Isaac Asimov — Intre Un Pas Si Celelalt

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Între un pas şi celălalt 


Cu două minute înainte de-a părăsi pentru totdeauna 
Pământul pe care-l ştia, Joseph Schwartz se plimba agale pe 
străzile plăcute din suburbia Chicago-ului, recitând în gând 
nişte versuri de Browning. 

Faptul ar fi părut surprinzător unui ins oarecare, fiindcă 
Schwartz cu greu ar fi putut trece drept genul de om care 
să recite din Browning. Arăta exact ceea ce era: un croitor 
la pensie, total lipsit de ceea ce pedanţii de azi numesc 
„educaţie clasică”. Totuşi, firea sa iscoditoare îl îndemnase 
să-şi cheltuiască o bună parte din timp cu tot felul de 
lecturi, reuşind să-şi însuşească o spoială de cultură mai din 
toate şi, ajutat de o memorie neobişnuită, păstrase totul în 
bună rânduială. 

Pe când era mai tânăr, citise şi recitise poemul Rabbi ben 
Ezra de Browning, încât îl învățase pe dinafară. Nu-l prea 
înţelesese în cea mai mare parte, dar cele trei rânduri de la 
început îi mergeau la inimă în ultimii ani. În această însorită 
dimineaţă de vară a lui 1949 le intona din nou, ascultându- 
le ecoul în adâncul tăcut al minţii. 

„Vino să îmbătrânim împreună! 

Încă nu am trăit ce-i mai frumos, Sfârşitul vieţii, pentru 
care a fost un început... , 

Schwartz simţea asta din plin. După o tinereţe frământată 
în Europa şi după zbuciumul primilor ani petrecuţi în 
Statele Unite, îi surâdea perspectiva unei bătrâneţi liniştite. 
Având casă şi bani puşi deoparte, îşi putea permite să se 
pensioneze, ceea ce şi făcuse, dealtfel. Ce griji mai puteau 
veni acum, când avea o soţie sănătoasă, două fete măritate 


şi aranjate la casele lor şi, pe deasupra, un nepoţel care să-i 
bucure aceşti ani frumoşi? 

Mai exista bomba atomică, desigur şi tot felul de zvonuri 
sumbre despre un al treilea război mondial, dar Schwartz 
avea încredere în bunătatea naturii umane. Nu credea că 
va mai fi un război; că Pământul avea să mai cunoască 
vreodată iadul fierbinte al exploziei unui atom aruncat la 
mânie. Zâmbea aşadar îngăduitor copiilor ce treceau pe 
lângă el, urându-le în gând o călătorie rapidă şi nu prea 
grea de-a lungul tinereţii până la pacea celor mai frumoşi 
ani ce-l aşteptau pe el acum. Ridică piciorul pentru a sări 
peste o păpuşă de cârpe, zâmbind în părăsirea ei acolo, în 
mijlocul drumului, ca un copil al nimănui. Încă nu atinsese 
din nou pământul... 

În altă parte a oraşului Chicago se afla Institutul de 
Cercetări Nucleare. Şi aici existau poate unii care aveau 
teoriile lor despre bunătatea fundamentală a naturii umane, 
dar le era oarecum ruşine de ele, fiindcă nu se inventase 
încă nici un instrument de măsurare a ei. Adesea era 
suficient să se gândească la acest lucru, pentru a dori să 
cadă trăsnetul ca să împiedice natura umană (şi blestemata 
ingeniozitate umană) să transforme orice descoperire 
interesantă şi nevinovată într-o armă de distrugere. Şi 
totuşi acelaşi om, pe care conştiinţa nu-l obliga să-şi 
înfrâneze interesul pentru cercetări nucleare ce-ar fi putut 
duce într-o zi la pieirea unei jumătăţi din populaţia globului, 
ar fi fost gata să-şi rişte viaţa pentru a salva pe oricare din 
semenii săi. 

Ceea ce atrăsese atenţia doctorului Smith fusese lumina 
albăstruie din spatele chimistului. Trecând prin faţa uşii 
întredeschise, îşi aruncase o privire înăuntru. Chimistul, un 
tânăr jovial, fluiera în timp ce agita un pahar gradat, în care 
măsura volumul unei soluţii. O pulbere albă se rostogolea 
leneş în masa lichidă, dizolvându se încet. Asta a fost tot. 
Apoi, instinctul ce-l oprise din drum pe doctorul Smith îl 
făcu să acţioneze. 


Se repezi înăuntru şi, apucând o riglă, mătură cu ea tot ce 
se afla pe pupitru. Se auzi sâsâitul fatal de metal topit. 
Doctorul Smith simţi o picătură de sudoare prelingându-i-se 
la rădăcina nasului. Tânărul privea fără să priceapă 
planşeul de beton pe care metalul argintiu se solidificase în 
pete subţiri. Radiau încă o căldură puternică. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el pierdut. 

Doctorul Smith ridică din umeri. Nici el nu ştia prea bine. 

— Nu ştiu. Dumneata trebuie să-mi spui... Ce făceai aici? 

— Nu făceam nimic, scânci chimistul. Nu era decât un 
eşantion de uraniu brut. Efectuam o determinare de cupru 
electrolitic. Nu-mi pot imagina ce s-a întâmplat. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, tinere, dar pot să-ţi spun că am 
văzut deasupra acelui creuzet de platină o lumină 
albăstruie. Radia puternic. Uraniu, spui? 

— Da, dar uraniu brut, care nu-i periculos. Concentrația e 
doar o condiţie esenţială a dezintegrării, nu? Îşi umezi 
repede buzele: Credeţi că e vorba de dezintegrare, 
domnule doctor? Nu e plutoniu şi nu a fost bombardat. 

— Şi, continuă doctorul Smith gânditor, se afla sub masa 
critică. Sau, cel puţin, sub valorile cunoscute de noi. 

Examină pupitrul de steatit, vopseaua arsă şi băşicată a 
dulapurilor şi urmele argintii de pe pardoseală. 

— Şi totuşi, continuă el, uraniul se topeşte la aproximativ 
1800 grade Celsius, iar fenomenele nucleare nu sunt 
suficient de bine cunoscute ca să ne putem pronunţa cu 
uşurinţa La urma urmelor, atmosfera de-aici trebuie să fie 
plină de radiaţii întârziate. Ai grijă, băiete, când se răceşte 
metalul, să fie răzuit, colectat şi analizat cu grijă. 

Privi gânditor în jur... Deodată se îndreptă spre peretele 
din faţă, pipăind neliniştit un punct cam la înălţimea 
umărului. 

— Ce-i asta? Aşa a fost mereu? 

— Ce anume, domnule doctor? 

Tânărul se apropie nervos, examinând locul indicat de 
doctorul Smith. Era un orificiu mic, lăsat parcă de un cui 


care ar fi străbătut tot peretele, prin tencuială şi cărămidă, 
lăsând să pătrundă înăuntru lumina zilei. 

Chimistul clătină din cap. 

— Asta n-am mai văzut-o, dar nici nu m-am uitat vreodată 
cu atenţie. 

Bărbatul mai în vârstă nu spuse nimic. Se dădu înapoi 
încet, ajungând în dreptul termostatului; o cutie 
paralelipipedică, din tablă subţire de oţel. Apa din ea se 
rotea în ritmul monoton al agitatorului, iar lămpile 
cufundate înăuntru, servind la încălzire, se aprindeau şi se 
stingeau într-o enervantă simultaneitate cu ţăcănitul 
releului. 

— Dar asta, era? 

Doctorul Smith îşi plimbă uşor unghia în jurul unui punct 
din partea superioară a laturii mari a termostatului. Metalul 
era perforat printr-un orificiu minuscul şi perfect rotund, 
situat deasupra nivelului apei. Chimistul făcu ochii mari. 

— Nu, mai înainte nu era. Pot să jur. 

— Hm! Există unul la fel pe partea cealaltă? 

— Ei, drăcie! Vreau să spun, există, domnule doctor! 

— Bun. Vino în partea asta şi priveşte prin cele două 
orificii... Închide termostatul, te rog. Acum stai pe loc. 

Puse degetul pe orificiul din perete. 

— Ce vezi? Strigă celălalt. 

— Văd degetul dumneavoastră. Acolo e orificiul? 

Doctorul Smith nu răspunse. Continuă cu un calm ce nu-i 
oglindea câtuşi de puţin adevărata stare de spirit. 

— Priveşte în cealaltă parte. Ce vezi acum? 

— Acum, Nimic. 

— Acolo era însă creuzetul cu uraniu. Priveşti exact în 
locul respectiv, nu? 

— Aşa cred, recunoscu tânărul mai mult fără voie. 

Doctorul Smith vorbi pe un ton glacial, aruncând o privire 
scurtă la plăcuţa cu nume de pe uşa încă deschisă: 

— Domnule Jennings, aceasta e o chestiune ultrasecretă. 
Te rog să nu vorbeşti niciodată, nimănui, despre cele 


întâmplate, înţelegi? 

— Fiţi fără grijă, domnule doctor. 

— Să mergem, atunci. Vom trimite tehnicienii să verifice 
radioactivitatea locului, iar noi doi ne vom izola la 
infirmerie. 

Chimistul păli. 

— Vă gândiţi la arsuri radioactive? 

— Vom vedea. 

Nu se descoperiră însă la nici unul urme serioase de 
radioactivitate. Compoziţia sângelui era normală, iar 
examenul rădăcinii părului nu relevă nici el nimic deosebit. 
Senzaţia de greață pe care o simțeau fu în cele din urmă 
diagnosticată ca fiind de natură psihosomatică. Nu apăru 
nici un alt simptom. 

Nimeni din tot Institutul nu putu să explice vreodată cum 
fusese posibil ca o cantitate de uraniu brut, cu mult sub 
masa critică şi nesupus unui bombardament direct cu 
neutroni, să se topească brusc, radiind o asemenea energie. 

Singura concluzie era că în fizica nucleară mai existau 
încă taine ciudate şi periculoase. 

Doctorul Smith nu îndrăzni să spună tot adevărul în 
raportul pe care-l întocmi în cele din urmă. Nu menţionă 
nimic despre orificiile din laborator, de faptul că orificiul cel 
mai apropiat de locul unde fusese creuzetul abia se 
distingea, cel din partea opusă era mai evident, în timp ce 
ultimul, din perete, aflat la triplă distanţă de locul cu 
pricina, era suficient de mare pentru a lăsa să treacă un cui 
prin el. 

Traiectoria dreaptă a unei raze putea străbate câţiva 
kilometri mai înainte ca rotunjimea Pământului s-o facă 
inofensivă şi atunci ar fi avut un diametru de trei metri. 
Apoi, fulgerând în spaţiul gol, s-ar tot extinde, slăbind 
mereu; o prezenţă stranie în structura cosmosului. 

Gândul acesta nu-l mărturisi nimănui. Şi nici faptul că în 
dimineaţa următoare, când mai era încă la infirmerie, 


ceruse să i se aducă ziarele, parcurgând rubricile cu un 
scop anume. 

Atâţia oameni dispar zilnic într-o metropolă. Şi nu alergase 
nimeni la poliţie ţipând cum că ar fi văzut un om (sau poate 
o jumătate de om) dispărând sub proprii săi ochi. Cel puţin 
nu se pomenea de un asemenea caz. 

În cele din urmă, doctorul Smith se sili să uite întreaga 
poveste. 

Pentru Joseph Schwartz, totul s-a întâmplat în intervalul 
dintre doi paşi. Ridicase piciorul drept să sară peste păpuşă 
şi, timp de o clipă, simţise o ameţeală; ca şi cum într-o 
fracțiune de secundă l-ar fi ridicat un vârtej şi l-ar fi întors 
pe dos. Când puse jos piciorul, îşi pierdu suflul şi, lipsit de 
putere, se prăvăli în iarbă. 

Rămase mult timp cu ochii închişi... Apoi îi deschise. 

Era adevărat! În locul asfaltului, pe care se plimbase cu 
puţin timp înainte, vedea acum iarbă. 

Casele dispăruseră! Casele albe, fiecare cu petecul său de 
gazon, înşiruite în partea aceea, dispăruseră toate! 

Şi nici nu era gazon, ci o iarbă năpădită de buruieni, 
neîngrijită. Se vedeau şi copaci în jur, destul de mulţi chiar, 
cu şi mai mulţi la orizont. Abia atunci îşi dădu seama cu 
groază că frunzele erau în parte ruginite şi în strânsoarea 
mâinii simţi uscăciunea fragilă a frunzei moarte. Trăise 
toată viaţa la oraş, dar ştia ce înseamnă toamna. 

Toamnă! Dar când ridicase piciorul drept era o zi de iunie, 
cu un verde crud, strălucitor. 

Fulgerat de-un gând, privi maşinal la picioare şi, cu un 
țipăt ascuţit, întinse mâna spre ea... Păpuşica din cârpe era 
tot acolo, o undă de realitate, o... 

Ei bine, nu! O întoarse cu mâini tremurătoare şi văzu că 
nu era întreagă. Dar nici mutilată; era retezată. Ce ciudat! 
Retezată în lungime cu atâta precizie, încât umplutura din 
deşeuri de bumbac nu fusese clintită nici cât un fir de păr. 
Se termina cu fire brusc retezate. 


Îi atrase atenţia licărul de la pantoful stâng. Ţinând încă 
păpuşa în mâini, se strădui să-şi ridice laba piciorului peste 
genunchiul drept, arcuit. Extremitatea tălpii, partea de 
dincolo de câpută, era retezată foarte neted, aşa cum nici 
un cizmar de pe pământ n-ar fi putut-o face. Proaspăta 
suprafaţă lucea ca o apă în incredibila ei netezime. 

Nedumerirea lui Schwartz urcă în lungul şirei spinării, 
transformându-se în creier într-o groază paralizantă. 

În cele din urmă, pentru că până şi vocea sa ar fi putut să-l 
mai liniştească într o lume complet nebună, vorbi tare. Auzi 
un sunet slab, încordat, sugrumat. 

— În primul rând, spuse, nu sunt nebun. Mă simt acelaşi 
întotdeauna... Sigur, dacă aş fi nebun, nu mi-aş da seama, 
sau aş şti, poate? Nu... 

Simţea cum creşte în el nebunia şi se strădui să se 
stăpânească. Trebuia să existe şi o altă posibilitate. 

Chibzui: „Un vis, oare? Cum pot şti dacă visez ori nu?” Se 
ciupi şi simţi ciupitura, dar clătină din cap nemulţumit: „Pot 
oricând să visez că mă ciupeşte ceva. Nu-i o dovadă.” 

Privi deznădăjduit în jur. Puteau visele să fie atât de clare, 
de detaliate, de lungi? Citise odată că ele nu durează mai 
mult de cinci secunde, că sunt provocate de tulburări 
neînsemnate, iar durata lor e o iluzie. 

Slabă speranţă! Îşi suflecă mâneca şi privi la ceas. 
Secundarul se învârtea, se învârtea, se învârtea. Cele cinci 
secunde ale presupusului vis se lungeau la nesfârşit. 

Privi în altă parte şi-şi şterse zadarnic transpiraţia rece de 
pe frunte. Dar dacă era vorba de-o amnezie? Îşi îngropă 
capul în mâini, fără să-şi răspundă. 

Dacă, în timp ce ridica piciorul drept, mintea îi părăsise 
făgaşul îndelung umblat şi lin pe care-l urmase cu credinţă 
atâta timp... Dacă trei luni mai târziu, toamna, sau cu un an 
şi trei luni mai târziu, păşise în acest loc ciudat, tocmai când 
îşi recăpăta minţile? Unde fusese atunci şi ce făcuse în 
această perioada? 

— Nu! 


Strigătul izbucni cu putere din piept. Era imposibil! Îşi 
privi cămaşa; era cea pe care-o îmbrăcase în dimineaţa 
aceea, o cămaşă curată. Reflectă o clipă şi, ducându-şi 
repede mâna în buzunarul de la vestă, scoase un măr. 
Muşcă sălbatic din el. Era proaspăt şi păstra încă răceala 
frigiderului în care stătuse cu două ore mai devreme; cel 
puţin după calculul său. Şi pe urmă mai era şi păpuşa de 
cârpe... 

Simţi că începe să-şi piardă cumpătul. Trebuia să fi fost un 
vis ori era nebun cu-adevărat. 

Acum îşi dădu seama că şi timpul zilei se modificase. Era 
după-amiaza târziu, umbrele se alungeau. 

Singurătatea netulburată a locului îl cotropi brusc, dându-i 
o senzaţie de frig. 

Se forţă să se ridice în picioare. Era clar că trebuia să dea 
de oameni, orice fel de oameni. După cum, tot atât de clar 
era că trebuia să găsească o casă şi pentru asta cel mai bun 
lucru era să caute un drum. 

Se îndreptă automat în direcţia în care copacii se răreau. 

Răcoarea uşoară a serii îi pătrundea prin haină, iar 
vârfurile copacilor se întunecau ameninţător când ajunse la 
drumul acela drept şi nedefinit, acoperit cu pietriş. Se 
năpusti înspre el cu un suspin de recunoştinţă, savurându-i 
asprimea de sub tălpi. 

În ambele direcţii nu se zărea însă absolut nimic şi o clipă 
simţi din nou cum îl cuprinde frigul. Sperase să întâlnească 
maşini. Ar fi fost foarte simplu să le oprească şi să întrebe 
(vorbi cu voce tare în nerăbdarea sa) „Mergeţi cumva spre 
Chicago?” Dar dacă era departe de Chicago? Ei, orice alt 
oraş atunci, orice loc de unde putea da un telefon. Avea 
numai patru dolari şi douăzeci şi şapte de cenți în buzunar, 
dar se putea adresa oricând poliţiei... 

Mergea prin mijlocul şoselei, privind în ambele direcţii. 
Soarele apusese, dar el nu observă acest lucru, nici faptul 
că apăreau primele stele. 


Nici o maşină. Nimic! Şi în curând avea să fie întuneric 
deplin. 

Avu impresia că-l cuprinde din nou ameţeala, mai ales că 
în stânga i se părea că vede orizontul lucind. În golurile 
dintre copaci pătrundea o lumină rece, albăstruie. Nu era 
un roşu jucăuş, cum îşi imagina că trebuie să arate o 
pădure în flăcări, ci un licăr slab, insinuant. Şi pietrişul de la 
picioarele sale părea să lumineze slab. Se aplecă şi-l pipăi, 
dar nu văzu nimic deosebit. Doar acel licăr ciudat. 

Începu să alerge ca un nebun de-a lungul şoselei, în 
sunetul înăbuşit şi neregulat al paşilor. Deveni conştient de 
păpuşa stricată ce-o mai ţinea încă în mână şi o aruncă 
furios spre spate. 

Relicvă batjocoritoare... 

Se opri însă speriat. Oricum, ea era totuşi o dovadă că nu- 
şi pierduse minţile. Avea nevoie de ea! Începu s-o caute în 
întuneric, târându-se în genunchi, pipăind, până ce în fine o 
descoperi; forma o pată întunecată în luciul slab. 
Umplutura atârna în afară şi, cu un gest reflex, o împinse la 
loc. 

Mergea din nou; prea nefericit, îşi zise, ca să mai poată 
alerga. 

Era flămând şi speriat de-a binelea când zări în dreapta o 
lumină. 

Era fără îndoială o casă! 

La strigătul său puternic nu răspunse nimeni, dar era 
totuşi cineva în casă, un licăr de realitate, clipind spre el în 
inumana singurătate a ultimelor ore. Părăsi drumul şi se 
năpusti peste câmp, sărind peste şanţuri, ocolind copaci, 
traversând lăstărişuri, săltându-se peste un pârâiaş. 

Ce ciudat! Până şi pârâiaşul lumina slab, fosforescent! 
Înregistră însă acest lucru doar ca un amănunt, fără să-i 
acorde importanţă. 

În sfârşit ajunse, putând să atingă cu mâna construcţia 
albă. Nu era nici cărămidă, nici piatră, nici lemn, dar iarăşi 
nu dădu importanţă faptului. Părea un fel de porțelan mat, 


rezistent. Nu-i păsa. Nu dorea decât să găsească uşa şi 
când, în cele din urmă, o descoperi şi nu văzu nici o sonerie, 
începu să lovească în ea cu piciorul, urlând ca scos din 
minţi. 

Auzi mişcare înăuntru şi sunetul binecuvântat al unei voci 
omeneşti, diferită de a lui. Strigă din nou: 

— Ei, e cineva acolo? 

Se auzi un zgomot uşor, ca de balamale bine unse şi uşa se 
deschise. În cadrul ei apăru o femeie cu o lucire de spaimă 
în ochi. Era înaltă şi subţire, iar în spatele ei se profila 
silueta sfrijită a unui bărbat cu trăsături aspre, îmbrăcat în 
haine de lucru... Nu, nu erau tocmai haine de lucru. De 
fapt, Schwartz nu mai văzuse niciodată ceva asemănător 
dar, într-un sens nedefinit, păreau să fie genul de haine pe 
care le foloseşti la lucru. 

Schwartz însă nu era o fire analitică. Cei doi, cât şi hainele 
lor, i se părură frumoase, aşa cum numai vederea unor 
prieteni poate părea frumoasă unui om singur. 

Femeia spuse ceva, cu o voce plăcută şi totuşi răspicată. 
Schwartz se sprijini de uşă ca să nu cadă. Mişcă buzele fără 
să poată scoate un sunet şi, într-o clipă, toate spaimele prin 
care trecuse până atunci reveniră, sugrumându-l. 

Femeia vorbea o limbă pe care Schwartz n-o auzise 
niciodată. 

CAPITOLUL II. 

TRATAMENTUL UNUI STRĂIN. 

Loa Maren şi apaticul ei soţ Arbin jucau cărţi când, din 
scaunul său cu rotile, bătrânul îşi foi ziarul mânios, 
strigând: 

— Arbin! 

Arbin Maren nu răspunse imediat. Fila cu grijă 
cartonaşele dreptunghiulare, meditând la următoarea 
mişcare. Cum nu se putea decide ce să joace, răspunse 
absent: 

— Ce vrei, Grew? 


Bătrânul aruncă ginerelui său o privire sălbatică pe 
deasupra ziarului, foindu-l din nou. 

Fâşâitul acela îi aducea o uşurare deosebită. Când un om 
plin de energie e imobilizat într-un fotoliu, cu două bețe 
moarte în loc de picioare, trebuie să se descarce într-un fel. 
El se folosea de ziar. II foia, gesticula cu el, la nevoie îl 
azvârlea după lucruri. 

Grew ştia că pe alte planete existau teleimprimatoare pe 
bază de microfilme pentru transmiterea ştirilor. Puteau fi 
vizionate cu ajutorul proiectoarelor de cărţi obişnuite. 
Râdea de ele în sinea sa. O practică decadentă, degenerată! 

— Aţi citit despre expediţia arheologică pe care o trimit pe 
Pământ? Îi întrebă pe cei doi. 

— Nu, răspunse calm Arbin. 

Grew ştia asta, deoarece nici unul nu citise încă ziarul în 
afară de el, iar la video renunţaseră cu un an în urmă. 
Întrebarea fusese doar ca o deschidere la şah. 

— Ei bine, spuse el, iată că soseşte una şi încă 
subvenţionată de Imperiu, ce ziceţi de asta? 

Începu să citească pe tonul neuniform pe care-l capătă 
majoritatea oamenilor când citesc cu voce tare: „Într-un 
interviu acordat Presei Galactice, doctorul Bel Arvardan, 
cercetător principal agregat la Institutul Imperial de 
Arheologie, s-a exprimat plin de speranţă în legătură cu 
rezultatele apropiatelor cercetări arheologice ce urmează a 
fi efectuate pe Planeta Pământ, situată la periferia 
Sectorului Sirius (vezi harta). Pământul, a declarat el, cu 
civilizaţia sa arhaică, unic în ceea ce priveşte mediul 
ambiant, prezintă o cultură insolită care e de prea mult 
timp ignorată de sociologii noştri, interesaţi doar de 
dificultăţile guvernării locale. Am credinţa că următorii ani 
vor revoluţiona unele din concepţiile noastre fundamentale 
privind evoluţia socială şi istoria umană”. Etcetera, 
etcetera... Încheie teatral bătrânul. 

Arbin Maren ascultase doar pe jumătate. 

— Ce înţelege prin „cultură insolită?” mormăi el. 


Loa Maren nu ascultase deloc. Nu spuse decât: 

— E rândul tău, Arbin. 

Grew continuă: 

— Ei bine, nu mă întrebaţi de ce a tipărit „Iribuna” aşa 
ceva? Ştiţi doar că ea n ar publica o ştire difuzată de Presa 
Galactică, nici pentru un milion de credite imperiale, dacă 
n-ar avea un motiv foarte întemeiat. 

Aşteptă zadarnic un răspuns. În cele din urmă răspunse 
tot el: 

— Pentru că mai există şi un editorial. Un editorial de-o 
pagină ce-l face praf pe acest Arvardan. Uite un om care 
vrea să vină la noi în scopuri ştiinţifice, iar ei fac spume la 
gură, luptându-se din răsputeri să-l împiedice. Uitaţi-vă la 
articolul acesta agitatoric. Uitaţi-vă, numai! Citiţi-l, de ce 
nu-l citiţi? 

Loa puse jos cărţile, strângându-şi buzele subţiri cu o 
expresie agasată. 

— Tată, spuse ea, am avut o zi grea, ce-ar fi să nu discutăm 
politică? Mai târziu poate, da? Te rog, tată! 

Grew îi aruncă o privire încruntată şi o imită: 

— Te rog, tată! le rog, tată! Am impresia că v-aţi cam 
plictisit de bătrânul vostru tată, dacă aţi ajuns să vă 
supăraţi pe el pentru câteva cuvinte potolite despre 
evenimentele curente. Vă sunt o povară, mi-nchipui, stând 
aici într-un colţ, lăsându vă să munciţi cât trei... A cuie 
vina? Sunt puternic. Doresc să muncesc. Şi ştiţi că dacă mi- 
aş trata picioarele, m-aş face perfect sănătos. (Le lovi cu 
palma în timp ce vorbea &748213; lovituri puternice, 
răsunătoare, pe care le auzea dar nu le simţea.) Motivul 
pentru care refuză să mă trateze este că sunt prea bătrân 
ca ei să-şi mai piardă timpul cu mine. Nu găsiţi că avem 
într-adevăr o „cultură insolită?” Cum poţi să-i spui altfel 
unei lumi în care un om poate munci, dar nu e lăsat? Cred 
că a sosit timpul să încetăm cu balivernele despre aşa- 
numitele noastre „instituţii specifice”. Nu sunt specifice, ci 
smintite... 


Îşi agita braţele, congestionat de furie. 

Arbin se ridică de la locul său şi-l prinse cu putere de 
umăr. 

— Haide, spuse el, nu te supăra, Grew! Când vei termina 
de citit ziarul, mă voi uita peste editorial. 

— Da, dar ai să le dai tot lor dreptate, aşa că, la ce bun? 
Voi tinerii sunteţi toţi nişte papă-lapte; o gumă care se 
întinde cum vor Stegarii. 

Loa îl întrerupse tăios: 

— Potoleşte-te, tată. Nu începe iar... 

Câteva clipe tăcu, ascultând. Nu-şi dădea seama ce 
anume, dar... 

Arbin simţi o înţepătură rece, cum se întâmpla ori de câte 
ori era pomenită Societatea Stegarilor. Era riscant să 
vorbeşti ca Grew, să iei în deşert cultura străveche a 
Pământului, să... Să... 

Însemna asimilaţionism curat. Înghiţi în sec; cuvântul era 
tabu chiar şi în gând. 

În tinereţea lui Grew se vorbea mult despre nebuniile 
acestea, de a abandona vechile obiceiuri; erau însă alte 
timpuri. Grew ar fi trebuit s-o ştie şi probabil şi ştia, dar nu 
e uşor să fii înţelept când stai imobilizat într-un fotoliu cu 
rotile, aşteptând să ţi treacă zilele până la următorul 
recensământ. 

Grew era probabil cel mai puţin afectat dintre toţi, dar nu 
continuă discuţia. Calmul îi revenea treptat şi-i era din ce în 
ce mai greu să-şi concentreze atenţia asupra ziarului. Nici 
nu apucase să acorde paginii de sport o lectură critică şi 
amănunţită când capul, moţăind tot mai des, i se lăsă uşor 
în piept. Începu să sforăie, iar ziarul îi căzu din mâini cu un 
ultim foşnet, de data asta neintenţionat. 

Loa şopti îngrijorată: 

— Poate că ne purtăm urât cu el, Arbin. Pentru tata este o 
viaţă insuportabilă. Faţă de cum a fost el obişnuit să 
trăiască, aceasta e un fel de moarte. 


— Nimic nu-i ca moartea, Loa. Îşi are ziarele şi cărţile lui. 
Lasă-l în pace! Agitaţia îi face bine. Câteva zile de-acum 
încolo va fi liniştit şi mulţumit. 

Arbin se întoarse cu gândul la cărţile sale şi tocmai întinse 
mâna să ia una, când răsunară în uşă loviturile acelea, 
însoţite de urlete ce nu prea se legau în cuvinte. Mâna lui 
Arbin rămase suspendată. Soţia sa îl privi speriată; buza de 
jos îi tremura. 

— Du-l pe Grew de-aici, spuse Arbin. Repede! 

Loa se repezi la scaunul paraliticului cu cuvinte 
liniştitoare. Grew căscă gura uimit, trezit la prima mişcare 
a scaunului. Se îndreptă şi îşi căută ziarul cu un gest 
maşinal. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el supărat şi destul de tare. 

— Şşt! Nu s-a întâmplat nimic, dădu Loa un răspuns vag şi- 
mpinse scaunul în camera de-alături. Închise uşa, aşezându- 
se în dreptul ei. Respira agitat, în timp ce-şi căuta soţul din 
priviri. Loviturile răsunară din nou. 

Când uşa se deschise, cei doi stăteau alături, într-o 
atitudine aproape defensivă, iscodindu-l duşmănos pe omul 
scund şi rotofei ce le zâmbea sfios. 

— Cu ce vă putem fi de folos? Întrebă Loa pe un ton 
ceremonios. 

Se dădu însă repede înapoi, căci străinul o privi prostit şi 
întinse o mână, ţinându-se să nu cadă. 

— O fi bolnav? Întrebă Arbin nedumerit. Haide, ajută-mă 
să-l duc înăuntru. 

Câteva ore mai târziu, în liniştea dormitorului, Loa şi Arbin 
se pregăteau de culcare. 

— Arbin! 

— Ce-i, Loa? 

— Este oare legal ce facem? 

— Legal? 

Părea să evite deliberat înţelesul cuvintelor ei. 

— Vreau să spun, adăpostind acest om în casa noastră. 
Cine o fi? 


— De unde să ştiu, răspunse Arbin nervos. La urma 
urmelor, nu putem refuza adăpost unui bolnav. Mâine, în 
caz că nu are buletin de identitate, vom informa Comitetul 
Regional de Securitate şi cu asta basta. 

Se întoarse cu spatele, încercând ostentativ să pună capăt 
discuţiei. 

Vocea subţire a soţiei sale întrerupse din nou tăcerea şi 
mai stăruitor de data asta: 

— Nu crezi c-ar putea fi un agent al Societăţii Stegarilor? 
Mă gândesc la Grew, înţelegi... 

— Din cauza celor spuse astă-seară? E absurd. Nici nu 
vreau să discut. 

— Nu asta vreau să spun şi o ştii foarte bine. Mă refer la 
faptul că-l ţinem ilegal pe Grew de doi ani, călcând una din 
cele mai importante Datini. 

— Nu facem rău nimănui, murmură Arbin. Ne realizăm 
cota, nu, chiar dacă-i fixată pentru trei persoane, trei 
muncitori. Şi dacă aşa stau lucrurile, de ce să bânuiască? 
Nici măcar nu-l lăsăm să iasă din casă. 

— S-ar fi putut afla de scaunul cu rotile. A trebuit să 
cumperi din afară motorul şi accesoriile. 

— Iar începi, Loa! Ti-am explicat de atâtea ori că pentru 
scaunul acela n-am cumpărat decât piese tip de bucătărie. 
Şi pe urmă e absurd să vezi în el un agent al confreriei. 
Crezi că s-ar obosi ei să recurgă la asemenea trucuri 
complicate pentru un biet bătrân paralitic? Nu puteau să 
vină pe lumină şi cu un mandat de percheziţionare în toată 
legea? Ia gândeşte-te puţin. 

— Atunci, Arbin, spuse ea, în timp ce ochii i se aprindeau 
febril, dacă într adevăr aşa gândeşti şi speram din tot 
sufletul să te aud spunând-o. Atunci trebuie să fie un 
extraterestru. Nu poate fi pământean. 

— Cum adică nu poate fi pământean? Asta-i de-a dreptul 
ridicol. De ce-ar veni un om din Imperiu tocmai aici, pe 
Pământ? 


— Ştiu şi eu? Ba ştiu; poate o fi comis vreo crimă. Se lăsă 
purtată de imaginaţie: De ce nu? E foarte logic. Pământul 
ar fi refugiul cel mai potrivit. Cine s-ar gândi să-l caute aici? 

— Dacă este un extraterestru... Dar ce dovezi ai? 

— Nu vorbeşte limba noastră, nu? Asta trebuie s-o 
recunoşti. Ai înţeles măcar un singur cuvânt? Aşa că precis 
vine dintr-un con îndepărtat al Galaxiei unde se vorbeşte 
vreun dialect ciudat. Despre cei de pe Fomalhaut se spune 
că trebuie să înveţe pur şi simplu o altă limbă pentru a se 
face înţeleşi la curtea Împăratului de pe Trantor... Dar nu-ţi 
dai seama ce-nseamnă asta? Dacă-i într-adevăr 
extraterestru, nu e înregistrat la Comisia de Recensământ 
şi nu poate fi decât bucuros să evite acest lucru. Îl putem 
folosi la fermă, în locul tatei, astfel încât vom fi din nou trei 
muncitori la realizarea cotei din sezonul următor. Ba chiar 
ar putea ajuta şi acum, la strângerea recoltei. 

Privea cu înfrigurare chipul nehotărât al soţului ei. 

Acesta medita îndelung şi în cele din urmă spuse: 

— Hai să ne culcăm, Loa! Lumina zilei ne va fi un sfetnic 
mai bun. 

Şuşoteala încetă, lumina fu stinsă şi treptat somnul luă în 
stăpânire camera lor, ca şi întreaga casă. 

În dimineaţa următoare, fu rândul lui Grew să-şi dea o 
părere. Arbin i se adresă plin de speranţă. Avea mai multă 
încredere în socrul lui decât în el însuşi. Grew îi răspunse: 

— Evident, Arbin, toate necazurile voastre provin din 
faptul că sunt înregistrat ca muncitor, din care cauză cota 
de produse este fixată pentru trei persoane. M-am săturat 
să vă fiu o povară. Am trăit doi ani peste termen. Ajunge. 

— Dar nu despre asta e vorba, protestă Arbin stânjenit. Nu 
găsesc deloc că ne eşti o povară. 

— La urma urmei, ce contează? Peste doi ani vine 
Recensământul şi oricum mă voi duce. 

— Cel puţin te vei mai bucura doi ani de cărţile dumitale şi 
de tihnă. De ce să fii lipsit de ele? 


— Pentru că şi alţii sunt. Şi, pe urmă, ce se va întâmpla cu 
tine şi cu L.oa? Când vor veni să mă ia pe mine, vă vor lua şi 
pe voi. Ce fel de om aş fi dacă aş accepta să mai trăiesc 
câţiva ani nenorociţi cu preţul... 

— Ajunge, Grew. N-am nevoie de teatru. Ti-am mai spus 
de-atâtea ori ce vom face. Te vom anunţa cu o săptămână 
înainte de Recensământ. 

— Şi credeţi că veţi prosti doctorul? 

— Îl vom mitui. 

— Hm!... Şi acum individul ăsta. Încă o infracţiune. 
Înseamnă că aţi ţinut ascunşi doi oameni. 

— O să-i dăm drumul. De ce să ne batem capul cu asta? 
Mai sunt doi ani până atunci. Ce facem acum cu el? 

— Un străin, cugetă Grew. Vine şi bate la uşă. Nu se ştie 
de unde vine. Vorbeşte ininteligibil... Ştiu şi eu... 

— E blând, spuse fermierul; pare mort de spaimă. Nu ne 
poate face nici un rău. 

— Mort de spaimă, zici? Dacă e debil mintal? Dacă 
bolboroseala lui nu e un dialect necunoscut, ci cuvinte fără 
sens? 

— Nu pare să fie aşa, se foi Arbin nervos. 

— Încerci să te convingi pentru că vrei să-l foloseşti... 
Bine, am să-ţi spun ce trebuie să faci. Il vei duce la oraş. 

— La Chica? Exclamă Arbin îngrozit. Ar fi un dezastru. 

— Câtuşi de puţin, răspunse Grew liniştit. Nenorocirea 
voastră e că nu citiţi ziarele. Din fericire pentru această 
familie, eu o fac. Aşa am aflat că Institutul de Cercetări 
Nucleare a inventat un instrument care uşurează învăţarea. 
Au publicat un articol de o pagină în „Suplimentul 
Săptămânal”. Au nevoie de voluntari. Du-li-l pe omul acesta. 

Arbin clătină din cap, cu o mină hotărâtă. 

— Eşti nebun. N-aş putea face aşa ceva. În primul rând ar 
cere numărul de înregistrare. Nefiind în ordine, n-aş face 
decât să provoc o anchetă prin care s-ar afla şi de existenţa 
dumitale. 


— Greşeşti profund, Arbin. Motivul pentru care Institutul 
cere voluntari este acela că maşina e încă în faza 
experimentală. Probabil că a şi omorât câţiva oameni, încât 
sunt convins că nu vor pune nici o întrebare. lar dacă 
străinul moare, nu-i va fi probabil mai rău decât acum... le 
rog, Arbin, dă-mi proiectorul de cărţi şi fixează acul la 
bobina şase. Şi te mai rog să-mi aduci ziarul de îndată ce 
soseşte. 

Când Schwartz deschise ochii, era trecut de prânz. Simţi o 
durere surdă la inimă, amplificându-se pe măsură ce 
redevenea conştient de lipsa soţiei sale, de absenţa 
universului familiar... O singură dată mai simţise ceva 
asemănător şi fulgerul memoriei aruncă o lumină puternică 
asupra unei scene uitate, reliefând-o cu claritate. Se revăzu 
pe sine, un flăcăiandru, în satul troienit... cu sania 
pregătită... Pentru un drum la capătul căruia îl aştepta 
trenul... Şi după aceea, vaporul cel mare... Teama smulgerii 
din lumea cunoscută îl reuni o clipă cu tânărul de douăzeci 
şi unu de ani care emigrase în America. 

Frustrarea era prea adâncă. Nu putea fi vis. 

Sări în picioare când becul de deasupra uşii semnaliză, 
aprinzându-se şi stingându-se la loc şi auzi vocea baritonală 
a gazdei sale, dar cuvintele nu le putea înţelege. Apoi uşa se 
deschise şi i se servi micul dejun &748213; un fel de păsat, 
dar mai gustos şi lapte. 

Spuse „mulţumesc”, dând cu putere din cap. 

Fermierul răspunse ceva şi, luându-i cămaşa de pe 
spătarul scaunului unde o atârnase, o inspectă cu grijă pe 
toate părţile, oprindu-se mai ales asupra nasturilor. Apoi o 
puse la loc şi dădu la o parte uşa glisantă a unei debarale. 
Abia acum Schwartz deveni conştient de alburiul cald al 
pereţilor. 

— Plastic, murmură el pentru sine, folosind acel cuvânt 
atotcuprinzător la care recurg întotdeauna profanii. 

Mai observă apoi că încăperea nu avea nici un fel de 
unghiuri, toate suprafeţele îmbinându-se în curburi uşoare. 


Celălalt îi întindea tot felul de lucruri şi-i făcea nişte semne 
asupra cărora nu se putea înşela. Era clar că trebuia să se 
spele şi să se îmbrace. 

Se supuse ajutat de gazda sa, urmărindu-i indicaţiile. 
Numai că nu găsi nimic pentru ras, iar când încercă să se 
facă înţeles, arătându-i celuilalt barba crescută, nu putu 
scoate de la el decât un sunet nelămurit, întovărăşit de o 
expresie de evident dezgust. Schwartz îşi scărpină ţepii 
cărunţi şi oftă în gol. 

Fu condus apoi la o maşină mică, lunguiaţă, pe două roţi şi 
i se făcu semn să urce. Zburau cu repeziciune, lăsând în 
urmă drumul pustiu, până ce în faţa lor apărură clădiri 
joase, de un alb strălucitor, iar în depărtare luci albastrul 
unei ape. Întrebă repede, arătând într-acolo: 

— Chicago? 

Fusese ultima zvâcnire de speranţă, căci ceea ce vedea nu 
aducea nici pe departe cu oraşul cunoscut. 

Fermierul nu răspunse nimic. 

Şi ultima speranţă muri. 

CAPITOLUL III. 

O LUME... SAU MAI MULIE? 

Era la puţin timp după interviul acordat presei în legătură 
cu apropiata expediţie pe Pământ şi Bel Arvardan se simţea 
împăcat cu toate milioanele de sisteme planetare ce 
compuneau măreţul Imperiu Galactic. Nu se mai punea 
acum problema de-a fi cunoscut într-un sector sau altul. Să 
poată el numai să-şi demonstreze teoriile cu privire la 
Pământ şi faima i se va răspândi pe toate planetele locuite 
ale Căii Lactee, pe toate planetele colonizate de om de-a 
lungul sutelor de mii de ani de expansiune în spaţiu. 

Ajunsese repede, dar nu şi uşor, la aceste virtuale culmi 
ale succesului, la înălțimile pure şi elevate ale ştiinţei. Nu 
avea decât treizeci şi cinci de ani, dar cariera sa îi şi fusese 
aprig disputată. O adevărată explozie zguduise amfiteatrele 
Universităţii din Arcturus când o absolvise, ca şef de 
promoţie, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, un caz fără 


precedent în istoria universităţii. Explozia, a cărei 
imaterialitate nu-i diminua importanţa, constase în refuzul 
„Revistei Societăţii Galactice de Arheologie” de a-i publica 
teza de licenţă. Era pentru prima oară când acea serioasă 
publicaţie de specialitate respingea o teză de licenţă şi încă 
într-un mod atât de categoric. 

Pentru cei ce n-au nimic comun cu arheologia, poate să 
pară ciudat faptul că o neînsemnată broşură intitulată sec 
Despre cultura primitivă a Sectorului Sirius, cu aplicaţii la 
ipoteza radioactivă a originii umane îşi atrăsese o asemenea 
mânie. Motivul era că Arvardan adopta de la bun început 
ipotezele unor grupuri de mistici, care făceau mai mult 
metafizică decât arheologie şi după care omul ar fi apărut 
iniţial pe o singură planetă, răspândindu-se apoi treptat în 
întreaga Galaxie. Aceasta era teoria favorită a unor autori 
de literatură ştiinţifico-fantastică din acea vreme şi spectrul 
negru al oricărui arheolog respectabil din Imperiu. 

Cu timpul, însă, Arvardan devenise o personalitate 
recunoscută până şi de cei mai respectabili, deoarece într- 
un deceniu se afirmase ca o autoritate în materie de relicve 
ale culturii pre-imperiale, descoperite în golfurile liniştite 
sau în vârtejurile din Galaxie. 

Scrisese, de exemplu, o monografie despre civilizaţia 
mecanică din Sectorul Rigel, unde dezvoltarea roboților 
dusese la apariţia unei culturi separate. În cursul câtorva 
secole, perfecţionarea sclavilor de metal redusese iniţiativa 
umană în aşa măsură, încât în cele din urmă puternica flotă 
a zeului războiului, Moray, preluase cu uşurinţă puterea. 
Arheologia clasică susţinea că tipurile umane evoluaseră 
independent pe diversele planete şi dădea ca exemplu 
asemenea culturi netipice, ca cea de pe Rigel, pentru a 
demonstra că diferenţierile rasiale nu dispăruseră încă în 
urma căsătoriilor. Arvardan distrusese această concepţie, 
arătând cum cultura roboților rigelieni fusese rezultatul 
evoluţiei fireşti, în timp, a forţelor economice şi sociale într- 
o anumită arie geografică. 


Mai existau apoi populaţiile barbare de pe Ophiuchus, pe 
care arheologia tradiţională le prezenta ca exemplu de 
societate umană primitivă, ce nu ajunsese la stadiul 
călătoriilor interplanetare. Toate manualele foloseau 
exemplul în sprijinul teoriei lui Merger, anume că omenirea 
era punctul final al unui proces ce putea avea loc pe orice 
planetă în condiţiile existenţei apei şi oxigenului, la un 
anume nivel termic şi câmp gravitațional; că între toate 
rasele umane se puteau contracta căsătorii, ceea ce, odată 
cu descoperirea călătoriilor interplanetare, se şi 
întâmplase. 

Arvardan descoperise însă urme ale civilizaţiei ce 
precedase mileniul de primitivism de pe Ophiuchus, 
dovedind că vestigiile cele mai vechi de pe planetă indicau 
existenţa comerţului interplanetar. Lovitura finală o dădu 
demonstrând, fără putinţă de îndoială, că omul emigrase în 
regiunea respectivă într-un stadiu superior de civilizaţie. 

Abia atunci „Rev. Soc. Gal. de Arh.”, pentru a folosi 
titulatura prescurtată a revistei, se hotări să publice 
lucrarea de licenţă a lui Arvardan, la mai bine de zece ani 
de când îi fusese prezentată. 

Dorinţa de a aduce noi dovezi în sprijinul teoriei sale 
favorite îl purta acum pe Arvardan înspre una din cele mai 
insignifiante planete din Imperiu; planeta numită acum 
Pământ. 

Arvardan ateriză pe unicul teritoriu imperial de pe 
planetă, un petec situat pe înălțimile pustii ale platoului din 
nordul Himalaiei. Aici nu exista radioactivitate şi nici nu 
fusese vreodată, iar arhitectura locului nu era de sorginte 
pământeană. În esenţă, el reprezenta o copie a palatelor de 
viceregi de pe planetele mai norocoase. Vegetaţia 
luxuriantă era opera omului. Rocile inaccesibile fuseseră 
acoperite cu un strat de sol fertil, irigat şi scăldat într-o 
atmosferă şi un climat artificial. Aşa luaseră fiinţă cele cinci 
mile pătrate de pajişti şi grădini înflorite. 


Eforturile necesare pentru o asemenea performanţă erau 
incalculabile, după estimările pământenilor. Ele se bazaseră 
însă pe resursele incredibile a zeci de milioane de planete 
ce continuau să se înmulțească. (Se aprecia că în anul 827 
al Erei Galactice, aproximativ cincizeci de noi planete 
obțineau zilnic rangul de provincie, condiţia fiind o 
populaţie de cinci sute de milioane de locuitori.) 

În acest colţ nepământean trăia Guvernatorul Pământului 
şi, uneori, înconjurat de luxul său artificial, uita că 
domneşte peste o gaură de şobolani şi-şi amintea că este un 
aristocrat de viţă, provenind dintr-o veche familie. 

Soţia lui îşi făcea mai puţine iluzii, mai ales atunci când din 
vârful unei moviliţe înecate în iarbă, vedea în depărtare 
linia clară ce separa domeniul lor de deşertul dezolant al 
Pământului. În asemenea clipe nici toate fântânile colorate 
(ce luminau în noapte cu o flacără lichidă), nici aleile 
înflorite, nici parcurile idilice nu puteau compensa 
conştiinţa exilului. 

Arvardan fu aşadar şi mai bine primit decât cerea 
protocolul. În prezenţa lui, Guvernatorului i se părea că 
respiră aerul Imperiului, al măreției infinite. 

Arvardan, la rândul său, se simţi plăcut impresionat. 

— Totul e făcut cu pricepere şi bun gust, domnule 
Guvernator. E uimitor cum pătrunde influenţa culturii 
centrale până în cele mai îndepărtate zone ale Imperiului 
nostru. 

Ennius zâmbi. 

— Mă tem, domnule doctor Arvardan, că reşedinţa 
Guvernatorului de pe Pământ e mai plăcută când o vizitezi, 
decât atunci când trăieşti în ea. Este ca o scoică ce sună a 
gol când o atingi. În afară de familia mea, personalul, 
garnizoana imperială de aici şi din centrele importante de 
pe planetă sau de vreun vizitator întâmplător ca dumneata, 
nimic nu aminteşte de cultura centrală. Mi se pare foarte 
puţin. 


Şedeau singuri în maiestuoasa colonadă, în timp ce 
soarele scăpăta după crestele învăluite într-o ceaţă 
purpurie, iar aerul era atât de încărcat de miresmele 
vegetației luxuriante, încât fiecare mişcare a sa părea un 
suspin. 

Nu se cade, nici măcar unui Guvernator, să se arate prea 
curios cu privire la intenţiile oaspetelui său dar inumana 
izolare zilnică faţă de tot restul Imperiului oferea o 
circumstanţă atenuantă. 

— Intenţionezi să rămâi mai mult timp, domnule doctor 
Arvardan? 

— Nu vă pot spune exact, domnule Guvernator. Am venit 
înaintea celorlalţi membri ai expediției pentru a mă 
familiariza cu civilizaţia Pământului şi pentru a întocmi 
formalităţile de rigoare. Trebuie, de exemplu, să obţin de la 
dumneavoastră permisiunea de a construi cantonamente pe 
şantiere etc. 

— Se aprobă, se aprobă! Când începi săpăturile? Şi oare 
ce speri să descoperi pe grămăjoara asta prăpădită de 
piatră? 

— Dacă totul merge bine, sper ca în câteva luni să ne 
putem stabili cantonamentul. Cât despre planetă, nu e nici 
pe departe o grămăjoară prăpădită. Este de-a dreptul 
unică, în toată Galaxia. 

— Unică? Protestă Guvernatorul neînduplecat. Câtuşi de 
puţin! Este o planetă obişnuită. Un fel de cocină, o hrubă 
sau o hazna, sau cum vrei s-o mai numeşti în aceeaşi ordine 
valorică. Şi totuşi, în ciuda superioarei capacităţi de a 
produce greață, nu atinge excelența nici în ceea ce priveşte 
nemernicia, ci rămâne o lume obişnuită, de ţărănoi 
neciopliţi. 

— Dar, spuse Arvardan, surprins de violenţa acestor 
afirmaţii nejustificate, planeta e radioactivă. 

— Şi ce-i cu asta? Câteva mii de planete din Galaxie sunt 
radioactive, unele chiar într-o măsură mai mare decât 
Pământul. 


În acel moment atenţia le fu atrasă de lunecarea uşoară a 
unui bar mobil, care se opri în dreptul lor. 

Ennius arătă înspre el, întrebând: 

— Ce-ai dori? 

— Indiferent. Poate un cocteil cu lămâie. 

— În ordine. Barul are ingredientele... Cu Chensey, sau 
fără? 

— Doar cât să-i dea gust, răspunse Arvardan, indicând 
cantitatea între degetul mare şi arătător, ce aproape se 
atingeau. 

— Va fi gata imediat. 

Undeva, în intestinele barului (probabil cel mai popular 
produs al ingeniozităţii mecanice) un barman intră în 
acţiune, un barman inuman, al cărui suflet electronic 
amesteca ingredientele nu cu pahare de măsurat ci prin 
calcul atomic, ale cărui proporţii erau întotdeauna perfecte 
şi care nu putea fi întrecut nici de tehnica cea mai 
desăvârşită a unei fiinţe umane. 

Paharele înalte apărură ca din pământ în nişele respective. 
Arvardan îl luă pe cel verde, simţindu-i o clipă răcoarea în 
obraz. Apoi îl duse la buze şi gustă. 

— Excelent, spuse. Depuse paharul în suportul ajustat la 
braţul fotoliului şi continuă: Există mii de planete 
radioactive, domnule Guvernator, aveţi dreptate, dar numai 
una e locuită. Aceasta. 

Ennius gustă din paharul său, plescăindu-şi buzele şi 
aroma catifelată a băuturii păru să-l mai înmoaie. 

— Ei, din acest punct de vedere, se poate spune că e 
unică. Dar nu e o calitate de invidiat. 

— Nu e vorba însă numai de o unicitate statistică. 
Arvardan vorbea cumpănit, sorbind din când în când din 
băutură: Lucrurile merg mai departe, putând avea 
consecinţe extraordinare. Biologii au demonstrat; sau cel 
puţin aşa pretind; că pe planetele unde radioactivitatea 
aerului şi a mărilor depăşeşte o anume valoare, nu pot 


apărea forme de viaţă... Or, radioactivitatea Pământului 
depăşeşte considerabil acel nivel. 

— Interesant. N-am ştiut. Presupun că asta ar fi o dovadă 
hotărâtoare în sensul că pe Pământ viaţa este radical 
diferită de cea din restul Galaxiei... Îţi convine, îmi închipui, 
fiindcă vii din Sirius. Râse sardonic şi-i spuse ca o paranteză 
confidențială: Ştii care-i principala dificultate în guvernarea 
acestei planete? Aceea de a face faţă puternicului 
antiterrism ce există în tot Sectorul Sirius. Iar 
resentimentul este întors cu dobândă de către pământeni. 
Nu vreau să spun, desigur, că antiterrismul nu există, într-o 
măsură mai mare sau mai mică, în foarte multe locuri din 
Galaxie, dar nicăieri ca în Sirius. 

Arvardan replică iritat: 

— Domnule Guvernator, resping insinuarea 
dumneavoastră. Îmi sunt total străine manifestările de 
intoleranţă. Cred în unitatea umanităţii până în 
străfundurile conştiinţei mele de om de ştiinţă şi în această 
unitate e cuprins şi Pământul. Aşa cum viaţa e un tot unitar, 
având la bază complexe de proteine aflate într-o 
dispersiune coloidală numită protoplasmă. Efectul 
radioactivităţii, de care vorbeam, nu se aplică numai 
anumitor forme de viaţă umană, sau de viaţă în general. E 
valabil pentru toate, pentru viaţa ca atare, bazată pe 
mecanica cuantică a moleculelor de proteină. E valabil 
pentru dumneavoastră, pentru mine, pentru pământeni, 
păianjeni sau bacterii. 

Proteinele, după cum bine ştiţi, sunt grupări extrem de 
complicate de aminoacizi şi alţi compuşi specifici, dispuşi în 
sisteme tridimensionale, la fel de instabile ca lumina 
soarelui într-o zi cu nori. locmai această instabilitate 
constituie viaţa, deoarece ea-şi schimbă mereu poziţia, în 
efortul de a-şi menţine identitatea &748213; ca o prăjină pe 
nasul unui acrobat. 

Dar acest miracol chimic, proteina, trebuie să se constituie 
din materie anorganică, preexistentă vieţii. 


Astfel încât, la începutul începuturilor, sub influenţa 
puternicei energii emanate de soare asupra acelor uriaşe 
soluţii pe care le numim oceane, moleculele organice cresc 
în complexitate, de la metan la aldehidă formică şi apoi la 
zaharuri şi amidon într-o direcţie şi la uree, aminoacizi şi 
proteine în cealaltă. Toate aceste combinări şi dezintegrări 
de atomi ţin, desigur, de pura întâmplare şi pe o planetă 
procesul poate dura milioane de ani, iar pe alta doar sute. 
Prima variantă e, desigur, mai probabilă. Şi, de fapt, e şi 
mai probabil ca procesul să nu aibă loc defel. 

Ca să revenim la discuţia noastră, chimiştii au reconstituit 
cu mare precizie întregul lanţ de reacţii ce au loc, mai ales 
din punct de vedere energetic, adică al reacţiilor energetice 
implicate de mutaţiile moleculare. Se ştie acum, fără nici o 
umbră de îndoială, că mai multe etape cruciale în procesul 
de geneză a vieţii presupun absenţa energiei radiante. 
Dacă acest lucru vă pare ciudat, domnule Guvernator, nu 
pot decât să vă spun că fotochimia (chimia reacţiilor 
produse de energia radiantă) este o ştiinţă bine dezvoltată 
şi că există nenumărate cazuri de reacţii foarte simple care 
evoluează în două direcţii diferite, în funcţie de prezenţa 
sau de absenţa energiei luminoase. 

Pe planetele obişnuite, soarele este unica sursă de energie 
radiantă sau, oricum, cea mai importantă. La adăpostul 
norilor, sau în timpul nopţii, compuşii de carbon şi azot se 
combină iar şi iar, în forme posibile prin absenţa cuantelor 
de energie proiectate asupra lor de către soare; ca nişte 
mingi aruncate în mijlocul unui număr infinit de popice 
infinitezimale. 

Pe planetele radioactive însă, independent de soare, 
fiecare strop de apă; chiar şi în mijlocul nopţii, chiar şi la 
cinci mile adâncime; pulsează de raze gamma care 
săgetează atomii de carbon, activându-i, cum spun chimiştii 
şi făcând ca anumite reacţii cheie să se desfăşoare într-un 
mod ce nu duce niciodată la apariţia vieţii. 


Arvardan îşi golise paharul. II puse la loc pe barul-robot, 
care-l retrase imediat în compartimentul de spălare şi 
sterilizare. Era acum gata pentru a fi umplut din nou. 

— Să-ţi mai comand unul? Întrebă Ennius. 

— Poate după cină, răspunse Arvardan. 

Ennius bătea uşor tactul cu unghia sa ascuţită pe braţul 
fotoliului. 

— În gura dumitale, procesul sună fascinant, într-adevăr, 
dar dacă totul e precum spui, cum se explică prezenţa vieţii 
pe Pământ? Aici cum s-a dezvoltat? 

— Ah, vedeţi? Şi dumneavoastră vă puneţi acum 
întrebarea. Răspunsul, cred eu, este că radioactivitatea ce 
depăşeşte nivelul de la care viaţa nu se poate dezvolta nu e 
neapărat suficientă pentru a distruge viaţa deja formată. O 
poate modifica, dar nu distruge... Înţelegeţi, procesele 
chimice sunt diferite. În primul caz, moleculele simple sunt 
împiedicate să se combine, în timp ce, în al doilea caz, se 
pune problema distrugerii moleculelor complexe deja 
formate. Nu e deloc acelaşi lucru. 

— Nu înţeleg, ce importanţă are acest fapt? 

— Dar e foarte clar. Geneza vieţii pe Pământ a avut loc 
înainte ca planeta să devină radioactivă. Stimate domnule 
Guvernator, aceasta e unica explicaţie ce nu implică nici 
negarea existenţei vieţii pe Pământ, nici a unei teorii 
chimice prin care jumătate din adevărurile noastre 
ştiinţifice ar fi întoarse pe dos. 

Ennius îl privi uluit. 

— Nu cred că vorbeşti serios. 

— De ce? 

— Cum e posibil ca o planetă să devină radioactivă? 
Prezenţa elementelor radioactive în crusta planetei este o 
chestiune de milioane sau chiar de miliarde de ani. Atâta 
lucru am învăţat şi eu în studenţie şi încă în cursul inferior. 
Existenţa lor datează dintr-un trecut extrem de îndepărtat. 

— Mai există însă şi radioactivitate artificială, domnule 
Guvernator ba chiar pe o scară foarte întinsă. Există mii de 


reacţii nucleare a căror energie e suficientă pentru a crea 
tot felul de izotopi radioactivi. Să presupunem că oamenii 
ar aplica reacţiile nucleare în industrie, fără a asigura 
protecţia necesară, sau chiar într-un război; dacă vă puteţi 
imagina un război izbucnit pe o singură planetă... Solul ar 
putea deveni, în cea mai mare parte, radioactiv. Ce spuneţi 
de asta? 

Soarele însângera munţii, rumenind faţa uscăţivă a lui 
Ennius. Începuse să adie briza de seară, iar murmurul 
molcom al diferitelor specii de insecte, selecţionate cu grijă, 
din împrejurimile palatului, era mai dulce ca oricând. 

— Pentru mine asta sună destul de improbabil, spuse 
Ennius. În primul rând, nu pot concepe folosirea energiei 
nucleare în război, sau pierderea controlului asupra 
reacţiilor nucleare într-o asemenea măsură încât... 

— E firesc să subapreciaţi reacţiile nucleare, deoarece 
trăiţi într-o vreme când le stăpânim cu atâta uşurinţă. Dacă 
însă cineva &4%8213; sau vreo armată; ar fi utilizat 
asemenea arme înaintea elaborării sistemului de apărare? 
E ca şi cum ai folosi bombe incendiare mai înainte de a şti 
că apa şi nisipul pot stinge focul. 

— Hm! Vorbeşti ca Shekt. 

— Cine-i Shekt? Întrebă repede Arvardan. 

— Un pământean. Unul din puţinii cumsecade; vreau să 
spun, căruia îi poate vorbi un gentleman. Este fizician. Mi-a 
spus odată că s-ar putea ca Pământul să nu fi fost 
întotdeauna radioactiv. 

— Ah... Ei, nu-i de mirare, căci teoria nu-mi aparţine. Este 
menţionată în Cartea Stegarilor, care cuprinde istoria 
populară sau mitică a Pământului preistoric. Eu susţin 
oarecum acelaşi lucru, numai că în locul limbajului ei 
criptic, fac nişte afirmaţii ştiinţifice. 

— Cartea Stegarilor? Întrebă Ennius, părând neplăcut 
surprins. De unde o ai? 

— Din mai multe locuri. N-a fost uşor s-o obţin şi nu am de 
fapt decât nişte fragmente. Bineînţeles că toate aceste 


cunoştinţe tradiţionale despre lipsa radioactivităţii; chiar 
când sunt lipsite de orice bază ştiinţifică; îmi pot folosi. De 
ce mă întrebaţi? 

— Deoarece aceasta e cartea sfântă a unei secte radicale 
de pământeni. Extratereştrilor le este interzis s-o citească. 
N-aş îndrăzni să spun cuiva c-ai citit-o, cât timp eşti încă 
aici. Mulţi nepământeni, sau extratereştri cum le spun ei, au 
fost linşaţi pentru motive mai puţin grave. 

— Mă faceţi să cred că poliţia imperială de aici e cam 
neputincioasă. 

— Este, în caz de sacrilegiu. Cine are urechi să audă, 
domnule Arvardan. 

Un clopot îşi trimise spre ei sunetul melodios, 
armonizându-se cu freamătul şoptit al copacilor. Se stinse 
încet, ca şi cum i-ar fi fost greu să se despartă de 
împrejurimi. 

Ennius se ridică. 

— Cred că e ora mesei. Domnule doctor Arvardan, sper că 
îmi vei face plăcerea să iei masa cu mine, bucurându-te de 
ospitalitatea pe care o poate oferi această poleială 
imperială de pe Pământ. 

Prilejul de a organiza o cină mai deosebită era destul de 
rar. De aceea, chiar şi un pretext neînsemnat precum cel 
de-acum nu trebuia scăpat. Se serviră multe feluri, într-un 
decor somptuos; bărbaţii erau eleganţi, iar femeile 
fermecătoare. Şi, trebuie să adăugăm, doctorul Bel 
Arvardan, din Baronn, Sirius, fu răsfăţat peste măsură. 

În cea de-a doua parte a dineului, Arvardan repetă 
comesenilor o mare parte din cele spuse lui Ennius. De data 
asta, expunerea se bucură de mult mai puţin succes. Un 
bărbat solid, în uniformă de colonel, se plecă spre el cu 
condescendenţa militarului faţă de omul de ştiinţă, 
spunându-i: 

— Dacă am înţeles bine, domnule doctor Arvardan, 
dumneata vrei să spui că jigodiile astea de pământeni 


reprezintă o rasă străveche din care s-ar putea trage 
întreaga umanitate? 

— Ezit încă, domnule colonel, să mă pronunţ atât de 
răspicat. Cred însă că există o posibilitate în acest sens. 
Într-un an de-acum înainte sper să ajung la o concluzie 
definitivă. 

— Dacă vei dovedi acest lucru, domnule ceea ce nu-mi vine 
să cred mă vei uimi peste poate. Staţionez pe Pământ de 
patru ani şi pot spune că am o oarecare experienţă. 
Pământenii ăştia îmi par toţi nişte pungaşi şi nişte 
nemernici. Ne sunt în mod clar inferiori din punct de 
vedere intelectual. N-au în ei scânteia care a dus la 
răspândirea omenirii în toată Galaxia. Sunt leneşi, 
superstiţioşi, zgârciţi, n-au nici un dram de nobleţe în suflet. 
Arată-mi dumneata; sau oricine altcineva; un singur 
pământean care să se poată măsura cu un om adevărat; cu 
dumneata, sau cu mine de exemplu; şi atunci am să te cred 
că rasa pe care o reprezintă a putut fi odată strămoşul 
nostru. Până atunci, însă, te rog să mă ierţi dacă nu pot 
accepta o asemenea ipoteză. 

— Se spune, se amestecă în discuţie un tip grăsuliu din 
capul mesei, că un pământean e bun doar când e mort şi 
chiar şi atunci pute. 

Cuvintele lui fură însoţite de un hohot puternic. 

Arvardan se încruntă la farfuria din faţa sa şi spuse fără 
să-şi ridice privirea: 

— Nu intenţionez să intru în dispute rasiale, mai ales că în 
cazul de faţă nu-şi au rostul vorbele. Eu vorbesc de 
pământeanul preistoric. Descendenții lui de astăzi au fost 
mult timp izolaţi şi siliţi să trăiască într-un mediu dintre cele 
mai neobişnuite; şi totuşi nu i-aş desfiinţa cu atâta uşurinţă. 

Se întoarse spre Ennius, întrebând: 

— Domnule Guvernator, parcă înainte de cină aţi pomenit 
numele unui pământean. 

— Adevărat? Nu-mi amintesc. 

— Un fizician, Shekt. 


— O, da, într-adevăr. 

— Affret Shekt, cumva? 

— Întocmai. Ai auzit de el? 

— Cred că da. M-a obsedat toată seara numele acesta, 
încă de când aţi pomenit de el, dar acum cred că ştiu cine e. 
Nu cumva lucrează la Institutul de Cercetări Nucleare din... 
Ei, fir-ar să fie, cum se cheamă localitatea aceea? Îşi lovi 
fruntea cu palma, străduindu-se să-şi amintească: din 
Chica? 

— Ai ghicit. Ce-i cu el? 

— A publicat un articol în numărul din august al „Revistei 
de Fizică”. Mi-a atras atenţia, deoarece mă interesa tot ce 
era legat de Pământ, iar articolele pământenilor sunt foarte 
rare în presa galactică... Mă rog, ceea ce vreau să spun e că 
acest om susţinea că ar fi inventat un aparat numit 
sinapsificator, cu ajutorul căruia ar putea îmbunătăţi 
capacitatea de memorare a sistemului nervos la mamifere. 

— Serios? Făcu repede Ennius. N-am auzit de aşa ceva. 

— Vă pot furniza sursa. E un articol destul de interesant, 
deşi, desigur, nu pretind că aş fi înţeles toate implicaţiile 
matematice. Experienţa a constat în tratarea unor animale 
indigene; şobolani, cred că li se spune; cu sinapsificatorul, 
după care respectivele animale au fost lăsate să se 
descurce într-un labirint. Adică, să descopere drumul către 
o provizie de hrană. Ca termen de comparaţie, a folosit 
şobolani netrataţi şi a constatat că de fiecare dată şobolanii 
trataţi au descoperit drumul într-un interval de trei ori mai 
scurt decât ceilalţi... Înţelegeţi ce-nseamnă asta, domnule 
colonel? 

Ofiţerul care deschisese discuţia răspunse indiferent: 

— Nu, domnule doctor. 

— Am să vă explic, atunci. Sunt convins că orice om de 
ştiinţă capabil de-asemenea performanţă; fie el şi de pe 
Pământ; este cel puţin egalul meu intelectual şi, dacă îmi 
îngăduiţi şi al dumneavoastră, domnule colonel. 

Ennius îi întrerupse: 


— Scuză-mă, domnule Arvardan, aş vrea să revenim la 
sinapsificator. A experimentat Shekt şi asupra fiinţelor 
umane? 

Arvardan râse. 

— Mă-ndoiesc, domnule Guvernator. Nouăzeci la sută din 
şobolani au murit în timpul tratamentului. N-ar îndrăzni să 
folosească subiecţi umani mai înainte de a-şi perfecționa 
metoda. 

Ennius recăzu în fotoliu, în timp ce pe frunte îi apăru o 
cută uşoară. Nu mai spuse nimic şi nici nu mai mâncă tot 
restul serii. 

Înainte de miezul nopţii, Guvernatorul părăsi discret 
adunarea, aruncându-i doar soţiei sale un cuvânt, după 
care se îmbarcă pe crucişătorul său particular, pentru o 
călătorie de două ore până în oraşul Chica. Cuta de pe 
frunte nu-i dispăruse, iar inima îi era plină de nelinişte. 

În aceeaşi după-amiază, când Arbin Maren îl aducea pe 
Joseph Schwartz la Chica pentru tratament cu 
sinapsificatorul lui Shekt, acesta avusese o întrevedere de 
peste o oră cu însuşi guvernatorul Pământului. 

CAPITOLUL IV. 

DRUMUL CEL MAI SIGUR. 

Arbin nu se simţea în largul său în Chica. Parcă ar fi fost 
hăituit. Undeva, în Chica, unul din cele mai mari oraşe de 
pe Pământ &748213; să fi avut vreo cincizeci de mii de 
oameni &748213; existau oficialităţile marelui Imperiu 
spaţial. 

De fapt nu văzuse niciodată un om din Galaxie, dar aici 
întorcea mereu capul, de teamă c-ar putea zări vreunul. 
Dacă l-ai fi bătut şi tot n-ar fi putut spune cum ar fi deosebit 
un extraterestru, chiar dacă l-ar fi întâlnit. Era convins însă 
până în adâncul sufletului că trebuia să existe o deosebire. 

La intrarea în Institut, aruncă o privire peste umăr. Maşina 
era acolo, în parcaj, cu un tichet de şase ore. Nu va părea 
oare suspectă o perioadă atât de lungă?... Se speria din 
orice. Pretutindeni erau parcă numai ochi şi urechi. Cel 


puţin de-ar sta străinul acela pitulat în fundul maşinii, aşa 
cum îi spusese. Dăduse cu putere din cap, dar înţelesese 
oare? Deodată se înfurie pe sine. De ce se luase după Grew, 
intrând în bucluc? 

Tocmai atunci îşi dădu seama că uşa era deschisă şi o voce 
îi sună cu putere în auz: 

— Ce doriţi...? 

Suna enervată; probabil îl mai întrebase de câteva ori. 

Răspunse pe un ton răguşit, cuvintele înecându-i-se în 
gâtlej ca nişte prune uscate. 

— Aici ne putem adresa pentru sinapsificator? 

Recepţionera îi aruncă o privire ascuţită. 

— Semnaţi aici. 

Arbin îşi duse mâinile la spate şi repetă pe acelaşi ton: 

— Unde pot căpăta informaţii despre sinapsificator? 

Vocea recepţionerei reveni neînduplecată: 

— Nu vă pot spune nimic până nu semnaţi în registrul de 
vizitatori. Aşa cere regulamentul. 

Fără un cuvânt, Arbin se-ntoarse să plece. Tânăra de la 
recepţie strânse din buze şi apăsă cu putere soneria de la 
piciorul său. 

Arbin se lupta cu disperare să rămână în anonimat şi, 
după cum îşi dădea singur seama, obținea exact contrariul. 
Tânăra îl scormonea cu privirea. Îşi va aminti de el şi peste 
o mie de ani. Simţea o dorinţă sălbatică să fugă, să fugă 
înapoi la maşină, înapoi la fermă... 

O persoană în halat alb sosi în grabă. Recepţionera arătă 
spre Arbin: 

— Un voluntar pentru sinapsificator, domnişoară Shekt. 
Refuză să-şi spună numele. 

Arbin ridică privirea. Era o altă fată, foarte tânără. 
Încurcat, întrebă: 

— Dumneavoastră vă ocupați de maşină, domnişoară? 

— Nu, nici vorbă. 

Îi zâmbi foarte prietenos şi Arbin se mai linişti puţin. 


— Pot în schimb să vă conduc la cel în cauză. Apoi, cu 
interes: Chiar doriţi să fiţi tratat? 

— Doresc să vorbesc cu cel care răspunde de 
sinapsificator, spuse băţos. 

— Foarte bine. 

Riposta lui tăioasă nu părea s-o fi supărat câtuşi de puţin. 
Lunecă înapoi pe uşa pe care venise. Urmă o scurtă 
aşteptare. În sfârşit, fata reapăru, făcându-i semn s-o 
urmeze. 

Se supuse. O urmă într-o anticameră, în timp ce inima-i 
bătea mai să-i spargă pieptul. Acelaşi glas dulce îi spuse: 

— Vă rog să aşteptaţi o jumătate de oră sau poate nici 
atât. Doctorul Shekt e foarte ocupat deocamdată... Poate 
doriţi nişte microfilme şi un proiector, ca să vă mai treacă 
timpul. Vi le pot aduce. 

Arbin însă clătină din cap. Cei patru pereţi ai cămăruţei îl 
strângeau parcă, ţintuindu-l în mijlocul lor. Era o capcană? 
Nu cumva vor veni Stegarii să-l ridice? 

A fost aşteptarea cea mai lungă din viaţa sa. 

Spre deosebire de el, domnului Ennius, Guvernatorul 
Pământului, nu-i fusese deloc greu să ajungă la doctorul 
Shekt, deşi emoţiile prin care trecu fură aproape egale. 
Chiar şi în al patrulea an de când era Guvernator, o vizită la 
Chica însemna un eveniment. Ca reprezentant direct al 
inaccesibilului Împărat, statutul său era, juridic vorbind, 
egal cu al viceregilor din uriaşele sectoare galactice, ale 
căror corpuri luminoase ocupau sute de parsecuri cubice în 
spaţiu, dar, în realitate, postul său semăna cu un exil. 

Pentru cel întemnițat în pustietatea Himalaiei, înconjurat 
de certurile la fel de sterile ale unei populaţii care-l ura aşa 
cum ura întregul Imperiu pe care-l reprezenta, chiar şi o 
excursie la Chica însemna o evadare. 

Escapadele acestea erau însă de scurtă durată. Trebuiau 
să fie scurte, deoarece la Chica era silit să poarte haine 
impregnate cu plumb, chiar şi în timp ce dormea şi, ceea ce 
era şi mai rău, să-şi administreze tot timpul metabolină. 


De toate acestea se plânse amarnic lui Shekt. 

— Metabolina, prietene, spuse el examinând pilula 
sângerie, e un simbol a tot ceea ce reprezintă pentru mine 
planeta dumitale. Scopul ei este să accelereze toate 
procesele metabolice cât timp stau aici, cufundat în norul 
radioactiv, de care dumitale nici nu-ţi pasă. 

O înghiţi şi continuă pe acelaşi ton: 

— Gata! Acum inima îmi va bate mai repede, plămânii vor 
pompa aerul mai tare, iar ficatul va bolborosi fabricând 
sintezele chimice care, spun medicii, fac din el factorul cel 
mai important al organismului. Şi pentru toate astea voi 
plăti apoi cu o avalanşă de dureri de cap şi o moleşeală 
totală. 

Doctorul Shekt asculta uşor amuzat. Te făcea, într-adevăr, 
să crezi că e miop acest Shekt, nu pentru că ar fi purtat 
ochelari sau ar fi fost afectat în vreun fel, dar printr-o 
practică îndelungată căpătase obiceiul de a scruta de 
aproape lucrurile şi de a cântări îndelung ce avea să spună. 
Era înalt şi acum, în toamna vieţii, iar trupul uscăţiv i se 
încovoiase doar puţin. 

Era un erudit în materie de cultură galactică, ceea ce-l 
ajuta să nu împărtăşească ostilitatea şi suspiciunea 
universală a pământeanului mijlociu, prin care acesta 
stârnea repulsia până şi unui reprezentant atât de 
cosmopolit al Imperiului, cum era Ennius. 

— Sunt sigur, spuse Shekt, că nu ai nevoie de pilula aceea. 
Metabolina e o pură superstiție şi ştii asta. Dacă ţi-aş 
înlocui-o, fără ştiinţa dumitale, cu nişte pilule de zahăr, nu 
ţi-ar fi cu nimic mai rău. Ba chiar te-ai autosugestiona, 
provocându-ţi singur dureri de cap după aceea. 

— Spui asta pentru că te lăfăi în mediul dumitale natural. 
Negi faptul că metabolismul dumitale bazic este superior? 

— Fireşte că nu, dar ce-i cu asta? Ştiu, Ennius, că în 
imperiu există prejudecata după care noi, pământenii, am fi 
diferiţi de alte fiinţe umane, dar în esenţă lucrurile nu stau 
chiar aşa. Sau eşti cumva un misionar al anti-tereştrilor? 


Ennius gemu. 

— Pe viaţa Împăratului, confrații dumitale de pe Pământ 
sunt ei înşişi cei mai buni misionari de acest soi. Aşa cum 
trăiesc ei aici, închişi ca într-un coteţ pe planeta asta fatală, 
hrănindu-se din propria lor ranchiună, pământenii nu sunt 
decât un ulcer cronic al Galaxiei. Vorbesc serios, Shekt. Pe 
ce planetă mai există atâtea tabuuri în viaţa zilnică, 
respectate cu o asemenea furie masochistă? Nu trece o zi 
fără să primesc delegaţii de la diverse foruri de conducere, 
cerând pedeapsa cu moartea pentru cine ştie ce nenorocit, 
a cărui unică vină este aceea de-a fi pătruns într-o zonă 
interzisă, de-a fi încercat să scape de Şaizeci, sau de a-şi fi 
depăşit porţia de hrană... 

— Da, dar totdeauna îţi dai aprobarea. Dezacordul 
dumitale se manifestă doar în plan ideal. Nu te determină 
să opui rezistenţă. 

— Stelele-mi sunt martore că încerc să mă opun. Dar ce 
pot face? Aşa vrea Împăratul să nu tulburăm tradiţiile locale 
ale provinciilor şi aşa e drept şi înţelept, deoarece în felul 
acesta anarhiştii care ar instiga tot timpul la rebeliuni sunt 
lipsiţi de sprijinul maselor. Şi pe urmă, de-ar fi să mă opun 
când Consiliile, Senatele şi Camerele voastre insistă pentru 
pedeapsa cu moartea, s-ar stârni un asemenea uragan de 
urlete şi proteste la adresa Imperiului şi a maşinaţiunilor 
sale, încât mai degrabă aş dormi în mijlocul unei legiuni de 
diavoli vreme de douăzeci de ani, decât să fac faţă 
Pământului timp de zece minute. 

Shekt oftă, netezindu-şi părul rar. 

— Pentru restul Galaxiei, în măsura în care se ştie de 
existenţa lui, Pământul nu este decât o piatră pe cer. Pentru 
noi, e casa, singura pe care-o avem. Şi totuşi nu ne 
deosebim de voi, cei de pe alte planete, suntem doar mai 
puţin norocoşi. Înghesuiţi pe o planetă care e ca şi moartă, 
baricadaţi de zidul radioactivităţii, înconjurați de o imensă 
Galaxie care nu ne vrea, cum am putea să învingem 
sentimentul de frustrare ce ne sfâşie? Ai accepta dumneata, 


domnule Guvernator, ca surplusul de populaţie să 
emigreze? 

Ennius ridică din umeri. 

— Cu ce m-ar deranja pe mine? Dar populaţiile celelalte 
nu acceptă. Nu vor să cadă victime bolilor terestre. 

— Boli terestre! Exclamă Shekt, încruntându-se. E o 
noţiune absurdă care trebuie să dispară. Nu suntem 
purtătorii morţii. Dumneata ai murit dacă ai trăit printre 
noi? 

— Adevărul este, zâmbi Ennius, că fac tot ce se poate să 
evit contactul direct. 

— Asta deoarece şi dumneata eşti o victimă a propagandei 
create de stupiditatea bigoţilor voştri. 

— Dar Shekt dragă, teoria după care pământenii sunt ei 
înşişi radioactivi nu are chiar nici o bază ştiinţifică? 

— Bineînţeles că suntem radioactivi. Cum s-ar putea altfel? 
Aşa eşti şi dumneata. Aşa sunt toţi locuitorii sutelor de 
milioane de planete ale Imperiului. Noi, într-o măsură mai 
mare, recunosc, dar nu într-atât încât să facem rău cuiva. 

— Din păcate, locuitorul mediu al Galaxiei gândeşte altfel 
şi nu e dispus să verifice pe propria-i piele. Pe lângă asta... 

— Pe lângă asta, vrei să spui, noi suntem diferiţi. Noi nu 
suntem nişte fiinţe umane deoarece suferim mutații mai 
rapide din cauza radiaţiilor atomice şi ne-am schimbat deci 
în multe privinţe... Nici asta nu s-a dovedit. 

— Dar se crede. 

— Şi cât timp se crede acest lucru, domnule Guvernator şi 
cât timp noi, cei de pe Pământ, suntem trataţi ca nişte 
paria, veţi continua să vedeţi la noi trăsăturile de care vă 
plângeţi. Dacă ne loviţi fără milă, e de mirare că răspundem 
cu aceeaşi monedă? Dacă ne urâţi, aşa cum ne urâţi, vă 
puteţi plânge că vă urâm la rândul nostru? Nu, nu, suntem 
mult mai curând victime decât călăi. 

Ennius era mâhnit că stârnise atâta mânie. Chiar şi cei mai 
buni dintre pământeni, gândi el, au acest păcat, ura 
Pământului împotriva întregului Univers. 


Vorbi plin de tact: 

— Shekt, iartă-mi bădărănia. Pune-o pe seama tinereţii şi 
exasperării mele. Ai în faţa dumitale un biet om de 
patruzeci de ani; o vârstă la care eşti încă un papă-lapte în 
diplomaţie; care îşi macină anii de ucenicie pe Pământ. Pot 
trece ani până să-şi amintească de mine imbecilii de la 
biroul Provinciilor Spațiale şi să mă promoveze, mutându- 
mă din acest post îngrozitor. Aşa că amândoi suntem 
prizonieri ai Pământului şi cetăţeni ai universului spiritului 
unde nu există deosebiri nici de planete, nici de 
caracteristici fizice. Hai să dăm mâna, aşadar şi să fim 
prieteni. 

Cutele de pe chipul lui Shekt dispărură, sau mai bine zis, 
fură înlocuite de altele ce indicau buna dispoziţie. Apoi râse 
de-a dreptul. 

— Cuvintele sunt pline de umilinţă, dar tonul e tot al 
diplomatului imperial. Eşti un actor slab, domnule 
Guvernator. 

— Dă-mi o replică atunci, jucând rolul unui foarte bun 
profesor şi povesteşte mi despre sinapsificatorul dumitale. 

Shekt tresări vizibil şi se încruntă. 

— Cum, ai auzit de acest instrument? Nu eşti deci numai 
administrator, eşti şi fizician? 

— Mă interesează toate domeniile cunoaşterii. Vorbesc 
serios, Shekt, chiar aş vrea să ştiu. 

Fizicianul îl examină nehotărât. Se ridică şi-şi pişcă 
gânditor buza cu degetele noduroase. 

— Nici nu ştiu de unde să încep. 

— Dacă te întreb de la ce punct al teoriei matematice ar 
trebui să începi, sunt în măsură să-ţi rezolv dilema: las-o 
baltă. Nu înţeleg nimic din funcţiile şi tensorii şi nu mai ştiu 
ce încă alţi termeni. 

Ochii lui Shekt scânteiară brusc. 

— Ei, rezumându-ne atunci la partea descriptivă, 
sinapsificatorul este un mecanism menit să perfecţioneze 
capacitatea omului de a învăţa. 


— A omului? Aşa! Şi funcţionează? 

— Asta aş vrea să ştiu şi eu. Mai e nevoie încă de multă 
muncă. Îţi voi furniza datele esenţiale, domnule Guvernator, 
ca să-ţi faci singur o părere. Sistemul nervos al oamenilor 
&148213; ca şi al animalelor &748213; este alcătuit dintr-o 
materie neuroproteică. Ea constă din molecule uriaşe, 
aflate într-un echilibru electric foarte instabil. Cel mai uşor 
stimul e suficient pentru a tulbura echilibrul uneia, care se 
reface, tulburându-l pe acela al următoarei şi tot aşa până 
se ajunge la creier. Creierul însuşi este o masă imensă de 
molecule similare, conectate între ele în toate modurile 
posibile. Cum în creier există un număr de aproximativ zece 
la puterea douăzecea asemenea neuroproteine &748213; 
adică unu urmat de douăzeci de zerouri &4%8213; numărul 
combinațiilor posibile este de ordinul lui zece factorial la 
puterea douăzecea, Acesta e un număr atât de mare, încât 
dacă toţi electronii şi protonii din univers ar deveni 
universuri în sine, atunci numărul electronilor şi protonilor 
din toate aceste universuri noi încă n-ar însemna nimic în 
comparaţie cu... Mă urmăreşti? 

— Nici măcar un cuvânt, slavă Stelelor! Şi de-aş încerca, 
aş lătra ca un câine de tare ce m-ar durea mintea. 

— Hm! Ei, în orice caz, ceea ce numim impuls nervos nu 
este altceva decât dezechilibrul electronic ce se propagă 
de-a lungul nervilor până la creier şi de la creier înapoi, 
prin nervi. Asta înţelegi? 

— Da. 

— Binecuvântat fie-ţi geniul! În interiorul celulelor 
nervoase, impulsul se propagă rapid, deoarece 
neuroproteinele sunt practic în contact. Totuşi, celulele 
nervoase sunt despărțite între ele printr-un perete foarte 
subţire de ţesut de altă natură. Cu alte cuvinte, două celule 
nervoase vecine nu sunt perfect conectate. 

— A, făcu Ennius, iar impulsul nervos trebuie să sară peste 
această barieră. 


— Întocmai! În funcţie de mărimea sa, peretele 
despărțitor, numit sinapsă, diminuează forţa impulsului şi-i 
încetineşte viteza de propagare. Acest lucru e valabil şi 
pentru creier. Acum încearcă să-ţi imaginezi ce s-ar 
întâmpla dacă, printr-un mijloc oarecare, s-ar micşora 
constanta dielectrică a sinapsei. 

— Constanta, cum ai zis? 

— Vreau să spun, capacitatea izolatoare a peretelui 
despărțitor. Dacă aceasta ar fi micşorată, impulsul ar sări 
mai uşor peste intervalul respectiv. Ai gândi mai rapid, ai 
învăţa mai uşor. 

— Revin atunci la prima mea întrebare: funcţionează 
instrumentul? 

— L-am încercat pe animale. 

— Şi care a fost rezultatul? 

— Vai, cei mai mulţi mor foarte repede din cauza 
modificării proteinei cerebrale &748213; mai precis, aceasta 
se coagulează ca un ou fiert. 

Pe Ennius îl trecură fiorii. 

— Există o mare cruzime în impasibilitatea omului de 
ştiinţă. Ce s-a întâmplat cu cei care n-au murit? 

— Rezultatele nu au fost edificatoare, nefiind vorba de 
fiinţe umane. Cele mai multe dovezi apar favorabile... Am 
însă nevoie de oameni. Înţelegi, e vorba de proprietăţile 
electronice specifice ale creierului individual. Fiecare creier 
produce curenţi de un anume tip. Nu există duplicate. Sunt 
ca nişte amprente, sau ca structura vaselor de sânge din 
retină. Ba poate încă şi mai individualizate. Consider deci că 
tratamentul trebuie să ţină seamă de acest lucru şi, dacă 
într-adevăr aşa stau lucrurile, nu se va mai produce nici o 
modificare... Nu am însă oameni pe care să experimentez. 
Cer mereu voluntari dar... 

Ridică braţele a neputinţă. 

— Eu unul nu le-aş lua-o în nume de rău, bătrâne spuse 
Ennius. Dar, serios vorbind, dacă instrumentul va fi 
perfecţionat, ce intenţionezi să faci cu el? 


Fizicianul dădu din umeri. 

— Asta nu depinde de mine. Ar fi de competenţa Marelui 
Consiliu, desigur. 

— N-ai fi dispus să pui invenţia la dispoziţia Imperiului? 

— Eu? N-aş avea nimic împotrivă. Dar numai Marele 
Consiliu are drept de decizie asupra... 

— Oh, îşi pierdu Ennius răbdarea, la naiba cu Marele 
Consiliu. Am mai avut de a face cu ei. Pe dumneata te 
întreb. Ai fi dispus să le vorbeşti la momentul potrivit? 

— Şi cum i-aş putea influenţa eu? 

— Le-ai spune că, dacă Pământul ar crea un sinapsificator 
aplicabil la oameni, în condiţii de deplină siguranţă şi ar 
pune instrumentul la dispoziţia Galaxiei, atunci s-ar putea 
desfiinţa unele restricţii în ceea ce priveşte emigrarea către 
alte planete. 

— Cum aşa, exclamă Shekt sarcastic, cu riscul epidemiilor 
şi în ciuda tuturor deosebirilor şi non-umanităţii noastre? 

— Ba chiar, continuă Ennius liniştit, aţi putea fi mutaţi en 
masse pe o altă planetă. Gândeşte-te. 

În acel moment uşa se deschise şi o tânără îşi făcu repede 
drum pe lângă dulapul cu microfilme. Aducea în aerul stătut 
al biroului o undă proaspătă, primăvăratecă. Văzând un 
străin, roşi uşor şi dădu să se-ntoarcă. 

— Intră, Pola, spuse Shekt repede. Domnule Guvernator, 
se adresă el lui Ennius, nu cred că ai cunoscut-o pe fiica 
mea. Pola, acesta e domnul Ennius, Guvernatorul 
Pământului. 

Guvernatorul se ridică imediat cu o politeţe lipsită de 
afectare, care anulă primul ei impuls de a face o reverență. 
— Dar, domnişoară Shekt, spuse el, eşti o floare cum nu 
mi-aş fi putut imagina că poate creşte pe Pământ. De fapt, 
cu frumuseţea dumitale, ai împodobi orice planetă din 

univers. 

Luă mâna Polei care, sesizându-i intenţia, i-o întinse 
repede şi cu oarecare timiditate. O clipă Ennius păru că 
vrea s-o sărute în maniera curtenitoare de altădată, dar 


intenţia, dacă existase într-adevăr, nu se materializă. Dădu 
drumul mâinii pe jumătate ridicate &748213; ceva cam prea 
repede, poate. 

Încruntându-se aproape imperceptibil, Pola spuse: 

— Domnule Guvernator, sunt copleşită de amabilitatea 
dumneavoastră faţă de o fată simplă de pe Pământ. Este o 
dovadă de curaj şi cavalerism din partea dumneavoastră, 
înfruntând astfel pericolul contaminării. 

Shekt îşi drese glasul, întrerupându-i: 

— Fiica mea urmează cursurile Universităţii din Chica şi 
mai dobândeşte nişte credite binevenite, practicând în 
laboratorul meu ca tehnician, două zile pe săptămână. E o 
fată deşteaptă şi, deşi s-ar putea să fiu orbit de mândria de 
părinte, cred totuşi că într-o zi îmi va lua locul. 

— Tată, începu Pola, am să-ţi spun ceva important... 

Se opri, şovăind. 

— Să plec? Întrebă Ennius netulburat. 

— Nu, nu, răspunse Shekt. Ce este, Pola? 

— Avem un voluntar, tată. 

Shekt făcu ochii mari, privind-o prostit. 

— Pentru sinapsificator? 

— Aşa spune. 

— Ei, după cum vezi, iţi aduc noroc, spuse Ennius. 

— Aşa s-ar părea, spuse Shekt. Apoi, către fiica sa: Spune-i 
să aştepte. Du-l în camera C. Vin şi eu imediat. 

După ce Pola plecă, îi spuse oaspetelui său: 

— Te rog să mă scuzi, domnule Guvernator... 

— Desigur. Cât timp durează operaţia? 

— Câteva ore, din păcate. Doreşti să asişti? 

— Nu-mi pot imagina ceva mai lugubru, dragul meu. Voi fi 
la Casa Oficială până mâine. Îmi vei spune şi mie rezultatul? 

Shekt păru să respire uşurat. 

— Da, desigur. 

— Bine... Şi mai gândeşte-te la cele ce ţi-am spus despre 
sinapsificator. Este drumul cel mai sigur către glorie. 


Ennius plecă mai indispus decât venise: nu aflase nimic în 
plus, în schimb temerile i se înmulţiseră. 

CAPITOLUL V. 

VOLUNTARUL INVOLUNIAR. 

Rămas singur, doctorul Shekt apăsă discret pe o sonerie. 
Un tânăr tehnician îşi făcu de îndată apariţia. Purta un 
halat alb, strălucitor, iar părul lung, castaniu, era legat cu 
grijă la spate. 

— Ţi-a spus Pola... 

— Da, domnule doctor Shekt. L-am examinat prin vizor şi 
cred că e, fără îndoială, un voluntar autentic. Nu e un trimis 
obişnuit. 

— Crezi că ar trebui să informez Consiliul? 

— Nu ştiu ce să vă spun. Consiliul n-ar aproba o 
comunicare obişnuită. Orice fascicul poate fi interceptat, 
după cum ştiţi. Apoi, repede: Ce-ar fi să-i fac vânt? Pot să-i 
spun că avem nevoie de persoane sub treizeci de ani. 
Individul are pe puţin treizeci şi cinci. 

— Nu, nu, e mai bine să-l văd. 

În mintea lui Shekt se stârnise un adevărat vifor. Până 
acum lucrurile decurseseră normal. Doar atâta informaţie 
cât să se creeze o impresie de sinceritate. Şi acum, uite că 
apăruse un voluntar adevărat şi asta imediat după vizita lui 
Ennius. Să fi fost vreo legătură între ele? El însuşi nu avea 
decât o vagă idee despre forţele misterioase ce începeau să 
se agite pe năpăstuita faţă a Pământului, într-o măsură, ştia 
totuşi destul. Destul cât să-şi dea seama că-l au la mână şi, 
oricum, mai mult decât bănuiau Stegarii. 

Şi totuşi ce putea face, când viaţa lui era îndoit 
primejduita? 

Câteva minute mai târziu, doctorul Shekt îl cerceta 
încurcat pe fermierul care stătea în faţa sa încovoiat, cu 
şapca în mâini şi capul întors într-o parte, ca şi cum s-ar fi 
ferit de privirile cuiva. Cu siguranţă, gândi Shekt, că avea 
sub patruzeci de ani, dar munca la câmp nu avantaja omul. 
Sângele îi năvălise în obraji, colorându-i pielea măslinie, iar 


la rădăcina părului şi în jurul tâmplelor erau urme evidente 
de transpiraţie; deşi în cameră era răcoare, îşi mişca nervos 
mâinile. 

— Înţeleg, dragă domnule, i se adresă Shekt cu blândeţe, 
că nu vrei să-ţi dai numele. 

Arbin răspunse îndărătnic: 

— Mi s-a spus că nu mi se vor pune nici un fel de întrebări. 

— Hm! Ai totuşi ceva de spus, sau doreşti să fii tratat 
imediat? 

— Eu? Tratat? Nu eu sunt persoana, se apără fermierul 
cuprins de panică. Am spus eu aşa ceva? 

— Nu? Deci e vorba de altă persoană? 

— Sigur. Ce mi-ar trebui mie... 

— Înţeleg. Subiectul, acest om, e cu dumneata? 

— Oarecum, spuse Arbin precaut. 

— Bine. Uite, dumneata ne spui ce găseşti de cuviinţă. 
Totul va rămâne între noi şi te vom ajuta atât cât vom putea. 
De acord? 

Fermierul îşi înclină repede capul, în semn de respect şi 
spuse: 

— Mulţumesc. Lucrurile stau aşa, domnule. Avem la fermă 
un om, 0... ăă... Rudă îndepărtată. Ne e de ajutor, 
înţelegeţi... 

Arbin înghiţi cu greu, iar Shekt încuviinţă grav. 

— E un muncitor harnic, domnule şi un bun muncitor; am 
avut un fiu, ştiţi, dar a murit; şi nevastă-mea, săraca şi eu, 
vedeţi, avem nevoie de ajutor ea nu se simte prea bine cu 
greu ne-am descurca fără el. 

Simţea că toată povestea era o cumplită harababură. 
Savantul uscăţiv din faţa sa dădu însă din cap aprobator. 

— Şi ruda asta vrei s-o tratezi? 

— Da, sigur, credeam că v-am spus... Vă rog să mă iertaţi 
că mi-a luat atâta timp. Vedeţi, bietul om nu e tocmai... 
Întreg la minte. Se corectă însă speriat: Nu e bolnav, 
înţelegeţi. Nu e redus mintal, încât să trebuiască să fie 
înlăturat. E doar mai încet la minte. Ştiţi, nu vorbeşte. 


— Nu vorbeşte? Shekt părea surprins. 

— 0... ba da. Dar nu vrea. Nu vorbeşte bine. 

Shekt şovâăia. 

— Şi vrei sinapsificatorul să-i ajute gândirea, nu? 

Arbin încuviinţă fără grabă: 

— Dacă s-ar gândi oleacă mai mult, domnule, ar putea s-o 
înlocuiască pe nevastă-mea la unele treburi. 

— S-ar putea să moară. Ştii asta? 

Arbin îl privi neajutorat, frângându-şi degetele cu furie. 

— Am nevoie de asentimentul lui, spuse Shekt. 

Fermierul clătină din cap îndărătnic. 

— N-o să înţeleagă. Apoi începu să vorbească repede, 
întretăiat: Vă rog, domnule, sunt sigur că mă veţi înţelege. 
Nu păreţi omul care să nu ştie ce-nseamnă o viaţă aspră. 
Omul acesta îmbătrâneşte. Nu-i vorba de Şaizeci, ştiţi, dar 
dacă la următorul recensământ o să-l găsească înapoiat 
mintal şi o să ni-l ia? Nu vrem să-l pierdem, de aceea l-am 
adus la dumneavoastră. Motivul pentru care mă ascund e 
că, poate; ochii lui Arbin se rotiră fără voie în jurul camerei, 
încercând să străbată pereţii printr-un simplu efort de 
voinţă, pentru a vedea dacă ascultă cineva dincolo de ei; 
poate Stegarilor nu le-ar place ce fac. Poate încercarea de a 
salva un om năpăstuit e împotriva Datinilor, dar viaţa e 
grea, domnule... Şi v-ar fi şi dumneavoastră de folos. Doar 
aţi cerut voluntari. 

— Desigur. Unde e ruda dumitale? 

Arbin îşi luă inima în dinţi. 

— Afară, în biciclul meu, dacă nu l-o fi găsit cineva. N-ar fi 
în stare să se descurce dacă l-ar fi găsit... 

— Ei, să sperăm că n-a păţit nimic. Mergem imediat acolo 
şi aducem maşina în garajul de la subsol. O să am grijă ca 
nimeni să nu ştie de prezenţa lui, în afara noastră şi a 
asistenţilor mei. Şi te asigur că nu vei avea nici un fel de 
necazuri cu Confreria. 

Braţul lui Shekt se lăsă prieteneşte pe umărul lui Arbin, 
care surâse crispat. Fermierul simţi de parcă i s-ar fi slăbit 


o funie ce-i strângea gâtul. 

Shekt examina omul rotofei şi chel de pe canapea. Era 
inconştient, respira adânc şi regulat. Vorbise neinteligibil, 
nu înţelesese nimic din ceea ce i se spusese. Şi totuşi, nu 
descoperise nici unul din stigmatele fizice ale oligofreniei. 
Pentru un bătrân, reflexele erau normale. 

Bătrân! Hm! 

Privi înspre Arbin, care examina totul cu ochi de vultur. 

— Eşti de acord să-i facem analiza oaselor? 

— Nu, strigă acesta. Apoi, ceva mai potolit: Nu vreau nimic 
din ce-ar putea servi la o identificare. 

— Ne-ar ajuta... Înţelegi, am fi mai siguri dacă i-am 
cunoaşte vârsta... 

— Are cincizeci de ani, spuse Arbin repede. 

Fizicianul ridică din umeri. N-avea importanţă. Privi din 
nou la pacientul adormit. Când fusese adus înăuntru, arăta 
deprimat, indiferent la ce se întâmpla cu el. Nici pilulele 
hipnotice nu-i treziseră aparent vreo suspiciune, îi fuseseră 
oferite, iar el, cu un zâmbet spasmodic, le înghiţise. 

Tehnicianul împinse înăuntru ultima din piesele greoaie ce 
alcătuiau sinapsificatorul. La apăsarea unui buton, sticla 
polarizată din care erau confecţionate geamurile sălii de 
operaţie suferi o restructurare moleculară, devenind opacă. 

Singura lumină din cameră îşi revărsa strălucirea rece 
asupra pacientului, suspendat acum în câmpul diamagnetic 
cu o putere de sute de kilowaţi ce se forma la câţiva 
centimetri deasupra mesei de operaţie. 

Arbin rămase în întuneric, neînţelegând nimic, dar ferm 
hotărât să împiedice, măcar prin prezenţa sa, cine ştie ce 
stratagemă malefică. 

Fizicienii nu-i dădeau nici o atenţie. Se fixau electrozii în 
jurul craniului pacientului. Era o treabă complicată. Mai 
întâi se studia atent forma craniului, prin metoda Ullster, 
identificându-se şanţurile întortocheate, bine sudate. Shekt 
zâmbi în sinea sa. Fisurile craniene nu erau un indiciu 
absolut al vârstei, dar în acest caz erau edificatoare. Omul 


avea mai mult de cincizeci de ani, nu aşa cum pretindea 
fermierul. O clipă mai târziu nu mai zâmbea. Se încruntă. 
Ceva nu era în regulă cu fisurile acelea. Păreau ciudate... 
Nu tocmai... Pe moment fu gata să jure că forma craniană 
era primitivă, atavică, dar apoi... 

De fapt, era vorba de un subdezvoltat mintal, aşa că, de ce 
nu? 

Următorul şoc fu însă atât de puternic, încât nu se putu 
opri să nu exclame: 

— Cum de n-am observat! Omul ăsta are păr pe faţă! Se 
întoarse spre Arbin: A avut întotdeauna barbă? 

— Barbă? 

— Păr pe faţă! Apropie-te! Nu vezi? 

— Ba da, domnule. 

Creierul lui Arbin lucra febril. Observase, într-adevăr, 
dimineaţa, dar apoi uitase. 

— Aşa s-a născut. Apoi atenuă afirmaţia, adăugând: Aşa 
cred. 

— Ei, să-l îndepărtăm, atunci. Doar nu vrei să arate ca un 
animal, nu? 

— Nu, domnule. 

Părul se desprinse uşor în urma aplicării unei paste 
depilatoare de către tehnicianul înmănuşat cu grijă. 

— Are păr şi pe piept, domnule doctor, spuse acesta. 

— Mare Galaxie! Exclamă Shekt. la să văd! Bine, dar omul 
ăsta e tot o blană! Ei, lasă-l aşa. Nu se vede sub cămaşă şi 
vreau să continuăm cu fixarea electrozilor. Să punem fişe 
aici, aici şi aici. (Urmară nişte înţepături fine şi inserţia 
capetelor filamentelor de platină.) Aici şi aici. 

O duzina de contacte, pătrunzând prin piele la suturile 
etanşe, prin care se puteau percepe ecourile extrem de 
delicate ale microcurenţilor care circulau de la o celulă la 
alta a creierului. 

Urmăreau cu atenţie oscilaţiile uşoare ale ampermetrului, 
în funcţie de închiderea sau întreruperea contactelor. 


Inscriptoarele desenau pe hârtia milimetrică linii fine ca 
nişte fire de păianjen, cu vârfuri şi adâncituri neregulate. 

Diagramele fură apoi expuse pe ecranul iluminat. Se 
aplecară asupra lor, vorbind în şoaptă. 

Arbin prindea frânturi de conversaţie... 

— Foarte regulat... Priviţi ce înalt e vârful cvinternar... 
Cred că trebuie analizat... E destul de evident... 

Urmă o perioadă lungă şi plicticoasă în care se fixă 
aparatura. Se apăsă pe butoane, se reglară vernierele, se 
conectară bornele şi se înregistrară valorile indicate. 
Electrometrele fură verificate iar şi iar, executându-se 
reglările de rigoare. 

Shekt îi zâmbi lui Arbin, spunându-i: 

— Nu va mai dura mult. 

Uriaşa maşinărie fu împinsă deasupra celui adormit, ca un 
monstru greoi şi lacom. Patru fire lungi fură legate la 
extremităţile membrelor, iar pe ceafă i se fixă cu grijă un fel 
de perniţă de un negru mat, dintr-un fel de cauciuc tare. 
Aceasta era imobilizată cu ajutorul unor bride petrecute 
peste umeri; în sfârşit, cei doi electrozi opuşi, ca nişte 
mandibule uriaşe, fură despărțiți şi coborâţi deasupra 
capului palid şi flasc, în direcţia tâmplelor. 

Shekt privea fix la cronometru, în cealaltă mână era 
comutatorul. Apăsă cu degetul mare. Nu se întâmplă nimic 
perceptibil, nici măcar de către simţurile ascuţite de spaimă 
ale lui Arbin. Parcă s-ar fi scurs ore întregi, dar, în realitate, 
nu fuseseră nici trei minute. Shekt întrerupse contactul. 

Asistentul se aplecă repede asupra pacientului care 
dormea încă şi apoi îşi înălţă capul triumfător. 

— Trăieşte. 

Câteva ore după aceea se efectuară o mulţime de 
înregistrări, într-o atmosferă de emoție cu greu stăpânită. 
Trecuse bine de miezul nopţii când Schwartz îşi reveni din 
anestezie şi pleoapele îi tresăriră. 

Shekt se dădu înapoi livid dar fericit, îşi trecu dosul palmei 
peste frunte, respirând uşurat. 


— E în ordine. 

Apoi se întoarse ferm spre Arbin. 

— Va trebui să stea la noi câteva zile, domnule. 

Teama din ochii lui Arbin crescu nebunegşte. 

— Dar... Dar... 

— Nu, nu, trebuie să ai încredere în mine. Nu i se va 
întâmpla nimic. Lasă-l aici. Numai noi vom şti de el. Dacă-l 
iei acum cu dumneata, s-ar putea să moară. Ce ai realiza?... 
Şi-n plus ar trebui să şi dai explicaţii Stegarilor cu privire la 
cadavru. 

Ultimul argument îşi atinse ţinta. Arbin înghiţi în sec. 

— Dar, staţi puţin, cum voi şti când să vin să-l iau? Nu 
vreau să vă spun cum mă cheamă. 

Însemna totuşi că acceptase. 

— Nu-ţi cer să-mi spui numele. Vino peste o săptămână, la 
zece seara. Am să te aştept la uşa garajului, pe unde am 
intrat cu biciclul dumitale. Trebuie să ai încredere în mine, 
omule, n-ai de ce te teme. 

Era noapte când Arbin părăsi în mare grabă Chica. 
Trecuseră douăzeci şi patru de ore de când străinul îi 
bătuse la uşă şi în acest interval îşi dublase vina faţă de 
Datini. Va mai fi oare vreodată în siguranţă? 

Nu se putea stăpâni să nu privească mereu în urmă, în 
timp ce biciclul gonea pe drumul pustiu, îl urmărea cineva? 
Ca să descopere unde locuia? Sau i se şi înregistrase 
chipul? Poate acum se şi făceau confruntări undeva, 
departe, în dosarele Confreriei din Washenn, unde erau 
înregistraţi toţi pământenii în viaţă, cu toate datele 
personale, în vederea lui Şaizeci. 

Şaizeciul care soseşte fatal pentru orice pământean. Mai 
avea un sfert de veac până atunci, dar trăia zilnic cu 
spectrul lui din cauza lui Grew, iar acum din cauza 
străinului. 

Dar dacă nu s-ar mai întoarce niciodată în Chica? 

Nu! El şi Loa n-ar mai putea produce mult timp cât trei şi 
odată cu primul eşec s-ar descoperi şi prima crimă; aceea 


de a-l ascunde pe Grew. 

Nu, odată începute, crimele împotriva Datinilor se 
înmulţeau inevitabil. 

Ştiu atunci că se va întoarce la Chica, indiferent de risc. 

Era mult după miezul nopţii când Shekt se gândi să se 
ducă la culcare şi numai la insistenţele fiicei sale 
îngrijorate. Dar tot nu putu să adoarmă. Perna părea un 
mijloc rafinat de a-l sufoca, cearceafurile i se încâlceau în 
jurul trupului scoţându-l din minţi. Se sculă şi se aşeză la 
locul său de la fereastră. Oraşul era întunecat, dar la 
orizont, pe partea opusă lacului, pâlpâia lumina albastră a 
morţii ce stăpânea pretutindeni pe Pământ, cu excepţia 
câtorva petece izolate. 

Toată agitația zilei trecute i se perinda în faţa ochilor ca un 
dans infernal, torturându-i creierul obosit. După ce-l 
convinsese pe fermierul speriat să plece, ultima grijă fusese 
să-l cheme pe Ennius la videofon. Se vede că acesta aştepta 
apelul, deoarece răspunse chiar el. Era încă încotoşmănit în 
veşmintele sale impregnate cu plumb. 

— A, Shekt, bună seara. Ai terminat experienţa? 

— Cât pe-aci să-l termin şi pe voluntarul meu, săracul. 

Ennius păli. 

— Bine am făcut atunci că am plecat. Am impresia că voi, 
oamenii de ştiinţă, nu sunteţi prea departe de nişte 
criminali. 

— Încă n-a murit, domnule Guvernator şi s-ar putea să-l 
salvăm, dar... 

Shekt înălţă din umeri. 

— În locul dumitale, Shekt, m-aş rezuma exclusiv la 
şobolani pe viitor... Dar nu pari deloc cel pe care-l ştiam, 
prietene. Sigur, trebuie să fii obişnuit cu lucrurile astea, nu 
ca mine. 

— Îmbătrânesc, domnule Guvernator, spuse Shekt simplu. 

— O ocupaţie periculoasă pentru un pământean, sună sec 
răspunsul. Culcă-te, Shekt. 


Acum fizicianul stătea la geam, privind spre oraşul 
întunecat al unei lumi muribunde. 

De doi ani făcea experienţe la sinapsificator şi în tot acest 
răstimp fusese sclavul Societăţii Stegarilor; sau Confreriei, 
cum îşi mai spuneau; care-l jucau cum voiau ei. 

Avea vreo opt articole care ar fi putut fi publicate în 
„Revista Siriană de Neurofiziologie”, aducându-i acea faimă 
galactică la care râvnea. Articolele mucezeau în birou, în 
schimb, apăruse acel neînsemnat şi derutant articol 
publicat în „Revista de Fizică”. Aşa voia Confreria. Mai bine 
adevărul pe jumătate decât o minciună. 

Şi totuşi Ennius se interesa. De ce? Făcea el vreo legătură 
cu alte informaţii pe care le va fi căpătat? Bănuia Imperiul 
ceea ce bănuia el însuşi? 

În decursul a două secole, Pământul se răsculase de trei 
ori. De trei ori atacase garnizoanele imperiale, sub 
stindardul unui pretins trecut glorios. De trei ori eşuase; 
bineînţeles; şi de n-ar fi fost Imperiul o orânduire luminată, 
iar Consiliile Galactice pline de tact, Pământul ar fi fost 
şters cu sânge de pe lista planetelor locuite. 

De data asta situaţia ar fi putut fi diferită... Sau era 
diferită? Câtă încredere putea să aibă în cuvintele unui 
muribund, pe trei sferturi inconştient? 

Ce importanţă avea? Oricum nu îndrăznea să întreprindă 
ceva. Nu putea decât să aştepte, îmbătrânea şi, după cum 
spusese Ennius, aceasta era o ocupaţie periculoasă pe 
Pământ. Şaizeciul era foarte aproape şi foarte puţini erau 
exceptaţi de la fatala scadenţă. Şi chiar şi pe acest bulgăre 
nenorocit, de pulbere arzândă, el dorea să trăiască. 

Ajuns cu gândul aici, se culcă din nou şi, cu puţin înainte 
de-a adormi, se întrebă vag dacă nu cumva Stegarii 
interceptaseră convorbirea sa cu Ennius. Nu ştia atunci că 
Stegarii aveau alte surse de informaţie. 

Se luminase de ziuă şi tânărul tehnician al lui Shekt încă 
nu luase o hotărâre definitivă. 


Îl admira pe Shekt, dar ştia foarte bine că tratamentul 
secret al unui voluntar neautorizat contravenea ordinului 
direct al Confreriei. Ordinul avea statut de Datină şi în 
consecinţă încălcarea lui era o crimă capitală. 

Întoarse problema pe toate părţile. La urma urmelor, cine 
era acest pacient? Campania pentru recrutarea de 
voluntari fusese condusă cu grijă. Scopul ei era de-a oferi 
suficientă informaţie, ca şi de a înlătura bănuielile unor 
virtuali spioni imperiali, fără însă a încuraja cu adevărat 
voluntariatul. Societatea Stegarilor îşi trimitea oamenii ei la 
tratament şi cu asta basta. 

Atunci, cine îl trimisese pe acel om? Societatea Stegarilor, 
pentru a verifica loialitatea lui Shekt? 

Sau era Shekt un trădător? Stătuse închis în birou mai 
devreme cu cineva în haine voluminoase; aşa cum poarta 
extratereştrii de teama contaminării radioactive. 

Şi într-un caz şi-n celălalt, Shekt putea fi înfundat: şi de ce 
să se lase târât odată cu el? Era tânăr, având în faţa lui 
aproape patru decenii de viaţă. De ce să anticipeze 
Şaizeciul? 

În plus, ar fi fost avansat... lar Shekt era atât de bătrân. La 
următorul recensământ avea să fie luat oricum, aşa că nu-i 
făcea cine ştie ce rău. Practic, deloc. 

Hotărârea era luată, întinse mâna după aparatul de 
transmisiune şi formă cifrul ce-l punea în legătură directă 
cu cabinetul particular al Înaltului Ministru al Pământului. 
După împărat şi Guvernator, acesta avea drept de viaţă şi 
de moarte asupra tuturor oamenilor de pe Pământ. 

Era din nou seară când impresiile ceţoase din mintea lui 
Schwartz începură să prindă contur, răzbătând prin 
durerea ascuţită. Îşi aminti de călătoria spre clădirile joase, 
îngrămădite, de pe malul lacului, apoi de lunga aşteptare, 
ghemuit în spatele maşinii. 

Şi apoi... Ce? Mintea sa vâna lacomă imaginile leneşe... 
Da, veniseră să-l ia. Fusese dus într-o cameră cu 
instrumente şi cadrane şi cele două pilule... Asta era. i 


dăduseră nişte pilule, iar el le luase bucuros. Ce avea de 
pierdut? Dacă l-ar fi otrăvit, i-ar fi făcut o favoare. 

Şi după aceea... Nimic. 

Ba da! Izolate străfulgerări în conştiinţă... Oameni care se 
aplecau asupra lui... Deodată îşi aminti de senzaţia rece a 
stetoscopului pe piept... O fată îi dăduse să mănânce. 

Îl fulgeră deodată gândul că fusese operat şi, cuprins de 
panică, aruncă brusc cearceafurile de pe el şi se ridică în 
capul oaselor. 

O fată se repezi imediat la el, punându-i mâinile pe umeri 
şi împingându-l înapoi pe pernă. Spunea ceva pentru a-l 
linişti, dar n-o înţelegea. Se încorda, încercând să se opună 
braţelor ei subţiri, dar în zadar. Nu avea suficientă putere. 

Îşi ridică mâinile în dreptul ochilor. Păreau normale, îşi 
mişcă picioarele sub cearceafuri. Nu fuseseră amputate. 

Se întoarse spre fată şi-i vorbi fără prea mare speranţă. 

— Tu cel puţin mă înţelegi? Ştii unde mă aflu? 

Nu-şi recunoştea propria voce. 

Fata zâmbi şi-şi revărsă asupra lui un torent de sunete 
plăcute, dar fără sens. Schwartz gemu. Intră apoi bărbatul 
în vârstă, cel care-i dăduse pilulele. Cei doi vorbiră între ei 
o vreme, după care, întorcându-se, fata arătă înspre buzele 
lui, îndemnându-l să vorbească. 

— Poftim? Întrebă Schwartz. 

Ea dădu repede din cap, cu chipul strălucind de bucurie. 
Fără să vrea, Schwartz simţi că-i face plăcere să-l privească. 

— Vrei să vorbesc? 

Bărbatul se aşeză alături pe pat şi-i făcu semn să deschidă 
gura. Aaa... Făcu el, iar Schwartz repetă: aaa... Degetele 
străinului îi lunecau pe gât, masându-i mărul lui Adam. 

— Ce este, se burzului Schwartz când apăsarea încetă. Vă 
surprinde că vorbesc? Drept cine mă luaţi? 

Zilele treceau şi Schwartz învăţă câteva cuvinte. Bărbatul 
era doctorul Shekt primul om pe care-l ştia după nume de 
când păşise peste păpuşa de cârpe. Fata era Pola, fiica lui. 
Schwartz descoperi că nu mai avea nevoie să se 


bărbierească. Nu-i mai creştea păr pe faţă. Descoperirea îl 
sperie. Oare îi crescuse vreodată? 

Puterea îi revenea cu repeziciune, îl lăsau acum să se 
îmbrace şi să umble prin cameră şi-i dădeau să mănânce şi 
altceva pe lângă terci. 

Să fi fost vorba de o amnezie? Pentru asta îl tratau? Era 
lumea asta normală, firească, în timp ce lumea pe care şi-o 
amintea nu era decât închipuirea unui creier bolnav? 

Nu-l lăsau niciodată să iasă din cameră, nici măcar pe 
coridor. Era prizonier deci? Comisese poate o crimă? 

Nu există singurătate mai cumplită decât a aceluia care 
rătăceşte fără sens pe coridoarele întortocheate ale 
propriei sale minţi, în temniţa căreia nimeni nu poate 
pătrunde să-l salveze. Nu există om mai neajutorat decât 
cel ce şi-a pierdut memoria. 

Pola se distra învăţându-l cuvinte. Pe el nu-l uimea 
uşurinţa cu care le reţinea, îşi amintea că avusese o 
memorie extraordinară, în această privinţă, cel puţin, se 
pare că nu se înşela. După două zile, înţelegea propoziţii 
simple. După trei, se putea face înţeles. 

În a treia zi fu de-a dreptul uluit. Shekt îl învăţa să 
socotească şi-l punea să rezolve exerciţii. Schwartz 
răspundea, iar Shekt verifica timpul cu ajutorul unui 
cronometru şi-l înregistra cu mişcări rapide de stilou. La un 
moment dat, Shekt îi explică noţiunea de „logaritm” şi-i 
ceru să-i spună logaritmul lui doi. 

Schwartz îşi căută cuvintele. Vocabularul îi era încă foarte 
restrâns, aşa că trebuia să-l completeze prin gesturi. 

— Eu... Nu... Spune. Răspuns... Nu... Număr. 

Shekt încuviinţă încântat: 

— Nu e un număr întreg. Parte dintr-unul, parte dintr- 
altul. 

Schwartz înţelese că Shekt îi confirmase răspunsul: nu era 
un număr întreg, ci fracţionar. Continuă: 

— Zero virgulă trei zero unu zero trei... Şi. Multe. 
Numere. 


— De ajuns! 

Rămase înmărmurit. Cum de ştiuse răspunsul? Era sigur 
că nu mai auzise niciodată de logaritmi şi totuşi răspunsul îi 
venise în minte de îndată ce auzise întrebarea. Habar n- 
avea cum calculase. Ca şi cum mintea sa ar fi fost o entitate 
independentă, vorbind prin gura lui. 

Sau poate fusese matematician înainte de a-şi pierde 
memoria? 

Aşteptarea i se părea din ce în ce mai grea. Simţea că 
trebuie să iasă în lume, silind-o să-i dea un răspuns. Nu-l 
putea afla stând închis în această cameră unde (gândul îl 
săgeta brusc) nu era decât un cobai. 

Şansa i se oferi în cea de-a şasea zi. Începură să aibă prea 
multă încredere în el şi odată, la plecare, Shekt nu mai 
încuie uşa. Dacă de obicei uşa se închidea atât de etanş 
încât dispărea până şi linia ce-o delimita de perete, de data 
asta ea lăsa liber un spaţiu de aproape o jumătate de 
centimetru. 

Aşteptă puţin pentru a se asigura că Shekt nu avea să 
revină imediat şi apoi îşi duse mâna în dreptul luminiţei ce 
pâlpâia uşor, cum îi văzuse pe ei făcând. Uşa se deschise lin, 
fără zgomot... Coridorul era gol. 

Aşa reuşi Schwartz să „evadeze”. 

Nu avea cum să ştie că, în timpul celor şase zile ale şederii 
sale aici, se aflase tot timpul sub supravegherea unor agenţi 
ai Societăţii Stegarilor. 

CAPITOLUL VI. 

TEMERI ÎN NOAPTE. 

Noaptea, palatul Guvernatorului era ca un tărâm de basm. 
Florile nopţii (toate aduse de pe alte planete) îşi deschideau 
petalele albe, cărnoase, în ghirlande ce-şi trimiteau 
miresmele delicate până la zidurile palatului, în lumina 
polarizată a lunii, împletiturile de silicați artificiali, 
încrustate cu măiestrie în aliajul de aluminiu fără pată din 
care era construit palatul, aruncau o lumină violacee pe 
luciul metalic din jur. 


Ennius privi la stele. Pentru el, doar ele erau cu adevărat 
frumoase; pentru că însemnau Imperiul. 

Firmamentul Pământului era de un tip intermediar. Nu 
avea strălucirea insuportabilă a cerurilor din Lumile 
Centrale, unde stelele se întreceau unele pe altele într-o 
competiţie orbitoare, spulberând întunecimea nopţii într-o 
explozie de lumină. Nu avea nici măreţia solitară a boltelor 
de la periferie, unde pânza de întuneric era rareori 
întreruptă de luciul palid al vreunei stele orfane. Galaxia 
apărea acolo ca o lentilă lăptoasă, cu stelele pierdute într-o 
pulbere diamantină. 

De pe Pământ vedeai deodată două mii de stele. Ennius 
privi la Sirius, în jurul căruia gravita una din cele zece 
planete, foarte populate, ale Galaxiei. 

Era Arcturus, capitala sectorului în care se născuse el. 
Soarele de pe Trantor, capitala Imperiului, era pierdut 
undeva în Calea Lactee. Chiar şi la telescop nu apărea 
decât ca o lumină puternică. 

Simţi atingerea uşoară a unei mâini şi mâna sa se ridică s- 
o cuprindă. 

— Flora? Şopti el. 

— Ea, din fericire, sună vocea uşor amuzată a soţiei sale. 
Ştii că n-ai dormit de când te-ai întors din Chica? Şi mai ştii 
că e aproape ziuă?... Să-ţi comand micul dejun aici? 

— De ce nu? 

Îi zâmbi tandru, încercând să descopere în întuneric bucla 
de păr castaniu ce-i luneca pe obraz. 

— Şi trebuie să veghezi alături de mine, întunecând cei 
mai frumoşi ochi din Galaxie? 

Flora îşi eliberă şuviţa şi-i răspunse blând: 

— Te străduieşti chiar tu să-i umbreşti cu dulcegăriile tale. 
Te-am mai văzut însă în starea asta, încât să nu-ţi închipui 
că mă poţi păcăli. Ce griji te-au ţinut treaz, dragul meu? 

— Cele obişnuite. Că te-am înmormântat aici când orice 
curte de vicerege din Galaxie s-ar mândri cu tine. 

— Ei, lasă! Haide, Ennius, nu încerca să mă duci. 


Ennius clătină din cap. 

— Nu ştiu. Cred că e vorba de un amestec de mici enigme 
ce au reuşit în cele din urmă să-mi dea dureri de cap. Pe de- 
o parte Shekt cu sinapsificatorul său. Pe urmă arheologul 
ăsta, Arvardan, cu teoriile lui. Şi altele şi altele. Dar ce 
importanţă are, Flora... N-am nici un rost aici. 

— La ora asta, nu-i oricum momentul să-ţi pui la încercare 
moralul. 

Ennius scrâşni. 

— Pământenii ăştia blestemaţi! De ce trebuie să fie ei, o 
mână de oameni, o asemenea povară pentru Imperiu? Ţi- 
aminteşti, Flora, cum m-a prevenit bătrânul Faroul, 
predecesorul meu, atunci când am fost numit Guvernator, 
că este un post foarte greu? Avea dreptate. Ba chiar pot 
spune că nu m-a prevenit îndeajuns. Atunci am râs de el şi-n 
gând l-am etichetat drept un senil incapabil. Pe când eu 
eram tânăr, energic, îndrăzneţ. Eu aveam să mă descurc... 

Se opri, pierdut în gânduri, apoi continuă fără o legătură 
aparentă: 

— Şi totuşi, există atâtea dovezi disparate care, împreună, 
par să indice că pământenii nutresc din nou vise de 
rebeliune. 

Îşi ridică privirea. 

— Ştii ce susţine doctrina Stegarilor? Că Pământul a fost 
odată singurul cămin al umanităţii şi că este centrul 
neîndoielnic al rasei, adevărata întruchipare a Omului? 

— Bine, dar asta ne-a spus şi Arvardan cu două seri în 
urmă, nu? Cel mai bine în asemenea situaţii este să-l laşi pe 
respectivul să spună tot ce gândeşte. 

— Într-adevăr, vorbi Ennius posomorât, dar chiar şi aşa, el 
nu a vorbit decât despre trecut, pe când Stegarii se referă 
şi la viitor. Pământul, spun ei, va fi încă o dată centrul rasei. 
Pretind chiar că această a Doua împărăție a Pământului e 
pe-aproape. În profeţiile lor se spune că Imperiul va fi 
distrus de o catastrofa generală, în urma căreia Pământul 
va triumfa, revenind la întreaga sa glorie primitivă şi aici 


vocea lui Ennius începu să tremure &748213; de lume 
înapoiată, barbară, cu un soi bolnav. De trei ori au dus 
aceste absurdităţi la răscoală şi distrugerile cauzate 
Pământului nu i-au clintit câtuşi de puţin în credinţa lor 
prostească. 

— Sunt nişte bieţi amărâţi, pământenii ăştia, spuse Flora. 
Dacă-şi pierd Credinţa, ce le mai rămâne? Sunt privaţi de 
orice altceva; de o lume normală, de o viaţă decentă. Sunt 
lipsiţi chiar şi de demnitatea unui statut de egalitate cu 
restul Galaxiei. Aşa încât se refugiază şi ei în vise. Nu poţi 
să-i condamni. 

— Ba da, strigă Ennius cu aprindere, ia să lase visele şi să 
lupte pentru a fi asimilați. Ei nu neagă că sunt altfel decât 
ceilalţi. Ei nu vor decât să înlocuiască „inferiori” cu 
„superiori” şi nu te poţi aştepta ca restul Galaxiei să fie de 
acord. N-au decât să renunţe la spiritul lor de clică, la 
Datinile lor retrograde şi dezgustătoare. Să devină şi ei 
oameni şi vor fi trataţi ca atare. Sau n-au decât să rămână 
pământeni, dar atunci să nu ceară mai multă consideraţie. 
Nu asta contează însă acum. Ce este, de exemplu, cu 
sinapsificatorul acela? Iată un ghimpe ce nu mă lasă să 
dorm. 

Ennius se încruntă gânditor spre răsărit, unde o lumină 
lăptoasă cotropea treptat întunericul. 

— Sinapsificatorul?... Nu-i instrumentul de care vorbea 
Arvardan la cină? Pentru el te-ai dus la Chica? 

Ennius încuviinţă. 

— Şi ce-ai descoperit? 

— Ei bine, absolut nimic. Îl cunosc pe Shekt. Il cunosc 
foarte bine. Pot să-mi dau seama când e în largul lui şi când 
nu. Ascultă-mă Flora, omul ăsta era mort de spaimă cât 
timp a vorbit cu mine, iar când am plecat, a transpirat de 
fericire. Nu-mi place deloc misterul ăsta. 

— Dar maşina funcţionează? 

— Ce, sunt neurofizician ca să ştiu? Shekt zice că nu. M-a 
sunat să-mi spună că un voluntar era gata să moară. Dar nu 


l-am crezut. Era emoţionat! Ba mai mult. Era triumfător! 
Sau voluntarul era în afară de pericol şi experienţa reuşise, 
sau nu mai ştiu eu cum arată un om fericit... Spune-mi 
atunci, de ce m-a minţit? Crezi că sinapsificatorul 
funcţionează? Crezi că va crea o rasă de genii? 

— Dar de ce-l ţine secret? 

— Ah! De ce? Nu înţelegi? De ce a eşuat Pământul în 
revoltele sale? Luptau contra unor forţe infinit superioare, 
nu? Dar dacă ar creşte nivelul de inteligenţă al 
pământenilor? De două ori. De trei ori. Vor mai fi superiori 
adversarii lor? 

— Oh, Ennius! 

— S-ar putea să ajungem în situaţia unor maimuțe care 
atacă oameni. Ce-ar mai conta atunci superioritatea 
numerică? 

— Te lupţi cu morile de vânt. N-ar putea ascunde aşa ceva. 
Poţi cere oricând Biroului Provinciilor Spațiale să-ţi trimită 
câţiva psihologi care să testeze pământenii la întâmplare. 
Orice creştere anormală a coeficientului de inteligenţă ar fi 
detectată numaidecât, nu? 

— Cred că da... Dar s-ar putea să nu fie asta. Nu sunt 
sigur de nimic, Flora, decât că se anunţă o răscoală. Ceva 
de genul celei din 750, dar mai periculoasă probabil. 

— Eşti pregătit să-i faci faţă? Vreau să spun, dacă eşti atât 
de sigur... 

— Pregătit? Ennius râse crispat. Sunt. Garnizoana e 
pregătită şi complet echipată. Am făcut tot ce era posibil cu 
materialul de care dispun. Dar, Flora, nu vreau o răscoală. 
Nu vreau să rămân în istorie drept Guvernatorul Răscoalei. 
Nu vreau ca numele meu să fie asociat cu moarte şi 
masacre. Voi fi decorat pentru asta, dar peste un secol voi 
figura în cărţile de storie ca un tiran sângeros. Ce s-a 
întâmplat cu Viceregele din Santanni din secolul al VI-lea? 
Ce altceva putea face, chiar dacă au trebuit să moară 
milioane? Atunci a fost decorat, dar cine mai are astăzi un 
cuvânt bun pentru el? Aş prefera ca urmaşii să mă ştie 


drept cel care a împiedicat o răscoală, salvând vieţile 
nemernice a douăzeci de milioane de nebuni. 

Tonul său arăta că nu avea mari speranţe în această 
privinţă. 

— De ce eşti aşa de sigur că n-ai să poţi, Ennius? 

Se aşeză alături, plimbându-şi degetele pe obrazul lui. 

EI le prinse şi le ţinu strâns. 

— Cum să pot? Totul e împotriva mea. Însuşi Biroul se 
aruncă în luptă de partea fanaticilor Pământului, 
trimiţându-l aici pe Arvardan. 

— Dar, dragul meu, arheologul ăsta nu poate fi capabil de 
ceva atât de îngrozitor. E drept că vorbeşte ca un maniac, 
dar ce rău poate face? 

— Cum, nu-ţi dai seama? Vrea să adune probe în sensul că 
Pământul a fost într-adevăr vatra umanităţii, alimentând 
astfel activitatea subversivă a pământenilor, oferindu-i o 
bază ştiinţifică. 

— Opreşte-l, atunci. 

— Nu pot. Poftim, ăsta-i adevărul. În teorie, viceregii pot 
face orice, dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Arvardan are o 
permisiune în scris din partea Biroului Provinciilor Spațiale. 
Este aprobată de împărat; în felul acesta, poate trece peste 
capul meu. Eu nu pot decât să mă adresez Consiliului 
Central, ori asta ar dura luni de zile... Şi ce motive aş putea 
invoca? Pe de altă parte, dacă aş încerca să-l opresc cu 
forţa, aş săvârşi un act de nesupunere şi ştii ce repede 
înlătură Consiliul Central un guvernator atunci când 
consideră că respectivul şi-a depăşit atribuţiile, de când cu 
Războiul Civil din anii optzeci. Şi ce-aş realiza? Aş fi înlocuit 
de altcineva, care n-ar cunoaşte câtuşi de puţin situaţia, iar 
Arvardan şi-ar continua nestingherit cercetările. 

Şi încă nu ţi-am spus ce-i mai grav, Flora. Ştii cum are de 
gând să dovedească vechimea Pământului? Ia încearcă să 
ghiceşti. 

Flora surâse. 


— Răzi de mine, Ennius. Cum să ghicesc? Doar nu sunt 
arheolog. Presupun că o să dezgroape statui sau oase şi o 
să le stabilească vechimea pe baza radioactivităţii lor, sau 
ceva de genul acesta. 

— Ar fi bine să fie aşa. Arvardan mi-a spus însă ieri că 
intenţionează să pătrundă în regiunile radioactive ale 
Pământului. Vrea să dezgroape obiecte ale culturii 
primitive, să demonstreze că ele datează dintr-o perioadă 
anterioară celei în care solul Pământului a devenit 
radioactiv pentru că aşa susţine el, că radioactivitatea a fost 
produsă de om şi astfel să stabilească vechimea acelei 
perioade. 

— Dar cam aşa ceva am spus şi eu. 

— Ştii ce-nseamnă să pătrunzi în legiunile radioactive? 
Sunt Interzise. Este una din Datinile cele mai importante 
ale pământenilor. Nimeni nu poate pătrunde în Teritoriile 
Interzise şi toate terenurile radioactive sunt Interzise. 

— Asta-i foarte bine. Arvardan va fi oprit de pământenii 
înşişi. 

— Foarte frumos! Va fi oprit de Înaltul Ministru! Şi cum o 
să-l putem convinge vreodată că n-a fost vorba de un 
proiect finanţat de guvern, că Imperiul nu încurajează 
deliberat sacrilegiul? 

— Înaltul Ministru nu poate fi atât de susceptibil. 

— Nu poate? 

Ennius se trase înapoi, privindu-şi uimit soţia. Noaptea se 
subţiase devenind cenuşie şi el abia îi putea distinge chipul. 

— Eşti de o naivitate înduioşătoare. Bineînţeles că este 
atât de susceptibil. Ştii ce s-a întâmplat cam cu ăă... 
Cincizeci de ani în urmă? Am să-ţi povestesc şi ai să judeci 
singură. 

Pământenii refuzau sistematic orice simbol al dominaţiei 
imperiale, datorită teoriei lor că Pământul ar fi stăpânul de 
drept al Galaxiei. S-a întâmplat însă ca tânărul Stannell al 
II-lea; împăratul minor care era puţin smintit şi a fost 
asasinat, ţi-aminteşti! Să ordone aplicarea blazonului 


împăratului în Camera Consiliului lor din Washenn. Ordinul 
în sine era îndreptăţit, blazonul fiind prezent în toate 
camerele Consiliilor Planetare din Galaxie, ca simbol al 
unităţii imperiale. Dar ce s-a întâmplat în acest caz? In ziua 
în care a fost înălţat blazonul, în oraş au izbucnit revolte în 
masă. 

Fanaticii din Washenn au doborât blazonul şi s-au repezit 
înarmaţi asupra garnizoanei. Stannell al II-lea era suficient 
de nebun pentru a cere ca ordinul să fie respectat, chiar 
dacă asta ar fi însemnat masacrarea tuturor pământenilor. 
A fost însă asasinat mai înainte să-şi ducă la îndeplinire 
intenţia, iar Edard, succesorul său, a contramandat ordinul 
iniţial. Pacea s-a instaurat din nou. 

— Vrei să spui, exclamă Flora neîncrezătoare, că blazonul 
imperial nu a fost pus la loc? 

— Chiar asta vreau să spun. Pământul e singurul din 
milioanele de planete ale Imperiului care nu are blazonul în 
Camera de Consiliu. Această nenorocita de planetă pe care 
ne aflăm acum. Şi chiar şi astăzi, dacă am încerca din nou, 
ei ar lupta până la unul să ne împiedice. lar tu mă întrebi 
dacă sunt susceptibili, îţi spun că sunt nebuni. 

Urmă un interval de tăcere, după care zorii cenuşii fură 
din nou tulburaţi de vocea nesigură a Florei. 

— Ennius? 

— Da. 

— Pe tine nu te preocupă eventualitatea unei revolte 
numai pentru că ţi-ar distruge reputaţia. N-aş fi vrednică 
să-ţi fiu soţie dacă nu ţi-aş putea pătrunde în gânduri şi am 
impresia că ţi-e frică de ceva realmente periculos pentru 
Imperiu... Nu trebuie să-mi ascunzi nimic, Ennius. le temi 
că pământenii ar putea câştiga. 

— Flora, nu vreau să vorbesc despre asta, spuse Ennius cu 
o expresie chinuită. Nu e nici măcar o bănuială... Poate că 
patru ani pe planeta asta înseamnă prea mult pentru orice 
om normal. De ce totuşi sunt pământenii atât de siguri? 

— De unde ştii că sunt? 


— O, sunt! Am şi eu sursele mele de informaţie. La urma 
urmelor, au fost zdrobiţi de trei ori. N-au cum să-şi mai facă 
iluzii. Şi totuşi, ei continuă lupta încrezători, înfruntând 
două sute de milioane de planete, fiecare din ele mai 
puternice decât a lor. Să fie oare atât de înrădăcinaţi în 
credinţa faţă de un Destin sau vreo Forţă supranaturală 
ceva care să aibă înţeles doar pentru ei... Poate că... Poate 
că... Poate că... 

— Poate ce, Ennius? 

— Poate că îşi au armele lor. 

— Arme care să îngăduie unei singure planete să învingă 
două sute de milioane? Eşti într-adevăr un alarmist. Nu 
există o asemenea armă. 

— 'Ţi-am pomenit de sinapsificator. 

— Iar eu ţi-am spus ce trebuie să faci în această privinţă. 
Mai cunoşti vreun alt gen de armă pe care-ar putea-o 
folosi? 

— Nu, răspunse Ennius fără convingere. 

— Tocmai. Nu există o asemenea armă. Am să-ţi spun eu 
ce să faci, dragul meu. Iei legătura cu Înaltul Ministru, 
avertizându-l de bună credinţă în privinţa planurilor lui 
Arvardan şi îndemnându-l, neoficial, să nu-i acorde 
permisiunea. Asta va înlătura; sau cel puţin aşa s-ar cuveni; 
orice bănuială că Guvernul Imperial ar fi amestecat în 
această prostească violare a datinilor lor. In acelaşi timp, îl 
vei opri pe Arvardan, fără să intervii direct. Apoi ceri 
Biroului să-ţi trimită doi psihologi capabili sau mai bine cere 
patru, să fii sigur că-ţi trimit doi şi-i pui să testeze dacă e 
într-adevăr ceva în legătură cu sinapsificatorul... Iar, de ce 
încă s-ar mai putea ivi se pot îngriji soldaţii noştri şi 
posteritatea s-o lăsăm în plata ei. Ce-ar fi acum să te culci 
puţin? Lăsăm în jos speteaza scaunului, te-nveleşti cu blana 
asta, iar când te trezeşti îţi trimit micul dejun. La lumina 
zilei vei vedea altfel lucrurile. 

Aşa încât, după ce veghease o noapte întreagă, Ennius 
adormi cu cinci minute înainte de răsăritul soarelui. 


Opt ore mai târziu, Înaltul Ministru afla de Bel Arvardan şi 
de misiunea sa de la însuşi Guvernatorul. 

CAPITOLUL VII. 

CONVERSAŢIE CU NEBUNI? 

Cât despre Arvardan, singura lui preocupare era cum să-şi 
organizeze timpul liber. Nava sa, Ophiuchus, nu avea să 
sosească mai devreme de cel puţin o lună şi de acest timp 
putea dispune cum dorea. 

În cea de-a şasea zi de la sosirea pe Everest, se îmbarcă 
pe cea mai mare navă stratosferică cu reacţie a Companiei 
de Zbor Ierriene, cu destinaţia Washenn; capitala 
Pământului. 

Dacă preferase o cursă obişnuită rapidului crucişător 
spaţial pus la dispoziţia sa de Ennius, aceasta se datora 
unei legitime curiozităţi de străin şi arheolog pentru viaţa 
obişnuită a locuitorilor de pe o planetă ca Pământul. 

Mai exista însă un motiv. 

Arvardan era din Sectorul Sirian, cunoscut pentru 
antiterrismul său în întreaga Galaxie. Şi totuşi, îi plăcea să 
creadă că nu se lăsase orbit de această prejudecată. Ca om 
de ştiinţă, ca arheolog, nu-şi putea permite. Sigur, se 
obişnuise să-şi reprezinte pământenii în anumite tipare 
caricaturale şi chiar şi acum cuvântul „pământean” îi suna 
urât. Nu era însă realmente pornit împotriva lor. 

Cel puţin, nu în mod conştient. De exemplu, dacă vreodată 
se întâmplase ca un pământean să-şi exprime dorinţa de a 
lua parte la o expediţie de-a sa sau de a lucra pentru el într- 
o calitate oarecare; şi dacă şi avea pregătirea şi capacitatea 
necesare; îl primea. Dacă exista un post vacant, totul se 
aranja. Şi, desigur, dacă asta nu deranja prea mult pe 
ceilalţi membri ai expediției. Aici era cuiul. De obicei, colegii 
săi obiectau şi atunci ce mai putea face? 

Acum, reflectă el, nu ar fi avut nimic împotrivă să ia masa 
cu un pământean, sau, la nevoie, chiar să împartă camera 
cu el, dacă respectivul era destul de curat şi de sănătos. De 
fapt, gândi el, l-ar fi tratat ca pe oricare altul. Desigur, nu 


putea nega faptul că un pământean rămânea pentru elun 
pământean. N-avea ce face. Era rezultatul unei copilării 
petrecute într-un mediu pătruns de o intoleranţă atât de 
totală, încât nici nu mai era percepută ca atare, iar 
axiomele lui îţi deveneau o a doua natură. Abia când te 
detaşai de lumea aceea îţi dădeai seama de fanatismul ei. 

Acum avea prilejul să se pună la încercare. Era înconjurat 
în exclusivitate de pământeni şi se simţea perfect normal; 
aproape. Ei, doar ceva mai conştient de sine. 

Privi în jur, la figurile comune ale celorlalţi pasageri. Exista 
credinţa că pământenii sunt altfel decât lumea cealaltă, dar, 
se întrebă el, i-ar fi putut deosebi dacă i-ar fi întâlnit 
undeva, din întâmplare? Nu, îşi zise. Femeile nu arătau 
rău... Arvardan se încruntă. Exista totuşi o limită a 
toleranţei. Mezalianţele, de exemplu, erau excluse. 

Chiar şi aeronava era, din punctul său de vedere, o 
construcţie deficitară. Funcţiona, e drept, pe bază de 
energie atomică, dar principiul nu era nici pe departe 
corect aplicat. Reactorul, de exemplu, nu era perfect izolat. 
Realiză însă că, pentru pământeni, prezenţa întâmplătoare 
a unor raze gamma în atmosferă şi a unei mai mari 
densități neutronice s-ar fi putut să conteze mai puţin. 

Fu atras apoi de priveliştea ce-i desfăta privirea. De la 
purpuriul întunecat al limitei superioare a stratosferei, 
Pământul oferea un spectacol fabulos. Suprafaţa sa, înecată 
în ceaţă, întreruptă ici şi colo de petecele norilor însoriţi, 
părea un deşert portocaliu. În urma lor rămânea pânza 
pufoasă a nopţii, ale cărei umbre întunecate erau alungate 
din loc în loc de strălucirea zonelor radioactive. 

Atenţia îi fu deodată atrasă de râsetele celorlalţi. Centrul 
veseliei generale părea să fie un cuplu în vârstă. Arătau 
destul de robuşti amândoi şi erau tot un zâmbet. 

Arvardan îşi atinse vecinul cu cotul: 

— Despre ce-i vorba? 

Vecinul se opri din râs pentru a-i răspunde: 

— Sunt căsătoriţi de patruzeci de ani şi acum fac Turul. 


— Turul...? 

— Da, nu ştii? Turul în jurul Pământului. 

Bătrânelul, cu chipul îmbujorat de plăcere, îşi povestea 
întâmplările şi impresiile. Soţia sa intervenea din când în 
când, făcând precizări minuţioase, lipsite de orice 
importanţă, dar emise şi acceptate cu cea mai bună 
dispoziţie. Ceilalţi ascultau cu mare atenţie, încât Arvardan 
îşi zise că pământenii sunt la fel de buni şi omenoşi ca orice 
alt popor din Galaxie. 

Cineva întrebă: 

— Şi când sunteţi programaţi pentru Şaizeci? 

— Cam peste o lună, veni repede răspunsul, iar cel ce-l 
dăduse nu părea nici surprins, nici indispus. Pe şaisprezece 
noiembrie. 

— Ei, continuă cel ce pusese întrebarea, sper să aveţi o zi 
frumoasă. atei i-a venit vremea într-o blestemată zi 
ploioasă nici c-am mai văzut una la fel. Eu îl însoţeam; ştiţi 
cum e, într-o asemenea zi nu vrei să fii singur; iar el s-a 
plâns de ploaie tot timpul drumului. Eram într-o maşină 
deschisă, aşa că ne-a udat până la piele. „Ascultă”, i-am zis, 
„de ce te plângi dumneata, tată? Doar eu sunt cel care 
trebuie să se întoarcă.” 

Se stârni un hohot general, căruia cuplul aniversat i se 
alătură din toată inima. 

Pe Arvardan îl treceau fiori, pe măsură ce o bănuială 
îngrozitoare i se cuibărea în suflet. Se adresă vecinului său: 

— Acest Şaizeci despre care se vorbeşte aici înseamnă 
cumva eutanasie? Adică la şaizecea aniversare eşti 
înlăturat, nu? 

Vocea lui Arvardan scăzu uşor când vecinul său, 
înăbuşindu-şi ultimul hohot de râs, se întoarse către el şi-l 
fixă cu o privire lungă şi bănuitoare. 

— Dar dumneata ce crezi că înseamnă? Îi zise acesta în 
cele din urmă. 

Arvardan făcu un gest nelămurit şi zâmbi prosteşte. Aflase 
de acest obicei, dar numai într-un mod teoretic. Ceva ce sta 


scris într-o carte. Ceva ce constituia subiectul unei 
dizertaţii. Abia acum era pătruns de faptul că era o realitate 
ce se aplica unor fiinţe omeneşti, că bărbaţii şi femeile ce-l 
înconjurau nu aveau voie, după datină, să trăiască peste 
vârsta de şaizeci de ani. 

Bărbatul de lângă el îl fixa încă. 

— Ei, amice, dar de unde eşti? Acolo, la voi nu se ştie de 
Şaizeci? 

— Noi îi spunem Scadenţă, îngână Arvardan cu voce 
stinsă. Sunt din partea aceea şi arătă cu degetul undeva, în 
spate. 

După o vreme, celălalt îşi retrase privirea grea, 
întrebătoare. Arvardan îşi ţugui buzele dispreţuitor. 
Oamenii aceştia erau bănuitori. Cel puţin, din acest punct 
de vedere, caricatura corespundea realităţii. 

Bătrânelul vorbea din nou, arătând spre joviala sa 
consoartă: 

— Merge şi ea cu mine. Li vine rândul abia peste trei luni, 
dar zice că n-are rost să mai aştepte şi că putem foarte bine 
să plecăm împreună. Nu-i aşa, Chubby? 

— O, desigur, ganguri ea, rumenindu-se la chip. Copiii 
noştri sunt toţi căsătoriţi şi la casele lor. Le-aş fi o povară. Şi 
pe urmă, viaţa tot n-ar mai avea nici un farmec fără 
bătrânelul meu, aşa că o să ne ducem odată. 

La aceste cuvinte, pasagerii se afundară în tot felul de 
calcule cu privire la timpul ce rămânea fiecăruia un proces 
complicat, necesitând transformări de luni în zile; ce iscară 
tot felul de dispute între cuplurile respective. 

Un individ mărunt, purtând nişte haine strânse pe corp, cu 
o expresie îndârjită pe faţă spuse pe un ton ferm: 

— Mai am exact doisprezece ani, trei luni şi patru zile. 
Doisprezece ani, trei luni şi patru zile. Nici o zi în plus sau 
în minus. 

Cuvintele lui primiră o replică de bun simţ. 

— Dacă, bineînţeles, nu mori mai înainte. 


— Prostii, spuse el imediat. N-am nici cea mai mică 
intenţie să mor mai înainte. Arăt eu ca unul căruia să i se 
întâmple aşa ceva? Voi mai trăi doisprezece ani, trei luni şi 
patru zile şi vreau să-l văd pe-acela care are îndrăzneala să 
mă contrazică. 

Arăta de-a dreptul fioros. Un tânăr zvelt şi cam filfizon îşi 
luă de la buze ţigara lungă, spunând cu un glas ce te 
înfiora: 

— Frumos din partea celor ce-şi calculează termenul cu 
precizie de o zi. Mulţi însă trăiesc mai mult decât au 
dreptul. 

— O, bineînţeles, spuse un altul şi întreaga asistenţă 
încuviinţă cu un aer indignat. 

— Nu aş avea nimic împotrivă, continuă tânărul, însoţindu- 
şi pufăitul cu un arabesc complicat al mâinii, menit în 
esenţă a scutura scrumul, nu aş avea nimic împotrivă dacă 
un bărbat sau o femeie ar dori să-şi prelungească termenul 
până la următoarea Zi de Consiliu, mai ales dacă au de 
rezolvat anumite lucruri. Mă refer doar la acei viermi, acele 
târâturi, acei paraziți care încearcă să se fofileze până la 
Recensământul următor, luându-le urmaşilor pâinea de la 
gură. 

Părea să ia asta drept un afront personal. 

Arvardan interveni politicos: 

— Bine, dar nu se cunoaşte vârsta fiecăruia? Nu se poate 
depăşi cu prea mult respectiva zi de naştere, nu? 

Se aşternu o tăcere deplină, nu lipsită de dispreţ pentru 
naivitatea vorbitorului. In sfârşit, cineva încercă plin de tact 
să pună capăt discuţiei: 

— Ei, după şaizeci de ani, viaţa tot nu mai are farmec, îmi 
închipui. 

— Nu şi dac-ai fost fermier, îl contrazise altul energic. 
După ce-ai trudit la câmp o jumătate de veac, doar nebun 
să fii să nu jinduieşti după o amânare. Ce justificare pot 
avea însă funcţionarii, sau oamenii de afaceri? 


Bărbatul mai în vârstă, a cărui aniversare matrimonială 
declanşase întreaga discuţie, se încumetă în sfârşit să-şi 
spună şi el părerea, încurajat probabil de faptul că nu avea 
nimic de pierdut, fiind o victimă iminentă a Şaizeciului. 

— "Totul depinde de ce relaţii ai, spuse el, clipind cu 
subînţeles. Cunosc pe cineva care a împlinit şaizeci de ani la 
un an după Recensământul din 820. Când a fost luat, avea 
şaizeci şi nouă de ani. Şaizeci şi nouă! Ce ziceţi de asta? 

— Cum a reuşit? 

— Avea ceva bani, iar fratele său făcea parte din 
Societatea Stegarilor. Cu o asemenea combinaţie îţi poţi 
permite orice. 

Opinia sa se bucură de aprobare unanimă. 

— Ascultaţi, vorbi din nou tânărul cu ţigara, pe acelaşi ton 
afectat. Am avut un unchi care a trăit un an în plus; doar un 
an. Era unul din indivizii âia egoişti care nu vor s-o ia din 
loc, cunoaşteţi genul. Puţin le pasă de noi, ceilalţi... Eu nu 
ştiam de treaba asta, căci altfel, vă rog să mă credeţi, l-aş fi 
dat în gât, că doar atunci când îţi vine timpul, trebuie să te 
duci. Aşa e echitabil faţă de tânăra generaţie. In fine, până 
la urmă l-au prins. Şi prima chestie, ce credeţi? Ne cheamă 
Confreria, pe mine şi pe fratele meu, întrebându-ne de ce l- 
am ascuns. La naiba, am răspuns, habar n-am avut; nici 
unul din ai mei nu ştia. Le-am spus că nu-l văzusem de zece 
ani. Tata ne-a susţinut şi el. Cu toate astea, tot ne-au 
amendat cu cinci sute de credite. Aşa-i când n-ai nici un 
„sfânt”. 

Pe chipul lui Arvardan se citea o groază crescândă. Nu 
erau în toate minţile oamenii aceştia, de priveau moartea cu 
atâta uşurinţă, de-şi urau prietenii şi rudele care încercau 
să scape de ea? Nu cumva nimerise pe o navă ce transporta 
nebuni la un azil; ori la moarte? Sau erau totuşi pământeni 
normali? 

Vecinul îl fixa din nou încruntat, vocea lui întrerupându-i 
gândurile: 

— Ei, amice, ce-nseamnă „din partea aceea”? 


— Poftim? 

— Te-am întrebat de unde eşti. Ai spus „din partea aceea”. 
Ce-nseamnă asta, mă rog? 

Arvardan se văzu asaltat de privirile tuturor, devenite 
brusc bănuitoare, îl credeau poate un membru al Societăţii 
Stegarilor? Văzuseră în întrebările lui nada unui agent 
provocator? 

Răspunse dintr-o pornire de sinceritate: 

— Nu sunt de pe Pământ. Sunt Bel Arvardan din Baronn, 
Sectorul Sirius. Pe dumneata cum te cheamă? 

Şi-i întinse mâna. 

Parcă ar fi aruncat o capsulă cu exploziv atomic în mijlocul 
navei. Prima expresie de groază mută de pe chipul fiecăruia 
se transformă repede într-o căutătură de cumplită ură ce 
părea să-l străpungă. Bărbatul cu care împărţise locul se 
ridică ţeapăn şi se ghemui pe un alt loc şi perechea ce-l 
ocupa se înghesui imediat primindu-l alături. Oamenii îi 
întorceau spatele. Se vedea împresurat de umerii lor ostili. 
Câteva clipe, Arvardan clocoti de indignare. Să-l trateze pe 
el astfel nişte pământeni, auzi, pământeni! Le oferise 
prietenia sa. El, un sirian, binevoise să se coboare la ei, iar 
ei îl respinseseră. 

Cu un efort de voinţă, reuşi să se calmeze. Era clar că 
bigotismul nu acţiona niciodată într-un singur sens, că ura 
hrănea la rându-i ură! 

Deveni conştient de prezenţa unei persoane străine şi se 
întoarse prost dispus: 

— Ce este? 

Era tânărul cu ţigara. Tocmai îşi aprindea încă una, în timp 
ce-i spunea: 

— Salut. Mă numesc Creen... Nu trebuie să te simţi jignit 
de ieşiri din astea. 

— Nimeni nu mă poate jigni pe mine, îl repezi Arvardan, 
căruia nu-i prea plăcea compania individului şi nici nu era 
dispus să primească sfaturi protectoare de la un 
pământean. 


Dar simţul lui Creen nu era suficient de ascuţit pentru a 
percepe nuanțele mai delicate, îşi aprinse ţigara pufăind cu 
putere şi scutură scrumul peste braţul fotoliului, direct în 
mijlocul culoarului dintre scaune. 

— Sunt nişte provinciali! Şopti el cu dispreţ. O adunătură 
de ţărani... Le lipseşte perspectiva galactică. Nu-i lua-n 
seamă... Uită-te la mine. Eu am o altă filozofie. Trăieşte şi 
lasă-i şi pe alţii să trăiască, aşa zic eu. Ce-am eu cu 
extratereştrii? Dacă se poartă bine cu mine, mă port şi eu 
bine cu ei. Ce naiba... Nu-i vina lor că sunt extratereştri, 
cum nu-i nici vina mea că m-am născut pe Pământ. Eşti de- 
acord cu mine? 

Şi-l bătu familiar pe braţ. 

Arvardan încuviinţă, înfiorându-se la atingerea lui. 
Contactul cu un om căruia-i părea rău că scăpase prilejul de 
a grăbi moartea unchiului nu-i producea nici o plăcere, 
chiar făcând abstracţie de originea planetară. 

Creen se rezemă confortabil în fotoliu. 

— Mergi la Chica? Cum spuneai că te cheamă? Albadan? 

— Arvardan. Da, merg la Chica. 

— Acolo locuiesc eu. Cel mai grozav oraş de pe Pământ. 
Stai mult? 

— Poate, încă nu m-am hotărât. 

— Hm!... Ascultă, sper că nu te superi dacă-ţi spun că ţi- 
am admirat cămaşa. Pot să mă uit mai de aproape? E din 
Sirius, nu? 

— Într-adevăr. 

— Foarte bun material. Nu găseşti aşa ceva pe Pământ... 
Spune-mi, amice, nu cumva ai prin bagaje una în plus? Ţi-aş 
cumpăra-o dacă ai vrea s-o vinzi. E foarte şic. 

Arvardan clătină din cap cu putere. 

— Regret, dar nu am venit cu cine ştie ce garderobă. 
Intenţionez să-mi cumpăr haine de-aici, de pe Pământ, în 
măsura în care voi avea nevoie. 

— Îţi dau cincizeci de credite pe ea... Cum nu primi din 
partea celuilalt decât cea mai desăvârşită tăcere, adăugă cu 


o nuanţă de reproş în glas: E un preţ bun. 

— Chiar foarte bun, răspunse Arvardan, dar, cum 
spuneam, nu am cămăşi de vânzare. 

— În fine, se resemnă Creen, ridicând din umeri. Presupun 
că vei sta mult timp pe Pământ... 

— Poate. 

— Cu ce te ocupi? 

De data asta arheologul nu-şi mai putu ascunde 
enervarea. 

— Ascultă, domnule Creen, sunt cam obosit şi-aş vrea să 
dorm puţin. 

Creen se încruntă. 

— De ce te superi dumneata? Voi de-acolo nu ştiţi să vă 
purtaţi frumos cu oamenii? Te-am întrebat politicos, nu 
trebuie să mă repezi. 

Conversaţia, purtată până atunci pe un ton scăzut, se 
amplificase aproape până la proporţiile unui strigăt. Priviri 
duşmănoase se îndreptau spre Arvardan, ale cărui buze 
strânse desenau acum o linie subţire. 

Aşa-i trebuia, gândi el cu amărăciune. N-ar fi intrat în 
toată această încurcătură dacă, de la început, s-ar fi ţinut 
deoparte, dacă nu ar fi găsit de cuviinţă să facă paradă de 
blestemata lui toleranţă, impunând-o unor oameni care nu 
aveau nevoie de ea. 

Spuse pe un ton calm: 

— Domnule Creen, nu eu ţi-am căutat compania şi nici nu 
am fost nepoliticos. Repet, sunt obosit şi aş dori să mă 
odihnesc. Nu văd ce-i neobişnuit în asta. 

Tânărul se ridică, aruncă ţigara cu un gest violent şi 
ameninţă cu degetul. 

— Ascultă, strigă el, te rog să nu mă tratezi ca pe-o cârpă. 
Extratereştri împuţiţi, aţi venit aici cu ifosele şi cu vorbele 
voastre meşterite şi credeţi că asta vă dă dreptul să ne 
călcaţi în picioare! Nu-nseamnă şi că trebuie să vă 
suportăm, ştii? Dacă nu-ţi place aici, pleacă de unde ai venit 
şi te-asigur că nu-i nevoie de mai multe mostre de 


obrăznicie din parte-ţi ca să mă înfig în tine. Ce, crezi că mi- 
e frică? 

Arvardan întoarse capul privind inexpresiv pe geam. 
Creen nu mai spuse nimic, dar se duse la locul său. In tot 
avionul se iscă un murmur de voci ca un bâzâit de albine 
întărâtate, dar Arvardan nu-l luă în seamă. Simţea mai 
curând decât vedea privirile lor înveninate. Cu timpul însă 
şi acestea se potoliră, aşa cum trec toate. 

Restul călătoriei rămase singur şi tăcut... 

Aterizarea pe aeroportul din Chica fu binevenită. Zâmbi în 
sinea lui când zări din avion priveliştea „celui mai grozav 
oraş de pe Pământ”, dar în comparaţie cu atmosfera 
apăsătoare de până atunci schimbarea însemna un imens 
progres. 

Supraveghe operaţiunea de descărcare a bagajului şi ceru 
să-i fie transportat într-un biciclu. Aici cel puţin va fi 
singurul pasager şi, dacă avea grijă să nu vorbească mai 
mult decât strictul necesar cu şoferul, n-avea cum să mai 
dea de bucluc. 

— Casa Oficială, îi spuse şoferului şi imediat maşina o luă 
din loc. 

Aşa a început prima vizită a lui Arvardan la Chica, exact în 
aceeaşi zi în care Joseph Schwartz evada din Institutul de 
Cercetări Nucleare. 

Creen urmărise plecarea lui Arvardan cu un zâmbet 
strâmb, îşi scoase carneţelul şi-l studie, pufăindu-şi ţigara. 
Nu scosese cine ştie ce de la pasageri, în ciuda poveştii sale 
cu unchiul pe care-o folosise adeseori cu mai multă 
eficienţă. Sigur, bătrânul se plânsese că un om trăise peste 
termen şi pusese asta pe seama „relaţiilor” cu Stegarii. Se 
încadra la capitolul defăimare la adresa Confreriei. Peste o 
lună însă avea să dispară oricum, aşa că nu mai avea rost 
să-i noteze numele. 

Cu extraterestrul lucrurile stăteau altfel. Revăzu cu 
satisfacţie notițele: „Bel Arvardan, din Baronn, Sectorul 
Sirius... se interesează de practicile legate de Şaizeci... 


Misterios în privinţa afacerilor personale... A intrat în Chica 
în ziua de 12 octombrie ora 11 a.m., ora locală, la bordul 
unui avion de cursă... Atitudine antiterristă foarte 
pronunţată.” 

Poate de data asta avea să dea lovitura. Era plicticos să tot 
vânezi cârtitori mărunți care făceau afirmaţii imprudente, 
dar pentru un caz ca cel de-acum merita să-ţi pierzi timpul. 

În mai puţin de o jumătate de oră avea să-i prezinte 
Confreriei raportul. Părăsi agale aeroportul. 

CAPITOLUL, VIII. 

ÎNTÂLNIRE ÎN CHICA. 

Doctorul Shekt îşi răsfoia pentru a douăzecea oară 
jurnalul de observaţii. La intrarea fiicei sale, îşi ridică 
privirea dintre pagini. Pola îşi aruncă pe ea halatul, 
încruntându-se. 

— Bine, tată, n-ai mâncat încă? 

— Hm? Sigur c-am mâncat... Asta ce-i? 

— Acesta e prânzul, sau, mai bine zis, a fost. Ceea ce-ai 
mâncat tu trebuie să fi fost micul dejun. Uite ce e: n-are 
rost să-ţi cumpăr de mâncare şi să-ţi aduc aici, dacă tot nu 
mănânci. Am să te silesc să vii acasă. 

— Nu te enerva. Am să mănânc. Nu pot întrerupe o 
experienţă importantă ori de câte ori crezi tu că trebuie să 
mănânc. 

Când ajunse la desert îşi recăpătă buna dispoziţie. 

— Nici n-ai idee, spuse el, ce specimen este Schwartz. Ţi- 
am vorbit despre suturile lui craniene? 

— Că sunt primitive. Mi-ai spus. 

— Dar asta nu-i tot... Individul are treizeci şi doi de dinţi: 
câte trei molari sus şi jos, dreapta şi stânga, dintre care 
unul fals, făcut pare-se cu instrumente rudimentare. Eu, cel 
puţin, n-am mai văzut o asemenea lucrare, fixată de dinţii 
alăturaţi prin suporţi de metal, în loc să fie grefată direct pe 
maxilar... Dar spune tu dacă ai mai văzut pe cineva cu 
treizeci şi doi de dinţi? 


— Nu obişnuiesc să număr dinţii oamenilor, tată. Câţi 
trebuie să fie, douazeci şi opt? 

— Exact, chiar atâţia... Şi încă n-am terminat. Ieri i-am 
făcut un examen intern. Ce crezi c-am descoperit?... 
Ghiceşte! 

— Intestine? 

— Pola, ţii cu tot dinadinsul să mă superi, dar nu-mi pasă. 
Nu-i nevoie să ghiceşti. Am să-ţi spun eu. Schwartz are un 
apendice vermicular lung de nouă centimetri, care e 
deschis. Galaxie Mare! Aşa ceva nu s-a mai pomenit! Am 
verificat la Facultatea de Medicină; cu precauţie, desigur; şi 
mi s-a confirmat că apendicele nu e niciodată mai lung de 
un centimetru şi jumătate şi nu e niciodată deschis. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Cum, înseamnă că avem un caz de atavism total, o 
adevărata fosilă vie. 

Doctorul Shekt se ridicase de pe scaun, păşind grăbit până 
la perete şi înapoi. 

— Ascultă ce-ţi spun, Pola, cred că n-ar trebui să renunţăm 
la Schwartz. E un specimen prea valoros. 

— Nu, nu, tată, se repezi Pola, nu poţi face acest lucru. l-ai 
promis fermierului să i-l înapoiezi şi trebuie să-ţi ţii 
cuvântul, măcar şi de dragul lui Schwartz. E nefericit aici. 

— Nefericit! De ce, doar îl tratăm ca pe un extraterestru 
bogat. 

— Ce importanţă are? Bietul om e obişnuit la fermă, cu ai 
săi. A trăit acolo o viaţă întreagă. Acum a avut o experienţă 
îngrozitoare; dureroasă, din câte ştiu; şi mintea îi 
funcţionează diferit. Nu-i putem cere să înţeleagă. Trebuie 
să avem în vedere drepturile sale omeneşti şi să-l înapoiem 
familiei. 

— Dar, Pola, pentru cauza ştiinţei... 

— O, gogoşi! Ce mă interesează pe mine cauza ştiinţei? Ce 
crezi că ar spune Confreria dacă ar afla de experienţele tale 
neautorizate? Lor crezi că le pasă de ştiinţă? Gândeşte-te la 
tine însuţi, dacă nu la Schwartz. Cu cât îl ţii mai mult, cu 


atât creşte pericolul să fii prins. Îl trimiţi acasă mâine seară, 
aşa cum ai hotărât iniţial, ne-am înţeles?... Cobor acum să 
văd dacă doreşte ceva înainte de cină. 

În mai puţin de cinci minute era însă înapoi, albă la faţă ca 
varul. 

— Tată, a dispărut. 

— Cine a dispărut? Tresări Shekt. 

— Schwartz, strigă ea, aproape plângând. Probabil c-ai 
uitat să încui uşa la plecare. 

Shekt săh în picioare, întinzând mâna să nu cadă. 

— De când? 

— Nu ştiu, dar nu poate fi mult de-atunci. Când ai fost la el 
ultima oară? 

— Nu-i nici un sfert de ceas de atunci. Sosisem doar cu 
câteva minute înaintea ta. 

Pola se decise brusc. 

— Am să alerg după el. Probabil că rătăceşte prin 
împrejurimi. Rămâi aici. Dacă-l găseşte altcineva, nu 
trebuie să-l asocieze cu dumneata, înţelegi? 

Shekt nu putu decât să încuviinţeze, mut. 

Schimbând închisoarea spitalului cu oraşul din exterior, 
Joseph Schwartz nu se simţea defel mai optimist. Nu se 
amăgea zicându-şi că ar avea vreun plan de acţiune. Era pe 
deplin conştient de faptul că acţiona la întâmplare. 

Dacă totuşi exista şi un imbold raţional, acesta era 
speranţa de a întâlni eventual vreun aspect al realităţii 
graţie căruia să-şi recapete memoria rătăcitoare. Era acum 
pe deplin convins că suferise o amnezie. 

Primul contact cu realitatea a fost însă descurajator. La 
lumina soarelui din după-amiaza târzie, Chica lucea de un 
alb imaculat. Clădirile erau construite parcă din porțelan, 
aidoma căsuţei de fermier pe care-o întâlnise prima dată. 
Ceva în străfundurile conştiinţei îi spunea că oraşele 
trebuie să fie de un brun roşcat şi mult mai murdare. Era 
sigur de asta. 


Mergea încet. Avea sentimentul nedefinit că nu va fi ţinta 
unei urmăriri sistematice. De unde o ştia, n-ar fi putut 
spune, în ultimele zile constatase că era mult mai sensibil la 
„atmosfera” din jur, că percepea totul cu o neobişnuită 
acuitate. Era una din ciudăţeniile minţii sale de când... de 
când... 

Gândul rătăcea fără rost. În orice caz, atmosfera de la 
spital era încărcată de taină şi parcă şi de teamă. Nu aveau 
deci să-l urmărească cu surle şi trâmbiţe. Ştia acest lucru. 
De unde? Era acest atribut al minţii sale obişnuit în cazurile 
de amnezie? 

Traversă încă o intersecţie. Vehiculele erau relativ puţine. 
Pietonii erau... Pietoni. Purtau haine cam caraghioase: fără 
cusături, fără nasturi, colorate. Dar aşa erau şi ale lui. Se 
întrebă unde erau hainele sale vechi, se întrebă dacă 
avusese într-adevăr vreodată hainele de care îşi amintea. E 
greu să mai fii sigur de ceva când ajungi să te îndoieşti de 
memoria ta în general. Şi totuşi, îşi amintea aşa de bine de 
soţia lui, de copii. Nu puteau fi simple închipuiri. Se opri în 
mijlocul drumului pentru a-şi regăsi cumpătul. Poate erau 
imagini deformate ale unor persoane reale din această 
lume, aparent atât de ireală şi pe care trebuia să le 
găsească. 

Trecătorii se izbeau de el şi unii bombăniră supăraţi. Porni 
din nou. Îi răsări deodată în minte gândul că-i este foame, 
sau avea să-i fie în curând şi că nu avea nici un ban. Privi în 
jur. Nu se zărea nimic ce-ar fi putut semăna cu un 
restaurant. Dar cine ştie? Doar nu putea citi firmele. 

Îşi arunca privirea prin geamurile tuturor magazinelor pe 
lângă care trecea... Într-unul zări nişte mese micuţe, 
îngropate în firide. La una şedeau doi bărbaţi, la alta unul 
singur. Toţi trei mâncau. Cel puţin în această privinţă nu se 
schimbase nimic. A mânca însemna tot a mesteca şi a 
înghiţi. 

Intră şi câteva clipe rămase pironit locului, complet uluit. 
Nu era nici urmă de casă sau de bucătărie, sau de vreo 


operaţiune care să însemne prepararea mâncării. Intenţia 
lui fusese de a se oferi să spele vasele în schimbul 
consumaţiei, dar cui să-i prezinte oferta? 

Se apropie timid de cei doi consumatori. Arătă înspre 
farfurii şi rosti cu mare greutate: 

— Mâncare! Unde? Vă rog. 

Cei doi ridicară privirile uimiţi. Unul din ei începu să 
vorbească repede şi ininteligibil, bătând cu palma într-un 
dispozitiv situat la extremitatea dinspre perete a mesei. 
Celălalt i se alătură nerăbdător. 

Schwartz îşi plecă privirea. Se întoarse să plece, dar 
cineva îl prinse de mânecă... 

Granz îl zărise pe Schwartz de când acesta îşi arătase la 
geam chipul rotofei, întrebător. 

— Ce o fi vrând ăsta? Întrebase atunci. 

Messter, care stătea de partea cealaltă a măsuţei, cu 
spatele spre stradă, se întorsese privind într-acolo, apoi 
ridicase din umeri, fără să spună nimic. 

— Uite-l că intră, continuase Granz, iar Messter mormăise: 

— Şi ce-i cu asta? 

— Nimic, spuneam doar. 

Câteva clipe mai târziu, după ce privise neajutorat în jur, 
noul venit se apropiase şi, arătând spre tocana lor de vacă, 
întrebase cu un accent ciudat: 

— Mâncare! Unde? Vă rog. 

Granz îşi ridică privirea. 

— Chiar aici, amice. Trage-ţi un scaun la ce masă doreşti şi 
foloseşte alimentomatul... Alimentomat! Nu ştii ce-i aia?... 
Ia uită-te la prăpăditul ăsta, Messter. Se uită la mine de 
parcă n-ar înţelege o iotă din ce-i spun. Ei, omule... Uite, 
obiectul ăsta, vezi? Bagă un ban înăuntru şi lasă-mă să 
mănânc în tihnă. 

— Lasă-l în pace, bombăni Messter. Nu-i decât un 
vagabond; umblă după cerşit. 

— Ei, stai aşa! 


Granz îl prinse pe Schwartz de mânecă, văzând că acesta 
dă să plece. 

— Ascultă, îi şopti el lui Messter, lasă-l să mănânce... 
Probabil că-n curând îl ajunge Şaizeciul. Atât pot face şi eu 
pentru el... Ei, amice, ai bani?... Ei, la naiba, totnu mă 
înţelege. Bani, omule, bani! De-ăştia... 

Şi, scoțând o monedă de o jumătate de credit din buzunar, 
îi dădu un bobârnac, făcând-o să sclipească în aer. 

— Ai aşa ceva? 

Schwartz clătină încet din cap. 

— Atunci, ia de la mine! 

Puse la loc în buzunar moneda de o jumătate de credit şi-i 
aruncă lui Schwartz un bănuţ mult inferior. Schwartz îl 
prinse nesigur. 

— Haide, ce stai? Vâră-l în alimentomat. Uite aici. 

Deodată Schwartz pricepu. Alimentomatul avea un număr 
de orificii de diferite mărimi pentru monezi şi un alt rând de 
butoane, în dreptul cărora se aflau mici dreptunghiuri albe. 
Nu înţelegea ce scrie pe ele. Arătă mâncarea de pe masă şi- 
şi plimbă arătătorul de-a lungul butoanelor, ridicând 
sprâncenele întrebător. 

— Un sandviş nu-i destul de bun pentru el, spuse Messter 
iritat, încep să fie pretenţioşi vagabonzii din târgul nostru. 
Nu mai rentează să le faci pe plac, Granz. 

— Nu-i nimic, am pierdut 0,85 credite. Mâine-i oricum zi 
de leafă... Poftim, îi spuse lui Schwartz. 

Introduse monedele sale în alimentomat şi scoase un 
recipient de metal dintr-o nişă în perete. 

— Du-te la altă masă... Nu, păstrează bânuţul! Cumpără-ţi 
o cafea. 

Schwartz îşi transportă cu grijă recipientul la masa 
alăturată. Într-o parte era ataşată o lingură cu ajutorul unei 
pelicule transparente, care plesni uşor sub unghia sa. În 
acel moment partea de sus a recipientului se desprinse în 
dreptul unui şănţuleţ şi se rostogoli pe spate. 


Mâncarea sa, spre deosebire de a celorlalţi, era rece, dar 
amănuntul nu avea importanţă. Abia după vreun minut îşi 
dădu seama că ea se încălzea treptat, iar recipientul îl 
frigea. Se opri speriat şi aşteptă. Sosul scoase aburi, apoi 
bolborosi uşor câteva clipe. Se răci din nou şi Schwartz îşi 
termină masa. 

La plecarea sa, Granz şi Messter mai erau încă acolo. La 
fel şi cea de-a treia persoană, căreia Schwartz nu-i 
acordase nici o atenţie. După cum nu observase nici pe 
omuleţul sfrijit care, fără să dea impresia, nu-l slăbise nici o 
clipă din ochi de când părăsise Institutul. 

După ce făcu un duş şi îşi schimbă hainele, Bel Arvardein 
dădu curs intenţiei sale iniţiale de a studia animalul uman, 
subspecia Pământ, în mediul său natural. Vremea era 
plăcută, briza uşoară îl înviora, cătunul pardon, oraşul era 
însorit, curat şi liniştit. 

Nu era rău deloc. 

Prima oprire, Chica, gândi el, oraşul cu cea mai mare 
populaţie de pe Pământ. Urmează Washenn, capitala locală. 
Senloo! Senfran! Bonair!... Îşi alcătuise un itinerar ce 
străbătea de la un cap la altul continentele din vest, pe care 
locuia cea mai mare parte a micii populaţii a Pământului. 
Repartizând câte două-trei zile pentru fiecare, făcu 
socoteala că se va putea întoarce la Chica numai bine 
pentru a-şi primi tovarăşii de expediţie. 

Avea să fie instructiv. 

Cum ziua era pe sfârşite, intră într-un alimentomat, 
devenind astfel martor la mica dramă ai cărei eroi erau doi 
pământeni ce picaseră curând după el şi rotofeiul mai în 
vârstă, sosit ultimul. Înregistrase întâmplarea doar ca un 
contrapunct la experienţa neplăcută din avion. Cei doi de la 
masă erau evident şoferi de aerotaxi şi nu cine ştie ce 
bogaţi; cu toate astea, se dovediseră generoşi. 

Cerşetorul plecă şi, două minute mai târziu, Arvardan 
părăsi şi el alimentomatul. 


Străzile erau mult mai aglomerate, ziua de lucru fiind pe 
sfârşite. 

Sări la o parte, pentru a evita ciocnirea de o tânără. 

— Scuzaţi-mă, spuse el. 

Era îmbrăcată în alb, iar croiala indica liniile stereotipe ale 
unei uniforme. Nu părea să-şi fi dat seama de faptul că era 
cât pe-aci să se izbească de el. Mergea întorcând repede 
capul într-o parte şi-n alta, cu o expresie preocupată, 
îngrijorată... 

Îi atinse umărul. 

— Vă pot fi de folos, domnişoară? 

Fata se opri, privindu-l speriată. 

Arvardan se pomeni judecându-i vârsta; putea să aibă 
între nouăsprezece şi douăzeci de ani; cercetându-i pârul 
castaniu şi ochii negri, pomeţii proeminenţi şi bărbia mică, 
talia îngustă şi atitudinea graţioasă. Descoperi brusc că 
tocmai gândul că această gingaşă făptură era o 
pământeancă îi sporea frumuseţea cu nu ştiu ce farmec 
pervers. 

Ea îl privea tot înspăimântată. Voi să spună ceva, dar în 
pragul cuvintelor puterile părură s-o părăsească. 

— O, n-are rost. Nu vă îngrijiţi de mine. E o prostie să 
speri să găseşti pe cineva, când nu ai nici cea mai vagă idee 
unde s-ar fi putut duce. 

Braţele îi atârnau fără vlagă, ochii îi erau umezi. Apoi se 
îndreptă, respirând adânc. 

— Aţi văzut cumva un bărbat rotofei, de vreo cincizeci şi 
patru de ani, îmbrăcat în verde şi alb, cu capul descoperit şi 
cu chelie? 

Arvardan o privi uimit. 

— Cum?! Verde şi alb?... O, nu mi vine să cred. Spuneţi-mi, 
nu cumva omul de care vorbiţi... se exprimă cu greutate? 

— O, da, da. L-aţi văzut, deci? 

— Acum nici cinci minute era acolo, mâncând cu doi inşi... 
Uite-i, ei sunt... Ei, voi doi! 

Le făcu semn să se apropie. Granz ajunse primul. 


— Un taxi, domnule? 

— Nu, dar dacă-i veţi spune domnişoarei ce s-a întâmplat 
cu omul cu care aţi luat masa, veţi primi oricum costul unei 
curse. 

Granz păru mâhnit. 

— Aş vrea să vă fiu de folos, dar din păcate nu l-am mai 
văzut în viaţa mea. 

Arvardan se întoarse spre fată. 

— Uite ce-i, domnişoară, omul nu putea s-o ia în direcţia 
din care vii dumneata, căci l-ai fi văzut. Şi nici nu putea 
ajunge prea departe. Să mergem înspre nord. L-aş 
recunoaşte dacă l-aş vedea. 

Simţise impulsul irezistibil de a o ajuta; deşi Arvardan nu 
era în mod obişnuit un om impulsiv. Se pomeni că-i 
zâmbeşte. 

Granz interveni brusc: 

— Dar ce-a făcut, doamnă? Sper că n-a călcat vreo Datină. 

— Nu, nu, spuse ea repede. E doar puţin bolnav, atât. 

Messter îi urmări cu privirea, îşi trase pe spate şapca cu 
COZOroc, scărpinându-se posomorât în barbă. 

— Ce zici de asta, Granz? „Puțin bolnav”... 

Aruncă o privire piezişă camaradului său. 

— Ce te-a apucat? Îl apostrofă acesta neliniştit. 

— Ceva ce mă face pe mine să fiu niţel bolnav. Individul ăla 
abia ieşise, cred, din spital. Femeia care-l caută e de bună 
seamă o soră şi încă una foarte îngrijorată. De ce să fie 
îngrijorată dacă individul nu-i decât puţin bolnav? 
Bolborosea ca vai de lume, nu pricepea nimic. Văzuşi doar. 

În ochii lui Granz luci spaima. 

— Doar nu crezi că are febră radioactivă? 

— Ba bine că nu. Şi trebuie să fi ajuns departe. A fost şi la 
un pas de noi... De-aia nu trebuie niciodată... 

Lângă ei apăruse ca din pământ un tip sfrijit cu privire 
ascuţită şi voce tremurătoare. 

— Ce este, domnilor? Cine are febră radioactivă? 

Îl întâmpinară cu răceală. 


— Cine eşti dumneata? 

— Oho, făcu aprig omuleţul. Asta vreţi să ştiţi, care va să 
zică. Aflaţi atunci că sunt mesager al Confreriei şi întoarse 
reverul hainei, făcând să strălucească o mică insignă 
metalică. Ei bine, în numele Societăţii Stegarilor, vă întreb 
ce-i cu povestea asta despre febra radioactivă? 

Intimidat, Messter răspunse posomorât: 

— Nu ştiu nimic. A trecut o soră care căuta pe cineva, zice 
că-i bolnav şi eu mă-ntrebam dacă nu-i febră radioactivă. 
Nu-i contra Datinilor, nu-i aşa? 

— Oho! Mie ţi-ai găsit să-mi vorbeşti de Datini? Mai bine ţi- 
ai vedea de treburi şi m-ai lăsa pe mine să-mi bat capul cu 
Datinile. 

Omuleţul îşi frecă mâinile, privi repede în jur şi se grăbi 
înspre nord. 

— Iată-l, spuse Pola, prinzând cu putere braţul 
însoţitorului ei. 

Fusese un gest simplu, involuntar. În faţa ei, Schwartz se 
materializase dintr-o dată la intrarea principală a unui 
magazin cu autoservire, la nici trei blocuri de alimentomat. 

— L-am văzut, şopti Arvardan. Acum lasă-mă pe mine. 
Dacă observă că e urmărit şi intră-n mulţime, nu-l mai 
găsim în veci. 

Era o urmărire de coşmar. Lumea din magazin părea un 
nisip mişcător care-şi absorbea prada încet, ori, dimpotrivă, 
cu repeziciune, o ţinea ascunsă, sau o scuipa pe 
neaşteptate, ridica bariere de netrecut. 

Părea o forţă malefică, înzestrată cu o conştiinţă proprie. 

În sfârşit, Arvardan ocoli cu grijă un ghişeu, jucându-se cu 
Schwartz ca pisica cu şoarecele, întinse braţul, prinzând 
umărul celuilalt ca într-un cleşte. 

Schwartz se smuci înspăimântat, scoțând nişte sunete 
ininteligibile. Bărbaţi mult mai puternici decât el nu s-ar fi 
putut împotrivi însă strânsorii lui Arvardan, care se mulţumi 
să zâmbească, spunând pe un ton firesc, pentru a nu da de 
bănuit spectatorului curios. 


— Bună, amice, nu te-am văzut de luni de zile. Ce mai faci? 

O replică plauzibilă, gândea el, ca răspuns la bolboroseala 
celuilalt. Pola li se alăturase. 

— Schwartz, şopti ea, vino cu noi. 

O clipă Schwartz încercă să se împotrivească, dar apoi 
renunţă. Spuse resemnat: 

— Eu... Merg... Voi. 

Vocea îi fu înghițită de urletul difuzoarelor. 

— Atenţiune! Atenţiune! Atenţiune! Direcţiunea cere 
tuturor cumpărătorilor să se îndrepte în ordine către 
ieşirea dinspre Strada Cinci, unde veţi prezenta gărzilor 
buletinele de înregistrare. Rugăm să vă grăbiţi! Atenţiune! 
Atenţiune! Atenţiune! 

Mesajul fu repetat de trei ori, ultima dată pe fondul 
învălmăşelii produse de mulţimea ce începea sa se alinieze 
la ieşire. Din toate piepturile pornea în diverse chipuri 
veşnica întrebare fără răspuns: Ce este? Ce s-a întâmplat? 

Arvardan ridică din umeri, spunând: 

— Să intrăm în rând, domnişoară. Oricum plecam. 

Pola însă clătină din cap. 

— Nu se poate... Nu se poate... 

— De ce? Se încruntă arheologul. 

Fata se închise în ea. Cum i-ar fi putut spune că Schwartz 
nu avea buletin de înregistrare? Cine era? De ce o ajuta? O 
asaltau cele mai felurite bănuieli şi cele mai cumplite 
temeri. Vorbi înăbuşit: 

Mai bine du-te, dacă vrei să nu ai neplăceri. 

Din lifturi se revărsa mulţimea de oameni de la etajele 
superioare în acel fluviu uman. Arvardan, Pola şi Schwartz 
formau o mica insulă de solidaritate. 

Rememorând mai târziu scena, Arvardan îşi dădu seama 
că în clipa aceea ar fi putut să plece. S-o părăsească! Să nu 
o mai vadă niciodată! N-ar fi avut ce să-şi reproşeze... Şi 
lucrurile ar fi luat o cu totul altă întorsătură. Marele 
Imperiu Galactic ar fi fost înghiţit de haos. 


N-o părăsi însă. În disperarea ei, nu arăta deloc frumoasă. 
Nimeni n-ar fi arătat astfel. Cu toate astea, Arvardan se 
simţea mişcat văzând-o atât de neajutorată. 

Se depărtase cu un pas, dar se întoarse. 

— Ai de gând să rămâi aici? 

Fata dădu din cap. 

— Dar de ce? 

— Pentru că şi lacrimile prinseră să se reverse nu ştiu ce 
altceva să fac. 

Era o biată fetiţă speriată, chiar dacă era pământeancă. 
Arvardan îi vorbi ceva mai blând. 

— Spune-mi despre ce-i vorba şi voi încerca să te ajut. 

Nu primi însă nici un răspuns. 

Cei trei alcătuiau un tablou. Schwartz se prăbuşise pe 
podea, prea îndurerat pentru a mai încerca să le 
urmărească discuţia, pentru a se mira de golirea bruscă a 
magazinului, sau a mai încerca să facă altceva decât să-şi 
îngroape capul în mâini, cuprins de-o sfâşiere teribilă în 
muţenia ei. Pola plângea, ştiind doar că e mai înspăimântată 
decât crezuse că poate fi cineva. Arvardan, încurcat, 
încerca stângaci şi fără succes s-o încurajeze, bătând-o uşor 
pe umăr, conştient doar de faptul ca pentru prima dată 
atingea o pământeancă. 

Aşa-i găsi omuleţul. 

CAPITOLUL IX. 

CONFLICT ÎN CHICA. 

Locotenentul Marc Claudy, de la garnizoana din Chica, 
privea în zare, căscând cu o infinită plictiseală. Era în cel 
de-al doilea an de serviciu militar pe Pământ şi aştepta cu 
înfrigurare să fie înlocuit. 

Nicăieri în cuprinsul Galaxiei existenţa unei garnizoane nu 
punea probleme atât de complicate ca pe planeta asta 
mizerabilă. În alte locuri se înfiripa o oarecare camaraderie 
între militari şi civili, mai ales civili de sex feminin. Aveai un 
sentiment de libertate, de sinceritate reciprocă. 


Aici însă garnizoana însemna închisoare Trăiai în barăci 
antiradioactive, respirai o atmosferă filtrată, purificată de 
praful radioactiv. Purtai haine impregnate cu plumb, reci şi 
greoaie, la care nu puteai renunţa fără să te expui unui risc 
serios. Ca un corolar, fraternizarea cu populaţia locală 
(presupunând că groaza de singurătate l-ar fi împins pe 
vreun soldat spre o „pământeancă”) era exclusă. 

Ce altceva îţi rămânea de făcut decât să tragi la aghioase, 
să sforăi printre picături şi să înnebuneşti treptat? 

Locotenentul Claudy îşi scutură capul, încercând fără 
succes să îndepărteze ceața ce-i apăsa creierul, căscă din 
nou, se ridică în capul oaselor şi-ncepu să-şi încalţe pantofii. 
Se uită la ceas, spunându-şi că încă nu sosise timpul pentru 
cină. 

În momentul următor sărea în picioare şi saluta, încălţat 
numai cu un pantof, intens conştient de părul său răvăşit. 

Colonelul îl măsură dispreţuitor, dar nu spuse nimic cu 
privire la acest subiect. li ordonă pe un ton aspru: 

— Locotenente, suntem informaţi de existenţa unor 
tulburări în cartierul comercial. Te prezinţi cu un pluton de 
decontaminare la magazinul universal Dunham şi preiei 
comanda. Ai grijă să asiguri tuturor oamenilor dumitale o 
protecţie desăvârşită împotriva febrei radioactive. 

— Febră radioactivă! Strigă locotenentul. lertaţi-mă, 
domnule, dar... 

— Să fii gata într-un sfert de ceas, spuse rece colonelul. 

Arvardan fu primul care-l zări pe omuleţ şi se crispă tot 
când acesta schiţă un gest de salut. 

— Ei, şefule! Ei, grozavule! Spune-i domniţei să nu-şi mai 
ude obrăjorii. 

Pola îşi săltă capul, simțind că i se taie respiraţia. Cu un 
gest maşinal, se trase lângă trupul masiv, protector a lui 
Arvardan care, la fel de maşinal, îşi petrecu în jurul ei 
braţul, ca pentru a o apăra. Nu-şi dădu seama că pentru a 
doua oară atinsese o pământeancă. 

— Ce vrei? Întrebă aspru. 


Omuleţul cu privirea sfredelitoare păşi agale din spatele 
unui stand încărcat de pachete. Vocea lui era un amestec de 
linguşeală şi obrăznicie. 

— E-al naibii de greu să ieşi dintr-o situaţie ca asta, spuse 
el, dar să n-ai grijă, domnişoară, îţi duc eu omul înapoi la 
Institut. 

— Care institut? Întrebă Pola îngrozită. 

— Ei, nu te mai preface. Eu sunt Natter, de la dugheana de 
fructe din faţa Institutului de Cercetări Nucleare. le văd 
doar mereu acolo. 

— Ascultă, interveni Arvardan, ce se întâmplă de fapt? 

Trupul mărunţel a lui Natter se scutură de râs. 

— Ei cred că omul ăsta are febră radioactivă. 

— Febră radioactivă?! Exclamară într-un glas Arvardan şi 
Pola. 

— Exact, întări Natter. Aşa au spus doi şoferi care au luat 
masa cu el. Ştiţi cum e, zvonurile astea se răspândesc 
repede. 

— Prin urmare, gărzile de afară caută un bolnav de febră? 
Întrebă Pola. 

— Chiar aşa. 

— Şi, mă rog, dumneata de ce nu te temi de febră? Întrebă 
Arvardan. Presupun că teama de contaminare a determinat 
autorităţile să golească magazinul. 

— Sigur. Autorităţile aşteaptă afară. Le e teamă şi lor să 
intre. Aşteaptă să vină un pluton de decontaminare al 
extratereştrilor. 

— Văd că dumitale nu ţi-e frică de febră. 

— De ce să-mi fie? Omul ăsta n-are nici o febră. la uită-te 
la el. Are spumă la gură? Are roşeaţă în obraji? La ochi, 
nimic. Ştiu şi eu cum arată un bolnav de febră. Haide, 
domnişoară, putem ieşi, deci. 

Pola se sperie din nou. 

— Nu, nu. Nu se poate. El... El... Dar nu putu să continue. 

— Eu l-aş putea scoate, se insinua vocea unsuroasă a lui 
Natter. Fără întrebări. Fără buletin de înregistrare... 


Pola nu-şi putu înăbuşi un țipăt uşor. Cât despre Arvardan, 
acesta întrebă cu nedisimulat dezgust: 

— Dar cine eşti dumneata? 

Natter râse răguşit, dând la o parte reverul hainei. 

— Sunt mesager al Societăţii Stegarilor. Pe mine nu mă 
întreabă nimeni nimic. 

— Care-i câştigul dumitale la afacerea asta? 

— Bani! Sunteţi la ananghie, iar eu pot să vă ajut. Ce vreţi 
mai cinstit de-aşa? Pentru dumneavoastră treaba valorează, 
să zicem, o sută de credite şi tot atât valorează şi pentru 
mine. Cincizeci înainte, cincizeci după. 

— Îl vei duce Stegarilor, şopti Pola îngrozită. 

— De ce-aş face-o? Omul ăsta nu le foloseşte la nimic, în 
timp ce pentru mine valorează o sută de credite. Dacă 
aşteptaţi până vin extratereştrii, ăia sunt în stare să-l 
omoare mai înainte de-a vedea că n-are febra. Ştiţi cum 
sunt ei... Nu le pasă dacă omoară un pământean în plus. Ba 
aş zice că le place chiar. 

— la-o pe domnişoara cu dumneata, spuse Arvardan. 

Ochii vicleni ai lui Natter păreau să-l străpungă. 

— Asta nu, şefule, înfrunt numai ceea ce dumneata 
numeşti riscuri calculate. Pot trece cu o persoana, cu două 
poate n-aş reuşi. Şi, dacă iau numai una, apoi o iau pe aia 
care valorează mai mult. Nu găseşti c-aşa-i corect? 

— Şi dacă te iau de guler şi-ţi frâng ciolanele? Ce se 
întâmplă atunci? 

Natter tresări speriat, dar regăsindu-şi graiul reuşi să 
râdă. 

— Ar însemna că eşti un prost. Te-ar prinde oricum şi-ar 
trebui să mai dai socoteală şi de-o crimă... Haide şefule, ia-ţi 
mâna de pe mine. 

— Te rog, imploră Pola, trăgându-l pe Arvardan de braţ. 
Trebuie să ne încercăm norocul. Să facem cum spune el... 
Te vei ţine de cuvânt, nu-i aşa, domnule Natter? 

Natter strâmbă din buze. 


— Voinicul tău prieten mi-a scrântit braţul. N-avea nici un 
drept s-o facă şi nu-mi place să fiu la cheremul nimănui. 
Pentru asta vă mai iau o sută de credite. Două sute în total. 

— O să-ţi plătească tata... 

— O sută avans, veni categoric răspunsul. 

— Dar nu am o sută de credite, se tângui Pola. 

— E-n ordine domnişoară, s-a rezolvat. 

Arvardan deschise portmoneul şi scoase câteva bancnote, 
aruncându-i-le lui Natter. 

— Mişcă-te! 

— Du-te cu el, Schwartz, şopti Pola. 

Schwartz se supuse tăcut, fără să-i pese. În momentul 
acela s-ar fi dus şi-n iad cu aceeaşi seninătate. 

Râmaseră singuri, privindu-se lung. Era prima dată când 
Pola îl vedea cu adevărat şi era uimită să-l descopere atât 
de înalt şi bine făcut, atât de calm şi sigur de el. Până acum 
îl acceptase ca pe un sprijin spontan, dezinteresat. Acum 
însă... Deveni dintr-o dată timidă şi toate evenimentele din 
ultima oră fură asurzite de bătaia puternică a inimii. 

Nici măcar nu se prezentaseră. 

— Sunt Pola Shekt, spuse ea zâmbind. 

Arvardan nu o mai văzuse zâmbind, dar găsi că era un 
fenomen interesant. 'Tot chipul îi era inundat de o lumină 
strălucitoare, îi dădea o senzaţie... Îndepărtă cu brutalitate 
gândul; o pământeancă! Spuse deci pe un ton mai puţin 
cordial decât ar fi dorit: 

— Mă numesc Bel Arvardan. 

[i întinse o mână bronzată, în care mânuţa ei se pierdu o 
clipă. 

— Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ajutorul dumitale. 

Arvardan ridică din umeri. 

— Mergem? Acum, că ţi-a plecat prietenul, sper s-o facem 
în linişte. 

— Presupun că am fi auzit vreun zgomot dacă l-ar fi prins, 
nu-i aşa? 


Ochii ei cerşeau o confirmare a speranţei exprimate în 
cuvinte, dar Arvardan îşi reprimă tentaţia de-a fi blând. 

— Mergem? 

Pola se simţi îngheţată. 

— Da, de ce nu, spuse repede. 

În aer răsună însă un vaiet ascuţit. Ochii fetei se măriră de 
spaimă, iar mâna întinsă se retrase din nou. 

— Ce s-a mai întâmplat? Întrebă Arvardan. 

— Sosesc imperialii. 

— Şi de ei te temi? 

Vorbise Arvardan; arheologul sirian. Poate era o 
prejudecată; nu stătea să despice firul în patru; dar 
apropierea soldaţilor imperiali însemna totuşi pentru el o 
boare de rațiune şi umanitate, îşi putea permite să fie 
mărinimos. 

— Să nucţi fie teamă de extratereştri, spuse el, coborându- 
se chiar la a folosi termenul lor pentru nepământeni. Mă 
descurc eu cu ei, domnişoară Shekt. 

Pola se simţi brusc neliniştită. 

— O, să nu-ncerci aşa ceva. Pur şi simplu nu le vorbi. Fă ce- 
ţi spun şi nici nu ridica ochii la ei. 

Zâmbetul lui Arvardan se accentua. 

Gărzile îi zăriră de când erau la oarecare distanţă de 
intrarea principală şi se dădură înapoi. Păşiră astfel într-un 
mic spaţiu gol, înconjurați de o ciudată tăcere. Sirena 
maşinilor armatei suna foarte aproape. 

Piaţa se umplu de maşini blindate, din care se revărsară 
soldaţi având capetele acoperite cu globuri de sticlă. 
Mulțimea fugea din faţa lor cuprinsă de panică, 
impulsionată şi de strigătele lor ascuţite şi de loviturile cu 
mânerele bicelor neuronice. 

Comandantul, locotenentul Claudy, se apropie de un soldat 
pământean ce păzea intrarea principală. 

— Hei, băiete, cine are febră? 

Chipul îi era uşor deformat de globul de sticlă cu 
conţinutul său de aer pur. Sunetul metalic al vocii era un 


efect al radioamplificării. 

Soldatul din gardă se înclină cu adânc respect: 

— Dacă-mi îngăduiţi, înălţimea Voastră, am izolat pacientul 
în interiorul magazinului. Cei doi care-l însoțeau sunt acum 
în faţa dumneavoastră, la intrare. 

— Ei sunt, nu? Bun! Să rămână acolo, ia să vedem... În 
primul rând vreau să-mprăştiaţi gloata. Sergent! Evacuează 
piaţa! 

Acţiunile întreprinse în acest scop se dovediră de-o 
eficienţă sinistră. Grupurile de oameni se topiră în umbrele 
întunecate ale amurgului ce se pogora peste Chica. Pe 
străzi se revărsa o lumină slabă, artificială. 

Locotenentul Claudy lovi peste cizmele grele cu mânerul 
biciului neuronic. 

— Eşti sigur că pământeanul bolnav e înăuntru? 

— De ieşit n-a ieşit, înălţimea Voastră, aşa că trebuie să fie. 

— Să zicem atunci că este şi să nu mai pierdem timpul. 
Sergent! Dezinfectaţi clădirea! 

Un grup de soldaţi, izolaţi ermetic de orice contact cu 
mediul terestru, năvăli înăuntru. Se scurse cu greu un sfert 
de ceas. Arvardan urmărea fascinat. Era o experienţă 
practică de relaţii între două culturi diferite, ce prezenta 
pentru el un deosebit interes profesional. 

În sfârşit, ieşiră şi ultimii soldaţi, magazinul cufundându-se 
în întuneric. 

— Sigilaţi uşile! 

După încă cinci minute, buteliile cu dezinfectant, instalate 
în diverse locuri pe fiecare palier, fură deschise de la 
distanţă. Vaporii denşi se revărsară din ele, şerpuind de-a 
lungul pereţilor, lipindu-se de fiecare centimetru de pe 
suprafaţa interioară a clădirii, pătrunzând în cele mai 
tăinuite unghere. Nici o protoplasmă, de la germene la om, 
nu putea supravieţui contactului cu acea substanţă, pentru 
a cărei îndepărtare, cu jeturi de substanţe chimice, erau 
apoi necesare cele mai cumplite eforturi. 

Locotenentul se apropie de Pola şi Arvardan. 


— Cum îl chema? 

În vocea sa nu era nici măcar cruzime, ci doar o totală 
indiferenţă. Fusese omorât un pământean. Ei şi, în ziua 
aceea mai omorâse o muscă. Total: doi. 

Nu primi nici un răspuns. Pola îşi plecase supusă capul, iar 
Arvardan observa totul cu aviditate. 

Ofiţerul imperial nu-i slăbea din ochi. Arătă spre ei cu un 
gest scurt: 

— Controlaţi dacă s-au molipsit. 

Un ofiţer, purtând insigna Corpului Medical Imperial, se 
apropie, examinându-i fără menajamente. Mâna lui 
înmănuşată îi pipăi cu brutalitate la subţiori şi-i trase de 
colţurile gurii pentru a le cerceta mucoasa bucală. 

— Nici urmă de infecţie, domnule locotenent. Dacă s-ar fi 
contaminat în această după-amiază, simptomele ar fi 
vizibile. 

— Hm! 

Locotenentul Claudy îşi scoase cu grijă casca, bucurându- 
se de aerul „proaspăt”, chiar dacă era al Pământului, îşi 
adăposti coiful greoi sub cotul stâng şi întrebă aspru: 

— Cum te cheamă, băştinaşo? 

Cuvântul în sine era o insultă; tonul pe care fusese rostit îl 
făcea şi mai jignitor. Pola, însă, nu arătă nici o umbră de 
resentiment. 

— Pola Shekt, domnule, şopti ea. 

— Actele! 

Fata băgă mâna în buzunarul jachetei albe şi scoase de- 
acolo buletinul roz. 

Locotenentul îl luă şi, proiectând asupra lui fasciculul 
lanternei de buzunar, îl studie, după care îl aruncă înapoi. 
Buletinul zbură pe lângă ea şi Pola se aplecă repede să-l ia 
de jos. 

— Ridică-te! Ordonă nerăbdător ofiţerul, împingând 
carneţelul cu piciorul unde fata nu-l mai putea ajunge. 

Albă la faţă, Pola îşi frământa degetele. 

Arvardan se încruntă, hotărând că era timpul să intervină. 


— Ei, ascultă, începu el. 

Locotenentul se întoarse fulgerător spre el, rânjind. 

— Ce-ai zis, pământeanule? 

Pola se apropie de îndată: 

— Vă rog, domnule, omul acesta nu are nici o legătură cu 
ce s-a întâmplat astăzi. Nu l-am văzut în viaţa mea. 

Locotenentul o împinse la o parte. 

— Am întrebat: „ce-ai zis, pământeanule?” 

Arvardan îi întoarse privirea netulburat. 

— Am spus: „ei, ascultă” şi aveam de gând să adaug că nu- 
mi place cum tratezi femeile şi că te-aş sfătui să-nveţi să te 
porți. 

Era prea enervat pentru a mai corecta părerea 
locotenentului despre originea sa planetară. 

Locotenentul Claudy zâmbi strâmb. 

— Dar tu, pământeanule, unde ai învăţat să te porţi? Nu 
crezi că e cazul să spui „domnule” când te adresezi unui 
om? Văd că nu prea-ţi cunoşti locul. Ei, află că e ceva timp 
de când am plăcerea să predau şcoala vieţii unui tăuraş 
pământean ca tine. Ce zici de asta...? 

Brusc, ca răsucirea unui şarpe, palma i se abăâtu pe obrajii 
lui Arvardan, o dată, de două ori. Arvardan se dădu înapoi 
surprins, simțind că-i vâjâie urechile. Mâna lui zbură, 
prinzând braţul ce-l pălmuia. Văzu strâmbătura surprinsă a 
celuilalt. 

Mugşchii umerilor se răsuciră fără efort. 

Locotenentul se prăbuşi pe pavaj cu un zgomot surd, iar 
globul de sticlă se rostogoli, făcându-se ţăndări. Arvardan 
zâmbea feroce deasupra trupului nemişcat al adversarului 
său. 

— Mai e vreun nemernic care crede că poate să-mi 
pălmuiască obrajii? 

Sergentul însă ridicase biciul neuronic. Contactul se 
închise, eliberând flacăra violacee, ale cărei limbi 
îmbrăţişară silueta înaltă a arheologului. Toţi muşchii lui 
Arvardan se contractară, producându-i o durere 


insuportabilă. Se prăbuşi încet în genunchi. Apoi, complet 
paralizat, îşi pierdu cunoştinţa. 

Când începu să-şi vină în fire, simţi o răcoare plăcută pe 
frunte, încercă să deschidă ochii, dar pleoapele îi erau 
parcă înţepenite în balamale ruginite. Renunţă şi, cu mare 
încetineală; la cea mai mică încordare a muşchilor simțind 
mii de ace în tot trupul îşi duse mâna la frunte... 

Un prosop moale, ud, ţinut de o mână mică. 

Se strădui să deschidă un ochi, luptându-se cu ceața ce-i 
împăienjenea vederea. 

— Pola... 

Auzi un țipăt uşor, fericit. 

— Da. Cum te simţi? 

— Ca şi mort, gemu el, fără avantajul de a fi scăpat do 
durere... Ce s-a întâmplat? 

— Am fost transportaţi la baza militară. A fost aici şi 
colonelul. Te-au percheziţionat... Şi nu ştiu ce-au de gând să 
facă, dar... Oh, domnule Arvardan, cum ai putut să ridici 
mâna asupra locotenentului? Cred că i-ai fracturat braţul. 

Un zâmbet slab strâmbă chipul lui Arvardan. 

— Bun! Îmi pare rău că nu i-am rupt şira spinării. 

— Bine, dar a opune rezistenţă unui ofiţer imperial e o 
crimă capitală, şopti ea îngrozită. 

— Adevărat? O să vedem noi. 

— Şşt! Se-ntorc. 

Arvardan închise ochii, încercând să se relaxeze. Strigătul 
Polei îi sună slab şi îndepărtat în auz, iar când simţi 
împunsătura injecţiei, nu reuşi, cu tot efortul, să se mişte. 

Şi, deodată, parcă un curent binefăcător îi porni în lungul 
vinelor şi muşchilor, înlăturându-i ca prin minune suferinţa. 
Braţele i se dezmorţiră, spatele se destinse treptat din 
înţepeneală. Clipi repede şi, sprijinindu-se în cot, se ridică 
în capul oaselor. 

Colonelul îl privea gânditor. Pola era temătoare şi totuşi 
cumva bucuroasă. 


— Ei, domnule doctor Arvardan, spuse colonelul, se pare 
că am avut un accident neplăcut astă-seară în oraş. 

Doctorul Arvardan!... Pola îşi dădu seama cât de puţin ştia 
despre el, nici măcar ocupaţia... Nu mai simţise niciodată 
ceea ce simţea acum. 

Arvardan râse. 

— Neplăcut, spuneţi? Găsesc calificativul impropriu. 

— Aţi fracturat braţul unui ofiţer aflat la datorie. 

— Ofiţerul a fost cel care m-a lovit primul. Datoria sa nu 
includea în nici un caz necesitatea de a mă ultragia 
grosolan, atât verbal cât şi fizic. Prin asta şi-a pierdut orice 
drept de a fi tratat ca un ofiţer respectabil. In calitatea mea 
de cetăţean liber al Imperiului, eram pe deplin îndreptăţit 
să mă opun unui asemenea tratament jignitor, ca să nu 
spun ilegal. 

Colonelul părea să nu ştie ce să răspundă. Pola se uita 
când la unul când la celălalt, cu ochii mari, neîncrezători. 

În fine, colonelul spuse potolit: 

— Nici nu e nevoie să mai spun cât de mult regret întreaga 
întâmplare. Se pare însă că atât ofensa cât şi suferinţa 
fizică au fost de partea amândurora. E poate mai bine să 
uităm totul. 

— Să uităm? Nu sunt de aceeaşi părere. Sunt oaspetele 
Guvernatorului, care ar dori poate să afle cum menţine 
garnizoana sa ordinea pe Pământ. 

— Domnule doctor Arvardan, dacă vă asigur că veţi primi 
scuze în public... 

— La naiba cu scuzele. Ce-aveţi de gând să faceţi cu 
domnişoara Shekt? 

— Ce propuneţi? 

— S-o eliberaţi numaidecât, să-i restituiţi actele şi să-i 
prezentaţi ei scuzele dumneavoastră, chiar în acest 
moment. 

Colonelul roşi dar, cu efort, spuse: 

— Desigur. 

Se întoarse apoi spre Pola: 


— Vă rog, domnişoară, să primiţi scuzele mele profunde... 
Zidurile întunecate ale garnizoanei rămăseseră în urmă. 
După o cursă de 10 minute cu aerotaxiul, ajunseră în oraşul 

propriu-zis. 

Se aflau acum în faţa Institutului, care se ridica întunecat 
şi pustiu. Era trecut de miezul nopţii. 

— Nu înţeleg prea bine, spuse Pola. Trebuie să fii o 
persoană foarte importantă. Mi-e ruşine că nu-ţi cunosc 
numele. Nu mi-aş fi închipuit vreodată că extratereştrii s-ar 
putea purta astfel cu un pământean. 

Arvardan simţea o ciudată îndărătnicie şi totuşi trebuia să- 
i spulbere iluzia. 

— Nu sunt pământean, Pola. Sunt un arheolog din 
Sectorul Sirian. 

Pola se-ntoarse repede spre el. Chipul îi era alb în lumina 
lunii. Cât ai număra încet până la zece, nu spuse nimic. 

— Prin urmare, aţi înfruntat soldaţii deoarece vă ştiaţi în 
siguranţă. lar eu credeam... Trebuia să-mi închipui. 

Vorbea cu o înverşunare plină de amărăciune. 

— Vă cer umile scuze, domnule, dacă vreodată astăzi, în 
neştiinţa mea, v-am dovedit o familiaritate lipsită de 
respect. 

— Pola, strigă el furios, ce s-a întâmplat? Şi ce-i dacă nu 
sunt pământean? Nu sunt acelaşi pe care-l ştiai acum cinci 
minute? 

— Ar fi trebuit să-mi spuneţi, domnule. 

— Nu ţi-am cerut să-mi spui „domnule”. Nu fi şi tu ca 
ceilalţi. 

— Care ceilalţi, domnule? Animalele dezgustătoare care 
trăiesc pe Pământ?... Vă datorez o sută de credite. 

— O, lasă asta, făcu Arvardan scârbit. 

— Nu pot respecta acest ordin. Vă rog să-mi spuneţi 
adresa, iar mâine am să vă trimit un cec cu suma 
respectivă. 

Arvardan deveni brutal. 

— Îmi datorezi mult mai mult decât o sută de credite. 


Pola îşi muşcă buzele, coborând vocea. 

— E singura parte din uriaşa mea datorie pe care pot s-o 
plătesc, domnule. Îmi spuneţi adresa? 

— Casa Oficială, îi aruncă el peste umăr, dispărând în 
întuneric. 

Pola se pomeni că începe să plângă! 

Shekt o întâmpină la uşa biroului. 

— S-a întors, îi spuse. L-a adus un individ mărunţel. 

— Bine! Spuse ea cu greutate. 

— Mi-a cerut două sute de credite, i le-am dat. 

— Trebuia să-ţi ceară o sută, dar n-are importanţă. 

Se strecură pe lângă el înăuntru. 

— Am fost grozav de îngrijorat, spuse Shekt cu duioşie şi 
mâhnire în glas. Toată zarva asta din cartier... Nici n-am 
îndrăznit să întreb despre ce era vorba. Cine ştie ce putea 
să ţi se întâmple. 

— E-n ordine. Nu s-a întâmplat nimic... Lasă-mă să dorm 
aici la noapte, tată. 

Dar, în ciuda oboseli, nu reuşi să doarmă, fiindcă ceva se 
întâmplase totuşi. Întâlnise un bărbat şi acesta era 
extraterestru. Avea în schimb adresa lui. Avea adresa. 

CAPITOLUL X. 

INTERPRETAREA EVENIMENTELOR. 

Între cei doi pământeni exista un contrast total. Unul 
părea să fie cel mai puternic dintre pământeni; celălalt era 
cu adevărat. 

Astfel, Înaltul Ministru era cel mai important om de pe 
Pământ, suveranul recunoscut al planetei, numit prin 
decret direct şi irevocabil de către împăratul întregii 
Galaxii; el era subordonat, fireşte, Guvernatorului 
împăratului. Secretarul său părea un nimeni, fiind de fapt 
un simplu membru al Societăţii Stegarilor. El era desemnat, 
teoretic vorbind, de Înaltul Ministru, pentru a se ocupa de 
tot felul de mărunţişuri. Nu se specifica ce anume şi, tot 
teoretic, putea fi concediat oricând. 


Înaltul Ministru era cunoscut de-a lungul şi de-a latul 
Pământului şi respectat ca arbitru suprem în materie de 
Datini. El decreta excepţiile de la Şaizeci şi tot el judeca pe 
cei ce încălcau ritualul, pe cei ce nu respectau schemele de 
raţionalizare şi producţie, pe cei ce pătrundeau în teritoriile 
interzise şi aşa mai departe. 

Pe Secretarul său, dimpotrivă, nu-l cunoştea nimeni, nici 
măcar după nume, cu excepţia Societăţii Stegarilor şi, 
desigur, a Înaltului Ministru însuşi. 

Înaltul Ministru avea darul vorbirii, ţinând deseori 
cuvântări în faţa poporului, cuvântări cu un înalt conţinut 
emoţional. Avea părul blond, purtat în plete lungi şi 
trăsături aristocratice. Secretarul lui, cu nasul cârn şi chip 
pocit, prefera un cuvânt scurt unuia lung, un mormăit unui 
cuvânt şi tăcerea unui mormăit; cel puţin în public. 

Înaltul Ministru avea aşadar toate aparențele puterii; 
Secretarul realitatea ei. În intimitatea biroului Înaltului 
Ministru, situaţia devenea evidentă. 

Înaltul Ministru era nervos şi încurcat, iar Secretarul rece 
şi indiferent. 

— Nu înţeleg, spunea Înaltul Ministru, ce legătură există 
între toate aceste rapoarte. Rapoarte şi iar rapoarte! 

Ridică un braţ deasupra capului, izbind cu putere un 
maldăr imaginar de hârtii. 

— N-am timp pentru ele. 

— Întocmai, spuse rece Secretarul. De aceea m-aţi angajat 
pe mine. Le citesc, le rumeg şi le transmit. 

— Bine, bine, Balkis, treci la subiect. Şi mai repede, te rog, 
fiind vorba de chestiuni minore. 

— Minore? Excelenţa Voastră ar putea avea foarte mult de 
pierdut într-o bună zi dacă nu-şi ascute puterea de 
judecată... Să vedem ce vor să spună aceste rapoarte şi 
după aceea am să vă întreb dacă le mai consideraţi minore. 
Avem mai întâi raportul, primit acum nici şapte zile, de la 
subalternul lui Shekt. De la el am prins firul. 

— Ce fir? 


Balkis zâmbi amar. 

— Îmi îngăduie Excelenţa Voastră a-i aminti de nişte 
proiecte importante, pe care le nutrim aici pe Pământ de 
câţiva ani? 

— şt! 

Pierzându-şi brusc demnitatea, Înaltul Ministru nu se putu 
abţine să nu arunce o privire grăbită în jur. 

— Excelenţă, nu nervozitatea ci încrederea ne va aduce 
victoria... Mai ştiţi că succesul acestor proiecte depinde de 
întrebuinţarea judicioasă a jucărioarei lui Shekt, 
sinapsificatorul. Până acum, cel puţin din câte ştiu, acesta a 
fost utilizat numai după indicaţiile noastre şi cu un scop 
bine definit. Şi deodată, fără să ne avertizeze, Shekt 
sinapsifică un necunoscut, încălcând flagrant ordinele 
noastre. 

— E foarte simplu, spuse Înaltul Ministru. Adu-l la 
ascultare pe Shekt, arestează pacientul şi cu asta ai 
terminat. 

— Nu, nu. Excelenţa Voastră are o minte fără ascunzişuri 
şi de aceea pierde din vedere ce e mai important. Nu 
contează ce a făcut Shekt, ci de ce. Observaţi că există o 
coincidenţă în această poveste, urmată de multe altele. 
Guvernatorul Pământului îl vizitase pe Shekt în aceeaşi zi, 
iar Shekt ne-a raportat cu o loialitate desăvârşită tot ce s-a 
petrecut între ei. Ennius ceruse ca sinapsificatorul să fie 
pus la dispoziţia Imperiului. A promis, se pare, un ajutor 
însemnat din partea împăratului. 

— Hm! Făcu Înaltul Ministru. 

— Vă surprinde? V-ar atrage un asemenea compromis, pus 
în balanţă cu pericolele pe care le implică demersul nostru 
actual?... Vă amintiţi de promisiunile de hrană făcute în 
timpul foametei de acum cinci ani? Vă amintiţi? 
Transporturile au fost blocate, deoarece nu dispuneam de 
credite imperiale, iar produsele Pământului nu erau 
acceptate, fiind contaminate de radioactivitate. Am primit 
alimente gratuit, aşa cum ni se promisese? Ne-au acordat 


măcar un împrumut? O sută de mii de oameni au murit 
atunci de foame. Nu trebuie să aveţi încredere în 
promisiunile extratereştrilor. 

Dar nu asta contează acum. Ceea ce contează este faptul 
că Shekt a dat dovadă de o mare loialitate. În mod sigur, nu 
puteam să ne îndoim de el, încă şi mai sigur nu puteam să-l 
suspectăm de trădare în chiar ziua respectivă. Şi totuşi, aşa 
s-a întâmplat. 

— Te referi la experienţa lui neautorizată, Balkis? 

— Da, Excelentă. Cine este pacientul? Deţinem fotografii 
ale lui şi, cu ajutorul tehnicianului lui Shekt şi structura 
retinei. Am verificat în Registrul Planetar şi nu l-am găsit; 
nici urmă de el. Concluzia care se impune e că respectivul 
nu e pământean, ci extraterestru. Mai mult, Shekt ştia în 
mod sigur acest lucru, deoarece un buletin de înregistrare 
nu poate fi falsificat, nici transmis, existând proba structurii 
de retină, în mod foarte simplu, deci, faptele în sine ne 
conduc la concluzia că Shekt a sinapsificat în mod conştient 
un extraterestru. De ce? Ne întrebăm. 

Răspunsul s-ar putea să fie simplu ca bună ziua. Shekt nu 
e instrumentul ideal pentru scopurile noastre, în tinereţe a 
fost asimilaţionist. Ba chiar, la un moment dat, a candidat la 
alegeri pentru Consiliul din Washenn, de pe poziţiile 
concilierii cu Imperiul. A fost înfrânt, în treacăt fie zis. 

— N-am ştiut, îl întrerupse Înaltul Ministru. 

— Că a fost înfrânt? 

— Nu, că a candidat. De ce n-am fost informat de acest 
lucru? În postul pe care-l ocupă acum, Shekt e un om foarte 
periculos. 

Balkis zâmbi îngăduitor. 

— Shekt a inventat sinapsificatorul şi este încă singurul 
care ştie cu adevărat cum să-l folosească. A fost tot timpul 
urmărit şi de-acum înainte va fi şi mai mult. Nu uitaţi că un 
trădător din rândurile noastre, cunoscut de noi, poate face 
mai mult rău duşmanului, decât ne poate face bine nouă un 
om loial. 


Să trecem din nou la fapte. Shekt a sinapsificat un 
extraterestru. De ce? Sinapsificatorul are o singură menire; 
să sporească gradul de inteligenţă al unui om. În ce scop? 
Pentru că numai aşa vor putea fi depăşite minţile savanților 
noştri, perfecţionate cu ajutorul aparatului. Ei, ce spuneţi? 
Asta înseamnă că Imperiul are cel puţin o vagă bănuială cu 
privire la ceea ce se petrece pe Pământ. Găsiţi că-i o 
chestiune minoră, Excelenţa Voastră? 

Pe fruntea Înaltului Ministru apărură broboane de 
sudoare. 

— Chiar crezi ceea ce spui? 

— Faptele sunt ca un joc de cuburi ce nu se pot îmbina 
decât într-un anume chip. Extraterestrul tratat era un 
individ şters, dacă nu chiar demn de milă. O manevră bine 
chibzuită, deoarece un bătrân chel şi gras rămâne spionul 
cel mai iscusit al Imperiului. O, da. Bineînţeles. Cui altcuiva 
îi poţi încredința o asemenea misiune?... Noi însă l-am 
urmărit pe acest străin, alias Schwartz, atât cât ne-a fost în 
putinţă. Să luăm acum al doilea dosar. 

Înaltul Ministru îşi aruncă privirea peste el. 

— Privitor la Bel Arvardan? 

— La doctorul Bel Arvardan, încuviinţă Balkis, eminent 
arheolog, din distinsul Sector Sirian, o lume de bravi şi 
rafinaţi bigoţi. 

Ultimul cuvânt îl scuipase aproape cu ură. 

— Ei, n-are importanţă, continuă, în orice caz, avem aici o 
imagine ciudată a lui Schwartz, aproape un contrast poetic. 
Nu e un necunoscut, ci un personaj celebru. Nu se 
insinuează în secret, ci soseşte pe un fluviu de publicitate. 
Suntem avertizaţi în privinţa lui nu de un obscur tehnician, 
ci de însuşi Guvernatorul Pământului. 

— Crezi că e vreo legătură, Balkis? 

— Puteţi presupune, Excelenţă, că unul are scopul de a ne 
distrage atenţia de la celălalt. Ori de nu, cum clasele 
conducătoare ale. Imperiului se pricep destul de bine la 
urzeli, înseamnă că ni se oferă un exemplu de două metode 


de camuflaj. În cazul lui Schwartz, luminile sunt stinse, în 
cazul lui Arvardan, ne sunt proiectate în ochi. Şi vor să nu 
suspectăm nimic, nici într-un caz, nici în celălalt?... la să 
vedem, ce ne-a spus Ennius despre Arvardan? 

Înaltul Ministru îşi frecă gânditor nasul. 

— A spus că Arvardan întreprinde o expediţie arheologică 
finanțată de Imperiu şi că doreşte să pătrundă în scopuri 
ştiinţifice în Teritoriile Interzise. Nu există însă nici cea mai 
mică intenţie de a săvârşi un sacrilegiu, aşa că, dacă îl vom 
putea opri pe cale paşnică, el ne va susţine în faţa 
Consiliului Imperial, sau ceva de genul acesta. 

— Prin urmare, să-l urmărim pe Arvardan de aproape, dar 
în ce scop? Ca nu cumva să pătrundă neautorizat în 
Teritoriile Interzise. lată un şef de expediţie arheologică 
fără oameni, fără navă, fără echipament. lată un 
extraterestru care nu rămâne la Everest, unde-i e locul, ci 
dintr-un motiv oarecare hoinăreşte pe Pământ şi, în primul 
rând, merge la Chica. Şi cum ne este distrasă atenţia de la 
toate aceste întâmplări suspecte? Ei bine, tocmai 
îndemnându-ne să urmărim cu atenţie ceva lipsit de 
importanţă. 

Observaţi însă, Excelenţa Voastră că Schwartz a rămas 
ascuns timp de şase zile la Institutul de Cercetări Nucleare. 
După care a evadat. Nu vi se pare ciudat? Dintr-o dată, uşa 
rămâne descuiată. Dintr-o dată, coridorul e nepăzit. 
Curioasă neglijenţă! Şi în ce zi evadează? Tocmai în ziua 
când Arvardan ajunge în Chica, încă o coincidenţă bizară. 

— Crezi că..., începu Înaltul Ministru încordat. 

— Cred că Schwartz e spion extraterestru, că Shekt e 
omul de legătură cu trădătorii asimilaţionişti de la noi, iar 
Arvardan, omul de legătură al Imperiului. Fiţi atent cu câtă 
măiestrie a fost aranjată întâlnirea dintre Schwartz şi 
Arvardan. Lui Schwartz i se îngăduie să fugă şi, după un 
anume timp, sora care-l îngrijea; şi care printr-o altă 
coincidenţă, deloc surprinzătoare, se întâmplă să fie fiica lui 
Shekt; pleacă după el. Dacă nu s-ar fi defectat programul 


lor stabilit la secundă, l-ar fi găsit imediat. Pentru curioşi, el 
ar fi devenit un biet om bolnav şi ar fi fost adus înapoi în 
siguranţă, în vederea unei noi încercări ulterioare. De fapt, 
aşa li s-a şi spus unor şoferi de taxiuri indiscreţi, că omul e 
bolnav, ceea ce; ironia sorții; s-a întors împotriva lor. 

Urmăriţi-mă acum cu atenţie. Schwartz şi Arvardan se 
întâlnesc mai întâi într-un alimentomat. Par să nu ştie unul 
de existenţa celuilalt. Este doar o întâlnire preliminară, 
menită să indice că totul a mers normal până aici şi că se 
poate trece la etapa următoare... Cel puţin nu ne 
subapreciază, ceea ce oricum e un compliment. Schwartz 
pleacă; câteva clipe mai târziu, pleacă şi Arvardan şi se- 
ntâlneşte cu tânăra Shekt. Totul merge strună. După ce 
joacă un mic teatru în faţa celor doi şoferi pomeniţi mai sus, 
ei se îndreaptă împreună spre magazinul universal 
Dunham, unde se întâlnesc cu Schwartz. Ce vreţi altceva 
mai bun decât un magazin universal? E un loc ideal de 
întâlnire. Nici într-o peşteră din inima muntelui nu eşti în 
mai mare siguranţă. Prea în văzul lumii ca să dai de bănuit. 
Prea aglomerat ca să poţi fi urmărit. Minunat... Minunat... 
Adversarul merită toată consideraţia. 

Înaltul Ministru se frământă în scaun. 

— Dacă adversarul nostru merită prea multă consideraţie, 
va învinge. 

— Imposibil. A şi fost învins. Şi, în această privinţă, trebuie 
să recunoaştem meritul minunatului Natter. 

— Cine-i Natter? 

— Un agent neînsemnat care trebuie folosit la maximum în 
urma acestei întâmplări. Nici n-ar fi putut acţiona mai bine 
ieri. Datoria sa principală era să-l urmărească pe Shekt. În 
acest scop, ţinea o tarabă cu fructe în faţa Institutului. În 
ultima săptămână primise instrucţiuni speciale de a urmări 
afacerea Schwartz. 

Era la post când omul, pe care-l cunoştea din fotografii şi 
dintr-o imagine fugară atunci când fusese adus prima oară 
la Institut, a evadat. Fără să fie văzut, a urmărit fiecare 


mişcare şi, din raportul lui, am aflat detaliat tot ce s-a 
petrecut ieri. Cu o incredibilă intuiţie, el şi-a zis că scopul 
„evadării” nu putea fi altul decât o întâlnire cu Arvardan. 
Cum însă nu se simţea capabil să exploateze singur acea 
întâlnire, s-a hotărât s-o împiedice. Şoferii cărora tânăra 
Shekt le spusese că Schwartz e bolnav, s-au gândit că ar 
putea fi vorba de febră radioactivă. Natter a prins ideea cu 
repeziciunea unui geniu. De îndată ce a observat întâlnirea 
din magazin, a raportat un caz de febră radioactivă, iar 
autorităţile locale din Chica; slavă Pământului!; au avut 
atâta cap încât să intervină de îndată. 

Magazinul a fost evacuat, cei trei fiind lipsiţi de camuflajul 
pe care contau. Prezenţa lor în magazinul gol era acum 
bătătoare la ochi. Natter s-a apropiat de ei şi i-a convins să 
i-l încredinţeze pe Schwartz, pentru a-l duce înapoi la 
Institut. Au acceptat. Ce altceva puteau face? Astfel încât 
ziua s-a sfârşit fără ca Schwartz şi Arvardan să fi putut 
schimba un singur cuvânt. 

Natter n-a comis prostia de a-l aresta pe Schwartz. Cei doi 
nu ştiu nici acum că au fost deconspiraţi, aşa că ne vor 
conduce spre un vânat şi mai bogat. 

Dar Natter nu s-a oprit aici. Iot ela anunţat garnizoana 
imperială, fapt pentru care nu-l pot lăuda îndeajuns. L-a pus 
astfel pe Arvardan într-o situaţie pe care n-avea cum s-o 
prevadă. Trebuia fie să-şi dea în vileag identitatea, ratându- 
şi misiunea; care, pare-se, implică necesitatea de-a se purta 
pe Pământ ca un pământean; fie să şi-o tăinuiască, 
supunându-se astfel tuturor inconvenientelor ce puteau 
rezulta de aici. A ales alternativa eroică şi chiar a rupt 
braţul unui ofiţer în pasiunea sa pentru realism. Acest lucru 
îi face desigur, cinste. Purtarea lui e grăitoare. De ce s-ar fi 
expus el, un extraterestru, supliciului biciului neuronic, 
dacă miza nu ar fi fost extrem de importantă? Pentru o 
biată pământeancă...? 

Înaltul Ministru îşi încleştase mâinile pe biroul din faţa lui. 
Se încrunta şi trăsăturile prelungi ale chipului său erau 


acum schimonosite de nelinişte. 

— Apreciez, Balkis, felul cum reuşeşti să ţeşi din asemenea 
detalii o adevărată pânză de păianjen. Ai procedat cu foarte 
multă abilitate şi cred că e aşa cum spui. Logica nu ne 
îngăduie o alternativă... Dar asta înseamnă că sunt foarte 
aproape, Balkis. Sunt prea aproape... Şi de data asta vor fi 
neîndurători. 

Balkis ridică din umeri. 

— Nu pot fi prea aproape. Dacă ar avea idee de existenţa 
unui asemenea potenţial distructiv pentru întregul Imperiu, 
ar fi atacat de mult... Iar răgazul lor e pe sfârşite. Arvardan 
nu poate face nimic până nu ia legătura cu Schwartz, aşa că 
sunt în măsură să vă prezic viitorul. 

— 'Te rog, te rog. 

— Schwartz trebuie îndepărtat şi evenimentele lăsate să 
se răcească. 

— Dar unde să-l trimitem? 

— Ştim şi asta. Schwartz a fost adus la Institut de un om 
care era evident un fermier. El ne-a fost descris atât de 
tehnicianul lui Shekt, cât şi de Natter. Am cercetat datele 
tuturor fermierilor pe o distanţă de şaizeci de mile de Chica 
şi Natter l-a identificat pe unul, Arbin Maren, ca fiind omul 
în cauză. Tehnicianul, independent de celălalt, a susţinut 
acelaşi lucru. Ne-am informat în secret asupra individului şi 
se pare că-şi întreţine socrul, un biet invalid, care se 
sustrage Şaizeciului. 

Înaltul Ministru izbi cu putere în masă. 

— Asemenea cazuri sunt mult prea frecvente, Balkis. 
Legea ar trebui să fie mai severă... 

— Nu asta contează acum, Excelenţă. Important e că 
fermierul, fiind în culpă, poate fi şantajat. 

— Oh... 

— Shekt şi aliaţii săi extraterestri au nevoie de o unealtă în 
situaţia de faţă; de un loc sigur unde Schwartz să poată 
rămâne o perioadă mai lungă decât la Institut. Acest 
fermier, probabil o minte simplă şi neajutorată, este tot 


ceea ce le trebuie. Va fi desigur urmărit. Pe Schwartz nu-l 
vom scăpa nici o clipă din ochi... În cele din urmă vor pune 
ei la cale o nouă întâlnire şi de data asta vom fi pregătiţi. 
Acum înţelegeţi? 

— Da. 

— Ei, slavă Pământului! Vă las atunci. Şi cu un zâmbet 
sardonic, adăugă: Cu permisiunea dumneavoastră, desigur. 

Iar Înaltul Ministru, total insensibil la sarcasm, îi făcu 
semn cu mâna că poate pleca. 

În drum spre micul său birou, ca de altfel ori de câte ori 
rămânea singur, Secretarul îşi lăsă gândurile să scape de 
sub control şi să zburde în voie prin tainiţele minţii. 

Acolo era foarte puţin loc pentru doctorul Shekt, Schwartz 
sau Arvardan; şi încă şi mai puţin loc pentru Înaltul 
Ministru. 

În schimb se afla acolo imaginea unei planete, Trantor o 
uriaşă metropolă, din care era condusă toată Galaxia. Şi 
mai era imaginea unui palat, ale cărui spirale şi bolte 
ameţitoare nu le văzuse niciodată în realitate; nici un alt 
pământean nu le văzuse vreodată. Se gândi la firele 
invizibile ale puterii şi gloriei ce lunecau de la un soare la 
altul în tot mai multe sârme, frânghii şi cabluri spre acel 
palat din centru şi către acea abstracţiune, împăratul, care 
era, la urma urmelor, un simplu om. 

Mintea lui se agăța cu încăpățânare de acest gând, gândul 
că puterea care investea pe cel ce-o avea cu atributele 
divinității era concentrată în mâinile unui simplu om. 

Un simplu om! Ca el! 

Putea fi el... 

CAPITOLUL XI. 

MINTEA ÎN SCHIMBARE. 

Începutul schimbării era neclar în mintea lui Schwartz. De 
multe ori, în tăcerea desăvârşită a nopţii; cât de liniştite 
erau nopţile acum! Dar fuseseră vreodată zgomotoase şi 
iluminate, fremătând de viaţa clocotitoare a milioane de 
oameni?; în acea nemaicunoscută tăcere Schwartz încerca 


să rememoreze faptele, să le dea de capăt. Ar fi dorit să 
poată spune că aceea a fost clipa. 

Totul începuse în ziua înspăimântătoare când se trezise 
singur într-o lume necunoscută. Ziua aceea era însă tot atât 
de înceţoşată acum ca şi amintirea oraşului Chicago. Urma 
călătoria la Chica, ce sfârşise atât de ciudat, de complicat. 
Se gândea mereu la cele întâmplate atunci. 

Era ceva în legătură cu un aparat... Nişte pilule pe care le 
înghiţise. Apoi, zilele de convalescenţă, evadarea, rătăcirea, 
evenimentele inexplicabile ale ultimei ore petrecute în 
magazinul universal. Toate acestea nu şi le putea aminti 
prea bine. In schimb, cât de limpezi îi erau lucrurile 
petrecute în ultimele două luni, cât de sigură îi redevenise 
memoria. 

Chiar şi atunci se întâmpla ceva ciudat cu el. Bătrânul 
doctor şi fiica sa nu se simțeau deloc în largul lor, erau chiar 
speriaţi. Ştiuse el asta atunci, sau fusese doar o impresie 
fugară, întărită de perspicacitatea ulterioară a minţii sale? 

Şi totuşi atunci, în magazinul universal, cu puţin înainte ca 
bărbatul acela puternic să întindă mâna şi să-l înşface; cu 
foarte puţin timp înainte; fusese conştient de ce avea să i se 
întâmple. Avertismentul nu venise suficient de repede 
pentru a-l salva, dar precis existase. 

De atunci datau durerile de cap. Nu, nu erau chiar dureri 
de cap. Mai curând nişte vâjâituri, ca şi cum în creier i-ar fi 
pornit vreun dinam secret, ce făcea să-i vibreze fiecare 
oscior din craniu. Nu simţise niciodată aşa ceva pe vremea 
când se găsea la Chicago presupunând că Chicago nu era o 
închipuire a sa; sau în timpul primelor zile petrecute aici, în 
noua realitate. 

Îi făcuseră ceva în Chica? Cu aparatul acela? Pilulele; 
fuseseră un anestezic, îl operaseră? Aici gândurile i se 
împotmoleau de fiecare dată. 

Părăsise Chica a doua zi după încercarea eşuată de 
evadare şi de atunci zilele se scurgeau cu repeziciune. 


La început, Grew îi tot repeta cuvinte din scaunul său cu 
rotile, arătându-i diverse obiecte sau gesticulând, aşa cum 
făcuse înainte şi fata aceea, Pola. 

Până când, într-o zi, Grew încetă să mai bată câmpii şi 
începu să vorbească englezeşte. Sau, dimpotrivă, el, Joseph 
Schwartz, încetase să mai vorbească englezeşte şi începu 
să bată câmpii. Bolboroseala aceea căpătase înţeles. Era 
aşa de simplu. Învăţă să citească în patru zile. Se minuna el 
însuşi. Avusese, e drept, o memorie fenomenală pe vremuri, 
în Chicago, sau cel puţin aşa îşi amintea. Nu era însă 
capabil de asemenea performanţe. Şi totuşi, Grew nu părea 
surprins. 

Schwartz renunţă să mai înţeleagă ceva. 

Mai târziu, când toamna aurea pretutindeni, nedumeririle 
îl părăsiră şi ieşi la câmp să lucreze. Rămase din nou uimit: 
învăţa foarte repede. Nu greşea niciodată. Erau tot felul de 
maşini complicate, dar le putea manipula după o singură 
explicaţie. Aştepta vremea rece, dar ea nu mai sosea. Işi 
petrecu iarna curăţind solul, fertilizându-l, făcând o 
mulţime de pregătiri pentru semănatul de primăvară. 

Îl întrebă pe Grew, încercând să-i explice ce-i zăpada, dar 
celălalt îl privi nedumerit. 

— Apă îngheţată ce cade ca o ploaie, zici? Aa! I se spune 
„Zăpadă”! Am auzit că există pe alte planete, dar nu pe 
Pământ. 

Schwartz urmări atunci temperatura şi observă că ea 
varia foarte puţin de la o zi la alta; şi totuşi zilele se scurtau, 
aşa cum era de aşteptat într-o localitate nordică, situată, să 
zicem, la latitudinea oraşului Chicago. Se întrebă dacă se 
afla pe Pământ. 

Încercă să citească din microfilmele lui Grew, dar renunţă. 
Oamenii erau tot oameni, însă amănuntele vieţii zilnice, 
presupuse a fi cunoscute de toată lumea, aluziile social- 
istorice ce nu-i spuneau nimic îi tăiară entuziasmul. 

Enigmele se ţineau lanţ: persistenţa ploilor calde, 
instrucţiunile primite de a nu pătrunde în anumite regiuni. 


Ca, de exemplu, în seara aceea când orizontul ce ardea 
mocnit spre sud, cu un licăr albăstrui, îi aţâţase peste 
măsură curiozitatea... 

După cină se furişase afară, dar nu străbătuse nici măcar o 
milă când în spate auzi torsul domol al biciclului lui Arbin şi 
strigătul mânios al acestuia. Se oprise şi fusese dus înapoi. 

Arbin se plimbase nervos prin faţa lui, spunându-i: 

— Trebuie să te ţii departe de locurile care luminează 
noaptea. 

— De ce? Întrebase el, timid. 

Răspunsul sunase tăios: 

— Pentru că sunt interzise. 

Apoi, după o pauză: 

— Chiar nu ştii ce-i acolo, Schwartz? 

Schwartz îşi desfăcuse braţele, neputincios. 

— De unde vii? Întrebase Arbin. Eşti un... Un 
extraterestru? 

— Ce-i aceea extraterestru? 

Arbin ridicase din umeri şi plecase. 

Seara aceea avusese o importanţă capitală pentru 
Schwartz, deoarece pe parcursul scurtei distanţe 
străbătute în direcţia luminii devenise conştient de 
contactul mintal. Aşa-l numi el şi nici atunci, nici mai târziu 
nu găsi un termen mai potrivit pentru a-l descrie. 

Fusese singur în crepusculul roşiatic. Până şi paşii îi erau 
înăbuşiţi de pavajul elastic. Nu văzuse pe nimeni. Nu auzise 
pe nimeni. Nu atinsese nimic. 

Nu tocmai... Era ceva în genul unei atingeri, mai curând o 
prezenţă... Ceva ca o mângâiere catifelată. 

Apoi simţise două contacte, diferite unul de celălalt. Iar al 
doilea; cum de le putea deosebi?; devenise mai puternic. 
Nu, nu era cuvântul potrivit; devenise mai clar, mai bine 
definit. 

Şi apoi ştiuse că era Arbin. Ştiuse cu cel puţin cinci minute 
înainte de a auzi zgomotul biciclului şi cu zece minute 
înainte de a-l vedea. 


Experienţa se repetă după aceea tot mai des. 

Ştia ori de câte ori Arbin, Loa sau Grew se aflau la o 
distanţă de vreo treizeci de metri, chiar şi atunci când avea 
toate motivele să creadă altminteri. Era greu de crezut şi 
totuşi începuse să-i pară firesc. 

Se hotări să verifice şi constată că, într-adevăr, putea 
spune în orice clipă unde se afla fiecare din ei. Contactul 
mintal diferea de la o persoană la alta, încât îi deosebea cu 
uşurinţă. Nu avu curajul să sufle nimănui o vorbă. 

Câteodată se întreba al cui fusese contactul mintal 
receptat pe drumul înspre zonele luminoase. Nu fuseseră 
nici Arbin, nici Loa, nici Grew. Ei, ce importanţă avea? 

Şi totuşi avea. 

Într-o seară, când aducea vitele acasă, percepu din nou 
acel contact. Se duse atunci la Arbin şi întrebă: 

— Ce-i cu petecul de pădure ce se întinde dincolo de 
Dealurile Sudice, Arbin? 


— Nimic, îi răspunse acesta morocănos. E 'leren 
Ministerial. 

— Ce-nseamnă asta? 

Arbin se enervă. 

— Pentru ce-ţi trebuie să ştii? 1 se spune Teren Ministerial 
deoarece e proprietatea Înaltului Ministru. 

— De ce nu e cultivat? 

— Nu e pentru aşa ceva, răspunse Arbin, părând 
scandalizat de ideea lui. A fost cândva un mare Centru, în 
vremuri străvechi. E pământ sacru, nu poate fi pângărit. 
Ascultă, Schwartz, dacă vrei să-ţi fie bine, înfrânge-ţi 
curiozitatea şi vezi-ţi de-ale tale. 

— Dar dacă-i atât de sacru, înseamnă că nimeni nu poate 
trăi acolo. 

— Întocmai. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur... Să nu care cumva să-ţi calce piciorul pe- 
acolo, că s-a zis cu tine. 

— Nu, nu, promit. 

Schwartz se îndepărtă mirat şi oarecum neliniştit. Totuşi, 
de acolo, dinspre terenul împădurit, îi parvenea acel 
contact mintal. Era o senzaţie puternică, la care se mai 
adăugase ceva. Era un contact neprietenos, ameninţător. 

De ce? De ce? 

Nici acum nu îndrăzni să le spună celorlalţi. Nimeni nu l-ar 
fi crezut şi urmările ar fi fost neplăcute pentru el. Ştia şi 
asta. De fapt, ştia prea mult. 

În ultima vreme se simţea mai tânăr. Nu atât într-un sens 
fizic. Desigur, îi scăzuse burta şi i se lăţiseră umerii. Muşchii 
erau mai puternici şi mai flexibili, iar digestia mai bună. 
Trebuie să fi fost efectul muncii la câmp. Dar de altceva era 
conştient, în primul rând. Se schimbase modul lui de 
gândire. 

Bătrânii au tendinţa să uite cum gândeau în tinereţe. Uită 
iuţeala gândului, îndrăzneala intuiţiei juvenile şi 
prospeţimea percepţiei. Se obişnuiesc cu o gândire mai 


laborioasă şi, cum aceasta e un produs al experienţei 
acumulate, bătrânii se cred mai înţelepţi decât tinerii. 

Schwartz însă, pe lângă avantajul experienţei, mai avea 
prilejul să constate, cu nespusă bucurie, că înţelegea dintr- 
o dată orice, că trecuse de la înţelegerea rapidă a 
explicaţiilor lui Arbin la anticiparea lor, luându-i-o înainte. 
Tinereţea însemna pentru el mult mai mult decât o 
excelentă condiţie fizică. 

Două luni mai târziu avea să se lămurească &48213; în 
timp ce juca şah cu Grew sub umbrar. 

Şahul nu se prea schimbase, cu excepţia numelor pieselor. 
Era aşa cum şi-l amintea, încât constituia o mângâiere 
pentru el; cel puţin în această privinţă, memoria nu-i juca 
renghiuri. 

Grew îi vorbi de varietăţi ale şahului. Exista, de exemplu, 
şahul în patru, la care fiecare jucător avea în faţă o tablă; 
tablele se uneau la colţuri, iar la mijloc era o a cincea tablă 
ca un „tărâm al nimănui”. Mai era şahul tridimensional, la 
care se suprapuneau opt table transparente şi fiecare piesă 
se mişca nu în două, ci în trei dimensiuni, iar numărul 
figurilor şi al pionilor se dubla. Victoria presupunea şah 
simultan la ambii regi adversari. 

Existau chiar şi varietăţi populare, la care poziţia iniţială a 
şahistului era decisă prin aruncarea zarului, sau la care 
anumite pătrăţele confereau pieselor avantaje sau 
dezavantaje. Alteori erau introduse piese noi, cu tot felul de 
proprietăţi ciudate. 

Şahul în sine însă, şahul originar şi imuabil, era acelaşi, iar 
turneul dintre Schwartz şi Grew înregistrase cincizeci de 
partide. 

Cum la început Schwartz cunoştea doar vag mutările 
pierdea constant. Lucrurile se schimbaseră mai târziu, 
înfrângerile rărindu-se. Cu timpul Grew devenise mai 
precaut, gândea mai mult, îşi pufăia pipa în intervalul dintre 
mutări până ce scrumul devenea incandescent şi, în cele din 


urmă, se pierdea în înfrângeri pline de proteste şi 
ranchiună. 

Grew juca cu albele şi mutase pionul la E4. 

— Dă-i drumul, spuse acru. 

Dinţii îi erau încleştaţi pe pipă, iar ochii scormoneau tabla 
cu înfrigurare. Umbrele înserării se înteţeau. 

Schwartz îşi ocupă locul, oftând. Jocurile deveneau de-a 
dreptul neinteresante, pe măsură ce el era tot mai conştient 
de mişcările pe care avea să le facă Grew. Ca şi cum acesta 
ar fi avut o fereastră transparentă în craniu. La aceasta se 
adăuga inconvenientul că el însuşi ştia, aproape instinctiv, 
ce trebuia să mute în momentul următor. 

Foloseau o „tablă de noapte” ce lumina în întuneric într-un 
mozaic de albastru şi oranj. Piesele, care la lumina zilei 
erau nişte figuri obişnuite din lut roşcat, sufereau noaptea o 
adevărată metamorfoză. Jumătate din ele erau scăldate 
într-un alb desăvârşit, amintind de lucirea rece a 
porţelanului, iar celelalte sclipeau cu mici reflexe roşietice. 

Primele mişcări se succedară cu repeziciune. Schwartz 
ieşi în întâmpinarea adversarului, mutând şi el pionul din 
faţa regelui. Grew scoase calul la F3. Schwartz răspunse cu 
cal C6. Apoi nebunul lui Grew fugi la B5, iar Schwartz mută 
pionul clin faţa turei la AG, silind nebunul alb să se retragă 
la A4. După care îşi scoase celălalt cal la F6. 

Piesele strălucitoare lunecau pe tablă cu o stranie 
independenţă, pe măsură ce degetele ce le mânuiau se 
pierdeau în întuneric. 

Lui Schwartz îi era teamă. Poate avea să-l ia drept nebun, 
dar trebuia să ştie. Intrebă pe neaşteptate; 

— Unde mă aflu? 

Grew tocmai executa o mişcare îndelung chibzuită: cal C3. 
Ridică privirea surprins. 

— Poftim? 

Schwartz nu cunoştea cuvântul pentru „ţară” sau 
„naţiune”, aşa că întrebă: 

— Ce lume e asta? Şi mută nebunul la E7. 


— Pământul, sună scurt răspunsul şi Grew execută plin de 
emfază rocada. 

Mai întâi deplasă figurina înaltă, adică regele şi apoi nodul 
de tură trecu pe deasupra, odihnindu-se de cealaltă parte. 

Răspunsul nu era nici pe departe satisfăcător. Cuvântul 
folosit de Grew se traducea în mintea lui prin „pământ”. 
Dar care pământ? Orice planetă este „pământ” pentru cei 
ce-o locuiesc. Avansă cu două pătrăţele pionul de la B7 şi 
din nou nebunul lui Grew fu silit să se retragă, de data asta 
la B3. Apoi Schwartz şi Grew mutară fiecare pionii din faţa 
reginei, la D3, respectiv D6, eliberând nebunii pentru 
bătălia ce avea să înceapă curând în centru. 

Schwartz întrebă, căutând să pară cât mai firesc: 

— În ce an suntem? Şi execută rocada. 

Grew şovăi. Avea de ce să fie mirat. 

— Ce te tot munceşte astăzi? Nu ţi-e gândul la joc? Poftim, 
dacă aste te face fericit, suntem în anul 827 şi adăugă 
sarcastic: FE. G. 

Examina încruntat tabla, după care puse cu zgomot calul 
la D5, atacând. 

Schwartz se feri repede, contraatacând cu calul la A5. 
Lupta se înteţise. Calul lui Grew luă nebunul, care se ridică 
scăldat de o văpaie roşiatică şi căzu cu un zgomot uşor în 
cutia unde avea să rămână; războinic învins; până la jocul 
următor. Imediat, calul învingător căzu pradă reginei lui 
Schwartz. Într-un moment de exagerată prudenţă, Grew 
slăbi atacul, retrăgându-şi calul rămas în refugiul de la El, 
unde era cam nefolositor. Calul lui Schwartz repetă prima 
mişcare, luând nebunul şi căzând la rându-i pradă pionului 
de la A2. 

Urmă o nouă pauză, după care Schwartz întrebă timid: 

— Ce înseamnă E. G.? 

— Poftim? Se zbârli Grew. Vrei să spui că tot nu ştii în ce 
an suntem? Dintre toate neghiobiile... Ei, dar mereu uit că 
ai învăţat să vorbeşti abia de vreo lună. Eşti inteligent însă. 
Chiar nu ştii? Suntem în anul 827 al Erei Galactice. Era 


Galactică: E. G. înţelegi? Sunt 827 de ani de la întemeierea 
Imperiului Galactic; 827 de ani de la încoronarea lui 
Frankenn întâiul. Acum, te rog, e rândul tău. 

Dar calul lui Schwartz rămase o vreme prizonier în mâna 
sa. Sentimentul de frustrare era sfâşietor. 

— Stai puţin, zise, depunând calul la D7. Recunoşti 
vreunul din aceste nume? America, Asia, Statele Unite, 
Europa... 

Bâjbâia după un reper. 

În întuneric, pipa lui Grew era o luminiţă roşie, mohorâtă, 
iar silueta sa întunecată, încovoiată peste strălucitoarea 
tablă de şah, părea mai neînsufleţită decât aceasta. Poate 
clătinase scurt din cap; Schwartz nu putuse să vadă 
&48213; dar nici nu avea nevoie. Simţi negația celuilalt ca 
şi cum ar fi rostit-o cu viu grai. 

Încercă din nou: 

— De unde aş putea face rost de o hartă? 

— Lasă hărţile, mârâi Grew, dacă vrei să nu-ţi pierzi capul 
în Chica. Nu sunt geograf. Şi nici n-am auzit de numele pe 
care mi le-ai pomenit. Ce sunt? Oameni? 

Să-şi piardă capul? De ce? Schwartz simţi că i se face frig. 
Comisese cumva o crimă? Ştia Grew de aşa ceva? Întrebă 
nesigur: 

— Soarele are nouă planete, nu? 

— Zece, veni categoric răspunsul. 

Schwartz şovăi. Ei, poate mai descoperiseră o planetă de 
care el nu auzise. Dar cum de ştia Grew? Numără pe 
degete şi apoi întrebă: 

— Dar a şasea planetă are inele? 

Grew mişcă încet pionul de la F2 la F4, iar Schwartz făcu 
imediat acelaşi lucru. 

— Saturn, vrei să spui? Spuse Grew. Bineînţeles că are 
inele. Acum îşi calcula următoarea mişcare. Avea de ales 
între a lua fie pionul de la F5, fie de la E5 şi nu ştia cum era 
mai bine. 


— Există o centură de asteroizi; mici planete; între Marte 
şi Jupiter, adică între a patra şi a cincea planetă? Întrebă 
Schwartz. 

— Da, mormăi Grew, care îşi aprindea din nou pipa, 
gândind febril. 

Nesiguranţa chinuitoare a partenerului său îl irita pe 
Schwartz. Acum, că era sigur de identitatea Pământului, 
jocul îi părea un fleac. Mintea îi fremăta de întrebări şi una 
îi scăpă de pe buze. 

— Deci microfilmele tale sunt adevărate? Mai există şi alte 
lumi? Populate? 

De data asta Grew îşi ridică privirea de pe tabla de şah, 
scrutând zadarnic întunericul. 

— Vorbeşti serios? 

— Mai există? 

— Pe Galaxie! Am impresia că într-adevăr nu ştii. 

Schwartz se simţi umilit în ignoranţa sa. 

— Te rog... 

— Bineînţeles că mai există şi alte lumi. Milioane! Toate 
stelele pe care le vezi sunt populate, ca şi majoritatea celor 
pe care nu le vezi. Toate fac parte din Imperiu. 

În mintea lui Schwartz cuvintele intense ale lui Grew 
trezeau un ecou delicat, semnalizând direct de la o minte la 
alta, de parcă cele două creiere ar fi fost unite. Contactele 
mintale deveneau tot mai puternice pe zi ce trecea. Curând 
s-ar putea să audă acele ecouri ciudate, chiar şi atunci când 
persoana ce le gândea nu vorbea. 

Pentru prima dată îi răsări în minte posibilitatea existenţei 
unei alternative la ipoteza nebuniei. Călătorise cumva în 
timp? Dormise, poate? 

— Cât e de atunci, Grew? Întrebă răguşit. Cât timp a 
trecut de când era o singură planetă? 

Grew deveni prudent. 

— Ce vrei să spui? Eşti membru al Societăţii Stegarilor? 

— Al cui? Nu sunt membru a nimic, Grew, dar nu era 
cândva Pământul singura planetă?... Spune, nu era? 


— Aşa spun Stegarii, se încruntă Grew, dar cine ştie? Cine 
poate şti cu adevărat? Lumile de-acolo de sus au existat în 
tot cursul istoriei de când se ştie. 

— Adică de cât timp? 

— De mii de ani, presupun. Cincizeci de mii, o sută; nu ştiu 
exact. 

De mii de ani! Simţi un bolborosit în gât, dar şi-l înăbuşi 
înspăimântat. Atâta timp să se fi scurs în intervalul dintre 
doi paşi? Doar cât ţi-ai trage suflarea, doar o fracțiune de 
secundă, doar cât ai clipi din ochi... Şi să fi sărit peste mii 
de ani? Revenea la versiunea amneziei. Faptul că 
identificase sistemul solar trebuia să fi fost rezultatul unor 
amintiri trunchiate ce răzbătuseră o clipă prin ceaţă. 

Acum Grew execută mutarea următoare. Luă pionul de la 
F5 şi, aproape automat, creierul lui Schwartz înregistră 
greşeala. Mişcările se succedau fără nici un efort din parte- 
i. Tura de la F8 se năpusti asupra pionilor dublaţi. Calul alb 
înainta din nou la F3. Nebunul lui Schwartz trecu la B7, 
gata de atac. Grew continuă cu nebun la D2. 

Schwartz făcu o pauză înaintea atacului final. 

— Pământul e stăpânul, nu-i aşa? 

— Stăpânul cui? 

— Al Imp... 

Grew îşi dădu capul pe spate cu un hohot ce cutremură 
tabla de şah. 

— Ascultă, omule. Scuteşte-mă de întrebările tale. Eşti 
nebun de-a binelea? Are Pământul aspect de stăpân? 

Scaunul lui Grew înconjură masa cu un huruit uşor. 
Schwartz îi simţi degetele încleştându-i braţul. 

— Priveşte! Priveşte acolo! Vocea lui Grew era o şoaptă 
scrâşnită. Vezi orizontul? Vezi cum străluceşte? 

— Da. 

— Aşa e Pământul &4%8213; întreg Pământul. Cu excepţia 
câtorva petece ca acesta. 

— Nu înţeleg. 


— Scoarța Pământului e radioactivă. Solul radiază 
dintotdeauna şi va radia în veci. Nu creşte nimic. Nu 
trăieşte nimeni acolo... Chiar nu ştiai? De ce crezi că avem 
Şaizeciul? 

Paraliticul se domoli, înconjură din nou masa în scaunul cu 
rotile, revenind la locul său. 

— E rândul tău. 

Şaizeciul! Din nou un contact mintal cu o nedefinită aură 
amenințătoare. Piesele lui Schwartz se mişcau singure, în 
timp ce el se întreba cu inima strânsă ce putea să însemne 
noul cuvânt. Pionul său luă la F4. Grew execută cal D4, iar 
tura lui Schwartz se feri, deplasându-se la G5. Calul lui 
Grew atacă din nou la F3, iar tura lui Schwartz evită încă o 
dată atacul, înaintând la G4. Pionul alb de la H2 avansă 
prudent o pătrăţică, iar tura lui Schwartz se repezi înainte, 
luând pionul de la G2 şi dând şah regelui duşman. Regele 
lui Grew luă cu promptitudine tura, dar regina lui Schwartz 
compensă de îndată pierderea, dând şah la G5. Regele lui 
Grew se retrase la H1, iar Schwartz aduse calul la E5. Grew 
mută regina la E2, străduindu-se să-şi mobilizeze apărarea. 
Schwartz răspunse cu regina la G3, lupta concentrându-se 
acum pe un câmp foarte restrâns. Grew nu avea de ales. 
Mută regina la G2, cele două maiestăţi feminine fiind acum 
faţă în faţă. Calul lui Schwartz presă, luând calul adversar 
de la F3, iar când nebunul ameninţat fugi repede la C3, 
calul lui Schwartz îl urmă la D4. După o lungă ezitare, Grew 
înainta în flancul drept cu regina, de-a lungul diagonalei, 
pentru a lua nebunul lui Schwartz. Se opri, respirând 
uşurat. Vicleanul său adversar avea o tură în pericol şi un 
şah în perspectivă, regina sa fiind gata să se repeadă 
asupra prăzii. Avea de asemenea un avans de o tură la doi 
pioni. 

— E rândul tău, spuse cu satisfacţie. 

Schwartz se hotări: 

— Ce este... Ce este Şaizeciul? 

Vocea lui Grew sună plină de ostilitate: 


— De ce întrebi? Ce urmăreşti? 

— Te rog, insistă Schwartz umil, simțind că-şi pierde 
curajul. Nu am nici un gând ascuns. Pur şi simplu, nu ştiu 
cine sunt ori ce s-a întâmplat cu mine. Poate sufăr de 
amnezie. 

— Foarte probabil, îi răspunse celălalt dispreţuitor. Vrei să 
scapi de Şaizeci? Fii sincer. 

— Dar îţi spun că nu ştiu ce-i Şaizeciul! 

Reugşise să-l convingă. Urmă o lungă tăcere. Pentru 
Schwartz contactul mintal al lui Grew era neliniştitor, dar 
nu putea percepe clar cuvintele. 

Grew vorbi rar. 

— Şaizeciul este al şaizecilea an din viaţă. Pământul poate 
hrăni doar douăzeci de milioane, nu mai mult. Pentru a trăi, 
trebuie să produci. Dacă nu poţi produce, nu poţi trăi. Or, 
peste şaizeci de ani nu mai poţi produce. 

— Şi atunci... 

Schwartz rămase cu gura căscată, privindu-l tâmp. 

— Eşti îndepărtat. Nu doare. 

— Eşti ucis? 

— Nu e o crimă, răspunse Grew ţeapăn. Aşa trebuie să fie. 
Alte lumi nu ne primesc, aşa că trebuie să facem loc copiilor 
noştri, cumva. Bătrânii trebuie să cedeze tinerilor locul. 

— Şi dacă nu le spui că ai şaizeci de ani? 

— De ce să nu le spui? Viaţa după şaizeci de aninu eo 
glumă... Şi, pe urmă, există un recensământ din zece în 
zece ani, pentru a-i prinde pe cei ce sunt atât de nebuni 
încât să-ncerce să trăiască. Pe lângă asta, au înregistrată 
vârsta fiecăruia. 

— Nu şi pe-a mea. (Cuvintele îi scăpaseră fără să vrea.) Şi, 
de fapt, nu am decât cincizeci de ani... Neîmpliniţi. 

— Nu contează. Pot verifica după structura osoasă, nu 
ştiai? Nu-ţi poţi ascunde vârsta. Data viitoare mă iau şi pe 
mine... Ei, mută! 

Schwartz nesocoti îndemnul. 

— Vrei să spui că te vor... 


— Bineînţeles. Am numai cincizeci şi cinci de ani, dar ia 
uită-te la picioarele mele. Nu pot munci, înţelegi? Suntem 
înregistraţi cu trei persoane, iar cota de produse este fixată 
pentru trei muncitori. Când am damblagit ar fi trebuit să fi 
anunţat şi atunci cota ar fi fost redusă. Aş fi avut însă parte 
de un Şaizeci prematur, iar Arbin şi Loa n-au fost de acord. 
Au fost nişte proşti, ascunzându-mă, pentru că au trebuit să 
muncească greu... Până ai apărut tu. Şi la anul mă iau 
oricum... E rândul tău. 

— Se face recensământ la anul? 

— Întocmai... E rândul tău. 

— Stai puţin, stărui Schwartz febril. Toată lumea e 
îndepărtată la şaizeci de ani? Nu se face nici o excepţie? 

— Nu pentru unii ca noi. Înaltul Ministru trăieşte câte zile 
are şi la fel membrii Societăţii Stegarilor; de asemenea unii 
savanţi, sau cei care au adus cine ştie ce servicii 
importante. Nu se califică mulţi. Poate vreo duzină în 
fiecare an... E rândul tău! 

— Cine decide exceptarea? 

— Înaltul Ministru, desigur. N-ai de gând să muţi? 

Schwartz se ridică. 

— N-are importanţă. Te fac şah-mat în cinci minute. 
Regina mea îţi ia pionul dându-ţi şah; eşti silit să muţi la G1; 
aduc calul şi-ţi dau şah la E2; trebuie să muţi la F2; regina 
mea îţi dă şah la E3; trebuie să muţi la G2; mut regina la 
G3, iar după ce forţat vei muta la HI, îţi dau mat cu regina 
la H3. Bun joc, adăugă el automat. 

Grew se holbă îndelung la tabla de şah, apoi, cu un strigăt, 
o mătură de pe masă. Piesele sclipitoare se rostogoliră 
jalnic în iarbă. 

— M-ai zăpăcit cu vorbăria ta înnebunitoare, urlă el. 

Dar Schwartz nu mai vedea şi nu mai auzea nimic. Nu-l 
mai preocupa decât ideea de a scăpa de Şaizeci. Căci 
versurile lui Browning: „Vino să îmbătrânim împreună! 

Încă nu am trăit ce-i mai frumos: 

Sfârşitul vieţii pentru care a fost un început...” 


Se potriveau pentru un Pământ abundent, populat de 
miliarde de oameni şi dispunând de hrană nelimitată. „Ce-i 
mai frumos” însemna acum Şaizeciul 648213; şi moartea. 

Schwartz avea şaizeci şi doi de ani. 

Şaizeci şi doi... 

CAPITOLUL XII. 

MINTEA CARE UCIDE. 

Raționamentul era simplu în mintea metodică a lui 
Schwartz. Cum nu voia să moară, trebuia să părăsească 
ferma. Dacă rămânea pe loc, avea să vină recensământul şi. 
Odată cu el, moartea. 

Să plece deci. Dar încotro? 

Exista acel... Spital era oare? Din Chica. Îl îngrijiseră 
odată şi de ce? Pentru că era un „caz”. Dar nu era şi acum 
un caz? Acum însă putea şi să vorbească, le putea descrie 
simptomele, nu ca înainte. 

Le putea spune de contactul mintal. 

Sau poate îl aveau cu toţii? Cum putea şti?... Ba nu, ceilalţi 
nu-l aveau. Nici Arbin, nici Loa, nici Grew. 

Era sigur de asta. Ei nu ştiau unde se afla el decât dacă-l 
vedeau sau îl auzeau. Nici nu l-ar fi putut bate pe Grew la 
şah dacă acesta ar i... 

Chiar aşa, şahul era un joc popular, ori el nu putea fi jucat 
dacă oamenii ar fi fost înzestrați cu contactul mintal. 
Bineînţeles că nu. 

Prin urmare era un caz aparte un specimen psihologic. 
Viaţa unui specimen s-ar fi putut să nu fie prea veselă, dar 
cel puţin avea să trăiască. 

Şi pe urmă, mai era şi noua ipoteză, cum că nu ar fi fost un 
amnezic, ci un om care călătorise în timp. 

În cazul acesta, pe lângă faptul că dispunea de contactul 
mintal, mai era şi un om din trecut. Era un specimen istoric, 
o mostră arheologică; nu puteau să-l omoare. 

Dacă aveau să-l creadă. 

Hm, dacă aveau să-l creadă. 


Doctorul îl va crede, în dimineaţa în care Arbin îl dusese la 
Chica, trebuise să se bărbierească. După aceea nu-i mai 
crescuse barba, ceea ce înseamnă că-i făcuseră ceva. Deci 
doctorul ştia că el, Schwartz, avusese păr pe faţă. Nu era 
asta o dovadă? Grew şi Arbin nu se bărbiereau niciodată. 
Grew îi spusese o dată că numai animalele au păr pe faţă. 
Trebuia deci să ajungă la acel doctor. 

Oare cum îl chema? Shekt?... Shekt, într-adevăr. 

Ştia însă atât de puţin despre lumea asta îngrozitoare. Să 
plece noaptea sau s-o ia de-a dreptul peste câmp însemna 
să se aventureze în plasa misterelor ei, să se arunce în 
capcanele periculoase ale radioactivităţii despre care nu 
ştia nimic. Aşa încât, cu îndrăzneala celui care nu are de 
ales, se aşternu la drum pe la vremea prânzului, chiar pe 
drumul principal. 

Nu-l aşteptau până la cină, ori la ora aceea avea să fie 
departe. Nici nu dispuneau de contactul mintal pentru a-i 
sesiza absenţa. Timp de vreo jumătate de oră se simţi într-o 
foarte bună dispoziţie, o senzaţie încercată pentru prima 
dată de la începutul acestui coşmar. In sfârşit acţiona, se 
opunea într-un fel lumii înconjurătoare. De data asta avea 
un Scop precis, nu mai era o fugă instinctivă, ca atunci la 
Chica. Se descurca destul de bine pentru un om în vârstă. 

Le va arăta el. 

Deodată însă se opri... Stătu aşa în mijlocul drumului, 
fiindcă ceva se impunea atenţiei sale, ceva ce uitase. 

Era contactul mintal al necunoscutului; ceea ce detectase 
atunci când, încercând să ajungă la linia ce licărea în zare, 
fusese oprit de Arbin; ceea ce îl pândise din Terenul 
Ministerial. 

Îl însoțea şi acum... Era în spatele lui, observându-l. 
Ascultă intens sau în orice caz se concentra într-un mod 
asemănător asupra contactului mintal. Nu se apropria, dar 
el îi era ţinta, îl supraveghea şi-i era ostil, fără să se teamă. 
Descoperi şi alte lucruri. Urmăritorul său nu trebuia să-l 

scape din ochi şi era înarmat. 


Schwartz se întoarse aproape maşinal, scormonind zarea 
cu privirea. 

Contactul mintal se schimbă imediat. Deveni bănuitor şi 
precaut, temându-se pentru propria siguranţă şi pentru 
reuşita proiectului său, oricare ar fi fost acesta. Faptul că 
dispunea de armă deveni şi mai evident, ca şi cum ar fi 
plănuit s-o folosească în cazul că ar fi fost descoperit. 

Schwartz se ştia neînarmat şi neajutorat. Mai ştia că 
urmăritorul l-ar fi ucis, mai curând decât să îngăduie să-i 
scape de sub observaţie; l-ar fi omorât la prima mişcare 
greşită... Dar tot nu vedea pe nimeni, îşi continuă drumul, 
conştient de faptul că celălalt era destul de aproape pentru 
a-l ucide, îşi simţea spatele încordat, în aşteptarea a nici el 
nu ştia ce. Oare cum e când mori?... Ce simţi?... Gândul îl 
săgeta la fiecare pas, îi apăsa creierul, îi inunda 
subconştientul, până când deveni de-a dreptul insuportabil. 

Se agăța de contactul mintal ca de singura salvare. 
Trebuia să înregistreze creşterea de tensiune care ar fi 
putut să însemne că o armă este ţintită spre el, că se apăsa 
pe trăgaci, că se închidea un contact. 

În acea clipă avea să se arunce la pământ, avea să fugă... 

Dar de ce? Dacă era vorba de Şaizeci, de ce nu-l omora 
deîndată? 

Teoria cu saltul în timp făcea iarăşi loc ipotezei amneziei. 
Era probabil un criminal, un om periculos care trebuia 
urmărit. Poate fusese un mare demnitar ce nu putea fi 
executat pur şi simplu, ci trebuia mai întâi judecat. Amnezia 
ar fi putut fi un subterfugiu al subconştientului său, apăsat 
de cine ştie ce vină îngrozitoare. 

Torturat de aceste gânduri, mergea în continuare pe 
drumul pustiu, îndreptându-se spre o destinaţie nesigură, 
cu moartea pe urmele sale. 

Se făcea tot mai întuneric, iar vântul sufla tot mai rece. Ca 
de obicei, realitatea îl descumpănea. După socotelile lui 
Schwartz, trebuia să fie decembrie; soarele apunea într- 


adevăr la patru şi jumătate, în schimb palele de vânt rece 
nu se comparau cu viscolul unei ierni din zona temperată. 

Schwartz ajunsese la concluzia că blândeţea climei se 
datora faptului că planeta (Pământ?) mai dispunea şi de alte 
surse de căldură în afară de soare, însuşi solul radioactiv 
emana căldură, o cantitate mică pe metru pătrat, dar 
imensă pe un milion de kilometri pătraţi. 

Umbra sa se apropia. Tot precaut şi încordat, gata să 
reacționeze la orice gest îndrăzneţ al său. Ii era mai greu 
să-l urmărească în întuneric, îl urmărise în noaptea aceea, 
când se îndrepta spre orizontul strălucitor. Se temea acum 
să mai rişte? 

— Ei, amice, hei! 

Era o voce subţire, nazală. Schwartz încremeni. Se- 
ntoarse dintr-o mişcare. Silueta scundă ce se îndrepta spre 
el îi făcu semn cu mâna, dar în întunericul serii nu o putea 
distinge prea bine. Se apropia fără grabă. Schwartz 
aşteptă. 

— Ei, bună, îi strigă el. Mă bucur că te-am întâlnit. Nu-i 
nici o plăcere să colinzi drumurile singur. Pot să te-nsoţesc? 

— Bună, spuse Schwartz posac. 

Era într-adevăr contactul mintal. El îl urmărea, iar figura îi 
era cunoscută, îl întâlnise în timpul evenimentelor confuze 
din Chica. 

Individul păru apoi şi el să-l recunoască: 

— Stai puţin, dar te cunosc. Sigur!... Nu-ţi aminteşti de 
mine? 

Lui Schwartz i-ar fi fost imposibil să-şi dea seama dacă 
altădată, în condiţii normale, s-ar fi îndoit de sinceritatea 
lui. Acum, însă, cum s-ar fi putut lăsa înşelat de vălul 
zdrenţuit de artificială efuziune, când curenţii din adâncul 
minţii celuilalt îi spuneau cu tărie că omuleţul cu privirea 
vicleană îl ştia dinainte? 

Îl ştia şi avea pregătită pentru el, la nevoie, o armă 
ucigaşă. 

Schwartz clătină din cap. 


— Ba da, sigur că da, insistă omuleţul. Ne-am cunoscut 
atunci, în magazinul universal. Te-am scos din gloata aceea 
şi începu să râdă, într-un acces de veselie prefăcută. Se 
credea că ai febră radioactivă. Trebuie să-ţi aminteşti. 

Schwartz îşi amintea, vag însă, ca prin ceaţă. Un omuleţ 
care semăna cu acesta, apoi un grup de oameni, care mai 
întâi îi oprise, iar apoi le făcuse loc să treacă. 

— Da, spuse el, mă bucur să te cunosc. 

Nu era o conversaţie strălucită, dar atât se pricepu el să 
spună. Celuilalt nu părea să-i pese. 

— Mă cheamă Natter, spuse el, întinzându-i o mână moale. 
Atunci n-am prea avut timp să vorbim &7%48213; am neglijat 
în zăpăceala generală, s-ar putea spune dar mă bucur de 
acest nou prilej. Hai să batem palma! 

— Mă numesc Schwartz. 

Fu o scurtă strângere de mână. 

— Văd c-ai pornit la plimbare. Încotro? 

Schwartz înălţă din umeri. 

— Mă plimb şi eu. 

— Hoinăreşti, hai? E şi pe placul meu. Tot anul sunt pe 
drum... Se-ncinge sângele în tine. 

— Poftim? 

— Ştii cum se spune. Te face să fii mai vioi. Îţi tragi sufletul 
mai cu putere şi simţi cum îţi zvâcneşte sângele, este?... De 
data asta am mers prea departe. Mi-e urât să mă întorc 
singur după ce se înnoptează. Nu refuz niciodată o 
companie. Încotro mergi? 

Era pentru a doua oară când îi punea această întrebare şi 
contactul lui mintal citea limpede câtă importanţă fi acorda. 
Schwartz se întrebă dacă mai putea ocoli mult timp 
răspunsul. Citea în celălalt o nelinişte întrebătoare. Nu 
ţinea să mintă. Nu cunoştea suficiente lucruri despre lumea 
cea nouă pentru a putea minţi. 

— Merg la spital, îi spuse. 

— La spital? Ce spital? 

— Spitalul la care am stat când am fost la Chica. 


— La Institut, vrei să spui. Nu-i aşa? Adică acolo unde te- 
am dus când cu întâmplarea de la magazinul universal. 

În mintea lui Natter creşteau îngrijorarea şi încordarea. 

— La doctorul Shekt, spuse Schwartz. Îl cunoşti? 

— Am auzit de el. Mare tipul. Eşti bolnav? 

— Nu, dar trebuie să mă duc la control din când în când. 
Suna oare plauzibil? 

— Pe jos? Se miră Natter. Nu-ţi trimite maşina? 

Se pare că nu era plauzibil. 

Schwartz nu răspunse nimic o tăcere cleioasă. Natter o 
sparse cu gălăgioasa-i volubilitate. 

— Ascultă, frate, la prima comuni-undă publică, am să 
chem un taxi din oraş. Ne ia din drum. 

— Comuni-undă? 

— Sigur. Sunt de-astea pe şosea, câte vrei. Uite acolo, de 
exemplu. 

Se depărtase cu un pas, când Schwartz se pomeni 
strigând: 

— Stai pe loc! Nu te mişca! 

Natter se opri. Pe chip i se întipărise o ciudată glacialitate. 

— Ce-i, amice, ce te-a apucat? 

Schwartz îşi găsea cu greu cuvintele, în graba cu care le 
năpustea asupra celuilalt. 

— M-am săturat de tot teatrul ăsta. Te cunosc foarte bine 
şi ştiu ce ai de gând să faci. Vrei să suni pe cineva şi să-i 
spui că merg la doctorul Shekt. Cei din oraş vor trimite o 
maşină să mă înhaţe, iar tu vei fi gata să mă ucizi dacă 
încerc să fug. 

Natter se încruntă. 

— Ai nimerit-o al dracului cu ultima... Murmură el. 
Cuvintele nu erau menite pentru auzul lui Schwartz, dar ele 
poposiră uşor pe suprafaţa contactului mintal. Gura rosti 
însă cu totul altceva: 

— Domnule, habar n-am ce vrei să spui. N-am mai primit 
niciodată un bobârnac ca ăsta peste nas. 


Dar se dădea puţin înapoi, ducându-şi mâna la şold. În 
momentul acela Schwartz îşi pierdu cumpătul. Îşi agita 
braţele, cuprins de o furie sălbatică. 

— Lasă-mă-n pace! Ce-ai cu mine? Ce ţi-am făcut?... 
Pleacă! Pleacă! 

Vocea i se frânse într-un țipăt; fruntea îi era brăzdată 
toată de spaimă şi de ură pentru fiinţa care-l pândea şi ale 
cărei gânduri erau atât de duşmănoase. 

Propriile sale emoţii se năpustiră asupra contactului 
mintal al adversarului, luptându-se să scape de aderenţa lui 
lipicioasă, de ventuză, să se elibereze de respiraţia lui... 

Şi, deodată, contactul mintal dispăru. Brusc şi fără urmă. 
O clipă simţise o durere cumplită nu în el, în celălalt; şi apoi 
nimic. Nici un contact mintal. 

Se desprinsese precum strânsoarea mâinii unui muribund. 

Natter nu mai era decât o umbră ghemuită pe drumul tot 
mai întunecos. Schwartz se apropie cu băgare de seamă. 
Natter era un ins mărunt, uşor de întors pe spate. Agonia îi 
rămăsese adânc întipărită pe chip. 

Liniile feţei erau tot contorsionate, nu se neteziseră. 

Schwartz îi căută inima, dar aceasta nu mai bătea. 

Se îndreptă, copleşit de groază. 

Ucisese un om! 

Şi apoi îl năpădi uimirea. 

Fără să-l atingă! Ucisese un om fără să-l atingă, urându-l 
doar, năpustindu-se asupra contactului mintal. 

De ce alte puteri mai dispunea oare? 

Se hotări repede. Scotoci prin buzunarele mortului şi găsi 
bani. Bun! Aveau să-i folosească. Trase apoi cadavrul peste 
câmp, ascunzându-l în iarba înaltă. 

Îşi continuă drumul vreme de două ore, fără să mai fie 
deranjat de vreun contact mintal. 

Dormi pe câmp în noaptea aceea, iar în dimineaţa 
următoare, după încă două ore de mers, ajunse In 
suburbiile din Chica. 


Pentru Schwartz, Chica era un simplu cătun, în 
comparaţie cu imaginea pe care-o avea despre Chicago; 
agitația oamenilor îi apărea prea slabă şi sporadică. Cu 
toate acestea, era asaltat de o mulţime de contacte mintale 
care-l încurcau, îl amenințau. 

Atât de multe! Unele schimbătoare şi dispersate; altele, cu 
țeluri bine precizate, puternice. Creierul unor trecători 
pulsa exploziv. Alţii nu aveau mai nimic în creier, sau cel 
mult rumegau tihniţi asupra micului dejun pe care tocmai îl 
luaseră. 

La început Schwartz tresărea la fiecare contact mintal, 
luându-l drept o relaţie personală, dar după vreo oră se 
obişnui să nu le mai ia în seamă. 

Auzea şi cuvintele acum, chiar dacă nu erau rostite. Era o 
senzaţie nouă, aşa că începu să asculte. Erau frânturi de 
fraze, imateriale, fără legătură unele cu altele, spulberate 
de vânt, departe... Odată cu ele percepea şi cortegiul de 
emoţii ce le însoțeau, precum şi alte subtilităţi ce nu pot fi 
redate... Lumea devenise o panoramă a cărei viaţă 
clocotitoare i se releva doar lui. 

Descoperi că putea pătrunde în clădirile pe lângă care 
trecea, furişându-şi mintea înăuntru, de parcă ar fi purtat-o 
la capătul unei lese, ca şi cum ar fi fost o fiinţă ce-şi croia 
drum prin unghere invizibile, pătrunzând în înseşi 
articulațiile gândurilor intime ale oamenilor. 

Se opri în faţa unei clădiri uriaşe, cu faţadă de piatră şi 
chibzui. Oamenii aceia (oricare ar fi fost ei) îl urmăreau, îşi 
ucisese urmăritorul, dar în mod sigur mai erau şi alţii 
&148213; cei cărora voia Natter să le telefoneze. Cel mai 
bine era poate să nu facă nici o mişcare câteva zile, dar cum 
să procedeze?... O slujbă...? 

Cercetă clădirea în dreptul căreia se oprise. Undeva, în 
interior, un contact mintal promitea ceva în acest sens. 
Căutau muncitori textilişti... lar el fusese odată croitor. 

Păşi înăuntru, dar nimeni nu-l băgă în seamă. 

Atinse umărul cuiva. 


— Unde mă pot informa în legătură cu o angajare, vă rog? 

— Uşa aceea! 

Îl simţi indispus şi bănuitor. 

Urmărind indicaţia dată, se trezi în faţa unui individ cu 
bărbia ascuţită, care-l asalta cu o mulţime de întrebări, 
perforând răspunsurile la calculator. 

Schwartz se bâlbâia, înşirând minciuni şi adevăruri cu 
aceeaşi nesiguranţă. 

Omul de la serviciul personal începuse prin a fi total 
indiferent, întrebările curgeau cu repeziciune: „Vârsta? 
Cincizeci şi doi? Hm. Boli? Căsătorit? 

Experienţă?... Ai mai lucrat cu textile?... Dar ce fel 
anume?... lermoplastice? Elastomence?... Ce-nţelegi prin 
toate felurile?... Unde-ai lucrat ultima dată?... Dictează 
numele pe litere... Nu eşti din Chica, nu...? 

Actele?... Va trebui să le aduci, dacă vrei să discutăm 
serios... Numărul de buletin...?” 

Schwartz dădea înapoi. Nu bănuise că lucrurile aveau să 
ia o asemenea întorsătură. Mintea celui din faţa lui 
începuse să se schimbe. Devenise extrem de bănuitoare şi 
totodată precaută. Poleiala de amabilitate şi camaraderie 
acoperea o animozitate cu atât mai periculoasă. 

— Cred, spuse Schwartz nervos, că nu sunt omul potrivit 
pentru această slujbă. 

— Nu, nu, vino înapoi, spuse funcţionarul, făcându-i semn 
cu mâna. Avem ceva pentru dumneata. Numai să mă uit 
puţin prin dosare. 

Zâmbea, dar animozitatea devenise şi mai evidentă. 
Funcţionarul apăsă pe un buton aflat pe birou... 
Înspăimântat, Schwartz se repezi la uşă. 

— Tineţi-l, strigă celălalt, sărind de la birou. 

Schwartz se concentra puternic asupra contactului mintal, 
şfichiuindu-l neîndurător. Auzi în spate un geamăt. Privind 
repede peste umăr, îl văzu pe omul de la serviciul personal 
zăcând pe podea, cu faţa schimonosită şi cu tâmplele 
strânse în palme. Un bărbat se aplecă asupra lui; apoi, la un 


imbold autoritar, se îndreptă spre Schwartz. Acesta nu mai 
pierdu timpul. 

Se năpusti în stradă, conştient de faptul că se dăduse 
alarma cu privire la el, că exista o descriere amănunţită a 
persoanei sale şi că cel puţin cel de la serviciul personal îl 
recunoscuse. 

Alerga orbeşte pe străzi. Atrăgea atenţia, tot mai multă 
atenţie acum, deoarece străzile se umpleau de lume... 
Suspiciune, pretutindeni... Pentru că alerga... Pentru că 
hainele-i erau mototolite şi nu erau pe măsura lui. 

În multitudinea de contacte mintale şi în zăpăceala 
propriei minţi înspăimântate, nu mai putea deosebi 
adevărații duşmani, pe cei care nu-l suspectau ci îl 
cunoşteau chiar, aşa încât nu primi nici cel mai slab 
avertisment în legătură cu biciul neuronic. Simţi doar 
durerea înfiorătoare coborând ca şuierul unui bici şi 
materializându-se ca explozia unei stânci. Câteva secunde 
dură prăbuşirea sa agonizantă, mai înainte de a se cufunda 
în întuneric. 

CAPITOLUL, XIII. 

PÂNZA DE PĂIANJEN DE LA WASHENN. 

Nu se poate spune că atmosfera în Colegiul Stegarilor din 
Washenn nu e plină de cucernicie. Austeritatea este 
cuvântul cheie. Grupurile de neofiţi ce-şi fac plimbarea de 
seară printre copacii din scuar; unde numai Stegarii pot 
pătrunde; au un aer plin de gravitate. Câteodată se 
întâmplă ca silueta vreunui Stegar din ultimul an, 
înveşmântat în mantie verde, să traverseze pajiştea, 
răspunzând cu amabilitate la saluturi. 

Şi, uneori, foarte rar, e drept, se mai poate întâmpla să-şi 
facă apariţia însuşi Înaltul Ministru. 

Dar nu ca acum, aproape alergând, aproape transpirat, 
insensibil la respectuoasele saluturi cu mâna, fără să ia în 
seamă privirile uimite dar precaute ce-l urmăreau, 
uităturile semnificative schimbate între spectatori, 
sprâncenele ridicate întrebător. 


Se năpusti în Camera Legislativă pe uşa secretă, o luă de-a 
binelea la fugă în josul unei rampe goale ce răsuna sub paşii 
săi, izbi într-o uşă ce se deschise la o apăsare de picior a 
cuiva din interior şi Înaltul Ministru intră. 

Secretarul său abia binevoi să-şi ridice privirea din spatele 
biroului modest, unde stătea aplecat asupra unui 
minitelevizor cu protecţie de câmp, ascultând cu atenţie şi 
aruncându-şi din când în când privirea peste un maldăr de 
rapoarte cu aspect oficial, ce se înălța în faţa sa. 

Înaltul Ministru bătu cu putere în birou. 

— Ce-nseamnă asta? Ce se-ntâmplă? 

Secretarul îi aruncă o privire rece şi dădu televizorul la o 
parte. 

— Vă salut, Excelenţă. 

— Scuteşte-mă de salutul tău, se răsti Înaltul Ministru. 
Vreau să ştiu ce se petrece! 

— Pe scurt, omul nostru a evadat. 

— Vrei să spui, omul tratat de Shekt cu sinapsificatorul... 
Extraterestrul. Spionul. Cel de la ferma de lângă Chica? 

Nu se ştie câte calificative ar mai fi turuit Înaltul Ministru 
în tulburarea sa, dacă Secretarul nu l-ar fi întrerupt cu un 
„Exact” indiferent. 

— De ce n-am fost informat? De ce nu mi se spune 
niciodată nimic? 

— Trebuiau luate măsuri de urgenţă, iar dumneavoastră 
eraţi ocupat. V-am înlocuit eu, atât cât m-am priceput. 

— Sigur, ai foarte mare grijă să nu mă deranjezi atunci 
când vrei să acţionezi de capul tău. Nu permit acest lucru. 
Nu îngădui să se treacă peste mine, să fiu dat la o parte. Nu 
accept... 

— Pierdem timpul, veni replica pe un ton cât se poate de 
firesc. 

Vocea Înaltului Ministru cobori de la altitudinea 
strigătului; se înecă, ezită, neştiind ce să spună în 
continuare, apoi întrebă blând: 

— Ce s-a întâmplat mai exact, Balkis? 


— Nu cine ştie ce. După ce-a aşteptat râăbdător două luni, 
văzând că nu intervine nimic, Schwartz a plecat... A fost 
urmărit... Şi pierdut. 

— Cum adică... Pierdut? 

— Nu ştim bine, dar mai există un amănunt. Agentul 
nostru, Natter, a lipsit de trei ori de la raport în noaptea 
trecută. Adjuncţii săi au pornit în căutarea lui pe drumul 
spre Chica şi l-au găsit în zori. Era într-un şanţ pe marginea 
şoselei; mort. 

Înaltul Ministru păli. 

— L-a ucis extraterestrul? 

— Presupun, deşi nu putem fi siguri. Cu excepţia unei 
expresii de suferinţă pe chip, nu exista absolut nici un semn 
vizibil de violenţă. 1 se face autopsia, desigur. Poate că a 
avut un atac. 

— Incredibilă coincidenţă. 

— Aşa cred şi eu, răspunse rece Secretarul, dar dacă 
Schwartz e cel care l-a ucis, evenimentele ulterioare sunt o 
adevărată enigmă. Vedeţi, Excelenţă, încă din analiza 
noastră anterioară reieşea clar că Schwartz se va îndrepta 
spre Chica pentru a se întâlni cu Shekt, iar Natter a fost 
găsit mort pe şoseaua dintre ferma Maren şi Chica. De 
aceea am dat alarma în oraş acum trei ore şi individul a fost 
prins. 

— Schwartz? Întrebă Înaltul Ministru, neîncrezător. 

— Desigur. 

— De ce n-ai spus de la început? 

Balkis ridică din umeri. 

— Excelenţă, alte lucruri sunt mai importante acum. Am 
spus că Schwartz e în mâinile noastre. A fost prins cu 
uşurinţă, ceea ce, ţinând cont de moartea lui Natter, mi se 
pare foarte suspect. Cum poate fi în acelaşi timp atât de 
deştept încât să-l descopere şi să-l ucidă pe Natter; un 
agent foarte capabil; şi atât de prost încât să intre în Chica 
în chiar dimineaţa următoare şi să pătrundă nedeghizat 
într-o fabrică pentru a căuta o slujbă. 


— Aşa a făcut? 

— Aşa a făcut... Există două posibilităţi. Sau a şi transmis 
informaţiile de care dispunea lui Shekt ori lui Arvardan, 
după care s-a lăsat prins pentru a ne distrage atenţia, sau 
mai sunt implicaţi şi alţi spioni pe care nu i-am detectat şi 
cărora le serveşte de paravan. Şi într-un caz şi-n celălalt, nu 
trebuie să fim prea siguri de noi. 

— Ştiu şi eu, făcu neajutorat Înaltul Ministru, al cărui chip 
distins era acum chinuit de griji. Pentru mine e din ce în ce 
mai complicat. 

Balkis zâmbi cu nedisimulat dispreţ şi-l anunţă pe un ton 
oficial: 

— Peste patru ore îl veţi primi pe profesorul Bel Arvardan. 

— Adevărat? De ce? Ce-aş putea să-i spun? Nu vreau să-l 
văd. 

— Calmaţi-vă, Excelenţă. Trebuie să-l vedeţi. Mi se pare 
firesc ca, apropiindu-se data la care trebuia să înceapă 
presupusa expediţie, el să-şi joace în continuare rolul, 
cerându-vă permisiunea de a intra în Teritoriile Interzise. 
Ennius ne-a avertizat că aşa se va întâmpla, or el trebuie să 
cunoască exact detaliile acestei comedii. Presupun că veţi 
şti cum să-l duceţi cu vorba, răspunzând ipocriziei cu 
ipocrizie. 

Înaltul Ministru îşi plecă fruntea. 

— Bine, am să încerc. 

Bel Arvardan ajunsese mai devreme, aşa că avu timp să 
arunce o privire în jur. Pentru unul ca el, familiarizat cu 
triumfurile arhitectonice din întreaga Galaxie, Colegiul 
Stegarilor nu putea să pară altceva decât un bloc sumbru 
de granit, cu caneluri de oţel, construit în stil vechi. Pentru 
unul care mai era şi arheolog pe deasupra, acesta 
reprezenta, în sobrietatea-i mohorâtă, aproape sălbatică, 
însăşi vatra unui mod de viaţă mohorât, aproape sălbatic. 
Chiar primitivismul său era un indiciu al paseismului 
fanatic. 


Gândurile lui Arvardan începură din nou să hoinărească. 
Turul de două luni pe continentele vestice ale Pământului 
nu se dovedise tocmai... Amuzant. Acea primă zi în Chica 
stricase totul. Se pomeni gândindu-se iar la Chica şi se 
înfurie pe sine. Era doar o pământeancă obişnuită, prost 
crescută şi revoltător de nerecunoscătoare. De ce să se 
simtă vinovat? Şi totuşi... 

N-ar fi trebuit să aibă în vedere şocul ei descoperind în el 
un extraterestru, aidoma ofițerului care o insultase şi a 
cărui brutalitate arogantă fusese răsplătită de el cu un braţ 
rupt? La urma urmelor, de unde putea şti cât suferise ea 
din partea extratereştrilor? Ca apoi să afle aşa, pe 
neaşteptate, că şi el era unul. 

Dacă ar fi avut mai multă răbdare... De ce-o rupsese atât 
de brutal? Nici nu-şi amintea numele ei. 

Pola şi nu mai ştiu cum. Ciudat! De obicei memoria lui era 
ceva mai bună. Sau era poate un efort subconştient de a 
uita? 

Ei, aşa mai mergea. Să uite! Ce avea să-şi amintească de 
fapt? O pământeancă. O pământeancă obişnuită. 

Era soră la un spital. Dacă ar fi încercat să găsească 
spitalul? La despărţire nu era decât o masă informă de 
întuneric, dar trebuia să fie undeva în apropiere de 
alimentomat. 

Sfâşie gândul într-o mie de bucăţi. Ce, era nebun? Ce-ar fi 
câştigat? Era o pământeancă. Drăguţă, gingaşă, oarecum 
seducă... 

O pământeancă! 

Înaltul Ministru intră şi Arvardan se bucură. Însemna să 
izgonească gândul la ziua aceea în Chica. In adâncul 
sufletului, era convins însă că vor reveni. 

Ele; gândurile; reveneau mereu. 

Cât despre Înaltul Ministru, acesta purta o robă nou- 
nouţă, strălucitoare. Pe fruntea sa nu se citea nici urmă de 
grabă sau îndoială, iar broboanele de sudoare ar fi fost cu 
totul nelalocul lor. 


Conversaţia se desfăşură într-o atmosferă cu adevărat 
cordială. Arvardan îşi dădu toată silinţa să pomenească de 
simpatia unor înalţi demnitari ai Imperiului faţă de poporul 
de pe Pământ, iar Înaltul Ministru, la rândul său, avu grijă 
să dea glas profundei recunoştinţe pe care trebuie s-o simtă 
fiecare locuitor al Pământului faţă de generozitatea şi de 
înţelegerea luminatului Guvern Imperial. 

Arvardan se referi la importanţa arheologiei pentru 
concepţia Imperiului, la contribuţia pe care o poate aduce 
la afirmarea Înaltului ideal de fraternitate între oamenii din 
întreaga Galaxie, indiferent de planeta căreia îi aparţineau; 
iar Înaltul Ministru încuviinţă întru totul, subliniind că 
pământenii erau de mult convinşi de necesitatea realizării 
acestui deziderat şi că spera din tot sufletul ca, în cel mai 
scurt timp şi restul Galaxiei să pună teoria în practică. 

Arvardan zâmbi fugar. 

— Tocmai în acest scop m-am adresat Excelenței Voastre, 
spuse el. Divergenţele dintre Pământ şi unele dominioane 
imperiale din vecinătate se datorează, în mare parte, 
existenţei unor concepţii diferite. Multe neînţelegeri s-ar 
putea elimina dacă s-ar putea demonstra că pământenii nu 
sunt deosebiți, ca rasă, de alţi locuitori ai Galaxiei. 

— Ce sugeraţi dumneavoastră, în acest sens, domnule 
doctor? 

— Ar necesita o explicaţie mai lungă, Excelenţă. După cum 
probabil ştiţi, există în gândirea arheologică două curente 
principale, cunoscute în mod obişnuit drept teoria asimilării 
şi teoria radiaţiei. 

— Sunt familiarizat într-un mod profan, desigur, cu 
ambele. 

— Bun. Prin urmare, conform teoriei asimilării, diferitele 
tipuri de umanoizi, evoluând independent, s-au căsătorit 
între ele în epoca foarte veche, aproape neatestată 
documentar, a zborurilor spaţiale primitive. E nevoie de o 
asemenea teorie pentru a explica de ce oamenii sunt atât 
de asemănători unii cu alţii în zilele noastre. 


— Da, comentă sec Înaltul Ministru, dar o asemenea teorie 
mai presupune cu necesitate şi existenţa a câtorva sute sau 
mii de fiinţe de tip mai mult sau mai puţin uman care, deşi 
au evoluat separat, sunt totuşi atât de înrudite din punct de 
vedere chimic şi biologic, încât să se poată căsători între 
ele. 

— Exact, încuviinţă Arvardan satisfăcut. Aţi pus degetul pe 
un punct extrem de sensibil. Cu toate acestea, mulţi 
arheologi îl nesocotesc, aderând cu fermitate la teoria 
asimilării care implică, desigur, posibilitatea ca în unele 
regiuni izolate ale Galaxiei să existe subspecii de oameni, 
diferiţi de rest, care nu s-au căsătorit cu alte... 

— Vă referiţi la Pământ, specifică Înaltul Ministru. 

— Pământul este considerat într-adevăr un exemplu. Pe de 
altă parte, teoria radiaţiei... 

— Afirmă că suntem cu toţii descendenţii unui grup 
planetar de oameni. 

— Exact. 

— Pe baza dovezilor oferite de propria noastră istorie şi pe 
baza unor scrieri sacre ce nu pot fi dezvăluite 
extratereştrilor, noi considerăm că Pământul însuşi este 
vatra umanităţii. 

— Aşa cred şi eu şi vă solicit sprijinul pentru a dovedi acest 
lucru întregii Galaxii. 

— Sunteţi optimist. De fapt, despre ce este vorba? 

— Am convingerea, Excelenţă, că aş putea descoperi o 
mulţime de obiecte arhaice şi vestigii arhitectonice în acele 
regiuni ale planetei dumneavoastră care sunt acum, din 
păcate, inaccesibile din cauza radioactivităţii. S-ar putea 
calcula cu precizie vârsta acestor rămăşiţe, pornind de la 
dezintegrarea radioactivă prezentă şi comparând-o... 

Înaltul Ministru clătină din cap. 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. 

— Dar de ce? Şi Arvardan se încruntă uluit. 

— În primul rând, spuse Înaltul Ministru, raţionând calm, 
ce anume speraţi să realizaţi cu asta? Chiar dacă v-aţi 


demonstra punctul de vedere, chiar dacă aţi sili toate lumile 
să vi-l accepte, ce-ar conta că în urmă cu un milion de ani 
eraţi cu toţii pământeni? La drept vorbind, cu un miliard de 
ani în urmă eram cu toţii maimuțe şi totuşi astăzi, nu 
socotim maimuţele rudă cu noi. 

— Staţi puţin, Excelenţă, analogia este nepotrivită. 

— Câtuşi de puţin, domnule. Nu este firesc să presupunem 
că pământenii, în lunga lor izolare şi mai ales sub influenţa 
radioactivităţii, se vor fi schimbat atât de mult de verii lor 
care au emigrat, încât să formeze acum o rasă cu totul 
diferită? 

Arvardan îşi muşcă buzele şi răspunse îndărătnic: 

— Argumentaţi foarte convingător de partea adversarului. 

— Pentru că mă întreb ce va spune adversarul. Aşa încât 
nu veţi realiza nimic decât, poate, să adânciţi şi mai mult 
ura împotriva noastră. 

— Dar, protestă Arvardan, trebuie să ne gândim şi la 
interesele ştiinţei, la progresul cunoaşterii... 

Înaltul Ministru încuviinţă grav. 

— Regret sincer că trebuie să stau în calea lui. Vă vorbesc 
acum, ca de la un gentleman al Imperiului către altul. 
Dinspre partea mea v-aş ajuta bucuros, dar pământenii mei 
sunt un popor încăpățânat şi inflexibil, care de-a lungul 
secolelor, datorită atitudinii... hm... Deplorabile existente 
prin unele părţi ale Galaxiei, s-au retras tot mai mult în ei. 
Au anumite tabuuri, anumite Datini fixate... pe care nici eu 
nu mi-aş permite să le încalc. 

— Iar teoriile radioactive... 

— Sunt unul din tabuurile cele mai importante. Chiar dacă 
v-aş acorda permisiunea; şi vă asigur că aş face-o din toată 
inima; nu ar însemna decât să provoc tot felul de răzmeriţe 
şi tulburări, care nu numai că ar pune în pericol viaţa 
dumneavoastră şi a celorlalţi tovarăşi de expediţie, dar cu 
timpul ar abate asupra noastră măsurile disciplinare ale 
Imperiului. Mi-aş trăda misiunea şi aş înşela încrederea 
poporului meu dacă aş îngădui aşa ceva. 


— Sunt dispus să iau toate precauţiunile posibile. Dacă 
doriţi să trimiteţi observatori la faţa locului... Sau, desigur, 
mă pot angaja să nu public absolut nimic despre rezultatele 
obţinute mai înainte de-a vă consulta. 

— Adevărul e că mă tentează proiectul dumneavoastră, 
domnule doctor Arvardan. Este foarte interesant. Din 
păcate însă îmi supraestimaţi puterea. Chiar de n-ar fi 
vorba de popor, eu nu iau decizii de unul singur. De fapt, 
puterea mea e precis delimitată. Toate problemele trebuie 
să fie supuse dezbaterii Societăţii Stegarilor, mai înainte de 
a se putea lua o hotărâre definitivă. 

Arvardan clătină din cap. 

— Îmi pare foarte rău. Guvernatorul m-a avertizat cu 
privire la dificultăţile întreprinderii mele, dar am sperat 
totuşi... Şi când aţi putea consulta legislatura, Excelenţă? 

— Prezidiul Societăţii Stegarilor urmează să se 
întrunească peste trei zile. Nu-mi stă în puteri să schimb 
agenda de lucru, astfel încât s-ar putea să mai treacă vreo 
câteva zile mai înainte de-a pune în discuţie această 
chestiune. Să zicem o săptămână. 

Arvardan încuviinţă absent. 

— Ei, n-avem ce face... Încă ceva, Excelenţă. 

— Da? 

— Aş vrea să cunosc un savant de pe planeta 
dumneavoastră. Un anume doctor Shekt din Chica. E drept 
că am fost în Chica, dar am plecat fără să fi realizat mare 
lucru şi aş vrea să repar greşeala. Cum sunt sigur că e 
foarte ocupat, aş îndrăzni să vă solicit o scrisoare de 
recomandare. 

Înaltul Ministru se crispă vizibil şi câteva clipe nu spuse 
NIMIC. 

— Pot să vă întreb în ce scop doriţi să-l vedeţi? Întrebă în 
cele din urmă. 

— Desigur. Am citit că a inventat un instrument, căruia-i 
spune sinapsificator şi s-ar putea să prezinte un mare 
interes pentru alt proiect al meu. Lucrez la o clasificare a 


umanităţii în grupe encefalografice; ştiţi, după tipul 
curenților cerebrali. 

— Hm!... Am auzit vag de dispozitivul lui. Parcă-mi 
amintesc că a fost un eşec. 

— Se poate, dar e totuşi expert în domeniu, aşa că mi-ar 
putea fi de ajutor. 

— Înţeleg, în acest caz vi se va pregăti de îndată o 
scrisoare de recomandare. Sigur, nu trebuie să pomeniţi 
nimic de intenţiile dumneavoastră de a intra în Teritoriile 
Interzise. 

— Desigur, Excelenţă, spuse Arvardan ridicându-se. Vă 
mulţumesc pentru amabilitatea şi solicitudinea 
dumneavoastră şi nu-mi rămâne decât să nădăjduiesc că 
acest Consiliu al Stegarilor se va arăta înţelegător faţă de 
proiectele mele. 

După ce Arvardan ieşi, intră Secretarul. Avea pe buze 
obişnuitu-i surâs îngheţat, feroce. 

— Bravo! Spuse el. V-aţi ţinut bine, Excelenţă. 

Înaltul Ministru îl privi grav. 

— Ce-a vrut să însemne povestea de la sfârşit cu Shekt? 

— Vă miră? N-are de ce. Lucrurile merg de minune. Aţi 
observat cu cât calm a primit vetoul dumneavoastră la 
proiectul său? Aşa reacţionează un om de ştiinţă care s-a 
angajat cu tot sufletul într-o problemă ce-i este smulsa din 
mână fără nici un motiv evident? Sau este reacţia cuiva 
care joacă un rol şi e fericit că a scăpat de el? 

Şi, din nou, o coincidenţă ciudată Schwartz fuge, 
îndreptându-se spre Chica. Exact a doua zi vine la noi 
Arvardan, care după o sporovăială fără importanţă despre 
expediţia sa menţionează, ca din întâmplare, că merge la 
Chica pentru a-l întâlni pe Shekt. 

— Dar de ce să spună asta, Balkis? Mi se pare prostesc. 

— Pentru că viclenia vă e străină. Puneţi-vă în locul lui. El 
îşi închipuie că nu bănuim nimic. In acest caz, învinge 
îndrăzneala. Se duce să-l întâlnească pe Shekt. Bun! O 
spune pe faţă. Ba chiar cere şi o scrisoare de recomandare. 


Ce altă garanţie mai bună ne-ar putea oferi că este animat 
de cele mai nevinovate intenţii? Şi asta ne dovedeşte un 
lucru: e posibil ca Schwartz să fi descoperit că este urmărit. 
Se poate să-l fi ucis pe Natter. Dar nu a avut timp să-i 
avertizeze pe ceilalţi, pentru că atunci n-am mai fi asistat la 
această comedie. 

Ochii Secretarului erau pe jumătate închişi, în timp ce-şi 
ţesea pânza de păianjen. 

— Nu putem şti cât timp le va trebui pentru a observa 
absenţa lui Schwartz, dar cel puţin până îl întâlneşte 
Arvardan pe Shekt, putem sta liniştiţi. li vom prinde astfel 
împreună. Nu le va fi uşor să nege. 

— Cât timp ne mai trebuie nouă? Întrebă Înaltul Ministru. 

Balkis îşi ridică privirea gânditor. 

— Operaţiunea se desfăşoară în continuare şi, de când am 
descoperit trădarea lui Shekt, se munceşte în trei 
schimburi. Lucrurile merg bine. Aşteptăm doar calculele 
matematice ale traiectoriilor. Ceea ce ne mai întârzie este 
imperfecţiunea calculatoarelor noastre. Ei... S-ar putea să 
fie doar o chestiune de zile acum. 

— De zile! 

Vocea Înaltului Ministru era un amestec ciudat de triumf şi 
spaimă. 

— De zile! Repetă Secretarul. Dar nu uitaţi: o singură 
bombă aruncată chiar şi numai cu două secunde înaintea 
timpului zero ne-ar fi fatală. Şi chiar şi după aceea, o 
perioadă de una până la şase luni se mai pot face represalii. 
Aşa că nu suntem încă în deplină siguranţă. 

De zile! După care va începe cea mai incredibilă bătălie 
din istoria Galaxiei. Bătălia care până atunci putea fi 
purtată doar dintr-o singură parte va primi replica victimei 
şi Pământul va ataca Galaxia. 

Mâinile Înaltului Ministru tremurau uşor. 

Arvardan era din nou instalat în aeronavă. Clocotea de 
furie. Nu se vedea deloc îndreptăţit să spere că Înaltul 


Ministru şi supuşii săi demenţi îi vor aproba o pătrundere 
oficială în teritoriile radioactive. 

Era pregătit pentru un refuz, într-un fel nici nu regreta. Ar 
fi putut lupta cu mai mult succes; dacă şi-ar fi dat silinţa. 
Acum însă; pe Galaxie!; va intra şi ilegal, îşi va înarma nava 
şi-şi va croi drum cu forţa dacă va fi necesar. 

Imbecilii! Cine se credeau? 

Sigur, sigur... Se credeau oamenii originari, locuitorii 
planetei unice... 

Nenorocirea era că aveau dreptate. 

Nava decola. Se lăsă pe perna moale a scaunului, ştiind că 
într-o oră avea să fie la Chica. Nu că ar fi fost nerăbdător să 
revadă Chica, îşi spunea, dar putea fi ceva de 
sinapsificatorul acela şi, dacă tot se afla pe Pământ, cel 
puţin să profite în vreun fel. Căci, odată plecat, nu avea nici 
cea mai mică intenţie să revină. 

Gaură de şobolani! Avea dreptate Ennius. 

Acest doctor Shekt, totuşi... Răsfoi scrisoarea de 
recomandare, încărcată de formule oficiale... 

Deodată tresări, îndreptându-se în scaun; sau încercând, 
cel puţin, în luptă aprigă cu inerția ce-l împingea la loc; în 
timp ce Pământul se scufunda în urma navei, iar albastrul 
cerului se topea într-un purpuriu dens. 

Îşi amintise numele fetei; era Pola Shekt. 

Cum uitase? Arvardan se simţi furios şi contrariat. Mintea 
sa complotase împotrivă-i, ţinându-i ascuns al doilea nume 
până ce fusese prea târziu. 

Dar undeva, în adâncul fiinţei sale, era oarecum bucuros... 

CAPITOLUL XIV. 

A DOUA ÎNTÂLNIRE. 

În cele două luni de când îşi aplicase invenţia asupra lui 
Joseph Schwartz, doctorul Shekt se schimbase cu 
desăvârşire. Nu atât în sens fizic, deşi arăta acum ceva mai 
gârbovit poate şi o idee mai slab, dar ceea ce te frapa în 
primul rând la el era felul diferit de-a fi &748213; absent şi 
temător. Se retrăsese în sine, îndepărtându-se până şi de 


cei mai apropiaţi colegi cu o neîncredere plină de rezervă 
ce nu putea scăpa nici celor mai insensibili. 

Numai în faţa Polei îşi mai descărca sufletul, probabil 
pentru că şi ea devenise ciudat de retrasă în ultimele două 
luni. 

— Sunt cu ochii pe mine, îi spunea el. Ştii ce senzaţie 
cumplită e asta?... S-a petrecut o adevărată răsturnare în 
Institut în ultimul timp şi tocmai cei la care ţineam şi-n care 
simţeam că pot avea încredere sunt cei care pleacă... Nu 
am nici o clipă de răgaz. Tot timpul e cineva lângă mine. 
Nici însemnările nu pot să mi le mai scriu. 

Pola, când îl compătimea, când râdea de el, spunând: 

— Dar ce-ar putea avea cu tine, tată? Chiar dacă ar fi aflat 
de experienţa asupra lui Schwartz, tot n-ar fi cine ştie ce 
crimă. Te-ar fi chemat, cel mult şi te-ar fi muştruluit 
zdravăn. 

Shekt însă, palid şi cu chipul supt, şopti: 

— N-au să mă lase să trăiesc. Se apropie Şaizeciul, iar ei 
n-au să mă lase să trăiesc. 

— După câte ai făcut? Prostii! 

— Ştiu prea multe, Pola. N-au încredere în mine. 

În seara aceea simţea nevoia acută de a-şi descărca 
sufletul faţă de cineva, aşa că îi povesti. Pola nu-l crezu la 
început, dar când în cele din urmă înţelese, îngheţă de 
groază. 

A doua zi, ea sună la Casa Oficială de la o comuni-undă 
situată în cealaltă parte a oraşului. Punându-şi o batistă în 
dreptul gurii, întrebă de doctorul Bel Arvardan. Nu era 
acolo. Presupuneau că era la Conair, la zece mii de kilometri 
depărtare, dar el nu-şi respectase întocmai itinerariul 
iniţial. Da, credeau că va reveni în Chica în cele din urmă, 
dar nu ştiau exact data. Dacă dorea să-şi lase numele, 
aveau să se intereseze. 

La aceste cuvinte, Pola întrerupse legătura, îşi lipi obrazul 
catifelat de peretele de sticlă, bucurându-se de răcoarea-i 
binefăcătoare. 


Proasta! Fusese o proastă! 

El o ajutase, iar ea îl alungase cu cuvinte amare. 

EI înfruntase biciul neuronic şi chiar mai mult, pentru a 
apăra demnitatea unei neînsemnate pământence în faţa 
unui extraterestru, iar ea, în pofida acestui lucru, se 
năpustise asupra lui. 

Suta de credite expediată la Casa Oficială în dimineaţa de 
după incident îi fusese returnată fără un cuvânt. Dorise 
atunci să se ducă la el şi să-i ceară scuze, dar se temuse. 
Casa Oficială era numai pentru extratereştri, cum ar fi 
putut ea să dea buzna acolo? 

Nici n-o văzuse măcar, decât de la distanţă. Iar acum... 
Acum s-ar fi dus chiar şi la palatul Guvernatorului pentru... 
Pentru... 

Numai el îi putea ajuta. El, un extraterestru care discuta 
cu pământenii de la egal la egal. Nici prin gând nu-i trecuse 
că-i extraterestru, până ce nu i-o spusese el însuşi. Era atât 
de înalt şi de stăpân pe el. El ar şti ce trebuie făcut. 

Şi cineva trebuia să ştie, ori altfel întreaga Galaxie avea să 
fie distrusă. 

Sigur, mulţi extratereştri meritau acest lucru; dar oare 
toţi? Şi femeile şi copiii? Şi bolnavii sau bătrânii? Şi cei 
buni? Şi cei ca Arvardan? Şi cei care nu auziseră niciodată 
de Pământ? Erau oameni, la urma urmelor. O asemenea 
teribilă răzbunare ar fi înecat pentru totdeauna cauza 
dreaptă pe care ar fi putut s-o aibă; nu, pe care o avea 
Pământul; într-o mare nesfârşită de sânge şi putreziciune. 

Şi apoi, ca din senin, se pomeniseră cu apelul lui Arvardan. 
Doctorul Shekt şovâăia. 

— Nu pot să-i spun. 

— Trebuie, insistase Pola. 

— Aici? Imposibil. S-ar termina cu amândoi. 

— Atunci expediază-l şi mă ocup eu de tot. 

Inima îi cânta nestăvilită; numai pentru că avea prilejul să 
salveze nenumărate fiinţe omeneşti, desigur. Îşi amintea 
zâmbetul lui larg, sincer. Îşi amintea cu cât calm silise un 


colonel al armatei împăratului să-şi plece capul în faţa ei, 
cerându-i scuze, ei, unei pământence, care binevoise să-l 
ierte. 

Bel Arvardan putea face orice! 

Arvardan nu ştia, desigur, nimic din toate acestea. Aşa că 
socoti atitudinea lui Shekt drept ceea ce părea; o grosolănie 
inexplicabilă, în consonanţă cu tot ceea ce cunoscuse pe 
Pământ până atunci. 

Aştepta nervos în anticamera biroului cufundat într-o 
tăcere prudentă simțindu-se, evident, un intrus. 

Îşi alese cu grijă cuvintele. 

— Nu aş fi îndrăznit vreodată să vă deranjez cu o vizită, 
domnule doctor Shekt, dacă nu aş fi fost profesional 
interesat de sinapsificatorul dumneavoastră. Am fost 
informat că, spre deosebire de cei mai mulţi pământeni, 
dumneavoastră nu sunteţi ostil oamenilor din Galaxie. 

Făcuse se pare o afirmaţie nefericită. Doctorul Shekt sări 
ca ars. 

— Acela care v-a informat, indiferent cine e, se înşeală 
atribuindu-mi sentimente prieteneşti pentru străini. Nu am 
preferinţe sau antipatii. Sunt un pământean... 

Arvardan îşi muşcă buzele şi dădu să plece. 

— Vă rog să mă înţelegeţi, domnule doctor Arvardan, şopti 
grăbit Shekt şi să-mi iertaţi brutalitatea, dar realmente nu 
pot... 

— Înţeleg foarte bine, răspunse rece arheologul, deşi nu 
înţelegea deloc. Bună ziua. 

Shekt schiţă un zâmbet. 

— Sub povara muncii mele... 

— Şi eu sunt foarte ocupat, domnule doctor Shekt. 

Se îndreptă spre uşă clocotind în sinea sa împotriva 
întregului trib al pământenilor, amintindu-şi fără să vrea de 
câteva zicale recitate curent pe planeta sa natală, ca de 
exemplu: „Pe Pământ politeţea e ca uscăciunea într-un 
ocean”, sau „Pământeanul îţi dă totul, cu condiţia să nu 
coste nimic şi să valoreze şi mai puţin”. 


Braţul său frânsese raza fotoelectrică ce deschidea uşa de 
la ieşire, când auzi în spate paşi grăbiţi şi un avertisment de 
tăcere. Cineva îi strecură în mână o bucată de hârtie, iar 
când se întoarse, nu mai văzu decât o siluetă dispărând 
într-o străfulgerare roşie. 

După ce se instala în maşina închiriată, despături hârtia. 
Pe ea erau mâzgălite nişte cuvinte: „Vă aştept la Marele 
Cazinou astă-seară la opt. Aveţi grijă să nu fiţi urmărit.” 

Arvardan reciti mesajul de patru ori, încruntându-şi 
fiecare cută a feţei, apoi examină hârtia pe toate părţile de 
parcă s-ar fi aşteptat ca o cerneală invizibilă să se 
materializeze deodată la lumină. Privi fără voie în spate. 
Strada era goală. Ridică pe jumătate mâna pentru a arunca 
bileţelul acela stupid pe fereastră, ezită, apoi îl vâri în 
buzunarul de la vestă. 

Cu siguranţă că, dacă ar fi avut cel mai neînsemnat lucru 
de făcut în seara aceea, l-ar fi aruncat. Ar fi însemnat 
probabil sfârşitul a câtorva bilioane de oameni, întâmplător, 
însă, nu avea nici un program. 

Şi, tot întâmplător, se mai întrebă dacă cel ce-i dăduse 
biletul nu era cumva... 

La opt seara, Arvardan înainta cu greu într-o coloană de 
maşini, şerpuind pe serpentina ce părea să ducă la Marele 
Cazinou. Întrebase o singură dată un trecător, care se 
holbase bănuitor la el; se pare că nici un pământean nu era 
scutit de acest sentiment atotstăpânitor; şi-i răspunsese 
scurt: 

— Urmaţi celelalte maşini. 

Intr-adevăr, toate celelalte maşini mergeau la Cazinou, 
căci, odată ajuns acolo, le văzu dispărând pe rând în 
parcajul subteran. Arvardan ieşi din rând şi lunecă încet 
până dincolo de Cazinou, unde opri aşteptând nici el nu ştia 
ce. 

O siluetă zveltă se desprinse de pe trotuar, repezindu-se la 
geamul său. O privi uluit, dar mai înainte de a face un gest, 


ea deschise uşa şi se instală înăuntru dintr-o singură 
mişcare. 

— Scuzaţi-mă, începu Arvardan, dar... 

— Şst! Făcu necunoscuta, ghemuindu-se cât mai jos în 
scaun. Aţi fost urmărit? 

— Trebuia să fiu? 

— Lăsaţi gluma. Mergeţi drept înainte, întoarceţi când vă 
spun... Ce mai aşteptaţi? 

Cunoştea vocea. Gluga îi căzuse pe umeri, dezvăluind 
părul castaniu deschis. Doi ochi negri îl fixau. 

— Aţi face mai bine să porniţi, şopti ea. 

Se supuse şi, timp de cincisprezece minute, ea nu spuse 
nimic, cu excepţia unor indicaţii înăbuşite dar precise. Îşi 
furişă privirea spre ea şi constată cu o bucurie neaşteptată 
că era chiar mai frumoasă decât şi-o amintea. Ciudat, dar 
acum îi dispăruse orice resentiment. 

Se opriră sau, mai bine zis, Arvardan opri la indicaţia ei, în 
colţul unei străzi pustii. După ce se asigură cu grijă, fata îi 
făcu semn să pornească din nou şi coborâră pe o alee ce 
sfârşea pe rampa uşoară a unui garaj particular. 

Uşa se închise în urma lor. Singura lumina era cea din 
maşină. 

Pola îl privi grav, spunându-i: 

— Domnule doctor Arvardan, regret că a trebuit să recurg 
la acest mijloc pentru a vă vorbi între patru ochi. Ştiu că nu 
mai am ce pierde în ochii dumneavoastră... 

— Să nu crezi asta, protestă el stânjenit. 

— Sunt silită să cred. Vreau să ştiţi că-mi dau perfect de 
bine seama cât de meschină şi de răutăcioasă am fost în 
seara aceea. Nici nu am cuvinte pentru a vă cere scuze... 

— Te rog, spuse el, luându-şi privirea de la ea. Puteam şi 
eu să am mai mult tact. 

Pola se opri câteva clipe pentru a-şi regăsi calmul. 

— Nu pentru asta v-am adus aici. Dumneavoastră sunteţi 
singurul extraterestru bun şi nobil pe care l-am întâlnit 
vreodată... Şi am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 


Arvardan simţi un fior rece. Despre asta era vorba? Işi 
materializa gândul printr-un „Oh!” rece. 

— Nu, strigă ea drept răspuns. Nu-i vorba de mine, 
domnule Arvardan, ci de întreaga Galaxie. Pentru mine nu 
cer nimic. Nimic! 

— Despre ce-i vorba? 

— Mai întâi, nu cred că am fost urmăriţi, dar dacă auziţi 
vreun zgomot, vă rog să... Vreţi să... Şi... Înţelegeţi? 

Arvardan dădu din cap şi spuse sec: 

— Cred că pot improviza destul de uşor. E nevoie să aştept 
zgomotul? 

Pola roşi toată. 

— Vă rog să nu glumiţi sau să-mi interpretaţi greşit 
intenţiile. Numai aşa am putea îndepărta orice bănuială. 
Numai asta convinge. 

Arvardan întrebă blând: 

— E atât de grav? 

O examina curios. Părea atât de tânără şi de plăpândă. 
Ceva nu era în ordine. În viaţa lui nu acţionase orbeşte. Se 
mândrea cu acest lucru. Era un bărbat animat de 
sentimente puternice, dar reuşea întotdeauna să şi le 
stăpânească. lar acum, numai pentru că o fată părea slabă 
şi neajutorată, simţea impulsul irezistibil de a o proteja. 

— E foarte grav, spuse ea. Vă voi povesti ceva ce la început 
o să vi se pară incredibil. Vă rog să încercaţi să mă credeţi. 
Doresc să plecaţi de la ideea că sunt sinceră. Şi mai ales să- 
mi promiteţi că, după ce veţi fi înţeles totul, ne veţi ajuta. O 
să încercaţi? Vă dau cincisprezece minute şi, dacă la 
sfârşitul lor, veţi găsi de cuviinţă că nu merită să vă pierdeţi 
timpul cu mine sau să vă încredeţi în spusele mele, am să 
plec şi cu asta am terminat. 

— Cincisprezece minute? 

Arvardan zâmbi involuntar şi, luându-şi ceasul de la mână, 
şi-l puse în faţă. 

— De acord. 


Pola îşi împreună mâinile în poală şi-şi fixă privirea în 
parbriz, care nu-i oferea decât priveliştea zidului negru al 
garajului. 

EL îi urmări gânditor linia delicată a bărbiei ce contrazicea 
duritatea pe care încerca să şi-o impună, nasul drept şi 
subţire, tenul bogat nuanţat, atât de caracteristic 
locuitorilor Pământului. 

O surprinse privindu-l cu coada ochiului. Fata se uită 
repede în altă parte. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el. 

Pola se întoarse prinzându-şi buza de jos între dinţi. 

— Vă priveam. 

— Am observat. Am ceva pe nas? 

— Nu. 

Pola zâmbi uşor, primul zâmbet de când intrase în maşina 
lui. Devenea absurd de conştient de tot felul de detalii 
privind persoana ei: felul în care i se răsucea părul, părând 
să plutească ori de câte ori întorcea capul. 

— M-am întrebat încă din noaptea aceea cum de nu 
purtaţi haine impregnate cu plumb, dacă sunteţi 
extraterestru. Asta m-a indus în eroare. Extratereştrii arată 
de obicei ca nişte saci cu cartofi. 

— Iar eu nu? 

— O, nu, se entuziasmă ea brusc, dumneavoastră arătaţi 
ca o statuie antică de marmură, cu deosebire că sunteţi viu 
şi fierbinte... lertaţi-mă. Sunt impertinentă. 

— Vrei să spui că eu cred despre dumneata că eşti o 
pământeancă ce nu-şi cunoaşte locul. Va trebui să te 
dezobişnuieşti de-a mai gândi astfel, dacă vrei să fim 
prieteni... Nu cred în superstiţia radioactivităţii. Am 
măsurat radioactivitatea din atmosfera Pământului şi am 
experimentat în laborator asupra animalelor. Sunt convins 
că, în condiţii obişnuite, radiaţiile nu sunt nocive pentru 
mine. Sunt de două luni aici şi încă nu simt nimic. Nu-mi 
cade părul; Arvardan trase demonstrativ de el; nu am 
crampe. Mă îndoiesc de asemenea că mi-ar fi fost periclitată 


fertilitatea, deşi recunosc că mi-am luat unele mici măsuri 
de prevedere în această privinţă. Şortul impregnat cu 
plumb nu se observă însă, după cum vezi. 

Vorbise pe un ton grav, iar ea zâmbi din nou. 

— Cred că sunteţi puţin nebun. 

— Adevărat? Nici nu ştii câţi arheologi eminenţi au spus 
acelaşi lucru; şi încă în discursuri lungi. 

— Mă ascultați acum? Întrebă ea, schimbând brusc tonul. 
Cele cincisprezece minute au trecut. 

— Dumneata ce crezi? 

— Că aşa s-ar părea. Altminteri n-aţi mai sta încă aici. Mai 
ales după câte am făcut. 

— Ai impresia, întrebă blând Arvardan, că trebuie să fac 
eforturi deosebite ca să stau aici, lângă dumneata? Te 
înşeli... Ştii, Pola, cred că-n viaţa mea n-am văzut o fată atât 
de frumoasă. 

Pola îl privi speriată. 

— Nu, vă rog. Nu urmăresc asta. Nu mă credeţi? 

— Te cred, Pola. Spune-mi tot ce vrei să-mi spui. Am să te 
cred şi am să te ajut. 

Era sincer. In acel moment ar fi primit bucuros şi să-l 
detroneze pe împărat. Nu mai fusese niciodată îndrăgostit. 
Gândul lui Arvardan îngheţă. Nu mai folosise niciodată 
acest cuvânt. Îndrăgostit? De o pământeancă? 

— Aţi făcut o vizită tatălui meu, domnule doctor 
Arvardan... 

— Doctorul Shekt e tatăl dumitale?... Te rog să-mi spui Bel. 
Eu îţi spun Pola. 

— Am să încerc, dacă asta doreşti. Cred că eşti furios pe 
el. 

— N-a fost prea politicos. 

— Nici nu putea fi. E urmărit. De fapt, ne înţeleseserăm 
dinainte ca el să te expedieze cât mai repede iar eu să te 
aduc aici. Asta e casa noastră. Ştii 48213; vocea i se 
frânse într-o şoaptă încordată &748213; pământenii se vor 
răscula. 


Arvardan nu-şi putu refuza o mică distracţie. 

— Nu se poate! Făcu el, deschizând ochii mari. Toţi 
pământenii, sau numai o parte? 

Pola izbucni furioasă. 

— Nu râde de mine. Ai promis să mă asculţi şi să-mi dai 
crezare. Pământul plănuieşte cu adevărat o răscoală şi e 
foarte grav, fiindcă de data asta el poate distruge Imperiul. 

— Poate Pământul să facă aşa ceva? Arvardan reuşi să-şi 
înăbuşe un hohot de râs. Pola, spuse el blând, cum stai cu 
cunoştinţele de galactografie? 

— Nu mai rău ca alţii, profesore. Şi, oricum, ce importanţă 
are? 

— Are o foarte mare importanţă. Galaxia are un volum de 
câteva milioane ani-lumină la puterea a treia. Cuprinde 
două sute de milioane de planete locuite şi o populaţie de 
aproximativ cinci sute cvadrilioane de oameni. Aşa-i? 

— Probabil, dacă aşa spui. 

— Aşa e, crede-mă. În timp ce Pământul este o singură 
planetă cu o populaţie de douăzeci de milioane de locuitori 
şi pe deasupra şi lipsită de resurse. Cu alte cuvinte, la 
fiecare locuitor de pe Pământ revin douăzeci şi cinci de 
miliarde de cetăţeni ai Galaxiei. Poţi să-mi spui atunci ce 
rău poate face Pământul unor forţe superioare, într-o 
proporţie de douăzeci şi cinci de miliarde la unu? 

O clipă fata păru cuprinsă de îndoială, dar apoi spuse cu 
hotărâre: 

— Bel, nu-ţi pot răspunde la această întrebare, dar tata 
are să poată. Nu mi-a dezvăluit amănuntele esenţiale, sub 
cuvânt că asta mi-ar pune viaţa în pericol. 

Dacă vii cu mine, însă, ni le va spune. Zice că Pământul 
cunoaşte un mijloc de a distruge orice formă de viaţă de pe 
toate planetele, cu excepţia lui şi sunt sigură că nu se 
înşeală. Nu s-a înşelat niciodată până acum. 

Vorbea cu atâta aprindere încât obrajii i se împurpuraseră, 
iar Arvardan ar fi dat orice să-i poată mângâia. Se îngrozise 
oare vreodată la gândul c-a atins-o? 


— E trecut de zece? Întrebă ea. 

— Da. 

— Înseamnă că e sus; dacă nu l-au arestat. Privi în jur, 
înfiorându-se. 

— Putem intra în casă direct din garaj şi, dacă vrei să mă 
urmezi... 

Atinsese butonul ce deschidea portiera când, deodată, 
îngheţă. Şopti răguşit: 

— Vine cineva... O, repede... 

Vocea i se înecă. Lui Arvardan nu-i fu deloc greu să-şi 
amintească îndemnul ei iniţial. Îşi petrecu braţele în jurul ei 
cu o mişcare firească şi într-o clipă ea se lipi de el, moale şi 
fierbinte. Buzele ei tremurătoare erau de o infinită 
dulceaţă... 

Câteva secunde Arvardan îşi roti privirea, încercând să 
surprindă cu coada ochiului prima fâşie de lumină sau să 
audă primul pas; apoi îl fură plăcerea. Orbit de stele, 
asurzit de bătaia propriei inimi. 

Buzele ei se retraseră, dar el le căută din nou cu 
înfrigurare. O strânse mai puternic, iar ea i se pierdu în 
braţe, bătaia inimii ei contopindu-se cu a lui. 

Sărutul părea să nu se mai sfârşească. Rămase cu obrazul 
lipit de al ei. Nu mai fusese niciodată îndrăgostit şi de data 
asta cuvântul nu-l mai făcu să tresară. Şi ce dacă era? 
Pământeancă sau nu, n-avea pereche în toată Galaxia. 

— Trebuie să fi fost vreo maşină, spuse el, întrerupându-şi 
plăcuta visare. 

— N-a fost, şopti ea. N-am auzit nici un zgomot. 

O îndepărtă puţin, cercetându-i chipul. Privirea ei nu 
şovăi. 

— Împieliţato! Vorbeşti serios? 

Ochii ei străluceau. 

— Am vrut să mă săruţi. Nu-mi pare rău. 

— Crezi că mie-mi pare rău? Sărută-mă din nou atunci, 
fără nici un alt motiv de data asta, decât că aşa vreau eu. 


Urmă un nou sărut lung, din care ea se desprinse brusc, 
aranjându-şi cu grijă părul şi gulerul rochiei. 

— E timpul să urcăm. Stinge lumina. Am o lanternă. 

Arvardan cobori din maşină, urmând-o. În mica pată de 
lumină desenată de lanternă, ea era o umbră nedefinită. 

— Mai bine ia-mă de mână, o auzi spunând. Trebuie să 
urcăm 0 scară. 

Arvardan se supuse. 

— Te iubesc, Pola, şopti în urma ei. Suna atât de firesc. 
Spuse din nou: 

— Te iubesc, Pola. 

— Abia mă cunoşti, vorbi ea încet. 

— 'Te voi iubi toată viaţa, îţi jur. Ascultă-mă, Pola, de două 
luni nu mă gândesc decât la tine, nu te visez decât pe tine. 
Îţi jur. 

— Sunt o pământeancă, domnule. 

— Atunci voi fi şi eu pământean. Pune-mă la încercare. 

O opri şi-i trase uşor mâna, până ce fasciculul lanternei de 
buzunar se odihni pe faţa ei roşie, scăldată în lacrimi. 

— De ce plângi? 

— Pentru că atunci când tata o să-ţi spună ceea ce ştie, vei 
vedea că nu poţi iubi o pământeancă. 

— Încearcă şi o să vezi. 

CAPITOLUL XV. 

SUPERIORITATEA DISPARE. 

Arvardan îl întâlni pe Shekt într-o cameră dosnică de la 
primul etaj, cu ferestrele polarizate cu grijă pentru a fi 
perfect opace. Pola se instală într-un fotoliu la parter, cu 
privirea aţintită asupra străzii întunecate şi pustii. 

Trupul încovoiat al lui Shekt avea un aer diferit de cel 
cunoscut de Arvardan cu vreo zece ore în urmă. 

Faţa fizicianului era tot palidă, extrem de obosită, dar dacă 
înainte exprima nesiguranța şi teama, acum avea întipărită 
un fel de îndrăzneală a desperării. 

— Domnule Arvardan, spuse el cu voce sigură, trebuie să 
vă cer scuze pentru purtarea mea de azi-dimineaţă. 


Speram că veţi înţelege... 

— Mărturisesc că atunci n-am înţeles, dar înţeleg acum. 

Shekt se aşeză la masă şi făcu un gest spre sticla cu vin, 
dar Arvardan îl întrerupse cu o mişcare a mâinii. 

— Dacă nu vă supăraţi, aş prefera fructele... Ce-i asta? Nu 
mi-amintesc să mai fi văzut aşa ceva. 

— E o varietate de portocală. Nu cred să crească 
altundeva decât pe Pământ. Se decojeşte uşor, spuse el, 
demonstrând oaspetelui său procedeul. 

După ce o mirosi curios, Arvardan îşi înfipse dinţii în pulpa 
ei zemoasă. 

— Oh, domnule Shekt, exclamă el încântat, e delicioasă. N- 
a încercat niciodată Pământul să exporte acest produs? 

— Stegarii, răspunse mohorât biofizicianul, nu sunt dornici 
de a face comerţ cu lumea extraterestră. Şi nici vecinii 
noştri din spaţiu nu sunt dornici de a face comerţ cu noi. 
Este doar un aspect al greutăților pe care le întâmpinăm 
aici. 

Pe Arvardan îl cuprinse furia. 

— Este, în schimb, cel mai stupid. Credeţi-mă ca îmi pierd 
orice speranţă în inteligenţa oamenilor când văd la ce-i 
poate duce capul. 

Shekt ridică din umeri cu îngăduinţa celui obişnuit de-o 
viaţă cu asemenea lucruri. 

— Mă tem că asta ţine de problema insolubilă a 
antiterrismului. 

— Dar ceea ce o face atât de insolubilă, exclamă 
arheologul, e că nimeni nu pare să dorească într-adevăr o 
soluţie! Câţi pământeni nu răspund printr-o ură oarbă faţă 
de toţi cetăţenii galactici, fără deosebire? E aproape o boală 
universală - ură pentru ură. Doresc concetăţenii 
dumneavoastră cu adevărat egalitate, toleranţă reciprocă? 
Nu! Cei mai mulţi doresc să se-ntoarcă roata, aducându-i pe 
ei deasupra. 

— Se poate să aveţi dreptate, spuse Shekt trist. Nu vă 
contrazic. Dar mai există şi alte aspecte. Daţi-ne o şansă şi 


veţi vedea cum se va maturiza o nouă generaţie de 
pământeni, lipsită de îngustimea de opinii şi crezând cu 
toată convingerea în unitatea fundamentală a omenirii. 
Asimilaţioniştii, cu vederile lor tolerante şi dorinţa de-a 
ajunge la un compromis salutar, au reprezentat de mai 
multe ori o forţă pe Pământ. Sunt unul din ei. Acum însă 
Pământul e condus de zeloşi. Ei sunt naţionaliştii extremişti, 
visând la supremaţia trecută şi viitoare. Împotriva lor 
trebuie apărat Imperiul. 

Arvardan se încruntă. 

— Vă referiţi la revolta de care mi-a vorbit Pola? 

— Domnule Arvardan, răspunse Shekt posomorât, nu e 
uşor să încerci să convingi pe cineva de posibilitatea, 
ridicolă în aparenţă, ca Pământul să cucerească Galaxia, 
dar totuşi acesta-i adevărul. Nu sunt extrem de curajos şi 
iubesc viaţa. Vă puteţi închipui, aşadar, ce pericol imens 
există, dacă am fost silit să înfrunt riscul trădării, când 
administraţia locală e şi aşa cu ochii pe mine. 

— Dacă e atât de grav, vorbi Arvardan, e mai bine să vă 
spun din capul locului că sunt gata să vă ajut cu tot ce-mi 
stă în putinţă în calitatea mea de cetăţean galactic. Nu am 
însă o poziţie oficială aici şi nici nu am cine ştie ce influenţă 
la Curte sau chiar la Palatul Guvernatorului. Sunt exact 
ceea ce par: un arheolog aflat într-o expediţie ştiinţifică, în 
scopuri pur profesionale. Dacă spuneţi că sunteţi pe cale să 
comiteţi o trădare, n-ar fi mai bine oare să vă adresaţi 
Guvernatorului? El ar putea într-adevăr să facă ceva. 

— Exact asta nu pot face, domnule Arvardan. Stegarii mă 
păzesc tocmai ca nu cumva să intru în legătură cu 
Guvernatorul. Când aţi venit la mine azi-dimineaţă, m-am 
gândit că aţi putea fi un mijlocitor. Credeam că Ennius 
bănuieşte ceva. 

— S-ar putea să bănuiască - nu mă pot pronunţa în 
această privinţă - dar nu sunt un mijlocitor. Regret. Dacă 
insistaţi să-mi spuneţi mie despre ce e vorba, mă pot oferi 
să-i transmit mesajul. 


— Mulţumesc. E tot ceea ce vă cer. Asta... Şi să folosiţi 
bunele dumneavoastră oficii pentru a împiedica o 
represiune prea drastică împotriva Pământului. 

— Desigur, răspunse Arvardan, care nu se simţea prea în 
largul său. 

În acel moment era convins că avea în faţă un bătrân 
paranoic, inofensiv poate, dar ţicnit de-a binelea. Nu avea 
ce face însă, trebuia să-l asculte şi să încerce să potolească 
blânda lui nebunie... de dragul Polei. 

— Domnule Arvardan, aţi auzit de sinapsificator. Aşa 
spuneaţi azi-dimineaţă. 

— Într-adevăr. Am citit interesantul dumneavoastră articol 
din „Revista de Fizică”. Am discutat apoi despre el cu 
Guvernatorul şi cu Înaltul Ministru. 

— Cu Înaltul Ministru? 

— Desigur. Când am obţinut scrisoarea de recomandare 
pe care dumneavoastră... Ăă... Aţi refuzat s-o citiţi, din 
păcate. 

— Îmi cer scuze. Aş fi preferat totuşi să nu fi... Ce ştiţi 
despre sinapsificator? 

— Că este un eşec interesant. Că urmăreşte să 
îmbunătăţească capacitatea de învăţare. Că a dat oarecare 
rezultate în cazul şobolanilor, dar nu şi în al oamenilor. 

Shekt era mâhnit. 

— Da, nici nu puteaţi deduce altceva din articolul acela. A 
fost prezentat ca un eşec, iar strălucitele rezultate pe care 
le-am obţinut au fost ascunse cu bună ştiinţă. 

— Hm. O mostră puţin obişnuită de etică ştiinţifică, 
domnule Shekt. 

— Recunosc. Am însă cincizeci şi şase de ani şi, dacă 
sunteţi la curent cu Datinile Pământului, ştiţi că nu mai am 
mult de trăit. 

— Şaizeciul! Am auzit de el; mai mult decât aş fi dorit, 
chiar. 

Arvardan se încruntă, amintindu-şi de prima călătorie cu 
un avion terrian. 


— Am auzit totuşi, continuă el, că se fac unele excepţii, 
printre alţii şi pentru savanţi de renume. 

— Desigur. Dar asta o decid Înaltul Ministru şi Consiliul 
Stegarilor, iar hotărârea lor nu poate fi schimbată nici de 
însuşi împăratul. Mi s-a spus că mi se va acorda viaţa, cu 
condiţia să păstrez o discreţie desăvârşită cu privire la 
sinapsificator şi să-mi dau toată silinţa să-l perfecţionez. 
(Bătrânul îşi desfăcu braţele deznădăjduit.) De unde 
puteam să ştiu ce va urma, la ce aveau să-mi folosească 
maşina? 

— La ce? 

Arvardan scoase tabachera din buzunarul cămăşii şi îşi luă 
o ţigară, oferind una şi gazdei sale, care refuză. 

— Aveţi răbdare un moment... După ce, prin repetate 
experienţe, am ajuns la stadiul la care puteam aplica 
instrumentul fiinţelor umane, în condiţii de siguranţă, mi-au 
fost trimişi pe rând la tratament biologi pământeni. De 
fiecare dată erau persoane despre care ştiam că 
simpatizează cu zeloşii cu extremiştii, adică. Au supravieţuit 
cu toţii, dar după o vreme au început să apară efecte 
secundare. În cele din urmă, unul din ei mi-a fost adus 
înapoi pentru a fi tratat. Nu am reuşit să-l salvez. Din 
delirul acelui muribund am aflat totul. 

Era aproape miezul nopţii. Fusese o zi lungă, plină de 
evenimente, dar deodată Arvardan tresări. 

— V-aş ruga să fiţi mai precis, ceru el. 

— Vă rog să aveţi răbdare. Trebuie să vă explic foarte 
amănunţit, dacă vreau să-mi daţi crezare. Ştiţi, desigur, că 
Pământul are un mediu deosebit, că radioactivitatea sa... 

— Da, cunosc destul de bine problema. 

— Şi efectul radioactivităţii asupra Pământului şi a 
economiei sale? 

— Da. 

— Atunci, n-am să mai întârzii asupra acestor lucruri. Mă 
voi opri doar asupra faptului că pe Pământ mutaţiile sunt 
mai frecvente decât în restul Galaxiei. 


Teoria adversarilor noştri, cum că pământenii ar fi diferiţi 
de ceilalţi oameni, are un sâmbure de adevăr. Sigur, 
mutaţiile sunt minore şi cele mai multe nu sunt ereditare. 

Singurele schimbări structurale produse la pământeni 
privesc unele aspecte ale reacţiilor chimice interne ce-i fac 
mai rezistenți la propriul lor mediu particular. Ei 
beneficiază de un grad sporit de imunitate la efectele 
radioactivităţii, de o mai rapidă refacere a ţesuturilor 
expuse... 

— Domnule Shekt, cunosc aceste lucruri. 

— V-aţi gândit atunci vreodată că aceste mutații pot 
apărea şi la alte specii de vieţuitoare de pe Pământ, nu 
numai la oameni? 

Se aşternu o scurtă tăcere. 

— Nu, nu m-am gândit, răspunse Arvardan, deşi, acum că 
aţi pomenit acest lucru, îl găsesc fără îndoială firesc. 

— Aşa este. Verificat. Animalele noastre domestice 
prezintă o mai mare varietate decât pe orice altă planetă 
locuită. Portocala pe care aţi mâncat-o este o varietate 
rezultată în urma unei mutații ce a avut loc pe Pământ. Şi 
acesta e un motiv pentru care nu poate fi exportată. 
Extratereştrii o privesc cu suspiciune, aşa cum ne privesc şi 
pe noi, iar noi o păzim ca pe un bun valoros, care ne 
aparţine în exclusivitate. 

Şi, desigur, ceea ce este valabil pentru animale şi plante se 
aplică şi în cazul vieţii microscopice. 

De data asta, Arvardan simţi cu adevărat ghimpele 
spaimei pătrunzându-i în suflet. 

— Vă referiţi la... Bacterii? 

— Mă refer la întregul domeniu al vieţii primare. 
Protozoarele, bacteriile şi proteinele ce se autoreproduc şi 
pe care unii le numesc viruşi. 

— Unde vreţi să ajungeţi? 

— Cred că aveţi o uşoară bănuială, domnule doctor 
Arvardan. Aţi devenit dintr-o dată interesat. Printre ai 
dumneavoastră există credinţa că apropierea de un 


pământean e fatală, că pământenii aduc moarte şi 
nenorocire, că privirea lor chiar deoache... 

— Simple superstiții. 

— Nu în întregime. Aici e nenorocirea. Ca toate 
superstiţiile şi aceasta are un sâmbure de adevăr, oricât de 
deformat. Se întâmplă uneori ca un pământean să poarte în 
trupul său vreun parazit microscopic, rezultat dintr-o 
mutație necunoscută în altă parte, la care extratereştrii să 
nu fie prea rezistenți. Ceea ce urmează e pură biologie. 

Arvardan tăcea. Shekt continuă: 

— Câteodată cădem şi noi victime, desigur. O nouă specie 
de virus îşi croieşte drum din ceţurile radioactive şi o 
epidemie se răspândeşte pe întreaga planetă. Totuşi, în 
general, pământenii au reuşit să se adapteze. Pentru 
fiecare varietate de virus, ne creăm de-a lungul generaţiilor 
un sistem de apărare şi astfel supravieţuim. Extratereştrii 
nu au această posibilitate. 

— Vreţi să spuneţi, îngăimă Arvardan simțind o ciudată 
ameţeală, că venind acum în contact cu dumneavoastră... 

Îşi dădu scaunul înapoi. Se gândea la sărutările din seara 
aceea. 

Shekt clătină din cap. 

— Bineînţeles că nu. Noi nu producem morbul; îl purtăm 
doar şi chiar şi asta se întâmplă destul de rar. Dacă aştrăi 
în lumea dumneavoastră, nu aş mai purta germenul, aşa 
cum nu-l purtaţi nici dumneavoastră, sau oricare locuitor 
de-acolo. Nu am o afinitate specială pentru el. Chiar şi pe 
Pământ ei nu sunt periculoşi decât în proporţie de unu la un 
cvadrilion. Probabilitatea ca dumneavoastră să vă 
contaminaţi în acest moment nu e mai mare decât aceea ca 
un meteorit să străpungă acoperişul şi să vă cadă în cap. 
Numai dacă germenii respectivi nu sunt căutaţi anume, 
izolaţi şi concentrați. 

Se aşternu o nouă tăcere, mai lungă de astă-dată. 
Arvardan întrebă în sfârşit cu o voce sugrumată: 

— Au făcut pământenii aşa ceva? 


Încetase să-l mai ia pe bătrân drept un biet nebun; era 
gata să-i dea crezare. 

— Da. La început, în scopuri nevinovate. Biologii noştri 
erau preocupaţi de particularităţile vieţii pe Pământ şi 
recent au reuşit să izoleze virusul febrei comune. 

— Ce este febra comună? 

— O endemie uşoară pe Pământ. Există în permanenţă la 
noi. Cei mai mulţi o contractează în copilărie. Manifestările 
nu sunt prea grave: o febră uşoară, o erupție temporară, 
însoţită de inflamarea articulaţiilor şi de o supărătoare 
senzaţie de sete. Boala are un stagiu de patru până la şase 
zile, după care pacientul devine imun. Eu am avut-o. La fel 
şi Pola. Uneori avem de-a face cu o formă mai virulentă; e 
vorba, probabil, de o categorie uşor diferită de virus; 
cunoscută sub numele de febră radioactivă. 

— Febră radioactivă? Am auzit de ea. 

— Adevărat? I se spune aşa, crezându-se în mod eronat că 
s-ar datora contactului cu terenurile radioactive. În 
realitate, acesta e adesea urmat de apariţia febrei 
radioactive numai datorită faptului că în regiunile 
respective există condiţii prielnice ca virusul să sufere 
mutații, luând forme periculoase. Boala se datorează însă 
tot virusului, nu radiaţiei. În cazul acestui gen de febră, 
simptomele apar în curs de două ore. Buzele se inflamează 
atât de tare, încât pacientul abia mai poate vorbi şi în 
câteva zile moare. 

Am ajuns astfel la punctul-cheie. Pământeanul s-a adaptat 
la febra comună, dar extraterestrul nu. Uneori vreun 
membru al garnizoanei imperiale contractează morbul, 
reacţionând ca un pământean la febra radioactivă. De 
obicei moare în douăzeci şi patru de ore. Este incinerat de 
pământeni, fiindcă oricare alt soldat s-ar apropia de el, ar 
muri la rându-i. 

După cum spuneam, virusul a fost izolat cu zece ani în 
urmă. Este o nucleoproteină, cum sunt cei mai mulţi viruşi 
filtrabili, dar care prezintă o concentraţie neobişnuită de 


carbon, sulf şi fosfor radioactiv. Prin „concentraţie 
neobişnuită” înţeleg că cincizeci la sută din carbon, sulf şi 
fosfor este radioactiv. Se presupune că efectul 
microorganismului s-ar datora mai curând radiaţiilor decât 
toxinelor. Se poate deduce, fireşte, că pământenii, care sunt 
adaptaţi la radiaţiile gamma, nu sunt afectaţi decât în mică 
măsură. La început, cercetările asupra virusului s-au 
canalizat spre descoperirea modului în care acesta îşi 
concentrează izotopii radioactivi. După cum ştiţi, nu există 
nici un mijloc chimic de a separa izotopii, aceasta 
necesitând procedee îndelungate şi complicate. Nici nu se 
cunoaşte vreun alt organism, în afara acestui virus, cu o 
asemenea proprietate. Apoi însă cercetarea a luat alt curs. 
N-am să lungesc vorba, domnule doctor Arvardan. Restul 
cred că-l înţelegeţi. Se puteau face experienţe pe animale 
extraterestre, dar nu şi pe extratereştrii înşişi. Numărul lor 
pe pământ este prea mic ca dispariţia câtorva să rămână 
neobservată. In acelaşi timp, există şi temerea ca nu cumva 
planurile să le fie descoperite înainte de vreme. De aceea a 
fost trimis un grup de bacteriologi la sinapsificator pentru a 
li se dezvolta imens capacităţile de gândire. Bacteriologii 
astfel trataţi au fost autorii unui nou asalt matematic asupra 
proprietăţilor chimice ale proteinei şi a imunologiei, în 
urma căruia au reuşit să filtreze un virus artificial, menit să 
atace doar fiinţe galactice &48213; extratereştri. În 
prezent există tone de acest virus cristalizat. 

Pe chipul lui Arvardan se aşternuse o paloare cadaverică. 
Simţea broboane de transpiraţie prelingându-i-se domol pe 
tâmple şi de-a lungul obrajilor. 

— Vreţi să spuneţi, gâfâi el sufocat, că Pământul 
intenţionează să răspândească acest virus în întreaga 
Galaxie? Că va porni un uriaş război bacteriologic... 

— Pe care nu-l putem pierde şi nu-l puteţi câştiga, 
întocmai. Odată declanşată epidemia, vor muri milioane în 
fiecare zi. Nimic n-o va mai putea opri. Diferiţi refugiaţi 
înspăimântați vor purta virusul cu ei în spaţiu şi, chiar de-ar 


fi să aruncaţi planete întregi în aer, epidemia se va răspândi 
în alte centre. Nu va exista nici un motiv de-a lega 
întâmplarea de Pământ. Până să devină supraviețuirea 
noastră suspectă, ravagiile vor fi atât de mari şi 
deznădejdea extratereştrilor atât de adâncă, încât nimic nu 
va mai conta pentru ei. 

— Şi vor muri cu toţii? 

Arvardan nu putea accepta teribilul adevar. 

— Poate că nu. Noua noastră bacteriologie acţionează în 
ambele direcţii. Deţinem şi antidotul şi mijloacele de a-l 
produce. L-am folosi în cazul unei capitulări timpurii. Pe 
urmă, s-ar mai putea să scape vreun colţ de la periferia 
Galaxiei, sau să existe cazuri de imunitate naturală. 

În tăcerea îngheţată ce se aşternu şi în timpul căreia 
Arvardan nu se îndoi nici o clipă de adevărul celor auzite, 
ce anihilaseră fulgerător superioritatea celor douăzeci şi 
cinci de miliarde la unu; vocea lui Shekt se auzi din nou, 
firavă şi obosită: 

— Nu întreg Pământul e răspunzător de aceste grozăvii, ci 
numai un mănunchi de lideri pervertiţi de uriaşa forţă ce-i 
exclude din Galaxie, urându-i pe toţi cei ce-i ţin în afara 
lumii, dorind să se răzbune cu orice preţ şi lovind cu o furie 
dementă. Odată început războiul, restul pământenilor va 
trebui să-i urmeze. Ce altceva ar putea face? Împovăraţi de 
conştiinţa imensei vine ce apasă asupra lor, vor trebui să 
ducă la capăt ceea ce au început. Cum ar putea îngădui 
unei părţi a Galaxiei să supravieţuiască, riscând să-şi 
primească apoi pedeapsa? Numai că, înainte de-a fi 
pământean, eu sunt om. Trebuie să moară bilioane de 
dragul a câteva milioane? Trebuie să se prăbuşească o 
civilizaţie ce se întinde pe o întreagă Galaxie, din cauza 
ranchiunei; oricât de justificate; a unei singure planete? Şi 
oare ne va fi mai bine după aceea? Puterea va aparţine tot 
lumilor care dispun de resurse naturale, iar noi nu avem de 
nici unele. Pământenii vor domni poate la Trantor timp de o 
generaţie, dar copiii lor vor deveni trantorieni şi vor 


disprețul la rândul lor pe cei rămaşi pe Pământ. Şi, pe 
urmă, ce câştigă Omenirea schimbând tirania Galaxiei cu 
aceea a Pământului? Nu... Nu... Trebuie să existe o ieşire 
pentru toţi oamenii, o cale spre dreptate şi libertate. 

Îşi acoperi faţa cu mâinile noduroase, legănând-o într-o 
parte şi-n alta. 

Arvardan îl ascultase cuprins de un fel de toropeală. 

— Nu se cheamă trădare ceea ce aţi făcut, domnule doctor 
Shekt. Am să merg imediat pe Everest. Guvernatorul mă va 
crede. Trebuie să mă creadă. 

Pe scări răsunară paşi şi un chip speriat se ivi în odaie, 
lăsând în spate uşa deschisă. 

— Tată, vin nişte bărbaţi pe alee. 

Doctorul Shekt păli. 

— Repede, domnule Arvardan, ieşiţi prin garaj şi îl împinse 
cât putu de tare. Luaţi-o pe Pola şi nu vă faceţi griji în 
privinţa mea. Îi rețin eu. 

Întorcându-se, întâlniră însă un bărbat în robă verde. Un 
zâmbet uşor îi flutura pe buze, iar în mână purta cu 
dezinvoltură un bici neuronic. Se auziră lovituri în uşa de la 
intrare, un trosnet şi apoi izbituri de picioare. 

— Cine sunteţi? Întrebă Arvardan pe un ton uşor 
provocator. O apăra pe Pola cu trupul său. 

— Eu? Răspunse aspru omul în verde. Nu sunt decât 
umilul Secretar al Excelenței Sale, Înaltul Ministru. 

Înaintă spre ei. 

— Cât pe-aci s-ajung prea târziu. Hm, văd că-i şi-o fată. 
Câtă nesăbuinţă... 

— Sunt cetăţean galactic, spuse calm Arvardan şi nu aveţi 
nici un drept să mă reţineţi, după cum nici să intraţi în 
această casă fără o împuternicire legală. 

— Eu, spuse Secretarul, bătându-şi uşor pieptul cu mâna 
liberă, reprezint tot dreptul şi toată puterea pe această 
planetă. Peste puţin timp voi reprezenta tot dreptul şi toată 
puterea pe întreagă Galaxie. V-am prins pe toţi, dacă vă 
interesează, chiar şi pe Schwartz. 


— Schwartz! Strigară doctorul Shekt şi Pola aproape într- 
un glas. 

— Vă miră? Haideţi, am să vă duc la el. 

Arvardan mai putu să vadă doar zâmbetul ce se lăţea pe 
faţa Secretarului... Şi flacăra biciului. Simţi arsura roşie a 
durerii infinite şi se prăbuşi în nesimţire. 

CAPITOLUL XVI. 

DE PARTEA CUI EŞTI? 

La ora aceea Schwartz se odihnea incomod pe o banchetă 
tare, într-una din cămăruţele de la subsolul Casei de 
Corecţie din Chica. 

Casa, cum i se spunea în mod obişnuit, era înalta dovadă a 
puterii Înaltului Ministru şi a celor din anturajul lui. Silueta 
ei întunecată şi colţuroasă se înălța în văzduh, umbrind 
barăcile imperiale de dincolo de ea, tot aşa cum umbra ei 
urmărea răufăcătorul terestru mai departe de unde 
ajungea braţul autorităţii imperiale. 

De-a lungul secolelor, mulţi pământeni îşi aşteptaseră aici 
pedeapsa pentru falsificare sau evaziune a cotelor de 
produse, pentru că trăiseră peste limita îngăduită, sau se 
făcuseră vinovaţi de acţiuni subversive la adresa guvernului 
local. Uneori, când pornirile meschine ale tribunalului 
terestru păreau total lipsite de sens guvernului rafinat şi, 
de obicei, blazat al Imperiului, se întâmpla să se revină 
asupra vreunei condamnări. Asta ducea însă la insurecție 
sau, cel puţin, la revolte înverşunate. 

În general, când Consiliul cerea moartea, Guvernatorul 
era de acord. La urma urmelor, doar pământenii sufereau... 
Fireşte, Joseph Schwartz nu ştia nimic din toate acestea. 
Pentru el nu exista decât o cămăruţă cu pereţii scăldaţi într- 
o lumină difuză, având drept mobilă doar două bănci tari şi 
o masă, plus o mică nişă în perete ce servea şi de baie şi de 

instalaţie sanitară. 

Nu exista nici o fereastră prin care să priveşti cerul, iar 
ventilaţia era foarte slabă. 


Îşi scarpină mâhnit părul din jurul cheliei şi se ridică în 
capul oaselor. Încercarea de evadare (unde ar fi putut să 
fugă, când nicăieri pe Pământ nu era în siguranţă?) fusese 
scurtă, amară şi sfârşise aici. 

Cel puţin acum se putea distra, exersând contactul mintal. 
Era bun sau rău? Îi folosea, sau dimpotrivă? 

Pe când era la fermă, îl socotise ca pe un dar ciudat, ce-l 
neliniştea, a cărui natură n-o cunoştea şi ale cărui 
posibilităţi nu-l interesau. Acum îşi putea permite să-l 
studieze. 

Neavând altceva de făcut timp de douăzeci şi patru de ore 
decât să se frământe cu gândul la captivitate, ar fi însemnat 
să înnebunească. Aşa însă, putea ajunge la temnicerii ce 
treceau prin faţa uşii, la paznicii din coridoarele alăturate, 
ba chiar să-şi extindă ramificaţiile cele mai îndepărtate ale 
fibrelor minţii până la directorul închisorii în biroul său 
îndepărtat. 

Deschidea uşor orice minte, scormonind-o atent. 

Minţile plesneau ca nişte tegumente uscate, din care se 
revărsau gândurile şi emoţiile. 

Află mai multe lucruri despre relaţiile dintre Pământ şi 
Imperiu, decât aflase, sau ar fi putut afla, în cele două luni 
petrecute la fermă. 

Unul din ele, verificat iar şi iar, fără putinţă de greşeală, 
era următorul: 

Era condamnat la moarte! 

Nu exista nici o posibilitate de scăpare, nici o îndoială, nici 
o rezervă. Poate azi, poate mâine. Dar va muri! 

Se pătrunse de acest gând, acceptându-l aproape 
recunoscător. 

Uşa se deschise şi el sări în picioare înspăimântat. 

Raţional, poţi accepta moartea sub toate aspectele, trupul 
însă e o brută care habar n-are de rațiune. 

Venise timpul! 

Nu, nu venise. Mintea celui ce intrase nu conţinea nimic 
privitor la moarte. Era un paznic, având pregătită în mână o 


vergea de metal. Lui Schwartz îi era familiară. 

— Vino, auzi comanda aspră. 

Schwartz îl urmă, meditând la puterea sa ciudată. 

Cu mult înainte ca paznicul să-şi poată folosi arma, sau 
măcar să-şi dea seama că e-n pericol, îl putea dobori fără ca 
acesta să scoată un cuvânt, fără să-i dea cel mai mic răgaz 
de a striga după ajutor. Mintea lui era la dispoziţia minţii lui 
Schwartz. Numai puţin să o fi răsucit şi celălalt ar fi căzut 
mort. Ce-ar fi câştigat însă? Erau alţii, mereu alţii. Cu câţi 
se putea lupta o dată? Câte perechi de mâini erau în mintea 
sa? 

Îşi continuă drumul supus. 

Ajunse într-o cameră mare, foarte mare. În ea se aflau doi 
bărbaţi şi o fată, întinşi ca nişte cadavre pe bănci înalte, 
foarte înalte. Nu erau însă morţi, căci simţea prezenţa a trei 
creiere active. 

Paralizaţi! Cunoscuţi?... Îi erau oare cunoscuţi? 

Voia să se oprească pentru a-i privi, dar paznicul îi puse 
mâna pe umăr. 

— Urcă. 

Mai era o a patra bancă, liberă. În mintea paznicului nu 
era nici un gând ucigaş, aşa că se supuse. Ştia ce va urma. 

Vergeaua oţetită îi atinse toate membrele. Simţea arsura 
îngrozitoare &748213; şi apoi nimic. În cele din urmă nu mai 
rămase viu din el decât capul, plutind în neant. 

Şi-l întoarse. 

— Pola, strigă el. Eşti Pola, nu-i aşa? Cea care... 

Fata încuviinţă. Nu recunoscuse contactul mintal. 

De fapt, nu-l cunoscuse; cu două luni în urmă, nu era 
conştient de el. Pe vremea aceea progresul minţii sale 
atinsese doar stadiul sensibilităţii la „atmosferă”. Cu 
extraordinara sa memorie, îşi amintea perfect senzaţia. 

Acum avea multe de aflat. Dincolo de fată era doctorul 
Shekt, iar cel mai depărtat de el era doctorul Bel Arvardan. 
Le putea afla numele, le ghicea desperarea, simţea chiar 
gustul groazei recent sedimentate în mintea tinerei fete. 


O clipă i se făcu milă, dar apoi îşi aminti cine erau şi ce 
făcuseră. Sufletul i se aspri. Să moară! 

Ceilalţi trei erau acolo de mai bine de-o jumătate de oră. 
În camera în care fuseseră închişi, încăpeau în mod obişnuit 
câteva sute de oameni. Prizonierii se pierdeau în 
imensitatea ei. Nici nu aveau ce să-şi spună, de altfel. 
Arvardan simţea că-i arde gătlejul uscat, îşi întorcea capul 
când într-o parte, când în alta, agitându-se fără folos. Era 
singura parte a corpului pe care o putea mişca. Shekt avea 
ochii închişi, buzele palide şi supte. 

Arvardan şopti aprig: 

— Shekt! Ei, Shekt! 

— Ce... Ce este? 

Şoapta celuilalt abia se auzea. 

— Ce faci? Dormi? Gândeşte, omule, gândeşte! 

— De ce? La ce m-aş putea gândi? 

— Cine-i acest Joseph Schwartz? 

Vocea Polei sună foarte slab: 

— Nu-ţi aminteşti, Bel? Atunci, la magazinul universal, 
când te-am întâlnit prima dată... Ce mult e de-atunci! 

Cu un efort supraomenesc, Arvardan reuşi să-şi înalțe 
capul cu câţiva centimetri, înfruntând durerea cumplită. 
Putea zări acum o părticică din chipul ei. 

— Pola! Pola! 

Dacă s-ar fi putut duce la ea... Aşa cum ar fi putut în cele 
două luni; şi n-o făcuse. Fata încremenise într-un zâmbet 
atât de trist, de parcă ar fi fost o statuie. 

— Vom învinge, totuşi, îi spuse el. Ai să vezi. 

Ea însă clătină din cap neîncrezătoare... Iar grumazul lui 
cedă. Se prăbuşi la loc, simțind cum îi zvâcnesc tendoanele 
de durere. 

— Shekt, spuse din nou. Ascultă-mă. Cum l-ai întâlnit pe 
acest Schwartz? De ce ţi-a devenit pacient? 

— A venit ca voluntar pentru sinapsificator. 

— Şi l-ai tratat? 

— Da. 


Arvardan chibzui o vreme. 

— De ce-a venit la dumneata? 

— Nu ştiu. 

— Dar atunci... Poate că este agent imperial. 

Schwartz îi urmărea perfect gândul şi zâmbi în sinea sa. 
Nu spuse însă nimic. Avea de gând să rămână mut în 
continuare. Shekt îşi mişcă puţin capul. 

— Agent imperial? De ce, pentru că aşa susţine Secretarul 
Înaltului Prelat? Oh, prostii. Şi chiar de-ar fi aşa... E la fel 
de neajutorat ca şi noi... Ascultă, Arvardan, dacă am născoci 
o poveste oarecare, i-am putea face să mai aştepte, în cele 
din urmă am putea... 

Hohotul arheologului răsună imens în sala goală, până 
când simţi o arsură în gâtlej. 

— Am putea supravieţui, vrei să zici. În timp ce Galaxia va 
fi numai cadavre şi ruine? Să trăiesc? Mai bine mor! 

— Mă gândesc la Pola, murmură Shekt. 

— Şi eu mă gândesc la ea. Ia întreab-o... Pola, să ne 
predăm? Să încercăm să ne salvăm vieţile? 

Vocea fetei răsună fără şovâire: 

— Am ales de partea cui sunt. lubesc viaţa, dar dacă ai mei 
Mor, voi muri împreună cu ei. 

Arvardan era triumfător. Când o va duce pe Sirius, vor 
spune poate că-i o pământeancă, dar în realitate nu le era 
cu nimic mai prejos, iar el va simţi cea mai mare plăcere să 
zdrobească mutra oricui... Îşi aminti însă că era puţin 
probabil s-o mai ducă pe Sirius &748213; pe ea sau pe 
oricine altcineva. Că era puţin probabil să mai fie un Sirius. 

Apoi, ca pentru a scăpa de acest gând, indiferent cum, 
strigă: 

— Hei, cum-zici-că-te-cheamă; Schwartz! 

Schwartz îşi săltă o clipă capul, lăsându-şi privirea să 
lunece spre arheolog. Nu spuse totuşi nimic. 

— Cine eşti? Întrebă Arvardan. Ce amestec ai în povestea 
asta? Care-i rolul dumitale? 


La întrebarea lui Arvardan, pe Schwartz îl copleşi toată 
nedreptatea destinului său. Tot trecutul său nevinovat, 
contrastând cu grozăvia nemeritată a prezentului, reînvie şi 
el strigă furios: 

— Eu? Ce amestec am eu? Ascultaţi. Eram odată un 
nimeni, un simplu anonim. Un om cinstit, un croitor care 
muncea din greu. Nu făceam rău nimănui, nu supăram pe 
nimeni, îmi vedeam de grijile casei. 

Şi deodată, fără nici un motiv, fără nici un motiv; am ajuns 
aici. 

— La Chica? Întrebă Arvardan care nu prea înţelegea. 

— Nu, nu la Chica, hohoti sarcastic Schwartz. Am venit în 
lumea asta nebună... O, ce-mi pasă dacă mă credeţi ori nu? 
Lumea mea e în trecut. Lumea mea avea pământ şi hrană şi 
miliarde de oameni şi era singura lume. 

Arvardan amuţi în faţa acestui asalt verbal. Se întoarse 
spre Shekt. 

— Dumneata înţelegi ceva? 

— Vrei să mă crezi, răspunse fizicianul cuprins de-o vagă 
bănuială, că omul acesta are un apendice vermicular lung 
de nouă centimetri? 'Ţi-aminteşti, Pola? Şi măsele de minte 
Şi păr pe faţa. 

— Da, da, strigă Schwartz sfidător. Şi-mi pare rău că n-am 
şi o coadă ca să v-o pot arăta. Vin din trecut. Am călătorit în 
timp. Numai că nu ştiu cum şi de ce. Acum lăsaţi-mă-n pace. 
În curând vor fi aici. Aşteptarea asta e menită doar să ne 
înfrângă. 

— De unde ştii? Întrebă repede Arvardan. Cine ţi-a spus? 

Schwartz nu răspunse. 

— Secretarul cumva? Tipul îndesat cu nas de mops? 

Schwartz nu se putea pronunţa în privinţa fizionomiei 
celor pe care-i cunoştea doar prin intermediul minţii, dar... 
Secretar, spunea? Parcă prinsese la un moment dat fluidul 
puternic al gândurilor unui om influent şi parcă era 
Secretar. 

— Balkis? Întrebă el curios. 


— Poftim? Făcu Arvardan, dar Shekt interveni: 

— Aşa-l cheamă pe Secretar. 

— A... Ce-a spus? 

— N-a spus nimic, răspunse Schwartz. Dar ştiu. Suntem 
condamnaţi cu toţi la moarte şi nu exista scăpare. 

Arvardan cobori vocea, adresându-se lui Shekt: 

— N-ai impresia că e nebun? 

— Ştiu şi eu... Mă gândesc şi la suturile lui craniene. Sunt 
primitive, foarte primitive. 

Arvardan îl privi stupefiat. 

— Vrei să spui... Ei nu, e imposibil. 

— Aşa mi-am zis şi eu. 

O clipă, vocea lui Shekt păru să revină la normal, ca şi cum 
existenţa unei probleme ştiinţifice i-ar fi călăuzit gândul pe 
un făgaş al obiectivităţii detaşate, în care chestiunile 
personale nu mai contau. 

— S-a calculat energia necesară pentru a transmite 
materia pe axa timpului şi s-a obţinut o valoare infinită, 
încât proiectul a fost socotit imposibil. Alţii însă cred în 
posibilitatea existenţei unor „falii în timp”; prin analogie cu 
procesul geologic, înţelegi. 

Fapt este că s-au înregistrat cazuri de dispariţie a unor 
nave, aproape în văzul lumii. Cunoaştem din vechime cazul 
celebru al lui Hor Devallow care a intrat într-o zi în casă şi 
n-a mai ieşit niciodată şi nici în casă n-a fost găsit... Mai este 
pe urmă planeta consemnată în cărţile de galactografie din 
secolul trecut, vizitată de trei expediţii care s-au întors cu 
descrieri complete, după care n-a mai fost văzută niciodată. 
Totodată, în chimia nucleară se petrec nişte procese ce par 
să nege legea conservării energiei-masă. S-a încercat o 
explicaţie a acestui fenomen, postulându-se deplasarea unei 
cantităţi de materie de-a lungul axei timpului. Nucleele de 
uraniu, de exemplu, combinate cu cupru şi bariu în 
proporţii infime dar bine definite, sub acţiunea unor uşoare 
radiaţii gamma dau naştere unui sistem rezonant... 

— Tată, îl întrerupse Pola, n-are rost... 


Arvardan se interpuse energic. 

— Staţi puţin. Să mă gândesc. Eu pot clarifica acest lucru. 
Cine altul? Am să-i pun câteva întrebări... Ascultă, 
Schwartz! 

Schwartz îşi ridică iar privirea. 

— Lumea dumitale era unică în Galaxie? 

Schwartz dădu din cap, apoi mormăi plictisit: 

— Da. 

— Aşa credeaţi numai. Vreau să spun că nu existau 
călătoriile în spaţiu, pentru, a verifica. Puteau exista şi alte 
planete locuite. 

— Asta n-am de unde şti. 

— Nu, desigur. Păcat. Dar energia atomică fusese 
descoperită? 

— Aveam o bombă atomică. Uraniu... Şi plutoniu... 
Presupun că aşa a devenit planeta radioactivă. Probabil că a 
mai avut totuşi loc un război... După ce-am plecat eu... 
Bombe atomice. 

Schwartz era parcă din nou la Chicago, înapoi în lumea 
cea veche, de dinaintea bombelor. Şi-i păru rău. Nu pentru 
el, ci pentru lumea aceea frumoasă... 

Arvardan murmură ceva pentru sine. 

— Bun, zise apoi. Vorbeaţi o limbă, desigur. 

— Pe Pământ? O mulţime de limbi. 

— Dar dumneata? 

— Engleza... După ce-am ajuns la maturitate. 

— Spune ceva în această limbă. 

De două luni sau mai mult, Schwartz nu mai vorbise 
englezeşte. Acum însă spuse rar, cu afecţiune: 

— Vreau să merg acasă, să fiu cu ai mei. 

— Limba asta o vorbea când l-ai operat, Shekt? Întrebă 
Arvardan. 

— Nu-mi dau seama, răspunse nesigur fizicianul. Erau 
nişte sunete ciudate, ca cele de-acum. Parcă le pot 
compara? 


— Ei, nu-i nimic. Cum spuneai la „mamă” în limba 
dumitale, Schwartz? 

Schwartz îi spuse. 

— Oho! Dar „tată”... „frate”... „unu“... Numeralul, adică 
„doi”... „trei”... „casă”... Bărbat”. „femeie”... 

Continuară o vreme şi când Arvardan se opri să-şi tragă 
suflarea, expresia sa era de totală uluire. 

— Shekt, spuse el, sau omul acesta e ceea ce pretinde, sau 
eu sunt victima celui mai cumplit coşmar ce se poate 
imagina. Limba pe care-o vorbeşte este practic echivalentă 
cu aceea a inscripţiilor descoperite în straturile vechi de 
cincizeci de mii de ani pe Sirius, Arcturus, Alpha Centauri şi 
încă alte douăzeci de planete. Elo vorbeşte. A fost 
descifrată abia cu o generaţie în urmă şi, în afară de mine, 
nu există nici o duzină de oameni în toată Galaxia care s-o 
înţeleagă. 

— Eşti sigur? 

— Dacă sunt sigur? Bineînţeles că sunt sigur. Doar sunt 
arheolog. E firesc să ştiu. 

O clipă Schwartz simţi că i se topeşte armura de 
indiferenţă ce-l izola de ceilalţi. Pentru prima dată îşi 
regăsise indentitatea pierdută. Nu mai exista un secret: era 
un om din trecut şi ei acceptaseră acest lucru. Se dovedise 
că nu era nebun, scăpase pentru totdeauna de îndoielile ce- 
| bântuiau şi se simţi recunoscător. Cu toate acestea, păstra 
încă distanţa. 

— Îmi trebuie acest om! Vorbi din nou Arvardan, mistuit de 
sacra pasiune pentru profesia sa. Shekt, n-ai idee ce- 
nseamnă asta pentru arheologie. Shekt... Omul acesta vine 
din trecut. Oh, Spaţiule Mare!... Ascultă, putem încheia un 
târg cu ei. El este dovada pe care-o caută Pământul. Şi-l pot 
avea. Ei pot... 

Schwartz îl întrerupse sardonic: 

— Ştiu la ce te gândeşti. Crezi că prin mine se poate 
dovedi că Pământul a fost vatra civilizaţiei şi îţi închipui că 
ei îţi vor fi recunoscători. Ei bine, nu! Mi-a trecut şi mie prin 


cap şi aş fi fost gata să mă vând pentru a-mi scăpa pielea... 
Dar nu mă vor crede... Şi nici pe dumneata. 

— Dar este o dovadă indiscutabilă. 

— Ar refuza să asculte. Şi ştii de ce? Pentru că au anumite 
idei fixe cu privire la trecut. Orice schimbare e o blasfemie 
în ochii lor, chiar dacă e adevărul-adevărat. Nu vor 
adevărul; îşi vor tradiţiile lor. 

— Bel, spuse Pola, cred că are dreptate. 

Arvardan scrâşni din dinţi. 

— Am putea încerca. 

— Am eşua, susţinu Schwartz. 

— De unde ştii? 

— Ştiu! 

Cuvântul căzu cu o asemenea forţă de oracol, încât 
Arvardan rămase tăcut. 

Shekt, în schimb, îl privea acum cu o ciudată lumină în 
ochii obosiţi. 

— Ai simţit vreun efect neplăcut în urma sinapsificării? 
Întrebă el. 

Schwartz nu cunoştea cuvântul, dar îi prinse înţelesul. Îl 
operaseră şi încă pe creier. Câte mai afla! 

— Nu, răspunse, n-am simţit nici un efect neplăcut. 

— Văd totuşi c-ai învăţat repede limba noastră. O vorbeşti 
foarte bine. De fapt, ai putea trece drept un localnic. Nu te 
surprinde acest lucru? 

— Am avut întotdeauna o memorie foarte bună, sună rece 
răspunsul. 

— Prin urmare, nu simţi nimic deosebit în urma 
tratamentului? 

— Nimic. 

Doctorul Shekt îl ţintuia cu o privire apăsătoare. 

— Ce sens are? Doar ştii că sunt sigur că ştii la ce mă 
refer. 

Schwartz râse. 

— Că pot citi gândurile? Şi ce-i cu asta? 


Doctorul Shekt îşi întorsese însă de la el chipul palid, 
neajutorat, adresându-se lui Arvardan. 

— Înţelegi, Arvardan, citeşte gândurile. Câte n-aş putea 
realiza cu el. Şi în schimb stau aici... Fără să pot face 
NIMIC... 

— Cum?... Cum?... Sări arheologul. 

Până şi faţa Polei se însufleţi. 

— Poţi într-adevăr? Întrebă ea. 

El dădu din cap, adeverind. Pola îl îngrijise odată, iar acum 
aveau s-o omoare. Era totuşi o trădătoare. 

— Arvardan, spuse Shekt, îţi aminteşti de bacteriologul 
care a murit în urma sinapsificării? Unul din primele semne 
de nebunie a fost pretenţia sa că poate citi gândurile. Şi 
putea într-adevăr. Am aflat asta înainte să moară şi am 
păstrat secretul. N-am spus nimănui &748213; dar este 
posibil, Arvardan, este posibil, înţelegi. Odată cu scăderea 
rezistenţei celulei nervoase, creierul are posibilitatea de a 
înregistra câmpurile magnetice induse de microcurenţii 
gândurilor altei persoane, convertindu-le în vibrații similare 
pe scoarţa sa. Este principiul oricărui aparat de 
înregistrare. Este telepatie în adevăratul sens al 
cuvântului... 

Arvardan se întoarse încet spre Schwartz, dar acesta 
rămase ferecat în tăcerea sa ostilă. 

— Dacă aşa stau lucrurile, Shekt, l-am putea folosi. 

Mintea arheologului se frământa aprig, ţesând tot felul de 
scheme imposibile. 

— Poate că există o ieşire. Trebuie să existe o ieşire. 
Pentru noi şi pentru întreaga Galaxie. 

Schwartz rămânea însă impasibil la tumultul pe care-l 
percepea atât de clar în contactul mintal. 

— Citindu-le gândurile? Întrebă el. La ce-ar ajuta? Pot face 
chiar mai mult. Ce părere ai de asta, de exemplu? 

Nu fusese decât o apăsare uşoară, dar Arvardan urlă de 
durere. 

— Eu sunt autorul, spuse Schwartz. Mai vrei? 


Arvardan gâfâi sufocat: 

— Poţi face asta gărzilor? Secretarului? Cum de i-ai lăsat 
să te-aducă aici? Pe Galaxie, Shekt, nu vom avea probleme. 
Ascultă, Schwartz... 

— Nu, spuse Schwartz, dumneata să asculţi. Ce-mi trebuie 
să evadez? Ce-aş câştiga ieşind de-aici? 

M-aş afla tot în lumea asta moartă. Vreau să merg acasă şi 
nu pot. Vreau să fiu cu ai mei şi în lumea mea şi nu pot. Aşa 
că vreau să mor. 

— Dar e vorba de întreaga Galaxie, Schwartz. Nu te poţi 
gândi numai la dumneata. 

— Nu? Şi de ce, mă rog? Trebuie să-mi fac griji pentru 
Galaxie? Praful să se-aleagă de Galaxia dumitale. Ştiu ce 
plănuieşte Pământul şi mă bucur. Domnişoara Pola spunea 
mai înainte că a ales de partea cui este. Ei bine şi eu am 
ales: sunt de partea Pământului. 

— Cum? 

— De ce nu? Sunt pământean, doar! 

CAPITOLUL XVII. 

SCHIMBĂ-ŢI HOTĂRÂREA! 

Trecuse o oră de când Arvardan îşi pierduse cunoştinţa, 
pentru a se trezi apoi inert ca o ciosvârtă de vacă în 
aşteptarea satârului. Intre timp nu se întâmplase nimic. 
Nimic în afara acelei discuţii febrile, neconcludente, care 
făcea aşteptarea şi mai insuportabilă. Totul era calculat. 
Ştia asta. Să stai aşa, înţepenit, fără demnitatea de a te 
putea apăra cât de cât de un pericol, fără această concesie 
cel puţin, însemna să te laşi doborât de conştiinţa slăbiciunii 
tale. Un spirit îndârijit nu avea cum supravieţui, iar când în 
cele din urmă apărea inchizitorul, el ştia că nu va mai 
întâmpina din partea prizonierului o prea mare împotrivire, 
poate chiar deloc. 

Simţi nevoia să întrerupă tăcerea. 

— Presupun că atmosfera e împânzită de unde-spion. Ar fi 
trebuit să vorbim mai puţin. 

— Nu este, spuse Schwartz, categoric. Nu ascultă nimeni. 


Maşinal, arheologul dădu să întrebe „De unde ştii?” dar se 
opri. Pentru că exista o asemenea putere! De care nu 
dispunea el, ci un om din trecut, ce-şi spunea pământean şi 
dorea să moară! 

Raza sa vizuală cuprindea doar un petec de tavan. 

Întorcându-se, putea vedea profilul ascuţit al lui Shekt; în 
partea cealaltă, zidul gol. Dacă-şi înălța puţin capul, putea 
distinge o clipă figura palidă, chinuită, a Polei. 

Din când în când îl frământa gândul că era un locuitor al 
Imperiului; pe Stele! Al Imperiului; un cetăţean galactic... 
Şi că fusese o nemaiauzită nemernicie din partea lor să-l 
închidă pe el, care n-ar fi trebuit niciodată să permită unor 
pământeni o asemenea profanare. 

Apoi gândul îi rătăcea în altă parte. 

Ar fi putut să-l aşeze lângă Pola... Nu, n-ar fi fost bine. Îi 
era ruşine să-l vadă aşa. 

— Bel? 

Vocea tremură cu o nespusă dulceaţă în auzul lui 
Arvardan, venind în acest vârtej al morţii. 

— Da, Pola. 

— Crezi că mai durează mult? 

— Poate că nu, draga mea... Păcat. Am pierdut două luni, 
nu-i aşa? 

— Din vina mea, şopti ea. Din vina mea. Ne-am fi putut 
bucura de aceste ultime clipe, totuşi. E atât de... Absurd. 

Arvardan nu avea ce să-i răspundă. Gândurile-i alergau 
nebune. | se părea, sau începuse să simtă plasticul rigid pe 
care era imobilizat? Cât avea să mai dureze paralizia? 

Trebuia să-l atragă pe Schwartz. Încercă să-şi controleze 
gândurile... Ştia că e inutil. 

— Schwartz, începu el... 

Schwartz zăcea la fel de neputincios, numai că suferinţa îi 
era amplificată de faptul că în el se concentrau patru 
creiere. 

Dacă ar fi fost singur, s-ar fi împăcat cu gândul la liniştea 
infinită a morţii, şi-ar fi reprimat ultimele rămăşiţe ale 


dragostei de viaţă care doar cu două; sau trei? &748213; 
zile în urmă îl împinsese să fugă de la fermă. Pe când aşa... 
Când simţea spaima nevolnică de moarte ce atârna ca un 
giulgiu pe bietul Shekt; şi revolta plină de amărăciune din 
mintea puternică, îndârjită a lui Arvardan; şi profunda, 
patetica deziluzie a tinerei fete? 

Ar fi trebuit să-şi închidă porţile gândului; ce-i trebuia să 
ştie de suferinţele altora? Fiecare trăieşte şi moare singur. 

Ei însă ciocăneau uşor, neîncetat... Strecurându-i-se în 
ungherele minţii. 

Apoi Arvardan îl strigă şi atunci ştiu că voiau ca el să-i 
salveze. De ce-ar fi făcut-o? De ce? 

— Schwartz, repetă Arvardan insinuant, ai putea deveni 
un erou. Murind, nu rezolvi nimic... Oamenii aceia nu 
merită. 

Schwartz îşi aduna amintirile din tinereţe, încercând cu 
desperare să le fixeze în memoria sa fluctuantă. Era un 
ciudat amalgam de impresii trecute şi prezente, ce-l făcu în 
cele din urmă să-şi reverse mânia. Vorbea însă calm, 
reţinut: 

— Da, aş putea deveni erou... Şi un trădător. Oamenii 
aceia vor să mă omoare. Le-ai spus oameni, dar numai din 
gură; în gând le-ai spus altfel, un cuvânt pe care nu l-am 
înţeles, dar era ceva urât. Şi nu pentru că sunt netrebnici, 
ci pentru că sunt pământeni. 

— Nu-i adevărat, protestă arheologul vehement. 

— Ba-i adevărat, răspunse Schwartz cu aceeaşi vehemenţă 
şi toţi de-aici ştim asta. Vor să mă omoare, într-adevăr, dar 
numai pentru că mă cred unul de-ai voştri, care puteţi 
condamna o întreagă planetă, înecând-o în disprețul vostru, 
sufocând-o cu insuportabila voastră superioritate. Foarte 
bine, apăraţi-vă atunci împotriva acestor viermi, a acestor 
păduchi, care, nu se ştie cum, au reuşit să-şi pună în pericol 
divinii lor stăpâni. Nu cereţi ajutorul unuia din ei. 

— Vorbeşti ca un zelos, exclamă Arvardan uimit. 


De ce? Ai suferit dumneata? Spui că trăiai pe-o planetă 
mare şi independentă. Erai un pământean pe vremea când 
Pământul era unicul cămin al vieţii. Eşti unul de-ai noştri, 
omule, de-al cârmuitorilor. De ce să te alături unei rămăşiţe 
nenorocite? Asta nu-i planeta pe care ai cunoscut-o. Planeta 
mea seamănă mai mult cu vechiul Pământ decât lumea asta 
bolnavă. 

Schwartz râse. 

— Sunt unul de-al cârmuitorilor, zici? Ei, n-am să te 
contrazic. N-are sens să-ţi explic. Să luăm însă cazul 
dumitale. Eşti o mostră strălucită de ceea ce ne oferă nouă 
Galaxia. Eşti tolerant, ai un suflet mare şi te mândreşti cu 
faptul că-l tratezi pe doctorul Shekt ca pe un egal. În 
adâncul fiinţei dumitale însă; totuşi nu atât de adânc încât 
să nu pot pătrunde; nu te simţi bine în compania lui. Nu-ţi 
place cum vorbeşte, nici cum arată. De fapt, nu-ţi place 
deloc, deşi a fost gata să trădeze Pământul. 

Da, da. Şi curând ai sărutat o fată de pe Pământ şi priveşti 
asta ca pe o slăbiciune. Ţi-e ruşine... 

— Pe Stele, nu-i -adevărat... Pola, se împotrivi Arvardan 
desperat, nu-l crede, nu-l asculta. 

Pola răspunse pe un ton liniştit. 

— Nu-i nevoie să te aperi şi nici să te simţi nefericit, Bel. El 
priveşte în subconştientul tău, la rămăşiţele copilăriei tale. 
Ar vedea cam același lucru, dacă ar privi într-al meu. Ar 
vedea lucruri similare dacă s-ar examina pe sine cu aceeaşi 
lipsă de delicateţe cu care scrutează minţile noastre. 

Schwartz roşi. Fără să-şi schimbe tonul, fata i se adresă 
apoi lui: 

— Schwartz, dacă poţi citi gândurile, cercetează-le pe ale 
mele. Spune-mi dacă sunt o trădătoare. Priveşte în mintea 
tatălui meu. Vezi dacă nu-i adevărat că ar fi putut foarte 
uşor să evite Şaizeciul, acceptând să colaboreze cu nebunii 
care vor distruge Galaxia. Ce-a câştigat trădând?... Şi mai 
vezi dacă vreunul din noi doreşte să facă vreun rău 
Pământului şi locuitorilor săi. Spui ca ai pătruns o clipă în 


mintea lui Balkis. Nu ştiu dacă ai avut posibilitatea să-i 
scurmi toată drojdia. Când se va întoarce însă, cât nu e încă 
prea târziu, cerne-i-o bine, stoarce-i toate gândurile. 
Descoperă că-i nebun... Şi apoi mori! 

Schwartz tăcea. 

Arvardan interveni năvalnic. 

— Foarte bine, Schwartz. Studiază acum mintea mea. 
Pătrunde cât vrei de adânc. M-am născut pe Baronn, în 
Sectorul Sirius. Am crescut într-o atmosferă de antiterrism, 
aşa că e firesc ca în subconştientul meu să existe 
prejudecăţi. Priveşte în schimb la suprafaţă şi spune-mi 
dacă, după ce m-am maturizat, nu am luptat împotriva 
fanatismului din mine Nu din alţii; asta ar fi fost mai uşor; ci 
din mine, cât am putut de tare. Schwartz, dumneata nu ne 
cunoşti istoria! Nu ştii nimic despre miile şi zecile de mii de 
ani de a lungul cărora Omul s-a răspândit în toată Galaxia 
despre războaie şi suferinţe. Nu ştii de primele secole ale 
Imperiului, în care au alternat despotismul şi haosul. Abia 
de două sute de ani avem un guvern galactic reprezentativ. 
Graţie lui, diversele planete şi-au căpătat autonomia; li s-a 
îngăduit să se autoguverneze; şi vocile lor au putut fi auzite 
în forul conducător comun. Niciodată Omenirea nu a fost 
atât de departe de războaie şi sărăcie; niciodată nu a fost 
economia Galaxiei atât de judicios organizată; niciodată 
perspectivele de viitor nu au fost atât de luminoase. Vrei ca 
toate astea să piară? Să se ia totul de la capăt? Şi cum? Sub 
forma unei teocraţii despotice, păstrând doar elementele 
nesănătoase, de ură şi suspiciune? Nemulțumirea 
Pământului e legitimă şi va fi soluţionată într-o zi, dacă 
Galaxia va dăinui. Ceea ce vor ei să facă nu e o soluţie. Ştii 
ce vor să facă? 

Dacă Arvardan ar fi avut calităţile dobândite ale lui 
Schwartz, ar fi detectat lupta ce se dădea în mintea 
acestuia. Intuitiv, simţi însă că trebuia să facă o pauză. 

Schwartz era mişcat. Toate lumile acelea aveau să dispară, 
să putrezească, să moară de-o boală îngrozitoare... Era el 


un pământean, la urma urmelor? Doar un pământean? În 
tinereţe părăsise Europa, plecând în America; se schimbase 
ceva prin asta, nu rămăsese acelaşi om? Şi dacă mai târziu 
oamenii părăsiseră un Pământ bolnav, îndreptându-se spre 
alte lumi de pe firmament, nu rămăseseră tot oameni? 

Nu era a sa toată Galaxia? Nu erau cu toţii urmaşii lui şi-ai 
fraţilor săi? 

Spuse cu greuiaie: 

— Bine, sunt de partea voastră. Cu ce vă pot ajuta? 

— Cât de departe poţi ajunge cu gândul? Întrebă repede 
Arvardan, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva Schwartz să 
se răzgândească. 

— Ştiu şi eu? Percep gândurile celor de afară. Ale 
temnicerilor, presupun. Cred că pot ajunge chiar până în 
stradă, dar cu cât se depărtează, cu atât sunt mai ceţoase. 

— Fireşte. Dar Secretarul? Îl poţi identifica? 

— Nu ştiu, mormăi Schwartz. 

Urmă o pauză... Minutele păreau să se lungească la 
nesfârşit. 

— Gândurile voastre îmi stau în cale, se plânse Schwartz. 
Gândiţi-vă la altceva. 

Cei trei se străduiseră să-l asculte. O altă pauză. 

— Nu... Nu pot... Nu pot... 

Deodată Arvardan exclamă: 

— Galaxie mare, îmi pot mişca piciorul... Auu!... Uuf! 

Fiecare mişcare îi provoca o durere cumplită. 

— Cât de tare poţi vătăma pe cineva, Schwartz? Mai mult 
decât mi-ai demonstrat mai înainte? 

— Am omorât un om. 

— Adevărat? Cum ai făcut? 

— Nu ştiu. Aşa, pur şi simplu. Este... Este... 

Schwartz era aproape comic în neputinţa sa de a 
transpune incomunicabilul în cuvinte. 

— Te poţi lupta cu mai mulţi odată? 

— N-am încercat, dar nu cred. Nu pot citi gândurile a doi 
oameni în acelaşi timp. 


Pola îi întrerupse. 

— Nu-i poţi cere să-l omoare pe Secretar, Bel. Nu rezolvi 
NIMIC. 

— De ce? 

— Cum ieşim de aici? Chiar dacă-l prindem pe Secretar 
singur şi-l omorâm, sunt sute care ne aşteaptă afară. Nu-ţi 
dai seama? 

— L-am prins, izbucni Schwartz deodată. 

— Pe cine? 

Strigătul pornise din trei piepturi deodată. Până şi Shekt 
se holba la el, cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Pe Secretar. Cred că e el. 

— Urmăreşte-l. 

În efortul său de persuasiune, Arvardan se răsuci şi se 
rostogoli de pe banchetă, căzând pe podea cu un zgomot 
înfundat. Îşi încordă sub trup un picior pe jumătate 
paralizat, încercând zadarnic să se ridice. 

— Te-ai lovit? Strigă Pola. 

Luptându-se să se ridice într-un cot, descoperi că 
articulațiile braţului redeveniserâ mobile. 

— Nu, n-am nimic. Stoarce-l bine, Schwartz. Scoate tot ce 
poţi de la el. 

Schwartz se concentră atât de tare, încât simţi că-l doare 
capul. Îşi agita lianele minţii orbeşte, stângaci ca un nou- 
născut ce-şi întinde degetele nestrunite, pentru a prinde un 
obiect inaccesibil. Până acum luase ce i se oferise, acum 
însă căuta... Căuta... 

Cu mare efort reuşi să prindă frânturi. 

— Victorie! E sigur de reuşită... Ceva despre ghiulele 
spaţiale. Le-a lansat... Nu, nu, Altceva... Are de gând să le 
lanseze. 

Shekt gemu. 

— E vorba de proiectilele cu dirijare automată care poartă 
virusul. Sunt orientate spre diverse planete. 

— Dar unde sunt depozitate, Schwartz? Insistă Arvardan. 
Caută, omule, caută... 


— E o clădire... Nu văd prea bine... Cinci puncte... O 
stea... Un nume; Sloo, poate... 

Shekt izbucni din nou: 

— Asta este. Pe toate stelele din Galaxie!; asta este. 
Templul din Senloo. E înconjurat din toate părţile de pungi 
radioactive. Nimeni nu poate pătrunde acolo în afara 
Stegarilor. Este la confluenţa a două râuri, Schwartz? 

— Nu văd... Da... Da. Da. 

— Când, Schwartz, când? Când le vor lansa? 

— Nu disting ziua, dar curând... Curând. Numai asta îi 
clocoteşte în cap... Va fi foarte curând. 

Propriul său creier părea gata să plesnească de atât efort. 

Transpirat şi înfierbântat, Arvardan reuşise să se ridice şi 
în mâini şi-n genunchi. Membrele tremurătoare erau gata 
să cedeze la loc. 

— Vine? 

— Da. E la uşă. 

Abia rostise Schwartz aceste cuvinte, când uşa se şi 
deschise. Camera răsună de vocea triumfătoare a lui Balkis. 
Se adresa arheologului cu o ironie rece: 

— Domnule doctor Arvardan! N-ar fi mai bine să te-ntorci 
la locul dumitale? 

Arvardan îşi ridică privirea, conştient de cruzimea 
batjocurii. Nu avea însă ce să-i răspundă, aşa că rămase 
tăcut, încet, îngădui membrelor sale dureroase să se 
destindă, lăsându-se pe podea. Rămase acolo, respirând 
greu. Dacă s-ar mai fi dezmorţit puţin, dacă ar fi reuşit, cu 
un ultim efort, să se întindă şi să prindă arma celuilalt... 

La brâul de flexiplast strălucitor ce încingea roba 
Secretarului, nu se mai legăna însă un bici neuronic, ci un 
dezintegrator în toată legea, care putea spulbera un om în 
atomi într-o fracțiune de secundă. 

Secretarul îşi plimbă privirea de la unul la altul cu o 
sălbatică satisfacţie. De fată prefera să nu ţină seamă, dar 
altfel era o recoltă frumoasă: unul era pământeanul 
trădător, altul agentul imperial şi al treilea individul 


misterios pe care-l urmărise timp de două luni. Mai erau şi 
alţii? 

Mai erau desigur Ennius şi Imperiul. Le legase braţele, în 
persoana acestor spioni şi trădători, dar mai rămânea 
undeva un creier activ, care avea poate să întindă alte 
braţe. 

Secretarul se simţea în largul său; îşi împreunase mâinile, 
ignorând cu o dispreţuitoare nepăsare necesitatea de-a 
face uz de armă. Spuse liniştit: 

— Trebuie să clarificăm foarte bine lucrurile. Pământul şi 
Galaxia sunt în război; nedeclarat încă, dar totuşi război. 
Sunteţi prizonierii noştri şi veţi fi trataţi cum o vor cere 
circumstanţele. Sigur, pedeapsa tradiţională pentru spioni 
şi trădători este moartea... 

— Numai în caz de război legal, declarat, îl întrerupse 
Arvardan cu violenţă. 

— Război legal? Întrebă Secretarul cu un rânjet 
batjocoritor. Ce-nseamnă război legal? Pământul a fost 
întotdeauna în război cu Galaxia, chiar dacă nu am 
menţionat acest lucru cu tot protocolul cuvenit. 

— Nu-l lua în seamă, Bel, şopti blând Pola. Lasă-l să spună 
ce are de spus şi gata. 

Arvardan îi zâmbi. Un zâmbet straniu, spasmodic, căci 
numai cu un imens efort reuşi să se ridice pe picioarele 
tremurătoare şi rămase aşa, gâfâind. 

Balkis râse scurt. Păşind fără grabă, desfiinţă distanţa 
dintre sine şi arheologul sirian. Cu acelaşi calm, îşi puse 
mâna pe pieptul larg al celuilalt şi îl împinse uşor. 

Braţele nu răspunseră reflexului de apărare al lui 
Arvardan, iar muşchii rigizi ai trupului nu-i puteau menţine 
echilibrul decât la mişcări cu viteza melcului. Arheologul se 
prăbuşi. 

Pola scoase o exclamaţie de groază. Flagelându-şi trupul 
ce i se împotrivea, ea cobori încet, foarte încet, de pe 
banchetă. 

Balkis o lăsă să se târască spre Arvardan. 


— Iubitul tău... Spuse el. Viteazul tău iubit extraterestru. 
Aleargă la el, fetiţo! Ce mai aştepţi? Strânge-l în braţe şi 
uită la pieptul lui că se scaldă în sângele şi în sudoarea unui 
milion de martiri pământeni. Uite-l cum zace, viteazul de el, 
doborât de un simplu brânci al unui pământean. 

Pola era acum în genunchi lângă Arvardan, căutând 
îngrozită să descopere sânge sau oase fracturate. Arvardan 
deschise încet ochii, iar buzele sale schiţară un „nu-i nimic”. 

— Numai un laş poate lovi un om paralizat, strigă Pola şi 
pe deasupra să se mai laude cu isprava sa. Crede-mă, 
iubitule, puţini pământeni sunt ca el. 

— Ştiu, altminteri n-ai fi tu o pământeancă. 

Secretarul se crispa. 

— După cum spuneam, v-aţi pierdut cu toţii dreptul de a 
trăi, dar vieţile voastre pot fi totuşi răscumpărate. Vă 
interesează preţul? 

— Din câte ştiu, răspunse dispreţuitoare Pola, numai pe 
dumneata te-ar interesa. 

— Şşt, Pola! Făcu Arvardan recăpătându-şi cu greu suflul. 
Ce propui? 

— Cum, exclamă Balkis, eşti gata să te vinzi? Şi cui, mie? 
Unui pământean netrebnic? 

— Eşti cel mai în măsură să ştii ce eşti, replică Arvardan. 
Cât despre mine, nu mă ofer să mă vând, ci s-o cumpăr pe 
ea. 

— Refuz să fiu cumpărată, spuse Pola. 

— Înduioşător, scrâşni Secretarul. Se coboară la femeile 
noastre &748213; la băştinaşele noastre &748213; şi pe 
deasupra mai face şi pe cel ce se jertfeşte. 

— Ce propui? Întrebă din nou Arvardan. 

— Propunerea mea e următoarea. E clar că o parte din 
planurile noastre au fost deconspirate. Nu e greu să-mi 
închipui cum a aflat doctorul Shekt. Cum a ajuns însă să afle 
Imperiul rămâne o enigmă. Am vrea să cunoaştem mai 
exact ce ştie Imperiul. Nu ceea ce ştii dumneata, Arvardan, 
ci ce se ştie în Imperiu în momentul de faţă. 


— Sunt arheolog, nu spion, răspunse tăios Arvardan. Nu 
am nici cea mai mică idee despre ce ştie Imperiul, dar sper 
să ştie cât mai mult. 

— Îmi închipui. Ei, poate te răzgândeşti. Gândiţi-vă cu toţii. 

În tot acest timp, Schwartz nu spusese nimic; nici nu-şi 
ridicase privirea. 

Secretarul aşteptă, apoi zise cu o undă abia simțită de 
cruzime: 

— Atunci, am să vă spun preţul refuzului de-a colabora. Nu 
va fi vorba de o moarte simplă, pentru că ştiu că toţi sunteţi 
pregătiţi pentru această eventualitate neplăcută. Doctorul 
Shekt şi fiica sa, care, din nenorocire pentru ea, e implicată 
într-o măsură capitală, sunt cetăţeni ai Pământului. Aşa 
stând lucrurile, cel mai nimerit este să-i supunem pe 
amândoi sinapsificării. Înţelegeţi, doctor Shekt? 

Ochii fizicianului priveau plini de groază. 

— Da, văd că înţelegi. Este posibil, bineînţeles, să se 
manipuleze astfel sinapsificatorul, încât să rezulte o leziune 
a ţesuturilor cerebrale care să vă arunce într-o stare de-a 
dreptul dezgustătoare; dacă nu ţi se dă în gură, rabzi; dacă 
nu eşti spălat, trăieşti în mizerie; poţi fi închis, ascuns, sau, 
dimpotrivă, expus, îngrozind spectatorii. Aţi putea servi 
drept lecţie în marea zi ce va să vie... Cât despre dumneata, 
continuă Secretarul întorcându-se spre Arvardan şi 
prietenul dumitale Schwartz, fiind cetăţeni imperiali, 
sunteţi numai buni pentru a servi de cobai la o experienţă 
interesantă. Încă nu am testat virusul concentrat de noi pe 
javrele galactice. Am avea prilejul să ne verificăm calculele. 
Numai o doză mică, ştiţi, încât moartea să fie lentă. Evoluţia 
bolii spre inevitabilul sfârşit ar putea fi prelungită până la o 
săptămână, dacă diluăm suficient injecţia. Va fi foarte 
dureros. 

Se opri, cercetându-i cu privirea ochilor îngustaţi. 

— Asta vă aşteaptă în schimbul câtorva cuvinte potrivite în 
momentul de faţă. Cât ştie Imperiul? Mai activează şi alţi 
spioni? Există planuri de contraatac şi care sunt acestea? 


— De unde ştim, mormăi Shekt, că nu ne vei omori oricum, 
după ce vrei fi obţinut ce-ai vrut de la noi? 

— Aveţi asigurarea mea că veţi muri de-o moarte 
înfiorătoare dacă refuzaţi. Sunteţi siliţi să riscaţi. Ce ziceţi? 

— Dă-ne un răgaz. 

— Nu asta fac acum? De zece minute am intrat şi încă vă 
mai ascult... Ei, ce-aveţi de spus? Cum, nimic? Vă daţi 
seama că n-am să aştept la nesfârşit. Arvardan, văd că tot îţi 
mai încordezi muşchii. Gândeşti probabil că te-ai putea 
repezi asupra mea mai înainte să-mi pot scoate 
dezintegraorul. Şi ce-ai realiza? Te aşteaptă sute afară, iar 
planurile mele vor continua şi fără mine. Chiar şi pedepsele 
voastre diversificate vor fi înfăptuite fără mine. Sau tu, 
Schwartz. Ne-ai omorât agentul. Tu l-ai omorât, nu? Îţi 
închipui probabil că poţi să mă ucizi şi pe mine? 

Schwartz îl privi pe Balkis pentru prima dată. 

Spuse rece: 

— Pot, dar n-am s-o fac. 

— Drăguţ din partea ta. 

— Câtuşi de puţin. E-o cruzime din partea mea. Singur ai 
spus că există lucruri mai îngrozitoare decât simpla moarte. 

Arvardan îl privi pe Schwartz cu o imensă speranţă în 
ochii larg deschişi. 

CAPITOLUL XVIII. 

DUELUL, 

Mintea lui Schwartz era un vârtej. Într-un mod paradoxal, 
febril, se simţea totuşi în largul său. Cu un gând se credea 
stăpân pe situaţie, în timp ce celelalte erau pline de 
îndoială. Fusese paralizat mai târziu decât ceilalţi. Chiar şi 
Shekt se ridicase în capul oalelor, în timp ce el abia-şi putea 
urni un braţ. 

Scrutând mintea vicleană a Secretarului, de o infinită 
josnicie şi răutate, îşi începu duelul: 

— La început am fost de partea dumitale, deşi voiai să mă 
omori. Credeam că-ţi înţeleg sentimentele şi intenţiile... Dar 
sufletele celor de-aici sunt relativ pure, în timp ce-al 


dumitale e de nedescris. Nici măcar nu lupţi de dragul 
pământenilor, ci pentru propria-ţi glorie. Nu citesc în 
mintea dumitale imaginea unui Pământ liber, ci a unui 
Pământ reînrobit. Nu înlăturarea puterii imperiale o 
doreşti, ci înlocuirea ei printr-o dictatură personală. 

— Asta citeşti? Ei, bine, n-ai decât să citeşti ce vrei. N-am 
nevoie la urma urmelor de informaţiile dumitale, ştii doar; 
nu atât de mult încât să-ţi suport obrăznicia. Se pare că am 
devansat ora atacului. La asta, te aşteptai? E uimitor cât de 
eficiente sunt constrângerile, chiar şi asupra celor care jură 
că urgentarea e imposibilă. Ştiai acest lucru, pretinsul meu 
cititor în gânduri? 

— Nu. Am căutat fără succes. Voi încerca acum din nou. 
Două zile... Mai puţin, ia să vedem... Marţi... Şase 
dimineaţa... Ora din Chica. 

În sfârşit, acum dezintegratorul era în mâna Secretarului. 
EI înaintă cu paşi mari, aplecându-se asupra trupului 
vlăguit al lui Schwartz. 

— De unde ştii? 

Schwartz se încorda. Mintea sa îşi întindea tentaculele. 
Fizic, se putea vedea cum îşi contractă muşchii maxilarelor 
încleştate, cum îşi încruntă sprâncenele. Acestea erau însă 
cu totul nesemnificative; simple accesorii involuntare ale 
adevăratului efort din creierul său, care-l încleştase cu 
putere pe acela al adversarului. 

Pentru Arvardan scena nu avea nici un înţeles, din care 
cauză pierdu câteva secunde preţioase; brusca tăcere şi 
imobilitate a Secretarului nu-i spuneau nimic. 

Schwartz murmură sufocat: 

— L-am prins... Luaţi-i arma. Nu pot să-l ţin mult... 

Cuvintele i se pierdură într-un bolborosit. Atunci Arvardan 
înţelese. Împleticindu-se, reuşi să se ridice în patru labe. 
Apoi, cu un scrâşnet, se ridică în picioare, menţinându-şi cu 
greu echilibrul. Pola încercă şi ea să facă acelaşi lucru, dar 
fără prea mare succes. Shekt se rostogoli de pe banchetă, 


căzând în genunchi. Schwartz rămase la locul său, 
nemişcat. 

Doar contracţiile feţei îi mărturiseau efortul. 

Secretarul împietrise de parcă ar fi văzut capul Meduzei. 
Pe fruntea sa netedă, fără un rid, se adunau încet broboane 
de sudoare, dar pe chip nu i se citea nici o emoție. Numai 
mâna dreaptă, care ţinea dezintegratorul, dădea semne 
abia perceptibile de viaţă. Dacă te uitai atent, observai 
zvâcnetul uşor, contracţiile ciudate ale degetelor, 
insuficiente pentru a apăsa pe butonul de contact, dar care 
reveneau mereu. 

— Ţine-l bine, strigă Arvardan cu o bucurie feroce, sprijinit 
pe spătarul unui scaun, încercând să-şi recapete suflul. 
Ţine-l până ajung la el. 

Abia-şi ţâra picioarele. Înainta ca într-un coşmar, de parcă 
ar fi umblat prin melasă, de parcă ar fi înotat în catran, 
contractându-şi muşchii flagelaţi, încet... Foarte încet. Nu 
era conştient de duelul teribil ce se desfăşura în faţa ochilor 
săi. Nici nu avea cum. 

Secretarul avea un singur ţel: o apăsare de câţiva 
centimetri a degetului său mare ar fi fost suficientă pentru 
închiderea contactului şi declanşarea dezintegratorului. Nu 
trebuia decât să pună în mişcare un ligament pe jumătate 
contractat, să... Să... 

Schwartz avea un singur ţel: să împiedice mişcarea 
degetului fatal. În amalgamul senzaţiilor celuilalt, îi era 
greu să distingă exact porţiunea din creier ce coordona 
mişcarea degetului, aşa că era silit să lupte pentru 
menţinerea unei imobilităţi totale... 

Secretarul se opunea frenetic forţei ce-l paraliza. Mintea 
neexersată a lui Schwartz era confruntată cu o inteligenţă 
puternică şi extrem de mobilă. Secunde întregi adversarul 
său rămânea într-o calmă expectativă... Pentru ca dintr-o 
dată să se concentreze cu un efort supraomenesc asupra 
unui muşchi... 


Schwartz se simţea ca şi cum s-ar fi prins de-o mână ce se 
zbătea sălbatic, aruncându-l în toate părţile, dar căreia nu-i 
da drumul cu nici un preţ. 

Nimic din toate acestea nu apărea la vedere. Doar 
încleştarea spasmodică a maxilarelor lui Schwartz, 
tremurul buzelor muşcate până la sânge... Şi, din când în 
când, uşoara mişcare a degetului Secretarului, încordându- 
se iar şi iar. 

Arvardan se opri să se odihnească. Nu voia, dar era silit. 
Degetul său abia atinsese tunica Secretarului, când simţi că 
nu mai poate. Plămânii torturați nu mai reuşeau să 
pompeze oxigenul de care aveau nevoie membrele 
amorţite. Ochii i se împăienjeniseră de atât efort, durerea îi 
înceţoşase creierul. 

— Doar câteva clipe, Schwartz, gâfâi el. Ţine-l, ţine-l... 

Încet, foarte încet, Schwartz clătină din cap. 

— Nu pot... Nu pot... 

Într-adevăr, pentru Schwartz lumea luneca într-un haos 
nediferenţiat. Lianele minţii sale îşi pierdeau flexibilitatea. 

Degetul Secretarului apăsă din nou pe contact, cu 
îndârjire. Apăsarea creştea treptat. 

Schwartz simţea că-i ies ochii din orbite, că i se umflă 
vinele de pe frunte. Dar mai ales simţea triumful 
înfricoşător ce se înălța în mintea adversarului... 

Arvardan se năpusti înainte, dar trupul inert nu-l asculta şi 
se prăbuşi cu mâinile întinse, încercând să se prindă de 
celălalt. Secretarul, prizonier al minţii lui Schwartz, se 
prăvăli odată cu el. Dezintegratorul îi căzu din mână, 
rostogolindu-se cu zgomot pe podea Aproape imediat 
mintea Secretarului se eliberă din captivitate, în timp ce 
mintea lui Schwartz se năruia, devenind o adevărată junglă 
de senzaţii. 

Balkis se lupta cu furie, țintuit sub greutatea trupului 
ţeapăn al lui Arvardan. Repezi cu brutalitate un genunchi în 
vintrele celuilalt, în timp ce pumnul încleştat îi ţintea 
obrajii; ridică braţul şi lovi. Arvardan se rostogoli într-o 


vâălmăşeală dureroasă. Secretarul se ridică bălăbănindu-se, 
gâfâind şi cu hainele în neorânduială. Se opri însă din nou. 

În faţa sa era Shekt, pe jumătate ridicat, în mâna dreaptă, 
susţinută cu greu de stânga, ţinea dezintegratorul. Deşi 
tremura în mâinile nesigure ale fizicianului, fatala armă era 
îndreptată spre Secretar. 

— Turmă de nebuni, ţipă acesta sugrumat de furie, ce 
speraţi să câştigaţi? Nu trebuie decât să ridic vocea... 

— Dar atunci, glăsui slab Shekt, vei muri şi tu. 

— Nu realizezi nimic ucigându-mă, spuse caustic 
Secretarul şi o ştii prea bine. Nu vei salva Imperiul, pentru 
care ne trădezi acum şi nici măcar pe tine şi pe complicii 
tăi. Dă-mi arma şi vă las să plecaţi. 

Întinse mâna, dar Shekt râse amar. 

— Nu sunt atât de prost încât să te cred. 

— Poate că nu, în schimb eşti pe jumătate paralizat. 
Spunând acestea, Secretarul se aruncă brusc în dreapta, 
mult mai repede decât putea braţul vlăguit al lui Shekt să 
întoarcă dezintegratorul. Pregătindu-şi saltul decisiv, Balkis 
se concentra acum numai asupra armei, având grijă să se 
ferească din bătaia ei. 

Schwartz se încordă încă o dată, mintea sa năpustindu-se 
asupra celuilalt cu o ultimă lovitură. Secretarul se poticni şi 
se prăvăli, de parcă l-ar fi lovit o măciucă în moalele 
capului. 

Arvardan reuşise să se ridice în picioare. Avea obrazul 
tumefiat şi păşea şchiopătând. 

— Poţi să te mişti, Schwartz? Întrebă el. 

— Puțin, sună obosit răspunsul. 

Şi Schwartz lunecă de la locul său. 

— Mai vine cineva spre noi? 

— Nu simt nimic. 

Arvardan îşi plecă privirea spre Pola, zâmbind întunecat, 
îşi lăsă mâna pe părul ei castaniu, iar ea îl privi cu ochi 
strălucitori. De mai multe ori în ultimele ore fusese convins 


că niciodată nu-i va mai atinge părul şi nu-i va mai întâlni 
privirea. 

— Poate că nu-i totul pierdut, Pola. 

Dar fata clătină din cap neîncrezătoare. 

— Nu mai avem timp. Până marţi la ora şase... 

— Nu mai avem timp, spui? Bine, vom vedea. 

Arvardan se aplecă asupra Secretarului şi-i trase capul 
spre spate, fără menajamente. 

— Trăieşte? 

Îi căută zadarnic pulsul cu vârfurile încă amorţite ale 
degetelor, apoi îşi strecură mâna sub roba verde, lipindu-şi 
palma de pieptul lui. 

— Inima-i bate, totuşi... Dispui de puteri periculoase, 
Schwartz. De ce nu te-ai folosit de ele de la început? 

— Pentru că voiam să-l fac doar să rămână nemişcat, 
explică Schwartz; pe chipul lui devastat se vedeau urmele 
calvarului prin care trecuse. Mi-am zis că dacă reuşesc să-l 
stăpânesc, am putea ieşi împingându-l înaintea noastră, 
folosindu-l ca paravan, ascunzându-ne după pulpana lui. 

Shekt exclamă cu însufleţire: 

— Se poate. La nici jumătate de milă depărtare să află 
garnizoana de la fortul Dibbum. Odată ajunşi acolo, suntem 
în siguranţă şi-l anunţăm pe Ennius. 

— Odată ajunşi acolo! Trebuie să fie o sută de gardieni 
afară şi alte câteva sute pe întreaga distanţă... Şi ce-am 
putea face cu o robă verde, neînsufleţită? S-o purtăm pe 
braţe? S-o împingem pe rotile? 

Arvardan râse forţat. 

— Pe lângă asta, vorbi Schwartz posomorât, nici nu-l pot 
stăpâni. Aţi văzut cum l-am scăpat... 

— Pentru că nu erai obişnuit, spuse Shekt cu convingere. 
Ascultă, Schwartz, cam ştiu ce se petrece în mintea 
dumitale. E ca o staţie de recepţie a câmpurilor 
electromagnetice ale creierului. Cred că poţi şi să transmiţi, 
înţelegi? 

Schwartz părea stăpânit de o chinuitoare nesiguranţă. 


— Încearcă să înţelegi, stărui Shekt. Va trebui să te 
concentrezi asupra a ceea ce vrei să facă el... Şi în primul 
rând îi vom înapoia dezintegratorul. 

— Cum...?! 

Strigătul de revoltă pornise din trei piepturi odată. Shekt 
ridică tonul. 

— Numai el ne poate scoate de-aici. N-avem altă soluţie. Şi 
cum oare vom stârni mai puţine bănuieli, decât lăsându-i 
arma? 

— Dar nu pot să-l stăpânesc. V-am spus că nu pot. 

Schwartz începu să-şi îndoaie braţele, să le maseze, 
încercând să le redea sensibilitatea normală. 

— Nu mă interesează ce spun teoriile dumitale, domnule 
doctor Shekt. Pentru că nu ştii cum este. E ceva lunecos, 
chinuitor şi îngrozitor de greu. 

— Ştiu, ştiu, dar n-avem altă şansă, încearcă acum, 
Schwartz. Fă-l să-şi mişte braţul, de îndată ce e în stare s-o 
facă. 

Vocea lui Shekt suna rugătoare. 

Secretarul gemu, iar Schwartz simţi cum se înfiripă din 
nou contactul mintal. Fără un cuvânt, temător aproape, îl 
lăsă să capete puteri... Apoi îi vorbi. 

Era un mesaj fără cuvinte; mesajul mut pe care-l transmiţi 
braţului când vrei să-l mişti, un mesaj de care nici tu însuţi 
nu eşti conştient. 

Şi braţul Secretarului, nu al lui Schwartz, se mişcă. 

Pământeanul din trecut îşi ridică privirea cu un zâmbet 
triumfător. Ceilalţi însă aveau ochi numai pentru Balkis; 
omul întins pe podea, al cărui cap se înălța, din ai cărui ochi 
se risipea luciul îngheţat şi inexpresiv şi al cărui braţ se 
ridica printr-o mişcare curioasă, nefirească, la un unghi de 
nouăzeci de grade. 

Schwartz îşi începu activitatea. 

Secretarul se ridică ţeapăn, gata să-şi piardă echilibrul. 
Apoi, cu mişcări ciudate, parcă fără voie, începu să danseze. 
Fără ritm; fără graţie. Pe cei trei, care-i urmăreau trupul şi 


pe Schwartz, care-i urmărea şi trupul şi mintea, spectacolul 
îi umplea de groază, căci în acele clipe Secretarul acţiona la 
comanda unui creier străin. 

Cu multă băgare de seamă, Shekt se apropie de 
Secretarul-robot şi, nu fără teamă, întinse mâna. În palma 
sa se afla dezintegratorul, cu mânerul înainte. 

— Fă-l să-l apuce, Schwartz, spuse Shekt. 

Mâna lui Balkis se ridică şi prinse stângaci arma. 

Un fulger lacom i se aprinse o clipă în ochi, apoi se stinse. 
Încet, foarte încet, dezintegratorul îşi reluă locul la 
cingătoarea lui, iar mâna căzu în lături. 

Schwartz slobozi un chiot ascuţit. 

— Cât pe-aci să-l scap. 

Dar era alb la fată. 

— Ei, poţi să-l stăpâneşti? 

— Se zbate ca un diavol, dar nu-i aşa de greu ca înainte. 

— Asta pentru că acum eşti conştient de ceea ce faci, îl 
îmbărbătă Shekt, deşi nu era prea convins de ceea ce 
spunea. Transmite, acum. Nu-ncerca să-l ţii! Închipuie-ţi că 
eşti chiar dumneata. 

Arvardan interveni: 

— Poţi să-l faci să vorbească? 

După o pauză, Secretarul scoase un fel de mârâit 
supărător, încă o pauză; apoi din nou un mârâit. 

— Asta-i tot, gâfâi Schwartz. 

— Dar de ce nu se poate? Întrebă Pola contrariată. 

Shekt ridică din umeri. 

— Aici e vorba de nişte muşchi foarte delicaţi şi complicaţi. 
Nu-i ca atunci când comanzi muşchilor lungi ai membrelor. 
Nu-i nimic, Schwartz. Poate trecem şi aşa. 

Dacă cei ce participau la ciudata odisee ar fi încercat mai 
târziu să rememoreze următoarele două ore, versiunile lor 
nu ar fi semănat câtuşi de puţin. 

Doctorul Shekt, de exemplu, căpătase o nefirească 
rigiditate, toate temerile sale topindu-se într-o urmărire cu 
sufletul la gură a luptei interioare a lui Schwartz, în care nu 


avea cum interveni. Privirea sa căuta cu insistenţă faţa 
rotundă ce se încrunta şi se crispa, muncită de efort. Pe 
ceilalţi, abia-i mai vedea. 

La ieşire, paznicii salutară încremeniţi mantia verde, 
simbol al puterii oficiale. Secretarul le întoarse un salut 
plat, stângaci, îşi urmară drumul nestingheriţi. 

Abia când ieşiră din Casa de Corecţie, Arvardan înţelese 
întreaga nebunie a aventurii lor. Pe de-o parte, imensul, 
inimaginabilul pericol ce ameninţa Galaxia, pe de alta, firul 
subţire al şansei ce-i purta peste abis. Chiar şi atunci, chiar 
şi atunci, Arvardan simţea cum se cufundă în ochii Polei. 
Poate să fi fost de vină nostalgia după viaţa ce-i era smulsă, 
poate groaza de a vedea cum se năruie tot ce-l înconjura, 
sau eterna frustrare a fericirii pe care tocmai o gustase, dar 
oricare ar fi fost cauza, nici o femeie nu-i păruse vreodată 
atât de vrednică de-a fi dorită. Mai târziu, de ea aveau să se 
lege toate amintirile sale. Numai de ea... 

Asupra Polei se revărsa strălucirea soarelui de dimineaţă, 
încât chipul aplecat al lui Arvardan îi apărea ca prin ceaţă. 
Îi zâmbea, conştientă doar de braţul puternic, vânjos, de 
care se sprijinea uşor. Asta avea să-şi amintească mai 
târziu: fermitatea unor muşchi acoperiţi de o țesătură 
scânteietoare, a cărei moliciune răcoroasă îi înfiora pielea... 

Schwartz, transpirat tot, trecea prin chinuri cumplite. 
Aleea pentru maşini, ce pornea curbându-se de la poarta 
laterală pe care ieşiseră, se vedea aproape pustie. Era un 
noroc pentru care se simţea profund recunoscător. Numai 
el ştia cu adevărat ce ar fi însemnat eşecul. El singur putea 
citi în mintea adversarului tot infernul umilinţei, tot clocotul 
de ură, cumplitele lui planuri de răzbunare, îi scotocea 
mintea, pentru a descoperi informaţiile de care avea nevoie 
&148213; poziţia maşinii oficiale, drumul pe care trebuia să 
meargă... În felul acesta simţea şi veninul necruţător ce s-ar 
fi revărsat asupra lor, dacă l-ar fi scăpat de sub control 
chiar şi numai o zecime de secundă. 


Iuţeala fulgerătoare a minţii în care era silit să rătăcească 
avea să rămână pentru totdeauna secretul său. Amintirii i 
se adăugară ulterior orele cenuşii ale altei dimineţi 
inocente, când iarăşi condusese paşii unui nebun pe aleile 
pline de primejdii ale unei fortărețe duşmane. 

Când ajunseră la locul unde era parcată maşina 
Secretarului, Schwartz îşi căută gâfâind cuvintele. Nu 
îndrăznea să se destindă suficient pentru a pronunţa 
propoziţii întregi. Vorbea sacadat, aruncând sintagme 
disparate: 

— Nu pot... Conduce maşina... Nu-l pot face... Să 
conducă... Complicat... Nu pot. 

Shekt îl linişti cu un sunet ciudat. Nu îndrăznea să-l 
atingă, nu îndrăznea să-i vorbească în mod normal, nu 
îndrăznea să-i distragă atenţia nici pentru o secundă. Şopti: 

— Fă-l doar să urce pe bancheta din spate, Schwartz. 
Conduc eu. Mă pricep. De-acum înainte va trebui doar să-l 
ţii nemişcat, iar eu am să-i iau dezintegratorul. 

Maşina de teren a Secretarului era de un tip special. Fiind 
deosebită, atrăgea atenţia. Farul verde se învârtea spre 
stânga şi spre dreapta, iar lumina pălea şi se aprindea cu 
sclipiri de smarald. Oamenii se opreau să privească. 
Maşinile care veneau din sens invers se dădeau la o parte 
cu o grabă respectuoasă. 

Dacă maşina n-ar fi ieşit atât în evidenţă, trecătorii ar fi 
avut timp să observe în spate chipul palid, imobil, al 
Secretarului, s-ar fi mirat poate, ar fi bănuit primejdia... 

Aşa, însă, maşina se bucura de toată atenţia, iar timpul 
trecea... 

La porţile de crom strălucitor ce se înălţau asemenea 
tuturor construcţiilor imperiale cu o semeaţă verticalitate, 
în covârşitor contrast cu arhitectura greoaie şi mohorâtă a 
Pământului, fură opriţi. Un soldat le bară drumul cu arma 
sa de o incalculabilă forţă. 

Arvardan scoase capul pe geam. 


— Soldat, sunt cetăţean al Imperiului. Vreau să vorbesc cu 
comandantul. 

— Trebuie să-mi prezentaţi actele, domnule. 

— Mi-au fost luate. Sunt Bel Arvadran de pe Baronn, 
Sirius. Trebuie să ajung cât mai repede la Guvernator. 

Soldatul duse mâna la gură şi vorbi pe un ton scăzut în 
transmiţător. Aşteptă răspunsul şi apoi cobori arma, dându- 
se la o parte. Poarta se deschise încet. 

CAPITOLUL XIX. 

FRONTIERA MORŢII SE APROPIE. 

În orele ce au urmat se produse o mare agitaţie, atât în 
interiorul fortului Dibbum, cât şi în afara lui. 

În Chica, poate, într-o măsură şi mai mare. 

Era amiază când Înaltul Ministru, aflat la Washenn, îl 
căută prin comuni-undă pe Secretarul său, iar acesta nu 
putu fi găsit nicăieri. Înaltul Ministru era nemulţumit, 
conducerea Casei de Corecţie se nelinişti. 

Se întreprinseră de îndată cercetări şi gardienii de la uşa 
sălii de şedinţe răspunseră că Secretarul plecase împreună 
cu prizonierii la ora zece şi jumătate dimineaţa... Nu, nu 
lăsase nici un fel de instrucţiuni... Nu ştiau încotro 
plecase... Bineînţeles, nu-şi putuseră permite să întrebe. 

Nici alţi temniceri nu ştiau mai mult. Neliniştea începu să 
crească, devenind apăsătoare. 

La ora două după-amiază sosi prima ştire cum că maşina 
ar fi fost zărită în dimineaţa aceea... Nimeni nu văzuse dacă 
Secretarul era înăuntru... Unii credeau că era la volan, dar 
era o simplă presupunere, se părea că... 

La două şi jumătate, se afirmă cu precizie că maşina 
intrase în fortul Dibbum. 

În jurul orei trei, se hotări în fine să se ia legătura cu 
comandantul fortului. Le răspunse un locotenent. Le spuse 
că pentru moment nu li se puteau da nici un fel de 
informaţii. Cu toate acestea, ofiţerii Maiestăţii Sale 
Imperiale cereau deocamdată să se păstreze ordinea. Se 


mai cerea să nu se difuzeze, până la noi dispoziţiuni, ştirea 
dispariţiei unui membru al Societăţii Stegarilor. 

Fusese suficient pentru a se obţine exact contrariul 
dorințelor imperiale. Conspiratorii nu pot sta cu mâinile în 
sân când unul din conducătorii lor e în mâinile duşmanului 
cu patruzeci şi opt de ore înaintea declanşării operaţiunii. 
Nu putea fi vorba decât de descoperirea planurilor sau 
trădare; amândouă alternativele nu însemnau decât un 
singur lucru: moartea. 

Aşa încât vestea se răspândi... 

Iar populaţia din Chica se puse în mişcare... 

Oratori de profesie apărură la colţuri de stradă. Uşile 
arsenalelor secrete fură forţate şi pământenii se înarmară. 
Spre fort porni o mulţime dezordonată. 

La ora şase după-amiaza, un nou mesaj fu transmis 
comandantului, de data asta printr-un trimis special. 

Şi la fort evenimentele se precipitau, într-un fel mai 
moderat, totuşi. Ele debutară dramatic atunci când tânărul 
ofiţer ce se apropie de maşina condusă de Shekt întinse 
mâna, solicitând dezintegratorul Secretarului: 

— Rămâne la mine, spuse ofiţerul sec. 

— Dă-i-l, Schwartz, spuse Shekt. 

Mâna Secretarului ridică dezintegratorul şi-l întinse; 
ofiţerul îl luă, iar Schwartz, cu un suspin adânc, se relaxă, 
dând drumul minţii Secretarului. 

Arvardan era pregătit. Când Secretarul sări ca un arc de 
oţel eliberat de sub presiune, arheologul se repezi asupra 
lui, izbindu-l cu toată forţa pumnilor. 

Ofițerii răcniră nişte comenzi şi soldaţii se năpustiră. Mâini 
puternice îl prinseră pe Arvardan de gulerul cămăşii, 
trăgându-l cu brutalitate la o parte. 

Secretarul zăcea în scaunul său, fără vlagă. Din colţul gurii 
i se prelingea un fir negru de sânge. Obrazul contuzionat al 
lui Arvardan sângera şi el. Îşi netezi părul cu o mână 
tremurătoare. Apoi, arătând cu degetul spre Secretar, 
spuse pe un ton ferm: 


— Acuz acest om de conspirație împotriva Guvernului 
Imperial. Cer să vorbesc de urgenţă cu comandantul. 

— Vom vedea ce putem face, domnule, răspunse ofiţerul 
politicos. Acum v-aş ruga să mă urmaţi &748213; cu toţii. 

Trecură ore întregi fără să intervină nimic nou. 

Erau singuri într-o încăpere destul de curată. Pentru 
prima oară, după douăsprezece ore, li se dădu să mănânce, 
şi, în ciuda împrejurărilor, mâncară cu poftă. 

Se bucurară şi de încă un apanaj al civilizaţiei, care era 
baia. 'Ilotuşi, camera era păzită şi cum preţioasele ore se 
scurgeau în gol, Arvardan îşi ieşi în cele din urmă din fire. 

— Dar n-am făcut decât să schimbăm închisoarea, strigă 
el. 

Activităţile insignifiante, de rutină, ale unei tabere 
militare, se desfăşurau în jurul lor în continuare, ignorându- 
i cu desăvârşire. 

Arvardan îşi îndreptă privirea spre Schwartz, care 
dormea. Shekt însă clătină din cap. 

— Nu putem să mai facem nimic, spuse el. Este peste 
puterile unui om. Sărmanul de el e sfârşit. Lasă-l să 
doarmă. 

— Dar mai sunt doar treizeci şi nouă de ore. 

— Ştiu... Însă trebuie s-aşteptăm. 

În cameră răsună o voce batjocoritoare. 

— Care din voi se pretinde cetăţean al Imperiului? 

Arvardan se năpusti înainte. 

— Eu sunt. Eu... 

Vocea i se frânse însă în momentul în care îl recunoscu pe 
cel ce vorbise. Acesta zâmbi strâmb. Braţul stâng, ceva mai 
ţeapăn, amintea de ultima lor întâlnire. 

Arvardan auzi în spate vocea slabă a Polei. 

— Bel, e ofiţerul... Cel de la magazinul universal... 

— Cel căruia i-a fracturat braţul, completă sec ofiţerul în 
cauză. Sunt locotenentul Claudy şi dumneata eşti într- 
adevăr cel de-atunci. Zici că reprezinţi lumea siriană? Şi 
totuşi te-nsoţeşti cu ăştia... Galaxie!; până unde se poate 


cobori un om! Şi văd că tot mai ai fata cu tine. Făcu o pauză, 
apoi spuse rar, apăsând cuvintele: O băştinaşă! 

Arvardan se zburli, dar îşi înăbuşi pornirea. Nu putea... 
Nu încă... Se strădui să adopte un ton umil: 

— Pot să vorbesc cu colonelul, domnule locotenent? 

— Colonelul e la datorie acum. 

— Vrei să spui că lipseşte din oraş? 

— N-am spus asta. Putem să-l înştiinţăm; dacă problema 
este suficient de importantă. 

— Este... Pot vorbi cu ofiţerul de servici? 

— Deocamdată eu sunt ofiţerul de servici. 

— Atunci, cheamă colonelul. 

Locotenentul clătină încet din cap. 

— Nu pot face asta fără să mă fi convins în prealabil de 
gravitatea situaţiei. 

Arvardan tremura de nerăbdare. 

— Pe Galaxie, nu-mi mai căuta nod în papură! E o 
chestiune de viaţă şi de moarte. 

— Adevărat? 

Locotenentul Claudy îşi flutură bastonaşul cu un aer de 
afectată cochetărie. 

— Ai putea să-mi cerşeşti o audienţă. 

— Bine... Ei, aştept. 

— Am spus să-mi cerşeşti o audienţă. 

— Puteţi să-mi acordaţi o audienţă, domnule locotenent? 

Pe chipul locotenentului nu se văzu însă nici o schimbare. 

— Am spus să cerşeşti; în faţa fetei. Cu umilinţă. 

Arvardan înghiţi în sec şi se dădu înapoi. Pola îl prinse de 
mânecă. 

— Te rog, Bel. Nu trebuie să-l superi. 

Arheologul mormăi răguşit: 

— Bel Arvardan din Sirius cerşeşte cu umilinţă o audienţă 
la ofiţerul de servici. 

Locotenentul Claudy răspunse: 

— Depinde. 


Făcu un pas spre Arvardan şi palma i se abătu cu 
repeziciune şi cruzime asupra bandajului ce acoperea 
obrazul rănit al arheologului. 

Arvardan îşi înăbuşi un strigăt. 

— Odată ai ripostat. N-o faci şi-acum? 

Arvardan nu spuse nimic. 

— Audienţa se acordă, spuse locotenentul. 

Patru soldaţi îl înconjurară pe Arvardan. Locotenentul 
Claudy o porni înainte. 

Shekt şi Pola rămăseseră singuri cu Schwartz, care 
continua să doarmă. 

— Nu-l mai aud. Tu-l auzi? Întrebă Shekt. 

Pola clătină din cap. 

— Nici eu nu-l mai aud de-o vreme. Iată, crezi că-i va face 
vreun rău lui Bel? 

— Cum ar putea? Răspunse blând bătrânul. Uiţi că nu-i cu 
adevărat unul de-ai noştri. Este cetăţean al Imperiului. Nu 
poate fi molestat cu una cu două. Îl iubeşti, nu-i aşa? 

— O, nespus de mult, tată. E o prostie, ştiu. 

— Bineînţeles şi Shekt zâmbi cu amărăciune. E un om 
cinstit. Nu neg acest lucru. Dar ce poate face? Să trăiască 
aici, în lumea asta? Să ia cu el o pământeancă? S-o prezinte 
prietenilor lui? Familiei? 

Pola plângea. 

— Ştiu. Dar poate nici nu se va mai pune problema. 

Shekt sări în picioare, de parcă ultimele cuvinte l-ar fi 
trezit la realitate. 

— Nu-l aud, spuse el. 

Se referea la Secretar. Balkis fusese dus într-o cameră 
alăturată, de unde îi putuseră auzi foarte clar paşii sumbri, 
de leu închis în cuşcă. Acum însă nu se mai auzea nimic... 

Nu avea mare importanţă, dar într-un fel Secretarul 
devenise întruchiparea simbolică a cumplitei forţe 
distrugătoare ce urma să se abată asupra giganticei reţele 
de stele locuite. Îl zgâlţâi uşor pe Schwartz. 

— Trezeşte-te! Schwartz tresări. 


— Ce s-a-ntâmplat? Întrebă el. 

Nu se simţea nici pe departe odihnit. Oboseala îl copleşise, 
împăienjenindu-i vederea. 

— Unde e Balkis? Întrebă repede Shekt. 

— A...a, da. 

Schwartz se holbă în jur, dar îşi aminti că nu cu ochii 
vedea el cel mai bine. Îşi extinse tentaculele minţii, care 
începură să adulmece cu înfrigurare mintea pe care-o 
cunoştea atât de bine. 

O descoperi şi o evită cu grijă; cufundarea în adâncurile ei 
nu fusese de natură să-i încurajeze gustul pentru hidoşenia 
ei morbidă. 

— Este la alt etaj, murmură Schwartz. Vorbeşte cu cineva. 

— Cu cine? 

— O minte necunoscută mie. Aşteptaţi... Să ascult. Poate 
Secretarul va... Da, da, îi spune „domnule colonel”. 

Shekt şi Pola se uitară repede unul la altul. 

— Nu poate fi vorba de trădare, nu-i aşa? Şopti Pola. 
Vreau să spun că un ofiţer al Imperiului nu ar complota cu 
un pământean împotriva Împăratului, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, răspunse Shekt deznădăjduit. Sunt gata să 
cred orice. 

Locotenentul Claudy zâmbea. Stătea la birou, cu un 
dezintegrator la îndemână şi cu patru soldaţi la spate. 
Vorbea deci cu autoritatea pe care ţi-o dă o asemenea 
poziţie. 

— Detest pământenii, spunea el. Î-am detestat 
dintotdeauna. Sunt drojdia Galaxiei. Sunt bolnavi, 
superstiţioşi şi leneşi. Proşti şi degeneraţi. Dar, pe Stele, cei 
mai mulţi îşi cunosc lungul nasului. Într-un fel, îi înţeleg. 
Aşa s-au născut, n-au ce face. Singur, dacă aş fi eu Împărat, 
nu le-aş tolera ceea ce le înghite Împăratul nostru; mă refer 
la blestematele lor datini. Dar nu-i nimic, într-o zi vom 
învăţa... 

Arvardan nu se mai putu stăpâni: 

— Dar n-am venit aici ca s-ascult... 


— Ba ai s-asculţi, pentru că n-am terminat. locmai voiam 
să spun că ceea ce nu pot înţelege e pe se petrece în mintea 
unui iubitor de pământeni. Când un om; un om adevărat, să 
zicem; se coboară într-atât încât să se bălăcească în 
societatea lor şi să umble după femeile lor, ei bine, nu pot 
avea nici un dram de respect pentru el. E mai rău decât ei... 

— Atunci blestemată fie-ţi mintea neroadă! Strigă furios 
Arvardan. Ştii că se pune la cale un complot contra 
Galaxiei? Ai măcar cea mai vagă idee de pericolul ce ne 
paşte? Fiecare minut de tărăgănare din partea dumitale 
periclitează viaţa cvadrilioanelor de locuitori ai Galaxiei... 

— Oh, ştiu şi eu, doctore Arvardan? Eşti doctor, nu? 
Trebuie să-ţi respect titlurile. Vezi dumneata, am şi eu 
teoria mea. Te-ai dat cu ei. Te-oi fi născut pe Sirius, nu zic, 
dar în piept ai o inimă neagră de pământean şi de fapt te 
foloseşti de cetăţenia galactică pentru a le susţine cauza. 
Le-ai răpit pe acest demnitar al lor, acest Stegar (un lucru 
bun în sine, nu mi-ar fi displăcut să-i fi sucit beregata), dar 
pământenii îl şi caută. Au trimis un mesager la fort. 

— Au şi trimis? lar noi stăm aici şi discutăm? Trebuie să-l 
văd pe colonel, chiar de-ar fi să... 

— 'Te-aştepţi la răzmeriţă, deci, la incidente? Poate chiar 
le-ai pus singur la cale, ca primă etapă a unei revolte 
organizate, hm? 

— Eşti nebun? De ce-aş face-o? 

— Atunci, n-ai avea nimic împotrivă să dăm drumul 
Stegarului? 

— Nu puteţi face una ca asta! 

Arvardan sări în picioare, părând o clipă că vrea să se 
arunce asupra locotenentului. Acesta apucă 
dezintegratorul. 

— Nu? Ascultă, domnule Arvardan. Îţi plătesc cu vârf şi 
îndesat. Mai întâi te-am pălmuit şi te-am făcut să mi te 
târăşti înainte de faţă cu amicii dumitale pământeni. Te-am 
silit apoi să stai aici şi să asculţi fără să crâcneşti, în timp 
ce-ţi spuneam de la obraz că eşti o lepădătură. Iar acum nu- 


mi doresc nimic mai mult decât un pretext pentru a-ţi 
zdrobi braţul, ca răsplată pentru ce mi-ai făcut mie. 
Încearcă aşadar să faci o singură mişcare. 

Arvardan îngheţă. 

Locotenentul Claudy râse şi puse dezintegratorul 
deoparte. 

— Ce păcat că trebuie să te păstrez întreg pentru 
întâlnirea cu colonelul. Te va primi la ora cinci şi un sfert. 

— Ştiai asta... ai ştiut-o tot timpul. 

Indignarea îi ardea gătlejul ca o flacără. 

— Bineînţeles. 

— Domnule locotenent Claudy, dacă timpul pe care l-am 
pierdut va însemna că partida e pierdută, atunci nici unuia 
din noi nu-i va rămâne mult timp de trăit, zise Arvardan cu 
un ton îngheţat care făcea să te treacă fiorii. Dumneata însă 
vei muri primul, deoarece îmi voi petrece ultimele clipe 
strivindu-ţi mutra şi zdrobindu-ţi creierii. 

— Te voi aştepta, iubitorule de pământeni. Oricând vei 
dori! 

Comandantul fortului Dibbum îmbătrânise în serviciul 
Împăratului. În anii de pace deplină din ultimele generaţii, 
un ofiţer nu prea mai avea prilejul să se acopere de glorie şi 
colonelul, la fel cu alţii, n-o câştigase în nici un fel. De-a 
lungul încetei sale ascensiuni, de la simplu cadet, colonelul 
servise mai prin toate colţurile Galaxiei, aşa încât până şi o 
garnizoană în lumea nevrozată a Pământului nu însemna 
pentru el decât o corvoadă ca oricare alta. Nu-şi dorea 
decât rutina paşnică a vieţii obişnuite. Nu cerea nimic în 
plus şi, pentru a şi-o păstra, era gata la o adică şi să ceară 
scuze unei pământence. 

La intrarea lui Arvardan, colonelul avea o mină obosită. 
Gulerul de la cămaşă îi era desfăcut, iar tunica, purtând 
insigna de un galben strălucitor a Imperiului, cu „Nava 
Cosmică şi Soarele”, atârna neglijent pe spătarul scaunului. 
Îşi trosnea absent degetele de la mâna dreaptă, în timp ce-l 
fixa pe Arvardan plin de gravitate. 


— O poveste foarte încurcată, spuse el, foarte încurcată. 
Mi-amintesc de dumneata, tinere. Eşti Bel Arvardan de pe 
Baronn, eroul principal al unui alt moment destul de 
penibil. N-ai putea să nu-ţi mai creezi mereu necazuri? 

— Nu numai eu am necazuri acum, domnule colonel, ci 
întreaga Galaxie. 

— Da, am auzit, spuse oarecum nerăbdător colonelul. Sau 
cel puţin aşa pretinzi dumneata. Aud că ţi-ai pierdut actele. 

— Mi-au fost luate, dar sunt cunoscut la Everest. 
Guvernatorul însuşi mă poate identifica şi sper din tot 
sufletul că va avea prilejul s-o facă până la căderea nopţii. 

— Vom vedea. 

Colonelul îşi încrucişa braţele, legănându-se în scaun. 

— Să auzim versiunea dumitale. 

— Am aflat de existenţa unui complot foarte periculos, pus 
la cale de un grup restrâns de pământeni care vor să 
răstoarne Guvernul Imperial. Daca autorităţile în drept nu 
sunt înştiinţate de îndată, este foarte posibil ca ei să 
reuşească, nimicind atât Guvernul cât şi o mare parte a 
Imperiului însuşi. 

— Mergi prea departe, tinere, cu asemenea afirmaţii 
pripite şi exagerate. Că pământenii ar putea să işte 
tulburări supărătoare, să asedieze fortul, să producă 
pagube însemnate &748213; sunt gata să admit, dar nici o 
clipă nu i-aş crede capabili să gonească forţele imperiale de 
pe planetă, cu atât mai puţin să nimicească Guvernul 
Imperial. Să aud totuşi amănuntele acestui... Ăă... Complot. 

— Situaţia fiind atât de gravă, consider că amănuntele 
trebuiesc prezentate Guvernatorului însuşi. Vă rog, de 
aceea, să mă puneţi în legătură cu el şi încă de urgenţă. 

— Hm!... Să nu ne pripim. Îţi dai seama că omul pe care l- 
ai răpit este Secretarul Inaltului Ministru de pe Pământ, 
unul din Stegarii lor cei mai de vază? 

— Îmi dau perfect de bine seama! 

— Şi totuşi, susţii că el este un pion de primă importanţă în 
complotul de care vorbeşti. 


— Chiar aşa. 

— Ce dovezi ai? 

— Vă rog să mă înţelegeţi că nu pot discuta acest lucru 
decât cu Guvernatorul. 

Colonelul se încruntă, examinându-şi unghiile. 

— Îmi pui la îndoială competenţa? 

— Câtuşi de puţin, domnule colonel. Dar numai 
Guvernatorul are autoritatea de a trece la acţiunea decisivă 
necesară în acest caz. 

— Ce acţiune? 

— Trebuie distrusă din temelii o anumită clădire de pe 
Pământ, în mai puţin de treizeci de ore, dacă vrem să 
salvăm vieţile majorităţii, sau poate ale întregii populaţii a 
Imperiului. 

— Ce clădire? Întrebă colonelul pe un ton plictisit. 

Arvardan îşi ieşi din fire. 

— Vă rog să-mi daţi legătura cu Guvernatorul, se răsti el. 

Se aşternu o tăcere apăsătoare. 

— Îţi dai seama, vorbi înţepat colonelul, că răpind un 
pământean te-ai făcut pasibil de a fi judecat şi pedepsit de 
autorităţile terestre? În mod obişnuit, guvernul îşi apără 
cetăţenii din principiu şi stăruie în favoarea unui tribunal 
galactic. Cum însă pe Pământ situaţia e mai delicată, am 
primit instrucţiuni ferme să nu risc o ciocnire ce ar putea fi 
evitată. De aceea, dacă nu-mi dai răspunsuri complete, voi fi 
silit să te dau pe mâna poliţiei locale, împreună cu tovarăşii 
dumitale. 

— Dar asta ar însemna condamnarea la moarte! Inclusiv 
pentru dumneata!... Domnule colonel, sunt cetăţean al 
imperiului şi cer o audienţă la Guver... 

Fu întrerupt de soneria de pe biroul colonelului. Acesta se 
întoarse spre aparat, închizând un contact. 

— Da? 

— Domnule colonel, se auzi clar o voce, un grup de 
indigeni a înconjurat fortul. Se pare că sunt înarmaţi. 

— A avut loc vreun incident? 


— Nu, domnule colonel. 

Pe chipul colonelului nu se citea nici urmă de emoție. Cel 
puţin în această privinţă îşi cunoştea meseria. 

— Artileria şi aviația să fie gata de luptă, comandă el. 
Toată lumea la posturi. Nu deschideţi focul decât dacă 
suntem atacați, înţeles? 

— Da, domnule colonel. Un pământean cu steag alb cere 
să fie primit. 

— Adu-l aici. Adu-l din nou şi pe Secretarul Înaltului 
Ministru. 

Colonelul îi aruncă lui Arvardan o privire cruntă. 

— Cred că-ţi dai seama de grozăvia pe care ai provocat-o. 

— Cer să fiu prezent la întrevedere, strigă Arvardan orbit 
de furie şi mai cer să-mi spuneţi pentru care motiv m-aţi 
lăsat să mucegăiesc ore întregi sub pază, în timp ce stăteaţi 
de vorbă cu un trădător indigen. Sunt informat că l-aţi 
audiat înaintea mea. 

— Vrei să-mi aduci vreo învinuire, domnule? Întrebă 
colonelul ridicând tonul. In acest caz, fii mai explicit, te rog. 
— Nu aduc nici o învinuire. Dar vreau să spun că veţi da 
socoteală mai târziu de purtarea dumneavoastră şi că veţi fi 
cunoscut în viitor, dacă veţi mai avea un viitor, drept cel 

care prin încăpăţânarea sa şi-a dus poporul la pieire. 

— Te rog să taci! Nu dumitale o să-ţi dau socoteală, în 
orice caz. Voi proceda aşa cum cred eu de cuviinţă. Ne-am 
înţeles? 

CAPITOLUL XX. 

LA FRONTIERA MORŢII. 

Secretarul păşi pragul uşii deschise de un soldat. 

Pe buzele umflate îi flutură un zâmbet îngheţat. Se înclină 
în direcţia colonelului, părând să nu observe prezenţa lui 
Arvardan. 

— Domnule Balkis, i se adresă pământeanului colonelul, 
am comunicat Înaltului Ministru detaliile privind prezenţa 
dumneavoastră aici şi cauzele ei. Detenţiunea 
dumneavoastră este, desigur, cu totul... Aă... Neobişnuită şi 


dorinţa mea este să vă eliberez cât mai repede cu putinţă. 
Cu toate acestea, am aici un domn care, după cum probabil 
ştiţi, a enunțat împotriva dumneavoastră o acuzaţie foarte 
gravă. Aceasta fiind situaţia, trebuie să verificăm... 

— Înţeleg, domnule colonel, răspunse calm Secretarul, 
dar, după cum v-am mai explicat, respectiva persoană este 
pe Pământ de numai, cred, două luni sau aşa ceva, încât nu 
poate avea nici un fel de cunoştinţe despre politica noastră 
internă. Orice acuzaţie din partea sa e deci lipsită de o bază 
reală... 

— Sunt arheolog, protestă Arvardan furios şi încă unul 
care în ultimul timp s-a specializat în studiul Pământului şi 
al obiceiurilor sale. Nu se poate susţine că n-aş avea 
cunoştinţă de politica lui. Şi, oricum, nu sunt singurul autor 
al acestei acuzaţii. 

În tot cursul acestei convorbiri, Secretarul nu-i acordă lui 
Arvardan nici o singură privire. Se adresa numai 
colonelului. 

— E implicat şi un savant de-al nostru, spuse el, unul care, 
apropiindu-i-se termenul celor şaizeci de ani, suferă de 
mania persecuției. Lor li se adaugă o a treia persoană, 
despre care nu se ştie cine e şi de unde vine, doar că a fost 
tratat pentru debilitate mintală. Toţi trei la un loc nu pot 
emite o acuzaţie cât de cât respectabilă. 

Arvardan sări în picioare. 

— Cer să fiu ascultat... 

— Stai jos, spuse rece colonelul. Ai refuzat să discuţi cu 
mine. Menţine-ţi refuzul. Să intre solul cu steagul alb. 

Era tot un membru al Societăţii Stegarilor. La vederea 
Secretarului, nici măcar nu clipi. Colonelul se ridică, 
întrebând: 

— Eşti mesagerul celor de-afară? 

— Da, domnule. 

— Presupun că dorinţa acestei adunări turbulente şi 
ilegale este eliberarea compatriotului dumneavoastră, nu? 

— Întocmai. Să fie imediat eliberat. 


— Aşa! Totuşi, în interesul legii şi al ordinii şi din respect 
pentru reprezentanţii Maiestăţii Sale Imperiale pe această 
planetă, nu putem în nici un caz discuta această chestiune 
cât timp suntem asediați de oameni înarmaţi. Spune-le a lor 
dumitale să se risipească. 

Secretarul interveni plin de bunăvoință. 

— Domnul colonel are dreptate, frate Cori. Te rog să 
linişteşti spiritele. Sunt în perfectă siguranţă aici şi nu 
există nici un pericol pentru nimeni, înţelegi? Pentru 
nimeni, îţi dau cuvântul meu de Stegar. 

— Prea bine, frate. Mă bucur că eşti în siguranţă. 

Şi solul fu condus afară din cameră. Colonelul conchise 
lapidar. 

— De îndată ce se va normaliza situaţia în oraş, vom avea 
grijă să părăsiţi în siguranţă acest fort. Vă mulţumesc 
pentru cooperarea dumneavoastră la rezolvarea acestui 
incident. 

Arvardan era din nou în picioare. 

— Nu sunt de acord. Vreţi să daţi drumul acestui virtual 
asasin al rasei umane, iar mie îmi refuzaţi o întrevedere cu 
Guvernatorul, când asta ţine de drepturile mele elementare 
de cetăţean galactic. Şi, în culmea indignării, continuă: 
Aveţi mai multă consideraţie pentru un câine de pământean 
decât pentru mine? 

Strigătul dezarticulat de furie al lui Arvardan fu acoperit 
de vocea Secretarului. 

— Domnule colonel, rămân cu plăcere până când cazul 
meu va putea fi audiat de către Guvernator, dacă asta-i 
dorinţa acestui om. Acuzaţia de trădare e foarte gravă şi 
chiar şi o simplă bănuială; oricât de neîntemeiată; este 
suficientă pentru a-mi distruge reputaţia şi utilitatea în 
slujba poporului meu. V-aş fi într-adevăr recunoscător dacă 
mi-aţi da prilejul să dovedesc domnului Guvernator că 
nimeni nu e mai devotat Imperiului decât mine. 

— Vă admir sentimentele, domnule, spuse ceremonios 
colonelul şi recunosc deschis că în locul dumneavoastră aş fi 


avut o altă atitudine. Faceţi cinste rasei dumneavoastră. Voi 
încerca să iau legătura cu Guvernul. 

Până când ajunse înapoi în celulă, Arvardan nu mai scoase 
un cuvânt. 

Ajuns în celulă, evită privirile celorlalţi. Mult timp rămase 
tăcut, rozându-şi un deget. 

— Ei? Întrebă Shekt în cele din urmă. 

— Cât pe-aci să stric totul, spuse Arvardan, clătinând 
mâhnit din cap. 

— Dar ce-ai făcut? 

— Mi-am pierdut cumpătul; l-am jignit pe colonel; n-am 
obţinut nimic... Nu sunt deloc diplomat, Shekt. 

Simţi imediat o nevoie sfâşietoare de a se justifica. 

— Ce puteam face? Strigă el. Balkis vorbise înainte cu 
colonelul, aşa că nu mai puteam avea încredere în el. Dacă i 
se oferise viaţa? Dacă făcea şi el parte din complot? Ştiu că- 
iun gând nebunesc, dar nu puteam risca. Totul mi se părea 
suspect. Doream să vorbesc cu Ennius însuşi. 

Fizicianul se ridică, înnodându-şi la spate mâinile uscăţive. 

— Şi până la urmă vine Ennius? 

— Cred că da. Dar numai la rugămintea lui Balkis. Nu mai 
înţeleg nimic. 

— La rugămintea lui Balkis? Înseamnă că Schwartz are 
dreptate. 

— Da? Ce spune Schwartz? 

Pământeanul rotofei stătea pe marginea patului. Când 
privirile celor doi se îndreptară spre el, ridică din umeri, 
depărtându-şi mâinile cu un gest de neputinţă. 

— Am surprins gândurile Secretarului mai adineauri, când 
a trecut prin faţa uşii noastre. A avut o discuţie toarte lungă 
cu ofiţerul despre care vorbeşti. 

— Ştiu. 

— În gândurile ofițerului nu e însă nici umbră de trădare. 

— Înseamnă că m-am înşelat, spuse cu amărăciune 
arheologul. O să fie vai şi-amar când va veni Ennius. Dar 
Balkis? 


— În mintea lui nu-i nici pic de teama sau îngrijorare, ci 
numai ură. Şi, în primul rând, e ură împotriva noastră; 
pentru că l-am prins, pentru că l-am târât aici. L-am jignit 
cumplit în orgoliul său şi are de gând să ne-o plătească. I- 
am prins din zbor frânturi de vise. El, singur, continuându-şi 
planul de luptă împotriva întregii Galaxii, chiar şi în 
condiţiile în care noi îl înfruntăm cu toate informaţiile pe 
care le deţinem. Ne oferă avantaje, chiar atuuri, ca în final 
să ne zdrobească şi să triumfe asupra noastră. 

— Vrei să spui că e gata să-şi rişte planurile, visurile de-a 
deveni stăpânul Imperiului, de dragul unei răzbunări 
meschine? E o nebunie ce spui. 

— Ştiu, spuse netulburat Schwartz. Este nebun. 

— Şi speră să reuşească? 

— Întocmai. 

— Atunci, trebuie să ne ajuţi, Schwartz. Avem nevoie de 
creierul dumitale. Ascultă-mă... 

Shekt însă îl întrerupse, clătinând din cap dezaprobator. 

— Nu, Arvardan, nu se poate. L-am trezit pe Schwartz 
după ce ai plecat şi am discutat cu el. Este clar că nu poate 
dispune oricum de puterile lui mintale, pe care mi le-a 
descris destul de vag. El poate să imobilizeze un om, să-l 
paralizeze, sau chiar să-l ucidă. Mai mult, poate dirija 
muşchii voluntari mari, chiar şi împotriva voinţei 
subiectului. Dar asta e tot. 

Pe Secretar, de exemplu, nu-l poate face să vorbească, 
neputând comanda musculaturii delicate din jurul corzilor 
vocale. S-a dovedit că nu poate coordona mişcările într-o 
suficientă măsură pentru a-l face să conducă maşina. Chiar 
şi în mers, reuşea cu greu să-i menţină echilibrul. E clar 
deci că n-am putea dispune de Ennius într-atât încât să-l 
facem să dea un ordin, verbal sau în scris. M-am gândit şi 
eu la asta, după cum vezi... 

Pe Arvardan îl copleşi descurajarea. Deodată, fulgerat de- 
un gând, întrebă: 

— Unde e Pola? 


— În alcov; doarme. 

Cât ar fi dorit s-o trezească... Să... O, ar fi dorit o mulţime 
de lucruri. 

Se uită la ceas. Era aproape miezul nopţii. Mai erau doar 
treizeci de ore. 

O vreme dormi şi se trezi când afară se iveau zorii. Nu se 
arătă nimeni. Sufletele le erau vlăguite de ultimul licăr de 
speranţă. 

Arvardan se uită iarăşi la ceas. Era aproape miezul nopții. 
Mai erau doar şase ore. 

Privea acum în jur cu o descurajare buimacă. Erau 
prezenţi cu toţii &48213; chiar şi Guvernatorul sosise în 
sfârşit. Pola era lângă el. Îi simţea pe mână degetele 
fierbinţi. Privirea ei speriată şi istovită îl înfuria cel mai mult 
împotriva întregii Galaxii. Poate că meritau să moară cu 
toţii, proştii, proştii... Proştii... 

Pe Shekt şi pe Schwartz, aşezaţi în stânga sa, abia-i zărea. 
Mai era şi Balkis, blestematul de Balkis, cu buzele umflate, 
cu un obraz învineţit. Trebuia să-l doară al naibii când 
vorbea. La acest gând, Arvardan zâmbi cu răutate şi-şi 
încleşta pumnii. Parcă propriul său obraz bandajat îl durea 
mai puţin când se gândea la suferinţa celuilalt. 

În faţa lor stătea Ennius; încruntat, nesigur, arătând 
aproape ridicol în hainele sale greoaie, diforme, impregnate 
cu plumb. 

Şi el era un prost. Arvardan se cutremură de ură 
gândindu-se la toate aceste momâi galactice care nu visau 
decât pace şi trai bun. Unde dispăruseră cuceritorii de- 
acum trei secole? Unde? 

Încă şase ore... 

Ennius primise înştiinţarea de la garnizoana din Chica cu 
vreo optsprezece ore în urmă şi de atunci apelurile sale 
brăzdaseră jumătate din planetă. Raţiunile pentru care 
proceda astfel erau obscure, dar nu mai puţin ferme. În 
esenţă, îşi spunea, nu era vorba decât de regretabila răpire 
a unei robe verzi; una din curiozităţile acelui Pământ 


bântuit de superstiții şi obsesii. În plus, nişte acuzaţii 
nebuneşti, lipsite de probe. Nimic care să depăşească 
competenţa locală a colonelului. 

Şi totuşi, prezenţa lui Shekt... Shekt era amestecat şi el... 
Şi încă nu de partea acuzaților, ci a acuzatorilor. Nu ştia ce 
să creadă. 

Îi privea acum gânditor, conştient de faptul că hotărârea 
sa putea precipita o revoltă, putea chiar să-i slăbească 
poziţia la curte, să-i distrugă şansele de avansare... Cât 
despre lungul discurs al lui Arvardan, pe care tocmai îl 
ascultase, despre filtre de viruşi şi epidemii pustietoare, cât 
crezământ putea să-i dea? 

Înainte de-a porni la acţiune, trebuia să se gândească şi ce 
vor crede superiorii săi despre toată povestea asta. 

Şi totuşi, Arvardan era un arheolog notoriu. 

Neputându-se decide, se întoarse spre Secretar: 

— Dumneata ce ai de spus? 

— Surprinzător de puţin, răspunse Secretarul sigur pe 
sine. Aş dori să întreb pe ce probe se bazează acuzaţia? 

— Excelenţa Voastră, răspunse Arvardan, care era din nou 
pe punctul de a-şi ieşi din fire, v-am mai spus că acest 
individ a recunoscut în întregime învinuirile noastre atunci 
când eram în închisoare, adică alaltăieri. 

— Poate înclinați să-i daţi crezare, Excelenţă, dar aceasta 
nu e decât încă o afirmaţie fără acoperire. În realitate, 
singurele fapte care pot fi luate ca dovezi de extratereştri, 
sunt că am fost răpit cu forţa, eu şi nu ei; că viaţa mea a fost 
în pericol, nu a lor. În continuare, l-aş ruga pe acuzatorul 
meu să ne explice cum a reuşit să descopere atâtea lucruri 
în cursul celor nouă săptămâni de când se află pe planeta 
noastră, când dumneavoastră, domnule Guvernator, nu mi- 
aţi putut imputa nimic în ani de guvernare? 

— Fratele are dreptate, recunoscu cu greutate Ennius. 
Într-adevăr de unde ştii? 

Arvardan nu se simţi intimidat... 


— Înaintea mărturisirii făcute de acuzat însuşi, am fost 
informat de existenţa complotului de câtre doctorul Shekt. 

— Adevărat, doctore Shekt? Guvernatorul îşi întoarse 
privirea spre fizician. 

— Întocmai, Excelenţă. 

— Cum ai aflat? 

— Relatarea domnului doctor Arvardan, răspunse Shekt, a 
fost foarte amănunţită şi exactă, atât în ceea ce priveşte 
modul în care a fost folosit sinapsificatorul, cât şi asupra 
afirmațiilor bacteriologului FE. Smitko, făcute pe patul de 
moarte. Smitko era unul din conspiratori. Afirmațiile lui au 
fost înregistrate, iar înregistrarea vă stă la dispoziţie. 

— Dar, doctore Shekt, delirul unui muribund nu cântăreşte 
cine ştie cât. Alte dovezi nu ai? 

Arvardan interveni, bătând cu pumnul în braţul fotoliului: 

— Ce-i aici? Tună el. Tribunal? Discutăm un caz de 
încălcare a regulilor de circulaţie? Nu avem timp să 
cântărim probele în mod analitic sau să le măsurăm cu 
micrometrul. Vă atrag atenţia că nu mai avem timp decât 
până la şase dimineaţa, adică cinci ore şi jumătate, pentru a 
înlătura un pericol imens... Îl cunoaşteţi de mai mult timp 
pe doctorul Shekt, Excelenţă. Vi s-a părut vreodată a fi un 
mincinos? 

Secretarul se amestecă de îndată. 

— Nimeni nu-l acuză pe doctorul Shekt că e un mincinos, 
Excelenţă. Numai că bunul doctor a îmbătrânit şi în ultima 
vreme e tot mai preocupat de apropierea celei de-a 
şaizecea aniversări. Mă tem că asta a dus la apariţia unor 
uşoare manifestări paranoice, o boală destul de răspândită 
aici, pe Pământ... 

Priviţi-l, numai! Arată el a om normal? 

Într-adevăr, nu arăta. Era tras la faţă şi crispat, zdruncinat 
de cele petrecute şi de ce ştia că avea să mai fie încă. 

Totuşi, Shekt reuşi să se stăpânească, impunându-şi un ton 
normal, ba chiar liniştit: 


— Aş putea spune că în ultimele două luni am fost 
permanent supravegheat de Stegari; că mi-au fost deschise 
scrisorile şi cenzurate răspunsurile. E clar însă că aceste 
plângeri ar fi atribuite paranoiei de care s-a vorbit. În 
schimb, vi-l pot prezenta pe Joseph Schwartz, omul care s-a 
oferit ca voluntar pentru sinapsificator într-o zi în care m- 
aţi vizitat la Institut. 

— Îmi amintesc, spuse Ennius, oarecum recunoscător că 
subiectul deviase pentru moment. El este? 

— Da. 

— N-arată rău în urma experienţei. 

— E mult mai bine. Tratamentul a fost un succes 
neobişnuit. A căpătat, de exemplu, o memorie fotografică, 
ceea ce nu ştiam pe atunci. În orice caz, acum e receptiv la 
gândurile celor din jur. 

Ennius era mai-mai să sară de pe scaun. 

— Cum, strigă el uluit, vrei să spui că citeşte gândurile? 

— Se poate demonstra acest lucru, Excelenţă. Cred însă că 
fratele va confirma spusele mele. 

Secretarul îi aruncă lui Schwartz o privire încărcată de 
ură, care se stinse însă cu iuţeala fulgerului. 

Spuse cu un tremur abia perceptibil în glas: 

— Într-adevăr, Excelenţă, acest om al lor are anumite 
daruri hipnotice, deşi nu pot şti dacă ele se datorează 
sinapsificatorului. Aş mai putea adăuga că tratamentul lui 
nu a fost înregistrat, ceea ce, sper că sunteţi de acord, este 
un fapt destul de suspect. 

— N-ai fost înregistrat, replică Shekt liniştit, în 
conformitate cu ordinele Înaltului Ministru. 

Secretarul se mulţumi să ridice din umeri. 

Ennius interveni autoritar: 

— Să trecem peste această dispută măruntă şi să revenim 
la problema noastră... Ce este cu Schwartz? Ce amestec 
are aici puterea sa de-a citi în gânduri, ori darurile lui 
hipnotice, ori cum s-or mai numi? 


— Shekt vrea să spună, se amestecă Secretarul, că 
Schwartz ştie ce gândesc eu. 

— Adevărat? Ei şi ce gândeşte, mă rog? Întrebă 
Guvernatorul, adresându-se pentru prima dată lui 
Schwartz. 

— Gândeşte că nu avem cum să vă convingem de adevărul 
spuselor noastre asupra ceea ce dumneavoastră numiţi 
„cazul”. 

— Foarte adevărat, spuse batjocoritor Secretarul, deşi nu- 
ţi trebuie o minte ieşită din comun pentru a deduce acest 
lucru. 

— De asemenea, continuă Schwartz, că sunteţi un biet 
prostănac, lipsit de curajul de-a acţiona, dorind numai pace, 
sperând să-i câştigaţi pe pământeni printr-o dreaptă şi 
nepărtinitoare ocârmuire, ceea ce este o prostie şi mai 
mare. 

Secretarul se făcu stacojiu. 

— Nu-i adevărat! Excelenţă, e clar că acest om doreşte să 
vă ridice împotriva mea. 

— Nu sunt atât de uşor de influenţat, răspunse Ennius. 
Apoi, revenind la Schwartz: 

— Dar eu ce gândesc? 

— Că şi dacă pot citi ce e-n mintea omului, nu-nseamnă că 
trebuie să spun cu voce tare ceea ce văd. 

Guvernatorul ridică din sprâncene, surprins. 

— Ai dreptate. Aşa e. Susţii afirmaţiile domnilor doctori 
Arvardan şi Shekt? 

— Cuvânt cu cuvânt. 

— Aşa! Şi totuşi, dacă nu se va mai găsi altul ca dumneata, 
care să nu fie implicat din punct de vedere juridic, depoziţia 
dumitale nu este valabilă. Nici chiar în cazul în care toată 
lumea ar admite că eşti un mediu telepatic. 

— Dar nu e o chestiune de lege aici, strigă Arvardan, ci de 
salvarea Galaxiei. 

Secretarul se ridică. 


— Excelenţă, am o rugăminte. Aş dori ca Joseph Schwartz 
să părăsească încăperea. 

— De ce? 

— Pe lângă capacitatea de-a citi gândurile, el mai are şi 
alte puteri telepatice. Am fost prins în urma unei paralizii 
provocate de el. Numai teama ca nu cumva să mai încerce 
ceva de acest gen împotriva mea, sau chiar a 
dumneavoastră, mă face să vă cer acest lucru. 

Arvardan sări în picioare, dar vocea Secretarului o acoperi 
pe-a sa. 

— Nu poate fi vorba de-o judecată dreaptă, cât timp e 
prezent un om capabil să influenţeze gândurile 
judecătorului, graţie unor daruri telepatice recunoscute. 

Ennius se decise imediat. La chemarea lui, o ordonanţă îşi 
făcu apariţia şi Joseph Schwartz, fără să se împotrivească şi 
fără cel mai mic semn de tulburare pe faţa rotundă ca o 
lună plină, fu condus afară. 

Pentru Arvardan aceasta a fost lovitura de graţie. 

Cât despre Secretar, el se ridică, rămânând o vreme aşa; o 
siluetă îndesată şi sumbră, înveşmântată în mantia-i verde, 
puternic în desăvârşita-i stăpânire de sine. Începu, 
ceremonios şi grav: 

— Excelenţă, toate convingerile şi afirmaţiile doctorului 
Arvardan se bazează pe declaraţiile doctorului Shekt care, 
la rândul său, se bazează pe delirul unui muribund. Şi toate 
acestea, Excelenţă, toate acestea nu au ieşit la iveală până 
când Joseph Schwartz nu a fost supus acţiunii 
sinapsificatorului. 

Cine este, deci, acest Joseph Schwartz? Mai înainte ca el 
să intre în scenă, doctorul Shekt era un om normal, liniştit. 
Chiar dumneavoastră, Excelenţă, aţi petrecut o după- 
amiază cu el în ziua în care a fost adus Schwartz la 
tratament. Aţi observat atunci ceva neobişnuit? V-a informat 
el cu privire la existenţa unui complot împotriva Imperiului? 
Despre bolboroselile unui muribund? Părea el măcar 
tulburat de ceva? Ori bănuitor? Spune acum că Înaltul 


Ministru i-ar fi cerut să falsifice rezultatele testelor la 
sinapsificator şi să nu înregistreze numele pacienţilor. V-a 
spus toate astea atunci? Sau acum, după apariţia lui 
Schwartz? 

Întreb deci din nou, cine este Joseph Schwartz? 

Când a apărut, nu vorbea nici una din limbile cunoscute. 
Am aflat acest lucru când am început să ne îndoim de 
judecata doctorului Shekt. A fost adus de un fermier care 
nu-i cunoştea identitatea; de fapt nu ştia nimic despre el. 
Până-n ziua de azi lucrurile au rămas la fel de misterioase. 

Acest om dispune în schimb de neobişnuite daruri psihice. 
El poate ameţi un om, cu gândul numai, de la o sută de 
metri depărtare; mai de aproape, poate chiar să-l ucidă. Eu 
însumi am fost paralizat de el; braţele şi picioarele mi-au 
fost manipulate după bunul său plac; dacă ar fi dorit, mi-ar 
fi putut dicta şi gândurile. Cred, de bună seamă, că aceşti 
oameni sunt simple unelte ale lui Schwartz. Ei susţin că i- 
am întemnițat, că i-am ameninţat cu moartea, că am 
mărturisit că sunt un trădător şi că aş aspira la dominaţia 
Imperiului... Întrebaţi-i însă un singur lucru, Excelenţă. 
Sunt siguri că nu se află sub influenţa lui Schwartz, adică a 
unui om capabil să le controleze gândurile? Nu este oare 
Schwartz trădătorul? Dacă nu, atunci cine este Schwartz? 

Secretarul se aşeză liniştit, aproape bine dispus. 

În mintea lui Arvardan se pusese parcă în funcţiune un 
ciclotron, care se învârtea din ce în ce mai repede. 

Ce răspuns se putea da? Că Schwartz venea din trecut? 
Ce dovezi aveau? Că vorbea o limbă primitivă? Dar numai 
el, Arvardan, susţinea acest lucru. lar el, Arvardan, putea fi 
foarte bine o conştiinţă manipulată. La urma urmei, de 
unde ştia că nu acesta era adevărul? Cine era Schwartz? 
Ce-l convinsese cu atâta tărie de existenţa unui plan de 
cucerire a Galaxiei? 

Se întrebă iarăşi: de ce era atât de sigur că exista într- 
adevăr un complot? Era arheolog, obişnuit să se îndoiască, 


pe când acum... Ce-l câştigase? Cuvântul unui om? Sărutul 
unei fete? Sau Joseph Schwartz? 

Simţea că-i plesneşte mintea. Nu putea gândi! 

— Ei, întrebă nerăbdător Ennius. Ai ceva de spus, doctor 
Shekt? Sau dumneata, doctor Arvardan? 

Vocea Polei străpunse tăcerea. 

— De ce-i întrebaţi pe ei? Nu vedeţi că totul e o minciună? 
Nu vedeţi cum ne leagă de mâini cu limba lui mincinoasă? 
Oh, o să murim cu toţii şi acum nu-mi mai pasă... Dar s-ar 
mai putea face ceva, s-ar mai putea... Şi, în schimb, stăm 
aici şi... Şi vorbim... 

Izbucni în hohote de plâns. 

— Aşadar, spuse Secretarul, suntem reduşi la ţipetele unei 
fete isterice... Excelenţă, am o propunere. Acuzatorii mei 
susţin că toată povestea cu pretinsul virus şi aşa mai 
departe este prevăzută pentru o anumită oră; şase 
dimineaţa, parcă. Sunt gata să rămân închis aici timp de o 
săptămână. Dacă spusele lor sunt adevărate, în câteva zile 
vom afla de existenţa unei epidemii în Galaxie. Şi, cum 
forţele armate ale Imperiului vor avea încă Pământul sub 
controlul lor... 

— Excelent târg, într-adevăr, Pământul în schimbul unei 
Galazxii de oameni, murmură Shekt, al cărui chip era alb ca 
varul. 

— Ţin la viaţa mea şi a poporului meu. Suntem zălogii 
nevinovăţiei noastre. Sunt gata să anunţ Societatea 
Stegarilor că rămân aici de bună voie încă o săptămână, 
împiedicând astfel orice tulburări ce s-ar putea ivi. 

Secretarul îşi încrucişa braţele. 

Ennius ridică privirea. Părea tulburat. 

— Nu am ce să-i reproşez acestui om... 

Arvardan nu se mai putu stăpâni. Cu o expresie feroce, cu 
atât mai înspăimântătoare cu cât era mută, se ridică, 
îndreptându-se cu paşi mari spre Guvernator. Ce gândise în 
acel moment; nu avea să ştie niciodată. Oricum, n-avea 
importanţă. Ennius îşi folosi biciul neuronic. 


Pentru a treia oară de la sosirea pe Pământ, trupul lui 
Arvardan deveni un rug al durerii. Lumea se învârti o clipă 
în jurul său, apoi dispăru. 

În orele în care zăcu inconştient, frontiera morţii de la ora 
şase fu atinsă... 

CAPITOLUL XXI. 

DINCOLO DE FRONTIERA MORŢII. 

Şi depăşită! Lumină... 

O lumină ceţoasă, în care jucau umbre, topindu-se, 
apropiindu-se şi, în sfârşit, definindu-se cu claritate. Un 
chip... Nişte ochi ce-l priveau... 

— Pola! 

Reveni brusc la realitate. In mintea sa totul era perfect 
limpede. 

— Cât e ceasul? Întrebă el. 

[i strânse atât de tare încheietura mâinii, încât fata se 
strâmbă fără voie. 

— E trecut de şapte, şopti ea. Suntem dincolo de frontiera 
morţii. 

Arvardan aruncă o privire cruntă în jur. Sări de pe patul 
de campanie, nepăsător la durerea mistuitoare din 
încheieturi. 

Shekt, al cărui trup gârbovit era ghemuit pe un scaun, îşi 
ridică spre el capul, încuviinţând cu tristeţe. 

— S-a sfârşit, Arvardan. 

— Deci Ennius... 

— Ennius n-a profitat de şansa pe care i-am oferit-o. Ce 
zici de asta? Şi Shekt râse, un râs strident, ca un scrâşnet 
sinistru. Noi trei, singuri, descoperim un imens complot 
împotriva omenirii, singuri îl prindem pe capul 
conspiratorilor şi-l aducem la judecată. Ca într-un videofilm, 
în care eroii atotbiruitori apar exact la timpul potrivit. De 
obicei acesta e finalul. Numai că, în cazul nostru, acţiunea a 
continuat, iar noi am constatat că nu ne crede nimeni. Asta 
nu se întâmplă în filme, nu? Ele se termină întotdeauna 
bine, nu-i aşa? E absurd... 


Cuvintele fură înghiţite de suspine răguşite, uscate. 

Arvardan îşi întoarse privirea cu amărăciune. Ochii Polei 
erau universuri întunecate, umede de lacrimi. 

O clipă se pierdu în ei; erau într-adevăr nişte universuri 
pline de stele. Către acele stele zburau mici casete 
metalice, sclipitoare, devorând anii lumină în trecerea lor 
prin hiperspaţiu, pe traiectorii ucigaşe, perfect calculate, în 
curând &748213; poate chiar acum; aveau să se apropie de 
ţintă, străpungând atmosfera planetelor, explodând în ploi 
invizibile de viruşi fatali... 

Totul se sfârşise. Nu se mai putea face nimic. 

— Unde e Schwartz? Întrebă stins. Pola clătină din cap. 

— Nu l-au mai adus înapoi. 

Uşa se deschise, iar Arvardan, care nu se împăcase pe 
deplin cu gândul morţii, îşi ridică repede privirea, cu chipul 
brusc însufleţit de o speranţă. 

Era doar Ennius. Expresia lui Arvardan se înăspri. 

Îşi întoarse faţa. 

Guvernatorul se apropie, aruncându-şi o clipă privirea 
către fizician şi fiica lui. Chiar şi acum, însă, Shekt şi Pola nu 
erau decât nişte bieţi pământeni, care nu puteau să-i spună 
nimic Guvernatorului, deşi ştiau că, oricât de apropiat şi de 
violent le era sfârşitul, al lui avea să fie şi mai apropiat şi 
mai violent. 

Ennius îl bătu pe Arvardan pe umăr. 

— Doctor Arvardan? 

— Excelenţă? Răspunse arheologul, imitând sarcastic 
vocea celuilalt. 

— E trecut de şase. 

Ennius nu dormise în noaptea aceea Deşi oficial îl 
absolvise pe Balkis, în adâncul său nu se putea convinge că 
acuzatorii erau complet nebuni sau hipnotizaţi. Urmărise 
tic-tacul mecanic al ceasornicului, cronometrând poate 
sfârşitul Galaxiei. 

— Da, spuse Arvardan, e trecut de şase, iar stelele 
strălucesc încă. 


— Dar tot mai crezi că ai avut dreptate. 

— Excelenţă, în câteva ore vor muri primele victime. 
Faptul va trece neobservat. Zilnic mor oameni. Într-o 
săptămână vor muri sute de mii. Procentul vindecărilor va fi 
aproape nul. Nu va exista nici un leac. Mai multe planete 
vor cere de urgenţă ajutoare pentru combaterea epidemiei. 
Peste două săptămâni li se vor fi alăturat zeci de alte 
planete, iar în sectoarele mai apropiate va fi declarată 
starea de urgenţă. Peste o lună, Galaxia va fi o masă 
clocotind de boală. Peste încă două luni, nici douăzeci de 
planete nu vor mai fi rămas neatinse de virus. În şase luni, 
Galaxia va fi moartă. Şi ce veţi face dumneavoastră când 
vor sosi primele comunicate? 

Prevăd şi asta. Veţi întocmi rapoarte, cum că epidemia s-ar 
fi putut să pornească de pe Pământ. Nu veţi salva astfel 
viaţa nimănui. Veţi declara război Stegarilor Pământului. 
Nu veţi salva astfel viaţa nimănui. Veţi şterge pământeanul 
de pe faţa planetei. 

Nu veţi salva astfel viaţa nimănui. Sau vă veţi oferi să fiţi 
mijlocitor între prietenul dumneavoastră Balkis şi Consiliul 
Galactic sau ce va mai fi rămas din el. 

S-ar putea chiar să aveţi onoarea de a-i da lui Balkis pe 
mână ultimele rămăşiţe ale Imperiului, în schimbul 
antitoxinei care, iarăşi, s-ar putea să nu ajungă la locul, în 
cantitatea şi la timpul necesar pentru a salva măcar o 
singură fiinţă omenească. 

Ennius zâmbi fără convingere. 

— Nu găseşti că dramatismul dumitale e ridicol? 

— O, ba da. Sunt un om mort, iar dumneavoastră un 
cadavru. Să ne păstrăm însă un calm imperial, nu-i aşa? 

— Dacă-mi porţi pică pentru că am recurs la biciul 
neuronic... 

— Câtuşi de puţin, răspunse ironic Arvardan. M-am 
obişnuit cu el. Aproape nici nu-l mai simt. 

— Voi încerca atunci să-ţi explic cât mai logic cu putinţă. A 
fost o încurcătură foarte neplăcută. E greu să întocmesc un 


raport rezonabil asupra celor întâmplate, dar încă şi mai 
greu să trec totul sub tăcere, fără nici o justificare. 
Lucrurile stau în felul următor: ceilalţi acuzatori sunt 
pământeni; numai cuvântul dumitale are greutate. Ce-ar fi 
să dai o declaraţie în sensul că acuzaţia a fost făcută într-un 
moment când nu erai... Ei, ne vom gândi noi la o formulare 
care să exprime mai vag ideea de pierdere a raţiunii. 

— Nimic mai simplu. Spuneţi că eram nebun, beat, 
hipnotizat, sau drogat. Merge orice. 

— Încearcă să fii înţelegător. Ascultă, îţi spun eu că te-au 
corupt. 

Vocea Guvernatorului se transformase într-o şoaptă 
încordată. 

— Eşti din Sirius. Cum de te-ai îndrăgostit de-o 
pământeancă? 

— Poftim? 

— Nu ţipa. Ie întreb, în condiţii normale ţi-ar fi dat prin 
cap să te-asociezi cu băştinaşii? Te-ai fi oprit cu gândul la 
aşa ceva? 

Guvernatorul îşi înclină capul, abia perceptibil, în direcţia 
Polei. 

O clipă Arvardan se uită la el surprins. Apoi, cu iuţeala 
fulgerului, îşi repezi mâna în beregata celei mai înalte 
autorităţi imperiale de pe Pământ. Ennius se lupta cu 
desperare să se desfacă din strânsoarea lui. 

— Aşa ceva, zici? Întrebă Arvardan. Te referi la 
domnişoara Shekt? Dacă da, s-o faci cu tot respectul 
cuvenit, ai înţeles? O, cară-te de-aici. Eşti mort oricum. 

Ennius gâfâi sufocat: 

— Doctore Arvardan, te anunţ că eşti ares... 

Uşa se deschise din nou şi intră colonelul. 

— Excelenţă, gloata de pământeni a revenit. 

— Cum? N-a vorbit Balkis cu ei? Nu a convenit pentru o 
amânare de o săptămână? 

— Ba a vorbit şi e tot aici şi la fel şi mulţimea. 


Suntem pregătiţi să deschidem focul asupra lor şi acesta e 
şi sfatul meu în calitate de comandant al armatei. Ce 
ordonaţi, Excelenţă? 

— Aşteaptă până vorbesc cu Balkis. Adu-l aici. 

Doctore Arvardan, cu dumneata mă socotesc eu mai 
târziu. 

Balkis intră zâmbitor. Se înclină ceremonios către Ennius, 
care-i răspunse cu un salut abia schiţat. 

— Ascultă, spuse fără nici un fel de introducere 
Guvernatorul, sunt informat că oamenii dumitale se adună 
în apropierea fortului Dibbum. Nu aşa ne-a fost 
înţelegerea... E drept că nu dorim vărsări de sânge, dar şi 
răbdarea noastră are o limită. Îi poţi împrăştia pe cale 
paşnică? 

— Dacă am să vreau, Excelenţă. 

— Dacă ai să vrei? Ai face bine să vrei. Şi încă imediat. 

— Câtuşi de puţin, Excelenţă! 

Secretarul zâmbi şi îşi înălţă braţul. Vocea i se umplu de 
triumful sălbatic al batjocurii atât timp înăbuşite. 

— Prostule! Ai aşteptat prea mult şi poţi plăti cu moartea 
acum! Sau poţi trăi ca sclav dacă preferi &48213; dar te 
asigur că nu va fi o viaţă dulce. 

Patima cu care fuseseră rostite aceste cuvinte nu avu un 
efect deosebit asupra lui Ennius. Chiar şi în acel moment, 
când primise fără îndoială cea mai grea lovitură din viaţa 
sa, calmul diplomatului imperial nu-l părăsi. Părea doar 
ceva mai palid şi mai obosit. 

— Am fost deci atât de neprevăzător? Povestea cu 
virusul... Era adevărată? 

Vocea îi suna ca un fel de mirare abstractă, indiferentă. 


— Dar Pământul, chiar şi tu însuţi, sunteţi cu toţii ostatecii 
mei. 

— Câtuşi de puţin, veni imediat strigătul victorios. Tu şi-ai 
tăi sunteţi ostatecii mei. Virusul ce se răspândeşte acum în 
Univers nu a iertat Pământul. Atmosfera tuturor 
garnizoanelor, inclusiv a Everestului, e acum saturată de el. 
Noi, pământenii, suntem imuni, dar cum te simţi tu, 
Guvernatorule? Slăbit? 'Ţi-e gâtul uscat? Ai febră? Nu 
durează mult, să ştii. Şi numai de la noi poţi obţine 
antidotul. 

Mult timp Ennius nu spuse nimic. Pe chipul tras i se 
întipărise o dispreţuitoare trufie. Se întoarse apoi spre 
Arvardan, spunând pe un ton liniştit, protocolar: 

— Domnule doctor Arvardan, văd că trebuie să-ţi cer scuze 
pentru că ţi-am pus cuvântul la îndoială. Domnule doctor 
Shekt, domnişoară Shekt, scuzele mele. 

Arvardan rânji. 

— Mulţumim pentru scuze. Ne vor fi tuturor de mare folos. 

— Merit sarcasmul dumitale, răspunse Guvernatorul. 
Acum, vă rog să-mi îngăduiţi să mă întorc la Everest, pentru 
a muri împreună cu ai mei. Orice compromis cu acest... om 
este, bineînţeles, exclus. Sunt sigur că soldaţii 
Guvernatorului Imperial pe Pământ îşi vor face din plin 
datoria înainte de-a muri, încât nu puţini vor fi pământenii 
ce ne vor lumina calea în labirintul morţii. Adio. 

— Staţii. Staţi aşa. Nu plecaţi. 

Încet, încet, Ennius privi în direcţia de unde venea vocea. 

Încet, încet, Joseph Schwartz, încruntându-se puţin, 
clătinându-se din cauza oboselii, trecu pragul. 

Secretarul se crispa, făcând un salt înapoi. Bănuitor şi 
precaut, îl înfruntă pe omul venit din trecut. 

— Nu, scrâşni el, nu vei afla de la mine secretul 
antidotului. Numai câteva persoane îl deţin şi câteva altele 
au fost instruite cum se administrează. Şi unii şi alţii se află 
la adăpost de influenţa ta pe timpul cât are nevoie toxina 
să-şi facă efectul. 


— Se află la adăpost, încuviinţă Schwartz, dar nu pe 
timpul cât are nevoie toxina să-şi facă efectul. Pentru că, 
vezi dumneata, nu există nici o toxină şi nici un virus de 
combătut. 

Ce voia să spună? Arvardan simţi că se înăbuşă. Fusese 
într-adevăr manevrat? Erau, atât el cât şi Secretarul, 
victimele unei imense farse? Dar în ce scop? 

— Haide, omule, ceru nerăbdător Ennius, fii mai explicit. 
Ce vrei să spui? 

— E foarte simplu, răspunse Schwartz. Noaptea trecută, 
când eram cu toţii aici, mi-am dat seama că nu obţin nimic 
stând pur şi simplu şi ascultând. Aşa încât am acţionat cu 
grijă, vreme îndelungată, asupra minţii Secretarului. Nu mă 
temeam că voi fi surprins. 

În cele din urmă, ela cerut să fiu dat afară. Era, 
bineînţeles, dorinţa mea. În rest, n-a fost nici o problemă. 

Mi-am doborât paznicul şi m-am îndreptat spre câmpul de 
decolare. În fort se dăduse alarma pentru douăzeci şi patru 
de ore. Navele erau echipate, înarmate şi gata de zbor. 
Piloții erau pregătiţi. Am ales unul din ei... Şi am zburat 
împreună spre Senloo. 

Secretarul vroia să spună ceva, dar fălcile i se mişcară, 
fără să poată scoate un sunet. Shekt fu cel care întrebă: 

— Dar nu puteai determina un om să piloteze o navă. Nu 
puteai decât să-l faci să meargă. 

— Da, când acţionam împotriva voinţei lui. Dar din 
gândurile doctorului Arvardan ştiam cât îi urăsc sirienii pe 
pământeni, aşa că am căutat un pilot născut în Sectorul 
Sirian şi l-am găsit pe Locotenentul Claudy. 

— Locotenentul Claudy? Strigă Arvardan. 

— Da... Oh, îl cunoşti. Sigur, văd foarte clar în mintea 
dumitale că-l cunoşti. 

— Te cred... Continuă, Schwartz. 

— Acest ofiţer îi urăşte pe pământeni cu o voinţă greu de 
înţeles până şi de mine, care m-am identificat cu gândurile 


lui. El voia să-i bombardeze. Voia să-i distrugă. Numai 
disciplina militară îl împiedica să decoleze imediat. 

Pentru un asemenea om, este suficient cel mai mic imbold 
şi disciplina nu-l mai poate ţine în loc. Cred că nici nu şi-a 
dat seama că am urcat lângă el în aeronavă. 

— Cum ai dat de Senloo? 

— În vremea mea exista un oraş numit St. Louis. 

Era la confluenţa a două râuri mari... Am ajuns la Senloo. 
Era noapte, dar am văzut o pată neagră într-o mare de 
radioactivitate şi mi-am amintit de ce spunea doctorul 
Shekt, că Templul este o oază de sol normal. Am lansat o 
rachetă de semnal; sau în orice caz, asta a fost sugestia 
mea mintală; şi la lumina ei am văzut clădirea în formă de 
stea. Corespundea imaginii pe care am descoperit-o în 
mintea Secretarului... Acum, în locul acela este doar o 
groapă foarte adâncă. Asta se întâmpla la ora trei 
dimineaţa. Nici un virus n-a pornit înspre stele şi Universul 
e liber. 

Un urlet animalic izbucni din gătlejul Secretarului; 
strigătul nepământean al unui demon. Păru gata să se 
arunce... Şi apoi se prăbuşi. Un firicel de salivă i se prelinse 
pe buze. 

— Nu l-am atins, spuse Schwartz încet, privind gânditor 
trupul prăvălit. M-am întors înainte de ora şase, dar ştiam 
că trebuie să aştept să treacă ora fatală. Balkis avea cu 
siguranţă să-şi strige triumful, îi citisem asta în gânduri şi 
numai pe limba lui puteam să-l pierd. Acum, s-a terminat cu 
el. 

CAPITOLUL XXII. 

ÎNCĂ NU AM TRĂIT CE-l MAI FRUMOS. 

Trecuseră treizeci de zile de când Joseph Schwartz 
părăsise pista de decolare într-o noapte destinată 
distrugerii Galaxiei. În urma navei sale se dezlănţuise 
urletul sirenelor de alarmă, iar ordinele de a se întoarce 
cutremurau văzduhul până la el. 


Nu se întorsese; cel puţin nu înainte de a distruge Templul 
din Senloo. 

Eroismul său primise acum recunoaştere oficială. 

Avea în buzunar Ordinul Cosmonavei şi Soarelui, Clasa |. 
În afară de el, numai doi oameni din întreaga Galaxiei îl mai 
primiseră în timpul vieţii. 

Era ceva, pentru un croitor la pensie! 

Desigur, nimeni nu ştia exact ce făcuse, cu excepţia unui 
cerc foarte restrâns de persoane oficiale, dar nu conta. Într- 
O zi, toate acestea aveau să fie o pagină strălucită şi 
nemuritoare a istoriei galactice. 

Se îndrepta acum, în liniştea nopţii, către casa doctorului 
Shekt. În oraş, ca şi pe stelele ce străluceau deasupra, 
domnea pacea. Ici şi colo, bande de zeloşi mai iscau 
tulburări, dar capii răzmeriţei erau morţi sau întemnițați. 
Pământenii moderați ei înşişi puteau acum să se ocupe de 
rest. 

Primele convoaie uriaşe de sol normal urmau să sosească. 
Ennius îşi reînnoise propunerea iniţială, ca populaţia 
Pământului să fie evacuată pe o altă planetă, dar 
pământenii refuzaseră. Nu aveau nevoie de acte 
filantropice. Nu doreau decât o şansă de a-şi reface propria 
lor planetă; să reconstruiască vatra strămoşilor lor, primul 
leagăn al omului; să trudească cu propriile mâini, înlocuind 
pământul bolnav cu unul sănătos, semănând verdeață acolo 
unde nu trăia nimic, făcând să înflorească iar deşertul. 

Era o muncă imensă; putea să dureze un secol &748213; 
dar ce conta? Să le împrumute numai Galaxia maşini; să le 
trimită hrană; să le furnizeze sol. Ce-nsemna asta la scara 
incalculabilelor ei resurse? Şi aveau să achite datoria. 

Într-o zi pământenii vor fi din nou un popor ca toate 
celelalte, locuind pe o planetă ca oricare alta, putând să 
privească întreaga omenire în ochi, cu demnitate. 

Inima lui Schwartz bătea cu putere gândind la acest 
miracol, în timp ce urca scările de la intrare. Săptămâna 
următoare avea să plece împreună cu Arvardan să viziteze 


marile planete din centrul Galaxiei. Cine din generaţia sa 
părăsise vreodată Pământul? 

O clipă, gândul îi fugi la vechiul Pământ. Pământul lui. 
Mort de-atâta timp. De-atâta timp. 

Şi totuşi, nu trecuseră decât trei luni şi jumătate... 

Era pe cale să sune, dar mâna i se opri la jumătatea 
drumului. În minte îi răsunau cuvintele celor dinăuntru. Ce 
bine auzea el gândurile acum. Ca pe nişte mici clopoței. 

Era Arvardan, desigur, cu o simţire prea adâncă pentru a 
fi cuprinsă în cuvinte. 

— Pola, am stat şi m-am gândit şi iar am stat şi m-am 
gândit... M-am săturat. Vii cu mine. 

Iar Pola, la fel de dornică în gând, dar cu cea mai deplină 
împotrivire în cuvinte, îi răspunse: 

— Nu pot, Bel. E imposibil. Cu manierele şi ţinuta mea 
provincială... M-aş simţi prost în lumile acelea mari. Şi pe 
urmă nu sunt decât o pă... 

— Şşt! Eşti soţia mea, asta eşti. Dacă te întreabă cineva, 
vei spune că eşti originară de pe Pământ şi cetăţeană a 
Imperiului. Dacă mai vor şi alte amănunte, eşti soţia mea. 

— Bine şi după ce-ţi vei fi ţinut comunicarea la societatea 
de arheologie din Trantor, ce va urma? 

— Ce va urma? Ei bine, mai întâi ne luăm un concediu de 
un an şi vizităm toate lumile mari ale Galaxiei. Nu lăsăm să 
ne scape nici una, chiar de-ar fi să călătorim cu nava 
poştală. Îţi vei face astfel o imagine despre Galaxie şi vei 
petrece cea mai frumoasă lună de miere ce-o poţi cumpăra 
cu bani imperiali. 

— Şi-apoi? 

— Apoi ne întoarcem pe Pământ, ne înscriem în 
batalioanele de muncă şi ne vom petrece următorii 
patruzeci de ani din viaţă punând pământ sănătos ca să 
înlocuim zonele radioactive. 

— De ce-ai face-o? 

— Pentru că; şi lui Schwartz i se păru că Arvardan îşi trage 
adânc aerul în piept; pentru că te iubesc şi aceasta e 


dorinţa ta, iar eu sunt un pământean patriot, având şi un 
certificat de naturalizare onorific ca s-o dovedesc. 

— Fie... 

Conversaţia încetă. Nu însă şi tumultul gândurilor, iar 
Schwartz, pe deplin mulţumit şi puţin stânjenit, se retrase. 
Putea să aştepte. Avea tot timpul să-i deranjeze, când 
lucrurile se vor mai fi limpezit. 

Aştepta în stradă, potopit de strălucirea stelelor reci; o 
întreagă Galaxie de stele, văzute şi nevăzute. 

Şi-atunci, pentru el şi pentru Pământul renăscut şi pentru 
milioanele de planete pierdute în spaţiu, el repetă încet 
poemul străvechi, pe care, din atâtea cvadrilioane, doar el 
îl mai ştia: „Vino să îmbătrânim împreună! 

Încă nu am trăit ce-i mai frumos, Sfârşitul vieţii, pentru 
care a fost un început...” 


SFÂRŞIT