Barry Eisler — Operatiunea Ochiul lui Dumnezeu

19*399f030-JoA9I4 


- U ae 
a . s | PAs 
y ae TED e ad 
arepe m a 
aer Du. xran 
ITD 
|N — > > DEE 


» "iep ai 
— 19 e á 

| Do 

CE 

m 4 Ono 


bi © 


ZA 
tie 
onr 
II 
Dai 

Di = AI 
9 AeA 
5—0 


Π| 
Dia - 


A Zus 
>D- 
ua 


>~ — - A -S 
W -d X 
e e 09 a COD ae 
~a. 
ee 


a 
e 


TARIE 
XE 


BARRY EISLER 


OPERAȚIUNEA 
OCHIUL 
LUI DUMNEZEU 


Original: The God's Eye View (2016) 
Traducere din limba engleză: 


MIHAI-DAN PAVELESCU 


2 


e 

© 
e e r 
e Ă 


virtual-project.eu 


VP - 


Se dedică avertizorilor de integritate. 


VP-3 


Panopticonul nu trebuie înțeles ca o clădire ideală, 
ci este schema unui mecanism de putere, 
redus la forma lui ideală. 


Michel Foucault 


Cunoașterea s-a îndreptat întotdeauna în sus, 
către episcopi și regi, nu în jos, spre șerbi și sclavi. 
Principiul rămâne valabil și în perioada actuală... 
prin intermediul agențiilor de informații, 


statele aspiră la o cunoaștere atotcuprinzătoare despre noi 
toți. 


Julian Assange 
Tovarăși, vă repet. 
trebuie să culegem toate informatiile! 


Nu putem rata nimic! 


Erich Mielke, șeful Stasi, 
poliția politică est-germană 


VP -4 


Prolog 


3 iunie 2013 


Generalul Theodore Anders visa că pescuia marlini, când 
aparatul telefonic de pe linia protejată sună pe noptieră. Se 
ridică imediat în capul oaselor, îngrijorat, dar nu din cale afară. 
De-a lungul carierei fusese trezit de multe ori, și de lucruri mult 
mai neplăcute decât un simplu telefon. 

Clipi și, în mod reflex, privi în jur, la lumina ceasului digital de 
pe noptieră. Alături, soţia lui, Debbie, continua să sforăie 
încetișor. Femeia învățase să ignore imixtiunile agenţilor NSA! 
aproape imediat după numirea lui ca director. Dacă ar fi fost o 
problemă internă, Anders nu i-ar fi spus nimic, iar dacă 
problema era externă, ea avea s-o afle destul de repede de la 
buletinele de știri. Oricum ar fi stat lucrurile, Debbie nu voia să 
știe, sau cel puţin nu înainte de a fi nevoită să știe cu adevărat. 
Era o femeie bună. 

Anders își drese glasul și ridică receptorul înainte ca telefonul 
să sune a doua oară. În armată învățase să-și impresioneze 
superiorii prin disponibilitate şi promptitudine constantă. 
Obiceiul îi rămăsese întipărit și după ce superiorii îi deveniseră 
subordonați. 

— Raportează, rosti el încet. 

Era salutul lui uzual - un ordin sec și eficient tot așa cum îi 
plăcea să răspundă la bătăile în ușă printr-un singur cuvânt: 
Intră. Implicaţia era că orice cuvânt suplimentar pe lângă 
simplul /ntră ar fi fost inutil, o risipă. Debbie îi ura stilul acela și-l 
învățase să nu procedeze la fel și acasă. Era de părere că așa te 
adresezi câinilor: Vino, stai, șezi. Ceea ce, Anders trebuia să 
recunoască, făcea, probabil, parte din motivul pentru care-l 
atrăgea. 

Se aștepta la o informare promptă și succintă despre situaţia 
care necesitase apelul telefonic și de aceea fu surprins să-și 
audă ofițerul executiv zicând: 

— Sunt generalul Remar. Protocolul tău de acces, te rog. 


1 National Security Agency - Agenția de Securitate Naţională a SUA. (n.tr.). 
VP-5 


Pentru moment, Anders fu atât de uluit, încât replică: 

— Mike, eu sunt. 

— Îmi pare rău, Ted, însă am nevoie de protocolul tău de 
acces înainte de a continua. 

Protocolul de acces era un nivel suplimentar de securitate 
pentru utilizarea legăturii telefonice protejate, o modalitate de 
verificare a autenticităţii persoanei de la celălalt capăt al firului. 
În toţi anii cât lucraseră împreună, Remar nu i-l ceruse niciodată 
când îl sunase pe Anders acasă. Fie că se întâmplase ceva 
extraordinar de rău, fie că ofițerul lui secund își lua măsuri 
excepţionale, pentru a-și asigura spatele prin urmarea strictă a 
procedurilor. Ceea ce, Anders știa, era, practic, același lucru. 
Simţi un val de căldură de la adrenalina care i se răspândea prin 
Corp. 

Pentru o clipă rămase pe gânduri. Care era ultimul protocol 
emis? 

— Romeo, Bravo, Foxtrot. Șapte, trei, nouă. 

— Victor, Delta, Golf. Opt, unu, patru. 

— Perfect, ce s-a-ntâmplat? 

— Scurgere de date. Potenţial uriașă. 

Valul de căldură deveni fierbinţeală. 

— Definește uriașă. 

— Nici măcar nu știm deocamdată. Zeci de mii de documente. 
Poate mai mult. Individul ăsta avea acces la tot. Programele de 
spionaj PRISM, XKeyscore. Directiva Politică 20. Boundless 
Informant?. Upstream?. Totul. 

Fierbinţeala din stomacul lui Anders se transformă brusc într- 
un nod îngheţat. Era rău. Incredibil de rău. 

— Cine este? 

— Suntem optzeci la sută siguri că-i un colaborator pe nume 
Snowden. Numele complet: Edward Snowden. Fost analist de 
infrastructură CIA, instructor de contrainformaţii DIA*, privilegii 
complete de administrator. 

Privilegii complete de administrator. Pentru o clipă, Anders 
simţi că nu putea să respire. 

2 Boundless Informant sau, în traducere liberă, „Informatorul fără frontiere”, este 
instrumentul de centralizare a datelor obţinute prin programul PRISM al NSA. (n.red.). 
3 Metodă de spionaj practicată de NSA pe internet, numită și colectarea de tip 
„upstream - direct din cabluri de telecomunicaţii care asigură tranzitul comunicaţiilor 
electronice și telefonice. (n.red.). 

1 Defense Intelligence Agency, agenţie guvernamentală din SUA. (n.red.). 


VP-6 


— Stai așa, spuse el. 

Se dădu jos din pat, luă aparatul telefonic și traversă silențios 
covorul moale, pentru a intra în baie, trăgând după el șarpele 
lung al cablului. Nu aprinse lumina, deoarece întunericul deveni 
brusc confortabil, o ascunzătoare, un cocon. Ținând receptorul 
între umăr și obraz, închise ușa, o încuie, deschise robinetul de 
la chiuvetă, ca să camufleze orice sunete, pe urmă păși în 
cabina din sticlă pentru duș. 

— Să nu-mi spui c-a avut acces și la Ochiul lui Dumnezeu. 

— Nu avea autorizaţia respectivă. 

— Știu că nu avea autorizaţia. Nu asta am întrebat. 

Își dădu seama că tonul glasului îi era mai tăios decât 
intenţionase. 

— Nu există nicio dovadă de scurgeri în privinţa acestui 
program, totuși Snowden... individul ăsta este foarte capabil. 
Discutăm chiar acum cu colegii lui. Adjectivul genial apare 
foarte des. 

— Trebuie să știm dacă Ochiul lui Dumnezeu este în 
siguranţă. Nu-mi pasă dacă altceva a fost compromis. Asta este 
prioritatea absolută. 

— Lucrez în direcţia asta, dar merge încet, fiindcă nu pot 
aduce o echipă criminalistică obișnuită. 

Nu, bineînţeles că nu putea. În istoria guvernului american, nu 
existase niciodată un program atât de compartimentat ca Ochiul 
lui Dumnezeu, totuși asta nu fusese suficient și Anders se simţi 
deodată îngrozit. 

Deschise ochii și expiră prelung, străduindu-se să se calmeze. 

— Unde-i Snowden acum? 

— Credem că în Hong Kong. 

— Nu se poate! Lucrează cu MSS? 

Ministrul Securităţii Statului era agenţia de informaţii a Chinei, 
o combinație între CIA și FBI din SUA. Dacă Snowden era agent 
MSS, incidentul putea fi restricționat; într-adevăr, era un serviciu 
de informaţii rival, însă asta nu însemna că nu existau unele 
protocoale, că nu se putea ajunge la unele înțelegeri. 

— Nu credem. Acolo sunt și Greenwald și Poitras. Credem că 
le predă lor documentele. 

Anders clipi din nou. Avea un coșmar? Glenn Greenwald și 
Laura Poitras... asta era mult mai rău decât MSS. Inimaginabil 
mai rău. 


VP -7 


Se lăsă o tăcere lungă. În anul 2010, Anders fusese în 
Santiago de Chile exact când ţara fusese scuturată de seismul 
de magnitudine 8,8. Timp de trei minute, ceea ce el știuse 
dintotdeauna că era pământ solid se smucise și se zvârcolise 
sub tălpile lui. In acel moment se petrecea la fel. Numai că era 
mult mai suprareal. 

Se sili să se concentreze. 

— Guardian ne-a contactat deja? 

Guardian era ziarul pentru care lucra Greenwald. Editorii săi 
ar fi sunat la NSA, pentru eventuale comentarii, înainte să fi 
publicat orice. 

— Încă nu. 

Anders simţi o fărâmă de speranţă. Mai aveau o șansă. O 
șansă mică probabil, totuși... 

— Cât de rapid putem duce o echipă în Hong Kong? 

— Avem chiar acum în Mindanao agenţi care se ocupă de Abu 
Sayyaf. Ar putea fi în Hong Kong în șase ore. Poate mai puţin. 

— Trimite-i imediat. Regulile OBL, clar? 

Echipa antitero SEAL care-l lichidase pe Osama bin Laden 
fusese instruită să nu-l captureze sub nicio formă. 

— Ted, vorbim despre... oamenii ăștia sunt americani... 

Remar era un bun ofiţer secund și unul dintre oamenii cei mai 
loiali pe care-i cunoscuse Anders vreodată. Așa cum și trebuia 
să fie, de altfel. În chiar primele zile ale Operațiunii „Furtuna în 
Deșert”, îl scosese dintr-un Humvee în flăcări, salvându-i viața, 
chiar dacă nu și partea dreaptă a feţei. lar după aceea Remar se 
agăţase de steaua în ascensiune a lui Anders și-i păzise și 
asigurase permanent spatele. Insă nimeni nu era perfect, iar 
slăbiciunea lui Remar consta în sensibilitatea lui. Anders nu era 
sigur de unde provenea - poate dintr-o trăsătură înnăscută a 
personalităţii lui? Din mediul în care-și petrecuse copilăria? Sau 
din suferințele numeroaselor operaţii de chirurgie plastică și de 
reconstrucție care duseseră la un exces de empatie faţă de 
durerile altora? Probabil că era o combinaţie între toate astea. Și 
dacă viziunea diferită a lui Remar asupra lumii funcţiona 
frecvent ca o utilă verificare a instinctelor mai nemiloase ale lui 
Anders, acel moment nu era absolut deloc potrivit. 

— Lichidează-i, rosti el apăsat. Pe toţi trei. E clar? Vom da 
vina pe MSS. 

— N-o să semene deloc cu mâna MSS-ului. 


VP-8 


— De ce ar intenţiona MSS-ul ca acţiunile sale să poarte 
semne distinctive? 

Urmă o pauză, apoi Remar adăugă: 

— Ei sunt însoţiţi de un alt reporter de la Guardian. Un scoţian 
pe nume Ewen MacAskill. 

— Atunci, lichidaţi-i pe toţi patru. Știm unde se întâlnesc? 
Unde locuiesc? 

— Nu încă. 

Bun, probabil că așa ceva ar fi însemnat prea multe speranţe. 

— Îndreptaţi toţi ochii și urechile spre ei. Telefoane mobile, 
acces la internet, sisteme de rezervare hoteliere, videocamere 
de securitate, imagini de la sateliți - totul. 

— S-au pus deja în mișcare. 

Senzaţia de cutremurare a solului îl izbi iarăși pe Anders, 
însoțită de un val de ameţeală și greață. Se sili să le respingă şi- 
și impuse să se concentreze. Ce uitase? Ce altceva ar mai fi fost 
necesar? Care le-ar fi fost planul de rezervă? Dacă aveau să fie 
nevoiţi să comenteze, le trebuia un scenariu. lar acela ar fi 
fost... 

— Întocmiţi buletine informative. Dacă nu-l putem reduce pe 
Snowden la tăcere, va trebui să-i subminăm credibilitatea, iar 
pentru asta avem nevoie de prietenii noștri din presă. Asiguraţi- 
vă ca în comentariile lor să apară proeminent termenul narcisist. 
Fiți subtili. „Nu spunem că ar avea o tulburare narcisistă de 
personalitate”... genul ăsta de lucruri. Totul însă în culise. 

— Am mai utilizat narcisismul cu Julian Assange. 

— Da, și a avut succes. Folosiți-l din nou. 

— Am înţeles. 

— De asemenea... aveţi grijă să subliniaţi că Snowden „și-a 
încălcat jurământul de credință”. Vrem ca și expresia asta să 
rămână întipărită. 

Nu exista, desigur, niciun fel de „jurământ de credință”. 
Unicul jurământ pe care-l depuneau angajaţii guvernului era de 
apărare a Constituţiei. Dar aceea era o nuanţă nesemnificativă. 
Important era că te puteai bizui oricând pe mass-media că vor 
adopta orice nomenclatură livrată de guvern. 

— Am înţeles, zise Remar. Cine vrei să se ocupe de campania 
de presă? 

— Ernest este cel mai bun din domeniu. Trezește.-l. 

— Ernest? 


VP-9 


— El i-a convins pe toţi din mass-media să descrie erupția de 
petrol submarin din Golful Mexic ca fiind o „scurgere”. 

— Adică inventatorul expresiei „tehnici avansate de 
interogare”? 

— De fapt, Gestapoul a inventat-o - mi se pare că în germană 
se spune Verschărfte Vernehmung. Ernest a fost însă inteligent 
s-o împrumute de acolo. Crezi că Snowden este un geniu? 
Așteaptă până-l va lovi Ernest. Mass-media îl vor psihanaliza ca 
fiind un narcisist, îl vor judeca și-l vor condamna de trădare în 
aceeași zi. 

— O să mă asigur că se va ocupa el. 

— Ne vedem la sediu într-o jumătate de oră. 

Încheie convorbirea, deschise ușa cabinei pentru duș, închise 
robinetul chiuvetei și reveni în dormitor. Rămase locului o clipă, 
privind-o pe Debbie, care dormea adânc. N-ar fi putut spune că 
o mai iubea... dacă o iubise vreodată. In același timp însă exista 
ceva satisfăcător în legătură cu faptul că o proteja, iar protecţia 
a ceva ce-ţi aparţinea... era, de asemenea, o formă de iubire, 
nu? Poate chiar forma cea mai înaltă. 

Începu să se îmbrace. Știa că, probabil, n-avea să-i oprească 
pe cei de la Guardian, dar, de fapt, nici nu-i păsa cât de mult i-ar 
fi inhibat. 

În acel moment nu-i păsa cu adevărat decât de Ochiul lui 
Dumnezeu, ba chiar îl înspăimânta de-a dreptul. Toate celelalte 
erau, finalmente, negociabile. 


VP - 10 


Capitolul 1 


Evelyn Gallagher stătea pe un scaun tapiţat din anticamera 
cabinetului directorului, aflat pe colţul clădirii din Fort Meade, cu 
genunchii lipiți, cu fusta netezită și degetele încrucișate în 
poală. Ca întotdeauna când aștepta în scaunul acesta, se 
întreba dacă nu cumva postura era prea rigidă, prea declarativ 
oficială. Nu voia ca alţii să creadă că directorul îi stârnea teamă. 
Ba nu, de fapt, nu voia ca alţii să stie asta. 

Deși n-ar fi avut cine s-o observe. Era singură în anticameră, 
cu excepţia ofițerului executiv al directorului, generalul Remar, 
care abia îi aruncase vreo privire dinapoia monitorului său după 
ce o poftise înăuntru. Cu peticul de pe ochi și cu profilul distrus, 
cu partea stângă a scalpului grizonantă și tunsă periuţă, iar cu 
partea dreaptă o masă neregulată de plastilină roz, Remar îi 
cauza întotdeauna nervozitate. li venea greu să nu se holbeze la 
țesutul cicatrizat sau să se întrebe ce orori se ascundeau înapoia 
peticului. Rănile și recuperarea lui erau legendare în NSA și 
suferinţele îl sanctificaseră cumva nu numai pe el, ci și pe cel 
care-l salvase de pe câmpul de bătălie: directorul. Ei formau o 
unitate, o mână stângă și o mână dreaptă, și, indiferent de 
secretele pe care le cunoștea Evelyn, în prezența legăturii lor se 
simţea întotdeauna ca o străină. 

Işi privi discret ceasul de la mână. Nu știa niciodată cât 
trebuia să aștepte - putea fi un minut, dar și două ore. Poate că 
incertitudinea părea umilitoare, totuși câţi oameni primiseră nu 
doar invitaţia, ci instrucţiunea directă de a se prezenta la 
director imediat ce sistemul lor afișa o atenţionare? 

Așa că femeia aștepta, fără să audă nimic altceva decât 
țăcăniturile încete ale tastaturii lui Remar și zumzetul discret al 
aparatului de aer condiţionat. Nu putea să nege că-i plăcea că 
nu existau niveluri intermediare între ea și director - îi plăcea 
cât de specială o făcea să se simtă, îi plăcea că linia directă îi 
oferea o aură de putere și importanţă în cadrul organizaţiei. Pe 
de altă parte, relaţia aceea o izola. Chiar și în mediul NSA 
compartimentat în mod uzual, zidurile din jurul activităţii ei erau 
extreme. Din câte știa, nimeni cu excepţia directorului însuși nu 


VP -11 


cunoștea funcţia ei, iar directorul îi subliniase în destule moduri 
clare că privilegiul accesului direct nu era gratuit și că aveau să 
existe penalizări severe pentru orice scurgeri, accidentale sau 
de altă natură. 

lar asta părea foarte inoportun în chiar momentul de faţă. 
Evelyn era neliniștită de ceva, însă nu se simțea în largul ei cu 
niciun coleg pe care să-l consulte. Ar fi vrut să-l întrebe pe 
director, totuși șovâăia - ce ar fi reușit dacă deschidea discuția 
aceea cu el? Subiectul era atât de improbabil, încât ar fi 
etichetat-o ca persoană nesigură, ba chiar paranoică. Și la ce 
bun? Ar fi riscat prea multe. Jobul i se potrivea, munca era 
importantă, salariul decent și beneficiile substanţiale. Mai ales 
asigurarea de sănătate, fără de care nu l-ar fi putut înscrie pe 
Dash la școala specială. Fostul ei soț era rău platnic și se temea 
să-l acționeze în judecată, pentru ca nu cumva să riposteze prin 
aplicarea silită a drepturilor lui de custodie; mama lui Evelyn 
murise, iar tatăl, care suferea de Alzheimer în stadiu avansat, 
era internat într-un centru pentru bătrâni, din apropiere. Așa că 
femeia avea nevoie de postul ei și o liniștea faptul că știa că 
postul părea să aibă nevoie de ea. Cât despre îndoielile pe care 
le nutrea, nu toţi aveau dubii pe care învățau să le ţină, pur și 
simplu, pentru ei? 

Stătea acolo de aproape douăzeci de minute și se gândea că 
poate ar fi fost bine să fi trecut în prealabil pe la toaletă și că în 
mod cert ar fi trebuit să îmbrace un pulover, deoarece, ca 
întotdeauna, în anticameră era foarte rece, când la un moment 
dat Remar se opri din lucru, își desprinse ochii de pe monitor și 
rosti: 

— Poţi intra. 

Evelyn se întrebase dintotdeauna cum îl anunţa directorul. 
Probabil că printr-un SMS, așa cum și Remar îl anunţase pe 
director despre sosirea ei. Fie asta, fie cei doi își dezvoltaseră un 
fel de telepatie între ei după ce lucraseră așa strâns de atâta 
vreme. Ea se ridică de pe scaun, mai șovăi o secundă, apoi 
deschise ușa. 

Anders stătea înapoia biroului său din lemn care avea forma 
literei „L”. Peretele din stânga era împodobit cu fotografiile unor 
personaje celebre - președinți,  prim-miniștri, generali, 
industriași de renume -, toate umăr la umăr cu directorul sau 
strângându-i mâna. Peretele din dreapta era dedicat rafturilor 


VP - 12 


pline cu volume cu aspect serios despre strategia militară, 
managementul afacerilor și filosofie. Intr-un colţ era o măsută 
pentru cafea, o canapea și două scaune tapisate - un spațiu 
dedicat întâlnirilor mai îndelungate și poate mai neprotocolare, 
deși ea nu fusese niciodată invitată să se alăture directorului 
acolo. 

Închise ușa după ea și rămase tăcută, în timp ce bărbatul 
scria de zor pe marginea unor hârtii. După câteva secunde el o 
privi peste ochelarii pentru citit și sprâncenele i se arcuiră... de 
ce oare? ÎI irita intruziunea? O saluta? Ca de fiecare dată, îi era 
imposibil să-l descifreze. Era un bărbat scund de vreo șaizeci de 
ani, cu păr rar și ten palid. Evelyn lucra de peste un an cu el și 
încă nu-l văzuse etalând vreo emoție reală, cu excepţia unei 
mijiri periodice și intense a ochilor lui de un albastru-deschis. 
Nu-l surprinsese niciodată trăgând cu ochii la sânii ei, care 
crescuseră de la mărimea C la D după ce-l născuse pe Dash și 
apoi decisese să rămână așa chiar și după ce reîncepuse să facă 
sport și pierduse kilogramele acumulate pe durata sarcinii. N-o 
deranja mărimea lor suplimentară - de fapt, ca mamă și unic 
părinte, saluta atenţia pe care o atrăgeau noile ei dimensiuni -, 
totuși i se părea straniu că directorul nu aruncase nici măcar o 
privire spre sânii ei. Să fi fost, oare, homosexual? Evelyn știa că 
era însurat și avea patru fiice adulte, însă asta nu reprezenta o 
garanţie; chiar și în secolul al XXI-lea, în armată existau destui 
homosexuali nedeclaraţi, mai ales printre cei din eșalonul 
superior. La răstimpuri se întrebase ce ar fi făcut bărbatul dacă 
ea ar fi apărut cu încă un nasture descheiat neglijent la bluză și 
s-ar fi aplecat mult peste biroul lui ca să-i arate ceva... oare 
atunci ar mai fi fost capabil să nu tragă cu ochiul? Și totuși, nu 
încercase s-o facă niciodată. Directorul nu era genul de bărbat 
despre care ai fi vrut să creadă că te jucai cu el. 

Anders îi indică unul din scaunele din faţa biroului și întrebă: 

— Ce este? 

Întrebarea era o provocare, o sugestie că, dacă ea profita de 
accesul direct, atunci trebuia să aibă ceva important să-i aducă 
la cunoștință. Mai exact ar fi fost preferabil să aibă ceva 
important să-i aducă la cunoștință. 

Evelyn se așeză, cu tălpile lipite ferm pe mochetă. La fel ca în 
anticameră, în cabinet era exagerat de rece, din cauza aerului 
condiționat, dar simţea deja o ușoară peliculă de transpiraţie 


VP - 13 


sub brațe și fu fericită că folosise deodorant. 

— Domnule director, sistemul mi-a afișat o atenţionare - o 
potrivire cu două imagini faciale de pe lista de urmăriri. 
Reporterul Ryan Hamilton de la organizaţia /ntercept și Daniel 
Perkins, CSS-ul din Ankara. 

Consultantul Special SUA era reprezentantul senior al NSA în 
Turcia și-i raporta directorului, fără intermediari. În lume mai 
existau doar cinci CSS: în Germania, Italia, Thailanda, Japonia și 
Coreea. Dezertarea unui CSS ar fi însemnat o breșă de 
securitate importantă și Evelyn îl scrută pe director, curioasă în 
privinţa reacției lui. 

Nu zări însă nimic, cu excepţia ușoarei mijiri a ochilor. 

— Ce ai observat? 

— După cum știți, suntem conectaţi la reţelele de 
supraveghere video din toată lumea. Fluxurile video provenite 
de la ele trec printr-un sistem de recunoaștere facială și o Rețea 
Neuronală  Convoluţională, care analizează și alte date 
biometrice, ca înălțimea, lungimea pasului și viteza de mers, iar 
când anumite persoane sunt observate împreună, sistemul 
expediază o atenţionare. Există multe semnalări pozitive false 
care trebuie eliminate, dar aceasta este confirmată. Sunt destul 
de sigură că Hamilton și Perkins s-au întâlnit în Istanbul. 

Expresia directorului era atât de impasibilă, încât pentru o 
clipă păru o mască, precum profilul ars al lui Remar. 

— Ai detectat o întâlnire faţă în faţă? 

— Nu faţă în față, însă sunt destul de sigură că știu unde s-au 
întâlnit - pe un feribot de traversare a Bosforului. Am izbutit să 
mă întorc pe urmele lor și i-am găsit mergând pe rute separate, 
deși pe feribot nu există videocamere. 

Anders se lăsă pe spate în scaun, iar aspectul nepăsător al 
posturii lui era, ca și întrebarea iniţială „Ce este?”, un fel de 
provocare. 

— De unde știi că nu este o coincidenţă? 

— Asta n-o pot dovedi, dar alegerea feribotului îmi pare o 
dovadă de cunoaștere a tehnicilor de filaj. Și mi-aţi spus că am 
permisiunea de a greși în direcţia incluziunii, mai ales când unul 
dintre cei implicați este din NSA. 

Dacă declaraţia ei sunase ca o mustrare, directorul nu făcu 
nimic pentru a o dovedi. 

— Când a avut loc această posibilă întâlnire? 


VP - 14 


— În urmă cu două ore. 

— Ei mai sunt în Istanbul? 

— Probabil. Bănuiesc... 

Evelyn tăcu, gândindu-se mai bine. 

— Da? 

— Fiind CSS-ul din Turcia, Perkins vă raportează direct, așa că 
bănuiesc că n-aţi știut că era în Istanbul. 

Directorul arcui sprâncenele. 

— De ce bănuiești asta? 

— Din cauza felului cum aţi întrebat dacă ei mai sunt acolo. 
Aţi fi știut dacă Perkins se afla în Istanbul într-o misiune oficială. 

Bărbatul o privi în tăcere și Evelyn se întrebă dacă nu vorbise 
prea mult. Voia însă ca el să știe că avea mai multe abilităţi 
decât spargerea de reţele și crearea de sisteme pentru 
monitorizare. Voia ca el să știe că avea, de asemenea, instincte 
bune și că merita mai multă responsabilitate. 

— Oricum, continuă femeia, aș recomanda verificarea 
înregistrărilor unităţilor vamale pentru a afla când a sosit 
Hamilton și aș arunca o privire și în telefoanele lor mobile. Dacă 
au fost închise sau lăsate altundeva, ar părea în mod clar că ei 
încearcă să nu fie urmăriți. XKeyscore ne-ar putea spune, 
totodată, multe. Aș fi făcut eu toate astea, însă nu sunt 
autorizată. 

Era o aluzie subtilă că și-ar fi putut face munca mai bine și 
mai eficient dacă ar fi dispus de mai multe instrumente. 

Dar Anders o ignoră. 

— Deducţiile tale sunt corecte. Trimite-mi datele primare. 
Vreau să știu exact unde și la ce oră au fost reperați pe 
videocamere. 

— Am înţeles. 

El își scoase ochelarii, îi așeză pe birou și o privi mai atent. 

— Evie, tu ai conceput sistemul de videocamere, nu-i așa? 

Femeia clipi, surprinsă că îi spusese pe prenume. Surprinsă, 
de altfel, că-i ţinea minte prenumele. 

— Aăă, da, domnule director. De fapt, noi știam deja că 
aproape toate videocamerele de supraveghere sunt conectate 
în prezent în rețele, ceea ce înseamnă că le putem exploata de 
la distanţă. 

— Da, însă tu ai condus echipa care a intrat în reţele și le-a 
racordat. Tu ai automatizat sistemul, astfel încât să 


VP -15 


întrebuinţeze rețele noi pe măsură ce se activau - așa cum a 
fost cea instalată în secret de conducerea de la Harvard în 
amfiteatre, aparent ca o cercetare a prezenţei studenților la 
cursuri. Tu ai propus utilizarea accesului acesta nu doar pentru 
desemnare direcţionată, ci și pentru supraveghere pasivă, prin 
conectarea cu tehnologia de recunoaștere facială și Reţeaua 
Neuronală Convoluţională. 

— Așa este. 

Directorul încuviinţă cu un semn din cap. 

— Dacă episodul acesta cu Perkins se dovedește a fi o breșă 
de securitate, este exact genul de problemă pe care am fi 
scăpat-o din vedere dacă n-ai fi fost tu. Ai lucrat foarte bine. 

Evelyn înțelese că întrevederea luase sfârșit. Dacă voia să-i 
spună despre ceea ce o neliniștea, trebuia s-o facă în acel 
moment... sau niciodată. 

„Fă-o, Își zise ea în gând. Altfel te va sâcâi întruna”. 

— Domnule director, pot să... mai există ceva despre care 
voiam să vă întreb, dacă se poate. 

El ridică sprâncenele și nu zise nimic. 

— Mai ţineţi minte că luna trecută am descoperit că 
administratorul de sistem din cadrul CIA era în contact cu Marcy 
Wheeler, ziarista de la EmptywheeP 

— Scott Stiles, da. 

— Exact, Stiles. Ei bine, ca de obicei, tot ce pot face este să 
confirm, prin accesul la reţea, existența unei întâlniri. Nu pot să 
însărcinez pe nimeni în funcţie de cele aflate și de aceea nu voi 
ști niciodată ce au dezvăluit acţiunile subsecvente. 

Tăcu, sperând din nou că el va înțelege aluzia și va fi de acord 
că ea și-ar fi putut face munca mai bine fără ochelarii de cal. 
Directorul nu spuse însă nimic, ci se mulţumi să etaleze expresia 
lui neutră descurajantă și privirea sfredelitoare. Evelyn aproape 
că decise să abandoneze. Totuși, ajunsese până acolo... La 
naiba! 

— Ei bine, la câteva zile după ce am semnalat conexiunea 
Stiles/ Wheeler, am citit o știre în Post. Stiles fusese găsit 
spânzurat în apartamentul lui din McLean. 

— Da, cunosc cazul. Mare păcat! 

— Așa este. Și am fost... 

Nu termină fraza. Ce dracu' făcea? 

Anders îi zâmbi vag. 


VP - 16 


— Întrebi dacă a fost vorba despre o coincidenţă? 

— Aăă... da, cred că asta voiam să știu. Mi s-a părut... 

— Vrei să știi dacă noi am avut vreo legătură cu decesul lui 
Stiles. 

Evelyn înghiţi în sec. Nu putea să nege, fiindcă, într-adevăr, 
exact asta voia să știe. Totuși, n-o putea rosti cu glas tare. Până 
și simpla ei sugestie păru brusc o nebunie. Ideea în sine, dublată 
de rostirea ei cu glas tare. 

Trecu un moment nesfârșit de tăcere. După aceea directorul 
chicoti. 

— Răspunsul este „nu”. 

Ea îl privi, dar uitătura lui era impenetrabilă. După o altă 
tăcere stânjenitoare, Evelyn încuviinţă din cap și se ridică de pe 
scaun. 

— Vă mulţumesc. Mă... mă simt ca o proastă că am întrebat 
așa ceva. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Mă bucur că ai întrebat. Este exact genul de întrebări, 
genul de conexiuni, pe care toți ar trebui să încercăm să le 
facem. Atât doar că în cazul acesta conexiunea a fost o 
coincidenţă. 

— Deci... Stiles n-a fost implicat cu nimic... anormal împreună 
cu Marcy Wheeler? 

Urmă o pauză. 

— N-am afirmat asta. 

— Nu, dar aţi precizat că moartea lui Stiles a fost un mare 
păcat. 

Sprâncenele directorului se apropiară foarte puţin. 

— Așa a fost. Indiferent ce a intenţionat sau nu în contactele 
lui cu bloggeri iresponsabili, Stiles și-a slujit ţara mulţi ani. În 
opinia mea, asta face ca moartea lui nefericită, inutilă și 
prematură să fie, într-adevăr, un mare păcat, așa cum am zis. 

Evelyn încuviinţă iarăși din cap, înțelegând că ajunsese într-o 
fundătură și regretând că mersese pe drumul care o adusese 
acolo. Când fu aproape de ușă, directorul spuse: 

— Evie. 

Ea se întoarse și-l privi. 

Bărbatul aprobă din cap cu un gest apreciativ. 

— Ai lucrat foarte bine. 

— Mulţumesc. 


VP - 17 


Evelyn porni spre biroul ei, mustrându-se în gând. Simţise că 
trebuia să pună întrebarea aceea, însă de ce? Ce încercase să 
demonstreze și cui? Dacă ar fi vizionat un film, ar fi fost furioasă 
pe eroină, pentru că-și dezvăluise atât de nesăbuit atuurile. Nu 
aflase nimic, ci dimpotrivă, prin întrebările puse îl făcuse, 
probabil, pe director să-i pună sub semnul întrebării... nu știa ce 
anume. Loialitatea sau ceva de felul ăsta. 

Toate astea erau destul de rele, dar exista ceva și mai rău, 
ceva despre care femeia simţea că era adevăratul motiv pentru 
care regreta că întrebase despre Stiles. 

Ea credea că directorul minţea. 


VP-18 


Capitolul 2 


Imediat după plecarea lui Gallagher, Anders ridică receptorul 
și contactă unităţile de geolocalizare și cele vamale. Gallagher 
avea instincte bune, care-l îngrijorau cumva, însă avea să se 
ocupe de ele mai târziu. Pentru moment contau doar Hamilton și 
Perkins, precum și posibilitatea ca NSA să aibă un nou Snowden 
care să opereze din Turcia. 

Decise să nu contacteze pe nimeni din Ankara. Nu 
deocamdată. Se aștepta să găsească tot ceea ce avea nevoie la 
unităţile de geolocalizare și la cele vamale. Și la un sistem pus 
la punct printr-o unitate de exploatare a rețelelor de computere, 
care penetrase în aproape toate sistemele hoteliere și turistice 
din lume. Dacă avea să fie nevoie să-l anihileze pe Perkins, era 
mai bine să fie implicaţi cât mai puţini oameni, mai ales fiindcă 
Gallagher își exprimase suspiciuni faţă de soarta lui Stiles. 
Scopul programului securizat de compartimentare - 
geolocalizarea prin intermediul telefoanelor mobile, vămile, 
forțele de aplicare a legii, monitorizarea prin videocamere de 
supraveghere, imaginile obţinute de la sateliți, citirea plăcuțelor 
de înmatriculare a vehiculelor auto, și alte câteva, pe lângă 
programele de metadate mai larg accesibile și mai puţin 
protejate - era asigurarea că nimeni care nu dispunea de 
autorizările necesare nu va obţine mai mult decât fragmente 
lipsite de înţeles unitar despre persoana examinată sau motivul 
pentru care era examinată. Sau despre măsurile luate ulterior. 

De fapt, nu chiar tot scopul. Mai exista și alt beneficiu: nimeni, 
cu excepţia lui Remar și chiar Anders, nu înțelegea toate 
mijloacele de monitorizare pe care NSA le mobiliza asupra unei 
probleme. Cu un instinct înnăscut, directorul simțea că tocmai 
compartimentarea aceasta, pe care o concepuse după 
dezertarea lui Snowden, dusese la acţiunea lui Perkins. Dacă 
CSS-ul trădase, atunci a fost foarte prudent în privinţa folosirii 
telefonului mobil, a site-urilor pe care le vizita online și a multor 
alte precauţii de securitate. Totuși, Perkins nu știa despre 
recunoașterea facială sau analizele biometrice. O „cârtiță” 
putea să ocolească și să scape doar de sistemele de 


VP-19 


monitorizare pe care le cunoștea și de aceea era esenţial ca 
aproape nimănui să nu-i fie îngăduită vederea imaginii de 
ansamblu. 

În zece minute primi confirmarea că Hamilton sosise în după- 
amiaza aceea la Istanbul cu o cursă British Airlines de la Londra. 
La două ore după aceea, reporterul se cazase în hotelul Rasha. 
lar telefonul mobil îi rămăsese în hotel de atunci. De ce și-ar fi 
lăsat un reporter telefonul mobil în camera de hotel, dacă nu 
pentru a încerca să păcălească pe oricine l-ar fi urmărit, ca să 
creadă că era tot în cameră? Mai rău chiar, Perkins procedase la 
fel: telefonul mobil îi rămăsese în apartamentul din Ankara, deși 
el plecase la Istanbul. 

Și Gallagher avusese dreptate. Era inimaginabil ca Perkins să 
fi plecat la Istanbul fără să-l fi informat în prealabil pe Anders. 
După fuga lui Snowden la Hong Kong din 2013, toate călătoriile 
și toate contactele cu străini și mass-media trebuiau strict 
contabilizate din timp. lar încălcarea de către Perkins a 
protocolului era un semn rău. Foarte rău. Dar Anders trebuia să 
aibă mai multe informaţii pentru a fi sigur, suficient de multe ca 
să acționeze așa cum simţea că era necesar. 

O sună pe Gallagher. 

— Evie, la câte reţele de videocamere ai acces în Ankara și 
Istanbul? 

— Practic, la toate. Există câteva bănci care au sisteme foarte 
solid încriptate, dar... 

— Și filmările video înregistrate cât timp sunt stocate - trei 
luni? 

— Minimum trei luni. Dacă este necesar, putem recupera 
materiale anterioare care au fost suprascrise. 

— Vreau să-ţi rulezi sistemul și să vezi dacă îl poţi găsi pe 
Perkins în săli de internet din Ankara, în orice interval temporal 
care-ţi este accesibil. 

— Domnule director, cred că dacă v-aţi concentra pe telefonul 
lui mobil... 

— Mă îndoiesc cu toată sinceritatea că-l avea asupra lui în 
vizitele pe care mi le imaginez. 

Urmă o pauză. 

— Am înţeles. 

— Dacă găsești ceva, vreau datele, orele și locurile. 

— Da, domnule director. 


VP - 20 


Anders închise telefonul și căzu pe gânduri. De ce ar fi riscat 
Hamilton și Perkins să se întâlnească faţă în față? Dacă ar fi fost 
o simplă scurgere de documente, indiferent cât de masivă, totul 
s-ar fi putut rezolva de la distanță. Electronic. 

Insă acesta era, de altfel, chiar răspunsul, nu? interceptarea 
comunicațiilor reprezenta specialitatea NSA. Perkins știa asta și 
de aceea se temea mai mult de interceptările electronice decât 
de compromiterea lui printr-o întâlnire directă. Era același 
raționament pe care-l utilizase bin Laden, când evitase 
telefoanele și internetul, preferând să se bazeze pe curieri. 

Anders simţea totuși că în acest context era ceva mai mult. 
Poate că ei voiau, realmente, să se întâlnească personal. De ce? 
Se gândi din nou la Snowden. Materialele divulgate de el 
fuseseră obscure, practic, o limbă străină pentru cei din exterior. 
Petrecuse o săptămână parcurgându-le cu Greenwald, Poitras și 
MacAskill, oferind detalii despre acestea, explicaţii și alte 
amănunte esenţiale. Dacă Perkins nu voia decât o „scurgere”, 
și-ar fi putut încărca, pur și simplu, fișierele cu informaţii pe 
WikiLeaks. Nu, el voia atestare din partea unui jurnalist 
cunoscut - o cale prin care o scurgere putea fi „spălată” în ceva 
demn de nivelul unei știri. Altfel limitarea daunelor ar fi fost 
simplă. Statul poate ignora dezvăluirile ca fiind un act de 
vandalism sau le poate nega în totalitate. 

O alertă de mesaj i se afișă pe monitor. Gallagher făcuse din 
nou treabă bună. Perkins frecventase minimum patru săli de 
internet din Ankara. Probabil că existaseră și altele, dar 
deocamdată fusese detectat doar în patru. Era totuși mai mult 
decât suficient. 

Anders îi telefonă unei analiste PRISM și-i ceru să afle dacă 
vreuna dintre activităţile pe internet din sălile respective fusese 
dubioasă. Intrucât avea datele și orele, analista confirmă în trei 
minute că cineva din sălile acelea consultase /ntercept, 
WikiLeaks și alte site-uri radicale. Mai rău, acel cineva se 
concentrase asupra biografiilor unor activiști, a căror listă părea 
un catalog de subversivi internaţionali: Barrett Brown, Sarah 
Harrison, Murtaza Hussain, Angela Keaton, teroristul FOIA”, 
Jason Leopold, Janet Reitman, Trevor Timm... și blestemata de 
Marcy Wheeler, din nou. Cu atenţia îndreptându-se treptat 


> Freedom of Information Act - Legea privind libertatea de informare, din Statele 
Unite. (n.red.). 


VP -21 


asupra unui nume: Ryan Hamilton. 

Frumusețea sistemului de securitate era că analista nu știa 
cine era ţinta. Ea nu avea să facă niciodată legătura între 
solicitarea lui Anders și vestea neplăcută despre Perkins, la o zi 
după aceea. 

În urma unei discuţii telefonice cu un analist de geolocalizare 
fu confirmat faptul că telefonul mobil al lui Perkins rămăsese în 
apartamentul lui de fiecare dată când CSS-ul utilizase o sală de 
internet. El se gândise că, procedând astfel, își va camufla 
mișcările, și astfel activităţile. Ar fi avut dreptate... dacă n-ar fi 
existat reţeaua de videocamere. Perkins nu știa despre ea. 

Pentru o clipă Anders se simţi iritat de efortul pe care fusese 
nevoit să-l depună, doar pentru a confirma localizarea unei 
singure persoane. Ar fi fost mai ușor și mai bine dacă toți 
oamenii ar fi avut implantate microcipuri. Citise undeva un 
articol despre o cățea care dispăruse din Pennsylvania și fusese 
descoperită după câteva luni în statul Oregon, fiindcă un 
tehnician de la adăpostul pentru animale citise informaţiile de 
pe microcipul pe care i-l implantaseră stăpânii ei. Desigur, poate 
că ar fi existat împotrivire faţă de ideea de a proceda la fel cu 
oamenii, însă Anders bănuia că, dacă ar fi fost prezentată ca o 
asigurare împotriva răpirilor, și se putea aranja o răpire falsă 
foarte mediatizată - un copil care fusese salvat din ghearele 
cele mai teribile ale depravării și părinţii lui, de suferinţa și 
oroarea infinite, pur și simplu deoarece avuseseră prevederea 
să-i implanteze un cip încă din pruncie -, n-ar fi trecut mult până 
ca toţi părinţii să se simtă vinovaţi pentru că nu au vrut să li se 
implanteze microcipuri copiilor lor. Se întrebă dacă nu putea fi 
chiar promulgată o lege, așa cum se întâmplase cu centurile de 
siguranţă ale automobilelor și cu căștile pentru biciclişti. Dar nu, 
probabil că nici măcar n-ar fi fost necesar. Teama de o răpire, 
asociată întrebării „De ce nu i-am implantat și noi un microcip?”, 
avea să fie mai mult ca suficientă. 

Se trezi din reverie, știind că trebuia să lucreze cu 
instrumentele de care dispunea în acea zi. In ziua următoare era 
altceva. 

Istanbul... se miră el. De ce fusese ales Istanbulul ca loc de 
întâlnire? Era îndeajuns de aproape de Ankara pentru ca Perkins 
să se deplaseze cu trenul sau cu automobilul. Fără telefon 
mobil, fără carduri de credit, fără o dâră de firimituri electronice 


VP - 22 


lăsate în urmă. Ankara ar fi fost mai convenabilă, însă dacă 
Hamilton ar fi figurat pe orice fel de liste de persoane urmărite - 
așa cum era, de altfel -, era posibil ca prezența lui în Ankara să 
fi atras suspiciuni asupra lui Perkins, odată ce /ntercept ar fi 
publicat informaţiile primite de la CSS. 

lar toate astea însemnau că mai exista o șansă de limitare a 
daunelor. Dacă asta era prima întâlnire... dacă deocamdată nu 
fusese nimic transferat electronic sau, chiar dacă fusese... dacă 
nimeni altcineva nu deţinea cheile de criptare... dacă ei 
plănuiau să mai petreacă timp împreună, astfel încât Perkins să- 
| pună la curent pe Hamilton... 

Cu toate acestea, Anders trebuia să fie precaut. Gallagher era 
bănuitoare. Îl mulţumise totuși să vadă că nu chiar atât de 
bănuitoare încât să nu-i împărtășească suspiciunile, dar destul 
de neîncrezătoare. În plus, era inteligentă și avea spirit de 
observaţie. Încă o sinucidere sau, mai rău, două sinucideri ale 
unor persoane semnalate chiar de ea i-ar fi sporit, cu 
certitudine, îngrijorarea. Directorul avea nevoie de ceva care să 
fie negat și mai ușor. 

Însă indiferent cât de lesne ar fi fost să nege, Gallagher 
trebuia filată. Potrivit experienţei lui Anders, suspiciunile erau ca 
gripa. Mulţi se molipseau de gripă, dar doar relativ puţini 
decedau din cauza ei. În timp, și beneficiind de tratament 
corespunzător, cei mai mulţi se însănătoșeau. Totuși, boala 
trebuia supravegheată. Nu puteai permite unei febre să atingă 
un punct care să amenințe sănătatea corpului. 

lar în primul rând, nu-ţi puteai asuma riscul unei epidemii. 

Anders se gândi după aceea la Hamilton și pentru o clipă se 
simţi trist. Unii dintre colegii lui priveau lumea printr-o prismă 
deformată, potrivit căreia inamicii lor interni urau Statele Unite 
și-i iubeau pe teroriști, și alte absurdități liniștitoare de felul 
acela. Anders înțelegea că, în general, structura interioară a 
oamenilor era mai subtilă și presupunea că Hamilton își iubea 
țara în felul lui strâmb, indiferent cât de mult avea să fie, 
probabil, afectată de activităţile lui. Simţea un soi de mândrie 
solemnă conștientizând că moartea reporterului nu va fi în 
zadar, că va sluji, de fapt, concordiei americanilor, aducerii lor 
laolaltă în putere și țel comun. Hamilton n-avea s-o știe 
niciodată, și chiar dacă ar fi știut, n-ar fi înţeles niciodată, dar 
Anders îl respecta cumva. Dacă reporterul ar fi trebuit să moară 


VP - 23 


- și trebuia, în mod clar -, oare n-ar fi vrut să-și doneze 
organele, de exemplu, ca să dăruiască altora viață? Bineînţeles 
că ar fi vrut. Ca, de altfel, orice persoană decentă. Și Anders mai 
simţea un soi de consolare cinstindu-l pe Hamilton: prin asta 
făcea ca moartea lui să fie ocazia unui cadou echivalent prin 
faptul că diminua pierderea reporterului și nu-i amplifica 
tragedia. 

Il chemă pe Remar, care stătu într-o poziţie de drepți 
impecabilă în faţa biroului în timpul informării; postura pe care 
tindea s-o adopte, Anders știa asta, când se împotrivea unor 
concluzii dificile. Și, într-adevăr, predictibil, Remar protestă față 
de acţiunile care trebuiau efectuate negreșit. Dar tot predictibil, 
până la urmă, el acceptă fără chef că nu exista altă cale. Abia 
după ce conveniră în privinţa unui plan, Remar întrebă: 

— De ce crezi că a făcut-o? 

Anders se lăsă pe spate în scaun, ușurat că terminase partea 
dificilă a conversației. 

— Cine știe? A avut o relaţie încordată cu familia, despre care 
știu ca a atribuit-o solicitărilor jobului și felului cum l-au 
îndepărtat de ai lui. Poate că ăsta a fost modul lui de a le arăta 
că era unul dintre tipii buni. Sau poate că a fost o criză de 
conștiință, care a crescut ca o tumoare, pe măsură ce 
îmbătrânea și devenea tot mai conștient de propria mortalitate. 
Știu că unele dintre stările acestea puteau semnala o 
vulnerabilitate. Ar fi trebuit să le fi luat mai în serios. 

— Nu poţi să știi totul. 

— Munca noastră este să știm totul. 

Expresia lui Remar rămase împietrită. Uneori era greu de știut 
dacă impasibilitatea era rezultatul rănilor pe care le suferise sau 
dacă încerca să-și ascundă gândurile. 

După un moment, el adăugă: 

— Asta nu putea fi... este imposibil ca Perkins să fi știut ceva 
despre Ochiul lui Dumnezeu, nu? 

Anders clătină din cap față de absurditatea ideii, însă în 
același timp simţi un nod în stomac ca o secvenţă retrospectivă 
a nopții în care Remar îl trezise cu vestea despre Snowden. 

— Este imposibil ca Perkins să fi știut ceva, spuse el după un 
moment. Noi doi suntem singurii care avem acces deplin. 
Singurii care știm măcar de existenţa lui, cel puţin la nivelul 
imaginii de ansamblu. Oricum... haide să efectuăm un audit. Să- 


VP - 24 


| efectuăm personal, evident. 

Remar aprobă din cap. 

— Evident. Totuși... n-ai fi de acord că ar fi un moment potrivit 
să-l numim altfel? 

— N-ai propus niciodată o denumire mai adecvată. 


— Știu, însă... 
— Ochiul lui Dumnezeu se potrivește. Este o descriere 
perfectă. 


— Legea Patriot și Legea privind libertatea de informare, da, 
acelea au fost nume eficiente. Datorită lor, supravegherea pare 
un lucru bun. Pe de altă parte, programele Carnivore și 
Transparenţa Totală a Informaţiilor” au fost atacate pentru că 
denumirile lor sunau ameninţător. 

— Ochiul Providenţei este deja omniprezent. Se află pe 
spatele Marelui Sigiliu al Statelor Unite și pe reversul 
bancnotelor de un dolar. Este familiar. Liniștitor. Totuși, nimic 
din toate astea nu este nici măcar relevant, pentru că Ochiul lui 
Dumnezeu nu va ieși în public. 

— Bineînţeles că nu va ieși, dar... 

— Discutăm doar despre o precauţie. Pur și simplu, ne uităm 
sub pat ca să ne asigurăm că nu se ascunde acolo baubau. 
Confirmăm ceea ce știm deja. 

— Perfect, însă... 

— Uite care-i treaba, Ochiul lui Dumnezeu a fost în siguranţă 
și înainte de Snowden, da? Știm asta cu siguranţă, fiindcă... 

— ... fiindcă dacă Snowden ar fi avut acces la Ochiul lui 
Dumnezeu, i-ar fi dezvăluit existenţa. 

— Exact. Tot așa cum dacă al-Qaida ar fi avut acces la bombe 
nucleare înainte de 11 septembrie 2001, New York și 
Washington ar fi fost vaporizate. În ambele cazuri, inexistența 
dovezilor... 

— ... a însemnat dovada inexistenței bombelor nucleare. 

— Corect. Chiar și așa, dintr-un exces de prudență, am cerut 


S Aplicația Carnivore a fost un program controversat dezvoltat de Biroul Federal de 
Investigaţii al SUA (FBI), menit să faciliteze agenţiei accesul la activităţile informatice 
desfășurate de potenţialii infractori. Proiectul a fost abandonat în 2005. (n.red.). 

7 Total Information Awareness (TIA), proiect iniţiat de Administraţia Bush, prin care s-a 
urmărit adunarea tuturor informaţiilor posibile despre oameni (numărul de telefon, 
adresa, tranzacţiile electronice, istoricul angajaţilor și al angajatorilor etc.) și care a 
fost respins în 2003 de Congres, pe motiv că atenta la dreptul la intimitate al 
americanilor. (n.red.). 


VP -25 


Camerelor Congresului să crească bugetul pentru toate 
protocoalele de securitate. 

Remar îl privi și în ochi îi apăru obișnuita dezaprobare. 

— Aerial a fost un talent excepţional. Și loială. 

Lui Anders nu-i plăcea că Remar vorbea despre Chambers 
folosind numele acela. Mai exact, porecla ei - prenumele femeii 
fusese Nicole -, dar asta era chiar și mai rău. Făcea ca o decizie 
de siguranţă naţională să pară mai degrabă personală. Mai rău 
chiar, nu-i plăcea aluzia. Îl privi pe Remar drept în ochi. 

— Generale, îmi pui decizia sub semnul întrebării? 

Celălalt cobori privirea. 

— Ce s-a făcut este bun făcut. De ce recurgi însă la asemenea 
măsuri extreme, dacă nu te îngrijorează posibilitatea ca Perkins 
să fi accesat Ochiul lui Dumnezeu? 

— Simplul fapt că nu există niciun mod prin care Perkins să fi 
declanșat Armaghedonul nu înseamnă că el nu reprezintă o 
catastrofă. Vrei alt Snowden? Costurile mediatizării acelea... 
diversiunile? Blestematul de Greenwald, care a ironizat NSA, 
fiindcă este singura organizaţie care pierde datele pe care 
încearcă să le recupereze? 

— Nu, sigur că nu. 

— Ca să nu mai amintesc de imaginea pe care o vom căpăta 
noi, personal, dacă se va întâmpla iarăși. 

Remar încuviinţă din cap. 

Anders oftă. 

— Nu știm ce intenţionează Perkins, dar putem presupune că 
dacă CSS-ul Turciei a considerat că este demn de pagina întâi a 
ziarelor, atunci va fi ceva nociv. Foarte nociv. 

Remar încuviinţă din nou, aparent liniștit. 

— Cine vrei să se ocupe de asta? 

— Mă gândeam la Delgado pentru Perkins și la Manus pentru 
jurnalist. 

— Pentru Perkins fineţea, iar pentru jurnalist, forţa brută? 

Anders clătină din cap. 

— Nu-l judeca greșit pe Manus. Doar pentru că nu aude nu 
înseamnă că este incapabil de fineţuri. 

— Să fiu sincer, nu mă pot pronunţa în privinţa lui. Nu-mi pot 
da seama niciodată ce gândește. 

Directorul privi chipul devastat al lui Remar și se abţinu să 
comenteze că la fel se putea spune și despre ofițerul lui secund. 


VP - 26 


— Nu este important ce gândește, replică el, ci ceea ce face. 

— Nu te simţi neliniștit în prezenţa lui? 

— Știu cum să-l gestionez. 

— Nu asta am întrebat. 

— Este ceea ce contează. 

— Știu că-ţi este loial. Ca un... nu știu, un câine abuzat pe 
care l-ai salvat sau așa ceva. Totuși, un câine care are 
probleme, înţelegi? În adâncul creierului. De fapt, nu poţi avea 
niciodată încredere în el. 

— Aici nu este vorba despre încredere, ci despre utilitate. 

Cuvintele erau mai pe șleau decât intenţionase, însă, pe de 
altă parte, cine putea nega adevărul fundamental al afirmației 
lui? 

Remar se ridică în picioare. 

— Perfect. Mai este ceva? 

Oare interpretase cuvintele lui Anders ca pe un comentariu la 
adresa relaţiei lor? Directorul nu intenţionase deloc așa. 

Nu, Remar era un ins în regulă. La fel de loial ca Manus, deși 
uneori predispus la prea multe întrebări. Cel puţin însă știa când 
să-și înghită obiecțiile și să execute ordinele primite. 

— Vom avea nevoie de un intermediar turc, răspunse Anders. 
Contactează-l pe omul nostru. Manus îl va livra pe jurnalist celor 
din rețeaua Ergenekon, care îl vor transporta ilegal în Siria. 

— Un al doilea intermediar. 

— Exact. Spune-i omului nostru că gruparea Ergenekon va fi 
plătită în trei tranșe: când preia marfa, când o livrează sirienilor 
și când sirienii încheie tranzacţia. 

— Despre care sirieni vorbim? 

— Ce contează? Îi vom descrie ca ISIS. 

— Brandul ISIS este destul de bine cunoscut la ora actuală. 
Poate că ar fi bine să folosim ceva nou. 

Anders căzu pe gânduri. 

— Bine, atunci putem atribui operaţiunea grupării Khorasan. 
Știi despre cine vorbesc - „prea radicală până și pentru al- 
Qaida”. 

— Nu știu. Noi am pretins că l-am omorât pe liderul lor după 
începerea bombardamentelor din Siria. În plus, numele n-a prins 
niciodată. Seamănă prea mult cu „Kardashian”. Ți-am zis și-ţi 
repet: numele contează. 

Anders ignoră aluzia. Ochiul lui Dumnezeu era un nume 


VP - 27 


perfect și nu intenţiona să-l schimbe decât cu ceva care să fie, 
pur și simplu, perfect. 

— Bine, atunci fii vag, totuși asociază acţiunea cu ISIS. „O 
grupare desprinsă din ISIS”, cam așa ceva. In privinţa turcilor, 
pleacă de la douăzeci de mii de dolari pe tranșă și fii pregătit să 
ajungi până la un total de o sută de mii. 

— In ziua de azi ei vor mai degrabă hardware decât cash. 

— Spune-i omului nostru că, în cazul în care acțiunea asta 
decurge bine, data viitoare vom discuta despre lansatoare 
multiple de grenade. Știu că astea îi interesează. Dar nu-l lăsa 
să devină lacom. 

Remar porni spre ușă. 

— O să-l anunţ pe Delgado. Și pe câinele tău cu aspect de om. 


VP - 28 


Capitolul 3 


După douăzeci de minute, la ușă se auziră două ciocănituri 
ferme. Anders ridică ochii și spuse: 

— Intră. 

Thomas Delgado pătrunse în cameră și închise ușa în urma 
lui. Inalt de 1,65 m și vânos, purta un costum gri impecabil croit, 
cu cămașă albă; absenţa cravatei era singura lui concesie 
vestimentară făcută căldurii de la sfârșitul lunii august din 
Maryland. Parcă pentru a compensa, din buzunarul de la piept al 
hainei ieșea un centimetru de batistă albă. Ținuta era ostentativ 
de elegantă pe coridoarele sediului NSA, mai ales în timpul verii, 
când se purtau cămăși cu mânecă scurtă, însă Anders aprecia 
că aspectul avea meritele sale; în primul rând, cel puţin parțial, 
deghiza faptul că, pe timpuri, Delgado își câștigase reputaţia ca 
asasin expert în tehnologii pentru diverse organizaţii criminale 
de pe Coasta de Est, atât străine, cât și locale. 

Asta se întâmplase cu zece ani în urmă, când Anders îl 
avertizase asupra unei acțiuni FBI menită să-l pună definitiv în 
spatele gratiilor. Desigur, avertismentul făcuse parte dintr-un 
schimb reciproc și Delgado se dovedise foarte capabil - 
imaginativ, discret și decisiv. Îi spuneai „cine”, „unde”, îi dădeai 
detalii despre „cum”. Nu ceruse niciodată altceva și nu greșise 
niciodată în rezolvarea problemei. Singurul defect era că-i 
plăceau unele aspecte ale muncii lui mai mult decât putea fi 
considerat... dezirabil. Dar nimeni nu era perfect. 

Delgado se așeză pe scaun. Răsuflarea îi era regulată, însă 
urme ușoare de transpiraţie se zăreau în lungul unui șir de fire 
de păr implantate care păreau că se căzneau să prindă rădăcini. 

— Vii de afară? întrebă Anders. 

Delgado încuviinţă din cap. 

— E crimă și pedeapsă, cred că-s treizeci și opt de grade. 
Remar a spus că vrei să mă vezi urgent. 

Anders își alipi vârfurile degetelor de la ambele mâini. 

— Avem o problemă în Ankara. O să pleci imediat de pe 
aeroportul Andrews, la bordul unui avion militar. Asta nu mai 
poate fi sinucidere. Poţi aranja un accident auto? 


VP - 29 


Bărbatul din faţa lui zâmbi. 

— Ştii că pot, mai ales dacă-i un model mai nou. 

Ceva din zâmbetul lui Delgado îi conferea mereu senzația 
unui rânjet, dar, la urma urmelor, nu fusese angajat pentru 
farmecul lui personal. 

Anders se gândi la mașina europeană sofisticată pe care știa 
că o șofa Perkins în Ankara. 

— Este un model destul de nou. Dacă nu poţi să intri personal, 
îți asigur pentru susținere o echipă din TAO®. 

— Nu va fi nevoie. 

— Probabil că ai dreptate, totuși va fi disponibilă, pentru orice 
eventualitate. 

Cei din TAO erau adevăraţi magicieni. O echipă fusese 
însărcinată cu realizarea accesului în reţelele de computere 
pentru bagajele tuturor liniilor aeriene importante. Așadar, era 
joacă de copil să aranjeze ca o valiză sau, și mai bine, toate 
bagajele dintr-un avion să fie temporar „rătăcite”, iar în timpul 
respectiv o rotiță sau un mâner, sau tocul unui pantof erau 
„completate” cu un dispozitiv de ascultare sau de urmărire. 
După câteva ore, poate chiar o zi, conducerea companiei 
aeriene descoperea eroarea, își cerea scuze și expedia bagajele 
la destinațiile corecte. Incompetenta lucrătorilor liniilor aeriene 
era atât de universală, încât nimeni nu se gândea vreodată să 
se întrebe dacă, uneori, nu putea fi vorba despre cu totul 
altceva. Snowden dezvăluise multe dintre capacităţile acelea, 
însă nu pe toate. Slavă Domnului! 

Delgado își șterse o picătură de transpiraţie de pe scalp. 

— Detalii? A 

— La plecare, generalul Remar îţi va da un fișier criptat. Il poți 
citi în timpul zborului, răspunse Anders, făcu o pauză, apoi 
adăugă: Nu vei putea lua legătura cu biroul local. Problema este 
chiar șeful biroului respectiv. 

Dacă Delgado fu surprins de cele auzite, nu se trădă deloc. 
Încuviinţă scurt și rosti: 

— Bun, acum știu de ce vrei un accident auto. Mă trimiţi cu 
monstrul sau de data asta pot să operez singur? 

— Veţi zbura în același avion, care așteaptă deja pe Andrews. 
Manus va fi în aceeași regiune, dar cu altă misiune. 


8 Tailored Access Operations (TAO) (în orig.) - Divizia Operaţiuni de Acces la 
Comandă. (n.red.). 


VP - 30 


Parcă la un semn, în ușă se auziră trei ciocănituri slabe. 
Anders așteptă. Dacă bătuse altcineva, persoana respectivă ar fi 
plecat. Dacă bătuse Manus, el n-ar fi auzit ordinul directorului de 
a intra. 

Ușa se deschise și anticamera dinapoia el fu acoperită pentru 
o clipă de statura lui Manus, care intră și ușa se închise în urma 
lui. Delgado se întoarse, astfel ca Manus să-i citească pe buze, și 
rosti excesiv de tare și răspicat: 

— Nu mai sta acolo, geniule. la loc. 

Nu pentru prima dată, Anders se miră de animozitatea lui 
Delgado; avea o trăsătură de răutate înnăscută, asta era perfect 
clar, dar își căuta, oare, de asemenea, moartea cu lumânarea? 
De acord, Delgado era formidabil. Manus însă... era altceva, 
ceva de bază. Anders îl salvase cu cincisprezece ani în urmă, 
când Manus împlinise optsprezece ani și era pe punctul de a fi 
transferat din centrul corecţional pentru minori din St. Charles, 
statul Illinois, în penitenciarul de maximă securitate pentru 
adulţi din Pontiac. Faptul că-l neliniștea pe Remar spunea multe 
despre el, deoarece pe Remar, care luptase pentru a-și reveni 
de pe urma rănilor și îndurase dureri care ar fi omorât 
majoritatea oamenilor, nu-l neliniștea nimeni. 

Manus ignoră ironia și-l privi pe Anders, așteptând. Directorul 
se uită la Delgado și spuse: 

— Du-te. 

Delgado ezită, apoi se ridică și trecu pe lângă Manus, 
privindu-l din cap până în picioare. Se opri, ca să-i citească pe 
buze, pe urmă rosti cu glas tare: 

— Mă bucur c-o să călătorim împreună. Mi-ar fi lipsit 
conversaţia ta sclipitoare. 

Manus îl privi ieșind și nu rosti un cuvânt. Anders știa, desigur, 
cum să-l trateze pe Manus, totuși, până și el îi considera uneori 
nemișcarea aceea ca fiind... tulburătoare. Mai ales când sosea 
ca răspuns la ceva ce ar fi produs iritare unei persoane 
obișnuite. 

li indică un scaun, după aceea vorbi și simultan gesticulă în 
limbajul mimico-gestual: 

— Mulţumesc că ai venit, Manus. 

Politețea era deliberată, fiindcă pentru Manus însemna 
monedă forte. Și cu toate că știa că celălalt citea excelent pe 
buzele oamenilor, directorul tot încerca, de câte ori putea, să 


VP - 31 


adauge câte ceva din limbajul semnelor pe care-l învățase, 
deoarece știa cât de mult îi aprecia Manus eforturile. 

Manus încuviinţă din cap și se așeză pe un scaun, prinzându-i 
grijuliu braţele, de parcă ar fi fost îngrijorat să nu le rupă 
accidental. 

— Pleci la Istanbul, îl înștiinţă Anders. În același avion militar 
cu Delgado, însă acolo veţi avea misiuni diferite. Generalul 
Remar îţi va da un fișier criptat cu toate detaliile. Nu va fi decât 
o răpire. Un jurnalist, probabil nepreocupat de protocoale de 
securitate, probabil neînarmat. Nu contează dacă va fi rănit în 
timpul răpirii, atât timp cât va fi viu și, în principiu, intact. 

— Ce fac cu el? 

Manus avea o tonalitate joasă și sonoră, cu pronunție ușor 
nesigură, deoarece nu se putea auzi vorbind. Pe ansamblu, 
tonul nu oferea mai multe indicii despre ceea ce gândea decât o 
făcea tăcerea lui uzuală. 

— || vei preda unui grup de intermediari turci, care are 
contacte în Siria. Generalul Remar se ocupă chiar acum de 
logistică și te voi informa pe parcurs, imediat ce voi obţine 
detalii. Întrebări? 

Manus clătină o singură dată din cap. 

Deloc surprinzător. Dacă ar fi existat mai multe lucruri pe care 
ar fi trebuit să le știe, Anders i le-ar fi zis. 

Directorul îl privi cu atenţie. 

— Cum merg lucrurile cu Delgado? 

Urmă o pauză. 

— Ce vrei să spui? 

Tonul era neutru și egal ca linia dreaptă a unei monitorizări 
cardiace. 

— El are multă ură, răspunse Anders, dar îmi este util. 

Manus încuviință din cap. 

Anders suspină. 

— Apreciez... lucrurile pe care le tolerezi uneori. 

Altă încuviinţare. Directorul simţi totuși loialitatea dinapoia 
gestului. Răspunsul lui Manus faţă de probabil, unica bunătate 
pe care o cunoscuse cândva. 

— După ce te întorci, adăugă Anders, o să am altceva pentru 
tine. O angajată faţă de care am unele... incertitudini. Vreau să 
fii cu ochii pe ea. 

Manus se încruntă foarte puţin, poate mirat. Nu era genul de 


VP - 32 


misiune pe care obișnuia să i-o încredințeze directorul. 

— Băiatul ei este surd, continuă Anders, ceea ce ar putea fi o 
deschidere pentru tine, o ușă de intrare. 

Incruntătura dispăru. 

— Bine. 

— Desigur, ea va fi monitorizată electronic, dar este 
inteligentă și va fi atentă faţă de așa ceva. Eu caut altceva. 

— Ce? 

Anders bătu darabana pe birou. 

— Mă îngrijorează faptul că ar putea s-o tulbure cele ce se vor 
întâmpla în Turcia. Și vreau să știu asta: Este mulțumită? 
Liniștită? Satisfăcută? Sau o sâcâie conștiința? Este un jucător 
de echipă sau începe să se considere o intrusă? Sigur că da, 
programul SIGINT? ne oferă enorm de multe informaţii, însă unii 
uită de trăsăturile omenești, de necuantificabil, de fantoma din 
mașină. Nu vreau să le ignor. Nu vreau să ignor nimic. Impresiile 
tale directe vor fi utile în această privinţă. 

Pentru o clipă Manus își privi mâinile uriașe, ca și cum ar fi 
găsit un răspuns în ele. După aceea spuse: 

— Tu vrei să știi totul. 

Anders se mulțumi să aprobe din cap. Oare asta nu era valabil 
pentru toți oamenii? 


? Program de supraveghere neuronală la distanţă al NSA. Agenţia dispune de 
computere nanotehnologice care sunt cu 15 ani mai avansate față de ceea ce utilizăm 
noi. Cu ajutorul lor, NSA monitorizează toate comunicațiile de pe teritoriul SUA, 
indiferent de mediul prin care sunt transmise. (n.red.). 


VP - 33 


Capitolul 4 


Manus petrecu în tăcere zborul spre Istanbul. O parte din timp 
dormi, o parte din timp citi actualizările pe care i le trimitea 
directorul și îl ignoră complet pe Delgado. Parfumul celuilalt era 
întotdeauna neplăcut: o colonie pe care Manus n-o simţise la 
alţii, un săpun cu arome florale prea intense și un gel de păr, 
toate combinate cu mirosul înțepător adiacent care-i aparținea 
în mod unic lui Delgado. Odată acesta îl surprinsese strâmbând 
din nas și-l întrebase ce problemă avea. Manus îi răspunsese că 
nu-i plăcea colonia pe care o folosea. Delgado păruse surprins - 
Manus se afla la șase metri depărtare - și-l întrebase cum putea 
simţi mirosul de la distanţa aceea. Manus se mulțumise să ridice 
din umeri. Avea un simţ al mirosului neobișnuit de acut - dacă 
pierzi un simț, celelalte sporesc pentru a-i compensa lipsa - și 
accepta că izul lui Delgado era unul dintre dezavantaje. 

Ştia că Delgado îl ura, deși nu cunoștea motivul. Nu știa, de 
fapt, de ce îl urau unii oameni. Ura aceea nu-l deranja și 
devenea o problemă doar dacă-i împingea să încerce să-i facă 
vreun rău. La asta era atent. Când vedea că era pe punctul să 
se întâmple așa ceva, Manus acţiona primul. Spera să nu se 
întâmple asta și cu Delgado. Directorul părea că avea nevoie de 
Delgado și-l aprecia, iar Manus nu intenţionase niciodată să-i 
facă vreun rău directorului. 

În acel moment își amintea doar vag acea parte din viaţa lui 
dinainte de a-l cunoaște pe director - disparat, ca pe un vis. 
Tatăl lui a fost primul care i-a făcut rău și, de obicei, asta se 
întâmpla când era beat. Tatăl s-a născut în Granite City, statul 
Illinois, și a obţinut o bursă pentru fotbal american la 
Universitatea de stat din Ohio, dar și-a fracturat un genunchi 
chiar în primul sezon, astfel că a pierdut bursa și odată cu ea 
totul. Revenit în Granite City, s-a angajat în oțelărie, a lăsat 
gravidă o fată pe care o cunoștea din liceu și s-a însurat cu ea. 
Pruncul era Manus. 

Tatălui nu i-a plăcut Manus. Era prea mic. Era prea tăcut. Era 
prostovan. Într-adevăr, Manus era mic; a început să crească 
abia după ce a împlinit șaisprezece ani. Și bineînţeles că era 


VP - 34 


tăcut. Când tatăl era beat, putea fi iritat de orice. Așa că Manus 
a învăţat nu doar să fie tăcut, ci să stea nemișcat, ca o masă, un 
covor, un perete când tatăl avea chef de harţă. Nu avea succes 
întotdeauna, însă el știa că nu era prostovan. Tăcerea însemna 
istețime. Tăcerea însemna supraviețuire. 

Pe când Manus avea patru ani, tatăl l-a lovit atât de brutal în 
cap, încât băiatul a leșinat. Când și-a recăpătat cunoștința, se 
afla într-un spital. Mama stătea lângă patul lui și gura ei s-a 
căscat într-un cerc enorm de bucurie și ușurare, când el a 
deschis ochii și a privit-o. Manus a crezut că ea a strigat, însă n- 
a auzit-o. De fapt, totul era foarte tăcut. Părea ca și cum el s-ar 
fi găsit sub apă. 

Oameni în halate albe i-au făcut teste. Putea auzi puţin, dar 
numai când se vorbea foarte tare și drept în faţa lui. | s-a spus 
că era posibil ca auzul să-i revină, însă era imposibil de 
garantat. Și că trebuia să fie mai atent în preajma scărilor, 
pentru că așa se rănise, căzând pe trepte. Asta a părut ciudat. 
Manus își amintea că tatăl a răcnit la el - de fapt, răcnetul 
tatălui a fost ultimul lucru pe care l-a mai auzit vreodată -, dar, 
oare, căzuse și pe trepte? A vrut să întrebe, dar i-a fost greu să 
se facă înțeles. Și, oricum, ce conta? 

După aceea, tatăl nu a mai băut multă vreme și l-a lasat pe 
Manus în pace. Un profesor a venit acasă și l-a învăţat pe băiat 
și pe mama lui limbajul mimico-gestual. Lui Manus i-a plăcut, 
fiindcă așa putea vorbi fără sunete. Mama muncea din greu 
pentru a-l ajuta cu limbajul acela, însă a insistat, de asemenea, 
s-o privească atunci când vorbea, deoarece majoritatea 
oamenilor nu știa limbajul semnelor și el trebuia să înveţe să le 
citească pe buze cuvintele. 

Manus a urmat școala publică. A fost greu. Unii profesori 
țineau minte să stea cu fața spre clasă când vorbeau, astfel 
încât Manus, care ședea întotdeauna în prima bancă, să le 
citească pe buze. Dar alţii nu-și aminteau sau nu le păsa. Exista 
și o logopedă, care era drăguță, totuși Manus detesta ședințele 
cu ea. Exerciţiile la care-l obliga erau plictisitoare și nu le 
înțelegea rostul. Și, la urma urmelor, de ce era necesar ca el să 
vorbească? Iniţial, când ceilalți copii au râs de el, Manus le-a 
răspuns, însă ceva din vocea lui i-a făcut să râdă și mai tare. 
Tăcerea era mai bună. Mama îi spusese că trebuia să-și 
exerseze vorbirea, la fel ca de mult ca și citirea pe buze, pentru 


VP - 35 


că altfel nu-și va putea face prieteni. Dar nimeni nu voia să fie 
prieten cu puştiul surd, puştiul căruia îi ziceau idiot, prostănac și 
retardat. 

Când Manus avea zece ani, tatăl și-a rupt o mână în oțelărie și 
a căpătat ceva numit dizabilitate. A reînceput să bea. Și să-l 
bată pe băiat. Mama a încercat să-l protejeze, încasând ea 
loviturile în locul lui. După aceea, când tatăl adormea, mama îi 
spunea prin semne lui Manus că totul era în regulă, că n-a durut- 
o atât de rău pe cât păruse, și oricum, a durut-o mai puţin decât 
să vadă că păţea ceva fiul ei cel frumos. Manus ţinea minte că ei 
îi plăcea să-i spună așa. Și ţinea minte mirosul parfumului 
mamei. 

Intr-o seară când Manus avea paisprezece ani, tatăl a venit 
acasă foarte beat. Băiatul își făcea lecţiile pe masa din 
bucătărie. Mama gătea cina, spaghete și pâine cu usturoi, iar 
sosul cu ciuperci și cârnaţi fierbea scăzut într-o cratiţă mare pe 
plita electrică. Era mâncare destulă ca să le ajungă pentru multe 
zile. 

Manus a simţit mirosul de alcool în clipa în care tatăl a intrat 
în casă. A ridicat ochii și s-a uitat cum mama a zis cu o expresie 
de falsă veselie că tatăl lui a venit exact la timp, când sosul era 
perfect, deoarece fiersese toată după-amiaza. Tata a spus că 
nu-i era foame și s-a uitat în jur. După aceea a zis că mâncarea 
puţea. Toată casa puțea. 

Lui Manus i se părea că mâncarea mirosea minunat. 
Spaghetele erau favoritele lui, iar mama muncise din greu să 
prepare cina. Pentru o fracțiune de secundă, a uitat să fie isteț, 
să fie o masă, un covor sau un perete. S-a uitat la tatăl lui. Doar 
pentru fracțiunea aceea de secundă. Dar o secundă era 
îndeajuns. 

— Să nu belești ochii la mine! a strigat tatăl, atât de tare, 
încât Manus l-a putut auzi, slab. Cine crezi că pune mâncarea pe 
masă-n casa asta? Cine? 

Era rău când tatăl punea întrebări. Manus învățase că nu 
existau răspunsuri satisfăcătoare. Și odată ce tatăl punea 
întrebări, era greu să rămâi ca mobila. Odată ce tatăl te lua în 
colimator, îl făceai să se simtă ignorat dacă nu-i răspundeai. Și 
asta nu-i plăcea. Manus nu știa de ce. Manus prefera să fie 
ignorat. 

Așa că a făcut ce a putut mai bine. A plecat ochii spre lecţiile 


VP - 36 


din faţa lui și a stat nemișcat. 

— Să te uiţi la mine când îţi vorbesc! a răcnit tatăl și a venit 
spre el. Uită-te la mine! 

Mama a sărit între ei. Manus și-a răsucit capul, ca să-i vadă 
faţa. 

— Își face lecţiile, Dom, a zis ea cu o expresie speriată pe 
chip. Nu vrei niște pâine cu usturoi? 

Era oribil când ea intervenea. Manus îi era întotdeauna 
recunoscător pentru asta, ușurat că abătea furia tatălui, însă 
ușurarea era însoțită de rușine, care se accentua pe măsură ce 
el înainta în vârstă. Și brusc, în loc să simtă frică, el a simţit 
altceva. A simţit... mânie. lar asta l-a speriat și mai mult. Dacă 
tatăl observase? Trebuia să stea nemișcat, realmente, 
încremenit, ca întotdeauna. Sau până ce tatăl obosea și pleca. 

Atât doar că tatăl căutase ceva și-l găsise în străfulgerarea 
aceea măruntă de mânie. A îmbrâncit-o pe mama la o parte și l- 
a lovit pe Manus cu palma peste cap, trimiţându-l la podea 
odată cu scaunul pe care stătea. Manus a văzut stele verzi. A 
văzut-o pe mama ţipând: 

— Dom, termină! 

Manus a ridicat ochii și și-a văzut tatăl izbind-o pe mama 
peste faţă, a văzut-o clătinându-se și lovind peretele din spate 
cu un bum pe care l-a simţit prin podea. Tatăl a înaintat spre ea, 
urlând, cu pumnii încleștaţi. Și mânia pe care Manus o simţise 
înflorind cu o clipă în urmă - o mânie care, a înțeles asta după 
ani, crescuse și se acumulase dedesubtul eforturilor lui de a o 
suprima - a detonat pe neașteptate. 

S-a împleticit în picioare și a sărit în spinarea tatălui, zbierând 
ceva, nu cuvinte, ci doar simple zbierete. Tatăl l-a desprins ca 
pe un gândac și l-a azvârlit atât de tare, încât Manus a zburat, 
pur și simplu, prin aer până în peretele de lângă plită. A văzut 
din nou stele verzi. Imaginile au devenit fragmentate. 

— Lasă-l în pace! a ţipat mama. 

Tatăl a venit spre el. Mama a ţipat iarăși ceva, a luat un scaun 
și l-a ridicat, s-a apropiat de soțul ei și l-a lovit cu scaunul în cap. 
Un trosc sonor. Întreg corpul tatălui a tremurat. Apoi și-a mijit 
ochii, care erau ca niște fante, și-a rotit capul ca o reptilă și 
corpul uriaș l-a urmat imediat. 

— Ticălos mic! l-a văzut Manus spunând când s-a răsucit și, cu 
toate că n-a auzit cuvintele, le-a simţit ca pe o șoaptă, ceea ce 


VP - 37 


era mult mai rău decât orice răcnet, mult mai înfricoșător. 

Mama a încercat să ridice din nou scaunul, însă tatăl i l-a 
smuls din mâini de parcă ar fi fost o jucărie pentru copii și l-a 
aruncat în cealaltă parte a bucătăriei, apoi a apucat marginea 
tăbliei mesei și a răsturnat-o, îndepărtând-o din cale. Mama era 
îngrozită, Manus a văzut-o; se retrăgea cu spatele, cu ochii 
holbaţi, cu gura strâmbă. Tatăl a avansat ca un câine după o 
veveriţă încolţită. A prins-o după ceafă cu o mână, iar cu mâna 
cealaltă a lovit-o cu pumnul în față. Sânge a răbufnit din nasul ei 
și mama s-a bălăbănit. Tatăl a prins-o de umeri, ca să nu să 
cadă, și a izbit-o cu spinarea de perete, pe urmă a tras-o spre el 
și a izbit-o iarăși, iar ceafa ei s-a lovit de tencuială și a ricoșat. 

Totul a părut să se deruleze cu încetinitorul. Manus s-a uitat 
spre plită, la cratita mare cu sos de spaghete, la bășicile care se 
ridicau prin fluidul vâscos și roșu, printre ciuperci și bucăţi de 
carne. A simţit ura înflorind în el. A fost un sentiment de o 
frumuseţe supremă, enorm, precis conturat și concis. 

A prins ambele mânere ale cratiţei și a tras-o de pe plită, apoi 
a pornit spre tatăl lui, conștient că metalul îi ardea palmele, deși 
abia îl simţea. 

— Hei! a urlat băiatul cu un glas pe care nu-l mai folosise 
niciodată până atunci, pe care nu și-l imaginase niciodată. 

Un glas pe care tatăl nu-l auzise niciodată. Glasul acela l-a 
surprins. A dat drumul umerilor mamei și, pe când ea aluneca 
spre podea, s-a întors spre băiat, încordându-se. Și-a retras 
capul între umeri și a ridicat brațele, întrucât ceva din glasul nou 
al fiului său străbătuse aburii beţiei și avertizase asupra 
pericolului o parte primitivă, animalică, a minţii lui. 

Dar era prea târziu. Manus se afla la numai un metru distanţă 
și în timp ce capul tatălui continua să se întoarcă, el a repezit 
violent cratița înainte, însă fără să dea drumul mânerelor, astfel 
că recipientul s-a oprit când a ajuns la lungimea braţelor lui. O 
masă enormă și roșie a ieșit ca un dragon din vizuina lui, părând 
să plutească prin aer, în vreme ce tatăl se întorcea spre el cu 
încetinitorul... 

Sosul clocotit l-a nimerit drept în faţă și gât, arzându-i pielea. 
Bărbatul a urlat și s-a prăbușit în genunchi, tremurând din tot 
corpul, rășchirând degetele spre ochi. Pentru o clipă Manus a 
crezut că se ștergea de ciuperci, pe urmă a înţeles că vedea 
piele și carne topită. 


VP - 38 


A trecut în fugă pe lângă el și a îngenuncheat lângă mama lui, 
care zăcea pe spate, cu picioarele îndoite nefiresc dedesubt. 
Ochii îi erau deschişi, dar daţi peste cap. A scuturat-o și a 
mângâiat-o pe obraji, șoptind: „Mami, mami, trezește-te”, din 
nou și din nou, cu glasul strangulat. Până în acel moment îi 
spusese de ani de zile mamă, însă groaza lui faţă de lipsa ei de 
reacție era cea a unui copil și ea redevenise brusc mami. 

A continuat s-o scuture și să-i mângâie obrajii. II putea auzi 
vag pe tatăl lui urlând, dar în scurt timp n-a mai fost niciun 
sunet și când a ridicat ochii, tatăl zăcea nemișcat. Și-a dat 
seama că ar fi trebuit să sune la 911, cum de nu se gândise la 
asta? A alergat la telefon și a format numărul. N-a putut auzi 
dacă cineva a răspuns sau ce spunea, așa că a repetat întruna 
că era surd și că avea nevoie de ajutor, mama lui era rănită... 
„Vă rog, am nevoie de ajutor”. 

A sosit o ambulanţă. Poliţia. Toţi au mers la spital. Mama 
murise. Ceva numit hematom subdural, a explicat un medic. 
Hemoragie internă, în cap. Tatăl era inconștient. l-au bandajat 
fața ca unei mumii și medicii au spus că nu va mai putea vedea 
niciodată, chiar dacă își va reveni. Însă nu și-a mai revenit. S-a 
îmbolnăvit de pneumonie și a murit după două săptămâni. 

Poliţiştii au adus un interpret care cunoștea limbajul mimico- 
gestual și i-au pus lui Manus o mulţime de întrebări. El nu voia 
să vorbească despre asta, totuși le-a mărturisit adevărul. Cineva 
care-și spunea procuror general a explicat că băiatul nu va fi 
condamnat. Dar bunicii lui nu l-au dorit. Surzenia fusese 
întotdeauna o barieră între ei și în acel moment se înrăutăţise - 
părinţii tatălui nu-i credeau spusele, iar părinţii mamei voiau să 
știe de ce el nu făcuse ceva mai devreme. Manus nu avea un 
răspuns la asta. Fusese prea speriat, și uite ce se întâmplase. 

L-au internat într-o școală specială, unde a intrat în multe 
încăierări. Și-a rupt dinţii, și-a spart nasul, și-a fracturat 
degetele. Din fiecare bătaie a învăţat câte ceva. Cu ce părți ale 
corpului să lovească. Și ce părţi ale corpului să lovească. Sau 
cum să citească intențiile celorlalţi, să știe când voiau să atace 
și cum. Când să atace el, luându-le-o înainte, și când să 
riposteze. 

Ceilalţi băieți proliferau ameninţări, înjurau și răcneau când se 
luptau, însă Manus nu spunea niciodată nimic, nu scotea 
niciodată vreun sunet. A face rău cuiva care încercase să-i facă 


VP - 39 


rău a ajuns să-i pară un fel de îndeletnicire, ceva ce trebuia, pur 
și simplu, făcut. A descoperit că metoda cea mai bună era să-l 
doboare pe celălalt la pământ și apoi să-l calce brutal pe pelvis, 
pe faţă sau pe gât, ca și cum ar fi vrut să strivească o conservă 
sau să rupă un băț. De asemenea, era bine să muște și să atace 
ochii. Până și băieţii cei mai duri uitau de orice și nu voiau decât 
să scape, când Manus le vâra un deget în găvan. 

Cei care conduceau școala l-au supus la multe teste și i-au 
spus că era inteligent, dar că-și bătea joc de inteligenţa lui. Nu i- 
a păsat. l-au mai zis că, dacă va continua să se bată, vor fi 
nevoiți să-l trimită la altă școală specială, „pentru băieţi ca el”. 
Totuși, cei din jur au continuat să-i facă rău și el a continuat să 
le răspundă în același fel, așa că până la urmă a fost trimis la 
cealaltă școală, care semăna mai degrabă cu o închisoare. 

Într-o noapte din prima săptămână petrecută acolo, Manus a 
fost trezit de o greutate care-l apăsa pe spinare. A încercat să se 
ridice, însă n-a izbutit - cineva îl fixase de saltea. S-a zbătut, iar 
acel cineva i-a lipit ceva rece și tăios de gât. Și-a dat seama că 
era un cuţit. Două mâini puternice i-au prins pantalonii. A știut 
ce se întâmpla și s-a zvârcolit, dar insul a apăsat mai tare 
cuțitul. A încremenit. Mâinile i-au tras pantalonii, apoi i-au prins 
picioarele și le-au desfăcut. S-a întrebat de ce, oare, ceilalţi 
băieţi din dormitor nu făceau nimic, după care a înţeles: erau, 
pur și simplu, fericiţi că de data asta nu li se întâmpla lor. 

Erau trei agresori și aveau un cuţit, așa că nu putea face 
nimic. De aceea s-a destins. Nu s-a predat. A așteptat. Ei aveau 
să-i facă rău, iar el trebuia să-i lase. Până când putea să treacă 
la treabă. 

Când i s-a destins corpul, cel de pe el a început să se 
cutremure de râs. Mâinile de pe picioarele lui au slăbit 
strânsoarea. 

L-a durut. Băiatul care o făcea încerca, de asemenea, să-i 
provoace dureri. Nu era la fel de rău ca unele dintre bătăile pe 
care le primise de la tatăl lui, însă în același timp era mai rău, 
deoarece era înăuntrul lui, în propriul corp. Manus a scrâșnit din 
dinţi, cu lacrimile șiroindu-i din ochi, și a așteptat. 

Băiatul s-a cutremurat și Manus l-a simţit terminând. Nu s-a 
împotrivit. Ceilalţi îl ţineau mai puţin ferm, crezând că nu va 
lupta, că nu aștepta decât să se încheie supliciul. 

Mâinile s-au ridicat de pe picioarele lui. Cuţitul a început să se 


VP - 40 


îndepărteze de beregată. 

Manus a prins lama cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă a 
înhăţat încheietura celui care ţinea arma. Tăișul l-a tăiat adânc 
în palmă, dar nu i-a dat drumul. Era posibil ca băiatul să fi ţipat, 
însă nu era sigur și, oricum, nu conta. A apăsat brutal pe lamă și 
pârghia creată a desfăcut priza celuilalt. Pe urmă a prins 
mânerul în palma dreaptă. Băiatul a încercat să-l ia înapoi. 
Manus și-a coborât gura pe partea cărnoasă de sub degetul lui 
mare și a mușcat cât a putut de tare. 

Băiatul a urlat și a încercat să se tragă înapoi. Mâna i s-a 
înmuiat și ceva a rămas în gura lui Manus, care a scuipat bucata 
afară și s-a răsucit spre ei. Au încercat să-l imobilizeze, însă el 
făcea mișcări de spintecare cu cuțitul și nu-l puteau prinde. 

Unul dintre ei căzuse pe podea și în acel moment se ridica în 
genunchi. Manus l-a călcat pe ceafă și l-a lipit de podea. A izbit 
cu călcâiul în același loc, încă o dată, și a simţit ceva trosnind. 

Al doilea a dat să fugă, dar s-a împiedicat în lumina difuză. 
Manus a vrut să-l prindă de păr, însă mâna îi sângera și degetele 
nu i se strângeau. l-a împins fața în pardoseala din beton și i-a 
înfipt cuțitul în ceafă. Sângele a erupt din rană. Băiatul a zbierat 
și s-a zvârcolit. 

Al treilea băiat, cel care-i făcuse rău, a izbutit să ajungă la ușa 
încuiată a dormitorului și bătea cu pumnii în ea, urlând după 
ajutor. Manus s-a apropiat. Băiatul a privit peste umăr și l-a 
văzut venind. Prin geamul gros din mijlocul ușii, Manus a văzut 
un gardian care bâjbâia după chei. 

N-a știut de cât timp au avut nevoie gardienii ca să intre în 
dormitor. Timp suficient. Manus a tăbărât asupra băiatului. Până 
când gardienii și-au folosit bastoanele și l-au târât pe Manus 
într-o parte, cea mai mare parte a feței băiatului dispăruse și el 
semăna cu o păpușă uriașă din cârpe înmuiată în sânge. 

Doi băieți au murit. Cel călcat pe gât de Manus a supravieţuit, 
dar nu-și mai putea mișca brațele sau picioarele și l-au trimis 
undeva unde să fie îngrijit. L-au supus pe Manus mai multor 
teste. A urmat o audiere și Manus a fost transferat în Aripa 
Specială. Băieţii de acolo erau înfricoșători, totuși, nu mai 
existau găști așa cum a fost cea care l-a atacat în timpul nopţii. 
De asemenea, s-a aflat despre ce a făcut el. Uciderea a doi 
băieţi și paralizarea altuia inspirau respect. 

În câteva rânduri, alţii au încercat să-i facă rău. Când s-a 


VP - 41 


întâmplat așa, el se apuca de treabă. În scurt timp, nimeni n-a 
mai vrut să încerce să-i facă rău. 

In Aripa Specială mai erau câţiva ca el - băieți tăcuţi care-i 
lăsau pe ceilalţi în pace și despre care ceilalți învăţaseră că era 
mai bine să fie lăsaţi în pace. Băieţii aceia cunoșteau feluri prin 
care să facă rău la care Manus nu se gândise încă. Ei au făcut 
schimb de informaţii. Manus a învăţat multe. 

Existau ore de matematică și engleză, însă Manus nu le-a 
băgat prea mult în seamă. Pe de altă parte, era atras de orele 
de tâmplărie. li făcea plăcere să lucreze cu mâinile, chiar și cu 
cea vătămată, cu care prinsese tăișul cuţitului. Se pricepea să 
utilizeze uneltele. De fapt, orice era o unealtă dacă știai cum să 
o folosești. 

Când a împlinit optsprezece ani, Manus a știut că va fi trimis 
într-o închisoare adevărată, pentru că-i omorâse pe băieţii aceia. 
Nu i-a păsat. Nu credea că va fi vreo diferență. 

Dar s-a întâmplat altceva. Un militar a venit în vizită și i-a 
spus că înţelegea prin ce trecuse. Militarul putea, totodată, să 
vorbească puţin în limbajul semnelor și, cu toate că eforturile îi 
erau amuzant de stângace, Manus a simţit că-l învățase 
deoarece a considerat că băiatul era important. Până atunci nu 
se simţise niciodată important. N-a știut ce să facă în legătură 
cu asta. 

Militarul i-a zis că-i aprecia talentul, că îi era sortit să facă 
lucruri speciale, însă că ghinionul lui a fost că s-a împotmolit 
printre indivizii aceia banali care nu puteau recunoaște talentul 
extraordinar ce exista printre ei și nu știau cum să-l valorifice și 
să-l folosească așa cum se cuvenea. l-a propus lui Manus un 
târg: să-l scoată din închisoare dacă era de acord să se 
instruiască în cadrul armatei. 

l-a explicat că nu se putea înrola în armată, fiindcă era surd; 
cu certitudine, militarul știa asta. In plus, Manus făcuse rău la 
prea mulţi oameni și avea cazier. Militarul i-a zis să nu-și facă 
griji în legătură cu surzenia, deoarece cunoștea medici care-l 
puteau ajuta în privinţa aceea. lar cazierul putea să dispară. 
Manus i-a arătat mâna cu care prinsese cuțitul băiatului care-i 
făcuse rău. Mâna încremenise într-o gheară - cum s-ar fi putut 
înrola în armată cu așa ceva? 

Militarul l-a privit și a precizat: 

— N-am zis să te înrolezi în armată, ci să te instruiești, să te 


VP - 42 


antrenezi în armată. Și în alte locuri. Dacă voi putea să-ți 
aranjez mâna, astfel încât să o folosești din nou, mă vei urma? 

Manus a răspuns „da”. Au zburat cu avionul la Walter Reed 
Army Medical Center, unde erau doctori care știau să repare 
răni ca ale lui. A fost operat, apoi a urmat multă terapie fizică și 
mâna și-a recăpătat funcţiile. l-au reparat, de asemenea, dinţii 
lipsă și nasul rupt. l-au pus proteze auditive, care făceau ca 
unele sunete să fie auzite, dar lui Manus nu i-au plăcut 
niciodată. Se obișnuise cu lumea tăcerii și o prefera față de 
lumea zgomotului. 

După aceea a urmat instrucţia despre care menţionase 
militarul: arme cu bătaie lungă și scurtă, arme albe și lupte corp 
la corp, instructaj în genistică și în dispozitive explozive 
improvizate, filaj, contrafilaj, antitero. Uneori a lucrat cu civili 
care fuseseră în mod evident foști militari, alteori cu unităţi 
militare de elită. A absolvit un curs numit SERE, de la 
„Supravieţuire, Evitare, Rezistență, Evadare” și altul numit 
MOTC, Military Operations Training Course - „Cursul de Instruire 
Operaţiuni Militare”, organizat de CIA în locul numit Ferma. 
Militarul, care a fost colonel, a ajuns general. El l-a folosit pe 
Manus în misiuni speciale, pe care bărbatul, recunoscător până 
la venerație pentru ajutorul pe care i l-a oferit, le-a executat 
întotdeauna perfect. În cele din urmă, generalul a devenit 
director. Manus a continuat să lucreze pentru el. Directorul era 
singura persoană pe care a cunoscut-o vreodată și care părea 
să-l aprecieze cu adevărat, să-l prețuiască, să-l folosească la 
ceea ce se pricepea. 

Nu știa ce a făcut jurnalistul acesta pentru ca directorul să-l 
trimită pe urmele lui, însă nici nu-i păsa. Era suficient că 
directorul voia. Manus va avea grijă ca misiunea să fie 
îndeplinită. 


VP - 43 


Capitolul 5 


Daniel Perkins tresări brusc și se trezi, când autobuzul se opri 
cu o zguduitură. Privi pe fereastră și, prin stropii de ploaie 
cenușie, văzu betonul și sticla autogării Aști, precum și lumea de 
sub umbrele care aștepta să se îmbarce în cele zece - 
douăsprezece autobuze din parcare. 

Își drese glasul și-și verifică ceasul. Era aproape amiază. 
Hristoase, dormise, practic, tot drumul de la Istanbul! Nici măcar 
nu auzise anunţurile pe care șoferul le făcuse, cu certitudine, 
despre iminenta lor sosire în Ankara. 

Așteptă până când ceilalți pasageri - câţiva turiști europeni cu 
rucsacuri, dar în majoritate turci prea săraci ca să ia avionul sau 
trenul de mare viteză din Istanbul - se ridicară să-și ia bagajele 
de deasupra. Geanta îi rămăsese cuibărită în poală în toate cele 
cinci ore ale călătoriei, cu excepţia unicei vizite făcute la toaletă 
autobuzului, când, desigur, îl însoţise. 

Se frecă la ochi, simțindu-se parcă drogat. Când dormise cu 
adevărat buștean pentru ultima dată? N-o mai făcuse după ce-l 
contactase prima dată pe Hamilton, adică aproape cu trei 
săptămâni în urmă. În toate pregătirile lui anterioare, nu fusese 
niciodată îngrijorat. Cunoștea capacităţile NSA la fel de bine ca 
oricare altul, ceea ce însemna că știa cum să le evite. Insă odată 
ce stabilise contact, siguranţa lui depindea exclusiv de 
precauţiile lui Hamilton. Și cu toate că puştiul știuse de la bun 
început problemele de securitate, și era și mai precaut în acel 
moment, după ce-l informase Perkins, contactul ca atare 
continua să reprezinte un risc, o vulnerabilitate. Contramăsurile 
electronice erau la fel precum cele fizice: puteai să fi parcurs cel 
mai bun traseu de contrafilaj din lume, dar dacă informatorul cu 
care te întâlneai era mai puţin prudent și îngăduia să se lase 
urmărit, te găseai în aceeași încurcătură ca el. 

Un fior de anxietate îl străbătu și se strădui să-l alunge. 
Hamilton avea informaţia. În acel moment zbura spre Frankfurt, 
iar de acolo înapoi spre Washington. Chiar dacă Perkins ar fi fost 
prins, informaţiile ar fi fost predate deja și aveau să devină 
publice. Cel puţin n-ar fi fost în zadar. 


VP - 44 


Se gândi la fosta lui soție, Caryn, și la repetatele rânduri în 
care ea îi spusese că meseria îl rodea precum cancerul, 
înstrăinându-l treptat de copii și de ea. Caryn nu știa însă că el 
era deja înstrăinat. Devotamentul lui obsedant față de meserie 
era atât o consecință, cât și o cauză. S-a însurat de tânăr și 
înainte să se cunoască mai bine au apărut copii. Așadar, 
așteptările s-au întărit ca betonul și responsabilităţile nu au mai 
putut fi ignorate. Era captiv într-o viaţă pe care n-o dorea, cu o 
femeie pe care n-o iubea - nu în felul în care ar fi putut iubi el, 
nu în felul în care trebuia s-o facă. 

După aceea a cunoscut-o pe Aerial, o administratoare de 
sistem, naufragiată în propria-i căsătorie nefericită. Numele ei 
adevărat era Nicole Chambers, însă în adolescență a fost 
poreclită Aerial sau Aer, pe când practica surfingul în Santa 
Cruz. Perkins a văzut-o în cantina sediului lor și a văzut că venea 
la muncă devreme și stătea până târziu, la fel ca el. Discuţiile 
banale s-au transformat în prietenie. Prietenia s-a transformat 
într-o relaţie. Relaţia a înflorit în dragoste. Au plănuit să aștepte 
până când toţi copiii lor aveau să intre la colegiu, pe urmă să 
divorţeze și să aibă ulterior o relaţie deschisă, nu doar clipe 
furate într-o succesiune de hoteluri lăturalnice. 

Ceea ce nu însemna totuși că momentele acelea furate n-ar fi 
fost minunate. Uneori Perkins se gândea că doar ele îl mai 
țineau în viaţă, doar pentru ele mai trăia, de fapt. 

Într-o noapte Aerial i-a povestit despre un program pe care l-a 
conceput din ordinul directorului, care l-a botezat Ochiul lui 
Dumnezeu. Ar fi trebuit să aibă filtre care sa-l menţină 
concentrat asupra teroriștilor și să împiedice accesul la traficul 
intern, dar Aerial a creat un software rău intenţionat, o intrare 
secretă, și, când a verificat, toate filtrele fuseseră dezactivate. l- 
a mărturisit că a fost îngrozită să vadă cum era utilizat 
programul și simţea că trebuia să întreprindă ceva. In același 
timp însă o speria și ideea respectivă - „Uită-te cum s-a încercat 
distrugerea lui Bill Binney și Thomas Drake, ca să amintesc 
numai de ei” - și pentru mult timp Aerial nu a făcut nimic decât 
doar să vorbească, de parcă mărturisirea vinovăţiei legate de 
inacţiune ar fi ispășit-o cumva. lar Perkins, cel puţin la fel de 
speriat ca ea, nu a făcut nicio încercare s-o încurajeze. 

În cele din urmă, ea a început să extragă informaţii din 
program și despre program, criptându-le și stocându-le pe un 


VP - 45 


site Darknet pe care-l crease special, astfel încât era convinsă 
că nu putea fi văzut nici chiar de Ochiul lui Dumnezeu. l-a arătat 
lui Perkins cum să acceseze informaţiile pentru eventualitatea în 
care i s-ar fi întâmplat ceva. El i-a replicat că era ridicolă, că n- 
avea să se întâmple nimic, că nu trăiau într-un roman cu spioni. 

După „defectarea” la ruși a lui Snowden, directorul i-a cerut 
lui Aerial să refacă toate protocoalele de securitate pentru 
Ochiul lui Dumnezeu. Privind retrospectiv, Perkins știa că tocmai 
acela era momentul în care femeia putea să facă publice 
informaţiile, dacă intenţionase asta vreodată. Dar ea i-a spus că 
noile protocoale nu aveau s-o împiedice să creeze o altă intrare 
secretă, ca să continue colectarea dovezilor de care avea 
nevoie. Perkins nu a insistat. De fapt, spera în secret că ea va 
continua să-și folosească intrarea secretă pentru a strânge mai 
multe dovezi, ca pe un soi de pretext pentru a nu acţiona. 

In noaptea în care a definitivat software-ul noului sistem, 
Aerial ar fi trebuit să-l întâlnească pe Perkins într-un hotel de 
lângă Aeroportul Internațional  Baltimore/Washington. Dar 
femeia nu a mai venit. Presupunând că s-a întâmplat ceva acasă 
și că ea nu a putut să-l contacteze în timp real, Perkins a fost 
doar dezamăgit. Însă în dimineaţa următoare principalul titlu al 
știrilor locale era despre violarea și uciderea unei femei. 

Iniţial, refuzul lui de a accepta a fost atât de profund, încât a 
crezut, într-adevăr, reportajele. Corpul lui Aerial fusese găsit în 
spatele unei zone comerciale în aer liber din Laurel. Automobilul 
ei se afla în parcarea sălii unde mergea pentru fitness, ceea ce 
era logic - dacă puteai spune așa -, întrucât obișnuia să facă o 
mini ședință de pregătire fizică înainte de întâlnirile cu Perkins, 
cu scopul de a fi văzută la sală și să aibă un soi de alibi. Poliţia a 
speculat că a fost silită să urce într-un automobil sau dubă și 
transportată în alt loc. Filmările videocamerelor traficului din 
zonă au fost examinate cu atenţie, dar zadarnic. Sperma 
prelevată corespundea cu cea găsită în cinci atacuri similare - 
același violator în serie care acţionase în ultimii ani în zona 
autostrăzii interstatale l-95. 

Într-un final, refuzul acceptării a lăsat loc îndoielii, iar îndoiala 
a lăsat loc hotărârii. Ce mod mai bun pentru a garanta 
integritatea noilor protocoale de securitate decât omorârea 
creatoarei lor? Oare faraonii nu procedaseră la fel cu arhitecţii 
piramidelor, pentru a se asigura că nicio persoană neautorizată 


VP - 46 


nu le putea descoperi vreodată bogăţiile? Și care era 
probabilitatea unei crime „aleatorii” la numai câteva ore după 
ce noul ei software intrase în funcțiune? 

La început, Perkins a fost îngrozit de faptul că ucigașii lui 
Aerial vor veni după el, știind că fuseseră amanți, și că vor 
încerca să șteargă orice urme posibil compromiţătoare. Apoi 
însă și-a dat seama - dacă ei ar fi știut, el ar fi fost mort deja. 
Era în siguranță. El și Aerial au fost precauți. Privind 
retrospectiv, poate că nu au fost chiar pe atât de prudenți pe 
cât ar fi trebuit, totuși, destul de prudenți, slavă Domnului! 

La șase luni după moartea lui Aerial, Perkins a fost mutat în 
Ankara. Era o relocare anunţată din timp și iniţial el i s-a 
împotrivit, luptându-se pentru a rămâne în Fort Meade, alături 
de Aerial. Dar în acel moment era un pretext pentru a fi departe 
de familia lui, ca să nu fie nevoit să-și ascundă durerea faţă de 
cei din jur. 

Mult timp, s-a ţinut departe de fișierele arhivate ale lui Aerial, 
temându-se în mod superstițios că, dacă va accesa site-ul 
înființat de ea, va fi transformat într-o ţintă. In cele din urmă, 
furia față de soarta femeii, hotărârea de a fi corect faţă de ea și 
rușinea arzătoare faţă de propria-i lașitate l-au convins să 
acţioneze. Intrarea secretă era închisă, iar Perkins n-o știa pe 
cea nouă creată de Aerial. Dar comoara ei cu fișiere explozive 
era intactă. S-a gândit mai întâi să încarce anonim totul pe mai 
multe surse de știri, însă apoi a decis că el însuși ar fi fost mai în 
siguranţă, iar publicarea fișierelor ar fi avut un impact mai mare 
dacă găsea jurnalistul potrivit pe care să-l folosească drept 
canal. Gellman, Greenwald, Poitras... toţi aceștia erau opţiuni 
evidente, dar ei își câștigaseră deja faima și se orientaseră spre 
alte străduinţe jurnalistice. Assange a fost „ascuns” de guvernul 
britanic în ambasada Ecuatorului din Londra, iar WikiLeaks a fost 
poziționată cu succes în ochii publicului ca un fel de instrument 
nesăbuit de spionaj. Perkins voia pe cineva cu integritate și 
curaj, însă din cadrul unei grupări pe care guvernul nu a reușit 
deocamdată s-o defăimeze prin propagandă. Un tânăr reporter 
de la /ntercept ar fi fost alegerea potrivită, consolidată de 
descendența Greenwald-Poitras și de organizația cu reputaţie și 
resurse. Existau mai multe posibilităţi, dar el a optat finalmente 
pentru Hamilton, fiindcă avea la bază o pregătire în domeniul 
computerelor, care i-ar fi îngăduit să înţeleagă materialele și să 


VP - 47 


le păstreze în siguranţă. 

Dumnezeule, spera să fi făcut alegerea corectă! Atât pentru 
el, cât și pentru Aerial. 

Se ridică și părăsi autobuzul alături de ceilalţi pasageri. 
Câteva picături mari de ploaie îi căzură pe cap și pe umeri, până 
să se adăpostească sub streașină. Pe lângă ploaie, frigul 
neobișnuit pentru acest anotimp îl făcu să tremure pe 
neașteptate. 

Își croi drum prin mulţime, găsi în clădire o toaletă și urină pe 
îndelete. Pe când termina, își repetă că era în regulă, că 
pericolul cel mai mare trecuse. Se temea totuși, și încă foarte 
rău, de ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost prins. Chelsea 
Manning a fost ţinută în pielea goală la izolare aproape un an și 
trezită din cinci minute în cinci minute de gardieni, care 
verificau dacă se simţea „bine”. lar Snowden... Hristoase, nu-și 
putea închipui ce i-ar fi făcut dacă puneau mâna pe el! 
Indiferent ce ar fi fost însă, programul pe care-l dezvăluise el 
avea să fie făcut public. Cel puţin soarta lui, dacă ar fi fost prins, 
n-ar fi fost în zadar. 

Reveni în autogară, unde vacarmul mulțimilor care se 
înghesuiau și anunţările plecărilor și sosirilor reverberau dureros 
de sonor din pardoseala de granit și plafoanele înalte, boltite. li 
era foame și se opri la un chioșc, pentru o cafea și un sandviș. Il 
privi pe barista!” care amestecă și apoi încălzi cafeaua, zahărul 
și apa într-un cezve", abia așteptând impulsul pe care avea să i- 
| ofere băutura turcească tare, dar în același timp mulţumit că 
tânărul nu se grăbea, ci o prepara așa cum se cuvenea, 
încălzind-o lent, gata să toarne cu atenţie în ceașca de alături în 
clipa în care cafeaua dădea în clocot. După aceea trebuia să mai 
aștepte câteva clipe, ca să se depună zaţul. Zâmbi, gândindu-se 
că, indiferent ce se va întâmpla în continuare, avea să ducă 
dorul cafelei turcești. 

Televizorul montat pe peretele din spate al chioșcului 
transmitea CNN International. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe 
contrazicea acuzaţiile yemenite potrivit cărora un atac cu drone 
ucisese doisprezece participanţi la o nuntă. Purtătorul de cuvânt 
explica: 


10 Barista (m/f) este cuvântul în italiană pentru barman. Acest termen a fost preluat, 
iniţial, în engleză și înseamnă un „artist al cafelei” și al aparatului de cafea. (n.red.). 
H jpric (în Ib. turcă, în orig.). (n.red.). 


VP - 48 


— Trebuie să existe o certitudine aproape sigură că niciun 
civil nu va fi ucis sau rănit - este standardul cel mai ridicat pe 
care-l putem stabili noi. 

După aceea afirmă că victimele fuseseră, de fapt, „militanţi”. 
Perkins clătină dezgustat din cap la asemenea minciuni, obosit 
de ele, obosit de toate. 

Imaginea trecu pe Breaking News și apăru o prezentatoare cu 
păr tapat, care începu să recite cu tonul grav al unei actrițe bine 
pregătite: 

— Se pare că un jurnalist american ar fi fost răpit de ISIS. 

Perkins reflectă că va fi, probabil, o zi animată și că revenise 
la timp pentru a evita să-i fie simțită lipsa. Apoi prezentatoarea 
adăugă: 

— Ryan Hamilton, reporter pentru /ntercept, se pare că se afla 
în vacanţă în Turcia când a dispărut în apropierea graniţei cu 
Siria. Autorităţile se tem că tânărul s-ar fi apropiat prea mult de 
rutele utilizate de ISIS și grupări teroriste asociate, poate cu 
speranţa realizării unui reportaj despre subiectul care naște 
atâtea controverse între Ankara și Casa Albă. 

Perkins simţi că faţa i se golește de sânge. Se despărţise de 
Hamilton cu nici șase ore în urmă, în Istanbul, nici pe departe în 
apropiere de granița cu Siria. Ce se întâmplase? Fuseseră 
descoperiţi? 

Aruncă douăzeci de lire turcești pe tejghea și se grăbi prin 
sala de așteptare spre zona pentru taxiuri. Avea un telefon de 
rezervă și voia cu disperare să-l activeze, însă se gândi că nu 
trebuia să riște nimic până nu se îndepărta de autogară. Altfel 
cum ar fi putut explica prezența lui acolo? In mod oficial, 
plecase cu mașina spre Cappadocia și pregătise deja explicaţii 
dacă ar fi fost observat făcând ceva incompatibil, totuși nu voia 
ca povestea să-i fie pusă sub semnul întrebării - niciodată, dar 
mai ales în acel moment. 

Coada de așteptare la taxiuri era uriașă. Toţi oamenii păreau 
să aibă umbrele, mai puţin el. Perkins își gârbovi umerii sub 
ploaie și încercă să gândească. 

În mod aproape cert, era rău. Aprecia că probabilitatea unei 
coincidenţe era de vreo 4%, ceea ce însemna că existau 96% 
șanse ca povestea cu ISIS să fie o minciună. Un val de teroare îl 
străbătu, aproape făcându-l să vomite, la gândul că dacă ei au 
ajuns la Hamilton înainte să fi părăsit Istanbulul, era posibil să fi 


VP - 49 


pus mâna și pe informaţii. Hamilton intenţionase să transmită 
fișierele utilizând sistemul SecureDrop al /ntercept, însă Perkins 
a fost atât de paranoic, încât i-a interzis să recurgă la internet. |- 
a spus reporterului că-și putea autoexpedia o copie de rezervă 
prin poșta obișnuită, dacă dispunea de un mijloc anonim pentru 
asta, dar în caz contrar modul cel mai sigur ar fi fost să 
păstreze, pur și simplu, asupra lui stickul de memorie criptat pe 
care i-l pregătise. Puștiul nu a vrut să ţină stickul - „Uite ce i-au 
făcut englezii lui David Miranda”, a argumentat el -, iar în cele 
din urmă Perkins i-a zis: „Perfect, fă cum crezi că este mai bine 
și, oricum, este preferabil să nu știu cum procedezi”. 

Însă în acel moment puștiul avea, oare, să-l trădeze? James 
Risen a preferat să meargă la închisoare decât să-și destăinuie 
sursele, dar dacă ei l-au făcut deja dispărut pe Hamilton, pe 
puști îl așteptau lucruri mai grave decât detenţia. Și chiar dacă 
nu l-ar fi convins să vorbească în final, cât avea să treacă până 
să înceapă să-i intervieveze pe toţi cei cu care el se întâlnise în 
Turcia? Slavă cerului că-i spusese să se întâlnească în Istanbul, 
nu în Ankara; în felul acesta, Perkins beneficia măcar de o mică 
acoperire, deși nu era cine știe ce. Pentru o clipă, se simți 
rușinat că nu se gândea decăt la sine, când puștiul se confrunta 
cu cine știe ce probleme. Insă, lisuse, asta a fost vina lui! 
Perkins l-a informat despre absolut toate posibilele 
vulnerabilități, dar, cumva, Hamilton trebuie s-o fi dat în bară 
oricum. 

Izbuti să ajungă, finalmente, în capul cozii și intră într-un taxi, 
simțindu-și pielea ca de găină pe braţe. Îi ceru șoferului să-l 
ducă la apropiatul hotel Gazi Park, unde-și lăsase mașina. Nu 
voise să parcheze în apropierea autogării, iar hotelul păruse un 
compromis bun, însă în acel moment își dădea seama că nu 
judecase situaţia în eventualitatea arestării lui Hamilton. Fusese 
prea optimist. Pe de altă parte, la naiba!, dacă și-ar fi îngăduit 
să fie altfel, n-ar fi avut niciodată curajul să facă ceea ce făcuse. 
Și iată că toate detaliile poveștii lui vor fi verificate, toate 
inconsecvențele vor fi demascate și exploatate. Ce dracu’ să 
facă? Probabil că avea nevoie de un avocat, dar contactarea 
unuia ar fi fost ca emiterea unui semnal luminos prin care-și 
recunoștea vinovăția. Nu! Trebuia să-și păstreze calmul. Să se 
întoarcă la birou, să-și continue ziua obișnuită de lucru, să-și 
verifice mesajele. Să utilizeze aceleași intrări secrete care i-au 


VP - 50 


permis să descopere programul și să capete o idee mai bună 
despre lucrurile cu care urma să se confrunte. Și apoi să decidă 
ce să facă. 

In mai puţin de zece minute ajunse la hotel. Mai durară alte 
zece minute până când îi fu adusă mașina. După aceea porni 
spre birou, luptându-se cu teama, cu radiatorul deschis la 
maximum și cu scaunul cald ca un dar divin pentru spinarea 
care-i îngheţase. 

Viră la dreapta pe bulevardul Beștepe și rulă până la ieșirea 
spre Alparslan Turkeș. Autostrada avea să fie aglomerată, așa 
că trecu pe sub ea, pe Bahriye Uqok, după care viră la dreapta 
pe Mareșal Fevzi Çakmak. Tocmai depășise complexul sportiv 
Anittepe, când auzi încuietorile portierelor. Privi scurt în jur, 
recunoscând sunetul, dar neștiind ce să înțeleagă - oare 
apăsase ceva din greșeală? Poate că era vreo problemă 
electronică? 

Apoi, spre uimirea și oroarea lui, simţi cum pedala accelerației 
coboară până la podea sub talpă. Motorul vui și ceafa i se izbi de 
tetieră, când mașina ţâșni înainte și vitezometrul oscilă violent 
la dreapta. 

Perkins urlă îngrozit și călcă frâna. Nimic, nicio rezistenţă. Se 
apropia cu viteză de autovehiculul din faţa lui și era pe punctul 
de a-l ciocni, când volanul se roti la stânga, pe urmă la dreapta. 
Trecu pe lângă autovehicul și depăși apoi alte două mașini 
aflate în faţă. Bărbatul se strădui să recapete controlul, însă nu 
putea clinti volanul. Înspăimântat, se uită la vitezometru și văzu 
că depășise o sută cincizeci de kilometri pe oră. 

Călcă din nou frâna. Nimic. Mașina continua să accelereze. 
Bâjbâi disperat la frâna electronică de mână și-și rupse o 
unghie, dar aproape nu simţi durerea. Zadarnic. 

Brusc, înţelese. Înțelese totul. Pentru o clipă, simţi o tristeţe 
copleșitoare, un talaz de regret. Pe urmă acestea dispărură. 
Inchise ochii, luă mâinile de pe volan și-și cuprinse umerii cu 
palmele. 

— Aerial, șopti el, te iubesc. 

o... 

Thomas Delgado folosi un deget ca să deplaseze mașina spre 
dreapta și privi cum pe ecranul iPad-ului apăru masca 
radiatorului unui TIR, iar urletul claxonului acestuia îl asurzi prin 
căști... după care, nimic. Niciun sunet. Ecran mort. 


VP -51 


Zâmbi, scoase căștile și se lăsă pe spate în scaun. Exista o 
mare probabilitate ca o asemenea ciocnire frontală să ducă la 
incendiu, însă Delgado nu era individul care să lase lucrurile la 
voia întâmplării: a avut grijă să atașeze dispozitive incendiare 
pe rezervorul de benzină și pe videocamera pe care a montat-o 
în spatele măștii radiatorului mașinii lui Perkins. Videocamera 
aceea era singura dovadă a unui act criminal. Totuși, fapta 
premeditată a  conceput-o prin spargerea sistemului de 
diagnosticare al automobilului, accesibil prin Bluetooth, prin 
intermediul căruia a preluat comanda tuturor elementelor 
controlate prin microprocesor... adică a întregii mașini. Sistemul 
ABS și încuietorile portierelor erau integrate în sistemul de 
evitare a accidentelor; exista un microfon omnidirecţional 
pentru folosirea telefonului mobil în mod hands-free; până și 
volanul era controlabil prin sistemul de autoparcare. De 
asemenea, multe dintre modelele noi aveau încorporate și 
videocamere orientate spre înainte, ba Hertz a instalat 
videocamere chiar și în interiorul vehiculelor lui, așa că în scurt 
timp Delgado avea să preia controlul complet al unei mașini de 
la distanţă, fără să mai fie nevoit să instaleze ceva din 
hardware-urile lui. 

lubea genul acesta de progres. Cu numai câţiva ani în urmă, 
provocarea unui accident auto necesita în cea mai mare parte a 
cazurilor o operaţiune clandestină foarte delicată, care implica 
înlocuirea automobilului țintei cu un model identic, personalizat 
pentru o similitudine perfectă: zgărieturi particulare și alte 
semne de uzură, cantitatea de benzină din rezervor, 
kilometrajul, articolele personale, posturile de radio 
preprogramate, plăcuţele de înmatriculare false... totul. Așa 
ceva dura mult, costa mult și necesita o echipă întreagă, nu 
doar un singur ins. lar cel mai rău era faptul că lăsa dovezi, sub 
forma elementelor mecanice suplimentare ce trebuiau instalate 
pentru a îngădui controlul de la distanţă, dovezi care puteau fi 
șterse în mod acceptabil doar prin intermediul unor incendii atât 
de violente, încât puteau trezi suspiciuni. Dar în prezent? 
Hristoase, constructorii de automobile, practic, făceau toată 
treaba pentru el! 

Întrerupse legătura prin satelit și închise aplicaţia, apoi își 
privi ceasul. Trecuse de amiază, însă Delgado a sunat la 
recepție și a anunțat că va pleca mai târziu. A încuiat ușa de 


VP - 52 


două ori, a atârnat de clanţă cartonul „Nu deranjaţi”... totul era 
în regulă. 

lisuse, strigătul de spaimă scos de individul ăla i-a provocat o 
erecție. De obicei, nu i se întâmpla asta din partea unui bărbat 
sau când nu lucra din apropiere și personal, dar acela a fost un 
strigăt cu adevărat încântător. Pur... sau așa ceva. Și ce a mai 
zis tipul? „Ariei, te iubesc”, da. Era soţia lui? Nu conta. 

Deși... ar fi putut s-o viziteze pe văduva îndurerată. Sigur că 
da, era niţel cam riscant, totuși gândul respectiv îi stârni din nou 
pasiunea carnală. „Știi, am lucrat cu soțul dumitale. Ce om 
minunat! Am vrut să-mi exprim condoleanțele. Pot să intru?” Ea 
ar fi fost răpusă de durere, n-ar fi gândit limpede, ar fi fost 
vulnerabilă. Nu și-ar fi dat seama de greșeală decât după ce ușa 
era închisă și încuiată înapoia lui, iar Delgado o lipea de perete, 
ținându-i un cuţit la gât. Și probabil că ar fi fost atât de rușinată 
și de traumatizată după aceea, încât nici măcar n-ar fi depus 
plângere. 

La dracu’, imaginile acelea l-au aţâţat rău de tot. Se ridică și 
se duse la baie ca să se masturbeze. 


VP-53 


Capitolul 6 


Manus șofa cu o viteză constantă pe autostrada E90, în 
mijlocul unui peisaj care era o succesiune aproape identică de 
dealuri aride și albii crăpate de lacuri secate. În Istanbul ploua 
când plecase înainte de ivirea zorilor, însă în acel moment 
soarele era sus pe cer, pârjolitor, orbitor, decolorând pământul 
din jur cu o albeaţă specifică osemintelor străvechi. 

A fost simplu cu Hamilton. Încuietoarea ușii camerei de la 
hotel a cedat după vreo treizeci de secunde - mai mult, ca o 
ironie a sorții, decât dacă hotelul ar fi utilizat genul de încuietori 
electronice ultramoderne pe care NSA le descuia de la distanţă. 
Manus a așteptat apoi ca Hamilton să intre în cameră, l-a 
ameţit, izbindu-l din spate cu o singură lovitură, ca de labă de 
urs, pe urmă i-a injectat Diazepam. Hamilton abia dacă s-a 
împotrivit, pierzându-și cunoștința aproape imediat. După aceea 
pentru Manus a fost ușor să-i taie hainele și să i le scoată, să-i 
lege mâinile cu un colier din plastic, să-i lipească o bandă 
adezivă peste gură, să-i pună un supozitor cu Diazepam, să-i 
tragă niște scutece Pampers și să-l vâre împreună cu obiectele 
lui într-un troler din pânză, despre care știa, după ce văzuse 
dosarul medical și permisul auto al lui Hamilton, că va fi mai 
mult decât încăpător pentru bărbatul înalt de 1,70 metri și greu 
de șaizeci de kilograme. 

| se spusese că Hamilton se cazase sub un nume fals și plătise 
cash, așa că nimeni n-avea să știe ce s-a întâmplat cu bărbatul 
misterios care a plecat fără niciun cuvânt. Dacă întâmplător 
Manus apăruse pe videocamere sau fusese văzut de vreun 
martor, șapca de baseball, ochelarii cu lentile fără dioptrii și 
barba falsă i-au asigurat o protecţie mai mult decât adecvată. 
Sigur că da, seiful din cameră avea să fie găsit perforat și 
deschis, dar era improbabil ca managerii hotelului să vrea să 
facă publicitate unui asemenea incident. Manus a luat 
pașaportul pe care l-a găsit înăuntru, însă Hamilton avea asupra 
lui toate celelalte obiecte: portofel, telefon, stick de memorie. 
Un specialist urma să examineze telefonul și stickul. Manus nu 
știa ce avea să iasă din toate acelea, dar știa că directorul va fi 


VP - 54 


încântat. 

Era un drum lung și Manus ar fi preferat ca oamenii care urma 
să-l preia pe Hamilton să fi venit la el. În definitiv, erau turci, 
cunoșteau teritoriul mai bine și se puteau pierde mai ușor 
printre locuitori. Deloc surprinzător însă, ei preferau să evite pe 
cât posibil riscurile, iar Anders nu avusese nimic împotrivă. Ceea 
ce însemna că nici Manus nu avea nimic împotrivă. Și-a luat de 
mâncare și un termos cu cafea, așa încât nu trebuia să se 
oprească decât pentru a cumpăra benzină și a merge la toaletă. 
Plus pentru introducerea altor supozitoare. 

Prima dată când a oprit într-un loc pustiu și a deschis 
portbagajul, Hamilton s-a zbătut și a încercat cu disperare să 
vorbească prin banda adezivă. Asta nu a însemnat nimic pentru 
Manus. 

— Nu vreau să vorbesc cu tine, i-a spus el. Dar o să-ți dau 
niște apă. Vrei apă? 

Hamilton a încuviinţat energic din cap. În portbagaj era 
zăpușeală și duhnea a sudoare. 

— Dacă încerci să vorbești cu mine, te leg înapoi la gură și nu 
mai capeţi apă. Inţelegi? 

Hamilton a încuviinţat iarăși. 

Manus i-a scos banda adezivă și l-a lăsat să bea pe îndelete. 
Așa cum se aștepta, în clipa în care i-a luat sticla de la gură, 
bărbatul a început să-l implore să-i explice ce se întâmpla - doar 
să asculte, îl ruga doar să asculte. Manus i-a pus banda adezivă 
peste gură, l-a împins în portbagaj, i-a scos scutecele Pampers, 
l-a injectat din nou, i-a pus un supozitor, apoi l-a ţinut apăsat 
înăuntru, până când nu s-a mai zbătut. A vârât Pampersul folosit 
într-o pungă din plastic, pe care a pus-o tot în portbagaj, și în 
mai puţin de trei minute a revenit pe șosea, urmând sistemul de 
navigaţie GPS. 

La următoarea escală, Manus l-a anunţat că, dacă va mai 
încerca să vorbească, nu va mai căpăta deloc apă pentru tot 
restul călătoriei. După aceea Hamilton a rămas tăcut în timpul 
popasurilor pentru hidratare. 

Punctul de rendez-vous era orașul Kilis de la graniţa cu Siria, 
un nume pe care Manus îl consideră o ironie a sorții, ţinând 
seama de soarta probabilă a lui Hamilton. Totuși, nimic din 
astea nu-l privea. Misiunea lui era să-l predea pe Hamilton și 
doar atât îl interesa. Dacă ar fi avut vreo problemă pe drum, 


VP- 55 


avea asupra lui cincizeci de mii de lire turcești pentru mituit. 
Dacă banii aceia nu erau convingători, sub o hartă de pe 
scaunul de lângă el se găsea un pistol-mitralieră SIG MPX-K. lar 
dacă totul dădea greș, un buton de panică de pe un transmiţțător 
i-ar fi chemat instantaneu pe cei de la Operaţiuni Speciale care-l 
urmau și aveau autorizaţia de a acţiona, dar care nu știau 
absolut nimic despre misiunea lui. 

Incuviinţă din cap pe fundalul sonor al radioului care urla o 
muzică turcească pe care n-o auzea, însă ale cărei vibrații îi 
plăceau. Când GPS-ul arătă că aproape ajunsese, soarele 
coborâse mult pe cer. Trase pe dreapta și prinse SIG-ul în 
harnașamentul special de sub volan. Din depărtare era greu de 
văzut prin parbriz, dar în același timp avea acces imediat la 
armă dacă apăreau probleme. Deschise torpedoul, scoase 
pistolul Tanfoglio Force Pro F de calibru 9 mm și-l vâri în tocul 
elastic de la spatele centurii. Pe urmă mai verifică o dată Cold 
Steel Espada prins de buzunarul din față: un cuţit letal, 
monstruos, pliat în acel moment, dar care ajungea la 44 de 
centimetri când era deschis. Și totuși, era impropriu pentru a-l 
purta zilnic asupra ta dacă nu aveai statura lui Manus. 
Bineînțeles, pentru a înjunghia oameni în loc să-i împuște, 
trebuiau să meargă rău foarte multe lucruri, însă era mai bine 
să-l aibă și să nu fie nevoie de el. În cele din urmă, luă 
tomahawkul RMJ Tactical Berseker de sub scaun și-l puse în 
poală. Apoi conduse mai departe. 

După aproape un kilometru ajunse la destinaţie: o benzinărie 
abandonată între dealurile de lângă Kilis. Intră în parcare. O 
dubă albă, prăfuită, staţiona deja acolo, iar trei bărbați cu 
mustăți negre erau lângă ea sub umbra alungită a unui portic 
cocoșat. Fumau și, cu excepţia ţigărilor, nu ţineau nimic în 
mâini. Asta era un semn bun. Directorul îi spusese că ei știau că 
vor primi doar o treime din sumă la livrarea jurnalistului, așa că, 
dacă turcii n-ar fi respectat planul, ar fi pierdut o sumă mare, 
ceea ce era, de asemenea, bine. Dar poate că nu sperau să 
încaseze decât avansul. lar Manus nu știa ce puteau ascunde 
sub cămășile largi sau dacă în dubă nu mai erau alţii. Așa că îi 
privi cu atenţie, cu ambele mâini pe volan, acolo unde puteau fi 
văzute, cu SIG-ul la numai cincisprezece centimetri depărtare. 
Erau bărbaţi cu aspect dur și i se zisese că erau experimentati, 
de aceea știau să-și ţină mâinile la vedere, așa cum proceda și 


VP - 56 


el. Înţelegeau că Manus ar fi interpretat orice altceva ca pe un 
atac și că ar fi reacţionat în consecință. 

Bărbatul din mijloc, cel mai înalt dintre ei, ridică un braţ în 
semn de salut. Manus încuviință din cap și examină zona. Exista 
o clădire paralelipipedică din beton, cu tencuiala cojită, 
acoperită cu graffiti și cu toate ferestrele sparte. Un loc bun 
pentru camuflare și acoperire. Inapoia clădirii creșteau multe 
tufe, însă erau prea departe și doar un lunetist putea să-i 
țintească de acolo. 

Viră și opri mai departe, nu aproape așa cum poate s-ar fi 
așteptat bărbaţii. Era orientat cu faţa spre clădire, duba se 
găsea între ei, iar pompele ruginite pentru benzină se aflau în 
spatele dubei. În felul ăsta nu-l puteau ataca din flanc, iar dacă 
ar fi încercat un atac, ar fi fost adunaţi laolaltă și el ar fi avut 
câmp deschis. De asemenea, soarele era în spatele lui și le 
bătea lor în ochi. Un detaliu mărunt, dar Manus avea să aibă 
grijă să acţioneze în avantajul lui, nu al lor. 

Turcii porniră spre el. Manus deschise portiera și ieși, 
rămânând îndărătul automobilului, pentru protecție, și 
îngăduindu-le să-i vadă mâinile, totuși ţinându-le aproape de 
SIG. 

— Hei, strigă cel înalt, ai venit pentru chebapul Kilis? 

Era cam greu să-i citească pe buze, pentru că engleza nu era 
limba lui maternă și forma cuvintele în mod diferit. lar barba 
îngreuna întotdeauna lucrurile. 

— Nu, răspunse Manus cu partea lui din parolă. Pentru 
baclava. 

— Da, și baclavaua este excelentă, spuse bărbatul și rânji 
larg, iar dinţii i se conturară albi pe fundalul pielii întunecate și 
al mustății. Eşti Miller, da? Ai ceva pentru noi? 

Miller era pseudonimul pe care-l primise Manus. Făcu un pas 
în stânga, vâri lent mâna în buzunar și scoase un plic gros. Il 
azvârli pe sub mână și turcul înalt îl prinse cu dibăcie. Nu-i 
aruncă aproape nicio privire, ci-l dădu celui din stânga lui, care-l 
deschise și începu să numere bancnotele. Alt semn bun. Dacă ar 
fi fost preocupaţi să-l ucidă, n-ar fi fost concentrați asupra 
banilor. Nu încă. 

Manus se aplecă și apăsă maneta care deschidea portbagajul, 
luă tomahawkul Berseker, apoi închise și încuie portiera. Ochii 
celorlalţi se holbară la vederea armei: aproape un kilogram și 


VP - 57 


jumătate de oţel 4140 negru, aliat cu molibden și cromat, 
cincisprezece centimetri de muchie tăietoare ascuţită ca briciul 
și un mâner curbat agresiv - genul de secure purtată de vikingi 
sau mongoli în expedițiile lor de jefuire. Bărbaţii se opriră, însă 
niciunul nu duse mâna spre vreo armă. 

— Ce-i asta? întrebă cel înalt, privind tomahawkul de parcă ar 
fi fost o cobră. 

— O unealtă, răspunse Manus. 

Se duse la portbagaj, fără să-și întoarcă spatele spre ei, vâri o 
mână înăuntru și-l ridică pe Hamilton. ÎI ajută să-și scoată 
picioarele tremurătoare și apoi să stea vertical. 

Turcul înalt îl arătă cu mâna. 

— Poartă scutece Pampers? 

Manus încuviinţă din cap, neînţelegând prea bine întrebarea. 
Condusese douăsprezece ore și Hamilton fusese în portbagaj. 
Bineînţeles că purta Pampers. 

Turcul înalt vorbi ceva cu ceilalţi. Manus nu putu înţelege și 
bănui că era în turcă. Toţi începură să râdă. 

Manus desfăcu banda adezivă de pe gura reporterului. 

— Te rog, zise imediat acesta. Te rog, spune-mi unde 
mergem. Spune-mi ce se-ntâmplă. 

Manus vâri mâna în portbagaj și scoase o sticlă cu apă. Îi 
desfăcu dopul cu dinţii și ţinu sticla până când Hamilton o goli. 

Un bărbat spunea ceva în turcește și arăta prin parbriz spre 
SIG. Cel înalt se apropie și privi. 

— Ce-i aia de pe volanul tău? întrebă el. 

O briză îi aduse lui Manus mirosurile celorlalți: transpiraţie, 
tutun și usturoi. Strâmbă din nas și aruncă sticla goală în 
portbagaj. 

— O unealtă, răspunse el. 

Urmă un moment de încordare, după care turcul înalt râse. 
Ceilalţi doi râseră și ei. 

Manus simţi un miros pestilenţial. 

— Trebuie să-i schimbaţi Pampersul, zise el. 

Râsetele se opriră. Turcul înalt rosti: 

— Ai o problemă? De ce vorbești așa? 

— Trebuie să-i schimbaţi Pampersul, repetă Manus. 

— Nu-mi spui mie ce să fac, zise turcul înalt. 

Manus se uită la Hamilton. 

— Te rog, spuse Hamilton și Manus își dădu seama că 


VP - 58 


repetase asta tot timpul. Cine ești tu? Cine sunt ei? Ce dracu' 
se-ntâmplă? 

Manus se uită la turci. Nu-i plăcea de ei. Ar fi fost ușor să-i 
omoare. Dar nu asta voia directorul. 

ÎI trase pe Hamilton brutal înapoi spre portbagaj, puse 
tomahawkul înăuntru și, ţinându-i pe turci în raza vizuală, îl 
aplecă pe reporter și-i schimbă Pampersul. Nu-i plăcea cum 
priveau turcii. Expresiile lor îi reaminteau întâmplarea din 
centrul corecţional. 

— Nu știu unde vei merge, adăugă Manus după ce termină. 
Treaba mea a fost să te predau. 

Ochii lui Hamilton erau bulbucați, disperaţi. 

— Eşti american, nu? Nu mă lăsa cu ăștia. Te rog! 

Manus nu știa de ce vorbise. Ce rost avusese? Luă 
tomahawkul din portbagaj și-l duse pe Hamilton spre cei trei 
turci. Unul îl apucă de braţ și-l smuci spre ei. 

— Noi am terminat, da? întrebă cel înalt. 

Hamilton se uită la Manus. 

— Te rog! repetă el și Manus își dădu seama că ar fi trebuit 
să-i fi pus banda adezivă pe gură. 

Turcii râseră. Unul dintre ei îi trase lui Hamilton o palmă peste 
fund și-l strânse de fesă. Celălalt se roti și-i expedie jurnalistului 
un upercut în ficat. Hamilton scoase un țipăt și căzu la pământ, 
gemând și zvârcolindu-se. 

Turcul înalt rânji spre Manus. 

— Eşti îngrijorat că n-o să avem grijă de el? 

Manus nu spuse nimic. L-ar fi putut decapita cu tomahawkul. 
Și i-ar fi putut ucide pe ceilalţi doi cu pistolul Force Pro, înainte 
ca sângele să fi terminat să ţâșnească din ciotul grumazului. 
Însă directorul nu voia asta. 

Turcul înalt lătră un ordin în turcește. Altul îi răspunse, apoi îl 
ajută pe Hamilton să se ridice în picioare. Transpiraţia 
reporterului se amestecase cu praful în care se rostogolise și 
părea acoperit de noroi. Turcilor nu părea să le pese. Il priveau 
de sus până jos. Unul dintre ei zise ceva. Manus nu cunoștea 
cuvintele, dar știa ce însemnau. 

— Ce a spus? întrebă el și odată în plus fu surprins de propriul 
glas. 

Nu conta ce spusese, atunci, de ce întrebase? 

— A zis că ne-ai plătit prea puţin, răspunse turcul înalt. Și că 


VP -59 


nu asta era suma pentru care ne-am înțeles. 

Manus își trecu tomahawkul în mâna stângă și puse mâna 
dreaptă pe șold, la numai câţiva centimetri de patul pistolului 
Force Pro F. Işi dădu seama că era încântat că situaţia se 
îndrepta în direcţia asta. În același timp conștientiză că n-ar fi 
trebuit să fie încântat. Nu era ceea ce voia directorul. 

— V-am dat ceea ce mi s-a spus să vă dau, zise el. 

Turcul înalt clătină din cap. 

— Nu-i suficient. 

— Vrei să sugerezi că v-aţi răzgândit? 

Se scurse o secundă lungă. Cei trei bărbaţi din faţa lui erau 
încordațţi. Manus știa că erau pe punctul de a-și scoate armele. 
Își simţi buzele întinzându-se într-un rânjet faţă de posibilitatea 
aceea; mâna dreaptă i se simţea ușoară și iute, iar greutatea 
tomahawkului era plăcută în mâna stângă. 

Rânjetul îi făcu pe ceilalţi să tresară, un efect cu care Manus 
era obișnuit. Turcul înalt râse. 

— Nu, bineînţeles că nu. Glumeam. Americanilor nu le place 
să glumească? Nu sunteți un popor glumet? 

Manus nu rosti nimic. Îi privi cum îl înghesuiră pe Hamilton în 
dubă și-și deschise portiera pentru acoperire și ca să aibă acces 
la SIG, pe când ei părăseau parcarea. Ultimul lucru pe care-l 
văzu fu chipul lui Hamilton privind spre el, cu ochi îngroziţi; un 
turc rânjea și-l ţinea strâns cu un braţ pe după gât. 

Manus urcă în mașină și plecă, ţinând în poală pistolul- 
mitralieră SIG, atent la eventualitatea în care turcii ar fi decis să 
încerce să-i întindă o ambuscadă pe drumul de întoarcere la 
Istanbul. După o oră, când soarele apusese de mult, începu să 
se relaxeze. 

Nu-i plăcuseră oamenii aceia. Ştia ce aveau să-i facă lui 
Hamilton. Il tulbura că fusese încântat când se păruse că ei îi vor 
oferi un motiv să-i omoare. 

Clătină din cap și-și reaminti că directorul voia ceva mult mai 
important. 

Directorul afirmase că mai voia s-o fileze pe angajata care-l 
îngrijora. Părea o sarcină destul de simplă și Manus ar fi fost 
încântat să alunge îngrijorarea directorului. Prin filaj, dacă nu i 
se cerea mai mult. Sau prin ceva mai mult decât filaj. Misiunea 
lui era să-l protejeze pe Anders. Doar asta conta. Nu era vina lui 
ce păţeau cei care i se puneau în cale. 


VP - 60 


Capitolul 7 


Evie plecă de la birou la ora 17 și se îndreptă spre 
apartamentul ei din orașul Columbia. Digne mai avea o oră de 
program, însă Evie încerca întotdeauna s-o schimbe mai 
devreme, dacă era posibil. Timpul pe care-l petrecea cu Dash 
era preţios - era greu de crezut că băiatul se afla deja în clasa a 
patra și ea era pe deplin conștientă de iuţeala cu care treceau 
anii. În curând aveau să urmeze sporturile și fetele, avea să fie 
stânjenit de mama lui și ea n-avea să-l mai vadă. Sigur că da, nu 
însemna că n-avea să-l mai vadă deloc, dar avea să fie diferit. 
Băiatul nu avea să mai aibă nevoie de ea ca în prezent, avea să 
fie independent, avea să aibă alte interese și conexiuni. Și, 
bineînţeles, toate acestea erau minunate, totuși timpul pe care-l 
împărtășeau la ora actuală, legătura dintre ei era atât de 
specială, încât Evie nu dorea să simtă vreodată că irosise un 
singur minut când Dash n-avea să mai fie „băieţașul” ei. 

Dash a fost ideea soțului ei - numele, nu copilul. Copilul s-a 
născut în mod neașteptat, un cuvânt pe care Evie îl prefera în 
loc de accidental, pe când ea și Sean erau în anul patru al 
Programului de informatică de la Universitatea Cornell și trăiau 
împreună de doi ani. Au vorbit în treacăt despre căsătorie după 
absolvire și când Evie a anunţat că era însărcinată, au decis să 
iuţească lucrurile. Mama ei a venit în Ithaca pentru a-i ajuta la 
creșterea pruncului și s-au descurcat. 

Pentru o vreme, lui Sean i s-a părut un lucru bun rolul de tată. 
leșea mai puţin cu amicii lui, iar când o făcea, venea acasă mai 
devreme și mai puţin ametțit. Evie nu l-a mustrat niciodată 
pentru nopţile pierdute cu băieţii. Era un ins sociabil, arătos și 
gata oricând să izbucnească în râs, iar firea veselă îl făcuse 
popular printre cei din program. De fapt, ea a fost surprinsă 
când a invitat-o prima dată să iasă împreună în oraș. Nu s-a 
gândit niciodată că era foarte atrăgătoare și a fost măgulită de 
atenţia lui. Privind retrospectiv, înțelegea că pentru o vreme 
devenise dependentă de flatările acelea, de imboldul pe care 
gloria, reflectată de popularitatea și aspectul lui Sean, îl oferea 
încrederii ei în sine și că dependenţa aceea ajunsese să-i scadă 


VP -61 


claritatea propriei gândiri. 

Amândoi au fost curtaţi de NSA - programele de felul celui de 
la Cornell erau ca un magnet pentru agenţiile guvernamentale - 
și erau entuziasmați de perspectiva unei cariere acolo. Insă cu 
mai puţin de șase luni înainte de absolvire, au primit o veste 
proastă: Sean nu a trecut proba de testare. Li s-a spus că 
niciodată nu se ofereau explicaţii și nu exista nicio a doua 
șansă. Evie era așteptată, dar Sean a fost respins. 

Spre onoarea lui, Sean a refuzat măcar să se gândească la o 
schimbare de plan. S-a angajat ca profesor de matematică la un 
liceu din Laurel, mama ei s-a întors acasă în Spokane... și din 
nou, pentru o vreme, ei s-au descurcat. Lui Evie îi plăcea jobul și 
cariera îi înflorea, însă Sean a revenit treptat în lumea 
petrecerilor. Ea a încercat să tolereze situația pentru că, da, el 
se întorcea de la liceu mult mai devreme decât ea și se ocupa 
de copilaș și, bineînţeles, simţea nevoia să mai iasă din casă, să 
se distreze cu băieţii. Totuși, distracţiile acelea erau tot mai 
frecvente și se prelungeau tot mai mult, ba au existat chiar 
dimineţi când Sean era atât de mahmur, încât telefona la liceu 
pentru a se învoi medical. De câteva ori când a ajuns acasă, 
Evie a simţit că el băuse deja. l-a atras atenţia, iar bărbatul s-a 
înfuriat - oare ea credea că el plănuise să devină profesor de 
liceu și un soţ casnic pentru a o ajuta în carieră? Evie i-ar fi 
putut atrage atenţia că, din punct de vedere al salariului, ea 
sustinea familia mult mai consistent, dar a recunoscut că și 
acela era un punct sensibil, așa că nu a insistat. 

La vârsta de trei ani, Dash a venit într-o zi acasă de la 
grădiniţă părând bolnăvior. În dimineaţa următoare s-a simţit 
mai rău. Avea febră, iar lumina și zgomotele îl deranjau; 
băieţelul, care în mod normal era iubitor, devenise neobișnuit de 
iritabil. Evie a fost îngrijorată și a vrut să-l ducă la medic, însă 
Sean i-a spus că era ridicolă, deoarece Dash n-avea altceva 
decât gripă. Ea a rămas oricum acasă și Sean a plecat la liceu. 

Până la amiază erau în camera de gardă la Urgenţe. Dash 
avea crize de epilepsie. Doctorii i-au extras puţin fluid din 
coloana vertebrală, pe urmă au rostit cuvântul cel mai îngrozitor 
pe care-l auzise vreodată Evie: meningită. 

Timp de trei zile, Dash a fost mai mult inconștient și a urmat 
un tratament cu antibiotice. Medicii i-au anunţat pe părinţi că 
prognosticul era bun, dar Evie s-a gândit că ăsta era modul 


VP - 62 


optimist de a recunoaște că era foarte posibil ca băiatul să 
moară. Sean se întorcea acasă noaptea, însă ea refuza să plece 
de lângă Dash. Nu dormea, nu mânca, ba chiar nici nu-și 
desprindea ochii de la el. Tot ce făcea era să șoptească întruna: 
„Mami este aici, iubitule. Mami este aici. Mami este aici. Te rog, 
trezește-te! Te rog, trezește-te! Te rog, trezește-te!” 

În a treia zi, el și-a recăpătat cunoștința. Febra i-a scăzut și a 
putut să mănânce; era slăbit, dar surâzător. L-au luat acasă pe 
băiețașul ei frumos. 

Băieţașul ei frumos și surd. 

N-au observat imediat. Schimbările erau subtile. El părea, pur 
și simplu... mai lent decât anterior. Mai puţin receptiv. Mai 
cufundat în propria lume. Evie era îngrijorată, ba nu, îngrozită, 
că meningita îi afectase creierul. În mod previzibil, Sean i-a zis 
că reacţiona exagerat, că Dash era, pur și simplu, obosit după 
toate prin câte trecuse și că avea să-și revină și să fie bine. 

Pentru o vreme, Evie s-a lăsat convinsă, însă apoi l-a dus pe 
Dash la un pediatru. Acesta i-a făcut câteva teste, pe urmă a 
trimis-o la un specialist. Specialistul a făcut alte teste, după care 
a informat-o că, din punct de vedere cognitiv, Dash era în regulă 
și că nu avea absolut niciun motiv să-și facă griji. Dar auzul îi 
era grav afectat, o urmare nu tocmai neobișnuită a meningitei. 
Era posibil să-i revină sau nu. Însă ei trebuiau să aibă în vedere 
scenariul cel mai nefavorabil și să intervină imediat. Trebuiau să 
ia decizii despre școala pe care s-o urmeze Dash, despre felul 
cum aveau să comunice cu el și dacă să ia în consideraţie 
implanturile cohleare. Era copleșitor. Sean era de acord cu 
implanturile, dar Evie era împotriva lor. Sean voia ca Dash să 
urmeze școala normală. Evie credea că s-ar fi descurcat mai 
bine dacă ar fi fost înconjurat de alţi copii surzi. Sean nu voia să 
înveţe limbajul semnelor. Evie îl învăţă ca o fanatică. În cele din 
urmă, Sean fu de acord cu tot ce dorise ea. Insă asta i-a costat. 
Situaţia lui Dash a părut să clarifice un lucru pe care femeia îl 
simţise dintotdeauna, dar pe care nu voise să-l înfrunte: că ea îl 
iubea pe fiul lor mai mult, că-i era mai devotată, că era mai 
dispusă decât Sean să se sacrifice pentru el. Ceea ce s-a 
întâmplat cu Dash l-a afectat și pe Sean, bineînțeles, însă nu 
avea să-l definească. Ea avea altă structură interioară. Și, în 
fond, nici nu dorea să-și schimbe felul de a fi. 

A înţeles că devotamentul ei faţă de nevoile băiatului îl 


VP - 63 


îndepărta pe Sean. Sau că-i oferea scuza pe care o dorea. Deși, 
finalmente, era o distincţie fără deosebiri. Consumul lui de 
alcool și distanțarea de amândoi s-au înrăutățit și când, până la 
urmă, S-au separat, a fost mai degrabă o ușurare. Divorțul a fost 
rezonabil de amiabil. După ce lucrurile s-au liniștit, Sean a 
obţinut custodia lui Dash în serile de luni și marţi și la fiecare 
două weekenduri. Dar, practic, el îl vedea pe Dash o dată pe 
lună. Sean și-a găsit o prietenă, o blondă artificială pe nume 
Tina, și se părea că ea n-avea chef să fie babysitter pentru un 
puști surd. lar asta îi convenea lui Evie de minune. 

Işi amintea ceva ce-i spusese mama ei în adolescență: 
„Băiatul cu care te întâlnești este diferit de băiatul cu care te 
logodești, băiatul cu care te logodești este diferit de bărbatul cu 
care te măriţi, iar bărbatul cu care te măriţi este diferit de tatăl 
copiilor tăi”. Evie ar fi putut adăuga: „Și fostul tău soţ va fi 
diferit de toţi aceia”. 

Totuși, Sean nu era chiar atât de rău. Cu excepţia rarelor 
ocazii când o lăsa baltă, deși ar fi trebuit să-l ia pe Dash, nu 
făcea necazuri. Participa la ședințele cu părinţii și părea să-și 
țină sub control problema băuturii. Evie trebuia să-l sâcâie la 
cap pentru plata pensiei alimentare și nu numai o dată s-a 
gândit să se adreseze tribunalului pentru a-i pune poprire pe 
salariu, însă, pur și simplu, nu avea energia respectivă. În plus, 
nu voia să facă valuri inutil. Teoretic, Sean avea dreptul la Dash, 
dar, practic, băiatul era numai al ei. De aceea nu voia să facă 
nimic care ar fi afectat situaţia. 

În cele din urmă, a aflat de la o prietenă de la departamentul 
Resurse umane că motivul respingerii lui Sean de NSA s-a 
datorat poligrafului - mai multe neadevăruri referitoare la 
consumul de alcool și substanțe reglementate. Ceea ce, după 
cum putea vedea în acel moment, în vreme ce se îndrepta spre 
apartamentul ei, era perfect logic. S-a simţit ca o idioată că nu a 
recunoscut adevărul mai devreme. Cumva a făcut-o să-i pară 
rău pentru el. Ce nefericire teribilă îl afecta, ca să deţină un 
astfel de secret? Chiar și după ce l-a costat cariera pe care și-a 
dorit-o? Și cu toate că Tina, care era o târfuliță drăguță, putea 
să fi părut o alinare, Evie știa mai bine. Tina nu a fost în rândul 
întâi la împărţirea inteligenţei. Sean părea nefericit și, cu toate 
că ei doi nu discutau niciodată despre asta, Evie știa că el 
regreta turnura pe care o căpătase situația și voia să fi putut lua 


VP - 64 


totul de la început. 

Ceea ce, bănuia femeia, ar fi trebuit să-i ofere ei satisfacţie. 
Un sentiment de răzbunare. Victorie. Sau altceva. 

In loc de toate astea, o întrista, pur și simplu. 

Opri automobilul în parcarea Centrului de îngrijire a bătrânilor, 
unde era internat tatăl ei, și încercă să-și alunge sentimentul. 
Știa că existau povești de zece ori mai rele decât a ei, de o sută 
de ori mai rele, dar uneori totul părea teribil de greu. Teribil 
de... periculos. 

Cobori din mașină și pentru o clipă rămase privind clădirea. 
Aspectul exterior nu-i trăda funcţia. Un centru medical scund, 
înconjurat de câteva tufișuri ce păreau plantate recent, iar 
alături o anexă pentru birouri plină de contabili și statisticieni. 
Banal. Interșanjabil. Lipsit de suflet. Deși, pe de altă parte, Evie 
bănuia că, dacă ar fi fost animată sau distinctivă în orice fel, i s- 
ar fi părut iritant de falsă. 

Oftă și intră, trecu pe lângă recepţionera drăguță și înaintă pe 
coridorul care mirosea a antiseptic. Ușa de la camera tatălui era 
deschisă și îl zări stând în capul oaselor pe patul ajustabil. Purta 
un halat de baie, nu hainele obișnuite, și Evie știu imediat că 
avusese o zi rea. Ciocăni în tocul ușii pentru a-i atrage atenţia, 
iar când tatăl o privi, simţi c-o podidește plânsul la vederea 
resentimentului din ochii lui. 

— Bună, tată, rosti ea cu o veselie prefăcută. 

Se apropie și-l sărută pe părul rar, având grijă să nu strâmbe 
din nas la mirosul de om bătrân. 

El privi pe lângă Evie, spre coridor. 

— Ce cauţi aici? 

Era aceeași oră la care venea de fiecare dată. Fie că tatăl 
uitase, fie că era pasiv-agresiv. 

— Am plecat mai devreme de la serviciu. Am vrut să te văd. 

— Unde-i Dash? 

Ea nu-l mai aducea pe băiat, fiindcă se simţea prea tulburat 
când bunicul lui nu-l mai recunoștea. 

— Este la școală, tată. 

— E cam târziu pentru școală la ora asta. 

— Are antrenamente la baseball. O să-l aduc data viitoare, 
bine? 

Până data viitoare, tatăl avea să uite ce-i ceruse, așa că 
neîndeplinirea promisiunii ei n-ar fi făcut niciun rău. Se întrebă 


VP - 65 


când aveau să devină de prisos și vizitele ei. Tatăl nu era încă 
foarte dus cu mintea, totuși, medicii au avertizat-o că era doar o 
problemă de timp. Uneori el vorbea despre mama ei ca și cum 
ar fi fost în viață - nu se întorsese încă de la piaţă? -, genul 
acela de lucruri. Pe de altă parte, ei avuseseră o căsătorie 
fericită. Poate că felul cum soţia i se strecurase din tărâmul 
amintirilor, revenind în existența lui cotidiană, era o 
binecuvântare. 

Urmă un moment de tăcere stânjenitoare. Evie căută o cale 
pentru a o întrerupe. 

— E soare afară, tată, nu vrei să trag draperiile? 

— Îmi place să fie întuneric. 

— N-ai chef să mergi azi la bingo cu prietenii tăi? 

— Nu sunt prietenii mei. 

Și tot așa. Ea stătu numai douăzeci de minute și-l sărută din 
nou la plecare. Mirosul acela se înrăutăţea, nu? La fel ca și 
celelalte simptome. li făgădui că se va întoarce în curând, poate 
chiar a doua zi, însă știu că n-avea să se ţină de cuvânt, iar în 
acel moment nici măcar nu găsi justificarea că nu conta, fiindcă 
tatăl ei n-avea să-și amintească. 

Se opri la magazinul Safeway de alături și cumpără pentru 
cină pui la rotisor și îngheţată. Digne gătea frecvent pentru ei, 
însă puiul la rotisor de la Safeway era favoritul lui Dash și uneori 
lui Evie îi plăcea să-i facă surprize de felul acesta. Mai ales când 
revenea de la o vizită făcută tatii și simţea nevoia de ceva care 
s-o facă și pe ea fericită. Işi reaminti totuși că îngheţata era 
pentru Dash și că ea nu trebuia să mănânce pielea de pe pui. 
Făcea gimnastică periodic și era încântată de rezultate, totuși, 
exerciţiile nu erau niciodată îndeajuns. 

Intră în parcarea clădirii cu apartamente și opri motorul 
automobilul ei, Toyota Prius, lângă mașinile Ford Fusion, Honda 
Acord și Subaru Outback. Mașini practice pentru oameni practici. 
Oameni care nu-și permiteau să fie altfel. Brusc, se simţi 
năpădită de lacrimi. 

Cum ajunsese în acea situaţie? Înstrăinarea și divorţul. Mama 
ei, roasă de vie de melanomul care i se întinsese la ganglionii 
limfatici. Tatăl, care încă o recunoștea și-i aprecia vizitele, dar în 
același timp aluneca lent în beznă și demență. Și nimeni 
altcineva. Nimeni la care să apeleze dacă s-ar fi întâmplat 
vreodată ceva cu adevărat rău. Se uită în jur, la vehiculele 


VP - 66 


goale. Oare cei care le șofau se simțeau la fel de speriaţi și 
izolaţi ca ea? Oare ei se întrebau cum ajunseseră acolo, ce 
făceau, de ce se mai oboseau, cine le-ar fi simțit lipsa dacă ar fi 
dispărut? 

Se gândi la Dash, la părul castaniu pe care-l moștenise de la 
tatăl ei, la pistruii moșteniţi de la ea și la zâmbetul larg care-i 
dezvelea dinţii strâmbi pentru care Evie nu-i putea asigura 
aparat dentar, nu deocamdată. Dash i-ar fi simţit lipsa. Oare n-o 
aștepta chiar în acel moment în apartamentul lor micut? Lui Evie 
îi plăcea felul cum băiatul abandona orice ar fi făcut când ea 
sosea acasă și venea în fugă s-o îmbrăţișeze, ca și felul cum 
Digne încuviinţa din cap ca o recunoaștere a legăturii pe care o 
împărtășeau. Și că Dash nu era stânjenit s-o îmbrăţișeze nici 
chiar față de prietenii lui. Cum ar fi putut să-și plângă de milă, 
când avea un asemenea fiu? 

Zâmbi și intră în clădire ca să-l vadă. 


VP - 67 


Capitolul 8 


Videoclipul a fost postat pe YouTube la 7 dimineața, ora 
Washingtonului - o sincronizare perfectă pentru a fi prezentat în 
cursul dimineţii pe toate site-urile importante de știri și a fi 
comentat isteric la emisiunile de știri din cursul serii. Îmbrăcat 
cu o salopetă portocalie similară celor care deveniseră infame 
ca uniformă oficială a deţinuţilor din Guantanamo, Hamilton 
stătea în genunchi, cu mâinile legate la spate, într-un peisaj 
anonim de deșert. Lângă el, un jihadist mascat, cu un pumnal 
lung de beduin, rostea cu încredere calmă că, în scurt timp, va fi 
decapitat ca lecţie pentru Statele Unite. 

Anders îl chemă pe Remar în cabinetul lui imediat după 
postarea videoclipului. Ştia că dintr-o clipă în alta va fi sunat de 
la Casa Albă și nu dispuneau de mult timp. 

— Ce dracu-i asta? întrebă el, stând înapoia biroului și arătând 
monitorul. Ar fi trebuit să-l execute în fața camerei, nu să arate 
amenințările. 

Remar ocoli biroul, mișcându-se rigid în uniforma albastră 
militară, și aprobă din cap. 

— Știu. Tocmai am văzut și eu. 

— Deci ce s-a-ntâmplat? 

Remar reveni respectuos de cealaltă parte a biroului. 

— Bănuiesc că au decis să mai stoarcă niște propagandă 
suplimentară. S-o mai întrebuinţeze niţel, înainte de a-și primi 
răsplata. 

— Ce înseamnă „niţel”? 

Celălalt îl privi fix. Nu avea un răspuns. Amândoi gândeau 
același lucru: „Suficient pentru ca Operațiunile Speciale să 
întreprindă o acţiune de salvare?” 

Anders reveni cu privirea la monitor. 

— Asta nu-i bine. 

— Vrei să contactez gruparea Ergenekon? Să sugerez o 
bonificaţie dacă termină treaba în următoarele douăzeci și patru 
de ore? 

Anders ieși dinapoia biroului și începu să se plimbe agitat prin 
încăpere. 


VP - 68 


— Ai putea s-o faci, dar este foarte probabil ca ei să simtă 
realitatea dincolo de mirosul banilor. Sau poate că în clipa asta 
nici nu le pasă de bani. Noi nici măcar nu știm dacă cei care-l au 
pe Hamilton sunt, realmente, afiliați la ISIS. Cel mai probabil 
este că membrii reţelei Ergenekon l-au dat pe Hamilton unei 
grupări care vrea să se afirme și este deci interesată mai 
degrabă de notorietate. În clipa de faţă ISIS este brandul care 
trebuie întrecut, așa că idioţii ăștia o să-și facă mult timp 
propagandă pe seama noului captiv. De ucis îl pot ucide doar o 
singură dată, însă de arătat o pot face de multe ori. 

Remar se apropie de ușă, pe urmă se opri, gata să iasă când 
Anders i-ar fi ordonat să intre în acțiune. 

— Cu cât îl prezintă mai des, cu atât mai multe informaţii vor 
dezvălui despre ei. 

— Exact. Și cu atât mai probabil va fi ca președintele să 
ordone o operaţiune de salvare. 

— Am putea s-o obstrucționăm. JSOC!? va avea nevoie de 
programul nostru, SIGINT, pentru a întreprinde orice operaţiune 
de salvare. 

Anders se opri din mers, dându-și seama că Remar nu 
cunoștea o schimbare esenţială în felul în care Comandamentul 
Unit al Operaţiunilor Speciale din cadrul Pentagonului trebuia să 
se bizuie pe reţeaua SIGINT de informaţii electronice a NSA. 

— Nu înţelegi, zise el ridicând mâinile pentru a-l opri pe 
celălalt. Orice operaţiune de salvare va porni din Turcia. Ceea ce 
ne-ar fi poziţionat pe noi ideal... dacă am fi avut un CSS viu 
acolo. Dar Perkins tocmai a decedat într-un accident de mașină, 
ai uitat? 

Urmă o tăcere prelungă, apoi Remar exclamă: 

— lisuse! _ 

— lisus n-are nicio legătură cu asta. Întrucât pe teren nu 
există niciun agent, JSOC va avea pretextul necesar pentru a-și 
folosi propriii operatori și propriii agenţi de informaţii. Noi nu 
avem nicio posibilitate de a tulbura apele. 

— Bun, însă toate astea au la bază ipoteza că președintele va 
ordona o operaţiune de salvare. 

Anders izbucni în râs. 

— Ratingul lui în sondaje este în coborâre. Eliberarea unui 


12 joint Special Operations Command (în orig.) - Comandamentul Unit al Operațiunilor 
Speciale. (n.tr.). 


VP - 69 


jurnalist american din ghearele unei grupări jihadiste ticăloase 
ar însemna materializarea unui vis erotic politic. Cu cât Hamilton 
trăiește mai mult timp și suferă mai mult pe YouTube, cu atât 
oponenții președintelui vor încerca mai mult să-l încolţească, 
țipând că nu este suficient de dur. Ce dracu’, senatorul 
McQueen va fi în extaz! Președintele ar putea ordona 
distrugerea nucleară a Rusiei și McQueen tot ar încerca să-l 
prezinte ca pe un soi de eunuc. 

— McQueen zbiară în gol. Nimeni nu-l ia în serios. 

— Chiar așa? El face parte din Comitetul DHS”, din Comitetul 
pentru Finanţe și din Comitetul pentru Informaţii, iar mass- 
media sunt încântate să-l intervieveze, deoarece se pot bizui 
mereu pe el că va declara ceva incendiar în stilul lui tărăgănat 
de Alabama. 

— Chiar crezi că președintele va răspunde la spusele clovnului 
ăsta? 

— Nu va răspunde, ci va reacționa. Dacă el întrevede o șansă 
de a-și consolida prerogativele securităţii interne, nu va ezita. 
Cu cât cazul ăsta va dura mai mult, cu atât președintele va fi 
mai ispitit să facă un gest spectaculos. iți imaginezi care va fi 
efectul dacă îi trimite pe cei din Delta!“ sau DevGru” și ei îl aduc 
pe Hamilton întreg acasă? 

— Da, dar îmi imaginez și care va fi efectul dacă raidul dă 
greș și Hamilton este omorât. 

Anders flutură din mână, ca și cum ar fi îndepărtat un miros 
neplăcut. 

— Atunci, vor declara că aveau informaţii că Hamilton va fi 
omorât oricum. Cel puţin au trimis niște jihadiști în iad. 
Președintele va face anunţul înconjurat de militari. Indiferent de 
rezultat, va proiecta imaginea unui tip dur. „Noi nu negociem cu 
teroriștii”, genul asta de lucruri. Dacă situaţia se mai 
prelungește o zi, două cel mult, el va acționa. 

Amândoi rămaseră tăcuţi. După câteva secunde, Remar 
întrebă: 

— Cum vrei s-o abordezi problema? 


13 Department of Homeland Security - Departamentul pentru Securitate Internă al 
Statelor Unite. (n.red.). 

14 1st Special Forces Operational Detachment-Delta, cunoscută ca Delta Force, este o 
unitate de forțe speciale a Armatei Statelor Unite, din cadrul JSOC. (n.red.). 

15 Naval Special Warfare Development Group, trupă de comando din Navy Seal care 
face parte din 160" Special Operations Air Regiment, din cadrul JSOC. (n.red.). 


VP - 70 


— În cursul dimineţii urma să susțin un interviu pentru 
televiziune. 

— Vrei să-l anulez? 

— Nu, dimpotrivă, vreau să-l exploatez. Să mă folosesc de el 
pentru a-i oferi președintelui un mic respiro. Ce știm despre 
McQueen? 

Remar își miji ochiul teafăr. 

— Nu avem un dosar. A fost mereu atent și până acum n-am 
avut nevoie de nimic despre el. 

— Ei bine, acum avem nevoie. Folosește Ochiul lui Dumnezeu. 
O să găsești ceva. 

— Cât de dur vrei să fiu? _ 

— Nu mai mult decât este necesar. Însă asigură-te că treaba 
se face. 

— Am înţeles. 

Dinspre linia telefonică protejată se auzi un băzâit. Anders 
privi monitorul. 

— Casa Albă. Dă-i drumul! Adu-l pe McQueen la bord. S-ar 
putea să nu dispunem de prea mult timp. 


VP -71 


Capitolul 9 


Situaţia se dovedi mai rea decât se așteptase Anders. Șeful 
personalului de la Casa Albă îl anunţă că președintele convocase 
Consiliul de Securitate Naţională!* pentru a analiza „toate 
opțiunile”, inclusiv o operaţiune de salvare. Trebuiau să știe ce 
putea oferi NSA, bazându-se pe toate detaliile din videoclip: 
topografia, unghiul soarelui, intensitatea luminii, vegetaţia. 
Trebuiau cernute toate comunicațiile electronice din regiune. 
JSOC voia să acţioneze, dacă se putea identifica locul unde era 
ținut captiv Hamilton, iar președintele era dispus să-i acorde 
permisiunea. 

Anders îl asigură pe șeful personalului că NSA colaţiona toate 
informaţiile disponibile și că le pregătea pentru NSC în cursul 
dimineţii. După aceea plecă la interviu. 

Planul iniţial fusese al unei discuţii de interes general, în care 
prezentatorul TV să fie impresionat Anders în uniforma oficială 
cu pieptul acoperit de medalii. Decorul urma să fie, de 
asemenea, seducător: Information Dominance Center, o sală 
altfel inutilă, care fusese proiectată pentru a semăna cu puntea 
navei stelare Enterprise, cu șiruri de ecrane plate gigantice, de 
leduri strălucitoare și de monitoare de computere. Echipa 
pregătitoare NSA știa să-i instruiască pe cameramanii TV să 
filmeze doar din anumite unghiuri, astfel încât activitatea 
ultrasecretă a sălii să nu fie dezvăluită inamicilor Statelor Unite. 
Bineînțeles, cameramanii aveau să se supună recunoscători 
pentru oportunitatea de a prezenta unul dintre misterele 
agenţiei NSA, subordonare care se făcea simțită chiar înainte de 
a se fi rostit măcar un singur cuvânt din interviul propriu-zis. 

Anders sosi exact la ora fixată, urmat de un asistent care 
purta o tabletă. Asistentul îi întinse tableta, apoi Anders o 
parcurse cu atenţie și semnă ceva pe ea, pe urmă asistentul 
plecă în grabă, teatral, ca și cum soarta lumii libere depindea de 
transmiterea la timp a semnăturii șefului său. Firește, 
semnătura putea fi transmisă și electronic, nu s-o transporte 
personal, dar unde ar mai fi fost atunci drama, importanţa acelui 


16 National Security Council (NSC) (în orig.). (n.red.). 
VP - 72 


teatralism? 

— Salut, Brian, rosti Anders și întinse mâna. Mă bucur să te 
văd. 

— Încântat, domnule general, răspunse prezentatorul 
strângându-i mâna. Vă suntem recunoscători că v-aţi răpit din 
timpul dumneavoastră. Ținând seama mai ales de videoclipul 
terorist postat azi-dimineaţă. Vă pot întreba în privinţa lui? Știu 
că structura interviului a fost deja stabilită, totuși cred că 
cetăţenii americani ar vrea să vă audă opinia despre un subiect 
atât de important. 

Anders surâse înaintea încercărilor acelea de măgulire. Oare 
prezentatorul să fi fost atât de mărginit, încât să nu știe că el 
chiar voia să discute despre videoclip, că n-ar fi fost necesar să 
fie convins s-o facă? 

— Desigur, Brian. Voi discuta cu plăcere despre ceea cenue 
clasificat. Pe de altă parte, mă tem că s-ar putea să scurtăm 
puţin interviul. Sper că-ți dai seama că în clipele acestea se 
întâmplă foarte multe. 

— Sigur că da, domnule, cum să nu. Dacă vă convine cum am 
poziționat camera TV, putem începe imediat. 

Anders încuviință din cap. Domnule general, și domnule, și 
Dacă vă convine. El n-avea să se obișnuiască niciodată cu 
supunerea instinctivă înaintea puterii presei, care, pe de altă 
parte, se considera câinele de pază al democraţiei. Firește, asta 
nu-l deranja câtuși de puţin. 

Camera începu să filmeze și prezentatorul își rosti numele, 
apoi anunţă cu glasul întretăiat de emoție că desfășura interviul 
chiar din Information Dominance Center al NSA, în cazul căruia 
nu primiseră însă autorizaţia de a-l filma, întrucât era 
ultrasecret. 

— Bună dimineaţa, domnule general. 

— Bună dimineaţa, Brian. 

— Domnule general, știu că programul de azi vă este încărcat 
și vă suntem recunoscători că ne-aţi acordat o parte din timpul 
dumneavoastră. Azi-dimineaţță ne-am trezit toţi cu un alt 
videoclip îngrozitor: un jurnalist american legat și îngenuncheat, 
ameninţat de un terorist mascat. 

În mod cert, în timpul transmiterii interviului aveau să 
suprapună imaginea corespunzătoare. Asta era bine. 

— Da, rosti Anders pe tonul lui cel mai sobru. 


VP-73 


— Domnule general, atât eu, cât și, bănuiesc, toţi cetățenii 
lumii civilizate ne întrebăm acum ce răspuns pregătește 
guvernul american. 

— Evident, Brian, nu mă aflu într-o poziţie în care să discut ce 
anume putem noi gândi în privinţa unui răspuns. 

— De acord, domnule general, dar ce putem spune despre 
capacitățile NSA? Indiferent dacă este bine sau rău, iar mulţi vor 
zice că este rău, în prezent știm despre capacităţile NSA mai 
multe decât cu relativ puţin timp în urmă. Cu toate acestea, iată 
că un alt jurnalist a fost răpit. Guvernul n-ar fi putut face nimic 
pentru a preveni evenimentul acesta teribil? 

Anders știa că asta avea să-i impresioneze pe telespectatori 
ca fiind o întrebare dură; de aceea o și pusese prezentatorul, 
fiindcă aparențele trebuiau păstrate. 

— Ei bine, Brian, NSA poate întreprinde multe acţiuni legale, 
iar în cadrul acela legal noi suntem pe atât de agresivi pe cât 
putem. Și, bineînțeles, există unele instrumente suplimentare pe 
care am vrea să le deținem pentru a menţine siguranţa 
americanilor. Insă accesul la ele nu ţine de NSA, ci de aparatul 
legislativ. 

— Puteţi să menţionaţi măcar unul dintre instrumentele 
acelea? 

Anders abia aștepta să vină cu ideea implantării de cipuri în 
oameni, dar simţea că ar fi fost prea mult în momentul acela. 
Poate că ar fi fost mai bine să amintească despre măsura 
statului pakistanez - interzicerea serviciilor de telefonie mobilă 
oricărei persoane care nu accepta ca amprentele să-i fie 
asociate cartelei SIM personale? Dacă Pakistanul putea face 
asta, de ce n-ar fi putut-o face și Statele Unite? Și, de fapt, n-ar 
fi fost o retorică excelentă? „De ce Pakistanul face mai multe 
decât noi pentru securitatea cetățenilor lui?” 

Respinse însă și tentația respectivă. Nu era ocazia potrivită, 
dar, cu certitudine, aveau să apară și alte oportunităţi. 

— Nimic care să fie relevant sau pertinent, preciză el după o 
clipă. Cât despre răspunsul faţă de cea mai recentă atrocitate, 
acesta face parte, desigur, din atribuţiile președintelui. 

Prezentatorul reţinu sugestia, așa cum Anders sperase că se 
va întâmpla. 

— Presupunând - formulez doar o ipoteză, firește - că 
președintele ar ordona o operaţiune de salvare, care ar fi rolul 


VP - 74 


NSA? 

Anders își aranjă gânditor ochelarii. 

— Rolul nostru este de a-l sprijini pe președinte cu toate 
resursele disponibile. Și cu toate că resursele acelea sunt 
considerabile, vreau să-i temperez pe cei mai impulsivi dintre 
noi. Știm că Ryan Hamilton se află într-o situaţie gravă. Foarte 
gravă. Și oricât de mult am vrea să-l vedem revenit teafăr în 
patrie, vrem, de asemenea, să ne asigurăm că nu vom 
întreprinde nimic care să-i agraveze situaţia sau posibilele 
rezultate. În clipa de faţă sunt puse în mișcare foarte multe 
rotiţe, și mă refer la mecanismul ce include diverse agenții, care 
au nevoie de timp pentru a funcţiona corespunzător. Cei care 
solicită o acţiune imediată fără o înţelegere completă a 
circumstanțelor în care se găsește Hamilton ar putea grăbi cu 
ușurință finalul cel mai teribil pentru tânărul acesta. De aceea îi 
îndemn pe toți să fie răbdători, să-i acorde președintelui răgazul 
necesar pentru a utiliza toate sursele și metodele care ne sunt 
disponibile, astfel încât să fim siguri că Hamilton se află în 
siguranţă. 

Continuarea interviului a fost obișnuita periere plină de 
venerație a postului TV. Asta nu-l deranja pe Anders, dar de 
data aceasta lustruirea brandului său nu reprezenta o prioritate. 
Trebuia să clarifice povestea cu Hamilton. Ar fi fost foarte rău 
dacă jurnalistul reușea, cine știe cum, să revină în patrie. 


VP -75 


Capitolul 10 


Remar stătea în anticamera cabinetului senatorului McQueen 
din clădirea Hart de birouri a Senatului. | s-a spus să vină la ora 
14, iar de atunci a trecut un sfert de oră și bănuia că McQueen îl 
ținea în mod premeditat să aștepte. Dacă voiai să înţelegi 
mentalitatea celor mai mulți locuitori din Washington, era de 
ajuns să te transpui în mintea unui adolescent nesigur, după 
care totul devenea clar. Până și directorului îi plăcea să joace la 
răstimpuri asemenea joculeţe de putere, însă Remar nu avea 
răbdare pentru ele. Se considera un tip fără ocolișuri și prefera 
să aibă de-a face cu alţii ca el. Zâmbi, gândindu-se, nu pentru 
prima dată, că, ţinând seama de preferinţele lui, era clar că nu 
locuia în orașul corespunzător. 

Se gândi apoi la auditul pe care Anders i-a ordonat să-l 
efectueze pentru Ochiul lui Dumnezeu. Nu a găsit niciun fel în 
care Perkins să fi avut acces, ceea ce era cel mai important, dar 
în același timp a descoperit că modurile cele mai delicate în 
care a fost utilizat programul erau inaccesibile. Ceea ce a 
rămas... ei bine, în cazul scenariului cel mai defavorabil, dacă 
programul ar fi fost dezvăluit ar fi însemnat nu atât o problemă 
pentru Remar, cât pentru director, care a conceput iniţial Ochiul 
lui Dumnezeu ca parte din mantra lui: „Să strângem toate 
informaţiile”. 

Gândul îl făcu să se simtă vinovat și, pe jumătate inconștient, 
atinse țesutul plasticizat al cicatricei de sub peticul care-i 
acoperea ochiul. El a fost omul directorului din clipa în care, 
trezindu-se în agonie pe când era îngrijit de prima echipă 
chirurgicală, incapabil să vadă prin pansamentele ce-i 
acopereau faţa, l-a simţit pe Anders, pe atunci colonel, cum îl 
ținea de mână și-i spunea că era bine și că va fi bine. 

Și a fost, într-adevăr, bine... după șase operaţii de 
reconstruire chirurgicală, reabilitare îndelungată și o 
dependență de calmante care a durat un an și care ar fi dus lao 
mustrare oficială dacă directorul n-ar fi intervenit pentru a-i 
șterge problema din dosar. Remar i-a spus că Manus era ca un 
câine, dar nu a făcut comparaţia aceea ca o insultă. El admira 


VP - 76 


felul acela de loialitate și îl preţuia, iar când era vorba despre 
director, îl împărtășea. Îi datora nu numai viaţa, ci și cariera și 
poziţia. Nu-i aproba toate deciziile și, dacă ar fi fost după el, ar fi 
condus altfel, însă nu așa acţionase destinul, iar pentru ceea ce- 
i datora lui Anders trebuia uneori să împrumute de la propria lui 
conștiință. 

Ca atare, nu conta că auditul a dezvăluit o posibilă... 
divergență a expunerii lor potenţiale și, prin urmare, a 
intereselor lor. În plus, orice divergență era oricum doar 
teoretică. Fiindcă Perkins nu a avut acces la Ochiul lui 
Dumnezeu. Nu putea avea acces. 

Imediat după ora 14:30, doi asistenţi foarte tineri și cu ochi 
strălucitori ieșiră din sanctuarul interior și închiseră ușa în urma 
lor. „Am înţeles, reflectă Remar. M-ai ţinut să aștept doar pentru 
o conversaţie cu doi stagiari”. 

Peste câteva minute, o secretară îl pofti să intre. McQueen 
stătea așezat la un birou masiv și se grăbi să se ridice, să-l 
ocolească și să-i strângă mâna, cu fălcile legănându-i-se. 

— Mă bucur să te văd, generale! Mulţumesc că ai venit și 
scuze fiindcă a trebuit să aștepți. 

— Bună ziua, domnule senator, răspunse Remar, vrând să 
termine totul cât mai iute. 

Mâna celuilalt era umedă și Remar se împotrivi reflexului de 
a-și șterge palma pe pantaloni. 

— la loc, te rog, zise McQueen și reveni îndărătul biroului, 
parcă temându-se să stea prea mult departe de el. Cu ce aș 
putea ajuta un adevărat erou de război? 

Pe Remar nu-l deranja excesul de bunăvoință, dar detesta 
când un idiot se simţea obligat să-l asocieze cumva eroismului 
său. S-a aflat într-un Humvee în apropierea căruia a explodat un 
obuz de mortier. Dacă în episodul respectiv se putea vorbi 
despre vreun erou, atunci acela a fost directorul, nu el. Uneori 
se întreba dacă toţi cei ca McQueen, care probabil că nu ţinuse 
în viaţa lui o pușcă automată, cu atât mai puţin să fi fost în 
armată, vorbeau serios când aminteau despre gloria militară sau 
dacă nu era, pur și simplu, o altă escrocherie de la Washington. 
Bănuia că nu conta oricum. 

Își așeză servieta diplomat pe podea, o deschise și scoase 
dinăuntru un detector de microfoane. Îl activă și verifică rapid 
încăperea. Era sigură. 


VP - 77 


— Domnule senator, recomand ca amândoi să ne închidem 
telefoanele și apoi să le punem în servieta mea, care este 
antifonică și bruiază toate semnalele electronice. 

McQueen se tolăni mai comod în uriașul scaun capitonat în 
piele și-și atinse o imperfecţiune imaginară din părul grizonant. 

— Vorbești serios? 

Ignoranța lui îţi tăia răsuflarea. Oare credea că simpla 
apartenenţă la Comitetul pentru Securitate Internă și Comitetul 
pentru Informaţii însemna imunitate la filaj? Nu înțelegea că, de 
fapt, tocmai poziţiile acelea îl transformau într-o ţintă? Știind 
însă că toate astea vor fi clarificate în clipa următoare, Remar se 
mulțumi să replice: 

— i se pare că aș glumi? 

— Așa este, chicoti McQueen, dumneata ești expertul naţional 
în probleme de securitate. Fac cum zici. 

Işi închise mobilul și i-l întinse lui Remar, care făcu la fel și le 
puse pe amândouă în servietă. După aceea scoase un generator 
de zgomot și-l așeză pe biroul senatorului. 

McQueen îl privi suspicios. 

— Asta ce mai este? 

— Un sistem de protecţie vocală. O masură suplimentară de 
securitate. De asemenea, domnule senator, te voi ruga să scoţi 
din priză telefonul fix și computerul. 

— Haide, Remar, asta mi se pare ridicol! 

— Domnule senator, te asigur că după ce-mi vei auzi 
informarea, îmi vei mulţumi din suflet pentru că am luat 
precauţiile acestea. 

Celălalt dădu ochii peste cap și surâse. Închise apoi sursa de 
protecţie la supratensiune care alimenta telefonul fix și 
computerul, după care își privi ostentativ ceasul. Pe urmă îl 
indică și rosti pe un ton care simula seriozitatea: 

— Ah, vrei să-l scot și pe ăsta? 

Era iritat că cineva îi dădea dispoziţii în propriul cabinet și 
trebuia să-i demonstreze că nu se lăsa manipulat. Remar era 
obișnuit, desigur, cu reacţiile acestea juvenile, totuși continuau 
să i se pară oarecum lamentabile. 

— Ştii cum se spune, zise el așezându-se și închizând 
servieta, doar pentru că ești paranoic nu înseamnă că ei nu sunt 
pe urmele tale. 

— Sigur că da, și reciproc, doar pentru că ei sunt pe urmele 


VP - 78 


tale nu înseamnă că nu ești paranoic. Haide, Remar, am văzut 
destule artificii NSA și mă plec respectuos înaintea marilor preoți 
ai securităţii informaţiilor. Dar păstrează-le pentru puștii de pe 
coridoarele astea. Am văzut de prea multe ori spectacolul ăsta 
ca să mai fiu impresionat. 

Remar încuviință din cap înţelegător, după care începu 
recitalul. 

— Domnule senator, nu voi nega existența unei teatralităţi în 
ceea ce facem noi. Și cum să nu fie - în orașul ăsta? Însă nu de 
aceea mă aflu aici, ci pentru că avem dovezi conform cărora 
chinezii au întocmit un dosar confidenţial despre dumneata, 
despre care credem că intenţionează să-l utilizeze în tentativa 
de a-ţi influenţa voturile. 

Ochii lui McQueen se lărgiră și păru, realmente, surprins. 

— Poftim? 

Remar nu făcu nimic care să-i trădeze satisfacția faţă de 
efectul stimul/răspuns. Directorul îl învățase că într-o anumită 
clasă a fetișismului securităţii naţionale, atribuirea unor acțiuni 
rele chinezilor, rușilor sau  iranienilor era echivalentul 
învinovățirii negrilor americani de toate delictele interne. 
Pregătirea oamenilor pentru a crede ceva era partea mai grea. 
Odată ce era stabilit cadrul de lucru, deveneau nerăbdători să 
completeze ei înșiși detaliile și te puteai bizui că o vor face, 
chiar dacă detaliile respective erau lipsite de sens. 

Remar se aplecă înainte și vorbi cu glas încet: 

— Chinezii, se pare, au reușit să-ţi urmărească telefonul mobil 
și i-au corelat mișcările cu ale altui telefon mobil - un model cu 
cartelă preplătită cumpărat în numerar cu doi ani în urmă dintr- 
un magazin Walmart. După aceea au urmărit mișcările ambelor 
telefoane până la un apartament de aici, de pe Capitol Hill. 
Chiria acelui apartament este achitată de o firmă fantomă 
înfiinţată de avocatul dumitale personal. lar persoana care 
locuiește în acel apartament este o tânără pe nume Natalia 
Robart, ale cărei mișcări urmărite prin intermediul telefonului ei 
mobil au fost corelate cu ale dumitale în numeroase călătorii de 
afaceri pe care le-ai întreprins și la care soţia dumitale n-a 
participat, potrivit propriului ei telefon mobil. 

McQueen pălise treptat pe măsură ce Remar vorbea, iar în 
acel moment rămăsese cu gura deschisă. Remar aşteptă să-și 
facă efectul cuvintele lui. 


VP - 79 


— Nu... nu-nțteleg cum..., se bâlbâi senatorul, apoi amuţi și 
clătină din cap, aparent incapabil să-și găsească vorbele. 

— Evident, toate acestea nu sunt decât metadate. Dar la fel 
de evident este că ar fi mai mult ca suficiente pentru a provoca 
un scandal... presupunând că, de fapt, chinezii n-au pătruns în 
apartamentul domnișoarei Robart ca să instaleze videocamere 
ascunse. Asta este ceva ce am putea elimina discret, dacă vrei. 

— Nu... nu-nțeleg... 

— Domnule senator, vreau să te asigur că informaţiile acestea 
sunt păstrate strict confidenţial și în cercul cel mai restrâns din 
NSA. Niciunul dintre noi nu vrea să te vadă suferind în vreun fel. 

— Da, însă... lisuse Hristoase, cum este posibil așa ceva? 

Remar își îngădui un zâmbet de simpatie. 

— Mai crezi că sunt paranoic? 

McQueen arăta ca și cum primise un pumn drept în plex. 

— Hristoase, nu! Se poate face ceva? 

— Se pare că da. Sistemul pe care l-am descoperit noi este 
automat și i-am urmărit transmisiile până la un server securizat, 
în care am izbutit să intrăm pe ascuns. Ne aflăm acum într-o 
poziţie din care am putea distruge permanent datele găzduite 
pe serverul acela. 

— Asta-i o veste excelentă! 

— Da. N-am acţionat deocamdată, pentru că vrem 
confirmarea că nu mai există un server de rezervă. Dacă există, 
vrem să-i dăm de urmă și să le distrugem pe ambele. Dacă am 
acționa prea rapid, le-am putea oferi un indiciu chinezilor și am 
pierde șansa de șterge complet înregistrările cu probleme. 

Instantaneu, expresia șocată a lui McQueen se transformă în 
una de viclenie. Se lăsă pe spate în scaun și-l cercetă pe Remar 
de sus până jos, parcă evaluându-l. După aceea încuviinţă din 
cap și zâmbi. 

— In regulă, generale. Ce pui la cale? 

— Să pun la cale, domnule senator? 

— De ce-mi spui, de fapt, toate astea? Ce vrei de la mine? 

Remar conștientiză că senatorul își dăduse seama că situaţia 
era mai puţin alarmantă decât crezuse iniţial. Că era o 
tranzacţie, nu o ameninţare aleatorie, și prin urmare că nu 
exista, probabil, niciun motiv pentru care părţile să nu ajungă la 
un preţ acceptabil reciproc. 

Afișă totuși o expresie surprinsă. 


VP - 80 


— Nu vreau nimic de la dumneata, domnule senator. Sigur că 
da, aș prefera să fii mai precaut, dar în cele din urmă asta este, 
bineînţeles, alegerea dumitale. 

McQueen zâmbi larg. 

— Serios? Nu-i vorba despre niciun serviciu contra serviciu? 

Remar ridică din umeri. 

— Nu, însă dacă ar exista, aș zice că l-ai oferit deja prin 
sprijinul pe care l-ai acordat comunităţii de informaţii. Așa că 
poate fi vorba mai degrabă despre un gest de mulțumire decât 
de un quid pro quo. 

Amândoi rămaseră tăcuţi pentru câteva secunde. Senatorul 
părea derutat. Să fi fost, oare, chiar atât de simplu - prietenii lui 
achitau o datorie ca să-l protejeze? 

— Bine atunci, conchise el, în final, pe un ton precaut. O să 
mă... ţii la curent despre acțiunile voastre împotriva serverului 
chinez? 

Remar își luă servieta de pe podea. 

— Bineînţeles. Depunem toate eforturile și sunt optimist, 
desigur cu prudență, că vom stopa răul înainte de a fi făcut. 

McQueen încuviinţă din cap, parcă temându-se să vorbească. 

Remar se ridică în picioare și așeză servieta pe birou. 

— Domnule senator, ţi-am răpit destul timp azi. Te rog să fii 
mai atent în privinţa telefoanelor - noi minimalizăm situaţia faţă 
de public, dar metadatele dezvăluie, într-adevăr, foarte multe. 
Știi vorba noastră: „Noi omoram oameni bazându-ne pe 
metadate”. 

McQueen încuviință iar. 

— Da, îmi este foarte clar. 

— Ah, și încă ceva. Ai auzit de jurnalistul acela care a fost 
răpit în Siria? 

— Hamilton? Sigur că da. 

— Da, Hamilton. Există o probabilitate destul de bună să-l 
eliberăm. Va trebui acționat însă cu discreţie și va fi necesară 
răbdare. Bineînţeles, președintele vrea să trimită Delta sau alte 
comandouri, ca să obţină capital politic de pe urma salvării lui. 

Senatorul ciuli urechile. 

— Președintele vrea să trimită armata? 

— Din păcate, da. El crede că este un succes politic garantat - 
fie că Hamilton este salvat, fie că este omorât în timp ce Trupele 
Speciale lichidează o grupare jihadistă, președintele se va 


VP - 81 


împăuna că el nu va negocia niciodată cu teroriștii. l-am spus că 
metoda cea mai bună pentru a-l elibera pe Hamilton este ceva 
discret, care nu-i va oferi lui un mare câștig politic, dar cred că 
îți imaginezi cum a fost privit sfatul acesta. 

— Da, îmi imaginez. 

— Oricum, ştiu că dumneata și celelalte persoane 
responsabile afiliate cu comunitatea de informaţii vreţi același 
lucru ca noi - să-l scoatem viu de acolo pe tânărul acela. Nu 
trebuie să-ţi mai spun că experienţa dumitale în domeniul 
securităţii naţionale este ireproșabilă. Oamenii te ascultă. Până 
și președintele te ascultă, deși nu-i foarte încântat. De aceea, 
când posturile TV te invită să vorbeşti despre Hamilton, ar fi 
excelent dacă ai putea să amintești despre virtuțile răbdării și 
discreției, și despre cusurul înfumurării capetelor încinse 
militare, care îl poate ucide pe Hamilton mai mult decât orice 
altceva. Ne putem bizui pe dumneata în privința asta, domnule 
senator? 

McQueen se ridică brusc în picioare; mai lipsea puţin să salute 
militărește. 

— Știi bine că da, generale. Mă bucur că mi-ai cerut-o și sunt 
încântat să ajut. 

Era fascinant să vezi cum oamenii puteau fi atât de șovăielnici 
în a recunoaște șantajul și cât de dispuși puteau fi să se 
convingă că era vorba despre altceva, ba chiar despre ceva, în 
esență, cooperant. Și uneori, cu cât păreau mai puternici, cu 
atât se autoamăgeau mai mult. 

Remar scutură mâna senatorului și ieși din cabinet. Pe 
coridor, își șterse palma de pantaloni. A fost o vreme, știa bine 
asta, când genul de acţiune pe care tocmai o efectuase l-ar fi 
oripilat. Se strădui, însă nu-și aminti când s-a întâmplat asta. 

Nu conta. Important era că mai câștigaseră ceva timp. 

Și mai deţineau un senator. 


VP - 82 


Capitolul 11 


Anders stătea împreună cu ceilalți membri ai Consiliului de 
Securitate Naţională în încăperea securizată definită ca Situation 
Room din Casa Albă. Atmosfera era dătătoare de claustrofobie, 
exacerbată de dimensiunile reduse și tavanul jos ale încăperii 
dominate de o masă din lemn pentru douăsprezece persoane. 
Flecărelile erau reduse la maximum și toți participanţii radiau 
văpaia care ar fi fost de așteptat la reunirea unor conducători 
militari geloși sau a mai multor scorpioni închiși laolaltă într-o 
sticlă. Fiecare dintre persoanele din cameră îi privea pe ceilalţi 
ca pe niște inamici sau, în cazul cel mai bun, ca pe potenţiali 
aliaţi de complezență. Fiecare considera că ar fi fost un 
președinte mai bun decât cel care conducea ședința. lar câţiva 
s-ar fi putut chiar să fi avut dreptate. 

Exercitându-și prerogativele şi  respectându-și obiceiul, 
preşedintele apăru cu o întârziere de o jumătate de oră. Se 
așeză, aşteptă ca un asistent să-i toarne cafea, sorbi și zise: 

— Știm cu toţii de ce ne aflăm aici. Care ne sunt opţiunile? 

Anders observă folosirea pronumelui la plural. Hamilton nu 
era problema președintelui, ci a tuturor. Bineînţeles, dacă 
lucrurile vor merge bine, doar președintelui i se vor recunoaște 
meritele. Era bine să fii rege. 

Întrebarea nu a fost adresată cuiva anume. Anders a observat 
de mult că președintelui îi plăcea să-și conducă ședințele ca pe 
niște mici teste Rorschach. Cine va vorbi primul? Cine era 
îndrăzneţ, cine era viclean? Anders cunoștea tehnica, deoarece 
îi plăcea s-o folosească și el. 

Vernon Jones, președintele Comitetului șefilor de Stat Major al 
SUA, aruncă o privire spre secretarul Apărării, care încuviinţă. 

— Domnule președinte, DevGru și Delta sunt deja pe poziţii și 
pregătite să intre în acţiune. Avem nevoie doar de informații și 
de ordinul de plecare. 

Lui Anders nu-i plăcea Jones, un negru înalt cu ton baritonal 
sudist atrăgător. II considera un avantaj neonest - echivalentul 
american al englezei vorbite la Oxford, care conferea o gravitate 
pe care substanța cuvintelor n-o putea obţine singură. lar 


VP-83 


dincolo de antipatia lui înnăscută, detesta felul cum Jones 
formulase fraza. Practic, spusese: „Domnule președinte, 
presupunând că aveți curajul să daţi ordinul, singura întrebare 
este dacă informaţiile spionilor merită cât o ceapă degerată”. 

Toţi se întoarseră și-l priviră pe Anders. Știau bine că nu se 
puteau aștepta la nimic din partea directorului NSA, superiorul 
de formă al lui Anders și, potrivit statutului, unul dintre membrii 
permanenţi la ședințele Consiliului de Securitate Naţională. 
Dacă exista un același lucru pe care să-l înțeleagă toţi cei 
prezenţi, un același lucru la care să fie acordate minţile lor de 
rechini, acela era adevărata putere. 

Directorul NSA îl privi pe Anders cu expresia lui cea mai 
serioasă, o pantomimă a autorităţii. 

— Așadar, Ted, ce ai în regiune? 

Ah, ce aí, nu ce avem... Anders nici măcar nu-l privi. 

— Domnule preşedinte, ne concentrăm asupra tuturor 
resurselor disponibile. Echipele SIGINT scotocesc zona. O echipă 
de geocartografiere încearcă să localizeze cu exactitate locul în 
care s-a filmat videoclipul. Analizele vocale ne-ar putea oferi 
identitatea reală a teroristului din imagini. 

Președintele nu păru impresionat. 

— Cât va dura asta? 

— Este greu de precizat. Uneori putem găsi ceva rapid. 
Alteori... 

— Nu vreau să aştept. Cunosc riscurile, dar trebuie să înţelegi 
că James Foley” a fost torturat de animalele astea. Fiecare oră 
pe care o așteptăm ar putea însemna altă oră de tortură pentru 
Hamilton. 

Anders se uită în jur și zări privirile stânjenite de pe unele 
chipuri din cameră. Descrierea „înecării simulate” ca tortură 
producea destulă ambiguitate!* în prezent. 

— Da, domnule președinte. Supraveghez personal... 

— Înţeleg că s-a petrecut o tragedie în Istanbul. CSS-ul tău a 
decedat într-un accident auto. 


17 james Wright Foley (1973-2014), corespondent american de război în Războiul Civil 
din Siria; a fost răpit în 2012 și decapitat în 2014, fiind primul cetăţean american 
omorât de Statul Islamic. (n.tr.). 

18 Dublugânditul (în original doublethink) este un termen din nouvorbă inventat de 
George Orwell în romanul lui distopic 1984, indicând o capacitate de acceptare, în 
mod simultan, a două puncte de vedere opuse, anihilându-se astfel orice spirit critic. 
(n.red.). 


VP - 84 


— Da, domnule președinte, așa este, confirmă Anders fără 
ezitare. 

De unde știa deja președintele? Și cum de știa ce era un CSS? 
Apoi își dădu seama: Jones l-a informat. Militarul a întrezărit 
ocazia și a întrebuinţat-o rapid. Bineînţeles, Anders a procedat la 
fel înainte să fie numit la conducerea NSA, însă culegerea 
informaţiilor era în acel moment domeniul lui și știa din proprie 
experiență cu câtă lăcomie ar fi vrut să o preia alții din 
Departamentul Apărării. 

Anders  clocoti în tăcere. A încercat de mulți ani să 
întocmească un dosar împotriva lui Jones, dar acesta era fie, 
într-adevăr, un om cu frica lui Dumnezeu, fără indiscreţii care ar 
fi putut dezgropate, documentate și folosite împotriva lui, fie 
excepţional de abil în felul în care comitea indiscreţiile 
respective. Și, evident, era, de asemenea, cel cu poziţia cea mai 
bună și predispoziția cea mai mare pentru a crea necazuri. 

— Ei bine, asta îţi reduce capacităţile în regiune? adăugă 
președintele, privindu-l pe Anders. 

Intrebarea nu era deloc simplă. Dacă ar fi răspuns nu, ar fi 
urmat întrebarea Atunci, la ce dracu' este bun un CSS? În 
același timp un da ar fi creat o ocazie pentru ca președintele să 
răsucească pumnalul. 

— Domnule președinte, răspunse Anders, bineînţeles că avem 
forțe suplimentare pentru o misiune atât de vitală în efortul de 
război din regiune. Pierderea lui Perkins este, într-adevăr, 
tragică, însă nu ne va afecta capacitatea de a ne îndeplini 
îndatorirea. 

Președintele aprobă din cap, de parcă acela ar fi fost 
răspunsul pe care-l așteptase. 

— Perfect. Continuă. Între timp, însărcinez oficial Pentagonul 
cu formarea propriei sale echipe de informaţii pentru a afla 
starea lui Hamilton și locul unde se află. Așa cum ai menţionat, 
surplusul de oameni este important. lar aici este America - știm 
cât de benefică este concurența. 

Anders  încuviință rigid,  neîngăduindu-și să-şi trădeze 
sentimentele reale. Dar era o evoluţie proastă. Mai proastă 
decât se temuse. 

— Ne reîntâlnim peste douăzeci și patru de ore, conchise 
președintele. Până atunci vreau să avem informaţiile necesare, 
să avem un plan și să ne găsim în poziţia din care să-l punem 


VP - 85 


imediat în aplicare. 

Cu coada ochiului, Anders îl văzu pe Jones consimţind din cap, 
evident încântat de felul cum s-a desfășurat ședința. 
Președintele voia o acţiune de salvare; a fost foarte clar în 
privinţa asta. lar conducătorii Pentagonului au văzut o 
oportunitate de a-l mulțumi și în același timp de a-l convinge să 
se sprijine mai mult pe armată. Ei aveau să-i procure informaţii. 
Chiar dacă în decursul acestei activităţi ar fi fost nevoiţi să 
denatureze puţin faptele. 

Ei bine, și Anders putea să distorsioneze realitatea. 


VP - 86 


Capitolul 12 


Evie stătea într-o cabină de toaletă - la alt etaj și în altă parte 
a clădirii, nu în vecinătatea biroului ei. Nu voia să întâlnească pe 
nimeni care ar fi fost posibil s-o recunoască. Avea, pur și simplu, 
nevoie de câteva minute în care să fie singură, pentru a se liniști 
fără să fie văzută de nimeni. 

Toţi vorbeau despre răpirea lui Hamilton. Circulau zvonuri 
despre o operaţiune de salvare și domnea o atmosferă de 
mobilizare generală. Dacă se auzise despre Perkins și accidentul 
lui de mașină, nu se discuta prea mult despre asta. Poate că 
Hamilton eclipsase vestea respectivă, poate că nimeni nu-l 
cunoștea, de fapt, pe CSS din Turcia sau că nu le păsa, 
realmente. Oricum ar fi fost, nimeni nu făcea legătura. Ea era 
singura care știa ceva. 

„Nu știam, se corectă femeia în gând. Suspectam”. 

Și, de fapt, ce știa ea? Da, se părea că Perkins i-a transmis 
informaţii secrete lui Hamilton. Da, ea l-a alertat pe director cu 
numai o zi înainte de moartea CSS-ului. Totuși, accidente auto 
se întâmplă mereu. lar Hamilton... ei bine, dacă reporterul s-a 
dus la granița cu Siria în căutarea de subiecte pentru un articol, 
era posibil să fi avut, pur și simplu, ghinion. N-ar fi fost nici pe 
departe primul care să păţească ceva. Și oricum, Hamilton nu a 
murit, ci a fost răpit. De ce ar fi pus cineva la cale așa ceva? 

„Nu cineva. Directorul”. 

Evie își dădu seama că nu voia să creadă că evenimentele 
acelea au fost doar niște coincidente și că mintea ei îi oferea un 
soi de doublethink, precum o protecţie împotriva unor idei 
nedorite. 

Și totuși... Presupunând că directorul ar fi plănuit moartea lui 
Hamilton, de ce nu era jurnalistul deja mort? De ce să fi înscenat 
o răpire? 

„Fiindcă el trebuie să moară. Sau trebuia să moară. Sau așa 
ceva. Răpirea era menită să camufleze realitatea”. 

Bun. Asta era logic, într-un anume fel. Prin urmare... de ce să- 
i omoare pe Perkins și Hamilton? De ce să nu-i aresteze, judece 
și condamne? Ea cunoștea destule despre Legea Spionajului, ca 


VP - 87 


să știe că statul n-ar fi avut nicio reţinere s-o invoce. 

„S-o invoce împotriva avertizorilor de integritate. Până acum 
n-a fost utilizată pentru a opri un jurnalist să publice reportaje”. 

Și atunci? Directorul știa, sau suspecta, că Perkins i-a înmânat 
lui Hamilton ceva atât de confidenţial, încât asigurarea tăcerii 
justifica uciderea lui? Evie avea acces la un volum uriaș de 
informaţii ultrasecrete, confidenţiale, compartimentate, totuși, 
nu cunoștea absolut nimic care să fi justificat o crimă. Scurgeri 
au existat și înainte. Despre NSA s-au scris destule cărți. 
Dumnezeule, organizaţia i-a supraviețuit chiar și lui Snowden! 
De ce ar fi riscat Anders un asasinat, în loc să înfrunte 
publicarea informaţiilor, așa cum au fost înfruntate întotdeauna 
până atunci? 

„Deoarece informaţiile acelea îl implică pe el”. 

Însă în ce fel? 

„Într-un fel... delictual”. 

Evie nu putea decât să râdă la o asemenea explicaţie. Un 
delict atât de grav, încât era mai rău decât un asasinat sau care 
să justifice riscurile unui asasinat? 

„Sau şantaj?” 

Căzu pe gânduri. Era adevărat, oamenii glumeau că șefii 
trebuiau să-i aibă cu ceva la mână pe Feinstein și Rogers! și pe 
membrii celorlalte comisii legislative, pentru că „supraveghere” 
devenise, realmente, un eufemism pentru „mână liberă”. Ca să 
nu mai amintim de „tribunalul” secret FISA”, care oferea o rată 
de aprobare cam de 99,7% solicitărilor de filaj ale guvernului. 

Totuși, acelea nu erau decât glume. Nu existau dovezi reale. 
Și în ciuda loviturii serioase pe planul relaţiilor publice pe care 
au încasat-o toţi după cazul Snowden, Evie a simţit mereu că, de 
fapt, colegii ei erau oameni buni, cu intenţii bune. De când lucra 
la NSA, ea a nu a văzut niciodată șmecherii de genul celor 
folosite în filme. 

Bun! Poate că totul nu era, într-adevăr, decât o coincidenţă. 
Ştia că voia să creadă asta, totuși nu însemna că era și 
adevărul. 


19 Mike Rogers și Dianne Feinstein, președinții Comisiilor pentru Informații din Camera 
Reprezentanţilor și, respectiv, Senat care au supervizat NSA în timpul cazului 
Snowden. (n.tr.). 

20 United States Foreign Intelligence Surveillance Court - FISA sau FISC (în orig.). 
(n.red.). 


VP - 88 


Se ridică și se pregăti să tragă apa, pentru eventualitatea în 
care cineva a intrat în toaletă cât a fost ea în cabină. Ar fi părut 
ciudat să utilizezi cabina și să nu tragi apa. Dar se opri, cu mâna 
în aer. 

Era ridicolă. Cine ar fi observat, sau cui i-ar fi păsat, dacă 
auzea sau nu că s-a tras apa? Și oricum, ea a întrebuințat în 
mod deliberat o toaletă din altă parte a clădirii, unde era 
improbabil să fie recunoscută de cineva sau acea persoană să-și 
amintească de prezenţa ei. Și deși pe toate coridoarele din NSA 
existau videocamere, ce ar fi putut raporta acel cineva? 
„Atenţie, Evelyn Gallagher, alegere suspectă a toaletei”? Sigur 
că da, ea nu a făcut nimic decât să stea încuiată în cabină, fără 
s-o folosească deloc, totuși, era puţin probabil să existe 
videocamere în afurisitele de toalete. Așa ceva ar fi fost de-a 
dreptul nebunesc. 

„Bineînţeles, dacă ai vrea cu adevărat să intri în capetele 
oamenilor, ai amplasa videocamere și în toalete. Clipele în care 
ei cred că se bucură de cea mai multă intimitate sunt exact cele 
în care ai vrea să-i poţi vedea. Cu cât oamenii se străduiesc mai 
mult să-și camufleze comportamentul, cu atât acţiunile lor sunt 
mai relevante”. 

Se uită la plafonul din rigips și la pereţii despărțitori metalici 
de jur-împrejur, simțind că avusese un fel de epifanie, apoi își 
înăbuși un chicotit. „Așa este, Evie, NSA a instalat o reţea uriașă 
de videocamere, ca să-i urmărească pe toţi angajaţii cum 
urinează”. 

Trase apa și ieși din cabină. 


VP - 89 


Capitolul 13 


Era aproape miezul nopţii și Anders continua să fie în cabinet, 
așa cum se aștepta să fie, mai mult sau mai puţin permanent, 
până la rezolvarea cazului Hamilton. Debbie l-a sunat să-l 
anunțe că se ducea la culcare. Era plăcut că ea a păstrat 
obiceiul chiar după atâţia ani de nopţi întârziate la serviciu și 
atâtea planuri anulate. Ascunderea dezamăgirilor soţiei era un 
semn al iubirii pe care i-o purta și Anders avea să-i fie veșnic 
recunoscător pentru asta. 

La ușă se auzi o ciocănitură, apoi intră Manus. Închise ușa în 
urma lui, veni direct la biroul lui Anders și-i înmână stickul de 
memorie și telefonul mobil despre care îl anunţase înainte de a 
părăsi Turcia. 

— Le-ai deţinut permanent? întrebă Anders, ridicând obiectele 
ca să le examineze, conștient că tonul și maniera îi erau 
neobișnuit de aspre. 

Chiar dacă simți lipsa de politețe pe care i-o acorda, de obicei, 
directorul, Manus nu se trădă în niciun fel. 

— Le-am luat personal din buzunarele lui Hamilton. De atunci 
au fost numai asupra mea. 

— Şi telefonul... 

— În cușca lui Faraday de când l-am luat. Mișcările nu i-au 
putut fi urmărite. 

Anders încuviinţă din cap. 

— Bun. Trebuia să mă asigur. Și-mi cer scuze. A fost o zi 
foarte lungă. 

Manus nu dovedi prin vreun semn că explicaţia aceea 
însemnase ceva pentru el. Nu era de mirare că-l scotea din 
sărite pe Remar. 

Anders introduse stickul într-un dispozitiv special, apoi puse 
un deget pe plăcuța biometrică și-și tastă parola, potrivit 
autentificării standard din doi pași. În secunda următoare, 
accesă supercomputerele Cray de tip paralel care rulau în 
subsolul clădirii Fort Meade a NSA. Dacă era foarte norocos, 
Hamilton utilizase fie o criptare slabă, fie una dintre aplicaţiile 
comerciale în care NSA crease de mult intrări secrete. Așteptă o 


VP - 90 


clipă în timp ce stickul era scanat cu aproape 100 gigaFLOPS, 
ecranul lui nefiind capabil să ţină pasul cu viteza de calcul a 
supercomputerelor Cray. Însă criptarea rezistă. La naiba! 
Hamilton folosise un program aparte, probabil un software cu 
sursă deschisă. NSA a avut un asemenea succes în diminuarea 
standardelor internaţionale de criptare și în convingerea 
companiilor să instaleze intrări secrete... încât era întotdeauna 
frustrant să întâlnești un program care nu fusese deocamdată 
corupt. 

Se întrebă câte informaţii se găseau pe stick? Zece mii de 
documente? Cincizeci de mii? Computerul nu putea sparge 
criptarea, dar îi putea spune câţi gigabiţi de informaţii erau 
stocaţi acolo. Nu reprezenta ceva foarte util de știut, totuși, 
Anders era încercat de o curiozitate morbidă. Tastă întrebarea și 
raspunsul sosi instantaneu: opt kilobiţi. 

Bărbatul clipi. Opt kilobiţi? Nu era decât un „ambalaj”. Stickul 
era gol - nu conţinea nimic. Simţi un nod în stomac când își 
dădu seama că stickul pe care-l avusese Hamilton asupra lui era 
o diversiune. 

Cuplă apoi telefonul mobil. Nu era nici măcar criptat, ci doar 
protejat de o parolă din patru cifre. Supercomputerele Cray o 
sparseră și-l scanară în mai puţin de o secundă. Aparatul nu 
conţinea nimic în afară de obișnuitele agendă, calendar și alte 
date. 

Se uită la Manus, care rămăsese nemișcat și-l privea. 

— Nu mai avea nimic altceva asupra lui? 

— Ti-am spus - portofelul și pașaportul. Le-am distrus. 

— N-avea laptop? 

— Nu. 

— Nici tabletă? 

— Nu. 

— Niciun alt dispozitiv electronic portabil? 

— l-am căutat în cameră, inclusiv în seif. În geantă, în haine și 
în pantofi. Nu mai era nimic. 

Anders își trecu palma peste gură, împotrivindu-se panicii pe 
care o simţea apropiindu-se. 

— Bine, încuviinţă el abordând situaţia ca pe un puzzle. Bine. 

Știa că Perkins trebuia să-i fi înmânat ceva lui Hamilton. Chiar 
dacă undeva pe Darknet era ascunsă o copie de rezervă, Daniel 
i-ar fi dat lui Hamilton ceva care să-i fie de folos. Altfel, de ce l- 


VP - 91 


ar mai fi adus până la Istanbul? Dacă CSS-ul n-ar fi vrut decât să 
încarce informaţiile furate pe mai multe site-uri subversive, ar fi 
făcut-o cu ușurință, dar el nu a procedat așa. Probabil că voia 
girul unui jurnalist, protecţia firavă ca o frunză de viță-de-vie 
acordată de Primul Amendament. În adâncul fiinţei, Anders știa 
că Perkins i-a dat jurnalistului ceva, ceva important, ceva care 
implica riscuri enorme. Întrebarea era ce a făcut Hamilton cu 
obiectul respectiv? 

— Bine, repetă el. Când l-ai urmărit pe Hamilton, l-ai văzut 
intrând într-un oficiu poștal, să zicem, sau o sucursală FedEx - 
orice de felul ăsta? Sau o sală internet? 

— Prima dată când l-am văzut a fost în camera lui de hotel. 

Anders  încuviinţă din cap, deoarece anticipase răspunsul 
acela. De fapt, nu credea că Hamilton ar fi riscat să expedieze 
electronic datele primite de la Perkins. Oamenii știau destul de 
multe despre ultraperformantele metode de supraveghere 
electronică ale NSA, însă nu știau în ce măsură erau monitorizaţi 
în alte moduri. Era posibil ca Hamilton să fi transmis ceva și 
Anders ar fi pus o echipă să investigheze orice fel de urme 
lăsate de o astfel de tranzacție. Era totuși mai probabil ca 
reporterul să fi mizat pe o tehnologie mai rudimentară. La fel ca 
teroriștii, jurnaliștii erau conștienți că toate comunicațiile lor 
electronice puteau fi interceptate. De aceea Greenwald și 
Poitras au fost prinși folosindu-l pe partenerul lui Greenwald, 
David Miranda, pe post de curier. lar Alan Rusbridger, editorul 
de la Guardian, a recunoscut că reporterii lui în cazul Snowden 
au călătorit foarte mult cu avionul, deoarece nu se încredeau 
decât în întâlnirile directe. De ce ar fi procedat altfel Hamilton? 

La naiba, trebuia să încheie cât mai rapid cazul acela! Cel 
puţin senatorul McQueen i-a venit în ajutor, stupefiind câţiva 
prezentatori TV prin apelul la calm și răbdare și susţinerea 
stilului deliberativ al președintelui. Însă toate astea nu făceau 
decât să se mai câștige puţin timp. Nu rezolvau problema de 
fond. 

Perfect, avea să pună o echipă să investigheze tot ce ieșise 
din Istanbul prin FedEx sau alte firme de curierat din clipa sosirii 
lui Hamilton acolo. Le puteau urmări pe calea aerului, până la 
unitatea de sortare din SUA, sau chiar până la vehiculul care 
plecase să le livreze. Dacă Hamilton utilizase poșta, avea să fie 
mai dificil, totuși nu imposibil. Nu toată lumea știa, dar US Postal 


VP - 92 


Service fotografia absolut toate plicurile și coletele pe care le 
manipula. Sistemul era primitiv și necesita multă forță de 
muncă, dar dacă ei aveau vreo indicație că Hamilton expediase 
ceva din Istanbul prin poștă, aveau să mobilizeze destui oameni 
pentru a descoperi obiectul și, cu doar puţin noroc, l-ar fi stopat. 
Cu toate acestea, spera că nu se va ajunge la așa ceva și că 
Hamilton a preferat să se încreadă într-o firmă privată de 
curierat. 

Gallagher, își dădu seama brusc directorul. Ea putea fi de 
ajutor acolo. Avea să-i ceară să-și utilizeze sistemul de 
videocamere pentru a examina cvartal cu cvartal toate mișcările 
lui Hamilton prin Istanbul. Ca un fel de sprijin pentru celelalte 
sisteme pe care el avea să le desfășoare pentru a urmări dacă 
reporterul expediase ceva. 

Ideea nu era totuși fericită. După conversaţia pe care au 
purtat-o și îndoielile manifestate față de moartea ultimului 
avertizor de integritate pe care l-a descoperit reteaua ei, 
probabil că femeia era bănuitoare faţă de decesul lui Perkins și 
răpirea lui Hamilton. O implicare suplimentară i-ar fi sporit 
suspiciunile. Anders n-avea însă alternativă. Tot ce conta pentru 
moment era Hamilton și obiectul pe care i-l transmisese Perkins. 
Anders avea să se folosească de toate resursele disponibile 
pentru a finaliza asta. După rezolvarea crizei, când resursele 
acelea n-ar mai fi fost esenţiale, ele puteau fi... eliminate. 

ÎI privi pe Manus și decise că ar fi fost perfect pentru sarcina 
respectivă. 


VP - 93 


Capitolul 14 


A doua zi dimineaţă Remar o introduse pe Evie în cabinetul 
directorului imediat cum ajunse în anticameră. La miezul nopţii, 
femeia primise un SMS care-i cerea să fie acolo la ora șapte fix. 
Era ceva legat de Hamilton, bănuise ea și inima îi tresărise la 
gândul acela. Din fericire, Digne venise mai devreme ca să se 
ocupe de Dash și să-l ducă în staţia de autobuz. Evie o iubea pe 
femeia din Salvador și nu știa cum s-ar fi descurcat fără ea. 

Inchise ușa în urma ei, se așeză la un gest al directorului și 
apoi se împotrivi imboldului de a se foi în scaun, în timp ce el o 
examina cu atenţie, cu mâinile încleștate în faţa bărbiei. Cumva 
parcă așteptându-se ca ea să vorbească, ori să mărturisească, 
ori altceva... Evie nu știa ce anume. 

In cele din urmă, bărbatul oftă, se lăsă pe spate în scaun și 
spuse: 

— Ținând seama de îngrijorarea ta față de sinuciderea lui 
Scott Stiles, recunosc că sunt destul de interesat de părerea pe 
care o ai faţă de accidentul auto al lui Dan Perkins. Și de răpirea 
jurnalistului Hamilton. 

Evie se așteptase la multe, însă în niciun caz la ceva atât de 
direct. Probabil că tocmai acela fusese și motivul manevrei 
directorului. Cumva, ea simţi că ar fi greșit dacă ar fi negat orice 
fel de îngrijorare. Ar fi fost mai bine să se menţină în preajma 
adevărului. Dar nici foarte aproape de acesta... 

— Să fiu sinceră, domnule director, par două evenimente, într- 
adevăr, destul de stranii imediat după ce am primit atenţionarea 
de la sistemul meu. Și n-o să neg că m-am gândit la cele 
întâmplate. Nu-mi imaginez totuși de ce cineva ar recurge la 
asemenea măsuri împotriva unei ameninţări interne. Și chiar 
dacă ar fi recurs, de ce n-a procedat la fel și în cazul 
jurnalistului? De ce să fi regizat o răpire, care este mult mai 
riscantă și nesigură? 

Așteptă, încântată că-și reamintise să folosească denumirea 
preferată amenințare internă, în locul instigatoarei sintagme 
avertizor de integritate. 

Trecură câteva clipe interminabile și Evie avu impresia că 


VP - 94 


directorul încerca s-o facă să continue prin tăcerea lui. Ea nu 
urmase niciodată cursuri de tehnici de interogare, dar metoda 
aceasta a avut succes cu Dash când băiatul a făcut vreo 
prostioară. 

După aceea Anders râse ușor și ridică palmele deschise, 
parcă alungând absurditatea ideii. 

— Este, într-adevăr, o coincidenţă incredibilă, recunosc, și nu 
ți-aș lua-o în nume de rău dacă, știind de legătura dintre Perkins 
și Hamilton, ţi-ai pus întrebări. 

Femeia aprobă din cap, simțind că absolvise un test, chiar 
dacă abia la limită. Dar ce fel de test? In ce scop? 

— Cred că va urma o operaţiune de salvare, continuă 
directorul după câteva momente. Aceasta este strict impresia 
mea de moment și aș vrea să rămână între noi. De asemenea, 
deși este, probabil, o lovitură cu bătaie foarte lungă, aș vrea să 
știu dacă au existat legături între Perkins, pe de o parte, și 
răpirea lui Hamilton de către teroriști, pe de altă parte. Teroriștii 
știau cumva ce intenţiona Hamilton? L-au răpit în speranţa de a 
obține tocmai informaţiile primite de el de la Perkins? Nu mai 
trebuie să afirm că, dacă Perkins i-a transmis lui Hamilton 
informaţii secrete despre sursele și metodele NSA, iar 
informaţiile respective ajung în mâinile grupării ISIS, ar fi o 
amenințare gravă la adresa securităţii naţionale. Aș vrea să 
confirmi că nu s-a întâmplat așa. 

Explicaţia lui părea destul de logică. Și atunci, de ce o făcea 
să se simtă neliniștită? 

— În ce fel să procedez, domnule director? 

— Vreau să examinezi absolut toate filmările pe care le ai 
despre mișcările lui Hamilton din clipa ajungerii în Istanbul și 
mai ales după prima întâlnire cu Perkins acolo. A vizitat vreun 
magazin, vreun oficiu poștal, vreun birou sau absolut orice alt 
loc de unde ar fi putut expedia scrisori sau colete? 

— Deoarece dacă a expediat ceva... 

— Da. Și deși nu ar fi tocmai o dovadă, ar putea măcar lăsa 
deschisă posibilitatea să nu fi avut informaţii confidențiale 
asupra lui când a fost răpit. Dar dacă n-a expediat nimic... 

— Vă îngrijorează că ar fi avut ceva asupra lui în momentul 
răpirii - un stick de memorie sau altceva de felul acesta. 

— Exact. 

— Însă nu este posibil să fi încărcat pe internet informaţiile 


VP - 95 


primite de la Perkins? 

— Ba da, dar instinctul îmi spune că s-a bazat pe o tehnologie 
rudimentară. lar în cazul acela, și dacă nu l-a expediat prin 
poștă, avea obiectul asupra lui. lar asta ar fi destul de rău. 

„Destul de rău ca să impună un atac cu drone asupra poziţiei 
lui?”, se întrebă în gând Evie. Ideea părea nebunească, și totuși, 
nu chiar atât de nebunească pe cât ar fi vrut ea. 

— Acoperirea Istanbulului de către NSA nu-i grozavă, rosti 
femeia sperând că glasul nu-i suna pe atât de șovăielnic pe cât îl 
simțea. Dacă nu voi descoperi nimic nu înseamnă că el n-a 
folosit poșta. 

— Așa este. Cumva îţi cer să încerci să-mi dovedești un 
rezultat negativ, dar este posibil să avem noroc. Dacă nu 
obținem un rezultat pozitiv, atunci trebuie să-i raportez 
președintelui că am încercat, felul cum am procedat și absența 
oricărui rezultat. 

— Am înţeles. 

— Mă îndoiesc că mai trebuie să precizez, însă cazul necesită 
atenția ta completă și imediată. Viaţa unui tânăr ar putea 
depinde de ceea ce reușești azi. 

Evie petrecu restul zilei examinând filmările video din 
Istanbul. Sistemul de recunoaștere facială și programul de date 
biometrice îi făceau munca posibilă - în absenţa lor, ar fi avut 
nevoie de o armată de ajutoare ca să scotocească manual prin 
zecile de mii de ore de înregistrări video în căutarea unei 
imagini cu Hamilton dar tot era laborios. Toate semnalările 
pozitive automate necesitau o extrapolare bazată pe direcţia în 
care se deplasa Hamilton, dacă era cu automobilul, cu autobuzul 
sau cu taxiul, deoarece trecea pe lângă destule videocamere 
care nu-i observau faţa sau alte detalii utilizabile. Era un aspect 
pe care ar fi putut, și ar fi trebuit să se fi gândit, să-l 
automatizeze. Nu exista niciun motiv să nu asocieze 
videocamerele și recunoașterea biometriei cu software-ul de 
cartografiere, astfel încât sistemul să extrapoleze mișcările unui 
subiect chiar dacă faţa sau gesturile îi erau ocultate - chiar dacă 
trecea printr-o zonă fără o reţea de videocamere. Cel puţin 
munca manuală și plictisitoare pe care o făcea în acea zi n-avea 
să fie total irosită. Experienţa asta avea s-o ajute să conceapă 
modul cel mai elegant de automatizare a sistemului pentru data 
viitoare. 


VP - 96 


Brusc, o străbătu un gând neplăcut. Dar dacă directorul a 
plănuit cu adevărat moartea lui Perkins și răpirea lui Hamilton? 
Bineînțeles, era greu de crezut, totuși... ea îi pusese deja la 
dispoziție instrumentele care i-ar fi permis s-o facă, iar în acel 
moment optimiza aceleași instrumente. De ce? Doar pentru că 
era satisfăcător să vină cu o îmbunătățire? 

Făcu o pauză și-și masă tâmplele. Nu voia să aibă îndoielile 
acestea, ci să facă o treabă bună, să fie apreciată, să se bucure 
de genul de securitate necesară pentru Dash. Desigur, ar fi fost 
bună și o promovare în ierarhie. Insă apropierea de ceva... rău o 
făcea foarte conștientă de îngrijorările pe care încercase să și le 
suprime după „defectarea” lui Snowden. Oamenii aveau 
tendinţa să nu vorbească despre asta - nimeni nu voia să fie 
etichetat ca slab sau potenţial trădător și n-ar fi durat mult până 
să fie raportat ca atare în cadrul programului Ameninţări Interne 
-, dar Evie era destul de sigură că sentimentele ei nu erau 
atipice. Un număr foarte mare de ingineri și matematicieni au 
extins întruna capacitățile NSA, găsind satisfacţie personală și 
avansare în corporație cu fiecare idee nouă și inteligentă pe 
care au inventat-o. În același timp însă, au pierdut din vedere 
imaginea de ansamblu, au ignorat riscurile și realitatea aplicării 
ideilor lor. Până când Snowden a făcut imposibilă orice negare. 

Pentru o clipă, femeia se gândi la seturile de date stocate în 
sistemul ei de biometrie: pe de o parte, persoanele cu autorizații 
speciale de securitate, pe de altă parte, jurnaliștii, activiștii și 
alţi radicali și subversivi. Se întrebă cine a alcătuit listele? In 
cazul autorizaţiilor de securitate ar fi fost destul de ușor; era 
adevărat că existau peste 1,5 milioane de asemenea autorizaţii 
top-secret, totuși putea fi creată o bază de date. Dar cine a 
întocmit lista cu subversivi, care ar fi necesitat decizii bine 
cântărite, nu o simplă și directă abordare binară? Care au fost 
criteriile? Care era procesul de selecţie, dacă exista așa ceva? 
Ea a primit, pur și simplu, o listă. Și tot așa cum nu putea utiliza 
decât un singur set de instrumente pentru a analiza 
atenţionările, în mod similar nu știa ce se întâmpla cu 
informaţiile pe care le transmitea directorului. Probabil că el le 
înmâna unei persoane din alt departament, care nu știa de unde 
sau de la cine proveneau, ori pentru ce aveau să fie folosite. 

Programul i s-a părut întotdeauna destul de fragmentat, însă 
asta n-a deranjat-o niciodată în mod particular. A presupus că 


VP - 97 


era vorba despre obișnuitul rezultat greoi al excesului de 
paranoia, lipsei de planificare și abundenței de fiefuri. In niciun 
caz ceva pe care să-l rezolve, sau să încerce măcar, o persoană 
aflată la nivelul ei. Dar în acel moment fragmentarea i se 
părea... deliberată. Mai puţin accidentală și mai degrabă 
plănuită. 

Și totuși, ce ar fi putut face Evie cu adevărat? Era meseria ei 
și avea neapărată nevoie de postul acela. Și-a examinat 
opțiunile din sectorul privat și nu erau defel atrăgătoare; toate 
implicau activități mai puţin importante și interesante, 
reducerea flexibilității și beneficii mai mici, iar mutarea în alt 
oraș ar fi însemnat să-l despartă pe Dash de școala pe care o 
iubea, ca să nu mai amintească de reînnoirea bătăliilor cu Sean 
pentru custodia lui. Nu era o eroină și nici nu voia să fie. Nici 
măcar n-ar fi știut cum să procedeze. Era doar un membru al 
echipei, ba chiar total dispensabilă dacă se ajungea la așa ceva. 
Mai mult ca orice, era o mamă care se temea pentru viitorul 
fiului ei și încerca să facă viitorul acela cât mai sigur. 

„Concentrează-te, Evie! Doar concentrează-te! Nu ai nimic 
altceva decât suspiciuni. Niciun fel de dovezi reale, absolut 
nimic, ci doar două coincidenţe extraordinare. Fă-ţi meseria! Eşti 
pricepută la asta”. 

Era o muncă obositoare. Și i se părea foarte bizar să 
rederuleze ultimele zile dintr-o viață care a virat atât de brusc și 
de spectaculos spre tărâmul ororii. Ştia că au fost activaţi mulţi 
alți oameni și multe alte sisteme care încercau să descopere 
mișcările lui Hamilton, motivele lui, locurile pe unde a trecut. lar 
asta era bine. Totuși... 

Făcu o altă pauză. Dacă Hamilton a expediat ceva prin FedEx 
sau altă firmă privată de curierat, ar fi fost banal chiar și pentru 
cel mai neexperimentat tehnician NSA să-i dea de urmă. lar un 
obiect ajuns în sistemul poștal n-ar fi fost cu nimic mai dificil. 

Și atunci, de ce i-a cerut directorul să facă ceva care era atât 
ineficient, cât și redundant? 

„Ca o măsură de rezervă. Pentru a fi absolut sigur”. 

Poate că da. Dar de ce nu i-a spus asta? 

„Fiindcă nici măcar nu s-a gândit s-o facă. El este concentrat 
asupra altor probleme”. 

Din nou, poate că da. Totuși... 

„Te testează. Cunoaște deja răspunsul și vrea să vadă dacă 


VP - 98 


încerci să ascunzi ceva. Asta-i un truc de interogator, nu? Și n-ai 
simţit ca și cum te-ar fi interogat în cabinetul lui? N-ai simţit că 
era suspicios? N-ar fi trebuit să-l fi întrebat despre sinuciderea 
lui Scott Stiles. Niciodată! A fost o mare, mare, mare greșeală!” 

Oare devenea paranoică? Simţea că gândurile de genul 
acesta erau periculoase și voia să le alunge, însă în același timp 
nu putea scăpa de ele, tot așa cum nu putea scăpa de senzaţia 
că ea însăși le provoca. 

După patru ore, înregistră primul succes: Hamilton intrând 
într-un oficiu poștal. Bătăile inimii i se accelerară. Oare a 
expediat ceva? După câteva clipe, reporterul ieși... dar, stai așa, 
ținea în mână un plic, un plic timbrat. A cumpărat timbre, însă 
nu a expediat scrisoarea pe care o ţinea. Bizar. Și tocmai de 
aceea interesant. 

Ceva mai devreme l-a văzut intrând într-un supermarket și 
ieșind cu o punguliţă, dar la momentul acela nu i-a acordat 
multă atenţie. Avea punga la el când a intrat în oficiul poștal, 
însă când a ieșit avea numai plicul. Asta sugera că a abandonat 
punguliță în oficiul poștal. Inima începu să-i bată și mai tare. 
Oare a cumpărat plicuri din supermarket și timbre de la poștă? 
Perfect, dar atunci, de ce nu a expediat plicul timbrat din oficiul 
poștal? A utilizat un singur plic, a aruncat restul, a lipit timbrele 
necesare... după care a plecat să expedieze scrisoarea din alt 
loc. De ce? 

„Voia să se asigure că avea timbrele corespunzătoare, însă nu 
intenţiona să expedieze scrisoarea dintr-un loc unde a fost 
văzut”. Bun, asta însemna că va căuta o cutie poștală. Evie îi 
urmări deplasarea de la o rețea de videocamere la următoarea. 
În una dintre imagini, plicul era mai vizibil. Încetini derularea 
filmării video... 

„Uite - o adresă”. Rederulă, încetini derularea la cadru cu 
cadru și mări imaginea. Prea înceţoșată. Îmbunătăţi calitatea 
imaginii și obţinu un rezultat parţial. îmbunătăţi din nou și... Da! 
Partea lipsă a adresei. O căută și găsi o coletărie din Rockville, o 
suburbie din statul Maryland. Probabil o căsuță poștală închiriată 
de Hamilton. Evie accesă declaraţia fiscală a reporterului și-i 
găsi adresa de acasă: Potomac, orașul vecin. Instinctul îi spuse 
că reporterul și-a expediat sieși plicul, evitând adresele de acasă 
și de la redacţie, din motive stricte de precauţie. 

Exista, de asemenea, o adresă de retur, din Istanbul. O căută 


VP - 99 


pe internet și găsi un hotel ieftin din Sultanahmet, dar nu cel în 
care s-a cazat Hamilton. Era o adresă fictivă, fără legătură cu el, 
menită să confere normalitate unei scrisori care intra în Statele 
Unite, astfel încât să nu atragă o atenţie nedorită. 

Continuă examinarea cadru cu cadru. Plicul prezenta o 
umflătură mică. Fie erau multe hârtii împăturite, fie un stick de 
memorie protejat de un carton. Asta trebuia să fie! 

Îl urmări pe Hamilton mai departe. Pentru o vreme îl pierdu, 
iar când reapăru nu mai avea plicul. O explicaţie era că-l pusese 
într-o cutie poștală și-și văzuse de drum. O scrisoare simplă nu 
necesita niciun fel de formalități vamale. El putea s-o fi expediat 
de oriunde și să nu atragă absolut niciun fel de suspiciuni. 

Scrisoarea era o descoperire importantă, uriașă și Evie se 
simţi încântată la gândul că sistemul conceput de ea îi dăduse 
de urmă. Totuși, directorul ar fi vrut să știe dacă mai exista și 
altceva, așa că reluă căutarea. Și găsi filmări video ale lui 
Hamilton intrând într-o sucursală FedEx din cartierul Beyoălu. 
De data aceasta nu avea nimic în mâini nici când intra, nici când 
ieșea. De fapt, nici n-ar fi fost necesar - putea să fi predat un 
stick funcţionarului dinăuntru și asta ar fi fost tot. 

Așadar, au fost două pachete: originalul și copia de rezervă. 
Pachetul FedEx îl puteau urmări chiar prin sistemul companiei, 
pe când existența plicului o cunoștea doar Evie. Nimeni 
altcineva nu avea acces la reţeaua de videocamere și nici 
cunoștințele necesare utilizării ei. 

Incepu să bată darabana pe tăblia mesei, brusc fascinată. 

Ce s-ar întâmpla dacă n-ar menţiona, pur și simplu, plicul pus 
la poștă? Chiar dacă directorul știa cumva de el, deși Evie nu-și 
imagina cum să fi știut, ar fi fost destul de ușor de scăpat din 
vedere în toate filmările video pe care a fost nevoită să le 
examineze manual. Nu-i plăcea ideea de a părea lipsită de 
competenţă, însă cu greu cineva ar fi considerat suspectă 
neglijenţa ei de a observa ceva. Mai ales când urma să anunţe 
descoperirea FedEx. Anders avea să se concentreze asupra ei și 
Evie se îndoia că el se va gândi măcar dacă nu a existat un al 
doilea pachet. Și chiar dacă se gândea, nu avea cum să știe. 

Pentru o clipă, se gândi să șteargă filmările video 
incriminatorii, apoi se răzgândi. Una ar fi fost să fie confruntată 
cu o scăpare din vedere, dacă se ajungea la așa ceva, și cu totul 
altceva să explice ștergerea unor filmări. 


VP - 100 


Trase aer adânc în piept și chibzui mai profund. Ce intenţiona 
să facă în privinţa scrisorii expediate de Hamilton la căsuţa 
poștală din Rockville? Poate că nimic sau poate că își zicea că 
nu va face nimic, fiindcă alternativa era nebunească și nici nu 
voia s-o ia în seamă. Important era că ea nu trebuia să facă 
nimic. Avea să-i spună directorului despre pachetul FedEx și să 
pretindă, chiar și față de ea însăși, că nu exista nimic altceva de 
raportat. Pe urmă, putea, pur și simplu, să... aștepte. Să aștepte 
și să vadă. Da, asta era. Să aștepte și să vadă. 

Se deconectă de la sistem și se duse să-l informeze pe 
director. 


VP - 101 


Capitolul 15 


Evie era cu Dash la meciul echipei Baltimore Orioles de pe 
stadionul Camden Yards, când se întâlniră cu bărbatul ciudat. 

Ei stăteau în sectorul cel mai înalt al stadionului, în partea din 
stânga a terenului - mult prea departe ca să distingă numerele 
jucătorilor de pe tricouri, dar Dash le știa oricum toate poziţiile 
pe dinafară. Băiatul îi explicase că era un joc cu adevărat 
important, fiindcă Orioles jucau împotriva rivalei Yankees, iar 
dacă favoriţii lui învingeau, ar fi câștigat campionatul diviziei 
Est. Lui Evie nu-i prea păsa ce însemnau toate astea, însă dacă 
Dash era încântat, atunci și ea era la fel. 

Într-adevăr, era greu să nu fii cuprins de fervoarea zilei. 
Stadionul era plin și gălăgios, spectatorii ovaţionau și făceau 
valuri în tribune, iar scorul fu strâns până în repriza a noua, când 
jucătorii Yankees s-au desprins la două puncte. In acel moment 
Orioles erau la lovire, cu alergători pe bazele doi și trei și cu un 
tip pe nume Manny-nu-știu-cum în baza a patra, home plate. 
După ce i se aruncă trei mingi și avu două strike-uri?!, toţi 
spectatorii erau în picioare, agitându-și brațele și scandându-i 
numele. Dash îi gesticulă furios că Manny era sub presiune, 
fiindcă dacă avea din nou strike, meciul se termina și Orioles 
pierdea. Dar dacă Manny comitea un walk sau lovea mingea, 
atunci se putea ajunge la situaţia de grand slam, ceva ce Dash 
nu mai văzuse niciodată. lar dacă Manny executa un home run, 
adică lovea mingea și o trimitea în tribune, atunci Orioles ar fi 
învins. Expresia feței lui era atât de deschisă și comentariile atât 
de pasionate, încât Evie ar fi putut leșina din dragoste faţă de el. 
Încuviinţă din cap, în vreme ce fiul ei o bombarda cu statistici și 
istorie, din care înțelegea doar unele lucruri, însă îi arătă cu 
degetele încrucișate strâns că știa cât de important era totul. 

Jucătorul defensiv de la Yankees clătină din cap, apoi încă o 
dată și în cele din urmă încuviință la ceea ce i-a transmis 
catcher-ul, prinzătorul. Spectatorii tăcură brusc și toţi se 
aplecară înainte, cu pumnii încleștați, cu palmele duse la gură, 


21 Un strike este atunci când pitcher-ul (jucătorul defensiv) aruncă mingea corect, iar 
batter-ul (jucătorul ofensiv) nu reușește să o lovească așa cum trebuie. (n.red.). 


VP - 102 


cu o concentrare colectivă electrizantă, mobilizantă. După aceea 
pitcher-ul ridică genunchiul piciorului din faţă, se răsuci și 
aruncă fulgerător mingea, care țâșni exploziv spre home plate. 
Apoi Manny balansă bâta și răsună un CRAC! pe care Evie îl auzi 
ca pe o detunătură până sus în tribune, unde stăteau ei. Mingea 
se ridică spre cer, decolând ca o rachetă, ca un proiectil, și 
spectatorii răcniră, pe urmă mingea trecu peste shortstop” și 
peste /eft fielder’, continuând să se înalțe. Țipetele mulțimii 
deveniră un muget de extaz și spectatorii din jurul lor se urcară 
pe scaune ca să ajungă cât mai sus, întrucât mingea tot nu se 
oprise și trecuse de primul nivel, și de al doilea, și se îndrepta 
spre ei. 

Un bărbat din faţa lui Evie îl îmbrânci pe vecinul din stânga, 
care căzu, înjurându-l. Femeia privi mingea și simţi că i se 
oprește inima; oare se îndrepta, într-adevăr, spre Dash? Și Dash 
o privea, cu mâna cu mănușă ridicată cât de mult își putea 
întinde braţul. Apoi însă ea văzu că nu, mingea era prea sus și-i 
păru rău că nu-l putea ridica pe Dash în aer ca s-o prindă. În 
același timp, un spectator se urcă pe un scaun, pentru a avea o 
poziţie mai bună; se auzi un țipăt și izbucni o încăierare. Cineva 
vărsă bere peste ea din spate, iar altcineva aproape că-l 
răsturnă pe Dash. Băiatul o prinse iute de braț și laolaltă izbutiră 
să-și păstreze echilibrul. 

Evie se întoarse și în tumultul general din jur văzu chiar 
înapoia lor un bărbat voinic și solid, cu blugi, cămașă din flanel 
închisă la culoare și șapcă Orioles, care privea calm traiectoria 
descendentă a mingii. Cineva îl lovi din stânga cu umărul, 
pentru a încerca să-l dea la o parte, dar nu avu succes, era de 
parcă ar fi izbit un copac. Cineva din dreapta ridică o mână 
înmănușată și se strădui să se poziţioneze în faţa bărbatului, 
însă acesta avansă, pur și simplu, puţin și intrusul rămase în 
urmă. Apoi se auzi un zgomot înfundat, când prinse mingea într- 
o mână imensă. Forța impactului îi împinse braţul îndărăt, dar, 
cumva, păstră mingea. Au! exclamă Evie uluită. Spectatorii din 
spatele bărbatului, din stânga și dreapta începură să-l tragă de 


22 Libero sau inter este o traducere aproximativă pentru shortstop, apărător defensiv 
la baseball, plasat între baza a doua și a treia și care primește cele mai multe mingi în 
timpul jocului. (n.red.). 

23 jucătorul care asigură zona din stânga terenului, fiind nevoit să prindă mingile 
lovite de batter, aflate în joc, pentru un aut. (n.red.). 


VP - 103 


braţ, ignorând că el prinsese în mod clar mingea și că-i 
aparținea, că se terminase, însă el se mulțumi să ridice mâna 
dincolo de raza lor de acţiune și-i împinse într-o parte și alta cu 
mâna liberă, cu ușurința cu care altul ar fi alungat niște muște. 
Expresia de pe chip nu i se schimbă nicio clipă și era exasperant 
de calm, chiar și atunci când cineva îl smuci cu atâta putere de 
cămașă, încât îi rupse mâneca din umăr. 

După câteva secunde spectatorii din jur părură să-și recapete 
rațiunea. Cei care fuseseră atât de frenetici cu o clipă înainte 
reveniră la locurile lor și-și întoarseră atenţia spre teren, unde 
Manny alerga și depășea pe rând bazele în vuietul delirant al 
publicului care ovaţiona și tropăia. 

Evie se uită la fiul ei, ca să vadă dacă nu păţise ceva. Dash 
zâmbea bărbatului din spate cu un surâs luminos, generos și 
inocent, despre care ea știa că însemna: „Felicitări, ai prins 
mingea”. Și îl iubi pentru asta, deoarece nu avea niciun pic de 
egoism în el, ci era cu adevărat fericit pentru străinul cu șapcă 
Orioles, deși cu numai un moment în urmă Dash își dorise atât 
de mult mingea aceea. 

Bărbatul îl privi pe băiat cu o expresie ciudată... 
Recunoaștere? Simpatie? Derută? Evie nu era sigură. Apoi se 
lăsă pe vine, întinse braţul și-i oferi mingea lui Dash. 

Ochii puștiului se lărgiră și gura i se întredeschise. După 
aceea clătină din cap, parcă temându-se să creadă că 
necunoscutul putea fi serios. Bărbatul întinse mai mult brațul și 
arătă cu mâna liberă spre Dash, apoi spre minge, ca un îndemn: 
„la-o, este a ta”. Totul părea foarte ciudat... era ca și cum ar fi 
știut că băiatul era surd. Da, bineînţeles, i-a văzut, probabil, 
discutând prin semne, totuși părea mai mult decât atât, un nivel 
mai profund de înţelegere. 

Dash își privi mama cu ochi rugători. Evie ar fi vrut din tot 
sufletul să accepte gestul plin de bunătate al necunoscutului, 
dar era prea mult, nu cunoștea baseballul la fel ca Dash, deși 
era clar că mingea aceea avea să valoreze destul pe eBay. 
Clătină din cap și, cu un surâs reţinut, zise: 

— Vă mulţumim foarte mult, însă, realmente, nu putem 
accepta. 

Oricum, bărbatul nu retrase braţul. Se uită la Dash și-și arcui 
sprâncenele, sugerând prin expresia lui: „Ești sigur?” 

Băiatul își privi iarăși mama, cu ochii atât de chinuiţi de 


VP - 104 


dorinţă, încât ea nu l-ar fi putut refuza în ciuda întregii politeţi 
din lume. Mai șovăi o clipă, după care încuviinţă și rosti: 

— Bine. 

Dash era atât de fericit, încât strânse din pumni și ţopăi în sus 
și-n jos. Luă mingea cu respect din palma întinsă a bărbatului și 
spuse cu glasul lui ușor neclar: 

— Mulţumesc, mulţumesc, mulțumesc! 

Bărbatul încuviinţă din cap, apoi i se adresă în limbajul 
semnelor: „Cu plăcere”. 

Dash fu atât de năucit, că pentru o clipă uită că avea mingea 
în mână și încercă să-i răspundă tot prin semne. Țipă și-i întinse 
mingea lui Evie, care era la rândul ei atât de surprinsă, încât fu 
cât pe-aci s-o scape. 

„Ştii să vorbeşti prin semne?”, îi semnală Dash. 

„Da, îi răspunse necunoscutul în același fel. Sunt surd”. 

„Și eu!” 

„Știu. Te-am văzut discutând cu mama ta. Te descurci mai 
bine ca ea”. 

Dash izbucni în râs. „Da, i-o spun și eu mereu”. 

Bărbatul zâmbi. Zâmbetul avea ceva... nostalgic, ca și cum 
chipul nu i-ar fi fost obișnuit cu expresia respectivă, ca și cum n- 
ar fi avut încredere în sentimentul pe care-l afișa. 

„De ce mi-ai făcut cadou mingea?”, întrebă Dash. 

„Părea că ţi-o doreai”. 

„Dar n-o dorești și tu?” 

„Nu la fel de mult ca tine”. 

Evie urmărea stupefiată schimbul acela de replici. Pe urmă, 
venindu-și în fire, puse mingea în poșetă și zise în limbajul 
semnelor: „Mulţumesc. A fost cu adevărat frumos din partea ta”. 

Bărbatul clătină din cap, parcă stânjenit de recunoștința lor, și 
se ridică. 

Evie trebui să admită că-i plăcea cum arăta bărbatul. Avea 
vreo patruzeci de ani, un păr castaniu și o barbă de câteva zile, 
mai închisă la culoare. Trase cu ochiul spre mâna lui stângă și 
văzu că nu purta verighetă. A fost ceva misterios și atrăgător în 
calmul pe care l-a manifestat în timp ce toţi vecinii de scaun au 
încercat să-i smulgă mingea. Femeii îi plăcea surâsul lui - și 
reticența ciudată, sau tristeţea, pe care o simțea îndărătul 
acestora. Și, bineînțeles, era greu să nu fie cucerită de gestul pe 
care l-a făcut pentru fiul ei și de felul cum a reacţionat Dash. 


VP - 105 


Evie avea întotdeauna rețineri față de întâlnirile cu bărbaţii, 
deoarece auzise o sumedenie de povești horror despre pedofili 
care se foloseau de mamele singure pentru a ajunge la copiii lor. 
Însă totul în viaţă implică și un risc, nu? În plus, ea dispunea de 
moduri de a-i verifica pe bărbaţi la care cei mai mulţi oameni 
puteau doar visa. 

Fără să se gândească prea mult și înainte să-și piardă curajul, 
semnală: „Ne ducem să mâncăm hotdogi pe Eutaw Street. Nu 
vrei să ni te alături?” 

„Mulţumesc de invitație, semnală bărbatul drept replică, dar 
nu vreau să deranjez”. 

„Eşti sigur? Nu-i niciun deranj”. 

Bărbatul plecă ochii pentru o clipă, cu o expresie nesigură. 
Evie simţi că el ar fi vrut să accepte invitaţia și încercă să 
deducă motivul reticenţei lui. Era doar politicos? Simţea atracţia 
ei pentru el, însă nu i-o împărtășea? 

Dash îl atinse pe bărbat pe genunchi și, când acesta îl privi, îl 
întrebă: „Nu-ţi plac hotdogii?” 

Pentru o clipă bărbatul păru perplex. „Tuturor le plac 
hotdogii”, răspunse el. 

„Atunci, de ce nu vii cu noi?” 

Mâinile bărbatului rămaseră nemișcate în aer, aparent 
neștiind ce să semnaleze. Se uită spre Evie, parcă cerându-i 
ajutorul. 

„Haide, îl îndemnă ea zâmbind. Dă-mi voie să-ţi fac cinste. Un 
semn mărunt de mulțumire, fiindcă ai fost atât de drăguţ”. 


VP - 106 


Capitolul 16 


Manus merse cu femeia și fiul ei, conștient că nu a procedat 
bine și derutat despre ce ar fi trebuit să facă în continuare. 
Mingea de baseball nu a însemnat nimic pentru el; ar fi trebuit s- 
o fi lăsat, pur și simplu, să cadă. De ce a prins-o? Nu s-a gândit, 
doar a văzut-o venind și a ridicat braţul. Apoi faptul că i-a dat-o 
băiatului... un gest și mai stupid. În felul acela a atras atenţia 
oamenilor asupra lui. Mai rău încă, a atras atenţia femeii și 
băiatului asupra lui. Ba chiar într-o asemenea măsură, încât se 
găsea în acel moment în situaţia incredibilă de a merge cu ei ca 
să i se facă cinste cu un hotdog. 

Totuși... directorul a vrut ca el s-o fileze pe femeie, nu? Și nu 
a specificat gradul de discreție pe care fi trebuit să-l folosească. 
A amintit că surzenia băiatului putea fi o posibilă cale de 
abordare, ceea ce însemna că nu avea obiecţii față de un nivel 
de interacţionare, ba chiar putea să-l aprecieze. Da, toate astea 
erau adevărate. Poate că tocmai de aceea Manus i-a dat 
băiatului mingea. 

Incercă să se convingă, dar știa adevărul. A luat acea decizie 
fără să gândească. l-a privit ore la rând și ceva din felul cum 
femeia se uita la băiat, schimba semne cu el și-i ciufulea părul l- 
a făcut pe Manus să simtă... ceva. Ceva dintr-o vreme foarte 
îndepărtată, din viața altui băieţel, o viață atât de îndepărtată, 
încât nici măcar nu mai era conștient de absenţa ei. Și totuși, 
viaţa aceea nu a dispărut, ci a continuat să existe, iar la meciul 
de baseball de pe stadion a fost reînviată de femeia aceea și de 
fiul ei. 

Sau era vorba despre mai mult de atât? Manus nu credea că 
majoritatea oamenilor ar fi numit „frumoasă” faţa femeii, totuși, 
în surâsul ei exista ceva cald, îmbietor și autentic, care-l făcea 
să dorească s-o privească. lar corpul, trebuia să admită, îi era... 
matur și împlinit. Cu aspect catifelat, plinuț și abundând în 
curbe. Purta un pulover din bumbac cu decolteu în formă de „V” 
și Manus trebuia să se abţină să nu privească partea cea mai de 
jos a decolteului, care ascundea pielea mătăsoasă și 
proeminenţele sânilor. 


VP - 107 


Din fericire, Eutaw Street era adiacentă stadionului, pentru că 
drumul până acolo fu destul de stânjenitor. Spectatorii care 
părăseau tribunele erau numeroşi, ceea ce îngreuna 
posibilitatea de a o privi pe femeie în timp ce vorbea și folosea 
limbajul semnelor. Băiatul mai destinse atmosfera, luând-o 
înainte, pentru ca după aceea să oprească, să se întoarcă spre 
Manus și să pună tot felul de întrebări despre jucătorii lui favoriţi 
din Orioles. Pe Manus nu-l interesa baseballul, dar ar fi părut 
ciudat faptul că locuia în cartier și nu știa măcar numele câtorva 
jucători mai faimoși. Așa că pomeni ceea ce știa și, ca să-și 
mascheze ignoranţa în domeniu, îl întrebă pe puști despre 
propriii lui favoriţi, la câte meciuri fusese și alte prostioare de 
felul acela. 

Evie comandă hotdogi pentru toţi la un chioșc de pe Eutaw. 
Unul dintre avantajele de a fi surd era că puteai să vorbești cu 
gura plină, iar Manus își continuă conversaţia animată cu băiatul 
în timp ce mestecau crenvurștii lungi de treizeci de centimetri, 
acoperiți cu muștar și condimente. Femeia își spuse numele pe 
litere - „Evelyn, însă te rog să-mi spui Evie” - și Manus procedă 
la fel: „Marvin”. 

„Pe mine mă cheamă Dash, semnală băiatul. Fiindcă sunt 
iute”. 

„Probabil că părinţii tăi au știut de la bun început că ești iute”. 

„Și-au dat seama de asta”. 

Evie zâmbi și Manus avu senzaţia că ea mai auzise schimbul 
acela de replici. 

„Cu ce te ocupi, Marvin?”, întrebă ea. 

„Sunt contractor”. 

Ea îi privi bocancii grei. „În construcţii?” 

„Da. Tu cu ce te ocupi?” 

„Lucrez la NSA. Ceva legat de computere”. 

Mii de oameni din zonă lucrau în gigantica organizaţie de 
colectare a informaţiilor, așa că declaraţia în sine nu era cu 
nimic remarcabilă. Dar sintagma Ceva legat de computere era la 
fel de informativă pe cât ar fi fost eventuala precizare a lui 
Manus că el lucra în construcţii cu ciocane și cuie. Răspunsul sec 
al lui Evie era doar o indicație că ea nu putea discuta despre 
muncă dincolo de simplul fapt al menţionării firmei în care lucra. 
Asta era perfect din punctul de vedere al lui Manus. Directorul 
nu menţionase nimic specific despre activitatea femeii, ceea ce 


VP - 108 


însemna că nu era relevant pentru Manus. 

Mai pălăvrăgiră o vreme, iar mulțimile se rarefiară treptat în 
timp ce lumina pălea pe cer. Băiatul urma o școală specială din 
cartier. Juca în echipa de baseball și visa ca într-o bună zi să fie 
shortstop la Orioles. Gesturile prin care semnala erau fluente, 
entuziaste și lipsite de sfiala. Nu părea deloc temător sau 
inconfortabil de prezența lui Manus, ceea ce era neobișnuit 
pentru bărbat. Și femeia părea surprinsă de degajarea fiului ei în 
prezenţa acelui străin, care surâdea binevoitor când Dash îl 
bombarda cu informaţii despre școala lui, statistici din baseball 
și lamentări despre temele pentru acasă. Îl întrebă pe Manus 
dacă se născuse surd și bărbatul încuviinţă, fiindcă era o 
minciună pe care o spunea de atâta vreme și atât de 
convingător, încât o simţea în acel moment ca fiind chiar 
adevărul. „Eu nu, îi replică puştiul. Am avut meningită”. l-o 
spuse simplu, ca pe un fragment de informaţie interesantă, în 
același fel în care i-ar fi precizat rasa câinelui său, culoarea 
bicicletei sau orașul în care locuiau bunicii lui. La menţionarea 
bolii, lui Manus i se păru că distinge o încordare infimă în 
expresia femeii, însă în același timp mândrie că fiul ei nu era 
afectat de asta. 

In câteva rânduri Manus văzu pe câte cineva privindu-l mai 
atent, ceea ce nu-i plăcu, pentru ca după un timp să-și dea 
seama de ce: oamenii se întrebau dacă el era cel pe care l-au 
văzut prinzând mingea pe giganticul ecran al stadionului. 
Probabil că imaginea a trecut imediat după aceea la turul 
victorios al celui care a lovit mingea și Manus nu a fost filmat 
când i-a dat mingea băiatului. Altfel, ar fi fost înconjurat de mai 
multă atenţie în acel moment, poate chiar din partea unor 
echipe de televiziune. A avut noroc. Își reproșă din nou că a 
făcut ceva atât de impulsiv și de stupid. 

O întrebă pe femeie unde își lăsaseră mașina, deși știa deja 
asta, fiindcă-i urmărise mișcările telefonului mobil cu ajutorul 
unui dispozitiv portabil StingRay. Ea rosti numele unei parcări 
acoperite și el se oferi să-i conducă până acolo. Ea păru 
încântată, ceea ce Manus găsi surprinzător și cumva neplăcut. 

După ce ajunseră la mașină, ea semnală: „Mă bucur că te-am 
cunoscut, Marvin. Nu știu, realmente, cum să-ţi mulţumesc 
pentru ce ai făcut pentru Dash”. 

„A fost o nimica toată”. 


VP - 109 


„În niciun caz nu poate fi vorba despre o nimica toată”, 
semnală ea și mâinile i se mișcară agresiv pentru a-l contrazice, 
cu blândeţe, dar în același timp cu atâta energie, încât, pentru a 
doua oară de când a început s-o fileze, Manus simţi un fior, ceva 
familiar și totuși uitat. Pentru o clipă doar se uită la ea, nesigur 
cum să răspundă. 

Băiatul îl trase de mânecă și Manus își cobori privirea. Băiatul 
arătă poșeta mamei, unde ea pusese mingea, pe urmă, cuo 
expresie solemnă, întrebă: „Pot s-o păstrez cu adevărat?” 

„Este a ta”. 

„Dar tu ai prins-o”. 

„Acum este ata”. 

Expresia solemnă mai persistă un moment, apoi se destrămă 
într-un zâmbet larg de bucurie. Puștiul se repezi și-l strânse cu 
putere în brațe pe Manus, cu fața lipită de abdomenul lui. 
Bărbatul îl privi uluit și cumva izbuti să-l bată stângaci pe umăr. 
După o clipă, băiatul se desprinse și se retrase, la fel de 
zâmbitor. 

Femeia își privea fiul cu o expresie pe care Manus n-o 
înţelegea, deopotrivă fericită și îndurerată. Apoi îi semnală: „Hei, 
frumosule, nu uita s-o și spui”. 

Băiatul se uită la Manus și semnală: „Mulţumesc, mulțumesc, 
mulțumesc!” 

Manus îi răspunse destul de solemn: „Cu plăcere”. 

„Ai cumva o carte de vizită, Marvin? semnală femeia. Dash și 
cu mine locuim singuri, iar eu nu sunt foarte îndemânatică. 
Vreau să spun, dacă te ocupi vreodată de mici reparaţii”. 

Indiferent ce ar fi vrut directorul, nu părea o idee bună. Insă 
Manus era îngrijorat că ar fi părut bizar dacă ar fi refuzat. Șovăi 
o clipă, apoi îi întinse o carte de vizită. Bineînţeles, el își luase 
altă identitate. Avea până și referinţe de pe Yelp și alte joburi: 
activităţi efectuate de un contractor căruia Anders îi dăduse 
date pentru Manus. lar acoperirea de dulgher era perfectă 
pentru el. Se pricepea să lucreze cu tot felul de unelte. 

Femeia privi cartonașul, pe urmă îl puse în poșetă. „Mi-ar 
plăcea să ne revedem, semnală ea zâmbind. Un hotdog nu mi se 
pare o mulţumire suficientă”. 

El îi răspunse la zâmbet, ușor nesigur. Nu știa de ce, însă 
avea impresia că făcea ceva ilicit. Directorul îi dăduse misiunea 
s-o fileze pe femeie. Ce menţionase el despre unii? Că „uită de 


VP - 110 


trăsăturile omenești, de necuantificabil, de fantoma din 
mașină”. Ei bine, cum ar fi putut Manus să raporteze despre 
astea de la distanţă? Apropierea de femeie era, pur și simplu, o 
cale de a o privi mai bine. 

Dar în același timp spera ca directorul să nu-i ceară mai mult 
decât doar să privească. 


VP - 111 


Capitolul 17 


Anders stătea la birou și-l aștepta pe Delgado, încercând să 
nu fie nerăbdător. Nu a fost greu să creeze o „informaţie” 
despre o scrisoare-bombă aflată în drum de la Istanbul spre 
Washington. În schimbul promisiunii a șase lansatoare multiple 
de grenade M32A1, plus muniţia aferentă, contactele lui din 
Turcia și-au telefonat reciproc pe telefoane cu cartelă preplătită, 
vorbind în engleză și utilizând cuvinte ca bombă, explozie și 
Allahu Akbar, alături de FedEx și Washington. Reţeaua de 
interceptare AURORA GOLD a NSA a semnalat imediat 
comunicațiile între telefoanele mobile; o echipă TAO s-a 
conectat la reţeaua de computere FedEx pentru a urmări 
pachetul, iar Thomas Delgado, deghizat în expert militar în 
neutralizarea dispozitivelor explozive, a fost trimis ca să aștepte 
pe aeroportul Dulles din Washington aterizarea avionului care 
transporta „scrisoarea-bombă”. Apeluri telefonice discrete au 
fost schimbate între oficiali corporativi; instrucţiuni au fost 
trimise agenţilor de teren; angajaţii au fost primit ordin să 
coopereze complet. Nimic n-a fost lăsat la voia întâmplării și nu 
mai puteau face nimic, decât să aștepte. 

Remar deschise ușa și-și strecură capul înăuntru. 

— Președintele convoacă din nou Consiliul de Securitate 
Naţională, rosti el. Peste două ore să fii prezent în Situation 
Room. 

Anders înjură în barbă. 

— Despre ce crezi că-i vorba? 

— Bănuiesc că vrea să dea ordinul de atac. 

— N-ar fi trebuit ca McQueen să ne câștige ceva timp în 
privinţa asta? 

— A făcut tot posibilul. Pe de altă parte, cred că-i clar cine are 
câștig de cauză între un general de armată și un senator. 

— Crezi că poate fi vorba despre un recul? Că președintele 
profită tocmai de apelul lui McQueen la răbdare pentru ca el să 
pară dur prin comparaţie? 

— S-ar putea. Este imposibil de precizat. Continui totuși să 
cred că a fost mișcarea corectă la momentul respectiv. 


VP - 112 


Anders își privi ceasul și-și frecă palmele. 

— Bine, vreau mașina pregătită într-o oră. Până atunci 
Delgado ar trebui să se întoarcă. 

Exact în acel moment în ușă se auzi o ciocănitură energică. 
Remar ieși. Reveni după o clipă cu Delgado, care, purtând de 
data aceasta o uniformă militară cu camuflaj digitalizat în locul 
obișnuitului costum fercheș, merse direct la birou și puse pe el 
un pachet FedEx. Remar ieși și închise ușa în urma lui. 

Anders se uită la Delgado pentru o clipă, împotrivindu-se 
imboldului de a rupe imediat ambalajul pachetului. Nu era 
necesar ca bărbatul să vadă cât de important era. 

— Vreo problemă? întrebă el păstrându-și tonul detașat. 

— Nu. Muncitorul care încărca pachete în camion a fost foarte 
fericit să-mi arate unde puteam găsi ceea ce căutam. Și să se 
îndepărteze la o distanţă sigură până îl recuperam. Cred că se 
răspândise vestea. 

Anders desfăcu ambalajul, scotoci înăuntru și scoase un stick 
de memorie. Îl vâri într-un port USB și derulă un program de 
decriptare. Trecu un minut, apoi încă unul, dar se părea că nici 
supercomputerele la care era conectată unitatea desktop 
specială n-aveau să spargă cifrarea, cel puţin nu imediat așa 
cum sperase directorul. Totuși, pe stickul acela se aflau mulţi 
gigabiţi de informații - probabil cele adevărate, nu altă 
diversiune. Chiar dacă nu se putea sparge codificarea, 
important era că pusese mâna pe obiect. Perkins nu mai trăia, 
așa că tot ce-i mai rămăsese de făcut era să-l rezolve pe 
Hamilton și scurgerea avea să fie astupată. 

Pentru o clipă, Anders se întrebă ce-i dăduse Perkins lui 
Hamilton. Era posibil să nu afle niciodată, însă asta nu-l deranja 
deloc. Esenţial era să nu fi fost Ochiul lui Dumnezeu. Nu putea 
să fi fost. 

Delgado arătă spre pachet cu o mișcare din bărbie. 

— Vrei să verific adresa destinatarului? 

Anders îl trimisese deja pe Manus să investigheze - era un 
centru de căsuțe poștale din Adams Morgan, un cartier de la 
periferia Washingtonului -, dar nu descoperise nimic. Mai multe 
sisteme de interceptare confirmaseră că Hamilton închiriase o 
căsuţă poștală acolo cu două săptămâni în urmă; în mod 
aproape cert o pregătise înainte de a pleca la Istanbul și, 
așadar, la momentul acela era o fundătură. 


VP-113 


— Nu-i nevoie, răspunse el. 

Delgado încuviinţă din cap și se întoarse, parcă gata să plece. 
Apoi se răzgândi. 

— Am vrut să te-ntreb ceva mai devreme... Probabil că nu 
înseamnă mai nimic și de-aia și uitasem. 

Anders ridică din sprâncene întrebător. 

Delgado își atinse implanturile de păr, parcă vrând să se 
asigure că mai existau, pe urmă zise: 

— Cunoști pe cineva pe nume Aerial? 

Sonerii de alarmă se declanșară în mintea directorului, însă își 
menţinu expresia impasibilă. 

— Nu știu. Aerial și mai cum? 

— Nu sunt sigur. Perkins a menţionat ceva despre o persoană 
numită Aerial. În automobil, înainte să moară. Cred că ăsta era 
numele. 

Soneriile de alarmă se intensificară. 

— Ce anume a menţionat? 

— Nu contează, n-a fost nimic important. 

Anders își suprimă iritarea faţă de ceea ce era în mod evident 
o stratagemă menită să-i stârnească interesul. Il fixă cu privirea 
pe Delgado. 

— Thomas, am apreciat mereu că îmi împărtășești multe 
informaţii, dar aș prefera să mă lași să decid dacă ceva nu este 
important. Ți-e clar? 

Delgado își feri privirea aidoma unui școlar stânjenit de o 
mustrare primită. 

— A spus: „Te iubesc, Aerial”. Și de aceea mă-ntrebam... nu 
știu... Era soţia lui? 

Anders știa perfect că Delgado ar fi căutat singur răspunsul la 
întrebarea aceea. Probabil că încercase deja, însă nu găsise 
nimic. Nu știa de ce era curios și trebuia să fie precaut în 
privinţa dezvăluirii propriilor sale îngrijorări care sporeau. 

— Nu, mi se pare că pe soţia lui o chema Caryn. 

— Poate o fiică, atunci. 

Alt amănunt pe care Delgado l-ar fi putut verifica și probabil 
că o și făcuse. Totuși, de ce? 

— Mă îndoiesc. Perkins avea doi fii și din câte știu nicio fiică. 

Delgado păru ușor dezamăgit. 

— Aha. Este, într-adevăr, interesant la ce se gândesc oamenii 
când își dau seama că să li se apropie sfârșitul. 


VP - 114 


— Indiferent cine ar fi fost femeia respectivă, cel puţin Perkins 
a simţit prezenţa unei persoane iubite în clipa morții. Poate că 
este o mulţumire infimă, totuși, este ceva. 

Delgado își trosni încheieturile unui deget. 

— Cum am și spus, de altfel, probabil că n-a fost nimic 
important, dar, așa cum ai zis, mai bine s-o menţionez decât s-o 
trec sub tăcere. 

— Exact. 

Imediat după ce Delgado ieși pe ușă, Anders îl chemă pe 
Remar și-l informă. li revenise senzaţia pe care o avusese când 
fusese informat despre Snowden - că era din nou în Chile, că 
solul se cutremura, că trotuarele se dezintegrau - și trebui să-și 
sprijine mâinile de birou pentru a-și păstra echilibrul. 

— Aerial? repetă Remar. Doar nu crezi... 

— Ce altceva putem crede? „Aerial, te iubesc”! Dacă Nicole 
Chambers a avut o relaţie cu Perkins, cine știe ce altceva i-a 
spus când erau împreună? Fără doar și poate, i-ar fi povestit 
despre noile protocoale de securitate ale programului Ochiul lui 
Dumnezeu pe care i-am cerut să le implementeze. Protocoalele 
pe care le-a activat chiar în seara dinaintea morţii. Dacă i s-a 
confesat lui Perkins, atunci el ar fi știut că n-a fost un accident 
ceea ce i s-a întâmplat femeii. Și indiferent ce anume i-ar fi 
destăinuit ea, el ar fi avut o motivaţie foarte puternică pentru a 
transmite acele informaţii. Altfel, de ce s-ar fi transformat într- 
un trădător un veteran cu douăzeci și cinci de ani de serviciu, în 
pragul unei pensii integrale și a unei retrageri onorabile? Nimic 
altceva nu este logic. 

Urmă o tăcere prelungă, după care Remar exclamă: 

— lisuse Hristoase! 

— Cercetează! Vreau să știu dacă au fost cuplaţi. 

— Datele sunt vechi de peste un an. 

— Vreau să știu dacă au avut o relaţie. Dacă Hamilton știe 
despre Ochiul lui Dumnezeu, trebuie să împiedicăm salvarea lui. 
Mai mult ca oricând. 

Chipul lui Remar era sumbru; Anders nu știa, dar nici nu-i 
păsa, dacă din cauza posibilităţii deconspirării Ochiului lui 
Dumnezeu sau a celor ce ar fi putut să fie necesare pentru a 
împiedica deconspirarea - sau a ambelor. 

— Înţelegi? adăugă el. Hamilton trebuie oprit. Indiferent de 
costuri. 


VP - 115 


Capitolul 18 


După două ore, Anders se afla iarăși în Situation Room, cu 
ceilalți membri ai Consiliului de Securitate Națională. 
Președintele deschise ședința și trecu imediat conducerea ei 
secretarului Apărării - un semn rău. Secretarul îi făcu apoi semn 
lui Jones. Asta era și mai rău. 

— Am interceptat următorul trafic pe telefoane mobile în 
Turcia și Siria, rosti Jones. 

Înclină din cap spre un aghiotant în uniformă, care tastă pe un 
laptop. Pe ecranul din faţa lor apăru harta graniţei dintre Turcia 
și Siria. Jones se ridică de la masă și se apropie de ea, 
evidențiind zone cu un indicator laser. Lumina se reflectă slab 
din medaliile și decoraţiile care-i atârnau pe piept. 

— Ceea ce am stabilit, zise el, este ca unităţile astea 
geolocalizate - arătă cu laserul un set de coordonate din partea 
turcă a graniţei - au fost angajate în contacte moderate, însă 
ulterior tot mai intense, cu aceste două unităţi - direcţionă 
laserul spre un set de coordonate din partea siriană -, care au 
culminat cu o abundență de conversații exact la momentul 
estimat al răpirii lui Hamilton. Unităţile turcești sunt asociate cu 
o grupare criminală numită Ergenekon, care se ocupă în special 
cu traficul de heroină. Dar cele două unităţi siriene sunt asociate 
cu o grupare jihadistă vag afiliată cu ISIS, însă, de asemenea, 
rivală. O concurentă, dacă vreţi. 

Dacă vreți. Anders detesta expresia aceea de superioritate 
tolerantă, dar nu putea face absolut nimic decât să stea și să 
clocotească mocnit în vreme ce Pentagonul îi răpea aplauzele. 
Cel puţin putea găsi o mulţumire știind că partea „vag afiliată cu 
ISIS, însă, de asemenea, rivală” provenea de la NSA. Deși 
începea să simtă că plantarea „informaţiei” respective putea să 
ducă spre unele consecinţe neintenţionate. 

— Credem că Hamilton a fost răpit de gruparea turcă, poate 
într-o operaţiune de răscumpărare, dincolo de graniţă, aici, la 
Demiryșyk - Dumnezeule, ce-i mai plăcea indicatorul laser 
omului ăsta! - și dus la Azaz, la treizeci și doi de kilometri nord- 
vest de Alep. Luptele dintre forțele rebele și cele 


VP - 116 


guvernamentale din Alep au fost aprige; toată zona este în haos 
și oportunităţile pentru ascunderea unei ţinte preţioase sunt 
considerabile. Astea fiind spuse, credem că știm unde este ţinut 
Hamilton. Aici. 

Ecranul se schimbă și oferi imaginea unei case din beton, 
bombardate, de pe o stradă presărată cu sfărâmături. 

— Aceasta este o imagine recompusă, explică Jones. O 
generare pe computer, bazată pe fotografii de la sateliți și 
UAV?*. Avem, totodată, sateliți și drone echipate cu variante ale 
dispozitivului SHARAD - Shallow Subsurface Radar -, conceput și 
construit de NASA pentru cele două vehicule de teren Mars 
Rover, pentru a căuta apă în formă lichidă sau solidă la 
suprafaţa planatei Marte. 

Ecranul se schimbă în mod util, prezentând o imagine 
prelucrată pe calculator a sondei spaţiale Mars Reconnaissance 
Orbiter (MRO) care căuta, de pe o orbită, cu un aparat radar apă 
pe suprafața planetei roșii. Anders trebui să admită că oricât ar 
fi detestat-o, prezentarea lui Jones era bună. La urma urmelor, 
nu ajungeai președintele Comitetului șefilor de Stat Major al SUA 
dacă nu te pricepeai măcar la asta. 

— Am efectuat, deopotrivă, survoluri la mare altitudine, 
utilizând imagini în infraroșu, continuă Jones și ecranul prezentă 
exemple de drone prevăzute cu sisteme de transmitere a 
imaginilor în infraroșu. Drept urmare, acum știm compoziţia și 
grosimea pereților acestei structuri, a ușilor ei... 

Pe ecran apărură imagini tridimensionale rotitoare ale 
structurii, generate de computer. Jones făcu o pauză pentru 
efect dramatic și ecranul se schimbă din nou, de data asta în 
imaginea în infraroșu, granulată, a unui bărbat cu brațele 
ridicate deasupra capului, probabil legat de plafon. 

— ... Și coordonatele precise din interiorul structurii unde se 
află această persoană, despre care credem că este jurnalistul 
american Ryan Hamilton. Doamnelor și domnilor, haideţi să-l 
aducem pe tânărul acesta acasă! 

Dumnezeule! Pentru o clipă păruse ca și cum camera aceea, 
plină cu indivizi cinici și trecuţi prin multe, va izbucni în aplauze. 
Dar momentul acela trecu, Jones reveni la locul lui și toţi ochii se 
îndreptară spre președinte. 


24 Unmanned Aerial Vehicle (în orig.) - aeronavă fără pilot, denumită și dronă. 
(n.red.). 


VP - 117 


Acesta se uită la Jones. 

— Vernon, ești sigur în privinţa acurateţei tehnologiei de la 
baza descoperirilor acestea? 

— Domnule președinte, dacă am fi dispus de tehnologia 
aceasta în timpul crizei ostaticilor din Iran”, operaţia Eagle Claw 
s-ar fi putut încheia cu totul altfel. 

Anders clocotea. Eagle Claw se încheiase printr-un dezastru, 
din cauza defecțiunilor elicopterelor. Nu avusese absolut nicio 
legătură cu informaţiile despre locurile unde se aflau ostaticii. 
Și, oricum, ce dracu' însemna „s-ar fi putut”? 

Rămase însă tăcut. Evident, Jones deținea avantajul, iar 
Anders nu putea face absolut nimic pentru a schimba situaţia. 

Pentru moment. 

Telefonul mobil îi vibră. Îl privi și văzu un SMS de la Remar: 

Nu s-au obținut potriviri clare pentru cei doi suspecți. Totuși, 
înregistrările arată că ambii și-au închis de zeci de ori 
telefoanele mobile în același timp, după orele de program și în 
weekenauri. 

Din instinct, el știuse asta deja din spusele lui Delgado, dar în 
acel moment avea și dovada: Daniel Perkins și Aerial Chambers 
au avut relaţii intime. Au fost îndeajuns de precauţi în privinţa 
infidelităţilor comise pentru a-și închide telefoanele înainte să se 
întâlnească, totuși, simultaneitatea acţiunilor lor constituia o 
confirmare în sine. Perkins știa de Ochiul lui Dumnezeu. Ceea ce 
însemna că și Hamilton știa. Ceea ce însemna că Hamilton 
trebuia redus, fără discuţii, la tăcere. 

— Cât de repede poţi acţiona? i se adresă președintele lui 
Jones. 

— O echipă construiește chiar acum machete la scara 1:1 a 
structurii, răspunse Jones și pieptul i se dilată ușor de mândrie. 
Patruzeci și opt de ore vor fi suficiente pentru coordonarea 
logisticii și ca echipele să se antreneze pe reproducerea 
structurii pe care o vor asalta în Azaz. Ne putem mișca și mai 
repede dacă este necesar, totuși, dacă apreciem că Hamilton 
dispune de minimum patruzeci și opt de ore, recomand să 
așteptăm timpul respectiv. Nu vrem să intrăm acolo pregătiți 


23 Operațiunea Eagle Claw („Gheara vulturului”), numită și Operațiunea Evening Light 
(„Lumina serii”), a fost o operațiune militară a SUA care a avut loc în data de 24 
aprilie 1980. Obiectivul operațiunii a fost eliberarea a 53 de persoane americane cu 
statut diplomatic ținute ostatice în ambasada Statelor Unite din Teheran, din 4 
noiembrie 1979. (n.red.). 


VP - 118 


doar pe jumătate. 

Toţi ochii se întoarseră spre Anders. 

— Știm ceva despre situaţia lui Hamilton? întrebă 
președintele. 

Umilinţa se simţea deliberată, însă nu putea face altceva 
decât s-o îndure. 

— Nu, domnule președinte, nu avem nicio indicație despre 
timpul de care ar putea dispune Hamilton. Nimic în afara 
faptului că gruparea aceasta pare decisă să-și promoveze 
capturarea în scopuri propagandiste. În cazul acesta patruzeci și 
opt de ore pare un termen sigur. 

Președintele încuviință, gândindu-se, probabil, că ar fi obţinut 
o analiză similară din partea unui licean inteligent și că ar fi 
sperat la ceva mai substanţial din partea directorului NSA. 

— Comentarii? Critici? întrebă președintele, privind prin 
încăpere. Nimic? Perfect atunci, am decis. Cu excepţia unei 
evoluții neprevăzute, în patruzeci și opt de ore pornim și-l 
aducem pe tânărul acesta acasă! 

„O evoluţie neprevăzută, reflectă Anders. Habar n-ai!” 


VP - 119 


Capitolul 19 


Aparent, Manus a revenit în Turcia pentru a livra lansatoarele 
de grenade grupării Ergenekon care l-a preluat pe jurnalist. De 
fapt, directorul îi spusese să-i ucidă pe cei din Ergenekon și era 
imperativ să le ia telefoanele. Manus nu știa și nici nu-i păsa de 
ce directorul le voia telefoanele. Dar partea cu ucisul era bună. 
A vrut să-i omoare la întâlnirea anterioară. In acel moment avea 
permisiunea s-o facă. 

Întâlnirea avea loc pe malul estic al imensului lac salin Tuz 
Golu, aflat la o sută cincizeci de kilometri sud-est de Ankara. 
Manus conduse de-a lungul malului; soarele îi ardea deasupra 
capului și fundul secat al lacului se vedea ca un oval de un 
albastru-deschis, tivit de un alb iridescent. De jur-împrejur nu se 
vedeau decât iarbă uscată de arșiţă și tufe pipernicite. Trecu pe 
lângă câteva restaurante pentru turiști și magazine de suvenire, 
unde doar alţi câţiva călători se aventurau să fotografieze 
depunerile de minerale. Șoseaua asfaltată începu să lase loc 
pietrișului, apoi pietrișul lăsă loc pământului bătătorit. In scurtă 
vreme nu mai văzu nici case, nici oameni. 

Zări în faţă o structură mică, o simplă fundaţie și câţiva pereţi 
din cărămidă de beton, care se ridicau părăsite printre mărăcinii 
cafenii. Alături se vedea duba albă și prăfuită pe care și-o 
reamintea de la prima întâlnire; lângă ea fumau exact aceiași 
trei bărbaţi. Ei mijiră ochii la apropierea lui Manus, apoi îl 
recunoscură și fluturară din mâini, arătându-și palmele goale. El 
încuviinţă din cap și avansă, până când ajunse la nici doi metri 
de dubă, pe urmă își așeză vehiculul în diagonală faţă de 
celălalt, astfel încât portierele șoferilor se aflau pe laturi opuse. 
Poate că turcilor li se părea bizar, deoarece ar fi fost mult mai 
simplu și mai discret să transfere lansatoarele dacă Manus ar fi 
oprit cu spatele în spatele dubei. Sau puteau înțelege că el era 
prudent. De fapt, lui Manus nu-i păsa. Unica acoperire din zonă 
era duba și el voia să-și deschidă portbagajul în timp ce ţinea 
camioneta sub supraveghere, pentru a-și asigura un oarecare 
paravan și timp de reacţie, dacă cineva ar fi ieșit prin ușile ei din 
spate. 


VP - 120 


Privi în jur și nu identifică nicio problemă. Pe malul opus al 
uriașului lac salin secat, unduind prin valurile de căldură, se 
vedeau turnurile și conductele unei instalaţii de extracţie a sării. 
La distanță mică se zărea o singură anvelopă neagră de camion, 
care se cocea pe sarea din jur. Manus opri motorul și cobori 
geamul din partea lui. Nu putea fi sigur, totuși, simţea că zona 
era liniştită. 

Ținând ochii asupra turcilor și mâna pe Berseker, cobori din 
mașină și închise portiera. Pe lângă tomahawk, era înarmat ca 
data trecută, cu o mică deosebire: de data asta, pistolul- 
mitralieră SIG MPX-K atârnat de volan nu era încărcat. Avea o 
intuiţie în legătură cu bărbaţii aceștia și credea că văzuse o 
modalitate prin care s-o pună în practică. 

— Salut, Miller, rosti turcul înalt în al cărui surâs Manus nu 
avea încredere. 

De data asta nu era necesară buna-credinţă, pentru că toţi se 
cunoșteau între ei. 

— Ai niște jucărele pentru noi, așa-i? O să le luăm noi de la 
tine. _ 

Manus aprobă din cap și se îndreptă spre portbagaj. Il 
deschise și așteptă. Bărbatul înaintă pe lângă locul din dreapta 
al pasagerului. Ceilalţi doi veniră pe lângă portiera șoferului și 
priviră în interior. Văzură SIG-ul. Unul dintre ei se opri lângă 
portieră. Celălalt se îndreptă spre Manus. ÎI înconjurau, 
împiedicându-i accesul la pistolul-mitralieră. Așa credeau ei. 

Manus se dădu câţiva pași înapoi de lângă portbagaj și le făcu 
semn să se uite înăuntru. Acolo se aflau trei genţi de voiaj. 

Turcul înalt rămase locului, iar celălalt se aplecă și trase pe 
rând fermoarele genţilor. După ce o deschise pe a treia, privi 
peste umăr și aprobă din cap. Manus i-ar fi putut omori pe toţi 
trei chiar în clipa aceea cu pistolul Force Pro, care era ascuns la 
spate, în betelie, dar nu știa la ce distanţă se puteau auzi 
împușcăturile peste terenul plat, iar tarabele pentru turiști pe 
lângă care trecuse nu erau chiar așa departe. Avea să-i împuște 
dacă era silit, însă se gândea să întrebuințeze ceva mai 
silențios. Și mai acceptabil. 

Cel care cercetase portbagajul vâri mâna într-o geantă, 
scoase un lansator M32Al și i-l întinse turcului înalt, care-l 
cântări o clipă, pe urmă îl îndreptă spre Manus și râse. 

— Ne poţi arăta cum se utilizează, da? zise el. 


VP - 121 


Chiar și fără să fi primit ordinul respectiv, Manus ar fi fost 
încântat să-l ucidă fiindcă îndrepta o armă către el, mai ales fără 
să fi verificat mai întâi dacă nu era încărcată. În cazul acesta 
mișcarea se simţi mai degrabă ca un atac simulat și, într- 
adevăr, Manus îl zări cu coada ochiului pe al treilea turc 
întinzându-se prin geamul portierei și luând SIG-ul. Se prefăcu 
că nu observase. 

— Ce vreţi să știți? întrebă el. 

Al treilea turc se apropie, aţintind SIG-ul spre pieptul lui 
Manus, care îl privi și simulă o expresie de surprindere. 

— Vreau să știu de ce vorbești ciudat, răspunse turcul înalt. 

Manus privi de la unul la altul, parcă înspăimântat. De fapt, 
măsura distanța. 

— Ce faceţi? îi iscodi el, introducând un ton de neliniște în 
glas. 

— Dă-mi pistolul pe care-l ţii la spate, rosti turcul înalt 
întinzând mâna, dar continuând să privească  precaut 
tomahawkul. Și pune jos securea. 

Credeau că-l luaseră prin surprindere, totuși, nu erau prea 
siguri pe ei. În caz contrar, cel înalt s-ar fi întins spre Manus și i- 
ar fi scos pistolul de la betelie. 

Manus se retrase un pas, pentru a-i împiedica să-l înconjoare, 
și legănă tomahawkul pe lângă picior, de parcă n-ar fi fost 
convins că trebuia să se supună. 

— Dacă mă omorâţi, n-o să mai primiţi jucărele, spuse el. 

Gura turcului înalt se strâmbă într-un rânjet crud. Îi reamintea 
lui Manus de unii băieţi din centrul de corecție. 

— N-o să te omorâm. Doar o să... ne distrăm cu tine. Dă-ne 
pistolul! 

Erau ceva mai departe decât ar fi fost ideal. Manus ar fi vrut 
ca unul dintre ei să se apropie. 

— O să le spun alor mei. 

Turcul înalt râse. 

— Ce bărbat ar povesti vreodată despre așa ceva? Nici măcar 
femeile n-ar povesti. 

Cel cu SIG-ul era roșu la faţă și răsufla gâfâit. Făcu semn cu 
țeava armei spre portbagaj. 

— Intră, rosti el sec. 

Manus se mulțumi să-l privească. 

Turcul se întunecă la față. 


VP - 122 


— Am zis să intri. 

Manus rămase tăcut. Știa că celălalt nu va apăsa pe trăgaci. 
Mai întâi avea să mai încerce o cale de ameninţare. 

Turcul aţinti ţeava spre chipul lui Manus și făcu un pas mai 
aproape. 

— Am spus... 

Manus înaintă, împinse SIG-ul în lături cu un braţ și roti 
tomahawkul pe sub mână, îndreptând tăișul de doisprezece 
centimetri spre organele genitale ale turcului. Lama reteză cu 
aceeași ușurință prin stofă și carne, spărgând osul pubian și 
înfigându-se cu atâta forță în osul sacru, încât impactul săltă 
tălpile celuilalt de pe pământ. Ochii i se holbară de șoc și agonie 
și începu să urle, dar nu îndeajuns de tare ca să-l audă Manus. 

Manus se răsuci pe călcâie spre dreapta, desprinse 
tomahawkul în timp ce bărbatul se prăbușea și aplică o lovitură 
în faţa celui de-al doilea turc. Acesta tresări și dădu să se 
întoarcă, ridicând instinctiv mâna ca să se apere. Tomahawkul îi 
reteză degetele, trecu prin dinţi și maxilar și erupse prin partea 
stângă a capului, însoţit de un gheizer de sânge. Bărbatul se 
cutremură, făcu doi pași spasmodici și se prăbuși. 

Ochii turcului înalt erau atât de căscaţi, încât păreau să-i sară 
din cap. Se retrase un pas și bâjbâi disperat la brâu, probabil 
după un pistol. Manus dădu drumul tomahawkului și îndreptă 
instantaneu pistolul Force Pro spre capul turcului, ţinându-l cu 
ambele mâini. Brațele turcului încremeniră brusc. 

— Mâinile sus, spuse Manus. 

Celălalt nu se clinti și el adăugă: 

— Dacă aș fi vrut să te omor, ai fi fost deja mort. Nu mă sili să 
repet. 

Încet, precaut, turcul ridică braţele. Manus văzu că răsufla 
gâfâit. 

— Acum întoarce-te cu spatele la mine și încrucișează mâinile 
strâns la ceafă. 

Bărbatul se supuse. 

Manus își trase o mânecă peste degete, avansă, îi luă arma, 
folosindu-se de mânecă pentru a se asigura că n-o atingea, apoi 
se retrase. Aruncă arma departe, își aranjă mâneca și ridică 
tomahawkul. 

— Acum intră în portbagaj. Așa cum voiaţi să fac eu. 

Turcul se răsuci spre el. 


VP - 123 


— Ce? Nu! 

Manus îndreptă pistolul Force Pro drept spre ochii lui. 

— Cum vrei... 

Individul făcu o grimasă, iar răsuflarea i se acceleră la nivelul 
unui gâfâit terorizat. Își privi camarazii. Primul era ghemuit pe 
sol și se cutremura din tot corpul - poate că plângea, Manus nu 
putea fi sigur. Al doilea nu mai mișca. Pământul din jurul lor era 
îmbibat cu sânge. 

Tremurând, turcul se apropie de mașină. Se vâri în portbagaj. 
Manus știa că, exceptând cazul în care insul își dădea seama 
instantaneu cum să încarce un lansator de grenade, înăuntru nu 
exista absolut nimic care să fie folosit drept armă. Cu toate 
acestea, nu-l percheziţionase după cuțite sau pistoale de 
rezervă, așa că deocamdată se ţinu la distanţă. 

— Întinde-te mai mult, zise Manus. Și desfă-ţi picioarele. 

Bărbatul se conformă. Manus îl simţi că vorbea, probabil că 
implora, dar, bineînţeles, nu putea ști, și nici nu conta. Trecu 
pistolul Force Pro în mâna stângă și tomahawkul în dreapta. 
Rămase nemișcat o clipă pentru a-l privi pe turc, apoi ridică 
braţul, roti șoldurile și-l lovi fulgerător cu securea direct în șira 
spinării. Tăișul reteză vertebre și coloana și ar fi spintecat 
abdomenul dacă Manus nu l-ar fi retras în ultima clipă. Corpul 
turcului se cutremură, picioarele i se zbătură și urletul îi răsună 
în interiorul portbagajului îndeajuns de tare pentru ca Manus să- 
| audă. 

Acesta îl prinse de partea dinapoi a curelei, îl scoase din 
portbagaj și-l azvârli pe jos. Bărbatul căzu pe spate ca un pește 
scos pe uscat, cu mâinile bâjbâind spre rana căscată, cu 
picioarele nemișcate. Spunea ceva, însă Manus nu-i putea citi pe 
buze; fie că revenise la turcă, fie că, în teroarea și agonia lui, nu 
mai era capabil să articuleze cuvinte îndeajuns de clar ca să i le 
citească pe buze. 

— Vrei să știi de ce vorbesc ciudat? întrebă Manus. 

Cercetă iute împrejurimile în căutare de pericol, nu văzu nimic 
și se întoarse către turc. 

— Deoarece nu aud nimic. Nici măcar urletele. 

Ridică un picior și-l izbi cu călcâiul în beregată, distrugându-i 
traheea. 

Merse după aceea spre primul turc, singurul care ar mai fi 
putut reprezenta o ameninţare. Continua să fie ghemuit în 


VP - 124 


poziţie fetală și tremura. Chiar dacă avusese vreo armă asupra 
lui, era în mod evident prea copleșit de rănile primite pentru a o 
mai folosi. Manus îi strivi gâtul în același fel, cu călcâiul. 

Se apropie apoi de al doilea turc, care zăcea fără să se 
clintească. Văzu fragmente de creier prin sânge și știu că nu mai 
era nevoie să facă nimic. Șterse lama tomahawkului pe cămașa 
insului, pe urmă puse securea pe scaunul pasagerului din 
mașina lui. 

Rămase o clipă locului și privi duba. Se îndoia că înăuntru ar fi 
fost cineva, dar era mai bine să se asigure. O ocoli iute, ţinând 
pistolul Force Pro cu ambele mâini, se apropie fulgerător și după 
aceea se retrase, pentru a trage cu ochiul prin geamul portierei 
unde se afla locul pasagerului, pe urmă prin parbriz, apoi prin 
geamul șoferului. Nu văzu nimic. 

Cu mâna vârâtă în poala cămășii, prinse mânerul lateral al 
portierei, o smuci, deschizând-o, și sări în dreapta pregătit să 
deschidă focul dacă ar fi fost nevoie. Din nou, nimic. 

Ba nu, nu nimic. Pe podea era ghemuit cineva. Manus clipi, 
verifică iarăși împrejurimile, după care se uită din nou înăuntru. 
Văzu o rochie cu volane, două brațe păroase care-i ieșeau prin 
mâneci și un licăr metalic, niște cătușe. Persoana avea 
încheieturile legate la spate. 

Înainta cu pistolul Force Pro ridicat și scrută interiorul dubei. 
Nu mai văzu nimic altceva. Doar un bărbat - un bărbat micut, 
încătușat și îmbrăcat într-o rochie. Bărbatul părea că tremura. 

Ținându-i pistolul Force Pro sub bărbie cu mâna dreaptă, 
Manus întinse braţul stâng și-l scutură de picior. Bărbatul tresări, 
dar nimic mai mult. Poate că spusese ceva sau scosese vreun 
sunet, însă Manus nu putea ști. 

ÎI scutură din nou, de data asta mai tare. Bărbatul ridică 
umerii parcă anticipând o lovitură și privi în spate. Manus nu-l 
recunoscu imediat, deoarece fusese torturat: faţa distrusă, ochii 
învineţiți și umflaţi, aproape închiși, iar buzele, sparte și 
tumefiate. Pe obrajii, dar și pe braţe și umeri se vedeau arsuri 
de ţigară. 

Era Hamilton. 

Manus fu atât de uluit, încât uită să privească în jur aproape o 
secundă. După aceea intrară în joc instinctele lui ascuţite 
dobândite după ani de experienţă și scrută iute împrejurimile. 

— Te rog! Te rog, ajută-mă! Te rog! îl imploră Hamilton când 


VP - 125 


Manus își îndreptă privirea spre el. 

Începu să analizeze toate informaţiile. Ce s-a întâmplat? A 
văzut reportajele de la știri, videoclipul cu Hamilton, care era 
ținut în Siria de o grupare desprinsă din ISIS, și a presupus că 
directorul i-a folosit pe turci ca intermediari pentru a-l preda pe 
Hamilton. Cel puţin acela se pare că a fost planul. Insă ce s-a 
întâmplat, de fapt? Oare turcii au filmat clipul, angajând un 
vorbitor de arabă în rolul teroristului înarmat cu un pumnal 
lung? Oare au predat pe altcineva grupării siriene? Și dacă da, 
pe cine? Și de ce? Poate pentru a-l ţine pe reporter ca să-l 
abuzeze până se plictiseau de el, după care să-l revândă? 

Se uită la cadavre și regretă că-i ucisese atât de repede pe 
turci, înainte de a-i tortura ca să afle niște informaţii de la ei. 

Reveni la Hamilton. 

— Te rog, continua să spună acesta. Te rog, ajută-mă! 

Manus căzu pe gânduri. Ce ar fi vrut directorul? Probabil ca 
omul acesta să moară. Altfel, de ce l-ar fi răpit, dacă nu pentru 
a-l ucide, lăsând să se înţeleagă că, aparent, murise de mâna 
unor jihadiști? 

Și adevărul era că ar fi însemnat o soartă miloasă. Manus își 
dădu seama că bărbatul a fost abuzat și traumatizat în așa fel, 
încât era posibil să nu-și revină niciodată. Trebuia doar să intre 
în dubă, să închidă portiera pentru a amortiza zgomotul, apoi 
să-i trimită un singur glonţ în ceafă. Să-i pună capăt durerilor și 
să-i curme acele clipe de suferinţe. 

— Te rog, repetă Hamilton și lacrimi i se revărsară din ochii 
umflați și aproape închiși. Vreau să merg acasă. Nu vreau decât 
să merg acasă. 

Manus se uită iarăși în jur. Zona era în continuare liniștită. 

„Fa-o, chibzui el. Fă-o repede! Nu va simţi nimic”. 

Dădu să intre în dubă, apoi șovăi. 

Iși dădu seama că nu voia să-l ucidă pe bărbat. 

Incercă să se convingă din nou că ar fi fost un act de 
milostenie. Nu izbuti. Dimpotrivă, se simţea ca o prelungire a 
cruzimii în care-l adusese deja pe Hamilton. 

„La naiba!” 

Dura prea mult. Trebuia să se concentreze asupra misiunii 
pentru care venise acolo. Hamilton nu era problema lui. 

Se duse la cadavre și găsi telefoane mobile în buzunarele 
pantalonilor tuturor. Le scoase bateriile, pe urmă le aruncă în 


VP - 126 


portbagajul mașinii lui, recuperă SIG-ul, îi puse un încărcător plin 
și-l așeză pe scaunul pasagerului. Se privi în oglinda 
retrovizoare și nu fu surprins că faţa îi era stropită din belșug cu 
sânge. Merse la portbagaj, luă un prosop ud pe care-l pusese 
acolo exact pentru această eventualitate și se curăţă atent. 
Picături de sânge împroșcaseră, de asemenea, caroseria 
mașinii. Le șterse, aruncă prosopul înăuntru și închise 
portbagajul. 

După aceea rămase nemișcat o clipă și privi duba, dorindu-și 
să nu se fi uitat niciodată înăuntru. Apoi se gândi: „Păi, poate că 
nici n-ai făcut-o”. 

Putea fi o soluţie. Deoarece, chiar dacă Hamilton ar fi scapat 
de acolo, cui i-ar fi spus? Manus se îndoia că reporterul ar fi fost 
în stare să vadă ceva cu ochii umflaţi și învineţiți. Faptul că-l 
implorase „Te rog, ajută-mă!”, în loc să fi zis, de pildă, „Te rog, 
nu-mi face rău!”, sugera că nu l-a recunoscut pe Manus ca fiind 
răpitorul lui. Și chiar dacă l-ar fi văzut, ce ar fi descris? Data 
trecută, Manus s-a deghizat superficial cu o barbă, ochelari și 
șapcă, pe care o purta, de altfel, și în acel moment. Presupunea 
că Hamilton i-ar fi remarcat atunci stranietatea vocii și surzenia, 
dar în acel loc de pe malul lacului salin Manus nu a rostit niciun 
cuvânt. 

În plus, Hamilton era grav afectat mintal, asta era limpede. 
Probabil că avea să moară acolo, singur, slab, neajutorat, în 
dubă. 

„Atunci, omoară-l. l-ai face o favoare”. 

Poate că da. Mda, poate că ăsta ar fi fost lucrul cel mai bun. 
Totuși, nu-l simțea ca pe un lucru bun. 

„Sau... i-ai putea scoate cătușele. lar după aceea, rămâne la 
latitudinea lui”. 

Asta i se părea ceva mai bine. Dacă Hamilton era destul de 
inteligent ca să-și dea seama că unul dintre morți avea cheile 
dubei, și că ei aveau, de asemenea, bani pe care îi putea lua, și 
dacă era îndeajuns de dur ca să plece cu duba de acolo, și cu 
destule resurse ca să găsească un loc unde să-și revină - atunci 
n-ar fi meritat o șansă? Pe de altă parte, dacă voia să se întindă 
pe jos și să moară, asta era ceea ce merita. In ambele 
alternative, opţiunea ar fi fost a lui. 

Manus se duse la cadavre și le scotoci prin buzunare până 
când găsi cheia cătușelor. Reveni în dubă și ajunse în spatele lui 


VP - 127 


Hamilton, care începu să se zbată slab - un reflex, Manus știa, 
cauzat de cele îndurate. Manus știa, totodată, că reporterul nu i- 
ar fi ascultat vorbele, indiferent cât de liniștitoare ar fi fost. Așa 
că-l apăsă, pur și simplu, cu fermitate, îi propti un genunchi în 
spate și scoase cătușele. Le șterse cu poalele cămâșii lui și le 
lăsă să cadă pe podeaua dubei. Privi în jur. In spate se zăreau 
niște haine pentru muncă: un tricou și o salopetă murdare. Asta 
era bine. Hainele turcilor erau îmbibate cu sânge și Hamilton n- 
ar fi ajuns departe în rochia aceea, fără să atragă multă atenţie. 
Presupunând, desigur, că ar fi reușit să plece de acolo. 

Cobori din dubă, se uită pentru ultima dată în jur, urcă în 
mașină și plecă. După ce avea să ajungă suficient de departe, 
va scăpa de prosop și va curăța tomahawkul Berseker cu 
decapant. Dar mai întâi trebuia să se îndepărteze cât mai mult 
de locul acela. 

În timp ce șofa, se gândi. Îi părea rău pentru ceea ce i-au 
făcut turcii lui Hamilton. Era mulţumit că i-a ucis și spera că 
reporterul va găsi satisfacţie la vederea cadavrelor. 

Se întrebă ce să-i spună directorului și decise să nu-i spună 
nimic. La urma urmelor, era, oare, sigur că Anders voia moartea 
lui Hamilton? Directorul era inteligent și juca la un nivel pe care, 
probabil, Manus nu-l înțelegea cu adevărat. Poate că existau 
alte planuri pentru Hamilton. Poate că existau alţi factori de care 
Manus nu era conștient. Ce l-au învăţat la cursul CIA? „Dacă nu 
știi, nu te duci”. Maxima respectivă se aplică perfect în cazul de 
faţă. 

Bun! Așadar, i-a omorât pe turci, le-a luat telefoanele și a 
plecat, iar asta a fost tot. De altfel, pentru asta fusese trimis 
acolo, așa că era logic. O dubă? Da, era o dubă, dar nu s-a uitat 
în interiorul ei. De ce ar fi făcut-o? 

Și probabil că, oricum, n-ar fi avut nimic de zis. Hamilton avea 
să moară în dubă sau directorul îl va găsi din nou și-l va omori 
atunci. Faptul că Manus l-a reîntâlnit n-ar fi contat câtuși de 
puţin până la urmă. Și nu era același lucru de parcă Manus nu l- 
ar fi reîntâlnit? 

Și-l scoase pe Hamilton din minte - pentru că nu exista niciun 
Hamilton - și se gândi la telefoanele din portbagaj. Directorul 
avea să fie încântat. Apoi se gândi la femeie și la fiul ei. Se 
întrebă dacă Anders a pus pe altcineva să-i fileze cât timp a 
lipsit el. Gândul acela îl tulbura, deși nu știa motivul. 


VP - 128 


Capitolul 20 


Thomas Delgado cobori din metrou la staţia Farragut West, 
din Washington, DC, și porni spre sud, către Seventeenth Street 
NW; toată zona era un caleidoscop de lumini stradale, ferestre 
de birouri și faruri de autovehicule. Nebunia orei de vârf trecuse, 
totuși, existau destule taxiuri care se întreceau pentru cele mai 
bune poziţii în preluarea clienţilor, funcţionari care mergeau să 
bea un păhărel cu amicii sau de unii singuri, autobuze 
metropolitane care șuierau și scârțâiau în timp ce absorbeau și 
revărsau albinuțe harnice ce se pregăteau să-și înceapă 
schimbul de noapte. Mai mulţi pietoni ar fi reprezentat un 
avantaj, însă lumina zilei ar fi însemnat filmări mai clare ale 
videocamerelor de supraveghere. Acesta era compromisul 
potrivit. 

Coti la stânga pe H Street, trăgând după el trolerul, ca orice 
alt rezident permanent ce locuia într-un cubicul și care se 
întorcea din vacanţă după ce sosise de la aeroportul Washington 
National sau de la gara centrală Union, încă îmbrăcat 
neprotocolar în blugi și cămașă cu colţurile gulerului prinse cu 
nasturi, o ţinută confortabilă pentru călătorie. O pereche de 
ochelari, fără dioptrii, cu rame din baga și lentile groase, 
contribuia la aspectul general de geek“ de birou și, cu toate că 
șapca Orioles putea să nu se asorteze chiar așa bine cu restul 
ținutei, cine ar fi acuzat în Washington un fan pentru că arbora 
culorile echipei lui favorite? Important era să aduci suficient de 
mult cu un localnic pentru a nu fi observat și să-ți camuflezi 
suficient trăsăturile ca să nu fii recunoscut. Ochelarii și șapca nu 
erau mare lucru, totuși Delgado era încrezător că vor fi 
îndeajuns în lumina slabă. 

Trecu pe lângă Lafayette Square, unde câţiva protestatari 
singuratici stăteau cu faţa spre Casa Albă, așteptând printre 
bâzâiturile insectelor din copaci și zgomotele traficului 
înconjurător. Stop războiului, stop fracturării hidraulice, stop 
uciderii oamenilor de culoare, stop, stop, stop. Aceleași eterne 
nimicuri. Se întrebă de ce se mai sinchiseau rataţii aceia, de ce 


26 Persoană ciudată (argou, peiorativ). (n.red.). 
VP - 129 


nu plecau naibii de acolo ca să-și vadă de vieţile lor? 

Deschise unul dintre telefoanele pe care i le dăduse Anders și- 
| folosi pentru a suna pe telefoanele mobile ale câtorva membri 
ai unei moschei locale, precum și la numerele celorlalte două 
telefoane primite de la director. După aceea închise telefonul și 
merse mai departe. 

La câteva străzi de Casa Albă văzu ceea ce căuta: o furgonetă 
pentru catering staționată în faţa uneia dintre nenumăratele 
clădiri pentru birouri ca niște monoliţi, al cărei șofer livra, fără 
îndoială, cina, astfel încât dronele dinăuntru care lucrau până 
târziu în noapte să fie hrănite și productive. Deschise fermoarul 
genţii de voiaj, privi în jur, apoi se aplecă iute, scoase 
dispozitivul și-l prinse cu magnetul de la bază dedesubtul 
șasiului furgonetei, fără să atragă atenţia mai mult ca un pieton 
care se aplecase să-și încheie șireturile de la pantofi. După 
câteva secunde, porni mai departe. 

Merse în zigzag până pe Pennsylvania Avenue și de acolo se 
îndreptă spre sud-est, abandonând geanta într-un tomberon pe 
drum, după ce-i ștersese mânerele și fermoarele. Poate că 
cineva avea s-o găsească și să și-o însușească; poate că va 
ajunge într-o groapă de gunoi. În tot cazul, ar fi fost imposibil de 
stabilit vreo legătură cu el. 

Se opri în faţă la Capitol Reflecting Pool, unde repetă operaţia 
cu al doilea dintre telefoanele primite de la director și cu altă 
serie de numere. În cele din urmă, ocoli stadionul de baseball 
Capitol, spre Curtea Supremă, unde repetă procedura cu ultimul 
dintre cele trei aparate telefonice. De acolo merse tot spre sud- 
est, până la latura sud-estică a Cimitirului Congressional 
formată de Seventeenth Street. Acolo sări gardul scund din 
cărămidă, pătrunse în penumbra liniștitoare și păși peste iarba 
moale spre centru, în timp ce lumina pălea întruna și zgomotele 
traficului se diminuau cu fiecare pas. 

Ajunse la un șir de cavouri, care se distingeau vag pe fundalul 
mai luminat al râului Anacostia din apropiere. Acolo se opri, cu 
spatele la una dintre cripte, îngăduindu-le ochilor să se 
adapteze la lumina scăzută și ascultă cu atenţie. Directorul îl 
avertizase că telefoanele mobile pe care le avea vor fi urmărite 
și că el trebuia să-și înceapă și să-și încheie ruta în așa-numitele 
„cataracte” - puncte slabe în acoperirea omniprezentă a NSA. 
Cimitirul Congressional era un astfel de punct slab. Nu existau 


VP - 130 


videocamere, senzori și nici dispozitive de interceptare 
telefonică IMSI. Pentru a scăpa de urmăritori, intrarea printr-un 
capăt al unei cataracte și ieșirea prin capătul opus era similară 
traversării unui râu. Nu era o soluţie perfectă, dar efectuarea 
unui număr suficient de asemenea traversări reprezenta un mod 
destul de eficient de a te asigura că nimeni nu va fi în stare să-ţi 
ia urma. 

Își descheie cămașa, dând la iveală un tricou și borseta 
extraplată de dedesubt. Vâri în borsetă cămașa, ochelarii, șapca 
de baseball și telefoanele, apoi scoase o bandană. In cimitir 
intrase un funcţionar de birou și avea să iasă un hipster cu batic 
înnodat pe cap. 

Trăsese fermoarul borsetei și era pe punctul de a ieși, când 
văzu doi ochi strălucind slab, care-l priveau de pe sol. Ochii 
aparţineau unui chip de om. Sări îndărăt, ridicând o mână într- 
un gest de apărare, pe când cealaltă mână scoase și deplie din 
aceeași mișcare cuțitul cu lamă pliabilă Zero Tolerance 0300, pe 
care-l ţinea prins de buzunarul din față. 

— Cine naiba ești? șuieră el. 

— Scuze, omule, grăi necunoscutul. N-am vrut să te sperii. Am 
crezut că m-ai văzut. Asta-i locul meu. 

Delgado miji ochii, străduindu-se să vadă cu cine vorbea, pe 
urmă își reaminti să privească în jur. Nu văzu pe nimeni sau 
nimic altceva, însă, pe de altă parte, nu-l observase nici pe acel 
ins. Hristoase, a fost atât de convins că era singur, încât a uitat 
de precauție! 

Privi din nou spre bărbat și distinse vag părul vâlvoi și barba 
lungă. 

— Cum adică „locul tău”? 

— Aici dorm eu, omule. Caută-ţi alt loc. 

— Ești vagabond? 

Era atât de ridicol, încât era aproape caraghios. Fusese foarte 
grijuliu să evite capacităţile avansate NSA... și iată-l surprins de 
un boschetar care dormea în cimitir. 

— Nu, omule, Waldorf Astoria era plin ochi-n seara asta și-am 
decis să dorm sub cerul liber. 

Foarte amuzant tipul! 

— Waldorf Astoria este-n New York. Poate că te refereai la 
hotelul Willard. 

— Nu contează, omule. Uite care-i treaba, nu-s în căutare de 


VP - 131 


companie, dacă-nţelegi ce vreau să zic. 

— Mai dorm și alţii-n cimitirul ăsta? 

— Da' ce-s io, lucrător la recensământ? Bineînțeles c-aici 
dorm oameni. Însă noi ne respectăm intimitatea unul altuia, 
dacă-nțelegi ce vreau să zic. Și că veni vorba, de ce ţi-ai 
schimbat costumaţia? 

„La naiba!” 

— Mi-am „schimbat costumaţia”? 

— Păi, da, ai trecut la tricou și bandană. Ce faci, te duci la 
vreun campionat de Frisbee? 

„Oh, ei bine”. 

— De fapt, sunt pus pe rele. 

Boschetarul începu să chicotească. 

— He-he, nu suntem toţi așa? 

— Dacă-ţi dau cincizeci de dolari, o să uiţi că m-ai văzut? 

Ochii celuilalt se holbară în întuneric. 

— Omule, pentru cincizeci de verzișori, uit și cum mă cheamă 
pe mine. 

Delgado zâmbi. 

— Perfect, batem palma. Da' unde ești, că abia te văd? 

Bărbatul se ridică în picioare și întinse mâna. 

— Aici sunt, frăţioare. Dă-mi banu’ și nu te-am văzut în viața 
mea. 

Delgado ocoli braţul întins al boschetarului, ajunse înapoia lui, 
îi smuci capul spre spate, trăgându-l de păr cu o mână și 
retezându-i beregata cu cealaltă. Bărbatul ridică ambele braţe 
spre gât și Delgado îl împinse cu piciorul, ca să evite să fie 
stropit cu sânge. Boschetarul căzu pe o parte, izbuti să se ridice 
în genunchi, apoi căzu din nou, scoțând în tot acel timp o serie 
de horcăituri slabe. Delgado se uită în jur. Nu văzu nici ţipenie 
de om, ceea ce sugera că nu se afla nimeni îndeajuns de 
aproape ca să-l fi văzut. 

După încă o secundă, bărbatul rămase nemișcat. Delgado 
șterse lama cuţitului pe iarbă, o plie, pe urmă și-l vâri în 
buzunar. Porni în direcţia staţiei de metrou Stadium Armory. 

A avut ghinion cu întâlnirea asta, dar nu au fost consecinţe 
neplăcute. Boschetarii erau mereu agresivi în privinţa locurilor în 
care obișnuiau să doarmă și Delgado se îndoia că ar fi fost prima 
dată când o discuţie despre un asemenea loc a degenerat cu o 
vărsare de sânge. Și se mai îndoia că poliţia va acorda cazului 


VP - 132 


de omucidere mai multă atenție decât explicaţia evidentă a unei 
crime comise de o persoană fără adăpost împotriva alteia. 

Se întrebă din nou cine era Aerial. l-ar fi plăcut să știe, fiindcă 
uciderea boschetarului îl excitase. 


VP - 133 


Capitolul 21 


Manus își petrecu după-amiaza de duminică în apartamentul 
femeii. Ea l-a sunat și l-a întrebat dacă putea construi un pat 
suprapus pentru Dash. Mai precis, un pat la înălțime cu un dulap 
dedesubt, pentru ca odăiţa fiului ei să fie mai puţin aglomerată 
de haine și alte obiecte. l-a mai spus că nu putea fi acasă decât 
în weekend și, cu toate că Manus nu se îndoia de adevărul 
acela, era, de asemenea, conștient că femeia ar fi dorit să fie 
prezentă când venea el. Totodată, era tulburat de mulțumirea 
pe care o simţea faţă de gândul acela. 

Il încânta să construiască un pat suprapus pentru băiat - o 
treabă simplă și o modalitate bună de a se apropia de femeie, 
așa cum voia directorul. Simțea totuși că propriile lui motivații 
erau mai puţin directe decât ar fi trebuit. S-a gândit mult la 
femeie. La surâsul, la faţa, la formele ei. La despicătura dintre 
sâni pe care a întrezărit-o deasupra decolteului în „V” al 
puloverului. 

Nu a avut niciodată o relaţie cu o femeie. Surzenia constituia 
un factor de respingere pentru mulţi oameni cu auz normal, iar 
zidul pe care Manus îl simţea între el și lumea civililor, din cauza 
lucrurilor pe care le făcuse și a lucrurilor care-i fuseseră făcute, 
era tot mai gros și tot mai înalt. Știa că-i făcea pe oameni să se 
simtă inconfortabil în prezenţa lui și a încetat de mult să se mai 
sinchisească de asta. Așa că, atunci când avea nevoie de sex, 
trimitea un e-mail la o firmă specializată și o femeie sosea la 
hotelul pe care-l indicase, îi luă banii, își scotea hainele și-l lăsa 
să-i folosească trupul după cum simţea nevoia. Femeile acelea 
erau, de obicei, prea profesioniste ca să se trădeze dacă le 
excita surzenia lui și după aceea Manus se simţea ușurat, chiar 
dacă, uneori, puțin trist. N-ar fi aspirat niciodată la altceva și nici 
n-ar fi riscat așa ceva. Insă femeia aceasta, care se simțea 
relaxată alaturi de surzi și care, aparent, se simţea relaxată 
alături de el, îl invita în casa ei pentru ceea ce Manus știa că 
putea fi un pretext. Era interesant, și excitant, și neliniștitor, și 
el nu știa ce să facă în privinţa asta. 

In cele din urmă, își împăcă sentimentele aflate în conflict, 


VP - 134 


spunându-i directorului că ea l-a contactat. Anders a fost 
deschis în stilul lui caracteristic. 

— Este interesată de tine? l-a întrebat directorul. 

— Nu sunt sigur. 

— Crezi că dorește cu adevărat să construiești un pat pentru 
fiul ei? 

— Cred că este așa cum ai zis. Ei nu întâlnesc prea mulți 
surzi. 

Nu știa dacă directorul a fost convins sau dacă a observat că, 
de fapt, Manus nu i-a răspuns la întrebare. 

— Ei bine, a adăugat directorul după o clipă petrecută pentru 
a-și mângâia bărbia, pe ansamblu cred că este bine că pare să 
se simtă confortabil în prezenţa ta și... receptivă faţă de tine. 
Dacă ai ocazia, întreab-o despre munca ei. Mă îndoiesc că s-ar 
deschide foarte mult faţă de un străin - în mod normal, n-ar 
trebui s-o facă -, dar aș vrea să știu dacă pare neliniștită sau 
dezorientată. Dacă este fericită. Dacă se gândește cumva să-și 
schimbe cariera. Orice lucruri de felul acesta. În clipa de faţă 
este angajată aici în niște activități destul de confidenţiale și se 
găsește într-o etapă delicată a sentimentelor ei față de rolul pe 
care-l joacă. Orice ai afla poate fi important. 

Manus a încuviinţat, ușurat că pentru director totul părea atât 
de lipsit de complicații. 

— Însă te rog, a continuat Anders, să termini cu cascadoriile 
de felul prinderii mingii acelea de baseball, da? Șase echipe au 
muncit ca să șteargă videoclipurile de pe YouTube și din 
telefoanele și computerele celor care le încărcaseră acolo. In 
plus, a trebuit să solicităm și niște favoruri din partea mass- 
media. Ai avut noroc că n-au sărit pe tine toate posturile TV, ca 
să-l intervieveze pe bunul samaritean care a dăruit mingea 
câștigătoare băieţașului surd. Dumnezeule, Manus, ai fi putut 
ajunge o celebritate! 

Manus știa că directorul a vorbit doar pe jumătate serios, 
totuși comentariul acela l-a stânjenit. El continua să fie nesigur 
în privinţa motivului care l-a făcut să dăruiască mingea 
băiatului. S-a întâmplat, pur și simplu. Deși bănuia că din 
episodul acela a ieșit și ceva bun. Cel puţin directorul a părut 
mulțumit. 

Cumpără materialele de care avea nevoie de la un magazin 
Home Depot din apropiere și se prezentă la apartamentul femeii 


VP-135 


la ora 13, așa cum îi ceruse. Ea purta blugi și o cămașă cu 
câteva numere mai mare, iar Manus fu conștient de căldura 
palmei femeii când îi strânse mâna, ca și de forma trupului de 
sub haine. Avu grijă să nu privească spre locul de deasupra 
nasturelui de sus al cămășii, deși îi veni destul de greu să se 
abţină. 

Femeia și băiatul erau desculți și ea îl întrebă pe Manus dacă 
îl deranja să-și descalțe, de asemenea, bocancii. Lui îi plăcea că 
nu purtau încălțăminte în interior, deși nu era sigur asupra 
motivului acelei plăceri. Femeia și băiatul simțeau cumva că 
apartamentul micuţ era separat și distinct de restul lumii, un 
spaţiu mult mai intim pentru ei, mai asemănător unui cămin. 

Băiatul îi spuse lui Manus că voia să ajute la orice era nevoie 
și începură prin a căra materialele din camionetă. Puștiul părea 
atât de încântat de proiect, încât Manus se întrebă dacă nu 
cumva apelul femeii fusese, într-adevăr, onest. Il emoţionă în 
mod ciudat să vadă că mingea de baseball ocupa locul central 
de pe comoda din camera băiatului, înconjurată, ca un altar, de 
alte totemuri de baseball mai minore. 

Manus arătă designul de bază - că picioarele aveau să fie 
stabilizate pe capetele scurte de o traversă atașată cadrului, 
care lăsa astfel deschis capătul frontal pentru acces mai ușor -, 
după care îi explică de ce o bară din lemn cu secțiune 
dreptunghiulară este mai rezistentă dacă o montezi întoarsă pe 
lateral, nu cu faţa mare în jos, și de ce foloseau mai mult 
șuruburile decât cuiele. Îl lămuri, de asemenea, cum să utilizeze 
uneltele de bază din tâmplărie: metrul, nivela, echerul reglabil, 
creionul și cuțitul, ciocanul, șurubelniţa, fierăstrăul și bormaşina. 
Băiatul voia să înceapă cu ciocanul și să bată cuiele din mai 
multe lovituri, însă Manus îi arătă că, dacă ţinea coada de la 
capăt și-și flexa încheietura în timpul loviturii, putea să bată un 
cui până la capăt, dintr-o singură izbitură. lar fierăstrăul nu 
trebuia deplasat înainte și înapoi prin mișcări scurte și vibratorii, 
ci mai degrabă printr-o singură mișcare lungă, de la un capăt la 
celălalt al lamei, apăsând la împingere și ridicând la tragere. 
Băiatul era curios de unde știa toate astea. Manus îi povesti că 
fusese învăţat de tatăl lui, ceea ce nu era chiar în totalitate o 
minciună, deși abilităţile proveneau în (majoritate) cea mai 
mare parte din anii petrecuţi în atelierul de tâmplărie al 
centrului corecţional pentru minori. 


VP - 136 


Treaba s-ar fi desfășurat mult mai repede fără un novice care 
voia să participe și el la construirea patului, dar pe Manus nu-l 
deranja. Era ciudat de satisfăcător să-l înveţe pe băiat, care 
prindea iute și era entuziast. La răstimpuri femeia băga capul pe 
ușă ca să întrebe dacă aveau nevoie de ceva ori le aducea 
gustări sau apă minerală, și Manus fu și mai emoţionat de felul 
cum ea își privea fiul, de plăcerea care-i apărea în ochi, de 
mândria și instinctul ei protector. 

Puțin după ora 19, femeia îl întrebă pe Manus dacă nu voia să 
rămână la cină; aveau doar pizza, nimic extravagant. Patul 
suprapus era aproape gata și Manus semnală în mod reflex că 
nu voia să deranjeze. Dash insistă imediat că trebuia să rămână, 
că era La Pizza Bianca, favorita lui, și-l întrebă dacă îi plăceau 
cârnaţii italienești, pentru că La Pizza Bianca avea cei mai buni 
cârnaţi. Manus șovăi, gândindu-se că nu avusese deloc ocazia 
să stea de vorbă cu femeia, așa cum voia directorul, și că poate 
ar fi fost bine să rămână. Gândul acela îl făcu să se simtă 
deopotrivă încântat și îngrijorat, deși nu era sigur unde să-și 
plaseze fiecare dintre emoţiile respective, iar pe când se lupta 
cu sentimentele lui contradictorii, femeia zâmbi și-i semnală că 
nu trebuia să-și facă griji; după ce-și petrecuse aproape toată 
ziua învățându-l pe Dash tâmplărie, măcar cu atât se puteau ei 
recompensa - să-l invite la masă. Ca atare, Manus cedă, 
simțindu-se în același timp bucuros și vinovat. 

Pizza era pe atât de bună pe cât a lăudat-o băiatul, mai cu 
seamă cârnaţii, al căror gust dulce și condimentat îi stârni 
amintiri de demult. Sau poate că de vină era, pur și simplu, 
mediul din jur, sentimentul de a fi într-un cămin, de a fi primit cu 
braţele deschise într-un cămin, alături de persoane care păreau 
să se simtă confortabil în prezența lui și nu se temeau de el. 
Femeia deschise o sticlă cu vin și lui Manus îi plăcu, deși nu bău 
mult. Puștiul părea foarte entuziasmat de munca pe care au 
făcut-o și susținu mare parte a conversaţiei, însă vorbi și femeia, 
care îi puse lui Manus multe întrebări despre locul unde a 
crescut și cine l-a învăţat tâmplăria și cum îi plăcea cartierul în 
care locuia. Toate răspunsurile acelea erau o a doua natură 
pentru el; trăise de atâta vreme legenda, încât o simţea ca pe 
un adevăr. Ceea ce era bine, fiindcă aerul protector pe care-l 
percepea la femeie îl făcea să suspecteze că ea își făcuse deja 
cercetarea pe internet și poate și prin intermediul unor baze de 


VP - 137 


date NSA neautorizate. 

După cină, terminară împreună de fixat patul și construiră o 
scară. Manus puse deasupra salteaua băiatului, care fusese pe 
podea, fără cadru pentru pat, și-i ajută să rearanjeze celelalte 
mobile în cameră. Ambii îi mulțumiră din tot sufletul; băiatul era 
încântat, în principal, de înălţimea la care se afla patul, iar 
femeia, de spaţiul câștigat în odaia micuță. Puștiul atașă de o 
balustradă o veioză cu clemă, astfel că putea să citească în pat. 
Manus își strânse resturile de lemne și uneltele, iar femeia 
aspiră rumegușul rămas pe jos. Băiatul voia să atârne prosoape 
pe marginea patului și să-l transforme într-o fortăreață, dar 
femeia se opuse ferm - a doua zi mergea școală și trecuse deja 
ora de culcare. Fortăreaţa putea să aștepte. Maniera ei fermă, 
dar și blândă retrezi în Manus sentimentul bizar al aducerii- 
aminte, al dorului, al altei vieți. 

leșiră din cameră și închiseră ușa, pentru ca băiatul să se 
pregătească de culcare. Peste câteva clipe, el apăru în pijama și 
se duse la baie să se spele pe dinţi. Femeia îi ciufuli părul când 
trecu pe lângă ea și-i semnală lui Manus: „Cât îţi datorez pentru 
ce ai făcut?” 

Gândul de a-i cere să-l plătească în timp ce el de fapt, o 
spiona îl făcu să se simtă stânjenit, deși, desigur, era ridicol. 
Juca un rol și trebuia să-l interpreteze până la capăt. 

„Nu știu, îi răspunse Manus. Două sute de dolari?” 

„Două sute de dolari? Ai stat aici toată după-amiaza! Și 
materialele?” 

„Nu uita că mi-ai dat cina”. 

Ea izbucni în râs. „Ti-am dat pizza. În plus, ai petrecut foarte 
mult timp învăţându-l pe Dash. Două sute nu-i suficient”. 

„Bine. Două sute cincizeci”. 

Ea surâse și clătină din cap, parcă exasperată, iar Manus se 
întrebă neliniștit dacă ea era mulţumită că a obţinut un preţ 
avantajos, cât și pentru ce se ascundea în spatele acestui târg 
bun. 

„Bine, este greu de negociat cu tine. De acord - dar cu 
condiția să mă ajuţi să termin vinul. N-are rost să-l irosim, nu?” 

Ambivalenţa lui Manus spori și el șovăi. După aceea își 
reamintit că asta voia directorul. 

„De acord. Mulţumesc”. 

Băiatul reveni și gesticulă: „Mulţumesc pentru că mi-ai 


VP - 138 


construit patul, domnule Manus. Și pentru că m-ai lăsat să te 
ajut”. 

„Eşti un ucenic bun. Nu uita cum te-am învăţat să baţi cuiele”. 

„Știu”, răspunse băiatul și mimă o lovitură puternică de 
ciocan. 

„Și fereşte mâna liberă”. 

Puștiul zâmbi, încuviinţă, apoi semnală: „Avem bilete pentru 
ultimul meci acasă din sezonul regulat al echipei Orioles. Vrei să 
vii?” 

Manus șovăi, neștiind ce să răspundă. Femeia îi veni în ajutor, 
râzând și gesticulând: „Scumpule, domnul Manus are un 
program destul de plin. Ca și tine de altfel - la culcare!” 

„Pot să mai citesc?” 

„Este foarte târziu, așa că numai zece minute, s-a-nţeles? Pe 
urmă, stingerea. Mai ai nevoie la toaletă?” 

Băiatul scutură din cap. După aceea se apropie de Manus și-l 
îmbrățișă. Manus se simţi straniu, exact așa cum s-a întâmplat 
în timpul meciului de baseball, dar îl bătu din nou ușor pe umăr 
și gestul acela păru perfect. Puștiul păși înapoi și o îmbrăţișă pe 
femeie, care-l sărută pe creștet. 

„Zece minute cinstite, Dash. Fără lanternă pe sub pătură”. 

Băiatul îi zâmbi în coltul gurii, ca și cum se simţea vinovat, 
intră în cameră și urcă pe scară în pat. Femeia închise ușa și 
merse cu Manus în bucătărie. După o clipă băiatul ieși din 
cameră. „La baie?”, întrebă femeia prin semne, iar el încuviinţă 
cu un aer stingherit. Femeia clătină din cap. „Asta-i fiu-miu. Ori 
n-are nevoie deloc la baie, ori are nevoie imediat. Nimic 
intermediar”. 

„Și eu am fost la fel. S-au întâmplat prea multe lucruri 
interesante. Este ușor să le uiţi pe cele banale”. 

Manus se așeză și femeia umplu două pahare. Se aplecă 
înainte când turnă și, înainte de a se controla, ochii lui Manus se 
aţintiră asupra porțiunii acelea, regiunea înnebunitoare cu 
rotunjimi și umbre, și contraste. Își feri privirea, străduindu-se să 
se concentreze. Directorul voia să știe dacă Evie era fericită la 
muncă sau stresată, sau dacă se gândea să plece. El nu știa 
cum să întrebe despre oricare dintre subiectele acelea fără să 
fie prea evident. Tot ce observa cu adevărat era că femeia 
părea fericită. Deși poate că înapoia fericirii exista o urmă de 
tristețe. Dar, oare, asta nu era valabil pentru toţi oamenii? 


VP - 139 


Femeia se așeză și sorbi din vin. „A fost cu adevărat drăguţ 
din partea ta să vii aici într-o zi de duminică. Și pentru un 
asemenea fleac”. 

Manus scutură din cap. „Nicio problemă. Este un copil bun”. 

Femeia radie de încântare. „Cel mai bun”. 

„Câţi ani avea când și-a pierdut auzul?” 

„Trei.” 

„De aceea semnalează atât de bine”. 

„Da”. 

„Ai învăţat limbajul special pentru el?” 

„Bineînţeles. Și tu? Părinţii tăi au fost surzi?” 

„Nu”. 

„Ei au învăţat limbajul?” 

„Mama”. 

„Nu și tatăl tău?” 

Potrivit poveștii de acoperire, tatăl lui Manus murise pe când 
el era încă prunc. Ridică mâinile ca să-i spună asta, însă sfârși 
prin a forma cuvintele nefamiliare: „Taică-miu n-a fost un tip 
bun”. 

„Ce vrei să sugerezi?” 

Manus nu știa de ce afirmase asta. De aceea sorbi din vin și 
abia apoi gesticulă: „Este o poveste lungă”. 

„Nu mă grăbesc”. 

Era ciudat faptul că el voia să-i dezvăluie unele detalii. 
Aproape că simțea că femeia ar înțelege. Dar își reaminti că 
trebuia ca ea să-i vorbească. 

„Și cu ce te ocupi la NSA? Poţi să vorbești despre asta sau 
este ceva ultrasecret?” 

„De fapt, este destul de secret, însă în același timp aproape 
deloc interesant”. 

„iți place jobul tău?” 

Ea sorbi din vin. „Este provocator din punct de vedere tehnic. 
Pregătirea mea de bază este în domeniul computerelor și nu 
există multe domenii în care aș putea s-o folosesc așa cum fac 
la NSA. Așa că în privinţa asta este clar. Totuși, nu-i o abilitate 
practică. Vreau să zic că mi-ar fi plăcut să-i fi construit eu patul 
lui Dash”. 

El observă că era posibil ca femeia să fi abătut discuţia de la 
subiect. Cu toate acestea, semnală: „Deci ești fericita?” 

Ea îl privi cu atenţie, atât de concentrată, încât Manus fu 


VP - 140 


nevoit să-și ferească ochii. După aceea se ridică și ieși din 
bucătărie. Manus se întrebă dacă spusese ceva greșit și încercă 
să-și dea seama ce anume. Dar femeia reveni după câteva clipe 
și gesticulă: „Doarme tun. Cred că l-ai stors”. 

Manus fu ușurat; ea se dusese doar să se uite de băiat. 
Semnală: „N-a fost cu intenţie”. 

„Nu, e foarte bine. Mă bucur că l-ai învăţat. Tatăl lui nu se 
pricepea să umble cu scule”. 

„Vorbești despre el la trecut?” 

„Am divorţat. Nu-l vedem așa des”. 

Rămaseră tăcuți pentru o vreme. Manus mai bău vin. Avea un 
gust bun. Işi dădu seama că era ușor ameţit. 

O putea simţi urmărindu-l cu privirea. Când ridică ochii, ea 
gesticulă: „Nu ești însurat, așa-i?” 

Obrajii ei erau puţin îmbujoraţi și Manus își dădu seama că 
era, probabil, la fel de ameţită ca și el de pe urma vinului. Acea 
conștientizare îi produse un impuls scurt de adrenalină și simţi 
cum bătăile inimii și ritmul respirației i se întețesc drept 
răspuns. 

„Nrei să zici că lucrezi la NSA și n-ai aflat asta?” 

Ea izbucni în râs. „Poate că vreau, pur și simplu, confirmarea 
ta”. 

„De ce?” 

„Nu sunt sigură. Ești însurat?” 

„Nu”. 

„Divorţat?” 

„Nu. N-am fost însurat niciodată”. 

„De ce?” 

El termină vinul și privi în paharul gol. „Nu știu. N-am întâlnit 
niciodată persoana potrivită”. 

Ea râse iarăși. „Nici eu, totuși, m-am măritat”. 

Manus șovăi, apoi semnală: „Imi place cum te porţi cu fiul tău. 
Pot spune că ești o mamă bună”. 

„Cum îţi dai seama de asta?” 

„După felul în care îl privești”. 

Tăcură din nou. Manus nu simţea că făcea o treabă bună 
pentru director. Mai rău însă era faptul că nu-i păsa. 

Când ridică în cele din urmă ochii, femeia își terminase vinul 
și-l privea cu o sinceritate care-i cauză alt impuls de adrenalină. 

„Te intimidez în vreun fel?”, gesticulă ea. 


VP - 141 


„Poftim?”, semnală el, cu inima bătându-i mai repede. „Nu”. 

„Fiindcă am senzaţia că-mi eviţi permanent ochii”. 

Fâstăcit, își feri privirea. Apoi își dădu seama ce făcuse și își 
îndreptă iar ochii spre femeie. 

„Vrei să te uiţi la mine?”, gesticulă ea. 

Manus se simţi tensionat. Avu impresia că pierde un joc 
despre care nici măcar nu-și dăduse seama că-l juca. Inghiţi în 
sec și încercă să gândească. 

„Vrei?”, repetă ea. 

Răsuflând greu, Manus încuviinţă din cap. 

„Unde?” 

Manus privi pielea de deasupra nasturelui ei de sus, apoi 
reveni la ochii femeii. 

Ea atinse punctul acela și arcui sprâncenele. „Aici?” 

Cu inima bubuindu-i, cu capul învârtindu-i-se, Manus 
încuviinţă iarăși. 

Fără să-și desprindă ochii de la el, femeia duse degetele la 
nasturele de sus, îl desfăcu și apoi trase reverele într-o parte și 
alta, dezvelind marginile unui sutien alb din dantelă, înăuntrul 
căruia se aflau curbele sânilor, nebunesc de catifelați și plini. 

Manus nu putea să creadă ce vedea. Era ireal, ca și cum s-ar 
fi întâmplat altcuiva. 

Ea se întinse peste masă și-l prinse ușor de mână, iar 
atingerea degetelor fu extraordinar de intensă, aproape ca un 
șoc electric. Manus nu putea găsi cuvinte. Nu putea gândi. Tot 
ce știa era că dorea, că trebuia s-o atingă. 

Ea se ridică și Manus îi îngădui să-l conducă spre o debara de 
lângă intrare, un spaţiu mic, ocupat aproape complet de o 
mașină de spălat și un uscător pentru rufe. Lumina era acționată 
de un întrerupător cu reostat. Femeia reglă intensitatea luminii, 
închise ușa, puse palmele pe pieptul lui și-l împinse ușor cu 
spatele de ușă. Inima lui începu să bată la fel de iute ca în 
timpul unei încăierări. 

Rămase locului, cu degetele strânse în pumni, cu braţele pe 
lângă corp, dorind, râvnind-o pe femeie, dar în același timp 
îngrozit, nesigur ce să facă. Ea cobori ochii și, din strângerea 
imperceptibilă a mâinilor ei, Manus își dădu seama că-i văzuse 
erecţia, iar conştientizarea respectivă fu în același timp 
ațâțătoare și înspăimântătoare. 

Femeia ridică apoi ochii, îl privi, îi luă palmele și le puse pe 


VP - 142 


sânii ei. Manus gemu. Strânse, grijuliu să fie blând, temându-se, 
întrucât se simţea confuz, în afara oricărui control. Gura femeii 
se întredeschise și Manus își dădu seama că ea respira repede, 
la fel de repede ca el, pe urmă își ea puse palmele peste ale lui 
și strânse puternic, anunţându-l că era în regulă, că dorea să 
facă așa, că era bine. 

Cu mâini tremurătoare, Manus începu să-i descheie cămașa. 
O simţea privindu-l, dar nu se putea uita în ochii ei. De 
asemenea, se simţea cu mintea plutind și oricum trebuia să 
vadă ce făcea, deoarece, pe neașteptate, câţiva nasturi păreau 
să necesite toată concentrarea lui fragmentată. Continuă tot cu 
mâinile tremurând, iar după ce reuși să descheie și ultimul 
nasture, își retrase mâinile și le ţinu o clipă în aer, în derivă, 
încercând să spună ceva, s-o întrebe ceva, deși habar nu avea 
ce anume. 

Ea rămase nemișcată, privindu-l îndelung. Apoi își duse încet 
ambele mâini la spate și-și desfăcu sutienul. Manus o privi, cu 
buzele întredeschise, cu sângele bubuindu-i în tâmple, după 
care sutienul se deschise și femeia îi luă palmele și le puse sub 
sutien, iar senzaţia sânilor ei, rotunzi, plini și mătăsoși, fu atât 
de copleșitoare, încât simţi lacrimi care amenințau să-i 
țâșnească de sub pleoape. Ea întinse mâinile cu palme fierbinţi 
spre ceafa lui și-i trase capul mai aproape. Manus îndepărtă 
sutienul, luă ușor între dinţi un sfârc roz și tare și supse. O simţi 
pe femeie gemând și se lăsă în genunchi, cu palmele și cu gura 
pe trupul femeii. Cămașa căzu pe podea lângă el, urmată după 
un moment de sutien. El trecu la celălalt sân, iar femeia își 
înnodă degetele în părul lui și-i trase capul mai aproape. Manus 
supse energic, cuprinzându-i sânii în căușul palmelor, apoi 
strângându-i fesele, frământându-i corpul cu mâinile mișcându- 
se în sus și în jos, simţind-o, dorind-o, având nevoie de ea. 

Femeia se lăsă, de asemenea, în genunchi și, brusc, el o 
sărută, cu gura larg deschisă, iar limba ei i se strecură înăuntru 
și Manus o simţi descheindu-i cămașa și trăgându-i-o în jos, 
peste braţe. Pe urmă palmele ei îi atinseră umerii, torsul și 
pieptul, mișcându-se și apăsând, și înţelese că îi explora corpul 
în felul cum făcuse și el, iar gândul acela îi cauză o cascadă de 
excitare reînnoită. Ea întrerupse sărutarea, îi împinse un umăr 
spre înapoi, se aplecă în faţă și-i prinse în gură un sfârc, ceva ce 
nimeni nu-i mai făcuse vreodată lui Manus, ceva la care nici 


VP - 143 


măcar nu se gândise vreodată, și fu șocat să simtă o explozie de 
plăcere. Nu mai putea gândi și nici nu voia, simţea doar nevoia 
de a fi dezbrăcat, gol, lipit de femeie și în ea. O trase în picioare 
și bâjbâi cu nasturele de la pantalonii ei, dar ea fu mai rapidă și-i 
deschise pantalonii lui, apoi îi trase în jos odată cu boxerii. 
Manus păși din ei și chiar când simţea ușurarea, fericirea de a fi 
gol-pușcă, ea îi cuprinse membrul cu o mână și-l strânse, iar 
senzaţia respectivă îi șterse absolut totul din minte și bărbatul 
simţi că plutește din nou. Ea scoase ceva din buzunarul de la 
spate și Manus văzu că era un prezervativ, pe care-l deschise și 
i-l puse cu oarecare dificultate. Apoi ea își dădu jos pantalonii și 
chiloţii și Manus fu copleșit la vederea trupului, care era chiar 
mai mătăsos, mai moale decât își închipuise, și conștientiză 
intensitatea cu care îl dorea femeia drept sentimentul cel mai 
amețitor pe care-l trăise vreodată. 

Işi strecură mâinile pe sub braţele ei și o ridică, purtând-o 
spre înapoi până când fesele femeii se loviră de marginea 
mașinii de spălat rufe, iar tălpile îi erau la câţiva centimetri 
deasupra podelei. O ţinu sprijinită așa pentru o clipă, gâfâind, 
atât de excitat, încât simțea că-l durea erecţia. Femeia îi 
cuprinse iarăși membrul în palmă și încuviinţă din cap, apoi își 
umezi buzele, îl trase pe Manus mai aproape și-l călăuzi în ea. 

Pentru un moment plăcerea fu atât de uimitoare, încât Manus 
nu se clinti. Închise ochii și simţi, pur și simplu, totul, pieptul lui 
atingându-i sânii, mâinile ei pe spatele lui, membrul lui 
penetrând-o. Apoi femeia îl sărută iarăși și el îi răspunse la 
sărutare, pe urmă începu să se miște fără măcar să-și dea 
seama. Și, Dumnezeule, cât de bine era! Apoi ea se lăsă pe 
spate, își rezemă coatele pe partea de sus a mașinii și împinse 
șoldurile înainte, iar Manus o ridică de fese și o trase mai 
aproape și o pătrunse, cu ochii pe pântecul ei, pe sâni, pe faţă. 
Ea strânse în palme marginile mașinii și se împinse în bărbat, 
sincronizându-se cu mișcările lui, cu gura deschisă parcă de șoc 
sau uimire. Manus o pătrunse și mai adânc, pe cât de adânc 
putea să ajungă, și gura ei se deschise mai mult, ochii i se 
închiseră și întregul corp i se cutremură. Manus îi simțea 
mușchii contractându-se și unduind, în timp ce el se mișca 
înainte și înapoi înăuntrul ei, și după aceea își dădu seama că ea 
avea orgasm, că el îi provocase orgasmul, iar gândul acela fu 
anihilat de o explozie de plăcere și ejaculă, dându-și drumul în 


VP - 144 


ea și simţind-o, și privind-o, și posedând-o, pe toată, pe ea, ea, 
ea. 

Apoi lumea reveni în jurul lor și ea deschise ochii și-l privi, iar 
Manus înțelese din felul cum i se ridică și cobora pieptul că încă 
gâfâia, și își dădu seama că și el făcea la fel. O lăsă ușor cu 
fesele pe mașina de spălat și se rezemă de ea. Femeia își 
încrucișă picioarele în jurul șalelor lui și-l ţinu așa, cu o mână 
după umeri și cu cealaltă dezmierdându-i ceafa, cu degetele 
trecându-i prin păr, cu sânii apăsându-se de pieptul lui în sincron 
cu răsuflarea care i se domolea treptat. 

După ce-și potoli respiraţia, Manus se retrase câţiva 
centimetri. Ea îl sărută iarăși, prelung și tandru, ținându-i fața 
între palme. După aceea își descolăci picioarele și prinse vârful 
prezervativului, iar el se trase îndărăt și ea îi trase plasticul de 
pe membru și-l puse pe mașina de spălat. Manus își trecu o 
mână după talia ei și o readuse pe podea. 

Stătu apoi în faţa ei, privindu-i corpul, pe urmă chipul, 
clătinând încet din cap de uimire. Femeia surâse și se uită la 
membrul lui care revenea încetișor la normal, după care 
semnală: „Am crezut c-o să mă omori”. 

El nu înțelese și se simţi oripilat de gând. „Poftim?” 

Ea arătă cu mâna și gesticulă: „O ai mare. Foarte mare”. 

Manus se simţi înroșindu-se la faţă. „Ah”. 

Femeia râse. „Nu-ţi face griji. Mi-a plăcut”. 

El șovăi, după aceea semnală: „Mă bucur”. 

„A fost mult... de când n-ai mai...?” 

Manus nu fu sigur cum să răspundă. „Mult... de când ce?” 

„De când n-ai mai făcut dragoste”. 

El simţi că un simplu „da” ar fi fost răspunsul sigur, totuși se 
pomeni spunându-i din nou adevărul. 

„Niciodată n-a fost așa”. 

Ea ridică sprâncenele. „Adică pe o mașină de spălat?” 

Manus clătină din cap. „Nu... aşa cum a fost acum”. 

„Asta-i frumos”. 

„Este adevărat”. 

„Deci a fost bine?” 

„Da. Și pentru tine?” 

Femeia râse din nou. „Nu ţi-ai dat seama?” 

El încercă să semnaleze niște cuvinte drept replică, dar nu 
reuși și mâinile îi rămaseră suspendate în aer fără scop pentru 


VP - 145 


un moment. În cele din urmă, gesticulă: „Serios?” 

Ea îl mângâie pe obraz și încuviință din cap. „Da. N-am mai 
făcut-o de mult”. 

„De ce?” 

„Nu știu. Nu întâlnesc chiar așa mulţi oameni. Și este greu cu 
Dash. În lume sunt mulţi nebuni și ciudaţi. Însă... te place cu 
adevărat. Și are instincte bune pentru oameni. Cred că asta m-a 
făcut să am încredere în tine”. 

Manus cobori ochii, rușinat. Femeia îl atinse ușor pe bărbie, 
iar când înălţă privirea, semnală: „Te stânjenesc?” 

El clătină din cap. 

Ea surâse. „Eşti timid, așa-i?” 

„Nu sunt sigur”. ă 

„A fost, pur și simplu... bine. Grozav. Imi pare rău dacă am 
profitat de tine. M-am gândit la asta încă de când ne-am întâlnit 
la meciul de baseball”. 

„Da?” 

„De ce te surprinde? Ești un tip arătos. lar ceea ce ai făcut 
pentru Dash a fost foarte frumos. Și să-l lași să te ajute, azi”. 

El scutură din cap, deoarece recunoștința aceea îl făcea să se 
simtă din nou rușinat. 

Femeia îl atinse pe obraz. „Știu că ar trebui să fiu mai 
rezervată, dar... Nu am timp pentru jocuri. Aș vrea să ne mai 
vedem. lar dacă asta te sperie sau ai obţinut deja ce ai dorit, nu- 
i nicio problemă. Aș prefera totuși s-o știu”. 

Manus îi atinse fața așa cum făcuse ea. Apoi palmele îi 
coborâră ușor pe gât, pe umeri și pe sâni. Când vârfurile 
degetelor îi atinseră sfârcurile, ea se înfioră și el avu imediat 
erecţie. 

Femeia cobori ochii și zâmbi. „M-aș putea duce să iau alt 
prezervativ. Sau... am putea face altceva”. 

Sfârșiră prin a face altceva. Pentru Manus fu o revelaţie 
permanentă. 

o... 

Anders închise monitorul, deoarece a văzut și auzit suficient. 
Bineînţeles, a avut grijă să trimită din timp o echipă care să 
monteze microfoane în apartamentul lui Gallagher, o precauţie 
despre care regreta în acel moment că nu a aplicat-o în cazul lui 
Perkins și, evident, nu i-a spus nimic despre asta lui Manus, care 
nu trebuia să știe. Desigur, Anders nu s-a așteptat la nimic din 


VP - 146 


lucrurile la care tocmai a asistat. Adevărul era că nu și-a dat 
seama nici măcar că Manus era capabil de așa ceva. Contrar 
impresiei lui Remar, individul nu era o brută simplă, totuși chiar 
asta? Ei bine, poate că a văzut prea multe filme cu James Bond 
și a concluzionat că modul cel mai bun de a evalua un subiect 
era să-l duci în pat. Sau pe o mașină de spălat rufe, în funcţie de 
caz. Indiferent însă de cele petrecute, Anders bănuia că totul s-a 
derulat în direcţia dorită. Gallagher a părut destul de... tandră 
cu Manus și, în același timp, pasională. Dacă nutrea oarece 
sentimente pentru bărbat, iar Manus le putea exploata, s-ar fi 
putut să afle despre gândurile ei mai multe decât ar fi fost altfel 
posibil. Decise că a avut, pur și simplu, noroc că Gallagher avea 
un fiu surd. Așa cum el a sperat de altfel, asta a făcut-o de la 
bun început să se deschidă față de Manus. 

Pentru un singur moment, se gândi la posibilitatea ca Manus 
să fi nutrit și el sentimente față de Gallagher, apoi alungă 
prompt ideea respectivă. Manus era om, da, și avea, probabil, 
nevoi fizice omenești; de fapt, Anders știa din verificările 
aleatorii ale metadatelor și înregistrărilor de geolocalizare ale 
telefonului său mobil că la răstimpuri apela la serviciile unor 
prostituate. Dar sentimente reale? Încercă să și le imagineze, 
însă nu izbuti. Adevărul era că el nu cunoscuse niciodată pe 
cineva care să pară că avea mai puține sentimente decât 
Manus. Acela era unul dintre motivele pentru care Remar nu-l 
plăcea deloc. Și, desigur, era unul dintre motivele pentru care 
Manus era atât de util. Nu exista nimic ce să nu poată face și 
nimic ce n-ar fi făcut din loialitate faţă de Anders, cel care l-a 
salvat, l-a crescut și, practic, l-a creat. Ce spusese Remar? Că 
era ca un câine abuzat - da, asta fusese. Devotat slujirii 
stăpânului său în orice privinţă ar fi vrut acesta. 

lar situația aceasta n-avea să se schimbe niciodată. Anders n- 
avea s-o îngăduie niciodată. Fiindcă orice câine care se întorcea 
împotriva stăpânului său trebuia, pur și simplu, omorât. 


VP - 147 


Capitolul 22 


A doua zi dimineaţă la ora 8, Anders se afla în cabinetul lui 
când primi un telefon de la Serviciul Secret despre o explozie 
care a avut în apropierea Casei Albe. Il sună imediat pe Remar 
și-i ceru examinarea traficului recent de telefonie mobilă din 
zonă. După aceea îi telefonă Barbarei Stirr, o corespondentă de 
încredere a reţelei de televiziune CNN la Pentagon, pe care o 
folosea cu regularitate pentru a strecura idei în ceea ce 
telespectatorii digerau ca știri. 

— Bună ziua, Barbara, rosti el, generalul Anders la telefon. 

— Despre explozie m-aţi sunat? Tocmai am pornit într-acolo. 
Aveţi ceva informaţii de fond? 

Anders zâmbi. Nu-și putea aminti ultima dată când un 
reporter încercase să ceară ceva oficial. Înțelegerea era pe atât 
de clară pe cât era de nerostită: „Tu îmi oferi acces, iar eu îţi 
ofer informaţiile anonime”. 

— Deocamdată nimic oficial, răspunse el, dar îţi pot spune că 
traficul de telefonie mobilă din ultimele douăzeci și patru de ore 
din zonă arată o conexiune jihadistă. 

— Dumnezeule! Altă grupare desprinsă din ISIS? 

Longevitatea ideilor pe care Anders le furniza presei era 
uimitoare și satisfăcătoare. 

— Posibil. Sau niște afiliaţi, da. 

— l-aţi putut identifica după telefoanele mobile? 

Asta era deschiderea dorită de Anders. 

— Nu pe atât de precis pe cât am fi vrut. Barbara, nu trebuie 
să uiţi că în ţara asta oamenii pot cumpăra și utiliza telefoane 
mobile, beneficiind de anonimat. Pe de altă parte, uită-te cum 
procedează Pakistanul pentru a replica faţă de terorism - statul 
obligă amprentarea tuturor celor care utilizează telefoane 
mobile, ca modalitate de a-i împiedica pe teroriști să comunice 
clandestin. 

— N-am știut asta. 

— Da, poţi să te interesezi. Este un program foarte eficient. Ei 
bine, noi facem tot ce putem, chiar și cu un braţ legat la spate. 

— Mai aveți și altceva pentru mine? 


VP - 148 


— Deocamdată nu, însă lucrurile evoluează rapid. S-ar putea 
să obțin ceva mai târziu. 

— Mulţumesc, domnule general. Și mulțumesc, de asemenea, 
pentru tot ce faceţi în apărarea țării. 

După ce încheie convorbirea, Anders deschise televizorul pe 
CNN, care transmitea un reportaj despre un atac cu drone în 
Pakistan - o înregistrare video stereotipă însoţită de un 
comentariu atât de neutru, încât un buletin meteo părea de-a 
dreptul mobilizator prin comparaţie cu el. După două minute, 
reportajul cu dronele fu întrerupt de o transmisiune în direct: 
Barbara Stirr pe stradă, cu fum ridicându-se din sfărâmăturile 
dinapoia ei, sirene urlând în fundal și elicoptere militare rotindu- 
se zgomotos deasupra, iar prezentatorul anunță dramatic 
„Explozie lângă Casa Albă”. Anders privi cum Stirr își intră în rol, 
cu câţiva locuitori ai zonei ca figuranti în apropiere, cu palmele 
duse la gură în expresii telegenice de șoc și durere. 

— Sunt Barbara Stirr, corespondenta CNN la Pentagon, și vă 
vorbesc de la locul unei explozii care a avut loc la numai câteva 
străzi de Casa Albă. Nu avem încă informaţii despre numărul 
răniților, deși, așa cum puteţi vedea, personalul medical este 
prezent, fiindcă este greu de imaginat că nimeni n-a fost rănit 
de o explozie de asemenea proporții la o oră de vârf a dimineţii. 
De fapt, nu putem să nu ne întrebăm dacă atentatorii n-au ales 
în mod premeditat această oră, iar surse guvernamentale cred, 
de altfel, că ar fi vorba despre o acţiune ISIS sau a altei grupări 
teroriste afiliate. 

Anders încuviinţă aprobator faţă de ușoara ei abatere de la 
scenariu - partea cu ora de vârf fusese excelent subliniată. In 
fond, ar fi trebuit să i-o fi spus chiar el. 

Sirenele sporiră în intensitate, apoi încetară și camera TV se 
roti în urmărirea unei asiatice în uniformă de paramedic, care 
alerga pe trotuar. 

— Mă scuzaţi, strigă Stirr după ea, sunt Barbara Stirr de la 
CNN, ne puteți spune dacă sunt răniţi? 

Asiatica o privi și nici măcar nu încetini pasul, totuși, pentru o 
clipă expresia chipului îi fu atât de evident dezgustată de 
întrebare, încât Anders nu-și putu stăpâni o grimasă. Stirr își 
reveni însă fără să clipească, reveni către obiectivul camerei și 
preciză: 

— După cum vedeți, paramedicii sunt ocupați. Situaţia pare 


VP - 149 


gravă. Toţi sperăm să fie cât mai bine și vă vom ţine la curent 
cu ultimele noutăţi. Barbara Stirr, corespondenta CNN la 
Pentagon. 

Remar intră în cabinet, închise ușa în urma lui și se apropie de 
biroul lui Anders. 

— Cine naiba i-a spus lui Stirr că a fost mâna lui ISIS? 

Anders se lăsă pe spate în scaun și se bătu ușor cu palma pe 
abdomen. 

— A spus „ISIS sau o grupare afiliată”. 

— Asta contează prea puţin. De unde a obținut informația 
asta? 

— Este speculaţia care era de așteptat. Ar fi putut-o căpăta de 
oriunde sau chiar s-o fi făcut ea însăși. 

Remar aprobă din cap, nepărând convins. Anders avea, 
desigur, încredere în el, la fel de mult pe cât avea în oricare 
altul, totuși, simțea că existau lucruri pe care celălalt ar fi putut 
să... nu le înţeleagă. Și de aceea nu trebuia să le știe. 

— Președintele reunește Consiliul de Securitate Naţională, 
zise Remar după o clipă. Situation Room. Peste o oră. 

— Ceva noutăţi din analiza telefoniei mobile? 

— Da. În zonă au fost trei telefoane cu numere de pe listele 
de supraveghere. 

Anders simţi că Remar spera o reacţie din partea lui, dar nu 
văzu nevoia de a-i oferi satisfacție. 

— Altceva? 

— Câteva apeluri suspecte. O moschee din zonă. Se pare, 
totodată, că unul dintre telefoane a fost utilizat pentru a apela 
alt telefon cu cartelă preplătită atașat de bombă, care a 
detonat-o. Există destule piste electronice care să fie urmărite. 
Nişte jihadiști destul de neglijenţi, aș zice. Pare aproape că ar fi 
vrut să fie prinși. 

— Poate că este, pur și simplu, stilul lor de a ne anunţa cine 
sunt. Unele dintre grupările acestea nu sunt tocmai sfioase în a 
se anunța public. 

— Pe de altă parte, continuă Remar, atentatul a fost destul de 
sofisticat. Se pare că bomba a fost fixată de șasiul furgonetei 
unei firme de catering, care a fost urmărită după aceea via GPS, 
și a fost detonată când a ajuns la distanță minimă de Casa Albă. 

— Vezi? Cu excepţia unei lovituri directe, Casa Albă nu poate 
fi afectată decât de o bombă nucleară. În mod clar, au căutat 


VP - 150 


publicitate. 

Remar nu răspunse și Anders aşteptă, nemultumit de nou 
descoperita reticenţă a bărbatului. În mod uzual, el putea spune 
ce gândea Remar. Nu însă și în acea azi. 

După un moment, renunţă s-o mai facă și adăuga: 

— Trebuie să plec la Casa Albă. Ţine-mă la curent despre alte 
evoluţii. 

Remar încuviinţă din cap, dar apoi rosti: 


— Ted... 
Anders ridică sprâncenele. 
— Telefoanele suspecte... sunt aceleaşi asociate cu 


„Scrisoarea-bombă” preluată de Delgado de la FedEx. 

Anders nici nu clipi. 

— Asta reprezintă o problemă? 

— Ti-am spus, telefoanele acelea figurează pe câteva liste de 
supraveghere și sunt afiliate cu Ergenekon. Până acum a fost 
ceva care ţinea de DEA”, nu de antitero. 

Anders rămase tăcut: nu-i plăcea direcţia spre care se părea 
că Remar voia să poarte subiectul. 

— De aceea, chiar dacă este o coincidenţă, este una 
neplăcută. Nu vrem ca alţii să examineze relaţia noastră cu 
indivizii aceia. Să afle la ce-i folosim. 

— Nimeni nu știe despre relaţia respectivă - doar tu și cu 
mine. 

— Și cât știu eu, de fapt? Ce anume nu-mi spui? 

Așadar, asta-l nemulţumea. Într-adevăr, nimănui nu-i plăcea 
să fie ţinut în necunoștinţă de cauză. Anders își examină 
degetele și trase de o cuticulă. 

După o clipă, Remar porni spre ușă. Se opri însă și se 
întoarse. 

— Ted, trebuie să existe niște limite. 

— Bineînţeles. 

— Dar știi care sunt ele? 

Intercomul băzăi. 

— Asta-i, probabil, Manus, zise Anders. Lasă-mă, te rog, un 
minut cu el. Și ai grijă să fiu pregătit cu un set de imagini 
ameţitoare cu tot ce avem despre aceste telefoane mobile 
jihadiste. Azi va fi spectacolul nostru, nu al Pentagonului. 


27 Drug Enforcement Administration - Departamentul de Combatere a Drogurilor din 
SUA. (n.red.). 


VP - 151 


Remar îl introduse în cabinet pe bărbatul voinic, apoi ieși, 
privindu-l precaut înainte să închidă ușa. 

— Bună dimineaţa, Manus, spuse Anders și arătă un scaun din 
fața biroului. la loc, te rog. Mă tem că nu dispun decât de un 
minut - am o ședință la Casa Albă. 

Manus se așeză. 

Anders așteptă o secundă, dar celălalt nu spuse nimic. Mai 
întâi Remar, iar în acel moment Manus. Poate că în acea zi 
plutea ceva în aer, care-i făcea pe toţi taciturni. În cele din 
urmă, Anders rosti: 

— Cum a mers construirea patului suprapus cu doamna 
Gallagher și fiul ei? 

— A mers bine. 

instinctul îi spunea lui Anders să rămână tăcut până când 
bărbatul avea să vorbească, însă nu mai avea timp. Mai rău, se 
îndoia că va avea succes. De aceea se mulţumi să întrebe: 

— Și care este impresia ta despre starea ei mentală? 

— Cred că este bună. 

Răspunsul era anodin spre inutil. Anders insistă și-l iscodi: 

— Pe ce te bazezi? 

— M-a invitat să rămân la cină. Pizza și vin. După ce băiatul s- 
a culcat, am stat de vorbă. Mi s-a părut fericită. 

„Pun prinsoare că era fericită, după partida pe mașina de 
rufe, reflectă Anders, apoi își dădu seama: el n-o să-mi spună 
nimic despre asta”. 

Înțelegerea respectivă era atât de uluitoare, încât necesita 
confirmare. 

— Doar aţi stat de vorbă? Nimic altceva? 

— Am văzut-o interacționând cu fiul ei. El m-a ajutat să 
construiesc patul suprapus, de aceea a durat mai mult. Așa că 
am stat destul la ei. 

Manus nu numai că nu amintea detaliile serii, și nu numai că-i 
oferea lui Gallagher un aviz favorabil competent, ci făcea tot ce 
putea pentru a conferi mai multă credibilitate diagnosticului său, 
subliniind durata interacțiunii și observării lui. 

Brusc, Anders conștientiză că se înșelase în privinţa lui Manus. 
Bărbatul era capabil de sentimente. 

lar în chiar clipa aceea Manus se simțea îndrăgostit. 

Poate că Anders ar fi trebuit să fi prevăzut posibilitatea. La 
urma urmelor, Gallagher avea multă... feminitate. Atât în 


VP - 152 


privința corpului, desigur, cât și a comportamentului. Directorul 
nu se gândise totuși niciodată că ea, sau altcineva, putea fi 
interesat de Manus, al cărui principal efect asupra oamenilor 
părea să fie trezirea neliniștii, dacă nu a fricii directe. 

Nu conta. Bărbatul era în mod evident compromis. Nu fatal, 
totuși, îndeajuns pentru a fi luat de pe Gallagher - figurativ și 
literal - și însărcinat cu alte misiuni. 

— Bine, rosti Anders și se ridică de la birou. Au fost informaţii 
utile, Manus, și m-am bucurat să le aud. După cum am amintit, 
Gallagher face niște lucruri importante pentru noi și sunt liniștit 
să știu că mă pot bizui pe ea, așa cum sperasem. Dacă va mai 
trebui supravegheată, s-ar putea să mai apelez la tine. 
Deocamdată însă aș vrea să te ţii departe de ea. Nu vrem să ne 
asumăm riscuri inutile cu identitatea ta reală. Mulţumesc, ca 
întotdeauna. 

Manus încuviință din cap și ieși imediat, poate ușurat fiindcă 
Anders nu insistase pentru mai multe detalii. 

Da, în mod limpede, bărbatul era îndrăgostit. Cel mai bine era 
să-l ţină departe de Gallagher până la rezolvarea cazului 
Hamilton. Desigur, femeia trebuia supravegheată în continuare, 
iar dacă febra suspiciunilor ei creștea, putea fi necesară... 
neutralizarea. Bineînţeles, dacă s-ar fi ajuns la asta, Manus n-ar 
fi fost omul potrivit pentru așa ceva. 

Evident, Anders dispunea de serviciile lui Delgado. Aproape 
că-i păru rău pentru Gallagher, când își imagină cum avea să 
lucreze Delgado. Pe de altă parte, nu exista niciodată pericolul 
ca Delgado să se îndrăgostească de vreun subiect. El își iubea 
prea mult munca. 


VP - 153 


Capitolul 23 


La ședința Consiliului de Securitate Naţională din Situation 
Room a Casei Albe, fu rândul lui Anders să strălucească. 

După ce președintele întrebă, pe un ton care arăta că nu se 
aștepta decât la platitudini, ce izbutise Anders să afle despre 
atentatori, directorul așteptă două secunde lungi, după care 
răspunse pe tonul lui cel mai grav și sigur pe sine: 

— Destul de multe, domnule președinte. 

Președintele înălţă din sprâncene. Anders își îngădui o infimă 
privire de satisfacţie spre Jones, după care se ridică și-i făcu 
semn asistentului care-l însoţise. Acesta își deschise laptopul și 
pe ecran se văzură chipurile celor trei bărbaţi uciși de Manus în 
Turcia; toţi arătau acceptabil de sinistru cu tenuri smede, 
mustăţi și tuleie de bărbi, iar lângă profilul fiecăruia se afla 
imaginea unui telefon mobil și un număr. 

— Numerele acestea, zise Anders indicându-le pe rând cu 
laserul, sunt ale telefoanelor mobile pe care Pentagonul a izbutit 
să le geolocalizeze și identifice în Turcia și despre care a 
confirmat că sunt în contact cu unităţi jihadiste din partea 
siriană a graniței - cele despre care se credea că l-ar avea pe 
Ryan Hamilton. 

Se întoarse spre Jones și adăugă: 

— Bravo, Vernon, aţi făcut treabă bună! 

jones îl fulgeră cu privirea, recunoscând condescendența 
deliberată dinapoia aparentului compliment. 

— Telefoanele acestea sunt active în prezent în zona 
metropolitană a Washingtonului. De pe toate s-au făcut apeluri 
suspecte, ale căror detalii le-am transmis, desigur, FBl-ului și 
șefilor de secţii relevante din DHS, dar pe care continuăm să le 
urmărim. 

Procurorul General și secretarul DHS încuviinţară din capete, 
deoarece prerogativele agenţiilor lor fuseseră respectate. De 
fapt, ambele organizaţii depindeau de NSA pentru analiză 
SIGINT, așa că oferirea numerelor de telefon fusese, în realitate, 
un gest formal. Unicul rol al agenţilor FBI sau DHS avea să fie 
efectuarea  arestărilor după identificarea  suspecților. lar 


VP - 154 


identificarea aceea avea să fie efectuată, evident, de NSA. 

Un asistent din Casa Albă ciocăni la ușă și intră cu un teanc 
de fotografii. 

— Nouă morţi confirmaţi, domnule președinte, anunţă el. Alţi 
cincisprezece spitalizaţi, dintre care șapte în stare critică. 

Întinse fotografiile președintelui, apoi ieși, închizând ușa după 
el. 

Președintele  frunzări fotografiile, pe urmă le întinse 
secretarului de Stat aflat în stânga lui. Anders aprecie ca 
favorabil momentul acela. 

— Foarte interesant, continuă el, este că unul dintre telefoane 
- făcu o pauză și descrise un cerc cu laserul în jurul numărului 
respectiv, apoi îi privi pe rând pe cei din jurul mesei, pentru a se 
opri la președinte - a fost utilizat la detonarea bombei de azi- 
dimineață. 

Tăcerea care urmă fu apăsătoare. 

— Ce înseamnă asta? întrebă președintele. 

Anders închise indicatorul laser și-l puse cu un gest precis în 
buzunarul hainei. 

— Asta înseamnă că grupări afiliate cu ISIS abandonează 
activităţile de răpiri din Siria și încep activităţi de atentate în 
masă în Statele Unite. 

— Despre cine este vorba, exact? întrebă președintele. 

Anders aștepta asta. 

— Domnule președinte, rosti el, dacă am beneficia de un 
program de telefonie mobilă asociat biometriei așa cum are 
Pakistanul, probabil că în clipa asta l-am interoga deja pe 
nemernicul care a făcut ticăloșia aceasta. Așa însă, informaţiile 
noastre sunt, inevitabil, mai generale. Vă pot spune însă că s-au 
schimbat parametrii utilizați pentru a stabili dacă și cum să-l 
eliberăm pe jurnalistul Ray Hamilton. 

— În ce fel s-au schimbat? interveni Jones. 

Anders nici măcar nu-l privi. El se adresa președintelui, iar 
președintele îl asculta. 

— Domnule președinte, înaintea atentatului de azi-dimineaţă 
deţineam luxul de a spune că putem încerca salvarea cu 
precizie chirurgicală a unui singur jurnalist ţinut captiv în Siria, 
fără a crește pericolele asupra cetățenilor americani aici, în 
patria lor, pe pământ american. 

Anders știa că, până și în prezenţa unor indivizi atât de cinici 


VP - 155 


precum aceștia, era important să utilizeze termenii la zi 
cuveniţi, fie și numai pentru ca președintele să-și imagineze mai 
ușor cum vor suna următoarele lui declarații și discursuri. Și mai 
știa că președintele îndrăgea termenul „patrie/homeland”, pe 
care guvernul l-a derivat după 11 septembrie 2001 din cuvântul 
german Heimat. Mai știa, de asemenea, prin utilizarea Ochiului 
lui Dumnezeu, că administraţia de la Casa Albă a angajat discret 
o firmă privată de sondaje publice pentru a evalua rezonanţa 
emoţională a termenului printre americani și a descoperit că 
era, într-adevăr, foarte atrăgătoare. 

Președintele miji ușor ochii. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, Ted. 

„Ba bine că nu, domnule președinte”. 

— Domnule președinte, s-a dovedit că sirienii despre care 
Pentagonul crede că-l ţin captiv pe Ryan Hamilton sunt asociaţi 
unui atentat pe pământ american. 

„Pentagonul doar crede, pe când NSA oferă dovezi”. Se 
întrebă dacă cineva avea să comenteze distincţia aceea. N-o 
făcu nimeni. 

— Un atentat care s-a petrecut la numai câteva străzi de Casa 
Albă, continuă el, sediul real și simbolic al puterii americane și al 
conducerii mondiale. În opinia mea, domnule președinte, 
gruparea aceasta dovedește o extindere globală și un fanatism 
care necesită un răspuns mai ferm decât o simplă operaţiune de 
salvare. Din motive atât strategice, cât și simbolice, noi nu 
avem alternativă, decât să-i eliminăm pe organizatorii 
atentatului. Și, din fericire, dispunem de oportunitatea de a o 
face. Chiar acum. Azi! 

Anders trecuse încetișor de la „asociați unui atentat” la 
„organizatorii atentatului”, dar dacă cineva observase asta, 
nimeni nu comentă. 

Directorul se întoarse către Jones. 

— Vernon, ai o bază pentru drone în Yncirlik. Nu este departe 
de graniţa cu Siria. La ordinul președintelui, cât de repede ar 
putea vehiculele aeriene Reaper să lovească Azaz și să distrugă 
gruparea aflată în spatele atentatului de azi-dimineaţă? 

Jones îl privi prelung, încercând în mod vădit să își dea seama 
cu ce se confrunta. De ce voia Anders să coopereze cu el, când 
cu numai o clipă mai devreme păruse decis să-l elimine din 
ecuaţie? 


VP - 156 


— Domnule președinte, răspunse el, noi suntem pregătiți 
pentru misiunea de eliberare, însă dacă decideţi ca în locul ei 
să-i vaporizăm pe nemernicii aceia, în trei ore putem să 
bombardăm Azaz cu rachete Hellfire. 

Anders era încântat. Știa că s-a apropiat periculos de mult de 
uzurparea prerogativelor președintelui prin propunerea noului 
curs de acţiune. „La ordinul președintelui” a intenţionat să 
tempereze orice iritare ar fi cauzat. Tentativa lui Jones de a 
salva aparențele prin răspunsul pe care l-a adresat direct 
președintelui nu a putut decât să fie de ajutor în privinţa aceea, 
demonstrând că toți recunoșteau că unica persoană din cameră, 
ba mai mult chiar, unica persoană din lume care deţinea 
autoritatea luării unor asemenea decizii era comandantul 
suprem. În plus, înfloritura „să-i vaporizăm pe nemernicii aceia” 
sugera că Jones decisese să accepte propunerea de pace a lui 
Anders. El anunţa că era de acord cu schimbarea destinaţiei de 
către directorul NSA, atât timp cât Pentagonul se putea bucura 
în continuare de glorie după ce ajungea acolo. 

Camera se cufundă iarăși în tăcere. Președintele se lăsă pe 
spate în scaun, încrucișă braţele și-și mângâie bărbia. Se uită 
mai întâi la Jones, apoi la Anders. 

— Eşti sigur că cei care au pus la cale atentatul din dimineaţa 
asta se află la coordonatele acelea? 

— Domnule președinte, în mod inerent genul acesta de 
informaţii sunt nesigure, totuși, certitudinea noastră este pe cât 
de mare poate fi în asemenea privinţe. 

Înainta pe o ramură fragilă mai mult decât ar fi fost dispus s-o 
facă în mod obișnuit, dar în acea azi trebuia să-și asume și unele 
riscuri. 

Președintele aprobă din cap și reveni la Jones. 

— Vernon, dacă trimiţi avioanele Reaper, care sunt șansele - 
ipotetic vorbind - ca un ostatic să scape cu viaţă? 

Jones făcu o pauză, neștiind ce voia să audă președintele. 

— Le-aș considera reduse, domnule președinte. 

Președintele suspină. 

— Asta este problema reală. 

„La dracu'!” 

— Îmi daţi voie, domnule președinte? 

Președintele întinse o mână cu palma în sus, indicându-și 
acceptul. 


VP - 157 


— Domnule președinte, cu tot respectul față de eforturile 
impresionante depuse de Vernon pentru culegerea de 
informaţii, nu putem fi siguri că persoana despre care credem 
că este ţinută în Azaz este chiar Hamilton. 

— Cu tot respectul, Ted, replică prompt Jones, abia adineauri 
ai menţionat că informaţiile de genul acesta sunt incerte. 

— Cu tot respectul, Vernon, ai afirmat că turcii despre care 
crezi că l-au predat pe Hamilton sirienilor erau simpli traficanţi 
de droguri. Cu toate acestea, azi-dimineaţă ei au detonat o 
bombă la câteva străzi de Casa Albă. 

Jones nu avu răspuns și se mulţumi să clocotească, iar Anders 
regretă imediat riposta, care fusese impulsionată de ego, nefiind 
asociată obiectivului pe care încerca să-l atingă. Ridică palmele 
deschise în semn de rugăminte. 

— Vreau să spun că este posibil ca amândoi să ne înșelăm. 
Nici Hamilton să nu fie în Azaz și nici aceia să nu fie jihadiștii 
noștri. 

Jones ridică din umeri. 

— Atunci, ne vom alege cu niște victime colaterale. 

— Victime colaterale care nu pot fi puse pe seama cuiva, da. 
Ceea ce, deși este, desigur, nefericit, nu este o noutate și nici 
ceva foarte costisitor. Să privim acum însă și reversul - dacă 
amândoi avem dreptate? 

Jones îl privi fix, parcă temându-se să nu fie păcălit. 

— Îi ucidem pe jihadiști, rosti el lent, dar îl ucidem și pe 
Hamilton. 

— Exact. Acum, iată ce întreb - și ceea ce trebuie să stabilim 
toți foarte clar: Suntem de acord să pierdem oportunitatea de a- 
i elimina pe organizatorii atentatului de azi-dimineaţă, deoarece 
există riscul unei potenţiale victime americane? Și cum vom 
explica genul acesta de reţinere cetăţenilor americani dacă va 
mai urma un atentat care va fi organizat de aceeași grupare? 

Președintele se uită spre Jones. 

— Suntem siguri că persoana ţinută captivă în Azaz este 
Hamilton? 

Anders îl privi pe Jones și aproape că-i percepu socotelile. 
Tocmai conveniseră că certitudinea era imposibilă, ceea ce 
însemna că președintele știa că răspunsul va fi „nu”. lar dacă el 
pusese oricum întrebarea, asta însemna că voia ca răspunsul să 
fie „nu”. Poate din cauză că decisese deja că riscurile și 


VP - 158 


recompensele politice ale unui atac imediat și simplu cu drone 
erau preferabile celor ale unei tentative de eliberare, mai lente 
și mai complicate. Succesul unei tentative de salvare era ușor 
de definit: A fost sau nu eliberat Hamilton? Pe de altă parte, 
succesul unui atac cu drone era ușor de nuanţțat: Dacă muriseră 
niște bărbaţi musulmani de vârsta milităriei, iar guvernul 
susținea că erau teroriști, cum ar fi dovedit cineva altceva? 

Jones clătină din cap. 

— Nu, domnule președinte, nu suntem siguri. 

Președintele privi în tavan pentru o clipă, după care vorbi, 
fără să se adreseze cuiva anume: 

— Și este posibil ca gruparea dinapoia atentatului de azi- 
dimineaţă să vrea ca noi să credem că îl are pe Hamilton, deși 
asta nu-i adevărat, ca modalitate de a ne înfrâna reacţia? 

Ceea ce voia președintele să audă era atât de evident, încât 
părea de neconceput să fie contrazis de cineva, totuși, Anders 
avu nevoie de eforturi serioase să se abţină. Voia ca răspunsul 
să sosească din partea lui Jones, ar fi fost semnalul că Vernon 
intra în joc. 

— Da, domnule președinte, spuse Jones după încă o secundă, 
este posibil. Noi știm că sunt îngroziți de dronele noastre. 
Simularea deţinerii unui ostatic american - un scut uman fictiv - 
ar fi o cale de a ne opri să ne întrebuinţăm avantajul tehnologic. 

Președintele surâse reţinut, poate încântat că demonstrase 
că, până la urmă, el era individul cel mai inteligent din cameră. 

— Vernon, ești amic cu Mike Rogers de la CNN, nu-i așa? 
Fostul congresmen... 

— Da, domnule președinte. 

— In cazul scenariului cel mai defavorabil, nu putem să-i 
transmitem versiunea noastră sumară despre cele întâmplate și 
să ne bazăm pe el să explice motivul pentru care a fost o decizie 
dificilă și de importanţă capitală pentru a profita de această 
oportunitate, ca să asigurăm securitatea cetățenilor americani? 

— Fără doar și poate, domnule președinte. 

Președintele aprobă din cap. 

— Asigură-te, atunci, că este informat ca atare. Și Declan 
Walsh de la New York Times? N-a publicat el ceea ce i-au oferit 
„oficialii și analiștii noștri antitero” ultima dată când a fost ucis 
un ostatic american? Cât de valoros și de succes a fost pe 
ansamblu programul UAV... amănunte de felul ăsta? 


VP - 159 


— Da, domnule președinte. Walsh ne-a ajutat, într-adevăr, să 
ne impunem versiunea asupra evenimentului. 

— Ai grijă, atunci, să ajungă și la el. 

— Da, domnule președinte. 

— Perfect, asta este versiunea oficială. Dacă nu-i Hamilton, 
am efectuat o acţiune de represalii încununată de succes 
împotriva teroriștilor care au organizat atentatul barbar de azi- 
dimineaţă din capitala naţiunii noastre. 

Președintele făcu o pauză pentru ca toţi să-și murmure 
aprobarea, după care adăugă: 

— Pe de altă parte, în eventualitatea nefericită în care 
Hamilton își pierde viața în cursul operaţiunii, versiunea va fi că 
teroriștii se tem atât de mult de programul nostru UAV, încât 
încearcă tot ce pot, inclusiv aducerea deliberată a ostaticilor în 
bătaia focului, pentru a ne sili să-l dezactivăm. Dar a le acorda 
genul acesta de victorie ar însemna să răsplătim exact 
terorismul împotriva căruia ducem război. Intr-un fel, faptul că 
teroriștii procedează astfel cu ostaticii ca Hamilton este dovada 
succesului programului UAV, iar criticarea acestuia ar fi, de fapt, 
o răsplată stupidă a strategiei propagandei teroriștilor. Suntem 
clari în privinţa asta? 

Președintele tăcu din nou, așteptându-i pe toţi să încuviințeze, 
încântat, probabil, să ţină echipa de securitate naţională să-și 
aștepte comandantul suprem să-și anunțe hotărârea. După 
aceea rosti: 

— Am jurat să apăr poporul american, iar jurământul acela 
cere azi luarea unei decizii grele. Nu putem îngădui să nu 
răspundem atentatului de azi-dimineaţă. Nu putem îngădui 
riscul ca organizatorii lui să acţioneze din nou. Cum ai spus tu, 
Vernon? „Să-i vaporizăm pe nemernici”. Fără întârziere! 

Jones  încuviinţă milităros, pe urmă își aminti că, pentru 
păstrarea aparenţelor, să se uite la secretarul Apărării. După ce 
zări aprobarea necesară și inevitabilă, Jones spuse: 

— Da, domnule președinte. 

Anders își păstră chipul inexpresiv, dar se simţi cuprins de 
ușurare pe dinăuntru. Şedinţa putea să fi avut și rezultatul exact 
opus. El își jucase bine rolul, însă știa că avusese noroc într-o 
anumită măsură. Nu era rău că președintele părea să creadă în 
mod greșit că jurământul lui fusese de a apăra poporul 
american, nu Constituţia. Cu certitudine, Anders n-avea să fie 


VP - 160 


cel care să-l corecteze. 

Pe coridor, după ce ieșiră, Jones îl ajunse din urmă și-l prinse 
de braţ. 

— Auzi, ce dracu' ai vrut să faci? 

Anders îi privi mâna și așteptă în tăcere, până când Jones și-o 
retrase. 

— Nu știu ce vrei să spui. 

— De ce ţii atât de mult la un atac cu drone? De ce nu vrei să 
ne ducem și să-l eliberăm pe jurnalistul ăla? 

— Personal, aș vrea să-l putem elibera. Așa cum a zis 
președintele, a fost o decizie grea. 

— Ted, nu aburi un aburitor. 

— Nu aburesc pe nimeni. Ai vrea să explici după următorul 
atentat de ce nu i-am lovit pe nemernicii ăștia atunci când am 
avut ocazia s-o facem? 

Jones îl privi o clipă, în mod clar neconvins. Era lipsit de 
importanţă. Președintele luase decizia. Și fusese cea bună. 

Pe drumul de întoarcere la Fort Meade, Anders se gândi la 
imaginile văzute dimineață la CNN. Era regretabil, dar pe 
ansamblu aprecia că va fi benefic. Din foarte multe puncte de 
vedere, o ţară era ca un om - ceea ce, la urma urmelor, era 
logic, fiindcă o ţară era, în esenţă, un grup de oameni. lar 
oamenii erau întotdeauna preocupaţi de sănătatea lor, și pe 
bună dreptate, însă nu se îngrijeau întotdeauna de ea așa cum 
ar fi trebuit. Astfel cineva putea merge la stomatolog, care să-i 
spună că ar trebui să se spele mai frecvent pe dinţi pentru a 
împiedica gingivita, iar individul, imediat după discuţia cu 
dentistul, să-și promită că va fi mai atent în privinţa igienei 
dentale. Și poate că se va ţine chiar de cuvânt, periindu-se mai 
conştiincios, folosind mai regulat aţa dentară, câteva zile, poate 
chiar o săptămână. Dar inevitabil, pe măsură ce avertismentul 
dentistului și inconfortul indus de instrumentele lui se pierdeau 
în depărtare, individul avea să revină la lenevie, complacere, 
refuz. Vizitarea la șase luni a stomatologului nu era, pur și 
simplu, suficientă pentru a-l face pe individul mediu să-și 
îngrijească mai bine dantura. În mod similar, ocazionalul atentat 
terorist aleatoriu nu era suficient pentru a menţine vigilenţa 
cetăţenilor. Putea fi necesară câte o suplimentare ocazională, 
iar dacă asta implica unele efecte secundare inerente 
neplăcute, cu certitudine ele nu însemnau nimic pe lângă boala 


VP - 161 


reală împotriva căreia asigurau protecţie, nu? 

Anders voia ca suplimentările să nu fi fost necesare. Voia ca 
țara să înțeleagă natura amenințării așa cum o înțelegea el și 
să-i ofere fără comentarii instrumentele necesare pentru a o 
combate. Bănuia totuși că nu-i putea învinovăţi pe cetățeni. Ei 
nu aveau acces la informațiile pe care le cunoștea el, nu 
înțelegeau cât de periculoasă era, pur și simplu, lumea, nu știau 
ce era necesar pentru a ţine la depărtare pericolul acela. 

Măcar în acea azi o știau puţin mai bine decât o știuseră cu o 
zi în urmă. lar asta însemna totuși ceva. 


VP - 162 


Capitolul 24 


Evie se afla în biroul ei și examina înregistrările video de la 
rețeaua de videocamere. Directorul i-a cerut să ruleze sistemul 
de biometrie despre toți jihadiștii din baza de date, însă nu a 
obţinut niciun rezultat pozitiv relevant. Și cu toate că ideea de a 
examina manual toate filmările pe care sistemul i le-a adunat 
din Washington era copleșitoare, femeia se gândea că ar fi 
meritat măcar o încercare. 

Ipoteza actuală era că teroriștii au amplasat bomba pe șasiul 
furgonetei de catering pe când se afla în timpul livrărilor, după 
care i-au urmărit deplasările cu ajutorul unui telefon cu GPS 
atașat bombei, detonându-l când s-a apropiat de Casa Albă. Ea 
a încercat câteva căutări XKeyscore pentru diverși parametri pe 
internet și e-mail - cine căutase rute pentru livrările de catering 
și alte lucruri similare -, dar nu a obţinut nimic util. Detonatorul 
reprezenta, probabil, cheia. lar asta însemna că alte echipe de 
tehnicieni scrutau metadate de telefonie mobilă, încercând să 
descopere telefonul de la care plecase apelul declanșator al 
exploziei. Ca întotdeauna, Evie regretă că nu putea să aibă 
acces la datele acelea; ar fi ajutat-o să-și concentreze propriile 
eforturi. Însă, desigur, totul era prea compartimentat pentru așa 
ceva. 

Agenţii FBI au obţinut ruta furgonetei din ziua și săptămâna 
anterioară, așa că o luă înapoi pe urmele ei, pornind de la 
presupunerea rezonabil de corectă că bomba a fost plasată cât 
mai recent posibil ca modalitate de minimizare a șansei de a fi 
descoperită. Munca era plicticoasă - existau foarte multe 
înregistrări video și foarte multe posibilități asupra cărora 
trebuia să se concentreze, doar pentru a le abandona după o 
cercetare mai atentă. Și în tot acel timp știa că eforturile ei vor 
fi, probabil, inutile, că indiferent cât de meticuloasă ar fi fost, 
era posibil ca teroriștii să fi plasat bomba mai devreme, dintr-un 
unghi inaccesibil ei sau într-un loc unde videocamerele nu 
aveau acoperire. 

încercă să nu se gândească la cele petrecute în seara 
anterioară, dar nu-i era ușor. Dumnezeule, n-o mai făcuse de 


VP - 163 


atâta vreme! Și dacă un vibrator era, cu certitudine, mai bun 
decât nimic, ea nu și-a dat seama cât de mult i-a lipsit contactul 
omenesc real. Fiindcă... Doamne, l-a sedus, realmente, pe 
sărmanul Marvin! Se simţi roșind, când își aminti. Să fi fost din 
cauza vinului? Nu știa de unde a avut curajul să-i vorbească așa. 
Să... se poarte așa. Nu semăna deloc cu felul ei de a fi. 
Intotdeauna i-a lăsat pe bărbaţi să ia iniţiativa. Sau cel puţin așa 
a crezut că a făcut înainte de Sean - a trecut atât de mult, încât 
nici măcar nu mai era sigură. Totuși, ceva din felul cum Marvin 
s-a străduit să nu se uite la ea și foamea, dorinţa pe care le-a 
zărit-o în expresia lui atunci când a făcut-o până la urmă... au 
excitat-o enorm. Işi aminti ușurința cu care bărbatul a ridicat-o 
și a așezat-o pe mașina de spălat, cât de puternic era el, dar în 
același timp blând. În sfârșit... nu chiar atât de blând. Închise 
ochii și-și reaminti momentul în care el a început cu adevărat s- 
o posede, când l-a simţit încercând să se controleze în 
continuare, însă neizbutind, și se excită din nou. Nu-și mai 
amintea ultima oară când a făcut dragoste așa. Ba nu, adevărul 
era că nu a făcut-o niciodată așa. A doua zi au durut-o toate, dar 
la modul minunat. Dorea să simtă aceleași dureri, din nou. 

Surâse și-și spuse: „Târfuliţo!” 

El i-a trimis un SMS în dimineaţa următoare. Un singur cuvânt: 
Uau! Un SMS perfect. Nici prea mult, nici prea puţin. Evie a 
răspuns: Da? Și a așteptat câteva minute teribile, înainte de a 
primi un SMS chiar mai bun decât primul: Nu mă pot opri să nu 
mă gândesc. 

Nu a scris: „Nu mă pot opri să nu mă gândesc la tine”. Așa 
ceva ar fi fost prea mult în momentul acela. Evie n-ar fi vrut 
asta. „Nu mă pot opri să nu mă gândesc” se simţea onest. Se 
simţea corect. Se simţea... exact așa cum gândea și ea. 

Marvin i-a spus că trebuia să lipsească vreo două zile din oraș 
- la o lucrare. Dar că i-ar fi plăcut s-o revadă când se întorcea, 
dacă ea era de acord. Evie i-a răspuns că da, dorea. Dorea era 
un cuvânt greu. În clipa de faţă ea nici măcar nu știa ce se va 
întâmpla când se vor revedea. Nu-și imagina cinând cu Marvin 
sau purtând o conversaţie, sau altceva similar. Tot ce-și dorea 
era ca el să-și pună din nou mâinile și gura pe ea, s-o urce pe 
mașina de spălat și să-i facă tot ce făcuse ultima dată, tot și 
chiar mai mult. 

De atunci nu a mai primit niciun semn de la el, însă nu era 


VP - 164 


îngrijorată. Dacă ar fi fost în locul lui, ar fi fost îngrijorată să nu 
forțeze prea mult lucrurile și ar mai fi așteptat. Două zile nu 
însemnau mare lucru și, oricum, asta însemna în acea azi sau pe 
seară. Seara ar fi fost frumos. Dacă el i-ar fi trimis un SMS după 
ce adormea Dash, l-ar fi invitat să vină și să bea împreună ceva. 
Gândul acela o făcu să se foiască pe scaun și să răsufle prelung. 

Se înfioră și după aceea se concentră din nou asupra muncii, 
urmărind furgoneta prin toate rețelele disponibile de 
videocamere. Orele se târau ca melcul. Și tocmai când ajunse în 
stadiul în care era convinsă de inutilitatea activităţii, Evie văzu 
cum un bărbat cu ochelari și șapcă Orioles, care trăgea după el 
un troler, cobori de pe trotuar ca să treacă prin spatele 
furgonetei, staționată lângă staţia de metrou Farragut West. Nu- 
| mai zări vreo zece secunde, pe urmă reapăru și reveni pe 
trotuar. Părea să zâmbească ușor, dar zâmbetul era mai 
degrabă un rânjet. 

„Ce dracu' a fost asta?” 

Simţind cum bătăile inimii i se iuţesc, derulă înapoi și mai 
privi o dată imaginile. La naiba, nu găsea un unghi mai bun! Nu 
putea să vadă ce făcea bărbatul în spatele furgonetei - doar că 
pășise înapoia ei, apoi se întorsese pe trotuar și-și continuase 
drumul. De ce ar fi procedat cineva în felul acela? Oare nu era 
sigur în privinţa direcţiei sau poate căuta o stradă anume - ceva 
de felul acesta? Poate... la urma urmelor trăgea după el un 
troler și în zonă existau multe hoteluri. Era posibil să nu fie din 
Washington. Totuși, stătea cu capul plecat într-un fel care nu-i 
plăcea lui Evie. Dacă era străin de oraș și nu era sigur încotro să 
se îndrepte, în niciun caz nu avea să găsească indicii examinând 
trotuarul din stradă. 

ÎI urmări pe bărbat spre sud-est și-l regăsi în apropiere de 
Capitoliu. Nu mai avea trolerul. 

Inima îi bătea tot mai tare. Ce s-a întâmplat cu trolerul? Oare 
s-a cazat la un hotel și apoi a ieșit să se plimbe? Examină 
interfața Timeline, cu data și ora, și văzu că ar fi fost imposibil; 
probabil că a mers constant spre sud-est, fără niciun ocol. 
Însemna că a abandonat trolerul. Nu exista altă explicaţie. 

ÎI urmări până la Cimitirul Congressional, unde nu mai avu 
acoperire. Frustrată, își extinse căutarea pe tot perimetrul 
cimitirului, însă nu-l regăsi pe bărbat. Examină imagini video de 
pe toate rețelele, ajungând să se uite la ele în timp real. Nici 


VP - 165 


urmă de bărbat. Prin minte îi trecu un gând nebunesc: „S-ar 
putea, oare, să mai fie în cimitir?” Trebuia să-i atragă atenţia 
directorului asupra acestei posibilități. 

Dar în același timp simţea că era altceva. De pildă, că 
bărbatul știa că cimitirul era un punct slab. Că a mers acolo 
deliberat, știind că dacă cineva îl urmărea prin intermediul 
rețelei de videocamere, atunci i-ar fi pierdut urma în cimitir. 

Nu, asta era lipsit de sens. Cum putea cineva să știe asta? 
Probabil că a fost doar o coincidenţă. Norocul suspectului, 
ghinionul ei. 

Rederulă la momentul în care l-a văzut pășind înapoia 
furgonetei pentru catering și-i luă urma de acolo. Îl găsi ieșind 
din Farragut West. Acoperirea din metrou era excelentă și nu 
avu greutăţi să-l urmărească înapoi în timp, pe Orange Line, 
până la West Falls Church, unde s-a apropiat de staţie mergând 
spre sud-vest pe ldylwood Road... 

Apoi dispăru din nou. Dispăru în alt punct slab al acoperirii ei. 
Evie încercă toate reţelele pe care el le-ar fi putut traversa 
înainte de a intra în punctul acela slab și nu găsi nimic. Apăruse 
și apoi dispăruse și, la naiba, nu putea fi o coincidență! Individul 
acela știa unde putea fi văzut și unde nu. Unde putea fi urmărit 
și unde urmăritorii ar fi fost orbi. Stia. Și s-a folosit de asta. 

Evie își privi monitorul și clătină din cap, încercând să 


înțeleagă. 
Din câte știa, exista o singură persoană care înțelegea 
capacităţile şi limitele sistemului de monitorizare cu 


videocamere. O singură persoană avea acces la sistem. O 
singură persoană știa măcar de existența sistemului. 

Directorul. 

De fapt, directorul și ofițerul lui secund, Remar. Deși nu era 
sigură că asta ar fi însemnat, realmente, o diferență. Cei doi 
erau atât de apropiaţi, încât era improbabil să fi lucrat altfel 
decât în tandem. Și chiar dacă lucrurile n-ar fi stat așa, ce ar fi 
trebuit să facă Evie - să se ducă la ei și să spună: „Salut, care 
din voi i-a vândut pontul tipului care a pus bomba pe furgoneta 
de catering?” 

Apoi se întrebă: „De ce? De ce ar fi făcut cineva așa ceva?” 

Nu putea pricepe. Nimic nu era logic. O provocare? O 
atenţionare falsă? Pentru ce? NSA și restul comunităţii de 
informaţii aveau deja autorizaţie în alb din partea Congresului. 


VP - 166 


lar FBl-ul crea întruna false conspirații teroriste - și după aceea 
să culeagă lauri pentru stoparea lor -, care n-ar fi existat 
niciodată fără asistența Federalilor. Ce-i spusese cândva 
senatorul acela lui Harry Truman, că unicul mod pentru a căpăta 
ce voia era „să bage groaza-n oasele” cetățenilor americani? Ei 
bine, asta se făcuse deja. Ce s-ar fi putut câștiga din a-i îngrozi 
și mai mult? 

Un gând apăru în mintea femeii: „Hamilton. Asta are de-a face 
cu Hamilton”. 

Încercă să ducă raţionamentul mai departe, însă nu izbuti. 
Chiar dacă ar fi existat ceva... necorespunzător, chiar dacă, într- 
un chip pe care nu și-l putea imagina prea bine, Anders a fost 
implicat în răpirea lui Hamilton, ce legătură ar fi putut avea asta 
cu detonarea unei bombe în Washington? 

Brusc, se simţi neplăcut de conștientă de dimensiunile la care 
directorul i-a restricționat capacitatea de a vedea, de limitarea 
reală a vederii ei. De acord, putea să tragă cu ochiul printr-un 
vizor micut despre care alţii nu știau, dar cât de mult poţi vedea 
printr-un vizor? O singură părticică dintr-o singură încăpere. 
Puteau să existe tot soiul de lucruri, tot soiul de conexiuni, la 
care ea să fie oarbă. Și, de fapt, în acel moment, când se 
gândea cu adevărat la asta, Evie înțelegea pentru prima oară că 
era oarbă faţă de mai multe decât putea să vadă. 

Și în tot timpul de când îi urmărea pe alţii prin vizorul ei s-a 
oprit vreodată să se întrebe cine ar fi putut-o urmări pe ea? 

Trebuia să se gândească bine ce să-i spună directorului 
despre ceea ce tocmai a descoperit. El i-a spus să introducă în 
sistem doar informații din baza de date jihadistă. Nu a obţinut 
însă nimic și nu trebuia să precizeze în mod voluntar că a făcut 
mai multe. Dacă Anders ar fi vrut mai multe, ar fi cerut. Ba 
chiar, faptul că el nu a cerut părea să sugereze că nu voia ca ea 
să găsească ceva, nu? Deoarece el a vrut ca Evie să examineze 
manual toate imaginile din Istanbul pe care sistemul i le-a 
generat, când a vrut să afle dacă Hamilton a expediat ceva prin 
poștă. De ce a făcut-o atunci, dar nu și în acea zi? 

„Perfect, atunci. Spune-i că n-ai găsit nimic”. 

Întinse mâna spre mouse, ca să șteargă istoricul căutărilor 
abia întreprinse. Cum ar fi trebuit să-i relateze noutăţile? Să-i 
spună, pur și simplu... 

— Ceva progrese, Evie? 


VP - 167 


Femeia aproape că sări de pe scaun. 

— lisuse! 

Se întoarse și-l văzu pe director, aplecându-se cu palmele pe 
genunchi și privindu-i cu atenţie monitorul. Nici măcar nu l-a 
auzit când a intrat. 

— Scuze. N-am vrut să te sperii. 

— Nu, nu, domnule. Eram, pur și simplu... realmente, 
concentrată. 

— Da? Și ai găsit ceva? 

Directorul vedea pe monitor că făcea o căutare manuală, nu 
compatibilitatea automată. Improvizând, ea răspunse: 

— Recunoașterea facială și programul de date biometrice au 
fost negative, așa că am decis să încerc ce am făcut în Istanbul 
- examinarea manuală a imaginilor video. 

Chipul lui era impenetrabil. 

— Serios? 

— Da, însă... nu înregistrez niciun progres. Nu-i ca în Istanbul. 
În Washington există foarte multe rețele de videocamere, ba 
chiar mai multe ca în aproape toate orașele din lume, așa că, de 
fapt, caut acul în carul cu fân. 

Anders aprobă din cap, fără să-și desprindă ochii de la 
monitor. 

— Avem nevoie de carul acela cu fân, Evie, altfel cum vom 
găsi acul? 

— Da, domnule. 

El întoarse privirea spre ea. 

— Și? Niciun semn? 

— Al cui, domnule? 

— Al acului. 

Femeia fu gata să spună „nu”, apoi își dădu seama că putea fi 
o cale prin care să-l testeze. 

— S-ar putea să fie ceva, domnule. 

Expresia lui impasibilă nu se schimbă, totuși, lui Evie i se păru 
că-i vede pupilele dilatându-se. Directorul își ridică palmele de 
pe genunchi și începu să-și maseze coapsele. 

— Arată-mi! 

Evie derulă la una dintre falsele semnalări pozitive pe care le- 
a revăzut. 

— ÎI vedeţi pe bărbatul acela, care stă lângă camionetă și-și 
aprinde o ţigară? 


VP - 168 


— Da, îl văd. 

Tonul lui era parcă niţel cam tăios. 

— Ei bine, nu mi-a plăcut cum stă acolo și fumează. Pare 
ciudat. Vreau să spun, de ce nu merge? Și uitaţi-vă cum se uită 
întruna în jur. Parcă așteaptă să vadă pe cineva sau poate un 
semnal. Știu că nu-i nimic concret, dar am o impresie... 

— Poate, zise directorul și Evie ar fi putut jura că părea 
aproape ușurat, dar știm că intuiţia ta a dat roade până acum. 
Poate că ne oferi o pistă și de data asta. L-ai urmărit? 

— Da, domnule. După ce a fumat, a mers spre est și a intrat 
într-o clădire de birouri - L Street numărul 1700. Așa că... nu 
știu ce să zic. Probabil că n-a fost nimic. 

Directorul se îndreptă. 

— Nu, nu, nu putem fi siguri în privinţa asta. Ai făcut treabă 
bună. Notează orele mișcărilor lui și le voi transmite unităţilor de 
geolocalizare. Mă îndoiesc că vom găsi mai mult de cinci, șase 
telefoane mobile care să fi fost active în locul în care a fumat și 
în clădirea de birouri în același interval temporal când a fost și el 
înăuntru. O să-i examinăm informaţiile personale - istoricul 
căutărilor pe internet și al convorbirilor telefonice, deplasările, 
mișcările telefonului mobil, totul - și dacă se dovedește că n-a 
fost relevant, putem măcar să-l eliminăm și să ne liniștim. Ai 
făcut treabă bună. 

Da, era ușurat, i-o citea clar pe față. Ușurat că, de fapt, „acul” 
găsit de ea nu era decât un pai banal. 

— Mă bucur dacă sunt de ajutor, domnule director. Vreți să 
continui? Bineînţeles că o voi face, dacă aveţi convingerea că 
este util, totuși, trebuie să afirm că fac asta de ore bune și este 
singurul lucru care mi-a atras atenţia ca posibil util. Materialul 
video este enorm. 

Avea altă idee să-l testeze pe director, așa că adăugă: 

— Sau poate credeţi că merită să aducem mai mulţi ochi aici? 
Să creăm o echipă de analiști și să împărțim treaba? 

Urmă o pauză. Oare el se gândea cu adevărat la propunere 
sau căuta doar un motiv s-o respingă? 

— Este o idee interesantă, rosti Anders, totuși - nu. Cred că 
șansele de succes sunt prea mici. In plus, bănuiesc că vom avea 
succes în rezolvarea cazului ăsta pe altă cale, ca să zic așa. 

Ea îl privi, nesigură de înţelesul acelor cuvinte, și bărbatul 
continuă: 


VP - 169 


— Rămâne strict între noi, dar suntem pe urma telefoanelor 
implicate în atentat. De pe ele s-a apelat o moschee din zonă, 
aflată deja sub observaţie. De fapt, FBl-ul are un informator 
printre cei care frecventează moscheea și s-a început deja 
intervievarea, ca să zic așa, a unor enoriași. Am stabilit că 
printre ei sunt unii cu un istoric destul de suspect pe internet. 
Mă aștept ca în scurt timp să fie anunţate niște arestări. 

Evie aprobă din cap, simțind că arestările erau ceea ce voia 
directorul. Că erau tot ce voia el. 

— Asta-i o veste excelentă, comentă ea. 

— Exact, așa că nu-i nevoie să-ți strici ochii aici zi și noapte. 
Cred că în cazul ăsta toată gloria va reveni FBl-ului. 

Ea îl privi îndepărtându-se. Dumnezeu, era foarte straniu! 
Cum se ivise în cameră, ca o fantomă... Dar poate că a fost mai 
bine așa. A fost o ocazie de a-l evalua. Și de a-l asigura că nu 
găsise nimic. 

Carul cu fân, totuși... Ura metafora aceea. Cum ar fi găsit 
cineva un ac dacă în car era îngrămădit tot mai mult fân? Ar fi 
fost nevoie de echivalentul unor detectoare de metal sau 
magneţi, sau altceva. Adică ceea ce a încercat ea dintotdeauna 
să facă, să găsească soluţii elegante, sisteme automatizate 
pentru ajungerea la semnal, nu moduri de a spori zgomotul de 
fond. Și era pricepută la asta. Dacă n-ar fi fost ea, nimeni n-ar fi 
aflat despre Perkins și Hamilton decât când ar fi fost deja prea 
târziu. În acel moment n-ar mai fi fost problema ei. Nu s-ar mai 
fi confruntat cu... cu ceea ce se confrunta în acea zi. 

Dar, de fapt, cu ce se confrunta? 

Cu ceva... Cu ceva mare și periculos, și care-l implica pe 
director. Evie nu știa însă mai mult. Era doar speriată și simţea 
că nu gândea pe atât de limpede pe cât ar fi trebuit. 

„E-n regulă. l-ai spus că n-ai găsit nimic, așa-i?” 

Așa era. În plus, cât de sigură putea ea să fie că atentatul a 
fost organizat din interior? De acord, directorul dispunea de 
mijloacele necesare, precum și de, bănuia ea, oportunitatea 
respectivă. Dar care ar fi fost motivul? „Ceva cu Hamilton, 
poate” nu era tocmai un motiv care să reziste înaintea unui 
tribunal sau măcar înaintea logicii. 

„l-ai spus că n-ai găsit nimic. Și n-o să-i spui. E-n regulă. Nu se 
va întâmpla nimic”. 

Aproape că era convinsă de explicaţiile acestea. lar pe 


VP - 170 


moment asta i se părea aproape îndeajuns. 


VP - 171 


Capitolul 25 


În seara aceea, traficul nu era aglomerat la încheierea orelor 
de program, întrucât mulţi au rămas acasă după știrea 
atentatului. Peste tot se vedeau însă mașini de poliţie, alături de 
vehicule militare blindate, mari și negre, dintre care multe 
aveau mitraliere pe turele. Elicoptere traversau cerul și Evie 
bănuia că sub ele pândeau, nevăzute, drone de supraveghere, 
poate chiar și prevăzute cu armament. Fu nevoită să treacă prin 
câteva puncte de control, păzite de soldaţi în uniforme de luptă, 
cu pistoale-mitralieră M16 în bandulieră. Totul ar fi părut oricum 
suprarealist, dar, combinat cu ceea ce a văzut mai devreme la 
birou, era ametțitor, fantasmagoric, desprins dintr-un coșmar 
oribil. 

Deschise aparatul de radio - știrile locale menţionau despre 
două schimburi de focuri, o spargere și un incendiu în Anacostia 
despre care poliţia suspecta că fusese provocat -, însă era doar 
pe jumătate atentă. Continua să se gândească la discuţia cu 
directorul și să se întrebe dacă a evaluat corect situaţia, dacă a 
reușit să-i ofere ceea ce voia. Apoi auzi crainicul rostind: 

— Încheiem cu o crimă șocantă: un om al străzii din cimitirul 
Congressional a fost găsit cu beregata tăiată. Poliţia bănuiește 
că ar fi fost vorba despre o dispută teritorială cu un alt om al 
străzii care s-a stabilit în cimitir și a început interogarea 
suspecţilor. 

Evie duse mâna la gură. Nu putea fi vorba despre o 
coincidență! Trebuia să fie el - bărbatul care a coborât de pe 
trotuar înapoia furgonetei și care, probabil, a plasat bomba 
acolo, pentru ca după aceea să dispară în cimitir... a ucis pe 
cineva și acolo. Dar nu știa care putea fi motivul. Să fi fost o 
întâlnire întâmplătoare? Cineva care-l putea identifica și care, de 
aceea, a trebuit să fie redus la tăcere? 

Asta era important. Era o pistă importantă. Trebuia să-i spună 
cuiva despre ea. Se temea, însă trebuia s-o facă. 

Pe neașteptate, crainicul se opri, apoi adăugă: 

— O știre de ultimă oră. Trupe americane au atacat o tabără 
de antrenament a teroriștilor din Azaz, Siria, ca răspuns la 


VP - 172 


atentatul oribil comis azi-dimineaţă în centrul Washingtonului. 
Sunt menţionate drone și rachete de croazieră. In cincisprezece 
minute, președintele se va adresa naţiunii din Biroul Oval. 
Rămânetți alături de noi și aflați totul în direct de aici. 

Femeia simţi că o apucă ameţeala. Hamilton era ţinut captiv 
în Siria, nu? Desigur, el putea fi oriunde în ţară - nu exista niciun 
motiv pentru a crede că se găsea tocmai în Azaz -, dar totul 
părea... conectat. În același timp, conexiunile erau foarte vagi; 
le putea percepe, totuși, nu le distingea. 

În plus, cum era posibil ca atacul militar să reprezinte 
represalii pentru o acţiune din interior, chiar dacă atentatul a 
fost o acţiune din interior? Putea fi o încercare de împingere a 
Statelor Unite în războiul civil din Siria, însă existau foarte multe 
alte moduri în care s-ar fi putut proceda. Poate că dacă ar fi 
existat zvonul că guvernul sirian a fost înapoia atentatului din 
Washington, atunci ea ar fi acceptat că era un soi de 
conspirație. Dar până atunci atacarea unei tabere de 
antrenament nu era, pur și simplu, un obiectiv sau o motivaţie 
convingătoare. 

Se găsea tot în mașină, când din aparatul de radio se auzi 
glasul președintelui: 

— Așa cum mulţi dintre voi aţi aflat deja, în urma ordinului 
meu, forțele de apărare ale Statelor Unite au întreprins în urmă 
cu câteva ore atacuri cu drone și rachete de croazieră asupra 
unei tabere pentru instruirea și antrenamentul teroriștilor din 
nordul Siriei. Agenţiile noastre de informaţii au confirmat că în 
interiorul acestei tabere se găseau teroriștii care au organizat și 
condus atentatul barbar de azi-dimineaţă îndreptat împotriva 
locuitorilor nevinovați ai capitalei naţiunii noastre. Teroriștii 
aceia nu vor mai avea niciodată ocazia de a-și săvârși 
atrocitățile. Pe lângă răspunsul nostru militar faţă de tragedia de 
azi-dimineață, FBl-ul a arestat suspecți aflaţi pe teritoriul 
american și ne așteptăm ca informaţiile obţinute de la ei să ne 
ajute în dejucarea altor comploturi și în neutralizarea altor 
teroriști. Oricât am vrea ca situaţia să fie alta, trebuie să 
recunoaștem că forțele noastre de informaţii, securitate și 
militare nu vor putea preveni niciodată toate atacurile lansate 
împotriva naţiunii noastre. Vreau să fiu însă clar. Așa cum a 
dovedit-o răspunsul nostru de azi, oricine va săvârși un 
asemenea atentat, va organiza sau participa la el va avea de-a 


VP - 173 


face cu justiția americană. Și să nu aibă îndoieli că justiţia aceea 
va reacţiona rapid. Ea va fi autoritară și aspră. Vă mulţumesc și 
Dumnezeu să binecuvânteze America! 

Urmară comentarii din studio, dar Evie abia dacă le ascultă. 
Nu-i plăcea nimic din ce auzise, nu-i plăcea absolut deloc. Insă 
ce însemna asta? Și, oricum, ce putea să facă în privința asta? 

După ce ajunse acasă, pregăti cina pentru Dash, apoi îl ajută 
la teme. Cumva rutina aceea - să fie în apartamentul lor, să 
petreacă timp cu băiatul cel frumos - o ajută să se liniștească. 
Era clar, ceva se întâmpla, dar îi depășea nivelul de competență 
și nu exista niciun motiv să creadă că o va afecta ceva din toate 
astea. Ea nu dăduse nimănui vreun motiv de îngrijorare. Sau cel 
puţin nu dăduse vreun motiv real. Nu trebuia totuși să decidă 
nimic în seara aceea. Se putea gândi a doua zi dimineaţă. 

După ce Dash se culcă, Evie făcu duș, ținând telefonul 
aproape pentru eventualitatea în care Marvin i-ar fi trimis un 
SMS. Dar nu primi nimic. Poate că a sperat prea multe, crezând 
că o va contacta imediat după ce revenea în oraș. Era puţin 
îngrijorată că el a dispărut definitiv, că nu va mai da niciun 
semn, niciodată. Totuși, asta era o prostie. Nu avea niciun fel de 
date în privinţa aceea, nicio cale pentru a ști cu adevărat. 

După duș, se schimbă în trening, își turnă un pahar cu vin și 
se așeză în living, cu luminile reduse, încercând să se destindă. 

Își privi telefonul. Poate că era idioată, așteptându-l s-o 
contacteze. Data trecută nu l-a așteptat să ia iniţiativa, nu? ȘI, 
în tot cazul, pe el nu l-a deranjat, când ea a făcut-o. 

„La dracu'!” 

Îi trimise un SMS: Hei, cum a fost lucrarea? 

Telefonul piui după niciun minut și Evie simţi că-i sare inima 
din piept. A ieșit bine. Abia m-am întors. 

Femeia privi telefonul, luptându-se în sinea ei. Era jalnic cât o 
excita simplul schimb de SMS-uri cu Marvin, simpla idee de a-l 
vedea. Ideea tuturor celorlalte. 

Expiră prelung. Tot nu te poți opri să te gândești la noaptea 
aceea? 

Un răspuns imediat: Exact. 

Evie se foi pe canapea. /a spune, la ce te-ai gândit? 

Urmă o tăcere lungă. Ea se îngrijoră, după care își aminti de 
timiditatea lui. 

Îi expedie alt SMS: Nu vrei să-mi spui? 


VP - 174 


Ba da. 

Dar este greu de spus tare? 

Așa cred. 

Inima ei bubuia. A; prefera să-mi art? 

Da. 

Bătăile inimii îi răsunau în urechi. 

Vrei să-mi arăţi acum? 

Da. 

Evie se simţi umezindu-se. 

Cât de repede? 

O jumătate de oră. Poate mai puțin. 

Bine. Grăbește-te! 

Își termină vinul și se ridică de pe canapea, surprinsă de 
nervozitatea care o cuprinsese. Se duse la bucătărie, puse 
paharul în chiuvetă, apoi începu să se plimbe înainte și înapoi. 
Dumnezeule, ce avea să facă în următoarele treizeci de minute? 

Deschise grijuliu ușa camerei lui Dash și fu ușurată să-l audă 
sforăind încetișor. Pe urmă intră în dormitorul ei și petrecu 
câteva minute încercând să decidă ce să poarte. Treningul era 
prea casnic, totuși, n-ar fi vrut nici să lase impresia că se 
străduia prea tare. Pe de o parte, ceva ce ar fi purtat în mod 
firesc când era singură acasă, dar, pe de altă parte, ceva care 
să fie sexy. Până la urmă, alese o pereche de chiloţi albi din 
dantelă, un sutien asortat, blugi decoloraţi și un tricou alb vechi 
pe care-l folosea rareori altfel decât ca bluză de pijama. De-a 
lungul anilor bumbacul se rărise într-atât, încât sutienul și corpul 
i se distingeau prin el. Zâmbi și se întrebă dacă Marvin își va feri 
privirile la fel de mult pe cât a făcut-o ultima dată. Scoase două 
prezervative din sertarul în care ascunsese pachetul și le puse în 
buzunarul blugilor. „Nu știi unde se poate întâmpla”, reflectă ea 
și se simţi străbătută de un fior. 

Se întoarse în living și încercă să citească un roman care-i 
plăcea - The Witch of Painted Sorrows, de M.J. Rose -, dar 
trebuia să recitească întruna paragrafele, deoarece nu-și 
reamintea cuvintele abia citite. Și-l imagina întruna pe Marvin 
intrând pe ușă, cu ochii aţintiţi pe fața ei, cu mâinile 
frământându-i trupul. Purtând-o fără efort pe canapea sau pe 
patul ei, scoțându-i hainele și pătrunzând-o din nou ca o forță a 
naturii. 

Reveni în bucătărie și deschise televizorul mic la care privea 


VP - 175 


când pregătea masa. Reteaua CNN prezenta tot știri despre 
atacul din Siria. Se săturase de subiectul ăla. Era pe punctul de 
a schimba postul, când prezentatorul rosti: 

— Avem, de asemenea, informaţia neconfirmată că în timpul 
raidului ar fi murit jurnalistul american Ryan Hamilton, răpit în 
Siria în urmă câteva zile de o grupare desprinsă din ISIS. 

„Oh, la naiba! Dumnezeule!” 

Rămase cu ochii holbaţi la ecran, cu palmele la gură, fără să 
mai înţeleagă restul știrii. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe 
menţiona ceva despre felul cum teroriștii l-au folosit pe 
Hamilton ca scut uman, cum au intenţionat în mod evident să-i 
exploateze propagandistic moartea, cum aceasta era dovada 
suplimentară că nu le pasa de vieţile omenești. La urma 
urmelor, nu ameninţaseră deja că-l vor decapita pe Hamilton, o 
ameninţare pe care o materializaseră cu alţi captivi? O parte 
îndepărtată a minţii femeii argumenta: „El avea să moară 
oricum, ba chiar în mod oribil. Cel puţin l-am cruțat de felul 
acela de moarte. Și în același timp l-am răzbunat”. 

Acesta a fost, așadar, motivul directorului. El a ordonat 
răpirea lui Hamilton ca mod de a-și ascunde propria complicitate 
în moartea jurnalistului, însă ceva nu a mers așa cum a vrut. 
Răpitorii nu l-au ucis pe Hamilton, cum era plănuit, s-a declanșat 
o operaţiune de salvare, iar directorul s-a speriat și a creat un 
casus belli în centrul Washingtonului, pentru a transforma 
salvarea în atac. 

„De ce?” 

Evie nu știa. Nici nu voia să știe. Tot ce presupunea era că 
Perkins i-a dezvăluit lui Hamilton ceva atât de exploziv, încât 
Anders a ordonat uciderea ambilor. 

„Te rog, se gândi ea. Nu știu nimic. N-am făcut nimic. Și nici 
n-o să fac. Te rog!” 

Imediat se simţi cuprinsă de un val de vinovăţie și rușine. 
Dacă n-ar fi raportat directorului ceea ce descoperise, nimic din 
toate astea nu s-ar fi întâmplat. Hamilton ar fi fost în viaţă și 
Perkins, de asemenea. Ea cauzase totul. lar în acel moment o 
îngrijora doar propria ei persoană. 

„Nu persoana mea, ci Dash”. 

Și nu era adevărat că nu a făcut nimic. L-a minţit pe director, 
ba chiar de două ori. Prima oară, neanunţându-l despre 
scrisoarea expediată de Hamilton din Istanbul, iar a doua oară 


VP - 176 


spunându-i că nu a văzut nimic suspect în legătură cu atentatul 
de dimineață. A păcătuit prin omisiune, ceea ce era dificil de 
dovedit, totuși, era un păcat real. Simțea că-și reducea cumva 
opţiunile și nu știa încotro se îndrepta. 

„Așteaptă până dimineaţă. După aceea, du-te la el, spune-i că 
ai mai căutat și că ai găsit ceva nou. El n-o să știe adevărul. 
Poate că va suspecta că nu i-ai zis totul de la început, dar nu va 
ști adevărul. Va ști însă că ești loială, că nu ascunzi nimic”. 

Totuși, oare, asta i-ar fi rezolvat problemele? Sau le-ar fi 
înrăutățit? 

„Gândește, Evie. Ești inteligentă. De aceea te-au angajat. 
Gândeşte!” 

Incuviință pentru sine, începând să vadă situaţia mai clar. Ar fi 
fost o greșeală să se ducă la director. În mod clar, el voia ca ea 
să nu găsească nimic - Evie a văzut asta când l-a testat. Și 
atunci, ce ar fi trebuit să facă, să se ducă la el și să-i spună: 
„Hei, fii atent, sunt singura persoană din lume care are o pistă 
despre acţiunea ta din interior, despre operaţiunea ta cu 
atenţionarea falsă pe care ai conceput-o ca să scapi de 
Hamilton, dar nu te teme, promit să nu zic nimănui”? 

Se gândi la scrisoarea pe care a văzut că Hamilton și-a 
autoexpediat-o din Istanbul. Oare putea să facă ceva în privinţa 
aceea? Nu era nici măcar sigură ce se găsea în plic. Probabil un 
stick de memorie. Posibil criptat. 

Se gândi și la Scott Stiles, care s-a spânzurat în apartamentul 
lui. La Perkins, care a murit într-un accident de mașină. La 
Hamilton, care a fost răpit în chiar ziua morţii lui Perkins. Cât de 
greu ar fi fost pentru cineva să aranjeze o soartă similară pentru 
ea? 

Apoi se gândi din nou la Dash și o gheară îi strânse inima. Ce 
s-ar fi întâmplat cu el? 

Ani de zile femeia a evitat să se gândească la rezervele 
reduse de care dispunea. Sean nu voia să se ocupe de fiul lui 
surd; el nu știa limbajul semnelor și nici nu s-a sinchisit să-l 
înveţe. Ideea ca Dash să fie silit să părăsească școala pe care o 
iubea, școala în care prospera, o îngrozea pe Evie. Unde va 
merge băiatul? Cu cine va locui? Cu tatăl ei, în căminul pentru 
bătrâni? In jumătate din timp el nici măcar nu-și recunoștea 
propriul nepot. Și ce s-ar fi întâmplat, de fapt, cu sărmanul ei 
tată? Ce ar fi făcut căminul cu el dacă nimeni nu-i achita 


VP - 177 


întreţinerea? Se gândi la filmul Hrana verde?” și-și acoperi gura 
cu palma, pe jumătate venindu-i să râdă, pe jumătate să plângă. 

Trebuia să se gândească la o cale de ieșire din situaţia aceea. 
Deși, de fapt, nici nu știa în ce situație se afla. 

Telefonul îi vibră și-l privi. Am sosit. 

Marvin. Inspiră și expiră iute de câteva ori. Trebuia să se 
calmeze. 

Reduse intensitatea luminilor și apăsă butonul de la interfon, 
deschizându-i ușa de la intrarea în clădire. După un minut în ușa 
apartamentului se auzi un ciocănit ușor. Se uită pe vizor, apoi 
deschise ușa și o închise în urma bărbatului. 

El nu semnală nimic. Rămase, pur și simplu, locului, privind-o, 
iar foamea pe care o zări în expresia lui, felul cum ochii i se 
plimbau de la corpul la fața ei și înapoi o făcură să-și uite 
panica. Îl împinse îndărăt, lipindu-l cu spatele de ușă, îi prinse 
capul între palme, se apropie de el și începu să-l sărute. li simţi 
limba în gură, palmele pe sâni și era bine, era cum trebuie, 
făcea ca toate celelalte să piară. 

Işi coborî mâna peste prohabul lui și când îl simţi cât de tare 
era, gemu cu buzele lipite de ale lui. li descheie cureaua și 
începu să-i desfacă naturii de la blugi, dar înainte să fi terminat, 
el o răsuci, rezemând-o cu spatele de ușă. li prinse tricoul și-l 
ridică, iar Evie își înălţă brațele deasupra capului, ca să-l scoată. 
Marvin i-l lăsă însă înfășurat în jurul antebraţelor, îi ţinu 
încheieturile ambelor braţe cu o singură palmă și le lipi de ușă, 
iar cu cealaltă mână îi descheie sutienul. Apoi își frecă degetul 
mare între picioarele ei. Femeia se zvârcoli de plăcere și încercă 
să miște braţele, dar el nu-i îngădui, o sărută din nou și continuă 
s-o atingă, iar felul cum o ţinea așa și făcea ce voia el, nelăsând- 
o să-l atingă, era atât de excitant, încât Evie nu mai putea 
rezista și-l dorea înăuntrul ei, dorea să alunge departe orice 
altceva, tot ce se petrecuse, să le transforme într-o irealitate. 
Șopti: „Te rog... te rog!”, în gura bărbatului, știind că el nu putea 
auzi cuvintele, dar sperând că le putea simţi. Și poate că le 
simţi, fiindcă îi eliberă braţele și-i scoase complet sutienul și 
tricoul. Ea luă un prezervativ exact în clipa în care Marvin îi 
împinse blugii mai jos de genunchi, odată cu chiloţii, iar Evie îi 
scoase cămașa, în vreme ce el își dădu jos pantaloni și o 


28 Soylent Green (1973), film SF american în regia lui Richard Fleischer, cu Charlton 
Heston și Leigh Taylor-Young în rolurile principale. (n.tr.). 


VP - 178 


împinse din nou cu spatele de ușă și-i strecură un deget în 
umezeală și, oh, da, era atât de bine! Femeia se strădui să 
desfacă prezervativul și izbuti să i-l pună pe membru, apoi i-l 
strânse în pumn cu putere și-l simţi cutremurându-se, și îl 
călăuzi... El se împinse înăuntru și durea, dar ea era ţintuită de 
ușă și nu se putea cilinti, și el pistonă iarăși, pistonă apăsat, și 
din nou, și din nou, și o durea în mod plăcut, atât de plăcut, asta 
era ceea ce avea nevoie, Doamne, da! Lângă ușă era un 
dulăpior scund cu sertare și ea ridică un picior și-l puse 
deasupra, pe urmă bărbatul se împinse mai adânc și Evie gemu 
din nou. Marvin își puse un deget în gura ei și femeia îl supse, 
apoi palmele lui o cuprinseră de fese, o strânseră și o aduseră 
spre el sincronizat cu pistonările lui, și Evie era aproape, era 
foarte aproape, și-i răspunse la pistonări, apoi îi simţi degetul 
umed pătrunzându-i în anus și icni, și-și înteți mișcările 
bazinului, și-i simți membrul dilatându-se și vibrând, pe urmă ea 
atinse orgasmul și nu se mai opri, iar el ejaculă tot atunci. 

După ce se termină, Evie își cobori piciorul pe podea și se lăsă 
moale pe Marvin, iar el o cuprinse cu braţele și o ţinu așa. 
Atingerea lui era blândă, dar îi simţea forţa și faptul că-și 
conștientiza propria forţă și o controla precaut. Cu excepţia 
momentelor când nu mai putea. lar acela era un gând minunat. 

Evie ridică ochii și-și dădu seama ce ar fi văzut Dash dacă s-ar 
fi trezit ca să se ducă la baie. Gândul la fiul ei îi readuse brusc 
nebunia, neîncrederea și frica, și, pe neașteptate, începu să 
plângă în hohote. Marvin semnală: „Ce s-a-ntâmplat?” Ea însă 
se mulțumi să clatine din cap și-l trase mai aproape, simțind 
nevoia ca el s-o ţină în braţe, să i se destăinuie. 

După un minut își recăpătă stăpânirea de sine. Arătă din 
bărbie spre camera lui Dash și gesticulă: „Ar trebui să ne 
îmbrăcăm”. Marvin rămase nemișcat și o privi. „Ti-am făcut 
vreun rău?” Îngrijorarea din întrebarea lui și de pe chipul lui era 
minunată. Evie semnală: „Nu, dimpotrivă”. 

„Atunci, ce s-a-ntâmplat?” 

„Să ne îmbrăcăm mai întâi”. 

Se îmbrăcară și folosiră pe rând baia. În bucătărie femeia 
întrebă: „Vrei să bei ceva?” 

„Doar apă. Mulţumesc”. 

Ea umplu două pahare și se așezară la masă. 

Bărbatul o privi o secundă, după care semnală: „Totul este în 


VP - 179 


regulă?” 

Evie nu știa nici măcar ce să răspundă. Probabil că era mai 
bine să nu-i spună nimic. Totuși, în toiul situației necunoscute în 
care se găsea, nu voia ca el s-o creadă nebună. Sau atât de 
slabă, încât să plângă din orice. Sau o ratată. Sau altceva. 

„Este... ceva de la serviciu. Mai greu de explicat”. 

„Nu poţi să vorbești fiindcă este ceva secret?” 

„Exact”. 

„Dar este ceva rău?” 

„Am... am văzut ceva ce cred că n-ar fi trebuit să văd. Și mi-e 
frică de ce vor face ei în privinţa asta”. 

„Ce ar putea face?” 

„Asta mă îngrijorează”. 

„Să te dea afară?” 

Evie nu se putu abţine să nu râdă. „Da, ai putea spune și 
așa”. 

Marvin se încruntă. „Ce, atunci?” 

Femeia clătină din cap. „Nu știu. Sunt, pur și simplu, speriată. 
Nu știu ce să fac. Nu știu cu cine să vorbesc”. 

„Poţi să vorbești cu mine”. 

Ea îl privi și-și dădu seama că era adevărat, totuși, ce ar fi 
putut face el? Marvin aparţinea altei lumi. „Mulţumesc, însă mai 
întâi trebuie să mă gândesc bine”. 

„La serviciul tău nu poţi să vorbeşti cu nimeni?” 

„Teoretic, da. Dar... este complicat”. 

El încuviinţă din cap. „Bine, iartă-mă dacă am insistat”. 

„Nu, este în regulă. Mi-a fost bine să vorbesc, chiar dacă 
numai puţin. Îmi pare rău că nu pot să spun mai multe”. 

„Mie îmi pare rău că nu pot să te ajut mai mult”. 

„M-ai ajutat, venind aici în seara asta. M-ai ajutat foarte 
mult”. 

El zâmbi. „Și tu m-ai ajutat”. 

Rămaseră tăcuţi alte minute. Apoi ea gesticulă: „Aș fi vrut să- 
ți cer să rămâi. Dash te place cu adevărat foarte mult, totuși, 
cred că asta ar fi prea mult chiar acum”. 

„Înţeleg. O să fii bine?” 

„O să-i dau de capăt”. Spera ca felul în care semnala să arate 
mai multă convingere decât simţea. 

ÎI conduse pe Marvin până la ușă. El o sărută și sărutarea păru 
ciudat de timidă, după sexul pasional de mai devreme. Apoi 


VP - 180 


bărbatul semnală: „Mă bucur că mi-ai trimis SMS-ul, Evie”. 

Ea surâse. „Cred că este prima dată că mi-ai zis pe nume”. 

„Imi place numele tău”. 

Femeia îi privi chipul frumos, tristețea ciudată pe care o 
percepea înapoia ochilor, șovăiala și-și dădu seama că ar fi 
putut să sară din nou pe el. Dar nu. Ar fi fost prea ușor să-i 
ceară să rămână peste noapte. Și nu era pregătită să-i explice 
toate astea lui Dash. „Mă bucur. M-aș putea obișnui să te aud 
spunându-l”. 

Urmă o pauză, după care el semnală: „Noapte bună, Evie”. 


VP - 181 


Capitolul 26 


După plecarea lui Marvin, Evie se vâri în pat și, spre marea ei 
surprindere, adormi aproape imediat. Se trezi însă după scurt 
timp, panicată; odată cu dispariţia confortului și distragerii 
oferite de vizita barbatului, realitatea situaţiei cu care se 
confrunta o izbi la fel de puternic. 

l-a spus totuși directorului că nu a văzut nimic, nu era așa? Și 
chiar l-a testat, dar fără să insiste. A fost subtilă. Inteligentă. A 
dedus că el voia ca ea să nu vadă nimic și i-a zis exact ce voia 
să audă. 

„Da? Cât de sigură ești că el nu știa că-l testai? Că el nu 
suspecta că individul cu ţigara pe care i l-ai arătat nu era decât 
o distragere? Că întrebarea ta despre mobilizarea mai multor 
analiști pentru examinarea manuală a imaginilor video nu era 
decât un truc? Ținând seama de câte a făcut deja și de miza 
jocului, cât de mult poţi să contezi pe presupunerea ta că el 
crede că n-ai văzut nimic, că nu suspectezi nimic și că nu știi 
absolut nimic?” 

Se concentră din nou asupra propriei respiraţii, străduindu-se 
să-și domolească ritmul ameţitor al bătăilor inimii. 

„Termină! Asta-i o nebunie. Directorul nu te va omori. Nu 
există conspirații. Conspirația Parallax? a fost un film, pe când 
asta-i viață reală”. 

Și-i imagină pe Stiles, Perkins și Hamilton spunându-și toți 
același lucru. Minimalizând ameninţarea, îmbrăţișând negarea, 
crezând că lumea era ce voiau ei să fie, refuzând să vadă ce era 
în realitate. 

Și apoi murind. Fiindcă ei nu știuseră ce știa Anders. Nu 
văzuseră ce vedea el. Și de aceea nu anticipaseră destinul pe 
care li-l decisese el. 

Nu. Ea n-avea să îngăduie să i se întâmple asta. Ea n-avea să 
îngăduie să i se întâmple nimic lui Dash. Cum l-ar fi putut 
proteja pe băiat dacă avea să-și bage capul în nisip ca struțul? 

Și totuși, ce ar fi putut face? Să se adreseze Biroului 


29 The Parallax View (1974), film american în regia lui Alan J. Pakula, cu Warren Beatty 
și Hume Cronyn în rolurile principale. (n.tr.). 


VP - 182 


Inspectorului General”? Congresului? Mass-media? 

Ştia că primele două opţiuni ar fi fost mai rău decât inutile. 
Toţi știau ce s-a petrecut cu cei care au încercat să demaște 
sistemul. Era de ajuns să-i întrebi pe Bill Binney, sau Thomas 
Drake, sau Chelsea Manning, sau Diane Roark, sau Coleen 
Rowley, sau Jeffrey Sterling, sau Thomas Tamm, sau Russell 
Tice, sau Kirk Wiebe. Și uită-te ce i-au făcut lui John Kiriakou - 
deoarece demascase tortura, pentru numele lui Dumnezeu! Ca 
să nu mai amintească de Snowden, ale cărui îngrijorări au fost 
reprimate până când el le-a făcut publice. Și de Jesselyn Radack, 
avocatul avertizorilor de integritate, care i-a apărat, probabil, pe 
jumătate dintre ei. 

În felul acesta mai rămânea posibilitatea mass-media, dar o 
îngrozea gândul de a fi acuzată potrivit Legii Spionajului. Cum 
și-ar fi permis să lupte împotriva ei? Chiar dacă n-ar fi sfârșit 
condamnată la închisoare pe viaţă, ar fi fost ruinată. Și cine ar fi 
avut grijă de Dash, în timp ce ea era ţinută la izolare, ca un 
inamic? Cum ar fi făcut el faţă la așa ceva? 

În plus, chiar dacă Evie ar fi fost pregătită să se adreseze 
mass-media, ce le-ar fi arătat? Putea să dovedească o întâlnire 
între Hamilton și Perkins... și ce dacă? Celelalte informații 
puteau fi ignorate ca simple coincidențe. Ea putea destăinui 
existenţa sistemului de recunoaștere facială și a programului de 
date biometrice, dar dacă niciunul dintre programele demascate 
de Snowden nu a fost îndeajuns de scandalos ca să-l protejeze, 
nici ale ei n-ar fi fost mai bune. Și dacă ar fi arătat imaginile 
video ale suspectului pe care l-a descoperit, implicat în atentatul 
din acea dimineaţă, probabil că ele ar fi consolidat susţinerea 
pentru iniţiativa folosirii videocamerelor, nu a desființării lor. In 
plus, Evie ar fi fost crucificată pentru că a dezvăluit surse și 
metode asociate investigării unui act terorist aflată în plină 
desfășurare, un act foarte viu în minţile oamenilor. Urma să i se 
ceară capul. 

Dumnezeule, nu avea, practic, nimic! Și nici cui să se 
adreseze. Atentatul a fost organizat din interior, atacul de 
represalii a fost o minciună și Evie era singura care știa lucrurile 


30 în SUA, Biroul Inspectorului General (Office of Inspector General - OIG) este un 
termen generic pentru departamentul de supervizare al unei agenții federale sau 
statale, care are scopul de a preveni operaţiuni ineficiente sau ilegale în cadrul 
agenţiei-mamă. (n.tr.). 


VP - 183 


acestea. lar dacă directorul știa că ea știa... 

Se gândi la scrisoarea pe care Hamilton și-a autoexpediat-o 
din Istanbul. A fost atât de îngrozită de propria ei temeritate de 
a nu-i spune directorului despre ea, încât a decis parţial să 
pretindă, pur și simplu, că nu exista, că ea nu a văzut niciodată 
imaginile cu Hamilton expediind-o. 

Dar /e văzuse. Şi probabil că plicul aștepta în acel moment în 
căsuţa poștală din Rockville. Ce era înăuntrul lui? Ceva ce i-ar fi 
oferit ei unele răspunsuri - muniții, pârghii utile? 

Indiferent ce ar fi conținut, l-a speriat pe Anders în asemenea 
măsură, încât a recurs la crimă ca să păstreze secretul. lar asta 
însemna că era ceva exploziv. Rea/mente, exploziv. Ceva în 
legătură cu Hamilton. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, după 
dezvăluirea secretului, directorul n-ar mai fi avut niciun motiv s- 
o vâneze pe Evie. 

„Dar dacă știe că l-ai demascat? Ar trece, atunci, de la un 
motiv - asigurarea tăcerii - la altul - răzbunarea”. 

Ei bine, era o șansă pe care merita s-o încerce. Cândva a 
văzut un desen animat cu un uliu care s-a repezit din înaltul 
cerului spre un șoarece. Șoarecele era în inferioritate și evident 
neajutorat, sortit pieirii. De aceea a făcut singurul lucru posibil: 
a ridicat braţul și i-a arătat uliului degetul mijlociu. O expresie 
finală a demnităţii și sfidării. 

Poate că ea era șoarecele acela. Se confrunta cu ceva ce nu 
putea spera niciodată să învingă. Insă nu se va preda niciodată, 
ci avea să lupte. 

In plus, în cazul în care acţiona corect, cum ar fi putut ști 
directorul, cum ar fi putut ști, de fapt, oricine că ea a dezvăluit 
secretul? Știa prea bine că nu putea folosi mesajele e-mail; NSA 
monitoriza toate conturile jurnaliștilor pe care-i considera o 
ameninţare, ceea ce însemna toţi jurnaliștii pe care ar fi meritat 
să-i contacteze Evie. Insă /ntercept, organizaţia din care a făcut 
parte Hamilton, utiliza SecureDrop, un sistem de criptare pe 
care NSA n-a reușit deocamdată să-l spargă. Evie putea încărca 
detaliile direct, utilizând Tails și Tor, un sistem de operare și un 
browser rămase până atunci impenetrabile pentru NSA. Nici 
mesaje e-mail, nici apeluri telefonice, nici întâlniri secrete - 
nimic. Doar ce se afla în plicul expediat de Hamilton. Da, 
probabil că întâlnirile directe dintre Perkins și reporter aveau 
rolul de a-i furniza acestuia din urmă explicaţii pentru articolele 


VP - 184 


lui, iar beneficiul acela a dispărut. Totuși, informaţia aceea încă 
o putea proteja pe femeie. Ea avea, pur și simplu, să o... 
transmită mai departe. Anonim. 

Dar dacă Hamilton a criptat informaţiile acelea necunoscute 
pentru ea? 

„la-o pas cu pas, superdetectivo!” 

Așa era. Bun! In primul rând, să recupereze plicul. Să 
decripteze, cumva, ceea ce a expediat Hamilton, dacă avea să 
fie nevoie. lar după aceea să-l trimită anonim la /ntercept. 

Sau cel puţin să încerce. Nu putea să controleze celelalte 
lucruri, dar nici n-avea să trăiască negându-le existenţa. Ori să 
moară din cauza aceea. 

Privi ceasul de pe noptieră. Era ora 2, însă se simţea prea 
surescitată ca să mai doarmă. In plus, erau multe de planificat. 
Se găsea pe punctul de a deveni o ameninţare internă împotriva 
celei mai bine finanţate și mai paranoice organizaţii de culegere 
a informațiilor. O organizaţie care a distrus vieţile tuturor celor 
care s-au ridicat vreodată împotriva ei. 

„Cu excepţia lui Snowden”. 

Da, Snowden. Evie suspecta de mult că destui din cadrul 
organizaţiei admirau ce a făcut el și curajul pe care l-a dovedit, 
deși, bineînţeles, nimeni nu a recunoscut asta cu glas tare. Și 
care era vorba lui, cea care i-a scos din minţi pe șefi? „Curajul 
este molipsitor”. Femeii i s-a părut întotdeauna o prostioară, dar 
în acel moment, stând singură în pat în zorii zilei și gândindu-se 
la ce o aștepta, își dădu seama că era adevărat. 

Și slavă Domnului pentru asta! Fiindcă propriul ei curaj nu se 
simţea nici pe departe suficient. 


VP-185 


Capitolul 27 


Manus conduse spre est, spre aeroportul 
Baltimore/Washington International, simțindu-se foarte tulburat. 
Nu putea să înțeleagă cele tocmai întâmplate. Directorul i-a 
spus să înceteze s-o mai vadă pe Evie, deoarece a fost verificată 
și nu reprezenta o problemă, așa că nu avea motive de 
îngrijorare în privinţa ei. Bun, perfect! Însă nimic din toate 
acelea nu era adevărat. În mod evident, ea era neliniștită, 
îngrozită, refractară - tot ceea ce directorul i-a cerut iniţial lui 
Manus să observe. Și atunci, de ce l-a retras de la caz? Ce se 
întâmpla? 

Opri camioneta la un complex motelier de lângă aeroport și 
coborî, simțind nevoia să se plimbe, să ia aer curat, să 
gândească. Periferia unei parcări de motel era un loc bun în care 
să lași o mașină peste noapte; existau multe vehicule aflate în 
tranzit, nu trebuia să te înregistrezi, oamenii veneau și plecau la 
diverse ore, în funcţie de cum soseau și decolau avioanele în 
care aveau să se îmbarce. În trusa de scule a camionetei, Manus 
avea o pereche de plăcuţe de înmatriculare, a căror dispariţie n- 
avea să fie raportată de nimeni - nu puteai ști niciodată când 
aveai nevoie de puţină intimitate -, dar aprecia că genul acela 
de precauţie nu era deocamdată necesar. Nimeni nu avea să 
mai remarce încă un vehicul acolo, cu atât mai puţin să și-l 
amintească, și cu atât mai puţin să-l raporteze. Oricum, nu ar fi 
contat - el venise acolo pentru o plimbare, nu pentru o 
operaţiune -, însă îi plăcea să-și păstreze bunele obiceiuri, mai 
ales când se simţea anxios. 

In spatele parcării era o pădurice și Manus se îndreptă într- 
acolo, fiindcă voia întunericul, senzaţia de a fi înconjurat, 
învăluit, într-un spaţiu simultan închis și deschis. Căldura 
oprimantă a zilei se disipase și aerul din pădure era răcoros și 
liniștitor, cu mirosurile orașului eclipsate pentru moment de 
izurile frunzelor, scoarţei copacilor și pământului. Ajutat de 
lumina difuză dinspre autostrada și platformele industriale 
apropiate, bărbatul înaintă până ajunse la un ciot gros de copac. 
Se așeză pe el, inspiră și expiră adânc, apoi încercă să înțeleagă 


VP - 186 


ce se întâmpla. 

„De ce a vrut directorul să mă retragă de la caz? Mergea bine. 
Chiar mai bine decât s-ar fi așteptat el. Întâlnirea de la meciul 
de baseball, invitaţia în apartamentul ei... ar fi trebuit să vrea ca 
eu să continui. Ce s-a-ntâmplat?” 

Era adevărat, nu i-a spus totul directorului. Nu i-a zis cum îl 
făcea femeia să se simtă când o privea, că relaţia dintre ea și fiu 
a trezit cumva o parte uitată a vieţii lui Manus. Și nici ce s-a 
întâmplat în seara aceea după ce puștiul s-a dus la culcare... nu, 
nu i-a povestit directorului nimic din toate astea. Dar cum putea 
să fi fost relevant așa ceva? Fusese doar un mod de a se 
apropia de ea, de a afla ce voise Anders să știe. 

„Însă n-ai simţit ca și cum ai fi într-o operaţiune de filaj”. 

Nu. Adevărul era că nimic din toate acelea nu se simțeau ca 
parte din operaţiunea încredinţată lui Manus. Ba chiar directorul 
l-a avertizat să se ţină departe de femeie, totuși, el a mers 
oricum s-o vadă, deși nu a vrut. De când a revenit din Turcia, nu 
s-a gândit aproape la nimic altceva decât s-o contacteze, dar n- 
a făcut-o, deoarece știa că directorul nu voia asta. Dar apoi, 
când Evie i-a trimis SMS-ul acela și l-a întrebat dacă tot nu-și 
putea lua gândul de la cele întâmplate, pur și simplu... nu s-a 
mai controlat. 

Manus închise ochii și-și reaminti cum Evie I-a privit cu numai 
două ore în urmă, de parcă ar fi... râvnit la el, sau așa ceva. 
Cum l-a lipit cu spatele de ușă și l-a sărutat. Cum a sărutat-o la 
rândul lui. Gustul pielii ei. Cum a excitat-o când a atins-o. Cum a 
simtit-o gemând, pe când se mișca înăuntrul ei. 

Avu o erecţie retrăind acele amintiri, așa că îndepărtă 
imaginile cu partida de dragoste. Nu conta ce s-a întâmplat, 
altfel, cum ar fi știut directorul ceva din toate acelea? La urma 
urmelor, el n-ar fi putut vedea... 

Brusc, în clipa aceea, înţelese. Conștientizarea fu atât de 
violentă, încât, pentru un moment, nu răsuflă. 

Anders a dispus montarea unei aparaturi de supraveghere în 
apartamentul ei. Microfoane și micro videocamere cu 
funcţionare în condiţii de luminozitate redusă, tot bagajul. 
Bineînțeles că a făcut-o. Cum zisese el? „Nu vreau să ignor 
nimic”. Ce însemna asta? Era măcar imaginabil ca directorul să 
fie atât de îngrijorat pe cât a fost în mod evident - atât de 
îngrijorat, încât a vrut ca Manus să fie o vreme cu femeia și s-o 


VP - 187 


evalueze personal și în același timp să nu se asigure că știa 
până și cel mai mic lucru care se întâmpla în apartamentul ei? 

„Stupid. Stupid. Stupid”. 

Pentru o clipă, imaginea directorului privind ce s-a întâmplat 
între el și Evie îl umplu de furie. Directorul nu avea niciun drept. 
Nu era treaba lui. 

Inspiră profund, apoi expiră, alungându-și gândul. Bineînţeles 
că avea dreptul să procedeze așa. El cunoștea lucruri despre 
care Manus nu avea habar. Și, oare, nu el i-a cerut să fileze 
femeia ca parte dintr-o operaţiune? Ce ar fi trebuit să facă 
directorul, să privească în altă parte dacă Manus își pierdea 
capul și uita de ce era cu femeia, dacă îngăduia propriei lui 
stupizenii să pericliteze o operaţiune pe care nici măcar n-o 
înțelegea? 

Își dădu seama apoi că Anders a urmărit și tot ce s-a 
întâmplat în seara aceea. Totul, din clipa în care el a intrat pe 
ușă. O dată în plus, furia îl copleși. 

„Calmează-te, calmează-te, calmează-te!” 

Femeia... De ce, oare, nu l-a lăsat ea, pur și simplu, în pace? 
Ar fi trebuit doar s-o fileze de la distanţă. Manus nu avea să-i 
facă niciun rău. Și nici fiului ei. Însă ea i-a cerut să vină și pe 
urmă să stea la cină, iar el a încercat să se opună, dar ar fi părut 
straniu și trebuia să se apropie de ea, nu? După care i-a dat vin 
și l-a întrebat de ce n-o privea, apoi și-a descheiat cămașa și... 

„De ce credeai că nu voiam să mă uit la tine? Din cauza asta! 
Uite ce ai făcut!” 

Deodată, se simţi speriat. Ce să facă? Directorul știa că nu a 
fost onest. În primul rând, pentru că nu i-a spus tot ce s-a 
întâmplat. Și în al doilea rând, fiindcă i-a nesocotit dispoziţia, i-a 
nesocotit-o chiar în noaptea aceea. 

„S-ar putea să știe despre Hamilton? Că l-am văzut și că nu i- 
am zis?” 

Inima începu să-i bubuie tot mai panicată. E 

„Calmează-te, calmează-te, calmează-te, CALMEAZA-TE!” 

Inspiră adânc, după care expiră foarte lent. Din nou. Și din 
nou. 

„De ce te-a retras directorul de la caz?” 

Da, asta era întrebarea. Asta era esența. 

„Fiindcă știa că n-ai fost cinstit. Știa că nu se mai putea 
încrede în tine”. 


VP - 188 


Manus se ridică și începu să se plimbe. Ce s-a întâmplat? 
Când a început să-l mintă pe director? Când l-a văzut pe 
Hamilton în dubă - acela a fost momentul. A făcut o greșeală. 
Individul era cu minţile atât de pierdute, încât i-ar fi făcut un 
bine dacă l-ar fi omorât. Ar fi fost mai bine pentru toţi. Se 
imagină închizând portiera dubei, lipind ţeava pistolului de ceafa 
lui Hamilton, apăsând pe trăgaci, capul reporterului zvâcnind 
înainte sub impactul glonţului... și gemu sonor înaintea greșelii 
teribile pe care a făcut-o, a oportunității pe care a ratat-o. 

A stricat totul. L-a lăsat pe Hamilton în viaţă. Și nu i-a spus 
niciodată directorului. Aceea a fost o minciună. lar o minciună 
ducea la alta. Și în acel moment el era, pur și simplu... nu știa. 
Rușinat. Furios. Singur. Speriat. Și habar n-avea cum să facă să 
îmbunătăţească situaţia. 

Continuă mersul prin pădure și ieși în altă parcare, aflată 
înapoia unui local 7-Eleven. În colţul îndepărtat staţiona o 
camionetă albă, cu motorul pornit; prin ferestrele deschise se 
ridica fum de ţigară. Manus știa că apariţia lui acolo era 
aleatorie și nu se simţi îngrijorat. Când traversă parcarea, se 
uită totuși spre dubă și văzu înăuntru doi bărbaţi. Amândoi 
aveau părul lung și purtau șepci de baseball. Îl priviră când 
trecu pe lângă ei. Lui Manus nu-i plăcură. 

Când ajunse la jumătatea parcării, privi înapoi. Bărbaţii 
coborâseră din camionetă. Tricouri, jeanși, bocanci grei de 
constructori. Erau fie camionagii, fie muncitori zilieri. Veneau 
spre el. Aveau mâinile goale. Unul din ei spunea ceva - poate 
„Hei, amice!"? Lumina era prea slabă pentru ca Manus să-și dea 
seama. 

Se uită în jur. Nu se mai zărea nimeni. Se opri și-i privi. Nu 
păreau profesioniști. Mai degrabă oportuniști. O frecau acolo, în 
parcarea localului 7-Eleven, deoarece barurile erau închise, ei 
nu aveau bani pentru fete și aveau nevoie de ţigări. Erau faliţi, 
se plictiseau și văzuseră o oportunitate pentru niște bani 
câștigați rapid sau măcar puţină distracţie. Sau ambele. 

Așteptă, privindu-i. În general, oamenii îl lăsau în pace din 
cauza aspectului masiv și atitudinii lui. Uneori însă Manus 
întâlnea pe cineva prea beat, ori prea disperat, ori prea prost ca 
să știe mai bine. lar uneori întâlnea pe cineva pentru care un 
bărbat voinic era o provocare, ca și cum masivitatea ar fi fost o 
insultă personală care nu putea fi nici ignorată, nici iertată. Pe 


VP - 189 


majoritatea indivizilor aceia îi putea avertiza să se îndepărteze 
printr-un zâmbet, când se apropiau și-l vedeau mai bine. 
Oamenilor nu le plăcea zâmbetul lui Manus. Bărbaţii aceștia 
păreau să aparţină categoriei respective. Manus vru să 
zâmbească, însă hotărî să n-o facă. 

Ei nici măcar nu se îndepărtau unul de celălalt, pentru a-i 
îngreuna posibilitatea de a-i dobori. Apreciau, probabil, că 
apropierea le oferea siguranță, deși erau doi împotriva la unul. 
Manus observă clipsurile metalice pe care inșii le aveau în 
buzunarele din dreapta, din faţă, ale pantalonilor. Erau cuțite cu 
lamă pliabilă și ambii erau dreptaci. Bineînţeles că și el avea 
Espada, dar se gândi că prefera pistolul Force Pro în noaptea 
aceea. Lăsase arma în camionetă când urcase la Evie, însă în 
acel moment o avea asupra lui. Işi retrase în spate piciorul 
drept, întoarse corpul într-o parte și-și sprijini pumnul drept pe 
șold, la numai câţiva centimetri de patul pistolului. Bărbaţii nici 
măcar nu-i observară mișcarea sau nu înţeleseră ce însemna. 

Se opriră la vreun metru de el. 

— Hei, omule, rosti cel din stânga, pe al cărui tricou era un 
emoticon mare reprezentând o față zâmbitoare, emotigramă 
numită și Smiley. De ce n-ai răspuns când te-am strigat? 

Manus se uită la el, apoi la celălalt, al cărui tricou purta un 
steag american mare și decolorat, după care reveni la Smiley. 

— Nu v-am auzit. 

Smiley îl privi pe Steag, pe urmă pe Manus. 

— Ești surd? 

Unul dintre instructorii lui Manus de la „Cursul de Instruire 
Operaţiuni Militare” din cadrul CIA l-a învăţat că, pentru evitarea 
violenţei iminente pe stradă, existau cinci reguli: „Nu-l provoca, 
nu-l insulta, nu-l ameninţa, nu nega incidentul, oferă-i o ieșire 
pentru salvarea obrazului”. Manus a învățat regulile acelea pe 
propria piele în instituţiile în care a crescut, dar conștientizarea 
lor în felul acela l-a ajutat să comită mai puţine infracţiuni. Și s-o 
facă numai atunci când voia el. 

Așa cum procedă în acel moment. 

ÎI măsură pe Smiley din cap până în picioare și răspunse: 

— Ești, probabil, creierul operaţiunii. 

Smiley se uită din nou la Steag, care încuviinţă. Gestul acela 
spunea: „Da, să-i dăm drumul!” 

Mâinile lor se îndreptară spre buzunare. Manus scoase 


VP - 190 


fulgerător pistolul Force Pro, ca un scamator la circ, și simultan 
făcu un pas în dreapta, ca să-i alinieze mai bine pe cei doi și în 
același timp să creeze o distanţă suplimentară față de mâinile 
lor drepte. Aţinti ţeava spre faţa lui Steag și rosti: 

— Dacă din buzunarele alea iese ceva, veţi muri în secunda 
următoare. 

Bărbaţii încremeniră și-l priviră. Mâinile li se îndepărtară de 
corpuri, cu degetele rășchirate. După felul cum se supuseră, 
Manus simţi că mai fuseseră săltaţi de poliţie și știau procedura. 

Smiley se uită la Steag, apoi reveni spre Manus. 

— Stai așa, noi nu făceam... 

— Sunteţi arestaţi. Scoateți cuţitele din buzunare, folosind 
mâna stângă. În locul vostru, m-aș mișca foarte, foarte încet. 
Doar scoateți-le din buzunare și daţi-le drumul jos. 

— Arestaţi? repetă Steag. Ce naiba, doar am... 

— Puteţi să nu vă conformaţi, zise Manus, și atunci vă împușc. 

Bineînțeles că situaţia era bizară. Un polițai surd? Care era 
singur, mergea pe jos și nu chema întăriri prin staţie? Și nici nu- 
și arăta legitimatia? Însă anomalii existau mereu. $Șmecheria era 
să menţii presiunea, să continui să derulezi situaţia prea rapid 
pentru ca mintea oponentului să ţină pasul cu instinctele. 

Smiley se uită la Steag. Acesta întinse mâna stângă, scoase 
cuțitul din buzunar și-l lăsă să cadă pe sol; Smiley îl imită. 

— Faceţi doi pași mari înapoi. 

Bărbaţii se supuseră. Manus trase un șut cuţitelor. 

— Îngenuncheaţi, cu mâinile la ceafă. 

Steag duse mâinile la ceafă și îngenunche, iar Smiley procedă 
la fel. În mod clar, Steag era masculul alfa. Fără el, Smiley ar fi 
șovăit, ba poate chiar ar fi încremenit locului. Asta sugera 
ordinea potrivită a operaţiunilor. 

Deplasându-se în sens invers acelor de ceasornic, Manus veni 
înapoia lor. Trecu pistolul Force Pro în mâna stângă și cu 
dreapta scoase din buzunar o lanternă SureFire Defender Ultra - 
aproape cincisprezece centimetri de aluminiu eloxat cu 
specificaţii militare, cu rama ascuţită și crenelată. O unealtă 
excelentă. 

— Genunchii depărtaţi. Mai mult! Degetele întrepătrunse. 

Pentru niște inși cu aparenta lor experienţă, toate astea ar fi 
părut ca pașii de dans familiari ai punerii cătușelor. Așa că Steag 
fu, probabil, surprins, sau ar fi fost, oricum, când Manus se 


VP-191 


apropie, ridică lanterna mult și-l izbi ca un baros cu muchia 
crenelată în creștetul capului, surpându-i craniul în creier. 

Steag căzu în faţă fără un sunet. Smiley întoarse capul și privi, 
cu chipul îngrozit, străduindu-se să înțeleagă ce s-a întâmplat. 
Manus nu-i oferi timp. Tocul bocancului său trecu printre 
degetele încrucișate de Smiley la ceafă și lovi brutal, zdrobindu-i 
faţa de pavaj. Smiley răcni înăbușit și izbuti să-și ia mâinile de 
pe cap. Le puse pe sol, ca să se ridice, dar, înainte s-o facă, 
Manus îl călcă violent pe gât, din nou, rupându-l. 

După aceea privi în jur. Parcarea continua să fie pustie. Cobori 
ochii spre cei doi bărbaţi. Niciunul nu se mișca, nici măcar nu 
zvâcnea. Aprinse lanterna și văzu că lentila era acoperită cu fire 
de păr și urme de țesut organic. Trebuia s-o înlocuiască. 

l-ar fi plăcut să se mai plimbe, dar în acel moment era evident 
că trebuia să plece. În plus, deși inima îi bătea accelerat ca 
urmare a adrenalinei, își simţea mintea mult mai limpede. Era 
mulțumit că bărbaţii au vrut să-i facă rău. Era exact ce avea 
nevoie. Traversă înapoi parcarea și pătrunse în întunericul 
pădurii, unde șterse lanterna și o îngropă. 

După ce urcă în camionetă, porni spre nord-vest, spre 
apartamentul lui din Ellicott City. Chiar și la ora aceea pe 
autostrada interstatală l-95 erau destule vehicule și nimic din 
aspectul mașinii lui sau al șofatului n-ar fi atras atenţia cuiva. 
Respectă limita legală de viteză - un alt muncitor care pornise 
cu noaptea în cap la treabă, spre cine știe ce lucrare din 
Baltimore sau Frederick, sau Hagerstown. Nu văzu pe nimeni și 
nimeni nu-l văzu. 

Incercă să-și reia firul gândurilor și își dădu seama că avea o 
singură șansă. O singură speranţă. Trebuia să facă în acel 
moment ceea ce ar fi trebuit să facă de prima dată. Să se ducă 
la director și să-i povestească totul. Tot ce s-a întâmplat, tot ce 
a făcut el. 

Și să spere că directorul îl va ierta. 


VP - 192 


Capitolul 28 


Evie sosi la mallul Walgreens de pe Twin Knolls Road puţin 
înainte de ora 7, cu câteva minute înaintea deschiderii. l-a 
telefonat lui Digne la 5 dimineaţa, și-a cerut scuze că a trezit-o 
din somn, dar apăruse o urgenţă la serviciu și ar fi apreciat dacă 
femeia putea să vină și să stea cu Dash. 

Problema era că nu știa la ce oră se deschidea coletăria din 
Rockville. La 7? La 8? Mai târziu? Dacă se deschidea mai târziu 
de 8, n-ar fi putut ajunge acolo înainte de serviciu și nu voia să 
încerce să meargă mai târziu, deoarece estima că locul era mai 
pustiu dimineaţa, ceea ce era esenţial pentru planul ei. Se așeză 
la computer ca să verifice, apoi își dădu seama că o căutare ar fi 
lăsat urme. Putea să fi sunat la coletărie și să afle informaţia 
respectivă de la mesajul robotului telefonic de acolo, însă și în 
felul acela ar fi lăsat urme. Era bizar să se împotmolească în 
ceva atât de elementar, dar devenise dependentă de internet și 
de telefonul mobil pentru aproape orice. Se gândi să sune de la 
telefonul public din mall, dar auzise zvonuri că DEA monitoriza 
toate telefoanele publice din Washington. Să recurgă la 
serviciile unui Apple Store sau ale unei săli de internet? Poate că 
da, totuși, ar fi putut face asta doar o singură dată. Dacă după 
aceea avea nevoie de o modalitate sigură pentru altceva? 

„Poate un telefon mobil cu cartelă preplătită?” 

Exact... ceea ce traficanţii de droguri numeau burner. Flexibil 
și anonim. Putea să-l cumpere cu cash, să-l utilizeze pentru 
accesarea internetului și orice apeluri avea nevoie, pe urmă să-l 
arunce când termina treaba. Nimic care să mai poată fi urmărit 
vreodată până la ea. 

Aștepta în faţa ușii când un angajat o descuie dinăuntru, 
astfel că la nici zece minute după aceea era înapoi în mașină. 
Scoase burner-ul din cutie și se pregătea să-l activeze, când se 
opri, îngrozită. Avea propriul telefon mobil asupra ei... dacă îl 
activa pe cel cu cartelă preplătită și apoi pornea cu mașina, 
ambele ar fi urmat exact aceeași rută și ar fi permis cuiva să 
afle cine tocmai cumpărase telefonul „anonim”. 

„Numai dacă ei se uită, Evie. Numai dacă ei se uită”. 


VP - 193 


Trebuia totuși să presupună că ei se uitau în acel moment. 
Securitatea prin obscuritate încetase să mai fie o opţiune. 

Își dădu seama că ar fi trebuit să-și închidă telefonul până 
termina totul. Dar... putea să-l închidă și în acel moment, să se 
ducă la Rockville, să activeze burner-ul când se apropia, să-l 
închidă imediat ce obținea informaţia necesară, după care să-și 
redeschidă propriul telefon, odată revenită pe ruta normală spre 
birou. Nu era tocmai perfect, însă era destul de bun. 

„Și dacă ei urmăresc burner-ul până în locul unde a fost 
cumpărat?” 

Bănuia că așa ceva era posibil. Totuși foarte multe lucruri ar fi 
trebuit să meargă prost pentru ca ei să înceapă să caute burner- 
ul. Și chiar dacă l-ar fi găsit și ar fi încercat să obţină o 
concordanţă, în vecinătatea mallului Walgreens funcționaseră, 
probabil, sute de telefoane mobile când acesta fusese 
cumpărat. Poate că, după ce gândise totul cu atenţie de la un 
capăt la altul, ar fi fost mai bine s-o lase pentru altă dată, dar, 
din cauza vitezei cu care se derulau lucrurile, nu știa când va 
avea altă șansă. 

„Cam bizar că telefonul tău a dispărut, pentru ca apoi să 
revină după un timp online, nu?” 

Da, ar fi părut niţel cam ciudat. 

Evie coborî din mașină și privi în jur. Între bordura parcării și 
gazon exista un mic spaţiu gol. Trecu telefonul pe modul 
silențios și-l strecură în spaţiul acela. Așa... Era improbabil să fie 
descoperit în ora următoare. Și chiar dacă ar fi fost descoperit, 
cineva l-ar fi putut preda la „obiecte pierdute” din mall. Și dacă 
nu? Păi, era foarte posibil ca ea să-l fi scăpat pe undeva și 
cineva să-l fi însușit. Se mai întâmpla. 

Se întoarse în mașină, apoi ezită. 

„Eşti sigură că nu vrei să aștepți până mâine-dimineaţă? N-ar 
fi mai bine să procedezi ca la carte?” 

Gândul era seducător. Prea seducător. Era gândul cuiva care 
refuza realitatea, cineva care voia să creadă că beneficia de tot 
timpul de pe lume, când, de fapt, era posibil să dispună de 
foarte puţin timp. 

„Și videocamerele? Există imagini din magazinul de unde a 
fost cumpărat burner-ul”. _ 

Trebuia să-şi asume riscul acela. Il considera totuși 
gestionabil. La urma urmelor, ea controla sistemul. Orice 


VP - 194 


solicitări de interogare ar fi trecut pe la ea și ar fi putut decide la 
momentul respectiv cum să le trateze. 

Porni cu mașina spre sud. După ce intră pe Route 28, aprecie 
că se afla destul de departe de locul unde-și lăsase telefonul ca 
să activeze burner-ul. Il deschise, sună la 800, citi codul de 
cumpărare și peste un minut căuta pe Google centrul de 
coletărie din Rockville. 

„Dacă Dash va naviga vreodată pe internet în timp ce 
șofează, îl omor cu mâna mea”. Însă în acel moment nu avea 
timp să tragă pe dreapta. 

Coletăria se deschidea la ora 8. Slavă cerului! Traficul de la 
ora de vârf a dimineţii nu era aglomerat și avea șanse bune să 
ajungă acolo nu foarte târziu după ora respectivă, ba poate 
chiar mai devreme. Cu niţel noroc, ar fi fost singura clientă, cel 
puțin pentru câteva minute. Închise telefonul și se împotrivi 
impulsului de a trece pe culoarea roșie la toate semafoarele pe 
care le întâlni în cale. 

Coletăria se afla într-un centru comercial care ocupa parterul 
unei clădiri de birouri. Evie depăși clădirea și parcă în faţa unor 
case rezidenţiale aflate mai departe. Se privi apoi în oglinda 
retrovizoare. 

„Haide, Evie, poţi să faci asta!” 

Mai descheie un nasture al bluzei și-i desfăcu larg gulerul. Se 
privi iarăși în oglinda retrovizoare, încuviință mulțumită și porni 
spre coletărie. Ajunse la ușă tocmai când era descuiată de 
angajatul dinăuntru, un tânăr de vârsta colegiului, care purta 
cămașa brună a firmei. Il văzu trăgând cu ochiul la decolteul ei 
din partea cealaltă a sticlei și se gândi: „E-n regulă”. 

— 'Neaţa, rosti tânărul când trecu pe lângă el și-l simţi 
privindu-i picioarele. 

— 'Neaţa, îi răspunse ea, pe urmă se întoarse și-i surâse 
apreciativ. 

Era, de fapt, destul de drăguţ, ceea ce era un lucru bun. Evie 
nu se considera o actriţă prea grozavă și era preferabil să nu se 
căznească prea mult pentru o reprezentaţie cât mai 
convingătoare. 

Tânărul își îndreptă spatele și încercă să-și pună cheile înapoi 
în buzunar, dar le dădu drumul pe lângă. Se înroși la față, se 
aplecă și le ridică, apoi o privi pe femeie. 

— Vreţi să expediaţi ceva sau...? 


VP-195 


Evie porni spre tejghea, privind atentă în jur. Pe peretele din 
stânga erau căsuțe poștale, iar pe cel din dreapta se găseau 
copiatoare și consumabile pentru expedieri. În lungul căsuțelor 
poștale se aflau tejgheaua și casa de marcat. 

— De fapt, vorbi ea peste umăr, mă gândeam să închiriez o 
căsuţă poștală. 

Tânărul iuți pasul ca s-o ajungă din urmă. 

— După cum puteţi vedea, avem trei mărimi. Bineînţeles, 
prețurile diferă în funcţie de mărime. 

Se opriră în faţa căsuţelor poștale și Evie le parcurse cu 
privirea de la stânga la dreapta, apoi în jos... acolo, numărul 
406, căsuţa lui Hamilton. Cât mai departe cu putinţă de tejghea, 
evident, totuși era acolo. 

Căsuţele poștale mai mari se aflau pe rândul de jos și Evie se 
aplecă mult, prefăcându-se că le examinează. Observă că 
tânărul era încântat de ceea ce vedea. 

— Cred că una mare ar fi cea mai bună pentru mine, zise ea 
după aceea, sperând că dublul înţeles nu era prea exagerat. 

— Aăă, sigur că da. Cele mari nu sunt foarte populare, așa că 
avem destule. Doriţi să închiriaţi pentru o lună sau pe termen 
mai lung...? 

Evie se îndreptă și merse la tejghea. 

— Ai vreun pliant? 

— Bineînţeles, răspunse tânărul trecând de cealaltă parte a 
tejghelei, vă pot da o broșură. Sau puteţi găsi totul pe internet. 
Cum vă convine. 

— O broșură ar fi excelentă. Și dumneata ești...? 

— Hugh, preciză el privindu-și în mod reflex numele de pe 
ecusonul de pe cămașă. 

Evie îl observase deja, însă voia ca tânărul să nu se oprească 
din vorbit. Îi întinse mâna. 

— Pe mine mă cheamă Jane. Mă bucur de cunoștință. 

El zâmbi și-i strânse mâna scurt, cu un gest aproape nervos. 

— Și eu mă bucur. Poftim, aceasta este o broșură. 

— Mulţumesc. Scuză-mă, Hugh, pot să folosesc toaleta 
voastră? 

Tânărul privi în jur, de parcă ea se oferise să-i vândă droguri, 
iar agenţii federali erau prin apropiere și priveau atenţi. 

— Aăă... de fapt, nu-i pentru clienţi. 

Evie surâse. 


VP - 196 


— Păi, deocamdată nu suntem decât noi doi aici. 

— Da, dar șeful meu trebuie să apară dintr-o clipă în alta. 

— Îți promit că nu stau mult. Niciun minut, îmi dau cuvântul. 

El privi spre intrare, apoi indică ușa dinapoia tejghelei, în 
dreapta. 

— Aăă... bine. Chiar acolo. 

— Mulţumesc. Promit că n-o să spun nimănui. 

Evie trecu pe lângă el și închise ușa în urmă. La naiba, chiar 
că simţea nevoia să facă pipi. Perfect, așa ar fi fost mai realist. 
Ridică fusta, își trase chiloţii și se așeză. In timp ce urina, derulă 
toată hârtia igienică de pe sulul din dreapta și o mototoli într-un 
ghemotoc mare. După ce termină, se ridică, își aranjă hainele, 
aruncă ghemotocul de hârtie în closet și trase apa. 

Se auzi zgomotul puternic al rezervorului golit, pe urmă hârtia 
dispăru, absorbită instantaneu. 

Evie clipi din ochi și se holbă la toaletă, stupefiată de puterea 
instalaţiei. Ghemotocul acela de hârtie igienică ar fi înfundat-o 
pe cea din apartamentul ei. „Ce fel de canalizare mai e și asta? 
Nucleară?” 

Privi de jur-împrejurul camerei. Câteva obiecte pentru 
curăţenie, cutii cu consumabile, un șir de dulăpioare. Încercă 
ușile lor. Erau încuiate. 

„Dumnezeule, cine naiba încuie dulăpioarele din toaletă? O să 
fure cineva hârtia igienică?” 

Se uită din nou în jur. Nu văzu niciun sul de rezervă. 

„Cred că glumiţi!” 

Nu era bine deloc. Ca să aibă succes, avea nevoie de mai 
multă hârtie igienică. 

„Ar fi trebuit să aduci hârtia ta. N-ar fi trebuit să lași nimic la 
voia întâmplării. Stupid, stupid, stupid”. 

Căută în spatele vasului de toaletă. Nimic. 

„Haide, haide, gândește-te la ceva. Improvizează!” 

Avea un tampon intim în poșetă. Îl scoase și desfăcu 
ambalajul. Arăta jalnic de neadecvat; presupunea că toaleta 
aceea putea înghiţi cel puţin trei ca el, dacă nu patru. 

Scotocind prin poșetă, mai găsi unul, plus un pachet de 
șerveţele dezinfectante. Le mototoli pe toate laolaltă. Era ceva 
mai bine, totuși, nu părea ceva foarte sigur. 

Bine, atunci. Își scoase chiloţii, înfășură în ei tampoanele și 
șerveţelele, apoi băgă totul în vasul de toaletă, îndesându-l 


VP - 197 


bine. Pe urmă inspiră profund și trase apa. Zgomotul puternic al 
rezervorului golit se auzi din nou, urmat de un șuier de 
absorbţie, un muget ca al unui dragon furios, dar dopul rezistă. 
Vasul începu să se umple rapid și în câteva secunde apa se 
deversă. 

Evie își scutură apa de pe mână și de pe braţ, apoi deschise 
ușa. 

— Dumnezeule, strigă ea, cred că aveți toaleta înfundată! 

Pentru o secundă, tânărul rămase ca paralizat și nu făcu 
nimic, ci stătu cu gura căscată. Apoi porni în fugă spre toaletă. 

În clipa imediat următoare, Evie trecu în zona pentru 

distribuire dinapoia căsuţelor poștale, cu inima bubuind. Și 
partea din spate era numerotată, la fel ca în faţă. Era firesc, 
fiindcă altfel cum ar fi știut să distribuie corespondenţa? Privi 
iute: 404, 405, uite-o, 406. Înăuntru se afla un singur plic, exact 
cel pe care îl văzuse pe Hamilton expediindu-l din Istanbul. 
_ In clipa aceea auzi clopoţelul ușii de la intrare - venea cineva. 
Inhăţă plicul, îl vârî în poșetă și ieși în goană la tejghea. Ajunse 
acolo și văzu un bărbat înalt, cu păr negru pieptănat peste spate 
și dat cu gel ca în anii '50, închizând ușa în urma lui. Purta o 
cămașă brună similară cu a lui Hugh; se părea că era şeful. 
Inima lui Evie galopă nebunește și femeia se luptă să-și păstreze 
respiraţia egală. 

— Bună ziua, rosti ea și surâse strălucitor. 

Șeful o privi suspicios. 

— Ce căutaţi acolo? 

La naiba! Oare o văzuse ieșind dinapoia căsuțelor poștale? 

Evie spuse primul lucru care-i veni în minte: 

— Mă uitam după pliantele despre care zicea Hugh. Cele 
despre căsuţele poștale. El este la toaletă. Cred... 

Parcă la comandă, tânărul apăru dinspre toaletă ţinând în 
mână o pereche de chiloţi uzi. 

— Cred că asta..., începu el, pe urmă își văzu șeful și 
încremeni. 

Șeful se încruntă. Ochii lui trecură de la chiloţi la decolteul 
generos dezvăluit de Evie deasupra nasturelui deschis al bluzei. 
Clătină din cap, disprețuitor și neîncrezător. 

— Ce dracu' se-ntâmplă aici, Hugh? 

Tânărul clipi repede. 

— Eu... eu n-am... doar am... 


VP - 198 


„Haide, Evie, trebuie să pleci de aici. Acum!” 

Se apropie de el, recuperă chiloţii, le dădu drumul în poșetă 
cu un aer înţepat și-l sărută pe tânăr pe obraz. 

— Mulţumesc, Hugh, spuse ea. Ai fost grozav. 

Tânărul rămase locului, stupefiat. Ea trecu pe lângă șeful care 
părea la fel de consternat. 

— N-a fost vina lui, i se adresă Evie. Am profitat de el. 

leși pe ușă înainte ca bărbatul să-i răspundă și după numai un 
minut șofa deja, respirând gâfâit și simțindu-se amețită. O 
făcuse. O făcuse! Nu-i venea să creadă. Pur și simplu... a făcut- 
o. A obţinut plicul. A intrat și l-a luat chiar de sub nasul lor. lar 
cu puţin noroc avea să fie în Fort Meade în mai puţin de o oră, 
fără să știe nimeni. Și n-ar fi meritat și ea un pic de noroc după 
bestia aia de toaletă? 

Începu să chicotească. Tocmai când izbuti să se stăpânească, 
se imagină șoptindu-i directorului: „Ah, și nici nu port chiloţi”, și 
izbucni într-un asemenea hohot de râs, încât fu pe punctul de a 
trage pe dreapta. 

„Gata, fato! Gata! la-o-ncetișor! Partea cea mai grea a 
trecut”. 

La un semafor, deschise plicul. Înăuntru erau două bucăţi din 
carton între care se găsea un stick de memorie. In mod aproape 
cert, criptat. 

„Ziceai că partea cea mai grea a trecut?” 

Ea lucra totuși în NSA și dacă nu putea decripta un amărât de 
stick, atunci ar fi fost, practic, o dizgrație pentru toată 
organizaţia. Cunoștea câțiva oameni și va găsi pe cineva care s- 
o ajute. Avea să le spună că era ceva personal. Un prieten care 
o înșela, iar ea voia să-l verifice, ceva de felul ăsta. Utilizarea 
clandestină de instrumente NSA pentru monitorizarea relațiilor 
sentimentale era destul de răspândită pentru ca angajaţii să 
aibă și o poreclă pentru ea: LOVEINT. Gândul aducerii stick-ului 
direct în gura leului era neliniștitor, însă Evie nu a fost 
percheziţionată niciodată și nu avea niciun motiv să creadă că 
va fi controlată în acea zi. Și chiar dacă s-ar fi întâmplat asta, ce 
dacă? Găsise un stick criptat și voia să vadă ce conţinea. O 
explicaţie destul de firavă, de acord, însă mai bună decât nimic. 
Dar, în principal, era improbabil să se întâmple. 

Reveni la Walgreens, își recuperă telefonul, iar pe drum rupse 
plicul lui Hamilton și lăsă bucăţile de hârtie să zboare pe geam. 


VP - 199 


Se gândi la /ntercept și la SecureDrop. 

Îi veni, atunci, o idee, la care, își dădu seama, ar fi trebuit să 
se fi gândit mai din timp. 

„Oare Hamilton a împărtășit cuiva de la /ntercept parola de 
încriptare?” 

Poate că da, dacă bărbatul avusese o mentalitate de felul „în 
caz că mi se întâmplă ceva”. Poate că nu, dacă avusese o 
mentalitate mai paranoică. 

Exista totuși o șansă. Trebuia să găsească o modalitate de a 
întreba pe cineva care lucra acolo, dar n-avea habar cum să 
facă asta repede și în siguranță. Era totuși ceva. 

Cineva din NSA sau cineva de la /ntercept. Ca o ironie a sorții, 
ajutorul urma să vină sau dintr-o tabără, sau din cealaltă, însă 
Evie n-avea alte idei. Nu conta. Indiferent ce s-ar fi găsit pe 
stick, trebuia să-l acceseze. Nu știa de cât timp mai dispunea. 
Știa doar că dacă directorul afla ce intenţiona ea să facă, 
probabil că n-avea să mai dispună de niciun fel de timp. 


VP - 200 


Capitolul 29 


Anders îl primi pe Manus în cabinet cu politeţea obișnuită. În 
toiul nopţii acesta îi expediase un SMS straniu: Te rog, pot să te 
văd? Am făcut ceva greșit. Anders avea o idee destul de bună 
despre acel „ceva”, iar dacă Manus simţea nevoia să se 
despovăreze, ar fi fost încântat să-i asculte confesiunea. 

— la spune, Manus, rosti el după ce amândoi se așezară de o 
parte și cealaltă a biroului, despre ce-i vorba? 

Manus plecă fruntea și-și frământă mâinile în poală într-o 
imagine vie a vinovăţiei. După aceea răspunse: 

— M-am întâlnit iarăși cu femeia. Deși mi-ai spus să n-o fac. 

Anders știa foarte bine că Manus a fost din nou la Gallagher. 
Privise totul și i se pregătise deja o transcriere a dialogului, 
făcută de un specialist în limbajul semnelor. 

— De ce, Manus? 

Manus se înroși la faţă. 

— Când am fost prima dată la apartamentul ei, am rămas la 
cină. 

— Da, mi-ai zis. 

— Dar nu ţi-am spus și ce s-a întâmplat după aceea. Fiul ei a 
mers la culcare... și... și... 

Urmă o pauză. 

— Cred că am înțeles, spuse Anders. 

Manus îl privi și expresia chipului său era un amestec ciudat 
de groază și speranţă. 

— Ai înţeles? 

— Vrei să-mi spui că s-a întâmplat ceva între voi doi? Ceva de 
natură sexuală? 

Celălalt cobori ochii și încuviinţă din cap. 

Anders își uni laolaltă vârfurile degetelor de la cele două 
mâini și așteptă. Când Manus ridică ochii din nou, directorul 
întrebă: 

— De ce nu mi-ai zis chiar atunci? 

— Nu am crezut că ar conta. 

— Da, poate că n-ar fi contat, dar este mai bine ca eu să iau 
deciziile acestea, Manus, nu tu. 


VP - 201 


Manus aprobă din nou în tăcere, cu umerii gârboviţi. Arăta 
atât de deznădăjduit, încât Anders aproape că vru să-l 
consoleze. 

— Mai ales în cazul acesta, rosti el. Te-am rugat să te apropii 
de ea, mai ţii minte? lar tu mi-ai depășit așteptările! Dacă mi-ai 
fi spus, aș fi fost mândru de tine. Și, de fapt, sunt mândru de 
tine. Cu excepţia faptului că ai simţit că trebuie să-mi ascunzi 
ceva. 

— Regret ce am făcut. Ea mi-a trimis un SMS. Aseară. Și m- 
am dus la ea. Deoarece... fiindcă... 

— Da, cred că pot să înţeleg motivul pentru care te-ai dus. 
Este o femeie atrăgătoare. 

— Nu am crezut că va conta, pentru că mi-ai spus că ea era în 
regulă, că aveai încredere în ea. Apoi însă, azi-noapte, ea mi-a 
zis ceva. 

Pe lângă bunăvoință și ușurare, Anders simţi un fior de interes 
deosebit. Asta avea nevoie. Informaţii. În plus, Manus nu numai 
că mărturisise relația pentru a scăpa din necaz, ci demonstrase 
cu adevărat care-i erau loialităţile. Se aplecă puţin înainte. 

— Ce anume? 

— Era tulburată. Plângea. A spus că a văzut la serviciu ceva 
ce n-ar fi trebuit să vadă și că se temea de ce se va întâmpla. 
Așa că nu cred că ai avut dreptate în privinţa ei, când ai zis că 
nu-ţi mai faci griji. 

Anders încuviință și căzu pe gânduri. A simţit că Gallagher a 
descoperit ceva în urma examinărilor manuale ale imaginilor 
video. Bărbatul acela cu ţigară fusese prea puţin concludent. Ea 
n-ar fi trebuit să-și fi irosit timpul cu așa ceva. Păruse o 
distragere, o pistă falsă deliberată. Și de ce ar fi încercat să-l 
distragă pe director, decât dacă nu văzuse ceva suspect, ceva 
care-i accentuase suspiciunile pe care le nutrea deja? 

Mai întâi, întrebările despre Stiles. Apoi cunoașterea legăturii 
dintre Perkins și Hamilton. Pe urmă comportamentul ei ciudat 
față de imaginile video, ca să nu mai amintească de examinarea 
manuală pe care a decis s-o întreprindă din proprie iniţiativă. Și 
Dumnezeu știa ce și-a închipuit din știrile despre atacul din Azaz 
și decesul lui Hamilton. Desigur, reporterul a dispărut și asta era 
o ușurare uriașă, însă în acel moment Gallagher era pregătită 
să-l exhumeze. Așa ceva nu putea fi îngăduit. 

— A spus ce intenţiona să facă? întrebă Anders, cu o fluturare 


VP - 202 


nepăsătoare a mâinii, menită să-i camufleze interesul. 

Bineînțeles, avea să afle el însuși răspunsul, imediat ce 
primea transcrierea conversației din apartamentul femeii. Voia 
să-l audă însă de la Manus. 

— A zis că nu știa, dar era foarte tulburată. 

— Îndeajuns de tulburată ca să... prezinte un risc? 

Manus încuviinţă, însă mai mult pentru sine decât pentru 
Anders. Directorul nu-l grăbi. Nu era o întrebare simplă pentru 
cineva aflat în poziţia lui și voia ca Manus să se gândească la 
implicațiile răspunsului său. 

După un moment, Manus adăugă: 

— Așa cred. 

Anders fu foarte mulțumit. Manus era și el om. A fost ispitit și 
a făcut o greșeală, însă a revenit la normal. A revenit la Anders. 

Directorul se lăsă pe spate în scaun și-și așeză degetele 
întrepătrunse pe tăblia biroului. 

— Bine, Manus. Mulţumesc. Îţi mulțumesc că ai fost sincer cu 
mine. 

Celălalt clătină din cap, de parcă n-ar fi meritat aprecierile 
respective. 

— Îmi cer iertare. 

— N-ai pentru ce s-o faci. Ai comis o mică eroare, dar ai 
corectat-o. Informaţia aceasta este foarte utilă. Foarte utilă. 
Mulţumesc. 

Manus se ridică, aparent gata să plece, apoi vorbi aproape 
timid: 

— Dacă trebuie s-o oprești din a face ceva rău, aș vrea să 
ajut. 

Anders fu, într-adevăr, emoţionat. Oare putea să existe o 
expresie mai elocventă a loialității? Sau a dorinței de a 
demonstra loialitatea? 

— Da, Manus, rosti el fără grabă, cred că este posibil să mă 
ajuţi. Dar ești sigur? Să știi că nu este necesar. Ar fi mai degrabă 
o treabă pentru Delgado. g 

Pentru o clipă, chipul lui Manus păru tulburat. Insă numai 
pentru o clipă. 

— Înţeleg. În cazul în care pot ajuta, aş vrea s-o fac. Dacă mă 
vei lăsa. 

Anders căzu pe gânduri. Probabil că Gallagher era mai 
precaută decât ţintele obișnuite ale lui Delgado. N-ar fi fost rău 


VP - 203 


ca și Manus să fie acolo, ca posibilă distragere. Și ca soluţie de 
rezervă. Și, cu certitudine, el merita o șansă de a se revanșa, în 
unicul fel pe care-l știa cu adevărat. Ceea ce, întâmplător, era 
unicul fel care conta. 

— Anterior ai urmărit-o cu un StingRay, corect? 

Manus încuviinţă din cap. 

— Perfect. la legătura cu Delgado. Dă-i codurile de acces, ca 
s-o urmărească și el. O să-l anunţ că-l vei ajuta. 

Manus încuviință din nou, repede, și entuziasmul acela îi 
depăși pentru moment stoicismul uzual. 

Anders îl privi ieșind. Era mulțumit că-i oferise oportunitatea 
de a-l ajuta pe Delgado. În același timp însă aprecia că era mai 
bine ca Manus să fie implicat doar în pregătiri. După cele 
petrecute între el și Gallagher, ar fi fost o cruzime inutilă să-l 
pună să asiste la sfârșitul real al femeii. Mai ales ţinând seama 
de înclinațiile lui Delgado. Pe care, deși erau o necesitate 
ocazională și regretabilă, Anders nu putea nega că le găsea 
dezgustătoare. 

Alungă gândul respectiv. Evelyn Gallagher trebuia să dispară, 
iar asta trebuia să se întâmple într-un mod negabil. Și ce putea 
să fie mai ușor negabil și să distragă mai mult atenţia decât un 
violator în serie care acţiona în zona autostrăzii interstatale l- 
95? Nu era încântător de știut că lui Delgado îi plăceau faptele 
pe care le săvârșea, ajungând uneori să le comită chiar ca pe 
niște hobby-uri, dar, pe de altă parte, comportamentul acela 
introducea un element aleatoriu care camufla natura ocazional 
mai precisă a activităţilor lui. Și, neîndoios, predilecţiile lui erau, 
de asemenea, parte din motivul pentru care era atât de bun, 
pentru care obținea întotdeauna rezultatele cuvenite. In 
momentul acela, rezultatele erau tot ceea ce conta. De fapt, 
rezultatele erau tot ceea ce conta întotdeauna. 

Era important de ţinut minte asta. Chiar dacă alţii nu puteau 
înțelege. 


VP - 204 


Capitolul 30 


Remar privi ușa închisă de la cabinetul directorului, unde 
Manus intrase de mai bine de zece minute. Nu avea încredere în 
uriașul surd, care i se părea la fel de expresiv ca o statuie. 
Genul de individ capabil de orice, mai exact de orice i-ar fi cerut 
directorul. Se întrebă ce îi cerea Anders lui Manus în acel 
moment. 

Existase o vreme în care nu-l deranja că nu știa, dar cazul lui 
Hamilton părea imprudent, scăpat de sub control. In felul lui 
aparte, directorul era la fel de imposibil de deslușit ca Manus, 
însă Remar l-a cunoscut de mult mai multă vreme, așa că putea 
spune când directorul era nesigur și încerca să n-o arate - 
izolându-se de oameni, de exemplu, sau adunând informaţii, sau 
fiind, în general, mai secretos ca de obicei. Desigur, toate astea 
urma să se întâmple exact atunci când Anders avea, de fapt, 
cea mai mare nevoie de o altă perspectivă, de alţi ochi, de un 
mod de verificare a deciziilor pe care le-a luat în condiţii de 
stres. 

O atenţionare de Ameninţare Internă îi apăru pe monitor. 
Gallagher. Remar simţi un nod în stomac. Asta era rău. Foarte 
rău. 

Tastă iute, pentru a afla mai multe, repetându-și întruna în 
minte: „La naiba, la naiba, la naiba!” Era sigur că toată 
tărășenia asta avea să explodeze. Cât se va mai înrăutăţi 
înainte ca el să n-o mai poată nega? lar directorul nu știa cum s- 
o izoleze. Instinctul îi cerea întotdeauna să dubleze miza - în 
privinţa secretomaniei, a intrigilor, a... tuturor. 

„Ştii bine că el a fost în spatele atentatului. Fie prin 
intermediul lui Manus, fie al lui Delgado. O știi bine”. 

Da, o știa, deși i se părea absolut oribil că încerca să nu o știe. 
Se potrivea detaliilor în toate felurile... mai puţin a convingerii 
lui persistente de a crede că directorul nu va ajunge atât 
departe. 

Toate faptele lui Remar au pornit de la loialitatea lui față de 
Anders. Şi de la înțelegerea - ba nu, de la justificarea - că era 
vorba despre protejarea Statelor Unite. Despre salvarea de vieți. 


VP - 205 


Totuși, să detonezi o bombă în Washington pentru a salva vieți? 
Justificarea aceea era mai mult decât ar fi putut accepta. Și 
faptul că directorul părea s-o accepte era... oribil. O persoană 
care putea justifica asta putea justifica orice. 

Se gândi din nou la auditul pe care directorul i-l ceruse pentru 
Ochiul lui Dumnezeu. În ultima vreme, mai ales după atentat, s- 
a gândit mult la această expertiză. La faptul că, dacă programul 
va fi deconspirat vreodată, îl va afecta mai mult pe Anders 
decât pe Remar. Desigur, Remar nu s-ar fi aflat în afara razei 
exploziei, dar, utilizând o tactică potrivită, s-ar fi protejat de 
efectele cele mai dăunătoare, ba ar fi fost posibil chiar să 
devieze forţa exploziei spre... 

Își frecă pielea lipsită de sensibilitate de pe obrazul drept. La 
ce se gândea? Nu știa ce să facă. Oricum, nu să trădeze, în 
niciun caz asta. 

Transmise informaţiile despre atenţionarea Gallagher echipei 
cuvenite și ceru acordarea de prioritate. 

Ușa se deschise și Manus ieși. Remar îl salută din cap, fără să 
se simtă confortabil, apoi intră în cabinetul directorului. Poate că 
Anders va înţelege că trebuiau să schimbe tactica și că situaţia 
intrase pe o spirală scăpată de sub control. 

Închise ușa după el și rosti imediat: 

— Tocmai am primit o atenţionare de Ameninţare Internă. 
Despre Gallagher. 

Directorul sări, practic, de la birou. 

— Poftim? 

— Azi-dimineaţă cineva a cumpărat un burner din Columbia 
Walgreens, la nouă minute după ce telefonul lui Gallagher a 
apărut în magazin. 

— Sistemul a confirmat mişcări duble? 

— Nu. Telefonul lui Gallagher a rămas aproape o oră la 
Walgreens. Burner-ul a fost activat lângă Rockville, pe urmă a 
fost închis. 

— În ce scop a fost folosit? 

— Nu știu încă. Am pus o echipă să caute. 

— Ei știu că Gallagher face obiectul supravegherii? 

lisuse! Avea s-o facă din nou. Întâi Aerial. Și apoi Stiles? 
Remar s-a întrebat despre sinuciderea aceea prin spânzurare, 
dar a izbutit să se autoconvingă. Însă după aceea Perkins... iar 
în acel moment Gallagher? Unde avea, oare, să se sfârșească? 


VP - 206 


Își atinse țesutul cicatrizat de sub peticul de pe ochi și clătină 
din cap. 

— Bineînţeles că nu. Au primit doar numărul de telefon. 

— Perfect. Trebuia să știu. 

— Asta nu-i tot. Gallagher n-a cumpărat nimic din magazin. 
Cel puţin nu cu un card de credit. 

Nu mai era nevoie să explice ce însemna asta. Era posibil ca 
Gallagher să fi achiziţionat ceva cu cash. Era posibil să nu fi 
cumpărat nimic. Totuși, aproape toţi oamenii utilizau cardurile. 
Și de ce să te duci până la Walgreens, ca să nu cumperi nimic? 

Directorul se trase de bărbie. Remar observase că făcea asta 
des în ultima vreme. Își freca palmele, se bătea ușor pe stomac, 
își masa coapsele. Își atingea diverse părţi ale corpului parcă 
pentru a-și confirma că el mai era acolo, că nu se dezagrega. 

Se lăsă apoi pe spate în scaun și expiră prelung. 

— Cât timp a stat Gallagher în magazin? 

— Telefonul ei a fost acolo mai bine de o oră. 

— Ar fi putut să fi fost undeva în imediata apropiere? Într-o 
cafenea sau ceva de felul ăsta? 

— Nu. Este un magazin izolat. Nu există nimic în jur. Doar 
dacă Gallagher a stat în pădure sau pe marginea drumului. Și a 
fost prima clientă care a intrat. Ba chiar a ajuns mai devreme și 
a așteptat sa se deschidă. Celelalte telefoane mobile aparțin 
angajaţilor. 

— În magazin n-au mai fost alţi clienţi? 

— Am pus o echipă de geolocalizare să investigheze. Dacă au 
fost și alţi clienţi, vom folosi telefoanele lor ca să aflăm cine sunt 
și ce au făcut acolo. Bănuiala mea? Dacă în acele zece minute, 
înăuntru a mai existat cineva în afară de angajaţi, atunci au fost 
locuitori din jur, care au venit cu rețete la farmacie. De 
asemenea, pun prinsoare că ei au plătit cu cardurile. N-au 
existat alte anomalii. Doar Gallagher. 

Directorul încuviinţă, mai mult pentru sine. 

— Perfect. Este bine de știut. De aici mai departe preiau eu. 

Nu mai trebuia să completeze detaliile furnizate de metadate. 
Gallagher s-a dus la Walgreens și a cumpărat un telefon cu 
cartelă preplătită, pe urmă l-a lăsat pe al ei undeva pe acolo și a 
activat burner-ul în altă parte, ca să-și camufleze activităţile. 
Remar nu cunoștea motivul pentru care femeia a făcut toate 
astea, dar simţea că Anders îl cunoștea... ba chiar că nu era 


VP - 207 


surprins. 

Remar știa că era probabil inutil să insiste și poate chiar mai 
rău decât inutil, totuși întrebă: 

— De ce nu vrei ca analiștii să știe că burner-ul e posibil să-i 
aparţină lui Gallagher? 

Directorul îl privi sfredelitor. 

— Ti-am spus. Trebuia să știu. 

— Vorbesc serios, Ted. De ce? 

Urmă o pauză, apoi directorul rosti: 

— Se va ocupa cineva de ea. 

Remar simţi cum se intensifică sentimentul de scăpare a 
lucrurilor de sub orice control. 

— In ce fel se va ocupa? 

— Mike, există lucruri pe care nu vrei să le cunoști. 

— Vrei să zici că nu trebuie să le cunosc. 

— Şi asta. 

— În ce fel este Gallagher o ameninţare? 

Altă pauză prelungă. 

— Suspectează că atentatul din Washington a fost pus la cale 
de NSA. 

— lisuse! exclamă Remar, incapabil să-și ascundă dezgustul 
din ton. 

— Da, știu. 

Remar bănuia că directorul nu-i va mai spune absolut nimic în 
plus. Cu toate acestea, insistă. 

— De ce? 

Niciun răspuns. 

— Fiindcă cineva va deduce că telefoanele asociate 
atentatului aparţineau celor din Ergenekon? 

— Mike, ţi-am zis, nu mai există nimeni care să știe despre 
conexiunea Ergenekon. 

— Atunci, de ce? Deoarece pare prea imprudent ca de la 
telefoanele acelea să fie contactată o moschee locală? Fiindcă 
cineva va suspecta o regizare? O atenţionare falsă? Și ce dacă? 
Toate atentatele dau naștere la teorii ale conspirației. Ce dracu’, 
ăsta-i principalul nostru argument pentru respingere când o 
teorie a conspirației este adevărată. 

Directorul își feri ochii și-și frecă laolaltă vârfurile degetelor 
arătătoare și mari. 

— Ți-am spus Ted, există limite. Ți-am spus... 


VP - 208 


Anders lovi cu palma în tăblia mesei. 

— Ce limite, Mike? Realmente, spune-mi - vreau să știu. Care- 
i punctul la care, când ajungi, zici: „Gata, am ajuns prea 
departe, dincolo de linia asta renunțăm la Ochiul lui Dumnezeu 
și-i lăsăm pe obsedaţii de intimitate să dezmembreze NSA?” 
Care-i punctul în care decizi că ai prefera să abandonezi toate 
tacticile defensivele și să lași ţara expusă atacurilor? Mike, știi 
bine ce se-ntâmplă în lume. Știi ce se va întâmpla dacă noi nu 
vom mai vedea pericolele apropiindu-se. 

— Dar n-am avut dintotdeauna Ochiul lui Dumnezeu. Dacă am 
fi nevoiţi să-l închidem, ne-am putea descurca și fără el. 

— Pentru Hristos, bineînţeles că avem nevoie de Ochiul lui 
Dumnezeu! Dacă vrei să conduci lumea, trebuie să știi ce se 
întâmplă în lume, nu? În toată lumea. Însă știi ceva? Perfect, să 
prezentăm problema cetățenilor. Putem organiza un 
referendum. „Statele Unite nu vor mai fi o mare naţiune - «da» 
sau «nu»”. Mike, oamenii au votat deja pentru cine suntem noi 
în lume. Din nou și din nou. Întrucât nu poţi alege să conduci 
fără să alegi în același timp ce anume necesită conducerea. Așa 
că, dacă mă întrebi, într-un fel foarte mizerabil, dacă am 
conștiința curată, o să-ţi răspund: „Da, este limpede precum 
cristalul”. Implementez ceea ce vor oamenii, chiar dacă ei nu au 
integritatea și conștiința de sine ca să admită că vor asta. lar eu 
nu am răbdare pentru nimeni căruia îi plac fripturile, dar care 
oftează când aude de abatoare, poartă haine ieftine, însă 
disprețuiește magazinele second-hand sau plânge despre 
modificarea climei dinapoia volanului unui jeep sau de la hubloul 
unui avion. Mike, noi nu suntem sentimentali. Nu suntem copii. 
Și Dumnezeu o știe prea bine, nu suntem politicieni. Noi suntem 
realiștii. Cei care fac ceea ce trebuie făcut. Pentru ca oile să fie 
în siguranță și mulţumite și să continue să creadă că sunt bune 
și morale într-o lume decăzută. 

Remar clătină din cap, nevrând să accepte că directorul a 
ajuns atât de departe. 

— Am supraviețuit totuși și altor breșe de securitate. l-am 
supravieţuit lui Snowden, putem... 

— Nu-nţelegi? Asta-i ceva diferit! De fiecare dată când un 
anarhist ne dezvăluie capacităţile, adversarii noștri iau 
contramăsuri. Ceea ce înseamnă că trebuie să dezvoltăm 
capacităţi noi. lar asta devine tot mai greu. Spune-mi, Mike, ce 


VP - 209 


va înlocui Ochiul lui Dumnezeu când va fi deconspirat? Citirea 
gândurilor? Fiindcă la asta va trebui să apelăm până la urmă. De 
aceea, cu excepţia cazului în care-mi vei spune că ai devenit 
brusc clarvăzător, nu-ncerca să mă convingi că putem trăi fără 
Ochiul lui Dumnezeu. Nu putem. Suntem neajutorați fără el. Nu 
putem vedea, nu putem auzi, nu putem înțelege. Suntem un 
gigant neajutorat și jalnic, orb, surd și tâmp, care se-mpleticește 
și dă din brațe, în timp ce inamicii zumzăie în jurul nostru după 
voie și ne înţeapă până vom muri. Ei bine, nu voi lăsa să se 
întâmple asta. Niciodată. 

Remar îl mai văzuse și înainte pe director sub presiune, dar 
niciodată atât de agitat. Ei bine, destul de tensionat încât să 
înceapă să apară fisurile. Tot mai multe, tot mai largi și mai 
adânci, până când ajungeau... nu știa unde anume. Nu voia să 
știe până unde. Nu putea îngădui să se ajungă la asta. Nu avea 
să îngăduie. 

— Ce vei face în privinţa lui Gallagher? 

Anders își frecă palmele apăsat. 

— Ştii ce voi face. Am pornit deja lucrurile. 

— Tot nu-nţeleg. 

— Ted, ea știe prea multe, așa-i? Chiar dacă atenţionarea de 
Ameninţare Internă pe care tocmai ai primit-o se dovedește a fi 
o alarmă falsă, ceea ce mă îndoiesc. Ştie despre legătura dintre 
Perkins și Hamilton. Ceea ce înseamnă că s-ar putea să știe 
despre Ochiul lui Dumnezeu. Nu numai despre program, ci și 
despre scopurile pentru care l-am folosit noi, da? 

„Noi?”, se gândi Remar. Nu era totuși momentul potrivit 
pentru o discuţie despre cine a condus în toţi anii aceia și cine a 
stat pe locul de alături. Ba chiar ar fi fost preferabil ca o 
asemenea discuţie să nu aibă loc niciodată. El trebuia 
deocamdată să-și ţină gândurile pentru sine. Pentru orice 
eventualitate. Pur și simplu, pentru orice eventualitate. 

— Cum? întrebă Remar. Cum ar putea ea să știe despre 
astea? 

— Cred că a văzut pe reţelele videocamerelor niște imagini 
despre care nu mi-a pomenit nimic. O asemenea omisiune ar fi o 
problemă în orice circumstanțe, dar ţinând seama de ce se 
întâmplă în prezent, ar trebui să fim nebuni să ne asumăm 
riscuri. 

„Nebuni. Asta-i, cu certitudine, cuvântul potrivit”. 


VP - 210 


— Tot nu-mi place. 

— Nici nu trebuie să-ţi placă. N-ar fi trebuit nici să fi pus 
întrebarea asta. Ti-am zis, lucrurile au fost deja pornite. 
Hamilton și Perkins sunt deja rezolvaţi. Gallagher va fi rezolvată 
și ea. Și cu asta s-a terminat. Fără treburi neterminate, fără 
ameninţări din interior. Putem reveni la protejarea ţării. 

— Vrei să zici la conducerea ei. 

Directorul clătină din cap. 

— Mike, când vei învăţa că înseamnă unul și același lucru? 


VP - 211 


Capitolul 31 


Imediat după plecarea lui Remar, Anders îi expedie lui 
Delgado un text criptat: „Am nevoie imediat de tine”. 

Pe când aștepta, accesă Ochiul lui Dumnezeu. Sistemul 
primea o atenţionare de fiecare dată când cineva cumpăra cu 
bani lichizi un telefon mobil, un smartphone sau orice dispozitiv 
cu o funcţie de accesare a internetului. Mai ales un telefon cu 
cartelă preplătită. Deoarece cine ar fi cumpărat cu numerar 
asemenea obiecte dacă nu niște indivizi care încercau să 
rămână anonimi și să împiedice statul să știe ce făceau ei? Ceea 
ce, desigur, era echivalent cu a fi pus pe rele. 

După primirea atenţionării, sistemul încerca să-l identifice pe 
cumpărător prin geolocalizarea telefoanelor mobile cunoscute. 
Sistemul avea acces la atât de multe date, încât era aproape 
imposibil să-l ocolești. Cei mai mulţi dintre cei care cumpărau 
telefoane cu cartele preplătite le purtau alături de telefoanele 
lor uzuale când treceau de la un releu telefonic la altul, astfel 
încât identificarea lor era aproape amuzant de ușoară. Câţiva 
erau mai isteți și aveau grijă să nu-și activeze telefoanele uzuale 
înainte de a închide burner-ele. Totuși, un telefon care era 
deschis în mod repetat cam în același timp și loc cu închiderea 
altui telefon era doar cu puţin mai greu de corelat. Foarte puţini 
erau atât de inteligenţi - sau de paranoici - încât să nu-și 
închidă deloc telefoanele uzuale, ci mai degrabă să le lase acasă 
și să le deschidă altundeva pe cele cu cartelă preplătită. Oricum, 
până și ei aveau tipare de comportament care puteau fi 
descoperite. Unii erau alături de aceiași prieteni în timp ce 
aveau un telefon, apoi pe celălalt, ceea ce-i permitea Ochiului 
lui Dumnezeu să-i localizeze indirect, cu dispozitive de raportare 
a imaginii în raze X. Alţii frecventau aceleași locuri când purtau 
un telefon, apoi pe celălalt, permiţând alt tip de concordanţă de 
șabloane. Indiferent cum ar fi procedat, găsirea lor era aproape 
întotdeauna doar o problemă de timp. 

lar acesta era numai sistemul de geolocalizare al telefonului 
mobil. Ochiul lui Dumnezeu avea, de asemenea, acces la un 
program de urmărire a plăcuțelor de înmatriculare creat de DEA 


VP - 212 


- un program destul de puternic pentru a capta fotografii clare 
ale șoferilor și pasagerilor, alături de informaţii despre vehicule 
- și la diverse echivalente statale și locale, înregistrările 
cumpărăturilor făcute cu cardul, trecerile prin punctele de 
taxare automată și, bineînțeles, rețeaua de videocamere și 
sistemul de recunoaștere biometrică ale lui Gallagher. Unicul 
mod de a evita Ochiul lui Dumnezeu era o deconectare 
completă, trăirea într-o izolare fizică și electronică atât de 
totală, încât, oricum, nimeni nu mai era deloc interesat de tine. 

Indiferent ce ar fi aflat Gallagher despre Ochiul lui Dumnezeu, 
Anders se îndoia că femeia ar fi știut că reţeaua aceasta de 
supraveghere era integrată cu Programul Ameninţărilor Interne. 
Un angajat NSA care cumpăra echipament de comunicaţii cu 
bani peșin reprezenta aproape cu certitudine o problemă gravă, 
sau aproape de a deveni o asemenea problemă, și de câte ori 
telefonul mobil sau alte mișcări ale unui angajat NSA erau 
corelate cu o achiziţie dubioasă făcută cu numerar, sistemul 
trimitea imediat o atenţionare. Așa a semnalat Remar 
comportamentul lui Gallagher din dimineaţa aceea: sistemul a 
corelat, pur și simplu, telefonul mobil și achiziţia. Următorul pas 
era o examinare mai atentă, prin intermediul unor programe de 
spionaj ca PRISM și XKeyscore, sau când era necesară o 
monitorizare mai de aproape, prin angajarea de echipe speciale. 
În mod paradoxal, tentativa de ascundere era ceea ce atrăgea 
Ochiul lui Dumnezeu asupra ta. Adică exact ideea de bază. 

Anders verifică și văzu că Gallagher a sosit la serviciu la 9:17. 
Alte apăsări de taste îi arătară că asta însemna cu aproape o 
oră mai târziu decât obișnuia în mod uzual. O mamă divorțată 
cu un băiețel... ocazionalele urgențe familiale ar fi putut explica 
discrepanțe periodice în programul ei, însă dimineaţa aceea nu 
se simţea ca un accident. 

Pe monitor îi apăru o atenţionare: analiza burner-ului. Acesta 
a fost utilizat pentru a suna la un centru de coletărie și căsuțe 
poștale din Rockville. Anders se gândi imediat la sucursala 
FedEx din care Hamilton și-a expediat pachetul din Istanbul. 
Aceea fusese în Adams Morgan. Să fi existat oare o legătură? Un 
al doilea pachet? Era un gând foarte neplăcut. 

Sună la centrul de coletărie. 

— Bună ziua și scuze pentru deranj, a fost cumva soţia mea la 
dumneavoastră azi-dimineață? Este brunetă și destul de 


VP - 213 


voluptuoasă, cam de treizeci și cinci de ani. Este posibil să fi 
venit chiar la deschidere. 

Urmă o pauză, după care bărbatul de la celălalt capăt al firului 
răspunse: 

— Da, cred că ea a fost și-ţi pot spune să nu se mai 
obosească să revină. A făcut o glumă foarte dubioasă cu unul 
dintre angajaţii mei - a înfundat toaleta cu chiloţii sau așa ceva. 
Sau poate că a încercat să fure ceva. Știi ceva despre asta? 

Anders închise telefonul. Fusese Gallagher, fără doar și poate. 
Totuși... chiloţii ei în toaletă? 

„Firește, ca s-o înfunde. Să-i distragă pe angajaţi. Să se 
furișeze înapoia căsuțelor poștale și să fure...” 

Se auzi un ciocănit. Ușa se deschise și intră Delgado, fercheș 
ca întotdeauna în costum bleumarin și cu rânduri precis 
ordonate de implanturi de păr. 

— Thomas, spuse Anders frecându-și palmele, am nevoie să 
te ocupi imediat de ceva. 


VP - 214 


Capitolul 32 


Evie plecă de la birou înainte de ora 18, simțindu-se frustrată 
și speriată. Nu a reușit să facă nimic cu stickul lui Hamilton. Ea 
știa că NSA dispunea de capacităţi formidabile de decriptare, 
însă cei pe care i-a rugat să încerce să-l spargă i-au zis că era 
protejat cu un software puternic cu sursă deschisă. Fără intrări 
secrete, fără standarde slăbite, fără scurtături. Până și forța 
brută aplicată prin intermediul întregii suite de supercomputere 
NSA ar fi fost incertă în cazul cel mai fericit, iar accesul respectiv 
era strict controlat, nu ceva ce ar fi utilizat oricine din exteriorul 
protocolului, indiferent dacă era LOVEINT sau altceva. Ea a vrut 
să facă un duplicat pe care să-l păstreze ca rezervă, dar până și 
asta s-a dovedit imposibil; Hamilton folosise un program de 
protecţie la copiere pe care Evie nu-l putea păcăli. 

O înnebunea să simtă că se afla exact în posesia informaţiilor 
necesare și totuși să nu le poată întrebuința. Planul B părea să 
fie /ntercept, însă nu știa cum să comunice în mod protejat cu 
nimeni de acolo. Ar fi trebuit să cumpere un computer cu bani 
gheață, să descarce Tails dintr-un loc anonim, să instaleze o 
aplicaţie de chat criptată... și apoi să spere că cineva o va 
contacta cât mai repede. Habar nu avea de unde să găsească 
timp pentru așa ceva și nici pentru întâlnirea față în faţă care 
avea să urmeze probabil. Dar în acel moment părea singura ei 
opțiune. 

A trecut o săptămână de când și-a vizitat tatăl și trebuia să 
cumpere și câte ceva de la Safeway, așa că lăsă mașina în 
parcarea supermarketului și merse pe jos până la intrarea din 
spate a căminului pentru bătrâni. Tatăl era relativ lucid când îl 
văzu, părând și vorbind cam ca înainte de boală, și fu în mod 
evident atât de fericit de vizita ei, încât se simţi vinovată că nu 
stătea mai mult. Insă Digne o aștepta, Dash avea să fie flămând, 
iar ea mai trebuia să se gândească la foarte multe lucruri. Poate 
că ar fi putut să viziteze magazinul Apple sau Microsoft din mall 
și să cumpere un computer sau o tabletă cu bani gheață. 
Regretă că nu a petrecut mai mult timp pentru a se gândi la 
măsuri de securitate înainte să fi avut, realmente, nevoie, dar 


VP - 215 


nu a făcut niciodată nimic rău sau greșit și nu s-a așteptat 
niciodată ca privirea sfredelitoare a NSA să se întoarcă asupra 
ei. 

Pe drumul de ieșire se opri în toaleta femeilor și, pe când se 
spăla pe mâini, fu cuprinsă brusc de paranoia. Toată ziua a avut 
asupra ei, în poșetă, stickul de memorie. Ba l-a dus chiar și la 
birou. Oare cum s-a autoconvins că era sigur să procedeze așa? 
Işi dădu seama că a avut atât de puţine variante, încât, probabil, 
a găsit o justificare pentru pericol. Și după ce pericolul a trecut, 
putea să vadă cât de nesăbuită a fost. Era adevărat, nimeni nu 
avea vreun motiv să știe despre existenţa stickului, totuși, i-a 
rugat pe câţiva colegi să încerce să-l decripteze, nu? Și cu toate 
că, bineînţeles, nu le-a dezvăluit ce era, de fapt, pe stick, 
lăsându-i să creadă că ar fi fost vorba despre ceva din viața ei 
personală, dacă cineva a povestit altcuiva și zvonul că avea un 
stick pe care încerca să-l decripteze a ajuns până la director... 

Evie se uită prin toaletă. Bănuia că ar fi putut ascunde stickul 
acolo. Temporar, până mai afla ceva. Ar fi fost mai sigur decât 
să-l ţină asupra ei. Presupunând, evident, că putea găsi un loc 
prielnic. 

Sub coșul de gunoi? Nu, personalul de serviciu l-ar fi văzut cu 
prima ocazie când golea coșul. Dar dacă l-ar fi lipit sub coș cu 
bandă adezivă? Nu, ar fi fost vizibil dacă cineva ar fi răsturnat 
coșul sau l-ar fi scăpat în timp ce-l golea. Înapoia unui vas de 
WC? Asta ar fi putut merge, deși, o dată în plus, exista pericolul 
de a fi descoperit la o curățenie. 

Privi chiuvetele din faţa ei. Erau patru, înșiruite sub o tăblie 
comună din granit fals. Partea din spate a tăbliei era prinsă de 
perete sub oglindă, însă partea din faţă se sprijinea pe patru 
suporturi metalice. Evie se lăsă pe vine și examină suportul din 
stânga. Era rotund și nichelat. Probabil, o simplă ţeavă goală în 
interior - de ce ar fi cheltuit administraţia căminului o sumă 
mare pentru accesorii masive din nichel într-o toaletă publică? 

Apucă suportul și-l roti în sens invers acelor de ceasornic. Deși 
iniţial opuse rezistenţă, acesta se răsuci cu nouăzeci de grade. 
Încercă să-l răsucească și mai mult, dar nu-l mai clinti. ÎI 
împinse. Nimic. Il trase spre ea... și lunecă ușor, ieșind din 
locașul lui. Brusc, ţinea în mână o ţeavă metalică lungă de un 
metru, deschisă în partea superioară și închisă în partea de jos 
cu un dop sau capac din cauciuc. 


VP - 216 


Privi spre ușă, apoi strecură mâna cealaltă în poșetă și scoase 
stickul. Îi dădu drumul în ţeavă și auzi un zgomot slab, când 
obiectul ajunse în capăt. Întoarse ţeava cu fundul în sus și 
stickul îi lunecă în palmă. 

Îi dădu drumul înapoi, împinse suportul în locașul lui și-l răsuci 
în sensul acelor de ceasornic, până se autoblocă. Pe urmă se 
retrase un pas ca să-și admire opera. Perfect! Teoretic, n-ar fi 
avut voie acolo în afara orelor de vizite, însă nu se aștepta să-i 
fie refuzat accesul dacă insista, realmente. 

Când părăsi căminul și se îndreptă spre Safeway, văzu o dubă 
Sprinter albă, parcată lângă Toyota ei, Prius, ceea ce i se păru 
cumva bizar, deoarece parcarea era aproape pustie. Poate că 
era alt vizitator al căminului de bătrâni? Prezenţa ei o neliniști 
totuși întrucâtva și preferă să ocolească duba, pe când trecea 
spre latura opusă a parcării, unde era supermarketul. 

— Evie, se auzi un glas înapoia ei. 

Se întoarse și-l văzu pe Marvin. Ce căuta acolo? Evident, făcea 
cumpărături; acolo era un supermarket și bărbatul locuia în 
zonă. Și atunci, de ce a oprit atât de departe de magazin, 
tocmai pe latura opusă?... 

Ceva o izbi puternic în cap, din spate, și se împletici. Un braţ o 
prinse brutal de beregată și o trase un pas înapoi. Se zbătu, dar 
nu-și recăpătă echilibrul. Se sufoca, nu putea să respire. O 
cuprinse panica. Încercă să muște braţul, însă o strângea prea 
puternic și nu-și putea băga barbia sub el. Incercă, totodată, să 
zgârie cu unghiile, dar întâlni o mânecă groasă și o mănușă. 
Deodată, se simţi smucită în sus și spre îndărăt și se lovi cu 
călcâiele de ceva. Apoi fu îmbrâncită cu faţa în jos pe o podea - 
podeaua dubei pe care a văzut-o. Intoarse capul ca să ţipe, dar 
un genunchi îi poposi între omoplaţi, golindu-i plămânii de aer. O 
palmă îi acoperi gura. Simţi o înţepătură în partea laterală a 
gâtului, urmată de o căldură care îi cuprinse tot trupul. Totul 
deveni greu, foarte greu, de parcă cineva ar fi acoperit-o cu o 
pătură din plumb. Ochii i se înceţoșară și, înainte de a i se 
întuneca totul în faţă, îl zări pe Marvin afară, ferindu-și privirea 
și închizând portiera dubei. 


VP - 217 


Capitolul 33 


Delgado intră pe un drum secundar de lângă lacul de 
acumulare Triadelphia, pe care-l urmă până ajunse la o poartă 
de acces închisă cu lanţ. Cobori, tăie lanţul cu un clește, apoi 
continuă drumul până la malul apei. Acolo opri, stinse farurile și 
așteptă, asigurându-se că nu mai venea nimeni. 

Când fu mulțumit că erau singuri, cobori și intră în dubă prin 
portiera glisantă laterală. Între scaunele din faţă și spaţiul 
destinat mărfurilor se afla un perete despărțitor din metal, ceea 
ce era bine, fiindcă însemna că nicio rază de lumină de acolo nu 
răzbătea în faţă; oricum, zona destinată mărfurilor nu avea 
ferestre. Pe ambii pereţi laterali se găseau locașuri pentru roți 
de rezervă, dar în rest interiorul era gol, cu excepţia câtorva 
prelate de protecţie. Pe acestea, zăcea pe o parte, cu 
încheieturile încătușate la spate, Evelyn Gallagher. Femeia 
gemea încetișor, ceea ce era bine. Au trecut douăzeci de minute 
de când Delgado a injectat-o cu Propofol și dacă nu s-ar fi clintit 
până atunci ar fi însemnat fie că i-a administrat o supradoză, fie 
că ea simula pierderea cunoștinței. Însă nu, totul părea normal. 
Obrajii aveau culoare naturală, gemea încet și plăcut, ba chiar 
se vedeau și mici mișcări, e drept împiedicate de cătușe. 

Manus îi luase poșeta și dacă Gallagher avea obiectul pe care- 
| voia director, era mai probabil să fie acolo decât asupra ei. 
Trebuia totuși s-o percheziționeze. Delgado rânji, recunoscând 
că ar fi percheziţionat-o chiar dacă n-ar fi avut nimic de căutat. 

Se lăsă pe vine lângă ea și-i scoase pantoful cu toc jos, din 
piele moale, maronie. Pierduse celălalt pantof când o urcase în 
dubă, dar Manus îl recuperase, probabil. Nu-și puteau îngădui să 
lase dovezi în parcarea supermarketului Safeway și, în plus, 
directorul le spusese să caute un stick de memorie, așa că 
pantofii ar fi fost o posibilă ascunzătoare. 

Pielea era moale și caldă. Delgado răsuci pantoful spre 
stânga, apoi spre dreapta, însă nu simţi nimic anormal. Examină 
talpa și căptușeala. Nimic. Işi luă cuțitul și desfăcu tocul. Tot 
nimic. Bun, pantoful era eliminat de pe lista suspecţilor. ÎI 
aruncă împreună cu tocul desprins, pe urmă puse cuțitul înapoi 


VP - 218 


în buzunar. 

Își trecu palmele peste picioarele femeii, de la glezne spre 
coapse, simțind cum are o erecţie, după aceea sub fustă și-i 
mângâie fesele. Nimic, doar piele dezgolită. Căută un chilot 
tanga, dar nu găsi nimic. La naiba, curviștina asta umbla fără 
lenjerie intimă? Își trecu palma peste zona de sub pântece și 
simţi o fâșie lată de fire de păr plăcute; de o parte și cealaltă a 
ei, pielea epilată se simțea moale și mătăsoasă. Ridică fusta să 
privească, pe urmă îi trecu un deget în lungul fantei, cu erecţia 
la maximum. „iţi place asta, dulceaţă? Dumnezeule, pun 
prinsoare că da. Ei bine, nu-ţi face griji. O să am grijă de tine în 
curând. Foarte multă grijă. Îţi promit”. 

Se îndoia că Gallagher ar fi umblat cu ceva ascuns într-o 
cavitate a corpului, deși, desigur, dacă nu găsea nimic nicăieri, 
avea să fie nevoit să verifice. Să verifice cu mare atenţie. Insă 
dorea ca ea să fie trează pentru asta. De aceea se mulțumi să-i 
inspecteze doar abdomenul și spatele, apoi subţiorile, ceafa, 
părul și înapoia urechilor. Nimic. Îi păstrase sânii pentru la 
sfârșit, și-i pipăi, apăsă și ciupi. lisuse, ce mari erau! Totuși, nu 
avea nimic ascuns în sutien. Bun, așadar, era „curată”. Regreta 
că nu găsise nimic, stickul acela, sau altceva, orice. Fiindcă era 
al naibii de excitat. Dar deocamdată trebuia să se oprească, 
pentru a o interoga. Se așeză pe un locaș al roții de rezervă, 
răsuflând întretăiat și savurând aspectul femeii, complet 
neajutorată. Doamne, ce-i mai plăcea jocul acela! 

După câteva minute, ea deschise ochii. Clipi, apoi făcu o 
grimasă și-i strânse apăsat. 

— Te doare capul? întrebă Delgado. Am fost nevoit să te 
lovesc. Și buza aia pare umflată... probabil că te-ai izbit de 
podea. A fost vina mea. Dacă vrei, pot să-ţi dau ceva împotriva 
durerilor. 

Femeia nu răspunse. Delgado o lăsă un minut, știind că 
Propofolul continua să fie în organismul ei, dar și că anestezicul 
își pierdea repede efectul. 

Ea își trase genunchii la piept și se ridică în capul oaselor. Lui 
Delgado îi plăcu asta. Uneori victimele zăceau neajutorate, 
întinse în poziţia în care le-o alesese el. Insă nu și asta. Ea își lua 
propriile decizii... oricum, pe cât putea. Era o luptătoare, 
Dumnezeule, lui îi plăceau luptătoarele! 

Gallagher observă că i se ridicase fusta și reuși să și-o tragă 


VP - 219 


puţin în jos. 

— Îmi pare rău, rosti Delgado. A trebuit să te percheziţionez. 
Nimic personal. Dar... chiar nu porți niciodată chiloţi? Probabil că 
mă așteptai, așa-i? 

Ea se mișcă puţin, ridicându-și fesele, puse palmele pe podea 
în spate și se târî așa spre înapoi, cu nasturii bluzei întinzându- 
se peste sâni în timp ce se deplasa. lisuse, ce mai corp avea! Lui 
Delgado nu-i venea să creadă cât de norocos fusese. Avea o 
erecţie incredibilă. Își reaminti însă că mai întâi trebuia să-și 
termine treaba și abia după aceea avea să vină și distracţia. 

Femeia se opri când se lovi cu spatele de peretele opus celui 
de care se rezemase el. 

— Ce-i asta? îl întrebă ea, privindu-l și reușind destul de bine, 
Delgado trebui s-o recunoască, să-și păstreze glasul egal și să-și 
ascundă spaima. 

El aşteptă o clipă, lăsând-o să fiarbă, arătându-i că nu trebuia 
să-i răspundă la întrebări, anunţând-o cine controla situaţia. 
Gallagher îi privi părul și miji ochii, de parcă ar fi încercat să 
înțeleagă ce vedea. 

— Da, implanturile, spuse zâmbind Delgado. Nu merg prea 
bine. Nici măcar n-ar fi trebuit să mă obosesc cu ele. Dar nu-ţi 
pasă, nu-i așa, Evie? Mă placi oricum. 

Ea îl privea cu atenție și, în mod straniu, Delgado simţea 
aproape ca și cum îl recunoscuse și încerca să-și amintească 
unde-l văzuse. Însă asta era lipsit de sens. Știa că nu-l mai 
văzuse niciodată. Probabil că încerca doar și să-și dea seama ce 
fel de individ era cel care o răpise. 

„Nu-ţi face griji, dulceaţă. O să afli în curând”. 

— Cine ești? Ce vrei? întrebă ea după câteva clipe. 

Delgado surâse. 

— Cine sunt... asta depinde. Cred că-n clipa de faţă sunt 
prietenul tău cel mai bun, dacă vrei să fii inteligentă. Sau 
coșmarul tău cel mai groaznic, dacă vrei să faci pe proasta. Cât 
despre ceea ce vreau... vreau doar ce ai luat azi-dimineaţă din 
coletăria din Rockville. Spune-mi unde-i obiectul ăla și am 
terminat. Putem uita definitiv incidentul ăsta. 

Femeia clătină din cap. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Delgado nu se putu abţine să nu izbucnească în râs. 

— Ştii că toţi spun așa? Absolut toţi cei aflaţi în situaţia ta. 


VP - 220 


„Nu știu nimic, îţi jur!” Păcat că n-am pariat serios de fiecare 
dată când am auzit asta. Aș fi fost bogat acum. 

Işi examină o cuticulă, fără să se grăbească, lăsând ca 
înţelesul cuvintelor lui să fie absorbit și priceput. 

— Problema este că noi știm că tu știi. Noi știm totul despre 
tine. Știm unde locuiești, ce mașină conduci, câţi bani ai în 
bancă. Știm despre tatăl tău din căminul pentru bătrâni și 
despre fiul tău din școala pentru surzi. Lui Dash îi place 
baseballul, nu-i așa? Evie, noi știm tot. Dar nu ne pasă de nimic 
din toate astea. Noi vrem doar obiectul ăla. Dă-mi-l și în secunda 
următoare pleci acasă la băiatul tău. El nu te așteaptă? Nu va fi 
îngrijorat? 

Gallagher plecă ochii și nu răspunse. „Afurisita e dură”, 
reflectă Delgado, însă fără să fie nemulţumit. Fără să fie deloc 
nemultumit. 

— Evie, dacă n-o să-mi dai obiectul pe care ţi l-am cerut, voi fi 
nevoit să-ncep să-ţi fac niște lucruri foarte urâte. De pildă... să 
te torturez, ca s-o zic de-a dreptul. Nu cred că ești chiar atât de 
dură ca să înduri torturile. Ba chiar, până acum n-am întâlnit pe 
nimeni care să le îndure. Așadar, cred că vei sfârși prin a-mi 
spune ceea ce vreau să știu și, în plus, vei fi suferit degeaba. 
Dar poate că mă-nșel. Poate că poţi să reziști la strivirea 
buricelor degetelor cu cleștele și arderea buzelor cu bricheta. 

Scoase din buzunarul hainei un clește și o brichetă, pentru a- 
și exemplifica spusele, le puse pe podea și continuă: 

— Insă crezi că m-ai putea vedea făcând toate astea lui Dash? 
Și altele, mai rele? Deoarece într-acolo va merge treaba dacă 
nu-mi dai imediat ceea ce-mi vei da până la urmă. 

Se scurseră câteva secunde lungi. Delgado așteptă, nu se 
grăbea. Ce dracu', dimpotrivă, savura fiecare clipă. 

— Marvin, rosti ea și scutură din cap. El face parte din asta. 
Dumnezeule! 

Delgado fu surprins. 

— Te referi la Manus? Tu-i zici Marvin? De unde-l cunoști? 

— El este... Dumnezeule, el ne-a filat. Cât de proastă sunt! 

Probabil că Anders l-a pus pe Manus s-o fileze. Deși dacă ea îl 
cunoștea ca „Marvin”, filajul a fost destul de apropiat și de 
personal. Delgado se întrebă de ce directorul nu i-a zis nimic, 
apoi fu cât pe-aci să izbucnească în râs. La urma urmelor, ce-ţi 
spunea vreodată directorul dacă nu era absolut necesar? 


VP - 221 


Se mai întrebă pentru o clipă dacă părul pubian tuns 
interesant și absenţa chiloţilor nu erau pentru Manus? Inainte de 
răpire, Manus i-a spus că femeia nu trebuia să sufere, ceea ce, 
la momentul respectiv, fusese un nonsens total. Dar în acel 
moment... lisuse, oare monstrul ăla mare și surd a regulat 
bunăciunea asta? Delgado nu-și imagina așa ceva. Și, de fapt, 
chiar dacă a făcut-o, ce conta? Gândul de a i-o trage el, după 
Manus, nu era tocmai un afrodiziac, însă, ce dracu', acolo 
existau încă destule jocuri interesante asupra cărora să se 
concentreze. 

O bătu ușor pe braţ, lăsându-și degetele să întârzie pentru un 
moment. 

— Toţi facem și greșeli, nu? Important este cum le reparăm. 
Așa că, Evie, îţi poţi repara greșeala. Spune-mi unde este. 

— Nu-ţi pot explica, sublinie ea, trebuie să te duc în locul ăla. 

Delgado pufni iarăși în râs. 

— Hei, da-mi place cum respecţi scenariul. Vreau să zic că 
ăsta-i exact al doilea lucru pe care-l spun toţi. Ca să mai câștige 
timp, o micuță amânare, poate chiar ocazia de a evada, 
realmente. Și toţi cei care o spun cred că sunt originali. Nu, Evie, 
nu trebuie să-mi arăţi locul respectiv. Dacă ai ascuns obiectul pe 
care l-ai luat, atunci se află într-un loc unde îl poţi găsi. lar dacă 
îl poţi găsi, îmi poţi explica unde poate fi găsit. Nimeni nu 
îngroapă ceva în mijlocul unui câmp, fără niciun punct de reper. 
Mă rog, poate că un idiot ar putea face așa ceva, dar îmi pot da 
seama că nu ești o idioată. Ești o femeie precaută. Nu chiar 
destul de precaută, după cum se dovedește, însă precaută. 

Se lăsă pe vine în faţa ei și Gallagher plecă ochii. Delgado 
întinse o mână, o prinse cu putere de bărbie și-i ridică chipul 
până ajunse la câţiva centimetri de al lui. Ea încercă să se 
răsucească și să se elibereze, dar bărbatul strânse mai puternic. 

— Așa că haide să terminăm cu aburelile, da? Sau poate că 
vrei să-ncep să mă distrez niţel cu tine. 

Ea încercă să se retragă, însă Delgado se apropie și mai mult. 

— Ti-ar plăcea asta, Evie? Cred că poate ţi-ar plăcea. 

Hristoase, ce bine mirosea ea și cum i se întindea țesătura 
bluzei în jurul nasturilor! Se gândi ce ușor ar fi fost să întindă 
mâna și să strângă unul din sânii aceia. Ba chiar să-l și 
răsucească. „Nu crezi că atunci mi-ai spune ce vreau să știu, 
curvulițo?” 


VP - 222 


Poate că da. Dar dacă ar fi acţionat atât de repede ar fi 
însemnat să excludă unele posibilităţi. Deocamdată, trebuia s-o 
convingă că beneficia de două opţiuni complet diferite: pe de o 
parte, să-i dea lui ceea ce-i cerea și să plece apoi teafără; iar pe 
de altă parte, să-i dea lui ceea ce-i cerea după ce va rămâne 
desfigurată pe viață. Dacă Delgado începea să-i facă rău prea 
devreme, ar fi înceţoșat cadrul acela general și ar fi putut s-o 
facă mai încăpăţânată. 

Nu, momentul potrivit nu sosise. Deși avea să fie în curând. 
Într-un fel sau altul. 

Nările femeii se dilatau ritmic, odată cu respiraţia. Delgado îi 
ridică bărbia mai sus și ea se strâmbă de durere. Dumnezeule, 
dorea s-o rănească. Nu doar puţin, ca în acel moment. Nu doar 
ca s-o sperie. S-o rănească, într-adevăr. S-o rănească într-atât 
încât ea să ţipe. 

— Bine, rosti Gallagher printre dinţii strânși. În regulă. 

Bărbatul îi slăbi presiunea de pe bărbie, totuși, nu-i dădu 
drumul. 

— Dar de unde știu? De unde știu că-mi vei da drumul odată 
ce-ţi voi spune? 

El râse din nou. E 

— Felicitări, iubito, ai marcat trei din trei în mod oficial. Asta-i 
următorul lucru pe care-l întreabă toți. lar răspunsul este și el 
întotdeauna același. Nu poți să știi. Poate că mint. Și poate că te 
mint și despre torturarea ta și a băiatului tău, Dash. Ei bine, 
există un mod simplu prin care să mă testezi. E de ajuns să nu- 
mi zici ce vreau să aflu și vezi ce se întâmplă după aceea. Insă 
știi ceva? Cred că te uiţi la mine și știi foarte bine că-ţi spun 
adevărul. Așadar, unde l-ai ascuns, Evie? Spune-mi, ca să te ajut 
s-ajungi acasă. Dar s-ajungi acasă teafără. 

Urmă o pauză, după care femeia răspunse: 

— În căminul pentru bătrâni. Acolo unde l-am vizitat pe tata, 
chiar înainte să mă răpiți voi. 

Delgado căzu pe gânduri. Dacă era o minciună, atunci era 
isteață. Cum dracu’ putea Manus să intre și să iasă dintr-un 
cămin pentru bătrâni fără să fie întrebat ce căuta acolo? 

Pe de altă parte, dificultatea ca obiectul să fie recuperat de 
cineva ca Manus era exact ceea ce făcea ca azilul pentru bătrâni 
să fie cu adevărat un loc potrivit. 

O cercetă pe femeie din cap până în picioare. 


VP - 223 


— Îţi baţi joc de mine, Evie? 

Ea clătină din cap. 

— Fiindcă îl am pe „Marvin” pregătit să intre în acţiune și el 
va căuta acolo unde-mi spui tu că se află obiectul. lar dacă mă 
anunţă că nu l-a găsit, atunci îţi voi face rău în feluri pe care nici 
măcar nu ţi le poţi imagina. Înţelegi asta? 

Gallagher îl sfredeli cu privirea. 

— Da, înţeleg. 

— Pe ce suport sunt stocate informaţiile? Să nu dea dracu' să 
mă minţi! 

— Este un stick de memorie. 

— Unde l-ai pus? _ 

— În toaleta femeilor, în stânga, cum intri pe ușa din spate. În 
separeul pentru handicapati, prins cu bandă adezivă de spatele 
vasului de WC, lângă podea. 

Delgado îi eliberă bărbia. 

— Bine, Evie. Îmi place că ești fată-nţelegătoare. O să-l trimit 
pe Marvin să-l caute. Dacă se verifică, micuțul Dash o capătă 
înapoi pe mămica lui, teafără și-n siguranţă. Dar dacă nu... nici 
măcar nu vrem să ne gândim la asta, de-acord? 

Dumnezeule, îi plăcea sfidarea pe care o vedea în ochii ei. Și 
felul în care o va face praf și pulbere imediat ce primea 
confirmarea că aveau ce voia directorul. Până când Delgado va 
termina cu ea, femeii nu i-ar mai fi rămas nimic decât să 
cerșească milă. lar el o va lăsa să facă și asta. Avea s-o lase să 
cerșească mult timp. Voia să-și reamintească episodul acesta. 


VP - 224 


Capitolul 34 


Manus se plimba înainte și înapoi la periferia giganticei 
parcări a mallului Columbia. Soarele îi strălucea orbitor în ochi, 
pe măsură ce cobora spre orizont, pentru ca după aceea să 
proiecteze o umbră tot mai lungă pe asfaltul din faţa lui, când 
mergea în direcţia opusă, își îndoia degetele mâinilor în timp ce 
pășea. Deschise. Inchise. Deschise. Inchise. 

Nu i-a plăcut când Delgado a lovit-o pe femeie ca s-o 
amețească, însă înțelegea că așa trebuia procedat. Delgado i-a 
aruncat lui Manus poșeta, iar acesta și-a făcut treaba, a luat 
pantoful scăpat din picior, apoi cheile și i-a mutat mașina din 
locul răpirii. Trebuia să caute prin mașină și prin poșetă, pe 
urmă să-i trimită lui Delgado un SMS când termina, indiferent 
dacă a găsit sau nu ceva. Ei bine, nu a găsit nimic, nici chiar în 
pantof. Totuși, nu i-a trimis un SMS lui Delgado. Se îndoia că 
femeia ar fi avut asupra ei ceea ce voia directorul - era mai 
probabil ca obiectul respectiv să fie în poșetă sau în mașină. De 
aceea, dacă îi spunea lui Delgado că nu a găsit nimic, acesta ar 
fi crezut că femeia a ascuns obiectul altundeva și ar fi făcut-o să 
vorbească. Manus nu voia să se gândească în acel moment cum 
avea să procedeze. Nu i-a plăcut cum a privit-o Delgado în dubă, 
când i-a pus genunchiul pe spate. Manus știa ce însemna 
privirea aceea. El a încercat să-și spună că greșea, dar îl 
cunoștea pe Delgado. li știa obiceiurile. 

„N-ar fi trebuit s-o fi lăsat singură cu el. Niciodată. 

Termină! Asta a vrut directorul. N-ai avut de ales”. 

Continuă să meargă înainte și înapoi; soarele coborâse sub 
nivelul vârfurilor copacilor și umbrele lor depășeau propria lui 
umbră. La fiecare doi pași, își izbea pumnul în coapsă, din ce în 
ce mai tare. 

„Ar trebui să-l anunţi. Trebuie să găsiţi ce a luat de la director. 
Este ceva cu care ea i-ar putea face rău. De aceea directorul a 
fost silit să procedeze așa”. 

l-a cerut lui Delgado să nu-i facă rău femeii. Delgado l-a privit 
straniu, de parcă i-ar fi cerut să nu-i facă rău unei muște sau 
unei furnici, și a replicat: „Ce-ţi pasă?” lar Manus nu i-a răspuns. 


VP - 225 


N-a fost în stare s-o facă. 

Işi zise că ar fi trebuit să se fi dus la ea mai devreme, înainte 
să se fi întâmplat ceva din toate astea, înainte chiar ca el să se 
fi dus la Anders. Atunci, i-ar fi explicat, ar fi putut-o face să 
înţeleagă că trebuia să restituie stickul. Poate că ea l-ar fi 
ascultat. 

Sau poate că nu. Și ce ar fi făcut el, atunci? 

l-ar fi putut însă explica în acel moment și ea ar fi înţeles. Ar fi 
ascultat. Deoarece... 

„Dacă directorul vrea stickul, de ce nu i-ar da drumul femeii 
după ce-l recuperează?” 

Deschise, închise. Deschise. Închise. 

„Dar dacă el se teme că femeia i-ar putea face totuși rău, 
cumva, în continuare? Din cauza lucrurilor pe care le știe ea. lar 
directorul se teme, probabil. Asta trebuie să fie. De aceea 
procedează așa. Nu doar pentru a recupera stickul. Pentru a se 
asigura că ea nu va spune niciodată nimănui după aceea. Ala 
este motivul. Ea era pe punctul să facă ceva rău și încă îl putea 
face, iar tu NU Al DE ALES”. 

Se opri și-și încleștă palmele de tâmple. 

„De ce a trebuit ea să facă ceea ce a făcut? De ce?” 

Se gândi cum i-a cuprins femeia fața în palme, cum l-a 
sărutat. 

„Îmi pare rău, Evie. Îmi pare foarte rău”. 

Se așeză pe bordura trotuarului, își acoperi chipul cu mâinile 
și începu să plângă. 

Nu știa ce să facă. Nu voia ca ea să pățească vreun rău. Nu 
voia ca ea să moară. Dar asta nu depindea de el. Ea i-a făcut 
ceva directorului. Insă de ce? De ce a fost nevoită să facă asta? 

Telefonul îi vibră și-l smulse din buzunarul cămășii. Un SMS de 
la Delgado: A; verificat mașina și poseta? Și pantoful? 

Inima lui Manus începu să bubuie. Șovăi, apoi răspunse: Da. 

Și? 

Trebuia să-i spună lui Delgado. Era ceea ce voia Anders. Dar 
dacă Delgado a întrebat asta însemna că nu a găsit stickul 
asupra ei. Prin urmare, dacă nu era nici în mașină, nici în 
poșetă, nici în pantof însemna că ea l-a ascuns. lar asta însemna 
că pasul următor al lui Delgado va fi s-o silească să-i destăinuie 
ascunzătoarea. 

Işi apăsă palmele pe tâmple și strânse puternic. „Ce să fac ce 


VP - 226 


să fac CE SĂ FAC”. 

Ești acolo, geniule? 

Manus privi SMS-ul. Brusc, fu tentat să se ducă și să-l aranjeze 
pe Delgado. Totul era foarte confuz, însă asta era foarte clar. 

Da. 

I-ai controlat boarfele? 

Da. 

Iisuse, ești mut acum? Ai găsit ceva? 

Cu lacrimile șiroindu-i pe chip, Manus scrise Nu. Și apăsă tasta 
„Send”. 

Clipi apoi și privi SMS-ul. Oare chiar a vrut să-l trimită? Nu s-a 
gândit la asta. Pur și simplu, a scris cele două litere și pe urmă a 
apăsat „Send”. Se terminase. Nu mai trebuia să se gândească la 
asta. Dar nu se putea opri să nu se gândească. 

Se ridică și începu iarăși să meargă înainte și înapoi. După 
câteva secunde, primi alt SMS: 

Mă așteptasem la asta. Ea zice că l-a ascuns. Un stick de 
memorie, cum era de așteptat. În azilul de bătrâni de lângă 
supermarket. În toaleta femeilor, pe stânga, cum intri pe ușa din 
spate. În separeul pentru handicapati, prins de spatele WC-ului, 
lângă podea. 

Manus se simţi atât de ușurat, încât i se înmuiară genunchii. 
Probabil că Delgado a speriat-o ca s-o facă să mărturisească, 
însă nu i-ar fi făcut niciun rău. Nu încă. Manus știa cum mergea 
treaba. Era mai bine să amâni aplicarea durerii dacă puteai. 

Dar asta nu însemna că durerea n-avea să vină, mai târziu. 

Bine, scrise el. 

OK, adică te duci imediat să verifici? 

Da. 

Cât durează? 

Nu știu. Acum nu-s acolo. 

N-ai dus mașina înapoi la supermarket?” 

Nu. De ce? 

Trebuie s-o duci înapoi. 

De ce? 

Pentru ca lucrurile să pară corecte. 

Manus clătină din cap; nu-i plăcea deloc asta. 

Cum adică? 

Ce să-ți explic, cretinule? Mașina ei trebuie să fie acolo unde a 
fost văzută ultima dată. Pentru ca totul să pară în regulă. Iisuse, 


VP - 227 


urăsc SMS-urile astea. Nu-ti poti cumpăra dracului o proteză 
auditivă? 

Cum să pară în regulă? 

Pierdem timpul. Du-te la azilul de bătrâni și anunță-mă ce 
găsești. 

Nu trebuie să-i faci niciun rău. 

Da, am înțeles asta de prima dată, geniule. E frumos că-ți 
place de ea, însă nu-mi pasă deloc. Cazul trebuie rezolvat într- 
un anume fel. Ordinele directorului. 

El a știut că așa va fi, nu? Chiar dacă a încercat s-o ascundă. 
Stickul n-avea să fie suficient. Directorul voia ca femeia să 
moară. 

În ce feh 

Nu-i treaba ta. Ai o sarcină. Azilul de bătrâni. Dă-i drumul! Nu 
te gândi la nimic altceva. Fac ce mi s-a ordonat. Ar trebui să faci 
la fel. 

Ce ti s-a ordonat? 

Sterge-o! 

Nu te ajut până nu-mi zici. 

Băi, idiotule, vrei să-i spun directorului ce mi-ai zis? 

Lui Manus nu-i păsa. N-avea să bată în retragere. 

Trecu aproape un minut. După aceea primi alt SMS: 

Să pară ceva întâmplător, da? Ca un incident aleatoriu, care 
se poate întâmpla oricui, nu ceva premeditat. Acum întelegi, 
prostovane? Te duci unde te-am trimis sau trebuie să chem 
întăriri? 

Manus simţi o furie rece înapoia urechilor și în piept. Lăsă 
telefonul pe lângă corp pentru o clipă și îndoi degetele mâinii 
libere. După aceea răspunse SMS-ului: 

Nu. Mă pot duce. Încântat. 


VP - 228 


Capitolul 35 


Manus duse mașina lui Evie înapoi la Safeway, străduindu-se 
să-și păstreze mintea limpede și să se concentreze. 

„Câte un lucru pe rând. Câte un lucru pe rând”. 

Dădu ocol parcării înainte de a intra, uitându-se după poliţie, 
după oameni strânși... orice dovadă că răpirea a fost observată. 
Nimic. Stopă mașina exact acolo de unde a luat-o și opri 
motorul, pe urmă puse poșeta și pantoful femeii într-o sacoșă 
simplă de material textil, dintre cele pe care cumpărătorii 
preocupaţi de ecologie le foloseau zilnic, ieșind și intrând din 
supermarket. Cobori din automobil, scoase mănușile de lucru pe 
care le purta și le puse în aceeași sacoșă. 

Porni spre căminul pentru bătrâni și încercă ușa din spate. Era 
încuiată. Ar fi fost probabil exagerat să spere că putea să intre și 
să iasă neobservat. 

Ocoli clădirea și intră prin ușa din faţă. Fu izbit imediat de izul 
puternic de antiseptic. Își stăpâni greaţa și își continuă drumul. 

O negresă drăguță stătea la o recepţie mare, cu tejghea 
circulară, aflată imediat după holul de la intrare. Zâmbi și înălță 
sprâncenele când îl văzu apropiindu-se și nu trebuia să poţi citi 
pe buze ca să înţelegi ce spuse: 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

Manus se opri în faţa ei, surâse stângaci și răspunse: 

— Tata nu se mai poate descurca de unul singur și cred c-a 
sosit timpul să-l internez. Dac-aţi avea niște pliante pe care să i 
le arăt, cred că... aș ușura lucrurile. 

Ea încuviinţă înțelegător, privindu-l o fracțiune de secundă 
prea mult. Bărbatul se obișnuise cu reacţia aceea. Apărea când 
el vorbea pentru prima dată în faţa cuiva. Recepţionera se 
întreba ce problemă avea. Era surd? Retardat? Lui nu-i păsa. 
Ştia că ceva din prezenţa lui îi făcea pe oameni să se simtă 
inconfortabil, neliniștiţi, ba chiar speriaţi. Stranietatea tonului 
său le oferea posibilitatea de a se concentra pe ceva care să le 
explice sentimentul acela. 

Recepționera strânse câteva pliante și i le întinse. Manus le 
răsfoi ca să salveze aparențele. Materiale publicitare elegante, 


VP - 229 


prezentând bătrâni care râdeau, bine îmbrăcaţi, cu aspect 
sănătos, danturi perfecte și păr alb aranjat impecabil, care se 
plimbau sau jucau jocuri de societate sub un cer albastru și 
senin ori cinau la lumina candelabrelor. Nimeni nu era singur, ci 
toţi făceau parte dintr-o comunitate fericită și plăcută. El nu mai 
văzuse niciodată asemenea nimicuri. 

Ridică ochii și constată că femeia vorbea. Fie că nu și-a dat 
seama că era surd, fie că nu știa cum să se adreseze 
persoanelor surde. 

— ... Și-i încurajăm susţinut pe rezidenţi să se alăture tuturor 
activităţilor pe care le oferim. Sunt sigur că tatăl dumneavoastră 
va fi foarte fericit aici, dacă veţi decide să-l înrolați la noi. 

Manus se întrebă dacă îi citise corect pe buze. „Inrolat”? Mai 
corect ar fi fost „Internat”, ca în lagăr. 

— Mulţumesc. Cred că o voi face. 

— Cum vă numiţi? 

— Miller, răspunse Manus, întrebându-se dacă femeia primea 
comision pentru fiecare „înrolat” pe care-l atrăgea. Mark Miller. 

— Domnule Miller, acum suntem în afara orelor de vizită, așa 
că nu vă pot oferi un tur prin clădire, dar dacă doriţi să 
reveniţi... 

— Cred că voi examina mai întâi pliantele. Mulţumesc, ați fost 
foarte amabilă. Ah, încă ceva: pot utiliza toaleta? 

— Sigur că da, încuviinţă ea și arătă spre dreapta. Mergeţi pe 
coridorul acesta și faceţi la stânga, iar toaleta este prima ușă pe 
dreapta. N-o puteți rata. 

Manus încuviință în semn de multumire și porni pe coridor. 
Dădu colţul și văzu un negru aproape la fel de voinic ca el, care 
stătea pe un scaun la jumătatea coridorului, cu coatele pe 
genunchi și un ziar deschis în faţă. Purta uniformă verde, 
specifică personalului chirurgical și Manus bănui că era, 
probabil, un infirmier, staționat lângă intrarea din spate, ca să 
se asigure că „rezidenţii” nu hoinăreau aiurea. 

Continuă să înainteze. Negrul ridică ochii și Manus încuviinţă 
prietenos din cap. Celălalt îi răspunse la salut, după care citi iar 
ziarul. Nu era teribil de interesat de persoana lui, ceea ce era 
bine. Dar pe măsură ce se apropie, Manus văzu că bărbatul era 
poziționat exact dincolo de toalete. Nu putea să intre în toaleta 
femeilor fără să fie observat. Se gândi iute în timp ce mergea, 
cântărind argumentele pro și contra ale diverselor posibilităţi. 


VP - 230 


— Scuză-mă, zise el oprindu-se în fața toaletelor. Este cineva 
la femei? 

Negrul ridică ochii și se încruntă. 

— Nu, nu cred. 

— Mătușă-mea crede că și-a uitat ochelarii acolo. Pot să intru 
o clipă, să mă uit? 

Planul B era să-l doboare pe infirmier, să verifice toaleta și să 
iasă prin ușa din spate. În funcţie de felul cum ar fi reacţionat 
negrul, Manus prevăzuse și alte posibilităţi. N-a fost însă 
necesar. 

— Dă-i drumul, zise paznicul ridicând din umeri și citind iar din 
ziar. 

Manus încuviinţă în semn de mulțumire și intră în toaletă. Era 
imaculată, cu gresia și faianţa aproape strălucind sub luminile 
fluorescente. În mod surprinzător, mirosul de antiseptic era mai 
puţin intens acolo și Manus fu pentru moment recunoscător. 

Intră fulgerător în separeul pentru handicapaţi, îngenunche și 
pipăi înapoia vasului de toaletă, lângă pardoseală. Nimic, doar 
porțelanul rece și neted. Ridică mai mult palmele. Tot nimic. Işi 
vâri capul cât mai aproape de perete și examină partea din 
spate a WC-ului. Peste tot, cu excepţia urmelor lăsate de 
degetele lui, se vedea doar o peliculă de praf cu aspect ușor 
unsuros. Nu era tocmai un loc pe care cineva să se fi obosit să-l 
curețe, nici chiar într-o instituţie aparent atât de scrupuloasă 
precum aceea. Nimic nu era lipit acolo și, în mod evident, nici nu 
fusese lipit vreodată. 

Examină în mod identic celelalte separeuri. Toate erau la fel. 

Ea l-a minţit pe Delgado, ca să câștige timp. Fiindcă ea știa 
ceea ce Manus încercase să nege. Faptul că era ca și moartă în 
clipa în care găseau stickul. 

leși din toaletă, pregătit să-i spună paznicului că nu a avut 
succes, dar negrul nici măcar nu ridică ochii de pe ziar. 

Manus ieși pe ușa din faţă, având grijă să-i mulţumească din 
nou recepţionerei, și se îndreptă spre Safeway. După ce ieși din 
clădire și nu mai trebuia să joace niciun rol, simţi că îl cuprinde 
panica. Inspiră profund și expiră la fel, străduindu-se s-o alunge. 
Trebuia să decidă ce să facă. Nu-i putea spune lui Delgado. Pur 
și simplu, nu putea. Dacă o făcea, Delgado avea să-i facă rău lui 
Evie. Presupunând că nu-i făcuse rău deja. Presupunând că nu-i 
făcea rău chiar în acel moment. 


VP - 231 


lar răul pe care i l-ar fi făcut n-ar fi însemnat deloc sfârșitul, ci 
abia începutul. 

Merse până la marginea parcării și începu să se plimbe înainte 
și înapoi, examinând opţiuni și cântărind riscuri. După cinci 
minute, reveni la aceeași idee. Era periculos și era rău. Însă 
orice altceva părea și mai rău. 

Telefonul îi vibră și-l scoase din buzunar. Era Delgado: Ce 
dracu’ faci? 

Manus nu răspunse. Vări telefonul înapoi în buzunar și intră în 
Safeway. Folosind bani cash, cumpără o sticlă de apă. Câteva 
batoane de cereale. Și un stick de memorie. 

După ce ieși, rupse ambalajul stickului, îl aruncă și vâri stickul 
în buzunar. Apa și batoanele intrară în sacoșă, alături de poșeta 
și pantoful lui Evie. 

Merse la camionetă, pe care o lăsase într-o parcare din 
apropiere, deschise trusa de scule, puse sacoșa înăuntru și 
scoase StingRay-ul. In mai puţin de un minut avea coordonatele 
locului unde se afla telefonul mobil al lui Delgado, undeva în 
mijlocul pădurilor de pe malul lacului de acumulare Triadelphia. 
Manus simţi un nod în stomac la gândul cât de întuneric era 
acolo, cât de izolat. 

Telefonul îi vibră iarăși. Era Delgado: Răspunde, idiotule! Ai 
găsit stickul? 

Aștept lângă toaletă. Trebuie să fie goală, răspunse Manus. 

Bine. Nu mă mai ține s-aștept. Vreau să știu ce se-ntâmplă. N- 
am încredere în târfa asta. 

Manus închise trusa de scule, atinse mânerul cuțitului Espada 
din buzunarul din faţă al pantalonilor și patul pistolului Force Pro 
din toc, urcă în camionetă și porni. 


VP - 232 


Capitolul 36 


După nici douăzeci de minute, Manus intră pe un drum din 
pământ, la capătul căruia StingRay-ul îl anunţase că-l va găsi pe 
Delgado. Acesta îi trimisese două SMS-uri în timp ce șofa. Prima 
dată, Manus îi răspunsese că încă aștepta. A doua oară nu se 
mai sinchisi să-i răspundă. Stinse farurile și înaintă încet, 
orientându-se doar după strălucirea luminilor de poziţie, până 
ajunse la o poartă de acces. Se opri și cobori s-o examineze. 
Desigur, lanţul fusese tăiat, apoi înfășurat în jurul unui stâlp de 
susținere ca să reziste unei inspecții superficiale. Deschise 
poarta și-și continuă drumul. Când StingRay-ul arătă că mai 
avea cinci sute de metri până la destinaţie, efectuă o întoarcere 
de nouăzeci de grade, opri motorul și merse mai departe pe jos. 

Printre copaci aerul era umed și stăruia un iz de lemn și noroi. 
Putea simți în faţă mirosul lacului de acumulare, precis definit 
precum cel de ozon sau bronz. lnaintă încet, cu o lanternă 
Defender Ultra nouă ţinută cât mai jos, atent să evite crenguțele 
care ar fi putut trosni sub greutatea bocancilor. 

Când ajunse aproape de apă, distinse contururile dubei; în 
lumina slabă, metalul putea fi observat cu greu pe fundalul 
copacilor. Stinse lanterna, o puse în buzunar și se poziționă în 
stânga portierei culisante. Delgado era dreptaci și, rămânând în 
stânga, Manus avea să-l silească să iasă de la adăpost dacă ar fi 
vrut să tragă, și în același timp i-ar fi îngreunat posibilitatea de 
a-l ţinti. Dacă s-ar fi ajuns la așa ceva. 

Îi trimise un SMS: Sunt aici. 

Trecură câteva secunde. Apoi Delgado scrise: Cum adică aici? 

Lângă Sprinter. Am stickul. 

Se scurse câteva clipe lungi. Manus privea duba, cu mâna pe 
plăselele pistolului Force Pro. 

Portiera dubei Sprinter glisă și se deschise. Manus văzu 
silueta lui Delgado conturată pe fundalul luminii dinăuntru. 
Ținea în mână un pistol, dar ţeava îi era orientată în jos. ÎI 
îngrijora faptul că puteau exista necazuri, dar nu era tocmai 
pregătit să provoace el însuși necazuri. Perfect. Manus își luă 
mâna de pe Force Pro și lăsă pistolul ascuns sub cămașă. 


VP - 233 


Delgado vorbea, însă nu distingea ce spunea, pentru că 
lumina venea din spatele lui. 

— Nu-ţi pot citi pe buze de aici, îi spuse el. 

Se apropie, cu braţele pe lângă corp, îngăduindu-i lui Delgado 
să-i vadă mâinile goale. Așa era mai bine. 

Delgado ridică pistolul și-l aţinti spre pieptul lui. 

— Stai pe loc. Cum ai știut unde să mă găsești? 

Manus se opri. 

— Am un StingRay. Mai zici că eu sunt prostul? 

Știa că Delgado era nesigur. Spera că insulta va cauza destulă 
iritare pentru a-l împiedica pentru moment să gândească 
limpede. 

Celălalt se încruntă și privi în jur. Manus conștientiză că 
Delgado simţea că ceva nu era în regulă, dar nu putea preciza 
ce anume. Toată șmecheria era să-i refuze creierului timpul 
necesar pentru a examina ce încerca să-i transmită instinctul. 

Făcu un gest spre arma lui Delgado. 

— Vrei să mă împuști sau pot să intru? 

— Unde-i stickul? 

— E prea multă lumină. Trebuie să-nchidem portiera aia. 

Delgado ridică mai mult pistolul, astfel încât ţeava ochea faţa 
lui Manus. 

— Unde-i stickul ăla, am întrebat. 

Era mai bănuitor decât sperase Manus. Nu mai avea decât o 
singură cale. 

— Lasă-mă s-o văd pe femeie. 

— De ce? 

— Trebuie să știu că-i în siguranţă. 

— l-ai tras-o? 

— Trebuie să știu că-i în siguranţă. 

Delgado ridică mâna goală. 

— Dă-mi stickul. 

— Nu-i la mine. Însă este aproape. 

— Unde? 

— Mai întâi, femeia. 

Delgado puse și cealaltă mână pe patul pistolului și aplecă 
ușor capul, privind în lungul ţevii. 

— O să te-mpușc, Manus. 

— Dă-i drumul! După aia o să-i explici directorului cum l-ai 
împușcat pe singurul individ din lume care știa unde-i stickul. 


VP - 234 


Trecu un moment prelung. Manus nu credea că Delgado o va 
face. Dar nici nu putea s-o știe cu certitudine. Nu conta. Nu 
exista alt fel în care să joace jocul acela. 

Delgado cobori ţeava la nivelul pieptului și ieși din dubă, 
ținându-se departe de Manus. 

— Bine, rosti el. Intră tu primul. 

Tactica lui era bună. N-avea să-i îngăduie să se apropie prea 
mult, așa că Manus era silit să-și creeze o oportunitate. 

Manus urcă în Sprinter. Evie stătea pe podea într-un colţ din 
spate, cu mâinile încătușate sau legate la spate. Hainele îi erau 
cumva răvășite și buza de sus îi era umflată, însă altfel nu părea 
să fi fost rănită. Îl privi pe Manus și nu spuse nimic. Dar ura pe 
care o zări în ochii ei era groaznică. 

Delgado urcă și el, apoi trase portiera, închizând-o. Păstră 
arma aţintită spre Manus. 

— Mișcă-napoi, îi zise el. Fă-mi loc. 

Manus se aplecă și se retrase spre partea din spate a dubei. 
Oportunitatea nu exista. Nu încă. 

Delgado îl privi. 

— Unde-i stickul, idiotule? 

Manus se uită la Evie, pe urmă la Delgado. 

— Directorul nu vrea să-i faci niciun rău. 

— La naiba! 

— Tocmai mi-a trimis un SMS. 

— Da? exclamă pufnind Delgado. la arată-mi telefonul. 

— Eu îmi șterg SMS-urile. Sper că ai atâta minte încât să faci 
și tu la fel. Idiotule! 

Delgado se înroși la faţă. 

— Ce naiba... 

— De ce nu-i telefonezi chiar tu? Ți-e frică să nu-ţi spună că 
nu te mai poți distra așa cum îţi place? 

Delgado miji ochii. Răsuci pistolul spre Evie. Femeia se crispă, 
dar nu-și feri privirea. _ 

— Distracţie? Vrei să te distrezi? Uite ce-o să facem. Incep să 
număr. Dacă ajung la trei înainte să-mi zici unde-i nenorocitul 
ăla de stick, o-mpușc pe prietena ta drept în faţă. Ti se pare 
distractiv? l-am dat drumul. Unu, doi... 

— Bine, consimţi Manus și ridică brațele cu palmele deschise. 
Bine, gata! 

Delgado rămase cu arma spre Evie. 


VP - 235 


— Unde-i? _ 

— Chiar aici. În buzunarul meu stâng. O să-l scot. Încetișor. 

Vâri mâna în buzunarul stâng, lent așa cum făgăduise, luă 
stickul și-l scoase. 

Delgado se uită de la stick la Manus. Pistolul nu i se clinti. 

— Planul nu era așa. Tu trebuia să duci stickul directorului, ca 
să poată confirma că-i ceea ce vrea. Din câte știm poate fi un 
stick oarecare pe care târfa l-a cumpărat dintr-un Walgreens. 

Manus rămase cu braţul întins, cu mâna în care se afla stickul 
la mai puțin de un metru de Delgado. 

— Atunci, du-i-l tu. Eu o păzesc pe femeie. 

— Nu, n-o s-o păzești. O să ieși dracului din duba asta. 

— Sună-l pe director, zise Manus. A dat dispoziţie să nu i se 
facă niciun rău. 

Manus nu putea prezice cu exactitate ce va face Delgado în 
continuare. Va întinde mâna după stick? li va cere să-l așeze pe 
podea? ÎI va pune să se mute într-o poziţie sau postură mai 
puțin avantajoasă? Îl va suna pe Anders? Era imposibil de spus. 
Dar indiferent ce ar fi făcut în continuare, el a obţinut ce a vrut. 
lar asta însemna că nu mai trebuia s-o amenințe pe femeie, că 
n-o va mai ţinti cu pistolul, ci își va îndrepta ţeava spre Manus. 
lar clipa aceea ar fi fost cea mai bună oportunitate a lui Manus. 
Poate ultima lui oportunitate. 

Simţi mișcarea cu o clipă înainte să se întâmple. Când braţul 
lui Delgado începu să se rotească spre stânga, îndepărtându-se 
de femeie pentru a reveni la Manus, acesta ţâșnise deja într-o 
fandare, întinse brațul stâng care se văzu ca o ceaţă și lovi 
mâna în care Delgado ţinea pistolul, proiectând-o în sus și spre 
înapoi. Arma se descărcă. Manus închise degetele în jurul ei, 
menţinându-i ţeava îndepărtată, și repezi un antebraț în 
beregata celuilalt. Arma se descărcă iarăși. Delgado horcăi și 
bâjbâi cu mâna liberă spre buzunarul pantalonilor. Manus îi 
prinse mâna, îl izbi cu capul în faţă, pe urmă se retrase și-l izbi 
cu genunchiul în testicule. Bărbatul se îndoi în faţă și Manus îi 
desfăcu braţele larg, expunându-l pentru altă lovitură de cap în 
față, apoi îl lovi cu braţul în gât cu forța unei măciuci, în timp ce 
se prăbușea. Delgado căzu cu faţa în jos pe podea și Manus îi 
smulse pistolul din mână. 

Delgado rămase nemișcat. Pentru o clipă, Manus se imagină 
călcându-l pe gât... călcându-l din nou și din nou, până când l-ar 


VP - 236 


fi decapitat, realmente. Impulsul acela era atât de puternic, 
încât piciorul îi tremură cu adevărat. Dar ţinând seama de tot ce 
a făcut până atunci, dacă îl mai și ucidea pe Delgado, pe care 
știa că directorul îl prețuia... nu mai era sigur ce s-ar fi putut 
întâmpla. 

Inspiră foarte adânc și expiră prelung, silindu-se să se 
concentreze. Dacă ar fi putut-o convinge pe Evie să spună unde 
a ascuns stickul... Dacă ea ar fi promis că nu va sufla absolut 
niciun cuvânt, niciodată, nimănui, Manus i-ar fi garantat atunci 
directorului tăcerea femeii, punându-și chezășie propria viaţă. 
Ea n-ar fi zis niciodată nimic dacă ar fi știut că-i putea cauza 
moartea, nu? 

Da, aceasta era soluţia mai bună, soluția mai sigură. El voia 
să-l ucidă pe Delgado, însă nu ce voia el era important. 

Îngenunche și-l percheziţionă pe celălalt. Găsi un portofel, un 
cuţit, un telefon, o pereche de cheiţe pentru cătușe pe un inel 
mic și cheile dubei Sprinter. Aruncă totul pe jos, mai puţin 
telefonul și cheițele pentru cătușe. După aceea îi încrucișă 
mâinile lui Delgado la spate, se așeză cu genunchiul peste 
încheieturile lui și privi spre Evie, care se ghemuise într-un colț, 
cu ochii larg deschiși. 

— Eşti rănită? 

Femeia clătină din cap, o dată; umerii i se ridicau și coborau 
rapid în ritmul respirației. 

— Ai cătușe? continuă Manus. Nu văd. 

Ea încuviință. O lacrimă i se prelinse pe obraz. 

— E-n regulă, zise el. Acum e-n regulă. Am cheile. Apropie-te, 
ca să-ți desfac cătușele. Nu vreau să-l las să se ridice. 

Evie șovăi o clipă, apoi înaintă, târându-se cu fesele pe podea. 
Când se apropie, se întoarse, pentru ca Manus să ajungă la 
cătușe. Bărbatul îi descuie o cătușă. Ea se întoarse cu faţa, 
masându-și încheietura eliberată. Manus îi întinse cheia. Evie 
desfăcu cealaltă cătușă, dădu drumul cătușelor și cheii pe 
podea, pe urmă își apăsă degetele de urechi și se strâmbă. 
Manus înțelese că detunăturile, amplificate în interiorul dubei, o 
asurziseră. 

Delgado se foi sub greutatea lui Manus. 

— Dă-mi cătușele, rosti Manus. Incepe să-și revină. 

Evie se lăsă pe vine și-l privi pe Delgado, care părea paralizat. 
Manus înțelese că femeia era într-o stare similară șocului. Se 


VP - 237 


întinse, luă cătușele și i le puse lui Delgado. Se ridică apoi, 
aplecându-se pentru a nu se lovi de tavan. 

— Trebuie să plecăm, spuse el. 

Evie se ridică la rândul ei și se retrase, frecându-și 
încheieturile. 

— Ce-i asta? Cine ești, de fapt? 

Manus clătină din cap. 

— Trebuie să plecăm. 

Femeia se uită la Delgado, apoi din nou la Manus. 

— Ce-i asta - un scenariu de tipul „poliţist bun, poliţist rău”? 

Manus se apropie de portiera laterală și o glisă, deschizând-o. 

— Trebuie să plecăm. Camioneta mea este aproape. 

Ea îl privi din nou pe Delgado, apoi făcu un pas înainte și-i 
trase un șut drept în față. Capul lui Delgado zvâcni spre înapoi și 
din nas îi țâșni sânge. Evie făcu o grimasă și se prinse de laba 
piciorului. Delgado se legăna înainte și înapoi și sângera. 

Manus îl scoase pe Delgado din Sprinter și-l ridică în picioare. 
Bărbatul mai micuţ tușea și scuipa. Sângele îi curgea în valuri 
din nasul spart. 

Evie apăru în ușă și Manus văzu că-și luase pantoful. Dădu să 
iasă din dubă, pe urmă se opri și privi în jur, în mod evident 
dezorientată, ţinându-și pantoful în faţa corpului, de parcă, într- 
un fel, ar fi protejat-o de toată nebunia aceea. Bărbatul își dădu 
seama că ea nu știa nici măcar unde se afla. 

— Lacul de acumulare Triadelphia, preciză Manus. Camioneta 
este la cinci sute de metri de aici. Ar fi trebuit să mă fi gândit să- 
ţi aduc și celălalt pantof. Îmi pare rău. Dar este-n camionetă. La 
fel și poșeta ta. 

Aprinse lanterna Defender și puse raza în ochii lui Delgado. 

— Treci în faţă, zise el. La volan. 

Delgado expectoră un ghemotoc mare de flegmă și sânge. 

— Ştii ce va face directorul când va afla despre asta? întrebă 
el. 

Manus închise portiera dubei și-i dădu lui Evie cheile 
cătușelor. 

— Vino după noi. Eu trebuie să-l ţin pe el aici. 

ÎI prinse pe Delgado de guler și-l împinse către botul dubei, cu 
femeia urmându-i îndeaproape. Îl urcă apoi pe scaunul șoferului 
și ocoli duba ca să urce prin cealaltă portieră. Delgado îl privea 
cu ochi întunecaţi de furie. Manus urcă, îi prinse din nou gulerul 


VP - 238 


și-i lipi ţeava pistolului înapoia urechii drepte. 

— Întoarce-te către portiera ta, îi spuse el, așa încât să stai cu 
spatele la volan. 

— Ticălosule, șuieră Delgado, nu mă poţi lăsa aici! Ce-i 
tâmpenia asta? 

— Vrei să te las prins cu cătușele de volan sau cu un glonţ în 
cap? 

Delgado nu spuse nimic. 

Manus îi făcu semn din bărbie lui Evie. 

— Desfă-i cătușele și fixează-le de volan. 

Îi strânse și mai tare gulerul lui Delgado, apăsându-i ţeava 
armei după ureche. 

Mâinile femeii tremurau, totuși izbuti s-o facă și după ce 
termină îi restitui cheile lui Manus. El încuie de două ori și 
verifică la fel cătușele, după care, mulțumit, aruncă cheile pe 
jos, ieși din dubă și o ocoli. Când ajunse la portiera din dreptul 
șoferului, văzu că Delgado îi spunea ceva lui Evie. 

— ... dar mai întâi o să-l pun pe surdul de fiu-tău să se uite. 
Sau poate c-o să te pun pe tine să te uiţi cum îl fac pe el. 

Manus o privi pe Evie, ca s-o vadă cum reacţionează. Femeia 
nu răspunse. Ochii îi deveniră însă morţi, iar trăsăturile se 
destinseră, inexpresive. 

— Dă-mi pistolul, rosti ea fără să-și desprindă privirea de la 
Delgado. 

Delgado înţelese primul. Se uită la Manus și clătină din cap. 

— Dacă târfa m-omoară, zise el, o să i-o plătești directorului. 
Știi foarte bine asta. 

— Dă-mi pistolul, repetă Evie. 

Manus scutură din cap. 

— Nu putem. Trebuie să plecăm. O să-ţi explic pe drum. 

Delgado se întoarse către femeie și zâmbi. 

— Pe curând, dulceaţă. Mi-a plăcut păsărica ta epilată. _ 

Inexpresivitatea din ochii el fu înlocuită brusc de furie. Il 
înhăţă pe Delgado de păr și-l izbi cu faţa de marginea portierei. 
Apoi a doua oară. Și a treia oară. Delgado smuci din brațe, dar 
încheieturile îi erau legate și nu putea face nimic pentru a se 
apăra. Manus o prinse pe femeie și o trase înapoi. Un smoc de 
implanturi de păr însângerate se smulse și Delgado urlă. 

Evie se strădui să se elibereze. Manus o ţinu însă ferm, 
dându-i de înțeles că era în zadar. După câteva clipe ea încetă 


VP - 239 


să se mai zbată. Manus îi dădu drumul și o privi precaut. 

Ea azvârli smocul de păr și se uită la Delgado. 

— Când o să ne întâlnim data viitoare, rosti ea gâfâind, o să 
te-omor. Așa c-ar fi mai bine să speri că nu va fi-n curând. 

Delgado era prea ocupat ca să tușească și să scuipe sânge ca 
să-i mai răspundă. 


VP - 240 


Capitolul 37 


Merseră cât mai repede, dar înaintau destul de greu din cauza 
terenului și faptului că Evie era desculță. Niciunul dintre ei nu 
spuse nimic - era prea întuneric ca să vorbească și, în plus, 
Manus nu voia să piardă timpul. Pe când mergeau, el scoase 
încărcătorul din arma lui Delgado, procedă la fel și cu glonțul de 
pe ţeavă, șterse cu grijă totul și aruncă obiectele în direcţii 
diferite din pădure. 

După ce ajunseră la camionetă, îi dădu femeii pantoful și 
poșeta din trusa de scule. Urcară în mașină și vâri cheia în 
contact. Însă Evie aprinse plafoniera și-i semnală că trebuia să 
aștepte. 

„Ce era stickul ăla?”, gesticulă apoi ea. 

„O momeală”. 

„De ce?” 

Manus ezită, nesigur cum să răspundă. „El urma să-ţi facă 
rău”. 

Evie îl privi îndelung, pe urmă semnală: „Du-mă acasă, la 
Dash”. 

„Și mașina ta? A rămas la supermarket”. 

„Du-mă acasă!” 

Manus porni motorul și demară. După ce parcursese o sută de 
metri pe drumul de pământ, se uită la Evie. Ținea telefonul la 
ureche. Îngrozit, i-l smulse din mână și anulă apelul. O privi și 
scutură violent din cap. 

— Ce-i? întrebă ea cu ochii larg deschiși. Ce-i? 

— Sunai acasă? 

Femeia încuviință în tăcere. 

— Cred că în apartamentul tău, spuse el, și reveni cu ochii 
spre drum, sunt montate microfoane. 

O privi după aceea ca să vadă cum reacţionează la aflarea 
veștii. Evie ţuguiase buzele și pălise. 

Manus încetini pentru un viraj, apoi acceleră iarăși. 

— Ai sunat-o pe bonă? 

Dacă ea intenţionase doar să vorbească, nu să trimită un 
simplu SMS, atunci nu putea fi Dash. 


VP - 241 


O privi, o zări încuviinţând, pe urmă reveni cu ochii la drum. 
— Ce i-ai zis? Este posibil ca ei să asculte la microfoane. 
Întoarse capul spre ea suficient ca să prindă cuvintele: 

— ... suna. N-a apucat să răspundă. 

Manus se concentră din nou asupra șofatului. 

— Trebuie să fii prudentă. Ei pot auzi ce vorbești. 

Telefonul lui Delgado îi vibră în buzunar. „La naiba!”, se gândi 
Manus. Scoase telefonul și-l privi. 

Era directorul: Care e situația? 

Probabil că Anders urmărea telefonul femeii. Văzuse apelul 
care fusese întrerupt și voia să știe ce se întâmplase. 

Îi întinse telefonul lui Evie. 

— Este directorul, rosti el și luă alt viraj. Scrie exact așa cum 
îți dictez eu. Ai înţeles? 

O privi și o văzu zicând: 

— Nu... 

Reveni cu ochii la drum. 

— Nu pot să șofez și în același timp să-ţi citesc pe buze. 
Trebuie să m-asculţi și să faci exact așa cum spun. Nu comenta, 
fiindcă o să-ţi explic totul pe drum. Bine? Scrie-i așa: „Ea ne 
duce la obiect. O să știm în curând”. 

Trase cu ochiul și o văzu scriind. O lăsă câteva clipe, după 
care adăugă: 

— Înțelegi? 

Evie clătină din cap. 

Manus își întoarse privirea înainte. 

— Dacă el geolocalizează telefonul, va crede că Delgado, tu și 
cu mine suntem toţi împreună. 

O zări rostind: 

— Delgado? 

— Bărbatul din dubă. Directorul crede că Delgado tocmai i-a 
spus că ne duci la stick. Dacă ar fi adevărat, nu te-am fi lăsat să 
ne scapi din vedere. Așa că telefoanele noastre trebuie să fie 
împreună. Și nu-i poţi zice bonei nimic care să contrazică asta. 

Reveni la șofat și după încă un minut intrară pe un drum 
asfaltat. Ar fi vrut să calce serios pedala de acceleraţie, dar nu 
putea risca să fie oprit de un poliţist de la circulaţie, așa că se 
menținu puţin deasupra limitei superioare de viteză și mișcă 
întruna ochii de la drum la vitezometru și înapoi, deoarece nu se 
încredea în sine că va conduce încet și constant. 


VP - 242 


Evie îi atinse braţul. O privi, iar femeia ridică telefonul lui 
Delgado, ca să poată citi. Directorul scrisese: Cum a rămas cu 
aparențele despre care am vorbit? Trebuie să fie ceva aleatoriu, 
da? 

Manus se simți străbătut de un val de furie. Sperase că 
Delgado minţise despre ordinul directorului. In acel moment știa 
adevărul. 

— Scrie-i așa: „A trebuit să improvizăm. Am avut nevoie de 
telefonul ei. Totul e sub control. Revin în curând”. 

Așteptă, apoi întrebă: 

— Gata? 

Trase cu ochiul și o văzu încuviințând. 

Semaforul de la Clarksburg Pike era pe lumina roșie. Opri și-i 
semnală lui Evie: „Ştiu că ești îngrijorată pentru Dash. Acum îi 
poţi telefona. Ai însă grijă ce spui. A fost o urgenţă la serviciu și 
acum vii spre casă. Spune că... faci un mic ocol ca să iei ceva. 
Dacă directorul ascultă, asta-l va linişti”. 

Ea consimțţi, apoi tastă un număr și duse telefonul la ureche. 
Conversaţia dură numai câteva secunde. Întrucât o vedea numai 
dintr-o parte, Manus nu-i putea citi bine pe buze. Lumina 
semaforului deveni verde și el viră la stânga. Când se uită iarăși 
la femeie, văzu că telefonul îi era în poală și ea plângea; părea 
să fie mai mult de ușurare decât de durere. 

— Dash este bine? 

Evie încuviinţă și-și șterse lacrimile. 

— Evie, vorbi bărbatul mișcând ochii de la ea la șosea și 
înapoi, nu-ţi face griji. Va fi bine. 

Voia să creadă și el asta. 

După un minut ea îl atinse pe braţ. Manus o privi. 

— Sună, spuse femeia. Este directorul. 

Se întâmplau prea multe și Manus nu se putea gândi la toate. 
Avea nevoie de mai mult timp. 

— Scrie-i, rosti el. „Nu pot vorbi acum”. 

Continuă să șofeze. Ea îl atinse din nou pe braț și ridică 
telefonul. Alt SMS de la Anders: Dacă v-a spus că este în 
apartamentul ei, minte. N-a mai fost pe acolo după ce l-a luat 
azi-dimineață din Rockville. 

— La naiba! Scrie-i: „Știu asta. Mergem să-l luăm pe băiat. 
Atunci, ea ni-l va da”. 

Întoarse capul. Femeia îl privea fix, cu ochii mari. El se uită la 


VP - 243 


drum, pe urmă din nou la ea. 

— Scrie-i! 

Ea clătină din cap. 

Manus reveni cu atenţia la șosea. 

— Evie, trebuie să răspundem. 

Așteptă, după care o privi iarăși. Ea clătină din cap și 
gesticulă: „Oprește mașina!” 

Chiar în faţă se vedea un refugiu. Manus trase pe dreapta și 
se uită la ea. 

„Îmi vei face rău? semnală Evie și ochii i se umplură de 
lacrimi. Sau lui Dash?” 

Manus privi la stânga, apoi la dreapta, simțindu-se încolţit, 
împotrivindu-se panicii. Femeia se aplecă spre el și-l strânse de 
braţ până se întoarse iarăși către ea. 

„Așa vei face?” 

„Nu”, semnală el, scuturând energic din cap. 

Lacrimile se rostogoliră pe obrajii ei. Işi acoperi fața cu 
palmele și i se cutremură tot corpul. Manus se întinse și-i 
mângâie părul o clipă, apoi o prinse de mâini și i le trase cu 
blândeţe în lături, pentru ca ea să-l vadă semnalând. 

„Totuși, cineva o va face dacă nu ne gândim cum să acţionăm 
noi mai întâi”. 

Ea încuviinţă din cap, după care expiră prelung și începu să 
scrie SMS-ul. Manus se simți îngrețoșat de minciunile cu care îl 
bombarda pe director. Trebuia să gândească, să preia controlul. 
Însă situaţia se schimba atât de repede, încât nu putea face 
altceva decât să reacționeze. 

După cinci minute, dădea ocol clădirii ei. Femeia îl atinse pe 
umăr. O privi și ea gesticulă: „Oprește!” 

Manus scutură din cap și continuă să șofeze, rotindu-și întruna 
ochii, cercetând atent fiecare posibilă poziţie de ambuscadă pe 
lângă care treceau. 

— Trebuie să fim atenţi, spuse el sperând că femeia va 
înțelege. 

Știa că toate astea erau noi pentru Evie, care nu înțelegea cât 
de brusc se putea întâmpla o greșeală sau cât putea ea să 
coste. 

Descrise două ocoluri complete, fără să vadă nimic care să-l 
pună pe gânduri. Instinctul îl anunţa totuși altceva, iar e 
învățase să se încreadă în instinct. 


VP - 244 


Parcă în umbra unor copaci, cu botul camionetei îndreptat 
spre intrarea clădirii cu apartamente. Stinse farurile, dar lăsă 
maneta în viteza întâi, ţinând apăsat ambreiajul, și nu opri 
motorul. Pentru orice eventualitate. Era același loc în care a 
parcat când a venit să construiască patul lui Dash. Insă în acel 
moment totul era diferit. 

Evie dădu să coboare, dar bărbatul o prinse de braț. 

„O să te duc pe tine și pe Dash într-un loc sigur, îi semnală el. 
Până pun lucrurile la punct cu directorul”. 

Ea îl privi îndelung, apoi gesticulă: „El te-a pus să mă filezi”. 
Nu schiță însă și semnul de întrebare. Fusese, pur și simplu, o 
declaraţie. 

Manus încuviinţă din cap. 

„Să mi-o tragi?” 

El n-o putu privi în ochi. Pentru o clipă, mâinile îi plutiră 
neajutorate, după care izbuti să semnaleze: „Nu. Nu i-am spus 
despre asta. Până când...” 

Femeia îl lovi cu palma pe picior, ca să-l silească s-o 
privească. „Până când... ce?” 

„Până când mi-am dat seama că a montat microfoane și 
videocamere în apartamentul tău. Că el știa, oricum, adevărul. 
Și știa că-l minţisem. N-ar fi trebuit să mint. Dar... dar...” 

Nu termină fraza. Nu știa cum. Privi în jur, tot fără să vadă 
nimic, simțindu-se în continuare neliniștit. 

Voia să-i spună lui Evie că trebuia să aibă încredere în el, că 
avea nevoie de ajutorul lui. Că el trebuia s-o ducă într-un loc 
sigur înainte de a-l contacta pe director și ca situaţia să se 
înrăutăţească și mai tare. Că, mai mult ca orice, femeia trebuia 
să-i dea stickul acela. Fiindcă Anders nu avea să se oprească 
până nu punea mâna pe el. 

Și totuși, nu știa cum să spună nimic din toate astea. Reuși să 
semnaleze doar: „Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău. N-am vrut să 
se întâmple nimic din toate astea. O să repar lucrurile”. 

„Cum?” 

Manus clătină din cap, vrând să aibă un răspuns. „Tu trebuie 
să intri. Fă-o rapid! Cere scuze bonei și trimite-o acasă. lar cu 
Dash folosește doar limbajul semnelor. Spune-i să-și ia niște 
lucrușoare pentru hotel. Cred că directorul urmărește prin 
intermediul videocamerelor, dar nu știe prea bine limbajul 
semnelor”. 


VP - 245 


„Și dacă are un interpret?” 

„Tocmai de aceea nu trebuie să stai mult timp înăuntru. la-ţi 
niște haine, o pereche de pantofi și bani lichizi, dacă ai în casă - 
doar atât. Nu știu de cât timp dispunem”. 

Evie încuviință din cap și se întoarse să iasă. El o prinse de 
braţ. „Așteaptă! la toate cele trei telefoane cu tine. Când pleci, 
lasă-le înăuntru”. Îi întinse telefonul lui și pe al lui Delgado. 

„De ce?” 

„Directorul se așteaptă ca noi trei să ne deplasăm împreună. 
„„. Nu Știu. Am, pur și simplu, o presimţire”. 

„Ce fel de presimţire?” 

Cum să-i poată explica așa ceva? 

„O presimţire rea. Grăbește-te!” 


Ș 


VP - 246 


Capitolul 38 


Imediat după ce femeia intră în clădire, Manus trase frâna de 
mână, opri motorul și cobori. Voia să creadă că directorul nu i-ar 
fi făcut rău niciodată, totuși, intuiţia îl avertiza că, dacă trimitea 
agenţi după el, aceștia ar fi fost cu ochii după camioneta lui și 
de aceea trebuia să fie altundeva atunci când aveau s-o 
găsească. 

La vreo trei metri în spatele camionetei se ridica o movilă 
ierboasă pe care se întindea un pâlc lung de tufișuri înalte. Un 
paravan adecvat. Insă dacă Manus se gândea să se ascundă 
acolo, atunci și alţii ar fi gândit la fel. De aceea trecu de tufișuri 
și intră în liziera dinapoia lor, ghemuindu-se lângă trunchiul gros 
al unui arțar bătrân. Sufla o briză, dar în rest noaptea era 
liniștită. Manus se contopi cu liniștea aceea, în care nu percepea 
nicio mișcare, retrăgându-se, topindu-se complet în ea, așa cum 
făcea când tatăl lui venea beat acasă, când unicul mod pentru a 
supraviețui era să fii trecut cu vederea, să rămâi nevăzut. 

Trecură câteva minute. Prin ușa aflată la cincizeci de metri de 
poziţia lui Manus, ieși o femeie de vârstă mijlocie. Părea latino- 
americană, dar luminile apartamentelor băteau din spate, așa 
că nu putea fi sigur. Se apropie de o Honda Civic închisă la 
culoare din faţa parcării, urcă la volan și plecă. Manus bănui că 
era bona. 

Se scurse alt minut. Manus văzu faruri apropiindu-se pe 
drumul de acces spre clădire. Faruri puternice, mult deasupra 
solului. O camionetă sau un jeep. 

După câteva clipe în parcare apăru un Chevrolet Suburban 
negru. Trecu de câteva locuri goale, se opri în faţa camionetei 
lui Manus, pe urmă rulă încetișor. Manus încercă să vadă 
înăuntrul jeepului, dar geamurile erau fumurii și nu distinse 
nimic. 

Chevroletul parcă la zece metri de Manus, cu spatele. Farurile 
se stinseră, apoi portierele se deschiseră. Dinăuntru coborâră 
doi bărbaţi voinici în costume negre; niciunul din ei nu se 
remarca prin ceva anume, decât poate prin postura încordată și 
mersul legănat, precum și prin ochelarii de soare pe care-i 


VP - 247 


purtau, în ciuda iluminării slabe din parcare. Porniră spre 
camioneta lui Manus, întorcând încet capetele în toate direcțiile 
pe când înaintau și ridicându-și pantalonii, parcă aranjând ceva 
greu ce purtau la centuri. 

Manus înțelese că directorul a simţit că ceva nu era în regulă. 
Oamenii aceia au fost trimiși să aranjeze lucrurile. Însă ce se 
putea întâmpla când ei aveau să-și dea seama că Delgado a fost 
înlăturat și că Manus o ajuta pe Gallagher? 

„Căutaţi un stick de memorie, și-l imagină pe director 
instruindu-i. Recuperaţi-l, indiferent ce ar implica asta”. 

Manus a presupus dintotdeauna că directorul se baza exclusiv 
pe el și pe Delgado pentru activități ilegale, dar înțelese în acel 
moment că asta a fost o naivitate din partea lui, ba chiar un 
narcisism, un produs al nevoii lui de a crede că el și directorul 
împărtășeau același devotament reciproc. Simţi amărăciunea 
urcându-i prin piept și gâtlej și o alungă. Nu voia să simtă nimic. 
Nişte oameni se aflau acolo ca să-i facă rău. Îi va opri, așa cum 
a făcut mereu. Asta era tot. La celelalte aspecte avea să se 
gândească mai târziu. 

Cu cinci metri înainte de a ajunge la camionetă, unul din 
bărbaţi se desprinse de celălalt și se furișă în capătul tufișurilor. 
Manus încuviință încetișor, știind că avusese dreptate să nu 
folosească ascunzătoarea aceea. Celălalt individ continuă să 
înainteze, după care ocupă o poziţie în oglindă faţă de 
camaradul lui, în capătul opus al tufișurilor, la nici trei metri în 
faţa lui Manus. 

Amândoi priveau intrarea clădirii. Anders le-a spus, probabil, 
că i-a urmărit pe Delgado, Manus și femeie intrând toţi în 
clădire. Ei au confirmat că mașina lui Manus era goală și în acel 
moment îi așteptau pe ocupanţii ei să apară dinăuntru. 

Poate că Manus s-a înșelat în privința motivului pentru care 
au venit cei doi. Dar asta nu conta. Ei nu se aflau acolo ca să 
ajute. lar când o vor vedea pe Evie ieșind doar cu Dash, vor 
acționa. Ea și băiatul ar fi fost prinși la mijloc. Manus ar fi 
pierdut elementul surpriză. Nu putea îngădui să se întâmple 
asta. 

Ştia că nu făcea decât să înrăutățească situația, totuși, poate 
că încă ar fi putut explica. Nu l-a ucis pe Delgado, ci doar l-a 
scos din circulaţie. Și asta numai pentru că Delgado acţiona într- 
un mod necuvenit și n-avea să găsească stickul. lar bărbaţii 


VP - 248 


aceia... el nu prea știa cine erau sau cine i-a trimis. Dacă se 
dovedea că erau oamenii directorului, atunci era o neînțelegere 
și Manus avea să-și ceară scuze și să explice. Dacă o putea 
convinge pe Evie să-i dea stickul și să promită că n-avea să sufle 
niciodată vreun cuvânt, tot ar mai fi putut aranja lucrurile. El 
trebuia să aranjeze lucrurile. 

L-ar fi putut dobori pe insul din fața lui cu pistolul Force Pro, 
însă zgomotul l-ar fi alertat pe partenerul său, ca și pe toți 
vecinii. De aceea, scoase cuțitul Espada din buzunar și desfăcu 
tăișul cu ambele mâini, ţinând deschisă siguranţa, pentru a 
împiedica lama să clicăie când se bloca pe poziţie. Între el și 
bărbatul din fața lui nu era decât iarbă moale, tunsă scurt. Nici 
crenguţe, nici pietriș, nici chiar noroi. Înaintă, lăsând călcâiul 
fiecărui bocanc să-i preia ușor greutatea, apoi pășind cu talpa 
exterioară, așa cum l-au învăţat la Fermă. Tinu cuțitul la spate, 
în lungul coapsei, pentru ca nicio rază de lumină rătăcită să nu 
scânteieze de pe oţel. 

În ultima clipă, bărbatul se întoarse, poate din instinct sau din 
întâmplare, sau poate pentru că Manus a făcut vreun zgomot. 
Manus nu știa adevărul, dar nici nu-i păsa. Îi acoperi gura și 
nasul cu palma stângă, îl trase înapoi pe călcâie și-i înfipse 
vârful lamei de oțel inoxidabil lungă de aproape douăzeci de 
centimetri în dreapta gâtului, împingând-o complet prin faţa 
vertebrei cervicale, pe urmă o smuci cu tăișul spre înainte, 
astfel că reteză laringele, ambele artere carotide, ambele vene 
jugulare și aproape tot ce exista în jurul lor. 

Un gheizer de sânge fierbinte erupse din rană. Mâinile 
bărbatului se ridicară, bâjbâiră spasmodic pe antebraţul lui 
Manus, apoi căzură pe lângă corp când sângele oxigenat îi 
părăsi creierul. Manus așteptă să se reducă presiunea jerbei, 
după aceea făcu un pas înapoi și-l lăsă cu grijă pe bărbat pe 
spate. Rămase ghemuit lângă el, uitându-se dacă partenerul 
reacţionase cumva. Nu văzu nimic. 

Șterse cuțitul și mâna udă pe iarbă, pe urmă reveni în lizieră. 
După ce părăsi tufișurile, îl zări iarăși pe celălalt bărbat. 
Continua să fie concentrat asupra intrării. 

Manus se deplasă în lateral, până când ajunse în spatele lui, 
după care începu să înainteze. Ceva din postura insului, din 
atenţia lui se modifică. Manus încremeni. Privi spre intrare și-i 
Zări pe Evie și Dash; băiatul avea un rucsăcel, iar Evie ducea o 


VP - 249 


geantă de voiaj. La dracu', a întârziat prea mult! 

Se mișcă mai iute, sacrificând discreţia în detrimentul vitezei. 
Probabil că bărbatul îl auzi, deoarece se întoarse și-l zări. Era 
prea întuneric ca Manus să-i distingă expresia, dar i se părură 
cunoscute postura corpului, graba cu care duse mâna spre 
interiorul hainei și felul cum se deplasă în lateral pentru a 
câștiga timp și distanţă. 

Manus se năpusti, îi prinse mâna dreaptă exact când se 
închidea pe patul pistolului aflat într-un toc lateral și împunse cu 
Espada în sus, sub linia maxilarului, lovind cu atâta putere, încât 
tălpile celuilalt se desprinseră de pe sol. Pentru o clipă, bărbatul 
se legănă și zvâcni de parcă ar fi fost tras în ţeapă, susținut doar 
de lama care i se înfipsese în creier și de mâna care-l ţinea de 
beregată, cu sângele ţâșnindu-i din gât, limba ieșită, ochii 
bulbucați și fixaţi pe faţa lui Manus. Apoi corpul bărbatului se 
înmuie, ochii se ridicară spre cer și Manus nu-l mai putu ţine 
suspendat. Cobori braţul și se retrase, iar celălalt căzu în 
genunchi. Îl prinse de păr, smuci cuțitul afară și lăsă trupul să se 
năruie cu faţa în jos pe iarbă. 

Câteva secunde vederea i se înceţoșă și ochii îl usturară. Își 
dădu seama că era sânge. Își trecu un braţ peste faţă, însă 
zadarnic, fiindcă mâneca era, de asemenea, îmbibată. Folosi 
celălalt braţ și avu mai mult succes. Șterse lama pe mâneca 
uscată, o plie și prinse Espada la locul lui. După aceea își scoase 
cămașa pentru a-și curăța faţa și brațele. Simţea că și tricoul i 
se udase de sânge, dar era bleumarin și nu credea că putea fi 
observat în lumina slabă. lar dacă va fi observat, se va gândi el 
la ceva. 

Privi printre frunze și-i văzu pe Evie și pe băiat. Erau la vreo 
treizeci de metri depărtare și nu zăriseră nimic - tufișurile erau 
prea dese. 

Făcu ghem cămașa și înaintă furișat până când zări 
Chevroletul Suburban. Probabil că înăuntru nu mai era nimeni, 
totuși, nu era imposibil și nu voia să-și asume niciun risc. Se 
gândi să taie un cauciuc, însă dacă în jeep se mai afla cineva, ar 
fi simţit și ar fi ieșit, surprinzându-l. De aceea înaintă ghemuit, 
până ajunse în spatele mașinii. 

Scoase pistolul Force Pro, inspiră adânc, se ridică și, cu 
puterea unui baros, lovi cu mânerul revolverului în luneta 
jeepului. Geamul se sparse spre interior și văzu doi bărbați pe 


VP - 250 


bancheta din mijloc, care tresăriră și își întoarseră capetele 
speriaţi. Gorile fără minte, probabil, care așteptau în mașină ca 
să ajute la imobilizarea celor pe care ceilalţi urma să-i aducă din 
apartament. Manus îl împușcă pe cel din stânga în faţă. Dar 
celălalt fu mai rapid și se plecă atunci când se întoarse spre el. 
Manus cobori țeava și trase patru gloanțe prin spătarul 
banchetei. Văzu sânge și creieri explodând pe spatele scaunelor 
din faţa banchetei și știu că bărbatul acela murise. 

Oare auzise cineva? Trăsese în interiorul jeepului, fapt ce ar fi 
trebuit să amortizeze zgomotul, măcar într-o măsură. Oricum, 
nu avea nicio certitudine în acest sens. 

Puse pistolul Force Pro în toc și porni în fugă spre camionetă. 
Evie și Dash tocmai ajunseseră în dreptul portierei din dreapta. 
Dash flutură din mână în semn de salut și-i zâmbi larg. După 
aceea privi în jur, strâmbă din nas și semnală: „A ce miroase?” 

Desigur, mirosea a sânge, despre care Manus știa că avea cu 
totul alt iz atunci când era în cantităţi de ordinul litrilor și nu 
provenea de la juliturile, zgărieturile și tăieturile de care poate 
că a avut parte băiatul într-o copilărie binecuvântat de inocentă. 
In afară de întrebarea aceea, Dash nu păru agitat și Manus 
presupuse că Evie a născocit o poveste liniștitoare despre 
motivul pentru care trebuiau să plece de acasă. 

„Cineva a lovit cu mașina o căprioară, semnală el. Am 
încercat să dau o mână de ajutor, dar n-am putut face nimic”. 

„Pot să văd și eu?”, gesticulă Dash. 

Manus clătină din cap. „N-ai vrea să vezi așa ceva. Haideţi, 
trebuie să plecăm”. Deschise portiera și Dash urcă. 

Evie privi în direcția Chevroletului Suburban și întrebă: 

— Au fost... împușcături? 

Era greu să-i citească pe buze în lumina slabă și Manus se 
întrebă de ce nu a semnalat. Imediat după aceea, își dădu 
seama: ea nu voia ca Dash să știe. 

Deschise trusa de scule a camionetei și aruncă înăuntru 
cămașa însângerată. „Mai târziu, gesticulă el. Ai lăsat 
telefoanele?” 

Femeia încuviinţă din cap. 

„Bun. Să-i dăm drumul”. 

Evie urcă și închise portiera în urma ei. Manus se duse apoi în 
spatele camionetei, își scoase tricoul și-l aruncă peste cămașă, 
pe urmă luă un pumn de șerveţele sanitare dezinfectante dintr- 


VP - 251 


un recipient și-și curăţă mâinile, brațele și faţa. Le aruncă peste 
tricoul murdar. Va scăpa de toate într-un loc sigur, după care va 
dezinfecta și trusa de scule. Însă mai întâi trebuiau să ajungă 
cât mai departe de locul acela. Imbrăcă o cămașă curată și se 
așeză la volan. 

Stăteau toţi trei în faţă, cu Dash la mijloc. În timp ce șofa, 
Manus văzu cu coada ochiului că cei doi semnalau între ei. 
Băiatul voia să știe unde mergeau. Evie îi spunea că domnul 
Marvin o ajuta să rezolve o problemă importantă de la serviciu și 
că-i va explica mai multe de îndată ce putea. 

Manus se îndreptă spre nord-vest, folosind doar drumuri 
secundare. Nu putea merge în nord, la apartamentul lui și, cu 
toate că-l tenta densitatea urbană a orașului Baltimore în est și 
a Districtului Columbia în sud, în orașe existau prea multe 
cititoare de plăcuţe de înmatriculare, prea multe videocamere și 
prea mulţi polițiști. lar toate acestea făceau ca vestul și nord- 
vestul să fie opţiuni posibil predictibile, dar, pe de altă parte, în 
regiune existau o mulţime de parcuri regionale și statale, păduri 
și campinguri. Ca să nu mai amintească de motelurile ieftine; 
apropiatele câmpuri de bătălie din timpul Războiului Civil 
reprezentau atracţii populare. El a ţinut întotdeauna provizii și 
apă în trusa de scule, pentru cazuri de urgenţă. Nu s-a gândit 
niciodată la trei persoane, însă aveau să se descurce. li va duce 
într-un loc sigur, pe urmă se vor gândi cum să procedeze în 
continuare. 

Spera doar ca ei trei să cadă de acord în privinţa planului 
respectiv. 


VP - 252 


Capitolul 39 


Manus conducea în tăcere pe drumuri întunecate și 
împrejurimile deveniră tot mai rurale și mai pustii pe măsură ce 
noaptea se adâncea, iar farurile camionetei nu distingeau decât 
copaci, uneori câte un siloz de grâne și, ocazional, case 
modeste. Dash adormise, rezemat de Evie. Ea ar fi vrut să 
moţăie, de asemenea, dar era prea îngrozită de tot ce se 
întâmpla și de tot ce se întâmplase până atunci. 

Când și-a recăpătat cunoștința în dubă, a crezut mai întâi că a 
suferit un accident și că se afla într-o ambulanţă. Cineva o 
întreba dacă o durea capul. Insă ea nu se putea clinti... oare o 
legaseră de targă? 

Apoi l-a văzut pe bărbatul acela - Delgado -, care o privea ca 
și cum ar fi fost ceva ce intenţiona să gătească și să mănânce. 
Pe urmă și-a amintit de Marvin, în parcarea supermarketului, și 
totul i-a revenit în minte cu o viteză care a ameţit-o și a 
îngrețoșat-o. 

Delgado i s-a părut familiar, ceea ce, cumva, făcea ca totul să 
pară chiar și mai tulburător și suprareal. După aceea înțelese 
motivul: filmările video. El era bărbatul care a amplasat bomba 
și a dispărut ulterior în cimitir. Purtase atunci șapcă și ochelari, 
dar rânjetul acela nu putea fi uitat. 

Fusese sigură că va muri. Pe urmă însă a apărut Marvin, care 
a susţinut că avea stickul de memorie, iar Evie nu știa ce naiba 
să creadă. După care... el a împușcat pe cineva în parcarea 
blocului? Ei i s-a părut că a auzit împușcături și el a povestit 
ceva despre o căprioară, dar nu i-a răspuns când l-a întrebat. 
Oare a pândit-o cineva în parcare? Oare Marvin a omorât pe 
cineva acolo? 

Se întâmplau prea multe. Ea nu putea să ţină pasul. lar odată 
ce trecuse pericolul imediat, simțea că voia, pur și simplu, să se 
prăbușească și să uite de toate. Insă n-o putea face. Trebuia să 
rămână puternică pentru Dash. Avea doar nevoie de niţel timp 
ca să-și tragă răsuflarea și, mai mult ca orice, să gândească. Să 
gândească. 

Imediat după ce ieșiră din Clarksville, Marvin se opri să 


VP - 253 


schimbe plăcuţele de înmatriculare ale camionetei, explicând că 
ținea o pereche de rezervă în trusa de scule, pentru orice 
eventualitate. Evie fu mulțumită că el fusese prevăzător și avea 
de toate, totuși, amănuntul respectiv o neliniști în egală măsură. 
A crezut că știa cine era bărbatul. L-a primit în locuința ei, au 
făcut dragoste. lar în acel moment... se simțea derutată, 
speriată și violată. Și, de asemenea, recunoscătoare, fiindcă el 
părea în mod cert că știa ce făcea, pe când ea nu avea absolut 
niciun indiciu. Și, de fapt, cât de mult se putea încrede, 
realmente, în el? 

La nord de Gettysburg începu să moţăie de epuizare și 
agitaţie - sau poate erau efectele secundare ale anestezicului cu 
care a fost injectată? -, când simţi că mașina se oprește. 
Scutură din cap să se trezească și se uită în jur, dar nu văzu 
decât câmpii și ogoare. Marvin arătă un indicator slab iluminat 
aflat lângă un drum de acces din dreapta lor: Big Sky Motel. Sub 
literele albastre și roșii decolorate, pâlpâiau în neon roz 
cuvintele Camere libere. 

„Este un independent, semnală el. Putem plăti cash”. 

Evie privi în lungul drumului de acces, dar nu văzu unde 
ducea. „De unde știi?” 

„Lanţurile corporative au politici, pe când independenții sunt, 
de obicei, afaceri de familie. Sunt mai greu de găsit, însă 
acceptă întotdeauna cash”. 

Ea decise să depoziteze aparenta lui experiență cu genul 
acela de situații în același loc unde pusese și plăcuţele de 
înmatriculare „de rezervă”, ca fiind preferabil de examinat mai 
târziu. 

„Așteaptă, gesticulă Evie. Banii gheaţă nu sunt buni. Ei pot 
căuta exact tiparul ăsta, pe cineva care trage în noaptea asta la 
un hotel aflat la o anumită distanţă de apartamentul meu și care 
plătește cash”. 

„Pot face asta?” 

„Am senzaţia că nu știu decât o mică parte din ceea ce pot 
face ei”. 

„Am niște carduri prepaid nefolosite. Care nu pot fi urmărite 
până la mine. Pentru situaţii de urgență”. 

Ea surâse cu sfială. „Cred că asta e o situaţie de urgență”. 

„Și o să le spun să nu ne înregistreze. Nu va fi decât un 
recepţioner de noapte. Pentru cincizeci de dolari, ne va da cheia 


VP - 254 


unei camere și va uita să ne introducă în sistem. Uită-te la locul 
ăsta. Mă-ndoiesc că face parte din Travelocity sau altceva”. 

„Ești sigur?” 

Marvin încuviinţă din cap și viră pe drumul de acces. O piscină 
fu iluminată de farurile care trecură pe lângă ea, apoi dispăru 
din nou în beznă. Urmă un leagăn vechi pentru copii, o masă de 
picnic strâmbă, niște scaune. Bărbatul opri ceva mai departe de 
recepţie; Evie observă că nimeni din recepție n-ar fi văzut 
camioneta acolo, decât dacă ar fi ieșit din clădire. Marvin nu se 
ascundea, dar nici nu ușura misiunea altora. 

Evie cobori geamul și auzi doar ţârâitul greierilor. Nici trafic 
îndepărtat, nici vecini, nimic. Scoase capul și privi în sus. Cerul 
era presărat cu stele. 

Marvin reveni după câteva minute. Închise portiera și-i arătă o 
cheie cu breloc din plastic. „Treizeci și patru de dolari, îi 
semnală el. Plus o garanţie de cincizeci de dolari. Și alţi cincizeci 
ca să nu ne introducă în sistemul lor de computere, fiindcă sunt 
paranoic: nu vreau să afle cei de la serviciu că sunt chiulangiu. 
Un moș care destupase deja o sticlă de whisky Four Roses. Nu 
ne va ţine minte”. 

Evie încuviință și-i zâmbi scurt. El înțelegea, probabil, cât de 
tulburată era și încerca s-o facă să se simtă mai bine. Nu era 
mare lucru, însă poate că era ceva. 

Camera lor se afla în capătul îndepărtat al complexului 
motelului, care avea forma literei „U” și parcarea în mijloc. 
Marvin opri camioneta cu spatele în fața ușii camerei. Evie se 
gândi că, probabil, în felul acela se asigura o plecare rapidă, 
dacă era necesar, dar preferă să nu întrebe. 

Bărbatul opri motorul și privi în jur. „Stai aici un minut”. 

Ea se uită la Dash. Continua să doarmă adânc. „De ce?” 

Marvin scoase scrumiera de la bord și luă dinapoia ei o 
punguliță din piele pe care o așeză în poală. „Vom intra în 
camera de lângă cea pe care am primit-o. L-am rugat pe 
recepţioner să ne dea o cameră fără vecini, fiindcă soţia mea 
are somnul ușor. Mi-a zis că nu-i nicio problemă, fiindcă în 
noaptea asta nu prea are clienţi”. 

Evie se uită la punguliţă. „Alea sunt șperacle?” 

Marvin încuviinţă din cap. 

Ea trebuia să întrebe. „Marvin... cine ești, de fapt?” 

Bărbatul privi drept înainte, prin parbriz, în beznă. 


VP - 255 


„În momentul ăsta nu sunt tocmai sigur”. 


VP - 256 


Capitolul 40 


Camera era curată și funcţională: două paturi mari separate 
de o noptieră comună, o masă și două scaune, pereţi lambrisați 
în lemn de pin și mochetă cu fir scurt. Era un lux prin 
comparaţie cu unele dintre locurile în care înnoptase Manus, 
totuși, nu era sigur dacă le va plăcea femeii și băiatului. Știa că 
Evie era speriată și nesigură, deși se pricepea foarte bine să-și 
ascundă sentimentele. Dash părea în regulă și Manus simţi că el 
își lua repere emoționale de la mama lui. 

Utilizară pe rând baia micuță. Manus intră ultimul, iar când 
ieși, Dash era în pijama. Fusese inteligent din partea lui Evie să 
aducă ceva din rutina lor familiară de acasă, un confort mic 
pentru fiul ei. În străfundul minţii, Manus percepu din nou 
senzaţia aceea aidoma unei fantome - o memorie pierdută, o 
umbră din altă viaţă. Văzu că femeia îl privea cu atenţie și-și 
alungă prompt sentimentul. 

Dash reveni în baie ca să se spele pe dinţi. Manus indică patul 
cel mai îndepărtat de ușă și semnală: „Voi dormiţi acolo. Este 
preferabil să fiu mai aproape de ușă”. 

Evie păru înspăimântată și el înţelese că posibilitatea de a 
înfrunta pe cineva care intra prin efracţie era nouă și 
neliniștitoare pentru femeie. Probabil, de altfel, ca toate 
celelalte care se întâmplau. Îi gesticulă: „Sunt doar prudent”. 

„Am observat asta la tine”. 

„Îmi pare rău”. 

„E-n regulă. Cred că avem nevoie de prudenţă acum”. 

„Vreau să zic... îmi pare rău pentru toate”. 

Dash ieși din baie, îi întinse mamei periuţa de dinţi și căscă. 

Ea îi zâmbi. „Ora de culcare”. 

Băiatul îi răspunse la zâmbet. „Mâine nu merg la școală?” 

„Nu”. 

El se apropie de Manus și-l privi. „Mulţumesc că o ajuţi pe 
mama. 

Manus încuviință din cap, neștiind cum să explice că nu 
merita nicio mulțumire pentru nimic din ceea ce făcuse. 

„După ce terminaţi, o să m-ajuţi să construiesc un birou sub 


VP - 257 


patul meu? Mama zice că ai putea s-o faci”. 

Manus se uită la femeie. Ea păru stânjenită și el deduse că nu 
se așteptase ca puştiul să-i repete cuvintele. Și, desigur, 
indiferent când anume o spusese ea, situaţia fusese diferită. 

„Doar dacă mă ajuţi să car materialele”. 

Chipul băiatului se lumină într-un zâmbet larg și apoi îi întinse 
mâna. Manus i-o scutură, după care Dash îl îmbrăţișă. Ca de 
fiecare dată, gestul acela îl făcea să se simtă ciudat - vinovat, 
fericit, trist. 

lar în acel moment mai simţea ceva. Un sentiment poate... de 
protecţie? Nu așa cum a existat între el și director. Relaţia aceea 
a fost diferită. Aceasta era... n-o putea defini. Avea să se 
gândească la ea mai târziu. 

Evie îl înveli cu grijă pe băiat și-l sărută pe frunte. Ridică apoi 
tricoul pe care-l purtase Dash și gesticulă: „Domnul Marvin și cu 
mine o să stăm de vorbă câteva minute. Pune ăsta peste ochi, 
ca să nu te deranjeze lumina”. 

Băiatul semnală „Nu mă deranjează” și Manus știu că voia să 
vadă ce spuneau. 

Evie surâse. „Culcă-te!” 

Manus semnală: „Este târziu. Probabil că ar fi mai bine să 
stingem, oricum, lumina. Putem discuta în baie”. 

Femeia îl privi o clipă și după aceea încuviință, aparent 
înțelegătoare. N-avea rost ca lumina să se vadă pe sub ușă sau 
pe lângă marginile draperiei și să atragă atenţia asupra 
camerei, deși ei erau înregistraţi ca ocupând încăperea vecină. 

Lăsară ușa de la baie foarte puţin întredeschisă. Evie se așeză 
pe marginea căzii și Manus pe capacul vasului de toaletă. 

Ea se uită către ușa crăpată de parcă s-ar fi privit în altă lume, 
apoi gesticulă: „Ce facem în continuare?” 

Manus știa cum îi va primi spusele, dar o zise oricum. 
„Trebuie să-i dai directorului stickul”. 

Evie îl privi îndelung. „De unde știi că este la mine?” 

„Mi-au zis ei”. 

„De unde știau? Cum au știut de coletăria din Rockville?” 

„Nu am idee. Directorul mi-a zis că ai furat niște informaţii, 
care se află, probabil, pe un stick și că noi trebuie să-l 
recuperăm”. 

„Știi măcar despre ce este vorba?” 

Manus rămase perplex. Nu știa. Nu tocmai. Nici nu trebuia să 


VP - 258 


știe. „El vrea cu orice preț stickul. De aceea...” 

Femeia clătină energic din cap. „Nu vrea doar stickul. Poate 
că l-a vrut, la un moment dat, însă acum miza este cu totul 
alta”. 

Manus știa că ea putea să aibă dreptate, probabil că avea 
dreptate. Însă cel puţin varianta lui oferea o șansă. Trebuia s-o 
convingă. „Care anume?” 

Evie șovăi. Manus știa că femeia se întreba în ce măsură 
putea avea încredere în el. Mai știa că, în locul ei, el n-ar fi spus 
nimic. Dar poate că Evie hotărâse că n-avea de ales, fiindcă 
semnală: „Ti-am zis - am văzut niște lucruri pe care n-ar fi 
trebuit să le văd. Cred că asta ai vrut să afli de la mine, nu?” 

El încuviinţă din cap, rușinat. 

„Mă refeream la atentatul din Washington, continuă femeia. 
Directorul a stat înapoia lui”. 

Manus nu înţelese. „Cum adică înapoia lui!” 

„El l-a pus la cale. El l-a ordonat”. 

Bărbatul clătină din cap, convins că ea se înșela. El a ucis 
mulți oameni din ordinul directorului, dar întotdeauna acţiunile 
acelea au fost precis direcționate; nu au implicat niciodată 
inocenți. Și nu au fost comise niciodată masacre. 

„Nu, semnală Manus nesigur pe cine încerca să convingă. El 
n-ar fi făcut niciodată așa ceva”. 

„Amicul tău, Delgado, a amplasat bomba”. 

„Poftim?” 

„L-am văzut cu ochii mei punând bomba pe o dubă de 
catering. L-am văzut pe videocamere și știa cu exactitate unde 
să exploateze breșele din sistemul meu de acoperire, astfel că 
nu l-am putut urmări până în locul de unde venise sau unde s-a 
dus după aceea. Cine altul i-ar fi spus despre breșele acelea? Cu 
excepţia directorului, nu cred că mai există nimeni care să știe 
măcar despre rețelele de videocamere”. 

„Nu, el n-ar fi făcut niciodată...” 

„Crezi că directorul este un individ de treabă? Delgado ar fi 
trebuit să mă ucidă în noaptea asta. Cred că intenţiona să lase 
impresia că am fost victima unui act aleatoriu de răpire și viol. 
Crezi că directorul n-a avut habar despre asta?” 

Manus nu răspunse. Însăși ideea că Anders ar fi permis așa 
ceva era deja aproape insuportabilă. Cât despre bombă... pentru 
întâia oară își îngădui să se întrebe de ce directorul l-a trimis 


VP - 259 


înapoi în Turcia să-i ucidă pe oamenii aceia? Și să le ia 
telefoanele? 

„Știai?” 

Manus scutură violent din cap. 

„Sigur?” 

„Nu... la început. La început am crezut că era vorba doar 
despre stick. Apoi însă...” 

Nu reuși să încheie fraza. 

„Apoi... ce?” 

Era ca și cum lumea îi fusese spartă în cioburi, iar în acel 
moment cineva încerca să spargă până și cioburile acelea. „De 
ce? De ce ar fi vrut directorul să detoneze o bombă?” 

„El voia un pretext ca să lanseze un atac cu drone asupra 
locului unde-l ţineau pe Ryan Hamilton, jurnalistul acela răpit. 
Hamilton lucra cu un informator din NSA, Daniel Perkins, care a 
murit într-un accident auto în Ankara în aceeași zi în care a fost 
răpit reporterul. Crezi că a fost o coincidenţă?” 

„De unde știi că Hamilton lucra cu Perkins?” 

După o pauză scurtă, femeia gesticulă: „Am văzut pe reţelele 
de videocamere. Asta-i meseria mea. Sparg reţelele și scriu 
software-uri care le monitorizează cu un program de 
recunoaștere biometrică”. 

Manus se strădui să ţină pasul. „Așadar... i-ai văzut pe 
Hamilton și Perkins împreună?” 

Evie încuviinţă. „În Istanbul. Eu sunt cea care i-a spus 
directorului despre legătura dintre ei. Și cred că de aceeaela 
recurs la asemenea măsuri excepţionale pentru a crea piste 
false, potrivit cărora moartea lui Hamilton și a lui Perkins să pară 
atât de... nu știu... Lipsite de legătură. Aleatorii. El știa că voi 
bănui”. 

„Dar de ce l-a răpit pe Hamilton, dacă îl voia mort?” 

„Cred că Hamilton a fost condamnat, practic, la moarte, iar 
răpirea a avut scopul unei distrageri. Cine l-ar fi asociat pe 
director cu răpirea unui jurnalist de către o grupare afiliată cu 
ISIS? Însă ceva n-a mers așa cum trebuia. Răpitorii lui Hamilton 
nu l-au omorât și de aceea directorul l-a trimis pe Delgado să 
amplaseze o bombă și a susținut că era aceeași grupare 
teroristă care-l ţinea captiv pe Hamilton. Pe urmă l-a convins pe 
președinte să lanseze un atac cu drone. Toate astea pentru a-l 
lichida pe Hamilton. Toate astea pentru a ascunde informaţiile 


VP - 260 


obținute de Hamilton de la Perkins”. 

Fără să gândească, Manus semnală: „Hamilton este viu”. 

Femeia clipi scurt. „Poftim? De unde știi?” 

El nu voia ca Evie să cunoască rolul lui în cele petrecute cu 
Hamilton, ba chiar se întrebă de ce-i spusese, dar în acel 
moment nu-și mai putea lua vorbele înapoi. 

„L-am văzut. În Turcia. Era rănit, însă... era viu când l-am 
văzut”. 

„Toate mass-media au anunţat că a fost omorât”. 

„Poate că a murit, dar nu în urma atacului dronelor. Când a 
avut loc atacul acela, el era în Turcia”. 

„Și unde-i acum?” 

Bărbatul șovăi, apoi semnală: „Nu știu”. 

Ea îl privi fix un moment. „Ce anume nu-mi spui?” 

„Nimic”. 

„Marvin, dacă el este în viaţă, asta poate fi unica mea 
speranţă”. 

„De ce?” 

„Spune-mi doar atât: știi ceva despre locul unde se află?” 

El scutură din cap. 

Evie îl prinse cu mâinile de obraji și-l privi în ochi. 

— Te rog, rosti ea. Ajută-mă. 

Palmele îi erau calde și faţa, frumoasă. Manus se temea că îl 
va uri dacă va afla ce a făcut, dacă va afla cine era el, în 
realitate. Ar fi fost însă și mai rău dacă femeii i s-ar fi întâmplat 
ceva. Sau lui Dash. Inchise ochii și-și puse mâinile peste ale ei, 
ca să-și poată aminti ce simţea când îl atingea. 

După o secundă, își retrase mâinile. „Dacă mai este în viață, 
cred că este pe undeva în apropierea lacului Tuz”. 

„De unde știi asta?” 

„O știu”. 

„De unde?” 

„Acolo l-am văzut”. 

„Cum?” 

Manus simţi cum furia îl invadă. „Nu contează!” 

Ea tresări de parcă o pălmuise. Bărbatul ridică mâinile cu 
palmele în afară, în semn că-i părea rău, apoi semnală: „Îmi cer 
scuze”. 

Evie clătină din cap. „De ce nu vrei să-mi spui?” 

Manus își îndoi degetele, căutând cuvinte potrivite. „Nu... nu 


VP - 261 


vreau să știi”. 

„Fiindcă n-o să-mi placă?” 

El cobori ochii. „Fiindcă n-o să mă mai placi”. 

Femeia îl atinse pe genunchi. Când el ridică ochii, îi semnală: 
„Să știi că te plac”. 

„Nu m-ai plăcea dacă ai ști”. 

„Ce să știu?” 

El șovăi, după care semnală: „Dash și cu tine sunteţi buni”. 

Ea îi surâse vag. „În fine... Da, Dash este bun în tot cazul”. 

„Ba nu, și tu ești bună. Văd cum te porţi cu el. Eşti bună”. 

„Da, cred că sunt bună cu Dash”. 

„Eu nu sunt bun”. 

„Fiindcă ai făcut lucruri rele?” 

Bărbatul încuviinţă. 

„l-ai făcut ceva rău lui Hamilton?” 

El încuviinţă iarăși, neizbutind s-o privească în ochi. 

Evie își puse o palmă pe genunchiul lui. După o clipă, Manus 
înălță ochii. Ea îl privea cu o blândeţe și înțelegere pe care 
bărbatul știa că nu le merita și pe care nici nu le așteptase 
vreodată. Simţi o durere de parcă fusese înjunghiat. Totuși, voia 
enorm să creadă că putea fi adevărat ceea ce vedea în ochii ei. 

„Indiferent ce ai făcut, gesticulă ea, el este în viață”. 

„Da, așa cred. Nu i-am făcut nimic, dar nu arăta prea bine. 
Niște oameni i-au făcut rău”. 

„Ce oameni?” 

„Nu contează. Ei nu mai sunt. Nu mai pot face rău nimănui. Și 
nu știu nimic altceva. Îmi dau cuvântul. Cei care i-au făcut rău 
sunt morți. El le-ar fi putut lua banii și cheile mașinii lor”. 

„Și unde s-ar fi putut duce?” 

Manus și-l imagină pe Hamilton speriat, rănit, dezorientat. Își 
scoate rochia în care l-au îmbrăcat turcii și se schimbă în 
hainele de lucru din partea din spate a dubei. lese din mașină și 
găsește cadavrele. Este înspăimântat, îngrozit. Totuşi, 
instinctele de supraviețuire sunt mai puternice și-și înfrânează 
nevoia de a vomita la vederea masacrului. Se silește să le 
scotocească buzunarele. Găsește bani și cheile dubei. Pleacă de 
acolo. Vede niște turiști la una dintre tarabele de pe malul 
lacului. Cere îndrumări. Cumpără o hartă. Apoi... 

„El este un orășean, mi-am dat seama. N-ar ști cum să 
supraviețuiască în natură. Sau cum să traverseze o graniță. Este 


VP - 262 


posibil să caute un hostel pentru turiști. Dar... din cauza felului 
cum i-au făcut rău, nu va fi de acord să împartă o cameră sau o 
baie cu altcineva. Sau să fie nevoit să spună fleacuri unor 
excursioniști cu rucsacurile în spate. In plus, imaginea i-a fost 
transmisă la televizor. Nu-i foarte probabil să fie recunoscut, 
însă riscurile cresc cu cât îl văd mai multe persoane. De aceea 
cred că va recurge la... un hotel ca ăsta. Dintre cele care nu cer 
carduri de credit. Un loc în care să-și aducă mâncare, să tragă 
draperiile, să plângă și să se ascundă, ca să se vindece”. 

„Unde anume?” 

„În jurul lacului Tuz nu sunt multe locuri, așa că bănuiesc că a 
plecat spre Ankara. Este orașul cel mai apropiat și acolo ar 
dispune de mai multe opţiuni”. _ 

Ochii femeii erau surescitaţi și expresia concentrată. „In ce zi 
și la ce oră l-ai văzut? Fii cât mai precis”. 

„Cu o zi înainte de a construi patul lui Dash. La amiază, după 
ora locală”. 

O văzu calculând timpul scurs. „Bine, gesticulă ea, acolo este 
dimineaţă acum. El ar fi ascuns de... patru nopţi. Indiferent unde 
s-ar fi dus, crezi că ar fi rămas în același loc?” 

„Era traumatizat. Dacă a găsit un loc sigur, cred că s-ar teme 
să plece. Cu excepţia cazului în care n-ar mai avea bani. La ce 
te gândești?” 

Ea își lipi vârfurile degetelor de frunte și se concentră. „Mai ţii 
minte ce ţi-am spus înainte de a ne opri aici - că NSA poate 
examina clienţii hotelurilor? Și eu pot face asta. Hamilton nu-i la 
fel de orientat tactic ca tine și nici nu știe așa multe ca mine 
despre capacităţile NSA. În plus, nu vrea să atragă asupra lui 
mai multă atenţie decât ar fi necesar. El n-ar cere nimănui să 
nu-l înregistreze la recepţie”. 

Manus încuviinţă din cap, impresionat. „Pare logic”. 

„Dacă aș putea accesa cumva sistemul XKeyscore, aș avea o 
șansă să-l localizez. Hotelurile de genul pe care l-ai descris... n- 
ar putea fi mai mult de... câte? O duzină, două? Trebuie doar să- 
| găsesc pe cel unde s-a cazat cineva cu nume american și care 
a plătit cash la vreo șase ore, să zicem, după ce l-ai văzut ultima 
oară. Probabil însă că ei mi-au revocat privilegiile de cont”. 

„De ce?” 

„Glumești? Ar trebui să fiu moartă, ai uitat? Răpită și violată”. 

Comentariul acela fu usturător, dar Manus încercă să-l ignore 


VP - 263 


în favoarea lucrurilor relevante. Își reaminti că femeia nu era 
decât o analistă. Că nu era obișnuită să gândească operaţional. 

„Exact asta e și ideea, semnală el. Dacă moartea ta ar trebui 
să pară ceva aleatoriu, ei n-ar întreprinde nimic anormal la 
serviciu, de pildă, să-i ceară unui administrator de sistem să-ţi 
revoce privilegiile”. 

Ea îl privi și în ochi îi apăru un licăr de speranţă. „Este 
adevărat”. Tăcu apoi, parcă gândindu-se, după care continuă: 
„În regulă, am nevoie de un laptop”. 

„Vor lua urma accesului până la motelul ăsta”. 

„Nu și dacă voi folosi Tor”. 

„Totuși, parametrii căutării tale vor fi consemnați în jurnal. 
Dacă ei îți monitorizează căutările și tu-l găsești pe Hamilton, îi 
vei duce direct la el”. 

„O să-l avertizez. Oricum, trebuie să-mi asum riscul. Ajunge 
ca el să-mi spună parola, apoi decriptez stickul și fac publice 
informaţiile de pe el. După aceea directorul nu va mai avea ce 
să acopere”. 

„Hamilton nu va avea încredere în tine”. 

Evie izbi cu palmele în marginea căzii. „Perfect, ai vreo idee 
mai bună?” 

Întâmplător, Manus avea, într-adevăr, o idee. „Dă-i stickul 
directorului. Promite că nu vei spune nimic niciodată”. 

„Nu! Știu că tu crezi că-l cunoști și că poţi avea încredere în 
el, dar n-ai dreptate în nicio privință. Marvin, el nu-i un om bun. 
Are o minte bolnavă, este nebun după putere și îngrozit să nu se 
afle nimic din toate astea. N-ar avea niciodată încredere că-mi 
voi ţine gura. Ar zice că da, va avea încredere, pe urmă m-ar 
lichida cu prima ocazie care i s-ar ivi”. 

Bărbatul se simţi cuprins de un val rece. „l-aș spune că, dacă 
se va-ntâmpla așa, îl voi ucide”. 

Pentru o clipă, Evie păru înspăimântată. După aceea faţa i se 
destinse și-l atinse pe genunchi. „Atunci, te va lichida și pe tine. 
Trebuie s-o știi”. 

Manus nu răspunse. Își simțea mintea încercând să creadă 
ceea ce voia ea, încercând să alunge logica și dovezile. Se 
simţea foarte singur. Era ca în acea primă noapte petrecută în 
centrul pentru delincvenţii minori. Toate lucrurile pe care le 
cunoștea și pe care se putea bizui fuseseră desființate. Nu se 
putea bizui pe nimeni. Toţi erau dușmani, toţi încercau să-i facă 


VP - 264 


rău. 

„Trebuie să intru pe internet”, gesticulă femeia. 

Nu-i plăcea planul ei. Era riscant pentru Hamilton și, mai 
important, îl simţea riscant pentru ei. Evie fusese însă fermă să 
nu aibă încredere în Anders. Și în ciuda șovăielii sale în a-i da 
dreptate, Manus știa că era posibil să fie adevărat. 

„Recepţionerul avea un laptop, semnală el. Poate că este de 
acord să mi-l împrumute. Sau mai degrabă să-l închirieze. Cât 
timp ai avea nevoie de el?” 

„Dacă am noroc, zece minute. Totuși, nu mai mult de câteva 
ore. _ 

Manus șovăi, după aceea semnală: „Incuie ușa de două ori 
după mine. O să ciocănesc când mă-ntorc. O singură dată, în 
fereastră. Dacă cineva ciocănește la ușă sau bate de mai multe 
ori, nu sunt eu. 

Evie încuviinţă din cap. Se ridicară amândoi și porniră spre 
ușă. Bărbatul privi mai întâi pe fereastră, apoi ieși. 

Bătrânul cu care negociase mai devreme era tot acolo, iar 
aerul din recepţie mirosea a bourbon. Se uita pe laptop, însă îl 
închise când apăru Manus. 

— Totu-i în regulă cu camera? întrebă el. 

Manus aprobă din cap. 

— Soţia nu și-a adus laptopul. Îl putem împrumuta pe al tău? 
Nu mult timp, maximum câteva ore. O să-ţi plătesc, bineînţeles. 

— În regulă, nu-i nevoie să mă plătești, dar... cât? 

Manus observă că nivelul sticlei de Four Roses coborâse deja 
cu vreo cinci centimetri. Ridică din umeri. 

— Încă cincizeci? 

Recepţionerul înălță sprâncenele și Manus înţelese că oferise 
prea mult. 

— E o problemă de serviciu, adăugă el imediat. Dacă n-o 
rezolvă urgent, ne-am putea lua rămas-bun de la mica noastră 
vacanţă. Avem acces la internet din cameră, nu? 

— Sigur că da, în toate camerele există Wi-Fi gratuit. Câteva 
ore, zici? 

Manus încuviinţă. 

— Sper că n-ai de gând s-o ștergi cu laptopul meu, da? Nu-i 
tocmai nou, însă face mai mult de cincizeci de dolari. 

— Îți pot lăsa o garanţie. 

Recepţionerul își frecă bărbia. 


VP - 265 


— Haide, dă-o naibii de garanţie! Dă-mi un sutar și poţi să-l ţii 
toată noaptea. 

Manus scoase din buzunar două bancnote de câte cincizeci și 
le așeză pe tejghea. Bătrânul părea gata să saliveze. 

— Bun, am bătut palma. Numai două minute, s-aranjez niște 
lucruri. 

Deschise laptopul și acţionă trackpad-ul. Manus presupuse că 
ștergea urme ale vizitelor pe site-uri porno. Ceea ce era bine, 
deoarece sugera că nu ţinea o evidenţă centralizată a istoricului 
de navigare pe internet. 

Reveni cu laptopul la cameră și bătu o singură dată în 
fereastră. Evie îi deschise și intrară din nou în baie. Femeia avu 
nevoie doar de un minut ca să descarce browserul Tor. Încă un 
minut și ea gesticulă surescitată: „Ai avut dreptate. Nu mi-au 
revocat privilegiile. Am intrat”. 

Se aplecă peste tastatură și începu să lucreze. Bărbatul nu 
putea să vadă ce făcea, dar bănuia: Evie accesa toate 
informaţiile NSA despre cazările hotelurilor din lume. Verifica 
toate hotelurile aflate pe o rază de 250 de kilometri de lacul Tuz. 
Verifica toate tranzacţiile desfășurate la peste opt ore după ce 
Manus l-a văzut pe Hamilton. Verifica toate tranzacţiile fără 
carduri de credit. li verifica pe toţi cei care s-au cazat fără 
pașaport. Și, în final, rămase doar cu... 

_ „Cred că l-am găsit. Sunaa Hotel, în centrul Ankarei. 
Inregistrat ca Bill Moore. Nicio altă concordanţă”. 

Manus încuviință din cap, străduindu-se să-i împărtășească 
surescitarea. Nu simţea însă decât groază. Nu s-a temut 
niciodată de lupte, de bătăi, totuși, prefera să le evite pe cele 
despre care credea că nu puteau fi câștigate. Sau și mai rău, din 
care nu putea supravieţui. Până atunci au avut mult noroc să 
ajungă așa departe. Se temea că Evie voia să insiste până când 
norocul avea să li se termine. 

Se ridică în picioare. „Vezi dacă poţi lua legătura cu el, îi 
semnală Manus. O să stau de pază”. 


VP - 266 


Capitolul 41 


În mai puţin de cinci minute, Evie închirie un cont VolP 
securizat, achitând accesul cu unul dintre cardurile prepaid ale 
lui Manus. După aceea telefonă la Sunaa și ceru legătura cu Bill 
Moore. Urmă o pauză, apoi un țârâit intermitent, când apelul ei 
fu preluat. Așteptă, cu inima bubuind, încercând să nu spere. 
Oare el va fi acolo? Oare va răspunde? Oare ea a identificat 
persoana corectă? Era posibil să fi făcut vreo eroare. Putea să fi 
fost o simplă coincidenţă... 

— Alo? 

Un glas bărbătesc, cu accent american, cu ton nesigur, 
aproape tremurat. El trebuia să fie. El trebuia. 

— Ryan, spuse femeia, sunt o prietenă. Te rog, nu închide. 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea, apoi bărbatul 
întrebă: 

— Eu... cine ești? 

Legătura telefonică avea mici întreruperi, totuși, nimic 
înfricoșător. Avea să meargă. Trebuia să meargă. 

— Îmi pare foarte rău, adăugă ea luptându-se cu lacrimile 
care au podidit-o în mod neașteptat. N-am ştiut că se va 
întâmpla așa. Nu mi-am făcut decât meseria. Imi pare foarte 
rău. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Spaima din glasul lui sporise. „Adună-te, fato! se gândi Evie. 
Nu-l îngrozi. Ajută-l! Ajută-l să te ajute”. 

— Îmi pare rău, repetă ea. Sunt, pur și simplu, speriată. Am 
aflat unele lucruri pe care n-ar fi trebuit să le fi aflat, despre 
întâlnirile tale din Turcia și despre stickurile pe care le-ai 
expediat prin poștă. Am unul dintre stickuri. În seara asta, ceva 
mai devreme, am fost răpită și abia am reușit să scap. lar acum 
fiul meu și cu mine suntem fugari. Nu mai cunosc pe nimeni 
altcineva care ne-ar putea ajuta. 

O altă tăcere din partea interlocutorului ei telefonic. 

— Ce vrei să spui - că ai unul dintre stickuri? 

— Ai trimis două în Statele Unite. Unul prin FedEx, bănuiesc 
că la agenţia ta de știri, iar celălalt prin poșta obișnuită, la o 


VP - 267 


căsuţă poștală din Rockville. Primul a fost interceptat, dar eu îl 
am pe celălalt. 

— Cine ești? 

Evie expiră prelung, simțind că următoarele ei cuvinte aveau 
cincizeci la sută șanse să strice totul. Însă dacă nu se întâmpla 
așa, dacă ei puteau depăși punctul acela critic, poate că planul 
i-ar fi funcţionat. 

— Sunt analistă la NSA, răspunse ea. Dar nu sunt inamicul 
tău, ţi-o jur! Ei încearcă să mă ucidă și pe mine. 

— NSA? Dumnezeule! Nu cred că vorbești serios... 

— Ce ţi-aș putea oferi ca dovadă? 

— De unde știi despre astea? Cum ai știut... 

— ... unde să te găsesc? 

Hamilton nu răspunse. Evie își imagină cât de îngrozit era că i 
se confirmase identitatea. 

— Este o poveste lungă, zise ea, dar, în esență, nu mai ești 
căutat, pentru că toţi cred că ai murit în urma unui raid cu 
drone. 

Altă pauză. 

— Chiar se crede așa? Nu-i doar o abureală oficială? 

— Știi la ce raid mă refer? 

— Am televizor în cameră. 

Jurnalistul era  șovăielnic, evident, totuși, continua să 
vorbească. Poate din cauza faptului că era speriat și disperat. 
Oricum, motivul era neconcludent. Important era ca ea să-l facă 
să vorbească în continuare. 

— Nu, spuse Evie, nu este o abureală oficială. Cel puţin din 
câte știu. Atacul cu drone a fost declanșat, deoarece ei credeau 
că erai acolo. Voiau să te omoare. 

— Cine sunt „ei”? 

— Directorul NSA. Ştie despre întâlnirile tale cu Perkins. 

— Unde-i Perkins acum? l-ai putea trimite un mesaj? 

Femeia înțelese că moartea lui Perkins în accidentul de 
mașină nu a intrat în categoria știrilor internaţionale. Bineînţeles 
că nu. El lucra sub acoperire și, în plus, a fost un banal accident 
auto. 

— Perkins este mort. Un accident de mașină în Ankara, în 
aceeași zi după întâlnirea voastră din Istanbul. Atât doar că n-a 
fost un accident. Sunt destul de sigură c-a fost tot mâna 
directorului. 


VP - 268 


— Oh, Dumnezeule! La naiba! 

— Ascultă-mă! Indiferent ce informaţii s-ar afla pe stickul 
acela, ele sunt atât de explozive, încât directorul NSA și-a 
pierdut, realmente, minţile. Te-a răpit, pe urmă l-a omorât pe 
Perkins, iar acum încearcă să mă omoare pe mine. Și atentatul 
din Washington n-a fost decât un pretext pentru a bombarda 
tabăra jihadistă în care credea că erai ţinut captiv. 

— Cum... 

— Nu contează „cum”. Nu știu ce altceva am putea face decât 
să publicăm informaţiile de pe stickul ăla. Să anulăm 
posibilitatea lui Anders de a acoperi totul prin crime. Motivul pe 
care s-a bazat ca să ne omoare pe amândoi. Nu ţi se pare logic? 

— Bineînţeles că este logic, dar cum să procedăm? 

— Ți-am spus, am al doilea stick. Însă tu l-ai criptat. Dă-mi 
parola ca să-l decriptez, apoi... nu știu, tu ești jurnalistul. Să iau 
legătura cu șeful tău sau așa ceva. 

— Stai, oprește-te! Simplul fapt că încă vorbesc cu tine 
înseamnă că te cred măcar pe jumătate. Dar în niciun caz nu-ți 
voi da parola. Este posibil să fii o agentă NSA care încearcă să 
citească stickul, pentru a evalua prejudiciul. Poate că în faţa ușii 
mele este o echipă CIA care așteaptă să mă înhaţe imediat ce ai 
confirmat că parola este bună. 

Evie se abţinu să nu urle. Avea nevoie doar ca idiotul să-i 
spună nenorocita de parolă și după aceea ea îi putea salva pe 
toţi. 

„Gândește, Evie! El este speriat. Tu trebuie să fii cea calmă. 
Deci gândește! Gândește!” 

— Ryan, ia în considerare următorul aspect. Dacă ar exista 
vreo echipă CIA, ea te-ar putea înhăţa chiar acum. De ce aș mai 
vrea parola dacă n-aș avea stickul? Și dacă am stickul, CIA te-ar 
putea face să spui parola. Dacă ai încerca să minţi, ei ar ști, 
pentru că n-ar decripta stickul. Te-ar tortura, până le-ai spune 
adevărul. 

— lartă-mă, nu mă simt deloc confortabil, auzindu-te cât de 
cunoscătoare ești despre funcţionarea lucrurilor astea. 

— Da?! exclamă femeia, simțind că o părăsea calmul. Ştii de 
unde provin informaţiile mele? Din faptul că am fost lovită în cap 
mai devreme în seara asta și luată prizonieră de un asasin care 
lucrează sub contract cu NSA și căruia îi place niţel prea mult 
meseria lui. Am ascuns stickul, iar el mi-a explicat cum îl va 


VP - 269 


găsi. Strivindu-mi degetele, arzându-mi buzele și torturându-mi 
băieţelul sub ochii mei până când spusele mele erau verificate 
de oamenii lui. Așa că, da, acum sunt un fel de expertă despre 
ceea ce ar face CIA dacă ar fi cu adevărat în faţa ușii tale! 

Închise ochii strâns și scrâșni din dinţi, furioasă pe sine fiindcă 
își pierduse controlul. Însă Dumnezeule, blestematul ăla de 
Delgado, teroarea pe care o simţise... totul se afla acolo, chiar în 
spatele lucrurilor asupra cărora încerca să se concentreze, și 
bolborosea ca un cazan oribil, aflat permanent pe punctul de a 
da în clocot. 

Deschise ochii și inspiră adânc. 

— Scuză-mă, zise ea, însă a fost, pur și simplu, o zi... 
incredibilă. 

— Nu-mi spune despre asta. 

Evie izbuti să chicotească fără vlagă. 

— Deci ce facem, Ryan? 

Se făcu tăcere, apoi jurnalistul răspunse: 

— Dacă îi poţi duce stickul lui Betsy Leed, o să-i spun ei 
parola. 

— Betsy Leed? 

— Este editoarea mea de la /ntercept. Am încredere în ea, dar 
nu am acces la internet și mi-e frică să-i telefonez. Ea este 
supravegheată. Toţi suntem supravegheați. Mi-a fost frică să 
telefonez oricui. Știu că ei mă caută și, pur și simplu, nu-mi vine 
să cred că vorbesc cu tine. 

Femeia se simţi descurajată. 

— Ryan... nu pot. Stickul acela este singurul meu atu. 

— De acord, însă parola este singurul meu atu. Imi ceri să am 
încredere în tine, dar tu n-ai încredere în mine? 

— Înainte de a pleca, n-ai spus parola nimănui din agenţia ta? 
Pentru orice eventualitate... Lui Leed? Altcuiva? 

— Sunt singurul care o știe. 

Poate că-i spunea adevărul. Poate că nu. Nu avea cum să știe 
și, în cele din urmă, nu conta. 

Evie închise din nou ochii și încercă să vadă altă cale. Nu 
izbuti. 

— Bine, rosti ea după o clipă. Cum o contactez pe Leed? 

— Ştii ce este SecureDrop? 

— Bineînţeles. NSA îl urăște. 

— Mă bucur să aud asta. Așa o vei contacta. Cumpără un 


VP - 270 


laptop. Cu bani cash. Descarcă sistemul de operare Tails. Este 
însoțit de browserul Tor. Ştii ce sunt astea? 

Părea mai încrezător în sine decât fusese la începutul 
convorbirii. Evie bănuia că ăsta era un lucru bun. Sugera că 
începuse să aibă încredere în ea, măcar puţin. 

— Bineînţeles. NSA își petrece jumătate din timp străduindu- 
se să le submineze. 

— Sunt convins. Ei bine, așa trebuie să procedezi. Îi trimiţi un 
mesaj lui Leed și aranjezi o întâlnire. Amândouă va trebui să fiţi 
foarte atente, ca să nu fiți filate. Fără telefoane mobile, fără 
vehicule personale - nimic. Și ai grijă la filajul pe teren. Când 
ești obsedat de firimiturile electronice pe care le lași pe internet, 
este ușor să uiţi de metodele clasice de filaj. Și apropo, cum 
naiba ai aflat de Perkins și de mine? El era mai mult decât 
paranoic și nici eu nu sunt indiferent față de securitate. N-ai 
crede ce protocoale utilizăm la /ntercept. 

Evie șovăi o clipă; vechiul reflex împotriva împărtășirii de 
informaţii unor persoane din exterior, mai ales despre un 
program ultrasecret, continua să fie puternic. Apoi reflectă: „La 
dracu'!” 

— Conduc un program care preia filmări din rețelele de 
videocamere interconectate prin internet din toată lumea și le 
trece după aceea printr-un program de identificare biometrică, 
inclusiv de recunoaștere facială. Baza noastră de date conţine 
două liste de persoane: cele cu autorizații speciale de securitate 
și subversivii bine-cunoscuţi. 

— Pe jurnaliști îi incluzi printre subversivii aceia? 

— Nu-i cunosc pe toţi de pe lista respectivă, dar figurează și 
reporteri, da. 

— Este măcar un fel de recunoaștere. Bate, oricum, orice fel 
de premiu de excelenţă la care m-aș putea gândi. 

Evie râse fără chef. 

— Da, bănuiesc că așa este. Ei bine, sistemul meu a emis o 
atenţionare când v-a observat pe tine și pe Perkins împreună în 
Istanbul. După aceea am început să examinăm mai atent 
filmările. Tot datorită sistemului meu știu că directorul NSA a 
ordonat atentatul din Washington. Am văzut cum bomba a fost 
amplasată chiar de cel care m-a răpit și a ameninţat că-mi va 
face mie și fiului meu toate lucrurile acelea oribile. 

— Atunci, ești într-o încurcătură la fel de mare ca mine. 


VP - 271 


— Exact asta încercam să-ţi spun. 

— Așadar, NSA monitorizează rețelele de videocamere din 
Turcia? M-aș fi așteptat s-o facă în Washington, însă asta pare a 
fi ceva global! 

— Am crezut că-i cunoșteam dimensiunile globale, dar se pare 
că Perkins a descoperit ceva mult mai important. 

— Da, așa este. Vrei să știi cum numește directorul tău 
sistemul respectiv? 

— Bineînţeles. 

— Ochiul lui Dumnezeu. E clar că aveţi o predilecție spre 
denumiri sinistre. Carnivore, Transparenţa Totală a Informaţiilor, 
Informatorul fără frontiere... 

— Și ce este Ochiul lui Dumnezeu? 

— N-o să-ţi spun asta. Dă-i stickul lui Leed și o să-i transmit 
parola. Vei putea citi totul pe site-ul /ntercept cel puţin un an de 
acum încolo. Îţi zic doar că este ceva mai exploziv decât a fost 
Snowden. 

Pentru o clipă, femeia se întrebă dacă nu cumva Hamilton 
exagera în scopul de a-și consolida hotărârea de a preda stickul 
editorului său. Apoi își reaminti ce a făcut Anders pentru a 
încerca să restricționeze acel Ochi al lui Dumnezeu și decise că 
reporterul avea, probabil, dreptate. 

— Ascultă, adăugă ea, nu vreau să fiu morbidă, însă dacă ţi se 
va întâmpla ceva... 

— Sau dacă ţi se va întâmpla ţie... 

— Da, sau mie. Ideea este că poate ar fi mai sigur să trimiţi 
imediat parola editoarei tale. Ca s-o aibă deja când îi predau 
stickul. _ 

— Procedând așa, n-aş face decât s-o pun în pericol. În plus, 
nu dispun de mijloace protejate, sigure, ca să i-o transmit. In 
niciun caz n-o s-o spun pe o linie deschisă de unde o puteţi 
culege voi. Și în niciun caz nu i-o transmit decât după ce-mi 
confirmă că a primit stickul. 

Evie se gândi la Marvin și la felul cum i-a dat un stick fals lui 
Delgado. 

— Dar dacă n-aș fi cine susţin că sunt, ce m-ar opri să-i dau 
lui Leed un stick oarecare și după aceea să-ți interceptez 
transmiterea parolei? A 

— Nu pot să știu asta, da? Nu știu ce dracu' să fac. In 
momentul ăsta încerc doar să rămân în viaţă. 


VP - 272 


Stresul și teama îi reveniseră în glas. Trebuia să-l liniștească 
din nou. 

— Îmi pare rău că insist, zise Evie, însă ar trebui... Vreau să 
mă asigur că avem un plan funcţionabil, da? 

El oftă. 

— Trebuie să te-ntâlnești cu Leed. Dacă ea va avea încredere 
în tine, atunci și eu voi avea încredere în tine. Contacteaz-o prin 
SecureDrop și spune-i că voi căuta o modalitate de a o suna pe 
telefonul mobil în următoarele douăsprezece ore. Vreau să-i aud 
glasul. Vreau s-o aud că-mi spune c-a primit stickul. Și că are 
încredere în tine. Când o s-aud asta, o să-i zic parola. 

— Bine. În regulă, o s-o contactez, dar mă va crede? 

La capătul firului se făcu liniște. După aceea Hamilton 
răspunse: 

— Spune-i... spune-i că atunci când am făcut cunoștință, fiica 
ei de șase ani, Brett, s-a ascuns înapoia piciorului ei. Am glumit 
în acel moment pe seama asta. Nimeni n-a mai fost prezent la 
întâlnirea aceea. Nimeni n-ar putea ști detaliul ăsta. 

— Perfect. Mai vreau să știu însă un lucru despre programul 
ăsta. Ti-am destăinuit despre rețelele mele de videocamere. 
Activitatea mea face parte din Ochiul lui Dumnezeu? 

— Totul face parte din el. 

Ea așteptă, dar Hamilton nu mai continuă. 

— Dă-mi un context, spuse Evie. Perkins și cu tine v-aţi 
asumat riscul unei întâlniri faţă în față tocmai de asta, nu? Ca să 
înţelegi mai bine informaţiile pe care ţi le furniza el. 

— Ți-am zis, n-o să... 

— De ce? Am fost răpită în noaptea asta și sunt urmărită de 
indivizi care încearcă să mă ucidă. Aș vrea, într-adevăr, să știu 
despre ce naiba este vorba. Da? Ce rău s-ar produce dacă mi-ai 
spune? Probabil că amândoi vom fi omorâţi, oricum! 

Se blestemă în gând imediat după ce rosti cuvintele acelea. 
Avea să-l neliniștească din nou. Din păcate, nu mai putea să le 
ia înapoi. 

Urmă o tăcere prelungă. După aceea el chicoti și zise: 

— Ăsta-i un mod tare al dracului de a mă convinge. Dar... 
bine. În cazul că nu mai scap de aici, cel puţin va exista cineva 
care să știe câte ceva. Și poate că-i poţi ajuta pe cei de la 
Intercept să înţeleagă exact lucrurile, dacă... dacă nu voi fi 
acolo. 


VP - 273 


Evie nu răspunse. Se temea prea mult ca reporterul să nu se 
răzgândească. 

— Bine, adăugă el. la spune, ce vrea guvernul să asculte? 

Ea căzu pe gânduri. 

— Păi... totul. 

— Nu, nu tocmai. Guvernul vrea să fie în stare să asculte 
totul. Însă spre ce anume vrea să se concentreze? 

— Nu cred că te înțeleg. 

— Haide să mă exprim altfel. Îi pasă de ceea ce scriu oamenii 
pe ilustrate și cărți poștale? 

— Nu, fiindcă ele sunt, oricum, deschise, vizibile. 

— Exact. Cei care trimit ilustrate și cărți poștale nu încearcă 
să ascundă nimic. Guvernul este interesat de cei care folosesc 
plicuri, și mai ales de cei care utilizează plicuri de securitate, pe 
care le lipesc cu bandă adezivă suplimentară, astfel încât nimeni 
să nu le deschidă cu aburi. Poţi extrapola mai departe? 

— Vrei să zici câ... guvernul se concentrează asupra celor 
care întrebuinţează criptări? 

— Da, dar aceea nu-i decât o mică parte. Concentrarea este 
asupra tuturor formelor de comportamente, electronice și de 
alte naturi, care pot fi considerate tentative de păstrare a 
confidenţialităţii. 

— Mai specific, despre ce vorbești? 

— Nu vreau să intru în detalii. O să precizez doar că a început 
ca o iniţiativă antitero, ca toate celelalte exemple de abuzuri de 
putere guvernamentale din prezent. Teroriștii au nevoie de o 
modalitate de comunicare clandestină, da? Atunci, cuiva i-a 
venit ideea ca organizaţia voastră să catalogheze toate modurile 
în care teroriștii ar putea acţiona în privinţa acestor comunicări 
clandestine. Și toate comportamentele implicate. Apoi să caute 
comportamentele acelea oriunde ar fi apărut, aplicând ceva 
numit „rețele bayesiene”. 

— Sigur că da, zise ea dându-și seama despre ce era vorba. 
Este logic. 

— Ştii despre asta? 

— Deducţiile bayesiene sunt un fel de teorie a probabilităților. 
Sunt expertă în computere. 

— Da, și eu am urmat Informatica. Ei bine, problema... 

— ... problema este că teroriștii nu sunt singurii care încearcă 
să-și protejeze intimitatea. 


VP - 274 


— Exact! Deși eu continui să nu știu dacă aplicările mai 
extinse ale Ochiului lui Dumnezeu au fost o hibă sau o 
caracteristică deliberată. Fiindcă unul dintre modurile în care ei 
utilizează deducţiile bayesiene pentru filtrarea datelor este prin 
intermediul unei matrice. Ce citești? Ce site-uri vizitezi? Pe cine 
urmărești pe Twitter? Și-o să-ţi dau un indiciu: dacă urmărești 
organizaţia nonprofit Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile? 
sau pe jurnalistul Jacob Appelbaum, sau Electronic Frontier 
Foundation, sau Freedom of the Press Foundation, sau 
WikiLeaks, sau dacă donezi unor organizații similare, guvernul s- 
ar putea să fie interesat de persoana ta. Guvernului nu-i place 
opoziţia. Indiferent dacă provine din partea celor fără putere sau 
a acelor cu putere. Opoziția este una dintre problemele pe care 
este cel mai bine să o înăbuși din fașă. 

— Așadar, sugerezi că Ochiul lui Dumnezeu... 

— Ochiul lui Dumnezeu doar se uită ce încearcă să ascundă 
oamenii. El doar ascultă ce încearcă să șoptească oamenii. 
Gândește-te acum ce ai putea descoperi cu așa ceva, la ce ai 
putea utiliza programul, și vei începe să-ţi conturezi o idee. 

— Păi, ar fi... atunci, ai ști totul. 

— Tot ce merită știut, dacă țelul tău este să controlezi un 
popor. Probabil că vouă, cei din NSA, vă place ironia, fiindcă da, 
atât timp cât nu încerci să-ţi protejezi intimitatea, te poţi încă 
bucura de intimitate! Cel puţin teoretic. Vreau să spun că NSA 
continuă să aibă acces la absolut toate informaţiile disponibile 
despre tine. Nu ești decât unul dintre sutele de milioane de 
volume din colecția lor nemărginită. Atât doar că ei nu-ţi scot 
volumul din raft pentru a-l citi. Cel puţin până nu vor ceva. Sau 
dacă te comporti necorespunzător. Atunci, ai încurcat-o. 

Pentru o clipă, tăcură amândoi. Mintea lui Evie gonea printre 
posibilităţi. Conceptul respectiv era ingenios și se întrebă cine l- 
a născocit. Și cum l-au implementat? Ea știa că NSA se 
concentra deja pe scară largă asupra culegerii de comunicații 
criptate, cu speranţa că, în cel mai rău caz, un progres 
semnificativ înregistrat în domeniul decriptării va permite citirea 
lor ulterioară. Și că NSA era, de asemenea, foarte interesată de 
comunicațiile privilegiate dintre avocaţi și clienţii lor. Spre ce 
altceva s-ar mai fi concentrat? Conturile de pe rețelele sociale 
care aveau doar doi sau cel mult patru, cinci utilizatori. Conturile 


31 American Civil Liberties Union (ACLU) (în orig.). (n.red.). 
VP - 275 


de e-mail cu utilizare similar de restricţionată. Persoanele care- 
și curăţau regulat browserele. Persoanele care-și ștergeau 
mesajele e-mail din trash-ul online. Ce naiba, puteai să fii chiar 
și mai specific. Te puteai concentra asupra mesajelor șterse. La 
urma urmelor, acelea ar fi fost interesante. Secretele pe care le 
descopereai... ar fi conţinut totul. Relaţii extraconjugale. 
Homosexualitate tăinuită. llegalităţi financiare. Perversiuni. 
Aspectele cele mai intime ale vieților oamenilor. Secretele lor 
cele mai rușinoase. 

De pildă, cum l-a înfundat FBl-ul pe generalul Petraeus când 
era directorul CIA, concentrându-se asupra contului e-mail pe 
care-l utiliza cu amanta lui. Cei doi stocaseră mesaje sexuale 
sub formă de ciorne, pe care nu le expediaseră niciodată. Aceea 
ar fi reprezentat o atenţionare uriașă, iar, în plus, contul avea un 
singur utilizator, care se conecta din locuri diferite. Alt indiciu 
clar. Dar dacă n-ar fi fost descoperit contul acela de o 
investigaţie FBI? Dacă ar fi fost descoperit de directorul NSA? 
Probabil că atunci Petraeus ar fi continuat să rămână șeful CIA. 
Mulţi considerau că el se afla bine poziţionat în cursa pentru 
președinție, pentru numele lui Dumnezeu! Și, atunci, directorul 
l-ar fi avut în propriul buzunar. 

Evie se întrebă brusc câţi alţi oameni avea Anders „în 
buzunar”? Oameni puternici. Politicieni. Legiuitori. Judecători. 
Jurnalişti. Și în câte alte organizaţii a pătruns și le-a subminat? 
Aproape că nu putea concepe dimensiunile ramificaţiilor 
posibile. 

Înțelese, totodată, că mai exista un aspect asupra căruia s-ar 
fi concentrat ei: telefoanele cu cartele preplătite cumpărate cu 
cash. Cine plătește cu bani gheață un telefon cu cartelă 
preplătită? Cei săraci, însă ei nu contează și pot fi eliminaţi rapid 
prin filtrare. lar dintre cei rămași... oare cineva ar încerca să 
ascundă ceva? Ceva ce tocmai ai descoperit. 

— S-ar putea că așa să fi dat de urma mea? întrebă Evie. Am 
cumpărat un telefon cu cartelă preplătită, cu bani lichizi. Asta-i 
genul de lucruri pe care le caută Ochiul lui Dumnezeu? 

— Exact genul ăsta de lucruri. 

Totul devenea clar într-un mod oribil. Ea s-a crezut isteaţă și 
prudentă, însă se părea că isteţimea și prudența erau exact 
ceea ce atrăgeau atenţia Ochiului lui Dumnezeu. 

— Cred că ar trebui să schimbi hotelul, sugeră Evie. Eu îmi iau 


VP - 276 


toate precauţiile, dar în mod evident există lucruri pe care ei le 
pot face și despre care noi nu avem nici cea mai mică idee. 

Era ciudat să spună „ei” lui NSA și să se refere la ea și la 
Hamilton ca fiind „noi”. Însă exact așa simţea în clipa aceea. 

— Ai dreptate. Am vrut să mă mut, dar... mi-a fost frică. Ei - 
glasul i se frânse, însă continuă aproape imediat - mi-au făcut 
niște lucruri urâte. Apropo, cum m-ai găsit? Nu mi-ai răspuns la 
întrebarea asta, deși ţi-am adresat-o și mai devreme. 

— Un bărbat te-a văzut la lacul Tuz în urmă cu câteva zile. 
El... 

— Stai așa! Ce bărbat? 

Evie tăcu o clipă. De fapt, ce a făcut Marvin acolo? L-a 
întrebat, dar el a refuzat să răspundă. Totuşi, a părut măcinat 
de vinovăție. lar lucrurile se derulau atât de rapid și totul se 
simțea atât de scăpat de sub control, încât ea abia dacă se 
oprise să se gândească la asta. Oare a fost trimis ca să-l ucidă 
pe Hamilton, pentru ca apoi, dintr-un motiv necunoscut, să se fi 
răzgândit? Ăsta era Manus? Un soi de asasin al NSA? 

— Nu sunt... sigură exact cine este el, însă mi-a spus că te-a 
văzut la lacul Tuz. 

— Un tip voinic? Cu ochelari? Cu barbă? 

— Este voinic, da, dar nu poartă nici ochelari, nici barbă. 

— Atunci, înseamnă că era deghizat. Este surd? 

Sonerii de avertizare răsunară în mintea femeii și deodată nu 
fu sigură dacă să răspundă. Voia totuși să audă dacă Hamilton 
știa ceva despre Marvin. 

— Da. 

— Îl cunoști? 

— Mă ajută. 

— Te ajută? Dumnezeule, vorbeşti serios? Eşti manipulată! 
Asta presupunând că nu cumva tu mă manipulezi pe mine. 

— Ce vrei... 

— Nenorocitul ăsta m-a răpit, la naiba! Este un sociopat, nu ți- 
ai dat seama? L-am implorat, l-am rugat în genunchi și s-a uitat 
la mine de parcă aș fi fost, nu știu, o muscă sau așa ceva. După 
care m-a predat ălora... ăia... 

— Cui? 

— Nu știu. Trei nenorociţi de turci perverși, desprinși direct 


VP - 277 


din Eliberarea”. Ce rost a avut? De ce ar fi făcut-o? 

— Cred că turcii erau niște intermediari. Ei ar fi trebuit să te 
predea unei grupări jihadiste, așa ceva. 

— Bun, bănuiesc că s-au distrat prea grozav ca să se mai ţină 
de planul iniţial. Însă prietenul tău a declanșat totul, înţelegi? Nu 
poți să ai încredere în el. Acum este cu tine? 

— Nu. 

Ea nu voia să mintă, dar, practic vorbind, era adevărat - 
Marvin se afla în camera de alături. În plus, era mai important 
să-l calmeze pe Hamilton. 

— lisuse, nu pot să cred că stau de vorbă cu tine. Oh, 
Dumnezeule! 

— Este în regulă. El nu-i aici. Nu sunt decât eu. Totuși... ce s- 
a-ntâmplat lângă lacul Tuz? 

— Prietenul tău i-a omorât pe turcii ăia... vreau să zic că i-a 
măcelărit de-a dreptul, cu toporișca aia pe care-o poartă la el... 
ar fi trebuit să le fi văzut cadavrele... și dup-aia m-a lăsat, pur și 
simplu, acolo. 

— De ce nu te-a omorât și pe tine? 

— De unde naiba să știu? Poate c-a crezut că era mai 
amuzant să mă lase să mor de sete lângă un lac sărat. Ideea 
este că dacă ai convingerea că-i de partea ta, atunci ești mai 
fraieră chiar decât mine. 

Evie se întrebă dacă jurnalistul putea avea dreptate în privinţa 
lui Marvin. Trei bărbaţi? Cu o toporiscă? Părea complet 
nebunesc. Pe de altă parte, nu auzise împușcături lângă clădirea 
ei? Oare Marvin ucisese și acolo pe cineva? Detaliile erau totuși 
lipsite de importanţă. Esenţial era... cine era el, în realitate. Și 
cum putea ea să afle asta. 

— Nu cred asta, rosti Evie în cele din urmă. Sunt precaută. 
Promit. 

— Of, Doamne! exclamă Hamilton. Of, Doamne! 

Trebuia să-l facă să se concentreze din nou. 

— În cât timp poate publica Leed informaţiile? 

Reporterul nu răspunse imediat. 

— Va dura un timp, răspunse el, însă asta nu contează. După 
ce va decripta stickul, va copia informaţiile pe zece - 
douăsprezece site-uri oglindă. Exact asta ar fi trebuit să fi făcut 


32 Deliverance (1972), film american în regia lui John Boorman, cu Jon Voight și Burt 
Reynolds în rolurile principale. (n.tr.). 


VP - 278 


eu din Turcia, dar lui Perkins i-a fost frică să nu se intercepteze 
ceva și să fie demascat. 

— Nu știu dacă s-a înșelat în privinţa asta. 

— Mda, habar n-am ce să zic - nu cred că lucrurile ar fi putut 
merge mult mai rău decât au mers deja. 

— Așa este. 

— Oricum, odată ce conţinutul stickului este încărcat pe site- 
urile oglindă, jocul a luat sfârșit. Orice acoperire ar fi inutilă. Va 
fi doar o problemă de propagandă. Și abia aștept să-i văd pe 
nenorociţii ăia încercând să scape de cele pe care le-am primit 
de la Perkins. 

— Bine, o s-o contactez pe editoarea ta. Totuși, douăsprezece 
ore... nu poţi să-ncerci mai devreme? Nu știu cât voi putea să 
mă ascund de urmăritorii mei. 

— Dacă ai convingerea că te poţi mișca mai repede, perfect, o 
să-i telefonez peste șase ore. Dar dacă n-ai luat legătura cu ea 
până atunci, apelul meu telefonic este irosit. Și fiecare apel al 
meu înseamnă o expunere pe care n-o dorește niciunul din noi. 
Trebuie să facem în așa fel încât să merite riscul. 

Evie căzu pe gânduri. Șase ore ar fi trebuit să fie suficient. 
Atâta vreme cât... 

— Ai tăi monitorizează SecureDrop? Sau dacă voi expedia 
ceva acolo, poate să rămână în așteptare? 

— Îl monitorizează, probabil, în timp real. 

— Bine, atunci. Sun-o peste șase ore. O să reușesc. 

— Dumnezeule, sper că ești cine spui că ești. _ 

— O s-o afli destul de repede. Țin-te bine, acolo, Ryan! In 
curând o să ne vedem, da? 

— Da, să sperăm. 

Evie termină convorbirea, se deconectă de la serviciul VoIP, 
șterse istoricul din browser și închise laptopul. Putea vorbi 
despre un succes parțial, totuși, îi venea greu să jubileze. Planul 
lor părea improvizat și insuficient de bine gândit. Și chiar dacă 
ar fi reușit, nu era sigură că Hamilton a avut dreptate când a 
afirmat că jocul se va termina. Ea se găsea pe punctul de a 
transforma niște oameni foarte puternici în niște oameni foarte 
puternici și furioși. Poate că pentru ei nu era decât un simplu 
caz și aveau să se oprească dacă și cazul se încheia. Femeia știa 
însă că Delgado nu era așa. La el nu primau logica, raportul 
costuri-beneficii sau orice altceva care putea fi abordat prin 


VP - 279 


rațiune și negociere. Pentru el, cazul era o scuză. O scuză 
pentru ceea ce avea să facă oricum. 

În același timp, Evie nu întrezărea altă posibilitate de acţiune. 
Dacă planul aceasta nu va funcţiona, atunci nu mai avea 
opţiuni. 

Marvin apăru în ușă și semnală: „Cum a mers?” 

Probabil că a privit-o din camera vecină, dar, întrucât ea a 
stat pe marginea căzii, nu i-a văzut decât profilul. Nu i-ar fi putut 
citi pe buze. Și chiar dacă ar fi reușit, Evie nu a spus nimic ce el 
să nu știe deja. 

„Cred că bine”. 

„În ce stare e?” 

Femeia fu ușor surprinsă de grija lui. Oare se prefăcea? Sonda 
terenul încercând să afle dacă Hamilton i-a povestit despre 
surdul care l-a răpit? 

„Traumatizat, aș zice. Și speriat”. 

Marvin încuviinţă din cap și-și feri ochii. O îngrozea să afle de 
ce el a șovăit să-i spună cum a aflat de soarta reporterului. 
Odată în plus fu cuprinsă de un sentiment de violare, de un 
dezgust aproape fizic. Cine era bărbatul acesta cu care ea a fost 
atât de intimă, atât de deschisă? Care a construit patul fiului ei, 
care a fost în interiorul corpului ei și i-a preocupat mintea? 

Însă nu putea să speculeze despre nimic din toate astea 
acolo, sub privirea lui atentă. Nu putea să aibă încredere în el, 
dar avea nevoie de el. 

Deocamdată. 

ÎI informă despre conversaţie, omiţând avertismentele lui 
Hamilton. 

Bărbatul rămase nemișcat multă vreme după ce ea termină. 
După aceea semnală: „Deci planul este să ducem stickul la 
editoarea lui?” 

„Da?” 

„Unde-i stickul?” : 

Lui Evie nu-i plăcu că a întrebat-o asta. „Intr-un loc sigur”. 

„Mulţi oameni sunt în clipa asta pe urmele tale”. 

„Da, știu”. 

„lar dacă l-ai ascuns într-un loc care poate conduce spre tine, 
ei ți-ar putea anticipa venirea. Te-ai duce acolo, nu i-ai vedea, ai 
recupera stickul, iar ei te-ar înhăţa. Probabil că te-ar duce direct 
înapoi la Delgado”. 


VP - 280 


Dacă încerca s-o sperie, chiar reușea. 

„Și atunci?” 

„Lasă-mă pe mine să-l recuperez. Știu cum lucrează echipele 
de filaj și cum să le ocolesc”. 

Lui Evie nu-i plăcu felul cum se vâra în caz. 

„Nu, gesticulă ea. Nu uita că ei sunt și pe urmele tale. Dacă ai 
apărea într-un loc cu legături spre mine, așa cum l-ai numit, te- 
ar observa și pe tine la fel de ușor”. 

„Le-ar fi mai greu să ia stickul de la mine decât de la tine”. 

Nu, nu-i plăcea absolut deloc felul cum se vâra în caz. Dar 
dacă... toată afacerea asta nu era decât un joc rafinat și 
complex de-a „polițistul bun, polițistul rău”, așa cum ea s-a 
gândit pentru o clipă în dubă? Marvin o „salvează” din ghearele 
lui Delgado, o convinge să aibă suficientă încredere în el pentru 
a-i spune unde a ascuns stickul, după care ia stickul și directorul 
îl înhaţă și pe Hamilton... 

Era lipsit de logică. De ce l-ar mai fi lăsat Marvin pe Hamilton 
să scape? Exista, oare, vreun soi de dispozitiv de urmărire cu 
ajutorul căruia îl detecta pe jurnalist după ce și-a îndeplinit 
rolul? Totuși, Delgado a capturat-o, atunci ce rost ar fi avut să-i 
fi dat drumul? Delgado ar fi putut s-o tortureze până când afla 
unde a ascuns stickul; știa că bărbatul vorbise serios în privința 
aceea. Dacă totul era o înscenare, ce rost ar fi avut? Evie nu-și 
putea da seama. 

„N-ai înțeles cum te-au urmărit până la căsuţa poștală din 
Rockville, reflectă ea. lar Hamilton n-a înţeles cum l-ai urmărit 
până la hotelul din Ankara. Doar pentru că nu știi de existența 
unui lucru nu înseamnă că lucrul acela nu există”. 

Șovăi, după care gesticulă: „Ai... un pistol?” 

El încuviinţă din cap. 

„Mai devreme ai împușcat pe cineva? În parcarea clădirii în 
care locuiesc?” 

Marvin cobori ochii o clipă, după aceea semnală: „Mulţi 
oameni sunt pe urmele tale. Ar trebui să știi cum să folosești un 
pistol”. 

Nu-l contrazicea în privința asta, însă el nu i-a răspuns la 
întrebare. 

Sau poate că a făcut-o. 

„Bine, gesticulă ea. Arată-mi!” 

Bărbatul duse mâna la spate și scoase de la brâu un pistol 


VP - 281 


negru, uriaș. Scoase încărcătorul și trase închizătorul. Un glonţ 
sări afară și se rostogoli spre pat. El îi întinse arma. 

Evie o cântări în palmă, apoi o lăsă jos ca să gesticuleze: 
„Este grea”. 

„Verifică dacă este descărcată”. 

„Poftim? Tocmai ai descărcat-o”. 

„Întotdeauna să verifici personal”. 

Îi arătă cum să procedeze. „Să știi că greutatea este un lucru 
bun. Compensează reculul”. 

Evie aprobă din cap. „Care-i siguranţa?” 

„De obicei, ţin percutorul coborât. Prima apăsare pe trăgaci 
armează pistolul, ceea ce înseamnă o apăsare lungă. După 
prima împușcătură, pistolul se armează automat și de aceea 
următoarele apăsări pe trăgaci sunt scurte și ușoare. Ca să 
tragi, este suficient să ţintești și să apeşi pe trăgaci. Prima 
apăsare va fi lungă. Pe urmă e de ajuns să apeși foarte ușor. Nu 
trebuie să fie însă o apăsare violentă sau o tragere spre tine, ci 
mai degrabă o presiune care sporește constant și permanent. In 
felul ăsta mâna îţi rămâne fixă”. 

Îi arătă cum să ţină arma - cu două mâini și strâns - și cum să 
țţintească prin alinierea cătărilor. 

„O să te duc cândva la poligon, semnală el. Și pe Dash, dacă 
ești de acord”. 

Ea îi oferi un surâs și o încuviinţare din cap despre care speră 
că păreau reale. „Este târziu. Trebuie să-i expediez un mesaj 
editoarei lui Hamilton”. 

Marvin aprobă. „Mă duc să stau de pază”. 

„Fac prinsoare”, chibzui ea, după care gesticulă: „De ce nu te 
culci puţin? Rămân eu de pază și te trezesc dacă mă simt 
obosită”. _ 

El o privi îndelung. Femeia nu-i putu descifra expresia. In cele 
din urmă, Marvin semnală: „Ești sigură?” 

„Da. Oricum, sunt prea surescitată acum ca să pot adormi”. 

Marvin reîncărcă pistolul și-l puse în toc, apoi reveni în 
dormitor. 

Evie utiliză Tor ca să acceseze site-ul /ntercept, pe urmă 
accesă SecureDrop și scrise un mesaj lung pentru Betsy Leed. 
Spera că mesajul avea să i se pară mai puţin nebunesc editoarei 
site-ului /ntercept decât i se părea ei înseși. 


VP - 282 


Capitolul 42 


Anders se plimba înainte și înapoi prin cabinet, frecându-și 
palmele și străduindu-se să-și stăpânească agitația. In ultimele 
zile, practic, a dormit în Fort Meade. Și tocmai când a crezut că 
avea situaţia sub control, s-a întâmplat asta. Câteva anomalii în 
SMS-urile schimbate cu Delgado. Anomalii pe care el le-a testat, 
iar rezultatele i-au sporit și mult suspiciunile. A geolocalizat 
telefonul lui Delgado, apoi, din intuiţie, și telefoanele lui Manus 
și Gallagher. Cei trei păreau să fie împreună, ceea ce era ilogic, 
și să se îndrepte spre apartamentul femeii. El a trimis o echipă 
să investigheze. Echipa nu a raportat nimic. A trimis altă echipă, 
care a raportat că prima echipă a fost anihilată. A doua echipă a 
făcut  „curat” și a recuperat trei telefoane mobile din 
apartamentul lui Gallagher. Nu s-a găsit niciun semn al celor 
trei. Anders a revenit la ultimele coordonate cunoscute și l-a 
văzut pe Manus îndreptându-se spre lacul de acumulare 
Triadelphia, unde înregistrările de geolocalizare indicau că 
Delgado o ţinea pe Gallagher. Anders l-a trimis acolo pe Remar, 
care l-a găsit pe Delgado legat cu cătușele de volanul dubei lui, 
plin de sânge și delirând de furie. Anders a vorbit puţin cu el și 
Delgado l-a anunţat că avea stickul. Slavă Domnului pentru 
asta! Însă primul stick, cel luat de Manus de la Hamilton, a fost o 
momeală. Era posibil ca și cu al doilea să se întâmple la fel. 
Anders trebuia să-l examineze. Și să-l interogheze pe Delgado. 
Remar îl aducea chiar în acel moment. Dar părea că dura o 
eternitate. 

După cincisprezece minute nesfârșite, la ușă se auzi o bătaie. 
Remar o deschise și Delgado trecu ca o furtună pe lângă el, 
intrând în cabinet. Anders se opri din mers și se holbă la el. Faţa 
bărbatului arăta groaznic: învineţită, tumefiată, cu nasul spart în 
mod evident, cu o rană însângerată în scalp, acolo unde fusese 
implantul de păr, cu gura transformată într-un dezastru stacojiu. 
Remar îi acordase unele măsuri de prim-ajutor - pe tăieturi se 
vedeau pete de iod și un obraz era pansat -, însă bărbatul urma 
să aibă nevoie de un chirurg plastician. 

— Ce dracu' s-a-ntâmplat? întrebă Anders. 


VP - 283 


Remar dădu să iasă și Anders adăugă: 

— Nu, rămăi. 

Remar închise ușa și stătu lângă ea, parcă temându-se ca 
Delgado să nu fugă. 

Delgado începu să se plimbe agitat prin cabinet. 

— Nenorocitul ăla de Manus, răspunse el cu vorbirea afectată 
de răni. Asta s-a-ntâmplat. De câte ori ţi-am zis că nu poți să te- 
ncrezi în el? De câte ori? Ştiai că i-o trăgea lui Gallagher? Ştiai? 

Cumva agitația lui îl calmă pe Anders. 

— Thomas, știu foarte multe lucruri. Dar le împărtășesc numai 
când sunt necesare din punct de vedere operaţional. 

— Da? Și nu te-ai gândit că „din punct de vedere operaţional” 
ar putea fi necesar să-mi spui și mie că Manus e-n limbă după 
tipa aia? Că s-ar putea să nu-i placă ideea ca ea să fie... nu știu, 
răpită, violată și ucisă într-o crimă nerezolvată? Nu te-ai gândit 
la niciuna dintre aspectele astea? 

— Nu, nu m-am gândit. 

— Ei bine, să fiu al naibii, poate c-ar fi trebuit să te gândești! 
A apărut lângă Sprinter, încălcând complet planul, și-atunci, ce 
dracu' trebuia să fac? Am știut că ceva era dubios, am știut 
imediat. Îmi scosesem pistolul și voiam să te sun. Însă surdul a 
fost al naibii de iute. 

Anders știa că ar fi trebuit să-i facă pe plac lui Delgado și să-l 
lase să bată câmpii câteva minute, dar nu avea răbdare să 
aștepte. 

— Unde-i stickul? 

— Da. Uite-l! 

Delgado scotoci în buzunarul pantalonilor și i-l întinse. 

Anders se repezi înapoia biroului, fără să încerce măcar să-și 
ascundă nerăbdarea. Avu nevoie doar de zece secunde ca să 
confirme că stickul nu era criptat. 

Și că nu conţinea absolut nimic. 

Rămase locului, cu brațele încrucișate, strângându-și bicepșii, 
cu capul plecat. Se simţea învins. 

— Nu-i cel bun? întrebă Remar. 

Anders clătină din cap și se uită la Delgado. 

— Cum l-ai obţinut? Povestește în detaliu. 

— Asta-ncercam să-ți zic. Ea a zis că l-a ascuns înapoia unui 
WC din toaleta femeilor din azilul de bătrâni unde-l ţine pe taică- 
său. Manus s-a dus să verifice. Niţel mai târziu, a apărut lângă 


VP - 284 


dubă șia spus că l-a găsit exact acolo unde a zis ea. 

— Este posibil ca Hamilton să fi trimis două momeli, rosti 
Remar, nu numai una. Deși... 

— Da, încuviință Anders, sunt de acord că-i improbabil. Plicul 
prin FedEx părea clar momeala principală, menită să distragă 
atenţia de la stickul trimis prin poșta obișnuită. În cazul ăsta, n- 
ar fi câștigat nimic din expedierea prin poșta obișnuită a altui 
fals. Ceea ce duce la concluzia că plicul trimis prin poșta 
obișnuită conţinea stickul autentic. 

— Bun, opină Remar. Este posibil ca Gallagher să fi plasat un 
stick fals în căminul de bătrâni, dar... 

— De acord din nou, aprobă Anders găsind un ușor confort din 
familiara analiză în doi care devenise de mult timp un soi de 
stenografie cu Remar. Thomas, mi-ai trimis un SMS că Manus și 
cu tine aţi răpit-o foarte ușor pe Gallagher în parcarea 
supermarketului. Niciun indiciu de măsuri de contrafilaj, nicio 
urmă de paranoia de vreun fel - corect? 

— Corect. 

— Exact, interveni Remar. Este greu de imaginat ca ea să fi 
fost atât de optimistă, și totuși, să fi luat precautii într-atât de 
elaborate, încât să includă plasarea unui stick fals. Rămâne, 
așadar, a treia posibilitate: Manus a luat stickul autentic sau 
poate n-a izbutit să-l găsească și l-a adus în locul lui pe acesta 
fals. 

Anders încuviinţă din cap. Firește, mai exista și a patra 
posibilitate: ca Delgado să fi fost furnizorul stickului fals. 
Scenariul acela părea totuși cel mai improbabil dintre toate. In 
primul rând, îi era imposibil să-și imagineze un motiv pentru 
care Delgado să fi procedat așa, pe când motivul lui Manus, 
după cum sublimase, de altfel, chiar Delgado, era evident. La 
asta se adăuga starea jalnică a lui Delgado și detenţia lui în 
dubă. Plus cele patru cadavre din parcarea clădirii lui Gallagher. 

Nu, explicaţia cea mai simplă era că Manus oscila, pur și 
simplu, între loialitatea faţă de Anders și neașteptata iubire 
pentru Gallagher. Anders a simţit ezitarea aceasta mai devreme, 
când Manus nu i-a raportat complet ce s-a întâmplat între el și 
femeie, însă a crezut că Manus și-a venit în fire. Fie că Anders a 
fost tras pe sfoară, fie că Manus era ambivalent și de aceea 
acţiona inconsecvent. De fapt, nici nu conta. În ambele cazuri, 
problema rămânea aceeași. Nu se mai putea bizui pe Manus. 


VP - 285 


Mai era totuși ceva... ceva care nu se potrivea tocmai bine. 

— Ai menţionat că erai cu pistolul îndreptat spre el, rosti 
Anders gândind cu glas tare. 

— Da, așa-i. N-ar fi trebuit să-l fi lăsat să intre în dubă. Nu era 
loc destul. Și după cum am spus, este iute. Mi-a luat arma. 

— Interesant! 

— În ce fel? 

— Nu cunosc niciun om care să-l fi amenințat cu arma pe 
Manus și să mai fi trăit după aceea. De altfel, după întâlnirea cu 
tine, a ucis patru oameni pe care-i trimisesem la apartamentul 
lui Gallagher. 

— Poftim? Ce ţi-am zis! E un psihopat total. 

— Întrebarea mea este de ce nu te-a omorât? 

— Nu știu, dar îţi spun c-a făcut cea mai mare greșeală din 
viaţa lui. Uită-te la faţa mea! lisuse, știi ce dureri am? ȘI 
prietena lui la fel. Mi-a tras câteva lovituri urâte când eram 
încătușat. 

Anders căzu pe gânduri. 

— Sunt convins că nu trebuie să-ţi reamintesc faptul că Manus 
nu are nicio reţinere de a omori. Pentru el, omorul este, practic, 
o setare prestabilită. În plus, așa cum sunt sigur că-ţi dai seama, 
de-a lungul timpului i-ai oferit destule motive ca să simtă... 
animozitate față de tine. Totuși, nu te-a ucis în seara asta. Ar fi 
putut s-o facă, este clar, însă n-a făcut-o. 

Delgado își atinse o buză tumefiată și făcu o grimasă. 

— Ce vrei să sugerezi - c-am fost cumva complicele lui? Crezi 
că l-am /ăsat pe Manus să mă aducă în halul ăsta? 

— Nu, nici vorbă. Încerc, pur și simplu, să-i găsesc explicaţia 
comportamentului. 

— Mult succes, atunci! La fel de bine ai putea încerca să- 
nţelegi un câine turbat. Ce rost are? Îl omori naibii și termini cu 
el. 

Anders suspecta că Delgado ar fi torturat mai întâi un 
asemenea câine, dar n-ar fi câștigat nimic dacă i-ar fi spus asta. 

— Nu, zise el după o clipă, Manus nu este un câine turbat, 
însă - se uită la Remar - am auzit că a fost comparat cu un 
câine abuzat. Unul care este excepţional de loial faţă de singurul 
stăpân care l-a tratat vreodată cu bunătate. 

— Serios? Îmi simt capul de parcă aș avea o fanfară urlând în 
el și nu știu ce dracu' spui. 


VP - 286 


— Spun că Manus nu te-a omorât nu pentru că ar ţine la tine. 
Nu te-a omorât deoarece știa că eu ţin la tine. Mă rog, că te 
preţuiesc. 

— Mulţumesc. Mă simt foarte apreciat. 

— Manus știe cât de mult îţi preţuiesc serviciile, Thomas. 
Dacă ţi-ar fi făcut rău, mi-ar fi făcut și mie rău. Și Manus nu mi- 
ar face rău niciodată. De aceea nu ți-a făcut rău. 

— Serios? la uită-te la mine! Nu crezi că astea mă dor? 

— L-am văzut pe Manus smulgând odată urechea unui bărbat 
și spunându-i: „Asta-i singurul avertisment pe care-l capeţi”. 
Gândește-te la asta! Smulgerea unei urechi este un simplu 
avertisment. 

— Grozav! Deci știai deja că-i un psihopat. 

— Trebuie să-nţelegi că din punctul lui de vedere nu ţi-a făcut 
rău. El voia să te omoare, n-am nicio îndoială în privinţa asta, 
dar n-a făcut-o. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? 

— In clipa asta el face ceea ce face, însă în același timp 
încearcă să minimizeze pagubele. Nu vrea să ardă podurile în 
urma lui. Fiindcă... vrea ca podurile să fie intacte. Ca să le 
traverseze înapoi. De fapt... cred că, prin cruțarea vieții tale, 
Manus mi-a trimis un mesaj. 

— Ei bine, am și eu un mesaj pentru el: o să moară de mâna 
mea! 

— Ce mesaj? întrebă Remar. 

— Ne anunţă că este încă de partea noastră. 

— Cred că glumești, zise pufnind Delgado. 

— la gândește-te! Ce s-a-ntâmplat în seara asta? A salvat-o 
pe Gallagher. Te-a bătut rău de tot. A omorât patru oameni în 
parcarea cladirii ei. lar acum se ascunde cu ea și cu băieţelul ei. 
Cum s-ar putea ca Gallagher să nu aibă încredere în el? Manus 
ne anunţă să-i acordăm spaţiu de manevră. Continuă să fie 
preocupat de stickul de memorie. Și intenţionează să ni-l dea... 
dacă vom fi de acord cu condiţiile lui. 

— Și care ar fi ele? întrebă Remar. 

— Evident, s-o lăsăm pe Gallagher în pace. Probabil, în 
schimbul promisiunii ei de a uita tot ce s-a întâmplat. 

Expresia lui Remar era indescifrabilă. 

— Crezi că ar funcţiona aranjamentul ăsta? 

— Nu, interveni Delgado, n-ar funcţiona. Fiindcă o voi omori 


VP - 287 


pe curva aia. Și pe psihopat. 

— Important nu este dacă ar funcţiona, preciză Anders 
frecându-și palmele. Important este dacă Manus crede că ar 
putea funcţiona. Și în mod clar el crede asta. 

— Așa că-l faci să predea stickul..., zise Remar. 

Anders încuviinţă din cap. 

— În schimbul unei promisiuni. O promisiune pe care nu 
intenţionăm s-o onorâm. 

Delgado aprobă. 

— Așa mai merge. Spune-mi doar când și unde. 

— Thomas, fără supărare, ești rănit. Și ai văzut cât de 
înspăimântător este Manus. Noi nu căutăm aici o luptă dreaptă, 
ci avem nevoie de o putere de foc copleșitoare. 

— Stai așa..., începu Delgado să spună. 

Remar îl întrerupse: 

— După cele întâmplate în parcarea lui Gallagher, ducem 
lipsă de personal, dar pot obţine de la Jones niște contractori 
independenţi. 

— Fiţi serioși! exclamă Delgado. Nu mă eliminați din caz. Ce-i 
tâmpenia asta? 

— O poţi avea pe Gallagher, îl asigură Anders, însă noi nu ne 
putem asuma riscuri cu Manus. Cred că poți înțelege motivul. 

Se uită apoi spre Remar. Dacă ofițerul secund avea vreo 
obiecţie faţă de ceea ce tocmai i-a promis lui Delgado, voia s-o 
audă, nu s-o lase să fiarbă înăbușit. Dar Remar era impasibil. 

Urmă o pauză lungă, timp în care Delgado scrâșni din dinţi și 
se frecă pe cap. 

— Bine. Mi se pare corect. Însă vreau să văd și eu, da? Vreau 
să-l văd lichidat. Îmi datorezi măcar asta. 

Anders aprobă din cap. 

— Încearcă să te odihnești. Generalul Remar și cu mine îi vom 
localiza pe Manus și Gallagher. Te voi contacta imediat ce îi vom 
găsi. 


VP - 288 


Capitolul 43 


Manus stătea întins pe spate pe unul dintre paturi, cu un ochi 
închis și celălalt abia întredeschis. Evie stătuse în baie aproape 
o oră, compunându-și, probabil, mesajul pentru editoarea lui 
Hamilton. Apoi ieșise și se așezase pe un scaun din camera 
micuță, privind cu atenţie pe fereastră așa cum făgăduise. In 
acel moment Manus o aștepta să facă ceea ce credea el că 
plănuise în continuare. 

Știa că ei doi aveau deja intenţii opuse. Și cu toate că 
respecta hotărârea femeii, era, de asemenea, de părere că o 
confruntare fățișă cu directorul însemna sinucidere. Ei nu 
dispuneau de opţiuni bune, dar Manus era convins că predarea 
stickului și promisiunea păstrării tăcerii ar fi fost posibilităţile 
realiste cel mai puţin rele. Dacă el obținea stickul, ar fi făcut 
ceea ce trebuia să facă, sperând că Evie va înţelege ulterior că a 
acţionat pentru binele ei. Și al lui Dash. 

Se gândi la locul despre care ea i-a spus lui Delgado că a 
ascuns stickul. Fără să fie sigur, Manus simțea că femeia s-a 
gândit, realmente, la locul acela, însă apoi a renunţat la el. 
Minciunile cele mai bune erau, în general, cele mai apropiate de 
adevăr, iar în confuzia și teroarea din dubă, o persoană 
inteligentă ca Evie ar fi recurs la ceva familiar, la ceva real. 

În plus, directorul a menționat că înregistrările de 
geolocalizare ale telefonului ei mobil au indicat că ea nu a mai 
trecut pe acasă după ce a recuperat stickul. Manus i-a scotocit 
prin mașină... și s-a gândit cu un val de furie și dezgust că 
Delgado ar fi fost la fel de meticulos în percheziţionarea ei. O 
ascunzătoare bună trebuia să fie atât sigură, cât și accesibilă, 
iar familiaritatea constituia un plus evident. Și pentru Evie 
căminul de bătrâni ar fi însemnat toate acele trei elemente. 
Dacă ea a lăsat stickul în toaleta femeilor, a găsit o 
ascunzătoare excepţional de inteligentă, deoarece Manus a 
căutat cu atenţie acolo. Sau a ales o ascunzătoare nepotrivită și 
stickul a fost descoperit de altcineva. Era, totodată, posibil să-l fi 
pus undeva în camera tatălui ei. Indiferent de locul exact, Manus 
avea senzaţia că era vorba despre căminul pentru bătrâni. 


VP - 289 


Mai aşteptă o jumătate de oră, apoi ritmul respirației deveni 
mai profund și regulat. N-o auzea, dar o simţea și știa că femeia 
ar fi perceput-o. Trecură câteva minute și fu răsplătit, văzând-o 
cum se apropie de patul lui Dash. Ar fi observat ce făcea acolo 
doar dacă ar fi întors capul, însă credea că știa. 

După un minut, îi văzu îndreptându-se spre ușă. Băiatul își 
ducea rucsacul; ea ţinea geanta într-o mână și laptopul sub braț. 
Manus își închipui conversaţia pe care a avut-o, probabil, cu 
puștiul somnoros. „Trebuie să plecăm, Dash. O să ne reîntâlnim 
cu domnul Marvin mai târziu. Deocamdată el trebuie să doarmă. 
Fără întrebări, da? O să-ţi explic totul în curând”. 

Sau cam așa ceva. 

Imediat după ce ieșiră, Manus se ridică și privi pe fereastră 
cum intrară în recepţie. 

Evie se pregătea să recupereze stickul, așa cum anticipase. 
lar el avea să fie acolo și s-o aștepte. 


VP - 290 


Capitolul 44 


Evie și Dash intrară în recepţie. Îndărătul tejghelei se afla un 
bătrân - probabil, cel pe care l-a descris Marvin - care privea la 
un minitelevizor de aceeași vârstă cu el. Insul ridică ochii și 
întrebă: 

— Pot să v-ajut? 

— Voiam doar să restitui laptopul, răspunse Evie străduindu- 
se să vorbească pe un ton nepăsător. 

— Aha, zise bărbatul înțelegând probabil abia în acel moment 
că Marvin l-a împrumutat pentru ea. Sigur că da. 

— Ne-ai putea chema un taxi, te rog? 

— La ora asta? Aveţi un zbor matinal? 

— Exact. 

Bătrânul îi privi buza umflată și se întunecă la chip. 

— Cum de te-ai ales cu rana aia la buză? 

— Poftim? Ah, un accident stupid. 

— Un accident stupid, da? Te-a lovit tipu-ăla voinic? Mi-am dat 
seama că era ceva cu el. 

— Cum? Nu, nu. Nici vorbă de așa ceva. 

— ÎI protejezi? Să știi c-am mai văzut incidente dintr-astea. 
Acum o ștergi cu băietelul tău ca să-l protejezi și pe el. Te 
furișezi în timp ce nenorocitul doarme beat. Și-aș zice că nu-i 
nici prima oară. 

— Să știi că-ţi apreciez grija, dar, realmente, nu-i vorba 
despre așa ceva. 

— Pe dracu’ nu este, spuse bătrânul și ridică receptorul 
telefonului fix. Chem poliţia. 

— Nu! exclamă Evie, alarmată de iuţeala și stranietatea cu 
care planul ei simplu era deturnat de individul acela. Nu, te rog, 
îmi dau cuvântul - nu-i ceea ce crezi. Te rog! 

Bătrânul se opri, cu receptorul pe jumătate ridicat spre 
ureche. După aceea clătină din cap ca și cum s-ar fi îndoit de 
propria lui judecată și puse receptorul înapoi în furcă. 

— Eşti sigură că știi ce faci? 

Întrebarea era în mod evident de formă, totuși, o luă pe Evie 
prin surprindere, deoarece, Dumnezeule! oare chiar știa ce 


VP - 291 


făcea? Pe urmă se calmă. Aprobă din cap și puse laptopul pe 
tejghea. 

— Sunt foarte sigură. Și-ţi mulţumesc cu adevărat pentru 
grijă. Deși îmi dau cuvântul că nu-i deloc cazul. 

Bătrânul se uită la Dash. 

— Ești bine, fiule? 

Somnoros și derutat, Dash nu izbutise să-i citească pe buze. 
Se uită la Evie și ea gesticulă o traducere. Puștiul se întoarse 
spre recepţioner și ridică degetul mare cu un gest obosit. 

— Ah, zise bătrânul și încuviinţă din cap, de parcă asta ar fi 
explicat totul. E surd, nu? Ca taică-său? 

Evie zâmbi. Își simţi zâmbetul cu totul exagerat, însă în clipa 
aceea nu știa cum altfel ar fi reacţionat. 

— Acum, dacă poţi chema taxiul acela, zise ea. 


VP - 292 


Capitolul 45 


Remar închise ușa în urma lui Delgado și se întoarse spre 
director. Încercă să-și ascundă îngrijorarea - ba nu, neliniștea 
totală - din expresie, dar se îndoia că avea un succes prea 
mare. 

— Știu, spuse directorul plimbându-se înainte și înapoi prin 
cabinet, este rău. 

— Rău? Toate informațiile despre Ochiul lui Dumnezeu se află 
pe un stick, despre care n-avem habar unde este. In plus, javra 
ta de pază o ajută pe femeia care l-a luat. Ah, și cu ocazia asta 
ne-a lichidat și agenţii de teren. Te-ai gândit vreodată cât de 
multe știe Manus? Cât rău ne-ar putea face dacă trece în 
cealaltă tabără? Sau, ca să mă corectez, acum după ce a trecut 
deja? 

Existau, desigur, unele nuanțe pe care Remar le evita în mod 
deliberat. Manus era omul directorului și nimeni nu știa ce a 
făcut la ordinele acestuia. Adevărul era că Remar nu a avut 
absolut nicio legătură cu el și de aceea nu avea nici griji legate 
de el. Toţi știau că directorul era un fanatic al securității 
operaţionale. Era logic ca orice ar fi existat între Anders și 
asasinul lui personal să rămână doar între ei. 

Directorul se opri din mers și se trase ușor de bărbie. 

— Nu cred că a trecut în cealaltă tabără. Așa cum am spus, 
cred că vrea să ne predea stickul ăla, însă în același timp nu 
vrea nici ca femeia să fie rănită. Cred că va coopera. Este posibil 
chiar să ne contacteze. lar în momentul acela îi vom mulțumi 
pentru eforturi și-i vom cere oamenilor lui Jones să-l doboare. 

Remar nu răspunse. Descrierea directorului fusese foarte 
glacială și indiferentă. Indiferent ce altceva ar fi fost Manus, 
loialitatea lui s-a dovedit a fi mereu exemplară. Era iritant să-l 
audă pe Anders descriindu-i atât de clinic... eutanasierea. 

— Bun, spuse Remar. Mă bucur, oricum, că avem un plan. Mai 
lipsește un detaliu. Unde sunt ei? Gallagher este, în esenţă, 
civilă, dar Manus a fost antrenat de CIA și Operațiunile Speciale. 
Laolaltă, ei doi știu foarte multe despre capacităţile noastre. 
Sigur că da, până la urmă îi vom găsi, însă nu cred că „până la 


VP - 293 


urmă” este soluția optimă acum. Decât dacă nu intenţionezi 
cumva să te mulțumești, pur și simplu, să-l aștepți pe Manus să 
sune? 

Directorul își reîncepu plimbarea prin încăpere. Remar simţea 
cum i se învârteau rotițele în minte, dar se părea că dura mult 
să producă ceva. _ 

Într-un final, directorul se opri din mers. Îl privi pe Remar și 
întrebă: 

— Care este statutul programului Urechii lui Dumnezeu? 

Remar clătină din cap, înțelegând cât de disperat devenise 
Anders. 

— Nu cred că vorbești serios. 

— Care este statutul? 

— Nu-i nici măcar pregătit pentru... 

Directorul lovi cu palma tăblia biroului și răcni: 

— Atunci, pregătește-l! 

Remar simţi că nu mai rezistă. 

— Cum s-o fac, Ted? Vrei să anulez legile fizicii? Sunt prea 
multe date, prea multe false semnalări pozitive, care necesită 
prea multă putere de procesare pentru a fi examinate. Poate 
peste un an sau peste șase luni dacă avem noroc. Însă nu acum. 

— De ce, Mike? Datele sunt acolo. Toate telefoanele mobile 
au microfoane. Dacă nu le ascultăm, de ce dracu' am mai 
dezvoltat WARRIOR PRIDE și NOSEY SMURF”? Putem folosi ca 
microfoane până și giroscoapele telefoanelor - ce rost mai are 
programul ăla dacă nu-l vom utiliza? Toate automobilele noi 
sunt prevăzute cu Bluetooth, identificare vocală și un microfon 
care se activează când se declanșează un airbag sau când 
șoferul vrea să acceseze un serviciu de parcare. Sistemele de 
divertisment la domiciliu sunt echipate cu identificare vocală. 
Oamenii își instalează în locuinţe asistenţi personali electronici 
ca Amazon Echo. Totul activat vocal. Și câte monitoare pentru 
prunci există? Întreaga lume este cablată pentru sunet, toate 
vehiculele, toate încăperile, toate persoanele. Noi trebuie să le 
accesăm. Trebuie să le utilizăm. 

— Dar încă nu le putem înţelege. Creierul lui Dumnezeu încă 
n-a prins din urmă Urechea lui Dumnezeu. 

— La naiba, da’ chiar nu gândești? Parametrii în cazul de față 


33 Software-uri NSA care pot fi instalate pe telefoanele mobile, în vederea interceptării 
convorbirilor, și dezvăluite de Edward Snowden. (n.tr.). 


VP - 294 


sunt mici. Doar o anumită distanță de la apartamentul lui 
Gallagher. Putem realoca senzorii de la aerostatele JLENS*, 
fiindcă, oricum, intenţionam să facem asta. Asta înseamnă un 
multiplicator uriaș despre ce putem percepe în zona 
Washingtonului. 

JLENS era format din două aerostate de supraveghere pe care 
armata le-a lansat deasupra statului Maryland, aparent pentru 
apărare împotriva rachetelor de croazieră. În opinia lui Remar, 
programul de aproape trei miliarde de dolari era un gigantic 
obiect inutil. Pe de altă parte, așa cum a menţionat directorul, 
putea fi realocat. Și totuși... 

— Și dispozitivele „dirtbox”%, continuă directorul. Programul 
de urmărire a telefoanelor mobile dezvoltat în cooperare de CIA 
și șerifii federali - îl vom realoca și pe el. 

Remar se gândi că ăsta ar fi fost mai logic. Programul implica 
utilizarea de avioane ce simulau turnuri de telefonie mobilă și 
păcăleau telefoanele să raporteze informaţii de înregistrare 
unice. CIA și șerifii federali acopereau în felul acela majoritatea 
populaţiei Statelor Unite, dar pentru Gallagher și Manus n-ar fi 
avut nevoie decât de acoperirea zonei Washingtonului. 

— In regulă, spuse Remar. Zici, așadar, că setul de date este 
gestionabil, pentru că noi vom asculta doar două voci. 

— Exact: Gallagher și Manus. 

— Manus abia dacă vorbește. El utilizează limbajul semnelor. 

Pentru o clipă Anders păru descumpănit, apoi își reveni. 

— Nu contează. Ne trebuie doar un crâmpei. Știm asta. 
Prototipul a fost testat. lar din cauza surzeniei, glasul lui Manus 
este neobișnuit și-l vom detecta din zgomotul de fundal mai 
ușor decât pe altele. Oricum, ei sunt împreună - nici nu avem 
nevoie de amândoi, ci numai de unul, oricare. 

— Chiar și cu parametrii pe care i-ai amintit, vom avea nevoie 
de o putere de procesare uriașă. Ce vrei să facem - să le 
închidem pe celelalte? 

— Da, dacă va fi nevoie. De ce nu? 

Lui Remar nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— Adică vrei să nu mai știm nimic din discuţiile dintre 


34 Acronimul de la Joint Land Attack Cruise Missile Defense Elevated Netted Sensor 
System - aproximativ, Sistemul defensiv terestru combinat cu rețea de senzori 
aeropurtaţi împotriva atacurilor rachetelor de croazieră. (n.tr.). 

35 Acronim pentru Digital Recovery Technology Inc. (n.red.). 


VP - 295 


teroriști, despre planurile Kremlinului privind Ucraina, despre 
lansarea noilor sateliți de spionaj ai Chinei, despre cartelurile din 
Mexic și amplasările de bombe nucleare în India și Pakistan... 
pentru a încerca să-i auzim pe Manus și Gallagher? 

— Dacă nu-i găsim pe Manus și Gallagher, și dacă cineva 
deconectează Ochiul lui Dumnezeu, vom fi terminaţi. Sfârșitul 
jocului. Vom fi, oricum, surzi și orbi. Tot ce propun este o 
scurtă... discontinuitate. Probabil nu mai mult de douăzeci și 
patru de ore, posibil mult mai puţin. Redirecţionaăm toată 
puterea de procesare necesară pentru localizarea lui Manus și 
Gallagher, îi găsim și am terminat. Salvăm Ochiul lui Dumnezeu. 
Și, cine știe, poate că, din testarea pe teren a Urechii lui 
Dumnezeu, învăţăm cum să-l activăm mai rapid. 

— Și cum dracu’ o să explicăm asta? Nu putem redirecţiona 
discret atâta putere de procesare. Jumătate din personalul 
tehnic își va da seama. 

— Am primit informaţii despre un al doilea posibil atentat cu 
bombe. Asta-i tot ce trebuie să se știe. 

— Un atentat cu bombe? Pentru procesarea cerută de tine, 
vor crede că suntem supuși unui atac nuclear. Vor fi scurgeri. 
Vei cauza panică. 

— Vom anunţa de la bun început că parametrii sunt foarte 
strânși, iar intervalul de timp, foarte limitat. Până când cineva se 
va gândi mai mult la asta, se va termina deja. 

Remar nu răspunse. Nu se mai întreba dacă directorul și-a 
pierdut discernământul. La întrebarea aceea se răspunsese deja 
și nu mai era vreme de sentimente. El trebuia, pur și simplu, să 
analizeze ce să facă în continuare. 

Anders însă păru să-i ia tăcerea drept aprobare. 

— Nu înţelegi? Noi avem nevoie de asta. Este așa cum am zis. 
De fiecare dată când un extremist al libertăţilor civile face 
cunoscută una dintre capacităţile noastre, trebuie să dezvoltăm 
altele noi. Ei bine, Ochiul lui Dumnezeu este în pragul riscului 
acum. Cel puţin, avem Urechea lui Dumnezeu care să-l 
înlocuiască. lar Manus și Gallagher nu vor avea habar că există. 
Vor cădea drept în plasă. 


VP - 296 


Capitolul 46 


— Salut, doamnă, salut, fiule, unde doriţi să vă duc? 

Bărbatul avea un accent însorit de Maharashtra. Dintr-un 
motiv necunoscut, Evie îl găsi liniștitor. 

— Este vreun Walmart prin apropiere? 

— Pe Route 30 este unul deschis non-stop. Aceea este 
destinaţia dumneavoastră? 

— Trebuie să mă opresc doar ca să cumpăr câteva lucrușoare. 
Destinația mea este Columbia. Este în regulă? 

— Nicio problemă, dar aparatul de taxare va funcţiona și în 
timpul staţionării. 

— Bineînţeles. Mulţumesc. 

Ea și Dash intrară în Walmart, de unde ieșiră în mai puţin de 
zece minute - Evie cu un nou telefon cu cartelă preplătită, Dash 
cu niște comicsuri noi -, iar după o oră stăteau în fața căminului 
pentru bătrâni și priveau în urma taxiului care se îndepărta. Evie 
încercă ușa clădirii, însă nu se deschise. Bineînţeles. Pe durata 
nopții o ţineau închisă. 

Ciocăni în geam. Nu recunoștea persoana de la recepţie - era 
un bărbat voinic, în salopetă, spre deosebire de tinerele 
atrăgătoare îmbrăcate în costume de afaceri din timpul zilei. Ea 
presupuse că era mai degrabă un om de serviciu decât un 
recepţioner adevărat. 

Bărbatul ridică ochii, apoi se ridică și veni la ușă. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Da, mulţumesc. Tatăl meu locuiește aici și... în fine, aș 
putea să-l văd? 

— Doamnă, programul de vizite începe la ora 7. 

— Da, știu. Imi dau seama că este nepotrivit, dar... nu poți să 
deschizi măcar ușa? Mi se pare nu știu cum să vorbesc cu 
dumneata prin geam. 

Bărbatul o privi suspicios, totuși, era un cămin pentru bătrâni, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu vreo bancă! Descuie ușa și o 
deschise, însă nici nu ieși, nici nu-i invită înăuntru. 

— Mulţumesc, spuse Evie. Problema este că fiul meu și cu 
mine plecăm într-o călătorie. De fapt, chiar acum suntem în 


VP - 297 


drum spre aeroport. Și imediat înainte de trezire am avut un 
coșmar groaznic... că tata va muri cât timp suntem noi plecați. 
Știu că-i o prostie, dar mi s-a părut, realmente, ca o premoniţie. 
Vreau doar să-l vedem înainte de plecare. Ca să mă simt cu 
inima împăcată. S-ar putea? 

Bărbatul continua să aibă o expresie bănuitoare, totuși, lui 
Evie i se păru că bărbatul s-a mai înmuiat. După o pauză scurtă 
el răspunse tot printr-o întrebare: 

— Cum îl cheamă pe tatăl dumneavoastră? 

— Kevin Gallagher, camera 717. Eu sunt Evie. 

Întinse mâna și bărbatul i-o scutură. 

— Eu sunt Cooper. Îl cunosc pe domnul Gallagher. Este un 
domn foarte drăguţ și foarte politicos cu toată lumea, deși nu-și 
amintește întotdeauna unde se află. 

Ea nu știa dacă, într-adevăr, Cooper era numele sau 
prenumele bărbatului, dar se părea că așa voia să i se spună. 

— Știu. Este... în declin. Dar e adevărat, este drăguţ și 
politicos ca întotdeauna. Cel puţin în privinţa asta nu s-a 
schimbat. 

Cooper îl privi pe Dash. 

— Ai venit să-ţi vezi bunicul, băiete? 

Dash încuviinţă în tăcere. 

Asta păru să-l convingă. Cooper aprobă din cap și le făcu 
semn să intre. 

— Vă rog totuși să nu staţi prea mult, da? Nu-i în niciun caz 
crima secolului, însă aș putea avea necazuri fiindcă v-am lăsat 
să intraţi în afara orelor de program. 

— Multumesc foarte mult, Cooper. Îţi promit că vom fi rapizi. 

Evie și Dash intrară în camera tatălui ei, care dormea și 
sforăia sonor. Femeia chiar se temea ca nu cumva el să se 
trezească; dacă era lucid, ar fi fost greu să plece repede, ceea 
ce trebuia neapărat să facă. Ea se gândi la povestea pe care i-o 
încropise lui Cooper. Oare subconștientul vorbise în numele ei? 
Deoarece avea, de fapt, sentimentul oribil că vizita aceea putea 
fi ultima în care își vedea tatăl. Alungă ideea aceea. Nu-și putea 
îngădui să fie emoţională. Nu-și putea îngădui să simtă teamă, 
fiindcă ar fi consumat-o. Trebuia să se concentreze. 

După ce ieșiră, îl întrebă pe Dash dacă voia să meargă la 
toaletă. Băiatul clătină din cap. 

Pentru o secundă, Evie se temu să-l lase singur și se gândi să- 


VP - 298 


lia cu ea. 

„Te sperie și umbrele acum, se mustră ea în gând. Nu-i 
nimeni aici. Este toiul nopţii. Toate ușile sunt încuiate”. 

„Bine, îi semnală, atunci, așteaptă aici. Vin imediat”. 

Intră în toaleta pentru femei și se duse direct la ascunzătoare. 
Stickul era acolo unde îl lăsase. În fond, de ce n-ar fi fost așa? 
Totuși, se simţi aproape surprinsă. Directorul și Delgado, și 
faptul că Marvin era implicat cu ei... își dădu seama că aproape 
începuse să suspecteze că erau atotștiutori și că ar fi ajuns deja 
acolo. Dar nu, totul era în regulă. Deocamdată... 

După ce reveni pe coridor, îi gesticulă lui Dash: „Ştii ceva? 
Trebuie să folosesc puţin un computer din centrul recreaţional - 
ceva pentru serviciu. Nu vrei să joci ceva online?” 

Lui Dash îi plăceau jocurile de baseball online, cu toate 
acestea, entuziasmul îi fu mai reţinut de data asta. „Cred că 
da”. 

„Ce-i, iubitule?” 

„Mi-e somn. Ce se-ntâmplă? De ce am venit aici?” 

Lui Evie i se rupea inima văzându-l atât de obosit, și totuși, 
curajos. „Sunt niște treburi pe care trebuie să le rezolv. Și voiam 
să-l văd pe bunicul. Mai întârziem doar niţel, da?” 

Intrară în centrul recreațional. Căminul era scufundat într-o 
tăcere de mormânt și femeia se așteptase ca și acolo să fie la 
fel, însă la unul din cele două computere era așezat un bărbat 
cu părul alb. Evie îl recunoscu - domnul Bollinger, despre care 
știa că juca dame cu tatăl ei când era în stare de așa ceva. „La 
naiba!” 

Domnul Bollinger ridică ochii la intrarea lor. 

— Ah, Evie, ce faci aici? A păţit ceva tatăl tău? 

— Nu, domnule Bollinger, mulţumesc de întrebare. Tata este 
bine. Am trecut doar să văd ce face. 

— La ora asta? 

— Este o poveste lungă. Dumneavoastră ce făceaţi? 

— Păi, după moartea soţiei, nu mai dorm așa bine și 
câteodată mai găsesc vreun insomniac ca mine și pălăvrăgim. 
Altfel, citesc știrile online. 

— Am înţeles. De fapt, voiam să folosesc și eu un computer. 
Ceva pentru la serviciu. 

Îi semnală lui Dash: „E-n regulă dacă nu joci baseball, 
frumosule? Nu-i disponibil decât un computer”. 


VP - 299 


Dash încuviinţă din cap. Și cu toate că nu i-ar fi putut înţelege, 
domnul Bollinger păru să priceapă esenţialul. 

— Puteţi trece amândoi la computere, rosti el. Eu și așa 
trebuie să mă duc până la toaletă. 

— Sunteţi sigur? întrebă Evie, voind cu disperare să fi spus, de 
fapt, doar multumesc. 

— In ziua de azi, ăsta-i unul dintre lucrurile de care sunt cel 
mai sigur. 

Domnul Bollinger se ridică și ieși cu pași târșâiţi; pe 
neașteptate și din fericire, toată încăperea și computerele le 
rămaseră doar lor. 

Dash se așeză și începu imediat să se joace. După ce-l văzu 
că se afundă în lumea lui, Evie descărcă Tor - nu era tocmai 
șocant că niciunul dintre rezidenții căminului nu părea să fi făcut 
asta până atunci - și verifică fișierul SecureDrop pe care l-a 
creat la /ntercept. Primise un răspuns. Inima începu să-i bubuie 
și-l deschise. 


Sună-mă la numărul de mai jos imediat ce poti după 
primirea acestui mesaj. Numărul este al unui telefon 
cu cartelă preplătită, cumpărat cu bani gheață și care 
n-a mai fost utilizat niciodată. Ca să mă suni, trebuie 
mai întâi să cumperi și tu un telefon similar. 

Dacă după ce discutăm, decidem să acționăm, îti 
propun să ne întâlnim la debarcaderul Pennyfield Lock 
de pe Canalul C&O. Este foarte important să NU 
discutăm la telefon despre locul de întâlnire. Putem 
vorbi despre oră, dar nu despre loc. Ținând seama de 
precauțiile deja întrebuințate, mă îndoiesc că cineva ar 
putea asculta, totuși, trebuie să fim foarte precaute. 

Debarcaderul este ușor de găsit. Nu-l căuta online; 
tot din considerente de securitate. Dacă e nevoie, 
folosește hărți tipărite, însă este destul de simplu de 
ajuns acolo: se află la unul dintre capetele lui 
Pennyfield Lock Road, care are celălalt capăt la River 
Road în Potomac. Intră pe Pennyfield și mergi până 
ajungi la apă, unde va trebui să cotești fie la stânga, 
fie la dreapta. Cotește la dreapta și o să vezi 
debarcaderul chiar în față. Imediat lângă el, este o 
parcare cu pietriș, în care ne vom întâlni. 


VP - 300 


NU-TI folosi mașina sau alta care poate fi asociată 
cu tine. Dacă ai cu tine un telefon mobil, scoate-i 
bateria. Dacă este un model la care nu se poate 
scoate bateria, NU-L POTI aduce cu tine. 

Voi ține ceva, probabil un ziar sau o revistă, în 
ambele mâini. Dacă vreuna din mâinile mele este 
goală înseamnă fie că persoana pe care o vezi nu sunt 
eu, fie că a apărut o problemă și întâlnirea a fost 
revocată. Procedează și tu la fel. Dacă nu ai ambele 
mâini ocupate, NU mă voi apropia. 

Dacă te voi vedea cu ambele mâini ocupate, te voi 
întreba dacă știi de unde se pot închiria caiace. Vei 
răspunde că este închis, fiindcă s-a terminat sezonul. 
Atunci, vom ști amândouă că suntem cine trebuie să 
fim. 


Urma un număr de telefon. Evie îl scrise pe o bucată de 
hârtie, îl mai verifică o dată, apoi închise și șterse istoricul 
browserului. 

Il atinse pe Dash pe umăr. Băiatul ridică privirea și ea 
gesticulă: „Haide, scumpule, trebuie să plecăm”. 

Dash se uită la ecran, pe urmă iarăşi la mama lui. „Nu mai 
putem sta cinci minute? Am ajuns la nivelul patru în...” 

Ea râse fericită că era distras de la cele întâmplate. „Mai 
târziu, da? Am multe de făcut în dimineaţa asta”. 

Reveniră la recepție. 

Cooper ridică ochii, auzindu-i. 

— Este bine tatăl? 

— Da, e perfect. Mulţumesc foarte mult. Apreciez, realmente, 
înțelegerea dumitale. 

Cooper flutură dintr-o mână. 

— Pentru puţin. Mă bucur că aţi izbutit să-l vedeţi, cum 
ziceam, este un om cumsecade. 

— Îți mai pot cere o favoare? 

Cooper arcui sprâncenele. Ceva din chipul lui părea să 
transmită permanent suspiciune. 

— Mi-am... ăăă, uitat telefonul mobil. 

Bărbatul înclină ușor capul spre un umăr, de parcă vizita 
aceasta devenea de la un minut la altul tot mai puţin plauzibilă. 
Un sentiment sufocant de disperare începu să pună stăpânire pe 


VP - 301 


Evie. Tot ce făcea era de-a dreptul transparent. Dacă un 
receptioner de motel ameţit de alcool și un paznic de noapte de 
la un cămin pentru bătrâni o puteau descifra cu atâta ușurință, 
oare ce șanse avea împotriva NSA? 

Își alungă totuși sentimentul acela. Trebuia să-și păstreze 
concentrarea. Trebuia să treacă prin asta. Pentru Dash. Pentru 
Dash. 

— Știu, adăugă ea. Este o poveste lungă și destul de ciudată. 
Dar... aș putea chema un taxi de pe telefonul dumitale? Ti-aş fi 
cu adevărat recunoscătoare. 

— Nicio problemă. Sper doar să fiți bine amândoi. 

— Da, suntem perfect, atât doar că ne trebuie un taxi. 


— Stati puțin. 
Bărbatul se aplecă în față, ca să privească mai îndeaproape 
ceva dinapoia monitorului - probabil o listă cu numere de 


telefon frecvent utilizate -, tastă un număr pe telefonul fix al 
recepţiei, apoi îi întinse receptorul. Evie comandă un taxi care s- 
o ducă de la căminul pentru bătrâni din Columbia la aeroportul 
Internaţional Baltimore/Washington. „Cât mai repede posibil. 
Aha, unul se află deja în zonă? Ajunge în cinci minute? Ar fi 
minunat”. 

Îi restitui receptorul lui Cooper. 

— Mulţumesc. O să așteptăm afară. Nu vreau să cauzez mai 
multe neplăceri decât am cauzat deja. 

— Nu-i nicio problemă. Puteţi sta... 

— Nu, nu, mulţumesc. Începe să se lumineze și nu apucăm să 
vedem așa multe răsărituri de soare. În plus, taxiul va sosi în 
câteva minute. 

— Cum doriţi, dacă nu deranjează să așteptați afară. Insă 
dacă vă răzgândiţi, sunt aici. Ajunge să ciocăniţi în geam. 

Dash semnală: „Am nevoie să merg la baie, totuși”. 

Femeia încuviinţă din cap. „Bine, dar grăbește-te. Taxiul vine 
în cinci minute”. E 

Pălăvrăgi cu Cooper, cât timp lipsi Dash. In jurul ei erau mai 
mulţi oameni amabili. Nu înțelegea de ce nu apreciase, 
realmente, asta până atunci. Avea să-și schimbe 
comportamentul. 

Dacă va trece cu bine de ceea ce o aștepta. 

Dash se întoarse și Cooper le deschise ușa. Evie fu încântată 
să vadă că cerul devenise trandafiriu spre est și era, cu 


VP - 302 


adevărat, spectaculos. Fusese o noapte lungă. Era bucuroasă că 
se apropia dimineaţa. 
o... 

Din parcarea aflată pe partea opusă a străzii, Manus văzu din 
camionetă că Evie și Dash ieșiră din căminul pentru bătrâni. 
Așteptau un taxi, fără doar și poate, la fel cum au sosit acolo. 
Femeia nu ar fi folosit Uber sau Lyft; serviciile urmăreau 
mișcările utilizatorilor într-atât de aproape, încât era greu de 
imaginat că NSA nu a găsit o cale pentru a se infiltra în 
sistemele lor, clandestin sau cu acordul lor. 

El s-a gândit că vor veni la căminul pentru bătrâni și a fost 
ușor să folosească altă rută și să ajungă înaintea lor. l-a privit 
intrând, iar în acel moment, după ce au ieșit, își dădea seama 
după ușurarea de pe chipul lui Evie că a recuperat stickul. 
Manus detesta ce urma să facă în continuare, dar n-avea 
alternativă. Puse mâna pe clanţa portierei, ca să coboare. 

Un taxi se opri în fața căminului. Bărbatul se opri. Cei doi 
urcau deja în mașină. Era prea târziu. La naiba, ar fi trebuit să fi 
așteptat mai aproape, însă nu a vrut să fie văzut și nici nu s-a 
așteptat că va dispune de așa puţin timp ca să acţioneze. 

Ar fi putut izbi taxiul cu camioneta, scoţându-l de pe șosea, 
dar se temea să nu rănească pe cineva. Poate să-i lovească bara 
din spate? Taximetristul s-ar fi oprit, ca să facă schimb de date 
pentru asigurare. Ar fi fost însă prea multe de gestionat: femeia 
ar fi făcut gălăgie, iar taximetristul ar fi putut interveni. Manus 
nu voia să provoace o scenă în fața băiatului. Nu voia ca el să 
sufere în niciun fel. De aceea, deocamdată, se mulțumi să-i 
fileze. 

Va găsi altă oportunitate, iar atunci n-avea să mai aștepte. 


VP - 303 


Capitolul 47 


Când porni taxiul, Evie se uită în jur luptându-se cu senzaţia 
că erau priviți. Căminul pentru bătrâni era, într-adevăr, un „loc 
care poate conduce spre tine”, așa cum s-a exprimat Marvin. Și 
ce dacă? Chiar dacă NSA monitoriza cursele taxiurilor - Evie 
presupunea că monitoriza totul -, ar fi trebuit să filtreze un 
volum uriaș de date în cazul în care nu dispunea decât de 
informaţia că ea a luat un taxi spre aeroport. lar găsirea ei în alt 
taxi, de la aeroport unde intenţiona să-l schimbe, ar fi fost mai 
dificilă. 

„Dar Marvin? El nu te-ar fi putut urmări?” 

Nu. Marvin dormea când au plecat ei. lar Evie a privit în urmă 
pe toată durata călătoriei spre căminul pentru bătrâni. Nu a 
văzut absolut pe nimeni. Asta era - se simțea, pur și simplu, 
agitată. N-ar fi fost deloc o surpriză. 

„Și reţeaua ta de videocamere?” 

Asta ar fi fost, de fapt, o problemă. Femeia bănuia că NSA a 
ordonat aducerea altcuiva la operarea rețelei, ca să dispună de 
cât mai multe instrumente pentru găsirea ei. Știa foarte bine că 
nu va putea fi mereu cu un pas înaintea lor, ba chiar nici prea 
mult timp de acum încolo. In secolul al XXI-lea, oamenii lăsau în 
jur date electronice la fel cum lăsau celule moarte de epidermă. 
lar mai devreme sau mai târziu, unele dintre celulele acelea 
moarte aveau să fie absorbite în pâlnia colosalului aspirator care 
fusese materializat de visul nebunesc de „colectare totală” al 
directorului. Însă „colectarea totală” implica o slăbiciune, un 
călcâi al lui Ahile printre toate torentele de date primare. 
Slăbiciunea aceea era inactivitatea. 

Da, puteai să colectezi toate datele, dar înţelegerea lor 
necesita timp. Poate că nu foarte mult timp: la urma urmelor, ea 
i-a descoperit rapid pe Hamilton și Perkins, iar organizaţia a 
acţionat prompt pe baza acelei descoperiri. Totuși, ei îi trebuia 
doar puţin. Toată șmecheria era să se miște întruna, să fie 
precaută și, în primul rând, să predea cât mai repede stickul lui 
Leed. În felul acela, până când Ochiul lui Dumnezeu al 
directorului vedea ce se întâmpla, ar fi fost deja prea târziu să 


VP - 304 


se întreprindă ceva. 

După cincisprezece minute, coborau din taxi în faţa 
terminalului de plecări al aeroportului IBW. Evie îi lăsă șoferului 
un bacșiș bun, deși nu atât de mare încât să o ţină minte. Banii 
ei lichizi începeau să se apropie de sfârșit, ceea ce nu era 
tocmai bine. La urma urmelor, nu putea să se ducă la bancomat 
ori să folosească un cârd. Dar cu puţin noroc, totul avea să se 
termine foarte repede. 

Intrară în terminal. Dash privi în jur și semnală: „Nu-nțeleg, 
mamă. Zburăm undeva? Unde-i domnul Marvin?” 

Evie îi ciufuli părul. „Sunt multe de explicat, iubitule, și n-am 
timp chiar acum. Este un fel de «vânătoare de comori». lar 
domnul Marvin ne ajută”. 

„O vânătoare de comori? Am crezut că astea sunt pentru 
copiii mici”. 

Femeia surâse. „Adulții participă și ei la vânători de comori, 
dar de alt tip. La asta este însă foarte important să câștig. lar 
dacă ne grăbim, cred c-o pot face”. 

„Există un trofeu?” 

„Da, unul mare”. 

„Care?” 

„Mai ţii minte cât de fericit ai fost când domnul Marvin ţi-a 
dăruit mingea de baseball?” 

Dash încuviință, zâmbind în privinţa acelei amintiri. 

„Ei bine, trofeul ăsta preţuiește cel puţin la fel de mult”. 

„Ce este?” g 

„Trebuie mai întâi să dau un telefon. Iți spun după aceea, de 
acord?” 

Băiatul aprobă din cap și privi din nou în jur. „Sunt foarte 
obosit”. 

Ea îl sărută pe creștetul capului. „Sunt convinsă. Te descurci 
foarte bine și ești de mare ajutor”. 

„Cum sunt de ajutor?” 

Pentru o clipă, Evie fu silită să-și stăpânească lacrimile. 
„lubitule, mă ajuţi în feluri pe care nu cred că le pot explica 
vreodată. Dar vei înțelege într-o bună zi”. 

Dash se strâmbă, însă plin de afecţiune. „Mereu zici lucruri 
de-astea”. 

Ea îl sărută din nou. „Doar pentru că sunt adevărate”. 

Se îndreptară către un carusel pentru bagaje, neutilizat. Dash 


VP - 305 


se așeză pe podea și începu să citească unul dintre comicsurile 
cumpărate din Walmart. Stând cu spatele la perete, Evie activă 
telefonul cu cartelă preplătită și sună la numărul pe care Leed i 
l-a dat în mesajul trimis prin SecureDrop. După numai un ţârăit, 
auzi glasul unei femei, ușor răgușit și liniștitor de sigur pe sine. 

— Alo? 

Brusc, Evie își dădu seama că nu știa ce să spună. 

— Am... primit mesajul tău. 

— Ai obiectul despre care am discutat? 

— Da. 

— Și ne putem întâlni cum am discutat? 

— Da. 

Urmă o pauză. 

— AȘ fi vrut să am o dovadă prin care să știu că ești cine spui 
că ești. 

— Ti-am scris dovada în mesajul meu. Despre fiica ta. 
Prietenul nostru mi-a zis că va fi suficient. 

— Dovada aceea era necesară, dar că nu este suficientă. Am 
lângă mine câţiva avocaţi inteligenţi care mă sfătuiesc să nu mă 
duc la întâlnire. M-au avertizat că ar putea fi o înscenare a 
guvernului, care încearcă să-mi întindă o cursă. Țelul lor este să 
accept informaţii despre care pot spune ulterior că au fost 
furate, pentru a-mi face mie și agenţiei mele ceea ce i-au făcut 
lui Julian Assange. 

— Și ce le-ai răspuns? 

— Că am faţă de angajatul nostru datoria de a-mi asuma 
riscul acesta. Că dacă aș proceda altfel, n-aș merita câtuși de 
puţin să fiu la conducerea acestei agenţii. 

— Probabil că ţi-au spus că guvernul știe că vei gândi așa și 
se vor folosi de asta. 

— Da, exact asta mi-au zis. 

Era înfricoșător. S-ar fi putut ca femeia aceasta s-o 
abandoneze, realmente, când se aflau atât de aproape? 

— Uite ce este, adăugă Evie, dacă nu te întâlneşti cu mine, 
dacă nu iei obiectul pe care-l am, angajatul tău... nu cred că va 
mai supraviețui. Și nici eu nu cred că voi mai supravieţui. Și am 
un copil care depinde de mine. Așa că îmi cer scuze dacă joc 
cartea vinovăţiei, dar vreau să știi că atunci când vei citi că am 
fost violată și apoi ucisă într-o crimă aparent „aleatorie”, ăsta a 
fost unul dintre lucrurile pe care le-ai fi putut împiedica. 


VP - 306 


Niciun răspuns. Evie încercă să aștepte, însă nu izbuti. 

— Să știi, continuă ea, că aș vrea, cu adevărat, să fi făcut asta 
într-un fel care să nu mă expună. N-am vrut niciodată să fiu 
implicată în toate astea și tot ce vreau în chiar clipa asta este 
să-ţi dau ceea ce a vrut să-ţi dea angajatul tău. Dar dacă nu vrei 
să te întâlnești cu mine într-un loc sigur, atunci e perfect, o să 
risc și o să intru direct în birourile voastre. 

— Să nu crezi că n-aş fi vrut să te aducem la noi. Atât doar că 
n-o putem face. Suntem permanent supravegheați. Zilnic în 
zonă staţionează între una și trei dube „de întreţinere”. lar în 
ultimele patruzeci și opt de ore, numărul lor a crescut la șase. 
Ca să nu amintesc de toţi noii grădinari, lucrători de întreţinere 
a cablurilor telefonice și curieri de livrări. Poate că ai reuși să 
oprești mașina în faţă și să încerci să sprintezi înăuntru. Și poate 
că ei te-ar intercepta pe drum. Sau poate că te-ar urma, pur și 
simplu, înăuntru și te-ar aresta chiar în birourile noastre. Nu este 
o opţiune cu probabilităţi mari de reușită. 

Evie simţi un fior de speranţă. 

— Așadar, mă crezi? 

Altă pauză. 

— Mă tem că va trebui să te cred. 

Evie expiră prelung. 

— Bine. Bun. Fii atentă, traficul nu-i aglomerat. Într-o oră pot 
ajunge la locul de întâlnire. 

— Voi avea nevoie de mai mult timp. Trebuie să urmez niște 
proceduri destul de elaborate pentru a mă asigura că nu sunt 
filată. Și tu ar trebui să faci la fel. Nu departe de locul de 
întâlnire sunt niște cartiere liniștite. Folosește-le. Dacă nu e 
trafic în zonă, urmăritorii n-au unde să se ascundă. 

— Nu dispunem de așa mult timp. Nu uita că angajatul tău va 
telefona în curând. Și trebuie să-i spui că ai obiectul, fiindcă 
altfel el nu-ţi va zice ceea ce-ţi trebuie ca să-l utilizezi. 

— Bine, atunci, să ne întâlnim peste o oră și jumătate. Asta ar 
trebui să ne acorde câteva minute suplimentare, pentru orice 
eventualitate. Dacă ești filată sau vezi pe oricine, sau orice care 
ți se pare suspect, abandonează. O să revenim online și o să 
facem alt plan. 

— Bine, rosti Evie simțind o combinaţie bizară de ușurare și 
nervozitate. Mai e ceva - copilul despre care am amintit va fi cu 
mine. Nu vreau să fii surprinsă. Cred că în felul ăsta îţi va fi și 


VP - 307 


mai ușor să mă identifici. 

— Eşti sigură că-i o idee bună? 

— Nu-l las singur până nu termin treaba asta. 

— Cum crezi. Telefonul la care vorbeşti acum... îi poţi scoate 
bateria? 

— O să-l las aici. Probabil că-l va lua cineva și-l va duce cine 
știe unde. Și mai sper că-l va purta într-o urmărire lungă și 
zadarnică pe cel care-l geolocalizează. 

— Perfect, este o idee foarte bună. Nici tu n-o să mă mai poți 
găsi la numărul ăsta. 

Evie se simţi deodată invadată de un val de agitaţie și răsuflă 
prelung, încercând să se controleze. 

— Bine. Ne vedem într-o oră și jumătate. Să terminăm odată! 

o... 

Manus nu a oprit motorul camionetei și a rămas lângă 
trotuarul de lângă terminalul pentru sosiri, la capătul unui șir 
lung de automobile și taxiuri care soseau și plecau. Nu a 
anticipat că femeia va veni la aeroport. Ea avea instincte bune. 
Lui îi era imposibil s-o urmărească fără să-și abandoneze 
camioneta în parcarea de la „plecări”. lar după ce a intrat în 
aeroport, ea dispunea de multe opţiuni: operatorii feroviari 
Amtrak și MARC și metroul de suprafaţă. Ca să nu mai 
amintească de numeroasele autobuze, microbuze și taxiuri. 

Nu se aștepta ca ea să ia vreun avion; ar fi fost ilogic, fiindcă 
toți pasagerii erau în prezent cercetaţi amănunţit. De 
asemenea, nu putea să închirieze un automobil, întrucât ar fi 
trebuit să prezinte, totodată, un act de identitate. De aceea 
trebuia să se pună în acel moment din nou în mintea ei, să-i 
anticipeze următoarea mișcare. Evie era inteligentă, însă nu 
avea experienţă. În plus, se grăbea și se temea de videocamere. 
lar Manus se îndoia că ar fi vrut să fie înconjurată de mulţi 
pasageri, deoarece o femeie cu un băieţaș surd ar fi fost o ţintă 
prea ușor de urmărit. 

Schimbase până atunci două taxiuri și era evident că prefera 
mijlocul acela de transport. Instinctul lui îi spunea că o va face 
din nou. De aceea aștepta la „sosiri”, sperând că instinctul lui a 
fost corect. Dacă nu, atunci a pierdut-o. 

Un poliţist rutier se apropie și-i ciocăni în geam. Manus îl 
cobori. 

— Nu puteţi staționa aici, domnule. Aici au voie numai 


VP - 308 


vehiculele publice pentru preluarea pasagerilor. Particularilor le 
este interzis. 

Manus era pregătit pentru așa ceva și scoase legitimaţia FBI 
primită de la director. O folosise de multe ori în circumstanțe 
similare și întotdeauna avusese efecte magice. 

Și de data aceasta funcţionă perfect. 

— Mă scuzaţi, domnule, zise polițistul rutier, brusc respectuos 
față de Federalii mari și răi. Nu mi-am dat seama. O să... ăăă, 
am grijă să nu fiţi deranjat. 

Manus aprobă scurt în semn de mulţumire și polițistul se 
îndepărtă. Oricum, eventualul lui sprijin se pare că nu mai avea 
rost, pentru că Evie și Dash apărură din terminal și urcară într- 
un taxi din capătul șirului. Manus încuviinţă încruntat și porni la 
câteva secunde după taxi. 

Avea să acţioneze după ce ei coborau din taxi. Manus spera 
că nu va fi nevoit să facă rău nimănui, dar trebuia să ia stickul 
acela. Dacă n-o făcea, toți aveau să moară. 


VP - 309 


Capitolul 48 


Remar se simţea precum cineva care urcase într-un carusel, 
care se rotea în acel moment atât de rapid și se legăna atât de 
violent, încât nu mai putea să coboare. El și Anders nu au 
părăsit clădirea toată noaptea. Nu au dormit. Un asistent le 
aducea mâncare și cafea, în timp ce ei conduceau cabinetul 
directorului ca pe un soi de centru de comandă din timpul 
războiului. 

Redirecționaseră aproape toate supercomputerele, absolut 
toată puterea de procesare de care dispuneau, spre Urechea lui 
Dumnezeu, deja cea mai mare preluare de date din istoria 
culegerii de informaţii, între timp substanţial amplificată de 
fluxuri de la aerostatele JLENS și programul CIA/șerifii federali. In 
mod uimitor, părea să funcţioneze. Au detectat vocea lui 
Gallagher care vorbise pe o linie fixă aflată în căminul pentru 
bătrâni unde era internat tatăl ei. Au examinat cu atenţie locul și 
au descoperit că cineva a accesat un joc online de baseball de 
pe adresa IP a căminului. Se dovedi că fiul lui Gallagher avea un 
cont - o confirmare suplimentară a faptului că vocea depistată îi 
aparţinea lui Gallagher. Femeia a comandat un taxi și ei se 
străduiau să-l urmărească, pe urmă, curând, i-au detectat glasul 
din nou, vorbind în BWI de pe un telefon cu cartelă preplătită pe 
care l-a cumpărat cu douăzeci de minute mai devreme din 
magazinul Walmart aflat chiar lângă campusul NSA. Remar 
trimisese deja unităţi la BWI. Bânuia că putea să aibă noroc, 
totuși, nutrea sentimentul că Gallagher era prea inteligentă ca 
să rămână acolo. Cu toate acestea, se apropiau. Procesarea 
primului apel interceptat a durat aproape o jumătate de oră. 
Confirmarea le-a permis însă eliminarea în mare parte a 
zgomotului de fond, astfel că au detectat al doilea apel la nici 
zece minute după ce a avut loc, realmente. Incă puţin timp, și 
încă puţin noroc, se gândi Remar, și următoarea detectare a 
vocii lui Gallagher avea să fie aproape în timp real. 

Ușa cabinetului se deschise și directorul ieși în anticameră. 

— Manus, rosti el. S-a întâmplat așa cum ţi-am spus. 

Îi arătă lui Remar telefonul lui pe ecranul căruia era un SMS: 


VP - 310 


Sunt pe urmele ei. O să-i iau stickul. Și o s-o fac să promită 
să-și țină gura. Dar trebuie să-mi promiţi că n-o să-i faci rău. Și 
nici băiatului. 

Răspunsul directorului a fost: 

Dacă o poti face să promită, atunci promit și eu. Da. 

— Un burner, adăugă Anders, însă este Manus. Geolocalizat la 
aeroportul BWI. E pe urmele lor. 

— Îl urmărești acum? 

— Nu. A scos bateria. 

— De ce ar fi făcut asta? 

— Nu este sigur. Vrea să procedeze după regulile lui. Dar ți- 
am spus: el continuă să creadă că suntem în aceeași echipă. 

Remar încuviinţă din cap cu o expresie neutră. 

— O eroare de apreciere periculoasă. 

— Adevărat. Și de aceea trebuie să avem grijă să nu greșim și 
noi în mod similar. Concentrează-ţi atenţia pe Gallagher. Dacă 
putem ajunge la ea înaintea lui Manus, cu atât mai bine. 
Eliminăm intermediarul. 

Directorul se întoarse în cabinet și închise ușa. 

Linia securizată a lui Remar ţârâi. Era Jones. Ridică receptorul 
și spuse: 

— Salut, Vernon. Care-i statutul grupei tale? 

— In parcarea voastră așteaptă deja patru oameni din SWAT, 
aleși pe sprânceană, pregătiţi și echipați. Tipi duri care fac ce le 
spui, fără să pună întrebări. Nu-i căpătaţi însă până nu-mi ziceţi 
ce dracu' se-ntâmplă? 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Haide, Mike, nu aburi un aburitor. Ce-i această nouă 
ameninţare a unui atentat cu bombe despre care am auzit? 

— Am interceptat niște discuţii între teroriști. Ne asumăm 
simple precauţii. 

— Discuţii între teroriști, pe naiba! Clișee dintr-astea le 
furnizăm idioţilor care prezintă știrile de la ora opt seara, pentru 
ca să le dea ţărănoilor sentimentul că știu despre ce-i vorba și 
să-i facă să creadă că suntem stăpâni pe o situaţie despre care 
nu știm, de fapt, nimic. Vrei să-mi insulţi inteligenţa? 

— Nu, răspunse Remar. Cine ar încerca așa ceva ar fi el însuși 
un prostovan. 

— lar tu nu ești prostovan, Mike. 

— Până acum așa am crezut despre mine. 


VP - 311 


Urmă o pauză în timp ce Jones reflectă. 

— lar acum s-a schimbat ceva? 

Remar privi spre ușa închisă de la cabinetul directorului. Era 
timpul. Ba chiar trecuse destul de când trebuia s-o facă. 

Oftă și preciză: 

— Trebuie să stăm de vorbă între patru ochi. 


VP - 312 


Capitolul 49 


Cu cât se apropiau de locul de întâlnire, cu atât Evie își 
stăpânea mai greu nervozitatea. N-o ajuta nici faptul că 
taximetristul, un scoțian volubil emigrat în America, avu chef de 
conversaţie pe tot drumul până acolo. 

— Mă dau în vânt după C&O Canal, o asigură el. Cu ce ocazie 
acolo? 

— Doar ca să mă plimb, cu o prietenă. 

— E un loc minunat pentru plimbări. Mai ales în perioada asta 
a anului. Iți place să urmărești păsările? 

Evie se uită la Dash, care era absorbit de un comics. 

— Aăă, nu, nu tocmai. Cum să zic, sigur că da, mi se par 
frumoase, dar... 

— Să știi că azi, dacă ești foarte norocoasă, ai putea zări o 
pitulice rară de Carolina. Sau poate chiar o grackle comună, cu 
adevărat greu de văzut. Sau, cine știe, un scorțar cu piept alb. 

Evie nu se putea gândi decât la Leed - dacă femeia va fi acolo 
și dacă Hamilton va telefona, și dacă ei vor putea decripta 
stickul, și când i-ar fi publicat conţinutul. Ar fi vrut ca 
taximetristul să tacă, totuși, nu voia ca el să și-o reamintească 
fiindcă fusese grosolană. De fapt, nu voia să și-o reamintească 
pentru niciun motiv. 

— Mă tem că nu le-aș recunoaște nici dacă le-aș vedea, 
mărturisi ea. Însă par, într-adevăr, frumoase. 

— Oho, să știi că sunt! Sunt unele dintre cele mai frumoase 
păsări din lume și se află chiar aici, la doi pași de mine. Adevărul 
e că minunăţii sunt peste tot în jurul nostru. Șmecheria este să 
știi care-i lucrul cel mai bun asupra căruia să te concentrezi. 

— Să fiu sinceră, n-am gândit niciodată așa, zise Evie. 

Își aminti ce a simţit când părăsit căminul pentru bătrâni: că 
nu a apreciat cât de mulţi oameni buni și amabili existau. 

— Da' ce-i cu băiatul tău? E un flăcău chipeș, da’ foarte tăcut. 

Evie se gândi la o minciună, nevrând să se potrivească 
descrierii „femeie cu fiu surd”, totuși, decise că ar așa ceva ar fi 


36 Quiscalus quiscula, pasăre mare din familia Icteridae, care trăiește doar în America 
de Nord. (n.tr.). 


VP - 313 


putut avea și efect invers. De aceea se mulțumi să răspundă: 

— Are o deficiență de auz. Preferă limbajul semnelor în locul 
vorbirii. 

Taximetristul izbucni în râs. 

— Dac-aș vorbi atâta doar cu mâinile, fie c-aș fi epuizat, fie c- 
aș avea o condiţie fizică mai bună decât atleții de la Olimpiadă. 
Sau poate ambele. 

Ea chicoti politicos, dar nu spuse nimic. Poate înțelegând că 
fusese excesiv de vorbăreţ, taximetristul hotărî să facă o pauză. 

Ceea ce se dovedi o binecuvântare relativă. Măcar 
pălăvrăgeala a distras-o parţial de la gândurile care o măcinau. 
Pe urmă Evie se pomeni întrebându-se ce va crede Marvin când 
se va trezi și nu-i va mai găsi în cameră? Oare de ce se simțea 
vinovată în privinţa asta? Să fi însemnat că în adâncul inimii 
credea că bărbatul era de partea ei, deși știa, de asemenea, că 
nu-și îngăduia să aibă încredere în sentimentul acela? 

La asta se adăugau toate felurile în care ea putea da greș, 
toate felurile în care, cumva, ei îi puteau lua urma. Și, desigur, 
chiar dacă ar fi făcut totul perfect, Evie nu putea decât să spere 
că Leed fusese la fel de precaută. 

Oricum, a părut extraordinar de încrezătoare în sine, 
extraordinar de... tactică. Asta ar fi fost o combinaţie bună. lar 
Evie însăși nu se putea gândi la nimic care ar fi putut-o trăda. Ea 
și Dash aproape că ajunseseră. Băiatul ei cel frumos. Aveau să 
scape și să fie în regulă. 

o... 

Remar se frecă la ochi, alungându-și somnul. Conversaţia cu 
Jones nu a fost simplă, iar afurisitul știa, realmente, cum să 
negocieze. În cele din urmă însă, amândoi erau pragmatici. Și cu 
toate că ambii aveau interese proprii, era, de asemenea, 
adevărat că aveau multe lucruri comune pe care voiau să le 
păstreze. 

Directorul vorbea la telefon, asigurându-l pe șeful personalului 
de la Casa Albă că „totul era sub control”. Remar auzise până 
atunci cinci sau șase astfel de conversații. Pentru el, necesitatea 
de a-i spune șefului de personal, consilierului de securitate 
naţională sau secretarului Apărării că „totul era sub control” 
constituia semnul cel mai clar că situaţia era exact invers. Dar el 
nu putea face prea multe lucruri. 

Deocamdată. 


VP - 314 


Monitorul îi afișă confirmarea la care sperase. 

— Ted, strigă el, am găsit-o! 

Anders își ceru scuze și-și întrerupse convorbirea, asigurându- 
și prin gestul acela un loc permanent pe lista neagră a șefului 
personalului. Se grăbi apoi către biroul lui Remar. 

— A plecat de pe aeroportul BWI spre sud-vest. Am accesat 
microfoanele telefoanelor mobile ale tuturor şoferilor care 
veneau sau plecau de la aeroport și am găsit-o într-un taxi. 

— i-am zis eu! Urechea lui Dumnezeu. Ți-am zis eu! 

Remar ar fi vrut să scuture dezgustat din cap. Ca să poată 
auzi o conversaţie, ei își încinseseră urechile în mod deliberat 
față de toate celelalte conversații din lume. Explicaţiile ar fi 
însemnat totuși o pierdere de timp, așa că se mulțumi să spună: 

— Ascultă! 

Apăsă o tastă și auziră o înregistrare a discuţiei purtată de 
Gallagher cu cineva care părea desprins dintr-o reclamă pentru 
whisky-ul scoţian Macallan. 

— C&O Canal, repetă Remar. Un loc discret pentru o întâlnire. 

— Însă unde anume? C&O Canal este lung de aproape trei 
sute de kilometri. Ajunge până în Cumberland. Trebuie să 
reducem aria de căutare. Care-i decalajul temporal al 
conversației? 

— Mai puţin de cinci minute, dar acum avem și geolocalizarea 
de pe telefonul taximetristului. Stai așa, el este... 

Remar tastă iute câteva clipe și pe ecran apăru o hartă. 

— În Two Hundred West - pe autostrada cu plată. 

— Dumnezeule, la douăzeci de minute de noi! 

— Da. 

— Aplicația asta este mobilă? 

— Bineînţeles. 

— Oamenii lui Jones sunt gata? 

— Aşteaptă în parcare. 

— Perfect. Mergem cu ei. 

Remar își păstră o expresie impasibilă. 

— Este necesar? i 

— Nu vreau să risc ca altcineva să strice lucrurile. Intr-un fel 
sau altul, vom încheia cazul ăsta. Azi. Indiferent ce va trebui 
făcut. 


Delgado privi cum directorul și Remar urcară într-un Chevrolet 


VP - 315 


Suburban negru aflat în faţa clădirii, care demară după aceea în 
trombă. Mașina era mult lăsată - fie că transporta niște 
echipamente grele, fie că înăuntru se aflau mai mulţi inși solizi. 

Porni după ei, menţinându-se la o distanţă suficientă pentru a 
fi sigur. L-a mai filat și altă dată pe director. Era amuzant cât de 
naivi puteau fi uneori superspionii. Ca, de pildă, acel fost 
director CIA și NSA, care a acordat un interviu telefonic 
„neoficial” într-un tren Acela Express, în timp ce un pasager din 
apropiere transmitea totul în direct prin Twitter. Sau fostul 
director NSA care nu s-a obosit să-și acopere obiectivul webcam 
al MacBook-ului. Ceva din puterea lor părea să-i facă pe 
nesimţiți să se creadă invulnerabili. Le dădea ideea că-i puteau 
marginaliza pe oamenii mărunți care trudeau pentru ei. 

El a văzut clar expresia de pe chipul directorului când a spus 
că Manus continua să fie de partea lor. Că Manus nu voia 
altceva decât să le dea stickul în schimbul unei promisiuni 
pentru siguranţa femeii. A văzut că Anders s-a gândit serios la 
propunerea aceea. Și că l-a trimis pe Delgado „să încerce să se 
odihnească” doar ca să-l înlăture din cale cât timp se gândea 
cum să abordeze situaţia. Cât timp se gândea la propunerea lui 
Manus. 

Directorul nu a înţeles însă că exista doar o singură abordare. 
Monstrul și femeia trebuiau să moară. In acea zi. Alături de 
oricine ar fi încercat să se pună în calea lui Delgado. 


VP - 316 


Capitolul 50 


Evie privi în jur în timp ce mergeau. După ce ieșiră de pe 
autostradă, străzile deveniră tot mai liniștite și rezidenţiale, așa 
cum spusese, de altfel, Leed. Trecură pe lângă multe camere de 
filmat ultrarapide, care o nelinișteau. Ştia că, în funcţie de 
unghi, lumină și viteză, unele dintre ele puteau oferi imagini 
destul de bine conturate ale pasagerilor, ca să fie procesate 
ulterior de sistemul de recunoaștere facială. Își reaminti apoi că 
directorul n-ar fi putut acţiona suficient de prompt pentru a juca 
vreun rol, chiar dacă faţa ei i-ar fi fost înregistrată și identificată. 
Ei mai aveau de mers doar câteva minute. Aproape că 
ajunseseră. 

Traficul se rărise considerabil și Evie nu uitase recomandarea 
lui Leed de a-și lua măsuri de precauţie împotriva unui filaj. Nu 
vedea totuși cum cineva ar fi urmărit-o de la aeroport, și cu atât 
mai puţin dinainte să fi ajuns la aeroport. In plus, ce să-i fi zis 
taximetristului? „Poţi să te-ntorci pe aceeași rută și să conduci 
în cercuri și zigzaguri pentru o vreme? Vreau doar să m-asigur 
că n-am nicio companie neplăcută”. 

Zări un indicator pentru Tobytown și șoferul coti la stânga de 
pe River Road. Asta era. Pennyfield Lock Road. Işi privi ceasul - 
la fix! Era bine. 

Trecură doar pe lângă copaci, câmpuri și câteva căsuțe 
modeste, iar drumul se îngustă treptat și începu să fie marcat 
de făgașe lăsate de roţile vehiculelor; șoferul coti la stânga, apoi 
la dreapta și iar la stânga, iar terenul căpătă o pantă 
ascendentă lină și copacii se îndesiră, astfel încât creară un 
baldachin de frunze deasupra capetelor. Zona era excepţional 
de liniștită, aproape privată și Evie înţelese de ce fusese aleasă 
de Leed. 

Ajunseră la un pod cu o singură bandă pentru vehicule. Un 
indicator anunța că parcul se închidea la căderea nopţii. 
„Oricum, până atunci ar trebui să fim plecate de aici”, reflectă 
Evie agitată. 

De cealaltă parte a podului, alt indicator anunţa că sosiseră la 
ecluza Pennyfield, care făcea parte din Parcul Naţional Istoric 


VP - 317 


„Canalul Chesapeake & Ohio”. După câteva secunde văzu și 
canalul. Acolo trebuiau să facă la dreapta, însă dacă Leed sosise 
deja, nu voia s-o vadă taximetristul. De aceea îl lăsă să o ia pe 
drumul din stânga până la o parcare micuță aflată nu departe. 

Dash adormise. Evie îl bătu cu palma pe picior, până când 
băiatul oftă și deschise ochii. „Am ajuns, frumosule, semnală ea. 
Ne apropiem de capătul vânătorii de comori”. 

Îi achită șoferului și coborâră. 

— Plimbare plăcută și să vedeţi păsări frumoase, le spuse el, 
apoi întoarse taxiul și plecă. 

„Aproape am terminat, îi gesticulă Evie lui Dash. Aici e 
capătul vânătorii”. 

Băiatul căscă. „Tot nu mi-ai spus care-i trofeul”. 

„În curând. Vrei să-ţi duc eu comicsurile?” 

Dash i le întinse și Evie avu grijă să ţină câte două în fiecare 
mână, în timp ce se întorceau pe drumul pe care veniseră. Când 
ajunseră la bifurcaţie, femeia văzu debarcaderul. Lângă el, se 
găsea o dubiţă verde; din fericire, nu era un Sprinter, față de 
care se aștepta să sufere o fobie permanentă. In apropiere de 
dubiță, o femeie blondă, mai tânără decât se așteptase Evie, 
ținea în ambele mâini o revistă făcută sul. 

Evie expiră prelung și-și continuă mersul. Asta era. 

Blonda privi în jur, după care reveni cu ochii spre ea. Evie 
procedă la fel, străduindu-se să nu fie agitată. Nu văzu pe 
nimeni. 

Se opri la un metru de ea și blonda rosti: 

— Bună ziua, știi cumva de unde se pot închiria caiace pe 
aici? | 

— Aăă... cred că este închis, pentru că s-a terminat sezonul. 

Blonda se uită iarăși în jur. 

— Perfect. Este așa cum ne-am înţeles. Ai stickul? 

— Da. Betsy? 

— Eu sunt. Trebuie să ne grăbim. Ryan ar trebui să sune dintr- 
o clipă în alta. 

Evie se întoarse spre Dash și-i întinse comicsurile. „Scumpule, 
vrei să le ţii tu?” Puștiul le făcu sul și le îndesă în buzunar. Ea 
duse mâna la buzunar ca să scoată stickul. 

Pe pietrișul dinapoia ei se auzi scrâșnet de cauciucuri. Privi 
peste umăr. O camionetă albă. Simţi un val fierbinte de 
adrenalină și inima începu să-i bubuie în piept. 


VP - 318 


— Relaxează-te, zise Leed. Poate că este cineva care face 
jogging dimineața. Poartă-te firesc. 

Camioneta se opri lângă apă. Evie miji ochii, nesigură. Şoferul 
se uită la stânga, apoi la dreapta. 

Marvin. 

— La naiba! șuieră ea. 

— Ce-i? 

— NSA. 

— La dracu’, te-au urmărit? 

— Nu știu cum, zise ea încercând să nu intre în panică. Nu știu 
cum ar fi putut s-o facă. 

Marvin le văzu. Trase volanul spre dreapta, porni motorul și se 
îndreptă spre ele. 

Ce să facă? Să fugă? Unde? 

Dash semnală: „Uite-l pe domnul Marvin”. 

Marvin opri camioneta și coborî. Se uită la Leed, pe urmă la 
Evie. 

„Nu-i poţi da stickul, semnală el. N-o face!” 

Dash gesticulă: „Salut, domnule Marvin. Aţi venit pentru 
vânătoarea de comori?” 

Marvin îl privi, aparent neînţelegând nimic. 

„Ce-o să faci ca să mă oprești?”, gesticulă Evie. 

„Da-mi-l! Este unica soluţie”. 

Leed privi de la Marvin la Evie. 

— Ce se-ntâmplă? Ce sunt semnele astea? 

— Lasă-mă un minut. 

— Nu dispunem de un minut. 

„Nu este unica soluţie, semnală Evie. Directorul vrea să crezi 
așa, dar nu-i adevărat. Nu poţi avea încredere în el”. 

„Ba da. A fost mereu cinstit cu mine”. 

Oare a simţit o nesiguranţă în felul cum mâinile lui au schiţat 
cuvintele acelea? Spera să fie așa. 

„Marvin, el nu-i omul care crezi tu. Poate că a fost, cândva, nu 
știu. Insă de acum nu mai este. Știu că poţi vedea și tu asta”. 

„Îi vom promite că nu vei sufla un cuvânt”. 

„Promisiunea noastră nu va fi îndeajuns pentru el. Va promite 
la rândul lui câte-n Lună și-n stele, dar cum i se va ivi o ocazie... 
știi bine ce se va-ntâmpla. Cu tine. Cu mine. Cu Dash. Știi bine”. 
Din dubiţă cobori un tânăr de vreo douăzeci și ceva de ani, cu 
ochelari negri și barbă de trei zile. Marvin duse mâna dreaptă la 


VP - 319 


șold. 

„Nu, gesticulă Evie. Nu, Marvin!” 

Tânărul nu avea nimic în mâini și femeia se gândi că ăsta era 
un noroc. El privi în jur și întrebă: 

— Ce se-ntâmplă? 

Leed nu-și desprinse ochii de la Marvin. 

— Lasă-ne un minut, Micah. 

— Avem obiectul pentru care am venit aici? 

— Nu știu. ` 

„Nu te pot lăsa să-l dai lor, semnală Marvin. Imi pare rău”. 
„Atunci, va trebui să mă oprești s-o fac”. 

El clătină din cap. De fiecare dată când se oprea din 
semnalat, mâna dreaptă îi revenea la șold. 

Telefonul mobil al lui Leed ţârâi. Femeia îl scoase și-l privi. 

— El este. 

„Nu vreau să-mi trăiesc restul vieţii în frică, gesticulă Evie. Nu 
accept asta”. 

„Evie, te rog. Nu mă sili”. 

Leed duse telefonul la ureche. 

— Ești bine? întrebă ea, făcu o pauză, apoi adăugă: Da, sunt 
chiar acum cu ea. Dar avem o mică problemă. Rămâi pe fir. 

„Nu ești felul acela de om, gesticulă Evie. Nu trebuie să fii 
așa. Marvin, nu ești un om rău. Deloc”. 

„Ba da, sunt un om rău”. 

„Nu ești un om rău, dacă nu vrei să fii”. 

Marvin duse mâna la spate. 

— N-o face, Evie, zise el cu glas sonor, intimidant. N-o face! 

Ea nu se gândi. Nu analiză nimic. Continuă să-l privească 
drept în ochi. 

Scoase stickul din buzunar. 

Și i-l întinse lui Leed. 

Marvin se gârbovi brusc. Duse degetele la tâmple și clătină 
încet din cap. 

— Îl am, spuse Leed în telefon. Trimite un SMS cu parola. Și 
mie, și lui Micah. Grăbește-te! 

Se auziră două piuituri. Tânărul care era, probabil, Micah își 
privi telefonul. 

— L-am primit. 

Leed îi aruncă stickul. Micah îl prinse cu o mână. 

— Du-te! zise ea. 


VP - 320 


Micah se întoarse și sprintă spre dubiţă. 

— O să-l trimitem, spuse Leed în telefon. La The Guardian, 
McClatchy, The Nation, Propublica, Rolling Stone, WikiLeaks. 
Plus la diverși oameni în care avem încredere. Micah are o 
legătură prin satelit și-l decriptează și transmite chiar acum. Toţi 
sunt pregătiți. Fiecare are propria lui parolă. Poţi să mai rămâi la 
telefon? Vreau să știu tot ce ai aflat direct de la Perkins. 
Contextul. Impresiile lui. Cu cât îmi poţi spune mai multe, cu 
atât mai repede vom trece prin document. Și cu atât mai repede 
vom putea publica. Ei nu mai pot închide ușa asta acum. E prea 
târziu. Lasă-mă o zi și te aducem și pe tine acasă. 

— Du-te, îi zise Evie. Nu mai sta. 

Leed se uită la Marvin, apoi la Evie. 

— De ce nu vii cu Micah și cu mine? Ar fi mai sigur pentru 
tine. Și ne-ai putea ajuta, realmente... 

— N-o să păţesc nimic. Doar să publicaţi ce este pe 
nenorocitul ăla de stick. 

Leed tăcu câteva secunde, pe urmă încuviinţă din cap. 

— Să fii sigură că așa vom face. 

Alergă spre dubiță, urcă la volan și demară în trombă din 
parcare. 

Dash o trase de braţ. „Ce se-ntâmplă, mamă? Cine erau 
oamenii ăia?” 

„Jurnalişti, scumpule. Ei ne ajută”. 

„S-a terminat vânătoarea de comori?” 

Evie aprobă din cap. 

„Am câștigat?” 

Ea se uită către Marvin. „Da, cred că da”. 

Marvin stătea, pur și simplu, locului, cu umerii aduși, clătinând 
încet din cap. 

„Este în regulă, gesticulă femeia. Ti-am spus. Nu ești un om 
rău.” 

El suspină prelung. „Acum ei chiar că nu se vor mai opri 
niciodată”. 

Evie auzi alt scrâșnet de cauciucuri pe pietriș. Ridică ochii, 
alarmată. Marvin îi urmări privirea. Pe drum apăru un Chevrolet 
Suburban negru, care gonea cu toată viteza. 

Se întoarse spre bărbat, neînţelegând ce se întâmpla. „Tu i-ai 
adus?” 

înțelese însă din expresia lui, din limbajul corpului, că n-a 


VP - 321 


făcut-o el. Marvin își privi camioneta și decise, probabil, că era 
prea departe pentru ca toţi trei să ajungă acolo la timp. Se plasă 
între Evie și Suburban, apoi puse o mână pe umărul lui Dash și-l 
împinse înapoia lui. Mâna aceea rămase după aceea la spate. 
Evie văzu că stătea pe mânerul pistolului. 

Suburbanul se opri la trei metri, cu botul aţintit spre ei. 
Portierele se deschiseră. Coborâră patru bărbaţi masivi, în 
costume cenușii. Nu erau tunși periuţă și purtau haine civile, dar 
păreau într-o formă fizică bună. Degajau o seriozitate 
militărească. Rămaseră înapoia portierelor. Toţi aveau pistoale, 
care erau îndreptate spre Manus. 

Dash se întoarse către mama lui, cu ochii larg deschiși. Evie 
clătină din cap - „Nu pune întrebări” - și-l lipi strâns de ea. 

Din vehicul cobori Remar. Și apoi... desigur, directorul. 

— Ce m-aș face fără tine, Manus? rosti el. Ajutorul meu cel 
mai de nădejde. Ajutorul meu cel mai de încredere. 

Evie simţi ca și cum cineva a lovit-o violent în plex. Marvin a 
lucrat tot timpul pentru director? Și atunci, de ce s-a poziţionat 
ca și cum i-ar fi protejat pe ei? 

— Ai ajuns prea târziu, zise ea surprinzându-se pe sine prin 
curajul acela. Stickul nu mai este. A ajuns la /ntercept și ei l-au 
încărcat deja pe zece, douăsprezece site-uri oglindă. Toţi vor 
afla ce ai făcut. Toate afacerile tale, toate secretele. Să vedem 
cum o să-ţi placă. 

Oare el a devenit palid? Da, așa se părea. 

Directorul se uită la Marvin. 

— Ce se întâmplă, Marvin? Nu ai stickul? 

Marvin clătină din cap. 

— Nu. Nu mai este. Ea ţi-a spus adevărul. 

Brusc, Anders deveni alb ca varul. 

Remar se apropie de el și-i puse o mână pe umăr. 

— Ascultă-mă, Ted. 

Directorul îi îndepărtă mâna. 

— Cum ai putut face asta? vorbi el spre Marvin. Cum ai putut 
să mă trădezi? Și pentru ce? Pentru niște partide de sex 
amărâte? Nu crezi că știam? Ba da, am știut chiar înainte să mi- 
o spui. 

Urmă o pauză lungă. 

— Ştii doar ce ai văzut, zise Marvin. Nu știi ce simt eu. 

— Serios? Ei bine, o să vedem noi, șuieră el, pe urmă se 


VP - 322 


întoarse spre bărbaţii dinapoia lui: Rezolvaţi-i! 

Evie se lăsă în genunchi, se întoarse cu spatele și-l cuprinse 
pe Dash în braţe, ca să-l protejeze. În aceeași clipă însă auzi alt 
glas, un bariton cu accent sudist. 

— Nu. N-o să-i „rezolvați”. 

Femeia se întoarse și văzu cum din Suburban coboară un 


negru înalt în uniformă albastră militară. Îl recunoscu de la 
televizor - Vernon Jones, președintele Comitetului șefilor de Stat 
Major al SUA. 


— Ce tot spui? replică directorul. Trebuie să sfârșim cazul 
ăsta. 

Jones clătină din cap. 

— Cazul a luat deja sfârșit. Trebuie să-l asculți pe Mike. 

Anders se uită la Remar. 

— Ce se-ntâmplă aici? întrebă el, masându-și umerii. 

Remar clătină din cap și cobori ochii. 

— Imi pare rău, Ted, dar este nevoie de un nou management. 
Mai exact, de mult timp era nevoie de un nou management. 
Cred că înţelegi asta. 

Directorul îngustă ochii și subţie buzele. 

— Ticălosule, m-ai lucrat pe la spate! 

Remar încuviinţă din cap. 

— Cred că până la urmă nu poţi să le știi chiar pe toate. 

— După câte am făcut pentru tine? Ți-am salvat viaţa. Te-am 
scos din focurile iadului, ticălos nerecunoscător, te-am promovat 
și te-am protejat. Fără mine, n-ai fi fost nimic. Ai fi fost mort, 
cenușă, un tăciune! 

— Știu și nu voi putea să-ţi plătesc niciodată datoria aceea. 
Deși Dumnezeu mi-e martor că am încercat. Însă situaţia de 
acum este mult mai mare, Ted. Este mai mare decât tine și 
decât mine. Nu mai poate continua așa. Faptul că nu-ţi dai 
seama că... nu mai ești adecvat pentru așa ceva. Îmi pare rău. 

— Ai înnebunit de tot? Și tu ești la fel de implicat ca mine. 

— Nu, nu tocmai. Ochiul lui Dumnezeu a fost „copilașul” tău. 
Ca și utilizările lui. Mai ţii minte că mi-ai cerut să efectuez un 
audit? Perkins ar fi putut pune mâna pe foarte multe informaţii, 
totuși, n-a pus mâna chiar pe toate. Vom reclădi, însă vom fi mai 
atenți. Cu o capacitate mai mare de a discerne. Mai discrețţi. 
Ted, nu agrava situaţia mai mult decât este necesar. Te rog! 

— Pe dracu’ veţi reclădi. Crezi că nu știu? Știu totul. Totu/! 


VP - 323 


Remar se uită la Jones. 

Jones încuviinţă din cap și ordonă: 

— Luaţi-l! 

Doi bărbaţi înaintară și-l prinseră pe director de braţe. El 
începu să se zbată, însă cei doi abia dacă îi băgară în seamă 
eforturile. 

— Marvin! răcni el. Marvin, oprește-i! 

Marvin privi, cu chipul împietrit. 

— Țineţi-l un minut în mașină, le spuse Remar bărbaţilor. Am 
de discutat cu oamenii aceștia. 

jones se întoarse în Suburban. Bărbaţii îl urmară, târându-l 
înăuntru pe director, care zbiera că vor primi un burn notice, că 
toți vor primi un preaviz. Evie fu recunoscătoare că, întrucât îl 
ținea întors cu spatele, Dash nu văzuse nimic. Băiatul continua 
totuși s-o strângă puternic, evident, foarte speriat. 

Portierele jeepului se închiseră și răcnetele directorului fură 
estompate brusc. Remar se apropie de ei. 

— Marvin, Evie, îmi cer scuze pentru cele petrecute. Nimeni n- 
a vrut să se întâmple așa. g 

Femeia se temu să răspundă. Il privi pe Marvin, dar chipul lui 
era indescifrabil. 

Remar surâse trist. 

— Să recunoaştem adevărul. Anders a mers prea departe. 
Naviga de atâta vreme pe ocean, că nu mai vedea uscatul. A 
pierdut din vedere țelul final, înțelegeți? 

— Nu, rosti Evie precaut, apoi își îndreptă spatele și se 
întoarse complet spre el. Nu tocmai. 

Dash se încleștase de piciorul ei. Poate că nu înțelegea toate 
cuvintele, însă, în tot cazul, pricepuse esențialul. 

Remar aprobă din cap. 

— Nici nu contează, de fapt. Sunt un tip realist și Jones este la 
fel. Împreună vom îmbunătăţi lucrurile. Și pot afirma că și tu ești 
o femeie realistă. 

— Ce vrei să zici? întrebă Evie. Că te aștepți să-mi ţin gura? 
Ce mai contează? /ntercept are stickul cu informaţii. 

— Da, așa este, și le vor publica. O să trecem și peste asta. 
Am mai străbătut și altă dată furtuni. 

— Dar Hamilton? Și Perkins? Și Delgado, care a pus bomba? 
Pe toate astea cum o să le ascunzi? 

— O să invoc teorii ale conspiraţiilor. 


VP - 324 


Siguranţa lui pe sine o irita. Ar fi vrut să-l zgâlţâie, să-i 
demonstreze că se înșela. 

— Există filmări video, adăugă ea precaut. 

Remar încuviinţă, aproape cu părere de rău. 

— Nu trebuie să-ți faci griji despre ele. Cineva s-a ocupat, așa 
că nu mai există niciun fel de dovezi - despre nimic. Mă rog, 
asta nu-i chiar adevărat, deoarece tu ai putea confirma multe. Și 
știi cum ar rezolva directorul posibilitatea asta dacă n-ar fi legat 
la mâini în jeep. Însă acelea erau metodele vechi. Nu sunt și 
metodele mele. 

Femeia așteptă și Remar continuă: 

— Este adevărat, cunoști lucruri pe care n-am vrea, într- 
adevăr, să le afle publicul. Și nu-i vorba doar despre Perkins și 
Hamilton. De pildă, că directorul a pus la cale explozia bombei 
din Washington. Bineînţeles, dacă ai vorbi despre oricare dintre 
lucrurile acelea, l-ai putea implica pe Manus. 

ÎI privi pe Marvin, după care reveni spre Evie. 

— Te-ai gândit la asta? 

Ea nu spuse nimic. Avea senzaţia că Remar îi dădea ocol, 
restricționându-i posibilitățile de mișcare, legând-o de mâini. Ca 
să-i dea apoi lovitura de graţie. 

— Și nu-i vorba doar despre Manus, adăugă el. Te-ar putea 
implica, de asemenea. 

Ajunsese la subiect. 

— În ce fel? 

— Comportament infracţional. Rețeaua ta de videocamere? O 
gravă încălcare a Amendamentului Patru. Activitatea ta a făcut 
parte integrală din Ochiul lui Dumnezeu, parte integrală din 
dosarele pe care le-am întocmit despre diverse personalităţi 
americane cu influenţă. Senatori, judecători... Oameni de felul 
acesta. Același dosare pe care le voi folosi pentru a proteja 
sistemul. Dacă implicarea ta ar deveni cunoscută - și te rog să 
mă crezi că așa va fi -, ai fi anchetată de Departamentul de 
Justiţie. Ţi-ai putea permite așa ceva? Ar face faţă fiul tău 
detenției tale într-o închisoare federală - în mare parte în regim 
de maximă securitate? 

Era oribil. O prinsese. Știa exact pe ce butoane să apese. 

— Mai bine întoarce-te la serviciu, zise Remar. Să știi că am 
vorbit serios când am spus că va fi un nou management. S-a 
terminat cu metodele clandestine. S-a terminat cu asasinatele. 


VP - 325 


Voi conduce cu totul altfel. 

— Crezi că vei fi noul director? 

Bărbatul își atinse țesutul cicatrizat de sub peticul de pe ochi. 

— Există o posibilitate reală. 

— Probabil că știi ceva și despre președinte. 

Evie rostise ironic cuvintele acelea, dar după ce le pronunță 
își dădu seama cât de reale puteau fi. 

— Evie, noi știm câte ceva despre toți. Problema nu este ce 
știm, ci felul cum folosea directorul informațiile acelea. Așa cum 
am menţionat, situaţia se va schimba. 

— Și asta numești „democraţie”? 

Remar oftă. 

— Haide să nu fim naivi. Noi nu subminăm democraţia, fiindcă 
ea a fost subminată de mult. Aș fi vrut să nu fi fost așa, ţi-o spun 
cu toată seriozitatea. Dar nu poţi să lucrezi în orașul ăsta de 
atâta vreme de cât lucrez eu și să nu vezi. Desigur, doar dacă 
nu te orbești în mod deliberat. Și poate că-mi lipsește un ochi, 
însă nu sunt orb. 

Clătină din cap și privi spre Suburban, apoi reveni la Evie. 

— Deși este trist, nu-i chiar complicat. Noi concurăm 
împotriva multor interese, în principal interese corporatiste, iar 
dacă vei examina realist situaţia, vei vedea că noi reprezentăm 
alternativă mai bună. Alegerea în cazul de faţă, alegerea pentru 
cei realiști, nu este între management NSA și management 
democratic, ci între management NSA și... management 
corporatist. Și, crede-mă, n-ai vrea ca totul să fie condus de 
corporaţii. De acord, noi nu suntem tocmai Thomas Jefferson - 
corabia aceea a plecat de mult -, dar nu suntem nici sclavii 
absoluți ai banului. 

Se răsuci către Manus. 

— Îmi pare rău de director, Manus. Dacă vrei, poţi să vii 
oricând să lucrezi cu mine. Sper că știi asta. Sau poate preferi o 
despărțire cu o compensație generoasă. Același lucru este 
valabil și pentru tine, Evie. Cred în a trăi și a-i lăsa pe alţii să 
trăiască. Pentru cei care cred la fel despre mine. 

Marvin rămase tăcut. Remar îl privi și lui Evie i se păru că-i 
deslușește o expresie de durere pe chip. Aproape de părere de 
rău. 

— Ceva mă face să cred că ai vrea să rămâi câteva momente 
singur cu fostul tău șef, Marvin. Am dreptate? 


VP - 326 


Manus se uită spre Suburban. 

— Da, ai dreptate. 

Remar aprobă din cap. 

— Nu trebuie să te grăbești, rosti el, apoi se întoarse și porni 
spre jeep. Lăsaţi-l să iasă! strigă ofiţerul secund. 

O portieră din spate se deschise și doi bărbaţi îl traseră afară 
pe director, după care îl eliberară. 

— Credeţi c-am terminat? striga Anders. Credeţi că nu cunosc 
oameni? Că nu cunosc unele lucruri? Nu-mi puteți face asta. Știu 
totul. Și o să spun totul! O să fac praf orașul ăsta! 

Remar și Jones urcară în jeep. Oamenii lor îi urmară. 

— Unde plecaţi? urlă directorul. N-aţi încheiat cu mine! O să 
vedeți! 

Suburbanul porni. Brusc, împrejurimile deveniră foarte 
liniștite. 

Evie se lăsă pe vine și-l sărută pe Dash pe obraji. Băiatul ţinea 
ochii închiși. Îl mângâie pe păr și el deschise ochii și o privi. 

„E-n regulă, gesticulă ea. E-n regulă, băiatul meu frumos”. 

Îl văzu pe urmă pe Marvin, privindu-i. Pe faţa lui șiroiau 
lacrimi. Bărbatul se întoarse și se uită la director. 

— Manus, rosti Anders cu glas șovăitor. Îmi pare rău pentru 
toate astea. Pentru toate... neînțelegerile astea. 

Marvin reveni spre Evie. „Am nevoie de un minut... 

Ea se simţi neliniștită, dar pricepu că n-avea de ales. Îi 
semnală lui Dash: „Haide, scumpule. Să-i acordăm domnului 
Marvin puţină intimitate”. 

Dash începu să plângă. Simţise pericolul și se stăpânise, dar 
în acel moment, când totul se sfârșise, lacrimile îl podidiseră. 
Evie se aștepta să aibă și ea o reacţie similară, dar nu în clipa 
aia. Ulterior, când se putea gândi și analiza pe îndelete toate 
cele petrecute. 

ÎI prinse pe puști de mână și plecară spre canal. Spera ca 
Marvin să nu întârzie mult. Voia să plece naibii din locul acela. 


VP - 327 


Capitolul 51 


Manus porni spre debarcader. Directorul mergea alături de el. 
Manus îl vedea gesticulând și știa că vorbea, însă era ca și cum 
el uitase că Manus nu putea să-l audă. 

Cu excepţia nopţii în care a murit mama lui, el nu a mai fost 
niciodată atât de trist. Se simţea... amputat. Orfan. Naufragiat. 
Părea ca și cum viitorul i-a fost năruit de un talaz neașteptat 
format din cele mai întunecate părţi ale trecutului său. 

Nu se putea opri din plâns. Nu-i păsa că directorul îl vedea. 
Asta nu mai conta deloc. 

Se opriră la marginea apei. Începuse să adie o briză care 
părea că se întețea. Manus o simțea plăcută pe faţă. Privi în 
depărtare. Văzu un tunel pe sub un pod din piatră. Un tunel care 
ducea la canal, care ducea la Potomac, care ducea la Golful 
Chesapeake... până la Oceanul Atlantic. Se închipui plutind prin 
tunelul acela, mereu și mereu, și mereu, fără ca nimeni să-l 
vadă, să-l atingă, să-l rănească. Pe vecie. 

Anders îi puse o mână pe umăr. Manus se întoarse și-l privi. 

— ... Și-mi pare foarte rău, spunea directorul. Foarte râu, 
Manus. Mă poți ierta? 

Manus plânse și mai tare. 

— E-n regulă, adăugă directorul, frecându-și coapsele cu 
palmele. O să aranjăm noi lucrurile. O să-i oprim pe tipii ăștia. Ai 
să vezi. 

Și apoi, îl șocă pe Manus, îmbrăţișându-l și lipindu-i capul de 
umărul lui. 

Manus îl ţinu în braţe și un suspin uriaș îi cutremură tot 
corpul, apoi altul, și altul. Nu-și amintea când a plâns ultima 
oară în felul acela. În niciun caz după moartea mamei. lar în acel 
moment durerea lui era ca o punte spre durerea din trecutul 
acela îndepărtat, contopind toate durerile, amplificându-le, 
sporindu-le. ÎI ţinu strâns în braţe pe director, cu ochii închiși 
strâns, revărsând toate lacrimile de suferință înăbușite de-a 
lungul vieţii. Și Anders îl ținu în braţe. Apoi se încordă. Și încercă 
să se desprindă. Manus îl strânse și mai tare, plângând întruna. 
Directorul se zbătu și încercă să-l lovească furios cu picioarele. 


VP - 328 


Manus se îndoi, aplecându-l pe spre spate, și-l strânse ca și cum 
dacă l-ar fi strâns destul de tare, atunci n-ar mai fi pierdut 
niciodată ceea ce avusese cândva cu directorul, cu mama lui, cu 
viaţa lui de mult dispărută. 

Simţi un trosnet în corpul directorului și, deodată, acesta nu 
se mai zbătu, nu mai dădu din picioare, ba chiar nu se mai 
mișcă deloc. Capul îi căzu moale într-o parte, iar picioarele 
încremeniră și brațele i se deschiseră, lin ca aripile unui fluture. 

Continuând să plângă, dar mai încet, Manus îl așeză jos, pe 
spate, apoi îl rostogoli în apă. Privi cum corpul începu să 
plutească spre tunel, cu capul lăsat puţin pe spate, cu gura 
deschisă într-o nedumerire mută, cu ochii privind fără să vadă 
cerul senin de deasupra. Se întrebă dacă va pluti, oare, întruna 
până la ocean. 

Se întoarse și se îndepărtă. Evie și Dash erau lângă canal. Ea 
îl învăţa cum să arunce pietricele care să ricoșeze de pe 
suprafața apei. Lui Manus îi veni din nou să plângă, văzând cât 
de bună era cu fiul ei, cât de protectoare și iubitoare. Dar îi 
secaseră toate lacrimile. 

Se apropie de ei. Evie îl auzi venind și se întoarse. „Unde-i 
directorul?”, gesticulă ea. 

Manus clătină din cap. „Nu mai există niciun director”. 

Ea încuviință încet, cu ochii înfricoșaţi, totuși, părând să 
înțeleagă. El fu mulțumit. Nu voia să fie nevoit să explice. 

Briza își schimbă direcţia din care sufla și aduse cu ea un iz 
ușor acrișor. Gel de păr. Săpun floral. 

Manus se uită în jur nepăsător și scrută cu repeziciune liziera 
din dreapta lor, împotriva vântului. Mirosul sosea de acolo. 

„Trebuie să vă spun ceva”, semnală el. 

Evie și Dash îl priviră, curioși, întrebători. 

Manus se lăsă pe vine în fața băiatului. „Poţi să-mi promiţi că 
n-o să te sperii când o să-ți spun?” 

Dash se uită la Evie, apoi înapoi la Manus. Aprobă din cap. 

Evie gesticulă: „Ce s-a-ntâmplat?” 

„Delgado este aici. li simt mirosul. Zâmbește, Evie! Nu trebuie 
să pari speriată”. 

Evie schiță un surâs crispat. Dash semnală: „Cine este 
Delgado?” 

Manus scoase cheile camionetei și le puse discret în palma lui 
Dash, care le vâri în buzunar. „Este un om rău. Dar el nu 


VP - 329 


înţelege limbajul semnelor. Așa că noi putem vorbi fără ca el să 
știe ce spunem. Ține cheile astea până urcați în camioneta mea, 
ai înţeles? După aceea, dă-le mamei tale”. 

Puștiul aprobă din cap. 

„Delgado nu știe nici măcar că vorbim despre el în clipa asta. 
Nu știe că eu știu că este aici. lar asta-i bine. În felul ăsta, 
beneficiez de un avantaj important”. 

„Cum anume?”, semnală Dash. 

„O să-ţi explic mai târziu. Acum vreau să ne-ntoarcem 
împreună la camionetă. Voi sta de pază în timp ce voi doi urcați 
în mașină. Pe urmă vreau să plecaţi. O să am grijă să fiți în 
siguranță”. 

„Poftim?”, gesticulă Evie. Nu, n-o să te las aici cu nebunul...” 

„N-O să păţesc nimic. Voi doar urcaţi-vă în camionetă. Vă 
urmez pe jos, ai înțeles?” 

Evie nu părea tocmai convinsă. 

„Dacă se va ajunge la schimburi de gloanțe, trebuie să fugiţi. 
Aceea poate fi unica voastră ocazie să ajungeţi la camionetă. Aţi 
înţeles? Fiindcă el va-ncerca să mă lovească pe mine mai întâi”. 

Dash semnală: „Eu am înțeles”. 

Manus aprobă din cap. „Ești un băiat bun. Vreau să stai în 
spatele meu”. 

„Nu mi-e frică”. 

„Știu că nu ţi-e frică. Ești curajos. Totuși, vreau să stai în 
spatele meu, da? Evie, și tu”. 

Porniră împreună spre camionetă. Manus îi ţinu pe Evie și 
Dash în stânga lui și examină cu un aer nepăsător liziera în timp 
ce mergeau. Existau mulți copaci groși și bolovani masivi. 
Delgado se putea ascunde îndărătul oricăruia. 

Manus spera că proceda bine. Nu credea că Delgado era un 
țintaș de elită. Părea să prefere cuţitele și, de altfel, nu-și 
amintea să-l fi auzit vreodată că a tras cu arma. Nu a fost 
instruit sau antrenat, de armată sau de serviciile de informaţii. 
Chiar dacă ar fi reușit să-și procure alt pistol în locul celui pe 
care i l-a luat noaptea trecută pe malul lacului de acumulare, cel 
nou i-ar fi fost nefamiliar. Așa că, pe ansamblu, șansele lui 
Manus de a fi lovit păreau mici. Totuși, faptul că știa acele 
amănunte nu se compara nici pe departe cu purtarea unei veste 
antiglont. 

Manus trăgea întruna cu ochiul spre lizieră. Ştia foarte bine ce 


VP - 330 


mirosise, cu toate acestea, nu detecta nicio mișcare. Ce naiba... 

Brusc, își înţelese greșeala. Ce prostie! Cât de prost a fost! 
Era atât de obosit și de surescitat, încât nu a văzut ceea ce era 
incredibil de evident. 

Camioneta lui. 

Mirosul venea din dreapta, dinspre lizieră, asta l-a derutat și l- 
a împiedicat să mai gândească limpede. 

Până la camionetă mai aveau zece metri. Trecu în faţa lui Evie 
și Dash și le făcu semn să se oprească. Duse mâna la pistolul 
Force Pro... 

Prea târziu. Delgado apăru din bena camionetei, aţintindu-l cu 
un pistol. Era întins pe burtă, astfel că aproape întreg corpul îi 
era ascuns de oblonul lateral. Dacă ar fi fost singur, Manus ar fi 
sărit imediat într-o parte, deschizând în același timp focul. Cu 
Evie și Dash în spatele lui, opțiunea aceasta nu mai era viabilă. 
Își coborî încet braţul pe lângă trup. 

Delgado rânji. Chipul îi arăta groaznic - tumefiat, învineţit, cu 
o dâră roșie, urâtă, acolo unde fuseseră cândva implanturile de 
păr. 

— Bună, dulceaţă, i se adresă el lui Evie. Ți-am spus c-o să ne 
revedem în curând. 

Manus o simţi pe femeie trecându-l pe Dash înapoia ei, după 
care ea avansă. Își puse mâna stângă pe umărul lui. Ca să-l 
liniștească, se gândi bărbatul... apoi îi simţi cealaltă mână pe 
patul pistolului Force Pro, trăgându-l ușor din toc. 

— Cum ţi-a plăcut colonia? întrebă Delgado. Am pulverizat-o 
în copaci special pentru tine. Ştiam c-o s-o miroși, ciudatul 
naibii! 

Manus ridică braţele în semn de predare și începu să 
înainteze. 

— Îmi place noua coafură, rosti el. Arăţi mai chipeș ca 
oricând. Thomas Delgado, cuceritorul inimilor femeilor. 

Șase metri. Încă prea departe pentru ca un trăgător 
neexperimentat și ticsit de adrenalină sa-și nimerească ţinta din 
primul glonţ. Continuă să meargă încet spre camionetă. 

Delgado izbucni în râs. 

— Da, da, exact așa. Haide, varsă totul din tine. Vreau s-aud 
tot ce ai de spus cu vocea ta caraghioasă. Hristoase, ai măcar 
idee cât de cretină îți e vocea când vorbești? De parc-ai fi 
lobotomizat sau așa ceva. 


VP - 331 


Patru metri. 

— Serios? Ai cunoscut mulţi lobotomizați? 

„Ține-l de vorbă, își spuse Manus. Menţine-l ocupat”. 

— Pe niciunul ca tine, monstrule, asta trebuie să recunosc. 
Apropo, ai înaintat suficient, oprește-te imediat. Și ţine braţele 
alea sus. 

Manus se conformă. Ajunsese la trei metri și n-avea să se 
apropie mai mult. 

— Care-i problema? adăugă Delgado, uitându-se la Evie. Ești 
speriată, dulceaţă? Te sperie ce-o să fac cu tine și cu băieţelul 
tău după ce-o să-mprăștii creierii prietenului tău peste voi doi? 
la zi! 

Manus o simţi pe femeie încordându-se. Delgado păru s-o 
simtă și el. Manus trebuia să-l distragă cumva, cu ceva. 

O imagine îi veni în minte. Era amuzantă și începu să râdă. 

Delgado îl privi bănuitor. Manus își înteţi hohotele. 

— la zi, handicapatule, care-i poanta? Să fie una bună, că, 
oricum, e ultima pentru tine. 

— Mă gândeam la implanturile alea de păr pe care ţi le-a 
smuls Evie de pe cap. Crezi c-o să crească prin pădure? 

Delgado se întunecă la față. Evie trebuia să acţioneze în acel 
moment, ori niciodată. 

Ea păși în dreapta și ridică Force Pro cu ambele mâini, exact 
așa cum i-a arătat el. Manus auzi doar un poc stins. Glonţul îl 
nimeri pe Delgado în umăr și-l răsuci. Evie înaintă și continuă să 
tragă, prea rapid ca să-i numere împușcăturile. Câteva gloanţe 
se duseră prea sus, câteva prea jos, iar celelalte loviră oblonul 
camionetei, care, probabil, le opri. Poc-poc-poc-urile pe care le 
auzi Manus încetară brusc și el își dădu seama că femeia golise 
încărcătorul. 

Sprintă și sări peste oblon, în bena camionetei. Delgado își 
ridică arma și Manus o lovi cu atâta violență, încât simți 
trosnindu-i încheietura celuilalt. Pistolul zbură în afara câmpului 
său vizual. Delgado încercă să se ridice și Manus îl izbi cu 
genunchiul în faţă, proiectându-l înapoi și lovindu-l cu capul de 
marginea oblonului. Văzu cum ochii lui își pierd concentrarea. ÎI 
înhăţă de revere, îl smulse și-l aruncă din camionetă. 

Delgado izbi solul cu un bufnet pe care Manus îl simţi prin 
cauciucurile vehiculului. Deschise trusa de scule, luă 
tomahawkul și sări din camionetă. Evie era însă deja acolo; 


VP - 332 


prinsese cu o mână ceafa gulerului lui Delgado, îi ridicase torsul 
inert și cu cealaltă mână îi lipise de cap propria lui armă. Faţa ei 
era o mască de furie și hotărâre. 

— Ti-am spus-o, gâfâi ea. Data viitoare când ne mai întâlnim. 
Ti-am spus-o. 

Dash privea, cu pumnii încleștați și lipiţi de obraji, cu ochii 
holbaţi de oroare. 

— Evie, nu, rosti Manus. Nu! Ai grijă de Dash. 

Femeia clipi și ridică ochii la el. 

— Nu în faţa băiatului tău. Dă-mi pistolul! Plecaţi de aici! 
Îndepărtaţi-vă! O să vă ajung din urmă. 

Ea clipi din nou, apoi se uită la pistol, de parcă n-ar fi înţeles 
cum îi ajunsese în mână. Dădu drumul gulerului lui Delgado, 
care se prăbuși. După aceea îi întinse arma lui Manus. 

— Cheile, zise el. 

Evie le scoase cu blândeţe din buzunarul lui Dash și i le dădu. 

— Pistolul meu? 

Ea privi în jur cu o expresie de buimăceală, pe urmă arătă cu 
mâna. 

— Acolo. Cred... că l-am aruncat. 

Delgado reușise să se ridice în genunchi. Gâfâia și fornăia. 
Sângele îi curgea din ruina care fusese cândva nasul lui. 

Evie se uită la Berseker și păru că îl observă atunci pentru 
prima dată. 

— Tu i-ai omorât pe turcii ăia, rosti ea. Tu ai fost. 

Manus nu răspunse. Nu era sigur în privinţa conexiunii pe care 
o făcea femeia. Avea să se gândească la asta mai târziu. 

Evie îl prinse de Dash de mână și porniră amândoi în alergare 
ușoară pe drum. Manus îl ocoli pe Delgado, ca să-l păstreze în 
câmpul lui vizual, în timp ce-i privea îndepărtându-se. După un 
minut ei trecură podul și nu-i mai zări. 

Delgado ridică ochii spre el. 

— Nu contează, șuieră bărbatul. Vei fi mereu un monstru. 

Manus zâmbi. 

— Ştii ceva, Delgado? Am vrut dintotdeauna să-ţi zic ceva. 

— Da? Ce anume? 

Zâmbetul se lăţi. 

— Asta... 

Se întinse și ridică braţul mult, de parcă tomahawkul ar fi fost 
o rachetă de tenis aflată pe punctul de a trimite un as imparabil, 


VP - 333 


pe urmă îl cobori cu toată puterea. Tăișul despică ţeasta lui 
Delgado. O fântână de sânge îi ţâșni din craniul deschis și 
Manus sări înapoi, ca să evite să fie stropit. Corpul lui Delgado 
zvâcni și tresări pentru o clipă, după care se îndoi și se prăbuși 
într-un maldăr de încheieturi inutile și terminaţii nervoase 
retezate. 

Manus recuperă pistolul Force Pro, îi schimbă încărcătorul cu 
unul nou și vâri arma în toc. Șterse tomahawkul pe iarbă, puse 
toporișca și pistolul lui Delgado în trusa de scule a camionetei și 
demară. În câteva clipe îi ajunse din urmă pe Evie și Dash. Cei 
doi urcară în cabină, cu băiatul la mijloc. Dash plângea cu 
sughiţuri. Manus întinse un braţ și-l frecă ușor pe spate în timp 
ce șofa. Nu știa încotro se îndrepta și Evie nu-l întrebă. Bănuia 
că femeia era în stare de șoc. Poate că și el era. 

După douăzeci de minute îl apucară tremurăturile. Nu-și 
amintea când i se întâmplase ultima dată așa ceva. Intră în 
parcarea Parcului Regional Black Hill și așteptă să-i treacă. 

Dash nu mai plângea. „Eşti bine, domnule Marvin?”, semnală 
el. 

Manus aprobă din cap. „O să fiu bine. Și tu?” 

„Nu știu. Cine era omul acela?” 

„Un om rău. Voia să-i facă rău mamei tale. Și poate și ţie”. 

„Și l-ai oprit?” 

„Da. De acum nu mai trebuie să ne facem griji în privinţa lui. 
Niciodată”. 

„A fost, cu adevărat, o vânătoare de comori?” 

Evie îl mângâie pe păr. „Nu chiar adevărată, scumpule, dar... 
un fel de vânătoare de comori, da. Este o poveste lungă”. 

„Vreau s-o aud”. 

„O să ţi-o povestesc. Însă numai dacă domnul Marvin promite 
să mă ajute. El cunoaște părți pe care eu nu le știu”. 

Dash îl privi pe Marvin cu ochi întrebători. Bărbatul ridică 
mâinile, dar nu găsi cuvinte. Se uită spre Evie, căutând ajutor, 
însă ea doar gesticulă: „Deci?” 

Sentimentul acela de amputare, de naufragiu păru să se 
diminueze. Doar puţin, totuși, puţin era îndeajuns. 

„O să încerc”, se pomeni el semnalând. 

Dash îi surâse șovăitor și ridică degetele mari de la ambele 
mâini. După aceea se întoarse spre mama lui. „Putem merge 
acasă?” 


VP - 334 


Evie încuviinţă și-l privi pe Manus. „Da. Haide s-o facem. Sunt 
pregătită”. 

Manus conduse încet și cu grijă. Nu credea că l-ar fi filat 
cineva, totuși, nu putea fi sigur niciodată. 


VP - 335 


Epilog 


Remar și doi asistenţi mergeau pe coridorul clădirii Hart de 
birouri a Senatului, flancaţi de patru bodyguarzi; pe mocheta 
lungă, pașii lor răsunau ca tropăiturile înfundate ale unui grup 
mare și hotărât de turiști. Până atunci Remar nu a avut 
niciodată nevoie de bodyguarzi, și nici nu-i vruse, dar se părea 
că numirea lui de către președinte în postul de director al NSA 
avea unele recompense. Sau poveri. Indiferent de sentimentele 
lui personale, Remar știa că în acea azi era important să-și intre 
în rol. Avea să depună mărturie înaintea Comitetului pentru 
Informaţii al Senatului, care, la rândul său, va recomanda 
plenului Senatului ca numirea lui să fie confirmată sau respinsă. 
El era rezonabil de încrezător că lucrurile vor merge lin, dar nu 
vedea nici vreun motiv pentru a lăsa ceva la voia sorții. 

Dinapoia balustradei din stânga, cu un nivel mai jos, la 
parterul încăperii principale înalte de șapte etaje, se auzea 
rumoarea estompată a grupurilor de lobby-iști, funcţionari 
epuizați și liceeni veniţi în excursii, care-și roteau capetele ca să 
admire pe deplin pereții placați cu marmură ai celui mai mare 
corp legiuitor din lume. Trecură pe lângă intrarea ornată cu 
drapele a Comitetului Etic al Senatului și șirul lung de 
videocamere de securitate montate în plafon, și se opriră lângă 
ușa cu numărul 219 a sălii în care comitetul se întrunea pentru a 
discuta probleme strict secrete. Remar își privi ceasul. Perfect. 
Înaintea lui mai fusese programată o audiere și Remar voia să 
fie acolo când se încheia. 

După câteva minute ușile se deschiseră cu un șuierat slab de 
aer presurizat. Dinăuntru ieși Ryan Hamilton, însoţit de Betsy 
Leed, editoarea site-ului /ntercept. Îi urma o femeie mai 
vârstnică decât ambii și Remar o recunoscu pe avocata lui Leed. 
| se păru o ironie a sorții că reporterii aveau nevoie de un 
avocat, dar nu și el. Ca și faptul că membrii Comitetului îl audiau 
pe Hamilton doar în secret. 

Ei îl zăriră pe Remar și se opriră. Cele două femei îl studiară 
cu o răceală neîndurătoare; Hamilton, cu ură. 

Pentru o clipă, toţi rămaseră privindu-se reciproc, ca într-o 


VP - 336 


scenă desprinsă dintr-un western. Jurnalistul purta un costum gri 
ieftin, care-i atârna de pe umeri. Pe dedesubt, cămașa albă, 
prea largă pentru gâtul lui, înghiţea nodul unei cravate albastre. 
După răpire, a slăbit și deocamdată nu reușise să pună la loc 
kilogramele pierdute. Potrivit transcrierilor ședinţelor de terapie 
urmate de Hamilton, pe care Remar le-a citit, pierderea 
apetitului era uzuală după calvaruri de felul celui îndurat de 
tânăr. Același lucru era valabil și pentru coșmarurile lui, ce 
implicau detalii ale răpirii pe care prefera să nu le facă publice. 
Era de înțeles. 

— Arăţi bine, Ryan, zise Remar. Mă bucur. 

— Du-te dracului! replică Hamilton. 

Avocata îl atinse pe braţ, însă el se scutură. 

— Îmi pare rău că n-am înregistrat progrese în localizarea 
bărbatului surd despre care afirmi că te-a răpit. Te pot asigura 
că NSA și-a pus toate resursele la dispoziția FBl-ului și 
Interpolului. 

Hamilton își țuguie buzele, ca și cum s-ar fi pregătit să-l 
scuipe. 

— Îmi vine să vomit când vă văd. 

Remar încuviinţă grav. 

— Îți înţeleg perfect sentimentele. Dacă are vreo importanţă, 
vreau să-ți mulțumesc personal pentru ajutorul oferit la 
demascarea abuzurilor comise de fostul director Anders. Oricât 
de bine aș fi crezut că-l cunosc, am fost la fel de șocat pe cât 
trebuie să fi fost și tu. 

— Serios?! exclamă Hamilton. Crezi că noi suntem șocați să 
aflăm că guvernul minte? Ba chiar și mai mult de atât? 

— Nu, ai dreptate, bineînțeles că nu. Vorbind însă ca simplu 
cetăţean, mă bucur că presa și-a jucat rolul în menținerea 
echilibrului esenţial între libertatea și securitatea națiunii 
noastre. Ba chiar apreciez că aţi prezentat superb acest 
program, Ochiul lui Dumnezeu, pe care-l conducea fostul 
director Anders și vă sunt recunoscător. 

— Ah, fostul director, interveni Leed. Bănuiesc că n-aţi avut 
mai mult succes în găsirea ucigașilor lui decât în găsirea 
răpitorului domnului Hamilton. 

Remar plecă fruntea și-și atinse peticul de pe ochi. El a simţit 
cum va reacţiona Manus faţă de trădarea lui de către Anders. Și 
cu toate că nu i-a spus lui Manus ce să facă, nu i-a zis nici ce să 


VP - 337 


nu facă. Știa că rezultatul va fi bun. Mai curat, mai simplu. 
Totuși... 

— Din păcate, nu am vești mai bune în privinţa asta, adăugă 
el după o clipă. Se presupune că a fost o operaţiune de 
răzbunare, efectuată de elemente ale celulei teroriste 
responsabile de atentatul din Washington. 

— Aceea a fost o acţiune internă, spuse Hamilton. Și o știi 
prea bine. 

— Da, știu că există oameni care cred asta, tot așa cum există 
oameni care cred la fel despre atentatele din 11 septembrie 
2001. Desigur, dacă aveţi dovezi - o sursă ireproșabilă, ceva de 
felul acesta -, sunt convins că le veți prezenta. 

Așteptă o clipă, privindu-i cu atenţie. 

— In privinţa asta, ai dreptate, zise Leed. Vor urma multe 
altele. 

Rostise cuvintele acelea plină de încredere, însă Remar știa 
că era o cacealma. Dacă ar mai fi avut și alte informaţii sigure, 
Hamilton, care era mai impulsiv decât cele două femei, le-ar fi 
spus chiar atunci. 

In plus, Gallagher a acceptat compensaţia oferită de Remar, 
care nici măcar nu s-a mai obosit s-o pună sub supraveghere pe 
femeie. Știa că ea n-ar fi făcut nimic care să implice vreun risc 
pentru fiul ei. Și chiar dacă ar fi făcut, la ce bun? Cui i s-ar fi 
acordat mai multă încredere - unei foste angajate nemulţumite 
sau unui erou de război decorat și promovat la gradul de 
general cu patru stele? Și nici Manus n-avea să spună nimic, 
niciodată. El era implicat chiar mai mult ca Gallagher. Și, era 
clar, intenţiona s-o protejeze pe femeie tot așa cum ea plănuia 
să-și protejeze băiatul. După cele întâmplate la C&O Canal, el nu 
a mai dat niciun semn, dar nu era nicio problemă. Remar nu 
avea de gând să-l preseze. Trăiește și lasă-i pe alţii să trăiască. 

— Voi aștepta cu nerăbdare viitoarele voastre articole, rosti 
el. Acum vă rog să mă scuzaţi, dar se pare că trebuie să particip 
la o audiere de confirmare în funcţie. 

Hamilton se încruntă și păru gata să comenteze ceva, însă 
Leed îl atinse pe braţ. 

— Ryan, spuse ea, de ce să nu scriem, atunci, un alt articol 
dintre cele care se pare că-i plac atât de mult domnului general? 

Reporterul încuviinţă din cap și îngădui să fie condus de acolo, 
dar ochii continuau să-i scapere de furie. 


VP - 338 


Bodyguarzii lui Remar îl priviră, așteptând ordine. El încuviinţă 
înţelegător și spuse: 

— A trecut prin multe. 

Își atinse colecţia de medalii de pe pieptul uniformei militare, 
trase energic de poalele vestonului și intră pentru audiere. 

Cei nouăsprezece membri ai Comitetului îl așteptau, dispuși în 
jurul unei platforme în forma literei „U”, acoperită cu catifea 
roșie, care se înălța cu aproape un metru deasupra mesei lungi 
din lemn la care Remar se așeză împreună cu asistenții lui. 

— Bine ai venit, domnule general, zise senatorul McQueen 
după ce încăperea fu securizată. 

Glasul lui amplificat reverbera din plafonul înalt, astfel că lăsa 
impresia de imaterialitate și, aflat nu pentru prima dată în 
decorul acela, Remar și-l imagină pe Vrăjitorul din Oz. 

— Sunt sigur că tot Comitetul așteaptă această audiere cu 
același interes ca și mine. În ciuda teoriilor conspirației despre 
care auzim în ultima vreme, am convingerea că procedura 
confirmării dumitale se va derula fără probleme. 

Remar înclină modest capul. 

— Mulţumesc, domnule senator. Abia aștept să vă răspund la 
toate întrebările și să risipesc orice neclaritățţi. 

Restul audierii fu la fel de regizată ca și preambulul. Multe 
discuţii despre monitorizarea activităților NSA, despre 
consolidarea FISA, poate și despre „avocatul confidențialității”, 
indiferent ce naiba ar fi însemnat asta. Deși Remar trebuia să 
admită că, privită ca un concept de marketing, ideea avea 
meritele ei. Președintele va numi pe cine voia el în funcția 
respectivă, însă oamenii aveau să audă titulatura și, crezând că 
exista cineva care să le apere confidenţialitatea, vor trece cu 
vederea peste detaliile neliniștitoare. 

— Totuși, vom avea nevoie de dovezi că programul „Ochi al 
lui Dumnezeu” a fost desfiinţat, opină unul dintre membrii 
liberali ai Comitetului. 

— Bineînţeles, domnule senator. După cum știți, operaţiunea 
respectivă a și început deja. 

— Staţi puţin, interveni senatorul McQueen. Știm cu toţii că 
fostul director Anders a abuzat de Ochiul lui Dumnezeu, dar știm 
în același timp că programul a prevenit numeroase atacuri 
teroriste. A salvat nenumărate vieţi. Au existat excese? Da, 
incontestabil, însă acelea au fost excesele lui Anders. Vom 


VP - 339 


reface programul și vom asigura o supraveghere superioară, 
totuși, spun să nu aruncăm copilul odată cu apa de îmbăiat. 

Se auziră murmure de dezacord și de aprobare. Senatorul 
liberal vorbi din nou: 

— Existenţa unui asemenea gen de program este prea 
periculoasă. Vreau să fie desființat, nu „refăcut”. 

Remar se gândi la „avocatul confidenţialității” și fu 
străfulgerat de inspirație. 

— Domnule senator, există un program succesor. Mai puţin 
intruziv, dar în același timp cu o monitorizare superioară. Mă 
aștept să fie la fel de eficient împotriva amenințărilor teroriste. 

— Serios? zise senatorul. Cum se numește? 

Remar zâmbi. 

— Noi i-am spus „Îngerul păzitor”. 

Senatorii se lăsară pe spate în scaunele plușate, încuviinţară 
înțelept din capete și în sală se auzi un murmur slab de 
mulțumire, aidoma torsului unei feline mari. 

Așa funcționau lucrurile în societatea modernă. Nu Remar a 
conceput mașinăria; sarcina lui în prezent era, pur și simplu, s-o 
conducă și intenționa s-o facă bine și raţional. Deoarece, în cele 
din urmă, Ochiul lui Dumnezeu însemna mai mult decât un 
nume. Semnifica un mod de viață, iar oamenii se obișnuiseră cu 
acesta. 

— Îngerul păzitor, atunci? întrebă el. 

Senatorul McQueen aprobă din cap. 

— Domnule general, nu mă pot gândi la alt om care să-l 
conducă mai bine ca dumneata. Știi că te vei bucura de toată 
susținerea mea. lţi mulțumesc pentru serviciile aduse și pentru 
viaţa dedicată securităţii poporului american. 

Remar încuviinţă scurt, cu un gest milităros. 

— Mulţumesc, domnule senator. Voi continua să fac tot ceea 
ce pot. De fapt, știu că toţi o vom face. 


VP - 340 


Nota autorului 


N-aș fi putut scrie cartea aceasta dacă n-aș fi beneficiat de 
informaţiile pe care publicul le-a aflat de la avertizorul de 
integritate Edward Snowden. Deși, dacă aș fi scris-o înainte de 
dezvăluirile lui Snowden, sunt convins că multe porțiuni din ea 
ar fi părut închipuirile unui pacient din azilul de nebuni. 

Știm însă că aproape toate evenimentele pe care le-am 
descris în paginile acestea sunt reale. lar dacă Ochiul lui 
Dumnezeu în sine nu-i decât o speculație, oricine este 
familiarizat cu activităţile lui J. Edgar Hoover, povestea lui 
COINTELPRO*, acuzaţiile analistului NSA Russell Tice sau 
psihologia naturii omenești, în general, va ști că până și Ochiul 
lui Dumnezeu este improbabil să fie complet imaginar. 

Acestea fiind spuse, știu că pe alocuri mi-am permis unele 
libertăţi minore, de natură instituţională și tehnică, în principal 
pentru o derulare mai alertă a intrigii. De aceea îmi cer scuze 
experților (cărora le mulțumesc mai jos) care au fost atât de 
amabili încât să-mi citească și să-mi corecteze manuscrisul 
înainte de publicare. Cât despre erorile neintenţionate pe care 
sunt sigur că le-am comis, în ciuda documentării și verificării 
informaţiilor obţinute, aștept să aud vești din partea cititorilor 
mei, care pot posta corijări pe site-ul meu, la 
http://www.barryeisler.com/mistakes.php. 


37 Acronimul pentru Counter Intelligence Program, un program al Biroului Federal de 
Investigaţii (FBI) care a avut ca scop investigarea, intimidarea și destrămarea 
organizaţiilor politice disidente din Statele Unite. (n.red.). 


VP - 341 


t.eu 


-projec 


irtual 


VIr 


VP - 342