A. E. Van Vogt — Sclipirea Viitorului

A. E. VAN VOGI 


A. E. VAN VOGI 


SCLIPIREA VIIIORULUI 


Profesorul Dun Higenroth citi scrisoarea oficială cu buzele 
strânse: „...Norocul pe care l-aţi avut câştigând Acolada în 
domeniul dumneavoastră... De aici şi decapitarea pentru 
beneficiul studenţilor din cadrul programului de educaţie 
avansată... va avea loc în Ziua Patrioţilor. Felicitări...” 

Desigur, scrisoarea era mai lungă, dar aceasta era esenţa 
ei. 

Tăcut, Higenroth întinse documentul spre soţia sa, Eidy. 
Fără un motiv anume, rămase să privească atent cum 
tânăra doamnă citea vestea despre decapitarea iminentă a 
soţului, un savant mult mai bătrân decât ea. Dar chipul ei 
nu era tulburat de nici un fel de emoție. Eidy îi înapoie 
scrisoarea şi-i spuse: 

— E important să-ţi aminteşti că moartea prin decapitare 
nu este deloc dureroasă. E un fapt dovedit. 

Higenroth descoperi, atunci când citi mica notă de subsol 
redactată cu litere mici, ce se cerea de la el în vederea 
ordinului de execuţie: „...Este de la sine înţeles că un 
câştigător al Acoladei nu va permite ca anxietatea legată de 
momentul decapitării să se manifeste deschis sau să-i 
tulbure cu ceva gândurile. Asemenea reacţii învechite nu 
sunt demne de un savant modern şi matur care înţelege 
valoarea decapitării Acoladei pentru studenţi şi care ştie că 
pentru el este un pas din lumea noastră spre o altă lume 
mai bună, aşa cum a stabilit Religia Oficială.” 

Premiul îl pusese pe profesorul Higenroth în faţa unei 
dileme. Pe de-o parte - trebuia să admită - era o victorie. 
Bătălia lui cu dr. Heen Glucken se sfârşea dintr-o singură 
lovitură - ca să spunem aşa - care avea să-i pună adversarul 


la podea. Câştigătorii Acoladei erau aleşi dintre cei ce se 
aflau în primul pluton în cursa pentru eminenţa ştiinţifică. 

Dintr-o singură lovitură - literal vorbind - avea să câştige 
coroana. 

Pe de altă parte, nu simţea că-şi dusese munca până la 
capăt. 

— Există prea multă creativitate în capul ăsta bătrân, îi 
zise lui Eidy. Ca atare cred că voi cere o amânare pe termen 
nelimitat, în temeiul Sclipirii Viitorului. 

Eidy se uită la el şi întrebă: 

— Tu crezi că afacerea asta nu are nici o legătură cu 
articolele politice contra regimului pe care le-ai publicat de 
doi ani încoace? 

— Ah, nu, nici vorbă. Higenroth scutură din capul cu chip 
prelung. Dictatorul însuşi a declarat cu tărie că orice 
puncte de vedere vor fi tolerate. Posibilitatea ca Acolada să 
nu fie meritată nu este un factor de luat în seamă în această 
chestiune. 

— Desigur, răspunse repede Eidy. 

Cum Ziua Patrioţilor se celebra în mai puţin de o jumătate 
de săptămână, Higenroth îşi scrise cererea de amânare pe 
un formular tip pe care-l adresă Comisiei de Educaţie 
Avansată, folosindu-se de canalul magnetic al serviciului de 
livrări speciale. 

Vestea despre premiul pe care-l primise apăru la Teleştiri 
înainte de amiază. A doua zi, dimineaţa devreme, dr. 
Glucken veni cu naveta de peste ocean ca să - cum declară 
- „îşi exprime respectul faţă de un oponent de mare 
valoare”. Apoi adăugă: 

— Nu pot spune că sunt de acord cu felul în care au ales 
câştigătorul, dar cred că am găsit o soluţie care m-ar 
satisface. 

Se lansă imediat după aceea într-un rezumat al propriilor 
puncte de vedere. 

Dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica, Higenroth nu 
dormise deloc bine; trecu o vreme până să se trezească 


suficient ca să-şi dea seama că dr. Glucken continua să 
expună aceleaşi teorii personale, extrem de răsuflate, pe 
care le învățase pe dinafară. 

— Ar fi un adevărat triumf ştiinţific, tocmai spunea 
Glucken, dacă la decapitare studenţii tăi nu ar primi numai 
educaţia-fulger care cuprinde toate cunoştinţele tale 
speciale, ci şi pe ale mele. 

În vreme ce asculta glasul sâcâitor, Higenroth se simţi 
deodată galvanizat. Şi se revoltă. 

— Doar un moment, îl întrerupse. Vrei să spui că...? 

Glucken continuă prezentarea unor anumite teorii de 
bază, de abia ridicând uşor glasul. 

Higenroth se trezi de-a binelea. 

— Hei! Strigă. Cu alte cuvinte, vrei să te asiguri că 
studenţii mei vor fi educați pe baza ideilor tale tocmai la 
decapitarea mea? 

Glucken nu se lăsă intimidat şi-şi continuă expunerea pe 
un ton greu de tolerat. 

Higenroth îşi puse mâinile la urechi şi îi strigă că nici de-al 
naibii nu va permite ca judecata Comitetului să fie 
pervertită de nişte idei care nici măcar nu se ridicau la 
nivelul Acoladei. 

În acel moment intră Eidy peste ei. Îşi conduse soţul afară 
din cameră, deşi cei doi continuau să urle unul la celălalt, 
până când izbuti să-l vâre pe profesor în dormitor şi să 
închidă uşa. 

Dr. Glucken, cu faţa-i frumoasă purpurie din cauza furiei, 
tocmai se pregătea să plece când Eidy se întoarse grăbită la 
el. Îl opri chiar la uşă. 

— Eşti căsătorit? Îl întrebă fără ocol. 

— Soţia mea e moartă, îi răspunse el. A pus sub semnul 
întrebării Religia Oficială. Dădu din umeri, resemnat. Am 
prevenit-o, dar n-a vrut să mă asculte. 

Eidy ştia foarte bine la ce se referea. Neîncrederea în 
Religia Oficială era un act interzis într-o dictatură altminteri 
destul de rezonabilă. 


Ceea ce o necăjea pe moment era faptul că se măritase cu 
Higenroth încă din vremea studenţiei, în cadrul unui 
program guvernamental în care adolescentele frumoase 
erau căsătorite patriotic cu savanții faimoşi. O dată ce o fată 
îşi dovedise patriotismul în acest fel, era de aşteptat să 
continue, iar lui Eidy i se părea că dr. Glucken era destul de 
chipeş pentru un savant. Şi cum, după decapitarea lui 
Higenroth, urma să devină Numărul Unu de nedisputat în 
domeniu, hotărî să înceapă să-i facă avansuri din vreme. îi 
întinse mâna şi îi zâmbi ademenitor. Apoi aşteptă neliniştită, 
pentru că era vorba de o eventuală căsătorie care ar fi 
putut s-o intereseze. Dacă eşua, cine ştie pe cine urma să ia 
- un alt Higenroth? 

Dar dr. Glucken scutură din cap în faţa gândului care-i 
trecuse prin minte. Sentimentul de moment era destul de 
puternic, mai ales că observase - nici nu avusese cum să nu 
constate - ce frumoasă era fata. Dar o asemenea căsătorie 
ar fi putut fi luată drept un semn al recunoaşterii 
superiorității ideilor lui Higenroth, ceea ce nu putea îngădui 
sub nici o formă. 

Sunetul soneriei de la uşă, la scurtă vreme după plecarea 
lui Glucken, aduse în casă nebunia descătuşată - studenţii 
profesorului Higenroth. Eidy, care deschisese uşa, a fost 
strivită de perete de corpurile tinere ale fetelor şi băieţilor 
care dăduseră năvală în casă, urlând şi ţipând, în vreme ce- 
şi căutau mentorul. 

Profesorul tocmai ieşise gol puşcă din dormitor, gata să 
intre în cadă ca să facă o baie. Apucă doar să se întoarcă pe 
jumătate, speriat, când primul val de studenţi - dintre cei 
care continuau să năvălească pe uşă intempestiv - îl prinse 
şi îl duse în holul alăturat, iar de acolo, deşi bumbăcit bine 
dar încă în viaţă, pe peluza de dedesubt. O clipă mai târziu 
se trezi aruncat pe iarbă. 

În mâna unuia dintre tineri apăru o foarfecă. Cu ajutorul 
acestui instrument eficient rămase fără păr. După aceea, 
cineva îi rase capul. În vreme ce era supus la aceste 


operaţiuni, observă că tocmai se organiza şi o tragere la 
sorţi, arbitrată de două fete şi doi băieţi. Acea tragere la 
sorţi trebuia să stabilească ce studenţi aveau să câştige cele 
zece locuri privilegiate la valorosul cap al profesorului. 

Studiile ştiinţifice cu privire la valoarea educaţională a 
decapitării se bazau pe o mai veche observaţie populară: 
gradat, după moarte, un chip uman înceta să mai arate la 
fel cum fusese cât trăise decedatul. Orice asemănare cu 
restul familiei dispărea. Pe catafalc, în sicriu, în pământ 
zăcea practic un străin. 

Investigatorii ştiinţifici care lucrau pentru dictator - sub 
directiva de a căuta orice căi noi de transmitere a 
cunoaşterii spre noua generaţie - determinaseră că un 
cadavru, în special capul, pierdea treptat toate informaţiile 
acumulate o viaţă întreagă precum şi condiţionarea pe care 
o avusese. În mod normal, totul se pierdea în aer. Dar 
testele demonstraseră că acele pulsuri de energie ar fi 
putut fi introduse în capul studenţilor prin mijlocul unor 
legături electrice potrivite. Se descoperise - sau aşa se 
susţinea - că, în timpul unei decapitări rapide, capul elibera 
în jur de 70% din povara cunoştinţelor în numai câteva 
minute. 

Astfel se născuse ştiinţa decapitării educaţionale sub 
ferma conducere a unei dictaturi vizionare. În afara 
scopului strict utilitar, metoda devenise un mijloc de 
recunoaştere a realizărilor ştiinţifice merituoase ale multor 
persoane care, datorită activităţilor şi scrierilor anti- 
guvernamentale, nu ar fi fost niciodată recomandate pentru 
onoruri de mult prea zeloasele agenţii ale dictaturii, 
nemulţumite de atâtea critici la adresa lor. Dictatorul 
recunoscuse limitele clicii favorabile lui şi - aşa cum singur 
o spusese - această alternativă era extrem de folositoare. 

Lupta studenţilor pentru cap devenise o veche tradiţie. 
Astfel că, după prima reacţie de uluire, profesorul 
Higenroth se supuse de bunăvoie la micile umilinţe 


inerente: un scalp însângerat şi sentimentul că fusese 
împuns de nenumărate instrumente boante. 

Atunci când studenţii plecară, făcu un efort şi-i conduse 
până la uşă, făcându-le semn cu mâna din prag. 

În dimineaţa care urmă celei de-a doua nopţi de insomnie, 
profesorul Higenroth îi mărturisi lui Eidy că, dintr-un motiv 
neclar şi pentru el, se simţea extrem de îngrijorat de 
momentul decapitării. Toată noaptea - îi spuse mai departe 
- fusese bântuit de tot felul de imagini care arătau că exista 
un fel de rezistenţă internă la primirea Acoladei. De fapt, 
avusese chiar şi câteva momente în care efectiv respinsese 
Religia Oficială, cu toate asigurările ei liniştitoare. 

— Dacă treaba asta mai continuă, îi zise în încheiere, s-ar 
putea să te dezonorez luându-mi călcâiele la spinare şi 
fugind la Dealuri. 

„Dealuri” era un eufemism. Cuvântul se referea la forţele 
antiguvernamentale care - se zvonea - aveau fortărețe în 
regiunile muntoase. Zvonul, iar Higenroth o ştia prea bine, 
era fals. Armele moderne nu ţineau cont de regiunile aspre 
ale planetei - munţi, deşerturi sau oceane. 

Observă că vorbele sale reuşiseră s-o neliniştească pe 
Eidy. Dacă un câştigător al Acoladei nu se arăta la ghilotină 
în Ziua Patrioţilor - adică a doua zi - o rudă apropiată 
trebuia să-i ia locul. Desigur, acea înlocuire nu avea nici un 
fel de valoare educaţională. Era mai mult un fel de obicei, 
desemnat, după doctrina oficială „pentru a salva onoarea 
familiei, care, nu va mai pierde Acolada”. 

Cum se considera din capul locului că orice membru al 
familiei şi-ar fi dorit o asemenea onoare pentru el - de a-l 
înlocui pe premiant - pentru evitarea certurilor, ordinea 
rudelor fusese stabilită printr-un decret oficial: soţie, tată, 
mamă, frate mai mare, soră mai mare şi aşa mai departe. 
Copiii erau excluşi pentru că regimul iubea toţi copiii. În 
cazul în care nu existau nici un fel de rude, atunci onoarea 
revenea următorului pretendent la Acoladă. 


Higenroth nu o avea decât pe Eidy şi, dacă nici ea nu se 
prezenta la ceremonie, venea rândul doctorului Heen 
Glucken. Situaţia tinerei femei era complicată din cauza 
unei întâmplări nefericite care avusese loc la scurt timp 
după căsătoria cu Higenroth, când îşi încuiase uşa de la 
dormitor şi îşi informase soţul că nu avea de gând să se 
culce cu el. 

Ceva mai târziu, în după-amiaza acelei zile, Eidy apăru în 
dormitorul soţului ei, goală puşcă, şi îi mărturisi că numai 
gândul că avea să-l piardă îi stimulase admiraţia pentru 
calităţile sale masculine. De aceea - îi spuse mai departe - 
era a lui „ca să facă ce poftea cu ea”. 

După ce termină de vorbit se întinse pe pat. 

Profesorul Higenroth îi privi un moment lung corpul 
tineresc. Apoi se îndreptă spre scaunul de lângă fereastră şi 
se lăsă să cadă pe marginea lui. 

În minte îi răsări o idee de-a dreptul fantastică: „Ăsta-i 
motivul pentru care am făcut toate astea.” 

Privi pe fereastră la întinderea verde a campusului de 
dedesubt, pierdut în gânduri. 

„Ei bine, a venit momentul”, îşi spuse. „Mult succes.” 

Acesta era rezultatul final al agitaţiei frenetice care-l 
stăpânise în ultimii doi ani: planul subconştientului de a 
obţine nu numai fata ci şi afecțiunea ei, indiferent cât l-ar fi 
costat. Cam aşa vedea acum lucrurile. 

„M-au prins!”, se gândi mai departe. Şi aceea era 
dreptatea. Nu a lor, cia lui, cea adevărată, venită de 
undeva din interior. Crima lui: un bărbat bătrân care 
acceptase să se însoare cu o adolescentă care nu simţea 
nimic pentru el. 

După ce acceptă tăcut pedeapsa, se gândi la fată şi la 
presiunile la care fusese supusă înainte să renunţe să-i mai 
reziste. Privi iar la trupul ei tânăr şi se simţi ruşinat. Deşi, 
cugetă mai departe, nici rolul ei de moment nu era mai 
puţin ruşinos. 


Până atunci nu se arătase deloc îngrijorată de soarta lui. 
lar acum părea hotărâtă să facă tot posibilul ca să-l trimită 
la execuţie. În acest penultim moment nici un preţ nu i se 
părea prea mare, inclusiv sexul pe care i-l refuzase fără 
discuţie. 

Aşa că se impunea următoarea întrebare: cine merita mila, 
Glucken, ea sau el? Nu se putea decide. Ca atare - fără un 
cuvânt - se întoarse şi ieşi din cameră. După ce închise uşa 
în urma lui, o încuie cu grijă. 

Se duse în propriul lui salon. Se simţea alt om pe 
dinăuntru. Mintea îi lucra din nou în secvenţe logice, de 
parcă tocmai ar fi fost eliberată de transa în care fusese 
aruncată. Aşa că, atunci când se aşeză în faţa a ceea ce 
părea să fie un perete oarecare, deveni deodată conştient 
de multe posibilităţi logice. 

În vreme ce privea spre perete, pe el apăru o imagine. A 
lui Eidy, la telefon, cu vreo oră mai devreme, cerând o 
convorbire la mare distanţă cu doctorul Heen Glucken. 
Glasul ei, atunci când începu să vorbească, se auzi limpede 
din difuzorul ascuns. Şi glasul tot mai alarmat al lui Glucken 
se auzea la fel de clar, fără nici un fel de distorsiune, deşi 
venea tocmai de peste ocean. 

Higenroth asculta, cu o privire pierdută, cum Eidy îi 
povestea lui Glucken remarca soţului ei despre o eventuală 
fugă la Dealuri. 

— Cred că ştii la fel de bine ca şi mine ce înseamnă asta, îi 
spusese ea interlocutorului aflat pe un alt continent. Dacă el 
fuge, atunci urmez eu. Şi dacă eu plec cu el, atunci vine 
rândul tău. 

După câteva momente adăugase pe un ton plângăreţ: 

— Nu vreau să fug la Dealuri. Nu vreau să mă despart de 
civilizaţie. 

Higenroth scutură din cap, scârbit de ultimul ei cuvânt. 

„Ea numeşte asta civilizaţie!” se gândi automat. „Lumea 
unui tiran cum n-a mai existat vreun altul de la...” 


Nu credea că exista un termen de comparaţie adecvat. 
Adevărul era că, înainte de căsătoria cu Eidy, fusese un 
vajnic susţinător al rigidităţii sistemului, mai ales că avusese 
o teorie a lui despre necesităţile aspre ale perioadelor de 
tranziţie din istorie. 

„„„Realiză că Eidy reuşise să-şi impună punctul de vedere 
pentru că Glucken acceptă în cele din urmă să se 
căsătorească cu ea după ce avea să primească premiul 
Acoladei pentru Higenroth, la fel cum căzu de acord să ia 
legătura cu toate cunoştinţele din Comisia Educaţiei ca să 
se asigure că profesorul urma să se prezinte la decernarea 
premiului, ocazie cu care trebuia decapitat. 

Eidy acceptă la rândul ei să aibă grijă să-şi ţină soţul 
acasă, folosindu-se de orice fel de mijloace posibile, până în 
ultimul moment, când avea să fie luat în primire de 
autorităţi. 

După aceea, dr. Glucken o întrebă pe Eidy dacă nu avea 
nici un indiciu cu privire la direcţiile spre care se 
îndreptaseră teoriile lui Higenroth din ultimii zece ani. 

— A reuşit să facă acea descoperire în legătură cu 
distanţa, oricât ar fi de mare, care poate fi redusă la zero - 
chiar acum vorbim prin acest sistem; poftim cât de bine se 
aud vocile noastre! Dar de atunci se pare că n-a făcut 
altceva decât să-şi perfecţioneze invenţia în diferite 
aspecte. Nici nu-mi vine să cred că numai de treaba asta s-a 
ocupat... înainte era foarte preocupat de chestiile noi... pe 
urmă s-a apucat să scrie articolele acelea 
antiguvernamentale. 

Un Rezultat al Efectului Eidy, cugetă Higenroth sarcastic. 
Fusese nevoie de o adolescentă ca să-l dezechilibreze şi să-i 
distrugă bunul simţ. 

Privind imaginea perfectă de pe perete, o observă pe Eidy 
cum scutura din cap, plină de îndoieli, apoi răspunzând: 

— Într-o zi am intrat în salon, pe neaşteptate - el credea 
că plecasem la cumpărături - şi pe pereţii de acolo, care 


sunt din plastic ordinar, erau numai imagini. Mi-a cerut să 
uit că am văzut aşa ceva. La asta te refereai? 

Higenroth simţi cum se înverzea la faţă. „Să ai încredere 
în femei!” se gândi cu amărăciune. Desigur, n-ar fi trebuit 
niciodată să-i ceară să păstreze secretul. 

— Hei! Rosti Glucken entuziasmat. Pare să fie o aplicaţie a 
Teoriei Sistemului de Penetrare, pe care a prezentat-o la 
începutul carierei şi a fost imediat discreditată. Dacă a găsit 
o cale prin care s-o pună în practică...! Glasul i se ridicase 
cu o jumătate de octavă. Ei bine, pentru aşa ceva aş putea 
obţine o audienţă chiar la dictator. 

După aceea încercă s-o impresioneze pe fată, subliniind ce 
important era să facă un efort în timpul celor câteva ore 
rămase ca să obţină şi alte informaţii cu privire la teoriile lui 
Higenroth. Eidy promise să facă întocmai. 

Se părea că nu le trecuse prin minte - observă Higenroth 
cu acreală - că, în conformitate cu misticismul Acoladei, 
toate acele informaţii aveau să fie trecute studenţilor lui. 

Conversaţia transoceanică se încheie când Eidy mărturisi 
pe faţă că se simţise extrem de atrasă de Glucken; doctorul 
îi răspunse galant că şi el se simţise extrem de încântat de 
persoana ei. 

Pe scena de pe perete, Eidy puse receptorul în furcă, se 
ridică şi ieşi pe una dintre uşi. 

Sistemul de comunicare inventat de Higenroth ar fi putut 
s-o urmărească, pentru că toţi pereţii casei erau de fapt 
nişte receptoare stimulate automat. Dar în clipa aceea, în 
sufletul profesorului luptau două sentimente pentru 
supremaţia asupra minţii acestuia. 

Primul - cum să rezolve problema fugii. 

Al doilea, mult mai puternic, era un impuls pur masculin. 
Conştient de această dată. 

Atunci când se făcuse căsătoria, se prefăcuse chiar şi faţă 
de sine că nu avea cum să controleze întreaga situaţie; că 
dacă guvernul considerase potrivit să îi prezinte o nevastă 


frumoasă, cum ar fi putut el să-l oprească? Mai ales că nu 
se opusese pe faţă dictaturii. 

Toate astea trebuiau să dispară. Era o minciună interioară 
- de care trebuia să se despartă pentru totdeauna. Într-un 
fel, era chiar ridicol ca o femeie tânără şi frumoasă să fie 
gata să se mute la un alt bărbat din motivele care o 
impulsionau pe Eidy. 

Dar nu conta. Nu era treaba lui ce intenţiona să facă ea pe 
viitor cu pielea aceea perfectă şi cu trupul fin şi frumos. 

Problema Higenroth ateriză la Curtea Dictatorului în 
mijlocul unei zile tipice, pline de nebunie. Două din cele trei 
amante curente ale Marelui Om făceau scandal pentru că 
„erau răsuflate”, fiecare dintre ele venind cu tot felul de 
pretenţii. Cele două înlocuitoare se aflau încă în acea stare 
de mândrie nebunească. Nu îşi dădeau seama că, statistic 
vorbind, o femeie nu petrecea mai mult de cinci luni în patul 
„regelui”. 

Din cauza lor, şi a altor chestiuni personale, asistenții 
guvernamentali din primul eşalon erau extrem de ocupați. 
Aşa cum sublinie chiar unul dintre ei, care era al 
paisprezecelea ca putere din stat (din cauză că era sincer), 
când îi zise altuia, numărul trei în ierarhie: 

— Ceva mai devreme în seara asta i-am reamintit de 
problema Higenroth. Vreau să-ţi spun că, preţ de câteva 
momente, nici măcar nu a ştiut despre ce vorbesc. Apoi a 
zis: „Ah, da - acum ştiu, tipul ăla cu comunicațiile. Cât de 
urgentă e chestiunea?” Eu i-am spus că-i extrem de 
urgentă. După care i-am explicat că Higenroth va fi 
decapitat mâine. „Aha”, a mormăit el, „şi ce am decis în 
privinţa asta?”. Excelenţa voastră i-am zis eu, se crede că 
acest om este în posesia unor informaţii ştiinţifice de o 
natură avansată. „Aha, da, nu am stat de vorbă ieri cu 
celălalt expert în comunicaţii?” Cu herr doctor Glucken, i- 
am amintit eu. „Da, desigur”, mi-a răspuns el. „Deci este 
totul stabilit. O să aibă loc o confruntare. Bravo ţie, ai făcut 


treabă bună. Acum, la revedere.” După care a plecat, cu 
zâmbetul ăla al lui pe buze. 

Cei doi bărbaţi se întâlniseră în holul plin de oglinzi. 
Numărul Paisprezece, un tânăr solid de vreo treizeci de ani, 
se numea Crother Williams. Avea ochi mari, neliniştiţi şi 
fusese etichetat drept un intelectual pur sânge. Celălalt, 
Numărul Trei, era mai bătrân, mai înalt şi mai subţire. Se 
numea Appiter Jodell şi era un intelectual politic. Cu un 
zâmbet şters, răspunse: 

— Prietene, Şeful face asemenea glume cu tine numai 
pentru că a observat că scăpările lui de memorie te tulbură. 
Îi place nesiguranța ta. 

— Asta-i ce-mi zici mereu, se plânse Williams nefericit. Dar 
ai putea să-mi spui şi mie ce înseamnă toate aceste 
declaraţii pe care le aruncă peste umăr? 

— E foarte simplu. Alter Ego-ul lui va discuta cu Higenroth 
prin circuitul 'IV închis puţin după miezul nopţii. 

— Dar de ce nu discută el personal cu Higenroth? 

— Dragul meu prieten, dar ţi-a explicat de ce. Din ce mi-ai 
zis mie, se pare că a declarat că: „Va avea loc o 
confruntare”. Asta-i ceea ce ţi-a dezvăluit, nu? 

Numărul paisprezece oftă. 

— Măcar Alter Ego-ul ştie ce să spună? 

— Ar fi bine să ştie. Cum a rezistat mai mult decât 
predecesorii săi, probabil c-o să se descurce şi acum. 

— Şi la ce se va ajunge? 

— Ei bine, asta e de competenţa ta să judeci. Ideal ar fi ca 
Higenroth să dezvăluie secretele sale ştiinţifice şi să moară 
mâine pe butuc. Ar fi soluţia perfectă. 

— Dar de ce ar vrea să facă vreo dezvăluire? 

— Asta-i deja treaba ta. 

— Pentru numele Domnului, cum şi când am primit 
această misiune? 

— Tu ai fost cel care - nu a fost un accident, te asigur - s-a 
întâmplat să-l întâlnească pe Şef în această seară. 


Expresia de pe chipul tânărului reflecta o combinaţie de 
uluire şi teamă. Încercă de două ori să vorbească, dar de 
fiecare dată se trezi înghițind în sec. 

Numărul Trei continuă pe un ton decisiv: 

— Iar mâine aşteaptă un raport Victorie Totală din partea 
ta şi a lui Alter. Bărbatul mai vârstnic dădu să treacă mai 
departe pe lângă Williams, dar se opri, se întoarse şi rosti 
degajat: 

— Nici întâlnirea ta cu mine, de acum, n-a fost deloc 
întâmplătoare. Şeful a avut sentimentul că nu ai reuşit să-i 
înţelegi mesajul aşa că m-a chemat cu câteva minute în 
urmă şi mi-a spus să te lămuresc. Mai bine te-ai apuca de 
treabă, domnule. 

În ziua premergătoare decapitării, după-amiaza târziu, 
Higenroth încă se mai gândea la alternative. 

De fapt - analiză el - la aşa ceva se aşteptau şi ceilalţi din 
partea lui. Ar fi stârnit toate suspiciunile dacă nu ar fi făcut 
încercări serioase pentru a supravieţui... La fel de bine 
putea să treacă prin toate fazele stereotipe - îşi zise mai 
departe cu cinism. 

Se aşezase pe un scaun de pe peluză, chiar în bătaia 
soarelui. Fără să se mişte, folosind zidul de ciment din jurul 
grădinii ca pe un reflector - n-aveau decât să ghicească ei 
singuri ce era minunea aceea (dacă îl urmăreau cumva) - 
activă mental sistemul de penetrare şi localiză un Consilier 
al Dealurilor. Imediat după aceea, Higenroth păru să 
vorbească de unul singur, deşi glasul îi era preluat de un 
microfon minuscul, implantat în fardul de pe vârful nasului. 
Pe perete apăruse imaginea Consilierului. Acesta ascultă cu 
buzele strânse dilema lui Higenroth şi, în cele din urmă, 
scutură din cap. 

— Imediat ce soţia ta îşi va da seama că Dealurile nu au o 
bază anume, te va trăda la unul dintre Popasuri. Deci - nu - 
să n-o iei cu tine. 

Un Popas - aşa se credea - era casa unui simpatizant al 
Dealurilor, care era gata să adăpostească un Căutat vreme 


de două săptămâni, înainte să-l treacă la un alt Popas. 
Higenroth însă ştia mai bine: „Dealurile” era o organizaţie 
guvernamentală ce folosea un sistem sofisticat de 
manipulare a rebelilor, evadaţilor şi a altor oponenți ai 
regimului. 

Disidenţii sfârşeau mereu fie prin a fi omorâţi, fie prin a fi 
prinşi, dar niciodată imediat. Autorităţile se străduiau să 
dea impresia că victima era mereu în siguranţă, deşi se afla 
în permanenţă sub controlul lor. Şi, când într-un final era 
încolţită, încercau să aranjeze totul astfel încât să o lase să 
creadă că fusese găsită accidental sau că făcuse o greşeală 
personală. 

Higenroth apelase la Dealuri în acea după-amiază pentru 
că era posibil ca datele încercuite din calendarul lui Eidy să 
nu însemne ceea ce credea el, şi, pentru a-şi atinge scopul 
cu bătaie lungă, ar fi putut fi nevoit să-şi amâne execuţia cu 
o săptămână sau chiar mai mult. 

Consilierul îl îmboldi: 

— Ce-ar fi să venim să vă luăm pe la trei dimineaţa ca să 
vă ducem la un Popas? Lăsaţi-vă soţia încuiată în dormitor. 
În fond, dumneata eşti savantul, cel care contează. 

Higenroth interveni imediat: 

— Nu uitaţi că şi ea este tot o victimă. Poate că există o 
soluţie şi mai bună. Lăsaţi-mi puţin timp de gândire. 

— Nu aşteptaţi prea mult, îl sfătui Consilierul. 

Higenroth simţi o undă de admiraţie. Era uimitor felul în 
care un Consilier nu arăta emoţii ci putea să-şi exprime pe 
loc părerile lui sincere. Nici măcar purtătorul de cuvânt al 
unei organizaţii rebele adevărate nu ar fi putut să 
vorbească mai bine decât tânărul plinuţ şi sincer de 
adineauri. 

Întrerupse legătura, foarte mulţumit. Perfecţiunea 
sistemului îl energiza aproape de fiecare dată... Hai să fim 
puţin cinstiţi - decise el - am ajuns la venerabila vârstă de 
şaizeci şi opt de ani. Treaba mea nu este să mă salvez pe 
mine, ci sistemul de penetrare, astfel încât, pe viitor, un om 


mai tânăr decât sunt eu acum să-l folosească şi astfel să 
rezolve problema unei dictaturi ereditare atotputernice 
care a predat de două ori „sceptrul puterii” cu un succes 
uimitor. 

Întregul Pământ era condus de a treia generaţie de 
dictatori - ceea ce indica destul de limpede că se găsise o 
metodă de pregătire a unui moştenitor politic. În sine era 
un eveniment unic, care merita un studiu special. 

Numai sistemele regale sau anumite tipuri de sisteme 
electorale fuseseră capabile înainte să ajungă la o 
asemenea moştenire a puterii fără vărsare de sânge; nu 
pentru că n-ar fi avut loc violenţe şi chiar crime, poate mai 
multe decât se ştia oficial. Higenroth avea propriile păreri 
neîmpărtăşite cu privire la această chestiune. 

Întrebare: Ce tânăr ar fi putut să aleagă pentru o 
asemenea sarcină? 

Cu părere de rău, se văzu nevoit să-i scoată din calcul pe 
studenţii lui. Era regretabil pentru că două fete şi unul 
dintre băieţi erau dotați cu inteligenţe sclipitoare. Dar în 
acest caz toţi - absolut toţi - ar deveni suspecți şi ar fi 
probabil executaţi. Băieți sau fete. Dacă mai aveau vreo 
speranţă, aceasta se datora numai faptului că evitase cu 
grijă orice contact cu ei în aceste ultime ore. 

Nu, nu, gândi el, mai exista - după cum cântărise - numai 
o singură posibilitate cu slabe şanse de succes. Dar poate 
că soarta ţinea cu el. 

Se ridică zâmbind abătut şi se întoarse în dormitor. Eidy se 
învelise cu pătura iar chipul ei exprima frica. 

— De ce m-ai încuiat aici? Îl întrebă cu un glas tremurător. 

— Pentru că nu am vrut să pleci, îi răspunse el. 

Expresia de pe faţa ei se schimbă imediat. Lui Higenroth i 
se părea că-l considera nebun. Dar n-o mai putea alunga. 

Profesorul se aşeză pe marginea patului, alături de ea. 

— Ce perioadă a lunii e pentru tine? E posibil să rămâi 
cumva gravidă? 


— Dar vreau. Eidy se gândi că asta era ceea ce spera 
Higenroth pentru că, într-o clipită, aşa goală cum era, fugi 
spre dormitorul ei. Reveni cu un calendar pe care 
perioadele menstruale erau încercuite cu roşu. Deci, nici o 
îndoială, interpretase corect datele - era chiar la mijlocul 
ciclului lunar... Perioada fertilă. 

Ei bine, cugetă Higenroth, nu trebuie să apelez la ceva aşa 
de complex cum ar fi fuga spre un Popas... Avea totul, 
momentul potrivit, femeia, dispoziţia necesară. Menirea lui 
Eidy era să-l ţină pe loc iar sarcina lui era să salveze lumea 
în viitor, profitând de presiunea exercitată asupra ei. 

Nu era tocmai momentul ideal pentru sex; atenţia îi tot 
fugea în altă parte. Cu toate astea, în cele din urmă, izbuti 
să se descurce mulţumitor. Acesta era primul lui contact 
intim cu femeia cu care se căsătorise. Era, îşi zise singur, un 
act firesc între două fiinţe asociate legal şi nu neapărat o 
problemă a doi adulţi care consimţiseră de bună-voie; deşi 
acel factor era prezent. 

Eidy rămase alături de el restul după-amiezii şi numai că 
nu-l sufocă la începutul serii cu atenţiile ei. Puțin după zece 
(ora ei de culcare), Higenroth se apucă să-i spună câte ceva 
despre invenţie. Era un act calculat din partea lui. 
Observase de multă vreme că orice discuţie legată de 
ştiinţă o adormea pe Eidy mai repede decât orice fel de 
somnifer. 

Aşa cum anticipase, deşi ar fi vrut să-l asculte, începu să 
caşte repetat în vreme ce el vorbea mai departe: 

— Toţi ceilalţi proşti au alungat ideea ca insolubilă. Au 
spus, idioţii... Higenroth nu se putea abţine să nu-i înjure... 
că undele de sunet şi lumină se risipesc în câteva secunde... 
Acum, desigur, la un anumit nivel este adevărat. Dar nu şi la 
altele. Ei au uitat că există energie peste tot, şi că o undă 
purtătoare poate utiliza ce găseşte pentru amplificare şi în 
loc de releu. Pot trimite un mesaj pe orice fel de distanţă. Şi 
ceea ce nu ştie Glucken este că nu am neapărată nevoie de 
un receptor la celălalt capăt... 


Eidy îi răspunse cu un sforăit uşor. 

Higenroth se dădu jos din pat, îşi luă hainele cu el şi se 
îmbrăcă pe hol. După care reveni, aducând înăuntru 
echipamentul inventat de el, pe care îl poziţionă deasupra 
patului în care dormea fata. Focaliză proiectorul pe acea 
parte a corpului ei unde, după opt ore de la primul contact 
sexual, spermatozoidul probabil penetrase deja ovulul. Îl 
stabiliză acolo. 

Micuța bio-structură care, ceva mai târziu în viitor avea să 
devină o fiinţă umană, era victima lui - Cine altcineva? Ce 
altceva? Adevărul era că aceasta era singura cale prin care 
ar fi putut supravieţui orice copil de-al lui; dacă nebunul din 
palat credea sincer că în bebeluş, în copilaş, în adolescent, 
exista secretul sistemului de penetrare. Ba mai mult - 
speculă Higenroth - poate că şi Eidy avea să fie lăsată să-şi 
trăiască viaţa. 

Pentru ea nu mai exista o altă speranţă; era sigur. 

Dar nu mai avea vreme de pierdut. Presupunea că razele 
spion încercau să vadă şi să audă ce se petrecea în casă. 
Dar se loveau de câmpul lui de magie. Înainte să rostească 
încet adevărul într-un microfon ecranat şi prin el direct în 
câmpul pe care-l crease în jurul embrionului de abia format, 
ridicase în jurul lui o barieră de interferenţă care nu le 
permitea celor care-l spionau cu aviditate să afle ceva. Nici 
Eidy nu-l putea auzi. 

Acum nu mai exista vreo şansă ca mai târziu să fie 
hipnotizată şi cuvintele lui scoase din subconştientul ei prin 
perseverenţa celor de la curte. 

Imediat ce termină acea sarcină delicată, scoase din 
proiector circuitul cheie şi-l strivi sub călcâi. Apoi se înapoie 
în salon. Pentru că se apropia ora critică, miezul nopţii... 
venise vremea să verifice dacă inamicul îl observase într- 
adevăr. 

Dincolo, la inamic, acolo unde se afla concentrată puterea, 
o hoardă întreagă de experţi, sub îndrumarea lui 
Paisprezece, fusese extrem de ocupată. Toţi cei care 


participau gândiseră, plănuiseră şi examinaseră dosarul lui 
Higenroth de la A la Z. Câtă vreme fusese în pat cu Eidy, 
câteva comitete luaseră în considerare toate posibilităţile. 

Dar dacă nu avea de fapt nimic? Se întrebaseră ei. 

Atunci de ce nu fugise la Dealuri - capcana pentru rebelii 
proşti, care chiar îşi închipuiau că aveau un loc în care ar fi 
putut scăpa? 

Dar, din nou, dacă avea ceva - ce presiune ar fi putut să-i 
îmboldească pe experţi să scoată adevărul la suprafaţă? Era 
exact acel gen de presiune experimentată de un anume tip 
de fiinţă umană care excela într-o singură direcţie: cât de 
repede putea ajunge la un rezultat, cât de repede putea 
găsi o cale să-l satisfacă pe dictator, cât de repede s-ar 
putea ridica deasupra altora asemenea ei, în nerăbdarea cu 
care voia să ajute la omorârea, rănirea sau nimicirea unei 
persoane deja condamnate. 

Până şi Crother Williams - Numărul Paisprezece - era 
supus acestui gen de presiune. Ceea ce nu împărtăşea cu 
ei, ceea ce nici măcar nu suspecta, era dorinţa lor iraţională 
de a face orice împotriva victimei selectate. Scopul lui: vom 
face în seara asta tot ceea ce este necesar. lar pentru 
îndeplinirea misiunii îşi lăsa subordonații să facă restul, aşa 
cum primise indicaţii. lar dacă orice altceva eşua, atunci 
procesul Acoladei devenea ultima soluţie posibilă prin care 
puteau afla adevărul. 

Până la miezul nopţii, sub conducerea lui Williams, o mică 
armată de experţi, care aduseseră cu ei extrem de multă 
tehnologie, o porni spre orăşelul universitar, concentrând 
puterea întregului stat împotriva unui singur om. 

Prima verificare făcută de Higenroth îi arătă pe peretele 
din salon silueta unei nave imense profilată pe cerul nopţii, 
deasupra casei. În câteva minute doar, sistemul lui perfect 
supraveghea interiorul a ceea ce recunoscuse a fi 
laboratorul de poliţie al navei. Ceea ce-l mira pe Higenroth 
era armamentul din dotare. 


„Hei”, se gândi deodată, „asta-i numai o navă de 
acoperire”. 

Nava fie îi acoperea pe cei care se apropiau de casă, ori 
trebuia să se asigure că nu avea cum să scape. Higenroth 
examină repede echipamentul din navă şi dădu din cap cu 
admiraţie - erau pregătiţi pentru a copleşi cu totul sistemul 
lui de penetrare. 

Cu o şi mai mare mirare constată că doctorul Glucken era 
unul dintre savanții de lângă masivul panou de control al 
instrumentelor. Ceea ce însemna, cugetă Higenroth mai 
departe, simțind cum se albea la faţă, că Glucken nu 
analizase deloc secretele Sistemului de Penetrare. Dar în 
clipa aceea era chiar acolo, gata să folosească resursele 
planetei ca să le afle. 

Ei bine, se decise în cele din urmă Higenroth, nici nu m-am 
aşteptat să fie uşor. 

Spera numai ca Glucken să se fi uitat bine la viitoarea lui 
mireasă aşa cum fusese cu el în pat. Cineva ar fi putut 
crede că în Era Ştiinţifică oamenii se adaptau la asemenea 
împunsături de gelozie cu viteza fulgerului. 

Pe peretele alăturat se formă o imagine care-l anunţă pe 
Higenroth că de casă se apropiau mai mulţi oameni în 
camioane. Grăbit, răsuci câteva butoane ca să reducă 
volumul sunetului în camera lui Eidy. Câteva clipe după 
aceea, uşa din faţă se făcu fărâme, cu un bubuit răsunător. 

Atunci când nişte străini îl înhăţară, Higenroth îl 
recunoscu pe Paisprezece. Imediat, bătrânul îşi încetă 
zbaterea şi-i zâmbi aproape cu simpatie. 

— Fă ceea ce este corect, îi zise. O să te simţi mai bine. 

Tânărul îl privi uluit. După care înţepeni deodată. 

— Legea este corectă, zise răguşit. Legea cere ca toate 
secretele ştiinţifice să fie dezvăluite. Nu există excepţii, nici 
măcar pentru profesorul Higenroth. 

Savantul îşi strânse buzele. 

— Chiar mă întrebam cum ar putea rezolva un om ca tine 
o asemenea dilemă de ordin moral. Mai ales că cea de acum 


este extrem de dificilă. 

— Insinuezi cumva, rosti Paisprezece cu amărăciune, că 
legea este strâmbă? Vrei să spui că sistemul nostru este 
greşit? Pui sub semnul întrebării dreptul lui Lilgin să 
conducă lumea aşa cum este azi, aproape lipsită de 
anarhie? 

Era genul de dispută fără viitor. Aşa că Higenroth renunţă 
la ea. 

— Sincer să fiu, îi zise, aş vrea să ies din încurcătura în 
care mă aflu. Dar am înţeles că Excelenţa sa nu încheie nici 
un fel de înţelegeri cu persoanele condamnate. 

— Este imposibil, veni răspunsul încordat. E prea târziu. 

— În acest caz, rosti Higenroth, dacă ai primit sarcina de a 
extrage de la mine informaţii inexistente, fără a avea 
puterea de a-mi oferi altceva în schimb, atunci, tinere, te 
afli într-o încurcătură la fel de mare. 

— Insinuezi, rosti Williams ameninţător, că ceea ce se 
întâmplă nu e deloc raţional? 'Te asigur că este absolut 
logic. 

Nu mai aşteptă vreun răspuns ci se întoarse pe călcâie şi 
strigă: 

— Aduceţi-l înăuntru! 

În salon fu adus un monitor de televiziune cu circuit închis, 
model foarte avansat. Higenroth privi la echipament, 
animat de o umbră de speranţă. Apoi îi zise şi lui 
Paisprezece: 

— Poate că te-ai pripit să tragi concluziile. Poate că se va 
încheia o înţelegere. Poate... 

Se opri. Monitorul se luminase şi imediat după aceea 
apăru pe el cel mai cunoscut chip din lume. Văzându-l, 
oficialii mici în grad se aruncară imediat la podea. 
Paisprezece rămase în picioare împreună cu paznicii lui 
Higenroth, cei care-l ţineau de braţe şi care rămaseră mai 
departe nemişcaţi; de-abia dacă-şi ridicaseră ochii spre 
tavan în semn de respect. 


După ce privi îndelung la ochii aceia negri, cu luciri ca de 
metal, Higenroth se întrebă: ei bine, cu cine am de-a face 
acum, chiar cu Egoistul în persoană sau cu Alter Ego? Cum 
însă era Chipul cunoscut, însemna o victorie pentru el. Ceea 
ce ştia şi Marele Om. Pentru că, mai mult ca sigur, nimeni 
nu i-ar fi folosit dublura fără a avea permisiunea lui 
specială. 

Dar nu conta. 

Fuseseră destul de proşti ca să conecteze setul de 
televiziune cu circuit închis tocmai acolo deschizând 
temporar barierele energetice, şi asta era ceea ce conta cu 
adevărat. 

Pe ecran, buzele se depărtaseră uşor. Apoi se auzi şi glasul 
baritonal: 

— Din partea ta, profesore, cerem acum, pentru popor, 
dezvăluirea totală a sistemului de penetrare. 

Higenroth se concentră cu putere asupra modelului 
mental care, într-adevăr, ar fi transformat acel contact 
temporar într-o dezvăluire permanentă a sistemului lui 
pentru popor. Ca atare nici nu răspunse. 

Din nou auzi glasul: 

— Profesore, s-a dovedit deja că oamenii vorbesc când se 
află supuşi unei presiuni. Pentru tine, presiunea a început 
să fie exercitată cu - ei bine, cu aproape trei ani în urmă, 
când ajutoarele mele au fost instruite să găsească cea mai 
atrăgătoare fată din lume. Şi au găsit-o. A fost pusă într-una 
din grupele tale de studenţi. Restul este istorie. 

Aici m-au prins, e clar! Cugetă profesorul. 

Chipul părintesc, cu mustață mare - tatăl tuturor - 
zâmbea într-un mod foarte nepărintesc; era aproape un 
rânjet. Glasul rosti cu cinism (o emoție interzisă; deci 
trebuia să fie vorba de Alter Ego): 

— Am adus vorba de treaba asta, profesore, pentru că, nu 
cu foarte multă vreme în urmă, un bărbat a refuzat să ne 
spună secretele lui. I-am sfâşiat soţia în bucățele în faţa 
ochilor. Omul a suportat fără probleme. După aceea am 


trecut la el. Chestia asta n-a mai putut s-o suporte. A 
început să vorbească. Noi credem că şi tu vei vorbi în clipa 
în care acelaşi lucru se va întâmpla şi cu soţia ta, care 
aşteaptă un copil. 

Higenroth îşi ţinu răsuflarea. Oare cum va reacţiona 
această creatură când va descoperi la ce presiune era 
supusă acum - deşi deocamdată nu avea habar. 

Dar în orice clipă... 

Ca şi cum aşteptarea lui ar fi fost un fel de semnal, se auzi 
un geamăt înăbuşit de undeva din spate. Bătrânul savant se 
întoarse şi văzu că unul dintre oamenii dictatorului se 
ridicase şi că avea în urechi nişte căşti speciale. 

Bărbatul rosti înăbuşit: 

— Excelenţa voastră - scena de faţă, ce faceţi şi spuneţi 
aici - este televizată în toată lumea! 

Higenroth trebui să-şi înăbuşe impulsul de a ridica mâna 
ca un profesor ce era, ca să-i corecteze spusele. 

Ceea ce ar fi vrut să-i spună era: „Nu este televizată în 
toată lumea, ci comunicată prin penetrare, domnule. Ceea 
ce înseamnă că lacheul pe care-l aveţi a înţeles totul 
anapoda. Este o situaţie cu mult mai gravă decât vă 
închipuiţi şi nu o să vă fie de nici un folos să închideţi setul 
de televiziune acum.” 

După aceea, n-a mai fost nevoie de revăzut ceea ce s-a 
întâmplat mai departe. Sistemul de penetrare se strecurase 
în modulul de televiziune cu circuit închis - o modalitate 
care i se oferise practic pe tavă - îl localizase pe dictator, îl 
scanase şi rămăsese permanent focalizat asupra lui. 

Din acel moment, toţi pereţii de plastic din lume se 
transformaseră în ecrane care puteau să redea cu fidelitate 
fiecare mişcare a dictatorului, fiecare cuvânt rostit de el. 
Inclusiv, gândise mai departe Higenroth, pereţii de plastic 
din acea cameră. 

Îl urmări pe Lilgin cum încerca fără succes să se 
deconecteze de la circuitul de televiziune. Prea târziu. 
Rămase să-l privească pe dictator, vizibil pe fundalul unei 


încăperi mari şi foarte bogat ornamentate, ridicându-se şi 
îndreptându-se spre cei câţiva bărbaţi de acolo, îmbrăcaţi 
în uniforma umilă creată special pentru ofiţerii cu grade 
înalte din poliţie. 

Unul dintre aceştia chiar îi spuse, pe un ton suav: 

— Excelenţa Voastră, în fond, scopul nostru a fost să 
descoperim cu ce fel de ştiinţă avansată avem de-a face. 
Cum în această lume mare sunteţi singura persoană a cărui 
viaţă este ca o carte deschisă, mi se pare un lucru minunat 
că s-a descoperit o metodă prin care vă puteţi împărtăşi cu 
oamenii de pretutindeni. 

Aşadar cel din faţa lor era Alter Ego. 

Profesorul sperase ca faţa bine cunoscută pe care o văzuse 
să fi fost chiar a dictatorului în persoană, dar cum discutase 
numai cu Alter Ego-ul acestuia, atunci era ca şi mort. Simţi 
cum i se strângea inima. 

Bătrânul lăsă deoparte regretele şi se oţeli pe loc. În fond, 
nu se aşteptase să-şi salveze propria viaţă. Mai bine să 
continue cu jocul care avea să ducă în viitor la salvarea 
lumii. 

Se păru foarte interesant să privească sosia dictatorului 
revenind la masa tratativelor. Actorul care semăna aşa de 
bine cu Lilgin deschise iar monitorul circuitului de 
televiziune care-l lega în direct cu Higenroth şi spuse: 

— Profesore, cum închidem sistemul ăsta? 

Lui Higenroth i se făcu milă de el. O să încerc să-l apăr, se 
gândi - deşi se îndoia că aşa ceva era cu putinţă. Marele 
ucigaş din palat avea o logică numai a lui în asemenea 
chestiuni. Iar logica aceea dădea de înţeles că nu îşi asuma 
nici un fel de riscuri. Niciodată. Fără îndoială că Alter Ego 
avea să fie omorât numai pentru că exista şi cea mai mică 
posibilitate să fi rămas conectat cumva la maşinăria lui 
Higenroth. 

Profesorul îi răspunse: 

— Am vrut să profit de această ocazie ca să vă arăt 
dumneavoastră şi lumii întregi că există o minunată 


oportunitate de comunicare perfectă între guvern şi popor. 
Prin această metodă a apărut, în fine, un sistem prin care 
viaţa personală şi publică a unui conducător, fiecare cuvânt 
pe care-l rosteşte, fiecare instrucţiune pe care o dă, cum 
este atunci când rămâne singur, sau cum şi cu cine face 
dragoste - întreaga existenţă, moment cu moment - vor fi 
vizibile pentru toţi oamenii, în orice clipă. Gata cu secretele 
sau cu nevoia de a păstra o imagine publică, adio 
departamentului de propagandă; vom avea pur şi simplu 
existenţa lui cotidiană pe pereţii din orice casă sau birou. 

Desigur, continuă bătrânul savant, nici prin cap nu mi-a 
trecut să forţez pe cineva să adopte un asemenea sistem. 
Mai mult, în curând îmi voi închide echipamentul. Aş sugera 
să ordonaţi să fie repornit mai târziu. lar după aceea, să 
aveţi acest contact remarcabil, această comunicare directă 
cu oamenii din toată lumea de bună-voie. 

Acum, în încheiere - zise mai departe Higenroth - am 
descoperit soluţia ideală politică şi economică pentru lume. 
Din punctul meu de vedere cred c-a sosit vremea ca rasei 
umane să i se ofere posibilitatea alegerii. Vă sfătuiesc să 
împărţiţi lumea în două zone economice. Din care una care 
să fie capitalistă. lar cealaltă ar fi o continuare a ceea ce 
avem acum. Diferenţa dintre ideea mea de acum şi ceea ce 
am avut în trecut este majoră, în sensul că am avea un 
singur guvern politic care să se ocupe de cele două zone 
economice, asigurându-se că niciuna nu va încerca să pună 
stăpânire pe cealaltă. Permiţând mişcarea liberă a 
oamenilor dintr-o zonă în alta, dintr-un sistem în celălalt, 
după cum le convine, toate astea fiind - repetă cu tărie - 
sub conducerea unui singur guvern. 

Când ajunse în acest punct observă că expresia de pe 
chipul sosiei se schimbase. Şi se gândi: „Au primit ceea ce 
au vrut şi mai ales ce am vrut eu să primească: o privire la 
sistemul meu şi o declaraţie în privinţa intenţiilor mele. Deci 
a sosit momentul să-mi iau adio.” 


Încheie cuvântarea în vreme ce modela o anume undă 
Alpha care avea să închidă echipamentul de penetrare. 

În clipa următoare dispărură toate imaginile de pe pereţi. 

Pe ecranul monitorului, Alter Ego părea extrem de uşurat. 

— Îţi mulţumesc, profesore. Şi la revedere. 

— La revedere, rosti Higenroth. 

În vreme ce privea, actul final se încheie. Mâna sosiei se 
întinse spre întrerupătorul setului de televiziune şi-l răsuci. 

Imaginea dispăru de pe ecran. 

Paisprezece se apropie. 

— Ei bine, rosti cu veselie, cel puţin acum ştim cât de bună 
este invenţia dumitale. lar maşinăria de care te-ai folosit 
trebuie să fie pe undeva pe aproape. Ca atare, nu trebuie 
decât s-o căutăm. Sau - şi mai bine - ne arăţi chiar 
dumneata unde este. 

Cam aşa - Higenroth era silit să admită - era situaţia în 
mare. Era clar că până şi Paisprezece îşi zicea în sinea lui: 
cu puterea noastră guvernamentală, putem să-l obligăm pe 
acest om, Higenroth, să facă ce vrem noi, pentru că este cu 
totul în puterea noastră. 

Bătrânul savant, observând acea atitudine, se gândi mirat: 
oare chiar nu-şi dau seama că se află în casa mea, unde eu 
sunt dictatorul? 

Niciunul dintre acei oameni nu înţelegea că, în general, 
comunicarea era un fenomen cu mai multe nivele. Desigur, 
mai întâi era dispoziţia de comunicare, care putea fi un glas 
sau o metodă electronică destul de complicată - apoi exista 
sistemul nervos, cel care primea mesajele. 

În casa profesorului, tocmai sistemul nervos era partea 
cea mai importantă a echipamentului. Pentru sistemele 
nervoase simple ale idioţilor dictatorului, era ceva perfect 
logic să cheme camioanele militare imense ca să încarce în 
ele echipamentul pe care profesorul îl indicase a fi ascuns 
în pereţi şi în camerele de la subsol, bine mascate. Poate că 
şi observatorilor din nava de deasupra casei li s-a părut 
destul de bizară plecarea oamenilor guvernului - lăsându-l 


pe Higenroth singur - ca să însoţească echipamentul 
capturat la bordul unui avion militar uriaş. 

Paisprezece, folosindu-se de toată autoritatea cu care 
fusese învestit, contactă scurt nava de observaţie, 
comandându-i să-şi continue staționarea deasupra casei. 
După aceea, uriaşul avion decolă, pierzându-se în noapte. 

După plecarea intruşilor - aşa cum observaseră şi cei de la 
bordul navei de poliţie de deasupra, cu razele lor spion - 
Higenroth se îndreptă spre dormitorul soţiei, se dezbrăcă şi 
se urcă în pat. De dimineaţă (numai pentru că Glucken îl 
observa cu atenţie), profesorul făcu dragoste încă o dată cu 
frumoasa şi tânăra sa nevastă. După aceea, începu să se 
pregătească pentru evenimentele din Ziua Patrioţilor. 

Observatorii din nava spion ştiau, din experienţele 
anterioare, că un savant precum Higenroth va merge spre 
ghilotină cu o privire îndepărtată şi cu o expresie senină. 

Paisprezece participă la ceremonia Acoladei şi privi 
decapitarea - pe care el personal o regreta. Cu toate astea, 
savantul fusese incredibil de prost: toate acele articole 
critice... Era prea devreme pentru guvern să accepte 
asemenea antagonişti. Poate ceva mai încolo asemenea 
oameni vor fi toleraţi. Dar nu acum, nu încă. 

După ce totul se sfârşi, cel mai tânăr membru al 
Prezidiului Guvernului Popular îi strânse pe studenţii care 
fuseseră conectaţi în direct la cunoştinţele capului - tăiat - 
şi îi transportă pe toţi pe calea aerului până la Fortăreaţa 
Zece, o închisoare de minimă securitate. Locul acela arăta 
ca o casă de vacanţă de la ţară, iar tinerii se arâtară extrem 
de încântați. 

Ceva mai târziu în aceeaşi după-amiază, Crother Williams 
(Numărul Paisprezece), o căută pe doamna Higenroth, 
proaspăta văduvă, experienţă care avu darul să-l zdruncine 
puţin. Auzise de multe ori vorbindu-se de frumuseţea ei. 
Dar şi la palat văzuse o mulţime de femei frumoase, drept 
care, apăru la întâlnirea cu Eidy cu totul nepregătit. 


Câteva secunde rămăsese cu gura căscată în faţa 
perfecțiunii uluitoare a trăsăturilor ei şi a siluetei de 
invidiat. În cele din urmă reuşi să-i explice cu poticneli că 
„guvernul doreşte să vă ofere protecţie şi a pregătit o casă 
pentru dumneavoastră, doamnă Higenroth...” 

Reşedinţa la care o duse arăta într-adevăr ca o casă 
elegantă, dar, ca şi Fortăreaţa Zece, era de fapt o 
închisoare bine păzită. 

Imediat ce termină cu toate aceste sarcini, Paisprezece se 
întoarse la Palat. Era foarte mulţumit de sine. Îi raportă 
totul lui Trei, care ascultă cu atenţie şi după aceea îi spuse: 

— Mâine dimineaţă o să te chestionez mai în amănunt. Mi 
se pare că totul a mers mult prea uşor. 

— Dar ce altceva ar fi putut să facă Higenroth în faţa unei 
asemenea unităţi militare? 

— Adevărat, încuviinţă superiorul. Dar vom mai vedea şi 
mâine dimineaţă. 

În vreme ce lumina palidă a zorilor de-abia mângâia 
ferestrele şi draperiile elegante din dormitorul lui 
Paisprezece, intercomul de pe noptieră prinse să bâzâie 
zgomotos. Din fericire Paisprezece se obişnuise cu 
asemenea apeluri la ore nepotrivite şi se trezea de obicei 
imediat, drept care, deşi mort de oboseală, deschise ochii, 
întinse mâna să apese pe buton şi rosti: 

— Williams, domnule. 

Era Trei care-l căuta din dormitorul lui. 

— Jodell aici. Tocmai am primit o întrebare din partea 
Şefului. 

— Da? Se trezi cu totul. 

— Unde ai dus echipamentul lui Higenroth? 

— Am presupus că Excelenţa Sa l-ar vrea pe aproape, într- 
un loc sigur. Aşa că l-am livrat la depozitul Y-16 din subsolul 
Patru. 

— Vrei să zici că e chiar aici, la palat? 

— Da, domnule. 

— Foarte bine, o să-i comunic. 


Imediat ce contactul se întrerupse, Paisprezece se întinse 
la loc pe pat cu un oftat somnoros - dar intercomul bâzâi 
iar. 

Deschise ochii şi observă că afară se luminase de-a 
binelea. Deci nu era vorba de o rechemare imediată aşa 
cum crezuse la început... era clar că adormise. 

Ca şi înainte, chipul de pe monitorul intercomului îi 
aparţinea tot lui Trei. Tânărul constată cu stupoare că 
superiorul lui era gata îmbrăcat, şi, mai important, nu 
părea deloc mulţumit. 

— Vreau să te informez, domnule Williams, că Excelenţa 
Sa a cerut să rămâi în apartamentul dumitale până când 
chestiunea dispariţiei invenţiei lui Higenroth se va lămuri 
cu totul. 

— Cum... dispariţie? Se bâlbâi Paisprezece. 

— Azi dimineaţă devreme, domnule, când, l-am informat 
pe Excelenţa Sa unde se află echipamentul, aşa cum mi-ai 
declarat, el personal a coborât la nivelul Patru al subsolului 
până în secţiunea de depozitare Y-16. Acolo a descoperit că 
nu fusese înregistrată nici o astfel de livrare. 

Paisprezece era gata să geamă, dar se abţinu cu un efort 
imens. 

Trei continuă pe acelaşi ton aspru: 

— În clipa asta, domnule, se crede că ai fost cumva prostit 
de Higenroth. Sunt sigur că-ţi dai seama că aceasta este 
cea mai favorabilă părere despre dumneata. Asta-i tot. 
Terminat. 

Paisprezece se lăsă să cadă la loc în pat, palid, dar 
resemnat. Tocmai fusese clasificat drept idiot - ceea ce era 
mai bine decât diverse alte clasificări criminale pe care le- 
ar fi putut primi pentru neglijenţa sa. 

Ar fi putut fi etichetat ca sabotor de bunuri publice. 

Sau contra-revoluţionar. 

Sau drept instrumentul academicienilor de dreapta. 

Sau al unor ultra-stângişti. 

Sau altele la fel. 


Situaţia era prea gravă ca să mai îndrăznească să mai 
rămână în pat. Înciudat, îşi dădu seama că ar fi trebuit să se 
scoale chiar după primul apel, punându-se la dispoziţia 
superiorilor. Exact acest lucru - deduse cu amărăciune - l- 
ar fi făcut Trei în locul lui. 

Grăbit, făcu o baie şi se rase, după care se îmbrăcă. Şi 
rămase în aşteptare. După un timp, ceru să i se aducă micul 
dejun. Fu servit cu politeţea obişnuită. Fusese preparat 
exact pe gustul său şi servit de chelneri foarte curtenitori. 
Ceea ce însemna că dizgraţia în care căzuse era 
deocamdată un secret. 

În vreme ce dimineaţa se scurgea, Paisprezece se decise: 
Dacă tot trebuie să stau să aştept, mai bine să mă ocup de 
anumite afaceri departamentale pe care le-am tot amânat 
pentru când voi fi ceva mai liber. 

Ceea ce se apucă să facă, cu ajutorul telefonului sau prin 
curieri. 

Era o treabă care avea darul să-l mai încurajeze. Însemna 
că nu se făcuse nici o încercare de a-i tăia drepturile de 
membru al Supremului Prezidiu... Hotări să stea şi să 
aştepte cu răbdare. Şi să muncească cât mai mult cu 
putinţă... 

Comisia de investigare sublinia faptul că pe o planetă aşa 
de vastă precum Pământul, în fiecare oră aveau loc mii de 
evenimente. Vapoare care se aflau pe ape. Avioane ridicate 
în aer. Trenuri, autobuze, maşini, oameni care erau într-o 
continuă mişcare. Plus sistemul enorm de rachete pentru 
vreme, Lună, Marte, asteroizi, plus cele câteva staţii 
spaţiale care operau fiecare după un anume orar. 

Răspunsul a fost că nimeni nu se poate opune şi nu poate 
ţine cont de atâtea activităţi separate. Nimeni nu poate 
ascunde ce a făcut după ce oamenii controlaţi de el au 
plecat - nici măcar Higenroth. 

Deci, trebuiau să existe indicii. 

Acest nivel de raţionament avu darul să scoată la iveală 
câteva fapte. 


Pe unul dintre terenurile de lansare a rachetelor trei 
oameni fuseseră ucişi şi o rachetă dispăruse. 

De asemenea, au fost găsiţi şi un număr de oameni care, în 
cadrul programului de muncă, fuseseră de faţă la sosirea 
avionului militar pe câmpul de lansare a rachetelor - acelaşi 
avion care-l avusese la bord pe Crother Williams şi pe 
ceilalţi agenţi guvernamentali; 

Dar unde ar fi putut să dispară racheta? În cele din urmă 
s-a stabilit că nava lipsă fusese categoric lansată. Comisia 
interogase pe toţi oamenii care fuseseră pe câmpul de 
lansare în acea noapte. În timpul celor două săptămâni de 
investigaţii, membrii comisiei nu apucaseră să doarmă mai 
mult de câteva ore pe noapte. 

După cele două săptămâni tensionate, îşi redactară 
concluziile: „În timpul nopţii de 19 august 2231 A. D,, 
avionul militar NA-6-23-J-271-D a zburat spre casa 
profesorului Dun Higenroth, conform ordinelor primite din 
partea lui Crother Williams, Membru al Prezidiului. A 
aterizat pe peluza profesorului la scurtă vreme după miezul 
nopţii şi a rămas acolo în vreme ce în cala sa a fost încărcat 
un echipament neidentificat şi insuficient descris. De acolo 
a zburat spre o bază de rachete cunoscută agenţilor 
guvernamentali sub numele de cod Hinksa (dar pe care 
publicul o ştie sub denumirea de Centrul de Zboruri 
Spațiale nr. 18). Maşinăria care nu a putut fi descrisă a fost 
descărcată în camioanele bazei, H-851 şi H-327, şi 
transportată până la platforma de încărcare a rachetei tip 
A-J-A 60901. Încărcătorii Malcom Rude şi Svely Gruden au 
ridicat echipamentul până în compartimentul de depozitare 
G-8-T din racheta de mărfuri, lăsându-l acolo. Când cei doi 
au fost informaţi de lansarea iminentă, au coborât 
platforma de încărcare în docul de siguranţă din subsol. 

Din turnul de control, decedatul (ucis) Dai Asher şi 
decedatul (ucis) Janu Harlitz, se presupune că au fost 
informaţi despre destinaţia rachetei, pentru că au lansat-o 
spre coordonatele primite, folosindu-se de sistemele lor de 


programare, şi apoi ştergând programele. Ultima persoană 
care cunoştea destinaţia rachetei fusese decedatul (ucis) 
Mathew Arondee, expertul în orbite, însărcinat în noaptea 
lansării cu completarea rapoartelor de navigaţie, care au 
fost furate sau distruse. 

Conform mărturisirilor celor câteva duzini de martori, 
Crother Williams, Membru al Prezidiului, a fost ultimul care 
le-a mai văzut în viaţă pe cele trei persoane (ucise). 

Aceiaşi martori au raportat că Membrul Prezidiului 
Williams s-a întors la avionul militar NA-6, care a plecat de 
acolo spre palat, aterizând pe aeroportul special din incinta 
acestuia. Aparatul de zbor a rămas la palat până a doua zi 
dimineaţă la ora 9 a.m., Când Membrul Prezidiului Williams 
a urcat la bord cerând să fie dus la ceremonia Acoladei, în 
care urma să fie decapitat profesorul Dun Higenroth. 

Şi celelalte drumuri făcute de avionul militar au fost 
consemnate, dar nu sunt relevante pentru această 
investigaţie.” 

Comisia de investigaţie subliniase că nu fusese nevoie şi 
nici nu se ceruse prezenţa Membrului Prezidiului Williams 
la audieri. Aşa cum nici Membrul Prezidiului Williams nu 
ceruse să se întâlnească cu comisia însărcinată cu 
investigarea cazului. 

Williams (Paisprezece) primi o copie a raportului la biroul 
său de la palat. După ce-l citi, palid la faţă dar simțindu-se 
plin de curaj, îl contactă pe Trei şi îi zise: 

— Nu-mi amintesc să fi ajuns pe vreun câmp de lansare. 
Presupun că s-a întâmplat pentru că invenţia profesorului 
Higenroth lipseşte. Am dedus mai departe că toţi care am 
fost la profesor acasă în acea noapte, am fost hipnotizaţi de 
un mecanism incredibil de puternic; de aceea consider c-ar 
fi mai bine să plec imediat de la palat pentru că există 
posibilitatea să fi fost condiţionat să fac şi alte lucruri - 
probabil împotriva Excelenței sale. Cred că nu este cazul să 
fiu eliminat cu prea mare grabă, pentru că aş putea să fiu 
folositor în cercetările pe care le întreprindeţi. Sunt mai 


mult decât pregătit să mă las hipnotizat pentru ca să se 
poată extrage informaţiile stocate în subconştientul meu. 
De aceea, mă pun de bună-voie la dispoziţia dumneavoastră 
sau a Excelenței sale. 

Glasul lui Trei, aşa cum ieşea din intercom, era rece dar 
nu ostil. 

— Am înregistrat tot ce mi-ai spus, îi zise. Poate că te-ar 
interesa să afli că, în esenţă, acelaşi lucru l-a spus şi Şeful 
după ce a citit raportul. Acum iată care sunt instrucţiunile 
mele: Nu pleca din palat. Nu participa la întrunirile 
Prezidiului. În timpul zilei vei merge la birou ca să-ţi 
îndeplineşti sarcinile oficiale iar seara te vei înapoia în 
apartamentul tău. Dacă, din vreun motiv întemeiat, datoria 
îţi cere să pleci de la palat, faci o cerere către mine, pentru 
că am primit instrucţiuni precise pentru o atare situaţie. [i 
se va permite să călătoreşti, dar numai cu o permisiune 
specială, semnată şi parafată. 

După câteva clipe de tăcere, Trei continuă: 

— Vei fi hipnotizat în profunzime tocmai pentru a scoate 
din subconştientul tău orice informaţie de valoare. Mai 
târziu, când doamna Higenroth va da naştere copilului 
profesorului, pentru tine a fost pregătit un alt plan conform 
căruia va trebui să acţionezi. Doamna va fi măritată în 
grabă cu dr. Glucken, astfel ca el s-o poată observa şi 
interoga cât mai bine atunci când vor avea acea relaţie 
intimă care se poate obţine în urma unei căsătorii. În 
concluzie... 

Se opri, iar Paisprezece întrebă plin de respect: 

— Da? 

— Este evident, continuă Trei, că în lumina celor 
întâmplate, trebuie să fim extrem de precauţi. Dar - şi dă- 
mi voie să subliniez - nu s-au luat nici un fel de măsuri 
punitive contra ta. Mai mult, Şeful chiar va discuta cu tine 
la intercom, din când în când. Dacă se întâmplă aşa ceva, nu 
ai voie sub nici o formă să spui cuiva, inclusiv mie, ce anume 


ai discutat cu el în asemenea consultări strict particulare. 
S-a înţeles? 

— Perfect. 

Aluzia la văduva lui Higenroth îi aminti lui Paisprezece de 
studenţii pe care-i transportase la Fortăreaţa Zece. Se 
lumină la faţă atunci când îi aminti şi lui Trei, apoi încheie 
cu: 

— În fond şi la urma urmei tot mai avem un as în mânecă. 
Toate datele despre teoria şi practica penetrării trebuie să 
existe şi în capetele lor. 

La celălalt capăt al intercomului se lăsă tăcerea. Faţa de 
pe monitorul lui Paisprezece îşi schimbă expresia. O parte 
din ceea ce însemna privirea interlocutorului ajunse 
deodată la Williams, laolaltă cu gândul c-o făcuse iar de 
oaie. În pofida inteligenţei lui considerabile, se lăsase purtat 
înainte de naivitatea copilărească din suflet. 

Crezuse - şi îşi dăduse seama de eroare prea târziu - în 
motivul oficial dat decapitărilor Acoladei: că efectiv exista o 
metodă sofisticată şi dovedită de a transfera informaţiile de 
la un creier la altul sau altele. 

Se cutremură pe dinăuntru atunci când adevărul îi fu 
revelat deodată de expresia superiorului său. Câteva clipe 
după aceea, Jodell (Trei), rosti cu silă, înainte să întrerupă 
legătura: 

— Idiotule! 

Era tânăr. Numai treizeci şi unu de ani. 

Aşa de tânăr şi supus unei presiuni considerabile, 
Paisprezece căuta să potrivească Ţelul său plin de merite în 
realitatea minciunilor politice care îl înconjurau. 

Ca mulţi alţii înaintea lui, vedea că acea logică strâmbă îşi 
avea rostul ei. Observase că minciunile păreau să ajute mai 
mult decât adevărul, mai ales în unele grupuri de oameni. 
Astfel, acea minciună, sau minciuni, deveneau în fapt 
adevărurile lor. 

Dacă cineva nu putea fi îndemnat să acţioneze cu ajutorul 
unui adevăr simplu dar reacţiona la o minciună, atunci 


minciuna politică şi oficială devenea adevărul pentru el. 
Exista ceva, undeva în adâncul lui, care reacţiona şi putea fi 
motivat numai de anumite simboluri. 

De aceea, trebuia să-i prezinţi exact acele simboluri chiar 
dacă, la prima, a doua, a treia sau a zecea privire, ele 
păreau să contrazică chiar realitatea; aşa chibzuise Crother 
Williams ca şi ceilalţi dinaintea lui. 

Trebuie să înţeleg că ceea ce contează în final este 
rezultatul bun, se gândi. Ceea ce însemna că minciunile nu 
erau rele atâta vreme cât produceau reacţia dorită. 

Ceea ce însemna că trebuia să se acomodeze oră de oră la 
realităţile dinastiei lui Lilgin. 

Conform ordinelor primite, schimbă copilul, un băieţel, pe 
care-l născuse frumoasa Eidy cu un altul. Cel puţin la nivel 
conştient, Eidy nici nu observase că bebeluşul pe care-l 
primise în schimb se născuse cu câteva minute mai 
devreme, fiind de fapt fiul unei alte tinere femei. 

De asemenea, când cea de a doua mamă se trezise din 
anestezie şi privise la bebeluşul despre care i se spusese că 
era al ei, simţise că - ei bine, că nu avea motive de îndoială. 

De abia mult mai târziu, după ani de zile, mărturisise că 
nu se simţise prea fericită cu copilul primit, nu aşa cum se 
aşteptase să fie. Atunci când îl alăptă pentru prima oară, se 
arătă neliniştită şi agitată. Cu toate acestea, în pofida acelor 
jumătăţi de antagonism, această mamă - al cărei nume era 
Luena Thomas - trecu prin toate fazele post-natale fireşti. 
Decise că va numi băiatul Orlo - după cineva din familia 
mamei ei. 

Eidy, când alese numele pentru fiul ei (cel puţin acceptase 
că era copilul ei), avu grijă să-i aleagă o identitate cu totul 
non-Higenrothiană, drept care îi spuse Heen Glucken jr. 

Soţul ei, dr. Glucken, nu comentă deloc acea falsă 
paternitate care-i fusese impusă cu forţa. Din cele două 
mariaje învățase deja - sau aşa credea - că realitatea 
pentru o femeie era mai simplă dacă, asemeni unui râu în 


nisip, i se permitea să-şi caute canalele naturale, oricât de 
mult s-ar fi îndepărtat de la cursul firesc. 

Acum, se gândise Williams, cum pot să mă asigur că 
doctorii şi asistentele, plus restul personalului din spital 
care, fără ca eu să ştiu, au observat din greşeală schimbul, 
să nu se apuce mai târziu să dezvăluie faptele unui Orlo 
Thomas adult? 


(Heen Glucken jr. Nu avea, desigur, nici un fel de 
importantă politică sau ştiinţifică.) 

În toată acea afacere, motivaţia decisivă fusese produsă de 
o singură întrebare: Era posibil ca un copil nenăscut să fi 
fost programat cu toate cunoştinţele despre sistemul de 
comunicare prin penetrare? 

Dacă era adevărat, atunci Orlo Thomas va şti în cele din 
urmă ce era acel sistem şi probabil şi cum se putea utiliza. 

Desigur, se mai ridica şi o a doua întrebare: putea fi 
smulsă acea informaţie, extrem de importantă, de la Orlo în 
beneficiul întregii societăţi? 

În vreme ce se gândea la toate acele detalii, Membrul 
Prezidiului Crother Williams ocupa un apartament de la 
Spitalul Gosindian. Sub îndrumarea lui, câţiva agenţi 
secreţi de-ai poliţiei, toţi aleşi chiar de el, examinaseră toate 
fişele şi toate dosarele de la spital, făcuseră modificări în 
documentele legate de caz şi cercetaseră trecutul 
doctorilor şi asistentelor implicate direct. 

Era o operaţiune destul de complicată. Cu toate astea, 
Williams nu dormea noaptea încercând să găsească metode 
prin care toată lumea să iasă din acea situaţie cu pielea 
întreagă. 

Transferurile începură chiar din prima zi. Aparent fireşti. 
Aparent nelegate de nimic din ceea ce se întâmplase. 
Probabil că nimeni din personalul din spital nu avea habar 
de operaţiunea lui. Spitalul în sine era o monstruozitate cu 
o capacitate de zece mii de paturi. Fusese ales special 
pentru naşterea apropiată a fiului lui Eidy pentru că avea 


acel aer impersonal asociat cu o imensă reţea 
administrativă. 

Anumite asistente dispărură. Anumiți doctori n-au mai fost 
văzuţi în secţiile lor. 

— Unde-i Coduna? Mai întreba careva. 

— Oho, a primit o avansare şi lucrează acum în Clădirea S. 

— Ce bine pentru ea. Mă bucur sincer, venea răspunsul 
curiosului. 

Măcar dacă treaba asta ar merge, se gândea Crother 
Williams, în vreme ce se foia în patul din apartamentul de la 
spital, unde se prefăcea că era bolnav de inimă. 

Aşa treceau pentru el orele nopţilor. Tot felul de 
mecanisme secrete fuseseră deja implantate oamenilor care 
fuseseră etichetaţi drept „suspecţi”. Zi după zi aparatele de 
urmărire înregistrau neobosite fiecare cuvânt pe care-l 
spuneau; Williams avea un computer care asculta tot şi 
reda după aceea un rezumat prelucrat. Fusese programat 
să selecteze numai dialogurile potenţial semnificative. 

În cele din urmă ajunsese să admire lipsa absolută a unei 
conversații semnificative. Fără excepţie, suspecţii se 
comportau de parcă nu auziseră niciodată de vreo Eidy 
Glucken sau de Luena Thomas. 

Apoi, Williams (Paisprezece), încercă să-şi amintească în 
detaliu cum decursese acţiunea de schimbare a pruncilor. 
Se prefăcuse a fi un oficial guvernamental minor care 
verifica toate instalaţiile şi personalul din spital. Toate 
asistentele fuseseră poftite să iasă din camera în care se 
aflau şi cei doi copii, al lui Eidy şi al Luenei, alături de alţi 
nou-născuţi. 

Paisprezece intrase în încăperea părăsită (de adulţi). Ceea 
ce făcuse atunci, exersase de multe ori înainte; scosese 
plăcuţele de identificare de la fiecare copil, le schimbase, 
apoi schimbase şi copiii, După care, câteva momente, 
rămăsese nemişcat, privind la prunci. După câteva clipe 
începuse să i se pară că nu îi mai putea deosebi. Se gândise 
că, mai mult ca sigur doctorii şi asistentele care vedeau 


asemenea fiinţe minuscule, sute în fiecare săptămână, nu 
aveau cum să-şi dezvolte deodată capacităţi de memorizare 
eidetică pentru unul sau doi bebeluşi. 

Asta e, se gândi Williams, am făcut tot ce mi-a stat în 
putere. Ar fi de-a dreptul ridicol să mai rămân aici. 

Atunci, se transferă oficial la un alt spital. Dar, desigur, 
ambulanţa lui o porni spre o destinaţie mult mai practică. 

Reveni în apartamentul său din palat şi-şi transmise 
raportul, declarând la final că era disponibil pentru o altă 
misiune. 

Apoi rămase în aşteptare, neliniştit. 

Imediat sună telefonul... 

Era secretara falsului birou de acoperire pe care-l folosise 
atunci când se dăduse drept oficialul venit în inspecţie la 
spital. Femeia îi raportă cu calm că fusese contactată de 
soţia înlăcrimată a doctorului care-l îngrijise cât fusese un 
fals pacient. 

Doctorul murise accidental, în urma căderii de la etajul 
zece din clădirea principală a spitalului. Secretara conchise 
cu acelaşi glas calm: 

— Văduva a simţit că trebuia să vă anunţe pentru că a avut 
impresia că dumneavoastră şi cu soţul ei aţi devenit 
prieteni. 

— Mulţumesc, răspunse Paisprezece automat, vezi să-i 
trimiţi un buchet de flori în numele meu. 

După aceea închisese, foarte palid la faţă. 

Crimă. 

Toţi martorii la schimbarea copiilor erau acum ucişi. 

Pentru numele Domnului, de ce nu vrea să aibă încredere 
în mine? Aş putea să-i dovedesc că toţi aceşti oameni habar 
nu au de ce am făcut eu acolo. 

Se referea la nimeni altul decât la excelența sa, Martin 
Lilgin, dictator extraordinar. 

Lui Paisprezece i se părea că luase absolut toate măsurile 
de precauţie necesare. Mai mult, chiar mesajul pe care-l 
primise din partea soţiei doctorului mort arăta că nu avea 


nici o suspiciune faţă de el. Desigur, din nefericire, soţul ei îi 
spusese despre inspecția efectuată de un mic oficial de-al 
guvernului tocmai în spitalul în care lucra. 

De aceea, cugetă mai departe Paisprezece, secretul era 
aproape imposibil de păstrat. Mai ales că informaţiile erau 
transmise în intimitatea dormitoarelor. 

Putea presupune fără tăgadă că ceea ce bănuiau celelalte 
asistente, doctorii sau persoanele care lucrau în 
administraţie (cei câţiva care ştiuseră de prezenţa 
oficialului venit în inspecţie la spital) aveau să spună în cele 
din urmă cuiva: soţie, soţ, frate, soră sau prieten. 

După ce termină convorbirea, Paisprezece se gândi: „Aşa 
vor fi ucişi cu toţii în cele din urmă.” 

La un moment dat, când fusese mai tânăr - şi acceptase 
dreptul lui Lilgin de a conduce lumea, cu acea credinţă 
specifică oricărui fraier bine îndoctrinat - se muncise să 
numere câţi oameni fuseseră executaţi din cauza unor 
informaţii minore despre care se presupunea că aveau 
habar. 

Numai pentru un singur caz fuseseră omorâţi fără milă 3 
823 de oameni. 

Dar acum nu este nevoie de aşa ceva, decise deodată. Mai 
bine să vorbesc cu Trei şi să-l rog să-l convingă pe... 

Se opri. Epitetul care-i stăruia încă pe vârful limbii era aşa 
de obscen încât îl şocă. Conştient, încercă să se mai 
tempereze: „Stabilirea unei noi ordini cere şi multe acţiuni 
dure. Oamenii sunt incorigibili, mai ales în aceste faze 
timpurii, când revin foarte uşor la comportamentul de stil 
vechi. Lumea colcăie încă de contrarevoluţionari, sabotori, 
oameni cu înclinații puternice spre stânga sau spre dreapta, 
oportunişti...” 

Toate expresiile închistate, cu ajutorul cărora regimul îşi 
categorisise potenţialii adversari, începură să-i răsune în 
minte atunci când ieşi pe coridor şi cobori cu unul din 
ascensoarele elegante ale palatului, tot timpul cât străbătu 
holul vast spre biroul lui Trei. 


Năvăli în biroul lui Jodell, luându-l cu totul pe nepregătite. 
Trei ridică privirea din documentul pe care-l citea şi, preţ 
de câteva clipe, încremeni. 

Paisprezece îi spuse: 

— Încep să cred că nu am înţeles prea bine instrucţiunile 
pe care mi le-ai dat. 

— Instrucţiuni? Repetă Trei. 

— Cred că ar fi mai bine dacă ţi-aş da ţie raportul asupra 
cazului la care am lucrat. 

Atunci, pe loc, celălalt reuşi să depăşească faza de uluire. 

Şi se ridică repezit. 

— Nu, nu, strigă pe un ton ascuţit. Nici un cuvânt. Trebuie 
să rămână numai între tine şi Conducător. 

— Dar este ceva foarte simplu, continuă celălalt. Eu... 

— Termină! Urlă Numărul Trei. Îşi duse mâinile la urechi. 
Ţi-ai ieşit cu totul din minţi? Să nu mai aud nici un cuvânt 
de la tine. 

Reacţia lui Jodell era de-a dreptul fantastică. Ochii 
aproape că-i ieşiseră din orbite şi chipul i se contorsionase, 
şi, cu cât încerca mai abitir să se controleze, cu atât era 
eşecul mai mare. 

Williams dădu să se retragă. 

— Bine, gata, îi zise pe un ton cât mai calm, m-ai convins. 
Am priceput că nu există nici un fel de canale intermediare 
în afacerea asta, aşa că-ţi promit solemn că nu se va mai 
repeta. 

— Ar fi bine să nu se mai întâmple, veni răspunsul amar. 
Acum du-te în apartamentul tău şi aşteaptă acolo până când 
vei fi chemat. 

Williams, deşi nu avea nici un fel de pregătire militară, îşi 
îndreptă umerii şi salută. 

— Foarte bine, domnule. Vă garantez că o asemenea 
neglijenţă nu se va mai repeta. Mi se permite să plec acum? 

— Da, da, du-te. 

Tânărul ieşi din birou şi, deşi pe dinafară părea calm şi 
reţinut, pe dinăuntru tremura ca frunza. 


Tocmai avusese parte de cea mai cumplită revelaţie - am o 
amintire, o parte dintr-o informaţie de care tiranul trebuie 
să scape cumva. 

Ceea ce ştia el era absolut elementar. 

Pentru câteva minute, cu un an înainte, Higenroth arătase 
că avea o putere care o copleşea de departe pe ceaa 
regimului. Pentru acele câteva minute întreaga lume 
strălucise de imaginile derivate din geniul unui bătrân. 

Informaţii elementare... 

Paisprezece străbătu îngândurat întinderea de marmură 
lucioasă a holului. Peste tot în jur avea dovezile puterii şi 
bogăției: scări masive, tavane înalte, candelabre imense. 
Cât de minunat se simţise, îşi aminti deodată, când fusese 
invitat prima dată în acel centru al universului. 

Cu gândurile pierdute undeva în trecut, aproape că nici nu 
observă mica trupă de bărbaţi în uniforme care ieşise de pe 
un coridor lateral şi se apropia de el. Reveni la realitate 
doar atunci când văzu că bărbaţii în uniforme se opriseră şi- 
i baraseră calea. Se opri la rândul lui. 

— Domnule, sunteţi Crother Williams? Vorbitorul era un 
tânăr îmbrăcat în uniformă de căpitan. 

Williams încuviinţă după un scurt moment de ezitare. Mai 
demult fusese şi el la fel de sigur şi de înţepat ca tânărul 
ofiţer cu ochi căprui şi obraji roşii. 

— Am primit instrucţiuni, continuă tânărul, să vă escortez 
până într-un anume loc. 

Williams nu întrebă despre ce loc era vorba. Se mulţumi 
doar să meargă mai departe alături de căpitan, conştient că 
cei şase tineri înarmaţi cu puşti veneau la un pas în urma 
lor. Mica lor procesiune ajunse în cele din urmă în faţa unei 
uşi mari, deschise, cu o arcadă largă deasupra. Intrară prin 
acea uşă cu arcadă într-un fel de curte pe care Williams n-o 
mai văzuse niciodată înainte. Era o zonă înconjurată de 
ziduri înalte, cam de patruzeci de metri pe cincizeci, fără un 
tufiş sau vreun pumn de iarbă nicăieri la vedere în incinta 
de ciment. 


Tânărul căpitan îi arătă unul dintre ziduri. 

— Vă rog să mergeţi acolo, îi zise. 

Williams o porni încet, şi, la fel de încet, se întoarse cu faţa 
spre trupă atunci când ajunse lângă perete. Observă 
imediat linia formată din cei şase bărbaţi şi pe tânărul 
căpitan aşezat mai într-o parte, cu un document în mână. 
După ce aruncă o privire peste el, acesta rosti cu un glas 
tunător: 

— Am aici ordinul pentru execuţia dumneavoastră 
imediată. 

Williams se dădu în spate până când simţi răceala zidului 
la nivelul umerilor. În vreme ce stătea acolo, îl ascultă pe 
ofiţer citind acuzaţiile, aşa cum prevedea legea: „Greşeli 
serioase... Conducere slabă... Poziţie neclară şi hotărâri 
ambigue... Acte diversioniste... , 

Tânărul împături documentul şi-l vâri la loc în buzunar. 
Apoi ridică bărbia cu mândrie. Pe chip îi stăruia o expresie 
îndârjită. 

— Asta e tot? Întrebă Williams. 

— Da. Asta e tot. 

E de-a dreptul uimitor, cugetă fostul membru al 
Supremului Prezidiu al Pământului, care, până în urmă cu 
câteva minute fusese al paisprezecelea om ca putere în stat, 
dar este o evaluare absolut corectă a ceea ce am făcut, în 
termenii realităţii lui Lilgin... 

În cei nouă ani de când fusese desemnat în acel post, 
trecuse de la faza de idiot tânăr la cea în care încercase să 
scuze regimul. După aceea se străduise să salveze câte o 
viaţă ici şi colo, înainte să vadă realitatea aşa cum era ea. 
Iar acum, la final, ajunsese în faţa plutonului de execuţie. 

Bănuia că ar trebui să i se permită să-şi spună ultimele 
cuvinte. Dar nu mai avea nimic de spus şi nici nu i se acordă 
acest privilegiu. Care dintre ceilalţi disperaţi - cei care 
reuşiseră să supravieţuiască până în acel moment - ar fi 
vrut să audă ce avusese de spus un om învins de sistem? De 


fapt, care dintre ei ar fi vrut să se ştie că fusese interesat de 
ultimele cuvinte rostite de Crother Williams? 

Williams se gândi cu amărăciune: „Din cauza acestui om - 
Lilgin - nu am avut nici măcar un singur moment de adevăr. 
Nu am trăit nici măcar o singură secundă ca o persoană 
inteligentă, capabilă să gândească şi singură; din copilărie 
m-am străduit din răsputeri să-mi găsesc locul în această 
realitate strâmbă. 

Nici măcar o secundă... 

Atunci când gloanţele îi străpunseră trupul, se lăsă să cadă 
uşor pe cimentul rece, chircindu-se în poziţia fetusului... 
Nici măcar o secundă, mai cugetă pentru ultima oară, întins 
pe jos în faţa plutonului de execuţie. 

Cel puţin la aşa ceva păruse să se gândească înainte de 
moarte. 

— Într-o bună zi, zise Ishkrin cu un zâmbet, vom descoperi 
de ce cu optsprezece ani în urmă, cel mai bun savant din 
lume în domeniul comunicaţiilor a cerut să fie construit 
acest mic oraş chiar alături de palat, şi de ce am ajuns să 
trăim aici ca nişte regi... cu excepţia unui singur lucru. 

Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu buza superioară 
ascunsă de o mustață stufoasă. Înainte să vorbească stătuse 
liniştit la masă, mâncându-şi prânzul şi privind din când în 
când la duzina de camarazi de alături. 

Nimeni nu răspunse imediat. Apoi: 

— Care este acel lucru exceptat? Întrebă nou-venitul din 
cealaltă parte a mesei. Era un tânăr chipeş care îi fusese 
prezentat lui Ishkrin şi celorlalţi în dimineaţa aceea. 
Numele lui era Orlo Thomas. Locul de la masă era numărul 
unu din sud. 

Atunci când pusese întrebarea, Orlo ridicase privirea din 
farfurie. Atunci observase că toţi ceilalţi se opriseră din 
mâncat şi îl priveau zâmbind. În pofida reacției lor, tot nu 
realizase că remarca lui Ishkrin fusese făcută în beneficiul 
lui. 


— Ca să ieşim, îi explică Ishkrin, care aducea puţin cu 
Martin Lilgin, dictatorul, din cauza staturii mărunte şi a 
mustăţii, trebuie să trecem prin palat... 

== SI 

— Nu ne este permis. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Orlo şocat. Sprâncenele i se 
adunaseră la baza nasului şi privea încruntat în jur. Eu pe 
acolo am venit. 

Cu perversitatea celor condamnaţi, bărbaţii mai vârstnici 
se uitau la el cu zâmbete largi pe buze, în vreme ce 
realitatea cumplită se instala în mintea mai tânărului lor 
tovarăş. 

— Nu este permis, repetă Ishkrin. 

Pentru câteva clipe Orlo rămase nemişcat. Emoţiile care i 
se oglindiseră înainte pe chip dispăruseră. Probabil că noii 
colegi doreau să afle cum suporta să se facă glume pe 
seama lui; acest lucru era sugerat de noua expresie care-i 
apăru pe faţa. 

Începu să râdă nesigur. Apoi, deodată, împinse farfuria 
deoparte, deşi nu terminase de mâncat. În acelaşi chip îşi 
împinse scaunul departe de masă şi sări în picioare, după 
care se grăbi să traverseze cantina mare cu o duzină de 
mese frumos aranjate până spre uşa exterioară care se 
vedea într-un capăt. 

După plecarea lui, la masa la care stătuse se lăsă liniştea, 
copleşită de conversațiile asurzitoare din restul cantinei. 
Bărbaţii se lăsaseră pe spate în scaunele lor. Nimeni nu mai 
mânca. Aproape fiecare pereche de ochi strălucea în 
aşteptare. 

În cele din urmă, un individ scund şi zvelt - locul şapte pe 
partea de est, specialist în matematică - pe nume Anden 
Duryea, rosti: 

— Tocmai am fost martori la puterea unui singur gând, 
care a fost prezentat cu o anume semnificaţie şi a stimulat o 
fiinţă umană să treacă imediat la acţiune. S-a dus să 


verifice. Mai mult, fiind tânăr şi cutezător, s-ar putea chiar 
să încerce să plece din Oraşul Comunicaţiilor. 

Un alt bărbat, pe nume Peter Rosten - locul trei, sud - 
scutură din cap după un moment. 

— Domnule, îţi respect analiza până unde ai dus-o, 
comentă pe un ton liniştit, dar eu sugerez că ceea ce tocmai 
am văzut nu a fost doar puterea unui singur gând. Este de 
asemenea şi un eveniment unic. Rosten era un individ de 
înălţime medie, cu umeri extrem de laţi şi de puternici. 
Specialitatea lui era electronica. Privi cu atenţie în jurul 
mesei. Câţi dintre voi, întrebă, v-aţi dus la palat ca să 
verificaţi dacă e adevărat atunci când vi s-a spus că sunteţi 
prizonieri? 

Constatară uimiţi că niciunul dintre ei nu procedase 
precum tânărul. 

— Fantastic. 

— Este adevărat. 

— Am acceptat totul fără să mai discut. 

— Eu am aşteptat să-mi fie repartizat un apartament, ceea 
ce s-a întâmplat pe la mijlocul amiezii. 

— Eu când am ajuns în apartament şi am văzut că era aşa 
de elegant m-am mai liniştit. Dar nu am încercat să văd 
dacă este sau nu adevărat. 

— Poate, continuă Rosten pe acelaşi ton răbdător, regimul 
chiar îi iubeşte pe cei tineri, sau aşa ar vrea, dar mai uită 
din când în când. Care ar putea fi crima noului nostru 
asociat? 

Ishkrin, care ascultase totul cu un zâmbet palid, răspunse: 

— Iartă-mă, Peter, regret, dar trebuie să te corectez. În 
grupul lui Lilgin nu există crime, nu există decât acuzaţii. 
Întrebarea este deci, care sunt acuzaţiile care i s-au adus? 

Rosten înclină capul mare, leonin. 

— Meritam să fiu corectat. În retrospectivă, cuvântul pe 
care l-am folosit pare aproape o încercare de conciliere. 

Un bărbat zvelt care nu deschisese gura până atunci - 
locul nouă, nord - al cărui nume era Sandy Mcilntosh, un 


inginer cu faţa pistruiată şi păr mai mult roşcat decât 
nisipiu, rosti cu seriozitate: 

— Aşa cum noi, cei mai bătrâni, am aflat, nu contează cei 
câţiva oameni cum este şi noul nostru asociat - indivizii 
singuri pot fi invalidaţi, reputaţiile lor ruinate cu câteva 
acuzaţii nefondate. Ceea ce contează este marea masă a 
celor tineri, care nu ştiu nimic şi nu-şi amintesc faptele - 
pentru că nici măcar nu le cunosc. Ei sunt cei care ar trebui 
să fie trataţi cu mănuşi de regim. Numai că regimul uită 
prea des şi-i tratează rău şi pe ei. Scutură din cap 
nemulţumit, arătându-şi cei cincizeci de ani în ridurile 
adânci de pe faţă. Omul acesta este aşa de nemernic, aşa de 
suspicios încât nu se poate abţine să nu dea cu barda în 
oricine. Simte nevoia permanentă să lovească şi să omoare. 
Uluitor. Mai ales că, aşa cum ştim cu toţii, se presupune că 
a fost odată bebeluş, băiat, adolescent, bărbat tânăr, că a 
existat o perioadă când mai avea încă sentimente. 

— Asta a fost înainte de a-şi găsi idealul, rosti un bărbat 
înalt şi solid - locul cincisprezece, vest - a cărui specialitate 
era de asemenea în departamentul de fizică: fenomenele 
electromagnetice. Numele lui era Dan Matt. 

— Adevărul pe care trebuie să-l luăm în seamă, interveni 
Peter Rosten, ridicând din umerii lui mari, este că, de unul 
singur, a reuşit să creeze o civilizaţie în ciuda noastră, a 
tuturor. Ca să spunem aşa, a realizat-o peste cadavrele a 
trei miliarde de oameni. 

— Mă îndoiesc că a omorât mai mult de un miliard, rosti 
Ishkrin pe tonul său profesoral. Să nu începem cu estimări 
neştiinţifice tocmai într-un asemenea centru al ştiinţei. Se 
întrerupse deodată. Gata, linişte, uite că se întoarce tânărul 
nostru. 

Observară că venea încet. Tânărul de abia dacă-şi târa 
picioarele. Ținea capul plecat. Părea adâncit în gânduri. 

În timpul întoarcerii lui la masă, nimeni nu se mai atinse 
de mâncare. Toată lumea stătea nemişcată şi-l privea, de 
parcă ar fi avut la dispoziţie o eternitate. Ceea ce era trist 


dar adevărat. Pentru că trăiau în acel centru modern an de 
an, rareori având ocazia să mai primească în lucru câte un 
proiect ştiinţific. 

Cu toţii se mai luminaseră puţin la faţă de când sosise 
Orlo; deşi era absurd de tânăr ca să se afle acolo, în acel 
centru al ştiinţei. Estimările cu privire la vârsta sa variau de 
la optsprezece ani la douăzeci. Nimeni nu credea că avea 
mai puţin de optsprezece; chipul lui îmbujorat şi tineresc 
semăna cu al unei fete. Dacă ar fi fost fată, nimeni nu i-ar fi 
dat mai mult de şaisprezece, poate şaptesprezece ani. Dar 
ca băiat, trebuia să aibă vreo douăzeci; dar nu mai mult. 

Toată lumea era bucuroasă atunci când mai venea cineva 
nou, pentru că acesta aducea cu sine şi informaţii 
proaspete. Astfel, cei mai bătrâni de acolo puteau să-i 
cerceteze cunoştinţele ca să le adauge apoi la vasta lor 
experienţă. După aceea, întregul grup revenea la obişnuita 
somnolenţă intelectuală şi la umorul de dinainte. 

Orlo se lăsă să cadă pe scaunul de pe care se ridicase cu 
zece minute mai devreme, privi în jur la chipurile 
zâmbitoare şi scutură din cap, cu mirare. 

— Domnilor, le zise, vreţi să aflaţi ce s-a întâmplat? 

Imediat, câteva voci se ridicară sub formă de protest 
căutând să reziste ofertei, iar unul dintre comeseni chiar 
rosti răspicat: 

— Scuteşte-ne de detalii de care nu avem nevoie. 

Dar cei care protestau au fost repede copleşiţi de 
aprobările majorităţii. Ishkrin luă cuvântul în numele 
acestui grup: 

— Aşa cum s-a subliniat mai devreme, tânărul nostru 
prieten a făcut un lucru unic. Deci ar trebui să ştim mai 
multe. Cum s-au descurcat gărzile de la uşă cu tine? Ce 
anume au spus? 

Tânărul le răspunse cu simplitate: 

— M-am dus spre ele şi am intrat pe uşă fără să spun 
nimic. La aşa ceva nu s-au aşteptat. Motiv pentru care am 
făcut cam treizeci de paşi în interiorul palatului înainte să 


fiu luat pe sus de un ofiţer şi doi soldaţi şi apoi adus înapoi 
cu forţa. 

— Dar ce anume ţi-au spus? Întrebă Peter Rosten. 

Orlo zâmbi. Părea să-şi fi revenit din şoc; se adaptase deja 
la spiritul celor mai bătrâni de acolo, acceptând interesul 
lor pur intelectual pentru toate amănuntele sistemului 
dictatorial. Glasul îi trăda buna-dispoziţie atunci când se 
apucă să le povestească: 

— Ofiţerul de gardă mi-a zis: „Domnule, nu aveţi 
autorizaţie ca să treceţi prin palat.” Drept care eu i-am 
răspuns: „Căpitane, nu am de gând să mă plimb prin palat. 
Eu vreau să ies afară, în stradă.” El s-a uitat la mine şi mi-a 
răspuns: „Nu poţi ieşi prin palat.” Atunci eu am cedat în 
faţa hotărârii lui şi i-am zis: „Foarte bine, atunci arată-mi 
cealaltă cale.” El m-a privit chiorâş şi mi-a spus cu jumătate 
de gură: „Nu există o altă cale de ieşire.” Atunci eu m-am 
înfuriat şi m-am răstit: „Atunci vrei să spui că sunt prizonier 
aici?”. „Nu, dar aveţi nevoie de o autorizaţie ca să ieşiţi.” 
„Foarte bine, atunci condu-mă până la persoana care-mi 
poate da o asemenea autorizaţie.” „Autorizaţie primiţi 
numai din partea Preşedintelui Lilgin.” „Foarte bine, atunci 
trimite-i Preşedintelui Lilgin cererea mea respectuoasă 
pentru o asemenea autorizaţie.” „Îmi pare rău, dar nu sunt 
autorizat să comunic cu Excelenţa sa.” „Bine, atunci cine e? 
Există o asemenea persoană aici?” am întrebat eu cu calm. 
„Nimeni de aici”, mi-a răspuns el încurcat. „Deci sunt 
prizonier, nu?” „Nu, nu aveţi nevoie decât de autorizaţia de 
la Preşedintele Lilgin”, a continuat el cu încăpățânare. „Dar 
el coboară vreodată în această secţiune a palatului?”, am 
întrebat mai departe. „Nu”, mi-a răspuns ofiţerul încurcat 
de-a binelea. „În cazul ăsta sunt prizonier, aşa-i?”, am forţat 
eu nota. „Nu, dar trebuie să vă cer să părăsiţi această 
intrare. Obstrucţionaţi trecerea.” Desigur, au mai fost 
câteva asemenea replici, conchise Orlo, dar în cele din 
urmă m-am întors iar aici, după cum vedeţi. 


La masă se lăsă liniştea. În cele din urmă, bărbatul 
supraponderal din locul treisprezece, vest - Samuel Ober, 
fotografii color şi electronică - rosti: 

— Logica ofițerului de gardă este de nezdruncinat. După 
lege nu eşti prizonier. Eşti prizonier numai în cadrul 
autorizaţiei de care ai nevoie ca să treci de el. Ca un 
calculator, nu a fost programat să te ia în calcul, drept care 
nu ştie cum să se descurce cu întrebările pe care i le pui. 

Orlo se înveseli deodată. 

— Şi ce se va întâmpla mai departe? 

— O să ţi se repartizeze un apartament. Vorbitorul era un 
bărbat mare şi negru precum cărbunele - locul cinci, est, 
nume: Gar Yuyu; fenomene electromagnetice, 
departamentul biologie. De obicei, adăugă, treaba asta se 
face între trei şi trei şi jumătate după-amiaza. 

Mustaţa stufoasă a lui Ishkrin începu să se mişte. 

— Care sunt acuzaţiile care ţi-au fost aduse? Întrebă de pe 
locul doisprezece, nord. 

Tânărul zâmbi cu mare amărăciune. 

— Nu s-au adus nici un fel de acuzaţii împotriva mea. Mi s- 
a spus pur şi simplu că am fost promovat. 

Toţi cei de la masă îl priveau stupefiaţi. Din nou, încetară 
să mai mănânce. 

— Dar este imposibil. 

— Trebuie să existe nişte acuzaţii. 

— N-am mai auzit de aşa ceva. 

Fiecare spuse ceva asemănător, dar cuvintele se pierdură 
în rumoarea generală. În cele din urmă liniştea se aşternu 
din nou asupra mesei, iar Peter Rosten rosti pe un ton grav: 

— În ce post ai fost promovat? 

— Nu mi s-a spus despre ce era vorba. Dar înainte am 
refuzat o altă promovare, pentru că însemna să iau locul 
şefului meu pe coasta de est. 

— Aha! Exclamă Duryea. Acum începe să se clarifice totul. 
Matematicianul mic şi slab dădu din cap, de parcă aşa s-ar 


fi explicat totul. Oamenii nu-şi pot permite să refuze 
promovările, nu în lumea lui Lilgin. 

— Eu am refuzat, răspunse Orlo. 

— Atunci aceasta este acuzaţia. 

— Nu. Am spus că nu cred că sunt pe deplin calificat ca să 
iau locul acelei persoane care avea mai multă experienţă 
decât mine. Mi-au spus că nu eu trebuie să judec problema 
competenţei. lar eu am spus, nu, pentru binele poporului, 
refuz să iau locul unei persoane mult mai competente ca 
mine. 

— Cel puţin, zâmbi Ishkrin, cunoşti jargonul. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? Se interesă Duryea. 

— Am continuat să-mi văd mai departe de treburile 
obişnuite până când, ieri după-amiază, am fost eliberat din 
funcţie şi mi s-a spus să mă prezint aici de dimineaţă, 
pentru că am primit o altă promovare. Am întrebat despre 
ce promovare era vorba. Individul de la personal care mi-a 
dat instrucţiunile nu avea habar. Am spus că-mi rezerv 
dreptul de a refuza această promovare, iar el a zis că asta 
depinde numai de mine. 

— Şi aici este locul în care te-a trimis? Insistă Duryea. 

— Da. 

— Asta înseamnă că ai fost acuzat. 

— Nu, răspunse Orlo cu un zâmbet - arăta de parcă s-ar fi 
distrat de minune pe seama acelei discuţii - mai ales că nu 
ar fi legal. După o clipă de tăcere adăugă: Este un fapt 
acceptat în general, chiar şi printre cei mai severi critici ai 
lui Lilgin, că nimeni nu a fost privat de ceva fără ca mai întâi 
să i se fi adus nişte acuzaţii. Voi insinuaţi că, deşi există 
acuzaţii împotriva mea, totuşi nu mi s-au adus la cunoştinţă 
în mod public, ceea ce este ilegal. 

— Dar... protestă un bărbat care nu mai vorbise până 
atunci - locul şase, est, un astronom chinez, cu numele 
occidentalizat în Jimmy Ho - toţi cei din acest centru au fost 
închişi pentru ceva. Până şi eu am fost acuzat public cu 
şaptesprezece ani în urmă, înainte să fiu adus aici. 


— Nu, eu sunt aici pe degeaba, răspunse Orlo. Se lăsase 
pe spate în scaun, respirând precipitat, foarte absorbit de 
acel schimb de replici. Însă, imediat după aceea, se ridică 
cu o mişcare bruscă, privind în jurul mesei de parcă ar fi 
fost un conferenţiar iar cei din jur auditoriul său. Domnilor, 
începu, mi se pare foarte clar că vă potriviţi perfect cu 
stereotipiile din lumea lui Lilgin, a persoanelor care au fost 
plasate într-o categorie restrictivă, pe când eu nu sunt aşa. 
Pe scurt, e chiar normal să fiţi aici. Dar acest lucru nu mi se 
poate aplica şi mie. 

Prima reacţie a celor din jur a fost amuzamentul exprimat 
prin zâmbete, de parcă îngâmfarea tânărului ar fi fost ceva 
aproape firesc. Anii petrecuţi în închisoare le aduseseră un 
calm deosebit, bazat pe o filosofie care, deşi diferea de la un 
individ la altul, avea în esenţă câteva puncte comune 
tuturor. În primul rând, nu puteau fi insultaţi. În al doilea 
rând, reacţia lor la ceea ce părea să fie un atac, era umorul, 
gândul că cel care-i atacase glumea. 

De aceea, aşteptau cu sufletul la gură ca cineva dintre ei 
să răspundă cu aceeaşi monedă. Când, după un minut, 
nimeni nu veni cu o replică (iar Orlo continua să stea în 
picioare, cu zâmbetul pe buze, de parcă ar fi aşteptat o 
reacţie), Ishkrin îi zise uluit: 

— Dacă ne gândim mai bine, insulta este totală. Nimeni nu 
ne-a mai spus până acum că aici este locul nostru. Ia 
gândiţi-vă puţin. Nu este adevărat ce-a spus băiatul? 

— Ei bine, al naibii să fiu dacă nu-i aşa. 

— Da. Ai dreptate, e prima oară când ni se spune aşa ceva. 

— N-aveţi decât să glumiţi, dar am fost insultaţi rău de tot. 

În vreme ce din sală se auzeau asemenea răspunsuri, 
tânărul rămase în picioare, la masa lui, privind în jur cu 
ochii lui albaştri şi limpezi şi cu acelaşi zâmbet plăcut pe 
buze. Când se lăsă iar liniştea, le zise: 

— Pot să continui cu critica? 

Dinspre Duryea, matematicianul, se auzi un oftat 
zgomotos. 


— La fel de bine i-am putea cunoaşte filosofia deodată, 
dintr-o bucată, decât s-o asimilăm încetul cu încetul de-a 
lungul anilor. Dădu din cap spre Orlo. Da, vorbeşte. Spune- 
ne tot. 

Majoritatea celorlalţi încuviinţară serioşi. Peter Rosten 
interveni pe acelaşi ton egal şi calm: 

— Nu se ştie cum, în clipa asta, un gând uman pare 
deodată mult mai important decât înainte. Deci a izbutit să 
facă acest lucru pentru noi. 

Orlo le zise: 

— Vă voi ţine un mic discurs. Se uită în jur şi începu: 
Domnilor, va veni o perioadă în evoluţia rasei umane când 
acest mic joc al unui dictator, care-i prinde pe tineri şi se 
foloseşte de ei, nu va mai merge. Eşecul vine din faptul că, 
în tinereţe, aţi fost folosiţi şi nici măcar nu aţi observat. Aţi 
preluat încântați poziţiile celor mai bătrâni şi nici nu aţi 
băgat de seamă că retrogradarea lor făcea parte dintr-un 
sistem prin care un singur om se folosea de cei tineri 
pentru propriile sale scopuri. Dintr-o dată însă aţi devenit 
prea bătrâni şi prea inteligenţi pentru sistem, dar a fost 
prea târziu. V-aţi jucat rolul de viței neştiutori, iar 
următoarea recoltă de tineri naivi era destul de bine 
pregătită ca să vă ia locul. 

— Eu, continuă Orlo ridicând din umeri, mi-am dat seama 
de acest lucru pe la cincisprezece ani. Drept care, cu o 
săptămână în urmă, când mi s-a spus că pot prelua postul 
unui om de numai treizeci şi doi de ani am respins 
propunerea, aşa cum v-am mai spus. Imediat după aceea le- 
am relatat povestea tuturor cunoscuţilor de vârsta mea şi 
am trimis sute de scrisori unor necunoscuţi, explicând de ce 
am făcut-o. Majoritatea acestor scrisori sunt greu de 
urmărit, pentru că în acel moment nu eram suspectat. 
Bănuiesc că ultimele răvaşe au fost reţinute, dar cred că 
primele şi-au răspândit otrava. Ce părere aveţi? Credeţi că 
măcar unul dintre tinerii aceştia va ridica torţa ca s-o ducă 
mai departe? 


Se aşeză la fel de brusc pe cât se ridicase în picioare. 
Controversa iscată se desfăşură mult după ora prânzului. 
Toată lumea ajunse la un consens, iar răspunsul era negativ. 

— Au fost prea puţini, îi zise matematicianul Duryea. Nu 
uita că omul acesta a omorât pe oricine a fost considerat 
periculos pentru persoana lui. Nu numai conducătorii de 
grup, ci toată lumea care deţinea anumite gânduri sau 
amintiri. Păru deodată uimit de propria analiză. În fine, 
continuă, gândurile umane au fost recunoscute drept 
periculoase. Anumite idei, indiferent de capetele în care se 
află, atrag după ele o condamnare la moarte. Acele 
persoane care au asemenea gânduri trebuiesc distruse, 
indiferent de numărul lor. 

— Dar şi tu ai avut asemenea idei sau gânduri, îl 
contrazise Orlo, şi totuşi ai rămas în viaţă. Şi eu le-am avut, 
şi nici măcar nu am fost încă acuzat, nici pomeneală să mă fi 
condamnat la moarte. 

Bărbatul mai în vârstă se înveseli deodată. 

— Noi cei de aici formăm un grup special, zise Duryea. 
Suntem experţi de ultimă oră în materie de comunicaţii. Din 
când în când primim anumite probleme pe care trebuie să 
le rezolvăm, dar în cea mai mare parte a timpului, ne irosim 
vremea pe aici laolaltă cu talentul. Se consideră că 
cercetarea ştiinţifică a ajuns deja la apogeu. Nimic nu are 
valoare decât dacă este legat de nevoile unui singur om. 
Deci întrebarea care se ridică... se opri. 

Ishkrin îl îmboldi cu un zâmbet larg: 

— Da, da, Anden, care este întrebarea? 

Duryea se ridică în picioare. Aşa cum stătea drept, părea 
şi mai mic de statură decât atunci când era aşezat. Chipul şi 
felul în care se comporta păreau să aparţină cuiva care 
tocmai fusese străfulgerat deodată de un gând vizionar. Cu 
ochii strălucind de entuziasm, rosti grăbit: 

— Domnilor, suntem aici cu un scop. Toate celelalte 
însărcinări de dinainte au fost doar nişte aiureli, o nimica 
toată, menite să ne deruteze, astfel încât atunci când vom 


avea de furcă cu adevărata problemă, să credem că este 
cam la acelaşi nivel cu celelalte. Se întoarse spre ocupantul 
scaunului cu numărul trei, din partea de sud. Peter, zise mai 
departe, spune-le şi lor ce ai menţionat în faţa mea ceva mai 
devreme. 

Încheie, aproape fără suflu: 

— Adevărata problemă este cea care a apărut de 
dimineaţă. Peter - haide, spune-le! 

Peter Rosten, cel cu glas mereu calm se găsi deodată în 
centrul atenţiei tuturor. Comesenii săi ştiau că se avea bine 
cu generalul Stul Armidge, administratorul „oraşului”, cu 
care se cunoştea din tinereţe şi care nu ezita să-l mai sune 
pe bătrânul Peter din când în când ca să trăncănească 
despre ce se mai petrecea pe afară. În timpul unei 
asemenea convorbiri, avută chiar în cursul acelei dimineţi, 
generalul menţionase ca din întâmplare noul proiect. 

— Vă mai amintiţi de Higenroth... începu Peter. 

Toată lumea gemu în semn de protest, întrerupându-l. 

— Ah, nu, rosti cineva cu silă. 

— Pentru numele Domnului, zise un altul, nu iar cu teoria 
aia a Penetrării. 

Urmară apoi alţii, aproape în cor: 

— Parcă Glucken primise sarcina să rezolve problema 
asta. 

— Acum 0 să avem numai belele. 

— De parcă n-am fi avut şi aşa destule pe cap după ce am 
fost închişi aici... 

— Domnilor, calmaţi-vă, rosti Peter Rosten. Aveţi la 
dispoziţie şase luni ca să redescoperiţi acest sistem. Sunt 
sigur că este timp suficient. 

Orlo Thomas privea de la unii la alţii. În timpul unui 
moment de acalmie le zise: 

— Ce anume de Penetrare? 

Sandy Mcintosh gemu sonor. 

— Numai asta ne mai lipsea. Cineva care nici măcar nu a 
auzit de el. Flutură o mână pistruiată în direcţia băiatului. 


Nici o grijă, puştiule, o să auzi destule despre sistemul ăsta 
cât o să stai pe aici. 

Un bărbat plinuţ, numărul doisprezece în partea de vest, 
se ridică în picioare. 

— Ei bine, cred că acum o să mă duc la bibliotecă ca să 
încep să mă documentez despre Teoria Penetrării ca după 
aceea să mă pun serios pe gândit. Dacă problema asta a 
picat în cârca noastră, atunci am face bine să oferim 
rezolvarea pe tavă. Dacă nu o facem, s-ar putea să nu mai 
fim trataţi regeşte. 

leşi din cantină fără să mai arunce o privire în urmă. 
Plecarea sa provocă o serie de reacţii la ceilalţi colegi ai săi. 

Unul dintre cei care tăcuseră până atunci - locul zece, 
nord - ridică spre tavan ochii căprui expresivi şi rosti: 

— Regi - după ce am fost încuiaţi aici vreme de opt ani, 
parcă am fi mai mult sclavi, nu regi. 

— Spune-mi şi mie de ce te vaiţi? Interveni Ishkrin. Se 
zvoneşte că Lilgin n-a părăsit palatul de mai bine de 
douăzeci de ani. 

— Dar ar fi putut pleca dacă aşa ar fi vrut. 

— De ce nu-ţi spui că şi tu ai putea? 

— Dar n-ar fi adevărat. 

Ishkrin ridică mâinile în sus. Se întoarse şi-i zise lui Orlo: 

— Vezi deci ce fel de indivizi avem pe aici. Ceea ce este 
destul de bun pentru dictatorul lumii nu poate fi destul de 
bun pentru ei. Oamenii sunt cu adevărat incorigibili. 

Comesenii lor începuseră să se ridice şi, luându-şi rămas 
bun de la ei cu diverse remarci, plecară pe rând. În cele din 
urmă, la masă rămaseră numai Ishkrin şi Orlo. Cel mai în 
vârstă aruncă o privire la ceas după care îi spuse celui 
tânăr pe un ton binevoitor: 

— Te-aş sfătui să mergi acum în camera de primire şi să 
aştepţi acolo până când ţi se va repartiza un apartament. 

Orlo se sprijini obosit de spătarul scaunului. Chipul 
frumos, tineresc, se întunecase din cauză că se încruntase. 


— Încerc să-mi dau seama, în mod logic, cum se potriveşte 
prezenţa mea aici. Şi nu izbutesc deloc. Tu poţi? 

— Adevărul este că nici nu m-am gândit, admise bărbatul 
cel bătrân. 

— Nici eu - până când nu v-am auzit pe voi discutând. 

— Ai ceva educaţie ştiinţifică? 

— Oarecum. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Păi, zâmbetul de pe buzele tânărului era destul de 
ambiguu, sunt un fel de inginer de sisteme. 

— Cum adică un fel? 

— Nu mi s-a permis niciodată să-mi completez educaţia 
într-un departament sau altul. Ca să spun aşa, am primit 
informaţii din toate domeniile ştiinţifice cu excepţia - te rog 
să observi importanţa acestei omisiuni - cu excepţia 
comunicaţiilor. Orlo scutură din cap. Şi atunci, pentru 
numele Domnului, ce mai caut eu aici? 

— E foarte ciudat. Ishkrin îşi scărpină mustaţa stufoasă, 
apoi: Ei bine, nu trebuie să facem presupuneri lipsite de 
orice rațiune. În felul ei, orice acţiune din lumea lui Lilgin 
are propria ei logică, deşi câteodată ne este foarte greu s-o 
vedem. L.asă-mă să mă mai gândesc la situaţia ta. Se ridică 
de la masă, scund şi îndesat. Acum este 3.15 p.m., aşa c-ar 
fi mai bine să mergi acolo unde cei din biroul administrativ 
te pot găsi mai uşor. Dacă vrei, te duc eu la camera de 
primire. 

— Nu este nevoie. Am descoperit-o în plimbarea de 
dimineaţă. Orlo se ridică şi el. După zborul de noapte, am 
ajuns aici foarte devreme aşa că m-am plimbat prin oraş - 
parcă aşa îi spuneţi voi, domnilor, nu? 

— Peste tot. Dacă acesta va deveni viitorul meu cămin, ştiu 
unde se află locurile cele mai importante. Da, conchise în 
încheiere, nici chiar rămânerea mea aici nu mi se pare 
deloc logică. De fapt, aş fi uimit dacă aş primi în cele din 
urmă un apartament sau o cameră. 


La ora patru nu primise nici o repartizare. Şi treaba asta îl 
deranjă într-un fel, deşi, fiind aşa de tânăr, nu realiză 
imediat. 

La şase fără un minut, când Orlo se prezentă a treia oară 
la administraţia aflată la primul etaj, descoperi că ultimul 
angajat, o fată, era pe cale să închidă biroul. Avea haina pe 
ea şi se pregătea de plecare. 

— Îmi pare rău, îi zise când îl văzu, dar nu am primit nici 
un fel de ordin ca să-ţi repartizăm o cameră. Poate o s-o 
primeşti mâine dimineaţă... 

— Dar - în noaptea asta? Protestă Orlo. Unde o să stau în 
noaptea asta? 

— Îmi pare rău. Părea să se grăbească foarte tare. Era o 
femeie tânără cu piept mare care se potrivea cu chipul 
rotund şi cu silueta plăcută. Nu cred că artrebui să faci din 
asta problema mea, îi zise mai departe cu fermitate. Te rog 
să te dai la o parte. 

Orlo se retrase până în pragul uşii, şi, pentru prima dată, 
încercă să se oţelească şi să devină ceva mai ferm. Cu 
fiecare pas cu care se retrăsese simţise cum îşi revenea tot 
mai mult din acea îngrijorare ciudată care-l cuprinsese... 
Desigur, se gândi, nu era problema ei. De fapt, de ce 
trebuia privită ca o problemă...? 

Îi zâmbi fetei atunci când trecu pe lângă el, ieşind pe hol. 

— Gata, nu o să mai vin pe aici cu asemenea cereri, îi zise. 
O să dorm pe jos pe undeva. Consideră problema mea deja 
rezolvată. 

Auzindu-l, fata se opri. Păru chiar uşor mişcată. Apoi rosti 
la repezeală: 

— Trebuie să ies din această parte a clădirii până la şase şi 
un sfert. După aceea, nimeni nu mai are voie să mai treacă 
prin palat. 

— Înţeleg această logică perfectă, răspunse Orlo calm şi 
chiar uşor amuzat. 

Tânăra nu păruse însă să-l audă. O pornise grăbită pe hol. 
Nu se opri nici atunci când îi zise, privindu-l peste umăr: 


— Am menţionat asta pentru că, o dată când am întârziat, 
am găsit o canapea în salonul care se află la capătul 
coridorului H. 

Orlo îi strigă din urmă, cu un zâmbet provocator pe buze: 

— Data viitoare când o să mai rămâi pe aici, o să stau cu 
tine să-ţi ţin de urât. 

— La revedere! Îi mai strigă fata. Numele meu este Lidia. 

Dispăru din vedere după primul colţ. 

Orlo o porni încet în aceeaşi direcţie în care mersese şi ea. 
Reuşise să-şi găsească pacea interioară cu excepţia unui 
vag sentiment de uimire. Era foarte neplăcut că lăsase ca 
lipsa unei camere să-l afecteze. Trebuia să se asigure că nu 
avea să se mai lase vreodată deprimat sau entuziasmat. 

Ar fi trebuit să zâmbesc cât m-am uitat la toţi nemernicii 
aceia din palat, aşa cum la fel ar fi trebuit să zâmbesc cât 
mi-am privit nefericiţii colegi de prizonierat. Nu-i pot lăsa 
să devină problema mea. Şi nici eu nu pot deveni o 
problemă pentru mine, niciodată. 

Gândul se curmă pentru că ajunsese la un fel de răscruce 
între două coridoare şi Ishkrin se apropia de el. Omuleţul 
cu mustaţa blondă, care se întindea peste faţa veselă, îi făcu 
semn cu mâna. 

— Ei, te-au găsit? Îl întrebă. 

— Cine? 

— Ofiţerul de gardă cu trei dintre oamenii lui. 

Orlo îşi alungă un fior rece amintindu-şi la ceea ce gândise 
puţin mai devreme. 

— Au spus cumva ce anume voiau? Întrebă, din nou calm, 
fără probleme. 

— 'Te voiau pe tine. Ochii lui Ishkrin străluceau de aţâţare. 

— Dacă erau sinceri, răspunse Orlo la fel de liniştit, nu mă 
îndoiesc că mă vor găsi în cele din urmă. 

Dădu să plece mai departe dar Ishkrin îl prinse de braţ. 

— Chiar nu ai habar despre ce ar putea fi vorba aici? Îl 
întrebă aproape în şoaptă. 


— Poate, răspunse tânărul, degajat, doresc să-mi spună ce 
apartament mi-a fost desemnat. 

— Asta nu a fost niciodată îndatorirea celor din gardă. De 
fapt - făcu un gest sugestiv atunci când o porniră laolaltă pe 
coridor - faptul că au venit până aici, în căutarea cuiva, este 
un eveniment unic. 

— Oh, foarte bine, reuşi Orlo să spună, deci aşa am putea 
afla cu toţii ceva nou. La revedere! 

De această dată Ishkrin nu mai încercă să-l reţină. Atunci 
când Orlă o porni pe un hol lateral îi strigă numai: 

— Cina, pentru noi, Regii Ştiinţei, se serveşte la ora şapte, 
asta pentru cazul în care o să mai fii pe aici. 

Orlo făcu semn cu mâna, dar fără să privească înapoi. 

„Oraşul” ştiinţei, prin care se învârtise şi prin care se 
plimba şi în acel moment, era cea mai fantastică construcţie 
pe care o văzuse în cei douăzeci de ani de viaţă. Pentru că 
avea o natură oarecum perversă - altfel nu ar fi făcut totul 
ca să ajungă în acea închisoare ciudată - până atunci nu 
reuşise să-şi concentreze atenţia asupra mediului fabulos 
care-l înconjura. Tratase acea clădire aşa cum unii oameni 
tratau muzeele, privindu-le în grabă şi trecând zoriţi prin 
ele. 

În clipa aceea făcu exact opusul acestui lucru... „sunt”, se 
gândi, „pe cale să iau o decizie, aşa că mai bine o iau mai 
încet...” Ceea ce şi făcu. Privi cu atenţie la ceea ce era de 
văzut. Şi ceea ce vedea nu era tocmai incredibil; părea 
numai. 

Fiecare coridor avea o lăţime de aproape cincizeci de 
metri şi o înălţime de patruzeci. Pereţii de marmură erau 
decoraţi cu forme şi tot felul de inscripţii metalice. Acele 
forme şi cuvinte strălucitoare păreau să depene o poveste 
complicată. Din câte putea el să-şi dea seama, acolo se afla 
istoria completă, poate singura din lume, a ştiinţei 
comunicaţiilor. Fiecare mecanism folosit, fiecare circuit 
conceput vreodată de o minte omenească, teoriile în 
diagrame strălucitoare, inventatorii scoşi în relief, totul 


despre dezvoltarea ei descris în mici texte tipărite şi în 
formule matematice. 

Desigur, acel coridor pe care se afla el reprezenta numai o 
faţetă a acelei istorii a ştiinţei. Pentru că cerceta totul cu 
atenţie, descoperi că-şi amintea fragmente din ceea ce 
văzuse în grabă atunci când se plimbase pe acolo de 
dimineaţă. Desigur, el neştiind faptele, putea doar 
presupune că se afla totul acolo. Dar scopul, aşa cum îi 
explicase ghidul pe care-l avusese atunci, era stimularea 
continuă a experţilor. Şi se spera - cum spusese ghidul - ca 
ei să observe în cele din urmă noi relaţii. lar invențiile să 
înflorească oră de oră. 

Propria lui atenţie se îndepărtă deodată... Există două căi, 
se gândi Orlo, ca să reacţionezi la o căutare, din care una ar 
fi evadarea, evitarea celor care te caută. Cealaltă cale ar fi 
găsirea celor care te caută. (Ce să facă cu cei care-l căutau, 
depindea deja de circumstanţe.) 

Un om căutat ajungea, fără voie, să reflecteze la relaţia 
dintre viaţă şi moarte; aşa discuta Orlo cu el însuşi, uşor 
amuzat. În esenţă, viaţa era o curbă care pornea de la 
leagăn şi cobora apoi spre mormânt. În partea de sus a 
curbei, omul nu observa aproape niciodată moartea. Dar 
când se afla în partea ei descendentă - aha, aici era o 
analogie foarte bună. Aproape în acelaşi fel în care un 
individ căuta să se ascundă de urmăritorii săi, tot aşa în 
partea descendentă a curbei, oamenii căutau să se ascundă 
de moarte în cabinetele medicilor, spitale, sanatorii, 
apelând la diete naturiste şi la medicamente. 

Pe de altă parte, se ştia că oamenii cutezători îşi 
înfruntaseră cu capul sus Moartea, şi, privind-o drept în 
ochi, luptaseră cu ea. Uneori, o învinseseră, alungând-o 
înapoi în bezna din care ieşise. Astfel, după ce o 
deturnaseră pe Doamna cu Coasa, reuşeau să trăiască 
surprinzător de multă vreme. 

Asta-i de mine, decise Orlo. Cutezanţa. 


Drept care, numai câteva minute după aceea se apropie 
de intrarea bine luminată a coridorului imens care făcea 
legătura între palatul dictatorului şi Oraşul Comunicaţiilor. 
Se îndreptă cu pas lejer spre biroul înalt al recepţiei la care 
era instalat un ofiţer adjunct al Gărzii. Nu-i scăpă atenţiei 
că de-o parte şi de alta a intrării în palat stăteau şase 
oameni în uniforme cu puştile pregătite. În clipa în care se 
apropie destul de birou, rosti pe un ton răspicat: 

— Locotenente, numele meu este Orlo Thomas... 

Nu a fost nevoie să se lanseze şi în alte explicaţii. Reacţia 
celuilalt a fost de-a dreptul uimitoare. Tânărul ofiţer se 
repezi la intercomul instalat lângă masa de lucru şi rosti 
grăbit: 

— Căpitane, domnul Thomas tocmai a sosit la recepţie. 

— Ajung acolo imediat... Glasul de bariton răsunase din 
difuzor cu acel sunet natural specific sistemului zero 
higenrothian, de parcă omul care vorbise ar fi fost chiar 
acolo, lângă ei. 

Urmară câteva momente de tăcere. Apoi, lucru uimitor, 
Orlo se întoarse, aşteptând ca micul grup de căutare să 
apară deodată din centrul oraşului prin unul din cele câteva 
coridoare. Dintre holurile imense, cinci ajungeau până în 
foaier. 

Observă o uşoară agitaţie pe coridorul din mijloc. În clipa 
următoare, un ofiţer cu insignă de căpitan putu fi observat 
cum venea alergând din toate puterile. În spatele lui, 
chinuindu-se să ţină pasul, veneau cei trei sergenţi. 

Cei patru ajunseră la recepţie la câteva secunde diferenţă 
unii de alţii. Cu toţii păreau fără suflare, dar căpitanul rosti 
imediat: 

— Domnule Thomas... hu-hu... mă vei... hu-hu... însoți... 
hu-hu... în palat... Pe aici, domnule! 

Orlo intră pe uşa arătată, conştient că cei patru bărbaţi 
care gâfâiau veneau în urma lui. Un moment după aceea, 
căpitanul, care părea să-şi mai fi revenit, trecu în faţa lui 
Orlo, spunând: 


— Sper că nu vă deranjează dacă mai iuţim puţin pasul. 

Nu mai aşteptă vreun răspuns. Începu să alerge uşor, ca 
apoi să fugă cât îl ţineau picioarele. 

— Sper să nu vă supăraţi, izbuti să sufle. 

— Dar unde mergem? Întrebă Orlo, care începuse şi el să 
gâfâie. 

— Aţi fost invitat să participaţi la o cină specială, domnule. 
Şi sunteţi aşteptat. 

— Invitat - de cine? Suflă Orlo. 

Chiar în vreme ce punea întrebarea, în mintea lui Orlo se 
strecură un gând pe care-l alungă drept improbabil. Ba nu, 
se certă singur, de-a dreptul ridicol. 

— Excelenţa sa, Martin Lilgin, rosti căpitanul cel tânăr. 
Chiar aşa şuierătoare cum fusese, vocea lui trădase 
mirarea. Şi o parte din acea neîncredere pe care o simţea şi 
Orlo. 

Pentru tot restul drumului nu mai schimbară nici un 
cuvânt. Toţi cinci alergau din toate puterile. În faţa lor, 
luminile păreau ceva mai intense. În cele din urmă ajunseră 
deodată la ceea ce văzuseră de departe: un alt coridor 
care-l întretăia pe cel pe care alergau, de aceleaşi 
dimensiuni impozante. În clipa în care sosiră la răscruce, 
încetiniră. 

Orlo observase felul în care îşi schimbase căpitanul pasul 
aşa că încetini şi el, pornind mai departe grăbit, dar fără să 
mai alerge. Uimitor, schimbaseră pasul chiar la vreme. La 
doi sau trei metri mai departe, chiar după colţ, era o 
barieră. Un fel de gard lung şi strălucitor şi în spatele lui un 
alt birou. De cealaltă parte a biroului se aflau o duzină de 
indivizi în uniforme, cu feţe posomorâte. Erau cu toţii 
extrem de tineri, ca şi cei care-l escortaseră până acolo. 
Unul dintre ei - un individ care nu putea să aibă mai mult 
de douăzeci şi doi de ani, poate douăzeci şi trei - purta 
însemnele de general. 

Dintre ceilalţi unsprezece tineri, după cum observă Orlo 
dintr-o singură privire, trei erau colonei, iar ceilalţi 


locotenenţi-colonei şi maiori. Ultimele două grade erau 
împărţite în mod egal între cei de acolo, câte patru de 
fiecare, după cum numără Orlo. 

În vreme ce el era absorbit de acele observaţii rapide, 
căpitanul care-l escortase se apropie de gardul în spatele 
căruia se afla generalul cu echipa sa. Salută ţeapăn şi apoi 
raportă: 

— Căpitan Ruthers, l-am escortat pe domnul Orlo Thomas. 

Tânărul general se ridică alături de ceilalţi ofiţeri ai săi, 
dar numai el întoarse salutul. În timpul acestui ritual 
rămăsese la fel de încruntat, ca şi ceilalţi subordonați ai săi. 
Dar ochii gri, ca de oţel, se aţintiseră asupra lui Orlo. 

— Domnule Thomas, vrei să ne faci onoarea de a trece la 
identi-com-ul instalat la poartă? 

Orlo trecu la aparat cu obişnuinţa tuturor cetăţenilor- 
model din lumea lui Lilgin, care se confruntaseră cu 
asemenea maşinării de mii de ori în viaţă. Tăcut, ridică 
mâna şi o băgă cu tot cu încheietură în deschizătura 
mecanismului. Se auzi un bâzâit scurt; probabil calculatorul 
de care era legat compara ceea ce se afla pe degetele, în 
palma sau pe încheietura mâinii cu un facsimil încifrat din 
banca lui de date. Şi, desigur, recunoscu imediat că, da, 
acela era omul cunoscut de douăzeci de ani sub numele de 
Orlo Thomas. 

Se aprinse o lumină verde. Tânărul cel mai mare în grad îi 
făcu semn unuia cu un grad mai mic. 

— Maior Clukes, deschide poarta! 

La acea comandă, un individ cam de aceeaşi vârstă cu Orlo 
se întoarse şi se îndreptă spre poartă cu o ţinută ţeapănă, 
foarte militărească, se aplecă şi făcu un gest cu degetele; 
imediat poarta se deschise larg. 

— Intră, domnule Thomas, îl invită generalul. 

Orlo, suprimându-şi impulsul de a merge la fel de ţeapăn, 
o porni înainte şi trecu prin poartă. Maiorul o închise 
grijuliu după intrarea lui. În clipa aceea, Orlo îşi dădu 
seama de ceva. Cum atenţia îi fusese concentrată asupra 


manevrelor militare impresionante de la birou şi de la 
poartă, observase numai în treacăt ceea ce se afla în 
spatele lor: un zid înalt cu uşi aurii. 

Două uşi. Înalte. Largi. Lucitoare. Închise. 

Şi nu era tot. 

Din spatele acelor uşi închise se auzeau râsete, strigăte, 
cântece. I se părea ceva de-a dreptul imposibil. Zgomotele 
erau înăbuşite. Dar se auzeau - dacă era atent - destul de 
clar, nu se înşelase în privinţa lor. Râsete sălbatice. 
Adevărate chiote. Cineva cânta cât putea de tare. 

Dumnezeule! 

Era aşa de atent şi aşa de nedumerit de ceea ce auzea, 
încât îi trebuiră câteva secunde ca să vadă că mica dramă 
din spatele lui nu se terminase încă. Se întoarse spre 
militari, clipind nedumerit. 

Observă cum căpitanul Ruthers întindea o hârtie. 

— Puteţi să-mi semnaţi aici, domnule? Întrebă. Este 
dovada că domnul Orlo Thomas, a fost adus în siguranţă 
până aici, unde va rămâne în custodia dumneavoastră. 

Generalul cu chip posomorât acceptă documentul, îl 
semnă şi-l ştampilă şi apoi îl înapoie. 

— Asta e tot, căpitane, rosti politicos. 

După aceea urmă retragerea în stil militar: Salutul. Mersul 
cu spatele câţiva paşi. O întoarcere formală. Sergenţii 
preluară pasul imediat. Apoi marşul căpitanului şi al 
subalternilor săi pe holul larg. 

— Pe aici, domnule Thomas... glasul generalului îl forţă pe 
Orlo să renunţe să mai urmărească cu ochii larg deschişi de 
mirare toate acele proceduri. 

Orlo se întoarse, simțindu-se oarecum copleşit. 1 se părea 
că trecea de la un episod de natură hipnotică la un altul. 

„Pe aici”, era ceva evident de acum: spre uşile cele mari şi 
aurii. Dar - Orlo constată cu o mare uimire - numai 
generalul din cei doisprezece oameni prezenţi acolo îl 
însoțea. La fel de uimitor era şi faptul că ofiţerul îi deschise 
uşa fără să se mai obosească să bată. 


Înainte ca Orlo să se gândească la primele implicaţii ale 
acelui gest, zgomotul dinăuntru şi primul impact vizual îl 
luară cu totul pe nepregătite. 

Există momente în viaţa oricui care rămân imprimate în 
memorie la fel de clar ca şi imaginile de pe filmul dintr-un 
aparat de fotografiat. Acolo, capturată pentru totdeauna de 
aparatul de fotografiat din creier, o astfel de scenă este 
imprimată în culori foarte vii. Rămâne disponibilă pentru a 
fi studiată şi privită în cele mai mici detalii. 

Cea din faţa lui era o asemenea scenă de neuitat. 

Orlo vedea o cameră destul de mică în comparaţie cu 
holurile vaste din afara ei şi cu mărimea impresionantă a 
palatului. Deşi, desigur, avea aceeaşi înălţime de aproape 
cincizeci de metri ca şi coridorul. 

În acea încăpere exista într-o parte o masă lungă, 
pregătită pentru treizeci de persoane. Cealaltă parte a ei 
rămăsese liberă. 

În acea parte liberă se strânseseră cei treizeci de oameni. 

Nu toţi cei treizeci de oameni cântau, râdeau sau ţipau. 
Sau, cel puţin, nu toţi deodată. Dar destui făceau una sau 
alta în acelaşi timp încât să creeze impresia de haos. 

Preţ de câteva momente, improbabilitatea a ceea ce vedea 
în faţa ochilor, îl determină pe Orlo să rămână locului, 
împietrit în prag. Constată consternat că fiecare grup - 
format din doi până la o duzină de oameni - avea 
scandalagiii săi şi că fiecare individ ţinea în mână câte un 
pahar cu... un lichid colorat în el. Înţelese deodată totul. 

Oamenii aceia erau beţi. 

Şi nu erau decât bărbaţi. Nu se vedea nici măcar o singură 
femeie. Mult trâmbiţata egalitate dintre bărbaţi şi femei, 
promovată cu atâta forţă în straturile inferioare ale 
societăţii, nu îşi găsise adepţi şi în acea încăpere. 

Beţi. Tocmai acolo, în inima puterii care aservise întreaga 
planetă, unde minţile ar fi trebuit să fie limpezi în fiecare 
ceas al fiecărei zile din an, membrii Supremului Prezidiu al 
întregii lumi - erau beţi turtă. 


Recunoscu imediat chipurile faimoase: Megara, Jodell, 
Budoon, Kahler, Peterson, Roquet, Fafard - oamenii din 
consiliul intern. Unul sau altul din acel grup de şapte 
apărea mereu la postul de televiziune cu câte o declaraţie 
gravă. Ce ar fi spus toţi micii executivi dacă i-ar fi văzut în 
clipa aceea chefuind nebuneşte? 

În îmbulzeală mai erau şi alte feţe cunoscute. Dar aceştia 
erau cu o treaptă sau două mai jos decât cei şapte. Pentru 
ei, din câte-şi amintea Orlo, era o treaptă înspre anonimat. 
Tipul acela subţirel, cu un nas acvilin, unul dintre cei care 
cântau: era Sosatin? Şi bărbatul cel solid, cu maxilarul 
pătrat: Domalo? Şi - încercă nesigur să-şi amintească de un 
alt nume: Cas... Cas... şi mai cum? Indiferent de cum îl 
chema, individul tocmai striga pe un ton subţire la un altul 
care urla la el pe un ton grav, în mod vizibil aburit din cauza 
intoxicației cu băutură. 

Generalul îl trase de mânecă. 

— Pe aici, domnule Thomas. 

Orlo făcu un pas înăuntru, pus în mişcare de cuvintele 
celuilalt. Niciodată nu-şi imaginase un asemenea moment; 
din acest motiv nu izbutea deloc să se mişte normal. În 
toate gândurile pe care le nutrise, încărcate de criticism 
pentru omul pe care-l ura în acele zile îndepărtate, nu se 
văzuse participând la o petrecere dată de el. Pentru Orlo, 
cel de atunci, din adolescenţă, dictatorul nu era altceva 
decât o bestie care manipula pe toată lumea după bunul lui 
plac şi care trebuia dată în vileag cu orice preţ, pentru că 
oamenii ar fi putut vedea adevărul ajutându-se de puţină 
logică. 

lar acum, după ce aflase de treaba asta numai cu câteva 
clipe mai devreme, trebuia să participe la o întâlnire de-a 
dreptul imposibilă cu acel şobolan, ucigaşul în masă, cel mai 
mare complotist al tuturor timpurilor contra întregii rase 
umane... Oare va fi politicos? Nepoliticos? Mă va acuza? Se 
întrebă Orlo. Mă va lovi dispreţuitor cu dosul mâinii? (lar eu 
va trebui să stau acolo şi să suport de teamă să nu fiu 


omorât pe loc.) Va vorbi oare cu mine, sau va da numai din 
cap şi apoi îmi va întoarce spatele, indiferent? 

Era prea mult, prea repede. Ceva mai devreme, tocmai 
când se oţelise la gândul că avea să petreacă noaptea 
dormind pe undeva pe jos, hotărâse că nimic nu avea cum 
să-l mai cutremure din nou. Dar în clipa aceea se cutremura 
violent pe dinăuntru. Mintea nu i se putea concentra, iar 
mersul îi era la fel de nesigur ca şi cel al beţivilor de acolo. 

Împiedicat, Orlo îl urmă pe general prin îmbulzeală. Cei 
doi bărbaţi treceau printre grupurile zgomotoase de 
petrecăreţi, uniforma impecabilă înainte, iar Orlo venind 
nesigur în spatele ei. Mergeau pe o potecă imaginară care 
trecea pe lângă coate îndoite şi pahare de lichior care se 
fluturau odată cu mâinile ce făceau gesturi largi, pe lângă 
doi bărbaţi scunzi cu capete enorme, apoi pe lângă un al 
treilea, la fel de scund dar cu un cap normal. 

Acest al treilea individ avea o mustață la fel de stufoasă ca 
şi micul Ishkrin. Însă exista o deosebire. De fapt, chiar mai 
multe. Mustaţa lui Ishkrin avea multe fire cărunte 
amestecate cu castaniul celorlalte. Cea din faţa lui era 
neagră. Faţa lui Ishkrin, atât cât era vizibilă, avea tot felul 
de riduri mai mult sau mai puţin adânci, datorate înaintării 
respectabile în vârstă. Faţa lui Lilgin era netedă. Putea 
spune că avea pielea unui bărbat de cel mult treizeci şi opt 
de ani. Ceea ce era imposibil, desigur. 

Orlo nu avu însă vreme să se gândească la tinereţea lui 
aparentă. Observă uimit că dictatorul era îmbrăcat ca un 
adevărat dandy. 

Dintr-un motiv neclar treaba asta îl luă prin surprindere, 
însă mai urmau şi alte surprize de acelaşi gen. Nu se 
aşteptase ca marele om să fie aşa de scund. 

Deci din cauza asta nu mai părăsise palatul de mai bine de 
douăzeci de ani... 

Eleganţa bărbatului era încă şi mai neaşteptată. Fără 
cusur. Purta pe el un costum închis la culoare cu o croială 
radicală, dar impecabil, care-i venea de minune. 


Păr negru, mustață neagră, faţă tânără, fermă... 

Era frumos. 

Apoi veni cea mai mare surpriză din toate: persoana 
micuță şi perfectă îi zâmbi de cum îl văzu şi-i strânse mâna, 
după care îi zise cu glasul acela baritonal, foarte masculin: 

— Cred că avem acum în faţa noastră pe singurul tânăr 
din lume care a refuzat o promovare de primă mână. 
Asemenea lucruri speciale îmi sunt aduse la cunoştinţă 
imediat, tinere. 

Trebuie să avem o mică discuţie despre asta. Dar, desigur, 
mai târziu. Acum... 

Eliberă mâna lui Orlo şi bătu din palme. 

Se auzi un adevărat tunet. 

Pentru numele Domnului, cugetă Orlo, are implantaţi în 
palme nişte conectori cu sarcini opuse şi atunci când bate, 
sunetul este imediat amplificat din tavan... 

Reacţia veni cu viteza fulgerului. Imediat încetară toate 
cântecele. Nimeni nu se mai certa. Râsetele se curmară. 
Într-o clipită, ceata de beţivi se transformă într-un grup 
civilizat de invitaţi care se îndreptau ordonat spre masă. 

Omuleţul se întoarse iar spre Orlo şi-i zise: 

— Să stai în scaunul acela roşu, aşezat chiar în faţa mea. 

Îi arătă cu mâna. Apoi îl împinse uşor de braţ, îmboldindu-l 
pe Orlo să facă ocolul mesei spre scaunul indicat. Orlo 
rămase în picioare în spatele lui, de parcă ar fi aşteptat un 
fel de semnal. Rămăsese în picioare tocmai pentru că şi 
ceilalţi stăteau la fel, aşteptând ceva. 

Atunci omuleţul se aşeză. În mod evident acela era 
semnalul aşteptat. Mai ales că în jur se auzeau scaunele 
trase de lângă masă şi oftatul de uşurare al oaspeţilor. Plus 
alte zgomote. Discuţiile, care încetaseră pentru câteva 
momente, reîncepură cu vigoare sporită, deşi nu la fel de 
zgomotoase. 

În acel moment Orlo se văzu nevoit să facă un efort ca să- 
şi revină din şoc. Dar nu izbuti. Îi ceru omului din stânga să- 


i dea ceva, apoi se întoarse şi-l întrebă pe vecinul din 
dreapta: 

— Întregul Prezidiu este prezent aici în seara asta? 

Incredibil, deşi primi prompt un răspuns, îl uită la câteva 
secunde după aceea. 

În pofida bravadei care-l îndemna să se oţelească şi să fie 
atent la ce se petrecea în jur, Orlo se trezea mereu privind 
spre dictatorul aşezat în capul mesei... De ce oare, se gândi 
atunci, unii oameni mici ajung nişte Ishkrini - care nu ar fi 
în stare să vatăme nici o muscă - iar alţii se transformă în 
Lilgini, ale cărui degete sunt întotdeauna încleştate pe 
trăgaciul armei unui ucigaş? 

O vreme încercă să urmărească cu atenţie conversaţia 
care se desfăşura pe lângă Lilgin - ceva legat de marile 
ferme guvernamentale şi o nouă politică legată de cine ar fi 
trebuit să facă munca acolo. Lilgin înclina în favoarea unor 
maşinării automate, dar un bărbat în vârstă, cu un chip 
sever (de parcă ar fi fost nemulţumit în permanenţă de 
ceva) părea să sublinieze importanţa faptului că anumiţi 
oameni - clasificați drept tipul D - trebuiau puşi mai 
departe la munca manuală. 

— Este o chestiune de menţinere a disciplinei, Excelenţa 
voastră. 

— Poate că ai dreptate, răspunse Lilgin pe un ton neutru. 
Dar mereu m-am gândit că n-ar strica să încercăm un 
sistem ceva mai relaxat. Nu s-a mai pus niciodată în 
aplicare aşa ceva, ştiai? 

Bărbatul cel sever susţinu că ceea ce putea fi bun pentru 
alţii, nu putea fi aplicat cu succes şi celor din categoria D. 

Orlo mânca încet. Cu fiecare înghiţitură se gândea năucit: 
ce caut eu aici? Ce se va întâmpla mai departe? Ce-i asta? 
Nu se poate să fiu eu cel care stă la aceeaşi masă cu omul 
pe care-l urăsc mai mult decât pe oricine altcineva, nu se 
poate să-l aud cum vorbeşte aşa de rezonabil în vreme ce 
linguşitorii lui cer represiunea. Probabil că în cele din urmă 


Lilgin le va permite să-l convingă. (în timpul acelui fel de 
mâncare, Orlo nu-l auzi cedând în faţa insistențelor.) 

După aceea se simţi asaltat de alte gânduri: Şi dacă dă 
ordinul să fiu omorât la finele mesei? Dacă avea să fie 
obligat - după cum îşi imagina - să se aşeze cu spatele la 
perete... Dacă se întâmpla aşa ceva, unde ar fi putut 
încerca să fugă? 

Observase că sufrageria avea patru rânduri de uşi: 
intrarea cea mare dinspre coridor, prin care venise el, plus 
alte trei uşi mici, absolut obişnuite, fiecare având o înălţime 
de cel mult doi metri. Chelnerii folosiseră două astfel de uşi 
pentru intrările şi ieşirile lor repetate. Lui Orlo i se părea că 
cea mai sigură cale ar fi fost pe una din uşile care dădeau 
spre bucătărie, sau, la nevoie, putea încerca să fugă 
trecând prin cea cu numărul patru, ultima şi cea mai 
misterioasă. 

Desigur, erau nişte speculaţii de-a dreptul nebune. Dar, 
cum efectiv nu vedea care era motivul pentru care se afla 
acolo, mintea lui concepea tot felul de planuri 
fantasmagorice. În imaginaţia înfierbântată, se şi vedea 
evadând din sufragerie şi ascunzându-se undeva în 
măruntaiele palatului. Acolo, încolţit de potere, ar fi fost 
ucis fără remuşcări. 

Orlo tocmai se pregătea să se întristeze pentru sfârşitul 
tragic când - deodată - cea de-a patra uşă se deschise şi în 
sufragerie îşi făcu apariţia un bărbat plinuţ. 

Neaşteptat, incredibil, fantastic... 

Intrusul nu era deloc bine îmbrăcat. Avea pe el o pereche 
de pantaloni stacojii şi un tricou purpuriu foarte lung. 
Chipul îi era rotund iar ochii căprui jucau în orbite. 

— Hei, oameni buni! Strigă cât putu de tare. Sunt aici. 
Toată lumea să fie atentă la mine! 

La auzul acelor cuvinte exprimate pe un ton de 
superioritate şi insolenţă, bărbaţii de la masă începură să se 
mişte - mai puţin Lilgin, care nu se întoarse, nu ridică 
privirea şi nu se opri din mâncat. 


Intrusul veni în grabă spre capătul mesei care se afla chiar 
în dreapta lui Orlo. Oprindu-se acolo, ridică o mână şi-l 
arătă cu degetul pe dictator printr-un gest teatral, după 
care rosti cu aroganță: 

— Lilgin, ce ai mai pus la cale şi eu nu ştiu încă? 

Orlo se lăsă puţin pe spate ca să-l privească mai bine pe 
îndrăzneţ, cuprins de stupoare. Apoi - fără a-i veni a crede - 
privi la feţele celor din jur. După foiala iniţială erau foarte 
liniştiţi, deşi păreau să aştepte următoarele cuvinte. Un 
singur bărbat avea pe chip o expresie de resemnare 
amuzată, dar el era singurul. 

Lilgin decise în cele din urmă să observe prezenţa 
intrusului. Rămase o clipă tăcut, apoi rosti pe un ton uşor 
nesigur: 

— Păi... 

— Hai, vorbeşte, îi porunci intrusul. Nu mă mai las ameţit 
de mormăiala aia în mustață. 

— Tocmai voiam să-ţi spun, Krosco, răspunse Lilgin, că 
probabil mă fac vinovat de ceva. Dar în clipa asta nu-mi dau 
prea bine seama de ce anume. Ai cumva vreo sugestie? 

Orlo se relaxă. Observă deodată că nu era altceva decât 
teatru. Iar replica lui Lilgin era un imbold pentru celălalt. 

— Haide, haide! Tonul lui Krosco lăsa să se înţeleagă că nu 
intenţiona să se lase dus cu zăhărelul. Dacă ai nevoie de un 
mic ajutor care să-ţi stimuleze memoria, aducem imediat tot 
echipamentul necesar... 

Cineva găsise întreaga situaţie foarte nostimă pentru că, 
din josul mesei, se auzi un chicotit sonor. 

Krosco ignoră acea scurtă întrerupere. 

— Cum rămâne cu maşinăria aia de la ferme, pentru 
categoria D? Părea foarte serios şi foarte aspru. Sper că n- 
ai de gând să-i laşi pe lingăii ăştia să continue să se scalde 
în falsa credinţă că vrei s-o impui oamenilor cu forţa. Sper 
că nu ai de gând să-i laşi să te oprească să faci ceea ce este 
corect. 


— Trebuie să spun, se apără Lilgin, că nu sunt deloc 
înţeles. Eu sunt numai un inginer social care vrea doar 
binele, asta-i tot. 

— Cu toate astea, insistă Krosco, îi laşi pe indivizii ăştia 
vindicativi să te convingă să uiţi de judecata ta cea bună în 
privinţa celor din categoria D. 

— Am discutat numai, răspunse Lilgin. Nu s-a luat niciun 
fel de decizie. Mi s-au prezentat doar diverse puncte de 
vedere. 

— Aha, cine o să mai fie omorât pe ziua de azi? Se interesă 
Krosco. E cineva de aici care o să primească ceea ce sunt 
sigur că merită? Asta-i marea întrebare... Pentru prima 
oară îşi permise să privească la cei strânşi în jurul mesei. Şi 
chipul i se strâmbă într-un rânjet. Cred că sunteţi de acord, 
domnilor, că asta-i foarte important. Care dintre voi, 
şobolanilor, o să dea ortu' popii pe ziua de azi? Sau care 
şobolan din alte părţi? 

Orlo se simţi scuturat de un fior rece. Acele cuvinte îi 
amintiră de mica lui fantezie în care era executat la finele 
mesei. Cum însă nimeni nu se uita spre el, sau aşa i se 
părea, se aplecă spre bărbatul din dreapta lui şi şopti: 

— Cine-i acest Krosco? 

Bărbatul nu întoarse capul; dar mişcă buzele formulând 
cuvinte într-o şoaptă grăbită: 

— Este măscăriciul curţii, răspunse. 

După asta, Orlo începu să-şi revină. Îşi amintea doar foarte 
vag ce anume era un măscărici de curte, din punct de 
vedere istoric. Dar ceea ce vedea acolo cu ochii lui şi studia 
cu inteligenţa sa sclipitoare, era un fenomen incredibil. 
Krosco era cel care îi spunea dictatorului în faţă ceea ce, 
fără îndoială, gândeau unii dintre cei aflaţi la masă. 
Măscăriciul, încă din vremuri imemoriale, îndrăznea să 
spună ceea ce, dacă ar fi fost rostit la modul serios, multe 
capete ar fi fost tăiate de securea călăului sau de ghilotină. 

Încă se mai gândea uimit la toate implicaţiile când mica 
comedie se sfârşi la fel de brusc pe cât începuse. Lilgin 


ridică mâinile şi bătu din palme. Ecoul acelei bătăi de palme 
răsună ca un tunet dinspre tavan. 

Krosco înţepeni. În acel moment tocmai dădea să se 
aplece. În clipa în care auzi tunetul, se îndreptă de spate 
urgent. Închise şi ochii. Întinse braţele în faţă precum un 
somnambul. Se întoarse. Şi asemenea unui somnambul, sau 
- şi mai bine - ca o persoană hipnotizată, se îndreptă spre 
uşa pe care intrase; continuând să se mişte ca un robot, o 
deschise, trecu pragul şi dispăru în spatele ei. Uşa se trânti 
cu putere în urma lui. 

Toată lumea se ridică în picioare... Sfârşitul mesei, cugetă 
Orlo; dădu să se ridice şi el. Se simţea uşurat. Avea 
impresia că încă mai putea scăpa de năpastă cu pielea 
întreagă. 

Gândul acela se curmă. Mâna bărbatului din dreapta se 
aşeză pe umărul lui, forțându-l să se aşeze la loc. 

— Imediat se va toasta în cinstea ta, murmură omul. Era 
de vârstă mijlocie şi părea foarte hotărât, iar chipul părea 
vag cunoscut - probabil că apăruse la televizor ca 
reprezentant al guvernului. Cum de reuşise să 
supravieţuiască până la acea vârstă nu era foarte clar. 

Orlo clipi. Şi simţi cum creierul îi era acoperit de un nor 
negru. Dar rămase mai departe aşezat, aşa cum fusese 
sfătuit. 

Un eveniment magic. Toate acele feţe îndreptate spre el. 
Lilgin, chiar în faţa lui, ridicat în picioare. Deci de asta m-a 
pus să mă aşez aici - ochii negri ai lui Lilgin, care sclipeau 
ca de un foc interior, se aţintiseră asupra lui. Mustaţa 
marelui om se mişcă şi pe sub ea se întrezări un zâmbet. 

Apoi gura i se deschise larg şi începu să rostească în 
binecunoscutul stil oratoric: 

— Propun un toast pentru acest nou membru al 
Supremului Prezidiu, care va primi titlul de Intelectual 
Ştiinţific şi va fi purtătorul de cuvânt al departamentului de 
tehnologie şi ştiinţă, cu cartierul general în Oraşul 
Comunicaţiilor. Domnilor, vi-l prezint pe... Orlo Thomas. 


Zâmbetul reapăru. Apoi paharul se ridică spre buze. În 
vreme ce Orlo privea încremenit, toată lumea bău şi se 
întoarse să-l privească. Unii chiar rostiră câte un: „Mult 
noroc”. 

— Acum, murmură bărbatul de lângă Orlo, răspunde. 

Procesul care se petrecu în interiorul lui Orlo în cele 
câteva secunde în care paharele se ridicaseră spre buze era 
un tribut semnificativ al miilor de ore pe care le devotase 
preparării sale pentru rebeliune. 

În timp ce se ridica, îşi recâştigă luciditatea care-i spunea 
că toate făceau parte dintr-un joc şi că trebuia să joace rolul 
principal indiferent dacă totul avea să dureze numai o zi 
sau poate nici o oră. 

Desigur, undeva în străfundul minţii era conştient că acea 
promovare nu era una pe care s-o poată refuza. Pentru că, 
teoretic cel puţin, şansele sale de a răsturna regimul se 
multiplicaseră de câteva zeci de ori. 

Se relaxă uşor. Şi chiar zâmbi. Ridică paharul. Apoi spuse: 

— Domnilor, una dintre cele mai mari dificultăţi prezente 
în lumea noastră este cunoaşterea adevărului sau chiar 
rostirea lui. Dintr-un motiv care nu mi-este tocmai clar, simt 
nevoia copleşitoare să spun exact ceea ce cred. În clipa asta 
sunt încă uluit de marea onoare care mi s-a făcut. Sper ca 
toate persoanele care sunt responsabile de această onoare 
să fie pregătite să audă din partea mea exact ceea ce cred 
despre orice situaţie apărută. Dar trebuie să stea liniştite, 
ştiind că îmi voi spune părerea numai atunci când voi fi 
întrebat, şi numai ca un răspuns la o anume întrebare. 
Mulţumesc. 

Ridică paharul spre buze şi sorbi din lichidul din el. După 
care, zâmbi şi întrebă nevinovat: 

— Şi acum, îmi poate spune cineva unde voi putea să dorm 
la noapte? 

Lilgin izbucni în râs. Fusese un hohot spontan. Imediat, în 
jurul mesei se auzi ecoul râsetelor celorlalţi. Când 
zgomotele încetară, dictatorul îi zise pe un ton vesel: 


— Tânărul meu prieten şi coleg, o să-l pun pe generalul 
Hintnell să te escorteze până la noul tău apartament. 

Privi cu atenţie în jur. 

— E-n regulă, domnilor, ne vom revedea mâine seară, tot 
aici, la cină. 

Imediat scaunele începură să se mişte şi oamenii prinseră 
să se ridice de la masă. Uşile cele mari se deschiseră. Sala 
începu să se golească. Orlo aruncă o privire la ceas. Era 
9.22. 

În vreme ce se îndrepta spre uşile cele mari, îl căută din 
priviri pe Lilgin. Dar dictatorul se făcuse deja nevăzut. 

Înainte să apuce să se mai gândească la dispariţia stranie, 
simţi nişte degete cum îl strângeau uşor de cot. 

— Pe aici, domnule Thomas. 

Orlo se întoarse. Lângă el apăruse din senin generalul cel 
tânăr. 

— Dumneata eşti... Orlo ezită o clipă... Hintnell? 

— Da, domnule. 

— Trebuie să mă conduci la apartamentul meu. 

— Am cheia la mine, domnule. Felicitări, domnule, dacă-mi 
permiteţi să le exprim. 

— Mulţumesc. 

— Eu vă voi conduce până la uşă, îi mai zise generalul 
Hintnell. Acestea sunt instrucţiunile pe care le-am primit. 
Dar veţi intra singur. De acolo, va trebui să preluaţi 
conducerea. 

Ceea ce auzea suna ciudat. Dar cum mergeau amândoi, 
singuri, pe coridor, Orlo se gândi tăcut la spusele celuilalt... 
Al naibii să fiu, se gândi în cele din urmă, acum a reuşit să 
mă îngrijoreze iar - Ce naiba era în apartament de era 
nevoit „să preia conducerea”? 

Rămase tăcut în continuare, în vreme ce urcau cu liftul 
până la cel de-al treilea etaj al palatului cu patru caturi. 
Coborâră din lift şi începură să străbată un alt coridor 
imens până când ajunseră la o uşă pe care stătea scris cu 
auriu: C 28. 


Ofiţerul cu grad înalt şi chip mohorât se opri; pentru un 
moment rămaseră alături, amândoi... aşa de tineri, cugetă 
Orlo, de abia ieşiţi din adolescenţă - Hintnell e general, iar 
eu Membru al Prezidiului. 

Semnificaţia aproape fatală a posturilor primite nu părea 
să-i facă impresie tânărului general. 

— Până aici am putut să vin, îi zise. Îi întinse două lame 
metalice ataşate la un lanţ argintiu. Orlo recunoscu acele 
lame sau ştifturi drept dispozitive electronice care puteau fi 
acordate la câmpul electromagnetic individual şi care 
puteau fi folosite după aceea numai de el. 

— Sunt două la fel, continuă generalul Hintnell. Ca atare, 
ar fi bine să păstrezi una într-un loc şi pe cealaltă în altă 
parte. Ar putea fi dificil să faci rost de un alt set. 

Orlo îşi notă cu atenţie acel sfat. Deduse de aici că toate 
cheile de la apartamente veneau chiar de la Lilgin în 
persoană. Marele bărbat nu ar fi fost tocmai încântat dacă 
un Membru al Prezidiului ar fi pierdut micile dispozitive 
care ţineau loc de chei. 

Generalul făcu câţiva paşi în spate. Chipul posomorât avea 
o expresie enigmatică. Ochii de culoarea oţelului nu clipeau. 
Corpul solid şi-l ţinea foarte drept. Deodată salută şi se 
întoarse, apoi se îndepărtă grăbit pe coridorul pustiu. 

Orlo aşteptă până când omul în uniformă dispăru din 
vedere. Apoi apăsă degetul pe unul dintre dispozitivele 
micuţe sub formă de lamă ca să le acordeze cu persoana lui. 
După aceea descuie uşa... Şi o deschise îngrijorat cu 
piciorul. 

Atunci când uşa masivă se deschise, primul lucru pe care l- 
a putut observa Orlo au fost luminile aprinse în interior. Un 
factor încurajator. 

Era cu putinţă, se gândi atunci, ca Lilgin în persoană să fie 
acolo, pregătit pentru mica lor „discuţie”... Dacă era aşa, 
atunci cum avea să judece dictatorul un tânăr care intra 
într-un apartament din palat (cel mai bine păzit loc din 
lume) cu atâtea precauţii? 


EI ştia răspunsul. 'Tot ce i se întâmplase părea desprins de 
realitate. De fapt, nici nu avea nici un fel de explicaţie cât 
de cât logică... Bănuiesc că aş putea intra şi la naiba cu 
toate, pentru că oricum nimic nu pare să mai aibă vreun 
sens - în afară de asta, (o realizare care-l mai trezi puţin) 
dacă îl aştepta vreun oficial, gata să-l copleşească cu 
prezenţa lui augustă, tot nu avea ce face ca să-l oprească. 

Era genul de analiză care l-ar fi pus în mişcare pe oricare 
alt tânăr curajos. Dar nu şi pe Orlo. Pentru că-n mintea lui 
se ridica un altfel de adevăr. Era genul de om care observa 
şi ţinea cont de tot ce vedea şi număra în avans toate 
riscurile. În timp ce privea prin uşa deschisă în interior, 
încerca să contabilizeze toate lucrurile fantastice pe care le 
vedea. 

Niciodată în scurta sa viaţă nu mai văzuse o asemenea 
cameră, deşi era numai parţial dezvăluită privirii lui. 
Mobilier extrem de costisitor. Covoare groase, frumoase, de 
o bogăţie fără seamân. Socoti că salonul din care vedea 
doar o parte trebuia să aibă o lungime de cel puţin şase 
metri. În capătul îndepărtat era o fereastră minunat de 
largă. 

Mie! 'Toate astea mi-au fost repartizate mie de dictatorul 
întregii lumi - de ce? 

Era un „de ce?” care avea să-i rămână în minte pentru 
multe ore şi zile. Şi pentru multă vreme, disperat de multă, 
fără un răspuns. 

Pentru că nu avea nici un indiciu al adevărului şi nu vedea 
pe nimeni aşteptând în încăperea mare şi frumoasă din faţa 
lui, Orlo intră. 

Ar fi putut păşi în vârful picioarelor peste prag. Ar fi putut 
privi pe lângă marginea uşii sau prin crăpătura de la 
balamale. Dar simţea că, dacă tot nu înţelegea nimic din 
ceea ce se întâmpla, cel mai bine era să se calmeze şi să ia 
fiecare lucru pe rând, aşa cum venea. 

Exact aşa procedă mai departe. După ce ezitase aşa de 
mult în prag, intră sigur pe el. 


Într-un fel, aproape că se aştepta să dea peste Lilgin. De 
aceea, pentru că se uita după un bărbat mic şi elegant cu 
păr şi mustață negre, îi trebuiră câteva secunde bune 
înainte s-o vadă pe fata blondă cu păr lung şi haine 
strălucitor colorate. 

Stătea aproape chircită pe un divan bogat colorat aflat în 
dreapta sa. Costumul pe care-l purta se asorta oarecum cu 
bogatele culori ale cuverturii lucrate de mână. Parcă vedea 
transpus în realitate principiul cameleonului, ca un vierme 
galben aşezat pe o frunză îngălbenită. Frumuseţea 
uimitoare a chipului ei (care de această dată nu se mai 
potrivea cu frunza), a fost amănuntul care, să spunem aşa, 
i-a sărit în ochi. 

După aceea, în câmpul lui vizual apăru şi restul trupului. 

În acel moment fata îi spuse ceva - probabil numele, după 
cum realiză Orlo ceva mai târziu - dar era prea ocupat cu 
privitul ca s-o mai şi audă. 

Dintr-un motiv necunoscut, următoarele ei cuvinte veniră 
limpezi şi foarte clare, atunci când îi spuse cu simplitate: 

— Am fost întrebată dacă nu vreau să devin iubita unui 
nou membru de la palat. Şi, desigur, am considerat că nu ar 
fi deloc înţelept să refuz. Aşa că, dacă eşti de acord, de 
acum încolo voi sta cu tine. 

Orlo se gândi imediat că trebuia să fie un agent menit să-l 
provoace. O spioană. Dar după aceea, se uită mai bine la ea. 
De această dată observă că fata nu avea mai mult de 
optsprezece, nouăsprezece ani. 

După ce-i stabili vârsta, Orlo se întoarse şi închise uşa în 
urma lui. După care, se îndreptă spre scaunul care se afla 
cel mai aproape de divanul pe care se chircise ea şi se 
aşeză. 

Nu era cu totul imposibil - prima lui suspiciune. Putea să 
reprezinte ochii şi urechile unui dictator, iar mai târziu ar fi 
fost un martor valoros. Dar vârsta o califica drept o altă 
fraieră. Era, ca şi el, cineva prins în comploturile întunecate 
ale celui mai nemilos om din întreaga istorie. Curând, în 


capul ei vor exista tot felul de informaţii interzise. De aceea, 
fie că era inocentă, aşa cum sugerau vorbele ei, sau 
vinovată, aşa cum crezuse el la început, rezultatul final avea 
să fie acelaşi. Era condamnată. Zilele rămase din viaţa ei 
puteau fi reduse la câteva săptămâni sau la câteva luni; cu 
siguranţă nu mai mult de un an. Destinul ei era un mormânt 
prematur. 

De multe ori înainte Orlo se oţelise în faţa unor asemenea 
viziuni maligne. Aşa că nu-i fu greu să se oţelească din nou. 
În plus, era curios. 

— Cum s-a făcut? O întrebă. 

— Ce anume? 

— Cum de ai ajuns aici? Când ea îl privi fără să înţeleagă, 
Orlo explică mai departe: Cine ţi-a dat sarcina de a veni 
aici, la acest apartament? 

— Oh! Fata se lumină la faţă. Am fost chemată în biroul 
comisarului - acolo unde lucrez - cu puţin înainte de ora 
cinci, şi mi s-a spus ce trebuie să fac. 

— Şi nu te-ai împotrivit? 

Chipul frumos îşi arăta nedumerirea. 

Orlo continuă: 

— Nu i-ai spus nimic de genul: „Sunt o fată al cărei corp îi 
aparţine numai ei şi nu este disponibil pentru a fi repartizat 
unui străin”? 

Ochii ei strălucitori îl fixau cu stupoare. 

— Ai înnebunit de tot? Îl întrebă. Nu mi-am mai aparţinut 
de când am ieşit din ceața copilăriei şi m-am descoperit ca 
membră a primului meu grup. Eram o organizaţie 
intercontinentală - aşa ni s-a spus - cu toţii trebuia să fim 
devotați misiunii noastre de a servi oamenii. După ce mi-am 
manifestat indiferența de câteva ori şi m-am purtat de 
parcă propriile mele nazuri erau mai importante decât 
scopurile grupului - fiind penalizată de fiecare dată - am 
înţeles mesajul. Drept care, în câteva luni, înainte să 
împlinesc cinci ani, mi-am elaborat un zâmbet vesel şi 
capacitatea de a vibra în ton cu energia grupului. După asta 


nu m-am mai opus la nimic. Deşi, tot timpul am avut 
propriile mele păreri, am observat, am judecat, dar am 
acceptat totul pentru că nu aveam cum să scap de obligaţii. 

Pentru eventualitatea în care cineva îi asculta, Orlo începu 
să debiteze obişnuitele stereotipii: 

— Majoritatea oamenilor, atunci când ajung la maturitate, 
cooperează cu patronul lor pentru a primi un salariu, cu o 
femeie sau un bărbat în relaţiile aferente căsătoriei, sau cu 
prietenii, pentru a avea parte de tovărăşie. Se comportă 
civilizat în magazine sau în alte locuri publice. Îşi achită 
facturile. Şi aşa mai departe. De ce să nu fie observate toate 
aceste aspecte de un inginer social cum este Lilgin, ca apoi 
să devină parte a activităţii unui grup mai mare, format 
după lege? Prin această metodă, indivizii care în mod 
normal ar deveni disidenţi, vor fi forţaţi astfel să coopereze. 
Şi acesta este scopul principal al sistemului: să reducă cât 
mai drastic procentul de oameni gata să facă necazuri. 

Fata îl privea cu gura căscată. Cum ochii îi erau larg 
deschişi, Orlo putu să le vadă pentru prima dată culoarea: 
verde amestecat cu maroniu. Fata, deşi nu părea să fie 
chiar de acord cu spusele lui, nu comentă. 

— În fine, continuă Orlo, sarcina pe care ai primit-o nu 
pare să facă parte din activitatea legală a grupului. Sunt 
sigur că ai putea să te plângi comitetului de stradă. 

— A trebuit să raportez comitetului de stradă atunci când 
mi-am mutat lucrurile, răspunse ea. Secretara de acolo a 
autorizat chemarea unui taxi pe cheltuiala străzii ca să 
ajung aici mai uşor. Nici nu a comentat. S-a pus pe treabă 
imediat. 

Orlo se sprijini de spătarul scaunului, închise ochii şi rosti: 

— Dar cum ai intrat pe domeniul palatului? Ai avut la tine 
vreo autorizaţie scrisă? 

— Cum altfel? 

— Militarii de pază de la poartă s-au uitat pe autorizaţie şi 
i-au permis taximetrului să intre? 


— Nu, taximetrul a trebuit să oprească la poartă şi apoi să 
plece cât mai iute. Bagajele mele au fost urcate într-o 
camionetă de transport şi duse la staţia de inspecţie. Tot ce 
era în ele a fost examinat cu grijă, bucată cu bucată - fie cu 
mâna fie cu - cu alea... ştii tu... Făcu un gest vag cu 
degetele. 

— Dispozitivele electronice? 

— Da. 

Orlo deschise ochii. 

— Îmi dau seama, zise el râzând, că o fată care nu ştie nici 
măcar ce-i acela un dispozitiv electronic ar fi tovarăşa 
ideală pentru cineva ca mine. Continuă să-i explice mai 
departe: Eu am fost educat ca un fel de supervizor ştiinţific. 
Ştiu câte ceva despre toate ştiinţele, dar nu sunt specializat 
în niciuna. 

— Eu sunt cu totul ignorantă în materie de ştiinţă, admise 
fata. La şcoală mi s-a interzis să învăţ ceva de genul ăsta. 
Cum am priceput ce mi se cere, am izbutit să evit orice 
contact cu ştiinţa. 

Lui Orlo nu-i trecu prin minte în acel moment s-o întrebe 
ce fel de educaţie primise. Ilocmai constata că era din nou 
şocat de iscusinţa acelor persoane care indicaseră o anume 
direcţie pentru educaţia ei şi nu o lăsaseră să devieze de la 
ea. Ridică din umeri. Nu avea rost să se încurce cu 
asemenea detalii ale vieţii... Mai bine să revenim la 
momentul de faţă, îşi zise Orlo. 

— Următoarea întrebare, continuă vesel. Cum de ai reuşit 
să intri aici? 

— Un voluntar domestic mi-a dat drumul. 

— Adică o cameristă? 

— Se numesc voluntari, bieţii de ei. Dar, da. 

Ei bine, cugetă Orlo cu cinism, se pare că acele chei nu 
sunt nişte articole aşa de rare cum a sugerat Hintnell... Se 
întrebă dacă (o posibilitate bizară) camerista - ar da 
drumul fetei în cameră în caz de urgenţă dar nu şi lui. Sau 
dacă nu cumva fetei îi fusese permisă intrarea acolo numai 


o singură dată... Cred că aş putea să-i dau ei cheia mea de 
rezervă... 

Dar nu se grăbi să-şi ducă gândul la îndeplinire. 

Cu voce tare îi zise: 

— Ce crezi că s-ar întâmpla dacă ţi-aş spune că nu cred că 
femeile ar trebui furnizate bărbaţilor ca nişte prostituate? 
Dacă ţi-aş cere să pleci? 

— Bănuiesc că aş fi obligată să plec. Dar te rog, nu mă 
alunga chiar în noaptea asta. Nu am autorizaţie să fiu 
undeva în altă parte. 

— Oh - asta, oftă Orlo resemnat. 

— În afară de asta, se grăbi fata să-i spună, nu sunt aici în 
calitate de prostituată. Tot va trebui să lucrez în timpul 
zilelor ca să-mi câşig existenţa. Pentru treaba de acum nu 
primesc nici un ban în plus. Drept care m-am autointitulat 
amantă de profesie. Sper să faci şi tu la fel. 

Era o rugăminte. În glasul ei se simţise o notă de 
implorare care avu darul să-l cutremure. 

— Bine, bine, îi zise cu oboseală în glas, n-ai decât să 
dormi în dormitor. Eu o să mă întind aici, pe canapea, şi o să 
mă gândesc la toate astea. 

Nu trecură nici zece secunde de la acceptarea lui când 
fata se mişcă pentru prima dată. Începu să se 
descolăcească. Orlo o privea cu simpatie cum renunţa la 
poziţia ei defensivă şi-şi cobora pe podea picioarele frumos 
modelate. 

— O să dorm eu pe canapea, îi zise ea cu fermitate. 

EI scutură din cap. 

— Nu te mai prosti. 

— Acesta este unul dintre apartamentele la care poţi 
ajunge la baie doar trecând prin dormitor. 

Orlo se simţi amuzat de logica fetei. 

— Şi ce vrea să însemne? 

— La fel de bine am putea recunoaşte de pe acum că 
intimitatea este inevitabilă. 

Orlo începu să râdă. 


— Cred că aş putea trece prin dormitor fără să mă opresc 
pentru un scurt moment de odihnă. 

— Visezi, îi răspunse ea. Rezistând, nu-mi poţi face decât 
rău. 

Orlo se trezi că nu mai avea nici un răspuns. Avea 
sentimentul că fata era condamnată oricum, indiferent dacă 
pleca sau rămânea. Dar era posibil să supravieţuiască dacă 
pleca a doua zi dimineaţă. Încercă să-şi ridice platoşa de 
apărare împotriva acelui gând întunecat şi zise: 

— Bănuiesc că ai cercetat toată casa. 

— Bagajele tale erau aici, îi răspunse ea. Le-am 
despachetat şi ţi-am aşezat lucrurile în sertarele biroului 
din dormitor. Ce o să fii de acum încolo? Vreun fel de oficial 
de-al tinerilor în palatul ăsta? 

— Cam aşa ceva, făcu Orlo. 

Fata continuă: 

— Într-unul din dulapurile de haine am găsit şi pături în 
plus, de genul ăla - ştii tu. 

— Electrice? 

Ea încuviinţă din cap şi se ridică. În picioare, părea să aibă 
în jur de 165 de centimetri în înălţime, faţă de cei 180 ai lui. 
Probabil că şi ea se gândise la acelaşi lucru, pentru că-i zise 
imediat: 

— Se pare că ne potrivim foarte bine. Vreau să zic pentru 
un bărbat şi o femeie. 

— Mi se pare că a vorbit glasul experienţei prin gura ta. 
Eu personal nu am avut niciodată vreo femeie. 

— Nici eu nu am mai primit înainte autorizaţia să am 
relaţii, răspunse ea. 

— Deci eşti virgină? 

— Cum altfel? Numai dacă eram văzute stând de vorbă cu 
vreun băiat de vârsta noastră, primeam pe loc o mustrare 
aspră din partea comitetului de stradă despre importanţa 
prevenirii suprapopulării. 

Orlo zâmbi cu amărăciune. 


— Cum contraceptivele sunt oferite numai cuplurilor 
căsătorite, noi la ce fel de metodă am putea apela în 
această situaţie? 

— Înainte să vin aici am fost trimisă la un doctor. Mi-a dat 
câteva pastile. 

Orlo sări ca ars. 

— Am crezut că aiurelile astea nu fac bine la sănătate! 

Fata dădu din umeri neputincioasă. Apoi încuviinţă la fel 
de neputincioasă atunci când el o întrebă înfuriat: 

— Ai şi luat una? 

Ca să însenineze atmosfera, fata îi zise deodată: 

— N-ai vrea să vezi dormitorul? 

— Nu prea. Nu în seara asta, prefer doar să trec prin el ca 
să ajung la baie şi să mă pregătesc pentru canapea. Sunt 
obosit. Noaptea trecută nu am dormit deloc şi apoi a urmat 
o zi de-a dreptul interminabilă. 

— Of, bietul de tine. Sigur că da. Părea uşor contrariată. 
Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

— Adu-mi pijamaua, o pernă şi o pătură, îi zise Orlo. Văd 
trei uşi în afară de cea care dă pe hol. Care dintre ele este 
de la dormitor? 

Fata începu să-i arate şi să-i explice: 

— Acolo e bucătăria. Arătă spre următoarea uşă. Acolo 
este un fel de bibliotecă-birou. Şi... Orlo urmări ameţit 
culorile vii ale hainei şi pantalonilor cu care era îmbrăcată, 
atunci când se grăbi să-i deschidă cea de-a treia uşă şi s-o 
ţină aşa până când trecu şi el. În vreme ce păşea peste 
prag, Orlo observă în treacăt interiorul somptuos. Se opri, 
dar numai pentru o clipă. Porni mai departe cu ochii aţintiţi 
asupra celeilalte uşi pe care o putea vedea. 

Baia avea înăuntru un mic bazin de înot în loc de cadă, 
robinete aurii, o cabină de duş pentru doi, două toalete, 
patru chiuvete, dulăpioare cu o puzderie de sertare şi cam 
o jumătate de duzină de oglinzi de diverse dimensiuni. În 
vreme ce Orlo privea ameţit la strălucirea care-l înconjura, 
fata îi aduse pijamaua, i-o puse în braţe şi-i zise: 


— O să găseşti pătura pe divanul pe care am stat înainte. E 
bine aşa? 

Osteneala reapăruse. Aşa că-i răspunse cu jumătate de 
gură: 

— Foarte bine. Apoi se gândi cu un zâmbet: Mâine 
dimineaţă o să mă decid de ce este bine ca fata să rămână... 
Veni şi dimineaţa. Ceasul de la mână arăta că era deja opt 

fără zece... Doamne, trebuia să fiu de mult în picioare. 

Se rostogoli de sub pătură şi se ridică în capul oaselor pe 
divan. Îşi luă hainele de pe scaunul alăturat şi o porni spre 
dormitor ca să poată ajunge la baie. Atunci când traversă 
dormitorul, constată că persoana blondă din patul mare era 
trează. Amintirea ochilor mari (plini de frică) rămase mai 
departe în mintea lui. În vreme ce se îmbrăca, încercă să-şi 
amintească numele ei. Apoi îşi dădu seama că probabil se 
prezentase de la bun început, cu acele prime cuvinte pe 
care el le ratase, copleşit de prezenţa ei. Cu toate astea, se 
întâmpla ceva magic. 'Tot avea o idee din acel moment de 
amnezie - Shala, Shala - Shanta, Shanta - Whonta, Wonta - 
oare numele ei era reprezentat de vreunul din acele 
cuvinte? 

În cele din urmă renunţă. Mai bine s-o întrebe pe ea, mai 
ales că oricum trebuia să-i vorbească şi să-i spună la ce 
decizie ajunsese. Da, aşa era cel mai bine. 

Se îmbăie, se rase, îşi pieptănă părul des, alese nişte haine 
cu linii moderne, îndrăzneţe, foarte bine croite apoi reveni 
în dormitor simțindu-se curat şi pus la punct, cu acel 
zâmbet fin care spunea că nu se lăsa prostit de nimeni şi de 
NIMIC. 

Se opri la capul patului şi privi în jos spre fata frumoasă 
întinsă în el. 

— Bună dimineaţa, îi zise. 

— Bună, răspunse ea cu timiditate. 

— Cum te cheamă? 

Ochii feţei se luminară deodată. 

— Ah, deci asta era problema ta, rosti degajată. 


— M-ai înţeles greşit, copile, se sumeţi Orlo. Eu nu am nici 
un fel de probleme. 

— Numele meu este Sheeda, îi răspunse ea, apoi adăugă: 
Vrei să fii fratele meu? 

Era mai isteaţă decât crezuse. Era o întrebare bine pusă, 
iar Orlo se văzu nevoit să respecte mintea ascuţită ascunsă 
în spatele ei. 

— De ce mă întrebi? Făcu Orlo curios. 

— Odată ce accepţi să-mi fi frate, nu mai suntem obligaţi 
să fim amanți. 

— Nu crezi că asta ar fi cea mai bună soluţie pentru noi? 
Mi-a trebuit aproape toată noaptea să ajung la această 
concluzie. 

Fata se ridică deodată în capul oaselor. 

— Deci o să rămân? 

— Văd că pricepi repede, zâmbi Orlo. 

— Asta-i tot ce am, rosti ea, lovindu-se cu un deget peste 
frunte, o minte iute. Faţa ei ovală şi perfectă se luminase 
toată. Continuă: Poate că împreună, tu cu mintea ta înceată 
şi eu cu mintea mea mai iute, vom izbuti să rezolvăm 
misterul naturii umane. 

Sunt unii oameni, se trezi Orlo cugetând, care au darul de 
a-i irita pe ceilalţi şi care nu ezită să se folosească de acest 
talent al lor la fiecare zece secunde. Cred că tocmai m-am 
pricopsit şi eu cu unul dintre ei... Cu glas tare rosti: 

— Ce te face să crezi că sunt încet la minte? 

— Ai zis că ţi-a trebuit toată noaptea ca să te hotărăşti. De 
ce aşa de mult timp? 

— O minte iute ca a ta, i-o întoarse el, ar trebui să dezlege 
imediat acest mister. 

— Îmi pare rău că te-am supărat, frăţioare, răspunse ea. 
Pe viitor voi încerca să mă comport ca o soră bună. 

— Aşa să faci, mai zise Orlo, după care îi întoarse spatele. 

leşi din apartament fără să mai arunce o privire în urmă. 

Dar era impresionat. 


Orlo ieşi pe coridorul fabulos şi închise uşa apartamentului 
în urmă. Nu s-ar putea spune că s-a oprit în acel moment. 
Dar, în vreme ce se îndrepta încet spre foaierul unde se 
găseau lifturile, undeva în interiorul lui avea loc un moment 
prelungit de pauză. 

În timpul acelei pauze nu rămase indiferent faţă de ceea 
ce-l înconjura. Nu avea cum să nu observe că, în partea 
opusă, peretele de marmură lucitoare nu părea la fel de 
îndepărtat ca la parter - coridorul nu avea mai mult de şase 
metri în lăţime faţă de cei opt pe care-i măsurase jos. Era 
aproape şocat de lungimea acestuia; cel puţin o sută 
cincizeci de metri într-o direcţie şi cam alţi cincizeci până în 
foaierul lifturilor, în cealaltă. 

Adevărul era că, în pofida eforturilor sale interioare de a 
nu se lăsa tulburat, vastitatea palatului şi enormitatea a 
ceea ce se întâmplase îl copleşiseră. Pentru că - ce avea să 
mai urmeze? 

În vreme ce-şi continua drumul, se amuza cu amărăciune 
din cauza felului în care irosise ultimele douăsprezece ore... 
Toate momentele libere pe care le-am avut seara trecută, 
cugetă, le-am petrecut încercând să decid dacă nu e mai 
bine ca Sheeda să rămână (pentru simplul motiv că nu 
exista cale mai bună de a o salva pe ea decât dacă se salva 
pe el însuşi), drept care, nu mai avusese vreme să se 
gândească şi la viitorul său imediat. 

Acolo, în acel palat imens, rătăcea acest tânăr, Orlo 
Thomas, care încerca să înţeleagă ceva din tot ce i se 
întâmplase. Se simţea cu totul scos din elementul lui. Cu 
numai două zile înainte se aflase la câteva mii de mile 
depărtare, înarmat să ducă o adevărată luptă de protest, la 
nivelul lui, contra sistemului. Nu fusese altceva decât un 
nimeni care se zbătuse într-un vast ocean de omenire, în 
încercarea de a-i face pe alţi anonimi să vadă care erau 
planurile unui dictator. 

La cincisprezece ani crezuse că descoperise metodele 
murdare utilizate de atotputernicul Lilgin asupra 


adolescenților neştiutori care, prin tot felul de promovări, îi 
înlocuiau pe cei mai bătrâni ce cunoşteau planurile 
dictatorului şi urmau să fie eliminaţi fără discuţii. Nu conta 
că după aceea şi acei tineri aveau să fie eliminaţi la rândul 
lor, pe motiv că aveau să se deştepte şi să înţeleagă crunta 
realitate. 

Încurcătura personală în care se afla Orlo era cu mult mai 
rea decât ştia el, sau decât ar fi putut ghici. Nici măcar nu 
avea habar că, la cina de cu o seară înainte, îl întâlnise nu 
pe Lilgin în persoană, ci pe alter ego-ul său principal. 
Dictatorului nici prin cap nu-i trecea să se expună unei 
întâlniri directe cu Orlo Thomas. Minunatul Mare Geniu 
credea că tânărul nu avea să bănuiască adevărul în 
următoarele trei zile care mai rămăseseră până la 
aniversarea celor douăzeci şi unu de ani. 

Aniversarea celei de a douăzeci şi una zi de naştere era 
una din datele cele mai probabile pe care le selectase 
calculatorul - pe baza observării foarte atente a tuturor 
celorlalte acţiuni pe care le săvârşise Orlo de când se 
născuse - ca fiind momentul decisiv. De aceea se luaseră 
toate măsurile necesare în funcţie de acea dată: oferta unei 
promovări în funcţie, refuzul aşteptat, reacţia la acel refuz. 
Pas cu pas, o zi după alta, moment de moment, cele 
şaptezeci şi ceva de ore de viaţă care-i mai rămăseseră 
victimei aveau să fie monitorizate până la cel mai mic gest 
sau cuvânt. El avea microfoane implantate, la fel şi fata, toţi 
cei cu care ar fi putut discuta şi întregul apartament. Nu 
mai exista nici o scăpare. Moartea avea să lovească în clipa 
în care avea să fie dezvăluit secretul Sistemului de 
Penetrare. 

Din nefericire, cu douăzeci şi doi de ani înainte, Higenroth 
decisese că ideea unui alter-ego era mult prea complexă 
pentru a putea fi programată într-un embrion de abia 
format. Drept care orice fel de mister sau nelămuriri 
trebuiau rezolvate chiar de tânărul cu o inteligenţă 


deosebită - aşa gândise Higenroth cu multă vreme în urmă, 
când văzuse că nu avea de ales. 

Când liftul se opri pentru Orlo, înăuntru se afla un bărbat 
extrem de chipeş. Părea să aibă în jur de patruzeci de ani şi 
fusese unul dintre invitaţii la cina care avusese loc cu o 
seară înainte. Când îl văzu pe Orlo îl salută din cap, îi 
zâmbi, după care-i zise: 

— Măi să fie, văd că ai început de sus de tot. 

— Cum adică? Răspunse nedumerit, distras de la 
gândurile de dinainte. 

— Tocmai am fost sus, l-am văzut pe Şef. Acum, în vreme 
ce mă întorceam la nivelul meu, descopăr că ţi s-a 
repartizat un apartament la etajul trei. Când văzu 
nedumerirea de pe chipul tânărului, continuă cu 
explicaţiile: Cu cât etajul la care stai este mai înalt, cu atât 
priveliştea este mai bună şi statutul mai grozav. Eu sunt un 
om de etajul doi şi asta după cincisprezece ani de muncă. 

Orlo îi întoarse zâmbetul. 

— Nici măcar nu am avut ocazia să admir priveliştea. 
Atenţia mea a fost atrasă în altă parte. Poate că ar trebui să 
facem schimb. 

— E aşa de drăguță? Făcu celălalt pe un ton plin de 
subînţelesuri. 

— Păi... începu Orlo nesigur. 

Celălalt se prefăcu că nu observase ezitarea tânărului, 
pentru că îi zise pe un ton vesel: 

— Adevărul este că nu era nevoie să întreb. Şeful probabil 
că ştie precis unde sunt cele mai frumoase femei din lume, 
şi a presupus corect că marea lor majoritate şi-ar dori să se 
afle cât mai aproape de centrul puterii şi că se vor obişnui 
foarte repede cu orice bărbat care nu e tocmai slut, mai 
ales dacă are şi un statut bun. Cred că aici are mare 
dreptate. Fata pe care mi-a repartizat-o mie s-a adaptat 
foarte rapid. 

Atunci când bărbatul cel chipeş termină de vorbit, liftul se 
opri şi uşile se deschiseră silenţioase. 


— Domnule, pot să vă întreb, zise Orlo repede, care este 
numele dumneavoastră? Îmi cer scuze că nu ştiu. Chipul îmi 
este cunoscut, dar... 

— Nici o problemă, veni răspunsul îngăduitor. Nu poţi să 
cunoşti chiar pe toată lumea. Membrul Prezidiului Aldit 
Apton. 

Imediat ce-şi spuse numele, bărbatul se înclină 
ceremonios, apoi ieşi din lift şi plecă la treaba lui. 

Orlo cobori din lift ceva mai încet. Nu avea de unde să ştie, 
sau să presupună, că întâlnirea aceea nu fusese 
întâmplătoare. Că singurul ei scop fusese umflarea 
propriului său ego: Doamne, de la bun început un 
apartament la etajul trei. Un asemenea gând infiltrat cu 
măiestrie avea să îi sucească mintea şi mai mult, făcându-l 
să plutească pe aripile puterii, departe de bunul său simţ. 

Astfel fusese plantată sămânţa, fără ca el să observe. 

În vreme ce trecea pe holul lat de la parter, pasul îi era 
ceva mai sigur, încurajat de acea întâlnire „întâmplătoare”. 
Deodată totul părea mult mai real în sufletul lui. Un 
membru al Prezidiului îi recunoscuse drept coleg. Dintr-un 
anume motiv dictatorul îl favoriza. Avea la etaj o fată de 
primă clasă - numai umor, intelect şi un corp minunat. 

De ce nu m-aş duce direct în Oraşul Comunicaţiilor, se 
gândi deodată dintr-un impuls grandoman. În primul rând 
ca să descopăr dacă pot să intru, şi apoi dacă mai pot să ies. 
lar până atunci ar fi bine să cercetez dacă am sau nu un 
cartier general acolo. Lilgin îi vorbise despre treaba asta 
destul de clar. Poate că era totul acolo, cât se putea de real. 

Era ca şi cum ar fi avut un ţel. Un loc în care să meargă. 
Unde să fie. Înăuntrul lui, pauza... se sfârşi. Acţiune, 
mişcare, sentimentul că viaţa îşi reîncepuse cursul - totul 
complet fals. 

Dar se simţea minunat. 

Un membru al Supremului Prezidiu al unei întregi planete 
nu rătăceşte anonim prin Clădirea Centrală a Guvernului. 
Fără ca Orlo să ştie, în timpul cinei, când se toastase în 


cinstea lui, mai ales atunci când îşi rostise el micul discurs, 
totul fusese înregistrat de aparate de filmat ascunse. Toată 
acea secvenţă era deja difuzată la televizor, şi, desigur, 
fusese prezentată imediat întregului personal de la palat. 

La parter, oamenii mişunau pretutindeni. Dintre aceştia, 
unii erau soldaţi, alţii civili. Şi nu numai soldaţi oarecare, cu 
excepţia celor care păzeau anumite uşi. Cei care străbăteau 
coridoarele erau îmbrăcaţi în uniformele urâte ale 
„servitorilor poporului”. Epoleţii dezvăluiau gradul 
fiecăruia. În nici zece minute, Orlo fu salutat de trei 
generali şi de o întreagă varietate de ofiţeri mai mici dar 
importanţi în aparatul oficial. În plus, mai mult de o duzină 
de civili, femei şi bărbaţi, care trecuseră pe lângă el, i se 
înclinaseră înainte, după o mică ezitare, apoi fugiseră mai 
departe la treburile lor. 

Atunci când ajunse la coridorul mare care unea palatul cu 
centrul ştiinţific cunoscut drept Oraşul Comunicaţiilor, Orlo 
nu se mai miră atunci când soldaţii care făceau de gardă 
acolo luară poziţia de drepţi înaintea lui şi-l salutară 
milităreşte. De asemenea, ofiţerul superior care-i conducea 
îi zise imediat: 

— Da, domnule! Foarte bine, domnule! La cererea 
exprimată de Orlo şi apoi: Veţi primi un pluton care să vă 
escorteze până la biroul dumneavoastră, domnule. 

Câteva minute după aceea, în vreme ce era condus spre 
birou, Orlo se întâlni cu doi dintre cei cu care luase prânzul 
cu o zi înainte. Plecase de la masă ştiind sigur doar numele 
a trei indivizi, Ishkrin, Peter Rosten şi Anden Duryea. Pe cei 
doi cu care tocmai se întâlnise îi putea cel mult plasa pe 
locurile pe care stătuseră la masă în relaţie cu el, fără să le 
cunoască numele sau profesiunea. (Cei doi erau Mclntosh 
cel roşcat şi biologul negru, Yuyu. Se plimbau împreună pe 
holul cel lat.) 

Vreme de câteva secunde, decisive însă, Orlo nu realiză 
cum trebuia să pară întreaga situaţie pentru un privitor 


oarecare. Nu reuşi să-şi dea seama că pentru acei doi 
oameni, el părea escortat forţat. 

Ceea ce observă însă, a fost faptul că cei doi se opriră, cu 
ochii măriţi de uimire, ca apoi să se privească unul pe 
celălalt. 

În acea privire, aşa cum evenimentele aveau să stabilească 
destul de iute, se schimbase un fel de acord comun care nu 
avusese nevoie de vreun alt fel de comunicare. 

Realitatea fundamentală era că izbutise să facă o bună 
impresie aproape tuturor celor care fuseseră la masa de 
prânz. lar aceşti oameni condamnaţi, care-şi trăiau inutil 
vieţile - sau aşa i se părea fiecăruia - priviseră cu o zi 
înainte la chipul său tineresc şi observaseră ce inteligenţă 
strălucită se ascundea în spatele lui. Astfel, fiind şi tânăr şi 
inteligent, le intrase pe sub piele. Mai mult, reuşise să 
ajungă în acel loc secret în care fiecare păstra ceea ce mai 
rămăsese din lupta dusă pentru a da un înţeles vieţii. 

Consecințele acelei întâlniri accidentale cu Orlo n-ar fi 
însemnat nimic, dacă, desigur, ar fi fost nişte oameni 
obişnuiţi. Dar nu erau aşa. Erau super-savanţi. 

Erau tehnicieni capabili şi foarte bine instruiți care se 
aflau în Oraşul Comunicaţiilor pentru că se ridicaseră cu 
mult deasupra mediei. Cu toţii puteau gândi şi realiza multe 
lucruri. 

În clipa aceea nu gândeau prea clar. Se lăsau conduşi de 
sentimente. Se simțeau puternic motivaţi, poate din cauza 
anilor lungi în care fuseseră obligaţi să-şi reţină furia, 
aprinsă pe moment din cauza resentimentelor. Ce reuşiseră 
să facă cu acea motivaţie? Fiecare om avea câte un sistem 
de apărare pe care-l crease special pentru un moment de 
criză, sau de confruntare. 'Ioţi îşi spuseseră că nu aveau să 
se lase anihilaţi fără să lupte din răsputeri. În clipa aceea... 

Yuyu rosti: 

— E deja mult prea mult, Mac. Nu am de gând să înghit şi 
porcăria asta. 

— Nemernicul ăla... încuviinţă Mcintosh. 


Acele două fraze enigmatice au fost singurele pe care le 
rostiră între ei. În următorul moment fiecare bărbat făcu o 
mişcare cu mâinile, furişându-le - asta îşi aminti Orlo după 
aceea - spre interiorul hainelor. 

În clipa în care mâinile ieşiră la vedere, Orlo simţi un val 
cumplit de căldură undeva foarte aproape. Atunci când se 
răsuci, încercând să se ferească, ofiţerul din faţa lui lăsă să-i 
scape un urlet de groază. Urletul fu curând acoperit de 
sunetul surd al flăcărilor care-l înghiţiseră. Orlo se retrase 
pentru că era de nesuportat să stea la un metru şi jumătate 
de acea pălălaie. La cinci metri era dogorâtor, iar la 
cincisprezece descoperi că se afla între cei doi savanţi aşa 
că se opri şi constată că temperatura era suportabilă. 

Tot atunci văzu că ceilalţi patru soldaţi căzuseră şi se 
zbăteau în agonie. Dar, indiferent de cât de tare sufereau, 
chinurile lor nu se puteau compara cu iadul de flăcări de pe 
podeaua de marmură pe care, cu câteva clipe înainte, 
fusese un locotenent al gărzii. 

În câteva minute focul conteni pentru că nu mai avea din 
ce să se mai întreţină în afară de o mână de cenuşă. Unde 
înainte fusese ofiţerul nu mai rămăsese decât fumul dens. 
Imediat după aceea şi soldaţii încetară să se mai zbată şi 
rămaseră nemişcaţi. 

— Ascultă, puştiule, ne pare rău că te-am supus la aşa 
ceva, îi zise Yuyu, dar să te vedem prizonier a fost picătura 
care a umplut paharul. 

În acest fel află Orlo adevărul. Din păcate, nu era deloc 
momentul să le destăinuie care era realitatea pentru el. 

Mcintosh rosti: 

— Au fost în legătură permanentă cu biroul gărzii. Este 
clar că atunci când semnalul s-a oprit, aşa cum s-a 
întâmplat cu o clipă în urmă, cineva a şi pornit încoace. 
Deci, ce facem mai departe? Părea resemnat. 

Negrul întrebă: 

— Tu cum vrei să treci în neființă? Cu arma pe faza de 
dezintegrare sau cu ea activată pentru foc? 


— În ambele cazuri este ceva extrem de brutal, veni 
răspunsul. Tu cum vrei să mori? 

Orlo înghiţi în sec - şi-şi reveni. 

— Ascultaţi, le zise grăbit, ce-ar fi să mergeţi acum în 
apartamentele voastre? Nu e momentul pentru asemenea 
decizii pripite. Vom hotări mai târziu ce să facem. 

— Mai târziu, răspunse Mcintosh, ei vor decide, nu noi. Se 
întrerupse. Nu, mai bine ascultă tu la noi. Putem să-ţi 
oferim libertatea definitivă, chiar acum, pe loc. 

Fără să ia în seamă dispoziţia lor morbidă, Orlo le zise cât 
putu de repede: 

— Azi o să vin să iau prânzul cu voi. Să fiţi acolo şi vom sta 
de vorbă atunci. Acum plecaţi de aici! 

Cei doi încă ezitau. Dar pe feţele lor se vedea bine că 
apăruse deja o rază de speranţă. Neliniştit, Orlo îi prinse pe 
cei doi de câte un braţ şi îi împinse. Pe moment, bărbaţii 
rezistară. 

— Plecaţi acum, înainte să vină ceilalţi, şuieră Orlo. 

Îi convinse. Cei doi bărbaţi îşi luară tălpăşiţa de acolo. 

Linişte. 

Orlo rămase pe coridor, înconjurat de cei cinci soldaţi 
morţi. Încercă să se gândească ce să facă atunci când va 
veni echipa de salvare. Avu parte de un răgaz de numai 
nouăzeci de secunde, înainte să apară în fugă căpitanul 
gărzii cu o jumătate de duzină de soldaţi. 

Privindu-i cum se apropiau, tânărul admise că apariţia lor 
promptă la locul faptei se datora în exclusivitate sistemului 
de protecţie care funcţiona fără reproş. Dar acum era 
pregătit pentru ei. 

Orlo îi strigă căpitanului şi oamenilor săi: 

— Fă-mi rost de o altă escortă. Şi curăţaţi mizeria. Nu se 
discută nimic despre ce s-a petrecut aici până când nu se 
face o anchetă oficială. 

Era, aşa cum intuise inspirat, cea mai bună soluţie de 
moment. După aceea, în numai câteva clipe, o pornise iar 


spre birou. De această dată condus chiar de căpitan şi de 
trei din cei şase soldaţi. 

Rămânea de văzut cum avea să se descurce mai departe. 
În vreme ce mergea, îşi dădu seama că avea de rezolvat 
două probleme. Una era şocul pe care îl mai resimțea faţă 

de ceea ce se întâmplase. 

Pe asta o voi rezolva mai târziu, îşi spuse... pentru că cea 
de-a doua problemă - ce să facă cu crimele - avea 
prioritate. Ceva trebuia făcut. Ce anume? 

Pentru câteva clipe se gândi să apeleze la o metodă 
extrem de periculoasă: oare un Membru al Prezidiului 
putea păstra sub tăcere aşa ceva? Dar de fapt se reducea 
la: ar putea un ordin, ca cel pe care deja îl dăduse, să-l 
oblige pe căpitanul gărzii să nu raporteze dezastrul 
superiorilor săi? 

Deşi nu-i convenea să admită, nu credea că ar fi fost cu 
putinţă. Cineva ţinea socoteala oamenilor. Trebuia să existe 
un punct de înregistrare prin care trecuseră înainte să 
intre în serviciu... Bine, cugetă Orlo obosit, o să întreb pe 
careva. O să-l sun... pe cine? 

După cum reieşi puţin mai târziu, şi această decizie nouă 
trebuia regândită. În acel moment grupul tocmai dădu 
colţul coridorului. Iar acolo, drept înainte, era o uşă care se 
deschidea spre o anticameră foarte mare, bine luminată, a 
unui departament cu personal numeros. 

De aproape, anticamera cea mare se dovedi a fi împărţită 
în mai multe birouri mici despărțite între ele prin pereţi 
transparenţi de sticlă, aproape invizibili. În fiecare separeu 
de acest gen lucrau de la trei până la cinci oameni. Prin faţa 
separeurilor exista şi un mic hol, pe care erau aşezate 
dulapuri pline de dosare. 

Orlo se uită în jur şi apoi se întoarse spre ofiţerul care-l 
adusese până acolo. 

— Asta e? Întrebă. 

— Acesta este cartierul dumneavoastră general, domnule. 
Pe aici pe undeva este şi domnul Bylol, şeful de cabinet. 


Daţi-mi voie să-l găsesc pentru dumneavoastră. 

— Nu, îl caut eu singur, răspunse Orlo. Te poţi întoarce la 
postul dumitale. 

Privi plecarea militarilor. Când, un moment după aceea, o 
porni de-a lungul holului interior, uşa din capătul lui se 
deschise deodată. Pragul ei fu trecut de un bărbat subţire, 
care părea extrem de grăbit. Când se opri în faţa lui Orlo, 
tânărul constată că individul roşu la faţă, care de abia mai 
sufla, avea şi un început de chelie. Semăna destul de bine 
cu restul funcţionarilor pe care-i mai întâlnise în scurta sa 
carieră postuniversitară. 

— Domnule Thomas, suflă omul, tocmai acum am fost 
informat de sosirea dumneavoastră. Vă rog să mă scuzaţi că 
nu v-am întâmpinat la uşă. Eu sunt domnul Bylol, asistentul 
dumneavoastră administrativ. Permiteţi-mi să vă arăt biroul. 

Orlo îi acordă permisiunea pe loc... Întrebare (cineva 
trebuie s-o fi ridicat): ce fel de birou dai unei persoane care 
mai are doar trei zile de trăit? Răspuns: dacă nu are decât 
douăzeci de ani şi vrei să-l fraiereşti, îi oferi ceva mai mare 
decât s-ar aştepta, inclusiv spaţiu în plus, pentru viitoarele 
angajări, de parcă ar avea un viitor. 

Orlo începu să se plimbe dintr-un departament în altul, 
încercând să priceapă ce se petrecea în fiecare: fizică, 
matematică, electronică, fotografii, biologie, astronomie, 
rachete, transporturi, inginerie, energie - imediat după 
aceea intră într-un birou gol. 

Domnul Bylol îi explică îndatoritor: 

— În câteva zile vom mai angaja personal adiacent. Am 
înţeles că se pune în aplicare un nou proiect. 

— Da, încuviinţă Orlo, încercând să-şi amintească despre 
ce anume era vorba. Se discutase despre el în timpul 
prânzului pe care-l luase alături de savanţi. Dar nu-şi mai 
mintea prea bine, decât de... 

— Higenroth, rosti deodată. 

— Sistemul de Penetrare, zâmbi subţirelul, frecându-şi 
mâinile lungi şi slabe. 


Orlo încercă să-şi înăbuşe impulsul de a se comporta de 
parcă ar fi ştiut despre ce era vorba. Era foarte nemulţumit 
de el şi chiar se gândi: nu e cazul să arăt că ştiu ceva când 
eu nu am habar despre ce e vorba... Cu glas tare rosti 
autoritar: 

— Ceva mai târziu aş vrea să fiu informat despre noul 
proiect. 

Domnul Bylol îi zâmbi iar. 

— V-am luat-o înainte. Am şi pregătit câteva rezumate. 
Dar, desigur... zâmbetul dispăru, personalul de la 
secretariat nu poate face mai mult de atât. În cele din urmă, 
rosti pe ton de scuză, va trebui să-i lăsaţi pe savanţi să vă 
informeze direct. 

Orlo încuviinţă. Acceptase deja faptul că toţi cei aflaţi în 
secretariat erau practic la dispoziţia lui. Aşa cum considera 
că întregul departament, cu tot echipamentul aferent, era 
sub controlul său direct. 

În acel moment se afla într-unul din birourile mici. 
Imediat, curiozitatea care-l tot împunsese de când intrase 
acolo, îl birui. Aşa că întrebă: 

— Ce ţineţi în dulapurile astea? 

Decise imediat că numai o întrebare nu exprima suficient 
de bine puterea sa de a controla situaţia. Se apropie de un 
dulap şi trase de un sertar. Pe el stătea scris: „Confidenţial - 
a se deschide numai de personalul autorizat.” Sertarul se 
deschisese cu greutate atunci când trăsese de el. Dar cel 
mai important lucru era că nimeni nu se clintise. Cele două 
femei tinere plus bărbatul matur care se ridicaseră la 
intrarea lui, rămăseseră nemişcaţi, gata să-l servească. 
Domnul Bylol era şi el prezent, cu acelaşi zâmbet supus, 
frecându-şi de zor mâinile. 

Satisfăcut, Orlo se uită la dosarele de plastic din interior. 
Alese unul la întâmplare, îl scoase, îl aşeză pe una dintre 
mese, se aşeză şi se apucă să-l răsfoiască. 

Rapoarte. 


Dări de seamă amănunțite despre ultima zi pe care o 
trăise profesorul Dun Higenroth, aşa cum fusese descrisă 
de diverse persoane şi după interviurile îndelungate cu 
Eidy. 

Cum nu erau genul de detalii cu care să se ocupe cineva 
cu statutul lui, de abia dacă observă despre ce era vorba; 
nu se apucă să citească pe îndelete vreuna dintre hârtii. 
Închise dosarul, reţinând numai că fusese întocmit cu 
migală şi multă muncă... Bun, se gândi imediat, deci tot ce 
se cunoaşte despre proiectul cel nou se află aici, în aceste 
birouri şi în dosare. Aşadar aceasta este prima mea sarcină. 
De felul în care o s-o duc la îndeplinire depinde şansa mea 
de a rămâne pe aici destul de mult încât să îmi fac o idee 
despre tot ce se petrece la palat, care este situaţia 
generală. 

Acela era primul punct, destul de obscur, al planului pe 
termen lung pe care îl schiţase. O greşeală, desigur. 
Adevărul era că trebuia să facă foarte multe, într-un 
răstimp foarte scurt. Din nefericire nu luase o hotărâre 
înţeleaptă. Evitarea problemei. Aşteptarea în locul acţiunii 
imediate. 

Consecința imediată: presiunea pe care o simţise de la 
vârsta de cincisprezece ani, de când apăruse Planul cel 
Mare legat de Lilgin şi fraierii lui cei tineri... cedă puţin. 

Asistentul lui deja îl conducea pe holul interior spre o uşă 
care se deschidea într-o încăpere ai cărei pereţi nu erau 
transparenţi. 

— Biroul dumneavoastră personal, domnule. 

De fapt nu era decât o anticameră impozantă în care 
lucrau trei tinere la trei mese de lucru înconjurate de 
dulapuri. Şi ele se ridicară în picioare la intrarea lui, 
zâmbind atunci când se prezentară şi se înclinară uşor. 

Următoarea destinaţie, o altă uşă. Aceea ducea spre 
anticamera interioară în care lucra o singură femeie la o 
masă de lucru mult mai mare, înconjurată de echipament 
mult mai complex: un intercom cu monitor lat, un mic 


panou cu butoane de control şi un sistem privat pentru 
copierea documentelor importante. Şi tânăra de acolo sări 
în picioare atunci când cei doi îşi făcură apariţia în prag. 
Era o brunetă cu chip rotund şi corp frumos modelat, care 
părea oarecum cunoscută. Bylol tocmai voia s-o prezinte 
când Orlo o recunoscu deodată pe Lidia. 

Ce ciudat, cugetă imediat. Oare cum de a ajuns aici? 

Se apropie de masa ei de lucru. 

— Vreau să-ţi mulţumesc, îi zise, pentru amabilitatea pe 
care mi-ai arătat-o seara trecută. 

Lidia se aprinse la faţă de mulţumire. Orlo, din poziţia în 
care se afla, le putea vedea pe celelalte două fete din 
camera alăturată care se uitau la Lidia cu ochi mari, în care 
se citea invidia. Pentru ele, ceea ce se petrecea trebuia să 
pară de-a dreptul fantastic. O secretară căreia i se adresase 
un Membru al Prezidiului pe un asemenea ton amical. Felul 
în care noul membru fusese favorizat de dictator nu era 
deloc important la acest nivel al vieţii. Oamenii de acolo 
presupuneau din capul locului că primise postul pe merit. 
Nu se ştia motivul pentru care fusese promovat şi nimănui 
nu-i păsa. 

De fapt, cugetă Orlo cu amărăciune, nici măcar eu nu ştiu 
de ce am fost onorat... 

Nu mai avu vreme să se gândească la strania coincidenţă 
care i-o scosese iar pe Lidia în cale pentru că Bylol 
deschisese uşa din spatele ei şi-i făcea semne să vină. 

— Domnule, îi zise ceremonios, acesta este biroul 
dumneavoastră. 

Orlo văzu mai întâi strălucirea parchetului şi faptul că 
părea să fie o încăpere foarte mare. Interiorul era la fel de 
luxos mobilat ca şi apartamentul pe care-l primise în palat. 
Pereţii laterali erau ocupați cu rafturi cu cărţi, iar cel din 
spate avea ferestre largi şi o uşă franţuzească care dădea 
spre o secţiune a grădinii. Mai existau şi două uşi opace 
care dădeau spre - Dumnezeule! 

— O bucătărie şi un dormitor. 


Era de fapt ca un al doilea apartament. Dormitorul avea 
acelaşi covor gros pe jos, plus alte două carpete aşezate de- 
o parte şi de alta a patului dublu. Era aproape o copie a 
dormitorului din apartamentul din palat. Era un al doilea 
loc al său în care putea dormi, mânca şi trăi - dacă voia. 

Era aproape o ironie: după ce plecase din căminul 
părinţilor săi (familia Thomas) la optsprezece ani, aşa cum 
cerea legea pentru toţi tinerii, indiferent de sex, primise în 
schimb o cămăruţă minusculă în care să trăiască. Acea 
condiţie fusese etichetată drept: „Primul pas spre 
independenţă”. Cămăruţa în care locuise se afla într-o 
clădire de garsoniere dintr-un cartier în care nu existau 
decât asemenea cămine pentru tineret. Zona fusese dotată 
cu centre comerciale şi alte facilităţi create special pentru 
bărbaţii neînsuraţi. Cine voia să plece seara din zonă 
trebuia mai întâi să facă rost de o autorizaţie specială. 

În cealaltă parte a oraşului exista un cartier similar creat 
pentru tinerele necăsătorite. Puntea care lega cele două 
cartiere era un calculator specializat în împerecheri. Cine 
voia să se căsătorească introducea în acest calculator un 
formular special în care preciza calificările obţinute la nivel 
profesional, ce fel de gusturi avea şi cerea permisiunea de a 
se căsători. 

Iar el trecuse, în numai două zile, de la cămăruţa de acolo 
la luxul palatului. 

După tot ce i se întâmplase nu era de mirare că-i venea 
greu să se adune. Dar Orlo încercă. Se îndreptă spre masa 
de lucru aşezată în faţa ferestrelor largi. Se aşeză pe 
scaunul din imitație de piele, se lăsă pe spătar şi savură 
senzaţia de confort. După aceea începu să cotrobăie prin 
sertare. Erau pline - Orlo nu verifică să vadă ce anume era 
în fiecare. Observă numai că avea tot ce-i trebuia la 
îndemână. 

În timpul acelor momente mintea îi lucrase cu febrilitate. 
Aşa că ajunse repede la o decizie. Intenţiona să ia prânzul 
cu acelaşi grup de savanţi ca şi în ziua precedentă. Aşa că-i 


spuse lui Bylol să-i rezerve locul la masă. lar după aceea, s- 
o trimită pe una din fete cu rezumatul privitor la chestiunea 
Higenroth. 

Lidia a fost aceea care i-a adus dosarul. Aşa că avu ocazia 
să-i pună întrebarea care-l frământase. 

— M-am oferit voluntar, îi explică ea, după ce ţi-am văzut 
faţa la televizor şi mi-am dat seama că era vorba de 
dumneata. 

— De ce? 

La prima lui întrebare, fata roşise uşor. Auzind cea de-a 
doua întrebare, obrajii îi luară foc. Dar glasul, atunci când 
vorbi, rămase mai departe calm. 

— Fiecare speră să i se întâmple ceva special, îi zise. Eu 
am sperat ca întâlnirea noastră întâmplătoare de ieri, faptul 
că am stat de vorbă, să ducă la ceva special şi pentru mine. 

— Cum ar fi? 

— Faptul că acum vă sunt secretară, răspunse, e deja un 
salt înainte. Dar, desigur, singura speranţă a unei femei este 
ca un bărbat cu o funcţie importantă să ajungă să fie 
interesat personal de ea. 

Orlo se pregătise pentru această eventualitate. Dar era 
curios, şi, dintr-un motiv necunoscut, nu se simţea deloc 
deranjat de această discuţie de o natură intimă. De 
asemenea, fusese întotdeauna capabil să ducă o conversaţie 
până la capăt, indiferent de natura ei. 

— Ai acces la vreun fel de pastile contraceptive? O întrebă. 

— Sunt sigură, îi răspunse fata, că ai putea să-mi faci rost 
de autorizaţie pentru ele. 

— Şi eşti gata să le iei? 

— În secunda în care le-aş primi, mărturisi ea, deşi glasul 
începuse să-i tremure şi ochii căprui i se umeziră. Pentru 
numele lui Dumnezeu, domnule, îl imploră, faceţi rost de 
ele. Am douăzeci şi doi de ani şi mi s-a refuzat cererea de a 
mă căsători, nu voi putea face dragoste toată viaţa dacă 
dumneavoastră nu o autorizaţi. 


Orlo se lăsă moale în scaun, de parcă ar fi fost vlăguit. 
Emoţia ei îi penetrase toate barierele şi-l lovise în plin. Dar 
o întrebă liniştit: 

— De ce ţi-a fost refuzat dreptul de a te căsători? 

— În fişa medicală este precizat faptul că în familia din 
partea mamei a existat un caz de nebunie cu două generaţii 
în urmă. 

— Înţeleg. Cu toate astea... 

Ceea ce vedea el în acel moment de tristeţe era faptul că 
cel mai mare nebun al lumii - Martin Lilgin - stătea şi-şi 
permitea să judece vieţile celorlalţi, hotărând ce trebuia 
continuat şi ce nu, modificând rasele, interzicând, 
aprobând, refuzând, autorizând, condamnând, lăudând şi 
aşa mai departe până la îngreţoşare, totul pe baza anumitor 
standarde închipuite de propriul său creier. Într-un fel, nu 
era ceva rău în încercarea de a elimina nebunia din rasa 
umană, dacă ar fi fost o boală ereditară. 

— Cu toate astea, reluă Orlo, chiar şi cei cu o asemenea 
moştenire genetică primesc adesea permisiunea de a se 
căsători dacă sunt de acord să nu aibă copii. 

Tânăra din faţa lui răspunse cu amărăciune: 

— Mi s-a spus că sunt genul de femeie cu înclinații 
puternice spre maternitate. 

Orlo observase că vorbise pe un ton calm, fără să se scuze. 
Aşa că o întrebă: 

— Nu se poate avea încredere în tine să-ţi iei singură 
pastilele? 

— Nu. Dacă mi s-ar oferi ocazia, aş face un copil imediat. 
Uimea calmul nefiresc cu care-şi acceptase destinul. 

— Deci ar trebui să-ţi dau eu pastila şi să stau lângă tine 
până când o iei? 

— Da. Simplu. 

— Ei bineeee, oftă Orlo cu toleranţă, oricum ar fi, este o 
problemă care cere timp. Aşa că mă voi gândi cu atenţie la 
ea şi vom relua discuţia mai încolo, după ce mă voi interesa 
şi eu - şi promit s-o fac. 


— Oh, mulţumesc. Fata începu să plângă de-a binelea. Vă 
promit, suspină, că voi fi amanta perfectă, că vă voi accepta 
fără probleme, nu voi încerca să profit în mod public şi voi fi 
foarte politicoasă în orice situaţie, adresându-mă cu 
domnule Thomas mereu... 

Orlo zâmbi. 

— Cel puţin văd că ştii care sunt constrângerile unei 
asemenea relaţii şi apreciez grija ta. Se întinse după 
manuscrisul de pe marginea mesei. Ăsta este rezumatul 
Higenroth? 

— Da... domnule Thomas. 

— Lidia, îi zise el foarte serios, trebuie să citesc raportul 
ăsta înainte de masa de prânz. Nu am ce face. Trebuie să 
ştiu despre ce e vorba aici. Vrei să fi fată bună şi să te duci 
la tine în birou până când te chem din nou? 

— Desigur, răspunse ea. Mâna îi dispăru între sâni ca să 
reapară cu o mică batistă. Îşi şterse grăbită ochii. Nici o 
grijă, îmi revin imediat. 

După aceea ieşi din birou şi închise uşa în urma ei. 

Orlo simţi nevoia să se sprijine de spătarul fotoliului ca să 
se gândească de ce nu o refuzase pe Lidia categoric aşa 
cum o refuzase pe Sheeda, care era cu mult mai 
atrăgătoare, atât din punct de vedere intelectual cât şi 
fizic... 

Îşi reprimă impulsul pentru că avea talentul de a alunga 
anumite gânduri pentru a le analiza mai târziu, în 
momentele de răgaz. De aceea reuşise mereu să facă 
lucrurile în ordinea cuvenită. 

Se apucă să citească plin de încredere povestea lui 
Higenroth. Dar, după o pagină, constată că nu era deloc 
atent la rezumat. 

Se gândea în continuare la Lidia. 

Ceea ce îl nedumeri. Deşi, nu era deloc surprinzător. 

Orlo scoase capul pe uşă şi-i ceru Lidiei: 

— Spune-i domnului Bylol să vină la mine. 


Când deşiratul Bylol îşi făcu apariţia, Orlo îl puse să 
închidă uşa şi de abia după aceea îi zise: 

— Te rog să-mi faci rost de o sticluţă de anticoncepţionale 
până în această după-amiază. 

— O sticluţă cu câte, domnule? 

— Oh - ştia aşa de puţine detalii despre întreaga 
procedură - păi, o provizie de o săptămână pentru o 
singură persoană. 

— Bărbat sau femeie, domnule? 

Orlo nu crezuse că existau asemenea pastile şi pentru 
bărbaţi. Aşa că se trezi ezitând. Nu era deloc nerăbdător să 
ia şi el vreun drog. Alungă pe loc laşitatea şi răspunse: 

— Dacă mă gândesc mai bine, vreau câte o sticlă din 
fiecare tip de pastile. Dar vezi să aibă etichete ca să nu 
încurc drogurile. 

În nici treizeci de minute, în vreme ce el continua fără 
spor să studieze dosarul Higenroth, domnul Bylol îi puse pe 
birou un mic pachet. 

— Pastilele pentru femei, îi zise asistentul, pot fi luate pe 
cuvânt chiar de la centrul farmaceutic din palat. Sunt aici, 
în pachet. Medicamentele pentru bărbaţi se găsesc în altă 
parte, am făcut comandă şi vor sosi până mâine seară. 

Acest mic incident, gândi Orlo, spune foarte multe despre 
atitudinea bărbaţilor din palat. Dar încuviinţă din cap, apoi 
îşi concedie asistentul fără un alt cuvânt. 

După plecarea lui Bylol, Orlo se lăsă pe spate în fotoliu. 
Respira cu greutate. Se gândea din nou că nu făcuse bine 
că o alesese pe cea mai puţin atrăgătoare dintre cele două 
femei ca să-şi înceapă viaţa sexuală. Dar o altă parte din el 
accepta faptul că virginitatea unei femei bune era mai 
prețioasă decât cea a unui bărbat. De aceea, Sheeda 
trebuia cumva protejată. De asemenea, la douăzeci şi doi de 
ani, Lidia era parcă mai matură, mult mai potrivită pentru 
el. lar faptul că se oferise singură ascundea o situaţie mult 
mai complexă. Nu se oferise chiar de bună-voie, nu în acele 
circumstanţe. Dar ea aşa credea; Orlo era sigur. Ca atare, 


într-o lume în care oamenii nu aveau habar de ce făceau 
anumite lucruri, oferta ei era valabilă. 

După ce citi cu atenţie instrucţiunile de pe sticluţă, Orlo o 
sună pe Lidia să vină la el. Imediat ce intră, îi dădu o 
pastilă. Şi o privi înghiţind-o supusă. 

— Acum, îi zise, intră în dormitor, dezbracă-te şi urcă-te în 
pat. Voi veni şi eu în zece minute. 

Se ţinu de cuvânt. 

În mai puţin de jumătate de ceas era din nou la masa de 
lucru. lar de această dată vechea lui metodă de 
concentrare dădu roade. Petrecu restul dimineţii ocupându- 
se de cazul Higenroth. Desigur, fără ştirea lui, raportul nu 
cuprindea nici cea mai mică referire la schimbarea copilului 
lui Higenroth cu cel al familiei Thomas, care avusese loc cu 
mai bine de douăzeci de ani înainte. De asemenea, Orlo nu 
avea habar ce dezbatere aprinsă se stârnise în mintea 
dictatorului dacă să-l lase sau nu să afle aşa de multe 
lucruri. Dar în cele din urmă - ca întotdeauna - logica 
câştigase bătălia. 

Planul conceput împotriva lui Orlo Thomas era extrem de 
simplu: 

De ziua lui (aşa se dedusese) urma să aibă gânduri 
spontane legate de Sistemul de Penetrare. Acestea aveau să 
fie de fapt sugestiile şi explicaţiile pe care tatăl lui, 
profesorul Higenroth le programase în el cu multă vreme în 
urmă. Dacă între timp, în acele ultime zile înainte să se 
întâmple aşa ceva, era intens implicat într-un proiect cu 
aceeaşi temă, rezultatul avea să fie confuzia între 
programarea anterioară naşterii lui şi ceea ce se petrecea 
în prezent. 

De aceea - aşa se presupunea - putea crede că noile 
gânduri erau de fapt propriile speculaţii şi idei. Nu avea să- 
şi dea seama că erau de fapt mesaje din trecut. 

În plus, indiferent de ceea ce făcea sau cum reacţiona, în 
nici un caz nu trebuia să aibă vreun contact personal cu 
dictatorul. 


În afară de asta, dacă împotriva lui se ridicau suspiciuni 
grave, trebuia ucis pe loc. 

Dacă se întâmpla aşa ceva, atunci Lilgin avea să renunţe 
cu regret dar fără discuţii la toate informaţiile cu privire la 
Sistemul de Penetrare. 

Vestea despre moartea celor cinci soldaţi din gardă era 
uluitoare. Planul original trebuia modificat. 

Doi dintre cei peste două sute de savanţi arătaseră că 
aveau în posesia lor arme imbatabile. Era o mare scăpare 
din partea celor care asigurau securitatea şi multe capete 
aveau să cadă. Până atunci însă, Orlo nu mai trebuia lăsat 
să se apropie de savanţi. 

Cum se putea ajunge la o asemenea modificare majoră 
fără a-l face suspicios? 

Uşa de la biroul lui Orlo se dădu de perete. Domnul Bylol 
îşi făcu apariţia gâfâind. Ochii îi erau larg deschişi şi vag 
sticloşi. 

— Domnule, izbucni, vă rog să mă scuzaţi. Membrul 
Prezidiului Jodell vă caută la intercom. 

Individul părea copleşit de personalitatea celui care-l 
căuta. Picioarele îi tremurau de spaimă. Gura i se deschidea 
şi i se închidea, fără să scoată un sunet. Tăcut, arătă spre 
intercomul de pe masa de lucru şi îi făcu semn cu mâna de 
parcă ar fi vrut să-i spună: „Pentru numele Domnului, mai 
repede!” 

Orlo şi-l amintea pe Jodell de la cina de cu o seară înainte. 
Un individ cu fălci puternice de vreun metru şi şaptezeci 
înălţime. El fusese unul dintre beţivii care cântaseră. Când 
se aşezaseră la masă Orlo îi văzuse ochii reci şi cruzi şi nu 
observase vreun semn de beţie în ei. 

În afară de Megara, Jodell era cel mai important personaj 
din Supremul Prezidiu. Desigur, amândoi erau cu totul 
subordonați lui Lilgin. 

Jodell era Numărul Trei în ierarhia puterii. 

Orlo se simţi scuturat de un fior de aprehensiune. Dar la 
suprafaţă părea calm, mai ales atunci când apăsă pe 


butonul intercomului şi rosti spre chipul de pe monitor: 

— Domnule, vă stau la dispoziţie. 

— Eşti singur? Se auzi un glas de bariton. 

Orlo îi făcu semn lui Bylol care ieşi grăbit din birou, 
închizând încet uşa. 

— Acum sunt singur, domnule. 

— Tocmai m-a sunat Şefu', îi zise faţa de pe ecran. Crede 
că ar fi bine ca următoarele zile să le dedici studierii 
profunde a chestiunii Higenroth. 

— Chiar acum citeam rapoartele, domnule. 

— Nu e decât un început superficial. Tonul era 
neînduplecat. Trebuie să te întâlneşti cu toţi oamenii 
implicaţi. De exemplu, mergi s-o vizitezi pe fosta doamnă 
Higenroth chiar în după-amiaza asta, discută şi cu doctorul 
Glucken. Să nu uit, vezi să nu iei prânzul cu savanții azi sau 
mâine şi să nu vii diseară la cina cu Lilgin. Poţi lua cina cu 
Şeful mâine seară. Să sperăm că până atunci vei cunoaşte 
cât mai multe despre Higenroth. 

Multe sfaturi şi informaţii noi. Ceea ce însemna că nu se 
descurcase prea bine. Sugera de asemenea că trebuia să 
plece din palat. 

Orlo se simţi oarecum şocat. Crezuse că era în continuare 
prizonier şi că nu avea voie să părăsească palatul. 

Următoarele cuvinte din partea Numărului Trei îi 
spulberară aceste gânduri. Jodell continuă: 

— Prietene, angajaţii din subordinea ta pot cere tot ce ai 
nevoie: un avion rapid care să te ducă oriunde în lume, 
escorte militare, maşini sau ghizi, adrese ori echipament. 
Totul îţi este pus la dispoziţie imediat. Rosti apoi tolerant: 
Dacă ai un scop bun, poţi cere chiar şi o navă de luptă. 

Dă-i puteri aparent nelimitate. Îl va zăpăci mai tare. 

— O să plec imediat, se bâlbâi Orlo. Mulţumesc, domnule. 

— Nu-mi mulţumi mie, veni răspunsul. Mulţumegşte-i 
Şefului. El a sugerat toate astea. Se pare că te place. La 
revedere. 


Se auzi un clic. Monitorul se întunecă. Orlo rămase 
nemişcat, copleşit de toate noutăţile... „Şeful... se pare că te 
place...” 

Trebuie să mă gândesc la toate astea, îşi zise Orlo zguduit. 

Apăsă pe un buton, iar domnul Bylol apăru în uşă câteva 
secunde mai târziu. Astfel se puseră în mişcare toate forţele 
care aveau să-l ajute să îndeplinească „sugestiile” Şefului. 

Avionul avea să decoleze la ora două. Familia Glucken 
fusese anunţată şi era gata pentru vizita lui. 

Trecură zece minute după ce Bylol îi comunică programul. 

Atunci apăru un gând nou care penetră starea de 
suprastimulare care apăruse după discuţia cu Jodell. 

Orlo îşi aminti de Lista de Sfaturi: în esenţă acesta fusese 
gândul care-l dezmetici. 

De cinci ani, din momentul primei lui deşteptări la 
realitate, scrisese tot felul de sfaturi şi sugestii legate de 
abuzurile şi felul în care dictatorul se folosea de tineri. Le 
subintitulase: „Cum poţi evita să devii un fraier”. 

În lume nu existau decât trei copii ale acelei liste. Toate 
trei scrise într-un cod special. Două erau ascunse. Ultima 
rămasă era în portofel. Orlo ştia că nu se despărţise de ea 
nici o clipă. 

Atunci când îşi aminti de existenţa listei, surescitarea 
scăzu considerabil în intensitate... Desigur (se admonestă 
singur) lista se putea aplica şi în situaţia în care se afla. 

Îşi aminti de primul sfat chiar în vreme ce scotea lista din 
portofel. Acesta era: „Nu uita, rebelii, fie ei tineri sau mai 
bătrâni, nu apucă să trăiască mult. Într-un moment de criză 
nu trebuie să te laşi distras de la ceea ce faci sau trebuie 
făcut. Nu pierde vremea. Fii curajos.” 

În restul listei, pe care o studie câteva minute în şir, nu 
mai găsi decât o singură altă sugestie care se putea aplica 
situaţiei lui: „Examinează cu grijă statutul celui care a dat 
ordinul menit să te distragă. Care este puterea lui în relaţie 
cu tine? Te poate penaliza destul de aspru încât ordinul lui 


să conteze? Ce anume ţi-a spus? Există vreo cale de a evita 
ordinul?” 

De la vârsta de cincisprezece ani, în aproape o mie cinci 
sute de nopţi în care se trezise şi se gândise cu atenţie la 
toate posibilităţile, începuse să pună în aplicare asemenea 
sfaturi, încă de atunci, de câte ori avusese intenţia să se 
supună sau să evite vreo situaţie, sfaturile şi sugestiile 
acelea îl ajutaseră pe Orlo să devină mai hotărât şi să 
înfrunte orice cu capul sus. 

Lista îşi făcu efectul din nou. 

Analiză cu atenţie întreaga discuţie cu Jodell şi ajunse la 
concluzia că individul încercase să-l oprească să ia prânzul 
cu savanții. Ceea ce era de mirare, pentru că nu avea nici o 
logică. Examină cu grijă ceea ce vorbiseră şi ajunse la o 
concluzie la fel de uimitoare: Jodell îi spusese să nu se 
apropie de savanţi. Cuvintele, aşa cum fuseseră rostite de 
Numărul Trei, nu reprezentaseră un citat direct al lui 
Lilgin. 

Orlo ajunse la concluzia că Lilgin sigur dorea rezolvată 
problema Sistemului de Penetrare. lar savanții trebuiau să 
participe necondiţionat la găsirea unei asemenea soluţii. 

După ce mai examină lista, îşi zise că Jodell hotărâse de 
capul lui să-i interzică întâlnirea cu oamenii de ştiinţă. 
Prima posibilitate era aceea că, fiind implicat în lupta 
pentru putere, îi căuta nod în papură. Cea de-a doua 
posibilitate era ceva mai îngăduitoare: Jodell, nefiind om de 
ştiinţă, nu îşi dădea seama că inginerii de sistem precum 
Orlo Thomas nu aveau legătură cu munca creativă, nu 
putea găsi soluţii la asemenea probleme. 

Care este puterea lui Jodell asupra mea? Cum amândoi 
erau membri ai Supremului Prezidiu, cei mai bătrâni 
puteau doar să dea sfaturi celor mai tineri, în nici un caz 
ordine ferme. 

Desigur, decise Orlo, nici savanților nu le putea spune 
nimic care să-i supere. Important era să le dea raportul cu 


privire la cele întâmplate, la ce se aştepta din partea lor şi 
să-i sfătuiască să fie prudenţi. 

Prudenţa! Acela era cuvântul de ordine. 

Aşa luă naştere hotărârea cea mai imprudentă. 

Aşezat la masa de lucru, Orlo făcu o presupunere: 

„.„Într-un complex aşa de mare cum era palatul 
dictatorului, nu puteau fi monitorizate toate activităţile 
neînsemnate. Şi dacă erau, atunci nu ar fi fost considerate 
destul de importante ca să fie raportate eşalonului superior. 

Drept care, îl chemă iar pe Bylol şi îi ceru să sune la 
cantina savanților şi să ceară ca masa şapte să fie pregătită 
la ora douăsprezece şi jumătate în loc de unu. Îl instrui să 
ceară ca masa să fie doar aranjată pentru ora aceea. 
Mâncarea putea fi servită ca de obicei, la unu... De 
asemenea, îi ceru să-i anunţe pe cei de la masa cu pricina 
cu multă discreţie... 

La 12.22, Orlo se ridică de la masa de lucru şi se îndreptă 
spre o uşă laterală a biroului. O descuie cu cheia pe care o 
primise de la Bylol. De acolo intră pe un hol îngust. Încuie 
uşa în urmă. Holul îl conduse câţiva metri până la o altă uşă, 
pe care o deschise cu aceeaşi cheie. 

De acolo dădu în holul principal al Oraşului Comunicaţiilor. 

Tăcut şi singur, având asupra lui doar o armă - un pistol de 
dimensiuni reduse în buzunarul din dreapta - Orlo o porni 
spre cantina savanților. 

Nu fu deloc surprins să-i găsească printre cei sosiți mai 
devreme şi pe Gar Yuyu şi Sandy Mclntosh, cei doi ucigaşi 
de dimineaţă. Era ora 12.27 p.m. 

Lângă masă se adunaseră opt bărbaţi; deci nu putea 
discuta imediat cu cei doi. Dar Orlo îi salută cu căldură. 

Yuyu îi răspunse vesel. Mcintosh, bărbatul subţirel şi 
roşcat, părea tăcut şi absent, de parcă nici n-ar fi auzit 
cuvintele lui Orlo. Dădu din cap, se întoarse şi se aşeză 
primul la masă. 

Orlo putu deduce, după felul în care se comportau ceilalţi 
faţă de cei doi, că nu aflaseră ce se petrecuse de dimineaţă. 


Nici chiar Peter Rosten nu fusese anunţat de prietenul său, 
generalul Armidge. Sau, dacă acesta îi şoptise ceva, atunci 
era un adevărat maestru al disimulării. Pentru că atunci 
când apăru împreună cu Ishkrin, la douăsprezece şi 
jumătate fix, îi strânse mâna şi îi zise: 

— Prietene, Ishkrin ne-a spus cum ai dispărut noaptea 
trecută şi ne-am făcut griji din cauza ta. 

Alături de Peter, Ishkrin întrebă: 

— Cum s-au descurcat iţele? Părea sincer uşurat. Eu unul 
mă bucur să te văd reîntors printre noi. 

Orlo zâmbi şi răspunse: 

— O să spun toată povestea în câteva minute, după ce se 
va aduna toată lumea. Ai răbdare cu mine până atunci. 

Omuleţul se arătă uimit. 

— Nici măcar un indiciu mititel pentru cei doi oameni 
care-ţi vor binele - Peter şi cu mine? Măcar o aluzie? 

— Vei vedea de ce în câteva clipe, se scuză Orlo. Apoi 
repetă: Ai răbdare cu mine. 

Sosiră şi alţi bărbaţi. În vreme ce se aşezau la masă, 
deveni evident că nu lipsea nimeni. Fiecare stătea pe locul 
lui. Cu excepţia lui Orlo. 

Orlo rămase un moment cu privirea aţintită asupra 
farfuriei, apoi privi în jurul mesei, încercând să-i identifice 
pe cei pe care-i văzuse şi cu o zi înainte în funcţie de 
locurile în care stăteau. 

Îşi aminti de câteva nume. Era un progres. 

Se apucă să le spună despre avansarea pe care o primise. 
Când termină de vorbit, în jurul mesei se instală liniştea. 

Erau cu toţii şocaţi; Orlo vedea bine. Existau acolo oameni 
capabili să facă raționamente logice la cel mai înalt nivel, 
care-şi suportau situaţia cu graţia celor care acceptau că 
oamenii pot avea şi ghinion în viaţă - şi că ei fuseseră 
ghinionişti. Trăiau într-o lume în care un om era aşa de 
nebun încât credea că avea dreptul să controleze toate 
sufletele de pe planetă. Văzuseră că aceea era situaţia şi o 
acceptaseră. Ştiau că orice raţionament era lipsit de 


valoare. Ca atare, se adaptaseră şi se comportau conform 
dictonului „mai bine viu decât mort”. Dar, din când în când, 
sistemul lor de apărare era spart. lar numirea lui - numirea 
lui imposibilă în Prezidiu - le penetrase apărarea. 

Linişte la masă. Cei din jurul ei priveau spre farfuriile 
goale. Nu se vedea nici un zâmbet; era aproape ca şi cum 
nimeni nu ar mai fi respirat. Orlo îşi ţinu răsuflarea în 
vreme ce aştepta o reacţie. 

Aceasta veni din partea lui Anden Duryea. Matematicianul 
ridică privirea spre el şi-i zise: 

— Am trecut deja prin minte toate probabilitățile legate 
de..., ezită o clipă, această situaţie. Imaginaţi-vă, continuă 
pentru toţi, un tânăr de douăzeci de ani al cărui trecut 
reflectă rezistenţa făţişă faţă de planurile dictatorului - un 
tip special de rezistenţă, prin care a încercat să combată 
politica de promovare a celor tineri şi neştiutori pentru a 
menţine un tiran la putere. Nu pare să existe nici o relaţie 
de cauză-şi-efect în această alegere. Vrea oare Cel Mare să 
evalueze de aproape persoana care a intuit care-i este 
planul? Metoda obişnuită de a rezolva problema 
disidenţilor, fie ei de stil vechi sau nou, este fie o execuţie 
rapidă, fie încarcerarea permanentă. 

Atunci când ajunse în acest punct, bătrânul se întoarse să-l 
privească pe Orlo. 

— Unde e biroul tău? 

— Aici, răspunse tânărul. 

— Înţeleg, încuviinţă Rosten. Deci eşti în continuare 
prizonier. Se înveseli deodată. În tot cabinetul nu există 
decât un singur alt om în aceeaşi situaţie: Megara. 

La masa cea lungă bărbaţii începură să se anime. Capetele 
se ridicară. Ochii prinseră să lucească din nou şi apărură 
chiar şi câteva zâmbete strâmbe pe chipurile imobile de 
dinainte. 

— Domnilor, de aţi putea vedea ce reacţie aveţi, le zise 
Orlo. Dar, înainte să fac comentarii pe această temă, aş vrea 
să-i pun câteva întrebări domnului Rosten despre Megara. 


Am crezut că Megara este cel mai apropiat prieten şi 
sfătuitor al lui Lilgin. Mai mult, am auzit la un moment dat 
că Lilgin, când are vreo problemă, îl cheamă pe Megara în 
dormitor şi discută cu el toată noaptea. 

Matematicianul încuviinţă din cap. 

— Dar soţia lui Megara, care este o femeie înzestrată cu 
bun-simţ şi compasiune - sau mai degrabă era - o dată, o 
singură dată, a încercat să pună o vorbă bună pentru un 
prieten. A fost condamnată la opt ani de închisoare. 
Acuzaţiile au fost cam aşa: abuz de influenţă, politică de 
palat în stil vechi şi conspirație. Deşi şi-a executat sentinţa 
în urmă cu trei ani, este şi acum la închisoare; nimeni nu 
îndrăzneşte să sufle un cuvânt despre treaba asta. 


Pe chipul lui Sandy Mcintosh apăruse un zâmbet larg. Orlo 
îl observă şi rosti imediat: 

— Un milion de credite pentru gândurile dumitale, 
domnule Mcintosh. 

— Avem în faţa noastră, răspunse inginerul, o versiune 
dusă la extrem a logicii consecvenţei. Mi se pare că vechii 
iezuiţi au fost primii care au făcut această greşeală. 
Începeau interogatoriul persoanei pe care doreau s-o 
aservească întrebând-o dacă avea credinţă în Dumnezeu. 
Şi, desigur, în acele zile de început ale creştinismului, era 
preferabil să crezi în Dumnezeu; deci inocentul nostru 
răspundea că da. Imediat după aceea venea şi următoarea 
întrebare: credea în viaţa de după moarte? Şi, normal, era 
preferabil să spună că da, credea. Când se stabilea într-un 
mod limpede că individul respectiv era creştin fără pată, 
venea şi ultima întrebare, care punea capac: credea 
persoana respectivă că viitoarea sa existenţă în rai 
depindea de ceea ce făptuia pe Pământ? Desigur, amărâtul 
nostru credea şi în treaba asta. Ei bine, pe scurt, mai ales 
pentru cei care au mai auzit povestea şi înainte (am început 
să devin plictisitor din cauza tendinței mele de a repeta 
aceleaşi lucruri) - în cele din urmă, acest gen de logică 
conducea victima la renunţarea la toate bunurile lumeşti, la 
abandonarea plăcerilor cărnii - ceea ce însemna că trebuia 
să uite de nevastă şi familie - la purtarea unei cămăşi aspre 
pe sub hainele fine şi la devotarea vieţii în serviciul 
divinității. 

— Şi unde este greşeala? Întrebă un individ gras din 
celălalt capăt al mesei. 

— Nu contează, răspunse Sandy. Dacă nu te prinzi 
imediat, înseamnă că nu ai să pricepi nici în ruptul capului. 
Dar am să-ţi dau un indiciu. Prin acest gen de logică, Lilgin 
poate să facă tot ce pofteşte. 

Pe lângă alte comentarii, Orlo îl reţinu pe cel făcut de 
persoana aşezată pe scaunul Doi, vest: 


— În mod sigur este un eveniment cu totul neobişnuit, 
care va avea repercusiuni neplăcute asupra tuturor celor 
implicaţi. Îl sfătuiesc pe domnul Thomas să-şi facă repede 
testamentul. Din observaţiile mele am constatat că, cu cât 
sunt mai tineri, cu atât dispar mai repede. Iar el este cel 
mai tânăr Membru al Prezidiului de până acum. 

Mult prea curând se văzură nevoiţi să se aşeze la rând ca 
să-şi primească porţiile de mâncare. Orlo insistă ca cei de la 
masă să treacă în faţa lui la rând. 

Revenit la masă, cu farfuria plină, mâncă o vreme în tăcere 
apoi rosti pe un ton de conversaţie: 

— Mă întreb dacă nu aţi putea să-mi spuneţi ceva despre 
racheta pe care a trimis-o Higenroth în spaţiu. Cât vorbi 
privi în jur. Observă cu uimire că toţi zâmbeau veseli. Dar 
nimeni nu spuse nimic. 

Orlo îşi îndreptă atenţia asupra omului din scaunul Şase, 
est. 

— Domnule Ho, întrebă, ce are de spus departamentul de 
astronomie? Dacă racheta se află sus, pe orbită, de cenuo 
putem găsi? 

Jimmy Ho părea sincer amuzat. 

— Acolo sus e mult spaţiu, băiete. Închipuie-ţi că racheta 
se află sus, la peste opt mii de mile altitudine şi la mai puţin 
de optsprezece mii de mile distanţă. Pornind din centrul 
Pământului, raza acestui cerc de spaţiu ar avea între 12 şi 
22 de mii de mile. Cred că-ţi dai seama că această sferă ar 
avea în jur de 500 de milioane de mile cubice, iar cel mai 
mare segment în care ar trebui să căutăm ar fi de vreo 12 
mii de mile. Vrei să te duci tu s-o cauţi? Să nu uitâm că 
Tombaugh a presupus că în acest spaţiu ar putea exista şi 
câteva luni mai mici. Dar nu foarte mici. Cu un diametru 
cuprins între cinci şi zece mile. Dar nimeni nu le-a găsit. 

Orlo ascultase cu răbdare întreaga explicaţie. Dar se 
simţea uşor iritat. Savanţii negau cu uşurinţă orice. 

— Domnule Ho, zise iar, am sentimentul că nu vrei să 
rezolvăm această problemă. De ce? 


— Acum ai reuşit să mă sperii, puştiule. Aşa vorbesc 
oamenii puterii. 

— Trebuie să-mi cer scuze, dar eu nu văd logica 
declaraţiei. 

— Ai început să-ţi arăţi muşchii - am detectat, cu toate 
protestele tale, influenţa lui Lilgin. De abia aştepţi să te 
prezinţi la el cu o soluţie. 

— Doar o clipă, interveni Orlo. Se lăsă pe spătarul 
scaunului, nedumerit şi încruntat. Apoi dădu din cap. Da, 
este adevărat. Dar sunt şi curios. Întreaga afacere mi se 
pare din ce în ce mai exotică, ca să nu mai spun că este un 
mister tehnic nerezolvat până acum. 

Se întoarse spre Ishkrin. 

— Domnule, care este opinia dumitale cu privire la această 
chestiune? N-ar trebui ca Oraşul Comunicaţiilor să se 
scuture de lenea aceasta aparentă ca să găsească o 
rezolvare? Sau ai interpretat totul altfel decât mine? 

Ishkrin îşi mângâie mustaţa. Era calm, părea să se 
gândească cu atenţie la întrebare. În cele din urmă, pe chip 
îi apăru un zâmbet ironic când răspunse: 

— Toată lumea este de acord că Higenroth a fost un geniu. 
Dar dacă echipamentul acela din rachetă începe să 
transmită imagini, cei de la sol îl vor localiza în - ia să 
vedem - se încruntă, prefăcându-se adâncit în gânduri - trei 
secunde. Dădu din umeri a nepăsare. Deci a încetat să mai 
fie o problemă atunci când Higenroth a murit. Şi atunci, ce-i 
cu toată agitația asta? 

— Excelenței sale i s-a explicat vreodată? Întrebă Orlo. 

— De mai multe ori. Vorbitorul fusese un individ mai 
bătrân aşezat în scaunul Trei, vest. 

— Să nu uităm, interveni Yuyu, că scopul lui Lilgin este 
acapararea oricărui sistem perfecţionat de spionaj. 
Imaginaţi-vă cum stau lucrurile acum, apoi înmulţiţi 
eficacitatea sistemului prezent cu zece milioane de 
maşinării penetrante, răspândite pe toată suprafaţa 


planetei. Uită de treaba asta, fiule. Noi n-o să mişcăm un 
deget. Lilgin n-are decât să-şi pună lingăii la muncă. 

Orlo privi iar în jurul mesei. Cu o singură excepţie, toată 
lumea părea să fie de acord. Era ceva cu totul nou. Până în 
acel moment crezuse că savanții nu erau decât exemple 
triste ale geniilor frustrate. El se gândise că ar fi trebuit 
lăsaţi să lucreze cu instrumentele lor specifice, 
microscoape, lasere, amplificatoare, coduri în culori şi-aşa 
mai departe. 

Dar acum vedea că se înşelase. 

Se ridică. 

— Domnilor, aş vrea să vă amintiţi cine sunt şi ce am făcut, 
le zise pe un ton formal, şi apoi să vă gândiţi dacă nu ar fi 
posibil să găsiţi racheta. Nu trebuie neapărat să i-o daţi lui 
Lilgin până când nu obţineţi din partea lui o Magna Carta a 
ştiinţei. 

Nu-i răspunse nimeni. Putea vedea doar chipurile 
enigmatice, zâmbitoare şi politicoase întoarse spre el. 

Cercetând expresiile, Orlo se opri aspra unui chip care, cu 
un minut mai devreme păruse în dezacord cu ceilalţi. 

— Domnule, rosti Orlo, cum vă numiţi? Făcu semn spre 
omul grăsuliu care stătea pe scaunul Doisprezece, vest, 
aceeaşi persoană care, cu o zi înainte, declarase că 
intenţiona să meargă la bibliotecă să se „documenteze” cu 
privire la Teoria Penetrării. 

— Sunt Joe Ambers, se auzi răspunsul. Carburanţi chimici. 
Continuă foarte calm: întregul concept de a rezista sau de a 
face planuri împotriva dorințelor dictatorului este greşit. 
Mai bine lăsăm natura şi descoperirile progresive ale 
ştiinţei să-şi urmeze cursul; într-o bună zi toate aceste mici 
dispute vor trece. Domnule, se întoarse, adresându-se 
direct lui Orlo, convingeţi-i pe aceşti prostănaci să continue 
munca lor creativă. Creativitatea şi noile idei reprezintă 
cele mai bune soluţii la orice fel de probleme. 

— Genul ăsta de declaraţie, comentă omul care stătea 
chiar alături de Ambers, fie reprezintă un optimism ieşit din 


comun, fie este pur şi simplu cea mai bună acoperire pentru 
un spion al administraţiei. 

— Bănuiesc, continuă Ambers pe acelaşi ton plin de calm, 
că majoritatea acestor domni înclină spre ultima 
alternativă. Nu pot decât să repet că... Privi cu atenţie în 
jur. Apoi continuă: Nimeni nu pare să asculte. 

— Eu ascult, îl încurajă Orlo. 

— Ştiu, răspunse durduliul, dar acum s-au întors şi 
împotriva ta. Aşa că această mică discuţie dintre noi pare 
fabricată special pentru schimbul secret de informaţii. 

Orlo era nedumerit. 

— Înţeleg, răspunse, se pare că în locul ăsta e mai multă 
paranoia decât m-am aşteptat. Eu personal am decis de mai 
multă vreme că adevărul despre dictatură este suficient. Că 
nu trebuie să-mi mai imaginez şi singur alte grozăvii. 

În acel moment Mcintosh făcu un gest în direcţia lui şi zise 
cu simplitate: 

— Adevărul este că nu mai putem avea încredere în tine. 

— Am de gând, rosti Orlo răspicat, să încerc să vă câştig 
încrederea, domnule Mcintosh, şi pe cea a domnului Yuyu, 
din motive cu totul speciale. 

— Nu văd cum ai putea să ne convingi, răspunse scoţianul 
cel subţire. În fond, pentru Lilgin moartea a şase oameni 
sau a cinci sute nu înseamnă nimic. Ca să înăbuşe sau să 
dezvăluie, să ierte sau să pedepsească, totul ar putea face 
parte dintr-un plan în care soarta oamenilor implicaţi nu 
face doi bani. 

Orlo se văzu nevoit să fie de acord cu el. 

— Aşa e, domnul meu, ai mare dreptate. Aruncă o privire 
la ceas. Aş vrea să mai pot rămâne, poate că în timp am fi 
găsit ceva în comun, dar din păcate trebuie să plec. Îmi dau 
seama că problema este acută. La revedere, domnilor. Sper 
să apuc să vă mai vizitez înainte de decesul prematur pe 
care mi l-aţi prevăzut. 

După ce termină de vorbit îşi împinse scaunul în spate, se 
ridică, apoi plecă din cantină fără să privească în urmă. 


Cincisprezece minute mai târziu urca la bordul unui avion 
cu super-reacţie care putea decola direct, fără să aibă 
nevoie de vreo pistă de rulare. 

Se instală cât mai comod în salonul de la bordul avionului. 
Ca un rege - sau echivalentul său nepământesc. 

Însă pe dinăuntru nu se simţea prea grozav. Era teribil de 
nedumerit. Cum să se descurce cu savanții? 

Fusese luat prin surprindere. Analizase greşit atitudinea 
acelor experţi furioşi. Sunt de fapt versiuni mai bătrâne ale 
unor rebeli ca mine, se gândi; doar că nu vor să se implice 
indiferent de promisiuni... 

Drept consecinţă, făcuse cele mai imprudente declaraţii. 

Bine, îşi zise obosit, trebuie s-o iau iar de la capăt. 

Ceea ce, pentru el, însemna să recitească cu atenţie lista. 
O scoase din portofel după o clipă de şovăială. Apoi începu 
s-o citească, instalat comod în fotoliul cel mare de lângă 
hublou. 

După o vreme găsi sfatul care se potrivea cel mai bine cu 
cele întâmplate: „Nu te mira de noroc. Dacă mai târziu se 
dovedeşte că inamicul n-a făcut altceva decât să se joace cu 
tine, vezi Sfatul 34.” 

Sfatul 34 era compus din două întrebări: „De ce-şi pierd 
vremea cu tine? De ce îşi dedică timpul lor preţios 
persoanei tale?” 

Chiar, de ce oare? Se întrebă Orlo. 

Mai mult ca sigur că orice alt membru al Prezidiului putea 
interveni ca să oprească toată acea nebunie. 

Dar minutele continuau să se scurgă în linişte. Iar avionul 
străbătea atmosfera superioară mai rapid decât un glonţ 
tras dintr-o puşcă de mare putere. Orlo rămase mai departe 
locului, privind în jos prin hubloul imens care atingea 
podeaua. Datorită formei şi mărimii sale considerabile, Orlo 
putea admira priveliştea în sus, în jos şi mult în părţi. Aerul 
avea o claritate de cristal - ceea ce-i aminti că puritatea lui 
se datora lui Lilgin. Folosindu-se de puterea absolută şi de 
logica nemiloasă, dictatorul interzisese folosirea 


automobilelor particulare, modificase toate fabricile 
poluante, rezolvase problema deşeurilor, protejase cu 
îndârjire mediul şi animalele şi pusese capăt bolilor din 
lumea întreagă. În plus, luptase pentru scăderea costurilor 
de producţie, pusese la dispoziţia tuturor oamenilor tot mai 
multe servicii gratuite - dacă cineva voia să plece undeva, 
dintr-un motiv întemeiat, era destul să urce într-un avion, 
tren sau autobuz (dacă motivul nu era destul de bun, costul 
drumului putea fi chiar libertatea îndrăzneţului). 

Rezolvarea tuturor problemelor mileniului? Da, putea fi, 
exceptând... 

Orlo discutase despre nedumerirea lui cu un coleg de 
facultate pe care-l considerase „de încredere”. Concluzia la 
care ajunseseră: atât logica implicată cât şi îmbunătățirile 
vizibile erau minunile tehnologiei - dar nu pentru fiinţele 
umane obişnuite. 

Analiza lor se bazase pe reacţiile de bază ale bebeluşilor. 
Dacă erau mângâiaţi - gângureau fericiţi. Dacă erau 
bruscaţi - începeau să se teamă. Dacă erau strânşi în braţe 
sau legaţi în scutece - se înfuriau. 

Oamenii erau ţinuţi din scurt; de aceea erau furioşi. 

Aceea era natura umană. 

„La naiba cu natura umană!”, declaraseră idealiştii. „Vor 
trece peste ea şi se vor conforma!” Dar şi ei o spuseseră cu 
mânie. Se zbătuseră ca să-şi păstreze poziţiile şi să îi ţină 
pe ceilalţi în frâu, lăsându-se dominați. 

După ce discutaseră şi ajunseseră la această concluzie, 
„amicul” lui Orlo raportase totul comitetului care conducea 
căminul facultăţii. Rezultatul a fost o anchetă lungă şi 
obositoare. Uimitor fusese faptul că după terminarea ei, 
spre deosebire de alţi rebeli, el nu fusese dat afară de la 
facultate. 

„... Nu te mira de noroc. Dacă vezi mai departe că 
inamicul n-a făcut altceva decât să se joace cu tine...” 

Ce făcea în acea situaţie? 


Tocmai era pe cale să analizeze numirea lui lipsită de orice 
fel de logică, când fu întrerupt de o bătaie discretă la uşă. 
Aşa de uşoară încât nu ar fi putut fi considerată 
amenințătoare. Dar Orlo nu era omul care să se ia numai 
după aparenţe, întrebă pe un ton posac: 

— Cine-i acolo? 

— Generalul Dway, domnule. 

— Oh! Intră. 

Bărbatul care deschise politicos uşa şi intră era 
comandantul trupelor care-l însoțeau. Avea aproape doi 
metri în înălţime, cu un chip comun, ochi albaştri şi glas 
profund, plăcut. Se apropie de Orlo şi îi zise: 

— Suntem gata să aterizăm, domnule. Aveţi instrucţiuni 
speciale? 

— Niciuna. 

— Foarte bine, domnule. 

Generalul plecă la fel de tăcut precum venise. 

Orlo nu se mişcă din fotoliu. Încă mai avea impresia că 
generalul ar fi trebuit să aducă mesajul prin care era 
destituit şi arestat. 

În vreme ce se gândea la eventuala sa destituire, avionul 
ateriză. 

Casa era destul de plăcută, deşi cam izolată. Fusese 
ridicată în mijlocul unui teren plat, fără vecini apropiaţi. În 
curtea din spate avea câţiva pomi şi multă iarbă verde, cât 
puteai cuprinde cu privirea, extrem de bine întreţinută. 

Avionul cel impozant aterizase cam la două sute de metri 
de casă, acolo unde pajiştea era perfect netedă. Alături de 
el aterizaseră şi cele şase nave de patrulare care-l 
escortaseră. 

În vreme ce se îndrepta spre clădirea cu două caturi, Orlo 
privea cu interes în jur. Conchise că era un loc uşor de 
supravegheat. 

Cu acest gând în minte, se întoarse ca să privească mai 
bine. Atunci când se răsuci observă că, în spatele lui, 
întregul anturaj se oprise. Până în acel moment fusese 


absorbit de împrejurimi, nu de cei care-l însoțeau. Acum 
vedea că erau prezenţi la datorie. 

Orlo îi privi mirat. Erau mai mulţi oameni decât putea 
număra. Estimă numărul lor la cincizeci. Formaseră o linie 
dublă destul de dezordonată care se întindea până la rampa 
de îmbarcare a avionului din care încă mai coborau ultimele 
persoane. 

Constituiau un şir colorat. Majoritatea celor prezenţi erau 
în uniforme, iar fiecare grad avea o altă culoare. Ofițerii 
superiori aveau uniforme de un maro deschis, cadeţii erau 
în azuriu, iar gradele inferioare în gri perlat. Cei câţiva civili 
care-l însoţiseră erau îmbrăcaţi în nuanţe palide de gri şi 
albastru. 

Un anturaj. Al său. Vreme de un minut, în care privi la 
mulţimea de oameni gata să sară, să lupte şi să facă orice la 
comanda sa, neliniştea cu privire la propria poziţie dispăru. 

Deci aşa te simţi când eşti la putere - bănuiesc că m-aş 
obişnui foarte uşor... 

Sentimentul puterii, controlul aspra situaţiei. 

Gândul adăstă în mintea lui alte câteva clipe. Apoi: 
desigur, eu sunt împotriva acestui gen de putere coercitivă 
şi abuzivă... Se înfurie pe sine pentru că se lăsase momit de 
aşa ceva. 

În cele din urmă îşi aminti de ce anume se oprise. 

Întoarse privirea spre orizont. Văzu mai mulţi copaci, aşa 
că îi trebui ceva timp ca să determine în ce parte se afla 
orăşelul pe care-l zărise din avion. 

În cele din urmă îl descoperi. 

Se afla în partea de nord-est, iar marginea sa era la o 
depărtare de aproximativ o milă; se vedeau bine câteva 
case ascunse pe după perdeaua de verdeață. 

O singură casă la sud, o singură casă la vest şi o singură 
casă la est. Fiecare la distanţă de câte o milă. 

Nimic altceva între ele. 

Văzând totul aşa de uniform proiectat se simţi mai bine. 
Nebunia era deci reală. Nu era doar o iluzie că oamenii 


erau mereu hărţuiţi şi spionaţi zi şi noapte. 

Ca acest biet cuplu, familia Glucken. 

Orlo îi făcu semn generalului Stada Dway. Dway era un 
bărbat mai bătrân. Probabil era unul dintre cei pe care 
dictatorul îi păstra prin preajmă pentru că cineva trebuia să 
fie destul de vârstnic încât să aibă habar de ceva. Generalul 
se apropie grăbit, salută şi zise: 

— Da, domnule? 

Orlo făcu semn cu mâna spre orizont. 

— Care este situaţia iluminatului acestei zone pe timp de 
noapte? Întrebă. 

Expresia de pe chipul ofițerului se schimbă deodată din 
interes şi atenţie într-una de satisfacţie. 

— Vedeţi linia drumului de acolo, domnule, şi stâlpii aceia 
de înaltă tensiune? 

Orlo încuviinţă din cap. Drumul părea să se întindă la o 
jumătate de milă distanţă spre nord, est, sud şi vest. 

— Pe timp de noapte, domnule, continuă generalul, acest 
gen de şosele sunt luminate ca ziua. 

Orlo acceptă explicaţia cu o înclinare politicoasă a capului. 
În acelaşi timp gândea: omul ăsta, Lilgin, este cu adevărat 
neîndurător, aşa cum am dedus cu multă vreme în urmă... 

Nu era deloc mirat de noua dezvăluire. Să descopere 
asemenea adevăruri fusese un fel de talent pe care şi-l 
dezvoltase din adolescenţă. 

Cu acest gând în minte, o porni spre casă. 

„.„„.Mamă şi fiu. 

Se priveau pentru prima oară. 

Orlo ceruse să discute mai întâi cu doamna, aşa că în acel 
moment se aflau amândoi în salonul elegant ale cărui uşi de 
sticlă se deschideau spre terasa din spatele casei. 

Fiul tocmai gândea: deci aceasta este fosta mare 
frumuseţe. 

Eidy avea patruzeci de ani, aproape patruzeci şi unu. 
Rămăsese însărcinată când trecuse de nouăsprezece ani şi 
jumătate şi născuse la douăzeci şi ceva de ani; Orlo o vedea 


pentru prima dată după douăzeci şi unu de ani plus trei 
luni. Nu-şi arăta vârsta, dar nu părea nici tânără. 

De asemenea, după cum descoperi Orlo, de-a lungul anilor 
ajunsese să semene cu soţul ei, doctorul Glucken. 
Asemenea asemănare între un soţ şi o soţie în vârstă fusese 
observată şi înainte de studenţii nedumeriţi care studiau 
ecuaţia umană. Dar procesul prin care se ajungea la o atare 
asemănare nu putuse fi explicat niciodată de ştiinţă. 

Cum de era cu putinţă ca o femeie, care nu avea nici o 
legătură de sânge cu soţul ei, să ajungă să semene din 
punct de vedere fizic cu el? Cum de era posibil ca un copil 
să semene cu mama lui în primii cinci ani de viaţă, ca după 
aceea să semene tot mai mult cu tatăl? 

Oamenii spuseseră despre Orlo că era „bucăţică ruptă din 
taică-său”, domnul Thomas. 

Orlo nu văzuse nici o asemănare. Dar era adevărat că de 
mic îl plăcuse pe bătrânul domn Thomas. Aşa cum nu o 
agrease deloc pe doamna Thomas, mama lui. Era la ea ceva 
ce îl deranjase de la bun început. 

Femeia nu avusese deloc răbdare cu el cât fusese mic şi 
nici în timpul adolescenţei. Deşi în ultima vreme devenise 
foarte afectuoasă, pentru Orlo era prea târziu. Amintirile 
ascunse în subconştient, despre primii ani de viaţă, 
continuau să-l oprească să-i arate bunăvoință. Nu era un 
om rău din fire. Dar, fie o evitase, fie fusese amabil cu ea, 
niciodată nu-i arăâtase afecţiune. 

Eidy îşi privea fiul fără ca măcar să-l vadă. Veştile subite că 
se deschidea o altă anchetă o alarmaseră peste măsură, 
pentru că avea sentimentul că de această dată nu aveau să 
mai scape cu viaţă. 

Tinereţea extremă a anchetatorului o derutase pe 
moment. Cât timp discutară, îl privi cu ochi strălucitori. 
Băiatul avea un aer vag familiar. Dar era prea preocupată 
de ceea ce i se întâmpla ca să încerce să se mai gândească 
la el. Adevărul senzaţional nu avea loc în realitatea ei. 


În vreme ce stătea în faţa ei, privind-o, Orlo se tot gândea: 
Ce naiba caut aici...? Răspunsul stereotip îi răsuna în minte: 
se „familiariza” cu oamenii şi cu faptele deja cunoscute. Un 
întreg caz putea fi construit cu o asemenea metodă numai 
că, îşi zise ridicând din umeri, era o aiureală, o pierdere de 
vreme. 

Impulsul lui: la naiba cu toate. De fiecare dată când îl 
simţea, încerca să-şi ţină în frâu plictiseala şi să-şi ascundă 
căscatul, continuând să stea locului, cu o expresie 
politicoasă pe chip. 

Eidy mai spuse încă o dată povestea: cum venise acasă 
într-o după-amiază şi îşi surprinsese soţul cel bătrân cu tot 
felul de imagini pe pereţi şi cum profesorul îi ceruse după 
aceea să nu spună nimănui ceea ce văzuse. 

Orlo, care ceva mai devreme citise interviul luat cu multă 
vreme în urmă cu privire la acelaşi subiect, oftă când auzi 
cuvintele monotone care ieşeau de pe buzele odinioară 
perfecte. Totul era la fel. Pentru că, desigur (pentru el era 
deja ceva evident), Eidy nu ştiuse niciodată nici un fel de 
detalii despre munca soţului ei. Nici prin minte nu-i trecuse 
că fusese martoră la o adevărată minune a ştiinţei. Mai întâi 
ca fată şi apoi ca femeie, asemenea chestiuni nu-i putuseră 
capta niciodată interesul. 

Cu toate astea, aşa cum o făcuseră şi alţii înaintea lui, Orlo 
insistă. În disperare de cauză nu asculta numai ce-i spunea, 
ci căuta tot felul de înţelesuri subtile în tonul vocii, de parcă 
aşa ar fi descoperit vreo amintire secretă ascunsă în 
memoria ei. 

În cele din urmă constată înfrânt că fosta nevastă a 
profesorului ştia chiar mai puţine decât el. Dormise profund 
atunci când în lumea întreagă se transmisese în direct, prin 
Sistemul de Penetrare, imaginea dictatorului - rapoartele 
pe care le citise Orlo declarau cu siguranţă că Martin Lilgin 
în persoană discutase cu Higenroth. Nici Eidy, nici restul 
lumii, sau Orlo (acum) nu bănuiau că exista vreo dublură 
de-a dictatorului. 


Când ajunse în punctul în care practic nu mai avea ce 
discuta cu biata femeie neştiutoare, Orlo ezită; apoi puse 
întrebarea capcană: 

— Unde este acum fiul dumneavoastră? 

Pe chipul ei apăru o expresie de disperare. 

— D-dar, se bâlbăi, ce legătură ar putea avea el cu toate 
astea? S-a născut de abia un an după aceea. Îşi dădu seama 
că asemenea răspuns era inacceptabil în lumea condusă de 
Lilgin, aşa că îşi luă inima-n dinţi şi zise: E la colegiu acum. 

Imediat după aceea începu să plângă. 

— Pentru numele Domnului, domnule, nu încerca să-l legi 
de toată afacerea asta. 

Orlo se ridică. 

— Pot să discut cu soţul dumneavoastră? 

Aşteptă până când femeia se opri din plâns. Nu mai spuse 
nimic. Rămase nemişcat. După un timp, Eidy îi zise încet: 

— Mulţumesc. Apoi adăugă: Mă duc să-l aduc pe soţul 
meu. 

Discuţia lui Orlo cu doctorul Glucken se dovedi la fel de 
searbădă. Glucken cel îmbătrânit avea acum o mustață gri 
şi se împlinise la trup şi la faţă. Orlo, fiind un om receptiv, 
observă imediat cât de mult îl deranjase descoperirea lui 
Higenroth. În primul rând era extrem de gelos, şi, în al 
doilea, şi-ar fi dorit cu disperare să ştie măcar principiile de 
bază. 

În plus, în ochi îi lucea frica, gândul că fiecare asemenea 
interogatoriu era mai periculos şi mai ameninţător decât 
precedentul. 

Dar cel puţin reuşi să descrie coerent că metoda distanţei 
zero pe care tot Higenroth o inventase era şi principiul de 
bază al Sistemului de Penetrare, Glucken era convins. Orlo 
ascultă tăcut toate explicaţiile pe care le citise mai întâi pe 
pereţii din Oraşul Comunicaţiilor şi apoi le mai văzuse şi în 
rapoartele Higenroth pe care le lecturase cu câteva ore mai 
devreme. 


În cele din urmă, plictisit, puse punct acelei întrevederi şi 
se întoarse la avion, cu toată turma după el. Se retrase în 
salonul său particular şi de acolo îl apelă pe Jodell. 

Individul cu faţă mare ascultă posac raportul lui. Când 
Orlo încheie (fără să-şi arate adevăratele sentimente), 
Jodell rosti pe un ton tâios ca un brici: 

— Din ce mi-ai spus cred c-a venit momentul să 
înregistrăm acuzaţiile pentru cei doi. 

Orlo fusese luat pe nepregătite. 

— Cum adică? 

— Dintre toţi oamenii care au conspirat ca să ascundă 
invenţia Sistemului de Penetrare, dintr-un motiv 
necunoscut, celor doi li s-a permis să-şi susţină declaraţiile 
suspecte fără a fi admonestaţi. 

Orlo, care nu se gândise nici măcar o clipă că Glucken ar fi 
făcut parte dintre conspiratori, încercă să-şi amintească ce 
anume din raportul său declanşase o asemenea reacţie la 
Jodell. Nu putea să-şi dea seama. El nu vedea decât dovada 
inocenţei. 

Se aventură deodată: 

— Ce anume sugeraţi? 

— Să fie puşi sub arest la domiciliu. Postează oameni de 
pază. Întocmeşte acuzaţiile de conspirație. De acolo voi 
prelua eu cazul şi mâine voi cere să fie transferați la 
închisoare. 

Orlo îşi făcu singur curaj. În fine, trebuia să-şi susţină 
punctele de vedere. 

Vedea deja cât de uşor putea fi făcut părtaş la crimele 
administraţiei... Doamne! La dracu' cu nemernicii aceia! 

— Domnule, nu m-aţi lăsat să termin raportul. Vorbea cu 
fermitate deşi pe dinăuntru tremura ca frunza. Nu am 
terminat încă cu oamenii ăştia. Motivul pentru care am 
revenit să discutăm cu ei este obţinerea invenţiei. De aceea 
aş vrea să mă gândesc bine la ce mi-au spus deja şi apoi să-i 
interoghez mai departe. Ar putea dura câteva zile. După 
aceea, mai zise cutremurându-se, voi asculta de sfatul 


dumneavoastră şi-i voi pune în stare de arest. Încheie 
brusc: Mulţumesc. Întrerupse legătura. 

Instalat în salonul elegant din avionul care-l ducea spre 
palat, se simţi mult mai bine. 

Avionul făcu drumul înapoi spre palat cu o viteză colosală. 
După aterizare, Orlo îşi concedie anturajul. 

4.32 p.m. 

Şi acum, ce să facă mai departe? 

Coborâse din avion în una din curţile palatului. Atunci 
când intră în palat, gărzile săriră în picioare şi îl salutară cu 
respect. 

Se afla în interiorul palatului, nevătămat, putând 
presupune fără a greşi că nu se dăduse nici ordin pentru 
arestarea lui şi că nu i se aduseseră nici un fel de acuzaţii. 
Încă mai putea încerca să facă ceea ce hotărâse în avion. 

Se îndreptă grăbit spre Oraşul Comunicaţiilor, intră în 
birou şi îi ceru lui Bylol să-i invite pe Ishkrin, Peter Rosten, 
Yuyu şi Mclntosh să vină la el pentru o mică consfătuire 
ştiinţifică. Cincisprezece minute mai târziu, Bylol îl căută 
prin intercom şi-i declară neliniştit că cei patru savanţi 
aduseseră cu ei şi pe un al cincilea - un expert în 
înregistrări. 

— Ar dori să aibă o înregistrare completă a discuţiei. 

Semăna cu o acţiune defensivă din partea lor; dar Orlo 
încuviinţă fără să ezite. Strânse mâinile celor patru şi se 
prezentă celui de-al cincilea - un savant care nu era de la 
masa şapte. Fiecare îşi alese câte un scaun dar nimeni nu 
zise nimic până când individul cel nou, pe nume Arger, nu-şi 
aşeză instrumentele pe masă. 

Acesta avea o înălţime medie şi părea genul de om vesel. 
Brunet, cu ochi căprui, avea tendinţa de a gesticula cam 
mult. Se apucă să-şi ajusteze aparatele fără să facă 
economie de mişcări, după care îşi trase un scaun mare 
alături de echipamentul adus. 

În următorul moment începu să trăncănească despre 
nimicuri, făcând un gest larg cu mâna. Apoi, pe un ton 


serios, rosti: 

— Aşa cum am crezut, dumnealui e împănat de 
microfoane, camera e plină de microfoane ca şi masa de 
lucru. Acum totul a fost neutralizat - ar fi trebuit să spun 
ceva mai devreme - de mine, cel mai mare expert în 
asemenea lucruri. Aş sugera să ne punem de acord cât mai 
repede ce anume să discutăm astfel încât să creăm 
impresia că suntem în continuare monitorizaţi şi apoi să 
putem purta o conversaţie lipsită de piedici. 

Orlo ridică o mână. 

— Când mă vezi aşa, domnule Arger, acesta este semnalul 
să anihilezi microfoanele. Când întorc degetul în jos, atunci 
laşi microfoanele să ne capteze discuţia. Chiar în vreme ce 
vorbea, lăsă degetul mare în jos, apoi şopti: Dă din cap când 
suntem monitorizaţi din nou. 

Omul făcu ceva cu un instrument mic pe care-l ţinea în 
palmă, dădu din cap şi făcu semn că se putea discuta. Orlo 
începu: 

— Ei bine, domnilor, vreau să vă urez bun-venit aici. Poate 
c-ar fi bine să încep prin a vă spune ce motive m-au împins 
să vă invit. În primul rând, daţi-mi voie să vă asigur că 
respect refuzul de mai devreme de a participa la 
redescoperirea Sistemului de Penetrare inventat de 
Higenroth. Oricum, părerea mea este că am fost numit în 
actuala poziţie din motive întemeiate pe care - trebuie să 
mărturisesc - nu le cunosc încă nici eu. Dar cred că este de 
datoria mea să aflu care sunt domeniile în care savanții sunt 
gata să se implice. Domnule Ishkrin, ce părere aveţi? 

Mustaţa stufoasă se mişcă, iar ochii de deasupra ei 
începură să licărească veseli atunci când Ishkrin răspunse 
pe un ton formal: 

— Avem nevoie de timp ca să putem chibzui asupra unor 
asemenea întrebări profunde. Sentimentul meu este că 
există destule domenii creative care, deşi nu sunt de 
actualitate, ar putea fi interesante, mai ales în viitor. Poate 


că în vreme ce eu voi cumpăni asupra acestei chestiuni, aţi 
putea discuta cu domnul Rosten. 

Domnul Rosten se grăbi să zică: 

— Eu am de gând să mă aşez cât mai confortabil ca să mă 
gândesc un minut la toate astea. Domnilor, vă sugerez cu 
tărie să-mi urmaţi exemplul. Atunci când termină de Vorbit 
făcu un gest violent spre Arger. 

Orlo ridică mâna. 

Arger umblă la aparatul din palmă, dădu din cap şi făcu un 
gest larg. 

Ishkrin rosti cu amărăciune: 

— Ascultă, băiete, situaţia în care ai ajuns este lipsită de 
orice logică. Ceva nu e deloc în regulă. În clipa asta nu văd 
cum am putea să te ajutăm, dar orice descoperire ştiinţifică 
de-a noastră îţi stă la dispoziţie. 

Orlo oftă. 

— M-am gândit să ne scriem mesaje în vreme ce ducem o 
conversaţie banală. Poate că am putea să le combinăm pe 
cele două. Insă înainte să ne lăsăm ascultați, iată prima mea 
întrebare: cât de bătrân e Lilgin de fapt? 

— Doamne sfinte! Făcu Mcintosh fără voie. 

Rosten le făcu semn cu mâna să tacă. 

Orlo întoarse degetul în jos. 

Arger încuviinţă din cap şi le făcu semn să înceapă. 

Era foarte simplu - şi complex în acelaşi timp. Fiecare 
dintre cei prezenţi avea în poală câte un carneţel şi, uneori 
se apuca să scrie cu furie, sau cu calm, în vreme ce 
altcineva vorbea. Orlo avea sentimentul că discuţia lor, în 
mare, era extrem de plictisitoare. Încerca să afle de la cei 
cinci invitaţi ai săi ce erau dispuşi să cerceteze savanții din 
Oraşul Comunicaţiilor. 

Cum discuţia în sine era numai un paravan, nu trebuia 
decât să fie oarecum verosimilă pentru cei care ascultau; 
fiecare moment de tăcere trebuia bine cumpănit ca să nu 
ridice suspiciuni. 


După cum reieşi, scrisul ţinu locul discuţiei sincere. Drept 
care, au mai urmat numai alte două momente de tăcere 
pentru cei care-i monitorizau. 

Dar mesajele - fantastice! 

„Cât de bătrân este Lilgin! De unde ţi-a venit o asemenea 
idee?” „Individul pe care l-am întâlnit la cină seara trecută 
nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani.” 
„Întotdeauna a arătat aşa.” „Întotdeauna înseamnă multă 
vreme. Fii ceva mai explicit.” „Regimul există de 106 ani. 
Ultima succesiune a avut loc cu 32 de ani în urmă. Aşa că, 
dacă atunci avea în jur de treizeci de ani, iar acum are vreo 
şaizeci şi doi, ar putea - cu noile injecții cu proteine - să 
arate de patruzeci de ani.” „Cine a fost dictatorul de 
dinaintea lui?” „Avem de-a face cu o succesiune de tip 
bunic-tată-fiu, toţi cu acelaşi nume.” „Bănuiesc că semănau 
destul de bine unii cu alţii, nu?” „Fotografiile arată o 
asemănare de familie, dar nu foarte puternică.” „Cunoşti pe 
cineva care şi-l aminteşte pe tată?” „Nu, fiul i-a omorât pe 
toţi aceia care l-au cunoscut pe tatăl său.” „Dar Jodell? 
Megara?” „Mda, posibil să-l fi cunoscut pe tată şi să fie încă 
în viaţă. Nu uita că ăştia sunt cei mai mari lingăi din palat.” 
„Care a fost explicaţia acestei dictaturi ereditare?” „Din 
ceea ce am auzit eu, în zilele de început ale noii societăţi 
ideale, oportuniştii, contrarevoluţionarii, falsificatorii, 
deviaţioniştii, oamenii cu o vedere îngustă, naţionaliştii de 
toate tipurile şi alţii asemenea, erau puternici şi a fost 
nevoie de o mână forte ca să-i ţină în frâu. Treaba asta se 
putea realiza numai dacă în anii de început ai primei 
civilizaţii cu adevărat revoluţionare nu exista lupta pentru 
putere.” 

Orlo zâmbi şi scrise: „Văd că ştii jargonul ăsta mai bine 
decât mine. Bun - ştie careva ceva despre injecţiile cu 
proteine care încetinesc îmbătrânirea?” 

Când se uită la ceilalţi, Orlo constată că scuturau din cap, 
iar unul îi scrise: „Ce să caute un expert dietetician în 
Oraşul Comunicaţiilor?” 


Era adevărat; dar - Orlo ridică mâna. 

— Domnilor, le zise, tocmai m-am gândit că întreaga istorie 
ne arată că nu a existat niciodată o succesiune de tip bunic- 
tată-fiu în care toţi să fie la fel de competenţi, la fel de 
neîndurători şi la fel de ticăloşi. Părerea mea este că avem 
de-a face nu cu nişte injecții cu proteine pentru amânarea 
procesului îmbătrânirii ci cu un individ care este la putere 
de 106 ani. Şi acum, cum am putea dovedi sau alunga 
această idee? Şi unde anume este inventatorul imortalităţii 
lui Martin Lilgin? Sau mai precis, de unde face rost de 
aceste droguri şi cine le produce? 

Dezbaterea care urmă ar fi putut continua la nesfârşit, dar 
Orlo, care era cu ochii pe ceas, ridică deodată mâna, 
aşteptă încuviințarea lui Arger şi le zise: 

— Domnilor, este şapte fără douăzeci şi trei de minute. Eu 
trebuie neapărat să ajung undeva înainte de şapte şi îmi 
închipui că şi voi aveţi alte treburi de făcut. De aceea... 

Întoarse degetul spre podea. 

Arger încuviinţă din cap. 

Ishkrin mai făcu o ultimă remarcă idioată despre o posibilă 
colaborare dintre savanții din Oraşul Comunicaţiilor şi 
biroul lui Orlo. Chiar aşa îi zise: birou. 

Orlo nu aşteptă să vadă ce anume se întâmplase cu 
personalul biroului. Îi scoase pe cei cinci prin holul care 
lega biroul lui de oraş. Apoi plecă şi el grăbit, în vreme ce se 
gândea: este un fapt dovedit că nici o persoană, nici un 
singur creier uman, nu poate lua în considerare toate 
implicaţiile unei acţiuni. Nici Lilgin nu face excepţie de la 
această regulă. 

Se părea că dictatorul avea totuşi o calitate care aducea 
cu altruismul. Îşi omagia, sau se prefăcea c-o făcea, colegii 
din Prezidiu. Într-un alcov special, aflat în drumul spre 
sufrageria oficială existau portretele tuturor persoanelor 
care fuseseră vreodată Membri ai Supremului Prezidiu. 

Orlo credea că acea omagiere făţişă era o prefăcătorie. 
Adevărul era că dictatorul avea scăpări dese de memorie. 


Portretele acelea îi aminteau de nişte detalii pe care nu 
îndrăznea să le uite. Un om care-şi uită inamicii, şi 
acuzaţiile aduse împotriva lor, este într-un pericol extrem. 

Alcovul era prost luminat. De fapt, singurele surse de 
lumină erau lumânările care ardeau în faţa fiecărei nişe în 
care era aşezat câte un portret. Nişele erau aşa de adânci 
încât, dacă cineva voia să vadă mai bine, trebuia să se 
apropie de ea ca să zărească ceva: Cei care treceau prin 
alcov observaseră că era dificil de admirat fie şi un singur 
portret, în nici un caz pe toate. 

Dar lumânarea - aşa se spunea - era o întoarcere la un 
străvechi simbol al respectului, admiraţiei şi prieteniei. Mai 
mult, mica flacără atesta dreptul individului de a fi 
respectat pentru realizările personale. De aceea, era o 
expresie a căldurii şi a sentimentelor frumoase şi un tribut 
al loialității şi talentului individului în faţa căreia ardea. 

Orlo trecu încet prin alcov la şapte fără un sfert. Părea 
pierdut în gânduri, pentru că se opri de câteva ori şi se 
sprijini cu spatele de un perete sau altul. Cu ochii pe 
jumătate închişi (sau pe jumătate deschişi), părea să se 
gândească foarte absorbit la ceva. 

După o vreme îşi continuă drumul. Se îndrepta spre 
sufrageria în care membrii Prezidiului şi dictatorul luaseră 
cina cu o seară înainte. De fapt, atunci când ieşi din alcov, o 
porni grăbit spre bariera de soldaţi din faţa sufrageriei, ca 
şi cum era aşteptat la masă. Curând, auzi sunetele veseliei 
dinăuntru. Beţivii urlau şi râdeau, strigând unii la alţii. 

Orlo se apropie cam la zece paşi de masa la care erau 
instalaţi soldaţii de gardă care-l priveau curioşi. În acel 
moment se opri. Luă pe chip o expresie de om care uitase 
ceva foarte important şi dădu să se întoarcă. Dar păru apoi 
să-şi dea seama unde se afla şi reveni în faţa oamenilor în 
uniforme. 

Strigă în direcţia întregului grup, deşi îl privea doar pe 
generalul Hintnell. 


— Domnilor, tocmai mi-am adus aminte că am o întâlnire 
urgentă şi că nu pot participa la cină. Dacă întreabă cineva 
de mine, spuneţi-i că voi da explicaţii mai târziu. 

După aceea se întoarse şi porni cu paşi grăbiţi pe coridor, 
cutremurându-se din cauza acţiunii nebuneşti pe care o 
întreprinsese. Aproape că se aştepta să-i audă pe soldaţi 
venind după el ca să-l aresteze. 

Când nu se petrecu nimic de genul acesta, se calmă. 
Deliberat, se prefăcu a fi pierdut în gânduri atunci când 
traversă alcovul. De această dată se opri vreme îndelungată 
în faţa portretului lui Crother Williams. 

Ca şi în celelalte nişe, nu erau trecute nici un fel de date, 
doar numele. 

Chipul acela părea să privească îngândurat spre Orlo. 
Avea o expresie de om hărțuit. Murise de tânăr, cel mult 
treizeci de ani. 

Când trecuse prin alcov, cu o seară înainte, Orlo nu privise 
în jur decât în treacăt. Dar tot mai văzuse câte ceva. Apoi, 
în timpul nopţii, se trezise de câteva ori ca să se întrebe 
care putea fi semnificaţia acelui loc: lumina proastă şi 
dificultatea de a vedea ceva în adâncul acelor nişe aveau un 
înţeles care-i scăpa. 

Înainte de venirea la palat, mintea lui ascuţită ajunsese la 
concluzia că răspântia vieților era în jurul vârstei de treizeci 
de ani. Atunci când ajungeau în jurul acelei vârste, toţi 
oamenii care aveau ceva putere sub conducerea lui Lilgin 
erau acuzaţi, de cele mai multe ori pe nedrept. Individul 
respectiv fie era omorât, fie mutat în altă parte. Unde era 
dus depindea foarte mult de natura acuzaţiei şi de 
atitudinea pe care o avea. Putea să dispară pur şi simplu în 
vreun loc uitat de lume într-o activitate tehnică sau, dacă 
acuzaţia era severă - dacă de exemplu era acuzat de 
provocare, falsificare, proastă organizare sau instabilitate 
politică - reabilitarea putea fi obţinută doar prin muncă 
silnică la fermă. 


În acel moment, Orlo rămase destul cât să observe că 
numai o treime din oamenii ale căror portrete le examina 
trecuseră de fatidica vârstă de treizeci de ani. Această 
constatare o făcu în vreme ce număra preocupat nişele. 

Erau 284 de portrete. 

Afară se întunecase de multă vreme când auzi un sunet la 
uşă. Atunci când Orlo o deschise, Sheeda intră în 
apartament. Adusese cu ea un ziar. 

— A apărut un articol despre tine chiar pe prima pagină, îi 
zise. Despre avansarea ta. 

Orlo luă ziarul pe care i-l întinsese. Dar nu se uită imediat 
la el. 

— Am observat, îi răspunse, că e trecut de nouă. Unde ai 
fost până la ora asta? 

Sheeda îşi scoase haina. După ce o lăsă să cadă pe un 
scaun, se întoarse să-l privească, o fată subţire îmbrăcată 
cu o rochie maro peste care cădea ca o mantie părul lung şi 
blond. 

— Asta-i o întrebare frăţească? Se interesă. 

Orlo se gândi o clipă. 

— Nu, răspunse în cele din urmă. 

— Asta-i noaptea în care voi deveni amantă? 

Orlo zâmbi. 

— Observ că n-ai avea nimic împotrivă, îi răspunse. 

— Vreau doar să rămân în viaţă, cât mai mult cu putinţă, i- 
o întoarse fata cu simplitate. În plus, am sentimentul că 
asta-i una dintre condiţii. 

— Nu îl înţelegi pe Lilgin, răspunse Orlo mecanic. De 
sfetnicii lui trebuie să ne ferim. El este un inginer social. 
Restul sunt numai nişte nemernici. 

Fata rămase tăcută. 

— De fapt, continuă Orlo, eu sunt ceea ce s-ar putea numi 
un idealist. Aveam o părere despre traficul cu femei încă 
dinainte să vin aici. Nu e bine ca o femeie sau o fată să fie 
obligată să întreţină relaţii sexuale. Deci nu se va întâmpla 
nimic. Când te privesc, nu am impresia că eşti ca o soră. 


Dar nici nu cred că e bine ca cineva să-mi trimită o femeie 
numai pentru propria mea plăcere. 

— Dar voi putea rămâne pe mai departe aici? Întrebă ea. 

— Desigur. 

— În cele din urmă va trebui să dormim în acelaşi pat, aşa 
că mai bine să începem chiar din noaptea asta. 

— Avem un pat dublu grozav, suficient de mare ca doi 
prieteni să poată dormi confortabil în el. Bănuiesc că nu 
există nici un motiv pentru care un tânăr şi o fată nu ar 
putea să stea împreună. 

— Asta înseamnă că în noaptea asta vom dormi împreună? 

Orlo oftă. 

— Eşti genul de om care nu se lasă uşor, îi zise. Dar da, aşa 
cred. 

— Deci s-a aranjat. Fata îi zâmbi mulţumită. Ce-ai zice 
dacă am bea ceva? Vrei? 

— Încă nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Care întrebare? Făcu ea mirată. 

— De ce ai venit aşa de târziu? 

Sheeda ridică din umeri. 

— Am fost reţinută la birou. Nu mi s-a mai întâmplat aşa 
ceva înainte. Şefu' a venit ca o furtună la şase fără cinci şi a 
zis că avem ceva în plus de lucru care trebuie terminat în 
seara asta. Se strâmbă nemulțumită. Din ce-am văzut, nu 
mi s-a părut deloc important. Dar ştii cum sunt şefii cei mici. 
Parcă-şi pierd minţile numai la gândul că ar putea fi acuzaţi 
de - care-i termenul? 

— Muncă defectuoasă, proastă administrare sau, şi mai 
rău, sabotaj. 

Când Sheeda termină, Orlo o întrebă calm: 

— Şi zici că aşa ceva nu s-a mai întâmplat înainte? 

— Niciodată. 

Orlo se rezemă de spătarul fotoliului şi închise ochii. Fără 
să-i deschidă, rosti încet: 

— Aduci tu băutura? 


Nu o auzi plecând, din cauza covorului gros, dar îi simţi 
absenţa. 

În vreme ce zăcea cu ochii închişi, se gândi: Unde eram la 
şase fără cinci...? Da, atunci eram în toiul discuţiei cu 
Ishkrin şi Rosten. 

Greu de făcut legătura între cele două întâmplări. Desigur, 
s-ar fi putut gândi în timpul convorbirilor că Sheeda trebuia 
să se întoarcă acasă. Dacă fata ar fi avut vreo influenţă 
asupra lui, atunci probabil că ar fi pus punct şedinţei chiar 
la şase ca să fugă la ea. 

Numai că lui nici prin cap nu-i trecuse să dea fuga acasă. 
Drept care nu încheiase discuţiile şi nu se înapoiase în 
apartament nici după aceea, dintr-un alt motiv: dorinţa de a 
număra nişele şi de a privi mai bine portretul lui Crother 
Williams. 

În afară de asta, nici nu avusese habar că Sheeda fusese 
reţinută la birou. 

Ca atare, persoana ei nu fusese un factor important. 

Deşi altcineva aşa considerase. Pentru că acest cineva 
făcuse în aşa fel încât să fie reţinută la birou. 

O contradicţie? 

De fapt, logica era simplă. Când Orlo refuzase să se 
supună instrucţiunilor şi luase prânzul cu savanții, 
întrebarea principală din mintea celor care-l urmăreau 
pentru Lilgin fusese următoarea: Ce are de gând să facă? 
Ce a mai pus la cale? 

Refuzul savanților de a coopera la proiectul Higenroth 
fusese o surpriză plăcută pentru Lilgin. De aceea nu se mai 
considerase ceva prioritar ca Orlo să fie ţinut cât mai 
departe de prizonierii din Oraşul Comunicaţiilor. 

Fata fusese reţinută pentru că... ce altceva mai avea de 
gând să facă restul după-amiezii şi serii? Se presupusese că 
atunci când Orlo avea să revină în apartament şi nu avea să 
găsească fata, atunci ar fi fost motivat să dezvăluie o parte 
din planurile sale. Va merge şi va face ceva. 


Totul fusese foarte simplu. Şi inutil. Pentru că, după ce se 
întorsese din alcov, nu mai plecase în altă parte. 

Concluzia: Nu înţelegea deloc situaţia. 

Dar, desigur, era mai bine aşa. Rezultatul, i se permitea să 
mai trăiască o zi în plus. 

Experimentul grandios continua. 

În întunericul din dormitor, Orlo simţi o mişcare în pat, 
aproape de el. Auzi glasul subţire, feminin: 

— De ce nu vrei să faci dragoste cu mine? 

— Pentru că nu ar fi bine. 

— Cred că m-am îndrăgostit de tine. 

Orlo se întoarse pe spate, conştient că fata era goală pe 
sub pătură şi se afla la o palmă de el. Gândul acela îl stârni, 
dar se opuse cu tărie oricărei tentaţii. 

— Nu pot să mă scutur de sentimentul că îţi închipui că 
este ceva ce trebuie neapărat să faci pentru mine şi de 
aceea doreşti, numai de frică să nu fii penalizată, îi zise. Nu 
cred că se va întâmpla aşa ceva, o minţi el. 

— Sinceră să fiu, consider atitudinea ta şi felul în care te 
stăpâneşti atât de minunate încât mă simt copleşită de un 
sentiment profund faţă de tine, veni răspunsul fetei. 

— Nu mă ispiti. Sunt un simplu om. 

Linişte în întuneric. Apoi: 

— Pentru Dumnezeu, domnule, ard de dorinţa de a deveni 
a ta! 

— Domnule, repetă el râzând. 

Fusese numai un hohot de râs înăbuşit pe loc. 

— Îmi pare rău, îi zise Sheeda, dar mi s-a spus că aşa 
trebuie să mă adresez atunci când vorbesc cu tine. 

— Nu am râs din cauza cuvântului, chicoti Orlo. Mai mult 
din cauza contextului în care l-ai folosit. Îmi cer scuze. 

Fata nu-i mai răspunse. 

— Parcă ai zis că nu ai mai făcut dragoste niciodată, nu? 
Continuă el. 

— Da, niciodată. Aşa că sunt şi eu curioasă. Oare cum o fi? 


Orlo deja îşi imagina cum ar fi fost să-i sărute buzele dulci, 
simţindu-i corpul tânăr sub el. Da, nu mai era nici o îndoială 
- îşi dorea cu disperare să o iubească. 

Din străfundul fiinţei simţi cum se plămădea o hotărâre 
rece. Strânse din buze şi-şi miji ochii, având sentimentul 
că... Nu, nu voi profita de ea. 

După cum socotise el (de mai multe ori), ar fi fost o 
greşeală să cedeze în faţa a orice era menit să corupă. 
Adevărat, un bărbat nu ar trebui să-şi refuze plăcerile 
oferite de sex. Dar era la fel de adevărat că fata era menită 
să-i distrugă scopul, oricare ar fi fost acesta. De aceea... 

Îi zise deodată: 

— Poate că dacă ne vom îndrăgosti unul de altul, am putea 
cere permisiunea să ne căsătorim. 

— Nu ţi se va permite niciodată să te însori cu mine, 
răspunse Sheeda resemnată. 

De dimineaţă era din nou veselă. 

— Gata, cred c-am priceput care e treaba, îi zise. Cred că 
eşti homosexual. 

Femeile, cugetă Orlo cu silă. 

Sheeda continuă: 

— O persoană trebuie să privească cu calm o asemenea 
situaţie. Noi nu avem o relaţie de tip frate şi soră, ci o 
relaţie de tip soră cu soră. 

Doamne, se gândi Orlo. Dar comentă: 

— Până în clipa asta am crezut că voi putea discuta cu tine 
o parte din problemele care vor apărea la mine la birou. 
Dar dacă ceea ce ai spus este un exemplu al logicii tale, 
cred c-ar fi mai bine să renunţ la planul meu. 

Fata se întoarse cu spatele la el şi se îndreptă spre 
ferestrele largi. În timp ce privea la grădina de dedesubt 
părea să tremure uşor. În cele din urmă, atunci când o 
porni spre uşă, îi zise fără să se întoarcă: 

— Îmi pare rău. N-o să mai fiu aşa de rea. 

— Bine, acceptă Orlo. 


Imediat ce rosti acel cuvânt, simţi cum avea loc o 
schimbare în interiorul lui... Pentru numele Domnului, se 
gândi scârbit, de ce mă împotrivesc aşa de tare? 

Cu glas tare, continuă: 

— N-ai vrea să-mi faci un cadou de ziua mea? 

Probabil că în glasul lui apăruse un ton încurajator, pentru 
că fata se întoarse spre el cu ochi strălucitori. 

— Când? Şopti. 

— Diseară. 

— Când e ziua ta? 

— Mâine. 

— Şi ce ţi-ai dori să primeşti de ziua ta? 

— Pe tine, răspunse el. 

În următorul moment Orlo se trezi cu ea în braţe. Cum de 
ajunsese aşa de repede lângă el, n-ar fi putut spune. Îşi 
amintea numai că observase o mişcare atunci când se 
întorsese. Dar nu putea analiza detaliile, nu pe moment. 

Dictatorul se trezise cu un gând: Orlo făcuse un lucru cu 
adevărat extraordinar atunci când zăbovise aşa de mult în 
alcov. Nimeni altcineva nu mai fusese interesat de 
portretele de acolo... 

Începu să se îmbrace, cu gândul la Orlo. 

Cu o seară înainte ascultase discuţia dintre băiat şi cei 
cinci savanţi, moment în care trimisese poliţia secretă la el 
în birou ca să caute orice fel de hârtie cu un aspect suspect. 

A primit din partea agenţilor numai o singură foaie, 
mototolită. Pe ea stătea scris de mâna lui Peter Rosten: 
„Cine este Orlo Thomas? Din punctul meu de vedere asta-i 
ce trebuie să aflăm...” 

„„„Ajunseseră aşa de departe! Păcat, decise deodată Martin 
Lilgin. 

Uimitor cât de intuitivi erau oamenii deşi, din punct de 
vedere politic, erau indiferenți, oportunişti şi cinici. 

În mintea sa ordonată îl etichetă pe Peter Rosten drept un 
„duşman redutabil”. Când lua micul dejun constată că nu 


ştia prea bine ce decizii să ia. Să lase experimentul să mai 
continue, fie şi pentru o singură oră? 

Înainte să ia o hotărâre ascultă pasaje înregistrate din 
discuţiile pe care le avuseseră Orlo cu Sheeda cu o seară 
înainte, pe timpul nopţii şi în acea dimineaţă. Deşi nu era 
deloc mulţumit de „cinismul” fetei, după ce ascultă 
schimbul de cuvinte din acea dimineaţă, se văzu nevoit să 
admită că alesese bine - ca întotdeauna... Fata izbutise să 
treacă de refuzul lui. Bun, cugetă mai departe, acum e clar. 

Continuăm! 

Începu să dea ordinele de rigoare. Fata să fie ridicată iar 
acuzaţiile să fie pregătite. Sub nici o formă nu trebuia 
lăsată să intre în palat în seara aceea. Orlo Thomas nu 
trebuia s-o mai vadă vreodată, poate numai pe un canal al 
televiziunii cu circuit închis, atunci când avea să fie 
torturată. La ce torturi să fie supusă? Pentru început, poliţia 
secretă trebuia să fie gata să-i smulgă pielea de pe faţă... 

Imediat ce termină cu asta, îl căută pe Jodell şi îi spuse pe 
tonul său obişnuit: 

— Fii gata să cureţi cuibul ăla de individualişti egoişti - 
acei aşa-zişi savanţi din Oraşul Comunicaţiilor. 

— Să curăţ oraşul - când? 

— Înainte să se termine ziua. 

— Noile instrucţiuni anulează ordinul de dinainte, prin 
care ni se cerea să nu facem nimic care să-i dea de bănuit 
lui Orlo Thomas? 

— Da, îl anulează - dar am o pretenţie. Vezi ca raidul în 
Oraşul Comunicaţiilor să aibă loc în timpul prânzului. Eu o 
să-l pun pe Alter să-l cheme pe Orlo la masă în 
apartamentul meu. De acolo va pleca iar la familia Glucken, 
la sugestia lui Alter, aşa cum a promis ieri. De data asta 
vreau să meargă să vadă şi câmpul de decolare a rachetelor 
de unde a fost lansat materialul Higenroth cu douăzeci şi 
unu de ani în urmă. Ca atare, probabil că se va întoarce la 
palat destul de târziu - după opt. Alte întrebări? 


— Nu, Excelenţă. Situaţia este cât se poate de limpede. 
Totul se va face precum aţi ordonat. Ar trebui să ştiu unde 
vă pot găsi câtă vreme Alter ia masa cu Orlo? 

— O să văd mai încolo dacă e nevoie să te anunţ sau nu. 

Pentru Jodell asta însemna că nu avea să fie anunţat. În 
vreme ce aştepta politicos ca dictatorul să întrerupă 
legătura, se gândea că Lilgin intenţiona să-şi viziteze vreo 
amantă neglijată. Existau anumite tabieturi ale dictatorului 
pe care atât el cât şi alţii le observaseră de-a lungul anilor. 
Şi pe care, desigur, nu le menţionaseră niciodată. Mai mult, 
credea că ştia şi despre ce amantă era vorba. Odette 
începuse să se comporte destul de bizar în ultima vreme, 
aşa cum se comportau femeile atunci când simțeau că ceva 
nu era tocmai în regulă... 

Ce faci în a doua zi de când ai fost numit Membru al 
Supremului Prezidiu? Mai exact, ce anume faci când mintea 
nu-ţi stă deloc la treabă? Şi când simţi că fiecare minut în 
parte este extrem de preţios, că nu trebuie irosită nici 
măcar o clipă? 

Normal, Orlo ieşi din apartament, se îndreptă spre 
ascensor şi cobori la parter. Nu se gândi deloc la faptul că 
în dimineaţa aceea nu se mai întâlnise cu nimeni. Adevărul 
era că absenţa lui de la cina cu dictatorul, de cu o seară 
înainte, fusese imediat observată de grupul de 
supraviețuitori. lar concluzia pe care o trăseseră aceştia: 
nici măcar întâmplător nu trebuiau să fie văzuţi împreună 
cu noul membru până când poziţia acestuia nu avea să fie 
clarificată. În acel moment se părea că începuse unul dintre 
jocurile lui Lilgin... Cu excepţia lui Megara sau Jodell, 
ceilalţi membri ai Prezidiului erau prea noi ca să ştie ce 
plănuia dictatorul. 

După ce cobori din ascensor, Orlo străbătu coridoarele 
largi până când ajunse la intrarea păzită din Oraşul 
Comunicaţiilor. De acolo, după ce i se permise trecerea, o 
porni spre biroul său. 


Pe drum, avu parte de aceeaşi experienţă plăcută pe care 
o trăise şi cu o zi înainte. Civilii se înclinau respectuoşi în 
faţa lui. Personalul militar îl saluta. Când ajunse la cartierul 
său general, îl aştepta Bylol, gata să-l servească. La fel şi 
restul personalului. Atunci când trecu pe coridorul interior 
din faţa birourilor cu pereţi de sticlă, constată că toată 
lumea se ridica în picioare în semn de respect. Şi Lidia, 
când îl văzu, se ridică şi se înclină înaintea lui. La câteva 
minute după ce rămăsese singur în birou, auzi un ciocănit 
timid la uşă, urmat de apariţia secretarei. 

Lidia se apropie şi rămase în picioare în faţa lui. Tăcută. În 
aşteptare. 

Orlo se simţea extrem de tulburat. 

Oare chiar o să am parte de două femei? 

Din păcate, despărţirea caldă de Sheeda îl cam stimulase. 
Şi - din nefericire - fusese obligată să plece chiar atunci ca 
să ajungă la vreme la locul ei de muncă. 

Orlo deschise sertarul şi scoase o pastilă, dar fără tragere 
de inimă. I-o întinse fetei. Lidia o înghiţi, îi zâmbi întristată 
şi aşteptă mai departe. Orlo îi făcu semn spre uşa 
dormitorului. Fata dispăru. 

Orlo se duse la ea zece minute mai târziu. Din fericire, 
reuşiră să se controleze ceva mai bine. Cu o zi înainte 
fuseseră amândoi prea excitaţi şi prea grăbiţi. Nici el şi nici 
ea nu ştiuseră prea bine ce aveau de făcut. Pentru el, 
importantă fusese realitatea tristă a ejaculării precoce, care 
pusese capăt experienţei în mod prematur şi-l umilise. 

De această dată reuşi să rămână deasupra ei cinci minute 
încheiate, lucru care-i încântă pe amândoi. 

După aceea, când reveni la masa sa de lucru, iar Lidia în 
anticameră, Orlo, copleşit de vinovăţie, îşi zise că nu mai 
putea profita de Sheeda în noaptea care urma. 

Un alt gând îi mai ridică moralul, acelaşi pe care-l avusese 
şi cu o zi înainte: dacă sunt omorât înainte de lăsarea 
întunericului, cel puţin nu-mi pot lua ceea ce am avut deja 
de două ori, o femeie. (lar Lidia un bărbat.) 


Era ceva real, cu adevărat însemnat. Deloc naiv. 

Încercă să-şi imagineze cum ar fi fost dacă ar fi trăit 
douăzeci şi unu de ani şi ar fi murit fără să fi avut nici o 
experienţă sexuală. Şi Lidia la fel - pentru că el fusese 
singura ei şansă. 

Gândul acesta întrecu ca importanţă curioasa loialitate pe 
care începuse s-o aibă faţă de Sheeda, de parcă fata ar fi 
avut vreun drept special asupra lui. Obligaţia lui faţă de ea 
(dezbătu mai departe în gând) era să se asigure că nu avea 
să moară înainte să se fi împlinit ca femeie. 

Din nefericire, era una dintre tristele realităţi ale cârmuirii 
lui Lilgin. 

Se simţea vinovat şi dintr-un alt motiv. Întregul episod cu 
Lidia consumase mai bine de patruzeci de minute... cu toate 
mângâierile şi sărutările. 

Suntem cu toţii folosiţi de dictator şi - într-un fel sau altul - 
sperăm să profităm cât mai mult de treaba asta... deci mai 
bine să mă apuc de lucru. 

Dar ce anume să fac? Se întrebă. 

Aşa cum stătea la masa de lucru, concepu un fel de eseu 
mental: „Eu, Orlo Thomas, un nimeni care a încercat să fie 
un rebel în secret încă de la vârsta de unsprezece ani - deşi 
nu m-am străduit prea tare - am fost motivat cu puţină 
vreme în urmă să-mi arăt făţiş împotrivirea faţă de regim. 

În loc să fiu acuzat şi arestat, am fost adus în palatul 
dictatorului şi am devenit unul dintre cei treizeci de oameni 
care conduc lumea. În plus, cred că dictatorul este 
nemuritor - ceea ce este cam ridicol (deşi altfel nu văd cum 
s-ar explica continuitatea politicii duse de guvern) - şi are 
un scop necunoscut - mie - pentru care m-a adus tocmai 
aici, în inima puterii. 

Dacă ceea ce am presupus este corect, se ridică 
următoarea întrebare: mai ştie şi altcineva care este scopul 
lui? Dacă nu-l mai ştie nimeni, atunci se pare că sunt singur, 
exceptând cei câţiva prieteni savanţi întemnițați în Oraşul 


Comunicaţiilor. Drept care, probabil, voi muri fără să-i fi 
aflat planul. 

DAR - dacă mai ştie cineva ce scop a avut în minte Lilgin 
atunci când m-a adus aici, atunci teoria mea cu privire la 
milioanele de oameni care aşteaptă ocazia să-l răstoarne pe 
acest super-nemernic din toată istoria s-ar putea extinde 
(sper) chiar şi aici, în palat. 

Indiferent care sunt motivele dictatorului nu cred că-şi va 
risca cineva pielea ca să-mi spună şi mie ce se petrece de 
fapt...” 

După ce „scrise” acest rezumat pe tabla minţii, Orlo „privi” 
posomorât la ultimul paragraf. 

„Zău aşa”, cugetă după aceea, „am luat-o razna rău dacă 
îmi pot imagina o asemenea nebunie. Tot ceea ce-şi spusese 
era adevărat, cuvânt cu cuvânt, şi, într-o lume logică, ar fi 
avut o explicaţie, dar... 

Gândul se curmă atunci când uşa biroului se lovi cu 
zgomot de perete. 

Bylol dădu năvală. Ochii îi erau larg deschişi şi părea 
îngheţat de groază. Izbucni: 

— Excelenţa sa este la intercom. 

— Lilgin? 

Orlo îngheţă la rândul său. Bănuia că Bylol încuviinţase 
într-un fel sau altul, deşi el nu înregistrase nimic de genul 
ăsta. 

Când ieşi din starea de paralizie, Orlo se gândi 
cutremurat: în fond am stat de vorbă cu el acum două seri. 
Cel puţin în aparenţă, nu pare un om cu care nu se poate 
discuta... 

Dar tremurul din interior era încă prezent atunci când 
ridică receptorul şi aprinse monitorul aferent. Pe el apăru 
chipul faimos. 

— Domnule Thomas, se auzi imediat glasul baritonal, n-ai 
vrea să luăm prânzul împreună, la mine în apartament? 

— Da, domnule, răspunse Orlo. La ce oră? 


— Douăsprezece şi jumătate. Apartamentul D-Unu. Gărzile 
din faţa uşii vor primi ordin să te lase să treci, aşa că intră 
direct. 

După ce legătura se întrerupse, Orlo privi la ceasul de la 
mână. Zece şi unsprezece minute. Venise la birou puţin 
după nouă. 

Ziua de lucru de abia începuse. 

După ce se mai gândi preţ de un minut la invitaţie ridică 
privirea şi constată că Bylol dispăruse. 

Se lăsă moale pe spătarul fotoliului. În mintea lui, un 
singur cuvânt rostit de dictator avea ecou: „... gărzile...” 

Se gândi cu teamă: Cum poţi să dispari fără probleme? Iei 
masa de prânz cu Martin Lilgin... 

Simţi că avea mare nevoie de un sfat. 

Se ridică de la masa de lucru şi se îndreptă spre uşa din 
spate. Când ajunse pe coridor se mai calmă puţin. Şi prinse 
curaj. 

Se gândi: intenţia este de a mă îndepărta de savanţi. lar 
de această dată s-a folosit toată puterea. 

De ce...? Pentru Dumnezeu, ce însemnau toate astea? 

Pe Ishkrin îl găsi în bibliotecă, adâncit în lectură. 
Împreună îl căutară pe Mcintosh şi apoi, din fericire, 
dădură şi peste Arger, cel care avea echipamentul necesar 
pentru protecţia contra spionilor. Cum era deja târziu, Orlo 
se mulţumi numai cu cei trei. 

Imediat ce-şi găsiră locul, Orlo scrise: „Am sentimentul că 
participarea mea la prânzul de ieri i-a pus în pericol pe toţi 
cei care stau în Oraşul Comunicaţiilor.” 

Motivul pentru care ajunsese la o asemenea concluzie: 
declaraţiile savanților că nu intenționau să facă ceva pentru 
redescoperirea proiectului Higenroth declanşaseră în 
mintea dictatorului unul din acele gânduri distructive care, 
în trecut, provocaseră moartea a grupuri întregi. 

Motivul furiei dictatorului: savanții fuseseră aduşi în 
Oraşul Comunicaţiilor pentru un anume scop pe care, dacă 
nu-l acceptau, atunci trebuiau omorâţi. 


În timpul acelei conversații desfăşurate pe trei nivele - 
scrisă, monitorizată şi liberă - mustaţa stufoasă a lui Ishkrin 
se mişcă neîncetat în timp ce glasul prietenos sau cuvintele 
scrise sugerau siguranţa şi calmul. 

— Suntem cu toţii nişte oameni condamnaţi, îi zise. Ca 
indivizi separați, în momentul condamnării la moarte avem 
de gând să luăm cu noi cât mai mulţi din partea adversă. 
Dar cum cei care vor executa sentinţa nu sunt altceva decât 
nişte naivi orbiţi de putere, este posibil ca unii dintre noi să 
nu-şi exercite acest privilegiu. 

După ce termină de vorbit, se întoarse ca să-l privească pe 
Orlo drept în ochi. 

Iar Orlo înţelese mesajul. Oamenii aceia încă nu aveau 
încredere în el. Din cauza a ceea ce se petrecea în acel 
moment şi datorită conversaţiei de cu o zi înainte, nu erau 
siguri dacă nu încerca să-i ducă cu preşul. Faptul că dăduse 
năvală acolo, punându-i în gardă ar fi putut să le pară 
suspect. 

N-avea rost să încerce să-i convingă că nu era aşa. 

— Bine, rosti resemnat. Am încredere că ştiţi ce faceţi. 

— Dacă, i-o întoarse Ishkrin imediat, ai avea experienţa 
anilor îndelungi petrecuţi în acest coşmar şi dacă am fi ştiut 
care este rolul tău, şi ce vrea Lilgin de la tine - atunci poate 
că aş fi putut să-ţi dau un alt răspuns. Cum situaţia este alta 
- ridică din umeri şi-i zâmbi - nu pot decât să-ţi doresc un 
prânz cât mai plăcut cu preşedintele Lilgin, Orlo. 

Pe drumul înapoi spre birou, Orlo se gândi: ce alt răspuns 
ar fi putut să-mi dea...? 

Era uimitor. Cu acele ultime cuvinte primise de fapt 
celălalt răspuns, cel pe care-l dorise: La nevoie, în 
momentul unei crize, savanții aveau să acţioneze. 

Cu excepţia barierelor păzite, coridorul care se întindea 
înaintea uşilor de la ascensor era aidoma cu cele de la 
etajele inferioare. 

Orlo cobori la cel de-al patrulea etaj şi se opri ca să 
evalueze barierele. 


Prima era un gard de oţel care se întindea de la peretele 
interior până aproape de ferestrele largi. Gardul avea cel 
puţin doi metri în înălţime iar în spatele lui era o masă 
lungă aşezată probabil pe un fel de platformă, pentru că 
duzina de tineri se holbau la el de la înălţime. 

Orlo îşi aminti de instrucţiunile primite şi o porni încet mai 
departe. Tinerii continuau să se uite la el, dar fără să spună 
ceva. Trecu prin breşa îngustă dintre gard şi fereastră. 
Gărzile îi dădură pace. 

În faţă era un al doilea gard de oţel. Acesta se întindea de 
la ferestre până la aproape un metru de peretele interior. 
În spatele lui erau vizibile alte capete de tineri. 

Şi aceştia îl lăsară să treacă. În tăcere. Fără un cuvânt. Cu 
chipuri împietrite. 

Orlo nu privi în urmă la nici un grup de gărzi ca să vadă 
dacă sunt în uniforme sau dacă erau aşezaţi la o masă 
înaltă. (Ar fi putut avea cu toţii doi metri în înălţime şi ar fi 
putut sta în picioare.) 

În faţa lui se înălța acum o a treia barieră, diferită, care nu 
era de metal şi nici nu avea gărzi în jur. Cel puţin nu se 
vedea nici un soldat prin preajmă. Era un fel de gard viu, 
plin de flori, care creşteau agăţate de nişte araci ce păreau 
lipiţi de podea. Pe jos se vedea o carpetă lungă, ca o potecă 
în culorile lui Martin Lilgin, roşu, albastru şi galben. 

Poteca carpetată ducea spre o uşă largă, capitonată. Orlo 
se apropie de ea şi verifică dacă acolo era într-adevăr 
apartamentul D-Unu. După aceea, îşi luă inima-n dinţi şi 
făcu întocmai cum i se spusese: apăsă pe clanţă, deschise 
uşa, intră şi apoi închise uşa în spatele lui. 

„„.„Cei doi bărbaţi - Lilgin cel scund şi Orlo, de înălţime 
medie - se instalaseră într-o cameră de sticlă la o masă de 
cristal, luând prânzul în farfurii de porțelan şi ajutându-se 
de tacâmuri de argint. 

În timpul mesei, Orlo începu să primească instrucţiunile cu 
privire la ce avea de făcut în ziua aceea: mai întâi să mai 
facă o vizită soţilor Glucken... 


Imediat după ce-i spuse, gazda zâmbi şi continuă cu 
blândeţe: 

— Eu şi cu Jodell de abia aşteptăm rezultatele celei de-a 
doua convorbiri cu ei. Şi poate că mâine vei sta iar de vorbă 
cu ei. Uneori este uimitor să vezi ce poate descoperi o 
minte nouă într-o problemă învechită... Aşa peroră falsul 
Lilgin, conform cu instrucţiunile primite. 

Alter îl sfătui de asemenea să „viziteze” şi câmpul de 
lansare a rachetelor. Şi, desigur, Orlo nu avu de ales şi 
răspunse că va merge acolo imediat după vizita la soţii 
Glucken. 

În cele din urmă ajunseră la cafele şi desert, moment în 
care chelnerul care-i servise cu discreţie dispăru. 

Imediat, Lilgin scoase din buzunarul interior al hainei 
două foi de hârtie pe care le despături atent şi i le întinse lui 
Orlo. Tânărul citi cu uimire: „Continuă să citeşti chiar dacă 
eu voi vorbi mai departe. Aceasta este probabil singura mea 
ocazie ca să-ţi spun că nu sunt decât un Alter Ego, o sosie a 
preşedintelui Lilgin. Ceea ce înseamnă că particip la tot 
felul de festivități şi întruniri ca şi cum aş fi chiar el. 

Primul meu sfat pentru tine este următorul: cum 
instrucţiunile cu privire la activităţile din această după- 
amiază şi seară au venit direct de la Lilgin, va trebui să te 
supui şi să le execuţi, nu ai de ales. 

Dar acum fii foarte atent. 

Sunt convins că în curând voi fi omorât. Eu am înlocuit pe 
cineva care a dispărut cu mulţi ani în urmă. Este evident că 
tu reprezinţi un moment de criză de o mare severitate 
drept care, după ce va trece, nici un om care a avut cea mai 
mică legătură cu ea nu va mai fi lăsat în viaţă. 

Eu sunt una dintre persoanele care intră în această 
categorie. Ştiu prea multe. O sosie a unui conducător de 
frunte trebuie să fie bine documentat în multe subiecte 
sensibile. Deşi nimeni nu m-a luat deoparte ca să-mi spună 
mai multe lucruri despre tine, am auzit destule detalii. 


Am înţeles că eşti fiul lui Martin Lilgin, făcut cu una dintre 
amantele sale cu douăzeci şi ceva de ani în urmă. Problema 
pentru tine derivă din faptul că Jodell şi Megara vor să 
înceapă procesul îndelungat de pregătire pentru a deveni 
succesorul lui Lilgin atunci când acesta va muri - este mult 
mai bătrân decât pare; a trecut de multişor de cincizeci de 
ani. 

Nu uita că Lilgin este un mare egocentrist; nu este 
interesat de numirea unui urmaş. Mai mult, pentru că este 
paranoic, i-a venit ideea că se pune la cale un fel de complot 
complex împotriva lui, al cărui pilon principal eşti chiar tu. 
În trecut, de câte ori a fost confruntat cu ceva ce n-a putut 
înţelege sau de care s-a speriat, metoda lui a fost extrem de 
simplă: i-a omorât pe toţi cei implicaţi. Ai putea să te întrebi 
dacă vreun om ar fi capabil să-şi omoare propriul fiu. 
Trebuie să-ţi mărturisesc că jumătate din rudele de sânge 
ale lui Lilgin au fost omorâte sau zac şi acum prin tot felul 
de închisori; răspunsul este da, ar fi în stare să te omoare. 

A luat decizia să fii eliminat din calea lui cât mai curând cu 
putinţă. Nu ştiu cu precizie data, dar s-ar putea întâmpla 
chiar mâine. 

Asta înseamnă că trebuie să acţionăm cât mai iute. 
Sugestia mea este ca, foarte repede - în următoarele 
douăzeci şi patru de ore - să-l asasinez pe preşedintele 
Martin Lilgin şi să-i iau locul. Am nevoie de tine ca sămă 
ajuţi să intru în pielea lui recunoscându-mă drept 
preşedinte şi arătându-mi respectul cuvenit. Am tot exersat 
scrisul lui de mână şi cred că pot să trec drept el. Imediat 
ce rezolvăm cu asta te voi declara oficial moştenitorul meu. 
Ceea ce va însemna că vom câştiga suportul lui Jodell şi 
Megara, cei mai puternici şi influenţi bărbaţi din lume, după 
Lilgin. Putem să ne purtăm după aceea ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, de parcă ar fi murit numai un nimeni, un 
Alter Ego neînsemnat. 

Ce părere ai? Vrei să mă ajuţi?” 


Când termină de citit, Orlo se gândi că de abia în clipa 
aceea înţelegea sentimentele savanților, atunci când se 
dusese la ei ca să le ceară ajutorul. 

Oamenii aceia simţiseră că nu puteau avea încredere în 
Orlo Thomas. În mintea lui se luptau impulsuri 
contradictorii, care, după un minut, se transformară într-o 
Mare Îndoială. 

Tot ceea ce citise i se părea destul de plauzibil. 

Era o explicaţie oarecum fantezistă, dar nu imposibilă, a 
motivului pentru care fusese ales membru al Prezidiului. 
(Trebuia să existe un motiv logic. Trebuia.) 

Dar ca să se angajeze într-o conspirație pentru uciderea 
dictatorului era ceva mai presus de realitatea sa imediată. 
Mai grav era faptul că i se ceruse cooperarea într-o 
asemenea crimă din partea unui om care, la fel de bine, ar 
fi putut fi chiar Lilgin în persoană... Era prea mult. 

Posomorât, îşi aminti de felul în care rezolvase Ishkrin o 
dilemă similară cu numai o oră şi ceva în urmă. 

Drept care rosti vesel: 

— Trebuie să spun că sunt încă uluit de tot ceea ce mi s-a 
întâmplat în ultimele câteva zile. Cu toate astea, țelul meu 
principal este să rămân de partea învingătorului şi să mă 
păstrez în viaţă, dacă pot... 

Ceva mai târziu, pe când se afla în avionul care-l ducea 
spre reşedinţa Glucken, Orlo se gândi puţin mai liniştit: 
faptul că am reuşit să plec de acolo înseamnă că poate chiar 
am discutat cu un Alter Ego... 

Ceea ce aflase îl tulbura, mai ales dacă era adevărat - în 
care caz, ce-i rămânea de făcut? 

„.„„Povestea în sine era crezută cu ardoare de bietul Alter. 
La vremea sa primise informaţii corecte cu privire la multe 
dintre aspectele majore ale guvernării. Nu vedea ce motive 
ar fi existat ca de această dată să fie mai altfel. 

Cu toate astea, în problema Orlo Thomas lucrurile stăteau 
altfel. Situaţia ceruse să fie indus în eroare de tot felul de 
declaraţii contradictorii. lar dictatorul exact asta făcuse cu 


micul său Alter, îl condusese spre concluzii eronate. 
Remarci făcute în trecere. O atitudine care insinua că Alter 
era unul dintre cei care cunoşteau situaţia, deşi întreaga 
chestiune (aşa cum i se sugerase) nu-l privea deloc. Cina 
din prima seară. Acum prânzul. Simplu. 

Preşedintele Lilgin se condusese întotdeauna după trei 
principii: unde nu contează, spune adevărul cu cât mai 
multe detalii plictisitoare, acesta era principiul numărul 
unu. Principiul doi: nu da niciodată informaţii legate de 
ceva important decât atunci când este absolut necesar. 
Trei: de câte ori este posibil, zăpăceşte-ţi inamicii, sau 
eventualii inamici. 

Orlo plecase din palat ca să-şi îndeplinească cele două 
misiuni într-o stare de mare zăpăceală şi tulburare. 
Planurile şi temerile Alter Ego-ului îi demolaseră teoriile. 

Reveni la palat după lăsarea întunericului simțindu-se ca 
un idiot, tulburat, nefericit, confuz. Singura rază de bucurie 
era gândul că Sheeda probabil îl aştepta. 

De asemenea, simţea imboldul să meargă să-l caute iar pe 
Ishkrin. Dar se simţea epuizat de toate evenimentele acelei 
zile. Drept care renunţă. 

Ca rezultat al abdicării în faţa responsabilităţii nu află 
nimic despre bătălia dusă în Oraşul Comunicaţiilor între 
savanţi şi gărzile palatului. Oricum nu i s-ar fi permis să 
intre pe câmpul de luptă. Lilgin dăduse ordine stricte să i se 
interzică trecerea. Cu toate astea, toţi cei implicaţi 
răsuflară uşuraţi atunci când el nici nu încercă să se 
apropie de birou. 

Desigur, toate aceste mici detalii aveau valoarea lor. Fiind 
obosit, evitase o confruntare directă chiar în acea seară - 
care ar fi putut duce la reacţii necunoscute. Dar eschiva lui 
ridică o întrebare: Poate un tânăr de douăzeci şi unu de ani 
să se salveze dintr-un asemenea complot? Pentru Orlo, cel 
care intră obosit în apartament, răspunsul era, cel puţin pe 
moment, negativ. 


Singurul gând care-l măcina era acesta: dacă sunt cu 
adevărat fiul lui Martin Lilgin, este clar că eu personal nu 
pot face nimic împotriva lui... 

Pe la miezul nopţii, când Sheeda tot nu apăruse, Orlo se 
întinse în pat deşi era încă îmbrăcat cu hainele de stradă, 
trist, lipsit de speranţă, extenuat şi confuz. 

În cele din urmă căzu într-un somn adânc. 

Cu multă vreme în urmă, experţii ajunseseră la concluzia 
că existau bioritmuri specifice în funcţie de care Higenroth 
îşi proiectase programarea proaspătului embrion ce avea să 
devină mai târziu tânărul Orlo. 

Desigur, experţii nu erau interesaţi de om în sine. Toţi 
lingăii din eşaloanele inferioare ajunseseră la concluzia că 
tânărului nu i se va permite maturizarea completă. 

Un studiu accelerat ce cuprindea tot ceea ce se cunoştea 
deja despre bioritmuri - adică foarte multe - fu introdus în 
memoria calculatorului şi astfel se obţinură datele 
estimative. 

Rezultatul final: ultima dintre cele trei programări avea să 
se declanşeze între 5.10 a.m. Şi 7.04 a.m. În ziua în care 
subiectul avea să împlinească douăzeci şi unu de ani. 
Primele două se declanşaseră când subiectul împlinise 
unsprezece şi, respectiv, cincisprezece ani. 

Desigur, toţi oamenii care participaseră la efectuarea 
studiului fuseseră condamnaţi puţin după încheierea lui. 
Dictatorul fusese foarte fericit să se descotorosească de 
grupul de investigatori, pentru că raportul final nu dădea o 
oră precisă, ci doar o perioadă de două ceasuri în care s-ar 
fi putut declanşa reacţia programată. 

Eşecul membrilor Comitetului de a descoperi momentul 
exact îl înfuriase peste măsură. 

Acuzaţiile aduse au fost: greşeli grave, lipsă de 
profesionalism, sabotaj. 

După aceea, nimic nu i-a mai putut salva. Au dispărut 
pentru totdeauna în scurtă vreme. 


Greşelile pe care le făcuseră erau de fapt mult mai 
serioase decât îşi imaginase dictatorul, mai grave decât 
acuzaţiile aduse împotriva lor. Când Orlo împlinise 
unsprezece ani - şi mai târziu, la vârsta de cincisprezece - 
fusese chestionat cu privire la anumite gânduri pe care le 
avea (programarea Higenroth pentru acea vârstă, corect 
observată şi notată). 

Cum metoda interogatoriului, care făcea parte din stilul 
confesional de spălare a creierelor, era ceva la care toată 
lumea se supunea periodic, Orlo raportase tot, cu 
acuratețe. Atunci se observase că acele gânduri apăreau în 
mintea lui sub o formă întunecată în prima fază, ca după 
aproximativ două ore să devină limpezi precum cristalul. 

Acea perioadă de două ceasuri (plus sau minus câteva 
minute) îi încurcase serios pe observatori. 

Mai rău, pierduseră indiciul clar că se petrecea ceva cu 
şaptezeci şi două de ore înainte; nu un gând ci o supra- 
stimulare corporală. De neiertat fusese faptul că îl 
pierduseră şi pe cel premergător, care apăruse cu şase 
săptămâni înainte de data prevăzută de calculator. 

Pentru că un creier este complex - deşi există o structură, 
un anume mecanism - întotdeauna sunt implicaţi cel puţin 
doi factori, unul fizic şi altul mental. Unul se află chiar în 
creier: o funcţie neutră care scanează dinainte viitoarele 
asociaţii de idei. De aceea, când un om încearcă să-şi 
amintească un nume, subconştientul îl cunoaşte cu cel puţin 
două ore înainte să-l recunoască mintea conştientă. Nu este 
disponibil în acea perioadă ca o amintire exactă, dar există 
o asociere fiziologică legată de persoana al cărei nume vrea 
să şi-l amintească. 

În cazul nostru, cel de-al doilea factor era, desigur, 
programarea Higenroth. Cu şase săptămâni înainte, furie şi 
rezistenţă; cu şaptezeci şi două de ore în avans, întregul 
sistem glandular stimulat; corpul mobilizat pentru acţiune. 
Oamenii aflaţi într-o asemenea condiţie pot depune efort 
fizic susţinut fără probleme, chiar dacă nu au făcut exerciţii 


înainte; ochii le strălucesc, au pasul mai sprinten iar mintea 
le este în alertă. O asemenea persoană străluceşte. La 
prânzul din prima zi pe care-l luase cu savanții, Orlo 
strălucise în asemenea manieră încât îi uluise pe toţi cei de 
acolo. (Odată ce oamenii ating un asemenea nivel, nu-şi mai 
pierd strălucirea.) 

Comitetul, ca şi conducătorii săi, în paranoia care-l 
stăpânise, nu observase că între unsprezece şi 
cincisprezece ani, şi apoi între cincisprezece şi douăzeci şi 
unu (mai puţin cele şase săptămâni), Orlo fusese în esenţă o 
persoană paşnică şi conformistă. Ca şi Marele - deşi mic din 
punct de vedere fizic - Geniu, membrii Comitetului erau 
convinşi de existenţa a ceea ce se numea „omniprezenţa 
duşmanului ascuns” care le cunoştea toate mişcările şi 
activităţile. 

Desigur, în perioadele de trecere între două programări, 
Orlo îşi amintise perfect toate gândurile pe care le avusese 
la momentele cheie. Dar i se spusese că sistemul autocriticii 
elibera o persoană de toate ideile potrivnice Poporului; iar 
el crezuse în aşa ceva. Ca atare, între unsprezece şi 
cincisprezece ani alungase toate acele idei „învechite” din 
minte, fiind foarte ruşinat de el însuşi pentru că putuse 
nutri asemenea gânduri. Această metodă n-a mai dat roade 
la cincisprezece ani, dar, în esenţă, „exagerările sale de 
dreapta” se concentraseră mai ales asupra felului în care ar 
fi putut evita să devină unul dintre adolescenţii fraieri. 

Orlo se trezi pe întuneric şi rămase nemişcat; nu era sigur 
dacă era perfect treaz - Oare am visat? Sau chiar am auzit 
un zgomot...? 

În întunericul din apropierea patului simţi o mişcare. 
Oricine ar fi fost intrusul, cunoştea bine camera. Observă o 
învălătucire de umbre în întuneric şi simţi o mână mare 
peste gură, iar o alta care-i prinsese braţul într-o 
strânsoare de fier, apăsându-l de saltea. 

Orlo nu-şi amintea dacă îşi revenise în simţiri după aceea, 
în mintea lui era întuneric. 


Când se trezi, era întins - îmbrăcat, aşa cum se culcase - 
pe o canapea din biroul său. 

Orlo clipi uimit când observă că soarele strălucea în înaltul 
cerului. Îşi dădu seama unde anume se afla. 

Se ridică şi văzu... incredibilul. 

Pe fiecare perete de plastic, pe toate suprafeţele de sticlă, 
erau imagini în direct cu Martin Lilgin. 

Există vreun anume şoc special pe care-l simte un super- 
dictator atunci când în fine primeşte ceea ce i se cuvine? Se 
schimbă la faţă? Are o senzaţie de rău pe dinăuntru? 

Oare acela este momentul în care simte Marea Spaimă? Şi 
în acea clipă de intensitate maximă, oare chiar se gândeşte: 
„Gata, m-au prins?!” 

Dar uluirea, neîncrederea - oare simte aşa ceva? 
Incredibilul! Gândul că aşa ceva nu i se poate întâmpla 
tocmai lui! Nu lui! 

Desigur, un asemenea om trebuie să sufere de nebunia 
vechiului drept divin al regilor; convingerea că este special, 
şi că a primit toată puterea dintr-un motiv anume, dar în 
principiu tocmai pentru că este ceea ce este. 

Nimeni nu va şti niciodată. Pe peretele de plastic la care se 
uita Orlo era deja evident că Lilgin ştia în ce situaţie se afla. 
Aşa că începuse să se comporte adecvat. 

Zâmbea uşor. Mai mult, câtă vreme se bărbieri şi se 
îmbrăcă, fredonă uşor o melodie la modă. 

După aceea o porni spre birou şi se aşeză la faimoasa 
masă de lucru. Acolo i se aduse şi micul dejun. lar mai apoi 
prânzul. Şi cina. 

Masa de lucru! Era faimoasă pentru că acolo fusese 
întotdeauna filmat în rarele ocazii în care se adresase 
întregii lumi. De obicei se lăsa filmat aşezat acolo, cu 
teancuri de documente în stânga şi dreapta. După câteva 
secunde ridica privirea cu expresia hărţuită a unui om care 
are prea multe lucruri de făcut, dar trebuie musai să 
rezolve şi problema ivită pe neaşteptate. 

De această dată, după ce se aşeză, rosti: 


— Voi face o declaraţie la ora zece, după timpul standard 
din est. Până atunci, voi fi foarte ocupat cu toate astea. 
Zâmbi şi arătă spre teancurile de documente. 

După aceea, luă dintr-un teanc prima foaie, o citi şi-şi 
chemă secretarul - care stătea încremenit într-o parte - ca 
să-i dicteze o scrisoare. Secretarul (aproape un adolescent) 
nu reuşea să facă faţă situaţiei. Dar Lilgin nu-i dădu nici o 
atenţie, deşi scurtă mult conţinutul scrisorii... ceva legat de 
o schimbare de procedură la o fermă colectivă. 

Îşi concedie secretarul cu instrucţiunea de a trimite 
scrisoarea cât mai grabnic, după care se apucă să citească 
documentele. Puțin după aceea i se aduse micul dejun; 
Lilgin se apucă să mănânce şi să citească în acelaşi timp, la 
fel ca oamenii obişnuiţi care-şi citesc ziarul de dimineaţă, 
lăsând impresia că e foarte ocupat şi nu-şi putea permite să 
piardă vremea. 

La ora zece, ridică privirea, zâmbi şi făcu o scurtă 
declaraţie: 

— 'Tovarăşi, muncitori, susţinători ai Noului Sistem 
Economic. Îmi închipui că aţi fost cu toţii surprinşi azi 
dimineaţă atunci când aţi văzut imaginea mea pe un perete 
sau altul din casele voastre. Am fost convins, în pofida unor 
reţinerii, să fac un test pe o durată nedeterminată, ceea ce 
înseamnă (zâmbi larg) că nu ştim cât va dura acest 
experiment. Acesta s-a făcut cu gândul că cetăţenii şi 
tovarăşii şi muncitorii au dreptul să îşi supravegheze 
guvernul. Există mereu zvonuri despre activităţi secrete 
care au loc la cele mai înalte nivele guvernamentale şi că se 
iau tot felul de măsuri care nu au fost aduse la cunoştinţa 
publicului larg. Nu cred că este nevoie să mai spun şi 
altceva - înţelegeţi la ce anume mă refer. Aţi auzit 
asemenea lucruri din multe surse. O parte din aceste surse 
sunt oameni neştiutori, cinstiţi - aşa cum este întreaga 
populaţie a planetei, muncitoare, loială, supusă legilor, gata 
să îmbunătăţească cât mai mult condiţiile de muncă. 
Celelalte surse ale zvonurilor nu sunt tocmai de încredere. 


Cei din urmă au motivele lor personale, de aceea, din când 
în când, încep să creeze necazuri şi atunci forţele de ordine 
sunt nevoite să ia măsuri contra lor conform legilor care pot 
fi citite în orice bibliotecă publică. În orice caz, având la 
dispoziţie această invenţie minunată, suntem acum în 
măsură - aşa mi s-a spus - să facem un test care va oferi 
tuturor oamenilor oportunitatea de a judeca singuri dacă 
vor să vadă ceas de ceas şi zi după zi cum decurge procesul 
guvernării. Câtă vreme se va desfăşura testul, mă veţi putea 
urmări zi şi noapte. Sper să nu vă supăraţi dacă o să sting 
luminile atunci când mă dezbrac sau când mă voi duce la 
baie. Vă sugerez, atât din respect faţă de dumneavoastră 
cât şi faţă de mine, să nu mă urmăriţi în asemenea 
momente. Pe moment, acesta este raportul meu. Când voi fi 
gata să fac o declaraţie, o voi anunţa din vreme. Mulţumesc 
- şi nu pot să-mi iau rămas-bun de la voi, pentru că 
transmisiunea va continua. Deci mai bine să spun, 
doamnelor şi domnilor, fiţi cu ochii pe guvern. Acum este 
ocazia cea mai bună ca să aflaţi toate detaliile minuţioase şi 
plictisitoare care ajung pe biroul meu zi de zi şi an după an. 
Pot să vă mărturisesc de pe acum că nu este o muncă 
interesantă, dar este necesară şi merită făcută. 

Acesta fusese discursul. Chipul atât de faimos zâmbi alte 
câteva secunde. Apoi mâna se ridică în semn de încheiere şi 
capul se plecă asupra unui alt document. 

Aparenţele spuneau că Martin Lilgin, dictatorul 
pământului, se întorsese la multiplele sale îndatoriri. 

Orlo se trezise ameţit. Se ridicase atunci când începuse 
discursul. Îl ascultase tulburat, neştiind ce anume să 
înţeleagă, fără să se ştie direct implicat. 

Când se termină, se grăbi să iasă pe uşa din spate şi se 
îndreptă spre zona rezidenţială din Oraşul Comunicaţiilor - 
iar după o vreme, când dădu colţul unui coridor larg de 
marmură, nimeri peste o barieră păzită de savanţi. 

Unul dintre oamenii de la barieră stătuse la masa Şapte - 
astronomul chinez, Jimmy Ho. 


Jimmy îl preveni pe loc: 

— Nu te apropia mai mult de atât, Orlo! 

Orlo simţi cum îl cuprinde furia. Dar se opri. 

— Ce se petrece aici? Ce s-a întâmplat? 

După multe discuţii aprinse află esenţialul. În cele din 
urmă, întrebă neliniştit: 

— A fost careva ucis? 

— Câţiva din amărâţii ăia de puşti în uniforme. Au dat 
năvală în cantină, ieri, la prânz, făcând pe durii şi arătându- 
şi armele. Aşa că a trebuit să dovedim pe loc că nimeni nu 
dă buzna în anumite locuri din Oraşul Comunicaţiilor dacă 
noi nu l-am poftit. Am înţeles că avem în congelatoare 
mâncare doar pentru două zile. Deci asta înseamnă că 
avem o limită până la care vom putea rezista - probabil 
vreo săptămână. 

— Nu fi ridicol! Izbucni Orlo. Trebuie să fie o greşeală. În 
fond, legal, eu sunt responsabil de locul ăsta. Deci oricine a 
dat ordinul să fiţi atacați a făcut-o în mod ilegal. Trebuie să 
stabilim precis ce anume s-a întâmplat. 

— Mă rog, n-ai decât să visezi mai departe, amice! Îi 
răspunse vesel Jimmy Ho. 

Orlo îi zise grăbit: 

— Vrei să-l cauţi pe Ishkrin şi să-i spui să vină la mine la 
birou cu câţiva experţi care ştiu ce se petrece? Aş vrea tare 
mult să stau de vorbă cu cineva despre... Ridică mâinile 
arătând spre pereţi. Pe suprafaţa de marmură imaginile 
erau mai înnegurate, dar se vedeau destul de bine, în 
special pe suprafeţele lucioase... despre toate astea. Şi să-i 
spui să-mi explice şi mie de ce detectoarele nu au depistat 
sursa în - cât a spus el? 

— Trei secunde. 

Chipul rotund al chinezului strălucea de maliţie. 

— S-a jucat cu tine, Orlo. Cuvântul „penetrare” înseamnă 
că sursa este doar o parte a întregului. Nu este vizibilă, 
audibilă sau detectabilă. Treaba asta poate continua până 
când maşinăria de pe orbită se va strica; dar eu sunt gata 


să jur că Higenroth şi-a înzestrat echipamentul cu destule 
sisteme de rezervă ca să-l menţină în funcţiune vreme de - 
să zicem - vreo sută de ani. 

— Dumnezeule! Izbucni Orlo. 

Atunci când se îndreptă înapoi spre birou se simţi din cale- 
afară de surescitat. În minte îi veni un alt gând: Ce noroc 
fantastic să mă aflu chiar aici în momentul în care cineva a 
reuşit să pună în funcţiune echipamentul. Şi când te 
gândeşti că am auzit de toată afacerea asta cu numai două 
zile în urmă... 

Revenit la birou, conştient de surescitarea care-l stăpânea 
în continuare, îl sună pe Bylol. 

În vreme ce aştepta se gândi şi la situaţia lui. 

Încă avea destule probleme de rezolvat, plus misterul a 
ceea ce i se întâmplase în noaptea aceea. Dar cel puţin 
scăpase de confuzia de cu o zi înainte. 

În vreme ce stătea şi aştepta, chipul îi strălucea din nou. 

Din cauza acelei situaţii, fiecare dorea să aibă partea lui 
de glorie, fiecare dorea să profite cât mai mult. 

Domnul Bylol îşi făcu apariţia cu întârziere. Întreaga lui 
atitudine se schimbase. Intră degajat în birou; renunţase la 
grabă şi servilism. Probabil că acum o să se lenevească, 
cugetă Orlo în vreme ce-l privea. 

Avu un moment de uimire. Pentru că atunci îl văzu cu 
adevărat pe omul acela. Înainte avusese impresia că Bylol 
nu era altceva decât un funcţionar bătrân. 

Dar Şeful de Cabinet al Membrului Prezidiului care se 
ocupa de ştiinţă şi tehnologie, ce tocmai intrase pe uşă, nu 
avea mai mult de treizeci şi cinci de ani. Bylol se apropie 
insolent de masa de lucru şi rosti degajat: 

— Când m-aţi chemat eram la telefon. Apelul este pentru 
dumneavoastră. Trei - vă rog să mă scuzaţi! 

— Domnul Jodell aşteaptă la intercom ca să discutaţi. 

Orlo, care băgase mâna în buzunarul cu arma atunci când 
intrase Bylol, continuă s-o ţină pe pistol. Nu credea la 


modul sincer că individul ar fi fost capabil de vreo acţiune 
violentă decisivă, dar mai bine să fie precaut. 

— Mulţumesc, domnule Bylol, rosti politicos. Ce crezi 
despre acest experiment la care s-a supus preşedintele 
Lilgin? 

Urmară câteva momente de linişte. Mai întâi se schimbă 
expresia din ochii lui... Nimic, cugetă Orlo, nu putea 
convinge mai bine pe cineva să-şi dezvăluie gândurile decât 
inocenţa prefăcută... 

— Ah! Mormăi domnul Bylol. În clipa aceea parcă reveni 
dintr-o altă dimensiune. Domnule, domnul Jodell aşteaptă la 
intercom, rosti pe tonul speriat pe care-l avusese cu ozi 
înainte. 

Imediat după aceea se înclină în faţa lui Orlo şi dispăru din 
birou. 

Orlo ridică receptorul intercomului. 

— Îmi pare rău că v-am lăsat să aşteptaţi, domnule, minţi 
el, dar eram la baie. 

Fiinţa jovială de la celălalt capăt al firului îi curmă pe loc 
orice fel de scuză: 

— Nici o problemă, tinere prieten. Mă întrebam dacă nu aş 
putea trece pe la tine ca să stăm puţin de vorbă, ce zici? 

Orlo întrebă: 

— Domnule Jodell, ce vârstă ai de fapt? Aşa arăţi cam de 
cincizeci şi cinci. 

Cei doi bărbaţi stăteau faţă-n faţă, la masa de lucru din 
biroul lui Orlo. Din prima clipă vorbiseră pe şleau, de parcă 
Trei ar fi fost hotărât să-şi ardă trecutul - şi, la nevoie, 
viitorul, fără a-i păsa dacă asculta cineva sau nu. 

Chipul mare îşi schimbă culoarea, trecând de la un 
purpuriu pal la un roz furios. Ochii de culoarea oţelului se 
îngustară. 

— Nemernicul ăla, rosti cu venin, ne ţine pe mine şi pe 
Megara să arătăm ca nişte bătrâni de aproape şaizeci de 
ani, iar el o face pe tinerelul de patruzeci. Îşi dădu seama că 
era cam subiectiv. Zâmbi în chip de scuză. Am două sute şi 


douăzeci şi şapte de ani, răspunse cu mândrie. Bănuiesc că 
ar trebui să fiu recunoscător că arăt aşa; dar am câştigat pe 
drept fiecare an în plus. Aşa că la naiba cu el! 

— N-ai vrea să-mi spui şi mie toată povestea? 

Jodell încuviinţă din cap, cu lacrimi în ochi. 

— Mă macină de mai bine de o sută şaptezeci de ani şi am 
ajuns în acel punct în care vreau s-o spun cuiva, oricui. 

— Continuă, îl invită Orlo. 

Numărul Trei era un supravieţuitor. 

Deşi la început fusese un egal al dictatorului, reuşise să 
facă tranziţia la poziţia de subordonat. Lucru care nu fusese 
prea uşor de realizat. În acele zile de început, termenul 
care se aplicase oamenilor ca el fusese acela de deviaţionist 
de dreapta sau de stânga. 

Sentința fusese întotdeauna moartea. 

Un deviaţionist, în acele zile de început, fusese omul 
căruia îi lipsise un anume gen de viziune. Într-un fel sau 
altul, nu observase că un anume individ mărunt, brunet, cu 
ochi negri şi comportament de lup era conducătorul natural 
al noului stat planetar în plină formare. 

Desigur, s-ar fi putut apăra spunând că avusese prea 
multe în minte, că încercase să se descopere, că neglijase 
să vadă că o asemenea stare de tranziţie îşi avea 
conducătorul ei natural. Şi că pur şi simplu nu realizase la 
vreme că nu existase decât un singur om care ar fi putut fi 
conducătorul. 

Din fericire pentru Jodell, niciodată nu avusese ceva 
împotriva mărunţelului brunet la întâlnirile de grup. Însă 
majoritatea celor din eşalonul superior strâmbaseră din nas 
şi-i căutaseră nod în papură. Curând după aceea muriseră 
cu toţii. 

Dar numai simpla reţinere de la orice critică nu ar fi putut 
salva pe nimeni. Numai norocul nu ar fi putut să-l scape de 
la moarte. Adevărul era că Lilgin îi numise pe cei mai 
bătrâni Grupul Negativist. 


Aceştia comiseseră o crimă de neiertat. Fuseseră prezenţi 
la creaţie. Indiferent de cât de mult îndepărtezi un astfel de 
om, sau ce sarcină de nimic îi dai, el tot îşi aminteşte tot 
felul de lucruri despre tine. El ştie de unde ai început. 
Undeva în mintea lui ştie că eşti o simplă fiinţă umană cu tot 
felul de cusururi omeneşti. 

Te-a văzut acuzat că ai făcut greşeli. Te-a observat cum te 
apărai ca oricare altul. A fost prezent în ziua în care un 
membru al partidului (mort de multă vreme după ce fusese 
torturat zile întregi şi care refuzase să admită că era 
adevărat ceea ce se petrecea) a declarat că tu, Martin 
Lilgin, eşti un deviaţionist extremist de stânga cu orientare 
fascistă. 

Ar mai fi putut fi lăsat în viaţă un om, după ce auzise 
asemenea acuzaţii împotriva conducătorului mic şi brunet? 
Da, ar fi putut, dacă s-ar fi grăbit să ia stiloul în mână - cu 
excepţia lui Megara, el fusese primul - ca să scrie o 
declaraţie în care-l recunoştea pe supraomul cu ochi şi 
instincte de cobră drept superiorul lui natural în noul stat 
planetar care se formase. Putea, dacă acel ultra-conducător 
decidea că avea de gând să permită ca din cei aproximativ 
un milion de oameni din grupul original să rămână în viaţă 
în jur de o sută; fără să aibă o idee precisă despre cei care 
aveau să formeze acea elită. Fiecare om trebuia să-şi 
câştige locul în acel anturaj select printr-un act unic de 
obedienţă. 

Una dintre condiţiile obligatorii cerea ca fiecare dintre cei 
o sută să fie cunoscut pentru memoria perfectă, amintindu- 
ţi fără tăgadă cum, în zilele de început, tot ce făcuse 
conducătorul fusese perfect; şi că, în fapt, nu se înşela 
niciodată cu privire la ceva. 

Fiecare dintre cei o sută de aleşi - după cum a reieşit în 
cele din urmă - îşi amintea fiecare eveniment în parte care 
dusese la victorie. Şi era gata să depună mărturie - şi chiar 
o făcuse de mai multe ori - că în fiecare caz, o singură 


persoană jucase rolul decisiv. Şi că nimeni altcineva nu mai 
făcuse altceva decât să asculte ordinele primite... 

— Care este numele inventatorului drogului nemuririi? 
Întrebă Orlo. 

Ajunseseră la faza de întrebări şi răspunsuri. 

Jodell răspunse: 

— Nu ştim încă dacă produce nemurirea, dar se pare că 
este destul de bun. Ridică din umeri şi adăugă cu 
simplitate: M-am trezit într-o dimineaţă şi nu mi-am mai 
putut aminti nici numele individului şi nici ce anume am 
făcut cu formula drogului. Nu ştiu cum de a făcut Lilgin una 
ca asta. 

— Probabil că aţi discutat exact despre treaba asta, îi 
explică Orlo Thomas, inginerul de sistem, şi simultan ai 
respirat un... - Dădu numele unui gaz derivat din compusul 
chimic apropiat de pentatholul de sodiu - sau ţi-a fost 
injectat în sânge printr-un alt mod. 

— Nu-mi mai amintesc să fi purtat o asemenea 
conversaţie, mărturisi Jodell. 

— Ar fi destul de dificil, replică Orlo cu acreală, dacă s-a 
folosit de o asemenea metodă. 

Tăcu o clipă, vizualizând noua frântură de informaţie, 
observând acele acţiuni într-o serie de imagini mentale 
umbrite. Probabil că descoperitorul nemuririi era mort de 
multă vreme. Descoperirea îi fusese furată câtă vreme 
trăise. Manevrat cu talent - probabil vreme de ani de zile - 
dezvăluise tot felul de informaţii preţioase. Logica spunea 
că fusese ţinut în viaţă până când se aflaseră toate 
răspunsurile cu privire la formula lui secretă, drogul putând 
fi manufacturat şi injectat fără asistenţa lui. După aceea 
dictatorul se descotorosise de el. 

Desigur, era posibil ca inventatorul să fi fost chiar membru 
al Prezidiului. Orlo puse întrebarea. Primi drept răspuns o 
ridicare din umeri. 

— Au fost aşa de mulţi, zise Jodell neajutorat. 


— Ştiu, răspunse Orlo care fusese probabil singurul om 
care se obosise să-i numere. 

Din acel moment Orlo nu se mai putu abţine. Tensiunea tot 
crescuse în el încă din clipa în care-l sunase Jodell: 
sentimentul că atât convorbirea prin intercom cât şi 
discuţia faţă-n faţă erau urmărite cu grijă şi că cineva avea 
autoritatea să acţioneze împotriva trădătorilor. Pentru că 
Jodell se arătase aşa de nepăsător în faţa primejdiei, Orlo se 
simţise obligat să se comporte cu un curaj asemănător. 

Dar în clipa următoare puse întrebarea care-l măcina. 

Jodell răspunse uimit: 

— Pentru numele Domnului, Orlo, Lilgin e un om ca şi noi 
ceilalţi. Să te spionez pe tine şi echipamentul tău era treaba 
mea. Şi - zâmbi cu amărăciune - scopul era să te împiedic 
să faci ceea ce ai făcut deja. În plus, trebuia să obţin cumva 
şi invenţia. 

— Adică, insistă Orlo, conversaţia de acum nu a fost şi nu 
este monitorizată tocmai pentru că treaba ta era să mă 
spionezi? E corect? 

Jodell se scuză: 

— Ar fi trebuit s-o spun din capul locului. Da. Sigur că nu 
ne ascultă nimeni. Cum altfel? Se lăsă pe spătarul 
scaunului, ceva mai relaxat. Expresia de jovialitate îi 
reapăruse pe faţă. În regulă, acum ce-ar fi să-mi spui cum ai 
făcut treaba asta? 

— Ce anume? Întrebă Orlo nedumerit. 

— Ei, haide... În glasul obişnuit să dea comenzi se simţi 
nerăbdarea. Cum de ai reuşit să-l localizezi pe nemernicul 
ăsta? Îţi spun de pe acum că s-a ferit ca dracu' de tămâie să 
se lase văzut de tine. În plus, probabil că în afară de 
Megara, numai eu ştiam că Lilgin avea de gând să-şi 
petreacă după-amiaza, seara şi noaptea cu Odette. 

— Eu, rosti Orlo încet, nu am habar despre ce vorbeşti 
acum. Şi ai făcut şi mai devreme nişte comentarii care m-au 
nedumerit - şi încă mă mai frământă. Dar le-am lăsat să 


treacă. Aşadar, în primul rând trebuie să înţeleg despre ce 
anume vorbeşti. 

Urmă un moment de tăcere grea. Apoi, Jodell zise 
încetişor: 

— Higenroth. Eşti fiul lui Higenroth. Şi toate astea - arătă 
neglijent spre imagini - vin din capul tău. 

— Dar, protestă Orlo fără vigoare, ieri Alter Ego mi-a spus 
că sunt fiul lui Lilgin. 

— N-a fost niciodată prea isteţ, răspunse Jodell. lar dacă 
treaba asta a fost o mostră a logicii lui, nu e de mirare că 
Lilgin a pus să fie omorât chiar de ieri, după ce ai plecat tu 
de acolo. 

— Voia să devină noul dictator şi să mă facă pe mine 
moştenitorul lui, zise Orlo. 

— Nu e singurul Alter care s-a gândit la aşa ceva, comentă 
Jodell. Dar acum, ascultă, cum... 

— Fiul lui Higenroth, suspină Orlo. 

În mod ciudat, nu era tocmai încântat de ceea ce aflase. 
Mai mult, se simţea parcă retrogradat. Îşi aminti că citise 
mai demult despre un dictator din trecut pe nume Adolf 
Hitler, care, după cum se aflase după aceea, se numise în 
realitate Adolf Schickelgruber. Numele, Higenroth, avea o 
rezonanţă din Schickelgruber în el. Îl încercă şoptind: 

— Orlo Higenroth. 

O mână se întinse peste masă şi-l prinse de braţ. 

— Unde ţi-e mintea? Întrebă Jodell cu fermitate. Parcă te- 
ai pierdut deodată. 

Orlo îi explică nefericit despre toată treaba cu 
Schickelgruber. 

— Mă simt retrogradat. 

— Cel mai mare geniu al comunicaţiilor care a trăit 
vreodată. A fost doborât de o puştoaică pe care Lilgin a 
obligat-o să se mărite cu el. Am descoperit mai târziu că 
fata şi-a încuiat uşa de la dormitor. Deci singura dată când 
s-a culcat cu el a fost chiar în ajunul morţii savantului, când 
probabil a făcut-o de frică. Şi uite aşa, prietene, zâmbi 


Jodell cu amărăciune, ai ajuns să fii depozitarul secretului 
Sistemului de Penetrare, despre care mi-ai zis că nu-ţi mai 
aminteşti să-l fi folosit împotriva lui Lilgin. 

Reveniseră la punctul principal al întâlnirii. 

Orlo zise: 

— Când ai sunat, am fost convins că tu ai fost cel care m-a 
transportat din dormitorul din apartament până aici. 

— Nu, n-am fost eu, rosti Jodell încordat. 

Cei doi se priviră o clipă apoi săriră în picioare ca împinşi 
de un arc. 

— Dar - dar... izbucni Orlo. 

Jodell întinse o mână care tremura vizibil. 

— Întoarce intercomul spre mine, îi zise răguşit. 

Tăcut, Orlo împinse instrumentul pe suprafaţa lucioasă a 
mesei. Îl privi pe Trei cum apasă două taste şi apoi alte 
două. 

Chipul apărut pe monitor era cel al unui bărbat de aceeaşi 
vârstă cu Jodell. Orlo îl văzuse la cina din prima seară - unul 
dintre beţivani. 

Megara! 

Jodell rosti cu gravitate: 

— Veet, sunt în biroul lui Orlo Thomas. Tocmai am ajuns la 
o concluzie uluitoare. Tu ai făcut-o. 

Chipul de pe ecran era copilăresc, cu o mustață subţire pe 
buza superioară şi ochi mici şi foarte albaştri. Dacă nu lua 
în calcul bărbia puternică care arăta duritatea individului, 
Orlo şi-l putea imagina plângând foarte uşor. Dar se părea 
că până şi un individ copilăros devenea un dur după două 
sute douăzeci de ani de viaţă. 

Chipul de pe ecran se lumină de un zâmbet. Iar glasul 
gros, care nu se asorta cu faţa răspunse: 

— O şansă asemenea lui Orlo apare o singură dată în viaţă, 
chiar dacă este vorba de una incredibil de lungă. Pot să-ţi 
spun cu mâna pe inimă că a fost o adevărată plăcere să-l 
prind pe nemernic. 

Se întrerupse şi privi în jur. 


— Ştiţi ce, cred c-ar fi mai bine să vin şi eu acolo. Nu 
trebuie să uităm că şi Lilgin se gândeşte acum cine i-a copt- 
O şi nu e nevoie să ceară să fim ucişi în gura mare, poate să 
scrie ordinul. Propunerea mea este să mă alegeţi şeful 
guvernului. Gândiţi-vă la asta cât aşteptaţi, bine? 

După ce legătura se întrerupse, Jodell comentă cu cinism: 

— Văd că sunt destui care vor să-i ia locul. Şi vor mai fi şi 
alţii. Inclusiv eu. Şi - continuă zâmbind - poate şi tu. 

— Nu, eu nu vreau, răspunse Orlo cu fermitate. 

Putea percepe... semnale. 

Dacă un ajutor de încredere spunea un singur cuvânt 
greşit - nu mai avea ocazia să mai vorbească. O declaraţie 
politică corectă, dar care nu avusese tocmai tonul potrivit 
era sesizată imediat de Lilgin. Omul acela nu mai avea 
permisiunea să se mai apropie vreodată de el. 

După aceea, evident, cei doi indivizi dispăreau rapid, după 
ce mai întâi erau torturați prin metoda oboselii pentru a 
face „mărturisiri complete”. 

Semnale! În zilele demult apuse ale tinereţii sale, în timpul 
adolescenţei, când mai existau încă automobile particulare, 
cel mai mic semnal de proastă funcţionare a maşinii îl 
alertase imediat pe tânărul Martin Lilgin. Maşina lui 
ajunsese aşa de des la atelierul de reparaţii, prima dată o 
dusese chiar în ziua în care o cumpărase, încât mecanicii 
gemuseră îngroziţi de câte ori îl văzuseră. 

Lui Lilgin nici prin cap nu-i trecuse, nici la tinereţe şi nici 
la maturitate, aşa cum nu se gândiseră nici suporterii săi 
(toţi cei care fuseseră ucişi) că acea sensibilitate extremă la 
asemenea semnale era peste normele normale. Lilgin 
fusese foarte mândru de această capacitate a sa; 
considerase că era ceva precoce, la fel ca şi multe alte 
persoane care, emiseseră un singur semnal mortal (pentru 
ei) care-l alertase că aceştia aveau propriile păreri... critice, 
la adresa lui. 

Acea sensibilitate supranormală la semnale (sub formă 
paranoică) este o condiţie fiziologică a celui de-al doilea 


stadiu al oboselii. Cum Lilgin nu ştia să fi fost supus 
vreodată la oboseală neobişnuită, fără să se considere 
paranoic, nu-i trecuse prin minte (sau cel puţin nu se 
gândise prea mult la această posibilitate) că trupul omenesc 
care suferă de o anumită stare febrilă prelungită poate 
simţi la nivel celular şi neuronal primele două stadii ale 
oboselii, iar câteodată, chiar şi pe al treilea. 

În copilărie (aşa îi spusese maică-sa) fusese foarte bolnav 
şi făcuse febră mare care-l dusese la un pas de moarte. 
După ce devenise liderul mondial al noii ordini, 
monitorizase cu atenţie informaţia obţinută de la ea şi o 
transformase într-un sistem: toate bolile febrile trebuiau 
înregistrate cu grijă, iar oamenii atent urmăriţi pentru 
verificarea comportamentului ulterior bolii. Dintr-un motiv 
necunoscut se ferise să se folosească de acele informaţii 
pentru a justifica omorârea acelor persoane. Probabil 
pentru că atunci ar fi fost ca şi cum s-ar fi judecat pe sine. 

Puțin după ce isprăvise cu micul discurs din prima zi de 
comunicare totală, „ascultase” cu atenţie toate semnalele 
din jur în următorul moment ceruse să i se aducă un top de 
formulare Zece-Şaizeci oficiale. Secretarul plecase în goană 
din încăpere şi se întorsese cu un mesaj din partea lui Jodell 
prin care i se aducea la cunoştinţă că formularele (din 
departamentul său) se terminaseră. Dar că altele noi tocmai 
erau în curs de tipărire. 

Ca un fel de înlocuitor pentru formularele oficiale ale 
condamnărilor la moarte, secretarul aduse două topuri de 
foi albe pe care le aşeză pe masa de lucru a lui Lilgin. Apoi 
se retrase undeva lângă uşă. Dictatorul avu impresia - 
acesta era semnalul pe care-l primise - că omul de abia-şi 
ascunsese zâmbetul încântat. În faţa a trei miliarde de 
oameni, Lilgin trebui să se abţină să nu ceară să fie 
executat pe loc. 

Toţi oamenii din palat, se gândi, care m-au văzut în această 
stare umilă, vor trebui să dispară... 

Moartea tuturor amintirilor! 


Acest gând avu darul de a-l mai calma un pic. Pentru că îi 
spunea în avans că în curând nu aveau să mai existe 
martori la umilinţa la care fusese supus. 

Adevărul era că se hotărâse. 

Ştia ce avea de făcut. 

Cu gesturi deliberate, desfăcu un top şi scoase din el un 
teanc de foi. Se apucă să scrie condamnările la moarte cu 
propria mână. Împături chiar el fiecare foaie în parte, le 
băgă într-un plic mare pe care trecu atent adresa şi pe care 
apoi îl sigilă cu grijă. 

După ce repetă acelaşi lucru de o duzină de ori, ridică 
privirea, zâmbi şi le zise miliardelor de spectatori: 

— La ora patru după-amiază voi explica ce anume am 
făcut acum şi de ce. 

— Ce crezi că scrie acolo? Întrebă Ishkrin. 

Întrebarea fusese probabil adresată celor şapte bărbaţi 
adunaţi în biroul lui Orlo - sau poate chiar lui însuşi, cel de- 
al optulea. 

Orlo fu primul care răspunse: 

— Păi, mormăi încruntat, bănuiesc că ar trebui să analizez 
cu atenţie treaba asta. Închise ochii. 

— Credeţi, continuă Ishkrin, că s-a decis dacă este vorba 
de un complot deviaţionist de dreapta sau de stânga? 

Toţi savanții din cameră zâmbiră amuzaţi. Megara şi Jodell 
rămaseră tăcuţi şi întunecaţi la faţă. 

Orlo deschise ochii şi le spuse: 

— Cred că cei doi distinşi membri ai Prezidiului ar trebui 
să-şi aducă în această secţiune prietenele şi soțiile. Cât mai 
repede, chiar în următoarea oră. Ceea ce-mi aminteşte de 
ceva. Se ridică şi se aplecă peste masa de lucru în direcţia 
lui Jodell. Unde-i Sheeda? 

Fără să mai aştepte un răspuns, întinse intercomul în 
direcţia lui. Jodell acceptă pe dată şi formă un număr pe 
taste. 

Pe monitor apăru o faţă dură. Era tânără, pătrăţoasă şi 
posacă. Ascultă cu atenţie la spusese lui Jodell, apoi 


deschise gura şi răspunse: 

— Am aici un ordin scris chiar de preşedintele Martin 
Lilgin, prin care mi se cere să o rețin pe Sheeda Moorton şi 
să fiu gata s-o bag în maşina cea mare de tocat în clipa în 
care primesc semnalul codificat prin intercom. 

— Ordinul acela a fost redactat pe un formular oficial, 
Zece-Şaizeci? Se interesă Jodell pe un ton calm. 

— Nu, dar scrisul îmi este bine cunoscut. 

— Sunt sigur că aşa este, replică Jodell cu acreală. Ascultă, 
Bureski, o vrem pe fată. Uită de ordinul pe care l-ai primit. 
Sunt vremuri tulburi în care pluteşte schimbarea şi ar fi 
bine să te schimbi şi tu o dată cu ele. 

Glasul morocănos întrebă: 

— Ce naiba se petrece acolo? Ce-i cu testul ăsta? 

— Nu e nici un fel de test, amice. A fost prins în fine cu 
pantalonii-n vine. Şi nici el şi nici altcineva nu poate să facă 
absolut nimic. E preferabil să treci de partea noastră. Vom 
trimite pe cineva să ia fata. 

— Imposibil. Poate că nu o să ascult de ordin, aşa cum a 
fost scris. Dar nu o voi preda şi nici nu o voi elibera 
deocamdată. 

Jodell se întoarse să se uite spre savanţi. 

— Domnilor, voi face o ameninţare ca din partea voastră. 
Ascultaţi-o cu atenţie şi apoi să-mi spuneţi dacă o puteţi 
duce la îndeplinire. Se întoarse iar cu faţa spre monitor şi 
zise: Bureski, voi trimite o duzină de savanţi din Oraşul 
Comunicaţiilor până la sediul acela mohorât al poliţiei 
secrete pe care o conduci. Vor intra şi vor lua fata. Nu 
încerca să rezişti. Te rog s-o predai în linişte. 

Chipul de pe monitor nu părea convins. 

— O duzină... se bâlbâi. Noi aici avem o adevărată 
fortăreață. Suntem echipați ca să doborâm şi rachete 
atomice. 

— Nu contează, mintea stăpâneşte materia, i-o întoarse 
Jodell. Întoarse capul spre Ishkrin. Am dreptate sau nu? 


— Ar fi nevoie cam de doisprezece specialişti din domenii 
apropiate, veni răspunsul. Dar ne-am descurca la fel de 
bine şi cu zece. 

— Foarte bine, încuviinţă Jodell. Nu, Bureski, nu te grăbi 
să întrerupi. Vrem de asemenea s-o găsim şi pe doamna 
Megara... 

Din fotoliul din colţ Megara gemu înăbuşit, de durere. 
După ce Jodell întrerupse legătura, se întoarse şi rosti către 
toţi: 

— În caz că interesează pe cineva, cred că pot aranja în 
aşa fel încât, în caz de urgenţă, să putem fugi cu toţii la 
Dealuri. 

Ishkrin făcu un gest de exasperare. 

— Trăim într-o lume nebună, rosti. Avem printre noi un om 
care nu crede că ceea ce se întâmplă acum este un caz de 
extremă urgenţă. 

În vreme ce Orlo mergea special înaintea celorlalţi, 
ofiţerul care păzea intrarea în palat se albi deodată la faţă. 

— Domnule, îi zise, am aici un ordin scris, chiar din partea 
lui Martin Lilgin. A venit printr-un curier special cu patru 
minute în urmă. Aici scrie că, până la noi ordine, nimeni nu 
are voie să intre sau să iasă din Oraşul Comunicaţiilor. 

Orlo continuă să înainteze. Îi simţea pe cei doisprezece 
super-savanţi care veneau răsfiraţi în urma lui. 

Răspunse, articulând cu grijă fiecare cuvânt în parte: 

— Ordinul nu este scris pe un formular legal. Şi oricum, nu 
mi se poate aplica tocmai mie, căpitane. Prin lege sunt 
Membru al Prezidiului şi eu mă ocup de Oraşul 
Comunicaţiilor, înţelegi ce spun? 

— Dar, protestă căpitanul, am ordinul scris chiar de mâna 
preşedintelui Lilgin. 

Se aflau la numai câţiva paşi unul de celălalt. Orlo se opri 
şi-şi arătă dinţii. 

— Căpitane, scrisul de mână poate fi falsificat. Aici, în 
palat, totul se face după lege. Drept care îţi ordon ca 
dumneata şi oamenii din subordine să vă încolonaţi şi să 


mergeţi înaintea noastră prin acea porţiune a palatului care 
duce spre poarta principală pe care vin şi pleacă angajaţii 
acestui departament. Ai treizeci de secunde la dispoziţie ca 
să îmi asculţi ordinul! 

— Dar... 

— Executarea! 

Urmă un moment de tăcere. Apoi căpitanul înghiţi în sec. 
Şi salută. Se întoarse spre subordonații săi. 

— Alinierea! Comandă deodată, încercând să pară 
autoritar. 

Nesiguranţa sa se transmise cel puţin unuia dintre 
oamenii din trupă. Din şase, cinci soldaţi luară poziţia de 
drepţi şi se aliniară. Cel de-al şaselea îşi luă arma, ca şi 
ceilalţi, însă, în loc să se alinieze se lăsă într-un genunchi şi 
ridică puşca la ochi îndreptând-o spre Orlo. 

— Nimeni, mârâi dispreţuitor, nu poate cere cuiva să nu 
asculte de un ordin direct al Şefului. Eu... 

Se opri pentru că... 

Dispăru. 

În spatele lui Orlo savanții se repeziră înainte. 

— Hei, făcu Peter Rosten, a cui e isprava asta? 
Întotdeauna am crezut că am un sistem destul de bun. Dar 
ce-am văzut acum, îl întrece cu mult. 

Nimeni nu-i răspunse. 

Cei doisprezece experţi în tot atâtea discipline se uitau 
nedumeriţi de la unul la altul ca în cele din urmă să-şi 
întoarcă ochii spre Orlo. Dar nimeni nu ieşi înainte ca să-şi 
asume meritul. 

Ishkrin comentă cu acreală: 

— Se pare că cel care a reuşit să pună la punct un 
asemenea sistem defensiv nu vrea deocamdată să se laude 
cu el. 

Orlo interveni agitat: 

— Din câte îmi dau eu seama, acum va trebui să fim foarte 
atenţi ca să nu fim împuşcaţi de lunetişti de la vreun balcon 
sau din alte puncte avantajoase. Deci va trebui să ne 


împărţim atenţia. Doi dintre voi - arătă - veţi fi atenţi la ce 
se petrece în spate. Doi sus, doi drept înainte, doi la stânga 
şi ultimii doi la dreapta. În fiecare caz indică persoanele 
pentru sarcinile pe care le împărțea. 

Savanţii îl priveau cu umor şi bună dispoziţie. Nimeni nu 
făcu un gest care să indice că avea de gând să i se supună. 
Peter Rosten îi explică situaţia cu blândeţe: 

— Orlo, nu trebuie să-ţi faci griji pentru asemenea lucruri. 
Când Higenroth a descoperit că electricitatea poate fi 
făcută să se mişte mai repede dintr-un loc în spaţiu în altul, 
într-un mod mult mai simplu decât în natură, multe dintre 
problemele relaţiilor spaţiale şi-au găsit atunci răspunsul. 
Bănuiesc că lui Lilgin i-a fost teamă să te lase să cunoşti mai 
bine asemenea lucruri. Dar desigur, ceea ce avem noi la 
dispoziţie, e cu mult mai puternic decât tot ce s-ar găsi pe 
afară. 

Orlo se simţea jignit. 

— Atunci, le zise, dacă voi, oameni buni, aveaţi toate 
mijloacele necesare ca să scăpaţi din închisoare, de ce n-aţi 
făcut-o mai demult? 

— Şi unde să ne fi dus? Îl întrebă un individ îndesat. În 
lumea lui Lilgin trebuie să ai autorizaţie în regulă ca să stai 
pe undeva. 

Era perfect adevărat. Orlo se ruşină pe loc de izbucnirea 
lui şi de sentimentul care o motivase. 

— În istorie au fost vremuri în care oamenii îşi găseau 
sanctuarul în biserici, le zise. 

— Nu şi acum, sub conducerea lui Lilgin, i-o-ntoarse 
cineva. Nu într-o unitate a Religiei Oficiale. 

Orlo nu se lăsă. 

— Au fost vremuri în care un om putea cere sanctuar 
politic în alte ţări. 

— Dar nu şi pe pământul lui Lilgin. Acum nu mai există alte 
țari. 

— Ei bine, probabil că va trebui să facem ceva în privinţa 
asta, comentă Orlo, pentru viitor. 


Nimeni nu-i mai răspunse. 'Toţi camarazii săi erau 
surescitaţi şi admirau interiorul palatului. Realiză şocat că 
savanții de marcă care-l însoțeau nu mai fuseseră niciodată 
aşa de departe de Oraşul Comunicaţiilor; că de fapt nici nu 
mai ieşiseră de acolo. 

Mergeau încet, privind cu atenţie în jur, ca nişte copii. De 
două ori se strânseră în jurul unei bolți ca să privească la 
ceea ce se afla îndărătul ei. De fiecare dată Orlo se văzu 
nevoit să-i împingă cu forţa ca să-şi continue drumul. 

— Ascultaţi, le zise agitat, în câteva minute vom ieşi din 
palat, dar numai dacă veţi continua să mergeţi. 

La poartă rechiziţionă un autobuz pe pernă de aer cu tot 
cu şofer. Toată lumea urcă în el grăbită. Dar, când ajunseră 
înăuntru, rămaseră timizi pe marginea scaunelor în vreme 
ce vehiculul se punea în mişcare, alunecând spre şosea. 

Orlo se simţea zguduit... Pot să cred că aceşti oameni vor fi 
în stare să atace cu succes o fortăreață? 

Merseră pe jos până în faţa porţii de fier a clădirii 
impozante de sticlă, oţel şi granit gri care se găsea la o milă 
distanţă faţă de palat. Aşteptară până când unul dintre 
oamenii de pază sună pe altcineva. Tânărul ofiţer de gardă 
privi spre grupul lor printre barele solide de oţel. 

— Generalul Bureski va veni în câteva minute, le zise. 

Nici nu trecuse încă de amiază. Un vânt cald adia pe 
strada părăsită din faţa clădirii înalte şi lungi, pe al cărei 
frontispiciu scria cu litere negre: POLIŢIA SECRETĂ. 

Cât de secretă era de fapt...? Se întrebă Orlo. Dedusese 
demult că poliţia secretă era principalul călău al disidenţilor 
politici. Se îndeletnicea cu crima. 

Gândul i se curmă. Pentru că... auzea limpede paşi pe 
podeaua de piatră. Paşii unui bărbat şi ai unei femei. 

Orlo simţi cum se albea la faţă. Nu se putea. Nu. 

Dar aşa era. 

Sheeda ieşi din clădire. Rămase ţeapănă alături de tânărul 
cu chip întunecat, îmbrăcat în uniformă, care o adusese. 

Individul le zise: 


— Uitaţi cum vom proceda. Trebuie să ştim în permanenţă 
unde anume este... 

— Va fi în Oraşul Comunicaţiilor, răspunse Orlo. 

Bureski continuă de parcă n-ar fi fost întrerupt: 

— Soluţia practică la care am ajuns este că vom decide 
puţin mai târziu dacă Lilgin a fost „prins” sau nu. Dacă este, 
atunci o puteţi păstra. Dacă nu, atunci o vom lua înapoi, 
fără să avem înregistrată oficial această predare 
temporară. 

— Dar să presupunem, interveni Orlo, că Lilgin şopteşte la 
intercom codul pe care l-ai menţionat. 

— Nu are cum să observe ceea ce facem noi aici, răspunse 
Bureski. Vom spune pur şi simplu că s-a făcut. Dacă el 
câştigă, o vom face imediat. lar toţi martorii vor dispărea de 
asemenea. Aţi înţeles? 

— O soluţie pragmatică, încuviinţă Orlo. Bun, cum rămâne 
cu doamna Megara? 

— Am ordonat deja să fie internată într-un spital. Va primi 
injecții cu proteine şi i se va face o operaţie estetică. A fost 
lucrată serios, domnule, şi va avea nevoie de cel puţin o 
lună înainte să se poată ţine pe picioare. 

— Am înţeles. La care spital a fost dusă? 

Bureski îi zise. După aceea, se despărţiră. 

În autobuzul care-i ducea înapoi spre palat, Orlo era 
aşezat alături de Sheeda, care tăcea cu încăpățânare, albă 
la faţă. În cele din urmă îi zise pe şoptite: 

— Am fost violată. De trei bărbaţi. Au crezut că sunt 
terminată aşa că m-au folosit. 

— După cum vezi, nu ei apar pe fiecare perete de plastic 
din lume, aşa că au comis o crimă despre care au crezut că 
va rămâne secretă. 

— Şi eu am crezut că până aici mi-a fost, mărturisi Sheeda, 
aşa că am savurat ceea ce mi-au făcut. Acum mă simt 
ruşinată. A fost o vreme când am dorit ca numai tu să mă ai. 
Mai vrei cadoul acela de ziua ta? 


— Azi e ziua mea, răspunse Orlo. Azi. Şi da, sigur că vreau. 
Va trebui probabil să mergem la Dealuri, mai ales că 
secretara va dormi în patul meu la noapte. Dar - conchise - 
până atunci mai sunt câteva ceasuri bune. Înainte de orice 
trebuie să convingem un nebun că nu vrea nimeni să-l 
omoare. Mai mult, trebuie să-i conving pe toţi cei care-i 
doresc moartea să n-o facă. 

Chipul fetei reflecta nedumerirea. 

— Despre ce anume vorbeşti? Se miră Sheeda. Ai 
înnebunit de tot? 

— Probabil, răspunse Orlo cu sinceritate. Pentru că, în 
acest moment, sunt probabil singura persoană din lume - 
cu excepţia idioţilor, desigur - care simte ceva compasiune 
pentru Lilgin. Dădu din cap, mai mult pentru sine. 

— De fapt asta-i cea mai simplă soluţie. Păstrarea lui la 
putere. 

Eidy începu să plângă din clipa în care-l văzu pe Orlo 
intrând pe uşă, neanunţat. 

— E prea mult, scânci. A treia vizită pe degeaba. 

Fără să-l mai bage în seamă pe distinsul şi tânărul vizitator 
nepoftit, se repezi spre o uşă pe care o deschise agitată. 

— Heen, strigă printre hohotele de plâns, s-au întors din 
nou. S-au întors. 

Pentru Orlo era ceva cu totul nou s-o vadă aşa, ştiind prea 
bine că femeia frumoasă care vărsa lacrimi amare nu era 
alta decât mama sa adevărată. 

Ciudat pentru că-şi amintea foarte clar că în toate 
rapoartele pe care le citise, doamna Eidy Higenroth fusese 
evaluată drept o tânără femeie rece şi calculată. (În clipa 
aceea nu părea deloc aşa.) 

Din nefericire, Orlo nu avea vreme să-i dea nici un fel de 
explicaţii. Şi ce era mai important, nu îndrăznea să-i explice 
situaţia. Aterizaseră pe pajiştea din faţa casei Glucken. 
Atunci când avionul cu reacţie atinsese pământul, un savant 
pe nume Spesh se uitase spre mână - sau aşa li se păruse 
celor care îl priviseră - şi le spusese agitat: 


— A mai fost cineva pe aici. Avem de-a face cu o capcană. 

Analiza lui exactă arăta că glasul cuiva avea să declanşeze 
un mecanism care fusese implantat celor doi soţi Glucken. 
Nu era foarte limpede ce anume trebuia să facă, dar... Ghici 
a cui voce îl declanşa, cugetă Orlo - drept care se mulţumi 
numai să le facă semn cu mâna savanților din spate. 

Rămase tăcut în vreme ce începea bătălia... 

Totul se precipitase deodată. Avusese foarte multe de 
făcut. 

Sheeda, el şi mica lor „armată” se întorseseră în Oraşul 
Comunicaţiilor. Fusese obligat s-o lase pe Sheeda să se 
ducă singură în apartament şi să-şi instaleze cartierul 
general acolo pentru că el se grăbise înapoi la birou. 

Atunci când Orlo intrase, Yuyu, a cărui specialitate erau 
aspectele biologice ale fenomenelor electromagnetice, 
sărise de pe scaun şi-i ieşise înainte. Şoptise agitat: 

— Cum te simţi, băiete? 

— Supra-stimulat, mărturisise Orlo. 

— Încă-ţi mai aminteşti ce s-a petrecut? Bărbatul cel mare 
şi negru părea extrem de serios. 

— Când mă gândesc la asta, îi zisese Orlo, parcă aud un 
glas care-mi tot vorbeşte. 

Yuyu se arătase uşurat. 

— Asta înseamnă că presupunerea noastră a fost corectă 
în privinţa a ceea ce a făcut Megara cu tine. Şi, desigur, se 
leagă totul. Ridicase din umeri. Tehnicienii din această 
branşă a poliţiei secrete nu ştiu să folosească şi altceva 
decât compuşi ai pentatholului de sodiu. 

— Am impresia, declarase Orlo, că Higenroth a conectat 
zigotul de echipamentul lui printr-un fel de câmp. Atunci 
când celulele zigotului s-au divizat şi s-au transformat în 
cele din urmă în mine, fiecare celulă în parte a păstrat 
legătura. Deci în clipa asta sunt conectat din cap şi până-n 
vârful picioarelor. Se încruntase. E destul de simplu. În jur 
de două duzini de semnale - fiecare precedat de câte o 
emoție. 


Africanul solid îşi frecase mâinile, jubilând de încântare. 

— E ceva deosebit. Tare mi-ar plăcea să văd mecanismul în 
acţiune. 

— Am făcut un test de teren, ca să zic aşa, răspunsese 
Orlo. M-am uitat la un individ care mă ameninţa cu o puşcă, 
am simţit o anume emoție şi am şoptit semnalul. Am avut 
impresia că a dispărut efectiv. 

— Doamne! Chicotise Yuyu. 

— Din cauză că nu am specificat câmpul, continuase Orlo, 
bănuiesc că a fost transferat într-una din cele două locaţii 
programate automat. Cel mai probabil în vechiul laborator 
Higenroth din casa de la universitate, unde a locuit. 

— Şi care ar fi cealaltă locaţie? 

— Bănuiesc că pe atunci bătrânul - Orlo se oprise 
nemulţumit de sine; i se păruse nepotrivit să vorbească aşa 
despre un geniu bătrân care, pe deasupra fusese şi tatăl lui, 
dar, după o clipă, continuase - Higenroth se gândise să facă 
toate astea chiar el. De aceea a şi luat legătura cu unul 
dintre Popasurile Dealurilor, cu gândul de a transforma 
această organizaţie într-una rebelă, care să se opună pe 
faţă guvernării. Se întrerupsese. Acesta-i celălalt loc în care 
este posibil să fi ajuns soldatul nostru. 

— Şi ce planuri ai? 

— În clipa asta, răspunsese Orlo, ar fi mai bine să aflu ce s- 
a mai petrecut câtă vreme am lipsit eu. După care voi 
expune planul meu de bătaie întregului grup. Bine? 

— Mie-n sută, încuviinţase Yuyu. Cu cât repetăm mai puţin 
ce vrem să facem, cu atât mai bine. Dar cealaltă chestiune 
rămâne numai între noi doi - da? 

— Da, acceptase Orlo. Cel puţin deocamdată. 

Intrase în cameră şi-i salutase curtenitor pe cei adunaţi 
acolo - un grup de unsprezece bărbaţi. Cum îl văzuse, 
Jodell îl anunţase: 

— S-au strâns un număr destul de mare de femei la tine în 
dormitor. Şi pe coridoare sunt puzderie de oameni, am 
început să le repartizăm locuri pe podea unde să doarmă. 


Orlo încuviinţase cu un zâmbet. 

— Locul părea destul de aglomerat atunci când am venit. 
Bănuiesc că mai vin şi alţii, nu? 

— Ne-am gândit, răspunse Jodell, să-i anunţăm pe toţi 
oamenii care au acces la Lilgin, să le explicăm ce anume se 
petrece şi să le oferim ocazia să aleagă de ce parte sunt. 
Până acum au venit cu toţii aici. Şi, desigur, la sugestia ta, 
fiecare şi-a adus nevasta sau prietena cu el. Acum aşteptăm 
cu toţii declaraţia de la ora patru pe care a promis-o Lilgin 
atunci când s-a apucat să scrie sentinţele cu moartea. 

— Pe mine mă bate gândul că ar trebui să continui cu 
munca de salvare, răspunse Orlo. Dar mai întâi aş vrea să 
vă spun cum ar trebui să se desfăşoare totul, după părerea 
mea. 

Din păcate, cei adunaţi acolo nu păreau să accepte ceea ce 
era logic şi raţional. 

— Ascultă, se opuse Megara, individul ăsta a omorât 
milioane de oameni. Poţi să negi aşa ceva? 

— E puţin spus, rostise Orlo cu calm. 

— Şi atunci cum ai putea justifica rămânerea lui la putere? 
— De la începutul istoriei, le zise Orlo, se pare că lumea a 
fost dominată cam de cinci la sută dintre masculi. Au existat 
dintotdeauna cam cincisprezece la sută din ceilalţi care s-au 
alăturat acestui grup, fără a putea pătrunde în el. Din restul 
de 80%, şapte sau opt procente au fost oameni cu aberaţii 

sexuale; restul de 70% era constituit de marea masă de 
oameni muncitori, normali, care se căsătoreau, întemeiau o 
familie şi nu divorţau decât din motive bine întemeiate. Ei 
bine, această masă de 70% accepta imaginea publică 
vizibilă a oricărui guvern. 

În cazul nostru, această majoritate imensă vede peste tot 
în jur lucrurile bune pe care le-a făcut Lilgin. În fond, 
trebuie să admitem că modul ingineresc în care Lilgin a 
văzut natura umană, cu acea obiectivitate absolută a 
crescătorului de vite, a avut drept rezultat producţia 
ridicată a fabricilor, bunul mers al autobuzelor, orarul 


precis al avioanelor şi al rachetelor şi a avut grijă ca hrana 
să fie din abundență, pentru toată lumea. Populaţia planetei 
s-a stabilizat la mai puţin de trei miliarde de suflete. 
Oamenii trăiesc o viaţă cruţată de boli, războaie, foamete 
sau probleme emoţionale serioase. 

Orlo făcuse o scurtă pauză şi ridicase din umeri. 

— Consider că am reuşit să fac un rezumat corect al laturii 
bune a lui Lilgin. Voiam doar să subliniez că noi, cei de aici, 
facem parte din acelaşi grup elitist de 5% masculi ca şi 
Lilgin. În locul lui, dacă am fi avut aceeaşi putere şi acelaşi 
creier de inginer, am fi făcut la fel, sau pe aproape, în 
funcţie de idealul nostru. Care ar fi valoarea înlocuirii 
acestui gen de om cu un altul aproape la fel? Asta am 
încercat să vă spun. 

Se întoarse spre Megara. 

— Domnule, cum v-aţi oferit imediat să-l înlocuiţi, ce mai 
puteţi spune acum? 

Chipul copilăresc păru să ezite. Apoi: 

— Când un om a comis din proprie voinţă atâtea crime 
precum Lilgin, nu ar trebui luat în considerare pentru 
realegere. 

— Noi discutăm acum despre dumneata. Cum te-ai fi 
comportat dacă ai fi fost în locul lui? 

— Nu eşti întreg la minte... Răguşit: Nu am făcut rău 
nimănui, doar dacă... 

— Doar dacă? 

— Doar dacă nu primeam ordine directe. 

— Vezi - chiar dumneata, care te consideri o persoană cât 
se poate de normală, ai făcut mult rău altor fiinţe umane. Şi 
singura scuză este că urmai nişte ordine. 

— Lilgin nu are nici un fel de scuză. A făcut-o pentru că e 
un şobolan. 

Orlo scuturase din cap. 

— A făcut-o după ce şi-a dat seama că poate să facă tot ce-i 
place pentru că nu va trebui niciodată să dea socoteală de 


faptele sale şi, cum a ordonat uciderile în secret, imaginea 
publică rămânea aceeaşi. 

Observă că Megara dorea să vorbească aşa că tăcu, 
politicos. Omul nu pierdu ocazia şi se avântă cu toate 
forţele. Spuse cu fermitate: 

— Domnule, încerci să promovezi acum cel mai mare 
criminal pe care l-a cunoscut istoria. Vă spun că acest 
monstru s-a născut cu crima şi cu mânia în inimă. Domnilor, 
la un moment dat am stat şi am făcut socoteala. Lilgin a 
comandat moartea a cinci mii de oameni pe zi în fiecare zi a 
ultimilor 190 de ani. 

Cifrele date avură un impact serios asupra tuturor celor 
adunaţi acolo. Orlo văzu şocul pe fiecare chip în parte. Nu 
mai era nici o îndoială că pierduse teren. 

Interveni grăbit: 

— Din totalul zilnic, câte sentinţe cu moartea ai transmis 
dumneata, personal, oamenilor care se ocupau cu 
execuțiile, domnule Megara? 

Întrebarea, în loc să fi produs un răspuns imediat, 
provocase un schimb rapid de priviri între Numărul Doi şi 
Numărul Trei. Chipul copilăresc se arătase încurcat. 
Maxilarele puternice se încordaseră. 

În cele din urmă: 

— Între noi doi, răspunse Jodell pe un ton sardonic, aş zice 
că transmiteam cam 98% din ordinele respective. 

Megara interveni supărat: 

— Fiecare în parte sub indicaţiile directe ale lui Lilgin. 
Niciodată din propria noastră voinţă. Am urât fiecare 
asemenea moment. Şi în fiecare seară, când mă aşezam la 
masă, şi acele imagini cu femeile şi bărbaţii morţi pe ziua 
aceea mă asaltau, mă bucuram sincer că Lilgin era un 
beţivan. Pentru că mă puteam îmbăta şi eu şi puteam uita 
totul măcar pentru o noapte. 

— Băutura şi drogurile reprezintă cea mai veche formă de 
psihoterapie, comentase Orlo. Observaţi, vă rog, că şi 
dictatorul apela la ea. 


— Nemernicul acela stătea în fiecare seară la masă, ne 
privea şi încerca să ne dezlege limbile. 

— Parcă spuneai că se îmbăta şi el. 

— Fir-ar să fie, ascultă la mine - nu era nevoit să omoare 
atâţia oameni numai ca să-şi salveze afurisitul lui de gât. Eu 
am putut să rezist aşa - până azi. 

Orlo privi la cei din jur, în vreme ce chibzuia cum să 
continue. Nu observase nici o schimbare vizibilă. 
Răspunsurile lui Megara continuaseră să câştige teren... 
Bine, bine, se gândi, după care schimbă subiectul. 

— Domnule Megara, când m-ai capturat azi dimineaţă, 
care a fost procedura? 

Chipul copilăresc se luminase. 

— M-am folosit de o formă de hipnoză chimică. Am vrut să 
mă asigur că programarea Higenroth avea să fie folosită 
bine. Drept care ţi-am dat pentathol de sodiu. Aşa am adus 
la suprafaţă semnalul pentru sistemul lui Higenroth. După 
aceea, la momentul potrivit, când Lilgin a adormit profund 
după o partidă de amor, am pus-o pe Odette (fata îl urăşte 
cumplit) să ne lase să intrăm în dormitor. După aceea te-ai 
uitat bine la el, ai perceput emoţiile şi ai şoptit semnalul — 
imediat a şi apărut pe toţi pereţii din lume. După aceea i-am 
pus pe băieţi să te aducă la birou, fără să fi fost cineva 
vătămat. Doar o acţiune directă şi o utilizare potrivită a 
metodei inventate de tatăl tău. 

— Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru toate astea şi să-ţi spun 
că soţia ta a fost transferată la un spital pentru a-şi reveni. 
Într-o lună va fi iar pe picioare. 

Atunci când vorbise observase că ochii aceia albaştri, de 
copil, se umeziseră din nou. În loc să mai aştepte, ca să-i 
permită lui Megara să-şi revină, Orlo se avântase mai 
departe, întrebând: 

— Domnule Megara, dacă-l vei înlocui pe Lilgin, în ce fel ai 
de gând să schimbi sistemul? 

După ce pusese întrebarea avusese impresia că, în afară 
de Megara, toată lumea din birou încetase să mai respire. 


Megara dădu să-i răspundă printre lacrimi: 

— Detaliile sunt prea lungi ca să le discutăm acum. Dar 
schimbarea de care este nevoie nu trebuie făcută în sistem 
ci în administraţie. 

Lacrimile şiroiau nestânjenite pe obrajii plini. Orlo îi zise 
grăbit: 

— Ne poţi dovedi că metoda dumitale nu implică dominaţia 
unui singur om? 

— Absolut, răspunse Megara, sigur pe victorie. 

— Mulţumesc, zâmbi Orlo încordat. Domnilor, cred că vă 
daţi seama că deocamdată nu facem altceva decât să clădim 
castele de nisip aici. Cel mai puternic dictator din istorie se 
află încă acolo sus, la biroul său, căutând o cale de ieşire din 
impas. Din ceea ce am înţeles de la cei care-l cunosc, în 
cazul în care va ajunge la o soluţie, va lua în calcul toţi 
factorii, inclusiv mica noastră conspirație. Zâmbetul îi 
dispăru. Mai bine plec acum să văd dacă n-o pot salva pe 
mama mea cea adevărată şi pe soţul ei, înainte să ajungă 
acolo una dintre acele sentinţe cu moartea. 

O pornise spre uşă. 

— Domnul Bylol mi-a pregătit avionul. Sper să mă întorc la 
vreme ca să aud şi eu faimoasa declaraţie de la ora patru... 
Yuyu, vino şi tu cu mine... 

Lupta... 

Singurii adversari vizibili din reşedinţa Glucken erau o 
femeie care plângea şi un bărbat înalt şi subţire. Orlo se 
afla în faţa lor iar în spatele lui, chiar în uşă, aşteptau 
savanții. Nu se vedea nici un semn că Glucken reacţiona la 
disperarea soţiei. 

„Inamicul” era un fenomen de câmp, special proiectat să 
se declanşeze în creierele celor doi la primele cuvinte ale 
lui Orlo. În clipa aceea avea să izvorască dinspre ei spre el 
ceva - întunecat. (Orlo nu percepuse altceva.) 

Super-savantul, care înţelegea perfect asemenea 
probleme, părea să asculte ceva, pentru că făcea tot felul 
de ajustări la unul din inelele de pe degete. În cele din 


urmă, obosit - de parcă ar fi muncit din greu - omul îi făcu 
semn cu capul lui Orlo şi zise: 

— Când ridic mâna, atunci vorbeşti - spui ceva. Avem 
nevoie doar de timbrul glasului tău. Vei simţi în creier un 
şoc de moment, după care vor urma o serie de gânduri şi 
impulsuri. Eşti gata? 

Orlo încuviinţă, deşi nu se simţea tocmai încântat de rolul 
său, neştiind la ce să se aştepte, pentru că... oare la ce fel 
de şoc se gândeau ei? 

Savantul, al cărui nume era Camper, ridică mâna. 

Orlo zise: 

— Doamnă Glucken, vă rog, calmaţi-vă, nu e nevoie să vă 
temeţi... 

Ultimele cuvinte aproape că le şopti. Limba i se înţepenise 
în gură. Gândul care-i apăru în minte era ca un ecou alunui 
sentiment primitiv: acceptarea sorții, a dezastrului definitiv. 
Simţea disperare şi spaimă cumplită. Iar gândul spunea: 
„Bine, renunţ. Devorează-mă!” 

Aproape imediat apăru un al doilea gând, ceva mai slab, 
mai îndepărtat (al lui Glucken) care spunea: „La naiba cu 
toate! Nu-mi mai pasă ce vor să facă. N-au decât să ne 
omoare...!” Acelaşi gen de reacţie, dar furioasă, nu apatică. 

Camper scutură mirat din cap. 

— Mă uimesc aceste imagini primare pe scara evoluţiei. 
Acesta, prietene, a fost strigătul unui animal care a fost 
torturat şi a fost aproape sfâşiat în bucăţi iar în ultimul 
moment dinaintea morţii doreşte cu disperare să fie 
mâncat. 

Se întrerupse şi reluă după o clipă, grăbit: 

— Ascultă, va trebui să fac o inversare a câmpului ca să te 
pot salva. Ciclul într-un asemenea câmp trebuie musai 
încheiat. După cum a fost programat, forţa lui este aşa de 
mare încât ar fi ajuns până la creierul tău imediat şi te-ar fi 
îndemnat să omori şi să mănânci femeia şi să ucizi bărbatul 
cu o violenţă greu de imaginat, aşa cum au sugerat-o 
gândurile lor. Ca să scăpăm de o parte din fluxurile de 


energie din câmp, vreau să te hotărăşti repede în ce stare 
mentală vrei să-i laşi pe oamenii ăştia. Pentru că aşa vor 
rămâne pentru restul vieţii lor. Nu uita, sentimentele din 
tine sunt foarte simple, nimic complex. Fă tot ce poţi mai 
bine pentru ei, domnule. Imediat ce te simţi pregătit, ridică 
mâna, iar eu voi lăsa fluxul să se scurgă. Dar cât mai rapid 
pentru că altfel vor începe reacţiile automate. 

Uimitor, dar se simţea extrem de tulburat... Primul gând: 
nebunul ăsta de Lilgin. Aşa de răzbunător. De două oria 
încercat să mă facă s-o omor pe propria mea mamă. Din 
prima zi când voia s-o arestez la domiciliu, fără ca măcar să 
fi avut habar cine era. lar acum - asta! 

Lui Orlo îi trecu prin minte, într-o doară, că cei doi 
reacţionaseră absolut firesc. Ceea ce li se întâmplase le 
distrusese orice rezistenţă şi speranţă. Aşa că renunţaseră 
la luptă, ea în felul ei şi el în al lui. 

Aşa cum stătea acolo, Orlo îşi dădea seama că nici 
propriile sale impulsuri nu erau tocmai normale. Mai rău, 
nu vedea nici o cale prin care, în câteva clipe, să scape de 
acel sentiment intens care se clădise pe nesimţite în 
interiorul lui. Era aşa de puternic, încât aproape că-i pusese 
stăpânire pe corp. 

Ridică mâna involuntar. Imediat conştientiză ceea ce 
făcuse şi încercă s-o lase în jos. Dar observă îngrozit că era 
prea târziu. Răul fusese făcut. 

Din creierul lui îşi luase zborul o fantezie. 

Un vis de copil. 

Mama îl iubeşte pe tata şi mă iubeşte pe mine. Mama îşi va 
dedica restul vieţii mie şi amintirii tatălui meu, profesorul 
Higenroth. 

După aceea avusese şi un gând secundar cu privire la rolul 
lui Glucken: se va dedica cu totul ideilor şi teoriilor lui 
Higenroth. Va face un studiu care va rezolva problema 
tuturor datelor programate în creierul meu. Va scoate totul 
de la mine şi va transforma teoria în practică. 


Aşa aveau să rămână cei doi oameni, doctorul şi doamna 
Glucken; ea, încarnarea iubirii unei femei pentru geniul 
mort, primul ei soţ, iar el, iubind-o pentru devoţiunea ei şi 
fiind gata să facă totul pentru a promova munca şi geniul 
savantului dispărut, Higenroth... 

Atunci când avionul se pregătea să aterizeze a doua oară, 
Orlo şi cei unsprezece savanţi (din echipa originală de 
doisprezece, unul refuzase să mai vină cu ei) se repeziră să 
se uite pe hublouri. Orlo venise din salonul particular ca să 
stea cu ceilalţi în compartimentul fumătorilor. 

Sub ei se vedea o altă casă izolată, asemănătoare cu 
reşedinţa soţilor Glucken. 

Deşi, cea pe care o vedeau părea ceva mai somptuoasă. 
Curtea era mai largă. Se vedeau mai multe ferestre care 
scânteiau în soare. 

— Ia uitaţi-vă! Le zise unul dintre savanţi. Specialitatea lui 
era o ramură relativ obscură a fizicii în care era vorba 
despre plasmă în relaţie cu elementele primitive - materia 
într-o formă străveche. Numele lui era Holod. 

Exclamaţia lui alertă pe toată lumea. Un şir lung de 
vehicule îşi făcuseră apariţia de după un pâlc de copaci la 
nici o milă depărtare de casă. Şirul mergea pe o şosea 
lungă şi îngustă, cu o viteză uluitoare. Dacă continuau tot 
aşa, aveau să ajungă la casă înainte ca cineva să fi avut 
vreme să coboare din avion. 

Orlo privi cu atenţie şi-şi puse în funcţiune microfonul de 
mână. 

— Pilot! Strigă. 

— Da, domnule? Veni răspunsul din difuzoarele montate în 
tavan. 

— Interceptează maşinile alea! Zboară cât mai jos! Şi 
aterizează chiar în faţa lor! 

— Prea bine, domnule. 

Avionul se ridică şi se înclină pe-o parte. În aer, viteza lui 
nu se putea compara cu cea a maşinilor. Se întoarse, se 
ridică şi se lăsă iar în jos. Apoi plană deasupra maşinilor, 


venind din spate, alunecând pe lângă capotele lor, aproape 
ştergându-le şi lăsându-se apoi chiar pe şosea. Rulă numai 
câţiva metri. Apoi se opri. 

Majoritatea maşinilor frânară brusc şi derapară. Ce se 
petrecu cu ele în realitate, scăpă atenţiei celor care se uitau 
pe hublourile avionului. Toţi priveau cu sufletul la gură cele 
două automobile care ieşiseră din şosea, viraseră în unghi 
strâns şi ocoliseră aparatul de zbor. Şoferii lor îşi arătaseră 
întreaga măiestrie pentru că, la câteva clipe după aceea, 
maşinile reveniseră pe şosea şi intraseră pe aleea din faţa 
casei. 

Atunci când se opriră, portierele se deschiseră larg. Din 
fiecare vehicul ieşiră câţiva bărbaţi care intrară alergând în 
casă. 

În timpul acelor momente uşile avionului se deschiseră şi 
pe rampele lăsate cu grabă, începură să coboare oamenii 
lor. 

Dar Orlo era stăpânit de sentimentul eşecului; ajunseseră 
acolo cu câteva momente prea târziu. Dintre cei rămaşi la 
birou, cineva înzestrat cu o memorie excelentă, întrebase: 
„Cum rămâne cu femeia aia mică şi urâtă, despre care 
oamenii cred că-i nevasta lui Lilgin...?” Astfel, după multe 
discuţii purtate între Megara şi Jodell, după ce mulţi 
aşteptaseră în birou şi Orlo în avion pentru a i se afla 
adresa exactă, puternicul aparat de zbor îşi schimbase 
cursul şi parcursese opt sute de mile în treizeci şi opt de 
minute. 

lar acum, eşecul... Zău aşa, cugetă obidit, s-a scurs atât de 
puţin timp, dar ordinele acelea au fost transmise de fraierii 
tineri ai lui Lilgin şi duse la îndeplinire. Doamne, dacă o să 
ajungem peste tot cu câteva momente prea târziu, atunci 
vom eşua lamentabil. 

Cel mai trist era că nimeni nu avea habar pentru cine 
fuseseră emise acele sentinţe cu moartea şi unde anume 
fuseseră trimise. 


Desigur, uciderea actualei doamne Lilgin era absolut 
logică - dacă ea era aceea. Unul dintre savanţi chiar 
glumise cu Orlo: „Domnule, probabil că este perfect 
adevărat ce aţi spus, că Lilgin va trebui să se domolească şi 
să se poarte cum se cuvine. lar asta înseamnă că va trebui 
să se însoare cu una din frumuseţile din palat şi să renunţe 
definitiv la orgiile şi beţiile pe care le-a tras până acum. Nu 
există pedeapsă mai cruntă pentru unul ca el.” 

După aceea fusese nevoie doar de o clipă ca amintirea să 
iasă la suprafaţă: „Hei, dar cum a rămas cu tipa aia urâtă 
care...?” Urmaseră câteva clipe de linişte, apoi: „Ascultaţi, 
mai bine am găsi individa. Dacă lui Lilgin îi vine în minte că 
va trebui să se potolească, va ajunge la concluzia că 
publicul său larg se va aştepta să-l vadă alături de ea.” 

În acel moment lui Orlo îi era clar că Lilgin se gândise deja 
la treaba asta. De aceea fuseseră trimişi în mare grabă şi 
asasinii. Ceea ce-l deranja cel mai tare pe Orlo era faptul că 
Lilgin trebuia să explice cumva absenţa ei. În concluzie, 
cineva trebuia învinovăţit de moartea ei. Dar cine? Care era 
complotul care se ascundea în spatele acestui asasinat? 

Orlo începu să intuiască cam care era natura 
contraatacului lui Lilgin. 

Şi era deja prea târziu ca să-l mai oprească. 

Alături de el, Peter Rosten rosti încet: 

— Uită-te aici, tânărul meu prieten. Am reuşit să-i oprim. 

Ridicase un fel de platou de metal de douăzeci de 
centimetri pe zece, uşor curbat spre interior. Pe el se vedea 
foarte clar o imagine în culori. Era o scenă de interior. În 
fundalul unui salon cochet se vedea o femeie bătrână şi 
îndesată. În faţa ei se aflau şapte oameni, toţi cu armele la 
vedere. 

Orlo privea pietrificat tabloul acela. Se gândea că savanții 
reuşiseră să înregistreze totul cu câteva clipe înainte de 
omor. 

Aşteptă, ţinându-şi răsuflarea. 

Apoi conştientiză altceva. 


Ce vedea în faţa ochilor era un simplu tablou. Nimeni nu 
se mişca. Era o fotografie, un instantaneu al unei acţiuni în 
curs de desfăşurare. 

Urmă un moment de amorţeală şi apoi un alt gând. 
Sentimentul că ceea ce vedea semăna cu o fotografie care 
fusese făcută şi developată cu câteva minute mai devreme. 
Tot ce urmase acelui moment se terminase de mult. 
Întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Rosten zâmbea încântat. 

— Trebuie să-mi scot pălăria în faţa bătrânului Doje. 
Italienii ăştia sunt aşa de greu de suportat câteodată. Dar 
trebuie să recunoşti că staza temporală i-a reuşit de 
minune. E perfectă. 

Se întinse după micul panou de metal din mâinile lui Orlo. 
Trase uşor de el. Orlo îi dădu drumul, tăcut. 

— Stazele astea temporale nu ţin foarte mult. Mai bine am 
intra ca s-o salvăm pe femeia asta pe care publicul o 
cunoaşte drept doamna Lilgin şi pe care se aşteaptă s-o 
vadă în dormitorul dictatorului în fiecare noapte de acum 
încolo. Încheie cu: Şi acum, crezi că mai există cineva care 
ar trebui salvat sau anunţat despre ceea ce se întâmplă? 

Orlo nu-şi amintea de nici o altă persoană importantă. 

Dar mai exista cineva. 

Succesul părea asigurat. 

Orlo strălucea atunci când reveni la birou cu patru minute 
înainte de ora patru. 

Întrebarea pe care le-o puse celor de acolo nu căpătă nici 
un răspuns. Cine mai trebuia salvat? Desigur, toţi cei care 
fuseseră condamnaţi la moarte. Dar nimeni nu ştia cine 
erau aceştia. 

Jodell îi zise cu satisfacţie: 

— În clipa de faţă, douăzeci şi trei de membri ai 
Supremului Prezidiu sunt în hol. Ceilalţi sunt plecaţi cu 
diverse misiuni şi, pot să te asigur, foarte bucuroşi că se află 
aşa de departe. Megara, tu ce zici? 


Omul cu chip de copil scutură din cap. Pe faţa puhavă 
stăruia o expresie acră. Rosti nefericit: 

— Domnule Thomas, am impresia că încă mai nutreşti 
gândul de a-l menţine pe Lilgin la putere. 

Orlo şopti pe nerăsuflate: 

— E ora patru. O să răspund la întrebarea asta ceva mai 
târziu... 

Ora patru. 

Lilgin ridică privirea cu un zâmbet larg pe buze. Dacă 
fusese şocat ceva mai devreme, când gărzile o lăsaseră pe 
femeia bondoacă să intre la el, nu o arătase deloc. 

Acum se afla aşezată pe un fotoliu la câţiva metri mai 
departe. Câmpul penetrant care se fixase asupra lui avea o 
rază de aproximativ cincisprezece metri. Drept care, iat-o, 
femeia pe care el personal o alesese cu cinism, după 
îndelungi dezbateri, drept cel mai acceptabil tip de nevastă: 
de vârstă mijlocie, greu de invidiat, cu un aer mămos. Pe 
atunci crezuse că prezenţa ei avea să-i inducă în eroare pe 
toţi fraierii şi proştii din lume. Avea să-i facă pe bărbaţi să 
nutrească un sentiment de compasiune pentru el iar pe 
femei să se simtă mulţumite de comportamentul lui sobru şi 
corect. 

Dar de fapt, sosirea ei neaşteptată îi schimbase planurile. 
Dictatorul avea mare nevoie de informaţii înainte să 
deschidă gura să vorbească... Ce anume se întâmplase? 
Cum de scăpase de asasini? 

Dar zâmbetul larg rămase mai departe pe faţa mică şi 
îngrijită atunci când rosti: 

— Prieteni dragi, tocmai am primit prin receptorul din 
ureche câteva rapoarte cu privire la acest experiment. În 
pofida tuturor asigurărilor pe care le-am primit - că 
tehnologia a fost în fine perfectată - acum se pare că un 
efect secundar neaşteptat ne va obliga să întrerupem toate 
transmisiunile de divertisment, de mâine sau chiar din 
seara aceasta. Ca să fiu sincer, nu sunt sigur nici eu de ceea 
ce se petrece. Dacă mai târziu cineva de la televiziune vă va 


spune în direct că lucrurile nu stau chiar aşa, sau vă va da 
detalii tehnice de specialitate, va trebui să trageţi singuri 

concluziile de rigoare. Asta este ceea ce mi s-a comunicat 

mie. 

Lilgin tăcu o clipă iar zâmbetul reapăru. 

— Poate că orice fel de defecţiune se va remedia. Poate în 
timp vă voi putea vedea şi eu aşa cum mă vedeţi voi acum 
pe mine. Dar deocamdată, din cauza acestor rapoarte cu 
privire la efectele secundare, voi amâna orice comentariu 
pe mai târziu, probabil până mâine. Aşa cum aţi putut 
observa, soţia mea - care a stat la reşedinţa ei de la ţară - s- 
a întors. În clipa asta aş dori foarte mult s-o escortez până 
în apartamentul nostru. Desigur - zâmbetul se mai lăţi un 
pic - mă veţi putea urmări în continuare. Astfel de imagini 
intime sunt parte integrantă din experimentul pe care sper 
că-l apreciaţi la fel de mult ca şi mine... 

„„.„Orlo zise: 

— Deci acum ştim. De mâine vrea să le ia programele de 
divertisment. Deja a insinuat că tehnicienii nu au făcut faţă 
situaţiei. Domnule Megara, ai vreo analiză pentru noi? 

— Părerea mea este că până mâine dimineaţă vei pierde o 
parte din oamenii care stau acum pe hol. Pe la amiază s-ar 
putea să plecăm eu şi cu Jodell. Semeni cu un vapor care se 
scufundă, domnule Thomas. 

Sunase ca o glumă - deşi Megara vorbise serios. Orlo, uşor 
uimit, răspunse: 

— Înainte să plecaţi, nu aţi vrea să ascultați teoriile mele 
politice? 

— Nu prea. Dar, dacă vrei, dă-i drumul, spune-le. 

De-a lungul istoriei existaseră mereu monarhii şi 
democraţii, nu pentru că ar fi fost aşa de grozave, ci pentru 
că dictatorii (spusese Orlo Thomas, privind ţintă spre 
Megara), insistaseră asupra lor. Dacă cineva poate să 
creadă fie şi pentru o singură zi că un rege „bun” nu ar face 
absolut nimic „rău”, va descoperi că ajutorul de încredere 
al regelui a ales acea zi ca să extermine pe oricine ar putea 


ameninţa cu preluarea controlului asupra trupului regelui 
şi a urechii acestuia. Toţi potenţialii dictatori (ca mine şi ca 
voi, spusese Orlo pentru toată lumea) într-o democraţie, 
după ce erau aleşi, ajungeau curând să fie pistonaţi de 
neveste, amante, rude, prieteni sau de oamenii de afaceri 
care îi susţinuseră şi, din când în când, chiar de poporul 
care îi obliga să acţioneze fără milă, ca un dictator de jure. 
Numai că - într-o democraţie - desigur, legea spunea că cei 
ce fuseseră aleşi nu puteau face ceea ce pofteau. De aceea, 
marea majoritate a conducătorilor au fost nevoiţi să-şi 
înfrâneze impulsurile naturale de a juca rolul regilor 
absoluţi... 

Megara se strâmbă auzindu-l. 

— Din acest punct de vedere mă înţelegeam perfect cu 
Lilgin: democraţia a fost cea mai exploatată idee politică 
dintotdeauna. Un adevărat chin pentru oameni, din clipa în 
care a fost concepută ca teorie. Ultimul refugiu al 
imperialiştilor-capitalişti. 

Orlo zâmbi, dădu politicos din cap şi continuă: 

— Toţi cei care fac parte din grupul conducător de cinci la 
sută au câte un ideal. Tocmai am auzit o parte din al 
dumitale. Acum iată-l şi pe al meu, pe care, desigur, îl 
consider ca fiind „răspunsul” la toate problemele. În 
general, când discutăm despre un ideal, nu stăm să ne 
întrebăm dacă este raţional sau nu. Un ideal este ceea ce 
simţim noi că avem nevoie. Eu simt că avem nevoie de două 
sisteme economice, amândouă sub aceeaşi guvernare. Eu 
aş implementa acest ideal - pentru că, fiind un idealist, l-aş 
implementa fără doar şi poate - începând prin reinstalarea 
sistemului micilor proprietari. 

Pot să vizualizez un Al Doilea Sistem Economic sponsorizat 
de guvern - acesta va fi şi numele oficial. În cele din urmă, 
afacerile particulare se vor dezvolta pretutindeni. Oamenii 
interesaţi vor putea cumpăra terenuri adiacente celor pe 
care le deţine Primul Sistem Economic. Ca să treci la 
Sistemul Doi va trebui să semnezi o renunțare la toate 


drepturile deţinute în Sistemul Unu pentru o perioadă de 
doi ani. După aceea, va trebui să plăteşti atunci când 
călătoreşti, să-ţi achiţi nota de la hotel şi alte servicii. Putem 
prevedea ca în zilele de început ale celui de-Al Doilea 
Sistem oamenii să se asocieze cu alţii asemenea lor în stilul 
calculatoarelor legate la reţea. 

Criminalii din cele două Sisteme Economice, după ce vor fi 
identificaţi, vor fi legaţi de un subsistem unitar al Sistemului 
Penetrant prin care, vor putea fi urmăriţi pas cu pas de câte 
un calculator principal - care la nevoie va alerta poliţia... Ei 
bine, zâmbi Orlo, ce părere aveţi despre idealul meu, 
domnule Megara? 

— Mă îndoiesc că Lilgin ar fi interesat de aşa ceva. 

— Din câte am văzut până acum şi-a modificat deja 
comportamentul. Şi dumneata la fel. Mi se pare că, 
deodată, ai chef să revii în grațiile lui Lilgin. Şi - la fel de 
brusc - ai trecut de partea mea şi doreşti să-l ai mai 
departe drept conducător. 

— Sunt un om pragmatic. Mi se pare că Lilgin al nostru a 
şi găsit o cale ca să iasă din această încurcătură. 

— Ce anume a făcut de te-a convins? 

— Are diferite tipuri de zâmbet. Cunosc zâmbetul 
triumfător; pe care l-a avut acum, nu cel de azi dimineaţă. 

— În pofida faptului că am salvat-o pe femeia care trece 
drept soţia lui? 

— În pofida acestui fapt. 

Orlo strânse din buze şi scutură din cap. 

— Idealul meu - care presupun că derivă de la profesorul 
Higenroth - spune că acest sistem de comunicare totală nu 
poate fi înfrânt. 

— N-ai decât să visezi la cai verzi pe pereţi, băiete. Lilgin a 
găsit o soluţie. Am dreptate, Jodell? 

— Corect. 

— Zâmbetul acela, nu? 

— Aşa-i. Jodell, care susţinuse cu tărie observaţiile lui 
Megara, se întoarse spre Orlo. Îmi pare rău, domnule 


Thomas, dar trebuie să fiu de acord cu colegul meu. Noi doi 
îl cunoaştem prea bine pe acest om. lar zâmbetul lui - 
dovadă clară că a pus ceva la cale. 

— Şi ce sugeraţi să fac eu? 

— Cred c-ar fi mai bine să-i iei pe savanţi şi să fugiţi chiar 
în noaptea asta. 

Într-un colţ al camerei se simţi mişcare, acolo unde se 
înghesuiseră savanții. Ishkrin se ridică de pe podea. 

— Noi nu mergem nicăieri. În fond, suntem autorizaţi să 
stăm numai aici, în Oraşul Comunicaţiilor. 

Se apropie de grupul celor trei. 

— Ei bine, puştiule, rosti cu gravitate, a fost foarte plăcut, 
atât cât a durat. 

— Dar, protestă Orlo, toată lumea părea aşa de curajoasă 
azi dimineaţă. Acum peste tot văd semnele laşităţii. 

— Orlo - acolo sus, în biroul de la etajul patru, stă un tip 
extrem de inteligent. A găsit o soluţie la comunicarea totală 
în mai puţin de opt ceasuri. La revedere. 

Toţi cei care se strânseseră în birou începură să plece, 
unul câte unul. La început, lui Orlo aproape că nu-i veni a 
crede. Dar atunci când Yuyu se apropie de el cu mâna 
întinsă, Orlo rosti pe un ton plin de amărăciune: 

— Cum crezi că vei putea supravieţui, după ce aţi făcut tu 
şi cu Mcintosh, dacă nu cu ajutorul meu? 

Negrul cel mare părea foarte calm. 

— Ia-o mai domol, băiete. Suntem încă în lumea lui Lilgin, 
dar am sentimentul că lucrurile se vor mai schimba; nu 
cred că eu şi Mac vom fi observați pe toată perioada acestei 
transformări. Aşa că vom aştepta şi vom spera. 

— Ascultă, strigă Orlo după el, nu există un răspuns la 
comunicarea totală în afară de un caracter absolut perfect. 

Africanul nu se lăsă impresionat. 

— Oh, o să trăiască aşa o vreme, omul perfect. Şi, o vreme, 
poate că vor exista şi oameni care să-l urmărească în 
permanenţă, ceas de ceas. Nu i-ai ascultat replica? 

— Care? Se miră Orlo. 


— Că poate va putea şi el să-i urmărească pe ceilalţi? 

— Este ceva imposibil. Nu poate să urmărească trei 
miliarde de oameni. 

— Noi ştim treaba asta, băiete. Dar oamenii simpli din 
popor sunt tare ciudaţi. Înainte obişnuiau să creadă că în 
cer exista un fel de fiinţă atotputernică care privea şi 
asculta la tot ce făceau şi spuneau ei. Am sentimentul că 
Lilgin asta vrea să devină pentru ei. Omnipotent, 
atotştiutor. lar dacă noi cei de aici, din Oraşul 
Comunicaţiilor, vom putea descoperi secretul penetrării, ei 
bine, prietene, imaginează-ţi sisteme mari de computere 
care ar urmări şi ar asculta totul pentru el. 

— Am crezut că voi, savanții, v-aţi decis să nu lucraţi la 
acest proiect pentru Lilgin. 

— Asta a fost ieri. Azi... Dădu din umeri, supraviețuirea 
depinde de alţi factori. Se pare că tot uiţi, amice. Pe tărâmul 
lui Lilgin fiecare supravieţuieşte de la o zi la alta. 

— Cred că am uitat o clipă de treaba asta, observă Orlo. 
Realiză că începuse să-şi facă singur curaj prin vechea sa 
metodă. Se încruntă. Cum rămâne cu micul nostru secret? 
Cum va fi el afectat? 

— Azi, totul rămâne la fel. Mâine - cine ştie? La revedere, 
deocamdată, sau poate pentru totdeauna. Încă nu-mi dau 
seama ce se va întâmpla cu tine şi cu fata. Dar îţi doresc tot 
norocul din lume. 

Savantul o porni spre uşă. 

— lar eu, zise Orlo repede, nu-mi dau seama ce se va 
întâmpla cu voi... Se opri. Vorbea celor patru pereţi ai 
încăperii. 

Puțin timp după aceea, Sheeda veni la el. 

— Ştii, îi zise neliniştită, toate femeile alea care se 
îngrămădiseră în dormitorul cel frumos din spatele biroului, 
s-au ridicat deodată, şi-au strâns catrafusele şi au plecat. 
Am pierdut eu ceva din ce s-a petrecut? 

Orlo oftă din rărunchi. 


— În cele din urmă au căzut cu toţii de acord cu mine, 
rosti încetişor, că Lilgin trebuie să rămână mai departe 
şeful. Deşi, felul în care au făcut-o nu l-am prevăzut. Nu aşa 
ar fi trebuit să se întâmple. 

— Şi ce ai de gând să faci acum? Îl întrebă speriată. 

Tânărul cel chipeş privi vreme îndelungată la fata cu chip 
de înger care avea lacrimi în ochi. 

Apoi: 

— Vom trăi iar de pe ozipe alta. 

Se întinse şi se bătu cu pumnii în piept. Apoi îi zise cu un 
zâmbet: 

— Nu e chiar aşa de rău. 

Orlo şi Sheeda petrecură noaptea la un Popas al 
Dealurilor. Amfitrion le era un bărbat solid, de vreo 
patruzeci de ani, pe nume James Bailton. Era nedumerit de 
felul în care apăruseră deodată în mica lui bibliotecă; dar 
sperietura pe care o trăsese era de înţeles, bietul om juca 
un rol primejdios. După ce ei doi se retraseră în camera pe 
care le-o pregătise, individul raportă întreaga situaţie cuiva 
din cadrul Poliţiei Secrete. 

Informaţia fu adusă la cunoştinţa lui Bureski. 

— Orlo Thomas, mormăi acesta. Şi zici că numele fetei este 
Sheeda şi nu-mai-ştiu-cum? 

Ochii i se îngustară. Nu se întâmpla prea des să-i iasă în 
cale o fată aşa de frumoasă ca Sheeda. Ca atare, profitase 
de ocazie şi o violase şi el laolaltă cu ceilalţi doi. 

Decise că ceea ce se petrecea era oarecum amuzant. 

— Bine, îi zise într-un final subordonatului care-i adusese 
vestea. Am înţeles despre ce-i vorba. Lasă-i în pace până 
când decid eu ce-i de făcut mai departe. 

Dar şi el era oarecum nedumerit. Cum de reuşiseră să 
ajungă tocmai acolo? La o depărtare de mai bine de opt mii 
de mile de palat! 

Ca atare, îl sună pe Lilgin. Vorbi numai el, lăsându-l pe 
dictator să răspundă numai cu da şi nu la întrebări bine 
puse. 


— Cum de am ajuns până aici? Întrebă Sheeda pe 
întuneric, după ce făcură dragoste. 

— Este un fenomen de câmp, încercă Orlo să-i explice. Nu 
e cazul să-ţi baţi capul ăla frumos şi neinstruit în ştiinţă cu 
asemenea chestiuni. 

— Dar unde suntem? 

— La un Popas. 

— Şi ce este acest Popas? 

Orlo îi explică care era treaba cu Dealurile, organizaţia 
aşa-zis rebelă, dar care era controlată în totalitate de 
guvern. 

— Nu se poate să nu fi auzit de ea, nu? 

— Da, dar nu este periculos ce facem? 

Orlo zâmbi pe întuneric. 

— Ei bine, da. De fapt, sunt gata să jur că Lilgin ştie deja 
unde anume suntem. Asta-i şi motivul pentru care am dat 
numele noastre reale. 

— Doamne! 

Orlo se întoarse cu faţa spre ea. 

— Ascultă, scumpo, mâine se va întâmpla ceva. Părerea 
mea: Lilgin se va descotorosi de majoritatea celor de la 
palat. Nimic pe lumea asta nu-i mai poate salva. De aceea 
am şi crezut că este mai bine să dispărem de acolo. 

— D-dar - dacă ştie unde anume eşti, pe tine te va ucide 
primul. 

— Există un anume motiv pentru care n-o va face, dar 
despre asta vom discuta cu altă ocazie. Acum, gata cu 
vorba, culcă-te! 

La ora opt dimineaţa, Lilgin se postă în faţa uneia dintre 
măsuţele mici şi delicate, care-l făceau să pară impozant şi 
plin de putere, şi rosti pe tonul său grav: 

— Prieteni şi tovarăşi: trebuie să vă spun că cele mai rele 
temeri ale mele s-au adeverit. Sunt ţinut prizonier în palat 
de aceleaşi persoane care m-au convins să fac acest 
experiment. 


Speranţa mea este că micile forţe de care dispun au 
ridicat deja baricade la etajul patru, la care mă aflu în acest 
moment. Şi că, înainte ca aceste firave baricade să se 
prăbuşească, voi, oamenii mei buni, prietenii mei, veţi veni 
în număr cât mai mare ca să mă salvaţi... 

S-a estimat după aceea că o gloată de cinci milioane de 
oameni s-au adunat pe străzile din jurul palatului în cursul 
acelei zile. Şi că cel puţin un milion dintre aceştia au intrat 
într-un moment sau altul în palat. 

Sau în ceea ce mai rămăsese din el. 

La câteva minute după discurs, Orlo făcea legătura de 
penetrare câmp la câmp cu biroul pe care-l avea în Oraşul 
Comunicaţiilor. Prin acest mijloc o scoase de acolo pe Lidia, 
pe celelalte fete şi chiar pe domnul Bylol. Dar niciunul 
dintre savanţi nu vru să plece. 

— Individul acesta operează pur şi simplu după logica 
iezuită, îi explică Joe Ambers, aşezându-se comod pe un 
scaun din bibliotecă. Dacă îşi închipuie că are nevoie de noi, 
va face tot ce-i va sta în puteri ca să ne păstreze în viaţă. 
Dar dacă n-are nevoie de noi, frate, nu există loc pe lumea 
asta în care să trăim fie şi un ceas mai mult decât ne-a fost 
dat. Domnilor, am dreptate sau nu? 

Cei câţiva savanţi din jur zâmbiră şi-l aprobară cu veselie. 

— Voi chiar sunteţi nebuni! Se opuse Orlo pe loc. Individul 
care tocmai a spus aşa ceva este chiar doctorul Joe Ambers, 
persoana despre care toţi bănuiţi că ar fi spionul 
guvernului. Chiar dacă este numai pe jumătate adevărat, 
atunci datoria lui ar fi să vă ţină aici ca să fiţi prinşi mai 
uşor. 

Nimeni nu se mişcă. Zâmbetele rămaseră aceleaşi. 

Ceva mai târziu, când gloata dădu năvală, Orlo se chinui să 
ajungă iar la bibliotecă. Şi în alte locuri din Oraşul 
Comunicaţiilor. Nu văzu nici un cunoscut. Până şi cadavrele 
de care se împiedicau cu toţii fuseseră aşa de rău mutilate 
încât erau de nerecunoscut. 


Puțin după amiază, James Bailton, stupefiat, intră în 
camera în care se adunaseră refugiații şi îi zise lui Orlo: 

— Domnule, generalul Bureski este la telefon. 

Bureski îi zise imediat: 

— Ascultă, prietene, Şeful are de gând să te sune peste 
câteva minute. Uite cum trebuie să discuţi cu el... Urmă o 
serie de întrebări şi răspunsuri monosilabice. 

— Dar ce mai vrea? Şopti Sheeda, albă la faţă ca varul, 
după ce Orlo termină discuţia cu Bureski. I-ai făcut atâta 
rău. 

— Ăsta e principalul punct, răspunse Orlo. Nu pot să-i fac 
ceva mai rău decât i-am pricinuit deja. Ca atare, acum are 
nevoie de mine. 

— O să te tortureze, suspină fata, până când vei spune 
cuvântul de cod care va pune capăt transmisiei. 

— Nu. Acesta este motivul pentru care am venit aici cale 
de opt mii de mile într-un răstimp care n-a părut mai mare 
de câteva minute - deşi a fost un proces instantaneu. Ştia 
de aseară că este o chestiune de câmpuri transmiţătoare - 
şi că pot scăpa de orice fel de tortură cu un alt cuvânt de 
cod. Scumpo, făcând toate astea, am demonstrat care este 
adevărata teorie de comunicare totală. Lilgin ştie acum 
totul despre mine. Sincer să fiu, cred că este obligat să mă 
menţină în viaţă. 

În timpul discuţiei cu Orlo, Lilgin renunţă la ritualul cu da 
şi nu şi făcu o declaraţie în toată regula, auzită clar de toţi 
oamenii din lume. 

Zise cu un zâmbet larg: 

— Orlo, astea sunt vremuri de schimbare. Trebuie să-ţi 
spun că mi-a plăcut foarte mult ceea ce am auzit despre Al 
Doilea Sistem Economic. Cred că răspunde perfect unei 
nevoi care a devenit tot mai mare cu fiecare an care a 
trecut. Aş vrea să devii asistentul meu administrativ 
numărul unu, însărcinat cu implementarea acestui sistem. 

— Vino să mă vezi imediat ce se mai potoleşte agitația 
asta. Poate că nu ştii încă, dar acolo sus, în munţi, am avut 


probleme serioase. Cei doi asistenţi principali pe care i-am 
avut - Megara şi Jodell - s-a dovedit că au complotat 
împotriva mea. Nu ştiu din ce motiv. Mai ales că au fost ca 
nişte fraţi pentru mine. 

— Ei bine, încheie cu un zâmbet, deocamdată trebuie să-ţi 
spun la revedere! 

Orlo se ridică şi, fără să-şi dea seama, începu să 
strălucească. 

— Mă voi purta, le zise celor din jur, de parcă ce am auzit 
este purul adevăr şi... 

Orlo se opri şi se uită cu atenţie la ceea ce văzuse în 
imaginile de pe pereţi doar cu colţul ochiului. 

— Cine-i ăsta? 

Un individ colorat îmbrăcat apăruse pe neaşteptate în 
biroul dictatorului. Câţiva oameni de pază intraseră după 
el. Dar, în mod evident, nu ştiau ce să facă aşa că unul 
dintre ei îi zise ceva lui Lilgin. 

În vreme ce continua să urmărească scena, Orlo îşi aminti 
ceva... Desigur, îşi zise, Krosco - prima seară la cina 
Prezidiului. Îşi amintea cât de uimit fusese de apariţia 
neaşteptată a omului. Dar după aceea uitase complet de el. 

Krosco ar fi trebuit să fie unul dintre oamenii la care ar fi 
trebuit să se fi gândit cu o zi înainte, care ar fi trebuit 
informat cu privire la mica lor conspirație. Pentru că şi el îşi 
făcuse probabil griji cu privire la viitorul său. 

În imagine, dictatorul îi concedia pe oamenii care-l 
păzeau. Părea mai degrabă uimit decât deranjat. 

— Unde ai fost? Întrebă. Cum de-ai scăpat de ce s-a 
petrecut la parter? 

Krosco începu să ţopăie. 

— Sire, rosti, nimeni nu omoară un bufon. Au râs de mine 
şi au crezut că sunt unul de-ai lor, aşa că m-au lăsat în pace. 
Dar m-a deranjat foarte mult că nu m-ai anunţat, că n-ai zis 
ce se petrece! 

Lilgin se lăsă pe spătarul fotoliului. Părea nedecis pe 
moment. Dar, după următoarele cuvinte pe care le spuse, 


era clar că-şi amintise că în istorie, bufonul curţii fusese 
adesea folosit pentru transmiterea unor mesaje. 

— Te-a trimis cineva? Întrebă. Şi dacă este aşa, ce anume 
vor de la mine? 

Krosco adusese cu el un pistol cu capse şi o sabie de 
hârtie. Îndreptă pistolul spre faţa dictatorului. Cum era 
exact Ceea ce ar fi făcut orice bufon într-o asemenea 
situaţie - intuind corect frica celui atacat - Marele Dictator 
tresări. Când îşi dădu seama că era doar un pistol de 
jucărie, începu să râdă isteric. Încă mai râdea atunci când 
sabia de hârtie - care s-a dovedit apoi că era făcută de fapt 
dintr-un aliaj metalic foarte ascuţit - fulgeră prin aer şi îl 
decapită. 


Nota autorului. 

Pe la mijlocul lui ianuarie 1972, un bun prieten al meu, 
foarte talentat, pe nume Sam Locke, m-a sunat şi mi-a spus 
aproape pe şoptite: „locmai am primit un telefon din partea 
unei persoane cu care am fost la şcoală şi care a dispărut în 
1947.” Sam scrie scenarii de film şi pentru televiziune; are 
o piesă care a fost jucată pe Broadway şi a fost coautorul a 
cinci musical-uri de pe acelaşi Broadway. Fostul lui amic din 
şcoală fusese una dintre pierderile obişnuite în armată. 
După ce învățase chineza, fusese trimis în Franţa. 

Se pare că în 1947 s-a hotărât să viziteze China. În timpul 
şederii în Shanghai s-a căsătorit cu o chinezoaică şi era încă 
acolo şi în '49 atunci când au venit comuniştii. 

În 1971 a însoţit misiunea chineză la Naţiunile Unite. În 
mod firesc, şi-a căutat vechii prieteni. Voia să plece de la 
New York şi să ia o cină „ca la mama acasă”. Desigur, 
trebuia să fie ceva intim. Dar după cină, Sam dorea să invite 
câţiva prieteni care să-l cunoască pe fostul amic din şcoală, 
drept care mi-a zis: „Deşi ştiu că în inimă eşti republican, 


chiar dacă pretinzi a fi democrat devotat, nu ai vrea să faci 
parte dintre invitaţi?” 


(Ca să punem lucrurile în ordine, trebuie să vă spun că 
sunt un liberal moderat, fără nici un pic de stângism în 
mine, tot aşa cum nu am nici un fel de înclinații de dreapta. 
Şi eu ştiu prea bine ce înseamnă asta.) 

I-am răspuns pe loc: „Sam, sunt unul dintre puţinii oameni 
care ar trebui să vină la petrecere; Sunt un adevărat expert 
intelectual în China Roşie şi am şi scris un roman bine 
documentat despre acest subiect.” 

..„În caz că vă întrebaţi ce legătură există între mica mea 
povestioară şi romanul de faţă, trebuie să vă spun că 
STRĂLUCIREA VIITORULUI este un fel de paralelă a 
secolului douăzeci şi trei cu cariera şi personalitatea 
despotului rus, Iosif Stalin. Elementele de fundal ale acestui 
stat din viitor sunt inspirate de China lui Mao Tse-tung, 
conducătorul comunist chinez. Voiam doar să arăt că sunt 
calificat să fac o asemenea paralelă. 

Romanul despre China Roşie, The Violent Man (Omul 
violent) - care nu a fost SF - a fost publicat în 1962 de 
Farrar, Straus şi Giroux, şi a fost reeditat în cinci ediţii 
simple la Avon. Mi-au trebuit opt ani ca să-l scriu. Şi ca să 
pot să-l scriu, am citit şi recitit aproximativ o sută de cărţi 
despre China şi comunism. Atunci am învăţat lecţia amară a 
studentului care nu obişnuieşte să-şi sublinieze punctele de 
mare importanţă. De aceea, când m-am pregătit pentru 
SCLIPIREA VIITORULUI, am citit şi subliniat 
KHRUSHCHEV REMEMBERS (Amintirile lui Hruşciov), LET 
HISTORYJUDGE (Să lăsăm istoria să judece) a lui 
Medvedev, şi, pentru a capta mai bine imaginea savanților 
în închisoare şi THE FIRST CIRCLE (Primul cerc) al lui 
Soljeniţân. 

Cum a fost pentru mine la petrecerea lui Sam Locke? Ei 
bine, a reieşit că mica petrecere a lui Sam era una cu vreo 
cincizeci de invitaţi, majoritatea înghesuiți în jurul 


oaspetelui de onoare. Omul se aşezase pe canapea şi toate 
locurile din jurul lui erau ocupate. Atunci am procedat 
conform sistemului meu. M-am aşezat pe un scaun la 
marginea grupului. De câte ori se ridica cineva - ceea ce se 
întâmpla adesea pentru că invitaţii se duceau să-şi ia ceva 
de băut sau de mâncat - ocupam locul rămas liber; sau, 
dacă altcineva era mai rapid decât mine, ocupam locul 
acestuia. Cu ajutorul acestei metode, în aproximativ o oră, 
am ajuns în apropierea singurului alb care însoţise 
misiunea Chinei Roşii la Naţiunile Unite. 

Am stat alături de el aproape un ceas, şi, în pofida 
întreruperilor inerente, am reuşit să-i pun întrebările care 
mă frământau. 

Aveţi aici câteva exemple: „Care este situaţia prafului în 
Beijingul de azi?” („Rezolvată”, mi-a răspuns el.) „Chinezii 
mai scuipă şi acum pe trotuare, în maşini, peste tot?” („Nu. 
Problema scuipatului s-a rezolvat cu câteva milioane de 
scuipători şi presiuni psihologice - aşa s-a pus capăt 
epidemiilor de gripă care deveniseră o catastrofă 
naţională”). „Ce fel de relaţii sunt permise între băieţii şi 
fetele mai mari?” („E ceva de groază”, mi-a zis el. „Din 
cauza problemelor inerente unei populaţii aşa de 
numeroase, presiunea exercitată asupra puştilor este atât 
de mare, încât aproape că nici nu mai îndrăznesc să mai 
vorbească unii cu alţii”.) 

Aţi putea să mă întrebaţi dacă am crezut răspunsurile lui. 
Oare chiar se rezolvase problema prafului la Beijing? (De 
şaptezeci şi cinci de ani Beijingul este din ce în ce mai 
prăfuit. Mai mult, chiar s-a întâmplat să „ningă” cu praf pe 
timp de iarnă. Se credea că vânturile schimbătoare 
aduceau cu ele praful din deşertul Gobi tocmai până în 
acest oraş nefericit. Soluţia comunistă a constat în 
replantarea copacilor în zone strategice, sau aşa îmi 
spusese domnul cu care discutasem. Când Nixon a vizitat 
Beijingul, m-am uitat după copaci şi i-am găsit acolo unde 
mi s-a spus.) 


Nu trebuie să uităm că dictatorii rezolvă de multe ori 
asemenea probleme minore. Dictatorul meu (din 
SCLIPIREA VIITORULUI) a creat „lumea perfectă”. Trebuie 
să decideţi singuri dacă aţi fi gata să plătiţi preţul cerut 
pentru a obţine soluţiile dorite prin asemenea metode. 

Mult mai târziu în seara aceea, când m-am dus la amicul 
lui Sam ca să-mi iau rămas-bun de la el, mi-a zis: „Eşti 
singura persoană pe care o cunosc în Statele Unite şi care 
ştie ceva despre China. Ce-ar fi să-mi faci o vizită la Beijing 
când relaţiile dintre Statele Unite şi China se vor 
normaliza?” 

Desigur, încercase probabil să mă măgulească. În această 
ţară există o mulţime de experţi în domeniu - universitari, 
jurnalişti, diplomaţi sau oameni obişnuiţi (asemenea 
răposatului Henry Luce) care se născuseră în China. Mulţi 
dintre aceştia, printre care şi o rusoaică albă pe care o 
cunoşteam şi care locuia în Oregon, vorbeau fluent chineza. 

Dar pe vremea mea am fost şi eu un expert intelectual. 
Asta însemnând un scriitor care s-a obosit să se 
documenteze la sânge ca să nu se îndepărteze de adevăr. 

Acelaşi lucru se aplică tuturor referinţelor comuniste din 
SCLIPIREA VIITORULUI, precum şi întregii psihologii citate 
ori parafrazate în diferitele părţi ale povestirii. 
Anticomuniştii, care într-un fel sau altul au crezut că ruşii şi 
chinezii roşii au fost doar nişte bandiți aproape analfabeți 
ascunşi în munţi, vor fi uimiţi să descopere că erau nişte 
intelectuali ce foloseau propria lor terminologie. Pe care am 
utilizat-o fără nici cea mai mică alterare în romanul de faţă. 

Ca să dramatizez ceea ce ar putea să pară material 
„greu”, m-am hotărât să apelez la o secvenţă de deschidere 
de-a dreptul bizară, continuând cu alte tehnici la fel de 
ciudate. Rezultatul este de departe un roman fantastic fără 
o urmă vizibilă de intelectualitate. 

Deşi ea există. 


SFÂRŞIT