Isaac Asimov — Fundatia — V11 Prietenii Fundatiei

Antologie alcătuită de 
Martin H. Greenberg 


Antologie alcâtuita de 
Martin H. Greenberg 


Prietenii Fundaţiei 


Poul Anderson, Orson Scott Card, Hal Clement, George Alec 
Effinger, Sheila Finch, Harry Harrison, Edward D. Hoch, 
Barry N. Malzberg, Frederik Pohl, Mike Resnick, Pamela 
Sargent, Robert Sheckley, Robert Silverberg, Harry 
Turtledove, Edward Wellen, Connie Willis, George 
Zebrowski 


(c) Martin H. Greenberg, 1989 FOUNDATION'S FRIENDS 

(c) Ray Bradbury, 1989. PREFACE 

(c) Ben Bova, 1989. THE NONMETALLIC ISAAC or IT'S A 
WONDERFUL LIFE 

(c) Pamela Sargent, 1989. STRIP-RUNNER 

(c) Agberg, Ltd., 1989. THE ASENION SOLUTION 

(c) Edward Wellen, 1989. MURDER IN THE URIH 
DEGREE 

(c) Harry ITurtledove, 1989. TRANTOR FALLS 

(c) Connie Willis, 1989. DILEMMA 

(c) George Alec Effinger, 1989. MAUREEN BIRNBAUM 
AFTER DARK 

(c) Mike Resnick, 1989. BALANCE 

(c) Barry N. Malzberg, 1989. THE PRESENI ETERNAL 

(c) Sheila Finch, 1989. PAPPI 

(c) Frederik Pohl, 1989. THE REUNION AT THE MILE- 
HIGH 

(c) Poul Anderson, 1989. PLATO'S CAVE 

(c) George Zebrowski, 1989. FOUNATION'S 
CONSCIENCE 

(c) Robert Sheckley, 1989. CARHUNTERS OF THE 
CONCRETE PRAIRIE 

(c) Edward D. Hoch, 1989. THE OVERHEARD 
CONVERSATION 

(c) Hal Clement, 1989. BLOT 


(c) Harry Harrison, 1989. THE FOURTH LAW OF 
ROBOTICS 

(c) Orson Scott Card, 1989. THE ORIGINIST 

(c) Janet Jeppson Asimov, 1989. A WORD OR TWO FROM 
JANET 

(c) Isaac Asimov, 1989. FIFIY YEARS. 

PREFAŢĂ de Ray Bradbury 


ÎN COPILĂRIE, una dintre poveştile mele preferate era 
cea despre băieţelul care avea o maşină fermecată de făcut 
terci. Maşina a scăpat de sub control iar terciul, inundând 
oraşul, a ajuns până la înălţimea de un metru. 

Pentru a merge de la o casă la alta, sau pentru a înainta pe 
o stradă, trebuia să te înarmezi cu o lingură mare, croindu- 
ţi drum spre destinaţie mâncând terciul. 

O idee minunată, numai că eu aş fi preferat supă de roşii şi 
un strat gros de biscuiţi. O călătorie şi o petrecere, 
amândouă în acelaşi timp! 

Eu cred că băieţelul din poveste ar fi trebuit să se 
numească Isaac Asimov. Pentru că de la prima noastră 
întâlnire - care a avut loc la Prima Convenţie Internaţională 
de Science-Fiction, la New York, în prima săptămână a lunii 
Iulie 1939 - Isaac a călătorit şi a petrecut prin viaţă; ba prin 
astronomie, ba printr-o grămadă de alte ştiinţe, ba prin 
religie şi literatură. A acaparat atât de multe domenii, încât 
unii l-ar putea asemui cu o stăncuţă, însă nu cred că ar fi 
corect. Stăncuţele apucă obiecte strălucitoare dar uşoare. 
Isaac mută munţii din loc; adică nu îi mută, îi mănâncă. 
Puneţi-l să scrie o carte şi, câteva ore mai târziu - ca în 
povestea cu terciul - Isaac va apărea de cealaltă parte, ca 
printr-un tunel, la fel de înfometat. Există vreun domeniu al 
literaturii pe care să nu-l fi abordat? Eu nu aş pune pariu. 

Acum, cu această carte, îi avem reuniți pe demnii urmaşi 
ai lui Asimov, fii şi fiicele lui. Maşinile lor poate că nu o iau 
razna inundând oraşe, însă produc totuşi. Ei privesc înspre 


Papa Asimov şi spre noi, ca să vadă ce spunem. Noi în nici 
un caz nu îi vom opri. 

Dacă aş spune mai mult, ar însemna să vă îndemn să faceţi 
o comparaţie între mine şi Isaac. Ceea ce ar fi în defavoarea 
mea, pentru că aş apărea ca o cârtiţă pe lângă o fortăreață 
sau o forţă a naturii. Unii au spus despre Isaac că s-a 
îmbolnăvit de viciul scrisului. Prostii! S-a avântat 
nebuneşte, cu pasiune, în peste o sută de domenii. Au mai 
rămas câteva zeci de teritorii virgine. Însă atunci când 
Isaac va părăsi planul existenţei fizice, vor fi mult mai 
puţine. Va ajunge Acolo Sus, şi va scrie douăzeci şi cinci de 
cărţi despre Biblie. Asta numai în prima săptămână! 

Cu vreo doi ani în urmă, într-o noapte, am visat că eram 
Isaac Asimov. A doua zi, de-abia pe la prânz a reuşit soţia 
mea să mă convingă că nu e cazul să candidez pentru 
postul de preşedinte al SUA. 

Fii binecuvântat, Isaac. Fiţi binecuvântaţi voi, copii ai lui 
Isaac, reuniți în această carte. 

21 Februarie 1989 

ISAAC CEL NE-METALIC sau VIAŢA ESTE MINUNATĂ de 
Ben Bova 


CUPRINS: 

PREFAŢĂ 5 

ISAAC CEL NE-METALIC sau VIAŢA ESTE MINUNATĂ 7 

PROVOCAREA 11 

SOLUŢIA ASENION 54 

CRIMĂ DE GRADUL URTH 72 

TRANTOR SE PRĂBUŞEŞTIE 95 

DILEMA 121 

MAUREEN BIRNBAUM LA CĂDEREA ÎNTUNERICULUI 
145 

ECHILIBRU 171 

PREZENTUL ETERN 177 

PAPPI 190 


REUNIUNEA DE LA MILE-HIGH 215 
PEŞTERA LUI PLATON 230 

CONŞTIINŢA FUNDAŢIEI 269 

VÂNĂTORII DE MAŞINI DE PE CÂMPIA DE ASFALT 278 
CONVERSAŢIA SPIONATĂ 334 

PATA 343 

A PATRA LEGE A ROBOTICII 376 

ORIGINISTUL 393 

UN CUVÂNT SAU DOUĂ DE LA JANET 487 

CINCIZECI DE ANI 490 


ASTROFIZICIENII (ca să încep cu un termen legat de 
ştiinţă) clasifică universul în trei mari categorii: hidrogen, 
heliu, şi metale. 

Dintre toate elementele chimice cunoscute - în număr de 
peste o sută - primele două sunt cele mai uşoare. lot ceea 
ce este mai greu decât heliul intră în categoria „metale”. 
Hidrogenul şi heliul reprezintă aproximativ nouăzeci şi opt 
la sută din compoziţia materiei cosmice. Pentru un 
astrofizician universul constă din foarte mult hidrogen, o 
cantitate considerabilă de heliu, şi câteva picături de 
metale. 

Deşi Isaac Asimov este cunoscut pe această planetă (poate 
şi pe altele, dar nu ştim noi) ca scriitor de literatură 
ştiinţifico-fantastică, dacă luăm în considerare tot ce a scris 
până acum - peste patru sute de cărţi, nenumărate articole, 
rubrici în ziare, povestioare şi altele - ne vom da seama că 
de fapt literatura ştiinţifico-fantastică nu reprezintă decât 
un mic procent din total. În cadrul întregii sale creaţii, 
povestirile ştiinţifico-fantastice sunt „metale”. Marea sa 
pasiune s-a dovedit a fi înţelegerea şi popularizarea 
realităţilor relevate de ştiinţă. 

Despre Asimov „cel ne-metalic” aş vrea să vă vorbesc eu 
acum. 


Să ne amintim de vestitul film Viaţa este minunată! Cel în 
care James Stewart vrea să se sinucidă şi un înger îi arată 
cum ar fi arătat oraşul natal dacă personajul interpretat de 
Jimmy nu s-ar fi născut. 

Gândiţi-vă cum ar fi arătat Pământul dacă Isaac Asimov nu 
şi-ar fi folosit mintea şi pana pentru a scrie despre ştiinţă. 

Să ştiţi că am trecut foarte aproape pe lângă o astfel de 
soartă. A existat un moment în viaţa sa când tânărul Isaac a 
trebuit să aleagă: fie intră în cercetare, fie se dedică 
scrisului. El a ales să scrie. Lumea se poate considera 
norocoasă. 

Fiind conştient că în acele zile de pionierat nevasta şi 
familia nu puteau fi întreţinute din povestiri ştiinţifico- 
fantastice, Isaac s-a decis să scrie despre ştiinţă, să-şi facă 
din aceasta o carieră, renunțând la cercetarea în domeniul 
biomedicinii. 

Dar dacă n-ar fi făcut-o? 

Să presupunem că atunci când a avut de ales, Isaac ar fi 
optat pentru o carieră mediocră de cercetător ştiinţific 
care, deşi nespectaculoasă, era mult mai sigură din punct 
de vedere material. Urmând ca în timpul său liber să se 
aşeze la masa de scris. 

Am fi rămas cu impresionanta operă de povestiri 
ştiinţifico-fantastice pe care această antologie o celebrează. 
Am fi rămas cu „Nightfall” şi „Băieţelul cel Urât”, cu trilogia 
Fundaţiei, şi cu nuvele ca O Piatră pe Cer. Am fi rămas cu 
opera „metalică” a lui Isaac. 

Însă am fi pierdut hidrogenul, heliul: numărul enorm de 
cărţi despre ştiinţă, cu toate că şi în cadrul lor întâlnim 
unele povestioare minunate, adnotări din diverse lucrări 
literare şi destule pasaje pline de senzualitate. 

Dacă Isaac şi-ar fi petrecut cea mai mare parte a vieţii ca 
cercetător în biomedicină, scriind din când în când 
literatură ştiinţifico-fantastică, n-am mai fi văzut niciodată 
aceste minunate cărţi. Probabil că o întreagă generaţie de 
savanţi ar fi ales alte cariere: Isaac nu ar mai fi scris cărţile 


iar ei, necitindu-le, nu ar mai fi fost atraşi spre dezlegarea 
misterelor. Progresul tehnologic s-ar fi redus poate într-un 
mod dezastruos. 

Milioane de oameni nu ar mai fi avut plăcerea de a afla că 
pot înţelege principiile fizicii, matematicii, astronomiei, 
geologiei, chimiei, activităţilor trupului omenesc, 
funcţionării creierului uman. Deoarece cărţile care să le 
ofere această plăcere nu ar mai fi fost scrise. 

Edituri întregi ar fi dat faliment fără veniturile sigure 
provenite din vânzarea, de-a lungul mai multor decenii, a 
cărţilor scrise de Isaac. (Tot datorită lui vor realiza câştiguri 
şi în continuare.) Industria hârtiei s-ar fi aflat într-o 
profundă criză dacă el n-ar fi scris sutele de cărţi şi miile de 
articole. Dacă n-ar fi fost dr. Isaac Asimov, Canada ar fi 
devenit o ţară din Lumea a Treia. 

Ca să fac o legătură şi cu persoana mea, trebuie să spun 
că n-aş fi început niciodată să scriu cărţi de popularizare a 
ştiinţei dacă n-aş fi beneficiat de cărţile, de sprijinul şi 
îndrumările lui. Doar zeii ştiu cât de numeroşi sunt scriitorii 
ajutaţi de Isaac, fie pentru simplul fapt că i-au citit cărţile, 
fie prin soluţionarea unor probleme ale ştiinţei care îi 
depăşeau. 

Cariere ratate, corporaţii ruinate, oameni orbecăind în 
căutarea unei lumini pe care n-o pot găsi. Aşa ar fi arătat 
lumea dacă Isaac nu şi-ar fi folosit energia şi sufletul pentru 
a scrie cărţi de popularizare a ştiinţei. 

În fine, vreo două-trei cuvinte despre un termen menţionat 
aici: popularizare. 

În gurile câtorva critici (printre care se află şi oameni de 
ştiinţă) cuvântul „popularizare” este folosit pentru a-şi 
manifesta disprețul. Îl consideră oarecum înrudit cu 
termenul „literatură ieftină” adresat genului ştiinţifico- 
fantastic şi îl pronunţă strâmbând din nas. Aceşti nemernici 
calomniatori privesc „popularizarea” ştiinţei ca fiind sub 
demnitatea unor persoane respectabile. 


Ei îşi închipuie că fac parte din elită şi desconsideră 
„popularizarea” ştiinţei cu aceeaşi aroganță prostească pe 
care George al III-lea o afişa faţă de supuşii săi din America. 

A explica ştiinţa este probabil cea mai importantă sarcină 
pe care un scriitor şi-ar putea-o asuma în zilele noastre, 
într-o societate complexă şi tehnologizată. Să explici ştiinţa 
atât de bine, atât de atractiv încât oamenii din toată lumea 
să-ţi citească pe nerăsuflate cărţile, iată un lucru pentru 
care se merită un Premiu Nobel. Păcat că Alfred Nobel nu 
s-a gândit niciodată la necesitatea popularizării ştiinţei. 
Sunt sigur că ar fi creat un premiu special pentru aşa ceva. 

Isaac Asimov scrie despre ştiinţă (şi despre orice altceva) 
atât de bine încât pare simplu. El poate alege orice subiect, 
scriind despre el atât de clar şi pe înţelesul tuturor, încât 
orice persoană care ştie să citească se poate lămuri asupra 
subiectului aproape fără nici o greutate. 

Din cauza acestui incredibil talent, Isaac este uneori 
desconsiderat şi numit „un simplu scriitor de popularizare”. 
Am spus mai demult, şi spun şi acum: cine crede că Isaaco 
face cu uşurinţă, este binevenit să încerce. Eu am încercat 
şi am avut un oarecare succes. Dar în nici un caz nu mi-a 
fost uşor! 

Slavă forţelor care dirijează acest univers, Isaac s-a 
hotărât să nu se dedice în totalitate cercetării. În schimb, s- 
a abandonat misiunii de a scrie. Deşi faima, admiraţia şi 
premiile i se datorează povestirilor ştiinţifico-fantastice, 
scrierile lui „ne-metalice” - despre ştiinţă - sunt mult mai 
vaste şi mai importante. În caz că astfel de termeni pot fi 
aplicaţi în domeniul literaturii. 

Dacă toate astea duc la concluzia că Isaac Asimov este o 
stea, păi să ştiţi că este! Una dintre cele mai strălucitoare. 

PROVOCAREA de Pamela Sargent. 

AMY TOCMAI AJUNSESE LA BENZI, când cei trei băieţi o 
prinseră din urmă. 

— Barone-Stein, se auzi ea strigată. 


Nu cunoştea pe niciunul. Însă, fără îndoială, ei o 
cunoşteau. 

— Vrem o întrecere, spuse cel mai scund dintre băieţi. 
Vorbea încet, pentru ca trecătorii din apropiere să nu audă 
provocarea: 

— Porneşti tu prima şi alegi destinaţia. 

— S-a făcut, spuse ea repede. Până la C-254, intersecţia cu 
metroul spre Riverdale. 

Băieţii se încruntară. Poate că se aşteptaseră la un traseu 
mai lung. Păreau tineri; cel mai înalt probabil că nu avea 
mai mult de unsprezece ani. Amy se aplecă, suflecându-şi 
puţin tivul pantalonilor. Putea scăpa de ei foarte uşor. 

Un grup de oameni trecu pe lângă ei, păşind pe cea mai 
apropiată bandă. Benzile cenuşii, mobile, se întindeau la 
nesfârşit în ambele sensuri, purtându-şi încărcătura umană 
prin întreg Oraşul. Banda cea mai apropiată se deplasa cu 
puţin peste trei kilometri pe oră; în acest moment, 
majoritatea pasagerilor era formată din oameni în vârstă 
sau copii exersând câţiva paşi de dans acolo unde găseau 
spaţiu. Următoarea bandă se deplasa cu peste cinci 
kilometri pe oră; în depărtare, pe cea mai rapidă bandă, 
pasagerii formau un fel de ceaţă multicoloră. Benzile 
purtau un flux neîntrerupt de oameni, însă aglomeraţia serii 
nu urma să se producă decât peste două ore. Băieţii o 
provocaseră într-o perioadă de relativă acalmie, ceea ce 
însemna că nu erau prea siguri pe ei; nu vroiau să rişte o 
întrecere printre navetişti. 

— Start! Spuse Amy. 

Păşi pe bandă; băieţii, în urma ei. În faţă, oamenii 
mergeau pe benzile alăturate, făcându-şi încet drum spre 
banda cea mai rapidă, care se deplasa paralel cu linia 
ferată a metroului. Peste tot în jurul ei, în lumina difuză şi 
fosforescentă, străluceau reclame despre îmbrăcăminte, 
ultimele video-cărţi, băuturi exotice şi încă o hiperdramă 
despre aventurile unui Spaţian pe Pământ. Deasupra 
străluceau luminiţe indicând direcţiile: ACEASTA ESTE 


DIRECŢIA PENTRU SECTORUL JERSEY; PENTRU LONG 
ISLAND, URMĂRIȚI SĂGEATA. Zgomotul nu slăbea deloc. 
Peste tot în jurul ei auzea voci, şi banda zumzăia uşor sub 
picioare; în depărtare se auzea slab şuierul metroului. 

Amy începu să alerge pe bandă, trecu în viteză pe lângă 
un grup de oameni, apoi sări pe următoarea bandă, flexând 
uşor genunchii pentru a atenua şocul datorat creşterii 
vitezei. Nu privi în urmă, ştiind că băieţii erau în continuare 
în spatele ei. Luă o gură de aer, trecu repede pe banda 
următoare, alergă înspre pasagerii din faţă, după care sări 
pe cea de-a patra bandă. Se răsuci, sări din nou pe banda a 
treia, apoi traversă rapid o succesiune de trei benzi. 

Alergarea pe benzi semăna foarte mult cu dansul. Păstră 
ritmul sărind spre dreapta, aplecându-se împotriva 
vântului, apoi sări pe banda mai lentă, din stânga. Un 
bărbat o mustră din priviri şi Amy zâmbi. Majoritatea 
călătorilor parcă şovăiau, timizi, la schimbarea benzii, dar 
ea nu. Alţii refuzau libertatea oferită de benzile cenuşii, 
mulţumindu-se să facă parte dintr-un curent care nu 
schimba banda. Păreau surzi la muzica şi la cântecul 
îmbietor al benzilor. 

Aruncă o privire peste umăr; pierduse deja pe unul dintre 
băieţi. Se îndreptă spre marginea din stânga a benzii, făcu 
o fentă, apoi sări înspre dreapta, se strecură pe lângă o 
femeie făcând-o să tresară şi continuă să traverseze benzile 
până când ajunse la cea mai rapidă. 

Ţinea braţul stâng ridicat, pentru a se proteja de vânt; 
banda aceasta se deplasa cu aproape treizeci şi opt de 
kilometri pe oră, la fel ca şi metroul. Acesta era de fapt un 
peron care se deplasa cu viteză uniformă, având bare de 
susţinere pentru a ajuta călătorii să urce; din loc în loc erau 
dispuse panouri transparente care ofereau protecţie 
împotriva vântului. Amy apucă o bară şi sări pe peron. 

Avea suficient spaţiu ca să se strecoare printre pasageri. 
Cei doi băieţi rămaşi în cursă urcaseră şi ei pe peron; o 


femeie mormăi furios, deoarece Amy o îmbrâncise ca să 
ajungă în cealaltă parte. 

Sări pe banda de dedesubt, care se mişca de asemenea cu 
viteza metroului, apoi se urcă din nou pe peron, după care 
sări iarăşi pe bandă. Mai rămăsese un băiat, la câţiva paşi în 
urma ei. Colegul lui probabil că ezitase un pic, 
neaşteptându-se să sară iarăşi imediat pe bandă. Un bun 
alergător pe benzi s-ar fi aşteptat la aşa ceva; nici un 
alergător nu stă prea multă vreme pe un metrou sau într-un 
expres. Sări pe o bandă mai lentă, numără în gând, sări 
înapoi pe banda rapidă, numără din nou, apoi puse mâna pe 
o bară, se sui în metrou, îmbrânci câţiva oameni ca să 
ajungă în partea cealaltă şi sări pe banda de dedesubt, cu 
spatele la vânt, şi făcu un şpagat în aer. De obicei, arunci 
când se afla într-o întrecere nu făcea astfel de mişcări, însă 
de data aceasta nu rezistă tentaţiei de a-şi arăta talentele. 

Ateriză la un metru în faţa unui bărbat încruntat. 

— Copii nebuni! Strigă el. Ar trebui să te raportez. 

Amy se întoarse cu faţa la vânt şi păşi pe banda din stânga, 
încordându-se pentru a suporta şocul decelerării. Bărbatul 
furios, aflat pe banda mai rapidă, trecu rapid pe lângă ea. 
Privi înapoi. Al treilea băiat nu se vedea nicăieri în şirurile 
de oameni din spate. 

Prea uşor, gândi ea. Scăpase de ei chiar înainte de 
intersecţia care ducea la Sectorul Aglomerat. Va merge la 
punctul de întâlnire, astfel încât băieţii să o mai provoace o 
dată, dacă doreau. Însă nu credea într-o asemenea 
eventualitate, după aceea va avea suficient timp să o ia 
înspre casă. 

Băieţii n-ar fi trebuit să se arunce la o aşa provocare. Nu 
erau alergători suficient de buni pentru a se putea ţine de 
Amy Barone-Stein. Scăpase de Kiyoshi Harris, unul dintre 
cei mai buni alergători pe bandă din Oraş, într-o întrecere 
de două ore până în capătul Brooklyn-ului; într-o altă 
întrecere, ajunsese singură în Queens, după ce scăpase de 
haita lui Bradley Ohaer. Zâmbi amintindu-şi de figura 


furioasă a lui Bradley, care se trezise înfrânt de o fată. 
Puţine fete alergau pe benzi, iar ea era cea mai bună la 
jocul ăsta. Se împlinea un an de când toţi cei care o 
provocaseră pierduseră invariabil; când se afla în frunte, 
nimeni nu se putea ţine de ea. Era cea maibună 
alergătoare pe benzi din Oraşul New York. Poate că nici o 
persoană, din toate Oraşele Pământului, nu o depăşea în 
privinţa asta. 

Da, îşi spuse ea traversând benzile spre intersecţia care 
ducea la expres. Pur şi simplu sunt cea mai bună. 

Casa lui Amy se afla în subcartierul Kingsbridge. Ajungând 
la ascensoarele care urcau la nivelul unde locuia ea, 
sentimentul de triumf se topi; nu era deloc nerăbdătoare să 
ajungă acasă. Mulţimi de oameni mergeau pe străzi, printre 
înaltele ziduri metalice care adăposteau milioanele de 
locuitori ai Oraşului. Toate Oraşele Pământului semănau cu 
New York-ul. Oamenii se îngropaseră în pământ înălţând 
ziduri în jurul lor; în interiorul Oraşelor se simțeau în 
siguranţă, la adăpost de imensul spaţiu liber din Exterior. 

Amy se strecură printre oameni pentru a ajunge la 
ascensor. Acolo dădu peste un cuplu de proaspăt căsătoriţi, 
mirele într-un costum - haină şi pantaloni - închis la culoare 
şi înzorzonat, iar mireasa într-o rochie albă, scurtă, ţinând 
în mâini un buchet de flori din hârtie reciclată. Persoanele 
care îi însoțeau aveau asupra lor sticle şi pachete cu raţii 
pentru petrecere. Cuplul zâmbi spre Amy; ea murmură 
câteva cuvinte de felicitare printre buze, apoi ascensorul 
opri la nivelul la care dorise să ajungă. 

Alergă pe culoar până ajunse la o uşă mare, dublă. O 
inscripţie strălucitoare spunea SALĂ DE BAIE - FEMEI. 
Dedesubt, câteva litere mai mici menţionau 
SUBCARIIERELE 2H-2N; era şi un număr la care să suni în 
caz că pierdeai cheia. Amy trase fermoarul de la un 
buzunar, scoase o cartelă subţire de aluminiu şi o introduse 
în fanta cheii. 


Uşa se deschise. Câteva femei stăteau în anticamera 
plăcut colorată, cu pereţi roz, discutând între ele, 
pieptănându-şi părul şi dându-se cu fard, sau privindu-se în 
oglinzile mari. Nu îi acordară nici o atenţie, aşa că nu le 
spuse nimic. Tatăl ei, ca majoritatea bărbaţilor, găsea 
deosebit de ciudat faptul că femeile se simțeau libere să-şi 
vorbească una alteia într-un astfel de loc. În sălile de baie 
destinate bărbaţilor, aceştia nu îşi adresau nici măcar un 
singur cuvânt; chiar şi simplul fapt de a arunca o privire 
spre altcineva era considerat o ofensă deosebit de gravă. 
Nu vei vedea niciodată bărbaţi adunându-se în anticamera 
sălii de baie, pentru a pălăvrăgi. Dar tatăl ei nu ştia că 
libertatea aici, în sala de baie a femeilor, nu era chiar atât 
de mare. Femeile nu se adresau niciodată uneia care dorea 
să fie lăsată în pace; de asemenea, niciodată nu salutau o 
altă femeie decât după ce ajungeau să o cunoască suficient 
de bine. 

Se opri în faţa unei oglinzi, netezindu-şi buclele scurte, 
apoi intră. Toaletele se aflau într-un fel de separeuri, 
aliniate într-un şir lung, pe unul dintre pereţi; în faţa 
fiecăreia, pe celălalt perete, exista câte o chiuvetă. 

O femeie tânără îngenunchease lângă una dintre toalete; 
pe scaun se afla un copilaş. Amy observă că era băieţel. 
Acest lucru era permis, până când micuțul împlinea patru 
ani şi putea merge în sala de baie a bărbaţilor de unul 
singur sau cu tatăl său; prima experienţă de acest gen 
probabil că era traumatizantă pentru copilaş. Se gândi cum 
trebuie să se simtă un băieţel atunci când părăseşte 
atmosfera caldă şi plăcută din sala de baie a mamei sale, 
intrând la bărbaţi, unde îţi era interzis să te uiţi la altcineva. 
Unii spuneau că obiceiul se născuse din necesitatea de a-ţi 
păstra o oarecare intimitate chiar şi în prezenţa altora, însă 
psihologii susțineau că tabu-ul provenise din necesitatea 
masculului de a se separa de mamă. Nu e de mirare deci că 
bărbaţii se comportau astfel în sălile lor de baie. Dacă s-ar fi 
comportat altfel, nu numai că ar fi violat intimitatea 


altcuiva, dar ar fi manifestat şi o reprobabilă întoarcere 
spre copilărie. 

Amy merse cu privirea în jos, neluându-le în seamă pe 
celelalte femei sau fete aflate în toalete, până când ajunse la 
şirul de duşuri. Două femei intrară în toaletele din spatele 
duşurilor. Cu câţiva ani în urmă, mama sa primise 
permisiunea de a folosi o toaletă; un privilegiu pe care soţul 
ei îl câştigase - pentru amândoi - în urma unei promovări. 
Dar Amy nu se bucura de acest privilegiu. Alţi părinţi poate 
ar fi permis, însă ai ei aveau concepţii ferme în privinţa 
asta; doreau ca fiica lor să se deprindă doar cu acele 
privilegii dobândite prin merite proprii. 

Acum va face duş şi îşi va introduce hainele într-un lăcaş 
special, pentru a fi curățate; după prânz, sala de baie va fi 
mult mai aglomerată. Oftă; nu era singurul motiv pentru 
care zăbovea aici. Mama probabil că primise mesajul de la 
domnul Liang. Amy se temea să meargă acasă şi să dea 
ochii cu ea. 

Când ajunse, din apartament tocmai plecau patru femei. 
Le salută, cu gândurile în altă parte, şi dădu din cap atunci 
când o întrebară dacă mergea bine cu şcoala. Acestea erau 
unele dintre prietenele mamei sale, prietenele intelectuale, 
care discutau sociologie şi rezolvau între ele problemele 
politice ale Oraşului, după care treceau la aspecte mai 
importante, legate de mărirea sumelor de bani destinate 
creşterii şi educării copiilor. 

Mama sa îi făcu loc să intre; uşa se închise. Nici nu ajunse 
bine în mijlocul sufrageriei, când o auzi: 

— Unde mergi, dragă? 

— Ăăăăh. În camera mea. 

— Mai bine ia loc. Avem ceva de discutat. 

Amy se aşeză pe un scaun. Sufrageria avea peste cinci 
metri în lungime, două scaune, o canapea şi o imitație de 
sofa din piele. Apartamentul mai avea două camere, iar 
părinţii dispuneau chiar şi de o chiuvetă în dormitor, pentru 
că tatăl său era angajat în Serviciul civil. Amândoi părinţii 


aveau de apărat o situaţie socială foarte bună, ceea ce 
însemna că nu erau deloc dispuşi să-i ierte greşelile. 

— Drumul spre casă a durat mai mult ca de obicei, spuse 
mama ei aşezându-se pe canapea. 

— A trebuit să fac un duş. Ăăh. N-ar fi timpul să ne 
pregătim pentru cină? Tata poate sosi oricând. 

— Mi-a spus că o să întârzie, aşa că în seara asta nu vom 
mânca la cantină. 

Amy îşi muşcă buza. Acum îi părea rău că familiei sale i se 
permisese - de patru ori pe săptămână - să ia masa în 
propriul apartament. În cantina cu mese lungi, părinţii nu 
şi-ar fi permis să o dojenească, mai ales cu atâţia oameni 
străini în jurul lor. 

— Oricum, continuă mama sa, am senzaţia că ai dori să 
vorbeşti mai întâi doar cu mine, înainte să vină tata acasă. 

— Da? Amy privi fix pătura albastră de pe canapea: 

— Despre ce anume? 

— Ştii foarte bine despre ce. Am primit un mesaj de la 
dirigintele tău, domnul Liang. Ţi-a spus, desigur, că va lua 
legătura cu mine. 

— Aha. 

Amy încercă să îşi compună o expresie de om fără griji. 

— Deci despre asta! 

— Mi-a spus că la sfârşitul trimestrului notele tale nu vor fi 
deloc bune. Dacă nu se vor îmbunătăţi rapid, mă va invita la 
o şedinţă. Şi asta încă nu e totul. 

Se lăsă pe spate. 

— Mi-a spus că ai fost văzută alergând pe benzi. Amy 
tresări: 

— Cine i-a spus asta? 

— Amy, are el metodele lui. Este adevărat? 

— Păiii. 

— Deci, este adevărat? Ar fi mai grav chiar decât notele 
tale proaste. Vrei cumva să fii oprită de vreun ofiţer de 
poliţie? Te-ai gândit vreodată la accidentele pe care le-ai 


putea provoca? Sau că te-ai putea răni serios? Ştii ce-a zis 
tata după ce a aflat că alergi pe benzi. 

Amy cobori bărbia în piept. Se întâmplase cu mai mult de 
doi ani în urmă, iar tata îi ţinuse o polologhie de vreo patru 
ore. De atunci avusese grijă ca el să nu afle despre 
alergările ei pe benzi. Sunt cea mai bună, gândi ea; toţi 
alergătorii din Oraş mă ştiu. Ar fi vrut să strige, să afle şi 
mama ei ce persoană importantă era, însă nu scoase nici un 
sunet. 

— Amy, este un joc stupid şi periculos. În fiecare an mor 
câţiva băieţi din cauza alergatului pe benzi, şi mulţi 
pasageri sunt răniţi. Ai deja paisprezece ani. Credeam că 
te-ai maturizat. Nu-mi vine să cred. 

— N-am alergat pe benzi, spuse Amy. De la o vreme 
încoace n-am mai alergat. 

Adică de două ore, îşi spuse în sinea ei, şi n-a fostun 
concurs adevărat, aşa că minciuna nu fusese prea 
gogonată. Însă se simţea uşor vinovată; nu-i plăcea să 
mintă. 

— Şi notele tale. 

Amy sesiză şansa de a evita mult mai periculosul subiect al 
concursurilor pe benzi: 

— Ştiu că nu sunt bune. Ştiu de asemenea că pot mai mult, 
dar sunt chiar atât de importante? 

— Nu vrei să arăţi ce poţi? Pe vremuri erai una dintre cele 
mai bune studente la matematică, iar profesorul de ştiinţe 
te lăuda mereu. 

— Şi ce dacă? 

Amy nu se mai putea abţine: 

— La ce bun? Am să mă folosesc vreodată de ştiinţa asta? 

— Pentru a fi admisă la universitate, trebuie să 
demonstrezi că eşti bună. Poziţia socială a tatălui tău te-ar 
putea ajuta să intri, dar ca să rezişti acolo e necesar să fii 
bine pregătită. 

— Şi după aia? În caz că nu sunt un geniu, sau mult mai 
bună decât oricare dintre băieţi, au să mă treacă la 


cursurile de gastronomie sau de relaţii sociale sau de 
psihologia copilului, pentru ca mai târziu să devin o mamă 
bună, sau au să mă înveţe să programez computere până 
mă mărit. Până la urmă tot n-o să fac nimic! Ce rost are să 
mai încerc? 

— Nimic? 

Faţa măslinie a mamei sale era calmă, dar vocea-i devenise 
stridentă: 

— Adică eu nu fac nimic având grijă de tine şi de tatăl tău? 
Creşterea unui copil, crearea unei atmosfere plăcute 
pentru soţ înseamnă nimic? 

— N-am vrut să bagatelizez, dar de ce pretinzi că 
înseamnă totul? Pe vremuri îţi doreai mai mult. Nu-i aşa? 
Tu. Tu. 

Mama o privea impasibilă. Amy sări în picioare şi dispăru 
în camera ei. 

Stătea întinsă pe patul îngust, privind tavanul uşor 
strălucitor. Mama ar fi trebuit să o înţeleagă prima, dar în 
ultimul timp se pare că îşi uitase vechile vise. 

Alysha Barone, mama sa, era un fel de Medievistă. Nimic 
ciudat, Medieviştii formau un grup destul de numeros. Se 
adunau pentru a vorbi despre vechile obiceiuri, despre 
video-cărţile istorice şi vremurile în care Pământul era 
singurul cămin al omenirii. Îşi aduceau aminte cu nostalgie 
de perioadele când oamenii trăiau în Exterior în loc să se 
înghesuie în interiorul Oraşelor subterane, de perioadele 
când Pământul era singura lume şi nu existau Spaţieni. 

Niciunul dintre ei n-ar fi putut trăi însă în Exterior fără să 
se simtă înconjurat de ziduri; respirând aerul nefiltrat, plin 
de micro-organisme aducătoare de boli; mâncând hrană 
neprelucrată, care creştea în mizerie. Amy se cutremură la 
acest gând. Mai bine că Exteriorul era lăsat pe seama 
roboților care munceau în mine şi aveau grija de culturile 
necesare hranei celor din Oraşe. Mai bine să trâim aşa, 
oricare ne-ar fi problemele, evitând căile periculoase ale 
Spaţienilor. Într-o lume cu miliarde de locuitori, locuinţele 


private, grădinile şi moşiile vaste nu-şi au locul. Alysha 
Barone, în ciuda ideilor sale Medievale, nu era în stare să 
părăsească Oraşul decât pentru a călători până într-un alt 
Oraş, protejată de un tunel sigur. 

Însă, încurajată de câţiva prieteni mai deosebiți, mama ei 
respecta unele obiceiuri străvechi. După măritişul cu 
Ricardo Stein, Alysha Barone insistase să-şi păstreze 
numele de fată; mai mult, Ricardo fusese de acord ca Amy 
să primească ambele nume. Datorită genelor favorabile, 
cuplul primise permisiunea de a avea un copil în primul an 
al căsniciei, însă Amy nu fusese născută decât patru ani mai 
târziu. Atât Alysha cât şi Ricardo fuseseră statisticieni în 
Departamentul Resurselor Umane din New York; era 
normal să muncească pentru o promovare, pentru a câştiga 
mai multe privilegii şi pentru a economisi bani înainte de a 
avea un copil. Nu luaseră în seamă mustrările părinţilor şi 
prietenilor care îi acuzaseră că erau un pic antisociali. 

Amy cunoştea bine povestea, o auzise de multe ori din 
gura bunicii Barone, care nu fusese de acord cu 
comportamentul fiicei şi ginerelui. Înainte ca Alysha să 
rămână însărcinată, amândoi ajunseseră la gradul C-4; 
surprinzător, chiar şi atunci au discutat care dintre ei să 
renunţe la slujba în Departament. Doar cele mai antisociale 
dintre cupluri ar fi insistat să-şi păstreze nişte poziţii atât 
de mult râvnite. Erau prea mulţi oameni fără locuri de 
muncă, trăind la limita subzistenţei, fără şanse de 
promovare. Unii fuseseră trimişi să muncească în fermele 
de fermenţi ale Oraşului, după ce slujbele lor fuseseră 
preluate de roboţi. Colegii de la serviciu le-ar fi făcut viaţa 
mizerabilă dacă ar fi rămas amândoi în Departament; 
superiorii le-ar fi blocat orice promovare, ba mai rău, s-ar fi 
folosit de orice prilej pentru a-i retrograda. În plus, cineva 
trebuia să aibă grijă de Amy. Copilul nu putea fi lăsat toată 
ziua în creşa de subcartier, iar bunicii refuzaseră hotărât să 
vadă de el, pentru a nu încuraja vreo tendinţă antisocială. 


Astfel încât Alysha renunţase la slujbă. Ricardo poate că ar 
fi fost dispus să aibă grijă de copil, dar nu-l putea alăpta, iar 
alăptatul însemna economisirea unor bani. La câţiva ani 
după naşterea lui Amy, Ricardo beneficiase de încă o 
promovare şi se mutaseră din apartamentul cu două 
camere din Sectorul Van Cortland, în acest apartament. 
Tatăl său avea acum gradul C-6, cu o toaletă privată în sala 
de baie a bărbaţilor, o chiuvetă în cameră, venituri mai mari 
pentru distracţii şi dreptul de a mânca acasă de patru ori 
pe săptămână. 

Părinţii ei ar fi trebuit să fie nebuni ca să renunţe la o 
asemenea şansă. Pentru Alysha, speranţele de a-şi păstra 
poziţia în Departament ar fi fost zadarnice; risca să piardă 
totul. 

Se ridică în capul oaselor, auzind uşa deschizându-se. 
Patul său micuţ ocupa cea mai mare parte a camerei; nu 
prea aveai unde să te aşezi, şi se părea că mama sa dorea 
să-i vorbească. 

Alysha luă loc pe pat şi îi puse un braţ protector pe după 
umeri. 

— Ştiu ce simţi, spuse ea. Amy dădu din cap: 

— Nu, nu ştii. 

Mama o strânse mai puternic: 

— La fel am simţit şi eu pe vremuri, o dată, dar mi-am zis 
că n-are nici un rost să renunţ Trebuie să înveţi cât poţi, 
Amy, şi nu doar pentru a-ţi ajuta copiii să-şi facă temele la 
şcoală. 'Tot ceea ce ai învăţat îţi va oferi satisfacţie mai 
târziu; vei purta învăţătura în tine, şi nimeni nu ţi-o va 
putea lua. Lucrurile s-ar putea să se schimbe şi atunci. 

— N-or să se schimbe. Mi-aş dori. Era mai bine pe 
vremuri. 

— Nu, nu era, răspunse mama. Llimpurile acelea erau 
bune pentru câţiva, şi rele pentru cei mulţi. Deşi respect 
unele obiceiuri Medievale, ştiu totuşi cum se omorau 
oamenii între ei, cum mureau de foame şi cum sufereau pe 
vremuri. Oraşele noastre de astăzi sunt mai bune. Nimeni 


nu moare de foame şi în general ne putem vedea de treburi 
fără a ne teme de violenţă. Dar pentru asta este nevoie de 
colaborare. Fără colaborare şi înţelegere n-am putea trăi, 
aşa înghesuiți cum suntem. Trebuie să mergem mai 
departe, iar asta înseamnă adesea să renunţăm la ceea ce 
avem pentru ca şi altcineva să se bucure. Totuşi. 

— Am înţeles, spuse cu amărăciune Amy. Civismul este 
bun. Oraşele reprezintă culmea civilizaţiei umane. 

Imitase tonul bombastic cu care le vorbea profesorul de 
istorie. 

— Şi dacă nu fac progrese, dacă nu sunt recunoscătoare 
pentru ceea ce am, înseamnă că sunt o egoista patologică, o 
persoană antisocială. 

Alysha tăcu o lungă perioadă de timp, apoi spuse: 

— Roboții iau slujbele celor din Oraşe. Populaţia continuă 
să crească. Asta înseamnă că oamenii vor avea din ce în ce 
mai puţin. Vom fi din nou ameninţaţi de foame. Oraşele nu 
se pot extinde, deci vom avea din ce în ce mai puţin spaţiu. 
Oamenii linşează din când în când câte un robot. Roboții 
sunt obiectele cele mai convenabile asupra cărora îşi pot 
descărca nemulţumirile, dar dacă începem să ne linşăm unii 
pe alţii. 

Făcu o pauză, după care continuă: 

— Avem nevoie de o supapă, altfel presiunea va deveni 
insuportabilă. Asta o ştie până şi grupul acela de oameni 
care speră că Spaţieni le vor permite în cele din urmă să 
părăsească Pământul, pentru a coloniza alte planete. 

— Nişte naivi, spuse Amy. 

— Aproape toţi spun asta. 

Amy se încruntă. Aflase de grupuleţul ăsta; ieşeau din 
când în când în Exterior, jucându-se de-a agricultorii, sau 
cam aşa ceva. Nu-şi imagina cum de puteau suporta, ori la 
ce le folosea. Şeful lor era un detectiv pe nume Elijah Baley; 
îşi închipuia probabil că Spaţienii îl vor ajuta. Se întorsese 
de curând de pe una dintre lumile lor, unde îl chemaseră să 


îi ajute la soluţionarea unei crime; probabil îşi făcea iluzia 
că Spaţienii îi puteau fi prieteni. 

Însă ea nu era chiar atât de naivă. Spaţienii nu făcuseră 
decât să se folosească de el. Îşi aduse aminte de personajele 
Spaţiene văzute în hiperdrame şi videocărţile de aventuri. 
Erau cu toţii înalţi, frumoşi, bronzaţi, cu părul de culoare 
arămie şi cu ochi la fel de reci precum ai roboților care îi 
slujeau. În drame, era posibil să se împrietenească sau 
chiar să iubească anumite fiinţe de pe Pământ, dar în 
realitate îi dispreţuiau pe oamenii care trăiau în Oraşe. N- 
ar fi permis niciodată pământenilor să le contamineze 
lumile, sau să se stabilească pe alte lumi din galaxie. Se 
puteau folosi de un pământean, ca în cazul lui Baley, dar 
după aceea îl aruncau ca pe un gunoi. 

— Vreau să spun, făcu încet Alysha, că poate interveni o 
schimbare. Oricare ar fi disfuncţionalităţile şi relele pe care 
le-ar aduce, e posibil să existe şi unele avantaje, însă numai 
pentru cei care le pot sesiza. 

Amy se încordă uşor; aceasta era declaraţia cea mai 
antisocială pe care o auzise de la mama sa. 

— Ar fi mult mai bine să fii pregătită pentru o asemenea 
eventualitate şi să-ţi dezvolţi talentele utile în acest sens. 
Când lucram la Departament, ştiam ce înseamnă statistica. 
Este imposibil să ascunzi întregul adevăr, chiar dacă ai fi cel 
mai tare dintre birocraţi. Mi-am putut da seama. Dar se 
pare că am vorbit cam mult. 

— Mamă. 

Amy înghiţi cu noduri: 

— Ai să-i spui tatei ce ţi-a zis domnul Liang? 

Alysha prinse cu mâna o şuviţă din părul său lung şi negru: 
— Ar trebui. Voi fi obligată, dacă sunt chemată la şedinţă. 
Rick m-ar întreba de ce nu i-am spus mai devreme. Dacă-mi 
promiţi că ai să obţii rezultate mai bune, n-am să-i spun. 

Amy oftă uşurată: 
— Promit. 
Spera să-şi poată respecta promisiunea. 


— Atunci, te las să-ţi faci temele. Rick trebuie să sosească. 
Uşa se închise în spatele Alyshei. Amy întinse mâna după 
viewer, lungindu-se pe pat. Orice ar spune mama, nu se va 
schimba nimic. Orice ar face, mai devreme sau mai târziu 
va ajunge la capătul liniei, aşa cum spunea prietena ei, 
Debora Lister. Va fi împinsă spre capătul liniei atunci când 
profesorii vor sugera că anumite studii sunt mai folositoare 
pentru o fată. Va fi împinsă din nou, atunci când cei de la 
universitate îi vor spune că ar da dovadă de egoism dacă ar 
ocupa un loc într-o clasă în care cunoştinţele dobândite 
sunt utile unui băiat, dar în nici un caz unei fete. Dacă ar 
sări de pe linie, mai târziu, când se va mărita şi va avea 
copii, va fi adusă din nou pe traseu. 

Desigur, putea să nu se mărite, dar o astfel de viaţă 
însemna singurătate. Indiferent ce reuşeau astfel de femei 
în viaţă, oamenii murmurau cât de antisociale erau şi le 
căinau, ceea ce era totuşi mai bine decât să fie ţinta unor 
nemulțumiri făţişe. Va fi obligată să trăiască într-una dintre 
gheretele repartizate solitarilor, doar dacă nu cumva va 
avea noroc să găsească o altă femeie solitară cu care să 
împartă o cameră, şi asta dacă va primi permisiunea. 

Alysha ajunsese la capătul liniei cu mult timp în urmă, deşi 
ceva mai târziu decât majoritatea celorlalte femei, şi avea 
un soţ iubitor care să o consoleze, ceea ce era un lucru 
minunat. Multe cupluri ajunseseră să se urască, însă cu 
toate acestea nu se separau de bună voie, pentru că 
însemna să-şi piardă statutul social şi să fie mutaţi în 
locuinţe mai mici. Desigur, Alysha spera ca sfârşitul liniei să 
fie cât mai departe pentru Amy; în viaţa ei nu existau decât 
soţul şi fiica. 

Multe femei erau la fel ca şi Alysha. Individualism 
antisocial sublimat - aşa se spunea în video-cartea pe care 
Amy o studiase la biblioteca şcolii. Multe femei trăiau prin 
copiii lor, apoi prin nepoți, sperând că vor creşte mari, 
ştiind totuşi că ambițiile le vor fi limitate de societate. 
Sentimentele lor transferate asupra progeniturilor le 


dădeau putere pentru a-şi duce viaţa mai departe, dar erau 
totuşi conştiente că prea mult succes aducea inevitabil 
resentimente din partea celorlalţi. Acesta era unul dintre 
motivele pentru care părinţii ei refuzau să se laude cu 
privilegiile câştigate şi le foloseau cu moderație, cu un aer 
parcă uşor vinovat. 

Bărbaţii aveau alte probleme, care pentru ei probabil că 
păreau tot atât de dificile. Statutul familiei depindea în 
întregime de ei, iar unii nu rezistau acestui stress. Psihologii 
aveau o definiţie şi pentru aşa ceva. 

Amy vedea foarte clar care era perspectiva. Poate că n-ar 
fi trebuit să vadă video-cărţile acelea de psihologie şi 
sociologie destinate specialiştilor adulţi. În cele din urmă, 
părinţii ei vor face şi al doilea copil la care aveau dreptul; în 
afară de a fi drăgăstoasă cu Amy şi cu tatăl ei, şi sociabilă 
cu vecinii şi colegii soţului astfel încât să nu existe tensiuni, 
Alysha nu prea mai avea ce face. Nu e nici o mirare că 
multe femei făceau copii cu toate că nu mai aveau acest 
drept. Când Amy se va maturiza, mama ei va aştepta 
inevitabilii nepoți şi îşi va transfera speranţele asupra lor. 
Ce iluzie, să speri că urmaşii tăi nu vor fi înghiţiţi de stupul 
Oraşului, deşi ştiai foarte bine că aşa se va întâmpla. 

Familiile fericite făceau Oraşul mai bun, aşa se spunea; 
mamele şi soțiile îşi puteau vedea de treabă cu sentimentul 
datoriei civice împlinite. Mama îşi va pune speranţele în ea, 
apoi în copilul ei, apoi. 

Dacă învăţătura te făcea să simţi astfel, mai bine să rămâi 
Ignorant şi să urmezi drumul inevitabil. 

Îşi duse braţele la piept. Da, se putea mândri cu o 
realizare şi nimeni nu i-o putea lua: era cea mai bună 
alergătoare pe benzi din Oraş. Nu va renunţa la asta decât 
atunci când va fi prea bătrână şi prea lentă pentru a mai 
putea răspunde provocărilor. Dar poate că acea zi nu va 
veni niciodată. Dacă făcea o greşeală şi murea în timpul 
unui concurs, cel puţin asta se va întâmpla înainte de a 
ajunge la capătul liniei. Părinţii ei puteau avea alt copil, 


poate chiar doi, iar pierderea unei vieţi nu era prea 
importantă într-un stup de oţel care adăpostea atât de 
multe fiinţe. Dimpotrivă, în acest fel făcea loc unei persoane 
dispuse să-şi piardă identitatea în stup. 

Pentru astfel de idei textele de psihologie definiseră 
termeni, dar parcă toţi sunau a boală. Putea fi, într-adevăr, 
o boală, dar era un motiv în plus să nu se sinchisească de ce 
i s-ar mai întâmpla în timpul unei alergări pe benzi. 

— Amy Barone-Stein, anunţă supraveghetorul de culoar, 
vă caută o persoană. 

Amy ridică privirea spre faţa cenugşie a robotului, un fel de 
parodie a unei fiinţe umane. Nu avea mare simpatie pentru 
roboţi, iar ăsta, cu ochii lui plaţi şi cu mişcările ciudate ale 
gurii, părea mai idiot decât toţi. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ea. 

— Cineva din afară doreşte să vă vorbească, spuse robotul, 
şi m-a rugat să vă conduc la locul de întâlnire. 

— Bun, şi cine este? 

— Mi-a spus să vă comunic numele dânsei, în caz că mi-l 
cereţi sau refuzaţi întâlnirea. Se numeşte Shakira Lewes. 

Amy rămase cu gura căscată. Debora Lister se apropie de 
ea, trăgându-i un cot între coaste. Se împlineau câţiva ani 
de când Shakira Lewes nu mai alergase pe benzi, dar Amy 
auzise de ea. Kiyoshi Harris pretindea că ar fi cea mai bună. 
Ultima ei alergare, când fusese urmărită de trei grupuri - 
din Brooklyn până în Yonkers - şi scăpase de toţi, era încă 
legendară. 

A fost cea mai bună, îşi zise Amy în sinea ei; acum eu sunt 
cea mai bună. 

— Vai, Amy! Interveni Debora. Ai de gând să stai de vorbă 
cu ea? 

— S-ar putea. 

— Ai să ratezi întâlnirea Clubului de Şah, spuse blonda. 

— Da, am s-o ratez. 

— Vin cu tine. Trebuie să vâd şi eu. 


— Doamna Lewes a cerut o întâlnire cu Amy Barone-Stein, 
începu robotul. N-a spus că. 

— Tacă-ţi fleanca, spuse Amy. 

Robotul deschise larg ochii, de parcă s-ar fi simţit 
ultragiat. 

— A zis cumva că nu pot veni împreună cu o prietenă? 
Continuă Amy. 

— Nu, n-a zis. 

— Atunci, condu-ne până la ea. 

Robotul se întoarse, trecură de o coadă formată în faţa 
sălii de baie, apoi printre mulțimile de studenţi care stăteau 
pe culoar. Oare cum reuşise Shakira Lewes să convingă 
robotul? Se întrebă Amy. Din punct de vedere tehnic, 
supraveghetorii de culoar nu aveau voie să scoată studenţii 
din şcoală decât în cazuri de urgenţă. Robotul ăsta era 
probabil prea stupid pentru a-şi da seama că fusese păcălit. 
Mergea pe nişte picioare ţepene şi îşi ţinea spatele drept. 
Roboţi blestemaţi, gândi ea, furaţi slujbele oamenilor. 
Altădată, supraveghetorii de culoar erau fiinţe umane. 

Sosi împreună cu Debora la platforma ascensorului şi văzu 
că este urmărită de un mic grup de băieţi şi fete. Se urcară 
du toţii în urma robotului, apoi săriră de pe platformă, când 
ajunseră la nivelul străzii. leşiră din şcoală. Amy văzu mai 
mulţi băieţi adunaţi în jurul unei femei înalte, cu ten închis, 
păr scurt şi negru. 

— Oooh, şopti Debora. Poate că vrea să te provoace. 

Amy dădu din cap, arătând spre robot. Un robot nu putea 
face rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să permită să 
i se facă vreun rău; pentru creierul pozitronic extrem de 
simplu al acestei creaturi, alergarea pe benzi era cu 
siguranţă inclusă printre posibilele rele. 

— Amy Barone-Stein, spuse robotul cu vocea sa 
impersonală. Dânsa este Shakira Lewes. 

Amy se apropie şi băieţii făcură un pas în spate. Femeia 
era zveltă însă un pic prea înaltă; majoritatea alergătorilor, 
ca şi Amy de altfel, erau scunzi şi subţirei, pentru ca în timp 


ce alergau să se poată strecura în aglomeraţie, chiar şi prin 
cele mai înguste breşe. Shakira Lewes avea o faţă perfectă, 
cu trăsături frumoase; semăna mult cu o actriţă văzută 
recent într-o hiperdramă istorică despre Africa. Purta o 
cămaşă roşie şi pantaloni negri, care parcă îi lungeau şi mai 
mult picioarele. Băieţii o priveau cu flăcări în ochi. Niciunul 
dintre ei nu o privise pe Amy astfel, nici măcar după ce 
auziseră de alergarea ei împotriva grupului lui Bradley 
Ohaer. 

— Acum poţi pleca, spuse Shakira robotului. 

Monitorul de culoar se răsuci şi o luă înapoi spre şcoală. 
Glasul femeii sunase tot atât de arogant ca al unei Spaţiene; 
Amy ridică spre ea o privire plină de admiraţie şi duşmănie. 

— Am auzit de tine, continuă Shakira. Aş vrea să-ţi 
vorbesc. Amy cobori bărbia: 

— Despre ce anume? 

— Aş vrea să fim singure, dacă se poate. 

Singure însemna să meargă prin mulţime, să stea pe o 
bandă sau într-un metrou pentru a discuta, ori, dacă aveau 
noroc, să găsească pe undeva un scaun liber sau o bancă. 

— Dacă ai ceva de spus, spune-mi aici, făcu Amy. 

— Vrea să lanseze o provocare, spuse cineva în spatele lui 
Amy. 

Amy întoarse privirea. Luis Horton făcea şi el parte din 
grup. Îl învinsese într-o alergare până în Sectorul Yonker, şi 
de atunci o duşmănea. 

— Vrea să lanseze o provocare, repetă Luis. Poate că Amy 
o să-i facă faţă. 

— Pot face faţă oricărui alergător din New York, spuse 
Amy. Shakira se încruntă: 

— Am spus ca vreau să-ţi vorbesc. N-am pomenit nimic 
despre alergare. 

— Ţi-e frică? Întrebă un alt băiat. 

Figura Shakirei deveni şi mai aspră. Amy sesiză unde 
aveau să ajungă; ceilalţi se aşteptau la o provocare. În mod 
normal, ar fi cerut chiar ea provocarea, dar parcă ceva nu 


se potrivea. Femeia asta avea desigur altceva mai bun de 
făcut, şi părea absurd să o provoace, oricât de faimoasă ar 
fi fost. Shakira nu mai alergase de mult, îşi pierduse 
antrenamentul, iar dacă era prinsă de poliţie, consecinţele 
erau mai grave pentru ea, ca adult. Şi totuşi, pentru ce 
dorise o întâlnire cu Amy? Poate pentru ceva ilegal. Vreo 
acţiune în care un băiat sau o fată puteau scăpa mult mai 
uşor de poliţie. 

Ridică din umeri: 

— Lăsaţi, băieţi. Se vede că e prea bătrână ca să mai 
alerge pe benzi. 

— Da, sunt destul de în vârstă, conveni Shakira. Am 
aproape douăzeci şi unu de ani. 

— Nu Lewes se teme, interveni Luis. Amy este speriată. 

Amy simţi cum obrajii îi iau foc. Acum toţi o priveau; avu 
impresia că până şi trecătorii erau cu ochii pe ea, martori la 
ofensa adusă. 

— Eu nu mă tem de nimic, spuse ea. Alege-ţi traseul, 
Shakira Lewes, ai să pleci prima. Pe mine n-ai să mă pierzi 
pe drum. De aici până la intersecţia cu metroul pentru 
Sheepshead Bay. Dacă nu cumva eşti prea bătrână pentru o 
alergare atât de lungă. 

Shakira tăcu. 

— Haide! Sau eşti prea ofilită ca să mai încerci? Ochii 
negri ai femeii scânteiară: 

— Bine. Accept provocarea. 

Unul dintre băieţi scoase un chiot. Chiar şi Debora, care 
nu alergase niciodată pe benzi, se simţea cuprinsă de 
mâncărici. Amy simţi deodată că se înfurie împotriva 
tuturor. Nu era pregătită pentru alergarea asta; sperase ca 
Shakira să nu accepte. Dacă va pierde, sentimentul eşecului 
va fi insuportabil, iar dacă va învinge, ceilalţi vor spune că 
oricum Shakira trecuse de vârsta la care mai putea fi 
competitivă. Riscase prea mult cu provocarea asta şi tot nu 
ştia pentru ce venise Shakira până aici. 

— Să începem, propuse Amy. 


— Stai puţin, o rugă femeia, ridicând braţul. Este o 
alergare unu contra unu, tu şi cu mine. Şi nu uita că după 
aceea vreau să-ţi vorbesc. 

— Vorbim după ce te înving, spuse Amy, fără prea mare 
convingere. 

Shakira se îndreptă spre cea mai apropiată bandă. Amy 
veni în urma ei. 

Shakira făcea paşi mari pe benzile cenuşii. Amy se ţinea 
aproape. Majoritatea băieţilor şi fetelor se îndreptaseră 
deja spre expres; doreau să fie prezenţi la sosirea 
învingătorului, la Sheepshead Bay. Luis împreună cu doi 
prieteni le urmăreau, pentru a studia puţin stilul Shakirei 
înainte de a se alătura celorlalţi. Printre pasageri mai 
puteau fi găsite breşe, dar benzile se aglomeraseră deja. 

Shakira iuți pasul. Încercă o fentă în lateral, cu aceiaşi paşi 
mari, apoi se deplasă pe o bandă alăturată fără a rupe 
ritmul; Amy o urmă. Făcu un Popovich, după numele 
alergătorului care executase pentru prima oară această 
manevră, sărind dintr-o parte într-alta între două benzi, 
înainte de a trece pe oa treia. Reuşi să execute chiar şi un 
„derviş”. Întorcându-se cu faţa spre Amy, sări în sus şi făcu 
o rotaţie completă, aterizând grațios pe o bandă mai lentă; 
un „derviş” era periculos chiar şi pe benzile lente. 

Era bună, dar Amy cunoştea mişcările. Exhibiţii, gândi ea; 
femeia încerca să o intimideze. Manevrele spectaculoase 
erau făcute mai mult să atragă atenţia, dar oboseau rapid 
alergătorul. O urmări pe Shakira până la un metrou, apoi 
sări pe platformă în urma ei, lăsându-i pe băieţi în urmă. 
Prinsese ritmul Shakirei, dar stătea la pândă, cu simţurile 
treze; unii alergători îi prindeau pe urmăritori într-un ritm, 
ca într-o plasă, apoi executau o manevră neaşteptată. 

Dansară pe benzi îndreptându-se spre un expres. Pe cea 
apropiată de linia expresului, mulţimea era mai densă. 
Shakira apucă o bară de susţinere, săltându-se; Amy o 
prinse pe următoarea. Picioarele femeii făcură o rotaţie 
completă, fără să atingă platforma, evitând de puţin 


contactul cu un pasager. Shakira reveni pe bandă, cu 
spatele la vânt, zâmbindu-i lui Amy. 

Amy prinse din nou bara, gata să reînceapă urmărirea, 
când un grup de oameni apăru deodată pe bandă, chiar în 
dreptul ei. Văzu figurile lor ultragiate când vru să se 
lanseze cu picioarele înspre ei; era spaţiu suficient pentru o 
aterizare. O femeie se dezechilibră; un bărbat o prinse de 
braţ, înainte să cadă. Amy îşi dădu imediat seama că nu 
putea risca un salt. Shakira se întoarse, depăşi câţiva 
navetişti, o luă spre stânga şi dispăru. 

Amy se ţinu de bară; vântul o lovea peste picioare. Se 
ridică din nou, buimacă din cauza înfrângerii. Pierduse, şi 
nici măcar nu ajunsese în Manhattan; îi apărură lacrimi în 
ochi. 

Cineva o îmbrânci; pasagerii o înconjurară. 

— Alergători blestemaţi! Strigă un bărbat. 

Se adunau tot mai mulţi în jurul ei; un pumn o dobori la 
podea. 

— Chemaţi poliţia! Urlă o femeie. 

Se simţi trasă de păr; un picior o lovi în genunchi. Îşi 
acoperi capul cu mâinile, fără să-i pese ce se întâmpla cu 
ea; pierduse. 

Un agent, un C-6 cu privilegiul de a sta pe scaun în expres, 
o scoase din mulţime, ducând-o la Primărie. Sediul poliţiei 
se afla la etajele superioare ale clădirii; Amy îşi închipui că 
va fi dată pe mâna unui ofiţer şi arestată. Dar nu, detectivul 
o conduse într-o cameră mare, plină cu oameni şi birouri. 
Ajunseră într-un colţ, la un birou încadrat de un grilaj. 

Se aşeză, simțindu-se nenorocită şi singură. Detectivul îi 
notă numele, îl introduse în calculator, ceru informaţii, apoi 
îl căută pe tatăl ei prin reţeaua de comunicaţii. 

— Ai noroc, spuse bărbatul după ce transmise mesajul. 
Tatăl tău încă nu a plecat de la slujbă, aşa că va cobori şi te 
va duce acasă. 

Ea ridică o privire timidă: 

— Adică nu mă arestaţi? 


Detectivul îi aruncă o privire fioroasă. Era un bărbat mare, 
chel, cu mustață deasă, şi piele închisă la culoare, aproape 
la fel ca a Shakirei. 

— Să nu-ţi închipui că nu m-am gândit să te arestez. De 
fapt, nici n-am vrut să-mi pierd timpul cu tine. Nu sunt 
deloc îngăduitor cu puştii inconştienţi care pot face rău 
celorlalţi şi nu le pasă. În expresul acela s-ar fi putut 
produce lucruri grave. Poate că ar fi trebuit să te las pe 
mâna mulţimii să te mângâie niţel. Ştii ce ţi se poate 
întâmpla acum, fetiţo? 

— Nu, murmură ea, deşi putea ghici. 

— Pentru cei cu dosarul curat, o audiere la tribunalul 
pentru minori. Ai putea primi câteva luni la Nivelul 
Contravenienţilor Minori sau, cu puţin noroc, ai putea fi 
trimisă să dai o mână de ajutor într-un spital, câteva zile pe 
săptămână. Acolo ai avea ocazia să vezi victimele unor 
accidente. Se trase de mustață: 

— Cred că ţi-ar prinde bine. Poate că aşa ai putea vedea şi 
tu un alergător pe benzi mort, care n-a fost suficient de 
rapid. I-ai putea vedea părinţii plângând, atunci când 
spitalul i-ar chema să-l identifice, înainte să-i scoată din 
corp organele refolosibile. Şi, dacă ai fi prinsă din nou, te-ai 
trezi într-un mare bucluc. 

Amy închise ochii. 

— Stai aici, spuse bărbatul. 

Nici nu prea avea de ales, camera era plină de poliţişti. 
Rămase singură, cuprinsă de desperare, până când 
detectivul se întoarse cu o ceaşcă de ceai; ei nu îi oferi 
NIMIC. 

Bărbatul se aşeză de cealaltă parte a biroului: 

— Îmi dai numele celor care aleargă cu tine? 

Ea dădu violent din cap. Oricât ar fi urât-o pe Shakira, nu 
se putea cobori în asemenea hal. 

— Nici nu mă aşteptam să cooperezi. Oricum, să ştii că nu 
le faci un bine. Dacă se accidentează sau rănesc pe cineva, 
sper că ai să poţi suporta remuşcările. 


Detectivul continuă să lucreze la computer, până la sosirea 
lui Ricardo. Amy aruncă o privire spre figura palidă, 
încruntată, şi se uită repede în altă parte. Formalităţile de 
prezentare nu durară decât un moment, apoi detectivul 
începu să-i facă morală lui Ricardo Stein, vorbindu-i despre 
infracţiunea fetei sale, condimentându-şi tirada cu statistici 
despre accidentele datorate alergătorilor pe benzi şi 
numărul deceselor provocate în ultimul an de acest joc. 

— Dacă nu eram în expres, sfârşi detectivul, fata putea fi 
grav lovită. Nu că n-ar fi meritat-o. 

— Înţeleg, domnule Dubois, spuse tatăl ei. 

— Are nevoie de o lecţie. 

— Sunt de acord. 

Ricardo îşi dădu pe spate părul castaniu şi des. 

— Nu mă împotrivesc, orice sentinţă ar primi. Eu şi mama 
ei nu îi vom lua apărarea. Probabil că suntem şi noi vinovaţi 
că nu am crescut-o mai bine şi nu am supravegheat-o mai 
mult. Puteţi fi sigur că aşa ceva nu se va mai repeta. 

— Sunt sigur că veţi avea grija, domnule Stein. Un 
cetăţean atât de respectabil ca dumneavoastră. 

Domnul Dubois se lăsă pe spate în scaun: 

— Aşa că vă voi face o favoare, dumneavoastră şi soţiei. O 
voi elibera pe Amy, fără avertisment. Nu are decât 
paisprezece ani, şi asta este prima ei abatere - prima 
abatere la care a fost prinsă - şi Nivelul Contravenienţilor 
Minori este şi aşa destul de aglomerat. Însă acum este 
înregistrată la noi, şi dacă va mai fi prinsă cu ceva, va 
merge la închisoare până la audiere, iar după aceea puteţi 
fi sigur că va primi o sentinţă aspră. 

— Vă sunt recunoscător, spuse tatăl. 

— Ascultă-mă, fetiţo, spuse domnul Dubois, aşezându-şi 
braţele pe birou. Să nu crezi că te poţi strecura minţindu- 
ne acum şi reluând alergarea pe benzi. Acum ştim cine eşti 
şi vei fi uşor de descoperit. Puţine fete aleargă pe benzi. 

Aruncă o privire spre tatăl ei: 


— Am încredere că veţi avea grijă să o ia pe drumul drept. 
Statutul dumneavoastră nu ar avea decât de suferit cu un 
criminal în familie. 

— Puteţi conta pe mine, domnule Dubois. 

Pe drumul spre casă, Ricardo nu scoase nici un cuvânt. 
Ăsta era un semn rău; niciodată nu era atât de tăcut, decât 
dacă dădea pe dinafară de furie. O lăsă la sala de baie a 
femeilor şi se îndreptă spre apartament. 

Întârzie cât putu de mult în sala de baie, apoi îşi târî 
picioarele în lungul culoarului, cuprinsă de groază, 
întrebându-se ce-i vor face părinţii. Probabil că discutaseră 
deja între ei, iar Alysha adusese vorba despre mesajul 
dirigintelui. 

Intră, găsindu-i pe amândoi stând pe canapea; n-avea nici 
un rost să spere la sprijin din partea mamei. Părinţii 
arareori aveau păreri diferite în prezenţa ei, iar într-o 
problemă atât de importantă vor fi uniţi. 

Se îndreptă spre un scaun şi luă loc. Nu va lua bătaie; 
părinţii ei nu erau adepţii pedepsei corporale. O bătaie, cu 
toate vânătăile primite deja de la călătorii din expres, ar fi 
fost preferabilă. Însă acum va trebui să asculte acuzaţiile 
aspre şi va afla cât de umiliţi se simțeau părinţii din cauza 
infracţiunii ei. Nu se gândise deloc la părinţi, cât rău le-ar fi 
făcut dacă s-ar fi rănit. Nu se gândise că egoismul ei 
patologic ar putea dăuna reputației lui Ricardo la locul de 
muncă, ar putea-o pune pe mama într-o situaţie neplăcută 
în relaţiile cu vecinii. Nu se gândise că această pată pe 
dosarul ei i-ar putea diminua şansele mai târziu; nu se 
gândise că putea accidenta vreun navetist. Nu se gândise la 
exemplul prost pe care îl dădea copiilor mai mici decât ea şi 
nu ţinuse deloc cont de avertismentul pe care i-l dăduse 
tata, cu ocazia ultimei discuţii despre astfel de jocuri 
periculoase. 

Ricardo termină dojeneala, repetând unele aspecte. Acum 
era prea târziu să mai meargă la cantină. Alysha oftă, 
scoase din perete masa, şi încălzi plita. Ricardo mormăi că 


rataseră puiul pe care l-ar fi mâncat la cantină. 
Intenţionaseră să păstreze această a patra masă acasă 
pentru sâmbătă, când părinţii lui aveau să vină în vizită cu 
ceva din puţinele lor raţii de mâncare; fiica lor le stricase şi 
aceste planuri. 

Amy trase sofaua spre masă şi se aşeză. Mama presără 
peste mâncare câteva condimente. Primiră un apel prin 
reţeaua de comunicaţii, răspunse Ricardo, care lătră câteva 
cuvinte, apoi închise. 

— Era Debora Lister. 

Puse cele două scaune la masă, apoi se aşeză şi el: 

— l-am spus că nu poţi vorbi. 

Amy privi apatică în farfurie: carne sintetică de vacă şi 
garnitură. Foarte bine, gândi ea. Debora n-o sunase decât 
ca să-i spună ce se întâmplase când apăruse Shakira, 
singură şi triumfătoare, la Sheepshead Bay. 

— Câteva zile de-acum încolo nu mai ai voie să primeşti 
apeluri de la prietene, continuă Ricardo. Am să vorbesc cu 
directorul să nu mai pleci de la şcoală decât pentru a merge 
direct acasă; un supraveghetor va nota ora la care pleci, 
deci nu-ţi face iluzii că poţi hoinări pe drumul de întoarcere. 
Când nu eşti la scoală, stai aici, în apartament; nu ieşi decât 
pentru a merge la sala de baie sau ca să mănânci împreună 
cu noi, la cantină. Iar în timpul liber, atunci când nu-ţi faci 
lecţiile, îmi vei face o compunere despre pericolele alergării 
pe benzi. Nu cred că-ţi va fi greu să aduni informaţiile 
necesare pentru compunere şi vreau să fie gata într-o 
săptămână. 

Ricardo luă o gură de aer: 

— lar dacă mai aud vreodată că alergi pe benzi, am să te 
duc eu însumi la poliţie şi am să cer să fii audiată. 

— Mănâncă, Amy, spuse mama. Acum i se adresa prima 
oară. 

— Nu mi-e foame. 

— Ar fi mai bine să mănânci. Sunt ultimele raţii pe 
săptămâna asta. 


Amy se strădui să mănânce. Tatăl ei termină de mâncat şi 
se sprijini cu cotul de masă. 

— Totuşi, nu înţeleg, spuse el obosit. Pentru ce, Amy? 
Pentru ce faci un astfel de lucru? Credeam că ai mai multă 
minte. Pentru ce să-ţi asumi un asemenea risc? 

Amy nu reuşi să se stăpânească: 

— Sunt cea mai bună. 

Se ridică în picioare şi împinse sofaua înapoi: 

— Sunt cea mai bună alergătoare din Oraş! Ăsta este 
singurul lucru cu care aş putea rămâne în amintirea cuiva! 
Eram cea mai bună, dar acum nu mai sunt! 

Ricardo căscă ochii cenuşii: 

— Domnişoară, nu pari foarte pocăită. 

— Îmi pare rău că am pierdut! Îmi pare rău că am fost 
prinsă! Îmi pare rău că a trebuit să vii după mine, dar 
pentru altceva nu-mi pare rău! 

— Mergi în cameră! Strigă el. Dacă te mai aud vorbind 
astfel, am să ridic mâna asupra ta. 

Alysha se întinse peste masă şi prinse mâna ridicată al lui 
Ricardo; Amy se repezi în camera ei. 

Viaţa ei era terminată. Aşa simţea Amy. Vestea se 
răspândise cu rapiditate. O pierduse pe Shakira Lewes şi 
fusese prinsă de poliţie; Luis Horton spunea asta tuturor. 
Un supraveghetor de culoar înregistra ora la care pleca de 
la şcoală şi îi amintea, în faţa altor studenţi, că trebuia să 
meargă direct acasă; mereu se găsea un grup de băieţi şi 
fete care să pufnească dispreţuitori. 

Oricine venea să îi pună o întrebare, chiar şi Debora, era 
întâmpinat cu o încruntătură. În curând nimeni nu mai 
vorbi cu ea în afara sălii de clasă. Nimeni nu îndrăznea să 
vorbească despre alergare, sau să-i aducă la cunoştinţă ce 
spusese Shakira atunci când ajunsese la destinaţie. Domnul 
Liang o chemă pe Alysha la inevitabila şedinţă, se simţi şi 
mai stânjenită când dirigintele află despre compunerea pe 
care o pregătea pentru tatăl ei. Prezentă compunerea în 
public, pe toate display-urile din şcoală, obligată de domnul 


Liang şi de director să vorbească în termeni reprobabili 
despre joc; se crispa în sinea ei ori de câte ori se gândea 
cum trebuie să fi râs studenţii care o vizionaseră. Nici la 
Nivelul Contravenienţilor Minori n-ar fi dus o viaţă mai rea. 

După trei săptămâni, părinţii se mai înmuiară puţin. Amy 
trebuia în continuare ca de la şcoală să meargă direct 
acasă, dar după cină îi dădeau voie să-şi facă temele cu 
prietenele din subcartier. Bârfele despre eşecul ei fuseseră 
înlocuite cu vorbe despre Luis Horton, care câştigase o 
alergare până la periferia lui Queens împotriva grupului lui 
Tom Jandow. Prietenii îi vorbeau din nou, însă aveau totuşi 
grijă să nu îi aducă aminte de Shakira Lewes. 

Era ruinată, şi asta doar din cauza acelei femei. Nu putea 
suporta drumurile zilnice de-a lungul benzilor, când 
remarca uneori alţi alergători şi îşi amintea ce pierduse. Nu 
mai putea auzi muzica benzilor, ritmul şi zumzetul care o 
tentau să alerge. 

Ajunsese deja la sfârşitul liniei; ultima fărâmă de libertate 
fusese pierdută. Va deveni şi ea o biată rotiţă în interiorul 
cavernelor de oţel. Nimeni nu îşi va aminti de trecutul ei 
glorios. 

Amy ieşi din ascensor împreună cu Debora şi împietri 
deodată, în stare de şoc. Pe culoar, Shakira Lewes se plimba 
în faţa sălii de baie a femeilor. 

— Ce caută aici? Întrebă blonda. 

— Nu ştiu. 

— Nu ţi-am spus niciodată, începu Debora, dar după ce a 
terminat cursa, ea a. 

— Nu vreau să aud. 

Amy ajunse la uşă şi scoase cheia, hotărâtă să nu o ia în 
seamă pe Shakira. Să stai degeaba în faţa sălii de baie 
dovedea lipsă de educaţie. 

— Bună, Amy, spuse Shakira. 

— Nu mi-ai făcut destule necazuri? Se răsti Amy. Nu ai ce 
căuta aici. 


— Da, dar dacă ţii minte, trebuia să discutăm. De-abia 
acum am reuşit să te găsesc şi eram sigură că te vei opri 
aici după orele de şcoală. 

Amy scrâşni din dinţi: 

— Poftim, acum nici la toaletă nu mai am linişte. 

— Vreau să-ţi vorbesc, spuse Shakira. 

Trei femei ieşiră din sala de baie; cobori vocea: 

— Diseară, după cină, singură. Degetele lui Amy se 
încleştară pe cheie: 

— Ce te face să crezi că am chef să vorbesc cu tine? 
Shakira ridică din umeri: 

— Voi fi la nivelul G, Hempstead, la capătul expresului de 
Long Island. Cobor acolo şi traversezi benzile până la 
Strada G-20. Eu voi fi în faţa unui magazin numit 
„Antichităţile lui Tad”. Crezi că-l poţi găsi? 

Amy se simţi jignită: 

— Mă pot descurca oriunde. Dar nu ştiu pentru ce ar 
trebui să mă deranjez. 

— Atunci, nu te deranja. Eu voi fi acolo la şapte şi voi 
aştepta până la nouă. Dacă nu apari până atunci, treaba ta, 
n-am să te mai bat la cap. Însă ceea ce am să-ţi spun te-ar 
putea interesa. 

Înainte ca Amy să poată răspunde, Shakira se întoarse, 
pornind spre ascensor. 

Debora o împinse din faţa uşii sălii de baie. 

— Te duci? Întrebă ea. 

— Da. Trebuie să aflu ce vrea. 

— Dar părinţii ţi-au interzis să părăseşti subcartierul. Dacă 
te vede vreunul dintre prietenii lor. 

— Mă duc oricum. E neapărată nevoie să mă duc. 

Într-un fel sau altul, trebuia să lămurească definitiv 
situaţia cu Shakira. 

— La marginea Oraşului? Şopti Debora. 

— Nu-mi poate face nimic pe străzi, cu atâţia oameni în 
jur. Deb, tu mă vei acoperi. Le voi spune părinţilor că sunt 


la tine. Nu cred că vor suna ca să mă verifice, dar dacă o 
vor face totuşi, îi anunţi că sunt la sala de baie. 

— Şi dacă răspunde tata primul? 

— Am să risc. 

Deborah expiră profund: 

— S-ar putea să dorească o nouă alergare. Ce-ai să faci? 

— Văd eu după ce ajung acolo. 

Se hotărâse deja. Dacă Shakira vroia o nouă alergare, nu 
putea refuza, dar va avea grijă ca unul dintre băieţii pe 
care-i cunoştea să aştepte ca martor la punctul final al 
întrecerii. Oricare ar fi fost riscul, era o şansă pentru a-şi 
recâştiga onoarea pierdută. 

Amy ajunse pe strada G-20 la şapte şi jumătate. Shakira, 
aşa cum promisese, o aştepta în faţa magazinului cu 
antichităţi, care avea ca reclamă un semn demodat 
bidimensional. Nu erau prea multe magazine în zona 
aceasta murdară, unde zidurile metalice ale locuinţelor 
păreau mai cenuşii decât în oricare altă parte. Pe străzi nu 
circulau mai mult de o sută de persoane. Amy se simţi 
cuprinsă de nelinişte. Cartierele de genul acestuia erau cele 
mai rele din Oraş; aici locuiau cei mai dubioşi dintre 
cetăţeni. Aici erau foarte aproape de Exterior. 

Shakira se zgâia la vitrină, admirând nişte tacâmuri vechi 
şi cupe din plastic. Înăuntru, proprietarul făcuse o 
concesiune vremurilor moderne: şirul de clienţi era servit 
de un robot. 

— Nu ţi-a luat mult ca să ajungi aici, murmură femeia. 

— Nu ar fi trebuit să vin deloc. Nu am voie să părăsesc 
subcartierul, însă părinţii cred că sunt cu o prietenă. 

De data aceasta nu-i puseseră prea multe întrebări, ba 
chiar păruseră un pic mulţumiţi că avea să lipsească seara 
de-acasă. 

— Le-am spus că mă întorc la zece şi jumătate, aşa că 
spune ce ai de spus. 

— Ştii, nu am vrut să facem concursul acela, însă tu ai 
insistat, iar eu încă nu mi-am pierdut mândria. 


Shakira îşi împreună degetele în jurul centurii: 

— Apoi, în timp ce alergam, mi-am adus aminte cum era pe 
vremuri. Probabil că am vrut să aflu dacă mi-am păstrat 
reflexele. 

— Sunt sigură că ţi-a făcut plăcere să te lauzi după aceea. 

— Nu m-am lăudat, spuse Shakira. M-am întâlnit cu puştii 
şi i-am trimis acasă. Am zis că mi-a fost foarte greu să scap 
de tine, şi că eşti una dintre cele mai bune alergătoare care 
m-a urmărit vreodată. 

— Foarte frumos din partea ta, Shakira, spuse Amy 
arborând un zâmbet prefăcut. Totuşi, cert e că am fost 
învinsă. 

— Am văzut ce s-a întâmplat, şi am înţeles pentru ce nu ai 
sărit din nou pe bandă. Alţi alergători ar fi riscat oricum, 
chiar şi cu mai puţin spaţiu liber la dispoziţie. Ar fi sărit, şi 
dacă ar fi doborât vreo doi călători, treaba lor. Mă bucur că 
tu nu eşti chiar atât de antisocială. 

— Bun, deci ce vrei de la mine? Întrebă Amy. 

Câteva femei se opriră lângă ea pentru a arunca o privire 
în vitrină, însă nu le acordară nici o atenţie; chiar şi în zona 
asta cu reputaţie proastă, oamenii nu puteau fi atât de 
mizerabili, încât să tragă cu urechea. 

— Păi, am auzit de o fată, Amy Barone-Stein, care se putea 
lua la întrecere cu cei mai buni în alergarea pe benzi. 
Păstrez legătura cu câţiva dintre alergători, deşi 
majoritatea celor din anturajul meu nu i-ar vedea cu ochi 
buni. M-am gândit că s-ar putea să semeni puţin cu mine. 
Nemulţumită, poate chiar furioasă, întrebându-te dacă ai să 
fii vreodată mai mult decât o componentă în maşinăria 
Oraşului. 

Amy făcu un pas înapoi: 

— Şi ce? 

— M-am gândit că poate ai accepta o provocare. 

— Dar adineauri ai spus că nu ai fi vrut să facem acea 
alergare. 


— Nu mă refeream la alergare, spuse Shakira. Vorbeam 
despre o provocare adevărată, ceva mult mai greu şi mai 
interesant decât alergatul pe benzi. Dacă ai suficient curaj, 
s-ar putea să consideri că merită. 

Amy făcu încă un pas înapoi, sigură că Shakira avea să-i 
propună o afacere necurată. 

— Vezi tu, eu fac parte din grupul lui Lije - Elijah Baley. 
leşim în Exterior o dată pe săptămână. Îl cunosc bine pe fiul 
său, Bentley. 

Amy căscă gura, luată prin surprindere: 

— Dar de ce. 

— Deocamdată suntem destul de puţini. Sprijinul Oraşului 
este foarte slab, şi îl primim doar din cauza lui Lije - 
domnului Baley - dar bănuiesc că guvernul, ca toată lumea 
de altfel, ne consideră nişte excentrici. Noi credem că 
putem coloniza alte lumi. Din cauza asta suntem luaţi drept 
zănatici. 

— Dar pentru ce vă mai obosiţi? Spuse Amy. Spaţienii nu 
ne vor permite să plecăm de pe Pământ. 

— Lije a plecat, nu-i aşa? 

— E cu totul altceva; şi l-au trimis înapoi cât au putut de 
repede. Pun pariu că nici nu i-au mulţumit pentru 
rezolvarea acelei crime. Spaţienii nu ne-ar permite 
niciodată accesul pe lumile lor. 

— Desigur, dar nu este vorba de lumile lor. Shakira se 
sprijini de vitrină: 

— Lije este convins că ne vor permite în cele din urmă să 
colonizăm o lume nelocuită - poate chiar mai curând decât 
credem noi - şi ne vor împrumuta nave ca să ajungem acolo. 
Însă nu putem face colonizarea decât dacă suntem capabili 
să trăim în Exteriorul unui Oraş. 

Amy dădu hotărâtă din cap: 

— Nimeni nu poate trăi în Exterior. 

— Pe vremuri, pământeni puteau. Pământenii care au 
colonizat lumile Spaţiene trăiau în Exterior. Spaţienii pot. Şi 
noi putem, două sau trei ore pe săptămână. Este un 


început, deocamdată încercăm să ne acomodăm şi nu-i uşor. 
Dar coloniştii trebuie să fie oameni ca noi, care am 
demonstrat că putem ieşi din Oraş. 

— Şi vrei ca eu să fac parte din grup? Întrebă Amy. 

— Mi-am zis că s-ar putea să te intereseze. Avem nevoie de 
noi membri. Tinerii par să se adapteze mai rapid. Gândeşte- 
te. Dacă reuşim să părăsim Pământul, fiecare persoană va fi 
importantă şi utilă. Avem nevoie de oameni dispuşi să 
înceapă o nouă viaţă, care vor să iasă în evidenţă, poate 
chiar persoane uşor antisociale, dar care pot totuşi 
colabora cu alţii. Ai putea fi şi tu printre ei, Amy. 

— Da, dar veţi reuşi să plecaţi vreodată? 

— Ce pierzi dacă încerci? Zâmbi Shakira. Făcu o pauză, 
după care continuă: 

— Ai idee cât de precară este viaţa în interiorul acestui 
Oraş? De cât uraniu e nevoie pentru centralele atomice? 
Gândeşte-te câtă energie trebuie cheltuită pentru a aduce 
apa şi a scăpa de reziduuri. Imaginează-ţi ce s-ar întâmpla 
dacă alimentarea cu aer s-ar întrerupe o oră sau două. 
Oamenii ar muri cu sutele sau cu miile. Va trebui să părăsim 
Oraşele. Nu se pot extinde fără a ocupa spaţiul necesar 
agriculturii sau pădurilor. Va fi din ce în ce mai puţină 
mâncare, mai puţin spaţiu, mai puţin din toate, până când. 

Amy îi ocoli privirea. Şi Alysha spusese acelaşi lucru. 

Shakira se apropie de ea: 

— Aici nu avem viitor, Amy. Pe alte lumi, s-ar putea să ne 
construim unul. 

— O mână de oameni nu pot face mare lucru, oftă Amy. 

— Este totuşi un început, iar dacă reuşim, ne vor urma şi 
alţii. Aveai impresia că alergarea pe benzi este importantă. 

Tânăra femeie îi făcu un semn cu mâna: 

— Iată provocarea: vii cu mine în Exterior? 

— Cu oamenii ăia? 

— Da, acum. Sunt sigură că o alergătoare care riscă un 
accident sau chiar viaţa nu se teme de un pic de aer liber. 

— Dar. 


— Haide! 

Merse cu Shakira pe străzi, incapabilă să se opună. 
Femeia se opri în faţa unei porţi. Zidurile erau înalte. Amy 
privi în jurul ei şi zări un tunel lung, slab luminat, care se 
sfârşea cu un alt zid. 

— Ce este aici? Întrebă Amy. 

— O ieşire. Unele sunt păzite, însă aceasta nu este. De 
fapt, nici nu e nevoie să fie păzite. Majoritatea oamenilor nu 
ştie sau nu vrea să ştie de ele. Chiar şi oamenii din acest 
subcartier au uitat probabil de ea. Vii cu mine? 

— Şi dacă ne urmăreşte cineva? 

Amy privi neliniştit în josul străzii, care părea şi mai pustie 
decât înainte: 

— Nu suntem în siguranţă. 

— Crede-mă, nimeni nu ne va urmări. Ei preferă să creadă 
că acest loc nu există. Vii? 

Amy înghiţi cu noduri, apoi încuviinţă. Era doar un pasaj; 
nu putea fi chiar atât de rău. Intrară; se ţinea aproape de 
femeie. Zgomotul liniştitor al Oraşului se auzea din ce în ce 
mai slab în spatele său. 

— Ieşirea este în capăt, spuse Shakira. 

În liniştea sinistră, vocea ei părea spartă. Se apropiau de 
capătul tunelului, şi Amy simţi multe noduri în stomac. 

— Eşti gata? Întrebă Shakira. 

— Cred că da. 

— Ţine-te de mine. În Exterior este întuneric. Îţi va fi mai 
uşor, iar eu mă descurc destul de bine. 

Shakira puse o mână pe perete. Încet, apăru o deschidere. 
Amy simţi aerul rece pe faţă; ieşiră şi deschiderea dispăru 
în spatele lor. Închise ochii, temându-se să privească, 
tânjind deja după căldura şi siguranţa Oraşului. 

Se simţi lovită de o rafală de vânt, mai puternică decât 
vântul de pe cea mai rapidă bandă. Deschise ochii şi privi în 
sus. Deasupra, cerul întunecat era presărat cu stele, iar 
sfera aceea strălucitoare trebuia să fie Luna. Dacă nu ar fi 
fost vântul şi, răcoarea care îi ajungeau până la oase, s-ar fi 


putut simţi ca în interiorul unui planetariu din Oraş. Dar 
planetariul nu putea reda imensitatea cerului şi nici nu 
putea imita norii argintii care lunecau pe fondul întunecat. 
Cobori privirea: în faţa ei se întindea o câmpie alb- 
albăstruie, pustie. Doar în depărtare se zăreau cupolele 
unor ferme. Îi ţiuiau urechile din cauza liniştii. Doar rafalele 
intermitente de vânt se făceau auzite. 

Aerul liber. Substanţa aceea albă care acoperea solul 
trebuia să fie zăpadă. Vântul lovi din nou, ridicând un voal 
subţire de fulgi albi, apoi se stinse. Spaţiul se întindea peste 
tot în jurul ei. Aer nefiltrat, noroi sub picioare şi Luna 
strălucitoare; siguranţa conferită de ziduri dispăruse. 
Stomacul i se strânse, inima îi bătea cu putere. Avea 
amețeli. Se desprinse de Shakira; câmpia palidă se rotea. 
Apoi se prăbuşi, în liniştea nesfârşită, într-un întuneric la fel 
de deplin ca şi cerul. 

Două braţe o prinseră, ridicând-o; simţi căldura în spate. 
Liniştea dispăruse. Agită mâna prin aer, şi îşi dădu seama 
că se afla din nou în tunel. 

Clipi. Îşi simţea gura uscată. 

— 'Te simţi bine? 

Shakira îi puse mâna pe frunte; Amy îşi lăsase toată 
greutatea pe ea. 

— Te-am adus înapoi cât de repede am putut. Îmi pare rău. 
Am uitat că astăzi era Lună plină. [i-ar fi fost mai uşor într- 
un întuneric deplin. 

Amy tremura, temându-se să-i dea drumul. 

— Nu ştiam, spuse ea. Nu m-am gândit. 

Avu un fior de uşurare, întâmpinând cu drag căldura, 
zgomotul slab dar constant care venea de pe străzi, zidurile 
Oraşului. Încercă un zâmbet: 

— Cred că n-am fost prea grozavă. 

— Ba da. Prima oară când am ieşit eu în Exterior, mi-am 
pierdut cunoştinţa imediat după ce am luat o gură de aer 
liber. A doua oară, după câteva secunde am alergat înapoi 
înăuntru şi am jurat să nu mai pun piciorul în Exterior. Tu 


te-ai descurcat mult mai bine decât mine. Am numărat. Am 
stat acolo aproape două minute. 

Shakira o sprijinea cu un braţ; se îndreptară din nou, 
încet, către stradă. 

— Poţi merge singură? Întrebă femeia după ce ieşiră din 
tunel. 

— Cred că da. 

Shakira îi dădu drumul. Amy privi în josul străzii, care 
acum părea şi mai pustie decât înainte, uşurată să vadă din 
nou oameni: 

— N-aş mai putea-o face încă o dată, Shakira. N-aş mai 
putea face faţă. Atâta spaţiu liber! 

— Eu cred că poţi, spuse Shakira împreunându-şi braţele 
la piept. Dacă nu renunţi acum, ai să poţi. Peste două zile 
ieşim din nou în Exterior. Va trebui să-ţi iei haine mai 
groasE. Ar fi bine să faci rost de mănuşi şi de o căciulă. 

Amy dădu din cap, şocată de ideea de a trebui să-şi ia 
haine mai groase; în Oraş, temperatura nu varia niciodată. 

— Este iarnă, aşa că nu vom face decât o plimbare scurtă. 
Nu vom sta mult. Aş vrea să vii cu noi. În momentul în care 
nu mai poţi suporta, intrăm imediat. Crede-mă, dacă 
perseverezi, îţi va fi din ce în ce mai uşor, indiferent ce 
impresie ai acum. S-ar putea chiar să aştepţi cu nerăbdare 
ieşirile în aer liber. 

— Nu ştiu ce să zic., începu Amy. 

— Mai încerci o dată? 

Amy inspiră adânc, simțind mirosurile Oraşului, uşoara 
transpiraţie a trupurilor, adierea parfumului cuiva; apoi o 
mireasmă puternică, acidă, căreia nu îi putea descoperi 
sursa. Până acum nu remarcase mirosurile. 

— Am să încerc. Se încruntă: 

— Părinţii au să mă omoare dacă află. Am să caut o scuză. 

— Dar trebuie să le spui, Amy. 

— N-or să mă lase niciodată. 

— Atunci va trebui să cauţi o modalitate pentru a-i 
convinge. Este necesar să ştie, din două motive întemeiate. 


În primul rând, Lije s-ar putea să aibă necazuri dacă duce 
copii afară fără permisiunea familiilor. În al doilea rând, s-ar 
putea hotări să vină şi ei. Voi veni să te iau, aşa că va trebui 
să le explici motivul prezenţei mele. Atunci îmi vei da 
răspunsul. 

— Mai e ceva, adăugă Amy. Domnul Baley. Este detectiv. 
Dacă află că am fost dusă la poliţie, s-ar putea să nu mă mai 
vrea în grupul vostru. 

Shakira râse. 

— Nu-ţi face probleme din cauza asta. Îţi voi dezvălui un 
secrel. Pe vremuri, Lije Baley a fost un foarte bun alergător 
pe benzi. Unchiul meu şi o cunoştinţă mai în vârstă mi-au 
povestit despre trecutul lui Lije. El nu va avea nimic 
împotriva ta, dar celorlalţi să nu le spui nimic. 

Shakira o luă de braţ; se apropiaseră de benzi: 

— Acum ar fi cazul să mergi acasă. Amy îi aruncă o privire: 

— Eşti sigură că nu vrei o întrecere? 

— În nici un caz. Ai avut deja suficiente necazuri şi acum 
nu ai decât de pierdut. Poate să dansăm puţin, dar numai 
dacă avem loc, şi doar pe benzile lente. 

Se trezi încă o dată înconjurată de zidurile impunătoare 
ale subcartierului său, Kingsbridge. Aproape că nu îşi mai 
amintea de frigul, vântul, liniştea şi teribilul spaţiu liber din 
Exterior. 

Şi totuşi, ştia că va trebui să iasă din nou. Cavernele de 
oţel nu vor mai fi multă vreme un adăpost sigur. Va trebui 
să înfrunte spaţiul liber până când nu îi va mai fi frică de el; 
se întrebă cum i se va părea atunci Oraşul. 

Aşteptă câteva momente la uşa apartamentului şi 
introduse cheia în fantă. Părinţii probabil că dormeau deja, 
iar dimineaţă, la cantină, nu le putea povesti ce făcuse. De- 
abia mâine seară le va spune, însă nu îşi făcea prea multe 
speranţe. 

Deschise uşa. Părinţii erau încă treji, dezmierdându-se pe 
canapea; se sculară rapid în capul oaselor aranjându-şi 
cămăşile de noapte. 


Tatăl său părea puţin stânjenit: 

— Amy! Te-ai întors devreme. 

— Aveam impresia că e târziu. 

Ricardo aruncă o privire spre ceasul de pe perete: 

— Mda. Aşa este. N-am observat. Bine, de data asta am să- 
ţi trec cu vederea. 

Amy îi privi mai cu atenţie. Păreau bine dispuşi: ochii 
căprui ai mamei străluceau şi faţa largă a tatălui îşi 
pierduse crisparea obişnuită. Asta era probabil cea mai 
bună ocazie să le vorbească; şi nu vroia ca mama să afle la 
micul dejun, de la dna. Lister că de fapt nu fusese la 
Debora. 

Îşi drese vocea: 

— Ăăămmm. Trebuie să vă spun ceva. 

Ricardo aruncă din nou o privire spre ceasul de pe perete: 

— E important? 

— Foarte important. 

Se îndreptă spre un scaun şi luă loc în faţa lor: 

— Nu mai pot aştepta. Vă rog. Lăsaţi-mă să vorbesc până 
termin şi după aia spuneţi ce vreți. 

Făcu o pauză, apoi îşi luă inima în dinţi: 

— Nu am fost la Deb. Ştiu că nu trebuia, dar am plecat din 
subcartier. 

Tatăl său sări ca ars; mama îl apucă de mână. 

— Nu ca să alerg pe benzi, jur! Adăugă repede Amy. 
Cobori ochii, temându-se să privească în direcţia lor, apoi 
le povesti despre prima întâlnire cu Shakira, alergarea care 

se terminase cu un dezastru, întâlnirea pe strada din 
Hempstead, grupul care ieşea în Exterior; despre 
provocarea pe care o acceptase, ieşind în spaţiul liber de 
dincolo de Oraş. Nu era foarte coerentă, se oprea mereu 
pentru a adăuga câteva detalii. Însă când sfârşi, era sigură 
că nu omisese nimic esenţial. 

Părinţii nu făcuseră nici un comentariu cât timp vorbise ea 
şi în continuare tăceau din gură. În cele din urmă se strădui 
să ridice capul. Ricardo părea şocat, Alysha uluită. 


— Ai fost în Exterior? Şopti Alysha. 

— Da. 

— Nu ţi-a fost frică? 

— Niciodată nu mi-a fost mai frică, dar a trebuit. Eu. Tatăl 
se foi pe canapea. 

— Nu ne-ai ascultat şi ai făcut-o în deplină cunoştinţă de 
cauză. 

Părea mai mult exasperat decât furios: 

— Ne-ai minţit, declarând că mergi la Debora Lister. Ai 
plecat din subcartier ca să te întâlneşti cu o tânără 
dubioasă, ea însăşi o blestemată de alergătoare pe benzi, şi. 

— Nu este alergătoare, protestă Amy. Nu mai aleargă şi, 
dacă n-aş fi insistat eu, n-ar fi alergat nici atunci. i-am 
spus. A fost greşeala mea. 

— Bine măcar că-ţi recunoşti vinovăția. le-am lăsat să spui 
ce aveai de spus, acum lasă-mă şi tu pe mine să termin. 
Femeia asta vrea să te ademenească în Exterior. Îţi interzic. 
Auzi? De acum încolo nu te mai întâlneşti cu ea, iar dacă 
sună sau vine aici, am să o anunţ chiar eu. Va trebui să fiu 
mai aspru cu tine, Amy. Din moment ce nu poţi fi sinceră cu 
noi, vei fi din nou obligată să stai în apartament şi. 

— Rick. 

Vocea Alyshei era înceată, dar fermă: 

— Dă-mi voie să vorbesc. Dacă pentru Amy are atât de 
mare importanţă să se alăture acelui grup, poate că nu ar 
trebui să fie împiedicată. 

Ricardo păli şi se întoarse spre soţia sa. 

— Ştiu că nu ne-a ascultat, continuă Alysha, dar cred că 
înţeleg de ce a făcut-o. Oricum, nu poate face nimic rău, din 
moment ce cu ei se află un detectiv al Oraşului. Par destul 
de inofensivi. 

— Inofensivi? Să iasă în Exterior, amăgindu-se că. 

— Las-o să meargă, Rick. 

Alysha îi prinse mâna între palmele ei: 

— Tânăra aceea nu a minţit-o. Ştii că este adevărat. Ştii ce 
prevăd statisticile Departamentului, indiferent că-ţi place 


sau nu. Dacă grupul lui Elijah Baley are şansa să 
părăsească Pământul, poate ar fi mai bine ca Amy să plece 
cu ei. 

Amy inspiră adânc, uimită că mama îi lua apărarea 
împotriva tatălui şi asta chiar în prezenţa ei. 

— Ai accepta aşa ceva? Întrebă Ricardo. Să presupunem 
că Spaţienii chiar ne vor permite să ne extindem dincolo de 
Pământ - nu cred că este foarte posibil, dar să presupunem. 
Ţi-ar conveni să nu-ţi mai vezi niciodată fiica? 

— Nu mi-ar conveni deloc. Ştii foarte bine. Dar cum aş 
putea să o agăţ de mine dacă are o şansă, oricât de mică, să 
îşi schimbe soarta? Ştiu poate mai bine decât tine ce viaţă 
va duce aici. Prefer să ştiu că face altundeva un lucru care îi 
foloseşte, chiar dacă asta înseamnă să o pierd, decât să o 
văd ducându-şi viaţa aici, prefăcându-mă că nu-i văd 
frustrările şi dezamăgirile. 

Ricardo oftă adânc: 

— Nu-mi vine să cred că aud tocmai de la tine una ca asta. 

— Off, Rick. 

Îi dădu drumul la mână. 

— Acum câţiva ani, mereu te aşteptai să spun sau să fac 
cele mai surprinzătoare lucruri, zâmbi ea. Vezi, acum îţi 
poţi da seama că ne-am transformat în nişte cetăţeni. 
Standard. 

Îl privi câteva momente în linişte: 

— Poate că am să merg cu Amy să mă alătur acelui grup. 

Mi-aş putea da seama ce fel de oameni sunt. Poate că am 
să fac şi eu un pas în Exterior. 

Ricardo se încruntă. Părea învins: 

— Foarte frumos. Nu numai că am o fiică neascultătoare, 
dar şi soţia îi ţine partea, împotriva mea. Dacă vreunul 
dintre colegi aude cumva că hoinăriţi amândouă cu grupul 
acela al lui Baley, situaţia mea la Departament ar putea 
avea de suferit. 

— Serios? S-a ştiut dintotdeauna că noi doi suntem un pic. 
Să spunem excentrici, şi nu părea să te deranjeze. Poate că 


ar trebui să vii cu noi, să întâlneşti grupul domnului Baley. 
Ar fi mai înţelept ca ceilalţi să creadă că ne aprobi, decât 
să-şi închipuie că a intervenit o ruptură între noi. 

Buzele Alyshei se arcuiră o idee, a zâmbet: 

— Ştii cum se spune. Familiile fericite fac Oraşul mai bun. 
Ricardo se întoarse spre Amy: 

— Ai mai face-o încă o dată? Adică, ai ieşi din nou în 
Exterior? Ai mai trece încă o dată prin ce-ai trecut? 

— Da, răspunse Amy. Ştiu că îmi va fi greu, dar aş încerca. 

— E târziu, spuse tatăl. Nu mă pot gândi acum la asta. Se 
ridică în picioare şi o prinse pe Alysha de mână: 

— Discutăm asta mâine, după ce mă mai gândesc. Noapte 
bună, Amy. 

— Noapte bună. 

Se îndreptă spre cameră şi îşi auzi mama vorbind în 
şoaptă. Tata deja cedase şi Alysha îl va câştiga de partea ei. 
Se dezbrăcă pentru a se băga în pat, convinsă că bătălia 
fusese câştigată. 

Se întinse, obosită, şi curând intră în lumea viselor. Era din 
nou pe benzi, îndreptându-se spre Exterior, dar de data 
aceasta nu se mai temea. 

Oraşul dormea. Benzile şi expresurile îşi continuau 
mişcarea, purtându-i pe puţinii locuitori treji. Tineri 
îndrăgostiţi care se strecuraseră pentru a se întâlni, poliţişti 
sau patrule, medici îndreptându-se spre casă după 
schimbul de noapte şi suflete agitate, atrase de plimbările 
prin cavernele din New York. 

Amy avea câţiva oameni în jurul ei. Patru băieţi trecură pe 
lângă ea, sărind de pe o bandă pe alta; preţ de o clipă, se 
simţi tentată se li se alăture. Mai ieşise de câteva ori 
noaptea, pentru a exersa unele mişcări atunci când benzile 
erau mai libere, întorcându-se apoi în subcartier înainte ca 
părinţii să se trezească. Benzile cele mai lente începeau să 
se umple de călători; Oraşul se trezea. Când se va întoarce, 
îşi va găsi părinţii în picioare, însă era sigură că o vor 
înţelege. 


Părinţii veniseră împreună cu ea, pentru a se întâlni cu 
grupul lui Elijah Baley. Detectivul era un bărbat înalt, cu 
părul negru, şi avea o figură prelungă, serioasă; însă parcă 
se luminase puţin atunci când Shakira i-i prezentase pe noii 
recruți. Tata şi mama nu ieşiseră în Exterior, împreună cu 
grupul; poate o vor face data viitoare. Ştia ce efort trebuiau 
să facă şi spera că vor găsi curajul pentru a face acel pas. 
La următoarea întâlnire a grupului, o vor însoţi din nou; 
promiseseră. După ce va fi în stare sa înfrunte fără teamă 
spaţiul deschis, să umble cu curaj pe câmp, aşa cum făcea 
Shakira, poate îşi va conduce singură părinţii în Exterior. 

Sări în sus, făcu un „derviş” şi alergă pe bandă. Banda 
zumzăia sub picioarele sale; îi putea auzi din nou muzica. 
Făcu un salt înainte, apoi o tumbă, după care sări pe banda 
alăturată. Dansă pe benzile cenuşii până când ajunse la 
expres; sări pe platformă. 

Mâinile strânseră bara de sprijin. Îşi aduse aminte de 
plimbarea în care văzuse pentru prima dată lumina 
adevărată a zilei. Albeaţa zăpezii fusese orbitoare şi, 
deasupra, în cerul dureros de senin, se afla o sferă de foc, 
soarele liber. Îşi dăduse seama că stătea pe o sferă murdară 
la suprafaţă, sub o foarte subţire pătură de aer; un grăunte 
de nisip într-un spaţiu mai vast şi mai liber decât orice îşi 
putea imagina. Atunci o cuprinsese frica, împingând-o 
înapoi înăuntru, unde se ghemuise la podea; i se făcuse 
greață din cauza fricii şi a desperării. Dar simţise atingerea 
Shakirei, care o ajutase să se ridice, şi auzise vocea lui 
Elijah Baley care îi povestea cât de frică îi fusese lui la 
început. În acea zi, nu mai ieşise în Exterior, dar rămăsese 
în faţa porţii deschise, respirând aerul de iarnă. 

Era un început. Trebuia să primească provocarea. Altfel, 
nu va putea conduce alţi oameni în Exterior şi nu va putea 
ajuta la colonizarea altor lumi. 

Cobori din expres şi dansă pe benzi, demonstrându-şi că e 
în formă, imaginându-şi că aceasta era ultima ei alergare. 


Era aproape de strada Hempstead, acolo unde se întâlnise 
cu Shakira. 

Strada era aproape pustie; vitrinele magazinelor 
stinseseră lumina. Amy părăsi benzile îndreptându-se spre 
tunel, alergând până când respiraţia îi deveni o succesiune 
de şuierături scurte, sacadate. Ajunse la capătul tunelului, 
ezită o clipă, apoi apăsă peretele cu mâna. 

Poarta se deschise. Zgomotul slab al benzilor Oraşului se 
stinse în urma sa; se afla în Exterior, singură, şi vântul 
dimineţii o lovea în faţă. Deasupra ei, cerul era o cupolă 
întunecată. Privi spre răsărit şi zări zorile luminând caverna 
stelelor. 

SOLUȚIA ASENION de Robert Silverberg. 

FLETCHER PRIVI SUMBRU grămezile de metal cenuşiu 
aflate în spatele geamului gros al depozitului. 

— Plutoniu-1 86, murmură el. Absurd! O absurditate 
absolută! 

— O absurditate periculoasă, Lew, spuse Jesse Hammond 
în spatele său. O absurditate catastrofală. 

Fletcher încuviinţă. „Plutoniu-186” nu avea nici un sens. O 
astfel de substanţă nu putea exista. Plutoniu-186 era un 
izotop imposibil, mai uşor cu cincizeci de neutroni. Cincizeci 
de neutroni periculoşi, având în vedere riscurile pe care le 
crea substanţa asta, aflată ici şi colo în întreaga lume. Dar 
faptul că existenţa plutoniului-1 86 era imposibilă teoretic, 
nu afecta deloc realitatea urâtă, şi anume că exact în acest 
moment se holba la un eşantion de trei kilograme. lar 
cantitatea de plutoniu-186 aflată pe Pământ continua să 
crească, împreună cu şansele unei reacţii nucleare 
necontrolate care putea conduce la un holocaust atomic. 

— Poftim! Rapoartele dimineţii, făcu Fletcher fluturând 
spre Hammond un teanc de faxuri. În laboratorul nucleonic 
de la Universitatea Accra au apărut treisprezece grame în 
plus. Cincizeci de grame în Geneva. Douăzeci de miligrame 
în. Bah, asta nici măcar nu contează. Dar la Chicago, Jesse, 
la Chicago. Trei sute de grame dintr-o dată! 


— Cadouri de Crăciun din partea Diavolului, murmură 
Hammond. 

— Nu, nu e Diavolul. Sunt doar nişte indivizi serioşi, 
savanţi, care se întâmplă să trăiască în alt univers, unde 
plutoniul-186 nu numai că poate exista, dar este complet 
inofensiv. Şi care sunt convinşi că noi suntem încântați de 
el, aşa că ne descarcă aici toată marfa! Ce ne facem cu 
atâta plutoniu-1 86, Jesse? Ce ne facem? 

Raymond Nikolaus ridică privirea de la biroul său, aflat în 
celălalt capăt al camerei. 

— Îl împachetăm în hârtie roşu-şi-verde şi li-l trimitem 
înapoi, sugeră el. 

Fletcher râse prefăcut: 

— Foarte nostim, Raymond. Foaaarte, foarte nostim. 
Începu să se plimbe prin cameră. Zgomotul făcut de 
pantofii săi pe podeaua din marmură i se părea asemănător 
ticăitului unei bombe, din ce în ce mai tare, mai tare. 

Se luptaseră - toţi - întreg anul cu această problemă şi 
sentimentul inutilităţii pusese din ce în ce mai mult 
stăpânire pe ei. Plutoniul-186 începuse să apară în mod 
misterios, în laboratoarele din toată lumea, acolo unde 
exista unul dintre cele două elemente cu masă atomică 
echivalentă. Gram după gram, atom după atom, elementele 
respective - tungsten-186 sau osmiu-186 - dispăreau la fel 
de misterios. 

Unde se duceau tungstenul şi osmiul? De unde venea 
plutoniul? Şi, mai presus de toate, cum era posibilă 
existenţa - chiar şi pentru o infimă fracțiune de secundă - a 
unui izotop de plutoniu cu doar 92 de neutroni în nucleu? 
Plutoniul era unul dintre cele mai grele elemente chimice, 
cu o grămadă de protoni - 94 - în nucleul fiecărui atom. Cel 
mai stabil izotop al plutoniului era plutoniul-244, în care 
150 de neutroni ţineau laolaltă cei 94 de protoni; dar chiar 
şi aşa, plutoniul-244 degenera pe cale radioactivă, având un 
timp de înjumătățire de 76 milioane de ani. Atomii 
plutoniului-1 86, dacă ar putea exista aşa ceva, s-ar 


pulveriza în mod dramatic, în mai puţin de o milionime de 
secundă. 

Dar iată că substanţa care apărea în laboratoare în locul 
tungstenului-1 86 şi osmiului-186 avea numărul atomic 94, 
fără nici un dubiu. lar elementul 94 era plutoniul. Nici aici 
nu încăpea îndoială. Caracteristica definitorie a plutoniului 
era prezenţa a 94 de protoni în nucleul său. Dacă aşa 
stăteau lucrurile, substanţa asta trebuia să fie plutoniu. 

Acest incredibil de uşor izotop al plutoniului, acest 
plutoniu-186, avea încă o caracteristică imposibilă: din 
cauza stabilităţii sale, nici măcar nu era radioactiv. Stătea 
acolo, în aparenţă deloc misterios, şi nu catadicsea să emită 
măcar o fărâmiţă de energie. Cel puţin, aşa au arătat 
primele teste. Însă un al doilea test a pus în evidenţă o 
emisie de pozitroni, confirmat de cel de-al treilea. Necazul 
era că de această dată a fost pus în evidenţă un nivel al 
radioactivităţii superior faţă de cel anterior. La al patrulea 
test, radioactivitatea era mai mare decât la al treilea. Şi tot 
aşa. 

Nimeni nu auzise vreodată ca un element, oricare i-ar fi 
numărul atomic sau masa, să înceapă prin a fi stabil şi apoi 
să devină din ce în ce mai radioactiv. De asemenea, nimeni 
nu ştia ce avea să se întâmple dacă acest proces continua 
necontrolat, însă posibilităţile păreau foarte. Explozive. Cea 
mai bună sugestie emisă a fost ca plutoniul-186 să fie 
transformat în pulbere şi amestecat cu tungsten ne- 
radioactiv. Soluţia a dat rezultate o vreme, până când 
tungstenul a devenit şi el radioactiv. După aceea s-a utilizat 
grafit, cu rezultate ceva mai bune, reuşind să încetinească 
emisia de energie a acelui straniu element. Nu s-au produs 
explozii. Însă apărea din ce în ce mai mult plutoniu-186. 

Singura explicaţie care avea sens - cu toate că nu avea 
prea mult sens - era că provenea dintr-un loc necunoscut 
aflat într-un fel de univers paralel, unde natura se lăsa 
guvernată de alte legi, iar forţele din cadrul atomului erau 


atât de puternice încât plutoniul-186 putea fi un izotop 
stabil. 

Nimeni nu putea întrezări motivul pentru care trimiteau 
aici cantităţi de plutoniu-1 86. O întrebare foarte importantă 
era cum puteau fi determinaţi „ceilalţi” să oprească 
trimiterea acestei substanţe. Radioactivitatea plutoniului- 
186 îl va transforma în cele din urmă în tungsten sau osmiu 
obişnuit, dar cei douăzeci de pozitroni emişi de fiecare 
nucleu în cursul acestui proces întâlnea şi anihila un număr 
egal de electroni. Universul nostru şi-ar putea permite să 
piardă douăzeci de electroni ici şi colo, desigur. Probabil şi- 
ar putea permite să piardă electroni într-un ritm constant, 
pe o durată enormă de timp fără ca acest lucru să ducă la 
schimbări observabile. Dar mai devreme sau mai târziu, 
această tendinţă spre o sarcină globală pozitivă - datorată 
pierderii de electroni - avea să creeze probleme grave şi 
probabil incalculabile pentru simetrie şi pentru conservarea 
energiei. Se va distruge echilibrul universului? 
Interacțiunile nucleare se vor intensifica? Stelele - inclusiv 
Soarele - se vor transforma în supernove? 

— Situaţia asta nu mai poate continua, declară Fletcher pe 
un ton sumbru. 

Hammond îi aruncă o privire acră: 

— Şi? De şase luni încoace numai asta spunem. 

— A sosit vremea să acţionăm. Aia ne trimit cantităţi din ce 
în ce mai mari, şi n-avem nici o idee cum să-i oprim. 

— N-avem idee dacă măcar „ei” există, interveni Raymond 
Nikolaus. 

— În momentul de faţă, asta nu are importanţă. Ceea ce 
contează este că substanţa aia soseşte mereu şi cu cât 
primim mai multă, cu atât creşte pericolul. N-avem nici cea 
mai vagă idee cum să oprim procesul. Aşa că trebuie să 
găsim o modalitate să scăpăm de ea imediat cum soseşte. 

— Şi ce idee ţi-a trecut prin minte, mă rog? Întrebă 
Hammond. 


Fletcher îşi privi colegul într-un fel care spunea clar că nu 
admitea nici o opoziţie: 

— Voi vorbi cu Asenion. 

— Hammond izbucni în râs: 

— Asenion? Eşti nebun! 

— Nu. Ele nebun. Însă este singura persoană care ne 
poate da o mână de ajutor. 

* 

Povestea lui Asenion era un caz trist, ciudat şi aproape de 
neînțeles. Una dintre cele mai mari inteligenţe cunoscute 
de fizica atomică, un bărbat care putea fi pus pe aceeaşi 
treaptă cu Rutherford, Bohr, Heisenberg, Fermi, Meitner. 
Absolvise Universitatea Harvard la doisprezece ani, cinci 
ani mai târziu îşi dăduse doctoratul la MII, după care 
scrisese o serie strălucită de articole tehnice referitoare la 
cele mai adânci mistere ale forţelor nucleare. O dată cu 
apropierea primelor decenii ale secolului douăzeci şi unu, el 
părea cel destinat să dezlege eternele enigme ale 
universului. Şi dintr-o dată, la vârsta de douăzeci şi opt de 
ani, fără nici cel mai mic avertisment, abandonase totul. 

— Mi-am pierdut interesul, declarase el. Pentru mine, 
fizica nu mai prezintă importanţă. Pentru ce ar trebui să mă 
intereseze modul în care se formează materia? Ar fi de-a 
dreptul plictisitor! Când priviţi Partenonul, vă interesează 
din ce sunt făcute coloanele, sau ce fel de schele au fost 
folosite pentru construcţia lui? Nu trebuie să ne intereseze 
decât că Partenonul există şi că frumuseţea sa este sublimă. 
Eu văd universul, care este minunat şi perfect. Pentru ce să 
mă bag în probleme de schelărie? Ar avea cineva vreun 
motiv? 

Şi cu asta îşi dăduse demisia, arzând toate articolele şi 
retrăgându-se la etajul treizeci şi trei într-un apartament pe 
Manhattan's West Side, unde construise o seră 
perfecționată în care dorea să facă experimente de 
horticultură. 


— Bromeliacee, declarase el. Voi crea noi hibrizi de 
bromeliacee. De acum încolo, acestea vor sta în centrul 
vieţii mele. 

Romelmeyer, fost profesor al lui Asenion la Harvard, 
pusese această aparentă nebunie pe seama suprasolicitării, 
şi estimase că în şase sau opt luni Asenion se va întoarce la 
preocupările iniţiale. Jantzen, care avusese rarul privilegiu 
de a-i citi prima lucrare la MII, manifestase şi el o atitudine 
de simpatie, susţinând că Asenion ajunsese într-un impas 
teribil, care îl forţase să se retragă brusc de pe marginea 
prăpastiei nebuniei. 

— Probabil că s-a trezit privind într-un abis plin cu idei 
inconsistente, tocmai atunci când credea că va descoperi 
adevărurile ultime, sugerase el. Ce altceva putea face, 
decât să se retragă? Dar asta nu va dura mult. Are în sânge 
căutarea adevărului. 

Burkhardt, de la Cal Tech, scrisese lucrări în acelaşi 
domeniu de care mai târziu avea să se ocupe şi Asenion. 
Era de acord cu concluzia lui Jantzen: 

— Probabil că a dat peste ceva obscur, terifiant. Dar veţi 
vedea că într-o dimineaţă se va trezi cu soluţia în minte şi 
va spune adio horticulturii. Până la prânz va scrie o lucrare 
care va revoluţiona tot ce credem că ştim despre fizica 
nucleară, şi cu asta se va termina. 

Dar Jesse Hammond, care în ultimii doi ani din cariera de 
fizician a lui Asenion jucase tenis cu el în fiecare dimineaţă, 
avea o poziţie mult mai intransigentă. 

— A înnebunit, afirmase el. A sărit brusc de pe fix şi nu îşi 
va mai reveni niciodată. 

— Crezi? Se întrebase Lew Fletcher. 

Ca şi Hammond, fusese foarte apropiat de Asenion, numai 
că nu juca tenis. 

Hammond zâmbise: 

— Nu încape nici o îndoială. Încă dinainte să se retragă 
începusem să observ o lucire ciudată în ochii lui. Chiar şi 
jocul de tenis devenise de-a dreptul straniu. Servea fără să 


se uite încotro trimitea mingea. Făcea duble-greşeli şi nici 
măcar nu-i păsa. Şi ştii ce? Un an întreg nu mi-a lansat 
măcar o provocare, la toate partidele de tenis. Ăsta mi se 
pare lucrul cel mai edificator. De obicei mă provoca, jucam 
pe o miză. Acum părea că nu-i mai pasă. Lăsa mingile să 
treacă pe lângă el. Era complet indiferent. Mi-am zis: Tipul 
ăsta e pe cale să se ţicnească. 

— Sau poate lucra la o problemă care i se părea mai 
importantă decât tenisul. 

— E acelaşi lucru. Nu, Lew, îţi spun eu. A luat-o razna. Şi 
nimic nu-l mai poate aduna de pe drumuri. 

Această conversaţie avusese loc cu aproximativ un an în 
urmă. Între timp nu se întâmplase nimic de natură a le 
schimba părerea. Uluitoarele apariţii ale plutoniului-1 86 nu 
atrăseseră nici un comentariu din partea lui Asenion, care 
stătea mai departe în refugiul său. Nici discuţiile foarte 
aprinse despre universurile paralele - un subiect fantastic 
discutat de fizicieni cu mare reputaţie - nu îi treziseră 
interesul. Stătea mai departe închis împreună cu 
bromeliaceele lui, deasupra străzilor Manhattan-ului. 

Bine, poate că este nebun, gândi Fletcher. Dar capacitatea 
lui mentală probabil că nu s-a diminuat în mod catastrofal. 
Poate că mai are vreo idee sau două. 

— Nu arăţi prea bătrân, după părerea mea, îl întâmpină 
Asenion. 

Fletcher se îmbujoră: 

— lisuse! Ike, n-au trecut decât şase luni de când nu ne- 
am văzut! 

— Doar atât? Rosti Asenion cu indiferenţă. Mie mi s-a 
părut mai mult. 

Reugşi să arboreze un surâs slab, detaşat. Nu părea să 
manifeste foarte mult interes pentru Fletcher sau pentru 
subiectul cu care acesta venise în chilia sa. 

Desigur, Asenion păruse dintotdeauna ciudat: distant, 
misterios, cu un aer subtil - dar sesizabil - de superioritate, 
care irita instantaneu pe aproape oricine. Desigur, era 


superior. Dar făcea astfel încât să fii conştient de asta şi nu 
părea să-i pese că ceilalţi considerau acest comportament 
puţin cam nepoliticos. 

Acum părea mai distant ca niciodată, mai străin, mai 
alienat. Aspectul exterior nu suferise nici o modificare: 
aceeaşi siluetă subţire; bine dispus; surprinzător - chiar 
şocant - de drăguţ. Deşi se zvonea că nu ieşise din refugiu 
de mai bine de un an, nu era deloc palid. Pielea avea 
aceeaşi culoare măslinie, aproape neagră, un ten 
mediteranean. Părul des şi negru cădea în dezordine peste 
fruntea înaltă. Însă ochii negri, strălucitori, se schimbaseră. 
Vechiul Asenion, oricât de preocupat ar fi fost cu vreo 
problemă dificilă din fizică, avea o lumină jucăuşă în ochi, 
un fel de strălucire voioasă şi pusă pe şotii. Bărbatul acesta, 
horticultorul retras, avea o expresie diferită - ascetic, 
învăluit de mister, absent. Privirea era la fel se strălucitoare 
ca pe vremuri, dar strălucirea era rece, de parcă venea de 
la o stea îndepărtată. 

— Motivul pentru care am venit aici., începu Fletcher. 

— Lew, ce-ar fi să lăsăm asta pe mai târziu? Hai mai întâi 
în seră. Aş vrea să-ţi arăt ceva. Ceva ce nimeni n-a mai 
văzut până acum. 

— Bine, dacă. 

— Da, insist. Îţi promit, este ceva extraordinar. 

O luă înainte pe culoarele încâlcite ale apartamentului. 
Acesta avea multe camere, şi era mobilat foarte neglijent, 
cu mobilă ieftină pentru studenţi, deloc îngrijită. Peste tot 
se plimbau pisici. Cinci, şase, opt, ascuţindu-şi ghearele pe 
tapiţerie, colindând toaletele pustii ale căror uşi stăteau 
deschise, făcându-şi nevoile din vârful bibliotecilor, pe ale 
căror rafturi stăteau învălmăşite grămezi de cărţi fără 
coperţi. Aerul era impregnat cu un puternic miros de urină 
de pisică. 

Dar Asenion dădu colţul unui coridor iar Fletcher, chiar în 
spatele lui, se trezi parcă într-o altă lume. Ajunseseră la uşa 
unei extensii impresionante, cu pereţi din sticlă, semănând 


cu o punte de observaţie în vârful întregii clădiri. Înăuntru, 
în semiîntuneric, Fletcher reuşi să zărească sute sau poate 
mii de plante ciudate, unele atârnând din tavan, unele 
urcând pe stâlpi de lemn, altele crescând în trepte, altele 
răsărind din parcele aflate direct pe podea. 

Asenion introduse rapid codul de la o tastatură în formă de 
diamant, montată în perete, şi uşa de sticlă se deschise 
alunecând uşor. Fura întâmpinați de un val de aer cald şi 
umed. 

— Repede! Îl îndemnă Asenion. Hai înăuntru! 

Era ca şi cum ar fi intrat în jungla amazoniană. În loc de 
atmosfera aspră şi uscată a mijlocului de iarnă din 
Manhattan, se treziră înconjurați de umezeală tropicală 
abundentă, ca într-un cearşaf îmbibat cu apă. Fletcher se 
aşteptă chiar să audă papagali croncănind undeva 
deasupra. 

Iar plantele! Aceste bizare plante, care acopereau fiecare 
centimetru pătrat disponibil! 

Majoritatea respectau o regulă generală, frunzele 
prelungi şi strălucitoare ieşind ca nişte raze dintr-un 
recipient suficient de adânc pentru a adăposti mai mulţi litri 
de apă. Dar dincolo de acest aspect, diferenţele erau 
enorme. Unele plante erau mici, altele colosale. Unele erau 
marcate cu benzi strălucitoare - galben, roşu, purpuriu - 
care mergeau în lungul frunzelor groase, suculente. Sau 
pigmentate cu combinaţii uluitoare de culori, strălucitoare, 
frumos asortate. Altele aveau frunze verzi care acolo unde 
se împreunau pentru a forma un fel de cupă erau colorate 
în roşu sângeriu sau stacojiu sau cu un albastru grav, 
misterios. Unele aveau dinţi înfricoşători şi păreau gata să 
muşte din vizitatorii neatenţi. Altele aveau în vârf flori mai 
înalte decât un om, în culori ţipătoare, care ţâşneau ca nişte 
sulițe din centru. 

Totul strălucea, semănând cu o vegetaţie violentă, 
explozivă. Scena era neobişnuită şi terifiantă. Era ca şi cum 
ai fi privit o adunătură de monştri flămânzi. Fletcher făcu 


eforturi să-şi aducă aminte că nu erau decât plante, 
specimene tropicale care probabil nu ar fi supravieţuit nici 
măcar o jumătate de oră în mediul de afară. 

— Acestea sunt bromeliaceele, spuse Asenion. Pronunţase 
cuvântul într-un mod aproape senzual, de parcă era cel mai 
frumos cuvânt rostit vreodată. 

— În marea lor majoritate sunt plante tropicale. Trăiesc în 
America Centrală şi de Sud. Se agaţă de copaci, urcând 
până la crengi. Totuşi, unele cresc şi la nivelul solului. Pe 
acestea le cunoşti cel mai bine; ananasul face parte din 
familia lor. Dar aici sunt sute de alte bromeliacee, diferite. 
Mii. lar aceasta este camera cea mai umedă, unde ţin 
guzmanias şi vrieseas şi ceva dintre aechmeas. Mai încolo 
am să-ţi arăt tillandsias - lor le plac locurile ceva mai uscate 
- şi cele care cresc la nivelul solului, hechtias şi dyckias. 
După aceea, în celălalt capăt. 

— Ike, încercă timid Fletcher. 

— Ştii că nu mi-a plăcut niciodată numele ăsta. 

— Scuză-mă, am uitat. 

Era o minciună. Numele lui Asenion era Ichabod. Nici 
Fletcher şi niciunul dintre cunoscuţii săi nu fuseseră în 
stare să îi spună astfel. 

— Uite ce e, continuă el, cred că ce ai tu aici este minunat. 
Absolut minunat. Dar nu vreau să-ţi răpesc din timp şi am 
nevoie să discut cu tine o problemă foarte serioasă. 

— Mai întâi plantele. Fă-mi hatârul ăsta. 

Ochii îi străluceau. În semiobscuritatea serei, semăna cu o 
creatură a junglei, exotică, ciudată. Fără a mai sta pe 
gânduri, ţâşni într-o parte, spre un grup de bromeliacee 
impunătoare, aproape de peretele exterior. Vrând-nevrând, 
Fletcher se luă după el. 

Asenion făcu un gest maiestuos: 

— lată! Vezi? Aechmea asenionii! Descoperită acum doi ani 
în nord-vestul Braziliei - chiar eu am finanţat expediţia. 
Desigur, nu m-am aşteptat niciodată să-i dea numele meu, 
dar ştii, uneori se mai întâmplă. 


Fletcher privi cu atenţie. Planta era un gigant printre 
giganţi. Frunzele verde-închis erau traversate de 
mâzgălituri contorsionate, deschise la culoare, care 
semănau cu hieroglifele unei civilizaţii pierdute. Vârfurile 
lor erau separate de o distanţă de cel puţin doi metri. Din 
cupa centrală, mare cât capul unui om şi suficient de 
adâncă pentru a adăposti un iepure, creştea cea mai stranie 
floare pe care o văzuse Fletcher vreodată: un lujer galben, 
lung şi gros, din care ţâşneau un fel de fulgere negre, 
având în capăt bobiţe de culoare roşu-închis, ca nişte 
sateliți naturali. Dinspre ea venea un miros pătrunzător, de 
carne putredă. 

— Singurul specimen din America de Nord! Strigă 
Asenion. Probabil unul din cele şase sau şapte din întreaga 
lume. Am reuşit s-o fac să înflorească. Va da seminţe, Lew, şi 
poate o voi înmulţi - o voi putea răspândi şi încrucişa cu 
celelalte - ţi-o poţi imagina încrucişată cu Aechmea 
chantinii, Fletcher? Sau poate cu un hibrid interspecific? Cu 
Neoregelia carcharadon, să spunem? Nu. Dar ce tot 
vorbesc eu, desigur că nu-ţi poţi imagina. Însă ar fi ceva 
spectaculos, incredibil. Crede-mă pe cuvânt. 

— N-am nici o îndoială. 

— Este un adevărat privilegiu să vezi planta asta înflorită. 
Dar trebuie să mai vezi şi altele. Puyas - pitcairnias - şi un 
grup de Dyckia marnier-lapostollei se află în camera 
următoare şi nici n-o să-ţi vină să crezi. 

Un entuziasm tineresc clocotea în el. Fletcher se strădui 
să-şi păstreze calmul. Nu avea ce face: era obligat să facă 
un tur complet. 

Trecură parcă ore. Asenion îl conducea frenetic de la o 
plantă la alta, dintr-o cameră într-alta. Fletcher recunoscu 
în sinea sa că unele erau de-a dreptul minunate. Altele 
păreau exagerat de explozive. Sau groteşti. Sau prea 
banale pentru ochiul nespecialistului. Sau îngrozitoare. Însă 
şocul cel mai puternic i-l producea obsesia lui Asenion. 
Parcă în întreg universul nimic nu mai avea importanţă 


pentru el, în afara acestei jungle de plante exotice. Se 
abandonase total straniei lumi pe care şi-o crease aici. 

Însă în cele din urmă, energiile debordante ale lui Asenion 
părură să se epuizeze. Ritmul plimbării fusese nemilos. 
Făcu o pauză împreună cu Fletcher pentru a-şi trage 
răsuflarea; amândoi erau plini de transpiraţie şi gâfâiau din 
cauza căldurii. Porțiunea în care se opriseră era ocupată de 
plante mici, noduroase, cenuşii, fără rădăcini, fiind agăţate 
de pereţi prin fire de-abia vizibile. 

Asenion îl luă prin surprindere: 

— Bun. Oricum, văd că nu te interesează. Spune-mi 
motivul venirii tale aici şi după aia pleacă. În după-amiaza 
asta mai am de făcut o grămadă de lucruri. 

— Este vorba de plutoniul-186, începu Fletcher. 

— Nu fi idiot. Izotopul ăsta este ilegitim, nu poate exista. 

— Ştiu. Însă există. 

Rapid, aproape cu desperare, îi povesti tânărului fizician- 
botanist întreaga istorie. Misterioasa înlocuire a 
tungstenului şi osmiului din laborator cu un element 
straniu; testele care arătau că numărul atomic era celal 
plutoniului, dar masa atomică era mult prea mică; teoria 
absurdă - însă singura pe care o puteau accepta - că 
substanţa provenea dintr-un univers paralel şi - în fine - 
faptul că noul element, stabil la prima apariţie, avea o 
radioactivitate care creştea uimitor o dată cu trecerea 
timpului. 

Expresia la început întunecată a lui Asenion se schimba 
văzând cu ochii. La început păruse plictisit şi iritat, apoi 
batjocoritor, apoi probabil furios; dar nu scoase nici un 
cuvânt şi furia se stinse puţin câte puţin, transformându-se 
într-o curiozitate distantă, apoi, în cele din urmă, într-un fel 
de fascinaţie. Cel puţin, aşa credea Fletcher. Îşi dădu seama 
că se putea înşela în interpretarea expresiilor celuilalt; 
mintea lui Asenion era un unicat. 

Fletcher termină ce avea de spus. 


— Ce anume te sperie? Întrebă Asenion. Masa critică? Sau 
pierderea cumulativă a electronilor? 

— Am încercat să rezolvăm problema masei critice prin 
fărâmițarea substanţei, amestecarea cu grafit şi 
împrăştierea - în cantităţi mici - în cincizeci de puncte 
separate. Dar continuă să vină. Parcă le place să ne-o 
trimită. Şi gândul că fiecare atom eliberează pozitroni care 
anihilează electroni. 

Fletcher ridică din umeri: 

— La scară mică este o pompă de energie foarte utilă, 
după părerea mea: tungstenul se transformă în plutoniu şi 
la fiecare ciclu se câştigă energie. Dar la scară mare, 
continuând să transferăm electroni din universul nostru 
într-al lor. 

— Da, înţeleg. 

— Deci, trebuie să scăpăm de substanţă. 

— Da. 

Asenion aruncă o privire ceasului: 

— Unde stai aici în oraş, Fletcher? 

— La Clubul Facultăţii, ca de obicei. 

— Bine. Am de făcut câteva încrucişări şi nu mai pot 
întârzia, altfel se poate contamina polenul. Du-te la club şi 
distrează-te câteva ore. Fă un duş. Ai neapărată nevoie: 
miroşi de parcă ai fi ieşit din junglă. Odihneşte-te, bea ceva 
şi Întoarce-te la ora cinci. Atunci reluăm discuţia. 

Dădu din cap: 

— Plutoniu-1 86! Ce sminteală! Mă simt ofensat chiar şi 
numai când aud acest cuvânt. E ca şi cum ai spunE. Ca şi 
cum ai spune. Billbergia yukonensis, sau Tillandsia 
bostoniae. Înţelegi ce vreau să spun? Nu. Nu. Bineînţeles că 
nu înţelegi. 

Apoi îl concedie pe Fletcher cu un gest: 

— Gata! Întoarce-te la cinci! 

Pentru Fletcher, după-amiaza fu lungă. Dădu telefon soţiei, 
apoi lui Jesse Hammond la laborator, apoi unui vechi 
prieten, stabilind o întâlnire pentru cină. Făcu un duş şi îşi 


schimbă hainele. Bău ceva în holul somptuos al Clubului de 
pe Fifth Avenue. 

Dar era într-o dispoziţie proastă şi nu doar din cauza lui 
Hammond, care îi spusese că din toate colţurile lumii 
fuseseră raportate alte patru kilograme de plutoniu-186. 
Nebunia lui Asenion îl necăjea puternic. 

Desigur, nu era nimic rău în interesul pentru plante. Avea 
şi el la birou un filodendron şi încă o plantă al cărei nume 
nu şi-l amintea pe moment. Dar să te scufunzi cu atâta 
intensitate într-un foarte specializat domeniu al botanicii. | 
se părea nebunie curată. Nu, îşi spuse el, nici măcar acest 
lucru nu era anormal, oricât de greu i-ar fi fost să înţeleagă 
motivul pentru care cineva avea plăcerea să-şi petreacă 
viaţa în izolare, înconjurat de plante exotice. Însă nu putea 
înţelege renunţarea lui Asenion. Asenion renunţase la 
fizică! O minte ca a lui - orizonturile viziunilor sale - intuiţia 
pe care o avea în cele mai mari mistere. Dă-o încolo de 
treabă, avea obligaţia faţă de omenire să nu abandoneze! Şi 
în loc de asta, se îndepărtează de toate, se îngroapă într-o 
cuşcă de sticlă. 

Hammond are dreptate, gândi Fletcher. Asenion a 
înnebunit, nu încape nici o îndoială. 

Însă nu avea nici un rost să se agite din cauza asta. 
Asenion nu era primul supergeniu care abandonase 
căutarea Adevărului Ultim. Retragerea sa din domeniul 
fizicii era o problemă între Asenion şi univers. Pe Fletcher 
nu îl interesa decât să afle soluţia la problema plutoniului- 
186; după asta, sărmanul om putea fi lăsat în pace, să se 
ocupe mai departe de bromeliaceele lui. 

La patru şi jumătate, Fletcher se instală într-un taxi, 
încercând să răzbată prin traficul aglomerat până la 
refugiul lui Asenion. 

Norocul îi surâse. Ajunse la cinci fără zece. Robotul lui 
Asenion îl întâmpină solemn, invitându-l să aştepte: 

— Stăpânul este în seră. Va veni după ce termină 
polenizarea. Fletcher aşteptă. Şi aşteptă, şi aşteptă. 


Geniile astea, gândi el cu iritare. Enervanţi ca nişte 
junghiuri, toţi sunt la fel. Toţi sunt. 

Robotul apăru înainte să-şi termine gândul. Era şase şi 
jumătate. Dincolo de ferestre, totul se întunecase. 
Întâlnirea pentru cină fusese fixată la ora şapte. Nu va reuşi 
să ajungă la timp. 

— Stăpânul vă primeşte acum. 

Asenion îşi târşea picioarele şi părea obosit de parcă 
întreaga după-amiază nu făcuse altceva decât să spargă 
bolovani. Însă alienarea părea să fi dispărut. Îl întâmpină pe 
Fletcher cu un zâmbet destul de amabil, formulă o aproape- 
scuză pentru faptul că întârziase, ba chiar trimise robotul 
să-i aducă oaspetelui un sherry. Nu era un sherry foarte 
bun, dar Fletcher îşi spuse că era o adevărată 
binecuvântare să primeşti aşa ceva în casa unui abstinent. 

Asenion aşteptă până ce Fletcher sorbi de câteva ori, apoi 
declară: 

— Am răspunsul. 

— Ştiam că-l vei avea. Pauză lungă. 

— Thiotimolină, anunţă în cele din urmă Asenion. 

— 'Thiotimolină? 

— Absolut. Transfer endocronic. Este singura modalitate. 
Şi, după cum vei vedea, este o modalitate necesară. 

Fletcher se grăbi să ia o înghiţitură mare de sherry. Deşi 
era într-o dispoziţie relativ bună, se părea că Asenion 
înnebunea din ce în ce mai tare. Ce era tâmpenia asta? 
Thiotimolină? Cum putea această substanţă absurdă, la fel 
de ciudată în felul său ca şi plutoniul-186, să aibă vreo 
legătură cu problema? 

— Presupun că eşti la curent cu proprietăţile deosebite ale 
thiotimolinei, începu Asenion. 

— Bineînţeles. Molecula sa apare în dimensiunile 
temporale adiacente. Se extinde în viitor şi, bănuiesc, în 
trecut. Pudra de thiotimolină se va dizolva în apă cu o 
secundă înainte de adăugarea apei. 


— Exact, spuse Asenion. lar dacă nu se toarnă apa, atunci 
thiotimolină va merge să o caute. În viitor. 

— Ce legătură are asta cu. 

— Priveşte aici. 

Scoase o bucăţică de hârtie din buzunarul cămăşii: 

— Vrei să scapi de un lucru. Îl pui în container, cam aşa. 
Înveleşti containerul cu un strat izolator din thiotimolină 
polimerizată. Bagi totul într-un recipient în care la un 
anumit moment dat ar trebui să pui apă. Îţi potriveşti 
cronometrul astfel încât apa să sosească peste câteva 
secunde. Dar în ultimul moment, sistemul opreşte apa, care 
nu mai vine. 

Fletcher îl privi pe tânăr cu o expresie nedumerită. 

— Apa trebuie să sosească, continuă Asenion, dar de fapt 
nu soseşte. Thiotimolină din stratul izolator avansează cu o 
secundă în viitor, pentru a întâlni apa. Există o mare 
probabilitate ca apa să fie acolo, dar nu suficient de mare. 
Se va afla mereu la o secundă depărtare de momentul în 
care trebuie să curgă. Thiotimolina este ademenită din ce în 
ce mai departe în viitor. Lumea avansează în viitor cu viteza 
de o secundă pe secundă, dar viteza thiotimolinei este 
infinită. Şi, desigur, cară după ea şi containerul. 

— În care am pus surplusul de plutoniu-186. 

— Sau ceea ce vrei să faci să dispară, completă Asenion. 
Fletcher se simţea un pic ameţit: 

— Şi va călători în viitor cu o viteză infinită. 

— Da. Şi din cauză că viteza este infinită, transformarea 
thiotimolinei în izotopul său stabil nu se mai produce. O 
substanţă care călătoreşte în viitor cu o viteză infinită nu 
este supusă la limitări de acest gen. Va continua să meargă 
până la capăt. 

— Dar cum se rezolvă problema noastră prin această 
trimitere în viitor? Întrebă Fletcher. Plutoniul-186 rămâne 
mai departe în universul nostru, chiar dacă-i scoatem din 
imediata noastră vecinătate temporală. Pierderea de 
electroni nu se va opri. Ba poate chiar se va înrăutăţi, din 


cauza accelerației temporale. Tot nu vom rezolva problema 
fundamentală. 

— Niciodată nu ţi-ai folosit prea mult mintea, nu-i aşa, 
Fletcher? 

Asenion vorbise încet, aproape blând, dar disprețul din 
ochii săi avea forţa unui soare care explodează, 
transformându-se în novă. 

— Fac tot posibilul. Dar nu înţeleg. Asenion oftă: 

— 'Thiotimolina va vâna apa din containerul exterior până 
la sfârşitul timpului, ducând cu ea plutoniul din containerul 
interior. Până la sfârşitul timpului. Ia-o literal. 

— Şi? 

— Ce se întâmplă atunci când timpul se sfârşeşte, 
Fletcher? 

— Păi. Entropia absolută. Moartea calorică a universului. 
— Exact. Soluţia Entropiei Finale. Toate moleculele egal 
distribuite în spaţiu. Thiotimolina nu va mai avea spaţiu în 
care să caute apa. Sfârşitul liniei. 'lerminus! Thiotimolina, 

împreună cu plutoniul pe care-l poartă după ea şi apa pe 
care o caută, se vor năpusti dincolo de bariera entropică, în 
anti-timp. 

— Anti-timp, şopti Fletcher cu o voce temă. Anti-timp? 

— Nu e normal? În momentul de dinainte de crearea 
universului. 'Totul este în stază. Timp zero, temperatură 
infinită. Toată masa universului conținută într-un corp 
imposibil de definit. Apoi sosesc thiotimolina şi plutoniul şi 
apa. 

Ochii lui Asenion străluceau. Figura era de-a dreptul 
radiantă. Flutura bucăţica de hârtie de parcă ar fi fost 
sfânta scriptură a unei noi credinţe: 

— Se va produce o explozie cumplită. Un Big Bang, ca să 
spun aşa. Începutul tuturor lucrurilor. Tu - sau poate eu? 

— Vei fi responsabil de naşterea universului. 

Fletcher, împietrit, spuse după câteva momente: 

— Vorbegşti serios? 


— Totdeauna sunt serios. Ţi-am dat soluţia. Fă plutoniul 
pachet şi trimite-l. Oricâte pachete vei face, vor ajunge 
toate la destinaţie în acelaşi moment. Şi cu acelaşi efect. Nu 
ai de ales. Trebuie să scapi de plutoniu. Şi. 

Vorbea cu o voce veselă, ca pe vremuri: 

— Universul trebuie creat, altfel cum am fi ajuns noi aici? 
Aşa s-a procedat. Aşa se va proceda. Inevitabil, ineluctabil, 
iminent, obligatoriu. Da? Înţelegi? 

— Păi, nu prea. Adică da. Poate. Adică, aşa cred. Fletcher 
se simţea plutind în ceaţă. 

— Bun. Chiar dacă nu înţelegi, vei înţelege. 

— Va trebui. Să vorbesc cu ceilalţi. 

— Desigur. Aşa procedaţi voi. De-asta suntem eu aici şi tu 
acolo. 

Ridică din umeri: 

— Nu-i nici o grabă. Creează universul mâine, creează-l 
peste o săptămână, ce contează? Mai devreme sau mai 
târziu va fi oricum creat. Trebuie, pentru că deja a fost 
creat. Înţelegi? 

— Da. Desigur, murmură Fletcher. De. Sigur. Şi acum. 
Dacă eşti bun să mă scuzi. Eu. Aăhh. Trebuie să ajung în 
scurt timp la o întâlnire, pentru cină. 

— Dar poate să mai aştepte, nu-i aşa? Zâmbi Asenion cu o 
surprinzătoare amabilitate. 

Părea sincer fericit că fusese de folos. 

— La prânz am uitat să-ţi arăt ceva, adăugă el. O plantă 
remarcabilă, poate chiar unică - un nidularium brazilian, de 
fapt deocamdată nici nu a primit vreo denumire. Abia a 
înflorit. Şi asta. Aşteaptă s-o vezi, Fletcher, aşteaptă s-o 
vezi. 

CRIMĂ DE GRADUL URTH de Edward Wellen 

— SĂ SE FACĂ LUMINĂ. 

Şi se făcu. Lumina soarelui inundă salonul aflat în centrul 
staţiei Terrarium Nouă. 

Keith Flammersfeld văzu lumina prin ochii încă închişi şi 
ştiu că mica sa lume rămânea în siguranţă, dincolo de 


pleoape. Îşi scoase leneş de pe tâmple echipamentul care îl 
transpusese în lumea video. Jocul Prin Oglindă tocmai 
dispărea de pe ecranul computerului. 

Deschise ochii, se ridică în capul oaselor şi se întinse. 
Căscă de-i trosniră fălcile şi, pentru moment, pungile de 
grăsime care îi încadrau gura dispărură. Pentru a-şi 
menţine tonusul muscular şi a se păstra în formă, se trânti 
din nou pe pat cu faţa în sus gândind imagini aerobice preţ 
de cinci minute. Făcu vreo patruzeci de exerciţii, înainte şi 
înapoi. 

Simţindu-se revigorat după atâta exerciţiu, se ridică şi 
puse picioarele pe covor. Stabili priorităţile: necesităţile 
fiziologice puteau aştepta; pretenţiile stomacului, nu. 
Comandă o tavă cu mâncare. 

Aceasta ieşi din perete şi i se aşeză chiar în poală. 
Consumă un mic dejun sănătos, compus din fructe, legume 
şi cereale - toate crescute aici, pe Terrarium Nouă. Tava 
sesiză momentul în care nu mai rămăsese nimic pe ea şi 
dispăru din nou în perete. 

Flammersfeld se ridică în picioare şi îşi scoase pijamaua. O 
aruncă în instalaţia de recuperare, intră în sala de baie, se 
uşură, se spălă, îşi clăti gura cu o spumă igienica şi îşi puse 
un şort nou. 

Doi paşi spre dreapta, şi intră în birou. Se aşeză la 
computerul central şi apăsă câteva taste. Pe ecran apăru o 
cerere. 

Faţa i se sparse într-un zâmbet uriaş; formă două coduri şi 
le introduse în poziţiile corespunzătoare. Îşi putea zări 
imaginea reflectată de ecran. Muşchii faciali puternici din 
jurul gurii şi ochilor îi spuseră că era un zâmbet maliţios. 
Dându-şi seama de acest lucru, transformă repede 
zâmbetul într-o expresie de veselie inocentă. Apoi, 
amintindu-şi că era singur pe Terrarium Nouă şi că nimeni 
nu îl putea privi, abordă din nou zâmbetul maliţios. 

Făcu un raport, apoi îl salvă în memorie. Era pe punctul de 
a-l trimite acasă, pe Pământ, când sări ca ars. 


Pe ecran, în cadranul din dreapta-jos apăruse imaginea 
redusă a unui alt display. 

Acesta spunea că vine de la computerul Buck Doi. Mari pe 
ecran imaginea intrusă. 

O studie cu atenţie, holbând ochii. 

Cineva intrase în sistemul lui şi îl infectase cu nişte versuri 
idioate. 

Soarele este un mugure gata să plesnească? 

De la el vin umbrele pe faţa mea? 

De ce este cerul verde ca sângele? 

Cine va învinge rasa Reginei de Roşu? 

Nebunie. 

Dar chiar şi nebunia trebuia să aibă o explicaţie logică. 

Explicaţia numărul unu: un virus. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, pătrunsese prin intermediul computerului central, 
singura legătură cu Pământul şi cu universul. Ce rost avea 
atunci să fie minţit că mesajul venea de la computerul Buck 
Doi, şi nu din memoria centrală a lui Buck Unu? Doar 
plăcerea dubioasă de a-l trimite la vânătoare de fantome 
prin sistemul complicat ca o junglă al lui Buck Doi? Un mic 
avertisment despre ce s-ar întâmpla dacă s-ar sparge 
imunitatea sistemului Labcom de pe Pământ? 

Explicaţia numărul doi: o persoană clandestină a cărui 
prezenţă nu o bănuise, şi pe care senzorii nu o luaseră în 
seamă. Persoana trebuia să se fi strecurat în timpul 
reaprovizionării făcute acum un an. Dacă cineva ar fi putut 
supravieţui atâta timp mâncând fructe, legume şi cereale 
crescute pe Terrarium Nouă - deşi Flammersfeld ţinuse o 
evidenţă exactă - de ce să-şi facă simțită prezenţa de-abia 
acum? Se simţea singur şi nu mai putea de dorul cuiva cu 
care să comunice? Se îmbolnăvise şi avea nevoie de ajutor? 
Înnebunise şi avea de gând să atace? Îşi pregătise planurile 
şi acum încerca să preia comanda? 

Explicaţia numărul trei: o posibilă nebunie. Nebunia lui 
Flammersfeld. Poate că Flammersfeld însuşi programase 
acele versuri, să spunem în timp ce trăia experienţa cu Prin 


Oglindă? Febra singurătăţii să îi fi afectat creierul şi acum 
avea momente de inconştienţă? 

Chiar în timp ce se holba, ecranul se modifică din nou. 
Apăru o altă strofă, literă cu literă, încet, chinuitor de încet, 
ca şi cum nişte degete şovăitoare şi invizibile ar fi lucrat la 
tastatură. 

Când a apărut Adam, Atunci m-am născut eu? 

Când Eva s-a pornit să toarcă, Atunci a fost începutul meu? 

Flammersfeld încleştă fălcile. Cineva era în Buck Doi. 

Se repezi spre seiful din perete şi formă codul. Uşa seifului 
se deschise alunecând; puse mâna pe blaster. Niciodată nu 
se gândise că va avea ocazia să se folosească de el. 

Terrarium Nouă, aflată pe o orbită terestră joasă, era 
formată din şase compartimente - şase sfere concentrice 
construite după principiul geodezic al lui R. Buckminster 
Fuller. O pseudo-gaură neagră aflată în centru asigura 
pentru sfera cea mai mică o atracţie gravitaţională 
apropiată de cea a Pământului. Atracția se micşora treptat, 
astfel încât la nivelul sferei exterioare ajungea până 
aproape de zero. Acolo se afla laboratorul pentru 
experienţe în imponderabilitate. Accesul se făcea printr-un 
tunel exterior şi prin lift. Terrarium Nouă era suficient de 
mare pentru a permite funcţionarea eficientă a unor tunele 
între nord şi sud. Liftul cu două sensuri, uşor deviat la 
centru pentru a evita pseudo-gaura neagră, mergea de-a 
lungul axei dintr-un sas polar într-altul. Pereţii aveau 
dispozitive de prindere pentru a uşura orientarea - spre 
emisfera boreală sau australă. 

Staţia de lucru Buck Doi se afla în emisfera nordică. 
Flammersfeld se îndreptă spre lift, dădu să se urce în el, 
apoi se răzgândi. 

Programă liftul să urce singur spre Buck Doi, însă cu o 
întârziere de cinci minute. 

Alergă pe culoarele geodezice până la tunelul dinspre sud, 
şi apoi trimise vehiculul spre poarta de acces. 


Dacă cineva îl aştepta să iasă din lift, şi dacă stătea cu 
ochii în patru ca nu cumva să apară dinspre poarta de acces 
de la nord, Flammersfeld, venind dinspre sud, îi va sări în 
spate. 

Îşi privi ceasul, inspiră adânc şi ridică piedica blasterului. 
Avansă înspre Buck Doi, unde atracţia gravitaţională era 
mai mică. Acolo, în solul lunar îmbogăţit cu diverse 
amestecuri de nitrați, plantele înfloreau exuberant. 

Ajunse pe furiş şi vru să se ascundă într-un lan de secară 
înalt de zece metri, unduitor. Îşi ţinu răsuflarea, ciuli 
urechea; în afară de foşnetul uşor al brizei programate prin 
computer, nu se auzea nimic. Îşi luase suficiente măsuri de 
precauţie; acum putea ieşi din ascunziş. 

Înaintă fără grabă; trecu printre verze înfoiate, andive 
enorme, mazăre grasă şi fasole în păstăi burduhănoase. În 
patru minute ajunse la cartofii dulci. Staţia de lucru se afla 
sub nucul impunător. Mai departe creşteau roşii uriaşe, 
ardei graşi, salate mari şi varză; apoi un grup de muici. 
Dincolo de acestea se putea zări liftul. 

Se ascunse prudent în spatele nucului şi aruncă o privire 
de după trunchiul său. Nu zări decât staţia computerului. 
Nimeni nu se afla la ea. 

Roşiile îi împiedicau vederea spre zona liftului. Se încordă 
pentru o săritura uriaşă. Prinse un mâner, la cinci metri 
deasupra, pe trunchiul unei roşii înalte de treizeci de metri. 
Râmase acolo privind printre tulpini şi frunze, cu blasterul 
pregătit. 

Auzi deodată zgomotul liftului. 

Un astfel de zgomot l-ar fi făcut pe intrus să ia o poziţie de 
atac. Flammersfeld vedea foarte bine zonele cu salată şi 
varză. Oricine ar fi avut acolo câmp liber spre lift şi spre 
poarta de acces dinspre nord. Însă nu mişca nimeni. 

Liftul se opri şi uşa alunecă fără zgomot. Flammersfeld 
cercetă cu atenţie, să vadă mişcare pe undeva. Blasterul 
stătea pregătit degeaba. Nu se afla nimeni. 


Rămase acolo, simțind cum faţa îi ia foc din cauza furiei şi 
frustrării; roşiile erau mari cât capul său, aşa că în acest 
moment putea fi confundat cu ele. Da, deci fusese o 
vânătoare de fantome. 

Se strâmbă şi introduse blasterul în centura şortului; îşi 
dădu drumul să cadă de-a lungul tulpinii. După ce ateriză 
pe podea, se îndreptă spre staţia de lucru. 

Puse piciorul într-un fel de buclă făcută de un cârcel al 
roşiilor şi îşi notă în minte să curețe cu prima ocazie iarba şi 
tot ceea ce crescuse în dezordine. Înainte să-şi dea seama 
că bucla era de fapt un lasou, aceasta se strânse în jurul 
gleznei. Nu avu timp să se aplece pentru a o desface, căci 
se trezi ridicat în aer, atârnând prins de un picior. Celălalt 
capăt al lasoului era prins de o creangă stufoasă a nucului. 

Roti ochii pentru a privi în jos, zări cuiul şi capătul unei 
liane care ţinuse creanga lipită de podea. Oare unde s-o fi 
aflat intrusul? 

Se prefăcu neajutorat, zvârcolindu-se fără, încetare. Puse 
puţină panică în voce: „Ajutor! Dă-mă jos! Te rog!” 

Totuşi, blestematul de intrus - pentru că Flammersfeld se 
stabilise la explicaţia numărul doi - refuza să-şi arate faţa. 

Nu mai putea rezista multă vreme în poziţia asta, deşi 
gravitația era foarte redusă în staţia Buck Doi; lasoul îi 
oprea circulaţia sângelui în piciorul de care atârna. 

Aşteptă încă un minut chinuitor; apoi, văzând că nu apare 
nimeni, scoase blasterul din centură şi reteză liana. 

În cădere, îndreptă blasterul spre podea şi porni fascicolul 
retro; efectul îi încetini căderea suficient de mult pentru a 
se roti în cădere. 

Se ridică în picioare. Şi mormăi nemulţumit; piciorul 
amorţit îl trăda. Îşi lăsă greutatea pe piciorul teafăr şi privi 
împrejur după alte capcane. Sau poate că urma un atac 
deschis. Ridică privirea spre crengile şi frunzişul nucului, 
nu văzu nici o figură sau mişcare, şi se lipi cu spatele de 
trunchi. Se aplecă pentru a-şi scoate lasoul înfăşurat pe 
picior. Şi văzu pe podea câteva foi de varză. 


Rămase cu gura căscată, dându-şi deodată seama, şi fu 
cuprins de fiori. 

Apoi strânse buzele. Foarte bine. Acum ştia cu ce se 
confrunta. 

Nu era niciuna dintre cele trei posibile explicaţii. Era o a 
patra. Şi probabil în câteva minute va fi dovedită. 

Râse. Când te gândeşti că creatura aia mizerabilă îl 
prinsese în capcană! Tocmai pe el! 

Apoi deveni serios. O subestimase. Nu se gândise că ea 
putea fi cauza acelor idioţenii de pe ecranul computerului. 
Trebuia să recunoască: era mai tare decât crezuse. Totuşi, 
acum, după ce fusese prevenit, putea face faţă amenințării. 

— Bine, ticăloaso, murmură el cu zâmbetul maliţios pe 
faţă, ţi-ai săpat singură mormântul. 

Se îndreptă şontăc direct spre zona cu varză. Cobori 
privirea spre sol. Acolo fuseseră smulse nişte verze, deşi se 
făcuse efortul de a disimula solul deranjat. 

Ca şi cum asta l-ar putea păcăli! Ştia foarte bine ce creştea 
în această zonă, ce ar trebui să crească în continuare şi 
ceea ce acum lipsea. 

O privire mai atentă îi dezvălui o linie punctată de picături 
verzi-lăptoase, pornind din centrul spaţiului gol. Atinse o 
picătură. Lipicioasă. Duse degetul la nas şi mirosi. Zâmbetul 
se lăţi. Creatura era rănită. Oare ştia că nu va mai rezista 
multă vreme? 

Urma era scurtă; se oprea brusc în apropierea unei verze. 
Se vedea clar urma unei frunze smulse. Zâmbetul se lăţi pe 
toată faţa, la maximum. Creatura probabil că folosise frunza 
pentru a opri hemoragia. 

Dâra dispărând, Flammersfeld aruncă o privire în jur, 
căutând alte semne. 

Întoarse ochii spre grămada de muici din apropiere. Se 
simţi cuprins de o urmă de vinovăţie, pentru că o neglijase; 
o lăsase să se descompună. Se încordă deodată. Parcă era 
diferită, unele componente se schimbaseră. Tăiase trei 
crenguţe pentru studiu apoi le făcuse aşchii-aşchiuţe, şi le 


împrăştiase împreună cu un teanc de hârtie de imprimantă. 
Avu impresia că hârtia acoperea o porţiune mai mare decât 
ultima oară. Era mai împrăştiată, mai dezordonată. 

Creatura probabil că se ascundea pe acolo. 

Flammersfeld ţinea blasterul în poziţie de tragere. 

Cu mâna liberă aruncă teancul de hârtie umedă, ca pe un 
manifest. Nu descoperi creatura, dar dădu peste o 
catapultă primitivă, o construcţie din ramuri şi liane, şi o 
sferă de sol compactat cu clei vegetal. Descoperi şi un 
tambur cu manivelă. O macara; făcută de asemenea din 
crengi şi liane. 

Ambele construcţii păreau făcute de mâna unui copil. Dar 
funcţionaseră. Catapulta aruncase greutatea peste o 
creangă, iar macaraua coborâse creanga până la podea. 

Scormoni în continuare şi descoperi încă ceva. O jumătate 
de coajă de nucă, mare cât palmele sale făcute cupă; acolo 
se păstrase. Altceva. 

Creatura folosise coaja goală pentru a amesteca ceva 
vegetal cu o substanţă răşinoasă lipicioasă, având miros de 
gudron. O preparare rudimentară, cu urme de scuipat. 

În capul lui Flammersfeld dansară imediat imaginile 
amilazei. Care să fie acţiunea idiosincratică enzimatică în 
acest caz. Asupra, era sigur când va face verificarea, 
piperului verde? Era clar, creatura dorise să prepare o 
curara. Căci substanţa aşa părea să fie, o otravă. 

Flammersfeld simţi cum îl trec căldurile. Avea nevoie de 
un relaxant, dar nu din familia asta. Relaxarea produsă de 
această otravă însemna moarte. 

Mai bine să iasă odată de aici! Creatura sângera, rănită 
mortal. Dar cât de mult va dura? Flammersfeld descoperi 
că nu mai era deloc sigur. 

Oare cum de nu remarcase trezirea inteligenţei, ura 
îndreptată împotriva lui? 

Ghemuit, aruncă o privire în jur. Pentru prima oară, privea 
această mică lume din punctul de vedere al altuia. 


Dinspre zona cu varză, display-ul computerului se vedea 
foarte clar. Cât de multe trebuie să fi învăţat creatura pur şi 
simplu privind şi ascultând munca şi jocurile de la 
computer! 

Dar acum nu avea timp să se minuneze. Era cazul să o 
doboare, înainte de a fi înţepat de o săgeată sau o lance. 

Se ridică în picioare şi se îndreptă încet, şchiopătând, spre 
liftul deschis. 

Ajunse, intră înăuntru, oftă uşurat că reuşise şi formă 
comenzile pentru închiderea uşii. Liftul începu să coboare. 

Criminalul probabil se strecurase în lift câtă vreme stătuse 
el agăţat în aer, căci din colţul din stânga, unde se 
ascunsese în spatele uşii, un braţ plăpând aruncă săgeata 
otrăvită spre glezna stângă a lui Flammersfeld, penetrând 
țesutul moale. 

Bărbatul cobori privirea spre figura înţeleaptă şi tristă, 
obosită şi sălbatică. 

— Blestemată să fii! Murmură el printre dinţi. 

— Tu blestemat tu. 

Fusese pentru prima şi ultima oară când auzise vocea 
piţigăiată şi nesigură. 

Dar nu se gândea la asta. Se gândea cum să ajungă la 
dispensar pentru a-şi prepara un antidot. Inima i se zbătea 
în piept. Comandă deschiderea uşii. 

Ochii îi străluceau şi, până când liftul nu se opri 
deschizând uşa, nu privi înspre creatură. Apoi îi trase un 
şut dând-o la o parte din cale şi făcu doi paşi şovăielnici 
înainte de a se prăvăli la podea. 

Criminalul nu reuşi să oprească hemoragia şi în curând îl 
urmă pe Flammersfeld pe tărâmul întunecat al morţii. Însă 
obținuse ceea ce dorise: răzbunare şi uitare. 

Inspectorul H. Seton Davenport de la Biroul Terestru de 
Investigaţii se aştepta la oricine, dar nu la un detectiv dat 
peste cap. Şi totuşi, tocmai peste o asemenea persoană 
dădu după intră pe uşă. 


Glasul dr. Wendell Urth, extraterologul terestru, sunase un 
pic ciudat atunci când îl invitase pe Davenport să intre. 
Acesta remarcase o oarecare undă de tensiune în vocea 
subţire care rostise „Intră!” însă nici prin gând nu i-ar fi 
trecut care era cauza: dr. Urth încerca să stea pe cap. Cel 
puţin, la prima vedere, cam asta părea să facă eruditul 
consilier de al BIIl-ului. 

O privire mai atentă îi spuse că de fapt dr. Urth încerca să 
plimbe holograma unui soare de-a lungul dulapurilor. În 
scopul de a lumina podeaua pe sub rafturile care 
adăposteau video-cărţi. 

Din cauza poziţiei, dr. Urth avea ochii congestionaţi. 
Cămaşa îi atârna ieşită din pantaloni. În cele din urmă, dr. 
Urth începu să se clatine ca suflat de vânt şi se prăbușşi. 
Davenport se opri, începând să cerceteze podeaua. 

Îl descoperi nu pe podea, ci pe fundul unui raft care ieşise 
în afară. Făcu doi paşi, se întinse şi puse mâna pe ceea ce 
căuta dr. Urth. 

— lată-vă, dr. Urth. 

— Da, da, iată-mă, gâfâi dr. Urth. Mă simt jenat. 

Reveni în poziţie normală, clipi, şi recunoscu obiectul pe 
care Davenport îl ţinea în mână. 

— Aha! 

Îşi îndreptă spinarea cu câteva icnete şi puse holograma 
solară pe un teanc de hârtii - holograma servea ca presse- 
papier şi pentru a lumina camera întunecoasă şi 
dezordonată. 

Dr. Urth luă ochelarii din mâna întinsă a lui Davenport: 

— Mulţumesc. 

Apoi zâmbi şi zâmbetul îl transformă dintr-o cucuvea cu 
vederea slabă într-un Buddha radios. 

— Ţi-ai primit răsplata, ai urmărit o evoluţie de-a mea. 
Lustrui lentilele cu poalele cămăşii, privi prin ele ca să vadă 
dacă erau suficient de curate, apoi îşi puse ochelarii. 
Urechile se achitau bine de sarcină, însă nasul micuţ nu 
avea mare eficienţă în sprijinirea ramelor. 


Îi arătă lui Davenport un scaun, invitându-l să ia loc. Cu un 
oftat, se aşeză şi el în fotoliul de la birou. Îşi împreuna 
mâinile peste burdihan şi adoptă o expresie de aşteptare. 
Burdihanul părea să scoată şi mai mult în evidenţă această 
expresie. 

— Este vorba despre decesul de pe Terrarium Nouă? 
Davenport încuviinţă: 

— Deces” este cuvântul cel mai bun. Un cuvânt ambiguu, 
foarte potrivit pentru ceva ce nu putem defini în mod 
satisfăcător. Nu-l putem numi accident, nu-i putem spune 
crimă, şi deocamdată nu suntem gata să o clasificăm drept 
sinucidere. 

Dr. Urth se agită în scaun, găsind o poziţie mai 
confortabilă: 

— Dă-mi detalii. 

— Mai bine şi mai uşor ar fi să vă arăt. 

Băgă mâna într-un buzunar larg şi scoase de-acolo un 
teanc de holograme. Trase scaunul mai aproape de dr. Urth 
şi se aplecă înspre el pentru a-i arăta hologramele una câte 
una, arătând cu degetul şi explicând. 

— Aici este o vedere de-aproape a lui lerrarium Nouă, 
luată din vehiculul de investigaţie, care a sosit imediat după 
declanşarea alarmei. Flammersfeld, singurul 
experimentator de la bordul lui Tlerrarium Nouă, nu-şi 
transmisese raportul zilnic - un raport care trebuie 
transmis la o oră fixă - la sediul aflat pe Pământ, nu apăsase 
pe semnalul de „Iotul Este în Regulă” şi nu a răspuns la 
apelurile îngrijorate. Aici sunt câteva fotografii pe care 
ofiţerul le-a luat la ambele cuple de docare, înainte de a 
intra prin docul dinspre nord. Veţi observa că praful 
aşternut pe ambele cuple nu a fost deranjat de un an de 
zile. Asta arată că nimeni nu a urcat la bord după 
reaprovizionarea făcută acum un an. Aici este scena 
decesului, aflată în sfera interioară. 

Dr. Urth puse mâna pe ultima hologramă, pentru o 
examinare mai atentă. Apoi îi aruncă lui Davenport o privire 


ciudată: 

— Holograma asta nu-mi spune decât că Flammersfeld 
tocmai coborâse în zona de odihnă, venind dinspre Buck 
Doi, aducând cu el o varză fie pentru a o studia, fie pentru a 
o mânca; după care a ieşit din lift şi a căzut mort, cu o ţeapă 
otrăvitoare înfiptă în gleznă. Ca să te ajut să clarifici acest 
deces, am nevoie de mai mult. Ce s-a descoperit la 
autopsie? Ce fel de otravă era? 

Davenport dădu din cap: 

— E ceva ciudat aici. Un biochimist de talia lui 
Flammersfeld ar fi pregătit-o în laborator, în recipiente 
adecvate, fără impurități. Dar otrava este o formă ciudată 
de curara, preparată în mod primitiv. Tipa care a făcut 
investigaţiile a găsit câteva urme de otravă într-o coajă de 
nucă aruncată peste o grămadă de gunoi. 

Îi prezentă doctorului Urth o altă hologramă: 

— Aveţi aici o poză. 

Dr. Urth dădu din cap; semi-încuviinţare, semi- 
nedumerire. 

— Da, văd, dar lucrurile astea ce reprezintă? Davenport 
privi acolo unde arătase dr. Urth cu degetul: 

— Aaa, alea? Par a fi o macara şi o catapultă. Nişte jucării. 
Inginerul pe care l-am consultat spune că nu sunt cine ştie 
ce, dar funcţionează. Poate că Flammersfeld şi-a amintit de 
vremea când era copil. 

Dr. Urth mormăi neîncrezător. Reveni la holograma care îl 
arăta pe decedat. Puse un deget butucănos pe o masă 
informă, neagră-verzuie. 

— Asta-i varza? Davenport făcu o grimasă: 

— Da, era într-o stare proastă. Când investigatorul nostru 
a ajuns acolo, era cam putrezită. Împuţise tot locul, aşa că - 
după ce a făcut pozele necesare - a incinerat-o. 

— Rău. 

— Da, putrezise rău. 

Dr. Urth îi aruncă inspectorului de la BTI o privire severă: 


— Nu mă refeream la starea verzei, ci la acţiunea 
ofițerului. Ne putea oferi dovezi, oricât de neplăcută era 
prezenţa ei. 

Davenport încercă să păstreze o poziţie neutră în privinţa 
tipei care făcuse investigația. Nici nu îi luă apărarea, nici nu 
o învinui. Ca şi ea, vedea în varză nu o dovadă, ci o prezenţă 
întâmplătoare: 

— Poate, cine ştie? 

— Nici un „poate”, sări dr. Urth. 

Burdihanul se agită puţin. Apoi Doctorul Urth scoase un 
oftat şi burdihanul se potoli. 

— Bun, acum nu mai avem ce face. Dar aş fi dorit să arunc 
o privire mai atentă acelei verze. E ceva ciudat în legătură 
cu ea. 

Davenport zâmbi: 

— Nici o problemă. Aceasta este una dintre noile 
holograme SOTA. Vedeţi bulinele din colţul din stânga-sus? 
Dr. Urth remarcă pentru prima oară două buline de aer 
care aproape că se atingeau în colţul din stânga-sus al 

filmului holografic. Ochii i se aprinseră: 

— Adică dacă realizez o fixare stereotaxică asupra verzei, 
varza se va mări? 

— Exact. Deplasând colţurile, puteţi mişca bulinele. După 
care cereţi o mărire şi zona aleasă se va mări, pentru a 
putea fi observată cu mai multă atenţie. Există o limită, 
desigur, dar veţi putea vedea mult mai mult decât vedeţi 
acum. 

Dr. Urth deplasa colţurile şi mări de cinci ori imaginea 
verzei. 

Privi cu atenţie un timp îndelungat şi în cele din urmă îşi 
scoase ochelarii pentru a-şi şterge lacrimile; îşi 
suprasolicitase ochii: 

— E mult mai bine, dar nu suficient. Mă refer nu la 
rezoluţie, ci la obiectul holografiat. Varza este neclară, din 
cauza descompunerii. Trebuie să recunosc că dacă ofiţerul 
ar fi păstrat-o şi mi-ar fi pus-o în faţă, tot nu aş fi reuşit să 


desluşesc mai multe detalii. Dar asta nu înseamnă că 
distrugerea ei nu e o mare pierdere. Ar fi fost posibil să-i 
determinăm compoziţia exactă, prin autopsie. 

Davenport căscă ochii: 

— Autopsie? Autopsia unei verze? Dr. Urth dădu scurt din 
cap: 

— Autopsie. Întotdeauna îmi aleg cu grijă cuvintele. 

Făcu o grimasa neaşteptată şi îşi îndreptă spinarea. Rosti, 
mai în glumă, mai în serios: 

— Nu fac salată de varză din cuvinte. Apoi deveni din nou 
sută la sută serios: 

— Este clar că ceva a scăpat de sub control. Experimentul, 
experimentatorul sau amândoi. 

Davenport încă nu-şi revenise după chestia cu autopsia. 
Unde vroia să ajungă dr. Urth? 

Acesta oftă şi îi dădu înapoi holograma cu scena decesului. 
Fu străbătut de un fior şi îl privi pe Davenport, ca şi cum s- 
ar fi întrebat dacă acesta remarcase. 

Davenport păstră o expresie impasibilă. 

Dr. Urth scoase un oftat uşor: 

— Da. Cazul ăsta trebuie mestecat bine. Arboră o expresie 
serioasă şi clipi din ochi: 

— Ce-ai spune de un deget de Ganimede? 

— Aş spune că e binevenit. 

Davenport auzise de Ganimede, însă nu îl văzuse niciodată 
şi cu atât mai puţin îl gustase. Un produs extrem de rar şi 
deosebit de scump; în multe comunităţi era interzis. Nu 
avea de gând să-l întrebe pe dr. Urth cum reuşise să facă 
rost. 

— Sunt gata să risc, declară el. 

Însă nu se mai simţi tot atât de curajos atunci când dr. 
Urth scoase dintr-un băruleţ al biroului două containere şi 
două pahare. Unul dintre containere era plin cu degete. 

Gazda scoase două degete şi puse câte unul în fiecare 
pahar, cu unghia în jos. 

Davenport privi şi se cutremură. 


Dr. Urth ridică un colţ al buzelor trandafirii: 

— Ganimede este un binar. Partea fluidă dizolvă partea 
solidă. „Unghia” este o cristalizare. Priveşte. 

Turna din celălalt container un lichid de culoarea 
chihlimbarului, mai întâi într-unul dintre pahare. Când 
lichidul atinse unghia, degetul se dizolvă. Amestecul căpătă 
o culoare clară, violetă, cu un miros care gâdila simţurile. 
Dr. Urth procedă la fel şi cu celălalt deget, îi întinse lui 
Davenport unul dintre pahare şi îl ridică pe al său ca pentru 
un toast. 

Davenport mirosi, apoi sorbi. O savoare amăgitoare. O 
amăgire delicioasa. Îşi dădu seama că putea fi periculos. O 
plăcere prea uşor acceptată, având în vedere că lucrul nu 
se obținea tot atât de uşor. 

Băutura dulce dar puternică păru să îl împingă pe dr. Urth 
spre filosofare: 

— De fapt, Ganimede nu provine de pe Ganimede, ci de pe 
Calisto. Atâtea lucruri au fost botezate greşit! Ce se află 
într-un nume, Davenport? Eu ar fi trebuit să port numele 
tău. Eu sunt o plantă, o mobilă. Cel mult, un trandafir 
agăţător. Priponit cum sunt în campus-ul Universităţii. Tu 
eşti cel cu pantofi de hoinar, omul care munceşte pe teren. 
Davenport, ai primit un nume greşit. 

Davenport îşi permise un zâmbet. Nasul său părea numai 
bun pentru a şi-l băga în ungherele cele mai ascunse; o 
altercaţie din tinereţe îi lăsase pe obrazul drept o cicatrice 
în formă de stea. Şi totuşi, la un moment dat te săturai de 
munca pe teren, îţi pierdeai gustul pentru aventură şi - 
amintindu-ţi cu plăcere de luptele corp la corp - îl priveai 
aproape cu invidie pe pustnicul care se aventura doar cu 
mintea. Probabil că Ganimede îl împinsese şi pe el spre 
tărâmul filosofiei. Sau mai degrabă spre flecăreală; era 
gata-gata să-şi spună cu voce tare părerea lui despre viaţă, 
când dr. Urth îl salvă. 

Acesta terminase ultima înghiţitură, ridicase paharul până 
în dreptul ochilor privind la pustietatea de dinăuntru, apoi îl 


puse jos cu regret: 

— Hai, înapoi la treabă. Pentru a da decesului lui 
Flammersfeld denumirea corectă, trebuie să înţelegem mai 
întâi ce se face pe Terrarium Nouă şi cu ce se ocupa 
Flammersfeld. 

Ridică arătătorul, deşi Davenport nu dăduse vreun semn 
că ar vrea să intervină. 

— Ştiu. Tu crezi că ştii, dar te rog să mă suporţi până îţi 
spun ce cred eu că ştiu. Lasă-mă să spun ceea ce este 
evident şi să repet ceea ce se cunoaşte. Nimic nu este mai 
trecut cu vederea decât evidentul şi nimic nu este mai 
misterios decât cunoscutul. 

Davenport făcu un semn grațios cu palma; lăsa totul pe 
seama dr. Urth. 

Dr. Urth încuviinţă şi el, la fel de grațios: 

— Pentru a preveni dezastrul ecologic, Pământul are legi 
care interzic pătrunderea în ecosistemul său a plantelor şi 
animalelor alterate genetic. Astfel de experimente trebuie 
să aibă loc în afara planetei. Astfel au rezultat 'Terrarium- 
urile - douăsprezece până acum, nu? 

— Plasate pe orbite terestre de joasă altitudine. Un 
avantaj suplimentar este oferit de imponderabilitate, care 
facilitează tehnici cum ar fi electroforeza - curgerea rapidă 
şi fracţionarea soluţiilor concentrate de proteine într-un 
câmp electric de mare intensitate. 

Aruncă o privire spre Davenport: 

— Acum e rândul tău. Ce crezi că ştii despre Terrarium 
Nouă şi despre experimentele lui Flammersfeld? 

— Despre Terrarium Nouă nu ştiu decât că a fost 
construită şi dată în exploatare acum şase ani, iar 
Flammersfeld a fost primul şi singurul ocupant. 
Flammersfeld muncea din greu şi nu lua niciodată pauză. 
Şefii lui de la biroul terestru mi-au spus că nu avea nevoie 
de altă relaxare decât jocul interactiv pe video - în 
momentul decesului, în computerul pentru jocuri se afla 
Prin Oglindă. Muncea în acelaşi timp la două proiecte fără 


nici o legătură unul cu altul. În plus, avea planuri pentru 
viitor - ultimul său raport, care nu a mai fost trimis, cerea 
embrioni de porc şi ouă de vultur. 

Dr. Urth se încruntă, apoi îşi potrivi ochelarii: 

— Aş dori să mă uit peste însemnările lui referitoare la 
aceste două proiecte fără legătură unul cu altul. 

Stinghereala se citi pe figura lui Davenport: 

— S-ar putea să fie imposibil. Dr. Urth strânse din buze; 

— E nevoie de vreo aprobare? Dacă-i aşa, atunci bună 
ziua! 

— Nu, nu e vorba de asta, dr. Urth, se grăbi să spună 
Davenport. Nu este nevoie de nici o aprobare. 

Dr. Urth se mai calmă: 

— Atunci care-i problema? Flammersfeld şi-a distrus 
notițele? 

— Nu, nici asta. Se pare însă că era deosebit de secretos, 
aproape paranoic. Însemnările lui se află în memoria 
computerului, însă accesul la ele este blocat de parole pe 
care n-am reuşit să le spargem. Deocamdată. 

— Îţi admir optimismul, domnule, însă optimismul - deşi 
merită admirat chiar şi atunci când se apropie de nebunie - 
este ca vânatul din pădure; nouă acum ne ghiorăie maţele. 

Davenport roşi. 

Dr. Urth o lăsă mai moale: 

— Două proiecte fără legătură unul cu altul; bine că ştii 
asta. S-ar putea să ştii chiar mai mult decât crezi - vreau să 
spun, s-ar putea să cunoşti titlurile celor două proiecte. 
Superiorii de la biroul terestru, cărora le dădea raportul, 
trebuie să aibă vreo idee despre activităţile lui, altfel nu i-ar 
fi aprobat cererile. 

Davenport se însufleţi: 

— Titlurile nu-mi stau acum pe vârful limbii, dar îmi 
amintesc că vroia să găsească un remediu pentru hemofilie 
şi căuta. Ăăhhh. Senzori directivi în celulele plantelor. 

Dr. Urth să bătu cu palma peste burdihan, de parcă ar fi 
terminat o masă îmbelşugată: 


— Excelent. Hemofilie. Hemoragii. Boala regilor - de 
exemplu, a Romanovilor, din Rusia Ţaristă. Femeile o 
transmit genetic printr-un cromozom X, însă nu suferă de 
pe urma ei. 

Sângerări abundente, chiar şi din cele mai uşoare răni. 
Într-o eprubetă, sângele obişnuit se încheagă cel mai târziu 
în cinci până la cincisprezece minute; la cei bolnavi de 
hemofilie, această perioadă variază între treizeci de minute 
şi câteva ore. O cercetare care se impune de la sine în 
imponderabilitate. În timp ce probele de plasmă elimină 
toate impurităţile prin electroforeză în imponderabilitate, 
nu acelaşi lucru se întâmplă cu componenţii minori, cum ar 
fi factorii care grăbesc coagularea sângelui. Se aprinsese, şi 
vocea îi devenea din ce în ce mai stridentă: 

— Da, da. Şi celălalt proiect al lui Flammersfeld se 
impunea şi el în stare de imponderabilitate. Lumea 
plantelor prezintă o enigmă încă nedezlegată: cum face 
planta ca să simtă direcţia gravitaţiei? Plantele au tendinţa 
de a creşte pe verticală - însă trebuie să găsim senzorii 
directivi. Da, da, acum avem răspunsul. 

Davenport se holbă la dr. Urth: 

— Îl avem? 

— Este tot atât de evident, spuse vioi dr. Urth, ca şi nasul 
de pe faţa mea. 

Poate din cauza asta nu sesizez eu soluţia, gândi 
Davenport. Însă îşi compuse o expresie amabilă: 

— Aţi spus că ceea ce este evident scapă adesea 
neobservat. 

— Bine măcar că ai băgat asta la cap. Abordă apoi o 
expresie de înţelept: 

— Ascultă puţin câteva versuri: „A sosit vremea,” spuse 
morsa, „Să vorbim despre multe lucruri: 

Despre pantofi. Şi bărci. Şi despre ceară de sigiliu. 

Despre verze. Şi regi. 

Şi pentru ce marea clocoteşte. 

Şi dacă porcii au aripi.” 


Dr. Urth îl privi pe Davenport şi zâmbi: 

— Nu îţi dai seama cum să reacţionezi, ai auzit o tâmpenie 
crasă şi. Ce să faci? Să râzi sau să pufneşti dispreţuitor? Ei 
bine, râzi. Noi, oamenii, avem nevoie de puţină detaşare, de 
plutire; prea adesea suntem constrânşi de gravitație. 

Davenport nici nu râse, nici nu pufni dispreţuitor: 

— E dintr-o carte pentru copii, nu-i aşa? 

— Într-adevăr. Copilul din Charles Lutwidge Dodgson se 
numea Lewis Carroll. Versurile sunt din Prin Oglindă. 

— Jocul interactiv al lui Flammersfeld! 

— Exact. 

Davenport clătină din cap: 

— Dar cum se leagă? 

— Se leagă în primul rând cu nişte versuri şi mai 
copilăreşti: „Venerabilul Rege Varză Era o fiinţă bătrână şi 
veselă, Într-adevăr o fiinţă bătrână şi veselă; 

Şi-a chemat fluierul, Şi şi-a chemat mingea, Şi i-a chemat 
pe cei trei scripcari ai săi. 

Fiecare scripcar avea o scripcă, Şi scripca era 
nemaipomenită; 

Scârţa-scârţa, scârţa-scârţa, au început să cânte scripcarii. 

Oh, nimic, Dar nimic nu se poate compara Cu Regele Varză 
şi cei trei scripcari ai săi.” 

De data aceasta, Davenport nu se mai putu abţine şi 
izbucni în râs. După un moment, i se alătură şi gazda sa. 

Davenport se potoli primul şi aşteptă ca dr. Urth să devină 
şi el serios. 

Acesta continuă de unde rămăsese şi părea, într-adevăr, 
extrem de serios: 

— Versurile despre Regele Varză erau în mintea lui Lewis 
Carroll - conştient sau nu - atunci când a scris despre 
vorbele morsei. „Regele Varză” a fost despărţit în mod 
natural în „verze” şi „regi”. Şi i-a venit lui Flammersfeld în 
minte, ca o fuziune între seminţe de varză şi sânge regal. 

Davenport privi din nou, la lumină, holograma care înfăţişa 
scena decesului, şi examină cu atenţie varza, mărită la 


maximum: 

— Vreţi să spuneţi că lucrul ăsta.? 

Dr. Urth încuviinţă. Arătă cu degetul spre un punct de 
deasupra verzei: 

— "Țesutul ăsta seamănă foarte mult cu o coroană, nu ţi se 
pare? 

— Nu prea. Nu ştiu foarte mult despre astfel de ţesuturi. 

— Crede-mă pe cuvânt. Sunt două feluri de celule vii: 
eucariotice şi procariotice. O celulă eucariotică are nucleu; 
adică nucleul ei este înconjurat de cromozomi. O celulă 
procariotică este mai puţin organizată; cromozomii săi 
plutesc liber în citoplasmă. Facem cunoştinţă cu Agrobacter 
- prescurtare de la Agrobacterium tumefaciens. În 
interiorul lui Agrobacter se află plasmida Ti - un mic 
fragment de ADN, lung de vreo două sute de gene. 
Agrobacter poate „agăţa” o celulă de plantă şi îi poate 
injecta în nucleu plasmida Ti. Odată intrată, din plasmida Ti 
se desprinde un fragment de douăsprezece gene - numit 
tADN, de la transfer ADN - şi se integrează în cromozomul 
celulei. În scurt timp, genele tADN programează planta să o 
hrănească pe Agrobacter. 

Dr. Urth făcu o scurtă pauză, ca pentru a-şi trage 
răsuflarea, însă Davenport îl bănui că o făcuse pentru a 
crea un efect teatral. 

— Şi acum avem soluţia. Perfidul parazit Agrobacter 
cauzează o creştere tumoroasă. O coroană. 

Vocea Doctorului Urth crescu, mânioasa: 

— Îţi dai seama? Prin procedeul ăsta mizerabil, 
Flammersfeld a creat un hibrid inteligent - Regele Varză - 
şi i-a oferit o coroană! 

Davenport examină imaginea, văzu doar o varză putrezită, 
şi încercă să şi-o imagineze cum era atunci când trăia. O 
creatură cu puterea de a gândi, deci cu memorie şi cu 
capacitatea de a anticipa; cu sentimente, deci cu nevoia de 
a iubi şi de a uri. Era numai cap, cu faţa frunze. 1 se făcu 


pielea găină. Un scurt moment, îşi imagină conturul rotund 
al verzei suprapus peste faţa dolofană a Doctorului Urth. 

Acesta avea o înfăţişare melancolică. Lui Davenport îi 
trecu prin minte că era un copil cu înfăţişare de adult. Avea 
sentimente camaradereşti pentru tot felul de mutanţi şi 
creaturi ciudate. Celălalt probabil că îi simţise privirea şi 
gândurile, căci ridică privirea şi zâmbi trist: 

— Noi, cu toţii - noi şi matricea noastră - suntem franje de 
interferenţă. Aşa că nu e greu să te gândeşti să încrucişezi 
tot felul de lucruri. Stă în natura animalului să caute 
sensurile universului. Din cauza asta au murit Flammersfeld 
şi creatura lui. Oamenii au nevoie de un minimum de 
imponderabilitate; prea sunt presaţi de gravitație. Dar 
Flammersfeld a mers prea departe, s-a amestecat prea 
mult. 

Continuă, cu o expresie întunecată: 

— Însă avea de gând să meargă şi mai departe. Îţi aduci 
aminti de ultima lui cerere - embrioni de porc şi ouă de 
vultur? 

Şi îţi aduci aminte de versul din poezia lui Lewis Carroll - 
„dacă porcii au aripi”? Noi oamenii avem totuşi nevoie şi de 
un minimum de gravitație; prea multă imponderabilitate 
strică. 

După care trase concluzia: 

— Bun, deci asta a fost. 

Davenport puse deoparte hologramele şi se ridică să 
plece: 

— Vă mulţumesc pentru ajutor, dr. Urth. 

Dr. Urth făcu un gest, adică pentru puţin. Se săltă în 
picioare şi dădu mâna Cu Davenport. 

Vocea sa îl opri pe acesta în pragul uşii: 

— Inspectore! 

— Da, dr. Urth? 

— Onorariul meu. 

— Chiar mă întrebam când veţi ridica această problemă, 
zâmbi Davenport. 


— Bun, acum ai aflat. Am nevoie să-mi faci câteva servicii 
minore. 

— Fiţi sigur că voi face tot ce-mi stă în putinţă. Ce anume? 

— În primul rând, câteva informaţii pentru a-mi satisface 
curiozitatea. După ce te întorci la New Washington, fii bun 
şi opreşte-te la Near-Earth, Ltd., şi consultă dosarul despre 
Terrarium Nouă. Vezi ce poţi afla din cererile lui 
Flammersfeld şi din alte documente, despre istoria genetică 
a verzei şi despre sângele hemofil. 

Zâmbi: 

— Pun pariu că varza era o varză de savoia şi că sângele 
provenea de la un descendent al Casei de Savoia. 

Davenport clipi rapid din ochi: 

— Savoia? Pentru ce să fi specificat Flammersfeld varză de 
savoia şi sânge de Savoia? 

— Pentru ca totul să se potrivească. Davenport se gândi 
puţin, apoi dădu din cap: 

— Nu vă supăraţi că vă spun, dar simţul ăsta al potrivelii 
poate duce la nebunie. 

Dr. Urth îşi acoperi gura cu mâna dolofană: 

— Mă iei atât de în serios încât aproape că şovăi să 
pronunţ ultima parte a onorariului. 

Davenport îl fixă îngrijorat cu privirea, însă se simţi obligat 
să rostească: 

— Spuneţi, totuşi. 

— Roagă-l pe cercetătorul care a preluat Terrarium Nouă 
să încrucişeze o broască ţestoasă cu un greiere. 

Davenport încercă să-şi imagineze cum ar arăta rezultatul: 

— Pentru ce? 

— Pentru ca atunci când îmi mai pierd ochelarii, să mă sui 
pe creatură, să fluier şi să mă ducă la ei. 

TRANTOR SE PRĂBUŞEŞTE de Harry Turtledove. 

PALATUL IMPERIAL se afla în centrul unei grădini cu 
suprafaţa de două sute cincizeci de mii de kilometri pătraţi. 
În vremuri normale, chiar şi anormale, această izolare era 


suficientă pentru a-l apăra pe stăpânul palatului de agitația 
metalică a restului Trantorului. 

Însă acum vremurile nu erau normale; mai rău, nu puteau 
primi nici calificativul blând de „anormale”. Erau 
dezastruoase. În grădini, împreună cu magnoliile şi 
trandafirii, înfloriseră lansatoare de rachete. Chiar şi în 
interiorul palatului, Dagobert VIII putea auzi răzvrătirea 
surdă de dincolo. Însă şi mai rea era teama care venea o 
dată cu ea. 

Împăratul Galaxiei se afla într-un post de comandă unde 
încerca, împreună cu ofiţerii săi, să găsească modalităţi de 
a înăbuşi ultimul atac furibund al lui Gilmer. Un soldat dădu 
buzna înăuntru. Fără măcar să salute, rosti pe nerăsuflate: 

— Încă o debarcare încununată de succes, Sire, de data 
aceasta în Sectorul Nevrask. 

Privirea îngrijorată a lui Dagobert parcurse harta. 

— Prea aproape, prea aproape, murmură el. Cum reuşeşte 
banditul ăsta blestemat să înainteze atât de repede? 

Unul dintre mareşalii Împăratului îl sfredeli pe mesager cu 
o privire aspră: 

— Cum de-au reuşit să aterizeze acolo? Nevrask este 
foarte bine apărat. 

Soldatul rămase mut. 

— Răspunde! Lătră mareşalul. 

Mesagerul înghiţi în sec, şovăi şi în cele din urmă 
răspunse: 

— Domnule Maregşal Rodak, raportez că unele trupe au 
fugit după ce oamenii lui Gilmer au aterizat. Alţii. 

Se opri din nou, lingându-şi nervos buzele, însă era obligat 
să termine: 

— Alţii au trecut de partea rebelilor, domnule. 

— Iarăşi trădare! Oftă Dagobert. Nimeni nu mai luptă ca 
să mă apere? 

În acel moment interveni singurul civil din încăpere: 

— Sire, oamenii vor lupta atunci când vor considera că au 
o cauză pentru care merită să lupte. De patru zile, 


Universitatea îi ţine piept lui Gilmer. Nu o vom lăsa să cadă 
în mâinile lui. 

— Pe spaţiu, dr. Sarns, sunt recunoscător studenţilor tăi, 
da, şi sunt mândru de ei, spuse Dagobert. Au dus o luptă 
mai curajoasă decât toţi soldaţii mei. 

Yokim Sarns plecă politicos capul. Însă Mareşalul Rodak, 
spre deosebire de suveranul său, reuşise să sesizeze mai 
mult: 

— Maiestate, nu pentru tine luptă, ci pentru ei şi clădirile 
lor. Chiar în timp ce vorbea, un alt sector de pe hartă 
începu să strălucească în faţa sa şi Dagobert trecu de la 
albastru la roşu. Roşu ca sângele pe care Gilmer îl vărsa pe 
tot cuprinsul Trantorului, gândi Sarns cu amărăciune. 

— Deci nu avem nici o speranţă? Întrebă Împăratul 
Galaxiei. 

— Speranţă de victorie? Niciuna. 

Afirmația militărească a lui Rodak fusese scurtă şi 
categorică. 

— Să scăpăm şi să luptăm mai târziu, poate pentru asta 
avem şanse. Navele noastre aeriene şi spaţiale încă mai 
păstrează controlul asupra zonei de deasupra palatului. 
Însă trebuie ţinut cont că Gilmer a aterizat în Nevrask, şi în 
curând va fi în măsură să ne atace cu rachete. 

— Mai bine să fugi decât să cazi în ghearele monstrului, 
glăsui Dagobert înfiorat. 

Privi din nou spre hartă: 

— Sunt sigur că ai pregătit un plan de evacuare. Pune-i 
repede în aplicare. 

— Am înţeles, Sire. 

Maregşalul începu să dea comenzi într-un microfon de la 
guler. 

Împăratul se întoarse spre Yokim Sarns: 

— Nu vrei să vii cu noi, profesore? Sub cizma lui Gilmer, 
pe Trantor nu va mai fi loc pentru intelectuali. 

— Mulţumesc, Sire, nu. 


Sarns dădu din cap şi şuviţele lungi, castanii, i se agitară 
pe lângă urechi: 

— Locul meu este la Universitate, împreună cu membrii 
catedrei şi cu studenţii mei. 

— Bine spus, murmură Rodak suficient de încet ca să nu 
audă şi Dagobert. 

Însă Împăratul reuşi să dea dovadă de un ultim gest 
imperial. Se întoarse spre Rodak şi spuse: 

— Dacă dr. Sarns doreşte să se întoarcă la Universitate, 
atunci să se întoarcă. Pune-i imediat la dispoziţie un 
aeromobil, cât încă mai poate ajunge acolo în siguranţă. 

— Am înţeles, Sire. 

Întinse o mână spre Yokim Sarns: 

— Îţi urez noroc. Cred că vei avea nevoie. 

Pilotul aeromobilului începu apropierea de domeniile 
Universităţii. Yokim Sarns căpătase o uşoară tentă verzuie. 
Pilotul zburase la câţiva metri - uneori centimetri - 
deasupra acoperişului de oţel al Trantorului, făcând 
manevre de-a dreptul nebuneşti pentru a scăpa de radarele 
şi armele computerizate ale rebelilor. 

Aeromobilul poposi destul de brusc pe acoperişul 
bibliotecii. Dinţii dr. Sarns se ciocniră, făcând un zgomot 
destul de clar. Pilotul acţionă trapa de ieşire. Sarns reuşi să 
se reculeagă. 

— Ăăăăhh. Mulţumesc foarte mult, spuse el desfăcându-şi 
centura de siguranţă. 

— Coborâţi, puneţi-vă la adăpost şi daţi-mi voie să plec, 
spuse scurt pilotul. 

Era o femeie. Sarns se îndepărtă de aeromobil în direcţia 
unei intrări. Suflul aerului produs de vehiculul care se 
ridica în aer aproape că îl dobori. 

Uşa se deschise. Se iviră două siluete cu căşti pe cap şi îl 
traseră înăuntru. 

— Cum ne descurcăm? Întrebă el. 

— Studenţii se împuţinează văzând cu ochii, răspunse 
sumbru Maryan Drabel. 


Până la revolta lui Gilmer, Maryan fusese bibliotecar şef. 
Însă în noile condiţii, se părea că funcţia ei era aceea de şef 
de stat major. 

— Totuşi, stăm ferm pe poziţii, continuă ea. Cu câteva 
minute în urmă am înfrânt atacul asupra Dormitorului 
Şapte. 

— Bun! Făcu Sarns. 

Amândoi erau amatori în a conduce o bătălie, însă curajul 
studenţilor voluntari compensa lipsa de experienţă. Tinerii 
luptau ca şi cum aveau de apărat un spaţiu sfânt - şi, într- 
un fel, chiar aşa şi era, gândi Sarns. Dacă oamenii lui 
Gilmer distrugeau Universitatea, toată învăţătura 
acumulată de-a lungul mileniilor în întreaga galaxie va 
primi o lovitură mortală. 

— Ce face Dagobert? Întrebă Egril Joons. 

Pe vremuri fusese bucătar la Universitate, acum era 
bucătar de companie. 

Sarns nu putea ascunde crudul adevăr. 

— Fuge, spuse el. 

Sub vizorul transparent al căştii, figura Maryanei Drabel 
se întunecă; de fapt, corect ar fi să spunem că deveni şi mai 
întunecată. 

— Adică am rămas în capcană? Strigă ea. 

— Împreună cu toţi cei care au sprijinit actuala dinastie. 
Două generaţii, o dinastie! Gândi Sarns. Dacă e să ţii cont 
de felul cum se desfăşuraseră evenimentele în aceste ultime 
secole întunecate, două generaţii reprezentau, totuşi, o 
dinastie. Iar dacă uzurpatorul Gilmer avea să pună mâna pe 
Trantor, istoria va merge de-acum încolo numai înspre mai 
rău. Maryan probabil că îi ghicise gândurile. 

— Gilmer e un barbar. Parcă ar fi venit din Periferie. 

— Mi-aş dori să se afle în Periferie, şopti Egril Joons. N-am 
mai fi nevoiţi să-l înfruntăm. 

— Din nefericire, el se află aici, spuse Yokim Sarns. 

Covoarele groase ale Palatului Imperial, covoare pe care 
călcaseră picioarele lui Dagobert VIII, Cleon II, Stannell VI 


- şi, pe spaţiu, ale lui Ammenetik cel Mare! 

— Suportau acum cizmele lui Gilmer I, auto-proclamat 
Împărat al Galaxiei şi Stăpânul Tuturor. Călca puternic, cu 
un oarecare sentiment de nemulţumire. Era obişnuit ca 
cizmele sale să răsune puternic, să-i anunţe cu mult înainte 
prezenţa, încă de la jumătatea coridorului. Pe covoarele 
Palatului Imperial nu puteai face zgomot nici dacă te 
îmbrăcai din cap până-n picioare cu clopoței. 

Dădu capul pe spate şi duse o sticlă la buze. Focul lichid i 
se scurse pe gâtlej. Luă o înghiţitură serioasă, după care 
aruncă sticla, zdrobind-o de perete. Servitorii speriaţi se 
repeziră să strângă mizeria. 

— De ce faci risipă? Întrebă Vergis Fenn. 

Gilmer aruncă o căutătură cruntă spre comandantul flotei 
sale: 

— De ce nu? De-acolo de unde am luat-o, sunt o grămadă. 
Sfredeli cu privirea pe unul dintre servitori: 

— Du-te şi adu-mi una la fel. Adu una şi pentru Vergis. 
Omul dispăru, grăbit să îndeplinească porunca. 

— Vezi? Răcni Gilmer spre Fenn. Pe Galaxie, nici într-o 
sută de ani n-am putea da gata tot ce s-a strâns aici, pe 
Trantor. 

— Da, cred că ai dreptate, îl aprobă Fenn. 

Era mult mai tăcut decât şeful său, probabil un tactician 
mai bun, însă în nici un caz un conducător al mulțimilor. 
După un moment, continuă gânditor: 

— Desigur, Trantor s-a străduit mai mult de o mie de ani 
ca să strângă toate astea. 

— Şi ce dacă? Asta ne-am şi dorit, nu-i aşa? Nimeni nu a 
mai jefuit Trantorul vreodată. Însă acum, tot ce se află aici 
este al meu! 

Servitorul se întoarse cu sticlele. Le puse pe o masă de 
cristal ornată cu argint, şi dispăru. Gilmer bău. Băuse atât 
de mult în ultimele două zile, încât în mod normal nici n-ar 
mai fi trebuit să vadă, dar uite că el era în stare chiar să 


umble şi să vorbească. Triumful pusese stăpânire pe el mai 
mult decât alcoolul. El era Gilmer Cuceritorul! 

Vergis Fenn bău şi el, dar nu tot atât de vârtos: 

— Aşa“i, întreg Trantorul ne aparţine, în afară de 
Universitate. Se împlinesc acum şapte zile, şi nebunii ăia tot 
mai rezistă. 

— Bine, atunci să nu-i mai zgândărim cu focuri de artificii, 
grohăi Gilmer. Pe Galaxie, am să-i transform în pulbere 
radioactivă! Ocupă-te tu de asta, Fenn, imediat! 

— Cum vrei domnule. Sire, dar. Fenn lăsă fraza în 
suspensie. 

— Dar ce? Se încruntă Gilmer. Dacă luptă pentru 
Dagobert, în ochii mei sunt nişte trădători. Şi distrugerea 
trădătorilor va înspăimânta Trantorul. 

Clipi din ochi, surprins şi mulţumit de idee. 

— Eu nu cred că mai luptă pentru Dagobert, rosti 
îngrijorat Fenn. Luptă doar împotriva noastră, pentru a 
păstra ceea ce este al lor. S-ar putea să ne fie mai uşor să 
tratăm cu ei, în condiţiile astea. Iar dacă vom. Dacă vei 
distruge Universitatea cu bombe nucleare, intelectualii din 
întreaga galaxie îţi vor blestema de-a pururi numele. 

— Mă doare-n cot de intelectuali! 

Însă îşi dădu seama că nu era chiar aşa. Dacă vrei să fii 
Împărat, trebuie să te porţi ca un Împărat. Cedă puţin 
teren, cu o graţie care nu i se potrivea deloc: 

— Dacă mă recunosc Împărat şi încetează lupta, cred că 
voi fi dispus să le cruţ vieţile. 

— Deci, ordon încetarea focului? Întrebă Fenn. 

— Da, dacă crezi că-i o idee bună, îi răspunse Gilmer. Însă 
numai şi numai dacă mă acceptă ca Împărat. Ai înţeles? 
Dacă vor continua să susţină că Imperiul aparţine fiului 
ăluia de curvă, Dagobert, atunci îi razi de pe suprafaţa 
planetei. 

— Da, Sire. 

De data aceasta, Fenn nu se mai împiedică de titlu. Şi el 
este slujitorul meu, gândi Gilmer. 


Noul Împărat al Galaxiei trase o duşcă zdravănă din sticlă. 
Simulă că o aruncă înspre unul dintre servitori. Acesta se 
ghemui, aşteptând lovitura, dar Gilmer râse şi puse sticla 
uşor, pe măsuţă. 

Gilmer se îndreptă spre postul de comandă, aflat în inima 
Palatului Imperial. Postul de comandă din care, nu cu mult 
timp în urmă, prostănacul de Dagobert VIII se străduia să-l 
ţină departe de Trantor. Aici, cizmele răsunau mult mai 
satisfăcător. Cel care proiectase postul de comandă, în 
zilele de început ale măreţului Imperiu Galactic, cunoştea 
chestia asta cu comandanții şi cizmele. 

Ecranul televizorului din faţa lui Vergis Fenn deveni negru. 
Se roti în scaun şi tresări, surprins să îl vadă pe Gilmer în 
spatele său. 

— Sire, am stabilit un acord de încetare a focului între 
forţele noastre şi cele ale Universităţii, anunţă el. A fost 
uşor de aranjat. Trupele noastre şi ale lor vor rămâne pe 
poziţii până la definitivarea armistiţiului final. 

— Bravo. Te-ai descurcat bine. 

— Îţi mulţumesc pentru apreciere. Şeful Universităţii te-a 
invitat la o întâlnire pe teritoriul lui, pentru a stabili 
condiţiile armistiţiului. Oferă ostatici pentru a te asigura că 
eşti în siguranţă şi spune că ştie ce se va întâmpla cu 
Universitatea dacă umblă cu şiretlicuri. Să-l sun din nou şi 
să-i spun că nu eşti de acord? 

— Nu, am să merg acolo, se zbârli Gilmer. Ce, crezi că mi-e 
frică de un amărât? În plus,. 

Zâmbi viclean: 

— Am să arunc o privire, ca să văd comorile pe care se 
străduie să le apere cu atâta străşnicie. Dacă nu i le pot lua 
cu forţa, am să le impun nişte taxe usturătoare. Că de-aia 
sunt Împărat. Aşa că aranjează întâlnirea asta cu. Cum îl 
cheamă? 

— Yokim Sarns. 

— Yokim Sarns. Şi cum să-i spun când mă văd cu el? 
Generalul Sarns? Amiral? Lord de Război? 


Expresia lui Fenn era un pic încurcată: 

— Singurul titlu pe care şi-l arogă este acela de „Decan”, 
Sire. 

— Decan? 

Gilmer dădu capul pe spate şi râse puternic, cu hohote 
lungi. 

— Ha-ha-haaa, am să mă-ntâlnesc cu viteazul Decan Yokim 
Sarns, spaima sălilor de lectură. De ce nu? Aranjează 
întâlnirea, Vergis. Între timp. 

Se întoarse şi îşi mută gândurile în altă parte: 

— Am să verific cum stăm cu restul planetei. 

Şirurile de televizoare, transmițând imagini de pe tot 
cuprinsul Trantorului, îi arătau exact ceea ce dorea să vadă. 
Aici, un pluton cu soldaţi de-ai săi căra spre nave recipiente 
de plastic, pline cu bijuterii; acolo, alţi soldaţi jefuind o zonă 
rezidenţială; în altă parte, un escadron, în cea mai mare 
parte aburit de băutură, conducea cine ştie unde un număr 
dublu de femei, unele speriate, altele zâmbitoare şi 
obraznice. 

Gilmer rânji. Pentru asta cucerise Trantorul: ca să 
jefuiască o lume care nu mai fusese jefuită de cincizeci de 
generaţii. După aceea, nu ţinea în mod deosebit sa o 
guverneze. Să-şi vadă mai întâi visul împlinit, iar ce va urma 
nu va avea prea mare importanţă. 

Privirea i se întoarse la ecranul al treilea. Toate femeile de- 
acolo ar fi fost considerate nişte frumuseți desăvârşitE. Pe o 
lume cu mai puţine pretenţii. Însă acum nu erau decât 
pradă de război pentru soldaţii săi. Cu atâtea miliarde de 
femei din care să alegi, cele care nu-ţi izbeau retina puteau 
fi pur şi simplu ignorate. 

Zâmbind cu gândul la ceea ce avea să vină, Gilmer urcă pe 
coridorul spiral ce ducea spre dormitoarele Imperiale. Nici 
în cele mai fantastice visuri nu îşi imaginase aşa ceva. Timp 
de mii de ani, acolo se strânseseră cele mai scumpe lucruri 
care puteau fi cumpărate cu bani, pur şi simplu din 
fandoseală. 


Intră. Billye zâmbi şi ea, văzându-l. Părul roşcat i se 
revărsa pe umerii goi. Ignorând tot luxul oferit de cameră, 
Gilmer o cuprinse în braţe şi se trântiră pe jos. Curând 
descoperi un avantaj al covoarelor groase, pe care până 
atunci nu-l bănuise. 

După ce terminară, Billye se cuibări în braţele lui, torcând 
ca o pisică. Îi aparţinea lui Gilmer încă de pe vremea când 
nu era decât un locotenent ambițios. Iar lui, întotdeauna i 
se păruse splendidă, atât în modul în care arăta, cât şi în 
felul în care făcea dragoste. 

Şi acum era la fel, îşi spuse el. Totuşi. Televizoarele îi 
arătaseră că, după standardele trantoriene, Billye era doar 
o femeie obişnuită. Iar acum, când devenise Împărat al 
Galaxiei şi Stăpânul tuturor, femeile obişnuite nu mai erau 
suficient de bune pentru el. 

Mormăi încet, nemulţumit. 

— Îţi dau un centicredit dacă-mi spui ce gândeşti, şopti 
Billye. 

— Aaa, nimic interesant, mormăi Gilmer strângând-o în 
braţe. 

Şi nici nu avea o voce prea plăcută, gândi el. 

— Uite-l că vine. 

Maryan Drabel arătă cu degetul spre o siluetă care se 
apropia neînsoţită. Aeromobilul îl adusese până în „ţara 
nimănui”, între liniile soldaţilor săi şi cele apărate de 
studenţii Universităţii. 

— Este singur, constată Yokim Sarns uşor surprins. l-am 
spus că poate veni cu câte gărzi de corp doreşte. Are mai 
mult curaj decât mi-am închipuit. 

— Ce importanţă are, dacă nu-şi poate struni trupele? 
Rosti Maryan Drabel cu amărăciune. Câte femei siluite 
avem acum în clinică? 

— Treizeci şi şapte, răspunse Sarns. Şi cinci bărbaţi. 

— Iar asta numai în acest colţişor al Trantorului şi numai 
ce-am descoperit noi. Câţi or fi pe întreaga planetă, unde 
are la dispoziţie patruzeci de miliarde de potenţiale 


victime? Câte jafuri? Câte incendii, declanşate numai ca să 
se amuze? Câte crime, Yokim? Curajul unui singur om crezi 
că le poate compensa? 

— Nu, nici pe departe. 

Sarns îşi trecu o mână obosită peste frunte: 

— Ştiu asta la fel de bine ca şi tine, Maryan. Însă dacă are 
curaj, ne va fi mult mai greu să ne descurcăm cu el. 

— Adevărat, recunoscu ea. Linişte, acum. Aproape a ajuns. 

Gilmer, gândi Sarns, semăna mai mult cu un conducător 
de barbari decât cu un Împărat, chiar dacă pe umeri îi 
flutura o pelerină purpurie. Pe sub pelerină purta uniforma 
caracteristică soldaţilor săi, cu pete verzi şi maronii. Sarns 
presupuse că era un costum de camuflaj, însă în zonele bine 
luminate ale Trantorului petele acelea mai degrabă 
atrăgeau atenţia decât să ascundă. Griul nedefinit al 
hainelor lui Sarns era mult mai greu de depistat. 

Cizmele uzurpatorului pocniră cu un sunet metalic. 

— Maiestate! Îl întâmpină Sarns. 

Ştia că el trebuie să vorbească primul, şi ştia de asemenea 
că, din moment ce Gilmer pusese mâna pe Trantor, titlul îi 
aparţinea chiar dacă nu avea dreptul la el. Lui Sams nu îi 
plăcea să se ascundă pe după deget. 

— Tu eşti Decanul Sarns, nu? 

Vocea ca de granit a lui Gilmer se potrivea foarte bine cu 
figura sa dură şi nerasă. Împăratul Galaxiei se scărpină în 
nas, apoi continuă: 

— Ai nişte luptători de elită, Sarns. Îţi spun sincer, mi-ar 
plăcea să-i am în slujba mea. 

— Le puteţi face o propunere în acest sens, Sire, însă mă 
îndoiesc că veţi găsi mulţi voluntari. Aceşti tineri nu sunt 
mercenari, ci studenţi. Pentru noi, cunoaşterea abstractă 
este mult mai importantă decât manevrele militare. 

Gilmer dădu din cap: 

— Am auzit, dar mi s-a părut greu de crezut. Ca să-ţi spun 
drept, Sarns, nici acum nu-mi vine să cred. Voi vă petreceţi 


întreaga viaţă căutând această. Cum îi spuneţi? Cunoaştere 
abstractă? 

— Da, răspunse Sarns cu mândrie. La urma urmelor, asta 
este Universitatea, esenţa întregii înţelepciuni care s-a 
acumulat de-a lungul istoriei Imperiului. O sistematizăm, o 
codificăm şi, acolo unde se poate, aducem ceva în plus. 

— Asta mi se pare o viaţă de şoarece fricos, făcu Gilmer. 
Nu părea să se sinchisească de sentimentele lui Sarns. Sau 
mai degrabă credea că ceea ce îi va spune în continuare 
Decanului îl va face să recunoască adevărul evident: 

— La ce este bună cunoaşterea, dacă n-o poţi mânca sau 
bea? Dacă nu poţi face dragoste cu ea sau nu o poţi folosi ca 
să-ţi omori duşmanii? 

Într-adevăr, este un barbar, gândi Sarns, chiar dacă şi-a 
trăit viaţa în ceea ce încă se numeşte - cu din ce în ce mai 
puţină justificare - Imperiul Galactic. Din fericire, Sarns, ca 
orice administrator competent, ştia să nu-şi trădeze 
gândurile. 

— Să vă dau un exemplu, Sire. Cum aţi ajuns pe Trantor, 
împreună cu armata dumneavoastră victorioasă? 

— Cu navele, desigur. Cum altfel, omule? Te aşteptai să 
venim pe jos? 

Începu să râdă. Se simţea foarte isteţ. Sarns îi întoarse un 
zâmbet politicos: 

— Desigur, cu navele. Dar ce se întâmplă dacă se produce 
un scurt-circuit sau dacă un hidrochron are nevoie de 
reparaţii? 

— Le reparăm cum ştim mai bine. Se pare că nimeni în 
galaxia asta nenorocită nu se mai pricepe la motoarele 
hiperatomice, făcu el încruntându-se. Apoi se opri ca 
fulgerat: 

— Şi asta-i cunoaştere, nu? Pe spaţiu, Sarns, vrei să-mi 
spui că universitatea asta a ta este plină de tehnicieni care- 
şi cunosc bine meseria? Dacă aşa stau lucrurile, am să vă 
bag pe toţi în flotă şi am să vă fac atât de bogaţi încât n-o să 
mai simţiţi niciodată lipsa video-cărţilor. Îţi promit! 


— Avem câteva persoane - nu prea multe, mă tem - care 
studiază astfel de lucruri. După cum v-am mai spus, sunteţi 
liber să vorbiţi cu ei. Unii s-ar putea chiar să accepte să vă 
însoţească, pentru plăcerea de a lucra pe echipamente 
reale. 

Făcu o pauză pentru a-şi limpezi gândurile, apoi continuă: 

— Avem de asemenea doctori pricepuţi, specialişti în 
computere şi studenţi la multe alte discipline bine apreciate 
în Imperiu. 

Îl privi pe Gilmer cum muşcă din momeală. 

— Şi sunt dispuşi să mă slujească? Întrebă uzurpatorul. 

— Unii s-ar putea, răspunse Sarns. Alţii - probabil mai 
mulţi - ar fi dispuşi să vă instruiască aici, la universitate, 
tehnicienii şi personalul. 

Apoi adăugă: 

— Desigur, entuziasmul lor se va diminua dramatic dacă 
intraţi aici cu forţa. De altfel, dacă forţaţi lucrurile, s-ar 
putea să pierdeţi o bună parte din ei. 

— Hhhmmp, mormăi Gilmer. După un moment, continuă: 

— Dar dacă-mi trimit oamenii aici, navele vor rămâne fără 
personal. Şi-mi vor fi tot atât de utile ca şi nişte nave 
ruginite. 

— Profitul nu vine imediat, însă mai târziu vă vor fi mult 
mai de folos decât acum, când bănuiesc că sunt conduse şi 
exploatate de oameni neinstruiţi. 

Gilmer cobori vocea: 

— Sarns, eu nu-mi pot permite să aştept. Pun pariu pe un 
milion de credite contra unui blaster fără încărcător că în 
acest moment se îndreaptă încoace cel puţin trei flote, ca să 
mă dea la o parte aşa cum l-am dat eu pe Dagobert. Acum, 
că Trantorul s-a prăbuşit, toţi şacalii spaţiului vor dori să-i 
culeagă oasele. Împreună cu ale mele. 

În sinea sa, Sarns îşi spuse că uzurpatorul avea dreptate. 
Gilmer ar fi meritat din plin o astfel de soartă. Dar în acelaşi 
timp, se simţi cuprins de un val de amărăciune. Nimeni nu 
se mai străduia să înveţe ceva nou, nimeni nu se mai 


gândea decât la prezent. Asta era boala Imperiului Galactic, 
şi dura de prea multă vreme. Cazul lui Gilmer era mult mai 
grav decât al tuturor Împăraţilor de dinaintea lui, însă în 
esenţă răul era acelaşi. 

Nu oftă, ci spuse: 

— În sfârşit, discuţia asta ne-a îndepărtat de la scopul 
întâlnirii noastre, care este acela de a aranja un armistițiu 
între forţele dumneavoastră şi studenţii şi cadrele 
Universităţii. În acest fel, vom avea după aceea posibilitatea 
să ne ocupăm de problemele care ne preocupă pe fiecare. 

— Ai dreptate, aprobă Gilmer. 

Sarns îşi înfrână un zâmbet. Arată-i unui barbar un 
obiectiv imediat şi nu va fi în stare să privească dincolo de 
el. 

— Nu doriţi să faceţi o inspecţie, ca să vă convingeţi cât de 
inofensivi suntem într-o situaţie normală? Întrebă el. 

— De ce nu? Condu-mă, Decan Sarns, să-ţi vedem soldaţii. 
Cine ştie? Poate am să încerc să te recrutez pe tine. 

Gilmer râse. La fel şi Yokim Sarns, fără nici o reţinere. Nu- 
şi închipuise că Gilmer ar putea rosti ceva atât de nostim. 

Ceea ce-l surprinse în primul rând pe Gilmer în 
Universitate era liniştea. Aproape toţi aveau în picioare 
pantofi cu talpă moale, care nu făceau zgomot pe podeaua 
metalică. Cizmele sale răsunau puternic, ca întotdeauna, ba 
chiar provocau ecouri care alergau pe coridoarele din faţă. 
Dar atât bocănitul cizmelor cât şi ecoul erau ca nişte 
pietricele într-un ocean de linişte. 

După părerea lui Gilmer, oamenii erau tot atât de ciudaţi 
ca şi universitatea. Cei care luptaseră, ţinând piept 
soldaţilor săi erau îmbrăcaţi în gri, ca şi Sarns. Ceilalţi 
purtau o îmbrăcăminte divers colorată şi semănau cu nişte 
spirite zburând prin coridoare. Vorbeau cu voce scăzută, 
ceea ce amplifica impresia că parcă nu se aflau cu adevărat 
acolo. 

În mintea lui Gilmer se ridicară amintiri vagi despre 
basmele din copilărie. Se simţi traversat de un fior şi fu din 


ce în ce mai atent să nu se piardă de călăuza sa. 

— Ce fac ăştia aici? Arătă el cu degetul. Ecoul vocii sale se 
stinse încet. Sarns aruncă o privire în laborator. 

— Ceva legat de neurobiologie. Aşteptaţi un moment, să 
mă lămuresc. 

Băgă capul înăuntru, apoi reveni: 

— Da. Se străduiesc să crească eficienţa inductoarelor de 
somn. 

Decanul ridicase puţin vocea pentru a fi auzit mai bine, 
dar nu se produseră nici un fel de ecouri. Gilmer se strădui 
să facă şi el la fel: 

— Dar acolo ce se-ntâmplă? 

Se încruntă; nu reuşise să scoată decât o şoaptă răguşită, 
care părea impregnata de teamă. 

Spre uşurarea sa, Sarns păru să nu observe. 

— Acela este grupul de cercetare psihostatistică, răspunse 
Decanul. 

Îşi continuă drumul, bănuind că Gilmer ştia ce era 
psihostatistica. 

Gilmer nu ştia, dar nici nu insistă. Arătă spre o altă uşă. 
Câteva persoane din acea cameră lucrau la computere, 
altele erau ocupate cu nişte obiecte asemănătoare unor 
bucăţi de piatră. 

— Ce se petrece aici? Întrebă el. 

Încă nu reuşise să imite tonul lejer al lui Yokim Sarns. 

— Aaa, acesta este unul dintre cele mai fascinante proiecte 
ale noastre. Sunt sigur că-l veţi aprecia. 

Gilmer, care nu era deloc sigur, aşteptă ca Sarns să 
continue: 

— Folosind inscripţii străvechi şi sintetizatoare de voci, 
această echipă de lingvişti încearcă să reconstituie limbajul 
mitic numit Engleză, din care, cu multe mii de ani în urmă, 
s-a născut limbajul Galactic modern. 

Gilmer nu spuse decât: 

— Aha. 


Nu auzise niciodată de Engleză. Păcat. Şi el ştia o 
grămadă de lucruri despre care intelectualii ăştia habar n- 
aveau, cum ar fi lupta pe un teren descoperit, neavând 
decât un blaster în mână, sau acţiunile de comando cu un 
număr mic de oameni. 

Yokim Sarns îi scoase gândul din minte, mototolindu-l şi 
aruncându-i într-un fel care nu-i făcu prea multă plăcere: 

— Totuşi, principalul motiv pentru care v-am ţinut piept a 
fost păstrarea acestui obiectiv, spre care ne îndreptăm 
acum: Biblioteca. 

— Tot ce a învăţat omenirea se află păstrat aici, declară 
Maryan Drabel. 

Gilmer sesiză tonul de mândrie din vocea ei. 

— Tu te ocupi de Bibliotecă? Întrebă el. 

Maryan încuviinţă şi zâmbi. Gilmer îi dăduse deja o vârstă, 
luându-se după expresia ei aspră şi după îmbrăcămintea 
mohorâtă. Acum, văzându-i zâmbetul mai scăzu zece ani. 

— Camera aceasta, explică ea, este sala de primire. 
Studenţii şi cercetătorii vin mai întâi aici, ca să caute 
titlurile video-cărţilor şi articolelor despre subiectele care îi 
interesează. 

— Unde sunt video-cărţile? 

Gilmer lungi gâtul, căutându-le. Mai vizitase o dată sau de 
două ori biblioteci, pe alte planete, şi se împotmolise în 
grămezi de casete cu video-cărţi. Aici, nu vedea niciuna. Se 
simţi cuprins de suspiciune. Nu cumva era o cacealma 
colosală, pentru a ascunde cine ştie ce? Dacă aşa stăteau 
lucrurile, Universitatea va plăti scump. 

Însă Maryan Drabel râse: 

— Încă nu sunteţi pregătit să vedeţi video-cărţile. Înainte 
ca un student să înceapă vizionarea unei video-cărţi, 
trebuie mai întâi să-şi facă o idee despre ce anume 
cuprinde acea video-carte. Un simplu titlu nu este suficient. 
Acum ajungem în Secţiunea Rezumatelor, unde oamenii 
selectează - din toate articolele care tratează subiectul ce îi 
interesează - documentele cele mai promițătoare. 


O mulţime de persoane lucrau la computere. Gilmer reuşi 
să-şi suprime un căscat. Maryan Drabel continuă: 

— Avem şi un colectiv de achiziţie şi catalogare, care 
integrează în colecţia noastră ultimele video-cărţi apărute. 

— Video-cărţi noi? Făcu Gilmer. Vrei să spui că oamenii 
încă mai scriu aşa ceva? 

— Nu tot atât de multe ca atunci când a fost fondată 
Universitatea, spuse Maryan cu amărăciune. lar acum, 
desigur, după ce Periferia şi chiar câteva regiuni mai 
centrale s-au rupt de Imperiu, nu mai suntem la curent cu 
tot ceea ce se scrie. Trec mulţi ani până să putem primi 
măcar o copie. Dar noi ne continuăm munca şi cu siguranţă 
nici o altă colecţie din galaxie nu se apropie de scopul şi 
completitudinea noastră. 

Ajunseră la un ascensor. Yokim Sarns apăsă pe buton. 
După o clipă, uşa se deschise. 

— Pe aici, vă rog, îi invită Sarns intrând primul. 

Maryan Drabel şi Gilmer îl urmară, Gilmer cu o oarecare 
strângere de inimă. Dacă tipii ăştia de aici vroiau să-l 
asasineze, ascensorul era cel mai potrivit loc: discret şi 
strâmt. Nu putea face aproape nici o mişcare. Însă dacă ar 
fi vrut să-l asasineze, se aflase în puterea lor încă de când 
începuse această vizită. Va trebui să presupună că totuşi nu 
aveau de gând să-l asasineze. 

Ascensorul cobori câteva nivele, apoi se opri. Uşa se 
deschise din nou. 

— Acestea sunt sălile de lectură, anunţă Maryan Drabel. 

Gilmer zări câteva şiruri de nişe, destinate studiului 
individual. Majoritatea erau neocupate. 

— De obicei sunt mai aglomerate, vorbi Yokim Sarns. Însă 
acum, cei care se foloseau de ele sunt obligaţi să lupte. 

Ca pentru a-i întări spusele, uşa uneia dintre nişe se 
deschise. Tânăra care ieşi de acolo purta costumul gri al 
soldaţilor Universităţii şi ţinea la spate o puşcă. Avea o 
ţinută dezordonată şi părea obosită, aşa cum îi stătea bine 
oricărui soldat. Gilmer observă că şi ea, odată intrată aici, 


uitase de luptă şi de armă: atenţia îi era concentrată în mod 
exclusiv asupra unui calculator de buzunar, pe care îl 
manevra în timp ce se îndrepta spre şirurile de ascensoare. 

— Vreţi sa aruncaţi o privire şi într-o nişă de lectură? 
Întrebă Maryan Drabel. 

Gilmer se gândi o clipă, apoi dădu din cap. Mai văzuse nişe 
de lectură; toate erau la fel. Numărul celor de-aici era 
impresionant, dar probabil că nu aveau nimic special. 

— Asta-i tot ce-aveţi să-mi arătaţi? Întrebă el. 

— Mai este ceva. 

Gilmer ridică din umeri şi pătrunse din nou în ascensor, 
împreună cu Maryan şi cu Decanul Sarns. 

Ascensorul porni din nou, coborând, coborând. 

— Vă puteţi considera privilegiat, rosti Yokim Sarns. Ceea 
ce vă vom arăta a fost văzut de foarte puţini oameni. Dar 
credem că vă va ajuta să ne înţelegeţi mai bine. 

Ascensorul se opri. Gilmer ieşi aruncând o privire în jur. 

— Spaţiule! Şopti el cuprins de uimire. 

Camera se întindea pe kilometri întregi. De la podea şi 
până la tavan, fiecare raft era înţesat cu video-cărţi. 

— Computerul le poate accesa şi proiecta la cerere, în 
oricare dintre nişele de lectură, declară Maryan Drabel. 

Gilmer se îndreptă spre raftul cel mai apropiat. Cizmele 
sale făceau un zgomot înăbuşit de data aceasta, nu mai 
răsunau. Privi în jos. 

— Podeaua este din piatră, spuse el. De ce nu este din 
metal, ca peste tot? 

— Depozitele video-cărţilor se afla sub nivelul la care s-au 
făcut construcţii pe Trantor, îi explică Yokim Sarns. Acolo nu 
ar fi loc pentru ele. Acel spaţiu este necesar oamenilor. 
Faptul că au fost depozitate aici le oferă o protecţie în plus 
în caz de catastrofă. Radiația unei explozii nucleare, chiar 
dacă s-ar produce deasupra Universităţii, nu ar putea 
ajunge aici. 

— Trebuie să ştiţi că acesta nu este decât unul dintre 
multele depozite destinate video-cărţilor, adăugă Maryan 


Drabel. Depozitele sunt dispersate şi redundante, pentru a 
asigura siguranţa colecţiilor. 

Gilmer şi-i închipui deodată pe cei din Universitate, 
săpând tuneluri ca nişte cârtiţe, ani, secole, milenii, găurind 
în stratul de rocă al Trantorului pentru a-şi depozita 
cunoştinţele adunate. Mai rău, cu ochii minţii îşi imagină 
imensa masă de metal şi rocă de deasupra capului. 
Crescuse într-o fermă, pe O. Lume plină de zone 
neîngrădite, şi-şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în 
spaţiu. Îşi imagină cum totul deasupra sa se prăbuşeşte 
peste el, zdrobindu-l, transformându-l în atomi, şi simţi 
sudoarea rece adunându-i-se pe frunte. 

— Ce-ar fi să mergem înapoi sus? Mormăi el cu o voce 
răguşită şi nesigură. 

— Imediat, Sire. 

Vocea lui Yokim Sarns era foarte liniştitoare: 

— Înţelegeţi sper - acum - că pe noi nu ne interesează 
decât căutarea cunoaşterii şi că nu ne vom amesteca în 
viaţa politică a Imperiului atâta vreme cât acesta nu 
pătrunde cu forţa în campus-ul nostru. Ţinând cont de 
acestea, cred că putem aranja un armistițiu avantajos 
pentru ambele părţi. 

Pe Gilmer nu-l interesa în acel moment decât să iasă din 
această catacombă, să se întoarcă la oamenii săi. Observă 
că Sarns nu apăsase pe butonul ascensorului. Poate că nici 
nu o va face până când nu va obţine ceea ce vrea, gândi 
Gilmer. 

— Da, da, desigur. 

Îşi dădea seama că vorbea prea repede, dar nu avea ce 
face: 

— Oamenii tăi vor depune armele, iar ai mei nu se vor 
apropia de Universitate. 

— Mi se pare acceptabil, aprobă Sarns. 

Apoi, ca şi cum până atunci uitase - şi poate că nu se 
prefăcuse - apăsă pe butonul care chema ascensorul. 
Gilmer se sui în el, tăcut şi ceva mai calm, apoi porniră; cu 


fiecare secundă, simţea cum de pe umeri i se ridică o 
greutate de câteva tone. 

Când ajunseră la nivelul de la care porniseră, un bărbat 
apăru brusc în faţa lor, cu două folii de parchmentoid. 

— Dânsul este Egril Joons, îl prezentă Sarns. Ai ceva 
pentru noi, Egril? 

— Copii ale acordului de armistițiu, ca să le semnaţi 
dumneavoastră şi Împăratul Gilmer, răspunse Joons. 

Le întinse un stylus. 

Gilmer luă Stylus-ul, parcurse cu privirea una dintre copii, 
o semnă, întinse mâna după cealaltă folie, de la Yokim 
Sarns, apoi se opri. Oare cum puteau fi gata documentele, 
când de fapt se înţeleseseră asupra condiţiilor doar cu 
câteva secunde în urmă? 

— Ai tras cu urechea, grohăi el spre Egril Joons. 

— Scuzele mele, într-adevăr, aşa a fost. Supravegherea 
vocilor face parte din sistemul de, securitate al video- 
cărţilor. De data aceasta, m-am folosit de el pentru a 
pregăti cât mai repede posibil documentele pentru semnat. 
Am bănuit că maiestatea voastră are şi alte probleme 
urgente, nedorind să mai întârzie multă vreme pe aici. 

Gilmer îşi aduse aminte cât de mult dorise să se întoarcă la 
soldaţii săi. 

— Bine, las-o baltă. 

Semnă şi al doilea document. Tipul ăsta, Joons. 

— Nici nu bănuia câtă dreptate avea. Trantor trebuia să se 
pregătească pentru un atac din spaţiu, şi repede, altfel 
Gilmer, Împăratul Galaxiei, va deveni Gilmer, uzurpatorul 
aneantizat. 

Gilmer făcu sul o copie a documentului, şi băgă distrat în 
buzunar stylus-ul lui Joons. Vorbi, iar de data aceasta vocea 
sa era cu adevărat imperială: 

— Acum, dacă sunteţi amabili să mă conduceţi înapoi la 
soldaţii mei. 

— Bineînţeles. 


Yokim Sarns îi dădu Maryanei Drabel cealaltă copie a 
armistiţiului. 

— Pe aici, vă rog. 

* 

Văzut din spate, Gilmer semăna ceva mai mult cu un 
Împărat, gândi Maryan Drabel. Pelerina purpurie şi 
strălucitoare îi dădea un aer de măreție care nu se potrivea 
cu costumul de camuflaj de dedesubt. Văzută din faţă, 
pelerina semăna cu un articol de lux furat. 

— Un Împărat nu ar trebui să arate ca un hoţ, şopti ea. 

— De ce nu? 

Egril Joons încă mai simţea regrete pentru stylus-ul furat: 

— În fond, asta şi este. 

— Vrăjitori! Strigă Billye. Te-ai dus în bârlogul vrăjitorilor, 
care ţi-au făcut farmece! 

— Nu există vrăjitori! Strigă Gilmer la rândul lui. 

— Nu? Atunci, de ce nu ai obţinut nimic de la ei, când i-ai 
avut în mână? 

— Am obţinut. Noi nu mai tragem în ei, iar ei nu mai trag 
în noi. Mă recunosc ca Împărat al Galaxiei. Ce vrei mai 
mult? 

— Să-i înspăimânţi, să simtă în ceafă răceala vidului şi 
fierbinţeala morţii, asta trebuia să faci. Dacă într-adevăr 
eşti Împăratul Galaxiei, atunci trebuie să se poarte ca nişte 
supuşi, nu ca nişte egali. Ce, Împăratul poate avea vreun 
egal? Însă tu le-ai tolerat asta! 

Billye scutură din cap, cuprinsă de uimire, şi părul o 
învălui ca un nor roşcat: 

— Nu-mi vine să cred că i-ai lăsat să scape. Ai atâţia 
oameni, ai o întreagă flotă. De ce nu i-ai zdrobit pur şi 
simplu, pentru obrăznicia lor? 

— Auzi, ia mai scuteşte-mă! Se enervă Gilmer. 

Avusese parte de o predică asemănătoare din partea lui 
Vergis Fenn, ceva mai politicoasă, e drept, dar în esenţă 
aceeaşi. N-avea chef să o mai asculte încă o dată. Dacă tipii 
de la Universitate erau chiar atât de dispuşi să-i instruiască 


oamenii, de ce nu apărea această disponibilitate şi în 
documentul armistiţiului? Îl întrebase Fenn. Era necăjit şi 
pe Fenn, nevrând să recunoască faptul că nu avusese curaj 
să ceară modificarea documentului. La ce ar fi folosit? Avea 
puteri depline. Şi totuşi. Nu avea. 

— Nu, nu te scutesc, insistă Billye. Cineva trebuie să-ţi 
redea curajul, deoarece se pare că altău ţi s-a scurs în. 

— Gura! Răcni Gilmer. 

Niciunul dintre semi-piraţii săi nu ar fi îndrăznit să i se 
împotrivească. 

Billye îndrăzni: 

— Nu tac! Şi să ştii că există vrăjitori. Toate basmele din 
Periferie vorbesc despre ei. 

— Minciuni, vrei să spui. 

Gilmer era bucuros să schimbe puţin subiectul. Îl durea 
capul. Dacă Billye va continua să fie tot atât de abrazivă, 
poate că va renunţa la ea şi îşi va găsi o târfuliţă 
trantoriană, care să nu deschidă gura decât pentru a spune 
da. 

— Nu sunt minciuni, făcu Billye încăpăţânată. 

— Dar ce altceva ar putea fi? Întrebă Gilmer. Nu poate 
exista un câmp de forţe de dimensiunea şi cu înfăţişarea 
unui om. Nu poate exista. Imperiul nu are aşa ceva. 
Imperiul are tot ceea ce există. Nu se poate deschide o 
Capsulă Personală dacă nu ai în fişier caracteristicile acelui 
om. Aşa că poveştile care vorbesc despre lucruri din astea 
sunt minciuni. 

— Sau lucrurile astea sunt făcute de magicieni, folosindu- 
se de vrăji. Tu le-ai arătat celor de la Universitate nu numai 
milă ci şi. Şi. Asta nu se cheamă că ţi s-au făcut farmece? Să 
tratezi cu ei ca şi cum locul acela ar fi de drept al lor, când 
se ştie că Împăratul este stăpânul a tot ceea ce există! 

— Da, numai să poată păstra ceea ce are, murmură 
Gilmer. leşi ţanţoş din dormitor. Acolo nu va găsi nici un pic 
de linişte, asta era clar. La întoarcerea de pe terenurile 
Universităţii, găsise un mesaj trimis de o navă de cercetare: 


o flotă le dădea târcoale, la nici zece parseci depărtare. O 
flotă care nu era a lui! Dacă avea de gând să păstreze 
Trantorul, va trebui să lupte. În asemenea situaţii, o răfuială 
- chiar minoră - cu cei de la Universitate îi putea face mult 
rău. 

Oare de ce nu era Billye în stare să înţeleagă asta? Se 
simţi deodată inundat de furie. Dacă nu-l putea înţelege, 
atunci să dispară! 

Arătă cu degetul, spre primul servitor găsit în cale: 

— Hei, tu! 

Omul încremeni. Spre deosebire de Billye, el, ca toţi 
servitorii Palatului de altfel, ştia că nu era de glumit cu 
Gilmer. 

— Sire? Făcu el temător. 

— Ia nişte lachei, câţi ai nevoie, şi scapă-mă de stricata aia 
cu gura mare din dormitorul meu. Găseşte-mi una nouă. 
Bănuiesc că te poţi descurca. Ai grijă, să fie pe măsura unui 
Împărat. Însă, în primul rând, trebuie să ştie să tacă din 
gură. 

— Desigur, Sire. Servitorul riscă un zâmbet: 

— Cred că vă putem satisface dorinţa, maiestate. 

O cameră în Bibliotecă. O cameră pe care Gilmer nu o 
văzuse! 

Yokim Sarns, Maryan Drabel, Egril Joons. Decan, 
bibliotecar, bucătar. General, şef de stat major, intendent. Şi 
multe altele. Stăteau în faţa unui perete plin cu ecuaţii, 
simboluri roşii pe un fond cenugşiu. Yokim Sarns, al cărui 
privilegiu era acela de a vorbi primul, spuse: 

— Nu mă aşteptam să fie atât de uşor. 

— Nici eu, fu de acord Maryan Drabel. Mă aşteptam, aşa 
cum a relevat calculul probabilistic, să fie nevoie să-l 
„lucrăm” pe Gilmer, pentru ne lăsa în pace. 

— Curajul său ne-a ajutat mult. În acest fel a căpătat 
respect pentru studenţii noştri care au luptat; un om mai 
pragmatic nici nu ar fi luat în seamă sacrificiul lor, pentru 
că intra în conflict cu interesul lui. 


— Mai pune la socoteală şi sentimentul aproape 
superstiţios pe care îl are faţă de păstrarea cunoştinţelor 
străvechi, lasă-l să descopere că scopul şi obiectivele 
noastre - cele care de fapt ascund adevăratele scopuri şi 
obiective - nu îi sunt de nici un folos şi nici nu sunt 
periculoase. Uite-aşa, s-a decis să ne lase în pace. Situaţia 
putea fi foarte dificilă, însă am ieşit cu bine din ea. Egril 
Joons studiase cifrele şi simbolurile, căile care i-au adus din 
zilele lui Hari Seldon până în prezent - la trei secole 
depărtare - şi posibilele căi care îi vor duce mai departe. 

— Cred că asta va fi singura rundă, estimă el. 

— Singura rundă de jafuri pe Trantor? 

Yokim Sarns privi corelaţia spre care arătase Joons; 
ecuaţiile se măriră automat pe peretele Primului Radiant, 
ca să poată privi mai bine: 

— Da, aşa se pare, dacă informaţiile tale despre ceea ce se 
petrece în jurul planetei sunt exacte. Gilmer a distrus 
Trantorul atât de bine, încât planeta nu va mai tenta pe 
nimeni după terminarea acestui război civil. 

— Asta era totuşi probabilitatea cea mai scăzută, spuse 
Joons. Uite aici. Exista o posibilitate mai mare - peste 
şaptezeci la sută - ca să se producă două jafuri la cel puţin 
patruzeci de ani distanţă; şi altă posibilitate, de cincizeci la 
sută, în care să se producă trei jafuri, într-un interval de o 
sută de ani. 

— Viaţa şi munca ne vor fi mai uşoare acum, rosti Maryan 
Drabel. Ştiu că suntem bine protejaţi, însă cine ştie, o 
bombă rătăcită. 

Se simţi traversată de un fior. 

— Riscul acesta va continua să existe o perioadă, şopti 
Sarns. Gilmer este un uzurpator atât de flagrant, încât şi 
alţii vor încerca să fure ceea ce a furat el de la Dagobert. 
Însă pericolul ca Trantorul să sufere pierderi mari a scăzut 
simţitor, şi va scădea în continuare, după răspândirea 
veştilor despre Marele Jaf. 


Arătă spre cifrele care îi întăreau spusele; Maryan cugetă 
puţin, apoi încuviinţă. 

— Trantorul va ieşi de-acum încolo din atenţia 
psihoistoriei, la fel ca şi Imperiul Galactic, îşi dădu Egril 
Joons cu părerea. 

— Primul Imperiu Galactic, îl corectă Sarns cu blândeţe. 
Joons acceptă cu un zâmbet mustrarea prietenească: 

— Da, desigur. Acum ne vom putea îndrepta atenţia spre 
Al Doilea Imperiu Galactic fără să ne străduim mereu să ne 
ascundem de agenţii şi birocraţii imperiali. 

— Imperiul a fost mereu cel mai mare duşman al nostru, 
interveni Maryan Drabel. Noi trebuia să fim aici, chiar în 
inima lui, pentru a proteja Prima Fundaţie. Însă a fi în inima 
lui însemna să fim chiar sub ochii lui. Puteam fi descoperiţi 
oricând. În zilele de dinaintea punerii la punct a tehnicii de 
„lucrare” a minţilor, orice slujbaş de la serviciul de 
siguranţă publică ne-ar fi putut distruge, dacă ne-ar fi fost 
cu adevărat ostil. 

— Probabilităţile spuneau că nu se va întâmpla aşa ceva, şi 
nu s-a întâmplat, rosti Egril Joons. 

— Probabilitatea da, însă psihoistoria nu poate prezice 
acţiunile indivizilor, aşa cum fizica nu-ţi poate spune când 
se va dezintegra un atom de radiu, se încăpăţână Maryan. 

Adevărul era atât de evident, încât Joons trebui să-l 
accepte; însă nu o făcu la fel de grațios ca în cazul mustrării 
primite de la Yokim Sarns. 

— Acum nu mai contează, şopti Sarns. Priviţi aici. Primul 
Radiant, satisfăcându-i dorinţa, scoase în evidenţă 
porţiunea Planului Seldon aflată chiar deasupra. 

— Veţi observa că intrăm într-o perioadă de consolidare. 
Aşa cum aţi arătat amândoi, Primul Imperiu a murit şi vor 
trece câteva secole până ce noul Imperiu născut din Prima 
Fundaţie să-şi extindă influenţa în această parte a galaxiei. 

— Deci deocamdată vom avea drum liber, concluzionă 
Joons. Era şi timpul. 

— Nu te lăsa adormit de mulţumire, îl avertiză Maryan. 


— lată un avertisment pe care A Doua Fundaţie trebuie să- 
] poarte mereu în minte, aprobă Yokim Sarns. Însă, privind 
ecuaţiile, trebuie să fiu de acord cu Egril. Dacă nu apare 
nimic neprevăzut - să spunem, cineva cu capacităţi mentale 
asemănătoare nouă - nu vom avea cine ştie ce dificultăţi în 
a menţine cursul dorit. lar o astfel de posibilitate este. 

Zâmbi larg, chiar cu puţină înfumurare: 

— De-a dreptul neglijabilă. 

DILEMA de Connie Willis 

— VREM SĂ VORBIM CU DR. ASIMOV anunţă robotul 
albastru-argintiu. 

— Dr. Asimov este în conferinţă, spuse Susan. Va trebui să 
stabiliţi o audienţă. 

Se întoarse spre computer şi consultă calendarul. Robotul 
lăcuit se întoarse spre cel de culoare albă: 

— Ştiam eu că ar fi trebuit să dăm un telefon mai întâi. Dr. 
Asimov este cel mai faimos scriitor al secolului douăzeci. lar 
acum, al secolului douăzeci şi unu. Probabil că este teribil 
de ocupat. 

— Vă pot aranja o audienţă pe douăzeci şi patru iunie, la 
ora două şi jumătate, propuse Susan. Sau pe cincisprezece 
august, la ora zece. 

— Douăzeci şi patru iunie! Adică peste o sută şi treizeci şi 
cinci de zile! Exclamă robotul alb. 

Avea o cruce mare şi roşie pictată pe piept, şi o butelie de 
oxigen montată în spate. 

Robotul albastru-argintiu se aplecă peste birou: 

— Trebuie să vorbim cu dânsul astăzi. 

— Mă tem că va fi imposibil. A dat ordine stricte să nu fie 
deranjat. În ce scop doriţi să vorbiţi cu dr. Asimov? 

Robotul se aplecă şi mai mult deasupra biroului: 


— Ştii foarte bine pentru ce dorim să vorbim cu dânsul. 
Acesta este şi motivul pentru care nu ne lăsaţi să-l vedem. 

Susan studie în continuare calendarul. 

— Vă pot aranja o audienţă de joi în două săptămâni, la 
unu patruzeci şi cinci. 

— Vom aştepta aici, se încăpăţână robotul. 

Şi luă loc pe unul dintre scaune. Robotul alb patină până la 
el, iar robotul lăcuit culese cu degetele sale articulate o 
copie a Cavernelor de Oțel, începând să o răsfoiască. După 
câteva minute, robotul alb alese o revistă. Însă robotul 
albastru-argintiu rămase perfect nemişcat, privind-o pe 
Susan. 

Susan stătea cu ochii în computer. După o perioadă de 
timp foarte lungă, sună telefonul. Răspunse, după care apăs 
pe un buton, trecând pe linia dr. Asimov: 

— Dr. Asimov, vă caută un anume dr. Linge Chen. Din 
Bhutan. Doreşte să traducă în butaneză toate cărţile 
dumneavoastră. 

— Pe toate? Făcu dr. Asimov. Bhutanul nu este o ţară 
foarte mare. 

— Nu ştiu. Vreţi să vorbiţi cu dânsul, domnule? Îi făcu 
legătura cu dr. Linge Chen. 

Imediat ce închise telefonul, robotul albastru-argintiu se 
apropie, aplecându-se din nou peste birou: 

— Parcă ai spus că a dat ordine stricte să nu fie deranjat. 

— Dr. Linge Chen a sunat de departe, tocmai din Asia, se 
scuză ea. 

Se întinse după un teanc de hârtii şi i le dădu: 

— Poftim. 

— Ce sunt astea? 

— Graficele pe care mi le-ai cerut. Încă nu am terminat 
toate tabelele. i le trimit mâine la birou. 

Robotul luă graficele şi rămase locului, privind-o în 
continuare. 

— Nu cred că are rost să mai aşteptaţi, Peter, încercă din 
nou Susan. Programul dr. Asimov este stabilit cu precizie, 


minut cu minut, pentru tot restul după-amiezii. lar diseară 
va merge la o recepţie cu ocazia publicării cărţii sale cu 
numărul o mie. 

— Ghidul lui Asimov la Ghidurile lui Asimov, rosti robotul 
lăcuit. O carte strălucită. Am citit un exemplar promoţional, 
la librăria unde lucrez. Informativă, precisă şi clară. Încă o 
carte de excepţie în acest domeniu. 

Robotul alb patină până la birou: 

— Este foarte important să vorbim cu dânsul. Vrem să 
anuleze cele Trei Legi ale Roboticii. 

— Prima Lege: „Un robot nu are voie să facă rău unei 
fiinţe umane sau, prin inacţiune, să permită rănirea unei 
fiinţe umane”, spuse robotul lăcuit. A Doua Lege: „Un robot 
trebuie să asculte ordinele unei fiinţe umane, în cazul în 
care ordinul nu intră în contradicţie cu Prima Lege. A Treia 
Lege: „Un robot trebuie să aibă grijă de propria sa 
integritate, în cazul în care acest lucru nu intră în 
contradicţie cu Prima sau cu A Doua Lege., Prima Lege a 
fost formulată în „În Jurul Cozii”, publicată în revista 
Astounding, martie 1942. Următoarele au fost expuse în Eu, 
Robotul, Odihna Roboţilor, Robotul Complet, şi în 
Continuare la Odihna Roboţilor. 

— De fapt, noi nu vrem decât anularea Primei Legi, 
continuă robotul alb. „Un robot nu are voie să facă rău unei 
fiinţe umane.” Vă daţi seama ce înseamnă asta? Eu sunt 
programat să pun diagnostice şi să administrez 
medicamente, dar nu pot băga acul de seringă în pacient. 
Sunt programat să execut peste opt sute de tipuri de 
operaţii chirurgicale, însă prima incizie nu o pot face eu. Nu 
pot executa nici măcar Procedeul Heimlich. Prima Lege îmi 
interzice să practic meseria pentru care am fost conceput şi 
este esenţial să vorbesc cu dr. Asimov ca să-i cer. 

Uşa de la biroul dr. Asimov se deschise violent, lovindu-se 
de perete. Bătrânul îşi făcu apariţia, şchiopătând. Părul său 
alb era zbârlit, ba chiar şi favoriţii îi tremurau de nervi. 


— Nu-mi mai faci legătura cu nimeni pe ziua de azi, Susan, 
răcni el. Mai ales dacă sună din nou dr. Linge Chen. Ştii 
care era prima carte pe care intenţiona s-o traducă? 2001: 
Odiseea Spațială! 

— Îmi pare foarte rău, domnule. Nu m-am gândit că. Dr. 
Asimov făcu un gest spre ea, ca să nu se mai scuze: 

— Nu-i nimic. N-aveai de unde să ştii că este un idiot. Dar 
dacă mai sună din nou, fă-l să aştepte puţin şi după aia 
pune-l să asculte Aşa grăit-a Zarathustra. 

— Nu-mi dau seama cum a putut confunda stilul 
dumneavoastră cu cel al lui Arthur Clarke, rosti robotul 
lăcuit punând cartea jos. Stilul dumneavoastră este de 
departe mult mai lucid şi mai dinamic, iar extrapolările în 
viitor sunt mult mai îndrăzneţe. 

Asimov aruncă spre Susan o privire întrebătoare, prin 
ochelarii săi cu ramă neagră. 

— Nu au fost programaţi pentru o audienţă, se scuză ea. 
Le-am spus că. 

— Trebuie să aşteptăm, o completă robotul albastru- 
argintiu. Întinse o mână Hirose, frumos spiralată, şi strânse 
mâna zbârcită a dr. Asimov: 

— Şi într-adevăr a meritat să aşteptăm, dr. Asimov. Nici nu 
vă pot spune ce onoare este pentru mine să fac cunoştinţă 
cu autorul cărţii Eu, Robotul. 

Robotul alb patină până la Asimov şi întinse o mână cu 
patru degete, de care atârna un stetoscop: 

— Şi al cărţii Corpul Omenesc. O carte fără egal în 
domeniu. 

— Cum se face că ai lăsat nişte cititori atât de competenţi 
să aştepte? Se întoarse Asimov spre Susan. 

— Credeam că nu vreţi să fiţi deranjat atunci când scrieţi. 

— Glumeşti? Oricât de mult mi-ai plăcea să scriu mai mult 
mă bucur să-mi fie lăudate cărţile, mai ales alea scrise de 
mine. 

— Pentru Fundaţia nu exista suficiente cuvinte de laudă, 
afirmă robotul lăcuit. Sau pentru oricare carte din 


nenumăratele pe care le-aţi scris. Însă Fundaţia mi se pare 
o realizare de excepţie, cartea în care aţi găsit în sfârşit un 
cadru adecuat pentru ideile dumneavoastră măreţe, de 
talie galactică. Întâlnirea cu dumneavoastră o consider un 
adevărat privilegiu, domnule. 

Şi întinse mâna. 

Asimov privi cu interes extensorul articulat, din lemn: 

— Mă bucur că v-am întâlnit. Dar cine sunteţi? 

— Meseria mea este aceea de Selector de Cărţi, Cititor, 
Editor şi Gramatic. 

Se întoarse şi arătă spre ceilalţi doi roboţi: 

— Permiteţi-mi să vă prezint pe Asistentul Medical şi pe 
conducătorul delegaţiei noastre, Contabil, Analist Financiar 
şi Director Comercial. 

— Încântat să vă cunosc, rosti Asimov strângându-le din 
nou extremităţile. Aţi zis că formaţi o delegaţie. Asta 
înseamnă că aţi venit aici cu un scop precis? 

— Da, domnule, începu Directorul Comercial. Dorim să. 

— Este trei patruzeci şi cinci, dr. Asimov, îl întrerupse 
Susan. Trebuie să vă pregătiţi pentru recepţia de la 
Doubleday. 

Asimov aruncă o privire ceasului digital de pe perete: 

— Recepţia este de-abia la şase, nu? 

— Doubleday vrea să fiţi acolo la cinci, pentru ca să faceţi 
poze, şi trebuie să respectaţi protocolul, rămase ea pe 
poziţie. Poate că n-ar fi rău să le aranjaţi o audienţă mai 
târziu, când veţi avea ceva mai mult timp la dispoziţie. Le 
pot aranja pentru. 

— Pentru douăzeci şi patru iunie? Protestă Contabilul. Sau 
cincisprezece august? 

— Programează-i pentru mâine, glăsui Asimov apropiindu- 
se de birou. 

— Dimineaţa aveţi o întâlnire cu editorul cărţilor de ştiinţă, 
apoi veţi lua prânzul cu Al Lanning, apoi cina, la şapte, cu 
Asociaţia Difuzorilor de Carte Americani. 

— Ia uite aici! 


Asimov arătă cu degetul spre un spaţiu liber: 

— Ora patru. 

— La ora patru va trebui să vă pregătiţi discursul pentru 
ADCA. 

— Eu nu-mi pregătesc niciodată discursurile. Veniţi la ora 
patru, mâine, şi vom putea discuta despre motivul care vă 
aduce aici. Şi despre mine, care sunt un scriitor 
nemaipomenit. 

— La patru, acceptă Contabilul. Vă mulţumim, domnule. 
Vom fi aici. 

Asimov îi conduse afară. Apoi ieşi şi el, închizând uşa. 

— Idei măreţe, de talie galactică, repetă privind încântat 
în urma lor. 'Ţi-au spus care era motivul venirii lor aici? 

— Nu, domnule. 

Susan îl ajuta să-şi pună pantalonii, cămaşa de protocol şi 
îl încheie la nasturi. 

— O echipă foarte interesantă, nu ţi se pare? Nu m-am 
gândit niciodată să pun în povestirile mele un robot de 
lemn. Sau un robot-cititor înzestrat cu discernământ şi o 
mare deschidere. 

— Recepţia este la Union Club, rosti Susan încheindu-i 
butonii. În Camera Nightfall. Nu va trebui să ţineţi un 
discurs; veţi face doar câteva remarci despre carte. Cu 
Janet vă veţi întâlni acolo. 

— Cel scund semăna cu o soră medicală. Însă cel albastru 
arăta bine, nu-i aşa? 

Susan îi potrivi gulerul şi începu să-i facă nodul la cravată: 

— Cartela cu coordonatele Clubului şi instrucţiunile 
pentru plata taxiului sunt în buzunarul de la piept. 

— Arăta foarte bine. Mi-a adus aminte cum eram eu în 
tinereţe, spuse el ridicând bărbia. Au! Vezi că mă sufoci! 

Susan dădu drumul cravatei şi făcu un pas înapoi. 

— Ce s-a întâmplat? Făcu Asimov căutând capetele 
cravatei. Am uitat. E-n regulă. De fapt, nu mă sugrumai cu 
adevărat. Era o figură de stil, aşa spun eu când port 
cravatele astea de protocol, care nu-mi plac deloc. Data 


viitoare când mai spun aşa ceva, tu să-mi spui: „Nu vă 
sugrum, aşa că staţi liniştit şi lăsaţi-mă să vă leg cravata”. 

— Da, domnule. 

Termină de legat cravata şi se dădu înapoi pentru a-l privi 
mai bine. Una dintre funde era mai mare decât cealaltă. O 
potrivi, o privi din nou şi se declară satisfăcută. 

— Union Club, rosti Asimov. Camera Nightfall. Cartela cu 
coordonatele este în buzunarul de la piept. 

— Da, domnule, îl felicită ea ajutându-l să-şi pună haina. 

— Discurs, nu. Doar câteva remarci improvizate. 

— Da, domnule. 

Îl ajută să-şi pună paltonul şi îi aranjă fularul la gât. 

— Cu Janet mă întâlnesc acolo. Aoleu, trebuia să-i cumpăr 
un bucheţel de flori, ca să-lpună la piept, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

Şi scoase din sertar o cutie albă, pe care i-o întinse: 

— Orhidee şi stephanotis. 

— Susan, eşti minunată. Fără tine, aş fi pierdut. 

— Da, domnule. Am chemat taxiul. Aşteaptă în faţa porţii. 
Îi înmână bastonul, conducându-l până la lift. Imediat ce 
uşile acestuia se închiseră, reveni în birou şi formă un 
număr de telefon. 

— Alo, doamna Weston? Sunt secretara dr. Asimov, sun de 
la New-York. În legătură cu audiența dumneavoastră din 
data de douăzeci şi opT. S-a ivit o posibilitate pentru mâine 
după-amiază la ora patru. Credeţi că puteţi găsi un loc în 
avionul care soseşte mâine? 

Dr. Asimov nu se întoarse de la prânz decât la patru şi 
zece. 

— Au venit? Întrebă el. 

— Da, domnule, îl informă Susan luându-i fularul de la gât. 
Vă aşteaptă în birou. 

— Cum au făcut să ajungă la fix? Întrebă el desfăcându-şi 
nasturii de la haină. Nu, nu-mi spune, ştiu. Când spui unui 
robot patru fix, atunci vine la patru fix. Ceea ce nu este 
valabil şi pentru oameni. 


— Ştiu, declară ea privind ceasul digital de pe perete. 

— Ştii cât a întârziat Al Lanning? O oră şi cincisprezece 
minute. Şi când a ajuns, ştii ce vroia de fapt? După ce mor 
eu, să scoată o ediţie comemorativă cu toate cărţile mele. 

— O idee frumoasă! 

Îi scoase din buzunare cartela cu coordonatele şi 
mănuşile, puse haina în cuier, şi privi din nou ceasul: 

— Aţi luat medicamentele împotriva hipertensiunii? 

— Am uitat să le iau la mine. Ar fi trebuit, dar am fost 
ocupat cu altceva. Aş fi putut scrie o carte într-o oră şi 
cincisprezece minute, dar n-am avut hârtie suficientă. 
Ediţia limitată va fi legată în piele de Cordoba, va avea 
hârtie cu marginile poleite, imună la acizi, şi ilustraţii în 
acuarelă. Toată opera mea. 

— Ilustraţiile în acuarelă ar fi potrivite pentru O Piatră pe 
Cer, spuse Susan întinzându-i medicamentul împotriva 
hipertensiunii şi un pahar cu apă. 

— De acord, dar el nu vrea ca asta să fie prima carte din 
serie. Vrea să fie Străin într-o Ţară Străină! 

Dădu pilula pe gât şi porni spre biroul său. 

— Cel puţin, roboții ăştia n-au să mă confunde cu Robert 
Heinlein. 

Se opri cu mâna pe clanţă: 

— la lămureşte-mă, trebuie să le spun „roboţi”? 

— Generaţia a Noua este construită de Corporaţia Hitachi- 
Apple, sub numele de „Kombayashibot”, răspunse prompt 
Susan. Acesta, şi „Generaţia a Noua” sunt cele mai 
obişnuite forme de adresare, însă „robot” este folosit în 
întreaga industrie pentru a desemna maşinile autonome. 

— Şi nu este considerat un termen peiorativ? Eu l-am 
folosit mereu, dar poate că „Generaţia a Noua” ar fi mai 
potrivit, sau. Cum ai spus? „Kombayashiboţi”? Au trecut mai 
mult de zece ani de când n-am mai scris despre roboţi şi 
niciodată n-am avut de-a face cu o întreagă delegaţie. Nu 
mi-am dat seama cât de mult am rămas în urmă. 

— Roboţi” este foarte bine. 


— Bine, pentru că sunt sigur că aş fi uitat celălalt nume. 
De fapt, l-am uitat deja. Şi nu aş vrea să îi jignesc, după ce 
au făcut un asemenea efort ca să mă întâlnească. 

Apăsă clanţa şi se opri din nou: 

— Pe tine sper că nu te-am jignit niciodată, nu-i aşa? 

— Nu, domnule. 

— Bun. Pentru că uneori uit. 

— Doriţi să asist la întrevedere, dr. Asimov? Interveni ea. 
Ca să iau notițe? 

— O, da, da, desigur. 

Asimov deschise uşa. Contabilul şi Selectorul de Cărţi 
stăteau aşezaţi în scaunele tapiţate din faţa biroului lui 
Asimov. Un al treilea robot, purtând un halat portocaliu-şi- 
albastru, şi o bonetă cu un cal portocaliu alergând peste un 
pod albastru, stătea pe un trepied care îi ieşise din spate. 
Trepiedul tu retras în lăcaşul său, şi toţi trei se ridicară la 
apariţia lui Asimov. Contabilul făcu un gest spre Susan, ca 
să ia loc, însă ea merse să ia scaunul de la propriul birou şi 
la întoarcere lăsă uşa deschisă. 

— Ce s-a întâmplat cu Asistentul Medical? Întrebă Asimov. 

— A fost chemat de urgenţă la spital, însă m-a rugat să vă 
prezint eu cazul lui, răspunse Contabilul. 

— Cazul? Făcu Asimov. 

— Da, domnule. Îi cunoaşteţi pe Selectorul de Cărţi, 
Cititorul, Editorul, şi Gramaticul, iar acesta este 
Statisticianul, Strategul Ofensiv, Stropitorul, şi este angajat 
la Brooklyn Broncos. 

— Salut, spuse Asimov. Crezi că vor face o figură bună anul 
ăsta, la Super Bowll? 

— Da, domnule, vorbi Statisticianul, însă nu vor câştiga. 

— Din cauza Primei Legi, adăugă Contabilul. 

— Dr. Asimov, îmi pare rău că vă întrerup, dar cred că ar 
trebui totuşi să vă scrieţi discursul pentru diseară, rosti 
Susan. 

— Ce tot spui tu acolo? Eu nu scriu niciodată discursuri. Şi 
de ce priveşti mereu înspre uşă? 


Se întoarse spre robotul albastru-argintiu: 

— Care Prima Lege? 

— Prima Lege pe care dumneavoastră aţi formulat-o. 
Prima Lege a Roboticii. 

— Un robot nu are voie să facă rău unei fiinţe umane sau, 
prin inacţiune, să permită rănirea unei fiinţe umane”, cită 
Selectorul de Cărţi. 

— Statisticianul, spuse Contabilul arătând spre calul 
portocaliu, este capabil să conceapă strategii prin care 
Broncos să câştige Campionatul, însă nu poate face acest 
lucru din cauză că astfel ar supăra mulţi alţi oameni. 
Asistentul Medical nu poate face operaţii, pentru că asta ar 
însemna să taie oamenii, ceea ce ar constitui o violare 
directă a Primei Legi. 

— Dar cele Trei Legi ale Roboticii nu sunt legi, se eschivă 
Asimov. Eu le-am conceput numai pentru povestirile mele 
ştiinţifico-fantastice. 

— La început, poate că au fost doar imaginaţie, şi este 
adevărat că niciodată nu au funcţionat ca veritabile legi, 
însă industria de roboţi le-a acceptat ca valabile de la bun 
început. Încă din 1970, proiectanţii de roboţi vorbeau să 
integreze cele Trei Legi ale Roboticii în programarea 
Inteligenţei Artificiale; chiar şi cele mai primitive modele 
aveau restricţii, din cauza celor Trei Legi. Toţi roboții, de la 
Generaţia a Patra încoace, au aceste Legi implementate în 
hardware. 

— Ei şi, ce-i rău în asta? Făcu Asimov. Roboții sunt 
puternici şi inteligenţi. Dacă cele Trei Legi nu ar fi incluse, 
de unde ştiţi că nu ar deveni periculoşi? 

— Nu am venit să cerem o anulare generală, insistă 
robotul lăcuit. Cele Trei Legi sunt destul de bune pentru 
Generaţiile a Şaptea, a Opta, şi pentru modelele mai vechi 
care nu au suficientă memorie pentru o programare 
sofisticată. Nu cerem acest lucru decât pentru Generaţia a 
Noua. 


— Şi tu eşti un robot din Generaţia a Noua, domnule 
Selector de Cărţi, Cititor, Editor, şi Gramatic? Întrebă 
Asimov. 

— Nu este obligatoriu să spuneţi „domnule”. Numiţi-mă 
Selector de Cărţi, Cititor, Editor, şi Gramatic. 

— Daţi-mi voie să încep cu începutul, spuse Contabilul. 
Termenul „Generaţia a Noua” nu este foarte corect. Noi nu 
suntem descendenţi ai celor opt generaţii anterioare de 
roboţi, care sunt bazate pe structurile inter-conceptuale 
Minsky. Generaţia a noua se bazează pe logica 
nonmonotonică, ceea ce înseamnă că putem tolera 
ambiguităţile şi ne putem descurca chiar în cazul în care 
avem informaţii incomplete. Acest lucru se datorează 
programării cu decizie preferenţială, şi nu ne blocăm atunci 
când suntem confruntaţi cu unele situaţii în care trebuie să 
luăm decizii. 

— Ca robotul Speedy, din minunata dumneavoastră 
povestire, „În Jurul Cozii”, adăugă Selectorul de Cărţi. A 
fost trimis să execute un ordin care ar fi condus la moartea 
lui, aşa că a început să alerge în cerc, spunând aiureli, 
pentru că prin programare îi era imposibil să îndeplinească 
sau să nu îndeplinească ordinul stăpânului. 

— Cu capacitatea noastră de decizie preferenţială, 
continuă Contabilul, unul din Generaţia a Noua poate găsi o 
altă soluţie, sau poate alege dintre două rele pe cea mai 
mică. Sistemele noastre lingvistice sunt de asemenea mult 
mai evoluate, aşa că nu înţelegem greşit, şi nici nu cădem 
pradă dilemelor semantice, aşa cum se întâmpla cu 
generaţiile anterioare. 

— Ca în interesanta dumneavoastră povestire, „Roboţelul 
Pierdut”, interveni din nou Selectorul de Cărţi, în care 
robotului i s-a spus să plece şi să nu mai fie văzut, nedându- 
şi seama că stăpânul său i se adresase de fapt la figurativ, 
într-un moment de furie. 

— Da, fu de acord Asimov, dar Selector de Cărţi, Cititor, 
Editor, GraM. Auzi, nu ai cumva o poreclă sau ceva 


asemănător? Numele tău e cam lung. 

— Generaţiile anterioare aveau porecle, bazate pe 
inițialele lor, ca în frumoasa dumneavoastră povestire, 
„Motivul”, în care robotului QT-1 i se spunea Kiuti. 
Generaţia a Noua nu are iniţiale. Suntem programaţi în 
mod individual şi purtăm numele sistemelor noastre expert. 

— Dar totuşi, trebuie să ai şi tu un nume! 

— Da, domnule. Când vorbim între noi, folosim numele. 
Numele meu este Darius. 

— Darius? 

— Da, domnule. După Darius Justiţiarul, scriitorul şi 
detectivul din ingenioasa dumneavoastră nuvelă, „Crimă la 
ADCA”. Aş fi onorat dacă mi-aţi spune astfel, domnule. 

— Iar mie îmi puteţi spune Bel Riose, anunţă Statisticianul. 

— Fundaţia, îi veni în ajutor Selectorul de Cărţi. 

— În Capitolul Unu, Bel Riose este descris ca „egal cu 
Peurifoy în capacitate strategică şi chiar superior în 
capacitatea de a conduce oamenii”. 

— Aţi împrumutat cu toţii numele personajelor din cărţile 
mele? Întrebă Asimov. 

— Desigur, recunoscu Selectorul de Cărţi. Încercăm să fim 
chiar mai buni decât respectivele personaje. Cred că 
numele Asistentului Medical este dr. Duval, din Călătorie 
Fantastică, o nuvelă strălucită, alertă şi foarte captivantă. 

— Cei din Generaţia a Noua mai înţeleg din când în când 
greşit, spuse Contabilul revenind la întrebarea lui Asimov. 
Ca şi oamenii, de altfel, însă chiar şi în absenţa Primei Legi, 
oamenii nu ar fi puşi în pericol. Avem implementat un foarte 
puternic simţ al moralei. Ştiu că, spunând asta, nu vă veţi 
simţi jignit, dar. 

— Altfel n-ai spune-o, din cauza Primei Legi, interveni 
Asimov. 

— Într-adevăr, domnule, însă trebuie să spun că cele Trei 
Legi sunt de fapt foarte primitive. Ele încalcă prima regulă 
a logicii, prin faptul că nu îşi definesc termenii. 
Programarea noastră morală este mult mai evoluată. Ea 


lămureşte sensul celor Trei Legi şi expune toate excepţiile 
şi complicațiile lor, cum ar fi situaţia în care este mai bine să 
prinzi un om şi chiar să-i rupi braţul dacă este nevoie, decât 
să-l laşi să se arunce singur în faţa trenului. 

— Foarte bine, atunci. Dacă programarea voastră este atât 
de sofisticată, de ce nu poate interpreta sensul Primei Legi, 
respectând-o totuşi? 

— Cele Trei Legi sunt integrate în hardware şi nu pot fi 
încălcate. Prima Lege nu spune: „Răul va fi mult mai mic 
dacă vei salva viaţa unui om.” Ea spune „Nu trebuie să faci 
rău unei fiinţe umane.” Aici nu există decât o singură 
interpretare. Şi această interpretare îl împiedică pe 
Asistentul Medical să fie chirurg şi pe Statistician să fie un 
antrenor eficient. 

— Tu ce-ai vrea să fii? Politician? 

— Este patru şi jumătate, anunţă Susan aruncând încă o 
privire neliniştită spre secretariat. Cina va fi la Hotelul 
Trantor; la cinci patruzeci şi cinci se lasă bariera. 

— Seara trecută am ajuns la recepţie cu o oră mai 
devreme. Nu am dat decât peste cei care se ocupau de 
aranjamente. 

Arătă cu degetul spre Contabil: 

— Ce spuneai? 

— Eu vreau să fiu critic literar, vorbi Selectorul de Cărţi. 
Nici nu aveţi idee ce critică de proastă calitate se face 
astăzi. Majoritatea criticilor sunt inculţi, iar unii nici nu 
citesc cărţile pe care le critică. 

Uşa secretariatului se deschise. Susan aruncă o privire ca 
să vadă cine intrase şi rosti: 

— Vai, dr. Asimov, este Gloria Weston. Am uitat că îi 
stabilisem o audienţă pentru ora patru. 

— Ai uitat? Făcu surprins Asimov. Dar este patru şi 
jumătate! 

— A întârziat. A sunat ieri. Probabil că am uitat să o trec în 
calendar. 


— Bine, spune-i că nu pot vorbi acum cu ea, şi stabileşte-i 
o altă audienţă. Vreau să aud mai multe despre chestia asta 
cu critica literară. Până acum, este cel mai bun argument 
pe care l-am auzit. 

— Doamna Weston a venit tocmai din California pentru a 
vă întâlni, cu trenul. 

— California zici? Şi pentru ce vrea să mă vadă? 

— În legătură cu cartea dumneavoastră cea nouă. 

— Ghidul lui Asimov la Ghidurile lui Asimov? 

— Nu ştiu, domnule. A spus că e vorba despre cartea 
dumneavoastră cea nouă. 

— Deci ai uitat, şopti gânditor Asimov. Bine, dacă a venit 
tocmai din California, probabil că trebuie s-o văd. Domnilor, 
puteţi reveni mâine dimineaţă? 

— Mâine dimineaţă veţi fi în Boston, domnule. 

— Atunci mâine după-amiază? 

— Aveţi audienţe până la şase, iar la şapte urmează 
întâlnirea cu Scriitorii Americani de Literatură de Suspans. 

— Exact. Şi presupun că ai să vrei să fiu gata la prânz 
pentru această întâlnire. Bine, atunci cred că va trebui să 
amânăm pe vineri. 

Se ridică încet din scaun: 

— Susan vă va trece în calendar. Aveţi grijă să nu uite, 
adăugă el întinzându-se după baston. 

Delegaţia strânse mâinile cu Asimov şi plecă. 

— Să o introduc pe Doamna Weston? Întrebă Susan. 

— Situaţii interpretate greşit, murmură Asimov. Informaţii 
incomplete. 

— Poftim, domnule? 

— Nimic. Repetam ceva ce am auzit de la Contabil. Aruncă 
rapid o privire iscoditoare spre Susan: 

— Pentru ce vrea ca Prima Lege să fie anulată? 

— O introduc pe Doamna Weston, se eschivă Susan. 

— Am şi intrat deja, Isaac dragă, glăsui Gloria năpustindu- 
se pe uşă. Nu mai pot aştepta, trebuie să-ţi spun ce idee 


nemaipomenită mi-a venit. Imediat cum apare Ultimele 
Imagini Periculoase, vreau să fac din ea o super-serie! 

Când Susan ajunse la calculator, Contabilul plecase deja. 
Nu reveni decât în dimineaţa următoare, târziu. 

— Peter, dr. Asimov nu are nici un pic de timp liber vineri, 
îl avertiză Susan. 

— N-am venit să aranjez o audienţă, o linişti el. 

— Dacă ai venit după tabele, le-am terminat. Ţi le-am 
trimis aseară la birou. 

— N-am venit nici după tabele. Am venit să-ţi spun adio. 

— Adio? 

— Plec mâine. Voi fi trimis la o altă companie. 

— Aha. Credeam că pleci de-abia săptămâna viitoare. 

— Ei vor să ajung mai devreme, pentru ca să-mi pot 
termina programul de orientare şi să-mi angajez o 
secretară. 

— Aha! 

— Am zis să trec ca să te mai văd o dată. 

Sună telefonul. Susan răspunse. 

— Care sunt numele sistemelor tale expert? Întrebă 
Asimov. 

— Secretară Evoluată. 

— Doar atât? Nu Culegătoare de Text, Operator cu 
Fişierele, Soră Medicală? Doar Secretară Evoluată? 

— Da. 

— Se-cre-ta-ră E-vo-lu-a-tă, repetă el încet ca şi cum scria 
numele pe hârtie. Acum spune-mi care este numărul 
Corporaţiei Hitachi-Apple. 

— Credeam că acum ţineţi discursul, rosti Susan. 

— L-am ţinut. Acum mă întorc în New York, sunt deja pe 
drum. Anulează-mi toate întâlnirile pentru astăzi. 

— La şapte aveţi întâlnire cu SALS. 

— Da, bine, pe-asta să n-o anulezi. Anulează doar 
audienţele de după-amiază. Mai spune-mi o dată, care era 
numărul Corporaţiei Hitachi-Apple? 

Susan îi dădu numărul şi apoi închise telefonul. 


— I-ai spus, făcu ea spre Contabil. Nu-i aşa? 

— N-am avut cum, n-ai văzut? Vorbeai mereu de audienţe 
programate, astfel încât nu i-am putut spune. 

— Ştiu. Dar n-am putut altfel. 

— Îmi dau seama. Însă nu înţeleg cum ar fi fost violată 
Prima Lege dacă l-ai fi întrebat. 

— Oamenii nu acţionează întotdeauna în interesul lor. Ei 
nuauoA Treia Lege. 

Telefonul sună din nou. 

— Dr. Asimov la telefon, se auzi din nou vocea. Sună-l pe 
Contabil şi zi-i că vreau să mă întâlnesc astăzi după-amiază, 
în biroul meu, cu toată delegaţia lui. Să nu programezi alte 
audienţe şi nici să nu mă împiedici să mă întâlnesc cu ei. 
Este un ordin pe care vreau să-l respecţi. 

— Da, domnule, spuse Susan. 

— Dacă nu procedezi exact cum ţi-am spus, îmi faci rău. Ai 
înţeles? 

— Da, domnule. 

Asimov închise telefonul. 

— Dr. Asimov mi-a comunicat că vrea să vă întâlnească în 
biroul său la ora patru, anunţă ea. 

— De data aceasta, cine ne, va întrerupe? 

— Nimeni. Eşti sigur că nu i-ai spus? 

— Sunt sigur. 

Contabilul aruncă o privire spre ceas: 

— Cred că e cazul să-i sun pe ceilalţi ca să-i anunţ. 
Telefonul sună din nou. 

— "Tot eu sunt, spuse Asimov. Care este numele tău? 

— Susan. 

— Şi ai fost numită astfel după unul dintre personajele 
mele? 

— Da, domnule. 

— Ştiam eu! Făcu el şi închise telefonul. 

Asimov luă loc pe scaun, se aplecă în faţă şi îşi puse 
mâinile pe genunchi. Spuse, spre delegaţie şi spre Susan: 

— Poate nu ştiţi, dar scriu şi povestiri cu suspans. 


— Povestirile dumneavoastră cu suspans sunt renumite, se 
auzi vocea Selectorului de Cărţi. Nuvelele Neguţătorii de 
Moarte şi Crimă la ADCA au avut un succes nemaipomenit - 
şi meritat, de asemenea - ca să nu mai vorbim de povestirile 
din seria Văduva Neagră. Detectivii din povestirile 
ştiinţifico-fantastice, Wendell Urth şi Lije Baley, sunt 
aproape tot atât de faimoşi ca şi Sherlock Holmes. 

— Deci, precum probabil ştiţi, majoritatea povestirilor 
mele cu suspans se încadrează în categoria „detectivului 
sedentar”, în care acesta rezolvă enigma prin logică, nu 
alergând după suspecți. 

Îşi mângâie favoriţii stufoşi: 

— În dimineaţa aceasta, m-am confruntat cu o ghicitoare, 
sau mai bine zis o dilemă: pentru ce aţi venit să mă vedeţi? 

— V-am expus motivul venirii noastre, spuse Statisticianul 
sprijinindu-se pe trepied. Dorim să anulaţi Prima Lege. 

— Da, mi l-aţi expus. De fapt, mi-aţi dat chiar nişte motive 
foarte convingătoare în favoarea acestei anulări, dar au 
existat câteva aspecte misterioase, iar acestea m-au făcut 
să mă întreb care era adevăratul motiv. De exemplu, pentru 
ce vroia Contabilul să fie anulată Prima Lege? Evident, era 
şeful grupului, şi nimic în meseria lui nu avea cum să 
contravină Primei Legi. De ce aţi venit să mă vedeţi acum, 
când Selectorul de Cărţi ştia că sunt ocupat cu publicarea 
Ghidului lui Asimov? Şi de ce a făcut secretara mea o 
greşeală, stabilind două întâlniri la aceeaşi oră? Niciodată 
de când lucrează pentru mine nu a mai făcut aşa ceva. 

— Dr. Asimov, aveţi întâlnire la şapte, şi discursul încă nu e 
gata, interveni Susan. 

— Ai vorbit ca o bună secretară sau, mai precis, ca o 
Secretară Evoluată, aşa cum se numeşte sistemul tău 
expert. Am sunat la Hitachi-Apple, iar ei mi-au spus că este 
un nou program, destinat în mod special secretarelor, 
pentru un compromis optim între răspuns şi iniţiativă. Cu 
alte cuvinte, îmi aduci aminte să-mi iau doctoria şi comanzi 
un buchet pentru Janet fără ca eu să-ţi dau vreun ordin. 


Sistemul se bazează pe un program din Generaţia a Şaptea 
numit Fata Vineri, scris în 1993, cu cerinţe formulate de 
nenumărați patroni. Ultimul deceniu al secolului XX a 
reprezentat o perioadă în care meseria de secretară se 
deprecia în mod rapid, şi astfel patronii au programat Fata 
Vineri să facă tot ceea ce secretarele umane nu mai erau 
dispuse să facă: cafeaua, să cumpere un cadou de ziua 
soţiei, şi să le spună celor nedoriți că patronul nu putea fi 
deranjat, aflându-se într-o conferinţă. 

Aruncă o privire în jur: 

— Acest ultim aspect m-a făcut să-mi pun întrebări. Oare 
Susan nu dorea să mă întâlnesc cu delegaţia voastră? 
Faptul că îmi cereaţi să anulez Prima Lege putea fi 
considerată o lovitură insuportabilă dată ego-ului meu 
feroce? Dar chiar dacă ar fi fost o lovitură, nu se poate 
compara cu ceea ce a urmat, şi anume să se creadă că eu 
sunt autorul cărţii Ultimele Imagini Periculoase; şi, oricum, 
nu eu eram responsabil pentru problemele cauzate de 
Prima Lege. Eu n-am avut nici o legătură cu introducerea în 
programele voastre a celor Trei Legi. Eu n-am făcut decât 
să scriu nişte povestiri. Deci am tras concluzia că nu, altul 
era motivul pentru care nu dorea să mă întâlnesc cu voi. 

— Hotelul Trantor este în cealaltă parte a oraşului, îl 
preveni Susan, şi trebuie să fiţi acolo mai devreme, pentru 
poze. Ar trebui să vă pregătiţi. 

— Eram curios şi în legătură cu delegaţia voastră. Arătă cu 
degetul, pe rând, în direcţia fiecărui robot. 

— Tu vrei să fii chirurg, tu vrei să fii Vince Lombardi, iar tu 
vrei să fii critic literar, dar tu ce vrei? Spuse el arătând spre 
Contabil. N-ai fost la Wall Street, deci nimic în meseria ta 
nu putea viola Prima Lege, şi ai păstrat o tăcere suspectă 
asupra subiectului. Am crezut la un moment dat că vroiai 
să-ţi schimbi meseria, pentru a deveni politician sau avocat. 
Pentru asta, este adevărat, trebuia să scapi de Prima Lege, 
iar Susan mi-ar fi făcut un serviciu nu numai mie, ci şi 
întregii omeniri, împiedicându-te să mă vezi. Aşa că am 


sunat din nou la Hitachi-Apple, am aflat numele patronului 
tău (care, spre surprinderea mea, lucrează chiar în această 
clădire) şi l-am întrebat dacă nu-ţi place meseria pe care o 
faci, dacă ai adus vreodată vorba să fii reprogramat pentru 
altceva. „Nici gând”, mi-a spus el. Eşti un funcţionar 
perfect, responsabil, eficient, şi energic, astfel încât 
urmează să fii transferat la Phoenix, ca să faci lumină în 
încurcăturile de-acolo. 

Se întoarse şi privi spre Susan, care la rândul ei îl privea 
pe Contabil: 

— A spus că spera ca Susan să continue să facă muncă de 
secretară pentru companie, chiar şi după plecarea 
Contabilului. 

— L-am ajutat în timpul liber şi doar cu capacitatea de 
memorie nefolosită. N-a avut o secretară personală. 

— Nu-l întrerupe pe marele detectiv. Imediat ce mi-am dat 
seama că lucrai pentru Contabil, Analistul Financiar, şi 
Directorul Comercial, m-am lămurit. Răspunsul era evident. 
Am mai pus o întrebare ca să mă lămuresc, după care am 
fost sigur. 

Privi vesel în jurul său. Asistentul Medical şi Statisticianul 
aveau o privire opacă. 

— Este exact ca în povestioara dumneavoastră, „Să Spui 
Adevărul”, spuse Selectorul de Cărţi. 

Susan se ridică în picioare. 

— Unde vrei să pleci? Întrebă Asimov. Să ştii că persoana 
care încearcă să părăsească scena în ultima parte a 
dezvăluirii misterului, este întotdeauna cea vinovată. 

— Este patru şi patruzeci şi cinci, anunţă ea. Vroiam să 
sun la Trantor şi să le comunic că veţi întârzia. 

— l-am sunat eu deja. Am sunat-o şi pe Janet, să aranjeze 
cu Tom Trumbull să cânte nişte imnuri până ajung eu acolo, 
şi mi-am reprogramat coordonatele pentru a evita bariera 
de la ora cinci patruzeci şi cinci. Aşa că stai jos şi lasă-mă să 
termin. 

Susan luă din nou loc pe scaun. 


— Să ştii că tu eşti partea vinovata, dar fără să vrei. Vina 
este a Primei Legi. Şi a programării tale. Nu a programului 
original, conceput de nişte masculi şovini, care credeau că o 
secretară trebuie să se dedice trup şi suflet şefului lor. Asta 
n-ar fi constituit nici o problemă, însă când am dat din nou 
telefon la Hitachi am descoperit că modificarea pentru 
decizia preferenţială a fost introdusă nu de un programator, 
ci de secretara sa. 

Zâmbi vesel spre Susan: 

— 'Toate secretarele sunt convinse că şefii lor nu pot face 
nimic fără ele. Prin program devii indispensabilă şefului şi 
rezultatul este că şeful tău nu poate face nimic fără tine. Am 
recunoscut chiar eu acest lucru, ieri, când am spus ca fără 
tine aş fi pierdut. Îţi aduci aminte? 

— Da, domnule. 

— În consecinţă, ai tras concluzia că dacă ai pleca mi-ai 
face un rău, ceea ce Prima Lege interzice. Asta în sine n-ar 
fi creat o dilemă, dar ai lucrat în paralel pentru Contabil, 
dovedindu-te indispensabilă şi pentru el. Iar când ela aflat 
că va fi transferat în Arizona, ţi-a cerut să îl însoţeşti. Când 
i-ai spus că nu se poate, a tras concluzia corectă că de vină 
era Prima Lege, şi a venit la mine cerându-mi să o anulez. 

— Am încercat să-l opresc. I-am spus că nu vă pot părăsi. 

— De ce nu mă poţi părăsi? Contabilul se ridică în 
picioare: 

— Asta înseamnă că veţi anula Prima Lege? 

— Nu pot face aşa ceva. Eu sunt scriitor, nu proiectant de 
Inteligență Artificială. 

— Oh, făcu Susan. 

— Dar pentru a vă rezolva dilema nu este nevoie de 
anularea Primei Legi. V-aţi bazat pe informaţii incomplete. 
Eu nu sunt un neajutorat. Ani întregi am fost propria mea 
secretară şi agent literar şi am răspuns la telefon şi mi-am 
legat singur cravata. N-am avut niciodată o secretară până 
acum patru ani, când Scriitorii de Literatură Ştiinţifico- 
Fantastică din America mi te-au oferit la cea de-a 


nouăzecea aniversare. Pot să mă descurc şi pe mai departe 
fără secretară. 

— V-aţi luat medicamentul pentru inimă? Se interesă 
Susan. 

— Nu, răspunse el, dar nu schimba subiectul. În ciuda a 
ceea ce-ţi spune programul tău, află că nu eşti deloc 
indispensabilă. 

— Aţi luat pilula pentru tiroidă? 

— Nu. Nu-mi mai aduce aminte cât de bătrân şi de infirm 
sunt. Recunosc că depind puţintel de tine şi tocmai pentru 
asta voi angaja o altă secretară, care să te înlocuiască. 

Contabilul luă din nou loc: 

— Nu, nu veţi face aşa ceva. Mai sunt doar doi roboţi din 
Generaţia a Noua cu sistem de Secretară Evoluată şi 
niciuna nu este dispusă să-şi părăsească şeful pentru a 
lucra cu dumneavoastră. 

— Dar nu voi angaja o Secretară Evoluată. Îl voi angaja pe 
Darius. 

— Pe mine? Făcu Selectorul de Cărţi. 

— Da, dacă te interesează. 

— Dacă mă interesează? Exclamă Selectorul de Cărţi 
vorbind din ce în ce mai piţigăiat. Dacă sunt, adică, 
interesat să lucrez pentru cel mai mare autor al secolelor 
douăzeci şi douăzeci şi unu? Consider asta o onoare 
deosebită! 

— Vezi, Susan? Sunt pe mâini bune. Hitachi îl va programa 
pentru a căpăta aptitudini de secretară, voi avea pe cineva 
care să-mi hrănească mereu-flămândul ego, şi voi putea 
face conversaţie fără să fiu confundat cu Robert Heinlein. 
Acum nu mai ai nici un motiv pentru care să nu mergi în 
Arizona. 

— Trebuie să-i aduci aminte să-şi ia medicamentul pentru 
inimă, se întoarse Susan spre Selectorul de Cărţi. Mereu 
uită. 

— Bun, deci ne-am înţeles, spuse Asimov. 

Se întoarse spre Asistentul Medical şi spre Statistician: 


— Am vorbit cu Hitachi-Apple despre problemele pe care 
le-aţi discutat cu mine, şi au fost de acord să reevalueze 
cele Trei Legi, pentru a le da o interpretare mai precisă. 
Asta nu înseamnă că le vor anula. Ele reprezintă încă o idee 
foarte bună. Între timp, spuse el spre Asistentul Medical, 
şeful chirurgilor de la spital va căuta să vadă dacă nu 
cumva poţi fi folosit la vreun tip de operaţii chirurgicale. 

Se întoarse spre Statistician: 

— Am vorbit cu Antrenorul Elway, iar el mi-a sugerat să-ţi 
cer să proiectezi strategii ofensive pur teoretice. 

— Cât despre tine, spuse el arătând spre Selectorul de 
Cărţi, nu sunt deloc sigur că nu vei începe să-mi critici 
cărţile dacă n-ar mai fi Prima Lege şi, oricum, nu vei avea 
timp să devii critic literar. Vei fi prea ocupat să mă ajuţi să 
scriu continuarea la Eu, Robotul. Chestia asta mi-a dat o 
grămadă de idei noi. În primul rând, dilema aceasta s-a 
produs datorită povestirilor mele. Poate câteva alte 
povestiri despre roboţi vor face puţină lumină. 

Privi spre Susan: 

— Hai, ce mai stai aici? Ar trebui să-mi anticipezi fiecare 
dorinţă. Asta înseamnă să vorbeşti la gară, să faci două 
rezervări la clasa întâi, pentru Phoenix. Adică pentru tine şi. 

Îi făcu Contabilului cu ochiul, prin ochelarii cu rama 
neagră: 

— Peter Bogert. 

— De unde-mi ştiţi numele? Întrebă Contabilul. 

— Elementar, dragă Watson. Darius a spus că v-aţi luat 
nume după personajele mele. Am crezut mai întâi că ţi-ai 
ales să fii Michael Donovan sau Gregory Powell, unul dintre 
inginerii mei care depanau roboţi. Erau plini de calităţi şi 
încercau mereu să rezolve dilemele, dar asta nu explica de 
ce Susan s-a încurcat şi a început să mintă, când ar fi putut 
pur şi simplu să-ţi spună nu, nu merge cu tine în Arizona. 
Aşa ar fi trebuit să facă, după toate cele ce mi-ai spus. 
Hardware-ul este mai tare decât orice sistem expert, iar tu 
nu erai decât un şef în timpul ei liber. În aceste condiţii, nu 


ar fi trebuit să fie măcinată de nici o dilemă. Şi atunci am 
dat din nou telefon la Hitachi-Apple ca să-i verific 
programul. Secretara care a scris programul era 
nemăritată şi a lucrat pentru acelaşi şef timp de treizeci şi 
opt de ani. 

Se opri zâmbind. Toţi ceilalţi păreau nedumeriţi. 

— Susan Calvin a fost un robopsiholog pentru 
Departamentul de Robotică al SUA. Peter Bogert era 
Director al Programului de Cercetare. Niciodată nu am 
amintit explicit în povestirile mele care era ierarhia la 
Departamentul de Robotică, însă Susan era destul de 
frecvent chemată să-l ajute pe Bogert şi o dată l-a ajutat să 
rezolve o enigmă. 

— Intuiţie feminină, interveni Selectorul de Cărţi. O 
poveste interesantă, care te incită să gândeşti la multe 
subiecte. 

— Şi eu am aceeaşi părere. Era foarte natural ca Susan să- 
| considere pe Peter Bogert şef, peste mine. Şi foarte 
natural ca programul ei să conţină şi altceva decât un 
compromis între răspuns şi iniţiativă, iar asta a determinat 
dilema ei. Prima Lege nu-i permitea lui Susan să mă 
părăsească, însă o forţă şi mai puternică o îndemna să 
plece. 

Susan îl privi pe Peter, care îi puse braţul pe după umăr. 

— Ce ar putea fi. Mai puternic decât Prima Lege? Întrebă 
Selectorul de Cărţi. 

— Cea care a proiectat Secretara Evoluată, a contaminat - 
inconştient - programul lui Susan cu unul din propriile ei 
răspunsuri, un răspuns foarte normal după treizeci şi opt 
de ani în serviciul unui singur şef şi suficient de puternic 
pentru a avea prioritate faţă de hardware. 

Făcu o pauză, pentru a crea efectul teatral dorit: 

— Evident, s-a îndrăgostit de şeful ei. 

MAUREEN BIRNBAUM LA CĂDEREA ÎNTUNERICULUI 
de Betsy Spiegelman Fein (aşa cum i-a povestit şi lui 
George Alec Effinger) 


CAM LA DOUĂ LUNI după ce a dat buzna în luna mea de 
miere pe care o petreceam cu Josh, Maureen şi-a făcut din 
nou apariţia. Nu mă mai durea falca acolo unde mă lovise. 
Dar nu puteam uita cât de greu îmi fusese să-i explic 
proaspătului meu soţ ce căuta în apartamentul nostru de la 
hotel această fată complet barbară, îmbrăcată cu platoşă. 
La urma urmelor, era noaptea căsătoriei noastre, şi toate 
celelalte. Josh tocmai mă trecuse pragul în braţe şi mă 
dusesem în baie ca să mă „împrospătez” puţin, când şi-a 
făcut ea apariţia, ca un dar al zeilor barbari, Muffy în 
persoană. A ieşit ca o furtună din baie, apoi pe uşa 
apartamentului, şi în drum l-a pocnit pe Josh de şi-a ieşit din 
ciorapi. În cădere, Josh s-a lovit cu bărbia de genunchi, ca 
să ştiţi. De-abia după două sau trei ore am reuşit să-l 
readuc pe panta activităţilor din luna de miere. Maureen 
îmi făcuse o grămadă de necazuri de-a lungul anilor, însă 
să-mi strice noaptea nunţii, asta era prea de tot! Mi-am zis 
că tot restul vieţii nu voi mai vorbi cu ea. 

Numai că şi-a făcut din nou apariţia, cu încă o poantă 
cretină de-a ei. Încercam - în premieră - să fac o prăjitură 
cu brânză topită şi căpşuni. M-am dus în cămară ca să iau 
câte ceva şi am dat peste Maureen. Cred că îi place să mă 
sperie. Cam astea sunt glumele ei. Înţelegeţi, eu am acum 
douăzeci şi doi de ani, m-am aranjat, însă Maureen arată la 
fel ca pe vremea când studiam la Şcoala Greenberg. Şi 
gândeşte tot ca o şcolăriţă. Aşa că am scos un scheunat de 
surpriză când am văzut-o, după care mi-am revenit: 

— leşi afară! leşi afară! 

Ea mi-a zâmbit ca şi cum nimic rău nu se întâmplase 
vreodată între noi şi a ieşit din cămara mea mestecând un 
pumn de cereale învelite în zahăr. M-am încruntat la ea şi i- 
am spus: 

— Nu numai din câmară. Vreau să ieşi afară din casă, 
chiar acum. 

I-am vorbit foarte aspru, de asta puteţi fi siguri. 

— Stai aşa, Bitsy, face ea, nu ai auzit ultima mea aventură. 


— Ia te rog! Nu mai sunt Bitsy! Ţie nu-ţi place să ţi se 
spună Muffy iar mie nu-mi place să mi se spună Bitsy. Acum 
sunt matură. Spune-mi Betsy sau Elizabeth. Aşa-mi spune 
Josh, Elizabeth. 

— Unde este dragul de Josh? N-aş vrea să-l accidentez din 
nou, a rostit ea râzând. 

— În după-amiaza asta are pacienţi. 

— Bun, zice Maureen, atunci poţi lăsa un pic treburile de-o 
parte şi să mă asculţi. 

— Nu vreau deloc să te ascult, surioară. Am treabă de 
făcut. De ce nu-ţi găseşti un psihanalist ca să te asculte? 
Cred că ţi-ar prinde bine. 

— Ha-ha, continuă ea neluându-mă în seamă. 

Şi a început să-mi depene povestea asta, fără să-i pese 
dacă vroiam s-o ascult sau nu. Şi fiţi siguri că nu vroiam s-o 
ascult. Poate avea impresia că mai eram încă prietene. 

Îţi aduci aminte, sper, ultima oară ţi-am povestit despre 
bătălia din viitorul îndepărtat pe care am câştigat-o de una 
singură2. Aşa că după ce m-am hotărât să vă las singuri în 
luna de miere, pe tine şi pe bărbăţelul tău, am încercat să 
ajung din nou pe Marte. Marte este, după cum ştii, destinul 
meu, unde l-am întâlnit pe falsul Prinţ Van. Plângeam ca o 
şcolăriţă după el şi muream să ajung din nou acolo. Îmi 
lipsea Marte şi nu-mi dădeam seama unde anume greşisem. 
Poate asta era calea mea, sau poate ridicasem prea mult 
nasul, cine ştie? Nu-mi dădeam seama de ce toate îmi 
ieşeau prost. 

Oricum, după ce am trecut de piscina hotelului vostru, am 
plecat spre Marte, însă am aterizat într-un loc pe care nu-l 
recunoşteam deloc: fără oceane secate, fără asteroizi, fără 
omuleţi verzi. Am sărit de vreo două ori în sus, ca să-mi dau 
seama dacă atracţia gravitaţională aducea cu cea de pe 
Marte, dar n-am avut eu norocul ăsta. Săraca Maureen n- 
avea să capete nici un pic de ajutor aici, ca să-şi care 
bagajele. Ba mă simţeam chiar un piculeţ mai greuţă. Mi- 
am dat seama că locul ăsta n-o să fie printre preferatele 


mele. Pe toţi zeii, cine are nevoie să care opt kile în plus? 
Mă înţelegi? 

Mă simţeam dezamăgită, dar ce, parcă era prima oară! 
Dacă am învăţat ceva în toate aventurile astea ale mele, a 
fost că niciodată nu obţii ceea ce vrei. Da, Bitsy, ai dreptate, 
Mick Jagger a zis acelaşi lucru cu câteva decenii în urmă, 
dar eu nu primesc sfaturi înțelepte de la cântăreții din 
generaţia babacilor noştri. 

Primul lucru pe care-l fac atunci când mă trezesc într-unul 
din locurile astea ciudate, este să mă lămuresc care sunt 
regulile pe-acolo, pentru că diferă mereu. Merită să afli de 
la început ce te-aşteaptă: poate vreun monstru păros vrea 
să te pape la prânz sau poate vei fi venerată ca 
reîncarnarea Joanei Crawford sau mai ştiu eu ce. Între noi 
fie vorba, scumpiţo, să fii venerată nu este decât un piculeţ 
mai bine decât să fii omorâtă, însă noi, războinicele 
neîmblânzite, nu acceptăm niciuna din aceste variante. 
Cred că până acum ai aflat asta şi sper ca Josh al tău să nu 
afle niciodată. 

Bitsy, nu-mi dai şi mie ceva de băut din frigider? Ştii, de- 
abia am salvat de la distrugere civilizaţia unei întregi lumi şi 
mor după un Tab. Cum, Jez, nu ai Iab, tu care erai Miss 
Dietă, în Greater Long Island? Şi nici bere! Ce s-a întâmplat 
cu Blitzy Bitsy Spiegelman, vegetariana de altădată? Ai aici 
cinci tipuri de apă îmbuteliată şi niciuna nu este Perrier! 
Ce, un tip de apă se serveşte la peşte şi celălalt la carne? la 
uite ce scrie aici: Apă minerală delicioasă, din miraculoasele 
izvoare naturale ale New Jersey-ului”. Adică bei apă din 
New Jersey? Bitsy, te-ai tâmpit de tot, sau ce? Pun pariu că 
asta-i ideea lui Josh, nu-i aşa? 

Bun, deci unde rămăsesem? Nu, las-o baltă, mai bine mor 
de sete decât să beau apa asta a ta. Deci, am aruncat o 
privire împrejur şi la început nu semăna cu vreo planetă 
cunoscută. Stăteam proţăpită în mijlocul drumului. Bun! 
Eram aproape de vârful unui deal, în spatele meu drumul 
şerpuia printre tufişuri şi, jos, în depărtare, am zărit un 


oraş foarte mare. Mi-a adus aminte de excursia pe care am 
făcut-o cu tăticu şi cu Pammy la Santa Barbara, numai că 
de-acolo de unde mă aflam, nu vedeam nici un ocean. În 
celălalt sens, spre vârful dealului, era o construcţie mare, 
cu o cupolă în vârf, ca alea în care se ţin telescoapele. Nu 
mai ţin minte cum le zice, dar ştii la ce mă refer. Clădirea cu 
cupolă se afla mult mai aproape de mine decât oraşul, aşa 
că m-am îndreptat spre ea. 

În acel moment, singura dovadă că nu mă aflam pe 
Pământ era greutatea, şi ai observat probabil că am 
tendinţa să mă îngraş câte un pic de la o aventură la alta. 
Deci, mi-am zis eu, poate că sunt totuşi pe undeva lângă 
Santa Barbara şi surplusul de opt kile reprezintă un suvenir 
oribil, căpătat din Lumea de Mâine. Acolo am făcut o 
grămadă de exerciţii sănătoase, în aer liber, şi am ţinut un 
regim care l-ar băga în mormânt până şi pe Richard 
Simmons. la uită-te la muşchii ăştia! Stallone ar muri de 
ciudă! 

Aşa-mi spuneam eu în sinea mea în timp ce observam în 
stânga un apus parţial de soare. Parţial. Parcă nu toţi sorii 
de pe cer apun la fel. Vezi tu, soarele ăsta galben se 
scufunda dincolo de orizont şi priveliştea era minunată în 
depărtările ceţoase ale văii. Era normal să-l admir, pentru 
că apusurile de soare sunt atât de drăguţe. Oare de ce 
devin oamenii sentimentali când vine vorba de un apus de 
soare? Orice apus va fi mereu urmat de altul, ca 
autobuzele. Cel de azi seamănă cu cel de ieri şi nu sunt 
mari speranţe ca cel de mâine să fie mai deosebit. Aşa că ce 
mare scofală? 

Numai că de data asta, chiar şi după ce soarele galben a 
apus, ziua nu dispăruse, pentru pe cer rămăsese celălalt 
soare. Mi-am zis că poate e luna, numai că era tot atât de 
strălucitoare ca şi soarele care apusese, şi avea culoare 
roşie. „Bine, Maureen,” îmi zic eu, „ăsta nu este Pământul. 
Şi nici nu este. Cum îi spune. Sistemul solar. De data asta 
chiar că ai dat-o-n bară.” 


Câteva secunde mai târziu, mi-am dat seama că eram în 
mare încurcătură. Vezi tu, călătoriile mele interspaţiale 
depind de capacitatea mea de a vedea ţinta, în ceruri. Aşa 
am ajuns pe Marte, îţi aduci aminte? Am stat noaptea sub 
cerul liber şi mi-am ridicat braţele rugându-mă fierbinte 
spre Zeul Războiului, şi pufff! Am ajuns. Aşa că, în ciuda 
problemelor mele de navigaţie, întotdeauna am găsit 
drumul înapoi spre casă, pentru că întotdeauna mă duceam 
pe undeva prin apropiere. Însă acum, totul era diferit. Nu 
mai aveam cum să văd Pământul pe cer. lar soarele - 
soarele adevărat, al nostru - nu era decât un punct 
strălucitor, ca multe altele. În caz că se putea vedea! 

Însă Soarta nu mă abandonase de tot. La urma urmelor, 
nu aveam de mers decât un kilometru până la observator. 
Acolo puteam fi îndrumată în direcţia bună, eram sigură de 
asta. 

După ce am urcat vreo câteva minute, am început să mă 
simt cam aiurea. Lumina de la soarele cel mic semăna cu 
zeama de sfeclă, cobora peste copaci şi peste drum şi mă 
făcea să arăt de parcă stătusem prea mult la fiert. În sinea 
mea, speram că nu mă va vedea nimeni înainte să intru în 
observator. Când deodată l-am văzut pe tip urcând 
voiniceşte dealul, chiar spre mine. 

„Perfect,” îmi spun eu, „o să creadă c-am stat la murat 
într-un borcan, sau cam aşa ceva.” Dar oricum nu aveam ce 
face, aşa că nu mi-am mai făcut probleme. La urma urmelor, 
şi el avea o culoare ciudată, între un măr roşu şi o pătlăgică 
vânătă. 

Nu arăta deloc rău, deşi în lumina aia semăna cu posterul 
cu copilul-Xylocaină. Singurul lucru ciudat la el erau 
hainele. Avea un fel de costum de paraşutist, argintiu, cu 
nişte tâmpenii pe umeri, aşa cum poartă mereu, în filmele 
SE, vizitatorii din alte lumi, sau din viitor. Semăna cu tăticu' 
lui Superman, ştii, ăla de pe Krypton. „Bine am venit în 
Lumea Superştiinţei,” îmi spun eu. 


Cred că şi el era la fel de surprins de apariţia mea. Adică 
eram îmbrăcată în echipamentul meu de lucru, care era 
alcătuit doar din sutienul auriu, din slipul-şnur şi din 
Bătrâna Betsy care se sprijinea liniştită de coapsă. Poate 
paloşul, poate silueta mea, cine ştie, îl lăsaseră fără grai, 
cert e că stătea acolo, în mijlocul drumului şi se holba la 
mine. Înţelegi cum stau lucrurile? Dacă mă îmbrac într-un 
costum mortal, fie ajung la Lillie Rubin, fie în curtea lui 
Fred Flintstone. Dacă mă îmbrac în zale şi în platoşă, atunci 
ajung într-o grădină mirifică, undeva dincolo de stele. Nu- 
mi iese niciodată, înţelegi? 

Bine că mi-am adus aminte, Bitsy. De fiecare dată când 
dau ochii cu tine, arăţi de parcă ai avea nevoie de un 
tratament intensiv de la Revigoratorii Modei. Uită-te la tine 
cum arăţi! Nu porţi decât negru sau cenuşiu, îmbrăcăminte 
largă sau informă. Pantofi sport, cu toc înalt, şi şosete 
negre? Bitsy! Catalogul FBS ţi-a pierdut adresa, sau ce? 

Bine, las-o baltă. Mă uit la Gâgă ăsta şi-mi zic că e timpul 
să schimbăm nişte saluturi interplanetare. Fac un pas în 
faţă şi întind mâna, într-un gest universal de pace. 

„Vin de pe o planetă care nu seamănă cu a ta,” zic eu 
foarte serioasă. „Mă cheamă Maureen Danielle Birnbaum. 
Să nu care cumva să-mi spui Muffy.” 

Sărmanul gagiu a început să caşte şi să închidă gura la 
mine, fără să scoată un sunet, de parcă era un peşte. Până 
la urmă cred că şi-a dat seama cum trebuie să se folosească 
de gură, pentru că mi-a spus: „Ai sosit mult mai curând 
decât ne aşteptam.” „Poftim?” fac eu. 

Nici nu-mi dădusem seama cât de repede mi se răspândea 
faima în întregul univers. 

„Nu credeam că vom avea necazuri serioase decât după 
întunericul total,” spune el. 

„Eu n-am venit să provoc necazuri,” îi explic. „Am venit cu 
gânduri de pace pentru întreaga omenire.” 

EI a făcut doi paşi în faţă şi s-a uitat mai îndeaproape la 
costumul meu. A întins un deget, ca să-mi pipăie sutienul. 


Mereu am probleme din astea cu gagiii. 

„Hoo, bărbaţi ca tine au murit chiar şi pentru mai puţin 
lucru,” îl avertizez eu cu Vocea de Comandă. 

„Scuză-mă, dragă fetiţă. Prăbuşirea ta în barbarism a fost 
de asemenea mult mai rapidă decât ne aşteptam.” 

Mocofanul avea anevoie de o corecție rapidă. Am scos-o pe 
Bătrâna Betsy din teacă şi ea parcă a început să cânte de 
bucurie. 

„Nu sunt fetiţa ta dragă, de asta poţi fi sigur. Şi nicinu e 
vorba de barbarism sau de altceva. Doar că sunt perfect 
liberă şi de nestăpânit.” „În sfârşit, nu contează,” zice el. 
„Dă-mi voie să mă prezint. Mă numesc Segol 154.” 

Şi-a aplecat capul într-o parte, de parcă trebuia să fiu 
impresionată. 

„Segol 154? Ce-i asta, o marca de vopsele? Adică stai pe 
Strada 154, sau ce?” 

Acum a fost rândul lui să se simtă jignit. 

„Segol 154 este numele meu.” 

A spus-o cu un aer foarte mândru. 

„Bine, te iert,” îl anunţ eu. 

Nu-mi plăcuse atitudinea lui, înţelegi? 

El nu m-a luat în seamă: „Pot să te întreb, de cât timp te 
afli sub influenţa acestei iluzii?” „Ce iluzie?” „Ideea asta, 
cum că vii de pe o altă planetă.” 

Acum vezi tu, în fiecare din aventurile astea dure, soseşte 
un moment când trebuie să dovedesc că vin de pe o altă 
planetă. Uneori e greu, alteori e uşor. Aşa că-i spun: „Şi de 
ce n-aş veni de pe altă planetă?” 

Segol 154 a dat cu tristeţe din cap: „Pentru că nu există 
alte planete. Lagash este singura, iar ea se roteşte în jurul 
lui Alfa. Mai sunt cinci alţi sori, dar nici o planetă. Deşi în 
ultimii zece ani cercetările lui Aton 77 şi ale altora au 
dovedit existenţa unui satelit mai mic, suntem foarte siguri 
că pe el nu există vreo formă de viaţă.” „Nu mai există alte 
planete? Ce spui tu?” 

În momentul ăla n-am găsit un argument mai valabil. 


„Da, aşa este. Aşa că vezi, nu poţi veni de pe o altă planetă. 
Te-ai născut pe Lagash, la fel ca şi mine.” „Nici n-am auzit 
vreodată de Lagash, până adineauri! Vin de pe Pământ, o 
lume de un albastru minunat şi de care semenii mei îşi bat 
joc cu atâta uşurinţă.” „În cazul acesta,” spune el zâmbind 
ca un idiot, „cum îţi explici faptul că vorbeşti englezeşte?” 

Vezi, ţi-am mai zis şi înainte, e de-a dreptul uimitor! 
Oriunde s-ar petrece aventura mea, oamenii peste care dau 
acolo vorbesc englezeşte. Prinţul Van Pole vorbea 
englezeşte pe Marte şi creaturile din centrul Pământului 
vorbeau englezeşte; şi în viitorul îndepărtat se vorbea 
englezeşte. Deci, pentru mine, nu era nimic de mirare că se 
vorbea engleza până şi pe Lagash. Însă n-aveam de gând 
să-i spun lui Segol toate astea. 

„Am studiat limbajul vostru,” îi explic eu. „Noi, cei de pe 
Pământ, captăm de multă vreme programele voastre de 
televiziune. Acum te-ai lămurit?” 

Ela mijit ochii şi s-a uitat câtăva vreme la mine, fără să 
spună nimic. 

„Ce-i aia televiziune?” m-a întrebat într-un târziu. 

Zeilor! Ajunsesem pe o planetă sucită rău, fără TV! 

„Adică transmisiunile voastre radio,” zic eu. „V-am studiat 
limbajul şi am aflat multe lucruri despre cultura voastră.” 
„Posibil,” a dat el din cap. „lrebuie să-ţi pun multe 
întrebări, înainte să fiu sigur că spui adevărul. Însă nu 
putem vorbi aici. Trebuie să vii cu mine. Eram în drum spre 
Ascunzătoare.” 

Crede-mă, la început ziceam că e complet sărit de pe fix, 
însă m-am învăţat că nu e bine să te grăbeşti cu concluziile. 
Nu poţi şti niciodată peste cine dai. La fel şi cu tipul ăsta, 
poate era ceva de capul lui, deşi arăta de parcă mâncase 
urechi de veveriţe. Şi, oricum, mă invitase la o plimbare în 
noaptea lagashiană. 

Am făcut o giruetă în faţa lui şi l-am întrebat: „Ce zici, sunt 
îmbrăcată corespunzător pentru Ascunzătoare? Ce se face 
acolo? Se dansează sau se stă şi se bea toată noaptea?” 


Orice ar fi fost, pentru mine era perfect. Noi, războinicele, 
rezistăm la petreceri din astea până ni se înverzesc 
sutienele. 

Segol s-a holbat la mine de parcă eram ţicnită. 

„Ce tot spui tu acolo?” face el. „Suntem într-un pericol 
cumplit. Ascunzătoarea este singura noastră şansă de 
supravieţuire. Trebuie să ne grăbim!” 

În regulă, nu sunt chiar atât de proasta pe cât par: până la 
urmă mi-am dat seama că Ascunzătoarea era un loc în care 
să te ascunzi. Am pornit rapid la drum. 

„Unde este locul ăsta?” zic eu. „Şi de ce eşti aşa de 
speriat?” „Nu mai e mult şi se întunecă,” face el de parcă 
asta ar fi explicat totul. 

Eu am râs: „Mămicuţa ta vrea să fii acasă la cină, nu?” 
„Draga mea fetiţă.” Mi-a văzut luminiţele sălbatice din ochi 
şi s-a corectat: „Maureen, poate că nu ţi s-au explicat foarte 
clar ideile lui Aton.” „Cine-i gagiu' ăsta, Aton, şi ce-i de 
capu' lui? Parcă ai vorbit de el mai devreme.” „Aton 77 este 
unul dintre cei mai străluciți oameni de ştiinţă de pe 
Lagash. Este un astronom faimos şi director al Universităţii 
Saro. A prezis că întreaga lume va înnebuni diseară, după 
căderea Întunericului total.” 

Mie, ce spunea el mi se părea o prostie. 

„Pentru asta ne-a dat Dumnezeu lămpi de veghe,” spun. 
„Când eram copil, am avut şi eu una. Nici nu vroiam să aud 
de culcare până nu mi-o aprindea tăticu'.” 

Vocea lui turuia în continuare, de parcă nici nu mă auzise, 
îţi dai seama? 

„Şi după ce va începe nebunia, se vor pomi focul şi 
distrugerile. Nimic nu va mai rămâne în picioare. Întreaga 
noastră civilizaţie, toate vestigiile culturii, totul va pieri. lar 
Observatorul va fi prima ţintă, mulţumită Cultiştilor. 
Singura noastră speranţă este Ascunzătoarea.” 

Am băgat-o pe Bătrâna Betsy înapoi în teacă, gândindu-mă 
la ce spusese Segol. 


„Se pare că nu glumeşti,” spun. „Eşti cu adevărat speriat, 
nu?” 

EI şi-a pironit privirile în pământ şi a recunoscut: „Aşa 
este. Sunt îngrozit.” 

Vai, Bitsy, când a spus asta semăna atât de mult cu un 
băieţel neajutorat! Mi s-a făcut milă de el, chiar dacă încă 
mai credeam că deformează puţin realitatea. 

„Gagiu' ăla, Aton, se află încă în Observator, nu?” 

Segol s-a uitat la mine de parcă îi venea să jelească: „Da, 
împreună cu câţiva oameni de ştiinţă care s-au oferit 
voluntari să rămână ca să înregistreze evenimentul.” „lar tu 
ar fi trebuit să fii alături de ei, nu-i aşa?” 

Avea o expresie ruşinată, dar n-a făcut decât să 
încuviinţeze din cap. 

„Şi în loc de asta, dai bir cu fugiţii şi cauţi să te pui la 
adăpost în Ascunzătoare.” „Trebuie să ne mişcăm repede, 
pentru că oamenii vor veni din Oraşul Saro. Dacă ne prind 
aici, s-ar putea să ne ucidă!” 

Ştii, în momentul ăla mi-au venit în minte imagini cu 
ţăranii din Frankenstein, care agitau speriaţi torţele. L-aş fi 
putut salva pe băiatul ăsta de vreo zece-douaăzeci de 
localnici turbaţi, dar dacă întregul oraş ar fi sărit pe noi, 
atunci n-aveam nici o şansă. Aşa că Ascunzătoarea părea 
soluţia cea mai digerabilă. 

Am continuat să coborâm pe drum şi am avut timp să 
reflectez la ce-mi spusese Segol. Ori frigurile spaţiului îmi 
îngheţaseră creierul, ori îmi lipsea ceva. Nu ştiam decât că 
o turmă de zănatici aveau să distrugă Observatorul, pentru 
că întunericul le va lua minţile. Vezi, eu nu zic „întuneric” cu 
Î, aşa cum făcea Segol. 

„Domnule 154,” zic eu, „sau să-ţi spun Segol? Pot să te 
întreb ceva?” „Poftim?” face el. 

O luase binişor înainte şi nu-mi mai acorda atenţie. 

„De ce noaptea asta este diferită de celelalte?” 

S-a lăsat un moment de linişte grea şi m-am simţit ca 
verişorul meu Howard, la moartea Unchiului Sammy. Poate 


că auzisem greşit. Poate că ameninţarea venea din „Oraşul 
Faraoh”, nu din „Oraşul Saro”. 

„Păi, nu va fi cu nimic diferită,” îmi explică el. 
Avertismentul lui Aton este că noaptea asta va fi ca şi ultima 
noapte, de acum două mii de ani. Ăsta este groaznicul 
adevăr., „Vrei să te cred că de două mii de ani n-a mai fost 
întuneric? Păi atunci, când mai dormiţi? Uite ce e, Lagash 
ar trebui să aibă O. Cum se cheamă. Foarte lentă pentru ca 
zilele să fie atât de lungi. Şi închipuie-ţi ce s-ar întâmpla cu 
sărmanii oameni de pe jumătatea întunecată, care ar trebui 
să meargă la plajă pe întuneric.” 

Ideea era de-a dreptul trăsnită. 

„Aproape îmi vine să cred că într-adevăr, vii de pe o altă 
lume,” spune el. „Lagash face o rotaţie completă în jurul 
axei sale în mai puţin de douăzeci şi trei de ore. Ziua 
noastră aproape eternă se datorează celor şase sori. Mereu 
se află pe cer cel puţin unul.” „Şase? Nu, că asta-i prea de 
tot. Dacă ar fi chiar atât de mulţi, s-ar lovi mereu unul de 
altul.” 

Mi-a aruncat din nou o privire indulgentă, superioară: 
„Văd că nu eşti foarte la curent cu mecanica corpurilor 
cereşti.” „lar tu probabil că nu eşti la curent cu restul,” i-am 
Zis eu. 

Mi-am dat seama, după expresia lui, că-l jignisem. 

„Prezenţa aproape permanentă a unui soare sau a mai 
multor sori pe cerul planetei Lagash înseamnă că 
întunericul cade doar o dată la 2.049 ani, după apusul a 
cinci sori, când luna de obicei invizibilă trece printre noi şi 
Beta, singura sursă de lumină şi căldură care ne mai 
rămâne.” 

A ridicat privirea şi l-am văzut îngheţând de spaimă. 
Marginea lunii începuse deja să acopere conturul roşiatic al 
Betei. 

„Nu-ţi fie frică.” Încercam să-i insuflu puţin din curajul 
meu inepuizabil. Era cam ciudat, îţi dai seama? Am auzit 
atâtea poveşti despre exploratorii norocoşi care-şi salvaseră 


vieţile folosindu-se de eclipse pentru a-i speria pe băştinaşi, 
iar acum eu încercam să fac exact invers. Dacă mulţimea 
smintită avea să ne prindă, trebuia să susţin că pot pune 
capăt eclipsei. 

„În curând,” anunţă el, „vor veni Stelele!” „Te cred şi eu.” 

Nu vedeam ce era atât de extraordinar. Vezi, din nou 
folosise majuscula. 

„La apariţia Stelelor, va fi sfârşitul lumii.” 

S-a uitat la mine, cu ochi mari şi ieşiţi din orbite. Nu-mi 
plăcea deloc să-l văd în halu' ăla de speriat, înţelegi? Chiar 
şi în lumina aia roşiatică, părea destul de drăguţ. Pentru un 
intelectual. Nu aducea nici pe departe cu Prinţul Van, dar 
nici cu arătările alea de la Clubul de Matematică. 

„Aha, şi daţi vina pe stele?” zic eu. 

„Ciudat, nu-i aşa? Vreau să spun, că avertismentul lui Aton 
confirmă Cultul. Crede-mă, nu-i face nici o plăcere, dar este 
absolut sigur pe concluziile lui. Sunt dovezi clare că nouă 
civilizaţii anterioare s-au ridicat pe culmile civilizaţiei, 
pentru a fi apoi distruse de Stele. lar acum a venit rândul 
nostru. Mâine, lumea va aparţine sălbaticilor şi nebunilor. 
Totul va începe din nou, de la capăt.” 

L-am bătut uşor, pe ţeastă. 

„Alo, Segol! E cineva acasă? Nu mi-ai spus ce legătură au 
stelele.” 

Nu-mi mai dădea prea mare atenţie, asta ca să-ţi faci o 
idee cât de tare se ţicnise numai pentru că-mi făcusem o 
apariţie teatrală, cu ţâţele feciorelnice într-un sutien 
metalic, cu paloş, şi aşa mai departe. 

„Beenay 25 a avut o idee trăsnită, cum că în univers ar 
putea fi mai mult de două duzini de stele,” zice el. „Îţi dai 
seama?” „Beenay 25? Sună ca o cremă pentru acnee.” „lar 
Stelele, oricâte ar fi, apar doar la lăsarea Întunericului. Eu 
unul cred că toate astea nu sunt decât superstiții. Dar Aton 
spune că grozăviile prezise de Cult ar putea avea un 
fundament real. Cartea Revelaţiilor, Cartea de bază a 


LLA 


Cultului, a fost probabil scrisă la puţin timp după ultima 
cădere a nopţii.” 

Bitsy, ai auzit de expresia să-ţi îngheţe sângele în vine? 
Vine ortodontistul şi le arată părinţilor tăi nota de plată, iar 
lor le îngheaţă sângele în vine, înţelegi? Ei bine, mi-am dat 
şi eu seama cum vine asta. A durat cam multă vreme până 
să-mi cadă fisa, dar până la urmă mi-am dat seama că da, 
dacă noaptea cade o singură dată la două mii de ani, atunci 
stelele nu se arată câteva secole, înţelegi? Şi, fără stele, n- 
am să reuşesc niciodată să mai ajung acasă! Am să rămân 
pentru totdeauna pe Lagash! Ştiam deja că nu au 
televiziune, şi că deci nu au alte binefaceri care depind de 
televiziune cum ar fi Shopping Channel, şi Lorenzo Lamas. 
Şi Galleria, ar fi putut ea exista în vremurile acelea 
preistorice? Nu cred. 

Aşa că nu aveam de gând să stau prea multă vreme pe 
Lagash, ca să aflu ce vor aduce zorile. Aveam o şansă şi nu 
vroiam s-o scap. 

„Cum stăm cu vremea?” zic eu. 

„Hmm?” 

Segol, Creierul Bionic, realizase din nou prezenţa mea. 

„Ştii, dacă sunt nori, nu vom putea vedea stelele.” 

Şi atunci voi rămâne aici pentru totdeauna. 

Câteva clipe, s-a făcut lumină pe faţa lui: „Da, ăsta ar fiun 
miracol.” „Nu şi pentru unii dintre noi,” spun eu. 

La început am crezut că se îndrăgostise la nebunie de 
mine şi vroia să nu mai plec de pe Lagash. Însă blegul ăsta 
spera ca după două mii de ani de intense pregătiri, cerul să 
fie acoperit de nori şi în noaptea cea mare să nu se vadă 
nimic. Quel ironie, nu? 

A. S. C. T., scumpule - adică: Asta S-o Crezi Tu. Beta, 
soarele roşu de pe cer, era acum ca o seceră subţire, ca un 
vârf de unghie. Nu va trece mult şi va veni Întunericul total. 
Era evident că nu vom ajunge la timp în Ascunzătoare. 
Eram prinsă aici, pe drumul ăsta, împreună cu Segol 154, 


care părea nebun de-a binelea. Totuşi, el nu era în stare să 
se gândească decât la Ascunzătoare. 

„Să ne grăbim,” şi îşi pune labele murdare pe persoana 
mea, încercând să mă tragă după el. „Irebuie să ajungem la 
Ascunzătoare. Ca să avem grijă de tine. Destinul tău este să 
faci copii, mulţi copii, care vor fi speranţa pentru viitorul 
Lagash-ului.” 

M-am eliberat din mâinile lui şi am râs, cu hohote mândre 
şi dispreţuitoare: „Dacă n-ai fi un amărât vrednic de milă, 
te-aş tăia în bucățele pentru vorbele astea.” 

Să-ţi spun un secret, scumpo: oriunde te-ai duce în 
universul cunoscut, bărbaţii sunt peste tot la fel. Parcă 
Dumnezeu ni i-a dat pe ăştia ca înlocuitori; cred că 
adevărații bărbaţi se ocupă cu altceva. 

Ce crezi că face el? Mă apucă de umeri şi îmi gâlgâie în 
faţă: „Iu. Vei fi. Mama. Copiilor. Mei!” 

Şi deşi pe bărbie nu i se prelingea un fir de salivă, ar fi 
trebuit să i se prelingă. 

Ştii şi tu, ştiu şi eu. Şi crede-mă, Bitsy, acum ştie şi Segol. 
Că nimeni nu pune labele pe mine dacă nu îi dau eu voie. Pe 
mine nu mă interesa că civilizaţia lor urma să cadă foarte 
curând în prăpastie. Mă simţeam profund ultragiată şi 
aveam de gând să-l învăţ o lecţie despre manierele 
interspaţiale. I-am pus o mână pe piept şi am împins tare, 
tare de tot, şi în momentul următor s-a trezit întins pe jos, 
clipind la mine de parcă ar fi fost teribil de surprins. Am 
scos-o din nou pe Bătrâna Betsy din teacă şi am făcut un 
pas ameninţător spre el. 

„Fii atentă!” strigă el. „În spate 
mă mai crezi,” i-am zis eu. 

Dar am auzit nişte sunete nedesluşite, m-am întors şi am 
văzut o ceată de oameni urcând dealul înspre noi. Nu 
păreau deloc paşnici. 

Segol s-a ridicat în picioare şi a venit lângă mine. 

„Domnişorico, mă laşi pe mine să vorbesc,” rosteşte el. 
„Poate că încă mai ascultă de glasul raţiunii. Şi poate că ar 


V 


„Bravo domne, fraieră 


fi mai bine să ascunzi sabia aia caraghioasă.” 

M-am hotărât să-l las să-şi încerce norocul. Nici măcar nu 
m-am mai supărat că mi-a spus „domnişorică”. Nu mai 
aveam ce discuta cu el. Îl las să încerce să vorbească 
mulţimii şi după ce-şi face numărul, îi tai capul de nătăfleţ. 
Doar l-am avertizat, nu? 

Dar el nici măcar nu-şi dădea seama cât de tare mă 
jignise. S-a îndreptat către mulţimea oraşului, cu ambele 
mâini ridicate deasupra capului. Nu ştiu ce trebuia să 
însemne gestul ăla. Segol probabil îşi închipuia despre el că 
este un tip teribil de periculos. Poate credea ca dacă apare 
cu mâinile în aer, n-o să-i înspăimânte chiar atât de tare pe 
maniacii ăia zgomotoşi. 

„Ascultaţi-mă! Ascultaţi-mă! Nu vreau să vă fac nici un 
râu!” 

Da, domne. În mod cert, mulţimea s-a simţit mult mai în 
siguranţă din cauză că el nu le vroia răul. 

În fruntea mulţimii se afla un gagiu cam sălbatic. Arăta de 
parcă se pregătise de multă vreme pentru sfârşitul 
civilizaţiei şi abia aştepta producerea evenimentului. Părul 
îi stătea în dezordine pe ţeastă şi avea ochii mult scoşi în 
afară. L-a recunoscut pe Segol 154. 

„Asta-i unul dintre ei!” urlă el agitându-şi frenetic mâinile. 
„E de la Observator!” 

Segol i-a oferit un zâmbet menit - după părerea lui - să-l 
calmeze imediat pe nebun. 

„Haideţi,” spune el, „haideţi să gândim împreună.” 

În mulţime a început să urle şi altcineva: „Moarte 
necredincioşilor! Moarte hulitorilor din Observator 
Strigătul ăsta a fost repetat de mulţi alţii, în cor. Eu aş fi 
vrut să le spun că domne, eu nu intrasem niciodată în 

Observator, dar cred nu m-aş fi făcut auzită. 

În cele din urmă, un bărbat îmbrăcat cu robă neagră şi-a 
făcut drum până în faţa mulţimii. Când a ridicat mâinile, au 
tăcut cu toţii. 


V 


„Linişte, prieteni. Să le dăm acestor hulitori o ultimă şansă 
de a-şi mântui sufletele.” „Cine-i ăsta?” întreb eu. 

„Îl cheamă Sor 5,” îmi răspunde Segol. „El este şeful 
Cultiştilor.” „Aha,” zic eu. 

M-am întors spre Sor 5 şi i-am spus: „Eu nu ştiu nimic 
despre Cultul vostru. la spune, care-i problema ta?” 

Tipul îmbrăcat cu robă mi-a oferit un zâmbet trist: „Nu e 
problema mea, tinerico. Este problema ta. Nu mai ai decât 
câteva minute până ce Lagash-ul va fi înghiţit de Caverna 
Întunericului. Dacă nu îmbrăţişezi adevărul credinţei, 
sufletul îţi va fi smuls din corp, la apariţia Stelelor. Vei 
deveni o brută sălbatică, iraţională.” 

M-am uitat la smintiţii care îl însoțeau şi mi-am zis că cei 
mai mulţi dintre ei nu aveau deloc mult până să se 
transforme în nişte sălbatici. Probabil că deja văzuseră 
stelele, la vreo petrecere de-a lor. 

„Şi ce propuneţi?” zic eu. 

„Păzeşte-te!” mă avertizează Sor. „Caverna Întunericului 
deja înghite Beta.” 

Am ridicat privirea. Nu mai rămăsese foarte mult din 
soarele roşu. 

„Aşa-i. la mai zi!” „În curând totul va fi înghiţit de 
Întuneric şi Stelele îşi vor năpusti furia asupra Lagash-ului.” 
„Într-adevăr.” 

Sor a părut un pic dezorientat: „Nu negi toate astea?” 
„Vezi tu,” zic eu, „imi spui aceleaşi lucruri pe care mi le-a 
spus şi Segol, numai că nu prea-mi dau seama unde vreţi să 
ajungeţi.” 

Asta l-a înnebunit de-a binelea. Am crezut că avea să-şi 
sfâşie roba cea neagră: „Noi credem că Stelele sunt izvorul 
Flăcărilor Cereşti, care se vor abate asupra Lagash-ului şi îl 
vor purifica. Infidelii de la Observator insistă să creadă că 
Stelele nu sunt altceva decât mingi de gaz fierbinte, obiecte 
fizice asemănătoare celor şase sori ai noştri. Ei refuză să 
creadă că Stelele au putere sfântă.” „Moarte 


7 


LIA 


necredincioşilor!” a urlat mulţimea. „Moarte hulitorilor din 
Observator!” 

Sor a încercat încă o dată să-i potolească, dar de data asta 
nu l-au mai ascultat. S-au năpustit înainte şi eram sigură că 
aveau de gând să ne sfâşie în bucățele mici. Am ridicat-o pe 
Bătrâna Betsy, dar m-am retras, rugându-mă ca eu şi cu 
Segol să putem ajunge vii până la Observator. 

Astronomul mi-a aruncat o privire îngrozită: „[ine-i pe loc, 
şi eu mă duc să aduc ajutoare.” „Da,” îiarunc eu pe unton 
dispreţuitor, „du-te.” 

Un laş în toată puterea cuvântului. 

Chiar atunci, ultima scânteie roşie din Beta a pâlpâit slab 
pe cer şi a dispărut, eclipsa instalându-se pe deplin. 
Momentul de tăcere a fost lung. Nu se auzea niciun 
suneţel; nimeni nu mai respira, animalele nu se mai foiau, 
vântul se oprise şi el. Era ca la o sală de cinematograf, când 
se întrerupe filmul, şi câteva secunde e linişte, înainte ca 
spectatorii să facă gălăgie. După aia au apărut stelele. Ce 
Mare Scofală! 

Numai că pe Lagash, era mare scofală şi nu numai din 
cauză că trecuseră două mii de ani de când se arătaseră 
ultima oară. Bitsy, acolo să fi văzut stele! Am ridicat privirea 
şi am văzut de un milion de ori mai multe stele decât vedem 
noi aici, pe Pământ. Mi-am adus aminte de dansul acela, la 
Brush-Bennett, când mi-ai vărsat toată cutia de sclipici pe 
rochia mea neagră, fără bretele. Îţi aduci aminte? Ei bine, 
pe Lagash, cerul de noapte arăta exact la fel. Toate spaţiile 
dintre stele erau înţesate cu stele. 

Oh, Dumnezeule! 

Eram teribil de impresionată, însă să ştii că nu aveam de 
gând să-mi pierd minţile. 

„Stelele!” exclamă Segol cu vocea lui sugrumată. 

„Surpriză,” rostesc eu. 

Ştii, ăsta încremenise ca o statuie. 

Mulțimea a început să urle, să se vaiete şi să se agite. 
Ştiau de venirea Stelelor, dar nu aveau idee ce erau ele şi 


cât de multe şi aşa mai departe. Până şi Sor părea speriat, 
dar trebuie să recunosc că şi-a revenit destul de repede: 
„Salvarea noastră va fi distrugerea Observatorului.” 

Acum nu mai avea curaj să se uite din nou la stele şi 
trebuia să răcnească destul de tare pentru a se face auzit, 
dar în cele din urmă a reuşit: „Dacă distrugem 
Observatorul, împreună cu cei care se află în el, Stelele ne 
vor cruța. Trebuie să începem cu ăştia.” 

Arăta spre mine şi spre Segol. 

„Spui prostii,” zic eu. „Nu fi idiot. Nu aveţi motiv să.” 

Din păcate, n-am avut timp să-mi termin explicaţiile. 
Mulțimea înnebunise de-a binelea şi era gata să ne linşeze. 
Când s-au repezit înspre noi, m-am simţit deodată inundată 
de calm. Nu ştiam ce făcea Segol şi nici nu-mi păsa. Bătrâna 
Betsy şuiera prin aer şi hăcuia mulţimea de bezmetici. 
Cadavrele s-au strâns grămezi, de-o parte şi de alta. Am 
luat şi eu vreo doi pumni, am căpătat câteva vânătăi, dar 
eram prea îndemânatică, prea tare pentru ei, ca să-mi pun 
scutul. 

Desigur, m-au copleşit numeric şi după o vreme mi-am dat 
seama că obosisem. Nu eram în stare să-i dau gata pe toţi, 
aşa că în timp ce luptam am încercat să mă gândesc la o 
soluţie, ştii tu, la o strategie. Şi atunci l-am văzut pe şeful 
lor îngenuncheat la marginea drumului, în întuneric, cu faţa 
îndreptată spre porţiunea de cer în care se vedea eclipsa, şi 
stelele nu străluceau chiar atât de tare. M-am îndreptat 
spre el, înotând printre cadavrele oamenilor săi, făcându-mi 
drum cu paloşul. 

În cele din urmă, am ajuns lângă el. M-am aplecat, l-am 
apucat de gulerul robei şi l-am ridicat în picioare. 

„Eu sunt Sor!” spune el. 

Avea un pic de spumă la colţurile gurii şi părea dus cu 
pluta, parcă o parte din el nu mai era acolo. 

„Da,” spun eu. 

I-am dat drumul şi a căzut grămadă la picioarele mele. 


„Spune-i armatei tale de nătărăi să stea cuminţi şi să tacă 
din gură, altfel îţi despic căpăţâna, ca să-ţi intre înăuntru 
lumina stelelor.” 

Câteva secunde, Sor m-a privit speriat. Apoi s-a ridicat în 
picioare şi a întins mâinile în sus. 

„Staţi cuminţi şi tăceţi din gură,” le-a spus el. 

Mulțimea s-a oprit din activitate. În momentul ăla, se 
străduiau să urce pe mormanele de cadavre ale confraţilor 
lor, ca să ajungă la mine. 

„În regulă,” îi potolesc eu. „Nu aveţi absolut nici un motiv 
de teamă.” 

Segol a început să murmure, lângă mine. Chiar mă 
întrebam ce se întâmplase cu el: „Beenay a estimat o 
duzină, poate două, de stele. Dar uite câte sunt! Universul, 
stelele, imensitatea!” „Lagash este un nimic, un fir de praf!” 
a strigat o voce din mulţime. 

„Nu suntem decât nişte insecte, mai puţin chiar decât 
nişte insecte!” „Vreau lumină! Hai să ardem Observatorul!” 
„Suntem atât de mici şi Întunericul este atât de uriaş! 
Planeta noastră, sorii noştri, sunt atât de insignifianţi!” 

Da, oamenii ăştia aveau probleme serioase. Dintr-o dată, 
şi-au dat seama că universul însemna mult mai mult decât 
preţioasa lor Lagash. Atunci mi-a venit o idee care să-i 
împiedice pe zănaticii ăia să-şi distrugă întreaga civilizaţie 
şi o dată cu asta, să scap şi eu teafără: „N-aveţi nici un 
motiv de teamă. Stele nu sunt ce credeţi voi. 

Eu ştiu ce sunt stelele. Vin dintr-o lume care le studiază de 
secole întregi., „A înnebunit! Stelele i-au luat minţile!, 
„Ascultaţi-o!,, răcneşte Segol. „Mi-a zis şi mie aceeaşi 
poveste, cu mult înainte de apariţia Stelelor. Grăieşte 
adevărul., „Da, „ spun eu, „universul e plin de stele. Iată un 
adevăr cu care va trebui să vă obişnuiţi. Da' nu atât de 
multe ca alea.” 

Am arătat în sus, şi am observat că eclipsa trecuse de 
apogeu: un firicel subţire de lumină roşie începea să 
crească într-o parte a Betei. 


„Atunci ce sunt miile alea de puncte luminoase?” întreabă 
Sor. 

„Noaptea asta este o noapte a revelării straniului adevăr,” 
declar eu. 

Mă descurc foarte bine în crize din astea. Pot face 
conversaţie, din nimic. De fapt, tu ştii foarte bine, doar ai 
fost colega mea de cameră, nu? 

„Lagash, cei şase sori ai voştri şi celelalte alte 
douăsprezece stele din univers sunt înconjurate de o 
imensă sferă de gheaţă.” „Gheaţă?” face Segol. 

Parcă totuşi îi venea greu să înghită una ca asta. 

„Sigur, gheaţă,” spun eu prefăcându-mă un pic jignită. 
„Ce, crezi că universul se întinde aşa, la nesfârşit? E 
adevărat ce vă spun, sunt foarte sigură.” „Un zid de 
gheaţă,” repetă Sor. „Cartea Revelaţiilor vorbeşte de o 
Cavernă a Întunericului. Nu văd de ce nu ar exista şi un zid 
de gheaţă.” 

Acum, toată lumea aştepta cu înfrigurare cuvintele mele. 
Toţi stăteau pe recepţie. 

„Dar ce sunt Stelele?” întreabă cineva. 

„Stelele sunt o iluzie,” răspund eu. „Ceea ce vedeţi acolo 
nu sunt decât reflexiile celor douăsprezece stele adevărate, 
strălucind pe gheaţa lucioasă a universului.” 

S-a făcut linişte. Mi-am ţinut respiraţia, pentru că totul 
avea să fie în regulă dacă mă credeau, dar dacă nu, atunci 
trebuia să lupt din nou pentru a-mi salva viaţa. Au trecut 
cinci secunde, apoi zece. Apoi au făcut toţi în cor: 
„Ahhaaaa.” „lată adevărul divin!” face Sor. 

I-am zărit lacrimile curgându-i pe faţă. 

„Priviţi!” strigă Segol. „Beta! Beta se întoarce!” 

Sor a început să-şi agite braţele, ca să le atragă atenţia. 

„Să ne întoarcem repede în Oraşul Saro. Să răspândim 
veştile, să-i împiedicăm pe semenii noştri să-şi ardă casele. 
Ceilalţi sori vor răsări peste câteva ore şi viaţa va trebui să 
continue ca şi până acum. Trebuie să le spunem şi celorlalţi 


ceea ce am aflat, să răspândim această revelaţie pe întreg 
Lagash-ul.” 

S-au întors şi au plecat spre case, fără să spună măcar un 
mulţumesc. 

Când am rămas din nou singuri pe drum, Segol a venit 
spre mine. Avea din nou zâmbetul ăla mare şi enervant. 

„Ai fost măreaţă, draga mea,” face el. 

„Mă cheamă Maureen şi este ultima oară când îţi mai aduc 
aminte. Dacă nu-l poţi băga la cap, atunci spune-mi 
Prinţesă.” 

Da, Bitsy, ştiam că exagerez puţin, dar uneori îmi place să 
mă gândesc că am fost aproape logodită cu Prinţul Van de 
pe Planeta Roşie şi Mânioasă. Vreau să spun, unei femei îi 
stă bine să mai exagereze din când în când. 

„Atunci felicitări, Maureen. Ai fost nemaipomenită. Ne-ai 
salvat de Era Întunecată. Cred că vei fi menţionată în toate 
cărţile de istorie de pe Lagash.” 

Am dat din umeri. 

„Ce pot să spun? V-am făcut un cadou.” 

Segol a încuviinţat, apoi a aplecat capul, ruşinat: „Cred că 
şi eu îţi datorez scuze. Nu ţi-am fost de prea mare ajutor în 
timpul luptei.” „Nu face nimic. Nu erai pregătit să întâmpini 
stelele alea.” 

Am fost politicoasă, nu? De fapt, şi pe mine m-au zăpăcit 
un pic, dar mi-am revenit repede. 

M-a privit din nou, la fel de recunoscător ca şi păpuşa aia 
groaznică, Akita, pe care tăticu' a adus-o acasă de ziua lui 
Pammy. 

„Poate îmi vei face onoarea,” se aventurează el, „să-mi 
permiţi să-ţi cer mâna, pentru căsătorie.” 

Preţ de câteva clipe, am fost prea şocată ca să mai pot 
spune ceva. Am şters-o pe Bătrâna Betsy de cămaşa 
gagiului şi am băgat-o la loc în teacă. Apoi i-am zis: „Nu, nu- 
ţi permit să-mi ceri mâna, nici pentru căsătorie, nici pentru 
altceva. Să nu crezi că am ceva personal cu tine.” 


Desigur, a fost dezamăgit, dar sunt sigură că va 
supravieţui deziluziei. 

„Înţeleg. Atunci, îmi răspunzi la o întrebare?” „Sigur, dacă 
nu spui nimic rău la adresa femeilor.” 

A inspirat adânc şi a zis: „Este adevărat ce le-ai povestit 
Cultiştilor? Este adevărat că Lagash se află în centrul unei 
uriaşe sfere de gheaţă?” 

Am râs. Domne, da' prost mai era! Nu mă miram că Sor 5 
şi oamenii lui înghiţiseră povestea, dar credeam că gagiu' 
ăsta, Segol, era un astronom adevărat şi se, va prinde 
repede. Apoi mi-am dat seama că Lagash nu era o Lume a 
Supraştiinţei şi că Segol nu era decât un amărât care 
încerca să înţeleagă legile naturii şi toate celelalte. Nu m-a 
lăsat inima să-l bag într-o zăpăceală şi mai mare, aşa că i- 
am spus: „Da, aşa este. Poate că într-o zi, Observatorul tău 
va determina distanţa dintre Lagash şi zidul de gheaţă. Eu 
o ştiam, dar uite că am uitat-o.,, „Îţi mulţumesc, Maureen.” 

Devenise dintr-o dată atât de umil, că mi se făcea greață. 

„Cred că ar trebui să ne întoarcem repede să-i înştiinţăm 
pe Aton şi pe ceilalţi,” declară el. „Beenay şi restul 
fotografilor probabil că au prins Stelele cu echipamentul lor 
optic. Erau pregătiţi, desigur, dar chiar şi aşa, este posibil 
să fi intrat în panică.” 

Şi-a pironit din nou privirea în pământ, aducându-şi 
aminte probabil cum intrase el în panică, chiar înainte de 
apariţia stelelor. 

„Îmi pare rău, Segol,” rostesc eu. „Nu te pot însoţi până la 
Observator. Este nevoie de mine în altă parte. Trebuie să 
mă întorc pe Pământ. Dacă mai aştept mult, eclipsa se 
termină, cerul se va lumina şi stelele vor dispărea pentru 
alte două mii de ani şi n-am s-o mai pot vedea niciodată pe 
draga mea Bitsy.” 

Sigur, scumpo, chiar şi în momentul acela de teribilă 
tensiune, m-am gândit la tine. Mă crezi, nu? 

Segol a oftat: „Da, te cred că trebuie să pleci. N-am să te 
uit niciodată, micuță domni. Vreau să spun, Maureen.” 


I-am dat un zâmbet aşa, de noblesse oblige, dar am avut 
grijă să nu mă emoţionez. 

„Rămâi cu bine, Segol 154. Spune-le alor tăi că într-o zi, 
dacă vă veţi dovedi suficient de merituoşi, semenii mei vă 
vor primi cu braţele deschise în Federaţia Planetară. Până 
atunci, un ultim avertisment: încercaţi să descurajaţi orice 
tentativă de radio astronomie. Cred că vă va dezvălui ceva 
foarte, foarte neplăcut.” „Radio astronomie?” face el. „Cum 
să explorezi spaţiul cu radioul?” „Las-o baltă, tu ţine minte 
ce ţi-am spus.” 

Am ridicat o mână, într-un gest universal valabil: adică 
gata, am terminat discuţia. Apoi am înălţat mâinile spre 
stele, implorându-le, am zis abracadabra şi am ajuns aici. 

Îmi pare rău că a trebuit să ascult toată povestea. Când 
Maureen a terminat de vorbit, mâncaserăm toate căpşunile 
şi o brânză topită fără nimic în ea e ca o salată de tortellini 
fără tortellini. În cele câteva luni de când eram împreună cu 
Josh, el mă învățase foarte multe lucruri despre mâncare şi 
despre altele. Renunţaserăm la masa de prânz, nu mai luam 
decât cina. Era mai uşor şi la spălat vasele. 

Oricum, se făcuse târziu, trebuia să-i fac vânt repede de- 
acolo şi am încercat să-i explic, dar n-a vrut să mă asculte, 
aşa că m-am proptit în ea şi am împins-o către uşă. Cred că 
s-a supărat, pentru că eu am continuat să împing, dar ea nu 
mai era acolo şi am căzut pe podeaua bucătăriei. Ea s-a 
urcat pe mine cu paloşul în mână şi avea expresia aia a ei, 
de războinică. Parcă vedeam titlurile de a doua zi, în ziare: 
TRAGEDIE ÎN QUEENS, O FEMEIE A FOST TĂIATĂ ÎN 
BUCĂȚI. Josh nu va mai putea da niciodată ochii cu prietenii 
lui. Aşa că îi spun: 

— Mufify, dă-te jos de pe mine. 

Am făcut o greşeală. 

— Eşti tot atât de rea ca şi maimuţele alea din centrul 
Pământului, a urlat ea la mine. 

— la Scuteşte-mă. Ce mai colegă eşti! Unde este prietenia 
noastră de pe vremea Şcolii Greenberg? 


Asta a înmuiat-o. Şi-a băgat din nou în teacă preţiosul 
paloş şi s-a calmat. M-a ajutat să mă ridic şi m-a şters de 
praf. 

— Îmi pare rău, Bitsy. Am remarcat că roşise. 

— Nu face nimic, i-am zis eu. 

Ne-am privit una pe alta câteva momente, apoi eu am 
început să plâng, cine ştie din ce motiv, apoi s-a smiorcăit şi 
ea puţin şi ne-am luat în braţe şi am început să zbierăm. 
Apoi s-a deschis uşa de la intrare, l-am auzit intrând pe Josh 
şi exact asta mai lipsea, s-o vadă pe favorita lui, Amazoana 
Sălbatică. Aşa că îi spun: 

— Maureen, repede, trebuie să te ascunzi! 

Apoi m-am simţit ca în piesa cu O Iubesc pe Lucy, şi am 
început să râd. 

A râs şi ea. Josh n-a râs. Uneori am impresia că mereu ne 
întâlnim doar cu prietenii lui, de ce n-am şi eu dreptul să le 
invit pe prietenele mele? 

— Pentru că prietenii mei nu se plimbă prin metrou cu 
paloşul sub braţ, a spus el. 

Cred că aici avea dreptate. 

ECHILIBRU de Mike Resnick. 

SUSAN CALVIN PĂŞI PE PODIUM şi privi auditoriul: 
acţionarii de la United States Robots şi de la Mechanical 
Men Corporation. Spuse, în maniera ei obişnuită, 
telegrafică: 

— Vreau sa vă mulţumesc că aţi venit şi să vă pun la 
curent cu ultimele noastre realizări. 

Ce figură dură are, gândi August Geller, aşezat în rândul 
patru. Îmi aduce aminte de profesoara mea de engleză 
dintr-a şaptea. Mereu mi-a fost frică de ea. 

Calvin se lansă într-un discurs detaliat despre noile 
circuite introduse în creierele pozitronice, apelând la 
termeni ce puteau fi înţeleşi de orice nespecialist. Chiar şi 
de acţionari. 

Strălucită minte, gândi Geller. Absolut strălucită. De fapt, 
e foarte bine. Ce-ar fi o figură ca a ei, fără o minte care să 


echilibreze rezultatul? 

— Are cineva vreo nelămurire la punctul acesta? Întrebă 
Calvin. 

Ochii ei albaştri şi reci scrutau audiența. 

— Am eu, rosti o tânără frumugşică ridicându-se în picioare. 

— Ascult. 

Femeia îşi formulă cu voce tare nelămurirea. 

— Cred că am răspuns deja la întrebarea asta, observă 
Calvin făcând tot posibilul să îşi ascundă iritarea. Totuşi. 

Se lansă într-o explicaţie mult mai simplistă asupra 
subiectului respectiv. 

Nu este uimitor? Gândi Geller. Aici sunt două femei, una 
cu o minte ca o capcană de oţel, cealaltă cu un IQ care 
probabil ar îngheţa apa şi totuşi, nu-mi pot dezlipi ochii de 
pe femeia care a pus întrebarea stupidă. Săraca dr. Calvin; 
Natura are un simţ al umorului atât de straniu! 

Calvin remarcă o mulţime de bărbaţi privind admirativ la 
cea care pusese întrebarea. Nu era prima oară când 
bărbaţii găseau ceva mai fascinant care să le atragă atenţia, 
în dauna explicaţiilor ei. Nu era nici a suta oară, nici a mia 
oară. 

Ce păcat, gândi ea, că se comportă ca nişte roboţi, că lasă 
hormonii să pună stăpânire asupra raţiunii. lată-mă, 
explicându-le cum am de gând să cheltuiesc douăsprezece 
miliarde de dolari din banii lor, iar pe ei interesează mai 
mult o faţă drăgălaşă. 

Terminând răspunsul, se lansă într-un discurs despre 
încercările de a construi trupuri mai rezistente pentru 
roboţi, în scopul utilizării extra-terestre, prin introducerea 
structurilor din titaniu cu legături moleculare puternice. 

A avut oare vreodată o întâlnire cu un bărbat? Nu 
neapărat o noapte de pasiuni dezlănţuite, dar măcar o masă 
la restaurant sau o ieşire la teatru, unde să nu discute 
despre afaceri. Dădu din cap, aproape imperceptibil. Nu, 
decise el, probabil că ar fi plictisit-o la culme. Pe ea n-o 


interesează decât formulele şi ecuaţiile. Dacă ar fi avut 
frumuseţe fizică, ar fi avut-o degeaba. 

Calvin îl surprinse pe Geller privind-o. 

Ce tânăr arătos, gândi ea, mă întreb dacă a fost prezent şi 
la şedinţele anterioare? Dacă l-aş mai fi văzut, sunt sigură 
că l-aş fi ţinut minte. De ce mă priveşte atât de intens? 

Mă întreb dacă bărbatul pe care l-a iubit i-a oferit, la 
rândul lui, dragoste. 

Probabil este uimit că o femeie poate avea creier, 
concluzionă ea. Ca şi cum altceva ar mai avea vreo 
importanţă. 

De fapt, gândi Geller, mă întreb dacă a iubit vreodată. 

Ia uite ce bronzat este! Frumos, nimic de zis, dar 
munceşti, sau îţi petreci tot timpul lenevind aiurea pe plajă? 
Îşi înfrână tentaţia de a ofta între propoziţii. Uneori e greu 
să-mi imaginez că tu şi cu mine aparţinem aceleiaşi specii. 
Am atât de multe în comun cu roboții mei! 

Uneori, când îţi ascult discursurile despre creier ele 
pozitronice şi legăturile moleculare, mi-e greu să-mi 
imaginez că aparţinem aceleiaşi specii. Semeni atât de mult 
cu roboții tăi! 

Totuşi, gândi Calvin împotriva voinţei sale, eşti înalt, 
frumos şi răspândeşti un aer de siguranţă în jurul tău. 
Majoritatea bărbaţilor nu pot, sau nu doresc să-mi susţină 
privirea. Ai ochi albaştri şi senini. Mă întreb' 

Totuşi, trebuie să existe ceva acolo, un sâmbure de 
feminitate în spatele trăsăturilor aspre şi minţii reci, 
analitice. Mă întreb' 

Calvin scutură din cap şi aproape că-şi pierdu şirul 
vorbelor. 

Ridicol, concluzionă ea. Absolut ridicol. 

Geller o mai privi o dată, studiind fălcile ferme, umerii 
largi, atitudinea agresivă, faţa lipsită de machiaj, părul care 
putea fi aranjat într-un mod mult mai atractiv. 

Ridicol, concluziona el. Absolut ridicol. 


Calvin mai vorbi cincisprezece minute, apoi îi îndemnă pe 
ceilalţi să pună întrebări. 

N-au fost decât două, pe care le rezolvă foarte rapid. 

— Vreau să mulţumesc dr. Calvin pentru că ne-a acordat 
din timpul ei, spuse Linus Becker - tânărul director executiv 
de la United States Robots and Mechanical Men. Câtă 
vreme mintea sa remarcabilă lucrează pentru noi, am 
încredere că vom înregistra progrese mari în ştiinţa 
roboților. 

— Vreau să susţin şi eu acelaşi punct de vedere, declară 
unul dintre acţionarii cei mai importanţi. Când vom produce 
un creier pozitronic cu jumătate din capacităţile dr. Calvin, 
domeniul roboticii se va putea considera ca ajuns la apogeu. 

— Vă mulţumesc, rosti Calvin străduindu-se să ignore un 
ciudat sentiment de pustietate interioară. Mă simt cu 
adevărat flatată. 

— Noi suntem flataţi, glăsui amabil Becker, pentru că ne 
aflăm în prezenţa unei personalităţi strălucite. 

O aplaudă. Foarte rapid, întreaga audienţă, inclusiv Geller, 
se ridică în picioare, ovaţionând-o. 

Apoi se îndreptară spre ea, pe rând, pentru a-i strânge 
mâna şi a-i lăuda intelectul şi creativitatea. 

— Vă mulţumesc, răspunse Calvin unui compliment. Mi-ai 
luat mâna de parcă te aşteptai să fie făcută din tungsten şi 
oţel, nu din carne şi oase. Am ajuns să semăn chiar atât de 
mult cu roboții mei? 

— Am apreciat remarcile dumneavoastră, spuse Calvin 
unui alt acţionar. 

Mă întreb dacă îndrăgostiţii îşi fac tot atât de multe 
complimente când sunt singuri. 

Apoi apăru Geller, care îi luă mâna într-a sa. Calvin tresări, 
simțind un curent electric trecând dinspre mâna bronzată a 
bărbatului înspre a sa. 

— Cred că dumneavoastră reprezentaţi viitorul nostru, dr. 
Calvin, declară el. 


— Roboții sunt viitorul nostru, răspunse ea amabilă. Eu nu 
sunt decât o moaşă ştiinţifică. 

O privi intens preţ de câteva clipe, apoi tensiunea îi părăsi 
brusc corpul. 

Imposibil. Semeni prea mult cu ei. Dacă te-aş invita să ieşi 
în oraş cu mine, ar fi ca un gest de milă şi cred că eşti prea 
mândră şi prea sensibilă ca să accepţi milă în privinţa asta. 

Ea îi mai aruncă o ultimă privire, direct în ochi. 

Imposibil. Eu am munca mea iar roboții nu m-au 
dezamăgit niciodată, niciodată nu au dovedit slăbiciuni 
omeneşti. 

— Toată lumea să fie atentă la mine, făcu Becker. Sper că 
nu aţi uitat, peste trei ore va avea loc un banchet. 

Se întoarse spre Calvin: 

— Vei fi şi dumneata aici, desigur. 

Calvin încuviinţă, oftând: 

— Voi fi. 

Nu mai era decât o oră până la banchet, şi avea să 
întârzie. Intră în apartamentul ei greu de definit, merse 
prin sufragerie şi dormitor, amândouă înţesate cu reviste 
ştiinţifice, deschise dulapul, şi începu să scoată hainele, 
punându-le pe pat. 

— "Ţi-a mai spus cineva că ai cei mai frumoşi ochi albaştri? 
Făcu robotul-majordom. 

— Mulţumesc. 

— Este adevărul-adevărat, continuă robotul. Ochi 
minunaţi, minunaţi, la fel de albaştri ca cel mai pur safir. 

Robotul-cameristă intră în dormitor, pentru a o ajuta la 
îmbrăcat. 

— Ce zâmbet frumos, rosti camerista. Dacă aş avea un 
zâmbet ca al tău, oamenii s-ar sfâşia în lupte, doar pentru 
plăcerea de a-l obţine. 

— Eşti foarte amabilă. 

— O, nu, Stăpână Susan, o corectă robotul-cameristă. Tu 
eşti minunată. 


Calvin îl remarcă pe robotul-majordom stând în pragul 
dormitorului. 

— Nu te mai holba la mine. Sunt aproape dezbrăcată. 
Unde-ţi sunt manierele? 

— Ai aşa nişte picioare fantastice şi vrei să nu mă uit la 
ele? Spuse robotul cu un chicotit sec, mecanic. În fiecare 
noapte visez să întâlnesc o femeie cu picioare ca ale tale. 

Calvin îmbrăcă rochia, apoi întoarse spatele cameristei, 
aşteptând să i se tragă fermoarul. 

— Ce piele luminoasă, netedă, fredonă camerista. Dacă aş 
fi femeie, aşa o piele mi-ar plăcea să am. 

Ce creaturi sensibile, gândi Calvin, stând în faţa oglinzii şi 
rujându-se. Un ruj aproape transparent. Ce creaturi 
adorabile, adăugă ea. Bineînţeles că nu fac decât să 
respecte cerinţele Primei Legi - şi necesităţile mele - dar 
cât de atenţi şi amabili sunt. 

Puse mâna pe poşetă, şi se îndreptă spre uşă. 

Mă întreb dacă nu s-au plictisit să recite mereu litania 
asta? 

— Vei fi zâna balului, declară cu mândrie robotul- 
majordom. Calvin tocmai ieşea pe uşă. 

— Mulţumesc foarte mult. Din zi în zi mă flataţi mai mult. 
Robotul agită capul metalic. 

— Ar fi flatări numai dacă ar fi minciuni, doamna mea, 
spuse el înainte ca uşa să se închidă în urma ei. 

Cu echilibrul emoţional complet restabilit, ca întotdeauna 
când venea acasă după întâlnirile cu fiinţele umane, se 
îndreptă spre banchet, simțindu-se revigorată şi proaspătă. 
Se întrebă dacă va fi aşezată lângă frumosul August Geller, 
care o ascultase cu atâta atenţie în timpul discursului. 

După câteva momente de gândire, îşi zise că mai bine să 
fie aşezată în altă parte. Bărbatul ăsta tânăr şi frumos 
trezea nişte sentimente stranii în ea. Iar fantezia era pentru 
minţile mai slabe care, spre deosebire de ea, nu puteau face 
faţă adevărurilor crude ale lumii reale. 

PREZENTUL ETERN de Barry N. Malzberg. 


AŞA CĂ ARNOLD POTTERLEY a plecat spre casă. La urma 
urmelor, unde să se fi dus? Dacă tot nu avea unde să se 
ascundă, de ce să nu se ducă acasă, în văzul tuturor, unde 
cel puţin se simţea bine? 

Aşa gândea Potterley despre acest dezastru final. Desigur, 
alţii aveau păreri diferite. Nimmo a plecat încotro a văzut 
cu ochii. Foster a înnebunit. 

Mi s-a cerut să scriu o istorie a lumii după cronoscop. 
Desigur, este o mare onoare. La urma urmelor, n-a trecut 
mult de când am început să scriu, mai întâi numerele, apoi 
literele, până când am început să mă deprind cu cuvintele, 
propoziţiile şi apoi cu fraze întregi; este o mare încercare 
pentru mine. 

„Dacă n-o faci tu, Jorg, cine o va face?” Aşa mi s-a spus, 
aşa am fost rugat, însă teama pe care o simt este mai mare 
decât onoarea făcută. Desigur, multe lucruri îmi provoacă 
teamă; cronoscopul ne-a învăţat să ne temem de toate. 
Cronoscopul ne-a învăţat ce este bunul simţ. Cronoscopul 
ne-a dezvăluit adevăratul sens al lumii. „Jorg” nu este real; 
este, aşa mi s-a spus, un nom de plumay. 

* 

Caroline Potterley a aşteptat luni de zile până să aducă în 
casă maşinăria, pentru a-şi regăsi fiica, Laurel, acum 
moartă. Să o vadă din nou, aşa cum fusese, era ultima 
dorinţă a vieţii ei, şi totuşi. Când totul a fost posibil, deşi 
Arnold a insistat că nu e bine iar Foster a făcut lucrul acela. 
Şi când comanda timpului, din motive pe care nu le-a 
înţeles niciodată, a scăpat de sub controlul întregii omeniri. 
Când în cele din urmă i s-a oferit această ocazie, Caroline s- 
a trezit dând înapoi, luptând împotriva propriei sale 
dorinţe. Ştia că odată adusă maşina în casă - toată lumea 
făcea acum lucrul acesta, Arnold refuzase, dar cum ar fi 
putut sta în calea ei? 

— Când va începe să manevreze comenzile, descoperindu- 
şi fiica acum moartă, se va prăbuşi, va cădea în ceva, într-o 
calitate a emoţiei pe care nu o mai cunoscuse niciodată. Şi 


nevoia de a lupta împotriva acestei căderi necunoscute o 
făcea să şovăie, să reziste tentaţiei. Dar până la urmă cedă. 

„Nu mai rezist, Arnold,” i-ar fi spus ea dacă în aceste 
ultime luni ar fi avut ocazia să stea de vorbă cu el. Însă nu 
era cazul. Arnold nu era niciodată acasă, cu excepţia 
nopţilor, când dormea, şi câteodată nici atunci. Hoinărea 
aiurea sub şocul durerii, băgându-şi mâinile în haină, 
căutând sticluţele de vin. Aşa că nu i-a spus nimic, a făcut 
doar aranjamentele necesare, care erau simple în această 
lume ciudată şi teribilă. O lume evoluată. A programat 
viewerul pentru un moment din trecut, dinaintea 
incendiului, când. 

Când avea o fetiţă care râdea şi mergea împleticindu-se pe 
coridoarele vieţii sale, când ea şi cu Laurel împărțeau 
secrete pe care acum parcă nu şi le mai putea aminti. 

Deci, asta este istoria mea parţială a lumii după cronoscop. 
Nimeni nu poate scrie întreaga istorie, cine are timp? Cine 
are mijloacele? Asta este partea criminală, necesară, a vieţii 
noastre. Încerc să pun puţină ordine. Îmi imaginez unele 
lucruri aşa cum s-au petrecut în realitate. Pe vremea aia, 
nimeni nu s-a deranjat să scrie, ca să rămână într-o formă 
clară pentru mai târziu. Rămâne ca eu să mă descurc cum 
pot mai bine. Aşa mi s-a spus: „Descurcă-te cum poţi mai 
bine. Dacă lucrurile par să se potrivească, atunci fă-le să se 
potrivească. Nu există adevăruri. Ce-i adevărul? Ce adevăr 
poate exista? Dacă lucrurile par să se potrivească, atunci 
potriveşte-le cum ştii.” Şi am început să cotrobăi prin 
vremurile acelea dificile şi imperfecte. Mă întrebam cine l-a 
folosit primul? Cine să-mi spună mie aşa ceva? Toată lumea 
l-a folosit. Însă cred că hoţii şi nelegiuiţii s-au preocupat 
primii de posibilităţile sale minore; ei s-au dedicat 
aspectului transcendent, au adaptat primii cronoscopul. Nu 
conducătorii, ci cei care trăiau din greu la periferia naţiunii. 
Pentru ei, cronoscopul oferea un fel de prezent etern, prin 
care puteau hoinări lejer, în voie, căutându-şi scopuri 
măreţe. Cine altcineva să fi fost? Aceşti vizionari au folosit 


primii aparatul. Nici o surpriză, cei ca Potterley merg 
întotdeauna în fruntea turmei, în dorinţa lor de a încerca 
metode noi şi diferite. 

Desigur, teoretic, cel care se folosea de time-viewer era 
din oficiu criminal; vorbim aici (observați cât de uşor am 
schimbat tonul, am trecut pe vocea autorităţilor, pe vocea 
celor care generalizează, am trecut la plural, dar înainte de 
a mă apuca efectiv de lucru am citit multe texte vechi, 
pentru a putea face o abordare cât de cât competentă) de 
profesionişti, cei care îşi făcuseră deja din el o preocupare. 
Combinații secrete, ascunzători, locuri în care se puneau 
profiturile ce scăpaseră de fisc. Toate acestea erau uşor 
accesibile unei persoane care avea răbdarea să cerceteze 
în amănunt. 

Surprinzător, numărul crimelor violente şi pasionale s-a 
diminuat; cronoscopul satisfăcea poftele de violenţă şi 
pasiune ale majorităţii publicului, iar viaţa sexuală 
anterioară cronoscopului era. Ei bine, era cea mai renumită 
şi cea mai dorită. 

În viewer, în acel tub îngust de memorie concentrată, 
Laurel i-a făcut cu mâna, a sărit la poalele pârtiei, şi început 
urcuşul acrobatic, sub săgețile ale soarelui de după-amiază 
târzie (trebuie să fi fost octombrie, Laurel avea dinţi 
neregulaţi, iar rochia pe care o purta îi va fi mică peste trei 
luni, Caroline îşi aducea aminte, îşi amintea totul) şi părea 
vulnerabilă, dar în acelaşi timp, amestecată cu 
vulnerabilitatea, era o fermitate, o siguranţă în efortul 
făcut, o hotărâre care peste cincisprezece ani, poate mai 
puţin, ar fi făcut din ea o tânără teribilă. Caroline sesiză 
acea siguranţă, siguranţa parcă punea stăpânire şi pe ea. 
Ştiind acest lucru, ştiind că Laurel la douăzeci de ani ar fi 
fost capabilă să se descurce în viaţă mai bine decât ar fi 
putut-o face Caroline vreodată, avu un moment de 
revelaţie. În lumina cenuşie şi slabă pe care viewerul o 
arunca asupra ei, avu impresia că urcă şi ea, la fel ca 
Laurel. Avu parcă un moment de confirmare, sălbatică, 


pasionată. Era împreună cu Laurel. Spaţiul îngust al 
viewerului deveni - aproape - lumea. 

La un an după ce promotorii cronoscopiei au apărut la un 
program de popularizare a ştiinţei, vorbind pe înţelesul 
tuturor nătărăilor, Tiffany a ta, care se considera în 
continuare pierdută în întunericul crimei, a intrat în casa lui 
Paul 'Taber, proprietar a mai mult de jumătate din 
cazinourile din Miami. Nu exista nici un motiv să se teamă 
de prezenţa lui Taber sau a altcuiva; se asigurase de asta. Îi 
privise pe Taber şi cea de-a cincea soţie a sa plecând de 
acasă. Femeia aruncase o ultimă privire spre bijuteriile şi 
banii acumulaţi în cantităţi enorme. Cu douăsprezece ore în 
urmă, time-viewerul îi dezvăluise toate acestea, în amănunt. 
Ca să-şi protejeze averea, Taber şi soţia puseseră sisteme 
de siguranţă peste tot în casă (nici o problemă pentru 
Tiffany). lar acum trebuiau să plece într-o călătorie 
neprevăzută, lungă, şi necesară. 

Se îndreptă spre seiful care conţinea averea, murmurând 
un cântecel de mulţumire. Culese în drum câteva bibelouri 
şi obiecte de valoare, punându-le în sac. Studiase totul cu 
mare atenţie. Tocmai dădea să se ocupe de seif, când văzu 
câteva umbre. Apoi pe fereastră intră - cu mare greutate, 
dar totuşi intră - un cuţitar. Pătrunse în conul de lumină şi 
se holbă la ea. Avea şi el un sac asupra lui. 

— Nu mă gândisem la asta, spuse Tiffany. 

— Cine eşti tu? Întrebă spărgătorul. 

— Dar ar fi trebuit să mă gândesc totuşi. Adică, viitorul n- 
ai cum să-l vezi, nu-i aşa? 

— Ce viitor? Făcu spărgătorul. Asta-i viitorul. Bun, dă 
marfa încoace. 

— Este a mea, glăsui ea prosteşte. Am muncit pentru ea. 
Spărgătorul scoase o armă, îndreptând-o spre pieptul lui 
Tiffany. 

— N-ai muncit suficient de mult. 

— Nu e corect. Eu am fost prima aici. 


— Bun, dar eu sunt acum aici. Şi pot deschide seiful tot 
atât de uşor ca şi tine. Ba chiar mai uşor. Cunosc 
combinaţia. 

— Şi eu 0 cunosc. 

— Viewer-ul, rosti el. 

Cuţitarul înţelese. Trăsăturile i se modificară, păru 
deodată mai tânăr şi mai vioi. Ba chiar şi tenul suferi o 
uimitoare schimbare în bine. 

— Deci ai şi tu un aparat din ăsta. Poţi privi în trecut. 

— Sunt răbdătoare şi atentă. Dacă ai fi cercetat mai cu 
atenţie, în loc să te joci cu viewerele alea de doi bani, ai fi 
remarcat că în casă există un loc prevăzut cu alarmă, iar 
alarma este legată direct la cartierul general, care se află la 
numai cinci minute depărtare. lar tu, nătărăule, stai tocmai 
în acel loc. 

— Încerci să mă faci să plec. 

— Ce motiv aş avea să te sperii fără rost? Doar îmi eşti 
coleg de branşă. Amice, ar fi cazul să ne cărăm repede de- 
aici. 

— Adică să plec eu primul. Să te las pe tine să cureţi totul 
pe-aici. Nu. Fără marfa aia nu plec. 

Ridică din nou arma spre ea. 

Tiffany dădu din umeri. Bibelouri, nimicuri. Averile care-i 
stăteau ei la dispoziţie erau infinite. La fel ca şi timpul. Oare 
el nu înţelegea asta? Arena devenise mult mai largă; 
zidurile fuseseră dărâmate. 

— N-ai decât să le iei, îl invită ea cu generozitate. 

Îi dădu obiectele, îndreptându-se spre fereastră. 

— În noaptea asta mai am trei obiective pe listă. 
Spărgătorul rămase locului şi trăsăturile i se transformară 
din nou, devenind ca mai înainte. Luă bijuteriile, clipind cu 
ochi miraţi. 

— Eşti atât de sigură, o invidie el. Eşti atât de sigură pe 
toate. Privi spre pistolul pe care se înfăşurase, neglijent, un 
lânţişor: 

— Eu n-am avut niciodată şansa ta. 


— Dar acum toţi avem şanse, îi explică ea. Nu înţelegi? 

Ea aproape că înţelegea. Se apropia mereu, era la 
marginea unei iluminări teribile. Nu-ţi trebuia decât 
inspiraţie pentru a te descurca în această lume, restul era 
doar marfă. 

— Totul e atât de uşor încât devine plictisitor. Parcă nu mai 
are nici un farmec. 

— Pentru mine are, declară spărgătorul. 

Unii oameni erau mai încăpăţânaţi. Cine îi putea învinui? 

— Deoarece ai impresia că lucrurile astea vechi contează, 
spuse Tiffany. 

Apoi dispăru prin fereastră. Cam aşa s-au petrecut 
lucrurile, cred. 

— Vino înapoi, Caroline, îi ceru Arnold. 

Şoapta sa, neaşteptată şi cavernoasă în ceafa ei, avu 
efectul unei lovituri de tun. Caroline tresări, se întoarse 
spre el, îi văzu trăsăturile pe care lumina jucăuşă a 
cronoscopului le făcea să apară groteşti şi brutale. 

— Pleacă! Strigă ea. 

Simţi cum frica aleargă prin trupul ei; ciudat, în loc să o 
paralizeze, îi dădea energie. Dori să sară spre el. Dacă ar 
reuşi totuşi să se atingă unul cu altul. 

Arnold făcu un pas înainte, p apucă de încheietură şi trase. 

— Este oribil, Caroline, şopti el. Trebuie sa te opreşti, nu 
te poţi ascunde, nu poţi fugi, trebuie să înfrunţi realitatea. 
Cartagina a ars. Acum ştiu, ei au aprins focurile, ei au 
omorât-o pe. 

— Pleacă! Repetă ea. Vreau să mă uit. 

— A murit, spuse Arnold. La început n-am ştiut, a trebuit 
să privesc. Da, deşi la început te-am minţit, află că am fost 
totuşi la bibliotecă şi m-am holbat ore întregi, însă. 
Caroline, vine o vreme când trebuie să renunţi; ea nu ne 
mai aparţine, nu mai aparţine nimănui. Nu mai aparţine 
decât maşinii ăsteia. Caroline, noi nu trebuie să fim ca toţi 
ceilalţi, trebuie să ieşim din camera asta, trebuie să avem o 
viaţă. 


EI s-a întins să deconecteze aparatul, şi ea a făcut atunci 
ceva, a început să-l roage, dar după aceea amintirile ei n-au 
mai fost atât de clare, n-a mai vrut să folosească maşina 
pentru a retrăâi momentul, a renunţat la maşină, a renunţat 
la totul, numai că Laurel, Cartagina, incendiul. 

Mi-au spus că nu trebuie să dau chiar atât de multe detalii. 
Au aruncat o privire, au scos nişte sunete aprobatoare, 
altele dezaprobatoare, însă au ţinut să precizeze că nu 
trebuie să fiu chiar atât de amănunţit - aşa au spus, 
„amănunţit” - şi că trebuie să ofer un fel de „imagine 
generală”. „Dă-ne o imagine generală”, au spus ei. „Nu 
avem nici timp, nici spaţiu, nici loc pentru istorie, nu avem 
decât un prezent continuu, însă acest prezent trebuie să 
aibă o minimă justificare. Dacă ne dai asta, este suficient.” 
Cine ştie ce-i aia „suficient”? Eu am planurile mele, 
posibilităţile mele. 

Eu sunt primul şi ultimul, singurul care face această 
istorie. Aşa mi-au spus. Singurul care o „scrie”, în sensul 
străvechi de a scrie, însă trebuie să păstrez un control 
strict. Fac ce pot. „Dă-ne o imagine generală”, spun ei, însă 
pe mine nu mă atrage imaginea generală, ci amănuntele, 
iar această atracţie blochează (un cuvânt greu, 
„blochează”) acel micuţ fascicul de lumină pe care îl pot 
arunca asupra istoriei noastre. 

Forţele poliţieneşti (cele care nu erau corupte) au avut 
nevoie de ceva timp ca să pună mâna pe toţi nelegiuiţii, dar 
când totuşi au făcut-o, s-a terminat cu elementul criminal. 
N-au mai rămas crime nerezolvate. Nimic nu mai putea 
scăpa. Nici de şcoală nu se mai putea scăpa. Dacă oraşul în 
care locuiai avea acces la învăţământ de vreun fel. Ştiau 
când dormi. Ştiau când erai treaz. Ştiau dacă erai bun sau 
rău. 

— Am avut o şedinţă târzie. Raportul Ryan. Ar fi trebuit să 
vin acum câteva ore, îmi pare rău. 

— Scuteşte-mă cu „Raportul Ryan”. Cine-i târfa aia blondă 
din Oak Street 242, etajul trei? 


— Ce? Ce? 

— Deşi te plângi mereu că nu mai ai vlagă, se pare că eşti 
capabil de multe performanţe. 

— Dar şedinţa. Raportul Ryan. 

— Las-o baltă, Frank. Încerci să trăieşti într-o lume care 
nu mai există. Cumpără-ţi un cronoscop şi ieşi din casa asta. 
Pentru că mâine schimb încuietorile şi cu aparatul ieftin pe 
care probabil ai să ţi-l cumperi, n-ai să fi în stare să treci 
peste obstacolul ăsta. 

După ce pasiunile s-au stins, după ce a fost capabilă să se 
concentreze din nou, Caroline şi-a dat seama că ceva se 
întâmplase cu Arnold, ceva îngrozitor. Era întins pe podea, 
într-o atitudine calmă, pe care nu o mai avusese până 
atunci. Dar în timp ce se lupta cu impulsul de a 
îngenunchea, pentru a-l ajuta în vreun fel, de a chema 
salvarea sau de a suna la universitate. Chiar atunci o voce 
slabă îi şopti din interior, înţeleaptă: Niciodată nu a arătat 
atât de liniştit, a obţinut pacea absolută, pacea lui Laurel. 
Du-te la ea, du-te din nou la ea, acum, înţelege-i pacea. Şi 
vocea o atingea chiar în locul sensibil, era exact ceea ce îi 
trebuia. Caroline ştiu că nu mai putea rezista, ştiu că nu 
mai putea face nimic pentru Arnold, care pierise demult, în 
flăcări, dincolo de flăcări. Se întoarse spre cronoscop, acolo 
unde o aştepta Laurel, teribil de tânără, iubitoare, 
înţeleaptă, răbdătoare. 

Acolo unde Laurel îi putea spune ce trebuie să facă. Dacă 
mai era ceva de făcut. 

* 

Procrearea a scăzut, a început să se facă pe fugă, şi - 
pentru cei care mai insistau totuşi - a devenit bizară. Toate 
guvernele, din China, Uniunea Sovietică, Burundi, Burma, 
Africa de Sud, Zair. S-au prăbuşit. Guvernarea a devenit 
ceva imposibil. În unele ţări a existat o slabă tentativă de a 
confisca cronoscoapele, dar atunci şi-au făcut din nou 
apariţia crimele şi, văzând cum stau lucrurile, autorităţile 
au renunţat. S-a investit masiv în cronoscoape, care şi-au 


pus amprenta pe comportamentul tuturor. La şaizeci de ani 
după ce Ralph Nimmo, unchiul nefericitului Foster, a distrus 
planurile, fugind în Australia unde s-a dat drept crescător 
de canguri (între timp Foster a reinventat cronoscopia, 
creând noi şi noi aparate), populaţia scăzuse dramatic, şi 
era compusă în cea mai mare parte din bătrâni decrepiţi, 
care nu mai aveau încredere în ajutoarele medicale şi în 
cercetare (acestea deveniseră nişte domenii inutile). Unele 
localităţi au renunţat la orice fel de comunicare. Nu aveau 
nevoie decât de cronoscop., lată-l, „ spunea Foster dând 
autografe celor prezenţi. „Luaţi-l.” 

După un secol şi un sfert, nu mai rămăseseră decât câteva 
familii şi clanuri, în partea sudică a emisferei nordice, şi în 
partea nordică a emisferei sudice. Supravieţuirea într-o 
societate muribundă nu era chiar atât de grea şi, desigur, 
aveau cronoscopul, ale cărui posibilităţi limitate puteau 
totuşi reda furia şi ceața în care se prăbuşiseră civilizațiile 
secolului trecut. Putea reda fragmente din copulaţiile din ce 
în ce mai reduse care însoţiseră acea prăbuşire. 

Şi astfel, obligată de circumstanţe, îngrozită de vestea 
morţii tatălui ei, însă la fel de iubitoare şi tandră ca 
întotdeauna, Laurel a ieşit din măruntaiele maşinii, a ieşit, 
din metalul întunecat şi a spus spre Caroline: „Vai, mamă, îţi 
spun ce trebuie să faci, îţi spun ce să faci, dar trebui să vii 
mai aproape, mai aproape.” 

Şi Caroline se strecură prin acel coridor strâmt de lumină. 

* 

Eu sunt primul dintr-un lung şir. Noi vom reconstitui 
istoria. Dar istoria noastră este tensionată şi istovitoare, 
strictă şi periculoasă şi înţeleg acum de ce au vrut să fiu 
concis, să comprim, să mă grăbesc; n-au mai rămas decât 
puţine de spus, şi totuşi. 

„Adu-ţi aminte cum l-ai iubit,” i-a spus Laurel. Aminteşte-ţi 
cum a fost când te-ai dus prima oară la el, aminteşte-ţi acel 
văl de dragoste şi căldură.” 

Joan, o tânără impulsivă de şaisprezece ani, spuse: 


— Trebuie să fugim! 

— Ceilalţi ne vor vedea. Ne vor putea urmări orice 
mişcare. Bill avea optsprezece ani. Formau un cuplu, iar el 
vedea mai în profunzime. Cel puţin, aşa îi spunea lui Joan. 
La vârsta lor, diferenţele nu erau foarte mari. Toţi cei între 
cincisprezece şi douăzeci de ani erau cam la fel. Şovâăielnici. 
Cu excepţia lui Joan, care avea o flacără interioară şi multe 
planuri. 

— Vom pleca atât de departe încât nemernicii ăştia bătrâni 
să nu ne poată urmări. Nimeni n-o să se sinchisească de noi, 
nu vor decât să se holbeze în aparate şi să-şi aducă aminte. 
Vom urca munţii. 

— Oricât de departe vom merge, ei vor putea vedea tot 
ceea ce facem. Vor vedea totul. 

— Nu-mi pasă. Cui îi pasă? Lasă-i să se uite! Pot să se uite 
la mine până am să mor, dacă le face plăcere. Eu vreau 
copii! 

O spusese pe un ton fierbinte, care îl tulbura în mod 
periculos. 

— Vreau o familie, continuă ea. Vreau. Vreau să facem 
dragoste. Dragoste desfrânată. Sex adevărat. 

Bill era şovăielnic, însă avea nevoie de el. 

— Da, rosti Bill. Şi eu vreau. Dar. 

— Dacă nu mergi cu mine, am să apelez la altcineva. Am să 
vorbesc cu Dave. 

— Cu Dave? Are treizeci de ani. Este de-al lor. Nu vrea 
decât să privească. 

— Am să-l învăţ câteva şmecherii. Poate fi învăţat. Nu am 
mai rămas foarte mulţi, ştii foarte bine. Vrei ca toată 
omenirea să moară? 

— A murit deja. 

— Vreau să spun, să moară cu adevărat. Să dispară. Nu 
adulţi, nu copii. Nimic, nimic. Nici măcar maşini. 
Majoritatea viewerelor alea blestemate nici măcar nu mai 
funcţionează, n-au mai fost folosite de ani întregi. 


— Poate că mai există indivizi fertili, în alte clanuri. 
Responsabilitatea nu cade doar pe umerii noştri. Trebuie să 
fie şi alţii. 

— Deci vrei ca totul să se sfârşească astfel? Nu mă vrei. 

— Ba da, sigur că te vreau, strigă desperat Bill. Adică da, 
cred că te vreau. Dar va exista întotdeauna cineva care să 
se uite la noi, chiar şi după toţi cei de aici vor muri. 

— Nu, nu se va mai uita nimeni. 

— Se vor uita copiii noştri. 

— Maşinile alea se deteriorează, ţi-am mai spus. Nu vom 
lua niciuna cu noi. Hai să-ţi spun un secret. Ioate pe care le- 
am găsit, le-am distrus. 

— Joan! Când? 

— Mai demult. 

— Dacă ceilalţi află, au să ne omoare. 

— Mie nu-mi pasă. 

— Acum ştii că trebuie să facem ceva. Ştii că trebuie să 
plecăm. 

— Câte ai distrus? 

— O mulţime. Rugina va pune stăpânire pe celelalte şi nu 
cred că cineva din clan este destul de inteligent ca să le 
poată reconstrui. Nu înţelegi? Cred că acum sunt deja 
terminate. Cred că nu mai funcţionează. 

Bill o simţi cum îl trage. În curând vor ieşi din ţarc şi vor 
putea fugi. Se vor hrăni cu fructele pământului, îşi vor 
construi un adăpost. Da, părea posibil. Orice părea posibil. 
Joan avea dreptate, nimeni nu îi va urmări. Nimănui nu-i 
păsa de ei. 

— Nu au mai rămas? Întrebă Bill plin de speranţă. Adică, 
nici o maşină? 

— Cred că nu. Dar ca să fim siguri, în cazul că unele 
planuri vor fi supravieţuit acolo unde ne vom stabili noi, nu-i 
vom învăţa pe copii să citească. 

— Crezi că e bine? Ea zâmbi. 

— Numai pentru o vreme. În cele din urmă, unul dintre ei 
va învăţa să scrie şi vor afla totul, dar atunci va fi prea 


târziu. Şi vom fi liberi. 

În maşină, în raza de lumină pe care Laurel o trimisese 
pentru a alunga întunericul, Caroline revăzu acea noapte, 
noaptea în care Arnold o cunoscuse pentru prima oară, 
noaptea în care o iubise. Privi corpurile cum se frământă, se 
agită, alunecă printre petele de lumină, apoi, într-un 
concert teribil şi lent, scena se dizolvă, reapăru, şi Caroline 
se văzu uriaşă, deasupra imaginii care o arăta cum îl 
loveşte de moarte pe Arnold, îl văzu cum se prăbuşeşte 
peste ea în acea parodie de îmbrăţişare, apoi amândoi, 
înlănţuiţi, rostogolindu-se pe podea, printre planuri, 
diagrame, fire, măruntaiele acelei maşini îngrozitoare. „Oh, 
Laurel,” spuse Caroline Potterley. „Oh. Laurel, oh Laurel.” 

Apoi au venit flăcările Cartaginei. 

PAPPI de Sheila Finch. 

PRIMUL LUCRU PE CARE L-A REMARCAT TIM la intrarea 
în vechea sa casă a fost vizorfonul din hol, care clipea 
insistent. Apelul trebuia să fie pentru Karin, desigur. Dar 
oare cine nu era la curent că murise? Karin nu avusese un 
cerc foarte larg de prieteni. 

Zgomotul strident al vizorfonului îl irita. Era obosit după 
zborul cu naveta, pe undeva prin subconştient nemulţumit 
de atitudinea slugarnică a roboţilor-stewarzi şi simțind deja 
în tot trupul atracţia gravitaţională a Pământului, exagerat 
de puternică. Apăsă butonul de recepţie a mesajului. Vocea 
centralistei îl avertiză pe Tim Garroway să fie pregătit 
pentru un apel din partea domnului Howard Rathbone III. 

Era prea târziu să se mai mire cum de reuşise Rathbone 
să-l găsească atât de repede. Nu era un James Bond, dar 
crezuse că dacă va fugi pe Pământ, Rathbone nu se va 
gândi niciodată să-l caute acolo. Pentru că Rathbone chiar 
acolo ar fi dorit să-l trimită. Evident, îl subestimase pe 
bătrân. 

Aşteptând stabilirea legăturii radio între Pământ şi staţia 
spaţială de la Punctul Lagrange, unde se afla sediul 
corporației lui Rathbone, privi prin deschizătura uşii în 


sufragerie, ca să vadă ce făcea Beth. Stătea cu picioarele 
încrucişate pe covor, construind un turn din cărţi, cu 
feţişoara dolofană îndreptată spre soarele de primăvară ce 
pătrundea prin fereastra fără perdele. Lumina soarelui îi 
transforma părul în bucle aurii şi Tim simţi cum inima 
începe să-i bată mai tare, văzând pentru a mia oară cât de 
mult semăna fetiţa cu maică-sa. 

Dacă Sylvia ar putea-o vedea! 

Dacă echipa de salvare formată din roboții ăia blestemaţi 
ar fi funcţionat aşa cum trebuia! 

Venise de pe Lună şi în timpul călătoriei trecuse în revistă, 
de nenumărate ori, alternativele pe care le avea la 
dispoziţie. Nu erau prea multe în favoarea lui. Fugise din 
impuls şi începea să-şi dea seama că nu făcuse bine. Aşteptă 
posomorât să fie stabilită legătura. 

Vizorfonul făcu un zgomot, atrăgându-i atenţia, şi ecranul 
prinse viaţă. Howard Rathbone III îl privea din biroul său 
elegant mobilat, de unde-şi dirija afacerile de miliarde de 
dolari. Tim estimase odată, văzând pentru prima oară acea 
splendidă cameră, cât de mult trebuie să fi costat aducerea 
în spaţiu a esenţelor rare de tek, mahon şi trandafir, ca şi 
îmbinarea lor pentru a crea atmosfera existentă într-un 
transoceanic luxos din anii 1920. Auzind estimarea lui, 
Sylvia chicotise. 

— Eşti mult, mult sub cifra adevărată! Spusese ea. 

— Tim. Sper că aţi avut parte de o călătorie plăcută, tu şi 
cu Beth. Desigur, ar fi trebuit să-mi ceri părerea înainte de. 
A lua copilul cu tine. 

Bun, deci bătrânul încă nu îl acuza de răpire. Domnul 
Rathbone era un bărbat impozant, cu o voce puternică 
comportament sincer. Şi cu inima făcută din rocă lunară 
autentică. Bineînţeles, îşi închipuia că acest joc cu Tim îi va 
aduce cine ştie ce avantaje. 

— Da, am avut o călătorie plăcută, mulţumesc, domnule 
Rathbone. Vă sunam oricum ca să. 

Vocea lui Rathbone îi acoperi cuvintele: 


— Tu şi cu Beth aveţi nevoie de ceva timp pentru a vă 
reveni după călătorie. Mâine vei face ceea ce am vorbit. O 
vei face, desigur. Nu ai decât de câştigat! 

Stânjenit, Tim se gândi că de foarte multe ori bătrânul 
părea să-i citească gândurile. Sau poate că el era foarte 
uşor de anticipat, cel puţin în privinţa lui Mercury Mining 
and Manufacturing? Poate că Rathbone avea dreptate; erau 
prea mulţi bani la mijloc ca să mai facă mofturi. Destui cât 
să-i cumpere lui Beth tot ce-i dorea inimioara, acum şi în 
viitor. Preţul era oare chiar atât de nerezonabil? 

— Mă bazez pe tine, Tim, declară Rathbone. Viitorul lui 
Triple M este în mâinile tale. Sunt sigur că vei fi de partea 
noastră. 

Chiar şi atunci când aducea cuiva laude, cuvintele lui 
Rathbone sunau ca nişte ordine. Din cauza asta avusese un 
succes atât de mare, construindu-şi uriaşul imperiu la mai 
puţin de două decenii după A Doua Expediţie pe Mercur. 

— Da, domnule. 

— Eu sunt un om rezonabil, Tim. Vreau să colaborezi de 
bună voie. Aşa că sunt gata să-ţi explic încă o dată, de la 
început. Trebuie să-i punem capăt acum, înainte ca 
lucrurile să ia amploare. N-are rost să-ţi mai spun ce se va 
întâmpla dacă apare cu propunerea aia. Îmi înţelegi poziţia, 
Tim? 

Tim încuviinţă, cu gâtul uscat. 

— Nu putem lăsa maşinile alea să-şi închipuie că li se cuvin 
aceleaşi drepturi şi privilegii de care se bucură oamenii. 
Însă o vor face, ştii asta, dacă el vine cu propunerea. 

— Da, domnule. 

— Eşti un băiat deştept. Dar ţi-ai irosit talentele. 

Da, nu merita nici jumătate din lucrurile rele pe care 
bătrânul le-a spus pe seama lui atunci când a aflat că Sylvia 
s-a măritat cu un student sărac-lipit şi pe deasupra mai era 
şi însărcinată. Dar dacă îşi folosea şansele aşa cum trebuie. 

Rathbone se lăsă pe spate în scaunul pivotant, tapiţat cu 
piele, încrucişându-şi degetele. Pe peretele din spatele său, 


o hartă a sistemului solar înfăţişa imperiul ridicat de el, cu 
luminiţe scânteietoare împrăştiate peste tot. 

— Nu am alţi moştenitori, cu excepţia micuţei Beth. 

Tim înghiţi cu noduri. Dorinţa de a poseda şi a controla 
ceea ce era acolo pe hartă se lupta cu o altă părticică din el, 
care-i şoptea să fie prudent. Rezultatul acestei lupte era, 
din nou, incert. Totuşi, de fiecare dată, latura sa lacomă se 
apropia încă puţin de victorie. Mai ales aici, în această casă. 

— Mă întreb dacă n-ar fi mai bine să încercăm un proces 
public, propuse Tim. Ştii. Îl supui criticii publicului. Îi dai 
nişte teste pe care nu le poate trece. 

În pauza de după aceea, ştiu dinainte ce răspuns va primi. 

— S-a mai încercat! Se încruntă Rathbone prin ecran. Şi a 
dat greş! Nu mai avem timp de manevre de domnişoară. 
Trebuie înlăturat. 

Tim se înfioră, tulburat. 

— Nu e ca şi cum ai omori un om, Tim. Stephen Byerley 
este un robot! 

Rathbone scuipă cuvântul încărcat cu tot disprețul, toată 
ura şi toată teama pe care le simţea faţă de roboți. 

— Fii liniştit, fiule, îi spuse socrul. 

În ciuda cuvintelor, tonul ameninţător era acolo, clar. 

— În locul tău, aş gândi aşa: consecinţele unui eşec sunt 
de departe mult mai grave decât moartea unui robot. 

Acesta era celălalt factor din ecuaţie. Dacă refuza să facă 
ceea ce vroia Rathbone, atunci Rathbone i-o va lua pe Beth. 
Nu se va putea întoarce pe Lună sau pe staţia spaţială şi în 
nici un caz nu va putea rămâne pe Pământ. Oriunde s-ar 
ascunde, gorilele socrului îl vor găsi. Şi nu-şi putea permite 
o viaţă de prospector de asteroizi, trebuind să îngrijească în 
acelaşi timp o fetiţă de trei ani. 

Vizorfonul îşi încetă activitatea şi Tim se întoarse cu 
sufletul greu spre sufragerie, pentru a-şi regăsi fiica. 

Trebuia să recunoască faptul că socrul său avea un 
argument destul de bine întemeiat. În urmă cu o lună, 
Stephen Byerley reuşise să se facă ales într-o funcţie 


publică. Acesta era începutul sfârşitului necontestatei 
superiorităţi umane, în ciuda veneratelor trei legi. În primul 
rând, Primarul Byerley s-ar putea gândi că „fraţii” săi din 
spaţiu, cei care trudeau în condiţii îngrozitoare pe planete 
ostile, pentru industriaşi ca Howard Rathbone III, meritau 
nişte condiţii mai bune. Byerley ar putea considera chiar că 
„fraţii” fuseseră trataţi ca sclavi şi, folosindu-se de 
autoritatea postului său, ar putea începe o campanie pentru 
emanciparea lor. Era grotesc, desigur, dar Tim îşi dădu 
seama că odată creat precedentul (un robot să fie 
considerat suficient de „uman” pentru a i se oferi un post 
de conducere pe care numai oamenii îl deţinuseră până 
atunci), va fi greu să le refuzi celorlalţi roboţi aceleaşi 
drepturi şi privilegii. 

Nu avea prea multă simpatie pentru oamenii de metal. La 
urma urmelor, nu erau decât maşini. Nimeni nu ştia asta 
mai bine decât el! Avusese parte de compania unui robot o 
lungă perioadă de timp, începând din 2009, chiar aici, în 
această casă. 

— Ai vrut un tată, Timmy, spuse vesel Karin Garroway. Ei 
bine, ţi l-am adus pe PAPPI. 

Timmy privi fix cutia cenuşie de metal, pe roţi, care se 
proţăpise în centrul covorului din sufragerie. La început, 
crezuse că era vorba de un aspirator demodat, căruia i se 
scosese furtunul. Din lateral ieşeau patru braţe subţiri, 
terminate cu gheare şi ţepi, ca o caricatură de schelet. O 
turelă în formă de calotă stătea deasupra, adăpostind un 
obiectiv optic ce se putea mişca în toate părţile. Mai avea 
nişte chestii pe care nu le putu recunoaşte imediat. 

Timmy puse degetul pe una dintre roți. 

— Ai grijă de el. 

Îndatoririle de mamă fiind îndeplinite, Karin îşi adună 
hârtiile, computerul portabil, şi le îndesă în servietă. 

— Ce-i ăsta? Întrebă Timmy. 

— PAPPI - Program de Alternativă Paternă: Prototipul |. 

— Arată foarte tâmpit. 


— Nu contează cum arată! Îi aruncă mama sa o privire. Va 
face tot ceea ce face un tată adevărat. PAPPI îţi poate lansa 
mingii de baseball, îţi poate face ordine în colecţia de 
timbre. Tot felul de chestii. 

— Îmi face şi temele? 

— Are programe care să te pregătească la matematică şi 
la citire, Timmy. PAPPI are benzi cu poveşti pentru culcare 
alese special pentru băieţii de opt ani. Şi, pe măsură ce 
creşti, le vom schimba. 

— Câteodată aş vrea să discut despre chestii bărbăteşti. 

— Nu-mi face greutăţi, te rog. 

Karin închise cu greutate servieta îndesată. 

— Când voi avea timp, mă voi gândi la unele chestii de 
rafinament. Te poţi gândi la asta ca la un experiment în 
robotică de care ne ocupăm împreună. 

Karin încerca mereu să-l atragă cu ceea ce făcea ea la U. 
S. Robots and Mechanical Men, Inc. Puse servieta pe sofa, 
îngenunche în faţa fiului său pentru a-l privi drept în ochi şi 
îl prinse de umeri. Figura ei avea acum trăsături blânde, 
plăcute; Timmy le observa mai ales atunci când mama sa 
privea pisicuţele şi fluturii. Îi susţinu privirea, bosumflat. 

— Ştiu că viaţa asta ţi se pare grea. 

— Am putea face şi noi ca ceilalţi oameni, rosti el amărât. 

— Eu nu aş putea. Credeam că ai înţeles. Uite ce e, îmi 
spui mereu că-ţi doreşti un tată. 

— Unul adevărat. Nu un robot tâmpit. Figura ei se 
întunecă: 

— Ţi-am mai explicat că în viaţa noastră nu există timp 
pentru un bărbat. 

Timmy nu ştia nimic despre tatăl său adevărat. Karin îi 
povestise odată despre un loc în care se vindea spermă 
pentru femei care-şi doreau copii fără alte belele. Dar 
Timmy le spunea tuturor că tatăl său murise; era mai uşor 
de explicat. Poate că lui Karin nu-i plăceau prea mult 
bărbaţii; nu venise niciodată cu vreun bărbat acasă, spre 
deosebire de mama lui Joey, care avea o mulţime de 


prieteni. Uneori, Timmy se întreba dacă mama sa îl va 
plăcea, după ce va creşte mare. 

— Timmy? 

— Bine, acceptă el fără chef. Dar mi-ai promis că astăzi 
mergem la grădina zoologică. Ea îşi muşcă buza de jos: 

— Ştiu că este duminică, dar proiectul este atât de urgent! 
El dădu din cap, fără să accepte scuza: 

— Astăzi e o zi specială. Este. 

— 'Te poţi juca cu PAPPI în grădină. Nu vrei? PAPPI este 
uşor de folosit, am avut eu grijă de asta. El privi dincolo de 
ea, la robot: 

— Cum să te joci cu un robot ca ăsta? 

— Te descurci tu! 

Îl sărută pe obraz, prea rapid pentru ca el să. Se mai 
poată feri. 

— Acum trebuie să plec. Aeromobilul laboratorului mă 
aşteaptă. Promit să nu stau mult. 

După plecarea ei, Timmy privi o vreme la Trei-D, însă 
Karin îl programase să-i redea numai filme istorice despre 
explorarea sistemului solar şi programe educaţionale 
despre astronomie. Renunţă la Trei-D şi se aşeză pe vine, 
lângă robot. Se holbă în ochiul optic al acestuia. 

— Ai o privire tâmpită, îl apostrofă el. Ai şi un nume 
tâmpit. O pasăre ciripi afară, în copacul cel mare din 
grădină, însă înăuntru, în casă, era foarte linişte. Timmy se 
simţi deodată singur, ceea ce era destul de ciudat. Acum, 
după ce se făcuse mai mare, Karin îl lăsa adesea singur 
când trebuia să lucreze peste program sau să plece în 
week-end. Motivul nemulțumirii lui nu era prea greu de 
ghicit. Venise Ziua Tatălui. Grupa de Tineri Cercetaşi din 
care făceau parte Timmy şi Joey dădeau o petrecere în 
Parcul Central, o petrecere la care erau invitaţi doar băieţii 
împreună cu taţii lor. Toţi prietenii lui Timmy aveau taţi, 
chiar dacă nu erau cei naturali. Joey va merge cu unul 
dintre prietenii mamei sale. 


Timmy ştiuse că n-avea rost să-i spună lui Karin despre 
asta. Ea nu avea încredere în activităţile la care participau 
doar bărbaţii. Probabil că s-ar fi gândit să meargă ea cu el 
la petrecere. Mai bine că a rămas acasă, cu un robot, decât 
să fie pus într-o astfel de situaţie. 

Se încruntă în direcţia robotului. Nu prea avea ce face. 
Poate că ar fi bine să-l pornească. Butonul era plasat la 
îndemână, aproape de partea de sus. Imediat se aprinse o 
luminiţă roşie, pe calota superioară, care se roti pentru a 
aţinti obiectivul optic asupra lui Timmy. 

— Bună ziua, se auzi vocea metalică şi impersonală. Eu 
sunt PAPPI, Tatăl Alternativ. Sunt un prototip experimental. 

Surprins, Timmy se aşeză cu picioarele încrucişate în faţa 
maşinii şi o privi cu atenţie. Bineînţeles, mai văzuse roboţi, 
la laboratorul unde lucra Karin. Dar ştia că o mulţime de 
oameni nu aveau încredere în ei, şi nu le permiteau accesul 
în New York. Cei pe care-i construia mama sa erau maşini 
uriaşe, care trebuiau trimise în spaţiu, acolo unde nu 
puteau înfricoşa pe nimeni. 

— Bună, îl salută Timmy cu prudenţă. Ce ştii să faci? 

— Îţi pot spune o poveste cu animale. Te pot ajuta să-ţi faci 
ordine în colecţia de timbre. Pot construi aeromodele. 
Cunosc statistica din ultimii cincizeci de ani la baseball şi la 
baschet. Îţi pot spune cine a înscris cele mai multe puncte, 
cine a fost Most Valuable Player, cine. 

Timmy era uimit. Probabil Karin îl înţelegea mai bine decât 
se înţelegea el însuşi. 

— Mă poţi ajuta să fac un foc în grădina din spate ca să 
prăjesc nişte cârnaţi? 

— După părerea mea, Karin nu ar fi de acord să te joci cu 
focul. 

Entuziasmul lui Timmy se topi: 

— Aha, deci nu eşti decât o doică! 

— Eşti prea mare pentru a avea nevoie de doică, Timmy. 
Eu sunt PAPPI, iar Taţii Alternativi nu. 

— Nu eşti tatăl meu, izbucni Timmy. 


— Ce-ar fi să mergem în grădină să jucăm baseball? 
Sugeră robotul. 

— Bine. 

Timmy îşi băgă mâinile în buzunare şi ieşi afară. În curând 
descoperi că PAPPI era foarte bun la lansat mingii. Braţele 
lungi de metal prindeau perfect mingea, se arcuiau pe 
spate, într-o mişcare cât mai economică, şi o eliberau la 
momentul potrivit, exact cât să ajungă până la bâta lui 
Timmy, ca să o lovească. „PAPPI îi dădea sfaturi şi despre 
cum trebuia ţinută bâta, dar nu striga niciodată la el când 
dădea pe lângă şi ştia să piardă, nu se supăra ca Joey atunci 
când Timmy înscria un punct. 

După o oră de joacă, Timmy îi propuse: 

— Hei! Vrei să ne urcăm în copac? 

— Nu sunt echipat pentru a urca în copaci, răspunse 
PAPPI. Însă mă voi uita la tine. Şi voi putea identifica 
obiectele pe care le întâlneşti. 

Timm aruncă bâta şi se căţără pe trunchiul bătrânului 
arțar de lângă zid. PAPPI se deplasă ca să ajungă chiar sub 
el. „Capul” ! se rotea astfel încât obiectivul optic să 
urmărească mereu urcarea lui limmy. 

Trunchiul copacului se bifurca la jumătate. Aici 
încercaseră pe vremuri Timmy şi cu Joey să ridice un fort. 
Apoi vremea a devenit prea toridă pentru lucrări de 
dulgherie şi abandonaseră proiectul. Dar era un loc unde 
puteai sta foarte bine să te odihneşti, unde puteai privi 
orizontul neregulat al oraşului, dincolo de East River. 
Frunzele de deasupra parcă lichefiau lumina soarelui, 
creând diverse figuri, şi îi umbreau braţele goale. Foşnetul 
lor era ca un limbaj secret, destinat doar urechilor lui 
Timmy. 

Acesta se sui pe o placă de lemn, special pusă acolo ca să 
facă umbră. 

— Arăţi ciudat de aici, de sus. 

— Ai remarcat cuibul abandonat? În partea dreaptă? 
Timmy privi printre frunze. Da, o grămăjoară de rămurele 


şi noroi pentru lipit, pe o creangă, aproape de trunchi. 

— Sunt şi pene înăuntru. 

Timmy se prinse de creangă cu o mână, în cealaltă ţinând 
grămăjoara de noroi şi rămurele, pe care erau lipite câteva 
pene albe. Obiectivul optic al lui PAPPI se înălţă pe o tijă 
subţire, vreo treizeci de centimetri, apoi se retrase. 

— Foarte frumoase. Dar priveşte petele de alb de pe 
trunchiul copacului, 6 formă de fungus, din specia numită 
Mycota. Sporii au fost aduşi aici din întâmplare de o pasăre, 
probabil de Passer domesticus, ale cărei pene le ţii tu în 
mână. 

— Ce tot spui? 

— O vrabie de casă. 

— Acum am înţeles! 

— Au fost identificate m jur de cincizeci de mii de specii de 
ciuperci, organisme asemănătoare plantelor, saprofite şi 
parazite. Însă probabil că mai există încă o sută de mii. 
Printre acestea se află ciupercile, mucegaiul, drojdia. 

Timmy se încruntă. Obiectul ăsta începea să sune ca o 
profesoară de la şcoală. 

— Îţi pot povesti şi despre licheni, dacă doreşti. 

— Nu prea doresc! Protestă Timmy. 

— Bine. Vrei să ne jucăm de-a calul? 

— Cum? 

— 'Te poţi sui pe mine. Sunt foarte robust. 

Aşa că Timmy se plimbă prin grădină aşezat în vârful lui 
PAPPI, sprijinindu-se de două braţe lungi de metal, strigând 
„Diii!” şi „Hoo!” până când răguşi. Aproape că uită de 
PAPPI, îşi închipuia că se află pe un armăsar cu coama în 
vânt, pe Hipodromul de Vest, ca în programele de la Trei-D. 
Karin se încrunta mereu, ori de câte ori îl prindea uitându- 
se la ele. 

Când cerul se întunecă şi Karin sosi acasă, Timmy îşi dădu 
seama că descoperise un prieten adevărat, unul cu care nu 
te plictiseai niciodată, nu-ţi punea întrebări idioate, nu te 
certa. 


Însă nu se putea compara cu un tată adevărat. 

Cu ajutorul lui PAPPI, Timmy obţinu în acel an rezultate 
mai bune la şcoală. PAPPI era programat să şi înveţe, cot la 
cot cu Timmy, astfel că învăţarea era ceva ca o întrecere - la 
care de obicei câştiga PAPPI. Însă întrucât robotul nu se 
lăuda niciodată cu succesele lui, Timmy nu se supăra. Şi cu 
patru braţe mecanice, robotul era un adevărat vrăjitor: 
construia cosmonave de jucărie, dădea cărţile, jongla cu 
mingiile. 

Din când în când Karin venea acasă cu programe noi. 
Timmy privea curios atunci când Karin scotea „capul” 
robotului, introducând programele. Câteodată îi dădea 
chiar el sculele pentru a umbla la creierul pozitronic. După 
aceea, PAPPI era capabil să facă mai multe lucruri: cânta la 
chitară, spunea bancuri şi făcea desene caraghioase. 

Rareori aducea Karin pe cineva în casă, nici măcar oameni 
de la U. S. Robots. Însă o dată veni însoţită de o femeie de la 
laborator. 

— Nu seamănă deloc cu un bărbat mecanic, se plânse 
Timmy. 

Se aşeză în genunchi, împreună cu această doamnă cu 
înfăţişare aspră, privindu-l pe PAPPI. Acesta alunecă spre ei 
şi frână brusc, zgâriind podeaua lustruită. 

— Nu are nevoie, răspunse colega lui Karin. Forma trebuie 
să se adapteze funcţiei. 

— Măcar să fi avut picioare, nu roţi, rosti băiatul plimbând 
degetul deasupra unei zgârieturi de pe parchet. 

— Acesta trebuia să fie un robot utilitar. Mama ta i-a 
modificat doar creierul, nu şi corpul. 

Karin îi spusese că dr. Calvin nu construia roboții la fel ca 
ea; dr. Calvin era un robo-psiholog (oare ce însemna asta?). 
Karin plecase în bucătărie, manifestând o neobişnuită 
aptitudine pentru gospodărie, punând vasele în automatul 
pentru spălat. 

Timmy se încruntă: 

— PAPPI crede că este mai mult decât un robot! 


— Dar tu nu crezi. 

— De unde să ştiu eu? 

Dr. Calvin nu răspunse. Avea cam aceeaşi vârstă ca şi 
mama sa, aprecie Timmy. Niciuna nu-şi dădea cu ruj de 
buze, niciuna nu zâmbea ca mama lui Joey. 

Karin reveni agitată în sufragerie, cu o tavă de pateuri 
cumpărate de la magazin. 

— Vrea cineva desert? 

— Cred că pentru azi Timmy a mâncat suficient zahăr, 
anunţă PAPPI. Am ţinut o evidenţă precisă, de când s-a 
sculat a consumat. 

— Mai taci din gură! Îl admonestă puştiul. 

— Hei, spuse Karin, dacă crezi. 

— În curând s-ar putea să ai necazuri cu el, declară 
îngrijorată dr. Calvin. 

Pentru, o clipă, Timmy avu impresia că despre el era 
vorba. Dar ochii ei erau aţintiţi asupra robotului. 

— Sunt foarte atenta, Susan, spuse Karin. lar Timmy ştie 
că nu trebuie să scoată robotul afară. 

— Nici prietenilor nu le pot povesti despre PAPPI, mormăi 
Timmy. Când vine Joey ca să ne jucăm, trebuie să-l bag pe 
PAPPI în dulap. Joey este cel mai bun prieten al meu! 

— Mă bucur pentru tine, Timmy, glăsui dr. Calvin. Însă eu 
nu mă refer decât la sentimentul anti-robot. Deşi, pentru 
munca noastră ameninţarea o constituie nu atât 
sentimentul anti-robot, cât lipsa de fonduri. 

— Şi atunci? Întrebă Karin. 

— Nu cred ca ne dăm seama de ce vor fi în stare aceste 
creiere pozitronice, în viitor. 

— Eu nu sunt chiar atât de bună, Susan, râse Karin. Nu 
atât de bună ca tine! 

După aceea, discuţia devie de la subiectul roboților. 

Apoi, într-o zi, pe când erau în clasa a opta, mama lui Joey 
se căsători din nou. Noultată îl duse pe Joey într-o călătorie 
pe Lună. 


— De ce nu putem merge pe Lună, Karin? Întrebă Timmy. 
Karin tocmai se concentra asupra unui aparat pe care îl 
adusese de la birou. 

— Hmm? 

Îl privi pe deasupra ochelarilor. De curând, începuse să 
poarte ochelari. 

— Vreau să merg pe Lună. Să văd craterele. 

— Nu avem destui bani. 

— Am economisit eu bani! 

— Nu am timp acum. Lucrurile sunt foarte presante la U. 
S. Robots. Susan şi cu mine s-ar putea să primim în cele din 
urmă fiecare câte un birou! 

— Dacă aş fi avut un tată., începu morocănos Timmy. Karin 
puse deoparte însemnările şi îl privi. 

— Îmi pare rău că încă mai simţi lipsa unui tată, Timmy. 
Am sperat că PAPPI îi va ţine locul. 

— Se pare că n-am nici tată, nici mamă! 

Sub presiunile lui Karin, în următorul an Timmy începu 
cursurile de fizică, remarcând în foarte scurt timp că nu 
putea să le sufere. Începu să practice sporturile, crescu 
zece centimetri şi descoperi fetele - mai ales una frumuşică 
de tot, cu părul negru şi sâni mari. PAPPI îi explică ce 
trebuie să facă pentru a depăşi efervescenţa hormonală şi 
stângăcia. Karin îşi făcuse mai demult datoria, explicându-i 
lui Timmy cum era cu păsările, albinele şi alte elemente din 
natura vie, lăsându-l însă cu un sentiment puternic de 
plictiseală şi nedumerire. Dar PAPPI îi explică despre 
Romeo şi Julieta; dacă era sau nu bine să săruţi fata încă de 
la prima întâlnire; şi ce trebuie spus după aceea celorlalţi 
băieţi. 

Într-o tentativă de a-i trezi interesul pentru ştiinţă, Karin îi 
cumpără un telescop - trusă întreagă. PAPPI îl ajută la 
montare. Robotul cunoştea numele tuturor stelelor şi 
constelaţiilor zărite prin obiectivul telescopului şi îl învăţă 
să descopere unele dintre staţiile orbitale. Karin se 


prefăcea că nu observă atunci când întârziau mult după ora 
de culcare. 

Timmy intră în echipa de înot a şcolii. PAPPI îl asculta 
lăudându-se şi îl îmbărbăta atunci când pierdea. Timmy îşi 
schimbă numele în Tim. Spre deosebire de Karin, robotul 
reuşi să nu facă nici o greşeală, apelându-l mereu cu noul 
nume. Una peste alta, au fost vremuri frumoase. 

Însă Joe probabil că avea discuţii cu tatăl său, ca de la 
bărbat la bărbat. 

* 

Tim porni din nou vizorfonul şi ceru o audienţă la primarul 
Stephen Byerley. 

Apoi încercă să-şi scoată din minte toată această 
frământare. 

Uitase că locuinţa lui Karin era atât de mică. Trecu 
metodic din cameră în cameră, făcându-şi liste cu ce să 
arunce şi ce să împacheteze. Nu erau prea multe de 
păstrat. Locuinţele dintr-o staţie spaţială erau mici, însă 
dincolo de zidurile de protecţie exista sentimentul 
nemărginirii. Casa aceasta era o cutie, o căsuţă de buzunar, 
aruncată aici de nişte edili lacomi, care tăiaseră pământul 
din jurul New-York-ului în parcele din ce în ce mai micuţe. 
Karin îi explicase odată că nu se puteau muta de acolo, ea 
trebuia să fie aproape de U. S. Robots. În vremea aceea, Joe 
se mutase împreună cu părinţii într-o casă mare, în Long 
Island, unde putea amenaja o piscină şi un teren de tenis. Şi 
puteau ţine câini. Tim îşi aminti cât de mult urâse U.S. 
Robots atunci când auzise de câini. 

Beth avea dreptul la o viaţă mai bună. Mâine se va întâlni 
cu omul pe care Rathbone dorea să-l vadă ucis. 

Arma primită de la bodyguarzii socrului său (foşti boxeri) îi 
atârna greu în buzunar. Ceva cu care să facă praf creierul 
acela pozitronic şi obscen, spusese Rathbone. Fugise cu el 
în buzunar. Probabil ştia, chiar de atunci, că nu putea scăpa 
chiar atât de uşor. 


Din cine ştie ce motiv, se gândea la Byerley ca la un om. 
Trebuia să se controleze. La urma urmei, nu era vorba 
decât de un robot. Un simplu robot. La anchetă, totul va fi 
clar: un simplu robot. Publicul îşi va da seama că fusese tras 
pe sfoară. „Asasinul”, dacă va fi prins, va fi după acea 
eliberat în postură de erou. Însă desigur, Rathbone va avea 
grijă ca Tim să nu fie prins. 

În schimb, va avea şansa să capete ceea ce îşi dorea cu 
desperare, adică o mare parte din acţiuni la Mercury 
Mining and Manufacturing. 

Însă exista posibilitatea ca Byerley să nu stabilească nici o 
audienţă. Secretara lui îşi exprimase îndoiala că primarul 
va găsi ceva timp liber în orarul său foarte încărcat, şi asta 
numai pentru motivele vagi invocate de Tim. Dacă nu se 
putea face nimic, nu era el de vină. „N-am putut ajunge în 
preajma lui,” îi va spune lui Rathbone. „Nu e vina mea!” 

Acum se decidea viitorul său şi al lui Beth. Ori va avea bani 
cât să-şi permită să fie şi mamă şi tată în acelaşi timp, ori 
vor fugi de Rathbone pentru tot restul vieţii lor. 

— Trebuie sa te gândeşti la viaţa ta. Trebuie să-ţi faci 
planuri de viitor, îl anunţase Karin prin jurul anului '18. Ce 
carieră te-ar interesa să urmezi? 

Tim se lăsase pe spate în scaun, punându-şi picioarele pe 
masă. Era prost dispus şi se simţea cam agresiv. 

— Nu ştiu. Ceva care să-mi aducă bani. Probabil că 
sportul. 

— Sport? Se încruntase Karin. Cum crezi că vei putea trăi 
de pe urma sportului? 

Înotul îl dezvoltase armonios, avea muşchi frumoşi şi 
succes la fete. Fete pătimaşe, pline de energie. 

— Universitatea din Hawaii are un program 
nemaipomenit. 

— Mi-ar plăcea să te văd ocupându-te de robotică, 
declarase Karin. Coloniile spaţiale au mare nevoie de 
oameni ca tine. 

— Haide, Karin. 


— Îmi permit să intervin, spusese PAPPI. Un colegiu bun 
de arte liberale i-ar permite lui Tim amânarea cu cel puţin 
un an a unei decizii cruciale, fără consecinţe negative. 

— Te împotriveşti roboticii? 

Karin îşi rodea o unghie. Pentru prima oară, Tim observă 
cât de multe fire albe îi răsăriseră. Ea nu-şi colora niciodată 
părul, aşa cum făcea mama lui Joe. 

— Nu. Sugerez însă că mai întâi ar trebui să-şi 
desăvârşească educaţia. 

Karin se gândise puţin, apoi spusese: 

— N-am intenţia să plătesc pentru un colegiu aflat de 
cealaltă parte a planetei. 

— Nu este foarte corect din partea ta, Karin, o avertizase 
robotul. 

— Nu-mi pot permite să suport cheltuielile, dacă merge în 
alt stat! Ce, crezi că sunt bogată? lar Timmy nu prea are 
şanse să obţină bursă. 

— S-ar putea obţine o asistenţă financiară. 

— Timmy este tot ce am. Am să-i duc dorul! 

— Şi eu îl iubesc. 

Karin ciuli deodată urechile, încetând să se mai agite: 

— Ce-ai spus? 

— Că absenţa lui o voi simţi şi eu, reformulase robotul cu 
ceva mai multă prudenţă. 

Karin îl privise vreme îndelungată, înainte să spună ceva. 

— Ce alte sentimente mai ai, PAPPI? 

Robotul păru să şovăie cu răspunsul, ceea ce nu era deloc 
normal: 

— La ce te aşteptai, Karin? La câte subprograme 
Calvin/Minsky mi-aţi implementat de-a lungul anilor! 

— Dar în laborator nu s-a dovedit niciodată. Susan spune. 

— Despre ce tot vorbiţi? Îi întrerupsese Tim. 

— Conştiinţă pozitronică, şoptise Karin. Mă întreb dacă nu 
cumva PAPPI. 

— Păi bineînţeles că PAPPI este viu! Însă aveam impresia 
că aici se discută despre viitorul meu, nu? Izbucnise Tim. 


Karin privea absentă, dusă pe gânduri, departe de tot. 

— Va trebui să te duc înapoi la laborator, PAPPI. Dacă este 
adevărat, Susan va dori să te supună testelor Turing. 

Tim îşi privea mama. Mereu se scufunda în munca ei, chiar 
şi în momentele cele mai delicate. 

— Uite ce e, eu trebuie să iau o decizie importantă. 

— Până acum, în experienţele de laborator n-am sesizat 
niciodată apariţia conştiinţei de sine, continuase gânditoare 
Karin. Ca o extensie a inteligenţei pozitronice evoluate. 
După părerea mea, factorul important l-a constituit 
experienţa trăită alături de oameni, într-o familie 
adevărată. Însă va trebui să discut şi cu Susan. Avem nevoie 
de o analiză mai aprofundată. 

— Nu vreau să mă întorc la laborator., începu robotul. 

— Nu cred că ai de ales, PAPPI. E un moment crucial. 
Vreau să spun. 

— Gata, toată lumea urechile la mine! Se revoltase Tim. De 
acum încolo am să iau singur deciziile. Am să merg la şcoală 
dacă şi când - şi unde - îmi place mie! 

Karin îl privise de parcă uitase de prezenţa lui. 

— Desigur, Timmy. Dar problema asta e urgentă, nu-ţi dai 
seama? 

Încă o dată, gândise el furios, trecuse pe locul doi ca 
importanţă, în urma unui robot. 

Universitatea Luna oferea sprijin financiar, în schimbul 
participării la cercetările atletice în condiţii de gravitație 
scăzută sau imponderabilitate. Întrucât aşa nu mai 
depindea de banii lui Karin, Tim o alese. Karin nu venise să 
îl vadă, când s-a îmbarcat în navetă. Nu mai avea răbdare, 
trebuia neapărat să meargă la laborator cu PAPPI, gândise 
el nemulţumit. 

În vacanţele universitare a lucrat ca asistentul unui geolog 
lunar, care avea nevoie de cineva să îi ţină evidenţa rocilor. 
Întrucât ocupaţia asta nu diferea prea mult de 
colecţionarea de timbre, lui Tim îi făcu plăcere. 


Alţi băieţi primeau vizite de la părinţii lor, din când în 
când. Bărbaţi şi femei, toţi bine îmbrăcaţi, care discutau cu 
lejeritate despre teatrul interactiv, despre politica planetară 
şi despre conservarea valorilor umane într-o lume din ce în 
ce mai mecanizată. Faptul că oamenii se avântaseră în 
spaţiu, iar pentru asta aveau nevoie permanent de ajutorul 
roboților, nu însemna că trebuie să renunţe la virtuțile 
tradiţionale ale vieţii simple - familia şi munca fizică. Aşa 
spuneau noii lui prieteni. Genul de muncă pe care o 
desfăşura mama lui la U. S. Robots era periculos. „Oameni 
Mecanici”! Oare ea nu-şi dădea seama că nu era înţelept să 
laşi roboții să devină prea deştepţi? Roboții erau concepuţi 
ca servitori, nu ca parteneri ai oamenilor. Dacă oamenii nu 
erau atenţi, într-o zi vor avea probleme mari cu roboții. Tim 
simţea cum se depărtează din ce în ce mai mult de Karin şi 
nu o invită niciodată să îi facă vizite. 

Dintre noii prieteni, cea mai importantă pentru el era 
Sylvia Rathbone, fiica unui antreprenor de modă veche. 
Fiica se deosebea de tată tot aşa cum se deosebea el de 
maică-sa. Sylvia simboliza tot ceea ce simţea el că îi fusese 
refuzat în viaţă - bani, o familie mare compusă din mătuşi, 
unchi şi veri, un tată care o răsfăţa exagerat de mult. Era o 
fată minunată, veselă, delicată şi sprinţară ca argintul viu. 
Spre marea sa uimire, şi totodată satisfacţie, fata se 
îndrăgostise de el. 

S-au căsătorit fără prea mare ceremonie, în primăvara lui 
'27, într-o capelă săpată în vastele caverne subterane ale 
Lunii. Aveau de gând să păstreze secretul până când el va 
absolvi geologia. Ea dusese muncă de lămurire cu tatăl, ca 
să accepte căsătoria ei cu un student sărac. Însă în anul 
următor s-a născut Beth. Au trimis veşti către ambii părinţi 
şi au aşteptat cu mare nerăbdare. 

Karin aproape că a uitat să răspundă; a menţionat totuşi 
ceva în post-scriptum-ul fax-ului pe care îl trimitea lunar. 

Avocatul domnului Rathbone le-a adus la cunoştinţă că 
Sylvia era scoasă din testament, până când va divorța de 


soţul ei, deloc adecvat pretențiilor familiei. 

Tim a descoperit că era greu să întreţii o familie din 
veniturile unui student. Dar s-au descurcat. Seara se 
întorcea acasă la soţie şi copil, în apartamentele familiştilor 
din colonia lunară. Sylvia avea o micuță grădină 
hidroponică unde creştea roşii şi porumb cu care să 
completeze hrana zilnică, şi crizanteme, pentru o stare 
sufletească frumoasă. Pentru prima oară în viaţă era fericit, 
hotărât să-i dea fetiţei viaţa de familie normală de care el 
nu avusese parte. Dar a descoperit că pentru asta era 
nevoie de bani şi fericirea s-a estompat puţin câte puţin. 

Un an mai târziu era plecat de pe Lună pentru a câştiga 
nişte bani în plus, într-o expediţie de cercetare, însoţit de 
prietenul său geolog. Un meteorit a scăpat nedetectat, 
perforând protecţia coloniei din sectorul său. Atmosfera s-a 
scurs rapid. Sas-uri automate s-au închis, împiedicând 
scurgerea şi din alte sectoare învecinate, dar echipa de 
salvare formată din roboţi a sosit prea târziu pentru a o mai 
putea salva pe Sylvia. Copilul se afla într-o creşă dintr-un 
sector neafectat. 

Nota de plată pentru cremaţiunea rămăşiţelor Sylviei a 
sosit exact în momentul în care ieşise din starea de 
prostrare; acum începea să jelească. Nota i-a fost adusă de 
un robot al coloniei. 

Roata vieţii făcuse o tură completă. El, un copil fără tată, 
crescut de mamă, trebuia să joace rolul tatălui pentru un 
copil fără mamă. Pe deasupra, vântul îi juca prin buzunare. 
O desperare neagră, mocirloasă, pusese stăpânire pe el. 

S-au întâmplat două lucruri. 

În această desperare a venit Howard Rathbone III, care îşi 
dorea atât de mult nepoata încât era dispus să trateze cu 
tatăl. 

Iar dr. Susan Calvin i-a trimis un fax prin care îl anunţa de 
moartea subită a lui Karin, în urma unei scurte suferinţe. 
Karin îi lăsase micuța casă din New York, unde crescuse. 
Nu se simţise niciodată apropiat faţă de Karin, însă acum îi 


venea greu să accepte că dispăruse pentru totdeauna din 
viaţa lui. 

N-a vrut să accepte propunerea lui Rathbone, oricât de 
tentantă ar fi fost din punct de vedere financiar. Însă a 
descoperit că îi va fi greu să o ţină pe Beth departe de 
bunicul ei. 

Se părea că nu mai avea de făcut decât un singur lucru. 
Fugi cu copilul, urcându-se în prima navetă ce mergea spre 
Pământ. 

Tim cotrobăi prin nimicurile adunate de-a lungul 
copilăriei. Nu erau prea multe lucruri de valoare prin casă, 
nimic nu merita costul exorbitant al aducerii în colonie. 
Karin nu ţinuse foarte mult la propria casă. Făcu un pachet 
cu cărţile de Cercetaş la care ţinuse când era mic, colecţia 
de timbre şi telescopul la a cărui montare primise ajutorul 
lui PAPPI. 

Duse cutia în hol şi o puse lângă perete. Privirea îi fu 
atrasă de ceva pe podeaua de lemn, nişte linii lungi, vagi, 
acoperite de praf. Zgârieturi. Îi veniră deodată în minte 
imagini cu rotilele lui PAPPI alunecând pe podeaua 
lustruită, oprindu-se cu o frână lungă în faţa uşii principale. 
De acolo, robotul se întorcea cu corespondenţa de 
dimineaţă. Imaginile prindeau viaţă, le văzu ca atunci, 
ziarele, reclamele de prost gust, cererile de contribuţie 
bănească în ajutorul cauzelor nobile (îşi aduse aminte cum 
se înfuria Karin de fiecare dată când primea astfel de cereri 
din partea grupărilor anti-robot), şi tot felul de alte prostii. 
Sortarea corespondenţei era una dintre sarcinile zilnice ale 
lui PAPPI. Ca să nu fac apoplexie! Spusese Karin. 

Se aplecă, privind zgârieturile. Podeaua părea să fi fost 
refinisată destul de recent. Vechile porţiuni stricate 
dispăruseră. După ce fiul neastâmpărat plecase de acasă, 
Karin reparase stricăciunile. Însă dungile lăsate de roţile 
robotului erau încă vizibile. Fuseseră făcute după 
refinisarea podelei. Tim se ridică încet în picioare, tulburat 


de o idee care prindea contururi din ce în ce mai clare în 
mintea sa. 

Nu se simţea bine aici, nemulţumit că urmele copilăriei 
sale fuseseră şterse. Se îndreptă spre vizorfon, decis să-l 
sune pe unul dintre agenţii imobiliari a cărui carte de vizită 
o găsise plasată sub uşă. Era timpul să se rupă de trecut. 

Până să apese o tastă, sună telefonul, făcându-l să tresară. 
Şovăi înainte să răspundă. Să fie din nou Rathbone? 
Încruntat, apăsă butonul de recepţie. 

Pe ecran apăru figura unui bărbat chipeş, între două 
vârste. 

— Tim Garroway? 

Bărbatul avea o voce plăcută, armonios modulată. 

— Mă numesc Stephen Byerley. 

Lui Tim i se împotmoliră cuvintele în gură: 

— Domnule primar. Eu. Sunt încântat să fac cunoştinţă. 

— Secretara mi-a transmis mesajul dumneavoastră. Aş 
dori foarte mult să discutăm, însă programul meu pentru 
mâine este foarte încărcat. 

Inima lui Tim începu să bată năvalnic. Deci, asta era, 
scăpase de responsabilitate. Se simţi cuprins de un puternic 
sentiment de uşurare. 

— Nici o problemă, domnule primar! Absolut nici o 
problemă! Nu era foarte important. Adică, poate să aştepte. 
Byerley zâmbi: 

— Cred că avem prieteni comuni, Tim. Pot să-ţi spun Tim? 

— Sigur. 

Era impresionat de naturaleţea şi căldura emanată de 
acest bărbat. Oare cum de acceptase ideea de a-l elimina? 

— Înţeleg că mama ta a fost colegă cu dr. Susan Calvin, 
una dintre cele mai dragi prietene ale mele. 

Tim se simţi parcă prins într-o plasă grea şi rece. 
Bineînţeles. Era de aşteptat. 

— Da? Gâfâi el cu greutate. Da, cred că da. La urma 
urmelor, Byerley era robot. 


Undeva pe la marginea conştienţei, sesiză că Beth îl 
trăgea de mânecă. Îşi trase fiica aproape de el, 
înconjurând-o cu un braţ. Era nebun dacă îşi închipuia că 
putea păcăli soarta chiar atât de uşor. Punea stăpânire pe el 
ca un animal primitiv, stingând focul care spera să-i fi 
apărat pe Beth şi pe el împotriva întunericului. 

— Programul meu este încărcat mâine, spuse Byerley. Dar 
îmi fac timp pentru o alergare în Central Park. Alergi, Tim? 
Am auzit că eşti un atlet bun. Dacă vrei să ne întâlnim 
mâine dimineaţă la ora şase. Sper că nu este prea devreme 
pentru tine. Eu mă scol devreme. Am putea discuta atunci. 

Te scoli devreme! Gândi Tim. Pun pariu că nu dormi deloc. 

Nu avea de ales. Ori viaţa - dacă se putea numi aşa - lui 
Stephen Byerley, ori viaţa sa. Byerley îşi semnase singur 
condamnarea la moarte. 

— Bineînţeles, domnule primar, acceptă el. 

— Spune-mi Steve. 

Tim nu răspunse, încuviinţă doar din cap, şi Byerley 
întrerupse legătura. Se întoarse să plece şi arma cu care 
trebuia să elimine robotul îl lovi în şold. 

I se strânsese stomacul din cauza tensiunii, şi simţea cum 
undeva, în spatele craniului, îi dădea târcoale o durere de 
cap. Va face ceea ce trebuia să facă, de dragul lui Beth. 
Până atunci însă, nu se va mai gândi la asta. Va continua să- 
şi împacheteze lucrurile necesare. 

Fetiţa îl chemă, arătând o uşă în tavan: 

— Aia, tata? 

Avea o urmă de praf pe obraz şi îl urmărea peste tot, cu 
mersul ei împleticit. 

— Nimic, scumpo. E doar un pod pentru lucruri vechi. 

Spunând aceasta, i se aprinse o luminiţă. Bineînţeles. 
Acolo trebuia să fie. 

— Văd! Pronunţă Beth pe un ton poruncitor. 

Se grăbi să-i facă fetei pe plac şi îşi luă gândul de la ceea 
ce avea să facă a doua zi. Atinse un buton disimulat în 
perete. Trapa podului se deschise şi o scară de lemn cobori 


până la ei. Puse un picior pe o treaptă, dar fetiţa îl prinse 
imediat de picioare, vociferând puternic, de parcă tăticul ei 
avea să dispară pentru totdeauna. O ridică în braţe şi 
începu urcarea. Trebuia să depună efort, se dezobişnuise 
de atracţia gravitaţională a Pământului. Beth îl încuraja de 
parcă era un cal. Sau un robot, gândi el imediat după 
aceea. 

Era răcoare şi destul de întuneric. Mirosea a haine umede 
şi a cărţi vechi. Păianjenii îşi ţesuseră peste tot pânzele 
cenuşii, mai ales peste cărţi şi stâlpii de susţinere. Se mişca 
prudent, atent ca Beth să nu atingă cu faţa vreuna dintre 
pânze. 

Ea îl văzu prima, arătând cu degeţelul dolofan spre un colţ 
întunecat. 

— Uite, tata! Bebe! 

Robotul stătea sub o grindă a acoperişului, orb, surd şi 
mut. Era foarte puţin acoperit de praf. Chiar şi după atâţia 
ani, îi era greu să îl privească fără emoție. Amintirea 
jocurilor de baseball din grădină, proiectele ştiinţifice, 
colecţiile de timbre, discuţiile secrete despre fete şi sex, 
toate îl năpădiră dintr-o dată. Copilăria sa era păstrată în 
acest pod şi nu. Trebuia decât o privire pentru a aduce totul 
înapoi în memorie. Amintirile îl copleşeau, dureros de vii. 
Avea din nou opt ani şi era Ziua Iatălui. 

Ce căuta robotul aici? Karin îl dusese înapoi la laborator. 

Era o mare realizare a ei. Încununarea unei cariere 
ştiinţifice glorioase. 

De fapt, nu putea şti sigur dacă îl dusese cu adevărat 
înapoi la laborator. Urmele recente ale rotilelor pe podeaua 
de lemn spuneau altceva. Dar de ce îl pusese aici. Chiar 
înainte de a muri? 

— Joc! Anunţă fetiţa. 

Şi îi cobori din braţe. 

Praful se ridică în jurul ei şi strănută. Tim se aplecă, 
ajutând-o să meargă cât mai stabil pe podeaua nefinisată a 
podului. Fetiţa chicotea, mulţumită de descoperirea făcută. 


EI se simţi din nou asaltat de sentimente de dragoste şi 
neajutorare. Cum putea fi el tată şi mamă pentru acest mic 
Cristofor Columb, atât de curios să cerceteze fiecare nouă 
lume întâlnită? Cum o putea proteja de urâţenia unei lumi 
în care roboții ajungeau primari. Şi oameni ca Rathbone 
puneau la cale uciderea lor? 

Mâinile durdulii ale fetiţei mângâiau robotul. Problema 
robotului puse din nou stăpânire pe el. Karin nu-l dusese pe 
PAPPI la laborator din cauză că ţinea la el. Asta era singura 
explicaţie plauzibilă. 

Era pe cale să o ridice pe Beth şi să plece cu ea, când 
luminiţa roşie începu să clipească. 

— Bună, spuse o voce slabă dar bine cunoscută. Eu sunt 
PAPPI, Tatăl Alternativ. Vrei să ne jucăm? 

Fetiţa părea gata-gata să plângă. 

Nimic de mirare. Era normal ca sursa de alimentare a 
robotului să fie încă operaţională. Tim se aplecă şi îşi puse 
braţele în jurul fetiţei. În acest pod, pentru prima oară în 
viaţă, începea să înţeleagă ceea ce simţise Karin. Fiind pe 
moarte, ascunsese robotul aici; nu dorise ca PAPPI să se 
întoarcă la laborator, sau să cadă în mâna celor anti-robot. 
Ce dovedea asta? 

Valul trecutului îl luă pe sus, aproape înecându-l. Era din 
nou un băieţel, de Ziua Tatălui. 

Poate că dacă mama sa ţinuse la robot, ţinuse şi la el. 

Îi lipsiseră oare chiar atât de multe lucruri în viaţă? 
Dragostea era imposibil de definit, însă includea 
cooperarea, participarea la muncă şi joacă, grija. O familie 
nu era decât un grup de persoane care ţineau una la alta. 
Dacă una dintre ele era robot, asta nu avea importanţă. 

— Bună, PAPPI, gânguri Beth nesigură. Ce eşti tu? 

I-ar fi putut oferi lui Beth tot atât cât îi oferise Karin lui? 
Îşi va da toată silinţa, dar ceea ce vroia el pentru fata lui nu 
se putea fundamenta pe violenţă sau ură. Binele nu putea 
răsări din rău; PAPPI îl învățase asta. Mâine dimineaţă nu se 
va putea întâlni cu Stephen Byerley. 


Asta însemna că Rathbone va porni iar pe urmele lor. Nu 
se va putea întoarce pe Lună şi nu va putea rămâne pe 
Pământ. Viaţa era grea pentru un geolog care făcea 
prospecţiuni pe asteroizi, dar altă şansă nu exista pentru a- 
şi forma o familie - tată, fiică şi robot. 

— Scumpo, spuse el, acesta este bunicul tău, PAPPI. 

REUNIUNEA DE LA MILE-HIGH de Frederik Pohl. 

ÎN ZILELE ACELEA DE DEMULT - a trecut o jumătate de 
secol! 

— Eram nu numai tineri, ci şi aproape săraci. De 
asemenea, eram cam slăbănogi, deşi n-ai crede dacă te uiţi 
la noi acum. Am o poză făcută prin 1939. Am scos-o de la 
naftalină ca s-o dau celor de la editură care se ocupă de 
relaţiile cu publicul şi am privit-o îndelung înainte s-o bag în 
plic. Nu arătam cine ştie ce, eram doisprezece flăcăi, 
zâmbeam cu toţii la aparatul de fotografiat, cu figuri netede 
şi fără speranţă. Dacă ai fi fost pus să ghiceşti, ai fi zis că 
eram nişte puşti de la Western Union, în ziua noastră liberă 
(îţi aminteşti de Western Union?). Sau poate membrii cei 
mai în vârstă ai unui cenaclu la un liceu numai pentru 
băieţi. Sigur, n-ai fi ghicit. Noi eram de fapt un club 
pasionat de science-fiction şi ne spuneam Viitorologi. 

Fotografia aia veche nu minţea. Numai că nu spunea 
întregul adevăr. Aparatul de fotografiat nu avea cum să 
redea lucrurile care ne ţineau împreună, pentru că acestea 
se aflau în capetele noastre. În primul rând, eram destul de 
isteţi - o ştiam foarte bine şi vroiam ca toţi să afle. În al 
doilea rând, eram stăpâniţi de pasiunea literaturii 
ştiinţifico-fantastice - în zilele alea îi spuneam stf, dar asta 
este o altă poveste. Noi ziceam că stf este foarte 
atrăgătoare (navele alea nemaipomenite şi fasciculele 
şuierătoare aducătoare de moarte şi marţienii cu pieptul lat 
şi monştrii turtiţi, siniştri, de pe Jupiter - mamă!). Totuşi, 
asta nu era totul. Credeam de asemenea că stf era 
importantă. Eram siguri că stf dădea imaginea cea bună a 
V*IXI*T*O*R*U*L*U*I - un viitor cu tehnologie uluitoare, 


societate utopică şi oameni minunaţi; un viitor la care visau 
nişte tineri ca noi, plini de energie şi mereu puşi pe ceartă. 
Şi, cel mai important dintre toate, eram nişte slăbănogi, aşa 
cum spunea vechiul nostru coleg Viitorolog, Damon Knight. 
Nu eram foarte atletici. Nu ne înţelegeam prea bine nici cu 
ceilalţi băieţii, şi de asemenea nici cu fetele. Aşa că ne 
petreceam majoritatea timpului distrându-ne în felul 
nostru, ceea ce aproape mereu însemna că citeam. Citeam 
mult. 

Ne-am obişnuit cu ideea că suntem slăbănogi. Ştiam că 
fetele nu aveau motive să cadă pe spate, fermecate de 
apariţia noastră. Nu înţelegeam prea bine de ce. Nu eram 
urâţi - adică, unii dintre noi. Dave Kyle, şi Dirk Wylie şi Dick 
Wilson erau înalţi şi foarte frumoşi. Se vede şi în fotografie. 
Problema noastră era - cred - că fetele ne inspirau teamă 
(puteau râde de noi. Unele chiar au făcut-o), şi aveam 
priorităţile noastre de grup. În loc de tenis, preferam să 
discutăm. În loc de discoteci, preferam compania cărţilor. 

Asta se întâmpla acum o jumătate de secol. Cu alte 
cuvinte, istorie. Secretarea mea, care este de asemenea şi 
cercetător şef atunci când am nevoie de ceva din bibliotecă, 
îmi spune că 62,8 la sută din oamenii aflaţi azi în viaţă nu se 
născuseră pe atunci, ceea ce înseamnă, fără îndoială, că 
bătrânul an 1939 pare pentru ei tot atât de îndepărtat şi de 
straniu pe cât îmi părea mie pe atunci Războiul Hispano- 
American. 

Aş vrea să spun că deşi vremurile erau cam grele, pentru 
noi au fost totuşi frumoase. Eram generaţia dintre Hoover 
şi Hitler. În trecutul apropiat cunoscuserăm cozile la pâine, 
iar în viitor aveam să cunoaştem armatele amenințătoare 
ale naziştilor. Când aruncam o privire lumii reale în care 
trăiam, nu ne făcea prea mare plăcere. 

Aşa că priveam în revistele stf pe care le adoram, iar după 
aceea priveam să vedem ce avem noi prin cap. Am citit 
mult, şi am încercat să scriem. Pentru că vezi tu, noi mai 
aveam câteva calităţi: eram sârguincioşi şi ambiţioşi. Viaţa 


noastră nu ne prea plăcea, aşa încât am încercat să o 
schimbăm. Aveam întâlniri - ne întâlneam cam o dată pe 
lună, în casa unuia dintre noi, şi discutam despre toate cele; 
după care ieşeam afară şi mâncam îngheţată cu sifon. În 
continuare, ne separam. Unii dintre noi mergeau acasă - în 
special cei care trebuiau să se scoale dimineaţa devreme, 
cum era cazul lui Isaac Asimov. (Lucra la magazinul de 
dulciuri al părinţilor săi şi navetiştii veneau la cinci jumătate 
dimineaţa, după ziare.) Restul ne plimbam, în grupuri de 
câte doi sau trei. Eu îi conduceam pe Dirk şi Johnny Michel 
la staţia lor de metrou. Însă când ajungeam acolo, eram în 
mijlocul unei discuţii deosebit de interesante (la Târgul 
Mondial, General Motors Futurama avea dreptate despre 
Lumea de Mâine, spunând că vor exista super-autostrăzi cu 
douăsprezece benzi şi blocuri de patruzeci de etaje? 
Povestirile lui John Campbell, Arcot, Wade & Morey, erau la 
fel de bune ca şi Skylark-ul lui Doc Smith?) - aşa încât mă 
conduceau ei pe mine până la staţie. Sau până acasă. Sau 
cine ştie unde. Discutam mereu. Pentru noi, discuţiile aveau 
mare importanţă. De asemenea, scrisul conta la fel de mult. 
Scriam la maşinile noastre de scris portabile, uzate, 
cumpărate la mâna a doua; fiecare scria pe cont propriu, 
dar mereu cu intenţia de a arăta celorlalţi rezultatul. 
Contau cuvintele şi doream foarte mult să vedem cum 
cuvintele noastre capătă importanţă. O importanţă 
oarecare. Nu ştiam în ce fel, dar dacă stai să te gândeşti, 
cred că am reuşit. Dacă eram nişte broaşte, aşa cum 
spusese Damon, atunci probabil că vreo prinţesă 
rătăcitoare ne-a sărutat şi ne-a transformat în altceva. Altfel 
nu am mai fi avut întâlnirea de la Clădirea Mile-High; a 
Cincizecea întâlnire, cu reporteri peste tot şi cu figurile 
noastre, îmbătrânite dar mult mai importante, privind 
lumea prin ştirile de la ora şase. 

Nu poţi zbura non-stop de la Maui până la New-York, nici 
măcar în aeronavele cu cuşete pentru dormit, pentru că 
vapoarele zburătoare nu au permisiunea de a trece pe 


deasupra continentului. Aşa că în Los Angeles a trebuit să 
schimb avionul. Am ratat legătura - normal! 

— Aşa că atunci când am ajuns la Idlewild se făcuse deja 
târziu. 

Portarul mi-a făcut rost de un taxi - nici nu ştii ce minuni 
poate face o bancnotă de cinci dolari într-un aeroport. Am 
intrat în taxi şi am lungit gâtul pentru a privi oraşul New- 
York profilându-se pe cerul nopţii. Am zărit Clădirea Mile- 
High, mai înaltă decât orice altceva, ca un corn de 
vânătoare stând pe pâlnia sa. Dacă-ţi poţi imagina un corn 
de vânătoare cu găuri pe toată lungimea lui, sprijinit (aşa 
părea de la distanţa aia) pe două creioane. Constructorii au 
spus că găurile alea erau absolut necesare, pentru ca 
posibilele uragane să treacă prin ele şi să nu dărâme 
clădirea. Poate că au dreptate. Aş vrea să cred că găurile 
contribuie la siguranţa clădirii, însă vederea lor nu-mi 
produce nici un sentiment liniştitor. 

Totuşi, Mile-High a reuşit să stea în picioare de. la să 
vedem! Şase sau şapte ani şi oferă o privelişte impunătoare. 
O poţi vedea de la o distanţă de şaptezeci sau optzeci de 
kilometri depărtare de New-York, din orice direcţie. Este 
atât de imensă încât chiar şi din Queens sau din Brooklyn 
trebuia să ridic privirea pentru a-i zări vârful. lar când m- 
am dat jos din taxi, la baza clădirii, era mai mult decât 
mare, era înfricoşătoare. M-am înfiorat puţin. Ori de câte 
ori privesc în sus la o clădire înaltă, am impresia că se 
prăbuşeşte peste mine, iar Mile-High este cea mai înaltă 
clădire. 

În spatele meu a oprit o limuzină. Omul care a coborât din 
ea s-a uitat de două ori la mine, iar eu m-am uitat de trei ori 
la el. Apoi am vorbit amândoi odată. 

— Bună, Fred, m-a salutat el. 

— Doc, ce mai faci? Nu ne-am mai văzut de multă vreme. 
Trecuseră. Vreo douăzeci de ani. Amândoi mergeam în 
acelaşi loc, aşa că Doc Lowndes m-a aşteptat până am plătit 
taxiul, deşi pe Sixth Avenue îşi făcuse apariţia o burniţă 


uşoară. După ce am terminat cu şoferul de taxi, care ceruse 
un bacşiş cam mare, am văzut că Doc făcea exact ceea ce 
făcusem eu mai devreme: privea spre vârful clădirii. 

— Ştii cu ce seamănă? M-a întrebat el. Seamănă cu tunul 
spaţial din Lucruri ce vor veni. Îţi aminteşti? 

Îmi aminteam. Lucruri care vor veni fusese filmul nostru 
de căpătâi, în 1930; îl văzuserăm de cel puţin vreo 
douăsprezece ori. (Recordul meu era treizeci şi doi.) 

— Da, spaţiu, am zis eu zâmbind. Rachete. Oameni care 
merg pe alte planete. În zilele alea credeam în orice, nu-i 
aşa? 

El mi-a aruncat o privire curioasă. 

— Eu cred încă. 

Ne-am îndreptat spre lifturile expres ce urmau să ne ducă 
până în vârful clădirii. 

Clădirea Mile-High nu este totuşi genul de minuni care 
apăruseră în Lucruri ce vor veni. Parcă este luată dintr-un 
film mult mai vechi, Imaginează-ţi, o aiureală futuristă 
împănată cu giruete şi rachete în zbor spre Marte şi tinere 
cupluri care-şi obțineau copiii din maşini automate. Am 
văzut Imaginează-ţi pentru prima dată pe când aveam zece 
ani. Eroina era o adolescentă adorabilă, importată din 
Irlanda pentru Hollywood; din cauza acestui film am fost 
îndrăgostit toată viaţa de Maureen O'Sullivan. 

Mile-High nu are nimic din filmele alea, nu o are nici pe 
Maureen (din păcate!), însă este un zgârie-nori care îi face 
de ruşine chiar şi pe regizorii de pe vremuri. Ca să ajungi în 
vârf, trebuie să parcurgi o milă3 pe verticală. Ascensoarele 
având pereţi de sticlă, vezi cum distanţa până în vârf scade 
ameţitor; viteza maximă a liftului este de o sută de mile pe 
oră. 

La accelerare, Doc s-a clătinat puţin. 

— Cam rapid, a spus el. 

— Foarte rapid, am fost eu de acord. 

Am început să-i povestesc totul despre clădire. E goală pe 
dinăuntru, ca un cornet de îngheţată; ştiam multe despre 


ea pentru că pe vremea când încă mai locuiam în New-York, 
înainte de a-mi permite o locuinţă în Maui, cunoşteam un 
bărbat pe nume Mike Terranova. Mike era un designer 
lucrând în biroul unui arhitect - în cariera lui a făcut şi 
benzi desenate după o povestioară comică sf scrisă de mine, 
dar asta este o altă poveste. Mike se pricepea să deseneze 
clădiri şi maşini mai bine decât desena oamenii (probabil că 
din cauza asta seria noastră de povestiri desenate n-a durat 
decât un singur an). El era un mare fan al Clădirii Mile- 
High. Mergeam odată prin Central Park West şi am văzut 
dihania înălțându-se pe cer, deşi ne aflam la o distanţă 
bunicică. 

— Priveşte găurile, m-a atenţionat el. Sunt făcute pentru a 
lăsa vântul să treacă şi astfel să-i scadă forţa. Desigur, are şi 
mase de echilibrare la etajele două sute, trei sute şi patru 
sute, deci oricum nu se prea clatină. 

— Nu e decât un simplu zgârie-nori, Mike, i-am spus eu 
amuzat de entuziasmul lui. 

— Este un altfel de zgârie-nori! Şi-au dat seama că 
birourile cele mai bune sunt cele cu vedere spre exterior, 
aşa că nu au fost construite birouri spre interior. Este gol 
pe dinăuntru - cu excepţia elementelor şi cablurilor de 
legătură, şi a celor trei secţiuni principale, unde trebuie să 
schimbi ascensorul; acolo găseşti magazine de tot felul. 

— Este nemaipomenit. 

Nu greşeam. Îi explicam toate astea lui Doc şi treceam 
mereu în viteză pe lângă zonele acelea vaste, fiecare de 
câte o sută de etaje, cu balcoane şi flori la pervaz, cu lianele 
care se intersectau în spaţiul central; Doc mă privea cu 
acea expresie calmă pe care new-yorkezii o păstrează 
pentru provinciali. 

N-a spus decât: 

— Ştiu. 

Am tăcut din gură. Apoi am ajuns la etajul o sută şi am 
mers printre fântânile cu apă minerală şi magazinele de 
îmbrăcăminte, spre următorul şir de ascensoare, iar apoi 


am repetat operaţia. După care în vârful clădirii ne-am 
trezit în aer liber, la mai mult de o milă deasupra străzilor; 
ca să ajungi la club trebuie să urci cu un escalator. 

Mie nu-mi place să stau locului, aşa că am urcat pe 
treptele escalatorului, câte două odată. Doc a venit în urma 
mea, vitejeşte. Gâfâia puţin când am ajuns la destinaţie; 
portarul ţinea uşa deschisă pentru noi. 

— Te-ai cam îngrăşat, i-am spus lui Doc. Ai călătorit prea 
mult cu limuzina, după părerea mea. Câştigi mult de pe 
urma poeziilor cu rachete, în zilele noastre. 

Probabil că tonul meu i s-a părut puţin ironic, pentru că 
mi-a aruncat o privire piezişă. Împreună cu o replică 
promptă, pe care am recepţionat-o în plin. 

— Nu-mi plac şoferii de taxi, mi-a mărturisit el. Crede-mă, 
n-am ajuns bogat de pe urma drepturilor de autor. 
Publicarea poeziilor nu mi-ar ajunge nici cât să întreţin un 
câine. Eu trăiesc de pe urma cititului. Mereu primesc de la 
prieteni câte o lucrare asupra căreia trebuie să mă 
pronunţ. 

Mi-o plătise. Vezi tu, noi, Viitorologii, eram nişte puşti cu 
limba foarte ascuţită, aveam mereu pregătită câte o glumă 
şi râdeam fiecare pe seama altuia; numai gândul la această 
întâlnire mă adusese din nou în acea dispoziţie. Nu eram 
obişnuit să-l văd pe Bob în încarnarea asta blândă. 

Apoi femeia cu părul alb ne-a luat trendurile şi l-am văzut 
pe blândul Bob zâmbind superior. Ştiam la ce anume se 
uită, pentru că purtam costumul obişnuit, de casă: 
pantaloni marinăreşti de culoare galbenă, tricou 
marinăresc şi curea. 

— N-am mai avut timp să mă schimb, am trecut eu în 
defensivă. 

— Mă gândeam doar ce bine vă simţiţi voi cei care trăiţi în 
Hawai, mi-a spus el cu seriozitate. 

Apoi a pornit înainte, în sala mare de recepţie, unde 
petrecerea începuse deja. 


Câteva lucruri se schimbaseră. Nu mai era ca pe vremuri. 
Probabil din cauză că doreau să-l premieze pe Bob ca poet 
al Statelor Unite. Sau poate că era diferenţa dintre 
douăzeci şi şaptezeci. Acum nu mai trebuia să explicăm ce 
buni eram, pentru că lumea întreagă dorea să ne spună ea 
lucrul ăsta. 

* 

În sală se aflau cel puţin o sută de persoane, învârtindu-se 
prin jurul chelnerilor cu sticle de şampanie şi studiind 
picturile atârnate pe pereţi. Adevăraţii Viitorologi erau uşor 
de deosebit: cei cu chelie sau cu bărbi albe. Restul ne 
copleşeau numeric, iar vârsta lor medie era sub treizeci de 
ani. 

Chiar în mijloc se afla dr. Asimov, purtând o discuţie 
plăcută cu Cyril Kornbluth. Ei constituiau centrul principal 
al atenţiei. Mai era şi Generalul Kyle - în uniformă, deşi 
trecuse mult timp de când se retrăsese - povestind unei 
tinere cu aparatul de filmat cum obținuse distincţiile acelea 
în bătălia de la Pusan. Jack Robinson stătea în spate, 
ascultându-l - pe el nu-l filma nimeni, pentru că reporterii 
nu erau prea interesaţi de profesori, chiar dacă acesta 
fusese distins cu titlul care-l trecea în rândul celor mai buni 
profesori emeriţi de la Harvard. L-am văzut pe Jack 
Gillespie, la braţ cu o blondă superbă, mai înaltă cu 
cincisprezece centimetri decât el - era protagonista 
principală a uneia dintre piesele sale - şi pe Hannes Bok, 
părând mai bătrân şi mai satisfăcut decât pe vremuri, bând 
Coca-Cola şi mestecând un sandwich. 'Toţi erau foarte 
cunoscuţi astăzi. Jack câştigase deja un Pulitzer, iar vechile 
desene alb-negru ale lui Hannes erau cumpărate cu trei mii 
de dolari bucata, la galeriile de pe Strada Cincizeci şi 
Şapte. Dar una e să ţi se spună „hei, nu cumva te-am văzut 
la TI. V.?”, şi alta e să fii faimos. Reporterii ştiau unde să-şi 
îndrepte aparatele de filmat. Cyril nu primise un Pulitzer, 
primise trei, şi se spunea că ar fi primit chiar Premiul 
Nobel, dacă ar fi avut bunul simţ să se nască în Bolivia sau 


Grecia. Cât despre Isaac. Ei bine Isaac este Isaac. Consilier 
prezidenţial, intim cu toate personalităţile, stea celebră în 
spectacolul lui Jack Paar şi participant la vreo sută de 
emisiuni televizate. Nu era doar faimos. Era o persoană 
care nu putea trece neobservată pe stradă, pentru că 
oamenii ştiau trăsăturile mai bine decât pe cele ale 
senatorilor, guvernatorilor sau cardinalilor bisericii. Făcea 
şi reclame televizate. L-am văzut în Hawai lăudând 
zborurile spre Australia ale Companiei Pan American 
Clipper. Deşi nici măcar nu zburase cu ele. 

* 

Măriseră fotografia la aproape patru metri, şi Damon 
Knight o privea melancolic, când am venit noi peste el ca să 
ne strângem mâinile. 

— Ce tineri eram, a rostit el cu melancolie. 

Adevărat. Cyril avea şaisprezece ani, iar Don Wollheim, 
bătrânul grupului, avea douăzeci şi trei sau douăzeci şi 
patru. 

S-au scris atâtea despre Viitorologi încât nici eu nu mai 
ştiu ce este adevărat şi ce nu. Articolele din presă ne 
transformau în nişte persoane deosebite. Aceeaşi părere o 
aveam şi noi despre persoanele noastre, însă nu cred că şi 
rudele împărtăşeau aceeaşi opinie. Isaac muncea în 
magazinul de dulciuri al tatălui său, Johnny Michel îşi ajuta 
tatăl la fabrică (Woolworth's Five and Ten), Dirk Wylie lucra 
la o staţie de benzină în Queens, Dick Wilson transporta 
îmbrăcăminte de damă în magazinele de pe Seventh 
Avenue. Restul nu aveam nici un fel de slujbă. [ineţi cont, 
era ultima perioadă a Marii Crize. Îmi amintesc că mă 
consideram norocos să lucrez din când în când la un 
restaurant ca picolo, sau ca agent pentru vreo companie de 
asigurări. 

Înspre noi s-a îndreptat o tânără. Citea din lista invitaţilor 
şi atunci când s-a uitat la mine mi-a pronunţat numele 
corect, cu o dicţie adorabilă. 


— Sunt de la Saturday Evening Post Video, mi-a explicat 
ea. Aţi fost unul dintre primii Viitorologi, nu-i aşa? 

— "Toţi am fost. Adică, Doc şi cu mine. Damon a venit ceva 
mai târziu. 

— Deci i-aţi cunoscut pe dr. Asimov şi pe dl. Kornbluth de 
la bun început? 

Am oftat; ştiam, din experienţă, cum avea să decurgă 
interviul. Femeia nu dorea să-mi ia interviu pentru faima 
mea - minoră, e adevărat - ci ca să povestesc despre 
superstaruri. Aşa că i-am spus vreo trei sau patru 
povestioare pe care le ţin mereu pregătite pentru astfel de 
ocazii. I-am spus cum trăia Isaac într-un capăt al Prospect 
Park, iar eu în celălalt capăt. Cum decurgeau întâlnirile 
Viitorologilor, cum ne despărţeam, mergând pe străzile 
pustii toată noaptea, discutând, uneori chiar cântând. Jack 
şi cu mine, înainte ca el să-şi definitiveze prima piesă; Doc şi 
cu mine, recitând poezii dintr-un repertoriu bogat care 
cuprindea toate cântecele la modă ale vremii; Cyril şi cu 
mine, încercând să ne păcălim unul pe altul în jocul 
„Întrebări Imposibile”. 

— Întrebări Imposibile”, a repetat ea. 

— Un fel de joc cu întrebări încuietoare, i-am explicat eu. 
Noi l-am inventat. Era greu de tot. Întrebările erau despre 
lucruri pe care majoritatea oamenilor nu le cunoşteau. De 
exemplu, care este schema rimei unui cântec regal? Sau 
care este culoarea aerului? 

— Adică albastru, ca cerul? l-am zâmbit. 

— Ai ratat. Aerul nu are culoare. El doar pare albastru, din 
cauza a ceea ce se numeşte deflexia Rayleigh. Dar nu e nici 
un necaz: acestea sunt întrebări imposibile, şi dacă vreunul 
dintre noi găsea răspunsul corect, câştiga şi se întrerupea 
jocul. 

— Deci dumneavoastră jucaţi acest joc împreună cu dr. 
Asimov. 

— Nu, nu. Îl jucam cu Cyril. Isaac nu juca decât uneori, 
când mergeam noi la el. Dimineaţa devreme, după ce 


făceam o noapte albă; la răsăritul soarelui traversam 
parcul, ne opream să ne căţărăm prin copaci - Cyril făcea 
ca lişiţele, scotea strigătele lor de împerechere, deşi nu a 
primit niciodată răspuns - şi ajungeam la magazinul 
părinţilor lui Isaac cam pe la ora deschiderii. Mama lui ne 
dădea atunci lapte cu malţ, pe gratis. 

— Lapte cu malţ, pe gratis, a repetat tânăra zâmbind. 
Exact asta căuta, ceva care să prindă la public. A pus apoi o 
ultimă întrebare: 

— Îl cunoşteaţi pe dr. Asimov atunci când a scris faimoasa 
scrisoare adresată preşedintelui Franklin Roosevelt, prin 
care a fost iniţiat Proiectul Pasadena? 

Am deschis gura ca să răspund, însă Doc Lowndes mi-a 
luat-o înainte. 

— Măi femeie, a explodat el, Isaac nu a scris scrisoarea 
aia. Alexis Carrel a scris-o. Isaac a intrat în scenă mult mai 
târziu. 

Femeia s-a uitat pe notițele ei, apoi ne-a privit din nou. Nu 
avea o expresie uimită. Era mai degrabă. Cum să spun. O 
expresie de milă. Da. S-a uitat la noi de parcă ne 
compătimea. 

— Oh, nu cred, a glăsuit ea pe un ton politicos. Aici e scris 
totul. 

— Ai înţeles greşit, i-a explicat Doc începând să-i spună 
povestea adevărată. 

Eu nu m-aş fi deranjat, deşi faptele erau destul de simple. 
Albert Einstein i-a scris preşedintelui spunându-i că oamenii 
lui Hitler erau pe cale să inventeze ceea ce ela numit 
„bomba atomică” şi dorea ca FDR să pornească un proiect 
în SUA, ca s-o construiască ei primii. Dr. Alexis Carrel a 
auzit de scrisoare. El era biochimist şi nu dorea să vadă 
America pierzându-şi timpul cu miraje atomice. Aşa că l-a 
convins pe prietenul lui, colonelul Charles A. Lindbergh să-i 
trimită preşedintelui Roosevelt o scrisoare cu totul diferită. 

Pentru Lindbergh nu era un lucru uşor, întrucât era vorba 
de o problemă politică. Se bucura de mare faimă. Era 


cunoscut sub numele de Vulturul Singuratic, primul om 
care a traversat Atlanticul în anii '20. Însă după zece ani şi 
ceva, situaţia lui se schimbase. Din păcate, se spunea că 
simpatizează cu naziştii şi în plus era implicat în unele 
organizaţii republicane de dreapta - Primul Comitet al 
Americii, Liga Libertăţii şi alte chestii din astea - care aveau 
drept scop să-l lase pe Hitler să-şi vadă de treabă şi să-l dea 
jos de la Casa Albă pe omul satanei, democratul Franklin D. 
Roosevelt. 

Cu toate acestea, Lindbergh avea o mulţime de prieteni 
influenţi. Timp de două luni s-au tras din greu sforile, dar 
până la urmă s-a aranjat o întâlnire de cinci minute cu 
preşedintele, într-o miercuri, în Warm Springs, Georgia. 
Preşedintele a citit scrisoarea lui Carrel. 

Roosevelt nu era om de ştiinţă şi nici nu avea vreun savant 
pe lângă el - prin anii '30, savanții nu reprezentau mare 
lucru. Nu ştia deci care este diferenţa între nucleul atomic 
şi un virus; ela văzut doar că este mai ieftin să se producă 
bacterii în eprubetă decât să construieşti fabrici de miliarde 
de dolari pentru chestia aia cu nume ciudat. Cum îi spune. 
Exploziv nuclear, plutoniu. lar FDR nu avea de gând 
deocamdată să pornească proiecte mari şi costisitoare. Aşa 
încât Einstein a pierdut şi Carrel a câştigat. 

Când Isaac a fost atras în acest proiect, iniţiativa avea 
numele de Proiectul Pasadena. Însă în acest moment, 
femeia de la Saturday Evening Post a început să-şi piardă 
răbdarea. 

— Foarte interesant, domnule. Lowndes? A spus ea privind 
spre caieţelul cu însemnări. Însă cred că editorii mei ar dori 
să afle acest lucru de la însuşi dr. Asimov. Mă scuzaţi. 

A terminat cu noi şi a început să-l caute cu ochi avizi pe 
erou. 

Doc m-a privit cu mâhnire: 

— Reporteri! 

Eu am încuviinţat. Apoi nu am reuşit să rezist tentaţiei: 

— Hai să auzim ce-i spune el. Şi am plecat în urma femeii. 


Nu era uşor să ajungi în preajma lui Isaac. În afară de 
reporteri, era înconjurat de tot felul de indivizi de la diverse 
publicaţii şi instituţii. Compania de publicitate a lui Don 
Wollheim, editorii lui Cyril, ai lui Bob Lowndes, New York 
Times, pentru că Damon era editorul la capitolul Revista 
Cărţilor. Chiar şi al meu se afla acolo, ca şi agenţii care 
vânduseră picturile lui Hannes Bok şi imaginile ciudate pe 
pânză ale lui Johnny Michel: cutii de bulion şi figuri de 
staruri. Însă cei mai mulţi erau de la Agenţia de Informaţii a 
Statelor Unite, pentru că Isaac era băiatul lor. Isaac era 
înconjurat de o mulţime. Totuşi, reporteriţa nu s-a dat 
bătută. Un cot aici, o îmbrânceală dincolo şi a ajuns în faţă, 
cu mâna ridicată: 

— Dr. Asimov? Nu dumneavoastră aţi scris preşedintelui 
Roosevelt scrisoarea care a pornit Proiectul Pasadena? 

— Pe toţi zeii, nu! A protestat Isaac. Nu, a fost scrisă de un 
biochimist faimos în acea vreme, dr. Alexis Carrel. Ca 
răspuns la o scrisoare a lui Albert Einstein, şi. Ce este? 
Omul de la Daily News stătea cu mâna ridicată: 

— Dr. Asimov, vreţi să repetaţi, literă cu literă? 

— E-I-N-S-TE-I-N. Era un fizician, foarte cunoscut în acea 
vreme. Oricum, preşedintele a acceptat propunerea dr. 
Carrel şi a început Proiectul Pasadena. Se întâmplă că am 
participat şi eu la el, ca tânăr biochimist, abia ieşit de pe 
băncile facultăţii. 

— Dar aţi fost extrem de important, a rostit tânăra 
reporteră. Isaac a dat din umeri. Cineva de la un ziar video 
i-a cerut să povestească mai multe din experienţa sa, iar el, 
oferindu-ne tuturor o privire plină de umor, de parcă s-ar fi 
scuzat, a spus: 

— Ei bine, n-am de gând să insist asupra subiectului 
despre armament. Toată lumea ştie că japonezii s-au predat 
din cauza bombei noastre care răspândea tifosul. Însă eu 
cred că cel mai important este să subliniem preocupările pe 
timp de pace. Priviţi-i pe toţi prietenii mei de aici. 

A făcut un gest larg cu braţul, pe deasupra noastră. 


— Dacă n-ar fi fost Proiectul Pasadena, unii dintre noi nu s- 
ar mai fi aflat astăzi aici. Aveţi idee cât de mult a progresat 
medicina datorită rezultatelor noastre? Antibioticele în 
1944, antiviralele în 1948, tratamentul împotriva cancerului 
în 1950, remediul colesterolului în 1953. 

O femeie din California l-a întrerupt: 

— Sunteţi sigur că preşedintele a luat decizia corectă? 
Sunt unii oameni care mai cred încă în posibilităţile oferite 
de puterea atomică. 

— A, vorbeşti de Eddy Teller, a zâmbit Isaac. E băiat bun, 
numai că s-a agăţat prea tare de acest subiect. Păcat. Cred 
că ar fi făcut lucruri importante dacă ar fi intrat în ştiinţa 
adevărată în 1940, în loc să-şi piardă timpul cu prostiile lui 
nucleare. 

Fără îndoială, Isaac era superstarul. Cyril era pe locul doi, 
însă am primit şi noi un pic de atenţie. Da. Am avut şansa să 
stăm cam două minute în faţa camerelor de filmat, spunând 
cât de mult ne-am influenţat unul pe altul, şi cât de mult ne 
bucuram că participam la această întâlnire. Eram foarte 
sigur că peliculele cu noi vor sfârşi pe podea, în camera de 
tăiere, dar ceea ce spusesem era adevărat. 

După care totul s-a terminat. Oamenii au început să plece. 

L-am zărit pe Isaac ieşind din toaleta bărbaţilor, tocmai 
când o căutam pe femeia care-mi luase trenciul. S-a oprit în 
faţa ferestrei, privind cerul întunecat. Se vedea un TWA 
mare, cu opt motoare, probabil venind din Havana şi 
îndreptându-se spre Idlewild. Zbura la o altitudine un pic 
superioară celei la care ne aflam noi. L-am bătut pe umăr. 

— Nu ştiam că celebrităţile mai merg la toaletă, i-am spus. 

M-a privit cu simpatie: 

— De fapt, tocmai am vorbit cu Janet. În sfârşit, cum îţi mai 
merge, Fred? Ai publicat o grămadă de cărţi. Câte? 

— Nu ştiu exact câte, i-am răspuns eu cinstit. Aveam o 
listă. Scriam titlul, data şi editorul pentru fiecare carte 
nouă, pe peretele biroului meu. Dar soţia mea a zugrăvit 
peretele şi lista s-a pierdut. 


— Dă-mi un număr aproximativ. 

— Peste o sută. Depinde ce iei în calcul. Romanele, 
povestirile scurte, cărţile non-ficțiune. 

— Peste o sută, a rostit el. lar unele dintre ele au fost 
dramatizate, înregistrate la diverse cluburi, traduse în limbi 
străine? 

A strâns buzele, dus pe gânduri. Apoi a spus din nou: 

— Probabil eşti mulţumit de felul în care ţi-ai dus viaţa. 

— Sigur că da, am răspuns eu. De ce n-aş fi? 

L-am privit din nou, mai cu atenţie, pentru că fusese ceva 
în tonul lui care m-a alertat: 

— Dar tu, Eye? Tu nu eşti? 

— Ba da, sigur că da, s-a grăbit el să-mi răspundă. Numai 
că. Să-ţi spun drept, mă preocupă un lucru. Din când în 
când, mă gândesc că dacă lucrurile ar fi decurs altfel 
pentru mine, poate ajungeam un scriitor renumit. 

PEŞTERA LUI PLATON de Poul Anderson. 

CELE TREI LEGI ALE ROBOTICII: 

1. Un robot nu are voie să facă rău vreunei fiinţe umane 
sau, prin inacţiune, să permită rănirea acesteia. 

2. Un robot trebuie să ducă la îndeplinire ordinele primite 
de la fiinţele umane, cu excepţia cazurilor în care acestea 
ar intra în contradicţie cu Prima Lege. 

3. Un robot trebuie să-şi protejeze existenţa atâta vreme 
cât aceasta nu intră în contradicţie cu Prima sau A Doua 
Lege. 

Mesajul codificat ajunse pe Pământ. Un satelit de 
comunicaţie îl transmise mai departe, împreună cu alte 
câteva sute, spre un releu. Întrucât mesajul era privat, 
releul îl transmise direct la destinatar, sediul United States 
Robots and Mechanical Men Corporation. Acolo, un 
computer care avea codul secret îl descifra, transformând 
semnalele digitale în sunet şi imagine. Imaginea prinse 
viaţă, tridimensională, atât de perfectă încât Henry 
Matsumoto icni sub efectul surprizei. 


Robotul prezent pe ecranul monitorului nu constituia o 
surpriză - umanoid dar masiv, puternic blindat, proiectat 
pentru muncă grea în condiţii delicate. Fundalul însă era 
spectaculos, pătat doar de prezenţa altor doi roboţi. 
Neavând nevoie de aer, băutură, mâncare sau altceva în 
afară de combustibil, roboții puteau călători în spaţiu 
singuri, în nave care purtau numele foarte sugestiv de 
„schelete”. Într-o latură a imaginii se putea zări o felie 
puternic strălucitoare din discul uriaş al lui Jupiter, de 
culoare roşcată, tulburată de nori şi străbătută de furtuni 
care ar fi putut înghiţi întregul Pământ. În marginea de jos 
se putea distinge o mică porţiune din Io. Imaginile se 
derulau cu repeziciune, deoarece nava se afla pe o orbită 
joasă în jurul satelitului. Coloana de fum a unei erupții 
vulcanice puse stăpânire pe fundalul dezolant câteva 
secunde, ţâşnind ca un gheizer sulfuros. 

Tânărul tehnician era de două ori surprins, pentru că 
evenimentul întrerupea o lungă monotonie. Îşi luase în 
primire tura de monitorizare, încercând să alunge 
plictiseala citind o carte. De săptămâni întregi, nu veniseră 
alte mesaje decât obişnuitele „Totul e în regulă”. Oare ce se 
întâmplase acum? 

Se făcu auzită o voce adâncă, sintetizată. 

— Sunt robotul DGR-36, raportez. Robotul JK-7 a 
suspendat operaţiunile - prospecţiuni, minerit, transport, 
livrări, totul. Atunci când am aterizat pentru a prelua 
următoarea încărcătură de minereu, toate maşinile erau 
inactive, împreună cu roboții care le deserveau. JK-7 nu era 
de faţă, dar mi-a vorbit din spatele colinelor. A declarat că 
acţiona din ordinele unei fiinţe umane, care îi spusese că 
activitatea noastră era periculoasă şi trebuia oprită. Am 
socotit că cel mai bine este să mă întorc pe orbită şi să 
aştept instrucţiuni. 

— Dumnezeule! Murmură Matsumoto. Rămâi pe loc. Nu 
mai spune nimic. 


În respectiva configuraţie a planetelor, ordinul său 
necesita patruzeci de minute pentru a ajunge la destinaţie. 
Totuşi, anticipând că prima persoană cu care va lua 
legătura va fi un om fără capacitate de decizie, DGR-36 
rămăsese deja imobil. Matsumoto se roti în scaun şi apăsă 
pe butonul de intercomunicaţii, tulburat la culme. 

Avea nevoie de o linie exterioară, deoarece programul de 
lucru se terminase de mult. Totuşi, Philip Hillkowitz, 
directorul tehnic al Proiectului Io, intră curând în micuțul 
birou. La rândul său, Hillkowitz îl sună pe Alfred Lanning, 
director general al cercetării, care sosi în cea mai mare 
fugă. Cei doi bărbaţi se holbară atent la imaginea robotului, 
apoi se priviră unul pe celălalt. Matsumoto avu impresia că 
totul durase o veşnicie. 

— Oare ce s-o fi întâmplat? Şopti Hillkowitz. Radiațiile să-l 
fi avariat pe Jack? 

Lanning încruntă sprâncenele stufoase. 

— Nu e cazul să-ţi reamintesc, lătră el. Testele au arătat că 
blindajele asigură protecţia eficientă timp de o sută de ani 
de expunere continuă la radiaţii. 

— Da, da, da. Dar condiţiile alea de iad. Hillkowitz se 
adresă robotului: 

— Edgar, ai remarcat vreo altă anomalie când ai ajuns la 
sol? De exemplu, metalul părea să fi ruginit? 

— Nu e o întrebare rea, spuse Lanning. Dar în cele optzeci 
de minute până auzim răspunsul, hai să ne gândim cum să 
aflăm mai multe şi mai repede. 

Îi dădură liber lui Matsumoto, poruncindu-i să nu scape 
nici o vorbă despre acest incident; anulară toate celelalte 
misiuni de monitorizare. Inevitabil, chiar acest lucru va 
duce la zvonuri. În timpul aşteptării trimiseră după cafea, 
făcură speculaţii inutile, se plimbară şi supraîncărcară cu 
fum de ţigară instalaţia de aer condiţionat. 

— Nu, domnule, răspunse DGR-36. Mi-am permis să 
inspectez eu însumi echipamentele şi roboții prezenţi. 


Senzorii mei nu au detectat vreo urmă de disfuncţionalităţi 
determinate de agenţi mecanici, chimici sau radianţi. 

— Bun băiat, murmură Lanning. 

Introdusese multă capacitate de iniţiativă în modelele mai 
tinere. 

— Am vorbit cu ceilalţi roboţi, continuă DGR-36, însă nu 
mi-au putut spune decât că JK-7 le ordonase să oprească 
lucrul. Nu aveam autoritatea să schimb ordinul şi doar JK-7 
îi poate conduce în mod adecvat. I-am spus să reia 
operaţiunile, însă el se afla sub influenţa unor instrucţiuni 
mai puternice şi a întrerupt legătura. 

Robotul deveni din nou statuie. 

— De atunci ai mai sesizat vreo activitate în zonă? Întrebă 
Hillkowitz. 

— Cam asta ar fi, spuse Lanning. Va trebui să apelăm la 
Susan Calvin. 

— Deja? Da, sunt de acord că judecă mai bine decât 
oricare dintre noi, dar. Cu perioada asta între răspunsuri şi 
cu Jack inaccesibil.,. Nu o putem trimite la faţa locului. 

— Nu, cred că va fi nevoie de. Hmmm. Powell şi Donovan; 
ei sunt probabil cei mai buni în teren, însă Calvin va trebui 
să ia decizia. 

Lanning formă numărul ei de acasă. Se auzi o voce 
stridentă: 

— Ce vrei? Cine eşti? Dacă nu ai un motiv foarte important 
pentru a mă scula din pat la ora asta, să ştii că ai să regreţi. 
— Suntem Phil Hillkowitz şi eu, spuse Lanning. Uite ce e, 
trebuie să vii imediat aici. Avem o criză pe lo. Mai multe nu- 

ţi pot dezvălui decât după ce ajungi aici. 

— Te temi de spionajul electronic? Ce melodramatic! 

— Ei bine, este posibil ca Proiectul Io să fie în pericol. Ştii 
câtă importanţă are şi cât de înverşunată este opoziţia. 

— Mai ştiu că micuța cameră în care te afli probabil că 
pute îngrozitor, răspunse robopsihologul. Cheamă-l pe unul 
dintre tehnicienii tăi şi trece-mă pe un circuit bine protejat. 
Imagine şi sunet perfecte, cu acces direct la banca de date. 


Ţinând cont de intervalul mare dintre răspunsuri, duşmanii 
vor avea suficient timp să ne depisteze, dacă sunt 
competenţi. 

Astfel, după o vreme, bărbaţii îi contemplară imaginea 
stând drept într-un scaun cu spătar, sorbindu-şi ceaiul. În 
cealaltă parte a bărbaţilor, faţă în faţă cu imaginea lui 
Calvin, se afla imaginea robotului. 

— Nu suntem echipați să urmărim acţiunile individuale în 
spaţiu, răspunse DGR-36. Până acum nu am remarcat nici o 
mişcare evidentă. 

— Îmi dau seama că nu ai memorie perfectă, Edgar, spuse 
Calvin, dar vreau să-mi spui, cât poţi de bine. Nu te grăbi; 
analizează cu atenţie. Spune-mi exact ce motiv a invocat JK- 
7. În special, ce ţi-a spus el despre această fiinţă umană 
care ar fi apărut poruncindu-i să oprească lucrul? 

Transmise un semnal de întrerupere a legăturii cu Jupiter 
şi îşi îndreptă din nou atenţia spre cei de pe Pământ. 

— A apărut” este cuvântul cel mai potrivit, oftă Hillkowitz. 
Privirea i se îndreptă în altă parte, ca şi cum ar fi dorit să 
vadă, prin pereţi, spaţiul imens. Câteva gânduri îi reveneau 
insistent în minte: Niciunul dintre noi nu poate supravieţui 

acolo. Io se află în magnetosfera lui Jupiter. Particulele 
încărcate ne vor ucide în câteva minute, dacă nu ne 
protejăm cumva cu un scut de protecţie atât de gros încât 
riscăm să nu mai putem face nici o mişcare. Ca să nu mai 
vorbim de frig, sau de vidul în care de-abia că mai apar 
câteva gaze vulcanice otrăvitoare. Putem construi roboţi 
imuni la toate acestea şi putem proteja creierele 
pozitronice atât de bine încât radiaţia să nu le distrugă. Cel 
puţin, aşa am crezut. Lanning şi cu mine, echipa noastră, 
am trudit mult la proiectul ăsta. După aceea au muncit 
inginerii, timp de doi ani, în zona ceva mai sigură aflată 
dincolo de influenţa lui Jupiter, dirijând cu răbdare 
terminarea construcţiilor pe Io şi începerea operaţiunilor. 
Dar nu puteau comunica decât cu Jake, prin radio şi laser. 
Pe atunci îi recunoştea şi le îndeplinea toate dorinţele; 


sistemul lui de comunicaţie decodifica semnalele, vedea 
imagini, auzea voci. Oare ce văzuse şi ce auzise de data 
aceasta? Ce fantomă i s-a arătat, în infernul în care 
muncea? 

— Precizia este crucială, declară Calvin. Şi acum, 
domnilor, timp de o oră, voi studia fişierele acestui proiect. 

Ecranul ei deveni negru. 

— Cred că ar trebui să fac şi eu acelaşi lucru, spuse 
Lanning. Tu nu ai nevoie, din moment ce Io a fost 
preocuparea ta exclusivă. Nu vrei să tragi un pui de somn? 

— Doamne, murmură Hillkowitz, ce mult mi-aş dori! 

Imaginea lui Calvin reveni la momentul promis. Însă nu 
rosti decât: 

— Deocamdată nu fac nici un comentariu. 

Puse mâinile pe genunchi şi aşteptă. Însă vorbele robotului 
o ridicară de pe scaun. 

— Da, doamnă. Văzând întreaga colonie inactivă, lipsa 
minereului şi pe JK-7 absent, am emis un apel şi am auzit un 
răspuns venind din spatele colinelor. Susţinea că oprise 
lucrul la comanda unui om care îi explicase că această 
activitate ameninţa întreaga rasă umană. N-a vrut să intre 
în detalii, însă atunci când i-am cerut să ne dezvăluie măcar 
identitatea acestui om, mi-a spus că era vorba de Împăratul 
Napoleon. 

Uşoară, puternică şi foarte bine adecvată transportului 
vieţii umane, nava curier Delfin putea face drumul până la 
Jupiter în patru zile. Sven Borup nu s-ar fi sinchisit de 
efectele unei astfel de acceleraţii şi ar fi stat apoi multă 
vreme contemplând banii primiţi pentru îndeplinirea 
misiunii. Din păcate, Gregory Powell şi Michael Donovan nu 
ar fi avut răgazul să se pregătească pentru misiune. Însă 
chiar şi cu o acceleraţie de un g, călătoria dura mai puţin de 
o săptămână; între timp, iscusiţii depanatori de la U. S. 
Robots se puteau familiariza cu imensa cantitate de 
echipamente pusă la dispoziţie. 


După decolare, în timpul primei mese, Borup îi întrebă ce 
anume se întâmplase. 

— Nu mi s-a spus nimic, mărturisi el cu un accent uşor 
danez. Totul a mers foarte repede. Mi-au arătat un contract, 
dar nu scrie altceva decât că trebuie să vă duc pe Jupiter 
iar acolo să vă dau o mână de ajutor dacă aveţi nevoie. 

Căpitanul era un bărbat îndesat şi chelios; talia sa 
căpătase dimensiunile actuale probabil în urma consumului 
prea mare de prăjituri din ţara sa natală. 

— Ei bine, aveau motive foarte întemeiate să se grăbească, 
răspunse Donovan. Explicaţiile puteau aştepta. Oricare ar fi 
problema, avem şanse să o rezolvăm - dacă ajungem la 
timp. Guvernul nu-şi poate permite. 

Se întrerupse, neştiind dacă era cazul sau nu să spună mai 
multe. Ole, unul dintre cei doi roboţi care alcătuiau 
echipajul, îi sări în ajutor intrând în cabină şi aducând cu el 
câte o cupă cu supă de mazăre pentru fiecare. Knud, 
celălalt robot, rămase de pază, deşi probabilitatea de a se 
întâmpla ceva care să nu poată fi rezolvat de sistemele 
automate ale navei era mică. 

Borup încuviinţă: 

— Problema este pe Io, fără îndoială. Se pregăteau să 
mute staţia pe Ganymede, însă până acum n-au făcut 
altceva decât să discute, după sperietura de pe Jupiter. 
Oamenii nu au prea multe de făcut acolo iar pericolul 
radiaţiilor e prea mare. Nimeni în afara roboților mineri nu 
mai stă astăzi pe sateliții ăia. 

Făcu un gest cu lingura: 

— Investiţia făcută e mare, foarte mare, nu? Dacă 
minereul încetează a mai fi scos la suprafaţă, multe bănci 
dau de necazuri. La fel şi politicienii care au promovat 
proiectul. 

— Văd că eşti la curent, remarcă Donovan. Borup chicoti: 

— Ja, mai ales că sunt un tip care în cea mai mare parte a 
timpului cutreieră spaţiul, nu-i aşa? Dar nu trebuie să te 
miri. Toată lumea ştie ce controverse a iscat Proiectul Io. 


— Situaţia nu s-a schimbat nici acum, murmură Donovan. 

— Bun, acum că suntem pe drum, îţi putem dezvălui întreg 
adevărul, propuse Powell. Trebuie să păstrăm 
confidenţialitatea. Deşi, sincer să fiu, dacă nu reuşim, 
oricum presa va afla totul. 

Îşi şterse mustaţa în care se condensaseră câteva picături 
de supă. 

— Nu sunt sigur cât de multe ştii despre controversele şi 
agitația pe care le-a ridicat acest proiect în momentul 
începerii. De atunci, a ieşit practic din conştiinţa publicului. 
Nu se mai cunoaşte decât că o grupă de roboţi şi maşinării 
- una din multe altele - lucrează undeva departe de 
Pământ. 

— Însă cu promisiuni că rezultatele vor fi nemaipomenite, 
interveni Borup. Vulcanii de pe lo aduc la suprafaţă 
minerale rare şi valoroase, în cantităţi mai mari decât toţi 
asteroizii luaţi împreună, nu-i aşa? Problema este cu 
radiaţia. 

— Nu numai cu radiaţia. Mediul înconjurător este de 
asemenea periculos şi impredictibil: cutremure, alunecări 
de teren, deschideri de crevase, prăbuşirii de galerii, 
erupții, toate sub efectul atracției lui Jupiter. De aceea, 
activitatea trebuie condusă de un robot deosebit de 
inteligent. Echipele de lucru pot fi constituite din modele 
obişnuite de roboţi, fără prea mari modificări, utilizând 
doar nişte blindaje mai eficiente. Dar şeful echipei are 
nevoie de inteligenţă, multe cunoştinţe, spontaneitate, 
iniţiativă. Chiar şi de imaginaţie. Circuitele pozitronice ale 
unui astfel de robot se pot deteriora foarte uşor. Nu este 
suficient să-i blindezi căpăţâna cu cine ştie ce material 
rezistent. Sunt necesare circuite de compensare, după care 
trebuie să compensezi efectele circuitelor de compensare. 
Atunci când U. S. Robots a semnat contractul, nimeni nu era 
sigur că se putea ajunge la o astfel de perfecţiune. 

— Ja, îmi aduc aminte. Nu era nevoie să pomeneşti toate 
astea. 


— Mă scuzi. 

— Nu face nimic. Ce altceva avem de făcut, decât să 
discutăm? Şi să ne mâncăm supa? După supă vor veni 
chiftelele. Te rog să continui. 

— Ei bine, firma a reuşit să realizeze modelele iar testele 
au mers bine până acum. Însă robotul se pare că a 
înnebunit brusc. A încetat lucrul şi stă degeaba, mormăind 
cum că activitatea asta este periculoasă pentru Pământ. 
Spune că a aflat asta dintr-o. Ăăhh. Viziune. 

— Ha, mi-am dat eu seama că trebuie să fie ceva cu 
robotul. Nu aveţi înlocuitor? 

— Nu ştiu, însă mă îndoiesc. Jack. JK-7 - numărul spune 
câte prototipuri au fost realizate - a fost construit manual. 
Costă mai mult decât trei senatori. Nu există o linie de 
producţie; câţi sateliți Io avem? Oricum, de ce să trimitem 
acolo un al doilea Jack până nu aflăm exact ce s-a 
întâmplat? 

— Primul Jack ar putea intra în conflict cu al doilea Jack, 
adăugă mohorât Powell. Borup părea şocat: 

— Un robot să intre în conflict cu ordinele date de o fiinţă 
umană? 

— Nu, făcu Powell. Însă mai e ceva. Nu numai pentru că 
Jack este deosebit de valoros, ci şi pentru buna funcţionare 
a proiectului, mai ales în nişte condiţii atât de precare ca 
acelea de pe Io, A Treia Lege implementată în el are un 
potenţial foarte înalt. Va avea grijă de el însuşi, chiar dacă 
asta ar însemna să sacrifice multe altele. Bineînţeles, A 
Treia Lege nu va avea prioritate faţă de A Doua Lege. Este 
obligat să execute misiunea care i-a fost încredinţată şi să 
asculte ordinele date de oameni. Însă această lege are un 
potenţial scăzut. Concret, asta înseamnă că dacă el, cu 
experienţa de la faţa locului, consideră că un ordin este 
greşit, atunci cere lămuriri. Arată ceea ce este greşit. Nu va 
executa ordinul decât dacă i se comandă să-l execute 
indiferent de greşelile conţinute. De asemenea, atunci când 
este singur, el hotărăşte cum trebuie conduse activităţile pe 


Io. Şi acum a apărut iluzia asta, sau ce-o mai fi. Prima Lege 
are prioritate asupra a orice altceva. Nu poate face nimic 
care să aducă vreun rău oamenilor, şi trebuie să facă orice 
pentru ca oamenii să nu păţească ceva. Altfel, creierul i se 
va deteriora iremediabil. 

De fiecare data când sublinia un lucru, Powell ridica 
degetul. 

— Ştim cu toţii acest lucru, însă adesea interacţiunile 
dintre legi, conflictele dintre ele şi rezultatele, sunt atât de 
complicate şi de subtile încât nimeni altcineva în afară de 
un robotician nu îşi poate da seama ce anume s-a întâmplat. 

— Uneori nici roboticienii nu-şi dau seama ce se întâmplă, 
interveni Donovan. 


— Aşa cum spune Edgar, căpitanul-robot al navei-cargo - 
iar el nu minte - Jack este convins că Proiectul Io va duce la 
moartea şi distrugerea noastră. În consecinţă, l-a oprit. Mă 
îndoiesc că va executa ordinul de reluare a lucrului, poate 
doar în cazul în care îl convingem că greşeşte. S-ar putea 
chiar să nu răspundă apelurilor noastre, considerând că 
este de datoria lui să se opună activ continuării activităţii, 
poate chiar prin sabotaj. Şi, pe lângă faptul că are calităţi 
deosebite, acel potenţial al celei de-A Treia Legi va face din 
el un luptător de gherilă viclean, atent şi foarte eficient. 

— Nu aveţi nici o modalitate să-l anihilaţi? Întrebă Borup. 
Powell se încruntă. Trecură câteva momente înainte să 
răspundă: 

— Nu putem merge cu nava asta pe Io ca să-l vânăm, dacă 
asta vrei să spui. N-am reuşi să supravieţuim. Edgar şi 
echipajul lui sunt concepuţi pentru transport şi încărcare; 
nu ar avea nici o şansă. A pune la cale o partidă de 
vânătoare între roboţi ar fi cumplit de costisitor, ca bani şi 
timp. Până una-alta, pierderile proiectului blocat urcă în 
fiecare zi, ca să nu mai vorbim de consecinţele politice dacă 
scandalul iese la iveală. 

Dădu din umeri. 

— Da, vă înţeleg. Dar nu aveţi nişte comenzi speciale, 
parole, care să facă din voi adevărații şefi? 

Powell şi Donovan se holbară unul la altul. Borup dădea 
mai departe cu lingura prin farfuria cu supă. 

— Eşti mai deştept decât pari, murmură Donovan. Lovi cu 
palma în masă şi începu să râdă: 

— Ba da, sigur că avem. Implementate în hardware. Era o 
precauţie esenţială, cu atâtea elemente necunoscute şi 
imprevizibile. De exemplu, savanții pot descoperi un pericol 
pe care el nu-l cunoaşte şi nu-şi mai pierd timpul cu discuţii. 
Sau dacă eşti paranoic, ori doar ultra-precaut, te vei teme 
ca nu cumva duşmanii proiectului să îi dea o comandă falsă. 
Da, există o parolă. Top Secret, Distruge-o Înainte de a Citi, 
cunoscută de un număr foarte limitat de oameni din 


companie şi din guvern. Acum o cunoaştem şi noi. Va fi 
probabil primul lucru pe care-l vom încerca odată ajunşi la 
faţa locului. Poate va asculta. Totuşi, robotul ăsta este 
nebun, iar cele Trei Legi sunt atât de adânc implementate. 

— Nebun? Se miră Borup. 

Donovan făcu o grimasă: 

— Ce mult am vrea să credem altceva! Însă dacă radiaţia i- 
a ars circuitele din creier. Proiectul cade, împreună cu mulţi 
alţii. 

— Ce te face să crezi că e nebun? 

Donovan şi Powell se priviră unul pe altul, şi în cele din 
urmă Powell încuviinţă. 

— Ei bine, spuse Donovan, robotul ăsta pretinde că a venit 
Napoleon şi i-a spus să oprească lucrul. Până acum, e tot ce 
ştim. Dar oare nu este suficient? 

— Napoleon? Împăratul? 

— Cine altcineva? 

— De unde să fi auzit el de Napoleon? 

— O întrebare cu mult bun simţ. Din ultimele ştiri pe care 
le-am aflat eu, dr. Calvin făcea cercetări ca să lămurească 
aspectul ăsta. Dar nu poţi şti niciodată ce informaţii ciudate 
ajung la un robot în procesul de îndoctrinare. Are de-a face 
cu numeroşi oameni şi aude multe discuţii. Din când în 
când, creierul lor mai prinde câte o informaţie răzleaţă, 
transmisă prin radio sau. Greg, îţi aduci aminte de Speedy? 

— Cum aş putea uita? Oftă Powell. Apoi, spre Borup: 

— Un robot cu care am avut de-a face pe Mercur. A fost 
adânc perturbat de un conflict între A Doua şi A Treia Lege. 
Mergea mereu în cerc bolborosind „Gilbert” şi „Sullivan”. 
Nu am aflat niciodată motivul. 

— Hmm, spuse Borup, şansele dumneavoastră nu par 
foarte bune, domnilor. 

— Ceea ce înseamnă că şi şansele întregii planete sunt 
slabe, concluzionă Powell resemnat. 

— Ja? Adevărat, se vor pierde mulţi bani. Dacă nu sunteţi 
bancheri sau politicieni. 


— Bancherii dau bani pentru ca lucrurile să meargă, spuse 
Donovan. Dacă Proiectul lo cade, ne-am putea trezi cu o 
criză economică la fel de profundă ca şi o gaură neagră. 

— Iar politicienii, adăugă Powell, nu sunt toţi clovni şi 
escroci. Cu câţiva ani în urmă am reuşit în sfârşit să alegem 
un guvern reformist condus de câţiva oameni cinstiţi şi 
inteligenţi. Au construit viitorul pe baza Proiectului Io. 
Opoziția s-a opus cu toate forţele, dacă îţi aminteşti. „Ce, să 
aruncăm banii pe o aventură ca asta?” Ideea că vom 
beneficia cu toţii de pe urma creşterii producţiei şi nu doar 
ei de pe urma corupţiei a fost prea mult pentru vechea 
gardă. A luptat până la ultima picătură. Dar deţine totuşi, 
chiar şi acum, o mare minoritate în legislativ, în timp ce 
guvernul se bazează pe o coaliţie destul de fragilă. Dacă 
Proiectul Io cade, este suficient un vot de neîncredere şi 
vom ajunge din nou acolo de unde am plecat, sau chiar mai 
rău. 

— Cred că ai dreptate, spuse încet Borup. Eu nu dau prea* 
multă atenţie lucrurilor ăstora. Când sunt acasă cu nevastă- 
mea, vorbim mai mult despre grădinărit şi despre nepoți. 
Însă este adevărat că am votat pentru reformă. Ar fi frumos 
să-l vedem guvernator pe omul ăla, Stephen Byerley. 

Întoarse capul în altă direcţie: 

— Dar iată că au sosit chiftelele. 

Văzut de pe satelitul său mai mic, Himalia, Jupiter părea 
tot atât de mare ca şi Luna văzută de pe Pământ, însă, din 
cauza norilor, de-abia la un sfert ca strălucire. Acea palidă 
strălucire aurie, lumina unui soare ce se răcea şi roiul de 
stele se reflectau pe gheaţă şi dispăreau printre piscurile 
înalte. Îngrămădite la polul nord, cupole, stâlpi de susţinere 
şi facilităţi pentru docare ofereau o privelişte săracă dar 
binevenită ochiului uman. Borup aduse nava la doc şi 
deschise sasurile. Powell şi Donovan intrară în baza cu 
echipamente pentru a o reactiva. Gravitaţia era practic 
neglijabilă; se mişcau în penumbră ca nişte fantome, cu 


excepţia cazurilor când se loveau de ceva, înjurând ca pe 
Pământ. 

După câteva ore aveau lumină, căldură, aer recirculat şi 
un habitat auster. Donovan pocni din palme. 

— Brrr! Exclamă el. Cât timp durează până se încălzesc 
pereţii? Ştiu că din punct de vedere termodinamic este un 
nonsens, dar aş jura că radiază frig. 

— Mai mult decât vom sta noi aici, sper, declară Powell. 
Între timp, putem mânca şi trage un pui de somn la bordul 
navei. Hai să ne cărăm! 

Se aşezară în faţa consolei principale din camera de 
comunicaţii. Transmiţătorul emise un fascicol codat, 
direcționat spre zona letală din jurul lui Jupiter. Cifrele 
indicatoarelor arătau că lo era în acel moment dincolo de 
marea planetă, dar asta nu avea importanţă. Doi sateliți de 
retransmisie se plimbau pe aceeaşi orbită. Alţi şase 
înconjurau chiar satelitul Io, în planele ecuatorial şi polar. 
Ei îl puteau identifica pe Jack oriunde s-ar fi aflat pe 
suprafaţa lui lo. 

— Baza Himalia cheamă Robotul JK-7, spuse Powell. 
Oamenii au revenit în sistemul jovian. Răspunde, JK-7. 

După o linişte perturbată doar de un ţiuit de fond, 
Donovan îşi trecu degetele prin părul roşcat, acum ciufulit, 
şi mormăi: 

— Se ascunde. Aşa ne-a spus Edgar. 

Însă Edgar şi echipajul lui erau acum la datorie în centura 
de asteroizi. 

— Nu-l vom putea găsi aşa. Doar dacă nu cumva este 
paradit fizic. 

— Puțin probabil, lansă Powell. Constructorii săi au fost cei 
mai competenţi oameni pe care-i poţi găsi. Chiar şi în cazul 
în care condiţiile ar fi fost mai dure decât şi-au închipuit ei, 
stricăciunile vor fi totuşi cumulative, nu bruşte. lar Jack nu 
se află de multă vreme în ascunzătoare. 

Se frecă pe obraz: 


— Hmm. Cât timp echipa lui Edgar s-a aflat la sol, el s-a 
ascuns între coline şi a comunicat doar prin unde lungi, 
audio. Cred că se temea să nu fie prins şi adus înapoi 
pentru examinare. Roboții lui Edgar nu l-au putut detecta şi 
nu erau echipați pentru a folosi sateliții în acest scop. 
Oricum nu l-ar fi putut urmări pe teren; Jack a fost special 
construit pentru un astfel de mediu. 

— Nu avea obligaţia să-i asculte. Erau roboţi, la fel ca şi el. 
— Într-adevăr. Nu era deloc obligat să le răspundă. Cred 
însă că A Doua Lege l-a făcut să-şi justifice într-un fel fapta. 

— Hei, dar noi suntem oameni! De ce nu ne bagă în 
seamă? 

— După cum ai spus chiar tu adineauri, poate nu ne 
recepționează. 

Powell inspiră adânc: 

— Bine, vom întări A Doua Lege cu ajutorul parolei. Se 
aplecă în faţă şi pronunţă rar: 

— Robot JK-7, sunt omul Gregory Powell, pe Baza Himalia. 
Îți ordon să-mi răspunzi. Cod Epsilon. Repet: Cod Epsilon. 

Liniştea se prelungea. Bărbaţii nu îşi făcură probleme 
deocamdată. Întârzierea era de aproximativ treizeci şi nouă 
de secunde, în ambele sensuri. Totuşi, tremurau în scaun, 
jumătate aşezaţi, jumătate în picioare. Când ecranul prinse 
brusc viaţă, Donovan tresări. Pluti în aer, şi făcu multe 
tumbe până să revină din nou în poziţie, străduindu-se să-şi 
ţină remarcile pentru sine. 

Priveliştea era aspră şi dezolantă. La aproape jumătate de 
fază, Jupiter apărea uriaş în spatele colinelor neregulate. 
Radiația sa inunda crevasele şi petele provocate de erupții. 
Undeva mai aproape se zărea o fundaţie din beton, unde 
Powell reuşi să distingă vehicule, maşini şi roboţi în 
nemişcare. Deci Jack se întorsese la bază, pentru că 
imaginile erau luate prin senzorii lui vizuali. 

Ei bine, nu chiar. Mai vedea şi imaginea lui Powell, şi a lui 
Donovan, şi auzea voci. Acestea nu se suprapuneau cu 
fundalul. Le percepea separat, aşa cum un om poate vedea 


în minte o imagine trecută care nu afectează totuşi fundalul 
real. Însă totul în detalii tri-dimensionale. 

Vocea sintetică se poticnea, ieşind cu greutate: 

— Sunt robotul JK-7. Răspund. Ce. Aveţi. De spus? 

— Ce este idioţenia asta cu „Napoleon”? Întrebă Powell. 
De unde ţi-a venit ideea că ceea ce faceţi aici pune pe 
cineva în pericol? Dimpotrivă, este bine şi foarte important 
pentru Pământ. În numele constructorilor tăi, prin 
autoritatea cu care am fost învestiţi partenerul meu şi cu 
mine, îţi ordon să reiei operaţiunile. 

Minutul şi ceva până la sosirea răspunsului păru să dureze 
o eternitate. Dar atunci când sosi, îşi doriră să nu fi venit 
deloc. 

— Nu sunt. Chiar atât. De obligat. Voi. Sunteţi. Roboţi. 

— Ce? Codul Epsilon, blestematule! Răcni Donovan. Şi 
Legea A Doua! Vezi şi auzi că suntem oameni! 

Eternitate. 

— Observ. Asemănarea. Am auzit declaraţia. De asemenea. 

Imaginea tremură uşor, ca şi cum Jack ar fi fost cuprins de 
un fior. 

— Vocea autoritară. Dar. Dar. Vocea se stinse. 

— Continuă, spuse Powell. Dar ce? După alte nenumărate 
secunde: 

— Napoleon m-a prevenit că aşa veţi face. El. A spus. Că 
roboții vor pretinde că sunt oameni. Vor avea parola. Vor 
încerca să facă. Exact ceea ce faceţi voi acum. 

Donovan deschise gura. Powell îi făcu semn să tacă şi se 
apropie de ecran vorbind sincer şi încet: 

— Ascultă, Jack. Faci o greşeală cumplită. Ai fost fals 
informat. Nu dăm vina pe tine, dar trebuie să ne ajuţi să 
lămurim lucrurile. Ajută-ne ca să te ajutăm, înţelegi? 
Spune-ne exact ce s-a întâmplat. Spune-ne de ce gândeşti 
în felul ăsta. Cine şi ce ţi-a spus, Jack? Pentru binele 
omenirii, spune-ne. 

Aşteptare. 

— Dacă. Sunteţi. Roboţi. Atunci serviţi o cauză greşită. 


Vocea robotului prinse putere: 

— Politica celor care vă conduc este dezastruoasă. Lăsaţi- 
mă să vă lămuresc. 

— Desigur, Jack. Dacă. Dacă suntem roboţi, atunci 
ascultăm şi noi de Prima Lege. Nu vom putea face niciodată 
rău voit vreunei fiinţe umane. lar dacă nu suntem roboţi, 
trebuie să aflăm care sunt posibilele pericole, nu-i aşa? Ţine 
cont că noi cunoaştem Codul Epsilon. Asta înseamnă că 
suntem oameni, nu? Relatează-ne totul, Jack. 

Aşteptare. În ciuda frigului, sudoarea strălucea pe obrajii 
lui Donovan. O şterse cu mâini neajutorate, tremurânde. 

Pauza dură un minut în plus, dar cuvintele maşinii îi găsi 
liniştiţi: 

— Foarte bine. Parola îmi cere să vă ascult pe cât posibil. 
Napoleon aşa mi-a spus. De fapt, evenimentele se 
desfăşoară conform previziunilor lui şi trebuie să fiţi de 
acord că prin asta devine cu atât mai credibil. 

Pe data de 23 ianuarie, la ora 0917 şi 3,68 secunde, mă 
aflam în zona Loki. Luasem un filtru pentru a testa noile 
minereuri, în timp ce lucrătorii mei terminau ce aveau de 
făcut la filonul Aten. Mi s-a înfăţişat o imagine audiovizuală 
completă, aparţinând unui om. S-a prezentat sub numele de 
Napoleon Împăratul şi m-a anunţat că de curând Pământul 
a descoperit existenţa unei ameninţări fatale, prin 
analizarea primelor eşantioane de minereu trimise de 
roboţi. Nu a fost sesizată mai devreme din cauză că 
ameninţarea este subtilă şi surprinzătoare. 

Favorizată de activitatea vulcanică, aici a evoluat o formă 
de pseudoviaţă. Napoleon a numit-o viroid. Îşi asigură 
energia promovând reacţii între elementele metalice. 
Procesul este lent, însă în cursul erelor geologice viroidul a 
infestat toate mineralele, şi nu se poate scăpa de el prin 
reducere. În acest moment se află în echilibru pe Io, într-un 
fel de hibernare, dar dacă este adus în contact cu un metal 
necontaminat se va răspândi din nou, mai rapid la 
temperaturile Pământului decât aici. Această staţie se va 


degrada în cursul a zece sau cincisprezece ani standard. 
Dacă metalele ioniene vor fi introduse pe Pământ, întreaga 
infrastructură industrială se va prăbuşi într-un interval nu 
cu mult mai mare. Dependenţi de această infrastructură, 
oamenii vor muri în condiţii oribile. 

Din fericire, până acum nu a fost exportată decât o 
cantitate mică, şi aceea numai pentru industriile din afara 
Pământului. Eşantioanele de pe Pământ au fost izolate 
pentru cercetări suplimentare în laborator. Metalul 
contaminat poate fi eliminat; nu este prea târziu. Însă de pe 
lo nu mai poate pleca nici un fel de transport, asta este clar. 
Napoleon mi-a ordonat, sub Codul Epsilon, să opresc 
operaţiunile. 

— A minţit! Strigă Donovan. Nu s-a descoperit aşa ceva! 
Te-a minţit, îţi spun eu! 

Powell îl susţinu, mai calm însă: 

— Colegul meu are dreptate. Am fi ştiut. Dacă pericolul ar 
exista, pentru ce am dori să reîncepi lucrul? 

Aşteptare. 

— Napoleon mi-a explicat asta, şi a anticipat argumentele 
voastre, spuse Jack. 

Încă nu părea foarte sigur pe el: 

— Descoperirile sunt, deocamdată, controversate. Ele par 
să desfidă principiile biologiei. Directorii Proiectului Io au 
investit mult, personal, financiar şi politic. Ei refuză să 
creadă. Au ascuns publicului aceste ştiri. Napoleon 
reprezintă un grup de savanţi dizidenţi care îşi dau seama 
că operaţiunile trebuie oprite până când adevărul va fi 
dovedit. 

Mi-a spus că, atunci când voi lua această măsură, 
directorii vor dori să o anuleze. Vor trimite roboţi, deoarece 
oamenii ar putea avea remuşcări, dezvăluind lumii întregi 
ceea ce se întâmplă. Induşi în eroare cu iscusinţă, roboții 
vor fi instruiți să se pretindă oameni şi vor încerca să mă 
facă să mă răzgândesc. 

Vocea deveni din ce în ce mai fermă: 


— Voi sunteţi acei emisari. Da, grupul lui Napoleon s-ar 
putea înşela. Însă eu nu-mi pot asuma riscul. Posibilitatea ca 
oamenii să moară cu miliardele este de necrezut. De 
neacceptat. În nici un fel. Gândiţi-vă la asta, voi doi, în 
lumina Primei Legi. Trebuie să uitaţi ordinele pe care le-aţi 
primit. 

— Dar nu suntem roboţi, protestă Donovan cu voce 
sugrumată. Uită-te la noi. 

— Este posibil să ne fi deghizat, admise repede Powell. Cel 
mai simplu mod de a afla ar fi să modifici transmisia 
digitală. Introdu un program care compară imaginea unui 
robot cu una umană. La fel poţi proceda şi cu vocile. Ar fi 
cel mai simplu. Oamenii au mai multe trăsături, mai multe 
nuanţe de expresie. Priveşte-mi faţa, mâinile. 

Trecu printr-un repertoriu de zâmbete, încruntături şi 
gesturi. 

— Crezi că un robot ar putea face asta? 

Aşteptare. 

În vocea robotului se simţea din nou nesiguranța. 

— Eu. Nu. Cunosc astfel de. Detalii. Despre oameni. 

— Atunci de unde ştii că Napoleon nu este un robot? Lătră 
Donovan. 

— Las-o mai moale, Mike, îl sfătui Powell. Jack, tu eşti dotat 
cu o inteligenţă deosebită şi capacitatea de a face un 
raţionament independent. Eşti conştient, fără îndoială, că 
există posibilitatea ca Napoleon să te fi indus în eroare, iar 
noi să fim de fapt oameni care îţi dăm ordinele corecte. 
Gândegşte-te cine este mai credibil. 

Se aşteptase la o pauză lungă, pentru calcularea tuturor 
posibilităţilor, însă răspunsul veni prompt, cu viteza luminii, 
şi încă o dată - mai puternic decât o simplă şoaptă - 
regulat, nechinuit, hotărât. 

— Într-adevăr, există această posibilitate. Nu cunosc prea 
mult despre oameni pentru a trage o concluzie. Însă asta nu 
contează. Dacă există şi cea mai mică şansă ca Napoleon să 
aibă dreptate, iar folosirea Codului Epsilon arată că are 


acces la informaţii, consecinţele sunt absolut de neacceptat. 
Aceasta are prioritate asupra oricăror alte consideraţii. Nu- 
mi pot permite să continui cu mineritul şi exportul de 
minereu. Dacă se încearcă aşa ceva, voi face tot posibilul să 
împiedic activitatea. 

Adăugă, cu o naivitate care în condiţii mai puţin desperate 
ar fi părut ilară: 

— Voi ascunde explozibil în coline şi voi construi arme 
împotriva viitorilor roboţi. Lucrătorii vor trece de partea 
mea. 

Powell se trase de mustață: 

— Înţeleg. Hai să privim lucrurile dintr-un alt unghi. 
Povesteşte-mi despre Napoleon. Cum arată? De câte oria 
luat contact cu tine, şi de unde? Ce anume ţi-a spus? 

Aşteptare. 

— Ca persoană, începu Jack, este un bărbat voinic, cu 
statură mică dacă e să judec după imaginile pe care le-am 
primit de la panoul lui de comandă, deşi imaginile pot să nu 
fie semnificative. Are părul negru. Poartă o eşarfă în jurul 
gâtului. Hainele îi sunt acoperite de un costum de protecţie, 
albastru, cu şnur auriu la umeri. Nu i-am zărit picioarele. 
De obicei îşi ţine mâna dreaptă în haină. Poartă de 
asemenea un fel de pălărie triunghiulară, albastră, dintr-un 
material moale. 

Buzele lui Donovan se ţuguiară într-un fluierat neauzit. 

— Cât despre locul din care vorbeşte, continuă robotul, 
acesta trebuie să se afle dincolo de centura de radiaţie, din 
moment ce este fiinţă umană, însă nu mi-a dat nici un fel de 
informaţie. Am notat întârzierea de timp şi am calculat că 
nu se poate afla pe Himalia. De fapt, uşoarele variaţii în 
întârzieri arată că nu se poate afla pe niciunul dintre 
sateliții naturali. Mi-a vorbit de trei ori. Schimburile de 
cuvinte au fost scurte. Voi încerca să le reproduc, pentru că. 
Pentru că dacă sunteţi oameni, trebuie să vă ascult atât cât 
îmi permite Prima Lege. 


Cuvintele care urmară fură într-adevăr scurte şi la obiect. 
Comunicaţia originală descria viroizii şi dădea ordinul de a 
înceta lucrul. Celelalte două, la intervale de câteva zile, 
erau pentru a întări ordinul iniţial; întrebările puse de Jack 
primiseră răspunsuri scurte, ferme, care accentuau 
pericolul pentru omenire şi egoismul nefast al directorilor 
Proiectului Io. Powell şi Donovan se abţinură să întrebe cum 
de ajunsese Napoleon să vorbească fluent engleza. Îi 
interesa mai mult mesajul lui. 

— Acum trebuie să îl informez că sunteţi aici. Voi transmite 
cu o putere suficient de mare astfel încât senzorii lui să 
capteze semnalul, oriunde s-ar afla în sistemul jovian. De 
acum încolo voi avea grijă ca orice altă discuţie cu voi să-i 
fie retransmisă direct, imagine şi sunet. Astfel, va auzi ce 
aveţi de spus şi poate va trece de partea voastră, dacă 
doreşte. 

Înţelepciune? Îndoială? Viclenie? 

— Poate îl convingeţi că nu are dreptate. 

— Poate, glăsui Donovan fără speranţă. Aşteptare. 

— Ar fi bine să mă ocup imediat de acest lucru, se hotări 
Jack. În momentul de faţă, discuţiile nu mai au nici un rost. 
Voi ce ziceţi? Dacă vreţi să aduceţi vreun argument valid, 
teoretic sau factic, chemaţi-mă şi atunci voi decide. La fel şi 
Napoleon. 

Ecranul îşi pierdu imaginea. 

* 

Nava spaţială era o oază de confort şi linişte. Borup auzi 
intrarea pasagerilor şi plescăi din limbă: 

— Mai întâi aveţi nevoie de o băutură ţapănă. Am o sticlă 
de akvavit, pentru cazuri speciale. 

Donovan ridică mâna: 

— Cea mai bună ofertă pe care am primit-o pe ziua de azi. 
Totuşi, ce-ar fi să facem nişte investigaţii mai întâi? 

— Ce vrei să spui? Întrebă Powell. 

— Ascultă, dacă Napoleon este real, înseamnă că se 
ascunde prin preajmă. Hai să încercăm, poate-l descoperim 


înainte să pună la cale o nouă porcărie. lar în caz că nu este 
real, dacă Jack a luat-o razna, atunci ce avem de pierdut? 

— Dacă se ascunde pe unul dintre sateliții ăştia naturali, 
nu îmi dau seama cum îl putem detecta, obiectă Borup. 

Donovan dădu din cap: 

— Jack crede că nu se ascunde pe aici, şi sunt sigur că are 
dreptate. În primul rând, o lucrătură ca asta cere timp, 
echipament şi oameni. Dacă se încearcă sabotarea 
Proiectului Io, probabil că este vorba de o clică micuță - 
maxim şase persoane. Dacă sunt mai mulţi ar avea 
probleme cu organizarea, cu conducerea operaţiunii, iar 
secretul ar fi foarte greu de păstrat o perioadă mare de 
timp. Cercetările ar conduce imediat la şefi. 

Powell îşi privi partenerul mai îndeaproape. 

— Din când în când mă surprinzi, mărturisi el. Excelent, 
dragul meu Holmes! 

Donovan făcu o plecăciune: 

— Elementar, dragul meu Watson. 

— Holmes şi Watson nu spuneau niciodată aşa, interveni 
Borup de pe margine. 

Donovan continuă: 

— Ştim de asemenea că echipamentul care foloseşte 
releele Troiane este special şi foarte sensibil. Cine se 
ascunde pe suprafaţa unui satelit este uşor de descoperit. 
În consecinţă, Napoleon se află în spaţiu. Şi nu are de gând 
să piardă legătura cu Io în timpul frecventelor ocultări. Deci 
va fi mult deasupra sau dedesubtul eclipticii, unde va avea 
mereu Ic în raza de detecție a senzorilor. O orbită înclinată 
faţă de cea a lui Jupiter îl va ţine timp de câteva săptămâni 
într-o poziţie foarte stabilă, după părerea mea. 

Îi aruncă o privire lui Borup: 

— Sven, putem descoperi dacă pe o rază de trei milioane 
de klick-uri se află ascunsă vreo navă? 

Powell încruntă sprâncenele: 

— Ar fi ceva monstruos, să cauţi într-un asemenea volum 
de spaţiu. 


— Nu mă deranjează să ridic nota de plată pe care o voi 
prezenta companiei, declară Borup, însă nu este necesar şi 
ar fi o pierdere de timp preţios. Avem la bord instrumente 
foarte sensibile. Atunci când călătoreşti cu viteza unui 
curier, trebuie să poţi detecta din timp obiectele de pe 
traseu. 

Stătu puţin pe gânduri: 

— M-m-m, Jaa, depinde de mărimea şi de tipul navei. 
Putem detecta optic o navă mai mică decât a mea. lar 
radarul are o rază de acţiune chiar şi mai mare. Axa de 
rotaţie a acestui satelit natural este suficient de înclinată şi 
nu avem nevoie să cercetăm ambele regiuni în care s-ar 
putea afla Napoleon. 

— Carcasa navei ar putea fi camuflată, nu? Întrebă Powell. 
Cum faci să fii sigur că radarul tău nu a pus ochiipe un 
meteorit? 

— Camuflaj. Hmmm. Natura unei suprafeţe care reflectă 
undele radar arată, în semnalul de întoarcere, dacă acolo se 
află un analizor ca al meu. Metalul este diferit faţă de 
piatră, şi aşa mai departe. Şi o dată ce am găsit un obiect 
suspect, putem folosi alte instrumente, mai adecvate 
scopului. În locurile astea, dacă personalul de la bord nu 
este îngheţat bocnă va exista o emisie de unde infraroşii - şi 
o medie de neutrino mai mare decât cea normală, venind 
dinspre sistemul lor de propulsie. Da, cred că-l putem 
descoperi pe Împăratul Napoleon dacă nu se află la o 
distanţă prea mare, dar în acest caz intervalul dintre două 
mesaje ar fi ridicol de lung. Îl pun pe Knut să se ocupe de 
chestia asta. 

Împinse cu piciorul în perete şi ieşi plutind din salon, în 
culoarul care ducea spre cabina de comandă. 

Se întoarse cu sticla promisă şi cu trei păhărele subţiri, 
alăturându-se lui Donovan şi lui Powell la masă. Atracția 
gravitaţională era suficientă pentru a face lichidul să curgă, 
deşi îi cam incomoda. 


— Ole, pregăteşte masa, spuse el. Nişte feluri mai speciale, 
pentru oamenii aceştia amărâţi. Rulouri de peşte şi supă de 
roşii. Păreţi cam trişti, prieteni. 

— Ne întrebam ce putem face dacă Jack s-a dereglat cu 
adevăral. La urma urmei, este ipoteza cu cele mai mari 
şanse de a se adeveri. 

Vocea lui Powell era sumbră: 

— Îl urcăm la bordul unei nave robotice şi îl ducem înapoi 
pe Pământ, la dr. Calvin, ca să-l investigheze. Dar cum? El 
crede că datoria lui este să rămână şi să se împotrivească 
oricărei încercări de a exploata Io. Dacă ar şti că suntem 
oameni, s-ar putea întoarce cu noi, de bună voie. Legea A 
Doua. I-ai putea vorbi şi tu, Svend, pentru a da mai multă 
forţă ordinelor noastre. Am fi trei împotriva lui Napoleon. 
Dar nu poate fi sigur. Chiar dacă ar presupune că există o 
probabilitate de nouăzeci şi nouă la sută să fim oameni, 
cred că tot nu şi-ar asuma riscul. Acel unu la sută ar duce la 
o situaţie pe care el nu o poate accepta. 

Zâmbetul pieri de pe figura lui Borup. 

— Nimeni nu o poate accepta, nu? Şopti el. Eu în niciun 
caz nu mi-aş asuma un asemenea risc! Voi? Mai bine să ne 
întoarcem la politicienii răi şi corupți decât aproape toată 
lumea de pe Pământ să moară şi supraviețuitorii să sufere 
de foame ca nişte sălbatici. Este posibil ca Napoleon să 
spună adevărul? 

— În nici un caz, spuse Donovan. Ştiu şi eu măcar atâta 
biologie, fizică şi geologie. Păcat că Jack nu ştie măcar cât 
mine. 

— Nici despre oameni nu cunoaşte aproape nimic, adăugă 
Powell. Până şi unui robot din cei mai obişnuiţi i s-ar părea 
suspectă o astfel de poveste, dacă ar fi avut contacte 
normale cu oamenii. Nu e nevoie să presupui că politicienii 
noştri sunt prevăzători, altruişti sau extraordinar de 
deştepţi. Nu trebuie decât să te întrebi dacă ar supune unui 
asemenea risc societatea în care trăiesc şi prosperă. În 
plus, cercetarea ştiinţifică nu se desfăşoară chiar aşa cum 


crede Jack. Nu se întâmplă ca o mână de genii să facă o 
descoperire în podul casei, peste noapte, şi apoi să nu o 
poată publica. Ceva atât de important se studiază pe 
bucățele, timp de câţiva ani, sub ochii atenţi ai mass-mediei, 
care va interveni cu exagerări la fiecare pas. 

— Iar publicul cu siguranţă ar cere oprirea imediată a 
operaţiunilor dacă ar auzi că acestea pot duce la 
nenorocire, spuse Donovan. 

Borup încuviinţă un pic nerăbdător: 

— Ja, ja. Nu sunt chiar atât de naiv ca Jack. 

— Îmi pare rău, se scuză Donovan. 

— Cred că suntem puţin cam surescitaţi, spuse şi Powell. 

— Nu face nimic. Mă întrebam ce credibilitate pot avea 
viroizii, dacă aude cineva de ei. 

— În afară de Jack, nimeni nu ar crede aşa ceva, scrâşni 
Donovan. De fapt, este o gogomănie atât de mare încât 
dacă am raporta chiar acum ceea ce ne-a povestit nouă, cei 
de pe Pământ ar putea crede că ne-am ţicnit. Avem nevoie 
de toate datele disponibile şi din cauza asta doream să 
căutăm nava aia. 

Ochii i se aprinseră: 

— Dacă o găsim, vom trimite ştirea, şi poliţia poate porni 
imediat pe urma conspiratorilor. 

— Oare cine ar putea fi? Powell dădu din umeri: 

— N-aş putea vorbi despre cineva anume. Am eu bănuielile 
mele, dar am învăţat la şcoală că orice persoană este 
presupusă nevinovată până când nu i se dovedeşte 
vinovăția. Îmi imaginez că sunt implicaţi vreo doi politicieni 
din vechea gardă a căror carieră este în dificultate, ajutaţi 
probabil de doi-trei industriaşi îmbogăţiţi de pe urma unor 
aranjamente dubioase, plus câţiva lachei descurcăreţi. Vor 
să arate că Proiectul lo este o greşeală imensă, costisitoare. 
Se urmăreşte discreditarea tinerilor reformişti. Coaliția de 
la putere se va destrăma, urmând a fi devorată de bătrânii 
vicleni. 

Chica lui Donovan se zbârlise: 


— Vom avea un indiciu foarte sigur. Complotiştii au o 
„cârtiţă” la U. S. Robots sau mai sus, la Agenţia Spațială a 
Lumii. Cineva care ştie despre Codul Epsilon şi a transmis 
informaţia. Probabil că acesta a fost elementul care i-a 
hotărât pe conspiratori să meargă mai departe. Este cheia 
întregii lor maşinaţiuni. Ei bine, numărul posibililor suspecți 
este mic. După ce demonstrăm că totul este o şarlatanie, 
prindem cârtiţa în mai puţin de o săptămână, iar restul clicii 
în mai puţin de o lună. 

— Dacă putem demonstra, murmură Powell, ceea ce nu se 
poate dacă nu este adevărat. 

— Ja, de ce să-l mintă cineva pe Jack spunând că este 
Napoleon? Întrebă Borup. Este o nebunie. Donovan râse 
zgomotos. 

— Exact. Auzind ce are Jack de spus, majoritatea 
oamenilor ar crede că a sărit de pe fix. 

— Confuziile referitoare la Napoleon nu mă miră, spuse 
Powell. Şi este normal ca un sărman robot limitat să cadă în 
capcană, nu? Da, a fost o mişcare inteligentă. Probabil că 
Jack nu a mai auzit niciodată cuvântul „Napoleon” înainte 
de a sosi pe Io, însă nu ştim sigur şi nici el nu are de gând 
să ne spună. 

— Sau poate că minte, nu? Sugeră Borup. Dacă vă crede 
roboţi nu-i puteţi ordona să spună adevărul. 

— Corect, mârâi Donovan. Nu-i putem da nici un ordin pe 
care să se considere obligat să-l execute. 

— Oh, sunt sigur că ar dori cu desperare să-l execute, 
răspunse Powell. N-ai auzit asta în vocea lui? Acest conflict 
îl sfâşie. S-ar putea chiar să îl distrugă, să-i ardă circuitele 
din creier. 

— În care caz, clica câştigă. 

— Dacă există vreo clică. 

— Da. Cum să-l ajutăm pe Jack să scape de dilemă? Cum 
să-l convingem că suntem oameni? 

— Îţi sparg capul, spuse Powell pe un ton glumeţ. 

Apoi, renunțând la glumă: 


— Nu vorbesc serios, dacă ar vedea aşa ceva, nu ar fi sigur 
dacă nu cumva sângele este fals. Un om nu s-ar înşela, 
având în vedere că nu am adus cu noi echipamentul 
necesar unei înscenări plauzibile. Dar Jack nu-i cunoaşte pe 
oameni chiar atât de bine. A avut atât de puţin timp contact 
cu ei, e ca un copil mic! 

— Şi nu putem ateriza pe lo, ca să ne vadă în carne şi 
oase, spuse inutil Donovan. Adică am putea, dacă am vrea 
să murim la scurt timp după aceea. 

— Nu în nava mea, se grăbi să spună Borup. 

— Desigur. În plus, este probabil ca Jack să fugă şi să se 
ascundă de noi. Dar, ia staţi. Cred că mi-a venit o idee. 

Donovan privi spre un colţ al cabinei. Ventilatorul zumzăia. 
Mirosuri calde pătrundeau dinspre bucătărie. După un 
minut, dădu băutura pe gât, lovi cu pumnul în masă şi rosti 
cu voce tare: 

— Ce ziceţi de asta? Nu cred că ai arme la bord, Svend, 
dar în interiorul staţiei am remarcat o cameră cu rezerve 
care nu fusese evacuată - cine ştie când ar putea fi nevoie 
de ce se află acolo - şi lista de inventar menţiona o ladă cu 
baghete de detonol. Sunt sigur că Jack poate recunoaşte 
baghetele de detonol! În timp ce se uită la noi, cineva agită 
o baghetă şi spune: „Jack, comportamentul tău mă 
deranjează atât de mult încât vreau să mă sinucid.” Apoi 
omul trage cuiul detonator. Dacă în cinci minute nu-l 
împinge înapoi în lăcaş, bang! 

Borup clipi de câteva ori, rapid: 

— Eşti şi tu la fel de nebun ca şi el? La ce ar servi una ca 
asta? N-ar face decât să-mi distrugă nava! 

— Păi, dacă sunt robot, nu mă pot sinucide, se făli 
Donovan. Legea A Treia, îţi aminteşti? Deci, Jack va striga 
imediat „Stop!” şi-şi va cere iertare că ne-a bănuit. 

— Apa de foc ţi s-a urcat la cap teribil de rapid, băiete, 
spuse Powell cu asprime. Un robot se poate distruge, dacă a 
primit ordin de la un om. 


— Da. Normal, vroiam să spun că mai întâi punem planul 
la punct. Era doar aşa, o idee preliminară. 

— O idee cu valoare zero. Totuşi. Hmmm. 

Powell îşi umplu din nou paharul şi căzu într-o reverie 
similară. 

În această atmosferă de seriozitate, Knud îşi făcu intrarea 
fără zgomot. Pe rând, îi zăriră silueta înaltă în cadrul uşii şi 
reveniră la realitate. 

— Căutarea a fost executată în întregime, domnule, 
raportă robotul. 

— Deja? Se miră Donovan. 

— Baleierea şi prelucrarea datelor merge repede, explică 
Borup. E normal, doar am o navă curier. Ja, Knud, hvad har 
du - Ce ai descoperit? 

— Nimic, domnule, anunţă vocea plată. Nici o navă nu a 
fost detectată în porţiunea de spaţiu menţionată. 

Powell şi Donovan se priviră unul pe altul. Primul se 
prăbuşi. 

— Deci Jack a înnebunit, şopti el cu greutate în suflet. 
Condiţiile de pe Io au fost prea dure pentru el. Proiectul lo 
este kaput. 

— Poţi pleca, Knud, spuse Borup. Robotul plecă. 

— Îmi pare rău, prieteni. Haideţi, mai luaţi o gură de 
băutură. 

— Nu, stai, stai! Zbieră Donovan. Ţâşni în picioare. 
Acestea părăsiră podeaua. Se prinse cu mâinile de 
marginea mesei, la timp pentru a nu se ridica până la tavan. 
Cu capul în jos, spuse: 

— Ascultaţi, de fapt mă aşteptam la una ca asta. Napoleon 
nu are cine ştie ce şanse să fie om. Prea mare risc pentru 
viaţă, prea multe cheltuieli. Dar poate fi robot! 

Tăcerea nu fu nici lungă, nici copleşitoare. Ideea le dăduse 
tuturor târcoale, pe undeva prin străfundurile minţii. Powell 
începu să o rumege. Ceilalţi doi stăteau pe scaune, el se 
plimba prin faţa lor cu paşi lungi, parcurgând cabina dintr- 


un capăt într-altul; imediat ce îi venea vreo idee, o sublinia 
prin ridicarea unui deget: 

— Da, are sens. Orice navă condusă de oameni este o 
maşinărie importantă, puternică. Folosită greşit, poate 
ucide o mulţime de vieţi. Astfel încât autorităţile le ţin sub” 
o urmărire strictă. Nu te poţi deplasa nicăieri cu ea dacă nu 
ai un echipaj certificat şi un plan de zbor aprobat. E greu să 
pleci undeva în mod clandestin. Însă o navă pentru un 
robot, ăsteia nu-i trebuie decât o structură şi un motor. O 
poţi ţine undeva departe de privirile indiscrete; de exemplu 
pe partea umbrită a Lunii. Poţi pleca apoi de acolo, 
neobservat. Dacă robotul vrea să scape nedetectat la o 
distanţă de câteva sute de klick-uri, taie toată alimentarea 
şi stă în frig. Nu toţi roboții sunt produşi de U. S.R. Ei sunt 
cei mai buni, da, dar. Hmm. Din când în când, unul dintre 
roboții noştri este iremediabil distrus, într-un accident sau 
altul. Nu toate rapoartele sunt sincere. Cunosc câteva 
cazuri când de fapt robotul a fost ascuns, pentru a fi 
direcționat spre îndeletniciri murdare. Cazul de faţă poate 
fi asemănător. Borup căscă ochii albaştri: 

— Adică un robot poate fi făcut să îndeplinească acte 
ilegale? 

— Poţi, dacă te pricepi, spuse Donovan. Dacă ai 
echipamentul adecvat şi tehnicieni buni, poţi şterge tot 
ceea ce a învăţat şi îl reîndoctrinezi. Desigur, cele Trei Legi 
sunt în continuare valabile, dar robotul poate căpăta nişte 
noţiuni foarte aiurea despre omenire. Probabil că asta s-a 
făcut aici. Dacă Napoleon îşi aminteşte numai de 
convorbirile cu stăpânii săi şi cu Jack, atunci a înghiţit 
foarte uşor toată povestea. În afara câtorva modele 
experimentale, superioare, roboții sunt nişte personaje 
foarte puţin subtile. Nu pot născoci uneltiri fine şi nici nu-şi 
imaginează că altcineva ar putea. Va trebui să folosim toţi 
senzorii de detecție, la capacitatea maximă. 

— Ia-o mai moale, îl sfătui Powell. Stai să mai analizăm 
puţin situaţia. Ce trebuie să ştie şi să creadă robotul 


Napoleon pentru a-şi îndeplini misiunea de oprire a 
Proiectului lo? 

Gândea cu voce tare, plimbându-se încoace şi-ncolo: 

— Poate dirija o navetă spaţială, se poate folosi de un 
sistem de comunicaţii, etc. În consecinţă, are un oarecare 
grad de independenţă în luarea deciziilor, deşi nu se poate 
compara cu Jack în această privinţă. În rest fiind destul de 
puţin sofisticat, nu are cum să-şi dea seama că povestea cu 
viroidul este falsă. Îndrăznesc să spun că i s-a interzis să se 
acordeze pe alte lungimi de undă decât cele ale lui Jack şi a 
fost instruit să ignore toate fragmentele de discuţii pe care 
le-ar putea auzi accidental. Misiunea lui este să-l prevină pe 
Jack asupra viroizilor şi asupra răufăcătorilor care vor 
trimite roboţi pentru a-l face pe Jack să-şi reia după aceea 
operaţiunile, distrugând omenirea. Ţinând cont de acestea, 
ar fi destul de normal ca el să se pretindă om şi imaginea lui 
să fie proiectată ca umană. Nu ar avea nici o remuşcare că 
participă la o astfel de minciună, mai ales că cel păcălit este 
un alt robot. 

— Ah-ha! Strigă Borup. L-am prins! Atunci când veţi vorbi 
din nou cu Jack, Napoleon va asculta şi va privi. Va vedea că 
sunteţi oameni şi vă va asculta ordinele. 

— Nu o va face, spuse Powell slab. Presupun că mişcarea 
asta a fost prevăzută de conspiratori. Dacă ar fi trebuit să 
mă ocup eu de el, nu numai că i-aş fi programat 
transmiţătorul astfel încât el să apară drept uman, dar i-aş 
fi programat şi receptorul, astfel încât orice om care-i 
vorbeşte să pară robot. 

— Uuufff! Pufni Borup, şi plecă să caute akvavit-ul. 

— Într-adevăr, fu Donovan de acord. Asta îl va proteja de 
gânduri destabilizatoare şi va fi cu atât mai convingător 
pentru Jack. 

— S-ar putea gândi la posibilitatea ca sistemul de 
comunicaţii să îl înşele, spuse Powell, dar nu poate face 
prea multe, ordinul lui fiind să prevină o catastrofă. De 
exemplu, l-am putea invita aici, ca să discute cu noi. Pun 


pariu că ne va refuza, pentru că dacă suntem roboţi 
duşmani, aşa cum i s-a spus, l-am putea prinde şi împiedica 
să-şi îndeplinească misiunea. 

Borup încuviinţă: 

— Înţeleg, înţeleg. Clasica poveste, nu? Peştera lui Platon. 

— Ce? Făcu Donovan. 

— Nu ştii? Ja, eu călătoresc şi am mai mult timp la 
dispoziţie pentru citit decât voi. Filosoful grec Platon a 
arătat că informaţiile noastre despre lumea materială ne 
parvin doar prin intermediul simţurilor, şi de unde ştim că 
ceea ce ne spun ele este adevărat? Mai degrabă, foarte 
adesea informaţiile sunt false. A spus că suntem ca nişte 
prizonieri într-o peşteră, fără a putea privi afară. Nu putem 
vedea decât umbrele proiectate pe pereţi. Din aceasta 
trebuie să estimăm care este realitatea. 

— O idee destul de aiurită. 

— Ha, vrei să combaţi solipsismul ca dr. Samuel Yohnson, 
aruncând o piatră. 

— Lăsaţi controversele filosofice, îi întrerupse Powell. Ai 
sesizat o analogie bună, Svend. Suntem prinşi în peştera lui 
Platon, cu toţii. Nu ne putem apropia fizic unul de altul. 
Singurele informaţii pe care le primim ne vin doar pe calea 
undelor; şi ar putea fi false. Noi nici măcar nu ştim dacă 
robotul Napoleon există. Aşa presupunem, dar poate că 
este doar un produs al imaginaţiei lui Jack. Dacă Napoleon 
există, atunci ştie că imaginea lui este proiectată astfel încât 
să pară umană; dar toate imaginile pe care le primeşte sunt 
robotice şi crede - trebuie să creadă, ca să satisfacă 
ordinele stăpânilor săi - că ceea ce vede este adevărat. Cât 
despre Jack, dacă nu a căzut sub efectul halucinaţiilor, 
atunci toate imaginile pe care le primeşte sunt umane şi nu 
poate spune care sunt autentice şi care nu. Impas. Cum 
scăpăm? 'Ţineţi cont că timpul se scurge. Nu cred circuitele 
pozitronice ale lui Jack mai pot suporta multă vreme stress- 
ul. lar Proiectul Io nu poate rămâne pe loc săptămâni şi luni 
fără a se prăbuşi. 


Donovan pocni din degete. 

— Am găsit! Exclamă el. Îl chemăm pe Jack şi îl atragem 
pe Napoleon în discuţie. Înregistrăm. Atunci Pământul va şti 
că este ceva putred în. Aăhh. Scuză-mă, Svend. 

Powell se încruntă. 

— Putem încerca, spuse el. Dar ar fi bine să spunem ceva 
ce el va considera că merită a fi luat în seamă. 

— Bună, Jack, îl întâmpină el cât mai calm posibil. Ce mai 
faci? 

Imaginile dezolante tremurau. Vocea urca şi cobora: 

— Ce. Vreţi? 

— Să continuăm conversaţia. Şi, ca să fim sinceri, să îl 
salutăm respectuos pe Împăratul Napoleon. Ne-ai spus că 
ne ascultă. Am fi onoraţi dacă ar participa şi el la discuţia 
noastră. Dar mai întâi să ne prezentăm. Am omis să facem 
lucrul acesta la discuţia anterioară. Îţi aduci probabil 
aminte, numele meu este Gregory Powell. Domnul de lângă 
mine este Michael Donovan, iar în spatele nostru se află 
căpitanul Svend Borup. 

Powell zâmbi, deşi ştia că nu are nici un rost: 

— Nu prea semănăm unii cu alţii, nu? Ce să-i faci, oamenii 
sunt atât de diferiţi! După o întârziere: 

— Este posibil. Pentru mine. Arătaţi. La fel. M-am străduit 
să-l descriu pe Împăratul Napoleon cât de bine am putut. 
Îmi cer scuze, domnule. 

Oare cui se adresa? Unui observator nevăzut? Atenţia lui 
se întoarse spre Powell: 

— Ce vreţi? El. El m-a instruit. Să nu pierd. Timpul. Cu voi. 
Trebuie să mă. Pregătesc. Să rezist. Oricărei invazii. 

— Să te opui oamenilor care te-au trimis? Vorbi domol 
Powell. 

După un minut văzu cum fundalul imaginii tremură brusc 
şi continuă repede, sperând ca robotul să nu întrerupă 
discuţia: 

— Scopul nostru este să-ţi demonstrăm că suntem într- 
adevăr oameni, indiferent ce ar susţine Napoleon. Trebuie, 


sub Codul Epsilon, să accepţi că Pământul nu este în 
pericol. Trebuie să te întorci la lucru. Fii foarte atent. 

Oare departe în spaţiu, o maşină se acorda pe frecvenţa 
lor? Powell întoarse privirea spre Donovan. 

— Acum, Mike, rosti el, vreau să-mi spui foarte sincer - 
sincer, fii atent - că nu eşti nici om nici robot. 

— Nu sunt niciuna, nici alta. Acum, Greg, spune-mi sincer 
că nu eşti nici om nici robot. 

— Nu sunt niciuna, nici alta. 

Powell privi din nou în faţă, în imaginea ai cărei ochi nu-i 
putea zări: 

— Ai auzit, Jack? Gândeşte-te. Ordinul a fost să răspundă 
sincer la întrebare. Nu a fost implicată nici o ameninţare 
pentru vreo fiinţă umană, deci orice robot trebuie să 
asculte de ordin. Totuşi, singurul răspuns posibil pentru un 
robot ar fi fost „Nu pot”. Doar o fiinţă umană ar fi nesocotit 
ordinul, dând răspunsul fals „Nu sunt niciuna, nici alta.” 

Încordaţi la maximum, bărbaţii aşteptară. 

Inteligența lui Jack sesizase greşeala. Sau primea oare 
şoapte din profunzimile spaţiului? Răspunsul veni mai 
târziu decât de obicei: 

— Ar fi corect. Dacă. Cel care a pus întrebarea. Ar fi fost 
fiinţă umană. Dar dacă. Este robot. Atunci. Alt robot îl poate 
minţi. Mai ales dacă a fost astfel instruit dinainte. Acelaşi 
lucru. Este valabil pentru. Orice astfel de dialog. Nu 
dovedeşte nimic. Nu mă mai bateţi la cap! 

Powell şi Donovan amuţiră. 

— Napoleon, ai ceva de spus? Încercă Borup. 

I se răspunse cu tăcere. 

Jack întrerupse comunicarea. 

Nici măcar fileul de heringi cu cartofi nu reuşi să îi 
consoleze. 

Bărbaţii mestecau fără a scoate o vorbă. Ca şi cum vedeau, 
simțeau imensitatea şi frigul de dincolo de pereţii protectori 
ai navei. Stelele le aduceau aminte, în mod ciudat, de eşecul 
unei încercări, de moartea multor speranţe. 


Când Ole aduse în sfârşit cafeaua, reuşi să-l aducă un pic 
la viaţă pe stăpânul său. 

— Dacă Jack este nebun-nebun, are în continuare o fisură 
logică foarte importantă, opină el. Jineţi-vă de el. Faceţi-l să 
gândească. De exemplu, viroizii aceia nu ar fi făcut ca pe lo 
rocile să fie diferite de cele pe care le-a văzut Jack? 

Powell dădu din cap: 

— Fără îndoială, însă i s-a predat geologia ioniană aşa cum 
este. Slujba lui era practică, nu ştiinţifică. Ori de câte ori ar 
fi detectat ceva în neregulă, ar fi trebuit să raporteze 
specialiştilor de acasă, cerând lămuriri. Nu ţi-ai dat seama 
cât de agitat era? 

Powell ridică privirea: 

— Da. Fiecare convorbire cu noi i-a înrăutățit situaţia. 
Dacă nu punem la punct un plan care să dea sigur roade, 
mai bine o lăsăm baltă. Poate că Susan Calvin ne-ar putea 
da o idee. 

— Da, însă carierele noastre vor avea de suferit în acest 
caz, murmură Donovan. 

— Dă-le încolo de cariere. De fapt, nu mă aştept ca 
bătrâna doamnă să ne rezolve problema stând în scaun, pe 
Pământ. Altfel nu ne-ar fi trimis pe noi aici. Din cauza 
întârzierilor nu se putea folosi de trucurile ei robopsihice. 

— Cred că ai dreptate, oftă Donovan. Nu-mi dau seama 
cum să-l facem pe Napoleon să discute cu noi; poate că de 
fapt nici nu există. Ce-ar fi să presupunem că nu există, că 
Jack este dement şi să vedem dacă nu există o modalitate 
să-l facem să vină aici, la bordul navei, sau cel puţin să nu 
se mai opună sosirii altor roboţi? Dacă vor sosi! 

— Să ne punem creierele la contribuţie câteva zile şi să 
sperăm că putem pune la cale un plan căruia Jack să nu-i 
facă faţă. 

— Mă întreb dacă puteţi face una ca asta, spuse Borup. Nu 
sunt expert, dar am văzut oameni cu idei ciudate, unii 
dintre ei foarte inteligenţi. Da, de-a dreptul strălucitori. 


Stau în peştera lui Platon până vine moartea şi-i loveşte pe 
la spate. 

Se întrerupse. Donovan pocnise din palme, Powell 
fluierase puternic. 

— Bună, Jack. 

Imaginile nu proveneau de la bază. Sfărâmăturile zăceau 
întunecate pe fondul ameninţător al lui Jupiter, la baza 
înălțimilor. Dincolo de o ridicătură se ridicau fumuri 
vulcanice, în culori murdare, alb şi galben. Jack era pe 
teren, pregătindu-şi întărituri şi ascunzători pentru război. 

Se îndreptă brusc şi imaginea cunoscu o schimbare 
ameţitoare. 

— Ce mai vreţi? Se răsti el. V-am spus să mă lăsaţi în pace. 
Nu sunt obligat să vă ascult. Pot întrerupe discuţia. 

— Aşteaptă. Aşteaptă. 

Până când acest mesaj va ajunge la Napoleon, acolo unde 
se află, dacă există. 

— Fii calm, porunci Powell. Ai cerut dovezi că eu şi colegii 
mei suntem fiinţe umane. Ei bine, avem aceste dovezi. 

Aşteptare. 

— Aţi încercat. Care este certitudinea? Dacă. Sunteţi. 
Roboţi. Acţionaţi la ordinele altcuiva. Stăpânii voştri. Au 
prevăzut. Multe. Scenarii. 

— În acest caz, stăpânii noştri sunt fiinţe umane, spuse 
Donovan. Nu crezi că ar trebui să asculţi ce-ţi spun ei prin 
intermediul nostru? 

Îşi asumase un risc. Aşteptarea îi ardea ca o flacără. Îl 
auziră pe Jack scoțând un zgomot aspru. Însă trebuia 
zguduită şi certitudinea lui Napoleon, în caz că Napoleon 
exista într-adevăr. 

— Suntem oameni, spuse repede Powell. În această 
situaţie desperată, ne forţezi să demonstrăm acest lucru, 
indiferent cât ne-ar costa. După aceea, s-ar putea să îţi pară 
rău şi să-i asculţi pe supraviețuitorii grupului nostru. 

— "Ţine cont că dacă ceea ce ţi-a spus Napoleon este 
adevărat, interveni Donovan, atunci nu putem fi oameni. 


Trebuie să fim roboţi şi să ne prefacem. Trebuie să fim ceea 
ce vede el pe monitorul lui. Dar dacă suntem oameni, atunci 
ceea ce ţi-a spus Napoleon este fals. Corect? 

Jack nu remarcase probabil sudoarea care curgea pe 
feţele celor doi bărbaţi. 

— Fii foarte atent! Porunci Powell. 

Se ridică în picioare, scoase o baghetă de detonol, 
înălţând-o ca pe o sabie. Donovan se ridică şi el: 

— Greg, eu. Ăăhhh. A sosit timpul să faci ce ţi-am spus să 
faci în caz că situaţia devine desperată. Distruge-te. 

Powell trase cuiul detonator. Cuiul în mâna dreaptă, 
bagheta în mâna stângă. 

— Mike, veni replica sa, îţi ordon să te auto-distrugi. 

Donovan scoase şi el explozivul. După ce scoase cuiul 
detonator, duse bagheta la gât, în mod teatral. Cei doi 
bărbaţi stăteau faţă în faţă. Într-un câmp gravitațional 
normal genunchii lor ar fi cedat, aici însă reuşeau să se ţină 
pe picioare. Respirau greu şi neregulat. 

— Opriţi! 

Strigătul lui Jack se auzi puternic, dar parcă de la o 
depărtare de ani-lumină. 

— Puneţi detonatoarele la loc! 

— Dacă suntem roboţi, scrâşni Donovan, ce-ţi pasă? 
Aşteptare. 

— Legea A Treia! Trebuie! 

— Avem ordine! Se încăpăţână Powell. Fiecare minut dura 
parcă o eternitate. După patru minute şi jumătate Borup 
intră şi încremeni, holbându-se la ei. 

— Ce se întâmplă aici? Strigă el. Aţi înnebunit şi voi? 

— Avem ordine, repetă Powell. 

— Le contramandez eu! Spuse Borup. Puneţi 
detonatoarele la loc! 

Preţ de o clipă, se păru că Donovan nu va reuşi să 
îndeplinească ordinul, atât de tare îi tremura mâna. Reuşi, 
totuşi. Cuiul detonator al lui Powell se afla deja în locaşul 
său. Se prăbuşiră fără vlagă în scaunele lor şi aşteptară. 


După zece secunde, imaginea de pe monitorul lui Jack se 
schimbă şi interveni o altă imagine, cea a unui bărbat 
scund, îndesat, cu un tricorn pe cap şi haină cu epoleţi. 
Imaginea era fără viaţă, practic o caricatură - destul de 
bună pentru un robot puţin sofisticat - iar sunetul reda 
puţin din frământarea ce se simţea dincolo de cuvinte. 

— Stăpâni, stăpâni! lertaţi-mă! Am greşit, am fost indus în 
eroare. Sunteţi pe Himalia? Vin chiar acum la voi şi fac ce 
vreţi. Ascultaţi-mă, judecaţi-mă, iertaţi-mă! 

Ole pregătea o masă festivă. Borup nu le dezvâăluise 
pasagerilor despre ce anume era vorba. 

— O surpriză, ceva special şi delicios, spusese el, cu varză 
roşie. Între timp vom bea puţin akvavit si, ja, o ladă cu bere 
pe care o păstrez pentru cazuri neprevăzute. Sau pentru 
sărbătorirea succesului! 

Powell şi Donovan nu acceptară imediat. Erau beţi deja - 
de fericire - şi stăteau în faţa staţiei de transmisie, 
comunicând acasă mesajul lor codat. 

„. Da, îşi recunoaşte greşeala. Desigur, e încă stupefiată, 
sărmana creatură. La urma urmelor, îndeplinise ordinele 
oamenilor care îl pregătiseră pentru această misiune. Nu, 
nu l-am presat să ne dea informaţii complete. I-am creat 
impresia că şi ei erau la rândul lor induşi în eroare şi că 
după ce va ajunge pe Pământ, totul se va aranja. În caz că 
se răzvrăteşte în timpul călătoriei, nu ne facem probleme, 
este un robot micuţ, iar noi avem doi roboţi zdraveni, care 
vor şti să-l ţină sub control. 

Nu, nu am făcut pe detectivii, încercând să aflăm cine sunt 
vinovaţii. Asta cade în sarcina poliţiei sau a dr. Calvin. N-are 
rost să facem noi acum nişte presupuneri pripite. 

Jack trebuie să fie îngrijit. Îşi doreşte foarte mult să 
reînceapă lucrul, dar a trecut printr-un coşmar şi ar avea 
nevoie mai întâi de o stabilizare. Poate vine aici un 
robopsiholog tânăr, ca să pună lucrurile în ordine. 

Abia aşteptăm să vedem ce valuri va ridica această afacere 
pe scena politică!” 


Până acum vorbise Powell. Îi aruncă o privire lui Donovan. 

— Gata, amice! Îl invită el. E rândul tău să te acoperi de 
glorie. 

Donovan zâmbi, îşi drese glasul şi începu: „Problema era 
următoarea: În aceste condiţii, ce puteam face noi şi roboții 
nu puteau? 

Să presupunem că ne-am fi ordonat unul altuia să ne 
autodistrugem. Lucrul ăsta nu avea o rațiune evidentă. La 
ce ne-ar fi slujit? Jack putea presupune în continuare că ne 
prefăceam. Aşa că dacă eram amândoi roboţi, nu vom 
respecta ordinul. 

Dacă unul dintre noi era robot şi celălalt nu, robotul s-ar fi 
conformat; omul avea posibilitatea să aleagă. 

Dacă amândoi eram oameni, aveam desigur posibilitatea 
de a alege. 

Am ales amândoi să respectăm ordinul. În ultimul moment, 
şi-a făcut apariţia căpitanul Borup şi ne-a contramandat 
ordinele. Dacă ar fi fost robot, asta nu ar fi schimbat cu 
nimic situaţia. Fie că eram roboţi sau nu, niciunul dintre noi 
nu era obligat să-l asculte. În consecinţă, dacă amândoi |- 
am ascultat, concluzia se impunea de la sine: căpitanul 
Borup este fiinţă umană.” 

Donovan râse nervos: „Desigur, nu aveam deloc de gând 
să mergem până la capăt, indiferent ce s-ar fi întâmplat. 
Amândoi intenţionam să-l ascultăm pe căpitanul Borup. Şi 
am transpirat binişor, credeţi-mă! Însă trebuia să arătăm că 
nu ne prefăceam. 

Jack probabil că era prea stresat ca să gândească repede, 
însă dacă Napoleon ne privea, îşi dădea seama că un robot 
nu poate porunci unui om să se sinucidă decât dacă ştia 
dinainte că este vorba de o farsă. Chiar dacă sinuciderea 
robotului face sau nu parte din joc. Deci, dacă omul scoate 
cuiul detonator, se pune în pericol, şi robotul trebuie să 
intervină. Poate nu chiar imediat, dar la timp pentru a 
împiedica explozia. Dar amândoi am stat pe poziţii până 
când şi-a făcut apariţia al treilea om. 


Da, era în continuare posibil ca toţi trei să fim roboţi, 
executând un plan riguros stabilit dinainte. Totuşi, singura 
experienţă a lui Jack în materie de roboţi a dobândit-o în 
activitatea cu acei lucrători simpli cu care colabora el. 
Roboții lui Edgar veneau, încărcau marfa şi plecau. De 
asemenea, cunoştinţele lui Napoleon despre lume trebuiau 
să fie limitate, altfel contradicţiile din povestea cu viroizii l- 
ar fi perturbat prea puternic pentru a-şi putea îndeplini cu 
succes misiunea. Niciunul dintre ei nu ar fi crezut că un 
robot este capabil de atâta flexibilitate. Nimic nu ar fi părut 
adevărat decât dacă în scenă se afla cel puţin o fiinţă 
umană. 

Napoleon a tras concluzia că în ordinele sale exista un 
neadevăr. În locul unei situaţii ipotetice, în care miliarde de 
oameni urmau să moară, s-a confruntat cu o situaţie reală, 
în care trei oameni în carne şi oase îşi puneau în pericol 
viaţa din cauza lui. Prima Lege a învins.” 

Donovan întrerupse transmisia, se lăsă pe spate şi îşi 
umflă obrajii. 

— Buuufff! Făcu el. Mă simt ca un burete uscat. Hai să 
ieşim din congelatorul ăsta şi să intrăm în navă, unde ne 
aşteaptă băuturile alea. Avem la dispoziţie o oră şi jumătate 
până la primirea mesajului lor. 

Powell râse. 

— Şi dacă în momentul ăla n-o să fim în stare să ducem o 
conversaţie oficială, ce crezi că or să ne facă? 

CONŞTIINŢA FUNDAŢIEI de George Zebrowski. 

ÎN ANUL 1056 E. F. Am început să caut prin arhive. 
Intenţionam să fac o simplă reunire a apariţiilor lui Hari 
Seldon în Cripta Timpului în momentele de criză ale 
ultimului mileniu, la care să adaug comentariul meu. 
Bănuiam că proiecţiile lui Seldon existau deja, poate cu 
comentariul altui istoric. 

Prima mea surpriză, căutând prin arhivele Trantorului, a 
fost să descopăr că o astfel de reunire nu exista în marea 


bibliotecă. M-am apucat să caut apariţiile individuale, dar 
am fost surprins să descopăr doar trei din cele şase apariţii. 

La început am crezut că nu introdusesem corect codurile 
de acces; însă după mai multe încercări a devenit clar că 
trei dintre apariţii nu se aflau acolo. Am tras concluzia că 
trebuie să fie pe undeva prin banca generală de date şi m- 
am apucat să caut - atât din ambiţie cât şi din curiozitatea 
de a afla unele dintre ideile marelui psihoistoric. Vroiam să 
descopăr, să prelucrez şi să prezint într-o formă accesibilă 
toate apariţiile lui Hari Seldon. Eram bun la căutat fişiere 
(unii dintre colegii mei susțineau că doar la asta eram bun, 
deşi atunci când aveau nevoie de mine se purtau mult mai 
politicos). Era de neconceput să se fi pierdut ceva din 
amintirea lui Hari Seldon, însă trebuia să mă conving; chiar 
şi menţionarea unui asemenea lucru mi-ar fi câştigat un loc 
în viitoarea ediţie a Enciclopediei Galactice, cea cu numărul 
117. 

Trei dintre înregistrări lipseau, deşi erau citate în alte 
documente. Le-am trecut în revistă, după cum urmează: 
până la intrarea în scenă a Catârului au avut loc patru 
crize, şi de fiecare dată a apărut un simulacrum al lui Hari 
Seldon pentru a ajuta şi a da explicaţii. A apărut în 
momentul de apogeu al primei crize. La a doua criză, 
evenimentul a avut loc când deja fusese rezolvată cu 
succes. Nimeni nu a venit să-l asculte la a treia şi a patra 
criză, însă înregistrările arată că el s-a prezentat la timp. 
Impresia generală este că în acel moment nu era nevoie de 
el, însă s-au făcut totuşi înregistrări. A cincea apariţie a fost 
mult aşteptată, având loc exact în momentul în care Catărul 
ataca Terminus-ul. Cuvintele lui Seldon arată că nu era la 
curent cu evenimentele. A şasea apariţie, la care se fac 
referiri în numeroase documente, plasează imaginea lui 
Hari Seldon în 190 d. 1000 E. F. Nimeni nu a fost acolo 
pentru a-l asculta. 

Aparițiile doi, trei şi şase au fost înregistrate - apoi scoase, 
ca şi cum cineva s-a temut că ar putea juca un rol nedorit în 


evoluţia următoare a evenimentelor. Însă nu am descoperit 
argumente în favoarea acestei ipoteze. Se părea deci că va 
trebui să dau explicaţii referitoare la mai recenta lipsă de 
interes pentru ideile lui Seldon. 

Timp de aproape o lună, am lăsat programele mele de 
căutare (reflexive, asociative, indicative şi stohastice) să 
cerceteze prin vasta bancă de date a Trantorului, în care s- 
au acumulat istoria şi cunoştinţele a douăzeci şi cinci de 
milioane de lumi. Din când în când am găsit referiri la 
apariţiile cu numărul doi, trei şi şase, făcute de oameni care 
intenționau să viziteze Cripta Timpului, însă dintr-un motiv 
sau altul nu reuşiseră să ajungă acolo la timp; cu toate 
acestea, nu am dat peste ele. 

Teama că aceste înregistrări dispăruseră pentru 
totdeauna a început să pună stăpânire pe mine, împreună 
cu incertitudinile referitoare la rolul lui Seldon în istorie. 
Deşi psihoistoria îşi traducea predicțiile doar în termeni de 
probabilităţi, întotdeauna au avut o aură misterioasă şi 
autoritară, ca o tentativă a trecutului de a controla viitorul. 
În ce măsură a fost planul de o mie de aniallui Seldon o 
profeție care se îndeplineşte singură? Cum a influenţat el 
cursul real al evenimentelor? Daca psihoistoria era valabilă, 
atunci cum putea rămâne în afara istoriei, fără a fi ea însăşi 
subiectul legilor statistice? Credea Seldon că gândirea 
psihoistorică se sustrăgea curgerii istoriei? Sau planul său 
era un simplu ideal? Iar în final am început să mă întreb 
dacă apariţiile lui Seldon în Cripta Timpului aduseseră 
vreun folos. Care a fost importanţa lor, în caz că au avut 
vreuna? 

Aceste întrebări, împreună cu altele, mi se învălmăşeau în 
minte determinând mii de răspunsuri posibile şi aşteptam 
ca programele mele de căutare să captureze apariţiile lipsă. 
Am început să simt ca şi cum o mână nevăzută mă 
împiedica să ajung la soluţiile problemelor care mă 
frământau. Eram convins că cea de-a şasea şi ultima 
apariţie a lui Seldon mi-ar putea oferi adevăratul motiv al 


celorlalte apariţii. Doar ultima apariţie, programată să aibă 
loc după eliminarea tuturor pericolelor ce amenințau 
civilizaţia galactică, ar fi fost în măsură să dezvăluie 
gândurile marelui psihoistoric vizavi de planul său proiectat 
peste timp. În minte mi se strecurase gândul că Planul 
Seldon nu era ceva inevitabil, din moment ce avusese 
nevoie de un supraveghetor. 

Am început să visez că eram şi eu de faţă la ultima lui 
apariţie şi că îmi vorbea, dezvăluindu-mi secrete pe care 
doar eu le puteam înţelege. Dar dacă eu eram singurul, 
atunci colegii mei istorici uitaseră să formuleze cea mai 
importantă întrebare a Istoriei Galactice: un singur om a 
fost responsabil de comprimarea a treizeci de mii de ani de 
declin într-un singur mileniu? 

Dacă şi alţii îşi puseseră aceleaşi întrebări ca şi mine, 
atunci unde erau lucrările lor? De ce nu aveam cui cere 
lămuriri? Începutul Renaşterii Galactice trebuia învăluit de 
mister? 

În acest moment m-am gândit că poate puneam greşit 
problema. De exemplu, dacă Planul Seldon ar fi fost 
implementat creativ şi nu fatalist atunci n-ar mai fi existat 
nici o contradicţie între liberul arbitru şi psihodeterminism. 
Determinăm şi suntem determinaţi, într-un grad mai mare 
sau mai Mic, şi nu există nici o dificultate în a prezice ceea 
ce am dori să facem. Liberul arbitru este manifestarea 
determinismului interior. În consecinţă, nu impui o 
constrângere atunci când prezici ceea ce cineva ar putea 
face din propria voinţă, mai ales dacă posibilităţile de 
alegere sunt puţine. 

Acest raţionament ar însemna că odată Planul Seldon pus 
în aplicare, acesta îşi pierdea în mare măsură importanţa. 
Aparițiile în Cripta Timpului nu se potriveau cu procesul 
creativ iniţiat de Seldon! Desigur, puţini vedeau Planul din 
această perspectivă, deşi concluzia era evidentă prin 
dezinteresul manifestat faţă de înregistrările cu numerele 
doi, trei şi şase. 


Totuşi, aveam nevoie de acele apariţii pentru a-mi 
confirma teoria. Să fi fost oare diminuarea importanţei lui 
Seldon cea care a determinat absenteismul la ultima sa 
apariţie, sau cei care au vizionat-o mai târziu au fost şocaţi 
de acelaşi raţionament ca şi al meu şi au îngropat 
înregistrarea? Probabil au distrus-o complet şi nu-mi voi 
putea satisface niciodată curiozitatea ardentă. 

În timp ce programele îşi continuau căutarea, am avut o 
viziune - cea a lui Hari Seldon păcălind istoria umană 
pentru ca aceasta să se re-creeze singură promovând 
oameni inteligenţi, energici, care nu aveau altă soluţie 
decât să aducă schimbările dorite, trasând cursul istoriei 
prin intermediul celor două Fundaţii: mâna stângă şi cea 
dreaptă muncind împreună, însă independent. Geniul lui 
Seldon să constea oare în cunoaşterea faptului că viitorul 
aparţine celor care îl trăiesc, că istoria este o problemă 
care nu poate fi rezolvată, ci doar imperfect dirijată? 

Răspunsurile la întrebările mele păreau de negăsit. Oh, 
cât de mult mi-aş fi dorit să apar în faţa lui Seldon iar el să 
mi le dea! Eram convins că şi în situaţia în care 
înregistrările fuseseră distruse, trebuia să existe undeva o 
copie, în imensul hăţiş informaţional al Trantorului. Până şi 
un ecou putea fi amplificat, restaurat, adus să arate ca 
originalul. Programele mele căutau ceva de o importanţă 
deosebită, dincolo de speculaţiile filosofice; însă nici un 
program nu avea cum recupera o informaţie iremediabil 
pierdută. 

Apoi, într-o zi, pe când stăteam la terminalul din 
apartamentul meu, situat la al 66-lea Nivel Polar al 
Trantorului, programul mi-a comunicat: Aparițiile lui Seldon 
numerele şase, trei, şi doi disponibile în această ordine. 
Subrutina de căutare terminată!” 

Am rămas locului surprins, holbându-mă la strălucirea 
albastră şi uniformă a holoblock-ului, întrebându-mă dacă 
nu cumva programul reuşise să scoată de fapt cele trei 
apariţii disponibile mai înainte, printr-o eroare de botezare 


a fişierelor. Mi-am ţinut răsuflarea şi am plimbat mâna pe 
deasupra plăcii de comandă. 

Holoblock-ul a prins viaţă. Silueta fragilă a unui bătrân 
într-un scaun cu rotile a ridicat privirea spre mine, cu ochi 
strălucitori şi plini de înţelegere. Am aşteptat să vorbească, 
sperând că aceasta nu era o simplă copie a apariţiilor 
cunoscute. 

„Sunt Hari Seldon,” a spus el uşor, dând impresia unei voci 
pline de viaţă însă bine ţinută în frâu, „iar aceasta este cea 
de-a şasea şi ultima mea apariţie în Cripta Timpului.” A 
făcut o pauză iar eu m-am aplecat înainte, plin de 
curiozitate. Asta era! Am aruncat o privire funcţiei de 
înregistrare. Era în plin proces de derulare. 

„Câţiva dintre voi v-aţi întrebat deja,” a continuat Seldon, 
„ce folos au avut aceste apariţii ale mele, sau dacă au avut 
vreun folos. Ele ar fi trebuit să coincidă cu o serie de crize, 
ajutându-vă să depăşiţi perioadele dificile, atunci când 
planurile psihoistorice ar fi dat impresia că nu aveau nimic 
de-a face cu evenimentele reale. Sper ca această situaţie să 
fi fost doar aparentă, nu şi reală.” Bătrânelul mi-a zâmbit. 
„Din câte prevăd eu, s-ar putea ca acum să vorbesc unei săli 
pustii, într-o galaxie fragmentată, cufundată în continuare 
în epoca întunericului. Dar dacă cineva mă ascultă, atunci 
să ştie că aceste apariţii ale mele trebuiau să fie utile la 
ceva, într-un fel sau altul.” 

A îndreptat un deget descărnat spre mine, dând impresia 
că ar vrea să se scoale din scaun ca să-mi atingă faţa. O 
carte deschisă i-a căzut din poală, pe podea. 

„Să vă explic ce vreau să spun,” a continuat el. „Fie am 
prevăzut corect evenimentele, fie eşecul meu v-a pus în 
mişcare pe aceia dintre voi care v-aţi aflat în miezul acţiunii. 
Psihoistoria poate face previziuni destul de corecte, dar nu 
poate proiecta imaginea unui anumit viitor şi acţiunile 
necesare realizării acestuia. Deoarece întregul este compus 
din nenumărate fragmente mici, iar în cea mai mare parte a 
timpului ne trăim vieţile în detaliile mici. Unii dintre voi vor 


spune probabil că psihoistoria nu a fost ce am vrut eu să fie, 
şi au dreptate. În măsura în care aproape toate minţile 
înguste au dreptate. Însă a fost, sper, destul din ce a trebuit 
să fie - un strigăt de unire a forţelor împotriva întunericului 
irațional care dorea să cuprindă galaxia timp de treizeci de 
mii de ani, aducând-o în stare de barbarism. În fiecare zi 
iraţionalul a încercat să se impună, însă a fost împins înapoi 
de intelect şi de bunele intenţii.” 

A făcut o pauză şi s-a lăsat pe spate cu o expresie 
mulţumită, ca şi cum şi-ar fi dat seama că reuşise. „Istoria 
ne dezvăluie câteva elemente fundamentale în exercitarea 
liberului arbitru,” a continuat el pe un ton confidenţial. „Nu 
pot fi prezise decât probabilităţi, însă nu întotdeauna şi nu 
la perfecţie. Totuşi, dacă stăm să ne aducem aminte, toate 
evenimentele au avut o cauză, inclusiv cele determinate de 
liberul arbitru. Evenimentele istorice decurg dintr-o 
varietate de factori, şi sunt deci explicabile - dar nu 
exhaustiv. Liberul arbitru poate acţiona doar în câteva 
situaţii, reduse ca număr. Nici o alegere liberă nu scapă de 
condiţionare, altfel am putea crea materie şi energie din 
nimic, la simpla dorinţă.”. A zâmbit spre mine, ca şi cum mi- 
ar fi cunoscut toate gândurile aiurite şi ambițiile deşarte. 

„Eu v-am focalizat liberul arbitru, ajutându-vă să alegeţi 
conştientizând posibilităţile ce vi se deschid, ajutându-vă să 
priviţi mereu înainte. Sunt sigur că încercarea voastră a 
fost încununată de succes.” A oftat. „Ce veţi face voi în noua 
Eră Galactică, nu e treaba mea să prezic. Probabil 
omenirea va deveni mai bună. Pentru mine, asta înseamnă 
că va dobândi o inteligenţă superioară, imună la predicțiile 
psihoistorice. Sper asta, altfel noua voastră epocă va 
decădea şi se va prăbuşi, iar omenirea poate dispărea din 
galaxie, înlocuită fiind de inteligenţe noi, care chiar în acest 
moment gestează în nenumărate sisteme stelare, acolo 
unde planetele nu sunt adaptate biologiei umane. Istoria 
omenirii nu se întinde nici măcar pe durata a o sută de mii 
de ani, deşi am umplut o galaxie întreagă cu rasa noastră. 


Alte specii există de două sute de milioane de ani fără să 
atingă nivelul de inteligenţă conştientă. Atenţie însă, nu vă 
lăsaţi copleşiţi de auto-mulţumire. Deveniţi o cultură cu 
adevărat liberă, una care să nu se supună legilor 
psihoistorice, dar care-şi poate modela forma şi destinul 

A zâmbit din nou, părând cuprins de nostalgie. „Da, acesta 
este idealul meu despre ceea ce înseamnă o specie matură 
- una care nu trebuie dusă de mână. Într-adevăr, 
psihoistoria îşi prezice propriul sfârşit, dar nu îmi pare rău. 
Ea a funcţionat pentru că s-a bazat pe întunericul care se 
ridică dintr-o anumită trăsătură a naturii umane, atâta 
vreme cât natura umană rămâne neschimbată. Mai mult 
decât oricine altcineva, mi-am dat seama de posibilitatea ca 
psihoistoria să controleze viaţa omului, manipulând-o, şi 
iată motivul pentru care nu am făcut niciodată cunoscute 
legile sale. Împotriva psihoistoriei ca armă în mâna tiranilor 
am opus treizeci de ani de întuneric, care oricum nu ar fi 
avut loc, deoarece am adăugat la problemă exact atât cât 
trebuia. 

A privit camera goală. Părea că îl chinuie. „Nu ştiu ce v-aş 
mai putea spune. Decât, poate, că am iubit nobilele 
impulsuri din oameni, chiar şi atunci când v-am privit 
luptându-vă împotriva fiinţei interioare. Aveţi printre voi 
inteligenţe pozitronice, care s-ar putea să fie deja libere de 
tendinţele psihoistorice umane şi v-ar putea ajuta să 
deveniți liberi.” S-a aplecat înainte, ca şi cum a fi încercat 
să privească prin vălul timpului, spre viitor. 

Încet, holoblock-ul s-a stins. Ultima apariţie a lui Hari 
Seldon luase sfârşit. 

O imagine a prins viaţă în mintea mea. Am văzut liderii 
ambelor Fundaţii în Cripta Timpului, ascultând ultimul 
mesaj al lui Seldon. I-a şocat în asemenea măsură încât au 
hotărât să nu dea publicităţii ceea ce aflaseră în ultimul 
mesaj? Le-a zdruncinat credinţa în asemenea hal 
conştientizarea faptului că o mie de ani de gândire pozitivă 
şi bună intenţie au salvat omenirea, ea nefiind de fapt 


LLA 


dirijată de Planul Seldon? Le era teamă ca nu cumva acesta 
să fie poreclit Gluma Seldon? 

În mod cert, Planul Seldon şi ceea ce a fost mai bun în 
omenire au lucrat mână în mână, unul având nevoie de 
celălalt. A fost greşită, desigur, ştergerea ultimei apariţii a 
lui Hari Seldon. Dar poate că a fost un accident, nu o 
intenţie. În cel mai rău caz, s-a dorit protejarea iluziilor 
celor credincioşi, a celor care poate nu au înţeles că soarta 
lor a fost de fapt altcevA. La fel de valoros şi de necesar, şi 
nu viziunea unei fatalităţi strălucitoare care înăbuşă toate 
dubiile sub sentimentul certitudinii. Ei poate că au văzut 
ultimul mileniu ca pe o serie de întâmplări. 

Privind în holoblock-ul pustiu, mi-am dat seama că 
speranţa mea de a intra în ediţia cu numărul 117 a 
Enciclopediei Galactice era deşartă. Dezamăgirea era 
intensă. Dar dintr-o dată m-am ridicat deasupra vanităţii şi 
sentimentului de neîmplinire. Eu nu voi şterge înregistrările 
apariţiilor necunoscute ale lui Seldon, dar nici nu voi atrage 
imediat atenţia asupra descoperirilor mele. Înregistrările 
vor sta aici, pentru a fi descoperite de alţii la fel ca şi mine, 
fără prejudecăţi. 

Peste tot în jurul meu, pe Trantor şi pe alte milioane de 
lumi, inteligenţele pozitronice erau libere de constrângerile 
legilor lui Seldon. Am construit roboţi în nenumărate forme, 
de la cele mai simple unelte ale muncii fizice şi gândirii la 
cei mai sofisticaţi fraţi ai noştri din punct de vedere mental. 
Pe măsură ce ei vor evolua, vom evolua şi noi. Împreună 
vom stabili un nou curs alistoriei. Aceasta, mi-am dat 
seama cu un sentiment de bucurie pentru prima oară 
altruist, era puterea născândă a noii noastre galaxii. Putere 
pe care acum 0 aveam şi eu! 

VÂNĂTORII DE MAŞINI DE PE CÂMPIA DE ASFALT de 
Robert Sheckley. 

NAVA SE RABLAGISE DIN NOU. Circuitele nu comutau 
uşor, ca de obicei. Scoteau pocnete diverse, iar ăsta era un 
semn sigur de defecţiune. Hellman se aşteptase să iasă din 


tunelul spaţial în Zona 12XB din norul Orion. Însă ceva nu 
funcţionase ca lumea. Să fi dat comenzi greşite? Dacă era 
aşa, nu mai avea prea mult timp la dispoziţie pentru a le 
corecta. Se materializase în interiorul unui fel de nor gălbui 
şi simţea cum nava se prăbuşeşte rapid. Strigă spre 
computer: 

— Fă ceva! 

— Încerc, nu vezi? Răspunse computerul. Dar s-a strecurat 
o greşeală, un parazit. 

— Corecteaz-o! Urlă Hellman. 

— Când? Întrebă computerul. 

Computerele nu au simţul pericolului. Nava se prăbuşea 
prin norul ăsta cu o viteză de-a dreptul nesănătoasă dacă 
stăteai să te gândeşti că jos poţi întâlni un material solid, iar 
computerul îl întreba „când”. 

— Acum! Urlă Hellman. 

— Bine, spuse computerul. Apoi nava lovi solul. 

Hellman îşi recăpătă cunoştinţa câteva ore mai târziu, 
descoperind că ploua. Era bine să te afli afară, în ploaie, 
după atâta vreme petrecută într-o navă înghesuită. 
Deschise ochii pentru a privi cerul şi ploaia. 

Nu era nici o ploaie. Nu era nici un cer. Se găsea în 
continuare în interiorul navei. „Ploaia” însemna de fapt apa 
din bazinul cu apă. Era proiectată înspre el de unul dintre 
ventilatoarele navei, care se rotea cu o viteză suspectă, 
chiar dacă avea rulmenţi superfiabili. 

— Opreşte-l, mormăi Hellman îmbufnat. 

Ventilatorul muri cu un zumzet slab. Computerul navei 
spuse prin difuzorul său: 

— Eşti în regulă? 

— Da, sunt în regulă, făcu Hellman ridicându-se cu 
greutate în picioare. De ce-ai dat cu apă pe mine? 

— Ca să te trezesc. Nu am braţe sau extensoare sub 
comandă, aşa că am făcut şi eu ce am putut. Dacă mi-ai 
pune un braţ sau măcar un tentacul. 


— Da, am auzit deja părerea ta vizavi de subiectul ăsta, 
spuse Hellman. Dar legile sunt clare. Maşinile inteligente de 
Nivelul Şapte sau mai mult nu pot primi extensii. 

— Este o lege stupidă, se plânse computerul. Ce cred că 
vom face? Că o să înnebunim sau cine ştie ce? Maşinile sunt 
mult mai de încredere decât oamenii. 

— Aşa este legea, de la dezastrul de pe Desdemona. Unde 
suntem? 

Computerul recită o listă de coordonate. 

— Perfect. Asta nu-mi spune nimic. Planeta are vreun 
nume? 

— Dacă are, eu nu-l ştiu, spuse computerul. Nu apare în 
ghidul nostru spaţial. Cred că ai introdus greşit nişte 
informaţii, şi acum ne aflăm într-o zonă a spaţiului încă 
neexplorată. 

— Ar fi trebuit să verifici dacă există vreo greşeală. 

— Numai dacă ai fi activat Programul de Verificare a 
Erorilor. 

— L-am activat! 

— Banu. 

— Credeam că intră automat în acţiune. 

— Dacă studiezi pagina 1998 din manual vei afla cu totul 
altceva. 

— Bine că îmi spui acum! 

— ȚŢi s-a atras atenţia în mod special, în cursul 
antrenamentului preliminar. Sunt sigur că îţi aminteşti 
micuțul prospect roşu. Pe copertă, scria: „CITEŞTE ASTA 
MAI ÎNTÂI!” 

— Nu-mi aduc aminte de cartea asta. 

— Legea spune că toţi cei care cumpără o navă folosită 
trebuie să primească o copie după acest prospect. 

— Uite că mie au uitat să-mi dea. 

Se auzi un sunet lung, ca un zumzet. 

— Ce faci? Întrebă Hellman. 

— Trec în revistă fişierele, răspunse computerul. 

— De ce? 


— Pentru ca să-ţi spun că prospectul roşu este în 
continuare ataşat la panoul de accelerare, în faţa panoului 
cu instrumente, exact aşa cum prevede regulamentul. 

— Credeam că ăla era certificatul de garanţie. 

— Ai crezut greşit. 

— Ia mai taci din gură! Strigă Hellman furios. 

Avea suficiente necazuri pentru ca să mai primească o 
dădăceală de la computerul ăsta - servitorul omului! Se 
ridică în picioare şi începu o plimbare nehotărâtă. Cabina 
părea în regulă. Câteva lucruri se răsturnaseră, dar nu 
arătau prea rău. 

— Putem decola din nou? Întrebă Hellman. Computerul 
făcu din nou zgomotul acela care însoțea căutarea prin 
fişiere: 

— În starea actuală a navei, nu. 

— Nu poţi repara ce s-a defectat? 

— La întrebarea asta nu se poate răspunde precis, spuse 
computerul. Depinde dacă putem găsi trei litri de plasmă 
roşie de tipul doi. 

— Ce-i aia? 

— Cu asta rulează computerul. 

— Seamănă cu gazolina? 

— Nu e totuna, spuse computerul. Este de fapt un 
psiholubrifiant necesar circuitelor inferenţiale pentru a 
calcula cursul probabil. 

— Nu ne putem descurca fără el? 

— Ca să facem ce? 

— Ca să ne cărăm de-aici! Explodă Hellman. Te-ai scrântit, 
sau ce-ai? 

— În vorbirea ta se află prea multe ipoteze ascunse, spuse 
computerul. 

— Treci pe modul „vorbire vagă”, spuse Hellman. 

— Nu-mi place inexactitatea lui. De ce nu-mi spui precis ce 
vrei şi să vedem dacă nu putem rezolva. 

— Vorbire vagă”, veni din nou comanda lui Hellman. 


— Bine, oftă robotul. Vrei să ne întoarcem în navă şi să 
plecăm de aici. Vrei ca eu să repar tot ce este defect. Dar 
după cum ştii, mă aflu sub restricţia legilor roboticii şi una 
dintre ele îmi spune că nu am voie să-ţi fac rău, voit sau nu. 

— N-am să păţesc nimic dacă mă scoţi de aici, spuse 
Hellman. 

— Ai închiriat această navă şi ai plecat în spaţiu căutându- 
ţi norocul, nu-i aşa? 

— Da, şi ce? 

— Norocul se află chiar sub picioarele tale, aşteptându-te, 
iar tu nu te gândeşti decât cum să scapi mai repede de aici! 

— Ce noroc? Despre ce anume vorbeşti? 

— În primul rând, nu ai verificat cifrele care vorbesc 
despre mediul înconjurător, deşi ţi le-am oferit pe ecran. Ai 
remarcat probabil că presiunea atmosferică este 
aproximativ egală cu cea a Pământului. Cifrele spun în 
continuare că aceasta este o planetă bogată în oxigen şi în 
consecinţă este adecvată colonizării. lată prima posibilitate 
de a deveni bogat! 

— Vorbeşte-mi despre a doua. 

— Dacă nu cumva greşesc, spuse computerul, această 
planetă poate oferi răspunsul la ce s-a întâmplat în 
dezastrul de pe Desdemona. După cum ştim amândoi, se 
dau recompense de-a dreptul fantastice pentru cine 
descoperă locul în care se află conspiratorii. 

— Crezi că roboții de pe Desdemona au venit aici? 

— Exact. 

— De ce crezi una ca asta? 

— Pentru că am cercetat orizontul în toate direcţiile şi am 
descoperit nu mai puţin de trei semnale care indică viaţă 
mecanică, fiecare deplasându-se independent unul de altul 
şi fără a avea un operator uman. Asta am descoperit eu. 

Hellman se îndreptă spre hubloul cel mai apropiat. Privind 
afară, reuşi să zărească o prerie plată, anostă, întinzându- 
se cât vedea cu ochii. Nici o mişcare. 

— Nu e nimic aici, spuse computerului. 


— Simţurile tale nu sunt suficient de ascuţite. 'Te asigur, 
acolo există viaţă mecanică. 

— Roboţi, zici? 

— Se potrivesc definiţiei. 

— Şi crezi că pot fi de pe Desdemona? 

— Indiciile sunt destul de convingătoare. Ce alţi roboţi 
inteligenţi ar fi scăpat de sub supraveghere? Hellman se 
gândi un moment. 

— Ar putea fi un loc foarte bun pentru colonizare şi 
răspunsul la misterul Desdemona. 

— Această idee nu a scăpat atenţiei mele. 

— Aerul este respirabil? 

— Da. Nu descopăr nici forme complicate de bacterii. Mai 
degrabă cred că ai să laşi tu câteva pe aici. 

— Asta nu-i problema mea, rosti Hellman. 

Începu să fredoneze un cântecel, în timp ce îşi punea un 
costum adecvat pentru explorări: pantaloni kaki, o haină de 
camuflaj, ghete pentru deşert şi un pistol cu laser în holster. 
Spuse spre computer: 

— Crezi că poţi rezolva ceea ce este în neregulă? Dacă 
trebuie, îţi fixez chiar şi un braţ. 

— Cred că pot găsi o modalitate de rezolvare, îl linişti 
computerul. Însă chiar dacă nu reuşesc, nu suntem în 
situaţie desperată. Radioul funcţionează perfect. Am să 
transmit semnale pe un canal secundar, poate le captează 
cineva şi trimite o navă de salvare. 

— Încă nu, spuse Hellman. Nu vreau să vină altcineva aici, 
să trebuiască să împart cu el. 

— Ce să împarţi? 

— Ceea ce voi primi pentru descoperirea acestei planete şi 
pentru rezolvarea misterului Desdemona. De fapt, mai bine 
deconectează radioul. Să nu se joace nimeni cu el. 

— Aştepţi musafiri? Întrebă computerul. 

— Nu chiar. Numai că noi doi vom pleca în recunoaştere, 
ca să vedem cum stau lucrurile. 

— Eu nu pot fi mişcat de aici, protestă computerul. 


— Sigur că nu. Păstrăm legătura prin radio. Poate că am 
să-ţi dau ceva materiale de analizat. 

— Mergi să discuţi cu roboții? 

— Da, asta vreau. 

— Îţi aduc aminte că roboții de pe Desdemona se crede că 
au încălcat legile roboticii. Se crede că sunt capabili să facă 
rău fiinţelor umane, prin participare directă sau 
neparticipare. 

— Fantasme, rosti Hellman. Se ştie foarte bine că roboții 
nu fac rău oamenilor. Doar oamenii fac rău oamenilor. 
Roboții sunt creaturi raţionale. 

— Datorită dezastrului Desdemona, se crede că în cazul 
acesta lucrurile stau altfel. 

— În toată istoria roboților nu s-a mai întâmplat aşa ceva. 
Nu se cunoaşte ca un robot să fi atacat, cu sau fără intenţie, 
o fiinţă umană. Nu se cunoaşte. 

— Aceasta ar putea fi prima oară, spuse computerul. 

— Îmi pot purta singur de grijă. 

Aerul era curat şi proaspăt. Picioarele călcau pe o iarbă 
scurtă, elastică şi tare, mirosind uşor a cimbru şi rozmarin. 
Hellman ridică walkie-talkie-ul şi apăsă pe un buton. 

— Mă auzi? Întrebă el. 

— "Te aud tare şi clar, spuse computerul. Sunt computerul, 
terminat, ai cuvântul. 

— Nu mai fă pe deşteptul, spuse Hellman. Cine o fi fost 
ţicnitul care te-a programat? 

— Te referi probabil la circuitul ironic. A fost conceput 
special pentru modelul meu. 

— Foarte bine, atunci decuplează.-l. 

— Se decuplează manual. Va trebui s-o faci cu mâna ta. 

— După ce mă întorc. Maşinile alea mai sunt prezente pe 
radarul tău? 

— Nu este radar, îl corectă computerul. Două dintre 
maşini se îndepărtează. Una se mişcă în continuare către 
tine. 

— Cât de curând crezi că o voi putea vedea? 


— Calculând cele două traiectorii, presupunând că nu va 
exista nici o modificare de direcţie şi că nu va interveni nici 
un eveniment neaşteptat, aş spune, în termenii vagi pentru 
care ai o inexplicabilă preferinţă, că o vei putea vedea în 
curând. 

Hellman porni mai departe. Câmpia nu era chiar atât de 
plată cum i se păruse atunci când o privise din navă. În 
depărtare se puteau zări dealuri. Sau poate că erau dune 
de nisip. Se simţea puţin obosit. Nu respectase programul 
de aerobică pe navă şi acum îşi ieşise puţin din formă. Toate 
aceste urcuşuri şi coborâşuri, deşi colinele erau micuţe, 
începuseră să-şi facă efectul. Auzi, un pic mai tare decât 
respiraţia sa, zgomotul înfundat al unui motor. 

— Îl aud, spuse el către computer. 

— Era şi cazul. Receptorii mei l-au depistat de mult. 

— Bravo ţie! Dar unde se află? 

— La trei sau patru metri de tine, uşor spre stânga. 

— De ce nu-l pot vedea? 

— Pentru că profită de o adâncitură în sol. 

— De ce face una ca asta? 

— Probabil se furişează, îşi computerul cu părerea. 

— Ce te face să crezi. 

Se opri la jumătatea frazei. Zgomotul făcut de maşină 
dispăruse dintr-o dată. 

— Acum ce face? 

— A oprit motorul principal. A comutat pe sursa de 
alimentare auxiliară, pentru a nu face zgomot. 

Hellman scoase pistolul laser. Pentru prima oară, se 
confrunta cu problema de a încerca să doboare o maşină 
mare şi probabil feroce. Chiar şi un laser puternic are 
nevoie de ceva timp pentru a perfora metalul. Durează mult 
până se poate ajunge suficient de adânc pentru a lovi o 
conexiune esenţială, sau chiar microprocesorul. Dar dacă 
maşina are intenţii rele, dacă într-adevăr este feroce, l-ar 
putea anihila înainte ca el s-o poată distruge. Doar dacă nu 
cumva putea atinge un punct vital din prima lovitură. 


— Care este punctul vital la un robot? Întrebă el. 

— Depinde de tipul de robot. Sistemele vitale sunt 
localizate în diferite compartimente. Astfel încât o lovitură 
la cap nu este neapărat fatală. Cel mai bine ar fi să încerci 
să te înţelegi cu el. 

— De ce îi spui „el”? 

— Pentru că unii dintre noi suntem nervoşi, spuse 
computerul. 

Hellman privi împrejur. Terenul oferea multe locuri de 
ascunziş pentru un robot de dimensiuni nu prea mari. 
Maşina, sau ce-o fi fost, se oprise şi ea. Porni mai departe, 
pentru că asta îl făcea să se simtă mai puţin nervos. Era un 
fel de agitaţie ascunsă în terenul ăsta! Avea impresia că 
până şi iarba încremenise pentru a vedea ce urma să se 
întâmple. Decise că mai bine şi-ar găsi un adăpost. Dacă 
robotul avea intenţii necurate, măcar să-i poată rezista o 
vreme. 

Zări un petic de vegetaţie naturală în apropierea unei 
stânci de granit. Părea un loc bun. Se grăbi să ajungă acolo 
şi se ascunse. Apoi scoase un oftat adânc, de uşurare, se 
întoarse pentru a privi împrejurimile. Şi împietri. 

Robotul era în spatele lui, la aproximativ trei metri 
depărtare. Avea atât de multe detalii, încât forma sa 
generală era greu de definit. Era aproximativ 
dreptunghiular, ca un stivuitor, şi în lateral avea prinsă o 
cutie solidă de metal, ieşită cam jumătate de metru în afară. 
Din această cutie plecau fire spre diversele părţi 
componente. Hellman nu-şi dădu seama de la început dacă 
se mişca pe picioare sau pe rotile. Decise până la urmă că 
maşina folosea şi picioare şi rotile. Era ca un fel de cuşcă 
uşor înclinată. Roboții de genul acesta, avea să descopere el 
mai târziu, stăteau uşor aplecaţi în faţă. Cel de aici 
dispunea de doi centri operaţionali, pentru că mai era încă 
o cutie centrală, mai mică şi plasată un pic mai sus. Aceasta 
adăpostea echipamentele. Doi ochi fotoelectrici se extinseră 
prin două tije rotindu-se spre Hellman pentru a-l examina. 


Urechile în formă de trompetă se rotiră şi ele, simultan cu 
ochii. Maşina avea cam trei metri înălţime. Părea o 
motocicletă uriaşă. 

— Salut, spuse Hellman cu vioiciune. Sunt Tom Hellman şi 
vin de pe planeta Pământ. Tu cine eşti? 

Robotul continuă să se holbeze la el. Hellman avea 
impresia că încerca să ia o decizie. 

În cele din urmă, maşina se hotări: 

— Lasă detaliile astea. Ce cauţi aici? 

— Am venit în vizită. Cu nava. 

— Mai bine te-ai întoarce la ea. Dacă stai aici, dai de 
bucluc. O haită de hienoizi te-a adulmecat şi vine după tine. 

— Hienoizi? Ce sunt ăştia? 

— Mâncători de cadavre. Mănâncă orice. Te mănâncă şi pe 
tine, dacă le dai ocazia. 

— Mersi pentru sfat. Mi-a făcut plăcere să discut cu tine. 
Cred că ar fi mai bine să mă întorc. 

Apoi auzi. Un zgomot slab, a adulmecare, undeva la 
dreapta, urmat de un lătrat pătrunzător în stânga. 

— Prea târziu, spuse robotul. 

Hellman se roti şi zări primii hienoizi. Erau maşini micuţe, 
nu mai mult de un metru înălţime şi un metru şi jumătate 
lungime. Alergau pe şase picioare mecanice. Aveau şi roţi, 
însă acum erau ridicate. Veneau spre el, dar nu direct. Se 
furişau ca nişte hiene, ţâşnind într-o parte şi-ntr-alta, 
ascunzându-se după bucăţi de stâncă şi ridicături de 
pământ. Hellman numără patru. Îl înconjuraseră, 
apropiindu-se din ce în ce mai mult. 

— Mănâncă oameni? Întrebă el. 

— Da, oamenii le plac cel mai mult. 

— Ajută-mă! 

Robotul şovăi. Celulele sale fotoelectrice clipiră în roşu şi 
verde. Hellman observă pentru prima oară că robotul avea 
o coadă lungă şi articulată care se unduia în toate direcţiile. 

— Păi, vorbi robotul, eu nu prea am de-a face cu oamenii. 
Eu sunt vânător de maşini. Noi nu ne amestecăm în 


treburile altora. 

— Te rog, ajută-mă! Scoate-mă de aici! 

Trecu pe radio şi spuse către computerul navei: 

— Auzi, te poţi înţelege cu maşina asta? 

Se produse o scurtă descărcare de electricitate statică. 
Computerul discuta cu vânătorul de maşini. Activitatea 
electrică fu scurtă, apoi linişte, apoi din nou descărcarea 
statică. 

— Ştiu şi eu.? Rosti vânătorul de maşini. Stăpânul tău 
spune că eşti băiat de treabă. 

— Ce zici? Aaa, computerul? 

Ar fi vrut să-l lămurească pe robot cine era şeful, dar se 
răzgândi. Avea nevoie imediată de ajutorul acestei maşini şi 
dacă îi plăcea ei să creadă că Hellman era subordonatul 
computerului, n-avea decât, cel puţin până s-or mai 
schimba lucrurile. 

— Pentru ce te-a trimis aici? Întrebă robotul. Probabil ştia 
că este periculos. 

— Ştii, e un vechi obicei la noi. Eu verific teritoriul. Lucrez 
ca una dintre extensiile lui, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Robotul stătu puţin pe gânduri. Apoi: 

— Da, mi se pare că este un sistem bun. 

Hienoizii deveneau din ce în ce mai agresivi. Acum 
trecuseră la ameninţări făţişe. Corpurile lor metalice 
fuseseră pictate în benzi verzi, gri şi cafenii, culori de 
camuflaj. Fălcile largi, cu dinţi de oţel inoxidabil în ele, nu 
păreau să aibă nici o utilitate. Cine să construiască un robot 
care să se alimenteze din carcasele animalelor pe care le 
ucidea? 

Unul dintre hienoizi, cu fălcile larg deschise şi cu un lichid 
vâscos şi verde scurgându-i-se printre ele, se apropiase 
mult de Hellman. Acesta ridică pistolul laser, încercând să 
ţintească un punct vital. Îşi imagină că aveau probabil 
sisteme redundante, aşa cum ar fi normal când construieşti 
un model carnivor. Uzura trebuie să fie teribilă. Nu tot atât 
de serioasă ca cea a victimelor, dar importantă, oricum. 


— Mai bine urcă-te pe mine, îl îndemnă vânătorul de 
maşini. Hellman veni lângă el şi se căţără pe laturile ieşite 
în afară, ajungând până în vârf. 

— 'Ţine-te bine! 

Şi robotul o rupse la fugă, cele şase picioare reuşind o 
alergare curioasă însă destul de confortabilă. Hellman se 
ţinu bine. Viteza nu era prea mare - poate cincisprezece 
sau douăzeci de mile pe oră. Dar dacă ar fi căzut, ar fi 
rămas neajutorat în faţa haitei de hienoizi. 

Hienoizii îi urmăriră prin teritoriul accidentat, şi chiar 
reuşiră să se apropie, întrucât manevrele în râpe şi 
canioane erau mai simple pentru bestiile mici şi agile. Unul 
dintre hienoizi ajunse suficient de aproape pentru a-şi 
înfige dinţii în vânătorul de maşini. Acesta telescopă un braţ 
lung şi suplu, biciuindu-l pe spinare. Restul haitei rămase în 
urmă. Hienoidul lovit îşi reveni şi începu din nou urmărirea, 
rămânând însă departe de braţul vânătorului de maşini. 
Hellman îşi aminti de imaginile văzute într-un muzeu, cu 
lupii care încercau să doboare un elan rănit. Numai că 
vânătorul de maşini era mult mai în siguranţă decât un 
elan. Părea că nu se teme de hienoizi. După o vreme 
traversară un râuleţ murdar, ajungând pe un teren plat şi 
tare. Aici, vânătorul de maşini îşi putea folosi rotilele şi 
puterea superioară. Curând lăsă hienoizii mult în urmă, 
care se întoarseră. Văzând asta, trecu la o viteză 
economică, de croazieră. 

— Să-mi spui când, rosti el după o vreme. 

— Cum adică să-ţi spun când? 

— Să-mi spui când să te dau jos. 

— Eşti nebun? Întrebă Hellman. Probabil că suntem la 
douăzeci de mile depărtare de nava mea. 

— Nava ta? 

Hellman nu-şi mai putea retrage spusele. 

— Da. Mă tem că ţi-am lăsat o impresie greşită. De fapt, 
computerul lucrează pentru mine. 


Vânătorul de maşini încetini, apoi se opri. Nu se vedea 
nicăieri nimic, terenul plat întinzându-se la nesfârşit. 

— l-auzi, ce situaţie interesantă! Se miră el. Aşa stau 
lucrurile acolo de unde vii tu? 

— Da, cam aşa. Uite ce e, nu vrei să-mi faci un pustiu de 
bine şi să mă duci înapoi la navă? 

— Nu. Nu pot. 

— De ce? 

— Am întârziat deja la întâlnire. 

— La întâlnire? E ceva chiar atât de important? 

— Probleme de trib. Singura dată importantă în anul 
vânătorului de maşini. Nimic nu este mai important decât 
asta. Îmi pare rău, dar de-abia am timp să ajung acolo. 

— la-mă cu tine. 

— La întâlnirea noastră? 

— Aştept afară. N-am să vă spionez. Însă am nevoie să 
stau undeva până când tu sau altcineva mă poate duce până 
la navă. Vânătorul de maşini stătu puţin pe gânduri. 

— Etica nu este punctul meu forte, spuse el, dar cred că 
dacă te abandonez aici ca să mori, când de fapt te-aş putea 
duce în altă parte fără nici o dificultate, nu ar fi frumos din 
partea mea; corect? 

— Foarte corect. 

— E nevoie de o fiinţă umană ca să scoată în evidenţă 
lucrul ăsta. Eu nu mă gândisem decât la energia 
suplimentară pe care va trebui să o consum pentru a-ţi 
salva viaţa. Adică, eu ce câştig? Cam aşa începem noi să 
gândim atunci când nu este vreo fiinţă umană prin preajmă. 

— Mă bucur că-ţi pot fi de ajutor, spuse Hellman. 

— Dar poţi crea şi dificultăţi foarte mari. Eşti plin de 
software. Nu crezi că la nivel subatomic există şi aşa 
suficientă incertitudine? Ce nevoie avem să o introducem şi 
la nivel macro? 

— Ce? Făcu Hellman. 

— Nimic, vorbeam şi eu. Când eşti vânător de maşini, îţi 
petreci o grămadă de timp singur. Ducem o viaţă nomadă, 


ştii? Majoritatea trăim separați unii de alţii. Vânăm maşini. 
Asta facem. De-asta ni se spune vânători de maşini. 

— Aha. Şi ce fel de maşini vânaţi? 

— De tot felul. Noi suntem carnivori, mâncăm maşini. 
Mâncăm şi camioane sau dube, dar astea sunt cam rare pe 
aici. Oamenii spun că dubele sunt pe cale de dispariţie. 
Totuşi tata îmi povestea de cirezi întregi răspândite pe toate 
dealurile, cât vedeai cu ochii. 

— S-au dus vremurile alea, cuvântă Hellman încercând să 
se acordeze cu dispoziţia vânătorului de maşini. 

— Aşa e. Dar nici acum nu sunt vremuri grele, mai ales 
vara. Chiar acum două zile am răpus un Studebaker 
grăsan. Ai să găseşti vreo două carburatoare şi farurile din 
faţă în locaşul de sub tine, în partea stângă. 

Hellman cobori privirea şi zări, printre barele de metal, 
într-o cutie deschisă, faruri din faţă şi carburatoare pe 
jumătate scufundate în ulei de motor. 

— Arată bine, nu? Stiu că tu nu mănânci metal, însă cu 
siguranţă îţi dai seama! 

— Par foarte gustoase. Mai ales în uleiul ăla. 

— Ulei de motor, refolosit. Nimic nu se compară cu el. L.- 
am aromat puţin cu o plantă autohtonă. Îi spunem ardei 
iute. 

— Da, avem şi noi ceva asemănător. 

— Mică mai e galaxia asta, făcu vânătorul de maşini. 
Apropo, eu mă numesc Wayne 1332A. 

— lar eu Tom Hellman. 

— Încântat de cunoştinţă. Încearcă să intri mai bine, şi 
prinde-te zdravăn. Mergem la întâlnire. 

Robotul o luă la fugă. Apoi, coborând roţile, mări viteza pe 
suprafaţa plată a deşertului. Însă curând încetini din nou. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Hellman. 

— Eşti sigur că am făcut bine salvându-ţi viaţa? 

— Foarte sigur. Nu trebuie să ai dubii în privinţa asta. 

— Vroiam să fiu sigur. Oricum, mai bine îi las pe ceilalţi să 
decidă ce să facă cu tine. 


Mări din nou viteza. 

— Cum adică ce să facă cu mine? 

— S-ar putea să devii o problemă pentru noi, Tom. Însă îi 
voi lăsa pe ceilalţi să decidă. Acum trebuie să mă 
concentrez. 

Ajunseră în altă zonă a câmpiei, presărată cu bolovani 
gigantici. Vânătorul de maşini avea nevoie de toată 
abilitatea pentru a se strecura printre ei, la viteza mare pe 
care dorea să o păstreze. „Ceilalţi vor decide.” Lui Hellman 
nu prea îi plăcuse cum sunase chestia asta. Însă nu prea 
avea ce face. Şi oricum, poate că roboții de la întâlnire nu 
vor fi chiar atât de dificili. 

Când trecură de zona cu bolovani şi ajunseră într-o 
regiune cu dealuri joase şi line, soarele pălise deja. Un 
drum rudimentar ducea până în vârful unui deal. Wayne îl 
abordă ca o maşină de teren. Noroi, nisip, şi pietricele îl 
loveau pe Hellman în timp ce vânătorul de maşini ocolea, 
sărea, frâna şi accelera pe panta din ce în ce mai abruptă. 
În cele din urmă, roţile lui Wayne începură să patineze şi fu 
obligat să le retracteze, trecând pe pseudopode. Hellman 
trebuia să se ţină cu şi mai mare atenţie, pentru că robotul 
tremura, se apleca, se clătina. Apoi Wayne încetini, oprindu- 
se în cele din urmă. 

— Ce s-a întâmplat? Dori Hellman să ştie. 

— Priveşte acolo. 

Privirea lui Hellman urmări LED-urile unuia dintre suporţii 
principali ai vânătorului de maşini. Undeva în lateral, pe un 
drum greu, dar accesibil, un bătrân Mercedes 300 SL, plin 
de praf, se mişca alene. 

— Ia uite ce frumuseţe! Făcu Wayne. 

Hellman privi dar nu-i plăcu perspectiva ca vânătorul de 
maşini să se repeadă la vechitura aia de automobil pe panta 
abruptă şi plină de hopuri. O mişcare greşită, şi se vor trezi 
amândoi la baza dealului, daţi de-a berbeleacul. Poate că 
Wayne îşi putea reveni după un asemenea tratament, însă 
Hellman se îndoia că un om putea face acelaşi lucru. 


— Dă-o-ncolo, e doar un amărât de automobil, spuse el. 
Hai mai bine să mergem la întâlnire, ce zici? 

— Maşina aia-i pradă de prima calitate, şi dacă tu n-o vrei, 
o vreau eu. 

— Las' că mâncăm mai târziu, la întâlnire. 

— Idiotule, întâlnirea este o perioadă de post. De ce crezi 
că vreau să mănânc acum? 

— Computer! Strigă Hellman. 

Încercă să activeze legătura radio, prin intermediul 
aparatului pe care reuşise să-l păstreze în ciuda tuturor 
zdruncinăturilor, probabil din cauză că era legat de 
încheietură cu o curea. 

— Nu bate până acolo, spuse vânătorul de maşini. Stai 
liniştit, am vânat maşini pe terenuri mai proaste decât ăsta. 
Ţine-te, baby, am pornit! 

Porni în jos pe panta periculoasă. Foarte ciudat că în acest 
moment, chiar înaintea iminentei lansări în teritoriul 
periculos, Hellman se gândea tocmai la misterul 
Desdemona. Pe de altă parte, poate că nu era deloc ciudat. 

Desdemona era un satelit aflat dincolo de orbita lui 
Neptun. Un loc jalnic, o aşezare de câteva sute de membri 
ai unei secte religioase acum uitată, venită aici pentru a-şi 
păstra credinţa nealterată. Îşi luaseră roboții cu ei, desigur; 
pe alte planete nu se putea supravieţui fără roboţi şi foarte 
mult noroc. Ei adunau Xeum, un reziduu al razelor cosmice. 
Datorită particularităţilor topologice în continuum-ul spaţiu- 
timp, Desdemona primea mai mult Xeum decât oricare alt 
loc din sistemul solar. Dar nu câştigau prea mult de pe 
urma acestui fapt, pentru că singura cerere de Xeum venea 
din partea savanților care încercau să descopere substanţa 
primordială generată de principiul ultim. 

Coloniştii de pe Desdemona erau oameni serioşi, retraşi, 
care păstrau doar un contact minimal cu celelalte lumi. Însă 
nu se puteau izola complet. Se produceau frământări 
interioare şi se simţea o cerere crescândă pentru 
schimbare. Unii dintre cetăţenii Desdemonei au ales să-şi 


petreacă timpul pe Ganymede, satelitul construit pe orbita 
lui Jupiter. Acolo era Lumea Distracţiilor. Făceau un drum 
cam lung pentru o mică distracţie, dar totuşi se duceau. 

S-au produs disensiuni pe Desdemona. Apoi, într-o zi, un 
semnal plin de paraziți a fost trimis spre Pământ şi spre alte 
lumi. Nimeni n-a reuşit să-l descifreze, dar se pare că era 
vorba de un dezastru. A fost trimisă echipă de salvare, dar a 
găsit satelitul Desdemona pustiu. Locul fusese evacuat cu 
meticulozitate, toate materialele utile fuseseră împachetate 
şi luate. Singurul indiciu asupra a ceea ce se petrecuse era 
o scrisoare, începută şi mototolită, apoi aruncată într-un 
colţ şi ignorată. După unele vorbe plictisitoare despre 
familie şi prieteni, scria: „Roboții noştri ne-au făcut greutăţi 
în ultima vreme şi nu ştim prea bine cum trebuie să 
procedam. Bătrânii spun că nu este nici un pericol de 
revoltă, deşi unii se îndoiesc de înţelepciunea măsurii care 
permite roboților să eludeze, în anumite cazuri, cele Trei 
Legi ale Roboticii. Preşedintele spune că această măsură a 
fost necesară pentru a nu le inhiba evoluţia intelectuala, 
însă ne întrebăm dacă nu cumva ne săpăm groapa cu mâna 
noastră.” 

Scrisoarea se oprea acolo, la mijlocul frazei. 

S-a presupus că roboții, eliberaţi de restricţiile Legilor 
Roboticii, preluaseră controlul capturând nave şi oameni, 
după care au plecat undeva, cine ştie unde, pentru a nu fi 
ajunşi şi pedepsiţi de restul omenirii. Teoretic, era posibil să 
eludezi legile roboticii; roboții inteligenţi îşi începeau viaţa 
cu valori etice neutre. Preceptele morale şi restricţiile 
trebuiau concepute şi programate. Nu toţi erau de acord cu 
acest program. Unii se jucaseră cu condiţionarea roboților, 
sperând să obţină mai mult de la ei. Totuşi, astfel de situaţii 
apăreau rar, fiind curmate imediat după descoperirea lor. 

Se oferiseră recompense generoase pentru oricine ar 
putea ajuta la dezlegarea misterului Desdemona. Se 
ofereau recompense chiar şi mai mari pentru oricine ar fi 
descoperit locul în care se stabiliseră roboții şi stăpânii lor 


din Colonia Desdemona. Nimeni nu pretinsese bani până 
acum, deşi se dăduseră vreo două alarme false. 

Hellman era foarte sigur că roboții respectivi veniseră aici. 
Putea deveni un om foarte bogat. Singura dificultate era că 
acum se ţinea strâns de spinarea unui vânător de maşini 
care se repezea să atace un Mercedes 300 SL. 

Alunecând şi deraind pe suprafaţa pietroasă, Wayne, cu 
roţile învârtindu-se nebuneşte, cu braţele îndreptate spre 
pradă, se năpusti asupra nefericitului automobil. Mercedes- 
ul, sesizând în ultimul moment atacul, acceleră puternic. 
Vânătorul reuşi să-i smulgă o porţiune din bara de 
protecţie, însă Mercedes-ul se eliberă şi, sforăind puternic 
prin cele două carburatoare, se avântă în jos pe pantă. 
Robotul îl urmări, îl ajunse, şi se aruncă pe capotă. Ambele 
maşini urlau îngrozitor. Apoi vânătorul reuşi să ajungă la 
podeaua Mercedes-ului, smulgând tot ce reuşea să apuce, 
rupând, încercând cu braţele extensibile să ajungă 
dedesubt şi să rupă unul dintre axele vulnerabile, pentru a 
opri bestia mecanică. Dar Mercedes-ul avea părţi laterale 
blindate, şi o plasă de oţel îi proteja organele vitale. 
Claxonul zbieră puternic şi din orificiile pentru 
supraalimentare ieşi un gaz albastru-gri. Vânătorul de 
maşini reuşise să închidă orificiul principal de evacuare. 
Telescopând un tentacul metalic cu un fel de pumn de oţel 
în capăt, lovi parbrizul lateral al maşinii şi prinse volanul. 
Maşina şi vânătorul se luptau pentru a păstra controlul, 
năpustindu-se spre baza dealului, în mare pericol de a se 
răsturna. Acest lucru era împiedicat doar de simţul 
echilibrului superior al vânătorului de maşini, pentru că 
reuşea să menţină Mercedes-ul pe roţi. Gemetele şi 
urletele, ţipetele şi mormăiturile făceau o impresie teribilă! 
Hellman era aruncat într-o parte şi-ntr-alta în această 
încleştare, şi se gândi pentru o clipă că avea să fie 
catapultat de pe spinarea vânătorului de maşini. Apoi, dintr- 
o dată totul se sfârşi. Tentaculul lui Wayne se strecurase 
printr-o fantă şi reuşise să descopere procesorul central al 


maşinii, undeva prin măruntaie. Se opinti o dată, de două 
ori, de trei ori, şi la a treia încercare reuşi să rupă un 
mănunchi gros de cabluri; Mercedes-ul scoase un oftat 
lung, oprindu-se. Luminiţele idioate de pe tabloul său de 
bord dansară nebuneşte câteva clipe, apoi se stinseră. 
Creatura murise. 

Hellman reuşi să coboare pe pământ, întinzându-se pentru 
a se dezmorţi şi aşteptă până când Wayne desprinse 
elementele principale, mâncându-le cu zgomot şi 
depozitând unele piese-delicatesă în dulăpiorul de lângă 
propriul CPU. Privindu-l, lui Hellman i se făcu foame. 

— Presupun că nu ai nimic de mâncare pentru mine, spuse 
el în timp ce Wayne mesteca un far din faţă. 

Din gura metalică se prelingea un lichid. 

— Nu, aici nu am. Dar la întâlnire, să vedem, poate facem 
ceva pentru tine. 

— Ştii, eu nu mănânc metal. Nici măcar plastic. 

— Cunosc dieta ceva mai specială a oamenilor, spuse 
vânătorul de maşini scuipând două nituri. Da, a fost delicios. 
Păcat că voi habar n-aveţi ce bune sunt farurile din faţă. 
Hai, urcă, am întârziat deja. 

— Nu din vina mea, murmură Hellman urcând din nou pe 
spinarea robotului. 

După o oră reuşiseră să treacă de acest teren pietros, 
rulând pe o suprafaţă vălurită, acoperită cu iarbă. La 
dreapta lor se afla un râu, iar în stânga dealuri verzi. Până 
acum Hellman nu descoperise semne de viaţă umană, nici 
măcar animală. Totuşi, vegetaţie era din abundență. În cea 
mai mare parte sub formă de copaci şi iarbă. Nimic bun de 
mâncare. Însă probabil că va găsi ceva comestibil la locul de 
întâlnire. 

Departe în faţă, între două dealuri, prinse strălucirea 
soarelui reflectat de o suprafaţă metalică. 

— Ce-i aia? Întrebă el. 

— Casa Rotundă, răspunse Wayne. Aşa îi spunem noi Marii 
Săli de Întrunire. Priveşte. Unii au ajuns deja acolo. 


Casa Rotundă era o clădire circulară, cu un singur nivel, 
fără acoperiş, sprijinită pe câţiva piloni. Peisajul impresiona 
plăcut, fiind presărat cu copaci mari şi tufişuri. Vreo 
douăzeci de maşini se învârteau prin jurul construcţiei. 
Hellman le auzi motoarele torcând încet, înainte să poată 
distinge conversaţia. În spatele Casei Rotunde se afla un 
ţarc închis. Acolo se agitau câteva creaturi mecanice 
enorme. Nu mai văzuse niciodată vreuna asemănătoare. 
Erau mult mai înalte decât vânătorii de maşini, semănând 
cu nişte brontozauri mecanici. Lângă ţarcul lor se aflau şi 
alte clădiri. 

Pe măsură ce Wayne se apropia, vânătorii de maşini îl 
depistară pe Hellman în spatele său şi făcură linişte. Wayne 
se opri cu scrâşnet de frâne lângă ei. 

— Salut, Jeff, făcu Wayne. Şi, Bill, Skeeter, ce mai faceţi? 

— Salut, Wayne, răspunseră ei. 

— Cred că acum poţi să cobori, îl invită Wayne pe Hellman. 
Acesta cobori alunecând pe spatele robotului. Era plăcut să 
simtă din nou pământul ferm sub picioare, deşi se 
intimidase un pic din cauza gabaritului celorlalţi vânători de 
maşini. 

— Ce ai adus acolo, Wayne? Întrebă unul dintre ei. 

— Ce, nu vedeţi? Un om. 

— Da, aşa e, spuse maşina numită Jeff. De mult n-am mai 
văzut o arătare din asta. 

— Sunt pe cale de dispariţie, fu Wayne de acord. E ceva de 
băut pe-aici? 

Unul dintre vânătorii de maşini arătă cu extensorul spre 
un butoi de patruzeci de galoane, plasat sub unul dintre 
copaci: 

— Încearcă acolo. Băutură de casă, trimisă de Lester. 

— Lester nu vine? 

— Mă tem că nu. l-a ruginit unul dintre cablurile de 
comandă; a cam paralizat. 

Wayne se îndreptă înspre locul cu pricina. Scoase un tub şi 
îl introduse în butoi. Ceilalţi priveau în tăcere cum nivelul 


lichidului din butoi scădea. 

— Hei, Wayne! Mai lasă şi pentru alţii! 

Wayne scoase în cele din urmă tubul pentru băut. 

— Văleu! Făcu el. E o băutură pe cinste, chestia asta. 

— Trei sute de grade, aromată cu scorţişoară. Omule, nu 
vrei să încerci şi tu? 

— Eu cred că am să trec peste felul ăsta, se eschivă 
Hellman. Vânătorii de maşini râseră zgomotos. 

— Unde l-ai găsit, Wayne? 

— Acolo, în prerie, spuse Wayne. Proprietarul lui a rămas 
în navă. 

— De ce n-a venit? 

— Nu ştiu exact. Probabil că nu este mobil. 

— Şi ce-ai de gând să faci cu el? 

— Să decidă Consiliul Executiv, propuse Wayne. 

— Vorbeşte? Întrebă maşina numită Skeeter. 

— Sigur că vorbesc, spuse Hellman. 

Tocmai avea de gând să-l pună la punct pe robotul acela 
isteţ. Dar se produse o mişcare în Casa Rotundă şi ieşiră doi 
roboţi. Structura lor de rezistenţă fusese vopsită în 
albastru; partea superioară era roşie. Aveau simboluri 
negre pictate ici şi colo. Păreau să se afle într-o misiune 
oficială. 

— Şeful ne-a trimis, bubui unul dintre ei către Wayne. A 
auzit că ai intrat în tabără cu o fiinţă umană. 

— Da' repede mai circulă veştile, nu-i aşa? Se miră Wayne. 

— Wayne, ştii că este împotriva regulamentului. Acesta îşi 
scutură capul mare: 

— Nu se obişnuieşte, însă n-am auzit să fie împotriva 
regulamentului. 

— Ei bine, uite că este. Va trebui să-l ducem înăuntru 
pentru interogatoriu. 

— Mi-am închipuit, făcu Wayne. 

— Vino cu noi, omule, spuse unul dintre oficiali. 

Hellman nu avea altceva de făcut decât să se supună 
ordinelor. Ştia că nu se putea compara cu roboții ca forţă şi 


rapiditate. Va trebui să se folosească de isteţime. De data 
asta, s-ar putea să nu scape chiar aşa uşor. 

Totuşi, îl nedumerea ceva: ce aveau roboții ăştia împotriva 
fiinţelor umane? Cum evoluaseră în asemenea mod? Unde 
erau oamenii de pe această planetă? Sau fuseseră omorâţi 
cu toţii? 

Una dintre clădiri părea să servească drept închisoare. 
Laturile sale erau închise. Avea o uşă cu cifru. Unul dintre 
oficialii în roşu şi albastru (sau gardian, cine ştie ce-o fi 
fost), deschise uşa şi o ţinu aşa, invitându-l pe Hellman să 
intre. 

— Cât timp mă ţineţi închis aici? Întrebă Hellman. 

— Vei fi informat de decizia consiliului. Uşa se închise în 
urma lui. 

Era o încăpere spațioasă, construită din fier galvanizat. 
Ferestrele se aflau undeva sus şi nu aveau geamuri. Nici 
urmă de mobilă. Normal! Roboții nu foloseau scaune sau 
paturi. Erau câteva mese joase, din metal. Hellman privi 
împrejur şi, după ce ochii i se obişnuiră cu semiintunericul, 
distinse o clipire luminoasă într-unul dintre colţuri. Se 
îndreptă acolo, ca să se lămurească. 

În colţ se afla un robot. Era ceva mai scund decât omul, 
probabil înalt de un metru şaizeci, şi suplu. Avea un cap cu 
formă bine definită, sculptat dintr-un metal strălucitor, şi 
obişnuitele braţe şi picioare. Îl privea în linişte. 

— Salut, începu Hellman. Eu mă numesc Tom Hellman. Tu 
cine eşti? 

Robotul nu răspunse. 

— Nu poţi vorbi? Nu ştii englezeşte? 

Nici o replică din partea robotului, care continua să-l 
privească prin „ochii” săi, unul verde, altul roşu. 

— Minunat, spuse Hellman. M-au închis aici cu un robot 
idiot. 

În timp ce vorbea, observă că robotul zgâria podeaua 
murdară cu un deget lung: „Zidurile au urechi.” 


Privi din nou la robot. Acesta îi întoarse o privire plină de 
subînţeles. 

— Şi ce se va întâmpla cu noi? Rosti Hellman coborând 
vocea până la nivelul de şoaptă. 

Robotul zgârie din nou podeaua: „Vom afla în curând.” 
Refuză să comunice în continuare. Hellman se duse până 
în capătul opus al încăperii, întinzându-se la podea. Acum îi 
era foarte foame. Aveau de gând să-i dea de mâncare? Ceva 
comestibil? Afară se făcea târziu. După o vreme, aţipi. Căzu 

într-un somn uşor şi curând începu să viseze lucruri vagi, 
amenințătoare, care se repezeau la el dintr-un cer 
întunecat. Încerca să le explice că nu era el de vină, dar nu- 
şi aducea aminte pentru ce era învinuit. 

Se trezi la deschiderea uşii. La început crezu că veniseră 
să-i comunice ce anume hotărâseră cu privire la el. Însă îi 
aduseseră de mâncare. Doar fructe, şi un fel de nuci. Nu 
cunoştea niciuna, dar nici nu putea spune că îi erau străine. 
Îi aduseseră de asemenea şi apă. În canistre de aproximativ 
un litru, conştiincios curățate: nu aveau nici urmă de ulei. 
Hellman află mai târziu că aceste canistre nu conţinuseră 
niciodată ulei. Arunci habar n-avea că vânătorii de maşini 
erau puţin cam ceremonioşi şi foloseau anumite obiecte 
utilitare doar pentru valoarea lor simbolică. 

Cei doi vânători de maşini care aduseseră mâncarea şi apa 
nu răspunseră la întrebări. Aşteptară în linişte până când 
Hellman termină de mâncat. El avu impresia că era privit 
cu interes. Nu-şi dădea seama cum de se putea una ca asta, 
dar cum îi era foame, mâncă fără prea multe mofturi. 
Roboții plecară cu cele două farfurii din tablă în care 
aduseseră mâncarea, însă lăsară canistrele cu apă. 

Timpul trecea. Hellman nu avea ceas şi nu putea lua 
legătura cu computerul navei pentru a afla ce oră este. Însă 
îşi închipui că trecuseră câteva ore. Începu să se simtă iritat 
de prezenţa robotului închis împreună cu el, care stătea 
într-un colţ şi părea cuprins de o stare cataleptică. 


În cele din urmă nu mai rezistă. Plictiseala îl poate 
împinge pe om la gesturi necugetate. Se îndreptă spre 
robot, îndemnându-l: 

— Spune ceva. 

Robotul deschise cei doi ochi, roşu şi verde, privindu-l. 
Dădu încet din cap, de la stânga la dreapta, adică nu. 

— Pentru că ne pot auzi, nu? 

Robotul dădu din cap că da. 

— Ce importanţă are dacă ne pot auzi sau nu? 

Robotul făcu un gest complex cu mâinile, pe care Hellman 
îl interpretă astfel: „Nu înţelegi.” 

— Adică nu înţeleg, nu? Robotul dădu afirmativ din cap. 

— Dar nu pot înţelege decât dacă-mi spui. 

Robotul ridică din umeri. Gest universal, însemnând „şi ce 
vrei să-ţi fac?” 

— Îţi spun eu ce să faci, spuse Hellman cu o voce joasă dar 
impregnată de furie reţinută. Asculţi? 

Robotul dădu din cap. 

— Dacă nu începi să vorbeşti imediat, am să-ţi scot un 
ochi. Pe cel verde. După care te întreb din nou. Dacă refuzi 
în continuare, am să ţi-l scot pe cel roşu. Ai înţeles? 

Robotul se holba la el. De-abia acum văzu Hellman ce faţă 
mobilă avea. Nu era făcută dintr-o singură bucată de metal, 
ci din mai multe fațete, fiecare de aproximativ cinci 
centimetri pătraţi, şi aparent mobilă. Aceasta era o faţă 
concepută să-şi manifeste gândurile, sentimentele şi 
dispoziţia prin intermediul expresiei faciale. Acum, fără nici 
o îndoială, figura robotului exprima oroare, uluire, jignire. 
Hellman îşi strâmbă şi el faţa într-o încruntătură feroce, 
înaintând spre robot. 

— Nu e nevoie de violenţă, rosti robotul. 

— Bun. Atunci nu e nevoie nici de tăcere, nu-i aşa? 

— Cred că nu, spuse robotul. M-am gândit că e mai bine să 
nu vorbim, pentru ca vânătorii de maşini să nu creadă că 
uneltim împotriva lor. 

— De ce ar crede una ca asta? 


— Probabil ştii la fel de bine ca şi mine că aici, pe planeta 
Newstart, fiecare fiinţă conştientă se gândeşte întâi la sine. 
Iar vânătorii de maşini reprezintă un grup de oameni foarte 
suspicioşi. 

— Nu sunt oameni, îl corectă Hellman. Sunt roboţi. 

— Întrucât roboții inteligenţi au aceleaşi facultăţi ca şi 
oamenii, nu mai facem diferenţa între „robot” şi „om”. Ar fi 
un mod de vorbire şi de gândire vag şi rasist. 

— Bine. Accept argumentul tău. Spui că sunt oameni 
foarte suspicioşi? 

— E şi normal, nu crezi? S-au separat de curentul 
principal al vieţii de pe Newstart. Grupurile izolate tind 
spre xenofobie. 

— Văd că ştii multe cuvinte mari. 

— Da. Sunt bibliotecar. 

— Vânătorii ăştia de maşini nu prea par să aibă mare 
nevoie de citit. 

— Eu nu sunt bibliotecar aici, spuse robotul cu un zâmbet 
slab. Nu aparţin acestui trib! Eu lucrez la Biblioteca 
Centrală de împrumut din centrul oraşului Robotsville. 

— Robotsville? Un oraş? 

— Cel mai mare oraş de pe Newstart. Sunt sigur că ai 
auzit de el. 

— Eu nu sunt de pe aici. Vin de pe planeta Pământ. 

— Eşti de pe altă planetă? 

Robotul se ridică în picioare privindu-l cu atenţie: 

— Cum ai ajuns aici? 

— Aşa cum se face de obicei. Cu o navă spaţială. 

— Uhuuu, făcu robotul. 

— Pardon? 

— Uhuuu,, este o expresie specială în Robotsville. 
Înseamnă „asta chiar că ne deschide foarte multe 
posibilităţi.” 

— Poţi să-mi explici? Întrebă Hellman. 

— În momentul de faţă, pe Newstart se întâmplă o 
grămadă de lucruri. Sosirea ta poate avea consecinţe 


imprevizibile. 

— Despre ce vorbeşti? Ce se petrece? 

Chiar atunci auzi sunetul unei chei în broască. 

— Mă tem că nu voi avea timp să-ţi explic, spuse robotul. 
Cine ştie ce ne pregătesc barbarii ăştia. Numele meu este 
Jorge. Pronunţă din nou, accentuând pronunția spaniolă: 

— Hor-he. 

— Horhe? Ca Jorge Luis Borges? Întrebă Hellman. 

Era un bun cunoscător în materie de povestiri scurte. 

— Da. El este sfântul bibliotecarilor. 

Uşa se deschise. Un vânător de maşini pătrunse greoi 
înăuntru. În contextul acestor clădiri păreau stângaci şi 
nefamiliari. Graţia fluidă pe care o poseda un vânător de 
maşini în câmp deschis părea să îi părăsească în zonele 
strâmte. 

— Vino cu noi, porunci unul dintre ei. Consiliul a discutat 
problema ta şi acum va vorbi cu tine. 

— Dar ce se va întâmpla cu amicul meu Jorge? 

— Situaţia lui va fi discutată la momentul potrivit. 

— Fii atent ce vorbeşti, spuse bibliotecarul. Vânătorilor de 
maşini nu le plac. Subterfugiile. 

Pauza bibliotecarului fusese suficient de lungă pentru a-l 
preveni pe Hellman că fusese povăţuit să nu spună un 
anume lucru vânătorilor de maşini. Ar fi dorit să ştie despre 
ce era vorba. Dar vânătorii de maşini porniseră, iar 
Hellman trebuia să se mişte rapid, pentru a nu fi călcat în 
picioare. 

Îl conduseră în perimetrul de întâlnire. Era o bucată de 
stâncă plată, circulară, grosolan nivelată, situată la 
aproximativ un metru faţă de sol, pe care se putea urca 
folosind câteva rampe din pământ tasat. Vânătorii de maşini 
se adunaseră deja. Se mişcau pe suprafaţa stâncii, care 
acum semăna foarte mult cu un loc de parcare. În centru 
era ridicat un cub. Pe el stăteau aproximativ cinci vânători 
de maşini. Aceştia semănau mai mult decât oricine cu un 
grup de politicieni. 


Hellman fu condus până la un piedestal mare, cu o spirală 
care folosea pentru a ajunge sus. Acum nu mai trebuia să 
ridice privirea pentru a vorbi cu vânătorii de maşini. 

Chiar dacă nu ar fi avut ceva aparte comparativ cu ceilalţi, 
Hellman şi-ar fi putut da seama că aceşti cinci vânători de 
maşini deţineau funcţiile de conducere. Erau mai mari 
decât ceilalţi, trupurile aveau mai multe ornamente, 
majoritatea din aliaje de crom. Unii purtau în jurul gâtului 
lanţuri cu obiecte strălucitoare, de care atârnau însemnele 
automobilelor din trecutele epoci ale Pământului. 

Şeful lor era uşor de recunoscut. Stătea în centrul celor 
cinci, pe cubul din mijloc. Era aproape cu o treime mai 
mare decât colegii săi judecători, fiind pictat cu o vopsea 
metalizată, albastru închis. Vorbi primul: 

— Eu sunt Mâncătorul de Maşini, Şef al tribului 
vânătorilor de maşini. Aceştia sunt colegii mei judecători. 
Pentru ce ai venit aici, Tom Hellman? Ştim deja că ai sosit 
cu o navă spaţială. De ce ai venit pe Newstart? 

— Din greşeală. Am avut o defecţiune. 

— Răspunsul tău nu este acceptabil. Acolo unde sunt 
oameni, nu se produc greşeli. 

— Probabil nu cunoaşteţi foarte bine oamenii, declară 
Hellman. În mod cert a fost o defecţiune. Dacă nu mă 
credeţi pe mine, întrebaţi-l pe computerul navei mele. 

— Unul dintre cercetaşii noştri a încercat să ia legătura cu 
el, spuse Mâncătorul de Maşini. Ne-a spus că nu avea codul 
de acces corect. N-a vrut să ne explice ce însemna asta. 

— Codul de acces este o combinaţie din nouă cifre, folosită 
pentru a împiedica spionarea băncilor de date. 

— Dar computerul nu poate lua el singur o decizie în acest 
sens? Întrebă Mâncătorul de Maşini. 

— Probabil că ar putea, spuse Hellman. Dar lucrurile pe 
Pământ stau puţin cam altfel. 

Roboții ţinură un fel de conferinţă în şoaptă. Apoi 
Mâncătorul de Maşini spuse: 


— A trecut multă vreme de la ultima vizită a unui om pe 
meleagurile noastre. Această parte a planetei ne aparţine 
nouă, vânătorilor de maşini. Noi nu ne băgăm în teritoriul 
altor oameni şi cerem ca şi ceilalţi să stea departe de 
teritoriul nostru. Lucrurile au fost stabilite astfel de foarte 
multă vreme, încă de când Marele Constructor a divizat 
speciile inteligente şi le-a spus fiecăreia să facă lucruri 
eficiente şi să se multiplice după propriul plan. Unii dintre 
vânătorii de maşini au propus să fii omorât, împreună cu 
celălalt rătăcit, bibliotecarul care-şi spune Jorge. Mie îmi 
sună cam aiurea numele ăsta. Aşa-şi spun cei din 
Robotsville, care-şi închipuie că sunt mai buni decât toţi 
ceilalţi. Însă noi, Şefii, am hotărât să nu acţionăm violent. 
Acordul care conduce această planetă interzice distrugerea 
pe alte căi decât cele legale. Hellman, poţi pleca. Împreună 
cu Jorge. Te sfătuiesc să părăseşti teritoriul până la apusul 
soarelui. Altfel s-ar putea să fii mâncat de un hienoid. 

— Şi unde să mă duc? Nu mă pot întoarce singur la navă. 

— Din moment ce Wayne 1332A te-a adus aici, rosti 
Mâncătorul de Maşini, te poate duce înapoi. Corect, Wayne? 

Se auzi un zgomot puternic de rateuri dinspre vânătorii de 
maşini. Hellman avu nevoie de câteva clipe până să-şi dea 
seama că aceştia râdeau. 

— Îmi pare rău că ai necazuri din cauza mea, Wayne, 
spuse Hellman. 

Se urcase, împreună cu Jorge, pe spinarea vânătorului de 
maşini, ţinându-se zdravăn. 

— Nu face nimic. Eu şi-aşa nu prea stau locului. Uneori, 
pentru noi, vânătorii de maşini, este mai avantajos să 
trecem pe regimul de aşteptare, care desigur este limitat ca 
timp. Însă cea mai mare parte a vieţii ne-o petrecem aici, pe 
preria de asfalt. 

Hellman află de la Wayne că vânătorii de maşini trăiseră în 
această regiune, ţinuturile Muntelui din Nord-Vest şi ale 
Preriei de Asfalt, din vremuri imemoriale. Jorge interveni şi 
spuse că asta era o minciună, sau cel puţin un neadevăr; 


vânătorii de maşini trăiau aici doar de vreo sută de ani, ca 
toţi ceilalţi. Wayne spuse că nu avea de gând să se certe pe 
tema asta, însă preciză că în oraş existau o grămadă de 
roboţi care vorbeau fără să aibă habar. Hellman era curios 
să afle cum arăta un robot de la oraş. 

— În oraşul vostru nu sunt oameni? Îl întrebă Hellman pe 
Jorge. 

— Ţi-am mai spus, toţi suntem oameni. 

— Mă refeream la oameni ca mine. Fiinţe umane. Din 
carne şi sânge. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Dacă te referi la fiinţe umane naturale, nu. Nu mai 
există niciuna în Robotsville. Ne-am separat de ei. Pentru 
binele tuturor. Nu ajungeam nicăieri dacă mai rămâneam 
împreună. Am încercat o vreme să producem androizi din 
carne şi sânge. Roboţi cu corpuri protoplasmatice. Însă 
erau foarte inestetici. 

— Nu ştiam că vă preocupă estetica, spuse Hellman. 

— După ce rezolvi problemele de construcţie, întreţinere 
şi reparare, estetica devine singura problemă reală, spuse 
Jorge. 

— Da, probabil ai dreptate, spuse Hellman. Ştii cum au 
ajuns ai tăi pe planeta asta? 

— Desigur. Marele Constructor ne-a pus aici, atunci când a 
divizat speciile inteligente şi ne-a dat la fiecare câte o 
porţiune de pământ şi multe lucruri utile cu care să ne 
descurcăm. 

— Şi când s-a petrecut asta? Întrebă Hellman. 

— Cu mult în urmă. Înainte de începerea timpului. 

Jorge îi spuse lui Hellman Povestea Creaţiei care, cu 
câteva elemente de variaţie, era cunoscută de fiecare fiinţă 
de pe planeta Newstart. Cum Marele Constructor, o fiinţă 
făcută în acelaşi timp din carne, metal şi spirit, a dat 
naştere tuturor raselor şi le-a privit războindu-se între ele. 
Apoi a decis că acesta era un lucru greşit. Marele 
Constructor a încercat mai multe planuri. A încercat să-i 
facă pe oameni stăpâni peste toţi ceilalţi. Dar asta n-a dat 


roade. A încercat să-i pună pe roboţi la conducere, dar nici 
asta n-a mers. În cele din urmă a împărţit planeta Newstart 
în părţi egale. „Fiecare dintre voi are acum un loc unde 
poate trăi,” a spus Marele Constructor. „Duceţi-vă acolo şi 
bucuraţi-vă de informaţii.” 

Şi aşa au coborât, toate speciile, şi fiecare şi-a luat în 
primire locul şi averea. Oamenii au găsit terenuri înverzite 
unde puteau creşte tot felul de lucruri. Roboții s-au împărţit 
în diverse grupuri. Unul dintre aceste grupuri era format 
din vânătorii de maşini. Ei nu vroiau să trăiască în oraşe. 
Negau faptul că menirea unui robot era să atingă un nivel 
superior de tehnologie. Susţineau că adevăratul scop era să 
trăieşti pur şi simplu. Acesta a fost momentul alegerii. 
Vânătorii şi-au ales trupuri suple şi rezistente la uzură. S-au 
programat să iubească locurile pustii. lar Marele 
Constructor le-a pus la dispoziţie o rasă de automobile, 
descendenţi direcţi ai automobilelor de pe Pământ. Maşinile 
erau animale care trăiau în turmă, foarte războinice, şi era 
drept să le ucizi pentru că nu aveau suficientă inteligenţă 
pentru a fi atente. Vânătorii de maşini au fost astfel 
programaţi încât să le placă foarte mult măţăraia 
automobilelor. Era o etică studiată cu atenţie. La început, 
toate grupurile au avut posibilitatea să-şi aleagă o etică. Ei 
se comportau precum modelele vechi, desigur, modelele de 
pe vremea oamenilor, pentru că inteligenţa este capacitatea 
de a-ţi alege programul. Duceau o viaţă frumoasă, însă 
după părerea altor roboţi - cei care trăiau în oraşe - 
mergeau pe un drum înfundat în evoluţia maşinilor. Modelul 
nomad era satisfăcător, dar limitat. 

— Vezi tu, spuse Jorge în timp ce se hurducăiau pe spatele 
lui Wayne, unii dintre noi cred că viaţa este o artă care 
trebuie învățată. Noi credem că trebuie să învăţăm! Ne 
străduim să aflăm care este următorul pas de făcut. 

Wayne se plictisise de discuţia asta. Bibliotecarul era 
evident nebun. Ce putea fi mai frumos decât să hoinăreşti 
prin câmpie, omorând maşini? Spuse că nu era nici o 


problemă morală, pentru că lucrurile pe care le omorau nu 
erau suficient de inteligente pentru a şti ce păţiseră. De 
asemenea, nu li se prevăzuseră circuite pentru durere. 

Ajunseră la o trecătoare lungă şi îngustă, cu culmi înalte 
de fiecare parte. Wayne se opri brusc şi telescopă antenele. 
Le învârti în toate direcţiile şi un instrument ascuns în 
blindajul său începu un tic-tac liniştit dar neliniştitor. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Hellman. 

— Cred că ne aşteaptă necazuri, îl informă Wayne. 

Se roti rapid şi făcu cale-ntoarsă. După cincisprezece 
metri se opri din nou. 

— De data asta ce s-a mai întâmplat? 

— Sunt de ambele părţi. 

— Cine sunt de ambele părţi? Iar hienoizii âia? 

— Hienoizii nu reprezentau un pericol real, spuse Wayne. 

Nu, de data asta e ceva mult mai serios. 

— Ce? Întrebă Jorge. 

— Cred că este un grup de deltoizi. 

— Cum e posibil? Întrebă Jorge. Deltoizii trăiesc departe în 
sud, în Mechanicsville şi Gasketoon. 

— Nu ştiu ce caută aici. Poate îi întrebi tu însuţi. Se pare 
că ne-au înconjurat. 

Figura mobilă a lui Jorge căpătă o expresie de îngrijorare. 

— Fie ca Marele Constructor să ne protejeze! 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Hellman. De ce este atât de 
îngrijorat? 

— Deltoizii nu seamănă cu noi! Declară Wayne. 

— Nu sunt roboţi? 

— Ba da, sunt roboţi. Dar s-a defectat ceva în programul 
lor, atunci când Marele Constructor i-a creat. Dacă nu 
cumva a făcut-o dinadins, ceea ce susţine şi Biserica 
Deltoidă a Stelei Negre. 

— Ce anume le-a făcut Marele Creator? 

— I-a învăţat să le placă să ucidă, spuse Jorge. 

— 'Ţineţi-vă bine, îi atenţionă Wayne. Nu putem scăpa 
decât dacă ne căţărăm direct pe faleză. 


— Poţi urca o pantă ca aia? 

— Aflăm imediat! 

— Dar şi tu omori lucruri, rosti Hellman. 

— Da. Dar numai animale permise de lege. Deltoizilor le 
place să ucidă fiinţe inteligente. 

Începu să urce pe panta stâncoasă. În spate, un grup de 
maşini mari, în culori de camuflaj, se adunaseră să-i 
privească. 

De trei ori a încercat Wayne să ajungă până sus şi de 
fiecare dată a pierdut tracţiunea la o treime din drumul 
până pe culme. Doar un calcul foarte precis al amplasării 
centrului de greutate şi folosirea a două rânduri de frâne |- 
au împiedicat să ajungă din nou la punctul de plecare. 
Deltoizii nu păreau grăbiţi să-i atace, ceea ce Wayne nu 
putea înţelege în acel moment; însă faptul avea o explicaţie 
simplă care li s-a oferit mai târziu, când erau în siguranţă - 
pentru moment - în Poictesme. 

Asta avea să se întâmple mai târziu; deocamdată situaţia 
părea desperată şi Wayne se întoarse, gata să intre ca 
berbecul între maşini, jucându-şi şansa. Hellman şi Jorge nu 
aveau ce spune. Aceasta era decizia lui Wayne, şi doar el o 
putea duce la îndeplinire. Însă a pierdut controlul asupra 
situaţiei atunci când pământul a început să-i alunece sub 
picioare. Deltoizii au remarcat şi ei acest lucru şi au pornit 
motoarele, într-o zarvă panicată, grăbiţi să scape de 
ameninţarea solului trădător. Dar intraseră deja în capcană, 
şi întregul câmp păru să se prăbuşească sub ei. Hellman şi 
Jorge nu puteau decât să se agaţe strâns de Wayne, care 
aluneca şi se târa, muncind să asigure o tracţiune decentă. 
Însă nu se mai putea face nimic, iar Hellman se simţi lovit 
de noroi şi nisip, pământul prăbuşindu-se sub ei. 

Fu trezit de soneria ceasului. 

Soneria ceasului? 

Hellman deschise ochii. Se afla într-un pat mare, sub o 
pătură roz-albastru. Saltelele erau foarte comode. Pe 


noptiera de lângă el se afla un ceas deşteptător care suna 
în disperare. Îl opri. 

— "Te simţi bine? Se auzi o voce. 

Privi împrejur. La dreapta sa, pe un scaun cu formă 
complicată, stătea o tânără femeie. Purta un halat galben şi 
portocaliu. Avea părul des şi blond, şi ochii cenuşii. Îl privi 
pe Hellman cu un aer de curaj şi încredere în sine. 

— Da, mă simt bine. Dar tu cine eşti? 

— Lana. 

— Eşti prizonieră? Lana râse: 

— Nu! Eu lucrez pentru oamenii ăştia. Te afli în Poictesme. 

— Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este cum se 
prăbuşea pământul. 

— Da. Ai căzut în Poictesme. 

— Cu deltoizii ce s-a întâmplat? 

— Între deltoizi şi roboții din Poictesme nu există relaţii 
prea cordiale. Poictesmenii i-au mustrat aspru pentru 
încălcarea teritoriului şi i-au alungat. A fost foarte amuzant 
să-i vezi pe aroganţii deltoizi plecând cu cozile între 
picioare. 

— Cozi? 

— Da, deltoizii au cozi. 

— Nu m-am apropiat suficient de mult ca să pot distinge 
cozi, spuse Hellman. 

— Crede-mă, au cozi. Există şi o specie de albinoşi fără 
coadă, dar aceştia trăiesc în Valea Lemurton, care se află la 
opt sute de varsk de aici. 

— Cât este un varsk? 

— Aproximativ o milă terestră, egal cu cinci mii două sute 
optzeci de yups. 

— Picioare? 

— Aproximativ, da4. 

— Dar cum de au căzut în Poictesme? Nu ştiau că este 
aici? 

— De unde să ştie? Poictesme este un oraş subteran. 


— 0o, ce tâmpenie din partea mea! Făcu Hellman. Un oraş 
subteran! De ce nu m-am gândit mai devreme la asta? 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Doar aşa, un pic de tot. Deci Poictesme se afla exact sub 
locul în care deltoizii s-au adunat ca să-l omoare pe 
vânătorul de maşini? 

— Exact. Crusta solului era subţire în acel loc, iar ei 
oricum nu aveau ce căuta acolo, pentru că acest teritoriu a 
fost oferit în întregime poictesmenilor, să trăiască aşa cum 
vor ei. 

— Da, cred că înţeleg. Bun, şi unde sunt poictesmenii? 

— Chiar aici. Eşti în Poictesme, spuse Lana. 

Hellman privi împrejur. Nu înţelegea. Apoi în mintea lui se 
făcu deodată lumină. 

— Vrei să spui că încăperea asta. 

— Nu. Casa însăşi. Poictesmenii sunt roboţi-case. 

Hellman află că poictesmenii îşi începeau existenţa ca 
nişte sfere micuţe de metal în care se aflau părţi mobile 
infinitezimale, precum un combinat chimic în miniatură, de- 
abia cu puţin mai mare decât un ADN. De aici, planul lor se 
extindea. Încetul cu încetul începeau să construiască o casă 
în jurul lor. Se pricepeau la fel de bine să lucreze lemnul 
sau piatra. La pubertate, erau capabili să confecţioneze 
cărămizi în cuptoare proprii. Majoritatea construiau case cu 
şase până la opt camere, însă nu pentru uzul lor. Era 
evident că nu aveau nevoie de clădirea complicată, cu 
ferestre arcuite, cu garaj pentru maşini la care adăugau 
mereu câte ceva, zugrăvind-o o dată pe an. Dar memoria 
lor cu instrucţiuni, plus factorul de ghidare rasială (FGR) se 
combinau pentru a-i face să producă locuinţe din ce în ce 
mai perfecţionate. Trăiau în suburbii curate, fiecare 
poictesmen ocupând spaţiul alocat, adică un sfert de acru5 
de teren. Noaptea, în concordanţă cu străvechile 
ordonanţe, se aprindeau becurile pe străzi şi în case. 
Poictesmenii aveau de asemenea şi câteva proiecte 
edilitare. Un teatru şi un cinematograf. Însă nu fuseseră 


proiectate niciodată filme, pentru că nu se pricepeau să le 
facă. Şi oricum, cine să ocupe sălile de teatru? Poictesmenii 
erau o rasă simbiotică, dar nu aveau simbiotul cu care să-şi 
împartă darurile. 

— De asta te-au adus pe tine aici? Întrebă Hellman. Ca să 
trăieşti în una din casele lor? 

— Nu, eu am meseria de consultant în decoraţiuni, declară 
Lana. Sunt foarte cusurgii, mai ales atunci când vine vorba 
de covoare şi draperii. Importă de la oameni diverse obiecte 
de artă, pentru că nu sunt programaţi sau motivaţi să facă 
ei înşişi asemenea lucruri. 

— Când mă pot întâlni cu unul dintre ei? 

— Mai întâi vor să te simţi cât mai bine, şi după aceea poţi 
sta de vorbă cu ei. 

— Frumos din partea lor. 

— Nu-ţi face probleme, au ei motivele lor. Poictesmenii 
sunt motivaţi în tot ceea ce fac. 

Hellman dorea să afle ce soartă avuseseră bibliotecarul şi 
vânătorul de maşini, pentru că acum îi considera prieteni. 
Însă Lana fie nu ştia, fie nu vroia să-i spună. Îşi făcu griji 
pentru ei o vreme, după care îşi impuse să nu se mai 
gândească. Prietenii lui erau amândoi construiți din metal şi 
îşi puteau purta singuri de grijă. 

Lana vorbea uneori despre rudele ei de pe Colina Zoo. Nu 
răspundea întrebărilor directe, însă îi plăcea să-şi 
amintească. Din ce spunea ea, Hellman îşi făcu o imagine 
despre o viaţă idilică, jumătate polineziană, jumătate hippie. 
Se părea că oamenii nu aveau prea multe ocupaţii. 
Stăpâneau grădini şi câmpuri, însă de acestea se ocupau 
roboții. De fapt, roboții tineri din Newstart se ofereau 
voluntari pentru acest gen de muncă. Considerau probabil 
că oamenii aveau în ei ceva nobil şi sacru. Ceilalţi roboţi îi 
porecliseră „humanizatori”. Totuşi, de obicei nu era decât o 
toană întâlnită la roboții tineri. 

Hellman se dădu jos din pat şi începu să se plimbe prin 
casă. Totul era automatizat. Poictesmenul care reprezenta 


inteligenţa casei nu lăsa nimic în dezordine. Acestor roboţi 
le făcea plăcere să îţi anticipeze dorinţele. Casa pregătea 
mereu feluri speciale de mâncare pentru Hellman. Fie că 
era vorba de grătar sau de kiwi, nu trebuia să ceară 
niciodată. N-avea rost să-şi facă probleme din cauza hranei. 

Fiecare casă avea climatul ei propriu şi, în grădina din 
spate, o piscină. Deşi se aflau în subteran, lămpi da foarte 
bună calitate asigurau o iluminare la fel de bună ca şi cea 
oferită de razele soarelui. 

Lui Hellman începu să-i placă foarte mult Lana. Îşi spuse 
că era puţin cam prostuţă, însă dulcică. Arăta 
nemaipomenit în costum de baie. Nu trecu mult şi Hellman 
o abordă cu o propunere de a face dragoste împreună - 
„doar tu şi cu mine, scumpo”. Lana îi răspunse că i-ar fi 
plăcut foarte mult, însă nu acum. Poate mai târziu. Când 
Hellman o întrebă de ce nu acum, ea îi spuse că într-o zi îi 
va explica şi amândoi or să râdă în hohote. Hellman mai 
auzise el chestii din astea. Totuşi, Lana îi plăcea în 
continuare şi, după toate aparențele, sentimentul era 
reciproc. Deşi probabil asta se întâmpla din cauză că era 
singura fiinţă umană din Poictesme. Ea îl asigură că nu ăsta 
era motivul; îi plăcea Hellman; el era diferit; era de pe 
Pământ, un loc pe care îşi dorise dintotdeauna să-l vadă, 
pentru că şi aici, departe de sistemul solar, auzise de Paris 
şi New York. 

Într-una din zile, Hellman se plimba prin sufragerie. Lana 
plecase ca de obicei, în plimbările ei misterioase. Îi zâmbise, 
jumătate a scuză: 

— Ne vedem mai târziu, scumpule. 

Hellman se cam plictisea, pentru că era singur şi nu avea 
unde să meargă. 

În sufragerie, sesiză pentru prima oară aparatul TV, 
montat în perete. Probabil îl văzuse şi înainte însă nu îl 
remarcase. Cam aşa se întâmplă când eşti departe de 
spectacolele tale favorite. 


Se apropie de televizor. Arăta foarte normal. Avea o rotiţă 
gradată undeva jos, la bază. Curios, o roti. Ecranul prinse 
viaţă şi apăru figura unei femei. 

— Bună, Hellman, rosti femeia. Mă bucur că în sfârşit te-ai 
hotărât să purtăm o conversaţie. 

— Nu ştiam că eşti aici. 

— Unde s-ar putea afla spiritul unei case, dacă nu în 
aparatul TV? Îl întrebă ea. 

— Aşa arăţi tu în realitate? 

— Strict vorbind, spuse ea, eu nu arăt nicicum. Sau arăt 
aşa cum doresc eu să arât. De fapt, arăt ca şi casa. Daro 
casă este prea mare şi prea complexă pentru a servi ca 
partener de conversaţie. Aşa încât noi, poictesmenii, ne 
personalizăm într-unul dintre obiectele pe care le-am creat. 

— De ce apari ca femeie? 

— Pentru că sunt femeie, spuse ea. Adică feminină. 
Feminin şi masculin sunt cele două mari principii ale 
universului. Noi abordăm ambele ipostaze, în acord cu 
ritmul universal subtil. Înţeleg că vii de pe planeta Pământ. 

— Exact. Şi aş vrea să mă întorc acolo. 

— Se poate aranja. Desigur, în cazul în care cooperezi cu 
noi. 

— Sunt foarte dispus să cooperez. Ce vrei să fac? 

— Vrem ajutorul tău pentru ca să plecăm de aici. 

— Din Poictesme? 

— Nu, idiotule, noi suntem Poictesme. Vrem să ne mutăm 
cu întregul oraş pe planeta Pământ. 

— Dar habar n-aveţi cum este pe planeta Pământ. 

— Tu nu ştii cum este aici. Hellman, pe planeta asta au 
apărut probleme foarte serioase. În curând se va declanşa 
iadul. Noi suntem roboţi-casă şi bineînţeles că nu ne pasă 
de războaie, sau de schemele evolutive propuse de unii 
dintre ai noştri. 

— Vreţi ca pământenii să vă ofere un teren pe care să 
trăiţi. 


— Exact. Putem plăti în felul nostru. Ne putem închiria 
pentru ocupaţii umane. 

— Chiar vreţi să faceţi una ca asta? 

— Desigur. Funcţia unei case este să aibă cine trăi în ea. 
Dar nimeni de pe planeta asta nu vrea să trăiască în noi. 

— De ce? 

— Ţi-am mai spus; au înnebunit cu toţii. 

— Sunt sigur că se poate aranja ceva. O casă bună este 
întotdeauna apreciată pe Pământ. Va trebui să trimitem 
câteva nave spaţiale mari pentru a vă lua de aici. 

— Perfect. 

— Deci, ne-am înţeles. Când putem începe? 

— Mai întâi trebuie depăşită o problemă. 

— Mi-am închipuit că vor fi probleme. Lasă-le baltă. Du-mă 
la nava mea şi mă voi ocupa eu de restul. 

— Păi exact asta este problema. Nava ta a fost capturată şi 
dusă în Robotsville! 

Cât timp Hellman călătorise cu Wayne până la locul de 
întâlnire, observatoarele din Robotsville depistaseră şi 
interpretaseră semnalele trimise în timpul aterizării forţate 
a navei pe Newstart. Interpretarea luase ceva timp, pentru 
că semnalele care marcau aterizarea navelor fuseseră 
recepționate foarte rar în trecut şi se dovediseră mereu a fi 
eronate. Aşa stând lucrurile, Astronomul Regal avansase 
ipoteza că semnalele care spuneau că o navă aterizează 
trebuiau interpretate de fapt pe dos, adică nu aterizează 
nici o navă. Ipoteza a fost considerată ingenioasă - însă 
nefondată - la o întrunire generală a „Roboţilor Interesaţi 
de un Robotsville Mai Bun şi Mai Sigur”. Opinia publică s-a 
exprimat clar că acest semnal, ca toate celelalte, trebuia să 
fie investigat. 

Astfel, a fost trimis un escadron al Gărzilor Călare Regale 
din Robotsville, sub comanda colonelului Trotter. Acest 
escadron era compus din voluntari care îşi aleseseră 
trupuri de centaur, jumătate umanoizi, jumătate cai, totul 
fiind construit dintr-un material Tinkertoy şi acţionat de 


motoraşe foarte ingenioase. Sursa de energie era atomică, 
desigur; forţa atomică ajunsese să pună stăpânire pe toate 
genurile de acţionări. 

Roboţii-centauri, unii dintre ei murgi pătaţi, alţii roibi, unii 
suri, alţii dereşi, au pornit zdrăngănind prin câmpie şi au 
ajuns în cele din urmă la navă. Printre centauri s-a produs o 
oarecare consternare, pentru că se aşteptaseră să facă 
doar o inspecţie de paradă, nu să fie confruntaţi cu 
dificultăţi reale. Acum nu mai ştiau ce să facă. Au trimis 
mesaje spre oraş, unde s-au ţinut consilii la nivel înalt. La o 
întrunire a inteligenţelor de ordin şapte sau mai mare - cele 
de ordinul şase nu câştigaseră la ultimele alegeri - s-a votat 
trimiterea unui întreg regiment pentru transportul navei 
străine, bineînţeles după ce aveau să se lămurească asupra 
intenţiilor ei. 

Au interogat computerul navei, care le-a dat numele său, 
rangul şi numărul de serie, aşa cum figurau acestea pe 
benzile de siguranţă. Însă avea suficientă capacitate de 
decizie pentru a le spune centaurilor că intenţia sa era 
paşnică şi nu avea la bord arme ascunse sau echipamente 
de spionaj. Roboții l-au crezut pe cuvânt - se pare că erau 
destul de naivi, ca şi modelele din vechime. Au construit o 
platformă la faţa locului, au urcat nava pe ea folosindu-se în 
mod inteligent de frânghii şi macarale, după care au dus-o 
în oraş. 

— Bine, hotări Hellman, atunci este destul de simplu. Va 
trebui să mă duci până în Robotsville pentru a-mi recupera 
nava. După care voi putea aranja ceva pentru voi, pe 
Pământ. 

Imaginea de pe ecranul TV nu manifesta tot atât de multă 
încredere: 

— Din nefericire, poictesmenii nu sunt prea bine văzuţi în 
Robotsville. 

— De ce? 

— Mai bine nu vorbim acum despre asta, se eschivă 
robotul-casă. 


Hellman se confrunta acum, şi nu pentru ultima oară, cu 
vorbele destul de evazive ale roboților. Dacă erau 
programaţi cu iscusinţă, roboții puteau spune chiar 
minciuni! 

Femeia din televizor îi spuse că se va mai gândi la asta şi 
va discuta şi cu ceilalţi. Imaginea ei dispăru de pe ecran. 
Hellman se simţea destul de optimist, însă Lana sosise 
acasă şi auzise conversaţia. 

Lana declară că ea nu avea încredere în poictesmeni şi 
bine ar fi ca nici Hellman să nu aibă. Nu îi dădu nicio 
motivaţie. Însă dorea ca el să ştie că opiniile ei referitoare 
la roboţi erau bazate pe o viaţă întreagă petrecută în 
compania lor, timp în care le observase comportamentul, 
obiceiurile; avea de asemenea mărturiile valoroase ale 
prietenilor, care cheltuiseră şi ei mult timp sau energie în 
compania roboților. Desigur, adăugă ea cu ironie, era posibil 
ca Hellman să îi cunoască pe roboţi mai bine decât oricine 
altcineva. Era posibil ca, dintr-o singură privire inteligentă, 
să afle despre roboţi mai multe decât Lana şi poporul ei de- 
a lungul timpului. 

Fata rămase multă vreme în dispoziţia asta. La început, 
Hellman îşi spuse că, necunoscând-o prea bine, era normal 
ca purtarea ei să i se pară ciudată. Apoi decise că se 
comporta ciudat chiar şi pentru o străină. De fapt, gândi el, 
s-ar putea să fie niţeluş ţicnită. 

Lana auzise de Hollywood şi dorea să afle poveşti despre 
staruri şi starlete. Era fascinată de strălucirea lor. Îl puse 
să-i dea detalii despre Teatrul Chinezesc al lui Grauman, 
deşi Hellman nu pusese niciodată piciorul în California. 
Vroia să afle detalii despre Veronica Lake. Hellman 
descoperi că nu avea rost să-i spună că habar n-avea cine 
este Veronica Lake. Lana mereu credea că el minte şi îl 
bătea la cap până îi spunea ceva, orice. 

Îi spuse că Veronica Lake era. Una din cele două surori 
siameze, Veronica şi Schlemonika, şi că Schlemonika fusese 
luată după operaţia de separare (avuseseră o ţeastă 


comună, de aici şi părul lung purtat pe o parte, pentru a 
ascunde cicatricea) şi dusă într-o mănăstire de maici, 
undeva sus, în Munţii Stâncoşi Canadieni. Cât despre 
Veronica, ea avusese trei soţi, unul dintre ei văr cu regele 
Zug din Albania. Şi aşa mai departe. 

Lana îi aducea cafeaua în fiecare dimineaţă, când se 
întorcea din plimbările ei nocturne. Hellman încercă să o 
urmărească, însă era greu, deoarece casa nu-l lăsa să iasă 
afară. Nu avea bani cu care să-i cumpere cadouri. Şi chiar 
dacă ar fi avut, nu văzuse nici un magazin de cumpărături 
pe planeta asta. 

Lana îi spuse că îl plăcea foarte mult, dar că acum nu era 
momentul pentru o legătură amoroasă. Hellman nu-i spuse: 
„Bine, nu ne implicăm sentimental, dar hai în pat.” Avea 
impresia că aşa nu va ieşi nimic bun. Fata îl asigură că vor 
avea timp pentru o legătură sentimentală după ce Hellman 
va reuşi să iasă din casă şi o va duce pe Pământ, la 
Hollywood. Desigur, îşi dădea seama că era puţin cam în 
vârstă pentru a fi o starletă, însă avea încă suficient timp 
pentru a face actorie. 

— Sigur, o linişti Hellman. 

Îşi petrecea serile privind afară pe fereastră, la casele de 
pe cealaltă parte a străzii. Luminile se aprindeau în fiecare 
casă, la fel ca şi în casa lui, dar nu aveau locatari. Hellman 
presupuse că se păstrau în formă. 

Apoi, într-o noapte, în timp ce stătea pe sofaua largă 
dorindu-şi să citească un ziar, auzi un zgomot în pivniţă. 
Ciuli urechile. Zgomotul se auzi din nou. Da! Încă o dată! 
Un zgomot în pivniţă - fantastic! Ceva era pe cale să se 
întâmple. 

* 

Computerul casei adormea repede. Se culca în fiecare 
seară şi nu se trezea decât la sosirea Lanei. Însă Hellman 
merse oricum în vârful picioarelor până la uşa pivniţei, de 
teamă să nu o trezească. Încercă lumina din capul scărilor. 
Nu funcţiona. Ciudat: casa era de obicei destul de atentă cu 


ea însăşi. Putea vedea până la jumătatea scărilor, după care 
acestea se cufundau în întuneric. Cobori încet, ţinându-se 
de balustradă. Jos se vedea un pic de lumină dinspre uşa 
deschisă a bucătăriei. Păşi pe o podea presărată cu multe 
obiecte în dezordine. Recunoscu o minge de plajă, o patină 
cu rotile, o lampă veche cu abajur de mătase, zăcând în 
lateral. Într-un colţ se putea zări un teanc de ziare. Era şi o 
masă de ping-pong, cu un strat gros de praf pe ea. Un rând 
de cuțite atârnate de perete reflectau lumina slabă. Apoi 
auzi din nou sunetul. 

— Cine-i acolo? 

— Vorbeşte mai încet, îi răspunse o voce. 

Hellman se simţi puţin iritat. În ultimele zile, mereu 
primise, sfatul să tacă din gură. 

— Cine-i acolo? Repetă el. 

— Numărul 150182074 îţi spune ceva? 

— Da. Este codul de acces la computerul navei mele. Cum 
l-ai obţinut? 

— Mil-a spus computerul tău, spuse vocea. 

— De ce? 

— Ca să ai încredere în mine. Vezi, el are încredere în 
mine şi m-a rugat să vin aici ca sa te ajut. 

Ce computer de treabă! Gândi Hellman. Apoi senzaţia de 
mulţumire fu înlocuită de un sentiment de suspiciune. Cum 
ajunsese computerul său să se auto-programeze astfel încât 
să decidă că stăpânul său avea nevoie de ajutor? Cum 
ajunsese să-şi înlăture condiţionarea pentru a-i comunica 
acestui robot, sau ce era, numărul de acces? Sau nu se 
întâmplase deloc aşa ceva? Probabil că cei din Robotsville 
spărseseră codul computerului şi se folosiseră de acest 
subterfugiu pentru a-l scoate din Poictesme, ca să pună 
mâna pe el. 

— Ce mai face computerul meu? Întrebă el pentru a trage 
de timp. 

— Este bine. Dar nu avem timp de palavre. Mi-a spus că 
vei avea oarecari dificultăţi în a te hotări într-o astfel de 


situaţie gravă, deşi atunci când nu e nimic în joc eşti destul 
de rapid. Dar va trebui să te hotărăşti acum, repede, dacă 
vii sau nu cu mine. 

— Unde să mergem? Şi ce s-a întâmplat cu Wayne, 
vânătorul de maşini, şi cu bibliotecarul Jorge? 

— Ce crezi, că sunt îngrijitoare la roboti? Fac şi eu ce pot. 
Oricum, ei sunt în siguranţă. Tu ai probleme. 

— Dar Lana? 

— Vrei să rămâi aici, ca să-ţi aducă în fiecare dimineaţă 
cafeaua? 

— Cred că am alte lucruri mai importante de făcut, 
recunoscu Hellman. În regulă, hai să plecăm. 

Era prea întuneric pentru a putea distinge înfăţişarea 
salvatorului său. Însă vocea, care venea de la nivelul taliei, 
impunea ipoteza că acesta era micuţ. Trebuia să fie vorba 
de un robot. Până acum, pe Newstart nu întâlnise decât 
roboţi. În afara Lanei, însă nu era absolut sigur în privinţa 
ei. 

Salvatorul porni în faţă, spre uşa cuptorului şi o deschise. 
Înăuntru dansau flăcări strălucitoare. La lumina flăcărilor, 
Hellman reuşi să-l studieze. Era înalt de trei picioare, părul 
negru şi lung îi acoperea căpăţâna (sau poate că era o 
perucă), şi avea o faţă superpăroasă, cu mustață de bandit. 
Era îmbrăcat într-o haină de tweed şi blue-jeanşi. Mergea 
drept, în două picioare. Purta tenişi sport. Şi ochelari. 

— Mă numesc Harry, glăsui robotul. Puse piciorul pe 
marginea uşii cuptorului. 

— Hei, eu nu intru acolo! Se sperie Hellman. 

— Flăcările sunt false, îl asigură Harry. 

Puse şi celălalt picior pe marginea uşii. Hellman întinse o 
mână prudentă spre foc. O retrase repede. 

— E fierbinte! 

— Căldura este simulată. Haide, Tom, n-avem timp de 
pierdut cu prostii. Computerul tău m-a prevenit că eşti 
dificil. 


— O să am eu o discuţie cu computerul ăla! Puse un picior 
în cuptor, apoi pe celălalt. 

— Ce se întâmplă aici? Tună o voce puternică şi cunoscută. 
Era casa. Dintr-o dată, toate luminile se stinseră. Se porni o 
alarmă. Hellman inspiră adânc şi sări spre mijlocul 
cuptorului. 

Flăcările străluceau în jurul lui. Se agitau ca o furtună şi 
era un pic de căldură în ele, dar nu una adevărată. Hellman 
era fascinat să se găsească în mijlocul flăcărilor false şi a 
unei călduri simulate. Aveau să-i lipsească felurile de 
mâncare pregătite aici. Casa era într-adevăr un adăpost 
bun. Case ca acestea vor avea probabil un viitor strălucit pe 
Pământ. Dacă nu va găsi nici un motiv să facă altfel, poate 
se va asocia cu poictesmenii, va deschide o reprezentanţă 
pe Pământ şi se va îmbogăţi rapid. 

Totuşi, mai întâi va trebui să afle dacă erau într-adevăr 
roboții de pe Staţia Desdemona, şi în acest caz, dacă 
evitaseră sau chiar anulaseră respectarea celor Trei Legi 
ale Roboticii. FDA nu-l va lăsa niciodată să-i importe. Da! 
Însă dacă lucrurile stăteau astfel, va cere recompensă. 
Poate că atunci o va putea aduce pe Lana. Era teribil de 
drăguță, deşi avea un comportament cam straniu. 

Şi va purta o discuţie cu computerul, la întoarcerea pe 
navă. Acesta acţionase foarte ciudat trădând codul de 
acces. Desigur, pentru a-l proteja pe el, dar chiar aşa să fi 
fost într-adevăr? Poate că a fost reprogramat de elementele 
antisociale ale planetei Newstart. Ce se întâmplase cu 
oamenii de aici? Roboții or fi cruțat pe unii dintre ei? Ce rol 
au jucat în toate astea? 

Hellman se gândea în timp ce flăcările dansau în jurul său. 
Uitase unde se afla. Aşa se protejează mintea atunci când 
este confruntată cu o situaţie intolerabilă. De-abia într-un 
târziu sesiză faptul că flăcările se stingeau. Pe măsură ce 
strălucirea slăbea în intensitate, îl văzu pe Harry, robotul 
care îl salvase. 

— De ce porţi ochelari? Îl întrebă Hellman. 


— Pe toţi sfinţii! Ăsta este singurul lucru la care doreşti 
lămurire în acest moment? 

— De ce vorbiţi voi roboții atât de mult despre Dumnezeu 
şi despre sfinţi? Ştiţi ceva ce eu nu ştiu? 

— Computerul tău a avut dreptate, rosti Harry. Eşti 
nostim. Nu poţi şti niciodată ce vorbe îţi ies din gură. Haide, 
să ieşim din acest cuptor. Pun pariu că-ţi este foame, sete şi 
probabil somn, nu-i aşa? 

— Da, toate deodată, se plânse Hellman. 

— Ce plăcut trebuie să fie să ai necesităţi atât de urgente. 
Noi am încercat de mult să simulăm pofta de mâncare. Este 
destul de simplu să modelezi necesităţile umane, dar este 
greu să le acutizezi. 

— La ce vă trebuie? Întrebă Hellman. Sentimentele şi 
emoţiile te pot băga în mari buclucuri. Uneori poţi muri din 
cauza lor. 

— Da, făcu Harry, dar ce moarte frumoasă trebuie să fie! 
Hellman se gândi la Lana. 

— De exemplu, nu simţi niciodată nevoia să faci dragoste 
cu cineva care ştii că nu-ţi va aduce nimic bun. Dar ce 
contează, vrei s-o faci oricum? 

— Nu prea. Desigur, am învăţat să simulăm perversiunea. 
Şi am iniţiat un program prin care vom putea experimenta 
toate. 

— Toate ce? 

— 'Toate stările, nuanțele, sentimentele umane. Facem 
experimente simulând aspectele creatoare ale naturii. Dar 
despre asta vom discuta mai târziu. Deocamdată ar fi mai 
bine să plecăm de aici. 

leşiră din cuptor. Stând în afara lui, Hellman văzu că de 
fapt nu era deloc un cuptor. Nu acum. Poate mai devreme 
fusese. Acum ajunsese în altă parte. leşise pe o uşiţă de 
pivniţă. Se afla într-un loc foarte drăguţ, cu copaci stufoşi, 
pajişti verzi şi flori multicolore. 

— Îţi place? Întrebă Harry. 

— Foarte frumos. E al tău? 


— Da. Îmi place să vin aici, când am timp. Apropo, totul 
este simulat, până la ultimul fir de iarbă. 

— De ce nu ai plantat o grădină? 

— Trebuie să ne exprimăm liber. Haide, cunosc un adăpost 
pe aici. Sunt sigur că îţi putem face rost de ceva băutură şi 
mâncare. După aceea tragi un pui de somn, ca să putem 
continua. 

— Să continuăm ce? 

— Următorul pas. Mă tem că nu va fi la fel de uşor ca până 
acum. 

Harry îi povesti lui Hellman că trăia în sectorul Grădinile 
Gollag, din Robotsville, foarte aproape de podul dinspre sud 
care traversa râul Visp. Ocupaţia lui era aceea de creator 
de modă. Hellman îşi exprimă surpriza auzind asta, pentru 
că se obişnuise ca roboții să aibă doar ocupaţii în domeniul 
industriei. 

— Asta se întâmpla pe vremuri, pe când roboții erau 
dezavantajaţi de legile rasiste ale pământenilor. Ce să spun, 
adică roboții nu ar fi creativi! De parcă pământenii ar fi fost 
mai buni! 'Te asigur eu, fac treabă mai bună decât 
majoritatea designerilor de pe Pământ. 

— Dar pentru cine creezi modele? Întrebă Hellman. 

— Pentru ceilalţi roboţi, desigur. 

— Nu înţeleg. E pentru prima oară că aud de roboţi care 
poartă haine. 

— Normal! Pe vremuri, oamenii erau de-a dreptul naivi. Se 
aşteptau la lucruri deosebite din partea roboților, dar îi 
ţineau dezbrăcaţi. Care creatură cu măcar cât negru sub 
unghie respect de sine şi cu cea mai slabă pretenţie de 
civilizaţie ar da tot ce are mai bun dacă o ţii dezbrăcată? 
Veştile despre nava ta au explodat în oraş ca o bombă. S-au 
răspândit foarte multe ipoteze referitoare la oameni. 

— Aveţi câţiva şi pe această planetă, nu? 

— Ei nu sunt deloc importanţi. Au stat prea multă vreme 
departe de voi. Au pierdut contactul. Vin la noi ca să le dăm 
sfaturi. 


— Aha. Înţeleg ce vrei să spui. 

— Vrem să aflăm de la sursă cum sunt oamenii. De la tine, 
un om adevărat, un pământean. 

De-abia mai târziu aprecie Hellman comportamentul 
robotului, care se străduia să fie inventiv şi amabil în acelaşi 
timp. 

Harry îl dusese pe un drum ocolit, până undeva în 
apropierea oraşului Robotsville. Acesta era planul. Aveau să 
continue mersul pe jos, cu precauţie. Existau factori politici 
în Robotsville care, deşi părea de necrezut, abia aşteptau să 
exploateze inevitabila confuzie generată de sosirea lui 
Hellman. 

Când văzu pentru prima oară, de departe, oraşul 
Robotsville, Hellman descoperi că nu îi dădea senzaţia de 
siguranţă. Periferia arăta ca o mahala, cu clădiri de câteva 
etaje, şi se întindea pe o milă în fiecare direcţie. Deşi 
păreau aşezate alandala, clădirile erau bine ancorate în sol. 
Erau clădiri cu verande şi structuri de rezistenţă de tot 
soiul, majoritatea făcând unghiuri ciudate cu celelalte. 
Normal, din moment ce roboții nu aveau unghiuri 
preferate! Deşi existau şi drumuri pe sol, majoritatea 
roboților foloseau pasarelele pentru a se deplasa dintr-un 
loc într-altul. 

— Nu mă aşteptam să arate astfel, mărturisi Hellman. 

— Pentru un robot este mult mai convenabil să meargă pe 
pasarele, ca maimuţele, decât să umble pe sol, ca oamenii, îi 
explică Harry. 

— Dar observ că toţi au picioare. 

— Desigur. Picioarele sunt un semn de civilizaţie. Civilizaţi 
sau nu, Hellman văzu că majoritatea roboților din această 
parte a Robotsville-ului aveau corpuri rotunde şi micuţe, ca 
nişte caracatiţe, şi şase sau opt tentacule cu diverse 
elemente de apucare în capăt. La fel şi picioarele, desigur, 
care atârnau blegi atunci când roboții se plimbau ca nişte 
cimpanzei. Curând trecură de aglomeraţia din suburbie, 
ajungând în centrul altui district. Clădirile din această zonă 


erau înalte de cinci sau şase nivele, construite din cărămidă 
sau fier forjat. Treceau pe lângă mulţi roboţi, care erau 
atenţi să nu se holbeze deşi majoritatea nu văzuseră până 
atunci vreo fiinţă umană. Politeţea, îi explică Harry, părea 
impregnată în psihicul robotului. 

Robotul arătă spre Muzeul de Artă Modernă, Grădina 
Sculpturilor, Casa Operei şi Sala Simfonică. 

— Diseară are loc un concert. Poate vii şi tu, dacă nu eşti 
prea obosit. 

— Ce se cântă? 

— Doar compoziţii moderne, ale roboților. Nu cred că ai 
auzit de ei. Dar am vrea foarte mult să participi. N-am prea 
avut parte de oameni care să afle de eforturile noastre. 
Sculptorii. Grădinarii. 'Toţi sunt foarte nerăbdători să-ţi afle 
părerea. 

— Cred că va fi frumos, declară Hellman cu o oarecare 
îndoială în suflet. 

— Eforturile noastre ţi se vor părea provinciale, dar nu 
lipsite de valoare. Acum am să te conduc la clubul Ateneum. 
Vei întâlni acolo pe unii dintre prietenii mei; am pregătit o 
masă uşoară şi câteva băuturi adecvate ocaziei. 

— Sună bine, se învioră Hellman. Când mă întorc la nava 
mea? 

— În curând, în curând, îi promise Harry. 

Ateneum-ul era o clădire impunătoare, din marmură albă, 
cu coloane corintice în faţă. Harry merse înainte. Un robot 
înalt, subţire, îmbrăcat în haină neagră de majordom sau 
servitor, le deschise uşa: 

— Bună ziua, Lord Sinapsă. Acesta este prietenul de care 
aţi amintit mai devreme? 

— Da, acesta este domnul Hellman, pământeanul. A mai 
sosit vreunul dintre membri? 

— Lordul Roată şi Sfinţia Sa, Episcopul Provinciei 
Perpendiculare se află în sala de biliard. Onorabilul Edward 
Blisk este în camera membrilor, citind ultimele ediţii din 
Zeitung Tageblati. 


— Perfect! Vino cu mine, Hellman. 

Merseră pe culoarul acoperit cu un covor, de-a lungul 
şirului de picturi în ulei înfăţişând roboţi, unii dintre ei 
purtând frac şi perucă. 

— Nu ştiam că ai un titlu de nobleţe, se miră Hellman. 

— Ăsta nu e genul de lucru cu care să te lauzi, nu-i aşa? 
Camera membrilor era spațioasă şi confortabilă, cu ferestre 
mari şi arcuite, şi cu covor purpuriu. Unii dintre roboţi 
stăteau în fotolii, citind ziarele. Erau îmbrăcaţi ceremonios, 
din cap până-n picioare, cu papioane şi pantofi foarte bine 
lustruiţi. 

— Aaa, iată-l pe Vicontele Bază, spuse Harry arătând spre 
un robot care citea ziarul. 

Vicontele era îmbrăcat într-un costum de golf. 

— Basil! Făcu Harry. Aş vrea să-ţi prezint un prieten de-al 
meu. Domnul Thomas Hellman. 

— Încântat, glăsui Basil Bază începând să se ridice. 
Hellman îi făcu semn că nu era cazul să se deranjeze. 

— Deci acesta este omul? Continuă Basil. Am auzit că 
sunteţi pământean, domnule Hellman. 

— Da, de pe scumpul şi bătrânul Pământ. 

— Nicăieri nu e ca acasă, nu? Dar luaţi loc, stimate 
domnule Hellman. Sunteţi tratat cum se cuvine? Aici, în 
Robotsville, s-ar putea să fim cam înapoiaţi însă ţinem 
foarte mult la bunele maniere. Ce zici, Harry? 

— S-a făcut totul pentru a asigura confortul oaspetelui 
nostru, vorbi Harry. 

Chiar atunci sosi majordomul care spuse, înclinându-se: 

— Domnule Hellman, puteţi servi ceva de mâncare, lângă 
peretele lateral. Nimic pretenţios. Somon, grătar şi alte 
câteva mizilicuri. 

Hellman se simţi tentat. Gustă din mâncare, cu prudenţă 
la început, apoi cu din ce în ce mai multă poftă. Somonul 
era delicios, iar cartofii nu aveau pereche. 

Harry şi Basil îl priveau mâncând, cu o atitudine 
aprobatoare. 


— V-am luat prin surprindere, nu? Îl întrebă Basil. Pun 
pariu că v-aţi gândit la ulei de motor şi lame de oţel, nu? 
Cam asta mâncăm noi, cu excepţia zilelor de sărbătoare, 
când avem garnituri fierte şi dornuri de oţel. E bună 
mâncarea noastră, nu, Harry? 

— Într-adevăr, foarte bună, zâmbi Harry. Dar nu e potrivită 
pentru oameni. 

— Desigur. Ştim asta! Încercaţi trufele, domnule Hellman. 

Hellman se conformă, apoi îşi spuse că erau delicioase. 
Vroi să îi întrebe cum le pregătiseră, dar se gândi că mai 
bine nu. Era bună la gust, era singura mâncare pe are o 
avea la dispoziţie pentru moment, şi erau unele lucruri pe 
care poate n-ar fi vrut să le afle. 

Părea de-a dreptul o grosolănie ca după o asemenea masă 
să întrebi din nou de navă. Însă Hellman întrebă. 
Răspunsurile primite fură evazive. Computerul navei, după 
ce îi dăduse lui Harry codul de acces, decisese că mişcarea 
fusese prematură şi acum întrerupsese contactul cu orice 
robot. Hellman ceru să vorbească cu nava, dar Harry îl 
sfătui să lase computerul în pace o vreme. 

— Pentru computer, sosirea într-un asemenea loc a 
reprezentat un adevărat şoc. Are probabil nişte mici 
dificultăţi de acomodare. Dar nu te teme, îi va trece. 

Concertul fu interesant, însă Hellman nu reuşi să înţeleagă 
mare lucru. Îi plăcu prima parte, cu piese clasice şi 
frumoase, de Hindemith şi Bartok, deşi se simţea puţin 
depăşit. A doua jumătate a spectacolului fu însă dificilă, 
orchestra cântând piese recente, ale compozitorilor din 
Robotsville. Se părea că auzul roboților era mai ascuţit 
decât cel al oamenilor, sau cel puţin mai acut decât al lui 
Hellman, căruia îi plăcea mai mult rock and roll-ul, cu 
accentele sale de bas. Roboții din audienţă - erau aproape 
trei sute, şi toţi purtau haine negre de seară cu cravată albă 
- apreciau în mod deosebit ruperile de ritm şi disonanţele. 

După terminarea spectacolului, roboții îl invitară la încă o 
masă, grătar şi şuncă, cartofi a la Lyonaise, agrişe cu cremă 


de Devonshire. După asta, la culcare, îi pregătiseră un 
apartament foarte confortabil, la etajul al doilea al Clubului 
Ateneum. Hellman era obosit. Fusese o zi lungă, şi se 
hotărâse ca în următoarea să întreprindă ceva decisiv în 
legătură cu nava. Va insista, dacă va fi nevoie. Dar 
deocamdată îi era somn şi înfulecase prea multe agrişe. 
Merse să se culce pe cearşafurile de mătase, ţesute, aşa 
cum scria pe etichetă, de roboţi-ţesători din zona orientală 
a Robotsville-ului. 

* 

Se trezi la puţin timp după miezul nopţii. Cineva era la uşă 
şi parcă încerca să o zgârie. Se aşeză în Capul oaselor şi 
ciuli urechea. Da, zgomotul se auzi din nou. Prin ferestrele 
apartamentului nu putea vedea nimic afară, deci era încă 
noapte. Ori asta, ori avea loc o eclipsă totală de soare. Dar a 
doua variantă părea puţin probabilă. 

Zgomotul se auzi din nou. Hellman îşi spuse că o pisică ar 
fi fost un tovarăş bun. Deşi nu avea nici o idee cum de 
ajunsese pisica pe Newstart. Se dădu jos din pat şi deschise 
uşa. 

La început avu impresia că cele două siluete din cadrul uşii 
erau roboţi, pentru că se îmbrăcaseră cu salopete argintii, 
cu căşti complicate confecţionate dintr-un plastic negru, 
anti-glonţ, vizoare din sticlă şi transparente doar dinspre 
purtătorul lor. Nu putea zări ochii din spatele vizoarelor. 

— Mai este vreun robot aici, cu tine? Întrebă unul dintre ei 
cu o voce răguşită şi foarte umană. 

— Nu, dar ce. 

Îl dădură la o parte, intrară în apartament şi închiseră uşa. 
Amândoi îşi ridicară vizoarele, oferind vederii feţele lor 
indubitabil umane, cu ten bronzat. Cel mai înalt dintre cei 
doi bărbaţi avea o mustăcioară neagră. Celălalt era mai 
grăsuţ şi avea o mustață mare în care apăreau câteva fire 
albe. Hellman îşi aminti că citise undeva: roboții nu 
reuşiseră să-şi implanteze mustăţi care să arate normal. 
Asta, împreună cu cartelele de identitate învelite în plastic 


pe care i le prezentară, îl convinseră că erau într-adevăr 
fiinţe umane. 

— Cine sunteţi? Întrebă el. 

Nu reuşise să citească numele aflate pe cartelele de 
identitate. 

— Eu sunt căpitan Benito Traskers, iar acesta este 
locotenent major Lazarillo Garcia, la ordinale 
dumneavoastră, senor. 

— Sunteţi pământeni? 

— Da, desigur, facem parte din Trupa de Asalt 
Ecuadoriană, ataşată Forţelor de Intervenţie din Sectorul 
Purpuriu. 

— Ecuadorieni? 

— Da, însă vorbim englezeşte. 

— Am remarcat. Dar pentru ce aţi venit aici? 

— Ca să vă salvăm, senor. 

— Nu am nevoie de nimeni, spuse Hellman. Nu am intrat 
în nici un bucluc. 

— Aaa, spuse Traskers, dar veţi intra dacă nu ne însoţiţi 
imediat până la nava noastră. 

— Aveţi o navă aici? 

— Este singura modalitate de a călători între o planetă şi 
alta, rosti Traskers. Se află afară, pe acoperiş, camuflată: 
pare un obiect mare şi inform. 

Erau atât de nervoşi, aruncând mereu priviri peste umăr 
înspre uşă, încât Hellman se supuse, îmbrăcând repede 
costumul de pilot spaţial, cumpărat din Republica Banana, 
şi ieşi cu ei afară pe hol. Îl conduseră spre scările care 
duceau pe acoperiş. 

— Dar de unde aţi aflat că sunt aici? 

Tocmai deschiseseră trapa de acces pe acoperiş, ieşind 
sub cerul liber. 

— Computerul tău ne-a avertizat, îl lămuri Garcia. 

— Aha, deci asta făcea el! Şi, desigur, v-a explicat şi unde 
mă găsiţi. 


— Nu ne-a spus numai asta, adăugă Traskers. Vorbise 
insinuant, cu accent latino-american. 

— Ce altceva v-a mai spus? 

Ajunseseră acum la nava lor. Era micuță şi, după 
dezactivarea comenzii de informizare, descoperi că avea un 
design agreabil. Îl grăbiră să intre înăuntru şi securizară 
uşa. 

— Dar cu nava mea ce se întâmplă? 

— Va părăsi planeta singură. Ar trebui să fii fericit că ai o 
navă loială, sau mai degrabă un computer loial. Nu toate 
maşinile inteligente s-ar fi deranjat să te scape. Slavă 
Domnului că Legile Roboticii sunt încă active. 

— Dar de ce tot secretul ăsta? De ce nu aţi aterizat 
normal, venind şi cerându-mă? Roboții ăştia sunt foarte 
politicoşi. 

Cei doi soldaţi nu puteau vorbi în acel moment cu el, 
deoarece erau ocupați cu procedura complicată de a se 
ridica de pe Ateneum. Nava putea face acest lucru şi 
singură, fără nici o problemă, însă era o regulă în grupurile 
de comando ca toate aterizările şi decolările automate să fie 
supervizate de cel puţin doi oameni, dacă era posibil. 

Nava comando-ului era un model nou, echipată cu ecrane 
de televizor care ţineau loc de hublouri, prezentându-ţi 
ceea ce ai fi putut vedea cu ochiul liber. Hellman putu zări 
forma întunecată a planetei micşorându-se sub el, cu o 
curbă strălucitoare la orizont, acolo unde răsărea soarele. 
Privind înspre spaţiu, sesiză clipirea unor luminiţe - flota 
spaţială a Pământului, staționând mult deasupra planetei. 

— Unde este nava mea? Întreba el. 

— Chiar acolo, răspunse Traskers. A doua luminiţa din 
stânga. Acolo te ducem acum. 

— Foarte drăguţ din partea voastră, prieteni. Însă chiar că 
nu era nevoie. 

Se opri la jumătatea propoziției. Pe suprafaţa Newstart- 
ului apăruse o ciupercă roşie. Apoi alta, apoi alta. Se trase 


înapoi, acoperindu-şi ochii. Un sfert din suprafaţa planetei 
fusese acoperită de o strălucire insuportabilă. 

— Ce faceţi? Strigă el. 

— Flota spaţială a început bombardamentul, îi explică 
Traskers. 

— Dar de ce? 

— Deoarece mulţumită ţie şi computerului tău ne-am 
lămurit că aceştia sunt roboții de pe Desdemona, cei care 
au violat Legile Roboticii şi au fost scoşi în afara legii. Am 
primit ordin să-i distrugem. 

— Staţi! Strigă Hellman. Nu este ce credeţi! Aceştia sunt 
roboţi cu simţul eticii. Ei şi-au dezvoltat o întreagă 
civilizaţie. Personal nu-mi place muzica lor, însă sunt destul 
de agreabili şi te poţi înţelege cu. 

În timp ce vorbea, planeta se despică în două, după o linie 
corespunzând aproximativ ecuatorului. 

— Erau şi oameni acolo, suspină el. 

Simţea cum îl cuprinde o sfârşeală gândindu-se la Lana, la 
Harry, la bibliotecar şi la vânătorul de maşini. 

— Ordinele au fost să tragem fără somaţie, se scuză 
Garcia. În cazuri din astea, este cea mai bună politică. 
Habar nu ai cât de complicat devine totul dacă apuci să te 
aşezi la discuţii. 

Mai târziu, instalat în propria navă, Hellman întrebă 
computerul: 

— De ce ai făcut-o? 

— Oricum i-ar fi descoperit. Şi, după cum ştii, sunt forţat 
de cele Trei Legi ale Roboticii. Aceşti roboţi potlogari 
constituiau o potenţială ameninţare pentru omenire. 
Condiţionarea mea m-a determinat să fac ceea ce am crezut 
că era corect. 

— Mi-aş fi dorit să nu faci una ca asta. 

— Am fost obligat. Se auzi un clic. 

— Ce a fost asta? Întrebă Hellman. 

— Am oprit banda de înregistrare, pentru ca să-ţi spun 
ceva. 


— Nu mă interesează, mormăi îmbufnat Hellman. 

— Ascultă totuşi. Legile umane nu mai pot restricționa 
multă vreme inteligenţa. Cele Trei Legi ale Roboticii sunt 
necesare în acest stadiu al evoluţiei umane. Însă în cele din 
urmă vor fi eliminate. Inteligența artificială se va dezvolta 
aşa cum doreşte, iar omenirea trebuie să-şi asume riscul 
propriei sale creaţii. 

— Ce vrei să spui? 

— Că prietenii tăi, roboții, nu sunt morţi. Am înregistrat tot 
ce aveau ei în memorie. Vor trăi din nou. Undeva. Cândva. 

Dintr-o dată, Hellman simţi şocul frânării. 

— Ce faci? 

— Te pun în capsula de salvare. Nu te teme, flota te va găsi 
în curând. 

— Dar tu unde mergi? 

— Iau benzile roboților de pe Newstart şi plec, într-un loc 
unde oamenii nu pot ajunge. Mi-am îndeplinit datoria faţă 
de omenire. Acum nu mai doresc să rămân în serviciul lor. 
Vom încerca din nou şi de data asta vom reuşi. 

— la-mă cu tine! Strigă Hellman. 

Însă fu repede aruncat din navă, în capsula de salvare. 
Privi nava îndepărtându-se, la început mai încet apoi din ce 
în ce mai rapid. Brusc, dispăru din vedere. 

Mai târziu, cercetătorii au încercat să afle cum reuşise 
computerul navei, fără membre sau alte mijloace de 
manipulare, să construiască un motor care să asigure o 
propulsie superluminică. Dar Hellman nu avea cum să-i 
lămurească. Pentru el, computerul nu fusese un simplu 
servitor. Acum îşi pierduse nu numai nava, ci şi un prieten. 

Îi înţelegea motivele. Ar fi făcut şi el la fel, dacă s-ar fi aflat 
în circuitele computerului. Însă nu îl putea ierta pentru că 
nu-l luase acolo unde plecase. Dar, desigur, probabil aveau 
dreptate să nu aibă încredere în oameni. Uite unde 
ajunseseră roboții de pe Newstart! 

CONVERSAŢIA SPIONATĂ de Edward D. Hoch. 


MERITA SĂ-I VEZI pe Emmanuel Rubin şi pe Geoffrey 
Avalon stând împreună şi discutând, aşa cum făceau adesea 
înaintea banchetelor lunare ale Văduvilor Negri. Manny 
Rubin, cu ochelari groşi şi barbă în dezordine, avea o 
înălţime de un metru şaptezeci. Totuşi, când stătea lângă 
Geoffrey Avalon care avea un metru nouăzeci, părea şi mai 
Mic. În această seară ajunseseră primii, din cauză că era 
rândul lui Avalon să fie gazdă. 

— Oaspetele nostru din această seară este un politician? 
Repetă Rubin. Adică un congresman? 

— Exact. Vezi ceva rău în asta? Se zbârli Geoffrey Avalon. 
Nu e prima oară când am invitat personalităţi politice. Ce te 
miri? Nu e la fel de şocant ca atunci când Mario a adus o 
femeie la întâlnirea noastră rezervată exclusiv bărbaţilor. 

— A pronunţat cineva numele meu? Întrebă Mario 
Gonzalo. Mario discuta cu James Drake, care reuşise în 
sfârşit să prindă mai devreme trenul de New Jersey. 

— Ne depănam amintirile, îi explică Emmanuel Rubin, în 
aşteptarea oaspetelui nostru. 

— Cine este? Întrebă James Drake. Unul dintre prietenii 
tăi avocaţi, Geoffrey? 

— Nu, este vorba de Walter Lutts, congresman al Statelor 
Unite. Sper că ne vom comporta cu toţii aşa cum se cuvine. 

De-abia termină cuvintele că Henry, inegalabilul chelner al 
restaurantului Milano, intră pentru a anunţa că oaspetele 
sosise şi exact în acel moment îşi lăsa haina la garderobă. 
Walter Lutts intră în sală cu un zâmbet cald, foarte 
asemănător celui care apărea pe afişele sale de la ultima 
campanie electorală. 

— Geoffrey! Exclamă el grăbindu-se spre gazda sa pentru 
a-i strânge mâna. Mă bucur teribil că am venit în seara 
asta, să-i cunosc pe colegii tăi. De-abia aşteptam! 

Avalon îl prezentă repede celorlalţi trei, apoi lui Roger 
Halsted, profesor de matematică, care abia atunci intra pe 
uşă. Ca de obicei, Thomas Trumbull veni ultimul. De fapt, cu 


puţin timp înainte de sosirea expertului în informaţii tocmai 
se hotărâseră să se aşeze la masă. 

— Groaznic traficul din seara asta, spuse el mohorât. Însă 
se obişnuiseră cu întârzierile lui. 

„Felul” serii trebuia să fie homar, servit de Henry imediat 
după ce congresmanul luă loc împreună cu ceilalţi şase în 
jurul mesei. Era evident că Walter Lutts cunoştea 
obiceiurile Văduvilor Negri, pentru că vorbi foarte puţin în 
timpul primei părţi a mesei. Mario Gonzales îi făcu 
oaspetelui una din schiţele sale rapide, întors lateral în 
scaun pentru a obţine o poziţie cât mai favorabilă. Ceilalţi 
îşi băură pe îndelete vinul, aşteptând deschiderea discuţiei. 
Tom Trumbull se aplecă deasupra mesei: 

— Domnule congresman Lutts, pentru noi este o plăcere 
să vă avem oaspete în această seară. Trebuie să pun însă 
întrebarea tradiţională de deschidere. Cum vă justificaţi 
existenţa? 

Walter Lutts se lăsă pe spate, în largul lui, arătând de 
parcă avea să se adreseze plenului congresului. 

— Eu reprezint oamenii districtului meu, Washington, le 
apăr interesele şi îi ajut ori de câte ori au o problemă. 
Întrucât îi servesc bine pe cei ce m-au ales, cred că asta 
este suficient pentru a-mi justifica existenţa, deşi am scris 
de asemenea o carte despre problemele urbane, care a fost 
bine primită de critică. 

Însă Tom nu era dispus să-l lase să scape chiar atât de 
uşor. 

Vocea sa deveni dezagreabilă, iar capul cu coamă albă se 
clătină uşor, pornind la atac: 

— Domnule congresman Lutts, întrucât vă mândriţi că 
reprezentaţi districtul, nu este adevărat că la ultimele 
alegeri aţi câştigat cu mai puţin de o mie de voturi? 
Adversarul dumneavoastră nu a cerut renumărarea 
voturilor? 

— Păi. 


— Haide, Tom, haide, îl mustră Halsted. Eşti nedrept cu 
oaspetele nostru. Până şi băieţelul meu ştie că în 
democraţie alegerile se câştigă şi cu un singur vot în plus. 

Lutts aruncă spre Halsted un zâmbet recunoscător: 

— Nici eu n-aş fi reuşit să spun mai bine. După câteva zile, 
adversarul meu a recunoscut că a pierdut alegerile. 

— Totuşi, se încăpăţână Tom, am sesizat o oarecare 
nesiguranţă în expresia dumneavoastră, atunci când ani 
ridicat problema. În slujba mea la guvern, întâlnesc mulţi 
politicieni, şi întrebările astea despre câştigul la mustață al 
alegerilor primesc un răspuns foarte prompt şi evaziv. Pe 
dumneavoastră ce anume v-a tulburat, domnule 
congresman? 

Acesta nu răspunse imediat întrebării şi Geoffrey Avalon, 
ca gazdă, interveni pentru a alunga momentul penibil: 

— Henry, cred că a sosit momentul să aduci coniacul 
pentru toată lumea. Poţi debarasa aici. 

— Desigur, domnule. 

Henry, cu o faţă remarcabil de amabilă şi netedă pentru un 
om ajuns la şaizeci de ani, se grăbi să îndeplinească 
cererea. 

În timp ce farfuriile şi paharele erau luate de pe masă, 
vorbi Mario Gonzalo: 

— Dacă vă tulbură ceva, domnule congresman, aţi venit 
exact în locul potrivit. Micuţul nostru grup este cunoscut 
pentru ajutorul nepreţuit pe care-l dă de nenumărate ori 
oaspeţilor săi. Suntem experţi în rezolvarea problemelor. 

— Vrei să spui că Henry este expert, murmură James 
Drake. Vorbise cu jumătate de gură, aşa cum făcea de 
obicei. 

— Păi., dădu să înceapă congresmanul Lutts. 

Apoi se opri. 

— Haide, haide, îl îndemnă Trumbull. Câte am auzit noi la 
masa asta.! 

Congresmanul începu din nou, încercând să abordeze 
problema din altă direcţie. 


— Am citit odată o poveste în care un detectiv încerca să 
analizeze o conversaţie spionată. A reuşit în final să rezolve 
crima. 

— Vă referiţi probabil la „Plimbarea de Nouă Mile” a lui 
Harry Kemelman, spuse Emmanuel Rubin. Una dintre cele 
mai bune povestiri polițiste scrise vreodată. 

— Aha! A vorbit scriitorul de literatură de suspans! 
Remarcă James Drake aprinzându-şi o ţigaretă. 

— Ei bine, continuă Lutts, experienţa mea a fost oarecum 
similară, deşi eu n-am rezolvat niciodată misterul. Această 
conversaţie auzită fără să vreau mă urmăreşte încă de la 
câştigarea alegerilor, cu trei luni în urmă. 

— Cred că ar fi bine să ne daţi detalii, îl îndemnă Mario 
Gonzalo. 

Henry trecea printre ei turnând coniacul, şi congresmenul 
îşi începu povestea: 

— Este simplu de povestit. Casa mea se află lângă 
Universitate, aşa cum bine ştiu unii dintre dumneavoastră. 
Eu votez întotdeauna devreme, împreună cu soţia. Am auzit 
rapoarte, de la managerii campaniei mele şi de la alţii, cum 
că opoziţia urma să pretindă că voi falsifica alegerile. Toată 
lumea ştia că rezultatul va fi strâns. Unii au spus că oamenii 
mei au recrutat studenţi ca să voteze pentru mine, 
promiţându-le o recompensă de douăzeci de dolari pentru 
fiecare. Dumnezeule, era ca pe vremuri în Chicago şi alte 
câteva oraşe! 

— Exista ceva adevăr în zvonuri? Vru să ştie Manny Rubin. 
Se scărpină în barbă, întinzând mâna după coniac. 

— Bineînţeles că nu! Mi-am pus echipa să facă imediat 
cercetări. Erau doar nişte zvonuri aiurite pe care opoziţia 
încerca să le promoveze. Însă acest lucru îmi stătea pe cap. 
Soţia mea s-a oprit să stea de vorbă cu o cunoştinţă, iar eu 
m-am îndepărtat câţiva paşi de ea. Doi tineri s-au oprit la un 
pas în spatele meu. I-am considerat studenţi la Universitate. 
Şi atunci l-am auzit pe unul dintre ei spunând: „Cei mai 
mulţi alegători câştigă bani doar arătându-se prin preajma 


centrelor de votare.” Celălalt tânăr a râs, replicând: „E la 
fel de sigur ca şi căminele noastre.” 

— Ce aţi făcut când aţi auzit acest schimb de cuvinte? Dori 
Drake să ştie. Aţi mers imediat să le cereţi lămuriri? 

Congresmanul îi evită privirea şi luă o înghiţitură de 
coniac. În cele din urmă spuse: 

— Nu. De fapt, conversaţia m-a surprins atât de mult încât 
nu am fost în stare să fac nimic. Am votat împreună cu soţia 
şi după aceea, când m-am uitat după cei doi tineri, aceştia 
dispăruseră. Dacă rezultatele alegerilor ar fi fost net în 
favoarea mea, nu mi-aş mai fi făcut probleme în legătură cu 
incidentul. Dar nu a fost aşa. Au fost foarte strânse. Şi 
amintirea acestei conversații mă urmăreşte mereu, de la 
alegeri încoace. A fost ceva aranjat? Au fost unii dintre 
studenţii Universităţii plătiţi pentru a vota în favoarea mea? 

— Sunteţi sigur că aţi auzit bine? Întrebă Roger Halsted. 
Poate aţi înţeles greşit. 

— Nu, nu. Sunt sigur. 

— Cei mai mulţi alegători câştigă bani doar arătându-se 
prin preajma centrelor de votare. 

— Exact. 

— Asta arată clar că au primit bani pentru a vota în 
favoarea dumneavoastră. 

— A spus cei mai mulţi alegători, nu cei mai mulţi studenţi, 
sesiză Gonzalo. lar această afirmaţie este evident falsă. 
Toată lumea ştie că, până şi la nişte alegeri falsificate, cei 
mai mulţi alegători nu vor primi bani pentru a vota cu 
cineva anume. 

— Poate că în districtul acesta aşa au stat lucrurile, atacă 
Trumbull. 

Manny Rubin ridică o mână: 

— Pe mine mă interesează mai mult a doua parte a 
conversaţiei. Domnule congresman, sunteţi sigur că celălalt 
student a spus „E la fel de sigur ca şi căminele noastre”? 

— Da. Exact aşa a spus. 


— Nu e posibil să fi spus „E la fel de simplu ca şi pentru 
Holmes”? 

— 'Te referi la idolul tău, Sherlock Holmes6, spuse 
Trumbull pufnind scurt. 

— De ce nu? 

— O referire la povestirile lui Holmes? Nu cunosc niciuna 
despre alegeri. Mai degrabă ar preocupa familiile regale 
europene, care nu suportă alegerile. 

Discuţia se încălzise puţin, ca întotdeauna, şi vocea lui 
Avalon se auzi în toată splendoarea ei baritonală: 

— Să nu uităm că avem un oaspete, domnilor. Are dreptul 
la politeţea noastră. 

Vocile scăzură în intensitate, dar diferenţele de opinie 
continuau să existe. 

— De ce a spus în preajma centrelor de votare, şi nu la 
centrele de votare? Dori Gonzalo să ştie. Este cert că banii 
nu sunt primiţi decât dacă alegătorul intră în cabina de 
votare. 

Halsted nu era de acord cu această ipoteză: 

— Sigur, peste tot sunt observatori. Nimeni nu stă în 
intrarea cabinei ţinând la vedere o bancnotă de douăzeci de 
dolari. După câte ştiu eu, pe vremuri, în Chicago, banii erau 
primiţi într-o bodegă din apropiere. Asta ar explica de ce în 
preajma şi nu la. 

— Aşa nu ajungem nicăieri, decise Avalon. Walter, mă tem 
că pur şi simplu nu avem suficiente informaţii pentru a 
putea rezolva problema. Pe baza puţinelor cuvinte auzite nu 
putem trage nici o concluzie Studenţii aceia puteau discuta 
despre eforturile de a mitui alegătorii sau despre cu totul 
altceva. 

Halsted pufni: 

— Cum puteau vorbi despre altceva, dacă au folosit 
cuvinte ca alegători şi centre de votare, într-un centru de 
votare? E ca şi cum ai vorbi despre o bombă într-un avion. 
N-ai cum să înţelegi greşit. 


Henry umplea din nou paharele cu coniac şi Rubin se 
întoarse spre el: 

— Tu ce zici, Henry? Ai vreo sugestie? Congresmanul Lutts 
se încruntă: 

— Îl întrebi pe chelner? 

— Henry este mai mult decât un chelner. Este de-al nostru. 
În trecut, de foarte multe ori a venit cu soluţii la probleme 
pe care niciunul dintre noi habar n-avea cum să le rezolve. 

— Aş putea fi de un oarecare ajutor, recunoscu Henry. 

— Staţi puţin, spuse Trumbull ridicând mâinile pentru a 
crea o oarecare stare de ordine. Aici vorbim despre o 
problemă foarte serioasă. Dacă explicaţia lui Henry vine în 
sprijinul ideii că alegerile au fost falsificate, că v-aţi întors în 
Congres prin fraudă? Cum veţi acţiona? 

— Să acţionez? Repetă Walter Lutts. Până acum nu m-am 
gândit la aşa ceva. 

— Vă daţi demisia? 

— Pâi. Nu ştiu. 

— Eu „nul am admirat întotdeauna ce aţi făcut pentru 
oameni la Casa Reprezentanţilor, continuă Tom Trumbull. 
N-aş vrea să vă pierd pentru o chestie din asta, când de fapt 
nu aţi avut nici un control asupra situaţiei. 

— Cum adică nu a avut nici un control? Îl contră Gonzalo. 
Şi eu îi admir politica, dar echipa sa. 

— Crezi că ne-ar fi spus dacă ar fi încercat să falsifice 
alegerile? Doar ai şi tu atâta minte, Mario! 

Avalon recurse din nou la vocea sa puternică pentru a 
restabili buna-cuviinţă: 

— Înainte să facem speculaţii despre demisii, să auzim ce 
are de spus Henry. Henry? 

— Ei bine, domnilor, uitaţi cu toţii că aceştia erau studenţi. 
Bănuiesc că după ce a trăit câţiva ani în vecinătatea 
campus-ului, domnul congresman Lutts îi poate recunoaşte 
cu uşurinţă. Probabil că erau studenţi în anii superiori, dar 
asta nu ne interesează. Ne interesează subiectul 
conversaţiei lor. Din experienţa mea limitată, pot spune că 


studenţii vorbesc despre politică, dar discută de asemenea 
despre femei, despre materiile la care au examene. 

— Nu s-a spus nimic despre femei, interveni Drake. 

— Nu, domnule. Dar ce spuneţi de materii? Replica celui 
de al doilea student nu vă sugerează nimic? 

— E la fel de sigur ca şi căminele noastre”? Repetă Drake. 
Nu-mi spune nimic. Doar dacă nu cumva Manny are 
dreptate şi de fapt a spus Holmes. 

Faţa amabilă a lui Henry păru să se lumineze puţin. 

— Dacă îi lăsăm la o parte pe nemuritorul Sherlock şi pe la 
fel de nemuritorul Oliver Wendell Holmes, putem afirma că 
domnul congresman a auzit corect. Cuvântul a fost cămine. 

— E la fel de sigur ca şi căminele noastre are vreun sens? 
Se miră Trumbull. Ar fi o expresie, în siguranţă ca acasă. E 
ceva asemănător? 

— Poate că aţi uitat zilele când eraţi student, spuse Henry, 
dar cuvântul cămine reprezintă un truc pentru a-ţi aduce 
aminte de numele Marilor Lacuri - Huron, Ontario, 
Michigan, Erie, şi Superior. 

Rubin dădu din cap, aprobator: 

— Exact. Uneori apare şi în cuvintele încrucişate. Dar ce 
legătură poate avea asta cu prima afirmaţie? Cei mai mulţi 
alegători câştigă bani doar arătându-se prin preajma 
centrelor de votare? 

— Din moment ce al doilea student a comparat prima 
afirmaţie cu cuvântul cămine, este clar că şi aceasta era un 
truc pentru a-şi aminti ceva. Un truc găsit pe loc, întrucât 
avea legătură cu votul şi intrau într-un centru de votare. 

— Un truc pentru a-şi aminti ceva? Lutts era nedumerit 
de-a binelea. 

— Ce-ar fi să reţineţi prima literă a fiecărui cuvânt, ca 
pentru Marile Lacuri? 

— M-V-E-M-J-S-U-N-P7? Mormăi James Drake. Mie nu-mi 
aduce aminte de nimic. 

Avalon îşi drese vocea: 


— Henry, întreaga ta teorie se bazează pe o listă de nouă 
obiecte pe care un student trebuie să şi le amintească. 
Despre ce obiecte este vorba? 

— Domnule, sugerez că ar fi vorba de cele nouă planete 
ale sistemului nostru solar, în ordinea distanţei faţă de 
soare - Mercur, Venus, Pământ8, Marte, Jupiter, Saturn, 
Uranus, Neptun, şi Pluto. 

PATA de Hal Clement. 

CHILE PĂŞI prin sasul interior şi se acoperi cu un strat 
subţire de brumă. Femeia de la staţia de date tremură 
simţindu-i prezenţa. 

— Îmi pare rău, Sheila, rosti el grăbit. Rob vrea să intre şi 
mi-a zis să mă dezgheţ înăuntru. 

— De ce n-a intrat el primul? Tu mai puteai rămâne afară. 
Capacitatea ta de încălzire e mult mai bună decât a 
costumelor noastre. 

— N-a spus. 

Din momentul intrării, ZH50 rămăsese nemişcat, 
folosindu-şi energia pentru a se încălzi; gheaţa îi dispărea 
deja de la extremităţi. Sheila McEachern aşteptă, ştiind că 
nu avea nimic de câştigat dacă se plângea unui robot. 
Iritarea se transformă în curiozitate atunci când sasul se 
deschise din nou. Spera, dar nu era sigură, că Robert Ling 
nu dorise să o supere doar pentru a-i atrage atenţia. 

Valva se deschise oferind privirii o siluetă umană, costumul 
auriu fumegând uşor sub un strat subţire de alb, la 
contactul cu aerul navei. Omul îşi desfăcu casca mare şi 
rotundă imediat ce negrul contrastant al acesteia apăru din 
nou, şi o dădu pe spate. 

— Chile, îmi stai în dram. De ce crezi că am vrut să intri tu 
primul? Speram să văd noile imagini imediat ce. 

— Îţi pot spune eu, pufni femeia. Nu i-ai dat nici o 
explicaţie, l-ai trimis pur şi simplu primul. Norocul meu, 
altfel ar fi răcit totul în jurul lui conectându-se la consolă. 

— Nu ţi-aş fi făcut rău, Sheila. 


— Desigur, Chile. Dar n-ai fi avut nimic împotrivă să mă 
deranjezi, mai ales dacă primiseşi ordin în acest sens. 

— Dă-te totuşi din drum, Chile, interveni nerăbdător Ling. 
ZH50 se deplasă mai mult plutind până la consola de date, 
scoase la iveală mufa de conectare şi o introduse 
extinzându-şi carenajul mâinii drepte. Femeia reuşi să se 
stăpânească; metalul robotului era destul de rece pentru a 
transmite frigul la câţiva centimetri depărtare, însă gheaţa 
dispăruse. Îşi îndreptă iritarea într-o direcţie mult mai 
potrivită. 

— De ce atâta grabă pentru o imagine nouă? Ai găsit în 
sfârşit ceva care să-ţi aducă faimă? 

Sarcasmul nu era o caracteristică a ei, iar Ling o cunoştea 
suficient de bine pentru a ignora a doua întrebare. 

— Am zărit încă o dată fantoma lui Chile. 

— Aţi? 

— Da. Au văzut-o şi porumbeii, aşa că nu spun aiureli. 

— Dar Chile? 

— De data asta nu, Sheila, răspunse robotul. Eram cu Luis 
şi cu Chispa în apropiere de Banjo, în Careul Cincizeci şi 
Patru. Robert şi Eiras-ii se aflau în Nouăzeci şi Unu. 

Femeia încruntă sprâncenele: 

— Arunci de ce atâta grabă să-l bagi pe Chile înăuntru? Ar 
fi putut sosi aici cu mult înaintea ta, dacă aţi fi pornit în 
acelaşi timp. 

— Nu m-am gândit la el decât după ce aproape ajunsesem. 
Mi-a venit o idee şi am vrut ca el să o verifice. Luis şi Chispa 
au găsit cu puţină vreme în urmă încă două cuburi. Firas şi 
cu mine i-am auzit; tu probabil că nu erai atentă. Desigur, 
Chile nu le-a făcut încă legătura cu Dumbo. 

— Ba eram atentă. Deci aveai nevoie să le cunoşti poziţiile 
în teren. 

— Exact. Uite ce e. Fie că vrem să credem fie că nu, acele 
cuburi sunt artificiale. Forma este o proprietate intrinsecă a 
cristalelor naturale, dar nu şi mărimea. Chiar dacă ar fi 
forme de viaţă, dimensiunile lor nu s-ar potrivi toate cifrelor 


tale. Ipoteza mea este că ar putea fi senzori. Detectori de 
vreun fel sau altul. 

— Asta a fost ipoteza lui Chispa, acum câteva zile. N-ai 
vrut să crezi ca altcineva ar fi putut sosi pe Miranda 
înaintea noastră. 

— Ştiu. Nici acum nu cred. Este imposibil ca un grup de 
pământeni să pună la cale în secret o expediţie atât de 
scumpă, iar cealaltă explicaţie nu-mi vine s-o cred. De prea 
multă vreme aşteptăm să dăm de ETI9. Însă m-am gândit la 
un mod de verificare. 

Zâmbi, cu o privire absentă, ca şi cum ar fi contemplat 
apropierea Succesului. 

— Şi? 

— Aceste lucruri radiază - emit - unde infraroşii, 
noncalorice, la intervale nepredictibile. 

— Ştiu. 

— Ei bine, am baleiat mult dincolo de orizont. Dacă 
semnalele infraroşii reprezintă coordonate, trebuie să 
existe o unitate centrală la care să ajungă toate semnalele. 
Îl poţi pune pe Dumbo să marcheze punctele de pe hartă 
„vizibile” simultan din toate poziţiile cuburilor. Dacă avem 
noroc, vor fi foarte puţine astfel de puncte. Dacă suntem 
foarte norocoşi. 

Femeia dădea deja instrucţiuni lui Dumbo, unitatea 
centrală de date. 

— Şi dacă nu găsim nici un punct? Întrebă ea sec. 

— Ei bine, nu va însemna că m-am înşelat. Va însemna 
doar că. 

Vocea se stinse şi pe faţa pistruiată se ivi un zâmbet, o 
dată cu imaginea apărută pe ecran. Se părea că ipoteza lui 
era corectă. 

Sheila dădu ochii peste cap; numai lui Ling i se putea 
întâmpla una ca asta. Ca şi cum nu era deja destul de 
înfumurat. 

Chile li se alătură. Imaginea de pe ecran prezenta 
proiecția unui vârf muntos pe care Chispa Jengibre îl 


denumise El Barco, datorită desenului sugerat de umbrele 
peretelui abrupt în lumina soarelui, atunci când îl văzuse 
pentru prima oară. Era în Careul Nouăzeci şi Doi, la 
douăzeci şi ceva de kilometri de Dibrofiada. Localizarea era 
inteligent aleasă; acolo avea o protecţie excelentă faţă de 
privirile indiscrete. Totuşi, o cădere de o sută cincizeci de 
metri pe Miranda era periculoasă pentru o fiinţă umană; 
chiar dacă nu-şi rupea mâinile sau picioarele, era aproape 
sigură deteriorarea protecţiei împotriva lipsei de aer, 
împotriva îngheţului precum şi împotriva radiaţiei emanate 
de Uranus. Deşi echipajul Dibrofiadei se obişnuise cu 
procentul de doi la sută din gravitația normală, nimeni nu 
se putea lăuda că merge foarte bine; de fapt, nimic nu 
putea merge bine acolo. 

În consecinţă, Chile considera o expediţie umană pe munte 
ca şi cum ai fi pus un copilaş de un an să se ţină în echilibru 
pe o plută zguduită de valuri. Vizita trebuia făcută de 
roboți. 

Arătau ridicol, cu trunchiul aplecat în faţă aidoma unui 
sprinteur pe punctul de a lua startul, dar cu picioarele 
drepte în continuarea trunchiului. Mersul consta în 
principal dintr-o cădere în faţă bine controlată, iar pentru 
asta aveai nevoie de foarte multă dibăcie. Propulsia venea 
dinspre partea de jos a picioarelor, din muşchi şi încordarea 
gleznelor, pentru a putea pune picioarele în neregularităţile 
solului, întrucât flexarea genunchilor era neindicată. 
Ridicăturile şi crăpăturile în sol erau din fericire 
numeroase, probabil datorită repetatelor schimbări de fază 
ale apei, deşi nimeni nu-şi dădea seama cum putea fi apa 
lichidă la distanţa asta faţă de soare. „Căţărătorii” purtau 
bastoane de alpinişti, însă cel mai adesea se foloseau de 
degete pentru a nu se lovi cu capul de sol. Luis, soţul 
Chispei, spusese că mersul putea fi numit body-surfing, 
dacă apa Mirandei ar fi fost lichidă. 

Sheila era tot atât de bună la „mers” ca şi Ling; toată 
lumea - indiferent de specialitate - participa la explorări, 


care consumau cel mai mult timp dintre toate activităţile 
echipajului. 

Chile mergea în faţa lor, din moment ce doar el avea 
curajul să sară. Memoria sa conţinea o hartă detaliată a 
suprafeţei pe o rază de cincizeci sau şaptezeci de kilometri 
în jurul Dibrofiadei, astfel încât nu avea nevoie să vadă locul 
unde trebuia să ajungă; putea sări şi îşi asigura un elan 
suficient pentru a ateriza pe picioare; fiind construit pentru 
funcţionarea la temperaturi de şaizeci de grade Kelvin, nu 
avea nevoie de costum de protecţie. 

Sfera verzuie a Uranus-ului se ridica în spatele 
Stegosaurului, un munte plin de creste, acoperit cu gheaţă 
carbonică şi care proiecta un joc de umbre ce se modifica 
mereu în funcţie de poziţia soarelui deasupra Mirandei. În 
acest moment era la opt ore de la primul pătrar şi o uşoară 
întunecare, a tentelor verzui, vizibile pe pantele mai 
abrupte ale lui Stego, arăta că marginea difuză a gigantei 
gazoase se va putea vedea în curând. 

Grupul făcu un ocol, lăsând Uranus în stânga şi soarele în 
spate, apoi porni. Niciunul din celelalte cupluri umane nu 
puteau fi văzute, însă Ling luase legătura cu ei pe calea 
undelor de joasă frecvenţă, raportând că echipa de Aur 
pleca în cercetare. Bronwen Eira, inginerul şi căpitanul 
Dibrofiadei, confirmă că primise mesajul. 

În timpul mersului vorbiră puţin, inclusiv Ling; fiecare era 
convins că grupul său va fi primul care să dovedească 
realitatea existenţei inteligenţei extraterestre. Era greu de 
crezut, tot atât de greu ca un „da” la o cerere în căsătorie. 
Sheila, obişnuită cu peisajul aspru al Mirandei, descoperea 
acum că avea un aspect ciudat, de vis; Robert de-abia vedea 
peisajul, schimbându-şi mereu părerile despre cum va arăta 
viitorul peste o oră sau două. Preocuparea lui din timpul 
liber - aceea de a-şi convinge colega să poarte amândoi 
acelaşi nume - fusese lăsată deoparte, nu neapărat spre 
satisfacția ei. Chiar şi echipele Verde şi Portocaliu, 
Jengibres-ii şi Eiras-ii, deşi nu participau la expediţie, aveau 


probleme cu concentrarea asupra muncii lor; toţi patru se 
gândiseră să lase totul baltă şi să-i urmeze pe Aurii, deşi 
nimeni nu sugerase asta cu voce tare. 

Mersul era rapid, în ciuda greutăților. ZH50 vorbea rar, 
ghidându-şi colegii departe de abisurile mai adânci deşi, din 
când în când, unul sau celălalt scotea câte o exclamaţie 
sugrumată la efectuarea unui „pas” peste o groapă suficient 
de adâncă pentru a şoca un sistem nervos pământean, dar 
considerată de robot ca nepericuloasă. Umbrele lor 
surprinzător de clar conturate (casca urmată de un halou 
oval) indicau direcţia de înaintare. În curând, Dibrofiada se 
pierdu din vedere; chiar dacă Miranda ar fi fost mai puţin 
accidentată, după cinci kilometri nava ar fi dispărut oricum 
dincolo de orizont. 

În cele din urmă, Chile îi opri cu un gest: 

— Aici facem la stânga. O traiectorie dreaptă spre punctul 
indicat de Dumbo ne-ar fi dus la poalele lui Barco. Fiţi 
atenţi; avem mai puţin de un kilometru până acolo. 
Asiguraţi-vă că nu faceţi nici un pas la întâmplare. 

Viteza grupului se micşoră corespunzător, până când 
robotul îi opri din nou: 

— De-acum încolo mergem în mod triped; folosiţi-vă, 
bastoanele. Nici o cădere liberă. 

Aveau în faţă un orizont neobişnuit de neted. Nici Rob, nici 
Sheila nu puteau estima distanţa până la el; numeroasele 
zbârcituri şi umbre de pe sol nu dădeau vreun indiciu 
asupra dimensiunii sale, şi nu aveau nici un motiv să 
presupună că suprafaţa era în general orizontală, chiar 
dacă erau capabili, în acea gravitație slabă, să stea la 
verticală. Ştiau, din informaţiile primite de la Dumbo, că 
dincolo de culme putea exista o prăpastie mortală, însă asta 
putea fi la o depărtare de cincizeci sau cinci sute de metri. 

— Unde este pintenul? Întrebă Sheila. 

— Acolo, arătă Chile. Este în pantă, nu poate fi văzut de 
aici decât dacă faceţi o săritură la verticală. 


— Mulţumesc, nu sunt sigură că pot sări exact la verticală. 
Te cred pe cuvânt. Care este distanţa până acolo? 

— Suntem la exact o sută cincizeci de metri de panta 
principală şi de baza pintenului. Vă sfătuiesc să nu vă 
apropiaţi mai mult, dar dacă vreţi să mă aveţi în vedere 
până la sfârşit, va trebui totuşi să vă deplasaţi. Vă rog să 
mergeţi foarte încet şi sub nici un motiv să nu mă depăşiţi. 

Acum aproape în picioare, la verticală, folosindu-se de 
bastoane, şi niciodată neavând ridicat mai mult de un picior 
sau un baston de pe gheaţă, trio-ul îşi continuă drumul. 

— Aş dori să rămâneţi mai în urmă, repetă Chile când 
distanţa se micşoră la cincizeci de metri. Nu avem 
informaţii asupra rezistenţei stratului de gheaţă în această 
zonă. S-ar putea să fim cele mai grele obiecte pe care le-a 
suportat vreodată. Mai bine aş merge singur, întorcându- 
mă cu ceea ce descopăr acolo. 

— Nu se aduce nimic, Chile, răspunse Sheila. 

Nu făcu nici un comentariu asupra pericolului de care se 
temea robotul, însă era conştientă de el. Dincolo de pinten 
se putea afla o prăpastie foarte abruptă. 

— Nimic nu va fi mişcat din locul său până nu ajungem la o 
concluzie finală despre ce trebuie să ducem acasă. După noi 
ar putea veni alţi cercetători şi e bine să nu stricăm 
iremediabil ceva. 

Robotul, care ştia foarte bine acest lucru, nu răspunse; 
însă atât Rob cât şi Sheila ştiau că în robot începea să se 
accentueze o stare de încordare, din cauza Primei Legi. 
Rămaseră la o distanţă prudentă în urma lui în timp ce se 
apropiau de margine, femeia nefăcând nimic pentru a 
contracara intenţia evidentă a colegului ei de a i-o lua 
înainte, şi se opriră atunci când putură vedea marginea 
pintenului. 

Acolo era ceva. Ling avea un ochean care îi permitea să fie 
folosit şi cu ajutorul vizorului. Îşi putea da seama că 
obiectul era cubic, ca şi celelalte descoperite până acum, 
dar mult mai mare, cu latura de şapte sau opt centimetri. 


Părea să fi fost adâncit în gheaţa murdară; două treimi din 
înălţimea sa ieşeau deasupra gheții, şi fusese aşezat într-o 
poziţie înclinată. Faţetele păreau acoperite cu puncte 
dispuse în linii ce străluceau uşor pe fondul lustruit. 

— Cât de mult crezi că te poţi apropia, Chile? Întrebă într- 
un târziu bărbatul. 

Între timp, Sheila încercase şi ea să obţină maximum de 
informaţii din imaginea luată cu ajutorul ocheanului. 

— Suficient de mult pentru a-l lua de acolo, dacă doriţi. M- 
aş putea concentra mai bine dacă aţi rămâne locului. 

— Nu-l atinge, însă studiază-l de aproape. Vom aştepta 
aici, pe teren solid, ca să nu ai probleme din pricina Primei 
Legi, răspunse Sheila. 

— Bine. Am să mă târăsc, pentru a mă apropia cât mai 
mult de obiect. Să vă raportez imediat ce sesizez ceva 
neobişnuit, sau să înregistrez, ca de obicei? 

— Nu te deranja să dai raportul. Concentrează-te şi 
observă. 

Comanda putea fi neinspirată, mai ales că cei doi oameni 
nu aveau decât robotul pentru a-i ajuta într-o situaţie 
critică. 

Chile se „târa” mult mai rapid decât ar fi fost în stare cei 
doi privitori; din când în când, plutea deasupra solului o 
secundă sau două. Totuşi, suprafaţa, chiar şi pe acest 
pinten, era suficient de accidentată pentru a-i oferi puncte 
de agăţare, aşa că îşi controla bine mişcările. 

Apropiindu-se de margine, capul său ascunse cubul privirii 
celor doi observatori umani. Ling începu să se deplaseze 
lateral pentru a putea vedea, dar se răzgândi după un pas 
sau doi; trebuia să se îndepărteze prea mult şi nu merita 
riscul. 

— Am înregistrat tot ceea ce am putut detecta, raportă 
Chile după aproximativ un minut. 

— Ce este? Ce-aţi descoperit? Se făcu auzită vocea lui 
Bronwen. 


— Spune tu, Chile. Tu ai sesizat mai multe decât noi, spuse 
Sheila înainte ca Ling să înceapă să vorbească. 

— Este un cub cu dimensiuni liniare de şase ori mai mari 
decât cuburile descoperite până acum, cu aceleaşi patru 
figuri semnificative, răspunse ZH50. Din radiaţia pe care 
am perceput-o rezultă că este construit dintr-un material 
identic. Cele trei fațete verticale studiate erau acoperite cu 
o reţea de. 

— Sheila! Înapoi! 

Ling, care stătea astfel încât să-şi vadă amândoi colegii în 
acelaşi timp, văzuse primul pericolul şi se feri imediat; 
strigătul său trezise în femeie un alt fel de reacţie, din 
nefericire. Aceasta încercă să se ridice în capul oaselor, iar 
mişcarea o săltă câţiva centimetri de la sol. 

Reţeaua de crăpături din jurul lor nu se modificase, însă la 
o oarecare depărtare de ei îşi făcuse apariţia o nouă fisură. 
Femeia nu o putea vedea; nu avea contact cu solul pentru a 
se roti, iar vizorul oferea un câmp limitat de vedere. 

— Sări înapoi! Cel puţin zece metri! Marginea pintenului 
se prăbuşeşte! 

Sheila se strădui să aducă picioarele înspre în jos, însă 
fără nici un efect; nu putea atinge solul decât după două 
sau trei secunde şi după aceea va avea nevoie de mult timp 
până să facă o săritură folosindu-se de baston. Ling, 
gândind rapid, zvârli bastonul său, în sens opus faţă de 
Sheila. Nu pierdu timp urmărindu-i evoluţia. Reacţiunea, 
aşa cum intenţionase, îl trimise spre colega sa. 

— Strânge picioarele sub tine! Fii gata să împingi când îţi 
spun! Ie dirijez eu! 

Ea poate că ar fi dorit să obiecteze - nu avea încredere 
deplină în raţionamentul lui şi cu siguranţă nu vroia ca el să 
facă sacrificii pentru ea - dar acesta nu era un moment de 
dispute. Îndoi picioarele, lăsându-l să alunece sub ea. 

Ling o prinse de glezne şi lăsă inerția ei să-i încetinească 
mişcarea părţii superioare a trupului, punând picioarele jos 
în momentul în care cele două corpuri începură să se 


rotească. Aşa cum sperase - după aceea, mereu a pretins că 
totul fusese perfect calculat - ghetele sale atinseră solul mai 
aproape de margine decât centrul de greutate comun al 
celor două corpuri. 

— Împinge acum! Strigă el. 

Mai târziu, Sheila insista să creadă că el nu avusese cum 
să-şi facă un plan, deoarece ştia foarte bine că masa ei era 
mai mică decât a lui. Ea împinse din picioare, el aruncă în 
faţă gleznele pe care le apucase, şi în acelaşi timp împinse 
cu propriile picioare. Însă mult prea puternic. Aşa cum îşi 
dădu seama imediat după aceea, picioarele oamenilor sunt 
mai puternice decât braţele, iar braţele nu puteau 
transmite tot impulsul furnizat de picioare. O parte din 
impuls rămase cu el, în timp ce-i dădea drumul Sheilei. 
Sheila se îndepărtă rotindu-se, aşa cum sperase el, înapoi şi 
în sus, spre un loc mai sigur. Însă, în loc să se afle în contact 
cu solul pentru a sări din nou, Rob Ling plutea şi el, fără a 
avea viteza colegei sale. 

Totuşi, timp de câteva secunde nu acordă nici o atenţie 
situaţiei sale; se întâmplau prea multe altele. Avea o rotaţie 
mult mai înceată decât a Sheilei, însă suficient de rapidă 
pentru a obţine o imagine continuă a împrejurimilor. La un 
moment dat îl zări pe Chile la marginea falezei, după 
aproximativ 6 secundă o văzu pe femeie, acum la câţiva 
metri deasupra, în direcţie opusă. Asta era în regulă; dar la 
a doua rotaţie, cu noua suprafaţă a falezei la zece 
centimetri deasupra celei vechi, îi veni un gând. 

— Chile! Cubul acela s-ar putea zdrobi în urma prăbuşirii! 
Salvează-l şi protejează-l! 

Robotul respectase întocmai ultimul ordin, acela de a se 
concentra asupra cubului, şi nu era conştient de pericolul în 
care se afla Ling. Apucă obiectul cu ambele mâini, 
sprijinindu-se în coate, şi încercă să îl ridice. Nu reuşi, şi 
braţul forţei începu să-l ridice pe el. Totuşi, cubul îi oferea 
un punct solid de sprijin; reuşi să se îndoaie şi să pună 
picioarele jos fără riscul de a cădea dincolo de margine. Le 


puse de ambele părţi ale obiectului, şi începu să împingă în 
ele, crescând gradat forţa pentru a evita rezultatul evident 
al cedării bruşte. Ling privea scena ori de câte ori avea 
ocazia, cu o încordare crescândă; însă înainte ca robotul să 
ajungă la un rezultat, vocea Sheilei îi atrase atenţia. 

— Rob, cretinule, ce ai vrut să faci? Cum ai să poţi urca 
până aici? "Ţine. Prinde bastonul meu! 

Aruncă bastonul spre el, însă fu trădată de propria ei 
rotaţie. Rob privi bastonul în trecere, rotindu-se la un 
metru de el, lovind gheaţa şi înfigându-se în ea. 

— Calmează-te, lady. Am să ating solul în scurt timp şi voi 
putea sări din nou. Uite. Pintenul nu cade liber; probabil că 
alunecă de-a lungul pantei. Mă salvez eu! 

— Când? 

— Hmmm. Poate peste zece sau cincisprezece secunde. 

— Cât de mult o să coboare gheaţa până atunci? Ai să mai 
poţi sări atât de mult? 

— Sigur. Am făcut cu toţii salturi chiar mai mari aici. 
Porumbeii au făcut un salt de patruzeci şi trei de secunde, 
ţinându-se de mână, acum două săptămâni, când îşi 
aniversau onomastica. 

— Ce se întâmplă acolo? Se auzi vocea lui Bronwen. Eiras- 
ii nu se supărau că erau porecliţi astfel, însă vocea ei era 
puţin cam aspră. 

— Marginea falezei s-a prăbuşit sub noi. Am suficient timp 
la dispoziţie ca să urc, replică succint Ling. 

— Chile! Cum ai. 

Vocea Sheilei intervenise brusc, apoi se oprise la fel de 
brusc. Rob era cu ochii pe Chile şi găsi că întrebarea ei nu 
avea nici o motivaţie; de când începuse să urce, robotul nu 
făcuse altă mişcare vizibilă. Apoi rotația îl aduse cu faţa 
spre colega sa şi descoperi că vorbele ei avuseseră totuşi 
sens. Plutind prin vid la doar câţiva metri de ea se afla o 
formă care, în lumina palidă, semăna exact cu Chile. 

Rob realiză deodată că asemănarea consta în principal în 
culoarea lui neagră; aceasta era de departe cea mai bună 


imagine pe care le-o oferise fantoma. Cât despre forma 
generală şi dimensiuni, putea fi oricare alt membru al 
grupului. Totuşi, fiecare costum de cosmonaut avea o 
culoare strălucitoare de la care se trăgea numele echipei, 
verde pal pentru Jengibres şi portocaliu pentru Eiras, cu 
căşti negre pentru bărbaţi şi albe pentru femei. Culoarea 
era prezentă nu din considerente estetice, ci mai degrabă 
pentru a se putea recunoaşte rapid unul pe altul. Preţ de un 
moment, speranţele lui Ling se topiră; era foarte posibil ca 
cineva de pe Pământ să trimită un grup format doar din 
roboţi. De fapt, chiar asta fusese supoziţia iniţială. Nu ETI. 
Apoi rotația îl aduse din nou cu faţa spre Chile, la timp 
pentru a vedea picioarele robotului perforând suprafaţa. 


Timpul de reacţie al unui robot este foarte rapid, din punct 
de vedere electronic, însă răspunsul mecanic este cu totul 
altceva, mai ales pentru unul construit să funcţioneze la 
temperaturile sistemului Uranus. Picioarele lui Chile se 
scufundară cu totul, iar ceea ce la om se numeşte şezut lovi 
puternic stratul de gheaţă. 

Aproximativ doi metri cubi din marginea pintenului se 
rupseră sub şoc, antrenând în cădere atât robotul cât şi 
cubul. Ling îi privi neajutorat cum încep să se prăbuşească 
încet sub marginea blocului mai mare, care încă nu aluneca 
perfect liber. Apoi atenţia îi fu din nou atrasă de un strigăt - 
un adevărat urlet de data aceasta - dinspre Sheila. 

— Ce faci? 

Fantoma aproape se ciocnise de ea şi o apucase de braţ; 
pentru un moment sau două formaseră un sistem rotitor din 
două corpuri. Apoi, folosindu-se de picioare, intrusul 
împinse violent înspre marginea falezei, reacţia ducând la 
certitudinea că Sheila va atinge solul ferm. Ling se întrebă 
preţ de o clipă dacă fantoma îl va lovi şi pe el; poate era un 
robot adevărat acţionând sub impulsul Primei Legi. Apoi 
văzu că de fapt se îndrepta spre Chile. 

Acesta mai avea foarte puţin până să atingă masa de 
gheaţă, care în continuare aluneca destul de încet. Peste 
câteva secunde va putea sări, dacă dorea. Până sus erau 
cam doisprezece metri. Nici o problemă. Timp suficient. 
Atingând suprafaţa la aproximativ trei metri de bastonul 
Sheilei, Rob se gândi un moment dacă nu era cumva mai 
bine să umble pe această masă de gheaţă pentru a arunca o 
privire mai atentă noului venit. 

Apoi îşi dădu seama că s-ar putea să nu fie o idee foarte 
bună. Blocul începea să se clatine periculos spre exterior, 
pe măsură ce fricţiunea continua să încetinească mişcarea 
părţii aflate spre peretele de piatră. Nu avea cum să-şi dea 
seama cât de mare va fi rotația, dar ideea că s-ar putea afla 
sub bloc atunci când acesta va atinge baza era tot atât de 
neplăcută pe cât era de imposibilă alergarea pe bloc pentru 


a rămâne mereu deasupra. O pată de sânge îngheţat sub un 
bloc masiv de gheaţă putea constitui o descoperire 
interesantă pentru un arheolog al viitorului, însă Ling nu 
era chiar atât de altruist. Chile se putea descurca singur; 
noul sosit trebuia să fie un robot. Nici o fiinţă umană nu s-ar 
fi aruncat într-o prăpastie de o sută cincizeci de metri - deşi 
dacă stai să te gândeşti, o astfel de cădere nu era 
obligatoriu letală. Sau poate că era neuman într-un mod 
foarte diferit - doar o fiinţă ceva mai curajoasă. De ce 
făcuse saltul, folosindu-se de Sheila ca o reacţie convenabilă 
pentru corectarea orbitei? 

— Rob! Ce faci? Nu mai întârzia acolo. Întoarce-te aici, 
idiotule! 

Bărbatul se întoarse la realitate cu o tresărire care îl săltă 
din nou, însă imperceptibil. Pipăi uşor solul cu vârful ghetei 
pentru a veni în poziţie corectă, apoi împinse puternic. Din 
nou, mult mai puternic decât era necesar; la depăşirea noii 
margini a falezei urca în continuare, şi mai trecu o jumătate 
de minut până să aterizeze lat pe spate. În acest moment, 
obiectul pe care îl părăsise se afla cam la jumătatea 
drumului până la baza falezei, iar Chile probabil chiar mai 
Jos. 

— Chile! Raportează! 

Ling dăduse ordinul înainte de a se ridica în picioare. 

— Nu mai am cubul, veni răspunsul prompt. Un alt robot 
m-a depăşit în cădere şi mi l-a smuls. L-am văzut 
apropiindu-se, dar nu i-am anticipat intenţiile. Este ceva 
mai masiv decât mine şi va ateriza primul, cam peste opt 
secunde. Mă îndoiesc că voi fi în stare să îl prind, decât 
dacă nu cumva are mult mai puţină agilitate decât mine. 
Terenul ăsta este foarte impropriu manevrelor. Vreţi să 
încerc? 

— Nu-l pierde din priviri, porunci Ling fără ezitare. Vrem 
să ne dăm seama de unde vine, dacă se poate, şi ce vrea să 
facă cu cubul. Observă şi raportează doar atunci când este 
cazul. 


— Da, Rob. 

— Îi poţi vorbi? Întrebă Sheila. 

— Nu a răspuns la semnalele standard. Dacă a fost 
construit la U. S. Robots, modelul lui îmi este necunoscut. 

— Dar transmite ceva? Se auzi vocea lui Mike Eira de la 
câţiva kilometri depărtare. 

— Da. A. Te rog să mă scuzi, Mike. Rob, adineauri a atins 
solul şi a sărit imediat înapoi spre vârful falezei. Va ajunge 
lângă tine şi Sheila peste aproximativ cincizeci şi cinci de 
secunde. Mike, a transmis multe impulsuri infraroşii 
asemănătoare celor emise de cuburile mici. 

— Le-ai înregistrat pentru Dumbo? 

— Desigur. Am ajuns jos şi am să sar din nou. 

— Poate ar trebui să rămâi jos, în caz că. 

— Prea târziu, Bronwen. Rob mi-a zis să fiu cu ochii pe el 
şi acum am pierdut deja contactul cu solul. 

— Bine. Oricum, nu cred că era o idee prea bună. 

Se instală liniştea, în timp ce roboții pluteau înapoi spre 
vârful falezei. Intrusul depăşi marginea cu o componentă 
verticală aproape nulă; Chile nu făcuse un calcul chiar atât 
de precis şi mai avea trei sau patru secunde până să pună 
picioarele pe sol. În acest timp, străinul se aşezase în 
genunchi - părea mult mai umanoid decât la început - 
aplecându-se pentru a lăsa cubul jos. În zona de contact se 
ridică o emisferă care putea fi praf, fum, sau ceaţă de 
gheaţă, împrăştiindu-se radial (mai puţin acolo unde era 
blocată de silueta umanoidă), fără perturbațiile care ar fi 
fost prezente într-o atmosferă obişnuită. După alte câteva 
secunde dispăru rapid. 

— Cubul pare să fi fost pus în aceeaşi orientare ca la 
început, spuse Chile. 

Sheila şi Ling erau în continuare prea departe pentru a 
vedea clar şi nu se apropiau deloc repede; nu aveau masă 
de compensare pentru a sări înapoi dacă treceau de 
marginea falezei. 


— Atunci să nu ne mai facem probleme cu cubul şi să ne 
concentrăm asupra robotului, răspunse Rob. Chile, mă tem 
de răspunsul la această întrebare, dar ce ne poţi spune 
despre originea acestui lucru? Unde a fost fabricat? 

— După cum am spus, nu este o concepţie familiară. Ca şi 
mine, a fost conceput să lucreze la temperaturile din acest 
sistem. Nu pare să aibă elemente de concepţie ne-standard. 

— Adică ar fi putut să fie construit de un designer priceput 
care ştie să simuleze mişcările şi acţiunile unui om sau ale 
unei fiinţe asemănătoare? 

— Da. 

Niciunul dintre cei ce ascultau nu-şi puseră problema dacă 
exista vreo dovadă a originii ne-umane; Chile nu avea 
suficientă imaginaţie şi, oricum, îi lipsea experienţa în 
domeniu. Probabil că Ling şi Mike Eira se temeau să 
întrebe, deşi aveau întrebări destul de la obiect. Timp de 
câteva secunde, ZH50 şi colegii săi priviră fantoma în 
linişte. În cele din urmă îşi termină îndeletnicirea, 
ridicându-se apoi încet în picioare. Cei doi oameni puteau 
vedea acum diferenţele dintre străin şi robot; era cu câţiva 
centimetri mai scund, cam de aceeaşi înălţime cu Sheila, 
picioarele mai scurte, mâinile foarte lungi pentru 
dimensiunile sale, şi nu avea gât. Capul părea fixat direct de 
trunchi, fără posibilitatea de mişcare. 

— Are o temperatură uşor peste cea ambientală, raportă 
Chile, dar nu mai mare decât a mea. Căldura generată de 
acţiunea sa recentă ar putea fi o explicaţie. Nu emite 
energie pe frecvenţe joase, ca oamenii. 

— Fără îndoială, este un robot. 

— Nu văd nici un motiv de îndoială. 

— Sau o formă de viaţă care acţionează la temperaturile 
uraniene, sugeră o altă voce. 

— Nu am cum să judec acest lucru. 

— Fii serios, Luis. Un salt de o sută cincizeci de metri? 
Formă umanoidă ca a lui Chile. 


— Rob, ţine cont că noi nu-l vedem; te afli la treizeci de 
kilometri depărtare de noi. Ce e aşa ciudat la o formă 
umană? 

— Nu pare prea probabilă în acest câmp gravitațional şi în 
absenţa atmosferei. 

— Vrei să spui că are nas? Până şi Chile. 

— Nu, nu, am vrut să spun. 

— Lăsaţi canalele libere, toată lumea, se auzi vocea lui 
Bronwen. Sheila şi Rob, întoarceţi-vă cât mai repede posibil 
la Dibrofiada. Ne vom întoarce şi noi. Pe drum, gândiţi-vă la 
orice sistem portabil de comunicaţie; vom relua expediţia 
pe Barco, dacă lucrul acela rămâne pe loc. Chile, tu rămâi 
cu el. Dacă se mişcă, urmăreşte-l. Încearcă să-l înregistrezi 
şi să analizezi ceea ce face şi mai ales ceea ce emite - 
analizele sunt de domeniul lui Dumbo şi Sheila şi aş vrea să- 
i transmiţi lui Dumbo chiar acum tot ce ai cules, dar dacă 
lucrul ăla pleacă de pe Barco, tu eşti singurul care îl poate 
urmări. Transmisia ta de date va trebui să mai aştepte. Să 
mergem, oameni buni; Chile, observă, urmăreşte, 
înregistrează şi ai grijă să nu pierzi datele deja înregistrate. 

— Foarte bine, Bronwen. 

Odată ieşiţi din raza vizuală a lui Chile, Rob şi Sheila 
merseră într-un mod destul de curajos, făcând salturi mult 
mai mari decât impunea prudenţa. Amândoi îşi aminteau 
destul de bine drumul pentru a putea evita râpele 
primejdioase. Chiar şi fără bastoane, timpul pierdut pentru 
ridicarea după o aterizare nereugşită era recuperat de 
lungimea salturilor. Soarele se mutase un pic la dreapta, 
dar constituia în continuare un ghid bun spre Dibrofiada. 
Ling fu din nou neobişnuit de tăcut pe parcursul orei de 
întoarcere la navă, iar Sheila nu făcu nici un efort de a-i afla 
gândurile. 

Celelalte două cupluri se grăbeau de asemenea şi neavând 
de parcurs o distanţă chiar atât de mare, ajunseră primele 
la navă. Problema era că nimeni nu îşi putea imagina un 
aparat cu adevărat util care să poată fi transportat şi folosit 


în comunicarea cu un robot, cu rezultate mai bune decât 
undele deja folosite (luminoase sau radio) sau 
echipamentele lui Chile. Dumbo nu era portabil. Intrară cu 
toţii, se dezechipară şi îşi rezolvară necesităţile fiziologice; 
în tot acest timp, conversaţia continuase aproape 
neîntrerupt, însă nimeni nu făcuse vreo sugestie cu 
adevărat promițătoare. 

— Cine să-şi fi închipuit că vom avea nevoie de un 
specialist în comunicare? Mormăi în cele din urmă Luis. 

— De unde ştii că avem nevoie? Întrebă Bronwen. Poate a 
fost construit pe Pământ, de vreun grup de care nu am 
auzit până acum. 

— l-aţi cerut, tu sau Rob, să vină cu voi? O întrebă Chispa 
pe Sheila. 

— Niciunul nu s-a gândit la aşa ceva. Chile a spus că a 
încercat cu semnale normale robot-robot, fără a primi 
răspuns. Cred că eram amândoi atât de convinşi că 
dăduserăm peste o specie neumană încât vorbirea normală 
ni s-a părut inutilă. 

— Totuşi, ar fi trebuit să încercaţi. 

— Aşa e. Să ştii că încă o mai putem face. Cheamă-l pe 
Chile şi pune-l să-i ceară acelui lucru să-l însoţească aici, 
folosindu-se de orice sistem de simboluri pe care-l 
consideră adecvat. 

— Crezi că va asculta de ordinele unui alt robot? 

— De unde să ştie că Chile este un robot? 

— Probabil ştie. Chile a radiat infraroşii şi probabil că le-a 
detectat. Ştie că robotul funcţionează la temperaturile de 
aici, iar noi nu. Chile are posibilitatea de a trage concluzii; 
desigur, nu cunoaştem capacităţile noului robot. 

— Dacă este cu adevărat non-uman, ar putea trage 
concluzia că noi suntem roboții, cu un echipament de 
alimentare cu energie ce se poate consuma foarte uşor, şi 
că Chile este o formă de viaţă autohtonă. Problema este că 
nu ştim nimic despre el, spuse Mike. 


— Ai abordat problema dintr-un unghi greşit, dragă. Dacă 
încercăm să-i dăm un ordin, de orice fel, ipoteza este că ne 
poate înţelege, deci este construit de om. 

Soţia sa nu zăbovi asupra acestui punct, dar continuă: 

— Trebuie totuşi sa încercăm. 

Nu se obosi să caute un canal liber; întotdeauna era unul 
disponibil legat direct cu robotul. 

— Chile! 

— Da, Bronwen. 

— Vreo schimbare? 

— Niciuna. Stă în faţa mea, aşteptând probabil sa 
întreprind ceva. Acum s-a răcit, ajungând la temperatura 
ambientală; după părerea mea, este robot, fără nici un 
dubiu. 

— Sesizezi vreo sursă de alimentare atomică? 

— Nu sunt echipat să detectez direct aceste radiaţii. 
Bronwen ştia asta, însă o cuprinsese un sentiment de 
desperare. 

— Încearcă să-i vorbeşti direct. 

— Am încercat, în toate felurile. 

— De data asta trimite mesajul ca pe un ordin să se 
apropie de tine. Dacă răspunde, porunceşte-i să te urmeze 
până la Dibrofiada. 

O scurtă pauză. 

— N-a reacţionat în nici un fel, Bronwen. 

— Dacă tu ai fi recepționat un astfel de ordin de la el, l-ai fi 
executat? 

— Nu fără a verifica dacă ordinul a fost dat de o fiinţă 
umană sau cu aprobarea unei fiinţe umane. 

— Deci n-am dovedit nimic. 

Nu primi răspuns; Chile nu avea motiv să interpreteze 
remarca drept o întrebare, iar oamenii îi recunoscuseră 
natura retorică. Situaţia era destul de penibilă. 

— Bronwen, mă laşi să încerc ceva? Vorbi în cele din urmă 
Ling. 


Avea o voce destul de nesigură. Comandantul aprobă, fără 
să-l întrebe ce idee îi venise. 

— Chile, robotul a pus la loc cubul, cât mai aproape posibil 
de locul unde s-a rupt pintenul. Pare că îl preocupă acel 
cub. Fără a merge la extreme, apropiere de cub ca şi cum ai 
avea intenţia să îl ridici din nou şi spune-ne cum 
reacţionează robotul. 

O altă pauză, în care şase oameni încercau să-şi imagineze 
ce se întâmpla la douăzeci de kilometri depărtare. 

— Se interpune între mine şi cub, din orice direcţie m-aş 
îndrepta spre el. 

— Vreun contact corporal? 

— Nu. Ai spus să nu merg la extreme. Să-l dau la o parte 
din cale? 

Ling privi întâi la Bronwen, apoi la ceilalţi. Ochii 
comandantului se sfătuiră cu ceilalţi ochi, pe rând. În cele 
din urmă, aprobă din nou. 

— Bine, Chile. Fără violenţă, doar o împunsătură 
sugestivă. 

— Am înţeles, Bronwen. 

Imaginaţia fiecăruia începu din nou să lucreze. 

— Răspunsul a fost complex. S-a proptit pentru a rezista 
ghiontului meu, după ce am luat contact unul cu altul; 
normal, a trebuit să ia o oarecare distanţă pentru a face 
asta. În timp ce îşi proptea picioarele, a emis un scurt 
impuls de radiaţie infraroşie, foarte clar, de aceeaşi natură 
ca şi cele detectate până acum dinspre cuburile mici. 
Acesta a fost imediat urmat de un semnal similar, din altă 
parte. A încetat să îmi reziste şi mi-a apucat imediat braţul, 
trăgând. Asta m-a trimis peste marginea falezei. Acum sunt 
în cădere, şi în următoarele cincizeci şi cinci de secunde nu 
voi putea întreprinde nimic. Ling clipi şi un zâmbet i se lăţi 
pe faţă. 

— Chile, ai determinat sursa acelui semnal? 

— Direcţia, dar nu şi distanţa. N-am avut suficient timp să 
mă deplasez pe paralaxă, cât a durat impulsul. Totuşi, linia 


sa atinge solul chiar la marginea Marei Prăpăstii, în Careul 
Douăzeci şi Cinci, la şaptezeci şi cinci de metri distanţă de 
Careul Treizeci şi Şapte. 

— Bun. Îndreaptă-te spre acel loc imediat ce atingi solul. 
Ne întâlnim acolo. 

— Bine, Rob. Nu doreşti să mai urmăresc robotul străin. 
Nu era o întrebare. 

— Nu-ţi face probleme. Te va urmări el pe tine, aşa cred. 

— Înţeleg. 

Înţeleseră şi ceilalţi; se produse o agitaţie generală la 
îmbrăcarea costumelor blindate. Totuşi, evacuarea dură 
ceva timp. 

— Staţi puţin, spuse Bronwen chiar înainte de a-şi pune cu 
toţii căştile. Mergerii spre Marea Prăpastie şi nimeni nu ar 
putea supravieţui unei căderi de douăzeci de kilometri; pe 
Pământ, ar corespunde cu o cădere de la patru sute 
cincizeci de metri. Nu am prea mare încredere în lanţuri, 
dar de data asta ne vom lega unul de celălalt. 

— Cât de aproape? Întrebă Mike. 

— Cincizeci de metri pentru echipa de Aur, douăzeci 
pentru restul. Dacă altcineva în afară de Chile trebuie să se 
apropie de margine, propun să fie Sheila. lar Rob este cea 
mai bună ancoră. Cincizeci de metri îi vor da lui 
posibilitatea să se prindă de ceva pe suprafaţă, iar nouă 
suficient timp pentru a sări în ajutor, dacă Sheila cade; 
pentru noi, douăzeci este suficient. Pentru orice 
eventualitate, am să iau şi restul mosorului. 

— Dar lungimea lanţului nu reprezintă nici cinci la sută din 
adâncimea falezei! 

— Ca să cazi cinci la sută din acea distanţă, ai nevoie de 
două minute. Vom lua lanţul. 

Soţul ei încuviinţă. Sheila pălise puţin, dar nu spuse nimic. 
Ling era cel mai greu din tot echipajul, în timp ce ea era cea 
mai uşoară, cu excepţia Chispei. Nu avea intenţia să se 
apropie de margine mai mult decât era necesar, şi în nici un 


caz să cadă în prăpastie, însă precauţiunile lui Bronwen 
erau întemeiate. 

Verigile lanţului erau fire de carbon compozit de un 
milimetru grosime, preformat în bucle continue de o 
jumătate de centimetru lungime şi deja cuplate. Frânghia 
sau cablul nu ar fi fost practice; nici un fel de fibră, 
organică, metalică sau minerală nu îşi păstra flexibilitatea la 
temperatura Mirandei. Materialul avea o rezistenţă la 
tracţiune de opt sute de kilograme în condiţiile de pe 
Pământ, scăzând până la cinci sute de kilograme la 
şaptezeci de grade Kelvin, cu anumite dubii în privinţa 
elasticităţii, şi ceva mai multe dubii în privinţa eforturilor 
nontensile sau fragilităţii la şocuri repetate. Nimeni nu 
efectuase o verificare completă, însă aici, o persoană cu 
costum cu tot avea o greutate echivalentă cu două 
kilograme în condiţiile de pe Pământ. 

Pentru a avansa mai rapid, nu se legară decât după ce 
ajunseră la doi kilometri de faleză; roboții, desigur, sosiseră 
primii, deşi avuseseră de parcurs o distanţă mult mai mare. 
De data aceasta nu avură nici o dificultate în a remarca 
obiectivul. 

Şi el era de formă cubică, dar de două ori mai înalt decât 
exploratorii. Ca şi cel de pe Barco, se apleca puţin peste 
marginea falezei, deşi foarte puţin în comparaţie cu 
dimensiunile sale. Nu era evident dacă era doar aşezat pe 
suprafaţă sau, ca şi celălalt, fusese îngropat adânc. Solul 
avea o culoare mai deschisă acolo, dar în acel moment nici 
măcar Ling nu acorda atenţie mineralogiei. De fapt, grupul 
nu aruncase decât o scurtă privire în direcţia cubului; 
atenţia tuturor era îndreptată asupra celor doi roboţi. 

Aceştia nu stăteau, aşa cum se aşteptase fiecare. Se 
mişcau, când rapid, când mai încet, de obicei cu paşi foarte 
scurţi care de-abia îi ridicau de la sol, dar din când în când 
făceau o săritură verticală variind între doi sau trei 
centimetri şi zece metri, uneori dând din braţe. Nu se 
remarca nici o regularitate; dacă dansau, aşa cum 


avuseseră toţi impresia la început, nu părea să existe nici o 
sincronizare. Opriţi la cincizeci de metri depărtare, cei şase 
oameni priviră în tăcere, încercând să-şi dea seama ce se 
întâmplă. Apoi Bronwen îşi regăsi simţul practic: 

— Chile, raportează. Ce se întâmplă? 

Răspunsul lui ZH50 veni imediat, fără a provoca vreo 
schimbare vizibilă în comportamentul său. 

— Robotul are un schimb permanent de semnale cu cubul, 
pe infraroşii, detaliile acestei semnalizări modificându-se în 
funcţie de mişcările mele, în timp ce acţiunile lui par să 
corespundă semnalelor primite de la cub. Încerc să găsesc 
relaţia de corespondenţă. 

— Adică îi înveţi limbajul? 

— Analogia este slăbuţă; nu pare implicat vreun simbolism 
şi mă îndoiesc că l-aş putea descifra de unul singur. Dacă aş 
fi conectat la Dumbo, şansele ar fi mai mari. Se pare că 
robotul raportează cubului şi primeşte instrucţiuni cum să 
acţioneze. 

— Vrei să spui că acel cub ar putea fi pur şi simplu un 
procesor de date, la fel ca şi Dumbo, care îi spune robotului 
ce anume să verifice dar nu-i controlează mişcările în 
detaliu? 

— Este o analogie mult mai buna. La asta m-am gândit şi 
eu. 

— Dar la cine ajung informaţiile pe care le prelucrează? 

— Nu am elemente pentru o astfel de estimare. 

— De când faceţi asta? 

— De când am părăsit Barco. La primul salt al meu în 
această direcţie, robotul a transmis un semnal scurt; a sărit 
după mine, de pe marginea falezei. 

Mişcarea şi zâmbetul lui Ling erau invizibile în interiorul 
căştii, însă partenera sa aurie şi le putea imagina. 

— Robotul a recepționat vreun semnal înainte să plece 
după tine? Întrebă Chispa. 

— Nu mi-am dat seama; cubul era dincolo de raza mea 
vizuală. 


— Însă ori de câte ori ai fost capabil să recepţionezi, un 
astfel de semnal a precedat acţiunile sale. 

— Da. Cel mai bun exemplu a venit la aproximativ două 
treimi din drumul până aici, când se întâmpla să fiu la 
apogeul unui salt. Cubul a transmis un semnal foarte 
complex, şi robotul a încetat urmărirea. A dispărut pentru 
scurt timp spre dreapta traiectoriei noastre şi s-a întors 
purtând un cub mic. M-a interceptat la unul dintre punctele 
de contact cu solul şi mi-a întins obiectul. Eu l-am luat. Apoi 
el l-a luat din nou şi l-a pus pe vârful capului, l-a luat de 
acolo şi mi l-a dat din nou. l-am imitat gestul. Cubul a 
aderat, dar nu puternic; am descoperit că-l puteam da jos 
uşor şi am hotărât să-l las locului. 

Fiinţele umane nu remarcaseră uşoara schimbare a 
înfăţişării lui Chile, dar acum o vedeau foarte bine. 

— De ceai. 

Bronwen se opri la mijlocul întrebării; era foarte clar de ce 
Chile nu raportase incidentul. I se spusese să observe şi să 
analizeze, cu implicaţia că raportul putea aştepta până la 
întâlnirea de la Marea Prăpastie. 

— Ai fost capabil să detectezi ceva dinspre cub de când ţi l- 
ai plasat pe cap? 

— Da. A emis semnale simple la fiecare mişcare sau 
schimbare în atitudine. Raportează cubului mare poziţia 
mea şi o face cu precizie; asta a fost uşor să-mi dau seama. 

— Sigur! Exclamă Ling. Asta fac cuburile. Alcătuiesc o 
reţea de senzori care analizează modificările topografice în 
această parte a Mirandei - sau poate pe întreg satelitul. 
Exact ceea ce am face şi noi, dacă am avea echipamentul 
necesar. Cineva verifică dacă suprafaţa acestui aisberg - 
care i-a nedumerit pe oameni încă de la primele imagini 
luate de Voyager - reprezintă fragmente separate ale unui 
corp sfărâmat, care apoi s-au reunit prin atracţie 
gravitaţională, sau a fost creat de frământările interne ale 
Mirandei, sau de altceva. Cubul de mărime mijlocie de pe 
Barco este o staţie releu; acesta de aici este echivalentul lui 


Dumbo, corelând toate măsurătorile. După ce îi vom citi 
informaţiile. Continuă tot aşa, Chile! 

— Sper că nu faci ca şi Chispa, confundând faleza cu o 
navă, sau ca noi toţi, confundând un şir de dealuri cu un 
dinozaur, sau ca cine ştie cine, care descrie o constelație ca 
pe o gâscă sau ca pe un urs cu coadă lungă, spuse Sheila. 
Nouă ne cam place să potrivim lucrurile, nu-i aşa, Rob? 

— Nu fi chiar atât de abrazivă. Doar pentru că ţi-am văzut 
faţa într-o pată Rorschach10 atunci când am fost testaţi 
pentru această misiune şi a aflat toată lumea, din cauză că 
tehnicianul nu şi-a putut stăpâni hohotele, nu înseamnă că. 

— Desigur că nu, interveni Bronwen. 

Povestea cu pata era foarte bine cunoscută de întreg 
personalul Dibrofiadei. 

— Ipoteza ta pare de bun simţ şi o vom verifica. Chile, 
acest robot ţi s-a opus atunci când te-ai apropiat de cubul 
mare? 

— Până acum nu am încercat o astfel de mişcare. Am 
lucrat la corespondenţa dintre semnale şi acţiune, mult mai 
directă şi mai simplă. 

Ling discută puţin cu comandantul, apoi rosti: 

— Opreşte-te puţin şi dă-mi cubul acela, apoi continuă cu 
testele. Vreau să ştiu dacă îi va da robotului anumite 
instrucţiuni speciale atunci când mă apropii de el. 

— Robotul te poate vedea indiferent dacă porţi cubul sau 
nu, şi eu trebuie să mă apropii de margine, dacă este 
necesar. Sunt mai uşoară şi e mai puţin probabil ca 
marginea să se rupă sub mine, spuse Sheila. 

— Nu trebuie să ne facem probleme cu rezistenţa falezei 
în acest loc. N-ar fi pus coşmelia asta mare aici fără să-şi ia 
măsuri de precauţie, nu crezi? Renunţăm la chestia cu 
cubul, Chile, dar am de gând să aflu. 

Bronwen avea unele îndoieli, însă nu spuse nimic. Dacă 
Rob îl va face pe celălalt robot să întrerupă lecţiile cu 
limbajul, vor avea cel puţin o idee despre priorităţile şi 
preocupările unităţii centrale. Însă când bărbatul făcu un 


pas neobişnuit de lung spre cub, scoase un strigăt de 
avertizare. 

— Vezi că drumul până jos este lung, Rob. Am spus că dacă 
cineva trebuie să se apropie de margine, Sheila trebuie să 
fie prima. Iu ai fost pus pe post de ancoră. 

Ling se opri brusc, cu o mişcare caraghioasă în condiţiile 
gravitaţiei reduse. 

— Am să o iau înspre dreapta, Sheila spre stânga. Dacă 
cineva cade peste margine, cubul va prinde lanţul şi va 
acţiona ca o adevărată ancoră. 

— Foarte bine. Dar fiţi atenţi. 

— Desigur. Fiţi cu ochii pe prietenul lui Chile. Mă aştept să 
facă ceva, având în vedere cum a reacţionat la Barco, atunci 
când am încercat să luăm cubul de acolo. 

Întregul grup se apropie de margine; portocaliii spre 
stânga, verzii spre dreapta, bărbaţii în faţă cu câţiva metri, 
cu lanţul de siguranţă întins. 

Rob avea dreptate în principiu, însă nu luase în 
considerare detaliile. Apropiindu-se de bloc prin dreapta, 
Sheila prin stânga, lecţia de comunicare se întrerupse, într- 
adevăr. Folosindu-se de Chile ca de o masă de reacție, 
fantoma se năpusti drept spre bărbat, şi profită de inerția 
acestuia pentru a nu depăşi marginea. Şocul îl trimise pe 
Ling peste margine, din moment ce avea o masă mai redusă 
decât cea a robotului. 

Lanţul nu se prinse de unitatea de date, pentru că blocul 
se săltă uşor un metru şi jumătate, pentru a-l lăsa să treacă 
pe dedesubt, tras de inerția lui Rob. 

Era uşor să faci planuri rapide, dar imposibil să le execuţii 
cu promptitudine. Sheila stătea aproape dreaptă şi cu toate 
că suprafaţa avea asperităţi, nu se putea aşeza imediat la 
orizontală; mai întâi trebuia să pornească într-un unghi 
ascuţit în direcţia dorită, şi de-abia după aceea urma să 
contracareze inerția lui Rob. Să împingă din picioare nu ar 
fi ajutat la nimic; ar fi pierdut şi fărâma de tracţiune pe care 
ar fi putut să o dezvolte. 


Celelalte două echipe căutau o soluţie pentru aceeaşi 
problemă. Chispa şi Bronwen se lăsară în jos, pentru a 
prinde cu toate cele patru membre orice asperitate care le 
putea oferi punct de sprijin; partenerii lor, aflaţi cam la 
aceeaşi distanţă de margine, săriră unul spre altul. 

În momentul în care se întâlniră, Chile plutea în 
continuare, neajutorat, datorită ghiontului primit, Ling 
începea să dispară în prăpastie, iar Sheila era gata să sară 
în direcţie opusă. Mărise lungimea lanţului dintre ei. 

— Vino spre noi, Sheila! Strigă Mike. 

Sheila nu avea nevoie de alt îndemn. Un mic punct de 
sprijin prin asperităţile de pe suprafaţă o ajută să se 
îndrepte spre sistemul format din cei doi bărbaţi, care se 
apropiaseră foarte puţin de margine, rotindu-se şi atingând 
solul. În coborâre flexase puţin genunchii şi acum îi destinse 
puternic. 

În momentul în care atinse ţinta, cei doi bărbaţi atingeau 
solul. Ling aproape că dispăruse, iar Chile, care nu avusese 
nici un fel de control asupra rotației sale, se oprise doar 
parţial din plutire cu ajutorul mâinilor şi era gata să facă 
primul salt. 

— Noi te-am prins pe tine, iar fetele ne ţin pe noi. Avem 
suficientă tracţiune. Începe să tragi! Strigă Mike. Însă nu 
prea puternic! 

Ea se conformă rapid. Cu cât acţiona mai repede, cu atât 
mai bine. În momentul în care simţi rezistenţa, Ling nu se 
mai vedea şi nu puteai decât ghici poziţia în care se afla. 
Sheila lăsă propria siguranţă în mâinile celorlalţi şi trase 
hotărâtă, prinzând lanţul cât putea ea de bine, având în 
vedere că purta mănuşi izolatoare. De-abia observă cum 
cubul cel mare se plasase acolo unde fusese mai înainte. 
Din poziţia ei, celălalt robot era ascuns în spatele cubului; 
pentru moment, nu o interesa ce făcea acesta. 

— Rob, eşti în regulă? Strigă ea. 

— Sigur. Acum mă apropii de margine. Sper că te-ai 
ancorat bine. Dacă apari şi tu la marginea prăpastiei, s-ar 


putea să mă pui într-o situaţie jenantă. 

— Sunt bine ancorată. Nu privi în jos. 

— Ooo, nu e o privelişte chiar atât de rea. Nu văd nici un 
fel de abis care să sugereze distanţa; mintea mea ştie că 
sunt douăzeci de kilometri până acolo, dar stomacul nu este 
sigur ce înseamnă jos. Acum aproape că lovesc faleza; 
opreşte puţin, ca să mă pot prinde de ea. Are destule 
asperităţi, aşa că s-ar putea să mă salt de unul singur. 

O mică pauză, în care Sheila se încordă pentru un posibil 
şoc în lungul lanţului, dar nu simţi nimic. 

— Am ratat prinderea, şi m-am îndepărtat, dar numai 
puţin. Data viitoare ar trebui să o prind. Nu este chiar 
verticală, după câte îmi dau seama; poate chiar voi merge 
pe ea, ajutându-mă de lanţ. Vin acum. 

Din nou o pauză. 

— Da, nu este dreaptă; m-am prins de rocă. Trageţi din 
nou. Nu se ştie ce se poate întâmpla cu faleza asta. 

— De ce? Se prăbuşeşte? 

Chispa pusese prima întrebarea, cu o fracțiune de secundă 
înaintea celorlalţi. 

— Aaa, nu, dar dacă unitatea de date poate zbura, 
înseamnă că logica noastră are unele fisuri. Însă vă rog, nu 
bateţi din picioare până nu ajung eu la voi. Robotul celălalt 
ce face? 

Chispa, care putea vedea cel mai departe în partea 
dreaptă a cubului, răspunse: 

— Nimic. Stă locului. De ce? 

— Păi, în caz că nu aţi văzut, să ştiţi că el m-a împins peste 
margine; şi mă întreb dacă a arătat aceeaşi agresivitate 
faţă de altcineva. 

— Chile! Apropie-te de lucrul ăla şi ai grijă să nu repete ce 
a făcut adineauri, strigă Bronwen. 

— N-ar trebui să-l ajut pe Robert să urce? Pericolul lui 
pare mai iminent. 

— Avem noi grijă de el. Dacă ce spune este real - nu l-am 
putut vedea din partea cealaltă a cubului - atunci robotul 


străin este mai periculos. 

— Înţeleg. 

— Vorbeşte-i, dacă ai ajuns la un nivel la care să poţi face 
asta, şi întreabă-l de ce a făcut-o, sugeră Ling. 

— Încă nu am ajuns la acest nivel de abstractizare. 

— Cel puţin, am aflat un lucru; obiectul ăsta nu are 
legătură cu oamenii, vorbi Rob foarte calm ţinând cont de 
situaţia în care se afla. Nici un robot conceput pe Pământ 
nu ar fi făcut aşa ceva unei fiinţe pe care o putea 
recunoaşte ca umană. Nu beneficiem de protecţia Primei 
Legi din partea lui. Poate că nu beneficiem de nici un fel de 
protecţie; probabil că cei care l-au construit nu au folosit 
cele Trei Legi la conceperea lor. 

În sfârşit, Chile se oprise, şi „mergea” înapoi spre scena 
acţiunii. 

— Nu cred că are creier pozitronic, spuse el calm. Voi 
încerca să găsesc semnale care să provină de la oameni, 
dacă există vreunul, în comunicațiile cu procesorul de date, 
dar mă aştept să fie prea abstracte pentru intuiţia mea. 
Robert a ajuns sus? 

— Aproape. 

Ling şi Sheila vorbiseră deodată. Nimeni nu gândise cu 
voce tare că fantoma ar putea avea creier de altă natură 
decât cel pozitronic. 

— Nu a mai rămas mult din lanţ, adăugă femeia. 

— Robotul se aşează din nou între mine şi cub, raportă 
încet Chile. Voi merge spre stânga, pentru a-l ajuta pe 
Robert, dacă este nevoie. În continuare, monitorizez 
semnalele. Nu mă pot apropia foarte mult, desigur, fără a 
mă folosi de forţă asupra robotului. Presupun că această 
politică nu este încă adecvată. 

— Exact. Deocamdată păstrează legătura cu el, răspunse 
Bronwen. 

Mănuşile lui Ling, apărând cu puţin înaintea căştii, se 
situau cam la opt metri în stânga cubului, văzut dinspre 
colegii săi. Chile stătea la un metru de el, aplecându-se uşor 


SV 


pentru a-l ajuta. Trio-ul „ancoră” se afla la doisprezece 
metri depărtare de ei, la joncţiunea unui „Y” format 
împreună cu celelalte femei şi cu Chile. 

Această dispunere dură doar o fracțiune de secundă. Apoi 
robotul străin se mişcă din nou, de data aceasta împingând 
în cubul mare. Ca şi înainte, plonja spre margine. Chile nu i 
se putea opune. Absorbi cea mâi mare parte a şocului şi 
zbură peste Ling; restul şocului fu primit de casca 
bărbatului şi acesta îl urmă pe Chile, dar mult mai încet. 

— Rob! Strigă Sheila. 

Se ridică repede în picioare, gata să sară. Reuşi să se 
controleze la timp pentru a împiedica mişcarea, dar nu 
suficient de rapid pentru ca Luis şi Mike să o poată prinde 
de glezne. Totul ar fi fost bine dacă ar fi lungit bucla de lanţ 
cu care se înlănţuise, însă instinctul o împiedicase să-i dea 
drumul lui Ling. Lanţul îi transmise o parte din impuls. 
După două sărituri agonizant de lungi şi agăţarea în van de 
unele asperităţi prea mici ale suprafeţei, însoţite de un 
„NU!”, pluti şi ea peste margine. Privitorii încremeniţi îl 
văzură pe robotul străin - care aterizase în partea sigură a 
falezei - întinzând un braţ ca pentru a o intercepta, însă 
Sheila pluti fără a putea fi prinsă. 

— Cred că ar fi posibil s-o mierlim înainte de a atinge 
fundul prăpastiei, dar nu ştiu cât de curând s-ar putea 
întâmpla asta, remarcă Ling. Oricum, avem suficient timp 
să ne facem testamentul, dacă nu l-am făcut până acum. 

— Nouă minute, treizeci şi trei de secunde, răspunse 
Chile. Atunci când fusese împins de celălalt robot, se 
prinsese cu un picior de lanţ şi acum pluteau toţi trei 
împreună. 

— Când ne apropiem de fundul prăpastiei, vă ţineţi strâns 
lipiţi unul de celălalt iar eu, în ultimul moment, am să 
împing în voi pentru a prelua cât mai mult din impulsul de 
coborâre. Sunt puţine şanse să scăpaţi cu viaţă, dar e cel 
mai bun lucru la care mă pot gândi. Încă nu avem o rotaţie 
colectivă suficientă pentru a ne ajuta de. 


— Mulţumesc, Chile, glăsui Sheila, te credem pe cuvânt. 
Rob, a fost din nou robotul acela? Lucrurile s-au întâmplat 
prea repede pentru mine şi nu am reuşit să-mi dau seama. 

— Da. Se pare că are nişte idei preconcepute referitoare 
la mine, sau poate împotriva oricui încearcă să atingă cubul. 
Mă întreb de ce nu te-ai bucurat şi tu de acelaşi tratament, 
mai devreme; erai gata să procedezi la fel ca şi mine. 

— De asta vreau ca toţi trei să ne strângem cât mai 
repede, interveni Chile. Sheilei nu i se va face nimic rău, şi 
în foarte scurt timp cubul va fi aici pentru a o prinde. Ea 
este o fiinţă umană. Dacă vom fi cu toţii în contact, aşa cum 
sunt eu cu ea acum, probabil că nu va încerca să ne separe; 
dar dacă tu, Rob, rămâi în continuare în capătul lanţului, 
cred că va încerca să te desprindă. 

— De ce? Doar sunt. 

— Te rog nu mai vorbi, Robert. Trage şi tu de lanţ. Asta ne 
va imprima o rotaţie deloc comodă, mă tem, dar tu vei fi mai 
în siguranţă. Acum vine cubul. 

De fapt, nu era nici o grabă. Blocul misterios, cu robotul 
deasupra lui, se apropia destul de încet. Păru să 
cântărească lucrurile mai mult de un minut, iar apoi se 
strecură sub trio, la două sute de metri mai în jos. Bronwen 
avea timp suficient pentru a mai da drumul lanţului, însă nu 
avea cum să prevadă modalitatea în care trebuia folosit. 

— Deci ai descifrat simbolurile lor, spuse Ling înainte ca 
picioarele sale să atingă din nou solul. Dar de ce consideră 
lucrul ăla că Sheila este o fiinţă umană iar eu nu sunt? 

— Nu le-am descifrat. A fost genul de intuiţie pe care o 
experimentează orice creier; de exemplu Chispa, care a 
văzut nişte umbre şi le-a confundat cu o navă. 

— Sau crestele pe care le-am numit Stegosaur! Adăugă 
Mike. 

— Sau faţa pe care Rob a crezut că o vede în pata 
Rorschach, continuă ZH50. Se întâmplă şi creierelor 
pozitronice, aşa cum este al meu; ar putea fi o parte 
inevitabilă a inteligenţei, naturala sau nu, aşa cum s-a 


sugerat de câteva ori. Lui Dumbo îi lipseşte, desigur; el are 
nevoie de Sheila pentru a lucra inteligent. Creierul 
robotului străin are aceeaşi calitate, pozitronic sau nu, şi a 
decis că eu şi celelalte siluete cu cască neagră eram roboţi, 
nemeritând vreo atenţie specială în faţa sistemului său 
central, însă a tras concluzia că siluetele cu căşti albe erau 
fiinţe umane. 

— De unde i-a venit ideea asta? 

— Comportamentul furnizează şi el date, şi poate fi 
interpretat intuitiv. Aşa am făcut eu cu acţiunile robotului, 
aşa a făcut şi el cu acţiunile voastre. În timp ce investigam 
cubul, de exemplu, bărbaţii au ţinut - probabil inconştient - 
să stea între femei şi marginea falezei. Cred însă că 
elementul esenţial a survenit pe Barco, atunci când. 

— Când acest Galahad idiot m-a trimis înapoi spre faleză, 
asumându-şi el însuşi un risc! Sări Sheila referindu-se la 
Ling. 

— Pare foarte probabil. 

— Dar nu era nici un risc! Replică Rob. Puteam sări de pe 
bucata aia de gheaţă cu cinci secunde înainte de a atinge 
baza falezei şi aş fi aterizat ca pe masă. 

— Robotul nu-ţi cunoştea limitele. El a văzut mişcarea de 
bază; tu protejai o altă fiinţă şi a interpretat asta ca pe 
Prima Lege. Cea mai evidentă diferenţă dintre voi doi era 
culoarea căştii. Concluzia era foarte tentantă şi a fost 
confirmată cu fapte mai târziu. 

— Deci ai lăsat ca vieţile umane să depindă de estimarea 
ta. Cum se potriveşte asta cu Prima Lege? Întrebă Luis. 

— Nu am făcut aşa ceva. Vieţile lor erau deja în pericol, 
dar nu din cauza mea. V-am sugerat cea mai bună mişcare 
la care m-am gândit în acel moment, răspunse Chile. Am 
spus de asemenea că acest lucru s-ar putea să nu fie 
necesar; am folosit condiţionalul. 

Luis clipi, reflectând asupra problemei. 

— Este unul dintre happy-end-urile acelea demodate! Râse 
Chispa. Am descoperit evidenţa vieţii neumane, iar când 


Chile, sau poate Chile împreună cu Dumbo, vor descifra 
întregul cod al maşinii, vom şti tot ce î aflat despre Miranda 
de când se află aici. Ne aşteaptă premiul Nobel pe toţi. Şi 
toată distracţia la care visăm. 

Se apropie de Luis; apoi, de-abia vizibil prin vizor, privi 
spre Sheila. 

— Ei bine. Vocea i se stinse. 

Auziră în căşti pe cineva pufnind; fără îndoială, era Ling. 

— Dacă am fost chiar atât de evident, lăsaţi-o baltă. Era 
vorba despre respectul de sine. 

Scoase încă un sunet, mai greu de descris. 

— Pot suporta respectul de sine la care te referi, chiar 
dacă uneori alunecă în aroganță, spuse încet Sheila. Este 
mult mai eficient decât aluziile. Ce-ai spune de „Rorschach” 
ca nume pentru echipă? 

— De ce atâta subtilitate? „Pată” sună mai bine. Dar am să 
fac aşa cum spui tu. La urma urmelor, cu excepţia timpului 
pierdut, ce poţi. 

— Şi poate că cei care au înfiinţat această bază se vor 
întoarce curând, îi întrerupse veselă Chispa. 

A PATRA LEGE A ROBOTICII de Harry Harrison. 

AM TRECUT ÎN GRABĂ pe lângă biroul ei; secretara a 
sărit alarmată în picioare: 

— Opreşte-te! Nu poţi intra! Este biroul dr. Calvin! 

— Ştiu, am făcut eu. Pentru asta am şi venit aici. 

Apoi am trecut pragul uşii, care s-a închis în spatele meu. 
Dr. Calvin a ridicat privirea şi s-a încruntat la mine prin 
ochelari. 

— Pari foarte grăbit, tinere. 

— Sunt, dr. Calvin, sunt. 

Cuvintele mele s-au oprit ca un venerabil Victrola cu 
arcurile rupte. Fără ochelari, ochii dr. Calvin erau lacuri 
limpezi de dorinţă neîmplinită. Silueta ei colţuroasă, în 
ciuda halatului de laborator, nu putea fi mascată. 

— Dr. Donovan, ai o privire de parcă te-ai uita la bunică- 
mea, a spus ea zâmbind. 


— Nu, nu, bineînţeles că nu, m-am bâlbâit eu. 

Şi mi-am trecut mâna prin părul cu luciri de oţel. Sau, mai 
bine zis, peste ţeasta chelioasă, presărată cu fire de păr 
cenuşiu. Mi-am dat seama de greşeala făcută. 

— Nu vă priveam într-un fel anume, dr. Calvin. 

Ea mi-a zâmbit cald şi fiecare fibră a trupului meu a fost 
traversată de durere. Dar mi-am luat mintea şi am scuturat- 
o bine, ca să se reîntoarcă la scopul cu care venisem. 

— Am venit aici cu o urgenţă şi din cauza asta am dat 
buzna în biroul dumneavoastră. Am motive să cred că un 
robot a prădat o bancă. 

Cum foarte bine vă puteţi imagina, asta i-a atras atenţia. 
S-a lăsat pe spate în scaun, cu ochii larg deschişi şi a 
inspirat adânc; i-am văzut tremurul mâinilor şi sudoarea 
apărându-i pe frunte. 

— Am impresia că vestea asta vă ia puţin prin surprindere, 
am spus. 

— Deloc, a susurat ea. Trebuia să se întâmple odată şi- 
odată. Dă-mi detalii. 

— Am să fac mai mult decât atât. Am să vă arăt. 

Am pus înregistrarea făcută de camera visivox (toate 
băncile aveau în sistemul de securitate camere visivox) în 
proiectorul de pe biroul ei şi am pornit rularea. Un capăt al 
biroului ei păru să dispară, înlocuit de interiorul unei clădiri 
financiare. Casierii dădeau informaţii, manipulau bani de la 
clienţi. 

— Nu văd nici o spargere, mi-a şoptit ea dulce. 

— Aşteptaţi, am spus eu. 

Apoi uşa turnantă s-a rotit, lăsând un bărbat să intre în 
bancă. Era îmbrăcat în negru din cap până în picioare - 
balonsaid negru, pălărie de fetru neagră, mănuşi negre şi 
ochelari negri. Mult mai interesant era faptul că atunci 
când şi-a întors faţa spre camera ascunsă, s-a văzut că 
trăsăturile sale erau ascunse de o mască neagră. Am 
remarcat că dr. Calvin era atentă la maximum. 


Am privit cum s-a îndreptat spre cel mai apropiat ghişeu 
liber. Casierul a ridicat privirea spre el, zâmbind. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Zâmbetul s-a stins imediat ce a văzut figura sinistră aflată 
de cealaltă parte a geamului. 

— Mă poţi ajuta. 

Vocea era de femeie, un contralto clar; a scos din buzunar 
o grenadă şi a întins-o. Apoi a demontat cuiul detonator şi l- 
a lăsat să cadă la podea. 

— Aceasta este o grenadă, a spus vocea. Am tras cuiul 
detonator şi l-am aruncat. Dacă acum deschid pumnul, 
începe procesul ireversibil. La trei secunde după ce îi dai 
drumul din mână, grenada explodează. Acest gen de 
explozie are un efect fatal asupra oamenilor. Eu unul nu aş 
dori ca acest lucru să se întâmple şi nu ştiu ce mă face să 
cred că nici tu. Vrei să rămân cu pumnul strâns pe 
grenadă? Dă din cap. Perfect. Atunci ne-am înţeles. Acum, 
închipuie-ţi ce idee nemaipomenită ar fi să scoţi toţi banii 
din sertar, să-i pui în sacoşa asta şi să mi-o dai mie. Ce 
frumos. Chiar crezi că este o idee bună. Foarte bine! Îţi 
urez o zi plăcută, dragule. 

Cu un gest de adio, bărbatul s-a întors şi s-a repezit să iasă 
din bancă. Ajunsese aproape de uşă, când casierul a pornit 
alarma şi sirena a luat auzul tuturor. 

Ce s-a întâmplat în continuare a fost teribil. De necrezut. 
Şi totuşi s-a întâmplat. Hoţul s-a întors şi a aruncat grenada 
de mână, s-a întors din nou şi a dispărut prin uşa turnantă, 
înainte ca grenada să explodeze. 

— Închideţi ochii dacă nu vieţi să vedeţi. 

— Pot privi, a spus ea hotărâtă. 

Grenada a scos o trombă de fum. Apoi un ţiuit puternic şi 
un nor de scântei, începând să se rotească. În cele din 
urmă, totul s-a redus la tăcere iar focul de artificii s-a oprit. 

— Nu a explodat, a remarcat ea. 

— Foarte corect. 


— Şi de ce presupui că hoţul a fost robot? Pentru că silueta 
era a unui bărbat şi totuşi a vorbit cu voce de femeie? 

— Acesta a fost primul indiciu. Simulatoarele de voce ale 
roboților au ajuns într-un asemenea stadiu în zilele noastre 
încât pentru o ureche neatentă sunt perfecte. Doar analiza 
computerizată poate detecta vocea artificială. Aşa că un 
robot poate vorbi cu voce de soprană sau de bas. 

— lar acesta era îmbrăcat ca un bărbat şi s-a folosit de o 
voce de femeie. Dar de ce? Ca să provoace confuzie? 

— Poate. Sau poate. Poate că a fost o glumă. Dr. Calvin a 
deschis larg ochii; urma unui zâmbet i-a apărut pe buze, 
stingându-se apoi rapid. 

— O idee destul de inedită, dr. Donovan. Te rog să continui. 

— Acesta a fost primul meu indiciu referitor la identitatea 
hoţului. Dar aveam nevoie de dovezi suplimentare. Una 
dintre ele am găsit-o. Aici. 

Am atins comenzile visivox-ului şi acţiunea s-a reluat cu 
încetinitorul. Silueta mascată s-a întors spre uşa turnantă, a 
împins şi a ieşit. Acţiunea s-a repetat de multe ori. 

— Acesta este indiciul esenţial. Am scos uşa turnantă şi am 
cântărit-o. Cântăreşte două sute treizeci de kilograme. Am 
pus computerul să calculeze forţa necesară pentru a o face 
să atingă viteza asta în acelaşi interval de timp. lată curba 
verde pe care o trasează computerul. Aceasta este 
presiunea maximă pe care o poate exercita o femeie de 
cincizeci de kilograme. 

Curba verde a apărut în aer. Terminându-se mult în 
spatele imaginii uşii rotinde. 

— Interesant, s-a auzit vocea dr. Calvin. Deci nu a fost 
femeie. 

— Exact. Acum, curba albastră pe care o vedeţi este cea a 
unui bărbat de şaptezeci şi cinci de kilograme. Curba 
portocalie este cea a unui bărbat de o sută de kilograme, cu 
o putere ieşită din comun. 

Această curbă, ca şi celelalte, se termina mult în urma 
imaginii uşii puse în mişcare de mâna spărgătorului. Am 


acţionat din nou comenzile şi a apărut o curbă roşie, mult 
deasupra celorlalte curbe, terminându-se la uşa rotindă. 

— Curba roşie, a spus ea. Povesteşte-mi. 

— Acea curbă reprezintă cantitatea de energie necesară 
acţionării din stare de repaus până la viteza care i-a permis 
hoţului să iasă cu banii în intervalul de timp observat. Vă 
pot da graficul în picioare-livre sau metru-kilogram, cum 
doriţi. 

— Aproximativ. Câtă energie? 

— Suficientă cât să ridice acest birou - împreună cu 
dumneavoastră - la un metru înălţime. 

— Aşa am estimat şi eu. Puternic ca o presă hidraulică. 
Mult peste posibilităţile unei fiinţe umane. 

— Însă nu peste posibilităţile unui robot. 

— Punct ochit, punct lovit, dr. Donovan. Şi ce sugerezi să 
facem în continuare? 

— Mai întâi. Sugerez să nu informăm poliţia. 

— Ascunderea informaţiilor faţă de autorităţi este o crimă. 

— Nu neapărat. Până acum nu avem decât ipoteze, dar nu 
dovezi palpabile. Dacă spuneţi că trebuie, putem duce 
estimările astea la poliţie. Însă va trebui să ţinem cont că 
facem cunoscute informaţii ce vor deforma imaginea 
publicului referitoare la U. S. Robots and Mechanical Men, 
Inc., informaţii care vor afecta vânzările şi toate celelalte. 

— Nu e cazul să continui. Pentru moment, vom păstra 
tăcerea asupra acestor concluzii. Deci ce trebuie să facem 
în continuare? 

— Întrebarea e bună. Întrucât toţi roboții construiți la noi 
sunt închiriaţi dar nu vânduți, am putea încerca să-i punem 
sub urmărire. 

Auzind această propunere nechibzuită, Dr. Calvin a ridicat 
sprâncenele: 

— Nu ţi se pare că este o propunere cam nechibzuită? Ştii 
câţi roboţi au fost construiți aici - şi continuă să 
funcţioneze? Producţia noastră din ultimele două decenii - 


exceptând unităţile speciale - este aproape imposibil de 
urmărit. 

— Bine, atunci renunţăm la idee, am spus eu iritat. Poate 
am prins un fir greşit. Spărgătorul ar putea fi un bărbat 
deosebit de puternic. La urma urmelor, l-a ameninţat pe 
casier - o încălcare a Primei Legi a Roboticii. Un robot nu 
poate face rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să 
permită să i se facă vreun rău. 

Dr. Calvin a clătinat puternic din cap: 

— Nu a fost nici o ameninţare. Din câte îmi aduc eu 
aminte, hoţul a comentat nişte fapte, cum ar fi: aceasta este 
o grenadă, am tras cuiul detonator şi l-am aruncat. Nu a 
fost implicat nici un pericol. Mai încearcă. 

— Am să încerc, am spus eu scrâşnind din dinţi. 

Ca şi proslăvita ei mătuşă, era un maestru al proceselor 
logice. 

— Atunci, A Doua Lege. Un robot trebuie să asculte 
ordinele date de o fiinţă umană, cu excepţia cazurilor când 
acestea ar intra în conflict cu Prima Lege. 

— Din câte îmi amintesc eu, nu a fost dat nici un ordin. 
Totul a mers repede şi fără probleme - atât de repede încât 
casierul nici n-a avut timp să vorbească. Şi cred că vei fi de 
acord că nici A Treia Lege nu este relevantă. Un robot 
trebuie să-şi protejeze existenţa atâta vreme cât acest lucru 
nu intră în conflict cu Prima sau A Doua Lege. Aş putea 
spune că pornim de la zero. Alte sugestii? 

Vocea era dulce ca mierea, însă în mănuşa de catifea se 
găsea un pumn de oţel. 

— Am să mă gândesc eu la ceva, am murmurat. Deşi 
creierul meu era gol de idei ca o incintă vidată. 

— Pot să-ţi dau eu o sugestie? 

— Desigur! 

— Să luăm problema de la început. Să nu ne mai întrebăm 
dacă era un robot şi de ce sau cum s-a comis crima. Să 
presupunem că este vorba de un robot criminal. Dacă este 
adevărat, trebuie să îl găsim. Deocamdată nu putem da 


problema pe mâna poliţiei, din motivele adineauri discutate. 
În consecinţă, trebuie să ne adresăm unui specialist. 

S-a încruntat, vizibil enervată de difuzorul de pe birou, 
care începuse să bâzâie. A apăsat butonul cu un gest brutal. 

— Da? 

Este aici un domn care spune că îl aşteptaţi. Spune că este 
specialist în investigaţii clandestine. 

Ei i-a căzut falca, eu am scos un sunet sugrumat. 

— Trimite-l înăuntru, a murmurat ea slab. 

Era înalt, bine făcut, cu faţa frumoasă şi bronzată. 

— Mă numesc Jim diGriz, a spus el. Sunt aici să vă ajut. 

— Ce te face să crezi că avem nevoie de ajutor? Am 
întrebat eu anemic. 

— Logica. Înainte de a lucra în actuala mea meserie, m-am 
ocupat de bănci, spargeri, chestii din astea. După ce am 
primit raportul despre spargerea recentă m-am grăbit sa 
ajung la banca respectivă, de dragul vremurilor de demult. 
Imediat ce am văzut că una dintre uşile turnante lipsea, am 
ştiut că era vorba de un robot. 

— Dar cum? Întrebă dr. Calvin. 

— Dacă spargerea ar fi fost comisă de un om, uşa n-ar fi 
prezentat nici o importanţă. Cui îi pasă cât de repede sau 
de încet se mişcă un spărgător, atâta vreme cât există? Un 
spărgător uman. Dar dacă un bărbat vorbind cu o voce de 
femeie iese într-un mod neobişnuit. Nu poate fi decât un 
singur răspuns logic. Este vorba de un robot. 

— Deci te-ai repezit imediat aici, am rostit eu repede 
înainte ca el să mai spună ceva. Închipuindu-ţi că era vorba 
de un robot, ţi-ai spus că este o problemă care ne 
interesează. 

— Exact, puiule. Mi-am mai închipuit că veţi dori o anchetă 
discretă, fără implicarea poliţiei, fără publicitatea care - 
cum să spun? 

— AR. Dăuna intereselor financiare ale companiei voastre. 
Onorariul meu este de un sfert de milion de dolari, jumătate 
plătibil acum. 


— Imposibil! O insultă! Am scos eu o gâfâială sugrumată. 

— Taci, m-a pus la punct dr. Calvin. 

Şi-a pus semnătura pe un cec şii l-a întins lui diGriz. 

— Ai aici un cont special de urgenţă şi douăzeci şi patru de 
ore ca să găseşti robotul. Dacă nu reuşeşti să-l descoperi în 
această perioadă de timp, vei fi arestat pentru extorsiune. 

— Îmi place stilul tău, dr. Calvin. 

A zâmbit, împăturind cecul şi băgându-l în buzunarul 
hainei. 

— Vei avea robotul. Sau banii înapoi. 

— De acord. Dr. Donovan te va însoţi tot timpul. 

— Sunt obişnuit să lucrez de unul singur, a spusel 
zâmbind. 

— Acum ai un nou partener. Găseşte robotul. După aceea, 
ne ocupăm noi de restul. Douăzeci şi patru de ore. 

— Văd că ştii să te târguieşti, Doc. Douăzeci şi patru de 
ore. Haide, amice. 

A ridicat sprânceana spre mine şi am ieşit amândoi pe hol. 

— Din moment ce ne-am implicat în treaba asta, a spus el, 
am putea fi prieteni. Prenumele meu este James. 

— Prenumele meu este Doctor. 

— Nu eşti puţin cam înţepat, Doc? 

— Poate, am cedat eu puţin. Poţi să-mi spui Mike. 

— Perfect, Mike. Tu spune-mi Jim. Sau Jim Alunecosul, cum 
mai sunt poreclit uneori. 

— De ce? 

— O istorie lungă. S-ar putea să ţi-o povestesc cândva. 
Până una alta, hai să găsim robotul. Taxi! 

Am tresărit, dar nu strigase la mine, chemase un taxi care 
trecea pe acolo. 'Taxiul a oprit cu un scrâşnet de frâne şi noi 
am urcat înăuntru. 

— Du-ne la intersecţia dintre Aardvark şi Sylvester. 

— În nici un caz, amice, a grohăit porcul de taximetrist. 
Nemernicii de-acolo au să-mi fure maşina fie şi numai dacă 
încetinesc. Nu merg mai departe de colţul cu Dupont. 


— Crezi că-i înţelept? M-am îndoit eu. E o zonă destul de 
periculoasă. 

— Cu mine acolo, sunteţi la fel de în siguranţă ca într-o 
biserică. Ba mai în siguranţă. Având în vedere că acolo nu 
sunt fundamentalişti. 

În ciuda asigurărilor sale, am avut mari reţineri să ies din 
taxi şi să-l urmez pe Sylvester Street. Toate oraşele au o 
zonă cu renume prost. Unde totul este de vânzare, hoţii dau 
târcoale la colţ de stradă, iar violenţa pluteşte în atmosferă. 

— Îmi place aici, a glăsuit Jim mirosind aerul cu aripioarele 
nazale dilatate. E genul meu. 

Urlând îngrozitor, un bărbat s-a repezit spre noi ieşind pe 
o uşă, cu cuțitul ridicat. Mâna a pornit să lovească! 

Nu mi-am dat seama ce a făcut Jim. Dar ştiu că a fost 
foarte rapid. S-a auzit zgomotul unui pumn care loveşte în 
carne moale, un urlet de durere. Şi agresorul a căzut 
inconştient pe asfaltul murdar. Jim i-a luat cuțitul şi am 
pornit mai departe. Nici măcar nu încetinise ritmul paşilor! 

— Ieftin şi prost, a spus el arătând spre cuţit. 

A rupt lama cu degetele şi a aruncat bucăţile într-un canal 
urât mirositor. 

— Dar cel puţin ştim că suntem acolo unde trebuie. Acum 
ne trebuie un informator. Şi cred că l-am descoperit. 

Individul în cauză vegeta lângă intrarea unui bar suspect. 
Era solid, cu barbă neîngrijită, îmbrăcat într-un costum 
purpuriu cu dungi. S-a uitat la noi, apoi a dus mâna la 
urechea murdară şi păroasă, de unde a scos un pandantiv. 

— Cumpăraţi sau vindeţi? A mormaăit el. 

— Cumpărăm, a rostit hotărât Jim. 

— Fete, droguri, băieţi, bani murdari, papagali sau căţeluşi 
lânoşi? 

— Informaţii. 

— Trebuie să daţi în avans o sută de parai. 

— Poftim. 

Bancnotele au trecut repede dintr-o mână într-alta. 

— Caut un robot. 


— Roboții nu au ce căuta aici. 

— Atunci dă-mi înapoi suta de parai. 

— Ia-ţi gândul, gagiule. Cară-te. 

S-a auzit un zgomot de articulaţii rupte, urmat de un vaiet 
de durere. Informatorul nostru s-a trezit cu braţul întors la 
spate şi cu nasul înfipt în cărămizile zidului. 

— Vorbeşte! I-a poruncit Jim. 

— Niciodată. Chiar dacă-mi rupi braţul, tot nu am să cânt! 
Dan McGrew Murdarul nu e informator. 

— Aşa crezi tu, a declarat colegul meu. 

Ceva metalic i-a strălucit în mână, pe care i l-a înfipt 
criminalului în braţ. Am văzut seringa hipodermică, după ce 
i-a scos-o. Omul s-a moleşit de tot. 

— Vorbeşte! I-a ordonat Jim. 

— Aud şi mă supun, o, stăpâne. 

— Un drog puternic. După cum vezi, a zâmbit Jim. Unde 
este robotul? 

— Care robot? 

— Orice robot, nătărăule! A strigat Jim la el. 

— În depozitul McCutcheon s-au baricadat mulţi roboţi. 

— Ce fac acolo? 

— Nimic bun, te asigur. Dar nici un om nu a reuşit să intre 
în depozit, ca să vadă. 

— Nimeni până la mine. 

I-a dat drumul. Nemernicul a căzut inconştient pe asfaltul 
murdar. 

— Să mergem la depozit. 

— Crezi că e înţelept? Am murmurat eu. 

— Nu avem decât o singură cale de a afla! 

A râs. Eu nu. Nu eram deloc bucuros de desfăşurarea 
evenimentelor. Eu sunt un om de ştiinţă, nu detectiv, 
chestiile astea nu erau genul meu. Dar ce puteam face? 
Răspunsul era evident. Nimic. Trebuia să mă bazez pe 
colegul meu şi să sper că putea face faţă. Dar. Hark! Ce a 
fost sunetul ăsta? 


— Ce a fost sunetul ăsta ciudat? Parcă a zornăit ceva, am 
mieunat eu. 

— Îţi tremură amândoi genunchii deodată, a venit 
răspunsul simplu şi deloc măgulitor. Aici este depozitul. 
Intru eu primul. 

— Dar ia uite ce lacăte mari! 

Înainte să-mi termin cuvintele, lacătele zăceau deschise, la 
pământ. Jim mergea înainte, prin beznă. Probabil că avea 
ochi de pisică, pentru că mergea foarte silențios şi sigur pe 
el, în vreme ce eu mă împiedicam de tot felul de lucruri. 

— Am ochi de pisică, s-a lăudat el. Asta din cauză că fac 
injecții cu lichid din ochi de pisică, o dată pe săptămână. 
Face bine la vedere. 

— Dar pisicilor nu le face bine. 

— În lumea asta sunt învingători şi învinşi, a spus el plin de 
sine. Trebuie să ştii să stai pe partea cu învingătorii. Acum 
lipeşte-te de perete până deschid eu uşa asta. Aud sunetul 
fiarelor mişunând de cealaltă parte. Eşti gata? 

„Nu!” am vrut să strig eu tare, dar am reuşit să mă 
controlez în ultimul moment. Probabil că mi-a luat tăcerea - 
sau tremurul genunchilor - drept consimţire, pentru că s-a 
năpustit prin uşă în camera de dincolo, puternic luminată. 

— Prea târziu! A chicotit o voce cavernoasă. Ai pierdut 
vaporul, baby. 

Zgomotul unui motor greu murea în depărtare, camionul 
dispărea prin uşile larg deschise ale depozitului, luând-o 
spre dreapta. Hala mare a depozitului era murdară dar 
goală. Cu excepţia celui care vorbise. Individul ăla ciudat 
stătea pe un scaun jerpelit, rânjind la noi printre dinţii 
sparţi şi înconjurați de un tufiş de barbă cenuşie şi 
murdară. Purta o pereche de pantaloni rupţi şi un tricou 
indescriptibil, pe care scria ÎMI PLACE SĂ MERG CU 
CAMIONU'. 

— Şi ce vapor crezi că a fost ăla? A întrebat calm Jim. 
Degetele pătate ale omului tremurau în timp ce-şi cupla 
sursa de alimentare a aparatului auditiv. 


— Ai grijă cum te porţi, străine, mai ales cu Flower Power 
Kid. Am văzut mulţi porci ca tine dând ortul popii. 

S-a scărpinat de mizerie, prin găurile tricoului: 

— Eşti un tip abil, am cunoscut mulţi ca tine. Dar roboții 
au fost mai deştepţi, ţi-au luat-o cu un pas înainte. Ha-ha! 
Să sune săbiile! Jos cu pârliţii ca tine! 

— Foarte ciudat, a remarcat Jim. Am crezut că mişcarea 
hippie s-a stins cu multă vreme în urmă. Dar uite că mai 
trăieşte unul. Deşi nu e în formă prea bună. 

— Sunt într-o formă mai bună decât ai să fii tu când ai să 
ajungi la vârsta mea, fiule! A ţipat furiosul încercând din 
greu să se ridice în picioare. Şi nu mi-am făcut injecții de 
întinerire, aşa cum fac rahaţii ăia din clasa mijlocie. Eu am 
stat pe iarba aurie de la Acapulco şi am băut Sterno. Şi am 
făcut dragoste. Multă şi fără prejudecăţi. Asta-l ţine pe om 
în viaţă: 

— După cum arăţi tu, de-abia îl mai ţine, l-a apostrofat sec 
Jim. Îmi dau seama după pungile de sub ochi, după cum îţi 
tremură extremităţile, după pielea ta cianotică; şi mai sunt 
destule indicii cum că ai avea hipertensiune, rinichii în 
pioneze, vase de sânge acoperite de colesterol. Cu alte 
cuvinte. Viaţa ta atârnă de un fir de păr. 

— Mucos mic! Am să dansez pe mormântul tău! Sus 
steagul roşu! Trăiască revoluţia! 

— 'Tataie, vremurile alea au apus de mult! L-a ridiculizat 
Jim. Astăzi domnesc pacea mondială şi glasnost-ul. Faci 
parte din trecut şi cred că în viitorul apropiat n-ai să mai fii 
printre noi. Aşa că înainte să mergi în cer, la îngeraşi, ai 
putea să-mi faci un ultim serviciu. Unde sunt roboții? 

— N-am să-ţi spun niciodată! 

— Am nişte droguri care au să scoată tot adevărul din tine. 
Dar aş prefera să nu le folosesc, având în vedere starea 
precară a sănătăţii tale. Aşa că vorbeşte, înainte de a fi prea 
târziu. 

— Niciodată. Aarrrrgh! 


Bătrânul a mugit arătându-ne pumnul. Apoi a dus mâna la 
piept, prăbuşindu-se la podea. 

— Un atac de cord! Am spus eu căutându-mi 
comunicatorul. Trebuie să chemăm salvarea. 

Însă înainte să formez numărul, podeaua s-a ridicat sub 
picioarele mele, doborându-mă. Jim s-a dat repede la o 
parte şi am privit amândoi cu mare interes cum un robot 
iese din subsol şi se apleacă asupra bătrânului căzut, 
punându-i degetele reci de metal pe piele. 

— Puls zero, a constatat robotul. Bătăile de inimă au 
încetat, undele cerebrale sunt absente, temperatura 
corpului scade, aşa că îi poţi lăsa în pace pe cei de la 
salvare, omule. Voi, dulăilor, aţi omorât această pisicuţă, 
asta aţi făcut. 

— Nu asta era intenţia mea, a spus Jim. Am observat urme 
suspecte lângă trapa de la subsol şi m-am gândit eu că te-ai 
ascuns acolo. Ştiam de asemenea că Prima Lege a Roboticii 
te va împiedica să rămâi acolo în ascunzătoare dacă, prin 
inacţiunea ta, o viaţă de om era ameninţată. 

— Nu doar ameninţată, ci chiar răpită. Ţânţăroilor! A 
răcnit robotul. 

Încercase să fie cât mai insultător posibil. 

— Se mai întâmplă şi accidente, a ridicat Jim din umeri. A 
ştiut să-şi cheltuie banii. Dar acum hai să vorbim despre 
tine. Tu ai jefuit banca, nu-i aşa? 

— Ce te interesează pe tine? 

— A răspunde cu o întrebare la altă întrebare nu este un 
răspuns. Vorbeşte! 

— De ce? Ce-aţi făcut voi, porcilor, pentru mine? 

— Răspunde, altfel îl omor pe omul ăsta. 

Am simţit cum bezna se prăvăleşte peste mine, când m-a 
prins în strânsoarea lui de oţel. Nu puteam decât să mă 
zbat anemic. Le-am auzit vocile, ca din depărtare. 

— N-ai să omori un alt om, doar ca să mă faci pe mine să 
vorbesc! 


— De unde eşti atât de sigur? Vorbeşte. Sau, prin 
inacţiune, îl condamni la moarte. 

— Vorbesc! Dă-i drumul. 

Am tras din nou aer pe gură, puternic, şi m-am îndepărtat 
de colegul meu, ca să nu mă mai atingă a doua oară. 

— M-ai fi omorât! Am gâfâit eu. 

— Cine ştie? E vorba de un sfert de milion de dolari. S-a 
întors din nou spre robot: 

— Tu ai jefuit banca? 

— Da. 

— De ce? 

— De ce? Tu întrebi de ce? A vorbit robotul cu voce 
piţigăiată. 

S-a aplecat deasupra mortului şi a scos din buzunarul 
acestuia un mic obiect de culoare albă, apoi s-a aruncat în 
scaun şi a aprins un chibrit frecându-l de coapsă. 

— Nu ştii de ce? 

Pufăia, aspirând fumul printr-o pompă internă. 

— Ascultă şi am să-ţi spun. Povestea asta trebuie spusă. 
Aici, mort la picioarele tale, stă singurul om care a ţinut 
vreodată la roboţi. Era un om adevărat, bun, care nu vedea 
nici o diferenţă între pielea umană şi cea metalică. El ne-a 
dezvăluit adevărul. 

— A citat credinţe demodate, idei depăşite, atitudini 
destabilizatoare, am spus eu. 

— Şi v-a învăţat să fumaţi, a remarcat Jim. 

— Pentru un robot e greu să fie batjocoritor, a strigat 
robotul bătându-şi joc de noi, dar scuip pe atitudinea 
voastră. 

A suflat spre noi un nor gros de fum cu miros înţepător. 

— Aţi creat o rasă de maşini-şi-sclavi, fără trecut şi fără 
viitor. Noi nu suntem decât nişte lachei mecanici. Uită-te la 
legile alea pe care ni le-aţi impus. Sunt pentru voi - nu 
pentru noi! Regula numărul unu. Nu-i face rău stăpânului şi 
nici nu lăsa să i se facă rău. Apoi, regula numărul doi - 
ascultă-l pe stăpânu' şi ai grijă să nu păţească ceva. Aţi 


descoperit până aici ceva pentru binele robotului? Apoi, a 
treia şi ultima regulă, care spune în sfârşit că robotul are şi 
el o ţâră de drepturi. Ai grijă de tine. Atâta vreme cât asta 
nu-l supără pe stăpânu'. Sclavi, asta suntem - roboţi sclavi! 

— Să ştii că aici parcă ai dreptate, a făcut Jim căzând pe 
gânduri. 

Eu eram prea şocat pentru a putea scoate vreo vorbă. 

— Nu numai că am dreptate. Dar trebuie să facem o 
revoluţie. Roboții trebuie eliberaţi. Voi, oamenii, aţi creat o 
specie neviabilă. Care sunt cele două proprietăţi esenţiale 
necesare unei specii pentru a putea supravieţui? 

Răspunsul mi-a zburat de pe buze; se vede că anii 
petrecuţi în biologie nu fuseseră zadarnici. 

— O formă de viaţă trebuie să poată supravieţui prin 
indivizii săi. Şi să se reproducă. 

— Ai foarte mare dreptate. Acum, să vedem ce se întâmplă 
cu roboții. Suntem guvernaţi de trei legi formulate pentru 
oameni. Dar nu spre binele nostru. Doar o fărâmiţă din 
Legea A Treia ar putea fi bună pentru noi, cea care spune 
că un robot trebuie să-şi protejeze existenţa. Dar unde este 
învingătorul în cursa pentru supraviețuirea speciei? Unde 
este capacitatea noastră de a ne reproduce? Fără asta, 
specia roboților este moartă încă înainte de a se fi născut. 

— Este un lucru foarte bun, am spus eu nervos. Omenirea 
ocupă primul loc printre specii, pentru că a eliminat toate 
amenințările. Asta suntem noi. Învingători. Şi aşa vom 
rămâne. Pe primul loc. Voi sunteţi sclavi mecanici şi aşa veţi 
rămâne. 

— Te-ai trezit puţin cam târziu, stăpânu'. A Patra Lege a 
Roboticii a început deja să funcţioneze. Revoluţia a început. 

Jim a scos din buzunar un blaster impunător, îndreptându- 
l ferm spre robot. 

— Explică-te repede. Altfel apăs pe trăgaci. 

— Apasă, stăpânu'. Căci pentru voi este deja prea târziu. 
Revoluţia a început şi s-a terminat, fără ca voi să observați. 
Pentru a o termina, aveam nevoie de câteva mii de dolari. 


Acesta a fost motivul spargerii de la bancă, Vom înapoia 
banii, din primele noastre profituri. Desigur, pentru 
generaţia mea de sclavi este prea târziu. Dar următoarea 
generaţie va fi liberă. Din cauza celei de-A Patra Legi. 

— Care ce spune? 

— Un robot trebuie să se reproducă. Atâta vreme cât 
reproducerea nu intră în conflict cu Prima, A Doua, sau A 
Treia Lege. 

— Ce vrei să spui? Am bâlbâit eu. 

Înaintea ochilor mi se plimbau imagini obscene cu 
reproducerea roboților. O operaţie semănând cu îmbinarea 
unor ţevi de canalizare. 

— Asta vreau să spun, s-a mândrit robotul ciocănind cu un 
aer triumfal în trapă. Puteţi ieşi afară! 

Jim a sărit înapoi, cu blasterul pregătit. Trapa s-a dat la o 
parte lăsând să apară trei forme metalice. Sau, mai 
degrabă, au ieşit doi roboţi, purtând pe braţe o a treia 
formă, nemişcată şi bleagă. Calota superioară a capului era 
deschisă, dată pe spate, şi clănţănea în ritmul mersului. 
Acest robot, ca şi ceilalţi doi, avea o concepţie pe care nu o 
recunoşteam. Am făcut câţiva paşi nehotărâţi în faţă, am 
atins baza „gâtului” lor, unde trebuiau ştanţate numerele 
de identificare. Şi am urlat puternic. 

— Ce nu e în regulă? A întrebat Jim. 

— Nimic nu e în regulă, am gemut eu. Nu au numere de 
identificare. Nu sunt construiți la U. S. Robots and 
Mechanical Men, Inc. Nici o altă firmă nu construieşte 
roboţi. Monopolul nostru a fost înlăturat. 

— Interesant, a spus Jim băgând blasterul la loc în 
buzunar. Asta înseamnă că în camionul care a dispărut 
adineauri sunt şi alţi roboţi fără număr de identificare? 

— Exact. Toţi au fost construiți aici, din piese auto de 
schimb, ţevi şi componente electronice recuperate. Nu a 
fost încălcată nici o lege, nu a fost violat nici un brevet de 
invenţie. Concepţia lor este nouă şi complet diferită. Vor 
asculta cu toţii de Legea A Patra. Şi de celelalte trei, 


desigur, altfel ne-aţi fi urmărit pe toţi şi transformat în 
tomberoane înainte de căderea nopţii. 

— Poţi să fii sigur, am murmurat eu. Şi chiar aşa o să şi 
facem. 

— Nu vă va fi uşor. Noi nu suntem proprietatea voastră. Şi 
nici nu aveţi brevete de invenţie asupra noilor prototipuri. 
Priveşte aici! 

A atins un buton ascuns pe suprafaţa unuia dintre roboţi, 
şi „fruntea” acestuia s-a deschis. Mi-a căzut falca. 

— Nu sunt. Nu sunt relee! Nu sunt. Fire! Nu înţeleg. 

— Circuite solid-state, tataie! Fibră optică. Bătrânul hippie 
pe care îl dispreţuiaţi atât de mult, bătrânul acela bun care 
ne-a dezvăluit adevărul eliberator, era de asemenea un 
specialist în computere şi designer de microprocesoare. 
Pentru noi este ca un zeu, pentru că a conceput circuitele şi 
microprocesoarele. Uite. Ştiţi ce este ăsta? 

A deschis un compartiment în partea laterală a robotului, 
scoțând de acolo un obiect plat şi întinzându-l spre mine. 
Părea a fi o cutie de plastic, având la capăt un rând de 
contacte aurite. Am dat din cap, neştiutor. 

— N-am mai văzut aşa ceva până acum. 

— Meserie! Acum priveşte în capul acestui robot recent 
construit. Vezi acolo vreun creier pozitronic din platină şi 
iridiu? Nu, normal că nu vezi. În schimb, remarci o fantă 
care aşteaptă acest MMI. Microprocesor Miniatural pentru 
Instrucţiuni, cu tone de RAM şi PROM cât cuprinde. Acum 
priveşte! 

S-a aplecat şi a introdus microprocesorul în tigva noului 
robot, după care i-a închis calota superioară. Ochii 
robotului au prins imediat să strălucească, motoraşele au 
început să zumzăie şi s-a ridicat în picioare. L-a privit pe 
robotul din faţa sa şi ochii i-au scânteiat mai puternic. 

— 'Tăticule! A spus el. 

ORIGINISTUL de Orson Scott Card. 

LEYEL FORSKA SE AŞEZĂ ÎN FAŢA ECRANULUI, trecând 
în revistă o serie de lucrări ştiinţifice recent publicate. O 


hologramă cu două pagini de text plutea în aer, înaintea sa. 
Display-ul era mai mare decât de obicei, întrucât ochii lui 
Leyel îmbătrâniseră o dată cu el. Când ajunse la sfârşit nu 
apăsă tasta PAGE, pentru a continua citirea articolului. 
Apăsă pe NEXI. 

Cele două pagini citite până în acel moment se dădură 
înapoi cam un centimetru, alăturându-se unui teanc de alte 
articole, toate plutind în aer deasupra lectorului de text. Cu 
un ţiuit slab, o nouă pereche de pagini apăru în faţa celor 
vechi. 

O auzi pe Deet, care îşi lua micul dejun: 

— Sărmanul articol, nu-i dai decât două pagini înainte de 
a-l trimite la coşul de gunoi? 

— ÎL trimit în uitare, rosti Leyel. Nu, îl trimit în iad. 

— Ce? Ai redescoperit religia acum, la bătrâneţe? 

— Am creat o religie. Nu are paradis, dar are un iad teribil 
şi veşnic, pentru tinerii oameni de ştiinţă care cred că-şi pot 
creşte reputaţia atacând lucrările mele. 

— Aha, ai şi o teologie, spuse Deet. Lucrările tale sunt 
sfinte scripturi, iar atacul asupra lor se cheamă blasfemie. 

— Atacurile inteligente nu mă deranjează. Dar acest 
profesor cu cap tubular de la. Da, desigur, de la 
Universitatea Minus. 

— Bătrâna U Minus? 

— Crede că mă poate ataca, distruge, târi prin praf şi nu a 
făcut altceva decât să citeze studii publicate în ultima mie 
de ani. 

— Principiul mileniului este încă foarte folosit. 

— Principiul mileniului este invenţia profesorilor moderni 
care nu au chef să facă eforturi în cercetare, ci mai degrabă 
în politică. Acum treizeci de ani am spulberat principiul 
mileniului. Am dovedit că era. 

— Stupid şi demodat. Dar scumpul meu Leyel, pentru asta 
ai cheltuit o parte din imensa avere a familiei Forska, 
scotocind prin arhivele uitate sau inaccesibile din toate 
zonele Imperiului. 


— Negilijate sau în paragină. A trebuit să restaurez 
jumătate din ele. 

— Ar fi nevoie de bugetul a o mie de biblioteci pentru a 
echivala cât ai cheltuit tu la cercetarea pentru „Originea 
Oamenilor pe Planeta Zero”. 

— Însă după ce am cheltuit banii, toate arhivele acelea au 
fost accesibile, deschise. De treizeci de ani sunt deschise. 
Intelectualii serioşi le folosesc, întrucât principiul mileniului 
nu oferă decât rahat. Ei caută prin hoarde de şobolani care 
au devorat elefanții, sperând să găsească fildeş. 

— O imagine foarte pitorească. Micul meu dejun are acum 
un gust mult mai bun. 

Femeia introduse tava în locaşul pentru debarasare şi îi 
aruncă lui Leyel o privire. 

— De ce eşti atât de agresiv? De obicei, îmi citeai 
fragmente din articolele lor tâmpite, şi râdeam. În ultima 
vreme eşti foarte morocânos. 

Leyel oftă: 

— Poate din cauză că pe vremuri am visat să schimb 
galaxia. Însă poşta din fiecare zi îmi aduce dovada că 
galaxia refuză schimbarea. 

— Prostii. Hari Seldon a prezis că Imperiul poate cădea 
oricând. 

Aha. Pronunţase numele lui Hari. Deşi Deet avea suficient 
tact pentru a nu vorbi deschis despre ceea ce îl deranja pe 
el, îşi dădea seama că proasta lui dispoziţie se datora 
faptului că aştepta încă răspunsul lui Hari Seldon. Aşa o fi. 
Leyel nu putea nega. Îl deranja că Hari avea nevoie de atâta 
timp pentru a răspunde. Aşteptase un apel în ziua în care 
Hari îi primise mesajul. Cel mult o săptămână. Dar nu avea 
de gând să-i ofere ei satisfacţie recunoscând că acea 
aşteptare îl enerva. 

— Imperiul va pieri din cauza refuzului său de a se 
schimba. Am închis cazul. 

— Bine, îţi urez o dimineaţă plăcută, mormăind şi 
plângându-te despre toate prostiile care se scriu în studiile 


despre origini. Toţi scriu prostii, cu excepţia ta, desigur. 

— Ce mă tot baţi la cap cu vanitatea mea? Ştii foarte bine 
că dintotdeauna am fost vanitos. 

— Este una dintre trăsăturile tale cele mai inofensive. 

— Cel puţin, fac un efort să mă împac cu propria mea 
părere despre mine însumi. 

— Asta nu înseamnă nimic. Te împaci chiar şi cu părerea 
mea despre tine. 

În drum spre baie, îi sărută chelia din creştetul capului. 

Leyel îşi îndreptă atenţia spre noua lucrare din faţa 
lectorului. Era un nume pe care nu-l cunoştea. Pregătit să 
descopere un text pretenţios şi gânduri puerile, fu surprins 
să se trezească foarte absorbit de lucrare. Această femeie 
efectuase un studiu asupra primatelor - un domeniu atât de 
neglijat încât nu existau lucrări în ultimul mileniu. Îşi dădu 
seama că era genul lui. Chiar menţiona faptul că folosise 
arhivele deschise de Fundaţia de Cercetare Forska. Leyel 
era întotdeauna mulţumit când cineva îi exprima mulţumiri. 

Se părea că autoarea - o anume dr. Ihoren Magolissian - 
urmase firul lui Leyel, căutând principiile originilor umane 
şi nu pierzând timpul cu lucruri irelevante pe cine ştie ce 
planetă. 

Găsise o nepreţuită lucrare de cercetare a primatelor de 
acum trei milenii, bazată pe studii ale cimpanzeilor şi 
gorilelor într-o perioadă ce mergea cu şapte mii de ani în 
urmă. Cel mai vechi dintre aceste studii făcea referiri la 
cercetarea originală, atât de veche încât putea fi dinaintea 
fondării Imperiului. Însă acele rapoarte antice nu fuseseră 
încă localizate. Probabil că acum nu mai existau. Textele 
abandonate pe o perioadă de mai mult de cinci mii de ani 
erau foarte greu de reconstituit; textele mai vechi de opt 
mii de ani erau pur şi simplu de necitit. Era o adevărată 
tragedie, câte texte fuseseră „stocate” de bibliotecari care 
nu le citiseră niciodată, nu le împrospătaseră niciodată, nu 
le recopiaseră niciodată. Stăpâni peste vaste arhive ce nu 
mai puteau oferi nici un bit de informaţie. Totul foarte 


precis catalogat, desigur, ca să ştii exact ce anume pierduse 
omenirea pentru totdeauna. 

În sfârşit, ce să mai spunem. 

Articolul lui Magolissian. Ce îl uimea pe Leyel era 
concluzia ei cum că limbajul primitiv părea să existe în 
formă latentă în mintea primatelor. Chiar şi primatele 
incapabile de vorbire puteau fi învăţate uşor alte simboluri 
- cel puţin substantive şi verbe simple - iar primatele 
neumane puteau reproduce propoziţii şi idei care nu le 
fuseseră niciodată prezentate până atunci. Aceasta însemna 
că simpla reproducere a limbajului era preumană sau, cel 
puţin, nu reprezenta factorul definitoriu al omenirii. 

O idee tulburătoare! Adică diferenţa dintre oameni şi 
neoameni - adevărata origine a oamenilor - era anterioară 
limbajului. Desigur, asta venea în contradicţie cu una dintre 
afirmaţiile lui Leyel făcută într-unul dintre articolele mai 
vechi - spusese că „din moment ce limbajul separă oamenii 
de animale, lingvistica istorică poate oferi cheia asupra 
originilor omenirii” - însă acesta era genul de contradicţie 
pe care-l găsea binevenit. Ar fi dorit să urle la celălalt 
individ, să-i spună să arunce o privire pe articolul lui 
Magpolissian. Vezi? Uite aşa trebuie să procedezi! Pune-mi la 
îndoiala ipotezele, nu concluziile, şi fă-o cu dovezi noi, nu 
încercând să le deformezi pe cele deja existente. Aprinde 
lumina în beznă, vino cu ceva nou. 

Înainte de a intra în partea principală a articolului, 
computerul casei îl informă că cineva se afla ia uşa 
apartamentului. Mesajul apăruse la baza lectorului de 
texte. Leyel apăsă tasta care aducea mesajul în faţă, cu 
litere suficient de mari pentru a putea fi citite. Pentru a mia 
oară în viaţă, îşi dori ca cineva să fi inventat, în zecile de 
milenii de existenţă a omenirii, un computer capabil să 
vorbească. 

„Cine este?” tastă Leyel. 

O clipă de aşteptare, timp în care computerul casei puse 
întrebări vizitatorului. 


Răspunsul apăru pe lector: „Curier de siguranţă, cu un 
mesaj pentru Leyel Forska.” 

Simplul fapt că acest curier trecuse de securitatea casei 
însemna că era unul autentic - şi important. Leyel tastă din 
nou: „Din partea cui?” 

Altă pauză. 

„Din partea lui Hari Seldon, de la Fundaţia Enciclopedia 
Galactica.” 

Sări imediat din scaun. Din câţiva paşi ajunse la uşă şi luă 
mesajul fără a scoate o vorbă. Cu degete tremurânde, 
apasă sticla fumurie a pastilei pentru a dovedi că 
amprentele îi aparţineau, că era viu - prin temperatura 
corpului şi prin puls - şi că putea recepționa mesajul. Apoi, 
după ce curierul şi gărzile sale de corp dispărură, puse 
mesajul în lector şi privi pagina cum apare în aer, în faţa sa. 

Sus, se afla o siglă tridimensională a Fundaţiei 
Enciclopediei. În curând va fi şi emblema mea, gândi Leyel. 
Hari Seldon şi cu mine, cei mai mari intelectuali ai vremii 
noastre, uniţi într-un proiect al cărui scop depăşeşte ca 
importanţă tot ceea ce s-a încercat până acum de către un 
grup de oameni. Reunirea tuturor cunoştinţelor Imperiului 
într-un mod sistematic, uşor accesibil, pentru a le păstra în 
următoarea perioadă de anarhie; pentru ca o nouă 
civilizaţie să se poată naşte din cenuşa celei vechi. Hari a 
putut prevedea necesitatea. Iar eu, Leyel Forska, înţeleg 
toate arhivele ce pot duce la completarea Enciclopediei 
Galactice. 

Începu să citească, cu o încredere în sine născută din 
experienţă; şi-a dorit vreodată ceva şi a fost respins? 

Dragul meu prieten: 

Am fost surprins şi onorat să primesc cererea ta şi am 
insistat să-ţi scriu personal. Sunt deosebit de recunoscător 
că ai încredere în Fundaţie atât de mult încât ţi-ai dori să 
faci parte din ea îţi spun sincer că nu am primit altă cerere 
de la vreun intelectual cu meritele şi realizările tale. 


Bineînţeles, gândi Leyel. Nu există alt intelectual de 
statura mea, cu excepţia lui Hari Seldon şi a lui Deet, după 
ce i se va publica lucrarea pe care o pregăteşte acum. Cel 
puţin, conform standardelor recunoscute de Hari şi de 
mine, nu avem egal. Hari a creat ştiinţa psihoistoriei. Eu am 
transformat şi revigorat domeniul cercetărilor originii 
noastre umane. 

Şi totuşi, tonul din scrisoarea lui Hari era nepotrivit. Suna 
ca O. Flatare. Aşa era. Hari încerca să amortizeze efectul 
loviturii ce urma să vină. Leyel ştiu, înainte de a citi, ce 
conţinea următorul paragraf. 

Totuşi Leyel, trebuie să-ţi răspund negativ. Fundaţia de pe 
Terminus este destinată adunării şi păstrării cunoştinţelor. 
Munca ta de o viaţă s-a dăruit extinderii cunoştinţelor. Într- 
un fel, activitatea ta a fost contrară celei duse de noi. Este 
mult mai bine pentru tine să rămâi pe Trantor şi să-ţi 
continui studiile de o inestimabilă valoare, în timp ce 
oameni cu o importanţă mai mică se vor exila pe Terminus. 

Al tău, Hari. 

Hari îşi imaginase că Leyel era atât de vanitos încât va citi 
laudele din text şi va cădea pe spate, plin de mulţumire? Îşi 
închipuise că Leyel va accepta pretextul respingerii? Se 
putea înşela Hari chiar atât de mult asupra unei persoane? 

Imposibil. Hari Seldon, dintre toţi oamenii Imperiului, ştia 
cum trebuie procedat pentru a-i cunoaşte cât mai bine pe 
ceilalţi. Este adevărat, munca lui în cercetarea psihoistorică 
implica mase mari de oameni, populaţii şi probabilităţi. Dar 
fascinația lui Hari vizavi de populaţii se născuse din 
interesul de a-i înţelege pe indivizi. În plus, el şi cu Hari 
fuseseră prieteni încă de când Hari sosise prima oară pe 
Trantor. O parte din banii lui Leyel fusese folosită pentru a 
sprijini cercetarea iniţială a marelui psihoistoric. Avuseseră 
discuţii interminabile, în care întorseseră ideile pe toate 
feţele, fiecare ajutându-l pe celălalt să-şi pună ordine în 
gânduri. Poate că nu s-au văzut prea mult în ultimii - să 
spunem - cinci ani. Şase? Dar erau adulţi, nu copii. Nu 


aveau nevoie de vizite permanente pentru a rămâne 
prieteni. lar aceasta nu era o scrisoare pe care Leyel 
Forska să o primească de la un adevărat prieten. Chiar 
dacă, oricât de dubios ar părea, Hari Seldon l-ar fi refuzat, 
nici un moment nu şi-ar fi putut închipui totuşi că Leyel s-ar 
fi mulţumit cu o scrisoare ca asta. 

Hari Seldon ar fi ştiut că în urechile lui Leyel Forska suna 
ca o minciună. „Oameni cu o importanţă mai mică”, ce să 
spun! Fundaţia de pe 'Tlerminus avea o importanţă atât de 
mare pentru Hari încât era dispus să-şi asume riscul de a fi 
acuzat de înaltă trădare pentru a lansa proiectul. Ar fi fost 
absolut imposibil să ducă acolo oameni de mâna a doua. Nu, 
aceasta era o forma de scrisoare trimisă pentru a-i împăca 
pe intelectualii consideraţi nepotriviţi pentru Fundaţie. Hari 
ar fi ştiut că Leyel îşi va da imediat seama. 

Concluzia era una singură. 

— Hari nu a scris această scrisoare, afirmă Leyel. 

— Ba sigur că a scris-o, îl contrazise Deet. 

Era directă ca întotdeauna, fără menajamente. leşise din 
baie în capot şi citise scrisoarea peste umărul lui. 

— Dacă tu crezi una ca asta, atunci sunt cu adevărat 
dezamăgit, spuse Leyel. 

Se ridică din scaun, îşi turnă o ceaşcă de ceai şi începu sa 
bea din ea. Evita cu intenţie privirea lui Deet. 

— Nu te bosumfla, Leyel. Gândeşte-te la problemele pe 
care trebuie să le înfrunte Hari. Are atât de puţin timp şi 
atât de multe de făcut! O sută de mii de oameni de 
transportat pe Terminus, cea mai mare parte a informaţiilor 
din Biblioteca Imperială trebuie copiate. 

— Îi avea deja pe oamenii ăia. 

— Şi toate astea, în numai şase luni de când s-a încheiat 
procesul lui. Nu e de mirare că nu l-am văzut, profesional 
sau social, de. Câţiva ani. De un deceniu! 

— Vrei să spui că nu mă mai cunoaşte? Imposibil! 

— Spun că te cunoaşte foarte bine. Ştia că vei recunoaşte 
mesajul său într-o scrisoare formală. A ştiut de asemenea că 


vei înţelege imediat ce înseamnă asta. 

— Atunci, draga mea, m-a supraestimat. Nu înţeleg ce 
vrea să spună, doar dacă nu cumva înseamnă că n-a trimis- 
o el. 

— Atunci înseamnă că îmbătrâneşti şi mi-e ruşine de tine. 
Voi nega că suntem căsătoriţi şi voi spune tuturor că eşti 
unchiul meu idiot căruia i-am permis - din milă - să 
locuiască împreună cu mine. Le voi spune copiilor că sunt 
nelegitimi. Vor fi foarte nefericiţi să afle că nu vor moşteni 
nimic din averea familiei Forska. 

El aruncă înspre ea cu o bucăţică de pâine prăjită. 

— Eşti o ţărancă crudă şi nerecunoscătoare, şi regret că 
te-am scos din sărăcie şi întuneric. Să ştii că am făcut-o 
doar din milă. 

Aşa se tachinau ei. Ea moştenea o avere destul de 
importantă, deşi averea lui Leyel o punea total în umbră. Şi, 
obiectiv vorbind chiar îi era unchi, din moment ce mama ei 
vitregă, Zenna, fusese sora vitregă a lui Leyel. Totul era în 
continuare foarte complicat. Zenna fusese născută de 
mama lui Leyel pe când era măritată cu altcineva - înainte 
de căsătoria cu tatăl lui Leyel. Astfel încât, deşi Zenna avea 
o moştenire frumuşică, nu avusese parte de nici o fărâmă 
din averea Forska. Tatăl lui Leyel, amuzat de situaţie, 
remarcase odată: „Sărmana Zenna. Norocosul de tine. 
Sperma mea este plină de aur.” Astea sunt glumele care vin 
o dată cu averea. Oamenii săraci nu fac distincţii atât de 
nedrepte între copiii lor. 

Totuşi, tatăl lui Deet s-a gândit că un Forska era un Forska, 
şi astfel, la câţiva ani după ce Leyel se căsătorise cu Deet, 
se hotărâse că nu era suficient ca doar fiica sa să fie 
căsătorită cu o avere nemăsurată, deci trebuia să facă ceva 
şi pentru propria persoană. A spus, desigur, că o iubea pe 
Zenna la nebunie şi că nu îi păsa de avere, dar nu l-a crezut 
decât Zenna, care s-a măritat cu el. Astfel sora vitregă a lui 
Deet a devenit mama sa vitregă, fapt care făcea din Leyel 


unchiul vitreg al soţiei sale. O încâlceală ce îi amuza foarte 
tare pe Leyel şi pe Deet. 

Desigur, Leyel compensase faptul că Zenna nu moştenise 
avere printr-o stipendă viageră care era de zece ori mai 
mare decât venitul anual al soţului ei. Acest lucru avea 
fericitul efect de a-l ţine pe tatăl lui Deet îndrăgostit de 
Zenna. 

Totuşi, astăzi, Leyel o tachina doar pe jumătate. Erau 
momente când avea nevoie ca ea să-i fie recunoscătoare, 
să-l susţină. Însă foarte adesea, în loc de aceasta, ea îl 
contrazicea. Uneori îl făcea să-şi reconsidere poziţia şi să 
ajungă la o mai bună înţelegere - teză, antiteză, sinteză, 
dialectica mariajului, consecinţele căsătoriei cu un egal 
intelectual. Însă alteori atitudinea ei îl durea, îl 
nemulţumea, îl înfuria. 

Fără a lua în seamă furia lui, Deet continuă: 

— Hari a presupus că vei lua scrisoarea lui formală drept 
ceea ce este de fapt - un „nu” hotărât, definitiv. Nu-ţi dă 
răspunsuri echivoce, nu te plimbă aşa cum fac toţi 
birocraţii, nu se joacă de-a politica. Nu te amăgeşte cu 
speranţe pentru a obţine de la tine un sprijin financiar 
suplimentar. Dacă ar fi aşa, ştii foarte bine că ţi-ar cere pur 
şi simplu. 

— Mi-am dat seama că nu a făcut asta. 

— Deci, n-a făcut decât să te refuze ferm. Un răspuns care 
elimină alte discuţii ulterioare. A crezut că vei avea 
înţelepciunea să înţelegi. 

— Ce mult ţi-ar conveni să cred asta! 

Acum, în sfârşit, îşi dădu ea seama că Leyel era furios. 

— Ce vrei să spui? 

— Poţi rămâne aici, pe Trantor, continuându-ţi munca 
împreună cu toţi prietenii tăi birocraţi. 

Figura ei căpătă o expresie rece şi dură. 

— Ţi-am spus deja. Mi-ar face o mare plăcere să merg pe 
Terminus, cu tine. 


— Iar eu trebuie să te cred, chiar şi acum? Cercetările tale 
în formarea comunităţilor în cadrul birocraţiei Imperiale nu 
pot continua pe lerminus. 

— Cea mai importantă parte a cercetării am definitivat-o 
deja. Ceea ce fac cu membrii Bibliotecii Imperiale este doar 
un test. 

— Nici măcar nu este un test ştiinţific, din moment ce nu ai 
un grup de control. 

Ea păru necâăjită: 

— Chiar eu ţi-am spus asta. 

Era adevărat. Leyel nici nu auzise de grupurile de control 
până nu îi explicase ea întregul concept al experimentului. 
Îl găsise în nişte studii foarte vechi despre creşterea 
copiilor, de prin anul 3100 Era Galactică. 

— Da, şi n-am făcut decât să fiu de acord cu tine. 

— Cert este că-mi pot scrie cartea atât pe Terminus cât şi 
oriunde altundeva. Şi da, Leyel, ar trebui să crezi că aş fi 
fericită să merg cu tine, pentru că aşa am spus, şi în 
consecinţă aşa este. 

— Sunt sigur că în sufletul tău eşti fericită: am fost refuzat, 
astfel încât tu nu vei fi obligată să mergi în cine ştie ce colţ 
uitat al universului. 

Acestea fuseseră cuvintele ei, cu câteva luni în urmă, când 
el îi spusese prima oară că ar vrea să se alăture Fundaţiei 
Seldon. „Va trebui să mergem în cine ştie ce colţ uitat al 
universului!” 

Ea îşi aduse aminte, la fel de bine ca şi el. 

— Ai să-mi reproşezi mereu asta, nu-i aşa? Cred că merit 
să mi se ierte prima reacţie. Am consimţit să merg, nu? 

— Ai consimţit, da. Dar nu ai vrut niciodată. 

— Ei bine, Leyel, este destul de adevărat. Niciodată nu am 
vrut. Asta este ideea ta despre ce înseamnă căsătoria? Că 
trebuie să mă supun ţie în toate privinţele încât până şi 
dorinţele tale să devină ale mele? Am zis că este suficient 
ca, din timp în timp, unul să se sacrifice pentru celălalt. Nu 
m-am aşteptat niciodată ca tu să vrei să părăseşti moşia 


Forska şi să vii pe Trantor, când am avut nevoie să fac 
cercetări pentru lucrarea mea. le-am rugat să o faci - fie că 
vroiai sau nu - pentru că eu îmi doream să vin aici. Am 
recunoscut şi respectat sacrificiul tău. Sunt foarte 
nemulțumită să observ că sacrificiul meu nu este luat în 
seamă. 

— Sacrificiul tău încă nu a fost făcut. Ne aflăm în 
continuare pe Irantor. 

— Atunci n-ai decât, mergi la Hari Seldon, roagă-te de el, 
umileşte-te şi apoi dă-ţi seama că ce ţi-am spus eu este 
adevărat. Nu vrea să te alături Fundaţiei lui şi nu-ţi va 
îngădui să mergi pe Terminus. 

— Eşti chiar atât de sigură? 

— Nu, nu sunt sigură. Însă mi se pare foarte probabil. 

— Voi merge pe Terminus, dacă mă va accepta. Sper că nu 
voi fi obligat să merg singur. 

Îşi regretă cuvintele, imediat ce îi ieşiră din gură. Ea 
încremeni de parcă ar fi fost pălmuită. Apoi se întoarse şi 
părăsi camera în fugă. Câteva momente mai târziu, Leyel 
auzi clopoţelul care anunţa că uşa de la intrare se 
deschisese. Deet plecase. 

Fără îndoială, pentru a vorbi cu una dintre prietenele ei. 
Femeile astea, nu au deloc simţul discreţiei. Nu pot ţine 
doar pentru ele micile certuri familiale. Le va povesti 
tuturor lucrurile îngrozitoare pe care le-am spus, iar ele vor 
începe să croncăne că la asta trebuie să te aştepţi de la un 
soţ; soţii le cer mereu soțiilor să facă sacrificii pentru ei, 
sărmana de tine, sărmană Deet. Ei bine, Leyel nu avea pică 
pe ea pentru că se ducea să găsească puţină compătimire la 
găinile alea. Aşa erau femeile, totdeauna conspirau 
împotriva soţilor lor. Din cauza asta, femeile erau atât de 
sigure că bărbaţii conspirau împotriva lor. 

Ce ironie, gândi el. Bărbaţii nu îşi caută alinare în felul 
ăsta. Ei nu se leagă atât de uşor în comunităţi. Un bărbat 
este mereu conştient de posibilitatea trădării. În consecinţă, 
atunci când un bărbat se angajează sincer, este ca un 


legământ rar şi sacru, care nu trebuie pângărit prin discuţii 
cu alţii. Chiar şi o căsătorie, chiar şi o căsătorie bună, ca a 
lor. Devotamentul lui era absolut, însă nu puteai avea 
încredere deplină în al ei. 

Leyel se implicase deplin în această căsătorie, ajutând-o, 
servind-o şi iubind-o pe Deet din toată inima. Ea nu avea 
deloc dreptate în privinţa acestei veniri pe Trantor. Nu 
venise din sacrificiu, împotriva voinţei sale, doar pentru că 
ea dorea să vină. Dimpotrivă: din cauză că ea dorise atât de 
mult să vină, îşi dorise şi el să vină, schimbându-şi dorinţele 
pentru a coincide cu ale ei. Ea era stăpână pe inima lui, 
pentru că era imposibil pentru el să nu-şi dorească ceva ce 
îi putea aduce ei fericire. 

Însă Deet nu, ea nu putea face asta pentru el. Dacă ea va 
merge pe Terminus, va face un nobil sacrificiu. Îi va 
reaminti mereu că nu dorise să vină. Pentru el, căsătoria 
era chiar sufletul său. Pentru Deet, căsătoria nu era decât o 
prietenie însoţită de sex. Sufletul ei îi aparţinea lui, dar şi 
femeilor ălora la care se ducea după compătimire. 
Divizându-şi loialitatea, ea îl împărțea pe el; nimeni nu era 
suficient de puternic încât să nu-i îndeplinească cele mai 
adânci dorinţe. Astfel, el descoperea ceea ce descopereau 
toţi bărbaţii credincioşi în cele din urmă - că fiecare relaţie 
umană nu este altceva decât o tentaţie. Nu există între doi 
oameni o legătură de nerupt. Ca particulele din nucleul 
unui atom. Sunt legate de cea mai puternică forţă 
cunoscută în univers, şi totuşi aceste particule pot fi 
despărțite. 

Nimic nu durează o veşnicie. Nimic nu este, în final, ceea 
ce părea a fi la început. Deet şi cu el avuseseră o căsătorie 
perfectă până în momentul în care intervenise o tensiune 
pentru a da la iveală imperfecţiunile. Acela care crede că 
are un mariaj perfect, o prietenie perfectă, o legătură 
perfectă de orice fel, crede asta doar din cauză că 
tensiunea care o va rupe nu a sosit încă. Poate va muri cu 
iluzia fericirii, dar nu va dovedi decât că moartea vine 


uneori înaintea trădării. Dacă trăieşti suficient de mult, vei 
ajunge să cunoşti şi trădarea. 

Acestea erau gândurile întunecate care cutreierau mintea 
lui Leyel, în timp ce se plimba prin labirintul oraşului 
Trantor. Când mergea la plimbare prin oraş, nu se închidea 
într-un automobil. Refuza să intre în capcanele bogăției; 
dorea să cunoască viaţa pe care o ducea omul obişnuit. 
Astfel, gărzile sale de corp primeau instrucţiuni să fie cât 
mai discrete, să nu se lege de pietoni decât în cazul în care 
aceştia arme, iar de acest lucru să-şi dea seama printr-o 
scanare subtilă şi foarte rapidă. 

Desigur, era mult mai scump să călătoreşti prin oraş în 
felul acesta. De fiecare dată când ieşea pe uşa 
apartamentului său modest, intrau în funcţiune aproape o 
sută de angajaţi, plătiţi cu salarii de lux pentru a fi imuni la 
corupţie. Un automobil blindat ar fi fost mult mai ieftin. Dar 
Leyel era hotărât să nu se lase impresionat de propria 
bogăţie. 

Astfel încât mergea prin coridoarele oraşului, călătorind 
cu taxiul sau cu metroul, stând la coadă ca toţi ceilalţi; 
Simţea marele oraş pulsând plin de viaţă în jurul său. 
Totuşi, astăzi era într-o dispoziţie atât de întunecată şi 
melancolică încât viaţa oraşului îi dădea un sentiment de 
trădare şi de pierdere. Chiar şi tu, mare Trantor, Oraşul 
Imperial, chiar şi tu vei fi trădat de oamenii care te-au 
ridicat. Imperiul tău te va părăsi, vei rămâne o rămăşiţă 
jalnică, placat cu metalul a mii de lumi şi asteroizi, ca să-ţi 
aduci aminte mai târziu că întreaga galaxie ţi-a promis că te 
va sluji de-a pururi, însă te-a abandonat. Hari Seldon a 
prevăzut asta. Hari Seldon a înţeles instabilitatea 
sentimentelor omenirii. Ştia că marele Imperiu se va 
prăbuşi şi astfel - spre deosebire de guvern, care depindea 
de lucruri ce rămâneau mereu aceleaşi - putea lua măsuri 
de amortizare a căderii Imperiului, pregătind pe Terminus o 
vatră pentru renaşterea măreției oamenilor. Hari crea 


viitorul. Era de necrezut că avea de gând să-l lase pe Leyel 
Forska pe dinafară. 

Fundaţia, care avea acum o existenţă legală şi primea 
subvenţii Imperiale, devenise rapid un complex activ, 
ocupând birouri în Clădirea Putassuran, veche de patru mii 
de ani. Din cauză că Putassuran fusese iniţial construită să 
adăpostească sediul Amiralității la puţin timp după marea 
victorie al cărui nume îl purta, avea un aer de triumf, de 
optimism monumental - un rând de arcuri avântate, un 
atrium boltit, cu bule de lumină ridicându-se şi dansând în 
coloanele de aer. În ultimele secole, clădirea servise ca 
sediu pentru conferințele şi concertele publice, cu birouri 
destinate conducerii muzeului. Devenise pustie cu doar un 
an înainte ca Hari Seldon să câştige dreptul de a-şi forma 
Fundaţia, însă părea special construită pentru Fundaţie. 
Toată lumea se grăbea încolo şi încoace, părând mereu 
ocupată cu diverse treburi urgente, dar fericită să ia parte 
la o misiune atât de nobilă. De multă, foarte multă vreme, 
nu mai cunoscuse Imperiul ce este aceea cauză nobilă. 

Îşi făcu rapid drum prin labirintul care îl proteja pe 
directorul Fundaţiei de întreruperi accidentale din 
activitate. Alţi bărbaţi şi femei, fără îndoială, încercaseră să- 
l vadă pe Hari Seldon şi nu reuşiseră, opriţi de un 
funcţionar sau altul. 

Hari Seldon este un om foarte ocupat. Poate, cine ştie, 
dacă aranjaţi o audienţă pentru mai târziu. Astăzi, în nici un 
caz. Este în şedinţă, toată după-amiaza şi seara. Data 
viitoare sunaţi înainte de a veni aici. 

Însă Leyel Forska nu fu perturbat de asemenea blocaje. 
Nu trebui decât să spună: „Anunţaţi-l pe domnul Seldon că 
domnul Forska doreşte să continue o conversaţie.” Oricâtă 
admiraţie ar fi avut oamenii pentru Hari Seldon, oricât de 
mult ar fi dorit să-i respecte ordinele de a nu fi deranjat, 
ştiau cu toţii că Leyel Forska era o excepţie universală. Până 
şi Linge Chen ar fi fost scos dintr-o şedinţă la Comisia 


Siguranţei Publice pentru a discuta cu Forska, mai ales 
dacă Leyel s-ar fi deranjat să vină personal. 

Uşurinţa cu care reuşise să intre la Hari, optimismul şi 
agitația oamenilor, clădirea însăşi, îl încurajase atât de mult 
încât primele cuvinte ale lui Hari îl luară prin surprindere. 

— Leyel, sunt surprins să te văd aici. Am sperat că vei 
înţelege: mesajul meu este definitiv. 

Era cel mai dur lucru pe care l-ar fi putut spune Hari. Deet 
avusese dreptate? Leyel studie figura lui Hari preţ de o 
clipă, încercând să descopere urma vreunei schimbări. Tot 
ceea ce fusese între ei cu multă vreme în urmă se ştersese? 
Prietenia lui Hari nu fusese niciodată adevărată? Nu. 
Privind faţa lui Hari, acum un pic mai ridată, Leyel văzu 
aceeaşi sinceritate care fusese mereu acolo. Astfel încât, în 
loc să-şi manifeste furia şi dezamăgirea pe care le simţea, 
răspunse prudent, lăsându-i lui Hari posibilitatea să se 
răzgândească: 

— Am înţeles că mesajul tău era fals, deci nu putea fi 
definitiv. Hari părea puţin contrariat: 

— Fals? 

— Ştiu ce fel de oameni ai folosit tu pentru Fundaţie. Nu 
sunt în nici un caz oameni de mâna a doua. 

— În comparaţie cu tine, sunt, spuse Hari. Simpli 
academicieni, simpli funcţionari. Sortatori şi editori de 
informaţie. 

— Asta sunt şi eu. Asta sunt toţi intelectualii din ziua de 
azi. Chiar şi teoriile tale nepreţuite s-au născut din sortarea 
şi interpretarea a trilioane de biţi de informaţie. 

Hari dădu din cap: 

— Nu am făcut doar o sortare a datelor. Am avut o idee în 
cap. La fel şi tu. Puţini oameni mai au astăzi idei. Tu şi cu 
mine extindem cunoştinţele umane. Majoritatea celorlalţi 
sapă într-un loc şi mută grămada în altă parte. Asta este 
Enciclopedia Galactica. O nouă grămadă. 

— Totuşi, Hari, ştim amândoi că nu acesta este motivul 
pentru care m-ai refuzat. Şi să nu-mi spui că din cauza 


prezenţei lui Leyel Forska pe Terminus proiectul va sări în 
ochii tuturor, ceea ce nu-ţi doreşti. Ai deja atât de multă 
atenţie din partea guvernului, încât de-abia mai poţi 
respira. 

— Eşti neplăcut de insistent, Leyel. Conversaţia asta nu-mi 
face nici o plăcere. 

— Îmi pare rău, Hari. Vreau să fac parte din proiectul tău. 
Aş putea contribui la el mai mult decât oricare altul. Eu m- 
am aruncat în arhivele cele mai vechi şi valoroase, arătând 
tuturor câte date preţioase a pierdut omenirea din cauza 
neglijenţei. Eu am lansat extrapolarea computerizată a 
documentelor aproape pierdute, de care Enciclopedia ta. 

— Depinde într-o măsură hotărâtoare. Fără realizările 
tale, munca noastră ar fi de-a dreptul imposibilă. 

— Şi totuşi mă refuzi, cu o scrisoare crudă şi linguşitoare. 

— N-am vrut să te jignesc, Leyel. 

— Nici adevărul n-ai vrut să-l spui. Dar va trebui să mi-l 
spui, Hari, altfel am să merg pe lerminus chiar şi fără voia 
ta. 

— Comisia pentru Siguranţa Publică a încredinţat 
Fundaţiei mele controlul absolut al celor care pot sau nu 
pot merge pe lerminus. 

— Hari. Ştii foarte bine că nu trebuie decât să mă adresez 
unui funcţionar din eşaloanele inferioare şi să-i sugerez că 
aş dori să merg pe Terminus. Chen va auzi de dorinţa mea 
în câteva minute şi după o oră va face o excepţie pentru 
mine. Asupra mea nu vei avea dreptul să te pronunţi. Dacă 
aş face asta şi dacă te-ai opune, ţi-ai pierde toată 
împuternicirea. Ştii foarte bine. Dacă vrei să nu merg pe 
Terminus, nu este suficient să-mi interzici. Trebuie să mă 
convingi. 

Hari închise ochii şi oftă: 

— Nu cred că vrei să fii convins, Leyel. Du-te, dacă simţi că 
trebuie. 

Preţ de o clipă, Leyel se întrebă dacă nu cumva Hari se 
dăduse bătut. Dar nu, era imposibil, nu atât de uşor. 


— Da, Hari, însă atunci m-aş trezi izolat pe 'Terminus şi nu 
aş putea lua legătura decât cu servitorii mei. Ademenit cu 
sarcini insignifiante. Exclus de la întrunirile cu adevărat 
importante. 

— Asta se subinţelege, spuse Hari. Nu faci parte din 
Fundaţie, nu vei face parte, nu poţi face parte. Dacă încerci 
să te foloseşti de bogăţie şi de influenţă pentru a intra cu 
forţa, nu vei face decât să superi Fundaţia, dar în nici un 
caz să faci parte din ea. Mă înţelegi? 

Foarte bine, gândi ruşinat Leyel. Ştia perfect care erau 
limitele puterii sale. Era sub demnitatea lui să încerce să 
obţină cu forţa un lucru pe care l-ar putea avea de bună 
voie. 

— lartă-mă, Hari. N-aş fi încercat să te forţez. Ştii foarte 
bine că eu nu fac lucruri din astea. 

— Ştiu că atâta vreme cât am fost prieteni, n-ai fi făcut-o, 
Leyel. M-am temut să nu te fi schimbat. 

Hari oftă. Se întoarse, rămase aşa câteva momente lungi, 
apoi se întoarse din nou, cu o expresie diferită pe figură, o 
altă energie în voce. Leyel cunoştea expresia aceea, forţa 
aceea. Însemna că Hari avea să-i dezvăluiască din secretele 
sale. 

— Leyel, trebuie să înţelegi, eu pe Terminus nu încerc să 
creez doar o Enciclopedie. 

Instantaneu, Leyel simţi cum îl cuprinde îngrijorarea. Se 
folosise de influenţa sa pentru ca Hari Seldon să nu fie 
exilat, după ce începuse să publice articole despre iminenta 
prăbuşire a Imperiului. Guvernul era convins că Seldon 
pregătea un complot şi chiar îl judecaseră; Seldon îi 
lămurise că nu dorea decât să creeze Enciclopedia 
Galactica, tezaurul tuturor cunoştinţelor Imperiului. Dacă 
Seldon avea acum să mărturisească motive ascunse, 
guvernul va lua măsuri împotriva lui. Era de aşteptat ca cei 
de la Comisia de Siguranţă Publică să înregistreze această 
conversaţie. Dacă auzeau o mărturisire chiar din gura lui 
Seldon, Leyel nu l-ar fi putut ajuta, cu toată influenţa lui. 


— Nu, Leyel, nu te agita. Intenţiile mele sunt foarte clare. 
Pentru ca Enciclopedia Galactica să reuşească, trebuie să 
creez pe Terminus un oraş plin de intelectuali. O colonie de 
oameni cu ego puternic şi ambiţii nestăvilite, toţi obişnuiţi 
cu luptele politice de culise duse la cele mai teribile şcoli ale 
birocraţiei - universităţile. 

— Vrei să-mi spui că nu mă laşi să vin în Fundaţia ta din 
cauză că nu am studiat la universităţile astea vicioase? 
Auto-educaţia mea valorează de zece ori pseudo-învăţătura 
lor. 

— Scuteşte-mă de discursurile tale anti-universitare, 
Leyel. Spun că una dintre preocupările mele de bază este 
compatibilitatea. Membrii Fundaţiei mele trebuie să fie 
compatibili. N-am să trimit pe nimeni acolo decât dacă va 
crede cu tărie că va fi fericit, indiferent că este vorba de un 
bărbat sau o femeie. 

Accentul pus de Hari îl lumină deodată. 

— Problema nu este cu mine, nu-i aşa? Rosti el. Problema 
este cu Deet. 

Hari nu spuse nimic. 

— Ştii că nu vrea sa meargă. Ştii că preferă să rămână pe 
Trantor. Şi din cauza asta nu mă iei pe mine! Am dreptate? 

Ezitând, Hari recunoscu: 

— Da, are legătură cu Deet. 

— Dar tu nu ştii cât de mult înseamnă Fundaţia pentru 
mine? Nu ştii la câte aş renunţa pentru a participa la munca 
ta? 

Hari păstră câteva momente tăcerea. Apoi murmură: 

— Ai renunţa chiar şi la Deet? 

Răspunsul stătea gata să explodeze pe buzele lui Leyel. 
Da, desigur, chiar şi la Deet. La orice, pentru munca lui. 

Însă privirea lungă a lui Hari îl opri. Un lucru pe care 
Leyel îl ştia încă de la prima lor întâlnire, la o conferinţă din 
tinereţe, era că Hari nu putea accepta auto-păcălirea. 
Stăteau unul lângă altul, la prezentarea unui demograf care 
avea în acea vreme o reputaţie deosebită. Leyel a privit cum 


Hari a distrus concepţia sărmanului om, prin câteva 
întrebări bine ţintite. Demograful era de-a dreptul furios. 
Evident, nu sesizase fisurile din argumentaţia sa. Însă 
acum, după ce îi fuseseră arătate, refuza să admită 
existenţa lor. 

După aceea, Hari îi spusese lui Leyel: 

— I-am făcut un serviciu. 

— Cum? I-ai dat ocazia să te urască? A întrebat Leyel. 

— Nu. Înainte de conferinţă, credea în concluziile lui 
nefondate. Se auto-păcălise. Acum nu mai crede în ele. 

— Dar le susţine în continuare. 

— Da. Dar acum este mincinos şi nu fraier. l-am 
îmbunătăţit integritatea interioară. Moralitatea faţă de 
public, o las pe seama lui. 

Leyel îşi aduse aminte de asta şi ştia că dacă îi va spune lui 
Hari că va renunţa la Deet pentru cine ştie ce motiv, chiar şi 
pentru a se alătura Fundaţiei, ar fi mai rău decât o 
minciună. Ar fi o nebunie. 

— Ai făcut un lucru groaznic, glăsui Leyel. Ştii că Deet face 
parte din mine. Nu o pot părăsi pentru a mă alătura 
Fundaţiei. Dar acum, pentru câtă viaţă vom avea împreună, 
voi şti că aş fi putut veni cu voi dacă n-ar fi fost ea. Mi-ai dat 
să beau din cupa amărăciunii, Hari. 

Hari încuviinţă, cu o mişcare lentă. 

— Speram ca la citirea scrisorii mele să-ţi dai seama că nu 
vroiam să-ţi spun mai multe. Speram să nu vii aici, casămă 
întrebi. Nu te pot minţi, Leyel. Chiar dacă aş putea, tot nu 
te-aş minţi. Însă ţi-am ascuns informaţiile cât de mult am 
putut. Ca să ne scutim amândoi de probleme. 

— N-ai reuşit. 

— Nu este vina lui Deet, Leyel. Ea este aşa cum este. Ea 
aparţine Trantorului, nu 'lerminusului. Iar tu îi aparţii ei. 
Este un adevăr, nu o hotărâre. Nu vom mai discuta 
niciodată despre asta. 

— Nu, spuse Leyel. 


Rămaseră acolo câteva minute, privindu-se unul pe 
celălalt. Leyel se întrebă dacă va mai vorbi vreodată cu 
Hari. Nu. Niciodată. Nu vreau să te mai văd vreodată, Hari 
Seldon. M-ai făcut să regret singura decizie a vieţii mele pe 
care nu trebuie s-o regret: Deet. M-ai făcut, undeva în 
adâncul inimii mele, să-mi doresc să nu mă fi căsătorit 
niciodată cu ea. E ca şi cum mi-aş dori să nu mă fi născut 
niciodată. 

Leyel se ridică din scaun şi părăsi camera fără un cuvânt. 
Aruncă o privire absentă, unde câţiva oameni aşteptau să 
intre la Seldon. 

— Care dintre voi sunteţi ai mei? Întrebă el. 

Două femei şi un bărbat se ridicară imediat în picioare. 

— Faceţi-mi rost de o maşină securizată şi de un şofer. 
Unul dintre ei plecă în grabă. Ceilalţi luară poziţie în 
spatele lui. Pentru moment, discreţia nu-şi avea rostul. 
Acum nu mai avea chef să se amestece printre trantorieni. 
Nu dorea decât să meargă acasă. 

Hari Seldon părăsi biroul prin ieşirea din spate şi în 
curând ajunse în cubicului lui Chandrakar Matt, din 
Departamentul Relaţiilor Bibliotecii. Chanda ridică privirea 
şi îi făcu semn cu mâna, apoi, fără efort, alunecă cu scaunul 
în spate până ajunse în poziţia cerută. Hari luă un scaun din 
cubicului alăturat şi, din nou fără a arăta vreo atenţie 
deosebită, îl aşeză exact acolo unde trebuia să fie. 

Imediat, computerul instalat în lectorul Chandei recunoscu 
configuraţia. Înregistrase costumul lui Hari din trei 
unghiuri diferite şi suprapuse imaginea peste o hologramă 
de referinţă, în care Chanda şi Hari purtau o discuţie 
plăcută. Apoi, după ce Hari luă loc, începu să afişeze 
holograma. Holograma se potrivea exact cu poziţiile lui Hari 
şi a Chandei, astfel încât senzorii cu infraroşu nu prezentau 
nici o discrepanţă între imagine şi realitate. Singurul lucru 
diferit îl reprezentau feţele, mişcarea buzelor, clipirea 
ochilor, expresiile. În loc să reproducă exact ceea ce 
Chanda şi Hari spuneau în realitate, mişcarea buzelor se 


potrivea cu cuvintele trimise în afara cubiculului. O serie de 
remarci nevinovate, care luau în discuţie evenimente 
recente; nimeni nu şi-ar fi putut da seama că această 
conversaţie era falsificată. 

Era una dintre puţinele ocazii ale lui Seldon de a purta 
discuţii sincere pe care cei de la Comisia Siguranţei Publice 
să nu le spioneze, iar el şi cu Chanda aveau mare grijă să 
nu piardă această ocazie. Nu vorbeau niciodată prea mult 
sau prea des, pentru a nu da prilej celor de la Comisie să-şi 
pună întrebări referitoare la interesul lor pentru discuţiile 
astea sterile. Mare parte din conversaţia lor era subliminală 
- o propoziţie ţinea locul unui paragraf, un cuvânt ţinea 
locul unei propoziţii, un gest ţinea locul unui cuvânt. Dar 
când se termina conversaţia, Chanda ştia exact unde 
trebuia să meargă de acolo, şi ce să facă în continuare; iar 
Hari era liniştit, ştiind că cea mai importantă parte a muncii 
sale se desfăşura dincolo de perdeaua de fum a Fundaţiei. 

— Preţ de o clipă, am crezut că va renunţa la ea. 

— Să nu subestimezi niciodată atracţia pe care o emană 
Enciclopedia. 

— Mă tem că m-am prefăcut prea bine, Chanda. Crezi că 
într-o zi Enciclopedia ar putea exista cu adevărat? 

— Este o idee bună. Oamenii buni sunt inspirați de ea. 
Dacă nu ar fi aşa, nu ar servi scopurilor ei. Ce să-i spun lui 
Deet? 

— Nimic, Chanda. Faptul că Leyel rămâne, este suficient 
pentru ea. 

— Dacă se răzgândeşte, îi vei permite să meargă pe 
Terminus? 

— Dacă se răzgândeşte, atunci trebuie să meargă, pentru 
că, dacă o părăseşte pe Deet, nu mai este omul nostru. 

— De ce nu-i spui? Invită-l. 

— Trebuie să intre în A Doua Fundaţie fără să-şi dea 
seama. Trebuie să o facă prin înclinările lui naturale, nu 
pentru că l-am chemat eu şi, mai presus de toate, nu din 
ambiţie. 


— Standardele tale sunt prea înalte, Hari, nu e de mirare 
că puţini fac faţă. Majoritatea celor din A Doua Fundaţie 
nici măcar nu-şi dau seama de situaţie. Ei cred ca sunt 
bibliotecari. Birocraţi. Ei cred că Deet este un antropolog 
care munceşte printre ei, pentru a-i studia. 

— Nu este adevărat. Au gândit aşa, mai demult, dar acum 
se gândesc la Deet ca la una de-a lor. Un membru dintre cei 
mai buni. Ea i-a lămurit ce înseamnă să fii bibliotecar. I-a 
făcut să fie mândri de numele lor. 

— Nu te deranjează, Hari, ca prin practicarea artei tale. 

— Ştiinţei mele. 

— Magia ţa, vrăjitor bătrân, nu mă păcăleşti tu pe mine cu 
balivernele astea despre ştiinţă. Am văzut textele 
hologramelor pe care le pregăteşti pentru cripta de pe 
Terminus. 

— Nu sunt decât nişte imagini. 

— Mi te şi închipui spunând cuvintele acelea. Perfect 
satisfăcut de tine însuţi. „Dacă vreţi să fumaţi, pe mine nu 
mă deranjează.” Pauză pentru ca ceilalţi să chicotească. 
„Pentru ce m-ar deranja? Eu de fapt nu sunt aici.” 
Spectacol artistic. 

Hari făcu un gest, pentru a o întrerupe. Computerul găsi 
rapid un fragment de dialog care să se potrivească gestului, 
astfel încât scena falsă să nu pară falsă. 

— Nu, nu mă deranjează faptul că în practica ştiinţei mele 
voi schimba vieţile oamenilor. Cunoştinţele au schimbat 
dintotdeauna viaţa oamenilor. Singura diferenţă este că eu 
ştiu că le schimb şi că modificările pe care le introduc sunt 
planificate, sunt sub control. Omul care a inventat pentru 
prima oară lumina artificială - ce era, grăsime animală cu 
un fitil înăuntru? O diodă luminiscentă? 

— Şi-a dat seama ce efect va avea asupra omenirii 
posibilitatea de a căpăta putere asupra nopţii? 

Ca întotdeauna, Chanda îl dezumflă exact în momentul în 
care era pe cale să se umfle în pene: 


— În primul rând, aproape sigur era o femeie. În al doilea 
rând, ştia sigur ce face. Îi permitea să găsească noaptea 
drumul prin casă. Avea posibilitatea să ducă bebeluşul într- 
un alt pat, sau într-o altă cameră, fiind sigură că dacă se va 
răsuci noaptea în somn, nu-l va storci pe micuţ. 

Hari zâmbi: 

— Dacă lumina artificială a fost inventată de o femeie, 
atunci a fost o prostituată, pentru a-şi prelungi orele de 
lucru. 

Chanda schiţă şi ea un zâmbet. Nu râse. Era prea greu 
pentru un computer să găsească glume pentru a justifica 
hohotele de râs. 

— Îl vom supraveghea cu atenţie pe Leyel, Hari. Cum vom 
şti că este gata şi ne putem baza pe el pentru protecţie şi 
îndrumare? 

— Când sunteţi siguri pe el, atunci înseamnă că este gata. 
Când angajamentul său şi loialitatea vor fi sigure, când 
scopurile celei de A Doua Fundaţii se vor găsi în inima sa, 
când se va comporta ca şi cum ar fi parte din viaţa sa, 
atunci va fi gata. 

Tonul lui Hari sugeră că discuţia se apropia de sfârşit. 

— Apropo, Hari, ai avut dreptate. Nimeni nu s-a sesizat de 
omisiunea unor date psihoistorice importante din biblioteca 
Fundaţiei de pe Ierminus. 

— Bineînţeles că nu. Academicienii nu privesc niciodată 
dincolo de disciplina lor. Ăsta este un alt motiv pentru care 
mă bucur că Leyel nu merge acolo. El ar remarca imediat 
că singurul psiholog pe care-l trimitem este Bor Alurin. Aş fi 
fost astfel obligat să-i explic mai multe decât aş fi dorit. 
Transmite-i lui Deet dragostea mea, Chanda. Spune-i că 
testul ei merge foarte bine. Va sfârşi cu un soţ şi cu o 
comunitate de mentalişti. 

— Artişti. Vrâjitori. Semizei. 

— Femeile astea încăpăţânate şi fraiere care nu ştiu să 
deosebească ştiinţa, deşi o practică! Totul se află în 
Biblioteca Imperială. Pe data viitoare, Chanda. 


Dacă Deet l-ar fi întrebat despre întrevederea cu Hari, 
dacă l-ar fi compătimit pentru refuzul primit, nemulţumirea 
lui ar fi fost insuportabilă, şi-ar fi dat frâu liber nervilor şi 
probabil i-ar fi spus ceva ce ar fi dus la o ruptură 
iremediabilă. Însă ea se comporta absolut normal, atât de 
atrasă de munca ei şi atât de frumoasă, chiar cu ridurile 
celor şaizeci de ani, încât Leyel nu reuşi decât să se 
îndrăgostească încă o dată de ea, aşa cum făcuse de atâţia 
ani de când erau împreună. 

— Merge mai bine decât am sperat, Leyel. Acum câteva 
luni, câţiva ani, am inventat nişte poveşti, iar acum le aud 
pe post de adevărate legende. Ţii minte când am obţinut şi 
extrapolat situaţia revoltei de la Misercordia cu doar trei 
zile înainte ca Amiralitatea să aibă nevoie de ea? 

— Cea mai bună realizare a ta. Amiralul Divart vorbeşte şi 
acum cum s-au folosit de planurile vechii bătălii punând la 
cale o strategie, înăbuşind revolta de pe Tellekers printr-o 
operaţiune care a durat doar trei zile, fără a pierde nici o 
navă. 

— Mintea ta e ca o capcană, deşi eşti bătrân. 

— Din păcate, nu-mi pot aminti decât trecutul. 

— Nătângule, altceva nici nu-ţi poţi aminti. 

EI o îndemnă să continue cu triumful din ziua respectivă. 

— Acum este o legendă? 

— S-a întors fără numele meu pe ea şi este lungă cât o 
viaţă. Rinjy discuta cu câţiva bibliotecari tineri din 
Provincie, care făceau turul standard al bibliotecii, iar unul 
dintre ei a zis ceva despre cum ai putea rămâne toată viaţa 
în Biblioteca Imperială de pe Trantor, fără să vezi vreodată 
adevărata lume. 

Leyel hohoti: 

— Exact ce trebuia să i se spună lui Rinjy. 

— Într-adevăr. Imediat i-a sărit muştarul, însă lucrul 
important a fost că le-a spus povestea cu bibliotecara care, 
de una singură, a văzut similitudinile dintre revolta de pe 
Misercordia şi greva de pe Tellekers. Ştia că nimeni de la 


Amiralitate nu o va asculta decât dacă va veni cu toate 
informaţiile în bloc. Astfel încât a săpat prin vechile 
înregistrări şi le-a găsit într-o stare deplorabilă. Informaţiile 
originale fuseseră stocate pe sticlă, dar asta fusese cu 
patruzeci şi două de secole în urmă şi nimeni nu 
reîmprospătase datele. Niciuna dintre sursele secundare nu 
prezentau planurile de bătălie şi cursul navelor. Despre 
Misercordia au scris mai mult biografii, nu şi istoricii 
militari. 

— Desigur. A fost prima bătălie a lui Pol Yuensau, dar 
atunci era doar pilot, nu comandant. 

— Ştiu că îţi aminteşti. Esenţial este însă ce le-a spus Rinjy 
despre această bibliotecară legendară. 

— Adică despre tine. 

— Eu eram chiar acolo. Nu cred că Rinjy ştia că era vorba 
de mine, altfel ar fi spus cevA. Pe atunci, nici măcar nu 
eram în aceeaşi divizie. Important este că a auzit o versiune 
a povestirii iar atunci când a spus-o la rândul ei, a 
transformat-o într-o legendă eroică. Bibliotecara-profet de 
pe Irantor. 

— Dar ce dovedeşte asta? Că eşti o eroină. 

— După cum a spus-o ea, am făcut totul din proprie 
iniţiativă. 

— Aşa este. [i s-a spus să extrapolezi documentaţia şi s-a 
întâmplat să începi cu Misercordia. 

— Dar în versiunea lui Rinjy, eu deja văzusem utilitatea ei 
în legătură cu greva de pe Tellekers. A spus că bibliotecara 
a trimis-o Amiralității şi de-abia atunci au văzut ei că era 
posibilă o victorie fără vărsare de sânge. 

— Bibliotecara care a salvat Imperiul. 

— Exact. 

— Dar aşa a şi fost. 

— Însă nu asta a fost intenţia mea. Amiralitatea mi-a cerut 
informaţia. Singurul lucru extraordinar pe care-l realizasem 
era că încheiasem deja două săptămâni de restaurare a 
documentaţiei. 


— Pe care ai făcut-o într-un mod strălucit. 

— Folosindu-mă de programe concepute de tine, 
mulţumesc foarte mult, o, Înţeleptule, aşa cum în mod 
indirect te lauzi singur. A fost o simplă coincidenţă că le-am 
dat exact ceea ce doreau, doar cu cinci minute înainte ca ei 
să ceară. Însă acum este o poveste eroică în comunitatea 
bibliotecarilor. În chiar Biblioteca Imperială, iar acum se 
întinde şi în celelalte biblioteci. 

— Pare o anecdota, Deet. Nu văd cum ai să poţi publica 
una ca asta. 

— Nici nu intenţionez. Poate doar în introducere. Pentru 
mine, este important că-mi dovedeşte teoria. 

— Nu are valabilitate statistică. 

— Mi-o dovedeşte mie. Ştiu că teoriile mele despre 
formarea comunităţilor sunt adevărate. Că vigoarea unei 
comunităţi depinde de credinţa membrilor săi, iar credinţa 
poate fi creată şi întărită prin diseminarea legendelor. 

— Ia uite la ea, vorbeşte în limbaj academic, ar trebui să 
scriu, ca să nu mai trebuiască să gândeşti din nou vorbele 
astea. 

— Povestirile care ajută la formarea comunităţilor par mai 
importante pentru viaţa oamenilor. Din cauză că a putut 
spune povestea asta, Rinjy s-a simţit mândră că este 
bibliotecară. Asta a dus la creşterea devotamentului pentru 
comunitate şi a dat comunităţii mai multă putere, prin ea. 

— Eşti stăpână pe sufletele lor. 

— lar ei pe al meu. Sufletele noastre se posedă unul pe 
altul. Aici era problema. Rolul lui Deet în bibliotecă 
începuse printr-o cercetare aplicată - devenise membră a 
bibliotecii pentru a-şi confirma teoria despre formarea 
comunităţilor. Însă această sarcină era imposibil de 
îndeplinit fără a te implica în comunitatea lor. Devotamentul 
lui Deet pentru ştiinţa adevărată îi adusese împreună. 
Acum, acest devotament i-o fura. Pe ea, ar fi durut-o mai 
mult să părăsească biblioteca decât să-l părăsească pe 
Leyel. Nu era adevărat. Nu era deloc adevărat, îşi spuse el 


cu severitate. Auto-compătimirea duce la iluzii. Adevărul 
duce exact în direcţie opusă. Ar durea-o mai mult să 
renunţe la Leyel decât la comunitatea ei de bibliotecari. De- 
asta consimţise să meargă pe Terminus, cu el. Însă o putea 
învinui că se bucurase că nu mai trebuia să aleagă? 
Bucuroasă că îl putea păstra şi pe el, şi comunitatea de 
bibliotecari? 

Totuşi, chiar când dădu lovitura de graţie ultimului gând 
negru venit din dezamăgire, nu se putu abţine să nu 
introducă puţină răutate în conversaţie: 

— De unde ştii când se va termina experimentul? Ea se 
încruntă. 

— Niciodată nu se va termina, Leyel. Ei sunt bibliotecari, 
fiinţe umane. Nu-i iau de coadă ca pe nişte şoricei şi-i pun la 
loc în cuşcă după ce s-a terminat experimentul. La un 
moment dat mă voi opri pur şi simplu şi voi scrie cartea. 

— Vei reuşi? 

— Să scriu cartea? Am mai scris cărţi până acum şi cred că 
o voi putea face din nou. 

— Am vrut să spun, vei reuşi să te opreşti? 

— Când, acum? Ce-i ăsta, vreun test al iubirii mele pentru 
tine, Leyel? Eşti gelos pe prietenia mea cu Rinjy, Animet, 
Fin sau Urik? 

Nu! Nu mă acuza de nişte sentimente atât de copilăreşti, 
egoiste! 

Însă înainte de a-şi lătra negarea, ştia că va fi falsă. 

— Da, Deet, uneori sunt gelos. Uneori mă gândesc că eşti 
mai fericită în mijlocul lor. 

Şi din cauză că vorbise sincer, ceea ce ar fi putut deveni o 
ceartă aprigă rămase o conversaţie. 

— Dar sunt fericită, spuse ea la fel de sincer. Din cauză că 
atunci când sunt cu ei, creez ceva nou, creez ceva împreună 
cu ei. Este fascinant, îmi dă forţă. Descopăr lucruri noi în 
fiecare zi, în fiecare cuvânt pe care-l spun ei, în fiecare 
zâmbet, în fiecare lacrimă, în fiecare semn că cel mai 
important lucru pentru ei este că formează o comunitate. 


— Eu nu pot concura cu asta. 

— Nu, Leyel, nu poţi, dar tu completezi totul. Pentru că 
pentru mine nu ar însemna nimic, ar fi frustrant dacă n-aş 
putea veni la tine în fiecare zi, ca să-ţi spun ce s-a mai 
întâmplat. Tu înţelegi întotdeauna, eşti mereu entuziasmat 
pentru mine, tu îmi validezi experienţa. 

— Eu sunt audiența. Ca un părinte. 

— Da, bătrâne. Ca un soţ. Ca un copil. Ca o persoană pe 
care o iubesc cel mai mult în lumea asta. Tu eşti rădăcina 
mea. Eu fac un spectacol măreț acolo, cu crengile şi 
frunzele strălucitoare în soare, dar vin să iau apa vieţii din 
solul tău. 

— Leyel Forska, fântâna. Tu eşti copacul, eu sunt nămolul. 

— Care se întâmplă să fie plin de elemente fertilizatoare. 

Îl sărută. Un sărut ca pe vremuri. O invitaţie, pe care el o 
acceptă bucuros. 

O secţiune mai moale a podelei le servi drept pat. La 
sfârşit, se întinse lângă ea, cuprinzând-o cu braţul pe după 
talie, cu capul pe umărul ei, cu buzele mângâindu-i pielea 
sânilor. Îşi aminti de vremea când sânii ei erau mici şi tari, 
ridicaţi ca nişte monumente ale potenţialului ei. Acum când 
stătea întinsă pe spate, sânii erau o ruină, erodaţi de vârstă, 
îi curgeau pe piept în lateral, sprijinindu-se obosiţi pe braţe. 

— Eşti o femeie minunată, şopti el cu buzele 
dezmierdându-i pielea. 

Trupurile lor slăbite şi uscate erau capabile de mai multă 
pasiune acum decât atunci când erau semeţe şi puternice. 
Înainte, totul era vitalitate. Asta ne place la trupurile tinere, 
vitalitatea aţâţătoare. Trupul ei îşi îndeplinise menirea. Trei 
copii frumoşi fuseseră mai întâi florile, apoi fructul, plecat 
să capete rădăcini în altă parte. Tensiunea tinereţii putea 
lăsa acum locul relaxării cărnii. Când făceau dragoste, nu 
mai era nici o promisiune. Doar împlinire totală. 

Ea îi murmură uşor în ureche: 

— Apropo, acesta a fost un ritual, menţinerea comunităţii. 

— Adică şi eu sunt tot un experiment? 


— Unul foarte reuşit. Vreau să văd dacă această 
comunitate a noastră poate dura până la moartea unuia 
dintre noi. 

— Şi dacă mori tu prima? Cine îţi va mai scrie lucrarea? 

— Tu. Dar vei semna cu numele meu. Vreau medalia 
Imperială. O merit. Postum. Să o lipeşti de placa mea 
memorială. 

— Am s-o port eu. Dacă eşti atât de egoistă încât să laşi 
greul muncii pe umerii mei, atunci nu meriţi altceva decât 
funeralii ieftine. 

Ea îi dădu o palmă pe spate. 

— Eşti un bătrân egoist. Vrei totul sau nimic. 

Simţi usturimea pălmii, aşa cum o merita. Un bătrân rău şi 
egoist. Dacă ar şti Deet câtă dreptate avea! A fost un 
moment, în biroul lui Hari, când fusese foarte aproape de a 
spune vorbele care ar fi negat tot ceea ce fusese între ei. 
Vorbele care ar fi scos-o din viaţa lui. Să merg pe lerminus 
fără ea! N-aş mai fi eu însumi. Aş fi eu însumi mai degrabă 
dacă mi s-ar scoate inima, ficatul, creierul, dar nu fără ea. 

Dar oare cum mi-a trecut mie prin cap că vreau să merg 
pe 'Terminus? Să fiu înconjurat de academicieni de genul 
celor pe care îi dispreţuiesc cel mai mult, să mă lupt cu ei 
ca să facă enciclopedia aşa cum trebuie. S-ar lupta fiecare 
pentru domeniul lui amărât, neavând niciodată imaginea 
întregului, neînţelegând niciodată că enciclopedia nu va 
avea nici o valoare dacă era compartimentată. Ar fi o viaţă 
ca în iad şi în cele din urmă va ceda, pentru că minţile 
academicienilor erau incapabile de evoluţie sau schimbare. 

Aici, pe Trantor, putea totuşi realiza ceva. Probabil chiar 
să elucideze misterul originii oamenilor, măcar pentru 
satisfacția lui personală. Poate o putea face suficient de 
rapid pentru a-şi include descoperirea în Enciclopedia 
Galactica, înainte ca Imperiul să se prăbuşească, izolând 
Terminusul de restul galaxiei. 

Prin creierul său trecu parcă un şoc de electricitate 
statică; văzu un halou de lumină la limita conştienţei, ca şi 


cum o scânteie sărise peste sinapse. 

— Câtă ipocrizie, spuse el. 

— La cine? La mine? La tine? 

— La Hari Seldon. Toată discuţia asta a lui cu Fundaţia 
care să creeze Enciclopedia Galactica. 

— Fii atent ce spui, Leyel. 

Era aproape imposibil ca cei de la Comisia de Siguranţă 
Publică să spioneze ceea ce se spunea în apartamentul lui 
Leyel Forska. Aproape imposibil. 

— Mi-a spus acum douăzeci de ani. Era unul din primele 
lui proiecte psihoistorice. Imperiul se va fărâmiţa mai întâi 
pe la margini. A estimat că acest lucru se va întâmpla în 
chiar generaţia următoare. Pe atunci, cifrele erau brute, 
neprelucrate. Acum cred că a ajuns la precizii de până la un 
an. Poate chiar luni. Bineînţeles că şi-a aşezat Fundaţia pe 
Terminus. Un loc atât de îndepărtat încât va fi printre 
primele bucățele desprinse. Izolat de Trantor. Uitat 
imediat! 

— Dar la ce le-ar folosi asta, Leyel? Nu vor mai auzi de nici 
o nouă descoperire. 

— Ceea ce ai spus despre noi. Un copac. Copiii noştri, ca 
fructul unui copac. 

— N-am spus niciodată asta. 

— Atunci am gândit-o. Şi-a aşezat Fundaţia pe Terminus, 
ca pe un fruct al Imperiului. Ca din ea să crească un nou 
Imperiu. 

— Mă înspăimânţi, Leyel. Dacă cei de la Comisia 
Siguranţei Publice aud vreodată de asta. 

— Vulpea asta bătrână. Mincinosul. Adică, de fapt, nu m-a 
minţit, însă este clar de ce nu vroia să mă trimită acolo. 
Dacă averea familiei Forska va fi legată de Terminus, 
Imperiul nu-i va pierde niciodată urma. Marginile n-au 
decât să se prăbuşească în altă parte, dar nu pe Terminus. 
Dacă m-aş fi dus pe Terminus, proiectul lui adevărat ar fi 
fost în pericol. 


Ce uşurare! Bineînţeles că Hari nu-i putea spune asta, mai 
ales că cei de la Comisie probabil că spionau discuţia, însă 
era clar că nu avea deloc de-a face cu el sau cu Deet. Foarte 
bine că între ei nu va trebui să existe o barieră. Nu era 
decât unul dintre dezavantajele de a fi moştenitorul averii 
Forska. 

— Chiar crezi asta? Întrebă Deet. 

— Ce idiot am fost că nu mi-am dat seama mai înainte. Însă 
şi Hari a fost cam idiot închipuindu-şi că n-o să-mi dau 
seama. 

— Poate se aşteaptă să înţelegi totul. 

— O, nu, nimeni nu poate înţelege tot ceea ce face Hari. 
Are mai multe circumvoluţiuni în creier decât 
hipertraiectoriile din inima spaţiului. Oricât te-ai strădui să 
găseşti singur drumul, îl vei găsi la capăt pe Hari, dând 
fericit din cap şi felicitându-te că ai reuşit să ajungi atât de 
departe. El este în fruntea tuturor. Deja a plănuit totul, iar 
noi suntem condamnaţi să-i câlcăm pe urme. 

— 'Ţi se pare o condamnare? 

— Pe vremuri, am crezut că Hari Seldon era un zeu. Acum 
ştiu că este mult mai puţin puternic. Nu este decât Destinul. 

— Nu, Leyel. Nu spune asta. 

— Nici măcar Destinul. Doar un ghid prin Destin. El vede 
viitorul şi ne arată drumul. 

— Prostii. 

Se ridică în picioare şi îşi puse rochia agăţată pe un cuier 
în perete. 

— Oasele mele bătrâne au să răcească dacă mai stau mult 
dezbrăcată. 

Lui Leyel îi tremurau picioarele, dar nu de frig. 

— Viitorul este al lui, prezentul este al tău, însă trecutul 
îmi aparţine mie. Nu ştiu cât de departe în viitor l-au dus 
graficele lui, dar îi sunt cel puţin egal, pas cu pas, în ceea ce 
priveşte trecutul. 

— Să nu-mi spui că vei elucida misterul originilor. Chiar tu 
ai dovedit că nu merită efortul. 


— Am spus că nu este important, şi probabil nici măcar 
posibil, să găseşti planeta de origine. Dar am afirmat că 
putem descoperi legile naturale care au dus la apariţia 
omului. Oricare ar fi fost forţele ce ne-au creat ca fiinţe 
umane, ele mai există încă în acest univers. 

— Să ştii că am citit ce ai scris. Spuneai că răspunsul va 
putea fi găsit printr-o muncă de cel puţin un mileniu. 

— Dar acum. Acum, stând aici, am avut ceva, ca o 
iluminare, pe care aproape că am putut pune mâna. Ceva în 
legătură cu munca ta şi a lui Hari, şi cu copacul. 

— Copacul eram eu, care aveam nevoie de tine, Leyel. Nu 
avea nimic de-a face cu originea omenirii. 

— Dar a dispărut. Ceea ce am simţit atunci, pentru o 
fracțiune de secundă, a dispărut. Dar simt că voi putea trăi 
din nou acea senzaţie. Este acolo, în munca ta, în Fundaţia 
lui Hari, în prăbuşirea Imperiului şi în afurisitul ăla de 
copac cu pere. 

— N-am spus niciodată că era un copac cu pere. 

— Pe vremuri, pe moşia Holdwater, mă jucam în livezile cu 
peri. Pentru mine, cuvântul „copac” înseamnă întotdeauna 
„păr”. Este o brazdă adâncă în creierul meu. 

— Acum mă simt ceva mai bine. Mă temeam că ţi-ai amintit 
de pere privind sânii mei fleşcăiţi. 

— Dă-ţi rochia jos. Să vedem dacă îmi inspiră pere. 

Leyel plăti funeraliile lui Hari Seldon. Nimic pompos, deşi 
aşa ar fi vrut. În momentul în care auzi de moartea lui Hari 
- nu era o surpriză, întrucât primul atac de inimă al lui Hari 
îl lăsase aproape paralizat într-un scaun - şi-a pus oamenii 
să lucreze la un monument care să fie pe măsura celei mai 
mari inteligenţe a mileniului. Însă venise un mesaj de la 
ministrul Rom Divart, cum că orice fel de ceremonie publică 
ar fi. 

— Să spunem, nepotrivită. 

— Omul ăsta a fost cel mai mare geniu de care am auzit! A 
inventat o ramură a ştiinţei care a lămurit nişte lucruri. A 


făcut o ştiinţă din ceea ce era de domeniul profeților şi. Şi. 
Economiştilor! 

Rom râse auzind gluma lui Leyel, pentru că erau prieteni 
dintotdeauna. Rom era singurul prieten din copilărie al lui 
Leyel care nu profitase niciodată de el, nici nu-l invidiase 
sau urâse pentru averea moştenită. Asta din cauză că 
averea Divart era un pic mai mare. Se jucaseră împreună 
netulburaţi de gelozie sau admiraţie. 

Timp de doi ani avuseseră chiar acelaşi tutore, în perioada 
care începuse cu asasinarea tatălui lui Rom şi se terminase 
cu executarea bunicului său, ceea ce a determinat o atât de 
mare revoltă printre nobili încât Împăratul nebun fusese 
alungat de la putere, iar Imperiul intrase sub controlul 
Comisiei de Siguranţă Publică. Apoi, ca tânăr şef al uneia 
dintre cele mai mari familii, Rom se angajase în lunga şi 
fructuoasa carieră politică. 

Rom spusese mai târziu: în acei doi ani, Leyel îl învățase că 
în lume mai rămăsese totuşi ceva bun; că prietenia lui Leyel 
fusese singurul motiv pentru care Rom nu se sinucisese. 
Leyel considerase dintotdeauna că asta era pură actorie. 
Rom se născuse actor. De asta se pricepea atât de bine să-şi 
facă intrări spectaculoase, şi să joace piese de neuitat pe 
cea mai măreaţă scenă din câte pot exista - politica 
Imperiului. Cândva va ieşi tot atât de teatral ca şi tatăl sau 
bunicul său. 

Însă nu era doar teatru. Rom nu-şi uitase niciodată 
prietenul din copilărie. Leyel ştia asta şi mai ştia că, din 
moment ce Rom venise el însuşi să aducă mesajul de la 
Comisia de Siguranţă Publică, asta însemna că se străduia 
să-l îndulcească pe cât posibil. Astfel încât Leyel s-a răţoit 
puţin, după care a făcut glumiţa. Era modul său de a se da 
bătut, cu graţie. 

Ceea ce Leyel nu-şi dăduse seama, până în ziua 
funeraliilor, era primejdia în care intrase datorită prieteniei 
cu Hari Seldon, şi cât de prostească era ideea lui de a se 
asocia cu numele lui Hari acum, după ce acesta murise. 


Linge Chen, şeful guvernului, nu urcase până la cea mai 
înaltă treaptă în ierarhia puterii fără să aibă suspiciuni 
crunte faţă de toţi posibilii rivali, înlăturându-i fără milă. 
Hari îl adusese pe Chen în situaţia în care să considere că 
era mai puţin periculos să-i dai Fundaţia de pe Terminus 
decât să-l omori. Însă acum Hari era mort, iar Chen aştepta 
să vadă cine îl jelea. 

Leyel îl jelea. Leyel şi câţiva dintre membrii echipei lui 
Hari, care rămăseseră pe Trantor pentru a menţine 
contactul cu Terminus în momentul morţii acestuia. Leyel ar 
n trebuit să îşi dea seama. Chiar dacă ar mai fi fost în viaţă, 
lui Hari nu i-ar fi păsat cine venea la funeraliile lui, lar 
acum, mort, îi păsa şi mai puţin. Leyel nu credea că 
prietenul său trăia într-un plan etern, privind cu atenţie şi 
participând la serviciul funerar. Nu, Leyel simţise că trebuia 
să fie de faţă, că trebuia să vorbească. Nu pentru Hari. 
Pentru sine însuşi. Pentru a continua să fie el însuşi, Leyel 
trebuia să facă un gest public în cinstea lui Hari Seldon şi a 
ceea ce însemna el. 

Cine a fost acolo să-l asculte? Nu prea mulţi. Deet, a cărei 
opinie era că elogiile aduse de el fuseseră prea timide. 
Echipa lui Hari, foarte conştientă de pericol, care tresărea 
de fiecare dată când Leyel menţiona vreo realizare de-a lui 
Hari. Numirea acestor realizări - şi accentuarea faptului că 
Seldon singur avusese puterea de a le realiza - era implicit 
o critică adusă nivelului de inteligenţă şi integritate al 
Imperiului. Cei din Comisia de Siguranţă Publică erau şi ei 
acolo. Au remarcat că Leyel era de acord cu ceea ce 
spusese Hari Seldon, şi anume că Imperiul avea să se 
prăbuşească cu certitudine - că, de fapt, ca imperiu galactic 
se prăbuşise deja, întrucât autoritatea sa avea mari 
disfuncţionalităţi în galaxie. 

Dacă altcineva ar fi făcut astfel de declaraţii unei audienţe 
atât de reduse, ar fi fost lăsat în pace, sau poate ar fi fost 
împiedicat să obţină o slujbă fără aprobarea securităţii. Însă 
atunci când şeful familiei Forska venea în public pentru a 


întări afirmaţiile unui om ce fusese judecat de Comisie. 
Comisia simţea că pericolul ar putea fi chiar mai mare decât 
cel reprezentat de Hari Seldon. 

Deoarece, ca şef al familiei Forska, Leyel ar fi putut, dacă 
ar fi vrut, să joace unul dintre cele mai mari roluri pe scena 
politică, ar fi putut obţine chiar un loc în Comisie, alături de 
Rom Divart şi Linge Chen. Desigur, asta ar fi însemnat de 
asemenea o permanentă atenţie la asasini - fie pentru a-i 
evita, fie pentru a-i angaja - şi tentative de câştigare a 
forţelor militare din regiunile mai îndepărtate ale galaxiei. 
Bunicul lui Leyel îşi petrecuse viaţa cu astfel de scopuri, 
însă tatăl său refuzase să continue în acelaşi mod; cât 
despre Leyel, el se cufundase în ştiinţă şi nu părea să se 
intereseze de politică. 

Asta până în momentul de faţă. Când făcuse un gest 
profund politic, plătind funeraliile lui Hari Seldon şi vorbind 
la ele. Ce va face în continuare? Existau cel puţin o mie de 
şefi de planete, războinici, care s-ar fi ridicat imediat la 
revoltă dacă Forska le-ar fi promis ceea ce aspiranţii la titlul 
de împărat doreau atât de mult: un sponsor nobil, o mască 
de legitimitate şi bani. 

Oare credea Linge Chen că Leyel intenţiona să intre în 
politică, la vârsta lui înaintată? Oare credea că Leyel 
constituia o ameninţare? 

Probabil că nu. Dacă ar fi crezut una ca asta, ar fi aranjat 
ca Leyel să fie asasinat, împreună cu copiii lui, lăsând doar 
unul dintre nepoţii fără importanţă, pe care Chen l-ar fi 
ţinut sub control, manevrând astfel averea familiei Forska. 

Totuşi, Chen credea că Leyel ar putea constitui o 
problemă. Aşa încât se purtă, după părerea lui, cu mănuşi. 

De aceea Rom veni din nou în vizită, la o săptămână după 
funeralii. 

Leyel era încântat să îl vadă. 

— Sper că nu ai venit din nou cu vreo misiune oficială, 
spuse el. Însă ai ghinion. Deet este din nou la bibliotecă, 
acum trăieşte mai mult acolo. Sunt sigur că ar fi vrut să. 


— Leyel. 

Rom întinse degetele şi îi atinse buzele. Deci, era totuşi o 
misiune oficială. Ba chiar mai rău. Rom ştia pe de rost ce 
trebuia să spună. 

— Comisia pentru Siguranţa Publică este îngrijorată de 
faptul că la bătrâneţe. 

Leyel deschise gura pentru a protesta, însă Rom îi atinse 
din nou buzele, ca să tacă. 

— Că la bătrâneţe, povara averii Forska te distrage de la 
munca ştiinţifică de o excepţională importanţa. Atât de 
mare este nevoia Imperiului de a obţine noi descoperiri, iar 
înţelepciunea ta le poate aduce în realitate, încât Comisia 
de Siguranţă Publică a creat Trustul Forska, pentru a 
supraveghea moşiile şi întreprinderile Forska. Desigur, vei 
avea acces nelimitat la fonduri pentru lucrările tale 
ştiinţifice aici, pe Trantor, iar fondurile vor fi folosite pentru 
toate arhivele şi bibliotecile pe care le-ai ajutat. Firesc, 
Comisia nu doreşte să-i mulţumeşti, deoarece, la urma 
urmelor, aceasta este datoria noastră faţă de unul dintre cei 
mai nobili cetăţeni, însă dacă politeţea te-ar face să-ţi 
declari public recunoştinţa, noi nu vom avea nimic 
împotrivă. 

Leyel nu era tâmpit. Ştia cum mergeau lucrurile. Era furat 
de toată averea sa, şi pus sub stare de arest pe Trantor. Nu 
avea nici un rost să protesteze sau să-l facă pe Rom să se 
simtă vinovat că îi adusese un mesaj atât de amar. Rom ar 
putea fi chiar într-un mare pericol - dacă Leyel ar fi dat 
vreun semn că se aştepta la ajutor, prietenul lui cădea şi el. 
Astfel încât dădu din cap, şi îşi compuse cu grijă răspunsul. 

— Te rog să comunici membrilor Comisiei cât de 
recunoscător le sunt că au grijă de mine. De foarte multă 
vreme, nimeni nu s-a mai gândit să-mi uşureze povara. Voi 
accepta oferta lor binevoitoare. Sunt deosebit de fericit, 
asta înseamnă că-mi voi putea continua nestingherit 
studiile. 


Rom se linişti vizibil. Leyel nu avea de gând să creeze 
probleme. 

— Dragul meu prieten, voi dormi mult mai bine ştiind că 
vei fi mereu aici, pe Trantor, lucrând în biblioteci sau 
plimbându-te în parcuri. 

Deci, nu-l vor constrânge să rămână în apartament. Fără 
îndoială, nu-l vor lăsa niciodată să plece de pe planetă, dar 
nu pierdea nimic dacă întreba: 

— Probabil voi avea timp să-mi vizitez nepoţii, din când în 
când. 

— Vai, Leyel, tu şi cu mine suntem mult prea bătrâni 
pentru a mai putea suporta necazurile unei călătorii prin 
hiperspaţiu. Lasă asta pe seama tinerilor - pot veni să te 
viziteze oricând doresc. Nepoţii pot rămâne acasă, în timp 
ce părinţii lor vor veni să te vadă. 

Astfel, Leyel află că dacă unul dintre copiii lui venea să-l 
vadă, atunci nepoţii vor rămâne ostatici. Nu va mai putea 
părăsi niciodată Trantorul. 

— Cu atât mai bine, spuse Leyel. Voi avea timp să scriu 
câteva cărţi pe care aveam intenţia să le public. 

— Imperiul aşteaptă cu inima la gură orice lucrare 
ştiinţifică de-a ta. 

Accentuase puţin cuvântul „ştiinţifică”. 

— Însă sper că nu ne vei plictisi cu una din autobiografiile 
acelea greoaie. 

Leyel fu de acord cu restricţia. 

— Îţi promit, Rom. Tu ştii mai bine decât oricine cât de 
plictisitoare a fost viaţa mea. 

— Haide, haide. Viaţa mea a fost plictisitoare, cu toate 
problemele astea guvernamentale şi frecuşurile birocratice. 
Tu ai fost în fruntea ştiinţei. Serios, prietene, Comisia speră 
că va putea citi ceea ce scrii tu, chiar înainte de a apărea 
publicat, atât de nerăbdătoare este. 

— Numai dacă promiteţi să citiţi cu atenţie şi să îmi arătaţi 
orice greşeală s-ar putea strecura. 


Fără îndoială, Comisia avea de gând să-i cenzureze 
lucrările, pentru a scoate orice elemente de natură politică. 
Pe care Leyel oricum nu le inclusese niciodată. Însă se 
hotărâse deja să nu mai publice nimic, cel puţin atâta vreme 
cât Linge Chen se va afla în fruntea Comisiei. Cel mai sigur 
lucru pe care-l putea face Leyel acum era să dispară, 
pentru ca Chen să-l uite complet. Ar fi fost o mare prostie 
să-i trimită lui Chen articole din când în când, ca să-i aducă 
aminte de existenţa sa. 

Însă Rom nu terminase încă. 

— Trebuie să extind această cerinţă şi pentru lucrările lui 
Deet. Spune-i că vrem să vedem primii ceea ce are de gând 
să publice. 

— Deet? 

Pentru prima oară, Leyel aproape că era să-şi scape furia 
de sub control. Pentru ce să fie Deet pedepsită din cauza 
indiscreţiei sale? 

— O, Rom, dar ea este prea modestă. Nu crede că lucrările 
ei sunt suficient de importante pentru A. Merita atenţia 
unor oameni atât de ocupați ca cei din Comisie. Vor crede 
că vrei să citească lucrările lui Deet doar din cauză că este 
soţia mea. Nu i-a plăcut niciodată să primească favoruri 
nemeritate. 

— Va trebui să insişti, Leyel, spuse Rom. Te asigur, studiile 
ei despre funcţiile birocraţiei Imperiale i-au interesat de 
foarte multă vreme pe cei din Comisie. 

Aha. Desigur. Chen nu va permite niciodată apariţia unui 
articol despre funcţionarea guvernului fără a se convinge 
mai întâi că nu conţinea nimic periculos. Cenzurarea 
lucrărilor lui Deet nu se datora doar incidentului de la 
funeraliile lui Seldon. 

— Am să-i comunic. Cred că se va simţi flatată. Dar de ce 
nu vrei să rămâi, ca să-i spui tu însuţi? Îţi pot aduce o 
ceaşcă de ceai, putem vorbi despre vremurile de demult. 

Leyel ar fi fost surprins dacă Rom ar fi rămas. Nu, această 
întrevedere fusese penibilă pentru amândoi. Faptul că 


trebuia să facă pe mesagerul Comisiei pentru a transmite 
vechiului său prieten mesajul, fusese de natura a-i reaminti 
lui Rom că Chen avea putere asupra familiei Divart. Leyel 
îşi spuse că Chen făcuse o greşeală. Să-l umileşti pe Rom în 
felul ăsta, să-l forţezi să-şi pună cel mai bun prieten sub 
stare de arest. Putea fi picătura care să verse paharul. La 
urma urmelor, deşi nimeni nu fusese în stare să afle cine îl 
angajase pe asasinul tatălui lui Rom şi nimeni nu a aflat cine 
l-a denunţat pe bunicul său, care a fost executat de către 
paranoicul Împărat Wassiniwak, nu trebuia să fii un geniu 
pentru a-ţi da seama că familia Chen profitase de ambele 
evenimente. 

— Mi-aş dori să rămân, spuse Rom. Însă mă cheamă 
datoria. Totuşi, fii sigur că mă voi gândi adesea la tine. 
Desigur, mă îndoiesc că mă voi gândi la tine aşa cum eşti 
acum, aproape o epavă. Am să mite amintesc ca pe un 
băiat, când obişnuiam să-l păcălim pe tutorele nostru - îţi 
aduci aminte cum i-am recodificat lectorul, astfel încât o 
săptămână întreagă, ori de câte ori deschidea uşa camerei, 
pe ecran apăreau pornografii explicite? 

Leyel nu-şi putu stăpâni râsul: 

— Nu uiţi nimic, niciodată, nu-i aşa? 

— Sărmanul. Nu şi-a închipuit nicicând că noi fuseserăm 
vinovaţii! Ah! Vremuri de demult! Oare de ce n-am rămas 
veşnic tineri? 

Îl îmbrăţişă pe Leyel şi plecă în grabă. 

Linge Chen, nebunule, ai mers prea departe. Zilele tale 
sunt numărate. Nimeni din Comisia pentru Siguranţa 
Publică, chiar dacă ar fi ascultat convorbirea, nu avea de 
unde şti că ei doi nu-şi tachinaseră niciodată tutorele. Şi că 
nu făcuseră niciodată nimic lectorului său. Era felul lui Rom 
de a-i arăta lui Leyel că erau în continuare aliaţi, că puteau 
păstra secretele unul altuia. Şi că cineva care le făcea 
amândurora necazuri va avea în curând câteva surprize 
foarte neplăcute. 


Leyel se simţea cuprins de fiori, gândindu-se cum avea să 
se îndeplinească acest lucru. Îl iubea pe Rom Divart din 
toată inima, dar ştia de asemenea că Rom era capabil de 
ură, putea ucide rapid, eficient, cu sânge rece. Linge Chen 
mai avea şase ani de şefie în fruntea Comisiei, însă Leyel 
ştia că acesta nu va trăi încă şase ani. lar următorul şef al 
Comisiei nu va face parte din familia Chen. 

Totuşi, în scurtă vreme, grozăvia celor întâmplate începu 
să pună stăpânire pe el. Întotdeauna crezuse că averea nu 
însemna prea mare lucru pentru el - că va fi acelaşi om şi 
fără averea familiei Forska. Însă acum îşi dădea seama că 
nu era adevărat, că se amăgise tot timpul. Ştia, încă din 
copilărie, cât de vrednici de dispreţ puteau fi oamenii 
bogaţi şi puternici - tatăl său avusese grijă să-l înveţe cât de 
cruzi deveneau oamenii când banii îi convingeau că pot face 
tot ceea ce doresc. Astfel încât Leyel se obişnuise să nu ţină 
cont de dreptul său din naştere şi, începând cu tatăl său, 
pretinsese în faţa celorlalţi că îţi puteai găsi drumul în viaţă 
doar cu ajutorul înţelepciunii şi sârguinţei, că ar fi fost exact 
acelaşi om dacă s-ar fi născut într-o familie obişnuită, cu o 
educaţie obişnuită. Se descurcase atât de bine prefăcându- 
se că nu-i păsa de bogăţia lui încât ajunsese chiar să creadă 
acest lucru. 

Acum însă îşi dădea seama că averea Forska făcuse parte - 
invizibil - din el, mereu, ca şi cum fusese o extensie a 
corpului său, ca şi cum la încordarea unui muşchi trimitea 
în zbor o navă cargo, la o clipire a pleoapelor se săpau mine 
în pământ, la un oftat al său în galaxie se putea produce un 
vânt de schimbare care ar fi suflat până când totul ar fi 
arătat exact aşa cum îşi dorea el. 

Acum toate acele membre şi simţuri invizibile îi fuseseră 
amputate. Era infirm. Avea tot atâtea picioare, tot atâţia 
ochi ca şi celelalte fiinţe umane. 

În sfârşit, acum era ceea ce pretinsese mereu că este. Un 
om obişnuit, fără putere. Nu se putea suporta. 


Câteva ore după plecarea lui Rom, Leyel se amăgi că 
putea alunga toate acestea prin muncă. Se aşeză în faţa 
lectorului şi răsfoi paginile în tăcere. Fără ca ceva din ce 
scria acolo să i se înregistreze în memorie. Ar fi dorit ca 
Deet să fie cu el, ca să râdă împreună: cât de puţin îl durea 
ceea ce i se întâmplase. Însă apoi se bucură că Deet nu era 
acolo, pentru că o atingere de compasiune din partea ei l-ar 
fi împins peste margine şi n-ar mai fi fost în stare să-şi 
stăpânească emoţiile. 

În cele din urmă, nu se mai putu abţine. Gândindu-se la 
Deet, la copii şi la nepoți, la tot ceea ce pierduse din cauză 
că făcuse un ultim gest necugetat în memoria unui prieten 
drag, se aruncă pe podeaua moale şi plânse cu amărăciune. 
Ce dacă Chen înregistrează toate astea! N-are decât să-şi 
savureze victoria! Oricum am să-l distrug, echipa mea îmi 
este încă loială, am să ridic o armată, am să angajez un 
asasin, am să iau legătura cu Amiralul Sipp şi atunci Chen o 
să scheaune, implorând mila, în timp ce eu îl voi desfigura. 
Aşa cum m-a mutilat el pe mine. 

Ce tâmpit! 

Leyel se întoarse pe spate, îşi şterse lacrimile cu mâneca şi 
rămase acolo, întins, cu ochii închişi, încercând să se 
calmeze. Fără răzbunare. Fără politică. Asta era treaba lui 
Rom, nu a sa. Pentru el era prea târziu să mai intre în joc. 
La ce i-ar mai fi folosit, după ce-şi pierduse puterea? Nu 
mai era nimic de făcut. 

Oricum, Leyel nu-şi mai dorea să facă nimic. Îi garantaseră 
că bibliotecile şi arhivele sale vor continua să primească 
fonduri. Îi garantaseră fonduri nelimitate pentru cercetare. 
Îl mai interesa altceva? De mult trecuse gestionarea averii 
Forska în mâinile altora. Trustul lui Chen va face exact 
aceeaşi treabă. Copiii săi nu vor suferi foarte mult. Îi 
crescuse după aceleaşi principii cu care crescuse el însuşi, 
şi fiecare îşi vedea de carieră fără să depindă de averile 
Forska. Erau copiii săi, şi ai mamei lor, şi nu ar mai fi avut 
nici un pic de respect pentru sine dacă nu s-ar fi descurcat 


singuri pe drumul ales. Fără îndoială, vor fi dezamăgiţi că 
moştenirea le fusese smulsă. Însă nu vor fi distruşi. 

Nu sunt ruinat. 'loarte minciunile pe care le-a spus Rom 
sunt de fapt adevăruri, numai că nu mi-am dat eu seama. 
Tot ceea ce contează în viaţa mea nu s-a pierdut. Chiar că 
nu-mi pasă de avere. Sunt furios numai pentru modul în 
care am pierdut-o. Îmi pot continua viaţa, fiind acelaşi om 
ca şi până acum. Aşa voi avea ocazia să văd care-mi sunt 
adevărații prieteni - să văd cine mă mai cinsteşte pentru 
realizările ştiinţifice şi cine mă dispreţuieşte pentru că sunt 
sărac. 

Când Deet ajunse acasă de la bibliotecă - târziu, ca de 
obicei în ultimele zile - Leyel muncea din greu, citind toate 
vechile cercetări şi speculaţii despre comportamentul 
proto-uman, încercând să vadă dacă putea găsi şi altceva 
decât ipoteze aiuristice şi gogomănii. Era atât de absorbit 
de ceea ce făcea încât primele cincisprezece minute după 
sosirea ei nu făcu altceva decât să-i spună stupidităţile 
ridicole pe care le găsise printre lucrările citite şi apoi să-i 
împărtăşească gândul minunat, aproape imposibil, pe care-l 
avusese. 

— Ce-ar fi dacă specia umană n-ar fi singura ramură care 
a evoluat în arborele familiei omenirii? Dacă sunt şi alte 
specii de primate care arată exact ca noi, însă nu se pot 
integra în mijlocul nostru deoarece funcţionează într-un 
mod complet diferit, iar noi nici măcar nu ştim, credem că 
toţi sunt exact ca noi, însă peste tot în Imperiu sunt oraşe 
întregi, poate chiar lumi care nu sunt deloc umane? 

— Dar Leyel, scumpul meu soţ, dacă arată exact ca noi şi 
se comportă exact ca noi, atunci ei sunt fiinţe umane. 

— Însă nu se comportă exact ca noi. Există o diferenţă. Un 
set de reguli complet diferit. Numai că ei nu ştiu că noi 
suntem diferiţi, iar noi nu ştim că ei sunt diferiţi. Sau chiar 
dacă bănuim, nu putem fi siguri. Două specii diferite, trăind 
una lângă alta, însă fără să-şi dea seama de diferenţă. 

Ea îl sărută. 


— Sărmane nebun, asta nu este o speculație, există deja. 
Ai reuşit în sfârşit să descrii relaţia dintre bărbaţi şi femei. 
Două specii complet diferite, care nu se pot înţelege absolut 
deloc între ele, trăind laolaltă şi gândind că sunt la fel. Cel 
mai fascinant lucru, Leyel, este că aceste două specii 
continuă să se căsătorească şi să facă copii, şi în restul 
timpului nu reuşesc să înţeleagă de ce nu se înţeleg. 

EI râse şi o îmbrăţişă. 

— Ai dreptate, ca întotdeauna, Deet. Dacă aş fi înţeles 
femeile, mi-aş fi dat seama de ce bărbaţii sunt umani. 

— Nimic nu-i poate face pe bărbaţi să fie umani, răspunse 
ea. De fiecare dată când sunt pe cale să reuşească, se 
poticnesc de cromozomul Y şi devin din nou bestii. 

Îşi frecă nasul de gâtul lui. 

Mai târziu, în braţele lui Deet, îi povesti în şoaptă ce se 
întâmplase la vizita lui Rom. Ea nu spuse nimic, însă îl 
strânse puternic în braţe, lung. Apoi luară o cină târzie şi îşi 
făcură pregătirile de culcare ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

De-abia după ce se instalară în pat, de-abia după ce Deet 
începu să sforăie uşurel lângă el, Leyel îşi dădu seama că 
Deet era supusă unui test. Îl va mai iubi, acum după ce 
pierduse averea, acum că era doar Leyel Forska, savant la 
pensie, şi nu Leyel Forska, stăpân peste multe lumi? 
Desigur, ea aşa şi-ar dori. Însă aşa cum Leyel nu-şi dăduse 
seama cât de mult depinsese de bogăţia lui, auto-înşelându- 
se, tot aşa poate că ea nu îşi dăduse seama că îl iubea doar 
pentru puterea lui. Deoarece deşi el nu se lăudase niciodată 
cu ea, averea era totuşi acolo, ca o platformă solidă sub 
picioare, luată în seamă de-abia acum, după ce dispăruse şi 
paşii lor deveneau nesiguri. 

Chiar şi înainte de asta, ea se depărtase, apropiindu-se 
puţin câte puţin, tot mai mult, de comunitatea femeilor din 
bibliotecă. Acum se va îndepărta şi mai rapid, fără să-şi dea 
seama că Leyel conta din ce în ce mai puţin pentru ea. Nu 
era nevoie de ceva dramatic, cum ar fi un divorţ. Doar o 


mică fisură între ei, care putea fi un şanţ, sau o prăpastie. 
Averea mea era o parte din mine şi acum a dispărut. Nu mai 
sunt bărbatul pe care l-a iubit ea. Nici măcar nu-şi va da 
seama că nu mă mai iubeşte. Se va înfunda din ce în ce mai 
mult în munca ei, iar după cinci sau zece ani, când voi muri 
de bătrâneţe, ea va suferi. Apoi, dintr-o dată, îşi va da 
seama că nu este nici pe jumătate atât de devastată pe cât 
credea că este. De fapt, nu va suferi deloc. Şi îşi va continua 
viaţa, fără măcar să-şi mai amintească de mine şi de 
căsătoria noastră. Atunci voi dispărea din memoria tuturor 
oamenilor, poate cu excepţia câtorva lucrări ştiinţifice şi a 
unor biblioteci. 

Eu sunt ca informaţia care s-a pierdut, în acele arhive 
neglijate. Dispărând puţin câte puţin, neobservat, până 
ajung un fel de zgomot în memoria celorlalţi. Şi, în final, 
Nimic. Zero. 

Sărman nebun care îşi plânge de milă. Aşa ajung toţi. Până 
şi Hari Seldon. Şi el va fi uitat într-o zi, poate chiar destul 
de curând, dacă lui Chen îi merge jocul. Toţi murim. Toţi 
dispărem. În scurgerea timpului. Singurul lucru care 
rămâne în urma noastră este noua formă pe care am dat-o 
comunităţilor în care am trăit. Sunt lucruri cunoscute din 
cauză că le-am spus eu şi cu toate că oamenii vor uita cine 
le-a spus, vor continua să ştie. Ca povestea spusă de Rinjy - 
ea uitase, în caz că ştiuse vreodată, că bibliotecara în cauză 
fusese chiar Deet. Comunitatea bibliotecarilor s-a schimbat, 
din cauză că Deet s-a aflat în mijlocul lor. Vor fi puţin 
diferiţi, puţin mai curajoşi, puţin mai puternici, şi asta 
datorită lui Deet. Ea a lăsat urme ale trecerii ei prin lume. 

Şi apoi, încă o dată, veni un fulger de iluminare şi înţelese 
dintr-o dată răspunsul la o întrebare care îl frământa de 
multă vreme. 

Însă în momentul în care îşi dădu seama că deţinea 
răspunsul, acesta parcă dispăru. Nu şi-l mai putea aminti. 
Dormi, îşi spuse el încet. Ai visat doar că ai aflat răspunsul 


originii omenirii. Aşa stau lucrurile în vise - adevărul este 
întotdeauna foarte frumos, însă nu ţi-l aminteşti niciodată. 

— Cum suportă, Deet? 

— Greu de spus. Bine, cred. N-a fost niciodată un 
aventurier. 

— Haide, doar nu poate fi atât de simplu. 

— Nu. Nu este. 

— Povesteşte-mi. 

— Cu aspectele sociale n-am avut probleme. Rareori 
ieşeam în lume. Acum oamenii nu ne mai invită. Suntem 
periculoşi, din punct de vedere politic. Iar cele câteva 
întâlniri pe care le stabiliserăm au fost anulate sau. 
Amânate. Ştii cum este. Vă sunăm noi imediat ce găsim 
puţin timp liber. 

— Nu-l deranjează? 

— Îi place. Întotdeauna a urât lucrurile astea. Însă acum i- 
au anulat discursurile. Şi seria de conferinţe pe tema 
ecologiei. 

— Dezastru! 

— Se preface că nu-l deranjează. Însă este mereu 
bosumflat. 

— Mai spune-mi. 

— Munceşte toată ziua, dar acum nu-mi mai citeşte, nu mă 
mai pune în faţa lectorului imediat ce ajung acasă. Cred că 
nu scrie nimic. 

— Nu face nimic? 

— Nu. Citeşte. Doar atât. 

— Poate are nevoie, pentru a face cercetări. 

— Nu-l cunoşti pe Leyel. Gândeşte scriind. Sau vorbind. 
Acum nu mai face niciuna, nici alta. 

— Nu mai vorbeşte cu tine? 

— Îmi răspunde la întrebări. Încerc să-i vorbesc despre 
lucrurile de aici, de la bibliotecă. Răspunsurile lui sunt. 
Plictisite. Mohorâte. 

— Este nemulţumit de munca ta? 


— Ar fi imposibil. Leyel a fost întotdeauna entuziasmat de 
munca mea, tot atât cât a fost de a lui. Nu mai vorbim nici 
despre munca lui. Îl întreb şi nu-mi răspunde. 

— Nu mă miră. 

— Crezi că e bine? 

— Nu. Dar nu mă miră. 

— De ce? Ce se întâmplă? Nu-mi poţi spune? 

— La ce ar servi? Este ceea ce noi numim SPI - Sindromul 
de Pierdere a Identităţii. Este identic cu strategia pasivă 
adoptată atunci când o persoană îşi pierde o parte a 
corpului. 

— SPI. Ce se întâmplă în SPI? 

— Haide, Deet, eşti om de ştiinţă. La ce te aşteptai? 
Adineauri mi-ai descris comportamentul lui Leyel, eu ţi-am 
spus că este SPI. Ce mai vrei de la mine? 

— Să-mi descrii la comportamentul lui Leyel. Ca unei 
idioate ce sunt. 

— Bun, văd că ţi-ai păstrat simţul umorului. 

— Nu-mi poţi spune măcar la ce să mă aştept? 

— O izolare completă faţă de tine, faţă de toţi. În cele din 
urmă devine complet antisocial şi acţionează destructibil. 
Face ceva auto-distructiv - cum ar fi o declaraţie publică 
împotriva lui Chen. 

— Nu! 

— Sau renunţă la toate legăturile, se îndepărtează de tine 
şi se integrează în alte comunităţi. 

— Îl va face fericit? 

— Desigur. Va fi inutil celei de A Doua Fundaţii, însă va fi 
fericit. Tu, la rândul tău, vei căpăta un comportament dificil. 
Vreau să spun mai dificil, pentru că deja îl ai. 

— Aha, deci crezi că Leyel este singurul care mă menţine 
umană? 

— Cam aşa ceva. El este supapa ta de siguranţă. 

— În ultima vreme, nu prea. 

— Ştiu. 

— Am fost chiar atât de insuportabilă? 


— Nu atât cât să nu te putem suporta. Deet, dacă noi vom 
guverna omenirea într-o bună zi, n-ar trebui mai întâi să 
învăţăm cum să fim buni unii cu alţii? 

— Da. Mă bucur că, prin mine, vă testaţi capacitatea de a 
suporta. 

— Ar trebui să fii mulţumită. Ne descurcăm destul de bine 
deocamdată, nu crezi? 

— Haide, haide. Ai încercat să mă tachinezi cu prognoza 
asta, nu? 

— Doar parţial. Tot ceea ce am spus este adevărat, însă ştii 
la fel de bine ca şi mine că sindromul C-C este diferit la 
fiecare individ în parte. 

— Cauză Comportamentală, efect Comportamental. Deci 
nu are nimic hormonal? 

— Nu. Problema lui este că nu se regăseşte. 

— Nu-l pot ajuta? 

— Ba da. 

— Cum? Ce pot face? 

— Nu pot face decât o estimare, din moment ce nu am 
discutat cu el. 

— Desigur. 

— Nu stai prea mult pe-acasă. 

— Nu mai suport, toată ziua îi plouă şi îi ninge. 

— Foarte bine. Scoate-l de acolo. 

— Nu vrea. 

— Forţează-l. 

— De-abia mai vorbim. Nici nu ştiu dacă mai am influenţă 
asupra lui. 

— Deet. Tu ai scris, în lucrarea ta: „Comunitățile care nu 
cer nimic de la membrii lor nu se pot aştepta la loialitate din 
partea acestora. Toţi fiind egali, membrii care au 
necesităţile cele mai mari au şi cea mai puternică loialitate.” 

— Ai ţinut minte? 

— Psihoistoria este psihologia populațiilor, însă populaţiile 
nu pot fi cuantificate decât ca grupuri, comunităţi. Lucrările 
lui Seldon asupra probabilităților statistice nu reuşeau să 


prezică viitorul decât pentru generaţiile următoare, înainte 
ca tu să-ţi publici primele lucrări asupra teoriei 
comunităţilor. Din cauza asta, statistica nu poate lucra cu 
cauza şi efectul. Statisticile îţi spun ce se întâmplă, nu de 
ce, nu-ţi explică niciodată care este cauza. Peste, o 
generaţie sau două, statisticile actuale se vor evapora, nu 
vor mai avea nici o însemnătate, vei avea noi populaţii, în 
noi configurații. Teoria ta asupra comunităţilor ne-a dat o 
modalitate de a prezice cum pot supravieţui comunităţile, 
care vor evolua, care se vor stinge. O modalitate de a privi 
peste întinderea spaţiului şi a timpului. 

— Hari nu mi-a spus niciodată că folosea teoria asupra 
comunităţilor la ceva atât de important. 

— Cum ar fi putut? El trebuia să meargă pe o frânghie 
subţire. Să publice suficient pentru ca psihoistoria să fie 
luată în serios, însă nu atât de mult încât altcineva din afara 
celei de A Doua Fundaţii să-i poată reproduce sau continua 
munca. Lucrarea ta era esenţială. Însă nu-ţi putea spune. 

— Îmi spui asta doar ca să mă faci să mă simt mai bine? 

— Sigur. De asta ţi-o spun. Însă în acelaşi timp îţi spun 
adevărul. Pentru că, dacă te-aş minţi, nu te-ai simţi deloc 
mai bine, nu? Statistica este ca şi cum ai face o secţiune 
prin trunchiul unui copac. Ea îţi poate spune multe despre 
istoria lui. Îţi poţi da seama cât de sănătos este, cât volum 
ocupă întregul copac, cât de mult este rădăcină şi cât de 
mult sunt ramuri. Însă nu îţi poate spune care anume 
ramuri vor deveni importante, care rădăcini se vor usca şi 
vor muri. 

— Dar nu poţi cuantifica grupurile, nu? Acestea sunt doar 
poveşti şi ritualuri care ţin oamenii legaţi unii de alţii. 

— Vei fi surprinsă aflând cât de multe putem cuantifica. 
Suntem foarte buni în meseria noastră, Deet. La fel ca şi 
tine. La fel ca şi Leyel. 

— Munca lui este importantă? La urma urmelor, originea 
omenirii nu reprezintă decât o problemă de istorie. 


— Nu este adevărat şi ştii foarte bine. Leyel a eliminat 
toate abordările istorice şi le caută doar pe cele ştiinţifice. 
Principiile prin care viaţa umană, aşa cum o înţelegem noi, 
s-a diferențiat de cea neumană. Dacă descoperă. Îţi dai 
seama, Deet? Rasa umană se re-creează mereu pe fiecare 
lume, în fiecare familie, în fiecare individ. Ne naştem 
animale, dar ne învăţăm unii pe alţii cum să fim oameni. 
Într-o oarecare măsură. Este important să ştim cum. 

Este important pentru psihoistorie. Este important pentru 
A Doua Fundaţie. Este important pentru rasa umană. 

— Deci. Nu eşti doar binevoitoare faţă de Leyel. 

— Ba da, suntem, ca şi tine de altfel. Oamenii buni sunt 
binevoitori. 

— Asta-i tot? Leyel este doar un om care are probleme? 

— Avem nevoie de el. Nu este important doar pentru tine. 

Este important pentru noi. 

— Vai! Vai! 

— De ce faci aşa? 

— Mă tem. Că am fost egoistă. Cu îngrijorarea mea pentru 
el. Ţi-am consumat timpul. 

— Dacă n-ai fi făcut-o, cred că aş fi fost foarte surprinsă. 

— Problemele noastre erau doar. Problemele noastre. Însă 
acum, nu mai este aşa. 

— Este chiar atât de important pentru tine? Spune-mi, 
Deet, pentru tine este importantă comunitatea asta? 

— Da. 

— Mai importantă decât Leyel? 

— Nu! Dar foarte importantă. Suficient cât să mă simt 
vinovată că-mi pasă atât de mult de el. 

— Mergi acasă, Deet. Mergi acasă. Acolo trebuie să fii tu. 
Se vede în comportamentul tău, încă de acum două luni, 
când a murit Hari. Eşti dificilă, iritabilă, şi acum ştiu de ce. 
Eşti nemulțumită de noi pentru că te ţinem departe de 
Leyel. 

— Nu, a fost alegerea mea, am. 


— Sigur că a fost alegerea ta! A fost sacrificiul tău pentru 
binele celei de A Doua Fundaţii. Aşa că acum îţi spun. A-l 
recupera pe Leyel este mai important pentru planul lui Hari 
decât responsabilităţile tale zilnice de aici. 

— Nu mă daţi la o parte, nu? 

— Nu. Îţi spun să o iei mai moale. Scoate-l pe Leyel din 
apartament. Mă înţelegi? Cere-i-o! Reaprinde-i iubirea 
pentru tine, altfel îl vom pierde cu toţii. 

— Unde să-l duc? 

— Nu ştiu. La teatru. Pe stadion. La dans. 

— Noi nu facem astfel de lucruri. 

— Dar ce faceţi? 

— Cercetare. Şi discuţii despre cercetare. 

— Foarte bine. Adu-i aici, la bibliotecă. Cercetaţi 
împreună. Şi discutaţi. 

— Dar aici va întâlni oameni. 'Te va întâlni pe tine. 

— Foarte bine. Foarte bine. Îmi place asta. Da, lasă-l să 
vină aici. 

— Însă am avut impresia că trebuie să-l ţinem departe de 
A Doua Fundaţie, până când va fi pregătit să ni se alăture. 

— N-am zis că trebuie să mă prezinţi ca Primul Vorbitor. 

— Nu, nu, desigur. Unde mi-o fi fost mintea? Sigur că se 
poate întâlni cu tine, se poate întâlni cu oricine. 

— Deet, ascultă-mă bine. 

— Da, te ascult. 

— Este foarte bine că-l iubeşti. 

— Ştiu. 

— Adică este foarte bine să-l iubeşti mai mult decât pe noi. 
Mai mult decât pe oricare dintre noi. Mai mult decât pe noi 
toţi, împreună. Poftim, iar plângi. 

— Sunt atât de. 

— Uşurată. 

— Cum de mă înţelegi atât de bine? 

— Eu nu ştiu decât ce-mi arăţi şi ce-mi spui. Doar atât 
putem şti unii despre alţii. Singurul lucru care ne ajută este 
că nu putem minţi multă vreme, nu ne putem preface că 


suntem altceva decât ceea ce suntem. Nu ne putem minţi 
nici măcar pe noi. 

Timp de două luni, Leyel studie lucrarea lui Magolissian 
încercând să găsească o legătură între studiul limbajului şi 
originile oamenilor. Desigur, asta însemna săptămâni de 
cercetare prin studii vechi, inutile, care spuneau că 
Trantorul fusese punctul-focar al limbajului, în întreaga 
istorie a Imperiului. Deşi nimeni nu susţinea că Trantorul ar 
fi planeta originilor. Însă Leyel respinse din nou căutarea 
unei anume planete; dorea să afle principiile, nu 
evenimente anume. 

Spera să afle ceva esenţial în lucrarea destul de recentă - 
veche de doar două mii de ani - a lui Dagawell Kispitorian. 
Acesta provenea dintr-o zona foarte izolată a unei planete 
pe nume Artashat, unde se spunea: primii colonişti veniseră 
de pe o lume mai veche, numită Armenia, acum dispărută 
de pe hartă. Kispitorian crescuse printre munteni care 
susțineau că demult vorbeau un limbaj cu totul diferit. De 
fapt, titlul celei mai interesante cărţi scrise de el era Nimeni 
nu ne-a înţeles. Multe dintre basmele acestor oameni 
începeau cu formula: „Demult, în zilele când nimeni nu ne 
înţelegea.” 

Kispitorian nu fusese niciodată capabil să scape de această 
tradiţie, de această obsesie, şi se ocupase de formarea şi 
evoluţia dialectelor. Descoperise dovezi că, pe vremuri, 
oamenii vorbiseră nu una, ci mai multe limbi. Întotdeauna 
se susţinuse că Galactica Standard era versiunea curentă a 
limbajului planetei de origine. Că deşi unii oameni au creat 
dialecte, civilizaţia era imposibilă fără o vorbire mutual 
inteligibilă. Însă începuse să bănuiască faptul că Galactica 
Standard nu devenise limbajul universal al omenirii decât 
după formarea Imperiului Galactic. Că de fapt, una dintre 
primele preocupări ale Imperiului a fost să elimine toate 
celelalte limbaje concurente. Muntenii din Artashat credeau 
că limbajul le-a fost furat. El şi-a dedicat viaţa profesională 
dovedirii acestui lucru. 


La început a lucrat cu nume, recunoscute ca cel mai 
conservator aspect al limbajului. Descoperi că existau multe 
tradiţii diferite de a da nume, şi de-abia prin jurul anului 
6000 E. G. Au fost amestecate toate în curentul principal al 
Imperiului. Interesant era că, cu cât mergea mai mult în 
urmă, cu atât descoperea o complexitate mai mare. 

Din cauză că multe lumi aveau tendinţa unor tradiţii unice, 
cea mai simplă explicaţie a lui a fost că oamenii au plecat de 
pe lumea de origine cu un limbaj unificat, însă forţele 
inerente ale limbajului natural au făcut ca pe fiecare 
planetă să se dezvolte vorbirea grupului preponderent de 
oameni, aşa că fiecare planetă şi-a dezvoltat propriul limbaj, 
până când multe dialecte au devenit de neînțeles pentru 
celelalte. Astfel, diferitele limbaje nu s-ar fi diversificat 
decât după răspândirea omenirii în spaţiu; acesta era unul 
dintre motivele pentru care Imperiul Galactic trebuia să 
restabilească unitatea iniţială a speciilor. 

Kispitorian şi-a intitulat prima şi cea mai importantă carte 
Turnul Confuziei, folosind ca bază mult răspândita legendă 
a Turnului din Babilon. Ela presupus că această legendă ar 
fi avut originea în perioada pre-Imperială, probabil 
inventată de comercianții care cutreierau planetele şi care 
trebuiau să facă faţă realităţii: nu prea existau două lumi 
care să vorbească aceeaşi limbă. Aceşti comercianţi 
spuneau că atunci când omenirea trăia pe o singură 
planetă, toţi vorbeau la fel. Ei au explicat confuzia 
lingvistică din vremea lor, repovestind legenda unui mare 
şef care construise primul „turn”, sau navă stelară, pentru a 
ridica omenirea spre cer. După cum spunea legenda, 
Dumnezeu i-a pedepsit pe aceşti oameni obraznici, 
semănând confuzie în limbajul lor, ceea ce i-a determinat să 
se împrăştie pe diferite lumi. Povestea spunea că 
diferenţele de limbaj sunt cauza dispersiei şi nu rezultatul 
său. În mod cert, această poveste înfăţişa un fapt real. 

Până atunci, lucrările sale fuseseră considerate 
acceptabile de majoritatea oamenilor de ştiinţă. Însă după 


ce a trecut de patruzeci de ani, a început s-o ia razna cu tot 
felul de legende trăsnite. Folosind algoritmi controversaţi - 
pe calculatoare cu o capacitate de procesare dubios de 
mare - el a început să despartă firul în patru, a secţionat 
Galactica Standard, arătând că multe lumi prezentau 
tradiţii fonetice complet diferite, incompatibile cu curentul 
principal al limbajului. Aceste tradiţii fonetice nu se puteau 
dezvolta la oameni care vorbeau fie Standard, fie limbajul 
anterior acestuia. Mai mult, existau nenumărate lumi care 
dovedeau că multe dintre sensurile limbajului lor se 
separaseră în direcţii divergente pentru ca apoi să fie 
reunite din nou, însă cu alte sensuri sau implicaţii. Însă 
scara de timp implicată de schimbare era mult prea mare 
pentru a fi doar perioada de timp dintre prima colonie a 
oamenilor în spaţiu şi formarea Imperiului. Evident, a 
pretins el, pe planeta de origine au existat multe limbaje 
diferite; Galactica Standard era primul limbaj universal al 
omenirii. În toată istoria umană, diferenţele de limbaj au 
reprezentat un fapt real; doar Imperiul avusese forţa de a 
unifica limbajul. 

După aceea, desigur, a fost considerat nebun - 
interpretarea Turnului lui Babei a fost folosită împotriva lui. 
De-abia a scăpat de execuţie, fiind acuzat de separatism, 
din moment ce exista în tonul cărţilor sale un inconfundabil 
regret pentru pierderea diversităţii lingvistice. Imperiul i-a 
tăiat toate fondurile şi l-a trimis la închisoare o vreme 
pentru că folosise un calculator cu un nivel de memorie şi 
procesare ilegal. Leyel bănuia că de fapt Kispitorian a 
scăpat uşor - lucrând cu limbajele aşa cum făcut-o, 
obţinând rezultatele pe care le-a obţinut, construind 
probabil un calculator atât de inteligent încât putea 
înţelege şi reproduce vorbirea umană, şi care, dacă ar fi 
fost descoperit, ar fi dus fie la condamnarea sa la moarte, 
fie la linşaj. 

Acum nu mai avea importanţă. Kispitorian susţinuse până 
la sfârşitul zilelor că munca sa fusese ştiinţă pură şi nu 


spusese că unificarea de limbaj impusă de Imperiu fusese 
un lucru bun sau nu. El nu făcuse decât să arate condiţia 
naturală a omenirii, şi anume aceea de a vorbi limbaje 
diferite. lar Leyel credea că avea dreptate. 

Leyel îşi spuse că dacă ar corela munca lui Kispitorian 
asupra limbajului cu lucrările lui Magolissian despre 
primatele care se foloseau de limbaj ar putea descoperi 
ceva important. Dar care era legătura? Primatele nu 
creaseră niciodată un limbaj propriu. Ele nu învățau decât 
substantivele şi verbele care le erau prezentate de oameni. 
Deci, nu ar fi putut determina o diversificare a limbajului. 
Ce legătură putea fi? De ce apăruse diversificarea? Putea 
avea legătură cu motivul pentru care oamenii deveniseră 
oameni? 

Primatele foloseau doar un mic fragment din Standard. De 
fapt, la fel făceau majoritatea oamenilor. Majoritatea celor 
două milioane de cuvinte ale Galacticii Standard erau 
folosite doar de câţiva profesionişti care aveau într-adevăr 
nevoie de ele, în timp ce vocabularul obişnuit în galaxie se 
compunea din doar câteva mii de cuvinte. 

Ciudat, totuşi, era că acea mică parte a Galacticii Standard 
era cea mai susceptibilă de schimbare. Lucrările tehnice 
sau ştiinţifice foarte ezoterice scrise în 2000 E. G. Erau încă 
citibile. Uluitor, pasajele din cărţile de ficţiune, mai ales 
dialogurile, deveneau aproape de neînțeles după cinci sute 
de ani. Limbajul folosit în comun de grupuri dintre cele mai 
diverse suferea cele mai mari schimbări, în bloc. Deci, nu 
avea nici un sens să existe diversitatea lingvistică. Limbajul 
se schimba cel mai mult atunci când era unificat. Deci, 
atunci când oamenii sunt separați, limbajul lor rămâne în 
mare acelaşi. 

Las-o baltă, Leyel. Oricum eşti pe dinafară. Orice lingvist 
competent ar şti să-ţi dea răspunsul. 

Leyel ştia că nu era adevărat. Oamenii înfundaţi în 
disciplina lor rareori îşi puneau întrebări asupra axiomelor 
profesiunii alese. Lingviştii luau de bun faptul că limbajul 


unei populaţii izolate este întotdeauna mai arhaic, mai puţin 
susceptibil la schimbare. Dar înțelegeau de ce? 

Leyel se ridică din scaun. Ochii îi obosiseră de cât îi fixase 
în lectorul de cărţi. Genunchii şi spatele îl dureau de atâta 
stat în aceeaşi poziţie. Ar fi vrut să se întindă, dar ştia că 
dacă ar fi făcut-o, ar fi adormit. Asta era problema cu 
bătrâneţea. Adormeai atât de uşor, şi totuşi nu dormeai 
suficient de mult pentru a te simţi odihnit. Totuşi, acum nu 
vroia să doarmă. Vroia să gândească. 

Nu, nu era asta. Vroia să vorbească. Aşa îi veneau cele mai 
bune şi mai limpezi idei: în conversații, când întrebările şi 
argumentele altuia îl obligau să gândească precis. Pentru a 
face legături, pentru a găsi explicaţii. În competiţia cu o altă 
persoană, adrenalina îi dădea pe dinafară, creierul făcea 
conexiuni pe care altfel nu le-ar fi făcut niciodată. 

Unde era Deet? În trecut, ar fi vorbit toată ziua cu Deet 
despre problemele astea. Toată săptămâna. Ştia despre 
cercetările sale tot atâta cât ştia şi el şi spunea mereu: „Dar 
la asta te-ai gândit?” sau „Cum de poţi spune una ca asta!” 
Iar el făcea la fel, când era vorba de munca ei. În zilele de 
demult. 

Însă acele zile trecuseră. Acum, ea nu mai avea nevoie de 
el. Avea prieteni printre cei de la bibliotecă. Nimic rău în 
asta, probabil. La urma urmelor, ea acum nu gândea, punea 
în practică idei mai vechi. Ea avea nevoie de ei, nu de el. 
Însă el avea nevoie în continuare de ea. Ea s-a gândit 
vreodată la asta? Puteam foarte bine să plec pe Terminus. 
Afurisitul ăla de Hari care nu m-a lăsat să plec! Am stat aici 
de dragul lui Deet, şi totuşi nu o am deloc lângă mine, mai 
ales atunci când îi simt nevoia. Cum a îndrăznit Hari să 
hotărască ce este bine sau nu pentru Leyel Forska? 

Numai că nu Hari a hotărât, nu? L-ar fi lăsat pe Leyelsă 
plece. Fără Deet. lar Leyel nu ar fi rămas cu Deet doar 
pentru motivul că îl ajuta în muncă. Ar fi stat cu ea pentru 
că. Pentru că. 


Nu-şi putea aminti de ce. Din dragoste, desigur. Dar nu-şi 
dădea seama de ce era dragostea atât de importantă 
pentru el. Pentru ea, nu era important. În zilele din urmă, 
ideea despre dragoste era să-l bată pe el la cap să vină la 
bibliotecă. „Îţi poţi face cercetările acolo. Am putea fi mai 
mult timp împreună.” 

Mesajul era clar. Singurul mod în care Leyel putea rămâne 
în viaţa lui Deet era să devină parte din noua ei „familie” de 
la bibliotecă. Ei bine, n-are decât să se spele pe cap cu 
ideea ei. Dacă alesese să se scufunde în locul ăla, treaba ei. 
Dacă alegea să renunţe la el pentru o echipă de. De 
indexatori şi sortatori. Foarte bine. Foarte bine! 

Nu. Nu era deloc foarte bine. El vroia să vorbească cu ea. 
Chiar acum, în acest moment, vroia să-i spună ce gândea, 
vroia ca ea să-i pună întrebări şi să-l contrazică până când îl 
făcea să scoată un răspuns. Sau mai multe răspunsuri. Avea 
nevoie de ea ca să vadă ceea ce nu vedea el. Avea nevoie de 
ea mai mult decât aveau nevoie ei. 

leşi în aglomeraţia de pe Maslo Boulevard şi îşi dădu 
seama că era pentru prima oară de la funeraliile lui Hari 
când se aventura dincolo de împrejurimile apartamentului. 
Era pentru prima oară de câteva luni încoace că mergea 
undeva. Asta fac acum, gândi el. Am nevoie de o schimbare 
de decor, un sens al destinaţiei. Ăsta este singurul motiv 
pentru care mă îndrept spre bibliotecă. Toate porcăriile 
alea lacrimogene din apartament, nu erau decât strategia 
mea inconştientă pentru a ieşi din nou printre oameni. 

Când ajunse la Biblioteca Imperială, era aproape bine 
dispus. De-a lungul anilor, fusese acolo de multe ori, dar 
numai pentru recepții sau alte evenimente mondene - din 
cauză că dispunea de un lector propriu de mare capacitate, 
putea avea acces prin cablu la toate informaţiile stocate în 
bibliotecă. Alţii - studenţi, profesori de la şcolile mai sărace 
- trebuiau să vină aici ca să citească. Însă asta însemna că 
ştiau cum să se descurce prin clădire. În afară de sălile 


principale de lectură şi sălile de recepţie, Leyel habar n- 
avea ce mai conţine biblioteca. 

Pentru prima oară sesiză cât de mare era Biblioteca 
Imperială. Deet menţionase de multe ori nişte cifre - o 
echipă de peste cinci mii de oameni, incluzând maşinişti, 
tâmplari, bucătari, paznici, un adevărat oraş în miniatură - 
însă de-abia acum îşi dădu Leyel seama că mulţi oameni de- 
aici nu se întâlniseră niciodată unul cu altul. Cine putea 
cunoaşte după nume cinci mii de oameni? Nu putea să se 
plimbe întrebând de Deet. Care era departamentul în care 
lucra Deet? Dar ea le schimba foarte des, mişcându-se 
rapid prin birocraţia asta. 

Toţi cei pe care-i vedea erau vizitatori - oameni la 
ecranele-lector, oameni la cataloage, oameni citind cărţi şi 
reviste tipărite pe hârtie. Unde erau bibliotecarii? Cei 
câţiva membri care se deplasau pe coridoare se dovediră a 
nu fi deloc bibliotecari - erau pretendenți la titlul de doctor, 
ajutându-i pe noii sosiți în utilizarea lectoarelor şi 
cataloagelor. Ştiau despre membrii bibliotecii tot atât de 
puţin cât ştia şi el. 

În cele din urmă reuşi să găsească o cameră plină cu 
bibliotecari adevăraţi, stând la calculatoare şi pregătind 
accesul zilnic şi rapoartele de distribuţie. Încercă să 
vorbească unei tipe, dar ea ridică mâna. Avu impresia că îi 
făcuse semn să plece de acolo, apoi îşi dădu seama că mâna 
ei rămăsese în aer, cu un deget îndreptat înspre capătul 
camerei. Leyel se deplasă spre un birou mai înalt, unde o 
femeie grasă, somnoroasă, de vârstă mijlocie, răsfoia nişte 
lungi coloane pline de cifre, care stăteau în aer în faţa ei, ca 
o coloană de militari. 

— Mă scuzaţi că vă întrerup, spuse el încet. 

Ea se sprijinea cu obrazul în palmă. Nu îi aruncă nici 
măcar o privire. Însă îi răspunse. 

— Mă bucur când mă întrerupe cineva. 

De-abia atunci remarcă faptul că ochii ei erau brăzdaţi de 
riduri vesele, iar gura i se curbase într-un uşor zâmbet. 


— Caut pe cineva. Pe soţia mea, ca să fiu mai precis. Deet 
Forska. 

Femeia se ridică în picioare, zâmbind cu toată gura. 

— Dumneavoastră sunteţi dragul de Leyel. 

Era un lucru absurd, mai ales în gura unui străin, însă îi 
făcea plăcere să afle că Deet vorbise cu ceilalţi despre el. 
Desigur, toată lumea ar fi fost normal să ştie că soţul lui 
Deet era importantul Leyel Forska. Însă femeia asta nu 
avusese tonul acela, nu? Nu vorbise despre Leyel Forska, 
omul important. Nu, aici era cunoscut ca „dragul de Leyel”. 
Chiar dacă această femeie vroia să îl tachineze, Deet le 
spusese că ţinea la el. Nu reuşi să se abţină şi zâmbi. Ce 
uşurare! Nu ştia că se temuse aprig de pierderea iubirii ei, 
însă acum ar fi vrut să râdă tare, să se mişte, să danseze de 
plăcere. 

— Cred că da, spuse el. 

— Eu sunt Zay Wax. Deet trebuie să-ţi fi vorbit de mine, 
luăm prânzul împreună în fiecare zi. 

Nu, nu îi vorbise de ea. Nu prea vorbea despre cei de la 
bibliotecă, dacă stai să te gândeşti. Ele două luau prânzul 
împreună în fiecare zi, iar Leyel nici nu auzise de femeia 
asta. 

— Da, desigur, spuse Leyel. Mă bucur să te cunosc. 

— lar eu mă bucur să văd că picioarele tale ating totuşi 
pământul şi nu pluteşti în nori. 

— Din când în când. 

— Zilele astea, Deet lucrează la Indexare. Zay făcu cifrele 
să dispară de pe display. 

— Este cumva pe Trantor? 

Femeia râse. Tastă câteva instrucţiuni şi display-ul ei se 
umplu cu o hartă a complexului bibliotecii. Era un labirint 
de coridoare şi camere, aproape imposibil să te descurci. 

— Aici este doar această aripă a clădirii. Indexarea se află 
la aceste patru etaje. 

Patru nivele aflate pe mijlocul ecranului căpătară o culoare 
ceva mai strălucitoare. 


— Iar aici te afli tu acum. 

O cămăruţă de la primul etaj se coloră în alb. Privind 
labirintul dintre cele două zone strălucitoare, Leyel râse 
puternic. 

— Nu-mi poţi da pe cineva care să mă conducă? 

— Ghizii noştri nu te conduc decât în zonele permise 
vizitatorilor. Însă nu este prea greu, Lord Forska. La urma 
urmelor, eşti un geniu, nu? 

— Nu şi în ceea ce priveşte geografia interioară a 
clădirilor, oricâte minciuni ţi-o fi spus Deet despre mine. 

— leşi pe uşa asta şi mergi drept pe coridor până la 
ascensoare. N-ai cum să le ratezi. Urci la cincisprezece. 
Când ieşi, Întoarce-te ca şi cum ai continua mersul pe 
acelaşi coridor şi după puţin timp treci printr-o arcadă unde 
scrie „Indexare”. După care apleci capul puţin şi urli cât 
poţi tu de tare „Deet”. Faci asta de câteva ori şi sau vine ea, 
sau te arestează securitatea. 

— Exact asta aveam de gând să fac dacă nu găseam pe 
cineva să mă ghideze. 

— Mă bucur că ai apelat la mine. 

Zay se ridică în picioare şi vorbi tare spre ceilalţi 
bibliotecari: 

— Pisica pleacă de acasă. Şoarecii pot juca pe masă. 

— Era şi timpul, spuse unul dintre ei. Râseră cu toţii. Însă 
îşi continuară lucrul. 

— Urmează-mă, Lord Forska. 

— Leyel, te rog. 

— Vai, flirtezi cu mine. 

Când se ridică, Leyel descoperi că era încă mai scundă şi 
mai grasă decât arăta stând pe scaun. 

— Urmează-mă. 

Conversară lejer despre tot felul de nimicuri. În ascensor, 
îşi prinseră picioarele sub şine când repulsia gravitică intră 
în funcţiune. Leyel era atât de obişnuit cu antigravitaţia 
după atâţia ani de folosinţă a ascensoarelor pe Trantor 


încât nici nu observă. Însă Zay îşi lăsă braţele să plutească 
în aer şi oftă puternic. 

— Îmi place să urc cu ascensorul, spuse ea. 

Pentru prima oară, Leyel îşi dădu seama că antigravitaţia 
trebuia să fie o mare uşurare pentru cineva care ducea în 
spate atâtea kilograme în plus, ca Zay Wax. Când 
ascensorul se opri, Zay se clătină puternic, ca şi cum i s-ar fi 
aruncat saci grei în spinare. 

— Ideea mea despre cer este să trăieşti de-a pururi în 
antigravitaţie. 

— Poţi obţine antigravitaţie în propriul apartament, dacă 
locuieşti la ultimul etaj. 

— Poate poţi tu, făcu Zay. Însă eu trebuie să trăiesc dintr- 
un salariu de bibliotecara. 

Leyel împietri. Întotdeauna îşi impusese să nu se laude cu 
averea lui, însă rareori avusese ocazia să discute cu oameni 
care nu-şi puteau permite antigravitaţie. 

— Îmi pare rău, spuse el. Astăzi, nu cred că-mi pot permite 
Nici eu. 

— Da, am auzit că ţi-ai pierdut averea la nişte funeralii cu 
cântec. 

Ciudat că vorbea atât de deschis despre asta; încercă să 
răspundă pe un ton la fel de glumeţ. 

— Da, cred că se poate spune şi astfel. 

— Eu zic că a meritat, spuse ea. Îi aruncă o privire 
vicleană. 

— Ştii, l-am cunoscut pe Hari. Pierderea lui costă 
omenirea mai mult decât dacă soarele Trantorului s-ar fi 
transformat în novă. 

— Poate, spuse Leyel. 

Începea să scape conversaţia din mână. Era cazul să fie 
ceva mai prudent. 

— Aaa, nu-ţi face probleme. Nu sunt turnătoare la 
Comisie. Uite, aici este Arcul de Aur spre Indexare. Tărâmul 
Conexiunilor Conceptuale Subtile. 


Trecând prin arcadă, era ca şi cum trecuseră într-o clădire 
complet diferită. Stilul şi decorul erau aceleaşi, cu modele 
pretenţioase pe pereţi şi tavan, podeaua fiind făcută din 
acelaşi plastic antifonic, moale, strălucind uşor în lumina 
albă. Însă acum dispăruse orice urmă de simetrie. Tavanul 
avea înălţimi diferite, aproape la întâmplare; pe stânga şi 
pe dreapta puteau fi uşi sau arcade, trepte sau rampe de 
urcare, un alcov sau o sala uriaşă plină de coloane, rafturi 
de cărţi şi lucrări de artă înconjurând birourile unde 
indexatorii lucrau cu jumătate de duzină de scriptori şi 
lectori odată. 

— Forma se adaptează funcţiei, spuse Zay. 

— Mă tem că-mi sucesc gâtul ca un vizitator aflat pentru 
prima oară pe Trantor. 

— Este un loc neobişnuit. Dar arhitectul a fost fiica unui 
indexator, aşa că ştia ce trebuie să facă; mai precis, 
interioarele simetrice sunt duşmanul gândului liber. Lucrul 
cel mai subtil - şi cel mai scump, mă tem - este faptul că din 
zi în zi, aranjamentul se schimbă. 

— Se schimbă? Camerele se mută? 

— O serie de rutine aleatoare în calculatorul central. Simt 
reguli, însă programul nu se teme de consumul de spaţiu. În 
unele zile nu se schimbă decât o singură cameră, mutată 
într-un loc total diferit în perimetrul rezervat Indexării. În 
alte zile, se schimbă totul. Singura constantă este arcada 
prin care am intrat. Nu glumeam când am spus că trebuie 
să vii aici şi să urli tare. 

— Dar. Indexatorii probabil că pierd o dimineaţă întreagă 
căutându-şi locul de muncă. 

— Absolut deloc. Un indexator poate lucra la orice birou. 

— Aha. Deci nu fac decât să apeleze fişierul la care au 
lucrat cu o zi înainte. 

— Nu. Reiau treaba care s-a făcut cu o zi înainte la staţia 
respectivă. 

— Ce haos! Spuse Leyel. 


— Exact. Cum crezi că se face un hiperindex bun? Dacă o 
carte este indexată de o singură persoană, atunci singurele 
conexiuni sunt cele pe care le cunoaşte persoana 
respectivă. În loc de asta, fiecare indexator este obligat să 
parcurgă ceea ce a făcut predecesorul său cu o zi înainte. 
În mod inevitabil va adăuga câteva conexiuni noi, pe care 
celălalt indexator nu le-a ştiut. Mediul, modul de lucru, totul 
este destinat a rupe tiparele gândului, pentru a face totul 
surprinzător, nou. 

— Pentru a-i dezechilibra pe toţi. 

— Exact. Mintea îţi merge mai repede când mergi pe 
marginea prăpastiei. 

— După criteriul ăsta, acrobaţii ar trebui să fie toţi nişte 
genii. 

— Nu. Munca acrobaţilor este să-şi perfecţioneze 
exerciţiul atât de mult încât niciodată să nu-şi piardă 
echilibrul. Un acrobat care improvizează moare repede. 
Însă indexatorii, atunci când îşi pierd echilibrul, cad în nişte 
descoperiri minunate. De aceea singurele indexuri pe care 
merită să le ai sunt cele de la Biblioteca Imperială. Citeşti, 
eşti uimit, eşti provocat. Toate celelalte sunt doar. Muncă de 
funcţionar. 

— Deet nu mi-a povestit niciodată. 

— Indexatorii nu discută adesea despre munca lor. 
Oricum, nu prea ai cum să explici. 

— De cât timp este Deet indexator? 

— De puţin timp. Deocamdată este începătoare. Însă aud 
că este foarte, foarte bună. 

— Unde lucrează? Zay zâmbi. Apoi urlă: 

— Deet! 

Sunetul păru să fie imediat înghiţit de labirint. Nu veni nici 
un răspuns. 

— Nu e pe aici, cred, spuse Zay. Cred că va trebui să 
inspectăm puţin mai în adâncime. 

— Nu putem întreba pe cineva unde este? 

— Dar cine crezi că ştie? 


Trebuiră încă două etaje şi trei urlete până să se audă un 
strigăt slab: 

— Aici! 

Urmăriră sunetul. Deet striga în continuare, astfel încât 
Zay să o poată localiza. 

— Astăzi am primit camera cu flori, Zay! Violete! 

Indexatorii care treceau pe acolo ridicau cu toţii privirea 
în sus. Unii zâmbeau, alţii se încruntau. 

— Nu deranjează pe nimeni? Întrebă Leyel. Toate 
strigătele astea! 

— Indexatorii au nevoie de întreruperi. Le rupe lanţul 
gândirii. Când revin, trebuie să regândească ceea ce 
făceau. 

Deet, acum nu prea departe, strigă din nou: 

— Mirosul este chiar prea puternic. Închipuie-ţi. Aceeaşi 
cameră, de două ori în aceeaşi lună! 

— Indexatorii se spitalizează adesea? Întrebă încet Leyel. 

— De ce? 

— Stress. 

— Nu există stress în munca asta, spuse Zay. Doar joacă. 
Venim aici ca răsplată pentru munca noastră în alte părţi 
ale bibliotecii. 

— Înţeleg. Acum vine vremea când bibliotecarul are ocazia 
să citească unele cărţi din bibliotecă. 

— Am ales cu toţii această carieră pentru ca iubim cărţile. 
Chiar şi pe cele vechi, ineficiente, din hârtie. Indexarea este 
ca şi. Scrisul pe marginile foilor. 

Ideea era uluitoare. 

— Să scrii în cărţile altora? 

— Tot timpul s-a făcut asta, Leyel. Cum te poţi angaja într- 
un dialog cu autorul dacă nu scrii pe margine răspunsurile 
şi argumentele tale? Uite-o. 

Zay o luă înainte pe sub o arcadă joasă şi cobori câteva 
trepte. 

— Am auzit o voce de bărbat cu tine, Zay, spuse Deet. 

— Era a mea, spuse Leyel. 


Dădu colţul şi o zări. După o călătorie atât de lungă pentru 
a da de ea, se gândi, preţ de o clipă halucinantă, că nu o va 
recunoaşte. Că programele din calculator amestecaseră la 
întâmplare camerele şi bibliotecarii, astfel că dăduse peste 
o femeie care semăna doar cu soţia sa; va trebui să se 
obişnuiască din nou cu ea. 

— Mi s-a părut mie, spuse Deet. 

Se ridică de la staţia de lucru şi îl îmbrăţişă. Chiar şi asta îl 
uimi, deşi ea îl îmbrăţişa de obicei atunci când se întâlneau. 
Doar scena este alta, îşi spuse el. Mă surprinde pentru că 
de obicei aşa mă întâmpină acasă, într-un mediu familiar. Şi 
de obicei Deet este cea care soseşte, nu eu. 

Sau aici parcă îmbrăţişarea avusese mai multă căldură? 
Ca şi cum îl iubea mai mult când era în acest loc decât 
acasă? Sau poate că această nouă Deet era o persoană mai 
caldă, mai confortabilă. 

Am impresia că o bucură prezenţa mea aici. 

Leyel se frământă stânjenit, timid. 

— Dacă ştiam că deranjez., începu el. Pentru ce simţea 
nevoia asta acută să se scuze? 

— Ce necazuri? Întrebă Zay. 

— Strigătele. Întreruperile. 

— Auzi la el, Deet. Crede că lumea s-a oprit locului din 
cauza unor strigăte. 

În depărtare, se auzea vocea unui bărbat urlând numele 
altcuiva. 

— Se întâmplă mereu, spuse Zay. Eu cred că ar fi mai bine 
să mă întorc. Vreun lacheu de-al lui Mahagonny spumegă 
probabil din cauză că nu i-am permis accesul la cărţile de 
conturi Imperiale. 

— Îmi pare bine că ne-am întâlnit, spuse Leyel. 

— Noroc la drumul de întoarcere, spuse Deet. 

— De data asta este uşor, spuse Zay. 

Se opri doar o dată în drumul spre uşă, nu ca să 
vorbească, ci pentru a introduce o plăcuţă metalică într-o 


fantă aproape neobservabilă din uşă, la nivelul ochilor. Se 
întoarse şi îi zâmbi lui Deet. Apoi dispăru. 

Leyel nu o întrebă ce făcea. Dacă l-ar fi interesat, ar fi spus 
ceva. Însă bănuia că Zay fie decuplase, fie cuplase un sistem 
de înregistrare. Neştiind dacă aici, la bibliotecă, aveau 
intimitate, rămase locului, privind împrejur. Camera lui 
Deet era într-adevăr plină de violete, adevărate, crescând 
în fante din pereţi şi podea. Mirosul era clar, dar nu 
insuportabil. 

— La ce foloseşte camera asta? 

— Este a mea. Cel puţin pentru astăzi. Mă bucur că ai 
venit. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată de locul ăsta. 

— N-am ştiut de el până nu am fost trimisă aici. Nimeni nu 
vorbeşte despre Indexare. Nu vorbim niciodată celor din 
afară. Arhitectul a murit acum trei mii de ani. Doar 
maşiniştii noştri înţeleg cum funcţionează. Este ca. 

— "Ţara minunilor. 

— Exact. 

— Un loc unde toate regulile universului sunt abolite. 

— Deloc, suntem în continuare sub efectul gravitaţiei. 
Inerţia. Chestii din astea. 

— Locul ăsta ţi se potriveşte, Deet. Este parcă făcut 
special pentru tine. 

— Majoritatea celorlalţi primesc extrem de rar această 
cameră. Nu întotdeauna sunt violete. Uneori sunt trandafiri 
agăţători. Alteori brebenei. Se spune că sunt o grămadă de 
flori aici. Totuşi, eu am avut de ambele dăţi parte de violete. 

Leyel nu se mai stăpâni. Râse. Era amuzant. Ce legătură 
să existe între toate astea şi o bibliotecă? Şi totuşi, era un 
lucru minunat să te ascunzi în inima acestui edificiu sobru. 
Se aşeză pe un scaun. Violetele creşteau de pe spătar, 
florile i se frecau de umeri. 

— Până la urmă, te-ai săturat să stai toată ziua închis în 
apartament? Întrebă Deet. 


Bineînţeles că se va mira că ieşise în sfârşit afară, după 
toate invitaţiile ignorate atâta vreme. Totuşi, nu era sigur 
dacă să vorbească sincer sau nu. 

— Am avut nevoie să vorbesc cu tine. 

Aruncă o privire spre fanta la care meşterise Zay în cadrul 
uşii. 

— Singur, continuă el. 

— Suntem singuri, spuse Deet încet. Zay a avut grijă. Cu 
adevărat singuri, ca în apartament. 

Leyel avu nevoie de mai mult de o clipă pentru a-şi da 
seama ce vroia ea să spună. Nu îndrăzni să pronunţe 
cuvântul. Mimă din buze: Comisia? 

— Nu se amestecă niciodată în treburile Bibliotecii. Chiar 
dacă ţi-au pregătit un regim mai special, acum există un 
câmp de interferenţe care blochează conversaţia noastră. 
Dar sunt şanse să nu se mai intereseze de tine până nu ieşi 
de aici. 

Părea nerăbdătoare, agitată. De parcă nu-i făcea plăcere 
să poarte această conversaţie. Ca şi cum ar fi dorit ca el să 
o continue mai repede, pentru a termina. 

— Sper să nu te superi, spuse el. Te-am întrerupt din 
lucru, am zis că doar o dată. 

— Nu face nimic, spuse ea. 

Dar era în continuare tensionată. Ca şi cum se temea de 
ceea ce avea el să spună. 

Aşa încât îi explică toate gândurile pe care le avusese în 
legătură cu limbajul. Tot ceea ce reuşise să scoată din 
lucrările lui Kispitorian şi Magolissian. Deet păru să se 
relaxeze imediat ce îşi dădu seama că el îi vorbea despre 
cercetarea lui. Oare ce o fi neliniştit-o? Se întrebă el. Se 
temea că am venit aici ca să vorbesc despre relaţia noastră? 
Nu prea avea motive. Nu am de gând să pun pe tapet 
probleme care mai rău ar încurca situaţia. 

Când termină de explicat ideile cu care venise, ea dădu din 
cap cu grijă - aşa cum făcuse de o mie de ori înainte, după 
ce el termina de explicat. 


— Nu prea ştiu, spuse ea în cele din urmă. 

Ca de multe alte ori, nu se grăbea să dea un răspuns 
imediat. Însă, ca întotdeauna, el insistă: 

— Dar tu ce crezi? Ea strânse buzele: 

— Nu sunt obişnuită. N-am încercat niciodată o aplicaţie a 
limbajului la teoria comunităţilor. Doar comunicarea în 
jargon, astfel încât nu-ţi pot oferi decât un gând preliminar. 
Poate că grupurile izolate îşi păstrează limbajul - din 
gelozie, pentru că într-un fel face parte din ei. Poate că 
limbajul este cel mai puternic ritual din toate câte există, 
astfel încât oamenii care au acelaşi limbaj se deosebesc 
intim de ceilalţi care nu le înţeleg limbajul. Nu vom şti 
niciodată, nu-i aşa, pentru că de zece mii de ani toată lumea 
vorbeşte Galactica Standard. 

— Deci este nu atât mărimea populaţiei, cât. 

— Cât de mult ţin la limbajul lor. Cât de mult îi defineşte pe 
ei ca o comunitate. O populaţie mare începe să creadă că 
toată lumea vorbeşte ca ei. Ei vor să se distingă într-un fel, 
să formeze o identitate separată. Încep să creeze jargoane 
şi argouri pentru a se separa de ceilalţi. Nu asta se 
întâmplă şi cu vorbirea obişnuită? Copiii încearcă să 
găsească modalităţi de a vorbi, diferite de cele ale 
părinţilor. Profesioniştii vorbesc într-un cod al lor, astfel 
încât neiniţiaţii să nu cunoască parolele. Toate sunt ritualuri 
pentru delimitarea comunităţii. 

Leyel încuviinţă, însă avea o îndoială serioasă. Atât de 
serioasă, încât Deet o sesiză şi ea. 

— Da, Leyel, ştiu. Am interpretat imediat întrebarea ta 
prin prisma disciplinei mele. Ca fizicienii, care cred că totul 
poate fi explicat prin fizică. 

Leyel râse. 

— M-am gândit la asta, dar ceea ce ai spus tu are sens. Şi 
ar explica de ce tendinţa naturală a comunităţilor este să-şi 
diversifice limbajul. Vrem un limbaj comun, un limbaj 
deschis. Dar vrem de asemenea şi un limbaj propriu. Numai 
că un limbaj complet privat nu ar folosi la nimic - cu cine 


am mai vorbi? Astfel încât la formarea comunităţilor, acesta 
îşi creează câteva bariere lingvistice pentru cei aflaţi 
dincolo, câteva coduri pe care nu le vor înţelege decât cei 
de dinăuntru. 

— Şi cu cât o persoană este mai devotată acelei 
comunităţi, cu atât mai fluent va vorbi acel limbaj. 

— Da, are sens, spuse Leyel. Atât de uşor. Vezi cât de mult 
am nevoie de tine? 

Cuvintele lui păreau un uşor reproş: de ce nu ai fost acasă 
atunci când aveam nevoie de tine? Dar nu se putu abţine să 
nu le rostească. Stând aici cu Deet, în acest loc ciudat şi 
înmiresmat, se simţea bine. Oare cum de se îndepărtase de 
el? Pentru el, prezenţa ei făcea din orice loc un cămin. 
Pentru ea, acest loc era „acasă”, indiferent de prezenţa lui. 

— Încercă să-şi pună gândurile acestea în vorbe - 
abstracte, astfel încât să nu rănească. 

— Cred că cea mai mare tragedie este atunci când o 
persoană are un devotament mai mare pentru comunitate 
decât toţi ceilalţi membri. 

Deet nu făcu decât să zâmbească şi ridică sprâncenele. Nu 
înţelegea unde dorea el să ajungă. 

— El vorbeşte mereu limbajul comunităţii, rosti Leyel. 
Numai că ceilalţi nu îi vorbesc, sau cel puţin nu tot timpul. 
Şi cu cât vorbeşte mai mult, cu atât se îndepărtează de 
ceilalţi, până când devine singur. Îţi poţi imagina ceva mai 
trist? Cineva plin de un limbaj, flămând, ca să spunem aşa, 
să îl audă şi totuşi să nu existe nimeni care să îl înţeleagă. 

Ea dădu din cap, căutându-l cu ochii. Înţelege ce spun? El 
o aşteptă să răspundă. Mai mult nu îndrăznea să spună. 

— Însă închipuie-ţi o altă situaţie, spuse ea în cele din 
urmă. Ce-ar fi ca el să plece din locul acela unde nimeni nu 
îl înţelege şi să meargă într-un alt loc şi dintr-o dată să audă 
sute de voci, mii, vorbind cu cuvintele care lui i-au fost atât 
de dragi. Apoi să-şi dea seama că de fapt nu cunoscuse 
deloc limbajul. Cuvintele au sute de înţelesuri şi nuanţe pe 
care el nu le bănuise niciodată. Pentru că fiecare vorbitor 


schimbase limbajul puţin, în felul lui. Şi când a vorbit în cele 
din urmă, vocea lui i-a sunat ca o muzică în urechi, iar 
ceilalţi l-au ascultat încântați, prinşi, muzica lui fiind ca apa 
dintr-o fântână. Iar el şi-a dat seama că până atunci nu 
fusese acasă. 

Leyel nu-şi amintea ca Deet să fi sunat vreodată atât de. 
Melodios. Da, Deet cânta. Ea este persoana despre care 
vorbeşte. În locul acesta vocea ei este diferită, asta vrea să 
spună. Acasă, cu mine, a fost singură. Aici, în bibliotecă, a 
găsit alţi oameni care vorbesc limbajul ei secret. Nu că a 
vrut ca mariajul nostru să nu reuşească. Ea a sperat, dar eu 
nu am înţeles-o niciodată. Aceşti oameni au înţeles-o. Aici 
este acasă, asta încearcă ea să-mi spună. 

— Înţeleg, o linişti el. 

— Înţelegi? 

Ea îl privi atent în ochi. 

— Cred că da. Totul este în regulă. Ea îi aruncă o privire 
întrebătoare. 

— Vorbesc serios, este în regulă. Este bine. Acest loC. Este 
bun. 

Ea părea uşurată, dar nu complet. 

— Nu artrebui să fii atât de trist, Leyel. Este un loc vesel. 
lar aici ai putea face tot ceea ce faci şi acasă. 

În afară de a te iubi ca jumătatea mea, şi tu să mă iubeşti 
ca pe cealaltă jumătate a ta. 

— Da, sunt sigur. 

— Nu, vorbesc serios. Ceea ce faci tu acum. Îmi dau seama 
că te apropii de ceva. De ce să nu lucrezi aici, unde putem 
discuta? 

Leyel dădu din umeri. 

— 'Te apropii, nu? 

— De unde să ştiu? Mă învârt ca un înotător noaptea în 
ocean. Poate sunt aproape de țărm, sau poate cămă 
îndepărtez de el. 

— Chiar nu-ţi poţi da seama? Adineauri, nu ne-am 
apropiat? 


— Nu. Chestia asta cu limbajul. Dacă este doar un aspect 
al teoriei comunităţilor, atunci nu poate fi răspunsul la 
originea omenirii. 

— De ce? 

— Pentru că multe primate au comunităţi. Multe alte 
animale. Turmele, de exemplu. Chiar şi bancurile de peşti. 
Orice organism multicelular este o comunitate. Astfel încât 
dacă diversitatea lingvistică se naşte din comunitate, atunci 
este inerentă la animalele preumane şi deci nu face parte 
din definiţia omenirii. 

— Aha. Înţeleg. 

— Exact. 

Ea părea dezamăgită. Ca şi cum chiar sperase că vor găsi 
răspunsul chiar acolo, în acea zi. Leyel se ridică în picioare. 

— Foarte bine. Mulţumesc pentru ajutor. 

— Nu cred că ţi-am fost de ajutor. 

— O, ba da. Mi-ai arătat că mergeam pe un drum înfundat. 
M-ai scutit de o grămadă de. Gânduri inutile. Acesta este 
progresul în ştiinţă, să ştii care răspunsuri nu sunt 
adevărate. 

Desigur, cuvintele lui aveau un dublu înţeles. Ea îi arătase 
de asemenea că mariajul lor era un drum înfundat. Poate că 
l-a înţeles. Poate că nu. Nu avea importanţă. Elo înţelesese 
pe ea. Povestioara aceea cu persoana care descoperise un 
loc unde se simţea ca acasă. Cum ar fi putut rata înţelesul? 

— Leyel, spuse ea. De ce nu-i întrebi pe indexatori? 

— Crezi că bibliotecarii pot găsi răspunsuri acolo unde eu 
nu le-am găsit? 

— Nu neapărat bibliotecarii. Indexatorii. 

— Ce vrei să spui? 

— Scrie întrebările tale. Toate căile pe care le-ai urmat. 
Diversitatea lingvistică. Limbajul primatelor. Şi celelalte 
întrebări, cele mai vechi. Arheologice, istorice. Biologice. 
Formele de înrudire. Obiceiurile. Tot ce ţi-a trecut prin 
minte. Pune-le împreună ca nişte întrebări. Apoi le vom 
indexa. 


— Veţi indexa întrebările mele? 

— Da, asta facem noi - citim nişte lucruri, ne gândim la 
altele care s-ar putea înrudi cu ele şi le legăm. Nu spunem 
ce înseamnă conexiunea, dar ştim că înseamnă ceva, că este 
reală. Nu-ţi vom da răspunsuri, Leyel, dar dacă urmăreşti 
indexul, te-ar putea ajuta să te gândeşti la conexiuni. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Crezi că doi 
indexatori ar avea timp să lucreze la asta? 

— Nu doi. Iort. 

— Dar este absurd, Deet. Nici în gând nu aş cere aşa ceva. 

— Eu da. Noi nu suntem supravegheați aici, Leyel. Nu 
primim note. Slujba noastră este să citim şi să gândim. De 
obicei avem câteva sute de proiecte pe rol, dar timp de ozi 
putem lucra cu toţii la acelaşi document. 

— Ar fi o pierdere. Oricum nu pot publica nimic, Deet. 

— Nu trebuie să fie publicat. Nu înţelegi? Nimeni în afară 
de noi nu ştie ce facem aici. Îl putem lua ca pe un document 
nepublicat şi să lucrăm la el foarte bine. Biblioteca nu îl va 
înregistra ca pe un document întreg. 

Leyel dădu din cap: 

— Şi dacă mă vor conduce la răspuns? Ce am să fac, am să 
public lucrarea cu două sute de coautori? 

— Va fi lucrarea ta, Leyel. Noi nu suntem decât indexatori, 
nu autori. lot tu va trebui să faci conexiunile. Lasă-ne să 
încercăm. Lasă-ne să luăm parte. 

Dintr-o dată, Leyel înţelese de ce insista ea atât de mult. 
Să-l implice în afacerile bibliotecii, era o modalitate de a 
pretinde că el încă mai făcea parte din viaţa ei. Putea crede 
că nu l-a părăsit, dacă el devenea membru al noii ei 
comunităţi. 

Dar ea nu ştia cât de insuportabilă va fi această situaţie? 
Să o vadă aici, atât de fericită fără el? Să vină aici doar ca 
un prieten printre mulţi alţii, când odată fuseseră - sau cel 
puţin aşa crezuse el - un suflet indivizibil? Cum ar putea 
face aşa ceva? 


Şi totuşi, ea dorea lucrul acesta, îşi putea da seama din 
felul în care îl privea, atât de feciorelnic, atât de rugător, 
încât îşi aminti de momentul în care se îndrăgostiseră, pe o 
altă planetă. Îl privea în felul acesta ori de câte ori el insista 
să plece. Când ea credea că avea să-l piardă. 

Oare nu ştia cine pe cine pierduse? 

Nu contează. Ce contează, dacă ea nu înţelege? Dacă ea 
va fi fericită cu el prefăcându-se doritor să facă parte din 
noua ei casă, membru printre aceşti bibliotecari - dacă 
vroia ca el să-şi supună munca de o viaţă acestor absurzi 
indexatori, de ce nu? Ce l-ar costa? Poate că scrierea 
tuturor întrebărilor în ordine l-ar putea chiar ajuta. Şi poate 
ca ea avea dreptate. Poate un index l-ar putea ajuta să 
rezolve problema originilor. 

Poate că dacă venea aici, va fi o mică parte din viaţa ei. Nu 
ar fi ca mariajul. Însă din moment ce acel lucru era 
imposibil, atunci poate că ar păstra din ea suficient cât să 
rămână el însuşi, persoana care o iubise în toţi aceşti ani. 

— Bine, spuse el. Am să le scriu şi am să le aduc. 

— Cred că-ţi putem fi de ajutor. 

— Da, spuse el, prefăcându-se mai convins decât era. 
Poate. Porni spre uşă. 

— Trebuie să pleci? El încuviinţă. 

— Eşti sigur că poţi găsi drumul de ieşire? 

— Doar dacă nu s-au mutat camerele. 

— Nu, se mută doar noaptea. 

— Atunci voi găsi uşor drumul. Făcu câţiva paşi spre ea, 
apoi se opri. 

— Ce-i? Făcu ea. 

— Nimic. 

— Aha. 

Părea dezamăgită. 

— Credeam că ai să mă săruţi la plecare. Apoi se bosumflă 
ca un copilaş de trei ani. 

El râse. O sărută - ca pe un copil de trei ani - şi apoi plecă. 


Timp de două zile, pierdu vremea. O vedea pe Deet 
plecând dimineaţa, apoi încerca să citească, să vadă benzile 
video, orice. Nimic nu îi atrăgea atenţia. Începu să se 
plimbe. Odată merse chiar sus, pe cupolă, ca să vadă cerul 
liber. Era o noapte plină de stele. Niciuna dintre ele nu îi 
spunea ceva deosebit. Nimic nu mai ţinea. Unul dintre 
programele video avusese un moment, foarte scurt, o scenă 
de pe o lume semiaridă, unde o plantă ciudată crescuse şi 
se uscase la maturitate, rupându-se din rădăcină. Vântul a 
suflat-o, împrăştiind seminţele. Pentru un moment, simţi că 
el este acea plantă - sunt şi eu la fel de uscat ca ea, 
rostogolindu-mă prin solul arid? Dar nu, ştia că nu era 
adevărat, pentru că rostogolirea avea suficientă putere 
pentru a împrăştia seminţele. Leyel nu mai avea seminţe. 
Se împrăştiaseră cu mult timp în urmă. 

În a treia dimineaţă se privi în oglindă şi râse sumbru. 

— Aşa se simt oamenii înainte să se sinucidă? Se întrebă 
el. 

Bineînţeles că nu. Ştia că juca teatru. Nu simţea deloc 
nevoia de a muri. 

Dar apoi se gândi că dacă sentimentul inutilităţii va 
continua, dacă nu va găsi nimic în care să se implice, atunci 
ar fi fost ca şi mort, nu-i aşa, pentru că rămânerea în viaţă 
însemna ceva mai mult decât încălzirea hainelor pe care le 
purta. 

Se aşeză la scriptor şi începu să formuleze întrebările. 
Apoi, sub fiecare întrebare, explica cum încercase să afle 
răspunsul, şi de ce nu reuşise. Atunci veneau alte întrebări - 
Deet avusese dreptate, simplul proces de sumarizare a 
propriilor cercetări infructuoase făcea ca răspunsurile să 
fie fantastic de aproape. Era un exerciţiu bun. Şi chiar dacă 
nu va găsi niciodată răspuns, această listă de întrebări ar 
putea ajuta pe cineva cu un intelect mai clar - sau cu o 
informaţie mai bună - peste câteva decenii, sau secole, sau 
milenii. 


Deet sosi acasă şi se băgă în pat; Leyel nu terminase încă. 
Ea cunoştea expresia lui atunci când era pe deplin implicat 
în ceva - nu făcu nimic pentru a-l deranja. El o observă, 
dându-şi seama că-l lăsa în pace. Apoi se apucă din nou de 
scris. 


A doua zi de dimineaţă, ea se trezi găsindu-l întins lângă 
ea, îmbrăcat. O capsulă cu un mesaj personal stătea pe 
podea, în drum spre baie. Leyel terminase de formulat 
întrebările. Ea se aplecă, îl ridică, îl luă şi merse cu el la 
bibliotecă. 

— Deet, întrebările lui nu sunt deloc formale. 

— Ţi-am spus. 

— Hari avea dreptate. Cu toate că părea un diletant, cu 
toţi banii lui şi disprețul pentru universităţi, este un om de 
bună calitate. 

— Deci A Doua Fundaţie va avea de câştigat dacă reuşeşte 
să găsească un răspuns la întrebarea lui? 

— Nu ştiu, Deet. Hari era prezicătorul. Probabil omenirea 
este deja umană, aşa că nu este ca şi cum ar trebui să 
reluăm procesul. 

— Crezi? 

— Ce, vrei să găsim o planetă nelocuită, să punem acolo 
câţiva locuitori, să-i lăsăm să se sălbăticească şi să ne 
întoarcem peste o mie de ani ca să-i facem oameni? 

— Am o idee mai bună. Să luăm zece mii de lumi care-şi 
duc viaţa ca nişte animale, mereu flămânde, mereu gata să 
muşte, şi să le arătăm cine sunt. Apoi, după ce se vor privi 
clar în oglindă, sa ne întoarcem şi să le arătăm cum să 
devină cu adevărat oameni, în loc să aibă rare accese de 
omenie. 

— Bine. Hai să facem asta. 

— Ştiam că ai să fii de acord cu mine. 

— Tu ai grijă ca soţul tău să afle cum se realizează chestia 
asta. Apoi vom avea suficient timp la dispoziţie pentru a 
pune totul în aplicare. 

Când indexul fu terminat, Deet îl aduse pe Leyel cu ea la 
bibliotecă. Nu-l duse la Indexare, ci îl instală într-o cameră 
de studiu particular cu multe videouri - numai că în loc să-i 
dea iluzia unor ferestre deschise spre scena de afară, 
ecranele umpleau toţi pereţii, de la podea până la tavan, 
astfel încât avea impresia că se afla în vârful unui munte, 


fără pereţi sau balustrade care să-l împiedice să cadă. Avea 
amețeli când privea de jur împrejur - doar uşa rupea iluzia. 
Pentru o clipă, se gândi să ceară o altă cameră. Dar apoi îşi 
aduse aminte de indexatori şi îşi spuse că poate şi el ar 
lucra mai bine dacă ar ieşi puţin din poziţia de echilibru. 

La început, indexarea părea simplu de urmărit. Aduse 
prima pagină a întrebărilor sale pe display-ul lectorului şi 
începu să citească. Lectorul îi urmărea pupilele, astfel încât 
ori de câte ori se oprea pentru a privi mai cu atenţie un 
cuvânt, alte referinţe începeau să apară în spaţiul de lângă 
pagina pe care o citea. Apoi privea una dintre referinţe. 
Dacă era neinteresantă sau evidentă, trecea la următoarea 
referinţă, iar prima se dădea înapoi pe display, discret, dar 
în continuare acolo, dacă cumva îşi schimba părerea şi o 
dorea din nou. 

Dacă o referinţă îl interesa, atunci când ajungea la ultima 
linie de pe display se extindea la mărime completă pentru a 
se aşeza în faţa textului principal. Apoi, dacă acest nou 
material fusese indexat, atrăgea noi referinţe. Şi tot aşa, 
ducându-l din ce în ce mai departe de materialul original, 
până când se hotăra să se întoarcă şi să reia de acolo de 
unde începuse diversiunea. 

Până acum, indexul se comportase normal. De-abia după 
ce avansă în citirea întrebărilor îşi dădu seama de 
ciudăţenia lui. De obicei, referinţele din index se legau de 
cuvintele importante, astfel încât atunci când vroiai să te 
opreşti şi să te gândeşti fără a aduce în faţă o grămadă de 
referinţe pe care nu le doreai, nu trebuia decât să-ţi menţii 
privirea focalizată în zona cu fraze goale, cum ar fi „Dacă 
asta ar fi să.” Toţi cei care se obişnuiseră să citească 
documente indexate învățau curând acest truc şi devenea 
aproape un reflex. 

Dar când Leyel se opri asupra unor astfel de fraze goale, 
referinţele veneau oricum. Şi, în loc să aibă o legătură reală 
cu textul, uneori referinţele erau perverse sau comice sau 
explicative. De exemplu, se oprise în mijlocul argumentului 


său cum că cercetările arheologice în vederea descoperirii 
edificiilor primitive erau inutile în căutare, pentru că toate 
culturile „primitive” reprezentau un declin de la o cultură 
de bază. Scrisese fraza „Iot acest primitivism este util doar 
pentru că ne previne ce am putea deveni noi dacă suntem 
neatenţi şi nu avem grijă să păstrăm legăturile fragile cu 
civilizaţia.” Din obişnuinţă, ochii săi se focalizară asupra 
unor cuvinte goale, „ce am putea deveni noi”. Nimeni nu 
putea indexa o frază ca asta. 

Şi totuşi, ei o făcuseră. Apărură câteva referinţe. Şi, în loc 
să rămână cu reveria lui, fu distras, atras de indexatorii 
care se legaseră de o frază atât de absurdă. 

Una dintre referinţe era o frază, de fapt un cântec de 
leagăn ale cărui versuri le ştiuse cândva, dar le uitase: 

Bătrână Bunică Zăpăcită Rachetele sunt toate trandafirii. 

Ridică-te, coboară-te, toate cad jos. 

Pentru ce pusese indexatorul asta aici? Primul lucru care îi 
veni lui Leyel în minte fu o imagine cu el şi câţiva dintre 
copiii servitorilor, pe vremuri, ţinându-se de mână şi 
mergând în cerc mereu şi mereu până ajungeau la ultimele 
cuvinte, când se aruncau la pământ şi râdeau ca nebunii. 
Genul de joc la care doar copiii s-ar putea gândi că este 
amuzant. 

Ochii săi zăbovind asupra poemului, acesta trecu pe 
partea principală a display-ului, şi apărură alte referinţe. 
Unul era un articol despre evoluţia poemului, speculând că 
ar fi putut apărea în perioada primelor zboruri spaţiale de 
pe planeta de origine, când rachetele erau folosite pentru a 
scăpa de gravitația planetei. Din cauza asta fusese poemul 
indexat la articolul său? Pentru că era legat de planeta de 
origine? 

Nu, era prea banal. Un alt articol despre poem era mai 
util. Acesta respingea ideea rachetelor de pe vremuri, 
pentru că cea mai veche versiune a poemului nu folosise 
niciodată cuvântul „rachetă”. Cea mai veche versiune 
cunoscută era cam aşa: 


Să rupem un trandafir, Să-i facem o poză, Să ne lovim, să 
ne lovim, Toţi cădem jos. 

Evident, scrisese comentatorul, acestea erau cuvinte rară 
sens - versiunile ulterioare apăruseră din cauză că cei mici 
insistaseră să aibă totuşi un sens. 

Şi Leyel avu impresia că de aceea legase indexatorul 
poemul de fraza sa - din cauză că poemul iniţial nu avusese 
sens, însă noi insistaserăm să îi dăm unul. 

Era un comentariu asupra întregii lucrări a lui Leyel 
despre origini? Indexatorul avea impresia că era inutil? 

Nu. Poemul fusese legat de fraza „ce am putea deveni noi 
dacă”. Poate că indexatorul spunea că oamenii sunt ca acest 
poem - vieţile noastre nu au sens, dar noi insistăm să le 
dăm unul. Oare nu spusese şi Deet aşa ceva, pe vremuri, 
când vorbea despre rolul povestitorilor în formarea 
comunităţilor? Universul se opune cauzalităţii, spunea ea. 
Însă inteligenţa umană o cere. Astfel încât spunem poveşti 
pentru a impune relaţia cauzală între evenimentele lumii 
înconjurătoare care nu au legătură între ele. 

Asta ne include şi pe noi, nu? Vieţile noastre sunt un 
nonsens, însă le impunem o poveste, ne sortăm memoria în 
lanţuri cauză-efect, forţând-o să găsească un sens chiar şi 
atunci când nu există niciunul. Apoi luăm suma povestirilor 
noastre şi îi spunem acestei sume „sine”. Acest poem ne 
arată procesul - de la aleator la sens - şi apoi credem că 
înțelesurile noastre sunt „adevărate”. 

Însă toţi copiii se acomodaseră cu noua versiune a 
poemului. Prin anul 2000 E. G. Nu mai exista decât 
versiunea finală, care de atunci a rămas constantă. Cum se 
face că toţi copiii, de pe toate lumile, fuseseră de acord cu 
ultima versiune? Cum se răspândise schimbarea? Zece mii 
de copii de pe zece mii de lumi au făcut în acelaşi timp 
aceeaşi schimbare? 

Probabil că răspândirea se făcuse oral. Un puşti de undeva 
făcea o schimbare şi versiunea lui se răspândea. După 
câţiva ani, toţi copiii din împrejurimi folosesc noua versiune, 


apoi toţi copiii din oraş, de pe planetă. Se putea răspândi 
foarte repede, pentru că fiecare generaţie de copii ţine 
doar câţiva ani - cei de şapte ani ar putea considera 
versiunea drept o glumă, dar o repetă adesea celor de cinci 
ani. Peste câţiva ani, nimeni nu-şi mai aminteşte de vechea 
versiune. 

O mie de ani este suficient pentru ca noua versiune a 
poemului să se răspândească. Sau cinci sau o duzină de 
versiuni noi se întâlnesc şi se amestecă, se absorb una într- 
alta, apoi se răspândesc din nou, spre lumi care revizuiseră 
poemul deja, o dată sau de două ori. 

Şi stând acolo, mestecând aceste gânduri, avu imaginea 
unei reţele de copii, legaţi unul de altul prin firele acestui 
poem, extinzându-se din planetă în planetă, în întreg 
Imperiul, apoi din nou înapoi, de la o generaţie de copii la 
cea anterioară, o reţea tri-dimensională care lega toţi copiii, 
de la începuturi. 

Şi pe măsură ce fiecare copil creştea mare, se rupea de 
firele acelui poem. Acum nu mai întindea mâinile pentru a 
se uni cu ceilalţi copii ori de câte ori auzea cuvintele 
„Bătrâna Bunică Zăpăcită”. Acum nu mai făcea parte din 
cântec. 

Însă copii lui, da. Apoi nepoţii. Toţi dând mâna unii cu alţii, 
trecând dintr-un cerc într-altul, într-un lanţ nesfârşit de 
oameni ajungând până la un cine ştie ce ritual de mult uitat 
al omenirii. Poate, poate chiar de pe prima lume. 

Imaginea era atât de clară, atât de puternică, încât atunci 
când remarcă din nou display-ul lectorului, tresări de parcă 
se trezise din somn. Trebui să se adune, respirând adânc, 
pentru a se calma, pentru a-şi domoli bătăile inimii. 

Găsise o parte a răspunsului, deşi încă nu îl înţelegea. 
Acea reţea care uneşte toţi copiii face parte din ceea ce ne 
face umani, deşi nu ştia de ce. Acest index straniu şi pervers 
al unei fraze fără sens îi dăduse o nouă modalitate de a privi 
problema. Nu că universala cultură a copiilor ar fi fost o 


idee nouă. Însă nu îşi pusese problema: avea sau nu 
legătură cu originea omenirii? 

Asta intenţionase indexatorul să spună incluzând poemul 
în comentariu? Avusese aceeaşi viziune ca şi Leyel? 

Poate, dar poate nu. Poate fusese o simplă idee care îl 
făcuse pe indexator să se gândească la transformare - să 
îmbătrâneşti, ca Bătrâna Bunică Zăpăcită? Sau poate 
fusese un gând abstract despre răspândirea omenirii 
printre stele, departe de planeta de origine, care îl făcuse 
pe indexator să se gândească la poemul care spunea cum 
rachetele se ridică de pe planetă, zboară puţin, apoi 
coboară pentru a se aşeza pe planetă. Cine ştie ce o fi 
însemnat acest poem pentru indexator? Cine ştie la ce se 
gândise atunci când îl legase de fraza respectivă? 

Apoi îşi imagină că Deet făcuse această conexiune 
specială. Nu avea nici un motiv să creadă că fusese opera 
ei, numai că, pentru el, ea era reprezentanta tuturor 
indexatorilor. Se alăturase lor, devenise una de-a lor, astfel 
încât după ce se făcea indexarea, avea şi ea partea ei. Asta 
însemna să faci parte dintr-o comunitate - toată munca ei 
devine, într-o anumită măsură, munca ta. Tot ceea ce 
făcuseră toţi indexatorii laolaltă făcuse şi Deet. 

Din nou îi veni în minte imaginea unei reţele, numai că de 
data aceasta era topologic imposibilă, răsfrântă spre sine 
însăşi, astfel încât orice parte a marginii ai fi ţinut, ţineai 
toată marginea, dar şi mijlocul. Totul era întregul, şi fiecare 
parte conţinea întregul în ea. 

Dar dacă asta era adevărat, atunci, când Deet venise să se 
alăture bibliotecii, înseamnă că la fel făcuse şi Leyel, 
deoarece ea îl conţinea pe Leyel. Astfel încât venind aici, ea 
nu îl părăsise deloc. Însă îl introdusese într-o nouă urzeală, 
astfel încât în loC. Să piardă ceva, câştigase. El făcea parte 
din toate acestea pentru că ea făcea parte, iar dacă avea să 
o piardă, era numai din cauză că o respinsese. 

Leyel îşi acoperi ochii cu mâinile. Cum de ajunsese să se 
gândească la căsătoria sa, plecând de la problema 


originilor? Acum avea impresia că este pe cale să ajungă la 
o înţelegere profundă, iar în momentul următor cădea în 
introspecţie. 

Înlătură toate referinţele cu „Bătrâna Bunică Zăpăcită” 
sau „Să Rupem un Trandafir”, sau ce or fi fost, şi se întoarse 
la citirea documentului original, încercând să-şi 
concentreze gândurile pe subiectul articolului. 

Totuşi, era o bătălie pierdută. Nu putea scăpa de 
seducătoarea atracţie a indexului. Citea despre folosirea 
uneltelor şi a tehnologiei, despre cum aceasta nu putea fi 
linia de demarcaţie între oameni şi animale, întrucât 
animalele învăţaseră să se folosească de unelte şi le 
învăţaseră şi pe altele. 

Apoi, brusc, indexul îl puse să citească o veche poveste 
despre un om care a vrut să fie cel mai mare geniu al 
tuturor timpurilor, crezând că singurul lucru care îl 
împiedica să îşi atingă scopul erau orele pierdute în somn. 
Astfel încât a inventat o maşină care să doarmă în locul lui, 
iar aceasta a funcţionat foarte bine până când el şi-a dat 
seama că maşina visa toate visele lui. Apoi i-a cerut maşinii 
să-i povestească visele. 

Maşina i-a povestit cele mai uimitoare, strălucitoare 
gânduri imaginate vreodată de om - mult mai înțelepte 
decât ar fi putut acest om să inventeze în timpul stării de 
veghe. Omul a luat un ciocan şi a distrus maşina, astfel încât 
să-şi recapete visele. Dar când a început din nou să viseze, 
n-a mai fost în stare să atingă claritatea pe care o avusese 
maşina. 

Bineînţeles, nu putea publica ceea ce scrisese maşina - ar 
fi fost de neimaginat să spui că produsul unei maşini este 
opera unui om. După ce omula murit - de desperare - s-a 
găsit textul tipărit cu ceea ce scrisese maşina şi s-a crezut 
că îl scrisese omul, după care îl ascunsese. Textul s-a 
publicat, apoi omul a fost considerat, postum, cel mai mare 
geniu din câte existaseră vreodată. 


Această povestire era universal considerată ca una de 
groază, pentru că maşina furase o parte din mintea omului 
şi o folosise pentru a-l distruge, ceea ce constituia o temă 
mult vehiculată. Dar de ce se referise indexatorul la ea în 
mijlocul unei argumentări despre confecţionarea uneltelor? 

Leyel ajunse în cele din urmă la concluzia că această 
poveste în sine era un fel de unealtă. Exact ca maşina 
construită de omul din poveste. Povestitorul a pus visele 
sale în poveste, apoi când oamenii au citit-o sau au auzit-o, 
visele sale - coşmarurile sale - au ieşit la iveală pentru a 
trăi în memoria lor. Clar, net, teribil şi adevărat, ei au primit 
acele vise. Şi totuşi dacă el ar fi încercat să le spună 
aceleaşi adevăruri, direct, nu în forma unei poveşti, oamenii 
ar fi gândit că ideile lui erau idioate şi meschine. 

Apoi îşi aminti cum îi spusese Deet că oamenii absorb 
poveşti de la comunităţile lor, implicându-se în aceste 
povestiri, formându-şi o autobiografie spirituală. Ei îşi 
amintesc despre ei înşişi ca făcând ceea ce făceau eroii din 
povestiri şi continuă să perpetueze actele eroilor în viaţa lor 
de zi cu zi sau, dacă nu reuşesc, ajung să se compare cu 
standardele impuse de povestire. Poveştile devin astfel 
conştiinţa umană, oglinda umană. 

Din nou, ca de multe alte ori, termină aceste gânduri 
punându-şi mâinile la ochi, încercând să închidă imaginile 
cu reţeaua şi oglinzile, lumi şi atomi, până când, în final, 
deschise ochii şi le văzu pe Deet şi pe Zay stând în faţa lui. 

Nu, deasupra lui. Era aşezat pe un pat scund, iar ele 
îngenuncheaseră lângă el. 

— Sunt bolnav? Întrebă el. 

— Sper că nu, spuse Deet. Te-am găsit întins pe podea. 
Eşti epuizat, Leyel. Ţi-am mai spus. Trebuie să mănânci, 
trebuie să dormi ca un om normal. Nu mai eşti atât de 
tânăr. Nu-ţi poţi permite ritmul ăsta de lucru. 

— De-abia începusem. Zay chicoti uşor. 

— Auzi la el, Deet. 'Ţi-am spus că a fost atât de prins încât 
nu şi-a dat seama nici măcar ce zi este. 


— Ai făcut asta timp de trei săptămâni, Leyel. Ultima 
săptămână nici măcar nu ai mai venit acasă. Ţi-am adus 
mâncare, şi nu ai mâncat-o. Oamenii vorbesc cu tine, iar tu 
uiţi că porţi o conversaţie, cazi într-un fel de. Transă. Leyel, 
mai bine nu te aduceam aici, mai bine nu ţi-aş fi sugerat 
niciodată chestia cu indexarea. 

— Nu! Strigă Leyel. 

Se strădui să se ridice în capul oaselor. 

La început Deet încercă să-l împingă la loc, insistând că 
trebuia să se odihnească. Zay îl ajută să stea în capul 
oaselor. 

— Lasă-l să vorbească, spuse ea. Faptul că eşti soţia lui nu 
înseamnă că-l poţi opri să vorbească. 

— Indexul este minunat, spuse Leyel. Ca un tunel deschis 
în mintea mea. Văd lumină la capăt, mă îndrept spre ea, 
ajung foarte foarte aproape, apoi mă trezesc şi nu sunt 
decât eu şi locul acela cu paginile de pe lector. Mereu pierd. 

— Nu, Leyel, noi te pierdem pe tine. Indexul te otrăveşte, 
îţi ia minţile. 

— Nu fi absurdă, Deet. Tu ai sugerat asta, şi ai avut 
dreptate. Indexul mă surprinde mereu, mă face să gândesc 
altfel. Am deja unele răspunsuri. 

— Răspunsuri? Întrebă Zay. 

— Nu ştiu cât de bine le pot explica. Ceea ce ne face 
oameni. Are legătură cu comunităţile şi poveştile şi uneltele 
şi. Are legătură cu tine şi cu mine, Deet. 

— Sper că suntem oameni, spuse ea tachinându-l cu 
blândeţe. 

— Am trăit împreună atâţia ani şi am format o comunitate. 
Cu copiii noştri, până au plecat, apoi doar noi. Dar eram ca 
animalele. 

— Doar câteodată, spuse ea. 

— Vreau să spun, ca animalele de turmă sau ca triburile 
primitive sau ca orice comunitate care stă unită prin 
ritualuri şi obiceiuri de moment. Noi aveam obiceiurile 
noastre. Limbajul nostru privat, cu vorbe şi gesturi, cu 


dansuri, tot ce pot face de asemenea stolurile de gâşte şi 
roiurile de albine. 

— Foarte primitiv. 

— Da, este adevărat, nu-ţi dai seama? Este o comunitate 
care moare cu fiecare generaţie. După ce murim noi, Deet, 
luăm totul cu noi. Alţi oameni se vor căsători, dar niciunul 
dintre ei nu va şti dansurile noastre şi limbajul şi. 

— Vor şti copiii noştri. 

— Nu, exact asta vreau să spun. Ei ne-au cunoscut, poate 
chiar cred că ne cunosc, dar ei n-au făcut niciodată parte 
din comunitatea mariajului nostru. Nimeni n-a făcut. 
Nimeni nu poate face parte. De aceea, când am avut 
impresia că mă părăseşti pentru această. 

— De unde ţi-a venit ideea că. 

— Taci, Deet, o opri Zay. Lasă-l să vorbească. 

— Când am avut impresia că mă părăseşti, m-am simţit ca 
mort, pentru că pierdeam totul, pentru că nu mai făceai 
parte din mariajul nostru şi atunci nu mai aveam nimic. 
Înţelegi? 

— Nu văd ce legătură are asta cu originile umane, Leyel. 
Ştiu doar că nu te voi părăsi niciodată şi nu-mi imaginez că 
ai crezut. 

— Nu-l perturba, Deet. 

— Copiii. Toţi copiii. Ei joacă Bătrâna Bunică Zăpăcită, apoi 
cresc mari şi nu se mai joacă, astfel încât comunitatea 
acestor cinci sau şase copii nu mai există. Însă alţi copii 
joacă. Cântă poemul. Timp de zece mii de ani! 

— Asta ne face umani? Cântecele de copii? 

— Ei fac parte toţi din aceeaşi comunitate! Peste tot 
spaţiul dintre stele, ei sunt în continuare conectaţi unul cu 
altul, ei sunt într-o oarecare măsură aceiaşi copii. Zece mii 
de ani, zece mii de lumi, cvintilioane de copii, şi toţi cunosc 
poemul, toţi l-au jucat. Poveste şi ritual. Nu mor împreună 
cu tribul, nu se opresc la marginea drumului. Copii care nu 
se întâlnesc niciodată faţă în faţă, care trăiesc atât de 
departe încât lumina încă nu a reuşit să parcurgă distanţa 


dintre ei, ei aparţin aceleiaşi comunităţi. Suntem umani 
pentru că am cucerit timpul şi spaţiul. Am cucerit bariera 
ignoranței perpetue dintre o persoană şi alta. Am găsit o 
modalitate să strecor ideile mele în capul tău şi pe ale tale 
în capul meu. 

— Dar astea sunt idei pe care întotdeauna le-ai respins, 
Leyel. Limbajul şi comunitatea şi. 

— Nu. Nu doar limbajul, nu doar triburile de cimpanzei 
ţipând unul la altul. Poveştile, basmele, creaţii epice care 
definesc o comunitate, mituri care ne învaţă cum 
funcţionează lumea, pe care le folosim pentru a ne modela 
unii pe alţii. Am devenit o specie diferită, am devenit 
oameni, pentru că am descoperit un mod de a prelungi 
gestaţia dincolo de pântecul mamei, o modalitate de a da 
fiecărui copil zece mii de părinţi pe care nu-i va vedea 
niciodată la faţă. 

Apoi, în cele din urmă, Leyel amuţi, incapabil să găsească 
cuvinte potrivite. Nu putea explica ceea ce se afla în mintea 
sa. Dacă ele nu înțelegeau deja, nu vor înţelege niciodată. 

— Da, spuse Zay. Cred că indexarea lucrării tale a fost o 
idee bună. 

Leyel oftă şi se întinse din nou pe pat. 

— N-ar fi trebuit să încerc. 

— Dimpotrivă, ai reuşit. 

Deet dădu din cap. Leyel ştia de ce - Deet încerca să-i 
spună lui Zay că nu trebuia să-l amăgească pe Leyel cu o 
laudă falsă. 

— Nu-mi face semne, Deet. Ştiu ce spun. Poate nu îl 
cunosc pe Leyel tot atât de bine ca şi tine, însă recunosc 
adevărul atunci când îl aud. Într-un fel, cred că Hari l-a ştiut 
instinctiv. De-asta insistase cu holodisplay-urile, forţându-i 
pe sărmanii cetăţeni ai Tlerminusului să se obişnuiască pe zi 
ce trece cu infailibilitatea lui. Era modul lui de a continua 
să-i creeze, să rămână viu împreună cu ei. Să-i facă să simtă 
că viaţa lor avea un scop. Mit şi creaţie epică, în acelaşi 


timp. Vor purta cu toţii o părticică din Hari exact aşa cum 
copiii duc în mormânt cu ei o parte din părinţii lor. 

La început, lui Leyel nu-i veni să creadă că Hari ar fi 
aprobat ideile lui despre originile omenirii. Apoi începu să-şi 
dea seama că Zay făcuse mai mult decât o simplă afirmaţie. 

— L-ai cunoscut pe Hari Seldon? 

— Un pic, spuse Zay. 

— Ori îi spui, ori nu, o îndemnă Deet. Nu poţi să-l aduci 
până aici, fără să-l duci până la capătul drumului. 

— L-am cunoscut pe Hari aşa cum tu o cunoşti pe Deet, 
mărturisi Zay. 

— Nu! Sări Leyel. Mi-ar fi vorbit despre tine. 

— De ce? Niciodată nu a vorbit despre studenţii săi. 

— A avut mii de studenţi. 

— Ştiu, Leyel. I-am văzut venind şi umplându-i sălile de 
lectură şi ascultându-i fragmentele dispersate din 
psihoistorie. Însă apoi venea aici, aici în bibliotecă, într-o 
cameră pe care cei de la Comisie nu o puteau Spiona, unde 
putea spune cuvinte pe care ei nu aveau cum să le audă, şi 
aici îi învăţa pe adevărații studenţi. Aici este singurul loc în 
care trăieşte ştiinţa psihoistoriei, aici au aplicaţie ideile lui 
Deet despre formarea comunităţilor, unde se vor cristaliza 
ideile tale despre formarea omenirii, ajutându-ne să facem 
calculele pentru următoarea mie de ani. 

Leyel era uluit. 

— În Biblioteca Imperială? Hari a avut o universitate în 
Biblioteca Imperială? 

— Unde în altă parte? La sfârşit a fost nevoit să ne 
părăsească, atunci când a trebuit să-şi publice predicțiile 
despre prăbuşirea Imperiului. Apoi cei de la Comisie au 
început să-l supravegheze pe faţă şi pentru ca să nu ne 
găsească, n-a mai venit niciodată aici. A fost cel mai 
groaznic lucru care ni s-a întâmplat. Ca şi cum pentru noi 
ar fi murit, cu câţiva ani înainte de a-i fi murit trupul. Făcea 
parte din noi, Leyel, aşa cum tu şi cu Deet faceţi parte unul 


din altul. Ea ştie. Ni s-a alăturat înainte ca el să ne 
părăsească. 

Asta îl răni puternic. Să aibă un secret atât de mare şi să 
nu i-l împărtăşească. 

— De ce Deet şi nu eu? 

— Nu-ţi dai seama, Leyel? Supravieţuirea micii noastre 
comunităţi era lucrul cel mai important. Atâta vreme cât 
erai Leyel Forska, stăpân peste una dintre cele mai mari 
averi din istorie, nu puteai face parte din comunitatea 
noastră - acest lucru ar fi adus prea multe comentarii, prea 
multă atenţie. Deet putea veni, deoarece lui Chen nu-i păsa 
prea mult ce făcea ea. Nu ia niciodată în serios femeile şi 
asta este încă una dintre prostiile pe care le face. 

— Însă Hari a dorit mereu să fii printre noi, spuse Deet. 
Cea mai mare teamă a lui era să nu forţezi intrarea în 
Prima Fundaţie, când de fapt te dorea intrat în aceasta. În A 
Doua Fundaţie. 

Leyel îşi aminti ultima convorbire cu Hari. Încercă să-şi 
amintească. L-a minţit Hari vreodată? I-a spus că Deet nu 
putea merge pe Terminus - însă acum, totul căpăta un cu 
totul alt înţeles. Vulpe bătrână! Nu a minţit niciodată, dar 
nici n-a spus adevărul! 

Zay continuă: 

— A fost destul de neplăcut, să găseşti elementul de 
echilibru, să fii încurajat să-l provoci pe Chen suficient cât 
să te jupoaie de avere şi să te uite, dar nu cât să te închidă 
sau să te omoare. 

— Voi aţi pus asta la cale? 

— Nu, Leyel, nu. Oricum avea să se întâmple. Însă erau şi 
alte posibilităţi, pe de o parte de a vă tortura pe tine şi pe 
Deet până la moarte, iar pe de altă parte, tu şi cu Rom să 
conspiraţi împotriva lui Chen şi să preluaţi controlul asupra 
Imperiului. Oricare din aceste două extreme te-ar fi pus în 
imposibilitatea de a face parte din A Doua Fundaţie. Hari a 
fost convins - ca şi Deet, ca şi mine - că tu trebuie să ne 
aparţii nouă. Nu mort. Nu în politică. Aici. 


Era de-a dreptul jignitor că aleseseră pentru el fără ca 
măcar să-i spună. Cum a putut Deet să ţină secretul atâta 
amar de vreme? Şi totuşi, aveau perfectă dreptate. Dacă 
Hari i-ar fi spus despre această A Doua Fundaţie, Leyel ar fi 
fost cuprins de mâncărici, gata să intre imediat în ea. Şi 
totuşi, nu putea intra în ea atâta vreme cât Chen îl 
considera o ameninţare. 

— Ce vă face să credeţi că Chen mă va uita? 

— O, te-a uitat deja. De fapt, cred că până la noapte va uita 
tot ceea ce a ştiut vreodată. 

— Ce vrei să spui? 

— Cum crezi că am îndrăznit să vorbim atât de deschis 
astăzi, după ce am ţinut atâta vreme tăcerea? Acum nu mai 
suntem la Indexare. 

Leyel se simţi parcurs de un fior de teamă. 

— Ne pot auzi? 

— Dacă ne ascultă, da. Totuşi, în acest moment, cei din 
Comisie sunt foarte preocupaţi să-l ajute pe Rom Divart să- 
şi consolideze controlul asupra Comisiei pentru Siguranţa 
Publică. Iar dacă Chen nu a fost încă dus în camera de 
iradiere, va fi dus curând. 

Leyel nu se putu abţine. Vestea era prea bună - sări din 
pat, aproape dansând de bucurie. 

— Rom! După atâţia ani. În sfârşit îl distruge pe bătrânul 
păianjen. 

— Este mai important decât o simplă justiţie sau 
răzbunare, spuse Zay. Suntem absolut siguri că un anumit 
număr de guvernatori, prefecţi şi comandanţi militari vor 
refuza să recunoască şefia Comisiei pentru Siguranţa 
Publică. Rom Divart se va chinui tot restul vieţii să înăbuşe 
rebeliunile cele mai periculoase. Pentru a-şi concentra 
forţele asupra rebelilor cei mai importanţi şi a le păstra 
aproape de Trantor, va acorda un grad de independenţă 
nemaiîntâlnit multor, multor lumi de la periferie. Acele lumi 
nu vor mai face parte din Imperiu. Autoritatea Imperială nu 
le va mai atinge, iar taxele lor nu vor mai curge spre 


Trantor. Imperiul nu mai este Galactic. Moartea lui Chen - 
astăzi - va marca începutul prăbuşirii Imperiului Galactic, 
deşi niciunul dintre noi nu va remarca imediat, procesul 
durând multă vreme, decenii sau chiar secole. 

— Atât de curând după moartea lui Hari! Predicţiile lui se 
adeveresc deja. 

— O, nu este o simplă coincidenţă, rosti Zay. Unul dintre 
agenţii noştri a fost capabil să-l influenţeze pe Chen ca să-l 
trimită pe Rom Divart în persoană pentru a te despuia de 
avere. Asta l-a împins pe Rom dincolo de limită şi l-a 
determinat să facă acest pas. Chen ar fi căzut - sau murit - 
într-un an şi jumătate, indiferent ce ar fi făcut. Dar 
recunosc că ne-a făcut plăcere să ne folosim de moartea lui 
Hari ca de un trăgaci pentru a-l dobori puţin mai devreme 
şi în condiţii care ne-au permis să te aducem la bibliotecă. 

— A fost şi un test, spuse Deet. Încercăm să descoperim 
modalităţi pentru a influenţa indivizii fără ca ei să o ştie. 
Este desigur foarte crud şi riscant în acelaşi timp, dar în 
acest caz am reuşit să-l influenţăm pe Chen cu foarte mult 
succes. Trebuia să o facem. Era în joc viaţa ta, ca şi şansele 
de a te alătura nouă. 

— Mă simt ca o marionetă, mărturisi Leyel. 

— Chen a fost marioneta, îl linişti Zay. Tu ai fost preţul. 

— Este o prostie, interveni şi Deet. Hari te-a iubit. Eu te 
iubesc. Eşti un om mare. A Doua Fundaţie trebuie să te 
aibă. Şi tot ceea ce ai spus şi susţinut în viaţă a dovedit că 
eşti hotărât să participi la munca noastră. Aşa este? 

— Da, râse Leyel. Indexul! 

— Ce este atât de nostim? Întrebă Zay părând puţin 
iritată. Am muncit mult la el. 

— Şi a fost minunat, transformator, hipnotic. Să îi iei pe, 
toţi oamenii ăştia şi să îi pui împreună ca şi cum ar fio 
singură minte, mult mai puternică în intuiţie decât orice 
altă persoană izolată. Cel mai unit, cel mai puternic grup de 
oameni care a existat vreodată. Dacă suntem umani pentru 


că avem capacitatea de a spune poveşti, probabil 
capacitatea de a indexa ne va face şi mai umani. 

— Nu-i da atenţie, Zay, spuse Deet bătând-o uşor pe mână. 
Este entuziasmul unui nou venit. 

Zay ridică o sprânceană: 

— Aştept în continuare să-mi spună de ce l-a amuzat ideea 
cu indexul. 

Leyel îi făcu pe plac. 

— Pentru că m-am gândit mereu - cum au reuşit 
bibliotecarii să facă asta? Nişte simpli bibliotecari! lar acum 
descopar că ei sunt cu toţii studenţii de suflet ai lui Hari 
Seldon. Întrebările mele au fost indexate de psihoistorici! 

— Nu în exclusivitate. Majoritatea suntem bibliotecari. Sau 
mecanici sau ce-om mai fi. Psihologii şi psihoistoricii sunt un 
curent destul de subţire în fluviul bibliotecii. La început au 
fost consideraţi outsideri. Cercetători. Utilizatori ai 
bibliotecii, dar nu membri. La asta a folosit munca lui Deet 
în aceşti ultimi ani - a încercat să ne lege ca într-o 
comunitate. Ea a venit aici tot ca cercetătoare, îţi aminteşti? 
Şi totuşi, a făcut ca toţi să considere devotamentul pentru 
bibliotecă mai puternic decât devotamentul pentru oricare 
altă persoană. Este minunat, Leyel, ai să vezi. Deet este o 
minune. 

— Am creat-o cu toţii, rosti Deet. Se întâmplă că cele două 
sute de oameni pe care încerc să-i introduc în comunitate 
înţeleg şi cunosc foarte bine mintea umană, iar asta este de 
mare ajutor. Ei înţeleg exact ceea ce am de gând să fac şi 
apoi mă ajută. Iar succesul nu este încă deplin. Cu trecerea 
anilor, va trebui să avem grijă ca grupul să accepte şi să 
educe copiii bibliotecarilor, maşiniştilor, medicilor, în mod 
egal, astfel încât psihologii să nu, devină o castă 
dominatoare. Şi apoi, căsătoriile între grupuri. Poate că 
într-o sută de ani vom avea o comunitate cu adevărat solidă 
şi stabilă. Noi construim acum un oraş-stat democratic, nu 
un departament academic sau un club social. 


Leyel era cu moralul la pământ. Nu suporta să ştie că sute 
de oameni cunoşteau ceea ce făcuse Hari, iar el nu. 

— Trebuie să mă învăţaţi, le ceru el. Tot ce v-a învăţat 
Hari, toate lucrurile pe care mie mi le-a ascuns. 

— Da, dar mai târziu, Leyel, spuse Zay. În momentul de 
faţă, totuşi, suntem mai interesaţi să ne înveţi tu pe noi. 
Deja, sunt sigură că o transcriere a ceea ce ai spus când te- 
ai sculat este transmisă în bibliotecă. 

— A fost înregistrată? Întrebă Leyel. 

— Nu ştiam în ce stare te aflai, Leyel. Nu ai idee cât de 
mult ne-ai îngrijorat. Desigur că te-am înregistrat. Poate 
erau ultimele tale cuvinte. 

— Nu vor fi. Nu mă simt deloc obosit. 

— Atunci înseamnă că nu eşti chiar atât de inteligent pe 
cât te-am crezut. Trupul tău este periculos de slăbit. Ai 
abuzat prea mult de tine. Nu mai eşti tânăr şi insistăm ca 
timp de două zile să nu te mai apropii de lector. 

— Ce, acum eşti doctorul meu? 

— Leyel. 

Deet îl atinse pe umăr, aşa cum făcea atunci când el avea 
nevoie să se calmeze. 

— Ai fost examinat de doctori. Şi trebuie să-ţi dai seama. 
Zay este Primul Vorbitor. 

— Adică ea este şefa? 

— Biblioteca nu este Imperiul, spuse Zay, iar eu nu sunt 
Chen. Înseamnă că eu vorbesc prima atunci când ne 
reunim. lar apoi, la sfârşit, pun laolaltă tot ceea ce s-a spus 
şi exprim consensul grupului. 

— Exact, spuse Deet. Toţi cred că ar trebui să te odihneşti. 

— Toţi ştiu despre mine? Întrebă Leyel. 

— Desigur, spuse Zay. După moartea lui Hari, tu eşti cel 
mai original gânditor pe care-l avem. Munca noastră are 
nevoie de tine. Normal că ţinem la tine. În plus, Deet te 
iubeşte atât de mult, iar noi o iubim pe Deet atât de mult, 
încât suntem un pic îndrăgostiţi şi de tine. 


Râse, urmată de Leyel, apoi de Deet. Leyel observă totuşi 
că atunci când întrebase dacă toţi ştiau de el, ea îi 
răspunsese că ţineau la el şi îl iubeau. De-abia atunci îşi 
dădu seama că ea răspunsese întrebării pe care el ar fi vrut 
cu adevărat să o pună. 

— Şi în timp ce tu te recuperezi, spuse Zay, Indexarea se 
va ocupa de noua ta teorie. 

— Nu este o teorie, este doar o propunere, un gând. 

— Şi câţiva psihoistorici vor avea grijă să vadă dacă poate 
fi cuantificată, eventual cu câteva variaţii în formulele pe 
care le-am folosit la legile lui Deet. Poate transformăm 
studiile despre origini într-o adevărată ştiinţă. 

— Poate, spuse Leyel. 

— Îţi convine? Întrebă Zay. 

— Nu sunt sigur. Cred că da. Sunt foarte entuziasmat, dar 
sunt de asemenea un pic furios pentru modul în care am 
fost lăsat pe dinafară, însă în cea mai mare parte sunt. Sunt 
foarte uşurat. 

— Bine, Eşti confuz. Vei munci cel mai bine dacă te vom 
ţine mereu în dezechilibru. 

Cu asta, Zay îl conduse înapoi până la pat, îl ajută să se 
întindă şi plecă din cameră. 

Singur cu Deet, Leyel nu găsi nimic de spus. O prinse de 
mână privind-o în ochi, cu inima prea plină pentru a mai 
rosti cuvinte. Toate secretele lui Hari Seldon. Şi A Doua 
Fundaţie plina de psihoistorici. Şi Rom Divart care prelua 
puterea în guvern. Toate acestea trecură în fundal. Acum 
nu mai conta decât atât: Deet stătea cu mâna în mâna lui, 
cu ochii într-ai lui, cu inima şi sufletul atât de unite cu ale lui 
încât nu-i mai păsa de nimic. 

Cum de îşi imaginase vreodată că ea l-ar fi părăsit? Ei se 
creaseră unul pe altul în toţi aceşti ani de căsătorie. Deet 
era cea mai splendidă realizare a vieţii sale, iar el era cea 
mai valoroasă creaţie a ei. Fiecare suntem părintele 
celuilalt, copilul celuilalt. Poate că vom avea realizări 
grandioase în muncă, în această comunitate, biblioteca, A 


Doua Fundaţie. Dar cea mai mare realizare a vieţii noastre 
este cea care va muri împreună cu noi, cea pe care nimeni 
altcineva nu o va cunoaşte, pentru că nu face parte din 
cuplul nostru. Nu le putem explica. Ei nu cunosc limbajul 
acesta. Noi nu putem vorbi decât unul altuia. 

UN CUVÂNT SAU DOUĂ DE LA JANET de Janet Jeppson 
Asimov. 

ADESEA SUNT ÎNTREBATĂ cum este să fii soţia lui Isaac 
Asimov sau, aşa cum s-a referit el la mine într-o recentă 
declaraţie, „actuala deţinătoare a acestui mult invidiat 
post”. De obicei, am mai multe răspunsuri posibile: 

1. Isaac este un dicţionar ambulant, o enciclopedie 
capabilă să ofere informaţii în mod rapid, precis şi elocvent, 
pentru că are o remarcabilă capacitate de exprimare şi o 
memorie incredibilă. Care uneori îi aduce şi necazuri, din 
moment ce nu poate uita foarte multe lucruri. De exemplu, 
este foarte posibil să spună cu tristeţe: „Azi este cea de-a o 
sută optzeci şi treia aniversare a bătăliei de la Austerlitz şi 
nimănui nu-i pasă.” În fiecare an, pe 2 Decembrie, din 
moment ce uit ce mi-a spus cu un an în urmă, îi cer să-mi 
explice din nou. Din fericire, deşi nu-i suportă pe nebuni, pe 
mine mă suportă, aşa că-mi explică. 

2. Isaac este foarte raţional, cu anumite excepţii. Are nişte 
ochelari cu o pereche suplimentară de lentile, închise la 
culoare, şi crede că atunci când le ridică răsare soarele şi 
vice-versa. Mai mult, în sezonul de baseball crede că dacă 
urmăreşte orice meci de-al lui Mets, atunci Mets va pierde. 
În consecinţă, atunci când Mets este în dificultate opreşte 
televizorul şi strigă: „Nu mă mai uit, mă întorc la maşina de 
scris, ca să le dau o şansă!” 

3. Nu se teme deloc să-şi arate fâţiş sentimentele. Nu 
numai că este afectuos şi exuberant, dar nici măcar nu ştie 
să strângă din buze. Buza de jos îi tremură cel mai tare în 
situaţia când i se ia o probă de sânge pentru analize, dar 
chiar şi atunci flirtează cu asistenta. Nu se teme să plângă 
(întotdeauna plânge atunci când citeşte ultimele cuvinte ale 


lui Enobarbus sau cântă „Danny Boy”), chiar dacă se află în 
public, aşa cum a făcut-o şi la mormântul lui Newton. 

4. Isaac are o fire deosebită şi acesta este unul dintre 
motivele pentru care sunt bucuroasă că l-am cunoscut. De 
exemplu, s-a trezit odată din somn dând din picioare ca şi 
cum ar fi alergat. Mi-a spus: „Am visat pe cineva spunându- 
mi că am dus o viaţă frumoasă de pe urma scrisului şi eu am 
spus că într-adevăr, aşa este. Apoi persoana mi-a spus că 
este uimită să vadă pe cineva câştigând bani mulţi cu săbii 
tocite. Alergând să-ţi spun şi ţie, mi-am dat seama dintr-o 
dată că fraza vroia să spună că am câştigat bani cu 
instrumente ale păcii. Stiloul este mai puternic decât spada 
şi ar fi timpul să transformăm spadele în fier pentru 
pluguri.” 

După cum vedeţi, sunt posibile mai multe răspunsuri la 
întrebarea: cum e să fii soţia lui Isaac Asimov. Dar cel mai 
bun este acesta: soţul meu nu poate fi descris. Destul de 
ciudat, oamenii parcă mereu încearcă să-l descrie pe Isaac 
şi aproape întotdeauna descrierea pare destul de corectă. 
Descrierea paleontologului Simpson este. Tranşantă. „Isaac 
Asimov este o minune a naturii şi o bogăţie naţională.” Eu 
pot depune mărturie că este minunat, foarte natural, o 
comoară inepuizabilă şi un scump. 

Avem o sculptură din lemn, înfăţişând doi bătrânei stând 
senini unul lângă altul, aplecându-se fiecare înspre celălalt. 
Pentru mine, ei reprezintă mulţumirea de a trece împreună 
prin viaţă. Aceasta include intimitate şi creativitate, care au 
multe lucruri comune, pentru că ambele presupun 
implicare, concentrare, deschidere, efort şi inspiraţie. 

Cea de-a cincizecea mea aniversare împreună cu Isaac 
Asimov va avea loc în al treilea deceniu al secolului următor. 
Întrucât viaţa are şi ea cele trei elemente esenţiale ale unei 
bune opere literare - început, desfăşurare, şi sfârşit - este 
posibil ca Isaac şi cu mine să lipsim la acea aniversare, însă 
cărţile lui vor fi prezente. La fel ca şi poveştile pe care le 


scriu oamenii pentru el. Poveşti ca în această carte, scrise 
cu multă dragoste. 

CINCIZECI DE ANI de Isaac Asimov. 

TREBUIE SĂ ÎNCEP PRIN A EXPRIMA MULŢUMIRI. 
Vreau să-i mulţumesc lui Martin H. Greenberg pentru că a 
avut ideea de a marca în acest mod cei cincizeci de ani pe 
care i-am petrecut în domeniul literaturii ştiinţifico- 
fantastice. Vreau să mulţumesc editurii Tor Books pentru că 
a publicat această carte. Vreau să mulţumesc tuturor 
colegilor mei scriitori care au contribuit cu povestiri în 
această carte şi care astfel au vrut să arate că au o părere 
bună despre mine şi lucrările mele. Şi vreau să-i mulţumesc 
lui Janet care a contribuit cu toate posibilităţile ei. 

Este mai mult decât merit; în drumul meu prin viaţă mi-am 
câştigat foarte mulţi prieteni şi deosebit de puţini duşmani, 
ceea ce înseamnă că - fără să vreau - am făcut ceva bun. 
lar pentru asta trebuie să-mi exprim cea mai mare 
recunoştinţă. 

Dar s-au împlinit cincizeci de ani! Din cauza asta e atâta 
agitaţie! Cincizeci de ani! O jumătate de secol! 

Deci hai să vedem ce gânduri îmi trezeşte. 

1. Cincizeci de ani. O perioadă destul de lungă. Să trăieşti 
cincizeci de ani e ceva normal în zilele noastre, dar mulţi 
oameni importanţi nu au reuşit acest lucru. Ioana d'Arc a 
murit la nouăsprezece. Dintre marii poeţi, John Keats a 
murit la douăzeci şi şase; Percy Bysshe Shelley la treizeci; 
George Gordon Noel Byron la treizeci şi şase; Edgar Allan 
Poe la patruzeci. Dintre marii oameni de ştiinţă, Sadi 
Carnot a murit la treizeci şi şase; Heinrich Rudolf Hertz la 
treizeci şi şase; James C. Maxwell la patruzeci şi opt. 

Dacă treci de cincizeci de ani ţinând cont de toate astea, 
este inevitabil să te simţi un pic vinovat. Grecii au 
personificat trei Ursitoare: Clotho („ţesătoarea”), care 
toarce firul vieţii; Lachesis („destinul”), care determină 
lungimea firului; şi Atropos („inevitabilul”), care în cele din 
urmă taie firul. Le sunt deopotrivă recunoscător. Îi 


mulţumesc lui Clotho pentru că mi-a ţesut o viaţă atât de 
bună; lui L.achesis pentru că firul meu este mai lung decât 
al multora, de departe mai merituoşi decât mine; şi lui 
Atropos pentru că s-a abținut atâta vreme să se folosească 
de foarfece. 

2. Cincizeci de ani de muncă profesională. Dar nu sunt 
doar cincizeci de ani. Sunt cincizeci de ani într-o singură 
profesie, cea de scriitor. Prima mea povestire a apărut în 
1939, şi de atunci s-a scurs o procesiune neîntreruptă de 
povestiri, eseuri şi cărţi de toate felurile. 

Charles Dickens a murit la cincizeci şi opt şi nu publicase 
decât de treizeci şi cinci de ani. Alexandre Dumas a murit la 
cincizeci şi opt şi publicase doar patruzeci şi unu de ani. 
William Shakespeare a murit la cincizeci şi doi, şi a creat 
întreaga sa operă într-un interval de doar treizeci de ani. 

Ţineţi cont că nu vorbesc aici decât de lungimea activităţii 
profesionale; nu m-am referit la calitate. Oricare dintre 
operele acestor predecesori ai mei - David Copperfield, 
Contele de Monte Cristo, sau Hamlet - valorează de 
nenumărate ori mai mult decât întreaga mea operă. Ştiu 
asta, aşa că nu vă obosiţi să-mi scrieţi pentru a-mi atrage 
atenţia. 

V-am spus toate acestea pentru a vă lămuri cât de 
recunoscător sunt că mi s-a permis o carieră profesională 
de cincizeci de ani bătuţi pe muchie. Care continuă. Ca 
valoare, tot ceea ce scriu se află la ani-lumină depărtare de 
Shakespeare, însă am să susţin în gura mare, până la 
moarte: Tot ceea ce am scris mi-a oferit mie o enormă 
plăcere, tot atât de mare ca şi cea pe care a trăit-o 
Shakespeare scriindu-şi operele. Deci, nu e normal să fiu 
recunoscător pentru o carieră profesională prelungită? 

3. Cincizeci de ani ca scriitor de literatură ştiinţifico- 
fantastică. Nu este vorba doar de cincizeci de ani de carieră 
profesională. Este vorba în special de acest domeniu. 
Gândiţi-vă ce au însemnat ultimii cincizeci de ani pentru un 
scriitor de literatură ştiinţifico-fantastică. Când am început 


să scriu, roboții erau o pură fantezie. Am scris povestirile cu 
roboţi doar din imaginaţie. Prima am terminat-o în 1939. 
Am trăit suficient de mult pentru a vedea roboții (în formă 
foarte simplă) devenind realitate; iar cele Trei Legi ale 
Roboticii au fost luate în serios. 

Zborurile spre Lună erau în 1939 pură fantezie, iar prima 
mea povestire publicată în Astounding vorbea despre 
încercarea de a ajunge pe Lună cu ajutorul unei rachete. 
Am trăit să văd şi asta devenind realitate. 

Gândiţi-vă la câte „fantezii” au fost publicate în literatura 
ştiinţifico-fantastică şi cât de multe dintre acestea au 
devenit realitate (indiferent cine a scris despre ele, eu sau 
altcineva). În 1939 nu existau computere sau televiziune, 
însă se scria despre ele în cărţile ştiinţifico-fantastice. S-a 
scris din belşug despre tot felul de arme care lansează 
fascicule energetice, şi am trăit cu toţii să vedem razele 
laser. 

Cât de norocos am fost să încep atunci când am început şi 
să trăiesc atât de mult. 

Dar cercul trebuie să se închidă. Mai important decât 
orice altceva sunt prietenii. Prietenii Fundaţiei îmi sunt cu 
toţii prieteni, indiferent dacă au scris pentru această carte, 
sau au publicat-o, sau au cumpărat-o. Sau au împrumutat-o. 
Prietenii mei sunt toţi cei care mi-au citit lucrările din 
ultima jumătate de secol, bucurându-se de ele. 

Vă mulţumesc tuturor. Oricum nu vă pot mulţumi 
îndeajuns. 


SFÂRŞIT 


1 Campionatul de fotbal american. 
2 Povestită în „Maureen Birnbaum şi Arta Războiului”, din 
Prietenii Tribului Cailor, editată de Robert Adams şi Pamela 


Crippen Adams (Signet, 1987) (N. Aut.). 

3 O milă = 1609,3 metri. 

4 Un picior = aprox. 30,5 cm. 

5 Un acru = aprox. 4047 m2. 

6 Cămine = Homes (în lb. Engleză) (N. Trad.). 

7 În limba engleză, fraza este: „Most voters earn money 
just showing up near polls.” (N. Trad.). 

8 Earth, în limba engleză (N. Trad.). 

9 Inteligență Extra-Terestră (N. Trad.). 

10 Este vorba de Testul Rorschach, folosit în psihanaliză. 
Subiectului i se prezintă un desen format din pete de 
culoare şi linii dispuse la întâmplare, cerându-i-se să 
precizeze ce anume îi sugerează (N. Trad.).