. Eram aproape convins că l-ai lichidat 
până acum. 


VP-9 


Într-un trecut îndepărtat, colonelul Scott „Hort” Horton fusese 
o legendă în Operațiunile Speciale. El mă contactase pentru a 
conduce detașamentul în care îl întâlnisem pe Larison. Insă 
nesfârșitele lui manipulări și înșelăciuni îi aduseseră mulți 
dușmani, printre care Larison ocupa o poziție centrală. 

— Incă s-ar mai putea s-o fac. Imi place totuși să mi-l 
imaginez fumând un trabuc după cină pe veranda căbănuţei lui 
de lângă Lynchburg, întrebându-se de fiecare dată dacă aceasta 
va fi noaptea în care mă voi furișa din păduri și-i voi veni de hac. 

— Și de aceea a apelat el la tine, ca modalitate de a-și ţine 
dușmanii aproape? 

— Este o posibilitate, sigur că da. 

— Și care sunt celelalte? A ieșit la pensie, nu? 

Larison a râs. 

— Da, exact ca tine. 

Nu am comentat. Indiferent dacă avea sau nu dreptate în 
privinţa mea, înţelesul era destul de clar. Poate că Horton lipsise 
de pe scenă, dar acum căuta un mod prin care să revină. 

— Bine, am spus. Dacă Horton este intermediarul, cine-i 
clientul? 

— Și eu am pus aceeași întrebare, dar Hort n-a vrut să-mi 
spună. A zis că-i doar pentru urechile tale. Dar dacă vrei să- 
mpărtășești ce afli, sunt un ascultător bun. 

Nu am zis nimic. Simularea reticentei era un obicei vechi și 
poate că ar fi trebuit să mă alarmeze ușurința cu care am 
revenit la el, însă principalul lucru pe care l-am observat a fost 
că mi se părea la fel de confortabil ca o a doua piele. 

Sau chiar ca o primă piele. 

— Nu i-am spus că știu cum să iau legătura cu tine, a 
continuat Larison după o clipă, deși eram destul de sigur în 
privinţa asta. Oricum, eu nu știu unde te afli. Nu puteam spune 
nimănui, chiar dacă aș fi vrut sau dacă ar fi încercat să mă 
silească. Ești în siguranţă. Tot retras, dacă asta dorești. 

Nici de data aceasta n-am spus nimic, iar după altă pauză, el 
a urmat: 

— Dar știi și tu cum merg lucrurile. Dacă n-o să-l suni pe Hort, 
el o să caute alt mod de a ajunge la tine. Și poate că următorul 
mod pe care-l va găsi nu va fi la fel de prietenos ca mine. 


VP - 10 


Capitolul 2 


LIVIA 


— Se pare c-ai avut dreptate cu Malaysia, zise Trahan în loc 
de salut. Cred că l-am găsit. 

Livia simţi că inima îi tresaltă după o doză de adrenalină la 
auzul știrii. Încuie ușa în urma ei și merse pe coridor spre 
mansarda închiriată de FBI. Afară se lăsase ceața, însă 
încăperea avea ferestre înalte pe trei laturi, cu cărămizi între 
ele, și era bine iluminată chiar și când lămpile erau stinse. 

Trahan stătea la capătul unei mese din lemn, în centrul 
încăperii, și se uita la unul dintre monitoarele aflate în fața lui. 
Livia rămase în capătul opus al mesei lungi, îl privi în tăcere un 
moment, apoi spuse: 

— Kool Kat? 

— Da. Camera foto, cum ai spus tu. Am creat un bot de 
căutare să scotocească în Kuala Lumpur și-n împrejurimi. Am 
găsit doar treisprezece expatriaţi care postau fotografii pe 
rețelele sociale cu metadate D5, la fel ca fotografiile pe care 
Kool Kat le postează pe site. 

Livia îi spusese că aparatul Nikon D5 era prea scump pentru 
majoritatea localnicilor și că ar fi trebuit să se concentreze 
asupra expatriaţilor, mai ales a celor cu joburi în educaţie, 
îngrijirea copiilor și alte profesiuni ce ofereau acces la copii. 
Chiar și un hacker de top trebuia să știe ce anume să caute și 
nimeni nu-i cunoștea pe ciudaţi și pe prădători mai bine ca Livia. 

— Treisprezece? zise ea. Nu poţi reduce mai mult? 

— Am făcut-o deja. Trei au călătorit în săptămâna când Kool 
Kat n-a postat fotografii noi. Doi britanici și un neozeelandez. 
Tocmai ţi-am trimis datele lor - pun prinsoare c-o să te prinzi 
cine-i Kool Kat, doar văzându-le. La fel cum ai știut că 
fotografiile lui erau cu copii malaysieni. Și apropo, cum ai știut? 

La întrebarea aceea se putea răspunde în multe feluri. Livia i- 
ar fi putut spune că în copilăria ei de fetiţă lahu! pe nume 
Labee, în dealurile din provincia thailandeză Chiang Rai, 
devenise expertă în nuanţe care occidentalilor le scăpau de 


l Grup etnic din China și Asia de Sud-Est. (n. red.). 
VP -11 


obicei. Sau că, după ce văzuse nenumărate ore de înregistrări 
cu copii abuzaţi sexual, devenise conștientă de diferențele 
culturale. Copiii din unele culturi ţipau. Alţii erau mai stoici. Ea 
însăși, când fusese vândută în Statele Unite, la vârsta de 
treisprezece ani, trecuse de la o stare la alta, stoică atunci când 
bărbaţii o exploataseră pe ea, ţipând când o făcuseră cu 
surioara ei mai mică, Nason. 

— A fost o intuiţie, răspunse acum, alungând imaginile din 
postările video ale lui Kool Kat. 

Se pricepea să se disocieze de ceea ce se petrecea, ignorând 
teroarea și suferința și concentrându-se asupra graiului în care 
țipau copiii și asupra a ceea ce putea afla din aspectul 
torționarilor lor, în ciuda măștilor pe care le purtau, sau din 
eventualele detalii de pe fundal, care ar fi putut oferi indicii 
despre locul unde se găseau. 

După aceea însă disocierea se dezintegra de fiecare dată. O 
părăsea, lăsând-o să continue ca om cu tot ceea ce văzuse ca 
polițist. 

— Ceea ce polițiștii numesc „intuiţii”, zise Trahan, hackerii 
FBl-ului numesc „recunoașterea tiparelor”. 

Părea ca și cum ar fi încercat să afle ceva. 

— Chiar așa, Terry? 

Bărbatul încuviinţă din cap. 

— Dar pentru ca tiparele să aibă sens, ai nevoie de date. Cu 
cât ai mai multe date, cu atât e mai bine. 

Livia îl privi, nesigură asupra direcţiei în care se îndrepta prin 
comentariul acela. Cu părul șaten lung până pe umeri și barba 
asortată, Trahan degaja un aer atât de placid, încât părea 
permanent drogat. Dar era în mod evident un hacker 
excepţional - Livia văzuse asta cu ochii ei și, în plus, dacă n-ar fi 
fost bun în ceea ce făcea, FBl-ul nu l-ar fi alocat grupului 
operativ comun Child's Play. Ca atare, poate că rețelele de 
computere nu erau singurele pe care se pricepea să le 
examineze. 

Când ea nu răspunse, Trahan zise: 

— Imi pare rău că nu te pot ajuta în privinţa asta. Mă refer la 
fotografii. La videoclipuri. Am încercat, dar... nu mă mai pot uita 
la ele. Nu știu cum poţi tu să te uiţi. 

Deci asta voia să zică. Livia i-ar fi putut spune că nici 
majoritatea polițiștilor nu se puteau uita. Ea nu-i învinovăţea. 


VP - 12 


Oamenii reacţionează diferit faţă de oroare, iar în cazul Liviei 
era obsesia faţă de protecţie. Incercarea permanentă de a o 
salva pe sărmana Nason printr-un înlocuitor. 

Femeia bănuia că șefii poliţiei din Seattle înțelegeau 
psihologia. Livia trimisese după gratii destui violatori pentru ca 
tiparul să fie evident. Șefii nu știau însă - și nu știa nimeni - că 
ea avea nevoie, de asemenea, de răzbunare. In mintea ei, unicul 
lucru mai bun decât un violator trimis la închisoare era un 
violator aflat în cimitir, și începând din urmă cu cincisprezece 
ani, când era încă în liceu, omorâse peste o duzină. 

— Nu-ţi face griji, rosti ea acum. Nici eu nu pot să fac ce faci 
tu. 

— Vreau să zic că nu știu cum poţi să vezi chestiile alea și să 
nu-i omori pur și simplu pe autorii lor. 

O privea cu atenţie și, pentru o clipă, Livia se întrebă dacă nu 
cumva comentariul acela fusese un test. Dar nu, nu era genul 
acela de priviri și, oricum, n-ar fi fost prima dată când ea îi 
surprinsese privirea zăbovind. Trahan încercase, de asemenea, 
să flirteze cu ea de câteva ori și, chiar dacă Livia nu-l încurajase, 
nici n-o deranjase. O tentativă de flirt era lucrul cel mai 
neînsemnat căruia trebuia să-i facă faţă o polițistă asiatică 
atrăgătoare. În plus, Trahan era inofensiv. Un tânăr cu inimă 
bună. Sigur că da, cam sensibil pentru materialele ce ajungeau 
să fie partajate pe o rețea precum Child's Play, dar asta nu 
însemna altceva decât că era uman. 

Și totuși... privirea lui era mai intensă ca de obicei. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea. 

— Obrazul tău, rosti el, mijind ochii. Este... te-a lovit cineva? 

Ea ridică un deget spre vânătaie, de care uitase. 

— Ai putea spune și așa. 

— Vorbești serios? Este... ești bine? 

Livia râse, mișcată fără să vrea de faptul că hackerul 
slăbănog simţea un imbold latent, indiferent cât de prostesc, de 
a o proteja. 

— Predau tehnici de autoapărare pentru femei. Aseară am 
încasat un cot. Nimic important. 

Trahan ridică sprâncenele. 

— O femeie ţi-a făcut asta? 

Dacă altcineva ar fi fost autorul comentariului, Livia s-ar fi 
putut simţi iritată. Poate chiar ar fi vrut să-i dea individului o 


VP - 13 


lecție. Sosit din partea lui Trahan însă, nu putea decât să-i 
stârnească un zâmbet. 

— Nu crezi că o femeie poate lovi cu cotul? Deși, întâmplător, 
lovitura asta a venit de la un bărbat. 

— Ah... Ai zis „tehnici de autoapărare pentru femei”, așa că 
m-am gândit... 

— Un curs de tehnici de autoapărare pentru femei care nu le 
antrenează împotriva bărbaţilor n-ar avea cine știe ce utilitate. 

— Da, ai dreptate... Nu mă gândisem la asta până acum. 

Livia flutură din mână cu un gest de nepăsare. 

— Nu-ţi face griji. Tehnicile de autoapărare pentru femei sunt 
domeniul meu. Computerele sunt domeniul tău. 

— Da, bun... îmi pare rău că nu ţi-am găsit mai multe 
informaţii, răspunse el, părând ușurat să revină pe un teren 
familiar. Cum stăm în privinţa timpului? Spuneai că suntem 
contra-cronometru. 

— Așa este. FBl-ul a acţionat inteligent, nedifuzând știrea 
arestării administratorului, și s-a descurcat excelent simulându-i 
activitatea pe site. Dar până la urmă unul dintre membri va 
observa că ceva nu-i în regulă. lar atunci va posta o avertizare și 
va dispărea, iar peste încă o secundă toţi șobolanii din Child's 
Play se vor topi în beznă. 

— Asta ar fi de tot rahatul. Deocamdată n-avem decât cinci 
nume din o sută șapte membri. 

— Păi, atunci, cu cât găsim mai mulţi înainte să fim 
deconspirațţi, cu atât mai multe arestări vom face imediat după 
aceea. Așa că să nu mai zăbovim! 

Trahan se uită la paharul de carton cu cafea pe care-l ţinea ea 
în mână - Uptown Espresso, aflat la două intersecții depărtare în 
districtul South Lake Union din Seattle. FBl-ul îl instalase pe 
hacker într-o mansardă din cartier fiindcă era rezonabil de 
aproape de sediul poliţiei, însă Trahan era un tip sedentar și 
Livia apreciase că era mai eficient să vină la el aici, decât să 
încerce să aranjeze o întâlnire la sediu. 

Porni spre capătul lui de masă. 

— la, îi zise și-i întinse cafeaua. Cappuccino extra-large. 
Favorita ta. 

El luă paharul și zâmbi. 

— Ca să mă menţii funcţional? 


VP - 14 


Livia i-ar fi putut întoarce surâsul, însă nu dorea ca tânărul să- 
și facă vreo impresie greșită. De aceea reveni în capătul opus al 
mesei, se așeză și deschise laptopul pe care-l folosea când lucra 
în mansardă. 

— Așa ceva, îi răspunse. la să vedem acum ce aflu de la 
expatriații ăia din KL care-ţi plac ţie. 

— Bine. Eu voi urmări o anomalie peste care am dat când 
botul meu căuta metadate despre Kool Kat. 

— O anomalie? zise ea, repetându-i deliberat cuvintele, așa 
cum făcea când interoga un suspect. 

Tehnica funcţiona bine mai ales asociată nevoii tipic 
masculine de a oferi explicaţii femeilor. 

— Mda, încuviinţă Trahan, răspunzând inconștient la tehnica 
respectivă. De obicei, toţi tipii ăștia folosesc criptarea pentru a- 
și masca identitățile, însă recurg în general la software-uri de 
criptare comercială. 

— Criptare comercială? 

— Da, care poate fi cumpărată legal. Un asemenea soft nu-ţi 
poate spune absolut nimic despre utilizator decât că-i atent în 
privinţa securităţii. Însă cel peste care am dat... știu că sună 
cam ciudat, dar cred că-i al meu. 

Asta o luă într-adevăr prin surprindere. 

— Ce vrei să zici? 

— Păi, majoritatea chestiilor pe care le fac în prezent sunt 
contracte de hacking pentru FBI, dar în trecut am lucrat pentru 
fel de fel de agenții. Odată m-a angajat Serviciul Secret ca să 
concep o suită de instrumente de comunicații criptate. Ala a fost 
un proiect chiar cool. 

— Și de pe piaţă nu se poate cumpăra ceva similar? 

Trahan strânse din umeri. 

— Știi cum gândește guvernul - dacă-i disponibil și pentru 
civili, înseamnă că nu poate fi atât de bun ca unul de comandă. 
De-aia aruncă mii de dolari pe cafetiere și pe colaci de WC și pe 
tot felul de prostii. E o nebunie, dar - hei! - pentru contractori ca 
mine e ca și cum ar veni Crăciunul. 

Livia cunoștea într-adevăr mentalitatea. Site-urile ce vindeau 
echipamente pentru poliţie declarau sus și tare că produsele lor 
se adresau doar forțelor de ordine, pentru că știau că 
exclusivitatea percepută de polițiști îi determina pe aceștia să 
se repeadă să cumpere. 


VP -15 


Decise să abandoneze pentru moment discuția despre Kool 
Kat. 

— Deci te-a angajat Serviciul Secret? 

— Da, aveau nevoie de un soft cu care orice agent să poată 
să comunice cu oricare altul, fără să fie vreodată individualizat. 
O aplicaţie care să ofere anonimat. 

— Adică...? 

— Păi, dacă poţi să identifici membrii unei forțe de protecţie și 
pază, în scurt timp poţi să obţii și informaţii despre persoana pe 
care o protejează - informaţii pe baza cărora se poate acţiona. 
Așa că, din punctul ăsta de vedere, protejarea agenţilor este 
aproape la fel de importantă ca protejarea obiectivului în sine. 
Cel puţin online. 

— Și tu zici că ai impresia că un membru din Child's Play 
utilizează aplicaţia pe care ai conceput-o tu pentru Serviciul 
Secret? 

— În mod clar seamănă cu ce am făcut eu, dar nu știu cum ar 
fi putut ajunge în posesia ei unul dintre jegurile astea. 

Livia clătină uluită din cap. Nu era vina lui. Asta nu era lumea 
lui și de aceea ideea lui liniștitoare că toţi violatorii de copii erau 
„jeguri”, o specie străină și separată de restul omenirii, nu 
fusese niciodată contestată. 

— Concluzia logică, rosti ea lent, este că acel membru din 
Child's Play care-ţi utilizează aplicaţia personalizată are o 
legătură cu Serviciul Secret. 

Urmă o tăcere prelungă. Trahan clătină din cap și spuse: 

— Da, dar... 

Ea aşteptă, lăsându-l să treacă prin disonanţa cognitivă. După 
o secundă, tânărul spuse: 

— Însă tipii ăia... cum să zic? trec printr-o tonă de teste 
psihologice. Li se verifică trecutul. Sunt puși la poligraf. Totul! 

— Niciun test nu-i perfect. Și în plus, mă-ndoiesc că vreunul 
dintre testele alea psihologice e conceput pentru a descoperi 
interese sexuale faţă de copii. 

— Probabil, dar... dacă este cineva din Serviciul Secret? 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun - ce se va-ntâmpla? 

Livia simţea că o cuprinde iritarea. 

— Ceea ce se întâmplă cu orice persoană care este arestată 
pentru abuzarea copiilor. Dacă procurorul își face treaba, este 


VP - 16 


condamnată la închisoare și apoi este ţinută departe de copii 
pentru tot restul vieții. 

— Asta înțeleg, însă Serviciul Secret... Când am proiectat 
aplicaţia, am ajuns să-i cunosc pe unii dintre ei. Tipii ăia au o 
aură de mister. Știi ce vreau să spun - spiritul de echipă. Dacă 
un agent ar fi săltat direct din Casa Albă sub acuzația de 
pornografie infantilă, ar însemna pentru ei o mare bilă neagră. 

— Și de ce ar fi asta problema noastră? 

— N-am spus așa ceva. Atâta doar că... 

— N-o să-nțeleg asta niciodată. Pe cuvântul meu! Nu-i pot 
înţelege pe cei cărora le pasă mai mult de protejarea unei 
instituţii decât de protejarea copiilor. 

Trahan se înroși la față. 

— Aici nu ești corectă. Știi bine că mie-mi pasă. Și nici nu- 
ncerc să protejez pe nimeni. Vreau să zic - pe nicio instituţie. Ti- 
am spus doar atât, dacă se dovedește că un agent din Serviciul 
Secret face parte din reţeaua Child's Play, atunci vei avea 
greutăți când vei încerca să obţii un mandat de arestare. Dacă 
nu vrei s-auzi asta, dacă vrei să pretinzi că nu-i adevărat, 
perfect, e treaba ta. 

Livia inspiră prelung, apoi expiră zgomotos, oferindu-și un 
moment ca să se calmeze. Se străduise din răsputeri să-și 
ascundă butoanele, totuși ele erau uneori chiar acolo, la 
suprafaţă, așteptând să fie apăsate. 

— Imi pare rău, rosti ea. Atâta doar că am văzut tiparul ăsta 
de foarte multe ori și mă scoate din minţi. Însă n-ar fi trebuit să 
te bag și pe tine în el. Ai dreptate, n-a fost corect din partea 
mea. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, clătină din cap tânărul. Îmi 
dau seama de ce se poate înţelege așa. Zâmbi. Recunoașterea 
tiparelor nu-i o știință. Trebuie să accepţi și excepții. 

Ea aprobă din cap. 

— Oricum, dacă unul dintre membrii reţelei Child's Play este 
un agent al Serviciului Secret, s-ar putea să fiu nevoită să port 
niște bătălii birocratice. N-ar fi prima dată. Însă deocamdată 
este mult prea devreme s-o spun. Mai întâi trebuie să confirmi 
că aplicaţia pentru anonimat este a ta și apoi trebuie să-l 
demascăm pe cel care o utilizează în Child's Play. 


VP - 17 


După vreo douăzeci de minute, în timp ce Livia examina 
datele, pentru a determina care dintre cei trei expatriaţi din 
Kuala Lumpur își spunea Kool Kat, Trahan rosti: 

— Hopa! Asta-i naşpa. 

Livia se aplecă într-o parte, ca să-l poată vedea în spatele 
monitorului său. Părea pământiu la faţă. 

— E aplicaţia ta? 

El încuviință, fără să-și ia ochii de la ecran. 

— Da. 

Femeia nu-i înțelegea tulburarea. Probabil că-i idolatrizase cu 
adevărat pe agenţii pe care-i cunoscuse în timpul cât dezvoltase 
aplicația. 

— Bine, zise ea. Deci este ceea ce ai bănuit. Avem un agent al 
Serviciului Secret suspectat că ar fi membru al rețelei Child's 
Play. 

Trahan o privi și clătină lent din cap. 

— Nu, rosti el. Avem șase. 


Capitolul 3 


RAIN 


Am așteptat o zi înainte de a-i telefona lui Horton. Mi-am spus 
că procedam așa pentru că nu mă hotărâsem. Dar știam că nu 
făceam altceva decât să simulez reticenţa, ca de obicei. 

Am decis să fiu concis. Fostul colonel și cu mine nu ne 
despărțiserăm tocmai prieteni, iar dacă aș fi fost exagerat de 
nerăbdător, el ar fi recunoscut comportamentul ca pe o 
încercare de a-i adormi bănuielile, ceea ce ar fi fost 
contraproductiv. 

— Am înţeles că vrei să vorbești cu mine, am spus, în loc de 
salut. 

— Mă bucur că m-ai sunat, mi-a răspuns, cu inconfundabila lui 
voce de bariton din delta Mississippi. Ce mai faci? 

Căldura din tonul lui m-a surprins și m-am întrebat dacă nu 
cumva Horton era cel care încerca să-mi adoarmă bănuielile. 

— Nu mă plâng. Îmi savurez retragerea. Și tu? 


VP-18 


— Cred că tot așa. Nu-mi dădusem seama cât de mult 
ajunsesem să urăsc Washingtonul, până nu m-am retras și m- 
am mutat în locuinţa mea de la ţară. 

— Locul ăla din Virginia de care aminteai - Lynchburg, nu? 

El îmi povestise odată despre Virginia, dar nimic specific. Mă 
îndoiam totuși că ar fi fost surprins dacă eu aș fi știut mai multe 
- sau, mai probabil, Larison. 

— Pe aproape, mi-a răspuns. Mai precis, e la nord de 
Lynchburg. O așezare micuță - Coleman Falls. În zilele de luni 
lucrez în departamentul de pompieri voluntari, iar în weekenduri 
merg la pescuit pe râul James. Locuiesc într-o cabană de pe 
Cove Creek Farm Road, cu un drum de acces lung, cu pietriș, 
înconjurată de păduri, cu o verandă minunată în spate, unde 
seara îmi place să mă bucur de un whisky și, uneori, de un 
trabuc. 

Nu era pentru prima dată, însă a trebuit să-l admir. Practic mă 
provoca. 

Pe de altă parte, dacă Larison dorea cu adevărat să-l omoare, 
probabil că Horton n-ar fi putut face mare lucru pentru a-l opri. 
Așa că putea foarte bine să se bucure de pescuit și de 
voluntariat până în ziua aceea fatală, și să nu ne ofere nicio 
satisfacție. 

— Sună frumos, am comentat. Nu fumez, dar se știe că din 
când în când îmi place să savurez un whisky bun. 

— Ar trebui să vii în vizită. Am un Glenlivet din 1981 pe care 
nu l-am deschis încă. Tot aștept o ocazie specială. 

— O să te anunţ dacă ajung prin părțile alea. 

A urmat o pauză, în care părea că-mi examinează înțelesul 
cuvintelor. 

— Mi-ar face plăcere. Știu că am avut unele deosebiri de 
păreri. 

Era un fel de a descrie lucrurile, totuși în clipa asta probabil că 
era mai bine să spunem mai puţine. 

— Oricum, înţeleg că știi pe cineva care ar dori să mă ocup de 
un job pentru el. 

— Corect. 

— Ştii în ce constă jobul? 

— N-am întrebat. 

— Bine. Cine-i persoana? 


VP-19 


— În afară de a-ţi confirma că-i foarte serioasă, nu-ţi pot 
spune altceva. O să-ţi dau un număr de telefon. Dacă ești 
interesat, poţi să suni. 

Am căzut pe gânduri, apoi am spus: 

— De ce? 

— De ce... ce anume? 

— Parcă ziceai că te-ai retras. 

— Parcă și tu spuneai același lucru. 

— Așa-i. 

— Atunci de ce stai de vorbă cu mine? 

N-am răspuns, iar după câteva secunde el a rostit: 

— Vino să mă vizitezi cândva. Ne putem bucura de Glenlivetul 
ăla, comparând experienţele despre satisfacțiile retragerii. 


Capitolul 4 


LIVIA 


Livia petrecu următoarele zile cu cazurile ei obișnuite. Depuse 
mărturie într-un proces de violență conjugală. Examină 
înregistrările unei videocamere de supraveghere asociate unui 
voyeur din Ballard. Stătu de vorbă cu victima unui atac sexual - 
o femeie care făcea jogging dimineaţa în Discovery Park, un caz 
îngrijorător de similar celui din Lincoln Park, petrecut cu o 
săptămână în urmă. Ambele femei purtaseră căști - unul dintre 
multele lucruri despre care Livia le avertizase pe elevele ei de la 
cursul de autoapărare să nu-l facă niciodată, deoarece dovedea 
atât că nu auzi, cât și că ești prea naivă ca să știi asta, ceea ce 
era ca un far pentru prădători. Ambele femei fuseseră atacate 
din spate, înainte de a fi fost măcar conștiente că cineva se afla 
în apropierea lor. În ambele cazuri, li se pusese un cuţit sub 
bărbie; existase aceeași ameninţare șoptită - „Dacă te clintești 
sau ţipi, îţi tai beregata”; brațele le fuseseră legate la spate cu 
coliere din plastic; pantalonii pentru alergare fuseseră tăiaţi; și 
agresiunea se terminase în câteva minute. Prima victimă nu 
văzuse nimic. A doua avusese prezenţa de spirit să se uite 
înapoi când atacatorul coborâse de pe ea, însă bărbatul purta de 


VP - 20 


asemenea echipament de jogging și ea nu izbutise să-i vadă 
chipul. 

Al doilea atac confirmase ceea ce Livia suspectase de la 
primul: acesta nu era un violator începător. Bărbatul acesta 
petrecuse timp îndelungat șlefuindu-și metoda, renunțând la 
ceea ce nu funcţionase, îmbunătăţindu-și eficienţa, exersând 
până la profesionalism. Pantalonii victimelor, de exemplu - 
tăieturile arătau că nu se folosise un cuţit, ci o foarfecă. Probabil 
EMT, dintre cele de înaltă calitate, utilizate de paramedici în 
cazul unor traumatisme. Livia nu avea de unde să știe, 
bineînţeles, totuși își putea imagina că bărbatul tăiase iniţial 
hainele unei victime cu cuțitul, după care, constatând că 
necesita prea mult efort și timp, trecuse la foarfeci. Işi 
perfecţionase trusa de violator. Își fetișiza instrumentele și-și 
rafina tacticile. 

Mai presus de orice, planifica meticulos, pentru a se asigura 
că-și va putea satisface hobby-ul mult, mult timp. 

lar toate astea însemnau aproape cu certitudine că Livia avea 
de-a face cu cineva sosit recent în Seattle, după ce decisese că 
era prea periculos să-și continue hobby-ul în alt loc. Teoretic, 
baza de date ViCAP - Violent Criminal Apprehension Program?, 
din cadrul FBl-ului - ar fi oferit o modalitate eficientă pentru a 
descoperi delicte din afara orașului Seattle care să fi fost 
similare cu cele două atacuri din parcuri. Practic însă, polițiștii 
locali suprasolicitaţi nu erau nici pe departe atât de conștiincioși 
pe cât ar fi trebuit când aveau de introdus informaţii în baza de 
date. Și chiar dacă își făceau timp să le introducă, nu includeau 
întotdeauna detaliile relevante. 

De exemplu, ambele atacuri avuseseră loc în condiţii de 
ploaie. In Seattle, ar fi putut fi o coincidenţă, totuși ploaia 
înăbușea zgomotele, distrugea dovezile și reducea numărul 
practicanţilor de jogging, aducându-i la un raport mai convenabil 
între victime și martori. Și oferea un mediu firesc în care un 
bărbat să poarte integral haine din plastic sau echipament de 
alergător Gore-Tex, vestimentaţie care ar fi îngreunat recoltarea 
ADN-ului și ar fi sporit dificultatea identificării de către martori. 
Intrebarea era dacă un poliţist care introducea date în ViCAP s- 
ar fi gândit să menţioneze și vremea. 


2 Programul de arestări pentru acte criminale comise cu violenţă. (n. trad.). 
VP -21 


Livia avu însă noroc și ViCAP îi oferi o pistă solidă: un atac în 
Bridgeport, statul Connecticut, cu opt luni în urmă. Același profil 
de victimă: o alergătoare matinală. Aceeași metodă de operare: 
atacul fulgerător din spate, cuțitul, legarea încheieturilor cu 
coliere din plastic, eficiența exersată. Nicio menționare a 
instrumentului probabil cu care se tăiaseră hainele, dar plouase, 
ceea ce-i confirmă Liviei ipoteza că bărbatul opera în condiţii 
alese deliberat, iar ploaia nu era o simplă coincidenţă. Și decorul 
era similar - un loc numit Seaside Park, popular printre 
alergători și situat pe apă, de data asta pe Long Island Sound. 
Livia avea convingerea că în trecut existaseră și alte atacuri, tot 
așa cum era sigură că vor mai fi și în viitor, dacă bărbatul acesta 
nu era oprit. 

Işi scoase din minte Child's Play, știind că, cel puţin pentru 
moment, Trahan se ocupa de caz și că mai aveau să treacă vreo 
câteva luni până la arestările pe care le-ar fi putut ea face 
asociate site-ului. Rămase la birou, consultând toate bazele de 
date locale pe care le putea accesa și telefonând la 
departamente de poliţie de pe toată coasta Connecticutului. Nu 
găsi totuși nimic. 

Deja, două atacuri. Bănuia că avea să mai fie unul - probabil 
la ploaia următoare, ceea ce în Seattle însemna în curând -, 
după care violatorul avea să se mute pe alte terenuri de 
vânătoare, unde era posibil ca ea să-l piardă pentru totdeauna. 

Nu voia să îngăduie să se întâmple așa ceva. Într-un fel sau 
altul, avea să-l oprească aici. 


Capitolul 5 


RAIN 


Am telefonat la numărul pe care mi-l dăduse Horton. Mi-a 
răspuns un bărbat care vorbea în engleză americană, dar fără 
accent identificabil. 

— A durat ceva, a zis el. Acum dispunem de o zi mai puţin 
decât am fi dispus în alte circumstanţe. 

l-am remarcat preţiozitatea termenilor - „dispunem” și „alte 
circumstanţe”, când putea să fi spus simplu „avem” și „altfel”. 


VP - 22 


lar glasul era ferm, doar cu un blând reproș în ton. Putea fi un 
ofițer obișnuit să se adreseze subalternilor. Pe când fusesem 
tânăr și cumva necugetat, genul acesta de discurs autoritar mi- 
ar fi trezit instantaneu instinctul de revoltă. Dar dacă trăieşti 
destul de mult, capeţi altă perspectivă și poate chiar și o măsură 
de autocontrol. De aceea, în loc să devin iritat, am răspuns pe 
un ton plictisit: 

— Ai folosit cumva pluralul maiestăţii? Pentru că restricţiile 
tale temporale nu au nicio legătură cu mine. 

— Atunci de ce mi-ai telefonat? 

Poate pentru că Horton mă provocase cu ceva similar și poate 
pentru că întrebarea nu era chiar lipsită de merit, am simţit că 
încep să mă enervez. 

— Ca să te aud, am replicat. lar pentru cineva care afirmă că 
este îngrijorat de problema timpului, în niciun caz nu pari grăbit 
să ajungi la subiect. 

M-am felicitat că dovedisem înțelepciune și reținere tactică, 
fiindcă nu încheiasem fraza cu „dobitocule”. 

A urmat o pauză, timp în care probabil că el și-a reglat 
abordarea. Apoi a spus: 

— Trei joburi, toate necesitând atenţie imediată, toate 
trebuind să pară decese din cauze naturale. Dacă informaţiile 
mele sunt corecte, este genul de activitate în care excelezi. 

Alături de „alte circumstanţe”, felul de exprimare sugera un 
individ educat. Precis în formulare. Aparent obsedat de 
respectarea regulilor mărunte, poate pentru a compensa 
disponibilitatea de a le ignora pe cele cu adevărat mari. 

Am inclus observaţia în dosarul mental pe care-l întocmeam și 
am reflectat. El avea să-mi spună „cine”. Probabil și „unde”. Cu 
certitudine avea să-mi spună „cât”. 

Bineînţeles, toate erau detalii esenţiale, dar după o mulţime 
de manipulări și trădări, învăţțasem că nimic nu era mai 
important ca „de ce”, pentru propria-mi protecţie. Și poate că 
întrebarea aceea devenise importantă și din alte motive, de 
conștiință, ori de claritate, ori alte direcţii pe care încercam să le 
ocultez printr-o concentrare mai pragmatică asupra propriei 
mele supravieţuiri. 

Desigur, „de ce” era tocmai întrebarea la care cei care mă 
angajau pentru joburi doreau cel mai puţin să răspundă. Ceea 


VP - 23 


ce însemna că era necesară o abordare indirectă, adevărul fiind 
discernut ca o umbră proiectată de minciunile ce-l înconjurau. 

Ca atare, am început cu partea ușoară - cea la care 
interlocutorul meu se aștepta și care ar fi sugerat în măsura cea 
mai mare că eram interesat. 

— Despre cine vorbim? 

— Eşti de acord? 

— Ai fumat ceva? 

— Poftim? 

— Te aștepți să spun „da” pentru un job - ba nu, pentru trei 
joburi - despre care nu știu nimic? Cu ce soi de amator am de-a 
face? 

Insulta era calculată. Indiferent dacă bărbatul acesta era un 
amator sau un profesionist, el se percepea ca fiind profesionist 
și acum avea să dorească să mi-o dovedească. Anchetatorii 
numesc metoda „diminuarea egoului”. 

— Te asigur, a spus el și în glas i s-a strecurat o undă de 
indignare, că ai auzit de mine. 

— Lucrezi pentru stat? 

— Am lucrat. Am plecat de acolo fiindcă amatorii îmi 
stânjeneau eforturile. Acum rezolv probleme. 

— Așadar - cine sunt cele trei joburi? 

A urmat o pauză, apoi a continuat: 

— Trei persoane ce fac parte din forțele de ordine - un 
federal, un statal și un consultant. Este vreo problemă? 

Nu aveam nevoie de bani. Nu-mi plăcea bărbatul. Și, oricum, 
mă retrăsesem din activitate. 

Nu putea totuși strica să aflu mai multe. 

— Deocamdată, nu. 

— Să începem cu statalul. Este o polițistă din Seattle. Ai ceva 
împotrivă? 

— Dacă îl cunoști pe cel care ţi-a intermediat legătura asta, 
atunci știi că răspunsul meu este „da”. Fără femei. Fără copii. 
Fără acţiuni împotriva unor ţinte care nu sunt primare. Și fără 
alți angajaţi care să rezolve același job în paralel. 

Nu mi-a plăcut felul cum am spus-o. Ca pe o listă de 
parametri, nu ca pe un protest. 

— Da, el a menţionat că ești sensibil în privinţa asta, dar nu l- 
am crezut. Adică nu sunt toţi oamenii fulgi de zăpadă speciali? 
Ești de acord să topești unii fulgi de zăpadă, dar nu pe alţii? 


VP - 24 


Individul începuse să-mi displacă suficient de mult ca să-mi 
doresc să mă amuz cu el. Am replicat: 

— Unii fulgi de zăpadă sunt mai scumpi decât alţii. 

— O să ajungem și acolo. Cum am spus, cadrul temporal este 
îngust. Poate trei zile, ţinând seama de faptul că am pierdut 
deja o zi, dar informaţiile sunt detaliate și noi te putem ajuta să 
controlezi mediul oricât de mult vei avea nevoie pentru a face 
să pară un deces natural. 

— Frumos din partea voastră, dar eu lucrez singur. 

— Eu am auzit altceva. 

Nu știam dacă Horton menţionase detașamentul. Nu conta. În 
tot cazul, nu-mi plăcuse comentariul. Nu pentru că era fals, ci 
pentru că devenise adevărat. Da, acum eram singur. Solitar, așa 
cum  fusesem pe timpuri. Totuși, chiar și înaintea 
detașamentului, existase Dox. Și Delilah, și doi dintre colegii ei 
din Mossad. Și Kanezaki din CIA. Și Larison, și Treven, tipul pe 
care Larison îl adusese cu el. La naiba, ultima dată când puteam 
spune cu onestitate că lucrasem singur, fusese... cu mai mult 
timp în urmă decât merita să mai socotesc. 

M-am întrebat dacă acela era motivul pentru care stătusem 
de vorbă cu Larison. Și apoi cu Horton. Și acum cu bărbatul 
acesta. Poate că solitudinea nu mi se mai potrivea ca odinioară. 
Poate că doream o conexiune, chiar dacă respectiva conexiune 
era cu lumea asta de rahat de care îmi spuneam că aș fi vrut să 
mă desprind. 

— Eu nu sunt responsabil pentru ce ai auzit tu, am rostit, iar 
calmul din glasul meu mi-a solicitat un mic efort. lar dacă 
apreciezi că speculaţiile despre mine, fără să dezvălui nimic 
despre tine, reprezintă abordarea potrivită în cazul de faţă, 
atunci nu ești doar ignorant, ci și incompetent. 

A urmat o pauză; poate că bărbatul digera adevărul spuselor 
mele, sau poate că se străduia să nu răspundă la rândul lui cu o 
insultă. 

— Nu trebuie să știi cine sunt eu, a zis în cele din urmă. Și, 
poate mai important din perspectiva ta, nici nu vrei să știi. 

— Sunt destul de sigur că vreau să știu. 

— Ba nu, nu vrei. Tot ce trebuie să știi este că banii mei sunt 
dolari și că sunt mulţi. Dacă nu știi mai multe, atunci nu poţi să 
fii o ameninţare pentru mine. Dacă nu ești o ameninţare pentru 
mine, atunci eu nu sunt o ameninţare pentru tine. 


VP -25 


Simetria sugerată era simplistă, dar n-am comentat. 

— O să-mi asum riscurile. 

— Ajunge. Onorariul este de un milion de dolari. jumătate ca 
avans, jumătate la terminare. Nu pretinde că este prea puţin - 
amândoi știm că este prea mult. Eşti de acord? Sau vrei să-ţi 
irosești restul vieţii în Tokio, susţinând că te-ai retras? 

Inainte de a pleca din Tokio, avusesem grijă să las în urmă 
unele indicii. Exista un apartament a cărui întreţinere continuam 
s-o achit printr-un intermediar. Apăream când și când în unele 
cluburi de jazz. Chestii de felul ăsta. Toate, suficient de subtile 
pentru a părea autentice și concepute pentru a fi asamblate 
doar cu dificultate. Faptul că bărbatul acesta începuse să le 
asambleze sugera că dispunea de resurse. Faptul că înghiţise 
momeala sugera că resursele acelea nu erau atât de bune pe 
cât ar fi putut el crede. 

Dincolo de toate, ameninţarea discretă de tip „știu unde să te 
găsesc” sugera că egoul lui îi dădea ghes mai mult decât 
tacticile sănătoase. In caz contrar, ar fi avut grijă ca spusele lui 
anterioare - că nu era o ameninţare pentru mine atâta timp cât 
eu nu eram o ameninţare pentru el - să fie valabile în ambele 
direcţii. Un ofițer, mi-am spus din nou. Sau un fost ofiţer, mai 
obișnuit să dea ordine subalternilor decât să negocieze cu niște 
liber-profesioniști. 

El nu știa însă că mie îmi plac amenințările. Ameninţările 
clarifică. lar odată cu claritatea vine calmul. Așa că n-am avut 
nevoie de absolut niciun efort ca să amân câteva clipe 
răspunsul, făcând o pauză menită să sugereze că fusesem 
descumpănit, ba chiar îngrijorat de calitatea informaţiilor sale. 

— Mult noroc cu joburile acelea, am zis. Nu te pot ajuta. 

După ce am terminat convorbirea, am închis complet 
telefonul și i-am scos bateria, apoi am pus un buștean nou în 
irori. Lemnul uscat a trosnit și s-a aprins aproape instantaneu. 
M-am așezat pe perne în faţa focului și am privit flăcările 
murind, lemnul transformându-se în cărbuni strălucitori, căldura 
radiindu-mi plăcut pe tălpi. 

Individul îmi spusese puţine. Fusese mai degrabă fanfaronadă 
decât ameninţare. 

Cel mai probabil, de altfel. Dar cât eram dispus să mizez pe 
asta? 


VP - 26 


Minka era destul de răcoroasă dincolo de perimetrul în care se 
afla irori. Și, prin contrast, căldura pernelor din faţa vetrei era 
chiar mai bine-venită. 

Am mai pus un lemn peste cărbuni. L-am privit arzând, 
întrebându-mă de ce oare flăcările sunt atât de hipnotice. 

Am decis că viaţa e plină de paradoxuri. În tot cazul, eu nu 
prevăzusem cât de multă treabă putea să implice retragerea 
mea. Am pus bateria înapoi în telefon și l-am sunat pe Larison. 


Capitolul 6 


LIVIA 


Livia știa că neglijase Child's Play, totuși operaţiunea aceea 
depindea mai mult de abilităţile de hacker ale lui Trahan decât 
de activitatea ei detectivistă, însă trebuia să treacă pe la el și să 
afle ce se mai întâmplase. Poate că, în zilele scurse între timp, 
Trahan progresase în privinţa acelei „anomalii”, cum o numise - 
utilizarea aplicaţiei de criptare pe care o concepuse chiar el 
pentru Serviciul Secret. 

Cumpără un cappuccino de la Uptown Espresso și se îndreptă 
spre mansardă, ţinând paharul de cafea sub jacheta din fleece, 
ca să-l ferească de bura slabă a dimineţii. Își reaminti că, deși 
ploua, era prea devreme - violatorul din parcuri n-ar fi ieșit încă 
din bârlog, ci ar mai fi așteptat. 

Nu avea totuși să aștepte veșnic. 

Când ieși din lift la nivelul mansardei, văzu o umbrelă udă 
rezemată lângă ușa lui Trahan. Până atunci nu-l văzuse pe 
hacker folosind așa ceva, iar locuitorii din Seattle preferau 
jachetele cu glugă. Mai era oare cineva înăuntru? Deschise ușa 
și auzi aproape imediat un alt glas pe lângă al lui Trahan - o 
femeie cu ton autoritar. Părea că cei doi se certau, dar încetară 
imediat ce auziră ușa închizându-se. 

Livia porni pe coridor. Trahan stătea în picioare lângă masă, 
iar vizavi de el se afla o brunetă înaltă, într-un taior gri cu 
pantaloni și o jachetă trei sferturi. Era de la FBI, decise Livia. 
Jacheta era ușor de transportat în cazul unei călătorii. Un agent 
bărbat putea renunţa la sacou, dar femeile care adoptau o 


VP - 27 


ținută vestimentară sportivă riscau să fie privite cu mai puţină 
seriozitate decât omologii lor masculini. În plus, ceva din 
postura și ținuta corpului ei sugera autoritate față de Trahan, 
deși, spre meritul lui, tânărul păruse să argumenteze energic 
înainte de apariţia Liviei. 

Laptopul lui era închis; era prima dată când Livia îl vedea așa. 
Nu-i plăcea asta. 

Amândoi o priviră încruntați. 

— Bună, Livia, rosti Trahan și arătă spre femeie. Ea este 
agenta specială Smith, șefa CVIC. 

CVIC era programul „Crime Violente Împotriva Copiilor” al FBI- 
ului, care făcea parte din Divizia de Investigaţii Criminalistice. 
Livia auzise de Smith, dar nu avusese niciodată de-a face cu ea. 
Interacțiunile cu șefii unor divizii federale se desfășurau în mod 
uzual la niveluri ierarhice superioare. Acum nu rosti nimic, ci se 
întrebă doar ce naiba se întâmpla. 

Smith încuviință scurt din cap în semn de salut. 

— Bună ziua, detectiv Lone. Îmi pare rău că nu ne întâlnim 
pentru a-ți da vești bune. Mă tem că operaţiunea aceasta a fost 
stopată. 

Livia se apropie de capătul mesei, creând un răstimp de 
câteva momente în care să-și adune gândurile înainte de a 
răspunde, știind că pauza aceea va transmite încredere în sine, 
deși în realitate era rezultatul confuziei. Puse jos paharul cu 
cappuccino și se uită la Trahan. Conștientă de potenţiale reacţii 
politice negative, ea îi ceruse hackerului să nu spună nimănui 
despre aplicaţia pentru criptare, până când nu aveau ocazia să 
investigheze mai amănunţit. El promisese că așa va face și Livia 
crezuse că se înțelegea de la sine că acordul lor va rămâne 
valabil până aveau ocazia să discute din nou. Acum își dădea 
seama că greșise nediscutând cu el mai devreme. 

Fixându-l cu privirea pe Trahan, zise: 

— Le-ai spus, așa-i? 

Tânărul îi evită privirea. 

— Am fost nevoit. 

— Trahan îmi este subaltern şi-mi raportează direct, rosti 
agenta Smith. El are misiunea... 

— Are un contract. 

— Poţi să-i spui cum vrei. Are obligația de a mă ţine la curent 
cu toate progresele operaţionale importante. 


VP - 28 


— Asta înseamnă că Serviciul Secret oprește o investigaţie de 
pornografie infantilă? 

Smith miji ochii. 

— Nu ţi-am spus nimic de felul ăsta. Ți-am spus că FBrul 
încetează această investigație. 

— De ce? 

— S-a determinat că imaginile care au fost postate pe site ca 
fiind autentice... 

Liviei nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Postate de FBI! 

— ... ar putea fi interpretate ca pornografie infantilă. Și după 
cum știi, postarea unor asemenea imagini în Statele Unite este 
ilegală chiar și pentru forţele de ordine în cursul unei 
investigații. 

Livia inspiră profund, știind că se înfierbântase prea tare, 
totuși era revoltător! Probabil din cauza regulilor pe care Smith 
tocmai le menţionase, Child's Play cerea ca toţi membrii săi să 
posteze minimum o dată pe lună materiale video noi cu 
pornografie infantilă. Cerinţa era vicleană, întrucât împiedica 
forțele de ordine să se infiltreze pe site. FBl-ul izbutise totuși să 
ocolească cerința respectivă, angajând un specialist în trucaje 
de la Hollywood care să prelucreze videoclipuri existente astfel 
încât să pară nou-nouțe. 

— Imaginile acelea nu sunt reale, spuse Livia, știind că deja 
pierduse, totuși decisă să încerce să salveze ce mai putea. 

Smith încuviinţă din cap. 

— Din câte am înţeles, părți din ele sunt reale. Uite ce-i, 
trebuie să recunoaștem amândouă că este o solicitare legală. Și 
cred că niciuna dintre noi nu se găsește într-o poziţie din care 
să-i conteste pe avocaţii Departamentului de Justiţie. 

Livia se aplecă înainte, punând palmele pe masă, de o parte 
și de cealaltă a laptopului pe care-l folosea când lucra în 
mansardă. Nu intenţiona să plece fără el - era unicul mod prin 
care se putea autentifica în Child's Play și unica ei dovadă a 
membrilor pe care izbutiseră să-i deconspire deocamdată. 

— Agentă Smith, rosti ea, fă-mi o favoare: nu mi te pișa în cap 
după care să-mi spui că plouă. Aici e vorba despre Serviciul 
Secret. Terry o știe, eu o știu și tu o știi la fel de bine. 

Smith privi laptopul. 


VP - 29 


— Dacă-ţi imaginezi că poţi să pleci cu laptopul, îţi pot 
garanta că vei fi acționată în judecată pentru furtul unei 
proprietăţi a FBl-ului. 

În mod ciudat, Smith păru aproape tristă când rosti cuvintele 
acelea. Cumva, nu comunica o ameninţare teribilă, ci mai 
degrabă descria o realitate neplăcută. 

Livia o privi în ochi, străduindu-se să găsească o deschidere. 

— Am descoperit deja cinci membri - le-am identificat 
numele. Putem cel puţin să facem arestările acelea. Nu ne 
trebuie decât... 

— Suspecții pe care i-aţi identificat nu vor fi arestați. Și nici 
acuzaţi. Cel puţin, nu în asociere cu această operaţiune. 

Livia își dădu seama că ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva, 
totuși se simţi șocată. 

— Noi am finalizat un dosar - un dosar beton! - împotriva a 
cinci degeneraţi care fac trafic cu pornografie infantilă - cu 
torturi aplicate copiilor - și tu îi lași să continue exploatarea unor 
minori? 

— Nu a fost decizia mea. 

— Agentă Smith, știi ce este hurtcore?? 

Smith nu răspunse. 

— Este un gen de pedofilie. Scopul nu-i doar să provoace 
durere, ci să provoace râni interioare. Nu doar maltratarea 
corpului unui copil, ci distrugerea sufletului copilului. Terry n-a 
putut privi scenele alea. Majoritatea oamenilor nu le-au putut 
privi. Vrei să-ţi arăt câteva? Doar ca să-nţelegi ce anume permiţi 
prin oprirea acestei operaţiuni. 

Trahan nu spunea nimic. Stătea cu privirea plecată, de parcă 
i-ar fi fost rușine. 

— Eu nu „permit” nimic, replică Smith. Eu urmez regulile. Cât 
despre hurtcore în sine... îmi pot imagina. 

— Mă-ndoiesc. Dacă ai putea, nu ne-ai stopa operaţiunea. 

Smith nu spuse nimic. 

— Ai copii, agentă Smith? 

Obrajii celeilalte femei se colorară. A 

— Viaţa mea personală nu are nicio legătură cu asta. In plus... 

— Nepoti? Nepoate? Ai fost tu însăți copil cândva? 


3 Termenul „hurtcore”, obţinut prin combinarea cuvintelor „hardcore” și „hurt”, 
denumește pornografia extremă, care implică de obicei violențe degradante și 
abuzuri sexuale asupra copiilor. (n. trad.). 


VP - 30 


— ... nu-i treaba ta. După cum am spus, n-a fost decizia mea. 

— Ba da, dacă accepţi complicitatea. 

— Este o decizie a FBl-ului. Este deasupra nivelului meu 
ierarhic. Și deasupra nivelului tău. Și este finală. 

— Du-te dracului! Eu am început un caz împotriva traficanţilor 
ălora și o să-i arestez. Și o să găsesc și o cale prin care să fie 
condamnați. 

Livia știa că nu se comporta prea abil. Știa că dezvăluia prea 
multe. Nu-i păsa. Și oricum nu s-ar fi putut controla. 

Smith cobori ochii. 

— Detectiv Lone... Părea că-și găsește cu greu cuvintele. 
Livia... 

— Detectiv Lone. 

Smith aprobă din cap. 

— Detectiv Lone. Din câte am înţeles eu... toți participanţii la 
această operaţiune prezintă un grad de compromitere. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Exact videoclipurile ce au fost postate ca fiind autentice pot 
fi utilizate ca bază pentru punerea sub acuzație. 

Livia scutură din cap, încercând să-și limpezească mintea. Se 
simţea zgâlțâită de curenţi pe care nu-i percepuse și nu-i putea 
zări. 

— Nu cred că vorbești serios, zise ea. Nu cred, pur și simplu. 

— Nu te mai gândi la caz, detectiv Lone. Nu te mai gândi - și 
gata! Continuă să-ţi faci bine treaba în toate celelalte feluri în 
care o faci. Există unele războaie pe care-i imposibil să le 
câștigi. 

— Asta nu-nseamnă că nu mai trebuie să lupţi. 

— Ba chiar așa... dacă vrei să trăieşti ca să mai apuci să te 
lupţi în altă zi. 

Livia ar fi vrut s-o dea pe agenta Smith cu fundul de podea, 
însă asta n-ar fi rezolvat nimic. În plus, la un anumit nivel, ea 
recunoștea că femeia n-o ameninţa. Nici măcar n-o avertiza. Mai 
degrabă o sfătuia. Poate chiar încerca să-i arate simpatie. Livia 
se împotrivea, deoarece obiectul simpatiei îi repugna. 

Pentru o clipă, lăsă privirea în pământ și inspiră profund. Apoi 
încă o dată. Când se simţi mai calmă, ridică ochii. 

— Aș dori să stau de vorbă cu superiorul tău. Cu cel care a 
luat decizia opririi operaţiunii. Sau i-aș putea cere șefei mele să 


VP - 31 


vorbească cu el, dacă are nivelul ierarhic cuvenit. La dracu', 
dacă vrei, ţi-o aduc la telefon pe șefa poliţiei din Seattle. 

Agenta Smith clătină din cap. 

— Poţi cere cui vrei să telefoneze oricui din FBI, dar îţi spun c- 
o să-ţi irosești timpul. Sau mai rău. Arătă din cap spre Trahan. 
Terry și cu mine trebuie să ne-ntoarcem urgent la Washington. 
Plecăm la noapte. 

Hackerul o privi pe Livia și strânse din umeri neputincios. 

— Îmi pare rău. 

Ea se uită la amândoi și știu că pierduse, totuși era decisă ca 
aceasta să fi fost doar o bătălie, nu tot războiul. 

Ridică laptopul. Să-i ia dracu! Dacă voiau s-o acţioneze în 
judecată, n-aveau decât. 

— Amândoi sunteţi niște lași, le spuse și ieși din mansardă. 


Capitolul 7 


RAIN 


Larison n-a fost în stare să arunce prea multă lumină asupra 
identităţii misteriosului meu interlocutor. 

— Hort îi cunoaște pe toţi, mi-a zis el. Știi și tu asta. Crezi că 
individul a fost ofițer? Colonel sau alt grad mai înalt? Asta 
reduce posibilităţile la circa o sută șaptezeci de inși. Dacă vrei 
mai multe detalii, va trebui să-l întrebi pe Hort. 

— Am făcut-o deja. 

— Atunci poate că n-ai întrebat așa cum trebuie. 

Eu îl văzusem pe Larison în acţiune. Nimeni n-ar fi dorit 
vreodată să se afle de partea greșită a ceea ce el considera a fi 
„așa cum trebuie”. 

— Intrebarea este, am zis, de ce-l protejează Horton pe 
individul ăsta? 

— Nu, întrebarea este: de cine se teme Hort mai mult? De 
individul ăsta sau de noi? 

— Ah, așadar acum suntem „noi”? 

— Asta depinde de tine. După tot ce ai făcut pentru mine, ți- 
am spus că-ţi voi asigura oricând spatele. Ai impresia că arunc 
ușor cu asemenea promisiuni? 


VP - 32 


Eu nu făcusem altceva decât să-i dovedesc încredere, când ar 
fi fost inteligent din partea mea să-l omor. Totuși, întrucât 
cândva fusesem în capătul opus al ecuaţiei - cu Dox -, știam că 
așa ceva te putea impresiona profund. 

— Nu, am răspuns, nu am impresia asta. 

— Atunci ajunge să te hotărăști și-i facem lui Hort o vizită. Să 
ne asigurăm că el are priorităţile cuvenite în privinţa temerilor. 


Capitolul 8 


LIVIA 


Livia plecă din mansardă și se duse în Lake Union Park, unde 
se plimbă pe malul apei, ascultându-și pașii cum reverberau pe 
aleea acoperită cu scânduri. Ploaia se oprise, dar cerul continua 
să fie cenușiu, aerul rece și umed, și parcul aproape pustiu. 

Clocotea de furie și știa că, până nu depășea starea aceasta, 
nu va putea gândi tactic. Partea cea mai neplăcută era că o 
mare parte din vină îi aparţinea ei. Ar fi trebuit să fie mai 
explicită când îi ceruse lui Trahan să păstreze tăcere despre 
posibila implicare a Serviciului Secret, până când ei doi ar fi aflat 
mai multe. Poate că hackerul ar fi raportat oricum cazul, dar cel 
puţin Livia n-ar mai fi rămas cu sentimentul că stoparea 
operaţiunii fusese din cauza ei. 

lar ameninţarea venită de la Smith - că dacă Livia nu se 
potolea, putea fi pusă ea însăși sub acuzaţie - o scotea 
realmente din minţi. Nu numai din cauza nedreptăţii în sine, ci și 
pentru că n-o anticipase. Era adevărat, Smith nu păruse deloc 
încântată de ceea ce spusese, totuși cineva prevăzuse că Livia 
s-ar fi putut împotrivi și pregătise o apărare în consecinţă. Dacă 
acesta ar fi fost un meci de judo, atunci ea ar fi fost condusă la 
puncte și cu spatele fixat pe saltea. Toate astea, din cauza unui 
atac pe care nu-l anticipase și a unei azvârliri pe care n-o 
blocase. 

Se opri să-și strângă mai bine coada de păr ce-i flutura în 
vânt, după care porni mai departe, având nevoie să-și 
domolească furia. Un stol de porumbei decolă la apropierea ei, 
pentru ca apoi să se alinieze pe iarbă în dreapta. Pentru o clipă, 


VP - 33 


ea se gândi la Nason, căreia, când erau micuțe, îi spunea 
„păsăruica”, datorită capacităţii incredibile de a imita cântecele 
păsărilor din pădure. Livia devenise tot mai pricepută să 
deconecteze acest fel de gânduri de un răspuns emoţional 
imediat, dar în dimineaţa aceasta ecoul păsăruicii în mintea ei 
produsese un val intens de vinovăţie și durere, și trebuise să se 
străduiască pentru o clipă să-l alunge. 

Ea avea nevoie acum de informaţii. Trebuia să știe cine 
ordonase de fapt închiderea operațiunii Child's Play și din ce 
motiv. Nu cunoștea pe nimeni din FBI suficient de bine ca să 
apeleze la el, dar poate că... poate că B.D. Little din Divizia de 
Investigaţii a Departamentului pentru Securitate Internă ar fi 
putut-o ajuta. Mai ales în problema implicării Serviciului Secret, 
deoarece începând cu anul 2003 Serviciul Secret făcea parte din 
Departamentul pentru Securitate Internă. 

Livia nu avea încredere în Little, care se folosise de ea în 
Thailanda, momind-o cu posibilitatea de a se răzbuna pe 
bărbaţii ce le traficaseră și le abuzaseră, pe ea și pe Nason. 
După care îi spusese că el știa că Livia îi ucisese pe toţi - atât pe 
traficanţi, cât și pe senatorul american cu care colaboraseră 
aceștia. Totuși o înțelegea. Avea propria lui tragedie. O fiică 
adolescentă. li arătase Liviei fotografia unei fete de culoare, 
frumoasă - cu zâmbet radios, ținându-și de gât tatăl fericit -, 
care fusese răpită și dispăruse cu un deceniu în urmă. Avea la 
fel de multă motivaţie ca și Livia să-i elimine pe „prădători”, cel 
puțin așa susținuse. Indiferent de costuri. Nu dorea decât să 
aibă un partener. 

Little știa multe, dar nu avea dovezi. Și, de asemenea, o 
asigurase pe ea că n-o va supune niciodată la presiuni. Totuși 
circumstanţele se mai schimbă. La fel ca oamenii. 

Livia își continuă mersul, iar frigul și efortul depus îi limpeziră 
mintea. Ajunse la un pâlc de case plutitoare din lemn, care 
trosneau încetișor și se legănau în locurile lor de amarare. luți 
pasul. Nu-i plăceau ambarcaţiunile. Nici porturile. Și nici 
containerele de marfă, nici chiar cele ce nu prezentau niciun 
pericol, aflate pe celălalt mal al râului faţă de mansarda ei din 
Georgetown. După aproape două decenii, aroma de curry încă îi 
mai făcea stomacul să se strângă. Urmase cursuri de psihologie 
în colegiu și știa ce însemna generalizarea stimulilor, dar 
înţelegerea fenomenului abia dacă îi diminua impactul. 


VP - 34 


Fără doar și poate, cel mai sigur ar fi fost să nu-l contacteze 
pe Little, însă acum avea cinci monștri în obiectiv. Putea fie să 
se protejeze pe sine, fie să-i protejeze pe copiii pe care monștrii 
aceia aveau să continue să-i vâneze, dacă nu erau distruși. 

Când se simţi suficient de calmă, se opri. Mersul rapid o 
încălzise, și-și deschise fermoarul de la gulerul jachetei din 
fleece. Aerul rece îi asaltă pielea gâtului. Privi peste lac. 
Relicvele ruginite din Gas Works Park erau abia vizibile pe malul 
nordic. Din spatele ei răsuna cacofonia surdă a construcţiilor de 
pe cele șase-șapte șantiere din South Lake Union. Un cârd de 
rățuște se apropie pe apă din stânga, iar raţa-mamă o privi pe 
Livia, apoi își conduse puișorii spre mijlocul apei, îndepărtându-i 
de ea. 

Livia oftă și scoase telefonul. Un singur ţârâit, apoi auzi glasul 
baritonal: 

— Livia Lone. Ai simţit probabil că mă gândeam la tine. 

Lui Little îi plăceau jocurile și ea se așteptase să fie 
redirecționată spre căsuţa vocală, sau măcar să nu-i răspundă 
atât de prompt. Poate că într-adevăr sperase să audă vești de la 
ea. 

— Am nevoie de ajutorul tău, rosti femeia, dar n-o să-ţi promit 
nimic la schimb. 

Urmă o pauză. Ea știa cât de încântat trebuia să fie Little că 
avea nevoie de el și detesta asta. 

— Bine, spuse bărbatul, dar asta nu-nseamnă că nu te pot 
întreba. Ti se pare corect? 

„Ţi se pare corect”. Poliţiștii foloseau frecvent expresia asta 
cu suspecţii naivi. „Ajută-mă și pe mine cu ceva, ca să-i pot face 
procurorului o impresie bună despre tine - ţi se pare corect?” 

Livia spera doar ca acum să nu fie ea cea naivă. 

Îi povesti despre operaţiunea Child's Play. Despre asocierea 
cu Serviciul Secret. Despre stopare. Totul. 

— Găozari care-și acoperă fundul, rosti el, după ce Livia 
termină. 

Furia lui părea autentică. Dar, desigur, Little știa că asta ar fi 
vrut ea să audă. 

— Nu poți afla de unde se exercită presiunile? îl întrebă. 

— Poate că da. Totuși, oricât de mult aș dori să gândesc altfel, 
mă-ndoiesc că am suficientă influenţă să-ţi  repornesc 
operaţiunea. FBl-ul nu-i încântat de intruziuni ale DSl-ului. 


VP - 35 


— Știu. 

— Atunci ce vrei? 

— Vreau să știu cine din Serviciul Secret face parte dintr-o 
rețea de pornografie și torturare de minori. Cine din DSI sau din 
FBI, sau din ambele, îi protejează. Și de ce. 

— Şi ce intenţionezi să faci cu genul ăsta de informații? 

Livia se așteptase din partea lui să insiste. In regulă, n-avea 
decât. 

— Fă-mi rost de informaţii și o să discutam. 

— Asta-i fata mea! 

— Nu-s fata ta, du-te dracului! 

— Hei, a fost doar o figură de... 

— Bun, las-o baltă. Gata! Uită că te-am sunat. E o tâmpenie. 

Întrerupse convorbirea și apoi rămase în agonie, așteptând ca 
el s-o sune înapoi, temându-se să nu fi calculat greșit, simțind 
că nu calculase deloc, că reacţionase pur și simplu visceral față 
de ideea că cineva ar fi avut-o sub control. Era oripilată că 
putuse recurge așa de rapid la protejarea de sine, dând uitării, 
chiar dacă numai temporar, celelalte mize. 

„Sună-mă”, gândi ea, privind telefonul și detestând să aibă 
atât de multă nevoie de Little. „Sună-mă”. 

Trecu un minut. Apoi încă unul. 

Telefonul țârâi. Era Little. Livia suspină adânc, cu ușurare, și 
se sili să-l mai lase să țârâie o dată. Apoi a treia oară. 

După aceea acceptă apelul și duse telefonul la ureche, fără să 
spună nimic. 

— N-am vrut să spun nimic în felul în care ai interpretat tu, 
rosti bărbatul. Am vrut să spun doar că sunt bucuros să lucrăm 
împreună. Știi foarte bine că amândoi dorim același lucru. 

Livia înţelese cât noroc avusese. Dacă Little n-ar fi cedat 
primul, ar fi fost nevoită să se întoarcă la el în genunchi, 
pierzând și mai multe atuuri. Așa însă îi demonstrase că era 
dispusă să renunțe la colaborarea cu el. 

— N-o fac pentru tine, îi spuse acum, ci în pofida ta. 

— Sunt pur și simplu bucuros că o faci. 

„Sunt convinsă”, gândi Livia. 

— Află cu ce mă confrunt, spuse ea, și o să mergem mai 
departe pornind de la informaţiile acelea. 

Își scoase jeepul din parcarea unde-l lăsase și merse la sediu, 
întrebându-se ce să-i spună șefei ei, locotenentul Donna 


VP - 36 


Strangeland, despre stoparea operațiunii  Child's Play. 
Strangeland era originară din Brooklyn şi avea un accent 
neobișnuit pentru Seattle, dar era o polițistă bună, un țintaş 
excelent și o prietenă bună, în măsura în care Livia s-ar fi putut 
aștepta la prietenie din partea superiorului direct. Chiar și așa, 
situaţia prezentă era destul de presărată de implicaţii pentru ca 
Livia să dorească s-o ia încetișor, să vadă ce putea afla de la 
Little înainte de a-și informa șefa. 

Totuși, până la urmă trebuia să-i spună lui Strangeland și ar fi 
părut straniu dacă ar fi așteptat mai mult. De fapt, Strangeland, 
care avea un talent ieșit din comun de a ști totul, probabil că 
aflase deja - fie direct de la agenta Smith, fie de la altcineva. In 
plus, cel care stopase operaţiunea știa că Livia va reacţiona. De 
aceea Smith sosise pregătită cu avertismentul ei... sau ce naiba 
fusese. În cazul în care Livia nu-i raporta lui Strangeland, cineva 
s-ar fi putut întreba dacă nu cumva ea pregătea altceva. Mai 
bine să procedeze astfel încât să pară că se plângea prin 
canalele ierarhice, așa cum ar fi fost de așteptat. 

Își lăsă mașina în parcarea subterană și urcă pe scări până la 
etajul cinci. Nu-i plăceau spaţiile închise și, în plus, renunțarea la 
lift însemna că ar fi mers zilnic aproape un kilometru pe jos. Era 
un adaos bun la exerciţiile ei fizice regulate. 

Strangeland se afla în biroul ei, având în față un teanc de 
hârțoage. Ușa îi era deschisă, așa cum obișnuia s-o lase mereu. 
Când o zări pe Livia oprindu-se în prag, privi peste lentilele 
ochelarilor pentru citit. 

Livia își trosni un deget de la o mână. 

— Ai un minut liber? 

Strangeland se lăsă pe spate în scaun, își scoase ochelarii și 
indică scaunul aflat de cealaltă parte a biroului. Unul dintre 
lucrurile pe care Livia le învățase de la locotenent era puterea 
tăcerii. Te putea determina să vrei să vorbești, chiar și când erai 
perfect conștient de metodă. 

Acum închise ușa și se așeză. 

— Operaţiunea Child's Play a fost stopată. 

Strangeland o privi două secunde și Livia își dădu seama că 
nu avusese habar. 

— Ce vrei să spui? 

Îi povesti atunci totul - mai puţin despre convorbirea cu Little. 
Strangeland nu avea încredere în el - pe de o parte fiindcă nu 


VP - 37 


dorea s-o piardă pe Livia la FBI, și pe de altă parte fiindcă avea 
pur și simplu instincte bune - și pentru moment Livia nu văzu 
niciun câștig din a-i spune că ei doi reluaseră legătura. 

Strangeland ascultă cu multă atenţie, așa cum făcea mereu, 
uneori mormăind sau încuviinţând din cap în semn de 
încurajare, din când în când solicitând o clarificare sau o 
informaţie suplimentară. A fi un bun anchetator însemna să știi 
cum să asculti activ pe cineva, iar Strangeland se număra 
printre cei mai buni. 

După ce Livia termină, locotenentul întoarse capul și privi într- 
o parte, răpăind cu degetele pe tăblia mesei câteva clipe. Apoi 
reveni spre ea. 

— Treaba asta-i mai mult decât nasoală pentru c-o aud de la 
tine și nu direct de la FBI. Sau de la șef. 

— Ce crezi că-nseamnă? 

— Că cineva n-a vrut ca noi să știm că operaţiunea este 
stopată decât după ce a fost un fapt împlinit. 

— Și ce crezi că-nseamnă asta? 

Strangeland îi aruncă un zâmbet strâmb, poate ca 
recunoaștere a faptului că Livia utiliza întrebări la care se putea 
răspunde nu numai prin „da” și „nu” și apela subtil la egoul ei - 
metode pe care, de altfel, le învățase chiar de la locotenent. 

— Bănuiala mea, rosti ea, este că vine de sus de tot, dincolo 
de nivelul nostru ierarhic. Poate de la directorul FBl-ului. Sau de 
la Departamentul de Justiţie. Sau de la Departamentul pentru 
Securitate Internă, care în mod cert ar dori să protejeze Serviciul 
Secret. Mai ales după toate scandalurile de acolo, ar fi firesc să 
se decidă că nu-și mai pot permite încă unul. 

— Scandaluri? 

— Da, acum câţiva ani au existat o mulțime de dezvăluiri 
despre  stripteuze, prostituate și garda de securitate a 
președintelui, doi agenţi beţi care au intrat cu mașina într-o 
barieră la Casa Albă... apoi câţiva șefi au fost prinși încercând să 
saboteze investigarea  congresmenului,  scurgând presei 
informaţii despre el. Și apoi altă chestie cu prostituate și 
bodyguarzii vicepreședintelui. Așa că, da, este destul de ușor de 
imaginat că cineva de acolo a decis că organizaţia nu-și mai 
poate permite un alt ochi învineţit. 

— N-am știut de toate astea. 

Strangeland zâmbi. 


VP - 38 


— Pentru că nu erau implicaţi copii. Dar acum poate că sunt. 
Oricum, indiferent prin ce canale ar fi sosit ordinul de stopare, 
toţi au fost prea speriaţi ca să facă altceva decât să bată din 
călcâie. Altfel, cineva mi-ar fi telefonat, fie și numai ca să mă- 
ntrebe ce dracu' se-ntâmplă. Câteodată FBl-ul ne tratează ca pe 
niște clăcași, de acord. Dar o stopare anunţată ca un fapt 
împlinit... asta-i foarte mult. 

— Și ce facem noi? 

— Probabil ne pregătim să-nghiţim un sanavici uns cu rahat. 
Lasa-mă totuși să dau niște telefoane. Să văd dacă pot afla 
despre ce-i vorba în cazul ăsta, dincolo de ceea ce pare evident. 
Ceva progrese în privinţa violatorului din parcuri? 

Livia îi povesti despre pista descoperită în Connecticut, 
despre faptul că simţea într-o măsură tot mai mare cu ce fel de 
ins aveau de-a face și despre convingerea că îi plăcea să 
opereze pe ploaie. 

— În cazul ăsta, comentă Strangeland, o să avem o problemă 
reală în Seattle. i 

— Ploaia pare necesară, totuși nu suficientă. Incă nu am 
destule date ca să fiu sigură, dar se pare că el nu iese la 
vânătoare mai des de o dată pe săptămână. lar între două 
atacuri, îi place să păstreze discreția. 

— Un ins precaut. 

— Aparent, da. 

Strangeland aprobă din cap. 

— Așa e, și psihopaţii pot fi precauţi. Din păcate, este o 
combinaţie nefericită. Însă tu, Livia, o să pui mâna pe el. Dacă 
cineva o poate face, tu ești aceea. 

Din partea altcuiva, cuvintele acelea ar fi însemnat flatare. 
Din partea șefei, însemnau altceva. 

— Mulţumesc, șefa. 

— În privinţa celeilalte chestii, o să te anunţ ce aflu. 

Livia se ridică să plece. 

— De asemenea, urmă Strangeland, dacă ai propriile tale 
contacte, le poți folosi. Indivizii ăştia nu se limitează la canalele 
oficiale, așa că nu văd de ce ar trebui s-o facem noi. 

Livia aprobă din cap, ușor stânjenită. Oare Strangeland știa că 
ea apelase deja la Little, sau înţelesese că avea s-o facă? Oare 
acesta era modul ei indirect de a-i spune că ar fi fost bine să nu- 
i ascundă nimic? 


VP - 39 


Ca întotdeauna, intuiţia aproape paranormală a locotenentului 
o impresionă și în același timp... o îngrijoră. Șirul de violatori pe 
care Livia îi ucisese nu avea nicio continuitate geografică, 
pregătirile ei fuseseră întotdeauna metodice, iar tehnicile 
utilizate se bazau pe cunoașterea medicinei legale și a 
activităţilor detectiviste. Cu toate acestea, ea știa că era 
protejată în primul rând de „securitatea prin obscuritate”, așa 
cum o numeau cei ca Trahan - securitatea rezultată din faptul 
că nimeni nu investiga. 

lar dacă asta se schimba - dacă cineva observa vreodată un 
element comun la violatorii aceia morţi -, atunci n-ar fi fost 
deloc bine. lar dacă persoana care observa elementul comun 
avea genul de intuiţie  polițienească al locotenentului 
Strangeland, atunci putea fi catastrofal. 

Nu pentru prima dată, Livia se întrebă dacă n-ar fi trebuit să 
găsească o cale prin care să-și îmblânzească dragonul interior. 
Să accepte că unii violatori se vor recunoaște întotdeauna 
vinovați de delicte mai mărunte, sau vor avea parte de un 
procuror incompetent, sau vor fi norocoși în cine știe ce alt fel și 
vor scăpa de pedeapsă pentru ceea ce făcuseră. 

Și nu pentru prima dată, femeia se gândi că n-o putea face. 


Capitolul 9 


LIVIA 


Livia își petrecu restul zilei în separeul ei, interogând baze de 
date și dând telefoane, dar fără să găsească vreo pistă nouă 
către violatorul din parcuri. 

Ar fi dorit să continue, însă la ora 21 susţinea un curs la o 
academie de arte marţiale din Ravenna-Bryant, în nord-estul 
orașului Seattle. Toate școlile locale o doreau pe Livia - care 
fusese campioană de lupte a statului în liceu, deţinea centura 
neagră la jiu-jitsu, era membră a lotului olimpic lărgit de judo și 
lucra ca polițistă instruită în tactici de stradă, iar toate astea îi 
făceau CV-ul extrem de atractiv. Totuși programul ei de detectiv 
permanent disponibil nu-i îngăduia să predea mai mult de patru 
seri pe săptămână. Și deși ar fi fost ideal să predea aceluiași 


VP - 40 


grup de eleve într-un singur loc, ea lucra cu trei școli diferite 
pentru a ajunge să se adreseze cât mai multor femei. Abilităţile 
cele mai importante pentru oricine erau mai degrabă mentale 
decât fizice - conştientizarea mediului înconjurător, evitarea, 
încrederea în propria ferocitate - și ea își concentra predarea în 
consecință, utilizând antrenamentele fizice ca modalitate pentru 
dezvoltarea atitudinii adecvate, nu ca scop în sine. 

Avu noroc că traficul nu era aglomerat, așa că ajunse la sală 
suficient de devreme pentru a se antrena pe saltea. Se schimbă 
într-un gi în vestiar, își puse pistolul de serviciu Glock în rucsac, 
apoi începu încălzirea într-un colţ, cu rucsacul rezemat de un 
perete unde-l putea vedea. Sala nu era mare - preţurile 
imobiliare din Seattle n-ar fi îngăduit așa ceva -, totuși cincizeci 
de metri pătrați erau suficienţi. Și avea toate calităţile plăcute 
pe care Livia le asocia cu antrenamentele: izul vag de cauciuc, 
mirosul de transpiraţie, reverberaţiile corpurilor trântite pe 
saltea, icnetele, râsetele și înjurăturile. Jorge, acoperit de 
tatuaje, fost membru al unei găști de cartier, care nu șovăia 
niciodată să-și folosească mușchii pentru a încerca să înfrângă 
abilităţile superioare ale Liviei, se antrena cu alt purtător de 
centură maro, iar ea îi prinse privirea și-l salută scurt din cap. Pe 
saltele mai erau două femei, o centură mov și o centură maro, 
iar Livia se antrena câteodată cu ele, pentru că toţi meritau un 
partener mai priceput de la care să înveţe. Ei îi plăcea de fapt să 
se antreneze cu bărbaţi, iar cu cât erau mai mari și mai voinici, 
cu atât mai bine. Așa că mai așteptă câteva minute până ce 
Jorge își fixă oponentul la sol, după care lucră cu el, fixându-l de 
două ori pe saltea, dar în rest se mulțumi să-i eschiveze 
atacurile, să le inverseze și să curgă odată cu ele. Liviei îi plăcea 
totul la sporturile cu prize, însă mai mult ca orice aprecia 
sentimentul de control, de dominare a cuiva care făcea tot ce 
putea pentru a-ţi răspunde cu aceeași monedă. După o oră de 
antrenament dur, gi-ul îi era leoarcă, iar cazurile - ca și 
rahaturile politice legate de Child's Play - i se îndepărtaseră în 
minte la o distanţă gestionabilă. 

Cu puţin înainte de ora 21, se duse în vestiar, se schimbă în 
tricou și șort, apoi reveni pe saltele. Câteva eleve sosiseră și se 
încălzeau deja, unele doar cu mișcări de stretch, altele 
expediind lovituri cu podurile palmelor și coatele în sacii de 
antrenament. Livia se uită la ceas și anunţă cu voce tare: 


VP - 41 


— Cinci minute! 

Ele încuviințară din capete și continuară. 

O fată nouă, în tricou și pantaloni de trening, stătea pe banca 
de lângă intrare și privea. Pe bancă, alături, era o jachetă, dar 
fata încă nu-și scosese pantofii și strângea în poală o poșetă 
mică din piele, parcă temându-se de ceea ce s-ar fi putut 
întâmpla dacă-i dădea drumul. Era drăguță, cu părul șaten tuns 
foarte scurt, aproape periuţă, și un tatuaj trash polka pe un 
antebraţ: un lup negru care-și arăta colții mânjiţi de sânge. 

Livia își puse rucsacul pe un umăr și se apropie de ea. 

— Bună, îi zise și-și îndepărtă de pe faţă o șuviţă de păr 
transpirat. Vrei să te antrenezi în seara asta? Trebuie doar să 
completezi un formular și după aceea ești bine-venită să încerci. 

Tânăra îi zâmbi scurt, nesigur. 

— Așa voiam să fac, zise ea. Ar fi trebuit s-o fac cu mult timp 
în urmă. Regret că n-am făcut-o. Atâta doar că acum, nu știu... 
mi se pare cam mult. 

„Traumă”, gândi Livia. „Probabil o agresiune sexuală pe care 
n-a anunţat-o la poliţie. Și care încă o afecta în mod foarte 
serios”. 

Era doar o intuiţie, bineînţeles. Totuși existau mai multe 
semne - indicii, când erau puse laolaltă. Interesul față de 
cursurile de autoapărare pentru femei, desigur. Nervozitatea. 
Ambivalenţa. Tatuajul cu lup, care era precis conturat, vibrant și 
în mod evident recent. O reprezentare simbolică a ceea ce 
decisese fata aceasta să fie? lar tunsoarea periuţă - oare fusese 
prinsă de păr, iar ulterior hotărâse să desființeze 
vulnerabilitatea respectivă? Încerca să devină neatrăgătoare? 
Sau tunsoarea făcea parte din ruptura ei cu trecutul și anunţa o 
decizie de a deveni cineva sau ceva nou? Livia văzuse toate 
reacţiile acestea la traume sexuale, și multe altele. Erau vizibile 
la destule dintre elevele ei. Ea însăși avusese parte de câteva. 

— Adică, intenţionam să-ncerc, urmă tânăra întrerupând 
tăcerea Liviei, dar poate că-n seara asta doar o să mă uit. Se 
poate? Clătină din cap și-și feri privirea. Da, mă simt neplăcut, 
cumva lașă... totuși, nu știu... 

În spatele Liviei cineva începuse să lucreze la una dintre 
perele de box și bam bam bam bam bam bam-urile rapide ale 
loviturilor contrastau cu vorbele sfioase ale tinerei. 


VP - 42 


— Nu, nu ești lașă, rosti Livia, ridicând puţin glasul ca să se 
asigure că era auzită, ci îţi urmezi propriul ritm. Unii vor să 
plonjeze direct în apă, pe când alţii bagă întâi doar vârful 
piciorului. Tu decizi ce-i mai bine pentru tine. Așa-i? 

Cealaltă o privi fix un moment, parcă încercând să decidă 
dacă așa ceva ar fi fost posibil. Apoi aprobă din cap. 

— Așa-i. 

— Rămâi și uită-te. Vezi ce părere îţi faci. Dacă vrei, poţi să ni 
te alături. Dacă nu, mulţumește-te să priveşti. Ţi se pare corect? 

Tânăra zâmbi, ceva mai încrezătoare decât înainte. 

— Mi se pare corect. 

Livia îi întinse mâna. 

— Eu sunt Livia. 

— Kyla, spuse tânăra, și-și strânseră mâinile. 

— Mă bucur să te cunosc, Kyla. Trebuie să mă duc să ţin 
cursul, dar putem vorbi și după aceea, de acord? 

Reveni pe saltea. În seara asta erau douăzeci de femei. 
Niciodată nu erau sub cincisprezece, iar uneori veneau chiar 
treizeci. Avea neapărată nevoie de o asistentă, sau așa ceva. 

— Bun, rosti ea, haideţi să-ncepem. Continuăm ce am făcut 
săptămâna trecută: replica la strangularea frontală. 

Trei bărbaţi rămăseseră de la cursul anterior și distribuiau 
acum echipamente protectoare ușoare: apărători pentru 
antebraţe, protecţii pentru gât și măști pentru feţe. Livia îi 
instruise pe toţi pentru rolurile lor, pe care acum le interpretau 
perfect. Desigur, era bine ca femeile să se antreneze una cu 
alta, dar cu cât puteai simula mai veridic ameninţarea reală, cu 
atât antrenamentul era mai util. 

Femeile formară trei rânduri. Apoi cele din primul rând 
înaintară și se poziţionară cu spinările la peretele capitonat. Din 
proprie iniţiativă - la cursul acesta nu exista „Atenţie, fiţi gata, 
începeţi!”, deoarece nici în lumea reală nu exista așa ceva -, 
bărbaţii se apropiară agresiv, strigând epitete misogine, 
apropiindu-se mult de fețele femeilor, făcând tot ce puteau 
pentru a le intimida, totuși fără să atace. Era ceva obișnuit ca 
unele eleve noi să protesteze inițial față de instructori care le 
numeau „căţele”, „putori” și „curve”, iar Livia explicase de 
fiecare dată că era dispusă oricând să adapteze antrenamentele 
în funcţie de sensibilităţile elevei... însă dacă existau cuvinte ce 
tulburau excesiv pe cineva în cursul antrenamentelor, cum ar fi 


VP - 43 


reacționat femeia respectivă față de aceleași cuvinte pe stradă, 
în luptă? „Bărbaţii folosesc cuvintele astea ca să ne sperie”, le 
spunea Livia. „Ca să ne intimideze și să ne paralizeze. Noi 
trebuie să ne adaptăm la ceea ce ne tulbură, ca să putem 
riposta. Să le refuzăm agresorilor arma cuvintelor lor”. 

lar ceea ce era valabil pentru agresiunea verbală era, de 
asemenea, valabil și pentru agresiunea fizică. Multe femei se 
găseau în dezavantaj când înfruntau chiar și niveluri reduse de 
violenţă, deoarece senzația în sine era complet necunoscută. Să 
fie izbite de un perete sau de o podea, să fie lovite cu pumnul 
ori cu palma, sau strangulate - prima dată totul era atât de 
copleșitor, încât le producea frecvent o stare de șoc. lar femeilor 
ce fuseseră abuzate, violenţa bruscă le putea reaminti trauma, 
paralizându-le. De aceea, pe lângă faptul că le învăţa să se 
obișnuiască cu vorbe murdare, Livia își punea elevele să fie 
prinse, îmbrâncite și împinse, sporind treptat forța acelor acţiuni 
pe măsură ce ele se obișnuiau cu nivelul antrenamentului. 
Obiectivul era înlocuirea stării de paralizie în faţa violenţei cu un 
raspuns abil, condiţionat. 

De aceea, atunci când abuzurile verbale încetau să le mai 
tulbure pe eleve, bărbaţii începeau să le îmbrâncească în 
perete, încercând să le stranguleze. Femeile ignorau izbiturile, 
se desprindeau din strangulări prin diverse mijloace de 
contracarare bazate pe abilităţi motorii generale și contraatacau 
cu degetele mari, vizând ochii, și cu coatele, îndreptate către 
tâmple. Sala răsuna de răcnetele lor furioase și de un cor 
însoțitor de strigăte de încurajare din partea privitoarelor. 
Pentru Livia, care se mișca printre ele, strigându-le ea însăși 
atât laude, cât și instrucțiuni de corectare a tehnicilor, era ca un 
fel de muzică de care nu s-ar fi plictisit niciodată. 

Încheiară printr-un exerciţiu de viteză: folosirea sprayului 
paralizant, urmată de fuga de la locul agresiunii. Livia se uită la 
ceas, văzu că era aproape ora 22 și începu să bată din palme. 

— Gata, strigă ea, toată lumea a făcut o treabă grozavă, 
bravo, excelent! 

Toţi din sală aplaudară. După ce aplauzele se stinseră, ea 
continuă: 

— Ne vedem săptămâna viitoare. Nu uitaţi să exersaţi între 
timp: vizualizare, verbalizare, box mental cu umbra. Chiar și 
numai cinci minute pe zi înseamnă mai bine decât nimic. 


VP - 44 


Mai stătu de vorbă cu câteva eleve, între patru ochi, în timp 
ce restul cursantelor plecară treptat. Apoi își luă rucsacul, merse 
în vestiar și se schimbă în hainele de stradă - blugi, tricou, 
jachetă din fleece și bocanci Harley-Davidson Huxley 
Performance. Bocancii nu erau încălțămintea ei cea mai stilată, 
dar erau buni pentru aproape orice altceva: călduroși, 
impermeabili, îndeajuns de solizi pentru mers pe motocicletă, 
destul de confortabili pentru mers și chiar pentru alergat. Avea 
să facă duș acasă. 

Când ieși, o zări pe Kyla tot lângă ușă. Toţi ceilalți plecaseră. 
Era evident că tânăra spera să-i vorbească. 

Livia se apropie de ea. 

— Ei bine - ce părere ai? 

Kyla îi oferi din nou surâsul ei șovăielnic. 

— Cred c-aş vrea să-ncerc. Îmi pare rău că n-am făcut-o mai 
devreme. Vreau să zic că... la naiba! Acum o lună am avut o 
experiență urâtă. Urâtă de tot. Am ieșit cu un coleg de la 
muncă. Și... Doamne, de ce mi-e încă frică s-o spun? M-a violat. 
M-a violat. 

Livia simţi valul familiar de furie. Își făcu o notiţă mentală să 
afle mai multe despre autorul violului. Poate că avea să-l 
abordeze. Să-l cunoască. Să iasă cu el. 

Dar nu! Legătura ar fi fost prea evidentă. Ea trebuia să fie 
mult mai atentă. Doar așa izbutise să evite necazurile atâta 
vreme. 

— Îmi pare rău, rosti ea. 

Fusese o încuviinţare scurtă, care-i îngăduia Kylei să continue, 
dacă ar fi vrut. 

— Întotdeauna am crezut că era un tip politicos, urmă 
cealaltă. Și drăguţ. De fapt, n-ar fi trebuit să ies cu el, pentru că- 
mi este subordonat direct, ceea ce face ca toată situaţia să fie și 
mai oribilă. Dar la muncă mai flirtam, iar într-o seară am băut 
ceva cu niște colegi și el m-a condus acasă, iar eu eram 
cherchelită și l-am invitat înăuntru, și ne-am sărutat, dar după 
aceea i-am spus să ne oprim acolo, fiindcă nu era o idee bună 
din cauza relaţiilor de muncă, dar el n-a vrut să-nceteze și mă... 
atingea, mă apuca de peste tot, și am încercat să-l împing, dar 
cred că l-am împins prea tare, deoarece s-a înfuriat și m-a izbit 
cu spatele de perete. M-am lovit la cap și m-am speriat atât de 
tare, încât am încremenit, iar atunci el m-a... m-a târât pur și 


VP - 45 


simplu pe sofa și m-a trântit pe ea, iar eu eram atât de speriată 
că-mi va face și mai mult rău, încât am... of, la naiba, l-am lăsat 
să mă... la naiba! 

Kyla își apăsă dosul palmei pe gură și-și feri ochii. Pentru o 
clipă, compătimirea și furia Liviei fură atât de mari, încât 
aproape nu observă că ceva o sâcâia în fundul minţii. 

Aproape. 

Afectul femeii nu exista - asta era! În mod frecvent, victimele 
care și-au procesat traumele își mimează inconștient amintirile, 
în timp ce povestesc experienţa avută. De exemplu, cineva se 
poate clătina pentru o clipă, descriind ameţeala. Sau se poate 
chirci, când descrie o lovitură. Victimele care nu și-au procesat 
traumele le pot povesti fără afect și fără nicio interpretare fizică. 
Insă tânăra aceasta se găsea undeva la mijloc: expresiile și 
glasul îi erau accentuate de emoţii, dar nu exista deloc mimarea 
subconștientă. 

Unul dintre lucrurile pe care Livia le repeta stăruitor elevelor 
sale era dictonul „Aveţi încredere în instinct”. Când simţi că 
ceva e anormal, trebuie să ai încredere în sentimentul acela, 
chiar dacă nu-i poţi justifica fundamentul. Gavin de Becker 
scrisese o carte excelentă despre subiect: The Gift of Fear 
(Darul fricii). lar acum nu era vorba doar despre o impresie, ci 
Livia putea, de asemenea, să recunoască fundamentul. Empatia 
ei înnăscută pentru o victimă interfera într-o oarecare măsură, 
totuși izbutise să observe imediat neconcordanţa. 

„Pentru oricine te cunoaște, ce distragere mai bună poate fi 
decât provocarea acelui răspuns de empatie?” 

In ciuda tuturor violatorilor pe care-i aruncase în spatele 
gratiilor, în ciuda tuturor inamicilor pe care și-i făcuse, gândul 
părea ușor paranoic. Dar exact asta era și ideea, bineînţeles. Nu 
să te autoconvingi că un instinct era o aiureală, considerându-l 
„paranoic” sau în orice alt fel ilogic. 

„În timp ce tu i-ai ascultat povestea, ultima dintre elevele tale 
a plecat cu mașina. Cartierul ăsta e tăcut noaptea. Parcarea va 
fi pustie”. 

Era mulțumită că avea pistolul la numai câţiva centimetri de 
mâna ei, în tocul de la brâu. Mulţi polițiști îl purtau mai degrabă 
pentru confort decât pentru accesibilitate. Livia nu se număra 
printre aceia. 


VP - 46 


— Ai o carte de vizită? o întrebă pe Kyla. Aș fi vrut realmente 
să mai stăm de vorbă, dar trebuie să ajung undeva și deja am 
întârziat. 

— Îmi pare rău, nu m-am gândit să iau una la mine. Poţi să 
mi-o dai tu pe ata? 

Rugămintea aceea nu suna tocmai bine. Nu era imposibil, 
sigur că da, totuși tânăra spusese că violatorul îi era 
subordonat, ceea ce sugera că ea avea o poziţie de conducere 
într-o firmă. lar cadrele de conducere din firme au de obicei cărţi 
de vizită asupra lor. Livia s-ar fi așteptat ca măcar să se fi uitat 
în poșetă după vreo carte de vizită care poate se rătăcise pe 
acolo, înainte de a declara că nu are niciuna. 

— Sigur că da, încuviinţă ea și scoase o carte de vizită dintr- 
un buzunar al rucsacului. 

Kyla o privi, dar nu spuse nimic. Nici măcar n-o întrebă ce 
credea ea - o polițistă din Departamentul de Poliţie Seattle care 
se ocupa de delicte sexuale - că ar fi trebuit să facă pentru că 
fusese violată de un coleg de muncă. 

Livia își puse rucsacul înapoi pe umărul stâng, de unde-l putea 
cobori imediat dacă trebuia să scoată pistolul cu mâna dreaptă. 

— Mergem? întrebă ea. 

Kyla încuviință din cap și se ridică repede. Gestul fusese 
atletic - nu-și pusese palmele pe genunchi, ci folosise pur și 
simplu mușchii coapselor. 

— Sigur că da. Scuză-mă... n-am vrut să te rețin. 

Livia arătă cu mâna spre ieșire, dorind acum s-o ţină pe 
tânără în faţa ei. 

— Nicio problemă. 

În timp ce mergeau, se uită prin peretele din geam, dar nu 
zări nimic afară, în porțiunea luminată de felinarele stradale. 

Când ajunseră la ușă, ea rosti brusc: 

— Ah, la naiba! Am uitat să închid apa caldă, cum m-a rugat 
proprietarul. Mâine dimineaţă vor să facă niște lucrări de 
întreținere și trebuie să fie oprită peste noapte. 

Kyla se întoarse spre ea. 

— Pot să te aştept. 

Altă sonerie internă de alarmă se declanșă. 

— Nu, nu știu cât va dura. Poţi să pleci și să vii joi, când am 
din nou curs. Sau dă-mi un telefon, să mai vorbim. 


VP - 47 


Fu mulțumită când Kyla nu-i oferi mâna - nu dorea să riște să 
fie blocată de ea, mai ales atât de aproape de ușa din sticlă. 

— Bine, spuse tânăra. Mulţumesc pentru... că m-ai ascultat. 

Livia o lăsă să iasă și examină din nou strada cu privirea, 
rapid, când încuie ușa în urma ei. După aceea se întoarse și 
porni spre partea din spate a academiei. Imediat ce ieși din raza 
vizuală a ușii din faţă, scoase pistolul și iuți pasul. Dacă cineva îi 
pregătise o ambuscadă, s-ar fi așteptat ca ea să iasă 
neînarmată și nebănuitoare pe ușa din faţă. S-ar fi înșelat în 
privinţa tuturor celor trei ipoteze. 

Ușa din spate era groasă și placată cu oțel - o ascundea și 
simultan o apăra. O întredeschise puţin și trase cu ochiul afară, 
cu mâna stângă coborâtă pe cantul ușii și cu dreapta ţinând 
pistolul imediat sub bărbie. În stânga ei, parcarea era pustie. 
Drept în față exista un container pentru gunoi, în spatele căruia 
se afla un gard. Nu zări pe nimeni. Se ghemui, cu inima bubuind, 
și scoase fulgerător capul pe ușă, retrăgându-l imediat. Nici în 
dreapta nu zărise pe nimeni. 

Inspiră adânc și se strecură afară. Ușa avea balamale cu arc, 
așa că-i încetini închiderea cu mâna liberă, pentru a se asigura 
că se va închide silențios. Apoi se deplasă spre stânga, 
rămânând cu spatele la peretele din cărămidă al clădirii, ţinând 
acum pistolul cu ambele mâini și deplasându-l la stânga și la 
dreapta, sincronizat cu ochii ei. Se opri și ascultă foarte atentă. 
Auzi zumzetul transformatorului electric și apa ce picura dintr- 
un burlan de streașină găurit. Nimic altceva. Merse mai departe 
spre stânga, zări cu vederea periferică o băltoacă și făcu un pas 
mare ca să calce peste ea. În faţă, un fuior de aburi se ridica 
dintr-o conductă. Livia înaintă ca s-o ocolească și... 

Un bărbat apăru de după colţ, la nici doi metri de ea, cu un 
pistol în mâna dreaptă, lipit de coapsă. Ținea arma în poziţia 
aceea ca s-o ascundă, neașteptându-se să fie nevoit s-o 
folosească în clipele imediat următoare. O zări pe femeie și 
încremeni, iar ochii i se lărgiră. 

Livia întinse ambele braţe în faţă, îi ţinti sternul și strigă: 

— Aruncă arma! 

Dar chiar înainte ca ultimul cuvânt să-i fi ieșit printre buze, 
expresia bărbatului se înăspri, iar pistolul începu să se ridice, 
braţul lui stâng mișcându-se pentru o priză cu ambele mâini... 


VP - 48 


Livia îl împușcă de două ori în piept, pășind simultan în lateral 
pentru a mări distanţa pe care el ar fi trebuit să miște pistolul ca 
s-o urmărească. Bărbatul se clătină, totuși izbuti să se întoarcă 
spre ea. Livia îl mai împușcă de două ori în față. Arma lui căzu 
pe asfalt și el se prăbuși pe spate. 

Livia se apropie și trase un șut pistolului, îndepărtându-l. Se 
întoarse apoi iute, pentru a-și verifica spatele. Lumina unui 
felinar stradal strălucea pe aburi, făcându-i practic opaci, încotro 
să meargă? În spate nu exista niciun fel de acoperire. Și era 
imposibil să știe ce se putea îndrepta spre ea prin aburi. 

„Nu te opri. Indiferent ce ar fi, mergi mai departe”. 

Avansă, cu pistolul ţinut aproape de piept. 

La colțul clădirii, se opri și asculta. Din cauza focurilor de 
armă, nu se putea totuși încrede în auz. Se uită iarăși în spate și 
tot nu putu distinge nimic prin nenorocitul de abur. 

Reveni cu privirea înainte... și o umezeală usturătoare o lovi 
în ochi și în față. Recunoscu instantaneu senzația și mirosul de 
la antrenamentele din academia de poliţie: spray cu piper. 
Cineva ghemuit adusese duza spray-ului pe după colțul clădirii 
înainte ca Livia să poată reacționa. Icni și se împletici înapoi, 
pentru a câștiga distanţă, dar în aceeași clipă Kyla ţâșni de după 
colț și izbi violent cu palma în sus, în Glock, care se lovi de fața 
Liviei. Văzu stele verzi. Spray-ul începuse s-o sufoce și nu putea 
să vadă. Simţi cum cealaltă prinse ţeava armei și o răsuci, 
încercând să i-o smulgă și în același timp să-i rupă degetul de pe 
trăgaci. Livia ţinu palma stângă lipită de patul pistolului, 
strângând cu degetele libere mâna în care ţinea arma, astfel 
încât Kyla să nu poată face pârghie, și cobori treptat ţeava spre 
faţa ei. Kyla o călcă violent pe laba piciorului, o lovitură ce i-ar fi 
putut fractura osul, dacă n-ar fi purtat bocancii Huxley. Livia icni 
de durere, însă nu dădu drumul pistolului. O simţi pe tânără 
ridicând piciorul pentru altă călcătură devastatoare și-l trase pe 
al ei înapoi, evitând. J 

„Ofensivă, Livia, trebuie să fii în OFENSIVA”. 

Livia răsuci pistolul violent, în sensul acelor de ceasornic. 
Când Kyla își mișcă picioarele în aceeași direcţie pentru a 
compensa, Livia își trecu piciorul drept în faţa lor, pivotă și-și 
arcui șoldul într-o ogoshi modificată, o aruncare peste șold 
clasică din judo. Desigur, utilizarea procedeului fără priză pe gi 
sau pe braţul adversarului ar fi fost în mod obișnuit inutilă, dar 


VP - 49 


în cazul acesta femeia cealaltă era practic lipită de pistol și ar fi 
trebuit fie să-i dea drumul, fie să zboare complet prin aer. 

Kyla alese a doua dintre cele două opţiuni proaste pentru ea. 
Când corpul îi trecu peste șoldul ridicat al Liviei, politista smulse 
arma în direcţia opusă, desprinzându-i priza. Kyla se izbi de 
asfalt. Livia făcu un pas lung înapoi, aţinti ţeava spre trunchiul ei 
și, clipind furioasă ca să-și alunge usturimea din ochi, șuieră: 

— Nu mișca! 

Kyla se rostogoli pe stomac. Ochii Liviei ardeau oribil acum și 
nu putea zări mâinile celeilalte. Disperată și contrar instruirii 
primite, se apăsă cu o palmă pe tâmplă și trase în sus de piele 
pentru a-și deschide ochiul. Arsura se înteţi. Încercă să mai dea 
un ordin și nu izbuti decât să scoată un horcăit înecat. Printr-o 
ceață de lacrimi fierbinţi, o văzu pe tânără îndoindu-și genunchii 
și-și aminti ușurința atletică cu care se ridicase de pe bancă. 

Apăsă pe trăgaciul pistolului de șase ori, ţintind spre centrul 
de masă, nereușind să vadă niciun alt detaliu. Kyla ţipă și căzu 
într-o parte. Livia o ocoli spre stânga, înspre picioarele ei. Își lipi 
din nou podul palmei de sprânceană și pentru o clipă putu să 
vadă că femeia nu se mișca. După aceea, ochii i se acoperiră cu 
altă flacără de căldură agonizantă. 

Tușind, horcăind și abia văzând, Livia reveni la ușa din spate a 
clădirii. Își amintea perfect instruirea de la academie: „Spray-ul 
cu piper doare ca naiba, dar nu cauzează vătamări. Nu-l ștergeţi 
- ștergerea nu face decât să deschidă capilarele și să intensifice 
durerea”. Cu toate acestea, imboldul de a încerca să-și frece 
ochii era aproape copleșitor. Din cauza durerii, desigur, însă o 
îngrozea și ideea că puteau exista alţi atacatori pe care nu-i 
putea vedea. Ținu mâna cu arma lipită de piept, gata oricând să 
acţioneze, cu mâna liberă întinsă înainte, cu degetele răsfirate, 
protejând pistolul și fiind gata să lupte cu oricine ar fi apărut. 
Desigur, dacă în joc mai exista și o altă armă, posesorul ei n-ar fi 
riscat să se apropie așa de mult. 

„N-ai păţit nimic. Kyla trebuia să fie doar ca o capcană, cel 
puţin iniţial. Altfel n-ar fi utilizat spray cu piper. Nu s-ar fi 
năpustit peste tine. Ea, sau un al treilea atacator, ar fi avut o 
armă. Și tu ai fi fost deja moartă”. 

Gândul nu era pe atât de liniștitor pe cât i-ar fi plăcut. Era 
totuși ceva. 


VP - 50 


Livia reuși să bage cheia în broască, intră și închise ușa în 
urma ei. Auzi sirene de poliţie - probabil că cineva raportase 
focurile de armă. lzbutise să plece la timp. N-ar fi dorit să se fi 
împleticit pe afară cu un Glock în mână, horcăind și tușind, 
incapabilă să vorbească, atunci când ar fi sosit polițiștii chemaţi 
la scena unui posibil schimb de focuri. 

Se lăsă pe vine, puse rucsacul pe podea, îi deschise fermoarul 
și scotoci înăuntru după trusa de prim ajutor. Poliţiștii din 
patrulare purtau trusele acestea în mod obișnuit asupra lor. 
Detectivii n-o făceau întotdeauna, însă dacă Livia avea să moară 
vreodată într-un schimb de focuri, asta nu avea să se întâmple 
pentru că bandajele hemostatice și un garou i s-ar fi părut prea 
grele ca să se mai obosească să le care. 

Deschise trusa și bâjbâi până găsi ce avea nevoie: Sudecon, 
un antidot comercial pentru spray-ul cu piper. Rupse ambalajul 
cu dinţii și-și tamponă ochii care o ardeau. Aproape imediat 
durerea deveni mai tolerabilă. Trecu apoi pe nas, gură și limbă, 
având grijă doar să tamponeze, rezistând înaintea imboldului de 
a se șterge, ceea ce i-ar fi introdus iritantul capsicum mai adânc 
în piele și în capilare. 

Scoase telefonul și apăsă tasta de apelare rapidă pentru DPS 
(Departamentul de Poliţie Seattle), ca să vorbească cu serviciul 
pentru polițiști implicaţi în schimb de focuri. Își spuse numele și 
numărul legitimaţiei, adresa și o descriere a celor întâmplate. 
Anunţă că era destul de sigură că în zonă nu mai existau 
pericole, totuși cei care aveau să vină aici trebuiau să fie cu 
ochii în patru. 

După ce făcu apelul acela și auzi sirenele echipajelor de 
poliție apropiindu-se, înţelese că era în siguranţă. Și, în aceeași 
clipă, înţelese că fusese la un pas de moarte. Imediat începu să 
tremure. Desigur, nu era prima dată când i se întâmplase așa 
ceva, totuși în celelalte cazuri fusese în timpul serviciului. Ea 
fusese urmăritoarea. Acum situația fusese diferită. 

„Dacă nu te-ar fi făcut suspicioasă ceva în legătură cu Kyla.” 

„Dacă bărbatul ar fi avut pistolul ridicat, nu lipit de picior”. 

„Dacă n-ai fi avut bocancii Huxley”. 

„Dacă în echipă ar mai fi fost o persoană”. 

„Nu. Ai făcut totul ca la carte. Ai detectat-o. Ţi-ai ascultat 
instinctul. Ai acţionat tactic. Ai învins. Ai ÎNVINS. Ei sunt morți. 
Tu - nu. Ai reușit, fato! Ai reușit. De câte ori le-ai spus victimelor 


VP -51 


tale să sărbătorească asta? Ai mâncat rahat, sau sfatul ăla era 
pe bune?” 

Asta o făcu să se simtă mai bine. Tremurăturile se 
diminuară... puţin. 

„Bun, deci ce dracu' a fost asta? Cine erau ei?” 

Un gând îi apăru imediat în minte: „Child's Play”. 

Părea o nebunie, dar Livia știa că trebuia să se încreadă în 
intuiţiile ei de polițistă. În majoritatea cazurilor, primul răspuns 
era cel corect. 

„Termină! Operaţiunea a fost stopată azi-dimineaţă. Chestia 
asta era pusă la punct cu mult înainte”. 

„Operaţiunea tocmai a fost stopată, însă decizia de stopare a 
fost luată... nu știi când anume. Planul lichidării tale putea să fi 
fost pregătit din timp”. 

Părea paranoic. Însă îi revenise instinctul, dar și imboldul de 
a-l ignora - adică exact ceea ce-și avertiza mereu elevele să nu 
facă. 

Decise că putea măcar să-l avertizeze pe Trahan. Din câte 
spusese agenta Smith, el era în avion acum, dar avea să-i 
telefoneze imediat cum ateriza. 

Important era că ameninţarea imediată dispăruse acum. Cel 
puţin, temporar. În privinţa asta, era rezonabil de sigură. 

In continuare, Livia trebuia să afle cine fusese în spatele 
asasinilor. Și de ce. 


Capitolul 10 


LIVIA 


La o oră după ce Livia telefonase, locul mișuna de membri din 
Echipa de Investigaţii pe Teren a departamentului. Comandantul 
de schimb. Căpitanul din tura de noapte. Un detectiv de la 
Omucideri. Afacerile Interne. CSI. Procurorul comitatului. Un 
reprezentant din echipa de monitorizare a Departamentului de 
Justiţie. Și un avocat al sindicatului DPS. Indiferent de 
circumstanţe, un schimb de focuri în care fusese implicat un 
poliţist era o situaţie controversată, totuși DPS continua să 
opereze în conformitate cu un acord amiabil ce apăruse după ce 


VP - 52 


Departamentul de Justiţie descoperise un tipar de aplicare 
excesivă a forței, iar DPS învățase să fie excepţional de precaut 
atât în privința fondului, cât și a formei unei investigații 
amănunțite și imparţiale. Ceea ce era bine, evident, dar asta nu 
însemna că orice polițist era încântat să fie supus la așa ceva. 

Livia răspunse la o serie de întrebări de rutină privind 
securitatea publică, puse de un sergent de patrulare, în timp ce 
polițiștii ce răspunseseră apelului ei se ocupau cu protejarea 
scenei crimelor. „Aceasta era arma ta de serviciu? Ești calificată 
pentru utilizarea ei? Ştii câte gloanţe ai tras? Câte dintre ele au 
lovit ţintele? Ce exista în spatele țintelor ca să oprească 
gloanţele? A mai tras cineva cu o armă de foc?” Pe de altă 
parte, întrebările anchetatorului de la omucideri și ale celui din 
Afacerile Interne fuseseră mai precise. „li știai pe decedați? l-ai 
mai întâlnit sau văzut anterior? În ce moment ai ajuns să 
apreciezi că viața îţi era în pericol? De ce ai crezut că a trebuit 
să tragi de zece ori - patru gloanţe în bărbat și șase în femeie?” 

Multe întrebări păreau simple presupuneri, însă Livia știa că 
mass-media avea să pună oricum și mai multe, așa că, 
indiferent cât de neplăcut ar fi fost, mai bine era să verifice 
acum totul sub presiune și după manual. Cel puţin avocatul din 
sindicatul DPS era acolo ca s-o ajute, deși ea nu avea nevoie de 
majoritatea sfaturilor sale: „Tu n-ai încercat să-i omori, ci 
încercai să-i oprești; ai grijă ca impresiile tale subiective asupra 
pericolului să fie rezonabile și obiectiv articulate”. Echipa de 
Investigaţii pe Teren îi oprise arma de serviciu. Livia știa că era 
o simplă rutină, totuși predarea pistolului o făcuse să se simtă 
simultan violată și vulnerabilă. 

Ea intrase în clădirea academiei să se mai desprindă de toate 
și stătea așezată la marginea saltelelor, când în sală apăru o 
femeie în blugi și hanorac. Livia avu nevoie de o clipă s-o 
recunoască - locotenent Strangeland, pe care n-o văzuse 
aproape niciodată altfel decât în uniformă. 

Se ridică, simțindu-se stângace, în mod ciudat. 

— Salut, șefa! Ce faci aici? 

Strangeland rămase tăcută o secundă, privind-o. 

— Faci mişto de mine, sau ce? Eşti bine? 

Livia  încuviinţă din cap, pe jumătate amuzată de 
neconcordanţa dintre accentul dur de Brooklyn și tonul blând, 
pe jumătate stânjenit din cauza îngrijorării evidente. 


VP-53 


— Sunt bine. 

Strangeland clătină din cap, necrezând-o. 

— Dumnezeule atotputernic! spuse ea și se apropie. Vino- 
ncoace. 

Își puse braţele în jurul Liviei și o trase aproape. Strangeland 
era cunoscută ca o femeie distantă și Livia n-o văzuse niciodată 
făcând altceva decât să strângă mâna cuiva, ori să-l bată pe 
spate. Și toți știau că Liviei nu-i plăcea să fie atinsă în afara 
saltelei de luptă. Pentru o clipă, se încordă, apoi se simţi 
cuprinsă de emoție. 

— Haide, şefa, rosti cu un glas care-i tremură fără să vrea. Ti- 
am zis - sunt bine. Pentru a-și explica tremurul vocii, adăugă: 
Poate niţel cam zguduită. 

Strangeland îi dădu drumul și se retrase un pas, totuși își mai 
tinu un moment mâinile pe umerii Liviei, examinând-o. 
ingrijorarea era prea evidentă în ochii ei și Livia fu silită să-și 
ferească privirea. Așa fusese mereu de când bărbaţii le luaseră 
pe ea și pe Nason. Se călise perfect înaintea cruzimii, dar, dintr- 
un motiv necunoscut, chiar și după atâţia ani, bunătatea o putea 
dezintegra. Și mai ales acum, sau așa părea, când singurul ei 
prieten de pe scena crimelor fusese avocatul din sindicatul DPS, 
care venise doar pentru a-și face meseria. 

— Ți-au luat pistolul? 

Livia încuviinţă din cap. 

Strangeland băgă mâna în poșeta ei și scoase un Glock. 

— Calibrul 0.26, nu? 

l-I întinse, cu patul înainte. 

Livia încercă să spună ceva, însă nu izbuti. La dracu', doar n- 
avea să plângă în faţa șefei. În niciun caz. Întoarse capul, ca să 
nu i se vadă ochii. 

— Spray-ul cu piper e nenorocit rău, zise Strangeland. Ai 
folosit Sudecon? 

Bineînțeles, compasiunea înrăutățea și mai mult totul, însă 
fusese o manevră atât de evidentă, încât era aproape amuzant. 
Livia își șterse iute lacrimile cu dosul palmei și aprobă din cap. 

— E-n regulă. Știi și tu regulamentul. Arma de serviciu a 
oricărui polițist implicat într-un schimb de focuri devine parte a 
anchetei. Dar asta nu-nseamnă că polițistul trebuie să rămână 
neînarmat. la-l, fato. Mulţi vor privi cu atenţie cazul ăsta. Și noi 
toți îți vom asigura spatele. 


VP - 54 


Livia mai încuviinţă o dată în tăcere, apoi expiră prelung. Luă 
arma, verifică încărcătorul și o băgă în tocul de la brâu. Imediat 
se simţi mai stăpână pe situaţie. 

Işi drese glasul. 

— Mersi, şefa. Cred c-aveam nevoie de asta. 

— E de-nțeles. lar dacă mai ai nevoie de orice altceva, să faci 
bine și să-mi spui. Ai priceput? 

Livia aprobă din cap. 

— Nu așa. Vreau să te aud spunând-o. 

— Dacă mai am nevoie de ceva, o să-ți spun. 

— Bun. În plus, în cazul ăsta nu mai vreau să te văd acţionând 
ca lupoaica singuratică, clar? Supravieţuirea după un schimb de 
focuri este mai grea decât crezi. Nu mă refer doar la anchetă. 
Sau la mass-media. Mă refer la sentimentele tale. Da, știu că tu 
pretinzi că n-ai așa ceva, dar asta-i o minciună la fel de mare 
când o zici tu ca și atunci când o zic eu. 

Livia îi surâse scurt. 

— Ce-i? 

— Promit că n-o să spun nimănui că ai sentimente. 

Strangeland chicoti. 

— Da, ar fi bine să n-o spui. Oricum nu te-ar crede nimeni. 

— Ştii, şefa, cred că acum te-am auzit vorbind cel mai mult. 

Strangeland râse din nou. 

— Vorbesc când îmi fac griji. Și sunt îngrijorată pentru tine, 
Livia. Nu subestima asta. Nu subestima urmările. Vei fi 
suspendată administrativ temporar... 

— Nu pot fi suspendată! Îl am pe violatorul din parcuri, am... 

— Poţi să nu te mai gândești la cazurile alea. Suspendarea 
administrativă este obligatorie și, oricum, nu ţine de mine. Va 
trebui, de asemenea, să mergi la psiholog. Asta este procedura, 
nu-i vorba de nimic personal cu tine. Nici măcar n-o să mă 
obosesc să te sfătuiesc să fii deschisă cu psihologul. Vreau doar 
să fii deschisă cu mine. Dacă va fi nevoie, bineînțeles. Dacă te 
ajută. 

Gândul de a fi silită să-l caute pe violatorul din parcuri cu o 
mână legată la spate - și imediat după stoparea operaţiunii 
Child's Play - o făcea pe Livia să-i vină să urle de frustrare. Dacă 
ea nu-l putea opri, dacă ar mai fi fost atacată vreo femeie... 

Ştia că toate astea se legau de incapacitatea ei de a o fi 
protejat pe Nason. Din mintea Liviei nu se putea șterge ideea că 


VP-55 


cele întâmplate lui Nason fuseseră numai din vina ei. Însă ideea 
respectivă, ca și înţelegerea că nu era o reacţie nici rezonabilă, 
nici logică, nu păreau să-i fie de prea mare folos. Sentimentul în 
sine pur și simplu... persista. În fiecare zi, într-un fel sau altul. 

„La dracu'!” Avea să se gândească ea la ceva. La o cale dea 
lucra în continuare la cazul violatorului din parcuri. De a-l opri. 

„Exact. Asta e. Fii isteață. Rămâi calmă”. 

Încuviinţă din cap și zise: 

— Bine. 

— Asta n-a fost tocmai o promisiune, dar bănuiesc că-i pe atât 
de aproape de o promisiune pe cât ești în stare să faci. 

Detectivul de la Omucideri din EIT* intră în sală - un bărbat 
alb, îndesat, de vreo patruzeci de ani, cu părul șaten pieptănat 
peste cap și mustața neîngrijită, cum se purta în anii 1970. Cum 
îl chema...? Phelps, da! Cei din EIT erau descentralizați și operau 
din Airport Way Center, separat de sediu, iar Livia nu-l întâlnise 
până în noaptea asta, deși îi cunoștea numele. 

— Salut, detectiv Lone, rosti el. Te căutam. Mai am niște 
întrebări. 

— Salut, Phil, rosti Strangeland. Le poţi lăsa câteva minute pe 
fete să vorbească între ele? 

— Bună, Donna. Știi și tu cum stă treaba - cu cât mă ocup mai 
eficient de caz, cu atât va fi mai bine pentru toţi. Afacerile 
Interne, procurorul statal, Departamentul de Justiţie... mulţi vor 
fi cu ochii pe cazul ăsta. 

— Am înţeles. Doar câteva minute, OK? 

Phelps încuviinţă din cap și părăsi sala. Livia fu surprinsă, 
deoarece individul era din EIT, așa că el răspundea de scena 
crimelor. 

— A fost frumos din partea lui, rosti ea. 

— Da, nu-i o scârbă. Și are dreptate în privinţa eficienței. Dar 
câteva minute nu vor conta. Zi-mi acum ce dracu' s-a-ntâmplat 
aici în seara asta? 

Se așezară pe marginea saltelelor și Livia îi povesti. Dacă ea 
ar fi fost martor civil, Strangeland ar fi trebuit să conducă 
discuţia, pentru a se asigura că obținea detalii productive, însă 
Livia știa să fie relevantă. 

După ce termină, Strangeland spuse: 


4 Echipa de Investigaţii pe Teren. (n. red.). 
VP - 56 


— Pare cea mai justificată folosire a armei pe care mi-o pot 
imagina, iar tu ai fost foarte coerentă. În mod evident, a fost o 
echipă - te-au atacat, au refuzat comenzi verbale clare, ai fost 
orbită, te sufocai și te-ai luptat să-ţi păstrezi arma. Mass-media 
va întreba de ce ai tras așa de multe gloanțe, de ce n-ai folosit 
pur și simplu procedeele de jiu-jitsu sau de ce nu i-ai împușcat în 
mâini și picioare și alte rahaturi, dar ăla nu-i decât teatru, nu vei 
fi acuzată de nimic. O să mai cârâie și despre reclamaţiile de 
utilizare excesivă a forței din dosarul tău, dar alea sunt vechi și 
niciuna n-a fost susținută de probe, iar prin faptul că proveneau 
din partea unor nenorociţi nu sunt tocmai credibile. 

Livia se întrebă dacă Strangeland credea că acuzaţiile erau 
credibile. În caz afirmativ, șefa ei știa că nu era bine să pună 
întrebări. 

— La ușa din spate există o videocameră, urmă Strangeland. 
Dacă n-a înregistrat niciuna dintre acţiunile tale, nu-i nicio 
pierdere. Dacă le-a înregistrat, bănuiesc că-ţi vor susține 
relatarea. Așa că nu sunt deloc îngrijorată că EIT va concluziona 
c-a fost altceva decât legitimă apărare. Asta-i tot ce contează. 
Rahaturile mass-media sunt secundare. 

După felul cum prezenta ea situaţia, întrebări erau mai 
numeroase decât răspunsurile. 

— Dar ce te-ngrijorează, șefa? 

— În primul rând, ceea ce am discutat deja. Urmările 
personale. 

— O să fiu bine. 

— Da... și de fiecare dată mă neliniștești când zici asta. Pe de 
altă parte, până acum a fost adevărat. 

— Şi-n al doilea rând? 

— În al doilea rând: cine sunt cei care au vrut să mori în seara 
asta? Și vor încerca ei să repete tentativa? 

— Mda. 

— Nu, Livia, te-ntreb pe tine. Cine sunt ei? 

— Nu știu, șefa. 

— Știu că ai dușmani. Toţi nenorociţii de violatori și pedofili pe 
care i-ai arestat vreodată și care obţin reducerea pedepsei sau 
mai știu eu ce. Însă din ceea ce ai descris acum, după cum văd 
eu lucrurile, tentativa asta de asasinat a fost mult mai 
profesionistă. 


VP - 57 


— Și eu am avut aceeași impresie. Deși unii dintre nemernicii 
ăia făceau parte din bande. Sau erau îndeajuns de bogaţi ca să 
angajeze profesioniști. 

— Deci ce crezi c-a fost în seara asta - Hammerhead? 

Hammerhead era o bandă care susţinea supremația rasei albe 
și pe care Livia o investigase - mai profund decât știa șefa ei - 
cu un an în urmă. Acum însă nu părea să fi fost mâna lor. lar 
întrebarea lui Strangeland îi păruse o diversiune. Dacă Livia ar fi 
mușcat, Strangeland ar fi crezut că minţea. Și că, prin urmare, 
ascundea ceva. 

Problema era că ea ascundea într-adevăr ceva. Poate că aici 
nu fusese mâna celor din Hammerhead, dar Hammerhead 
ducea la senatorul Lone și la Rithisak Sorm, șeful traficanţilor de 
copii, pe care ea îi ucisese în Bangkok, alături de mai mulţi 
complici ai lor. Să fi fost represalii pentru acțiunea aceea? Și 
dacă da... din partea cui? Indiferent ce ipoteze ar fi putut ea 
formula, nu i le putea împărtăși lui Strangeland. 

— Nu tocmai, zise Livia. Vreau să zic, n-aş elimina complet 
posibilitatea în clipa asta, totuși... nu. 

— Atunci cine? 

Livia se gândi din nou la Child's Play. Continua să pară o 
nebunie, dar gândul era persistent și asta indica de obicei că 
dincolo de el exista ceva real. Și, oricum, îi putea da 
locotenentului ceva care să nu fie legat de Bangkok. 

— Grupul operativ Child's Play, rosti ea. 

— Ce-i cu el? 

— Mă gândesc la... sincronizare. Vreau să zic că agenta Smith 
a apărut azi-dimineaţă și a anunţat stoparea operaţiunii. Și 
indiferent cum s-ar fi ajuns la decizia respectivă, ei n-au 
informat pe nimeni, așa cum ai zis chiar tu, n-au explicat 
niciodată... nu știu. Poate că nu-i decât o coincidență, dar am o 
senzaţie stranie. 

— Crezi că operaţiunea Child's Play s-a apropiat prea mult de 
o rețea de pornografie infantilă din Serviciul Secret și că cineva 
a decis să te lichideze ca să-ţi închidă gura? 

— Când o prezinţi sub forma asta... recunosc că sună destul 
de improbabil. 

— Dar nici nu spui „nu”. 

— M-ai întrebat ce cred. Eu cred că este o coincidenţă stranie. 
Poate că de fapt nu-i nimic, dar tot o să-l avertizez pe Terry 


VP -58 


Trahan, hackerul pe care l-au angajat să facă echipă cu mine. 
Nu vreau să sar la teorii nebunești ale conspiraţiilor, dar dacă 
cineva vrea să elimine orice posibile piste, Terry este o pistă la 
fel ca mine. El a programat aplicaţia pe care o utilizau cei din 
Child's Play. lar cineva din FBI a stopat operaţiunea imediat 
după ce Trahan și-a alertat șefa. 

— Ai spus că ei sunt acum în avion. 

— Da, au luat o cursă de noapte spre DC. 

— Recunosc că sună nebunește și poate că vom găsi ceva 
mai plauzibil. Dar... o să aflu în ce cursă s-au îmbarcat. Ai grijă și 
sună-l pe amicul tău Trahan după ce aterizează, iar eu o să 
discut cu această agentă Smith. Şefa mare vrea să parcurgem 
canalele oficiale, dar acum a fost chiar ceva nașpa - să spună 
unui om de-al meu la ce poate sau nu să lucreze, fără să treacă 
pe la mine. 

Phelps reveni în sală și-și drese glasul ostentativ pentru a-și 
anunţa prezenţa. Strangeland ridică ochii. 

— Ce-ai găsit, Phil? 

— Mai am de pus niște întrebări. 

— Și ce-ai găsit până acum? 

— Haide, Donna, știi bine că... 

— Uite care-i treaba, ori Livia a împușcat în seara asta doi 
nevinovaţi, ori a făcut-o în legitimă apărare. Faptul că dovedești 
politeţe profesională față de ea nu va schimba cele petrecute. Și 
nici rezultatul. Dar ar putea ajuta o polițistă supusă unei 
anchete EIT să doarmă mai bine până la terminarea anchetei. 
Înregistrările video au arătat ceva? 

Phelps se uită o clipă la Strangeland, prins poate între 
încăpăţânarea înnăscută și dorinţa de a oferi puţină alinare unui 
tovarăș de breaslă. După aceea oftă și o privi pe Livia. 

— Înregistrările video te ajută. 

Ea simţi un val de ușurare. Desigur, o înregistrare video nu i- 
ar fi contrazis relatarea, dar era perfect posibil ca, din cauza 
aburilor, să nu se poată vedea nimic. 

— Poliţiștii caută și alte videocamere în vecinătate, urmă 
Phelps. Cartierul este în majoritate rezidenţial, așa că nu ne 
punem mari speranţe. Pe de altă parte, tot mai mulți proprietari 
își instalează videocamere la uși sau în alte colțuri ale clădirilor, 
iar în jumătate din cazuri acestea sunt orientate spre stradă. 
Teoretic, așa ceva e ilegal, dar este de ajutor în cercetările 


VP -59 


poliţiei, așa că obișnuim să nu ne plângem. Poate că vom avea 
noroc. 

Strangeland se întinse și o strânse ușor pe Livia de umăr. 

— Altceva? 

Phelps ridică din umeri. 

— Femeia avea un tatuaj pe braț. 

Livia încuviinţă din cap. _ 

— Da, l-am văzut când am stat de vorbă. In stil trash polka. 
Un lup. 

Phelps aprobă scurt. 

— Asta-i chestia. E fals. Un tatuaj temporar. 

Strangeland se uită la Livia, apoi la Phelps. 

— Și ce deduci tu de-aici? 

— Livia, ai spus că femeia a stat în sală o vreme, corect? 

— A stat o oră - tot cursul meu. lar noi două am plecat 
ultimele. 

Phelps își privi însemnările. 

— Prin urmare, a fost văzută de... câte persoane? Douăzeci? 
Treizeci? 

— Minimum. 

— Dacă ar fi să-mi dau cu presupusul, aș spune că tatuajul 
exista doar pentru a le oferi martorilor ceva mare, strălucitor și 
evident, pe care să-l identifice după uciderea ta. Și să ne arunce 
o momeală inexistentă, cu căutarea căreia să ne irosim timpul. 

Strangeland încuviință. 

— Cei doi pot fi identificaţi? 

Livia observă că șefa nu le spunea „victime”, așa cum s-ar fi 
procedat în mod uzual. 

— Nu încă, răspunse Phelps. Niciunul nu avea vreun act de 
identitate. Și, de fapt, nimic altceva. Nici măcar chei de 
automobil. 

— lisuse! făcu Strangeland. Aproape ca și cum ar fi ieșit în 
noapte intenţionând să comită o crimă sau așa ceva. 

— Exact așa pare. 

— Bine, atunci, spuse Strangeland. Ești de acord, prin urmare, 
că se plănuise o crimă. Cineva a încercat să asasineze un 
polițist. 

Phelps strânse din umeri. 


VP - 60 


— Da, asta-i ipoteza mea de lucru, totuși nu-i vorba despre 
orice poliţist. Dacă ei ar fi dorit așa ceva, ar fi putut face un alt 
episod Lakewood. 

Se referea la un caz petrecut în 2009 în Lakewood, când 
fuseseră omorâţi patru polițiști ce luau micul dejun într-o 
cafenea înainte de schimbul de dimineaţă. Ucigașul le văzuse 
mașinile de poliţie, se oprise și intrase cu intenţia de a-i ucide 
pe toți polițiștii pe care-i găsea. 

— Așadar, Livia, urmă el, este momentul ca noi doi să 
discutăm despre dușmanii tăi. 

Ea își privi scurt șefa. 

— Va fi o discuţie lungă. 

— Păi, oricum ar trebui să mergem la biroul EIT. Și acolo 
există destulă cafea. O să-ţi spun că în momentul ăsta 
prioritatea mea personală este să închei aspectul anchetei legat 
de implicarea poliţistului și să mă focusez pe probabilitatea ca 
două persoane să fi încercat să asasineze un poliţist din Seattle 
aflat în afara programului. Și probabil că ar fi reușit să-și ducă 
intenţia până la capăt, dacă respectivul poliţist n-ar fi fost atât 
de dur și de plin de resurse. 

Livia fu surprinsă și ușor mișcată. 

— Mulţumesc pentru asta, detectiv Phelps. 

— Spune-mi Phil. lar acum haide să vedem cine ar avea 
motive să te vadă moartă. 

o... 

Așa cum Livia intuise, discuția despre posibilii ei dușmani 
dură mult. Femeia și Phelps începură cu infractori pe care ea îi 
arestase, care primiseră condamnări și care fuseseră între timp 
eliberați. Apoi trecură la membri de bande aflaţi încă la 
închisoare, deoarece chiar de acolo puteau dirija crime în 
exterior. Și, în cele din urmă, arestări ce nu duseseră la 
condamnări, dar care cauzaseră neplăceri sociale sau alte 
dificultăți pentru persoanele respective. Până terminaseră doar 
cu trecerea preliminară în revistă, se făcuse ora patru 
dimineaţa. Dacă ar fi fost la sediu, schimbul de dimineaţă ar fi 
început deja. 

— Povestește-mi mai multe despre chestia asta cu Child's 
Play, rosti Philip. 

Livia își frecă ceafa. Era obosită acum, dar încă surescitată 
după atacul care, în incinta aceasta fără ferestre și luminată de 


VP - 61 


tuburi fluorescente, începea să pară ireal. Ea interogase o 
mulțime de suspecți în camere similare, punându-le aceleași 
întrebări în moduri diferite, separând treptat minciunile. Nu-l 
cunoștea pe Phelps. Poate că bărbatul credea cu adevărat că 
Livia fusese în legitimă apărare faţă de o tentativă de asasinare. 
Sau poate că spusele acelea fuseseră menite să-i adoarmă ei 
bănuielile. La urma urmelor, indiferent de semantica utilizată de 
cei de la PR, Phelps conducea anchetarea Liviei, care era 
suspectată de posibilă omucidere. Așa ceva ar fi fost destul de 
rău, indiferent de circumstanţe. Examinarea aceea minuțioasă i 
se părea însă Liviei mai mult decât doar inconfortabilă. O 
percepea ca periculoasă. Ea își păstra activitățile 
compartimentate - izolate și departe de viața de zi cu zi. Dar 
citise undeva un articol despre felul cum munţii și fosele 
submarine exercită asupra apei ce se ridică pe mii de metri 
deasupra lor o forță gravitaţională perfect detectabilă, care le 
permite oamenilor de știință să cartografieze contururile cele 
mai adânci de relief submarin prin măsurarea efectelor acestora 
asupra suprafeţei. Livia crezuse dintotdeauna că ceea ce păstra 
adânc îngropat era imperceptibil pentru cei din jur. Dar nu 
verificase niciodată noţiunea în condiţii de presiune așa cum 
puteau fi cele actuale. 

Își reaminti că era firesc și inevitabil pentru orice poliţist aflat 
în situaţia ei să fie neliniștit. N-ar fi părut deloc anormal sau 
incriminator. 

„Perfect”. Se lăsă pe spate în scaunul din plastic și-l întrebă 
pe Phelps: 

— Tu obosești vreodată? 

— Nu obosesc atunci când cred că cineva tocmai a încercat să 
asasineze un poliţist. Dar tu? 

Fu nevoită să-i zâmbească fără chef pentru răspunsul acela. 
Ar fi vrut realmente să creadă că bărbatul fusese sincer. lar asta 
este exact ceea ce încearcă un anchetator bun să-l facă pe 
suspect să simtă. 

— Uite ce-i, spuse Livia. Vreau să fiu clar înțeleasă. Nu afirm 
că stoparea operaţiunii Child's Play ar avea vreo legătură cu 
evenimentele din seara asta, da? Știu că după implicarea unui 
polițist într-un schimb de focuri soldat cu victime este 
obligatorie o evaluare psihologică. Aș prefera să nu fiu supusă 


VP - 62 


evaluării aceleia cu psihologul plecând de la premisa că fac 
parte dintre cei care umblă cu coifuri de staniol. 

Phelps izbucni în râs. 

— Am înţeles. Probabil că-i o coincidenţă. 

— Exact. 

Livia era conștientă de faptul că bărbatul rostise exact același 
cuvânt pe care-l folosise ea când îi povestise totul mai devreme. 
Era aceeași tehnică de anchetator - un mod de a stabili o relaţie 
și de a extrage mai multe informaţii. Nu era de mirare că atâtea 
căsnicii ale polițiștilor se destrămau. Probabil că orice flecușteț 
începea să se simtă ca o manipulare. 

— Cu toate acestea, continuă Phelps, ideea ar fi că în 
interiorul Serviciului Secret există o reţea de pornografie 
infantilă și că hackerul angajat de FBI cu care ai lucrat... - își 
consultă notițele - ... Trahan, așa, a descoperit-o fiindcă utilizau 
un software de criptare pe care-l concepuse chiar el. lar după 
aceea Serviciul Secret a încercat să te asasineze ca parte a unei 
mușamalizări. Așa e? 

— Astea sunt cuvintele tale, spuse Livia. Eu nu am spus decât 
că sincronizarea este stranie. 

Phelps aprobă din cap. 

— Cred că ar fi mai productiv dacă am rămâne focusaţi pe 
violatorii pe care i-ai băgat la-nchisoare. Nemernici cu dorinţă 
de răzbunare. 

Livia era de aceeași părere, dar nu vedea niciun câștig din a 
spune asta. 

— E ancheta ta. 

Telefonul lui Phelps băzâi încet. El îi privi ecranul. 

— Este locotenentul tău. 

— Strangeland? 

Bărbatul zâmbi. 

— Probabil că verifică să nu te frec prea tare. Nu-ţi face griji, 
mă sună pe mine fiindcă știe că n-ar trebui să te sune pe tine, 
iar ăsta-i felul în care poate ocoli reglementările. O cunosc pe 
Donna de mult timp. Poate fi grijulie ca o cloșcă, deși o să 
respingă descrierea asta cu vehemenţă. 

Apăsă o tastă și duse telefonul la ureche. 

— Bună, Donna. N-am terminat încă. 

O pauză, apoi: 


VP - 63 


— Uite ce-i, mai devreme am încălcat protocolul ca o favoare, 
dar știi că pe durata discuţiei trebuie să ţin subiectul departe 
de... 

Altă pauză, de data asta mai lungă. Phelps se încruntă. 

— Auzi, nu-i nevoie să folosești limbajul ăsta. Facem parte din 
aceeași echipă, chiar dacă trebuie să jucăm roluri diferite. Bine, 
hai, ai câștigat. Stai puţin. 

Puse telefonul pe masă și apăsă tasta speakerului. 

— Ne poţi auzi? Suntem Phil și Livia. 

— Bună, şefa, spuse Livia. 

— Daţi pe canalul de știri, spuse Strangeland. Avionul în care 
se aflau Trahan și agenta specială Smith, cursa de noapte spre 
DC, tocmai s-a prăbușit în lacul Michigan. 


Capitolul 11 


RAIN 


M-am întâlnit cu Larison în sala de așteptare pentru sosiri a 
aeroportului Dulles din Virginia. El sosea din Costa Rica. 
Aeroportul Narita ar fi fost punctul de plecare cel mai convenabil 
pentru mine, dar ţinând seama de faptul că apelantul meu 
misterios menţionase Tokio care se afla în apropiere, am decis 
că Nagoya, deși mai peste mână, va fi un mod mai sigur de a-mi 
începe călătoria. 

Măsurile de securitate erau sporite, pentru că în dimineaţa 
asta un avion se prăbușise în lacul Michigan și pe canalele de 
știri nu se vorbea decât despre ISIS. Politicienii se întreceau 
între ei cu represaliile propuse, iar senatorul Walter Barkley, 
favoritul în alegerile prezidenţiale care părea că-și crește 
avansul în sondajele ad-hoc, făgăduia să ucidă familiile 
membrilor ISIS, inclusiv copiii, și-l învinovăţea pe președintele în 
exercițiu pentru avionul prăbușit, deoarece „trata ISIS cu 
mănuși”. lar Oliver Graham, președintele celui mai mare 
contractor militar american privat, se folosea de incident ca să 
insiste pentru desfiinţarea Administraţiei pentru Securitatea 
Transporturilor și transferarea  responsabilităţilor ei către 
compania sa, Oliver Graham Enterprises. Era o schemă atât de 


VP - 64 


evidentă - Graham dorea ca Pentagonul să reconsidere întreaga 
luptă anti-lSIS și toate războaiele din Orientul Mijlociu -, încât 
eram uimit că cineva o putea privi cu seriozitate. Dar se părea 
că oamenii puteau s-o facă. 

În ciuda isteriei generale, am reușit să ies din vamă destul de 
ușor. Taro Watanabe nu mai vizitase Statele Unite de câţiva ani, 
dar pașaportul lui era valabil și toate afacerile erau în ordine. In 
plus, tipurile de salariaţi japonezi de vârstă mijlocie cu aspect 
sfios nu se potriveau profilurilor ce ocupau mintea agenţilor 
obișnuiți din Serviciul pentru Controlul Imigraţiei și Normelor 
Vamale sau din alte organizaţii federale. 

Larison s-a ridicat când m-a zărit și mi-a fluturat surâsul lui 
familiar de rechin, care avea însă o căldură neașteptată pentru 
el. Nu se schimbase mult - același păr șaten, piele măslinie și 
fizic de halterofil. Întrucât pentru câţiva ani dusesem o existenţă 
lipsită de evenimente în liniștea din Kamakura, învățasem să mă 
relaxez și să nu-mi mai verific permanent spatele. O privire 
aruncată lui Larison a fost însă îndeajuns ca să-mi examinez 
prompt împrejurimile, chiar și în mijlocul unui aeroport 
aglomerat. 

El a venit spre mine și ne-am strâns mâinile. Larison avea 
palme mari și o strânsoare foarte agresivă, dar pe vremuri mă 
antrenasem până ajunsesem să strivesc un măr într-o singură 
mână. Forţa de strângere reprezintă un avantaj uriaș în randori 
la judo și în același timp un atu excelent dacă te pomenești 
nevoit să lupţi pentru supravieţuire în lupte corp la corp. Dacă 
Larison considera că strânsul mâinii era un soi de competiţie, 
avea noroc că depășisem vârsta la care mă interesa genul acela 
de jocuri. Altfel s-ar fi putut trezi cu un os metacarpian fracturat. 

— Îți verificai spatele? a întrebat el, continuând să surâdă. 
Crezusem că dorești să ne întâlnim într-un aeroport pentru că 
sunt sigure din punctul de vedere al securităţii. Ce anume din 
mine îi sperie așa de rău pe oameni? 

Mi-a fost imposibil să nu-i răspund la zâmbet; eu nu aveam 
multe cunoștințe și trecuseră destui ani de când mă întâlnisem 
cu vreuna. 

— Nu te preface că nu-ţi place, am spus. 

Larison a râs. 

— Da, cred că are și avantaje, însă uneori nu m-ar deranja să 
pot proceda ca tine. Tu nu ești observat de nimeni niciodată, 


VP - 65 


decât dacă o dorești. Acum aproape că nu te-am observat când 
ai ieșit din vamă. 

— Nu uita că am încercat să te-nvâăţ. 

— Da, la fel și Dox, ajutorul tău care făcea pe prostănacul. Cel 
mai voinic tip pe care l-am văzut vreodată că putea face perfect 
asta. A privit în jur. Sper că nu-i acum cu tine, nu? 

Nu am fost sigur dacă vorbea sau nu serios. 

— Nu, am răspuns, nu este. Și nu-i mai spune „ajutor”. Nu 
vreau să mai aud asta. 

— Ştii ce vreau să zic. Ți-am mai spus, te protejează de parcă 
ar fi un câine. 

— Da, un rottweiler. 

Larison a râs. 

— Trebuie să recunosc că până la urmă mi-a plăcut de el. Nu- 
ntâlnesc mulţi oameni pe care să nu-i sperii. Ce dracu', o dată 
sau de două ori m-a speriat e/pe mine. A fost reconfortant. 

Am închiriat o mașină. Desigur, Larison cunoștea adresa lui 
Horton, deși n-ar fi fost greu să găsesc locul, ţinând seama de 
descrierea detaliată pe care mi-o dăduse fostul colonel. M-am 
oferit să șofez eu primul, știind că Larison va înţelege că prin 
„primul” înţelegeam „tot drumul”. Unul dintre lucrurile pe care 
le înțelesese când am lucrat împreună a fost că-mi era greu să 
nu fiu eu cel care controlează situaţiile. Dacă anticipezi mereu o 
ambuscadă, poţi ajunge să urăști scaunul din dreapta șoferului, 
literal și metaforic. Larison gândea și proceda absolut la fel, așa 
că acceptul lui de a-mi ceda volanul era mai mult decât 
curtoazie - dovedea și încredere. 

Pe durata celor patru ore până la casa lui Horton din Coleman 
Falls, ne-am pus reciproc la curent cu cele petrecute în vieţile 
noastre. Am început prin a ne aminti episoade mai dificile din 
misiunea pentru Horton de dejucare a loviturii de stat - 
ambuscadele unor pistolari pe coridoarele unui hotel; o 
traversare non-stop a Americii într-un camion U-Haul fără aer 
condiționat în timp ce eram căutaţi de jumătate dintre agenții 
antitero ai Statelor Unite; sau răpirea lui Mimi Kei, fiica lui 
Horton, o puștoaică dulce de la colegiu, ca să-l determinăm pe 
tatăl ei să bată în retragere atunci când încercase să ne 
spulbere. 

— Dacă vrei să știi de ce mi-e drag amicul tău, ăsta-i motivul 
principal, a zis Larison. Pe atunci eram într-o situaţie nasoală. 


VP - 66 


Nasoală de tot. Oamenii lui Hort ameninţaseră că le vor viola pe 
nepoatele și nepoţii lui Nico și că-i vor mutila și schilodi pe 
părinţii, surorile și cumnaţii lui. După care aveau să-i spună lui 
Nico că totul fusese numai din vina mea, pentru că-i trăsesem 
pe sfoară. Aveau să asmută împotriva mea pe singura persoană 
din lume... la care ţineam. De aceea eu voiam să mă răzbun pe 
fiica lui Hort. Să-i expediez capul într-o cutie prin poștă. Nu 
voiam doar s-o răpesc ca s-o folosim ca atu în negocieri. Voiam 
să-l pedepsesc pe el. Însă Dox, cu cavalerismul lui, sau cum vrei 
să-i spui, n-a vrut să mă lase. Dacă el nu m-ar fi oprit... aș fi 
făcut niște chestii foarte urâte. Cred că știi asta, dar ar fi fost 
prea mult. M-ar fi distrus. Ar fi distrus și... relaţia mea cu Nico. 

Era ciudat felul cum trecerea timpului și depărtarea îi pot 
apropia pe oameni. In detașamentul acela despre care 
povestea, Larison abia se stăpânise, radiind atâta pericol și 
violenţă zăgăzuită, încât toţi ne îndreptaserăm spre un final în 
care s-au el ne ucidea pe noi, sau noi îl ucideam pe el. Cumva 
însă depășiserăm toți punctul acela. Sigur că da, asta nu 
însemna că el nu continua să fie un ins formidabil de periculos, 
dar să vorbească în felul acesta despre regrete potenţiale și 
despre bărbatul pe care-l iubea, și care reprezenta probabil 
unica lui vulnerabilitate... însemna o schimbare remarcabilă. 

După Lynchburg, șoseaua a devenit șerpuitoare și s-a 
îngustat la numai două benzi; arborii de pe margini erau mai 
deși și mai bătrâni, formând o boltă deasupra în culorile roșu și 
galben ale toamnei, iar casele păreau tot mai rare și mai izolate. 
Pentru o vreme a plouat, dar apoi a răzbit soarele, proiectând 
dâre ceţoase printre crengile copacilor. Înţelegeam de ce lui 
Horton îi plăcea aici. Te simţeai la un milion de kilometri 
depărtare de DC. 

— O să-l sun, am rostit. Să-l anunţ să se aștepte la noi. 

— Am simțit c-o să spui asta. Haide! Chiar nu vrei să-l vezi 
scăpându-se în pantaloni când apărem? 

— N-o să facă asta, dar e posibil să pună mâna pe o pușcă. 
Am venit aici să stăm de vorbă, nu să tragem unii în alții. 

Larison s-a aplecat spre geanta de voiaj pe care o ţinea între 
picioare. Când s-a îndreptat în scaun după o secundă, ţinea în 
mână un Glock cu un încărcător extrem de lung. 

— Atunci aș putea folosi și eu o pușcă, a spus. Ar fi un suvenir 
frumos. 


VP - 67 


Cu puţin timp în urmă, Larison nu m-ar fi putut surprinde cu o 
armă... pentru că l-aș fi percheziționat înainte de a mă urca în 
aceeași mașină cu el. Așa însă, am fost mai degrabă surprins 
decât deconcertat. 

— Asta-i Glock 18? 

— Da, pistolul automat. Încărcător cu treizeci de gloante, 
cadenţa o mie două sute pe minut. Așa cum zice reclama - „Nu 
pleca de-acasă fără el”. 

— Cum dracu' l-ai trecut prin vamă? 

Larison a râs. 

— Când am trecut prin vamă nu aveam asupra mea nimic mai 
suspect decât lenjeria de corp. Am ascunzători în toată zona DC. 
Am sosit înaintea ta și am trecut pe la una dintre ele. 

Era genul de acțiune pe care aș fi făcut-o eu și mi-am dat 
seama că ar fi trebuit s-o anticipez. M-am întrebat dacă 
omisiunea se datora faptului că aveam încredere în Larison sau 
faptului că îmbătrâneam. 

Sau poate că erau unul și același lucru. 

— E bine că-l ai, am spus, dar haide să-ncercăm să procedăm 
astfel încât să nu fie nevoie să-l folosești. 

— Da, da. Cum ziceam, știam c-o să vrei să-l anunţi că sosim. 
Dă-i drumul! 

Am scos din buzunar telefonul cu cartelă de unică folosinţă. 

— Eu am un telefon prin satelit, a zis Larison. E mai greu de 
urmărit. Nu vrei să-l folosesc? 

— Nu, folosește-l pe ăsta. Nu-i asociat cu Horton și de fapt cu 
nimic altceva. 

— OK, dacă așa vrei. 

| l-am întins. 

— Formezi tu numărul? 

Larison a râs. 

— De ce râzi? 

— Îmi place juxtapunerea. Stilul tău de viaţă de risc înalt și în 
același timp grija de a nu folosi un telefon în timp ce șofezi. E 
încântător! 

Nu mă deranja ca alţii să râdă de mine. De-a lungul vieții 
cunoscusem destui oameni care adoptau o atitudine de felul: 
„Dacă am putut supravieţui în Valea Morţii, de ce dracu' ar 
trebui să-mi bat capul cu o centură de protecţie?” Inţelegeam 


VP - 68 


genul acela de bravadă, totuși majoritatea celor pe care-i 
cunoscusem și trăiseră așa muriseră din cauza ei. 

Larison a activat telefonul și a introdus numărul. Am auzit un 
țârâit - îl pusese pe speaker. 

După numai o clipă s-a auzit inconfundabilul bariton din delta 
Mississippi. 

— Alo? 

— Eu sunt, am rostit. 

— Am simțit că s-ar putea să telefonezi. 

Am sperat că nu vorbise adevărat. 

— M-am gândit că aș putea accepta oferta la whisky-ul ăla, 
am zis. 

— Ar fi minunat. Când te pot aștepta? 

— În vreo douăzeci de minute. E bine pentru tine? 

— Mai mult decât bine. Două pahare sunt de ajuns sau trebuie 
mai multe? 

Neîndoios, avea instincte bune. 

— Trei pahare. Sunt cu un prieten de-al tău. Cel pe care l-ai 
contactat să ia legătura cu mine. 

A urmat o pauză scurtă. Nu m-a surprins. Nu mă așteptasem 
ca el să accepte cu indiferenţă o vizită a lui Larison. Nimeni n-ar 
fi făcut-o, mai ales Horton. 

— Perfect. Vă aștept pe verandă. 


Capitolul 12 


RAIN 


Până am ajuns, soarele coborâse înapoia lizierei, proiectând 
umbre lungi peste drumul șerpuit care trecea printr-o pădurice 
spre casa lui Horton. 

Am oprit mașina la zece metri de casă. Horton stătea în 
picioare lângă un stâlp al verandei; fără doar și poate, auzise de 
departe anvelopele automobilului scrâșnind pe pietriș. Și 
probabil fusese, de asemenea, alertat de diverse contramăsuri 
electronice. 

Amândoi am ieșit încet din mașină, pentru a-i oferi lui Horton 
timp suficient să ne vadă mâinile, deoarece și el avea grijă să ni 


VP - 69 


le arate pe ale lui. Bineînţeles, era perfect posibil să aibă ceva 
ascuns într-un toc de pistol înapoia sa. De asemenea, stâlpul 
gros lângă care stătea putea să camufleze o armă și în același 
timp să slujească drept paravan dacă situaţia ar fi devenit 
neplăcută. Insă dacă s-ar fi întâmplat așa, el ar fi trebuit să se 
descurce cu două ţinte aflate în mișcare. lar una dintre ţintele 
acelea avea un pistol automat în geanta pe care o purta pe 
umăr. 

Dar analiza mea tactică era mai degrabă un reflex. Unicul 
motiv pentru care Horton ne-ar fi putut omori ar fi fost teama că 
noi vom încerca să-l ucidem. Dacă Larison ar fi apărut singur și 
neanunţat, unul dintre ei sau poate ambii ar fi sfârșit morți. 
Datorită prezenţei mele și telefonului dat în prealabil, mă 
aşteptam ca toţi să se comporte corespunzător. 

Horton n-a coborât treptele ca să ne întâmpine, preferând să 
menţină poziţia aflată mai sus. În timp ce ne apropiam, l-am 
privit atent. Teasta rasă îl definise când fusese în activitate, dar 
acum lăsase părul să-i crească. Deși destule fire erau sure, în 
ansamblu părea mai tânăr. Și în ciuda puloverului pe care-l 
purta în răcoarea serii ce se apropia, am văzut un colăcel în 
jurul mijlocului. Rămânea totuși un bărbat cu aspect puternic și 
torsul ca un butoiaș, cu ţinuta dreaptă a cuiva care se mândrea 
nu numai de propria-i carieră distinsă în armată, ci care își putea 
urmări descendența militară până pe vremea Regimentului 4 de 
infanterie de culoare al SUA, care luptase în Armata James, 
comandată de generalul-maior Edward Ord în bătălia decisivă 
de la Appomattox. 

Am suit scara și el mi-a strâns mâna. 

— Mă bucur să te văd, John. 

— Și eu mă bucur, am răspuns. Mulţumesc că ne-ai primit. 

Poate că nu era o descriere tocmai exactă a apariţiei mele 
alături de o mașină de ucis care avea o ranchiună nestinsă 
împotriva lui Horton, și după ce-l anunţasem de sosire cu doar 
douăzeci de minute în urmă. Dar se părea că odată cu vârsta 
sosea și o tușă de diplomaţie care-mi lipsise în tinerețe, când 
toate soluțiile mele păreau să implice machism și violenţă. 

Horton s-a întors și a întins mâna spre Larison. 

— Mă bucur să te văd și pe tine, Daniel. 

Larison i-a privit mâna o clipă, dar n-a schiţat nicio mișcare de 
a-i răspunde la gest. Am simţit brusc acumularea unei tensiuni 


VP - 70 


electrice și m-am întrebat: „Oare n-avem parte și așa de destui 
care-ncearcă să ne ucidă, mai trebuie s-o facem și noi înșine?” 

Apoi Larison a încuviinţat din cap și i-a strâns mâna. 

— A trecut mult, Hort. 

Pe faţa lui Horton a apărut un surâs combinat cu o grimasă. 

— Mă bucur că ai venit. Am vrut să-ți spun ceva de multă 
vreme. Am dorit să aștept până ajungem faţă în faţă, deși poate 
că n-a fost înțelept, pentru că în alte circumstanţe poate că nici 
nu te-aș fi văzut sosind. 

Larison n-a zis nimic și Horton a continuat: 

— Regret ceea ce ţi-am făcut. Și regret lucrurile cu care te-am 
amenințat. N-a fost corect din partea mea. Așa ceva nu mă 
reprezintă pe mine, sau cel puţin nu reprezintă ceea ce doresc 
eu să fiu. 

Larison a continua să tacă și am simţit iarăși crescând 
tensiunea aceea electrică. 

— E ușor de vorbit acum, a rostit el după câteva secunde, iar 
șoapta lui guturală a sunat ca zornăitul cozii unui șarpe cu 
clopoței. Când nu mai ai putere. Când oricum nu mai contează. 

„La naiba”, mi-am spus, „acum începe...” 

Horton a aprobat din cap. 

— Ai dreptate. 

Larison a aruncat o privire spre mine ca și cum mi-ar fi citit 
gândurile, după care a strâns din umeri. 

— Pe de altă parte, și eu te-am pus într-o situaţie dificilă cu 
înregistrările torturilor. 

Larison luase mai multe materiale video ale CIA, care 
prezentau torturi din timpul războiului împotriva terorii - iar 
mulţi dintre subiecţii acelor filme dispăruseră. El ceruse o sută 
de milioane de dolari pentru înregistrări și susținuse că activase 
un dispozitiv de protecţie ce ar fi expediat fragmente din 
videoclipuri la toate agenţiile mass-media importante, dacă el ar 
fi pățit ceva. Pentru soluţionarea problemei, fusese adus Horton. 
În cele din urmă, totul se transformase într-un impas foarte urât 
și de durată. 

Tăcerea lui Horton era o recunoaștere a adevărului spuselor 
lui Larison, așa că acesta n-ar mai fi trebuit să adauge nimic, 
totuși o făcu. 

— Îmi pare rău că ţi-am răpit fiica. Sper că ea e bine. 


VP -71 


Horton nu rosti nimic câteva secunde, după care încuviinţă 
din cap. 

— Mulţumesc. 

N-am fost sigur dacă îi mulţumise pentru gândul în sine sau 
pentru că nu-i făcuse niciun rău fetei. 

Am expirat prelung și silențios, mulţumit că se părea că 
nimeni nu va ucide pe nimeni. Pentru moment, cel puţin. 

— Domnilor, a zis Horton, cred că aţi străbătut cale lungă. Am 
un Glenlivet excepţional - cred că i-am amintit lui John despre 
el. Cred că l-am putea deschide și sta de vorbă. 


Capitolul 13 


RAIN 


Horton ne-a întins fiecăruia câte un pahar din cristal masiv, a 
scos whisky-ul din dulăpior și ne-a condus pe verandă, unde ne- 
am așezat pe scaunele de răchită dintr-un colţ. In aerul răcoros, 
umed după ploaia recentă, am simţit mirosul de lemn de cireș 
imediat ce Horton a destupat sticla. El a turnat trei porţii 
zdravene, apoi am ciocnit paharele și am băut. 

Mi-am ridicat paharul în semn de apreciere. 

— Dacă se aude despre ăsta, l-ar putea scoate pe Macallan 
din afaceri. 

Horton a surâs. 

— Așa ar trebui. E mai bun decât cel vechi de douăzeci și cinci 
de ani și doar la o fracțiune din preţul lui. 

Larison a privit în jur. 

— Îmi dau seama de ce petreci mult timp aici. 

Asta era cam toată conversaţia de politeţe pe care-mi 
imaginam că o va face Larison vreodată. Până și ea era probabil 
gândită, cel puţin parţial, cu intenţia de a-i acoperi examinarea 
tactică a locului. 

— N-am mulţi vizitatori, a răspuns Horton. După ce mi-am 
făcut datoria pentru ţară și rege, și am ocolit consiliile de 
administraţie și poziţiile de analist TV care mi-au fost oferite, 
lumea și-a dat seama că nu mai prezentam nicio utilitate aparte. 


VP- 72 


A rostit cuvintele acelea cu un surâs amuzat și fără vreo 
amărăciune notabilă. Ba chiar, mi s-a părut că tonul îi era 
ușurat. 

— Dacă-ţi place atât de mult liniștea, am zis, de ce m-ai 
căutat? 

— Am făcut o favoare unui prieten, a spus el și a privit spre 
Larison. Altul căruia i-am făcut un rău și pentru care doream să 
îndrept lucrurile. 

— Contactul? am întrebat. 

A clătinat din cap. 

— Un contact al contactului. 

Larison, atacând whisky-ul așa cum ataca viaţa, și-a golit 
paharul și a trecut la subiect. 

— Cred că totul ar putea fi mai ușor dacă ai folosi și niște 
nume. 

Horton a oftat. 

— Am bănuit că s-ar putea ajunge la asta. Trebuie să întreb - 
ce aţi face cu orice nume pe care aș putea să vi le dau? 

— l-am zis contactului tău că răspunsul este „nu”, am spus, 
dar el dezvăluise mai mult decât cred că ar fi făcut dacă ar fi 
știut că-l voi refuza. Așa ceva ar putea fi o problemă pentru 
mine? 

Speram ca posibilitatea de a afla mai multe despre intenţiile 
contactului său ar fi putut, alături de whisky, să-i dezlege limba 
lui Horton. 

El s-a mulţumit să ridice din umeri. 

— Bănuiesc că asta depinde de ceea ce ţi-a spus. 

— Atunci există o posibilitate ca el să poată fi o problemă 
pentru mine. 

— Mă-ndoiesc că ţi-ar fi spus chiar așa de multe. 

— De ce nu-mi zici pur și simplu cine este, ca să pot decide 
asta eu singur? 

A trecut după aceea un minut, timp în care niciunul n-a mai 
spus nimic. Horton și cu mine am sorbit din whisky-uri, iar 
Larison a privit în depărtare, cercetând domeniul, fiecare dintre 
noi așteptând ca tăcerea să-l afecteze mai întâi pe altul. 

În cele din urmă, Horton a cedat. 

— Contactul meu nu-i un individ cu care să vrei să te pui rău, 
a spus el. Reticenţa îmi este legată mai degrabă de protejarea 
ta, decât de protejarea lui. 


VP-73 


— Și el mi-a spus ceva similar, am încuviinţat. lar eu i-am 
spus că aș prefera să am informaţiile necesare, ca să pot decide 
singur. 

Horton a aprobat din cap. 

_ — Ințeleg, dar, așa cum am zis, mai este implicat un jucător. 
In plus, nu doresc un alt război stupid care ar putea face rău 
unor oameni la care ţin. Nu uita că am mai trecut prin asta o 
dată. Nu vreau să repet experienţa respectivă. 

— Tu ai început totul când m-ai sunat, a rostit Larison. Acum 
vrei să anulezi telefonul acela? Nu cred. 

Horton a clătinat din cap. 

— Ar fi trebuit să știu că nicio faptă bună nu scapă 
nepedepsită. 

— Putem renunţa la toate rahaturile astea? a zis Larison. 
Haide să nu mai pretindem că-i vorba de protejarea cuiva. De 
fapt, e vorba de protejarea ta. 

Horton l-a privit și pe chip i-a apărut un licăr de iritare. 

— Daniel, una n-o exclude pe cealaltă. Principalul este, în 
opinia mea, că informaţia pe care o doriţi nu va face decât să 
creeze pericol - un pericol care, foarte probabil, nu există în 
clipa de faţă. John, tu ai refuzat oferta contactului meu. Prin 
urmare, în ceea ce mă privește, nu mai e nimic de discutat. N-o 
să vă spun numele lui și n-o să-i spun nici lui că voi vreţi să-l 
știți. Și după aceea putem reveni toţi la... 

S-a încruntat, a scos un smartphone din buzunar și l-a privit. 
S-a uitat la Larison, apoi la mine. 

— Domnilor, dacă n-aţi venit singuri aici, acum ar fi momentul 
să-mi spuneți. 

Larison a mai scanat o dată scurt domeniul cu privirea și a 
dus mâna instantaneu în geanta de voiaj. M-am uitat la Horton. 

— Ce este? 

— Cineva tocmai a intrat pe drumul de acces spre casă. Vom 
auzi mașina în câteva secunde. Până atunci va fi prea târziu. 
Vom fi flancaţi de alţi doi indivizi care se apropie prin păduri. Vă 
recomand să mă urmaţi amândoi. 

S-a ridicat și a pornit spre ușa din faţă. Larison a scos pistolul 
automat și a dat să-l ridice spre Horton. Am pus o mână pe 
brațul lui și am spus: 

— Nu. 

— De unde știm... 


VP - 74 


— Nu știm, am spus, dar vom afla. 

L-am urmat pe fostul colonel în casă și Larison a închis ușa 
după noi. Horton a deschis o ușă sub o scară, ce părea că duce 
spre un subsol. A început să coboare fără să privească în urmă. 

Larison a aruncat o privire spre treptele respective, după care 
s-a uitat din nou la ușa de la intrare. 

— Nu-mi place deloc chestia asta. l-ai acordat douăzeci de 
minute să se pregătească. Pentru unul ca Hort, asta-i 
echivalentul unei săptămâni. Nu știm ce - sau cine - este acolo 
jos. 

Nu-mi plăcea s-o recunosc, dar avea dreptate. 

— Așa-i, am încuviinţat. Unul dintre noi ar trebui să coboare și 
celălalt ar trebui să rămână sus. Eu am fost de vină că l-am 
avertizat, așa că acum alege tu. 

— Coboară tu. Tu ai încredere în el. Eu n-am. Strigă-mă dacă 
e vreo problemă. O să fac ce pot. 

M-am uitat la Glock. 

— Poţi începe prin a ţine arma asta pe semiautomat, dacă va 
trebui să vii să mă salvezi, mulţumesc. 

Mi-a aruncat din nou surâsul de rechin. 

— Du-te. Ți-am zis c-o să te acopăr. 

Am coborât un șir lung de trepte mochetate ce duceau într-un 
subsol nefinisat - podea din beton, pereţi din rigips nezugrăvit și 
un uriaș rastel încorporat, cu cifru, a cărui combinaţie Horton 
tocmai o introducea. A învârtit roata ușii și m-a privit. 

— Unde-i Daniel? 

— A rămas sus. 

— Crede că-ncerc să vâă-ntind o capcană? Sau vrea să se 
joace de-a cowboy-i? 

— ÎI știi pe Larison. Probabil că niţel din ambele. 

Horton a deschis ușa seifului. Spaţiul dinăuntru avea vreo 
zece metri pătraţi și conţinea un arsenal care ar fi făcut mândru 
un stat mic. Pistoale. Carabine. Pistoale-mitralieră. O mitralieră 
Barrett M107CQ calibrul 0.50, care putea opri orice vehicul mai 
mic decât un tanc. Lăzi de muniţie, etichetate după calibru și 
gloanţe, cu specificaţii de felul „trasoare”, „perforante” și 
„incendiare”. Echipamente pentru vedere pe timp de noapte. 
Armuri de corp antiglonţ. O trapă de oțel despre care am 
presupus că ducea la o incintă protejată dedesubt. Plus un 
perete acoperit cu monitoare extraplate, care primeau în direct 


VP-75 


imagini video de înaltă definiţie de pe tot domeniul și din 
pădurile din jur. Pe un monitor am văzut o Honda Suburban 
neagră ce înainta pe drumul de acces; trosnetul pietrișului sub 
anvelope era transmis printr-un difuzor încorporat în perete. Pe 
alt monitor, doi bărbaţi avansau pe furiș prin pădure în armuri 
de corp antiglont integrale, în culori de camuflaj, purtând 
pistoale-mitralieră HK MP7A2 cu amortizoare. Pe al treilea 
monitor, Larison sprinta peste peluza din faţă și intra în pădure. 

— Ce face? am întrebat eu. 

Horton a privit monitorul, a luat o vestă antiglonţ de pe perete 
și mi-a întins-o. 

— După cum îl știu pe Daniel, a răspuns, aș zice că duce lupta 
pe terenul inamicului. 

Larison a intrat în pădure. Un alt monitor l-a arătat și a 
focalizat pe el. Nu știu ce sistem de securitate avea Horton, dar 
în mod evident implica detectarea mișcărilor și o formă de 
inteligenţă artificială. 

— El nu pricepe? am mormăit eu. Indiferent cine ar fi ei - iar 
dacă s-a ajuns la așa ceva, acum o să-mi și spui cine sunt -, știu 
că noi ne aflăm aici. Indiferent dacă au sateliți, drone sau 
avioane ce zboară la joasă înălțime, au ochi aţintiţi pe tine și noi 
am intrat direct în capcană. lar dacă ei continuă să 
supravegheze, atunci vor transmite informaţii în timp real 
echipei de pe teren. Da - uite acolo! 

Honda s-a oprit pe drumul de acces, la cincizeci de metri de 
casă. Cei doi bărbaţi din pădure au cotit la stânga și au început 
să se deplaseze în sensul acelor de ceasornic, în jurul casei și 
spre poziţia lui Larison. 

— L-ai putea suna, a spus Horton, dar mă-ndoiesc că va 
răspunde. Când Daniel e focusat să omoare, n-are chef să fie 
deranjat. 

— Are un telefon prin satelit, dar e dezactivat. Videocamerele 
tale nu au și difuzoare? 

— Au microfoane, nu difuzoare. Putem auzi ce-i acolo, dar ei 
nu ne pot auzi. 

Mi-am îmbrăcat vesta și am fixat benzile cu Velcro. Era grea, 
cu plăci integrale, apărătoare de umeri și protecţie de gât. 

— Larison crede că nu poate fi văzut acum fiindcă e în 
pădure, am spus, dar dacă ei au o dronă sau un avion la joasă 


VP - 76 


înălțime, atunci pot avea și infraroșii. Vor detecta amprenta 
termică și-i vor trimite pe ăia doi tipi direct la el. 

Horton a îmbrăcat și el vesta și a început să și-o aranjeze. 

— Bănuiesc că el se bazează pe asta. 

Larison s-a oprit o clipă, cu capul ușor ridicat, ca un animal 
care adulmecă vântul în căutarea mirosului prăzii. A privit la 
stânga, apoi la dreapta. După aceea a pornit mai departe, 
afundându-se în pădure. Puteam auzi cum frunzele ude se 
striveau sub tălpile sale. 

— Nu uita, a continuat Horton luând un pistol-mitralieră M4 și 
trecându-l pe după gât, că eu îl cunosc pe bărbatul ăsta. Eu l-am 
antrenat. Merge ca o felină, aude ca un câine și se ascunde ca 
un iepure. Apoi izbește ca un șarpe cu clopoței. Ei nu-l vor vedea 
până nu vor călca practic pe el. 

Larison a ajuns la un trunchi prăbușit, lung și putred. L-a privit 
o clipă, s-a uitat în jur, după care a privit din nou trunchiul. S-a 
lăsat în genunchi și și-a frecat palmele pe ambele părţi pe 
pământul umed, apoi a întins noroi pe faţă și pe gât, creând un 
camuflaj. A tras cu degetele răsfirate prin frunzele de la baza 
bușteanului,  deranjându-le dispunerea naturală. Apoi s-a 
îndepărtat puţin, până la o depresiune din sol ce aducea cu un 
făgaș săpat de ploaie, umplut cu frunze și crengi căzute. S-a 
întins pe burtă și a început să se îngroape în ele. În câteva 
secunde, videocamera nu l-a mai văzut. 

Cei doi bărbați se apropiau, venind spre poziţia lui. 

— Ai avut dreptate în privinţa amprentei termice, a rostit 
Horton vârând încărcătoare de rezervă în buzunarele vestei 
antiglonţ. Ei știu unde-i Daniel. Mai exact, aproape că știu. Exact 
cum spera el. 

Bărbaţii se apropiau treptat, mișcându-se încet și precaut. Se 
găseau totuși în pădure și, indiferent cât te-ai strădui să te 
deplasezi ca un ninja prin pădure, frunzele căzute pe jos, chiar și 
cele ude, sunt o pacoste. 

— Din locul în care s-a băgat, a spus Horton, poate că nici 
măcar nu-i poate vedea, dar îţi garantez că-i poate auzi. lar asta 
înseamnă că dispune de un simţ în plus faţă de ei. 

Cei doi s-au oprit cu armele HK pregătite, rotindu-și încet 
trunchiurile. Îmi puteam imagina ce gândeau: „Unde dracu' 
este? Observatorul zicea că-i chiar aici. Informaţia e greșită? Am 
trecut de el?” 


VP - 77 


După aceea au zărit frunzele răscolite de sub trunchiul 
putrezit. Unul dintre ei le-a indicat silențios. Celălalt a încuviințat 
din cap. Amândoi au ridicat armele și au aplecat ușor capetele, 
țintind prin cătări... 

S-a auzit o rafală sonoră de pistol-mitralieră. Bărbaţii au 
strigat, au tresărit și au zvâcnit când gloanţele i-au mușcat de 
coapse, mai jos de protecția armurii. Au căzut, iar unul dintre ei 
a mai tras o rafală lungă cu HK înainte de a se prăbuși. Mi s-a 
părut că gloanțele au trecut departe de poziţia lui Larison, dar n- 
am fost sigur. 

Odată ajunși pe pământ, cei doi s-au rostogolit pe spate și au 
început să-și ridice armele. Glockul lui Larison a mai slobozit 
două rafale, iar bărbaţii au urlat iarăși și s-au rostogolit în 
direcţii opuse. Incercau să-l zărească pe Larison fără să se ridice 
din poziţia pe spate, însă ţevile le tremurau în mâini. M-am uitat 
atent și am vazut motivul - ultimele două rafale le 
însângeraseră degetele. Unul dintre ei a scăpat arma și a bâjbâit 
după ea pe jos. Celălalt a trecut-o pe a sa în mâna stângă și a 
îndreptat-o în direcţia din care venise focul lui Larison. Altă 
rafală de Glock. Bărbatul a zbierat și HK-ul i-a căzut pe pământ. 
Larison a ţâșnit din ascunzătoare într-o cascadă de frunze, cu un 
rânjet perfect vizibil pe chipul mânjit cu noroi. Al doilea bărbat a 
încercat să-și ridice pistolul-mitralieră cu mâinile însângerate, 
dar Larison ajunsese deja lângă el. Fără vreun cuvânt ori vreo 
clipă de ezitare, a coborât ţeava Glockului și a tras două gloanţe 
imediat deasupra protecţiei pentru gât. Celălalt atacator s-a 
rostogolit, îndepărtându-se. Instantaneu, Larison a pivotat și i-a 
tras două gloanţe în ceafă, din nou focuri de maximă precizie, 
care au exploatat interstiţii ale armurii. 

Larison s-a lăsat brusc pe vine și a cercetat cu privirea în jur. 
Aparent satisfăcut, a ejectat încărcătorul Glockului, a băgat altul 
plin și a pus pistolul în geanta de pe umăr. După aceea a ridicat 
un HK, i-a verificat magazia și a pornit spre drumul de acces, 
unde Honda rămăsese nemișcată. 

— La naiba, am zis, automobilul ăla e probabil blindat. Dă-mi 
Barrettul! 

Horton a cântărit în mână Barrettul și a fost pe punctul de a 
mi-l întinde, dar s-a oprit și s-a uitat la monitor. 

— Dacă ei poartă armuri corporale, atunci folosesc gloanţe 
penetrante, a rostit el. Și bănuiesc că Daniel tocmai a verificat 


VP - 78 


asta. În plus, e prea târziu. Până vom ajunge acolo, se va 
termina totul. 

M-am uitat și am văzut că avea dreptate. Larison era la 
marginea pădurii. A apărut pe peluză într-un sprint. Honda a 
ambalat motorul. 

Horton a pus Barrettul în suportul său mural. ` 

— N-am ajuns niciodată să nivelez peluza aia, a zis el. In plus, 
sunt multe cârtițte și popândăi. Cred că Daniel a văzut toate 
astea în drum spre pădure. 

Şoferul a băgat în viteză și Honda a ţâșnit spre Larison. Un 
bărbat a ieșit prin geamul din dreapta șoferului și a ţintit cu 
același model de HK pe care-l avea Larison acum. Însă Horton 
avusese dreptate - vehiculul se zdruncina și, pe măsură ce a 
sporit viteza, zdruncinăturile s-au accentuat. 

Larison s-a oprit la fel de brusc pe cât se ivise, cu HK-ul la 
nivelul ochilor, cu poziţia echilibrată și agresivă, dar în același 
timp calm și focusat, de parcă ar fi fost pe un poligon de tir, nu 
în faţa unei Honda ce gonea spre el și din interiorul căreia era 
ochit de cineva. Insul cu arma care apăruse prin geam trebuie 
să fi înţeles că Larison, staționar și nemișcat, avea avantaj în 
ţintire și a tras o salvă lungă, automată, care a smuls iarba la un 
metru și jumătate în stânga lui Larison, asupra căruia efectul 
putea fi același cu al unei muzici suave. Honda a dat peste altă 
denivelare și a ricoșat în sus. În momentul când a aterizat, 
Larison a tras o serie de trei gloanțe. Bărbatul din geam a fost 
propulsat înapoi și a slobozit o salvă lungă la foc automat, ale 
cărei gloanţe s-au dus foarte sus. Honda era acum la zece metri 
și accelera. Larison și-a schimbat ochirea și a tras o rafală 
prelungă. Parbrizul a explodat, iar Larison a plonjat în stânga, 
exact când automobilul a trecut peste poziţia pe care o ocupase. 
S-a rostogolit apoi în picioare și a ridicat HK-ul, dar Honda 
trecuse de acum mai departe, gonind spre pădure. A intrat în 
plină viteză într-un pâlc de copaci și s-a oprit. Larison a alergat 
într-acolo, cu HK-ul ţinut în sus, s-a oprit la trei metri în spatele 
ei și puţin în dreapta, și a măturat cu o rafală lungă peste 
portiera din dreapta șoferului; gloanțele perforante au trecut 
prin metal ca prin hârtie. 

Am privit câteva clipe, impresionat ca întotdeauna de 
detașarea și de precizia lui. 

— Nu cred c-o să mai poată fi reparată, am comentat. 


VP - 79 


Larison a descris un cerc către portiera șoferului, pe care a 
măturat-o cu o salvă de o secundă, care a însemnat probabil 
alte zece gloanţe perforante. A abandonat HK-ul, a scos Glockul, 
s-a apropiat și a privit înăuntru. Apoi a smucit portiera cu o 
mână, deschizând-o, ţinând în mâna cealaltă Glockul cu țeava în 
sus. Ceea ce a văzut înăuntru a meritat două serii de câte două 
gloanţe. După aceea s-a rotit lent, a scanat zona și a revenit 
spre casă, scuturându-și cetina de pe cămașă. 

Am privit fără un cuvânt spre Horton. El a zâmbit și a spus: 

— Ti-am menţionat că eu l-am antrenat? 

După altă secundă, Larison a strigat din capul scării: 

— Totu-i bine acolo? Cobor! 

— Suntem bine! am strigat eu. Nu ne-ai lăsat nici măcar să ne 
punem crampoanele. 

El a aruncat o privire scurtă dinapoia balustradei, după care, 
văzând că nu eram decât eu și Horton, a coborât scara. A rămas 
după aceea privindu-ne lung. 

— Ce-i ăsta, bal mascat? a întrebat. Voi în ce v-aţi deghizat - 
în soldaţi? 

„lisuse”, mi-am spus, „e mai rău decât să am de-a face cu 
Dox”. 

El și-a fulgerat zâmbetul de rechin. 

— A fost doar o glumă, chiar aveam nevoie să mai fac puţină 
mișcare. S-a uitat la Horton. Nu m-am mai distrat așa de când ai 
încercat să mă ucizi în Costa Rica. 

Horton a încuviinţat din cap. 

— O greșeală pe care e puţin probabil s-o repet. 

— Trebuie s-o ștergem naibii de aici, am rostit și l-am privit pe 
Horton. Spune cine-i contactul tău, fiindcă tu și cu mine știm că 
el i-a trimis pe oamenii ăștia să ne omoare. 

A urmat o pauză. Larison și-a înclinat capul spre umăr pentru 
o clipă, ca și cum ar fi ascultat ceva. 

— La dracu’, a zis el. Elicoptere. 


Capitolul 14 


LIVIA 


VP - 80 


Livia și Phelps intrară în cantină și comutară televizorul pe 
CNN. Postul difuza materiale video standard cu avioane Boeing 
737 - modelul care se prăbușise. Se părea, așadar, că nimeni nu 
reușise să filmeze ceva cu telefonul. Deloc surprinzător, întrucât 
avionul căzuse în mijlocul lacului la ora patru și jumătate 
dimineața. 

Totuși doi soți fuseseră la pescuit pe lac și un prezentator îi 
intervieva în direct de pe ambarcaţiunea lor. 

— Am văzut o minge uriașă de foc, spunea soţul. Hăt departe 
pe lac. Am și zis: „lubito, ce dracu-i asta?” Apoi am auzit un 
bubuit și am văzut chestia cum cade din cer. Eu nici măcar nu- 
mi băusem cafeaua, nu știam ce să cred. Un OZN? O cometă? 

Soţia adăugă: 

— Și acum ne spuneţi c-a fost un avion. Dumnezeule, bieţii 
oameni! 

Operațiunile de salvare începuseră, cu elicoptere survolând 
locul prăbușirii și scafandri în apă. Deocamdată nu fusese găsit 
niciun supravieţuitor, ci doar resturi plutitoare. Cei de la FAA” se 
străduiau să recupereze cutia neagră, dar lacul era adânc de 
trei sute de metri în locul prăbușirii, așa că așteptările privind 
găsirea ei rapidă erau reduse. 

„Nu-i decât o coincidenţă”, îi spune mintea Liviei, dar în 
același timp instinctul îi spunea: „Asta-i ceva foarte, foarte rău. 

După câteva minute, comentatorii începură să se repete. 
Phelps, care privea fix ecranul, rosti: 

— Ce dracu' zici tu despre asta? 

Nu era clar dacă se adresase femeii sau vorbea cu sine. 

— E ancheta ta, zise Livia. Tu ar trebui să-mi spui. 

El aprobă din cap. 

— Este... lisuse! Nu pot să zic decât că-i o coincidenţă dată 
dracului. 

Telefonul lui sună. 

— Strangeland, anunţă Phelps. Puse telefonul pe masă și 
apăsă butonul speakerului. Da, Donna, ne uităm la CNN. 

— Livia, ești acolo? 

— Da, șefa. 


5 Federal Aviation Administration - agenţie guvernamentală însărcinată cu 


reglementarea și controlul aviaţiei civile în SUA. (n. red.). 
VP - 81 


— Dacă detectivul Phelps a terminat cu tine pentru noaptea 
asta și dacă nu mai trebuie să fii reţinută, o să vin să te iau eu 
cu mașina, ca să am grijă să fii în siguranţă. 

— Nu cred... 

— Livia, nu vreau să mai aud niciun cuvânt. Nimic! Prefer ca 
oamenii să râdă de noi că susţinem teoriile conspiraţiilor, decât 
să risc siguranţa ta. Phil, suntem pe aceeași lungime de undă 
aici? 

— Încă... procesez. 

— Tu crezi că asta-i o coincidenţă? 

— Nu știu ce dracu' să cred. 

— Ei bine, o să afli tu. Dacă rezolvi cazul și dovedești că ce i s- 
a întâmplat Liviei în noaptea asta n-are nicio legătură cu 
prăbușirea avionului, nimeni nu va fi mai fericit ca mine. Dar 
până atunci, dacă ai terminat cu Livia, cum am spus, vin s-o iau 
cu mașina. Nu vreau să iasă singură de-acolo. 

Phelps se uită la Livia. 

— Am terminat cu ea. Și e-n regulă, te vom aștepta împreună. 

— Mulţumesc. 

o... 

Douăzeci de minute mai târziu, Livia suia în Subaru Crosstrek 
al lui Strangeland. Parcarea unităţii din Airport Way Center era 
pustie. 

Strangeland îl salută printr-o înclinare de cap pe Phelps, care 
tinu portiera deschisă pentru Livia. 

— Mulţumesc încă o dată, Phil. Dacă afli ceva, vreau să știu și 
eu. 

Bărbatul aprobă scurt din cap. 

— Am înţeles. 

Închise portiera și Strangeland demară. 

Livia nu se sinchisi să-și pună centura de siguranță. Pe 
moment, o îngrijora mai mult posibilitatea reacționării la alt atac 
decât un accident auto. 

— Eu locuiesc în Georgetown. 

— Da, știu. Dar în noaptea asta nu mergi la tine acasă... mă 
rog, în dimineaţa asta. O să stai cu mine. 

— Şefa, chiar nu trebuie să... 

— Să nu-mi spui tu mie ce trebuie sau ce nu trebuie să fac, 
rosti Strangeland și acceleră nervos, apoi viră violent când ieșiră 
din parcare. Eu nu cred în coincidențe, și nici tu. Toată chestia 


VP - 82 


asta pute și, până nu știm mai multe, nu ne asumăm niciun risc. 
Spune-mi acum ce nu i-ai zis lui Phelps. 

— Ce vrei să zici? 

Strangeland îi aruncă o privire scurtă, după care reveni cu 
ochii la stradă. 

— Livia, ţi-am respectat întotdeauna misterele. O știi bine. Eu 
cunosc unele lucruri despre trecutul tău, iar restul îl pot ghici, și 
am, de asemenea, unele idei despre felul în care toate îţi 
afectează prezentul. N-am insistat niciodată în privinţa asta. Ești 
o polițistă bună. Eşti un om bun. Lumea ar fi mai sigură cu mai 
mulţi oameni ca tine, nu cu unul mai puţin. Acum spune-mi ce 
știi despre chestia asta, dar nu i-ai spus lui Phelps. Dacă n-o să- 
mi spui, e imposibil să te pot ajuta. Și să nu dea dracu’ să mă 
pui în postura aia! 

Livia nu știu ce să răspundă. Ea îi spusese lui Phelps 
realmente totul despre operaţiunea Child's Play, mai puţin faptul 
că apelase la Little. El știa prea multe despre ea, despre 
Bangkok, și nu dorea să sublinieze legătura aceea. 

Pe de altă parte, Strangeland era deja obișnuită cu Little. El 
recursese la canalele departamentale, când o căutase pe Livia 
să lucreze în grupul operativ împotriva traficului de copii care o 
dusese în Thailanda. Livia se folosise de oportunitate, și de 
accesul la informaţiile FBl-ului, pentru a reveni în Bangkok, a-i 
căuta și a-i ucide pe membrii rămași în viaţă ai bandei care le 
traficaseră și le violaseră pe ea și pe Nason. Nu dorea ca 
Strangeland să știe că mai păstra contactul cu Little. Nu voia să 
închidă circuitul acela. Dar dacă ea n-o făcea și Strangeland afla 
pe altă cale... n-ar fi arătat deloc bine. 

La naiba! Ea fusese mereu foarte precaută. Se străduise din 
răsputeri să păstreze rolurile separate. Poliţista și cealaltă 
chestie. Dragonul. Dar asta... din câte știa, cele două persoane 
care încercaseră s-o omoare în noaptea asta aveau legături cu 
traficanţii pe care-i ucisese în Bangkok. Sau cu senatorul. Ea știa 
că FBl-ul îi investigase decesul din Bangkok. Cei aflaţi la putere 
deciseseră să mușamalizeze felul real în care murise, printr-o 
poveste despre un infarct. Mai bine așa decât revelaţiile despre 
felul cum un stâlp al establishmentului din Washington își 
petrecuse toată cariera sa ilustră violând copii sub nasurile celor 
din jur, ba poate chiar cu complicitatea lor. 


VP - 83 


Însă o mușamalizare în public nu însemna că cineva nu 
intenţiona să se răzbune în privat. Ba chiar mușamalizarea 
putea să fi fost utilizată în mod specific cu gândul la răzbunare. 

Bineînţeles, nu-i putea spune lui Strangeland nimic de felul 
ăsta. Și totuși trebuia să-i spună ceva. 

— Am apelat la Little, rosti ea, apreciind că nu dezvăluia 
decât ceea ce șefa ei ar fi dedus și singură. 

Desigur, ar fi apelat la orice contacte federale ar fi avut. Cine 
n-ar fi procedat la fel? În plus, Strangeland chiar o încurajase s-o 
facă. 

— Și de ce nu mi-ai spus mai devreme? 

Livia era pregătită pentru întrebarea aceea. 

— Știu că n-ai încredere în el. 

— Și tu ai? 

— Nu tocmai, dar e singurul meu contact la nivel înalt dintr-o 
instituţie federală de aplicare a legii. Oricum, mi-a spus că-și va 
folosi legăturile din FBI și va vedea dacă poate găsi ceva. Așa 
că, deocamdată, nu aveam chiar nimic să-ţi spun. 

— De ce ești atât de secretoasă cu mine, Livia? 

Ea era pregătită și pentru întrebarea asta. Sau, cel puţin, 
pentru o variantă a ei. 

— Ai spus că-mi cunoști trecutul. 

— Destul din el, bănuiesc. Da. 

— Poate că nu vrei să știi asta. Propriii mei părinţi m-au 
vândut. Și pe sora mea mai mică. Eu aveam treisprezece ani. Ea 
avea unsprezece. Restul este probabil așa cum ţi-l imaginezi. 

Livia detesta să spună până și asta. Detesta faptul că încă o 
putea face să se simtă... rușinată. Și mânjită, din cauza tuturor 
lucrurilor de care era legată. Și, mai cu seamă, detesta s-o 
utilizeze pe Nason ca... la naiba!... ca pe un soi de acoperire. In 
același timp însă trebuia să-i dea lui Strangeland răspunsuri pe 
care ea să le considere satisfăcătoare emoţional. Altfel ar fi 
continuat să insiste. 

Strangeland încuviinţă lent din cap. Nu-și desprinse ochii de la 
drum și Livia simţi că, prin faptul că n-o privea în clipa aceea, 
șefa ei îi demonstra un soi de compasiune. Respect pentru 
intimitatea ei, o recunoaștere a vieţii ei private din care Livia 
tocmai relatase o parte. 

Trecură câteva clipe. Strangeland își drese glasul. 

— Îmi pare atât de rău, încât nici nu știu ce să-ţi spun. 


VP - 84 


Livia nu răspunse. Mai vorbise despre subiectul acesta doar o 
singură dată. Cu Dox, căruia ea îi spunea pe numele lui real, 
Carl. Când vieţile lor depinseseră de asta. Pentru a putea purta 
conversaţia aceea, ea își decuplase emoțiile, pusese bariere în 
calea tuturor sentimentelor asociate cu trecutul, cu amintirile 
acelea, cu totul. Fusese epuizant. lar apoi, tot ceea ce reușise să 
stăvilească suficient timp pentru a-i spune lui Carl ceea ce 
acesta trebuia să știe răbufnise, rupând zăgazurile, arzător, 
mistuitor și proaspăt. Ea nu avea să spună mai multe. Nu mai 
putea trece încă o dată prin toate. 

— Imi cer scuze pentru insistenţă, vorbi Strangeland. Așa cum 
am zis, am știut mereu că nu trebuie s-o fac. 

Livia clătină din cap, fără să gândească, fără să simtă, doar 
decuplându-se. 

După ce redusese totul la nivelul necesar, rosti: 

— Iti spun toate astea, fiindcă nu-mi vine ușor să mă bazez pe 
oameni. Acum știi că rutina mea de lupoaică singuratică începe 
de acolo. 

— Cred că-nțeleg. 

— Nu știu dacă-nţelegi. Nu știu dacă-nțeleg eu însămi. Dar... 
ăsta-i felul în care-mi tratez rahaturile personale. 

— Ei bine, în privinţa asta, va trebui să te bazezi pe cineva. 
Dacă toate astea nu-s decât o coincidență, atunci perfect! Dar 
pentru a decide asta, vom avea nevoie de resurse. De cineva 
care poate să comunice cu FBI-ul la nivel înalt. 

— Şefa, dacă asta n-a fost o coincidență, atunci vorbim 
despre niște oameni care au prăbușit un avion. Ce crezi, căutăm 
un membru al Consiliului comitatului King? 

Strangeland făcu o grimasă. 

— Cu alte cuvinte, spui că au fost federali;. 

— Dacă n-a fost o coincidență, atunci asta-i ipoteza mea de 
lucru. Atâta doar că nu știu care dintre ei. Sau de ce. 

— Poate Departamentul pentru Securitate Internă. Poate FBI- 
ul. lisuse, mi se pare, pur și simplu, o nebunie fie și numai să 
vorbesc despre așa ceva! Sunt totuși sigură că ar trebui să 
facem totul public. 

— Cum adică? 

— Dacă va trebui să riscăm să fim privite ca niște nebune, să 
nu uităm că cineva tocmai a doborât un avion și a încercat să te 
ucidă, ca să înăbușe ceea ce ai putea ști despre agenți ai 


VP - 85 


Serviciului Secret care fac parte dintr-o rețea de pornografie 
infantilă. Îi implicăm pe șefa mare, pe primar, la dracu', poate și 
pe guvernator. Mulţi oameni care să pună multe întrebări în 
multe locuri. Conspiratorii vor înţelege că și-au ratat ocazia. 
Secretul a fost dat în vileag. Ba chiar, mai rău. Pentru că, dacă 
tu vei păţi ceva, ar fi o dovadă suplimentară a conspirației, iar ei 
se vor supune la și mai multe presiuni. Ce dracu', eu aș convoca 
o conferinţă de presă, dar probabil că noi două am părea 
nebune pur și simplu dacă am prezenta toate astea superiorilor. 

Livia nu spuse nimic. Vorbele lui Strangeland erau logice. Și 
chiar dacă n-ar fi fost, ea se îndoia că și-ar fi putut convinge șefa 
să se răzgândească. Și totuși nu-i plăcea. Nu-și dorea toată 
atenţia asta. Se temea de locul unde ar fi putut ajunge. Iși dorea 
să fi existat o modalitate prin care ea să poată aborda totul în 
felul ei specific, până nu se ajungea la Bangkok sau la altceva. 

Și apoi își dădu seama. Poate că, într-adevăr, exista o 
modalitate. 


Capitolul 15 


RAIN 


Peste încă o secundă am auzit și eu băzâitul ritmic, distinctiv 
al elicelor care se apropiau. 

Horton a arătat din cap spre scară. 

— Asta-i un MH-6, a spus el. 

A intrat în camera arsenalului și a apăsat un comutator de pe 
perete. Trapa din oţel s-a deschis cu un ţiuit mecanic și de sub 
ea a răzbătut o lumină. 

— Poate să aibă o mitralieră cu ţevi rotative sau un mini-tun. 
Ar putea fi chiar dotat cu rachete. Haideţi, nu avem mult timp la 
dispoziţie. 

L-am urmat în camera arsenalului și am închis ușa. După o 
secundă s-a auzit o bubuitură răsunătoare și totul s-a zguduit. 
După aceea încă una. De multe decenii nu mai fusesem supus 
tirului de mortiere, însă mi-am reamintit imediat teroarea aceea, 
care îţi făcea brusc dinţii să clănțăne. 


VP - 86 


— Rachete, a strigat Horton. La dracu’, știți cât timp mi-a luat 
să construiesc locul ăsta? V-am zis - nicio faptă bună. 

Sub trapă se afla alt palier de trepte. Am coborât, cu Horton 
în frunte și Larison în ariergardă. La baza scării se afla un 
întrerupător. Horton l-a apăsat și trapa s-a închis deasupra 
noastră. 

Era o incintă de siguranţă, așa cum bănuisem, cam de 
aceleași dimensiuni cu camera arsenalului de deasupra. Cu trei 
oameni înăuntru, locul părea foarte ticsit, deoarece pereţii erau 
plini cu provizii. Raţii de hrană. Apă. Echipamente medicale. 
Recirculatoare de aer. Alte arme, inclusiv un lansator portabil de 
rachete sol-aer Stinger pe care l-am recunoscut dintr-o perioadă 
petrecută în Afganistan. Într-un perete am văzut altă ușă din 
oțel asigurată cu patru bolţuri grele. In timp ce alte două 
explozii au zguduit incinta, Horton le-a glisat, deschizându-le, 
apoi a smucit violent mânerul. Ușa s-a deschis lent. În spatele ei 
era un tunel cu pereți din pământ, ranforsat la distanţe egale cu 
grinzi de oţel, îngust, totuși suficient de înalt ca să poţi merge în 
picioare, și care înainta vreo cincizeci de metri spre șosea. In 
lungul plafonului erau tuburi fluorescente și conducte despre 
care am bănuit, bazându-mă pe aerul remarcabil de proaspăt, 
că asigurau ventilarea. 

Încă o explozie a scuturat incinta. 

— Mama voastră de nemernici! a exclamat Horton. 

A luat lansatorul de Stinger de pe perete, i-a trecut cureaua 
peste umăr și în jurul gâtului și a început să alerge prin tunel. 

Larison și cu mine am privit unul la celălalt. El a ridicat din 
umeri și a pornit după Horton. Am dat să-l urmez, după care m- 
am oprit. Pe perete era o pușcă multifuncţională GM6 Lynx 
calibrul 12,7 mm cu lunetă. Citisem despre ea, dar n-o folosisem 
niciodată; avea puterea de foc a Barrettului, dar era relativ mai 
ușoară și avea o țeavă special construită despre care se 
presupunea că absorbea suficient recul pentru a putea trage cu 
precizie de la umăr. 

„Mai bine s-o am și să n-am nevoie de ea”. 

Am luat arma, i-am verificat magazia și am văzut gloanţe cu 
vârfuri roșii și argintii: incendiare și perforante. 

„La dracu', sper cu adevărat să n-am nevoie de ea”. 

Am îndesat și un încărcător suplimentar în buzunarul 
pantalonului, apoi am fugit după Horton și Larison. S-a auzit altă 


VP - 87 


explozie, mai puţin răsunătoare acum, când nu ne mai aflam 
sub casă. M-am întrebat de ce nu folosiseră de la bun început 
elicopterul și mi-am dat seama că ei crezuseră că pușcașii vor fi 
mai siguri și, în mod cert, vor atrage mai puţină atenţie. 
Utilizarea elicopterului în alte scopuri decât detectare și 
supraveghere era planul B. 

În capăt, tunelul se ramifica în două coridoare, formând un 
„Y”. Am mers după Horton pe cel din stânga, care s-a înfundat 
după cincizeci de metri. O scară din oţel urca zece metri până la 
altă trapă, probabil camuflată la exterior. Am estimat că ne 
aflam la șaptezeci-optzeci de metri de casă, în interiorul lizierei, 
și la patru-cinci sute metri de șosea. 

Horton și cu mine am urcat, în timp ce Larison a așteptat la 
baza scării pentru a ne asigura spatele împotriva oricui ar fi 
putut găsi o cale să ne urmeze. Exploziile se opriseră, dar 
întrucât eram aproape de suprafaţă puteam auzi din nou 
elicopterul. 

— Stop! a anunţat Horton. E prea aproape. Mai stăm puţin - 
pilotul va da ocoluri ca să aprecieze avariile și să vadă dacă iese 
cineva. 

A luat Stingerul din spate, a deschis mecanismul de ţintire și a 
cuplat bateria de răcire. 

— Cum ai..., am început eu, apoi m-am oprit. 

El a tras două bolțuri grele de sub trapă. 

— Construit toate astea? 

— Exact. 

— L-am angajat pe același ins care a consiliat cartelul Sinaloa 
pentru tunelul prin care l-au scos pe El Chapo Guzmân dintr-o 
închisoare mexicană de maximă securitate. Ala a fost lung de 
peste un kilometru și jumătate. Prin comparaţie, ăsta a fost 
simplu. 

— Și sculele? 

Horton s-a uitat la Stinger și a zâmbit ca un părinte mândru 
de un nou-născut. 

— Ah, asta? Poate c-ai auzit de Operaţiunea SDA - Stingere 
Dispărute în Acţiune. Programul de răscumpărare a rachetelor 
pe care le-am dat mujahedinilor care se războiau cu sovieticii în 
Afganistan, și pe care după aceea le-am pierdut din evidență. Eu 
l-am condus. 


VP - 88 


Zgomotul elicopterului s-a îndepărtat; dădea roată casei, așa 
cum presupusese Horton. 

— Acum, a rostit el. 

A împins trapa în sus și a ieșit. L-am urmat. Ne aflam la liziera 
pădurii, cam pe unde apreciasem. Peste tot era un fum gros, 
înecăcios și acru. Am auzit vuietul flăcărilor, m-am întors și am 
văzut casa lui Horton. Jumătate din ea dispăruse, iar restul 
ardea. 

Pentru o clipă, Horton a rămas nemișcat, privind ruinele. După 
aceea a pus Stingerul pe umăr și a deschis mecanismul de 
țintire. Elicopterul a apărut de dincolo de fumul casei care 
ardea, zumzăind, verde-închis, părând o combinaţie stranie - 
jumătate ou, jumătate insectă letală. 

Horton a ţintit și a tras. Racheta a ieșit din tubul de lansare cu 
pocnetul unei arme de foc și pentru o clipă a părut suspendată 
în aer. Apoi sursa internă de combustibil a intrat în acţiune și a 
țâșnit cu sunetul unui avion cu reacție ce se ridică de pe pistă, 
accelerând direct spre elicopter și lăsând în urmă o dâră de fum. 
Vederea siajului de foc și mirosul fumului erau ireale - dizolvau 
decenii de existență urbană și mă făceau să simt că mă 
trezisem în una dintre zonele de luptă din trecutul meu. 

Elicopterul a virat violent și spaţiul pe care tocmai îl părăsise 
a fost ocupat de șase-șapte dispersoare de capcane termice. 
Racheta s-a fixat pe una dintre ele și a explodat într-un glob de 
foc. Elicopterul a descris o spirală nebunească și am crezut că 
se va prăbuși, dar pilotul era foarte bun, pentru că după numai o 
secundă s-a stabilizat și a început să descrie cercuri spre poziţia 
noastră. Coborâse botul pentru a mări acceleraţia, dar peste 
câteva clipe aveau să-i intre în funcţiune mini-tunurile, ca și 
rachetele, dacă mai avea așa ceva după atacul asupra casei. 

Am ridicat Lynxul și m-am sprijinit cu putere în el. Un proiectil 
de calibrul 12,7 mm tras de la umăr are un recul care se simte 
ca lovitura de copită a unui cal, iar memoria mușchilor mei, 
reactivată acum, nu avea deloc încredere în tot ce citisem 
despre amortizorul de recul special conceput. Am ochit prin 
lunetă și, cu inima bubuind, am expirat adânc, apoi am apăsat 
trăgaciul. 

S-a auzit un BUM! care a răsunat la fel de sonor ca explozia 
unui proiectil de mortier. Și oricât de apăsat fixasem patul 
armei, reculul tot a fost mai puternic decât eram pregătit. Primul 


VP - 89 


glonţ a fost prea sus. Elicopterul a încetinit și s-a îndreptat, iar 
tevile mini-tunurilor s-au ridicat. Am tras din nou - BUM-BANG! 
-, dar de data asta compensasem prea mult în direcţia opusă și 
glonţul a trecut pe dedesubt. Poate speriat de loviturile acelea 
ratate de puţin, pilotul a început și el să tragă, deși botul nu era 
redresat complet, și gheizere gemene de foc și fum au mugit de 
sub pântecul elicopterului. Văzând totul cu încetinitorul din 
cauza adrenalinei, am privit cum solul la zece metri în fața 
noastră a început să erupă de parcă detonau bombe dedesubt, 
nori de pământ, iarbă și pietre au explodat în toate direcţiile, iar 
zbieretul a mii de gloanţe trase pe minut mi-a invadat urechile și 
mintea. Nu mă mai așteptasem să mai aud vreodată sunetul 
acela și reapariţia sa bruscă aici și acum nu era doar terifiantă, 
ci și derutantă, aruncându-mă într-un soi de incertitudine între 
bărbatul care credeam că sunt și soldatul despre care crezusem 
că dispăruse. 

Botul a continuat să se ridice, sunetul mini-tunurilor a acoperit 
totul, erupția de pământ s-a apropiat treptat, întruna... 

Și apoi m-a cuprins un calm straniu - reflexe de luptă, vechi, 
totuși nu atrofiate, au pus stăpânire pe mine. Am ţintit, am 
expirat și am apăsat trăgaciul - BUM-BANG! lar de data asta, 
glonţul a străpuns parbrizul frontal și în cockpit s-a văzut o 
explozie. Elicopterul a intrat în vrie și pentru o clipă l-am zărit pe 
pilot luptându-se să recapete controlul aparatului. Am mai tras 
două gloanţe și le-am ratat pe ambele. Oricum, credeam că era 
pierdut, însă, o dată în plus, a reușit să se stabilizeze, o insectă 
metalică gigantică ce vibra în văzduh cu flancul spre mine. 

„Drace!” Calmul pe care-l simţisem cu o clipă mai devreme se 
destrăma. Am aruncat încărcătorul și am băgat rezerva. Am 
țintit rezervorul de combustibil și am apăsat trăgaciul - BUM- 
BANG! Din nou, prea sus. Am tras încă o dată - BUM-BANG! Prea 
jos. 

— Doboară-l dracului! a urlat Horton dinapoia mea. 

— Ce crezi că-ncerc să fac? am răcnit la rândul meu. 

Am ochit iarăși și am tras ultimele trei gloanţe - BUM BANG! 
BUM-BANG! BUM-BANG.!... 

Din elicopter a erupt un glob de flăcări. După încă o clipă am 
fost izbiţi de un gigantic KABUUM Rotindu-se, și aproape 
invizibil în interiorul focului, elicopterul a început să coboare, cu 


VP - 90 


elicele continuând să se învârtă inutil, cu sfărâmături arzătoare 
prăbușindu-se în jurul său. 

— Daniel! a strigat Horton în puț. Vino, trebuie s-o ștergem 
înainte să-i explodeze muniţia de la bord! M-a bătut pe umăr. Ai 
tras excelent cu monstrul ăla de armă. Amicul tău lunetist ar fi 
mândru de tine. 

Larison a urcat din tunel de parcă ar fi practicat levitaţia. În 
clipa în care a ieșit, Horton a coborât trapa. Marginile îi erau 
crenelate și acoperite cu frunze, iar după închidere a devenit 
practic invizibilă. 

Am aruncat Lynxul și toți am alergat spre mașină. Larison a 
aruncat o privire în urmă spre casa ce ardea și a rostit: 

— Cred c-o să-ţi simtă lipsa azi la departamentul de pompieri 
voluntari. 

Am suit la volan și am răsucit cheia în contact. Continuând să 
nu aibă încredere în Horton, Larison a suit în spate. Fostul 
colonel nu mai avea timp de discuţii, așa că a acceptat faptul 
împlinit și a urcat în dreapta mea. În clipa în care a închis 
portiera, am intrat în marșarier și am călcat acceleraţia, trăgând 
frâna de mână peste două secunde și trăgând volanul la 
dreapta. Mașina s-a rotit violent, cu roţile împroșcând pietriș, iar 
Horton și Larison s-au prins cu mâinile de ce au reușit, pentru a 
evita să fie izbiţi de portiere. Inainte de a ne fi răsucit cu o sută 
optzeci de grade, am eliberat frâna și am apăsat acceleraţia, 
catapultând mașina spre șosea; cei doi pasageri priveau cu 
atenţie într-o parte și-n alta, cu armele pregătite. 

— La stânga, a spus Horton, imediat după ce am ajuns pe 
șosea. In direcţia opusă departamentului de poliţie și, așa-i, a 
departamentului de pompieri voluntari. 

— Unde mergem? am întrebat. 

— Deocamdată ne-ndepărtăm pur și simplu de locul ăsta. 
Drumurile secundare ne vor duce prin partea de est a Parcurilor 
Naţionale George Washington și Jefferson. Unde, apropo, au 
aterizat gloanţele alea pe care le-ai ratat, în caz că-ţi făceai griji. 
Mă bucur c-a plouat. 

Adevărul era că în teroarea acelor momente nici măcar nu mă 
gândisem la asta. Era totuși bine să știu că proiectilele căzuseră 
pe un vast teritoriu împădurit. Un glonţ de calibrul 12,7 mm 
poate zbura kilometri și poate provoca un dezastru. Mai ales 
cele trase de mine - perforante și incendiare. 


VP - 91 


Nu mă așteptasem să vad mult trafic rutier, totuși nici nu 
doream să risc, așa că am încetinit la viteza legală. 

— Și după aceea? 

— Habar n-am. Vreau doar să mă asigur că avem timp să 
stăm de vorbă. La casă vor roi polițiștii locali, pompierii și în 
scurt timp FBl-ul. La un moment dat, va trebui să dau niște 
explicaţii. Va trebui să ne gândim la un mod prin care să nu vă 
implicăm pe voi, domnilor. 

— A fost un loc frumos, am spus eu. Îmi pare rău. 

— N-ai pentru ce să-ţi pară. Vina a fost numai a mea, că nu 
mi-am dat seama ce va urma. Oricum, nu-i decât o casă. 
Singurul lucru bun care a rezultat din fosta neplăcere asociată 
fiicei mele mi-a reamintit ce contează și ce nu. lar important în 
clipa de faţă este Oliver „O.G”. Graham. 

Din nou, Graham - tipul pe care tocmai îl văzusem la 
televizor, încercând să ralieze publicul la ideea lui ca Statele 
Unite să-și predea toate razboaiele către Oliver Graham 
Enterprises. 

Dacă el se afla în spatele acestor evenimente, nu era deloc o 
veste bună. Fost membru în Navy SEAL’, fondator și director 
executiv al Oliver Graham Enterprises, el câștigase miliarde de 
pe urma contractelor cu Pentagonul, CIA și - dacă zvonurile erau 
adevărate - cu serviciile secrete și de securitate din multe alte 
țări. Gluma care circula printre detractorii lui era că nu poți scrie 
„patogen” fără să folosești O-G-E. Mereu prezent în audieri 
cerute de Congres, care nu păreau însă capabile de a-l găsi 
vinovat vreodată de ceva, el era în mod evident protejat de la 
un nivel foarte înalt. Ceea ce bănuiesc că era o caracteristică 
inclusă la pachet când conduci cea mai mare armată de 
mercenari din lume și ești dispus să întreprinzi acțiuni la care 
ezită până și cei mai clandestini operatori ai guvernului. 

l-am aruncat o privire lui Horton. 

— Graham e contactul tău? 

— Da. Și tot el a-ncercat să ne lichideze pe toţi trei. lar acum 
îi vom răspunde cu aceeași monedă. 


S Forţele Speciale ale Marinei SUA. (n. red.). 
VP - 92 


PARTEA A II-A 


Capitolul 16 


DOX 


Dox stătea relaxat într-un balansoar din lemn de tec de pe 
terasa de la etajul vilei sale din Ubud. Era unul dintre 
momentele zilei care-i plăceau cel mai mult în Bali - aerul umed 
începea în sfârșit să se răcorească, culoarea indigo de deasupra 
sa trecea treptat spre negru, iar cerul fără lună era presărat de 
atât de multe stele, încât părea că cineva azvârlise o găleată de 
zahăr pudră peste o pânză neagră și uriașă. Putea auzi insectele 
zumzăind în orezăriile din jur și în copacii de după ele, dar 
țigările de foi Cohiba pe care le fuma le ţinea la depărtare. 
Trebuia să recunoască, ţigările cubaneze avuseseră un gust 
ceva mai bun când erau aduse prin contrabandă în Statele 
Unite, totuși un trabuc bun rămânea un trabuc bun, indiferent 
cât de mult ar fi încercat politicienii să le transforme în 
jucărioarele lor. 

Trase un fum, îl tinu în gură o secundă, apoi îl suflă spre cer, 
privind, în lumina livingului dinapoia lui, cum fumul se împrăștie 
încetișor. Era ciudat. Cu destul de puţin timp în urmă, în 
asemenea ţări, el ar fi sărit pe motocicleta sa Honda Rebel și ar 
fi plecat în oraș, ca să caute ceva distracţie: poate să asculte 
blues în Laughing Buddha, ori poate să joace câteva partide de 
biliard în Melting Pot, ori poate să intre în No Mă pentru o bere 
Bintang și o flecăreală cu barmaniţa Ria, căreia el îi spunea 
mereu „Lovely Ria”, făcând un joc de cuvinte cu un cântec al 
Beatles-ilor, și al cărei pat îl împărțea uneori când seara era mai 
liniștită și femeia pleca mai devreme. 

În ultima vreme totuși, se părea că-i plăcea tot mai mult 
solitudinea. Dox fusese dintotdeauna multumit să fie în 
tovărășia propriei lui persoane - n-ar fi fost un lunetist atât de 
bun dacă ar fi avut obiecţii faţă de munca în singurătate dar în 
același timp era adevărat și faptul că, pe vremea când fusese în 

VP - 93 


armată, și nu se găsea în spatele lunetei armei, putea fi un 
animator neobosit de party-uri. Pentru mai multă exactitate, el 
nu dorea acum să fie singur, ci pur și simplu prefera asta pe 
lângă alte opţiuni disponibile. Dintotdeauna își imaginase că la 
un moment dat se va stabili la casa lui, își va găsi femeia 
potrivită și va crește doi ţânci, sau poate chiar mai mulţi, pe 
care să-i înveţe să pescuiască, să vâneze cu pușca, să se apere 
și, mai mult ca orice, să-și urmeze pasiunile, indiferent unde i-ar 
fi putut duce asta în drumul nebunesc al vieții. Fusese chiar 
ispitit de câteva ori, însă de fiecare dată îl reţinuse ceva. 

In seri ca aceasta însă, se trezea adesea gândindu-se la 
Labee. Ba chiar într-o măsură mai mare decât ar fi trebuit, și 
știa asta prea bine. Labee, pe care toată lumea o știa ca Livia și 
pe care el o întâlnise, iar apoi îi fusese partener pentru a-l 
asasina - perfect justificat - pe Sorm, traficantul de carne vie din 
Thailanda... ei bine, Dox nu mai cunoscuse niciodată o femeie 
ca ea și se îndrăgostise pe jumătate - sau poate chiar ceva mai 
mult de jumătate, dacă era să fie sincer. lar ceea ce se 
întâmplase între ei fusese cu adevărat bine, deși, de asemenea, 
cam în afara specialităţii lui. Pur și simplu, Dox simţise față de 
ea o legătură puternică. Respect, fascinaţie și dorință de 
protejare. Ca să nu mai amintească de atracţia fizică în sine. El 
nu-i făcuse niciun avans, nici pe departe, poate doar una sau 
două aluzii subtile când se despărţiseră, dar putea spune că 
Labee știa că Dox ar fi fost dispus să încerce. Insă ea nu dorise, 
bărbatul își dăduse seama și de asta. Labee îi împărtășise lucruri 
despre care el credea că nu le mai spusese altora; numele ei 
real era cel mai mărunt dintre ele, deși lui Dox îi plăcea cum îl 
simțea pe vârful limbii când îl rostea. Labee... Spera că și ei îi 
plăcuse la fel de mult Carl, fiindcă o rugase să-i spună așa, deși 
n-o mai făcea nimeni în afară de părinţii săi. Dar oricât de 
specială ar fi fost femeia, oricât de mult ar fi simţit legătura 
aceea chiar acum și oricât de melancolic ar fi devenit când se 
gândea la ea, trebuia să admită că pur și simplu nu-i fusese 
menită. 

— La naiba, rosti el cu glas tare. Poate c-ar trebui să te duci în 
oraș. Ar fi oricum mai bine decât să te transformi într-un tip 
abandonat, trist și solitar. 

Auzi telefonul sunând în livingul din spatele său. Nu era 
mobilul pe care-l utiliza pe plan local, ci telefonul prin satelit, al 


VP - 94 


cărui număr îl cunoșteau foarte puţine persoane: Kanezaki, 
contactul lui din CIA; Larison, blestematul înger al morții; și John, 
desigur; și doamna lui John, Delilah; sau fosta doamnă, 
presupunea el, ceea ce i se părea trist și inutil. Încercase să-l 
determine pe John să vorbească despre asta, dar el suferea, în 
mod evident, și refuzase. 

Și Labee. Dar nu, de ce l-ar fi sunat ea acum, după ce trecuse 
mai bine de un an? Probabil că era pur și simplu Kanezaki, care 
încerca mereu să-l amestece în ceva dubios, interzis de 
regulamente, și care de obicei avea succes. Momentul de acum 
părea destul de potrivit. Dox se gândea că o operaţiune în 
perioada asta l-ar fi putut ajuta să se simtă mai puţin posac. 
Deși, la un moment dat, trebuia să înceapă să se gândească la 
un mod de a trata cauzele acestei crize a vârstei mijlocii - sau 
ce naiba era ceea ce părea să-l afecteze - și nu doar 
simptomele. 

Puse trabucul pe marginea scrumierei, se ridică și intră pe o 
ușă cu plasă glisantă. Ridică telefonul și nu recunoscu numărul. 
Nu era surprinzător în sine, întrucât cei cu care era asociat nu 
obișnuiau să utilizeze mult timp același aparat. Apăsă tasta de 
preluare a apelului și duse telefonul la ureche. 

— Alo. 

— Carl? 

Dox simţi un val de bucurie atât de intensă, încât aproape că-l 
paraliză. Era atât de fericit să-i audă glasul, încât nu se mai 
simţea stânjenit. 

— Labee? Chiar tu ești? 

— Da. Ce mai faci? 

— Sunt bine. Totul e Ok? 

— Eu sunt OK, da, însă s-a-ntâmplat ceva ciudat și... nu știu 
cu cine altcineva să vorbesc. 

Bărbatul se simţi cuprins de neliniște. Labee nu era genul 
care să facă din ţânțar armăsar, ba chiar dimpotrivă. 

— Mă bucur că m-ai sunat, îi zise. Spune-mi ce s-a-ntâmplat. 

La dracu'! Două persoane încercaseră s-o asasineze. Într-o 
operaţiune ce părea rezonabil de calificată, după opinia lui, care 
se pricepea destul de bine. Totuși, întrucât eșuase, poate că nu 
fusese tocmai la acel nivel de profesionalism pentru care el și 
John erau cunoscuţi pe bună dreptate. Ascultă ipotezele femeii 
privind motivul. Păreau să se contureze două presupuneri 


VP - 95 


principale: prima, Labee descoperise o posibilă rețea de 
pornografie infantilă în interiorul Serviciului Secret; a doua 
putea fi asociată cu ceea ce făcuseră ei împreună în Thailanda și 
cu ceea ce făcuse ea acolo anterior. 

— lar asta m-a făcut să-mi dau seama de o chestie, spuse 
Labee, la care trebuia să mă fi gândit deja. Dacă-i vorba de 
Thailanda, atunci ei ar putea fi și pe urmele tale. 

— Nu-ţi face griji în privinţa mea. Oamenii au tot încercat să 
mă omoare încă de când eram adolescent, dar nimeni n-a reușit 
încă s-o facă. În plus, din cauza avionului ăluia care s-a prăbușit 
cu partenerul tău hacker la bord, aș zice că prima ipoteză e mai 
probabilă. 

— Și eu cred la fel. 

— Trebuie s-o privești însă cu foarte multă seriozitate. 

— De ce crezi că te-am sunat? 

Dox surâse; îi plăcea felul cum Labee refuza întotdeauna să 
fie tratată cu superioritate și în același timp era încântat că 
femeia știa că se putea baza pe el. 

— Bun, rosti el, iniţial sperasem că-mi duceai pur și simplu 
dorul, dar asta e, ai dreptate. Cu riscul de a te enerva, deoarece 
crezi că-ți vorbesc de sus, o să-ţi spun că trebuie să-ţi schimbi 
obiceiurile pentru o vreme. Renunță la telefonul mobil sau cel 
puţin ţine-l oprit într-o cușcă Faraday, dacă n-ai realmente 
nevoie de el... 

— Telefonul meu obișnuit e deja oprit. Și, că veni vorba, eu 
cum te-am putut contacta acum? 

Obiceiul ei de a contraataca putea fi la fel de iritant pe cât era 
de încântător. 

— Ăsta-i un telefon prin satelit criptat. Cu excepţia cazului în 
care cineva zboară cu un avion de cercetare și alarmare 
îndepărtată, semnalul nu poate fi triangulat ca la telefoanele 
mobile uzuale. În plus - ah, uite, abia acum m-am gândit la asta! 
- pe mine nu au încercat să mă omoare recent două persoane, 
spre deosebire de cineva cunoscut mie. 

Ea râse încetișor. La dracu’, îi plăcea s-o facă să râdă. 
Niciodată nu era ușor și întotdeauna părea un mic miracol. 

— Am înţeles ideea, rosti femeia. 

— Și trebuie să fii extrem de atentă în locurile care se 
pretează la ambuscade. Locuri despre care alţii știu că le 
frecventezi, așa cum e dojo aia în care ai predat când s-a- 


VP - 96 


ntâmplat chestia asta. Vorbim în primul rând despre muncă și 
casă. 

— Am fost suspendată administrativ până la terminarea 
anchetei, așa că munca nu mai reprezintă aceeași problemă ca 
de obicei. lar șefa mea gândește la fel ca tine. Mi-a cerut să 
locuiesc cu ea. 

— Asta nu-i rău, decât doar că - unu la mână - ea este șefa ta 
și alţii s-ar putea gândi la asocierea asta și - doi la mână - 
tocmai ai comunicat asta prin telefon. 

Urmă o tăcere. 

— Rahat, spuse Labee lipsită de data asta de o replică 
usturătoare. 

— În același timp însă, n-am recunoscut numărul. Cartelă 
preplătită? 

— Pur și simplu, un telefon nou. 

— Bun, dar n-ar fi o idee rea să iei unul cu cartelă preplătită. 
Ideal ar fi așa cum am făcut noi în talciocul de noapte, ca să fie 
cu adevărat imposibil de urmărit. În felul ăsta am putea câștiga 
ceva timp până putem aranja ceva mai sigur. 

În talciocul de noapte din Bangkok, el cumpărase două 
telefoane mobile de la niște adolescenţi. Nu erau achiziţii noi, nu 
erau telefoane recent activate, nu exista nimic care să 
intereseze brusc serviciul naţional de securitate al ţării care era 
atotvăzător. 

— O să-mi spui acum să nu mai folosesc nici carduri de 
credit? 

— Da, asta intenţionam, pentru că prefer să fii iritată din 
cauza mea decât să lăsăm ceva la voia întâmplării. Sunt însă 
bucuros că nu mai e nevoie. 

Dox se gândi că poate reușise s-o facă să zâmbească din nou. 
Era bine. Dar pe ansamblu era îngrijorat. O văzuse în acțiune și 
știa că era foarte competentă. In același timp, dacă ipoteza ei 
era corectă, Labee se confrunta cu cineva capabil să doboare un 
avion fără să lase amprente. 

— Mai am totuși ceva să-ţi spun, continuă el. Ține mereu 
pașaportul asupra ta. Și mulţi bani cash. Nu-i recomandabil să te 
bizui pe bancomate și nu știi niciodată când va trebui să 
părăsești rapid orașul. 

— Altceva? 


VP - 97 


— La dracu', da - orice altceva. Cunosc oameni cu ranguri 
mărunte în locuri sus-puse. lar unii dintre ei cunosc oameni cu 
ranguri încă și mai mărunte în locuri și mai sus-puse. Vom afla 
ce se-ntâmplă și ne vom ocupa. 

— Te referi la K? întrebă ea. 

Așa se referise Dox iniţial la Kanezaki. De atunci, Labee îi 
aflase numele real, dar, din cine știe ce motiv, ei păstraseră 
prescurtarea. 

— Da, la K. Băiatul ăla este permanent pentru mine o mină de 
aur în privinţa informaţiilor. Dar mai există și altcineva. 

— Cine? 

— Un prieten. Unul care, în ciuda probabilităților infime, m-a 
salvat cândva dintr-o belea cu niște tipi neplăcuți la maximum. 
Și care știe despre asasinări și supravieţuire mai multe decât 
orice persoană pe care am cunoscut-o vreodată. 

— Mai multe decât tine? 

— Haide să zicem doar că mare parte din ce cunosc eu am 
învățat lucrând cu el. Să nu mă citezi totuși în privința asta, 
fiindcă poate fi insuportabil în privinţa talentelor lui și nu vreau 
să-i alimentez complexul ăsta de Yoda. 

Labee tăcu câteva clipe, apoi spuse: 

— Mulţumesc, Carl. 

— Pentru puţin. O să iau legătura cu el imediat ce terminăm 
de vorbit. 

— Nu. Vreau să-ţi mulțumesc... pentru tine. 

Bărbatul ar fi vrut să-i spună că-i era dor de ea. Cu adevărat. 
Că nu-și dăduse seama cât de dor îi era, până nu-i auzise acum 
glasul. Și cât de mult îl îngrijora faptul că ea avea probleme. 

Dar, rahat, era un idiot! 

— N-ai pentru ce să-mi mulţumești, zise Dox. Dacă n-ai fi 
lichidat gorilele alea din clubul de noapte al lui Sorm, acum nici 
măcar n-aș mai fi existat ca să te fascinez cu conversaţia mea. 

— Dacă aceea a fost o datorie, atunci ţi-ai achitat-o deja. 

— Bine, atunci. O să te ajut, doar pentru că ţin la tine. lar asta 
nu se va schimba niciodată. Poţi să fii de acord? 

Altă tăcere scurtă. Apoi: 

— Da, răspunse femeia. 

Dox se simţi din nou ca un idiot și-și alungă senzaţia 
respectivă. 


VP - 98 


— Bine, spuse el. Lasă-mă să-i contactez pe K. și pe celălalt 
prieten pe care l-am menţionat. Și în funcţie de ce aflu, aș putea 
să-ţi fac o vizită. După cum se pare, un bodyguard ţi-ar fi util 
acum. 

— N-am nevoie de un bodyguard, ripostă ea, și Dox își dădu 
seama că ar fi trebuit să știe că propunerea lui o va enerva. 

— Dumnezeule, rosti el, chiar ai de gând să-mi refuzi orice 
demnitate și să mă silești să mărturisesc că povestea cu 
bodyguardul a fost doar un truc care să ascundă dorinţa mea de 
a te revedea? 

Labee râse în felul ei încet, știind probabil că bărbatul nu 
glumea până la capăt. 

— Nu știu ce să mă fac cu tine, comentă ea. 

— Scuză-mă, dar meniul derulant al minţii mele tocmai a 
oferit atât de multe posibilităţi atrăgătoare, încât pentru 
moment mi-a paralizat creierul. 

Ea râse din nou. 

— S-ar putea să n-ai nevoie de un bodyguard, urmă Dox. Și 
știu că nu-ţi dorești așa ceva. Dar poţi să-ncetezi să mai fii atât 
de egoistă? M-ai sunat, iar acum sunt îngrijorat. Dacă n-o să mă 
lași să mă implic, n-o să mai dorm nopţile. 

Și-o imagină zâmbind. După un moment, Labee spuse: 

— Ai câștigat. 

Dox încuviinţă din cap, mulţumit că avea s-o vadă și ușurat că 
era raţională. 

— la-ţi un telefon nou, o sfătui el. Și sună-mă peste câteva 
ore. Până atunci, ar trebui să am o idee mai bună despre ce se- 
ntâmplă. 

Închise. 

Apoi căzu pe gânduri. Ştia că Labee era prea mândră ca să 
recunoască faptul că se simţea foarte speriată. Spera să-i ofere 
alinare măcar faptul că se putea baza pe el. 

Și totuși ea nu era singura care nu recunoștea că era speriată. 
Cine putea dobori un avion ca să reducă la tăcere un inamic nu 
era doar capabil, ci dedicat unei cauze. Și în plus, al dracului de 
crud. 

Ei bine, așa să fie. Pentru că, din punctul lui de vedere, oricine 
intenţiona să-i facă vreun rău lui Labee avea să capete o lecţie 
despre ce însemna cu adevărat cruzimea. 


VP - 99 


Capitolul 17 


RAIN 


În următoarea jumătate de oră, am urmat indicaţiile lui 
Horton și am mers pe drumuri secundare. Horton și cu mine ne- 
am aruncat telefoanele, iar telefonul prin satelit al lui Larison 
continua să fie dezactivat, deși probabil că oricum nu putea fi 
urmărit, așa că în privința asta eram acoperiți. lar automobilul 
nu avea sistem de navigație GPS, așa că nu prezenta 
vulnerabilităţi. Cu toate acestea, un episod precum cel din care 
abia scăpasem te poate zgâlțâi serios. Pentru că, dacă n-ai 
văzut din timp pericolul, cum poți fi sigur că acum l-ai depășit? 

In cele din urmă am ajuns la un loc de campare pustiu. Am 
parcat sub un pâlc de copaci, având în spate o stâncă de granit. 
Era liniștitor în mod inerent să avem o acoperire și un camuflaj, 
deși, dacă urma să ne confruntăm cu alt elicopter echipat cu 
mini-tunuri și rachete, un bolovan ceva mai mare și niște crengi 
de copaci ar fi fost la fel de utile ca un prosop de hârtie. 

Ne-am scos armurile corporale și le-am pus în portbagaj. Fără 
vestele acelea m-am simţit straniu de despuiat, ţinând seama 
de cele prin care trecusem, dar în acest loc exista un risc mult 
mai mare ca vreun ranger bănuitor să avertizeze cine știe ce 
forțe de ordine dubioase, decât să fim din nou atacați. 

Așa speram. 

Oricum, se părea că zona era complet pustie, poate ca 
urmare a ploilor recente și a orei relativ târzii. Ne-am așezat la o 
masă pentru picnic; în depărtare, vârfurile munţilor Blue Ridge 
păreau distonant de placide sub lumina sură a soarelui ce 
apunea. 

— Știţi care-i partea cea mai proastă? a întrebat Horton. 

Larison și cu mine n-am răspuns, iar el a continuat după 
câteva clipe: 

— Glenlivetul ăla... Regret că nu l-am luat. Un păhărel ar fi 
prins bine acum. 

— Cel puţin am apucat să-l gustăm, am comentat eu. 

Horton mi-a surâs melancolic. 

— Bun și-atât. 


VP - 100 


— Graham te ţinea sub observaţie, a rostit Larison. Poate cu 
elicopterul ăla, sau poate cu ceva mai subtil și mai constant. 

Horton s-a uitat spre mine. 

— Așa se pare. Indiferent de conversaţia pe care ai purtat-o 
cu el, trebuie să se fi temut că noi doi vom vrea să-ncheiem 
afacerea într-un mod care să nu-i convină. 

— Spune-mi și ceva ce știi numai tu, am îndrăznit să-i cer. 

El a strâns din umeri. 

— Exact cum ţi-am spus mai devreme, nu știu prea multe. El 
mi-a zis că avea un job. Ceva foarte delicat. Ceva ce trebuia să 
pară o moarte naturală. M-a întrebat dacă puteam intermedia o 
legătură. 

— De unde știa că noi doi ne cunoaștem? 

— li spusese Ben Treven. 

Treven... Alt agent de operaţiuni clandestine care-i fusese 
cândva subordonat lui Horton și alături de care lucrasem în 
detașamentul recrutat de Horton pentru a opri o lovitură de stat. 

— De ce? am întrebat. Ce ar fi avut el de câștigat? 

Horton s-a uitat spre Larison, după care a revenit la mine. 

— Ben nu mai lucrează pentru stat - pe de o parte, regret s-o 
spun, fiindcă propriile mele acţiuni l-au împiedicat să continue. 
Acum lucrează pentru OGE, dar nu-i foarte încântat în sectorul 
privat. Graham se interesa de tine, deoarece auzise povești 
despre care credea că sunt legende urbane. Ben a comis 
greșeala să spună că te cunoaște, moment în care Graham i-a 
fluturat în faţa ochilor tot felul de promovări în carieră dacă-i 
putea face legătura cu tine. Ben nu-i mulțumit că nu mai este 
angajatul statului și mă acuză pe bună dreptate pe mine. 

N-am detectat nicio nepotrivire. Cel puţin deocamdată. 

— Te-a sunat și ţi-a zis că-i ești dator. 

— Exact, a încuviinţat Horton. El nu avea informaţii de contact 
pentru niciunul dintre voi, pentru că altfel nu m-ar fi folosit ca 
intermediar. Am discutat cu Graham, după care l-am sunat pe 
Daniel. Mai departe, știți amândoi cum au mers lucrurile. 

— Ai încredere în Treven? a întrebat Larison. 

Horton a ridicat din umeri. 

— Dacă n-ar fi fost de încredere, ar fi fost printre cei pe care i- 
ai omorât mai devreme în pădurea din jurul casei mele. Sau el 
te-ar fi omorât pe tine. 

Larison a clătinat din cap. 


VP - 101 


— Prima variantă este cea corectă. 

Nu l-am putut contrazice. Treven era excepţional, dar Larison 
era supranatural. 

— Lăsând asta deoparte, a continuat Horton, faptul că 
Graham nu l-a găsit corespunzător pentru misiunea asta 
specifică ar trebui să-ţi spună tot ce trebuie să știi. 

— Mie-mi zice câteva chestii, a spus Larison, deși nu totul. 
Hort, tu nu doar l-ai antrenat pe Treven, ci i-ai fost un surogat 
de tată. Nu ești obiectiv în privinţa lui. N-ai fost niciodată. Și 
dacă nu-ţi poţi da seama de asta, e un semn tare naşpa. 

O dată în plus, nu l-am contrazis, dar nici nu vedeam ce 
câștigase să i-o trântească în faţă lui Horton mai mult decât o 
făcuse deja - mai ales ţinând seama de felul cum îl privea acum 
fostul colonel. 

— Să te ucidă el însuși este una, am intervenit, privindu-l pe 
Horton și fiind gata să pun capăt oricărei reacţii, dar cum va 
reacţiona Treven dacă va afla că a încercat s-o facă Graham? 

— Dacă te gândești că am putea avea acum un om la interior, 
a remarcat Horton fară să-și la ochii de la Larison, n-aș pune 
prinsoare nici într-o direcţie, nici în cealaltă. 

— Graham mi-a spus că jobul consta în trei persoane din 
forțele de ordine, am rostit eu, efectuând în cadrul conversaţiei 
echivalentul strecurării între doi indivizi care erau gata să se ia 
la bătaie. Un federal, un statal și un consultant. Asta-nseamnă 
ceva pentru tine? 

Horton a încetat să-l mai privească pe Larison și s-a uitat la 
mine. 

— Nu. A mai zis și altceva? 

— Morţile trebuiau să pară naturale, am răspuns ușurat, 
fiindcă părea să revenim pe făgaș. Ceea ce este logic, din 
moment ce voia să mă implice. Fereastra temporală era scurtă - 
poate trei zile. A susţinut că jobul va fi ușor, deoarece deţinea 
informaţii ample și putea ajuta la controlarea mediului. lar 
persoana din forța de ordine statală era o polițistă din Seattle. 

Horton a clătinat din cap. 

— Continuă să nu-nsemne nimic pentru mine. 

— N-am terminat, am reluat eu. Onorariul era de un milion de 
dolari. _ 

— Un milion? a repetat el, arcuindu-și sprâncenele. Asta-i un 
onorariu al dracului de mare, chiar și pentru trei persoane. M-ar 


VP - 102 


fi surprins că n-ai acceptat, dacă n-aş fi știut reticenţa ta în 
privinţa femeilor. 

— Și de diamantele pe care le-am luat de la tine, a rostit 
Larison, aruncându-i zâmbetul lui de rechin. 

Din fericire, Horton n-a ridicat mănușa. 

— Prin urmare, trei joburi, un milion de dolari și cerința ca 
toate să pară naturale, deoarece Graham s-a străduit din 
răsputeri să dea de urma ta. Intrebarea este: de ce trebuie să 
pară decese naturale? 

— Din cauza repercusiunilor, bineînțeles, a răspuns Larison. 
Țintele sunt de vizibilitate ridicată. Și conectate într-un fel, astfel 
că, dacă toate trei ar fi considerate asasinate, ar dezvălui ceva 
ce nu trebuie să atragă atenţia. 

— Sunt de acord cu asta, am spus și m-am uitat la Horton. lar 
faptul că Graham dedica resurse importante pentru a te 
supraveghea, probabil pentru a se asigura că nu ești vizitat de 
mine, sugerează, de asemenea, că are intenţia să acopere ceva 
important. Ca să nu mai amintesc de faptul că a fost dispus să 
trimită un elicopter înarmat în pașnica localitate Coleman Falls, 
doar ca să se asigure că nu vom duce o conversaţie dincolo de 
primul pahar de whisky. 

— Dacă mi-aţi cere părerea, a spus Larison, aș zice că este 
vorba de o operațiune comună a federalilor și a poliţiei din 
Seattle, care ameninţa un aspect al imperiului lui Graham. 

Horton a aprobat din cap. 

— S-ar putea. Sau o operaţiune a forțelor de ordine care 
ameninţă un program guvernamental. Pentagonul sau CIA n-ar 
dori să fie implicate direct în mai multe asasinate ale unor 
agenți din forțele de ordine. Desigur, planul era ca decesele lor 
să pară naturale, dar de ce să-ţi asumi riscul să lași amprente 
când poţi aduce un contractor de încredere ca intermediar? 

Am încuviinţat la rându-mi din cap. 

— lar dacă riscul e îndeajuns de mare, nici contractorul nu 
vrea să și-l asume și recurge la un subcontractor. 

— Exact, a spus Horton. Și indiferent cât ar fi fost plata pentru 
OGE, sau indiferent care ar fi fost miza, Graham privea un milion 
de dolari ca pe niște bani de buzunar. 

Larison a efectuat una dintre scanările lui periodice ale 
împrejurimilor. 


VP - 103 


— Bun, deci chestia asta-i în mod evident importantă, însă noi 
tot nu avem habar despre detalii. lar fără detalii ne putem 
întoarce la mașină ca să ne punem din nou armurile alea 
antiglont. Vom avea nevoie de ele pentru o vreme. 

— Cât de multe crezi că știe Treven? am întrebat eu. 

Horton și-a frecat bărbia o clipă. 

— Când am stat de vorbă, a susținut că nu știe decât că 
Graham te vrea pe tine ca specialist în decese „naturale”. 

— Probabil c-a spus adevărul, a încuviințat Larison. Dacă-i o 
chestie atât de mare pe cât credem, de ce i-ar fi spus ceva 
Graham unui angajat? 

— De acord, am rostit eu, totuși Treven ar putea ști unele 
fragmente din ansamblu. lar relevanţa lor îi poate scăpa, dacă 
nu ne punem toţi minţile la contribuţie. 

Larison și-a rotit ușor capul, trosnindu-și vertebrele cervicale. 

— În felul ăsta, revenim la întrebarea dacă putem avea 
încredere în el. Din partea mea, răspunsul este „nu”. 

— AȘ putea vorbi cu omul meu din CIA, am spus, referindu-mă 
la Kanezaki. Informaţiile lui sunt întotdeauna extrem de 
preţioase. Atâta doar că de obicei și prețul este pe măsură. 

— De ce să nu discutăm cu Ben mai întâi? a propus Horton. El 
este cel mai direct implicat. Chiar dacă nu se dovedește de 
încredere, nu i-ar putea spune lui Graham ceva ce Graham să nu 
știe deja. Cu toate cadavrele de pe domeniul meu, știe că am 
supraviețuit. Și mai știe că vom înţelege că el a ordonat 
operaţiunea. Poate că nu vom afla multe de la Ben, dar nu vom 
risca nimic dacă-l întrebăm. 

Am căzut pe gânduri. 

— Dacă Graham monitorizează și alte  vulnerabilităţi 
potenţiale la fel cum te-a monitorizat pe tine, ai putea cauza un 
pericol pentru Treven, la fel cum noi am cauzat un pericol 
pentru tine. 

Horton a clătinat din cap. 

— Graham știe deja despre conexiunea aceea și a exploatat- 
O, punându-l pe Ben să ia legătura cu mine. Probabil că se 
așteaptă ca eu să-i fi telefonat deja. Dacă Ben se află în vreun 
pericol, atunci pericolul acela există oricum. 

Am rămas toți tăcuţi o vreme. Larison a băgat mâna în geanta 
sa, a scos telefonul prin satelit și l-a activat. 


VP - 104 


— Staţi așa, a spus el. Am un SMS. Amicul tău, Dox. Vrea să-l 
sun. 

Am scuturat din cap, întrebându-mă dacă auzisem bine. 

— De ceţi-ar trimite ţie Dox un SMS? 

— Tocmai ţi-am zis. Vrea să-l sun. 

— Nu asta voiam să spun... n-am știut că aţi păstrat legătura. 

— Da, însă nu-i ceva frecvent. Uneori mă sună să mai 
schimbăm povești. li place să vorbească. La început mă enerva, 
dar... cum ziceam, ajunge să-ţi placă de el. 

— Atunci sună-l, am încuviințat. Dacă ne vom confrunta cu 
OGE, orice ajutor va fi bine-venit. 

Larison a tastat numărul, a așteptat o clipă cu telefonul la 
ureche, apoi a spus: 

— Salut. Tocmai ţi-am primit SMS-ul. 

O pauză. M-a privit. 

— Dacă am cum să dau de el? Cred că da. Stă chiar lângă 
mine. 

„Ce dracu'?” 

Altă pauză. 

— Tu ești păcăliciul, nu eu. Poftim, ţi-l dau. 

Mi-a întins telefonul. 

— Da? am rostit, simţindu-mă în mod clar tulburat. 

— Stimate domn, am constatat că faceți parte dintr-o grupă 
de vârstă care are nevoie de suplimentul nostru miraculos ce 
asigură mărirea de penis. Pentru o perioadă limitată, vă oferim 
doze duble pentru un preţ promoţional de numai nouă dolari și 
nouăzeci și nouă de cenți pe lună. Și, stimate domn, ţinând 
seama de grupa de vârstă din care aveţi ghinionul să faceţi 
parte, vă asigur că suplimentul nostru ar fi un adevărat chilipir 
chiar la un preț dublu. 

Accentul texan era inconfundabil. La fel și salutul. Am oftat. 

— O să-mi spui în continuare că nu ești doar președintele 
firmei, ci și unul dintre clienți? 

Dox a izbucnit în râs. 

— Asta a fost o poantă bună, partenere. Cred că-ţi tihnește 
pensionarea. Nu știu dacă ţi-a mai crescut și altceva, dar se 
pare că ţi-a crescut simţul umorului. la zi, pe unde dracu-ai fost? 
Aseară ţi-am lăsat un mesaj pe site-ul securizat. 

— Călătoresc. De ce... de unde ai știut cu cine sunt? 


VP - 105 


— N-am știut. Pur și simplu, n-am știut cum să iau legătura cu 
tine, pentru că nu lași deschis nici măcar un blestemat de 
telefon prin satelit și n-ai răspuns nici pe site-ul securizat. După 
cum se pare, am avut baftă. De ce nu m-ai sunat și pe mine, 
dacă reunești vechea gașcă? 

— Asta intenţionam să fac. Situaţia a evoluat ceva mai rapid 
decât mi-ar fi plăcut. Totul e OK cu tine? 

— Da, însă am un prieten care are nevoie urgentă de ajutor. 
De aceea am încercat să dau de tine. Zici că ești în călătorie? 
Ghinionul meu! Aveam o escală pe un aeroport mare din zona ta 
și mi-ar fi plăcut să te văd. Asta e, poate că se va ivi altă ocazie. 

Încă mă străduiam să pun cap la cap toate informaţiile. Dox 
știa că mă găseam în zona Tokio, așadar, aeroportul ar fi fost 
Narita. Dar unde mergea el? Și de ce apăruse nevoia bruscă de 
a încerca să vorbească cu mine? 

— Sunt și eu prins într-o mică problemă aici, am spus, și de 
aceea voiam să-ți telefonez. Cine-i prietenul tău? 

— Este o doamnă drăguță cu care am fost partener în timp ce 
am derulat un contract și activităţi asociate în regiunea ta 
generală, Asia de Sud-Est. 

Dox era o comoară de eufemisme, dar nu-l auzisem vreodată 
utilizând termenul „partener” decât pentru ceva care să fie atât 
profesional, cât și serios. Pe de altă parte, „doamnă drăguță” 
putea să însemne orice - de la o femeie pe care o admira de la 
depărtare, până la alta cu care trăia la momentul respectiv. Și 
cu toate că era încăpățânat și reticent în aproape toate 
privințele, Dox avea o slăbiciune pentru „domnitele aflate la 
ananghie”. 

— Cu cine ai fost partener? am zis. Scuză-mă, tocmai am 
supravieţuit atacului unui elicopter și sunt niţel zgâlțăit. 

— Atacul unui elicopter? Pe cine ai mai supărat de data asta? 

— Este o poveste lungă și-o să ţi-o spun altă dată. Cine-i 
prietena ta? De ce fel de ajutor are nevoie? 

— Este o polițistă care pare să fi dat peste ceva atât de 
necurat, încât cei de la putere vor acum s-o lichideze, ca să 
mușamalizeze totul. Păi, ce să mai, au încercat chiar... 

— Stai așa - o polițistă din Seattle? 

— Da, de unde știi? 

— Cel din spatele atacului de elicopter despre care ţi-am spus 
a vrut să mă angajeze acum mai puţin de o săptămână să 


VP - 106 


asasinez o polițistă din Seattle. Și un agent federal, și un 
consultant. L-am refuzat, dar... 

— Să fiu al dracului! Asta-i fata mea. Agentul și consultantul 
făceau parte din aceeași operaţiune a forțelor de ordine la care 
lucra și ea. lar avionul care a explodat, sau ce s-o fi întâmplat cu 
el, îi avea la bord pe agentul federal și pe consultant. 

— la stai așa. Vrei să-mi zici că... 

— Da, exact! Se pare că tu ai fi fost planul A - să-i omori pe 
toţi trei și să pară decese naturale. Dar ai refuzat, așa că au 
recurs la planul B. l-au omorât pe doi într-un accident de avion și 
au dat vina pe ISIS sau pe altcineva similar. Au camuflat o crimă 
cu un masacru. Și apoi urmau să-mi omoare fata în stil clasic, cu 
gloanţe: din cauza anilor petrecuţi în poliţie, ea are o tonă de 
inamici, așa că moartea ei poate fi explicată imediat. Nimeni n- 
ar fi făcut legătura că toţi trei au fost uciși pentru că au 
descoperit o rețea de pornografie infantilă chiar în centrul 
Serviciului Secret. 

— Despre asta-i vorba? 

— Așa pare sută la sută. FBl-ul a stopat operaţiunea aia 
dimineaţa și în seara aceleiași zile doi ucigași au încercat să-mi 
omoare fata. Ea însă n-a păţit nimic, ba i-a lichidat pe amândoi. 
Acum să-mi spui cine-i în spatele chestiei ăsteia, fiindcă au 
încercat s-o omoare pe ea și au doborât un avion plin cu oameni 
nevinovaţi, doar ca să-și acopere ei fundurile, și n-o să mă 
opresc până nu se va face dreptate. 

— Oliver Graham. 

— Of, oare de ce nu mă miră? Cum se zice, nu poţi scrie 
„patogen” fără să folosești O-G-E. Dar care-i implicarea lui? E 
doar un intermediar pentru Serviciul Secret? 

— Pare o ipoteză rezonabilă, totuși avem nevoie de mai multe 
informaţii despre omul din umbră. 

— Și despre cum s-ajungem la ei. 

— Exact. Acum vom lua legătura cu două contacte. Unul e 
Treven... 

— Ben Treven? Băiatul ăla cum s-a amestecat în chestia asta? 

— Nu știu dacă-i într-adevăr amestecat, dar el a intermediat 
contactarea mea de către Graham. lar în prezent este angajat la 
OGE. 

— Asta sună destul de promiţător. După ce termin de vorbit 
cu tine, o să telefonez prietenului nostru comun de la Creștini în 


VP - 107 


Acţiune. L-aș fi sunat mai devreme, dar și așa a fost cât pe-aci 
să-mi pierd cursa și, oricum, voiam mai întâi să discut cu tine. 

— Și eu voiam același lucru. El e tot în Langley, nu? 

— Da, în prezent e mai mult în management decât pe teren, 
dar informaţiile îi sunt mai bune ca oricând. Ne-a fost de mare 
ajutor mie și fetei mele în aventura aia recentă în Asia de Sud- 
Est. 

Abia atunci mi-am dat seama de ceva. 

— Îi tot spui „fata ta”. Voi doi sunteţi... 

— Nu, nici vorbă. Nu că ea n-ar fi îndrăgostită de mine, știi 
bine ce efect am asupra femeilor, dar nu-i cazul. 

Dintr-un motiv oarecare, părea că bătuse în retragere. Ceea 
ce, desigur, mi-a declanșat imboldul latent de a-l tachina - ca 
răsplată pentru tachinările mult mai dese și mai ample de care 
avusesem parte de la el. 

— În regulă, am spus. M-a derutat niţel expresia aia „fata 
mea”. 

— Cum ai vrea să-i zic - „prietena mea”? Eu prefer să mă 
refer la ea în felul ăsta. 

— Treaba ta. Vreau să zic, eu sunt prietenul tău, nu? 

— În general, da, deși în momente ca ăsta mă pui pe gânduri. 

— Dar tu nu te referi la mine ca fiind „băiatul tău”, nu? 

— Înţeleg unde vrei să baţi, partenere, și-nțeleg și unde o să 
se termine asta, cu tine reamintindu-mi pentru a enșpea oară 
cum eram pe punctul să ies cu „lady-boy” Tiara, dacă n-ar fi fost 
intervenţia ta promptă. lar asta-i foarte frumos și-ţi rămân dator, 
dacă te face fericit. Dar în clipa de faţă, vreau doar să băgăm în 
viteză, pentru că, oricât de capabilă ar fi prietena mea, dacă-i 
implicată OGE, îmi este mai clar ca oricând că ea are nevoie de 
ajutorul nostru. Comprendez? 

Venită din partea lui Dox, „Comprendez? nu era o întrebare. 
Era ultimul avertisment pe care-l primeai. Brusc, totul a devenit 
clar: relaţia lui cu poliţista din Seattle era serioasă. Și deoarece 
pentru mine era inedit să-l văd pe Dox serios în privinţa unei 
femei, procesasem mai lent totul. 

— Ai dreptate, am spus. Îmi cer scuze. 

— Eh, rahat, las-o baltă, și eu am fost mai încordat. Oricum, 
nu-i ca și cum nu ţi-aș fi făcut niciodată necazuri și probabil c-o 
să-ţi mai fac. Dar ai dreptate, ia legătura cu Treven, eu o s-o 
caut pe cunoștința noastră comună și sper că după aceea, 


VP - 108 


laolaltă, o s-avem destule informaţii ca să vedem cum să punem 
capăt mizeriei ăsteia așa cum ar trebui. Larison e și el în echipă? 

L-am privit pe Larison. 

— Da, e-n echipă. 

— Bun. După cum sună, se pare că am putea petrece un timp 
pe alei întunecoase și nu mă deranjează că îngerul morţii va fi 
cu noi. 

— Deci voi doi aţi ţinut legătura. 

— Da, știi cum e - din timp în timp. Se pricepe mai bine la 
conversații decât unele persoane pe care le-aș putea menționa. 

Nu-i trebuise mult să se ţină de promisiunea că va reîncepe să 
mă tachineze. Însă l-am ignorat. 

— Și Horton e aici, am spus. 

— Te-ncrezi în hombre ăla? Larison în niciun caz nu se-ncrede. 

— Am impresia că unele lucruri s-au mai schimbat. M-am uitat 
la Horton. Dar chiar în clipa asta? Da, mă-ncred în el. 

— Sigur că da, este un nemernic capabil, recunosc asta, deși 
cam fățarnic pentru gustul meu. Sau, cel puţin, așa era pe 
timpuri - o s-accept că poate asta s-a schimbat, dacă zici tu. In 
plus, știe multe secrete. Și ţinând seama de chestia cu care se 
pare că avem de-a face, vom avea nevoie de toate informaţiile 
pe care le putem obţine. De fapt, unde ești? 

— Lângă DC. Deoarece prietenul nostru din CIA e-n apropiere, 
OGE are sediul în Virginia, iar atacul a avut loc aici, sper că te- 
ndrepţi încoace. 

— Răspunsul meu e negativ. N-o să-mi las prietena singură 
când e în vizorul individului cu cea mai mare armată de 
mercenari din lume. 

— Dar ea nu poate veni aici? Oricum, probabil că ar trebui să 
plece din orașul ăla și să nu staţioneze prea mult în același loc. 

— Mda, i-am spus unele dintre sfaturile tale cele mai bune 
pentru fugari. Și ea-i deja destul de pricepută tactic, dar... asta-i 
o idee interesantă. Uite ce-i - o să iau legătura cu amicul nostru 
care lucrează la birou, ca să văd ce știe. Pe urmă, haide să ne- 
ntâlnim după ce ajung în State. Auzi, vrei să mi-l mai dai niţel la 
telefon pe Larison? 

l-am restituit telefonul lui Larison, care a ascultat, după care a 
spus: 

— Da. Da, nu-ți face griji, o să-l lăsăm deschis. Vorbim în 
curând. Ai grijă și păzește-ţi spatele. 


VP - 109 


Apoi a închis. 

— Ce-a fost asta? l-am întrebat. 

— A zis că-ţi admiră paranoia, dar vrea să poată lua legătura 
cu noi și ar fi bine să lăsăm deschis telefonul prin satelit. 

Puteam să văd că aceasta era o bătălie pe care n-aveam s-o 
câștig. Le-am povestit la amândoi ce aflasem de la Dox. 

— Ei bine, a rostit Horton după ce am terminat, acum știm ce 
a fost atât de important încât să riște să atragă atenţia pe care 
o va determina atacul unui elicopter asupra casei mele. 

Am aprobat din cap. 

— Și de ce dorea să mă angajeze pentru „morţi naturale”. Și 
de ce merita un milion de dolari. 

Larison a izbucnit în râs. L-am privit. 

— Ce este? 

— Nimic. Vreau să zic că, de fapt, nu-i amuzant. Este pur și 
simplu bine că n-ai acceptat contractul ăla. Nu zic că nu l-ai fi 
putut îndeplini așa cum doreau ei, sunt sigur c-o puteai face. 
Dar poliţista aia din Seattle căreia Dox îi zice „fata mea”... hai 
să zicem doar că n-aș fi vrut să fiu eu ăla care s-o lichideze. Din 
câte ne-ai spus, aș zice că cel care ar fi făcut asta ar fi trebuit 
să-l omoare și pe Dox. 

N-am răspuns. Nici măcar nu mă gândisem la asta, dar acum, 
după ce-mi atrăsese atenţia Larison, posibilitatea chiar m-a 
făcut să mă simt rău. 

„E-n regulă. Nu s-a-ntâmplat. Și nici nu se va-ntâmpla. Tu nu 
omori femei. Și nici copii. Și n-o s-o faci. Niciodată. Sau, cel 
puţin... n-o s-o mai faci niciodată”. 

— Haide să-l sunăm pe Treven, am rostit, revenind la 
realitate. 

— Am o idee mai bună, a spus Horton. Știu unde locuiește. 
Ce-ar fi să-i facem o vizită? 


Capitolul 18 


RAIN 


Treven locuia în orășelul White Sulphur Springs, statul West 
Virginia - de cealaltă parte a parcului naţional, cam la o oră de 


VP - 110 


șofat. Și la vreo nouăzeci de minute de Roanoke, unde se găsea 
sediul OGE. 

— E o așezare micuță, ne-a spus Horton pe drum, deși 
notabilă pentru existența unui complex turistic numit 
Greenbrier, care la rândul lui e notabil, fiindcă în timpul 
Războiului Rece a fost sediul secret al proiectului Greek Island - 
buncărul de urgență în care Congresul urma să fie relocat în 
eventualitatea unui război nuclear cu sovieticii. 

— Cine naiba ar fi vrut să salveze Congresul? a întrebat 
Larison. 

Horton a chicotit. 

— Răspunsul stă în faptul că banii pentru plan erau alocaţi de 
Congres. Oricum, știu că liniștea îi place lui Ben atunci când nu 
face ceea ce face pentru OGE. Din mai multe motive, el se simte 
înstrăinat de Washington. 

M-am gândit la minka mea din Kamakura. Era suficient de 
departe de Tokio ca să susțină ideea că terminasem cu orașul. 
Și în același timp era suficient de aproape ca să sugereze 
altceva. 

Faţă de posibilitatea de a-i fi telefonat, sosirea acasă la 
Treven avea avantaje și dezavantaje. Pe de o parte, prezenţa 
noastră fizică n-ar fi lăsat o pistă electronică ce ar fi putut fi 
urmărită. De asemenea, ne-ar fi oferit ocazia cea mai bună de a- 
| evalua și, poate, de a-l convinge. 

Pe de altă parte, dacă Horton se înșela cu privire la încrederea 
relativă pe care o puteam avea în Treven, lucrurile puteau 
deveni neplăcute. Deși apreciam că șansele unei supravegheri 
fizice erau reduse - OGE dedicase o mulţime de resurse 
supravegherii lui Horton și tocmai le pierduse -, ne puteam 
înșela. 

Treven locuia într-o casă albă cu șindrilă, fără etaj, la colțul 
unei străzi liniștite, pe care se înșiruiau case la fel de banale. 
Unicele indicii că ocupantul ei putea fi preocupat de securitate 
erau subtile: un gard înconjurător din plasă de sârmă, curtea 
bine iluminată și absenţa oricăror tufișuri pe perimetru, care 
împiedica posibilitatea de ascundere a oricui ar fi sperat să intre 
prin efracţie ori să încerce o ambuscadă. Perdelele erau trase la 
ferestre, dar asta nu era anormal. Existau cu certitudine niveluri 
suplimentare de securitate, nu toate defensive, care n-ar fi fost 
evidente la o examinare superficială. 


VP - 111 


Am parcurs încet strada și n-am văzut nimic care să ne 
neliniștească. Automobilele parcate pe lângă care am trecut 
erau goale. Câteva locuri potrivite pentru supraveghere și 
ambuscade erau pustii. Pe de altă parte, era un cer fără lună, 
felinarele stradale erau puţine și era greu să fim siguri. Am 
regretat că n-am luat niște echipamente pentru vedere pe timp 
de noapte din arsenalul lui Horton. Adevărul este că plecaserăm 
destul de grăbiţi. 

In cele din urmă, ne-am decis pentru o abordare directă. 
Horton și-a lăsat arma M4 în mașină, a deschis poarta, a urcat 
cele câteva trepte ce duceau la ușa din față și a sunat la 
sonerie, ţinându-și mâinile perfect vizibile. Era aproape sigur că 
Treven avea să-l vadă pe el și mașina ce aștepta în stradă prin 
intermediul unei videocamere ascunse. lar în momentul acela 
Treven s-ar fi aflat în avantaj. Întrebarea era ce intenţiona să 
facă cu avantajul acela. 

Am așteptat. Geamurile erau deschise; eu eram la volan și 
motorul mergea; de asemenea, parcasem faţă de ușă sub un 
unghi care l-ar fi silit pe Treven să iasă de la adăpost dacă dorea 
să tragă în noi, în eventualitatea că situaţia ar fi căpătat o 
întorsătură neplăcută. Toate erau tactici perfecte, totuși Larison 
continua să fie încordat, cu Glockul pregătit - o măsură a 
respectului său pentru abilităţile lui Treven, m-am gândit, în 
ciuda predicției sale anterioare despre cum s-ar fi sfârșit 
lucrurile, dacă Treven ar fi fost unul dintre bărbaţii din pădure. 

A mai trecut o secundă, apoi înăuntru s-a aprins o lumină. Ușa 
s-a deschis și a apărut Treven. Era destul de greu să-mi dau 
seama de la distanţa aceea și pe timp de noapte, totuși nu 
părea să se fi schimbat - era același tip de erou blond al 
fotbalului american. De fapt, el chiar jucase fotbal american în 
colegiu - știam asta de la Larison - ca apărător la Stanford, dar 
fusese eliminat pentru violențe inutile aproape de fiecare dată 
când intrase în teren, după care abandonase definitiv colegiul. 

— Are mâinile goale, am comentat eu. 

— Da? Dacă n-are un pistol la spate, în cureaua blugilor, îţi 
dau partea mea din diamantele lui Hort. 

Nu era un pariu pe care să fiu dispus să-l accept. Treven a 
privit spre mașină, apoi a vorbit cam un minut cu Horton. 
Amândoi au coborât pe trepte spre noi. Larison a dat să iasă. 

l-am pus o mână pe umăr. 


VP - 112 


— Nu cu Glockul. 

— Vorbești serios? 

— Tu ce ai face dacă te-ai vedea ieșind dintr-o mașină într-o 
noapte fără lună cu un pistol în mână? 

— AȘ fugi dracului imediat. 

— Sau ai trage mai întâi și ai fugi dup-aia. 

— El e înarmat. Și n-am de gând să cobor din mașină fără să 
pot face nimic altceva decât să-i strâng mâna. 

M-am gândit o clipă. 

— Bine. Stai aici. O să ies eu. 

— Ce ești acum, un soi de diplomat? 

— Cineva trebuie să fie și diplomat, dacă nu vrem să sfârșim 
prin a trage toți unii în alții. 

A clătinat din cap dezgustat. 

— Treaba ta, mai bine tu decât eu. Bine, du-te și fă pace, 
dacă poţi. O să-ţi asigur spatele. 

Am ieșit foarte încet din automobil, salutându-l pe Treven cu 
mișcări ale ambelor mâini, pentru ca să poată vedea, pe cât se 
putea în lumina slabă, că nu aveam armă. 

M-a privit, stând cu mâinile în șolduri, totuși degetele mari îi 
erau orientate spre înainte, nu spre înapoi; astfel ar fi avut 
acces mai rapid la un pistol ascuns sub curea la spate. 

— Salut, Rain, a zis el. Nu pot spune că m-așteptam să te văd. 

Am încuviinţat din cap. 

— Scuze pentru surpriză. Cum merge? 

— Nu mă plâng. S-a uitat la mașină. Larison nu iese? 

— Are un pistol. La fel ca tine. l-am cerut să rămână înăuntru, 
pentru că toți suntem ușor nervoși, iar eu încerc să găsesc o 
cale prin care să m-asigur că situaţia rămâne prietenoasă. Dar 
sunt convins că i-ar plăcea să te salute, dacă n-ai nimic 
împotrivă. 

Larison s-a uitat pe geam. 

— Treven, idiotule, crezi că dacă aș fi vrut să te omor aș fi 
stat într-o mașină în fața casei tale de rahat? 

„Diplomaţie”, mi-am spus. „Stilul lui Larison”. 

Treven a scanat rapid împrejurimile cu ochii. 

— Probabil că nu. 

— Exact. O să-ncerci să mă omori? 

— Probabil că nu. 

— Perfect. Atunci o să ies. 


VP-113 


Treven a făcut o jumătate de pas într-o parte, poziţionându-l 
pe Horton în posibila linie de foc. Larison a ieșit încet din 
mașină. A închis portiera, ceea ce trebuie să fi fost greu pentru 
el, fiindcă i-ar fi putut oferi acoperire și protecție parţială, apoi a 
băgat Glockul la spate, în pantaloni, gest despre care am fost 
sigur că l-a făcut încă și mai greu. După aceea a înaintat și a 
întins mâna. 

— De fapt mă bucur să te văd, neghiobule. 

Treven a surâs. 

— Da, este exact ce-mi spuneam în gând despre tine. 

Și-au strâns mâinile și o parte din tensiune s-a mai risipit din 
aer. 

— L-am informat pe Ben despre mica problemă pe care 
tocmai am avut-o, a rostit Horton. În mod evident, mai sunt 
multe de discutat. 

Treven a arătat spre casă. 

— Sunteţi bine-veniţi să intraţi. Nu prea am musafiri, dar în 
frigider mai e ceva bere. 

— Mi-ar fi plăcut așa ceva, a spus Horton, și în orice alte 
circumstanţe ţi-aș fi acceptat ospitalitatea fără să clipesc. Acum 
însă nu cred că ai vrea să fii văzut în tovărășia noastră. Tocmai 
de aceea am decis să nu-ţi telefonăm și să nu lăsăm niciun fel 
de urme electronice. Poate că am putea ieși totuși la o plimbare. 

— Rain și Hort pot sta în faţă, a rostit Larison, anticipând 
obiecția. Noi doi putem sta în spate și să ne privim bănuitori. 

Treven n-a răspuns. 

— Fiule, a continuat Horton, eu sunt convins că tu n-ai avut 
nicio legătură cu cele întâmplate cu puţin timp în urmă la casa 
mea. Și nici nu doresc să te pun într-o poziţie inconfortabilă. 
Doar că șeful tău pare decis să mă vadă mort. Dacă ai vreo idee 
cum aș putea împiedica asta și mi-o poţi împărtăși, ţi-aș fi 
recunoscător. 

Privirea lui Treven a trecut de la el la Larison, apoi la mine. 
După o secundă, a încuviinţat din cap. Am suit toți în mașină, cu 
Treven și Larison așteptându-ne pe mine și pe Horton să ne 
instalăm, după care s-au așezat simultan. 

— La câteva minute după ieșirea din orășel este o bisericuţă 
baptistă, a spus Treven. In afara șoselei, cu parcarea în spate și 
fără videocamere. Va fi pustie la ora asta. Putem sta de vorbă 
acolo. 


VP - 114 


l-am urmat indicaţiile și peste cinci minute stăteam la o masă 
pentru picnic în spatele bisericii respective; noaptea era liniștită, 
cu excepţia greierilor care scârțâiau în pădurea din jur, și 
singura sursă de iluminare era un bec ce proiecta umbre lungi 
de la intrarea prin spate a bisericii, la vreo cincisprezece metri 
depărtare. Aerul nopţii era umed și se făcuse destul de rece 
pentru ca respiraţia să ni se transforme în aburi. 

Am vorbit pe rând, informându-l pe Treven despre cele 
întâmplate, ca și despre ipotezele noastre privind motivele 
atacului. Ceva din limbajul lui corporal, alături de faptul că n-a 
pus nicio întrebare, m-a făcut să simt că, deși se putea să nu fi 
avut nicio legătură cu atacul de la casa lui Horton, nu era dispus 
să ne ajute. 

Briefingul a fost urmat de o tăcere tensionată și pentru câteva 
minute nu s-au auzit decât greierii din jur. În cele din urmă, 
Treven a rostit: 

— În regulă, dar ce legătură au toate astea cu mine? 

„Mda”, mi-am spus. „Detest să am dreptate”. 

Horton s-a uitat la el. 

— Tu m-ai căutat. Tu m-ai rugat să-ți fac un serviciu și să-l 
pun pe șeful tău în legătură cu Rain. 

Treven a clătinat din cap. 

— N-a fost un serviciu. Îmi erai dator. 

— Spune-i cum vrei, a continuat Horton. Eu am făcut ce m-ai 
rugat. lar ceva mai devreme în seara asta, casa mi-a fost 
distrusă de rachete aer-sol, iar eu și ei doi am fost aproape de 
moarte. 

— Repet, a spus Treven, ce legătură au toate astea cu mine? 

Larison îl privea sfredelitor. „Nu duce mâna la armă”, am 
gândit. „N-o face!” 

Însă dacă avea s-o facă, n-aveam cum să-l opresc. 

— Poate că n-are legătură cu tine, am intervenit, mai degrabă 
ca să risipesc liniștea amenințătoare. Cel puţin, nu în mod 
direct. Dar care-i miza aici? Ce se-ntâmplă de fapt? Nu-i pentru 
tară și rege. Nu-i geopolitică, nici securitate naţională sau 
altceva de felul ăsta. Este o reţea de pornografie infantilă care 
există în Serviciul Secret. Și este vorba de acoperirea 
activităţilor ei. 

Treven a ridicat din umeri. 

— Nu știți asta - e doar o speculație. 


VP - 115 


— Dacă ai o teorie mai convingătoare, am replicat, mi-ar 
plăcea s-o aud. 

El a clătinat din cap. 

— M-aș putea gândi la ceva, dacă ar avea cea mai mică 
legătură cu mine. 

— Și avionul? a întrebat Larison. 

Treven a întors capul spre el. 

— În primul rând, s-a anunţat c-a fost ISIS. 

Larison a scuturat dezgustat din cap. 

— Haide, nici chiar tu nu ești atât de prost ca să crezi 
comunicatul ăla de rahat! 

Treven a început să râdă. 

— Ţi se pare stupid să crezi că ISIS vrea să doboare avioane 
americane? 

Larison s-a încruntat. 

— Mi se pare stupid să ai o credinţă oarbă în comunicate 
guvernamentale lipsite de dovezi. Mai ales când politicienii le 
potrivesc în avantajul lor. L-ai auzit pe candidatul ăla de 
trombonist-șef, senatorul Barkley? A călărit varianta ISIS până 
și-a dat duhul și drept urmare popularitatea i-a crescut cu cinci 
procente în sondaje. 

— Simplul fapt că un politician beneficiază, a început Treven, 
nu-nseamnă că... 

Larison l-a întrerupt. 

— Ce Dumnezeu, Treven, tu ai avut de-a face cu oamenii 
ăștia! Ştii bine că ei utilizează drapele false - chiar tu ai fost într- 
o acţiune de felul ăla, ca și mine. Dar acum ei spun ceva și tu 
crezi dintr-odată că e adevărul? De ce? Vorbesc foarte serios, tu 
știi cum stă treaba de fapt, atunci „de ce”? Pe cine-ncerci să 
protejezi? 

Până și în semiîntuneric am văzut că Treven s-a întunecat la 
faţă. 

— Pe mine, a răspuns el. Nu reacționa ca și cum ar fi un 
concept străin pentru tine. Și nu pretinde că tu însuţi ai fost 
vreodată motivat de altceva. 

Larison clătină iar din cap, de data asta dezgustat. 

— lisuse, când te-ai transformat într-un struţ cu capul băgat în 
nisip? 

Treven s-a aplecat puţin spre el. 


VP - 116 


— În același timp în care tu te-ai transformat în Cavalerul 
Dreptăţii. Și nu-mi spune mie că sunt prost, fiindcă asta-i chiar o 
glumă bună, venind din partea ta. 

Larison a mijit ochii. M-am gândit la felul cum Dox 
dezamorsase în mod miraculos tensiunea ultima dată când 
lucraserăm toţi împreună, parodiind o interpretare a lui Cleavon 
Little. Eu însă nu aveam nimic din genul lui de umor exagerat. 

— Nu știu cum stă treaba cu voi, am rostit, și de data asta nu 
încercam să rup tăcerea, ci să pun capăt unui tipar de 
comportament. Vorbind însă strict în numele meu, da, salvarea 
copiilor din școala aia... a însemnat ceva pentru mine. Treven, 
spune-mi că nu te simţi niciodată deranjat de prețul ăla. Sau că 
nu-ți dorești să fi existat vreun fel în care să poţi compensa. 

El a privit cu atenţie pădurea, după care a spus: 

— Poate că așa-i, dar cel puţin nu scâncesc. 

Am scuturat din cap, stăpânindu-mi impulsul de a răspunde 
caustic. 

— În tot cazul, te pricepi să pui bețe în roate oricui încearcă 
să te ajute. 

Treven a izbucnit în râs. 

— Ah, despre asta era vorba? 

— Nu, am zis, asta-i doar conex. Dar în același timp inevitabil, 
pentru că, dacă negi că lucrezi pentru o organizaţie ce 
detonează avioane ca să protejeze niște nenorociţi care 
abuzează de copii, asta te va roade până la urmă. 

— Dă-mi voie să-ţi explic ceva, a zis Treven. Eu sunt multumit 
de ceea ce fac la OGE. Îmi place munca de acolo, îmi place 
câștigul și-mi place cum arată viitorul. Și, fără supărare, dar n- 
am de gând să periclitez toate astea pentru că doi terminaţi cu 
care s-a-ntâmplat să lucrez acum multă vreme cred c-ar fi bine 
pentru sufletul meu. 

L-a privit după aceea pe Horton. 

— Hort, tu-mi ești dator. Mult! lar tot ce am cerut la schimb a 
fost să dai două telefoane. Și le-ai dat. Așa că, grozav, suntem 
chit! Indiferent ce a mers prost în tranzacţia ta, n-a fost vina 
mea și nu-i problema mea. De aceea, mulțumesc pentru vizită, 
dar mi s-a făcut frig. 

Larison îl privea cu atenție. lritarea îi dispăruse de pe faţă, 
înlocuită de o inexpresivitate stranie. Îmi puteam imagina ce 
gândea: „Dacă nu ești cu noi, atunci ești împotriva noastră”. Și- 


VP - 117 


mi puteam imagina și finalul spre care trebuie să-l fi dus deja 
firul acela logic. 

Oricât de formidabil ar fi fost Larison, tocmai aceea era unica 
lui slăbiciune: puteai percepe pericolul pe care-l radia. Dacă eu 
aș fi decis să-l ucid pe Treven, comportamentul nu mi s-ar fi 
schimbat absolut deloc. Aș fi continuat să-ncerc să-l conving 
până în clipa când l-aș fi omorât. Insă când Larison lua o decizie, 
dacă nu cumva te ataca pe nevăzute din flanc, ai fi dispus de 
posibilitatea de a-i cunoaște intenția înainte să acţioneze 
propriu-zis. Pentru majoritatea oamenilor n-ar fi fost suficient să- 
și dea seama, însă în cazul lui Treven situaţia putea sta altfel. 

Ceea ce însemna că întâlnirea noastră de la biserică era pe 
punctul de a deveni violentă. 

Probabil că și Horton a simţit asta, fiindcă a rostit: 

— John are dreptate, fiule. Și, cu tot respectul față de Daniel, 
tu nu ești deloc prost. Ești totuși cel mai tânăr din grup. Mă 
întristează să te văd decis să repeți greșelile unora ca mine, 
care au fost realmente proști, dar acum au înțeles adevărul. 

S-a ridicat și a adăugat: 

— Știu că vrei să crezi că toată chestia asta n-are nicio 
legătură cu tine. Acum câteva ore și eu îmi spuneam la fel. După 
care a apărut un elicopter și mi-a transformat casa într-o ruină. 
Și atunci - ce vei face dacă chestia asta, indiferent ce o fi ea, se- 
ntoarce și te mușcă de fund, așa cum se pare c-a făcut cu toți 
cei care au atins-o? Să știi că eu tot îţi voi apăra spatele, chiar 
dacă în seara asta tu nu l-ai apărat pe al meu. 

Ne-am ridicat toți... fără grabă și cu mâinile în faţă. Am fost 
ușurat să văd că toţi păreau să respecte bunele maniere, în 
ciuda schimburilor dure de cuvinte. 

Horton, Larison și cu mine am pornit spre mașină. 

— Nu vii? l-am întrebat pe Treven. 

— O să mă-ntorc pe jos, a răspuns el. Așa vor fi mai puţine 
şanse de a fi observați împreună. 

Era o observație rezonabilă. În acelaşi timp însă mi s-a părut 
secundară pe lângă cea care făcuse ca pe chipul lui Larison să 
se întipărească inexpresivitatea aceea plată. 

Noi trei ne-am răsfirat în evantai când am pornit spre mașină. 
Pășeam oarecum bizar, nedorind să ne întoarcem cu spatele la 
Treven. 


VP - 118 


Am urcat. Treven ne-a privit tot timpul, la fel cum îl priveam și 
noi. 

— Hei! ne-a strigat, când am pornit motorul. 

M-am uitat la el. 

— Dacă vreunul dintre voi reapare în viaţa mea, voi 
presupune că n-a făcut-o ca să mai stăm iarăși de vorbă. Pentru 
că nu mai avem despre ce vorbi. 

Larison a dat să răspundă ceva, probabil lipsit de diplomaţie, 
însă Horton i-a luat-o înainte. 

— Nu uita ce ţi-am zis, fiule. Dacă ai nevoie de mine, nu te 
simţi prea mândru să mă apelezi. 


Capitolul 19 


LIVIA 


În dimineaţa de după atac, Livia și șefa ei plecară din locuinţa 
lui Strangeland pentru a se întâlni cu Charmaine Best, șefa 
poliţiei din Seattle. 

Livia era agitată. Abia dacă dormise, ceea ce nu era mare 
surpriză. Nu fusese însă vorba doar despre efectele atacului. 
Somnul în locuinţa locotenentului, ceva ce ar fi fost straniu în 
orice circumstanţe, căpătase dimensiunile suprarealului ținând 
seama de faptul că motivul era posibilitatea altei tentative de 
asasinat, dacă Livia ar fi încercat să plece acasă. 

Făcuse cunoștință cu partenera lui Strangeland - Mia, chirurg 
traumatolog în sistemul medical din University of Washington. 
Fusese interesant să vadă un crâmpei din viaţa personală a lui 
Strangeland și Mia fusese destul de binevoitoare, însă se 
pregătea deja să plece la muncă atunci când sosiseră ele, așa 
că întâlnirea fusese pe fugă și stângace. Locuinţa lor era 
frumoasă - o căsuță în Crown Hill, multe cărți și LP-uri de vinil, și 
o atmosferă de cămin pe care Livia n-ar fi asociat-o cu 
locotenentul. De fapt, probabil că știa despre Strangeland la fel 
de puţine pe cât știa șefa ei despre ea. 

De aceea se întinsese pentru câteva ore pe patul din camera 
pentru oaspeţi, derulând întruna atacul prin minte și străduindu- 
se să-și alunge temerile despre ce se putea întâmpla dacă 


VP - 119 


ancheta mergea prost, sau ce s-ar putea descoperi despre ea 
chiar dacă ancheta ar fi mers bine, și cine dracu' putea fi pe 
urmele ei, și dacă într-adevăr prăbușiseră un avion ca parte 
dintr-o mușamalizare, și cum ar fi trebuit ea să procedeze. Până 
ce, într-un final, cedase și făcuse ceea ce-și dăduse seama mai 
devreme că ar fi trebuit să facă, și anume să ceară ajutorul lui 
Carl. In mod ciudat, după ce terminaseră de vorbit, se simţise 
mult mai bine și adormise imediat. 

lar după douăzeci de minute, Strangeland bătuse la ușă, 
fiindcă aveau audientă la șefa mare și trebuiau să plece. 

Livia n-o întâlnise niciodată pe șefa mare, dar, desigur, știa 
despre ea - era primul șef de culoare al Departamentului de 
Poliţie Seattle, cu vechime de douăzeci și șase de ani în forţele 
de ordine, respectată de toţi, de jos până sus. Avea reputaţia 
unei femei care-și apăra oamenii, chiar și în faţa înțelegerilor 
extrajudiciare cu Departamentul de Justiţie sau în fața 
distorsionărilor și criticilor din mass-media. Ceea ce era oarecum 
liniștitor în circumstanţele actuale. Însă toate erau doar 
reputație, nu existau garanţii. 

Ea o întrebase pe Strangeland la ce să se aștepte și 
locotenentul  răspunsese enigmatic, într-un fel care n-o 
caracteriza. 

— O să-ţi placă de ea, îi spusese, dar n-o lăsa să te 
aburească. Mai ţii minte zicala aia veche: „Nu te-ncrede în 
nimeni de peste treizeci de ani”? 

Livia aprobase din cap. 

— Ei bine, adăugase Strangeland, haide să zic doar că toți 
șefii sunt trecuţi de treizeci de ani. 

Best se ridică imediat dinapoia biroului când asistenta ei le 
introduse pe Livia și Strangeland. Livia fu impresionată de gestul 
acela; nu recursese la jocurile de putere de felul „eu nu trebuie 
să mă ridic pentru tine” ce abundau în majoritatea birocraţiilor. 
Ba chiar, Best se apropie și o îmbrăţișă pe Strangeland, 
spunând: 

— Mă bucur să te văd, Donna, mulţumesc că ai venit. 

Lăsa impresia că era o întâlnire ce avea loc în altă parte, nu 
că ar fi fost o audienţă în biroul șefului poliţiei. După aceea se 
întoarse și-i întinse mâna Liviei: 

— Detectiv Lone, sunt onorată să te întâlnesc. Am auzit 
despre tine numai lucruri excepţionale. 


VP - 120 


— Mulţumesc, șefa, răspunse Livia simțindu-se nelalocul ei în 
mijlocul fotografiilor de pe pereţi care o arătau pe Best alături 
de primar, de guvernator și de diverse alte VIP-uri, ca și al 
panoramelor orașului și golfului Elliott din depărtare. 

— Te rog, spune-mi Charmaine. Arătă spre o sofa și scaune 
din colțul încăperii. Haideţi să ne așezăm acolo. Doriţi ceva? 
Cafea? 

Strangeland, care, din câte știa Livia, nu refuzase în viaţa ei o 
cafea, spuse: 

— O cafea ar fi excelentă. Apreciez. 

— Eu nu vreau decât un pahar cu apă, o rugă Livia, gândindu- 
se că era mai bine să accepte o formă de ospitalitate, dar 
simțindu-se în același timp destul de tensionată. Mulţumesc! 

— Lloyd, strigă Best, poţi să ne aduci cafea și o carafă cu apă? 
Mersi! O privi apoi pe Livia. Cum te simţi? 

Grija și empatia femeii le aminteau pe ale lui Strangeland. 
Diferenţa era, Livia o știa prea bine, că în cazul lui Strangeland 
sentimentele acelea fuseseră autentice. În cazul lui Best, care 
trebuia să fie un fel de politician pentru a ajunge acolo unde se 
găsea, orice era posibil. 

— Sunt bine, mulţumesc. 

— Nu, Livia. Cum te simţi? 

Best știa cu adevărat cum să proiecteze empatie. Probabil că 
fusese un anchetator excelent. Ceea ce, în momentul acela, nu 
era chiar liniștitor. 

— Încă... procesez, spuse Livia. 

Best încuviinţă din cap. 

— Bineînţeles. Asta va dura o vreme. Acum vreo douăzeci de 
ani, am fost implicată în ceva similar. O situaţie perfect clară - 
am răspuns la foc după un filtru rutier „de rutină”. Un bărbat pe 
nume Elbert Tidbury, pe numele căruia s-a dovedit că exista 
mandat de reţinere. Mi-a fost totuși imposibil să nu fiu neliniștită 
până n-am fost reabilitată. lar asta se întâmpla cu mult înaintea 
înțelegerilor extrajudiciare cu Departamentul de Justiţie. Insă 
detectivul Phelps este unul dintre cei mai buni: metodic, obiectiv 
și foarte inteligent. Exact genul de poliţist pe care ţi l-ai dori ca 
să-ţi rezolve cazul și să disipeze orice suspiciuni. 

Livia încuviinţă din cap. Dacă Best auzise ceva preliminar din 
partea lui Phelps, își ţinea atuurile bine ascunse. 


VP - 121 


Lloyd apăru cu o tavă cu băuturi, o așeză pe masă și ieși, 
închizând ușa după ea. Best indică sofaua: 

— Vă rog! 

Se așezară și Best îi turnă cafea lui Strangeland. N-o întrebă 
dacă dorea frişcă sau zahăr - în mod evident, o cunoștea bine. 
Ceea ce nu făcu decât să crească disconfortul Liviei față de 
terenul nefamiliar. Cele două superioare se cunoșteau reciproc, 
aveau un trecut comun, pe când Livia se confrunta pentru prima 
dată cu toate problemele astea. Și cu toate că stilul grijuliu al lui 
Best nu părea tocmai o mască, îndărătul lui trebuia să existe un 
grad de calculare. În societate, grija acordată oamenilor pentru 
a se simţi destinși era un semn de amabilitate. Când se 
recurgea la ea într-o cameră de interogatoriu, avea scopul de a-l 
încuraja pe suspect să devină mai deschis. 

— Și acum, spuse Best, după ce umplu cele două pahare cu 
apă, spune-mi mai multe despre ce s-a întâmplat cu operaţiunea 
ta Child's Play. Și despre ce ţi-a spus agenta Smith înainte de a 
se îmbarca în cursa aceea nefericită. 

Livia îi povesti totul. După ce termină, Best rămase tăcută. 

— Charmaine, rosti Strangeland, aici e ceva putred. 

Cealaltă aprobă din cap. 

— Sunt de acord. 

Strangeland își puse cafeaua pe masă. 

— Vreau să zic: este posibil ca FBl-ul să stopeze o operaţiune 
comună - care avea loc chiar aici în Seattle, cu un poliţist de la 
DPS -, fără să vorbească mai întâi cu tine? Și așa ar fi un rahat 
serios. Dar ca doi asasini s-o atace pe Livia, iar avionul să se 
prăbușească după câteva ore? Ceva e al dracului de strâmb aici, 
fără supărare. 

— Din nou, sunt de acord. 

— Bun. Mulţumesc. Acum - ce facem noi în privinţa asta? 

Livia se uită la Strangeland, care era cam insistentă și, fiind 
îngrijorată pentru Livia, părea să uite că vorbea cu șefa poliţiei, 
nu cu unul dintre subalternii ei. 

Best nu părea totuși deranjată de tonul acela. 

— L-am sunat deja pe J.J. Arrington, șeful Diviziei de 
Investigaţii Criminalistice a FBI-ului. În calitate de șefă a CVIC, 
agenta Smith îi raporta direct. 

Strangeland încuviinţă din cap. 


VP - 122 


— Dar șeful Grupului operativ internaţional al CVIC? Ei ar fi 
trebuit să lucreze cu Smith pentru a stabili legătura cu omologii 
din străinătate. Operaţiunea Child's Play implica multiple 
jurisdicții străine. Smith nu era singura din CVIC care ar fi putut 
face oarece lumină. 

Best își ţuguie buzele, un prim indiciu a ceea ce Livia 
interpretă drept iritare. 

— Înţeleg ce simţi, dar pentru a obţine cooperarea FBI-ului nu 
trebuie să-l ocolești pe cel aflat la conducere. De aceea am 
început cu Arrington. 

— Bun, în regulă, dar până atunci Livia se găsește în pericol. 

Best aprobă din cap. 

— Tocmai de aceea voi repartiza doi agenţi SWAT” care s-o 
protejeze non-stop până vom stabili cu cine au avut legături 
atacatorii - dacă au avut legături cu cineva. 

Pentru o clipă, Liviei i se păru că vede pe faţa lui Strangeland 
o licărire - disconfort? suspiciune? - care dispăru iute. Sau poate 
fusese doar imaginaţia ei, fiindcă, deși era ușurată s-o audă pe 
Best descriindu-i pe cei doi ca „atacatori”, detesta ideea de a fi 
urmărită de doi oameni din SWAT. Nu dorea să fie urmărită. Nu 
dorea să fie văzută. 

Strangeland se uită la Livia ca și cum i-ar fi citit gândurile. 

— Să nu cumva să-ncerci să spui „nu”, rosti ea. 

Best își arcui sprâncenele. 

— Este posibil așa ceva? 

Strangeland clătină din cap. 

— Nu, nu este. Uneori detectivului Lone îi vine greu să 
primească ajutor din partea oamenilor care ţin la ea. Am 
înregistrat totuși progrese în privinţa asta. 

Livia nu spuse nimic, știind că nu era o bătălie pe care s-o 
poată câștiga. Și că ducerea bătăliei în sine ar fi părut ciudată. 
Ce poliţist aflat în poziţia ei n-ar fi dorit un grad de protecţie, cel 
puţin până se aflau mai multe? 

Ea însă avea senzaţia că drumul real pentru rezolvarea 
situaţiei, indiferent care ar fi fost aceasta, îi includea pe Little, 
pe care și pe prietenul pe care-l amintise el, pe Kanezaki și orice 
alte contacte aveau ei. Dacă urma să aibă în cârcă doi tipi din 
SWAT, nu avea să ușureze deloc utilizarea acelor căi. 


7 Unităţi speciale de intervenţie ale forțelor de poliţie din SUA, utilizate în situaţii de 
mare risc, care folosesc echipamente și tactici militare. (n. red.). 


VP - 123 


— Ce altceva aș mai putea face? întrebă Best, și Livia trebui 
să admită că reputaţia ei pentru susținerea subalternilor părea 
pe deplin meritată. 

— M-am gândit la asta, spuse Strangeland. Și la ce putem noi 
deduce despre motivul pentru care a fost atacată Livia. 
Explicaţia cea mai plauzibilă pare a fi că cineva dorește să 
împiedice un scandal de mari proporţii despre o rețea de 
pornografie infantilă care operează în interiorul Serviciului 
Secret. Cred că modul cuvenit pentru a dezamorsa motivul 
respectiv este de a divulga totul în public. 

Best păstra o expresie neutră. 

— Nu înțeleg. 

— Mă gândesc că aţi putea ţine o conferință de presă, fie tu, 
fie chiar primarul, anunțând la ce lucra Livia și ce a descoperit 
ea, și că cei doi angajaţi ai FBl-ului cu care era asociată se aflau 
în avionul respectiv. Și că noi credem că toate astea sunt 
conectate laolaltă. In felul acesta, le va fi greu să mai acţioneze 
împotriva Liviei. Pentru că orice i se va întâmpla ei va fi o 
dovadă a justeței acuzațiilor. Va cauza multă presiune. 
Atacatorii vor vedea că au ratat ocazia respectivă și vor bate în 
retragere. 

Best încuviință încetișor din cap, de parcă s-ar fi gândit la 
idee, dar Livia simţi că de fapt se gândea cum să-și formuleze 
refuzul. 

— Este o idee interesantă, spuse ea după un moment, dar îţi 
poţi imagina care va fi reacţia, dacă vom acuza public Serviciul 
Secret - Departamentul pentru Securitate Internă, pentru 
Dumnezeu! - nu doar că a încercat să asasineze o polițistă din 
Seattle, ci și că a doborât un avion american, totul pentru a 
camufla o rețea de pornografie infantilă în care noi suspectăm, 
dar nu putem deocamdată nici pe departe dovedi, că ar fi 
implicat Serviciul Secret? 

— Bineînţeles că-mi pot imagina, răspunse Strangeland. Dar... 

— lar acesta nu-i decât costul garantat. Să-l lăsăm însă 
deoparte și să analizăm beneficiul potenţial. Nu putem fi siguri 
că publicitatea îi va determina pe atentatori să bată în 
retragere. Chiar dacă nu-i decât o coincidenţă - și nu știm asta - 
creșterea mizei i-ar putea face să dorească încă și mai mult s-o 
reducă pe Livia la tăcere. S-ar putea ca ei să se gândească 
acum că, dacă nu mai există hackerul angajat prin contract - 


VP - 124 


care, din câte mi-aţi explicat, era poziţionat ideal pentru a face o 
legătură între Child's Play și Serviciul Secret - și dacă nimeni nu 
pune prea multe întrebări, nu mai merită să organizeze alt atac 
împotriva Liviei. 

Strangeland încuviinţă scurt din cap. 

— Da, însă ei nu știu... 

— Exact asta spun și eu. Ei nu știu cât de multe i-a spus 
hackerul Liviei, care este nivelul de amenințare pe care-l 
reprezintă ea. Dacă Livia devine un punct focal de investigare, 
s-ar putea răzgândi. lar noi am fi cei care au cauzat asta. 

Livia nu era neapărat de acord cu punctul acela de vedere, 
totuși aprecia orice soluţie care ar fi ţinut-o departe de posturile 
de știri. 

Strangeland nu mai spuse nimic. Livia simţi că locotenentul 
știa că pierduse și se chinuia cu imboldul de a continua totuși 
lupta. 

Best se întinse și-și puse mâna peste a lui Strangeland. 

— Donna, am cea mai mare recunoștință și foarte mult 
respect pentru devotamentul pe care-l ai față de oamenii tăi. 
Pentru dorinţa ta de a găsi o modalitate să-ți protejezi 
detectivul. Însă modul cel mai bun de a proceda nu este 
organizarea unei conferinţe de presă. Și niciun telefon anonim 
către vreun reporter înțelegător dintre cei pe care, crede-mă, îi 
cunosc personal. Nicio agenţie de știri de nicăieri nu ar difuza o 
știre cu surse atât de firave ca ale noastre și nimeni n-ar băga-o 
în seamă. 

Avertismentul nu fusese chiar așa de subtil: „Dacă vă gândiţi 
cumva să mă ocoliți în privinţa asta, nu-ncercați! O să știu că ați 
fost voi”. 

Strangeland încuviință din cap. Livia văzu că nu băuse nici 
jumătate din cafea. Era unul dintre semnele cele mai evidente 
pe care și le putea imagina despre profunzimea tulburării ei 
vizavi de situaţie. 

— Știu că nu-i ceea ce doriţi, urmă Best, însă ancheta 
detectivului Phelps, investigațiile mele în cadrul FBl-ului - pe 
care le voi adânci dacă va fi necesar - și, mai presus ca orice, 
protecţia SWAT sunt, după părerea mea, modul corect în care 
trebuie procedat. 

Livia știu că se terminase. lar pentru eventualitatea în care 
Strangeland n-o știa, adăugă repede: 


VP-125 


— Mulţumesc, șef... Charmaine. Apreciez cu adevărat tot ce 
faci. 

Best se ridică și Livia o imită. Simţi că va urma o îmbrăţișare 
și se sili să nu se tragă înapoi. In forțele de ordine mai erau și 
alți adepţi ai îmbrăţișărilor și, cu toate că momentul de contact 
fizic nu-i plăcea deloc, dobândise experiență în a-și camufla 
reticenţa. 

Insă poate că Best știa ceva, deoarece îmbrăţișarea fu notabil 
de scurtă. Strangeland se ridică și fu, de asemenea, îmbrăţișată. 
Cumva însă îmbrăţișarea părea lipsită de căldura celei de la 
întâmpinare. 

Șefa de poliţie le conduse la ușa cabinetului ei. Dar, la fel ca 
îmbrăţișările, gestul acela de politeţe îi păru Liviei diferit acum. 
Mai puţin natural. Mai degrabă un rol. 

— Dacă mai ai nevoie de ceva, Donna, spuse Best când 
ajunseră la ușă, vreau să iei imediat legătura cu mine. Asta-i 
valabil și pentru tine, Livia. Indiferent dacă o faci prin 
intermediul locotenentului tău sau direct. Știi cum să dai de 
mine. 

Amândouă îi mulțumiră și porniră spre lift. După ce rămaseră 
singure, Livia spuse: 

— Mersi, șefa. Ai încercat. 

Strangeland clătină din cap. 

— Nu-mi place chestia asta. 

— A avut dreptate, zise Livia. Șefa mare, primarul... ei sunt 
politicieni. N-o să acuze public Serviciul Secret pentru c-a 
acoperit o rețea de pornografie infantilă. N-o vor face în niciun 
caz fără mult mai multe dovezi decât avem noi. 

Intrară în cabina liftului. Strangeland apăsă butonul de 
închidere a ușilor, dar nu și pe cel de coborâre. In mod evident, 
dorea ca ele două să beneficieze de câteva clipe de intimitate. 

Ușa cabinei se închise. Erau singure înăuntru. Strangeland se 
uită la Livia. 

— Care sunt șansele să poţi obţine dovezile respective? 

Livia nu știa unde voia să ajungă. 

— Te referi la... Little? 

— Da, la Little. Ai aflat ceva? 

— Nu încă. 

— Aha. M-am întrebat dacă cu el ai vorbit azi-dimineaţă. În 
camera de oaspeți. 


VP - 126 


La naiba! Atunci vorbise cu Carl. Oare locotenentul auzise 
discuţia? Livia observase că ușile casei nu erau masive, ci din 
tăblii subţiri, și avusese grijă să vorbească încet. 

— N-am auzit ce spuneai, continuă Strangeland, și nici n-am 
tras cu urechea. Pereţii casei sunt atât de subțiri, încât Mia și cu 
mine purtăm căști dacă vreuna se uită la televizor și cealaltă 
încearcă să doarmă. Dar te-am auzit vorbind și tonul tău părea 
mai aparte. Era cineva care ar putea ajuta? Nu te-ntreb nimic 
altceva. 

Livia șovăi, apoi zise: 

— Da, cred că-i cineva care ar putea ajuta. Cel puţin, va- 
ncerca s-o facă. 

— Bun. Zi-mi acum ce aș putea eu să fac? 

Livia nu înţelegea ce voia să spună. 

— Ai făcut deja. 

— Nu mi-a plăcut cum s-a derulat întâlnirea cu ṣefa mare. Da, 
motivele ei pentru a păstra discreţie în jurul evenimentelor erau 
justificabile, dar dacă pui totul cap la cap, rezultă de fapt că ea 
își proteja scaunul. Apelează la canalele FBl-ului. Nu face public 
nimic, nici măcar o scurgere anonimă - ceva ce s-ar putea face 
foarte ușor, ţinând seama de contactele pe care le are. lar tipii 
ăia din SWAT ar putea fi și băgători de seamă, nu doar 
bodyguarzi. Dacă vei avea nevoie de spaţiu de manevră, cum 
vei proceda când ei te vor supraveghea non-stop? 

— Am crezut că tu ești de acord cu prezenţa lor. Ai spus că... 

— Am spus ceea ce trebuia, pentru ca șefa mare să simtă că 
a câștigat. Dacă băteam în retragere prea repede, i-aș fi trezit 
bănuieli. De fapt, nu vreau să te urmărească zi și noapte doi 
informatori care să-i raporteze ei, ci vreau să fii în siguranţă. 
Dacă pentru asta va trebui să dispari o vreme, așa cum ai 
procedat în Bangkok anul trecut, atunci vreau s-o faci. Oricum, 
ești suspendată administrativ. Phelps pare decis să-și încheie 
rapid ancheta, dar dacă va fi nevoie, îl pot determina s-o 
tărăgăneze. Să-ţi câștige niţel timp. 

Livia clătină din cap, simțindu-se complet zăpăcită. Bangkok? 
Cât de multe știa șefa ei? Sau cât suspecta? 

— Şefa... nu-s sigură de ce-mi spui toate astea. 

Strangeland apăsă butonul pentru etajul lor și cabina se puse 
în mișcare. 


VP - 127 


— lisuse, Livia, chiar trebuie să-ţi silabisesc? Nu cred că ești în 
siguranţă aici. Cred că ai o ţintă desenată pe spate, iar vreo doi 
tipi din SWAT ar putea îngreuna ajungerea la tine, dar nici ei n-o 
vor opri complet. Cel puţin, nu pentru totdeauna. Cred c-ar 
trebui să pleci din oraș. Aș zice să stai deoparte, însă nu-i stilul 
tău și nu va rezolva problema. Ce vreau, ce cred că ai tu nevoie, 
este să lucrezi la cazul ăsta. Și să-l rezolvi ca să-l facem dracului 
public! 


Capitolul 20 


Ben așteptă până ce nu mai văzu stopurile mașinii, apoi porni 
prin pădure, paralel cu șoseaua. Nu credea că Hort sau Rain s-ar 
fi întors după el, însă nenorocitul ăla de Larison era capabil de 
orice. 

După cinci sute de metri, traversă șoseaua tăcută și intră în 
pădurea de pe partea opusă. Era greu să nu și-l imagineze pe 
Larison încercând să-i convingă pe Hort și Rain. Apoi pe Larison 
coborând din mașină și ghemuindu-se în șanțul de scurgere din 
lungul drumului... 

Înaintă cu ușurință printre copaci, afundându-se în pădure, 
pășind încet și oprindu-se frecvent ca să privească și să asculte. 
Acţiunile de război în junglă fuseseră în majoritate exerciţii de 
instruire, pentru că experienţa lui reală era aproape integral 
urbană. Totuși instruirea aceea fusese dură și intensă, iar bezna 
nopţii în pădure era liniștitoare. 

„Dar dacă ei au echipamente pentru vedere pe timp de 
noapte?” 

Brusc, relaxarea îi dispăru. 

„Nu, n-au așa ceva. Din câte ţi-au spus, au plecat în grabă din 
casa lui Hort, în mașina închiriată de Rain și Larison. N-au avut 
timp să-și ia echipamente și nici nu intenționau să te ucidă. Eşti 
bine”. 

Da. Era bine. Numai Larison era de vină. Individul ăla îl 
neliniștea de fiecare dată. 


VP - 128 


După aproape două ore, ajunse într-un punct de la marginea 
orașului, de unde își putea zări casa. Se așeză cu spatele 
rezemat de rambleu și privi. Probabil că era inutil, însă dorea să 
beneficieze de ocazia asta pentru a mai evalua puțin lucrurile, 
pentru cazul în care ei deciseseră să nu-l atace pe șosea, ci în 
locul unde știau că va ajunge în cele din urmă. 

Acum când nu mai trebuia să se gândească la tactica 
deplasării, își dădu seama cât îl iritase faptul că păcălicii ăștia 
chiar crezuseră că el avea să-i ajute. Și ce problemă potenţială 
creaseră ei pur și simplu prin faptul că-l întrebaseră. 

Adevărul era că el detesta treaba pe care o făcea la OGE, dar 
după „neînţelegerea” legată de atacurile sub drapel fals din 
toată ţara ce avuseseră loc cu câţiva ani în urmă, ce era să 
facă? Da, totul fusese limpezit ulterior, așa că, cel puţin, nimeni 
nu încerca să-l omoare sau să-l bage la închisoare pentru cele 
făcute, dar scandalul și incertitudinea dăinuiseră suficient 
pentru ca el să nu mai fie un activ strict secret. Terminase cu 
activităţile de susținere pentru serviciile de informații ale 
armatei sau, mai precis, ei terminaseră cu Treven. Asta îl duruse 
- realmente îl duruse -, dar trebuise s-o accepte. De acum nu 
mai făcea parte din elită, nu mai era un ins din interior, iar 
situaţia asta n-avea să se mai schimbe vreodată. 

Și care ar fi fost celelalte opţiuni pentru el? Viaţa lui personală 
era de rahat. O fostă soţie care nu dorea să mai aibă absolut 
nimic de-a face cu el - care, de altfel, îi și spusese fiicei lor că 
tatăl ei era noul bărbat din casa lor. Un frate, Alex; de acord, de 
acum ei doi nu se mai urau reciproc, dar nici nu prea aveau 
ceva în comun, iar în puţinele ocazii când încercaseră să reia 
legătura după ce Ben îl ajutase, revederea fusese 
stingheritoare. Părinţii lor muriseră de mult, iar sora lor, Katie, 
care-i ţinuse pe toţi împreună, dispăruse de încă și mai multă 
vreme. 

Ben se pricepuse în viața lui doar să alerge și să tragă cu 
arma. Și dacă nu mai putuse continua în ASIS, atunci s-ar fi putut 
alătura unei companii din sectorul privat. lar OGE era cea mai 
bună dintre ele. 

Cel puţin, în OGE era apreciat. Ei aveau oameni ce fuseseră în 
CIA, Delta, DEVGRU?... însă Treven era singurul care activase în 


8 Intelligence Support Activity, Activităţile de Susţinere Informaţii. (n. trad.). 
? Trupele speciale US Navy SEAL Team Six. (n. trad.). 


VP - 129 


ASI, așa că avea un plus de faimă, chiar printre indivizi destul de 
specializați. Deși se întreba dacă ceilalţi nu suspectau cumva că 
era pătat. Le spusese că se angajase în sectorul privat pentru 
diurna mai bună, dar cine ar fi părăsit ASI doar pentru câţiva 
dolari în plus? Ben Treven în niciun caz. 

După aceea Graham îl întrebase ce știa despre un tip pe 
nume John Rain, despre care se zvonea că lucrase cu Ben, 
contracarând operaţiunile sub drapel fals. Chestia aia cu 
asasinate ce păreau decese survenite în urma unor „cauze 
naturale” era adevărată? întrebase Graham. Sau totul nu era 
decât o legendă? 

Ben recunoscuse că lucraseră împreună. Și că, da, povestea 
cu „cauzele naturale” era adevărată. Graham fusese încântat. Îi 
spusese că avea ceva important pentru Rain și că ar fi însemnat 
mult dacă Ben i-ar fi putut pune în legătură. Mai spusese că era 
genul de misiune de care depindea viitorul companiei și că el 
voia ca Ben să facă parte din viitorul respectiv. 

Dar, la dracu', acum când se gândea la asta, asigurările lui 
Graham despre locul lui Ben în viitorul OGE păreau superficiale. 
Poate că el înghiţise aburelile alea pentru că dorise atât de mult 
să creadă în ele. Pentru că, la naiba, ce alt fel de viitor îl 
aștepta? 

Așadar, ce ar fi trebuit să facă acum? Să-i spună lui Graham 
că idioţii ăștia îl vizitaseră? Să-i spună despre acuzaţiile lor? 
Dacă n-o făcea, iar Graham afla oricum, atunci Ben ar fi apărut 
neloial. 

Dar dacă acuzaţiile erau reale, ar fi fost oare posibil ca, 
recunoscând că știa ceva, să se expună vreunui risc? 

Era greu de știut ce să-nteleagă din toate astea. Existau o 
sută de motive pentru care Graham sau altcineva să fi dorit să-i 
lichideze pe Hort, Larison și Rain. Nu trebuia neapărat să fie 
implicate avioane doborâte și reţele de pornografie infantilă. 

Ben se gândi din nou la declaraţia lui Graham: „Tu ești viitorul 
acestei companii”. Dacă el crezuse asta pentru că dorise s-o 
creadă, era oare posibil să se autoamăgească în mod similar și 
în privinţa avionului și a celorlalte? 

„ȘI ce dacă? Așa cum ai zis mai devreme, ce legătură au toate 
astea cu tine?” 

Decise că trebuia să-i spună totul lui Graham. Să nu riște să 
fie prins ulterior că ascunsese ceva. „Da, au apărut la mine 


VP - 130 


acasă. Mi-au spus că bla-bla-bla. l-am ascultat politicos și le-am 
spus s-o șteargă”. 

Acesta era modul cel mai sigur în care să procedeze. Cel 
inteligent. 

Și atunci de ce se simțea ca un rahat? 


Capitolul 21 


DOX 


Dox trecu prin vama de pe aeroportul Sea-Tac purtând doar 
un rucsac și un zâmbet dezarmant. Cu numai douăzeci și patru 
de ore în urmă primise telefonul de la Labee. Imediat după 
aceea, făcuse rezervare online la o cursă, știind că era posibil să 
n-o prindă, își înghesuise câteva echipamente în rucsac, sărise 
pe Rebel și gonise ca un nebun spre Denpasar. Acţionase în 
mod automat, în asemenea măsură încât abia mai ţinea minte 
ce băgase în rucsac. Lenjerie intimă, evident. O pereche de 
blugi și niște tricouri. O jachetă din fleece, slavă cerului, pentru 
că, locuind în Bali, era cam greu să-ţi imaginezi cât de frig putea 
fi în Seattle. Și, desigur, articolele esenţiale, cele fără de care nu 
pleca de acasă - în cazul ăsta, credinciosul lui cuţit pliant 
Emerson Commander și micuțul și afurisitul Fred Perrin La Griffe 
pe care-l purta pe un șnur, ca rezervă. Imediat ce termină cu 
serviciul vamal și ieși în terminalul pentru sosiri, se duse într-o 
toaletă, unde prinse Commanderul în buzunarul din față al 
pantalonilor să-i cargo, iar pe cel La Griffe și-l atârnă de gât. Ar 
fi fost grozav să fi avut asupra lui și o armă de foc 
corespunzătoare, dar asta ar fi însemnat prea mult timp pierdut, 
hârțogăraie și verificări în cazul călătoriilor internaţionale, așa 
că pentru moment trebuia să se mulțumească cu cele două 
obiecte ascuțite. 

Din fericire, asta nu avea să dureze mult. După ce vorbise cu 
John și cu Larison de pe Narita, îl sunase pe Kanezaki și trecuse 
direct la subiect. 


VP - 131 


— Tom, spusese el diminutivul de la numele n;sei” Tomohisa 
al lui Kanezaki, scuză-mi stilul neobișnuit de a nu flecări vrute și 
nevrute, dar n-am la dispoziţie mult timp. Peste vreo 
șaisprezece ore voi ajunge în Seattle și am nevoie să mă 
aștepte un pachet. Ideal ar fi o pușcă Rangemaster .308 sau SR- 
25 cu lunetă, dar știi bine că pot fi flexibil. Principalul este că aș 
prefera să fie cu alimentare din magazie, nu prin acţionarea 
închizătorului, și că n-am nevoie neapărat de ceva cu calibru 
mare, fiindcă totul e doar antipersonal și nu m-aștept să operez 
la distanțe mari. 

La celălalt capăt al firului se făcu tăcere. Apoi Kanezaki spuse: 

— Asta-i tot? 

— Amigo, știi bine că-ţi respect imboldul înnăscut de a 
reacţiona ca și cum o rugăminte ar fi mult mai dificil de 
îndeplinit decât e de fapt, pentru a putea obţine concesii la 
schimb. Ba chiar am învăţat asta de la tine. |ţi spun însă altceva 
- acum nu-i momentul. Ai înțeles? Este o chestiune personală și 
te rog ca prieten să m-ajuţi fără obișnuitele rahaturi de 
negocieri. Poţi să-mi obţii ce am nevoie? 

Altă tăcere. 

— Am auzit și am înțeles. În același timp, îţi spun direct că nu 
pot mișca genul ăsta de echipamente chiar așa de rapid. In tot 
cazul, nu pot pe plan intern și în niciun caz în șaisprezece ore. 
Există alt mod în care te pot ajuta? 

Dox zâmbi în barbă. Vorbise serios când spusese că învățase 
din stilul de negociere al lui Kanezaki, iar unul dintre lucrurile pe 
care le deprinsese de-a lungul anilor fusese că dacă începeai cu 
o solicitare uriașă, aveai mai multe șanse să sfârșești prin a 
căpăta ceea ce sperai de fapt. Desigur, Dox n-ar fi obiectat faţă 
de o pușcă adevărată - în experienţa lui, schimburile de focuri 
erau întotdeauna mai plăcute când erau conduse de la 
depărtare -, dar după cum își imagina lucrurile, credea că și 
ceva mai mic ar fi fost probabil perfect. 

— Bine, spuse el. Mulţumesc pentru sinceritate și-mi pare rău 
că te expun. Bănuiesc că m-aș putea descurca și cu un pistol. 

— Uite ce-i, chiar și un pistol... 


10 Nisei („a doua generaţie”), termen japonez folosit în țările de pe continentele 
americane pentru a specifica etnici japonezi născuți în noua lor ţară din părinți 
imigranți japonezi. (n. trad.). 


VP - 132 


— Ah... exact despre reacţia asta a ta vorbeam... totuși nu te 
învinovățesc, știu că nu-i decât un reflex, un obicei inconștient 
pe care eu însă te pot ajuta să-l controlezi. 

— Nu este un obicei, ci-ţi spun că... 

— Tom, termină. Taci și ascultă-mă. Ti-am spus, te rog ca pe 
un prieten. Nu-i ceva ce să fac cu ușurință și nu m-aștept nici 
din partea ta să-l tratezi cu ușurință. Pentru că, dacă vreodată 
vei avea nevoie de ceva din partea mea ca prieten, îţi promit că 
va fi răspunsul cel mai bun pe care l-ai visa. Și indiferent cine ar 
fi persoana cu care tu vei avea o problemă, ea nu va avea 
niciodată un dușman mai teribil. Ti-am zis, așadar, că sunt într- 
un necaz și tu ai spus că nu-mi poţi face rost de o pușcă și eu 
am zis OK, nu-i nimic, m-aș putea descurca și cu un pistol. Dar 
dacă tu-mi spui acum că nu poţi nici asta și-ncepi să mă 
aburești că sigur că da, vrei să m-ajuţi și poate că mi-ai putea 
face rost de-o praștie sau de-o sarbacană sau mai știu eu ce, 
atunci mi-ai putea spune la fel de bine că eu am greşit 
fundamental crezând că suntem prieteni. Comprendez? 

Altă pauză. Kanezaki rosti: 

— Același model ca ultima dată e bine? 

Ultima dată fusese un Wilson Combat Tactical Supergrade, 
pistolul favorit al lui Dox. 

— Același model ca ultima dată ar fi mai mult decât bine. Plus 
încărcătoare suplimentare, muniţie și un toc de centură. Îți 
mulțumesc, Tom. Nu am timp acum să discut condiţiile, așa că 
deocamdată să zicem doar că-ţi sunt dator. 

— Nu-mi ești dator, suntem prieteni. 

Dox râse, ușor surprins de cuvintele acelea. 

— Ei bine, acum chiar mă simt ca un rahat. 

— Nu, nu trebuie să te simţi așa. Nu știu niciodată ce se- 
ntâmplă, până nu forțez niţel lucrurile. Dacă ai într-adevăr 
nevoie de astea, se face. Pe de altă parte, am vorbit serios în 
privinţa puștii. Atât de repede, pur și simplu nu pot. 

— Nu-ţi mai face probleme. Te cred. 

— Te pot ajuta și cu altceva? 

— Așa sper. O să-ţi spun ce știu eu despre situaţie, ceea ce, 
cunoscându-ți pasiunea pentru aventurile colegilor tăi din aşa- 
zisa comunitate de informaţii, ar trebui să aibă o valoare pentru 
tine. În același timp, dacă ai idei, să știi că mi-ar putea fi de 
mare ajutor. 


VP - 133 


Din păcate, Kanezaki fusese sărac în idei, în mod 
necaracteristic. El îi cunoștea pe jucători - toţi îi știau pe 
Graham și OGE și de fapt ar fi fost surprinzător dacă însuși 
Kanezaki n-ar fi apelat ocazional la serviciile lor. Dar partea cu 
implicarea Serviciului Secret continua să fie o cutie neagră. Cu 
toate acestea, când Dox îi spuse ce s-ar fi putut întâmpla în 
realitate cu Boeingul 737, el păruse stupefiat și Dox știa din 
experienţă că reacţia fusese autentică. Kanezaki îi asigură că va 
căuta să afle tot ce putea, iar asta însemna destul de mult, 
fiindcă atunci când își afunda nasul în pământ reușea de cele 
mai multe ori să descopere o trufă gustoasă. 

Dox străbătu terminalul până găsi un telefon public. Aparatele 
continuau să fie disponibile în majoritatea aeroporturilor mari, 
dar în tot cazul erau o specie pe cale de dispariţie în epoca 
omniprezentelor telefoane mobile. „Profită cât există”, cum se 
spune. El și Labee aveau să pună la punct ceva mai sigur, odată 
ce apărea ocazia de a vorbi faţă în față. 

Gândul acela făcu să-i tresară puţin inima. 

„Hei, te afli aici din motive întemeiate, nu?” 

Se opri o clipă și privi prin terminal. Peste tot văzu oameni 
normali, cu problemele lor normale, grăbindu-se cu bagajele 
spre cine știe ce locuri. 

De ce se afla el aici? 

Știa că dorea s-o vadă pe Labee. Indiferent de circumstanţe, 
știa asta. 

Dar chiar mai mult, dorea s-o protejeze. Dorea să omoare pe 
oricine ar fi fost pe urmele ei. Dorea ca ea să fie în siguranță. La 
dracu', mai mult decât doar în siguranță! Atât de fericită, 
împlinită și tihnită cât era cu putință. 

lar dacă Dox putea să facă ceva în privința asta, atunci n- 
avea să-l deranjeze nici chiar posibilitatea să n-o mai vadă 
niciodată. 

Acum zâmbi, știind că era perfect adevărat. Dorea totuși pur 
și simplu s-o vadă. Adevărul unei afirmaţii nu anula adevărul 
celeilalte. 

Pescui niște fise din buzunar și formă numărul. Două ţârâituri, 
apoi: 

— Alo? 

— Labee, scumpo. Cred că n-o să obosesc niciodată să-ţi aud 
glăsciorul minunat. 


VP - 134 


— Carl? 

— Cine altul? 

— Eşti... âsta-i un prefix de Seattle? 

— Păi ţi-am spus că vin. 

— Știu, totuși... 

— Și m-am temut că, dacă mai vorbim o dată, o să-ncerci să- 
mi faci vânt. 

— Da, s-ar fi putut s-o fac. 

Dox simţi totuși că femeia zâmbea. 

— Și tocmai de-aia am venit pronto. Ai trăit ca o fugară, așa 
cum am discutat? 

— Da. 

— Bun. Întâmplător însă, eu știu că asta-i mai dificil și mai 
obositor decât își dau seama oamenii obișnuiți, ba chiar mai 
mult decât își dau seama majoritatea polițiștilor afurisiți. De 
aceea mă gândeam c-aș putea fi de ajutor. 

— Ai vorbit cu prietenul tău? 

— Da. El crede că ar trebui să părăsești orașul și sunt de 
acord. 

Urmă o pauză și Dox crezu că femeia va protesta. Labee 
spuse însă: 

— Și eu cred la fel. 

— Serios? Bun, asta-i excelent. 

— Pari surprins. 

— De ce aș fi surprins? Doar nu te-ai împotrivit vreodată când 
eu am sugerat ceva. 

Ea râse. Numai puţin, dar cu Labee puţin însemna 
întotdeauna mult. 

— Momentul e cam aiurea, pentru că am un caz important. Nu 
Child's Play, ci altceva. Și pur și simplu detest... detest să renunţ 
la el. Dar până și locotenentul meu crede c-ar trebui să plec. De 
altfel, sunt suspendată administrativ, așa că bănuiesc c-o pot 
face. 

— Eu sunt acum la aeroport. Ce-ar fi să vii încoace și să 
plecăm imediat? 

Nu avea să fie prea încântat de conversaţia pe care urma s-o 
aibă cu Kanezaki: Îmi pare rău că n-am mai apărut în Seattle 
pentru pistolul pe care te-ai chinuit atât să mi-l procuri, dar ai 
putea să-l redirecționezi spre Coasta de Est? De asta se putea 
ocupa însă și mai târziu. 


VP-135 


— Trebuie mai întâi să trec pe-acasă, să-mi iau niște lucruri. 

— Exclus! „Acasă” este ultimul loc în care ar trebui să te duci. 

— Știu, totuși sunt niște lucruri fără de care nu pot pur și 
simplu să călătoresc. 

Dox bănuia că ea se referea la arme. Era pe punctul de a 
argumenta și de a-i spune că se vor ocupa de asta pe drum. 
Totuși n-ar fi fost o idee rea ca Labee să aibă pașaportul asupra 
ei. Și în plus... 

— Fii atentă, spuse el. Ce ar fi să efectuez eu o recunoaștere 
mai întâi? lar dacă locul e curat, te anunț, vii, îţi iei lucrurile și 
am șters-o. 

— Și dacă nu-i? 

— Atunci o să fac eu curățenie. După care tu vii, îţi iei lucrurile 
și am șters-o. 

— Și după ce persoane te vei uita, mă rog? 

— După cineva care să semene mult cu mine, deși probabil nu 
va fi nici la fel de arătos și nici la fel de competent. Principalul 
este că ei nu mă cunosc și vor fi cu ochii-n patru după tine. lar 
așa ceva e ușor de observat, chiar și de o primată antediluviană 
ca mine. 

— Mi-am dat seama cam de mult că nu ești nici pe jumătate 
atât de antediluvian pe cât îţi place să-i lași pe alţii să creadă. 

Lui Dox îi plăcu că ea cunoștea termenul. Lui îi plăcea să 
utilizeze cuvinte mai rare din dicţionar, tocmai pentru a-i zăpăci 
pe oameni. Să le spună că participa la întâlnire fortuit, după 
care să râdă când ei își cereau scuze și-l asigurau că nu-l 
forțaseră defel. Încă nu găsise niciun cuvânt cu care să-l pună în 
încurcătură pe John, dar nici nu avea de gând să abandoneze 
încercarea. 

Zâmbind larg, spuse: 

— Ah, asta-i din cauză că tu ești polițistă. Un om obișnuit n-ar 
ști niciodată. Dar, hei, măcar tu știi că sunt o primată, 
antediluviană sau nu. 

Femeia tăcu și Dox știu că se gândea la propunerea lui de a-i 
cerceta casa. Ideea era bună, așa că ezitarea ei trebuia să fi fost 
doar rezultatul încăpăţânării înnăscute și al reticenţei generale 
de a accepta ajutor, indiferent cât de logic sau de bine 
intenţionat ar fi fost. 

De aceea, fu plăcut surprins când ea zise simplu: 

— Bine. Mai întâi mergi tu în recunoaștere. 


VP - 136 


Dox știa că Labee n-ar fi acceptat ajutor de la oricine, ceea 
ce-l făcu să se simtă străbătut de un val de recunoștință și 
duioșie. Alungă iute sentimentul acela. Trebuia să se focuseze. 

— În regulă, spuse el. Cât de departe e locuinţa ta de 
aeroport? 

— La vreo jumătate de oră. 

— În Seattle? 

— Da. În Georgetown. La sud de centru, la nord de aeroport. 

— Perfect. Dă-mi adresa și fă-mi o descriere amănunţită a 
terenului din jur. Eu trebuie să ridic un cadou pe care mi l-a 
lăsat K., după care voi merge direct acolo și te sun imediat ce 
sunt sigur că totul e satisfăcător. Tu să stai prin preajmă - dar 
nu prea aproape - și să fii pregătită să intri, să-ţi iei lucrurile și 
să ieși îndată ce te anunţ. 


Capitolul 22 


— Salut, Ben, spuse Oliver Graham, când ieși dinapoia 
biroului masiv, purtând cămașă apretată și cizme de cowboy. 
Intră! Curtis, ești amabil să ne aduci niște cafea proaspătă? Nu-i 
nici ora nouă și am terminat prima cană. 

— Da, domnule, rosti Curtis. 

Răspunsul scurt și prompt era condiţionat, sau în tot cazul 
confortabil, pentru cineva despre care Ben știa că fusese pușcaș 
marin. 

Treven intră în cameră. Era mobilată ca un fel de living: covor 
gros, fotolii masive tapițate cu piele, mahon peste tot, iar prin 
ferestrele din nord, înalte cât peretele, se vedea panorama 
crestelor verzi ale munților Catawba. Existau o mulţime de 
antichități scumpe, majoritatea datând din Războiul Civil, printre 
care o sabie Thomas Griswold de ofițer din cavaleria 
confederată, excelent întreținută, și o pușcă cu levier model 
Henry 1860. Singurul indiciu că locul făcea parte din sediul unei 
corporaţii și nu era un club îl constituia peretele pe lângă care 
musafirii trebuiau să treacă în drum spre fotolii și pe care era 


VP - 137 


imposibil să nu observi zecile de fotografii înrămate ale lui 
Graham alături de prinți și potentaţi cu feţe recunoscătoare. 

De fapt, nu numai cabinetul lui Graham avea tușa aceasta de 
club privat, ci toată clădirea. Anterior, ea făcuse parte dintr-o 
fermă de cai și Graham nu întreprinsese nimic pentru a-i 
modifica atmosfera generală după ce o cumpărase și o 
transformase în sediul OGE. Ba chiar în grajduri continuau să 
existe cai, iar pe unul dintre ei, un armăsar arab negru pe nume 
Charon, Graham îl călărea de câteva ori pe săptămână, 
dimineţile, ca parte dintr-un program eclectic de menţinere a 
formei fizice. În copilăria sa din Texas, bărbatul călărise și 
păstrase obiceiul, ca și cel de a purta cizme. Lăsând la o parte 
concesiile respective, tot ce era legat de el și de obiectele din 
jurul lui anunţa răspicat apartenenţa la vechea aristocrație de 
pe Coasta de Est a Statelor Unite, chiar împinsă la extrem. Nimic 
din toate astea nu era pe gustul lui Ben - care, de fapt, 
recunoștea că nu avea gusturi anume. Totuși el presupunea că, 
dacă nu ești de-al locului și vrei să lași o impresie bună, trebuie 
să-i imiţi pe cei din jur, ba poate chiar să-i depășești. 

— Haide, haide, zise Graham și-l bătu pe umăr. Mi casa tu 
casa. la zi, care-i problema? Telefonul acela de dimineaţă a fost 
destul de enigmatic. 

— N-am vrut să spun prea multe prin telefon. 

— Da, mi-am dat seama. Ei bine, locul ăsta e perfect pentru o 
conversaţie între patru ochi. De două ori pe zi e verificat de trei 
echipe diferite împotriva microfoanelor sau a altor drăcii 
electronice. Ce se-ntâmplă în OGE rămâne în OGE. Desigur, cu 
excepția rezultatelor bune pe care le lăsăm în urma noastră. 
Haide - ia loc. 

Până ajunseră la fotolii, Curtis se întoarse. Așeză o carafă pe 
măsuta pentru cafea, se răsuci băţos și ieși. Ceștile, farfuriile, 
frișca și zahărul așteptau deja. 

Graham se așeză în fotoliul orientat spre centrul încăperii, așa 
că Ben luă loc pe sofaua cu panorama superbă. Soarele era 
acum deasupra piscurilor și, văzuţi în pâclele de după ploile 
recente, munţii Blue Ridge își justificau numele - „creste 
albastre”. 

— Servește-te, spuse Graham. Eu o să-ncerc să mai amân 
câteva minute. Mi se pare încă prea devreme să încep cana a 
doua. 


VP - 138 


Ben își umplu o ceașcă și sorbi. Da, Graham era doar cu puţin 
mai vârstnic decât el, însă câștigase deja o avere. Într-adevăr, 
pe timpuri făcuse parte din SEAL, ceea ce nu era puţin lucru, 
totuși singurele lui misiuni de luptă peste hotare - Haiti și 
Balcani - nu fuseseră cine știe ce. In plus, Graham plecase din 
armată de numai trei ani, când tatăl lui murise, iar el preluase 
compania de mașini-unelte, utilizându-și contactele din armată 
și unele momente bine alese pentru a o transforma în ceea ce 
devenise OGE. Cu toate acestea, el era bossul și Ben avea 
nevoie de slujbă, așa că, deși cafeaua nu-i spuse mare lucru, își 
aminti să aprobe apreciativ din cap. 

— Aseară am avut o vizită ciudată, rosti el, și m-am gândit că 
ar trebui să știi despre ea. 

In următoarele douăzeci de minute îl informă pe Graham 
despre tot ce se întâmplase. Știa că cel puţin unele dintre 
lucrurile pe care i le spuseseră Hort și tovarășii lui erau 
adevărate - imediat cum se crăpase de ziuă, trecuse cu mașina 
pe lângă casa lui Hort și văzuse că locul era păzit de poliţia 
statală. Intrebase ce se petrecuse și un poliţist îi spusese că 
fusese un incendiu. Mass-media locală anunţase la fel: un 
incendiu de proporții la locuinţa legendei locale, colonelul Scott 
„Hort” Horton, cu flăcări atât de puternice, încât pompierilor 
voluntari nu li se permisese să se apropie. Colonelul era dat 
dispărut și se credea chiar că murise. Ben însă știa ce era 
mirosul acela - fum de lemn, desigur, dar pe de altă parte nimic 
nu semăna cu izul de napalm dimineaţa ori cu efectele unui atac 
cu rachete. În plus, el se oprise într-un local din Coleman Falls, 
unde auzise vorbindu-se despre elicoptere și explozii, și 
speculându-se că fostul colonel fusese ucis de ruși. 

După ce Ben termină, Graham se lăsă pe spate și-și încrucișă 
cizmele de cowboy pe un taburet scund. Clătină încet din cap, 
ca și cum toată povestea aceea l-ar fi întristat. 

— Ei bine, rosti el după câteva clipe, mă bucur că ai venit la 
mine, Ben. Ai procedat corect. Mai vrei cafea? 

Părea atât de calm, încât Ben nu avea habar ce gândea. Însă 
după o asemenea relatare și după asemenea afirmaţii, calmul în 
sine părea artificial. Ben speră că nu spusese prea multe. Își 
reaminti că existau, de asemenea, riscuri și dacă spuneai prea 
puţine. 


VP - 139 


— Nu, mulţumesc, răspunse el, nu mai vreau. Oricum, nimic 
din toată povestea asta nu-i treaba mea, decât dacă vrei tu să 
fie. M-am gândit doar că tu... 

— Dă-mi voie să te-ntreb ceva, Ben. Tu crezi ce ţi-au zis 
oamenii aceia? Vreau să spun - noi detonăm acum avioane? Și 
ne implicăm în mușamalizări de pornografie infantilă? 

Întrebarea era periculoasă. 

— Cu toată sinceritatea, domnule, povestea asta pare 
deasupra nivelului meu ierarhic. Și, după cum am spus, nu-i 
treaba mea. 

Graham aprobă din cap. 

— Ăsta este un răspuns cu adevărat sincer. Sper totuși că 
„deasupra nivelului meu ierarhic” nu va mai fi mult timp o 
problemă. Vorbesc foarte serios. Ti-am mai spus-o, mă uit la 
tine, și la alţi câţiva ca tine, și văd viitorul acestei companii. 

Ben aprobă din cap. Dorea să creadă că era adevărat. Dar 
unde voia Graham să ajungă? 

Graham își cobori tălpile pe podea, se aplecă în faţă și luă 
recipientul cu cafea. 

— Ești sigur că nu mai vrei deloc? 

— Poate doar o jumătate de ceașcă. 

Graham zâmbi și-i umplu ceașca până sus, apoi zise: 

— Ce dracu'! 

Își umplu și ceașca sa. Sorbi și scoase un mormăit prelung. 

— Asta-i o varietate peruviană, cumpărată de la Ritual Coffee 
Roasters din San Francisco. Nu mă mai satur de cafeaua lor. In 
fiecare lună cumpăr câte zece kilograme și tot abia dacă îmi 
ajunge. Tu ești din California, nu-i așa? 

Era interesant să-l audă pomenind de Ritual Coffee. Ben 
asocia cafeneaua aceea cu Sarah, o altă relaţie ratată, la care 
prefera să nu se gândească. 

— Da, zise el și încuviinţă din cap. 

— E un loc bun. Eu am fost instructor în Coronado. Poţi să 
crezi ce vrei, dar hipioţii se pricep la cafea. 

Ben așteptă; simţea că celălalt încerca să-l facă să vorbească 
prin tăcerile sale și era decis să nu-i intre în joc. El transmisese 
faptele. Orice altceva nu putea decât să creeze și mai multe 
probleme. 

— Oricum, urmă Graham, uite cum stă treaba. Da, Hort și cu 
mine ne-am mai dondănit de-a lungul anilor. lar cu Rain am stat 


VP - 140 


de vorbă și n-aș zice c-a mers chiar bine. Aș fi preferat ca toţi să 
fi lăsat lucrurile pur și simplu așa. Insă dacă ei doi, iar acum 
împreună cu amicul lor Larison, formează un fel de grup secret, 
povestea se schimbă complet. Și dacă te mai abordează și pe 
tine - unul dintre oamenii mei -, atunci mi se confirmă că am o 
problemă reală. 

Bazându-se pe cele aflate de la Hort, Larison și Rain, Ben nu 
credea că Graham mințea în totalitate. Pe de altă parte, acesta 
nici nu recunoștea că încercase deja să-i omoare pe cei trei. 

— Ce ar trebui eu să fac, urmă Graham, știind că trei 
specialiști în asasinate au pornit pe urmele mele? Să ridic din 
umeri și să încerc să trăiesc în condiţiile astea? Vreau să zic - ei 
așa ar face? Tu așa ai face? 

Ben simţi că ultima întrebare nu fusese retorică. 

— Nu, răspunse el. 

— Bineînţeles că nu. Ar fi o prostie. Ar fi suicidar. Din cauza 
propriilor lor amăgiri și fantezii paranoice, m-au adus într-o 
poziţie în care aș fi preferat să nu fiu. Însă negarea... știi și tu ce 
se spune despre negare. 

Ben încuviinţă din cap, văzând în ce direcţie mergeau 
lucrurile, totuși nedorind să arate ce gândea el de fapt despre 
asta. 

— Nu are valoare de supraviețuire. 

— Exact! lar când supraviețuirea devine un joc cu sumă 
zero... ce opţiuni mi-au mai lăsat ei? 

Ben sorbi din cafea. El nu avea să ofere nimic, ci Graham 
trebuia să-i ceară. 

După o clipă, Graham spuse: 

— Ce părere ai despre Paris? 

Nu era întrebarea la care se așteptase. Cel puţin nu credea 
asta. 

— Paris? repetă el. 

— Ca mediu operativ, vreau să spun. 

Ben ridică din umeri, neînțelegând de ce vorbeau despre așa 
ceva. 

— Depinde de detalii. Însă DGSI!!, ca și celelalte servicii 
secrete și de securitate franceze sunt bune. lar după atentatele 
din noiembrie 2015 au mai multă mână liberă ca oricând. 

— Eu nu mă gândeam la forţele lor de securitate. 


1 Direcția Generală pentru Securitate Internă a Franţei. (n. trad.). 
VP - 141 


— Dar la ce? 

— La Rain, bineînțeles. La Hort și Larison. 

— Scuze, dar nu-nţeleg. Ce legătură au ei cu Parisul? 

— Săptămâna viitoare voi fi acolo pentru dezvoltarea afacerii. 
Multe întâlniri și multe mese, stropite din belșug. Francezii nu-s 
proști. Ei încheie mai multe contracte pentru livrări de arme, 
folosind restaurantele cu trei stele Michelin și șampania 
Domaine Leroy Musigny Grand Cru, decât o fac rușii, folosind 
cele mai râvnite curtezane din lume. Bineînţeles, eu am o 
echipă excelentă care mă însoțește pentru protecţie imediată, 
formată din foști membri ai Agenţiei de Contrainformaţii și 
Securitate pentru Apărare și, ca o ironie a sorții, ai Serviciului 
Secret. Ei focusează pe toate tiparele cunoscute. Dar în clipa 
asta doresc pe cineva care să știe să se uite nu doar după 
tipare. Doresc pe cineva care să se uite după ceva foarte 
specific. 

— După Rain și compania. 

— Exact. 

— Crezi că te vor ataca în Paris? 

— Sunt convins de asta. Pentru că tu le vei spune că te vei 
ocupa de protecția mea acolo. 

Ben nu răspunse. Era sfâșiat între admiraţia pe care i-o trezea 
propunerea abilă a lui Graham și refuzul de a face parte din tot 
rahatul acela. 

— Te-ai prins ce vreau să spun? întrebă Graham. 

— Așa cred. Vrei să le spui tipilor ălora că m-am răzgândit. Că 
vreau să-i ajut. Să le ofer informaţii-cheie și un om dinăuntru. În 
felul ăsta, o să știu ce plănuiesc ei, o să-ţi spun ţie și o să poți 
preveni totul. 

— Da, asta-i ideea. Acum fă-mi o evaluare SWOT. Puncte tari? 
Puncte slabe? Oportunităţi? Ameninţări? 

Ben privi pentru o clipă munţii și sorbi din cafea, încercând să 
ignore felul în care stomacul părea să i se ridice în gât. 

— Totul se rezumă la întrebarea dacă ei vor fi convinși. Dacă 
vor mirosi o capcană, nu vor apărea. Sau vor introduce capcana 
în propriile lor planuri tactice. Însă dacă n-o vor mirosi, vor intra 
direct în ea și n-o vor vedea declanșându-se. 

— De acord! Prin urmare, ne trebuie cineva care să le poată 
vinde convingător ideea. Cum era replica lui George Burns? 


VP - 142 


„Sinceritatea - dacă o poţi simula, ai reușit”. Tu o poţi face, 
Ben? Poţi simula suficient de bine ca să fii convingător? 

Stomacul lui Ben își continuă traiectoria neplăcută. 

— Ei vor dori să știe de ce o fac, de ce mi-am schimbat 
părerea. 

— Și tu ce le vei spune? 

Ben văzu răspunsul. Nu-i plăcea, dar îl văzu. 

— Că m-am mai gândit la ce mi-au spus ei. La importanţa 
acțiunii. La eroarea pe care o comit eu. 

— Și asta va fi suficient? 

Ben șovăi, apoi spuse: 

— Nu. 

— Și atunci ce le vei mai spune? 

El nu era sigur dacă ar fi trebuit să spună mai multe. Nu avea 
încredere în propriile lui motive. 

„La dracu'!” 

— O să le spun că mi-am dat seama că mănânci rahat. Că mă 
duci pur și simplu de nas cu o momeală de tot râsul de felul: „Tu 
ești viitorul acestei companii”. 

— Și crezi cu adevărat asta? 

— Nu sunt sigur. 

— Din nou, un răspuns onest. Voi fi și eu onest la rândul meu. 
Nici măcar nu contează. Știi ce contează de fapt? 

— Nu. 

— Loialitatea. Oamenii care dovedesc loialitate faţă de mine 
sunt răsplătiți. Oamenii care nu dovedesc sunt trataţi diferit. 

— Mi se pare rezonabil. 

— Cum a zis Sonny Barger? „Tratează-mă bine și te voi trata 
și mai bine. Tratează-mă rău și te voi trata și mai rău”. 

Pe Ben începuseră să-l plictisească aforismele second-hand 
ale lui Graham. Nu spuse nimic. 

— Tu te afli la o răspântie, Ben. Știu cum te simți într-un 
asemenea loc. Și eu am fost acolo. Dar o răspântie este în 
același timp o oportunitate. Știi de ce? 

— Pentru că poţi să apuci în altă direcţie, fără să te 
murdărești pe pantofi? 

Graham izbucni în râs. 

— Așa ceva. O persoană înţeleaptă mi-a spus odată: „Dacă 
dorești ceva ce n-ai avut niciodată, trebuie să faci ceva ce n-ai 
făcut niciodată”. Asta-i răspântia despre care vorbesc. 


VP - 143 


Ben aprobă din cap. Graham îi privi ceașca. 

— i-o umplu? 

— Da. 

— Ce ţi-am zis? Chestia asta provoacă dependenţă. 

Graham umplu ceașca lui Ben, apoi propria lui ceașcă. 
Amândoi rămaseră tăcuți. Ben își dădu seama că celălalt nu 
avea să întrebe, ci el trebuia să ofere. 

— O să-i sun, rosti după un timp. 

Graham sorbi din cafea. 

— Şi-i poţi convinge? 

— Da. 

— Și o să-i convingi? 

— Da. 

— Spune-o. 

„Eu n-am cerut asta”, gândi Ben. „Eu n-am vrut asta. Voi, 
idioților, m-aţi adus aici. Este din cauza voastră, nu din cauza 
mea”. 

Se uită la Graham. 

— O să-i conving. Mă vor crede. 

— Și ce se va-ntâmpla după aceea? 

Ben încuviință din cap, imaginându-și. 

— Vor intra drept în capcană. 


Capitolul 23 


DOX 


Dox intră pe site-ul securizat. Kanezaki nu-i lăsase 
deocamdată niciun fel de informaţii pe baza cărora să poată 
acționa, dar exista o veste bună privind arma: pachetul avea să 
fie livrat într-un local numit All City Coffee. Căută adresa online 
și nu era departe de mansarda lui Labee. Nu pentru prima dată, 
Dox trebuia să-i dea lui Kanezaki notă maximă pentru ceea ce 
făcea. Din cauza videocamerelor și a agenților de securitate, 
aeroportul în sine ar fi fost un loc prea „fierbinte”. Și în funcţie 
de locul către care se îndrepta Dox, centrul orașului putea fi 
inutil de departe. Un local mai periferic, frecventat de obicei de 
foarte mulţi iubitori de cafea aflați în trecere, părea perfect, iar 


VP - 144 


fotografiile și descrierile on-line pe care le găsi îl convinseră de 
asta. O sumedenie de persoane care stăteau singure la mese, 
absorbite de laptopuri și văzându-și de treburile lor; un amestec 
excelent de tineri și bătrâni, bărbaţi și femei, hipsteri și 
muncitori. Nu era genul de local în care ar fi fost ușor să ieși în 
relief, să fii observat sau ţinut minte de cineva. 

Folosi telefonul prin satelit pentru a-i expedia un SMS lui 
Kanezaki în care-l anunţa să-l aștepte la ora - se uită la ceas - 
zece și jumătate. După un minut primi răspunsul: „Femeie cu 
bentiţă, cu Seattle Times. Intreab-o dacă localul e unic sau dacă 
face parte dintr-un lanţ. Răspuns: «E unul și numai unul»”. 

Putea să plece. Dox ieși din clădirea terminalului, fericit că-și 
adusese jacheta din fleece: dimineaţa era rece, plumburie și 
cețoasă. Nu-i plăcea s-o recunoască, dar era posibil ca sângele 
să i se fi subțiat după atâta timp petrecut la tropice. Și în ciuda 
unor antrenamente și misiuni din trecut în condiţii de 
temperaturi foarte scăzute, pe care le rezolvase perfect și fără 
probleme, se obișnuise să transpire zilnic, nu să tremure de frig. 
Işi puse o căciulă de lână pe care o cumpărase din aeroport - un 
fes cu mot în culorile bleumarin, verde și cenușiu ale echipei de 
fotbal Seattle Seahawks. În mod uzual, n-ar fi purtat ceva atât 
de distinctiv când era în toiul unei operaţiuni, dar simţea că aici 
orice ţinea de Seahawks făcea parte din peisaj. 

Se așeză la coada pentru taxiuri - dacă foloseai Uber sau Lyft, 
puteai la fel de bine să-ţi legi de picior un emiţător - și după 
douăzeci de minute stătea în faţa unei cafenele Starbucks, la 
cinci sute de metri de All City. Cândva, i-ar fi dat șoferului 
adresa finală, pentru că - hai să fim serioși! - ce taximetrist și-ar 
fi amintit sau i-ar fi păsat unde-l lăsase? Trebuia totuși să 
admită că, după ce lucrase atâţia ani alături de John, tacticile lui 
erau superioare, sau poate mai degrabă paranoia îi sporise. 
Intră în Starbucks, folosi toaleta, apoi merse pe jos spre All City, 
profitând de oportunitate ca să se familiarizeze cu împrejurimile. 
Zona era definiţia utilizării mixte: industrie ușoară, blocuri de 
apartamente, căsuțe modeste. Pentru o singură familie și câteva 
magazine și restaurante, unele atent întreţinute, altele destul de 
ponosite, majoritatea arătând vechi de minimum un secol. Îi 
plăcea să vadă cartierul în care locuia Labee și nu fu surprins că 
femeia prefera să trăiască la periferie, nu în centru, ţinând 
orașul la distanţă, așa cum făcea și cu oamenii. 


VP - 145 


Apoi zări și All City Coffee, faimos în toată lumea, care ocupa 
cea mai mare parte din colțul parterului unei clădiri vechi din 
cărămidă, cu un singur etaj, fiind încadrat de un magazin pentru 
discuri vechi și un atelier de sticlărie. 

Intră, ușa se închise în urma lui și în clipa când simţi aroma 
cafelei își dădu seama cât de multă nevoie avea să bea o 
ceașcă. Zburase cu clasa | și dormise, dar acum începea să 
simtă diferenţa de fus orar. 

Se apropie de tejghea. Un barista de douăzeci și ceva de ani, 
acoperit de tatuaje, cu tunsoare pompadour și barbă Grizzly 
Adams îl întrebă: 

— Cu ce te pot servi? 

Dox încuviinţă apreciativ. 

— Cafea, neagră și multă. 

— Deci, large? 

— AȘ lua cu castronul, dac-ai avea așa ceva. Pentru că n-ai, 
atunci, da, /arge. 

Tânărul râse. 

— Imediat. 

În timp ce i se pregătea cafeaua, Dox se întoarse și examină 
localul. Înăuntru erau zece-douăsprezece persoane, majoritatea 
stând singure la mese, și avu nevoie de un minut s-o descopere 
pe curieră, pentru că - frăţioare! - nu era deloc cum se 
așteptase. Își închipuise că va fi o femeie albă sau poate 
asiatică, la vreo treizeci de ani, cu aspect sportiv, poate cineva 
identificabil ca fost militar sau membru al comunităţii de 
informaţii. Dar cu părul prins în bentiţă, răsfoind un ziar Seattle 
Times deschis în faţa ei pe masă, cu ochelari de citit cocoțați pe 
vârful nasului, era o negresă durdulie, ce părea destul de 
vârstnică pentru a avea doi nepoți și cu o expresie atât de dulce 
și de blândă, încât Dox se întrebă dacă nu cumva chiar îi avea. 

Achită cafeaua și se așeză la masa de alături, în așa fel încât 
stătea cu spatele la ea. Sorbi o dată - „Oh, da, mulţumesc, 
Doamne” -, apoi se întinse și privi în jur ca și cum ar fi admirat 
interiorul. 

— lertaţi-mă, doamnă, rosti după aceea încetișor, aplecându- 
se spre ea. Îmi cer scuze fiindcă vă întrerup din lectura matinală 
a ziarului, dar îmi puteţi spune dacă localul acesta e unic, sau 
face parte dintr-un lanţ? 

Femeia se întoarse și-l privi peste rama ochelarilor. 


VP - 146 


— E unul și numai unul, dulceaţă, răspunse ea cu un surâs 
însorit. Îţi place cafeaua? 

„Putem începe”. 

— Da, doamnă, chiar îmi place. 

Ea se întoarse mai mult spre Dox și din aceeași mișcare luă 
din poală o sacoșă de pânză și o lăsă pe podea lângă scaunul 
lui. Dacă n-ar fi fost pregătit pentru așa ceva, mișcarea nu i-ar fi 
atras în niciun fel atenţia. La naiba, bătrânica era chiar bună! 

— Mă bucur să aud asta, spuse ea, și ridică paharul de carton 
pe care-l ţinea. Eu una prefer un /atte - cafeaua nu-mi mai cade 
bine la stomac, dar prezenţa laptelui o face tolerabilă. Oamenii 
uită adesea să aprecieze lucrurile mărunte, nu crezi? 

— Da, doamnă, din experiența mea este o meteahnă larg 
răspândită, deși nu mai puţin deplorabilă pentru asta. 

— Ei bine, îmi pot da seama că dumneata nu ești așa. Și ţi-o 
spun - asta mă bucură. 

Se întoarse, împături ziarul, îl băgă într-o sacoșă de pânză 
identică cu cea aflată acum pe podea lângă scaunul lui Dox, 
apoi puse tot acolo și ochelarii de citit. Se sculă și ridică spre 
bărbat paharul cu /atte, parcă într-un toast. 

— A fost o plăcere să stau de vorbă cu dumneata, tinere. Și 
oricât de mult mi-ar plăcea să mai zăbovesc, trebuie să-mi 
recuperez nepoții. 

— Pun prinsoare că așa este. Și, dacă nu vă supăraţi că v-o 
spun, cred că sunt norocoși că vă au pe dumneavoastră. 

Bătrânica zâmbi. 

— Și mie îmi place să cred asta. Dar a fost frumos din partea 
dumitale s-o spui. Să ai grijă de dumneata, ai înţeles? 

— Cu siguranță acum îmi va fi mult mai ușor, doamnă, și 
pentru asta vă sunt recunoscător. 

Ea părăsi cafeneaua și porni pe trotuar, trecând prin faţa 
ferestrelor cu pas încet, artritic. 

„La naiba”, își spuse Dox. „Sper să pot fi și eu la fel de bun la 
vârsta ei”. 

Bineînțeles că una era să transmiţi un pachet și cu totul 
altceva să nimerești centrul unei monede de la cinci sute de 
metri distanță în semiîntuneric și alte condiţii adverse. Una 
dintre abilităţi era ceva mai dificilă și se pierdea mai ușor decât 
cealaltă. 


VP - 147 


Ei bine, el se mai confruntase și altă dată cu efemeritatea 
vieţii. Probabil că ocazii similare aveau să se mai ivească. Dar 
nu azi. Azi era rândul altcuiva. Al celui care o vâna pe Labee. 

Când o sunase pe femeie de pe aeroport, Dox o descususe 
amănunţit despre locuinţa ei, iar acum, judecând din punctul de 
vedere al inamicilor, întrevedea trei posibilităţi primare. Una era 
poziționarea cuiva, sau chiar a doua persoane, lângă intrarea în 
clădire. Însă Labee îi spusese că, în afară de mansarda ei - pe 
care proprietarul i-o închiriase ieftin, pur și simplu pentru a avea 
un poliţist deasupra magazinului -, locul era dedicat exclusiv 
industriei. Acolo funcţiona un atelier de dezmembrări auto, o 
secţie pentru reciclarea metalelor și un atelier mecanic, iar toate 
acestea determinau în timpul zilei multă activitate în jurul 
clădirii. În plus, existau multe videocamere de supraveghere 
antifurt, mai ales în zona intrării, care erau semnalate prin 
indicatoare. Prin urmare, n-ar fi fost un loc convenabil în care să 
aștepte un asasin. A doua posibilitate era ca asasinul să aștepte 
chiar în mansarda femeii, aflată la nivelul al treilea, într-un 
spaţiu dedicat depozitării. Labee îl asigurase însă că așa ceva 
era imposibil, deoarece contramăsurile ei erau formidabile. Ca 
atare, a treia posibilitate devenea cea mai probabilă - un 
lunetist. 

Pe drumul cu taxiul spre All City, Dox petrecuse o vreme cu 
niște aplicaţii de hărți online și se gândise că, dacă el ar fi fost 
lunetistul angajat pentru jobul acesta, i-ar fi plăcut poziţia. 
Intrarea în clădirea lui Labee se afla pe malul estic al râului 
Duwamish. Malul opus era industrial - șlepuri, depozite de 
containere și cimitire de mașini, multe dintre ele părând 
acoperite de vegetaţie, ba chiar dezafectate. Undeva printre 
toate caroseriile acelea metalice, garduri și buruieni, trebuia să 
existe o poziţie camuflată situată mai sus, cu linie directă de foc 
spre intrarea în clădirea femeii. Dacă OGE avea un lunetist pe 
statul de plată - și din moment ce atacaseră locuinţa lui Horton 
cu ditamai elicopterul înarmat, de ce n-ar fi avut? -, acolo s-ar fi 
pitit acesta. 

Își puse rucsacul pe umăr și se duse la toaletă, ca să verifice 
dacă pachetul conţinea ceea ce se așteptase - da, așa era, un 
Combat Tactical  Supergrade încărcat, trei încărcătoare 
suplimentare și un toc de centură. Putea să treacă la treabă. Işi 
prinse tocul și vâri pistolul în el, îl acoperi cu jacheta, după care 


VP - 148 


se verifică în oglindă și fu mulțumit că proeminenţa nu era 
evidentă. Incărcătoarele suplimentare le distribui în buzunarele 
pantalonilor cargo. leși din cafenea, aruncă sacoșa într-o pubelă 
la câteva străzi depărtare de All City și continuă drumul pe jos; 
în urma documentării online, știa că mai avea vreo trei kilometri 
până la destinaţie. 

Traversă râul pe podul First Avenue South, care în sine ar fi 
oferit acces bun la clădirea lui Labee, însă era nepotrivit din alte 
puncte de vedere, întrucât nu aveai unde te ascunde, iar traficul 
auto era destul de intens. Cineva suficient de abil și de răbdător 
- ca Dox, de pildă - ar fi putut găsi o modalitate de a se instala 
în structura de zăbrele din oţel ce susțineau podul pe dedesubt. 
Dar potrivit indicatoarelor rutiere blestemăţia era un pod 
basculant, așadar apărea un important factor dezastruos ce ar fi 
făcut ca lunetistul diabolic de isteț care se pitise acolo să fie 
ridicat brusc în aer și rotit cu nouăzeci de grade deasupra râului 
la înălțimea de treizeci de metri. Ca atare, podul era tăiat de pe 
listă. Posibilitatea cea mai bună ar fi fost pe celălalt mal al 
râului, într-o parte a orașului numită South Park. Distanţa ar fi 
fost mai mică și obstacolele mai puţine. lar părţile în mișcare ar 
fi fost reduse la număr, literal și figurat vorbind. 

Dox traversă podul mergând pe jos, cu respiraţia ridicând 
aburi în aerul rece și umed, apoi continuă pe trotuarul acoperit 
cu crăpături din care se ridicau fire de iarbă și buruieni, pe lângă 
o curte cu gard din plasă de sârmă plină ochi cu butoaie din 
oțel. Traficul auto era destul de susținut, dar nu se prea vedeau 
pietoni, cu excepţia câtorva boschetari. Vegetaţia de sub podul 
ce rămăsese în urma lui era presărată de corturi și prelate - 
adăposturi de oameni ai străzii. În orice altă ocazie, Dox i-ar fi 
milostivit cu câţiva dolari, dar nu amesteca umanitarismul cu 
afacerile. 

Trecu pe lângă muncitorii de pe un șantier, ajunse la un 
semafor și văzu strada pe care o căuta: South Holden. Coti la 
stânga pe ea și apoi din nou la stânga, pe Second Avenue 
South. Merse pe lângă resturile unui adăpost solitar al unui om 
al străzii - o saltea zdrenţuită, o prelată sfâșiată, cenușă de la 
un foc pentru gătit -, dar ocupantul său nu se zărea pe nicăieri. 

După porțiunea pavată, strada deveni acoperită cu pietriș. La 
douăzeci de metri mai departe, pe partea dreaptă, Dox văzu 
containere de transport, stivuite câte două, trei și patru pe 


VP - 149 


înălţime. Dacă vreunul dintre ele ar fi fost deschis, ar fi 
reprezentat o ascunzătoare aproape perfectă. Asta era. Asta era 
locul! 

Simţi un impuls scurt de adrenalină și-și dădu seama că ceea 
ce începuse ca un exercițiu de tipul „să eliminăm posibilitatea 
asta” se metamorfozase în ceva mult mai concret. De acum el 
nu mai evalua posibilităţile din propria lui perspectivă, ci mai 
degrabă din cea a lunetistului pe care-l vâna, un individ despre 
care era convins că trecuse recent exact pe aici, evaluând tactic 
drumul, așa cum o făcea el. Și care chiar acum era poziţionat 
undeva la nici cincizeci de metri depărtare, ghemuit și urmărind 
intrarea în clădirea lui Labee printr-o lunetă de înaltă calitate, cu 
ritmul bătăilor inimii sub șaizeci pe minut, un individ care avea 
să tragă un glonţ în creierul femeii cu precizie și calm, aproape 
cert fără să știe niciodată motivul asasinatului său, după care 
avea să se îndepărteze netulburat și nu avea să fie găsit 
niciodată. 

De data asta adrenalina nu mai era doar un firicel, ci un jet. 
Dox se opri o clipă și se uită peste apa cenușiu-verzuie. Clădirea 
lui Labee era vizibilă printr-un pâlc de copăcei chirciţi. De aici 
nu-i putea zări intrarea, ci doar acoperișul și nivelul al treilea. 
Dar din vârful stivelor de containere, ar fi putut vedea totul. 

Răsuflă lent și egal. După o clipă, își regăsi calmul. Continuă 
să meargă, privind în același timp containerele. Nu zări nimic, 
însă nu era de mirare, deoarece containerele erau închise pe 
latura dinspre stradă. Dacă unele dintre ele ar fi fost deschise, 
asta ar fi fost pe latura dinspre râu, cu vedere spre clădirea lui 
Labee. Locul cel mai bun pentru un lunetist ar fi fost în ele, pe 
ele sau între ele. 

Dox merse mai departe, încercând să decidă modul cel mai 
bun prin care să se apropie de containere. In clipa aceea zări 
altă posibilitate. Drept în față, în interiorul unui teren înconjurat 
cu gard din plasă de sârmă, se aflau mai multe conducte 
metalice largi, fiecare lungă de cinci metri și cu diametrul de un 
metru, stivuite pe patru niveluri, câte patru ţevi pe un nivel. 
Erau roșii de rugină, iar scurgerile de ploaie creaseră un șanț în 
pământ împrejurul lor. Indiferent care le fusese scopul, nu mai 
ajunseseră să fie utilizate niciodată și se părea că se decisese că 
mutatul lor ar fi costat mai mult decât abandonarea lor aici. Un 


VP - 150 


capăt era orientat spre copaci și buruieni dese, iar capătul opus 
era deschis spre râu. 

„Unde te-ai instala - în containere sau în ţevi?” 

Pe măsură ce se apropia de teren, decise că ţevile ar fi oferit 
o linie de vizare cel puţin la fel de bună, plus o intimitate 
substanţial superioară. Erau înconjurate de mașinării defecte: o 
bandă transportoare prăbușită, rămășițele unui tractor, un 
morman de piese de motoare. Cineva agățase de gard o plăcuță 
Trecerea interzisă, care ruginise și atârna strâmb, într-un singur 
șurub. Și cu toate că poarta era închisă cu lanţ și gardul acoperit 
cu sârmă ghimpată, ici-colo existau găuri suficient de mari prin 
care să te poţi strecura înăuntru. Pe ansamblu, arăta exact ca 
un loc pe care n-ai da nici doi bani. Dacă se strecura printr-o 
gaură din acelea cu un sac de dormit și ceva provizii, un bărbat 
putea să aștepte într-o conductă zile întregi, dacă ar fi fost 
nevoie, cu ţeava puștii retrasă de la margine, practic invizibil 
pentru orice trecător care ar fi privit în direcţia lui. 

Dox ar fi putut continua să meargă pe strada care cotea la 
stânga, până ajungea în spatele acelui teren. Dar astfel ar fi 
trecut prin fața conductelor, ceea ce ar fi însemnat: A, să 
avertizeze pe oricine din interiorul vreuneia asupra unei posibile 
probleme, și B, să treacă direct prin linia de foc a lunetistului. 
Niciuna dintre variante nu-l atrăgea. 

De aceea preferă să se întoarcă pe drumul pe care venise, 
până ajunse în parcarea unui atelier cu firma Bob's Automotive 
Repair. Merse pe aleea de acces până la parcarea din spate, 
despre care bănuia că ducea la alt teren, apoi la altul. Putea fi 
necesar să sară câteva garduri, dar, dacă totul mergea bine, în 
câteva minute se aștepta să ajungă la conducte venind din 
spatele lor. 

Insă partea cu „dacă totul mergea bine” nu ţinu mult. Tocmai 
ajunsese la gardul de pe latura de nord a terenului, când auzi pe 
cineva strigând din atelier: 

— Te pot ajuta cu ceva? 

Ceea ce, în experienţa considerabilă a lui Dox în asemenea 
situaţii, era modul politicos de a întreba: „Alo, tu ce dracu’ faci 
acolo?” 

Ridică ochii și văzu ieșind din atelier și îndreptându-se spre el 
un bărbat chel, care ţinea în mână o cheie masivă cu clichet și 
purta o salopetă neagră cu un ecuson pe care scria „Bob”. 


VP - 151 


Dox se opri și flutură din mână. 

— Scuze dac-am deranjat! strigă el, cu cel mai bun accent 
yankeu de care era în stare. Mi-e cam jenă s-o spun, dar taică- 
meu a fugit din nou din căminul de bătrâni, și-n ultimele trei 
rânduri, l-am găsit dormind prin zona asta. L-ai văzut cumva? Un 
tip voinic, mai solid ca mine, da mai bătrân, evident. Are o barbă 
albă, dar rară, și răspunde la numele Bill, deși în rest a cam uitat 
totul. 

— Nu, zise Bob, n-am văzut pe nimeni de felul ăsta. Ai 
anunţat poliţia? 

— Da, i-am anunţat de fiecare dată când a fugit. Și nici n-am 
mai avut vreo veste de la ei. Bănuiesc c-au cazuri mai serioase 
decât un moș care-a fugit din cămin, așa că m-am obișnuit să 
plec eu după el și să-l găsesc. Am un schimb de haine în rucsac 
și niște pantaloni curaţi pentru orice eventualitate. Îţi zic - nu-i 
ușor să ai grijă de ai tăi, când îmbătrânesc. 

Bob privi în jur. 

— Dar de ce vine tocmai aici? A lucrat prin zonă, sau așa 
ceva? 

Pentru o clipă Dox se întrebă dacă mecanicul acesta era 
autentic. Totuși salopeta, petele de vaselină de pe palme și pur 
și simplu aerul general pe care-l degaja îl convinseră că ideea 
aceea era inutil de paranoică. Și totuși, nu cumva încerca să-l 
prindă cu minciuna, determinându-l să precizeze detalii? 
Probabil că nu, dar nici nu avea rost să riște. 

— Nu, dar am impresia că el și cu mama se-ntâlneau pe-aici 
când îi făcea curte, așa cum se făcea pe atunci, fără să știe 
părinţii lor. Câteodată, el uită că ea a murit de mult și cred că-n 
mintea lui se-ntoarce în vremuri mai bune. Din unele puncte de 
vedere, mă bucur pentru el, fiindcă au avut o căsnicie fericită. 
Pe de altă parte însă, nu-l pot lăsa pur și simplu să bântuie așa 
și să răcească. Oricum, îmi cer scuze din nou dacă te-am 
deranjat. Vreau doar să trec prin terenurile astea și să mă uit 
dac-a lăsat cumva vreo urmă. 

Se întoarse și sări gardul, înainte ca Bob să-i poată răspunde. 
Simţea că fusese convingător, dar, pe de altă parte, mecanicul 
fusese suficient de suspicios ca să-l ia la întrebări, ceea ce 
însemna că putea să fie, de asemenea, tipul de om care să 
aprecieze că era de datoria lui civică să informeze poliţia de 
orice evenimente suspecte. 


VP - 152 


Dox străbătu iute următoarele două terenuri, sărindu-le 
gardurile fără alte probleme, după care începu să înainteze mai 
silențios și furișat, menținându-și direcția perpendiculară spre 
conducte, astfel încât să nu poată fi văzut din capetele lor. Ar fi 
vrut să meargă mai repede, dar posibilitatea existenţei unor 
sârme declanșatoare de alarme sau eventualele probleme ce ar 
fi putut apărea dacă ar fi călcat pe crenguţe sau pe frunze 
uscate îl făceau să fie precaut. Ajunse la mijlocul conductelor și 
înaintă prudent în lungul lor, îndepărtându-se de apă, până 
aproape de deschiderile lor dinspre copaci. 

„Care dintre ele? Bineînţeles, ai vrea să fii cât mai sus. În 
dreapta, fiindcă unghiul e niţel mai bun. Dar nu chiar în 
extremitatea dreaptă, pentru că, dacă ai fi chiar la margine, te- 
ai simţi mai puţin sigur”. 

Apoi simţi un iz specific. Miros de sânge. Se uită atent pe jos 
și văzu o adâncitură în buruienile din partea unde conductele se 
deschideau spre copaci. Solul de acolo era umed și cu pete 
întunecate. 

Instantaneu știu ce se întâmplase cu misteriosul locuitor al 
sălașului pustiu de om al străzii. Amărâtul văzuse pe cineva 
furișându-se aici, probabil noaptea târziu, și venise să cerceteze. 
Sau poate crezuse că era alt om al străzii și dorea să împartă 
resurse, sau dorea pur și simplu tovărășia altui om. lar apoi se 
alesese cu beregata retezată. 

Dintr-un motiv necunoscut, care depășea până și dorinţa lui 
de a o proteja pe Labee, Dox își ieși din minţi văzând ce se 
întâmplase cu sărmanul om al străzii. Instinctul și experiența îl 
determinară să-și înfrâneze sentimentul acela. Ulterior putea să 
tolereze toate sentimentele de pe lume și de altfel știa prea bine 
că așa va face. Avea însă o misiune de îndeplinit și trebuia să se 
concentreze asupra acţiunilor necesare pentru a o duce la bun 
sfârșit. 

Așeză cu grijă pachetul pe sol. Scoase pistolul Wilson. Inspiră 
adânc și expiră. Era momentul să înceapă treaba. 

Mișcă fulgerător capul și se uită în interiorul celei mai 
apropiate conducte aflate la nivelul solului. Era goală. 

Repetă mișcarea pentru cea mai apropiată ţeavă de la nivelul 
al doilea. Goală. 

Cea de deasupra era prea sus ca să se poată uita de pe 
pământ. Trebuia să suie. 


VP - 153 


Înaintă silențios, până ajunse în faţa conductei de la nivelul 
solului pe care tocmai o verificase. Se lăsă pe vine și privi în 
țeava din stânga ei. Mirosul îl anunţă chiar înainte să fi văzut 
corpul omului străzii cu capul dat mult pe spate și beregata larg 
căscată. Probabil că lunetistul îl târâse înăuntru, trăgându-l de 
călcâie din celălalt capăt. 

Dox nu se mai gândi deloc la asta. Ridică fulgerător capul ca 
să privească în ţeava aflată deasupra celei în care se afla 
mortul. Era goală. 

Puse grijuliu un picior pe partea de sus a conductei în care era 
boschetarul mort, îi testă rezistența, apoi se ridică încet, cu 
mâna liberă pe partea de sus a ţevii de pe al doilea nivel, ca să 
nu-și trădeze prezenţa dacă ar fi fost cineva pitit în conducta de 
deasupra ei. Ținând pistolul în dreptul capului, se înălță până ce 
ochii îi ajunseră imediat deasupra marginii inferioare a ţevii de 
la al treilea nivel și - bingo! - acolo era: un lunetist îmbrăcat 
complet în negru, care se contura însă perfect pe deschiderea 
din capătul opus al conductei. Poziţia clasică, pe burtă, cu 
picioarele desfăcute, cu pușca sprijinită pe un suport; înapoia 
lunetei, bărbatul era în mod evident relaxat și simultan alert. 
Dox îl privi o clipă, surprins și dorindu-și câteva momente să 
examineze motivul surprinderii sale. Se așteptase ca insul să fie 
într-o conductă cu un nivel mai sus, asta era, dar oricât de mult 
ar fi dorit să intre în mintea lui, nu avea capacităţi parapsihice și 
trebuia să fie de acord că întotdeauna existau și variații. 

„Totuși, de ce nu-i în conducta cea mai de sus? Unghiul ar fi 
fost mai bun și...” 

II auzi. Sau poate că „auzi” nu era tocmai termenul corect, ci 
era ceva mai subtil, subconștientul lui care aplica un șablon 
construit dintr-o experiență îndelungată pentru ceva altfel 
aproape imperceptibil care se afla în stânga lui și mai sus. Era 
imposibil să spună ce fusese, pentru că, de fapt, fusese mai 
puțin decât un sunet și mai degrabă... ceva nelalocul său. Ceva 
furișat. Și nenatural. Și cu intenții rele. 

În clipa aceea Dox înţelese totul, nu în cuvinte, ci în limbajul 
instant al supraviețuirii... 

lunetistul la nivelul trei, observatorul la nivelul patru și în 
stânga lunetistului, pentru a aborda orice probleme dintr-o 
poziție superioară și pentru a sili în același timp un intrus 
dreptaci să tragă peste propriul lui corp, o echipă care făcea 


VP - 154 


rotație, unul la pușcă pentru a trage în țintă şi celălalt atent la 
securitatea din spate, schimbându-și locurile periodic între ei 
pentru a împiedica oboseala, iar dacă te apropiai de conducte 
dinspre unul din capetele deschise, nu din lateral, ai fi fost mort 
de acum 

totul simultan, fără să pună nicio întrebare, fără să fie 
surprins, fără nimic altceva decât nevoia de a reacţiona imediat. 

Folosindu-se pentru stabilitate de priza de pe conducta de pe 
nivelul al doilea, Dox se lăsă să cadă ghemuit pe conducta cea 
mai de jos, ridică pistolul, îl duse de-a curmezișul corpului și 
trase trei gloanţe în fața pe care o văzu ieșind din deschiderea 
conductei de la ultimul nivel, în stânga sa. Individul dispăru, însă 
Dox știu că nu-l nimerise, unghiul fusese prost și el nu încercase 
decât să mai câștige o secundă. Dacă ar fi sărit pe sol, ar fi fost 
complet expus unui trăgător care beneficia de acoperire, 
camuflare și poziția mai înaltă. Așa că el trase din nou, pur și 
simplu focuri menite să-l împiedice pe individ să revină în joc cât 
timp Dox nu avea o poziţie bună, și continuă să tragă în timp ce 
se căţără cu disperarea unei maimuțe pe conducte, pe lângă 
deschiderea conductei în care se afla lunetistul, dar atât de iute, 
încât bărbatul dinăuntru nu avu timp să scoată un pistol și să 
tragă în el. Ajunse la conducta cea mai de sus și se târî peste 
ea, tocmai când observatorul izbuti să tragă el însuși două 
focuri, iar gloanțele șuierară atât de aproape, în ciuda unghiului 
greu, încât Dox le simţi practic atingându-i gambele, când își 
trase picioarele. 

„Dumnezeule atotputernic, ăsta-i un ţintaș dat dracului!” 

Sări în picioare, aruncă încărcătorul aproape gol, băgă altul 
nou și privi cu atenţie în jur, căutând un unghi favorabil. Nu văzu 
nimic. 

„Rahat, poate c-ar fi trebuit să te fi băgat în conducta 
lunetistului, în loc să te sui aici, dar acum e prea târziu”. 

Probabil că și lunetistul avea un pistol - Dox ar fi avut cu 
certitudine -, ceea ce însemna că peste vreo secundă și 
jumătate Dox avea să se confrunte cu doi inși obișnuiți să 
acţioneze în echipă, care îl puteau ataca dinspre oricare capăt al 
conductelor, separat sau împreună. 

Șansele nu erau deloc bune, totuși exista una. 

Ridică piciorul și izbi cu talpa în partea apropiată a conductei 
din stânga celei în care se afla observatorul, care era ultima de 


VP - 155 


pe nivelul cel mai de sus. Se auzi un bum! metalic puternic și 
conducta se legănă, dar nu căzu. 

La naiba, probabil că între conducte fuseseră puse pene 
pentru a le fixa. În regulă, ori o faci, ori ai mierlit-o. Dox se 
retrase trei pași, după care sprintă înainte și sări în aer, 
trăgându-și ambele picioare spre corp, după care le destinse, 
lovind conducta cu toată puterea. lar conducta se mișcă de la 
locul ei, se urni și apoi căzu. Dox ateriză în fund, dar se ridică 
fulgerător chiar înainte să fi auzit cum ţeava izbește solul 
scoțând un bufnet surd ca o notă de bas... la timp pentru a-l zări 
pe observator, care încerca să-l localizeze. Trase trei gloanţe și 
bărbatul se retrase în conducta sa. Dox se dădu înapoi cât putu 
de mult, după care porni în fugă, iar când sări îl zări iarăși pe 
observator care tocmai îndrepta pistolul spre el... 

Călcâiele sale loviră în flancul conductei observatorului, iar 
glonţul acestuia își rată de departe ţinta. Conducta se rostogoli 
spre margine, dar nu căzu de sus. Observatorul dispăru pentru o 
clipă, având probabil probleme cu păstrarea echilibrului, după 
ce fusese răsturnat în conducta ce se rostogolea. Dox se retrase 
încă o dată, imaginile mișcându-se cu încetinitorul acum în 
vederea lui plină de adrenalină, în mod clar totul dura prea mult, 
observatorul avea să-și adapteze tactica și de data asta avea 
să-l lovească în plin, așa că sări, iar observatorul apăru într- 
adevăr din nou, dar acum Dox era cu o jumătate de secundă 
înaintea lui și tocurile cizmelor lui izbiră conducta, iar 
observatorul nici măcar nu avu timp să apese pe trăgaci înainte 
ca ţeava să cadă de sus, cu bărbatul ieșit pe jumătate prin 
capătul ei și urlând în timpul prăbușirii. 

Conducta o lovi pe cea căzută anterior, cu genul de dangăt 
metalic care crapase Clopotul Libertăţii. Capul și trunchiul 
observatorului ricoșară brutal în urma impactului și, înainte ca el 
să fi avut posibilitatea să-și revină, Dox îl ţinti cu Wilsonul și-i 
trase două gloanţe în faţă. 

„Bun, Și acum...?” 

Să repete operaţiunea în partea opusă? Ar fi trebuit să mai 
răstoarne două conducte doar pentru a ajunge la cea în care se 
afla lunetistul, ceea ce i-ar fi luat mult timp. În plus, lunetistul îi 
înţelesese tactica și avea să reacționeze... 

„Cum?” 


VP - 156 


Ei bine, era cât se poate de sigur că n-avea să aștepte ca și 
țeava în care se afla el să fie aruncată peste margine. O imagine 
se ivi brusc în mintea lui Dox: lunetistul ieșea din conductă prin 
capătul dinspre râu, cu un pistol în mână și având tot timpul de 
pe lume să se apropie silențios și să ţintească cu grijă în timp ce 
Dox sărea inutil pe ţevi... 

Dox se mișcă iute spre deschiderea conductelor dinspre 
copaci și privi peste margine. Nimic. 

„La dracu’, în care dintre ele este? Stă locului sau se mișcă? 
Amândoi sunt pricepuţi. Tu ce ai fi făcut?” 

Nu avea timp să gândească mai departe de atât. Dacă 
lunetistul era priceput, și era, fără doar și poate, atunci ar fi 
plecat din locul unde fusese surprins. Intr-un fel sau altul. 

În regulă! Dox se întinse pe burtă pe conducta cea mai de sus 
din partea îndepărtată, acolo de unde trântise deja două 
conducte pe sol. Lăsă capul în jos și-l retrase aproape imediat, 
iar în clipita cât privise nu zărise nimic, nimeni nu ieșea prin 
deschiderile dinspre copaci. Cu mâna liberă se prinse de 
marginea conductei celei mai de sus și trecu peste ea, astfel că 
tălpile i se sprijineau pe partea de sus a conductei aflate la 
nivelul solului. 

Deplasându-se în lateral cu pași adăugaţi, într-un mers care 
părea a fi al unui porumbel după o doză de LSD, Dox întinse iute 
capul spre dreapta, văzu că țeava din partea aceea era goală și 
că nimeni nu încerca să se caţăre pe lângă ea, apoi grăbi pasul 
în direcţia respectivă și repetă procesul. Totul continua să se 
miște cu încetinitorul, deși probabil că nu trecuseră mai mult de 
două secunde înainte de a ajunge la deschiderea conductei care 
fusese ascunzătoarea lunetistului. O examină fulgerător - era 
goală. 

Îl cuprinse teama. „Unde dracu’ e?” 

Își imagină totul cu o clipă înainte să se întâmple. Da, el se 
gândise că tipii ăștia erau buni, iar ei gândeau la fel despre Dox 
- mai ales lunetistul, care înțelesese ce se întâmplase cu 
partenerul său observator. Ca atare, lunetistul nu recursese la 
manevra inteligentă, care ar fi fost de așteptat, și anume să 
urce, ci o executase pe cea riscantă: sărise jos. Dacă Dox ar fi 
rămas sus pe conducte, lunetistul ar fi fost într-o poziţie extrem 
de proastă. Însă acum Dox înțelese că individul gândise mai 
inteligent și-i dădea deja ocol, pe când el se ţinea agăţat de 


VP - 157 


partea laterală a unei stive de conducte ruginite, ca un copil 
prostuț pe echipamentul de căţărat cel mai stingheritor din 
lume... 

Nu stătu pe gânduri. Dacă ar fi făcut-o, și-ar fi dat seama că 
riscul era prea mare și ar fi șovăit. Își dădu pur și simplu drumul 
să cadă pe spate în buruieni, cu tălpile spre direcţia dinspre care 
simțea, dintr-un motiv pe care nu l-ar fi putut lămuri, că va sosi 
lunetistul. Dacă intuiţia fusese greșită, avea să moară. 

Dar nu se înșelase. Bărbatul apăru de după stiva de conducte, 
cu pistolul ţinut cu două mâini, cu ţeava ridicată, orientată spre 
locul unde se aștepta să-l vadă pe Dox agăţat de ţevi. Atâta 
doar că Dox nu mai era acolo. Era întins pe spate, cu genunchii 
ridicaţi și sprijinind pe gleznele sale încrucișate cel mai grozav 
Wilson Combat Tactical Supergrade providenţial. Lunetistul 
înțelese greșeala comisă și, pentru o fracțiune de secundă, Dox 
văzu frică și oroare pe chipul lui când încercă să se adapteze 
situaţiei. Era însă prea târziu. Dox îi trase trei gloanţe în piept. 
Individul se clătină spre înapoi, slobozi două focuri ce-și ratară 
mult ţinta, se împiedică de ceva și căzu pe spate, iar pistolul îi 
zbură din mână. 

Dox sări în picioare și se apropie de el, cu Wilsonul ţinut la 
nivelul bărbiei și aţintit spre capul lui. Păși încet, grijuliu să nu se 
împiedice de orice s-ar fi putut afla prin iarbă și-i răsturnase 
adversarul, apoi, când ajunse lângă el, îi aţinti pistolul drept 
spre faţă. Privi iute în jur și verifică dacă erau singuri. 

— Medic..., bolborosi șuierat lunetistul. Cheamă... un medic. 

— Sigur că da, încuviinţă Dox fără să schimbe deloc poziţia 
armei. Imediat după ce-mi spui toate chestiile despre care știi că 
mă interesează. 

Lunetistul păru să capete puteri la posibilitatea sosirii unui 
medic. Ochii i se zbătură în orbite, apoi focalizară asupra lui 
Dox. 

— Cine ești tu? îl întrebă. 

— Nu, domnule, ai înțeles complet greșit. Aici o singură 
persoană pune întrebări, iar persoana aceea nu ești tu. Cu cine 
lucrezi? Spune-mi și-o să chem paramedicii mai repede decât 
poți tu spune: „Ajutor, zac într-o baltă de sânge și mor din cauza 
unor răni în piept”. 

Bărbatul încuviinţă, părând că ar vrea să-și anunţe dorința de 
cooperare. 


VP - 158 


— OGE. 

— Da? Și de ce te-au trimis? 

Lunetistul șuieră o clipă, după care spuse: 

— S-o omor pe femeie. 

— Da, idiotule, asta mi-am dat seama și singur. Te întreb - de 
ce tocmai pe ea? De ce vrea OGE ca ea să moară? 

— De unde dracu' să știu? Rahat, eu sunt doar un contractor. 

Din păcate, părea extrem de veridic. Individul nu era decât un 
asasin plătit. De ce să-i fi destăinuit cineva orice informaţii care 
nu-i erau necesare? 

Ei bine, oricum nu mai avea mult timp la dispoziţie. Se 
trăseseră destule focuri de armă. Chiar dacă Bob nu anunţase 
autorităţile, era imposibil ca poliția să nu apară dintr-o clipă în 
alta. 

Probabil că tăcerea lui îl neliniștise pe lunetist, pentru că tuși 
stins și rosti: 

— Haide, nenică. Îmi dau seama că-nţelegi. Oricine-ar fi ea, 
nu-i decât un contract. 

Dox îl privi. 

— Da? spuse el. Ei bine, ghinionul tău, prostovane, fiindcă 
pentru mine nu-i doar un contract. 

ÎI împușcă în frunte. 

Bărbatul tresări și rămase nemișcat. În orice alte 
circumstanţe, Dox ar fi savurat momentul, dar acum trebuia să 
se grăbească. La dracu’, cum avea să ajungă la locuinţa lui 
Labee? Din hărţile pe care le studiase, știa că de aici putea să 
meargă până la pod pe mal, ca să nu se întoarcă pe drumul pe 
care venise. Pe de altă parte, podul reprezenta o distanţă mare 
și expusă pe care ar fi trebuit s-o parcurgă un bărbat care 
corespundea descrierii făcute de mecanicul auto Bob, cu 
palmele acoperite cu reziduuri de praf de pușcă și ale cărui 
amprente aveau să coincidă cu cele de pe tuburile de cartușe și 
încărcătorul pe care polițiștii aveau să le găsească în scurt timp 
la locul unor crime. 

Dox auzi prima sirenă de poliţie, apoi o a doua și gândi: „Ei 
bine, n-o să te mint, dar situaţia arată cam nașpa pentru eroul 
nostru”. 


VP - 159 


Capitolul 24 


GRAHAM 


După plecarea lui Treven, Graham îi ceru lui Curtis să închidă 
ușa și să nu-l deranjeze decât pentru urgenţe excepţionale. 

Se așeză apoi pe sofa și privi spre munţii Blue Ridge. li plăcea 
panorama. Nu doar pentru frumuseţea ei, ci și pentru felul în 
care-l ajuta să se focuseze pe tabloul de ansamblu. Grijile mai 
puţin parohiale. Lucrurile ce aveau să dăinuie. 

„Treven”, gândi el. „Ce păcat...” 

Bărbatul era un operator excepțional. Antrenat și 
experimentat, deținând reflexe excelente și judecată de luptă în 
mediul urban. 

Un războinic, fără doar și poate. Dar în esență, un agent 
solitar, nu un lider. Și - ce Dumnezeu! - nici pe departe priceput 
să-i convingă pe alţii. Ideea că Treven ar fi putut convinge un 
grup de supraviețuitori cinici ca Hort, Larison și Rain... ei bine, 
ar fi fost de râs, dacă n-ar fi fost atât de tristă. 

Indiferent ce le-ar fi spus Treven, ei nu-l vor crede niciodată. 
Vor presupune că era o capcană. 

Ceea ce nu însemna totuși că eforturile sale ar fi fost inutile. 
Nici pe departe. Hort și compania nu vor renunţa să mai vină 
după Graham, dacă vor bănui că Treven le întindea o cursă. Eio 
vor ocoli, pur și simplu. lar aceea, desigur, avea să fie adevărata 
cursă. 

Pentru moment, era deranjat de faptul că Treven părea să 
creadă că Graham ar fi fost realmente în stare să detoneze un 
avion de pasageri doar ca să acopere o rețea de pornografie 
infantila. Ba se simţea chiar insultat. Ce fel de valori credea 
Treven că are? Graham n-ar fi făcut niciodată ceva atât de 
monumental pentru o miză așa de mică. 

Suspină și-și umplu o ceașcă cu cafea. Era în regulă. De fapt, 
nu era vina lui Treven. Individul pur și simplu nu înțelegea că 
mizele erau mult, mult mai mari. 


VP - 160 


Capitolul 25 


DOX 


Dox urmă o potecă pe sub podul First Street South, printre 
tufișuri și buruieni înalte. După ce fu suficient de camuflat 
pentru a nu fi văzut de pe stradă și se simţi în siguranţă pentru 
moment, începu să tremure. Se ghemui pe vine și respiră egal și 
constant, până se potoli. După aceea scoase din rucsac 
telefonul prin satelit și o sună pe Labee. 

Femeia răspunse imediat. 

— Eşti bine? Am primit semnalări de focuri de armă și polițiștii 
au pornit într-acolo. 

— Sunt foarte bine, scumpa mea. Vestea proastă e că doi tipi 
te așteptau de pe malul celălalt al râului: un lunetist și un 
observator. Vestea bună este că ei sunt morţi acum. Vestea 
proastă e că eu nu pot ieşi de aici, pentru că, ai dreptate, se aud 
sirene de jur-împrejur și ar fi mai bine dacă polițaii locali nu m-ar 
vedea plecând de la locul unor crime. 

Două echipaje de poliţie trecură cu sirenele urlând pe podul 
de deasupra. 

— Unde ești? întrebă ea. 

— Ghemuit prin tufele de lângă o tabără a oamenilor fără 
adăpost sub podul First Street South. Pe malul vestic al podului, 
lângă un pârâiaș, dacă asta-nseamnă ceva pentru tine. 

— South Park. Highland Parkway Southwest. Știu exact unde 
ești. 

— Ei bine, asta-i grozav, pentru că, dacă m-ar întreba cineva, 
mi-aş descrie situaţia actuală ca fiind de tipul „necesită 
salvare”. 

— Ajung acolo în zece minute. 

— Zece minute? Nu c-aș fi nerecunoscător, dar crezusem că 
vei fi undeva în apropiere. 

— Da, sunt în apropiere, dar mai întâi trebuie să trec pe 
acasă. 

— Dumnezeule, indiferent de ce ai avea nevoie, nu poate fi 
chiar atât de important! K. îţi poate face rost practic de orice 
armă ai nevoie... 

— Nu-i o armă. 

VP - 161 


— Da' ce-i atunci? Uite care-i treaba, eu mă așteptasem doar 
la un lunetist dincolo de râu, dar am găsit doi. N-am nicio 
certitudine că la tine acasă nu va mai fi cineva. Poate chiar 
înăuntru. Cel puţin, lasă-mă să vin cu tine. 

— Pe tot perimetrul clădirii sunt videocamere. Nu putem risca 
să fii înregistrat pe ele. 

— Puțin îmi pasă. De ce... 

— O să-ţi explic mai târziu. Stai acolo și nu te mișca. Sosesc în 
zece minute. Poate chiar mai repede. 

— La dracu’, Labee, vrei să m-asculţi măcar un minut? 

Femeia închisese însă telefonul. 

— La naiba! rosti el cu glas tare. De ce trebuie să fie atât de 
încăpăţânată? 

Auzi pași prin tufișurile din stânga sa. Apropierea lor nu avea 
nimic silențios - ba chiar, pașii erau de-a dreptul zgomotoși -, 
dar întrucât era surescitat de întâlnirea anterioară atât de 
apropiată cu moartea, sări în picioare și băgă mâna sub jachetă, 
pe patul pistolului. 

Nu era totuși nicio problemă, ci doar un ins bătrân și 
slăbănog, care trebuie să fi fost unul dintre cei care dormeau în 
corturile de sub pod. Avea părul alb, era aproape complet știrb 
și pielea de pe faţă îi era la fel de cafenie și zbârcită ca tutunul 
uscat la soare. 

— Salut, prietene, i se adresă bătrânul cu un accent mexican. 
Mi s-a părut c-aud pe cineva pe-aici. 

— Salut și ţie, răspunse Dox lăsând Wilsonul și băgând 
telefonul înapoi în rucsac. Prietena mea și cu mine am avut o 
discuție mai aprinsă și a trebuit să fac o plimbare să mă 
răcoresc niţel. Îmi pari un om care a dobândit înțelepciune de-a 
lungul anilor. Poţi să-mi spui de ce sunt femeile atât de dificile? 
Vreau să zic, eu le iubesc, totuși... de ce? 

Bătrânul strânse din umeri. 

— Pentru că ele sunt oameni. Nu femeile sunt dificile, ci 
oamenii. 

Dox îl privi perplex. Încercase să arunce niște vorbe cu care 
să-l distragă pe mexican și nu se așteptase să primească în 
schimb o înţelepciune reală. Trebuia să-i fie rușine fiindcă îl 
subestimase. 

— Ei bine, domnule, spuse el, trebuie să recunosc că ideea 
asta e profundă. Noi doi nu ne cunoaștem de multă vreme; dar 


VP - 162 


mi-ai oferit ceva profund la care să mă gândesc și-ţi sunt 
recunoscător. 

Bătrânul îi zâmbi, sclipitor, deși dezvelise aproape numai 
gingii. 

— Închipuie-ţi doar cât de dificili părem noi pentru ele. E greu 
să te pui în pielea altuia. Poate că n-am învăţat eu multe, dar pe 
asta cu siguranţă am învăţat-o. 

Dox aprobă din cap, simțindu-se simultan umil și impresionat. 

— Uite ce-i, zise el, sper că n-o să consideri întrebarea asta ca 
o impoliteţe din partea mea, dar dacă ești cumva temporar în 
pană de bani, ar fi plăcerea mea să-ţi împart puţin din norocul 
meu, ca mod prin care să-ţi mulțumesc că mi-ai deschis ochii. 

Bătrânul se îndreptă puţin de spate și clătină din cap. 

— Nu e nevoie s-o faci. 

La naiba cu demnitatea lui de a refuza un act caritabil de care 
avea în mod vădit nevoie! 

— Știu asta, domnule, dar mi-ar face plăcere. Ai fi atât de 
amabil să-mi satisfaci acest capriciu? 

Urmă o tăcere scurtă, apoi bătrânul încuviinţă din cap. 

— Bine. 

Dox își scoase teancul de bani din buzunar și numără zece 
bancnote de câte douăzeci de dolari. 

— Sper că asta va mai ușura situaţia, spuse el. 

Bătrânul privi banii cu ochii holbaţi. După aceea se uită la Dox 
și aprobă din cap. 

— Mulţumesc. 

Dox clătină încetișor din cap. 

— Imi pare rău că nu pot face mai mult, dar cred că s-ar putea 
să am nevoie de ceea ce a rămas. 

Se auziră și mai multe sirene. Bătrânul înclină ușor capul spre 
un umăr, parcă ascultând cu atenţie. 

— Sirenele astea de poliţie... Urechile mele nu mai sunt ca 
odinioară, dar mi s-a părut c-am auzit focuri de armă. Cred că 
nu m-am înșelat. 

Dox își suprimă un zâmbet. Urechile mexicanului fuseseră cu 
siguranţă suficient de bune ca să-l audă vorbind la telefon mai 
devreme. 

— Da, și eu le-am auzit. Am crezut că sunt focuri de artificii, 
dar poate că ai dreptate, cu atâția polițiști care aleargă prin jur. 


VP - 163 


— Ei nu-și fac decât datoria. Îţi spun însă, eu mi-am făcut 
obiceiul să nu stau de vorbă cu ei. Poliţiștii își fac treaba lor, eu 
mi-o fac pe a mea. O să fii bine? 

Dox aprecie mesajul bătrânului - atât subtilitatea, cât și 
aparenta lui sinceritate. 

— Mulţumesc pentru grijă, domnule, dar voi fi bine. De fapt, 
chiar prietena mea va apărea probabil dintr-o clipă în alta ca să 
mă ia cu mașina. 

— Te va ierta? 

— Cred că mai degrabă am iertat-o eu pe ea, dar... poate că 
ai dreptate. Ar trebui să mă gândesc la asta, ţinând seama de 
ceea ce ai împărtășit azi cu mine. 

Bătrânul îi oferi din nou surâsul lui luminos și știrb. 

— Principalul este să nu te temi să-i spui că o iubeşti. 
Dragostea învinge cu adevărat întotdeauna. 

— Nu, nu, nu-i deloc ceva de felul ăsta. Vreau să spun că eu 
țin foarte mult la ea, desigur, dar... e complicat. 

Bătrânul mexican îi zâmbi din nou, de data asta cu un aer 
cunoscător. 

— Oamenii sunt complicaţi. Deocamdată mulţumesc pentru 
ajutor. 

După aceea îi făcu o plecăciune scurtă și dispăru printre 
tufele din care își făcuse apariția. 

Dox scutură din cap, încercând să și-l limpezească. Doi 
bătrâni misterioși în aceeași zi, ambii filosofi. Asta îl făcea să fie 
mai puţin îngrijorat faţă de propria-i îmbătrânire. Ce dracu’, 
pentru moment el era fericit să fie pur și simplu în viață! 

După câteva minute văzu o mașină încetinind și înaintând cu 
viteza melcului pe stradă. Un jeep. Se târî prin tufăriș și văzu că 
era ea. Labee. 

Dox începu să meargă cu pas energic, fără să fugă, dar în 
niciun caz agale. Femeia îl zări și deschise prompt portiera din 
dreapta ei. După ce Dox sui, ea acceleră lin. 

— Labee, scumpo, rosti Dox, copleșit de vederea ei. 

Aproape că uitase cât de frumoasă era și bănuia că asta se 
datora tocmai faptului că încercase s-o uite. Nu era fardată, 
purta părul strâns în coadă la spate, avea blugi și o jachetă tip 
fleece - nu se străduise deloc să fie atrăgătoare și totuși exista 
în ea ceva care-l putea ameti. 


VP - 164 


Labee se întinse și-l strânse ușor de genunchi - Dox știa prea 
bine că așa ceva era un gest major de afecţiune din partea ei -, 
dar în același timp păstră ochii pe stradă. 

— Ce s-a-ntâmplat? Ești bine? 

— Ți-am spus, sunt bine. Dar tu? Ai trecut pe acasă? 

— Da. 

— Probleme? 

— Nu, indiferent ce probleme au existat, te-ai ocupat tu deja 
de ele. 

Văzând că Labee era în siguranţă, bărbatul se înfurie brusc pe 
ea. 

— Ei bine, atunci să știi c-ai avut noroc! Ce dracu' era atât de 
important, încât aveai neapărată nevoie de el, cu riscul să cazi 
într-o ambuscadă acolo? 

Ea îl privi și se încruntă. 

— Să nu faci asta. 

— Ce să nu fac? Cum crezi că m-am simţit, ascunzându-mă în 
tufișuri după ce mi-ai închis, imaginându-mi că vei da peste știi 
tu cine? 

— Probabil la fel cum m-am simţit eu când nu aveam nicio 
veste de la tine și erau raportate focuri de armă. 

Asta îl făcu să bată în retragere. 

— Asta-i felul tău de a spune că ţii la mine? 

Labee îl privi iarăși și el nu-și putu da seama dacă era iritată 
sau se străduia să nu zâmbească. Poate că ambele. 

— Oricum, spuse Dox, dacă filosoful ăla bătrân nu m-ar fi 
distras, mi-aș fi ros unghiile de nervi. 

— Care filosof bătrân? 

— Nu contează. 

— Te-a văzut cineva? 

— Da, la dracu', m-a văzut cineva. Numitul Bob de la Bob's 
Automotive Repair și cu mine suntem practic amici de-acum. 
Plus niște muncitori care mă văzuseră anterior plimbându-mă 
prin zonă. Și, da, desigur, filosoful bătrân cu care am flecărit 
până acum, așteptându-te pe tine. 

Femeia aprobă din cap. 

— Exact de asta nu puteai să vii la mine acasă. Una este ca 
poliţia să capete o descriere de la martori oculari, dar cu totul 
altceva este să aibă imagini video pe care să le arate martorilor. 


VP - 165 


Dox căzu pe gânduri. În mod obișnuit, el ar fi avut grijă de 
toate astea fără ca măcar să se gândească în mod conștient. Nu 
era pentru prima dată când își dădu seama că grija lui pentru 
Labee îl făcea să uite de sine. Trebuia să fie cu ochii în patru la 
tendinţa asta. Mort, nu i-ar mai fi fost de prea mare ajutor. Deși 
gândul că femeia i-ar fi putut duce dorul îi conferea un 
sentiment plăcut. 

— Ai dreptate, recunoscu el. Dar, la naiba, corpurile alea pe 
care le-am lăsat nu vor fi o problemă pentru tine? Vreau să zic 
că, ţinând seama de circumstanțe, e evident c-au avut o 
legătură cu tine, nu? Doi morţi, o pușcă de lunetist, linia de 
vizare peste râu spre casa ta... nu m-am gândit la asta până 
acum, dar nu vei deveni un soi de suspectă? 

— Când au fost trase focurile de armă, eu mă găseam într-un 
local numit Hangar Cafe, la vreun kilometru și jumătate de casă. 
Merg frecvent acolo și-l cunosc pe proprietar, Justin. Am folosit 
cardul de credit. lar după aceea am fost înregistrată cu etichetă 
temporală de videocamerele din jurul clădirii mele. N-aș fi putut 
avea nimic de-a face cu împușcăturile. Cel puţin, nu în mod 
direct. 

Dox zâmbi. 

— Te-ai gândit la toate astea din timp, așa-i? 

— Tu ce crezi? îl privi ea scurt. 

— Sper că nu ţi s-a părut că am vorbit condescendent. Am 
fost sincer admirativ. 

— Am fost pur și simplu precaută. Dar ai dreptate, 
departamentul de poliţie Seattle va asocia corpurile alea cu 
necunoscuţii care încearcă să mă asasineze. 

— Și asta-i bine sau rău? 

— Nu sunt sigură. Bănuiesc că-i bine, deoarece chiar în clipa 
de față sunt investigată ca poliţist implicat în omucideri și 
deocamdată e destul de clar că am fost în legitimă apărare fără 
echivoc. Dar în același timp este și rău, pentru că... pur și 
simplu nu doresc genul ăsta de atenţie. 

— Ştii, majoritatea polițiștilor voştri ar fi putut spune: „E rău, 
fiindcă înseamnă cu siguranţă că niște oameni cu destule 
capacităţi doresc neapărat să mă omoare”. 

— Da, și asta. 


VP - 166 


Dox nu insistă, dar glumise numai pe jumătate. Era ciudat că 
pe Labee o preocupa mai mult atenţia acordată de alţii decât 
faptul că putea fi omorâtă. 

— Oricum, continuă el după câteva secunde, sper că ceea ce 
ai luat de acasă a meritat toate firele de păr alb pe care mi le-ai 
scos. 

— A meritat, aprobă ea. 

— Ar fi extrem de indiscret din partea mea să întreb ce poate 
fi mai important decât culoarea în general tinerească a părului 
meu? 

— Laptopul pe care l-am folosit în investigația Child's Play. 
Plus un caz. Un violator în serie din afara orașului. Operează în 
parcuri. De două ori în Seattle în ultimele săptămâni și în curând 
va face următoarea victimă. Probabil când va ploua. Există un 
șablon și mă apropii de o cale prin care să-i dejoc intenţia. 
Notițele mele despre caz erau în mansardă. 

O parte din Dox dori să spună: „Te-ai întors acolo. Ti-ai pus 
viața în pericol. Pentru niște notițe”. 

Dar pe de altă parte, se potrivea cu tot ce știa despre Labee. 
Oricum, cu tot ce simțea el. Și cu tot ce admira. 

De aceea, zise doar: 

— Să știi că, dacă pot, mi-ar face plăcere să te ajut cu asta. 

Ea îl privi din nou, încuviinţă o dată scurt din cap, apoi reveni 
cu privirea la stradă. Dox avu senzaţia că femeia se străduise 
brusc să-și stăpânească lacrimile. Era unul dintre lucrurile care îl 
mișcau atât de mult la ea. Labee era una dintre femeile cele mai 
dure pe care le cunoscuse vreodată - unul dintre oamenii cei 
mai duri - dar în același timp avea foarte multă empatie și era 
mult mai sensibilă decât și-ar fi dat mulţi seama. 

— Bine, rosti el. Ești pregătită să pornim într-o călătorie? 

Labee îl privi și-i zâmbi scurt. 

— Unde mergem? 

— Prietenul despre care ţi-am povestit - apropo, se numește 
John Rain, deși preferă ca numele să nu-i fie folosit nici chiar în 
convorbiri telefonice criptate, într-atât e de paranoic - se află în 
prezent în zona DC. Împreună cu alți prieteni pe care cred c-ar 
trebui să-i întâlneşti. In plus, Kanezaki e tot acolo și e dispus să 
dea o mână de ajutor. Una peste alta, nu mă pot gândi la un 
grup mai sigur alături de care să fii. 


VP - 167 


Spera să aibă dreptate. Dorea să creadă asta. Dar oricât de 
buni erau John, el și toţi ceilalţi, nu dispuneau pur și simplu de 
resursele necesare pentru a dobori avioane, a trimite elicoptere 
înarmate cu rachete sau pentru a deplasa lunetiști pe tabla de 
joc ca și cum n-ar fi fost decât simpli pioni. Dox mai trecuse prin 
situaţii neplăcute, unele chiar al dracului de neplăcute, dar asta 
i se părea cea mai groaznică. Poate din cauza acţiunilor de care 
era capabilă OGE. Poate din cauza faptului că de data asta ţinta 
nu era el. 

Ei bine, indiferent de capacităţile lor, el spera că merita să 
moară pentru asta. Pentru că avea să omoare mulți indivizi 
înainte de a îngădui să i se întâmple ceva lui Labee. 


Capitolul 26 


RAIN 


În noaptea de după vizita la Treven, în ușa camerei noastre 
de motel s-au auzit două ciocănituri lente, urmate de alte trei 
ciocănituri rapide. Horton și Larison s-au plasat imediat înapoia 
paturilor duble, cu pistoalele în mâini. Eu am avut misiunea ceva 
mai puţin plăcută de a sta lângă ușă. 

— Cine este? am întrebat. 

— Tu cine dracu' crezi c-ar fi? s-a auzit inconfundabilul accent 
texan. l-ai mai spus altcuiva să vină pe la miezul nopţii și să 
ciocănească în stilul ăsta? 

M-am întors și i-am privit pe Horton și Larison. Amândoi au 
încuviințat din capete. 

Am deschis ușa și era într-adevăr Dox, ţinând în mâini o cutie 
de carton și rânjind larg; lângă el se afla o asiatică de vreo 
treizeci și cinci de ani, cu o expresie bănuitoare pe chip. 

Femeia i-a văzut imediat pe Horton și Larison cu armele în 
mâini și s-a încordat. 

— E-n regulă, a spus Dox. Ei sunt prietenii mei. Sunt pur și 
simplu precauţți, la fel cum am fi și noi. Atâta doar că ei sunt mai 
puţin fermecători ca mine. 

Au intrat, iar eu am închis și am încuiat ușa. Horton și Larison 
s-au ridicat și au coborât armele. 


VP - 168 


— Ei bine, John Rain, a rostit Dox, de pe chipul căruia nu 
dispăruse zâmbetul larg. A lăsat cutia jos și apoi și-a îndreptat 
spatele. Haide, vino-ncoace! 

M-a cuprins în una dintre îmbrăţișările lui de urs, cu care mă 
obișnuisem, dar despre care nu credeam că-mi vor plăcea 
vreodată atât de mult cât îi plăceau lui. 

— Și Larison! a continuat mergând spre el. N-o să te mint, la- 
nceput n-am crezut că voi spune asta vreodată, dar să știi că 
mă bucur într-adevăr să te văd. 

Larison a fost îmbrățișat și el, ba chiar a răspuns la gest, e 
drept, bătându-l stângaci cu palma pe Dox pe spate și rostind 
„gata, gata”, când gestul se prelungise prea mult. 

— Și domnul colonel, a urmat apoi Dox, strângându-i mâna lui 
Horton. A curs ceva apă pe sub pod de când nu ne-am mai 
văzut. Mă bucur că pentru prima dată stăm toți pe același mal, 
dacă-mi este permisă o metaforă prelungită. 

— Și eu mă bucur să te văd, fiule, a răspuns Horton. După 
cum văd eu lucrurile, apa aceea a rămas de acum mult în urma 
noastră. 

— E elegant din partea dumitale să spui asta, colonele, ţinând 
seama de toate cele petrecute. 

Horton a încuviinţat din cap. 

— De ce să nu-i spunem pur și simplu Fosta Neplăcere și să 
ne concentrăm asupra viitorului? Viaţa e scurtă. Haide să găsim 
o cale prin care s-o prelungim. 

— Amin! a exclamat Dox și apoi a arătat cu mâna spre 
femeie. Ea este prietena mea, Livia Lone. Livia, ei sunt, în 
ordine: John Rain, Daniel Larison și colonelul în retragere Scott 
Horton. Nu ţi-ai fi dat însă seama. 

A arătat spre fiecare dintre noi în timp ce făcea prezentările. 

— Sunt exact oamenii pe care i-ai dori de partea ta când ai 
ajuns în bucluc. Și, domnilor, sper că mă veţi crede când vă 
spun că același lucru se aplică și Liviei, pentru că, dacă n-ar fi 
adevărat, nu m-aș afla aici. 

Urmară o serie de strângeri de mâini și politețuri, însă toţi 
continuau să se simtă ezitanţi, precauţi, neîncrezători. 

— Bun, spuse Dox. Livia și cu mine am adus niște aripioare și 
două six-pack de Dos Equis de la un local ceva mai sus pe 
șosea. Ne-am gândit că poate voi n-aţi prea ieșit și haleala nu 
strică nimănui. Auziţi, da’ ce-i locul ăsta, până la urmă? 


VP - 169 


Recepţionera mi-a spus că-i un lac pentru răcirea unui reactor 
nuclear - serios? 

Horton, care sugerase să ne întâlnim aici, i-a povestit 
detaliile. Motelul se numea Lake Anna Lodge și se afla pe malul 
lacului cu același nume. In 1972, statul construise un baraj pe 
râul North Anna, ca să creeze un lac de acumulare pentru 
răcirea reactoarelor nucleare pe care intenţiona să le amplaseze 
în regiune. Câteva așezări mici apăruseră pe malul estic, care 
era deschis publicului, pentru îmbăiat, sporturi nautice și 
pescuit. Zona aceea publică a devenit cunoscută ca „partea 
rece”, deoarece „partea fierbinte” privată era încălzită de 
reactoarele ce circulau apa în vederea răcirii miezurilor lor. Și 
pentru că peștii preferau apa mai caldă, utilizatorii autorizaţi ai 
părţii private se aleseseră cu locuri de pescuit mai bune. 

A fost interesant faptul că Horton știa atât de multe din istoria 
locală. Era evident că iubea zona. Și era evident, de asemenea, 
că el simţea că sentimentul era cumva reciproc. M-am întrebat 
cum ar fi fost asta. Situaţia cea mai apropiată de o asemenea 
noțiune ar fi fost Tokio, totuși dragostea aceea n-a fost niciodată 
reciprocă. 

— Hmm, a spus Dox. Pescuit mai bun pentru șmecheri? Cred 
că aici există o metaforă. 

A scos un six-pack din cutia de carton. Horton și Larison au 
luat fiecare câte o bere. Livia a refuzat. La fel și eu. 

— Eşti prea obosit? m-a întrebat Dox, după ce a golit jumătate 
din berea sa. Ce aţi făcut voi? Aţi dormit în schimburi? 

— Bineînţeles, am răspuns. 

De fapt, întrucât toţi eram încă surescitați după atacul asupra 
casei lui Horton și, probabil chiar și acum, nu complet încrezători 
unii în alţii ca să facem mai mult decât să picotim în aceeași 
cameră, mă îndoiam că Horton sau Larison dormiseră mai bine 
decât mine, chiar dacă încercaserăm să ne odihnim pe rând. 

— Bun, nu-ţi face griji - Livia și cu mine vom face la fel. Ea a 
așteptat afară, în timp ce am plătit pentru o cameră. Da, cu 
cash. S-a întors spre femeie. John este și paranoic și micro- 
manager. Economisesc timp dacă-i pot intui întrebările. Auziţi, 
sper că și voi aţi făcut la fel - că numai unul s-a înregistrat la 
recepție și a ieșit după cumpărături. 

— Ala am fost eu, a răspuns Larison. 


VP - 170 


Deoarece Horton era negru, iar eu pe jumătate asiatic, 
Larison ar fi fost cel mai puţin notabil dintre noi și de aceea 
fusese desemnat ca interfaţă cu publicul. 

— Aha, a spus Dox, asta explică de ce aveţi camera asta 
discretă în spate, orientată spre pădure, nu spre șosea. Și eu am 
făcut la fel. 

— Ce mașină aveţi? am întrebat, ca să știu care dintre 
automobilele din parcare erau ale noastre și care putea 
reprezenta o problemă. 

El a rânjit larg. 

— Simţisem c-o să-ntrebi și asta. Am închiriat un microbuz, 
pentru eventualitatea în care va trebui să călătorim toţi laolaltă. 
E un Nissan roșu, așezat cu botul în afară în capătul parcării. E 
bine? 

Am aprobat din cap. 

— Bine, a urmat Dox, haide să ne-aducem la zi în ceea ce 
pare a fi problema noastră comună: Oliver Graham și OGE. După 
aceea, eu va trebui să dorm niţeluș. Am plecat din paradis acum 
o zi și jumătate, am omorât doi oameni azi în Seattle și de 
atunci nu m-am bucurat decât de un pic de moţăială în avion. 

Chiar și pentru Dox, asta era foarte multă pălăvrăgeală. M-am 
întrebat dacă proceda așa ca s-o destindă pe Livia, care era 
remarcabil de tăcută. Simţeam însă că nu tăcea fiindcă ar fi fost 
neliniștită, ci mai degrabă ca urmare a unei rețineri înnăscute. 
Ceva din aspectul ei părea acordat mai degrabă tăcerii, 
privitului și ascultatului, decât vorbitului. M-am întrebat cum se 
puteau înţelege ea și Dox, apoi am zâmbit, pentru că mi-am dat 
seama că aceeași întrebare fusese probabil pusă despre Dox și 
mine. 

În timp ce am mâncat aripioare și s-a băut bere, de către 
ceilalți trei, și apă, de câtre mine și Livia, ne-am informat 
reciproc despre toate. Din păcate, când am ajuns la sfârșit, tot 
nu știam mai multe decât la început. OGE proteja ceva, cel mai 
probabil un fel de rețea de pornografie infantilă în Serviciul 
Secret. De asemenea, părea probabil că OGE opera și pentru 
altcineva - poate pentru Serviciul Secret, poate pentru 
Departamentul pentru Securitate Internă, poate pentru FBI, sau 
poate chiar pentru o combinaţie a lor. Și, bineînţeles, în 
momentul acesta era motivată să-și ascundă propria implicare. 
Resursele pe care le cheltuise în tentativa de a reduce la tăcere 


VP - 171 


pe oricine care știa despre reţea ori despre rolul jucat de OGE în 
mușamalizare sugerau un nivel ridicat de motivare și o 
probabilitate redusă ca micșorarea numărului participanţilor să-l 
determine pe Graham să-și înceteze acţiunile. 

Livia ne-a spus că aștepta să primească informaţii de la o 
sursă din Divizia de Investigaţii a Departamentului pentru 
Securitate Internă, în care avea suficientă încredere, cel puţin 
pentru culegerea de date. Vorbise cu sursa respectivă înainte de 
plecarea din Seattle, informând-o despre Graham și lunetiști. 
Sursa îi spusese că investiga o pistă. Asta era bine, pentru că 
deocamdată nu aveam absolut nimic de la Kanezaki. Și cu toate 
că Horton era convins că Treven avea să-și schimbe părerea, eu 
apreciam că era excesiv de optimist. 

— Telefonul meu e închis și pus într-o cușcă Faraday, a spus 
Livia, așa că nu știu dacă sursa mea a încercat să mă caute. L-a 
privit pe Dox. Telefonul tău prin satelit? 

Dox s-a uitat la mine, anticipând obiecţia. 

— E criptat, mi-a zis el. Da, Graham poate trimite un elicopter 
spre noi, dar nu are și avioane de cercetare și alarmare 
îndepărtată. lar să șofez optzeci de kilometri ca să găsesc un 
local fast-food cu conexiune wi-fi prezintă unele riscuri, dintre 
care principalul în clipa de față este adormirea la volan. Situaţia 
poate să evolueze rapid și avem nevoie de informaţii. Haide să 
le obținem. 

Învăţasem cu mult timp în urmă, pe când lucrasem cu Dox, că 
într-un parteneriat existau momente când trebuia să cedezi 
puţin. Părea că acesta era unul dintre acele momente. Am 
aprobat din cap. 

— Rahat, a înjurat Dox, nu mai fi așa de încruntat. 

l-a întins telefonul Liviei, care s-a apropiat de fereastră pentru 
un semnal mai bun. 

— Până acum am avut noroc, a urmat Dox. Ambuscada 
pregătită pentru Livia la sala unde preda, atacul cu elicopterul 
asupra casei colonelului și echipa de lunetiști pe care am 
anihilat-o în Seattle. Totuși Graham are mai multe resurse decât 
noi și, mai devreme sau mai târziu, unul dintre atacurile astea 
va avea succes. Ne trebuie informaţii bune și o știți și voi. 

— Nu te contrazic, am spus. 

— Mă contraziceai din ochi. 

— Am voie să contrazic din ochi. 


VP - 172 


El a izbucnit în râs. 

— Cred că ai dreptate. lar după ce termină Livia, unul dintre 
noi ar trebui să-l sune pe amicul K. și nu doar pentru a vedea 
dacă are ceva informaţii noi. Livia are pistolul de serviciu și văd 
că nici alţii n-au plecat de acasă neînarmaţi, dar eu mă simt 
practic dezbrăcat fără o armă ca lumea. K. n-o să fie deloc 
încântat când va auzi, pentru c-a trebuit s-o arunc pe cea de 
care mi-a făcut rost în Seattle înainte de a veni cu avionul aici. 
Dar o să găsesc eu o modalitate prin care să mă revanșez faţă 
de el. 

— Ar trebui să-mi verific căsuţa vocală, a spus Horton. Cred 
că voi vă înșelaţi în privinţa lui Ben. El se luptă cu conștiința lui, 
așa cum a făcut dintotdeauna. Dar va porni pe calea cea bună. 

— Mă-ndoiesc, a comentat Larison. 

— Mai bine speră să te-nșeli, a replicat Horton, fiindcă vom 
avea nevoie de tot ajutorul pe care-l putem căpăta. 


Capitolul 27 


LIVIA 


— Hei, rosti Livia imediat ce Little răspunse. Eu sunt. 

— Livia! La dracu’, am tot încercat să dau de tine. 

Ceva părea să nu fie în regulă. Ea apăsă telefonul mai tare pe 
ureche, alungându-și un fior de neliniște. 

— Am fost pe drum. Totu-i bine? 

— Știu c-ai fost pe drum. Ai zburat din Seattle la aeroportul 
Dulles din Washington. 

Fiorul se preschimbă într-un junghi. Livia se uită spre bărbaţi. 
Toți ascultau cu atenţie - mai ales Rain. 

— De unde știi? 

— Din înregistrările Serviciului Vamal. Pe care oricine din 
Departamentul pentru Securitate Internă le poate accesa 
instantaneu. Ce cauţi aici? 

— Urmăresc niște piste. 

— N-o să ai niciodată încredere în mine, așa-i? 

— Nu mai multă decât ar trebui. 


VP - 173 


Urmă o pauză și Livia simţi că bărbatul se străduia să-și 
diminueze frustrarea pe care i-o crea. N-ar fi fost prima dată. 

— Bănuiesc că nu contează, rosti el în cele din urmă. Am 
informaţii pentru tine. Unde ne putem întâlni? 

— Prefer prin telefon. 

Livia observă că Rain o privea cu atenţie. În mod evident, îl 
neliniștea ideea că legătura ei propusese o întâlnire personală. 

— Scuză-mă, Livia, dar m-am cam săturat de aiurelile tale. 
Am riscat mult pentru tine, am descoperit informaţii esenţiale 
despre chestia cu care te confrunţi și nu mai vreau să mă tratezi 
fără respect și să-ți impui numai condiţiile tale. Și gândește-te 
cu mare atenţie în cazul în care vrei să-mi închizi din nou 
telefonul, pentru că de data asta n-o să te mai sun înapoi. 

„La naiba!” Pe de o parte, Livia nu credea că întâlnirea cu 
Little ar fi o problemă. Știa însă că pentru Rain ar fi, poate și 
pentru ceilalți. Și indiferent de părerea lor, detesta faptul că 
Little îi dăduse pe față cacealmaua. Detesta senzaţia că el o 
controla. 

— Revin în cinci minute, îi spuse. 

— Bine. 

Livia închise și încercă să găsească o satisfacţie în faptul că 
nu capitulase, ca și în acordul bărbatului ca ea să nu-i dea un 
răspuns imediat. _ 

Fusese însă doar un paliativ. Ştia că Little câștigase. Incercă 
să se focuseze asupra fondului - asigurarea lui că avea 
informaţii valoroase. 

Se uită către Rain, știind că el urma să aibă obiecțiile cele mai 
mari. 

— Spune că are informaţii, rosti Livia, și că trebuie să mă- 
ntâlnesc cu el. 

Însă nu-i răspunse Rain, ci Carl. 

— De ce ar fi necesară o întâlnire? Te-am asigurat că telefonul 
e criptat. Poate spune și prin telefon orice ţi-ar putea spune faţă 
în faţă. 

— N-avem timp să povestesc tot trecutul nostru comun. Până 
acum informaţiile lui au fost solide. Am destulă încredere în el 
ca să ne-ntâlnim. 

— Bine, cedă Carl, e decizia ta. Dar dacă n-ai nimic împotrivă, 
aș vrea să vin și eu. Nu poate strica să-ţi asigure cineva spatele. 


VP - 174 


Deși era încordată, Livia nu putu să nu aprecieze grija cu care 
se exprimase. Nu știa dacă bărbatul o făcea în mod conștient 
sau dacă avea pur și simplu o intuiţie excelentă, însă Carl știa să 
nu-i spună ei ce trebuia să facă, iar când el o dădea în bară 
găsea mereu un mod instantaneu de a rezolva treburile. Și 
poate că la un anumit nivel abordarea lui era manipulatoare, 
însă conta cel mai mult felul cum o făcea să se simtă. Ca și cum 
o înţelegea, fără să fie vreodată autoritar. 

Rain clătină din cap. 

— Nu-mi plac întâlnirile în general și în mod special nu-mi plac 
întâlnirile inutile care sunt propuse de altcineva. 

— Nu mai trebuie să vină nimeni, rosti Livia. O să ascult ce 
are de spus și o să vă povestesc totul. Dar nu voi decideți dacă 
mă-ntâlnesc sau nu cu el. Asta nu-i ceva negociabil. 

Rain își arcui sprâncenele, aparent ușor surprins. Foarte bine! 
Mulţi bărbaţi plecau pur și simplu de la premisa că ei dirijau 
situaţiile. Livia învățase că modul cel mai eficient de a scăpa de 
ei era să le-o spună clar și răspicat. 

Dădu să replice, dar Carl îl opri. 

— Staţi așa - toată lumea, staţi așa. Haideţi să nu-ncepem să 
ne contrazicem și să stricăm munca în echipă chiar înainte să fi 
început. Toţi avem aceeași problemă și aceleași obiective. Dar, 
pentru că suntem persoane diferite, uneori susţinem tactici 
diferite. Asta nu-i rău, ba chiar e bine. Înseamnă că ne putem 
pune minţile laolaltă, ne putem verifica reciproc ideile în condiţii 
de presiune și putem să acţionăm împreună mai inteligent decât 
dacă am acţiona singuri. 

Larison îl privea pe Carl zâmbind, și Livia avu impresia că el îl 
mai văzuse și în alte ocazii netezind asperităţi - și că fie aprecia 
asta, fie era amuzat de tentativă, fie ambele. 

Carl se uită la ea: 

— Așadar, Livia spune că are încredere în informaţiile și în 
intenţiile sursei ei. Și fiindcă ea este singura care o poate face, 
este logic să ne încredem în judecata ei în această privinţă. Dar 
în același timp, Livia, nu există niciun motiv pentru care tu să nu 
te duci la întâlnirea aceasta într-un mod calculat, pentru a 
diminua orice riscuri posibile. Ti se pare raţional? 

Liviei nu-i plăcu - ea se pricepea perfect la crearea unui cadru 
de lucru care să sune rezonabil pentru un suspect, dar care să 
fie conceput de fapt pentru a-l restricționa. Nu întrevedea însă 


VP - 175 


niciun mod de a respinge propunerea lui Carl, așa că încuviinţă 
din cap fără chef. 

Carl se întoarse către Rain. 

— John, eu nu știu pe nimeni mai priceput ca tine în aranjarea 
unei întâlniri în așa fel încât tipul cel cumsecade să plece după 
aceea la fel de sănătos cum a sosit. Poţi să faci ceva în privința 
asta? 

Rain îi oferi o aprobare din cap ce părea la fel de reticentă ca 
a Liviei. 

Carl se uită la Horton. 

— Colonele, dumneata pari să știi terenul local ca pe propriul 
buzunar. Poate că ne-ai putea sugera un loc pe care să-l putem 
controla - un loc unde John și inimitabilul domn Larison să poată 
asigura o supraveghere sau ceva de felul ăsta. 

Horton surâse, recunoscându-i evident intenţia. 

— Parcul Naţional Lake Anna de aici ar fi ideal. La începutul 
traseului pentru drumeţie există o parcare mare, iar după vreun 
kilometru, pe traseu, e un camping. În sezonul ăsta și la mijlocul 
săptămânii, ar trebui să fie pustiu. 

Privi spre Rain cu o expresie care aștepta comentarii. 

Rain se uită la Horton, apoi la Carl, și Livia avu impresia că 
bărbatul era exasperat, dar nu găsea nicio cale de ieșire. Să fi 
fost un tip obsedat de control? Poate că da. Ei bine, cine se 
aseamănă se adună. 

— În regulă, răspunse Rain după o secundă. Livia, dacă îi spui 
sursei tale să vă întâlniți la camping, Larison și cu mine ne-am 
putea poziţiona la începutul traseului. Așa vedem când sosește 
și dacă mai apare cineva. 

Carl zâmbi. 

— Da, este o idee foarte bună. 

Rain îl fulgeră din ochi. 

— Nu-nflori situaţia. 

Zâmbetul lui Carl se lăţi și mai mult. 

— Nici vorbă de așa ceva, dar pur și simplu îmi place când se 
înjghebează un plan. 

— Spune-i că întâlnirea va avea loc în parcarea de la Cooper 
Vineyards, la ora nouă mâine dimineaţă, cu două ore înainte de 
deschidere, rosti Horton. Localitatea Louisa, statul Virginia. Când 
va ajunge acolo, îi vei telefona din nou și-i vei spune locul real 
de întâlnire, care va fi Parcul Naţional, aflat la douăzeci de 


VP - 176 


minute distanță. El va intra în parc și va merge pe Cabin Road 
până la parcare. Își va lăsa acolo mașina și va merge pe jos pe 
Fisherman's Trail. Tot traseul este marcat perfect, iar zona este 
des împădurită. Există destule locuri în care John și Daniel să se 
instaleze pe traseu din timp. Dox și cu mine te putem însoţi la 
întâlnirea în sine. 

— Mai e ceva, îi atenţionă Livia. Carl, sursa mi-a spus că știe 
că am sosit cu avionul în DC, graţie înregistrărilor Controlului 
Vamal. Ceea ce-nseamnă că te-a putut urmări și pe tine. Bilet 
cumpărat în ultima clipă... chestii din astea... Ne-ar putea asocia 
pe noi doi. 

— „Carl”? întrebă Larison. 

Carl îl privi, apoi se uită la ceilalți. 

— Altcineva n-o să-mi mai zică așa. 

Livia nu-și dădu seama dacă glumise sau nu. Și nimeni nu mai 
întrebă nimic. 

— Oricum, urmă Carl după un moment, în prezent călătoresc 
cu acte false, graţie Creștinilor în Acţiune. Într-adevăr, pentru 
cineva destul de isteț și cu destule informaţii la îndemână, și 
stratul acela de protecţie poate fi perforat, dar nu-mi pasă. Sunt 
dorit pentru multe lucruri infame, de către inși încă și mai 
infami. Faptul că sunt un asociat cunoscut al vostru ar fi cel mai 
mic dintre delictele mele. Cât despre voi, dacă-ntreabă cineva, 
puteţi nega pur și simplu că mă cunoașteţi. În tot cazul, n-aţi fi 
primii care au procedat așa. 

Asta era o ușurare. Femeia spera că nu făcuse o gafă, 
spunându-i „Carl” de faţă cu ceilalţi. Își dădu seama că ar fi 
trebuit să observe că el îi spunea „Livia” când nu erau singuri. 

Îl sună pe Little și-i relată planul. Se așteptase la o oarecare 
împotrivire sau cel puţin la un comentariu despre paranoia ei, 
dar nu avu parte de nimic de felul acela. Se părea că bărbatul 
nu fusese complet sigur că ea va ceda și nu dorea să forțeze 
lucrurile mai mult decât o făcuse deja. 

— Mai vreau să dau un telefon, îi rugă Livia după ce termină. 
Șefei mele. Mi-a spus să plec din oraș, dar ţinând seama de cei 
de care s-a ocupat Carl vizavi de locuinţa mea... trebuie să știu 
ce se-ntâmplă. Și, de asemenea, ca s-o anunţ că n-am păţit 
nimic. 

Îi telefonă lui Strangeland. Imediat ce-i auzi glasul, 
locotenentul întrebă: 


VP - 177 


— lisuse, Livia, unde ești? Eşti bine? 

— Sunt OK. Am plecat din oraș, așa cum m-ai sfătuit. 

— Azi-dimineaţă, pe celălalt mal al râului, vizavi de mansarda 
ta, au fost găsite două corpuri. Lunetiști, după cum se pare. 
Ambii uciși prin împușcare. Livia, te rog... dacă ai vreo legătură 
cu asta, spune-mi. E clar că cineva-i pe urmele tale din cauza 
operaţiunii Child's Play și va apărea ca alt caz de legitimă 
apărare. Nu însă și dacă tu fugi. Trebuie să reiasă că ești curată. 

— Şefa, eu părăseam orașul când am auzit raportări despre 
focuri de armă. Dar n-am avut nicio legătură cu asta. 

— Te rog, spune-mi c-o poți dovedi. 

— Am fost în Hangar Cafe și am stat de vorbă cu Justin, 
proprietarul. Am plătit cu card de credit. De acolo am fost la 
mansarda mea să-mi iau niște lucruri. Cel puţin șase lucrători 
din clădire m-au văzut. În plus, sunt și videocamere. După aceea 
am plecat la aeroport. Am avut telefonul cu mine, așa că toate 
astea pot fi coroborate cu înregistrările antenelor-relee de 
telefonie mobilă. Dacă împușcăturile despre care am auzit au 
fost pe celălalt mal al râului, mi-ar fi fost imposibil să fiu acolo. 
Așa că, da, pot să dovedesc că n-am fost implicată. 

Urmă o pauză lungă. _ 

— Livia, dă-mi voie să-ţi spun două chestii. In primul rând, așa 
de multe dovezi - martori multipli, plăţi și chitanţe cu carduri de 
credit, imagini înregistrate de videocamere de supraveghere, 
date de la antenele-relee - le pot atrage atenţia unora ca fiind 
prea bune ca să nu fi fost planificate din timp. In al doilea rând, 
data viitoare când cineva îţi pomenește de cele întâmplate - 
cineva ca detectivul Phelps sau ca șefa mare -, ar trebui să te 
prefaci niţel mai surprinsă și mai îngrijorată. Inţelegi - ceva de 
felul: „Poftim? Lunetiști peste drum de casa mea, care au fost 
uciși? Doamne Dumnezeule!” Ai priceput? 

Livia nu răspunse. Își dădu seama că, întrucât se petrecuseră 
atât de multe, ea se focusase excesiv asupra dovezilor și 
insuficient asupra interpretării rolului. 

— Acestea fiind spuse, urmă Strangeland, mă bucur că n-ai 
păţit nimic. Nici măcar n-o să te-ntreb unde ești. De fapt, 
probabil că e mai bine să nu știu. 

Livia zâmbi, ușurată. 

— Ceva noutăţi de la Phelps? 


VP - 178 


— Da. N-a comentat cu privire la tărăgănarea anchetei lui, dar 
cred că nu va avea nimic împotrivă. Ipoteza actuală este că la 
academia de arte marţiale a mai existat o persoană - un șofer, 
pentru că toate vehiculele din cartier pe care le-am verificat 
sunt la locurile lor. 

Livia își pusese și ea întrebarea asta. Dacă atacatorii 
avuseseră o mașină, ar fi lăsat-o undeva în apropiere, poate cu 
dovezi înăuntru. 

— Ghinion, rosti ea. 

— Da. Vestea bună e că înregistrarea video din parcare 
corespunde relatării tale. 

In momentul acesta, aspectele asociate meseriei ei de poliţist 
i se păreau foarte îndepărtate. Strangeland avea totuși 
dreptate. Era o veste bună. 

— În privinţa potrivirilor ADN, continuă Strangeland, baza de 
date a Departamentului Apărării n-a găsit niciuna. Desigur, asta 
nu dovedește nimic, pentru că personalul militar poate solicita 
distrugerea mostrelor personale la părăsirea serviciului. Există 
totuși și ceva ce pare relevant. Întâmpinăm tot felul de bariere 
din partea FBl-ului cu privire la accesul la SAIAD. De obicei, 
izbutim să ne mai strecurăm pe acolo pentru cazurile prioritare. 
Insă nu și acum. De data asta, ne obligă să respectăm toate 
procedurile oficiale. 

SAIAD era Sistemul integrat automat de identificare a 
amprentelor digitale, o gigantică bază de date a FBl-ului, cu 
amprente de civili și infractori. 

Livia căzu pe gânduri. 

— Deci concluzia probabilă... 

— Este că atacatorii tăi sunt în sistem. Și că FBl-ul știe asta. Și 
că FBl-ul nu vrea ca noi să știm. Ceea ce sugerează mai departe 
că, indiferent cine altcineva mai poate fi implicat în încercarea 
de mușamalizare a operaţiunii Child's Play, FBl-ul face parte din 
ea. 

— Deloc liniștitor. 

— Mda, și eu am probleme să procesez concluzia asta. 
Oamenii noștri lucrează acum la cazul lunetiștilor din South 
Park, iar bănuiala mea este că nici acolo nu se va găsi vreo 
mașină și că se vor poticni de aceleași aiureli birocratice din 
partea FBl-ului. Nu poţi totuși să știi niciodată. Poate c-o să 
avem noroc cu baza de date a Departamentului Apărării - 


VP - 179 


oamenii pleacă întruna din armată și nu se sinchisesc - sau uită 
- să solicite distrugerea mostrelor personale. Sau poate că le 
solicită, dar Departamentul nu apucă s-o facă, ori rătăcesc 
hârtiile, sau cine știe ce altceva. Tu ce vești ai - vreun progres? 

Din modul precaut în care se exprimase șefa ei, Livia simţi din 
nou că putea fi îngrijorată de cele auzite la telefon. Poate că toți 
erau paranoici. Ei bine, nu fără motiv. 

— Așa cred, rosti ea. Voi afla mai multe mâine dimineaţă. Mă 
mai poţi acoperi o vreme? 

— Eşti încă suspendată administrativ. Phelps va dori să-ți 
pună întrebări despre lunetiștii uciși, dar îl pot determina ca 
pentru moment să se concentreze asupra dovezilor fizice. lar 
șefa mare... Cred că și ea îţi va acorda un respiro. Vreau să spun 
că două atacuri asupra ta în locuri despre care se știa că le 
frecventai înseamnă deja prea mult. Nu cred că cineva ar putea 
contesta faptul că trebuie să te dai la fund pentru o vreme. 

Toate astea erau practic vești bune, totuși pe Livia o 
neliniștea atenţia căpătată. Având destule piste pe care să le 
investigheze, Phelps putea descoperi ceva. 

„Încetează! Eşti OK. Cunoști fiecare unghi mort din acoperirea 
videocamerelor de supraveghere a clădirii. N-ai fost niciodată 
înregistrată venind sau plecând noaptea. Ti-ai lăsat de fiecare 
dată telefonul în mansardă. Phelps nu are ce să investigheze și 
nu are ce să descopere”. 

Ştia că toate astea erau perfect adevărate, însă sentimentul 
dăinuia. 

— Mersi, șefa. 

— Mai e nevoie să-ţi spun să mă ţii la curent? 

— Nu. 

— Pot să iau legătura cu tine? 

— Îmi ţin telefonul închis. Dar te sun eu. 

— Bine. Nu mă face s-aștept prea mult. Am și așa destule fire 
albe în păr. 

Strangeland întrerupse legătura și Livia îi restitui telefonul lui 
Carl. 

— Totul e bine la serviciu? întrebă el. 

Femeia privi telefonul, ca și cum ar fi vrut să-și confirme că 
vorbise într-adevăr. De fapt, avea nevoie de o clipă de răgaz. 
Încrederea lui Strangeland în ea, riscurile pe care era dispusă să 


VP - 180 


și le asume... toate produceau un haos clocotitor de emoţii pe 
care nu le putea aborda chiar acum. 

Izbuti să le alunge în fundul minţii și răspunse: 

— Destul de bine. 

El aprobă din cap. 

— lar acum, dacă nimeni n-are nimic de obiectat, îl voi suna 
pe domnul K. Poate că el are vreo informaţie utilă. Și chiar dacă 
n-are și voi ajunge în alt schimb de focuri, intenţionez să fiu 
înarmat așa cum se cuvine. John, presupun că ești de acord? 

Rain încuviinţă din cap. 

— Colonele, ceva sugestii pentru alt loc potrivit de întâlnire? 

— AŞ zice Lake Anna Winery, din Spotsylvania, Virginia. Toate 
vinăriile au activitatea redusă în perioada asta a anului, mai ales 
dimineţile. 

Carl tastă niște cifre pe telefon și se apropie de fereastră 
pentru o recepţie cât mai bună. 

— Salut, spuse el după câteva clipe. Apoi: Da, totu-i OK. Acum 
sunt aici cu John. Vestea proastă însă este că scula aia de care 
mi-ai făcut rost se găsește acum pe fundul unui râu al cărui 
nume nu-l pot pronunţa. Vestea bună este că mi-a salvat viaţa și 
a redus cu doi numărul oponenților. 

Altă pauză. 

— Da, o să-ţi povestesc totul în detaliu, plus alte câteva 
chestii pe care le-am aflat. Dar ce-ai zice dacă am face-o chiar 
direct, ca să mai schimbăm niţel procedura? Pentru că suntem 
în zona ta și așa mai departe. 

Altă pauză. 

— Da, am dat de niște necazuri, nu trebuie să fii agent CIA ca 
să știi asta. Și de aceea aș fi recunoscător pentru încă două 
scule ca acelea pe care ai fost așa amabil să mi le împrumuţi 
ultima dată. Dă-mi voie să te scutesc de tot deranjul de a-mi 
spune cât de greu va fi. Am realmente nevoie de ajutorul ăsta și 
mă voi achita realmente față de tine. Vreau să zic, ce dracu’, 
dacă nu vrei să știi tot ce-am aflat despre o reţea de pornografie 
infantilă care operează din interiorul Serviciului Secret și o 
mușamalizare care implică prăbușirea unui avion de pasageri - 
perfect, noi n-o să te împovărăm cu nimic în plus. 

Altă pauză. 

— Bine atunci. Ce ai zice de parcarea unui locșor numit Lake 
Anna Winery, din Spotsylvania, Virginia? Pentru tine, e-n linie 


VP - 181 


dreaptă pe l-95, iar dacă o fixăm la răsăritul soarelui, nici măcar 
n-o să ai probleme de trafic. 

O pauză. 

— Ha-ha, „grijuliu” e porecla mea! Mersi, amigo. Apreciez 
efortul, vorbesc foarte serios. 

Închise telefonul și rosti: 

— Bun, totu-i pregătit. 

— Vreau și eu să dau un ultim telefon, spuse Horton. Vreau 
să-mi verific căsuţa vocală, să văd dacă Ben a lăsat vreun semn. 

Carl se uită la Rain și, nezărind nicio obiecție, îi întinse 
telefonul. 

Livia se simțea fascinată de relaţia dintre cei doi. Pe de o 
parte, Carl improviza și era în mod evident încântat să-l 
tachineze pe Rain. Pe de altă parte, cel puţin în unele aspecte, 
el părea să se supună implicit judecății celuilalt. Indiferent care 
ar fi fost relaţia lor, era clar că se cunoșteau de multă vreme și 
știau perfect când să insiste și când să accepte. 

Ea se întrebă de ce Carl nu-i menţionase că Rain era parţial 
asiatic. Sigur că da, nu era relevant, totuși o luase prin 
surprindere. Se întrebă dacă bărbatul crescuse în Statele Unite. 
Engleza lui era nativă, totuși ceva din el nu părea tocmai... 
relaxat. lar asta o făcea să se întrebe dacă nu era posibil ca și 
Rain să fie un outsider, ca ea. 

— Treven e o fundătură, rosti Larison. 

— Cine-i Treven? întrebă Livia. 

— Cineva cu care am lucrat eu, răspunse Horton, apropiindu- 
se de fereastră și tastând numărul. Pe care l-am instruit și 
antrenat personal, la fel cum am făcut cu Daniel. Și despre care 
cred că vrea să revină în grup. 

După câteva secunde de ascultare, surâse. 

— Mi-a telefonat. Așa cum v-am zis c-o va face, cinici 
neîncrezători ce sunteţi. 

Începu să tasteze alt număr și Rain interveni: 

— Te deranjează dacă-l pui pe speaker? Va fi mai eficient. 

Livia se gândi că Horton va obiecta pentru că fusese singurul 
căruia Rain îi interzicea o conversație privată. Cu certitudine, ea 
ar fi obiectat. 

Insă fostul colonel reacţionă plin de tact. 

— Da, rosti el, este o idee bună. Și în același timp o practică 
bună pentru noi toţi de acum înainte. 


VP - 182 


Termină de tastat numărul. Un ţârâit, apoi se auzi glasul unui 
bărbat. 

— Da. 

— Ti-am primit mesajul, fiule, spuse Horton. 

Urmă o pauză lungă. Treven întrebă: 

— Ceilalţi sunt acolo? 

— Da. 

Altă pauză. 

— Graham va fi în Paris peste două zile. Ştie că-l vânațţi. M-a 
numit la conducerea securităţii lui personale. Pentru că eu vă 
cunosc fețele și vă cunosc metodele. Asta-i ocazia voastră, dacă 
o vreţi. 

— Da? îl întrebă Larison. Și ce anume a cauzat convertirea ta? 

Pe Livia n-o surprinse reacţia aceea. Indiferent cine ar fi fost 
Treven, Larison își făcuse deja clară antipatia faţă de el. Se 
părea că exista un trecut comun al celor doi - poate invidie 
profesională, ţinând seama de faptul că Horton spusese că-i 
antrenase pe amândoi, sau poate altceva. In plus, dintre cei 
patru, Larison i se părea cel mai agresiv. Ceva din fiinţa lui radia 
pericol, ca un șarpe încolăcit, și se întrebă cum ajunsese Carl să- 
| cunoască. 

— Nu vreţi informaţiile? reacţionă Treven. Nicio problemă din 
partea mea. Ocupaţi-vă singuri de Graham. 

— Mă gândesc, spuse Carl, că poate speakerul telefonului nu-i 
chiar așa de eficient cum i s-a făcut reclamă. 

— Dox? întrebă Treven. 

— Exact. Cum ești, Treven? 

— Sunt OK. Acum, dacă tu sau oricare altul aveţi să-mi 
spuneţi ceva, spuneţi-o. Am treabă. 

— Eu cred, rosti Horton privindu-l fix pe Larison, că Daniel a 
vrut să-ţi mulțumească. 

— Nu, interveni Larison, n-am vrut deloc așa ceva. Treven, 
acum două zile ai spus că nu mai avem despre ce vorbi. Că dacă 
mai revezi pe vreunul dintre noi, se va ajunge la chestii letale. 
De aceea, te întreb: ce anume te-a făcut să te răzgândești? Și 
fă-mi o favoare: nu te mai comporta ca și cum întrebarea mea îţi 
ofensează onoarea sau alt rahat de felul ăsta. Dacă ai fi în locul 
meu, și tu ai vrea să știi fix același lucru. Sau ai fi vrut să știi, 
dacă ai avea jumătate de creier. 


VP - 183 


— Da, concluzionă Carl. Vorbitul pe speaker este interzis de- 
acum înainte. 

— Motivele mele nu sunt treaba voastră, răspunse Treven. În 
curând voi avea detaliile pentru Paris. Dacă vreţi să vi le 
transmit, cereți-le. Dacă nu vă interesează, nu-i problema mea. 

Întrerupse legătura. 

Horton se uită la Larison. 

— Ce dracu', Daniel... 

— Haide, Hort, replică celălalt, știi bine că am dreptate. 

— A fost o întrebare corectă, interveni Carl, dar mă pot gândi 
la câteva feluri diferite în care puteai s-o fi formulat. 

— Nu contează cum a fost formulată, spuse Rain. 

Ceilalţi bărbaţi îl priviră, așteptându-l în mod evident să 
continue. O dată în plus, Livia fu surprinsă de deferenţa lor. 
Horton era colonel, sau cel puţin fusese cândva, și-l antrenase 
pe Larison, totuși Rain, în felul lui discret, părea să fie la 
conducere. Nu prin rang sau poziţie, așadar ca urmare a unei... 
recunoașteri implicite. Se întrebă ce i-ar fi putut determina pe 
un colonel și, mai ales, pe un individ ca Larison să-l accepte în 
calitate de conducător într-o astfel de situație? 

— Contează doar, urmă Rain, dacă informaţia e demnă de 
încredere. Dacă Treven nu poate garanta asta, atunci, Horton, 
cu tot respectul, ceea ce spune poate fi la fel de bine o capcană 
sau o informație utilă. 

— Probabil cea dintâi, adăugă Larison. 

— Am o idee, rosti Carl. Colonele, de ce nu te întâlnești chiar 
dumneata cu Treven mâine dimineață? Ulterior putem să 
examinăm - și eventual să respingem - orice ne-ar spune el, dar 
ne poate fi de ajutor să beneficiem de mai multe informaţii pe 
care să le evaluăm, chiar dacă nu va face altceva decât să ne 
furnizeze mai multe minciuni pe care să fim nevoiţi să le 
descâlcim. lar eu îl voi suna din nou pe K. și-i voi spune că 
Graham pleacă la Paris, ca să verific dacă informaţia asta e 
adevărată. Poate că, pe lângă ceea ce știe deja, K. ne poate da 
ceva ce-am putea utiliza pentru coroborare. Vi se pare raţional? 

Larison și Horton se uitară la Rain. Rain aprobă din cap. 

— Bine, continuă Carl. Mă bucur că avem un plan. Pentru că 
eu am o întâlnire mâine dimineaţă devreme și am nevoie 
neapărată de câteva ore de somn. 


VP - 184 


— O să ne întâlnim împreună cu amicul tău K., spuse Horton. 
John are dreptate. Conversaţiile private vor duce la suspiciuni. 

Carl îl privi pe Rain. Rain strânse din umeri. 

— Nu-i ca și cum K. nu ne-ar fi făcut niciodată surprize. 


Capitolul 28 


LIVIA 


Livia și Carl plecară spre camera lor, femeia cercetând atentă 
parcarea și pădurea din spatele acesteia în timp ce mergeau, cu 
mâna pe patul Glockului. Noaptea era tăcută și nu se auzeau 
decât greierii în iarbă și vântul prin copaci, nici măcar zgomotele 
vreunui trafic auto îndepărtat. Cele trei automobile pe care le 
văzu fuseseră acolo când sosiseră ea și Carl, iar capotele erau 
umede de rouă. 

În unele momente, situaţia fusese încordată cu ceilalţi, dar ea 
se obișnuise. lar acum, când erau separați, se simţea din nou 
neliniștită, departe de casă și ieșită din mediul ei. Era mulțumită 
că se afla cu Carl. 

Bărbatul descuie ușa și dădu s-o deschidă, dar ea îl opri. 

— Lasă-mă să văd, îi spuse și scoase pistolul. 

El deschise larg ușa. Lumina era aprinsă și ușa de la dulap 
deschisă, exact așa cum le lăsaseră la plecare. Livia înaintă, 
ținând Glockul sus. Până când Carl închise și încuie ușa după ei, 
ea verificase camera de baie. El se uită sub paturi, totul era în 
regulă. 

— Ei bine, rosti Carl, așezându-se pe un pat și descheindu-și 
cizmele, ce părere ai de gașcă? 

Livia se așeză pe patul de vizavi, continuând să se simtă 
încordată. 

— Par un pic... iritabili. 

— Ha! Ar fi trebuit să ne fi văzut ultima oară. A fost aproape 
un miracol că nu ne-am omorât între noi. 

— Tu și Rain? 

— Nu, nu cu John. Noi doi am depășit genul ăsta de prostii de 
mulţi ani și de atunci am lucrat bine împreună, deși el are uneori 
tendinţa spre micro-management. Însă ultima dată Horton a fost 


VP-185 


în cealaltă tabără, iar Larison este ca nitroglicerina - trebuie să-l 
manevrezi cu foarte multă grijă. Și celălalt ins despre care ai 
auzit, Treven, este și el dificil și ambivalent în privința 
loialităţilor. 

Ea încuviinţă din cap. Bărbatul își scoase cizmele și flexă 
degetele. 

— Te simţi bine? o întrebă. Au fost cam multe, știu, chiar 
pentru o tipă dură ca tine. 

— Mă simt niţel... nu știu cum să zic. Ruptă de realitate. Ba 
chiar ca și cum totul ar fi suprareal. 

— Cred că-nţeleg, dar pe partea cu plus, uite că suntem aici, 
împărtășind pericole și aventuri, din nou într-o cameră de hotel, 
împreună... e ca pe timpuri. 

Livia zâmbi. 

— Nici măcar să nu te gândești. 

EI îi răspunse la zâmbet. 

— E prea târziu pentru așa ceva. Dar o să-ncerc. 

— Perfect. 

— Hei, am promis doar c-o să-ncerc. 

Ea nu se putea opri să surâdă. Nu cunoscuse pe nimeni care 
s-o facă să surâdă precum Carl. Poate Sean, dar de atunci 
trecuse multă vreme. 

— Oricum, urmă el scoţându-și ciorapii, te deranjează dacă 
stai tu prima de veghe? Nu-mi place să te rog asta, dar am 
ajuns de-acum la patruzeci și opt de ore de nesomn și-n pericol 
de halucinații. Nu-mi trebuie mai mult de o oră sau două, doar 
cât să mă deconectez. 

— Nu mă deranjează deloc. E-n regulă dacă fac întâi un duș 
rapid? Am avut o zi lungă. 

— Sigur că da. Aș putea face și eu unul după ce termini, ori s- 
ar putea s-adorm instantaneu, șansele sunt cincizeci-cincizeci. 
Îmi lași pistolul cât ești la duș? 

Ea îi întinse Glockul, ţinându-l de ţeavă. 

— Hei, îi spuse după aceea, nu trebuia să-ţi spun „Carl” în 
faţa celorlalţi? Tu mi-ai spus Livia, așa că... 

— Nu contează. Probabil că vor face doar mişto de mine. Mai 
ales Rain, fiindcă el n-are prea multe ocazii, așa că atunci când 
înhaţă una - Dumnezeule! - e nemilos. Oricum, nu-i vreo chestie 
de securitate. Dox nu-i decât o poreclă, un pseudonim, dacă 


VP - 186 


vrei, și cu excepţia alor mei nimeni nu-mi mai spune acum Carl. 
Mai exact, ai mei și cu tine. 

Livia încuviinţă din cap. 

— Imi place să-ţi spun așa. 

Nu adăugă faptul că-i plăcea că nimeni nu mai avea dreptul s- 
o facă. 

— Și mie-mi place. Și-mi place că te știu ca „Labee”. Dar m- 
am gândit că vei prefera să fii numită „Livia” în faţa celorlalți. 

— Da, așa-i. Doar tu să-mi spui „Labee”. OK? 

El aprobă din cap. 

— Haide, du-te și fă dușul ăla, până nu-ncep să spun chestii 
pe care o să le regreţi, da? 

Ea îl privi și, în mod neașteptat și ciudat, dori să-l atingă. Să-i 
atingă doar mâna sau faţa. Ceva. 

_ Totuși sentimentul era atât de neobișnuit, încât o alarma. 
Incuviinţă din cap și porni spre baie. 

Sub duș, încercă să pună laolaltă tot ce se întâmpla, tot ce 
simțea. Renunţă însă iute. Erau pur și simplu prea multe. Din 
cazurile la care lucrase, Livia știa că uneori trebuie să te retragi 
și să nu te gândești la nimic pentru o vreme. Și să reexaminezi 
problema după aceea din alt unghi. 

Ea verificase mai devreme starea vremii în Seattle. Orașul se 
găsea în mijlocul unei perioade neobișnuit de secetoase, totuși 
n-avea să dureze veșnic. Ea trebuia să termine cazul ăsta rapid, 
nu numai ca să poată reveni cu atenţia la violatorul din parcuri, 
ci și ca modalitate de a reporni operaţiunea Child's Play. 

Lucrurile ar fi putut merge și mai prost. La urma urmelor, cu 
numai o zi în urmă fusese practic singură. Acum era cu Carl și cu 
ceilalţi, și toţi aveau acces la surse la care un poliţist nici n-ar fi 
visat. Cu numai o zi în urmă, ea nu avusese decât o idee vagă 
despre cine s-ar fi putut găsi în spatele atacului de la academia 
de autoapărare. Acum știau despre implicarea OGE. 

Cât despre Carl, singurul lucru pe care Livia îl știa cu 
certitudine era că el o făcea să se simtă în siguranță. 

Deși, dintre toate lucrurile înspăimântătoare care i se 
întâmplaseră, acesta i se părea cel mai tulburător. 


VP - 187 


Capitolul 29 


RAIN 


Potrivit planului, ne-am întâlnit cu Kanezaki în parcarea de la 
Lake Anna Winery. Dox îl atenţionase că nu vom fi doar noi trei. 
Și cu toate că, într-adevăr, Kanezaki fusese nemulțumit de 
ușoara schimbare de plan, ocazia de a-și extinde rețeaua 
neoficială și secretă de informatori și oameni de acţiune era 
prea bună ca s-o ignore. 

Kanezaki stătea lângă o Toyota Camry gri, când am sosit noi 
cinci - Larison, Horton și cu mine în mașina închiriată de mine și 
Larison pe aeroportul Dulles; Livia și Dox în microbuz. 
Ajunsesem de mult să accept că pentru mine Kanezaki nu 
reprezenta o amenințare și acum eram în stare să-l admir 
pentru că învățase că cel care sosește primul la o întâlnire este, 
de asemenea, și cel mai probabil să plece de acolo pe picioarele 
sale. 

Am coborât din mașină în fața unei clădiri ce părea un fost 
hambar. Aerul dimineţii era destul de rece, făcând vizibil aburul 
răsuflării, totuși cerul era deja albastru spre răsărit, iar zorii 
începuseră să se strecoare printre vârfurile copacilor din spatele 
clădirii. De jur-împrejur se vedeau câmpuri verzi, păduri și se 
auzeau cântecele păsărilor, iar briza aducea miros de pământ și 
de iarbă proaspăt tăiată. Era o dimineaţă tipică pentru statul 
Virginia și mi s-a părut că pot înțelege atașamentul lui Horton 
faţă de regiune. 

Am pornit spre Kanezaki și pașii ne-au răsunat pe pietriș în 
liniștea zorilor. 

— Salut, Tom! a strigat Dox. În carne și oase, și mai chipeș ca 
oricând. 

Kanezaki a întins o mână pe care Dox i-a strâns-o, iar în 
același timp l-a tras spre el pentru obișnuita îmbrăţișare de urs. 

După ce i-a dat drumul, i-am strâns și eu mâna. 

— Am auzit că acum tu ești bossul cel mare, i-am spus. 

A zâmbit, ceea ce l-a făcut să semene mai mult cu puștiul 
începător din CIA pe care-l cunoscusem cu atâţia ani în urmă, și 
mai puţin cu operatorul experimentat - și mai stropit de sânge - 
care devenise. 

VP - 188 


— Nu tocmai. Sunt doar șef de divizie. 

Am aprobat din cap. 

— Tatsu ar fi mândru. 

Tatsu fusese un prieten al meu, un poliţist formidabil din 
Keisatsuchă poliţia japoneză. Înainte de a muri răpus de cancer, 
se atașase de Kanezaki, pe care-l tratase ca pe fiul pe care nu-l 
avusese niciodată. lar afecțiunea aceea, o știam, fusese 
reciprocă. i 

— Mulţumesc, a răspuns Kanezaki. li duc dorul. 

Livia, care fusese remarcabil de reţinută în noaptea trecută la 
motel, a fost surprinzător de prietenoasă cu Kanezaki. 

— Am senzaţia că ar trebui să-ţi spun K., a remarcat ea când 
au dat mâna. 

El a surâs. 

— Mi s-a spus și mult mai rău. 

— Îți mulţumesc pentru tot ajutorul, a surâs și ea. Pentru cel 
de acum, desigur, dar și pentru cel dinainte. 

M-am întrebat dacă femeia înţelegea că ajutorul acela nu era 
o favoare. Și că, la un moment dat, Kanezaki avea probabil să 
solicite o formă de ajutor la schimb. 

Și întâlnirea cu Larison a fost caldă. Cei doi ajunseseră să se 
respecte reciproc, în timpul cât eu și Larison făcuserăm parte 
din detașament - pe care Kanezaki îl susținuse în mod esenţial. 

Faţă de Horton a fost însă mai rigid. Horton își dăduse 
probabil seama că el ne ajutase pe mine, pe Dox și pe Larison în 
cursul a ceea ce el prefera să numească Fosta Neplăcere. lar 
Kanezaki știa, bineînțeles, că faptele de eroism politic ale lui 
Horton din perioada aceea fuseseră mânjite, ca să folosesc un 
eufemism. 

După ce s-a terminat cu saluturile, Kanezaki i-a întins lui Dox 
o geantă de sport. 

— Sper că acum nu va fi ca atunci, la școală, când a fost 
nevoie să aduc pentru toţi, a spus el. 

Dox a luat geanta și i-a tras fermoarul. 

— Nu, unii copii și-au adus gumele lor de mestecat. Doar John 
și cu mine suntem mai dezbrăcați. A privit înăuntru și a zâmbit. 
Mulţumim, Moșule, ne bucurăm de fiecare dată când Crăciunul 
vine mai devreme! 


VP - 189 


A scos dinăuntru un toc de pistol de tip centură elastică, cu 
care eu m-am încins pe sub cămașă, în timp ce Dox l-a întrebat 
pe Kanezaki: 

— Ceva noutăţi despre Graham? 

Agentul CIA a aprobat din cap. 

— Pista cu Parisul a fost de mare ajutor. Și pare reală. 

Dox mi-a întins un Wilson Combat .45. Am verificat magazia și 
l-am vârât în toc. 

— „Reală”... în ce sens? am întrebat. 

— Graham și-a rezervat bilet la avion acum mai bine de o 
lună, a continuat Kanezaki. Clasa întâi, dus-întors, de la Dulles 
de la Gaulle. Așa că, dacă prezenţa lui în Paris nu este decât o 
cursă, ar însemna s-o fi pus în mișcare chiar înainte să ia 
legătura cu tine. Ceea ce pare improbabil. 

Horton l-a privit pe Larison. 

— Ce ţi-am spus? 

— Asta nu înseamnă coroborare, am ripostat eu, uitându-mă 
la fostul colonel. Graham nu-i atât de prost încât să ne dea o 
informaţie despre care am fi putut confirma că a fost 
„preparată” ieri. El ar fi ţesut informaţia falsă într-un context 
deja existent. La fel cum ai fi procedat și tu. 

— La fel cum a; procedat tu, a adăugat Larison, privindu-l pe 
Horton. 

— Hei, a intervenit Dox iute, nu uitaţi că trebuie să ne 
focusăm pe viitor. 

Nu mi-am luat ochii de la Horton. 

— Trebuie să abandonăm orice subiectivism. Fiecare dintre 
noi are motivele lui să creadă ori să nu creadă. Să le lăsăm lao 
parte și să evaluăm tiparele. De acord? 

— Tot ce vreau să spun, a rostit Horton, este că mie mi se 
pare OK. Ai însă dreptate, nu este nimic final. 

Am revenit la Kanezaki. 

— De ce tocmai Parisul? 

— Graham își dezvoltă afaceri în toată Europa și în Orientul 
Mijlociu. În prezent a intrat chiar în Beijing și Moscova, dar 
Parisul pare a fi o atracţie pentru el. Merge acolo de câteva ori 
pe an. Ai putea spune că iubește orașul. 

Era clar că dorea să mușc nada, așa că l-am satisfăcut. 

— Bun, și care-i atracţia specială? 


VP - 190 


— Din câte îmi pot da seama, ar fi mai multe chestii. În primul 
rând, dezvoltarea afacerilor, de care am amintit deja. In al 
doilea rând, el are o colecţie de vinuri de Burgundia care 
valorează un milion de dolari și obișnuiește să-și rezerve niște 
zile, ca să facă unele achiziţii când este în Franţa. În al treilea 
rând, pare să îndrăgească hotelul Ritz, pentru că trage acolo de 
fiecare dată. 

— Cu bănetul ăla, a intervenit Dox, și cu atâta timp pe care-l 
petrece la Paris, de ce nu-și cumpără mai degrabă un hogeac 
șmecher? 

— Asta întreabă-l pe el, a replicat Kanezaki. Bănuiala mea 
este că-i place comoditatea și prestigiul oferite de Ritz. Hotelul îi 
ține totul pregătit, iar când ajunge, apartamentul lui este deja 
gata, cu hainele spălate și călcate, frigiderul plin cu brânzeturile 
lui favorite și o selecţie de vinuri care îi este asigurată în mod 
special. Locuiește întotdeauna în unul dintre apartamentele de 
prestigiu, de obicei Mansart de la ultimul etaj, cu „panorama 
magică a acoperișurilor Parisului”, la șapte mii de euro pe 
noapte. 

— Interesant, a spus Dox. Dacă el vede acoperișurile 
Parisului, atunci și acoperișurile Parisului îl văd pe el. 

— De unde știi toate astea? am întrebat. 

— Dumnezeule, nu-l întreba, a chicotit Dox. E pur și simplu o 
ocazie pentru el să se simtă superior pentru „sursele și 
metodele” personale. 

Kanezaki a zâmbit. 

— Ei bine, în cazul ăsta n-aș divulga nimic din ceea ce n-a 
apărut deja în mass-media, pe baza dezvăluirilor lui Snowden, 
lucruri despre care s-a speculat, de asemenea, în mod corect în 
unele romane cu spioni mai informate. În principal, este vorba 
despre plăţi făcute cu carduri de credit și localizări ale 
telefoanelor mobile. Chestii de felul ăsta. Dar dacă vreţi să aflaţi 
despre programele care ne asigură acces la tot ce cumpără o 
persoană altfel decât cu cash și la toate locurile unde se duce și 
cu cine se întâlnește, cu excepţia cazului în care persoana 
respectivă și toţi cei care-i sunt asociaţi nu și-au lasat 
telefoanele acasă, și tot ce caută ea pe internet, și tot ce știe și 
cu cine interacționează prin intermediul rețelelor sociale... 

A făcut o pauză, în mod evident, pentru efect dramatic. Dintr- 
un motiv necunoscut, Livia îl privea cu multă atenţie. Poate că 


VP-191 


ea nu știa despre programele acelea sau poate că nu-și 
imaginase cât de exhaustive puteau fi. M-am întrebat dacă era 
oripilată de prima ei întrezărire a unei situaţii despre care 
majoritatea civililor preferă să pretindă că nu există. 

— ... atunci, a urmat el, va trebui să spun doar că programele 
acelea fie sunt secrete, fie nici măcar nu există. 

— Ce v-am zis? a pufnit Dox. 

— Nu te plânge, a continuat Kanezaki. Încă nici n-am ajuns la 
partea cea mai bună. 

Dox a rânjit larg. 

— Întotdeauna îmi place când există o parte cea mai bună. 

— Graham are o amantă pe nume Dominique Deneuve. 
Patruzeci și unu de ani, fost model. Vine cu ea la întâlnirile de 
afaceri. 

— De ce? a întrebat Larison. 

Kanezaki a ridicat din umeri. 

— Unor bărbaţi le place să-și discute afacerile în prezența 
unor femei frumoase. În Japonia asta este o practică uzuală - în 
trecut, în casele de gheișe, iar în prezent în cluburile de 
animatoare. John îţi poate spune mai multe. lar unii dintre 
clienţii cu care Graham cinează în Paris provin din Orientul 
Mijlociu, unde blondele sofisticate sunt considerate femeile cele 
mai dezirabile. 

— Interesant, a spus Horton. Acum câţiva ani am participat 
alături de Graham la o întâlnire de afaceri în Londra. Apoi la 
alta, în Bruxelles. În ambele ocazii a avut la braţ câte o blondă 
remarcabilă. 

Dox mi-a aruncat o privire. 

— Deci îi plac blondele, a murmurat el, ca și cum ar fi 
reflectat la ceva. 

l-am ignorat privirea. Kanezaki a aprobat din cap. 

— În mod cert, așa pare. 

Dox a continuat să mă privească. Eu am continuat să-l ignor. 

— Oricum, a urmat Kanezaki, prezența lui Graham în Paris 
pare autentică. Dar nu pot spune dacă informaţia voastră 
despre prezența lui acolo este o „scurgere” sau dacă el vrea ca 
voi s-o știți întrucât a pus la punct o cursă. g 

— Poate că nici nu contează, a răspuns Larison. Il suim pe Dox 
pe unul dintre acoperișurile acelea, dotat cu echipamentul 
cuvenit, și problema s-a rezolvat. 


VP - 192 


Am clătinat din cap. 

— Doar o parte din problemă. Mă îndoiesc că Graham este 
mai mult decât un „mușchi”. 

Larison s-a întors spre Horton. 

— Elicopterele înarmate sunt genul de „mușchi” cu care aș 
prefera să nu lupt. 

— Dacă se va ajunge la așa ceva, am intervenit. Mai întâi 
informaţiile, și abia apoi acţiunile. Tom, mai ai și altceva cu care 
am putea lucra? 

— S-ar putea. Lui Graham îi place barul Hemingway din hotel. 
Bea întotdeauna Martini „murdar”. Și folosește separeul privat al 
restaurantului pentru a primi oaspeți. 

— Ai putea face rost de programul lui? a întrebat Horton. 

— Mă străduiesc, a spus Kanezaki, totuși e mai simplu să pun 
laolaltă chitanţe de plăți făcute cu carduri de credit, localizări de 
telefoane... acţiuni ce au avut loc deja, care au fost deja 
consemnate. Pentru ceea ce nu s-a întâmplat încă, trebuie să 
intru în alte reţele. Devine mai degrabă o operaţiune inter- 
agenţii, așa că-mi vine mai greu să operez fără să-mi las 
amprentele. 

— Bun, rosti Horton, așa cum ați observat, punctul cel mai 
slab este Dominique Deneuve. Presupunând că ea este într- 
adevăr o civilă și că-l însoțește permanent pe Graham, atunci, la 
un moment dat, ar trebui să ne poată conduce la el. 

— Ai făcut o treabă excelentă, Tom, l-a lăudat Dox. Iţi suntem 
toți recunoscători. Și nu mai trebuie să ne spui, o să te anunţăm 
imediat cum înţelegem despre ce-i vorba și care-i lanţul ierarhic. 
De asemenea, cândva, dacă vei dori ca un om rău să fie 
îndepărtat fără ca urmele să ducă spre voi, știu că nu vei ezita 
să ne telefonezi. 

Kanezaki a aprobat din cap, probabil încântat că nu mai 
trebuia să negociem în privinţa aspectelor acelora. 

— Trebuie să fiţi atenţi, ne-a avertizat el. Graham are mulți 
prieteni puternici, atât în guvern, cât și în afara lui. Să nu credeţi 
că genul de programe pe care le-am utilizat eu ca să compilez 
toate informaţiile astea nu-i este accesibil și lui, într-un fel sau 
altul. Și că veni vorba, trebuie să plec. Mi-am închis telefonul 
când am plecat de dimineaţă. Vreau să-l activez înainte să 
înceapă să se întrebe cineva pe unde sunt. 


VP - 193 


Am așteptat să plece, apoi am plecat și noi, tot în vehicule 
separate. Ne-am oprit la un McDonald's drive-thru, am cumpărat 
cafea și mic dejun, după care am continuat drumul spre Parcul 
Naţional. Contactul Liviei avea să apară în curând și doream să 
beneficiez de timp suficient ca să-mi ocup poziţia cu Larison, 
pentru eventualitatea în care Little n-avea să vină singur. 


Capitolul 30 


LARISON 


Larison și Rain erau întinși pe burtă sub copacii de pe o culme 
din Parcul Naţional Lake Anna și priveau parcarea de dedesubt. 
Larison era mulţumit că lucra din nou doar cu Rain. Avea 
încredere în intenţiile și în capacităţile lui - ceea ce nu putea 
spune despre altcineva. Bănuia că Dox se apropia destul de 
mult de aceleași calităţi, dar, deși începuse să-i placă lunetistul 
masiv, Dox rămânea prea îndrăzneţ și prea exuberant pentru ca 
Larison să se simtă sută la sută confortabil alături de el. 
Siguranţa tăcută și planificarea meticuloasă a lui Rain erau mai 
pe placul lui. În plus, putea spune că, precum el însuși, Rain se 
simțea ca un outsider, detașat și înstrăinat de lume, însă tot 
căutând un fel de conexiune. Ei bine, el stabilise una cu Larison, 
pe care Larison nu avea s-o uite. 

Ceilalţi trei se aflau la aproape un kilometru mai departe pe 
traseul de drumeţie, așteptând să apară contactul Liviei, agentul 
B.D. Little din Divizia de Investigaţii a Departamentului pentru 
Securitate Internă. Livia îl descrisese ca fiind negru, de vreo 
patruzeci și cinci de ani, cam de 1,90 m înălţime și 100 de 
kilograme, cu conformaţia unui fost jucător de fotbal american, 
purtând probabil ochelari și costum, astfel încât puteai spune 
imediat că reprezenta o instituție federală de aplicare a legii. 
Intrebarea era dacă avea să fie însoţit de cineva sau, mai 
îngrijorător, urmat de cineva. 

Deși Little se aștepta ca întâlnirea să fie la vinărie, Rain dorea 
să ocupe cât mai repede poziţia din parc. Larison nu avea nimic 
împotrivă. Întotdeauna era bine să ai timp să simţi atmosfera și 


VP - 194 


ritmul vieţii dintr-un loc. Așa era mai ușor să detectezi 
disonanţele. 

Priviseră în tăcere locurile de aproape douăzeci de minute, 
când Rain spuse: 

— Cum merge... cu tine și Nico? 

Larison se încordă. El știa că Rain și ceilalți cunoșteau relaţia 
lui, dar în același timp prefera ca ei să pretindă că habar n- 
aveau. Însă... în orice alt context, ar fi fost o întrebare normală, 
nu? Ba poate chiar ar fi părut nepoliticos să nu întrebe. Poate că 
asta și făcea Rain. Se comporta pur și simplu... normal. 

Nu era totuși sigur cum să răspundă. După o pauză prelungă, 
răspunse: 

— Bine. 

Amândoi tăcură din nou, privind parcarea. Trecu un minut. 
Rain spuse: 

— Eşti norocos. 

Rain părea neobişnuit de vorbăreț. Și mai ales despre un 
subiect nu tocmai confortabil. Larison încercă să deslușească 
misterul acela, dar nu reuși. Până la urmă, rosti: 

— Tu... n-ai pe cineva? 

— Nu mai am. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— E o poveste lungă. 

Larison își privi ceasul. 

— Mai avem cincisprezece minute. 

Rain suspină. 

— Ne-am certat prostește. Însă aceea n-a fost cauza, ci doar 
un simptom. Ea lucra tot în domeniu și nu dorea să se lase de 
meserie. ` 

Larison încercă să se gândească la ce să răspundă. Inainte de 
a fi putut zice vreun cuvânt, Rain adăugă: 

— Tu cum ai reuşit să faci să funcționeze relația cu Nico? Cu 
un civil? 

Larison căzu pe gânduri. 

— Tocmai de aceea funcționează. Viața asta de rahat... Nico e 
atât de inocent, încât aproape că mă face și pe mine să mă simt 
iarăși inocent. 

lisuse, chiar spusese chestia aia? Nu se gândise la ea, ci 
cuvintele îi ieșiseră pur și simplu de pe buze. Era însă prea 
târziu să le mai ia înapoi. 


VP-195 


— Aş vrea să fi putut simţi și eu așa, rosti Rain, dar nu pot. Nu 
cu ea. 

Larison râse scurt, auzindu-l. 

— Eu nu spun că asta durează. Tu și cu mine nu ne vom simți 
niciodată inocenți. Nu tocmai. Ar trebui să fii mulțumit dacă ea 
te face să te simţi bine. lar tu să faci la fel pentru ea. 

Tăcură din nou. După un minut, Rain continuă: 

— Oricum, probabil că-i prea târziu. 

— De ce nu te duci s-o vezi? Unde e? 

Rain îl privi cu o expresie tristă. 

— La Paris. 

Larison avu nevoie de o secundă să stabilească conexiunile. 

— la stai - de aceea te-a privit așa Dox, când Kanezaki și Hort 
vorbeau despre blonde? 

Rain încuviinţă din cap fără un cuvânt. 

— Ai spus că lucrează tot în domeniu. Nu ne-ar putea ajuta? 

— Eu... fir-ar să fie! Nu vreau să vorbesc despre asta. 

Larison izbucni în râs. 

— Auzi, nimeni n-o să mă confunde vreodată cu vreun 
psihiatru, dar - la dracu’! - sigur că vrei să vorbești despre asta, 
tu ai deschis subiectul. 

— De-acord, însă nu... 

Se opri brusc și arătă cu degetul spre parcare. 

Un sedan negru tocmai intrase. Se opri. Din el cobori un 
bărbat care se potrivea perfect descrierii făcute de Livia. 

— Little, spuse Larison. 

Rain aprobă în tăcere. 

— Bun. O să vorbim despre chestia cealaltă mai târziu. 

— Nu-i necesar. 

— Cum vrei. Probabil că nu sunt persoana cea mai potrivită 
care să ofere sfaturi inimilor frânte și știu că te temi că Dox te 
va lua peste picior pentru asta. Pe de altă parte, opinia mea... 
dacă are vreo valoare pentru tine... Vorbește cu cineva. Dacă 
joci cartea greșit, regretele vor fi prea mari. 

Priviră amândoi cum Little citi indicatorul de la începutul 
traseului, apoi dispăru în pădure. 

Rain se uită spre Larison. 

— Cred că s-ar putea să fii mai bun decât crezi în materie de 
sfaturi. 

Larison râse din nou. 


VP - 196 


— O să-mi păstrez jobul de până acum. Pentru orice 
eventualitate. 

După un minut, un alt sedan negru sosi în parcare. Se opri 
vizavi de mașina lui Little. Din el coborâră doi bărbaţi voinici în 
costume cenușii. Fără cravate. Porniră cu pas energic spre 
începutul traseului de drumeţie. 

Rain surâse larg. 

— Unul dintre semnele mele favorite de filaj, remarcă el. 

Larison aprobă din cap. 

— Vestimentaţia la mijloc de drum. 

— Exact. Tipii ăștia îl urmăresc pe Little, dar nu știu unde ar 
putea să ajungă. Poate într-un cartier comercial, poate la un 
dineu. Poate într-un mall. Așa că se îmbracă la capătul inferior al 
protocolarului pentru unele medii, și la capătul superior al 
neprotocolarului pentru altele. 

— Totuși nu fuseseră pregătiţi pentru o excursie prin pădure. 

Rain îi studie pe cei doi bărbați. 

— Părerea ta este că îl filează pe Little, nu că lucrează 
împreună cu el? 

— Da. 

— De ce? 

Larison căzu pe gânduri. Era greu de explicat, totuși știa că el 
și Rain vedeau exact același lucru. 

— După cum mergea, Little pare să fie poliţist, nu operator pe 
teren. Habar nu avea ce poate fi în urma lui, indiferent că ar fi 
fost vorba despre ostili sau despre oamenii lui. lar dacă bărbaţii 
ăștia ar fi fost cu el, nu l-ar fi urmat atât de aproape. El le-ar fi 
spus unde va fi și ei puteau rămâne mai în spate și abia apoi să 
pornească la drum. Pe când ăștia... au pierdut o clipă contactul 
vizual și asta nu le-a plăcut. Așa că au iuţit pasul. 

Rain încuviinţă din cap. 

— De acord. 

Larison înțelese ce implica „de acord”. Nu mai trebuia 
adăugat nimic. 

După câteva minute, Little apăru de după un cot al potecii și 
trecu pe lângă poziţia lor. Larison nu se putea închipui vreodată 
mergând pe un traseu marcat prin pădure și urmând instrucțiuni 
primite de la cineva. Decât dacă ar fi fost un sinucigaș și ar fi 
vrut să termine pentru totdeauna socotelile cu viaţa. Își reaminti 


VP - 197 


că Little era un bun anchetator, cum spusese Livia, dar în mod 
clar nu era nici măcar poliţist de stradă. 

Imediat după ce Little trecu pe lângă ei, cei doi ocupară poziţii 
în spatele unor copaci de o parte și de cealaltă a traseului. 

Filatorii lui Little își făcură apariţia de după cotul potecii. 
Niciunul nu avea vreo armă în mână. 

„Bun”. 

Larison și Rain ieșiră simultan din adăposturile lor, cu armele 
ridicate. 

— Nici măcar să nu clipiţi, rosti Larison, altfel aţi terminat-o fix 
în locul ăsta. 

Amândoi încremeniră, cu ochii lărgiţi, cu braţele ușor 
depărtate de corp și tremurând sub efectul tensiunii provocate 
de semnalele contradictorii ce le asaltau creierul: să 
înlemnească ori să ducă mâna la arme. 

— Ușurel, îi atenţionă Rain. Nu vrem decât să vă punem niște 
întrebări. Dacă răspundeți la ele, puteți pleca nestingheriţi de 
aici. Orice altceva înseamnă instantaneu un glonţ în cap. E clar? 

— Ce dracu-i asta? spuse unul dintre bărbaţi, gândindu-se că 
putea scăpa cu o cacealma. 

Insă limbajul lor corporal transmitea cu totul altceva. Erau 
speriaţi și furioși, dar în niciun caz nu dovedeau genul de reacţie 
pe care ar fi avut-o un civil, dacă ar fi fost oprit de două 
persoane care-l amenințau cu arma pentru a le răspunde la 
întrebări. 

— Asta a fost ultima voastră întrebare, zise Rain. Restul vor fi 
ale noastre. E clar? 

Cei doi bărbaţi încuviinţară din capete. Larison era convins în 
proporţie de nouăzeci la sută că Rain le oferea doar o speranţă 
deșartă. Nu te puteai aștepta ca oamenii să coopereze, dacă ar 
fi știut că vor muri oricum. Dar chiar dacă Larison se înșela, era 
lipsit de importanţă. Faptul că el supravieţuise atâta vreme se 
datora în bună parte înverșunării lui de a ucide pe oricine ar fi 
putut după aceea să-l caute ca să-i vină de hac. Treven 
reprezenta singura excepţie. Și Larison știa bine că era excepţia 
ce confirma regula. 

— Veţi face acum exact ce vă spun eu, ordonă Rain. Mâinile 
deasupra capului. Mai sus. Braţele complet întinse. Rășchiraţi 
degetele. Bun. Acum întoarceţi-vă cu spatele. Bun. Acum, ţinând 
braţele sus, vă așezați încet - foarte încet - în genunchi. Bun. 


VP - 198 


Acum coborâți brațele drept înainte și vă întindeți pe burtă. 
Dacă mâinile vi se apropie cât de puţin de corp, nu veţi primi 
niciun avertisment, ci direct un glonţ în ceafă. E clar? 

Cei doi încuviinţară din capete și se întinseră încet cu faţa în 
jos pe pământ. Larison se întrebă dacă Rain vorbise serios când 
spusese că va discuta cu ei, sau nu voia decât să-i ofere lui Little 
timp să se îndepărteze suficient pe potecă pentru a nu auzi 
împușcăturile. Era greu de spus cu Rain. Larison îl văzuse 
vorbind cu oameni pe care-i omorâse după o clipă, fără 
variaţiuni notabile de comportament. 

— Bun, continuă Rain. Acum întindeţi brațele în lateral, de-o 
parte și de alta. Palmele spre cer și ridicate de la pământ. Acum 
depărtaţi picioarele. Cu călcâiele spre interior și vârfurile spre 
exterior. Acum întoarceţi amândoi capul la dreapta. Obrazul 
stâng lipit de pământ. Bun. Acum puneţi încet - foarte încet - 
mâna stângă între omoplați cu palma în sus. _ 

Cei doi se executară. Rain se apropie de cel din stânga. și 
puse talpa stângă pe sol în stânga capului bărbatului, apoi așeză 
genunchiul drept sub încheietura mâinii lui și i-o împinse în sus 
pe spinare ca într-un lacăt de luptă. Bărbatul icni. Cu mâna 
liberă, Rain îi apăsă capul ferm în pământ, imobilizându-l. Mai 
obișnuit cu omorârea oamenilor decât cu restricționarea lor, 
Larison păși în faţa celor doi, pentru a-i putea împușca în cap 
nestingherit. 

Rain își apăsă țeava pistolului în ceafa bărbatului. 

— De ce-l urmăreaţi pe omul acela? 

Niciunul dintre cei doi nu răspunse. 

Rain se uită la Larison și încuviinţă din cap. 

— O să jucăm un joc care-mi place mult, anunţă Larison. Se 
numește: „Cine nu răspunde primul la întrebare moare”. 

Rain privi arma lui Larison și clătină din cap, apoi se uită la 
bocancul său și aprobă scurt. Larison răspunse prin același gest. 

— De ce-l urmăreaţi pe omul acela? repetă Rain. 

Niciunul nu răspunse. 

Larison înaintă un pas, ridică talpa și călcă apăsat cu tocul pe 
gâtul bărbatului, de parcă ar fi încercat să frângă un vreasc. 
Brațele individului se ridicară simultan. Cartilaje și vertebre se 
rupseră. Corpul se zbătu și Larison mai izbi odată cu talpa, ca să 
fie sigur. Și încă o dată. După a treia lovitură, degetele 


VP - 199 


bărbatului continuau să mai zvâcnească, dar corpul rămăsese 
nemișcat. 

— La dracu’, rosti Larison, de fapt voi doi aţi fost la egalitate. 
Va trebui să mai joc o dată. 

Bărbatul pe care Rain îl ţinea cu braţul imobilizat la spate 
începu să gâfâie. 

— Maica mă-sii! spuse el. 

— la-o ușurel, îl sfătui Larison. Acum ești singurul jucător. Ai o 
șansă mai bună să câștigi. 

— Nu știu de ce-l urmăream, rosti iute bărbatul. Așa ni s-a 
spus. 

Rain îi aruncă lui Larison o privire de felul „Stai așa, că 
înregistrăm progrese”. 

— Cine v-a spus? 

— OGE. 

— Știm despre OGE, spuse Rain. Ce vrea Graham de la 
bărbatul ăla? 

— V-am spus, nu știu. Ni s-a cerut doar să-l urmărim. Să 
vedem cu cine s-ar putea întâlni. lisuse, cine sunteți voi? De ce 
faceţi asta? E o greșeală? Noi doar l-am urmărit, n-am făcut 
nimic altceva. 

— Cum îl urmăreaţi? întrebă Rain. 

Trecu peste faptul că bărbatul încălcase politica lui „Doar noi 
punem întrebări”. Oricum nu conta, de fapt. 

— Cineva de la sediu e conectat la telefonul lui, răspunse 
bărbatul. Ne dă instrucţiuni pas cu pas. 

— Cine de la sediu? 

— Nu-i știu pe toţi de la sediu, da? E o operaţiune mare. Acolo 
sunt oameni care fac doar chestia aia. Sau care cunosc oameni 
care fac chestia aia. Sau altceva. Și care trimit datele la cei de 
pe teren, ca mine. Eu încerc realmente să vă ajut. Cred că nu-i 
decât o greșeală, da? 

Rain se uită spre Larison și ridică întrebător sprâncenele. 
Larison clătină din cap - nu mai aveau ce afla de la individ. 

Fără alt cuvânt, Rain ridică pistolul și lovi cu patul lui în artera 
carotidă a bărbatului. Insul se înmuie. Rain puse mâna cu arma 
pe umărul lui drept, ţintuindu-l de sol, duse mâna liberă sub 
bărbia lui și-i smuci capul spre spate în diagonală, ca și cum ar fi 
tras de mânerul demaror al unei drujbe. Se auzi un trosnet 
puternic și gâtul se rupse. Rain se ridică și se retrase un pas, cu 


VP - 200 


pistolul pregătit, dar nu mai era nevoie - moartea fusese 
instantanee. 

Percheziţionară cadavrele și luară telefoanele mobile, 
portofelele și două pistoale SIG Sauer P229 cu încărcătoarele de 
rezervă. Pe Rain nu-l interesau pistoalele, avându-l pe cel de la 
Kanezaki, dar Larison avea grijă mereu să-și înmulțească 
diversele ascunzători pentru arme, așa că le luă pe amândouă, 
îndepărtară corpurile de lângă potecă și le acoperiră cu frunze. 
Aveau să fie găsite în scurt timp, dar „scurt timp” avea să 
însemne timp suficient. 


Capitolul 31 


RAIN 


După o oră, noi cinci plus Little stăteam în microbuz, în 
spatele unui supermarket de la periferia comitatului 
Spotsylvania. Din parcare, Larison îl sunase pe Dox utilizând 
telefoanele prin satelit și-i povestise cele întâmplate. Trebuia ca 
Little să-și abandoneze imediat telefonul și toți să revină imediat 
în parcare, ca să plecăm urgent de acolo. 

Spre meritul său, Little și-a păstrat calmul când l-am luat la 
întrebări. A susținut că nu știuse că era filat și l-am crezut. Sigur 
că da, văzusem atât comportamentul lui pe traseu, cât și pe al 
urmăritorilor. Dar în plus, dacă OGE ar fi știut că el era pe 
punctul să se întâlnească cu noi, probabil că n-ar fi trimis doar 
doi indivizi - care nu avuseseră nici măcar armele scoase când 
eu și Larison îi interceptaserăm. 

— Unde sunt ei acum? a vrut el să știe. 

— Nu mai reprezintă o ameninţare, a răspuns Larison. 

Sosită din partea unuia cu aspectul său, afirmaţia putea fi 
interpretată într-un singur fel. 

— Dumnezeule, a zis Little, i-aţi ucis? 

— Ei nu mai reprezintă o ameninţare, am repetat eu. Ceea ce 
este bine, fiindcă în ultimele zile Livia a fost atacată de patru 
indivizi, noi ceilalți de doi indivizi plus de un elicopter înarmat, 
iar acum alţi doi erau pe urmele tale. Crezi că bărbaţii ăia 
veneau după tine ca să aibă grijă să nu pățești ceva în pădure? 


VP - 201 


Au lăsat cumva să se creadă că-i consideră intangibili pe cei din 
forțele de ordine? 

Little n-a răspuns. 

— Așa că, ce-ar fi dacă ai zice doar „mulţumesc”, a preluat 
Larison, și ai fi fericit că-ţi credem povestea că nu știai că erai 
urmărit? 

— Ajunge! a intervenit Livia. Little, trebuie să ne punem toți 
minţile la contribuţie ca să aflăm motivul pentru care erai 
urmărit. Din cauza faptului că noi doi am vorbit la telefon și ei 
au stabilit în felul acela o conexiune între noi? 

Little a tăcut o clipă, cu maxilarele încleștate. Știam că își 
aduna gândurile. Indiferent de experienţa pe care o avea, 
aceasta nu implica luarea de decizii de felul celei pe care o 
luaserăm eu și Larison în pădure și pe baza căreia acţionaserăm 
imediat după aceea. Acesta era un ins care credea că înota 
confortabil în ocean, deși apa era întunecată și turbulentă, iar 
acum afla ce fel de creaturi pândeau în adâncuri. 

În cele din urmă, el a expirat prelung. 

— Poate fi asta, a spus, dar sunt aproape sigur că-i altceva. 
Cred că problema vine de la FBI. Nu știu însă „de ce”. 

Livia a ridicat o mână, invitându-l să continue. 

— Uite cum am gândit eu, a zis Little. După ce am vorbit cu 
tine prima dată, m-am întrebat: „Cum ajungi să ai șase prădători 
pedofili în Serviciul Secret?” Și nu mă refer la cei banali, pe 
care-i găsești pe toate drumurile, ci la cei mai nenorociţi - la 
specialiștii în hurtcore. Statistic vorbind, șase înseamnă foarte 
mult pentru o organizaţie relativ mică. 

Nimeni n-a comentat nimic, așa încât Little a urmat: 

— Bun, să zicem, pur și simplu, că sunt într-adevăr atâţia. 
Improbabil, da, însă bănuiesc că nu imposibil, deoarece 
statisticile nu sunt distribuite egal. Dacă aruncăm o monedă de 
o mie de ori, nu va fi cap, stemă, cap, stemă și tot așa până la 
sfârșit. Putem obţine și serii improbabile - de cinci ori stemă la 
rând, sau poate chiar de zece ori. Perfect, să admitem deci asta 
- să admitem că, oricât de improbabil ar părea, în Serviciul 
Secret există șase prădători pedofili. 

A făcut o pauză și văzând că nu existau întrebări, a continuat: 

— Dacă așa stau lucrurile, trebuie să fi existat o indicație 
preliminară a existenței unei probleme. La un moment dat, 
cineva a fost surprins utilizând un computer de la serviciu ca să 


VP - 202 


acceseze pornografie infantilă, sau o victimă a depus o 
plângere, sau a răzbătut la lumină o infracţiune anterioară. 
Ceva... Ceva! Nu poate să existe doar o pânză care să fie 
imaculată pe o parte, iar pe cealaltă parte să ascundă șase 
pederaști prădători pedofili și toate nemerniciile lor. Nu! Așa 
ceva este practic imposibil. Bun, dacă un angajat federal comite 
un delict federal major, procedura de operare standard cere 
raportarea delictului către Departamentul de Justiţie. Ca atare, 
m-am îndreptat într-acolo. Am stat de vorbă cu un tip de la 
arhivă pe care-l cunosc și am întrebat despre mai multe chestii, 
ca să camuflez natura interesului meu real. lar când am zis la un 
moment dat: „Ah, și încă ceva... în ultimii vreo cinci ani au 
existat acuzaţii de pornografie infantilă la adresa vreunui agent 
al Serviciului Secret?”, știți ce mi-a răspuns? 

Am tăcut toți. 

— „Interesant”, mi-a spus tipul, „ești al doilea care mă- 
ntreabă chestia asta. Se-ntâmplă ceva pe-acolo?” L-am întrebat 
cine fusese primul și-n clipa aia a devenit neliniștit, gândindu-se 
poate că spusese deja prea multe. A zis că nu era autorizat să 
dea alte informaţii și că, oricum, rapoartele respective fuseseră 
trecute la „secret”. Asta însemna că, pentru a le accesa, ar fi 
trebuit să trec printr-o procedură inter-agenţii diabolică, ba 
poate chiar să fiu nevoit să solicit mandat judecătoresc. Și chiar 
după aceea ar fi fost perfect posibil să descopăr că rapoartele 
fuseseră cine știe cum rătăcite sau distruse. 

— Cine s-a interesat de asta înaintea ta? a întrebat Livia. Și ce 
a descoperit? 

Little a privit-o drept în ochi. 

— Ai auzit vreodată de J.J. Arrington? 

— Da, a răspuns ea. Este șeful DIC. Șefa mea i-a telefonat, 
pentru că agenta Smith era șefa CVIC și-i raporta lui. 

— DIC? a repetat Dox. CVIC? 

Livia a încuviințat din cap. 

— DIC este Divizia de Investigaţii Criminalistice a FBl-ului. lar 
CVIC este programul FBl-ului „Crime Violente Împotriva 
Copiilor”, care face parte din DIC. S-a uitat la Little. Ce-i cu 
Arrington? 

— Eu mă gândisem deja la el ca fiind o persoană interesantă, 
deoarece era superiorul imediat al lui Smith și practic răspundea 
de grupul operativ comun Child's Play. Apoi, când arhivarul de la 


VP - 203 


Departamentul de Justiţie mi-a spus că altcineva se interesase 
de agenţi din Serviciul Secret care fuseseră raportați pentru a fi 
investigați și posibil acuzaţi de pornografie infantilă, am știut că 
trebuia să fie cineva din justiţie, dacă respectivul avusese acces 
și apoi obținuse secretizarea rapoartelor. Nu era neapărat 
necesar să fi fost Arrington, dar cu siguranţă ar fi putut fi. ȘI 
pentru că tu mi-ai povestit despre OGE, m-am întrebat dacă nu 
putea exista vreo legătură între Arrington și Oliver Graham. 

A făcut o pauză pentru a obţine un efect teatral și, cu toate că 
abia așteptam să aud și restul, nu l-am putut învinui pentru 
reprezentaţia dramatică. Fusese inteligent și meticulos, și în 
mod evident sesizase șabloane pe care noi nu le observaserăm. 

Larison a fost mai puţin răbdător. 

— Ce dracu-ai găsit? a întrebat el. 

— Că ei doi au un trecut comun, a spus Little. Au făcut parte 
din aceeași unitate, SEAL Team 8. S-au instruit și antrenat 
împreună în Coronado și au fost amândoi trimiși la operațiunile 
„Uphold Democracy” din Haiti și „Noble Anvil” din Kosovo. 

Dox a izbucnit în râs. 

— Dumnezeule, de ce nu vrea cineva să m-angajeze pe mine 
să botez acţiunile militare americane? M-aș pricepe mult mai 
bine. Operaţiunea „A mea-i mai mare”. Operaţiunea „Nu, tu nu!” 
Operaţiunea... 

— Care-i interesul lui Arrington? am întrebat, înainte ca Dox 
să se ambaleze și mai mult. Înţeleg că Child's Play este un 
scandal din Serviciul Secret și că Departamentul pentru 
Securitate Internă și mai ales Serviciul Secret în sine ar dori să-l 
mușamalizeze, dar de ce i-ar păsa FBl-ului? De ce i-ar păsa lui 
Arrington? 

— Asta nu știu, a răspuns Little. Arrington face parte din 
Departamentul de Justiţie, așa că avea acces la toate dosarele 
alea și de aceea știe acum cine din Serviciul Secret a fost 
raportat justiţiei, fiind bănuit de implicare în pornografie 
infantilă. Dar, așa cum am spus, rapoartele respective au fost 
secretizate. Și aș fi gata să pun prinsoare că ele nici măcar nu 
mai există. 

— Dă-mi voie să te-ntreb ceva, a rostit Larison, aplecându-se 
spre el. Tu-ţi riști gâtul mult în chestia asta. Ai putea fi raportat, 
poate chiar acuzat. Care-i interesul tău, de fapt? 


VP - 204 


Confruntaţi cu atmosfera de pericol emanată de Larison, 
majoritatea oamenilor s-ar fi tras înapoi, însă Little s-a aplecat la 
rândul său spre el, mijind ochii. 

— Nu te privește câtuși de puţin, aproape că a scuipat el. 

— Gata! s-a răstit Livia spre Larison, pe tonul de comandă pe 
care-l deprinsese probabil ca polițistă pe stradă. Eu îi cunosc 
motivele și am încredere în ele. lar dacă ai o problemă cu asta, 
atunci ai o problemă și cu mine. 

A urmat o pauză prelungă și încordată. Am crezut că Dox va 
spune ceva amuzant ca să dezamorseze situaţia, dar n-a făcut- 
o. S-a mulțumit să-l privească pe Larison, iar în expresia lui nu 
exista pic de amuzament. Prietena lui făcuse o declaraţie de 
principii și el avea s-o urmeze, indiferent unde ar fi dus asta. 

În cele din urmă, Larison s-a lăsat pe spate. A încuviinţat din 
cap și a spus: 

— Bine. 

În mod bizar, nu părea deloc stânjenit că bătuse în retragere. 
Părea... confortabil. Satisfăcut. M-am întrebat dacă nu cumva, în 
mod conștient sau nu, el căutase nu atât informaţii, cât mai 
degrabă o dovadă a materialului din care era croit Little... și 
poate și Livia. Eu cunoscusem asemenea oameni, în primul rând 
pe Jake „Nebunu” dintr-un trecut atât de îndepărtat, încât părea 
altă viaţă. Existau oameni care-i puteau respecta doar pe cei 
câţiva pe care nu-i puteau înspăimânta și mi-am dat seama că 
Larison făcea parte din categoria respectivă. M-a surprins că nu- 
i înţelesesem mai devreme trăsătura aceea de caracter și am 
bănuit că explicaţia era evidentă: eu făceam parte dintre acei 
puţini. 

— Oricum, a spus Livia, corespunde. Locotenentul meu mi-a 
spus că DPS a încercat să capete acces la Sistemul integrat 
automat de identificare a amprentelor digitale al FBl-ului, pentru 
a vedea dacă poate găsi amprentele celor doi atacatori ai mei 
de la academia de arte marţiale. În mod uzual, accesul la 
sistemul acela este rutinier, însă de data asta s-au ciocnit de o 
mulţime de bariere. Pare ca și cum cineva din FBI, poate 
Arrington, anticipează că s-ar putea să afle și altcineva ceea ce 
a aflat el și șterge pistele pe care le-a urmat. 

— Nu mă-ndoiesc că FBl-ul este în spatele acțiunilor, am 
rostit. Cel mai probabil, prin Arrington. Dar, o dată în plus, 
întrebarea este de ce. Din experienţa mea cu cooperarea inter- 


VP - 205 


agenţii, este mai probabil ca FBl-ul să facă floricele de porumb și 
să chicotească pe seama scandalului din altă agenţie federală, 
decât să-ncerce să-l mușamalizeze. 

— Asta-i adevărat, a încuviinţat Horton. A făcut o pauză, apoi 
a adăugat: Cu excepţia cazului în care scandalul depășește ca 
mărime o singură agenţie federală. 


Capitolul 32 


RAIN 


Am pornit spre nord, către o localitate numită Culpeper: 
Horton, Larison și cu mine în mașina închiriată, iar Livia și Dox în 
microbuzul din faţa noastră. L-am lăsat pe Little să plece cu 
telefoanele și portofelele morţilor, ca să vadă ce putea afla din 
ele. 

Larison l-a sunat pe Kanezaki cu telefonul lui prin satelit, 
aplecându-se înainte de pe bancheta din spate și ţinând 
telefonul sus, pentru ca toţi să putem fi auziţi și să auzim. 

— Tom, am început eu, avem ceva pentru tine. Ai auzit 
vreodată de un anume J.J. Arrington? 

— Glumești? a replicat el. Arrington e implicat în asta? 

De pe scaunul din dreapta mea, Horton mi-a aruncat o privire. 

— Pare promiţător, a comentat el. 

— A lucrat în CIA, a continuat Kanezaki, dar era complet dus 
cu mintea și am izbutit să-l punem în brațele FBl-ului. A fost 
șeful contrainformaţiilor în CIA și făcea praf departamentul ăla 
cu teoriile conspiraţiilor. După el, totul era controlat de Rusia, 
CIA fusese infiltrată, Kremlinul avea kompromat despre toţi 
politicienii americani... chestii de astea. Vorbesc serios, în lumea 
asta nu există nimic care să aibă cea mai măruntă importanţă 
geopolitică despre care Arrington să nu creadă că este un 
complot pornit din Kremlin. 

— Și cum a ajuns FBl-ul să-l accepte? a vrut Horton să știe. 

— Recunosc, a spus Kanezaki, că nu le-am dat și evaluarea lui 
psihologică. Dar când la ei s-a eliberat poziţia de director al 
contrainformaţiilor, am convins FBl-ul să-l ia ca expert veteran, 
schimb încrucișat, cooperare inter-agenţii, chestii de astea. Și pe 


VP - 206 


el l-am convins să plece la FBI ca fiind ocazia unei libertăți mai 
mari de a acţiona pe plan intern, unde - evident, nu-i așa? - 
Kremlinul intervenea în modul cel mai îngrozitor. Oricum, el știa 
că zilele în CIA îi erau numărate și a fost încântat de transfer. 
Însă după șase luni FBl-ul și-a dat seama că n-avea ce să caute 
în preajma contrainformaţiilor și a fost mutat la conducerea 
Diviziei de Investigaţii Criminalistice, unde nu putea să facă rău. 

Larison a râs. 

— Probabil că FBl-ul vă iubește mult acum. 

— Crede-mă, a răspuns Kanezaki, și ei ne-au tras-o de multe 
ori la fel de rău. 

— Una dintre chestiile aflate recent, a zis Horton, este că 
Graham și Arrington au un trecut comun. 

— Așa-i, a spus Kanezaki. Acum că ai zis-o, mi-am amintit că 
Arrington a fost în SEAL. Cum s-a-ntâmplat - au fost colegi de 
operaţiuni? 

— Exact. 

— Așadar, a urmat Kanezaki, concluzia ar fi că Arrington este 
creierul dinapoia evenimentelor actuale, pe când Graham este 
doar cel care întreprinde acele acţiuni ce pot fi negate în mod 
plauzibil? 

Horton a încuviinţat din cap. 

— AŞ zice că așa par lucrurile. 

— Eu tot nu-nţeleg, a spus Kanezaki. De ce i-ar păsa lui 
Arrington de un scandal din Serviciul Secret? Vreau să vă zic că 
tipul nu-i vreun altruist. N-ar avea absolut niciun interes să 
protejeze de scandal altă agenţie. Dimpotrivă, ar căuta o 
modalitate prin care să exploateze scandalul acela. 

— Exact asta-i și întrebarea noastră, a rostit Horton. De ce i-ar 
păsa lui Arrington? Însă ideea asta cu exploatarea... e 
interesantă. Mă întreb în ce fel ar proceda el. Ce ar dori unul ca 
Arrington din partea Serviciului Secret? Aici nu mi-e clar. 

Larison se uită la fostul colonel. 

— Asta-i simplu. Ai spus-o chiar tu. Nu-i vorba doar despre 
Serviciul Secret. 

Kanezaki ne-a asigurat că va continua să scotocească și am 
terminat convorbirea. Am mers mai departe și, puţin mai târziu, 
i-am urmat pe Dox și Livia în parcarea unui Walmart, la 
marginea localităţii Culpeper. Am intrat toţi, ca să ne ducem la 
toaletă și să cumpărăm de mâncare, iar la întoarcere ne-am 


VP - 207 


strâns în microbuz. Horton i-a pus la curent pe Dox și Livia cu 
cele aflate de la Kanezaki. 

— O să vorbesc cu locotenentul meu, ne-a asigurat Livia. Mă- 
ntreb dacă șefa Best a ajuns vreodată să ia legătura cu 
Arrington și ce i-a spus el. 

— Poate că lansez o ipoteză cam îndrăzneață, a afirmat 
Larison, dar dacă suntem rezonabil de siguri că Arrington este 
creierul dinapoia acţiunilor astea, indiferent ce scop ar avea ele, 
și că Graham nu-i decât mușchiul, atunci i-am putea pune capăt 
instantaneu, dacă-l eliminăm pe Arrington. 

Ideea lui avea avantaje și dezavantaje, și am vrut să mă 
gândesc la ele înainte de a spune ceva. 

Livia însă n-a așteptat, ci a replicat: 

— Apreciez realmente implicarea voastră, a tuturor, dar cred 
că scăpaţi din vedere ceva foarte important. 

Nimeni n-a spus nimic, așa că ea a continuat: 

— Totul are în centru reţeaua de pornografie infantilă ce 
operează din Serviciul Secret. Chiar dacă-i eliminăm pe cei care 
încearcă să mușamalizeze lucrurile - cei care au prăbușit un 
avion și au încercat să ne omoare și pe noi -, vom distruge oare 
reţeaua? 

Nici acum nimeni n-a spus nimic. Larison o privea de parcă 
vorbea în altă limbă. Horton se uita la ea cu respect. lar Dox... 
pe chipul lui zăream o expresie pe care n-o mai văzusem 
niciodată. Ca și cum ar fi fost gata să facă orice pentru ea. 

— Ai dreptate, am rostit, încercând să ţin seama de toate 
reacțiile diferite pe care le văzusem și în același timp să le 
articulez pe ale mele. Dar... aici pot exista niște nepotriviri între 
ceea ce putem face pentru a distruge rețeaua respectivă și ceea 
ce trebuie să facem pentru a ne proteja pe noi. 

— Înţeleg asta, a răspuns ea, şi-ţi spun doar atât: dacă ești 
dispus să lași un grup precum Child's Play să continue să 
exploateze copii doar pentru a te proteja pe tine, atunci nu ești 
prieten cu mine. Și cu toate că-ţi sunt recunoscătoare pentru 
ajutor, am terminat cu tine. 

Dox m-a privit și mi-am dat seama că nu era dispus să încerce 
să întindă o punte peste ruptură, sau măcar să caute s-o 
netezească cu o glumă, așa cum proceda de obicei. 

Rahat! Aveam să ne separăm. Și asta tocmai când se părea 
că făceam un progres real. 


VP - 208 


— Dacă tu vezi vreun mod prin care le putem face pe ambele, 
am spus, aș fi încântat să-l aud. 

Toţi au tăcut, din nou. Dox a rostit brusc: 

— Am o idee. 

„Slavă Domnului”, m-am gândit. 

El s-a întors către Livia: 

— Livia, fiecare dintre noi a avut parte de suficiente orori. Pe 
de altă parte, știu că ceilalţi nu cunosc ceea ce mi-ai descris în 
cursul zborului împreună, despre imaginile și videoclipurile cu 
care face trafic Child's Play. Și pe care le produce. l-ai spus 
hurtcore, nu? 

— Da, a încuviinţat încruntată femeia. 

Dox a încuviinţat și el. 

— De ce i se spune așa? 

— Pentru că scopul este de a cauza atât de multă durere, 
încât copilul este distrus. El rămâne în viaţă, dar e schilodit 
psihic. Pentru cei care se excită din așa ceva, nu-i suficient să 
domine un corp, ci trebuie să distrugă și sufletul. 

Dox ne-a privit pe toţi, după care a revenit la Livia. 

— Și le-ai putea descrie acestor domni unele dintre postările 
de pe site-ul acela, așa cum ai făcut pentru mine? 

Livia s-a uitat la noi toţi, pe rând. 

— Pot face mai mult de-atât. 

A scos un laptop din geantă, a găsit o conexiune wi-fi a 
magazinului, după care a început să tasteze de zor, spunând: 

— O clipă... trebuie să fac asta printr-un VPN, altfel va părea 
suspect pentru cei cu privilegii de administrator ai site-ului. FBI- 
ul a stopat operațiunea, dar eu mai am încă datele false pentru 
conectare, așa că... da. Gata! Bun. Bun. Bun. 

Ultimele trei cuvinte au fost rostite aproape ritualic, aidoma 
cuiva care încerca să se calmeze. A expirat sonor, a întors 
laptopul spre noi și a apăsat butonul „Play”. 

Horton și-a ferit ochii aproape imediat. Nici Larison n-a 
rezistat mai mult de câteva secunde, ceea ce a însemnat poate 
o secundă mai puţin decât am putut eu suporta. Am ridicat o 
mână și am spus: 

— Ai exemplificat foarte clar. Te rog, oprește-l. 

Livia a apăsat un buton și copilul din videoclip s-a oprit în 
mijlocul ţipătului. Ea s-a uitat la mine, cu nările dilatate și ochii 
arzători. 


VP - 209 


De-a lungul vieții mele, întâlnisem mulţi ucigași. Și brusc, 
instantaneu, am înţeles. 

Femeia aceasta nu era doar o polițistă. 

— Ai vrut să se oprească, și s-a oprit, a rostit ea și tonul vocii 
i-a crescut. Dar n-a fost decât un videoclip. Voi n-aţi făcut 
altceva decât să vă uitaţi. Insă copiii din videoclipurile acelea nu 
apucă să spună: „Opriti-vă”. 

Ochii i s-au umplut brusc de lacrimi și i-a șters furioasă cu 
dosul palmei. A expirat prelung, apoi încă o dată. 

— Deci orice plan pe care l-aţi avea și care nu implică 
distrugerea reţelei ăsteia nu are treabă cu mine. 

A urmat o tăcere prelungă. Larison a vorbit primul: 

— Nu m-ar deranja... să fac ceva în privinţa asta, a asigurat-o 
el. 

Horton s-a uitat la Livia și a aprobat din cap. Dox m-a privit. 

— John? 

Pentru o clipă, m-am simţit rușinat că ignorasem problema. Și 
nu doar pentru copiii pe care monștrii aceia din Child's Play îi 
terorizau. Ci și pentru mine. Nu încercasem oare să-l conving pe 
Treven de ideea de a câștiga niște bile albe pentru karma? Oare 
chiar vorbisem serios în privinţa asta? Sau totul nu fusese decât 
o abureală? 

— Ştii deja răspunsul, am spus eu. 

— Mă scuzaţi un minut, a rostit Livia. 

A deschis portiera și a coborât. Dox a șovăit, apoi a zis: 

— Mă-ntorc imediat. 


Capitolul 33 


LIVIA 


Livia merse către peretele clădirii. Auzi cum cineva cobori în 
urma ei din microbuz - Carl, fără doar și poate -, dar nici nu-l 
așteptă, nici nu se întoarse să se uite. 

Ocoli colțul clădirii și continuă să meargă, apoi se opri și se 
rezemă de perete. Inchise ochii și răsuflă adânc. In microbuz, 
existase un moment în care-i venise să vomite. Aici însă, în 


VP - 210 


umbra clădirii, era răcoare și liniște, și se simţi mai bine aproape 
imediat. 

ÎI auzi pe Carl venind de după colţ. Deschise ochii și-l privi. 

— Hei, strigă el, dacă preferi să fii singură, nu-i nicio 
problemă. Voiam doar să verific. 

Pentru oricare altul, răspunsul ar fi fost cu certitudine: „Da, 
pleacă”. Însă Carl știa despre trecutul ei. El cunoștea... o 
cunoștea pe ea. 

Livia îi surâse fără putere. 

— Mulţumesc că ai venit să vezi ce-i cu mine. E drăguţ din 
partea ta s-o faci. 

Apoi ochii i se umplură din nou de lacrimi și întoarse capul, 
furioasă. În majoritatea timpului se controla perfect, după care 
însă se întâmpla ceva mărunt ce ameninţa s-o dezintegreze. 

— Dacă tu ai fi fost altcineva, spuse Carl, acesta ar fi 
momentul când te-aș lua în braţe și te-aș ţine strâns. 

Ea râse și-și șterse ochii. 

— Ar fi o idee proastă. 

— Te-ar deranja teribil dacă aș face-o oricum? Doar ca să fiu 
sigur? 

Livia nu știa ea însăși ce voia - de la bărbat sau de la 
altcineva. Pentru a mia oară își dori să poată fi pur și simplu 
normală. 

Carl se apropie și-i mângâie obrazul cu dosul degetelor. 

— Ştii, îi spuse, n-am mai văzut pe nimeni, niciodată, 
preluând controlul bandei ăleia de ucigași și asasini așa cum ai 
făcut-o tu. Te rog să nu crezi c-o spun pe un ton condescendent, 
dar să știi că m-ai făcut foarte mândru. Vreau să zic că Larison 
te privește cu respect acum. lar Larison este pur și simplu 
îngerul morții și după știința mea nu respectă absolut pe nimeni. 

Livia râse din nou, și mai lăcrimă. Degetele lui rămaseră pe 
obrazul ei. 

— Labee? 

— Da? răspunse ea, trăgându-și nasul. 

— Cred c-ar fi mai bine să aplici asupra mea una dintre 
aruncările alea de judo. Pentru că, dacă n-o s-o faci, n-o să mă 
pot opri și-o să te sărut. 

Ea clătină din cap. 

— E o idee proastă. 


VP - 211 


— Pentru că suntem în parcarea unui Walmart? Cele mai bune 
idile se petrec în astfel de locuri. Am citit asta undeva. 

Livia râse. 

— N-ai citit nicăieri. 

— Ba am citit. Bine, am scris-o eu mai întâi și abia apoi am 
citit-o. Dar prima parte nu se pune. 

Ea râse iarăși. Îi plăcea cum o făcea Carl să râdă. Dar în 
același timp o întrista. 

— Îmi pare rău că sunt atât de... ciudată, rosti și ochii i se 
umplură din nou de lacrimi. 

Carl scutură din cap. 

— Ba nu, nu ești ciudată. Eşti frumoasă. 

Apoi se aplecă și o sărută foarte ușor. Pe Livia n-o deranjă. Ba 
chiar îi plăcu. Îi plăcea mirosul lui. lar asta nu făcu decât s-o 
deruteze și să plângă și mai tare. 

Bărbatul se trase înapoi. 

— Chiar așa de rău a fost? 

Purta însă pe chip un surâs ștrengar, simulând expresia unui 
prostovan, și ea știu că glumea. 

— A fost plăcut, îi spuse. 

— Serios? Cred cu toată sinceritatea că ăsta-i lucrul cel mai 
grozav pe care l-am auzit vreodată. 

Livia se întinse și-i mângâie ușor obrazul cu degetele. Gestul 
în sine i se păru straniu, dar ei îi plăcea când i-l făcea Carl. 

— Ai grijă, o avertiză el și zâmbi. M-aș putea obişnui cu asta. 

Cuvintele acelea o întristară din nou. 

— Nu cred că ar trebui să te obișnuiești. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, o să-mi asum riscul, spuse 
bărbatul și o sărută iarăși, ușor, ca înainte, dar ceva mai 
prelung. 

Livia se simţi excitată, însă sentimentul acela îi amplifica 
deruta, fiindcă nu era defel cum îi plăcea ei. li plăcuse ce se 
petrecuse între ei doi pe plaja aceea din provincia thailandeză 
Rayong, când erau fugari și abia se știau unul pe celălalt, iar ea 
deținuse controlul complet. 

Acum se desprinse din sărutare. 

— Ar trebui... ar trebui să ne-ntoarcem, îi spuse. 

— Da, ai dreptate, rosti Carl repede. lartă-mă. 

— Nu, nu-i vorba despre tine, nu-i asta. Atâta doar că mă simt 
niţel... copleșită. 


VP - 212 


— Am înţeles. lartă-mă dacă am fost prea insistent, dar când 
sunt în preajma ta mă simt și eu niţel copleșit. 

Tăcură pentru o clipă. Livia cobori ochii, ferindu-se să-i 
întâlnească pe ai lui, temându-se de ceea ce ar fi putut zări în ei 
sau de ceea ce ar fi putut să simtă. 

— Uite ce-ţi propun, spuse Carl. Haide să amânăm 
conversaţia asta pentru data viitoare când vom ajunge într-o 
parcare Walmart romantică. Deocamdată să ne-ntoarcem la 
microbuz. Am o idee despre cum putem căpăta informaţiile 
necesare pentru a distruge atrocitatea asta de Child's Play și în 
același timp să-i ucidem pe toţi nemernicii din spatele ei. Insă lui 
John n-o să-i placă. 

— De ce? 

— Va implica o colaborare cu o femeie din Paris. O veche 
iubire de-a lui. Și vreau să-ţi spun că, oricât ar nega el, flăcările 
acelea sunt încă arzătoare. 


Capitolul 34 


RAIN 


Larison, Horton și cu mine am examinat avantajele și 
dezavantajele de a-l ataca mai întâi pe Graham sau pe 
Arrington. În concordanţă cu viziunea lui generală despre lume, 
Larison continua să prefere retezarea capului - așadar atacarea 
lui Arrington. Horton opta pentru atacul din flanc, ceea ce 
însemna Graham. 

— Avem mai multe informaţii despre Graham, le-am atras 
atenția. 

— Dintre care unele pot fi nesigure din cauza lui Treven, a 
ripostat Larison. În plus, noi nici măcar n-am început să ne 
concentrăm pe Arrington. Poate că el se dovedește o ţintă mai 
slabă. 

— Fost SEAL, a început Horton să enumere, fost director de 
contrainformaţii CIA, actualmente în FBI, implicat în operaţiuni 
extrem de dubioase și conștient de existenţa unor ostili 
potenţial formidabili. Toate astea ţi se par că denotă un personaj 
slab? 


VP - 213 


Larison a aprobat din cap. 

— Ai dreptate, dar în absenţa informaţiilor tot nu știm. 

În unul dintre geamuri s-a auzit un ciocănit. Era Dox. Horton a 
glisat portiera. 

— Totu-i bine? a întrebat el. 

Livia a încuviințat din cap și a suit în microbuz. 

— Totu-i bine. 

Dox a rămas afară. 

— Hei, John, a strigat el, putem discuta ceva un minut? 

Larison l-a privit bănuitor. Dox a clătinat din cap. 

— Nu-i nimic necurat, amigo. Dacă ar fi fost, de ce aș fi cerut 
o discuţie privată de faţă cu toată lumea? 

Larison n-a răspuns, însă nici n-a părut încântat. Pe de altă 
parte, când părea el încântat? 

Am coborât și l-am urmat pe Dox după colţ, până lângă 
peretele complexului comercial. 

— Totu-i bine cu Livia? am întrebat. 

— Da, e-n regulă. Abuzurile comise asupra copiilor o 
afectează mai mult decât pe majoritatea oamenilor. 

Am aprobat din cap, simțind că aș fi fost indiscret dacă aș fi 
pus mai multe întrebări. În plus, totul era clar acum și se 
potrivea cu ceea ce văzusem deja. 

— Este o femeie impresionantă, am spus. 

— Partenere, încă n-ai văzut-o cu adevărat în acţiune. Știai 
că-i și campioană la judo? În colegiu a făcut parte din lotul 
olimpic lărgit. Fac pariu că ţi-ar da de furcă serios, dacă v-aţi lua 
la trântă. 

— Eu nu m-aș băga la pariul ăsta. 

— Bun, uite care-i treaba. Aţi discutat pe cine să atacăm mai 
întâi, nu-i așa? Pe Graham sau pe Arrington? 

M-am întrebat unde voia să ajungă. Aveam o idee, dar nu-mi 
plăcea defel. 

— Da, despre asta am discutat. 

— Evident, fiecare dintre ei prezintă avantaje și dezavantaje. 
Din mai multe motive, eu optez pentru varianta care poate fi 
descrisă pe scurt ca „îl radem mai întâi pe Graham”. În primul 
rând, pentru că există informaţii bune de la Kanezaki despre 
distracţiile pariziene ale domnului Graham. 

Mi-am dat seama că avusesem dreptate în privinţa direcţiei în 
care se îndrepta Dox. N-am spus nimic. 


VP - 214 


— Așa că știi unde vreau să ajung, a urmat el. 

Am clătinat din cap. 

— Haide, nenică, e evident. Dacă noi dorim doar să-l ucidem 
pe Graham, după cum i-a descris Kanezaki camera de hotel, 
atunci probabil că-i pot transforma capul în proverbialul norișor 
de ceață sângerie. Pe de altă parte, dacă am căuta o ocazie să-l 
interogăm - dacă vrem informaţii, și cred că așa este -, atunci 
vorbim despre Delilah. 

Am clătinat iarăși din cap. 

— Nu. 

— Ea ne-ar putea ajuta realmente, a continuat Dox. Și o știi 
prea bine. lar dacă nu vrei să profiţi de asta, pur și simplu dintr- 
o mândrie rănită nelalocul ei, atunci ar trebui cel puţin să 
recunoști că apărarea egoului tău e mai importantă pentru tine 
decât protejarea genului de copii pe care Livia ni i-a arătat în 
videoclip. Ca să nu mai amintesc de protejarea Liviei înseși. Nu 
pot spune că privesc chiar cu indiferenţă situaţia, pe de o parte 
fiindcă nu-i ceva ce ţi-aș face eu vreodată, dacă rolurile ar fi 
inversate. 

— La dracu', chiar vrei să joci cartea asta? 

Știam însă că avea dreptate. 

— Haide, nenică, n-o să avem niciodată o mână mai bună. O 
specialistă Mossad în „capcane cu miere”, și-n plus Graham are 
o slăbiciune la blonde. L-ar putea juca pe degetul mic după 
primul dintre cocteilurile acelea Martini care-i plac, și o știi prea 
bine. 

— Nu, am repetat. 

— De ce dracu' nu vrei? Acum ea e chiar în Paris. 

N-ar fi trebuit să fiu surprins. Delilah locuise în Paris ultima 
dată când noi doi fuseserăm împreună. Totuși, nu știu de ce, 
crezusem că plecase de acolo. 

— Ai luat legătura cu ea? am întrebat. 

Dox a ridicat din umeri. 

— Am mai vorbit când și când. 

lisuse! Mai întâi cu Larison, acum cu Delilah. 

— De ce? am întrebat. 

— Fiindcă suntem prieteni, idiotule! Prietenii păstrează 
legătura. N-o să te mint, fiindcă te pricepi să-i citești pe oameni, 
dar uneori tu presupui că toţi sunt fix ca tine, totuși lumea nu 
funcţionează așa. Majoritatea oamenilor nu preferă să treacă 


VP - 215 


luni de zile fără să vorbească cu alţi oameni. Așa ceva e 
neobișnuit. Nu spun că-i ceva greșit în asta, ba chiar deloc. Spun 
doar că n-ar trebui să fii surprins să afli că oamenii din viaţa ta 
care ţin la tine ţin, de asemenea, și unii la alţii, și este posibil să 
mai și vorbească la răstimpuri între ei. 

Uneori detestam să vorbesc cu el. Nu pentru că spunea 
tâmpenii. Așa ceva ar fi fost doar iritant. Ci pentru că avea niște 
intuiţii atât de afurisite. lar asta era intolerabil. 

Mi-am ferit ochii, nedorind să întreb. Dar el a continuat să 
aștepte, tăcut și răbdător ca un lunetist. 

În cele din urmă am oftat și am spus: 

— Ea e bine? 

— Da. Îţi duce dorul. 

— Ţi-a spus ea asta? 

— Bineînţeles că nu. E prea mândră. Hmm, oare de ce asta-mi 
sună atât de familiar? 

— Atunci cum știi? 

— Cum știu cât de mult îi duci tu dorul, deși refuzi s-o 
recunoști? Pur și simplu, auzind cum vorbești chiar acum. La fel 
e și ea. Amândoi suspinaţi unul după celălalt și pretindeți din 
răsputeri că nu-i adevărat, încât ar fi de-a dreptul comic... dacă 
n-ar fi trist. Chiar nu știi asta? Dumnezeule, trebuie să-ţi conduc 
eu toată viața personală? 

Amândoi am tăcut câteva clipe. Știam că el încerca să 
folosească din nou tăcerea ca pe o armă împotriva mea și mi- 
am dat seama că probabil va reuși. Am încercat să scap din 
cursa aceea, spunând: 

— Ce este între tine și Livia? 

— Sentimentele mele pentru ea sunt pure, însă relaţia noastră 
e complicată. Și poţi să râzi de mine dacă vrei, dar va trebui s-o 
faci mai târziu, pentru că deocamdată nu te las să schimbi 
subiectul. 

Am clătinat din cap. 

— N-o să râd de tine. Îmi pare rău c-am făcut-o mai devreme, 
când tu ai spus „fata mea”. Nu mi-am dat seama că era ceva 
serios. 

— Da, așa este. lar uneori doare. La fel cum e cu tine și 
Delilah. 

O vreme am tăcut iarăși amândoi. 

— Bine, am rostit. Telefonează-i. 


VP - 216 


— Nu, partenere, tu să-i telefonezi. 

— Tu ai ţinut legătura cu ea. 

— Perfect adevărat, dar acum tu vei corecta situaţia. 

Am clătinat din cap. 

— Nici măcar nu știu ce să-i spun. 

El m-a bătut cu palma pe umăr. 

— Haide-haide, ești inteligent. O să te gândești tu la ceva. 

Ne-am întors la microbuz. Imediat după ce am intrat. Dox a 
spus: 

— Bun, uite cum stă treaba. Noi avem un om în Paris: o 
agentă a Mossadului pe nume Delilah, foarte experimentată și 
capabilă, blondă și răpitor de frumoasă, exact cum îi place lui 
Graham. Acesta ar putea fi pentru noi un avantaj care să 
schimbe complet jocul. Singura complicaţie este că ea și John au 
fost cândva împreună și flacăra pasiunii reciproce nu s-a stins 
de tot. Eu știu însă că ei sunt profesioniști și vor găsi o 
modalitate să rezolve asta. 

M-am uitat la el, oripilat și scos din sărite. Dox s-a mulţumit să 
ridice din umeri. 

— Nenică, a continuat el, tu ai fost cel care a spus să vorbim 
la telefon pe speaker. Acum toţi știu de ce am vrut să discut cu 
tine mai întâi separat și vor înţelege de ce vei fi agitat vizavi de 
întâlnirea cu Delilah. 

— Mersi, am spus. A fost frumos din partea ta. 

El a rânjit larg. 

— Pentru asta sunt prietenii! 

— Dacă... fosta ta prietenă, a rostit Horton, este atât de bună 
pe cât am auzit, ne-ar putea oferi o cale prin care să-l interogăm 
pe Graham, nu doar să-l ucidem. 

Dox a aprobat din cap. 

— Exact asta i-am spus lui John. 

— Uite ce-i, am rostit, haideţi să nu ne pripim, da? l-am spus 
lui Dox că-i voi telefona, totuși nu știu cum o să reacționeze. S- 
ar putea să mă trimită dracului. 

Dox a clătinat din cap. 

— N-o să facă asta. În niciun caz când îi vei explica despre ce- 
i vorba. Și chiar dacă o va face, ceea ce nu cred, eu tot continui 
să susţin operaţiunea din Paris. Mai ales dacă cineva îmi poate 
face rost de o pușcă cu lunetă și echipament pentru vedere pe 
timp de noapte... pentru orice eventualitate. 


VP - 217 


— Și eu am contacte în Paris, a spus Horton privindu-mă. 
Oameni cu care am lucrat îndeaproape. In DGSE”, DGSI, 
GIGN::... ba chiar și câțiva foști legionari. Ei ar trebui să ne 
poată face rost de tot ce avem nevoie în mod rezonabil, inclusiv 
aparatură de comunicaţii. Așa că, pe partea de echipamente, aș 
zice că suntem rezolvațţi. 

— Kanezaki ne-a spus că Graham și-a rezervat biletul de 
avion de o lună, zise Larison. Asta înseamnă că, dacă Parisul 
este o cursă, el a gândit planul abia acum. Deci dacă vom face 
asta, trebuie să ne mișcăm imediat. Cu cât așteptăm mai mult, 
cu atât el va dispune de mai mult timp să-și poziționeze forțele. 

Dox m-a privit întrebător. După o clipă, am oftat și am 
încuviinţat reticent din cap. 

— Ura-ura, a strigat el. Plecăm la Paris! 


12 Direcţia Generală pentru Securitate Externă a Franţei. (n. red.). 
13 Grupul de intervenţie al Jandarmeriei naţionale franceze. (n. red.). 


VP - 218 


PARTEA A III-A 


Capitolul 35 


LIVIA 


Livia și Rain luară un taxi de la aeroport, deoarece ajunseseră 
la Paris înaintea celorlalţi. Prea multe bilete cumpărate în ultima 
clipă la aceeași cursă ar fi trezit suspiciuni și, în plus, toţi știau 
prea bine că OGE doborâse recent un avion doar pentru a-i 
reduce la tăcere pe doi dintre pasagerii săi. Nu părea înțelept să 
ofere cuiva o ţintă unică. 

În Paris, unde fetele turiștilor asiatici erau etichetate în 
general ca fiind de „chinezi”, ar fi părut firesc ca Livia și Rain să 
călătorească și să se cazeze împreună în hoteluri, putând 
acționa ca un fel de paravan pentru restul. Carl, Horton și 
Larison ar fi fost un grup mai puţin obișnuit, așa că numai unul 
dintre ei avea să rezerve a doua cameră de hotel necesară, iar 
ceilalți doi urmau să apară ulterior, separat. Dintr-un exces de 
precauţie, aveau să schimbe hotelurile zilnic, creând o serie ad- 
hoc de case conspirative mereu în schimbare. 

Carl avusese dreptate în privinţa micro-managementului - 
Rain îi pusese pe toţi să creeze și să repete o poveste, paravan 
detaliată despre felul cum se cunoșteau între ei și motivul 
pentru care se aflau în Paris, întrebându-i întruna despre 
amănunte, până se declarase mulţumit. Pe Livia n-o deranjase 
asta. Deși era polițistă și n-ar fi fost de așteptat din partea ei să 
fie familiarizată cu conceptul de acoperire pentru acţiune, ea 
fusese instruită în această privinţă de experţi din CIA și FBI, 
atunci când lucrase cu brigada anti-găști din DPS. Și, desigur, 
avea multă experienţă practică din vânarea violatorilor pe cont 
propriu, nu ca parte a forțelor de ordine. 

Ei îi plăcea de Rain. Spre deosebire de Horton, care emana o 
încredere de uncheș, de Larison, care era primejdios în mod 
fățiș, și de care, căruia îi plăcea să-i distragă pe oameni cu 
flecăreala, Rain avea o imobilitate despre care Livia simţea că 

VP - 219 


era acoperirea perfectă pentru calităţile formidabile despre care 
îi povestise Carl. Rain nu avea empatia răbdătoare a lui Carl - 
deși, sincer vorbind, ea nu mai cunoștea pe nimeni care s-o aibă 
-, dar era un bun ascultător, iar modul în care lua în seamă cu 
respect ideile tuturor anula ocazionalele lui critici și împotriviri. 
Din felul în care o privea uneori, Livia simţea că bărbatul vedea 
mai mult decât i-ar fi plăcut ei. In același timp însă, ea simţea că 
n-o judeca deloc pentru asta și - slavă Domnului! - nici n-o 
compătimea. O întrebase foarte puţine despre ea, în afară de 
informaţiile firești, totuși nu dintr-o lipsă de interes, ci mai 
degrabă din respect pentru intimitatea Liviei. lar asta spunea 
multe, de asemenea, despre legătura lui cu Carl, deoarece Rain 
nu părea un ins care să aibă obiceiul de a se încrede în alţii 
bazându-se exclusiv pe recomandările unor terți. 

Amândoi dormiseră în prima jumătate a zborului; când Livia 
se trezise, îl văzuse citind o carte în japoneză și folosise 
momentul pentru a încerca să-l descoasă, întrebându-l câte 
ceva despre trecut. Platitudinea răspunsurilor lui îi reamintise 
cum tratase ea însăși întrebări similare și îi sugerase existența 
unor traume similare în copilărie, sau cel puţin a unei suferințe 
îngropate. Rain îi spusese că volumul din care citea era o 
culegere de haiku scrise de poetul Basho, care trăise în secolului 
al XVII-lea. Glumise că folosea poeziile ca ajutor pentru adormit, 
dar citise cartea după ce se trezise din somn, nu înainte, iar 
concentrarea pe care Livia i-o zărise atât în postura corpului, cât 
și în expresia chipului sugera că pentru Rain poezia nu era nici 
pe departe soporifică. 

Ea îl întrebase despre experienţa lui în judo; Carl îi povestise 
despre Kodokan, care era o Mecca a tuturor practicanților 
serioși. Rain recunoscuse că se antrenase acolo multe decenii, 
totuși susținuse că nu avea nici pe departe experienţa ei 
competițională. li spusese că abordase judoul fiind interesat mai 
degrabă să-l aplice în luptă, iar metodele și tehnicile care-l 
preocupau, și care includeau o serie de prize la gât ce fuseseră 
în mare parte pierdute pentru sportul modern, l-ar fi îngrozit pe 
Jigoro Kano, fondatorul „căii line”. Livia îi spusese că, după ce 
vor termina cu porcăria actuală, spera să practice împreună și 
ca el să-i arate unele dintre modurile în care folosea judoul în 
afara tatami-ului. Bărbatul o privise îndelung, lăsând senzaţia 
neplăcută că vedea mai multe decât dorise ea să dezvăluie. 


VP - 220 


Apoi însă momentul acela trecuse și Rain o asigură că se va 
bucura de ocazia respectivă, menţionând politicos speranța că 
Livia îi va oferi posibile perfecționări ale metodelor concepute de 
el. 

Rain urmări cu mare atenție locurile din aeroport, ceea ce era 
perfect logic - dacă informaţia lui Treven făcea parte dintr-o 
cursă, aeroportul Charles de Gaulle era un potenţial loc îngust, 
de „sugrumare”. Totuși plecarea lor a fost lipsită de evenimente 
și după douăzeci de minute în care a privit întruna în oglinzile 
retrovizoare ale taxiului și s-a întors să privească în urmă, 
bărbatul a părut să se relaxeze. Işi lăsaseră bagajele la cală, așa 
că erau măcar înarmaţi cu cuțite. Livia avea un Somico Vaari cu 
lamă fixă, pe care îl purta asigurat într-un buzunar al 
pantalonilor cargo, și un cuţit Bowie de purtat la gât, realizat de 
un designer pe nume Fred Perrin, asupra căruia îi atrăsese 
atenția Carl. Rain avea un cuţit Emerson cu buton. Ea se simțea 
totuși expusă fără pistolul de serviciu, pe care Larison îl 
depozitase alături de alte arme de foc în una dintre 
ascunzătorile lui înainte de a decola din Washington. Totuși nu 
avea să se mai simtă așa mult timp, dacă încrederea lui Horton 
era justificată. 

Îi telefonase lui Strangeland înainte de îmbarcare, dar 
Arrington nu dăduse niciun semn. Potrivit șefei Best, cineva din 
Divizia de Investigaţii Criminalistice explicase că Arrington era 
preocupat de pierderea unui agent senior și a unui contractor 
valoros, care fuseseră la bordul avionului ce se prăbușise și de 
aceea era mai inabordabil ca de obicei. Strangeland era de 
acord că declaraţia aceea era cel puţin stranie. De obicei FBl-ul 
nu se sinchisea să ofere motive atunci când neglija forțele de 
ordine locale. lar Strangeland era nemulțumită - și îngrijorată - 
că Best tot n-avea să insiste, în pofida întârzierilor cauzate de 
SAIAD în privinţa amprentelor. Locotenentul simţea că Best 
fusese iritată din cauză că Livia folosise suspendarea 
administrativă pentru a pleca din oraș și ca atare agenţii SWAT 
ai șefei mari n-o mai puteau supraveghea. 

— Cum e vremea pe acolo? întrebase Livia. 

Verificase și online, desigur, totuși dorea să audă cu urechile 
ei. 


VP - 221 


— Senin, răspunse Strangeland. Nu-ţi mai face griji de 
violatorul din parcuri, da? Deocamdată ai un obiectiv mai 
important. Trebuie să te concentrezi. 

Livia îi povestise tot ce aflase și fusese ușurată când 
locotenentul nu întrebase de unde avea toate informaţiile 
acelea. N-ar fi vrut s-o mintă. 

Ea vorbise, de asemenea, cu Little. Telefoanele și portofelele 
luate de Rain și Larison confirmaseră că cei doi bărbaţi pe care-i 
uciseseră erau din OGE. Nicio altă informaţie utilă. 

Dimineaţa de toamnă era însorită și răcoroasă și ea fu 
încântată să vadă orașul. Nu fusese niciodată la Paris și, în ciuda 
situaţiei în care se găsea acum, era încântată și zâmbi larg când 
trecură pe lângă Arcul de Triumf, apoi din nou când zări Sena. 
Rain îi explicase că, în perioada când locuise aici împreună cu 
Delilah, femeia de la care sperau că vor primi ajutor acum, îi 
plăcuse să exploreze cele mai bune baruri pariziene, dintre care 
multe se aflau în hoteluri. Ca atare, pornind de la interesul față 
de baruri, el devenise și un fel de expert în hotelurile din 
capitala Franţei. Cel la care se gândea acum se numea L'Hôtel și 
era în Saint-Germain-des-Pres. Mai spusese că se găsea la doar 
doi kilometri de cartierul lui Delilah, însă pe celălalt mal al 
Senei. Livia se întrebă dacă Rain dorea să pună fluviul între el și 
Delilah din respect, de teamă sau mai degrabă simbolic. Se 
gândi că poate despica ea prea mult firul în patru. Poate că, pur 
și simplu, lui îi plăcea hotelul, ori barul acestuia, ori cartierul. 
Indiferent cum ar fi stat lucrurile, era curioasă să afle mai multe 
lucruri despre Delilah. 

Rain îi ceruse taximetristului să-i lase la alt hotel - o precauţie 
cu care Livia era familiarizată - și după ce taxiul plecase, ei 
merseseră pe jos cu gentile de voiaj la adresa reală. In timp ce 
Rain vorbea la recepţia din holul micuţ, Livia făcu câţiva pași în 
hotel și-i plăcu imediat. Un spaţiu central cilindric se înălța pe 
cinci-șase niveluri, înconjurat de balcoane la toate etajele și 
având în vârf un dom de sticlă, prin care razele soarelui 
pătrundeau până la parter. Era compact, dar fără să lase 
senzația de înghesuială, și vechi fără să degaje bătrânețe. Văzu 
barul care-i plăcea lui Rain și se întrebă ce anume despre bărbat 
i-ar fi putut dezvălui plăcerea aceea. Era intim, cu locuri pentru 
cel mult zece-doisprezece clienţi. Avea plafonul jos, iluminare 
discretă și, cu toate că transmitea senzaţia de intimitate, era 


VP - 222 


primitor fără să bată la ochi. Se întrebă dacă fusese unul dintre 
locurile în care lui îi plăcuse să vină cu Delilah și se gândi că era 
posibil. 

Avură noroc și Rain izbuti să obţină un apartament care, deși 
se numea „grand junior”, se dovedi a fi destul de mic. Era totuși 
luminos și confortabil, cu tapet înflorat eclectic și o cadă 
superbă, cu picioare în formă de labe de leu; părea cumva 
definitoriu european, deși Livia nu avea cine știe ce bază pentru 
impresia aceea. Desigur, ar fi fost foarte strâmt pentru toţi cinci 
și ulterior trebuiau să facă rost de încă o cameră. După cele 
petrecute în parcarea de la Walmart, ea se simţea neliniștită la 
gândul altei nopţi cu Carl. Nu pentru că el ar fi putut face ceva, 
ci fiindcă nu era sigură de propria-i reacţie. 

— Mai avem ceva timp până sosesc ceilalţi, zise Rain după ce 
terminară de examinat camera. Vrei să ne plimbăm niţel prin 
cartier? 

— Da, mi-ar plăcea, încuviinţă Livia. 

leșiră din hotel. Era interesant: înăuntru, când Rain tratase cu 
personalul hotelului, postura i se schimbase, devenind mai 
rigidă, cumva oficială. Livia chiar îl văzuse îndoindu-se ușor din 
mijloc când vorbise, un manierism care i se păruse o combinaţie 
între o încuviinţare din cap și o plecăciune, și simţise că acela 
era un element al personalităţii lui japoneze. Dar imediat cum 
ieșiră pe stradă, postura aceea dispăruse. 

Rain o conduse într-o scurtă plimbare pe străduţe înguste, în 
lungul cărora se înșiruiau galerii de artă și magazine de 
antichităţi, apoi pe un pod numit Pont des Arts peste Sena, cu 
Luvrul pe malul celălalt, și cu panorame spectaculoase ale 
Parisului la stânga și la dreapta. Intrară după aceea pe o stradă 
îngustă numită Rue de Buci, animată de pietoni care se bucurau 
de soarele de la sfârșitul dimineţii și mărginită de mesele de pe 
trotuare, unde clienţii savurau cafea și produse de patiserie ce 
arătau delicios. Aerul era bogat în arome: pâine abia coaptă, 
ceaiuri, pui la rotisor cu rozmarin. Cu excepţia celor văzute în 
filme și la televizor, Livia nu avusese niciodată parte de așa 
ceva și pentru o clipă rămase pur și simplu cu gura deschisă, 
privind totul. Apoi însă, așa cum se întâmpla de fiecare dată 
când se pomenea izbită de un val de fericire, bucurie sau 
încântare, urmă imediat o reacţie de tristeţe. Prima dată când 
gustase înghețată, primul ei orgasm, iar acum prima ei vizită la 


VP - 223 


Paris... orice ar fi făcut pentru prima oară o ducea cu gândul la 
Nason, la tot ceea ce suferise surioara ei, la tot ceea ce-i fusese 
luat și la tot ceea ce „păsăruica” Liviei nu avea să mai facă, să 
mai vadă ori să mai aibă niciodată. 

Ajunseră la un restaurant pe colț, numit Bar du Marche. 

— Haide să ne așezăm la masa aceea, propuse Rain, arătând 
una aflată sub o copertină în culori luminoase, alb cu roșu. De 
obicei este aglomerat. 

Comandă cappuccino pentru Livia, așa cum dorise ea, iar 
pentru el luă un espresso și un coșuleţ cu pâine. De îndată ce 
începu să vorbească în franceză cu chelnerul, Livia văzu din nou 
transformarea aceea interesantă - un personaj care diferea în 
mod subtil de ceea ce văzuse ea anterior. lar faptul că se 
concentră asupra acestui aspect o ajută să se scuture de 
poverile trecutului. 

— Vorbești foarte bine franceza, îi spuse după plecarea 
chelnerului. 

Știa că în general complimentarea bărbaţilor era un mod 
excelent de a-i determina să vorbească - anchetatorii numeau 
asta „gâdilarea egoului” - și se întrebase dacă nu l-ar fi putut 
determina să se destăinuie puţin. 

El ridică din umeri. 

— Am trăit aici mai bine de un an. Și tot ce am făcut în 
perioada aceea a fost să studiez limba, să mă uit la filme 
franțuzești și să flecăresc cu barmanii. 

Nicio menționare a lui Delilah, despre care Livia bănuia că 
jucase un rol important în dezvoltarea lui. Se așteptase ca Rain 
s-o sune imediat ce aterizaseră - aveau cu ei telefonul prin 
satelit al lui Carl dar poate că el dorea mai întâi să sosească toți. 

— Totuși, continuă ea, accentul tău pare foarte autentic. 
Probabil că ai un talent înnăscut pentru limbile străine. 

— Să fiu sincer, nu știu. Dar tu? Vorbești franceza cât de cât? 

— Un peu. Am studiat-o în ultimul an de liceu. 

— Doar atât? 

Era interesantă iscusinţa cu care el inversase direcția 
conversaţiei, astfel încât focusarea era acum asupra ei. Ei bine, 
Livia îi asigurase deschiderea. Și, oricum, uneori trebuie să oferi 
un pic ca să câștigi un pic. 

Ea încuviinţă din cap. 


VP - 224 


— Când am ajuns în State, nu vorbeam deloc engleza, așa că 
a trebuit să mă concentrez asupra ei. 

— De unde ai sosit? 

— Nu ţi-a spus Carl? 

Rain zâmbi, probabil pentru că ea îi spunea „Carl”. 

— El nu mi-a spus aproape nimic despre tine - doar că ești o 
polițistă din Seattle care se ocupă de delicte sexuale, că te 
descurci bine - un compliment pe care Dox nu-l acordă cu 
ușurință - și că i-ai salvat viaţa în Thailanda. 

Livia încuviinţă din cap. Oricât de apropiaţi ar fi fost acești doi 
bărbaţi, Carl trata treburile ei ca fiind doar ale ei. Asta n-o 
surprindea. Ba chiar o făcea să se simtă... recunoscătoare. 

— Și el mi-a salvat viaţa, rosti ea. 

Rain nu răspunse, așa că Livia reveni la întrebarea lui. 

— Am crescut într-un sătuc de pe dealurile din provincia 
thailandeză Chiang Rai. 

— Și în State unde te-ai stabilit? 

— Într-o așezare numită Llewellyn. În statul Idaho. 

Unde n-avea să mai revină niciodată. 

— Trebuie să fi fost un adevărat șoc cultural. 

Ea aprobă din cap. 

— Așa a fost. 

După aceea rămaseră tăcuţi. Alţii poate că ar fi insistat, dar 
Rain - așa cum Livia o văzu clar - simțea că nu trebuia s-o facă. 
Se întrebă din nou ce fel de copilărie avusese el. Dar dacă l-ar fi 
întrebat, atunci n-ar mai fi putut obiecta când el i-ar fi pus o 
întrebare similară. 

Chelnerul le aduse cafelele și coșuleţul cu pâine. Schimbă 
câteva cuvinte cu Rain, chicoti, apoi se îndepărtă. 

— Ce-a spus? întrebă Livia. 

— Voia să știe de unde sunt. 

Ea râse. Printre asiaticii din Statele Unite circula un fel de 
glumă - albii îi întrebau mereu de unde erau, ca și cum ar fi fost 
o specie exotică, străină, care nu s-ar fi putut naște și înmulți în 
America, la fel ca toate celelalte. 

— Și ce i-ai răspuns? 

— Că-mi place să pretind că sunt parizian. 

Livia râse din nou. 

— Pot să te-ntreb ceva? 

— Sigur că da. 


VP - 225 


Ea puse în cappuccino două linguriţe pline vârf cu zahăr brun, 
amestecă bine și gustă. 

— Uau! exclamă după aceea. E bună! Și Seattle este 
recunoscut pentru prepararea cafelelor. 

Rain sorbi din espresso și așteptă. 

— M-aș putea înșela în privinţa asta, spuse Livia, dar am 
observat că aici te porți diferit. În hotel păreai un străin. Nu un 
american, ci, mai degrabă... un japonez, cred. lar când am mers 
pe aici și acum, când ai vorbit cu chelnerul... din nou, n-ai fost 
ca un american. Dar nici ca un japonez. Poate că de aceea te-a 
întrebat chelnerul. 

El aprobă din cap și sorbi iarăși din espresso, iar Livia înţelese 
că n-avea să răspundă la o întrebare implicită. Nu era sigură 
dacă asta se datora disciplinei sale, unei reticenţe înnăscute sau 
ambelor. 

— Oare doar mi-am imaginat asta? continuă ea. Și, 
presupunând că nu mi-aș fi imaginat, care-i explicaţia? 

Rain puse ceașca de espresso pe masă și luă un croasant. 

— Pentru mine a început ca un joc, îi spuse. Cu mult timp în 
urmă. Mă uitam la oameni și încercam să văd dacă pot ghici de 
unde erau. Apoi mă întrebam pe ce mă bazasem în presupuneri. 
Pe haine? Pantofi? Ochelari? Accesorii? Tunsoare? Postură, 
limbaj corporal, mers, expresie? Dacă ești destul de atent, poți 
observa niște chestii extraordinare. 

Livia se simţi fascinată. 

— Așadar, erai atent la detalii. 

El încuviință din cap. 

— După care am încercat să le imit. Să văd dacă-i pot păcăli 
pe alţii. Născoceam povești despre trecutul meu - părinţii mei 
fuseseră foarte bogaţi. Sau părinţii mei fuseseră săraci. 
Crescusem acolo. Sau crescusem dincolo. Apoi vedeam dacă pot 
să joc convingător rolul asumat. 

— Era un joc? 

— Păi, ţinând seama de chestiile în care eram implicat, era un 
joc cu miză mare. Cred că știi și tu cum poate Dox să dispară 
uneori pur și simplu, deși este un tip voinic, nu? 

Livia aprobă din cap. Văzuse într-adevăr asta în Thailanda, 
când Carl îi împușcase pe ultimii doi bărbaţi pe care-i urmărise 
ea. 

Rain rupse o bucată din croasant. 


VP - 226 


— El e mai priceput decât mine la asta. Eu mă pricep mai 
degrabă să mă contopesc cu restul lumii. Să devin parte din 
decor. Le ofer oamenilor... ceea ce se așteaptă să vadă. lar 
oamenii nu observă sau nu-și amintesc lucrurile pe care se 
așteptau să le vadă. 

Pentru o secundă, Livia își aminti cum crescuse ea în casa 
Lone. Cum făcuse tot ce-i stătea în putinţă pentru ca Fred Lone 
să n-o vadă. Stătea cu ochii plecaţi. Respira neauzit. Pretindea 
că era un scaun. 

Însă nimic din toate acelea nu avusese succes. 

Bărbatul începu să mestece bucăţica de croasant pe care o 
rupsese, apoi surâse. 

— Este absolut... delicios. În Tokio există mâncăruri minunate, 
dar ţi-ar fi tare greu să găsești un croasant exact ca ăsta. 

Ea abia dacă îl auzi. 

— Ceea ce ai spus despre imitare... crezi că-i ceva ce poate 
face oricine? 

— Nu aș spune chiar „oricine”, însă... cei care se pricep să 
joace teatru. Cred că este ceva de felul ăsta. 

Livia încuviință din cap. Se întrebă de ce oare ea nu 
descompusese niciodată situaţiile în felul pe care tocmai îl 
descrisese Rain. Știa că făcea unele dintre lucrurile despre care 
vorbise el, totuși nu chiar atât de sistematic. 

— Așadar trebuie să fii un fel de... cameleon? 

— Da, rosti bărbatul, dar este mai mult decât atât. Un 
cameleon se schimbă doar la suprafaţă. Lucrul despre care 
vorbesc eu trebuie... să provină din interior. Pentru că, dacă se 
schimbă doar suprafaţa, atunci apar neconcordanţe. Trebuie să 
simți toate astea, trebuie să fii convins de ele. Trebuie să pară 
reale. În interiorul tău continuă să existe o parte care cunoaște 
adevărul, dar partea aceea este perfect izolată în adânc. Ea nu 
atinge absolut nimic altceva. 

Livia știa totul despre izolarea perfectă în adânc. Se întrebă 
dacă Rain se simţea vreodată atât de... diferit pe cât se simțea 
ea. Ca și cum ar fi fost complet separată. 

Ca și cum ar fi fost distrusă emoţional. 

Și se întrebă de ce el îi spunea așa de multe. Cu certitudine, 
nu-l mai auzise niciodată vorbind atât. Oare bărbatul simţea o 
conexiune? Oare simțea dragonul dinlăuntrul ei? Oare putea să 


VP - 227 


vadă ceea ce alţii treceau cu privirea, pentru că o creatură 
înrudită sălășluia în el? 

Rain mușcă iarăşi din croasant, apoi termină de băut 
espresso-ul, zâmbind ușor, încântat de plăcerea pe care i-o 
producea. 

— Îți place mult aici, nu-i așa? spuse ea. 

Întrebarea păru să-l ia prin surprindere. Dădu să răspundă, 
apoi se opri și zise doar: 

— Da. 

Ea se întrebă dacă ceea ce iubea Rain la Paris era legat de 
Delilah. lar asta ar fi însemnat că era bine să abandoneze 
subiectul. Dar în loc s-o facă, întrebă: 

— Ce-ţi place? 

Chelnerul apăru. Rain mai comandă un espresso, apoi făcu 
semn spre cappuccino al Liviei. 

— Mai bei unul? 

Ea îl privi pe chelner și rosti: 

— Oui. Un cappuccino, s'il vous plaît. 

Rain râse. 

— Ai și învăţat deja. 

Tăcură amândoi. Dacă bărbatul nu dorea să răspundă, era în 
regulă, Livia nu avea să insiste mai mult decât o făcuse deja. 

Însă după un moment el continuă: 

— O prietenă care iubește Parisul mi-a spus cândva: „Nu 
există multe lucruri pe care noi oamenii trebuie să le facem. 
Trebuie să mâncăm, trebuie să bem, trebuie să facem dragoste. 
lar punctul de vedere al francezilor este - de acord, dar trebuie 
să facem toate astea foarte bine”. 

Pe ea o încântă ideea aceea și, înainte de a se fi putut 
controla, se gândi din nou la Nason. Clipi iute, oprindu-și 
lacrimile, și râse pentru a-și camufla reacţia, dar știa că Rain o 
văzuse oricum. 

— Scuză-mă, îi spuse. Atâta doar că am avut de-a face... cu 
multe. 

El încuviinţă scurt din cap și Liviei îi plăcu că nu făcuse nimic 
altceva ca s-o liniștească. Fusese o reacţie atât de minimalistă, 
încât părea autentică. Și, desigur, respectuoasă. 

— Pot să te mai întreb ceva? zise ea. 

Bărbatul zâmbi. 

— Eşti la fel de politicoasă și când îi interoghezi pe suspecți? 


VP - 228 


Livia râse. 

— Nu, dar pe tine nu te interoghez. 

Ceea ce nu era complet adevărat. Rain nu răspunse, așa că 
Livia continuă: 

— Prietena aceea era Delilah? 

Chelnerul le adusese cafelele și se îndepărtă. Rain rosti: 

— Da. 

Livia îl privi. 

— Mulţumesc că ai fost de acord să iei legătura cu ea. 

Rain aprobă din cap. 

— Ar fi trebuit s-o fi făcut de mult timp. Așa că îţi mulțumesc 
că mi-ai oferit un motiv. Să sperăm că va reuși. 

Sorbi din espresso. 

— Pot să te întreb ceva? 

„Plătitul cu aceeași monedă este oribil”, gândi Livia. 

— Bineînţeles. 

— Care-i treaba cu tine și cu Dox? 

Ei nu-i plăcu întrebarea. Și cu toate că nu era chiar corect, 
după ce Rain fusese destul de deschis faţă de ea, replică: 

— De ce întrebi? 

Pe Rain nu-l irită faptul că ea refuza să-i răspundă și 
contracarase prin propria-i întrebare. Se mulţumi să soarbă din 
espresso. Era foarte... răbdător, își dădu Livia seama. Avea un 
autocontrol perfect. Nu se putea să nu-l admire. 

— Eu îl cunosc pe Dox de mult timp, rosti bărbatul. El iubește 
femeile. Pur și simplu, le iubește. Cu toate acestea, nu l-am 
văzut niciodată purtându-se așa cum se poartă cu tine. 

Livia clătină din cap, neștiind ce să răspundă. 

— Dox este unul dintre tipii cei mai duri pe care i-am cunoscut 
vreodată, continuă Rain. Sigur că da, îi place să facă bufonerii și 
toate celelalte, dar a trecut prin chestii urâte care i-ar fi frânt pe 
cei mai mulţi oameni, din toate punctele de vedere. Lui însă n- 
au făcut decât să-i crească cheful de viaţă. Dar asta nu-i decât 
ceea ce se vede la suprafaţă. Știi cum este... Vânătăile urâte 
sunt în adânc. Acolo unde nu le poate zări și ști nimeni. 

Livia aprobă din cap. Da, ăsta era unul dintre lucrurile pe care 
le cunoștea foarte bine din proprie experienţă. 

— Yeats are o poezie, urmă Rain, intitulată „Poetul dorește 
hainele cerului”. O știi? 

— Nu, clătină Livia din cap. 


VP - 229 


El ridică ochii scurt, apoi rosti: 

— „De aș avea hainele împodobite ale cerului 

Cusute cu rază de soare și de argint, 

Albastrele, ștersele și negrele haine 

Ale nopţii, ale luminii și ale penumbrei, 

Aș întinde hainele sub picioarele tale; 

Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise; 

Mi-am întins visele sub picioarele tale. 

Calcă ușor, căci pășești peste visele mele”!*. 

Se opri și sorbi din espresso. Livia așteptă, apoi spuse: 

— Este o poezie frumoasă. 

El încuviință din cap. 

— Și mie-mi place. 

— Alta dintre cele pe care le citești ca să adormi? 

— Ai grijă cu el, o avertiză Rain. Nu este un ins indestructibil. 
Cel puţin, nu cu tine. 

Livia se simţi ca paralizată. În mod uzual, cineva care-i 
spunea ce să facă sau ce să nu facă o împingea să replice 
prompt, opunându-se. Cu Rain însă lucrurile nu stăteau la fel. El 
nu încerca s-o domine. Arăta doar că îi păsa de prietenul său. 

Problema era că și Liviei îi păsa, atâta doar că nu știa cum. 
Sau ce să facă în privinţa aceea. 

În același timp, era interesant că Rain n-o critica pentru că-l 
implicase pe Carl în povestea asta. Părea să considere situaţia 
înțeleasă de la sine. Era ca și cum el accepta riscul de a fi 
omorât ca pe un simplu cost potenţial al desfășurării unei 
afaceri. Grijile lui nu erau legate în principal de corp, ci de suflet. 

— Nu vreau ca el să păţească ceva, spuse Livia. Și... nu vreau 
nici eu să păţesc ceva. 

Rain zâmbi incredibil de trist. 

— Ar fi bine - nu-i așa? - dacă în chestiile astea ar exista niște 
garanţii. 

Își termină espresso-ul și se ridică. 

— Cred că asta-i o tranziţie la fel de bună ca oricare alta, rosti 
el. Mă-ntorc în câteva minute. 

— Unde te duci? 

Bărbatul scoase din rucsac telefonul prin satelit al lui Carl. 

— Probabil să păţesc ceva. 


14 Traducere de lon Pillat. (n. trad.). 
VP - 230 


Capitolul 36 


DELILAH 


Delilah savura un cappuccino în La Cafeotheque, un loc care-i 
plăcea, nu departe de apartamentul ei din Le Marais. Cafeneaua 
era cea mai plăcută dimineaţa, când clienţii erau puţini și ea 
putea să zăbovească la una dintre mesele din lemn, lângă o 
fereastră, și să citească oricât de mult ar fi vrut. Mai erau câteva 
pe care le vizita uneori - Le Peloton, Strada Cafe, Le Barbouquin 
in Belleville și, desigur, când avea chef de o plimbare, Dose din 
Cartierul Latin și mai ales Numéro 220, totuși La Cafeotheque 
era favorita ei și-i plăcea din ce în ce mai mult să-și înceapă 
dimineţile acolo. 

Pe timpuri trebuise să fie atentă în privința rutinelor 
predictibile, dar în prezent securitatea nu mai era o grijă așa de 
importantă. Ea continua să figureze pe statul de plată al 
Mossadului; teoretic, nu părăsise serviciul, teoretic era tot 
israeliană. Însă ei nu doreau ca Delilah să mai revină acasă și 
nu-i putea învinovăţi pentru asta. Da, fusese o agentă bună, 
participase la operaţiuni de prindere ori eliminare a multor 
finanţatori ai teroriștilor și a altor facilitatori. În același timp însă 
ea cauzase destule probleme. Pentru o vreme existaseră excese 
și reproșuri, ba chiar și ameninţări, dar toate păreau să fi 
dispărut acum, înlocuite de un soi de pace înghețată. 

Ceea ce nu era rău, pe ansamblu. Acoperirea sub care trăia 
Delilah, a unei fotografe franceze de modă, era validată de 
clienţi reali și referințe reale. Cheltuielile ei erau minime. Avea o 
slăbiciune pentru unii designeri de modă francezi, iar când 
călătorea, trăgea la hotelurile cele mai bune. Insă acelea erau 
singurele ei extravaganţe. Apartamentul îi era confortabil, dar 
modest. Nu avea automobil și nici nu-și dorea. Suma lunară pe 
care o primea de la Mossad intra în totalitate într-un fond de 
pensii, ceea ce era amuzant, pentru că practic ea era deja la 
pensie. 

Asta n-o deranja totuși deloc. Era realistă. Trecuse de-acum 
de patruzeci de ani și, deși continua să atragă multe priviri, de-a 
lungul timpului devenise mai degrabă o chestiune de manieră și 
sofisticare, ce putea fi gestionată, decât de frumuseţe primară, 

VP - 231 


care era o forţă elementară. Din unele puncte de vedere, era o 
ușurare. Cu zece ani în urmă, n-ar fi putut citi o carte într-o 
cafenea, fără să fie întreruptă de șase-șapte bărbaţi. În prezent, 
distragerile erau mai puţine. 

Bănuia că putea fi recunoscătoare pentru felul cum se 
derulase situația: pacea îngheţată, suma lunară primită de la 
Mossad, ca și securitatea și libertatea de care se bucura. În 
același timp însă era greu să nu simtă și amărăciune. Ea se 
culcase cu inamici - literalmente și în repetate rânduri - și o 
făcuse cu succes. lar răsplata primită fusese suspiciune și 
antipatie; bărbaţii din Mossad o considerau pătată, mânjită și, în 
esenţă, o târfă. Un rău necesar folosit pentru binele mai mare, 
care putea fi după aceea abandonat la o dată de expirare 
neprecizată. 

Sorbi din cappuccino și zâmbi, știind că gândul acela era o 
prostie. Ce i-ar fi plăcut - o poziţie în management, la sediu? Ar 
fi preferat mai degrabă să fie prinsă ca într-o cursă într-un birou 
fără ferestre din Tel Aviv, decât să fie liberă, aici, într-un oraș pe 
care-l iubea mai mult decât pe oricare altul? Ultima dată când 
fusese în patrie, pentru înmormântarea tatălui ei, se simţise ca 
o extraterestră. Și deoarece mama îi murise încă și mai 
devreme, iar unicul ei frate fusese ucis în Liban pe când Delilah 
era fetiţă... de ce să mai revină acolo? Parisul era acum căminul 
ei și femeia era o ţară în sine, cu un singur locuitor. 

John menţionase odată parabola unui înțelept taoist, care se 
trezise dintr-un vis în care el era fluture și se întrebase dacă nu 
cumva era, de fapt, un fluture ce se visa om? Asta fusese în una 
dintre nopţile acelea petrecute în apartamentul ei, după ce 
făcuseră dragoste și se lăsaseră cuprinși de lenevie; ferestrele 
mari erau larg deschise și briza le răcorea pielea înfierbântată. 
John îi mai spusese că el se simțea ca un ucigaș care se 
deșteptase dintr-un vis ademenitor în care era un tânăr inocent, 
eteric, fără greutate. Dar, continuase el, când era alături de 
Delilah... imaterialitatea aceea i se părea uneori reală. El își 
ferea întotdeauna privirea când îi spunea asemenea lucruri, de 
parcă ar fi fost stânjenit, ori rușinat, ori s-ar fi temut să vadă 
cum putea ea să reacționeze. Și Delilah asculta și-l liniștea cu o 
atingere, sau cu o sărutare, iar uneori făceau din nou dragoste. 
lar acum nopțile acela deveniseră un vis. 


VP - 232 


Delilah știa prea bine că încă îl mai iubea. Nu crezuse că ar fi 
fost capabilă de așa ceva, mai ales după toate câte făcuse în 
anii ei de activitate cu Mossadul. Ba chiar, fusese șocată de asta 
atâta vreme, încât o negase pur și simplu. lar când în cele din 
urmă o recunoscuse față de John, fusese bine. Ei doi trăiseră 
împreună, aici, în Paris. El se schimbase. Paranoia păruse să i se 
diminueze, reflexele de luptă începuseră să se destindă. 

Cu toate acestea, nu putuseră găsi o cale de mijloc. Nu 
existase niciodată o situație echilibrată. De îndată ce John 
simţise că ieșise din activitate, începuse să exercite presiuni 
asupra ei să facă la fel. lar Delilah nu putuse. Nu era încă 
pregătită pentru așa ceva. Detesta munca aceea, îi ura pe 
oameni, dar știa că ceea ce făcea ea ducea la salvarea de vieți. 
li explicase lui John că fratele ei murise pentru asta. Delilah nu 
avea de gând să demisioneze doar pentru că unii colegi erau 
răutăcioși. 

După care John îi dăduse un ultimatum, se certaseră 
prostește și el plecase. lar Delilah nu avea nici cea mai mică 
intenţie să-l implore să revină. 

In plus, asta nu însemna că ea nu avea parte de distracţii. 
Continua să-l vadă pe Kent, câteodată. Bărbatul era întotdeauna 
dispus să lase totul și să se întâlnească undeva cu ea, dacă 
Delilah dorea companie. Insă chiar asta era o parte din 
problemă. El era prea atașat. Kent era un jucător, Delilah o știa, 
care probabil că avea șase-șapte femei cu care se vedea atunci 
când călătorea în misiunile lui oficiale pentru MI6. Ciudat însă, 
pe ea n-o deranja asta. Ba chiar ar fi dorit ca el să se 
îndrăgostească de una dintre femeile acelea. Ar fi fost o cale 
simplă și elegantă prin care relaţia lor tot mai fragilă să ajungă 
la un sfârșit demn. 

Și totuși îi ducea dorul lui John. Aproape că cedase psihic și-i 
telefonase după operaţiunea aceea dezastruoasă cu Fatima. Nu 
exista nimeni altul cu care să poată discuta, nimeni altul care să 
înţeleagă. Cu certitudine, nu Kent, care participase la 
operaţiune. Povara aceea despre care spusese John... Delilah 
avea acum propria-i povară și cele petrecute cu Fatima aveau 
să fie veșnic parte din ea. 

Ecranul telefonului i se aprinse. Îl privi și văzu că numărul 
apelantului era ascuns. Ea nu primea multe telefoane. Să fi 


VP - 233 


greșit cineva numărul? Aproape că-l ignoră, dar apoi, fără vreun 
motiv anume, răspunse: 

— Alo? 

Urmă o clipă de tăcere. Apoi glasul lui John: 

— Bună, Delilah. 

Ea încremeni pur și simplu. John o sunase? Era cu adevărat 
el? Fusese de parcă ea l-ar fi chemat printr-un gând întâmplător. 

Tulburată, dar dorind cu disperare să nu se trădeze, Delilah 
rosti: 

— Eşti... totu-i bine? 

— Da, da, totu-i bine. Mă rog, complicațiile obișnuite, dar... 
mă bucur să-ți aud vocea. _ 

Ea dori să spună același lucru, dar n-avea s-o facă. In loc de 
asta, având grijă să păstreze un ton neutru, întrebă: 

— De ce ai telefonat? 

Tăcerea de acum fu mai lungă. 

— Îmi pare rău, rosti John. 

— Pentru ce? 

Delilah fu mulțumită că tonul mirat pe care-l folosise păruse 
autentic. În același timp însă era cu adevărat neliniștită. Ce-l 
determinase pe John s-o caute? Și să-și ceară scuze? 

— Pentru multe, zise bărbatul. Pentru... mai multe decât aș 
putea să explic într-o simplă convorbire telefonică. 

Ea își dădu seama că inima îi bubuia. Își spusese de foarte 
multe ori că, dacă John îi va telefona, ea îi va dovedi că nu-i 
păsa. Că el n-o făcuse să sufere, că ea trecuse mai departe. 

Dar în loc de așa ceva, se auzi spunând: 

— În cazul ăsta, ar trebui să-ţi ceri scuze în alt mod. 

O pauză de câteva clipe. John rosti: 

— Vrei să zici... că ar fi bine să ne vedem? 

— Nu știu. Tu ce crezi? 

— Eu cred că da. Vreau să spun că mi-ar plăcea. Dacă și tu ai 
fi de acord. 

— Da, mi-ar plăcea să-ţi ceri scuze în persoană. 

Bun! Acesta părea să fie echilibrul corect între receptivitate 
faţă de deschiderea lui și o demonstraţie că ea continua să 
controleze cumva situaţia. 

— Delilah, mai este ceva. 

Tulburarea ei crescu brusc la nivelul fricii. John avea cancer... 
sau altceva? 


VP - 234 


— Ce s-a-ntâmplat, John? 

— Am nevoie de ajutorul tău. _ 

Delilah ar fi izbucnit în râs, dar era prea furioasă pe sine. Işi 
făcuse griji că el era pe moarte sau altceva de felul acela. 

— Ah, sigur că da, replică ea. 

— Nu din cauza asta te-am sunat. Nu tocmai. Ceea ce vreau 
să spun este că ar fi trebuit să te sun de mult. 

— Însă acum ai sunat doar pentru că ai nevoie de ajutorul 
meu. 

— Una nu are legătură cu alta, însă... da. Și eu, și Dox avem 
nevoie de tine. Și o femeie cu care este el implicat. Poate că am 
putea vorbi și despre asta în persoană. Dar mai întâi poate că 
am putea vorbi doar despre... ce idiot am fost eu. 

Delilah simţi un val iritant de speranţă și-l alungă imediat. 

— Dacă vom vorbi despre faptul că tu ai fost un idiot, va fi o 
discuţie lungă. 

— Sper că așa va fi. 

— Asta vom vedea. 

— Ne putem întâlni oriunde vrei. Sunt în Paris. 

— Eşti în Paris? 

— Da. 

— De când? 

Ea n-ar fi vrut să arate că-i păsa, dar întrebase fără să-și dea 
seama. 

— De acum o oră. Am sosit cu avionul azi-dimineaţă. 

Pe Delilah o înfurie ușurarea pe care o simţise auzind că el nu 
se afla în Paris de mai multe săptămâni fără s-o fi anunţat, dar 
nu-și putea înfrâna sentimentul acela. 

— Oriunde îţi convine, urmă John. Nu sunt departe de cartierul 
tău. 

Cunoscându-l pe el, asta însemna probabil Cartierul Latin sau 
Saint-Germain. O clipă Delilah se gândi să-i spună unde se afla 
ea chiar acum și că, dacă dorea, putea să vină direct aici. Dar... 
poate că ar fi fost mai bine să meargă mai întâi la apartament, 
să-și schimbe hainele și să se fardeze. Nimic evident sau 
exagerat, bineînţeles. Nu dorea să pară că încerca să arate bine 
pentru John. Știa totuși ce să facă pentru a arăta bine fără să fi 
părut că încercase. Și de ce să nu fi arătat bine? El trebuia să 
vadă ce pierduse. 


VP - 235 


— Mai ţii minte locul ăla care-mi plăcea? întrebă ea, 
recurgând reflex la referințe indirecte, deși nu-i asculta nimeni. 
Cu salonul din spate lambrisat în lemn negru - despre care tu 
spuneai că-i refugiul tău favorit? 

Localul se numea La Palette și se afla în Saint-Germain. 

— Da, îl ţin minte. 

— Ne vedem acolo peste o oră. 

— Delilah. 

— Da? 

O pauză. 

— Mulţumesc. 

— Nu vreau mulțumirile tale, spuse ea, și închise telefonul. 

După aceea rămase nemișcată o vreme, uitându-se la 
trecători. Se simțea bizar. O străbăteau valuri amestecate de 
furie, speranță, teamă și confuzie. 

Dar predominantă era furia. Furie pe John, fiindcă o rănise. 
Furie pe ea, fiindcă îl lăsase s-o facă. Furie pe vulnerabilitatea 
pe care o simţea în urma unui singur telefon idiot și după atâta 
vreme. 

El nici măcar n-o sunase pentru că i-ar fi fost dor de ea, 
pentru că i-ar fi părut rău, pentru că ar fi vrut-o înapoi. Nu 
tocmai. Sau chiar dacă simţise într-un fel toate sentimentele 
acelea, ele nu fuseseră îndeajuns. De fapt, pusese mâna pe 
telefon doar pentru că avea nevoie de un ajutor. 

Delilah i-ar fi telefonat înapoi dacă ar fi putut. l-ar fi spus că, 
gândindu-se mai bine, era preferabil să nu se mai vadă. Ea se 
întâlnea cu alt bărbat și nu dorea să-și complice relaţia aceea. 

Insă asta putea să i-o spună și direct, când se vedeau. Poate 
că ar fi fost chiar mai bine. Să i-o spună și apoi să plece. 

Dar ce ar fi simţit ea după aceea dacă necazul necunoscut în 
care se afla John se sfârșea prost? 

Și ce era cu Dox? Delilah știa că, dacă ar fi avut vreodată 
nevoie de el, lunetistul ar fi sosit în graba mare. Atunci cum 
putea ea să nu facă la fel? 

Speră că nu-și găsea pur și simplu justificări. Că nu născocea 
motive pentru a-l vedea pe John, când, de fapt, ar fi trebuit să se 
țină naibii departe de el. 

Nu credea totuși că era vorba despre justificări. Indiferent 
dacă dorul de ea ar fi fost suficient sau nu pentru a-i telefona, 
John nu i-ar fi solicitat niciodată ajutorul dacă problema n-ar fi 


VP - 236 


fost serioasă. lar orice problemă care era atât de serioasă încât 
inși ca John și Dox să n-o poată rezolva singuri trebuia să fie 
într-adevăr foarte gravă. 

Ei bine, peste o oră avea să afle mai multe. Până atunci nu 
putea să decidă ce să facă, nu? Poate că John nu avea nevoie 
doar de ajutorul ei. Poate că el avea nevoie de Delilah și în alt 
mod, mai bun. 

Și dacă ea se înșela? Și dacă John nu dorea decât un fel de 
favor profesional, după care Delilah nu avea să mai audă 
niciodată de el? 

Atunci avea să-l ucidă. 


Capitolul 37 


RAIN 


Larison a sunat imediat cum au ieșit din vama de pe 
aeroportul Charles de Gaulle. Totul era perfect. 

— Bine, am spus. Nici noi nu avem probleme. lar hotelul pe 
care l-am menţionat este bun. Dox și Livia ar trebui să stea 
acolo. 

Camera era bună și văzusem că femeii îi plăcuse. Viaţa e 
scurtă. Trebuia să-i lăsăm să se bucure de ea, dacă puteau. Noi 
ne mulţumeam și cu ceva mai spartan. 

Sau poate că a doua cameră avea să fie doar pentru Horton și 
Larison. Poate că eu aveam să stau până la urmă la Delilah. Am 
încercat să nu sper la așa ceva, dar puteam să mi-o imaginez 
foarte clar. Patul cu cadru simplu din lemn. Cearșatfurile albe. 
Ferestrele mari, cu perdelele fluturând spre interior, sunetele 
traficului îndepărtat aduse pe aripile brizei. Senzaţia de mișcare 
înăuntrul ei, picioarele ei încrucișate la spatele meu, răsuflarea 
ei fierbinte pe obrazul meu. Atingând-o așa cum știam că-i place 
să fie atinsă. Sunetele pe care avea să le scoată. Cuvintele pe 
care avea să le spună. Felul în care avea să-mi sărute după 
aceea transpiraţia de pe umeri. Felul cum avea să se uite în 
ochii mei fără să fie nevoie să spună nimic și cum eu aveam să 
mă minunez cât de bine mă cunoștea și cât de mult mă accepta 
așa cum eram și cum, după toate greșelile pe care le 


VP - 237 


comisesem și după toate ororile pe care le abătusem asupra 
altora sau le suferisem chiar eu, mai puteam să fiu recompensat 
în felul acela. 

Revenit în Paris, alternam între încântarea față de un oraș pe 
care ajunsesem să-l iubesc și regretul pentru cât de prost 
fusesem, cât timp irosisem și cum probabil pusesem capăt 
irevocabil legăturii cu ea. Tokio era prea ticsit cu fantome 
pentru mine. Nu știusem cât de multă nevoie avusesem de Paris 
pentru clocotul de viaţă al metropolei. 

— Hotelul pare în regulă, a spus Larison, și Hort a stabilit deja 
o întâlnire cu unele dintre contactele lui locale. Chiar acum ne- 
ndreptăm într-acolo. Deocamdată însă nu avem nicio veste de la 
Treven. 

— Nu-i nimic. Îmi place că am ajuns aici cu mult timp înainte. 
Ai spus-o chiar tu, este mai puţin probabil ca în felul ăsta 
Graham să aibă timp să-și poziţioneze forțele. Va trebui să avem 
multă grijă în privinţa armelor de foc. Am văzut agenți de 
securitate care examinează bagaje în puncte de control. 
Efectele evenimentelor din noiembrie 2015. N-am vazut și 
perchezitii corporale, însă bagajele sunt clar deschise. 

— În regulă, le voi transmite celorlalţi. 

— Perfect, atunci sugerez să ne întâlnim în locaţia primară la 
ora cincisprezece. 

Locul pe care-l conveniserăm din timp era lângă Grande 
Galerie de l'Evolution, care se întindea pe lângă sera cu vedere 
spre Jardin des Plantes. Acolo exista o bibliotecă din interiorul 
căreia puteam zări pe oricine ar fi încercat să se apropie prin 
grădină. Bineînţeles, aveam, de asemenea, locaţii prestabilite 
pentru retrageri, ca și trasee de rezervă. Indiferent dacă 
telefonul era sau nu criptat, nu doream să fim nevoiţi să 
transmitem mai mult decât era necesar pe calea undelor și, în 
plus, telefoanele se pot pierde, sau pot să nu aibă semnal, sau 
pot să apară multe alte probleme pentru care soluţia este 
întotdeauna pregătirea din timp cu o multitudine de elemente. 

— În regulă pentru mine, a spus Larison. Vești de la Delilah? 

— Acum merg să mă-ntâlnesc cu ea. 

— Împreună cu Livia? 

— Nu, ea a vrut să mai hoinărească. Să se aclimatizeze. N-a 
fost niciodată la Paris. 

— Așadar, ești singur. 


VP - 238 


— Da. 

— Bine. Deși o știi deja, vreau să-ţi spun că toţi se bazează pe 
tine. 

— Grozav. 

— Am glumit. De fapt, nu chiar complet. 

— Cred că ai petrecut prea mult timp cu Dox. 

— Apropo, el îţi urează succes. 

— Bine, trebuie să-nchid. 

— Mai zice să nu fii un idiot. Să-i spui că ţii la ea. Auzi, nu te 
enerva - nu fac decât să transmit un mesaj. 

Am întrerupt legătura. Trebuia să fi știut că Larison nu-l va 
domoli pe Dox, ba chiar îi va cânta în strună. 

La Palette avea mesele de pe trotuar în majoritate pline, însă 
salonul din spate, care-mi plăcuse atât de mult, avea un singur 
client: o femeie vârstnică, elegant îmbrăcată, care avea în faţă o 
ceșcuţă de cafea și o carte deschisă; judecând după 
vestimentaţie și postura degajată, am presupus că era una 
dintre proprietarele galeriilor din preajmă, care își savura 
espresso-ul de dimineaţă înainte de deschiderea buticului ei. Am 
intrat și am ocupat masa de colț din spate, încântat de senzaţia 
că locul acesta mă așteptase. Vocea lui Billie Holiday se auzea 
încetișor din difuzoare ascunse. Acustica era discretă. Și era o 
penumbră plăcută, chiar și în această dimineaţă însorită - toți 
pereții erau lambrisaţi în lemn întunecat, plafonul era ocru, iar 
mesele și scaunele aveau nuanțe maronii liniștitoare. Când 
vremea era frumoasă, mesele de afară reprezentau o atracţie 
mult mai mare pentru turiști și parizieni deopotrivă, totuși mie 
îmi plăcea La Palette mai mult pe dinăuntru. 

Ritmul servirii la masă în Paris ar putea trezi perplexitate 
japonezilor, iritare americanilor și ar fi pur și simplu de neînțeles 
pentru cineva obișnuit cu, să zicem, viteza aproape 
supranaturală din Hong Kong. De data asta însă am fost încântat 
că niciun chelner nu m-a deranjat prea repede. Era primul meu 
moment de solitudine de când revenisem aici și, cu toate că mă 
încântase reacția Liviei fată de oraș, ca și ceea ce dezvăluise 
reacţia aceea despre ea, eram mulţumit să pot fi în sfârșit 
singur. 

Într-un fel, era logic. Petrecusem singur cea mai mare parte a 
timpului cât locuisem aici, ceea ce, bănuiesc, făcea ca 
solicitările pe care i le adresasem lui Delilah să fie și mai greu 


VP - 239 


de înţeles. Privind retrospectiv, echilibrul dintre noi doi fusese 
chiar bun: ea trebuise să călătorească pentru diverse misiuni, 
iar eu avusesem nevoie să fiu singur un timp. Atunci ce oare mă 
împinsese să insist întruna pe lângă ea, până când ceva se 
rupsese? Oare încercasem să sabotez lucrul cel mai bun de care 
avusesem parte de mult timp? Eram atât de autodistructiv? 

Poate că aveam să-l întreb pe Dox ce credea el despre asta. 
Deocamdată fusesem reticent, temându-mă de exactitatea 
intuițiilor lui, totuși niște intuiţii exacte m-ar fi putut ajuta. 
Medicamentele nu trebuie să aibă gust bun - pentru așa ceva 
există bomboane. Medicamentele trebuie să-ţi redea sănătatea. 

Ciudat... Fusesem singur de multă vreme, iar peste vreo oră 
aveam să fiu din nou cu Delilah, chiar dacă pentru scurt timp și 
nu în cele mai plăcute circumstanţe. Așa că, pentru moment, 
am savurat pur și simplu refugiul acela semiobscur al unui salon 
din spate, o mică relicvă din trecutul meu recent. Mă simţeam 
ca pisica lui Schrödinger. Delilah avea fie să vină, fie să nu vină. 
Avea fie să mă accepte la ea, fie să mă dea afară. Avea fie să 
mă ierte, fie să-mi zică adio! lar în spaţiul acela îngust, ca de 
purgatoriu, s-a furișat un sentiment, un soi de tristeţe pentru eul 
meu mai tânăr și toate alegerile lui teribile, ca și regretul că nu-i 
puteam spune tot ce știam acum și nu-l puteam ajuta pentru 
binele nostru al amândurora să facă alegerea corectă, alături de 
durerea că așa ceva era imposibil, că orbirea tânărului era 
ireparabilă, că greșelile lui erau imuabile și consecinţele 
ireversibile. Apoi am surâs, gândindu-mă la mono no aware, 
„tristeţea de a fi om”, conștient de ironia de a fi călătorit tocmai 
până la Paris ca să simt ceva atât de esenţial japonez. 

A trecut o jumătate de oră. Proprietara galeriei a plecat. Au 
sosit alți clienţi, toţi părând localnici de un fel sau altul. Am 
comandat o omletă cu ciuperci și un fresh de portocale, și le-am 
terminat pe amândouă. Am mai băut un espresso. După o oră, 
Delilah nu apăruse. 

Poate că ar fi trebuit să-i fi dat numărul telefonului prin satelit. 
Poate că intervenise ceva și ea nu mă putuse contacta. Poate că 
ar fi trebuit s-o sun din nou. M-am întrebat de ce alesese localul 
acesta și nu unul din cartierul ei, Marais. Întotdeauna îmi 
plăcuse malul stâng al Senei mai mult decât îi plăcuse ei; oare 
alegerea fusese o încercare ca să mă simt eu bine? Sau era un 


VP - 240 


mod prin care spusese „Te voi ţine departe de cartierul meu, de 
viața mea”? Sau înțelegeam ceva complet greșit? 

În cele din urmă, ea a apărut cu mai bine de o jumătate de 
oră întârziere. A rămas o clipă în cadrul ușii, lăsându-și probabil 
ochii să se acomodeze după lumina soarelui de afară. Purta 
blugi și cizme din piele întoarsă, o combinaţie care-mi plăcuse 
mereu la ea. Și un bolero din piele. Avea părul despletit, iar 
frumusețea nu-i era doar mișcătoare, ci părea o dojană 
usturătoare. 

M-a văzut și a pornit spre mine. M-am ridicat, cu inima 
bubuind. 

— Bună, John, a rostit Delilah. Mă bucur să te văd. 

Indiferent la ce anume mă așteptasem, nu fusese asta. 

— Și eu mă bucur să te văd, am rostit. 

Aș fi vrut să adaug „tare mult”, însă mi-am spus că n-ar fi 
sunat prea bine. 

Pentru o clipă am rămas amândoi cumva stânjeniţi, apoi am 
făcut semn spre masă. 

— Vrei să iei loc? 

Alesesem masa din colț, astfel încât să putem sta unul lângă 
altul, pe două laturi perpendiculare ale mesei, și să putem 
vedea amândoi intrarea în același timp. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Sigur că da. 

Ne-am așezat. Din apropiere, și fără soarele de afară ce-i 
conturase trupul, am putut zări câteva riduri noi. Nu mi-a păsat. 
Arăta mai frumoasă ca oricând, dureros de frumoasă. 

Erau multe lucruri pe care aș fi vrut să i le spun: „Mi-ai lipsit. 
Îmi pare rău. Sunt un idiot”. 

„Te iubesc”. 

Dar n-am rostit niciunul dintre ele. 

— Așadar, a întrebat ea după o tăcere prelungită, cu ce vrei 
să te ajut? 

„Spune-i, idiotul dracului! Spune-i!” 

Însă n-am făcut-o. În loc de asta, în următoarele patruzeci de 
minute, am informat-o despre tot ce se întâmplase, culminând 
cu sosirea noastră azi-dimineaţă la Paris. 

După ce am terminat, Delilah a spus: 

— Nu sună deloc bine. Îi știu pe cei din OGE. Mossadul se 
folosește de ei. 


VP - 241 


— Se pare că toată lumea se folosește de ei. 

— Exact. Aparent, Graham nu are inamici, ci doar clienţi. Unii 
dintre ei, destul de puternici. 

— Mă ştii pe mine. Eu Îi irit doar pe cei mai buni. 

Crezusem că măcar va zâmbi la replica asta, însă n-a făcut-o. 
A spus: 

— Și ce speri tu că aș putea face pentru voi? 

Eram oarecum conștient de faptul că încă n-ar fi trebuit să 
discutăm despre plan, că în cazul de faţă abordarea „afacerile 
mai întâi” era greșită. Și totuși afacerile erau terenul mai 
familiar, subiectul mai puţin încordat, și n-am ascultat glasul 
interior care-mi spunea că înțelegeam incorect totul. 

— Încă nu sunt sigur, am răspuns. Nu voi putea propune ceva 
clar, până nu vom avea mai multe informaţii detaliate de la 
Treven. Însă ideea generală este că, dacă l-ai putea atrage pe 
Graham într-un loc unde să nu fie însoţit de bodyguarzi, ar fi 
pentru noi o oportunitate să-l interogăm. Cu informaţiile pe care 
le avem, probabil că l-am putea ucide indiferent de protecţiile cu 
care s-a înconjurat și este perfect posibil să se ajungă la asta. Pe 
de altă parte, noi avem nevoie de fapt de informaţii. De ce 
dorește Arrington să acopere o rețea de pornografie infantilă? 
La ce folosește el informaţiile? Pe cine implică asta, de fapt? 
Dacă nu știm toate astea, este posibil ca simpla ucidere a lui 
Graham să nu pună capăt amenințării. Și nu va dezintegra 
rețeaua. 

Delilah a întors capul, privind într-o parte, și a răpăit cu 
degetele pe tăblia mesei. După aceea a spus: 

— De când ai început să lupţi împotriva pornografiei infantile? 

Mi s-a părut o întrebare și în același timp o provocare, dar m- 
am gândit puţin, după care am răspuns: 

— Atunci când a ajuns drept în faţa ochilor mei. Și când am 
înţeles că mă găsesc într-o poziţie din care fie pot face în 
privinţa asta, fie pot pretinde că nu-mi pasă. 

— Am înţeles. 

— De ce m-ai întrebat? 

— Voiam doar să mă asigur că știi perfect clar de ce faci totul. 

— Dacă ai fi văzut videoclipul pe care ni l-a arătat Livia, ai fi 
înțeles. 

— Mi-ar face plăcere s-o cunosc. Pare o femeie cu totul 
specială. 


VP - 242 


— Da, cred că este. 

— Ai încredere în ea? 

— N-am cunoscut-o de suficient de mult timp ca s-o pot 
spune, însă Dox are încredere în ea. 

— El este un tip a cărui încredere se câștigă mai ușor decât a 
ta. 

— Vrei să spui că el este veriga slabă a lanţului? 

— Spun că femeia asta pare să fi atras patru persoane - și 
acum, posibil, o a cincea - într-un război pe care-l poartă. 
Războiul ei. 

— Ti-am spus, Graham a încercat să mă omoare chiar înainte 
ca eu să fi auzit de Livia. 

— Dar voi aveţi mai multă nevoie de ea, sau ea de voi? 

— AŞ spune că este reciproc. Informaţiile ei ne-au ajutat să-l 
descoperim pe Arrington. Până atunci, știam că Graham era 
probabil doar partea cu mușchii, însă nu știam pentru cine 
lucrează. 

— Informațiile ei pot fi verificate? 

Am privit-o atent pe Delilah. 

— Mi-a scăpat ceva? 

— Asta încerc și eu să-nțeleg. 

— De ce ești atât de... cinică în privinţa asta? 

— Mă îngrijorează încă și mai mult dacă tu crezi că întrebările 
mele sunt cauzate de cinism. 

— Dox o cunoaște pe Livia. A spus că ea i-a salvat viaţa. ȘI 
am avut ocazia s-o observ îndeaproape și în condiţii de 
presiune. Nu a existat nimic care să nu concorde cu ceea ce-mi 
spusese el sau ceva care să mi se pară suspect. De aceea, repet 
- mi-a scăpat ceva? 

Ea a tăcut câteva clipe, după care a continuat: 

— Eu mi-am făcut carieră din a-i determina pe bărbaţi să aibă 
încredere în mine. Să creadă orbește absolut tot ce doream eu 
să creadă. lar acum tu-mi povestești despre efectul acestei 
femei asupra lui Dox și despre războiul în care v-a implicat pe 
voi. Cum pot să nu mă-ntreb dacă nu cumva voi patru sunteţi la 
fel de naivi ca toți bărbaţii care au fost atât de siguri în privinţa 
mea? 

Am privit-o fix. 

— Eu am fost sigur în privinţa ta. 

A clătinat din cap. 


VP - 243 


— Nu, n-ai fost. Ai plecat. Și tu ai fost singurul bărbat care ar 
fi trebuit să fie sigur în privinţa mea. Dumnezeule, ce ironie a 
sorții! Mă apucă ameţțeala. 

— Eu am fost sigur în privinţa ta, am repetat. 

— Atunci de ce ai plecat? 

— Pentru că nu voiai să renunţi la meseria ta, la activitatea ta. 
La viaţa asta. 

— Viața asta, a repetat Delilah ridicând tonul. Viaţa asta în 
care acum, pentru că-ţi convine ţie, încerci să mă readuci? 

Câţiva clienți ne-au privit, după care au revenit la 
conversațiile lor. M-am uitat la ea. 

— Îmi pare rău. 

Ea a clătinat din cap cu o expresie neîncrezătoare pe față. 

— John, ai avut la dispoziţie ani de zile în care să-mi telefonezi 
și sa-mi spui asta. Ani de zile. Și chiar azi dimineaţă, mi-ai fi 
putut-o spune. Dar n-ai făcut-o. Tot ce am auzit până în clipa 
asta îmi arată că te afli aici dintr-un singur motiv, acela că te-ai 
împotmolit și ai nevoie de mine ca să ieși din încurcătură. Tu 
vrei toate beneficiile și nicio responsabilitate. Și știi care-i partea 
cea mai proastă? Eşti atât de orbit, încât nici măcar nu-ţi dai 
seama de asta. 

— Nu, nu-i adevărat... 

— Nu mă contrazice când te critic. Crezi că-mi pasă ce-ţi spui 
tu că simţi în adâncul sufletului? Ce contează asta pentru mine? 
Pentru mine contează faptele tale, John, iar faptele tale sunt că 
mi-ai dat un ultimatum, că m-ai părăsit fără să privești înapoi, 
că te afli azi aici doar pentru că ai nevoie de ceva de la mine, iar 
dacă-ţi spui că ah, nu, tu mi-ai dus dorul, tu ai tânjit după mine, 
că ăsta-i motivul real pentru care te găsești aici, atunci nu 
numai că mă minţi pe mine, ci te minţi chiar pe tine, pentru că 
nu poţi să recunoști că în realitate ești un nenorocit egoist și 
manipulator, și că ai creat o ficțiune frumoasă ca să-ţi ascunzi 
adevărul urât și jalnic. 

Am privit în jur. Cei care se holbau la noi au revenit la 
discuţiile lor. 

— Asta m-a durut, am rostit eu. 

— Și de ce mi-ar păsa mie de sentimentele tale? 

— Dar știi de ce este o durere tolerabilă? 

Nu mi-a răspuns. 

— Pentru că greșești. 


VP - 244 


Chelnerul a apărut, probabil ca să vadă ce se întâmpla. „Ei 
bine”, am gândit, „iată un mod prin care să fii servit”. 

— Adu-mi un pahar de Syrah, a spus Delilah în franceză. Ba 
nu, mai bine o vodcă - Belvedere, foarte rece, simplă, fără 
niciun adaos. 

— Două vodci, am completat eu. 

Chelnerul ne-a privit o clipă, parcă îndoindu-se de 
înţelepciunea comenzilor noastre, apoi a încuviinţat și s-a 
îndepărtat. 

Delilah a clătinat din cap. 

— N-a trecut decât o oră și m-ai și împins să beau. 

— Pot spune că m-am împins și pe mine. 

— Exact, tu ai făcut-o. Nu vezi cum în absolut toate chestiile 
astea, tu transformi problemele tale în problemele mele? 

Nu mi-am putut da seama dacă glumea. Am decis că nu. 

Ea a privit nervoasă spre fereastra interioară prin care se 
vedea salonul din față, unde se afla și barul. 

— Și dacă ţi-aș spune că-i prea târziu pentru noi? m-a 
întrebat. 

Mi-am ferit privirea, simțind cum o gheară îmi strângea 
pieptul. 

— Atunci voi trăi veșnic cu tristețea aceea. Și nu voi înceta 
niciodată să-ți duc dorul. Atât al tău, cât și al vieţii pe care am 
avut-o împreună. Și nu voi înceta nici să regret ce idiot am fost, 
ca să stric totul. 

— Să știi că n-o să mă faci să mă simt vinovată din cauza 
asta. Tu ai provocat totul. N-ai decât să trăiești cu regretul de 
care spuneai. 

Chelnerul ne-a adus paharele. Delilah l-a ridicat pe al ei și, 
fără să se mai gândească la vreun toast, l-a golit pe jumătate. A 
închis ochii și s-a cutremurat, o reacție care mi-a reamintit - din 
păcate, ținând seama de atmosfera tensionată - de felul cum 
arăta uneori când avea orgasm. 

Am băut și eu tot o jumătate de pahar. Trei espresso și o 
vodcă, suprapuse peste diferența de fus orar și somnul 
insuficient... Mai ales ţinând seama de circumstanţe, acesta era 
probabil un experiment științific pe care nu mi-aș fi dorit să-l 
întreprind. Totuși nu mi-a păsat. 

Am pus paharul pe masă și am expirat prelung, iar arsura 
vodcii a început să mi se desfacă precum o floare în stomac. 


VP - 245 


— Nu încerc să te fac să te simţi vinovată, am spus. 

Delilah a clătinat din cap. 

— ldiotule, eu nici măcar nu mai sunt în activitate. Nu tocmai. 
Ceea ce ai spus că doreai... tot ce trebuia să faci era să aștepți. 
Dar tu n-ai vrut să aștepți. Cum e posibil ca un ins care are atâta 
răbdare în munca lui să fie atât de nerăbdător și intolerant în 
viaţa personală? 

— Nu știu, i-am mărturisit sincer. 

— Dar trebuie să existe un răspuns. Căutai pur și simplu o 
cale de ieșire, fiindcă te plictisiseși? 

— Nu. 

— Atunci de ce ai făcut-o? Încercai să te sabotezi singur? Să 
ne sabotezi pe noi? 

— Nu știu. Tot ce-ţi pot spune este că... toată răbdarea pe 
care mi-am dezvoltat-o în activitatea mea și în viaţa mea... și 
toată precizia, și logica, și autocontrolul... pur și simplu nu 
funcţionează cu tine. Mi-aș dori să funcţioneze, dar nu se- 
ntâmplă așa. 

Pentru o clipă am tăcut amândoi. Delilah și-a terminat vodca, 
a închis ochii și s-a cutremurat din nou, apoi m-a întrebat: 

— Și dacă ţi-aș spune că am o relaţie? 

Dintr-un motiv prostesc - teamă, negare sau narcisism -, nu 
anticipasem asta. Am simţit din nou gheara care-mi strângea 
inima. 

— Te-aș întreba dacă este ceva serios. 

— Și dacă ţi-aș răspunde afirmativ? 

Cândva, de mult, aș fi dorit să-l ucid pe bărbatul respectiv. 
Literalmente. Să elimin ameninţarea. 

Dar, brusc, m-am simţit doar trist. Bineînţeles că ea avea o 
relație. Chiar crezusem că femeia aceasta plină de viaţă, 
cosmopolită și superbă, va aștepta sperând să vină momentul 
când eu voi înceta să mai fiu bosumflat? 

Mi-am terminat vodca. 

— Atunci bănuiesc că aș spune că o meritam. ȘI... aș încerca 
să fiu fericit pentru tine. 

Am tăcut din nou amândoi. 

— Este adevărat? am întrebat-o. 

— Ce anume? 

— Că ai o relaţie. 

— Da. 


VP - 246 


„La naiba!” 

— Și... este serioasă? 

Delilah a așteptat câteva momente bune, după care a 
răspuns: 

— Nu atât de serioasă cum a fost relaţia noastră. 

Contururile salonului  căpătaseră o  patină plăcută. 
Conversaţiile din jurul nostru se transformaseră într-un fond 
sonor abia auzit. Mi-am dat seama că eram destul de ameţit. Și 
poate că de vină era vodca, sau poate ultimele ei cuvinte, sau 
poate că pur și simplu nu-mi mai păsa de exprimări indirecte, ori 
de protejarea mea, ori de demnitate sau de orice altceva. M-am 
uitat în ochii ei și am rostit: 

— Du-mă la tine-n apartament. 

Ea a clătinat din cap. 

— Dumnezeule, cât tupeu ai! i 

— Nu-mi pasă. Să facem dragoste. In dimineața asta. Pe patul 
tău. Cu lumina pătrunzând prin perdelele transparente. Aşa cum 
obişnuiam. 

— Nu prea cred. 

— De ce? 

— În primul rând, sunt prea furioasă pe tine. 

— Descarcă-ți atunci furia asupra mea. 

Ea m-a privit și am văzut că ar fi dorit s-o facă. În măruntaiele 
mele, căldura se transforma în fierbinţeală. Am simţit un fior 
plăcut ceva mai jos. 

— Nu cred că ai putea face faţă la atâta furie. 

— Ai spus-o chiar tu. Este vina mea, așa că ar trebui să-mi 
asum riscul. 

Delilah a mai clătinat o dată din cap, a mijit ochii și nările i s- 
au dilatat. După aceea m-a prins de ceafă, m-a tras spre ea și 
m-a sărutat cu pasiune, chiar sălbatic. La rândul meu, am 
sărutat-o la fel de violent, cu mâinile pe obrajii ei, strângând-o, 
ținând-o aproape, hotărât să nu-i mai dau drumul niciodată. 

Ea s-a desprins din sărutare și m-a privit. 

— Te urăsc, a rostit. 

— Te iubesc, i-am răspuns. 

In jurul nostru s-au auzit aplauze discrete. M-am uitat și i-am 
văzut pe ceilalți clienţi zâmbind și aplaudând. 

O doream atât de mult, încât nici măcar nu-mi păsa. 

— Haide, am zis. 


VP - 247 


Am aruncat niște euro pe masă, am prins-o de mână și am 
tras-o în picioare. 

După ce am ajuns pe trotuar, ea a rostit: 

— Stai! Unde te-ai cazat? 

— După colţ. În L'Hôtel. 

— Haide acolo. Apartamentul meu este prea departe. 

„Ce dracu'!” mi-am spus. „O să găsim altceva pentru Livia și 


” 


Dox”. 


Capitolul 38 


DELILAH 


După ce au făcut dragoste, John a adormit aproape 
instantaneu. 

— Să mă trezești într-o oră, da? a rugat-o el, întins pe spate în 
timp ce Delilah îl privea sprijinită într-un cot. Trebuie să mă- 
ntâlnesc cu ceilalți. 

Ea îl privi cum se străduia să ţină ochii deschişi, încercând și 
nereușind să nu simtă tandrete. 

— Ar trebui totuși să dormi mai mult. 

John clătină din cap. 

— După întâlnire. Deși nu știu unde voi locui. Pentru că 
suntem cinci, va fi aglomerat. 

Delilah îl lovi ușor cu pumnul în umăr. 

— Ești un idiot. 

El adormi peste o clipă. 

Delilah setă o alarmă și, pentru o vreme, picoti și ea. Se 
simțea liniștită. Nu era furioasă pe sine pentru că cedase. 
Fusese prea bine ca să mai fie furioasă acum, atât de bine încât, 
pentru moment, nici măcar nu-i păsase ce însemna sau ce avea 
să urmeze după aceea. 

„O să te gândești tu la ceva”, își propuse. „Ti-a spus cineva 
vreodată că va fi ușor cu un bărbat ca ăsta? Și haide - fii 
cinstită. Nici tu nu ești întotdeauna persoana cea mai ușor de 
tolerat”. 

Auzi o cheie intrând în broască, dar ei încuiaseră ușa pe 
dinăuntru. Cheia încercă din nou. 


VP - 248 


Delilah se ridică, luă un halat din baie și se duse la ușă. Privi 
prin vizor și zări o asiatică atrăgătoare de vreo treizeci și cinci 
de ani, în ţinută sport: pantaloni cargo și cămașă din flanel 
peste un tricou. Probabil că era Livia. 

— Da? întrebă ea încet, dorind să se asigure. 

— Ah, rosti femeia, evident derutată și încercând să se 
adapteze situaţiei. Sunt... pot să revin. 

Delilah zâmbi. N-o întrebase nimic. 

Descuie ușa și o deschise. 

— E-n regulă, rosti ea încet. Este camera voastră. Scuze 
pentru intruziune. Întinse mâna. Eu sunt Delilah. 

Femeia încuviinţă din cap. 

— Livia, spuse ea și-și strânseră mâinile. Dar, realmente, nu-i 
niciun deranj. Pot să revin mai târziu. 

Delilah privi în spate. John continua să doarmă. În sine, asta 
era extraordinar. El fusese dintotdeauna unul dintre inșii cu 
somnul cel mai iepuresc pe care-i cunoscuse. Un somn atât de 
profund sugera un nivel extrem de epuizare. 

Și, mai bănuia ea, un nivel extrem de încredere. 

— E-n regulă, o asigură Delilah. Oricum mi-a spus să-l trezesc 
în curând, ca să se întâlnească cu voi. Intră, probabil că vrei să 
te înviorezi după plimbare. Nu cred că va fi deranjat. Nu l-am 
văzut niciodată dormind atât de adânc. 

— Pot să mă dau cu apă pe față și la parter, rosti Livia. Voi 
doi... probabil aţi putea beneficia de ceva timp împreună. 

— O să avem ocazia pentru asta și mai târziu. Intră, nu vreau 
să mă simt ca și cum te-aș împiedica să intri în propria-ţi 
cameră. Dacă vrei, folosește baia, iar eu mă voi îmbrăca aici. 

Livia își luă geanta cu ea și în mai puţin de zece minute 
redeschise ușa băii purtând alt tricou, cu părul ud și pieptănat 
peste cap. Oglinda era aburită de la duș. 

— Mulţumesc, rosti încet ieșind. Poţi intra, dacă vrei. 

Delilah se gândi că era o femeie drăguță. Nu tocmai 
frumoasă, dar asta se putea datora hainelor informe și absenței 
oricărui machiaj. Dacă îi păcălea pe Dox și pe ceilalți, atunci n-o 
făcea recurgând la aspectul exterior, deși probabil că ar fi putut, 
dacă ar fi dorit. Totuși, fără doar și poate, în ea exista ceva... O 
forță, sau o inteligenţă... în tot cazul, ceva ce putea fi definit 
prin intensitate. Ar fi fost interesant de văzut cum interacţiona 
cu ceilalţi. 


VP - 249 


— Mulţumesc, spuse Delilah. Va dura numai un minut. N-ar 
trebui să stai prea aproape de pat, în eventualitatea în care el 
se trezește. 

— Ce vrei să spui? 

Odată Delilah comisese greșeala să-l trezească pe John 
scuturându-l de umăr. Reacţia lui fusese instantanee și violentă. 
Se oprise totuși cumva și nu-i făcuse niciun rău, dar fusese 
îngrozit de ceea ce se întâmplase. Se învinuise pe sine, totuși 
Delilah își dăduse seama ulterior că ar fi trebuit să se aștepte la 
așa ceva. Din cauza genului de viaţă pe care o ducea John, o 
surpriză într-un moment de maximă vulnerabilitate din partea 
lui i-ar fi provocat, bineînțeles, un răspuns defensiv extrem. 

Delilah se uită către el, apoi reveni cu ochii la Livia. 

— Poate să facă urât când se trezește. 

— Aha, zise tânăra, și Delilah avu impresia stranie că ea știa 
exact ce anume însemna asta și ce o putea cauza. După aceea 
adăugă: Vii și tu la întâlnire? 

Delilah îl privi din nou pe John, apoi îi făcu semn Liviei s-o 
urmeze în baie. După ce intrară amândouă, închise ușa în urma 
ei. 

— Scuze, rosti apoi, nu vreau să-l trezesc. 

„Şi aș putea profita de ocazie pentru a te cunoaște pe tine 
ceva mai bine”. 

— Sigur că da, spuse Livia. 

— Să revenim la întâlnire. Da, cred că ar trebui să fiu 
prezentă. 

Livia încuviinţă din cap. 

— Rain și Dox vorbesc cu mult respect despre tine. 

Delilah șterse oglinda cu o lavetă. Ea și John se iubiseră cu 
pasiune și i-ar fi prins bine să-și aranjeze machiajul și părul. Nu 
voia totuși să facă asta în faţa celeilalte femei. 

Se întoarse către Livia. 

— Și John a vorbit cu mult respect despre tine. Mi-a povestit 
despre reţeaua de pornografie infantilă. 

— Și despre cei care încearcă s-o mușamalizeze. 

— Mi-a spus că i-ai arătat un videoclip de pe site-ul ăla. 

Livia o privi și în ochi îi apăru o umbră de precauţie. 

— Așa este. 

— Aș fi curioasă să-l văd și eu. 

— Dacă vrei, ţi-l pot arăta chiar acum. 


VP - 250 


— Nu, o putem face și mai târziu. 

— Eşti sigură? In asemenea situaţii e ușor să scapi din vedere 
miza. 

Ce fusese asta - o provocare? 

— Da, se pare că te-ai descurcat bine să-i menţii pe toți 
focusaţi. 

— Eu sunt doar o polițistă din Seattle, rosti Livia, nu o agentă 
de spionaj care operează la nivel mondial. Dar întotdeauna 
apreciez când oamenii au curajul să spună ce gândesc de fapt. 
Tu nu? 

Delilah o privi și nu putu să nu simtă un fel de respect dublat 
de o măsură de reticenţă. 

Se uită la ușa în spatele căreia se găsea John, probabil tot 
dormind pe pat. 

— Sper să nu par insensibilă spunând asta, rosti ea, deși, 
reformulez - nu-mi pasă cum voi părea. Singurul lucru de care- 
mi pasă este bărbatul de alături. Noi doi am parcurs împreună 
un drum dificil. Un drum improbabil. Pentru o vreme, l-am 
pierdut. lar acum este din nou aici și poate că vom avea altă 
șansă. Poate... Dar primul lucru pe care-l aflu este că el s-ar 
putea să-și riște viața în bătălia altcuiva. A unei persoane pe 
care n-o cunosc și de care n-am auzit niciodată. Crezi că asta 
mă încântă? Crezi că asta mă face să-ţi fiu aliată? Că mă face 
să-ți port recunoștință? 

Livia nu răspunse și Delilah continuă: 

— Ințeleg că există o ameninţare. Pentru voi toţi. Perfect, 
eliminaţi ameninţarea - cu asta se ocupă John. Dar nu complica 
misiunea. N-o transforma în ceva pentru care bărbaţii ăștia n-au 
nici experienţă și nici vreo miză. Nu transforma propria ta 
bătălie în bătălia altuia. 

Livia rămase tăcută. Respirația nu i se iuți, culoarea feţei nui 
se schimbă, ba nici măcar nu clipi. O dată în plus, Delilah simţi 
un respect reticent. Indiferent ce alte calităţi ar fi avut, femeia 
era dură. 

În cele din urmă Livia vorbi: 

— E trist că te gândești că violarea copiilor este bătălia mea. 
Că nu-i și bătălia ta. Că nu-i bătălia tuturor. 

— Am vrut să zic... 


VP - 251 


— Știu ce ai vrut să zici. Și e-n regulă. Dacă nu te îngrijorează 
cruzimile și depravările comercializate pe site-uri ca Child's Play, 
atunci asta e și gata. 

— Nu, n-am spus că nu mă îngrijorează. Am spus că ele nu 
sunt războiul meu. Multe din lumea asta mă îngrijorează și totuși 
nu mă războiesc cu ele. lar eu chiar am fost în război. Am luptat 
într-un război adevărat. M-ai auzit însă pe mine cerându-ţi să mi 
te alături și să lupţi în războiul acela? 

— Eu nu vorbesc despre geopolitică. Eu vorbesc despre copii. 
După mine, toți trebuie să lupte în războiul pentru protejarea 
copiilor de prădători. 

— Nu. Nu și John. El a luptat în destule războaie. Și aproape c- 
a murit în ele. 

— Uite ce-i, tu-l cunoşti mai bine decât mine. Dar după cum 
vorbești despre el, parcă ai crede că am folosit cine știe ce 
vicleșug Jedi ca să-i înceţoșez mintea. l-am spus lui John - le-am 
spus tuturor - de la bun început că pentru mine asta nu-i o 
operaţiune prin care să-mi salvez doar pielea. lar dacă pentru ei 
însemna numai atât și dacă nu le păsa de cei care filmează și 
comercializează materiale video în care copiii sunt violaţi și 
torturați, atunci eu am ieșit din combinaţie. Mi-am pus toate 
cărţile pe masă și n-am manipulat pe nimeni. 

Delilah i-ar fi putut atrage atenţia că, în unele circumstanțe, 
punerea tuturor cărților pe masă putea fi metoda de manipulare 
cea mai puternică. Însă care ar fi fost rostul? În mod evident, 
femeia era o fanatică. 

— Și încă ceva, urmă Livia. Dox, Rain, ei toţi - au făcut foarte 
multe pentru mine. Mai ales Dox. Însă asta nu-i o stradă cu sens 
unic. Oliver Graham a încercat să-l ucidă pe Rain, folosind un 
elicopter și rachete, înainte ca Rain să fi auzit măcar numele 
meu. 

— Da, John a subliniat și el același detaliu. Dar aceea a fost 
pentru că Graham voia să te lichideze tine. lar John n-a fost de 
acord. 

Livia zâmbi. 

— Crezi că trebuia să fi fost de acord? 

Delilah nu răspunse. Işi dădu seama că cealaltă o condusese 
către punctul acesta. Anticipase cu câteva mișcări înainte și 
pregătise frumos scena. 

— Tu ai vrea să fi fost de acord? întrebă Livia. 


VP - 252 


Adevărul era că o parte din Delilah dorea asta. Dar atunci, 
bănuia ea, John n-ar mai fi contactat-o niciodată. Și ei n-ar mai fi 
beneficiat de această improbabilă a doua șansă. 

Dar nu era numai atât. Să fi dorit ca John s-o fi ucis pe femeia 
aceasta, care părea complet nevinovată de orice, cu excepţia 
unui exces de bigotism... nu! Una era să simți fiorul unei 
asemenea dorinţe, dar a-i ceda cu totul ar fi fost ceva pervers. 
Și irevocabil. 

— Cred că ești o anchetatoare dată naibii, rosti Delilah. 

— Da, mă descurc. 

— De ce nu-mi arăţi videoclipul ăla? 

— Nu trebuie să-l vezi. Mai ales dacă vei pretinde ulterior că l- 
am folosit pentru a te manipula. 

— N-o să pretind nimic. Te voi ajuta. Nu pot să ignor o situație 
în care John și Dox se confruntă cu riscuri. 

— Mulţumesc. 

— N-o fac pentru tine. 

— Dar voi beneficia de pe urma ei. 

— Alături de mulți copii, presupun. 

— N-am spus eu asta. Dacă aș fi făcut-o, ai fi putut crede că 
exagerez pentru a-mi susţine cauza. 

— N-ai spus-o pentru că n-ai vrut să mai insiști după ce mi-am 
anunţat acceptul. Oricum, arată-mi videoclipul. Ar trebui să știu 
despre ce-i vorba. g 

Livia scoase un laptop din geantă. Il așeză pe comoda din 
baie și petrecu un minut configurându-l. Apoi îl întoarse astfel 
încât ecranul să fie spre Delilah și rămase cu degetul deasupra 
butonului „Play”. 

— Eu l-am văzut deja de prea multe ori, îi spuse. Nu mai 
trebuie să-l revăd. 

Apăsă pe „Play”. 

Pentru o clipă Delilah nu putu să creadă ceea ce vedea. 
Literalmente nu putu să creadă - convinsă că trebuia să fie 
altceva. Apoi înțelese că era efectul minţii ei, care încerca să se 
protejeze de oroare, căutând un mod prin care să creadă că 
vedea altceva decât ceea ce era în mod evident. Realitatea 
scenei o izbi ca un pumn în plex. Duse o palmă la gură, se 
împletici spre toaletă, se lăsă în genunchi și vomită. 


VP - 253 


Livia apăsă pe „Stop” și copilul încetă să mai ţipe. Delilah 
răsuflă adânc de câteva ori, după care vomită iarăși, spunându- 
și: „Dumnezeule, Dumnezeule...” 

Stomacul i se convulsionă lent, după care păru să 
dobândească o stabilitate. Când fu sigură că n-avea să se 
repete, scuipă, se ridică și trase apa. 

— Bun, rosti ea. În mod clar ţi-ai demonstrat punctul de 
vedere. Cred că ai fost încântată. 

Livia o privi și, în mod foarte straniu, păru că se luptă să-și 
stăpânească lacrimile. 

— În videoclipurile astea nu există nimic care să mă-ncânte, 
spuse ea. Tot ce mă poate încânta este să-i pedepsesc pe cei 
care le-au realizat. 

La ușă se auzi o ciocănitură. 

— Totu-i în regulă acolo? întrebă John. 

— Da, e perfect, răspunse Delilah. Eu și Livia făceam 
cunoștință. 

— Aha... Bun, bravo. După ce ieșiţi, mi-aş face un duș rapid. 

— Da. lar apoi ar trebui să plecăm. 

Urmă o pauză. John întrebă: 

— Vii cu noi? 

— Da. 

Altă pauză. Apoi: 

— Mulţumesc. 

Delilah se uită la Livia. 

— Mă bucur să pot fi de ajutor. 


Capitolul 39 


RAIN 


În conformitate cu planul, ne-am întâlnit în faţă la Grande 
Galerie de l'Evolution. Dox, Horton și Larison așteptau deja în 
capul scării, când noi trei am sosit prin grădină. De cum a văzut- 
o pe Delilah, chipul lui Dox s-a luminat într-un surâs de 
încântare și el s-a grăbit să coboare treptele. 

— Hei, a rostit, ceea ce pentru el era practic echivalentul 
muțeniei. 


VP - 254 


A strâns-o pe Delilah în braţe - plin de afecţiune, desigur, dar 
mai scurt și mai respectuos decât cu tipicele lui îmbrăţișări 
sfărâmătoare de oase. 

— Bună, Dox, i-a zâmbit ea. Să știi că în Paris se practică mai 
degrabă sărutarea. 

A simulat sărutarea pe ambii obraji. 

— Cum să nu, putem face și asta, a spus Dox și s-a conformat 
prompt. 

Delilah a râs. Ştiam că pe ea n-o deranjau îmbrăţișările - ba 
chiar dimpotrivă. Comentariul fusese mai degrabă un memento 
de felul recomandării sfântului Augustin: „Când ești în Roma, fă 
ca romanii”. Nu avea însă norocul ăsta cu Dox. 

Mă simţeam bine să fiu din nou alături de ei doi. Ba chiar mai 
mult decât doar „bine”. Ce dracu' fusese în capul meu să plec 
de lângă niște oameni ca ei, care-mi asigurau spatele? Trebuia 
neapărat să examinez problema asta. Și să am grijă să nu se 
mai repete. 

Horton i-a strâns mâna lui Delilah și a rostit politicos: 

— Încântat de cunoștință, doamnă. 

Larison i-a strâns și el mâna, însă fără niciun cuvânt, ci doar 
cu o aplecare scurtă a capului. După ce prezentările s-au 
încheiat, el a spus: 

— Am o propunere. 

Toți l-am privit. 

— Oamenii lui Hort au adus cinci Beretta APX și tocuri de tip 
centură. În plus, încărcătoare suplimentare. Hort are un set, iar 
eu și Dox avem fiecare câte două și am început să zăngănim 
când mergem. Înăuntru, imediat lângă bibliotecă, este o toaletă. 
O singură cabină. Haideţi s-o folosim, unul după altul, ca să vă 
echipăm, pe tine și pe Livia. Ca o căsuţă poștală rapidă, evitând 
orice expunere publică. 

Am încuviinţat din cap spre Horton. 

— Mă bucur că oamenii tăi au furnizat echipamentele. 

— Numai parțial, a zis Dox. Ar fi fost bine să fi avut și o pușcă. 

— Ei bine, a intervenit Horton, dacă nu vrei pistolul... 

Dox a clătinat din cap. 

— Am înţeles, scuze. N-am vrut să par nerecunoscător, dar, 
repet, ar fi fost bine să dispunem de tot domeniul de opţiuni. 

Larison a folosit primul cabina, lăsând un pistol Beretta pentru 
Livia, apoi Dox a repetat manevra pentru mine. Toţi am fost 


VP - 255 


atenți la cele două căi de acces spre bibliotecă, dar nu am fost 
urmăriţi de nimeni. 

După ce am terminat cu distribuirea armelor, am făcut o 
plimbare pe aleile lungi, acoperite cu nisip și pietriș, ale grădinii; 
de o parte și de alta se întindeau șiruri simetrice de arbori, ale 
căror ramuri întrepătrunse ne fereau de soarele de deasupra. 
Băncile de pe alei erau ocupate cu turiști și parizieni: pensionari 
ce moţăiau sau citeau, mame cu prunci, care sporovăiau, 
adolescenţi, care probabil chiuleau de la școală, fumând, râzând 
și ținându-se de mâini. 

Dox a profitat de ocazie, trecându-și un braţ pe după umerii 
mei. 

— Sunt mândru de tine, fiule. 

L-am privit scurt și n-am spus nimic. 

— Vreau să zic că din clipa în care v-am văzut pe voi doi, am 
știut că v-aţi sărutat și c-ați pus-o împreună. 

Am rămas tăcut. 

— Şi-i mulțumesc Domnului pentru asta, fiindcă pun pariu că 
nu te-ai mai culcat c-o femeie de ultima dată de când te-ai 
întâlnit cu Delilah. Nu multe femei sunt atât de caritabile ca ea, 
iar asta-i o realitate, să știi. Ești un tip norocos. 

Tăcerea părea să nu funcţioneze, așa că am rostit: 

— Mersi. 

El a chicotit. 

— Bine, încetez să te mai zgândăr. Vorbesc serios, nenică, mă 
bucur pentru voi. Sunteţi făcuţi unul pentru celălalt. Singurul 
care nu și-a putut da seama de asta ai fost tu. 

— Crezusem că ai încetat să mă mai zgândări. 

— Poftim? Asta nu-i zgândărire. Așa ţi se pare, fiindcă 
adevărul doare. 

Ne-am oprit lângă un pâlc des de copaci. Deoarece eram 
șase, acopeream complet toate apropierile de poziția noastră. 
Insă grădina era liniștită - doar plimbăreţi și visători se bucurau 
de după-amiaza însorită. 

— Ben mi-a dat semn, ne-a anunţat Horton. El și Graham 
sosesc mâine dimineaţă. A spus că vrea să ne-ntâlnim. 

Am încuviinţat din cap. 

— Voi ce părere aveţi? 

Horton s-a uitat spre Larison. 

— Știţi ce părere am eu. 


VP - 256 


— Eu cred că Treven mănâncă rahat, a spus Larison. De unde 
știm că nu apare cu un alai de agenţi OGE? 

L-am privit pe Horton. 

— De ce nu vrea să vorbească doar la telefon? 

Fostul colonel a ridicat din umeri. 

— Tu ai fi vrut? 

M-am uitat în jur, prin grădină, și n-am văzut nicio problemă. 

— În general, nu, dar aș prefera un telefon unei întâlniri faţă 
în faţă, dacă aș considera că poate fi inacceptabil de 
periculoasă. 

— Dacă vă interesează, a rostit Horton, eu am avut aceleași 
rețineri și i le-am spus lui Ben. El mi-a zis că dorea s-o facem 
față în faţă, însă dacă aveam o problemă în privinţa asta, era 
doar treaba noastră și nu trebuia să ascultăm ce avea el de 
spus. 

— Nu pot zice că-mi place cum sună, a opinat Dox. 

Livia a încuviințat din cap. 

— Nici mie. 

— Vă înţeleg cum simţiţi, a aprobat Horton, așa c-o să vă fac 
o propunere. Pentru că sunt singurul care pare convins că Ben 
nu ne va trăda, mă voi întâlni doar eu cu el. Riscul va fi exclusiv 
al meu. 

Larison l-a privit și mi-am dat seama că nu era încântat de 
idee. Nu din cauza unui exces de grijă faţă de binele fostului 
colonel, ci pentru că el se încredea în Horton doar cu niţel mai 
mult decât în Treven. 

— Mai există o posibilitate, a vorbit Delilah. 

Toţi am privit-o și ea a continuat: 

— Noi suntem șase. Putem supraveghea traseul. Dacă apare 
vreo problemă, abandonăm operaţiunea chiar înainte ca domnul 
colonel Horton să fie pe poziţie. 

— Te rog, spune-mi Hort, a zis Horton. Sau Scott, dacă preferi. 
N-am mai fost colonel de foarte mult timp. 

Delilah a aprobat din cap. 

— Hort, atunci. John, mai ţii minte Le Piano Vache, de lângă 
Panthéon? 

Era un bar de jazz în care o dusesem - unul dintre locurile pe 
care le descoperisem în cursul explorărilor mele pariziene. Am 
încuviinţat, începând să capăt o idee despre ceea ce intenţiona. 


VP - 257 


— Este o stradă îngustă, a urmat ea, și există numai două căi 
de acces. Dacă ei se vor întâlni acolo, noi le putem supraveghea 
perfect pe ambele: cea dinspre Sainte-Barbe Bibliothèque, și 
cea dinspre Rue de la Montagne Sainte Geneviève. Chiar pe colţ 
se află un restaurant micuţ, L'Ecurie. Aș putea sta la o masă de 
pe trotuar, de unde să văd totul. Accesul dinspre Bibliothèque ar 
fi mai dificil, însă voi patru puteţi acoperi toată strada. 

L-am privit pe Larison. După o clipă, el a rostit: 

— Da, însă cu o modificare. 

— Ascult, a spus Delilah. 

— Abordarea operaţiunii este perfectă, însă dacă Treven nu 
vine singur, nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să mai 
lăsăm pe vreunul dintre ei să plece viu de acolo. Nu vreau să- 
nvăţ pe nimeni dintre cei prezenţi cum să se protejeze, dar pe 
mine nu mă poţi ataca decât o singură dată. Nu las niciun 
atacator să fugă. Nu acord a doua șansă. 

Nu aveam nicio problemă cu asta. M-am uitat la Horton. 

— Corect, a rostit el. 

Am aprobat din cap. 

— Spune-i... să vă întâlniți pe latura sudică a Pantheonului la 
ora șapte seara. Pe latura aia sunt mai multe hoteluri cu vedere 
peste toată Place du Pantheon. N-ar trebui să fie greu să găsim 
o cameră. lar dacă nu găsim, o să ne gândim la altceva. Tu vei fi 
acolo undeva, pe jos, iar altcineva o să fie sus în cameră și o să 
supravegheze strada. Dacă Treven apare și observatorul nu 
vede nicio problemă, ieși din ascunzătoare. După aceea voi doi 
mergeţi pe jos la Piano Vache, iar noi vom fi deja amplasați pe 
poziţie pentru a vedea dacă vă urmărește cineva. Și nu trebuie 
să ne facem griji să fim în bar înainte de sosirea voastră. 

Horton a zâmbit. 

— Îmi place. 

— Ora șapte seara este destul de devreme, am continuat eu. 
Barul nu va fi aglomerat. Același lucru e valabil și pentru 
restaurantele din apropiere, așa că Delilah nu va avea probleme 
să găsească o masă pe trotuar la L'Ecurie. Voi veţi trece chiar 
pe lângă ea. Dacă din cine știe ce motive nu va izbuti să 
găsească o masă, în apropiere sunt și alte câteva locuri 
convenabile, deși nu chiar la fel de bune. Ar trebui să mergem 
însă pe traseu - atât acum, cât și mai târziu, pentru a observa 
orice modificări din timpul zilei de care poate fi necesar să ţinem 


VP - 258 


seama. De asemenea, știu că nu toţi suntem familiarizați cu 
Parisul, așa că va trebui să examinăm împreună trasee de 
scăpare, puncte de ieșire rapidă și planuri de rezervă. 

Dox a înghiontit-o pe Livia. 

— Ce ţi-am zis? 

Știam că mă tachina vizavi de micro-management și nu-mi 
păsa. 

— Mai bine s-o spunem acum, am rostit, decât s-o regretăm 
mai târziu. 

Livia m-a privit și a înclinat din cap spre Dox. 

— Și el practică micro-managementul. 

— Nu-i adevărat, a replicat Dox. Eu ofer instrucţiuni adecvate 
care să fie examinate de colegii mei ce pot beneficia de pe urma 
lor. 

— Ei bine, am spus, exact din aceleași considerente, haideţi 
să vedem terenul despre care vorbesc. 

— Inainte de asta, a rostit Livia, încă ceva. Am observat multe 
videocamere de supraveghere în tot orașul. 

Am încuviinţat din cap, mulțumit de intervenţia ei, pentru că 
tocmai mă pregăteam să atrag atenţia asupra lor, ceea ce ar fi 
însemnat alte glume despre micro-management. 

— Da, am spus. Nu-i nici pe departe la fel de rău ca în Londra, 
dar ele există. Ce propui? 

Ea a scos din buzunarul pantalonilor o șapcă cu cozoroc și 
ochelari de soare. 

— Am cumpărat astea pe când am colindat în jurul hotelului. 
N-ar fi rău să facem toţi la fel. lar când ne vom apropia, unul 
dintre noi s-o ia înainte ca să vadă cum e monitorizat terenul în 
care vom intra. 

Cândva eu beneficiasem de detectorul de videocamere pe 
care mi-l construise fostul meu prieten Haruyoshi „Harry” 
Fukasawa. Insă dezvoltarea tehnologiei îl depășise până la 
urmă, iar Harry nu mai era, din păcate, printre noi ca să 
implementeze actualizări. 

— Este o idee bună, am spus. Nu-mi amintesc să fi existat 
videocamere în preajma barului, totuși... 

— Este posibil să se fi schimbat lucrurile de când ai fost ultima 
dată aici, a precizat Livia, iar dacă s-au schimbat într-adevăr, nu 
poate să fi fost decât în rău. 


VP - 259 


M-aș fi așteptat ca un poliţist să aibă o părere mai bună 
despre videocamerele de supraveghere. In același timp însă n- 
am văzut niciun motiv să atrag atenţia asupra părerii mele. 

— De acord, am spus. Pe drum ne vom opri în câteva 
magazine pentru turiști ca să cumpărăm șepci și ochelari de 
soare pentru cei care nu le au deja. Și ai avea ceva împotrivă 
dacă ai merge tu înainte în expediţia aceea de investigare? Se 
pare că ai ochiul bun pentru depistarea videocamerelor. 

Piano Vache se afla la cincisprezece minute de mers pe jos. 
Delilah a luat-o înainte, cu Horton și Larison. Nu m-a surprins că 
ea profita de ocazie ca să-i cunoască și să se asigure că 
deveneam familiarizați unul cu altul. Dox, poate dându-și seama 
de posibilitatea de a ne provoca daune reciproce, n-a mai făcut 
nicio glumă despre Delilah și mine. 

Delilah purta deja o eșarfă care-i acoperea părul și ochelari de 
soare, iar noi am cumpărat șepci și ochelari din magazine de pe 
drum. Când am ajuns la două minute depărtare de Piano Vache, 
aproape de locul unde se sfârșea Rue Descartes, am spus: 

— Aici facem la stânga, după care Rue Laplace este a doua la 
dreapta. Barul va fi pe partea dreaptă. Bineînţeles, cel mai 
relevant este ceea ce se găsește în faţa barului, dar aveţi grijă 
să vă uitaţi și pe străzile perpendiculare pe Rue Laplace. 

L-am privit pe Dox, care a ridicat ambele braţe simulând 
predarea și a rostit: 

— Eu n-am zis nimic. 

Noi ceilalţi am ocupat două mese într-un local numit Le Petit 
Cafe. Toţi au comandat cafele, dar mie îmi ajunsese cu cafeina 
pentru o zi, așa că am comandat o orange pressee. 

Livia a revenit după douăzeci de minute. 

— E bine, a rosti ea încet, așezându-se și trăgându-și scaunul 
mai aproape. Nu există nimic pe Rue Laplace, și nici pe vreuna 
dintre străzile perpendiculare pe ea. Sigur că da, este posibil să 
fi ratat ceva, dar în cazul acesta înseamnă că era foarte bine 
ascunsă. 

— Bun, am zis, haideţi atunci să explorăm direct zona. În 
echipe de câte doi. Ne întâlnim după aceea aici peste treizeci de 
minute, ca să ne comparăm observaţiile. 

Ne-am întors după o jumătate de oră. Toţi erau destul de 
satisfăcuţi de teren și de capacitatea noastră de a monitoriza 


VP - 260 


căile de acces spre bar. Aveam o singură problemă și am fost 
încântat că Larison a menţionat-o înaintea mea. 

— Și dacă Treven are asupra lui vreun transmiţător? a 
întrebat el. Poate fi orice: telefonul lui, un GPS banal sau un 
dispozitiv conectat la wi-fi. lar într-un asemenea caz, nu mai 
trebuie să fie urmărit de nimeni. Pur și simplu, ei sosesc la zece 
minute după ce a ajuns el pe poziţie. 

— Nu cred, a răspuns Horton. Ce rost ar avea? Din punctul lor 
de vedere, în cazul cel mai bun m-ar rade pe mine. Voi însă aţi 
rămâne liberi și ați ști că Ben este trădător. Ei și-ar dezvălui 
atuul aproape fără un câștig important. Îți apreciez grija, dar 
pentru că este riscul meu, de ce nu mă lași pe mine să mi-l 
asum? 

— Am altă idee, a spus Livia. Exact de cealaltă parte a străzii, 
la primul etaj, există o terasă. Cam pe la patru metri înălţime, cu 
un Spalier pe colţ, un felinar stradal, un prag din beton... Aș 
putea s-o escaladez în cinci secunde și aș fi bine acoperită și 
mascată, la o poziţie înaltă direct deasupra intrării. 

— Eşti maimuţă, sau ce? a întrebat Larison. 

Ea l-a privit fix și Larison a adăugat: 

— A fost un compliment. 

— N-am căutat doar videocamerele, ci și locuri unde ne-am 
putea plasa noi, a spus Livia. 

M-am uitat la Horton. 

— Contactele tale locale pot face rost de veste antiglont? 

— Poate că da. 

— Căști auriculare, microfoane-lavalieră? 

Horton a încuviinţat din cap. 

— Nu cred că ar fi o problemă. 

M-am întors spre Larison. După o secundă, el a ridicat din 
umeri. 

— Tu hotărăști, Hort. Tu ești cel care are încredere în Treven. 


Capitolul 40 


DOX 


VP - 261 


Camera de hotel arăta bine, însă Dox ar fi preferat paturi 
separate, nu un singur pat dublu. Desigur, nu pentru că n-ar fi 
vrut să împartă un pat - literal și în alt fel - cu Labee, totuși voia 
ca ea să se simtă confortabil. Și în ciuda nebuniei care se 
petrecuse în noaptea aceea în Rayong, când ei fuseseră stresaţi 
și fugari, iar ea îl acceptase fiindcă avusese pur și simplu 
nevoie, așa bănuia Dox, femeia continua să-și protejeze spațiul 
intim. 

Pe de altă parte, Dox nu era tocmai măcinat de regrete că 
circumstanţele conlucraseră pentru a impune situaţia. De fapt, 
probabil că oricum nu aveau să fie prea mult timp împreună în 
pat. Deși Dox considera că era exagerat, John voia ca toţi să 
doarmă în schimburi, pentru cazul în care neglijaseră ceva din 
securitatea lor și apăreau musafiri nepoftiţi la ore mici din 
noapte. John făcuse rost de încă o cameră în unul dintre 
hotelurile de lângă Pantheon, pe care urmau s-o utilizeze pentru 
contrafilaj. lar apoi, Delilah spusese în faţa tuturor: „John, dar de 
ce nu stai tu la mine? Trei oameni ar fi înghesuiți într-o cameră 
de hotel din Cartierul Latin”. Dox fusese ispitit să facă o glumă, 
ceva de felul: „Ah, nu, tu-l știi pe John, sunt sigur că ar prefera 
să stea aproape de restul echipei și să supravegheze strada 
dinapoia draperiilor”, sau poate ceva despre Delilah care ar fi 
lipsit echipa de un om, dacă l-ar fi luat pe John la ea. Nu zisese 
însă nimic, ci doar se uitase la femeie și zâmbise, fiindcă era 
încântat că relaţia lor părea să fie în regulă deocamdată, și 
spera să dureze. lar ea îi răspunsese printr-un surâs subtil, 
însoțit de o clătinare discretă din cap, ca și cum ar fi spus: „Ar fi 
bine să-ţi ţii gura aia mare”. El continuase să zâmbească și 
clătinase, de asemenea, din cap, parcă spunând: „Ah, nu, asta - 
niciodată!” 

Dox făcu un duș, ceea ce fusese divin, apoi se îmbrăcă în unul 
dintre halatele elegante puse la dispoziţie de hotel, iar când 
reveni în cameră găsi luminile stinse și pe Labee privind afară 
printre draperii. Lui i-ar fi plăcut să creadă că ea stinsese 
luminile pentru a crea o atmosferă romantică, dar știa că o 
făcuse doar pentru ca silueta să nu-i fie văzută de pe stradă. 

Se instală în scaunul plușat din colț și suspină: 

— Doamne, aveam nevoie de asta! 

Livia aprobă din cap. 


VP - 262 


— Dacă vrei, poţi să te culci primul. Eu sunt destul de 
surescitată. 

Vocea ei părea într-adevăr încordată - probabil din cauză că 
împărțea camera cu el. Era în regulă. Dox se gândi să continue 
să vorbească până când ea avea să se mai destindă. 

— Nu, e-n regulă, îi zise. Și eu sunt încă tensionat. Ce părere 
ai despre Delilah? Mă bucur că voi două v-aţi întâlnit în cele din 
urmă. 

Ea continuă să privească printre draperii. 

— Delilah nu are încredere în mine, îi spuse. Crede că v-am 
manipulat pe toţi ca să vă atrag într-un război care nu-i al 
vostru. 

— Hm, făcu Dox. Eu ţin mult la Delilah, dar nu cred că opinia 
asta a ei e corectă. 

Livia se întoarse către el. 

— Nu crezi că eu te-am manipulat? 

— Tu mi-ai cerut o favoare, iar în dicționarul meu asta nu- 
nseamnă „manipulare”. Mai ales când persoana care te roagă ți- 
a salvat viaţa. 

— Da, însă favoarea a fost doar pentru a mă ajuta pe mine. 
lar apoi ţi-am spus că nu vreau ajutorul tău dacă... înţelegi. 
Dacă nu implica distrugerea reţelei Child's Play. 

— Sigur că da, bănuiesc că asta putea fi manipulare, dacă n- 
aș fi fost deja decis să te ajut în privinţa aceea. Sper să nu par 
egoist, dar când te-am ajutat să-i omori pe Sorm și pe ceilalţi 
traficanţi din Thailanda, a fost lucrul cel mai bun care mi s-a 
întâmplat în anul ăla. Pe lângă faptul că te-am cunoscut, 
bineînţeles. 

Încercase s-o facă să zâmbească, dar nu obţinu efectul dorit. 

— Și ceilalți? întrebă Livia. Crezi că pe ei i-am manipulat? 

Dox căzu pe gânduri. 

— Părerea mea, îi spuse, este că în acest context 
„manipulare” nu-i un termen util. Desigur, tu te așteptai la un 
rezultat anume, dar n-ai făcut nimic rău pentru a-l obține, nu-i 
așa? Dacă eu îţi spun „Labee, ești atât de drăguță să-mi dai 
zahărul?” în loc de „Băi, Labee, dă-mi naibii zahărul ăla!”, 
înseamnă că te manipulez? Sau am doar grijă să-ncerc să te 
conving să fii de acord cu ceea ce doresc? 

Livia reveni cu privirea spre stradă. 


VP - 263 


— Eu îmi asum... multe riscuri în ceea ce fac, îi spuse și Dox 
avu senzaţia că nu se referea strict la riscurile pe care și le 
asuma ca polițistă. Protejarea celor care nu se pot proteja 
singuri. Este... pentru mine e ceva foarte important. 

— Știu. E unul dintre lucrurile pentru care te... respect atât de 
mult. 

Dumnezeule, era atât de afectat de schimbarea fusului orar, 
încât aproape că spusese „pentru care te iubesc”, fără să fi avut 
niciun alt semnal important din partea creierului! 

Dacă femeia observase, nu comentă nimic și după o secundă 
reluă: 

— Ceea ce ţi-am povestit în Thailanda... Sora mea... Toate se 
leagă de asta. Însă cunoașterea cauzei nu contribuie de fapt 
prea mult la schimbarea... obsesiei. 

Dox o privi prelung, dar Livia continua să se uite concentrată 
prin crăpătura dintre draperii. Apoi el vorbi încet: 

— Scumpo, cred că te subestimezi. 

Livia îl privi și el văzu că plângea. Dumnezeule, câtă suferinţă 
purta femeia asta în interiorul ei! 

Totuși ea nu fusese așa înainte, când se întorcea cu spatele 
sau își ștergea ochii cât de discret putea. Și înţelese că asta 
însemna ceva. Însemna că Livia îi îngăduia lui s-o vadă în felul 
acesta. 

— Te-ai gândit vreodată că poate ăsta-i pur și simplu felul în 
care ești tu? o întrebă. Nu complet, desigur, poate nu și 
obsesiile tale. Dar pierderea lui Nason... nu cred că te-a purtat 
într-o direcţie opusă celei în care ai fi pornit oricum. 

Faţa femeii se strânse pentru o clipă la menţionarea surorii ei. 
Dox bănui că era amintirea în sine și, poate, faptul că nu era 
obișnuită să audă pe altcineva rostind numele acela. 

— Ce vreau să spun, continuă el, este că eu cred că... 
pierderea lui Nason a intensificat probabil ceea ce exista deja în 
tine. Adică un instinct înverșunat, solid, de a-i proteja pe cei mai 
slabi. lar asta înseamnă foarte mulți oameni, pentru că tu ești 
formidabil de puternică. 

Glasul îi tremură înainte de a termina, făcându-l să se simtă 
stânjenit și aproape să facă o glumă despre faptul că era 
probabil mai obosit decât își dădea seama. Apoi însă își spuse, 
la naiba, dacă ea nu se sfia să plângă în faţa lui, de ce ar fi 
trebuit el să se sfiască să plângă în faţa ei? 


VP - 264 


Livia apropie cele două draperii și veni spre scaun. 
Îngenunche și-l atinse pe Dox pe obraz. El îşi puse palma peste 
a ei, iar femeia nu și-o retrase. 

— Îmi place când faci asta, spuse el. Venind din partea ta, mi 
se pare întotdeauna un gest important. 

— Așa și este. 

— Te deranjează dacă fac și eu la fel? 

Ea îl privi mult timp în tăcere. Apoi rosti cu glas foarte încet: 

— Poţi s-o faci, dacă vrei. 

Dox o făcu. Doar cu dosul vârfurilor degetelor, cât putu mai 
uşor. 

Livia îl privi drept în ochi, neîncercând să-și ascundă lacrimile. 

— Îmi pare rău că sunt atât de distrusă emoţional, îi spuse. 

— Mie nu-mi pare rău, răspunse Dox. Și nu cred deloc că ești 
distrusă emoţional. Mi-aș dori ca în lume să existe mai mulți 
oameni buni ca tine. Și, în plus, ţi-am mai spus să nu-ți ceri 
niciodată iertare pentru așa ceva. 

Ea clătină din cap. 

— Nu știu de ce ești atât de bun cu mine. 

„Haide, tu i-ai spus lui John să-i zică lui Delilah ce simte faţă 
de ea. Ești prea fricos să faci și tu la fel?” 

Dar nu! Poate că-și găsea justificări, însă asta era ceva diferit. 
Dacă devenea prea deschis față de Labee... ar fi făcut-o pe ea 
să se simtă sub presiune. 

— Hei, rosti Dox, mai ești cu adevărat încordată? 

Livia încuviinţă din cap. 

— Bine, urmă el. Cred că aș putea dormi o vreme. Probabil nu 
mult, din cauza schimbării fusului orar, însă dacă nu mă trezesc 
singur, trezește-mă tu, imediat cum simţi că-ncepi să picotești. 

Femeia repetă încuviințarea din cap. Dox zâmbi. 

— Mai întâi însă, trebuie să-mi faci o favoare. 

— Sigur că da. 

— Trebuie să mă culci. 

— Să te culc? 

— Adică să stai întinsă lângă mine un minut. Și să mă atingi 
pe obraz, așa cum faci tu. N-o să mint, dar îmi place realmente 
asta. 

Ea clătină din cap. 

— Carl, ești un bărbat tare ciudat. 


VP - 265 


— Bănuiesc că așa-i. N-o să neg că, în ciuda reputației pe care 
o am în anumite cercuri - de mercenar dur, care nu trăiește 
decât ca să fie plătit și să facă sex -, am de fapt și o latură 
sensibilă. 

— Da, am observat asta. 

— Ei bine, ţi-aș fi recunoscător dacă ai putea s-o mulțumești, 
fie și numai un minut. 

Livia îl privi lung câteva clipe, apoi aprobă din cap. 

Dox se strecură sub pătură, așezat pe o parte, stând aproape 
de margine, astfel ca ea să aibă cât mai mult spaţiu la 
dispoziție. Livia se așeză în mijlocul patului, într-o poziţie care 
părea inconfortabilă. 

— Sunt îngrijorat că de acolo s-ar putea să nu ajungi până la 
obrazul meu, rosti el. 

Ea râse nefiresc, totuși nu se clinti. 

— Haide să-ncercăm altfel, spuse Dox. Ce-ar fi să te întinzi, cu 
fața spre mine, peste pătură. lar eu o să mă uit în ochii tăi și-o 
să-ncerc să mă gândesc să spun ceva amuzant, care să te facă 
să râzi. 

Livia zâmbi. Apoi se întinse pe o parte, cu faţa la el, dar la o 
distanţă destul de mare. Lui Dox însă nu-i păsă. Era minunat, 
pur și simplu, să stea întinși în același pat. 

— Cât de rău e? o întrebă. Așa - pe o scară de la unu la zece? 

— O scară la care unu este rău, iar zece foarte rău? 

Dox chicoti. 

— Exact la asta mă gândisem. 

— Poate... doi. Sau trei. 

— Ei, să fiu al naibii, păi asta nu-i rău deloc. Mă gândisem c-o 
să zici opt, sau poate chiar nouă. Sigur, zece m-ar fi distrus, dar 
știu că tu n-ai zice niciodată asta, chiar dacă ar fi adevărat, 
totuși - doi sau trei? Haide că mi-ai făcut noaptea fericită. 

Livia râse. Dumnezeule, ce-i mai plăcea s-o audă râzând! 

— Fii atentă la ce-ţi spun, urmă Dox. În seara asta mă simt 
deja ca un învingător, așa că nici nu mai trebuie să-mi atingi 
obrazul dacă nu vrei. 

Ea nu zise nimic. Rămase doar privindu-l. Apoi întinse brațul 
și-i cuprinse un obraz în căușul palmei. 

Degetele îi erau calde și atingerea era minunată. 

— Asta nu duce totul spre un cinci sau mai sus, așa-i? întrebă 
el. 


VP - 266 


Femeia clătină din cap. 

— Grozav! Anunţă-mă dacă se înrăutățește ceva. Dacă da, te 
poți opri oricând. 

Livia inspiră adânc, apoi expiră. Și îl surprinse pe Dox, 
apropiindu-se de el, aplecându-se și sărutându-l, foarte ușor. 
Apoi se retrase, deși nu la fel de departe, astfel încât fețele lor 
se aflau la nici zece centimetri una de cealaltă. 

— Uau, rosti el. 

Ochii Liviei se umplură de lacrimi. 

— Mi-e frică. 

Dox dorea atât de mult s-o ţină în braţe, încât aproape că-l 
cuprinse ameţeala, dar știa că trebuia să fie precaut. 

— Să nu-ţi fie, îi spuse. Nu trebuie să facem absolut nimic și 
regret dacă am cerut deja să facem prea multe. 

— Să știi că în colegiu am avut prieteni. 

— Perfect. Indiferent cine ar fi fost, sunt fericit pentru ei. 

— Vreau să zic că am învăţat să... înţelegi, să fac unele chestii 
pe care le doreau ei. Nu pe toate. Sunt unele pe care nu le-aș 
putea face... niciodată. Insă nu mi-au plăcut. Mi-a plăcut numai 
cum am făcut-o cu tine în hotelul ăla de pe plaja Rayong. Și nu 
cred... nu știu dacă-mi va plăcea vreodată. Dacă voi putea. Așa 
cum o fac oamenii normali. Sărutându-se. ȘI... înţelegi. Chestii 
de-astea. 

— la fii atentă la mine. În primul rând, nu există ceva 
„norma!l”. Oricine ar încerca să te convingă de „normalitate” 
încearcă în același timp să te convingă de „anormalitate”, iar 
asta-i un rahat și jumătate. Pur și simplu, niște tipi plictisitori 
care încearcă să-i facă pe oamenii excepţionali la fel de 
plictisitori ca ei. 

Livia râse puţin, dar ochii continuau să-i fie plini de lacrimi. 

— Poate că există chestii tipice, urmă Dox, pentru că, la urma 
urmelor, cum ar putea să nu existe? Așadar, bun, perfect, tu nu 
ești tipică. Dar n-ai citit nota informativă? Tu ai trecut prin 
situaţii care i-ar fi distrus aproape pe toţi oamenii. Cum să fi 
putut rezista la ele și să fi rămas totuși tipică? 

— Rain a spus... că și tu ai trecut prin multe. 

— Așa a zis? Ce-a mai făcut - ţi-a zis să nu-ți baţi joc de 
sentimentele mele delicate sau așa ceva? 

Ea încuviinţă din cap. Dox chicoti. 


VP - 267 


— E un prieten tare bun, trebuie să ţi-o spun. Cam taciturn 
uneori, însă are o inimă mare, cu toate că-i vine greu să- 
nțeleagă asta. 

— De aceea te comporţi în felul ăsta cu mine? 

— Nu știu. Cum mă comport cu tine? 

— Păi... blând? Înţelegător? Și... răbdător. 

— Ah, păi așa sunt eu, pur și simplu. 

Livia râse. 

— Sincer vorbind, reluă Dox, eu n-am trecut chiar prin atât de 
multe. John este pur și simplu protector. Cândva am fost făcut 
prizonier de niște tipi destul de periculoși, inclusiv unul pe care-l 
botezasem „Unchiul Fester” și care - recunosc - îmi mai 
provoacă și acum coșmaruri uneori, deoarece avea de gând să 
mă castreze, când - slavă cerului! - John al meu a salvat 
situaţia. 

— Oribil, spuse femeia. La asta te-ai referit când te-am sunat? 
Beleaua cu niște persoane neplăcute la maximum? 

— Da, despre ea era vorba și a fost destul de urât. Nu l-am 
lăsat totuși pe John să-l omoare pe Fester și mi-am acordat mie 
satisfacția aceea, chestie care în mod clar m-a salvat de multă 
terapie psihică ulterioară. Pe tine te-a ajutat să-i omori pe Sorm 
și pe ceilalţi din Thailanda? 

Ea tăcu mult timp. Apoi spuse: 

— Pentru o vreme. 

— Îmi pare rău, Labee. Nu trebuie să ţi-o spun, dar lucrurile 
sunt cu totul diferite când ești copil. lar asta-i parte din motivul 
pentru care sunt fericit să te ajut cu Child's Play. Și pentru care 
n-a fost necesară niciun fel de manipulare diabolică din partea 
ta. OK? 

Femeia încuviinţă din cap. 

— lar acum, că m-ai sărutat, spuse Dox, te-ar deranja dacă te- 
aș săruta și eu? Sigur că da, probabil n-o să fie la fel de bine ca 
ultima dată, fiindcă ăsta-i un hotel fitos din Paris, iar aia era o 
parcare de Walmart, dar dacă ne apucăm de treabă cu așteptări 
realiste, cred că ar putea fi ceva bun. 

Livia râse și lui îi plăcu din nou cum suna râsul ei. 

Dox se aplecă spre ea și o sărută. Foarte ușor, cu buzele abia 
depărtate, dar prelungi sărutarea aceea, iar femeia nu se 
împotrivi. Și apoi chiar îl surprinse, deschizând puţin gura. Dox 
se temu că o făcuse doar pentru plăcerea lui și aproape că zise 


VP - 268 


ceva, dar poate că nu de aceea o făcuse, poate că era într- 
adevăr OK, iar atunci el n-ar fi vrut să strice momentul. Și după 
aceea își dădu seama că gândea exagerat de mult și încetă 
complet să se mai gândească, pentru că limba ei îi atinsese 
buzele și simţi că-l încearcă ameteala, și deschise gura, lăsând 
limba lui s-o atingă pe a ei, iar atunci Livia se retrase de parcă 
fusese electrocutată sau așa ceva și se uită la el cu ochii larg 
deschiși. 

— Imi pare rău, vorbi el repede. Am... a fost prea mult? 

Ea clătină din cap. 

— Nu. 

Dox se temu să întrebe. Se temu de răspuns. Totuși spuse: 

— A fost... în regulă? 

Livia încuviinţă tăcută. 

— Vrei să... mai încercăm puţin? 

Ea încuviință din nou. Apoi se aplecă spre bărbat și, cu toate 
că tremura, îl sărută cu adevărat. 

Sfârșiră prin a face mult mai mult decât doar „puţin”. La un 
moment dat, Dox își dădu seama că nimeni nu mai stătea de 
pază. „La naiba”, gândi el, ca de la mare depărtare. De fapt, nu 
crezuse nicio clipă că în noaptea asta ar fi trebuit să-și bată 
capul cu atâtea măsuri de securitate. Și se îndoia că John și 
Delilah asigurau o strajă continuă și vigilentă. 


Capitolul 41 


HORTON 


Horton mergea pe Rue Descartes. Seara era răcoroasă și 
uscată, iar trotuarele erau animate, ticsite cu clienți care luau 
cina în localuri eclectice - chinezești, italienești și vietnameze; 
cofetării, cafenele și patiserii. Lui îi plăcuse dintotdeauna Parisul, 
dar de fiecare dată când fusese aici cu treburi oficiale locuise pe 
celălalt mal al Senei, în preajma Arcului de Triumf. Nevestei lui 
de pe atunci, care-l însoțea în unele deplasări, îi plăcea să facă 
shopping pe Champs-Elysées, iar unele dintre restaurantele în 
care ajunseseră, cu stele Michelin și aparent faimoase, îi 
oferiseră cu certitudine experiențe delicioase. Pe de altă parte, 


VP - 269 


pe acest mal al Senei exista un soi de simplitate primară care-i 
plăcea: străzile pietruite și șerpuite, iluminatul discret, care 
uneori lipsea complet, și scara generală mai redusă a tuturor 
lucrurilor. Era ca și cum în călătoriile lui anterioare 

Îi fusese arătată o selecţie atentă din Paris, nu metropola în 
sine. Bănuia că ar fi trebuit să-și fi dat seama de asta atunci, dar 
avusese prejudecăţi pe care gazdele fuseseră încântate să i le 
satisfacă. Acum însă știa mai bine. lar dacă aveau să 
supravieţuiască evenimentelor, cu siguranţă urma să revină și 
să vadă orașul cu alţi ochi. 

— A apărut, îl auzi pe Larison. 

Toţi purtau dispozitivele de comunicaţii pe care i le adusese 
legătura lui din GIGN: căști auriculare și microfoane-lavalieră. De 
asemenea, toţi aveau telefoane cu cartele preplătite, însă doar 
ca soluţii de rezervă. Din păcate, nu aveau veste antiglont, dar 
când era vorba despre un prieten care sustrăgea obiecte de 
inventar dintr-un arsenal sau dintr-o cameră cu dovezi, te 
mulțumeai cu orice primeai. 

— E singur? întrebă Horton. 

— Nu merge lângă altă persoană, răspunse Larison. Mai mult 
de atât nu pot spune. 

— Horton, rosti Rain, ce-ar fi să pornești spre el? Fără grabă, 
să avem timp să-l observăm mai întâi. 

— Merg încet și atent, spuse Horton. 

— Dox, rosti Rain, e timpul pentru o trecere. 

Livia luase una dintre motocicletele acelea cu două roţi în 
faţă, pe care o pornise fără cheie - o abilitate pe care Horton n- 
ar fi asociat-o în mod uzual cu un poliţist. Dox purta cască 
integrală și lui Ben i-ar fi fost imposibil să-l recunoască. 

— Am pornit deja, anunţă Dox. Sunt pe motocicleta mea cu 
trei roţi. Vă spun, vehiculul ăsta-i o rușine în ochii Domnului. 

— Am profitat de oportunitate, replică Livia. Era într-o 
fundătură întunecată, fără videocamere. 

— Nu contează că-i o rușine, interveni Rain, contează doar că 
vehiculele astea sunt acum peste tot în Paris. Nu vrem să atragi 
atenția, ci să te contopești cu alții similari. 

— Rahat, dacă voiai să mă contopesc, ar fi trebuit să-mi fi 
făcut rost de-o beretă. Sau de niște ţigări Gauloise. Tolerez 
rușinea asta doar pentru faptul că nu mă poate recunoaște 
nimeni. 


VP - 270 


— Hm, făcu Rain. Aproape chiar asta-i ideea. 

Dox râse. 

— Da, da. În regulă, trec chiar acum pe lângă Treven. 
Deocamdată n-am văzut niciun individ dubios. Larison, mă poți 
vedea? 

— Da, prostovanul de pe o motocicletă cu trei roți. 

— Ce infamie! spuse Dox. Cum am ajuns pe monstruozitatea 
asta? Larison, tu ar fi trebuit să mergi pe ea și eu să fi stat în 
camera aia de hotel. 

— Să știi că aș fi făcut-o, răspunse Larison, dar am totuși 
demnitatea mea. 

— Ajunge, îi opri Rain. Dă un ocol Pantheonului. Dacă totul e 
curat, îl aducem pe Horton. 

După două minute, Dox anunţă: 

— N-am văzut nimic anormal. Dacă are însoțitori, sunt mult 
mai în urmă. 

— Bine, încuviinţă Rain. Horton, poţi stabili contactul. 

Peste trei minute, Horton intră în Place du Panthéon. Fu 
surprins că inima îi bătea atât de tare. El avea încredere în Ben, 
dar era oare obiectiv? Era posibil ca Daniel să fi avut dreptate? 

Ben îl văzu imediat și înclină din cap. Horton se apropie și 
întinse mâna. 

— Mă bucur să te văd, fiule. Mă bucur că ai telefonat. 

Își strânseră mâinile. Horton începu să se simtă mai calm. 

— Doar tu ai venit? întrebă Ben. 

— Da, s-a părut că în felul ăsta ar fi mai confortabil. 

Era un răspuns suficient de vag pentru a avea o sumedenie 
de înțelesuri ce nu trebuiau recunoscute în mod explicit. 

Ben încuviinţă din cap. 

— Bănuiesc că vom merge altundeva. 

— Da, m-am gândit la un locșor. Ajungem imediat acolo, 
mergând pe jos. 

Din nou nu se câștiga nimic din a recunoaște scopul real al 
procedurii. 

Porniră. După trei minute, Delilah anunţă: 

— V-am văzut. 

Cu coada ochiului, Horton o zări stând la una dintre mesele de 
pe trotuar, în faţa restaurantului L'Ecurie, cu părul blond strâns 
sub o bentiţă lată, cu o pereche de ochelari eleganţi cocoţați pe 
nas, în timp ce butona telefonul mobil. 


VP - 271 


— Livia, spuse Rain, ar fi bine să te retragi pentru moment. În 
caz că el ridică ochii. 

— Am făcut-o deja, se auzi glasul femeii. 

— Cum e treaba la tine, Livia? întrebă Dox. 

Era evident că lunetistului cel voinic îi plăcea de poliţista 
tăcută. Asta nu părea să le afecteze însă concentrarea, așa că 
Horton consideră că relația lor nu-l privea. Același lucru era 
valabil pentru Rain și Delilah. 

— E bine, răspunse femeia. În apartamentul din spatele meu 
continuă să fie întuneric. Dacă se aprinde vreo lumină, o să 
cobor. Deocamdată însă poziţia e perfectă. Aici sus e întuneric, 
dar pot vedea perfect intrarea în bar. 

Horton și Ben ocoliră colţul. Ben spuse: 

— Ai ceva împotrivă dacă ne oprim aici pentru o secundă? N- 
am văzut pe nimeni care să mă urmărească înainte de a ne 
întâlni, dar mai bine să fim siguri. 

— Și eu voiam să sugerez același lucru, răspunse Horton, apoi 
adăugă pentru urechile lui Larison: Mă bucur că ești atent în 
privinţa securităţii. 

— Sau se preface că este, comentă Larison. 

Așteptară trei minute. De după colț nu apăru nimeni pe 
urmele lor. Horton spuse: 

— Dacă ești de acord, cred că putem merge mai departe. 

Ben aprobă din cap. 

— Da. 

— Aproape c-am ajuns. Bem o bere? 

După un minut intrau în local. Rain spuse: 

— OK, vom reduce la minimum conversațiile. Dacă vedem 
ceva, anunţăm. Horton, tu procedezi la fel dacă ai nevoie de 
ceva. 

— Mi se pare acceptabil, îi spuse Horton lui Ben, răspunzându- 
i în același timp lui Rain. 

— Da, e frumos, încuviință Ben. 

De fapt, lui Horton i se părea mai mult decât doar „frumos”. 
Piano Vache părea simultan nepretenţțios și reprezentativ - 
pereţii erau acoperiţi cu afișe suprapuse ce anunțau concerte de 
muzică și de jazz, dintre care unele datau din anii 1950, 
coloanele de susţinere din cele două săli ce comunicau între ele 
erau acoperite cu desene făcute cu creta, iluminatul era discret 
și acustica perfectă. Decoraţiunile erau eclectice: un aparat de 


VP - 272 


radio cu lămpi într-un colţ, o chitară atârnată de tavan, un pian 
vechi deasupra căruia trona un cap împăiat de vacă, de la care, 
bănui fostul colonel, își trăgea localul numele. Barul se afla la 
parter, dar avea un aer underground, ca și cum ar fi fost un loc 
ascuns, secret sau frecventat numai de iniţiaţi. Rain avusese 
dreptate - ținând seama de oră, era doar pe jumătate plin, în 
principal cu hipsteri și studenţi. Se auzea un murmur plăcut de 
conversații, amestecat cu muzica pop franceză difuzată prin 
boxe - genul de fundal sonor care ar fi îngăduit unor 
interlocutori să vorbească în privat fără să ridice vocile. Nu le-a 
fost greu să găsească o masă liberă în spate, de unde să poată 
vedea amândoi intrarea. 

— Bere? întrebă Horton. 

Ben aprobă din cap. 

— Da, o halbă - nu contează marca. 

Horton se duse la bar și reveni după un minut cu două halbe 
înspumate și frapate. Le puse pe masă și, chiar înainte să se fi 
așezat, Ben luă una dintre ele și sorbi. 

„Nu foarte politicos”, gândi Horton. Era totuși lipsit de 
importanţă. Mama lui îi spusese mereu: „Doar pentru că cineva 
este bădăran, nu-nseamnă că și tu trebuie să fii la fel”. 

Își ridică halba. 

— Sante. 

— Noroc, mormăi Ben. 

Băură, apoi rămaseră tăcuţi. După câteva secunde, Horton 
spuse: 

— Ai vrut să ne-ntâlnim. 

Altă pauză. 

— Da, zise Ben. Nu știu de ce, dar mă așteptam să-i văd și pe 
ceilalţi. 

Horton aprobă din ea. 

— Toţi suntem extra-prudențţi. 

— Da. 

Ben sorbi din bere, apoi oftă și puse halba pe masă. 

— Graham mă folosește, rosti el. Ca să vă întindă o cursă. Nu- 
mi place s-o recunosc, dar nu vreau să fiu un fraier nici în 
privinţa aia. 

— Nu știu la ce te referi. 

— Ar fi trebuit să-ţi spun despre o întâlnire pe care o va avea 
poimâine. Prânzul în Le Grand Vefour. Un restaurant fitos din 


VP - 273 


primul arondisment. Ar fi trebuit să-ţi spun asta ca și cum ar fi o 
scurgere de informaţii, ca să faceţi o recunoaștere a locului și 
apoi să încercaţi să-l atacați acolo. Atâta doar că n-aţi fi avut 
succes. El ar fi amplasat oameni care să aștepte recunoașterea, 
așa că ar fi fost de fapt o ambuscadă. 

— De ce-mi spui toate astea, fiule? 

Ben răpăi cu degetele pe masă. 

— Nici eu nu știu de ce-o fac, Hort. Tu mi-ai tras-o. De ce n-ar 
trebui să ţi-o trag și eu acum? Și poate că-ntr-o zi o să ţi-o trag. 
Dar acum... N-am de gând să-l las pe Graham să mă exploateze. 
Dacă vrea să te omoare, poate s-o facă. Sau poate c-o să-l 
omori tu. Tot ce-ţi pot spune este să te gândești de două ori 
când vine vorba de Le Grand Vefour. 

— Și dacă noi nu vom apărea acolo, ce vei păţi tu? 

— Nimic. Graham va bănui că aţi mirosit ambuscada și că v- 
ați ferit. Va fi dezamăgit. N-o să mă mângâie pe cap și nici n-o 
să mă mai aburească cu alte promisiuni. Pentru mine nu va fi 
nicio diferenţă. 

Horton șovăi, nedorind să-i rănească mândria, apoi întrebă: 

— Cum merg lucrurile pentru tine acolo? Mă refer la OGE. 

Ben îl privi fix. 

— Ce-ţi pasă ţie? 

— Îmi pasă pentru că, parţial, este vina mea că ai ajuns acolo. 

— Exact! Tocmai de aceea, dacă-ţi pasă, îţi pasă niţel cam 
târziu. 

— Poate că-ţi putem găsi ceva mai bun. 

— Haide, Hort, las-o moartă, da? Ai început să vorbești ca 
Graham. 

— Uite care-i treaba, dă-mi ceva. Dacă nu va fi Le Grand 
Vefour, unde atunci? 

— Nu știu. Graham mi-a spus că asistentul lui încă lucrează la 
detaliile programului. Cred că-i o minciună și că ideea este să-ți 
ofer doar această informație, unică, strălucitoare și irezistibilă. 
În tot cazul, eu nu știu altceva. 

— Nicio altă întâlnire? Nu cunoști alte locuri în care-i place să 
meargă? 

— Îi place în hotel. În mod special în bar. Dar asta n-o să v- 
ajute. În mare parte, motivul pentru care el trage întotdeauna la 
Ritz este securitatea de acolo, atât la interior, cât și la exterior. 
Jumătate dintre oaspeţii hotelului sunt VIP-uri: celebrități, 


VP - 274 


politicieni, prinți saudiţi, genul ăla de persoane. Așa că au 
videocamere de supraveghere peste tot. Agenţi de pază. lar pe 
lângă aparatul de securitate al hotelului, Ministerul de Justiţie 
este practic alături, cu contingentul lui de pază înarmată. La 
astea se adaugă bodyguarzii lui Graham. l-am cunoscut și sunt 
buni. Nici măcar să nu vă gândiţi să-l atacați acolo. Aţi avea mai 
mult noroc în seiful unei bănci. 

Delilah vorbi: 

— S-ar putea să avem o problemă. 

Pulsul lui Horton crescu ușor. Sorbi din bere ca și cum ar fi 
căzut pe gânduri, dorind să pună pauză conversaţiei ca să se 
poată concentra asupra actualizării de date sosite din exterior. 

— Doi bărbaţi voinici, continuă Delilah, îmbrăcaţi pentru filaj - 
haine cenușii, totul mediu, încălțăminte confortabilă -, care mi 
se par foști militari sau polițiști. Jachete voluminoase, bune 
pentru camuflarea armelor. Am văzut cum au intrat în al doilea 
restaurant la rând pe strada mea. 

— Am pornit, spuse Larison. Ajung în trei minute. 

— La fel, anunţă Dox. Anunţă dacă vrei să intrăm. 

— Nu încă, rosti Rain. Delilah, cât de sigură ești? 

— Sunt sigură. Sunt mult prea concentrați ca să pară că doar 
încearcă să găsească localul cel mai bun pentru cină. Tăcu 
câteva secunde, după care reluă: Tocmai au intrat în 
restaurantul meu. Hort, ar trebui să pleci. Când ieși din bar, fă la 
dreapta. Și ai grijă. Este posibil ca din direcţia aia să vină alții. 

— O să merg eu într-acolo, spuse Dox. În caz că ai vreo 
problemă. 

— De acolo vin și eu, rosti Larison. 

Horton clătină din cap. 

— Este lipsit de sens. 

Ben se uită la el. 

— Ce anume? 

Horton își lăsă halba pe masă, simţindu-și bătăile inimii 
iuţindu-se întruna. 

— Fiule, ai adus pe cineva cu tine în seara asta? 

— Nu. 

— Am nevoie de adevăr. 

— Asta sună de-a dreptul caraghios din partea ta. 

— La dracu’, spune-mi dacă ai adus pe cineva! Și spune-mi de 
ce ai făcut-o? Altfel lucrurile se vor înrăutăți. 


VP - 275 


— De ce crezi c-aș fi adus pe cineva? Vine cineva? 

— Da, vine cineva. Dar nu știu de ce. Ei vin după tine sau 
după mine? Sau după amândoi? 

Ben se răsuci și începu să cerceteze sala cu privirea, iar mâna 
dreaptă i se apropie de muchia mesei. 

— Acum ies din restaurantul meu, anunță Delilah. Au pornit 
pe Rue Laplace. 

— li văd, spuse Livia. Mă retrag pentru un minut, ca să nu mă 
observe. 

— Hort, stai pe loc, rosti Delilah. Dacă ieși acum, vei nimeri 
drept în ei. 

— Treven are un emiţător? întrebă Larison. 

— Nu cred, spuse Delilah. Dacă ar fi avut așa ceva, ei n-ar mai 
fi intrat în toate localurile, ci s-ar fi dus direct la sursă. Părerea 
mea e că au avut filaj mobil pe grilă largă - au stat mult în spate 
și s-au retras ori au cotit, în așa fel încât nimeni n-a fost în urma 
lui Treven pe mai mult de un segment de stradă între două 
intersecţii. Acum el n-a mai apărut nicăieri de zece minute, așa 
că au bănuit că s-a oprit undeva. Strâng năvodul și merg dintr- 
un local în altul, ca să-l găsească. 

— Horton, spuse Rain, ce vrei să facem? Este opţiunea ta. 

— Rămâneţi afară, comunică Horton. Ben și cu mine putem 
rezolva. 

— Ce să rezolvăm? întrebă Ben, tot examinând sala. Cu cine 
vorbești? Cu Rain? 

— Se uită pe fereastră acum, spuse Delilah. Așa cum au făcut 
în ultimele trei restaurante. Aș zice că mai ai treizeci de secunde 
până intră. 

— li văd, vorbi Larison. Eu mă apropii pe celălalt trotuar. Și se 
pare că... da, sunt destul de sigur, că mai sunt alţi doi în fața 
mea care se apropie de bar. 

Horton se uită la Ben. 

— Dacă ai venit aici să mă omori, fă-o acum. Va fi mai puţin 
neplăcut, decât dacă aștepți. 

— Ce dracu’ tot spui? întrebă Ben, atent în continuare la 
clienţii dinăuntru. Dac-aș fi venit aici să te omor, aș fi făcut-o în 
întunericul din fața Pantheonului. Sau în secunda când mi-ai 
spus că ai venit singur. 

Horton îl crezu. Poate că era logic, totuși, la un anumit nivel, 
el știa că era o dovadă de încredere. Nu-i păsa. 


VP - 276 


— Te cred, rosti el. Ascultă-mă, fiule, eu sunt înarmat. 
Bănuiesc că și tu. Peste o secundă, mâna mea va dispărea sub 
masă. Odată ce va fi acolo, va ţine un pistol. Pistolul acela nu 
este pentru tine. Este pentru cei doi bărbaţi care tocmai au 
intrat pe ușă, dacă dovedesc intenţii ostile. 

Ben îi zărise deja, iar mâna lui cobori sub masă, la fel ca a lui 
Horton. 

— Ce dracu' vrei să faci? întrebă el, privind înainte și înapoi, 
de la fostul colonel la cei doi bărbaţi. 

— Eu nu vreau să fac nimic. Gândește-te la ceea ce mi-ai spus 
chiar tu adineauri. Dacă aș fi vrut să te ucid, de ce aș fi vrut s-o 
fac în felul ăsta complicat? _ 

Cei doi bărbaţi ajunseră la ușa de legătură dintre săli. li 
văzură pe Horton și Ben. Unul dintre ei dădu să înainteze și duse 
mâna spre interiorul jachetei. Celălalt îl opri însă, punându-i 
mâna pe umăr, și-i spuse ceva. Apoi vorbi în mod vizibil către 
reverul jachetei sale. 

— Îi cunoști? întrebă Horton. 

Ben clătină din cap. 

— Nu. Oricum, nu fac parte dintre agenţii de pază ai lui 
Graham. Poate că sunt francezi. 

— Ne-au văzut, spuse Horton. Deocamdată este un punct 
mort. Cred că așteaptă întăriri. 

În cască, Horton auzi două împușcături. Apoi glasul lui 
Larison: 

— Întăririle vor întârzia. 

Bărbatul care vorbise ceva mai devreme în microfonul de la 
rever o făcu din nou. Fruntea i se încruntă. Vorbi iarăși. O pauză, 
apoi vorbi insistent. Mult mai insistent. El și partenerul său 
dispărură înapoia coloanei de susţinere. Poate că erau prudenti 
la modul general; poate că fuseseră informaţi despre calitățile 
de ţintaș ale lui Ben. In tot cazul, Horton își dădu seama că el și 
Ben greșiseră în alegerea mesei. El nu se gândise că se va 
ajunge la o asemenea înfruntare și se concentrase mai puţin 
asupra acoperirii și mai mult asupra detectării unei ameninţări 
înainte de a se apropia prea mult. 

— La dracu', se auzi Dox. Trei motociclete, fiecare cu câte doi 
oameni, au intrat pe Rue Laplace dinspre Bibliothèque. Cred că 
cineva tocmai a chemat o urgenţă sau așa ceva. Larison, ar fi 
bine să te ascunzi rapid. 


VP - 277 


— Au mai avut doi oameni de rezervă pe drum, îi explică 
Horton lui Ben. Larison tocmai i-a lichidat. Dar alţi șase vor 
ajunge aici în mai puţin de un minut. 

— Eu am ajuns la Delilah, spuse Rain. Livia, ești pregătită? 

— Cu ochii pe intrare. 

— Merde'”, spuse Delilah. Alte trei motociclete, tot cu 
tandemuri. Cu totul sunt doisprezece acum. 

— Am pornit deja, spuse Dox și motorul ambalat al 
motocicletei sale se auzi clar în căști. Mă simt ca un idiot și letal 
pe mizeria asta. Larison, nu știu unde te-ai pitit, dar o să mă 
vezi peste o secundă. 

— Sunt chiar aici, anunţă Larison. la-mă! 

Ben trebuie să-și fi dat și el seama de poziţia proastă pe care 
o ocupau la masă, deoarece spuse: 

— Ei sunt acoperiţi, dar sunt laolaltă. Mă duc spre stânga și tu 
mergi spre dreapta. Dar fii pregătit. Imediat ce-și vor da seama 
că intenţionăm să-i atacăm simultan din flancuri, fie vor fugi, fie 
vor lupta. 

— Am pornit, rosti Horton. 

Plecară simultan de la masă. Aparent neanticipând manevra, 
cei doi bărbaţi așteptară cu o secundă prea mult. Apoi cel din 
dreapta răcni: 

— Tout de suitei! 

În aceeași clipă ieși de după coloană, cu un pistol în mână. 

Nici măcar nu apucă să întindă braţul și Ben îl împușcă de 
două ori în faţă. Zumzetul conversaţiilor de fundal se opri atât 
de brusc, de parcă cineva apăsase un uriaș buton „Stop” și 
pentru o clipă se auzi doar muzica din boxele ascunse. După 
aceea cineva ţipă, apoi răsună alt strigăt și clienţii începură să 
se ridice de la mese. Atacatorul din partea lui Horton se mișcă 
spre stânga, ca să-și scoată braţul cu arma din spatele coloanei. 
Horton continuă să se deplaseze în lateral și-i trase trei gloanțe 
în piept. Bărbatul slobozi două gloanţe, dar acestea își ratară 
mult ţinta, iar Horton continuă să se miște, apropiindu-se, și-i 
mai trase două gloanţe în cap, doborându-l. 

Acum se declanșase haosul. Toţi săriseră de la locurile lor, 
zbierând și alergând panicaţi spre ieșire. Părea că nimeni nu 


13 Aprox „La naiba”, în limba franceză în original. (n. red.). 
16 Imediat, în limba franceză în original. (n. red.). 
VP - 278 


fusese atins de vreun glonţ rătăcit, totuși fostul colonel nu putea 
fi sigur. 

— Cred că poartă veste antiglont! strigă el. Microfonul său i-ar 
fi receptat și transmis oricum cuvintele, dar era surescitat de 
adrenalină. Trebuie să trageţi în cap. În cap! 

— Există și alte posibilităţi? replică Larison și Horton auzi în 
căști două Împuşcături. 

După care în exteriorul restaurantului începu o adevărată 
canonadă. 

— Haide, spuse Horton, grăbindu-se către ieșire. Mai sunt 
doisprezece în faţă. Sau zece, mai degrabă - se pare că Larison 
tocmai a ucis doi. 

Se apropiară de ușă, dar acolo fură nevoiţi să se oprească, 
fiindcă înghesuiala de la ieșire era imposibil de străpuns. Cei din 
spate încercau să treacă peste cei din faţa lor, călcându-i în 
picioare, pe când aceia, străduindu-se să scape de focurile de 
armă de pe stradă, se luptau să intre înapoi. 

O fată de vârsta fiicei lui Horton se împiedică și-i căzu în 
braţe, plângând isteric. 

— Hort! strigă Ben și trase două gloanţe. 

Fostul colonel ridică ochii și văzu un bărbat cu cască integrală 
de motociclist și costum din piele, care izbutise să pătrundă în 
sală. Bărbatul se clătină, dar înghesuiala din spatele lui îl 
împiedică să cadă. Horton o împinse pe fată într-o parte și trase. 
Dar nu mai era același ţintaș ca odinioară și, din cauza mulţimii 
și a tumultului, se temu să tragă în cap. Lovi însă în trunchi. O 
dată. Încă o dată. Ben trase două gloanţe în vizorul căștii și din 
interiorul acesteia ţâșni un jet roșu. 

Impușcăturile de afară nu se opriseră, dar probabil că 
ocupanţii barului care ieșiseră reușiseră să se disperseze în 
stânga și în dreapta, pentru că, brusc, mulţimea dispăru; poate 
vreo duzină de rătăciți rămăseseră înăuntru tremurând îngroziţi 
și ascunzându-se sub mese. În mod reflex, Horton și Ben trecură 
de la unul la altul, ţinând pistoalele cu ţevile în sus. Se auziră 
suspine și gemete de teroare. Horton se uită prin ușă și zări alt 
motociclist, care ridicase arma, aparent ochind-o pe Livia. Auzi 
focurile femeii atât prin ușă, cât și în căști, iar bărbatul căzu. 

— Mergi, spuse Ben, întorcându-se să verifice spatele. Ajută-i 
pe ceilalţi. Eu o să... 


VP - 279 


Alt motociclist se ridică brusc dinapoia tejghelei barului. 
Probabil că se strecurase acolo, profitând de agitaţie, și apoi 
așteptase un moment favorabil. 

— Ben! răcni Horton şi roti arma. 

Trase în motociclist. Il lovi în piept. Apoi încă o dată. Un glonţ 
în cap. Și încă unul, ca să fie sigur. Bărbatul se nărui pe podea. 

În imaginaţia sa, în realitatea la care se așteptase și de care 
încă se agăța, asta fusese tot ce se întâmplase. 

Dar pe retine se întipărise altă succesiune de evenimente. 
Motociclistul trăsese înainte ca Horton să fi deschis focul. Ben se 
clătinase, făcând un pas înapoi. 

Horton privi într-acolo. Ben era rezemat cu spatele de coloana 
de susținere. Palma stângă îi era apăsată pe piept, iar peste ea 
era mâna cu pistolul. 

Printre degete îi curgea sânge. 

— La dracu'! zise Horton. La dracu'! 

Alergă într-acolo și întinse un braţ chiar înainte ca Ben să 
înceapă să alunece în jos. Încercă să-l susţină, dar unghiul era 
inconfortabil și picioarele bărbatului cedaseră deja. Nu putu 
decât să-l împiedice să alunece pe lângă coloană, într-o parte 
sau în alta, și să-l stabilizeze în șezut la baza ei. 

— Ben a fost lovit! urlă el, fără să-i mai pese dacă vreunul 
dintre clienţii ascunși pe sub mese auzeau numele. 

Se mai uită o dată prin sală și, nevăzând vreun pericol, bâjbâi 
cu degetele tremurătoare după telefonul cu cartelă preplătită. 
Porcăria era dezactivată, din considerente de securitate. Apăsă 
butonul „On” și așteptă, în timp ce ecranul se lumină treptat... 

„Haide, haide, haide dracului ODATA...” 

— Intru, îl auzi pe Rain. 

— Negativ! strigă Horton. Evacuează-i pe toţi. Sun un prieten. 
Un medic. 

lisuse, chiar era posibil ca un telefon să se activeze atât de 
încet? Cobori ochii spre Ben. Culoarea feţei acestuia nu arăta 
deloc bine. Pe podea se întindea una dintre cele mai mari 
băltoace de sânge pe care le văzuse Horton vreodată. Și văzuse 
destule la viața lui. 

— Țin-te bine, fiule, ţin-te bine, spuse el și-și dădu seama că 
plângea. M-auzi? Am un prieten, e chiar aici, în Paris. A fost 
medic. A luptat în Legiune. L-am văzut rezolvând răni mai 
nasoale ca asta. Mult mai nasoale. O să fii bine, m-auzi? 


VP - 280 


Ben gemu, apoi murmură: 

— Cândva te pricepeai mai bine să minţi. 

— Nu te mint. Haide-odată, telefonul mă-tii! 

— Am ajuns, îl auzi pe Rain în căști. Nu trage. 

Peste o clipă, Rain îngenunche lângă Ben. Se uită apoi la 
Horton, dar acesta îi evită privirea. Nu voia să vadă ce era în 
ochii lui. 

Respirația lui Ben devenise extrem de scurtă și întretăiată. 

— O să fii bine, repetă Horton într-un reflex deprins pe câmpul 
de luptă. 

Ben gemu. 

— Cât de prost mă crezi? 

Nu mai era nimic de spus. Fostul colonel luă mâna lui Ben și o 
tinu strâns. Împușcat în piept și cu atâta sânge pierdut... de 
acum era o chestiune de secunde. 

— Ce putem face? întrebă Rain. 

— Plecaţi, rosti Ben cu glas împleticit. Poate c-acum o să mă 
credeți. 

— Eu te cred, spuse Rain. Și dacă asta mai ajută la ceva, Hort 
te-a crezut mereu. 

— Da? întrebă Ben. 

Horton îl strânse de mână. 

— Mereu, spuse el. 

Pielea lui Ben devenise periculos de albă. 

— Drace, murmură el. 

— Ai pe cineva? întrebă Rain. Vrei s-anunţ pe cineva? Spune- 
mi. O să am eu grijă. 

Ben îl privi. 

— Fratele meu. Alex. 

— Ce-i cu el? 

— Spune-i... eu o să mă duc după Katie. Și că... îmi pare rău 
c-am fost mereu așa un idiot. Rahat! Nu pot să cred... 

Apoi ochii i se închiseră și capul i se lăsă moale într-o parte. 

— O, nu, strigă Horton. Nu, nu, nu. 

Simţi mâna lui Rain sub braţul său, strângându-l ca într-o 
menghină de fier. 

— Haide, rosti Rain. Trebuie să plecăm. Acum. 


VP - 281 


Capitolul 42 


RAIN 


Peste o oră, toţi șase eram adunaţi într-un cerc strâns, pe 
scaune și perne, în livingul din apartamentul lui Delilah din 
Marais. Draperiile erau trase, lumina era slabă și, cu toate că 
exista un covor gros, toți vorbeam încet, pentru a nu risca să 
atragem atenţia locatarilor din apartamentul de dedesubt. 

Potrivit planului, ne reuniserăm în punctul de regrupare, un 
pasaj subteran întunecat și acoperit de graffiti, situat la 
intersecția dintre Rue Jean Calvin și Rue Mouffetard. Dox și Livia 
fugiseră pe motocicleta lui Dox. Delilah și Larison se 
îndepărtaseră pe jos. Horton și cu mine luaserăm una dintre 
motocicletele celor uciși și, fiind ultimii plecaţi de acolo, 
fuseserăm urmăriţi de două echipaje de poliţie. Horton trăsese 
focuri de acoperire, iar eu scăpasem de ei, gonind printr-o serie 
de strădutțe. În cele din urmă, abandonaserăm motocicleta lângă 
un parc aflat mai spre nord, pe Rue Mouffetard, de unde 
continuaserăm drumul pe jos. 

Am stat însă foarte puţin în punctul de regrupare. Se auzeau 
sirene peste tot și Delilah a susținut insistent că locul cel mai 
sigur avea să fie apartamentul ei. N-am vrut să accept - deja îi 
cauzaserăm destule probleme -, dar știam că avea dreptate. 
Relatările martorilor aveau să fie probabil fragmentare și 
confuze, totuși nu ne puteam baza pe asta. Trebuia să discutăm 
despre cele întâmplate și ar fi fost riscant s-o facem în public 
sau în una dintre camerele noastre de hotel, unde ar fi trebuit să 
trecem prin faţa recepţiei și a videocamerelor de supraveghere. 
De aceea, ne-am despărţit și am mers fiecare separat spre 
locuinţa lui Delilah. 

Poate că mi s-ar fi părut ciudat să revin în apartamentul ei cu 
un grup așa de numeros, dar eram prea preocupat de cele 
întâmplate în Piano Vache ca să mai fiu afectat de asta. 
Important era doar faptul că ne aflam într-o clădire liniștită de 
pe o stradă liniștită. Nu existau videocamere de supraveghere și 
am suit scara unul câte unul, fără să ne fi întâlnit măcar cu un 
vecin. 


VP - 282 


Horton părea impasibil, dar îmi dădeam seama că era 
zguduit. El îl antrenase și-l modelase pe Treven, îi fusese mentor 
și-l promovase, apoi îl urmărise cu mândrie justificată. În același 
timp însă relaţia lor avusese o trăsătură paternă complicată, cu 
Horton ca tată manipulator și exploatator, dar în același timp 
protector și grijuliu. El se lupta cu durerea, desigur, însă era o 
durere umbrită de vinovăţie. 

A fost ușor să recapitulăm cum se întâmplase totul. Au fost de 
acord cu toţii cu estimarea iniţială a lui Delilah, care fusese 
consolidată de numărul agenţilor operativi care se îndreptaseră 
spre bar. Întrucât fusese o echipă de șaisprezece indivizi, 
puteau să aibă permanent oameni pe străzile paralele și 
perpendiculare cu poziţia lui Treven - ca un fel de plasă 
mișcătoare. Și de fiecare dată când el se oprea, se întorcea sau 
schimba direcția, plasa aceea se reconstituia în jurul lui. lar 
după aceea, când devenise clar că nu se mai afla în mișcare, 
plasa începuse să se strângă. 

Înțelegerea celor întâmplate a fost mai degrabă o însăilare 
laolaltă a perspectivelor noastre diferite. Intrebarea cea mai 
dificilă era: „De ce?” Eu fusesem de acord cu estimarea iniţială 
a lui Horton - că n-ar fi fost logic pentru Treven sau pentru 
oricare altul să folosească întâlnirea aceasta ca ambuscadă, 
fiindcă era improbabil ca mai mult de unul dintre noi să fi fost 
acolo. Și întrucât eram un individ a cărui supraviețuire 
depinsese mereu de capacitatea de a mă pune în pielea 
inamicului și de a-i prezice mișcarea următoare, am fost de-a 
dreptul stupefiat că de data aceasta mă înșelasem total. 

În cele din urmă, Livia a fost cea care a venit cu revelaţia. 
Fără să se uite la nimeni anume și vorbind atât de încet încât a 
trebuit să ne aplecăm toţi pentru a auzi mai bine, ea a spus: 

— Cred că am avut noroc. Mă rog, noi ceilalţi, evident. 

Am clătinat din cap, nefiind sigur ce voia să spună. 

— Da, bine, dar... 

— Vreau să spun, a continuat ea, este că ceea ce s-a- 
ntâmplat a fost aproape ceea ce trebuia să se-ntâmple. 

Dox s-a uitat la ea. 

— Ce vrei să zici? 

Livia a așteptat câteva clipe, ca și cum ar mai fi pus unele 
lucruri cap la cap, apoi a spus: 


VP - 283 


— Cred că se plănuise ca Horton și Treven să-i vadă pe primii 
doi și, mai mult chiar, să-i vadă chemând întăriri. Mai cred că 
observarea lor în timp ce chemau întăriri trebuia să-i determine 
pe Horton și Treven să-și cheme și ei întăririle. 

Toţi au rămas tăcuţi, examinându-i afirmaţia. Eu am spus: 

— Pentru că Graham știa că în mod aproape sigur noi nu vom 
risca să trimitem la întâlnire mai mult de un om, cel mult doi. 

Livia a aprobat din cap. 

— Exact. 

Incepusem să înţeleg. 

— Dar în același timp putea fi destul de sigur că noi, restul, 
vom aștepta în apropiere. lar dacă noi am fi crezut că ne 
înșelaserăm - și că Horton și Treven erau în pericol atunci urma 
să sosim în goana mare. 

— De aceea erau așa de mulţi, rosti Dox. Nu era doar plasa de 
filaj. Ei știau că, dacă lucrurile mergeau conform planului, ne 
atrăgeau pe toți acolo. 

Ințelegeam acum, dar învățasem că era mai bine să-i las pe 
alţii să contribuie cu observaţiile lor. Așa că am rostit: 

— Deci ce a mers prost? 

Dox s-a uitat spre Larison. 

— Ceva numit „îngerul morţii”, am remarcat eu. 

— Așa-i, a spus Horton. Asta e. Ben și cu mine trebuia să-l 
vedem pe primul dintre ei vorbind în microfon. La momentul 
acela m-am mirat, dar numai pe jumătate conștient, pentru că 
se întâmplau foarte multe și foarte repede. Nu este însă necesar 
să apleci capul ca să vorbești în microfoanele astea, care sunt 
deja suficient de sensibile ca să prindă și o șoaptă. Noi trebuia 
să-l vedem când chema întăririle. lar dacă asta n-ar fi fost 
suficient pentru ca noi înșine să ne chemăm întăririle, atunci ar 
fi determinat-o sosirea următorilor doi operativi. Însă ei n-au mai 
sosit. Mulţumesc pentru asta, Daniel. 

Larison a încuviinţat o dată, scurt, din cap. 

— Mai e ceva, a rostit Livia. 

Toţi am privit-o. Eram foarte atenţi - în mod evident, femeia 
era un tactician excepţional -, însă în cazul lui Dox era mai mult 
decât atât. Era mândrie. Și plăcere. Și devoțiune. 

Era dragoste. 

Am sperat că pentru el avea să fie bine. În mod evident, Livia 
avea profunzimi întunecate. lar Dox era atât de îndrăgostit, 


VP - 284 


încât nu eram sigur dacă le vedea. Sau, chiar dacă le vedea, că 
înțelegea ce erau. 

Însă grijile aveau să fie abordate una câte una. 

Livia ne-a privit pe rând. 

— Ei n-au fost atât de buni, a spus ea. Cel puţin, nu toţi. 

Larison a aprobat din cap și am știut că și el rămăsese cu 
aceeași impresie. lar acum, când am examinat aspectul acela, 
mi-am dat seama că și eu fusesem vag conștient de impresia 
respectivă. Fusesem însă atât de ușurat că scăpasem cu bine 
dintr-o ambuscadă serioasă cu doar o singură pierdere, încât 
emoția îmi ocultase intuiţia. 

— Cred că ai dreptate, am spus. Spune-mi însă ce ai văzut. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Ei s-au panicat imediat ce lucrurile n-au mers conform 
planului. Majoritatea focurilor trase au fost pur și simplu la 
întâmplare. Civilii care au ieșit din bar au avut noroc că au fost 
în spatele lor, fiindcă altfel ar fi fost mulţi răniţi. Insă nu ne-au 
atins nici pe noi. Bun, o parte din asta se datorează faptului că i- 
am prins cu garda jos, cu Dox și Larison sosind din flancuri, și cu 
mine operând de sus. Dar am văzut lupte cu arme de foc între 
găști. lar tipii ăia - cel puţin cei din exteriorul barului, nu știu 
despre cei dinăuntru - erau amatori, nu profesioniști. 

În clipa aceea mi-am dat seama că Livia, care ucisese patru 
atacatori, nu părea teribil de afectată de asta. Majoritatea 
polițiștilor ar fi simţit că implicarea lor trecuse dincolo de o linie 
trasată foarte clar. Aparent, indiferent care ar fi fost poziţia ei 
faţă de limita respectivă, era obișnuită să opereze de ambele 
părți. 

— Cei dinăuntru au fost buni, a spus Horton, atâta doar că 
Ben a fost și mai bun. 

— Totuși nu suficient de bun, a comentat Larison. 

— Verifica să vadă dacă nu fusese rănit vreun civil! a șuierat 
Horton, ridicându-se pe jumătate de pe scaun. Probabil ultimul 
lucru din lume pe care te-ai sinchisi tu să-l faci vreodată! 

— Poate că așa-i, a răspuns Larison, privindu-l cu indiferenţă. 
În același timp însă, iată că eu sunt în viaţă și pot fi criticat 
pentru ceea ce n-am făcut. 

— Eşti un nenorocit de sociopat, aia ești, a strigat Horton și s- 
a ridicat în picioare. Și-o să-ţi mai spun ceva... 

— Nu, am rostit. Ajunge! 


VP - 285 


— El nu-i sociopat, a spus Dox încetișor, uitându-se la Larison 
cu o privire care ar fi înfiorat pe oricine. Este pur și simplu 
grosolan. Și insensibil la momentul nepotrivit. lar eu unul aș 
aprecia dacă ar renunța dracului la atitudinea asta. 

A urmat o tăcere încordată. Horton a revenit la locul său. 
Larison l-a privit. 

— Treven nu s-a numărat printre favoriţii mei, a rostit el. 
Dar... ceea ce am zis n-a fost corect din partea mea. Îmi cer 
scuze. 

Horton a încuviinţat din cap. 

Ințelegând probabil că ar fi fost util să avansăm cu discuţiile, 
Livia a spus: 

— Delilah, ţie ţi s-a părut că primii doi erau foști militari sau 
polițiști. 

Delilah a aprobat scurt. 

— Nu pot să fiu sigură, bineînţeles, dar felul cum verificau 
localurile... degaja un aer de autoritate. Ca și cum ar fi fost 
obișnuiți să controleze încăperi ori să intre în case pentru a 
aresta suspecți și a ridica dovezi. Infractorii arată de parcă ar 
cerceta un loc. Poliţiştii și militarii arată de parcă ar fi 
proprietarii lui. 

— Prin urmare, a fost o combinaţie, a spus Horton. Câţiva 
profesioniști și mulţi amatori. De ce? 

— Este posibil ca resursele lui Graham să nu fie așa de 
extinse aici, am sugerat eu. Poate că n-a vrut să-și riște propriii 
agenţi de securitate. Și poate că profesioniștii pe care a reușit 
să-i adune au dorit să fie și câțiva dispensabili. În felul ăsta, ar fi 
avut de partea lor mai multă putere de foc, plus câţiva pioni pe 
care să-i sacrifice după cum era necesar. 

— Au reușit să mai aducă doi în timp ce noi ne ocupam de 
ceilalți, a spus Larison. Poate că aceia erau profesioniști, pentru 
că încercau să-și ajute camarazii. S-a uitat la Horton și a 
adăugat: De asemenea, ei trebuie să fi fost buni, dacă l-au 
doborât pe Treven. 

Din nou, am tăcut toţi. 

Am căzut pe gânduri. Horton ne informase deja despre ce-i 
spusese Treven, totuși ne lipsea ceva și doream să recapitulez. 
Am vorbit: 

— Treven ţi-a spus că „informaţia” despre prânzul din Le 
Grand Vefour avea rolul întinderii unei capcane. 


VP - 286 


— Da, a încuviinţat Horton. 

— Bun, am reluat, dar acum pare că adevărata capcană a fost 
întâlnirea în sine. 

Fostul colonel a încuviințat iarăși. 

— De acord. 

— Graham n-a avut încredere că Treven ne va convinge, am 
spus eu. Sau, chiar dacă a avut încredere în el, știa că noi nu 
vom avea. 

Toţi tăceau, așteptând să vadă unde voiam să ajung. Nu eram 
foarte sigur nici eu însumi. Totuși... simţeam ceva. 

— Principalul este, am urmat, că Graham nu avea încredere în 
Treven. Lui nu i-a păsat dacă noi aflam informaţiile pe care i le 
spusese lui Treven. Fie că nu i-a păsat, fie că dorea să le știm. 

Tăcerea celorlalţi s-a prelungit și eu am continuat: 

— Așadar... ce nu știa Treven? Ce nu ţi-a spus el? Ce i-a 
ascuns Graham, fiindcă nu voia ca noi să știm? 

— Ce-i asta, a întrebat Dox, o necunoscută despre care știm 
doar că există, însă nu știm ce poate fi? 

Am aprobat din cap. 

— Sper să nu avem asemenea necunoscute. 

— Hotelul, a strigat Horton. El n-a spus nimic specific despre 
Ritz. Doar că lui Graham îi place barul și că rezolvă multe afaceri 
direct din hotel. În același timp însă m-a avertizat să nu 
încercăm nimic acolo, fiindcă este prea multă securitate. 
Desigur, cei mai cinici dintre noi - și s-a uitat la Larison - ar fi 
putut presupune că Ben a folosit un soi de psihologie inversă. La 
așa ceva nu pot răspunde decât că Ben și-a dovedit loialitatea 
într-o manieră tragică. 

— De acord, am spus. Hotelul nu este o momeală. Așa cum ai 
spus, Treven a oferit doar ceea ce știa în general, nimic 
operaţional. Dincolo de care observaţia lui generală confirmă 
informaţiile mai detaliate ale lui Kanezaki. 

— Pe de altă parte, a intervenit Dox, dacă Treven avea 
dreptate și hotelul este într-adevăr o nucă foarte tare de spart, 
ne-am putea găsi acum într-o situaţie de tip plan-B. Mai ales că 
Graham este cu ochii-n patru după eșecul ambuscadei. Totuși, 
oricât de atent poate fi, mă-ndoiesc că va rezista să arunce 
măcar o privire scurtă spre panorama orașului văzut de sus din 
apartamentul lui fabulos. Așa că, dacă unul dintre contactele lui 
Horton sau ale lui Kanezaki îmi poate face rost de o pușcă cu 


VP - 287 


lunetă, sunt sigur că pot găsi un acoperiș convenabil în Paris de 
pe care să-i expediez salutările noastre. 

— Kanezaki nu ne poate face rost de mai multe informaţii 
despre hotel? a întrebat Delilah. 

M-am uitat la ea și am sperat că ne putea ajuta, apoi m-am 
simţit vinovat de ideea aceea. Și m-am simţit în același timp 
îngrijorat. Ea nu participase la acţiunea din Piano Vache și nici 
măcar nu fusese înarmată. Acoperirea ei, și tot ce-i oferea 
aceasta, era prea importantă. Însă acolo s-ar fi putut întâmpla 
orice. Şi cu cât s-ar fi implicat mai mult, cu atât mai probabil ar 
fi devenit și acel „orice”. 

— La ce te gândești? am întrebat. 

— Știm cât de mult apreciază Graham blondele, a spus ea. Și 
mai știm și despre amanta lui, Dominique Deneuve. Indiferent 
ce afaceri ar derula Graham în hotel, ea ar fi, de asemenea, 
parte din ele, cel puţin potrivit informaţiilor lui Kanezaki, corect? 

Am aprobat din cap. 

— Ei bine, a urmat Delilah, ce s-ar întâmpla dacă doamna 
Dominique n-ar putea să-și joace rolul obișnuit? Și dacă domnul 
Graham s-ar întâlni apoi cu altă blondă? 

— Delilah, a rostit Dox, cred că ai putea fi chiar mai diabolică 
decât ești frumoasă. 

Ea i-a surâs, însă doar scurt. După aceea m-a privit pe mine și 
a spus: 

— Există însă o complicaţie. 


Capitolul 43 


DELILAH 


În seara următoare, Delilah era în barul Hemingway din Ritz. 
Ar fi preferat barul Ritz, care, în opinia ei, era mai bine iluminat 
și infinit mai elegant, și situat vizavi de acesta. Acum însă era 
vorba despre muncă, iar preferinţele ei nu contau. Conta doar 
faptul că, dintr-un motiv necunoscut, Graham era încântat de 
atmosfera deliberat masculină din barul Hemingway, cu 
lambriuri masive, trofee cinegetice și referirile la romancier de 
pe toți pereţii. lar Kent, cu un aspect imoral în sacoul lui perfect 


VP - 288 


din păr de cămilă și sorbind din cocteilul Martini, arăta relaxat în 
cadrul acela. Totuși relaxarea nu era decât o parte a rolului pe 
care îl avea de jucat, și în care poate că intrase puţin prea bine. 

Fusese destul de încântat când Delilah îl sunase și-l rugase s- 
o viziteze în Paris. 

— Aș putea ajunge acolo mâine, propusese cu o urmă de 
lascivitate în accentul său altfel impecabil de britanic. 

— Perfect, adăugase ea, exact atunci am nevoie de tine. 

— Ai „nevoie” de mine? Hm, atunci taie ziua de mâine - 
sosesc chiar acum. 

— Kent, nu-i vorba despre așa ceva. Este ceva profesional - îi 
poţi spune o favoare profesională. 

— Aha, am înţeles. Păi și de ce n-aș putea să te ajut în treaba 
ta, indiferent care ar fi ea, după care să cinăm în hotelul meu? 

Delilah nu-l lăsa niciodată să vină la ea când se afla în Paris, 
preferând să deţină controlul - și, o știa foarte bine, intimitatea 
mai redusă - prin limitarea timpului petrecut împreună în 
camerele închiriate de bărbat, departe de locuinţa ei. 

— Nu pot. Am nevoie de tine doar pentru câteva ore, iar după 
aceea nu pot să te văd. Nu de data asta. Îmi pare rău. 

El tăcuse câteva clipe, după care spusese: 

— E-n regulă. Mă bucur să te pot ajuta. Atâta doar, să nu-ți 
ceri scuze, da? Nu-ncerca să mă faci să mă simt jalnic. 

Delilah simţise un fior de regret, auzindu-l. Problema era că-i 
plăcea Kent. Era un tip inteligent, avea un farmec dezinvolt și, 
cu toate că în unele privințe putea fi egoist, în pat nu era deloc 
așa. Totuși nu însemnase niciodată pentru ea mai mult decât o 
oportunitate, în timp ce, într-o măsură tot mai mare, Delilah 
devenea pentru el o prioritate. lar acum ea profita de dinamica 
aceea instabilă, în detrimentul lui. 

Nu dorise să-i spună mai multe decât era necesar din punct 
de vedere operativ, totuși trebuia să fie realistă. Kent era un 
profesionist; era posibil să se folosească de MI6 pentru a se 
interesa de VIP-urile care stăteau în Ritz, iar atunci ar fi înțeles 
că Graham era ţinta. Sau poate că l-ar fi recunoscut pe Graham 
fără niciun input al serviciului secret britanic. Ba chiar, de ce nu, 
era posibil ca el să fi lucrat cu Graham, caz în care operaţiunea 
ar fi fost compromisă înainte de a fi început. 

Delilah prezentase ideea echipei și toţi fuseseră de acord că, 
pentru o scenetă credibilă, era nevoie de un bărbat. Întrucât 


VP - 289 


Graham și bodyguarzii lui îi cunoșteau pe ei toţi, asta însemna 
cineva din exterior. Kent, care era atât un profesionist în 
domeniu, cât și un cunoscut personal al lui Delilah, s-ar fi 
potrivit de minune. Afilierea lui la MI6 reprezenta un risc, ca și 
informarea lui asupra identităţii țintei, însă alternativă era mai 
proastă. 

Delilah își dăduse seama că lui John nu-i fusese ușor să 
accepte decizia. Fusese de acord cu ea, întrucât nimic altceva 
nu era acceptabil. Însă ulterior, după ce toţi se ghemuiseră pe 
cele două canapele sau pe podeaua din living, iar ea și John 
rămăseseră singuri în dormitor, el o întrebase dacă acest Kent 
era bărbatul cu care avea o relaţie. Ea răspunsese afirmativ și 
Rain se mulțumise să încuviinţeze din cap fără niciun cuvânt. 

— Ești gelos? întrebase ea. 

— Tu ce crezi? 

— Nu pot să spun în cazul tău. Îţi ascunzi sentimentele prea 
bine. Sau, poate, nu ai deloc sentimente. 

— Da, sunt gelos. 

— E bine atunci. A trecut mult timp de când m-ai apreciat. 

El clătinase din cap. 

— Nu-i adevărat. Te-am apreciat mereu. Atâta doar că am 
fost prea idiot ca s-o dovedesc. _ 

— Lasă dulcegăriile cu mine. Incă nu te-am iertat. 

John zâmbise. 

— Mai există încă furie pe care trebuie s-o eliberezi? 

Delilah se străduise să nu zâmbească, dar îi fusese imposibil. 

— Vino-ncoace, idiotule, îi spusese și făcuseră dragoste din 
nou, în tăcere, ca să nu-i deranjeze pe ceilalţi. 

Însă acum Kent era bosumflat și cerea să știe cum stăteau 
lucrurile între ei doi și dacă aveau să se mai revadă după 
episodul acesta și multe alte lucruri despre care Delilah nu 
dorea să vorbească, ba nici chiar nici să se gândească la ele. 

Privi spre intrare. Ei doi stăteau unul lângă celălalt pe 
banchetele capitonate, în partea din spate a barului, de unde 
vedeau perfect ambele încăperi. 

— Nu pot spune dacă asta face parte din rolul din seara asta, 
spuse ea, sau dacă vorbești serios. 

— Poate că ambele. Poate că eu sunt un actor de „Metodă””. 


17 Interpretarea metodică are la bază sistemul dezvoltat de actorul și regizorul rus 
Konstantin Stanislavski (1863-1938). (n. trad.). 


VP - 290 


— Numai să nu-ţi uiţi replicile. 

— Nu trebuie să-ți faci griji. Rolul ăsta pe care mi l-ai atribuit 
a-nceput să fie pentru mine ca o a doua piele. Dar tu? Eşti 
fermecătoare și o știi prea bine. Dar pentru mine, sau pentru 
ținta ta? 

Delilah purta o rochie midi din mătase neagră, mulată pe 
corp, cu mâneci scurte și spate decoltat, peste care avea un șal 
auriu din cașmir, pentru aerul răcoros al serii. Ținuta era vădit 
neprotocolară, cu minimum de machiaj și bijuterii: cercei 
Mansoor & Gore din aur și opal, o brățară vintage din aur 
ciocănit, ruj și fard de ochi discret. Era mai mult decât ar fi ales 
ea pentru un bar, însă era important ca Graham să vadă cum ar 
fi putut arăta Delilah la o cină elegantă. Așa că răspunsul era, 
da, bineînțeles că în seara asta se pregătise pentru Graham, iar 
Kent trebuia s-o fi știut. Delilah încă nu putea spune cât din ceea 
ce făcea el era real și cât era doar pentru rol. 

Un bărbat solid, în costum negru, intră în bar, se opri și 
examină interiorul. Purta în ureche o cască cu fir. În mod 
evident era un bodyguard, dar al cui? 

Ochii lui zăboviră pentru o clipă asupra lui Delilah, după care 
trecură mai departe. Era în regulă. Bodyguarzii o fixau mereu cu 
privirile. Niciodată însă nu vedeau ceea ce ar fi trebuit să vadă. 

Bodyguardul rosti ceva în microfonul de la rever. După un 
minut, își făcu apariţia în bar Oliver Graham. Delilah nu avusese 
nevoie de niciun fel de cercetări speciale pentru a-l recunoaște; 
bărbatul apărea suficient de frecvent la emisiunile de știri, 
acordând regulat interviuri despre plusul de eficiență cu care 
Statele Unite și-ar fi putut purta războaiele, dacă Pentagonul le- 
ar fi atribuit sectorului privat. Părea să aibă o condiţie fizică 
perfectă și era îmbrăcat cu un blazer bleumarin de comandă, în 
carouri foarte mari, delimitate prin linii fine, de culoarea 
scorţișoarei. Delilah nu putea nega că era un bărbat atrăgător, 
cu linii masculine ale maxilarului și pomeţilor, și păr nisipiu ce 
începuse să capete reflexe argintii pe la tâmple. Îl însoțea alt 
bărbat, mai vârstnic și mai greoi, care părea că aparține 
mediului corporatist, cu haina din material de calitate, dar 
atârnându-i fără viaţă pe umeri. 

Barmanul îl zări și spuse: 

— Bine aţi revenit, domnule Graham, ne bucurăm mereu să 
vă avem aici. 


VP - 291 


— Salut, Colin, rosti Graham. Se apropie de el și-i strânse 
mâna. Și eu mă bucur să te văd. 

— Ca de obicei? 

— Pentru amândoi, da, mulțumesc. 

Era interesant că Graham comandase și pentru însoţitorul 
său. Îi plăcea oare să se afle în control? Îl încânta atât să-și 
demonstreze cunoștințele, cât și să-și manifeste familiaritatea? 
Delilah spera ca tovarășului său să-i fie pe plac cocteilurile 
Martini, deoarece, din informarea lui John, știa că în nouăzeci la 
sută dintre cazuri Graham cerea specialitatea barmanului - 
Martini „murdar” de treizeci de euro. 

Graham și însoţitorul lui se așezară la o masă de colţ din 
apropierea barului, cam departe de Kent și Delilah, totuși 
acceptabil. Bodyguardul se poziţionă lângă ușă. 

— Trebuie să mă duc la toaletă, spuse Delilah. Mă-ntorc 
imediat. 

II văzu pe Graham cercetând-o din cap în picioare când trecu 
pe lângă masa lui. Era mai subtil decât majoritatea bărbaţilor, 
totuși nu atât cât probabil își imagina. În exteriorul barului erau 
alţi doi bodyguarzi. Și era posibil ca Graham să fi poziționat doi 
oameni în bar chiar înainte de sosirea sa - Delilah nu observase 
pe nimeni care să-i atragă atenţia, dar dacă erau profesioniști, i- 
ar fi fost extrem de greu. In regulă! Nu însemna că avea un 
răspuns final cu privire la agenţii care-l păzeau pe Graham în 
exteriorul hotelului, totuși, dacă erau cel puţin trei în interior, 
probabil avea și mai mulţi când se deplasa prin oraș. Mai ales 
ținând seama de cele petrecute în Piano Vache și știind că John 
și ceilalţi se găseau undeva prin oraș și-l vânau. 

Graham o examină din nou când Delilah se întoarse, dar ea 
nici măcar nu privi în direcţia lui. Ştia că modul cel mai bun prin 
care să atragă bărbaţi puternici era să-i ignore. Ei considerau 
asta ca pe o provocare, uneori chiar ca pe un afront. 

Se așeză. Kent își terminase băutura. Cu glas cam tare, el 
rosti: 

— A cam durat ceva. 

— Ce tot vorbești? N-am lipsit nici cinci minute. 

— Așa ai făcut toată seara, urmă el, cu glasul la fel de ridicat. 
Și am început să mă cam plictisesc. 

De data asta, câţiva clienţi îi priviră. 


VP - 292 


— Chiar așa? Ei bine, poate că nu ești singurul care se 
plictisește. 

— Perfect. O să fiu foarte încântat să te conduc până acasă. 

— Ce-ar fi mai bine să pleci? Pot să ajung și singură acasă. 

— Am venit până aici ca să te văd, și să fiu al dracului dacă o 
să-mi faci vânt, doar pentru a-i una dintre toanele tale. 

De acum mai mulţi clienţi aruncau priviri spre masa lor. 
Inclusiv Graham, care se uita de-a dreptul atent. 

— M-am simţit foarte bine, strigă Delilah, până când ai 
început să te porţi de parc-ai fi proprietarul meu. Ți-am spus - 
poţi să pleci. Sunt mai mulțumită de una singură aici. 

El se ridică și-i întinse mâna. 

— Haide! 

— Nu. 

Kent o prinse de încheietură. 

— Am zis „haide”! 

Ea îi aruncă paharul în față și zise: 

— Cochon’! 

În tot barul răsunară icnete și murmure. _ 

Kent se șterse pe faţă, apoi își scutură degetele de lichid. In 
clipa următoare, un chelner apăru lângă el. 

— Domnul dorește, poate, un taxi? 

Delilah trebuia să recunoască abilitatea personalului din barul 
Hemingway - știau cum să-i spună unui client că era timpul să 
plece. 

— Nu, răspunse Kent. 

Luă un șervețel textil de pe masă și-și șterse faţa și palmele. 
După aceea scoase câteva bancnote de douăzeci de euro dintr- 
un buzunar și le aruncă pe masă. 

— Ştii ceva? spuse el. Oricum m-am plictisit de tine. 

Îi întoarse spatele și ieși. 

Toți priviră după el. Toţi, mai puţin Graham. El privea la 
Delilah. 

Ea îi ceru scuze chelnerului în franceză și-i mulțumi pentru 
intervenţia oportună. Bărbatul îi spuse că nu era nicio problemă 
și o rugă să aștepte câteva clipe până schimba faţa de masă. 

— În regulă, spuse Delilah, cred c-o să stau la bar. 

Se ridică și vorbi în franceză, adresându-se tuturor clienţilor 
care se prefăceau acum că nu se întâmplase nimic. 


18 Porcule! - în limba franceză în original. (n. red.). 
VP - 293 


— Îmi cer scuze dacă v-am deranjat seara. 

După aceea repetă cuvintele în engleză. Se așeză apoi la bar. 
Colin, barmanul, o întrebă: 

— Doriţi ceva dulce, să vă șteargă gustul? 

Delilah râse încet. 

— Ar fi perfect. 

Dinapoia ei auzi un glas rostind: 

— Colin, te rog, trece consumaţia pe nota mea de plată. 

Ea se întoarse. Graham spuse: 

— Pot să vă invit la masa mea? 

Șmecheria era să-i faci întotdeauna să muncească pentru 
ceea ce doreau să obţină. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, dar nu, 
mulțumesc. 

— Sunteţi sigură? Prietenul meu tocmai pleacă și detest să 
stau singur într-un bar. Sunteţi pariziană? 

Delilah îl privi, de parcă ar fi vrut să-i estimeze intenţiile. 

— Da. 

— Atunci, v-aș fi recunoscător dacă mi-ați putea spune cum 
este să trăiești aici. În adevăratul Paris. Îl vizitez de câteva ori în 
fiecare an, dar mă limitez mereu la restaurantele Ritz și 
Michelin, și o limuzină Maybach cu șofer. 

Ca replică, nu era foarte rea. Mai ales pentru cineva care ar fi 
fost atras de bani și putere, așa cum, potrivit experienţei lui 
Delilah, erau cei mai mulţi oameni. 

— Ar trebui să umblaţi mai des pe străzi, îi spuse. 

El râse. 

— Încerc s-o fac. Chiar nu doriţi să stăm la masă? Mi-ar plăcea 
cu adevărat să aud impresiile unui localnic. 

— Bine, încuviinţă ea. Mulţumesc. 

Deși nici măcar nu-și terminase paharul, tovarășul lui Graham 
spuse rapid „bună seara”, îi oferi lui Delilah scaunul său și 
pretinse că a doua zi avea o întâlnire foarte matinală. 

În cursul serii, ea și Graham sfârșiră prin a bea fiecare câte 
două cocteiluri - el, Martini „murdar”; ea, French 75: gin, 
lămâie, zahăr și șampanie. Delilah îi povesti despre activitatea 
ei ca fotograf liber-profesionist, dându-i lui ocazie să spună: 

— Aha, așa se explică rochia aceasta minunată. 

Graham îi povesti că firma lui oferea consultanță pentru 
îmbunătăţirea securităţii la nivel guvernamental și păru mai 


VP - 294 


degrabă încântat decât dezamăgit când ea se prefăcu că nu-i 
cunoștea numele. Nu era un interlocutor rău. Așa cum 
promisese, îi puse o mulţime de întrebări despre Paris - nu 
teribil de informate, totuși era întotdeauna reconfortant să 
pălăvrăgești cu un bărbat puternic, care nu considera că o 
conversație reprezenta pur și simplu o oportunitate pentru un 
monolog. El avea însă obiceiul să strecoare prea multe aluzii la 
averea sa - apartamentul din Ritz, colecţia de vinuri de 
Burgundia, motivul pentru care Lorenzo Cifonelli era cel mai bun 
croitor din Paris. Însă nimic agresiv. În mod evident, intenţiona 
s-o impresioneze pe Delilah și, prin comparaţie cu asta, era 
irelevant dacă știa realmente cum să procedeze. 

Puțin după miezul nopţii, Delilah își privi ceasul. 

— Ei bine, rosti ea, îți mulțumesc pentru o seară plăcută. 
Mâine dimineaţă am o ședință foto, așa că... 

— Sigur că da, încuviinţă el din cap. Pot să-i spun șoferului să 
te ducă acasă? 

Ea nu anticipase așa ceva, dar răspunse fără să clipească: 

— Ești foarte amabil, dar - nu. Pot comanda foarte ușor un 
taxi. 

— Ești sigură? Probabil că limuzina mea este mai elegantă ca 
un taxi. 

Delilah îi zâmbi. 

— Bănuiesc că așa este. Altă dată poate? 

Pusese capăt serii acesteia, dar deschisese ușa spre viitor. 
Acum avea să vadă dacă Graham avea să intre pe ușa aceea. 
Sau, mai degrabă, cum avea să procedeze. 

— Mi-ar plăcea, spuse bărbatul. Făcu o pauză apoi continuă: 
Poate că va suna cumva ciudat, fiind ceva de ultim moment, 
dar... mâine seară organizez aici un dineu. Discret, într-un salon 
privat. Este o întâlnire de afaceri cu niște clienți importanţi. Am 
o prietenă în Paris care mă ajută de obicei în găzduirea 
evenimentelor de felul acesta, dar s-a trezit azi-dimineaţă cu o 
afecțiune stomacală și îi este imposibil să vină. Participanţii la 
întâlnire sunt oameni cu destul succes, însă unii dintre ei pot fi 
surprinzător de timizi. Și nu-mi pot imagina pe altcineva mai 
potrivit decât tine care să-i poată face să se simtă în largul lor și 
să-și abandoneze rezervele. Ai accepta să fii invitata mea? 

Afecțiunea stomacală era de fapt o infecţie destul de urâtă cu 
stafilococ. Kanezaki le oferise harta pe o lună a deplasărilor 


VP - 295 


telefonului mobil al lui Dominique Deneuve, după care o 
localizase chiar în ziua aceea în Le Barometre, unde prânzea cu 
o prietenă la o masă de pe trotuar. Liviei nu-i fusese greu să 
toarne în vinul lui Deneuve o fiolă cu stafilococ primită de la 
Kanezaki, în timp ce Delilah le distrăsese pe ea și pe prietena ei, 
cerând indicaţii turistice cu întrebări mai degrabă confuze. 

— Invitata ta? spuse ea acum, continuând să joace cartea 
reticenței. După cum sună, pare mai degrabă că ai nevoie deo 
amfitrioană. 

— Să fiu sincer, ar fi vorba despre ambele roluri. Dar nu aș 
aștepta din partea ta să faci nimic altceva decât ai făcut în 
seara asta - adică să fii o persoană excepţional de 
fermecătoare, cu care să fie captivant să conversezi. 

— Cred că acum mă flatezi. 

— Aș face-o, dacă asta te-ar convinge, însă realmente spun 
doar adevărul. 

Delilah tăcu câteva clipe. 

— Eu voi fi singura femeie prezentă? 

— Nici vorbă! Majoritatea invitaţilor vor fi însoţiţi. 

Dacă însoțitoarele ar fi fost neveste, Graham ar fi spus-o 
explicit și de aceea Delilah bănui că toate aveau să fie amante 
sau escorte. 

— Sună interesant, rosti ea, dar... nu știu dacă sunt atât de 
fermecătoare pe cât pari tu să crezi. 

— Oare n-ar trebui să fiu eu cel care să emită judecăţile în 
privinţa asta? 

Ea râse și nu mai adăugă nimic. 

— Eu îi cunosc pe oamenii aceștia, continuă Graham, și știu 
cum vor reacţiona față de prezenţa ta. li vei face să se simtă de 
succes, spirituali, încântători... exact ceea ce vor să creadă 
despre ei înșiși, având totuși îndoieli în absenţa unor mici 
încurajări din exterior. 

Delilah se gândi că era o observaţie destul de inteligentă 
despre modul cum femei ca ea intrau în grațiile bărbaţilor. Era 
interesant că Graham putea recunoaște dinamica aceasta în 
privinţa altora, fără s-o aplice propriei lor interacțiuni din seara 
asta. Interesant, totuși nu teribil de surprinzător. La urma 
urmelor, bărbaţii ca el știau totul despre „capcanele cu miere”, 
însă simpla cunoaștere a existenţei acestora părea să-i salveze 
rareori de la a cădea ei înșiși victime. 


VP - 296 


— La ce oră? întrebă ea. 
Graham zâmbi. 
— La opt seara. 


Capitolul 44 


DELILAH 


Trecuse cu puţin de ora 23 în seara următoare și ultimul 
invitat al lui Graham părăsise salonul privat mic, dar somptuos, 
strângând cu căldură mâna lui Delilah la plecare. Graham 
închise ușa în urma sa, apoi se întoarse spre femeie și chipul i 
se destinse într-un surâs încântat. 

— Ai fost... fantastică! 

Ea clătină din cap. 

— Te rog... 

— Nu! Nici măcar nu-ncerca să fii modestă. Ai fost 
fermecătoare! Și o știi și tu prea bine. Dumnezeule... pe domnul 
Liu, atașatul militar chinez, l-ai făcut să spună în numai cinci 
minute mai mult decât l-am văzut vreodată vorbind într-o seară 
întreagă. 

— Incetează! Cred că era pur și simplu singur și se bucura de 
o seară în oraș. 

— Da, exact asta-i ideea! Poate că nu ţi-ai dat seama, dar, 
comparativ cu rezerva lui obișnuită, Liu a fost practic exuberant. 

— Ei bine, mă bucur. 

— In seara asta am încheiat niște înțelegeri majore. Repet - 
majore! Așa ceva nu se poate face dacă atmosfera nu-i cea 
cuvenită. lar mulţumit ţie, a fost mai mult decât cuvenită... a 
fost perfectă. Ce aș putea face să-ţi demonstrez recunoștinţa 
mea? 

Delilah clătină iarăși din cap. 

— Nu-mi datorezi absolut nimic. A fost o cină delicioasă și tu 
n-ai fost singurul care a încheiat afaceri. Câţiva dintre clienţii tăi 
mi-au spus că erau în căutarea unui fotograf pentru evenimente 
corporatiste și am făcut schimb de cărţi de vizită. 

In funcţie de felul cum aveau să se deruleze lucrurile în 
continuare, ea ar fi putut chiar anunța Mossadul despre 


VP - 297 


contactele pe care le stabilise și care puteau fi utile. Dar, pe de 
altă parte, poate că n-avea s-o facă. N-are rost să trezești 
câinele care doarme. 

— Asta nu-i nici pe departe suficient, spuse Graham. Uite ce-ţi 
propun, dacă ești de acord, desigur. Hotelul ăsta păstrează o 
parte din colecţia mea de vinuri de Burgundia într-o secțiune 
privată din beciul său. Pot cere să-mi fie trimisă în apartament o 
sticlă de Denis Mortet Chambertin Grand Cru din 2003, pe care 
s-o savurăm împreună. Este lucrul cel mai mărunt pe care-l pot 
face pentru a-ţi mulțumi. 

Era aproape amuzant să-l audă descriind așa-zisa modalitate 
de a-și exprima recunoștința, care era în mod evident un plan 
de a o seduce. Delilah surâse și zise: 

— E o propunere care sună ademenitor. 

— Asta a și fost intenţia. 

— AȘ putea sugera însă ceva și mai bun. 

— Nu-mi pot imagina ce ar putea fi, dar, desigur - ascult. 

— Ai zis că vrei să cunoşti mai mult din Parisul adevărat. Nu 
doar hotelurile și restaurantele elegante, nu? Așa că, deși n-am 
absolut nicio obiecţie față de Domaine Denis Mortet - nicio 
persoană cu mintea întreagă n-ar avea -, vinul acela nu va 
însemna totuși nimic nou pentru tine. Ce-ai zice mai degrabă să 
te duc într-un loc care-mi place mie? Undeva unde pot pune 
prinsoare că n-ai fost niciodată. 

Bărbatul lăsă ușor capul spre un umăr. 

— La ce te-ai gândit? 

— La un bar special, aflat aproape de apartamentul meu din 
Cartierul Latin. Prescription Cocktail Club. Este un loc privat și 
intim. 

Delilah văzuse odată o bandă desenată de Gary Larson, 
despre ce aud câinii când le vorbesc stăpânii - doar numele lor 
și „bla-bla-bla”. Ştia că exact așa era acum pentru Graham: 
„aproape de apartamentul meu... privat și intim... bla-bla-bla”. 
Ar fi putut spune la fel de bine: „o staţie de tratare a apelor 
uzate, aproape de apartamentul meu”. Sau „un abator, aproape 
de apartamentul meu”. Sau „un depozit de deșeuri toxice, 
aproape de apartamentul meu”. Reacţia lui ar fi fost la fel. 

— Ai dreptate, spuse Graham. Cred că așa-i mai bine. Hmm... 

Ea știa la ce se gândea. Pe de o parte, atacul eșuat de la 
Piano Vache. Și, neîndoios, sfatul bodyguarzilor, care preferau 


VP - 298 


întotdeauna ca subiectul atenţiei lor să fie izolat de orice 
posibile intervenții exterioare. 

Pe de altă parte, Graham băuse destul vin în timpul dineului și 
era surescitat de încheierea unor înțelegeri de succes. lar în fața 
lui o franţuzoaică frumoasă, și evident interesată de persoana 
lui, tocmai spusese cuvintele „aproape de apartamentul meu... 
privat și intim...” 

Zâmbi și scoase telefonul. 

— De ce nu? 

Peste cinci minute, suiau amândoi pe bancheta din spate a 
Maybachului său, cu un bodyguard pe locul din faţă, în dreapta 
șoferului. Geamurile erau fumurii pentru asigurarea intimităţii, 
ceea ce era perfect. Limuzina era urmată de un Mercedes în 
care se aflau alţi patru bodyguarzi. 

Privind retrospectiv, era amuzant. Partea care-i îngrijora cel 
mai mult pe ceilalţi - dacă Delilah îl putea convinge pe Graham 
să părăsească hotelul și s-o ducă într-un loc sugerat de ea - o 
neliniștise pe ea cel mai puţin. După aceea însă era cel mai 
probabil să apară legea lui Murphy. 

John fusese cel care propusese Prescription. 

— Dacă oamenii lui Graham vor verifica, spusese el, vor 
vedea că este un loc real - un bar intim, de clasă, din genul 
celor pe care s-ar fi așteptat să le propui. Și se află pe Rue 
Mazarine, o stradă cu o singură bandă de circulaţie și cu sens 
unic. lar pe toată lungimea ei este intersectată numai de o altă 
stradă - Rue Guénégaud, tot cu o singură bandă și cu sens unic 
-, deoarece mai spre nord Rue Mazarine e închisă pentru 
construcții. De pe Rue Guénégaud, trebuie să faci fie la stânga 
pe Rue Mazarine, fie să mergi drept înainte spre Rue Jacques 
Callot. Nu poţi să întorci și nici n-ai cum să depășești, fiindcă 
trotuarele sunt foarte înguste, aproape inexistente. Așa că, 
indiferent de ruta pe care o vor adopta bodyguarzii, până la 
urmă vor trebui să meargă până la capăt pe Rue Guénégaud de 
la Quai de Conti și apoi să vireze la stânga pe Rue Mazarine. Se 
pot opri sau pot merge înainte, însă acelea sunt singurele 
opțiuni. 

— Asta-i partea unde o hartă ar fi de folos, intervenise Dox. 
Mai ales pentru aceia dintre noi mai puţin familiarizați cu 
locurile. 


VP - 299 


În timp ce Delilah deschisese o aplicaţie de hărţi pe laptop, 
John spusese: 

— Așadar, știm că nu vom putea opera în hotelul lui Graham - 
securitatea în Ritz este impresionantă, iar bodyguarzii lui vor fi 
cu ochii-n patru, mai ales după Piano Vache. Dar îl vor sui în 
limuzină și vor merge împreună la club. Cineva îl va însoţi alături 
de șofer și probabil că va exista și o mașină urmăritoare. Ei vor 
merge până la destinaţie - nu există nicio șansă ca oamenii lui 
să-l lase altundeva decât exact în fața clubului. Asta înseamnă 
că, dacă Delilah îl poate aduce pe Graham în Prescription, noi 
cunoaștem deja ultimii trei sute de metri ai traseului, poate 
chiar mai mult. Și nu trebuie să vă spun că pe trei sute de metri 
se pot întâmpla foarte multe. 

Informațiile lui Kanezaki fuseseră esenţiale. El putuse da de 
urma achiziției Mercedes-Maybachului lui Graham, confirmându- 
se că limuzina era blindată și avea geam incasabil pentru 
gloanţe. Cealaltă mașină pe care Graham o avea la Ritz era un 
Mercedes obișnuit. Kanezaki izbutise chiar să identifice o 
videocameră în Prescription, care se afla în reţea și avea oameni 
care o puteau scoate din funcţiune la momentul necesar. 

De asemenea, le procurase echipamente. Pentru comunicații, 
un transmiţător încorporat în catarama unei poşete din piele 
rezonabil de elegante. O cască ar fi fost prea riscantă, dar prin 
intermediul poșetei echipa putea să audă tot ce auzea și Delilah. 
lar pentru mașina urmăritoare la care se așteptau, aveau ceva 
numit „opritor de vehicule prin frecvențe radio”. Dispozitivul 
fusese inventat de Directoratul comun pentru arme neletale al 
Pentagonului și utiliza microunde de energie înaltă pentru a opri 
motorul unui vehicul. Kanezaki spusese că existența sa se 
„Scursese” deja în mass-media. Publicul nu știa însă că CIA 
deţinea o versiune mult mai mică, pe care o folosea în Paris și în 
alte orașe pentru a dejuca genul de atacuri cu camioane în 
mulțimi care avuseseră loc în toată Europa în ultimii ani. 

Singurul lucru pentru care Kanezaki întâmpina dificultăţi era o 
pușcă cu lunetă, însă contactul local al lui Hort izbutise să 
procure o armă FAMAS G2 cu amortizor, încărcător cu treizeci 
de gloanţe și dispozitiv de tip „trei în unul”, care îngloba o 
lunetă telescopică, un vizor termic și ochitor cu laser. Dox le 


19 Radio frequency vehicle stopper (RFVS), în limba engleză în original. (n. trad.). 
VP - 300 


asamblase cu toată dragostea unui copil care-și găsește jucăria 
visată sub bradul de Crăciun. 

Acum, când porniră cu Maybachul, bodyguardul din faţă se 
întoarse către Delilah. 

— Vă rog să-mi dați telefonul, zise el. Este procedura standard 
de securitate. 

Graham își închise propriul telefon. 

— Magnus, e-n regulă. Delilah, e suficient să-ţi închizi 
telefonul. Nu-i nevoie să-l predai. 

— Domnule Graham..., începu bodyguardul. 

Graham îl privi scurt și tăios. 

— Voi confirma eu însumi că-i închis. Delilah, te rog! Recent 
am primit unele ameninţări. Sunt sigur că nu-i nimic îngrijorător, 
dar, dintr-un exces de precauţie, domnii aceștia doresc să se 
asigure că nimeni nu are un telefon mobil care ar putea fi 
urmărit când eu mă aflu în exteriorul hotelului. Te deranjează? 

— „Ameninţări”? repetă ea. 

— Este ceva la ordinea zilei pentru cei care lucrează în 
domeniul meu de activitate, însă domnii aceștia sunt cei mai 
buni. Ei își fac pur și simplu meseria, privind cu toată 
seriozitatea chiar și posibilităţile îndepărtate. 

— Bine, spuse ea, și închise telefonul sub ochii lui. 

Închisese transmiţătorul din poșetă cu câteva clipe mai 
devreme; acesta își făcuse deja treaba, informându-i pe ceilalți 
despre tot ce se întâmplase, inclusiv momentul când părăsiseră 
hotelul. John era îngrijorat că echipa lui Graham putea să aibă 
detectoare, care ar fi reperat un transmițător odată ce 
dispozitivele din jurul său fuseseră oprite. Desigur, ar fi fost 
convenabil să fi existat un telefon sau alt aparat prin care s-o 
poată urmări de la distanţă, însă nu era neapărat necesar. Livia 
și John se găseau deja în apropiere, pe motociclete furate, 
mulțumită din nou abilității Liviei, care nu era nici pe departe o 
polițistă obișnuită. Cu căști integrale și putând anticipa traseul, 
deoarece știau destinaţia, și schimbând frecvent locurile între ei, 
ar fi fost dificil de remarcat, dacă nu chiar imposibil. 

Şoferul lui Graham îi duse peste Pont Neuf și după aceea coti 
la dreapta pe Quai de Conti. Ora de vârf trecuse de mult și 
traficul era moderat. Delilah nu-și îngădui să se gândească la ce 
se va întâmpla în continuare. Dacă ar fi făcut-o, ar fi putut 
afecta atmosfera plăcută pe care voia s-o simtă Graham. Ea era 


VP - 301 


invitata lui, atrasă de el, mulțumită că-i acceptase propunerea, 
încântată să-i arate un bar care-i plăcea, ușor ameţită de 
incertitudinea celor ce se puteau întâmpla după aceea. 

Făcură la stânga pe Rue Guénégaud. Delilah privi cu un aer 
nepăsător prin geamul de lângă Graham și văzu camionul cu 
echipamentul RFVS parcat chiar în stânga lor, la capătul străzii, 
unde se întâlnea cu Quai de Conti, cu Hort la volan. Dox se 
găsea într-o cameră pe care o închiriaseră în Hotel Prince de 
Conti, sau, cu puţin noroc, poate chiar pe acoperiș, în tot cazul, 
într-un loc de unde să poată vedea strada. Larison avea să fie în 
Prescription. Rain și Livia trebuiau dintr-o clipă în alta să treacă 
pe lângă Mercedesul cu bodyguarzi. lar după încă o secundă, 
Hort... 

Bodyguardul își atinse casca din ureche, apoi se întoarse și 
privi în urma lor. 

— Este o problemă cu cealaltă mașină, spuse el. 


Capitolul 45 


DOX 


Era chiar păcat de Prince de Conti - un alt hotel drăguţ în care 
Dox n-ar fi regretat să petreacă o noapte cu Labee. În sfârșit, în 
Paris existau multe hoteluri drăguţe, iar el ar fi fost încântat să 
le viziteze pe toate, dacă ea ar fi vrut, după ce aveau să termine 
aici. Însă de camera asta aveau nevoie strict operativ, așa că 
Dox sacrifică alt card de debit de unică folosinţă și un pașaport 
fals pentru a-și lua o cameră acolo. 

Se gândise că putea fi necesar să găsească un mod prin care 
să urce pe acoperiș, însă camera se afla suficient de sus și 
acoperea excelent strada. El reglase pușca, folosindu-se de 
containerul de gunoaie al unui șantier de construcţii, și totul era 
perfect. Singurul unghi cu adevărat dificil ar fi fost exact sub 
fereastra lui, dar nu se aștepta să ajungă cineva atât de 
departe, decât dacă era mai rapid decât gloanţele. 

John și Labee îi informaseră permanent, pe el și restul echipei, 
privind deplasarea lui Graham, așa că Dox era deja pe poziţie 
când Maybachul intră pe stradă. Luminile erau stinse în cameră 


VP - 302 


și lunetistul aranjase un birou ca să-l poată utiliza ca suport 
pentru pușcă, pentru a nu trage din picioare. Desigur, n-ar fi fost 
o problemă - probabil că de la distanţa aceea putea arunca și cu 
o piatră -, totuși suportul era mai bun. 

Mașina cu bodyguarzi dădu colţul în spatele Maybachului lui 
Graham... și se opri. Aceea fusese opera lui Horton, care se afla 
în camionul pe care-l parcaseră de dimineaţă la capătul străzii și 
care acum prăjise componentele electronice ale motorului cu 
dispozitivul RFVS primit de la Kanezaki. Dox nu era un fan al 
armelor CIA cu raze cu unde milimetrice și al altor dispozitive 
similare, deoarece odată, în Singapore, simţise efectul uneia pe 
propria lui piele, dar, pe de altă parte, drăcia îi salvase pielea. 
Aparatul acela fusese micuț, destinat doar terminaţiilor 
nervoase ale epidermei, astfel încât simţeai că-ţi fierbe pielea. 
Cel de acum era destinat opririi motoarelor de mașini și 
cântărea aproape o sută de kilograme. Din fericire, Kanezaki îl 
lăsase pentru ei, cu camion cu tot, cu cheia ascunsă sub aripa 
unei roţi. Le ceruse să-i promită că-l vor readuce - „intact, vă 
rog” - în același loc din care-l luaseră și Horton îl asigurase că 
așa vor face. 

Maybachul lui Graham își continuă drumul, trecu de poziţia lui 
Dox și merse către colț, ceea ce ei așteptaseră, pentru că, dacă 
bodyguarzii ar fi suspectat că problema cu motorul mașinii 
urmăritoare avea o cauză dubioasă, primul lor instinct ar fi fost 
să-l menţină pe Graham în mișcare, îndepărtându-l de locul 
periculos. Din păcate pentru ei, Graham intrase deja în „pâlnie” 
și locul periculos se afla la capătul acesteia, exact acolo unde îl 
ducea șoferul Maybachului. 

Dox privi Mercedesul urmăritor prin luneta integrată. Totul era 
iluminat minunat și amplificat. El era gata să acţioneze. Nu avea 
nevoie decât de ordinul lui John. 


Capitolul 46 


DELILAH 


— Barul e imediat după colț, spuse Delilah. Putem merge și 
pe jos de aici. 
VP - 303 


Graham o ignoră. 

— Care-i problema? îl întrebă pe bodyguard. 

— Ceva la motor, răspunse bărbatul. S-a oprit din senin. Nu- 
mi place. Se întoarse către șofer: Dă-i drumul. Nu te opri. 

Băgă mâna în jachetă și scoase un pistol automat. 

— la stai așa, strigă Delilah. Ce se-ntâmplă? 

— Magnus, lasă arma, rosti Graham. Hai să nu exagerăm cu 
reacţiile. 

— Domnule Graham..., începu bodyguardul, cu o grimasă 
întipărită pe chip. 

— Am zis să lași arma. 

Bodyguardul se supuse. Avea însă instincte bune și era în 
mod clar neliniștit. 

Şoferul coti la stânga - unica direcţie posibilă - pe pietrele 
neregulate de pe Rue Mazarine. 

— Acela e barul, spuse Delilah și arătă pe partea stângă a 
străduței, la numai treizeci de metri în față. Mergem? Ce se- 
ntâmplă? 

— Totu-i în regulă, răspunse Graham. Magnus, ei ce zic? 

Bodyguardul își atinse casca și ascultă. 

— Doar că... motorul a murit pur și simplu. 

— Niciun cauciuc neexplodat? Nimic de felul ăsta? 

— Nu. 

— Atunci haide să ne relaxăm. Baru-i chiar în față. Kyle, 
apropie-te, treci de motocicletele alea - așa, perfect! Magnus, 
intră și verifică dacă totul e-n regulă. Spune-le celorlalţi să vină 
aici pe jos. Până termini tu de verificat barul, toţi vor fi pe 
poziţie. 

Şoferul privi în oglinda retrovizoare. 

— Dacă rămân aici, o să creez un ambuteiaj dat naibii. 

— E-n regulă, spuse Graham, o să dureze doar câteva minute. 

— Oliver, rosti Delilah, poate că n-a fost cea mai bună idee. 

Graham o bătu cu palma pe genunchi. 

— Nu, nu, a fost o idee excelentă. Trebuia să te fi prevenit din 
timp despre securitate. Așa circul eu prin Paris. Mie mi se pare 
perfect normal, dar, desigur, pentru alţii nu-i la fel. Îmi cer 
scuze. 

— Javier, rosti bodyguardul privind în urma lor de parcă ar fi 
sperat să vadă mașina urmăritoare, tu rămâi în Mercedes. 
Ceilalţi coborâţi și veniţi rapid aici. Luaţi-o pe prima la stânga. 


VP - 304 


Barul e la treizeci de metri, pe partea stângă, de la intersecţie. 
Noi am oprit chiar în faţa lui. 

Examină apoi strada. În faţa lor nu mai exista acum deloc 
trafic, iar partea stângă a străzii era ticsită de motociclete 
parcate și câteva automobile. In față, trotuarul era plin de 
pietoni care așteptau în faţa restaurantelor. În spatele lor, așa 
cum anunţase șoferul, se forma o coadă tot mai mare de mașini, 
scutere și doi motocicliști în haine de piele și căști integrale, 
care-și ambalau nervos motoarele. 

Bodyguardul cobori din Maybach, ţinând mâna în interiorul 
hainei, și intră în bar. 

„Acum începe”, gândi Delilah. 


Capitolul 47 


RAIN 


Am văzut mașina lui Graham oprindu-se în faţa barului. Era 
bine - la asta ne și așteptaserăm, totuși exista posibilitatea ca 
bodyguarzii să fie destul de insistenţi, ori ca Graham să fie 
destul de paranoic, ca să abandoneze ideea barului și să treacă 
mai departe. In cazul acela, Larison ar fi ieșit din bar să atace, 
iar Livia și cu mine am fi ocolit Maybachul și am fi abandonat 
motocicletele în faţa lui, formând o barieră rutieră. Din fericire, 
se părea că vom continua cu planul A. 

Bodyguardul coborî din mașină. 

— Larison, am rostit. Bodyguardul intră. 

Am ambalat motorul și am suit pe trotuar prin dreapta 
Maybachului, arătându-i degetul mijlociu șoferului, ca și cum aș 
fi fost furios că oprise acolo și-i blocase pe toţi din urma lui. A 
trebuit să-mi impun să nu privesc prea cercetător interiorul - 
întreruperea comunicaţiei cu Delilah fusese decizia corectă, dar 
nu mă așteptasem să-mi cauzeze atâta neliniște. „Ea este bine”, 
mi-am spus. „Totul merge conform planului. Graham n-o 
suspectează. Peste un minut, ea va deschide portiera și va ieși. 
Tu și Larison vă veţi ocupa de rest”. 


VP - 305 


Livia m-a urmat într-o parcare aflată la trei clădiri după bar, 
unde am coborât amândoi. Am lăsat motocicletele acolo. Era 
imposibil să se poată stabili vreo legătură între ele și noi. 

Livia a încuviinţat din cap spre mine și am ieșit pe stradă. 
Ceva mai devreme în cursul zilei, parcaserăm acolo o dubă 
pentru mutări de mobilier, pe care o furaserăm, după ce 
așteptaserăm aproape șase ore eliberarea locului. Nu era atât 
de aproape de Prescription pe cât mi-ar fi plăcut, totuși era 
suficient. 

— Din Mercedesul oprit au ieșit trei tipi, anunţă Dox cu calmul 
acela supranatural pe care-l avea când se afla în spatele lunetei. 
Aleargă spre voi și-n curând vor trece pe lângă mine. Acum ar fi 
un moment bun să-i lichidez. 

— Îl văd pe bodyguard, spuse Larison. Suie treptele. Dă 
ordinul și l-am făcut. 

Am inspirat adânc și am încercat să nu mă gândesc la Delilah, 
aflată la șase-șapte metri depărtare pe bancheta din spate a 
Maybachului. 

— Acum! am spus. 


Capitolul 48 


LARISON 


Larison stătea la o masă de colț, lângă balustrada etajului din 
Prescription. Un chelner sosise la el și Larison îl întrebase dacă 
putea să comande ceva mai târziu, când aveau să sosească și 
prietenii lui. Chelnerul nu păruse tocmai încântat ca o masă să 
fie ocupată fără să se facă consumație, totuși încuviinţase din 
cap și trecuse mai departe. În general, oamenii aveau tendinţa 
să nu-l contrazică pe Larison. 

De la alte mese ar fi văzut mai bine scara, care ducea la un 
palier intermediar, unde-și schimba direcţia și cobora la parter 
în fața ușii de intrare, însă toate mesele acelea erau ocupate. 
Oricum, Larison nu trebuia să supravegheze ușa, deoarece Rain 
îl alertase în clipa când bodyguardul intrase în bar. Bărbatul se 
îndreptase direct spre scară, intenţionând probabil să-și înceapă 


VP - 306 


verificarea de la etaj și s-o termine la parter, pentru a se asigura 
că nimeni nu se furișase în urma lui. 

Ghinionul lui era că cineva se afla deja înăuntru. 

— Îl văd pe bodyguard, anunţă Larison. Suie treptele. Dă 
ordinul și l-am făcut. 

— Acum! spuse Rain. 

Larison se ridică. Scoase pistolul de la centură și-l duse la 
spate, apoi începu să coboare scara. Bodyguardul trecuse deja 
de palierul intermediar și observă imediat atitudinea lui Larison 
și mâna dreaptă ascunsă la spate. Avea reacţii bune: plonjă în 
stânga și duse mâna spre interiorul hainei. Insă toate astea 
durară prea mult și, înainte să fi ajuns la balustrada opusă ori să 
fi pus mâna pe armă, Larison îi trase un glonț în ochiul stâng. 
Bărbatul se îndoi spre spate, căzu și se rostogoli, dându-se 
peste cap pe trepte până la palier. 

În bar se făcu brusc liniște, cu excepţia muzicii de fundal; fără 
doar și poate clienţii se întrebau ce fusese. O rachetă de 
artificii? O siguranţă electrică sărită? 

Larison nici măcar nu încetini pasul. Păși peste corp și rosti: 

— S-a făcut, ies. 

Își continuă drumul. Chelnerul cu care vorbise mai devreme 
alergă în sus pe scară, pe lângă el, ca să vadă ce se întâmplase. 

Larison își puse o cagulă, deschise ușa din faţă a barului și ieși 
pe trotuar - direct în faţa geamului șoferului Maybachului. 


Capitolul 49 


DOX 


Cei trei bărbaţi care tocmai ieșiseră din Mercedesul urmăritor 
alergau spre stradă, către colţul unde Graham făcuse la stânga. 
Dox auzi un foc de armă în cască - pesemne de la Larison, care-l 
ucisese pe bodyguard în bar. Așa fusese, deoarece peste o 
secundă îl auzi pe Larison rostind: 

— S-a făcut, ies. 

Dox ochi prin luneta integrată, expiră și... 

Pac! Îl dobori pe primul bărbat. 

Pac! Îl dobori pe al doilea. 


VP - 307 


Al treilea fu singurul care avu timp să-și dea seama că erau 
vânaţi de un lunetist. Se repezi spre acoperirea oferită de o 
mașină parcată și aproape că reuși să scape. Din nefericire 
pentru el, nu-și adăposti suficient de repede capul, care încasă 
al treilea glonţ al lui Dox. 

— Atât de-aproape și totuși atât de departe, murmură 
lunetistul în barbă. 

Reveni cu atenţia la Mercedesul oprit, la timp pentru a-l vedea 
pe șofer ieșind și pornind în fugă în direcţia opusă. Ar fi putut să 
fi rămas în mașină și să se întindă pe podea pentru a beneficia 
de acoperirea oferită de blocul motor, dar asta ar fi făcut din el 
o ţintă nemișcată pentru oricine s-ar fi apropiat pe jos de 
automobil. În felul acesta însă era complet expus, în timp ce 
privea în jur căutând cu disperare un adăpost. Niciuna dintre 
posibilităţi nu-i oferea multe soluţii câștigătoare. 

În orice altă ocazie, poate că Dox l-ar fi lăsat să scape - el nu 
mai participa la luptă acum și practic nu mai conta. 

Însă direct sau indirect, oamenii aceștia veniseră după Labee. 
Și nu avea de gând să le ofere o a doua șansă s-o facă. Dox 
expiră, făcu o pauză scurtă și trase un glonţ în ceafa șoferului. 

— Mulţumesc pentru participare, murmură el. Următorul 
concurent... Ah, dar stai, nu mai sunt concurenţi. Domnule 
colonel, acesta ar fi un moment excelent în care să pleci din 
Dodge City. Păcat că trebuie să pleci, sigur că da, chiar acolo 
este un Mercedes de toată frumusețea, despre care fac pariu că 
are cheile în contact. 

— Frumos tras, spuse Horton. 

Dox văzu farurile camionului aprinzându-se, după care 
vehiculul porni cu spatele, intrând pe Quai de Conti. La sud de 
Rue Guénégaud traficul era extrem de aglomerat, toate mașinile 
vrând s-o ia la stânga de pe Quai de Conti, unde era blocajul în 
spatele Mercedesului. Spre nord însă era liber. Horton claxonă 
prelung și intră cu spatele în automobilul cel mai apropiat, 
împingându-l la o parte. Urmă un vacarm de claxoane ca 
răspuns la manevra sa și, brusc, șoferul automobilului care-i 
stătea în cale decise că de fapt nu trebuia să cotească la 
stânga. Trase puţin la dreapta, după care intră pe Quai de Conti, 
eliberând un spaţiu. Horton pătrunse în spaţiul acela cu un 
scrâșnet de cauciucuri, după care dispăru spre nord, ieșind din 
raza vizuală a lui Dox. 


VP - 308 


— Ca la carte, domnule, zise Dox. John și Larison, oamenii lui 
Graham nu vor mai sosi ca întăriri, așa cum plănuiseră. Acum e 
momentul vostru. 


Capitolul 50 


DELILAH 


Maybachul era bine izolat fonic, totuși Delilah auzi focul de 
pistol din bar. Fusese destul de înăbușit ca să poată fi confundat 
cu orice altceva, însă Graham era pesemne cu nervii încordați, 
deoarece rosti: 

— A fost ce mi s-a părut mie c-a fost? 

— Magnus? zise șoferul. Totu-i în regulă la tine? 

Focuri de armă răsunară în urma lor. Dox. 

— Maica mă-sii! izbucni Graham. 

Duse mâna la spate și scoase un Baby Glock. 

— Ce dracu’ se-ntâmplă? făcu Delilah, rămânând în pielea 
personajului ei. 

— Se trage-n ei! strigă șoferul. 

— Pleacă de aici, zise Graham remarcabil de calm. Imediat! 

Şoferul băgă în viteză, dar o dubă albă porni tocmai atunci în 
marșarier, oprindu-se în scârţâit de frâne exact în faţa barei lor 
de protecție și blocându-le drumul. 

— La dracu'! făcu Graham privind iute în stânga și-n dreapta. 

Şoferul scoase un pistol automat. 

— Gata! ţipă Delilah. Dă-mi drumul! Vreau să ies! 

Se întinse după mânerul portierei. 

— Stai! răcni Graham. 

O prinse de păr și o trase înapoi. Ea duse braţul spre butonul 
de blocare a portierei, însă bărbatul o trăgea prea tare și, din 
puterea disperată a strânsorii lui, înțelese că el legase toate 
indiciile, dându-și seama că Delilah fusese o momeală. 

Larison trase în geamul din partea șoferului. Glonţul ricoșă, 
dar atrase atenţia acestuia. 

Delilah se strădui din nou să ajungă la portieră și Graham o 
smuci înapoi. Ea se așteptase însă la reacţia aceea, așa că, 
folosind forţa cu care o trăsese, se lansă către el, răsucindu-se 


VP - 309 


în același timp în sens invers acelor de ceasornic, împinse 
pistolul într-o parte cu antebraţul stâng și lovi cu podul palmei 
drepte în sus, în nasul bărbatului. Capul lui zvâcni înapoi și ea îi 
smulse pistolul. Şoferul începu să se întoarcă spre ei și Delilah îi 
trase un glonţ în spatele urechii. El căzu cu fruntea pe volan și 
claxonul începu să urle. 

Delilah abia dacă îl auzi. Se târî iute pe scaunul din dreapta 
șoferului, ţinând capul plecat și fața întoarsă de la parbriz. 
Graham întinse mâna după ea, însă nu prinse decât șalul și 
Delilah se eliberă. Apăsă butonul de deblocare a portierelor. În 
clipa următoare, John intră pe portiera din spate, cu casca în cap 
și pistolul îndreptat spre Graham. Larison smuci portiera din 
dreptul lui Graham. Il lovi cu fruntea în pomete și apoi îl trase 
afară pe asfalt. 

John îi aruncă lui Delilah o cagulă, apoi ieși imediat și ocoli 
Maybachul prin spate. Delilah puse cagula și cobori din 
autoturism. Ar fi fost un miracol să nu fi filmat nimeni cu 
telefonul mobil. Însă de acum nu mai era mare lucru de filmat. 

Livia, purtând, de asemenea, cască integrală de motociclist, 
deschise ușa din spate a dubei și urcă repede în faţă. Delilah sui 
și ea iute. John și Larison îl ridicară pe Graham de jos. Bărbatul 
dădu să se împotrivească și John îl lovi scurt cu genunchiul în 
vintre. Larison îl izbi în ficat. El se prăbuși din nou, dar cei doi îl 
prinseră și-l târâră în dubă. Imediat cum intrară, Delilah trase 
ușa. 

— Calc-o! strigă ea. 

Livia apăsă pedala accelerației și toţi se dezechilibrară, dar 
podeaua fusese capitonată din timp cu pături și niciunul nu se 
lovi prea rău. In faţă, strada era pustie - mașina lui Graham 
blocase tot traficul - și în câteva secunde ajunseră pe Boulevard 
Saint-Germain. Livia coti la stânga, apoi la dreapta pe Rue Saint- 
Jacques. După aceea încetini, alăturându-se traficului și 
devenind brusc una dintre sutele de dube albe din Paris. 

Larison îngenunchease pe spatele lui Graham. Își scoase 
cagula, luă o pereche de coliere din plastic cu autoblocare și 
prinse mâinile bărbatului la spate. 

— Toată lumea e bine? întrebă John. 

Işi scoase casca și o puse pe podea. Acum erau în afara razei 
auditive a lui Dox și Hort, iar întrebarea fusese adresată numai 
pentru ei patru. 


VP - 310 


— Da, răspunse Livia de la volan. 

— Perfect, rosti Larison, care-l căuta pe Graham în buzunare 
după dispozitive de urmărire și transmisiune. 

John privi spre Delilah și ea fu mișcată văzându-i îngrijorarea 
evidentă din ochi, care-i trăda vulnerabilitatea. 

— Sunt bine, confirmă ea și scoase cagula. 

Instantaneu, personajul pe care-l jucase dispăru. lar în vidul 
lăsat de dispariţia sa năvăli înțelegerea că scăpase ca prin 
urechile acului. Și înțelegerea celor ce se petrecuseră. A ceea ce 
tocmai făcuse. 

Începu să tremure din tot corpul. John nu spuse nimic. Se 
apropie de ea și o cuprinse în braţe. 

— Aş zice că-ţi faci prea multe griji, rosti Delilah cu glas 
nesigur. Dar nu-i adevărat, îţi faci prea puţine griji. 

— Te-aș contrazice, îi șopti el la ureche, dar știu că ar fi o 
greșeală când mă critici. _ 

Delilah râse și se simţi ușor ameţită. Işi dădu seama că, dacă 
John continua să se comporte așa, nu mai putea fi furioasă pe 
el. Poate că asta era bine, dar în același timp era și neliniștitor. 

După un moment, John îi dădu drumul din braţe și îngenunche 
lângă Graham. Luă o pătură și o strecură sub capul bărbatului. 

— Scuze pentru brutalitate, îi spuse, dar m-am gândit că, 
dacă te vom ruga cu frumosul, n-ai să vii. 

Graham întoarse capul spre el; chipul îi era deja tumefiat și 
învineţit de la loviturile primite. 

— Ce vreți? întrebă el. 

— Asta depinde doar de tine, spuse John. În clipa asta, am 
vrea să te omorâm. Dar poate că ne poţi convinge să ne 
răzgândim. 


Capitolul 51 


LIVIA 


După o oră erau toţi în duba parcată în punctul de regrupare - 
o fundătură neluminată între un triaj feroviar întins și un loc 
numit Pavilioanele Bercy, care părea un soi de iarmaroc de artă. 
În spatele lor se afla un perete din piatră acoperit cu graffiti; de 


VP - 311 


jur-împrejur se vedeau containere pentru gunoi, utilaje de 
terasament și o sumedenie de resturi de construcții și buruieni. 
Locul fusese sugerat de Rain, care, pe lângă cunoștințele lui în 
materie de baruri locale și cluburi de jazz, părea, de asemenea, 
specialist în ceea ce el numea „locurile singuratice, abandonate, 
nocturne ale Parisului”, și Livia admise că era un loc bun. Aici ar 
fi trebuit să poată beneficia de tot timpul necesar cu Graham. 

Cu toate acestea, în eventualitatea că ar fi fost deranjaţi, 
Delilah rămase la volan, privind atentă prin parbriz și oglinzile 
retrovizoare laterale, iar bărbaţii aveau armele la îndemână. 
Graham fusese rezemat de peretele dubei, cu câteva pături 
îndesate sub el, iar Livia îngenunchease și-i ţinea o pungă cu 
gheață pe faţa tumefiată. 

— Ce-i asta, întrebă el, polițistul bun, polițistul rău? 

— Crede-mă, spuse Livia, punând jos punga cu gheaţă, dacă 
eu sunt polițistul bun, atunci n-ai vrea să-l cunoști pe cel rău. 

Graham se uită prin dubă. 

— Imi scapă ceva? Crezusem că l-am întâlnit deja pe ăla. 

— Asta depinde de tine, rosti Livia. 

— De fapt, e foarte simplu, spuse Rain. Arrington e terminat. 
Ne poţi dovedi că ești alături de noi în privinţa asta, sau poți să 
cazi odată cu el. 

Livia îi aruncă o privire lui Rain. Îl respecta, totuși nu-l 
cunoștea - pe el sau metodele lui - suficient de bine pentru a 
alterna în interogatoriu. Așa cum spusese și Carl, omul era 
obsedat de control. Ea trebuia să găsească modul cel mai 
potrivit de a se purta cu el. 

Dacă Graham fusese surprins că ei știau de Arrington, nu se 
trădă. 

— Și cum vă pot dovedi așa ceva? întrebă el. 

— iți pot sugera câteva moduri, spuse Livia, dar, ţinând 
seama de circumstanţe, cred că ai putea dori să fii tu însuţi 
creativ. 

— Pentru că, dacă n-o faci, adăugă Larison, mâine îţi vor găsi 
cadavrul într-un container. 

Livia îl privi în același fel în care se uitase la Rain. Își dădu 
seama că ar fi trebuit să fi fost mai explicită cu privire la modul 
de desfășurare a interogatoriului. Inițial fusese ușurată când toți 
acceptaseră că ea îl va conduce, nefiind nevoie de argumentări. 
Nu se așteptase însă ca toţi să dorească să intervină. 


VP - 312 


Cel puţin, deocamdată niciunul nu spusese vreo prostie. Toată 
iscusința acum era să-l facă pe Graham să-și dea seama că ei 
știau multe și să creadă că aveau încă și mai multe informaţii. 
Ar fi fost bine ca el să înțeleagă clar cum se va derula situaţia 
dacă nu era cooperant și, ca să fie sinceră, comentariul lui 
Larison însoțit de aura letală pe care o radia bărbatul era util în 
privinţa asta. 

— Arrington a umblat cu dosare pe care le-a secretizat, spuse 
Livia. Dosarele agenţilor din Serviciul Secret care fuseseră 
înaintate Departamentului de Justiţie pentru că-și folosiseră 
dispozitivele ca să acceseze pornografie infantilă. 

În privinţa acestor referinţe era sigură. Nu era însă la fel de 
sigură în privinţa motivelor. Totuși ea mai avusese de-a face cu 
destule cazuri de prădători care fuseseră condamnaţi pentru că- 
și utilizaseră computerele de la serviciu pentru a accesa 
materiale ilicite, iar acum se simţea încrezătoare în cacealmaua 
pe care o pusese la cale. 

Graham coborî privirea. În interiorul lui părea să se poarte o 
luptă - posibil își dăduse seama că fusese învins și că rămăsese 
fără opţiuni. Acela era punctul în care suspecții începeau să se 
întrebe ce ar fi putut oferi în schimbul unei înţelegeri. 

După o clipă, bărbatul ridică privirea. 

— Dacă stai să te gândești, rosti el, totul n-a fost decât o 
situaţie dezastruos gestionată. Pur și simplu, o neînțelegere de 
mari proporții. 

Nici Larison, nici Rain nu spuseră nimic. Slavă cerului! Există 
momente când trebuie să presezi și momente când trebuie să 
baţi în retragere. 

— Oricum, continuă Graham, mie... îmi pare rău de toate cele 
întâmplate. Îmi pare sincer rău. 

Larison spuse: 

— E niţel cam... 

Livia îl reduse la tăcere cu o privire furioasă. Îl sfredeli cu 
ochii, până când el încuviinţă din cap. După aceea, ea reveni la 
Graham. 

— Vorbele nu costă, îi spuse. 

Bărbatul aprobă. 

— Cred că știu ce vreţi, dar voi avea nevoie de niște asigurări. 

Chiar și înainte de a deveni polițistă, Livia știuse că trebuie să 
modifici ușor abordarea atunci când oponentul e încolțit - să 


VP - 313 


schimbi presiunea de care nu mai ai nevoie, cu controlul de care 
ai nevoie. Oamenii care luptă încolţiţi sunt disperaţi, dispuși 
aproape la orice acţiuni pentru a se elibera și trebuiau gestionaţi 
cu multă grijă. Așa că rămase imperturbabilă. Mai trecuse prin 
momentul acesta și de fapt auzise exact cuvintele spuse acum 
de Graham, de nenumărate ori în camerele pentru interogatorii 
ale poliţiei. Da, pe masă apăruse acum o potenţială negociere, 
dar ea nu se încheiase. lar încheierea era o artă în sine. 

Și de data asta Larison și Rain își ţinură gura. Învăţau mai 
încet, totuși puteau fi educați. 

— Ascult, îi spuse Livia lui Graham. 

El o privi, apoi se uită la ceilalţi. 

— Știu că Arrington e terminat, dar nu vreau să fie trimis în 
fața justiţiei. Aţi înţeles? 

— Ascult, repetă Livia. 

— Vreau imunitate, zise Graham. Și singurul gen de imunitate 
pe care o vreau este cea care nu mă implică - nici pe mine, nici 
pe alţii - nici în mărturii, nici în declaraţii, nici în scurgeri spre 
presă. O să vă arăt buna mea credinţă, de îndată ce cădem de 
acord că după aceea, fie voi, fie eu îl vom lichida pe Arrington. 

— Așadar, spuse Horton, ar trebui să te lăsăm să pleci de aici 
doar pe baza cuvântului tău de onoare? 

Livia îl privi în același fel în care-l privise pe Larison. De ce 
oare bărbaţii simțeau mereu nevoia să adauge ceva, în loc să 
stea și să privească? Delilah era la volan, gata să demareze 
dacă apărea vreo problemă, dar chiar dacă ar fi fost aici, în 
spate, Livia simţea că ea n-ar fi intervenit cum o făceau ei. 

Horton aprobă din cap și tăcu. 

— Ce vă pot eu da, zise Graham, ar fi mai mult decât suficient 
să-l condamnați legal pe Arrington. Să distrugeţi toată rețeaua 
din Serviciul Secret - totul. De aceea, eu sunt cel care ar trebui 
să aibă probleme de neîncredere în clipa asta, nu voi. Ce v-ar 
opri să mă omorâţi imediat după ce vă spun ce vreţi să aflați? 

— Poate că nu poți avea încredere că n-o să te omorâm dacă 
ne vei spune, rosti Rain, dar îţi garantez că poţi avea încredere 
că te vom omori dacă nu ne vei spune. 

De data asta, Livia nu se mai obosi să-l privească acuzator. Pe 
de o parte ar fi vrut s-o facă, din principiu, totuși era mai mult 
sau mai puţin tocmai ceea ce intenţionase să spună chiar ea și 
rezuma concis situaţia lui Graham. Spera totuși că asta n-avea 


VP - 314 


să-i încurajeze pe ceilalţi să intervină întruna. Îşi dădu seama că 
tocmai Carl, de obicei cel mai vorbăreț din grup, era acum cel 
mai tăcut. 

— Am înţeles, spuse Graham. O să vă spun doar atât. Tot ce 
s-a-ntâmplat a fost doar business și n-a fost deloc necesar. Rain, 
am fost pregătit să te respect. Apoi însă tu și Larison v-aţi dus 
să vorbiţi cu Hort și mi s-a părut o breșă masivă de securitate. 
Poate că am reacţionat excesiv, dar asta a fost. 

— Și cum stă treaba cu mine? întrebă Livia. A fost la fel, „doar 
business"? 

Graham încuviinţă din cap. 

— Acela a fost începutul. Știi ce s-a-ntâmplat. Ai descoperit o 
rețea de pornografie infantilă în Serviciul Secret. Contractorul cu 
care lucrai i-a raportat superiorului său. Superiorul i-a raportat 
lui Arrington. Moment în care Arrington a decis că pasta de dinţi 
trebuie să intre înapoi în tub. 

Livia aproape că întrebă care fusese motivul. Era singurul 
lucru pe care ea nu izbutise să-l înțeleagă - de ce Arrington era 
atât de decis să protejeze Serviciul Secret? 

lar apoi, brusc, înţelese totul - prin una dintre acele intuiţii ale 
polițiștilor care, după ce rămân în mod frustrant ascunse, apar 
spontan, într-un neașteptat moment de claritate. Probabil că 
ceea ce o declanșase fusese chiar cuvântul acela simplu - 
„protejare” - pe care-l privise și-l interpretase în mod greșit 
până acum. 

Intotdeauna ea se gândise la rețelele precum Child's Play ca 
la o boală. Și care, ca toate bolile, are vectori de transmitere. 
Există un pacient zero, care apoi îi infectează pe alţii, care la 
rândul lor infectează și mai mulți. 

Ea se concentrase intens asupra agenţilor Serviciului Secret 
care se infectau între ei. La urma urmelor, aplicaţia de criptare 
pe care Trahan o descoperise la Child's Play era tocmai cea 
concepută de el pentru Serviciul Secret. 

Dar cu cine mai intrau în contact agenţii Serviciului Secret? Pe 
cine mai puteau infecta? 

Nu doar alţi agenţi, ci și... pe protectorii lor. 

Nu lăsă ca expresia chipului să-i trădeze nimic. Surescitarea. 
Satisfacţia. Exultarea. Nimic. 

— Încetează să mai pretinzi că-i vorba despre Serviciul Secret, 
rosti ea aplecându-se mult spre Graham. Cât de idioţi ne crezi? 


VP - 315 


Îi simţi pe ceilalţi privind-o. „Îmi dau cuvântul că dacă vreunul 
dintre voi se bagă în clipa asta în ceea ce fac, îl omor pe loc!” 

Însă toţi tăcură. Ea lăsă câteva clipe ca tăcerea să acţioneze 
asupra lui Graham, după care spuse: 

— Arrington le-a găsit în dosarele judiciare, așa-i? Aplicația de 
criptare a lui Trahan a fost utilizată în Child's Play în șase cazuri. 
Dar n-au existat șase raportări anterioare către justiţie. lar 
Arrington a înţeles că agenții pentru care fusese sesizată justiția 
partajaseră cu altcineva aplicaţia lui Trahan. Cu cineva din afara 
Serviciului Secret. 

Graham clipi și Livia știu că avusese dreptate. El sperase să-i 
aburească. Să păstreze un atu în mânecă. Acum înțelegea că n- 
o putea face și încerca să-și revină. 

— Ca atare, Arrington i-a încolţit pe agenţii din dosarele 
justiţiei, a continuat ea, și le-a spus: „Pentru genul ăsta de 
infracțiune nu există termen de prescripţie. FBl-ul va cere 
acuzarea și condamnarea. Vă vom da în vileag. Vă vom arunca 
la închisoare. Vă vom distruge pe viaţă”. Și ei au făcut în 
pantaloni și l-au implorat, oferindu-se să coopereze oricum ar fi 
dorit. lar el le-a spus: „Cu cine aţi partajat aplicaţia de criptare? 
Daţi-mi numele și nu vă voi condamna, ci vă voi proteja”. 

Graham era impasibil, dar pupilele i se dilataseră și o picătură 
de transpiraţie i se prelinse pe obrazul tumefiat. 

Toţi bărbaţii tăceau. Nu era niciodată prea târziu să înveţi să 
nu te bagi în interogatoriul altcuiva. 

Livia simţi că dispunea și de altă cacealma și decise s-o joace. 

— Vreau copia dosarelor judiciare care e în posesia ta, îi 
spuse. 

Graham clipi. 

— De ce crezi c-aș avea o copie? 

Dar vorbi cu glasul cuiva care încerca să ascundă faptul că 
trăgea aer adânc după ce încasase un pumn în plex și incitarea 
Liviei crescu. 

— Pentru că, dacă altcineva ar fi pus mâna pe dosarele alea, 
zise ea, ar fi aflat exact ce a aflat Arrington. lar dacă ceea cea 
aflat el ar fi devenit vreodată public, Arrington n-ar mai fi putut 
utiliza informaţia ca să-i șantajeze pe cei cu care agenţii 
Serviciului Secret partajaseră aplicaţia lui Trahan. Așa că el nu s- 
a mulțumit să le secretizeze dosarele, ci le-a și distrus. Avea 


VP - 316 


însă nevoie de o copie cu care să amenințe persoanele 
respective. 

— Bănuiesc că-i posibil, spuse Graham și Livia știu, știu 
perfect, că el se afla la capătul propriei sale cacealmale, dar de 
ce crezi că Arrington mi-ar fi împărtășit mie toate astea? 

— Pentru că voi doi aveţi un trecut îndelungat, continuă ea 
ridicând glasul. SEAL Team 8. Haiti. Kosovo. Pentru că n-ai fi fost 
dispus să ucizi un poliţist și un agent FBI, n-ai fi fost dispus să 
dobori un ditamai avionul, fără să fi văzut dovada cu ochii tăi. 
Fără să fi avut acces la ea. Așa că mai bine deșteaptă-te acum, 
în ultima clipă, și dovedește de partea cui ești, altfel Larison o 
să-și bage ţeava pistolului în urechea ta și-o să tragă, după care 
o să aruncăm pe trotuar ce-a mai rămas din tine. Și-o să-l 
urmărim pe Arrington în justiţie oricum, fiindcă - știi ceva? - eu 
am deja suficiente informaţii. De fapt, ia mai du-te dracului. Mi 
s-a făcut greață. Larison! Omoară-l! 

Larison ridică sprâncenele surprins... și în același timp evident 
încântat. Se uită la Rain. Și Rain, supunându-se în cele din urmă 
Liviei în privinţa asta, așa cum ar fi trebuit să facă de la bun 
început, aprobă din cap. 

Larison luă o pătură și o înfășură în jurul mâinii în care ţinea 
pistolul - un mod rudimentar, dar rapid de a amortiza zgomotul 
unei împușcături. Apoi îl prinse pe Graham de gulerul hainei. 

— Afară, rosti el. Nu vreau să merg în duba asta cu creierii tăi 
pe pereţi. 

— Stai așa, spuse Graham. Staţi așa. OK, am greșit eu. 

Larison îl trase în picioare. 

— Prea târziu, prostovane. 

Livia ridică o mână spre Larison și-i zise lui Graham: 

— E ultima ta șansă. Nu-ţi bate joc de ea, c-am terminat-o. 

— Am dosarele, spuse Graham. Sunt pe un site criptat. Pot să 
vă dau datele de autentificare. Puteţi vedea cu ochii voştri. 

Carl scoase laptopul Liviei dintr-o geantă, i-l dădu lui Rain și-și 
deschise telefonul prin satelit ca să-l utilizeze ca hotspot mobil. 

Larison îl îmbrânci pe Graham în șezut, dar nu-i dădu drumul 
la guler. Bărbatul recită datele de autentificare. Rain le 
introduse, apoi întinse laptopul Liviei. Ea își stăpâni o expresie 
de triumf. Era exact ce avea nevoie - raportările agenţilor din 
Serviciul Secret către Departamentul de Justiţie. Trei agenți. 
Accesare de pornografie infantilă de pe computere de serviciu, 


VP - 317 


exact așa cum suspectase. Mută o copie pe alt site, o 
redirecţionă spre Little și Strangeland, apoi îi restitui laptopul lui 
Rain. 

— Trei referinţe, spuse ea, dar aplicaţia lui Trahan a fost 
utilizată de șase membri ai Child's Play. Poate că unii dintre 
ceilalți șase n-au fost niciodată prinși accesând pornografie 
infantilă de pe computerele de serviciu, dar cel puţin unii dintre 
ei erau protejaţi oficiali. Și acum pot să le iau urma, pot să-i 
descopăr, exact așa cum a făcut Arrington, pentru că am 
înregistrările Departamentului de Justiţie și cunosc vectorii 
inițiali. Așa că, spunându-mi restul, nu vei face decât să-mi 
economisești niţel timp și efort. Ceea ce, dacă stau să mă 
gândesc, este un târg destul de bun pentru salvarea vieţii tale. 
Spune-mi cine au fost ceilalţi trei membri Child's Play care au 
utilizat aplicaţia de criptare a Serviciului Secret. Cei care nu sunt 
nominalizați în înregistrările Departamentului de Justiţie. _ 

Trecu un moment prelung. Nimeni nu întrerupse tăcerea. |n 
cele din urmă, Graham spuse: 

— Nu mă veţi crede. 

Livia îl privi în ochi. 

— Pune-mă la încercare. 

El suspină. 

— Bine. În primul rând, Walter Barkley. 

Doar anii de disciplină profesională o opriră pe Livia să-și 
arate uluirea la menţionarea unui senator... și în plus candidat la 
nominalizarea pentru președinție. Ca să-și camufleze reacția și 
să-l facă să vorbească în continuare, schimbă iute macazul spre 
un aspect secundar: 

— Care agent a partajat aplicaţia cu el? 

— N-a partajat-o un agent, ci un alt senator. 

Livia înțelese că în surescitarea ei făcuse o presupunere 
inutilă și eronată. Ar fi trebuit să pună o întrebare cu o 
deschidere mai largă: „Cine a partajat aplicaţia cu Barkley?” 
Detesta genul acela de greșeli. Dar putea trece mai departe, nu 
fusese nimic vital. 

— Un agent a partajat aplicaţia cu un senator pe care-l 
proteja? zise ea. 

Graham încuviinţă și umerii i se gârboviră. Livia mai văzuse 
postura aceea la suspecți care-și dădeau seama, pe măsură ce 
negociau, că poziţia lor devenea tot mai slabă, pe când cea a 


VP - 318 


polițiștilor nu fusese afectată deloc. Dar odată ce dinamica 
pornise, era dificil de oprit. 

— Care senator? întrebă ea. 

— Fenwick. 

Totul începea să pară suprareal. Livia își alungă totuși 
senzaţia aceea și-și reaminti să rămână la subiect. Suspectul 
trebuia să simtă că revelaţiile oferite de el erau banalităţi, nimic 
din ce polițistul nu știa deja, și de aceea nu constituiau o trădare 
și nici nu aveau cine știe ce valoare. 

— Garrison Fenwick? zise Horton pe un ton neîncrezător. 
Liderul majorităţii din Senat? 

„Dumnezeule, dar ce-i cu oamenii ăștia? Pe cuvântul meu 
dacă n-ar fi trebuit să le astup gurile cu bandă adezivă!” 

De data asta Livia nu-i mai aruncă lui Horton privirea „Taci 
dracului din gură!” Se uită la el, pur și simplu cu dezgust. 
Bărbatul ridică mâinile într-un gest tardiv de scuze. 

Ea reveni către Graham. 

— De ce ar beneficia liderul majorităţii din Senat de protecția 
Serviciului Secret? Crezusem că se ocupă numai de președinți, 
vicepreședinți și familiile lor. 

— Serviciul Secret are și însărcinări speciale, răspunse 
Graham. De la caz la caz, în funcţie de problemele de securitate. 
Acum câţiva ani, Fenwick a fost ameninţat din cauza unor legi 
contestabile și cineva a decis că forța de poliţie obișnuită a 
Capitoliului nu-i suficientă. Un agent pe nume Crocker - unul 
dintre cei trei din dosarele înaintate justiţiei - a început să-l 
însoțească permanent și să petreacă nopţile în casa din 
Potomac a senatorului, când soția și copiii lui erau plecați. Ei doi 
au devenit apropiaţi, aluziile au devenit tot mai îndrăzneţe, au 
înţeles că au interese comune... și au început să partajeze 
materiale. Crocker dorea să se dea bine pe lângă senator și i-a 
spus: „Nu mai utiliza Tor, știi că FBl-ul și NSA fac tot ce pot să-l 
spargă - ia de aici, folosește aplicaţia asta super sigură pe care 
a produs-o chiar Serviciul Secret”. 

— Bun, spuse Livia, deci Fenwick a partajat aplicaţia cu 
Barkley. 

Graham încuviinţă din cap. 

— Ca de la senator la senator. Bănișorii contribuabililor. 

— Și cine a mai fost? întrebă ea. Nu uita că voi afla oricum. Nu 
mă face să cred că te mai poţi gândi la un conflict de loialităţi. 


VP - 319 


— Încă unul. Fenwick a partajat-o cu Charlie Hamm, 
președintele Comisiei Serviciilor Armate. Trei senatori, toţi în 
buzunarul lui Arrington. Asta ar fi ceva major, indiferent de 
circumstanţe. Insă în plus Barkley e bine plasat pentru a deveni 
următorul președinte al Statelor Unite. Înţelegi care era miza? 

— Miza o-nţeleg, spuse Livia, dar nu pot înţelege de ce n-a 
acționat șeful Diviziei de Investigaţii Criminalistice a FBl-ului. 

— Uite ce-i, continuă Graham, nu-i vorba doar de faptul că 
Arrington e nebun după putere. Nu tocmai. Arrington s-a gândit 
că dacă el putuse afla despre reţeaua asta de pornografie 
infantilă din Senat, atunci puteau afla și rușii. Și-ţi poţi imagina 
ce ar fi în stare rușii să facă dacă ar avea genul ăsta de 
kompromat despre președinte? Ca să nu mai amintesc de 
președintele Comisiei Serviciilor Armate și de liderul majorității 
din Senat. 

Asta se potrivea cu ce le spusese Kanezaki - că Arrington era 
obsedat de ideea unor comploturi ale Kremlinului. Da, se părea 
că Graham spunea adevărul. 

— Dacă ar fi fost cu adevărat îngrijorat de posibilitatea 
șantajului, spuse ea, atunci ar fi trebuit să caute să-i condamne. 
Dacă devine un subiect public, nu mai poate fi exploatat de 
nimeni. 

Graham surâse. 

— Aici începe să se complice treaba. S-o luăm cu începutul - 
îți dai seama cum ar fi să-ncerci s-aduci în fața tribunalului niște 
oameni ca Barkley? Doar cei trei senatori pe care i-am amintit 
au laolaltă o avere de vreo două sute de milioane de dolari. Apoi 
Serviciul Secret ar lupta cu ghearele și cu dinţii. CIA va încerca 
să se disocieze de Arrington. l-ar „scurge” dosarul psihologic. S- 
ar declanșa o campanie coordonată din partea celor mai 
puternici membri ai guvernului și ai statului paralel, pentru a-l 
distruge. De ce să poarte bătălia aia - și probabil s-o piardă -, 
când putea să facă ceva mai ușor și mai eficient? 

Livia îl privi fix, după care întrebă: 

— Ce anume? 

Bărbatul înălţă din umeri. 

— Să preia controlul agenţilor ruși. Să-i transforme în agenţi 
dubli. Să-i controleze. Să-i pună să-i facă treburile pentru binele 
Americii, nu treburile Rusiei în detrimentul Americii. 

— La ce fel de treburi se gândea Arrington? întrebă Livia. 


VP - 320 


Graham oftă. 

— În primul rând, să ajungă directorul CIA. Pentru el ar fi fost 
ceva similar întoarcerii lui Steve Jobs la Apple. Ar fi avut 
garantată susţinerea confirmării în post din partea lui Fenwick și 
Hamm în Senat, iar după aceea un buget nelimitat pentru 
operaţiuni clandestine. 

— Prin urmare, interveni Rain, Arrington are multe de 
câștigat. Câștiguri personale. 

Pe Livia n-o mai deranjă întreruperea acum. În primul rând, 
era clar că bărbaţii ăștia nu se puteau opri. Dar, mai important, 
ea obținuse ceea ce-i trebuia. În rest, în mare parte, avea să fie 
curățirea locului. 

Graham se uită la Rain. 

— Așa cred. 

Rain aprobă din cap. 

— Dar nu cumva ai lăsat deoparte câștigul tău? 

— Ce vrei să spui? întrebă Graham. 

— Președintele? spuse Rain. Și liderul majorităţii din Senat și 
președintele Comisiei Serviciilor Armate? Tu ai fi căpătat 
finalmente toate războaiele privatizate pentru care te agiţi. Ai fi 
ajuns miliardar. 

Graham clătină din cap. 

— Am deja mai mulţi bani decât pot să cheltuiesc. 

Carl râse. 

— Singurii oameni care spun asta sunt cei care au mai mult 
decât le trebuie, dar nu atât de mult pe cât își doresc. 

— Indiferent care ar fi adevărul în privinţa asta, replică 
Graham, aici este vorba despre războaiele noastre 
interminabile. Chiar aţi încerca să susţineţi că ele au fost purtate 
eficient de stat? Nu vă daţi seama că sectorul privat s-ar 
descurca mai bine? 

Carl râse din nou. 

— Asta-mi place - o argumentare în favoarea sectorului privat 
de către principalul său reprezentant, care este legat cu coliere 
de plastic pe podeaua unei dube, bătut măr și înconjurat de 
niște oameni iritaţi care-l ameninţă cu pistoale. 

— Asta-i un fel de a privi lucrurile, rosti Graham. Un alt fel 
este că și voi faceți parte tot din sectorul privat. Și că v-aţi 
descurcat destul de bine. 


VP - 321 


— Perfect, spuse Carl, dar ne-ai auzit pe vreunul dintre noi 
spunând că asta înseamnă că ar trebui să ne ocupăm de 
războaie întregi? 

— Revenind la începutul acestei conversații, continuă 
Graham, eu apreciez că interesele noastre - ale voastre și ale 
mele - nu sunt contradictorii prin definiţie. Eu v-am dat ce ați 
dorit. Voi nu aveţi nimic de câștigat dacă mă ucideţi. Ba chiar 
aveți mult de câștigat dacă voi rămâne în viață. Eu am nevoie 
de oameni buni. Mai ales după câţi aţi înlăturat recent din slujba 
mea. Eu v-am dovedit buna mea credinţă. Daţi-mi drumul și vă 
voi dovedi mai mult. O să-l ucid eu însumi pe Arrington. 

— Dumnezeule, făcu Carl, crezusem că voi doi aţi avut un 
trecut îndelungat împreună. 

— Așa este, spuse Graham, dar astea-s afaceri. 

— Eu nu cred asta, interveni Horton. Cum ar putea cineva să 
aibă vreodată încredere în tine? 

— Puteţi avea mereu încredere în mine că voi fi inteligent în 
afaceri. lar colaborarea noastră este în mod cert o afacere 
inteligentă. 

Livia se uită spre Rain. El ridică din umeri, ca și cum ar fi spus: 
„Alegerea ta”. 

Ea știa care era alegerea aceea, dar Larison i-o luă înainte. 
Ridică pistolul înfășurat în pătură și-l împușcă pe Graham în cap. 
Toţi tresăriră, surprinși de detunătură, care răsună puternic în 
spaţiul închis al dubei, în ciuda amortizării asigurate de pătură. 
Graham căzu într-o parte, cu sângele curgând dintr-o ureche, cu 
o expresie de totală surprindere întipărită pe chipul tumefiat. 

Larison se uită la ei. 

— Ce-i? Doar n-aţi vorbit serios că-l vom lăsa liber, nu? 

Nimeni nu spuse nimic și Larison continuă: 

— Ce dracu’, el l-a omorât pe Treven. 

— Ție nici măcar nu-ți plăcea Ben, rosti Horton. 

Larison ridică din umeri. 

— Asta pe când era în viaţă. Oricum, îmi pare rău că m-am 
precipitat niţel aici. Sper că n-am lezat sensibilitatea cuiva. 

— Dacă n-ai fi făcut-o tu, aș fi făcut-o eu, rosti Livia. 

— l-auzi, spuse Carl. 

Rain o privi pe Livia. 


VP - 322 


— Poţi să folosești într-adevăr dosarele alea ca să-l răstorni pe 
Arrington? Și rețeaua din Serviciul Secret? Și pe Barkley și pe 
ceilalți senatori? 

Ea căzu pe gânduri câteva clipe. Apoi spuse: 

— Nu. Dar Departamentul pentru Securitate Internă poate. lar 
B.D. Little îi va determina s-o facă. 


Capitolul 52 


RAIN 


Stăteam gol-pușcă în faţa ferestrei din dormitorul lui Delilah și 
priveam cerul, care devenise trandafiriu de la răsăritul soarelui; 
pe strălucirea dinspre est se conturau acoperișurile somnolente 
ale Parisului. 

După ce am scăpat de cadavrul lui Graham, am incendiat 
duba în alt loc, utilizând o canistră cu benzină pe care o 
cumpăraserăm din timp. Apoi am venit aici. Delilah era pe pat 
înapoia mea. Ceilalţi erau în living, probabil prea surescitaţi ca 
să poată dormi. 

Delilah s-a ridicat și m-a cuprins cu brațele din spate. 

— A fost... bine, a rostit ea. 

Am întors capul și am sărutat-o. 

— Mi s-a părut că încă ești furioasă pe mine. 

— Întotdeauna voi fi cel puţin parţial furioasă pe tine. 

Am privit-o. Nu-mi puteam da seama dacă era serioasă sau 
dacă glumea. 

— Chiar așa? 

Ea a tăcut câteva clipe, apoi a spus: 

— Da. 

— De ce? 

— Nu-mi place puterea pe care o ai asupra mea. 

Am încuviinţat din cap. 

— Cred că am înţeles. Nici mie nu-mi place puterea pe care o 
ai tu asupra mea. 

— Da, însă tu nu te-ai întors la mine fiindcă ai vrut-o. Te-ai 
întors fiindcă ai avut nevoie de ceva. 

Am tăcut puţin, după care am spus: 


VP - 323 


— Poate că ceea ce am eu nevoie de la tine nu-i atât de 
evident cât crezi. 

Delilah a surâs scurt. 

— Vom vedea. 

Amândoi am tăcut o vreme, apoi eu am întrebat: 

— Ce se va... întâmpla cu Kent? 

— Kent are o duzină de femei în toată Europa. Va găsi o cale 
prin care să se simtă bine. 

M-am uitat la ea. 

— Nu mai există femei ca tine. 

Ea a râs. 

— Acum îţi pare rău pentru el? 

— Nu, dar... pot să empatizez. Știu cum m-aș simţi eu, dacă ai 
găsi pe cineva pe care l-ai prefera în locul meu. 

— Mult timp mi-am dorit să pot găsi. 

— Nu mai vreau să-ţi dorești asta de acum. Mă bucur că ai 
ieșit din activitate. Și că m-am retras și eu. Mă bucur că nu-i 
prea târziu. 

Delilah a râs iarăși. 

— Ce este? am întrebat bănuitor. 

— Asta numești tu „retragere”? Pericole, comploturi și 
omoruri? 

— Partea aceea s-a încheiat. 

— Da? Și de câte ori ţi-ai spus asta? 

Nu pentru prima dată, intuiţia ei m-a tulburat. 

— Ştii, cândva Dox a făcut o observaţie similară. 

— Serios? Oricum, nu mă surprinde. El e mult mai pătrunzător 
decât îi place să se vadă. 

— Toţi cei care mă știu mă cunosc mai bine decât mă cunosc 
eu însumi? 

— John, nu-i vorba că tu nu te-ai cunoaște. Atâta doar că tu nu 
vrei să admiţi în sinea ta ceea ce știi. 

Tulburarea mi-a sporit. 

— Și anume? 

— Tu cauţi moduri prin care să-ţi echilibrezi karma. Prin care 
să diminuezi suferințe pe care le-ai cauzat anterior. 

Am presupus că vorbele ei n-ar fi fost atât de neliniștitoare 
dacă n-ar fi fost adevărate. Am încercat să găsesc o replică. In 
cele din urmă, am reușit să spun: 

— O să mă... gândesc la asta. 


VP - 324 


Delilah a ridicat din umeri. 

— Să știi că Parisul e un loc bun în care să gândești. Rodin a 
sculptat aici „Gânditorul”, nu? 

Am zâmbit și mi-am spus că n-o meritam. M-am întrebat dacă 
de aceea o îndepărtasem de mine. Trebuia să mă gândesc și la 
asta. 

Dar împreună cu ea, nu de unul singur. 

— Ar însemna să renunţ la locul meu din Kamakura, am spus. 
Este o minka - o veche fermă japoneză. Am reconstruit-o 
complet, totul din lemnărie originală. Cred că ţi-ar plăcea. 

— De ce nu mi-o arăţi? Tu ai văzut Parisul meu. Ți-e teamă să- 
mi arăţi Tokio al tău? 

— Nu pot spune dacă vorbești literal sau figurativ. 

Ea s-a încruntat. 

— Răspunde atunci pentru ambele variante. 

Am aprobat din cap, simțind că mă aflam pe muchia unei 
prăpăstii, dorindu-mi să sar și în același timp temându-mă. 

— Mi-ar plăcea să-ţi arăt Tokio al meu, am rostit, dar... este 
un loc labirintic. Eu mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii 
acolo și tot nu-l înțeleg. 

— Nu avem timp? 

— Ba da, avem. Numai să nu crezi că asta-nseamnă că ai 
terminat sa-mi mai arăţi Parisul, da? 

Delilah m-a privit prelung și apoi a zis: 

— Și Parisul poate fi labirintic. 

Am aprobat din cap. 

— Știu. Asta-i unul dintre lucrurile care-mi plac la el. Unul 
dintre lucrurile care mi-a lipsit. 

Ea nu mi-a mai răspuns nimic. M-a luat simplu de mână și m-a 
dus înapoi în pat. 


Capitolul 53 


LIVIA 


În dimineaţa următoare se despărţiră pe rând, după ce 
conveniseră că era cel mai sigur să plece separat din Paris. 


VP - 325 


Livia vorbise atât cu Little, cât și cu Strangeland. Little îi 
spusese că va insista pentru punerea sub acuzare, începând cu 
cei trei agenți ai Serviciului Secret ale căror dosare fuseseră 
trimise Departamentului de Justiţie, iar de acolo avea să urce 
ierarhic. Aceeași rută pe care o urmase Arrington, dar având ca 
scop acuzarea publică, nu folosirea în interes personal. lar 
Strangeland spusese că dispunea de o cale pentru a-l susţine pe 
Little. Liviei nu-i plăcea că ei doi vor închide cercul, dar nici nu 
putea face mare lucru. 

— Phelps mi-a spus că ești aproape complet absolvită în cazul 
uciderilor în legitimă apărare, spusese Strangeland. Nu s-a 
consemnat totuși niciun progres în identificarea atacatorilor - 
nici a celor de la academia Ravenna-Bryant, nici a lunetiștilor 
din South Park. Am obţinut până la urmă acces la SAIAD, și ia 
ghici? 

— Amprentele lor nu există în baza de date. 

— Exact. Dacă m-ai întreba pe mine, aș spune că, dacă au 
existat vreodată, cineva le-a înmormântat. Îţi mai spun însă 
ceva. Noi două știm pentru cine lucrau asasinii. Poate că n-o 
putem dovedi, dar după cum văd eu treaba, ei sunt morţi și tu 
ești în siguranță. Deocamdată ne vom mulţumi cu asta. 

În ultima săptămână se întâmplaseră foarte multe. Violatorul 
din parcuri, atacul de la academie, Phelps și investigația EIT... 
părea suprareal, ca și cum ar fi fost mai degrabă un vis al Liviei 
decât ceva ce se întâmplase cu adevărat. 

— Și șefa mare? întrebase ea. Voi două... totu-i în regulă? 

— Păi, cum ţi-am spus, n-a fost încântată că n-ai fost aici să te 
monitorizeze bodyguarzii ei din SWAT. Dar ce putea să facă? 
Erai suspendată administrativ. lar peste o zi sau două va fi încă 
și mai puţin încântată, dar o să-ţi povestesc despre asta când 
te-ntorci. Și apropo, suspendarea ta se apropie de capăt și nu te 
voi mai putea acoperi. 

— Sosesc mâine. 

— Perfect. la-ţi niţel timp ca să te pui la curent cu cele 
întâmplate, după care noi două va trebui să purtăm o discuţie 
lungă. 

Livia știuse că va sosi și asta. Strangeland știa deja multe și 
părea dispusă să păstreze totul între ele. Dar unele dintre 
lucrurile pe care avea probabil să le întrebe aveau să ducă la și 


VP - 326 


mai multe întrebări, care, la rândul lor, puteau duce spre 
activităţi despre care șefa ei să aprecieze că nu le putea ignora. 

Deocamdată însă nu era nimic de făcut în privinţa asta. 

— Cum e vremea? întrebase Livia. 

— Tot secetoasă. Niciun atac, în niciun parc. Mai întâi s-ajungi 
aici și după aia te sui în șa. 

Apoi sosi momentul despărțirilor. 

Larison plecă primul. Dădu mâna cu toţi - mai puţin cu Carl, 
cu care se îmbrăţișă, ba chiar din proprie iniţiativă. 

— Mulţumesc că mi-ai asigurat spatele la Piano Vache, îi 
spuse Liviei. 

— Și eu îți mulțumesc pentru același lucru, rosti ea. 

Își dădu seama că ajunsese să-i placă de lLarison. Era 
mulțumită că izbutiseră să treacă peste frecușuri. 

El încuviință din cap. 

— Eu nu uit. Întreabă-i pe păcălicii ăștia. Dacă ai nevoie de 
mine, ajunge un cuvânt. 

Larison se întoarse apoi spre Delilah. 

— Poate că el n-o arată, îi spuse și dădu din cap spre Rain, 
dar e nebun după tine. Era atât de frământat, încât a-ncercat 
să-mi povestească până și mie despre asta. Mie! Iți poţi 
imagina? 

— Mersi, rosti Rain. Apreciez destăinuirea. 

Delilah râse, apoi îl sărută pe Larison pe ambii obraji. 

— Vino în Costa Rica, îi spuse el. Asta-i valabil pentru voi toți. 
E un loc surprinzător de tihnit. 

Livia nu credea că asta se va întâmpla vreodată. În același 
timp, își dădu seama cu mirare că nu dorea să șteargă definitiv 
din minte posibilitatea aceea. 

Următorul fu Horton. El luase deja arma lui Larison, iar acum 
le luă și pe celelalte, ca și dispozitivele de comunicaţii; contactul 
lui îi spusese că toate echipamentele erau împrumutate, nu 
cadouri. 

— E timpul să plec, remarcă el. Și să văd dacă asigurarea mea 
acoperă atacurile cu rachete trase din elicoptere. 

— O să fii OK? întrebă Rain. 

— Mă aștept ca poliţia să aibă niște întrebări despre locul 
unde mă aflam când s-a produs atacul și despre ce anume cred 
că s-ar fi putut întâmpla. Am însă un avocat bun și o memorie 
proastă. Și am, de asemenea, senzaţia că vor fi o sumedenie de 


VP - 327 


motive pentru care statul va prefera să treacă cu vederea cele 
întâmplate și să atribuie totul unui incendiu misterios sau altui 
dezastru natural. 

Livia avea destule experienţe cu deciziile statului de a trece 
cu vederea peste evidențe. Și cu eforturile de a prezenta după 
aceea publicului o versiune complet diferită. 

— Și fratele lui Treven? întrebă Rain. Vrei să mă ocup eu? 

— Aș prefera s-o fac eu, dacă nu te deranjează. Măcar atât îi 
datorez. 

Își strânseră din nou, toţi, mâinile. Apoi Horton plecă și mai 
ramaseră doar Rain și Delilah, Livia și Carl. 

Livia dorea să discute cu Kanezaki. Avea nevoie de ceva de la 
el... avea atât de multă nevoie, încât îi era teamă până și să-l 
întrebe. Nu vedea totuși alternativă. 

— Hei, strigă ea. N-am mai vorbit cu Kanezaki de după Piano 
Vache. 

— Așa este, încuviinţă Rain. Voiam să-l pun la curent prin 
intermediul site-ului securizat. 

Livia aprobă din cap. 

— Putem încerca oricum să-l sunăm? 

Crezu că Rain va întreba de ce dorea asta, însă bărbatul se 
uită doar la Carl, apoi încuviință din cap. Carl puse pe speaker 
telefonul prin satelit și sună. 

— Era și timpul, rosti Kanezaki în loc de salut. Nu-mi place 
realmente ca CNN-ul să fie sursa mea de informaţii despre 
activităţile voastre din Paris. S-a anunţat că Oliver Graham a 
fost răpit. 

— Bună, Tom, zise Carl. Fix de asta te-am sunat. CNN-ul e 
depășit rău, nu te mai poţi baza deloc pe tipii ăia. Așa au zis - că 
e răpit? Asta-i știre veche de acum. Între timp a murit. 

Îl informară pe Kanezaki despre tot ce se întâmplase și despre 
tot ce aflaseră, inclusiv faptul că Little avea să dea totul 
publicităţii. Kanezaki păru mai degrabă posomorât la auzul 
veștii, spunând doar: 

— Am înţeles. 

— Tom, rosti Livia și inima începu să-i bată mai repede, 
pentru că se apropia de ceea ce dorea să-i ceară. Pot să-ţi spun 
așa - Tom? 

— Bineînţeles. Așa-mi spun toţi cei care trag de mine înainte 
și înapoi peste marginea legii. 


VP - 328 


Livia se gândi să menţioneze că nu era întotdeauna foarte 
clar cine pe cine trăgea, dar decise să nu mai insiste. 

— Știu că activezi în lumea informaţiilor, continuă ea. Și mai 
știu că cele aflate de noi ar fi fost informaţii puternice și utile 
pentru tine... dacă ar fi rămas secrete. Pot să te întreb dacă la 
asta te gândești chiar acum? Pentru că ai părut cumva 
decepţionat când ţi-am spus despre Little. 

— În clipa asta nu mai e relevant, spuse Kanezaki. Little și 
Departamentul pentru Securitate Internă au dosarele acelea de 
la Departamentul de Justiţie și mă aștept să fie doar o chestiune 
de timp înainte să înceapă să pornească punerile sub acuzaţie. 
Însă așa este, nimic din ce mi-aţi spus nu-mi este foarte util 
acum. Totuși... dacă are vreo importanţă, nu mi-e greu să 
privesc și partea pozitivă a lucrurilor. 

— Eşti un om bun, Tom, remarcă Carl. 

Kanezaki izbucni în râs. 

— Ori de câte ori spui asta, urmează să ceri ceva. 

Livia înghiţi un nod. 

— Într-adevăr, vreau să te rog ceva, rosti ea. 

Kanezaki nu răspunse imediat. Poate că el glumise și acum 
era surprins de gravitatea din tonul ei. 

— Te ascult. 

— Am un caz, spuse ea. Un violator în serie. Acum e în 
Seattle. lar data viitoare când va ploua, ceea ce în Seattle se va 
întâmpla în curând, va ataca din nou. 

Carl o privi ușor neliniștit. 

— De ce anume ai nevoie de la mine? întrebă Kanezaki. 

Ea se simţi încurajată că spusese „ai nevoie”, nu „vrei”. Insă 
nu ajunsese deocamdată la subiect. 

— Ai amintit de niște programe care îţi oferă acces la tot ce 
cumpără o persoană, toate căutările pe care le face pe internet, 
toate locurile unde se duce... 

Altă pauză. 

— Ştii că nu pot nici să confirm, nici să neg... 

— Haide, Tom, spuse Carl și, deși continua să pară neliniștit, 
Livia își dădu seama că, oricâte îndoieli ar fi putut avea el, 
decisese s-o susțină până la capăt. Am auzit zvonurile de câţiva 
ani. Un program numit „Ochiul lui Dumnezeu”?. Un nume de tot 


20 vezi cartea Operațiunea Ochiul lui Dumnezeu, autor Barry Eisler, Editura Meteor 
Publishing, București, 2019. (n. red.). 


VP - 329 


râsul, dacă mă-ntrebi pe mine. La fel de bine i-ar fi putut spune 
„Statul ţi se uită-n jos pe gât și-n sus pe fund”. Când știrea se va 
scurge, oamenii nu vor fi mai liniștiți, ci de-a dreptul speriaţi. În 
sfârșit... 

— De fapt, răspunse Kanezaki, a existat într-adevăr un 
program numit „Ochiul lui Dumnezeu”, dar a fost oprit și închis. 

— Aha! făcu Carl. Din experienţa mea însă programele pe 
care „comunitatea de informaţii” le iubește, dar pe care sunteți 
siliți să le opriţi și să le închidețţi din cauza presiunilor publice nu 
rămân mult timp închise, ci capătă pur și simplu alt nume. 

Urmară câteva clipe de tăcere și Livia avu impresia că, la 
capătul celălalt al firului, Kanezaki zâmbea. 

— Din nou, nu pot nici să confirm, nici să neg, spuse el în cele 
din urmă, dar e posibil să fi auzit ceva despre un program 
numit... „Îngerul Păzitor”. 

Carl izbucni în râs. 

— Mă bucur să văd că aţi reușit în cele din urmă să angajaţi o 
echipă de marketing mai de Doamne-ajută. 

— Îți pot oferi destule, spuse Livia. Știu ce face individul ăsta. 
Ce caută el. Ce cumpără. Cum se deplasează. Știu totul despre 
el, dar nu sunt decât parametri - nu am date specifice. In cele 
din urmă o să am și datele alea și o să-l prind. Insă asta numai 
după ce va distruge cine știe câte alte vieți. 

Kanezaki rosti: 

— Numai dacă... 

Livia strânse puternic telefonul în mână, sperând și încercând 
să nu spere. 

— Da. 

— Nu promit nimic, dar... dă-mi parametrii. 

Ea îi spuse despre fetișurile probabile - echipamentul de 
jogging, foarfecile EMT, colierele de plastic - și despre posibilele 
cumpărături online. Căutările probabile - parcuri pe malurile 
unor ape. Zilele în care bărbatul închiriase probabil o cameră 
prin Airbnb sau prin alt serviciu similar - mai întâi în Bridgeport 
sau în apropiere, actualmente în Seattle sau în apropiere. 

— Un lucru, spuse Kanezaki, după ce ea termină. Indiferent ce 
dosar vei prezenta pentru a-l acuza pe individ - și presupun că 
intenţionezi să prezinţi un dosar -, trebuie făcut prin construcţie 
paralelă. 


VP - 330 


„Construcţia paralelă” se referea la metoda de inginerie 
inversă pe care instituţiile de aplicare a legii o utilizau pentru a 
ascunde adevărata origine a investigaţiei unui caz. Uneori 
practica aceea era legitimă - de exemplu, în vederea protejării 
confidenţialităţii unui informator. Alteori se ascundea o încălcare 
a drepturilor civile sau altă ilegalitate. Deși Kanezaki avea 
dreptate, bineînţeles, ar fi fost irelevant dacă Livia era înclinată 
să se ocupe cu violatorul din parcuri într-un cadru... extra-legal. 

Ea știa însă că nu putea face asta acum. Atrăsese deja atenţia 
prea multor ochi. Și ceruse deja prea mult ajutor din partea prea 
multor oameni. În plus, nu era necesar să recurgă la un cadru 
extra-legal. Era perfect convinsă că, dacă-l putea identifica pe 
individ, atunci putea și să determine sistemul să acţioneze. 

— Indiferent ce dosar vom construi împotriva lui, îl asigură 
Livia, ceea ce voi afla de la tine nu va avea nicio legătură cu 
asta. 

— Bine, rosti Kanezaki. Lasă-mă o oră. 

— Mâine voi fi înapoi în Seattle, spuse ea. Aș aprecia cu 
adevărat orice mi-ai putea face rost până atunci și mai ales 
înainte ca vremea să se schimbe pe-acolo. 

Apoi întrerupse legătura. 

— AȘ fi preferat să-mi fi spus că vrei să discuţi cu el, rosti 
Carl. Tom e un tip de treabă, dar nu acordă gratuităţi. Când dă 
ceva, se așteaptă să capete ceva la schimb. Poate că nu 
neapărat azi, dar la un moment dat. 

Așadar, de aceea păruse neliniștit. Livia îl privi și nu spuse 
nimic. 

Carl aprobă din cap. 

— Știu, știu, pentru tine valorează oricum. Atâta doar că aș fi 
preferat să mă fi avertizat anterior. 

Livia știa că bărbatul îi voia doar binele. Știa chiar și că s-ar fi 
putut ca el să aibă dreptate. Dar nu-i păsa. Grijile avea să și le 
facă ulterior. 

Se întoarse către Delilah, neștiind prea bine cum va fi 
despărţirea lor. Ajunsese s-o respecte pe femeie. Și era 
încântată că Delilah și Rain trecuseră peste ceea ce-i despărțise, 
totuși nu uitase suspiciunile ei iniţiale și nici reticența de la 
început. 


VP - 331 


Livia încuviinţă din cap spre ea - poate nu călduros, dar ca o 
recunoaștere a celor prin care trecuseră împreună. Și a celor ce 
reușiseră. 

— Merci, Delilah, spuse ea. 

Delilah încuviinţă din cap în același fel. 

— Și eu îţi mulțumesc. Am fi putut avea parte de un început 
mai bun, dar... cred c-a fost vina mea, nuata. 

Livia fu surprinsă de amabilitatea ei și-și dădu seama că se 
așteptase la ceva presărat de o urmă de resentiment. Clătină 
din cap. 

— Știu că am... forțat destul de tare. Cum ai fi putut să nu fii 
suspicioasă? Și eu aș fi fost în locul tău. 

Delilah zâmbi, și cu toate că Livia simţi în zâmbetul ei o urmă 
de efort, ea aprecie totuși că femeia se străduia. 

— Uite ce-i, continuă Delilah, ar fi bine ca discuţia aceea pe 
care am avut-o în baie să nu rămână singura noastră 
conversaţie. Întoarce-te la Paris și mai putem sta de vorbă. 

Livia încuviință din cap și-i întinse mâna, iar Delilah i-o 
strânse. După care o surprinse, pentru că se aplecă și o sărută 
pe obraji, iar senzaţia nu fu neplăcută, n-o făcu pe Livia să 
tresară și să aibă o grimasă, așa cum se întâmpla de obicei când 
era atinsă. 

— Știu că n-ar trebui să mergem la aeroport împreună, spuse 
Carl. Probabil că situaţia e încă prea încinsă. 

— N-ar trebui să mergeţi deloc la aeroport, rosti Rain. 

Livia clătină din cap. 

— Trebuie neapărat să mă-ntorc. Şefa mea nu mă mai poate 
acoperi. Şi trebuie să mă opresc mai întâi în DC, să-mi iau 
pistolul din ascunzătoarea în care l-a depozitat Larison. Nu 
dispun de mult timp. 

Rain suspină. 

— Ei bine, atunci, poate doar tu. Dox, tu mai rămâi câteva zile 
pe-aici. Sau mergi cu trenul la Bruxelles și ia avionul de acolo. 

— Nu, șefu', replică Carl, n-o să fiu eu a cincea roată la 
căruţă. Voi doi aveţi nevoie de timp împreună. Dar vom avea și 
alte oportunităţi. Nici n-aţi avut prea multe ocazii să râdeţi de 
mine, fiindcă am mers pe o motocicletă cu trei roţi. Ce dracu', v- 
a luat-o înainte Larison și a făcut poantele cele mai bune. 

Rain izbucni în râs. 


VP - 332 


— Așa-i, cine s-ar fi gândit că îngerul morţii are simţul 
umorului? 

Cari îi îmbrățișă pe amândoi, apoi luă geanta lui și pe a Liviei. 

— Asta a fost. Voi doi - bucuraţi-vă de Paris. Și, de data asta, 
haide să nu mai așteptăm așa de mult până ne revedem. Și 
haide să nu mai așteptăm nici până-ncearcă să ne omoare 
cineva. 


Capitolul 54 


LIVIA 


A doua zi dimineaţă, Livia era înapoi la muncă. Era oficial: 
Echipa de Investigaţii pe Teren emisese un raport neechivoc și 
Comisia de Examinare a Cazurilor o absolvise de orice vină. 
Colegii o felicitară pe rând, când intră în sediu; încântați s-o 
revadă, unii chiar o bătură pe spate, deși se știa prea bine că ei 
îi displăcea felul acela de contact fizic. 

Livia merse direct la Strangeland. Nici ṣefa ei nu se reţinu, ci 
ieși dinapoia biroului și o strânse de ambii umeri. 


— Nu m-am îndoit niciodată, rosti ea, totuși... lisuse, ce 
ușurare! 
— Mersi, șefa. 


— la loc. Ţin să te anunţ că ieri s-a întâmplat o chestie 
incredibil de ciudată. 

— Serios? 

— Da! Cei de la Delicte Sexuale au primit un pont anonim. Am 
reținut un ins pe nume Matthew J. Stroop, care stătea în Queen 
Anne, într-o cameră închiriată prin Airbnb. Informatorul ne-a 
spus că el e violatorul nostru din parcuri - a susţinut că l-a 
recunoscut din cel mai recent atac al său. Am putut verifica 
înregistrările cheltuielilor făcute de Stroop cu cardul de credit și 
n-o să ghicești niciodată unde a locuit el în perioada atacului din 
Bridgeport. 

— În Bridgeport? întrebă Livia. 

— Bingo! 

Livia încuviință din cap. Nu era doar Bridgeport, iar ea o știa 
prea bine. Kanezaki izbutise, de asemenea, să-l localizeze pe 


VP - 333 


Stroop în San Diego, Charleston și Portland, statul Maine - și în 
toate existaseră, Livia confirmase rapid prin ViCAP, violuri 
nesoluţionate în perioadele relevante de timp. Stroop era un soi 
de comis-voiajor, care dispunea de bani și de flexibilitatea de a 
călători la fiecare câteva luni pe noi terenuri de vânătoare. O 
parte din dosarul clădit pentru acuzarea lui avea să fie prezenţa 
sa în proximitatea a cinci scene diferite de viol. Insă toate astea 
aveau să reiasă ulterior - construcţie paralelă. 

Da, Kanezaki se ţinuse de cuvânt și o făcuse cu brio. lar la un 
moment dat, Livia o știa, avea să-i ceară ceva în schimb. Ea nu 
voia să se gândească despre ce putea fi vorba. 

— Am obţinut un mandat de reţinere, urmă Strangeland, am 
organizat filajul fizic al apartamentului său și, de asemenea, îi 
urmărim telefonul mobil. Ştiai că, potrivit prognozei, mâine va 
ploua? 

Livia încuviinţă din cap. 

— Am aflat. 

— Evident. Ei bine, ideea este să-l filăm în parc. Să-l prindem 
când iese la vânătoare. Să le oferim și mai multe dovezi 
procurorilor. Vrei să faci parte din echipă? La urma urmelor, 
continuă să fie cazul tău. 

Ea ar fi vrut să participe. Ar fi vrut foarte mult. 

— Mersi, şefa. Da, mi-ar plăcea să-i pun eu cătușele. 

— S-a făcut atunci. Mâine ar trebui să fie o zi bună. Și nu 
numai pentru c-o să-l prindem pe nemernicul ăla. 

— Dar ce va mai fi? 

— Păi, să zicem doar că există un anume reporter pe care se- 
ntâmplă ca eu să-l știu, dar șefa mare să nu-l știe. Un tip pe 
nume Leopold. Unii l-au poreclit „Teroristul FOIA?!”, fiindcă e 
atât de neobosit în cererile pe baza legii. Oricum, s-ar putea ca 
el să publice o dezvăluire despre niște agenţi din Serviciul 
Secret care au fost raportați Departamentului de Justiţie pentru 
acuzaţii de pornografie infantilă - acuzaţii pe care 
Departamentul le-a ţinut ascunse, la cererea Serviciului Secret. 
Se spune c-ar fi ceva similar cu mușamalizările violărilor de 


21 Freedom of Information Act (FOIA), lege americană semnată în 1966 de 


președintele Lyndon B. Johnson, care, pe baza principiului dreptului la informaţie, 
obligă agenţiile federale să transmită documentele lor oricui le solicită, indiferent de 
naționalitate. (n. trad.). 


VP - 334 


minori în care a fost implicată Biserica Catolică. Va fi un scandal 
imens, cu urmări majore. 

Livia se gândi la bărbaţii pe care Rain și Larison îi omorâseră 
în Parcul Naţional. 

— Sună bine, rosti ea, totuși... nu-i posibil ca Little să fie în 
pericol? La urma urmelor, ei au omorât un agent FBI. Au 
încercat să mă omoare și pe mine. 

— Graham e mort, Livia, iar oamenii lui se clatină. În plus, 
chestiile despre care ţi-am spus vor crea genul de climat în care 
nimeni n-ar îndrăzni să pună bețe în roate investigației lui Little, 
cu atât mai puţin să-ncerce să-l elimine. Chiar dacă va porni pe 
urmele unor senatori sau ale unor candidaţi prezidenţiali. Totul 
va ieși la lumină. Absolut totul. 

Era o satisfacţie enormă, dar în același timp o îngrijora pe 
Livia. Deja avea destulă atenție îndreptată asupra ei. 

— Bun, rosti ea, dar... șefa mare nu va ști că scurgerile provin 
de la tine? 

Strangeland flutură din mână ca și cum ar fi fost un fleac. 

— Ba da, va suspecta asta, însă la fel de bine puteau proveni 
de la oricare altul. Leopold nu-i un reporter local. Și Little se va 
lupta pentru punerile sub acuzare. Așa că cine poate spune de 
unde au provenit scurgerile? 

Livia simţi că locotenentul se străduia să afișeze o postură 
curajoasă. Șefei Best îi plăcea să se comporte ca o mătușică 
dulce și poate că nu era totul doar o mască. Totuși ea subliniase 
clar că nu-i plăcea să fie înfruntată. Niciunui polițist nu-i plăcea 
să-și facă din șef un dușman și, nu pentru prima dată, Livia simţi 
povara datoriei pe care o avea faţă de Strangeland. 

— Unica veste proastă, urmă locotenentul, este că de îndată 
ce cazul va deveni public, restul șobolanilor din Child's Play vor 
fugi să se pitească. Insă cei cinci ale căror nume le-aţi 
descoperit tu și Trahan vor fi arestaţi și judecaţi. Deci asta-i 
situaţia. 

Livia încuviinţă din cap. Alt compromis pe care-l văzuse deja. 
Și altul în privinţa căruia nu putea face nimic. Totuși șobolanii n- 
aveau să rămână mult timp ascunși. Într-un final, ei ieșeau din 
nou ca să se hrănească. lar atunci, Livia avea să-i aștepte. 

— leri am văzut la CNN vestea despre Oliver Graham, urmă 
Strangeland. Nu vreau să știu unde ai fost tu când s-au 
întâmplat toate astea. Nu vreau să știu cu cine ai fost în ultimele 


VP - 335 


zile sau ce știi despre informatorul nostru anonim. Cel puţin azi 
nu vreau să știu nimic din toate astea. La un moment dat, noi 
două va trebui să purtăm discuţia aceea pe care am menționat- 
o. Dar nu azi. Azi sunt pur și simplu bucuroasă că ești întreagă și 
nevătămată. Acum dă-i drumul. Intoarce-te la treabă și fii 
polițista excelentă care ai fost mereu. 

Livia îi mulţumi și se întoarse la biroul ei. Se simţea 
recunoscătoare pentru amânare, dar temătoare pentru 
represalii. 

În mod inevitabil, în cursul absenței ei se adunaseră o 
mulțime de hârțoage ce trebuiau prelucrate și încercă să ajungă 
la zi cu ele. Îi era însă imposibil. Se gândea întruna la tot ce se 
întâmplase și la ceea ce s-ar fi putut întâmpla în continuare. 

După o oră, renunţă. Cobori la parter, ieși din clădire și se 
îndreptă către terminalul feriboturilor, unde rămase o vreme, 
privind razele soarelui ce scânteiau pe apa golfului Elliott și 
ascultând pescărușii și vântul. Putea simţi în aer izul ploii care 
se apropia și dădu ușor din cap, mulțumită de ceea ce-l aștepta 
pe Stroop, imaginându-se cum îi punea cătușele. 

În rest însă totul o îngrijora. Cât de departe aveau să-l ducă 
pe Little investigaţiile sale? Oare anchetatorii aveau să afle - 
oare cineva avea să creadă? - că avionul de pasageri nu fusese 
doborât de ISIS, ci de un contractor privat al armatei americane? 
lar dacă răspunsul era afirmativ, oare asta ar fi însemnat încă și 
mai multă atenţie acordată Liviei? 

Ea se uită la apă și ascultă vântul și, în cele din urmă, 
anxietatea i se destrămă. Se trezi gândindu-se la Carl, la 
momentul acela când ei doi părăsiseră apartamentul lui Delilah 
și coborâseră scara, la sentimentele ambivalenţe și confuze 
deșteptate de apropiata despărțire. 

Când ajunseseră în stradă, Carl spusese: 

— Ştii măcar în ce cursă o să te-mbarci? 

Ea clătinase din cap. 

— Mă gândeam să mă orientez chiar pe aeroport. ` 

— La naiba, spusese el, ai putea aștepta acolo ore-n șir. In 
plus, ar părea cumva ciudat să vii la un aeroport și să n-ai deja 
biletul rezervat. Uite ce-ţi propun. Delilah mi-a povestit despre 
un locșor care-i place ei, la vreun kilometru și jumătate de aici: 
Chez Prune. Au mâncare bună și panoramă spre un canal 
frumos. Ce-ai zice să ne așezăm acolo la o masă, să comandăm 


VP - 336 


niște cappuccino și croasanţi, să-ţi rezervăm bilet online la o 
cursă și apoi să-ţi chemăm un taxi când se apropie ora? lar dacă 
zborul tău va fi mai târziu, te pot ajuta să-ți pierzi vremea prin 
Paris. Dacă-ţi face plăcere. Dacă nu, eu pot să dispar în secunda 
doi. Știu că-ţi place să petreci timp singură. 

Ea îi zâmbise scurt. 

— Nu vreau să dispari, îi spusese, detestând sentimentul 
acela de fericire care o făcea mereu să se fie agitată. 

Crezuse că el va face o glumă drept răspuns, așa cum 
obișnuia, dar de data aceea nu fusese așa. Carl continuase: 

— Știu că trebuie să te-ntorci. Ai cazuri de rezolvat. Și mă 
cunoști - nu voi insista. În tot cazul, mi-ar plăcea să te mai văd. 
În Seattle, sau în colţișorul meu de paradis din Bali, sau, ce 
dracu', chiar aici, în Orașul Luminilor. Dar... dacă asta nu-i bine 
pentru tine, sper să mi-o spui. Nu vreau să mai aștept lângă 
telefon, ca înainte. 

Dintr-un motiv necunoscut, cuvintele acelea o duruseră. 

— Chiar ai așteptat lângă telefon? 

— Da, privind în urmă, îmi dau seama c-am făcut-o. Deși la 
momentul respectiv bănuiesc că refuzam s-o cred. 

Livia îl privise, dorind să întrebe, temându-se de ce ar putea 
însemna. Nopțile lor împreună... fuseseră bune. Se sărutaseră. 
Mult. Primele săruturi de care ea se bucurase de la... ei bine, de 
la primul ei sărut, cu Sean, care fusese tocmai în liceu. Toate 
celelalte însemnaseră o acceptare reticentă din partea Liviei. 
Însă cu Carl era altfel. 

Și făcuseră și alte lucruri. Nu în felul în care avea Livia nevoie 
de obicei. Mai lent. Blând. Ea nu atinsese orgasmul. Dar nici nu 
fusese doar o acceptare. Fusese bine. Indeajuns de bine pentru 
ca să dorească să mai încerce. 

— Ce este? întrebase el. 

Înainte să se poată răzgândi, Livia spusese: 

— Mai ai pașapoarte din alea false și carduri de debit de unică 
folosință? 

— Dacă mai am? Am practic o cutie de pantofi ticsită cu ele. 
Ăsta-i unul dintre beneficiile lucrului cu o canalie cum e 
Kanezaki. 

— Atunci... de ce n-am sări peste cafenea? Am putea... am 
putea comanda la room-service. Eu aș putea să plec cu o cursă 
mai târziu. 


VP - 337 


Inima îi bubuia. Dumnezeule, ce era în neregulă cu ea? De ce 
0... speria așa de rău încercarea de a fi normală? 

Carl o privise cu ochii ușor măriţi. 

— Eşti sigură? 

Ea încuviinţase din cap. 

— Bineînţeles, dacă vrei și tu. 

El surâsese. 

— Scumpo, o să vreau mereu să fiu cu tine. La bine și la rău. 

Și se întâmplase că fusese mai bine. Livia nu știa ce însemna 
asta sau la ce ar fi putut conduce mai departe. Ea trebuia să 
lămurească lucrurile cu Carl încetișor. Cu blândețe, în același fel 
în care făcuseră dragoste. El își așternuse visurile la picioarele ei 
și cu toate că Livia nu era încă pregătită, și poate nici n-avea să 
fie vreodată în stare să procedeze la fel cu visurile ei faţă de 
bărbat, avea să găsească un mod prin care să pășească 
încetișor. Cel puţin, dorea să încerce. 


VP - 338 


EPILOG 


Sosise seara și în Kamakura ningea. Eu stăteam lângă irori cu 
un creion și o hârtie, uitându-mă la grădina mea de pietre și 
scriind o poezie. După ce am terminat, am încercat să surprind 
același sentiment în engleză. A ieșit bine, dar nu era la fel. 
Japoneza este mai potrivită pentru haiku. 

Am auzit-o pe Delilah coborând pe trepte. 

— Ce faci? m-a întrebat. 

M-am gândit să împăturesc hârtia și s-o arunc peste tăciuni. 
N-am făcut-o, ci am răspuns: 

— Măzgăleam ceva. 

Ea n-a spus nimic. Și-a tras o pernă, s-a așezat și s-a rezemat 
de mine. Știa că-i voi arăta, dacă doream asta. Când aveam să 
fiu gata. Așa cum se întâmplase în ultima lună, când îi 
prezentasem tot mai mult din orașul meu labirintic. 

Fusese o lună bună. Bună pentru noi; bună în general. Cei 
cinci prădători din Child's Play pe care operaţiunea Liviei îi 
identificase iniţial fuseseră arestaţi în urma unei acţiuni comune 
a FBl-ului și a poliţiei locale. America fusese zguduită de 
scandal: Serviciul Secret era investigat de un procuror special; 
Barkley, Fenwick și Hamm demisionaseră sub pretextul că 
doreau să petreacă mai mult timp cu familiile; Barkley pusese 
capăt campaniei lui prezidenţiale; iar viitorul OGE părea incert 
după cazul nesoluționat al răpirii și uciderii directorului său 
executiv, Oliver Graham. Poliţia căuta o „suspectă” - o blondă 
misterioasă cu care Graham fusese văzut cu puţin timp înainte 
de dispariţia sa. Ea părea însă că intrase în pământ. Se zvonea 
că ar fi fost o prostituată rusoaică, poate chiar o spioană a 
Kremlinului. 

Desigur, aveau să fie și mai multe victime. Pe cei trei senatori 
îi așteptau investigaţii, iar simpla lor retragere din activitate nu 
avea să le pună capăt - mai ales că Little manevra din culise, iar 
reporterul cunoscut de şefa Liviei dezgropa alte dovezi 
incriminatoare. Eu însă credeam că OGE va supravieţui. Rolul 
său în prăbușirea avionului deasupra lacului Michigan fusese 
sugerat, dar nu putea fi dovedit. O asemenea posibilitate cauza 


VP - 339 


prea multă disonanţă cognitivă pentru ca publicul s-o accepte 
sau să vrea o examinare mai minuțioasă. In loc de așa ceva, 
fusese expediată în domeniul teoriilor conspiraţiilor, unde putea 
fi luată în derâdere în mod convenabil de cei care aveau 
interesul s-o facă. 

În plus, așa cum Delilah spusese cândva, compania nu avea 
de fapt inamici, ci doar clienţi. lar clienţii aceia aveau nevoie de 
ceva ca OGE. Recunoscând importanța unei detașări de 
acuzaţiile sordide ale trecutului, consiliul de administraţie 
schimbase deja numele companiei în Percivallian, un neologism 
adjectival derivat din Percival, care fusese unul dintre cei mai 
loiali și curajoși cavaleri ai regelui Arthur. Dacă Dox avea 
dreptate în privinţa puterii marketingului, mă așteptam ca 
Percivallian să aibă într-adevăr un viitor luminos. 

Arrington se găsea sub acuzaţie, dar părea decis să lupte 
împotriva ei, declarându-se nevinovat. Avocatul lui susținea că 
totul era un complot urzit la Kremlin în scopul destabilizării 
Statelor Unite, derulat de o armată de hackeri și specialiști în 
dezinformare, și că decesul lui Graham era, de asemenea, o 
tentativă a Rusiei de a slăbi America. Uluitor era faptul că mulți 
păreau să-l creadă, ceea ce era util pentru cei aflaţi la putere. 
Mă întrebam dacă nu cumva ei ar putea prefera să susțină 
născocirile lui Arrington prin propriul său deces misterios. Intr-un 
fel, mă așteptam să fiu contactat de cineva interesat de 
posibilitatea morții lui din „cauze naturale”. Contactul n-ar fi fost 
simplu - închisesem site-ul securizat -, dar nici imposibil. 
Bineînțeles, nu aș fi făcut-o. Terminasem definitiv cu toate 
astea. Și totuși ideea în sine avea ceva vag ispititor, pentru că, 
indiferent de decizia mea, rușii ar fi fost foarte ușor de învinuit. 

Kent o contactase pe Delilah. Auzise știrile despre Graham, 
dar nu fusese surprins și nu era înclinat să spună cuiva ceea ce 
știa. O întrebase dacă se vor mai revedea. Delilah îi spusese că 
nu se mai putea. Kent întrebase dacă asta era valabil și în 
cazurile în care va avea vreodată nevoie de genul de serviciu 
profesional pe care tocmai îl prestase pentru ea. Delilah nu-i 
răspunsese, însă avea să fie o problemă pentru altă zi. 

După operaţiunea din Paris, mi-am păstrat deschis telefonul 
prin satelit și Horton m-a sunat. Avusese dreptate - rufele 
murdare ce se spălau în public erau deja multe și nimeni nu 
dorea să examineze prea îndeaproape ce se petrecuse la casa 


VP - 340 


lui. Cele cinci cadavre găsite pe domeniu și epava elicopterului 
fuseseră ridicate discret și dispăruseră. Nu avea să urmeze nicio 
anchetă despre cei aflaţi în spatele morții bărbaţilor, nici despre 
tunelurile și camerele ticsite cu arme de sub ruina casei sale. 

Fostul colonel transmisese vestea tragică fratelui lui Treven, 
un avocat pe nume Alex din Silicon Valley, care o primise cu 
stoicism. Horton înțelesese că cei doi fraţi nu fuseseră foarte 
apropiaţi, ba aproape se înstrăinaseră. El zărise totuși ceva în 
ochii lui Alex la menţionarea lui Katie - sora lor, mi-a explicat 
Horton, care murise într-un accident auto când erau adolescenți. 
Poate că pentru Alex existase un element de finalitate în 
mesajul post-mortem al fratelui său. Era însă imposibil de știut. 

Și Dox telefonase. Urma s-o viziteze pe Livia - în Portland, îmi 
spusese. Numărul mare de cazuri în care era implicată în 
prezent femeia nu avea să-i permită o vacanţă reală și ea nu era 
deocamdată pregătită să locuiască împreună, nici în casa ei, nici 
în a lui. Mi-am dat însă seama că Dox era ametit de faptul că 
urma s-o vadă și, în ciuda reţinerilor mele, am fost fericit pentru 
el. 

Pentru o vreme, Delilah și cu mine am privit ninsoarea ce 
cădea peste grădina de pietre, cu umerii lipiţi, într-o tăcere 
tihnită. 

— O să-mi arăţi ce ai mâzgălit? a întrebat ea. 

— O poezioară prostuţă. 

— Aha. 

Știam că n-avea să mai insiste. Și de aceea era posibil. l-am 
întins hârtia și ea a citit cu glas tare, în engleză: 

Zăpadă acoperind pietre. 

O clipă de ascundere. 

Formele dăinuie veşnic. 

Am rămas din nou tăcuţi, ascultând trosnetul discret al 
tăciunilor din irori. 

— Crezi că așa funcţionează lumea? m-a întrebat Delilah după 
o vreme. 

Am tăcut puţin și m-am gândit. 

— Probabil, am spus, dar de fapt nu despre asta e vorba în 
poezie. 

— Dar despre ce? 

M-am uitat la ea. 

— Poate că-i vorba despre noi. 


VP - 341 


A ridicat sprâncenele. 

— „Formele”? 

— Da. Pentru că - înţelegi? - zăpada se topește. Grădina 
reapare. Atâta doar că n-am putut exprima totul într-un haiku. 
Sunt un amator, nu un Basho. 

Ea s-a tras mai aproape și i-am simţit răsuflarea pe buze. 

— Vom găsi alt mod de a le exprima, a spus și m-a sărutat. 

Nu știam dacă avea dreptate. Însă doream să continui să- 
ncerc. Eram mulţumit că mă retrăsesem definitiv. lar de data 
asta aveam să fac tot posibilul să dureze. 

Cel puţin atât cât puteam. 

Însă acelea erau gânduri pentru altă ocazie. Mi-am trecut 
brațul pe după mijlocul lui Delilah, copleșit de prezenţa ei, de 
neașteptata convertire a fortăreței mele de solitudine într-un 
imperiu pentru doi. 


VP - 342 


NOTE 


Capitolul 1 


Un recviem video frumos despre renașterea unei minka - o 
fermă tradiţională japoneză ca a lui Rain - și iubirea dinapoia ei: 
https://vimeo.com/20658635 


Capitolul 2 


Două articole despre operaţiunea din lumea reală care au stat la 
baza operaţiunii Liviei: „The Takeover: How Police Ended Up 
Running a Paedophile Site”, https://gu.com/p/4m3dp/sbl 


„Australian Police Sting Brings Down Paedophile Forum on Dark 
Web”, http://bit.ly/2y2LCxC 


Cafetiere de 7 600 de dolari, colaci de WC-uri de 640 de dolari 
etc. cumpărate de Pentagon: „Only the Pentagon Could Spend 
$640 on a Toilet Seat”, http://bit.ly/214ihiN 


Pentru mai multe informaţii despre puterea repetării: Chris Voss, 
Never Split the Difference: Negotiating As If Your Life Depended 
On It, https://www.amazon.com/dp/0062407805 


Mai multe despre disonanţa cognitivă: 
https://en.wikipedia.org/wiki/Cognitive-dissonance 


Capitolul 5 


Referirea făcută de Rain despre „cine”, „unde” și „cât” se 
datorează personajului Joubert, jucat de Max von Sydow în filmul 
Cele trei zile ale condorului. „Nu mă interesează «de ce». Eu 
gândesc mai des la «când». Uneori la «unde». Întotdeauna la 
«cât de mult»” 

https://youtu.be/voPmfT09jlg 


VP - 343 


Capitolul 6 


Genul de pedofilie „hurtcore” pe care îl descrie Livia este real. 
„«Sadistic» Paedophile Matthew Falder Jailed for 32 Years”, 
http://bit.ly/2HsX6P1 


Capitolul 8 


Informaţii suplimentare despre numeroasele scandaluri din 
cadrul Serviciului Secret pe care locotenentul Strangeland i le-a 
menţionat Liviei: 

https://en.wikipedia.org/wiki/ 
United_States_ Secret Service? Misconduct 


Capitolul 9 


Antrenamentul în condiţiile stresului provocat de adrenalină prin 
care Livia își trece elevele, inclusiv intimidarea verbală și 
escaladarea, este modelat după cursul Rocky Mountain Combat 
Applications al lui Peyton Quinn. Îl recomand cu căldură. 
http://www.peytonqguinn.com 


Dacă doriţi să fiţi mai siguri în lume, lectura cărţii The Gift of 
Fear: Survival Signals That Protect Us from Violence (Darul fricii. 
Cum ne apără intuiţia de violență) de Gavin de Becker este o 
măsură extrem de eficientă și convenabilă. 
https://www.amazon.com/dp/0316235024 


Capitolul 10 


Articolul de care își amintește Livia, despre modul cum munţii și 
fosele submarine exercită un efect gravitațional asupra apei la 
mii de metri deasupra lor, detectabil la suprafaţă: „Ocean 
Technology”, http://econ.st/2FuOoCL. 


Capitolul 11 


VP - 344 


În timp ce căutam un nume bun pentru candidatul la funcţia de 
președinte, mi s-a întâmplat să ascult un episod minunat din 
podcastul /ntercepted: „Evening at the Talk House”. Unul dintre 
personaje se numea Walter Barkley și mi s-a părut perfect, 
astfel încât l-am împrumutat. 

https://interc.pt/2HscEpp 


Capitolul 15 


Un videoclip cu tunelul prin care El Chapo Guzmân a evadat 
dintr-o închisoare mexicană de maximă securitate: 
https://www.ecnn.com/videos/tv/2015/07/19/el-chapo-escape- 
tunnel-cost-blackwell-intv.ecnn 


George Carlin despre conceptul neintuitiv de „ratare de puţin”: 
https://youtu.be/zDKdvTecYAM 


Capitolul 44 


Dispozitivul RFVS este real. „The Pentagon Wants to Stop 
Marauding Vehicles with High-Powered Microwave Beams”, 
https://bit.ly/2FI6I6K 


Capitolul 51 


Dacă aţi crezut că eu am inventat ideea unei corporaţii de 
mercenari care propune statului privatizarea războaielor... nu, 
nu este invenţia mea. „Erik Prince's Plan to Privatize the War in 
Afghanistan”, https://theadn.tc/2xbfF4qg 


„Trump White House Weighing Plans for Private Spies to Counter 
'Deep State’ Enemies”, https://interc.pt/2kkwOHL 


Mai multe cazuri în care Pentagonul a folosit contractori secreţi 


pentru a urmări și ucide inamici: „Contractors Tied to Effort to 
Track and Kill Militants”, http://nyti.ms/2HHouUPf 


VP - 345 


„CIA Sought  Blackwater's Help to Kill  Jihadists”, 
http://nyti.ms/2zOjthO 


NSA colectează zilnic trafic de pe Tor și VPN despre sute de mii 
de americani: „The Senate Intelligence Committee 702 Bill Is a 
Domestic Spying Bill”, http://bit.ly/2zL8L84 


Eforturile FBl-ului de a sparge rețeaua Tor: „The Tor Teardown, 
Brought to You by Goats, Giraffes, and Thor'ss Hammer”, 
nhttp://bit.ly/2CivVvmC 

Capitolul 53 


Unele informații despre „construcția paralelă”: „Paralel 
Construction Revealed: How the DEA Is Trained to Launder 
Classified Surveillance Info”, https://bit.ly/1bYzjpi 


VP - 346 


virtual-project.eu 


97 
St J 


VP - 347