Pierre Boulle — O Meserie De Senior

PIERRE BOULLE 


O meserie de senior 


PARTEA |. 

l. 

DOCTORUL FOG ERA un om de ştiinţă, cu o vastă 
experiență, care se consacrase multă vreme studiului creierului, 
uman şi care, în afara activităților sale medicale, mai exercita şi 
unele funcţii secrete în strânsă legătură cu spiritul. El susţinea 
că incertitudinea, instabilitatea sufletului pot fi întâlnite şi că 
sunt chiar destul de obişnuite. E adevărat că doctorul Fog era un 
psihiatru şi că acestui gen de specialişti i se întâmplă uneori să 
emită judecăţi potrivnice bunului simţ. Oricum, când el întâlni pe 
Cousin, numit mai târziu Arvers, doctorul socoti” a fi descoperit 
un creier demn de un interes deosebit, menit să-i ilustreze 
teoriile. Imprejurările care-l determinară să se ocupe de 
această personalitate erau în acelaşi timp banale şi 
excepţionale, ca şi războiul care le provocase. 

Cousin era un intelectual. Doctorul Fog avea să insiste 
adesea asupra acestui punct pe care-l considera drept cert. Dar 
această situaţie nu însemna pentru el o apartenenţă la o 
anumită clasă socială, nu mai mult decât putea rezulta, după 
părerea sa, dintr-o educaţie specială sau dintr-o cultură rafinată. 
El era considerat ca rezultatul unui principiu înnăscut, 
fundamental, a cărui prezenţă imaterială ori absenţă introducea 
în rândul fiinţelor umane, încă de la naşterea lor, o diferenţiere 
destul de importantă, ca şi sexul de altfel. În cazul lui Cousin, 
totuşi, profesia şi mediul social erau în armonie cu firea lui. 

Fiul unui scriitor, el însuşi scriitor, născut între litere, 
hrănit cu litere, înghițind de-a lungul diferitelor vârste o 
cantitate considerabilă de diverse litere, era un om de litere 
până în vârful unghiilor, un om de litere cu viciile, virtuțile, 
caraghioslăcurile şi entuziasmurile sale nobile sau copilăreşti, şi 
cu tendinţa de a substitui evenimentelor rezultatul 'speculaţiilor 
sale. 


La treizeci de ani, se şi distinsese în majoritatea căilor 
deschise condiţiei sale. Începuse prin a scrie romane. În ele îşi 
desfăşurase, în modul cel mai strălucit, calităţile supreme ale 
unui scriitor: adică reuşise cu o şansă invariabilă să 
transfigureze realitatea în aşa fel, încât s-o facă să capete 
culorile glorioase ale ficţiunii artistice şi să-şi lustruiască, să-şi 
rânduiască himerele imaginaţiei într-un mod atât de firesc, încât 
să sfârşească prin a arbora aparențele realităţii. 

La sfârşitul unora dintre aceste lucrări, în care pusese tot 
ce era mai bun în el, când se simţea pătruns până la punctul de 
a izbucni în lacrimi de duioşie în privinţa unor situaţii, sau replici 
ale personajelor sale, convingerea şi emoția sa se condensau 
într-o formulă scurtă dedesubtul ultimului rând: locul geografic 
al creaţiei şi data terminării sale. Astfel, Paris, octombrie..., sau 
Tombuctu, ianuarie 19..., sau Pe mare, în luna iunie 19..,, 
serveau drept supapă unui entuziasm deosebit, iar tipograful lui 
nu poseda niciodată italice destul de sugestive, pentru a-i pune 
în valoare această stare a sufletului. 

Aborda cu acelaşi succes şi critica: analizele sale fră- 
mântară operele până ce se degajă din ele o formulă simplă, pe 
care o salută ca pe o chintesenţă obiectivă a textului şi care de 
fapt era reflexul, întotdeauna acelaşi, al propriilor sale concepţii. 
Cunoscu astfel frumoase iz-bânzi în jurnalistică; n-avea pereche 
în a elabora, res-pectând integritatea fiecărui fapt material, o 
semnificaţie originală ce corespundea, fără ca el să-şi dea 
seama, convingerii sale intuitive, grijii de a da satisfacţie unei 
autorităţi superioare, ori pur şi simplu imperativelor' artei sale. 

Astfel şi-ar fi petrecut viaţa, urmând destinul firesc al 
oamenilor de litere, dacă n-ar fi izbucnit războiul. Atunci, 
existenţa sa luă o nouă întorsătură. 

In mod paradoxal, în septembrie 1939, încă din primele 
zile ale mobilizării, Cousin încercă o violentă sete de eroism şi, 
cum dorinţele sale se manifestară la început printr-O 
îndelungată muncă cerebrală, începu prin a-şi imagina şi a se 
admira ca şi cum ar fi îndeplinit unele fapte de arme 
neaşteptate. Să fie oare treizeci de ani o vârstă critică, marcând 
nevoia imperioasă de schimbare? Poate că spiritul lui simţea o 
îmbărbătare deosebită în a se contempla, el, un intelectual 
pacifist, obţinând lauri pe câmpul de luptă. Simţea orgoliul sau o 
plăcere subtilă vi-sând că fiinţele liniştite pot, în împrejurări 


deosebite, să întreacă în îndrăzneală militarii de profesie? 
Nobleţea acestei atitudini nu putea fi în nici un caz discutată în 
spiritul principiului său; ea era cea a multor francezi. Dar 
imaginaţia lui Cousin îl ducea foarte repede pe culmile cele mai 
înalte şi-i trebui puţină vreme pentru ca aureola sa să devină 
strălucitoare, uluindu-i pe toţi cei care i-o contemplau - căci, în 
visele sale, existau întotdeauna numeroşi martori ai valorii sale. 

Noua sa ambiţie se traducea în imagini colorate. Se 
vedea, de exemplu, pătrunzând în ţara duşmană, în fruntea unui 
detaşament, făcând incursiuni foarte departe de linia frontului; 
şi asta, în ciuda instrucţiunilor precise şi severe ale şefilor săi, 
căci îi plăcea să-şi împodobească firea cu puţină indisciplină, cu 
o latură de năzdrăvănie, dâhd astfel savoare nenumăratelor 
calităţi, care smulgeau su-râsuri indulgente acelor martori 
indispensabili reveriilor sale. 

Neascultarea sa voită aducea o victorie importantă. 
Dezorganiza liniile duşmanului, îi producea pierderi sân-geroase 
şi se întorcea cu o mulţime de prizonieri. Simţea atunci nevoia 
să creeze dWalii materiale arhicunoscute, extrem de precise, 
pentru a susţine entuziasmul întoarcerii sale triumfale. 
Colonelul, comandant al sectorului, îl convoca la postul de 
comandă şi-l primea cu vocea tăioasă a disciplinei. 

— Cousin, nu mi-ai ascultat ordinele. Vei face o lună arest! 

— Am înţeles, domnule colonel, răspundea locotenentul în 
rezervă Cousin, în poziţie de drepţi, fără să clipească. 

— Şi vei fi citat prin ordin de zi pe armată, fiindcă ai izbutit 
atât de bine, continua colonelul schimbând tonul. 

„ Acest gen de discuţie, amintire inconştientă a lecturilor 
din copilărie, făcea să-i ţiuie urechile, iar interlocutorii căpătau 
un relief deosebit. Când îşi venea în fire, îşi dădea seama de 
caracterul pueril, convenţional al acelor clişee, dar se lăsă din 
nou cucerit foarte repede de îmbătătoarea lor seducţie. 

Curajul său cerebral, aţâţat de dorinţa de a-i întrece pe 
alţii, îl aducea uneori pe punctul de a-1 face să-şi împingă eroul 
familiar până la sacrificiul suprem. Asta însă se întâmpla rar. Eul 
său nu se ridica până la acea stare de sumbră exaltare care să-i 
îngăduie să-şi privească în faţă propria-i moarte decât după ce 
dădea o luptă crâncenă cu el însuşi. Exista în asta, în ceea ce-l 
privea, o limită sublimă, greu de atins chiar şi în domeniul 
visului. Putea să se considere, fără prea multă greutate, grav 


rănit, cu trupul pe jumătate golit de sânge, dar îi era silă să-şi 
înfăţişeze evenimentul ireparabil, clipa fatală în care, pierzându- 
şi conştiinţa, o dată cu viaţa, era frustrat de concertul laudelor 
pe care-l intonau martorii. Nu ajungea să înfrunte această 
încercare decât trişând puţin şi, în rarele clipe de extaz, izbutind 
să audă, împotriva oricărei verosimilităţi, povestirea faptelor 
saje fabuloase, lectura citatelor postume al căror obiect era, 
precum şi murmurul de venerație care-i însoțea sicriul. 

COUSIN PETRECU ASTFEL primul an de război într-o stare 
de exaltare permanentă, pe care nici un accident nu veni să i-o 
spulbere. Fiinţa sa materială părea să urmeze, fără împotrivire, 
calea trasată de firea sa ambițioasă. Încă din primele zile ale 
mobilizării, ceru să fie repartizat la o unitate combatantă, când 
de fapt relaţiile sale l-ar fi putut face să obţină o muncă mai 
puţin primejdioasă. Făcu chiar mai mult: în-tr-una din acele crize 
spirituale în care-şi simţea posibilităţile lărgindu-se la infinit, 
ceru şi obţinu conducerea unui grup independent, specializat în 
acţiuni periculoase. Ocupă acest post timp de mai multe luni, 
binemeritând elogiile şi distincţiile oficiale pe care i le 
decernaseră şefii săi. 

Intr-adevăr, printr-o curioasă grijă ocrotitoare, soarta 
părea să îndepărteze de el aspectele cu deosebire 
impresionante ale violenţei. Multe dintre misiunile periculoase, 
pentru care se oferise voluntar, fuseseră anulate în ultimul 
moment, din ordinesuperioare. Nu-i rămânea deci decât să-şi 
manifeste în mod făţiş decepţia şi să păstreze toată încrederea 
celor din jur despre bunăvoința sa. Unele expediţii nocturne pe 
care le călăuzi, se desfăşuram fără complicaţii. În două sau trei 
rânduri, când un tir orb fusese declanşat în direcţia 
detaşamentului său, existase întotdeauna destulă lume în jurul 
lui, ca să nu aibă impresia că este direct vizat, aşa că nu-şi 
pierduse cumpătul. Senzaţia că oamenii săi erau cu ochii aţintiţi 
asupra lui, îmbinată cu sentimentul confuz că proiectilele nu-l 
căutau pe el, îi imprimară reflexele unui viteaz. Nu cu-noscu 
niciodată lupta corp la corp. Dezastrul din 1940 nu altera 
puritatea eroului pe care şi-l făurise în minte. Carnea sa rezistă 
bine la proba bombardamentelor masive, iar atitudinea sa, cu 
acest prilej, îi aduse noi dovezi de stimă. În legătură cu acest 
comportament onorabil, doctorul Fog, care mai târziu verifică 
minuţios fiecare alineat al dosarului său secret, remarcă 


întâmplător că în cursul bombardamentului unui mare oraş 
aproape toţi cetăţenii îşi păstrară sângele rece şi dădură dovadă 
de curaj. El adăugă că trebuia să vezi în asta un sens deosebit al 
solidarităţii umane, îmbinat cu o judecată matematică a 
inconştientului; fiecare ins era convins că proiectilele aveau 
mult mai multe şanse să cadă asupra altuia decât asupra sa. 
Dar spiritul critic al doctorului Fog se exprima uneori prin 
observaţii cinice, adesea nejustificate. _ 

Ordinul de retragere, unul dintre ultimele pe care avea să 
le mai primească, îi parveni lui Cousin înainte ca iureşul 
duşmanului să-1 atingă. Se supuse fără întâr-ziere, ca un ofiţer 
disciplinat, înainte de a se fi indignat, cu glas tare, împotriva 
ruşinii unei astfel de retrageri. 

Deruta îl târî foarte departe, spre vest, pe drumurile 
Franţei, la început însoţit de unitatea sa, străduindu-se să 
urmeze instrucţiuni sporadice şi confuze, mai apoi izolat, rupt de 
comandanții săi şi pierzându-şi încetul cu încetul toţi oamenii, 
amestecat într-o masă de fugari şi refugiaţi, dar mereu convins 
că această goană îi era impusă împotriva voinţei sale. 

Această lungă călătorie, efectuată în cea mai mare parte a 
timpului pe jos, îi îngădui chiar să-şi îmbogăţească mintea cu 
viziuni proaspete şi să adauge câteva floricele la cununa sa. In 
vreme ce trupul i se chinuia în mijlocul îmbulzelii, mintea i-o 
luase razna, făurind noi vise pe țesătura neobişnuită a 
evenimentelor actuale. Işi dădea seama cu precizie, oprindu-se 
adesea în mijlocul drumului, cu pieptul întors către valul 
omenesc. Erou înălţat brusc de providenţă, pentru a pune capăt 
slăbiciunii şi disperării, el striga cu sobra energie a unei hotărâri 
în-crâncenate: „Staţi! Aici trebuie să le ţinem piept!” 

Asta nu se putea fără a făptui un rău. Înainte de a înfrunta 
duşmanul, trebuia să lupte împotriva fraţilor săi. Se ocupa de 
acest lucru fără să încerce vreo ură faţă de cei rătăciţi, dar cu 
fermitatea intransigentă pe care o 
cerea gravitatea situaţiei. Unii încercau să-1 împingă şi să 
treacă peste el. Atunci îşi scotea revolverul - ametit de această 
imagine, îi era de ajuns să-şi ducă doar mâna la toc şi să 
schiţeze gestul - şi făcea somaţii scurte. Când ameninţarea nu 
era de ajuns, dobora fără să şovăie doi sau trei dintre acei 
nenorociţi, O tăcere solemnă în-tâmpina acest act; dar mulţimea 
înțelegând în sfârşit sentimentele care i-l inspiraseră, se oprea, 


gata să-l asculte. O insuliţă de rezistenţă era astfel constituită. 
Se mărea încetul cu încetul cu toate grupurile care rătăceau prin 
sate, cuprindea şi alte drumuri, sfârşea prin a alcătui o linie 
continuă, solidă, care sub conducerea lui şi după o serie de 
lupte memorabile transforma înfrângerea într-o victorie 
strălucită. 

Filtrul acestei evocări avea o asemenea putere de capti- 
vare, încât nu mai suferea din pricina situaţiei sale mizerabile, 
iar noţiunile de timp şi loc'âi deveniseră străine. 

Aşa se face că se trezi într-o bună zi în Bretania urmărind, 
fără să bage de seamă, un şir de oameni care se depărta de 
axul general al exodului. 

leşi cu silă din visul său şi se uită în jur. Băgă de seamă că 
grupurile care urmau acelaşi drum îl măsurau fără bună-voinţă 
şi nu-i trebui prea multă vreme ca să-şi dea seama de ce 
anume. Poseda un fel de simţ deosebit, care-l informa aproape 
în mod instantaneu despre părerile pe care şi le făceau ceilalţi 
despre el: era singurul în uniformă. Civilii credeau probabil că 
dezertase. 

Perceperea acestei bănuieli injurioase îl făcu să roşească 
de mânie. Îi venea să se arunce asupra bătrânului cocoţat pe 
capra unei trăsuri, care îl fixa dispreţuitor. Ardea de dorinţa să 
se explice, să se facă înţeles că el nu era dintre cei care se 
sustrag şi că se află acolo numai din pricina ordinelor primite. 

Dar trăsura trecuse; ridică din umeri şi-şi continuă drumul, 
îndreptându-şi spatele şi străduindu-se să-şi ia un aer marțial. 
Atunci îl zări în faţa lui pe Morvan, care-şi reluase marşul, după 
ce se odihnise un moment la marginea drumului. 

Ca şi el, Morvan era în uniformă, şi (Jousin văzându-l se 
încruntă. Singur, cu hainele sfâşiate şi pline de noroi, acest 
caporal - îi recunoscuse gradul - era probabil un dezertor. Făcea 
desigur paiete din acea specie de ostaşi pe carc-i văzuse 
aruncându-şi armele şi ascunzându-se în turmă. Cum ezita să 
intre în vorbă cu el, Morvan întoarse capul, îl zări şi se apropie. 
Era şleampăt, posac. Ave obrajii seofâleiţi şi privirea neliniştită. 
Îi fu antipatic chia de la început. 

— Domnule locotenent... 

— Da... 

Se prezentă corect: coporalul Morvan, dintr-un grup de 
transmisiuni. Cousin îl întrebă, cu un aer sever, ce face acolo. 


Celălalt! îi istorisi povestea sa cu timiditate, străduindu-se cu o 
grijă evidentă să se facă bine înţeles. Fuseseră surprinşi, el şi 
secţia sa, şi făcuţi prizonieri, atunci când se credeau foarte 
departe de front. Dar, cum nemţii care-i capturaseră- - un 
pluton motorizat ce pătrundea spre interior - n-aveau timp să se 
ocupe de ei, le luaseră doar armele şi le distruseseră maşinile; 
apoi îi părăsiseră, declarându-le că războiul era pe terminate şi 
ordonându-le să rămână pe loc. 

Morvan îşi spusese că era în orice caz mai bine să nu 
rămână acolo să aştepte grosul trupelor duşmane. Convinsese 
câţiva soldaţi, bretoni ca şi el, şi o porniseră spre vest, fără să 
întâlnească opoziţie. Pe drum şi-a pierdut camarazii şi a 
continuat de unul singur, mergând din instinct în direcţia satului 
său situat aproape de Rance, între Dinan şi Dinard, singurul 
refugiu ce i se părea demn de dorit în împrejurările care-i 
depăşeau puterea de gân-dire. 

Procedase bine? Privirea sa plină de nesiguranţă îl 
interoga pe Cousin. La începutul rătăcirii sale întâlnise câţiva 
ofiţeri izolaţi, dar niciunul nu-i putuse da instrucţiuni precise. S-a 
adresat jandarmilor, fără să aibă mai mult succes. Un brigadier 
i-a confirmat totuşi că războiul se terminase, sau aproape, şi că 
a te întoarce acasă era probabil soluţia cea mai înţeleaptă. Işi 
continuase deci drumul. Acum se afla la douăzeci de kilometri 
de satul său., unde mamă-sa era probabil neliniştită de soarta 
lui. Era limpede că nu se gândea în acel moment decât să-şi 
gră~ 

II bească pasul, ca să ajungă cât mai repede şi să-şi 
liniştească mama. 

— Oare am făcut bine, domnule locotenent? întrebă el cu 
voce temătoare. 

Cousin era indignat de această manieră pasivă de a privi 
evenimentele. Propria sa situaţie i se părea cu totul diferită de 
cea a lui Morvan. Totuşi, după ce reflectă, conveni că amploarea 
dezastrului şi dezorganizarea generală scuzau confuzia 
anumitor firi slabe - acest caporal, acum era convins, n-avea 
deloc caracter - şi-i dădu un răspuns neutru pe un ton 
condescendent. li spuse că, probabil, nu era de condamnat dacă 
făcuse într-adevăr tot ce era posibil ca să-şi reîntâlnească 
unitatea combatantă. Poate că ajuns acasă va avea să 
primească alte ordine. 


Continuară maşinal drumul împreună. Morvan aprecia 
mult prezenţa unui ofiţer alături de el. Cât despre Cousin, chiar 
dacă era îngrozit la gândul că acest fugar s-ar fi putut folosi de 
prezenţa sa alături de el, pentru a stabili o analogie între cele 
două comportări ale lor, găsea totuşi un avantaj în a fi 
împreună: doi oameni formau de acum un embrion de trupă şi 
asta prilejuia mai puţin bănuiala de dezertare pe care o citise în 
privirea unor civili şi a cărei arsură o mai simţea încă. 

— SUNTEŢI OBOSIT DOM-nule locotenent? 

Faţa lui Cousin se crispa. | se păru că întrevede, sub 
această solicitudine, o tendinţă spre familiarism, pe care o 
socotea detestabilă la Morvan. Totuşi, era într-adevăr frânt de 
oboseală, mersese săptămâni în şir, aproape fără popas. 

— Nu-i nimic, spuse el îndreptându-şi trupul cu greutate. 
N-am dreptul să mă opresc. 

Cu toate că nu schimbaseră multe cuvinte de când 
mergeau împreună pe drum, hotărâse să-l lase pe caporalul lui 
să înţeleagă că era însărcinat cu o misiune importantă şi 
secretă; şi asta mereu în scopul de a evita ca acest caporal că 
poată stabili o comparaţie între cele două rătăciri ale lor, teamă, 
care nu încetă să-l hărţuiască încă de la întâlnirea lor. Nu 
făcuse nici o precizare - caporalul nici nu ceruse vreuna - ci 
doar aluzii vagi la anumite contacte pe care urma să le aibă, 
ceea ce corespundea de altfel la el cu o convingere 
semiintuitivă. 

— Domnule locotenent, reluă cu timiditate Morvan, iată 
drumul care duce spre satul meu. In mai puţin, de un ceas am 
ajuns. In curând se va lăsa noaptea. Vă propun să veniţi să 
dormiţi la mine. Acasă nu-s decât mama, care ţine o băcănie, şi 
sora mea. Pot să vă găzduiesc, dacă nu sunteţi prea dificil. 

In faţa tăcerii lui Cousin el făcu o digresiune, pentru a 
explica anevoie că sora sa făcuse studii şi că în vremuri normale 
lucra în oraş ca secretară-dactilo. Dar întreprinderea unde lucra 
se închisese la începutul războiului şi ea se înapoiase în sat, 
aşteptând să găsească altceva de lucru. 

Cousin îl asculta distrat, gândindu-se numai la propunerea 
lui. 

— Va fi totuşi cu mult mai bine decât să vă petreceţi 
noaptea pe drum, domnule locotenent, reluă caporalul. Şi apoi, 
dacă nemţii vin pe aici, riscaţi să fiţi făcut prizonier. 


— Nu trebuie să fiu prins, spuse Cousin. 

Hotărâse să accepte invitaţia, şi ameninţarea cu nemţii 
dădea un sens cu totul firesc acceptării sale. Repetă cu o 
energie crâncenă că nu trebuia în nici un caz să cadă în mâinile 
duşmanului, ca şi cum libertatea sa de acţiune era o treabă de o 
importanţă naţională. 

— La mine veţi fi bine ascuns. Satul este departe de toate 
şoselele mari. 

Cousin acceptă, după ce mai ezită încă un moment. 
Celălalt fu încântat. Părea să se agate din toate puterile de 
acest ofiţer ieşit în chip miraculos în calea lui, pentru a înlocui 
orice alte autorităţi sfârşite de putere. Cousin se gândi cu 
amărăciune că omul nu-l poftise decât fiindcă prezenţa sa avea 
să atenueze, în ochii alor săi, întoarcerea lui prea puţin 
glorioasă. 

Traversară o regiune împădurită, unde singurele locuinţe 
erau câteva colibe izolate, cufundate în verdeață. Morvan îl 
înştiinţa pe însoţitorul său că se găseau în valea Rance, nu 
departe de mare. Intrară în curând în satul care părea pustiu. 
Probabil că locuitorii se încuiaseră în case. Băcănia era închisă. 
Morvan ciocăni de mai multe ori în oblonul tras şi strigă ca să fie 
recunoscut. Cousin se află în curând în prezenţa mamei sale, o 
bretonă bătrână, cu faţa ridată, şi a sorei lui, Claire, o tânără de 
vreo douăzeci de ani pe care o cântări de la început ca având o 
fire mai energică decât fratele ei. 

După ce fu îmbrăţişat de cele două femei, Morvan îl 
prezentă în mod respectuos pe însoţitorul lui ca pe un ofiţer cu o 
misiune specială. Cousin fu mulţumit de asta şi nu protestă. 
Gândul că nu fugea la întâmplare ca ceilalţi, gândul acesta luase 
amploare în mintea lui şi-şi pierduse tot caracterul de ficţiune. 

Ambianţa căminului îl smulse din visele sale de bravură, 
care-i alcătuiau de zile în şir hrana spirituală şi se gâridi în 
sfârşit să ceară noutăţi despre război. Ciulea o ureche distrată la 
zgomotele care se auzeau pe drum. Cele două femei, care se 
înlocuiau cu schimbul în faţa aparatului de radio, erau la curent 
cu ultimele desfăşurări. Situaţia se dovedea catastrofală. Nemţii 
erau pre-lutindeni. Se cerea armistițiu. 

Cea care vorbea era Claire. Bătrâna se mulțumea să 
clatine din cap, mormăind când şi când „boşii”, cu un aer de om 
pus pe harţă. Amândouă păreau copleşite, dar o sclipire lumină 


chipul fetei când vorbi despre o emisiune pe care o ascultase în 
ajun. Nu înţelesese tot - transmisia fusese proastă - dar intuise 
esenţialul. Din Londra, un general francez afirma că dezastrul nu 
era ireparabil şi-şi incita compatrioţii să vină să li se alăture, 
pentru a continua lupta. 

Când ea tăcu, Cousin băgă de seamă că-i pândea, pe 
fratele său şi pe el, cu un fel de nelinişte, părând că aş-: teaptă 
din partea lor o reacţie. Roşi. Simţea că trebuia să răspundă 
acestei mute interogări. Avea s-o facă din instinct, în sensul 
cerut de grija sa plină de nelinişte faţă de părerea altora şi în 
respectul cerut de propriul său personaj; dar tânăra fată 
schimbă dintr-o dată subiectul. 

— Trebuie să te îmbraci civil, îi spuse ea fratelui său... Şi 
dumneata la fel, domnule locotenent; şi apoi, cred că muriţi de 
foame... 

Se strădui să le găsească haine şi să pregătească masa. 
După o oră Cousin, îmbrăcat ca un ţăran duminica, se aşeză la 
masă în tovărăşia familiei, în odăiţa din spatele băcăniei; era 
toropit de oboseală şi de calmul acestui colţ de provincie. Afară, 
satul era tăcut. Claire prinsese postul de radio şi pândea cu 
nerăbdare pendula. In sfârşit o emisiune de la Londra; se 
grupară în jurul aparatului: era o nouă difuzare a apelului. 

Dintr-o dată spiritul lui Cousin se trezi, iar darul exaltării 
cerebrale pe care-l primise la naştere se afla din nou înălţat la 
cel mai înalt grad. | se păru că acest apel i se adresa doar lui şi 
că el însemna justificarea firească a odiseii sale prin Franţa. 
Imaginaţia sa entuziastă stabilea un raport evident între 
programul trasat, aici şi misterioasa misiune cu care se 
pretindea însărcinat. Nu se gândea la faptele urgente pe care. le 
implica consimţirea sa. Simţea în mod inconştient că era vorba 
de un lucru ieşit din comun, demn doar de o mică elită, iar 
extazul în care-1 cufunda această idee îndepărta orice altă 
preocupare materială. 

Băgă de seamă că Claire îi observa din nou, pe el şi pe 
Morvan, cu aceeaşi privire insistentă pe care-o avusese înainte 
de masă. 

— Unii au plecat de ieri. spuse ea. Au găsit un vapor de 
pescari. l-am ajutat... 

— Unde au plecat? murmură fratele ei căscând ochii mari. 


Morvan ascultase în tăcere ca şi ceilalţi, dar părea că nu 
pricepe şi nu manifestă nici o urmă de emoție. Această atitudine 
îl şoca pe Cousin, ca o pecete a laşităţii şi crezu că bagă de 
seamă cum acest calm îi displăcea în egală măsură şi tinerei 
Claire. Tonul indignat al răspunsului ei dădu la iveală amestecul 
acesta de sentimente. 

— Unde? în Anglia, ce dracu! Pentru a continua lupta... 

— Înţeleg, spuse simplu” Morvan, după câteva secunde de 
gândire. Credeţi într-adevăr că-trebuie să plecăm, domnule 
locotenent? > 

— Nu mai e vreme de stat pe gânduri, răspunse Cousin 
autoritar, fără să-şi fi dat încă seama de realizarea practică a 
acestui angajament. 

— În Anglia? 

— În Anglia. 

— Dacă aşa stau lucrurile, domnule locotenent... Morvan 
se arăta la fel de indiferent. Dir-ectivele date într-un fel atât de 
precis de o autoritate superioară îl scuteau de orice neplăcere. 
Se mai gândi câteva secunde. apoi se adresă surorii sale: 

— Se găsesc vapoare? 

Spontaneitatea răspunsului dovedi eă tocmai această 
întrebare o neliniştea. 

— Nu există mijloace de transport, dar barca noastră e tot 
aici. Am ascuns-o împreună cu mama într-un golfuleţal 
estuarului. 

Cousin îşi îndreptă repede privirea asupra bătrânei mame 
care nu lua parte la discuţie şi părea absentă. 

— Avem benzină? întrebă Morvan cu acelaşi calm. 

— Am făcut plinul, pentru orice eventualitate. Şi mai am 
nişte bidoane de rezervă ascunse de mama. 

— Atunci, domnule locotenent... spuse Morvan, vremea e 
frumoasă în seara asta. Sunt un marinar destul de bun. N-o să 
ajungem în Anglia cu barca, dar avem oarecare şansă de a 
întâlni în larg un vapor aliat. Ce trebuie să luăm? 

Era o fiinţă lipsită de imaginaţie. Gândirea pură îi era 
străină. Se debarasa de ideile prea complicate, punân-du-le pe 
loc în practică. Sora sa îi aruncă o privire liniştită. 

Cousin ezită un moment, descumpănit deodată de 
bruscheţea şi simplitatea acestei hotărâri, fiindu-i necaz pe 
graba sa care tindea să-i dea peste cap elementele visării sale. 


Vedea un soi de barbarie în a îneca astfel entuziasmul în 
realizarea imediată. li plăcea să savureze proiectele eroice. 
Totuşi simţea că trebuia să se arate încă mai grăbit decât 
Morvan şi strigă; 

— Să plecăm imediat. N-avem nevoie de nimic. 

— Am pregătit un sac cu provizii, spuse Claire. Ajunge 
pentru trei... Merg şi eu cu voi. 

În faţa aerului mirat al fratelui său, Claire explică cum că 
oamenii dintr-un sat vecin, întorşi cu câteva zile în urmă, o 
vestiseră că el scăpase. Mama sa şi ea nădăj-duiseră atunci că 
şi el se va întoarce în curând acasă. 

— Fie ce-o fi, noi am pregătit totul, conchise ea. 

— Bun, aprobă Morvan. 

Acest ton firesc, această lipsă de comentazii îi insu-flară 
lui Cousin un amestec de invidie şi mânie. | se părea că-i 
întunecă eroismul comportării sale. Ea repetă calm: 

— Merg cu voi., iar mamă-sa nu protestă. Fie ce-o fi, 
spunea ea, pregătirile fuseseră făcute şi era de prisos să mai 
revie asupra acestui lucru. Încă o dată ei simţi că rolul său cerea 
o supralicitare. 

— Să plecăm repede, spuse Cousin ridicându-se. Şi aşa 
am pierdut prea mult timp. 

Claire îi explică, cu calm, că nu le trebuia mai mult de o 
oră ca să ajungă la barcă şi că vor fi obligaţi să aştepte încă 
multă vreme înainte ca mareea să le fie favorabili. 

— Mai bine să aşteptăm acolo. 

li grăbi. În ciuda curajului ei, bătrâna îşi şterse o lacrimă. 
Nu încercă totuşi să-şi oprească copiii. Cunoştea pericolele 
expediției, dar prefera să-i ştie departe de nemţii a căror venire 
o umplea de groază. 

— Voi ăştia tinerii, bodogăni ea, e mai bine să nu rămâneţi 
aici. 

Cousin stătea puţin mai la o parte pândind neliniştit scena 
despărțirii. Claire plângea. Morvan îşi întorsese capul. Dăduseră, 
în sfârşit, câteva dovezi de slăbiciune. Încercă o uşurare. Putea 
să-şi reia rolul de conducător de oameni; îi simţea perfect cele 
mai mici nuanţe şi se bucura de perfecțiunea cu care îl juca. Il 
juca chiar atât de bine, încât reuşi, prin mimica feţei să-i 
convingă că numai datoria îl obliga să-i grăbească astfel şi că, în 
ciuda atitudinii sale dominatoare, aproape dure, făcea el însuşi 


un efort pentru a-şi reţine lacrimile, lucru pentru care ei îi fură 
recunoscători. Când efectul dorit fu obţinut, chipul său se 
întunecă şi le apăru doar ca un şef care n-are voie să se 
înduioşeze. Îi smulse din îmbrăţişare, ordonă pe tin ton 
imperativ plecarea şi-i împinse pe cei doi tineri înainte, spre 
aventură, fără sa aibă conştiinţa că de fapt el era luat de ei. 

Astfel, la el, reacţiile spiritului le precedau întotdeauna pe 
cele ale trupului, dar până acum acesta nu rămăsese niciodată 
în urmă; trupul îl urma desigur cu întârziere, dar îl urma totuşi, 
târât, dus de obligaţiile imperioase create de spirit. 

IV. 

MORVAN NU SE LĂU-dase socotindu-se un marinar destul 
de bun. Pe deasupra, îl sluji şi norocul. Părăsiră estuarul, 
navigând fără nici un incident toată noaptea şi, în zori, isprăvind 
benzina, fură strigaţi de un vas britanic de escortă care-i luă la 
bord. Comandantul avea ordine, precise cu privire la aceşti 
navigatori. li duse direct pe o plajă engleză, unde fusese 
instalată o tabără a refugiaților francezi. Acolo urmară filiera 
obişnuită a tuturor străinilor sosiți pe drumuri insolite. Suportară 
mai multe interogatorii, adesea chiar bănuitoare, dar 
întotdeauna politicoase şi trebuâră să răspundă de nenumărate 
ori la chestiuni care-i scoteau din fire şi pe cei bine intenţionaţi, 
în acea vreme: 

— Ce-aţi venit să faceţi aici? 

Fură găzduiţi într-un cort şi înştiinţaţi că nu puteau fi 
trimişi la Londra decât după un număr de zile. Un funcţionar al 
serviciului securităţii îi rugă să redacteze un raport cât mai 
precis posibil cu privire la echipamentul lor şi să dea toate 
lămuririle pe care erau în măsură să le furnizeze. Morvan şi sora 
sa înmânară chiar în aceeaşi seară darea lor de seamă. Ea-se 
întindea doar pe o pagină şi caporalul îşi muncise mult creierul 
ca s-o poată face atât de lungă. 

Cousin însă se înhamă la alcătuirea acestui raport cu 
respectul pe care i-1 inspirase orice redactare şi cu entuziasmul 
deosebit pe care-l resimțea pentru o serie de evenimente în 
care el era eroul principal. El era cel care trăise această 
extraordinară odisee, el şi nu altul. Se pătrundea de această 
idee, evocându-şi-o,. şi i se întâmpla să tresară de bucurie, 
gândindu-se că, fără nici o putinţă de tăgadă, devenise într- 
adevăr un aventurier. 


Lucrul său dură mai bine de o săptămână, aproape tot 
timpul pe eare-1 petrecură în tabără. În toată această perioadă 
nu manifestă nici un gest de nerăbdare pentru încetineala de 
ordin administrativ care întârzia realizarea viselor sale glorioase. 
Îi trebuia acest răgaz, pentru a determina exact faptele 
îndeplinite şi a-şi însuşi capitalul faptelor de vitejie, lustruindu-1l 
în acelaşi timp prin jocul limbajului. 

Aşa cum făcea de obicei în scrierile sale, se supuse 
obiectivităţii, cinstei scrupuloase în relatarea faptelor. Faptele 
sunt intangibile şi arta sa nu intervenea decât pentru a le pune 
în valoare, a le coordona şi eventual a le căuta semnificaţia. Dar 
chiar acolo, se feri să se lase în voia inspiraţiei sale. Era 
controlat de o conştiinţă profesională impecabilă şi nu formula o 
judecată fără s-o fi trecut mai întâi prin sita spiritului său 
experimentat şi critic. 

Cu privire la întâlnirea sa cu Morvan, de exemplu, 
menţiona, fără să insiste, şi cu o mare discreţie, că fusese 
supărat să-1 simtă resemnat la înfrângere. Asta era riguros 
exact. Înainte de a scrie acest lucru, îşi aminti de gestul său de 
indignare când băgase de seamă că Morvan n-avea alt gând 
decât să se întoarcă în satul lui. 

Adăugă că, la caporal, accesul acesta de slăbiciune avea 
pesemne un temei şi că, atunci când el, Cousin, îi arătase, el 
înţelesese care era adevărata sa datorie. Era sigur că Morvan va 
fi un soldat excelent, după ce fusese readus astfel pe drumul cel 
drept..., cu condiţia să fie bine încadrat”, adăugă el după un 
minut de gândire, făcând un efort pentru a-şi condensa întreaga 
părere într-o formulă eât mai scurtă. 

În legătură cu această datorie, pe care avu tactul suprem 
de a nu o defini, lăsând ca natura ei să se desprindă în mod 
implicit şi evident din povestire, o confuzie de date se stabilise 
definitiv în şpriţul naiv al lui Morvan, Astfel, voinţa sa 
înverşunată de a continua lupta îi inspirase toate acţiunile, mai 
ales retragerea sa, de îndată ce băgase de seamă 
dezorganizarea armatei. Hotărârea sa precedase cu mult înainte 
apelul auzit la radio, acesta venind doar să dea o formă 
materială precisă speranţelor sale şi proiectului conceput de 
atâta vreme. Era o nuanţă măruntă în ea însăşi şi care se 
impusese în mod firesc peniţei sale, într-atât dădea o înfăţişare 
logică şi coerentă amintirilor epopeii sale. 


N-o uită nici pe Claire în acest document, pe care şi-l 
dorea cât mai complet. li aprecie purtarea într-o frază, după ce 
meditase îndelung asupra caracterului ei, la fel cum făcea 
odinioară sintetizând într-o frază un articol de critică asupra unui 
text deosebit de delicat. Menţiona „că trebuie să fie cu 
siguranţă o fată curajoasă pentru a întreprinde o expediţie care 
i-ar fi speriat pe mulţi bărbaţi”. Din acest punct de vedere, 
nimeni pe lume n-ar fi putut nega că Claire era o fată curajoasă. 
Citi de mai multe ori acest pasaj, care îi dădu, până în cele din 
urmă, deplină satisfacţie. 

Plecară la Londra, nădăjduind să fi terminat în sfârşit cu 
formalităţile. Acolo fură puşi în legătură cu un alt serviciu care 
se ocupa de francezii ce-şi manifestaseră intenţia de a continua 
lupta alături de aliaţi. Majoritatea erau imediat îndreptaţi spre 
birourile embrionare ale Franţei Libere. Altora, care păreau 
elemente de valoare, li se oferi să colaboreze direct cu englezii, 
dându-li-se să înţeleagă că talentele lor vor fi utilizate cât mai. 
curând. 

Acesta fu şi cazul celor trei. Ca specialist în transmisiuni, 
Morvan era preţios. Claire era o excelentă secre-tară-dactilo, iar 
iniţiaţii cunoşteau preţul unei secretare atât de bune în timp de 
război. Vorbea engleza şi, în plus, era o bună operatoare-radio, 
fratele ei învăţând-o odinioară meseria sa. Cât despre Cousin, 
cultura, calitatea de ofiţer şi strălucitoarele sale state de 
serviciu, făceau din el un element de prim ordin. 

Când i se făcu această propunere, însoţită de comentarii 
elogioase asupra persoanei şi conduitei sale, Cousin socoti că ea 
se adresa unei elite printre elite şi nu şovăi. Primi imediat şi-şi 
invită tovarăşii să facă la fel. Li se asigură atunci o locuinţă într- 
un hotel rechiziţionat din Londra şi fură rugaţi să aştepte o 
convocare. 

Claire fu chemată prima, chiar a doua zi. Serviciul anglo- 
francez, care se organiza cu înfrigurare, avea nevoie în primă 
urgenţă de dactilografe. După câteva zile, Morvan a fost trimis 
într-o tabără ca să se punăjicolo la curent cu noua tehnică. 
Pentru Cousin, aşteptarea” se prelungi mai multe săptămâni. Se 
părea că fusese uitat. La început îl încercă pur şi simplu puţină 
amărăciune, apoi izbucni în vorbe dezamăgite despre birocraţia 
engleză care, după câte vedea el, n-o putea invidia cu nimic pe 
cea din ţara sa. Adresă autorităţilor mai multe cereri în care 


nerăbdarea şi dorinţa sa de a sluji se manifestară cu energie. 
Ruga să fie folosit în orice fel de misiune periculoasă. 

In sfârşit, patriotismul şi încăpăţânarea sa îşi căpătară 
răsplata şi felul în care se apelă la el fu deosebit de plăcut 
spiritului său romantic. Într-o zi fu convocat la Londra printr-un 
bilet laconic şi se trezi în faţa unui civil, într-un birou cu aspect 
comercial. Îl năpădi brusc o fierbinţeală, ghicind, după felul în 
care se angaja discuţia, că urma să fie invitat, să lucreze pentru 
un serviciu al cărui nuim doar evoca misterul şi aventura. 

V. 

CLIPA ÎN CARE ÎNȚELESE că i se propunea că participe la 
războiul secret fu una dintre cele mai înflăcărate din viața sa. 
Tot trupul îi fremăta, străbătut de efluviile sobrei poezii pe care 
o reflectă serviciile speciale în vreme de război, iar visele sale 
căpă-tară imediat o formă nouă. Misterul şi intriga adăugară 
arome ameţitoare parfumului de glorie pe care spiritul lui îl 
distila în permanenţă. O frază, remarcată odinioară în lecturile 
sale, începu să-i zumzăie în creier: Meseria de spion e o meserie 
de senior”. 

Înainte ca civilul să fi isprăvit de explicat, el şi presimţea 
natura misiunii pe care doreau să i-o încredinţeze: urmau să-l 
trimită în mod clandestin în Franţa. Avea motive suficiente să 
presupună asta. De multe ori, în cursul discuţiilor sale cu 
autorităţile, importanţa pe care urma s-o ia războiul secret în 
ţările ocupate fusese amintită prin cuvinte voalate. Într-un fel, îi 
trecuse pe la ureche ideea utilizării sale în acest domeniu, dari 
se părea prea minunată pentru ca să cuteze să rămână la ea. 
Inţelegând dintr-o dată că fusese mult prea modest şi că-l 
socotea demn de o meserie atât de îndrăzneață, fu iluminat d 
perceperea posibilităţilor pe care le oferea valorii sale acest nou 
univers. 

— Am aici un anumit număr de informaţii despre 
dumneata... spuse celălalt. Pe front, întotdeauna voluntar 
pentru acţiunile de mare curaj. Foarte bine. Am citit de 
asemenea povestea fugii dumitale din Franţa. Te felicit. 

Cousin rămase tăcut, simțind că nici un comentariu nu va 
ajuta la buna părere făcută despre el datorită faptelor sale. 

— Văd că şi la Londra ai solicitat misiuni periculoase. Am 
una deosebit de delicată să-ţi propun... mai periculoasă şi mai 


utilă decât ai putea obţine în armata regulată... căci bănuieşti, 
desigur, e vorba de a intra într-un serviciu foarte special... 

O expresie de încântare licări în ochii lui Cousin. Nici o 
îndoială nu mai era posibilă: acest civil de vreo cincizeci de ani, 
cu început de burtă, „ cu aer liniştit, acest birou cu aspect 
anodin... era vorba nu numai de un serviciu secret, ci de 
singurul, de adevăratul, de marele, de faimosul Inteligence 
Service! Resimţi un pic de milă dispreţuitoare pentru unii dintre 
compatrioţii săi reîntâlniţi la Londra, care încercau, cu mijloace 
jalnice, să constituie un organism de informaţie în cadrul Franţei 
Libere. Cei bare-1 solicitau pe el, erau cei mari, seniorii. 

— Ne trebuie, continuă omul de cincizeci de ani, căruia 
nu-i displăcea, când avea ocazia, să adâncească filosofia 
meseriei sale, ne trebuie oameni de acţiune, siguri, dar înainte 
de toate, creiere. Agentul ideal este cel care posedă o energie 
de neînfrânt în slujba celor mai înalte calităţi intelectuale. 
Lawrence va rămâne probabil un model perfect din acesl punct 
de vedere. Noi socotim că vei fi un element preţios. 

Drace! Pentru el era un soi de revelaţie. Nu poseda el oare 
acel amestec atât de rar de calităţi disparate? Cum de nu se 
gândise el însuşi la asta? Simti un fel de greață când îşi aminti 
de treburile grosolane la care fusese constrâns în armata 
regulată. La urma urmei, abia acum îşi dădea seama că se 
simţise întotdeauna destinat altor treburi. 

Ascultă distrat, cu nerăbdare, expunerea în linii mari a 
eventualei sale misiuni. Va fi trimis în Franţa însoţit de un 
operator radio. Acolo trebuia să creeze o reţea* de Jnformaţii. 
Nu exista încă nimic închegat. Va avea cea mai mare iniţiativă şi 
va trebui să ia hotărâri importante 

— Avem oameni de acţiune aproape peste tot, dar ceea ce 
ne lipseşte adblo sunt organizatorii, înţelegi? 

Fiecare frază era un excitant pentru amorul său propriu. 
Nici o secundă nu-şi imagină atunci primejdiile acestui proiect. 
N-avea în acea clipă decât un gând precis: o dorinţă ciudată de 
a scurta acesta discuţie, pentru a se regăsi faţă în faţă cu el 
însuşi! 

Se grăbea să fie singur, fiindcă prezenţa intelocuto-rului 
său împiedica deplina desfăşurare a viselor care clocoteau în 
mintea sa. Se vedea în mod vag sub masca unui domn X 
misterios, necunoscut de nimeni, dar ajuns celebru în întreaga 


Franţă prin faptele sale cutezătoare, o fiinţă a tenebrelor 
evocată seara, după cină, prin şuşoteli pline de entuziasm în 
oraşe şi la ţară, scăpând din toate capcanele inamicului, graţie 
abilității sale infernale şi ieşind din umbră abia în ziua victoriei. 
Dar asta nu era încă decât o schiţare. Sufletul său simţea nevoia 
imperioasă de singurătate pentru a-şi ordona aceste imagini 
fugare şi a căuta forma ideală a concretizării lor printr-o mulţime 
de amănunte materiale precise care nu se pot descoperi decât 
într-o stare de reculegere. 

Acceptă propunerea fără nici o obiecţie şi se declară gata 
să plece de îndată ce vor voi. Civilul păru satisfăcut de această 
grabă, dar îi spuse că trebuia să urmeze mai întâi un 
antrenament special. 

— Înainte chiar de a efectua acest stagiu, trebuia mai întâi 
să se prezinte la câteva birouri şi să suporte o anchetă severă 
din partea a numeroşi experţi. Se plecă în faţa acestor 
formalităţi, fără să manifeste prea multă nerăbdare. 

Unul dintre acei specialişti, îndeosebi, îi puse, în franceză, 
întrebări stranii - dintre care majoritatea păreau să nu aibă nici 
o legătură cu noile sale funcţii - înainte de a se concentra 
asupra activităţilor trecute, antecedentelor de familie şi stării 
sănătăţii sale. Avea impresia că suportă un examen medical de 
un gen special. De fapt, examinatorul era un doctor, ba chiar un 
psihiatru. Era vorba de doctorul Fog. 

După acest interogatoriu, pe care Cousin îl socotea dez- 
lânat, doctorul Fog reveni fără fraze de tranziţie la misiunea sa 
şi-l întrebă când anume socotea să plece. 

— Cât mai curând posibil, exclamă el. Dacă acest lucru nu 
depinde decât de mine, voi pleca astă-seară. 

Doctorul Fog îl cercetă cu ochi de inchizitor şi prin privirea 
sa trecu o vagă licărire de contrarietate. Nu făcu totuşi nici un 
comentariu. 

— Adevărat? spuse el doar, pe un ton neutru. 

Cousin avu intuiţia că făcuse o gafă. Acel simţ insolit, 
care-i îngăduia să urmărească variațiile de păreri ale altora cu 
privire la persoana sa, îl înştiinţa că răspunsul, menit să 
satisfacă anumite autorităţi, nu fusese pe placul noului personaj. 

Rectifică pe un ton mai aşezat: 

— De îndată ce voi termina cursurile şi antrenamentul. 


— Aşa socoteam şi eu... murmură doctorul. Reflectă, apoi 
reluă privindu-l din nou cu insistenţă: 

— Presupun că vi s-a vorbit despre pericolele la care veţi fi 
expus? 

— Nu le ignor. 

Doctorul Fog ţinea totuşi să-i vorbească el însuşi despre 
acest subiect. O făcu în termeni precişi şi cu lux de amănunte, 
dovedind o vastă documentare, dacă nu chiar o experienţă 
personală. Timp de un sfert de oră descrise gama procedeelor 
întrebuințate de duşman, spre a-1 face pe un agent secret aliat 
să vorbească atunci când acesta îi cădea în mâini; se începea de 
la simple lovituri, savant dozate pentru a-ţi năuci creierul, până 
la torturile cele mai înfricoşătoare, trecând chiar prin baie şi prin 
şocu-r rile electrice. 

Cousin nu-şi pierdu cumpătul ascultând această lungă 
expunere despre atrocități. Vorbele nu-l înfricoşaseră niciodată 
şi acestea nu se concretizau în el prin senzaţii. Totuşi, trebui să 
facă un efort pentru a susţine până la capăt privirea 
pătrunzătoare a doctorului şi, când acesta isprăvi de vorbit, 
spuse pe un ton rece: 

— Bănuiam toate astea şi sunt gata să înfrunt primejdiile. 

— Eşti de asemenea gata să înghiţi şi asta dacă e 
necesar? spuse doctorul Fog deschizând o cutioară. 

— Asta? 

— Cianură. Ca să poată fi întrebuințată în serviciile 
speciale, există sub diferite forme: pilule, casete. Eu optez 
pentru aceste fiole minuscule. Dacă izbuteşti să-ţi strecori una 
în gură, fără să fii văzut, poţi s-o ţii sub limbă până în clipa în 
care simţi că eşti gata să cedezi în faţa suferinţei. Ştiu bine că 
acest moment critic este un punct de apreciere deosebit de 
delicat, remarcă întâmplător doctorul Fog, ridicându-şi 
sprâncenele, dar dacă sunteţi foarte rezistent şi vă păstraţi 
mintea limpede, veţi avea şansă până la sfârşit. Dacă socotiți că 
veţi fi atins limita puterilor dumneavoastră, că sunteţi pe 
punctul să vorbiţi, să trădaţi, atunci o simplă strângere din dinţi 
şi totul s-a'sfârşit... Nădăjduiesc că nu veţi ajunge să vă serviţi 
de ea, dar este o eventualitate pentru care orice bun agent 
trebuie să fie pregătit. 

Doctorul Fog dădea o deosebită atenţie unui astfel de test 
pe care trebuiau să-l suporte unii dintre noii recrutaţi. Socotea 


că reacţia lor îi furniza indicaţii preţioase asupra caracterului 
fiecăruia. Cousin pălise; rămase un moment imobil şi tăcut, 
parcă hipnotizat de tubuleţul de sticlă, dar îşi reveni destul de 
repede. Doctorul, care-l observa îndeaproape, nu descoperi 
decât un uşor tremur al mâinii când luă fiola şi o imperceptibilă 
tulburare a vocii când declară: 

— Nu voi uita prescripţiile dumneavoastră, domnule. 
Nădăjduiesc, la rândul meu, că nu voi recurge, la acest mijloc; 
dar, dacă va fi cazul, voi încerca să discern momentul oportun. 

Reuşise chiar să strecoare o undă de ironie în răspuns și i 
se păru că examinatorul său aprecia acest uşor sarcasm; astfel 
se simţi recompensat pentru efortul depus. 

— Nu lăsaţi asta la îndemâna copiilor, spuse doctorul, 
concediindu-l. 

Totuşi, doctorul Fog nu părea pe deplin satisfăcut Răsfoi 
cu nervozitate dosarul pe care-1 avea în faţă, reciti, clătinând 
din cap, însemnările pe care el însuşi le măzgălise, apoi aruncă 
totul într-un dulap şi rămase pe gânduri. Meditaţia sa fu 
întreruptă de intrarea omului de cincizeci de ani care-l primise 
pe Cousin la prima sa convocare. Acesta ascultase toată 
conversaţia, din biroul vecin, uşa fiind întredeschisă. Il cunoştea 
bine pe doctor şi ştia că acestuia nu-i plăcea graba. Se aşeză 
liniştit în faţa lui, îşi aprinse o ţigară şi, după un minut, remarcă: 

— Cred că e un recrut bun. Doctorul Fog nu răspunse. 

— Totuşi, reluă omul de cincizeci de ani, ca şi cum ar fi 
fost contrazis, statele sale de serviciu sunt excelente. 

Doctorul Fog rămase mut. 

— Am remarcat, continuă celălalt cu răbdare, că i-aţi 
vorbit pe un ton deosebit de sever. 

— Adevărat? 

— Aş fi jurat că vreţi să-1 dezgustaţi de meserie. 

— O meserie de senior, murmură pe un ton neutru 
doctorul Fog. 

— Aveţi vreo obiecţie în ceea ce priveşte angajarea lui? 

— In materie de servicii speciale, spuse doctorul, fără să 
răspundă în mod direct la întrebare, metodele naziste au măcar 
un avantaj asupra noastră. Ei nu se mulţumesc cu teste 
teoretice. Ei experimentează într-adevăr, într-un fel foarte 
realist, capacitatea de rezistenţă a agenţilor lor. 

— Asta nu se poate la noi. 


— O ştiu prea bine. 

— În sfârşit, care e diagnosticul dumneavoastră? 

— Un intelectual, spuse doctorul cu glas şovăielnic; un 
intelectual... Pentru această specie diagnosticul meu este foarte 
dificil, întotdeauna nesigur. Aceştia pot fi capabili de sacrificii 
sublime, după cum se şi pot prăbuşi la primul accident; şi atunci 
nu mai rămâne nimic. Mi-ar trebui un studiu îndelungat. 

— N-avem timp. 

— Atunci angajează-1, replică doctorul cu bruscheţe. La 
urma-urmei, din punctul de vedere al specialităţii mele, nu văd 
nici o obiecţie serioasă. 

— Creierul îi este normal? 

— Normal! Psihiatrul schiţă un gest de nerăbdare, şi omul 
de. cincizeci de ani se ridică să plece. Mai întâi ar trebui să 
definim norma. Tot ceea ce pot să afirm este că ştiu pe alţii şi 
mai nebuni decât el aflaţi în serviciu... şi chiar în posturile cele 
mai înalte, isprăvi doctorul Fog, în timp ce oaspetele lui se făcu 
nevăzut. 

VI. 

NĂVĂLIREA GESTAPOU-lui în ferma Lachaume însemnă 
pentru el sfârşitul unei serii strălucitoare de izbânzi şi al 
norocului care-1 slujise încă de la începutul războiului, mai ales 
în timpul primelor luni ale noii sale meserii. O resimţi ca pe o 
brutală lovitură de secure în propria-i soartă. Nu numai că-i 
paraliza membrele, dar îi suspendă aproape toate manifestările 
vitale, reduse în mod instantaneu la bătăile prodigioase ale 
inimii şi la durerea surdă răspândită în toată fiinţa sa de acele 
bătăi inumane. 

Căzu brusc într-o stare de pasivitate absolută, asemenea 
acelor pacienţi cărora o injecție le anihilează reflexele înaintea 
unei operaţii delicate. Nu făcu nici o mişcare spre pistolul- 
mitralieră care se găsea în dulap, la îndemână. Spiritul lui nu 
simţi dorinţa să dea vreun ordin, să aibă în vedere vreo 
rezistenţă şi, oricum, trupul său ar fi refuzat să-l asculte. 

Totuşi ar fi putut să se apere. Avusese câteva minute de 
răgaz, graţie eroismului bătrânului Lachaume, care strigase din 
curtea fermei de îndată ce zărise maşinile; dar strigătul şi 
detunăturile care urmară, în loc să-1 stimuleze, iscară în el o 
năuceală. Morvan, ocupat cu transmiterea unui mesaj, dădu 
dovadă de mai mult sânge rece şi de o iniţiativă de care el n-ar 


fi fost niciodată capabil. Privirea sa o căută pe aceea a şefului, 
implorând ordinul pe care el nu-1 putea da; apoi, cum paşii 
poliţiştilor se şi auzeau pe scară, se azvârli asupra hârtiilor 
risipite pe masă şi le aruncă în sobă, unde arseră. Pe urmă, se 
năpusti spre dulapul în care erau aranjate armele. Dar n-avu 
vreme să ajungă la el. Patru oameni, cu pistoale-mitra-lieră în 
mâini, invadară odaia. Cousin, palid, păstrase o imobilitate de 
statuie. 

Atitudinea lui Morvan îl făcu să se simtă ciudat de 
nenorocit în timpul răgazului pe care i-1 lăsaseră poliţiştii 
ocupați cu cercetarea fermei. O dată atenuate efectele şocului, 
el îşi recăpătase însuşirea de a gândi şi teama care-l rodea cu 
privire la soarta sa nu-l împiedică să simtă ca o insultă 
comportarea modestului său colaborator. 

Întâmplarea îi reunise din nou, pe el şi pe Morvan, pentru 
această misiune în Franţa. Sigur că nu el îl alesese. Ba chiar 
obiectase când auzise că-i fusese destinat ca ajutor care să se 
ocupe de transmisiuni. Lui Morvan îi lipsea evident antrenul, 
strălucirea, şi o acţiune de o asemenea natură cerea înainte de 
toate entuziasm. Desemnat în temeiul iscusinţei sale 
profesionale, se mulțumea să asculte şi să se ducă unde-l 
trimiteai. Cousin îşi susţinu cu insistenţă punctul de vedere pe 
lângă agentul englez care reglementase, împreună cu el, 
amănuntele expediției; dar acesta refuză să ţină seamă de 
părerea lui. 

— Vă şi cunoaşteţi, pentru că aţi venit împreună în Anglia. 

— Oh, pură coincidenţă... remarcaţi, n-am nimic împotriva 
lui. S-a purtat corect. Totuşi mă întreb dacă este într-adevăr 
omul cuvenit pentru o întreprindere atât de delicată. 

— Va trebui să vă acomodaţi. Ne lipsesc specialiştii 
francezi, iar el e un operator-radio de mâna întâi. 

Cousin încuviinţase, rămânând totuşi cu ideea sa 
preconcepută, în discuţiile cu Morvan, în cursul pregătirilor, 
resimțea adesea o dorinţă violentă de a-1 umili, lăsând să i se 
vadă neîncrederea. Vocea sa devenea poruncitoare, tăioasă. Se 
îndepărta din ce în ce de familiaritatea care înlocuia adesea 
stricta atmosferă de disciplină din serviciile speciale. Cu privirea 
încărcată de autoritate, îi făcea observaţii de acest gen: 

— 0 meserie de senior 


— Nu ştiu daca ţi s-a spus, Morvan, că cel mai mic 
amănunt în această misiune este de o importanţă capitală şi, 
înainte de toate, că trebuie considerată ca strict confidențială. 

— Da, domnule, răspunse Morvan; 

J se dăduse gradul de major din pricina responsabilităţii 
sale. Morvan, respectuos cu ierarhia, începu prin a-l numi 
„domnule comandant”, ceea ce-1 flata, dar în Franţa putea fi 
periculos. Îi făcu observaţie şi Morvan, din proprie iniţiativă, îl 
adoptase în mod firesc pe „domnule”. 

— Pricepe-mă... Asta se înţelege de la sine când vom fi în 
ţară duşmană. Ne-am explicat asupra acestui punct şi sper că n- 
ai uitat ceea ce eventual ai de făcut... Dar chiar aici... îi vorbise 
despre fiolele cu cianură. Cu un soi de delectare rejucase pentru 
el scena pe care o îndurase în biroul doctorului Fog, rolurile fiind 
inversate, interpre-tându-1l acum pe al său cu o solemnitate 
impresionantă şi pândind cu o curiozitate aproape morbidă 
reacţiile colaboratorului său. Le consideră destul de jalnice şi 
asta îl făcu să se mândrească. Morvan, era limpede, îşi pierdea 
cumpătul şi-l simţea la doi paşi de a refuza aventura. Apoi îşi 
veni în fire. Deşi Cousin îi întinse o mână de ajutor spunându-i 
că mai era încă timp să renunţe, că n-ar fi supărat pe el din 
pricina asta - cât o dorea, cum pân-dea cu patimă această 
mărturisire de slăbiciune! 

— Morvan sfârşi prin a declara că socotea să poată face 
faţă la fel de bine ca oricare altul şi că era gata să plece, de 
vreme ce fusese desemnat. 

— Nu uita că duşmanii noştri au urechi pretutindeni, chiar 
şi aici, la Londra, că o vorbă, în aparenţă fără importanţă, poate 
cauza o catastrofă. 

— Ştiu, domnule. Îmi voi ţine limba. 

— Ai vreo prietenă pe aici? insistă Cousin, privin-du-1 în 
adâncul ochilor. 

— Nu, domnule, răspunse Morvan roşind. 

— Bun... Asta este de o importanţă atât de mare încât, 
chiar dacă erai însurat, nevasta nu trebuia să ştie nimic 

— dospre activitatea ta. Pricepi? 

— Numai soia mea ştie că urmează să plec; dar nu i-am 
spus-o eu. 

— Nu-i vina ta, deşi e regretabil. 


Claire era la curent cu misiunea lor. pentru că ocupa acum 
un post destul de important - secretară pe lângă una din 
autorităţile serviciului. Deşi era sigur de discreţia ei, ideea că le 
cunoştea proiectele îi displăcea lui Cousin şi nu pierdea nici b 
ocazie să arate acest lucru fratelui ei. 

Poliţiştii germani continuară să răscolească, fără să pară 
că se ocupă de el. Cousin, scuturându-şi cu nelinişte amintirile, 
conchise că ei nu puteau găsi nimic compromiţător... cu 
excepţia postului de emisie-recepţie desigur! Chiar în valizele 
sale, n-avea nici un document care să-i poată descoperi 
activitatea. Singurele hârtii periculoase erau cele pe care le 
distrusese Morvan. 

Sigur că acesta dăduse dovadă de prezenţă de spirit. Un 
reflex bun; Cousin se silea acum s-o recunoască, cu o oarecare 
ranchiună. Dar el însuşi, până acum, câtă dibăcie nu 
desfăşurase de aproape şase luni de când îşi exercita meseria 
de spion sub nasul duşmanului! 

După ce studiase multe planuri îndrăzneţe, privind 
folosirea submarinului sau a paraşutei, se reîntorsese, simplu, în 
Franţa, cu Morvan, ziua în amiaza mare, sub numele său 
adevărat, trecând prin Spania cu un grup de compatrioți care 
aleseseră regimul de la Vichy şi pe care Anglia nu-i reţinuse. Îşi 
juca atât de bine rolul, încât înăbuși orice bănuială. Reuşi să fie 
etichetat ca un înfocat colaboraţionist, ceea ce îi. dădu 
libertatea să circule în toată ţara şi să întreprindă în taină 
munca de agent secret. Stabili contacte preţioase în mai multe 
departamente şi crea încetul cu încetul o reţea care furniza 
informaţii importante. Locuind de obicei în zona liberă, reuşi să- 
şi extindă organizaţia şi în Franţa ocupată. Găsise un punct de 
trecere sigur, ferma Lachaume, o magherniţă dărăpănată, 
situată puţin mai la sud de graniţă, al cărei proprietar - un 
flăcău tomnatic, cam simplu, care trăia singur - intrase în slujba 
sa pentru o retribuţie modestă. Lachaume, suflet de braconier, 
cunoştea locurile ca pe degete; trecerea frontierei împreună cu 
el era dear un joc de copil. Acolo, Cousin se întâlnea adesea cu 
agenţii sosiți din nord. 

Işi reproşa că a venit să locuiască prea des şi prea mult la 
această fermă. Îi plăcea aici. Calmul şi izolarea ei erau propice 
vastelor proiecte pe care mintea sa le elabora fără încetare. Se 
afla la fermă de mai bine de o săptămână, instalându-şi în acest 


loc cartierul general pentru diferitele tranzacţii şi mai ales 
pentru o acţiune importantă care trebuia să aibă loc chiar în 
acea noapte, peste câteva ore, la cincizeci de kilometri distanţă: 
sabotaj la un atelier de locomotive. 

Pusese la punct cu minuţiozitate acţiunea, stabilind el 
însuşi amănuntele. Era pentru prima oară când organiza o 
operaţie de acest fel. După cum învățase în timpul stagiului, 
grupele de acţiune şi cele de informare trebuiau să se limiteze 
la specialitatea lor, iar el aparţinea acesteia din urmă. Totuşi, 
ocazia era atât de frumoasă, în acel centru unde reuşise să aibă 
numeroşi complici, încât Londra sfârşi prin a-i aproba proiectul, 
interzicându-i totuşi să participe la executarea lui, căci el era un 
personaj prea preţios. Se înclinase în pofida dorinţei sale, 
tunând şi fulgerând pe faţă împotriva veşnicei rutine a 
birocraţilor, care-l lipsea de această sărbătoare. Şeful comando- 
ului trebuia să-i trimită a doua zi un mesager, pentru a-l 
informa asupra rezultatului, pe care Morvan avea să-l transmită 
de la fermă. 

Morvan nu-l părăsise de la sosirea în Franţa. Se achitase 
bine de sarcinile sale, lucru de netăgăduit. Cousin admitea 
chiar, cu obiectivitate, că era un colaborator util şi că 
neîncrederea sa iniţială părea nejustificată. Era discret şi-şi 
cunoştea bine meseria” Graţie lui, legătura cu Londra era 
întotdeauna asigurată şi izbutise să formeze şi alţi operatori în 
diferite colţuri ale Franţei. 

N-^a crezut că trebuie să-şi ascundă satisfacția. Puțin 
câte puţin, ieşi din rezerva sa. Mersese chiar până la a-i 
încredința multe din secretele reţelei şi numele a numeroşi 
agenţi importanţi. Morvan ştia deci tot despre operaţia 
proiectată pentru noaptea aceea. 


În acel moment îşi blestema slăbiciunea. Cine putea şti 
dacă Morvan, fără să se gândească la vreun rău, dar probabil 
prin pălăvrăgeli nechibzuite, nu era cumva cauza catastrofei? 
Sigur că cineva vorbise. Şi simţi din nou faţă de el toată 
antipatia instinctivă de la început. 

Tocmai era pe punctul să-şi formeze convingerea că 
Morvan era marele răspunzător, când poliţiştii se apro-piară de 
el cu un aer foarte degajat, ceea ce îl făcu să se înfioare. 

VII. 


NU GĂSISERĂ NIMIC; dar privirile schimbate cu şeful lor îi 
dădură a înţelege că nu-şi vor lăsa prada. Probabil că fuseseră 
bine informaţi, de vreme ce veniseră ţintă la această fermă. 
Dacă le lăsase un moment de răgaz, părând că nu le pasă de ei 
după ce le puseseră cătuşele, asta nu era o dovadă de ezitare. 
Făcea parte din tactica lor obişnuită: a alterna brutalitatea şi 
perioadele de calm în care spiritul începe să spere, ca să-l 
descumpănească mai bine pe adversar printr-o nouă criză de 
violenţă. 

Pe obrazul şefului se citi acum limpede că operaţiile 
serioase aveau în sfârşit să înceapă. Vorbea franceza destul de 
corect. | se adresă lui Cousin: 

— Domnul Cousin? 

Cousin, prea emoţionat ca să poată vorbi, făcu un semn 
de încuviinţare. 

— Vă cunosc de multă vreme, domnule Cousin. Luni de 
zile v-am suspectat activitatea şi m-am străduit să vă prind în 
flagrant delict. Trebuie să vă felicit. Aţi fost destul de dibaci 
până acum. Mi s-a întâmplat chiar să am îndoieli în privinţa 
dumneavoastră. 

Cu toată spaima sa, Cousin încercă o mândrie puerilă 
văzându-şi meritele recunoscute de adversar. Dar această 
meschină satisfacţie se stinse repede. 

— Socot că asta-i o dovadă definitivă în ceea ce priveşte 
ocupațiile dumneavoastră, continuă polițistul pe un ton glacial, 
arătând postul de emisie. Sunt sigur că nu veţi face nici o 
greutate în a ne da lămuririle pe care le cer despre munca 
dumneavoastră şi a complicilor dumneavoastră. Am numeroase 
întrebări să vă pun, dar mai întâi asta: Ce faceţi de mai bine de 
o săptămână N în această baracă? Cousin tăcu. Zăpăceala minţii 
sale era de asemenea natură, încât nu-şi. putea imagina nici cea 
mai simplă justificare, oricât de nefirească ar fi fost ea. Şeful se 
întoarse atunci spre Morvan şi-i puse aceeaşi întrebare. Morvan, 
foarte palid, rămase de asemenea mut. Cousin simţea cum 
privirea lui i-o căuta pe a sa, dar nu cuteza să ridice capul. 

— Nu vreţi să răspundeţi de bunăvoie? 

Şeful se dădu un pas înapoi şi avu o scurtă discuţie, cu 
glas scăzut, cu celălalt poliţist care părea a fi adjunctul său. 
Cousin, care vorbea curent germana, înţelese că ezitau între a-i 
duce imediat sau a proceda pe loc la un prim interogatoriu. 


mA 
| 


Accentul bizar pus pe cuvântul „interogatoriu” îl făcu să tresară. 
Spaima sa crescu când înţelese că şeful opta pentru a doua 
soluţie, după o remarcă a acolitului 

— Nu uita, îi spuse acesta, că Abwehrul e şi el pe pista 
asta şi ştiu că încă de multă vreme. Dacă pierdem timpul, 
riscăm să ne-o ia înainte. 

— Ai dreptate. De altfel, e preferabil să batem fierul cât e 
cald. Cei doi sunt sub şocul surprizei; nu trebuie să-i lăsăm să-şi 
revină. Materialul pe care-l avem aici e de ajuns, adăugă şeful 
aruncându-şi ochii spre sobă. 

Dădu scurt instrucţiuni oamenilor săi. Doi poliţişti îl 
încadrară pe Cousin şi-l împinseră spre uşă. Alţi doi puseră 
mina pe Morvan şi-l legară fedeleş, după ce-i smulseră pantofii 
şi ciorapii, în timp ce adjunctul aţâţa focul şi punea lemne. 
Înainte de a fi târât într-o odaie alăturată, Cousin îl auzi pe 
Morvan rostind de la începutul dramei primele sale vorbe. 

— Puteţi fi liniştit, domnule, nu voi vorbi. 

Deschise gura, simțind că datoria lui de şef îl obliga să 
răspundă printr-o încurajare la această declaraţie. Cuvintele i se 
opriră în gât datorită unei privelişti impresionante care-l 
paraliza din nou: una dintre brute zdrobi faţa lui Morvan cu o 
lovitură de pumn. 

Fără să se grăbească, gardienii săi aprinseră focul într-o 
sobă veche, de fontă, asemănătoare cu cea care se afla în odaia 
de alături. Fumul năpădi în cameră, apoi focul dudui în sobă. 
Aşezară în mod făţiş un vătrai pe jăratec şi-l lăsară acolo. 
Groaznica realitate a situaţiei se abătu brusc asupra sa. Până 
atunci, mintea lui refuzase s-o ia în seamă, atât i se părea de 
monstruoasă. Lacrimi de disperare îi umplură ochii în faţa 
realităţii care-i copleşea brusc toate simţurile: el, el era cel care 
avea să fie torturat. 

El însuşi, nu altul... Un strigăt inuman din camera vecină îi 
îngheţă inima, şi-i aminti că nu era singurul aflat în această 
situaţie cumplită. Începuseră cu Morvan. Urletul dură câteva 
secunde. Intensitatea sa crescu la început, o dată cu stridenţa, 
ca o vibraţie propagată de un eter infernal ce se amplifica în 
drumul lui cu toate strigătele torturaţilor; pe urmă scăzu, încetul 
cu încetul, ca să se transforme într-un horcăit, apoi într-un 
geamăt aproape duios. 


Fără să vrea, Cousin începu să reconstituie mental modul 
în care se desfăşura supliciul. Natura lui era evidentă, şi era 
pueril să se străduie să-i descompună astfel toate fazele, dar 
trebuia ca mintea sa să se ocupe cu ceva, chiar dacă s-ar fi 
dezintegrat în aceeaşi clipă. 

Poliţiştii erau grăbiţi. Se temeau ca eternul lor rival, 
Abwehr-ul, să nu le-o ia înainte. N-aveau nici timpul, nici 
materialul necesar seriei obişnuite de gradaţii subtile. Foloseau 
ceea ce aveau la îndemână întâmplător - - fierul încins. 
Intâmplarea le sugerase una dintre cele mai mari atrocități care 
se poate închipui. Urletul corespundea aplicării vătraiului încins 
pe talpa picioarelor goale. Îl lăsau acolo, în contact cu carnea, o 
secundă, poate chiar mai puţin prima oară, apoi îl'ândepărtau, 
dând un răgaz torturatului, pentru „a-i îngădui să-şi imagineze 
groaza unui nou contact cu vătraiul. 

Un răgaz de ce durată? Se înverşuna în mod stupid să 
încerce a măsura timpul, atunci când geamătul părea o 
rugăminte pentru a prelungi la infinit această perioadă. 

Un al doilea urlet, mai cumplit ca primul, fu urmat de un 
acelaşi horcăit, terminându-se cu acelaşi geamăt prelung, 
Morvan îşi ţinea făgăduiala: nu vorbea. Il asigu-gurase, fără să 
obţină o încurajare din partea şefului său. El nu cutezase să-i 
răspundă. 

Nu cutezase să-i răspundă din pricina loviturii de pumn 
provocate de acea declaraţie semeaţă. Era paralizat, la fel ca şi 
la năvălirea Gestapoului, de frica unei-corecţii asemănătoare, 
împotriva căreia tot trupul lui se răzvrătea. Îi trebuiau 
evenimentele dimineţii, ca să i se trezească repulsia de neînvins 
pe care violenţa o îm-plânta în fiinţa sa materială. 

Unda infernală care propaga martiriul tovarăşului său făcu 
să-i vibreze încă o dată trupul; a patra oară. Se încăpăţâna să 
măsoare elementele acestui ciclu monstruos, a cărui frecvenţă 
se accelera cu timpul. Călăii erau grăbiţi. Oare Morvan avea să 
mai reziste multă vreme? Această întrebare care-l obseda ţâşni 
brusc, într-un fel absurd, sub forma unei speranţe. 

La început, nu fu decât o impresie confuză de care mintea 
sa înfierbântată încerca să se agate; făcea eforturi 
supraomeneşti, pentru a nu o lăsa să dispară, simțind că ea 
reprezenta pentru el ajutorul miraculos pe care soarta îl dă 
uneori celor pe care îi doboară. Ea se preciza puţin câte puţin şi 


sfârşi prin a-1 lumina: dacă Morvan vorbea - era la curent cu 
aproape toate secretele reţelei - dacă vorbea! Băgă de seamă 
că de multă vreme de la despărţirea lor inconştient dorise acest 
miracol din toate puterile. Exista în asta o ipoteză profund 
seducătoare. Dacă Morvan vorbea, asta însemna salvarea lui, a 
lui Cousin. Interogatoriul său rămânea fără obiect. l-ar salva şi 
onoarea şi integritatea cărnii sale. 

Se surprinse ascultând geamătul compatriotului său cu un 
interes pasionat şi cu o teamă de natură bizară. Dar Morvan 
îndurase de cinci ori aplicarea fierului; curând, fără îndoială, 
călăii aveau să-l lase şi să-l ia pe el. Vătraiul care-i era destinat 
era desigur încins. 

Era prea nedrept! Morvan trebuia să cedeze. Oamenii 
Gestapoului nu se îndoiau de asta, pentru că de la început îl 
luaseră pe el. Avu o derizorie tresărire de orgoliu, gândindu-se 
că erau buni fizionomişti, fini psihologi. 

Morvan trebuia să vorbească şi nu el! Pe obrazul lui ingrat 
i se citea slăbiciunea... De altfel, nu el era cel care flecărise şi 
încă atâta vreme? Nu el era singurul răspunzător de această 
tragedie? Cât de tare îşi reproşa că şi-l luase drept confident! 
Un şef de importanţa sa trebuia să-şi păstreze secretele pentru 
el. Căci el era un şef; Londra îl felicitase pentru iscusinţa şi 
bravura sa. Întotdeauna voluntar în misiunile cele mai 
periculoase... în timp ce Morvan, acest Morvan care avea să 
trădeze, care dădea desigur în vileag, chiar în acel moment, tot 
ce ştia... 

Un nou urlet îl rechemă la realitate. Şocul vibraţiei fu atât 
de violent, încât trupul său avu o tresărire, iar fălcile sale fură 
cât pe ce să zdrobească minuscula fiolă de sticlă, sinistrul cadou 
al doctorului Fog, pe care reuşise s-o scoată din ascunzătoarea 
sa şi să şi-o strecoare pe furiş în gură, în ciuda manilor sale 
încătuşate. Poliţiştii care aţâţau focul îl priviră, apoi înălţară din 
umeri şi-şi reluară treaba. 

Actul de a introduce această fiolă în gură fusese o 
tresărire disperată a voinţei sale şovăitoare, care mai încerca, 
cu înverşunare, să se amăgească asupra adevăratei sale naturi. 
Ştia acum - o ştia efectuând acest gest orgolios - că nu va avea 
curajul să zdrobească fiola; dar simulacrul unei hotărâri eroice 
ajungea să-l înşele pe el însuşi şi, mai ales, această aparenţă 


de pregătire hotărî toare la sacrificul total înşela pe veşnicii 
martori ai viselor sale. 

În prezent, contactul neted şi rece al fiolei cu limba lui îl 
umplea de groază. Să spargă oare sticla cu sânge rece? O 
emoție nouă pusese stăpânire pe el când avusese acea tresărire 
involuntară. Doamne, dacă într-una din aceste contractii ar 
sparge, din greşeală, fiola şi ar înghiţi otrava! 

Vaietul se stinse şi Cousin aşteptă în zadar reluarea 
torturii. Morvan vorbise, în sfârşit? Uşa camerei fu dată în lături, 
iar scârţăitul ei i se păru o sinistră prevestire. Şeful poliţiei intră. 
Avea un aer întunecat. Morvan? Cousin închise ochii, de teamă 
să nu-i citească răspunsul în privire. 

PARTEA A DOUA. 

TÂNĂRUL LOCOTENENT major Austin auzi vorbindu-se 
pentru prima oară despre Cousin în cabinetul doctorului Fog. 

Era la spital, pe cale de a-şi efectua vizita obişnuită,. când 
i se transmise un mesaj al autorităţilor militare, prin care era 
rugat să se ducă chiar în aceeaşi zi la un anumit birou al War 
O/fice-ului. Austin nu se miră prea mult. Rănit în timpul 
campaniei din Franţa şi transferat la Londra, după 
convalescenţă solicitase o nouă slujbă într-o unitate 
combatantă. Socoti că această chemare era un răspuns. 

Abia începuse a se mira, când colonelul care-l primi îl 
întrebă deschis dacă era dispus să intre într-un serviciu de 
informaţii. Austin, pe care rutina administrativă îl plictisea de 
multă vreme şi care visa aventuri, întrezări brusc în această 
propunere putinţa de a-şi împlini cele mai scumpe dorinţe. 

Totuşi, extrem de conştiincios, crezu că trebuie să 
semnaleze faptul că nu era decât un simplu medic şi că nu-şi 
cunoştea vreo însuşire deosebită pentru meseria de agent 
secret. 

— Asta nu mă priveşte, spuse colonelul cu nerăbdare. Eu, 
personal, n-am decât puţine legături cu aceşti domni; ei sunt cei 
care v-au remarcat. 

— Pe mine! Ei? 

— Un anume personaj de la ei, căruia noi, sărmani 
luptători în uniformă, nu-i putem refuza nimic, diiar dacă ne-ar 
cere totalul efectivelor noastre. Sunteţi de acord sau nu? 

Austin socoti că făcuse destule mofturi şi primi, convins că 
era vorba de o eroare. 


— Atunci e în regulă. Nu mai aveţi nimic de făcut la noi. 
Duceţi-vă să-l căutaţi pe acel doctor Fog. lată adresa. De el 
depinde să plecaţi chiar azi. 

— Doctorul Fog? 

— E cel care v-a cerut; o să vă explice el însuşi. 
Bineînţeles, mister şi discreţie. Nu vă mai cunosc. Duceţi-vă! 

Austin salută şi ieşi. Înainte de a se îndrepta spre adresa 
indicată, consultă anuarul şi găsi de îndată ceea ce căuta: 
doctorul Fog, specialist în boli mintale. Numele era urmat de 
titluri ştiinţifice impresionante. 

Amintirile nu-1 înşelau. Era vorba de acelaşi doctor Fog. 
psihiatru reputat în cercurile medicale, cu care se aflase în 
corespondenţă cu puţin timp înainte de izbucnirea războiului. 
Tocmai îşi terminase studiile şi dorea să se specializeze în 
aceeaşi branşă. Îi scrisese ca să-i ceara sfaturi şi-i solicitase o 
convorbire. Doctorul răspunsese la toate întrebările sale, 
fixându-i o întâlnire la o dată destul de îndepărtată din pricina 
unei călătorii pe care o întreprindea. La înapoierea acestuia, 
izbucnise războiul şi Austin fusese trimis în Franţa. Repatriat, nu 
mai îndrăznise să-şi reînnoiască cererea. 

Însuşi doctorul Fog îi adusese aminte de acest lucru: dar în 
ce mod ciudat! Ce putea să aibă el comun cu serviciul secret? 
lar el, Austin, ce urma să facă în această muncă dificilă? Acest 
ultim punct nu-i tulbura prea mult tinereţea sa nepăsătoare. In 
ceea ce priveşte primul punct, fu lămurit încă de la începutul 
întrevederii lor, când intră, cu inima bătând, într-o cameră 
arătoasă, mai mult salon decât birou, cu covoare groase, cu 
mobilă încăpătoare şi joasă, decorată deosebit, cu întâm- 
plătoare accente de originalitate care, într-un cartier liniştit din 
bătrâna Londră, era un loc de muncă, de studii, de reflecţii, 
uneori de speculaţii subtile: cabinetul doctorului Fog. 

— Presupun că eşti destul de intrigat, Austin. Vreau să-ţi 
satisfac mai întâi curiozitatea. Obişnuiesc să n-arri taine faţă de 
colaboratorii mei apropiaţi. Pot să am încredere în discreţia 
dumitale, nu-i aşa? 

Austin îl asigură că era în stare să păstreze un secret. 
Doctorul reflectă un minut şi reluă: 

— Ştiu că eşti un băiat serios. Mi s-au dat de altfel 
informaţii destul de bune despre dumneata... da, ai fost 
supravegheat fără să ştii, asta pentru a se da satisfacţie vechii 


rutine. Au vrut să fie siguri că nu te îmbeţi. Înainte de ora şase 
seara şi că nu-ţi aduci în fiecare noapte o nouă amantă. Pentru 
mine, ceea ce contează cel mai mult sunt studiile dumitale, 
proiectele, specialitatea căreia te-ai consacrat şi scrisorile pe 
care mi le-ai scris. Toate astea sunt excelente. Deci, pentru că 
accepţi să lucrezi cu mine... Eşti de acord, nu-i-“şa? 

— De acord, sir, răspunse Austin, care avea impresia că se 
află în faţa unui foarte mare patron şi cu care nici măcar nu-i 
trecea prin minte să discute propunerea. 

— Vreau să ai o idee completă despre serviciul meu. 
Întreabă-mă, dacă sunt prea clar. Pentru început, ai şi înţeles, 
(c) cup o situaţie destul de importantă şi foarte specială într-un 
organism secret. 

În faţa acestei aparente ingenuităţi, Austin, care avea 
intuiţia că noul său şef nu era chiar atât de încrezător pe cât 
voia să lase să se creadă, izbuti cu greu să-şi ascundă un 
zâmbet. Doctorul Fog, căruia nu-i scăpa nimc, schimbă tonul. 

— Da, înţeleg... Uitasem că eşti de meserie, sau a-proape. 
Dumneata îţi spui: „Mă primeşte ca pe unul din clienţii săi. Prima 
regulă faţă de bolnavii mintali: să le arăţi că ai încredere. Toate 
astea ţin de reclama profesională”. Nu-i aşa? 

Austin roşi şi schiţă un vast gest de protest. Era exact 
gândul pe care-l avusese. Doctorul ridică din umeri şi continuă: 

— In orice caz iată cam ceea ce ar trebui să ştii, Asta n-o 
să te oblige să-ţi frămânţi creierul, căci am nevoie ca acest 
creier al dumitale să se consacre unor treburi mai utile. Deci, 
am un rol de jucat într-un anumit serviciu secret... Te surprinde? 
Gândeşte-te: eu consider că psihiatrul este auxiliarul 
indispensabil al Apărării Naţionale în vreme de război, chiar 
dacă n-ar fi decât pentru a-i îndepărta pe nebunii periculoşi, 
militari ori civili, din posturile-eheie pe care le ocupă. Dumneata 
nu crezi asia? 

În faţa aerului grav al doctorului, Austin se abţinu să 
schiţeze un nou surâs şi conveni că specialiştii în boli mintale 
aveau de jucat un rol important în timpul războiului. 

— Dar, am crezut că înţeleg sir, că nu numai în calilate de 
medic... 

— Aşteaptă. În orice caz astfel am debutat, cu multă 
vreme în urmă. Începusem să mă bucur de o anumită reputaţie 
ştiinţifică şi iată că deodată un mare ştab din serviciu avu ideea 


să facă apel la mine, pentru a examina un agent important care 
trebuia trimis într-o ţară străină. N-avea obiceiul să se hotărască 
prea uşor, pricepi? Ca toţi slabii, voia întotdeauna să cunoască 
părerea tehnicienilor competenţi. Pentru prima oară se gândise 
şi la calităţile intelectuale, ceea ce nu era chiar atât de rău. Am 
acceptat. A fost mulţumit de colaborarea mea, după cât se 
vede, căci a căpătat obiceiul de a-mi cere sfatul. Am isprăvit 
prin a primi un post anume în acest sens. Mi s-au trimis 
numeroşi inşi, înainte de a-i angaja definitiv. Dintre cei vechi de 
asemenea, căci creierul o ia razna uşor în această meserie, l-am 
pus să treacă printr-o serie de probe. Diagnosticul meu trebuia 
să răspundă la următoarele întrebări: Va fi un' bun agent? Dacă 
da, către ce ramură ar trebui să fie dirijat: informaţii, acţiune, 
contra-spionaj etc.? 

— Un fel de orientare profesională, bazată pe calităţi 
ştiinţifice, într-un sector cu totul deosebit, sir? 

— Aproape. Am căpătat curând un puternic interes pentru 
slujba mea. Găseai uneori ţipi extrem de curioşi printre aceşti 
inşi. 

Doctorul Fog făcu o pauză, visător, mişcat de amintiri, 
apoi reluă: 

— Da, indivizi bizari, lansați în aventuri bizare. Trebuia să 
dau dovadă de mult tact şi de prudenţă. Un idiot congenital 
poate adeseori să îndeplinească sarcini foarte utile în această 
meserie; după cum, dimpotrivă, o fiinţă superior înzestrată 
poate fi un agent deplorabil. 

Doctorul mai făcu o pauză, apoi reluă cu vehemenţă: 

— Dacă m-aş fi opus folosirii unor imbecili, Austin, aş fi 
desfiinţat aproape sigur serviciul, pricepi? 

— Pricep, sir, spuse Austin fără să clipească. 

— De când cu războiul, lucrul e şi mai delicat; anumite 
misiuni nu pot fi executate decât de nebuni. Atunci trebuie să 
arăţi în ce sens un anumit individ cu creie-ruLanapoda poate fi 
utilizat mai bine... Ţi-o spun, Austin, e o muncă pasionantă. Sunt 
sigur că vei fi captivat. 

Îşi frecă mâinile cu vădită satisfacţie. Ochii săi, deveniți ca 
prin minune strălucitori, scânteiară de entuziasm când evocă 
atracțiile meseriei sale insolite. În acel moment, în ciuda 
manierelor sale afabile, în ciuda cadrului acelui cabinet, care 
părea că fusese studiat pentru a crea o atmosferă de încredere 


şi de destindere, Austin nu se putu opri să nu-1 considere 
diabolic. Îşi reprimă un fior, fără să-şi dea prea bine seama dacă 
acea emotie era datorată unei oarecare temeri, în ceea ce 
privea aspectul moral al acestei ciudate orientări, sau mai 
curând plăcerii de a ghici o uşoară savoare de perversitate în 
viitoarele sale însărcinări pe lângă doctorul Fog. Acesta îşi dădu 
seama de impresia pe care o produse şi-şi schimbă atitudinea. 

— Să nu-ţi închipui, mai ales, că munca noastră e 
neapărat sinistră, Austin. Uneori ea are un aspect foarte plăcut. 

— Nici nu mă îndoiesc, protestă politicos tânărul. 

— Ca de pildă în ziua când ştabul despre care ţi-am vorbit 
mi-a cerut o consultaţie pentru el însuşi... l-am dat-o cu 
conştiinciozitatea mea obişnuită şi cu o grijă deosebită, cred că 
nu te îndoieşti... Vrei să ştii rezultatul? 

— Aş fi foarte curios. 

— De nefolosit în nici o branşă. Reflexe dezordonate. 
Ultimul om care să fie angajat ca agent. M-aş fi opus să i se 
încredinţeze până şi cea mai mică misiune. La început nu i-a 
convenit, dar a trebuit să se supună; rezultatele testului nu 
prezentau nici o îndoială. 

— l-aţi spus-o, sir? 

— El mi-a cerut-o. 

— Ce-a făcut? A demisionat? 

— Nu, am intervenit pentru el, ca să fie avansat. A ajuns 
un ştab şi mai mare, care se mulţumeşte să conducă de foarte 
de sus. Deficienţele lui îi îngăduise acest lucru; ele chiar ÎI 
desemnau pentru o funcţie de acest gen. Era singura soluţie. De 
atunci, s-a constatat un mare progres în tot serviciul. Ai aici un 
exemplu deosebit de interesant de „orientare profesională”, 
cum spui dumneata. 

Il. 

ÎNCĂ O DATĂ AUSTIN ÎŞI reținu un surâs în faţa aerului 
serios al doctorului Fog. După un moment de tăcere, se 
încumetă să întrebe: 

— Dacă înţeleg bine, sir, munca mea va fi mai mult 
teoretică. Nădăjduiam... 

— Aşteaptă, n-am terminat... Am fost şi eu într-un fel 
avansat... Continuam să examinez în cabinetul meu anumiţi 
agenţi, dar numai pe cei mai importanţi; m-am debarasat de 
mărunţişuri de îndată ce câmpul meu de acţiune s-a lărgit. Aici 


vreau să ajung. Această muncă, ghiceşti, cere multe studii 
speciale, cercetări asupra metodelor, mijloacelor şi genurilor 
misiunilor din serviciile secrete. Trebuia să am acces la toate 
arhivele. Contactele frecvente cu şefii îmi erau indispensabile. 
La început, nici n-au vrut să audă. Cu mania lor pentru mister şi 
compartimentare, doreau să mă considere ca pe unul dintre 
numeroşii lor specialişti care trebuiau să ignore totul din 
organizarea generală; un expert al cifrului de exemplu. Nu lăsau 
să se filtreze decât picătură cu picătură informaţiile care-mi 
erau necesare. Într-o zi m-am supărat; am vrut să rup târgul; 
sau îmi furnizau atuurile pe care le ceream, sau demisionam. Se 
pare că mă apreciau; încuviinţară. Atunci colaborarea mea a 
devenii mult mai strânsă. Nu m-am mai mulţumit cu teste de 
laborator. Am putut urmări agenţii în cariera lor, constituind 
dosare perfecte. Nimic altceva decât să observi un ins în plină 
acţiune. Am fost ţinut la curent cu succesele lor, cu eşecurile lor. 
l-am văzut operând uneori de foarte aproape. Pe scurt, am 
devenit... 

— Un fel de şef al personalului? 

— Poate puţin mai mult, spuse doctorul Fog cu un surâs 
care sfârşi prin a-l convinge pe Austin de importanţa patronului 
său. Dau uneori sfaturi în afara specialităţii mele. Mi se 
întâmplă, de asemenea să iau hotărâri. 

Sub privirea intrigată a lui Austin, continuă cu energie: 

— Dar când sunt pus în situaţia de a lua aceste hotărâri, 
Austin, ele sunt întotdeauna ispirate de considerentul 
originalului şi mai ales de intelectul acestui original. Spiritul este 
esenţial în acesta meserie. 

— Nu mă îndoiesc, sir. 

— Inţelegi acum de ce am nevoie de asistenţi de felul 
dumitale. N-am decât foarte puţini. Sunt foarte dificil. În ce te 
priveşte, sper că ne vom împăca. Ai o anumită experienţă a 
creierului omenesc, asta se simţea din scrisorile dumitale. Eşti 
tânăr, plin de bunăvoință, cred... 

— În concluzie, sir, zise Austin, care se simţea 
entuziasmat întrevăzând misiunile aventuroase cu care ar putea 
fi însărcinat, în concluzie, pot să nădăjduiesc că voi duce o viaţă 
destul de activă? 


— Încântat că iei lucrurile astfel, spuse doctorul fre-cându- 
şi din nou mâinile. Văd că ne înţelegem... Apropo, am văzut în 
dosarul dumitale că vorbeşti curent franceza. 

— La fel de bine ca engleza, sir. Mama era franţuzoaică şi 
am fost crescut, în parte, pe continent. 

După ce i-a mai dat câteva indicaţii generale, doctorul Fog 
i-a spus lui Austin că urma în mod precis să se ocupe de nişte 
afaceri franceze, şi, pentru început, de una dintre ele eare-i 
stătea la inimă. 

— Să începem întotdeauna cu esenţialul. E vorba, înainte 
de toate, de un agent. lată dosarul său. Va trebui să-1 studiezi 
cu atenţie. Cred că e un caz dificil; dar am încredere în judecata 
dumitale. Imi vei spune părerea. 

Îşi cobori glasul şi luă un ton destul de solemn. Austin 
adulmecă o taină şi aşteptă urmarea cu o curiozitate evidentă. 

— E vorba de un francez, reluă doctorul Fog. L-am 
examinat o dată, cu mult timp în urmă. De atunci am primit alte 
informaţii despre el. 

Incepu să frunzărească dosarul, comentând: 

— In viaţa civilă, un scriitor; un intelectual... o conduită 
strălucitoare încă de la începutul războiului. Pe front, 
întotdeauna voluntar în câte o misiune periculoasă... în 
principiu, nimic rău în asta... unul dintre acei eroi care şi-au 
părăsit clandestin patria, pentru a continua lupta... Nimic de 
spus nici despre asta. Retrimis în Franţa, a îndeplinit cu mult zel 
şi inteligenţă diverse misiuni de informaţii... Ah, iată 
dificultatea... afacerea s-a terminat tragic, dar se pare că nu din 
vina lui... A reuşit să scape... în sfârşit, vei citi aici totul, Austin. 
Când vei isprăvi, vom hotărî împreună dacă acest băiat este 
utilizabil şi în ce ramură... Dacă este, bagă de seamă că nu 
există decât o posibilitate. Eu sunt cel care-1 voi folosi în mod 
direct; ceilalţi, de profesie în acest serviciu, se feresc de un 
agent care a fost prins de duşman, chiar dacă le-a scăpat... 
Trebuie să mai ştii, Austin, că mi se întâmplă adesea să dau 
astfel de şansă celor pe care alte secţii îi alungă. Am obţinut 
uneori rezultate bune... Deci a fost dat deoparte... o muncă 
neînsemnată într-un birou. Poate cu socoteală, mai ştii? Dar 
nouă ne lipsesc teribil oamenii inteligenţi, şi el în mod sigur nu-i 
prost. II cheamă Cousin. Ar trebui de altminteri să-i găseşti un 
alt nume. Numele îşi au importanţa lor; le-aş alege în general în 


aşa fel, încât să sugereze o anumită trăsătură a individului, 
adesea într-un fel foarte ocolit, Gândeşte-te la asta. 

— Mă voi gândi, sir. 

— Vom vorbi din nou după ce vei studia dosarul, Austin se 
ridică. Ajungând la uşa, puse o întrebare: 

— Dumneavoastră l-aţi examinat, sir? 

— Foarte rapid, acum câteva luni. 

— Este o fiinţă normală? 

— Normal este un adjectiv care nuînseamnă mare lucru 
pentru noi, ştii bine. Creierul său pare să funcţioneze normal. 
Totuşi... 

Doctorul Fog rămase tăcut un moment, apoi o lumină 
bizară îi străluci în privire, aceeaşi scânteiex'e care-i sugerase 
lui Austin ideea unui anumit satanism. Reluă cu un surâs plăcut, 
bătându-l familiar pe umăr pe asistentul său: 

— Când mă vei cunoaşte mai bine, Austin, vei băga de 
seamă că fiinţele normale, absolut normale în sensul vulgar al 
cuvântului, nu mă interesează câtuşi de puţin. Nu mă ocup 
personal de ele. Le trimit unei alte secţii. 

II. 

AŞADAR, IMPRESIA DU-mitale, Austin? 

Doctorul Fog îl primea astfel în cea de a treia zi, în 
cabinetul său, ca şi cum ar fi făcut întotdeauna parte din 
serviciu. Pentru a justifica această încredere, Austin crezu că 
trebuia să-şi dea părerea fără ocolişuri. Işi petrecuse noaptea 
studiind dosarul lui Cousin, admârând adesea acest personaj 
care i se descoperea într-un fel ciudat, perplex la amintirea 
rezervelor conţinute de anumite cuvinte ale doctorului. 

— Impresia mea este bună, sir, spuse el hotărât. Inainte 
de accidentul de la fermă, conduita sa a fost întotdeauna 
ireproşabilă. Chiar atunci se pare că singura lui vină a fost că 1- 
a prețuit prea mult pe acel Morvan. Asta a dus, vai, la un 
dezastru în care însă răspunderea lui este mică: tovarăşul său s- 
a arătat perfect luni în şir. Cine n-ar fi avut încredere în el? 

— Ah! Asta gândeşti deci, făcu doctorul Fog, pe un ton 
neutru. 

— Exact, sir. 

— Eşti deci de părere, ca şi mine de altfel, că i se poate 
încredința o altă misiune, în ţara duşmană, de exemplu... 


— Din punctul nostru de vedere, da. Mi se pare chiar că 
experienţa trecută va fi prețioasă pentru viitoarele sale relaţii cu 
subordonații. Rămâne doar de văzut dacă el va vrea să mai 
plece. 

— Iniţiativa vine din partea lui, spuse încet doctorul Fog. E 
voluntar, încă o dată. 

Fără să ţină seama de exclamaţia admirativă pe care 
Austin nu şi-o putu reţine, explică: 

_ După ce s-a întors, şi-a luat mai întâi un concediu. Apoi a 
fost dat, cum ţi-am mai spus, într-un birou neînsemnat. A 
petrecut acolo câteva săptămâni, abandonat, uitat, ca toţi cei 
care au avut un accident în serviciu, resemnat se pare în 
retragerea sa, clasând fişe cu totul inutile, ore în şir, şi făcând 
noaptea un chef moderat ca mulţi oameni bravi care salvează în 
acest moment Imperiul şi lumea civilizată... 

— Ştiţi şi asta, sir? urmă Austin. 

— Băiatul acesta mă interesează. E firesc să vreau să mă 
informez... Deci, n-am mai auzit vorbindu-se despre el, până 
când, într-o bună zi, „a adresat o lungă cerere autorităţilor, 
rugind să i se încredinţeze o altă misiune în Franţa. De atunci și- 
a sporit cererile şi demersurile în acest sens. 

— Pun rămăşag că s-a hotărât după o noapte de chef, sir! 
în orice caz, după precedenta sa experienţă, acesta este indiciul 
unei tării de caracter puţin obişnuite. 

— Fără îndoială, fără îndoială, spuse doctorul, cu un aer 
absent. E într-adevăr excepţional. Fanfaronii au curaj de 
departe, înseamnă şi asta ceva, bagă de seamă; mulţi oameni 
nu-l au nici de departe, nici de aproape - sunt voluntari o 
singură dată; dar când s-au ars la degete, sau la picioare, nu 
mai sunt dispuşi s-a ia de la capăt. 

— Voluntar... să plece din nou, după ce a trecut pe lângă 
iad şi când riscurile sunt şi mai mari pentru el! Şi 
dumneavoastră aveţi încă reticenţe în privinţa acestui ins, sir? 

— Nu, tinere prieten, spuse doctorul, n-aş vrea să suflu 
peste entuziasmul dumitale, dar, după mine, voluntarii... 

Şovăi; părea că visează cu glas tare. 

— Nu-i, desigur, rolul nostru să-i încurajăm. Lucrul e foarte 
frumos, evident; dar între noi, din punctul de vedere al 
specializării mele, cred că-mi plac mai mult alţii... 

— Alţii? 


— Cei care se mulţumesc să urmeze curentul... 
Voluntarii... ştiu, există printre ei fiinţe de elită, care au o 
percepere exactă a posibilităţilor lor; dar mulţi, Austin, dacă se 
aruncă astfel în faţa pericolelor, o fac pentru că nu sunt prea 
siguri de curajul lor şi pentru că le e teamă că asta se vede. 
Aceştia sunt neliniştiţi, cel mai adesea intelectualii. Caută în 
mod inconştient să înşele şi pe alţii şi pe ei înşişi. 

— Asta nu duce uneori la rezultate foarte frumoase, sir? 
Unii dintre aceşti neliniştiţi n-au depăşit limitele eroismului? 

— Asta s-a văzut, admise doctorul Fog, dar nespus de 
rar... Bagă de seamă, continuă el schimbând tonul, vorbesc la 
un mod foarte general. 

Se exprima adesea astfel, Austin avea să constate asta şi 
mai târziu, la un mod foarte general”, mai ales când era vorba 
de fiinţele umane. 

— Dar noi, oamenii de ştiinţă, nu putem stabili o linie de 
conduită în ceea ce priveşte excepţiile. 

La cererea sa şi puţin agasat de ideea sa preconcepută, 
Austin deschise dosarul şi începură să ia în discuţie unele piese. 
Una dintre ele era raportul scris de Cousin cu ocazia primei sale 
sosiri în Anglia. Austin, care aprecia mult „nu numai 
sentimentele exprimate, ci mai ales absenţa evidentă a 
fanfaronadei şi tonul modest, resimţi ciudă la citirea unei 
observaţii notate pe margine de doctor: „A nu se uita că el a 
lucrat la acest raport mai! bine de o săptămână”. Îl rugă pe 
patronul său să-i explice ce înţelegea exact prin aceasta şi cum 
de era atât de bine informat. 

— Potrivit instrucţiunilor mele. serviciul de securitate 
controla acest lucru la toţi refugiații: cit a durat scrisul raportului 
şi alte amănunte, când era posibil. În cazul lui Cousin, am avut 
numeroase informaţii precise... Zece zile, nu mai puţin, Austin! 
A trebuit să i-l cerem de mai multe ori; voia mereu să-l 
perfecţioneze. Şi ce grijă! A început să-1 scrie în sala comună, 
ca toţi ceilalţi, nu-i aşa? Dar asta n-a ţinut. Nu putea să lucreze 
acolo, pricepi? Era deranjat de vecini. Avea nevoie să reflecteze, 
să se concentreze. 

— Înţeleg, făcu Austin visător. 

— Nici chiar sub acoperiş n-avea liniştea spirituală 
necesară. Cei doi tovarăşi ai săi îl tulburau. Atunci a fost văzut 
căutând colţuri izolate pe o plajă şi chinuin-du-se acolo, cu 


creionul în mână, ore întregi, folosind o cantitate neînchipuită de 
hârtie, pentru nenumărate bruioane. 

— Păcat, sir, remarcă Austin cu o nuanţă de ironie, că nu 
v-au parvenit aceste bruioane, Comparaţia cu originalul... 

— lată aici unul, răspunse doctorul calm, am uitat să-l 
adaug la dosar. Am avut şi eu o dată de-a face cu un informator 
inteligent. N-ai dreptate să-ţi baţi joc de astfel de procedee. Asta 
ne şi învaţă că omul nostru n-a reuşit de prima oară să dea 
textului său acea aparenţă de obiectivitate şi de modestie care 
te-a impresionat atât de mult. 

Austin citi bruionul şi-şi plecă încet capul; dar, nevoind să 
se declare bătut, protestă slab: 

— Este de meserie scriitor. Nu e surprinzător că pune 
multă grijă în a găsi cuvântul potrivit. 

— Cuvântul potrivit, chiar aşa, Austin. Nu mi-e deloc greu 
să mi-l închipui, aplecat asupra lucrării, căutând cu pasiune 
termenul propriu să exprime ideea pe care voia în mod absolut 
s-o sugereze, ştergând, luând-o de la capăt, până când 
personalitatea autorului avea să se desprindă din text pe deplin 
satisfăcător pentru el. 

— Cu alte cuvinte, sir, consideraţi acest document ca o 
operă de artă? 

Doctorul Fog oftă şi înălţă din umeri bombănind: 

— Sigur că nu. Socot doar că este o lucrare a unui scriitor. 
Cât de prost mă înţelegi în dimineaţa asta, tinere! 

Continuară să discute şi Austin scoase în evidenţă 
purtarea strălucită a lui Cousin pe front. 

— Asta nu mai este literatură, sir: am văzut că aţi pus să 
se verifice multe dintre aceste puncte. 

— S-a comportat întotdeauna bine când era privit, admise 
doctorul Fog. N-o neg. 

Doctorul trecu rapid asupra primelor activităţi ale lui 
Cousin în serviciu şi ajunse la drama care pusese capăt misiunii 
sale. 

Şi de data asta raportul său era cel care furniza 
documentul de bază; dar, cea mai mare parte a faptelor relatate 
erau confirmate de o notă a unui alt agent, care putuse să facă 
unele precizări în ce priveşte afacerea de la ferma Lachaume, 
datorită unor cunoştinţe din poliţie. Austin studiase cu pasiune 
acel document redactat de Cousin după fuga sa şi înapoierea în 


Anglia. Era scris într-un stil extrem de concis, de o răceală 
uneori brutală. Simţeai în el grija de a nu eluda nici o 
răspundere, o dată cu disperarea de a constata ruina 
activităţilor sale şi de a-şi vedea toate eforturile zădărnicite din 
pricina unui moment de slăbiciune al subordonatului său. 

Menţiona în termeni scurţi năpustirea Gestapoului, apoi 
hotărârea luată de poliţişti de a-i interoga separat. Ştiau, ce 
făceau: lângă el Morvan n-ar fi vorbit; era sigur. Izolat, Morvan 
nu rezistase la tratamentul acela barbar. Dezvăluise tot ce ştia 
chiar în momentul în care poliţiştii se pregăteau să-1 tortureze 
pe el. Şi Morvan cunoştea multe secrete. De asta se simţea el 
vinovat; nu-şi căuta nici o scuză. Indeosebi era la curent cu 
operaţia care trebuia să aibă loc noaptea, la cincizeci de 
kilometri depărtare, asupra atelierului de locomotive. Dăduse 
această informaţie împreună cu altele. 

În faţa urgenţei situaţiei, şeful poliţiştilor decise să 
părăsească imediat ferma, cu cea mai mare parte a oamenilor 
săi, pentru a pregăti capcane în care trebuia să cadă comando- 
ul, amânând pe mai târziu continuarea interogatoriului. Urmări 
nefaste: în aceeaşi noapte, zece oameni masacrați, cinci 
arestaţi; şi apoi multe alte victime în zilele care urmară. In 
rezumat, toată reţeaua fusese descoperită; munca de şase luni, 
distrusă; cincizeci de patrioţi - torturați şi împuşcaţi. 

Cousin povestea pe urmă cum fusese dus în camera în 
care zăcea Morvan şi lăsat cu el, sub paza a doi poliţişti, în 
aşteptarea întoarcerii şefului. Stilul său se transformase în mod 
curios la acest pasaj. Tonul devenise patetic, trădând o emoție 
uşor de înţeles. 

„Am petrecut acolo, în tovărăşia lui, spunea el, orele cele 
mai cumplite din viaţă. Morvan era întins pe pat, în faţa mea, pe 
deplin conştient de trădarea făptuită, sunt sigur de asta. Călăii, 
după ce aruncaseră o cuvertură peste picioarele lui, nu s-au mai 
ocupat de el. In ciuda suferințelor prin care trecuse, îmi era cu 
neputinţă, da, cu neputinţă să-mi fie milă de el. Imi era imposibil 
să uit răul pe care slăbiciunea lui fusese în stare să-l 
pricinuiască. Aveam în mod constant în faţa ochilor 
înspăimântătorul spectacol al masacrului care se pregătea chiar 
în aceeaşi noapte, din vina sa. 

Cât despre el, nu cuteza să mă privească. Ţinea cu 
încăpățânare ochii închişi şi ghiceam că suferinţele-i morale 


erau mai crude ca durerea fizică. De mai multe ori pleoapele 
sale schiţară mişcarea de a se ridica, dar de îndată ce-mi zărea 
umbra printre gene, se închideau la loc. Nu pronunţă un singur 
cuvânt şi eu însumi n-am avut curajul să-i adresez cuvântul.” îşi 
regăsi apoi tonul rece, pentru arşi povesti evadarea, în cursul 
nopţii, paznicii începură să bea alcool şi aţipiră. Cousin reuşi să- 
şi desfacă legăturile, pândind pistolul mitralieră pe care unul 
dintre ei şi-l pusese alături. Lovitura fusese bine calculată. 
Dintr-o mişcare sări, puse mâna pe armă şi trase două rafale 
care-i dobo-râră pe poliţişti. O şansă! 

Sfârşitul raportului relata pe scurt fuga, cum izbutise să 
ajungă la un alt adăpost şi curri putuse să reia contactul cu 
Londra. Un Lysander veni să-l caute într-o noapte, după ce 
primise ordinul de a se reîntoarce. 

Austin făcu o remarcă, amintindu-şi că găsise o lacună în 
această povestire încă de la prima sa lectură. Ce se întâmplase 
cu Morvan? 

— Acest lucru e într-adevăr trecut sub tăcere, spuse încet 
doctorul Fog; dar 1-a precizat verbal. L-a omis în raportul său, 
din ordin. L-a părăsit pe Morvan, care nu putea să meargă. Ştim, 
de asemenea, din sursă sigură, că acesta a fost ucis. Şeful 
poliţiştilor, când s-a reîntors, s-a răzbunat probabil pe el. 

IV 

— L-A ABANDONAT! Doctorul Fog făcu un semn afirmativ. 

— Avea de altfel motive întemeiate, pe care ţi le va 
explica el însuşi. L-am convocat în dimineaţa asta. 

— Sigur, murmură Austin. Morvan era răspunzător de un 
masacru îngrozitor. Totuşi... 

— Totuşi, orice tribunal l-ar fi achitat, dat fiind tratamentul 
la care a fost supus. Chiar în serviciu nu i s-ar fi dat nici un fel de 
sancţiune. 

— Presupun că avea asupra sa otrava şi cunoştea 
instrucţiunile, remarcă Austin, la curent cu obiceiurile casei. 

— Poate că n-a putut s-o utilizeze; şi apoi... 

— Şi apoi? 

— Dumitale pot să ţi-o spun, făcu doctorul după o ezitare. 
Li se dau într-adevăr instrucţiuni stricte în această privinţă, dar 
ştiindu-se foarte bine că ele vor fi rareori urmate. In general nu 
li se face o vină din asta. 

— Există, totuşi, unii care aleg moartea. 


-—rExistă, admise doctorul. Dar foarte puţini. 

Austin se pregătea să pună o altă întrebare, când sună 
telefonul interior. După ce răspunse, doctorul se întoarse spre 
el: 

— E omul nostru. 

Austin se simţi tresărind la apropierea personajului care 
de două zile pusese stăpânire pe gândurile lui. Câteva minute 
mai târziu Cousin era introdus în cabinet. 

Se prezenta perfect, socoti el. Se ţinea drept în faţa 
doctorului, într-o atitudine deferentă, dar fără servilism. Vorbea 
cu o voce limpede, convingătoare şi răspundea fără să ezite la 
întrebările psihiatrului. Acesta îl primise într-un mod afabil şi-i 
vorbea pe un ton încurajator, în care Austin întrezări încă o 
atitudine profesională. 

li spuse lui Couşin că el cunoştea strălucitele sale 
antecedente. Inţelegea foarte bine că un om cu firea lui se 
plictiseşte într-un birou. Era la curent cu toate demersurile 
făcute pentru a fi reluat în serviciul activ şi se gândea că poate 
va fi folosit. 

— Este tot ceea ce cer, sir, răspunse sobru Cousin. Nu 
sunt făcut să rămân la Londra. 

— Nu ignor, continuă doctorul, eşecul ultimei 
dumneavoastră misiuni. E un accident, cum se întâmplă adesea 
la noi şi socot că nu sunteţi vinovat în acest caz cu nimic. Mi-ar 
plăcea totuşi să vă aud istorisind dumneavoastră înşivă 
povestea. Nu pentru altceva, dar ca să ne cunoaştem mai bine 
dacă trebuie să lucrăm împreună, adăugă el pe un ton 
insinuant, care făcu să fie tratat în gând de către tânărul său 
asistent drept un ipocrit monstruos. 

Cousin îşi istorisi povestirea cu o voce fermă, fără ezitare, 
aşa cum o scrisese. Prin întrebări precise, doctorul îl făcu să 
adauge unele amănunte. 

Chiar în momentul în care unul dintre călăi se apropiase 
de el, cu vătraiul încins în mână, îl auzi pe Morvan strigând în 
camera alăturată: „Destul! Voi vorbi. Voi spune tot, tot; voi face 
ce vreţi voi!”. Işi amintea exact aceste vorbe blestemate! Voise 
să strige la rândul său. pentru a-i ordona să tacă, dar poliţiştii îi 
puseseră un căluş în gură. Pe urmă, nu se mai ocupaseră de el. 
Aveau ceea ce doriseră; Morvan nu se mai oprea: „Voi spune 
tot, tot; voi face tot ce vreţi”, repeta Cousin foarte abătut. 


Când aminti de orele petrecute în compania nenorocitului, 
vocea sa, devenită mai puţin sigură, trăda aceeaşi emoție care 
răzbătea şi în pasajul corespunzător din raport. Ghiceai că 
evocarea acestei vecinătăţi, a chipului camaradului său, a ruşinii 
vizibile îl făcea, împotriva voinţei sale, să-şi iasă din rezerva 
obişnuită. Scena se reînsufleţeşte cu o intensitate extraordinară, 
şi Austin îi simţea din nou toată grozăvia. 

Ajunse în sfârşit la momentul în care doborâse paznicii şi 
făcu o pauză. Doctorul Fog îl rugă cu blândeţe să continue. El 
regăsi atunci un ton calm, aproape dur, pentru a explica de ce 
fugise singur. Îşi privea interlocutorul drept în faţă, uneori chiar 
cu o nuanţă de sfidare. 

— Nu putea să meargă, sir. Ar fi trebuit să-1 car şi n-aş fi 
ajuns prea departe. Chiar în acel moment am zărit în depărtare 
lucirea unui far. Erau cu siguranţă gesta-poviştii care se 
reîntorceau. Aveau să se ivească zorile. Am fi rămas acolo 
amândoi. M-am gândit, sir, da, am socotit că nu trebuie să mă 
sacrific în mod inutil din pricina unui trădător. L-am lăsat acolo. 
Am fugit în pădure singur... Aş face la fel, dacă m-aş mai afla 
într-o situaţie asemănătoare, sir. Sunt gata să răspund de acest 
act în faţa nu ştiu cărui tribunal. 

— Nu-i vorba de tribunal, se auzi vocea calmă a doctorului 
Fog. Rezolvăm aceste chestiuni în familie şi înţeleg foarte bine 
raţionamentul ca şi atitudinea dumneavoastră. Să nu mai 
vorbim despre asta. Apropo, ştiţi, nu-i aşa, că Morvan şi-a plătit 
cu viaţa greşeala? A fost împuşcat. Gestapoul 1-a ucis. 

Cousin îşi plecă o secundă capul, apoi şi-1 ridică, pentru a 
răspunde cu înverşunare: 

— Am aflat. Sincer sir, nu-l pot plânge. Nu puteţi să-mi 
cereţi asta. 

— Nu v-o cer, spuse doctorul Fog. 

Această atitudine i se păru severă lui Austin. Totuşi, starea 
sa de spirit era lesne de înţeles. Să trăieşti luni în şir în condiţii 
teribile pentru nervi, înconjurat de pericole de toate felurile, să 
reuşeşti să dejoci miile de capcane ale inamicului şi să-ţi simţi 
dintr-o dată întreaga operă sabotată, speranţele năruite de 
slăbiciunea nenorocită a unui subordonat, toate acestea îi 
explicau întru totul ranchiuna. 


— E probabil că vă vom încredința o nouă misiune în 
Franţa, declară doctorul Fog după un moment de tăcere. Ştiu că 
asta nu vă sperie. 

— Este dorinţa mea cea mai aprigă, sir. Trebuie să mi se 
acorde o şansă. 

Til 

— Austin vă va ţine la curent. Fireşte, nu veţi putea pleca 
decât sub o falsă identitate. Trebuie să vi se modifice şi 
fizionomia. Avem experţi pentru asta. Duceţi-vă la unul dintre ei. 

Îi dădu o adresă, îl însoţi până la uşă şi-i întinse mâna. 

— Mulţumesc, spuse simplu Cousin. 

După plecarea sa, doctorul Fog se cufundă într-o visare de 
la care Austin nu încercă să-l sustragă, simţin-du-se el însuşi 
înclinat către meditaţie. Doctorul Fog părea că ezită să ia o 
hotărâre importantă. Îşi reveni în sfârşit şi făcu un gest, ca şi 
cum ar fi alungat o obiecţie importantă. 

— Zarurile au fost aruncate. Se va reîntoarce acolo, 
Austin. Îţi voi explica în amănunt rolul pe care i-1 desti-nez. Nu 
ţin să-ljnai revăd. Ordinele i le vei da dumneata, şi la nevoie îl 
vei şi supraveghea, adăugă neglijent. 

— Văd că manifestaţi încă o anumită neîncredere în ceea 
ce-l priveşte.! în aceste condiţii, sir, sunt uimit că-l îrfsărcinaţi 
cu o misiune delicată. 

— Poate fi foarte util în anumite împrejurări, “spuse 
doctorul Fog. Este inteligent, subtil. Are un simţ psihologic* 
foarte sigur. Astea sunt calităţi pe care nu le găseşti pe toate 
drumurile şi care sunt necesare tocmai pentru misiunile pe care 
i le pregătesc. Nu va mai avea acelaşi câmp de acţiune ca 
odinioară. Va lucra singur; într-un compartiment închis 
ermetic... Singur? Nu: va trebui 'să fie cineva în permanenţă 
lângă el, un martor al actelor sale, a cărui privire vigilentă s-o 
simtă. 

Austin avu un surâs de înţelegere, convins că acest rol îi 
va fi încredinţat lui. Fu dezamăgit însă când doctorul continuă: 

— Un însoțitor sigur, care să fie în acelaşi timp şi un 
operator radio. 

— Pun rămăşag că aţi şi găsit omul, sir, spuse Austin cu 
ciudă. 

— O femeie, Austin. O pereche este întotdeauna mai puţin 
suspectă... Da, am şi găsit-o. Cu cât mă gândesc mai mult. cu 


atât socot mai bună alegerea. Cu ea, sunt sigur că va merge pe 
drumul drept. In pluş, ea cunoaşte foarte bine regiunea unde 
vreau. să-i trimit. Este ţinutul ei: c bretonă. Dar o cunoşti şi 
dumneata. E menţionată în dosarul omului nostru. Nu ghiceşti 
cine e? Haide, e vorba de Claire. 

— Sora lui Morvan?! 

— Sora lui, desigur. Lucrează la noi. Este un excelent 
operator radio... Şi ea este voluntară. Nu găseşti că este o idee 
excelentă? 

— Sir, protestă Austin, care găsi această alegere 
monstruoasă, doar n-o s-o trimiteţi cu Cousin, nu se poate! 

— Ba tocmai asta vreau să fac. Ce te deranjează. Austin? 

— Socot, sir, că este... că este un abuz de încredere. Dacă 
ea ar şti, n-ar accepta niciodată. 

— Linişteşte-te, ştie! 

— Ştie? 

— A auzit vorbindu-se despre afacerea asta la serviciu şi 
aproape că n-am avut ce să-i ascund. 

— Nu-i posibil ca ea să plece cu el. 

— Te înşeli, băiete, spuse doctorul Fog coborând glasul, cu 
un aer plin de subînţelesuri, te înşeli! Ca să plece cu el, ea este 
de două ori voluntară. 

Austin încercă să ghicească gândul tainic al doctorului, dar 
renunţă repede, descurajat. Avea impresia că picase în mijlocul 
unei plase de intrigi machiavelice, gata ţesută, ale cărei fire le 
ţinea pe toate în mână şeful său fără nici o altă consideraţie 
decât scopul ce trebuia atins. Doctorul Fog îi sesiză tulburarea. 

— Nu mă învinui de perfidie. Am discutat vreme 
îndelungată cu ea. Ti-am spus că nu i-am ascuns aproape nimic. 
Singurul lucru pe care nu-l ştie e că Cousin 1-a părăsit pe frate- 
său. Crede că a fost ucis în învălmăşeală, în clipa în care au fost 
atacați de poliţiştii nemți. Poate că ar fi fost de trei ori voluntară 
dacă i-aş fi dezvăluit tot adevărul, dar n-am mers până acolo. 

— Asta mă miră la dumneavoastră, sir, murmură instinctiv 
Austin. Roşi de îndrăzneala sa, dar doctorul Fog se mulţumi să 
surâdă şi continuă: 

— Asta nu e tot. Acestei echipe ciudate îi trebuie un 
creier, un creier capabil de a orienta pasiunile... Căci va m 
exista pasiune în sânul acestui cuplu-; asemenea lucru e 
probabil necesar într-un astfel de război, dar nu-mi ajunge... Îmi 


trebuie cineva care să-i însoţească în Franţa şi să rămână cel 
puţin un anumit timp acolo; un creier sănătos. M-am gândit la 
dumneata. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, sir. 

Indignarea anterioară a lui Austin nu rezistă în faţa 
perspectivei ameţitoare de a fi amestecat în această aventură. 
Tocmai era pe cale să se exprime în termeni mai entuziaşti, 
când doctorul îi tăie vorba pe un ton morocănos: 

— Să nu-mi spui că eşti şi dumneata voluntar. Te-am 
desemnat, asta-i tot. 

— La ordinele dumneavoastră, sir. 

— lată... totuşi mi-ar plăcea să fiu convins că accepţi cu 
dragă inimă. 

— Din adâncul inimii, sir, făcu tânărul cu o grabă ca-re-i 
smulse şefului său un surâs palid. 

— Perfect. In seara asta vom studia deci în amănunt 
misiunea şi te voi prezenta lui Claire. Ai să vezi, e o fată 
simpatică, hotărâtă; un adevărat caracter, cred. 

— Nu mă îndoiesc, 'sir. Ghicesc motivul purtării sale. Nu 
poate suporta ideea că fratele ei a dat greş. Vrea să-i 
răscumpere greşeala şi să salveze onoarea familiei. Este foarte 
frumos! 

Doctorul Fog îl fixă cu privirea sa pătrunzătoare şi declară 
cu un accent straniu; 

— Eşti foarte perspicace, tinere! Apropo, am uitat să-ţi 
spun, dar ai ghicit, fără îndoială, că-şi adora fratele, îl adora, 
Austin, şi avea pentru el o admiraţie mare. 

După felul în care rostise ultimele cuvinte, se părea că 
aşteaptă un răspuns. Dar acesta nu veni. Austin rămase mut, 
descumpănit de perceperea confuză, la patronul său, a unui 
gând ascuns, tradus prin nuanţe subtile. Doctorul nu insistă şi-l 
concedie. Dar, când să iasă pe uşă, Fog se lovi peste frunte: 

— Era să uit... i-ai găsit un nume? 

— Nu, sir. Încă nu m-am gândit la asta. 

— Ei bine, eu, închipuieşte-ţi, am avut o idee năstruşnică 
noaptea trecută, spuse el cu un aer de falsă modestie. M-am 
gândit la Arvers. Ce spui de asta? 

— Arvers? 

— Sufletul meu e un secret”, declamă doctorul în 
franceză, pe acelaşi ton satisfăcut. Nu prea ştiu, de altfel, ce 


fantezie mi-a trecut prin cap... Totuşi nu vă] mic altceva mai bun 
pentru el decât acest nume: Arvers. 

Avea într-adevăr aerul de a fi făcut o descoperire 
prețioasă şi Austin cugetă, pleeând, că însuşi diavolul ave uneori 
în el ceva pueril. 

V. 

MISIUNEA REZERVATA lui Arvers era simplă. Cel puțin 
astfel i se păru lui Austin, care se întrebă de mai multe ori dacă 
ea nu era doar pretextul unei intenții secrete a doctorului Fog. 
Admitea cu greu necesitatea de a fi trimişi în Franța doi agenţi 
(şi în plus el însuşi a cărui singură sarcină era să-i supravegheze 
pe ceilalţi), de a fi organizată o operaţie nocturnă de paraşutaj, 
şi toate acestea numai pentru ca Arvers să poată avea câteva 
întâlniri cu un neamţ dispus să vândă anumite informaţii 
aliaţilor. 

Instrucţiunile date lui Arvers se rezumau într-adevăr la 
următoarele: imediat după sosirea sa în Franţa, trebuia să se 
instaleze într-o vilă situată aproape de Rance - printr-o 
întâmplare curioasă nu departe de satul lui Morvan, unde 
probabil că încă mai locuia mama acestuia. Acolo îl va întâlni 
periodic pe Gleicher, trădătorul neamţ, un industriaş care venea 
din când în când să se odihnească în vila vecină. Va primi 
informaţii şi le va plăti după importanţa lor. Vila îi şi fusese 
reţinută; iar Gleicher fusese prevenit că urma să i se, adreseze 
lui Arvers, ceea ce spunea mult despre mijloacele de care 
dispunea doctorul Fog şi făcea încă şi mai bizară dorinţa sa de a 
trimite acolo un agent suplimentar. Informaţiile urgente urmau 
să fie transmise prin radio. Un mesager avea să vină din când în 
când să ia documentele mai voluminoase, j. ucând, prin urmare, 
un rol de cutie de scrisori. 

Cât despre el, Austin, trebuia să rămână în umbră fără să 
intră, în principiu, în raport cu neamţul. Misiunea sa era de a 
supraveghea echipa şi de a se asigura că ea se comportă bine. 
Punctul capital pentru doctorul Fog - 

(iii era Arvers, conduita şi reacţiile sale în anumite 
împrejurări. Discută multă vreme cu Austin despre acest 
subiect, fără să-i dea instrucţiuni prea precise, dar atrăgându-i 
atenţia asupra chestiunilor pe care le credea interesante. 

— Problema esenţială în această lume, şi deosebită pentru 
noi, Austin, constă în interacţiunile spiritului şi ale fizicului, deci 


ale trupului şi ale sufletului. Vreau să ştiu cum se prezintă 
problema asta în ceea ce îl priveşte. 

Austin se puse pe treabă cu ardoarea tinereţii şi cu o 
curiozitate firească pe care comportarea doctorului i-o ascuţise 
şi mai mult. Nu-l părăsi deloc pe Arvers în timpul perioadei 
pregătirilor... în ajunul plecării voi să-i împărtăşească doctorului 
anumite observaţii, dar acesta îl opri cu un cuvânt. Il întrebă 
foarte simplu dacă socotea că totul va merge bine şi, la 
răspunsul lui afirmativ, îi spuse să plece şi-i ură noroc. Alte 
treburi îi solicitau acum atenţia. 

Aşa că Austin fu paraşutat în Franţa o dată cu ciudata 
pereche. Rămase aici trei luni de zile, neschimbând cu şeful său 
decât scurte mesaje. După acest răstimp, Arvers şi Claire se 
instalară la vilă, trecând drept tineri căsătoriţi. Claire, cunoscută 
în regiune, îşi păstrase identitatea adevărată. Se presupunea că 
făcuse o lungă escapadă, în zona liberă, cu amantul ei şi că se 
reîntorsese acasă după ce se măritase cu el. Amândoi aveau 
hârtii în regulă. 

Gleicher, informatorul neamt, venea la intervale regulate 
să-şi petreacă week-end-ul în vila vecină, unica locuinţă pe o 
rază de doi kilometri, şi-l întâlnea pe Arvers în condiţii de 
siguranţă ideale. Claire transmitea informaţiile prin radio, 
operând când în vilă, când în spatele prăvăliei mamei sale, 
singura persoană din ţinut care era la curent cu activitatea sa 
clandestină” Bătrâna se oferise să-i ajute, şi Austin, după 
câteva ezitări îi acceptase serviciile. La ea venea din când în 
când un mesager să ia scrisorile, Arvers neavând legături 
directe cu el. D.octorul Fog ceruse acest lucru. Experții din 
Londra se arătau satisfăcuţi de informaţiile culese astfel. 

Austin, care locuia la Rennes într-un refugiu, de asemenea 
necunoscut lui Arvers, se vedea din când în când cu perechea, 
în înlâlniri secrete, şi constata că fiecare se achita bine de 
sarcinile sale. Socoti că nu mai a”re mare lucru de făcut şi se 
simţi uşurat când primi un mesaj de la doctorul Fog, prin care i 
se comunica să se întoarcă în Anglia dacă situaţia nu-i mai 
solicita prezenţa. Cum aceasta era şi impresia sa, se pregăti de 
înapoiere şi un mic avion veni într-o noapte să-l ia. 

A doua zi, se regăsi în cabinetul doctorului. Acesta, contrar 
atitudinii indiferente pe care o avusese la plecare, părea 
nerăbdător să-i asculte raportul şi să cunoască rezultatul 


observaţiilor sale. Îl invită să nu omită nici un detaliu 
semnificativ. 

— Ar trebui să încep, sir, cu stagiul pe care l-am făcut 
înainte de plecare într-un centru de paraşutaj. N-; am stat decât 
câteva zile, timpul necesar ca să primim o instrucţie teoretică 
elementară şi să efectuăm c'nci salturi; dar am trăit acolo, 
alături de ei, permanent. 

— Bun, făcu doctorul. Atunci? Reacţiile în faţa perspectivei 
unui salt cu paraşuta sunt importante. In general este o 
problemă extrem de instructivă, impresionantă pentru anumite 
firi. Am cunoscut oameni curajoşi care erau incapabili să se 
arunce în vid. Îmi amintesc chiar că l-am supus acestui test pe 
un căpitan; un adevărat dur, te asigur. Işi dovedise de o sută de 
ori valoarea pe pământ; ei bine... 

Pomenea de probe, de teste, ca şi cum ar fi fost vorba de 
experienţe de laborator. Austin surâdea astăzi, regăsind la el o 
atitudine familiară care-i cauzase altădată o anumită stare 
supărătoare. 

— Ei bine, fu demn de milă, cumplit. Întregului echipaj i-a 
fost ruşine de el. Când i s-a dat ordin să sară, s-a agăţat de 
oameni, de obiecte, de tot ce se putea agăța. Zgâria carlinga cu 
degetele. Cum se pregăteau să-l arunce cu forţa, s-a rugat, da, 
s-a rugat cu lacrimi în ochi ca, să-i dea drumul,.” O zdreanţă, 
Austin, şi, ţi-o repet, era un erou. 

— Lucrurile nu s-au petrecut astfel, sir, nici cu, el, nici cu 
mine, deşi nu mă omor după aşa ceva, vă asigur. Cât despre ea, 
trebuie să vă semnalez de îndată, şi mi-a stârnit admiraţia. 

— Într-adevăr? 

Austin părea să fi păstrat, în ceea ce-l privea, o amintire 
amară din experienţa de paraşutist. 

— Ca să-ţi păstrezi sângele rece în permanenţă, cum 
făcea ea, în cursul unei asemenea ucenicii, trebuia să fi fost sau 
într-adevăr o brută perfectă, ceea ce nu era cazul ei, sau bine 
susţinut, anesteziat de un sentiment destul de profund, destul 
de violent, pentru ca frica să devină derizorie şi să-ţi suprime 
reflexele. 

— Te-am prevenit că va exista pasiune în sânul echipei 
noastre, spuse doctorul Fog. 

— Ea era perfect detaşată, sir; ăsta e cuvântul, detaşată, 
în timpul acelor câteva zile, sunt sigur că nu s-a gân-dit o 


singură dată la faptul că avea să se arunce în gol de la trei mii 
de picioare. Bravura ei era firească; n-o costa nici un efort. 
Mânca exact ca de obicei; vorbeaîn ritmul ei obişnuit: adică 
puţin. Considera acest stagiu ca b formalitate neînsemnată... O 
idee fixă, nelăsând loc nici unei senzaţii, iată impresia pe care o 
aveam despre această fiinţă, sir. 

— Poate că era simpla exaltare a patriotismului! 

— Poate, răspunse Austin pe acelaşi ton neîncrezător pe 
care-l avusese doctorul făcând această supoziţie. Se priviră un 
moment în tăcere, apoi el remarcă intenţionat: 

— Ea nu-l părăsea din ochi. 

— Într-adevăr? 

— Nici un minut, nici o secundă, sir! 

— Asta nu mă miră peste măsură, zise doctorul visă-iar el? 
Vorbeşte-mi despre el. 

— El s-a comportat ca un om curajos, dacă asta e ceea ce 
vreţi să ştiţi. Pentru amănunte... 

— Asta este, da, spuse repede doctorul cu un aer lacom. 
să trecem la amănunte. 

— În ajunul primului nostru salt, după-amiaza, în cursul 
unei repetiţii parţiale într-un avion la sol, am început să observ 
la el anumite simptome: absente bruşte, accese de paloare; 
nimic decât lucruri normale la urma-urmelor. Seara, în cursul 
mesei, cred că n-avea poftă de mâneare; şi totuşi... 

— Şi totuşi? 

Austin continuă, cu sprâneenele încruntate într-un efort 
vizibil ca să-şi amintească scena. 

— S-a servit într-un mod foarte copios... oh. nu asta a fost 
intenţia lui iniţială, am băgat de seamă. Era pe punctul de a da 
la o parte farfuria după ce îmbucase doar o înghiţitură, când 
privirea i se încrucişa cu cea a lui Claire. V-am spus că ea nu 
pierdea niciunul din. gesturile lui, nici chiar la masă. Repede el 
s-a schimbai la faţă; trăsăturile i s-au crispat. Şi-a apropiat 
farfuria şi s-a servit cu o porţie uriaşă. 

— Excelent, murmură doctorul Fog. freeându-şi mâi-nile. 
Şi a mâncat tot? 

— La început am crezul că nu va pulea, îşi ducea furculiţa 
la gură cu un gest de copleşire. Mesteca cu greu. Îi simţeam 
efortul. Mi se părea că văd prin el progresia. dureroasă a 


alimentelor. Fiecare centimetru îi provoca un spasm în tot 
trupul. Părea încolţit. 

— Excelent, repetă doctorul. Văd că ai observat bine... 

— Nu atât de bine ca ea, nu atât de bine ca ea. sir, strigă 
Austin cu o bruscă supraexcitaţie. Doamne, îl devora cu privirea. 
Când el a rămas astfel imobil, gata să leşine, trupul ei s-a 
aplecat asupra lui ca pes le o pradă. Era intolerabil, vă asigur. 
Voiam tocmai să fac o remarcă oarecare, ca să pun capăt 
acestei manevre, când el şi-a dat seania. Atunci, s-a încordat. A 
avut o tresărire. Toţi muşchii i s-au contractat. A izbutit să-şi 
recapete un aer aproape firesc. A înghiţit, sir, a înghiţit nu 
numai dumicatul care-i rămăsese în gft, dar a terminat de 
mâncat tot ce avea în farfurie. Sigur, pe. urmă a devenit foarte 
palid. A surâs: da, a reuşit să surâdă şi a rostit un cuvânt de 
scuză. Apoi s-a ridicat şi a ieşit. 

Ea 1-a urmărit cu ochii, cu trupul mereu înclinat în direcţia 
sa, ca atrasă de un magnet. El reveni după eâteva minute. Sunt 
sigur că se dusese să verse. Era la fel de palid, dar încă surâdea. 
Se aşeză din nou. Privirea i se încrucişa cu a Clairei. Luă un aer 
de sfidare... acelaşi pe care-l avu şi a doua zi, după primul salt 
cu paraşuta. 

Doctorul, care părea foarte interesat de această povestire 
despre cină reîncepu: 

— Un minut... Toate astea sunt captivante. N-o lua prea 
repede. Deci am rămas la cină... 

— La cină, da, repetă Austin, pe care amintirea acestei 
scene părea să-l emoţioneze într-un mod surprinzător. Deci a 
privit-o pe Claire drept în faţă; şi ştiţi ce-a făcut atunci, sir? N-o 
să credeţi... 

— Cred că ghicesc, spuse calm doctorul Fog. 

— S-a mai servit încă o data şi chiar cu o porţie zdravănă! 


VI 

— S-A SERVIT DIN NOU, întra-devăr, repetă doctorul Fog. 

Existau cel puţin două elemente insolite în acest dialog: 
vehemenţa pe care o punea Austin ca să raporteze acele detalii 
triviale şi atenţia profundă cu care asculta doctorul, fiecare 
părând să le atribuie în mod implicit o semnificaţie 
transcedentă. 


— Parcă-l văd, sir. Redevenise stăpân pe el. A îi mai întâi 
lui Claire platoul, apoi mie, cu gestul unui ora de lume şi la, 
refuzul nostru, s-a servit din nou. Asta-i tot în legătură cu masa, 
sir; dar am profitat de acea seară, când eram cu toţii laolaltă, 
pentru a-i expune misiunea sa. A fost decepţionat şi nu s-a putut 
abţine să nu protesteze. Solicitase, mi-a spus, un pos, t activ. 
Asta era ceea ce voia: acţiune. Repetă de mai multe ori acest 
cu-vânt, cu o insistenţă înverşunată. l-am explicat că dădeam o 
mare importanţă legăturii cu Gleicher şi ani declarat că acţiunea 
va veni poate pe urmă. Consimţi. Am ajuns atunci la unele 
detalii: cum aveau să-şi justifice prezenţa lor la vilă... Le-am 
expus amândurora punctele mele de vedere: vor fi nişte tineri 
căsătoriţi căutând izolare: calmul de la ţară. 

— Ţi-am lăsat mână liberă în legătură cu a subiect. Ai 
socotit deci că puteau să joace acest rol i tr-un mod oarecum 
verosimil? 

— Ezitam încă, dar în seara aceea mi-a venit ideea, 
datorită felului în care-1 supraveghea ea în orice momei cu o 
privire neliniştită, geloasă, cât şi datorită felu de a reacţiona. 

— Inţeleg, făcu doctorul frecându-şi mâinile. Deci le-ai 
spus... 

— Mi-am luat aerul meu de. serviciu secret, sir, şi le-am 
declarat: „De îndată ce veţi fi în Franţa, ba chiar de-acum, va 
trebui să vă comportaţi în orice împrejurare ca o pereche de 
iubiţi, îndrăgostiţi orbeşte. Războiul nu contează pentru voi. N- 
aveţi alt gând'decât dragostea. Ea trebuie să reiasă din fiecare 
gest al vostru, din fiecare piivire”. 

Doctorul Fog îl privi pe tânărul său colaborator cu o 
surpriză amestecată cu oarecare admiraţie. 

— Le-ai spus asta? 

— Nu era de datoria mea? Nu trebuiau să intre în pielea 
personajelor lor? 

— Sigur. Şi ţi-au urmat instrucţiunile? 

— Cuvânt cu cuvânt, sir, cu un succes uimitor. 

— Nu le-ai cerut să împartă acelaşi pat? 

— N-am mers chiar până acolo, spuse Austin. 

Se priviră în tăcere, apoi Austin continuă cu aceeaşi 
curioasă însufleţire care punea stăpânire pe el când vorbea 
despre Claire. 


— Dar, sunt convins, sir, că ea n-ar fi făcut nici o obiecţie. 
E obsedată de o idee fixă, sunt sigur de asta. S-ar culca şi cu o 
caracatiţă, dac-ar fi necesar scopului pe pare-1 urmăreşte, 
poate chiar şi cu el, şi asta cu aceeaşi detaşare de care a dat 
dovadă în proba cu paraşuta. 

— Şi el? 

— N-a ridicat obiecţii. Esenţialul este aparenţa şi ei se 
străduie atât de bine, încât te-ai putea înşela 
asupraadevăratelor lor sentimente. Atitudinea lor instinctivă ar 
fi putut să înşele pe oricare observator. Acest soi de interes 
pătimaş pe care ea îl manifesta faţă de el şi care se traducea 
printr-o serie de priviri furişe sau insistente, privirile neliniştite 
prin care răspundea el la această supraveghere permanentă, 
toate acestea m-au frapat deodată, v-am mai spus. Totul putea 
fi interpretat ca semnele unei iubiri profunde. Am impresia că 
am utilizat, cum nu se poate mai bine, sir, reflexele lor fireşti, 
aşa cum mi-aţi recomandat. 

7:î 

— Încep să mă întreb dacă nu eşti mai abil decât mine, 
tinere, spuse doctorul Fog visător. Îţi prezic o carieră strălucită. 

— Un cuplu ciudat, sir, murmură Austin, pe care anumite 
amintiri îl mai frământau încă. Mi-i imaginez în acest moment 
unul lângă altul, în intimitatea acelei vile pierdute în pădure, 
fiecare dintre ei adâncit în gândurile sale... 

— Să procedăm în ordine, spuse doctorul Fog. Salturile? 

— Totul a mers bine... Ajung repede şi la paraşutajul 
deasupra Franţei, sir, dacă-mi îngăduiţi. A fost identic cu 
salturile de antrenament. E un fapt curios, pe care mi l-au 
semnalat cei de profesie: cu groaza asta nu te obişnuieşti. 

— Într-adevăr, groază? remarcă doctorul pe un ton perfect 
detaşat. 

— O atrocitate, sir. Al cincizecilea salt e la fel de 
impresionant ca şi primul; al o sutălea ţi se pare ca al cincilea. 
Fie că te arunci de la trei mii sau de la zece mii de picioare, 
deasupra unei câmpii sau al unui munte inaccesibil, fie că jos te 
aşteaptă o ceaşcă cu ceai sau o rafală de mitralieră, teama este 
aceeaşi. Ca să ne întoarcem la Arvers, în Anglia ca şi pe cerul 
duşman, era la fel de livid, dar a sărit mulţumitor. 

— Şi ea? 


— indiferentă. N-aş fi crezut cu putinţă acest lucru... dar 
trebuie să vă vorbesc puţin despre el. 

Inainte de plecare, în timpul aşteptării într-o popotă, mi- 
am dat seama că el pălea din ce în ce. Sângele i retrăgea 
treptat din obraz. Deasupra Mării Minerii, când şeful de echipaj 
ne-a dat voie să fumăm, i-am putut vedea din nou faţa la lumina 
unui chibrit. Eram gata să scot un strigăt. Cred că nici un linţoliu 
n-a acoperit vreodată ceva mai cumplit. Totuşi, în umbră, nimic 
nu-i trăda această stare; sau aproape nimic. A izbutit chiar de 
mai multe ori săşi vorbească, şi trebuia să fii atent, cum eram 
eu, ca să-ţi dai seama de efortul lui; un efort probabil 
supraomenesc. Ba chiar îmi amintesc - - pe moment am socotit 
că acesta era un semn de eroism, ca să-mi arate că avea sânge 
rece şi că era capabil să-mi respecte sfaturile în orice 
împrejurare - că acolo, în acel avion, s-a arătat prevenitor faţă 
de amica sa. Avu faţă de ea purtări tandre, gesturi caline, şi 
murmură cuvinte de îmbărbătare de care ea n-avea nevoie. 
Discordanţa între aceste maniere şt masca pe care o zărisem... 
era halucinantă, sir! 

— În sfârşit, a sărit? 

— A sărit; dar în cele câteva secunde care ay precedat 
apariţia semalului verde am crezut că se va prăbuşi. Făcusem 
rămăşag cu mine însumi., Şi eu aveam nevoie să mă gândesc la 
altceva, sir. Nu-i mai vedeam trăsăturile, dar contracția lor crea 
un fel de tensiune în tot spaţiul înconjurător, într-adevăr, sir, mi 
se părea că bătăile inimii sale făceau să vibreze carlinga. l-am 
pus o întrebare; a fost incapabil să-mi răspundă. Doar atât, sir; 
şeful de echipaj n-a observat nimic; nimeni în afară de mine... şi 
de ea, desigur, ea care, ca şi mine, ba chiar mai mult elecât 
mine, spiona din umbră manifestările subtile ale spaimei. Stătea 
acolo, aplecată în faţă. Aştepta, nădăjduia cu o dorinţă nebună... 
oh, sir, ştiu acum, am înţeles ce nădăjduia ea; o ştiţi şi 
dumneavoastră tot atât de bine! 

Doctorul Fog îşi înălţă capul, fără să răspundă, şi-l rugă să 
continue. 

— Când lumina verde s-a aprins, când go-ul a încetinit, o 
fracțiune de secundă, nu mai mult, el a ezitat. Ziceam că | se 
decidea soarta şi în timpul acestei străfulgerări am socotit că 
am câştigat rămăşagul. Şi ea la fel, a crezut şi ea, în victoria ei. 
Ea nu se gândea decât la asta, sir! Groaza vidului n-avea nici o 


influenţă asupra ei. Parcă şi auzeam strigătul de triumf pe care 
avea să-l scoată, dar acesta n-a mai ţâşnit de pe buzele fetei, 
căci el sărise. Sunt convins că Arvers a perceput ca şi mine 
toată violenţa dorinţei ei. Era aproape frântă în două deasupra 
lui şi, în spaţiul acela îngust, se crease un fel de magnetism, 
stabilindu-se între noi un soi de comunica: -”' spirituală. Asta l-a 
izgonit afară din avion, sir! Am sărit 

) i, la xInd-ul nostru. 

VII. 

AUSTIN AR FI VRUT SA dea unele amănunte cu privire la 
sosirea lor, să explice cum izbutiseră să se regăsească, jos, pe 
pământ, noaptea, şi să ajungă la adăpostul prevăzut, cum se 
instalase perechea la vilă şi cum se prezentase Gleicher. Băgă 
repede de seamă că toate astea nu-l mai interesau câtuşi de 
puţin pe doctorul Fog, care-1- readuse la subiectul său favorit: 
Arvers şi reacţiile acestuia în anumite împrejurări delicate. 

— Nu mai am mare lucru să vă semnalez, sir. Totuşi 
întâmplarea m-a făcut să asist la o scenă destul de sugestivă. E 
vorba de incidentul cu soldatul neamţ beat; ar fi putut să iasă 
rău. Asta n-are câtuşi de puţin legătură cu misiunea noastră şi 
nu prezintă interes decât din punct de vedere psihologic. 

— Ştii bine că indicaţiile de natură psihologică sunt hrana 
mea favorită, murmură doctorul pe un ton morocănos. 
Istoriseşte-mi povestea dumitale cu soldatul neamt beat. 

Austin începu, fără să se lase rugat. 

— Era la puţină vreme după instalarea lor. Aveam nevoie 
în ziua aceea să vorbesc cu amândoi şi le-am fixat o întâlnire la 
Rennes, în faţa unui mare cinematograf. Trebuia, ca de obicei, 
să luăm locuri împreună şi să ne aşezăm pe scaune alăturate. 
Am sosit cu mult înainte de era prevăzută. Ca să-mi treacă 
timpul, am intrat într-o cafenea pustie. Tocmai mă aşezasem 
într-un colţ întunecat, când intrară şi ei în acelaşi local. Veniseră 
mai devreme şi avuseseră aceeaşi idee ca şi mine. Nu le-am 
semnalat prezenţa mea. Eram ascuns de un perete despărwW 
titor. Aplecându-mă puţin, puteam să-i observ fără să fiu văzut. 

Doctorul Fog aprecie această tactică. 

— Excelent. Se întâmplă rar şi adesea este de mare preţ 
să poţi examina subiecţii fără ca ei să bănuiască. 

— Am putut să verific mai întâi că fiecare respecta cu 
serupulozitate instrucţiunile mele, chiar în acel loc unde erau 


necunoscuţi. În aparenţă, ei alcătuiau un cuplu perfect de 
îndrăgostiţi. Eu însumi, sir, am fost un moment pe punctul de a 
fi înşelat. O idee bizară mi-a străbătut creierul. M-am întrebat 
dacă nu cumva se iubeau cu adevărat. 

— S-au văzut situaţii evoluând într-un mod mai 
extravagant, spuse doctorul Fog; dar, în ceea ce-i priveşte, 
lucrul m-ar fi mirat. 

— Asta m-ar fi surprins şi pe mine, sir. De altminteri 
această bănuială fu repede risipită. Timpul trecea. Mă 
pregăteam să chem chelnerul şi să mă duc primul la în-tâlnire. 
când un soldat german intră în cafenea. Sosirea sa produse 
neplăcere. Era beat. Se proţăpi dinaintea tejghelei, în faţa lor, şi 
comandă o băutură pe care chelnerul i-o servi în silă. El se 
întoarse atunci spre cei doi şi începu să-i fixeze cu insistenţă. 
Atitudinea sa era atât de obraznică, încât chelnerul se opri din 
aranjatul paharelor ca să se uite la el. Mi-am întârziat plecarea şi 
aşteptam, in-!' teresat de comportamentul lui Arvers. Mai întâi el 
se făcu foarte roşu şi se prefăcea, împotriva oricărei 
verosimilităţi, că nu bagă de seamă atitudinea soldăţoiului. 
Întorsese capul în altă direcţie şi părea în mod miraculos 
absorbit de contemplarea unui mare orologiu. Când soldatul 
începu să rânjească mai tare, el îşi schimbă din nou culoarea şi 
deveni aproape la fel de palid ca şi în avion. Celălalt, ară-ţând-b 
pe Claire cu bărbia, rosti o vorbă obscenă într-o franceză 
stricată. Trăsăturile lui Arvers se crispară; nu se putea hotări să 
întoarcă spre adversar capul. 

— Un test de cel mai mare interes, remarcă doctorul Fog. 
M-am întrebat întotdeauna cum ar reacţiona în lupta corp la 
corp. Dosarul său nu dă nici o indicație în acest sens. 

— E foarte curios, sir. Căci privind-o pe ea, am încercat o 
reală surpriză. Avea o purtare insolită. In loc să rămână 
indiferentă, cum era de obicei şi cum ar fi făcui oricare femeie, 
ea schiţă un surâs perfid, care era o invitaţie la avansurile 
brutei. Nu te puteai înşela. Clipirile ei din ochi erau tot atâtea 
încurajări pentru el să-şi împingă mai departe provocările. 1-1 
arătă chiar pe tovarăşii] ei, cu un gest batjocoritor, înălţând din 
umeri şi privindu-i în faţă pe beţiv. Chelnerul, căruia manevra nu 
putea să-i scape, îşi manifestă indignarea ciocnind violent 
paharele. Arvers, cu capul întors, nu putea să-şi păstreze la 
infinit poziţia. Se întoarse spre ea în momentul în care soldatul, 


aţâţat de ocheadele ei, îi făcea în mod direct o propunere 
grosolană. In timp ce se întorcea, Arvers, rosti câteva cuvinte în 
şoaptă. Se opri scurt, în mijlocul ţmei fraze al cărei sens ii 
ghicisem. Făcea aluzie la întâlnirea noastră şi îi spunea, cu o 
indiferenţă afectată, că era vremea de plecare dacă nu voiau să 
întârzie. N-am uitat un singur amănunt din această comedie, sir. 
Arvers se întrerupse, vocea i se stinse chiar în momentul în care 
privirea lui o întâtni pe cea a tinerei femei, al cărei surâs, 
destinai la început neamţului, îşi schimbă ţinta şi semnificaţia. 
Lui i se adresa acum acel surâs batjocoritor, plin de dispreţ 
Atunci, sir, el deveni şi mai palid şi i-am observat în mod distinct 
un tremur al piciorului. Ea îl măsură astfel cu privirea câteva 
secunde, apoi la rândul ei vorbi. Accentul îi exprima un teribil 
dispreţ şi totodată o intensă satisfacţie... Nu ştiu dacă mă fac 
înţeles cu claritate, sir. 

— Nici nu se poate mai clar, spuse doctorul. Văd scena ca 
şi cum aş fi fost acolo. 

— Ceea ce m-a surprins a fost deznodământulj declară 
Austin. Acolo, am pierdut încă un rămăşag,. Claire vorbi, deci 
răspunzând la remarca lui: 

— Ai dreptate, dragă! V-am spus că-i zicea „dragă”? Oh, îi 
văd pe amândoi singuri în vila lor; sir, noi facem o meserie 
inumană! 

— Bagi de seamă asta, spuse doctorul, abia în momentul 
în care începi să te pasionezi pentru această meserie... Ea i-a 
spus deci: „Ai dreptate, dragă, /! 

7 fi 

— Cu un dispreţ zdrobitor, msistând în mod perfid asupra 
fiecărui cuvânt: „Ai dreptate, dragă. e mult mai hine să plecăm. 
A venit timpul să ieşim de aici!” Şi se ridică. 

— Un minut, spuse brusc Arvers. 

Tresării. Vocea sa, dintr-o dată schimbată, părea a unui alt 
individ şi mă uitai în mod stupid prin sală; era el, dar atitudinea 
lui suferise o profundă modificare. Cu o clipă mai înainte era 
aproape o zdreanţă. Acum avea un aer autoritar. Mai observai - 
cred că am să devin un excelent observator, sir - mai observai 
că tremurai nervos al piciorului încetase. Gesturile îi erau 
hotărâte, dar aveau o rigiditate mecanică... Un automat, asta 
era, un automat ascultând de o impulsie, de o voinţă străină. 


Şocul provocat de faptul că fusese disprețuit declanşase această 
metamorfoză. 

— Un minut, dragă, repetă el, ' obligând-o să se aşeze din 
nou. 

Înconjură masa, merse către soldatul care îl privea rânjind 
cum se apropie, se opri în faţa lui şi-l pălmui cu toată puterea. 
Apoi se reîntoarse către ea şi ochii îi erau luminaţi de fulgerul 
triumfului. Ea? Ea îşi plecă încet capul, cumplit de dezamăgită. 
Pe urmă... Pe urmă, sir, el păru să se potolească; imobil, 
dezarmat în faţa adversarului, incapabil cred de vreo ripostă în 
caz de atac. Tre-murul piciorului reîncepu. Nici nu mai respira. 

— Uri moment dramatic, fără îndoială, remarcă docil Fog. 

— Tensiunea scăzu, din fericire, prin chiar atitudinea celui 
răspunzător. Acesta rămase descumpănit, şovăitor, apoi izbucni 
într-un râs enorm. Era prea beat, ca să se bată. Murmură 
„prieteni”, le întoarse spatele şi reîncepu să bea. 

— Acum putem pleca, dragă, spuse din nou Arvers, cu o 
voce tremurătoare, cu modulaţii care-i scăpau de sub control. 
Era la capătul puterilor. Ea se ridică să i se alăture, îi priveam 
ieşind pe jumătate înlănţuiţi, în timp ce chelnerul se tnelină 
foarte adânc în faţa lor, 

— În concluzie, întrebă doctorul Fog, eşti mulţumit de 
echipa noastră? 

Re 

— Destul de mulţumit, sir, cu toate că această atitudine a 
Clairei mă îngrijorează. Sunt de altfel mai puţin satisfăcut de 
propriul meu rol. 

— Fiecare cu specialitatea sa. Ce te deranjează? 

O clipă. Austin păru să manifeste o anumită ciudă. Se 
decise să pună o întrebare: 

— lată, sir. Oare Claire n-a primit vreo misiune din partea 
dumneavoastră fără ştirea mea? 

— Ce vrei să spui? 

— Nu i-aţi încredinţat sarcina de a-1 supraveghea, de a-l 
spiona? 

— Nu, Austin, răspunse doctorul cu 
hotărâre. În dumneata mi-am pus toată încrederea în privinţa 
aceasta. Dar prevedeam că ea o va face şi cred că este util. 
Presupun că n-ai nici cea. mai mică îndoială asupra motivului 
conduitei sale? 


— Niciuna! exclamă Austin. Am fost nebun să-mi închipui 
că avea intenţia de a răscumpăra crima fratelui ei. Să fim 
serioşi! Nici o clipă sir, ea n-a admis trădarea acestuia. Nici o 
secundă ea nu L-a crezut vinovat. 

— Nici o secundă. Prefer să-ţi las sarcina de a descoperi 
dumneata însuţi acest lucru. 

— Ea n-are decât o idee, o ambiţie, sir: să dovedească 
nevinovăția fratelui ei. Dar dacă acesta e nevinovat, dacă nu el 
e cel care a vorbit... 

Se opri. Doctorul Fog îi preciza gândul după câteva clipe 
de tăcere. 

— Cineva a vorbit, Austin. Şi dacă cel care a vorbit nu e 
Mor van; 

— Nu se poate, sir. De ce ar fi insistat atâta să se 
reîntoarcă acolo? N-avea decât să stea liniştit. Ar fi aşteptat 
sfârşitul războiului în biroul său. 

Doctorul ridică gânditor capul şi nu răspunse la întrebare. 

— În orice caz, spuse el, nu trebuie să te mire dacă ea se 
foloseşte de orice prilej ca să-i măsoare curajul şi să-i sondeze 
adâncimea. 

SO 

— Ea nu se mulţumeşte să se folosească de aceste ocazii. 
Se pricepe şi să le provoace. Asta e ceea ce mă nelinişteşte. Işi- 
bate joc de război şi de duşmani. 

— Şi el e la fel poate, spuse doctorul Fog. Pentru asta 
suntem noi aici, ca să orientăm pasiunile într-un sens util 
intereselor ţării. Şi,. În aceeaşi ordine de idei, consider esenţial 
ca el să se simtă observat. 

— Observat, siv! Vieţi să spuneţi pândit, spionat, urmărit. 
Mai întâi de mine; a ghicit de ce mă aflam eu acolo. Oh, dacă l- 
aţi fi văzut supraveghindu-se în fiecare moment, ezitând să facă 
cel mai banal gest, de teamă ca ea să nu-l interpreteze ca o 
slăbiciune, silindu-se să elimine din atitudinea sa tot ceea ce ar 
putea sugera umbra fricii! Nu găsiţi înfricoşătoare, sir, obligaţia 
de a-şi impune în orice clipă reflexe de erou? 

— Este ceea ce ne trebuie în serviciu, Austin, spuse 
doctorul Fog cu calm; oameni care să se conducă în orice 
împrejurare ca şi cum ar fi eroi. 

— Şi ei trăiesc laolaltă; el trebuie s-o trateze în 
permanenţă ca pe o femeie adorată; şi n-o are decât pe ea! 


— Sigur. Există inamici fireşti ai tuturor agenţilor noştri: 
Gestapoul şi Abwehrul. Dar el a pjeeat voluntar... 

— Nu mă gândeam la ei. Mă gândeam la mama Clairei. Ea 
e la curent cu tot... 

— Fără îndoială... Ce fel de femeie este? 

— Nu va vorjai pentru nimic în lume; dar pot jura că e mai 
rea ca fiică-sa, sir. E gata la orice şi ea, numai ca să-şi 
reabiliteze fiul. Autoritară. Am impresia că fata e novice pe 
lângă ea. 

— Bine ai făcut că i-ai acceptat serviciile. 

— Poate; dar n-aş vrea pentru nimic în lume să fiu în locul 
lui Arvers. 

— Nici eu, admise doctorul Fog. Numai că... Recurse la un 
ton bizar, pentru a adăuga, în timp ee-1 privea pe tânărul bărbat 
drept în ochi: 

— Numai că, Austin, nu mi-ar plăcea câtuşi de puţin nici să 
fiu în locul lui Morvan. 

PARTEAATREIA. 

l. 

ARVERS AVU O TRESA-rire şi deschise ochii, aşteptând să 
audă zgomotul storurilor din camera vecină. Înainte chiar de a-şi 
fi venit în fire, simţi contracția dureroasă a tuturor organelor. 
Răul trupului i-l deşteptă şi pe cel al sufletului său neliniştit, 
Acesta era modul odios în care se trezea în fiecare dimineaţă: 
timp de mai multe minute, în acel moment, fizicul şi psihicul 
lucrau unul asupra celuilalt, urmând legile unui mecanism 
nemilos, în cameră se filtra puţină lumină, Printre umbrele al 
căror contur începea să se precizeze, soba cu lemne, drept în 
faţa patului, îi apăru o dată mai mult ca a fantomă sinistră, 
aşezată acolo de mâna unui demon, pentru a-i reaminti un 
infern îndepărtat. S-ar fi debarasat bucuros de această unealtă 
blestemată, ar fi mutat-o cel puţin din loc. ca să n-o mai aibă 
astfel sub ochi, la deşteptare, dar nu cuteza; Claire ar fi băgat 
cu siguranţă de seamă. Imaginaţia ei ostilă şi perversă ar fi 
brodat multe în jurul acestui gest simplu şi ar fi sfârşit prin a-i 
găsi o semnificaţie tendenţioasă, Cunoştea reaua voinţă a 
spionajului ei continuu. 

li pândi pasul, în camera vecină, tresărind când ea se 
apropie de uşa de comunicaţie. Pocnetul obloanelor, trân-tite cu 
brutalitate, îl trezise, Claire nu lua nici o măsură de precauţie, 


dimpotrivă. Ea ştia că el nu adormea niciodată înainte de 
răsăritul soarelui şi se străduia să nu-i lase nici un răgaz. Când 
zgomotul paşilor ei se opri, el şi-o închipui nemişcată, cu 
urechea la pândă, cu pivirea fixată spre camera sa, ascultându-i 
zgomotul respirației. 

Se sculă cu gesturi lente, având grijă să nu facă patul să 
scârţââe şi merse în vârful picioarelor până la nişa unde ţinea 
ascunsă o sticlă cu Calvados prost. Îi trebuiră mai multe minute 
ca să descuie încet broasca unui dulap, arun-când priviri 
neliniştite spre uşă. Bău câteva înghiţituri mici, cu grija de a 
evita gâlgâitul lichidului. Dacă ea ar fi aflat că el înghiţea astfel 
o doză de alcool la deşteptare,. nu s-ar mai fi îndoit că-i lipsea 
curajul firesc. 

După ce bău, rămase un moment nemişcat, timpul 
necesar ca aburii băuturii să-i ajungă la creier. Apoi puse la loc 
sticla cu aceleaşi precauţii, dar cu o mână mai fermă, şi se lungi 
din nou pe pat. Alcoolul nu era de ajuns ca să-i alunge senzaţia 
insuportabilă pe care i-o cauza neîncrederea, dar lucra ca un 
catalizator asupra spiritului său - acel spirit care avea singurul 
puterea de a elabora antidotul împotriva otrăvii ce-l rodea. 

Izbuti să-şi concentreze voinţa, pentru a-şi redeştepta 
fantasmele favorite şi a-şi crea imaginea. eroului său ideal, în 
fiecare dimineaţă se constrângea la această operaţie spirituală, 
care pentru el ţinea loc de rugăciune şi din care culegea noi 
forţe ca să-şi continue lupta zilnică. 

Visa. N-avea nevoie să altereze realitatea; ca să facă să 
țţâşnească din aventurile sale torentul gloriei care-i era necesar. 
li era de ajuns să îndrepte un far puternic asupra anumitor 
lucruri, ca ele să devină imediat strălucitoare, în detrimentul 
câtorva amănunte fără semnificaţie, ce dispăreau în întuneric. 
Era antrenat de multă vreme în „această gimnastică spirituală şi 
o executa în mod mecanic... Nu era un agent secret de o 
abilitate şi de o îndrăzneală excepţională? Nu izbutise să. scape 
prin propriile sale puteri de cel mai înverşunat dintre duşmanii 
săi de la Gestapo? Revenit la Londra, fapt unic, ştia asta, în 
analele serviciului, n-a insistat să se reîntoarcă în infernul pe 
care de abia îl părăsise, atunci când primejdiile erau înzecite de 
prima sa arestare? Şefii săi rămăseseră uluiţi siN totuşi erau 
obişnuiţi cu actele de bravură. Voiau să-l păstreze, să-l 
ferească de propria sa temeritate. N-ar fi avut decât un cuvânt 


de spus, sau nici măcar atât - i-ar fi fost de ajuns să rămână 
pasiv - pentru a sfârşi războiul într-un birou. Refuzase această 
siguranţă, aruncându-se în mod voluntar în prăpastie. Sărise 
noaptea, dintr-uh-avion, deasupra ţării Unde îl aşteptau cele mai 
cumplita pericole. Toate acestea erau adevărate: nimeni nu 
putea să le conteste. 

Şi totuşi, şefii săi n-aveau pentru el consideraţia pe care-o 
merita şi pe care ar fi dorit-o. In faţa acestor dovezi ale valorii 
sale, ei ar fi trebuit să-i încredinţeze un post care să comporte 
responsabilităţi înalte. Se simţea capabil să fie numărul unu al 
serviciului pentru întreaga Franţă. 

Se gândi îndelung la funcţiile sale prezente, încercând să 
se convingă că legătura cu Gleicher avea o importanţă capitală 
pentru mersul războiului şi că această misiune era o dovadă a 
cazului ce se făcea despre el sus de tot. Se gândea destul de 
des la asta; dar în acea dimineaţă efortul său îi depăşea 
resursele psihice. Nu putea să lase în umbră anumite indicii 
evidente de rezervă cu privire la el; o rezervă de neînțeles, 
nejustificată, intolerabilă şi a cărei senzaţie obsedantă împiedica 
zborul viselor sale glorioase. 

Doctorul Fog îl felicitase, sigur, dar îi atribuise un post de 
subaltern. Acest Austin, un bărbat prea tânăr, îi-era şef. El era 
acela care se ocupa de organizarea generală, peste capul său. | 
se lăsase o anumită iniţiativă în privinţa lui Gleicher, dar toate 
Celelalte aranjamente erau făcute fără ştirea sa. Habar n-avea 
de cel care venea să ia corespondenţa. Claire o ducea ea însăşi 
la maică-sa. Sigur, dispozitiv părea satisfăcut din punctul de 
vedere al siguranţei, era firesc ca fata să se ducă des la mamă- 
sa. La urma urmei Austin ar fi putut să-1 consulte înainte fi 
hotărât. astfel. De ce n-o făcuse? Era cu putinţă iu-1 socotească 
absolut sigur, reliable, cum spuneau englezii? 

Nici n-ajunse să alunge acest gând odios şi evocarea iei lui 
Morvan îi spori deruta. N-o întâlnise decât o dată. Nu-i putea 
suporta privirea. Nu se mai dusese niciodată în sat. Era destul 
că trebuia să locuiască alături de ă-sa. 

Hotărât, visele sale o porniseră pe o pantă proastă. Simţi 
nevoia să mai bea o nouă înghiţitură de alcool, dar teama că 
mirosul îl va trăda îl împiedică. Se sculă, de astă dată făţiş, şi 
împinse obloanele. Vederea vilei vecine, pe care o zărea printre 
copaci, îi sugera în sfârşit o teamă consolatoare şi-şi găsi puţin 


calmul gândindu-se la Glei-cher. Neamţul trebuia să sosească a 
doua zi şi se va grăbi ca de obicei să i se prezinte. Îi plăcea să-1 
facă să-i simtă superioritatea şi cunoştea alături de el momente 
de destindere aproape euforică. Il dispreţuia din tot sufletul. Era 
un individ de cea mai josnică speţă, care-şi trăda ţara pentru 
bani. Nu scăpa nici o ocazie să nu-i arate dezgustul şi bucuria lui 
era dublă când Claire asista la întrevederea lor. 

Il. 

PĂRĂSIND RESTAURAÂli-tujr din Champs-Elysees, unde 
tocmai îşi oferise o masă delicioasă, stropită cu vinuri 
franţuzeşti, pentru care simţea o mare slăbiciune, Gleicher 
constată că avea încă multe ceasuri în faţa lui înainte de a lua 
trenul pentru Rance. O maşină îl aştepta jos, aşa că noaptea 
avea să ajungă la vila unde-şi petrecea unele wee/c-rad-uri. Îşi 
terminase toate treburile la Paris. Nu-i rămânea decât să-şi 
pregătească întâlnirea cu Arvers, ceea ce făcea întotdeauna cu 
o grijă deosebită. 

Fără să se grăbească, ajunse, pe jos, la un imobil modest 
din cartierul „L'Europe”. Aici îşi instalase, biroul, deşi avusese 
posibilitatea să rechiziţioneze un local somptuos; îi plăcea 
discreţia. Casa n-avea ascensor. Cu servieta sub braţ urcă pe jos 
trei etaje cu un pas destul de vioi, dar care trăda o uşoară 
şchiopătare. Era un om de cincizeci de ani, masiv chel, purtând 
ochelari; în aparenţă, unul dintre acei oameni de afaceri 
germani, industriaşi sau financiari, care locuiau vremelnic la 
Paris, absorbiți de munca lor fără ca din pricina asta să-şi 
neglijeze distracţiile pe care şi le puteau procura ieftin în 
capitală. Funcţia sa oficială era înscrisă pe uşa în faţa căreia 
ajunse gâfâind puţin, „Lucrări în beton. Biroul inspectorului”, o 
funcţie civilă care explica într-un fel cunoaşterea unor secrete 
militare importante. 

Cum urcase cu greu ultimele trepte, atitudinea i se 
modifică uşor. Işi îndreptă trupul; pântecele păru să-şi 
diminueze volumul; chiar şi şchiopătatul păru altfel. Intră fără să 
bată, îşi lăsă pălăria în vestibul şi trecu într-una din cele două, 
camere care alcătuiau biroul, Otto se ridică să-l primească; Otto, 
adjunctul său, avea probabil aceeaşi vârstă ca şi el. Rigiditatea 
salutului era, desigur, în spiritul nemţesc, poate cu o nuanţă 
curioasă în cadrul unei întreprinderi civile. 


Fizionomia lui Gleicher exprima acum o autoritate care nu 
apăruse pe stradă, iar la restaurant cu atât mai puţin. Înainte de 
a se aşeza pe locul pe „care i-l cedă Otto. Îşi puse ochelarii pe 
un colţ al mesei. N-avea nevoie de ei, aici. 

— Spielmaterutil-ul e gata? întrebă el. 

— lată-], Herr Doktor. Branşa noastră specială mil-a trimis 
de dimineaţă. 

Acel „Heirr Doktor-' nu-i plăcu deloc colonelului conte von 
Gleicher, ex-ofiţer al Welirmachtului, pe care o veche rană şi 
prietenia amiralului Canaris îl incitaseră să intre în serviciul 
Abwehrului. Dacă titlul acesta era necesar de iată cu unii 
martori, Otto, socotea el, ar fi putut, când erau numai ei doi, să i 
se adreseze cu titlul militar. 

Simţise adesea nevoia de a-i face observaţie în legătură 
cu acest lucru, dar se abţinuse de teama ridicolului. Totuşi Otto 
părea să apese pe acest Herr Doktor, cu intenţia de a-1 face pe 
un. amator să simtă servituţile unei meserii în care el era un 
bătrân profesionist. 

— Totul e bine? întrebă el, luând un vraf de documente pe 
care i le prezenta asistentul său. 

Otto strâmbă din nas şi vorbi sentenţios: 

— Rău nu-i, fără îndoială. Ca de obicei, toate inforţâile 
sunt verosimile şi multe sunt exacte: cele despre care ştim că 
au ajuns în mâinile duşmanului. Totuşi, Herr Doktor, dacă 
afacerea devine importantă, cum şi nădăjduim, va trebui, ca 
tehnicienii noştri să facă an efort suplimentar. 

— Într-adevăr? 

— Serviciile britanice care urmăresc depistarea Spiel- 
maierial-uia. i sunt şi ele foarte şirete, Herr Doktor, spuse Olto 
cu un aer de am experimentat. După părerea mea, ar de dorit 
ca dumneavoastră să duceţi la bun sfârşit dem mersul pe lângă 
şeful branşei noastre speciale, ca să amelioreze viitoarele livrări. 

— Bun, făcu sec Herr Doktor. O voi face la timpul cuvenit, 
dacă va fi necesar, până atunci vreau să citesc astea. 

Se aplecă asupra dosarului, când Qtto reîncepu,;: 

— Lucrul mi se pare cu atât mai util, Herr Doktor, cu cât 
afacerea Arvers ar putea să devină foarte interesantă. Avem 
noutăţi în ceea ce priveşte identitatea sa. 

— E o poveste lungă, pe care serviciul nostru pare s-o fi 
reconstituit, Herr Doktor... E vorba... 


Gleicher, interesat fără să vrea, ciuli urechea. 

Gâeicher îl întrerupse cu o bruscheţe viziBilă: 

— Dacă e lungă, mi-o vei istorisi mai târziu. Lasă-mă să 
studiez mai întâi aceste documente. Era agasat de manierele 
lui. In felul său respectuos de a sugera anumite demersuri, de a 
rosti „branşa noastră specială”, „serviciul nostru”, el descoperea 
adesea la Otto un sentiment de condescendenţă faţă de un 
ofiţer de trupă care, datorită împrejurărilor, ajunsese şeful său, 
dar care nu va fi niciodată familiarizat ca el cu subtilele rotiţe 
ale organizaţiei secrete. Ex-colonelul von Gleicher nu era 
supărat de această ocazie care-i îngăduia să-l pună la punct. 
După ce o făcu, îşi găsi totuşi propria-i susceptibilitate cam 
exagerată şi-şi corectă, severitatea printr-o glumă. 

— Trebuie să iau cunoştinţă de informaţiile pe care mă 
duc să i le dau duşmanului. 

Otto se înclină şi aşteptă ca şeful său să termine 
examinarea dosarului. Gleicher punea în treaba asta multă 
atenţie şi minuţie., reflectând, luând note, cerjnd adesea 
explicaţii adjunctului său. Cum asupra unui punct aceste 
lămuriri i se părură insuficiente, Otto avu, la cererea sa, o lungă. 
discuţie telefonică cu un tehnician de la secţia care fabrică 
informaţiile destinate, „a intoxica” pe duşman, dacă e să ne 
exprimăm în jargonul serviciilor secrete. ' Gleicher' era un om 
mult prea fin şi se străduia să demonstreze că nu se achita de 
sarcinile sale ca un amator, cum părea s-o creadă uneori Otto. 
Intrând în pielea lui Herr Doktor, se străduise să studieze 
tehnica lucrărilor în beton şi mai ales a fortificațiilor pe care se 
presupunea că le inspectează. Ţinea ea nici o întrebare'ân 
legătură cu acest subiect să nu-l pună în încurcătură. 

Când totul fu limpede în mintea lui, orândui cu metodă 
hârtiile în servieta sa. 

— Le voi mai revedea o dată în tren, murmură el, Acum, 
Otto, istoriseşte-mi povestea dumitale în legătură cu prietenul 
nostru Herr Arvers. 

I ni 

— TREBUIE S-O IAU destul de departe, Herr Doktor. Vă 
amintiţi de povestea rețelei lui Cousin şi de ferma Lachaume? 

— Cum să nu-mi amintesc! 

Gleicher îl întrerupse cu ciudă. Era una din primele afaceri 
cu care fusese însărcinat să se ocupe când intrase în Abwehr. 


Avusese tot timpul s-o studieze şi s㔺i pregătească acţiunea, 
când Gestapoul intervenise cu brutalitatea sa obişnuită. 

— Porcii ăia de la Gestapo au sabotat toată munca mea. 
Cincisprezece zile mai târziu i-am fi arestat pe toți., în timp ce ei 
n-au luat decât plevuşcă. 

— Dau întotdeauna dovadă de o grabă regretabilă, admise 
Ol to. 

Otto împărtăşea fără rezerve sentimentele şefului său 
asupra acestui punct. Rivalitatea plină de ură dintre Abwehr şi 
Gestapo se manifesta la toţi membrii acestor două organisme şi- 
i făcea deseori să lase pe planul al doilea eficacitatea luptei lor 
comune împotriva spionilor aliaţi. 

— Totuşi, continuă el mişcându-şi buzele, au obţinut unele 
rezultate cu acest prilej. 

— Ce rezultate? Strigă Gleicher. Câţiva subordonați 
arestaţi; nişte nebuni nenorociţi care voiau să distrugă trei 
locomotive vechi au fost masacrați; şj asta-i tot! 

— Oameni fără mare importanţă, într-adevăr, admise 
Otto. Totuşi cincizeci de inamici lichidaţi. 

— Şi cu ce mijloace, pentru a ajunge la acest frumos 
succes? continuă Gleicher, căruia oamenii Gestapoului îi erau 
odioşi pentru multe motive. Întreţineau certurile din organizaţia 
rivală; îi ura din instinct pe poliţişti şi fusese ocărit sus de tot 
pentru că lăsase ca Gestapoul să i-o ia înainte. Ce mijloace? 
Tortura, Nu cunoşteau decât atât. Lipseşte-i de măciucile lor, de 
băi şi de alte instrumente respingătoare, şi vei vedea că sunt 
incapabili să obţină o informaţie. Eu ţi-o repet, Otto, aş fi pus 
mâna pe toţi şefii şi fără să ard talpa piciorului nimănui, cum au 
făcut ei, se pare... 

— Sunt convins de asta, Herr Doktor. Nu-i apăr. cre-deţi- 
mă; cu toate că în anumite împrejurări brutalitatea... 

Reticenţele sale arătau că dacă detesta poliţia civilă cel 
puţin tot atât cât şi şeful său, nu se opunea cu totul, 'ân 
principiu, unora dintre metodele ei. Acest subiect îi stătea la 
inimă colonelului conte von Gleieher, care declară pe un ton 
răspicat: 

— Ţi-o spun, Otto, că aceste practici sunt nu numai 
dezonorante, dar şi imbecile. Când ai asemenea procedee în 
cap, nu-ţi poţi face mari proiecte şi te laşi păcălit de primul 
creştin venit, care inventează un roman de frica chinurilor. 


Nimeni nu va utiliza tortura în acest serviciu atâta timp cât voi 
avea cinstea să-l conduc. Der Naclirich-lendienst ist ein 
Herrendienstx, nu uita asta. 

Otto se înclină, cum făcea de fiecare dată când şeful său 
cita această formulă atribuită amiralului Canaris Ceea ce se 
întâmpla cam o dată pe săptămână. Gleieher urmă: 

— Şi iată stupiditatea lor. În cazul fermei Lachaume au 
fost destul de stângaci, pentru a lăsa să le scape personajul 
principal şi operatorul-radio, înainte de a fi scos de la ei tot ceea 
ce ştiau, într-atât erau de nerăbdător: efectueze arestări 
spectaculoase, pentru a se pune ei în lumină în defavoarea 
noastră. 

— În parte este exact, Herr Doktor. Unul dintre acei 
oameni, Cousin, a fugit într-adevăr. Celălalt, operatorut-radio, a 
murit. 

— Asta nu-i bine... A murit? E şi mai stupid. Rezultatul 
tratamentului lor, pun pariu. 

— Ei n-o neagă, Herr Doktor, căci e foarte firesc. 

Gleicher ridică ochii spre cer şi suspină. 

— În sfârşit... continuă-ţi povestirea. 

— Din nou în legătură cu această afacere, ştiţi, „Herr 
Doktor, că şeful poliţiştilor şi ajutorul său au fost ucişi în aceeaşi 
noapte în capcana întinsă comandoului. Cu toată surprinderea, 
acesta s-a apărat bine înainte de a fi masacrat. 

~ Nu ştiam. Nu pot spune că asta mă mişcă. 

— Cei doi călăi rămaşi la fermă, ca să păzească prizonierii, 
fiind şi ei doborâţi, se părea că n-a mai rămas nici un martor al 
mărturisirilor făcute de unul dintre cei doi oameni. 

— imbecili, murmură Gleicher. 

— Nu tocmai, cel puţin de data asta, Herr Doktor, căci 
mărturisirile au fost înregistrate de un magnetofon şi banda a 
fost regăsită intactă. Cousin, speriindu-se, ' a uitat s-o distrtigă. 
Poate că nu ştia de prezenţa aparatului. 

— Şi banda? 

— A fost examinată, bineînţeles, de „aire Gestapo şi toate 
informaţiile exploatate multă vreme. Acum. e pusă la arhivă. 

Gleicher îşi privi curios asistentul. 

— De unde ştii toate astea, Otto? 

— Plătesc un informator la acei domni, mart; Lucrul e 
câteodată util. 


Colonelul conte von Gleicher îl măsură de sus, ezitând să 
aprobe acest spionaj perfid al unui serviciu rival. Găsea de 
asemenea de criticat faptul că subalternul său luase astfel de 
iniţiative fără încuviințarea sa. Nu-i făcu totuşi nici o observaţie, 
judecind după o clipă de gândire că aceste practici, poate într- 
adevăr foai trebuiau să fie ignorate de senior. 

— Agentul meu, adăugă neglijent Otto, s-ar face forte „să 
pună mâna pe acest document şi să ni-l dea. Dar trebuie plătit, 
bineînţeles. 

— Ce interes avem? Şi apoi ce li are cu afacerea de care 
ne ocupăm acum? 

Otto vorbi încet şi cu o anumită emfaz menajeze efectul. 

— Secţia de identificare, spuse el, socoate că Cousin şi 
Arvers ar putea fi una şi aceeaşi persoană. Consideră chiar că e 
aproape sigur, Herr Doktor. 

Gleicher nu se putu abţine să-şi dezvăluie surprinderea 
printr-o mică şuierătură. 

— Dar suntem aproape siguri că Arvers a fost paraşutat cu 
puţin în urmă, împreună cu femeia. 

— Suntem de asemenea aproape siguri că celălalt a ajuns 
înapoi în Anglia... S-a descoperit o veche fotografie a lui Cousin. 
Esingura care există şi nu-i prea clară; dar după ce-au 
comparat-o cu cea a lui Arvers, experţii noştri sunt siguri că e el. 
De altminteri, iată-le. 

Gleicher se aplecă. El însuşi era cel care izbutise să-i facă 
o fotografie lui Arvers, fără ştirea lui, ascuns în grădina vilei 
sale. Nu voia să rişte să-i trezească atenţia, însărcinând pe unul 
dintre agenţii săi cu treaba asta. Ţinea de asemenea să se 
perfecţioneze în practicile cele mai modeste ale noii sale meserii 
şi aceste procedee de roman poliţist îl amuzau. Privi îndelung 
cele două imagini. Nu-1, zărise niciodată pe Cousin, cel de 
odinioară, deşi se ocupase de reţeaua sa. 

— Poate că există o oarecare asemănare, dar multe 
puncte sunt diferite. 

— Cele care într-adevăr sunt uşor de modificat, Herr 
Doktor: felul cum e tuns, ochelarii, mustaţa... 

— Dar nu rni-ai răspuns la prima mea întrebare. Ce interes 
poate avea această bandă de magnetofon, dacă informaţiile au 
şi fost folosite? 

— Nu mă gândesc la conţinutul benzii, Herr Doktoj? 


— În sfârşit, replică Gleicher, agasat de mutrele lui 
misterioase, explică-mi cum mărturisirile fostului operator-radio 
îmi vor uşura mie raporturile cu Arvers. 

— Dacă lucrurile s-au petrecut astfel - şi asta este într- 
adevăr versiunea oficială, omul torturat a. sfârşit prin-a vorbi, ce 
poate fi mai natural? - acest document nouă nu ne va fi practic 
de nici un folos. Numai... 

— Numai? 

— Mai există o posibilitate, spuse Otto. Când a văzut că 
mă interesez de afacerea asta, informatorul a obţinut pentru 
mine şi alte amănunte. Se credea că toţi martorii acelui 
interogatoriu fuseseră ucişi. El a mai găsit unul: un executant, 
minte destul de slabă care nu-şi dăduse niciodată părerea, 
pentru că nimeni nu i-o ceruse. Ajutase şi el ia interogatoriul 
operatorului-radio. Or, Herr Doktor, omul acesta este categoric: 
operatorul n-a vorbit. 

Gleicher îşi reţinu o exclamaţie şi se mulţumi să scoată din 
nou un şuierat. După ce păstră un moment de tăcere, timpul 
necesar efctuării anumitor legături în minţea şefului său, Otto 
reluă: 

— Bineînţeles, nu pot afirma asta cu certitudine. Trebuie 
să se ţină seama de personalitatea omului în cauză: o brută 
perfectă. Dar de ce să nu fi păstrat o amintire exactă a acestei 
şedinţe? 

— Şi să fi revenit? murmură Gleicher care-şi urmărea 
propriul gând. 

— Asta este o purtare destul de stranie, dar care se poate 
probabil explica. 

— Cit cere agentul dumitale pentru respectiva bandă '? 
întrebă Gleicher după ce reflectase un timp. 

Otto menţiona o sumă destul de mare. Gleicher bătu cu 
energie în masă. 

— Cumpăr-o, Otto. Cumpăr-o imediat, fără să te tocmeşti. 
Nu poţi s-o obţii într-o jumătate de oră? 

— E imposibil, Herr Doktor, îmi trebuie cel puţin două sau 
trei zile. 

— Cu atât mai rău. Aş fi voit s-o ascult înainte dea mă 
duce acolo. 

Se sculă, îşi puse cu grijă ochelarii şi se strădui să-şi 
regăsească înfăţişarea burgheză. 


— Bună treabă, Otto, spuse el părăsind biroul. Poţi fi sigur 
că vreau să-i ascult cu atenţie modulaţiile glasului. 

IV. 

ÎN LIVÂNG-ROOM-UL Vilei, Arvers contempla cu 
amărăciune o telegramă primită de la Londra. Claire citea într- 
un colţ al camerei ori se prefăcea că citeşte. Cele mai banale 
ocupaţii ale sale lui i se păreau pretexte ca să-1 spioneze, şi-şi 
controla muşchii obrazului, ca să nu lase să i se reflecte niciunul 
dintre sentimentele sale. 

Mesajul era destul de lung, fără să cuprindă elemente 
importante, dar era iritat că nu vedea, de la început şi până la 
sfârşit, o apreciere cât de cât entuziastă a muncii sale; nu era 
un blam, ci parcă un fel de regret că acţiunea sa nu fusese mai 
eficace. Telegrama confirma primirea documentelor aduse de 
curierii precedenţi şi mai aâes informaţiile transmise cu câteva 
zile mai devreme de Claire, după ultima vizită a lui Gleicher. Nu 
numai că nu conţinea nici o încurajare ca de pildă: „Treabă 
bună; continuaţi”, cum se întâmplase adesea altădată, ci 
dimpotrivă era presărată cu comentarii de acest gen: „Poate fi 
util, la rigoare”, şi „Acest lucru este cunoscut de multă vreme”, 
sau „Să se facă precizări cât se poate de urgent asupra acestui 
punct al cărui interes se pare că v-a. scăpat. E desigur, mai 
dificil; dar lucrul putea fi realizat cu riscuri destul de mici”. 

Fu jignit de tonul ironic al acestei ultime observaţii. Nu era 
stilul obişnuit al lui Austin, care redacta de obicei mesajele. 
Vreun oarecare mare patron, bine înţepenit în fotoliu, voise 
probabil să adauge puţină răutate şf să-şi arate autoritatea. Mai 
citi o dată mesajul: nici o îndoială; se insinua că nu făcea tot 
ceea ce era posibil. Era vina lui dacă i se limitase astfel rolul şi 
dacă depindea cu totul de Gleicher în ceea ce priveşte 
informaţiile pe care le furniza? Dacă acesta îşi bătea joc de 
oameni el n-avea nici o vină, tot ceea ce putea face el era să-şi 
manifeste nemulţumirea faţă de neamţ. De altfel făcea uz din 
plin de asta. O amintire puse puţin balsam peste rănile amorului 
său propriu: în cursul ultimei lor întrevederi, cum trădătorul 
părea să suporte greu tonul lui autoritar obişnuit, ii repezise pe 
faţă, ca pe un şcolar, ' ne-ascunzându-i că ţinea în mână cinstea 
şi viaţa lui, declaraţie care-i provocase o plăcere deosebită. 
Celălalt îşi reluase repede atitudinea umilă şi făgăduise să facă 
tot posibilul ca să-i satisfacă exigenţele... Şi iată că ultima sa 


furnizare de informaţii era nesemnificativă, sau aproape, după 
spusele Londrei.' îşi făgădui să-i tragă o săpuneală zdravănă 
când se vor întâlni din nou. Până atunci el era ţapul ispăşitor. Ei 
era cel pe care şefii păreau să-l găsească timid; poate chiar 
fricos? î 

Fricos! Roşi şi nu putu să-şi reprime un gest de ciudă. Il 
regretă repede, ghicind că această mişcare nu-i scăpase Clarei, 
care ridicase capul. 

Sub privirile ei, tot trupul îi devenise de o sensibilitate 
extraordinară. Îşi întoarse ochii spre Claire. Nu se înşelase: îl 
observa pe deasupra cărţii. Deveni şi mai roşu, încercând să-şi 
explice atitudinea. 

— Din pricina acestui mesaj, murmură el cu ciudă. Au într- 
adevăr aerul de a-şi închipui că noi tăiem aici frunză la câini. Nu 
ţin seama de condiţiile în care se lucrează în clandestinitate. 

Vocea îi suna fals şi-şi dădu seama de asta. Claire ştia 
foarte bine, ca şi el de altfel, că şefii lor din Londra cunoşteau 
dificultăţile agenţilor secreţi. Nu-i scăpase nici faptul că 
activitatea sa actuală prezenta infinit mai puţine pericole decât 
cea a multor altora. Încercă din nou nevoia de a se justifica faţă 
de această tânără fată, a cărei tăcere părea impregnată de 
reavoinţă, ca de obicei. 

— Dacă nu ne asumăm riscuri mai mari, o facem ca să ne 
conformăm instrucţiunilor lor. 

Acel „ne” era o timidă tentativă de a suscita între $i un 
spirit de echipă. Încercase astfel deseori să rupă acel cerc de 
eonstrfngere şi de neîncredere care făcea ca raporturile lor să 
fie insuportabile. Dar încercar dăduse niciodată rezultate 
fericite. Cu aceeaşi int în cursul plimbărilor la ţară, pe care le 
efectuo înlănţuiţi, ca să se supună exigenţelor rolului şi zăriţi de 
vreun ţăran, el se încumetase, în prime! ia în glumă situaţia lor 
de tineri căsătoriţi şi s-în braţe mai puternic decât era nevoie. 
Făcea vreun gând ascuns, ci doar ca să aducă puţină căi relaţiile 
lor. Ea îl măsurase din cap până-n pâclo dispreţ atât de glacial, 
încât renunţă repede familiarităţi. 

— In sfârşit, dragă, nu văd ce-am putea fa'i în această 
gaură unde suntem vârâţi! 

Îi spunea adesea „dragă”, chiar dacă erau Pretextul era că 
nu voia să-şi piardă ob altfel, i se părea că acest cuvânt atenua 
oşti zenţei sale. Persista, azi, în tentativa lui de implora o 


aprobare, Claire nu răspunse nimic, dar buzele sale surâs; un fel 
al ei de a-şi exprima mila clispv derâderea, care-l făcea să 
tremure de ciudu dorinţa furiossă de a-i dovedi cât se înşela. 

Regretă sincer fraza pe care-o rostise, cât: foarte limpede: 
însemna că fata vedea perfect i fi putut face în plus. Fără. să 
rostească o vorbă, n-ar fi fost demn de ea să se explice mai bi 
readucea astfel în minte o discuţie deosebi' avuseseră în ajun. 

Un văr îndepărtat al ei, servitor într-un! câţiva kilometri de 
acolo, în plină pădure, îi f informaţie prețioasă, fără ca el însuşi 
să-i dea în Hanul era rechiziţionat pentru trei zile, înti care Herr 
Muller dorea să se odihnească acolo. M era numele adevărat al 
individului; vărul îl adevărat cu prilejul uneia dintre vizitele 
piece: la unul din oamenii din suita sa care vorbea france;: 
vorba de doctorul Bergen, un personaj foarte impo Claire şi 
Arvers ştiau că doctorul Bergen era de vreme semnalat 
serviciilor aliate ca unul dintre cei. mai mari specialişti în 
materie de arme secrete. Ştiau 

— 0 meserie de senior adesea scurte vacante în 
apropierea aiului,. 

Claire ieşise din rezerva sa obişnuită, aducându-i la 
cunoştinţă această discuţie. Anumite reţele ar fi plătit foarte 
scump informaţia pe care i-o dăduse vărul ei, fără ca acestuia 
să-i treacă câtuşi de puţin prin minte m despre activitatea ei 
clandestină. 

— Soseşte mâine. Va petrece acolo trei zile. Obiceiur rile 
sale sunt cunoscute. După amiaza lucrează în camera, sa, iar 
dimineaţa face o lungă plimbare prin pădure. La han, camerele 
alăturate sunt ocupate de un secretar şi de patru indivizi 
îmbrăcaţi în haine civile, probabil poliţişti. Pare să suporte greu 
prezenţa acestora şi ei nu-l însoțesc niciodată în timpul 
plimbării sale. Poliţiştii, la rândul lor, par să considere această 
plimbare ca un fel de repaus. Când sosesc, se mulţumesc să 
scotocească prin toată casa şi să parcurgă împrejurimile. Seara, 
în timp ce Bergen se culcă foarte devreme, ei beau până la o 
oră înaintată, iar a doua zi se scoală târziu. Bergen iese foarte 
devreme, singur., Cunosc toate colţişoarele acestei păduri, In 
copilărie, spuse Claire, mă duceam adesea să mă joc acolo. 
Niciodată nu vom mai găsi o ocazie ca asta, A&bi tăcu. pân-iu- 
i'ca de obicei reacţiile. Adăugă cu intenţie: 


— Scund, chel, Bergen nu e niciodată înarmat, La început 
se prefăcuvcă nu pricepe ceea ce îi sugera ea, şi spuse simplu: ,„ 
- Trebuie să înştiinţăm fără întârziere Londra. 

— E prea târziu pentru ca ei să mai poată pregăti operaţia. 
Bergen vine mâine. 

— Lăsăm pe data viitoare. Aranjează ca vărul dumi-tale să 
te prevină. 

— Ocazii asemănătoare nu se prezintă de două ori, Nm 
trebuie s-o lăsăm să ne scape... lţi' repet că eu cunosc pădurea 
foarte bine. El se plimbă întotdeauna pe aceeaşi potecă. 

Ea îl privi din nou, cu insistenţă, şi lui i se păru că şi vede 
ivindu-i-se în colţul buzelor surâsul acela detestat. Nu mai era 
posibil s-o facă pe omul care nu pricepe, Simţindu-se obligat să-i 
dea eKplieaţii asupra atitudinii sale negative, îşi ascunse 
încurcătura sub un aer de autoritate aproape paternă. 

— Iţi amintesc, dragă, că una dintre regulile esenţ ale 
serviciului secret este separarea organismelor de in- 

! formare de cele de acţiune. Koi suntem condamnaţi, vai, 
la informare. Inţeleg decepţia dumitale de a vedea pierdută o 
astfel de ocazie. Crezi că eu, însumi nu sunt disperat? Doar 
dacă... Nu, nu, conchise el, după ce simula că în gândul său se 
dădea o ultimă luptă, n-avem dreptul să intervenim direct. 

Simţi că ea considera aceste excelente raționamente 
drept nişte scuze jalnice. E drept. că vocea sa nu era prea 
convingătoare. In acel moment, în faţa expresiei dispreţuitoare 
a fetei, îşi dădu seama că nu încetase să se gin-dească la acea 
discuţie din ajun. 

Ea nu răspunse la remarca sa: Nu văd ce-am fi putut face 
în plus”, dar surâsul i se accentua şi deveni ' în mod făţiş 
sarcastic. El îşi plecă ochii, incapabil să îndure multă vreme 
această insultă calculată. Privirea îi căzu asupra mesajului de la 
Londra, care i se păru că reflectă un dispreţ şi mainuanţat, dar 
asemănător cu cel eu care-l copleşea ea. Excesul ruşinii şi al 
furiei îl făcu să tremure din tot corpul şi declanşa în el'o 
impulsivitate irezistibilă, reacţia brutală a orgoliului său în faţa 
monstruoasei nedreptăţi, a unor bănuieli josnice. 

— Deci strigă el, bătând în masă cu pumnul crispat, aşa? 
Ne socot prea prudenti? Ei bine, vor vedea ei şi încă foarte 
repede; o să trecem la acţiune! 

V. 


N-AVU CONTROLUL ACES-în timp ce le rostea. Abia în 
liniştea care urmă i sale îşi dădu seama că a declanşat o 
înlănţuire ică de evenimente, ducând, pentru el, la o nouă probă 
vie şi-o imagina într-un mod confuz. Se blestest încă o dată 
propriul său călău, dar schim-atitudine a Clairei prelungi 
exaltarea impetuoarari. ivi stupefiată şi incredulă. Surâsul îi 
înţepenise El încercă o asemenea consolare pentru eşecul incit 
continuă pe drumul pe care se avântase ăindu-şi orice 
posibilitate de a da înapoi, sim-lcere subtilă să nu-şi dezvăluie 
planurile decât puţin, pentru a se bucura cât mai mult de 
decepoa acum cu o voce gravă, precisă, cântărindu-şi; t. eare-l 
atrăgea tot mai adânc în acest an- 

— Bergen mai rămâne încă două zile la han, nu? 

— Mâine şf poimâine. 

— Şi-şi face singur plimbarea? 

— Singur. 

— Mi-ai spus că cunoşti tainiţele pădurii... 

— Fiecare copac; fiecare tufiş; fiecare piatră. 

— De cât timp e nevoie ca să ajungi acolo? 

— Nici două ore. Există nişte scurtături... se mai putea 
eschiva. Făcu o pauză şi, cu hotărârea şefului care a cântăfit 
toate riscurile, declară lu: 

— Foarte bine. Dacă accepţi să mă însoţeşti, voi li- 

: le cu el. 

El o văzu cu delectare cum îşi muşcă buzele de furie, iar 
acest spectacol îi era necesar ca să-i liniştească tulburarea. Ea 
făcu la rândul ei obiecţii, cu o voce care tremura. 

— Ai spus că trebuie să ne limităm la informaţii. 

— În principiu, da; dar ocazia e prea frumoasă. 

— Riscăm să fim certaţi de Londra. 

— În mod sigur, făcu el pe un ton de dispreţ calm. Îmi 
asum acest risc. Există un lucru care trebuie să primeze 
întotdeauna, dragă; am reflectat la asta foarte serios: existenţa 
acestui om, Bergen, este o ameninţare pentru mii, poate chiar 
milioane de vieţi omeneşti. Şi asta este o certitudine. Într-un 
astfel de caz, scopul scuză o abatere de la principiile noastre. 
Imi iau toată răspunderea... dar, fireşte, dacă eziţi, nu te pot 
obliga să mă ajuţi. 


Trăia suprema satisfacţie de a părea, la rândul lui, că 
bănuieşte o lipsă de curaj la ea. Claire se mulţumi să ridice din 
umeri. 

— Te voi conduce. Dacă plecăm în noaptea asta. vom fi 
acolo mâine în zori. 

— Noaptea asta! 

Vocea lui avu o bruscă intonaţie de groază. Nu se gândise 
la proximitatea actului său. În sinea lui ii prevăzuse vag pentru 
poimâine şi un răgaz de patruzeci şi opt de ore ar fi estompat 
oribila claritate. 

— Noaptea asta! 

Dialogul lor se” asemuia cu o scrimă savanta. Cui ridică 
repede ochii, punându-şi o nouă nădejde în tia sa, el ripostă din 
instinct. 

— De acord. Vom pleca în noaptea asta, ca să fim mâine 
în zori acolo. Nu trebuie să neglijăm nici o Dacă vom avea mâine 
vreun necaz, ne va mai încă o zi. 

Tăcură. Nădăjduia nebuneşte că ea va avea cel puţin un 
cuvânt de apreciere pentru îndrăzneala sa; dar, surprinderea o 
dată trecută, ea păru absorbită de gânduii. El aşteptă cu teamă 
rezultatul acestei deliberări interioare. 

— Cum îl vei ucide, dragule? întrebă ea în sfârşit. 

El era sigur că ea pregătea un contraatac. Vocea ei dulce, 
insidioasă şi acel „dragule'- pe care nu-1 folosise niciodată în 
intimitate, erau de ajuns ca să-i dovedească intenţia. Cuvântul,. 
ucide” era cât pe-aci să-l facă să tresară. Izbuti totuşi să 
păstreze o aparenţă de sânge rece. 

— Voi lua unul dintre revolverele ascunse la mama 
dumitale. 

— Nici să nu te gândeşti la asta! Trebuie doborât în re. 

Fiecare dintre cuvintele ei era încărcat de o ferocitate 
deosebită. Ea continuă cu metodă, ca şi cum ar fi explicat o 
teoremă unui copii: 

— Împuşcăturile nu vor întârzia să alarmeze pe de o parte 
gărzile, pe de alta postul de jandarmi francez care se află la 
mică distanţă de acolo. Ori, dacă pădurea e deasă în jurul 
hanului, nu e prea întinsă. Am fi în mod ' abil descoperiţi. E 
imposibil. Ea păru a se mai gândi, ca şi cum, colaboratoare 
zeloasă, căuta pentru el cea mai bună soluţie a unei probleme 
dificile. 


— Să-1 gâtui? Poate; dar dumneata mi-ai spus că asta 
cere o tehnică perfectă, destul de dificilă” Stai. Cred, conchise 
ea, privindu-l drept în faţă, cred că asta este o scâzie unică să 
foloseşti coarda dumitale de vioară. 

Un val de sudoare îi acoperi trupul, în timp ce simţi o 
violentă dorinţă s-o gâtuie pe ea. El, tot el, era cel care-i 
pomenise de această coardă; la Londra, c'ând cu pregătirile de 
plecare. 

— E bine să luăm eu noi eâteva. spusese el atunci. Nu 
găseşti întotdeauna ceea ce-ţi trebuie la faţa locului, m 
nomentul în eare ai nevoie. 

Făcând paradă de experienţa sa, el îi explicase atunci ce 
învățase în cursul. antrenamentului special: după unii experţi, 
gâtuirea era procedeul eel mai uşor şi cel mai sigur pentru a te 
debarasa fără zgomot de un duşman, malul necesitândo 
practică mai îndelungată. 

Acum era cazul să folosească acea coardă; ea avea 
dreptate; dar descoperi în sugestia sa voinţa diabolică de a-l 
împinge pe ultima linie de apărare, înmulţind dificultăţile sarcinii 
pe care şi-o impusese într-un moment d? nebunie. A înjunghia, a 
strangula, aceste cuvinte nu trezeau nici o nelinişte la Londra, 
într-o tabără de antrenament, în măsura în care actul părea 
îndepărtat şi problematic. Aici însă, astă2i, când era vorba doar 
de câteva ceasuri, aceşti termeni căpătau un sens cu totul 
diferit. 

Era prins în cursă. Nu putea găsi nici o obiecţie onorabilă 
la teribila logică a concluziei sale: împuşcăturile erau 
imprudente. Se impunea deci coarda de vioară ale cărei merite 
le lăudase, pe care el însuşi ţinuse s-o ia cu el, din prevedere, e 
drept, pentru vreo împrejurare de aeest fel. La rigoare, ii 
rămânea de ales între ea şi pumnal, urmând să se decidă la faţa 
locului; nu mai putu suporta supliciul privirii ei. Claire o răspuns 
imediat, gata să-i aplice un nou surâs. 

— Aleg coarda, spuse el cu voce surdă. 

Se exprimă într-un asemenea fel, încât ai fi putut să-l iei 
drept un condamnat la moarte. Băgă de seamă şi-şi reveni, 
reuşind să vorbească pe un ton liniştit, prin-tr-un efort eroic de 
a-şi corija întorsătura ambiguă a consimţirii sale, în care 
implacabila sa tovarăşă putea să vadă revelaţia unei jalnice 
stări de spirit. 


— Este, într-adevăr, mijlocul cel mai sigur, eh li voi sări în 
spate şi-1 voi gâtui. Nu va avea când să zică nici pâs! 

VI 

— N-A ÎNDRĂZNIT. A itat în ultimul moment, pe 
neaşteptate. S-a dezumflat ca o băşică. Din fericire! Dacă şi-ar fi 
pus în practică planul, cred că aş fi abandonat lupta. A fost 
obligat să-şi arate laşitatea, dar nu şi-a mărturisit-o. 

In faţa mamei sale, Claire se străduia să ia un accent 
triumfător. De fapt, era la capătul puterilor. Lupta continuă pe 
care o ducea împotriva lui Arvers începea să devină la fel de 
deprimantă pentru ea ca şi pentru el. Se străduia să considere 
ca o victorie slăbiciunea adversaru-tunci când putea marca un 
punct după o lungă serie 'iluzii. 

— Povesteşte! 

Bătrâna îşi păstră sângele rece. Ca să nu-l mai aibă, ar fi 
trebuit cu totul altceva decât un atentat neizbutit împotriva unui 
neamt. Ea îşi păstra mereu acelaşi chip, Încruntat, încăpățânat, 
pe care nici un eveniment nu i-î putea schimba, cu excepţia, 
poate, a înfăptuirii nădejdi supreme care, puţin câte puţin, îi 
întunecase menise trăsăturile feţei. 

Claire tocmai sosise, abia răsuflând, răscolită, gata să 
leşine. Maică-sa părea mâniată s-o vadă atât de puţin siăpână 
pe ea. Femeia nu se îngrijora câtuşi de puţin, în aparenţă, de 
pericolul prin care trecuse fiică-sa. li bea şi porunci cu asprime: 
'i 

— Povesteşte! 

Claire respiră cu efort şi izbuti să se liniştească îndeajuns 
pentru ca să-şi istorisească povestea. In ajun, seara, a fusese 
pusă la curent cu proiectele lui Arvers. In fiecare zi. Claire o 
informa despre faptele şi gesturile nanului lor, ascultând cu 
religiozitate sfaturile sau mai curând poruncile sale. 

— Am plecat noaptea. leri seară el n-a mâncat nimic a 
închis devreme în camera sa. Am reuşit să mă apropii de el, 
înainte de a părăsi vila. Lucrul n-a fost prea uşor; se ţinea la 
distanţă cu încăpățânare. Mirosea a ol. 

— Mirosea a alcool, repetă mama cu satisfacţie. 

Ea nota mental toate amănuntele, chiar şi pe cele triviale, 
cu privire la Arvers. Îşi alcătuise în cap un de dosar care creştea 
cu fiecare zi şi care, în mintea ei, avea să sfârşească prin a da la 
iveală adevărul. 


— Mirosea a alcool, deşi fusese precaut şi-şi clătise ra; 1- 
arn auzit. Cred că a băut o bună parte din noapte... Pe drum am 
mers în tăcere; apoi l-am dus pe poteci ocolite. Auzeam în 
spatele meu răsuflarea lui gâfâită. Mă urma cu greu, iar eu 
mergeam cât mai repede cu putinţă, 

— Bine, încuviinţă mama. 

— De mai multe ori mi-a spus să încetinesc, chipurile 
cauza întunericului. O dată m-a rugat, cu o voce răguşită, să mă 
opresc. Şi-a dus mâna la inimă. Era la capătul puterilor. l-am 
luminat brusc faţa cu lampa electrică. Era atât de hidos, încât 
am fost îngrozită şi am făcut un pas înapoi. Dacă arii avut forţa 
şi curajul, pe mine m-ar fi ucis 

— N-avea nici forţă, nici curaj pentru aşa ceva. 

— Ştiu. Asta e ceea ce m-a liniştit puţin. Ne-am reluat 
imul. Am ajuns aproape de han în zori. Am regăsit uşurinţă 
drumul la care mă gândisem că ar fi cel mai propice pentru o 
ambuscadă: un hăţiş des, tăiat de un drum care venea dinspre 
han. Bergen era obligat să treacă pe-acolo. Foarte aproape, 
grămezi de stânci dominau pădurea şi-ţi permiteau să vezi 
faţada casei. Ne-am căţărat pe una din ele, după ce am reperat 
jos, o ascunzătoare. El mă urma ca un automat. Dârdâia. 

— Dârdâia, repetă mama. 

— Ajuns sus, căzu lat la pământ. Nu mai era în re să-şi 
impună stăpânirea. L-am simţit pe punctul de a se prăbuşi. 
Niciodată nu mi s-a părut atât de jalnic. 

im ii tremurau, oa şi eumi ar fi vrut să vorbească. Avea un 
aer rugător. Ara crezut, day timp de” câtev.a. secunde, am. 
crezut că era pe calesă-mi facă o; mărturisire... Stătea culcat pe 
pământ, puţin întors; pe-o parte, cu o mână apăsând. u-şi 
pieptul, cu tot trupul scuturat de frisoane. 

— Şi-atunci? făcu mama cu nerăbdare, fărăi să 
împărtăşească emoția pe care o încerca fiică”-sa amintin-du-şi 
de această, scenă. 

— Şi-a. revenit... Mama; luă. - un ton sever. 

— Trebuia să-i bruschezi, să profiţi de avantajul tău! 

— N-am mai avut timp. De cum soarele începu să 
lumineze pădurea, îşi reveni... A izbutit, să se aşeze. Simţeam 
că făcea eforturi disperate. S-a străduit să privească hanul. 
Poarta fu împinsă şi Bergen: ieşi singur?; îmi fusese descris: mic; 
pricăjit, cu picioare subţiri; el, era. Străbătu grădina şi dispăru în 


tufişuri. În mai puţin de zece minute avea să fie lângă noi. Nu ne 
mai rămânea deeât timpul să coborâm din locul nostru de 
observaţie. Ne ascunserăm Sn spatele unui tufiş de pe marginea 
drumululL Avea să treacă la doi metri de noi. 

— Care era atitudinea lui în acel moment? 

— Mi s-a părut stranie. Deşi doar cu cinci minute mai 
înainte era pe punctul de a leşina, acum părea, calm şi oape 
hotărât. Işi scosese coarda din buzunar, şi o întindea ca 
pentru_a-i încerca tăria. Oh, abia mai târziu am înţeles că de 
fapt se decisese să renunţe. Acesta era un acru de hotărâre. Se 
gândea la scuza pe care urma i-o invoce. 

— Şi eu sunt sigură de asta. 

— În acei, moment am crezut că văd' un alt, om. M-am 
întrebat chiar dacă nu va merge până la capăt. 

— Nici un pericol, bombăni mama. II văd' ca. şi cum fost 
acolo: 

— Abia când am auzit tot mai aproape pasul lui Bergen, 
am ghicit sensul comediei sale. Atunci expresia i s-a modificat şi 
şi-a dus mâna< la frunte, ca şi cum ar fi fost. izbit de o. idee 
subităi Toată această mimică nu tindea deeât să-i mascheze 
slăbiciunea; Când Bergen fula* cincizeci! de metri de noi, el mă 
apucă de braţ. Ara* vrut să tos mă desprind, dar el mă strânse 
şi mai tare, mă trânti jos şi se prăvăli peste mine, ca să mă 
imobilizeze, apoi îmi şopti la ureche: „Nu te mişca. M-am gândit 
bine. Nu se poate. E imposibil”. Eram turbată de furie. Simţeam 
dorinţa să dau pe faţă “prezenţa noastră, să mă arunc eu 
asupra neamţului, ca să-l văd pe el ce-o să facă... - Ar fi 
trebuit... 

— N-am putut. Mă paralizase sub greutatea lui şi-mi 
pusese mina pe gură. Bergen trecu, mergând foarte repede, 
fără a hănui, prezenţa noastră. El aşteptă o vreme înainte de a- 
mi da drumul. Când fu sigur că celălalt era departe, îmi vorbi cu 
jumătate de voce, afectând o siguranţă care mă'exaspera. 

— Ar fi fosLo nebunie, spuse el. Dorinţa de a acţiona ne-a 
făcut să ne; pierdem capul. Gmdeşte-te la represaliile în care un 
astfel de atentat ar fi târât întreg ţinutul. 

— Credeam că ai cântărit toate riscurile, replicai eu 
Existenţa lui Bei'gen ameninţă mii. poate milioane de vieţi 
omeneşti... 


Acestea erau propriile sale 'cuvinte. Chipul i se înroşi. Un 
moment fu descumpănit, dar reluă cu vehemenţă, 

— Nu-i vorba de noi; aâta m-ar fi fost nimic. Ne-am fi 
sacrificat viaţa. Dar gândeşte-te că nemţii ar fi împuşcat 
jumătate din satul dumitale, care este centi'ul cel mai apropiat. 
Te-ai gândit la mama dumitale? 

'Pretextul era evident, dar tot disprețul pe care l-am putut. 
pune în atitudinea mea n-a slujit la nimic. Izbutise să facă faţă 
situaţiei. 

— Îl avem în mină, spuse mama. Bătălia e pierdută pentru 
el, orice-ar face. Şi-a dat seama că nu te-ai lăsat înşelată? 

— Sigur, La întoarcere n-a cutezat să mă privească în faţă. 

— 11 avem în >mână, repetă mama înălţându-şi capul, 
Data viitoare nu trebuie lăsat să-şi vină în 'fire. Acum îl cunosc 
bine. E un om care trebuie; bruscât. Va scăpa întotdeauna dacă- 
i vom da răgazul să se gmdească. 

VII. 

A. RVERS ÎL AŞTEPTA PE Gleicher, care sosise la vila sa o 
dată cu căderea nopţi care. trebuia să vină să-l vadă după 
masă. Încerci; alunge imaginea lui Bergen din pădure şi gustul 
ar pe care i-1 lăsase amintirea eşecului său. Izbuti, gânc du-se la 
primirea pe care i-o rezerva trădătorului, repe-tindii-şi în şoaptă 
cuvintele pe care avea să i le spui în sumbra atmosferă în care 
se zbătea, vizitele lui Gleic” i se păreau ca o rază de soare. 

Neamţul bătu uşor în uşă, la ora convenită şi se'prezentă 
sub înfăţişarea pe care Arvers i-o cunoştea, întă, du-şi aspectul 
burghez prin jocul fizionomiei studiate, menită să exprime 
servilism, aviditate şi frică. Arvi mi'-l pofti nici măcar să se 
aşeze. Cu mâiniâe în buzuria) cu privirea dominatoare, simțind 
plăcerea de a-1 face şi plece ochii, el îşi expuse cu brutalitate 
nemulţumin CI aire era în cealaltă parte a living-room-uliii, 
„despăi de ei printr-uri perete mobil tras pe jumătate. Vorbi de; 
de tare, pentru ca ea să 'nu piardă nici un cuvâht; iul său de 
invective. 

— Vreau să-ţi spun, domnule, că nu sunt pe dt tisfăcut de 
serviciile dumitale. Ultimele informaţii care le-am cumpărat de 
la dumneata sunt absolut neînss nate. A băgat de seamă şi 
serviciul meu şi ă confiri acest lucru. Te plătesc destul de scump 
pentru a ăştc: de la dumneata alte lucruri decât baliverne. 

Se deplasă puţin ca s-o zărească pe Claire. 


Ea se pregătea să scrie, indiferentă la izbucnirea El fu 
contrariat, dar oarecum consolat de aerul descufc nit al lui 
Gleicher, care bâlbâi timid nişte !. scuze ph îl întrerupse cu un 
gest scurt, arătând că nu isprăvi 

— Te rog să bagi de seamă că până astăzi eu am 
respectat cu scrupulozitate înţelegerea noastră. Adaug că voi fi 
obligat să o revizuiesc, dacă dumneata nu pui mai multă 
conştiinciozitate în această afacere. 

Se îmbătase cu propriile lui fraze. Claire se opri din scris şi 
făcu un gest brusc pe care orgoliul său îl luă drept un semn de 
apreciere, când de fapt el trăda numai exasperarea tinerei fete 
în faţa apucăturilor sale. Continuă, căutând un efect de contrast, 
luând fără tranziţie un ton misterios, aproape sinistru. 

— Fără a vorbi, bineînţeles, de măsuri extrem de severe 
pe care nu voi ezita să ie iau, ca să mă asigur de discreţia 
dumitale. 

lată cum trebuie să se poarte cu trădătorii! Acesta era cu 
totul la discreţia sa. II demascase: era nu numai un individ înrăit, 
ci şi un netrebnic, o fiinţă a cărei amintire numai şi-ţi face 
greață. Ca să-1 „taxeze”, îi era deajuns să-i vadă atitudinea din 
acel moment. Se înjosea în loc să-i ţină piept. Îl întrerupse din 
nou cu un aer de om scos din sărite: 

— Bun. Te-am avertizat. Astăzi ce mi-ai adus? Neamţul 
deschise servieta şi-i întinse hârtiile pe care Arvers începu să le 
examineze prost-dispus, ridicând din când în când din umeri. 
Gleicher îl observa cu atenţie şi părea gânditor. Reflecţia sa 
trebuia să fie destul de intensă, pentru a-1 face să-şi părăsească 
puţin câie puţin manierele servile. Se hotărî în sfârşit să 
vorbească, pe un ton încă respectuos, dar îmbogăţit cu o nuanţă 
subtilă, aproape imperceptibilă, care ar fi putut scăpa unui 
observator oarecare, dar pentru care Arvers poseda un simţ de 
detectare infailibil pe care-l detesta. 

— Herr Arvers, spune Gleicher, vă cer cele mai umile 
scuze!. Mă simt ruşinat, într-adevăr ruşinat. Aveţi de o sută de 
ori dreptate; acele informaţii n-au fost demne de 
dumneavoastră. 

Simţul deosebit al lui Arvers fu alertat. Înregistra, prin 
această umilinţă suspectă, o notă sarcastică. Era atât de 
neaşteptată, încât Arvers încercă un şoc şi un fior, ca şi cum ea 
îi vestea o ameninţare. De la reîntoarcerea sa în Franţa, surpriza 


era tot timpul însoţită la el de o nelinişte surdă. Privi instinctiv în 
direcţia fetei, neliniştit dea şti dacă ea fusese impresionată; caşi 
el de acele aecente: neobişnuite, dar ea |şi reluase lucrul şi nu 
părea săli auzit. 

— Aveţi de o sută de ori dreptate, Herr Arvers; acele 
informaţii, nu erau demne de dumneavoastră” şi mă tem. că 
nici astea nu sunt de; o importanţă: capitală, Mut-i vina mea, 
credeţi-mă; am avut, cu toate strădaniile, destulă; bătaie de cap 
ca să le obţin. Dar ţin să-mi câştig cinstit banii şi vreau să vă 
dau dovada. Inchipuiţi-vă, Herr Arvers, că înainte de reproşurile, 
dumneavoastră, justificate, m-a mustrat conştiinţa. Într-adevăr, 
am încercat remuşcarea de a nu vă fi furnizat o. marfă de prima 
mână în ultimele săptămâni. Am făcut imposibilul ca să-mi 
răscumpăr vina şi am reuşit. Sunt în măsură, astăzi, să vă livrez, 
în sfârşit, un document de. prim ordin, un document demn de 
dumneavoastră, Herr Arvers, şi de asemenea de mine, căci am 
şi eu amorul meu propriu. 

Incepea să-şi demaşte maşinaţiile. Acest moment îl 
răsplătea după o lungă perioadă de dezgust în care fusese 
constrâns să joace un rol respingător. 

— Şi unde este acest extraordinar document? întrebă 
Arvers, făcând un efort ca să-şi reia aerul său autoritar. Aici nu 
văd nimic alta decât obişnuita plevuşcă. 

— Nu l-am adus aici. Aparține unuia dintre prietenii meij, 
care va fi probabil dispus să-1 cedeze; dar el îşi dă seama de 
valoarea lui; o să vrea cam mult, Herr Arvers. 

— Cum pot şti dacă este într-adevăr preţios? Gleicher îşi 
cobori vocea în aşa fel, încât să nu fie auzit decât de el şi 
murmură cu un aer misterios: 

— Pot să vi-l pun la dispoziţie, să-l auziţi astă-seară, Herr 
Arvers, se află la vila mea. 

— Să-1 aud? 

— Da. E vorba de o înregistrare pe bandă de magnetofon. 

Arvers tresări. Auzind cuvâritul „magnetofon', eare nu 
sugera nici un pericol precissimţi cum îi creşte teama provocată 
de bizara comportare a musafirului său. Avea intuiţia confuză 
că-i aducea o explicaţie de temut w unui anumit incident în 
aparenţă neînsemnat, uitat, vreme îndelungată din cauza 
banalităţii sale şi pe care nu izbutea încă; să< şirl reamintească. 
Poate că adevărul începea să şi mijească în inconştientul său, pe 


căile întortocheate care-i sunt obişnuite, drumuri mult mai 
apropiate de presimţire decât de cunoaşterea raţională. 

— Un magnetofon, repetă coborându-şi şi el instinetiv 
vocea, să nu-l poată auzi Claire. 

— Un magnetofon. Când veţi asculta această bandă, sunt 
sigur că-i veţi aprecia ca şi mine importanţa... şi de asemenea, 
adăugă Gleicher, clipind din ochi, caracterul ei extrem de 
confidenţial, Herr Arvers. De acest document nu trebuie să afle 
subalternii. Din pricina asta nu l-am adus aici. Dar dacă binevoiţi 
să poftiţi la mine, doar cincizeci de metri de aici, Herr Arvers, 
aţi. putea să luaţi cunoştinţă de el în câteva minute. 

Nu mai era posibil să se înşele asupra atitudinii sale. Era 
ironic, greoaia ironie nemţească. 

Arvers încercă încă o dată să-şi stăpânească tremurul şi să 
recapete avantaj, declarând tare că era probabil vorba de 
aceleaşi fleacuri pentru care era inutil să se deranjeze. Gleicher 
replică atunci că propriul său interes cerea această deplasare, 
cu un aer dintr-o dată foarte serios, încât Arvers se simţi din nou 
dominat. Teama sa devenise atât de intensă, încât nu' cuteză să 
mai ceară alte explicaţii cu privire la această bandă misterioasă. 

Ezită totuşi. Se mai dusese la vila lui Gleicher. Până acum 
nu se temuse de vreo capcană din partea acestuia, socotindu-l 
prea compromis pentru a-i face vreun rău; dar. În seara asta 
apucăturile lui ciudate îl alarmară Neamţul îi ghici gândurile. 

— Credeţi-mă, Herr Arvers. Nu riscaţi nimic. Vă dau 
cuvântul meu că nu-i vorba de o cursă. 

— Nu mă tem de dumneavoastră, spuse brusc Arvers, Să 
mergem. 

leşiră în noapte. Gleicher mergea înainte, fără să 
rostească un cuvânt, iar Arvers nu-i puse nici o întrebare. Acest 
trădător, pe care credea că-l ţine în căuşul palmei sale, începea 
să i se pară o fiinţă de temut, un duşman de adăugat pe lista 
numeroasă a celor care se străduiau să-i tulbure desfăşurarea 
armonioasă a viselor sale. 

Gleicher îl pofti să intre în living-room-ul care era luminat. 
Arvers avu o tresărire zărind acolo un alt individ, care, la sosirea 
lor, se ridică în picioare. 

IIl 

— Liniştiţi-vă, Her; rs, iâcu Gleicher cu ui; scurt. Sunteţi 
prea nervos. E pur şi simplu Otto, prietenul despre care v-am 


vorbit. El vă cunoaşte de multă vreme. A ţinut să vă vadă. Puteţi 
avea toată încrederea în el. Ştie cu cine are de-a face. Nu-i aşa, 
Otto? 

Otto aprobă surâzând, la subînţelesurile glumeţe şefului 
său. Gleicher, cai rea foarte mulţumit, le servi de băut. 

— Herr Arvers este grăbit, Otto, spuse el mai; Nu trebuie 
să-l facem să-şi piardă preţiosul său timp. Cred că-i putem oferi 
mica noastră audiție. Sunteţi, gata, Herr Arvers? 

El consimţi printr-urf gest. Otto se sculă şi d drumul 
magnetofonului pe care-1 adusese şi pe care-l pusese într-un 
colţ al camerei. Pe urmă, se îndreptă şi rămase în picioare, 
aproape de aparat, observându-l pe Arvers eu atenţie. La 
început, auziră câteva sunete nedistincte. 

— Ascultaţi cu atenţie, Herr Arvers, spuse din Gleicher. E 
într-adevăr o bandă uluitoare. 

VIII. 

LA ÎNCEPUT, ARVERŞ NU: înţelese. Nu-şi recunoştea 
propria-i voce Timp de câteva secunde îşi închipui că aude 
cuvintele unui străin şi încercă o linişte trecătoare; doar câteva 
secunde, ca şi cum o putere perversă notarise să-i acorde acest 
scurt răgaz, ca să-l copleşească şi mai mult pe urmă. 

Apoi, cu gradaţia unui supliciu rafinat, pe măsură ce 
bătăile inimii i se accelerau, în timp ce zidurile palatului său de 
iluzii se năruiau, se simţi scufundându-se în bulboana fără ieşire 
a disperării, în mod progresiv, pentru ca conştiinţa sa să 
înregistreze toate amănuntele acestui infern. 

Un nor sumbru de amintiri dezgustătoare, pe care voinţa 
miraculoasă a unui spirit înverşunat izbutise să le îndepărteze 
luni de zile, amintiri însă din ce în ce mai agresive, din ce în ce 
mai apropiate de o anumită Imagine centrală, o formă umană 
care era el, el însuşi, legat fedeleş, neputincios, întins pe o 
mizerabilă saltea de paie, în odaia unei ferme dărăpănate. 

Din ce în ce mai iute, în ritmul tot mai rapid al inimii sale, 
demonii realităţii, scăpaţi din cuşca obscură unde fuseseră 
întemnițați, se străduiau să-1 înăbuşe sub aripile lor 
respingătoare, şoptindu-i mai întâi la ureche, confidenţial, apoi 
murmurându-i rând pe rând rămăşiţele mărturiei parţiale, pe 
urmă ridicând tonul şi grăbind cadenţa monstruoaselor acuzaţii, 
până la contopirea vocilor stridente într-un urlet. Acesta trezea o 
stare mai veche a fiinţei sale, care, în ciuda sublimei cruciade a 


uitării duse de spirit, existase într-un punct al trecutului, punân- 
du-şi amprenta pe arhivele de neşters ale timpului şi spaţiului. 
Starea aceasta îşi desfăcea puţin câte puţin vălurile în care el o 
înfăşurase, mârşăvia sa se accentua la fiecare rotire a 
aparatului. Frazele i se înfăţişau acum ca nişte vechi cunoştinţev 
Ele îi redeveniseră atât de familiare, încât îşi mişca buzele şi le 
rostea în mod inconştient, o dată cu aparatul, uneori chiar cu o 
clipă mai înainte, făcând fără să vrea din vocea lui un 
acompaniament derizoriu al sinistrului ecou al trecutului. 

Când Cousin cutezase să redeschidă ochii, şeful poliţiştilor 
stătea cu spatele întors, aplecat asupra unui instrument a cărui 
natură n-o putea determina, dar care era iegat prin fire de o 
baterie. Se gândi la un magnetofon, ndu-se de nădejdea fără 
sens că va fi supus doar unor şocuri electrice. 

Cât i se părea de dulce această tortură 1 Dar nu era vorba 
de asta. Şeful se întoarse abandonând instrumentul misterios şi 
făcu un semn unui dintre oamenii săi care se îndreptă spre 
Cousin, învârtind vătraiul încins, al cărui vârf strălucea ca o stea. 

Acesta fusese momentul în care el, la simpla vedere a 
fierului incandescent, capitulase. Nu suportase ideea contactului 
cu carnea sa. Era năucit de presimţirea suferinţei. Depusese 
armele dintr-o dată cu graba şi nebunia marilor panicarzi”. Până 
atunci sperase în mod vag să câştige timp, având intenţia să 
discute cu călăii săi. Toate acele veleităţi confuze fură însă 
instantaneu dezintegrate de strălucirea vătraiului. 

N-avea decât un singur gând, mintea i se concentrase 
asupra unei singure dorinţe: să termine repede, Dumnezeule, 
repede! Să nu-i lase acelui om timpul să se apropie nici măcar 
un pas. Groaza care îl domina acum era aceea de a nu putea 
vorbi destul de repede, de a fi împiedicat să se facă înţeles - 
chiar în secunda în care nu le-ar putea refuza nimic; dea nu 
avea timpul să-i convingă de faptul, că era la dispoziţia lor, cu 
trup şi suflet, gata să le îndeplinească fără discuţie orice dorinţă. 
Numai să n-aibă ei vreo îndoială în legătură cu asta! Numai să 
nu-şi închipuie că i-ar înfrânge o ultimă rezistenţă printr-o scurtă 
aplicare a fierului! 

Astfel, cu creierul înfierbântat de urgenta sa capitulare, el 
reuşi, în vreme ce omul făcu un pas, să scuipe eât colo fiola de 
sticlă - acea” otravă pe care n-avusese niciodată intenţia s”o 


înghită - şi să urle cu grabă cuvintele pe eare magnetofonul i le 
repeta acum cu o fidelitate itn-placabilăi 

— Opriţi! Voi vorbi. Voi spune tot, tot; voi face tot ee 
vreţi... o reţea completă... legături „cu Londra... nume, adrese, 
vă voi da tot 1. 

Aparatul reproducea, cu o exactitate crudă, toate nuanțele 
spaimei sale; poticnirea vocii sale, de exemplu, când era eât pe 
ce să se înece, dat fiind, halul în care-i năvăleau vorbele în 
gâtlej spre a furniza eât mai multe informaţii posibile. 

Când şeful poliţiştilor păru că ezită, el îşi precipită din nou 
debitul: 

— Lucrul e foarte urgent... Vedeţi că nu ascund nimic... în 
seara asta, în noaptea asta... nu-i vreme de pierdut... un atentat 
pregătit... Atelierul de locomotive... un comando de douăzeci de 
oameni. Întâlnirea este la Cafe du Commerce... Vă voi da 
adresa. Semnalul de recunoaştere este... 

Josnicia sa se confirma cu o precizie deosebită. Nimic nu-l 
obliga să vorbească despre aceasta operaţie: nimic, decât 
necesitatea de a le demonstra evident inutilitatea torturii. Se 
înverşuna, socotind că această mărturisire gratuită era cea mai 
bună dovadă a bunăvoinţei sale. 

— In noaptea asta... peste câteva ceasuri; n-aveţi decât 
exact timpul să interveniţi... Douăzeci de oameni... la Cafe du 
Commerce. Mitralierele sunt ascunse la... există şi explozive. 

Călăul fu înlăturat printr-un gest al şefului. Deşi amânarea 
dorită fusese obţinută, Cousin continua să se bălăcească în 
josnicie, cerşind mila, aruneând în dezordine toate argumentele 
care-i veneau în minte, pentru a obţine clemenţă. 

— Nu mă atingeţi. Pot să vă fiu foarte util. Mă bucur de 
încrederea şefilor mei. Gândiţi-vă la ajutorul pe care pot să vi-l 
dau... înregistrarea dură astfel minute în şir, întreruptă de 
întrebările poliţistului, la care el răspundea cu o exactitate şi o 
precizie scrupuloasă, preîntâmpinând cerinţele acestuia. 
Reflexul material al laşităţii sale îi pricinuia o suferinţă atroce. | 
se părea, în fiece moment, imposibil ca organismul său să-l mai 
suporte multă vreme. Acel supliciu trebuia să înceteze într-un fel 
său altul. Avea să leşine, cu siguranţă. Dar pierderea 
cunoştinţei, pe care o dorea din. tot sufletul, nu se produse şi fu 
nevoit să asculte până la capăt, incapabil chiar de a găsi în el 
suficientă putere de a-şi duce mâinile la urechi. 


Audiţia se terminase. Otto oprise de Multă vreme aparatul 
şi aştepta, imobil, o iniţiativă a şefului său, care nu părea grăbit. 
Gleicher mai ascultase această bandă de multe ori, dar de 
fiecare dată ea îi inspira noi reflecţii. 

leşi brusc din reverie, pentru a-şi îndrepta trupul, a-şi suge 
pântecele şi a-şi relua aerul colonelului conte von Gleicher. Era o 
reacţie instinctivă de apărare împotriva josniciei personajului 
deprimat din fotoliu, în faţa căruia i se părea nedemn de a se 
mai sili să-şi joace rolul. 

— Dă-i să bea, Otto, spuse el cu dispreţ; dacă nu, o să se 
simtă rău şi asta nu ar duce la nimic. Domnule, ai auzit ca şi noi. 
N-am intenţia să fac*vreun comentariu. Când o să-ţi mai vii în 
fire, am să-ţi explic ce aştept de la dumneata. Acel „domnule”, 
încărcat de un dispreţ glacial, în care nu se discernea nici cea 
mai mică urmă de ironie, îl intimida până şi pe Otto. Arvers, 
după ce-şi. goli în mod mecanic paharul, nu avu nici un gest de 
protest şi nu răspunse nimic. Gleicher aşteptă un moment, apoi 
continuă: 

— lată ordinele mele, domnule. Socot că-ţi dai seama de 
situaţia ctumitale şi că nu-i nevoie să insist asupra neplăcerilor 
pe care ţi le-ar atrage cea mai mică neascultare... Oh, văd din 
privirea dumitale că nu mă înţelegi. Vreau deci să fiu cât mai 
explicit. Nu sunt un barbar. Dacă există în poliţia noastră, ' ca şi 
în cele ale tuturor naţiunilor, subalterni care se înjosesc să 
folosească tortura, eu dispreţuiesc aceste procedee. şi nu le 
întrebuinţez niciodată. N-ai să rişti nimic de genul ăsta cu mine; 
îţi dau cuvântul meu de ofiţer german... Nu; dacă nu caki drept, 
domnule, mă voi mulţumi să fac să parvină şefilor dumitale 
banda de magnetofon. 

PARTEA A PATRA. 

l. 

AUSTIN PĂTRUNSE ÎN cabinetul doctorului Fog, a cărui. 
armonie odihnitoare o admira la fiecare vizită. Absorbit de 
ocupații din ce în ce mai importante, doctorul îi lăsase toată 
iniţiativa în afacerea Arvers şi în alte câteva, sub rezerva de a-l 
prezul vreunui eveniment important. Austin, judend că astăzi 
intervenţia lui devenise necesară, îi ceruse udienţă, îl primi cu 
afabilitatea sa obişnuită. 

— E ceva nou, sir. 

— Într-adevăr? făcu doctorul Fog, frecându-şi mâinile. 


— Mai întâi acest mesaj, primit acum zece zile. 

— Trimis de Arvers? 

— De ei însuşi. Cred că e util să vi-1 citesc în întregime. 
Doctorul citi cu jumătate de glas, pe îndelete, ca să bă timp să 
reflecteze: „Intrat în noi detalii amănunțite cu Gleicher. Luat 
niact cu un ofiţer superior din Abwehr, care a declarat că 
cunoaşte activitatea mea şi a lui. Porecla: Otto. Otto, mvins 
astfel, ca şi statul major al Abwehrului, că răz-iul e pierdut 
pentru Germania, încearcă să intre în legătură cu o autoritate 
din serviciul secret aliat, pentru iscuţii de importanţă supremă. 
Neîncredere, dar Glei-? pare sincer. Ce trebuie să fac?” Doctorul 
Fog nu manifestă nici o surpriză, în loc să-şi dea părerea, cum îi 
invita privirea lui lin, el remarcă simplu: 

— Presupun că ai şi răspuns... 

— Imediat, sir, iată: „Dacă socotiți propunerea zoasă, luaţi 
contact dumneavoastră înşivă cu Otta. 

Obţineţi precizări şi garanţii”. 

Doctorul aprobă printr-un semn textul. 

— Am crezut că-i pot dieta această purtare, sir. Izolat cum 
este, nu-i nici un inconvenient să întâlnească vreun agent 
duşman care-l cunoaşte mai de mult. Numai că... 

— Numai că, atunci când ni se întinde o capcană, trebuie 
întotdeauna să te prefaci că pici în ea. E un excelent principiu 
faţă de bolnavii mintali şi de serviciile t inamice. Dar asta poate 
că nu-i o capcană... 

— Poate că nu este o capcană, repetă Austin fără 
convingere. 

— Nu trebuie să dispreţuim sistematic avansuri de acest 
gen, oricât de ciudate ni s-ar părea ele. Cred că ştii cine e şeful 
Abwehr-ului? 

— Amiralul Canaris. 

— Chiar el. Or, chiar dacă te va surprinde, circulă de mai 
multă vreme zvonul că a încercat să ia contact cu noi... Vreau să 
spun cu un personaj important din serviciul nostru, se corectă 
doctorul Fog cu un surâs ipocrit. 

— Într-adevăr? 

— Adaug că anumite personalităţi sunt chiar convinse că 
el aşteaptă doar un gest, ca să treacă de partea noastră, ceea 
ce mi se pare cam exagerat... Arvers. a răspuns? 


lată, sir: „întâlnit Otto. Pare personaj important şi de 
bunăcredinţă. Garanţii: primo, mi-a dovedit că ştie de trădarea 
lui Gleiclxer, informaţii furnizate - propria mea, activitate, 
raporturi cu Londra, radio, puncte de transmisie. Destul pentru a 
fi împuşcaţi cu toţii, şi totuşi n-a încercat niciodată să ne sperie. 
Secundo: mi-a înmânat el însuşi documente, cred, foarte 
importante, transmise de' urgenţă. Insistă să intre în contact cu 
şefi importanţi. 

— Şi acele documente? întrebă doctorul Fog. 

— Sigur. L-am întrebat pe operatorul care le primeşte de 
obicei şi nu poate fi îndoială. Ştiţi că recunoaşte maniera unei 
transmisii mult mai bine decit o semnătură. Claire le-a transmis. 
Numai că.” 

— Numai ce? 

— Ea le-a însemnat cu un semn de alarmă, sir. Două litere 
inversate într-un anumit grup. Asta nu e o predică la descifrat 
pentru experţii noştri şi, conform convenției, înseamnă că 
trebuie să fim foarte atenţi. 

Lift. 

Doctorul Fog îşi încruntă sprâncenele, dar nu comentă 
nimic. Austin aşteptă o clipă, pentru ca apoi să continue cu 
însufleţire: 

— Imposibil să-ţi faci o părere în această privinţă, sir, dar 
e sigur că cei doi se poticnesc pe undeva; întrebuinţarea unui 
cod special arată că Arvers se fereşte de Claire. Semnalul 
acesteia dovedeşte acelaşi lucru. Rolul meu fiind de a veghea 
asupra lui Arvers, prezenţa mea e indispensabilă acolo. 

— E cam periculos, remarcă doctorul, fără să pară de 
altfel surprins. 

— Va fi probabil şi mai periculos să-1 lăsăm să lucreze 
singur. Cât despre faptul de a nu întreprinde nimic, aţi spus-o şi 
dumneavoastră înşivă, sir, riscăm să pierdem o ocazie 
prețioasă. 

— Claire a tras semnalul de alarmă, spuse gânditor 
doctorul. 

— Ea a putut să-şi. facă fel de fel de gânduri, datorită 
faptului că celălalt n-a pus-o la curent. cu secretul lui. Ideea sa 
fixă riscă s-o facă să nu mai judece normal. De asta mă temeam 
de mai multă vreme. 


Doctorul Fog, care avusese nenumărate ocazii să-şi judece 
asistentul, şi care-1 aprecia din ce în ce mai mult, îi aprobă 
planul. Conform obiceiului, îi lăsă cea mai mare libertate de 
acţiune. Austin va examina personal, va studia la faţa locului 
propunerea gerniană, va avea o întrevedere cu Gleicher şi chiar 
cu faimosul Otto dacă va socoti că putea să-şi asume acest risc. 
Eventual, va pregăti o întâlnire cu un eşalon mai înalt. Doctorul 
termină convorbirea sfătuindu-1 să fie prudent. 

— Nu uita, Austin, îi spuse el la plecare, că profesioniştii 
noştri n-ar folosi niciodată un agent eare a căzut în mâinile 
duşmanului. 

II. 

DESIGUR, COLONELUL conte von Gleicher nu era un 
barbar. El se consola, pe bună dreptate, cu ideea de a fi unom 
cultivat. Îi plăceau filosofia şi artele tot atât cât şi războiul. În 
timpul şederii sale la vilă, după ce isprăvea cu Arvers şi cu 
obligaţiile meseriei, i se întâmpla să-şi petreacă serile ascultând 
muzică clasică imprimată pe discuri, dacă nu se cufunda în 
operele vreunui maestru al gândirii, vechi sau moderne. Aceste 
calităţi îl şi desemnaseră pentru un post important în Abwehr. 

Era de asemenea un om de o loialitate perfectă, educat în 
spiritul onoarei militare. Astfel, ascultând pentru prima oară 
mărturisirile lui Arvers, dacă reacţia imediată a fost un dezastru 
mental şi singurul său comentariu Schwein (porc), nu socoti nici 
o secundă să facă pentru el o excepţie de la. regula pe care şi-o 
fixase în privinţa relaţiilor cu agenţii duşmani. Acest lucru apăru 
fără ambiguitate când adjunctul său, Otto, insistase asupra 
interesului documentului cu un aer care nu-i plăcu. 

— Noi ştim că e un laş, Herr Doktor, N-o sa ne fie greu să 
obţinem tot ce vrem de la el. 

— N-o să ne fie greu, repetă Gieicher, privindu-l fix, dar 
adu-ţi aminte ce ţi-am spus, Otto. Noi nu suntem poliţişti şi n-am 
acceptat această funcţie ca să-mi murdăresc mâinile. 

— Cunosc ideile dumneavoastră cu privire la acest 
subiect, Herr Doktor, şi nu pot decât să le aprob. Nu mă gândesc 
câtuşi de puţin la o constrângere fizică; dar, dată fiind ticăloşia 
sa, cred că simpla ameninţare, Gleicher îl întrerupse cu 
severitate. 

— Nici nu poate fi vorba de asta. Niciodată spectrul torturii 
sau al constrângerii fizice, cum spui, nu va fi evocat în serviciul 


'meu. N-aş mai putea dormi, dacă m-aş cobori la asemenea 
procedee... Ne vom servi de psihologie, Otto, adăugă el pe un 
ton potolit; şi, în acest caz deosebit, asupra căruia am reflectat 
timp îndelungat, sunt sigur că avem o armă infinit mai eficace 
decât violenţa. 

— Poate, spuse Otto fără convingere. 

— Te îndoieşti? încă n-ai înţeles ce poziţie are faţă de şefii 
săi? N-ai ghicit că a pus trădarea pe seama altuia şi că ela 
trecut drept un erou? Numai asta poate să explice de ce l-au 
însărcinat cu o altă misiune. Atunci na crezi că acest om va face 
orice pentru noi ca să tăcem din gură? 

Otto îşi privi şeful mai întâi cu surprindere. - apoi cu 
admiraţie. Nu-şi închipuise să fie atât de subtil. Un moment, un 
moment foarte scurt, bănui într-un chip confuz că planul său 
risca să-l antreneze pe căi şi mai crude decât metodele 
Gestapoului, dar evidenţa eficacităţii sale îl împiedică să-şi 
precizeze scrupulele, aşa că răspunse simplu!'. 

— Aveţi dreptate, domnule colonel - era pentru prima 
oară că-i spunea astfel. E obligat să ne asculte. Sunt de neiertat 
că nu m-am gândit la asta. Vă mulţumesc că mi-aţi deschis ochii 
asupra imoralităţii şi inutilităţii torturii. 

— Ein Herfendiensti, Otto, conchise Gleicher, surâzând de 
satisfacţie în faţa acestui omagiu. 

Arvers n-avu nici măcar urmă de revoltă când Gleicher îi 
oferi posibilitatea să încheie târgul. Nici nu putea să aibă. 
Teama confuză în care trăise până atunci făcu loc unei 
adevărate groaze, tradusă printr-o viziune odioasă care i se 
impunea la fiecare oră din zi şi din noapte. 

Decorul era cabinetul doctorului Fog, rămas în amintirea 
sa ca bârlogul unui personaj misterios şi de temut. Doctorul era 
acolo, cu Austin, şi cu câţiva ofiţeri francezi pe care-i 
frecventase la Londra şi care admi- 

1 O meserie de senior. 


Ran frumoasa lui conduită. Claire intra, casurâsul ei 
cumplit în colţul gurii. El era aşezat într-un fotoliu; eeilalţr nu- f 
dădeau atenţie. 

Doctorul Fog examina cu curiozitate un j>biecfe în formă 
de cilindru turtit. Îl răsucea în mâinile sale abile,; urile lui 
aminteau pe cele ale lui Gleicher. El explica: 


— Asta vine din Franţa. Ne-a adus-o domnişoara. Un 
document, se pare. foarte interesant. 

— Foarte interesant, sir, şuşotea Claire. 

— Foarte interesant, sir, repetă Austin ca un ecom 

— Foarte, foarte inien-ai.i. sir, reluau, în cor, toţi asistenții, 
ca şi cum ştiau despre ce”i vorba. 

— Să vedem, spunea doctorul Fog. Să mi se adueă un 
magnetofon. 

— Un magnetofon, să se aducă un mangetofon, unde ă un 
magnetofon? repeta corul. 

Pândeau ca un stol de vrăbii şi începeau să se i ă prin 
casă, trecând şi retrecând fără încetare, ' cu mutre aferate, pe 
uşile biroului, prin încăperi. 'Vâisul unei pentru Arvers o formă 
de o deosebită groază. htimpul îndelungatei, interminabilei 
durate a căutării lor. el se înverşuna înfierbântat, dar în van, să- 
şi pună ui la treabă. Era hărțuit, cu o patimă crâncenă, de upana 
de a inventa un mijloc prin care să oprească ia. Se irosea în 
eforturi copleşitoare, fără să poată (i nici cel mai mic pretext, ca 
să-i convingă pe ceilalţi să nu mai asculte banda. Mintea lui, de 
obicei atât de fecundă, era inertă, paralizată în faţa acestei 
probleme; imaginaţia sa, lovită de neputinţă şi conştiinţa acuta 
a acestui faliment intelectual total erau unul dintre aspectele 
cele mai înfricoşătoare ale coşmarului său. 

Aparatul era în sfârşit adus. Atunci, brusc, ca sub bagheta 
unei zâne, reziduul care-i închidea resorturile mecanismului 
cerebral părea să se dizolve şi darul speculaţiei îi era redat. Îi 
venea o idee pentru a înlătura definitiv pericolul, o idee măreaţă 
în simplitatea sa şi pe care el' o saluta ca pe un miracol glorios 
al inteligenţei sale. Dar acest fulger de speranţă se stingea în 
acelaşi moment şi supliciul său căpăta o nouă formă; abia 
începuse să se felicite pentru minunata sa descoperire, abia se 
simţise uimit, în incoerenţa halucinaţiei sale, de subtilitatea 
acestei parade, că paralizia fizică, urmând neputinței spirituale, 
se opunea executării ei. Nu-şi putea mişca membrele, nici 
desface fălcile crispate. Şi astfel geniul i se manifestase în van; 
căci această prodigioasă descoperire consta doar în a se arunca 
asupra benzii, în a o rupe şi a înghiţi bucăţile. 

Doctorul Fog lua documentul fără ca el să fi schiţat un 
gest. Il fixa în aparat cu precauţii minuţioase. Râsul lui Claire 
izbucnea deschis, un cântec de triumf care înzecea acuitatea 


torturii. Arvers încerca acum să-şi concentreze rămăşiţele 
energiei sale în muşchii gâtului. Toată voinţa sa se concentra în 
efortul de a vorbi, de a urla, de a acoperi sunetul instrumentului 
blestemat, care făcea să i se audă bâlbâielile de la început ca 
vocea scrâşnitoare a unui demon anunțând un spectacol 
infernal. Dar în momentul în care se gândea să ajungă la asta, 
când strigătul salvator urma să iasă în sfârşit din gură, * 
doctorul Fog băga de seamă prezenţa lui. | se părea că-l 
confundă acum cu Gleicher. Il făcea să tacă printr-un gest 
poruncitor. 

Toate privirile se întorceau atunci spre Arvers şi 
lamentabilele rugăminţi ale sale se înălţau m tăcerea absolută: 
„Voi vorbi. Voi spune tot. tot: voi î ce vreţi...” 

II. 

REZONANŢA ACESTEI voci întreținea în trupul său vibrații 
atât de dureroase, încât se trezi. Nu era la Londra, ci năucit într- 
un fotoliu la el, în living-room-ul pe care nu-l mai părăsise deloc 
de la o vreme. Işi repetă de mai multe ori că acest vis absurd 
era rezultatul unei imaginaţii morbide. Lucrul nu se putea 
petrece astfel în realitate. Va găsi im mijloc de a îndepărta 
această ameninţare. Scăpase el şi din alte pericole. Dar trebuia 
mai întâi să se apere împotriva acestui coşmar care-l ucidea şi 
care plana fără încetare în jurul lui, pândind o secundă de 
neatenţie, pentru a-1 copleşi. Şi pentru a duce la bun sfârşit 
această luptă, firea sa nu putea să conceapă decât o singură 
armă, un singur artificiu”: să îndepărteze obsesia diabolică prin 
virtuțile altei obsesii aleasă de el; să provoace în mod voit o 
halucinație paradiziacă în culori destul devii, pentru a o şterge 
pe prima. | se întâmpla asta uneori. 

Nu era o sarcină uşoară. li era necesară o muncă 
spirituală zdrobitoare, pentru a-şi crea iluzia că este încă un om 
de onoare. Gleicher nu făcuse nimic ca să-i uşureze sarcina. ÎI 
dispreţuia cu atât mai mult cu cit nici măcar nu-şi dăduse silinţa 
de a-1 înşela în ceea ce priveşte adevăratele sale intenţii. Nu 
încercase să facă plauzibil pentru el pretextul pe care-l 
inventase, ca să prindă în ghearele sale un personaj important 
din serviciul secret aliat. Atitudinea sa nu putea să-i lase îndoieli 
rezonabile lui Arvers în ceea ce priveşte perfidia purtării sale. Şi 
totuşi, în aceste momente patetice în care căuta febril un 
remediu împotriva coşmarului, el izbutea adesea să se convingă 


că toate actele sale erau dictate de un patriotism înflăcărat, în 
interesul cauzei aliate. Asta este puterea suverană a spiritului, 
sublima sa credinţă. 

În ziua aceea, ca şi în cele precedente, se strădu adune 
argumentele nenorocite pe care le socotea demne să sprijine 
această teză, să le facă, cu o răbdare nemărginită, să 
strălucească, apoi să le orienteze în sensul indispensabil al 
supremei sale iluzii. 

La urma urmei, dacă el nu încerca să-l convingă de 
puritatea intenţiilor sale, Gleicher n-avea să mai declare cu 
certitudine că era vorba de o şiretenie de război. Nimic nu 
dovedea că el n-ar fi dorit în mod sincer să apuce pe calea 
colaboraţionismului. E adevărat că se ferise să-l interogheze în 
legătură cu acest subiect, căci se temea de un răspuns brutal, 
care i-ar fi năruit orice speranţă. Acest punct era doar o bază 
fragilă de plecare, dar suficientă pentru ca visul său să înceapă 
să se desfăşoare, făcând ca în curând să-i iasă la lumină 
isteţimea şi perspicacitatea. 

Atunci... atunci el devenea promotorul uneia dintre cele 
mai importante negocieri ale acestui război. El, Ar-vers, agentul 
secret tracasat de mai multe poliţii, căruia şefii săi nu-i furnizau 
mijloace demne de el, el reuşea turul de forţă de a-1 face pe 
duşman să creadă în slăbiciunea sa şi să depună armele. Puţine 
personaje din istorie ar ii manevrat cu. o abilitate atât de 
genială. Printre părinţii intrigii, ale căror nume îi veneau în 
minte, niciunul nu rezolvase vreo problemă comparabilă cu a sa, 
în condiţii atât de dificile. Şi chiar în aparenţa-i supunere faţă de 
Gleicher, subtilitatea lui se manifesta cu şi mai multă strălucire. 
În concluzie, el era cel care-i inspira fiecare demers şi care-l 
dirija fără ştirea lui. 

În general, nu-şi împingea compoziţia romanţioasă dincolo 
de această etapă: supunerea Abwehrului, provocată de 
combinaţiile sale şi de dominaţia pe care o exercita din umbră 
asupra lui Gleicher. Găsea o linişte convenabilă prelungind 
contemplarea acestui simplu rezultat, şi părea să încerce, de 
când cu evenimentele recente, un soi de timiditate în a se 
aventura către consideraţii mai înalte. 

Astăzi, totuşi, se încumetă să-şi lase nălucirea să crească 
în frumuseţe şi putere, să-şi urmeze liberă drumul firesc, să se 
desfăşoare puţin câte puţin în regiunile interzise oamenilor de 


rând şi la urmă să cucerească regatul' glorios al vechilor sale 
himere, reinsufleţindti-şi exaltările de odinioară. 

Lovitura dată duşmanului trebuia să fie exploatată pe loc. 
Lucra cu repeziciunea fulgerului. Amiralul Canaris, punându-se 
în slujba aliaţilor, îicerea - el nu mai trata decâfc cu o autoritate 
superioară; Gleicher era redus la rolul de agent de legătură - îi 
cerea, ca dovadă a fidelității sale, să pună mâna pe Fuhrer. N- 
admitea nici o portiţă de scăpare, nici o amânare, nici o scuză. 
Complotul pus la cale datorită instigării sale, ar depăşi toate 
speranţele. Hitler şi tot statul major nazist erau. capturați. Erau 
predaţi într-o noapte, cu mâinile şi picioarele legate; el însuşi îi 
ducea în Angjia după mii de peripeții. Aceasta era ultima sa 
misiune. Vestea acestei capturi izbucnea brusc în lume, ducând 
la încetarea imediată a ostilităţilor. Opinia publică începea să 
murmure că această faptă era a unui singur om, un erou obscur 
căruia abia acum îi era îngăduit să se arate în public. Aceste 
zvonuri nu întârziau să fie confirmate de forurile oficiale. 

Brusca revelaţie a valorii sale reprezenta punctul 
culminant al visului, vârful greu accesibil spre care i se 
îndreptau eforturile şi care nu putea fi depăşit; ca să se menţină 
într-o astfel de stare trebuia să-şi concentreze toate resursele 
intelectuale; şi asta implica, de altfel, ca întotdeauna, 
descoperirea amănuntelor materiale precise, care să-i servească 
drept suport entuziasmului, începu să le caute cu înfrigurare, 
trecând în revistă diversele mijloace de difuzare prin care 
noutatea „izbucnea” în lume, conform expresiei pe care mintea 
lui o prefera în permanenţă: „Presa, radioul., radioul era o 
evocare deosebit de agreabilă. Intârzia în faţa tabloului unei 
familii modeste grupate în jurul aparatului, asculUnd 
comunicatul minunat, şi încereând cu venerație să-i pro-nun, ţe 
numele. 

Soneria telefonului îl opri din visare. Un frig de moarte îi 
cuprinse trupul şi sufletul, nimicind roadele muncii sale eroice. 
Se scufundă din nou, fără tranaţie, în frămânMrile realităţii. Un 
reflex căpătat de eâteva săptămâni 1 făcu să se precipite spre 
aparat şi să ridice receptorul înainte ca ultimul ţSrâiţ să se fi 
stins. Ştia despre ce era vorba. Nu era pentru prima oară că 
Glei-cher sau Otto, dornici de a-şi păstra atotputernicia, îi 
aminteau despre ei în acest fel. Nu mai îndrăznea să părăsească 


living-room-ul, de teamă ca nu cumva Claire să răspundă în 
locul său. 

Era Gleicher. Vocea acestuia se auzi lnăbuşind un zumzet 
înde pariat. 

— Ascultă, Herr Arvers... 

Cunoştea ritualul acestor comunicări. Neamţul apropia 
aparatul de magnetofon. Cu receptorul lipit de ureche, el 
aştepta frazele pe care le ştia pe dinafară şi care deveneau şi 
mai odioase la fiecare nouă ascultare. Ca de obicei, 
magnetofonul era deschis înainte de apel, în aşa fel încât chiar 
în clipa chemării banda începea să înşire un paragraf esenţial: 
„Voi spune tot, tot; voi face tot ce vreţi...” Telefonul fu apoi 
îndepărtat de magnetofon şi vocea imperioasă a lui Gleicher 
reluă: 

— Auzi, Herr Arvers? Auzi bine? De ce nu răspunzi? 

— Aud, murmură Arvers, într-o răsuflare. 

— Mi se pare că amicii dumitale de la Londra nu-s prea 
grăbiţi. Nu poţi face nimic? Eu cred că da şi încă repede. Te 
bucuri de încrederea lor; trebuie să-i faci să se hotărască. 
Trebuie să ştii mai bine ca mine cum să le vorbeşti ca să-i 
convingi. Nu uita că te voi face răspunzător de eşec. 

Tăcu un moment. Zumzăiala aceea atenuată ajunse din 
nou la urechile lui Arvers. Nu mai distingea cuvintele, dar se 
străduia să determine fragmentul după intonaţie, Gleicher reluă: 

— Poate că-ţi închipui că n-am mijloace să-mi pun în 
practică ameninţarea? Nu crede asta, Herr Arvers. Chiar azi am 
reflectat mult la diferitele procedee posibile. Există multe, dar 
unul dintre ele mă seduce prin simplitatea sa, şi de asemenea 
prin originalitate, ţi-o mărturisesc. Ce părere ai despre această 
idee: să inserăm banda noastră într-o emisiune radiofonică 
publică! Hm? Ştii doar că toate serviciile secrete ascultă cu 
religiozitate Radio-Paris... fără să mai punem la socoteală 
douăzeci de milioane de francezi... Altfel ne înţelegem bine, 
Herr Arvers. Ţineam numai să mă asigur că n-ai să dai din 
picioare, cum se spune pe la voi. 

Isprăvise de vorbit, dar Arvers îl auzi apropiind din nou 
receptorul de magnetofon, pentru ca el să poată percepe exact 
ultimele fraze. În sfârşit închise telefonul. Recăzu inert în fotoliu. 
Coşmarul plana peste capul său gata să ne năpustească asupră- 
i şi nu se mai putea pune problema de a chema în ajutor 


fantasmele plăcute. Aluzia lui Gleicher la difuzarea radiofonică 
avu efectul unui duş îngheţat şi infect, întinând pentru 
totdeauna apoteoza visului său şi făcând să devină cu totul 
neînsemnate înverşunatele lupte ale spiritului său. 

Astfel, din când în când, colonelul conte von Gleicher îl 
făcea pe Arvers, la intervale neregulate şi la ore foarte diverse, 
să-şi amintească de el. Avea un suflet de senior şi nu de poliţist, 
cum îi plăcea să repete. Onoarea sa se zbârlea la gândul. că ar fi 
putut să întrebuinţeze cons-txângerea fizică pentru a dobori 
rezistenţa unei fiinţe umane. Arma nobilă şi eficace pe care el se 
hotărâse s-o folosească în acest război special (i-o declarase lui 
Otto, care în sfârşit îl înţelese) era psihologia. 

— L-AM AUZIT. A STRIt, i-ară reţinut bine vorbele: „Voi 
spune tot, tot: voi 

— e tot ce vreţi,,. Şi iar, după puţin: „Pot să vă fiu roa'rte 
util; mă bucur de încrederea şefilor mei”. Ce vă mai trebuie ca 
dovadă a trădării sale? 

Austin, mişcat de tulburarea fetei, o strânse mai tare de 
braţ, pentru a încerca s-o calmeze. 

Sosit în Franţa, cu câteva zile mai înainte, încă nu-şi 
dezvăluise prezenţa sa lui Arvers. Voia să discute mai întâi cu 
tânăra fată. Îi trimise un mesaj prin mama ei, fixând o întâlnire 
în faţa unui cinematograf din Rennes, aşa cum făcuse şi 
altădată. Nu schimbară decât cuvinte fără importanţă, înainte 
de a se fi aşezat alături în întunericul sălii pe jumătate goală. 
Austin se aplecă spre ea, îi trecu un braţ în jurul umerilor, îşi 
apropie obrazul de al ei şi începu s-o întrebe în şoaptă. Băgase 
de seamă surescitarea ei. Era în mod vizibil la capătul puterilor 
şi starea sa inspira nelinişte atât medicului cât şi celui ce 
răspundea de misiune. Totodată, nu se putea apăra de 
sentimentul de milă, accentuat de poziţia pe care-o luase şi 
care-l făcea să participe în mod direct la tremurările trupului ei. 

P.rimele cuvinte ale fetei nu-1 liniştiră deloc în privinţa 
echilibrului ei mintal. Ea îşi propunea să-i povestească, metodic, 
cum i se născuseră bănuielile, apoi cum fuseseră confirmate de 
o vizită nocturnă a lui Arvers. Ura i se manifesta în izbucniri 
bruşte ale vocii şi Austin fu nevoit să-i amintească de mai multe 
ori să fie prudentă. 

— Fratele meu n-a trădat niciodată. El, el e cel care a 
trădat... 


— 0 meserie de senior „Toate simptomele unei idei fixe”, 
se gândi Austin suspinând. De luni întregi ea trăia cu obsesia de 
a-şi reabilita fratele, dovedind ticăloşia celuilalt, şi asta începea 
să se traducă prin năluciri: „Primul rezultat al machiavelismului 
patronului meu să fi fost oare acela de a o face să se 
smintească?” 

Continuă s-o întrebe cu răbdare, ascunzându-şi 
scepticismul. 

— Spui că l-ai auzit? 

— O voce lamentabilă. Ai fi jurat că se târa la picioarele 
neamţului. 

El o rugă să pună puţină ordine în ceea^ce-i povestea. Ea 
făcu un mare efort, ca să se calmeze, şi-şi reluă povestea de la 
capăt. 

Intrigată, în acea noapte, de tonul schimbat al lui Gleicher, 
ea îi urmărise de la distanţă când ieşiră, el şi Arvers, şi-i văzu 
intrând în vila vecină. Acolo, ea ezită un lung moment. 

Se blestema de a fi tergiversat atât, până şi maică-sa i-o 
reproşase în termeni foarte duri. Cu puţin mai multă prezenţă de 
spirit, ar fi putut să audă începutul discuţiei lor. Se hotărî în 
sfârşit să intre în grădină şi să se apropie de o fereastră. Cu 
urechea lipită de oblon, ea auzise o voce şi distinsese câteva 
vorbe: vocea lui Arvers, era sigură. El părea să gâfâie, în prada 
unei spaime de moarte. Ea reţinuse fraza: „Voi spune tot, tot; 
voi face tot ce vreţi”, şi, puţin mai târziu: „Pot să vă fiu foarte 
util. Mă bucur de încrederea şefilor mei”. Un ton de rugă umilă. 
La început se gândi că-l torturau dar la. Intoarcere el nu 
prezenta. nici o urmă de violenţă; îl observase cu atenţie. 
Gleicher se mulțumea probabil să-l amenințe şi astfel isprăvea 
cu el. 

Pe urmă? Careva trăsese perdelele groase în dosul 
ferestrelor, înăbuşind zgomotul. Nu mai auzise nimic. Dar nu era 
de-ajuns? Lucrul acela se petrecuse cu siguranţă la ferma 
Lachaume. El trădase, şi nu fratele ei. 

Austin o observă în penumbră, nesigur, căutând cu 
patimă, pe chipul ei, elementele unui diagnostic. Era posibil ca 
ea să fi imaginat toată povestea plecând de la vreun cuvânt 
prost interpretat. 


El fu totuşi impresionat de continuitatea povestirii ei şi de 
repetarea fidelă a frazelor lui Arvers. Redevenise destul de 
stăpână pe ea însăşi, pentru a-i da şi alte amănunte. 

— Începând de atunci, el s-a schimbat. Se fereşte de mine 
şi mai mult ca altădată. A avut alte întrevederi cu Gleicher; dar 
acum el e cel care se deranjează întotdeauna şi care se duce la 
neamt. Primeşte multe telefoane în cursul cărora aproape că 
nici nu vorbeşte, mărginin-du-se doar să răspundă cu o voce 
terorizată: „Da... de acord... se înţelege”. După aceste 
comunicări, e livid. Rămâne zdrobit în fotoliul său, pe jumătate 
leşinat. Nu se îndepărtează de telefon. li e frică să mă lase să 
răspund... dar voi şti ce i se spune. Am un mijloc. 

— Ce mijloc? 

Ea îi mărturisi fără să ezite că, în ajun, profitând tecmai de 
o vizită a lui Arvers la Gleicher. reuşise să cupleze receptorul. 
Din camera sa^avea să audă toată discuţiile. 

Austin nu era de acord cu acest procedeu. Totuşi, 
reflectând la importanţa unei trădări probabile, nu se simţi în 
drept să se opună. Pe de altă parte, ea era atât de convinsă de 
ticăloşia lui Arvers, că nici un raţionament n-o putea face să-şi 
schimbe părerea. Cel mai bine era s-o lase să meargă până la 
capăt, socotind că rezultatul va dovedi dacă ea avea dreptate 
sau se înşelase, dacă cele ascultate vor fi nefondate... Oare nu 
era cumva complet nebună? O mai privi o dată. Ea păru să-i 
ghicească bănuielile şi se sili să-i vorbească pe un ton reţinut. 

— Să nu crezi că fabulez... Ţi-o jur că nu m-am înşelat. l- 
am notat cuvintele în această seară, ca să nu fac vreo greşeală. 
Vrei să-mi vezi carnetul? 

Faptul că-şi regăsise sângele rece influenţă mult asupra 
hotăfârii lui Austin. În câteva minute îşi stabili planul de bătaie. Îi 
explică mai întâi, rapid, ce conţineau mesajele confidenţiale şi 
esenţialul propunerilor lui Gleicher. Fa bănuia o manevră de 
acest gen şi nu voia să vadă în aslq decât o capcană întinsă cu 
complicitatea lui Arvers. Austin nu discută şi-i dădu instrucţiuni. 

— Îl voi chema mâine dimineaţă, ca să-1 previn de sosirea 
mea. Îi voi spune că oferta îi interesează pe aliaţi şi că am venit 
să răspund la asta, ceea ce de altfel e adevărat, îi voi cere să-mi 
pregătească o întrevedere cu Gleicher şi cu Otto. Cu siguranţă 
că va telefona. Atunci.,; 


Mai avu un singur scrupul, care fu înlăturat de amintirea 
ultimelor recomandări ale doctorului Fog. 

— Atunci, să asculţi cu grijă ceea ce-şi vor spune şi să 
notezi. Vom vedea după aceea dacă trebuie să mă duc la 
întâlnire şi ce măsuri de siguranţă trebuie să-mi iau. Mai ales nu 
da prilej la nici un f e! de bănuială. 

Ea făgădui să-1 asculte întocmai. leşiră din sală, fără să fi 
fost remarcaţi şi se despărţiră în faţa cinematografului. El 
rămase multă vreme descumpănit, privindu-i silueta care se 
pierdea printre trecători. 

V 

— DUMTEATA EŞTI, Herr Arvers? Ce, te miră că-ți recunosc 
vocea? E caracteristică, nu te mai poţi înşela când ai auzit-o o 
dată. Cu ce vă putem fi de folos? Ah, ah, foarte interesant, în 
sfârşit! O secundă, te rog... Gleicher adopta adeseori acest ton 
de persiflare faţă de Arvers. Se părea că simţea o anumită 
plăcere în a-1 teroriza şi umili zile de-a rândul. Puse mâna pe 
aparat, pentru a-i şopti lui Otto, care scria în faţa lui: 

— Peştele muşcă din nadă... 

Otto îşi întrerupse lucrul şi luă receptorul pe care i-1 
întinse şefului său: 

— Intr-adevăr? Spui că e un personaj important? 

— E şeful meu de la Londra, răspunse Arvers. A mai venit 
aici. E la curent cu toate afacerile franceze şi este acreditat să 
pregătească o întrevedere cu cineva şi mai important. 

Era exact ceea ce-i recomandase Austin să spună. Claire, 
care asculta din camera ei, făcu o grimasă de dezamăgire, 
neînregistrând nici un cuvânt suspect. Singur tonul lui Gleicher 
era insolit; dar asta nu era o probă suficientă pentru Austin. 

— Unde va avea loc întâlnirea? La dumneata, dragă 
Arvers. Doar cunoşti încrederea pe care-o am în dumneata! 
Bineînţeles, vei fi singur cu el. 

— Am înţeles, răspunse Arvers. 

Gleicher fixă întâlnirea pentru a doua zi, noaptea, ! şi 
continuă pe un ton autoritar: 

— Cred că e de prisos să-ţi recomand din nou să-mi 
respecţi cu stricteţe'ordinele. 

Claire începu să spere. Ea sublime cuvântul „ordinele” în 
carnetul în care consemnase conversaţia. 


— Nădăjduiesc că n-ai spus nimic care ar putea trezi 
neîncrederea şefului dumitale. 

— Am urmat literă cu literă înţelegerea noastră. 

— Înțelegerea noastră... 

Termenul corespundea unei timide tentative a lui Arvers 
de a nu se cobori în proprii săi ochi. El nu se putea considera un 
trădător; servea ca intermediar pentru nişte discuţii delicate 
între şefii duşmani, asta era tot. Departe de Gleicher, se 
încumeta să rostească aceste vorbe care învăluiau afacerea într- 
o lumină mai liniştitoare. 

— Înțelegerea noastră... 

Sarcasmul cuprins în această exclamaţie îl ustură ca o 
palmă. Pe marginea carnetului, Claire marcă prin semne 
convenţionale schimbările de ton. În ciuda furiei sale, Arvers nu 
riscă să riposteze. Din nou se temu să ia o atitudine care ar fi 
putut să-i taie orice elan. 

Cuteză totuşi să ceară precizări asupra unui punct. O făcu, 
dar cu un accent de rugă, după ce se jurase de nenumărate ori 
în douăzeci şi patru de ore că va avea o poziţie fermă când va 
discuta. 

— Domnule Gleicher, se înţelege că dacă totul decurge 
bine... dacă sunteţi mulţumit de mine, adăugă el cu o voce 
tremurătoare pentru a-l îmbuna, îmi veţi da ru-loul? 

Era singura lui dorinţă, la care se gândise, din prima zi, 
aproape o condiţie pe care avusese curajul s-o pună. Gleicher 
făgăduise, pentru a evita o discuţie inutilă. 

Claire scrise repede, apoi făcu un semn de pauză, aş- 
teptând explicaţii. 

— Ruloul? Care rulou? 

Întrebările şi răspunsurile se succedau într-un ritm destul 
de lent, aşa încât ea avea destul timp pentru a le înţelege 
sensul şi a reflecta la diversele lor nuanţe. Cu cât tonul lui 
Arvers devenea mai umil, cu atât cel al lui Gleicher era mai 
nerăbdător, mai sarcastic. La urmă, cuvântul „înţelegere” trezi 
în el o mânie rece; începu să facă pe naivul, pentru a-1 obliga 
pe Arvers. să-şi mărturisească cu glas tare ticăloşia, ghicind cât 
îl costa o astfel de mărturisire, chiar fură martori. Un sentiment 
analog îl incitase să nu facă nici un efort pentru a-şi ascunde 
planurile răuvoitoare. Nu voia să-i acut de biata satisfacţie pe 


care i-ar fi putut-o aduce cea mai mică certitudine în legătură cu 
acest subiect. 

— Despre ce rulou vorbeşti? repetă el după o tăcere 
chinuită a lui Arvers. 

— Dar... ştiţi bine. 

— Eu? Te asigur că habar n-am. 

Îşi bătea joc de el în mod făţiş. Arvers îşi strânse pumnii. 
Perversitatea intenţiei nu-i scăpă. 

Furia îi dădu un accent mai puţin rugător pentru a replica. 

— În sfârşit, discul, panglica de magnetofon. Nu prea ştiu 
exact cum o numiţi dumneavoastră. 

— Ah, vrei să spui - tonul de mustrare politicoasă era mai 
insultător decât cea mai grosolană injurie - vrei să spui banda? 
Vorbeşte franţuzeşte. Herr Arvers. Acum da, ştiu despre ce-i 
vorba. Vrei să spui banda care-ţi aminteşte de nişte lucruri 
supărătoare în legătură cu ferma Lachaume? 

Claire avu o ameţeală. Emoţia îi era atâtde puternică, 
încât fu pe cale să scape stiloul din mină. Arvers reluă, 
implorând din nou: 

— Mi-aţi făgăduit că mi-o veţi da. 

— Acel document atât de ciudat, în care satisfaci pe deplin 
dorinţele porrilor de la Gestapou? S-ar putea spune că le-ai luat- 
o chiar înaintea dorințelor lor, Herr Arvers. Despre asta vorbeşti, 
nu-i aşa? Ştii că na mă plictisesc să ascult această bandă şi cred 
că am descoperit chiar amănunte foarte interesante, care mi-au 
scăpat şi pe care socot că. nici chiar dumneata nu le-ai 
remarcat. Da, la sfârşit se aude un fel de geamăt foarte 
îndepărtat, care nu este al dumitale. M-am întrebat dacă nu 
cumva era geamătul camaradului dumitale, care n-a scos 
niciodată decât nişte strigăte nearticulate! De banda asta e 
vorba, nu? 

Claire se strădui să scrie fără să se gândească. Dacă şi-ar 
fi luat o clipă de răgaz, ca să reflecteze asupra sensului acestor 
cuvinte, ar fi fost incapabilă să raai continue” 

— Da, despre asta, făcu vocea aproape imperceptibilă a 
lui Arvers. Mi-aţi făgăduit... 

Gleicher îl întrerupse cu o voce tranşantă: 

— Ei bine, dacă am promis, mi se pare că asta ţi-a dea j 
unsZărise o lumină ciudată în ochii adjunctului său, Otto. Se 


simţi brusc ruşinat de propria sa comedie şi dori să-i pună capăt 
cit mai repede. E 

— Un ofiţer neamt n-are decât un cuvânt. Imi voi ţine 
făgăduiala dacă nu calci strâmb. Fii sigur că nu voi uita să aduc 
şi obiectul la întâlnire. Astfel, dacă mi s-ar întâmpla ceva, şeful 
durnitale l-ar găsi asupra mea... Pe poimâine. 

— Mulţumesc, rosti Arvers cu ciudă. 

Gleicher rămase un moment tăcut, într-o stare proastă, 
simțindu-se observat cu curiozitate de Otto. 

— Schwein! murmură el în sfârşit. 

Injuria era adresată evident lui Arvers, dar Gleicher nu era 
mulţumit de sine. Băga cu nelinişte de seamă că simţea uneori o 
plăcere răutăcioasă să-şi tulbure victima, fără ca îndeplinirea 
datoriei sale să justifice întotdeauna această atitudine. Se 
întrebă dacă. noua sa meserie nu dezvolta în el instincte sadice. 

Ridică din umeri, căutând un alt subiect, pentru a înlătura 
starea proastă în care se afla. 

Evident, îi va da banda pentru că-i promisese. Dar cum 
putea acest personaj abject să fie pe deasupra şi atât de stupid? 
Oare nu învățase în şcolile inamice că nu era nimic mai uşor 
decât să copiezi acest document? Fină şi un copil ar fi bănuit că 
existau mai multe exemplare-din ea la loc sigur. Asta îl făcu să 
mediteze din nou asupra propriei sale duplicităţi, apoi îşi reveni 
şi alungă definitiv ideile inoportune. 

— Ai auzit, Otto; a rămas pentru poimâine noapte. N-avem 
decât timpul necesar să ne pregătim, dumneata şi cu mine. 

— Nu socotiți, Herr Doktor, că securitatea dumneavoastră 
cere unele precauţii? 

— Nici o precauţie. Vom merge doar noi doi. Trebuie să-i 
inspirăm încredere celui trimis de Londra, şi asta va fi uşor dacă 
ne jucăm bine rolul. E o bătălie a nervilor... o chestiune de 
psihologie, ţi-o repet, Otto. Nu avem de ce ne teme de acest 
Arvers. E prea laş pentru a ne face vreun rău, iar noi îl avem 
bine în mână. 

— Mă gândeam mai ales la şeful lui. Mi se pare greu de 
admis că el nu bănuie nimic. 

— Bănuie, fii sigur; dar afacerea noastră e bine pusă la 
punct; a mai fost pregătită şi pe alte căi. Povestea trebuie să 
pară adevărată. Va câştiga cine îşi va juca cel mai bine rolul. Şi 
apoi, doar nu-ţi închipui că-l vom întâlni poimâine pe şeful 


Intelligence Service-ului. Nu sunt câtuşi de puţin nişte naivi. Vor 
trimite un simplu delegat. Eu vizez mult mai sus. Tocmai pentru 
asta, trimisul lor trebuie să capete încredere şi avem destule 
documente originale să-i arătăm, ca să ne atingem acest scop. 
Noi trebuie să împuşcăm vânatul cel mare, Otto. 

Gleicher vedea departe şi cocheta chiar, spre a lăsa să se 
înţeleagă că vede şi mai departe. Dispreţul său pentru Gestapo, 
care căuta doar succesul uşor şi imediat, îl determina să susţină 
contrariul metodelor sale. În plus, după o discuţie confidențială 
cu şeful suprem al Abweh-rului, obținuse ca şi alte secţiuni să 
facă un efort considerabil, pentru ca propunerea sa privind 
negocierile să pără firească. Avea atuuri frumoase de partea lui 
şi-şi pusese în cap să dea o lovitură de maestru. li făcu ultimele 
recomandări lui Otto, cu o undă de condescendenţă. 

— Fii atent, Otto, să te transpui complet în pielea 
personajului dumitale. Dumneata eşti numărul unu, un ofiţer 
superior al Abwehrului, urechea amiralului Canaris. Eu rămân în 
umbră; nu sunt decât un intermediar venal. Pentru Arvers asta 
n-are nici o importanţă, dar vizavi de şeful lui, noi trebuie să ne 
menţinem strict la figuraţia stabilită de atâta vreme. Orice 
schimbare i s-ar părea suspectă. 

Otto îl asigură că avusese numeroase ocazii de a studia 
manierele ofiţerilor superiori germani şi ale autorităţilor 
Abwehrului. Era sigur că va putea să interpreteze acest rol, fără 
să facă vreo greşeală. li dădu pe loc câteva exemple în faţa 
cărora colonelul conte von Gleicher îşi încruntă mai întâi 
sprâncenele, apoi, după o reflecţie, schiţă un surâs şi binevoi să 
se declare satisfăcut. 

VI. 

AUSTIN AJUNSE ÎN amurg la băcănia mamei lui Morvan. 
Claire îl aştepta acolo. Nu luase legătura mai curând cu ea, de 
frică să nu-i trezească bănuieli lui Arvers. 

Întâlnirea cu nemţii urmând să aibă loc chiar în aceeaşi 
noapte, îi ceruse fetei să se ducă să doarmă la mama ei şi să-i 
lase la dispoziţie vila unde avea să trateze afaceri confidenţiale. 

Ea îl pofti în odăiţa din spatele prăvăliei, unde veni şi 
bătrâna după ce. trăsese obloanele; îi povesti cu fidelitate 
discuţia telefonică. 

— Totul e limpede, conchise fata. Ceea ce am auzit în 
grădină este un fragment din înregistrarea care se referă la 


vechea afacere. Este dovada materială a trădării sale şi a 
nevinovăţiei fratelui meu. Nemţii îl ţin în ghearele lor şi se 
servesc de el ca să vă atragă într-o cursă. 

Austin se simţi zguduit de aceste amănunte şi de notele 
din carnetul ei. Povestea era stranie, dar verosimilă. Era greu de 
pus această convorbire lungă şi precisă pe seama unei năluciri. 
O examina din nou, cu atenţie, apoi îşi întoarse privirile către 
bătrână, eare nu scosese un cuvânt. Îi cunoştea firea autoritară. 
Ea adopta în general, în faţa lui, un aer indiferent, ca ş”i cum s- 
ar fi dezinteresat de aceste maşinaţii. În seara aceasta,. totuşi, 
surprinse la ea o expresie neliniştită. Părea că-i pândeşte 
reacţiile. Fu de-ajuns acest reflex fugar în pupilele ei, pentru a-i 
aminti că era mama lui Morvan; atitudinea sa obişnuită tindea 
să-l facă să uite. 

Brusc, îl cuprinse o bănuială. Se întrebă dacă, departe de 
a fi nebune, cele două femei nu inventaseră cu bună ştiinţă 
toată povestea, pentru a salva cu orice preţ memoria celui 
dispărut. Un asemenea dispreţ faţă de justiţie, în slujba unui 
amor propriu sacru, îl făcu să se înfioare; dar în faţa frunţii 
încăpăţânate a bătrânei bretone şi a ochilor întunecaţi ai fetei 
această ipoteză monstruoasă nu i se păru admisibilă. O 
îndepărtă supărat, reproşându-şi că vede peste tot perfidie şi 
minciună, de când devenise asistentul doctoruluiFog. 

— Această întâlnire este o capcană, repetă Claire. 
Cuvintele lui Gleicher dovedesc că ne consideră tot timpul nişte 
duşmani de moarte. 

Austin reciti cu atenţie notele din carnet, reflectă un 
moment, apoi vorbi autoritar: 

— Aş vrea să fiu acolo fără să fiu văzut. Ţin să-mi dau 
seama de atitudinea lor eu însumi. Se poate? 

— Ne putem apropia de vilă prin pădure... şi chiar intra în 
grădină fără ştirea lui. Există într-un colţ un vechi turn 
dărăpănat, de unde se pot supraveghea împrejurimile. Cunosc 
bine ascunzătoarea. 

Era evident că ea şi folosise acest post de pândă. Nu mai 
întârzie cu alte întrebări şi-i aprobă planul. Hotă-râră să plece 
imediat, ca să ajungă cu multă vreme înaintea orei întâlnirii şi să 
evite astfel o eventuală capcană. Bătrâna le ură succes, fără 
vreo emoție aparentă. Ea îi privi în tăcere cum dispar în noapte, 
apoi îşi închise cu grijă prăvălia. Abia atunci murmură câteva 


cuvinte nedesluşite, cu un aer ameninţător, aproape fără să-şi 
desfacă buzele. 

Austin o urma docil pe Câaire. Hotărâse să se încreadă în 
ea până ce-şi va putea face o părere personală. Încă de la 
ieşirea din sat, ea îl purtă peste câmpuri, apoi către o pădure 
destul de deasă, unde răcoarea îl făcu să tremure, îşi alungă 
grijile care-l frământau, pentru a se consacra preocupării celei 
mai urgente. * să evite să li se facă simțită prezenţa. Ea mergea 
fără şovăire, în ciuda întunericului. De două ori, punându-i mâna 
pe umăr ca să nu se piardă de ea, băgă de seamă că fata avea 
febră, îşi încetini pasul, se opri în dosul unui tufiş şi-şi apropie 
gura de urechea lui. 

— Aici e. 

Se aflau aproape în faţa grilajului, care era întredeschis. 
După ce ascultă un moment, Claire îi făcu semn s-o urmeze. 
Traversară o potecă, intrară pe furiş în grădină, se strecurară 
de-a lungul barierei şi pătrunseră într-un fel de turn, care 
trebuie să fi slujit odinioară de porumbar. 

Asta era ascunzătoarea ei. O scară îţi îngăduia să ajungi în 
vârf. Se instalară acolo cât mai bine posibil, pentru a putea să 
aştepte vreme îndelungată fără să se mişte. 

Cornul lunii începea să lumineze pădurea. In fundul 
grădinii faţada albă a vilei se detaşa din masa arborilor. Ajutat 
de un nor, Austin zări o lumină filtrându-se prin obloanele living- 
room-ului. Incercă să-şi imagineze atitudinea lui Arvers 
aşteptându-şi vizitatorii. 

In jurul lor, pădurea părea pustie. După ce scrutase umbra 
fiecărui tufiş, nu putu să descopere nimic suspect. Claire îi 
arătă, la vreo cincizeci de metri, vila lui Gleicher. În partea 
aceea totul părea liniştit. Sosiseră cu mult înainte. Aşteptară 
astfel aproape două ceasuri, alarmaţi de cel mai mic trosnet, 
dar fără să descopere ceva care să le justifice neîncrederea. 

Ea îl atinse brusc pe umăr, dar văzuse şi el odată cu ea: la 
Gleicher se deschisese un dreptunghi luminos în faţada vilei. 
Apoi apărură două siluete; pe urmă uşa fi) împinsă fără zgomot. 

— Nu-s decât doi, cum s-a convenit, murmură Austin. 

Ea nu răspunse. După un minut cele două umbre 
redeveniră vizibile pe potecă şi aproape că trecură pe la 
picioarele lor. Claire îl arătă pe Gleicher tovarăşului ei. Ea îi 
recunoscuse alura, măcar că chipul îi era acoperit în parte de un 


fular. Fusese întotdeauna friguros şi se temea în mod deosebit 
de umiditatea nopţii. 

Se opriră în faţa grilajului, aruncară o privire lungă asupra 
casei şi împrejurimilor, apoi intrară în grădină. Austin, atent din 
fire, şi cu toate simţurile la pândă, remarcă faptul că tovarăşul 
lui Gleicher se dădea mereu la o parte ca să-1 lase pe acesta să 
treacă întâi. Notă de asemenea că Gleicher avu un gest de 
nemulţumire şi murmură în şoaptă câteva cuvinte. 

Atunci, Otto i-o luă înainte. Această mică scenă, 
neimportantă în aparenţă, declanşa în Austin un ansamblu de 
deducţii dar, pe moment, nu le urmări ca să ajungă la concluzia 
lor logică, fiindcă era nerăbdător să nu piardă nimic din tabloul 
următor. 

Arvers trebuie să fi stat la pândă, căci deschise uşa înainte 
ca nemţii să bată şi înainta spre ei. Apăru un scurt moment în 
plină lumină. Austin fu frapat de schimbarea trăsăturilor sale. 

— Încă n-a sosit... 

— Totuşi, noi suntem punctuali, spuse Otto, jucân-du-şi 
acum rolul cu semeţie. 

— SoGot că nu va întârzia, răspunse timid Arvers. 

Intrară toţi trei în casă, a cărui uşă fu închisă; Austin 
rămase decepţionat de a nu fi auzit mai mult. Claire şi el se 
aşezară la pândă în întuneric şi tăcere, îndrep-tându-şi atenţia 
asupra vilei lui Gleicher, convinşi că pericolul de acolo venea. 
Dar casa, acum şi mai vizibilă sub lumina lunii care se ridicase, 
părea adormită. 

Aşteptară mai bine de o jumătate de ceas. De douăzeci de 
ori Austin fusese tentat să coboare de pe stinghia lui şi să se 
ducă la întâlnire. O privi în sfârşit pe tovarăşa sa, care părea 
cumplit de dezamăgită şi spuse aproape cu regret: 

— Nu pare să fie nici o capcană. Nu-s decât doi. Mă duc 
să-i întâlnesc. Aşteaptă-mă aici. 

Se ridică gata să iasă din ascunzătoare, când o impresie 
înregistrată cu puţin timp înainte îi străbătu creierul: 
comportarea celor doi nemti în faţa grilajului. Gestul instinctiv al 
lui Otto de a-i permite celuilalt să treacă şi protestul lui Gleicher 
care aducea a mustrare. Îşi isprăvi raţionamentul început mai 
înainte: Gleicher era adevăratul şef. El tratase toată afacerea 
încă de la început, el montase toate piesele. De ce această 
înşelătorie dacă nu într-un scop ostil? Timpul pe care-l petrecu 


meditând asupra acestei probleme îl împiedică să-şi urmeze 
prima idee. Încă mai ezita, când în casă se auzi un zgomot de 
paşi. In curând cei trei oameni ieşiră luminaţi de lampa de la 
intrare. 

Această întâlnire neizbutită îl înfuriase pe Gleicher. Mânia 
îl împiedică să se limiteze la rolul lui de figurant şi-şi reluă 
manierele arogante. 

— Crezi, domnule, spuse el pe un ton glacial, că am să 
aştept toată noaptea la cheremul şefului dumitale? E un ceas de 
când ar fi trebuit să fie aici! 

— Nu înţeleg, bâlbâi Arvers, Un impediment neprevăzut, 
cu siguranţă. Vă jur că am făcut tot ce-am putut. 

— Nu mă intersează decât rezultatul. Te-am prevenit că te 
voi face răspunzător de un eşec. 

Vocea lui Arvers deveni rugătoare. 

— Mai lăsaţi-mi o şansă. Vă asigur că-l voi decide să aibă 
această discuţie. Voi avea cu siguranţă veşti de la el în curând. 
Voi pregtăi o nouă întâlnire. 

Gleicher ezită; dar afacerea era prea importantă pentru a-l 
putea refuza. 

— Fie, o ultimă şansă, spuse el în sfârşit. Ultima pentru 
dumneata. Mă înţelegi bine, Herr Arvers? 

— Poate că va mai veni chiar în noaptea asta. 

— Nu suntem la dispoziţia dumitale. De altfel, Otto trebuie 
să plece imediat la Paris. Aşa că noaptea asta s-a dus dracului... 
Totuşi, adăugă el, după ce reflectase, dacă-ţi dă veşti, adu-mi-le 
la cunoştinţă... Ai înţeles? E ultima dumitale şansă, Herr Arvers. 

VII. 

AUSTIN NU AUZISE DE-cât o parte din această discuţie, 
dar era destul ca să confere greutate acuzaţiei lui Claire: Arvers 
părea într-adevăr o. iucărie în mâinile nemților. Tocmai se 
pregătea să se ducă să-i ceară explicaţii, când ea, printr-un gest 
brusc, îl invităsă se reaşeze. 

Uri zgomot uşor îi atrăsese atenţia. Uşa casei se deschise 
din nou. O umbră trecu pe furiş pragul. Toate luminile erau 
acum stinse, dar cerul era destul de limpede pentru ca ei să-l 
recunoască pe Arvers. El se opri pe peron, pe jumătate ascuns 
de un stâlp şi rămase acolo, tăcut, nemişcat, pândind în noapte. 

Singur în vilă, după plecarea nemților, Arvers fusese 
asaltat de gânduri mohorâte. 


Austin nu venise. Rațiunea lipsei sale era evidentă: se 
temea de nemți. - desigur, dar mai presus de orice, de Arvers. 
Deosebita sa putere de a ghici în legătură cu părerea pe care şi- 
o făceau alţii despre el nu-1 putea înşela. Din vocea lui Austin la 
telefon, simţise tot ceea ce i se părea suspect în propria sa 
conduită. 

Se strădui să judece cu răceală în ciuda rătăcirii sale. Ce- 
ar fi făcut el, cel mai viclean dintre agenţii secreţi, dacă s-ar fi 
temut de o capcană? S-ar fi prefăcut că acceptă întâln'rea şi ar 
fi supravegheat în mod discret locul, fără să se arate. Probabil 
că tot astfel făcuse şi Austin. Poate că încă mai stătea la pândă? 

Ajuns în acest punct al deducţiei, ieşise din casă după ce 
stinsese luminile. Noaptea şi singurătatea acţionară ca nişte 
excitante asupra spiritului său care trecuse printr-o lungă 
perioadă de tulburare. Pădurea i se păru deodată extraordinar 
de ostilă, ascunzând în umbra fiecărui tufiş o fiinţă înverşunată 
să-l piardă. Pe toţi duşmanii - toţi cei pe care şi-i închipuia că 
vorbesc despre el în lipsa sa - şi-i imagina în seara aceasta, 
adunaţi laolaltă, având ca punct comun reaua lor voinţă faţă de 
el, în acel colţ de ţară breton. Doctorul Fog făcea parte dintre ei, 
căci nu-i dăduse acea misiune decât ca să-l zdrobească. CJaire 
era şi ea acolo. In rândul întâi. Ea îi călăuzise până la ascunzişul 
său. Ea trebuie să-i fi informat despre el. Austin se sfătuise cu 
ea înainte de a-i telefona; se duseseră la mama ei, desigur, 
vrăjitoarea aia bătrână care-l detesta şi mai mult decât ceilalţi. 

Ce-ar fi putut spune pe seama lui? Ea îl ura şi-l dispreţuia 
în ciuda eroismului de care dădea dovadă sub ochii săi. Nu-i 
slujise la nimic faptul că-şi rişcasa de douăzeci de ori viaţa, 
căutând în fiece moment pericolul, înfruntând o brută 
amenințătoare fără a-i păsa de consecinţe. Se pregătise să-l 
doboare pe Bergen. Se răz-gândise numai din datorie, pentru a 
evita represaliile oarbe, şi zecile de morţi printre nevinovaţi. ŞI 
această nebună îşi pusese în cap că el se temea să înfrunte un 
om corp la corp, să-1 ucidă! Micimea acestei idei îi smulse un 
surâs amar. Cât de puţin îl cunoştea! Dăduse atâtea dovezi din 
acest punct de vedere, dar nu le putea etala acum. 

Scutură cu violenţă din cap, pentru a opri deşteptarea 
altor amintiri care-l antrenau împotriva voinţei sale pe această 
pantă sinistră. Ceea ce prezenta importanţă în noaptea asta 
erau duşmanii lui actuali şi în special Claire. Părerea fetei era 


cea pe care trebuia s-o combată. Pentru ea, el va fi întotdeauna 
un laş. Nimic n-o va face să-şi schimbe părerea. Nimic decât 
dacă poate... 

Părăsi un moment peronul ca să reintre în casă. N-avea o 
intenţie precisă. Pur şi simplu, i se păruse că întrevede o lumină 
încurajatoare în tenebre şi inconştientul său îl împingea să se 
deplaseze în acea direcţie. Absența sa nu dură decât un minut. 
Când se întoarse, ţiinea între mâinile întinse în faţa sa un obiect 
micuţ, de care nici Claire nici Austin nu-şi putură da seama ce 
anume era. După un moment, îl strecură într-unui din buzunare, 
unde-şi vâri pumnul crispat. 

Un fascicul de lumină mătură poteca. O maşină ieşea din 
grădina celeilalte vile. Austin îşi aminti de ultimele cuvinte ale 
lui Gleicher: Otto pleca la Paris. Automobilul dispăru curând. Din 
porumbarul lor ei îl zăriră pe Gleicher care închidea. poarta 
grilajului înainte de a intra în casă. Când se întoarse în direcţia 
lui Arvers, Austin nu-l distinse decât după un moment, când 
acesta ieşi din umbra unde se pitise pentru a scăpa de lumina 
farurilor. Atunci, luna îl lumină din plin. Privirea lui părea fixată 
acum asupra unui anumit punct. Obrazul său palid era întors 
către cealaltă-vilă. 

Ce raportase Claire? Ce ştia ea în fond? Se trădase el în 
faţa ei, cu toate precauţiile sale în cursul acestor luni de viaţă în 
comun, şi mai ales în timpul ultimelor săptămâni? Nu putea fi tot 
timpul în stare de alarmă. Poate că îi scăpaseră unele cuvinte în 
somn. Să-1 fi urmărit până la Gleicher, fără ca el să ştie? Era 
capabilă de orice... Şi acolo, ar fi putut... 

Trase o înjurătură obscenă. Asta trebuie să fie: auzise 
înregistrarea. Doar făcea un zgomot... un vacarm infernal; chiar 
la telefon urechile îi zumzăiau... Transmisese fidel fiecare frază 
la Londra, prin intermediul unui cod special. Toţi duşmanii săi, 
din Anglia, şi din Franţa, cunoşteau acum existenţa benzii. Să-1 
aibă la mână era scopul unic al manevrelor lor, căci istorisirile 
Clairei nu erau suficiente; le trebuia o probă materială. In acest 
scop venise Austin în Franţa şi absenţa lui din noaptea asta 
căpăta o altă semnificaţie. Doctorul Fog dându-i ordin să obţină 
banda cu orice preţ, el trebuia să ia contact cu Gleicher, sigur, 
dar nu în prezenţa lui Arvers. 

Povestea devenea mai limpede cu fiecare pulsaţie a minţii 
lui bolnăvicioase. 


Ce nevoie mai aveau de el, la urma urmei? Aşteptau 
probabil să se culce, ca ei să se poată duce la Gleicher şi să-i 
propună târgul. Acesta le va da banda ca dovadă a bunăvoinţei 
sale, foarte fericit de a-i fi jucat lui un astfel de renghi. Era chiar 
foarte probabil ca totul să fi fost. aranjat între ei mai dinainte. 
Gleicher jucase teatru faţă de el. Fusese nebun să aibă 
încredere în el. Cum să ai încredere într-un neamt? Avea cu mult 
mai 

— O meserie de senior multe avantaje dacă trata direct cu 
Austin decât cu el. Nu numai că-l considerau cu toţii drept un 
laş, dar îl mai şi socoteau drept o cantitate neglijabilă. 

Maşinaţia nu mai prezenta nici un punct obscur. Glei-cher 
rămăsese singur în vila lui, ca să încheie târgul;, singur, cu 
banda de magnetofon. , 

Acest amestec de perspicacitate şi de divagaţii febrile 
duceau la o concluzie de o asemenea logică şi puritate, încât 
încercă o bucurie mentală uitată de multă vreme: certitudinea 
de a-şi fi redobândit toată puterea şi ascuţimea intelectului. 

Soarta Jui era în funcţie de acest document şi de posesorul 
lui actual. Dintr-o dată, printr-un gest pe care inconştientul îl 
pregătise şi pe care spiritul său începea să-1 analizeze cu 
precizie, putea să pună mâna pe bandă şi să-şi deruteze şi 
duşmanii, dovedindu-le că era capabil să îndeplinească cel mai 
înfricoşător şi cel mai meritoriu dintre toate actele. Planul 
teoretic era perfect. Nu mai rărhânea decât să-şi aţâţe 
îndrăzne*ala trupului. 

Ei bine, voi' vedea! Simplitatea şi frumuseţea 
raţionamentului său aprinsese jăratic în carnea şi-n muşchii săi. 
Să-şi răscumpere onoarea şi, totodată, să se impună 
adversarilor săi prin adevăratele dimensiuni ale eroului, în 
momentul în care ei îl credeau înfrânt, era o perspectivă de o 
voluptate îmbătătoare, singura susceptibilă de un entuziasm 
suveran. Singura care putea reduce la tăcere instinctele firii sale 
temătoare. 

Inainte de a se decide să facă primul pas, amintirea care-i 
smulsese de curând un surâs superior de batjocură i se înfăţişă 
din nou în minte; Claire era absolut lipsită de perspicacitate; în 
ceea ce-l privea, el ştia bine că era capabil să ucidă în anumite 
împrejurări! Nu mai încercă să alunge fantoma. Contemplarea 
acestei năluci îi pricinui dimpotrivă, un surplus de excitație; cu 


pumnul mereu crispat în buzunar, cobori cu pas ferm treptele 
peronului. 

VIII ` 

— CE ÎNSEAMNĂ ACEAS-tă manevră? murmură Claire cu o 
voce care-i trăda enervarea. 

Arvers înainta pe potecă, spre vila lui Gleicher, fără să 
facă mai mult zgomot decât o umbră. Avu o scurtă ezitare 
ajungând în fața grilajului, apoi intră în grădină. Austin intui că 
ultimul act încă nu se jucase şi-i făcu un semn fetei. Coborâră 
din porumbar şi se apropiam la rândul lor de vilă, rămânând în 
umbra arborilor. Ascunşi în tufişuri, auziră o muzică asurzitoare. 
Gleicher se lăsa în voia distracţiei sale favorite. Îndepărtară cu 
precauţie crengile şi-l zăriră pe Arvers la douăzeci de metri de 
ei, în faţa uşii casei, chiar în momentul în care se hotărâse să 
bată. Rămăsese acolo, pe prag, în timp ce ei înaintau. 

Discul acoperea probabil zgomotul, căci nu se auzi nici un 
răspuns. După ce aşteptă un moment, bătu din nou, mai tare şi 
de. mai multe ori. Muzica continua, dar Austin auzi curând vocea 
lui Gleicher. 

— Cine-i acolo? 

— Eu, spuse Arvers. M-am gândit că încă nu v-aţi culcat. 
Vreau să vă previn că şeful meu din Londra a venit. 

Uşa fu întredeschisă, apoi împinsă de tot. 

Lumina din vestibul lumină o parte din grădină. Gleicher 
aruncă o privire afară şi lăsă să-i scape un rânjet dispreţuitor, 
văzând că Arvers era singur. 

— Era cit pe-aci să mă sperii, Herr Arvers. Nu m-am îndoit 
că eşti dumneata; doar dumneata. 


Grele pentru contratimo nu exJ'mă *it reNu-i vina sa, 
spuse el. A avut o pană de maşină şi a trebuit să împrumute o 
bicicletă. S-a scuzat mult pentru această întârziere, dar ar fi 
foarte dornic să vă întâlnească acum, dacă aţi vrea să veniţi la 
mine. 

— Otto a plecat, spuse Gleicher prost dispus. Totuşi, aş 
vrea să am o întrevedere preliminară cu el. Sunt grăbit să văd 
ce mutră are... Apoi, după o pauză: 

— Dar ce-şi închipuie, că sunt] a ordinele sale? M-am mai 
deranjat o dată... 

Arvers luă un ton şi mai umil. 


— Nu prea ştiu cum să vă explic. Cred că se fereşte puţin, 
cu toate eforturile mele. E firesc; nu vă cunoaşte. Pe de altă 
parte, vă consideră ca pe un simplu intermediar. l-am spus că 
sunteţi dispus să-i faceţi servicii. Astea au fost propriile 
dumneavoastră instrucţiuni. 

Gleicher îl privi cu atenţie. Ezită un timp destul de lung, 
amintindu-şi de discuţia pe care o avusese cu Otto, înainte de 
plecarea acestuia. Otto îşi exprimase neliniştea de a-1 lăsa 
singur în apropierea unui om care avea numeroase motive să-l 
urască. 

— Lasă, Otto, n-am de ce mă teme de el. E prea fricos ca 
să îndrăznească să mă atace. Când a fost arestat de către 
Gestapou n-a schiţat un gest de apărare. 

— Violenţa bruscă îl paralizează, spuse Otto; dar poate că 
e altfel când i se dă timpul să reflecteze. 

Această remarcă i se păru lui Gleicher destul de subtilă, 
pentru a se gândi la ea un moment. Băgă de seamă că adjunctul 
său făcea progrese în domeniul a cărui importanţă i-o 
subliniase: psihologia. Dar nu putea accepta lecţiile unui 
subaltern în această materie. 

— Asta niciodată, afirmă el cu dispreţ. Arvers face parte 
din acea rasă de indivizi care sunt incapabili să verse sânge, fie 
şi pentru a-şi salva existenta 

— Existenţa, nu spun existenţa. 

Avea un motiv' multei „ShIES Do”; dar poate acea afacere 
veche, tocma ^,„f6”*^ A*,** de seaza... există un nunct na”-f_. 

Punct care mă traca, a insista astfel, cu riscul de a-şi 
nemulţumi şeful, i îe păru ciudat lui Gleicher, care-l rugă să se 
explice. 

— E un amănunt care mi s-a părut totdeauna straniu şi la 
care m-am gândit mult în ultima vreme. Cum a murit camaradul 
său, Morvan? Noi ne-am gândit tot timpul că poliţiştii l-au 
doborât. Or, l-am revăzut pe informatorul meu, care i-a 
interogat din nou pe supraeţuitori, iar aceştia păreau sinceri. 

— Atunci? 

— Ei afirmă că Morvan era mort când s-au întors fermă. 

— În urma torturilor? 

— Nici pomeneală, Herr Doktor; mai multe gloanţe n 
inimă. 


Otto nu mai adăugase nimic. Gleicher rămăsese visă-i jr, 
apoi ridică din umeri şi-şi concedie adjunctul, fără să-şi schimbe 
cu nimic planul. 

Amintirea acestei discuţii îi pricinui o uşoară indispoziţie, 
dar orgoliul îl împiedică să ţină seama de icest avertisment 
implicit. 

— Bine, spuse el; pentru că şeful dumitale se teme, am să 
vin eu la dumneata. 

Privi pădurea şi se înfiora. 

— Aşteaptă-mă. Mă duc să mă îmbrac...îiî 
nas şi se întoarse în living-room. 

Reumatismul colonelului von Gleicher se acomoda rău cu 
plimbările nocturne prin pădure. Işi făcuse acasă un foc zdravăn 
de lemne, alături de care se pregătea să-şi petreacă restul 
nopţii ascultând discurile sale preferate, şi oftă la gândul de a 
părăsi această atmosferă caldă. Se înfăşură friguros în manta şi 
se îndepărtă de cămin cu regret. Inainte de a ieşi din odaie, 
şovăi, se întoarse şi, cu un gest hotărât, îşi strecură un revolver. 
În buzunar. 

Abia dispăruse Gleicher, că Arvers şi puse mâna pe clanţa 
uşii. O împinse fără nici o dificultate, şi se strecură în tăcere, în 
casă, pe urmele neamţului. 

Aspectul fizic i se schimbase, aşa cum se întâmpla de 
fiecare dată când îşi încorda firea, Sângele îi pierise de pe faţă. 
Mişcările erau cele ale unui automat, comandat de o voinţă 
exterioară, ce părea că o depăşeşte cu mult pe a sa şi în care el 
găsea un soi de alinare să se abandoneze. In ciuda spaimei, 
încerca orgoliul de a constata că muşchii ascultau de solicitările 
imperioase ale spiritului şi că era pe cale de a se comporta ca o 
fiinţă de o îndrăzneală excepţională. Ştia că nimic nu-l va opri şi 
simţea de-acum comis actul pe care era pe cale să-l 
săvârşească. 

Nu era pentru prima oară când se lăsa călăuzit astfel de o 
putere suverană triumfând peste toate opunerile lui interioare. 
Păstra în faţa ochilor imaginea care-i apăruse, un moment mai 
înainte şi descoperi o sursă inepuizabilă de energie. Revăzu în 
ea cele mai mici detalii şi trăi din apu, cu exaltare, scena acelui 
precedent eroic. 

IX. 


nchise uşa în 


CÂND OAMENII GESTA-poului îl aduseseră în camera în 
care zăcea Morvan şi-l lăsaseră în paza a doi poliţişti, Cousin 
petrecuse cu siguranţă cele mai cumplite ceasuri din viaţa sa. O 
afirmase în i'aţa doctorului Fog şi, ca multe din declaraţiile sale, 
şi aceasta era exactă. 

' încremenit într-un fotoliu, se constrângea la o imobilitate 
absolută şi se apăra cu înverşunare de orice gân-duri. Incerca cu 
disperare să facă abstracţie de lume. adoptând pasivitatea şi 
rigiditatea unui cadavru. Singura nădejde pe care-şi îngăduia să 
şi-o facă era continuarea veşnică a stării de buimăceală în care 
izbutise să se cufunde, graţie armistiţiului pe care i-l acordaseră 
călăii. Se temea de cea mai banală manifestare de activitate 
exterioară care risca să-l smulgă din această amorţire 
binecuvântată, relativ nedureroasă. a trupului şi a sufletului. 
Cântecul unui cocoş, în toiul nopţii, îi provocă un junghi 
insuportabil. 

Închise ochii câi încăpățânare, pentru a nu-1 vedea pe 
Morvan. Acesta era întins pe pat. Poliţiştii îl pansaseră sumar 
după ce-i unseseră rănile cu ulei, rostind chiar câteva vorbe de 
compătimire. 

Munca lor îndeplinită, nici o rațiune nu le mai interzicea să 
se arate miloşi. Socotindu-1 inofensiv, îl dezlegaseră. Pe urmă, 
după ce verificaseră cătuşele lui Cousin şi încuiaseră uşa, 
începură să joace cărţi, bând alcoolul găsit în cursul percheziţiei. 
În momentele de spaimă, când nu se putea stăpâni să nu 
reflecteze, Cousin socoti că li se va trimite, dimineaţa, o maşină, 
ca să-l ducă la închisoare. Se temea de acest eveniment, nu de 
frica sechestrării - năzuia, dimpotrivă, să se afle singur într-o 
celulă - ci de groaza gesturilor pe care ar fi trebuit să le facă 
pentru a relua contactul cu universul material. 

Un reflex îl obliga totuşi să întredeschidă pleoapele. 
Morvan nu mai gemea; rămăsese nemişcat, cu ochii închişi şi el. 
Totuşi îi avusese larg deschişi când Cousin intrase. Privirea sa, la 
început voalată de suferinţă, se fixase asupra lui. Reuşise 
atunci, cu preţul unui efort eroic, să-şi părăsească înfăţişarea de 
câine supus, să se înţepenească şi să-şi ridice capul. Dar un 
gând îngrozitor îi trecu prin minte, chiar în momentul în care 
afecta această atitudine: Morvan ştia. Uşile dintre cele două 
camere rămăseseră deschise. 


— El nu pierduse niciunul din strigătele sale. Morvan îi 
cunoştea trădarea. Supliciul nu-1 lipsise de conştiinţă. Lucrul se 
vedea în ochii lui; Cousin nu trebui să-l privească multă vreme, 
pentru a descoperi cu spaimă în acei ochi plini de dispreţ 
manifestarea unei atitudini ostile care îl înfricoşa mai mult ca 
orice. Un alt sentiment, pe care-i ura tot atât i se citea în pupile: 
orgoliul victoriei. Aceste două expresii ponjugate îi pricinuiau o 
durere ascuţită, care deveni intolerabilă când Morvan schiţă un 
surâs, o grimasă a cărei umbră respingătoare avea s-o găsească 
mai târziu pe buzele lui Claire. 

Acum Morvan închisese ochii peste disprețul şi peste 
triumful său. Ei aşteptau astfel de mai multe ceasuri, uitaţi, se 
părea, de un duşman care avea altceva mai bun de făcut decât 
să se ocupe de ei. Fericiţi de această odihnă nesperată, paznicii 
lor se simțeau în siguranţă şi supravegherea lor slăbea din ce în 
ce. 

Cousin îşi păstrase cu încăpățânare aceeaşi rigiditate, 
înverşunându-se să nădăjduiască nebuneşte că acest răgaz va fi 
veşnic. Brusc, printr-unul din acele reflexe de neînvins care-l 
sileau să-1 observe pe Morvan, băgă de seamă o schimbare în 
atitudinea sa; se întoarse uşor pe-o parte, cu faţa spre nemți. 
Aceştia îşi întrerupseră partida şi se tolăniseră pe scaune, pe 
jumătate aţipiţi. Cousin băgă de seamă că privirea tovarăşului 
său era fixată asupra pistolului mitralieră pe care unul dintre ei 
îl pusese alături. Cu gesturi încete şi imperceptibile, ei îşi 
îndepărtă puţin câte puţin cuvertura, în vreme ce privirea 
măsura distanţa care-l despărţea de armă. 

Era evident că se pregătea să făptuiască un act disperat, 
îşi încercă relaxarea braţelor, care urmau să suplinească avântul 
picioarelor sale slăbite. Cousin îl detestă şi mai mult pentru 
această tentativă. Tot ceea ce ameninţa să-l scoată din 
catalepsia lui voită i se părea un sacrilegiu. Îl cuprindea furia la 
gândul de a fi smuls din singura stare pe care o putea îndura; şi 
asta, tocmai de către acest Morvan, care voia să-l umilească o 
dată mai mult printr-un gest de o temeritate absurdă. 

Dacă nu striga, pentru a-i înştiinţa pe poliţişti, era pentru 
că se simţea din nou paralizat. Iminenţa violenţei îi interzicea 
folosirea cuvântului. Asista mut, îngheţat, la pregătirile lui 
Morvan. Nu făcu nici un gest când acesta, dând la o parte 
cuvertura, se avântă spri-jinindu-se în mâini, apucă pistolul- 


mitralieră şi dobori gardienii din două rafale, înainte de a se 
prăbuşi el însuşi învins de durere. 

Se scursese un timp destul de lung, în tăcere, după, 
această execuţie. Nemţii, ucişi pe loc, zăceau la pământ. Intins 
de-a lungul patului, Morvan nu făcea nici o mişcare. Cousin nu 
se clintea nici el; aştepta să-i tieacă paralizia. 

Faptul începu mai întâi prin eliberarea spiritului care-şi 
regăsea treptat agerimea. Îşi dădu în curând seama de realitate 
şi redeveni capabil să judece. Observă că această realitate era 
şi mai atroce de când nu se mai ai'iau în mâinile duşmanului. 

Nimeni nu-i mai reţinea. N-aveau decât să treacă pragul 
şi să fugă. Să fugă? Să revină în tabăra prietenilor; să răspundă 
la întrebările lor; să le povestească drama! La acest punct al 
gândirii sale se produse ea o declanşare în creierul lui şi, pentru 
prima oară, îşi dădu seama de ordinele imperioase ale acelei 
puteri suverane preocupată de interesele sale şi care-l 
constrângea să acţioneze. Totodată simţi cum se sfărâmă 
lanţurile care păreau să-i împiedice trupul. : 

Vocea îi porunci să se scape mai întâi de cătuşe. Incepu să 
lucreze fără grabă, cu noul sânge rece pe care i-î dăduse dorinţa 
lui de supunere. Treaba nu era prea grea; după puţină vreme 
izbuti să şi le scoată, fără însă a înceta să-1 supravegheze pe 
Morvan cu coada ochiului, fără gesturi prea bruşte care l-ar fi 
putut alarma. Îşi regăsea în acel moment hotărârea şi curajul 
calm al eroului care era frământat de visuri şi se felicita pentru 
asta. 

Morvan deschise ochii şi-l văzu liber. Păru că presimte 
intenţia sa şi întinse mâna spre pistolul-mitralieră căzut la 
piciorul patului. Cousin fu mai rapid decât el: nimic nu se mai 
opunea jocului muşchilor săi şi instinctul vital găsea în fiinţa sa 
materială o mecanică perfectă. Sări şi apucă arma, chiar în 
momentul în care celălalt se pregătea să pună mâna pe ea. 
Salută acest succes ca pe o primă victorie. 

Dar suprimarea unui martor jenant nu constituia esenţa 
actului său. Spiritul are cu totul alte cerinţe! Spiritul cere să 
creadă în propria sa virtute! Spiritul poruncea ca Morvan să fie 
un trădător şi el, Cousin, un justiţiar instigat de providenţă. 

Îndeplini acest pas sublim, fără nici un efort. Se înălţă 
chiar până la un asemenea grad de convingere, încât simţi 


nevoia de a şi-o exprima cu voce tare şi de a urla, pentru a-l 
încredința pe Morvan de ticăloşia lui. 

— Canalie! Trădătorule! Gândeşte-te, gândeşte-te la 
camarazii care sunt pe cale să plătească crima ta cu sân-gele 
lor! 

Îl insultă un minut întreg, pradă unei furii pe care trebuia 
în mod cu totul firesc s-o încerce, în această împrejurare, eroul 
viselor sale. ÎI scuipă în obraz, îl pălmui, înainte de a-i ciurui 
pieptul cu o rafală care ţinu până când se isprăvi încărcătorul. 

Ecoul cuvintelor sale îi aţâţă indignarea naivă. Evocarea 
camarazilor morţi, sacrificați din laşitate, îi spori furia dincolo de 
orice limită: Microbul imaginaţiei sale fu de asemenea natură 
încât chiar atunci când rămase singurul supravieţuitor din odaie, 
când se asigură că Morvan era într-adevăr mort, că nici un sunet 
nu mai putea ajunge la vreo ureche străină, el continuă pe 
acelaşi ton. 

Singur, în mijlocul cadavrelor, proferă doar pentru el acele 
cuvinte care puneau în lumină misiunea lui sacră şi-l făceau să 
apară ca un înger glorios al răzbunării: 

— Astfel trebuie să fie pedepsiţi toţii trădătorii, spuse el. 

X. 

ÎŞI REGĂSISE ACEA STA-re de bună dispoziţie intrând în 
vilă, pe urmele lui Glei-cher şi repetând în şoaptă cuvintele 
romantice care grăiau despre radioasa lui metamorfoză. 

— Astfel trebuie să fie pedepsiţi toţi trădătorii. 

În acel moment, ca şi cum l-ar fi doborât pe Morvan, 
deformația profesională venind în ajutorul firii sale, un 
patriotism încrâncenat şi intransigent îi însufleţi braţul. 

Cunoştea bine vila, clădită după acelaşi plan ca şi a sa. 
Living-room-ul, care dădea într-un vestibul lung, era singura 
odaie pe care o ocupa Gleicher. Dormea acolo, pe un divan, 
după ce asculta şi răsasculta discurile lui favorite. Arvers îi 
cunoştea obiceiurile. În toiul nopţii, ştia că-1 va găsi astfel, în 
faţa focului, gata să asculte muzică până în zori. Ştia, de 
asemenea, că nu ieşea nicăieri fără manta. Repetase toate 
gesturile necesare şi le executase cu precizia bătăii unui 
orologiu. 

Trecu, fără să fie văzut, de uşa living-room-ului şi se 
ascunse în spatele unui dulap. Scoase din buzunar obiectul pe 
care-l întrezăriseră Austin şi Claire. Era coarda de vioară pe 


care n-o putuse folosi împotriva lui Bergen, îşi înfăşură cele 
două extremităţi pe după mâini, pentru a o putea ţine mai bine 
şi-şi încercă tăria muşchilor. Gleicher se întorcea încheindu-şi 
mantaua, fără a se deranja măcar să închidă pickup-ul. leşi din 
cameiă şi făcu un pas către uşa de îa intrare. În aceeaşi clipă 
Arvers se prăvăli asupra lui. 

Trecuseră mai multe minute de la dispariţia sa şi Austin 
încă îşi mai punea întrebări în legătură cu purtai ea lui ciudată. 
In zadar îşi ciuli urechea; concertul acoperea orice zgomot. 

În sfârşit muzica, se opri. Casa redeveni tăcută. Alături de 
el, Claire, cu sprâncenele încruntate, părea să caute soluţia unei 
probleme. Se izbi brusc peste frunte şi strigă pe un ton disperat: 

— Banda, banda de magnetofon! Asta a venit el să caute; 
e în stare de orice, ca să pună mâna pe ea! 

Vocea ei răsună în tăcerea din jur. El o apucă de braţ, dar 
ea se desprinse cu violenţă şi strigă din nou: 

— O s-o distrugă. Vom ajunge prea târziu! 

Şi începu să alerge spre vilă, fără nici o precauţie, trân- 
tind grilajul grădinii cu o pocnitură care afectă dureros nervii lui 
Austin. El o urmă, socoţind că era inutil să se mai ascundă, 
pentru că ea, oricum, le dăduse în vileag prezenţa. 

O ajunse aproape de peron; o apucă din nou de braţ, 
pentru că ea se oprise acolo, după cum de altfel făcu şi el în faţa 
apariţiei subite a lui Arvers în prag. Pe buzele acestuia se ivise 
un surâs triumfător. Dincolo de el. ei distinseră un trup inert, 
lungit în vestibul. Arvers deschise uşa, cu un gest larg, aproape 
spectaculos, şi se dădu de o parte din faţa lor, pentru a-i lăsa să- 
i contemple opera. 

Nu manifestă nici o mirare şi părea că-i aşteaptă. Nu se 
temea de ei; dimpotrivă. Se felicita totodată pentru prezenţa lor 
şi pentru perspicacitatea lui care prevăzuse acest lucru. 

Apăruseră ca nişte martori providenţiali ai valorii sale, 
chiar în momentul în care el dorea acest lucru. 

După ce se bucură în tăcere de buimăceala lor, vorbi 
primul, pe un ton de detaşare suverană. 

— L-am lichidat, spuse el. 

— Cum? 

Austin, la rândul lui, nu se putu abţine să nu strige. Nervii 
săi erau încordaţi de lunga aşteptare nocturnă şi mai ales de 


senzaţia odioasă de a fi înconjurat de nebuni care încercau să 
pară teferi. 

— Gleicher; l-am lichidat, repetă încet Arvers. Era un 
trădător. M-am îndoit o vreme, dar în noaptea asta am avut 
dovada... L-am sugrumat. 

|| se părea că trăieşte un început glorios, după un coşmar 
înfricoşător. Nu trebuia să se silească prea mult ca să afecteze 
aerul neglijent care convenea călirii sufletului său. 

— L-am sugrumat cu o coardă de vioară. Este mijlocul cel 
mai tăcut şi mai sigur. 

Totuşi, revenindu-şi din surprinderea de la început Claire îl 
dădu la o parte şi, păşind peste cadavru, fără să-i arunce o 
privire, dădu buzna în livin-g-room. Alergă drept la şemineu şi se 
opri acolo frământându-şi mâinile. Focul ardea. Buştenii 
trosneau. Un vătrai, pe jumătate înfipt într-un morman de 
jăratec, arăta că cineva aţâţase focul. Scormoni printre 
rămăşiţele incandescente, dar nu rămăsese nici o urmă care să 
poată fi identificată. Ochii ei rătăciţi zăriră atunci pe o masă un 
cilindru plat de piele. Era gol. 

O cuprise furia şi se întoarse spre intrare. Arvers era pe 
ca! e de a-i explica lui Austin toată povestea. 

— Aveam bănuieli asupra loialității lui, dar abia în seara 
asta, când a venit la întâlnire, am avut o certitudine; nu urmărea 
altceva decât să vă atragă într-o capcană... De unde ştiu? Am 
surprins o discuţie între el şi acolitul său. 

Alcătuia povestea pe măsură ce-o istorisea, ca un scriitor 
expert care, atunci când ia pana, nu cunoaşte încă toate 
amănuntele povestirii sale, dar a cărui inspiraţie este orientată, 
la fiecare nou capitol, de ideea generală a operei, far puternic 
slujindu-i de ghid şi de susţinător, făcând să ţâşnească continuu, 
din neant, înlănţuirea evenimentelor necesare. Îşi regăsise toate 
calităţile intelectuale şi încrederea în propia sa stăpânire. 

— Da; cum întârziaţi, m-am prefăcut că mă urc la primul 
etaj şi i-am lăsat singuri. De fapt, am rămas lângă uşă. Atunci 
am auzit acea discuţie care nu putea să-mi mai lase vreun dubiu 
asupra planurilor lor... Mai întâi am înţeles că Gleicher era 
personajul important, un ofiţer superior al Abwehrului... Otto? un 
simplu subordonat, Abuzau de informaţiile fabricate de Abwehr: 
un vast plan de intoxicare. 


Neştiind cu exactitate ce cunoştea şeful său, avea mare 
grijă să nu altereze adevărul fundamental, Ceea ce spunea se 
potrivea atât de bine cu anumite observaţii ale lui Austin, încât 
acesta fu descumpănit şi aproape că şi începea să-şi reproşeze 
că-l considerase trădător. 

— Pe urmă, intenţiile lui Gleicher au apărut limpede. Nu 
era vorba să ia o legătură cinstită cu aliaţii... îşi băteau joc 
amândoi, evocând viclenia lor şi credulitatea noastră nebună... 
Voia să atragă unul sau mai mulţi şefi ai serviciului secret în 
ghearele sale şi să dea astfel o lovitură fatală organizaţiei 
noastre şi războiului secret Capcana nu era pentru noaptea 
asta, ci pentru o proximă întâlnire pe care n-aţi fi întârziat să i-o 
daţi. De altfel şi exista un risc mare ca el să vă întâlnească şi să 
vă recunoască. Eram consternat. E bine că n-aţi venit. N-am 
început să răsuflu decât după ce au plecat. Atunci, i-am pândit 
din umbră. Am auzit maşina. Era Otto. Ştiam că Gleicher va 
petrece noaptea acolo. 

Aventura se ţesea de la sine, plecând de la fapte riguros 
autentice. Chiar dacă-i spionaseră fiecare gest în cursul nopţii, 
nu puteau să-i conteste nici un element al povestirii sale. 

Austin dori în acest moment să-i poată deschide cutia 
craniană şi să-i citească în cutele creierului, socotind nebuneşte 
că acesta era singurul mijloc de a descoperi adevărul, în 
prezenţa unui asemenea fiinţe. 

Dar Austin se înşela; dacă ar fi avut puterea să efectueze 
această operaţie şi această descifrare a materiei cenuşii în 
meandrele sale cele mai intime, n-ar fi descoperit decât 
confirmarea intenţiilor cavalereşti care răzbăteau din această 
povestire. 

Nuanţele subiective cu care înfrumuseţa evenimentele 
erau totodată atât de fireşti şi atât de ameţitoare, încât îi 
înflăcărau propria-i convingere. Şlefuia, prin intermediul 
limbajului, o realitate reînnoită, virgină, atât de pe măsura 
ambiţiei sale, încât spiritul său n-o putea pune la îndoială. A 
sculpta, a rândui materia primă a faptelor în aşa fel încât să se 
desprindă din ea o semnificaţie satisfăcătoare, asta era tot ceea 
ce făcuse toată viaţa. Meseria în care trecuse drept maestru 
reapăruse în acest moment în toată glorioasa sa maiestate. 
Sentimentul exaltant al propriei virtuţi trebuia să-i smulgă 


lacrimi de entuziasm, în vreme ce dădea ultimul retuş 
personajului său, prin magia savantă a cuvintelor. 

— Era singur; ştiam asta. N-avea nici o bănuială. Credea 
că mă păcălise. Nu mai puteam ezita; ocazia era prea frumoasă. 
Am bătut la uşă. l-am spus că aţi sosit şi că doriţi să-l vedeţi. A 
reintrat în vilă săşi ia o haină. L-am urmat. L-am strâns de gât cu 
coarda asta. N-a zis nici pâs... 

Vocea sa avea însuşi accentul adevărului şi dovada a ceea 
ce spunea, era acolo, în vestibul. Austin era încântat. Reîncepu 
s-o bănuiască pe Claire că e nebună sau că a inventat toată 
povestea ca să-l piardă. 

Ea nu va fi niciodată convinsă de buna lui credinţă, gândi 
Arvers. Ce importanţă avea, la urma urmei, Claire? El îi 
smulsese ghearele. Întreaga sa atitudine arăta că fata era 
conştientă de înfrângerea ei. Stătea acolo, în faţa lui, cu inima 
plină de furie, dar neputincioasă. Strângea în mâinile ei 
tremurătoare cutia pe care el nu mai avusese când s-o distrugă 
şi-şi dădea seama că nu-i slujea la nimic împotriva lui. Dovada o 
constituia faptul că tăcea. Ce mai conta acest accesoriu fără 
importanţă în faţa cadavrului masiv întins la picioarele lor? 

Austin fu adus la realitate de primele licăriri ale zorilor, li 
veni brusc în minte că avea răspunderi grele şi că nu era ceasul 
de a se lăsa, aşa cum făcea de o bună bucată de vreme, în voia 
consideraţiilor teoretice asupra diverselor simptome ale 
demenţei. Avea treburi mult mai urgente de îndeplinit decât 
stabilirea unui diagnostic. Trebuia să fugă. Sectorul devenise 
foarte periculos. De îndată ce moartea lui Gleicher va fi 
cunoscută. Abwehrul va avea reacţii brutale. incapabil să 
hotărască cine anume dintre colaboratorii săi era demn de 
încredere, le dădu ordine la amândoi cu o voce seacă şi 
autoritară. 

— Mai întâi trebuie ascuns cadavrul; asta ne va face să 
câştigăm timp. E prea târziu ca să-l mai ducem undeva afară. 
Există vreun colţ, în vilă, unde ar putea fi ascuns? 

Pivniţa, pe jumătate plină cu o grămadă de butuci de 
lemne, i se păru un loc potrivit. 

— Coborâţi-1 şi ascundeţi-1l acolo dedesubt, îi spuse el lui 
Arvers. Claire o să vă ajute. Eu mă duc s-o previn pe mama ei, 
ca să se pregătească de plecare, după ce va face să dispară 
toate urmele. Trebuie de asemenea să alertez diverse persoane. 


Mă voi întoarce, să vă iau cu maşina care e ascunsă destul de 
departe de sat. Vom pleca probabil la Paris. 

Arvers nu făcu nici un comentariu şi-ş-i scoase vesta ca să 
se apuce de treabă. Se simţea uşor, aproape bucuros. Claire 
deschise gura ca pentru a protesta, dar un gest imperios a lui 
Austin o opri. Ea îşi plecă încet capul, păru să se resemneze şi 
se pregăti să-l ajute pe Arvers. Austin îi aruncă o ultimă privire 
perplexă, apoi ridică din umeri, ieşi din casă şi se îndreptă 
repede spre sat. 

Trudiră multă vreme în pivniţă observându-se adesea pe 
furiş, dar fără să-şi adreseze vreo vorbă. El scotea din grămadă 
butucii mari. Ea îl ajuta să-i mute din loc. 

— Ajunge, spuse el în sfârşit. Groapa e destul de adâncă. 
Haide să aducem mortul. 

Ea îl urmă la parter. Epuizaţi de efort, abia răsuflând, se 
aşezară câteva clipe în living-room, departe de şemi-neul unde 
jăratecul dogorea încă. Afară, soarele începea să lumineze 
grădina. 

— Destul, spuse el după un minut. N-avem timp de 
pierdut. Austin se va întoarce în curând şi totul trebuie să fie 
gata. _ 

Işi reluase cu plăcere tonul de şef autoritar. Ea se sculă şi 
trecu în vestibul. 

— la-1 de picioare, porunci el. 

Ea ascultă docilă. El se aplecase, îşi trecuse mâinile pe 
sub subţiorile cadavrului şi se pregătea să se ridice. Era cu 
spatele spre uşa de la intrare. 

Ciaire, care apucase picioarele lui Gleicher le lăsă brusc. El 
ridică, surprins, capul. Ea avea privirea fixată asupra unui punct, 
în spatele lui. Acolo, pe prag, se afla mamă-sa. 

Intrase fără zgomot şi îndreptase spre el unul dintre acele 
revolvere mari pe care ei le ascunseseră la ea. 

XI 

— CÂND M-AM REÎNTORS la mama fetei, am început să 
mă simt stingherit, sir, spuse Austin. Trecusem pe la ea prima 
oară, ca s-o înştiinţez de pericol şi s-o rog să adune materialul 
ascuns acolo pe care voiam să-l iau cu mine. Ea ascultase 
scurta relatare a evenimentelor, fără să pară surprinsă şi fără să 
facă o singură remarcă. Am părăsit-o, ca să mă duc să telefonez 
şi să-mi găsesc maşina. Când m-am întors, am găsit casa goală. 


Îi recomandasem totuşi să mă aştepte. Am intrat în odaia 
din spatele băcăniei. Nu făcuse nimic din ceea ce o rugasem să 
facă. Cred că plecase imediat după vizita mea. Atunci am avut 
un presentiment. 

Am vrut să mă reped la vilă. Am pierdut din nou timp cu 
maşina. Acele gazogene blestemate, sir... 

Austin povesti sfârşitul misiunii sale. Plecarea sa din 
Franţa fiind întârziată de vremea proastă, de la acele întâmplări 
trecuseră două luni, dar era evident, după vehemenţa istorisirii 
sale, că fiecare din ele lăsase o amprentă puternică în memoria 
sa şi nu era deloc pe cale să le uite. Doctorul Fog îl asculta fără 
să-l întrerupă, în cursul carierei sale de două ori fertilă în 
ciudăţenii, cunoscuse bine fiinţe şi situaţii insolite. Anomalia era 
domeniul lui şi, după cum o mărturisea adesea, simţea pentru 
ea o înclinare tainică. Era interesat de ultimul episod al afacerii 
Arvers, dar nu vedea necesitatea de a se emoţiona peste 
măsură. Calmul său, care părea aproape de neînțeles, îl agasa 
pe Austin, a cărui surescitare se reînsufleţea pe măsură ce 
trecea în revistă diferitele etape ale dramei. Se enerva voind să 
reînvie, pentru şeful său, atmosfera din acea dimineaţă şi se 
pierdea adesea în amănunte triviale care lui i se păruseră, m 
acel mo-1' ment, de o importanţă capitală. 

— Gazogenu] s* stinsese... Maşinile acele'a blestemate 
care se folosesc în Franţa, sir... Şi eu, ca un imbecil, am mai 
pierdut un sfert de ceas, încercând să-l reaprind. Fără asta, 
probabil că aş fi ajuns la timp. Abia după ce m-am istovit în 
eforturi zadarnice, mi-a venit ideea s-o iau pe jos. Înţelegeţi, sir? 

— Inţeleg, făcu doctorul Fog pe un ton încurajator.” In 
sfârşit, ai luat-o pe jos? 

— Nu era departe. Douăzeci de minute de mers... poate 
chiar mai puţin, căci am început să alerg de îndată ce-am ieşit 
din sat. Eram din ce în ce mai neliniştit... o presimţire, o intuiţie, 
v-o spun, sir, şi apăsarea creştea pe măsură ce înaintam. Ceea 
ce mă neliniştea era atitudinea mamel., acea placiditate, acea 
indiferenţă, acea aparentă lipsă de emoție... Totuşi tot ceea ce- 
1 privea pe Arvers trebuia s-o pasioneze, cel puţin tot atâta cât 
şi pe fiieă-sa. 

— Anumite fiinţe sunt capabile de o disimulare puţin 
obişnuită, remarcă sentenţios doctorul Fog. În general, acesta 
este un semn al voinţei. 


— De îndată ce văzui vila, printre arbori, mă şoca unul clin 
elementele sale... da, acesta este cuvântul, mă şoca aproape ca 
o necuviinţă, un amănunt nesemnificativ, banal - de ee acest 
lucru mă afecta astfel? N-o pot explica: aveam nervii încordaţi la 
maximum, sir. Era fumul abundent care ieşea din cămin. Se 
puseseră lemne şi focul fusese aţâţat; astfel s-ar fi stins. Existau 
o sută de raţiuni pentru a explica acest lucru. Puteau arde 
hârtiile, urmele compromiţătoare; şi totuşi, la vederea lui, am 
fost cuprins de o adevărată spaimă. Mi-am încetinit mersul, 
pentru că de-abia mai puteam răsufla; apoi am început din nou 
să alerg. La ce bun, mă întrebam eu? 

— La ce bun, într-adevăr, murmură doctorul Fog. 

— Am ajuns în grădină. Cele două femei, Claire şi mama 
sa. se aflau acolo, cu capul în mâini, aşezate pe treptele 
peronului. Claire schiţă un gest la apropierea mea. Am vrut s-o 
întreb, dar n-am putut; vederea chipului ei m-a îngheţat. De 
nerecunoscut; imposibil de descris, sir. Niciodată astfel de 
expresie de groază n-a fost întipărită pe vreo faţă omenească. 

M-am oprit, mişcat, apoi am făcut un pas spre ea. Atunci 
am simţit mirosul şi am fost din nou paralizat... V-am spus că 
uşa de la intrare şi cea de la living-room erau deschise? De 
acolo venea mirosul. Nu exista nici un pic de vânt, nici o pală de 
aer... Sir, dacă iadul există, apoi atunci trebuie să se 
răspândească de acolo vapori la fel de împuţiţi ca şi cei pe care 
i-am simţit eu, când am ajuns în faţa acelei case! 

Când o văzu pe mama Clairei în faţa lui, Arvers înţelese că 
triumful său nu era complet şi că va trebui să mai înfrunte o 
ultimă încercare. Asta nu-l surprinse. Ştia de multă vreme că va 
trebui să se măsoare într-o zi cu această bătrână. Apariţia sa i 
se păru de o ciudăţenie familiară. Aspectul ei ameninţător nu-l 
impresiona. Şi-o imaginase astfel. 

— Mâinile la spate, spuse ea. 

El ascultă fără să pună o întrebare, dar acest lucru nu-l 
sperie. Se analiză, în mod obiectiv, dar conchise, cu bucurie, că 
acest sentiment îi devenise străin. 

Nu făcu nici o mişcare, când Claire îi legă mâinile. 

N-avea decât să aştepte cu răbdare momentul în care îşi 
va juca rolul în scenariul pe care cele două femei îl pregătiseră 
de multă vreme; cu minuţiozitate, pentru cazul în care ele n-ar fi 
avut alt mijloc ca să-şi atingă scopul. Nu schimbau nici o vorbă, 


dar Claire nu şovăi. Mama îi aruncă un ghem de sfoară. Se 
gândise la toate amănuntele. El jubilă în sinea lui, gândindu-se 
că ea n-a putut, că nu putuse să prevadă totul. 

Când mâinile îi fură imobilizate. - bătrâna se adresă în 
sfârşit fetei: 

— Culcă-1 pe divan. 

El se pregătise să execute ordinul, înainte chiar ca Claire 
să i-1 fi repetat. Când ajunse lângă divan, Claire îi dădu un 
brânci şi începu să-i lege gleznele, picioarele şi restul trupului. 
Întins pe spate, cu capul odihnindu-se pe o pernă, Arvers îşi fixă 
privirea asupra mamei care se apropiase de cămin, şi nu şi-o 
mai luă de la ea. 

— Eliberează-i o mână. Poruncea ca un regizor 
experimentat, fără să uite însă rolul esenţial pe care şi-l 
rezervase. Se strădui să reaţiţe focul. Apropie butucii, adăugă 
alţii şi suflă peste jăratic. Curând, flăcări lungi linseră partea de 
sus a căminului. In acest timp, Claire dezlegase mâinile lui 
Arvers. Apoi se trudi O VTCm6 Ca & ă-i lege braţul sting de rama 
divanului, lăsându-i-1 pe ceiălalr liber. 

Arvers se lasă în voia ei ca un copil, fără s-o părăsească 
din ochi pe bătrână. Ar fi spus că îndeplinea vreo treabă casnică, 
dar el nu-şi făcea nici o iluzie în ceea ce privea planul ei. 

— Scoate-i pantofii. 

El nu simţi nici un fior. Cunoştea felul încercării ca” re-l 
aştepta. Petrecuse nopţi interminabile contemplând-o în vis, 
pregătindu-se să-i disece toate etapele, să-i elimine cu răbdare, 
întregu-i caracter de neprevăzut. Intărit de această lungă 
educaţie, spiritul lui izbutise minunea de a metamorfoza această 
încercare într-o formalitate obligatorie şi de a o despuia de toată 
groaza. 

Mama suflă pentru ultima oară în cămin, apoi, lăsând 
vătraiul înfipt în jăratec, se întoarse şi se îndreptă spre el. 

— Să nu pierdem vremea, spuse ea. Citeşte-i mărturisirea. 

Claire scoase o hârtie din buzunar şi citi Era un lung 
document relatând povestea de la fermă Lachaume, 
reconstituită după banda de magnetofon şi frânturile de discuţie 
pe care le auzise ea. Era o mărturisire completă a lui Cousin, 
recunoseându-şi trădarea şi făcând să reiasă purtarea eroică a 
lui Morvan 


— Astfel s-au petrecut lucrurile, nu-i aşa? întrebă mama, 
după ce Claire isprăvi. 

Atunci Arvers vorbi, pentru prima oară de la sosirea 
bătrânei: 

— Câtuşi de puţin, spuse el. Morvan, fiul tău, e cel care a 
trădat. 

— Mincinos, urlă Claire. Laş mizerabil! i-am auzit vocea; 
ţi-am auzit rugăminţile; cunosc pe dinafară toate frazele 
trădării! 

El răspunse printr-un surâs dispreţuitor. Ea se năpusti 
asupra lui cu mâinile întinse şi-1 scuipă în faţă; dar mama, care- 
şi păstrase tot sângele rece, o opri. 

— Să nu pierdem timpul, repetă ea. Refuzi să semnezi? 

— Refuz. Fiul tău e cel care a trădat. Nu eu... Eu nu pot să 
fac nimic... 

— Vom vedea, spuse bătrâna. 

Se îndreptă spre cămin şi apucă vătraiul. 

— Mamă! 

— Lasă-mă în pace! 

În momentul, foarte scurt, în care mama îi întorsese 
spatele şi în care Claire îşi întorsese privirea, îngrozită de fiecare 
dintre gesturile ei, el execută pe furiş prima parte a actului 
pentru care se pregătise luni de zile. Tot căuta o ocazie 
favorabilă, încă de când Claire îi dezlegase mâinile, şi 
nesiguranța reuşitei îi pricinuia o nelinişte surdă ', singura 
lacună pe care frica o mai găsi în el. Cu mâna liberă, apucă fiola 
cu otravă, ascunsă într-un buzunar secret de sub un rever al 
hainei şi şi-o strecură în gură Asta îi luă doar o secundă. 
Succesul operaţiei îi risipi şi ultima fărâmă de teamă în această 
lume. 

XII. 

MAMA SE ÎNTOARSE ŞI se îndreptă spre el cu vătraiul în 
tnână. El rămase cu ochii larg deschişi, măsurând calitatea 
propriei sale ho-tărâări, după ce studie în amănunt cu o precizie 
de necrezut, instrumentul de tortură. Capătul înroşit emitea raze 
albe pe o lungime de cinci sau şase centimetri. Tija trecea apoi 
prin diverse nuanţe de roşu. pe urmă prin cenuşiu închis, până 
la galbenul minerului de aramă, aproape tot atât de sclipitor ca 
şi vârful. Încercă o satisfacţie puerilă, constatând că nu mai era 
vorba de o simplă bucată de fier îndoit, ca cea de la ferma 


Lachaume, ci de o unealtă perfecționată, lucrată şi 
înfrumuseţată de un meşter dibaci, ca să fie decorativă într-un 
cămin burghez. Aproape că era un vătrai de lux şi orgoliul său 
mulţumi Providenţei, ca şi cum ea ar fi voit să recunoască în 
această alegere calitatea structurii lui. 

— Semnezi? 

El scutură din cap cu o expresie care aducea a aga-sare. 
Bătrâna îl plictisea cu întrebările. Sigur, el va depăşi încercarea, 
dar pentru asta trebuia să-şi concentreze toate resursele psihice 
şi să se separe de tot ceea ce l-ar fi putut distrage. Contactul cu 
fiola de sub limbă îi era de ajuns, ca să risipească această 
contrarietate şi să-i redea calmul necesar faptelor mari. 

Liniştea i se traducea printr-un surâs. 

Apoi surâsul îi îngheţă. Faţa i se scofâlci. Fiecare fibră a 
trupului i se contractă. Timp de o clipă, durerea îi interzise orice 
gând. Mama îi aplicase fierul pe piciorul drept. Il retrase aproape 
imediat şi-o opri printr-un gest pe fiica ei care făcuse un pas 
către ea, cu o exclamaţie înăbuşită, ca şi cum s-ar fi opus la 
fapta ei. 

— Semnezi? 

Înainte ca el să poată scutura din cap, se scurseră câteva 
secunde; timpul necesar spiritului un moment descumpănit, ca 
să-şi reia supremaţia, să-i demonstreze că această durere era 
un element esenţial apoteozei sale şi să-şi insensibilizeze carnea 
pentru extazul revanşei. 

Îşi lipi limba de fiolă. N-avea de făcut decât un gest 
mărunt, pentru a-şi lua această revanşă strălucitoare şi 
definitivă. Îl va face când va avea el chef. Era stăpân pe situaţie. 
Câştigase. Nu va ceda niciodată în faţa violenţei; nu era din 
acelaşi aluat cu acel Morvan! Mama, duşmanul lui cel mai 
înverşunat, era înfrântă. Claire şi renunţase la luptă. Stătea cu 
capul ascuns sub braţe. Schiţând un nou surâs maliţios, regretă 
că ea nu-l putea vedea. 

Fu din nou surprins de cea de a doua aplicare a torturii. 
Sufletul lui fortificat, întărit în cursul interminabilelor şedinţe de 
antrenament teoretic, fu descumpănit de neprevăzut: aştepta 
arsura pe acelaşi picior şi ea i se înfipse în piciorul sfâng. 
Înfiorarea îl făcu să-şi mişte cu putere picioarele, în ciuda 
legăturilor. Mama lasă fierul pe piele o secundă. Inainte chiar de 
a-l fi retras, spiritul îşi impuse din nou legea lui. 


— Tu ai trădat. Mărturiseşti? 

El scutură din cap, cu acelaşi gest lent şi monoton. Acum 
regreta că nu putea vorbi. li plăcea să-şi asculte sunetul vocii, 
dar se temea să nu scape fiola. 

Al treilea episod al supliciului duse la acelaşi rezultat. 
Bătrâna blestemă printre dinţi şi se întoarse pentru a pune din 
nou vătraiul pe jăratic. In timpul acestui răgaz el se strădui să-şi 
stimuleze şi mai mult resursele spirituale şi să le pună în slujba 
unei voințe supreme. Trebuia să triumfe asupra unui ultim 
duşman: Morvan. De câte ori îndurase Morvan tortura? De şase 
ori; îşi aducea aminte; numărase cu grijă reprizele de urlete. 

Urletele... Comparaţia care i se impuse la această amintire 
îi fu de un puternic ajutor, pentru a urca ultimele trepte al 
gloriosului calvar... El nu urla, el calcula! Deplina percepţie a 
acestei superiorităţi intelectuale îi copleşi de fericire şi, în timp 
ce mama, pierzându-şi sân-gele rece, îşi grăbi atacurile, 
elemente de literatură confuză începură să plutească în ceata 
care începea să i se întindă în faţa ochilor. 

Se gândi: „Nici un animal n-ar face asta”. Şi în vreme ce 
ceața se făcea mai deasă, el văzu umbrele „animalelor”, 
agitându-se în jurul lui, dobitoace lipsite de inteligenţă, 
dobitoace cu mintea otova, fără cunoştinţe adevărate, 
dobitoace care luau când înfăţişarea unei vrăjitoare bătrâne cu 
ochii roşii, pierandu-şi în mod stupid vlaga în mişcări nesocotite, 
când a unei mici imbecile ascunzân-du-şi capul ca un struţ, 
incapabilă să suporte până la capăt consecinţele unei idei, când 
ale unei brute perfecte, ale cărei urlete erau singura reacţie în 
faţa suferinţei. 

Indură de opt ori tortura. Nimic nu se mai putea adăuga 
triumfului său."Se temea să nu leşine îndurând prea multă 
vreme încântarea în care îl făcea să se scufunde amestecul 
acela copleşitor de durere fizică şi de voluptuoasă exaltare. 
Apucă fiola cu dinţii. Când mama ridică din nou vătraiul, cu 
chipul desfigurat de ură, el o privi drept în ochi, sfărâmă fiola şi 
înghiţi lichidul odată cu bucăţile de sticlă. Resimţi imediat şocul 
otrăvii şi-şi pierdu cunoştinţa, regretând că nu putuse prelungi 
la nesfârşit contemplarea victoriei sale. 

XIII. 3 

CÂND M-AM HOTĂRÂT ÎN sfârşit să intru în cameră, l-am 
zărit pe divan. 


Dar n-am putut rămâne mult timp. acolo. Mirosul şi 
fumul... într-adevăr o atmosferă de iad, sir. Nici măcar n-am 
putut să mă apropii de el. O privire rapidă... am văzut că era 
într-adevăr mort. Am deschis fereastra şi am ieşit. Claire mi-a 
istorisit, încet, încet toată povestea. Sigur că de la mamă n-am 
putut scoate nimic. Şi pe Claire a trebuit s-o scutur zdravăn, ca 
să se hotărască - între două crize de nervi - să vorbească. 

„Nu voiam, nu voiam, repeta ea fără încetare. Era doar o 
înscenare; mama îmi făgăduise... Trebuia doar să ne prefacem. 
Era un iaş; eram convinsă oă va fi de ajuns o simplă ameninţare. 
Nu voiam să merg*m prea departe. Trebuia să cedeze; eram t 
sigură că la vederea fierului roşu va semna.” 

— Un raţionament extrem de logic pentru o tânără fată, 
remarcă doctorul Fog. Numai că de data asta n-a cedat. 

— N-a cedat, sir. Şi dară a rezistat astfel... Calmul 
doctorului părea să sporească agitația lui Austin. Dacă a rezistat 
astfel, e dovada că n-a vorbit nici prima oară. Trădătorul a fost 
Morvan. Am fost nişte criminali ca să-l lăsăm astfel în voia 
ţicnelii celor două femei, sir. 

— Crezi? întrebă cu blândeţe doctorul Fog. Apropo, ce-ai 
făcut cu cadavrul? 

Austin înălţă din umeri. Acest amănunt i se părea de prea 
puţină importanţă în faţa problemei care-1 preocupa. Răspunse 
mai întâi cu un aer absent, apoi găsi în acest subiect o nouă 
ocazie de a-şi exprima indignarea. 

— L-am îngropat în pădure... închipuiţi-vă, sir, că n-am 
socotit oportun să abandonez trupul unui patr-st, sau să-1 vâr în 
pivniţă ca pe celălalt. Am socotit că-i suntem datori cel puţin un 
mormânt decent. Mi-am asumat şi alte riscuri! Bătrâna 
dispăruse - de altfel nici nu mai ştiu ce-a devenit; dar, cu 
înjurături şi cu ocări, am silit-o pe Claire să mă ajute. Am 
constrâns-o să trudească până la epuizare. Eram gata s-o bat, s- 
o chinuiesc şi eu pe ea dacă ar fi făcut nazuri; dar m-a ascultat 
cu docilitate. L-am dus cât mai departe cu putinţă de vilă şi l-am 
îngropat într-o groapă adâncă. Am obligat-o să îngenunche la 
mormântul lui. Eram un pic enervat, sir... 

— Înţeleg, înţeleg, murmură doctorul pe un ton liniştitor. 

— Cu toate precauţiile, mă tem totuşi că nemţii au să-l 
găsească. 

— Nu l-au găsit. 


Austin, surprins, ridică iute capul. Doctorul se în-drepi'tă 
către unul din colţurile camerei. 

— Nu l-au găsit, repetă el. Căci altfel nu s-“ar fi deranjat 
să-mi trimită asta. Ascultă... 

Era înregistrarea. Austin ascultă vocea lui Cousin, la 
început cu stupoare, apoi cu emoție crescândă. Când banda se 
termină, sub privirea pătrunzătoare a doctorului Fog, el rămase 
o vreme tăcut, tulburat, în prada unui complex de sentimente 
pe care nu izbutea să şi le explice. Sfârşi prin a spune în mod 
stupid: 

— Deci era adevărat? Doctorul încuviinţă din cap. 

— Şi v-au trimis banda? 

— Cu complimentele lor... destul de bine întoarse, pe 
legea mea! Presupun că Otto a descoperit corpul lui Gleicher. A 
ajuns la concluzia că fuseseră traşi pe sfoară de Arvers şi că 
acesta le scăpase. S-a grăbit deci să pună în practică 
ameninţarea. Iți închipui că există numeroase copii după acest 
document... Dar asta nu-i tot, Austin. În pachetul care ne-a fost 
trimis pe o cale misterioasă, se mai afla şi o scrisoare lungă 
dând amănunte foarte precise despre afacerea de la ferma 
Lachaume. Otto a reluat ancheta şi se pare că a depus eforturi 
mari ca s-o limpezească îrv întregime. O fiinţă răzbunătoare 
acest Otto, şi furios de a fi fost tras pe sfoara pe scurt, apare în 
mod evident că Morvan nu putea fi împuşcat de poliţişti. Înţelegi 
ce înseamnă asta? 

— Vreţi să spuneţi că el... 

— Aşează-te în locul lui. Nu putea lăsa un astfel de martor 
să trăiască. 

Austin se înfiora. Doctorul Fog ridică din umeri. 

— De altfel nu m-am îndoit niciodată, remarcă el cu 
neglijenţă. 

Austin care începuse să încerce un soi de uşurare în faţa 
dovezii că Cousin era un criminal, se simţi revoltat de această 
mărturisire. 

— Şi ştiind asta, sir, l-aţi trimis din nou acolo cu sora lui 
Morvan! 

— Putea să ne mai fie util, spuse doctorul; şi, pentru asta, 
familia Morvan ne era necesară. Evenimentele au dovedit că arri 
avut dreptate... Oh, să nu crezi că am prevăzut totul; dar, în 


sfârşit, 1-a suprimat pe Gleicher, un duşman periculos... deşi 
puţin naiv, ca mulţi amatori în această meserie. 

— În concluzie, sir, în concluzie, socotiți că combinaţiile 
dumneavoastră au avut un succes strălucit! strigă Austin care 
nu izbutea să se stăpânească. 

— Un succes doar pe jumătate, făcu doctorul cu modestie. 


— Doar pe jumătate? 

— Da. Am nădâăjduit că ne va scăpa şi de Bergen; dar el nu 
era copt încă... 

Austin nu găsi nimc de replicat şi începu să-l privească cu 
un soi de groază. Metoda sa raţională de a se folosi de pasiuni îl 
făcu pe Austin să simtă dorinţa de a-1 înjura. Totodată, nu-şi 
putu reprima un sentiment de admiraţie în faţa cunoaşterii 
reacţiilor umane. Spiritul său de curiozitate puse stăpânire pe el 
şi, cu tonul unui umil student care-şi întreabă profesorul, ceru şi 
alte explicaţii: 

— Cum de s-a putut arăta atât de eroic în timpul torturii, 
după ce, într-un caz analog, fusese atât de ticălos? 

— Sunt sigur că confrații mei psihiatri vor găsi c bună 
duzină de motive, toate, în parte, exacte. Ei îşi vor spune că 
delirul paranoic aduce adesea cu sine astfel de absurdităţi. Iți 
vor cita ca exemplu laşul ce se sinucide tocmai de frica morţii. 
Adevărul, Austin... 

Vorbi din nou pe un ton profesional. Atitudinea i se 
modifică brusc, cum i se întâmpla adesea. Se aplecă spre 
Austin, cu privirea strălucitoare, cu obrazul ca iluminat de o 
flacără interioară: semne, gândi tânărul bărbat, care pentru alţii 
ar fi însemnat entuziasmul, o pasiune violentă, dar care la el 
trădau rezolvarea totală a unei probleme dificile. 

— Adevărul, Austin, este că prima oară - îţi dai seama - 
prima oară nu era vorba decât de cincizeci de vieţi; cincizeci de 
vieţi omeneşti, nu erau un simbol destul de evident, destul' de 
violent, pentru a-l face să-şi depăşească instinctele. In vreme 
ce a doua oară... 

Austin îl întrerupse mecanic. 

— A doua oară el era miza. * 

— EI, el singur, strigă doctorul Fog; el cu universul lui de 
vise; el însuşi, această creaţie ideală a propriei imaginaţii! Ar fi 
acceptat distrugerea întregului pământ, Austin, dar nu pe ceai 


acestei fiinţe fabuloase. Pentru el, numai pentru el, se arătase 
capabil de eroism. 

Austin se cufundă într-o meditaţie penibilă, cu spiritul 
nesigur, solicitat fără încetare de umbre mişcătoare, cărora le 
ghicea convergenţa către un punct misterios, dar dezamăgit 
întruna de interferenţe care se opuneau la perceperea precisă a 
acestui pol. După un lung moment de acest fel de gimnastică 
descurajantă, simţi nevoia să se agate de elemente materiale 
consistente. 

— Sunt de luat unele măsuri, sir. Morvan trebuie să fie 
reabilitat. Cât despre Claire, pe care am adus-o înapoi la Londra 
şi am pus-o într-un fel de arest în camera ei... 

Doctorul schiţă un gest plictisit, ca şi cum ar fi izgonit 
consideraţiile mai puţin importante. 

— Linişteşte-te. Morvan va fi acoperit de onoruri... 
Recompensele postume cele mai importante. Am şi făcut ceea 
ce era necesar. Cât despre el... 

Păru, la rândul său să ezite şi să viseze. După o tăcers 
reluă: 

— r Dovezile în favoarea lui Morvan vor fi destul de 
glorioase pentru ca familia lui să renunţe să mai urmărească cu 
răzbunarea ei o umbră. El? Povestea sa râu e cunoscută cu 
exactitate decât de noi doi. Socoti necesar s-o divulgi, Austin? 

Austin nu răspunse. Cu gesturi lente, doctorul Fog luă o 
pereche de foarfece, scoase banda de magnetofon şi începu s-o 
taie în bucății pe care le lăsă să cadă în recipientul de fier unde- 
şi ardea documentele extrem de secrete. Continuă să 
vorbească, văzându-şi de treabă, metodic. Vocea sa avea în 
unele momente intonaţii curioase, pe care părea”să. le regrete 
şi să încerce să şi le corijeze după un moment. 

— Un intelectual, Austin, l-am judecat bine... bagă de 
seamă că intelectualii se întâlnesc mai des printre zidari şi 
militari decât printre oamenii de litere şi artişti. Căutând bine, îi 
descoperi chiar printre profesioniştii serviciilor secrete. Nu crezi? 

Austin avu un surâs slab. Doctorul puse câteva bucățele 
de hârtie în recipient, le dădu foc şi supraveghe arderea cu un 
ochi atent. 

— Socot că a plătit preţul... Când plăteşti, ai dreptul să te 
odihneşti în pace... Ai vorbit de iad mai adineauri, Austin? De 


fapt, cred că are destule şanse să se odihnească în pace. Nu eşti 
de aceeaşi părere? 

Exista o nuanţă de nelinişte reală în întrebarea sa, pusă pe 
un ton neglijent. În loc să răspundă direct, Austin evocă o ultimă 
amintire. 

— Când am intrat din nou în odaie, sir, când m-am silit să- 
1 privesc de aproape, am fost izbit de fizionomia sa. Trupul său 
era cumplit de contractat, desigur; membrele răsucite; dar faţa 
îi era destinsă, aproape fericită... De necrezut! Faţa sa, sir, purta 
amprenta unei minunate seninătăţi şi păstrase un surâs extatic. 

— O rază a ultimului său gând, spuse doctorul Fog, Nici nu 
mă îndoiam. Şi dumneata care mă acuzi de cruzime spirituală! 
Crede-mă, n-am dat greş în datoria mea de medic... Am făcut 
mai mult pentru el decât o cerea simpla omenie. 

Se lăsa dus de consideraţii care nu erau câtuşi de puţin 
cele ale unui om de ştiinţă. Părea dispus să discute la nesfârşit 
cazul lui Arvers. Austin ar fi jurat că-i era silă să-l alunge din 
minte. Fiecare frază pe care o rostea părea să-l facă să 
descopere un orizont nou. 

— Mi s-a întâmplat adesea să mă gândesc la el în ultima 
vreme, spuse doctorul cu voce joasă; chiar aici, în această 
cameră, unde nu şi-a făcut decât o scurtă apariţie - îţi aminteşti 
- dar în care se află acest dosar ce conţine esenţa personalităţii 
sale neliniştite. Rapoartele sale constituie o creaţie puţin 
obişnuită, fără să aibă nimic comun cu operele sale de scriitor „; 
o catedrală, Austin, o catedrală constituită după arhitectura 
barocă a idealului său, cu pereţii impregnaţi de spaime, cu 
pietrele cimentate de eforturile înverşunate ale disperării sale, 
cu săgeata din vârf năzuind către un astru inaccesibil. 

— Romantic, sir? spuse Austin privindu-l plin de 
curiozitate. 

— Ei aş! Şi cine ştie, după toate? Doresc să-ţi cer o 
consultaţie. Consideri cumva o halucinație drept un simptom 
edificator? 

Austin nu se putu abţine să nu exclame: 

— O halucinație? Dumneavoastră, sir? 

— L-am văzut cum te văd în acest moment. Mă pregăteam 
să-i recitesc rapoartele. E oare atât de surprinzător să se fi 
încarnat astfel din aceste pagini? Esenţialul fiinţei sale află că e 


aici, în acest dosar. Şi apoi umbra care mi-a apărut era infinit 
mai consistentă decât fiinţa sa materală. 

Vreau să-ţi mărturisesc tot. Când s-a ridicat în faţa mea, 
am avut o clipă de groază. Nimănui nu-i plac fantomele în 
această ţară, începând de la Shakespeare, nici măcar 
specialiştilor în boli mintale, şi eram răscolit, speriat la gândul 
ae a-i da socoteală. 

Austin băgă de seamă cu o stupefacţie crescândă că 
vocea doctorului trăda, în timp ce rostea ultimele fraze, un 
sentiment aproape asemănător cu emoția. 

Işi ţinu răsuflarea, convins că avea să audă mărturisiri 
rare, dar doctorul Fog se strădui să-şi regăsească liniştea, o dată 
eu precizia limbajului. 

— Temerile mele nu aveau un temei raţional: neliniştea 
mea era puerilă. Umbra mi-a spus doar atât: mulţumesc. Nu 
cred să fi încercat vreodată satisfacţie profesională mai intensă; 
nici uşurare... Austin, Austin, eu n-aş fi putut supravieţui unui 
diagnostic eronat! 


SFÂRŞIT