Isaac Asimov — Povestiri — Intrebare finala

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Întrebare finală 


CUPRINS: 

Profesiunea 5 

Sentimentul puterii 56 
Sfârşitul nopţii 65 

În Marsport, fără Hilda 89 
Corbii blânzi 102 

Toate necazurile lumii 116 
Numele meu începe cu „S” 131 
Ultima întrebare. 145 
Băieţelul cel urât. 157 

Nota de respingere. (lipsă) 3 


PROFESIUNEA. 

George Platen nu-şi putea ascunde regretul din voce. 
Însemna atât de mult pentru el! 

— Mâine este prima zi a lunii mai, rosti el. Olimpiada! 

Se întoarse pe burtă şi privi peste tăblia patului spre 
colegul său de cameră. 

El nu simţea la fel? Asta nu avea nici un efect asupra lui? 

În cele aproape optsprezece luni de când se afla în Cămin, 
faţa lui uscăţivă se subţiase parcă şi mai mult. George avea 
un chip delicat, însă privirea din ochii albaştri rămăsese 
intensă ca întotdeauna, iar acum se simţea o disperare în 
felul în care degetele i se încleştaseră pe cuvertura patului. 

Colegul de cameră ridică privirea din cartea pe care o 
citea şi profită de ocazie ca să regleze nivelul de 
luminozitate al porțiunii de perete de lângă scaunul său. Se 
numea Hali Omani şi era nigerian. Pielea lui ciocolatie şi 


trăsăturile masive păreau special croite pentru a insufla 
calm, iar menţionarea Olimpiadei nu-l afectase. 

— Ştiu, George, încuviinţă el. 

George datora multe răbdării şi blândeţii lui Hali, atunci 
când era necesar, totuşi chiar şi răbdarea şi blândeţea 
puteau fi exagerate. Era oare acesta un moment în care 
putea să stea indiferent, ca o statuie de abanos? 

Se întrebă dacă el însuşi avea să ajungă aşa după zece ani 
petrecuţi aici şi respinse ideea cu hotărâre. Nu! Aproape 
sfidător, rosti: 

— Cred c-ai uitat ce-nseamnă luna mai. 

— Ba-mi amintesc foarte bine ce înseamnă, replică celălalt. 
Nu-nseamnă nimic! Tu ai uitat lucrul ăsta. Luna mai nu- 
nseamnă nimic pentru tine, George Platen, şi - adăugă 
încetişor - nu-nseamnă nimic pentru mine, Hali Omani. 

— Vin navele pentru recrutări, insistă George. În iunie, mii 
şi mii de nave vor pleca, purtând milioane de bărbaţi şi 
femei către orice planetă la care te poţi gândi, iar pentru 
tine asta nu-nseamnă nimic? 

— Mai puţin decât nimic. De fapt, ce-ai dori să fac în 
privinţa asta? 

Omani urmări cu degetul un pasaj dificil din cartea pe care 
o citea, mişcând neauzit din buze. 

George îl privea. „La naiba”, se gândi el, „urlă, zbiară, poţi 
face lucrul ăsta! 

Trage-mi un picior, fă orice!” 

Nu dorea să fie singur în mânia lui. Nu voia să fie singurul 
atât de încărcat de resentimente, singurul care murea de o 
moarte lentă. 

Parcă fusese ceva mai bine în primele săptămâni, când 
Universul era o cochilie micuță de lumini şi sunete vagi 
înconjurându-i şi apăsându-i. Fusese mai bine înainte să fi 
apărut Omani şi să-l fi târât într-o viaţă care nu merita 
trăită. 

Omani era cu adevărat bătrân! Avea cel puţin treizeci de 
ani. „Aşa voi fi şi 5 eu la treizeci de ani?” se întrebă George. 


„Aşa voi fi şi eu peste doisprezece ani?” Şi pentru că se 
temea că acest lucru putea fi adevărat, zbieră spre 
nigerian: 

— Vrei să termini cu cititul idioatei âleia de cărţi? 

Omani întoarse o pagină şi mai citi câteva cuvinte, apoi 
ridică fruntea încununată de păr sârmos şi aspru, şi 
întrebă: 

— Poftim? 

— La ce te ajută să citeşti cartea? 

— Se întinse pe tăblia patului, pufni: Tot electronică! - şi i- 
o zbură din mână. 

Celălalt se sculă încetişor şi luă cartea de jos. Netezi o 
pagină boţită, fără să pară supărat. 

— Poţi spune că-i vorba despre satisfacerea curiozităţii. 
Azi înţeleg puţine, mâine poate mai multe. Într-un fel, asta-i 
o victorie. 

— O victorie... Ce fel de victorie? Asta-i ceea ce te satisface 
în viaţă? Să ajungi să ştii destule pentru a deveni un sfert 
dintr-un Electronist Autorizat până vei împlini şaizeci şi 
cinci de ani? 

— Poate că până voi împlini treizeci şi cinci de ani. 

— Şi atunci, cine te va mai dori? Cine te va mai folosi? 
Unde te vei duce? 

— Răspunsurile sunt: Nimeni, nimeni, nicăieri. Voi sta aici 
şi voi citi alte cărţi. 

— Şi asta te mulţumeşte? Spune-mi! M-ai târât în clase. M- 
ai pus să citesc şi să memorez. La ce bun? Nimic din astea 
nu mă satisface. 

— La ce ar sluji să-ţi negi satisfacția? 

— Vreau să spun că intenţionez să abandonez toată farsa 
asta. Voi face aşa cum intenţionam din capul locului, înainte 
de a mă ameţi tu. O să-i silesc să... să... 

Omani puse cartea pe măsuţă. Îl lăsă pe celălalt să se 
descarce, apoi întrebă: 

— Ce o să-i sileşti, George? 


— Să repare o nedreptate. O înscenare. O să pun mâna pe 
Antonelli ăla şi-o să-l silesc să admită că el... el... 

— "Toţi cei care vin aici susţin că-i o nedreptate, clătină din 
cap nigerianul. 

Crezusem că tu ai depăşit stadiul acesta intermediar. 

— Nu-i spune „stadiu intermediar”, replică violent George. 
În cazul meu, este un fapt real. Ţi-am mai zis... 

— Mi-ai zis, dar în adâncul inimii ştii că nimeni n-a făcut 
nici o greşeală în ceea ce te priveşte. 

— Pentru că nimeni nu vrea s-o recunoască? Crezi că 
vreunul dintre ei ar recunoaşte o greşeală, dacă n-ar fi silit 
s-o facă? Ei bine, eu îi voi sili. 

Se găseau în luna mai, luna Olimpiadei, cea care-l aţâţa pe 
George. O simţea readucând vechea sălbăticie şi n-o putea 
opri. Nu dorea s-o oprească. 

Fusese în pericolul de-a uita. 

— Eu trebuia să fiu Programator, rosti el, şi pot fi! Aş 
putea fi chiar azi, indiferent de ce susţin ei că dovedesc 
analizele. 

— Izbi cu pumnul în saltea. 

— Au greşit! Trebuie să fi greşit. 

— Analiştii nu greşesc niciodată. 

— Trebuie să fi greşit! 'Te îndoieşti de inteligenţa mea? 

— Inteligența n-are nici o legătură cu situaţia. Nu ţi s-a 
repetat de destule ori lucrul ăsta? Nu poţi să înţelegi? 

George se întoarse pe spate şi privi posac tavanul. 

— Tu ce doreai să devii, Hali? 

— Nu aveam planuri fixe. Cred că mi s-ar fi potrivit o 
meserie în hidroponică. 

— Credeai că poţi reuşi? 

— Nu eram sigur. 

Până atunci, George nu-i mai pusese niciodată întrebări 
personale lui Omani. 1 se părea straniu, aproape nefiresc, 
că alţi indivizi avuseseră ambiţii proprii şi sfârşiseră aici. 
Hidroponică! 

— Credeai că poţi reuşi în asta? 


— Nu, totuşi iată-mă aici. 

— Şi eşti mulţumit. Realmente, realmente mulţumit. Eşti 
fericit. Îţi place. 

Nu ţi-ai dori să fii în nici un alt loc. 

Încet, Omani se sculă în picioare şi începu să-şi 
pregătească patul de culcare. 

— George, rosti el, tu eşti un caz dificil. Vrei să te auto- 
elimini, deoarece nu accepţi realitatea despre tine. Te afli 
aici, în ceea ce tu numeşti Cămin, dar nu te-am auzit 
niciodată spunându-i titulatura completă. Spune-o, George, 
spune-o! 

După aceea, culcă-te şi somnul le va şterge pe toate. 

Tânărul scrâşni din dinţi. 

— Nu! mormăi el. 

— Atunci o voi face eu, spuse Omani şi o făcu. Rosti distinct 
fiecare silabă. 

George fu realmente ruşinat de cele auzite. Îşi întoarse 
capul, ferindu-l. 

XXX 

În primii optsprezece ani ai vieţii sale, George Platen se 
îndreptase ferm într-o singură direcţie, cea de Programator 
Autorizat. Printre prietenii săi existau mulţi care vorbeau cu 
înţelepciune despre Spaţionautică, Tehnologia Refrigerării, 
Controlul Transportului, ba chiar despre Administraţie. 
George însă rămăsese pe poziţie. 

— Susţinuse meritele relative ale meseriei la fel de energic 
ca toţi ceilalţi - şi de ce nu? Ziua Educaţiei se profila 
copleşitoare, reprezentând principalul 7 eveniment al 
existenţei lor. Se apropia constant, cu siguranţa neştirbită a 
calendarului: prima zi din noiembrie a anului ulterior celui 
în care un tânăr împlinea optsprezece ani. 

— După ziua aceea, subiectele de conversaţie se 
schimbau. Puteai discuta cu alţii despre detalii ale 
profesiunii, sau despre calităţile soţiei şi copiilor, despre 
rezultatele unei echipe de polo spaţial, ori despre propriile- 
ţi întâmplări din Olimpiadă. Dar înainte de Ziua Educaţiei 


exista un singur subiect care, inepuizabil şi neistovitor, 
rămânea în atenţia generală - însăşi Ziua Educaţiei. 

— Ce vrei să urmezi? Crezi că vei reuşi? La naiba, aia nu-i 
bună! Uită-te la date, s-au redus locurile. Să ştii că 
actualmente Logistica... 

Sau „actualmente Hipermecanica...”. Sau „actualmente 
Comunicaţiile.”. 

Sau „actualmente Gravitica...”. 

Mai ales Gravitica. Pe timpul lui George, toţi vorbeau 
despre Gravitica, din cauza inventării motorului gravitic. Se 
spunea că oricare planetă aflată la mai puţin de zece ani- 
lumină de o stea pitică ar fi dat absolut orice pentru un 
Inginer Gravitic Autorizat. 

Ideea respectivă nu-l frământase pe George; el auzise ce 
se petrecuse în cazuri anterioare cu unele tehnologii noi. 
Raţionalizarea şi simplificarea acestora urmaseră ca un 
potop. Anual, noi modele, noi tipuri de motoare gravitice, 
noi principii. Pentru ca apoi, toate acele persoane extrem 
de căutate să se trezească anacronice, din cauza apariţiei 
modelelor ulterioare, ce necesitau altă instruire. Ca 
urmare, primii ingineri trebuiau să se mulţumească cu 
muncile necalificate, ori să pornească spre cine ştie ce 
planete îndepărtate, unde tehnologia încă nu fusese 
introdusă. 

Pe de altă parte, Programatorii erau solicitaţi constant, an 
după an, secol după secol. Cererile nu atinseseră niciodată 
vârfuri spectaculoase, nu existase niciodată o piaţă vastă, 
totuşi solicitările creşteau treptat, pe măsură ce se 
colonizau planete noi, iar cele vechi îşi sporeau 
complexitatea. 

În privinţa asta, George se certase mereu cu Trevelyan 
„Bursucul”. Fiind cei mai buni prieteni, disputele lor 
fuseseră constante şi caustice şi, desigur, nici unul nu-l 
convinsese pe celălalt, dar nici nu se lăsase convins. 

Tatăl lui Trevelyan fusese Metalurg Autorizat şi chiar 
lucrase pe o planetă exterră, iar bunicul său fusese de 


asemenea Metalurg Autorizat. „Bursucul” însuşi era decis 
să urmeze aceeaşi carieră, aproape ca un fel de tradiţie de 
familie, fiind ferm convins că orice altă profesiune nu era la 
fel de respectabilă. 

— Întotdeauna vor exista metale, spunea el, şi există o 
satisfacţie în a modela aliajele conform specificaţiilor şi a 
vedea cum se dezvoltă structurile. Pe când, un Programator 
ce are de făcut? Să stea toată ziua în faţa consolei şi să 
lucreze cu un calculator lipsit de inteligenţă proprie. 

Chiar de la şaisprezece ani, George învățase să fie practic. 

— În acelaşi timp cu tine vor fi un milion de Metalurgi, 
replicase el. 

— Pentru că-i o profesiune bună. Cea mai bună. 

— Dar şi concurenţa e uriaşă, Bursucule. Clasificarea ta 
poate să fie destul de modestă. Orice planetă poate apela la 
propriii ei Metalurgi, iar piaţa pentru modelele terestre 
avansate nu-i chiar atât de mare. În principal, sunt doriţi pe 
planete micuţe. Ştii ce procentaj de Metalurgi sunt solicitaţi 
pe planete de gradul A? M-am interesat, şi de-abia atinge 
13,3 la sută. Asta înseamnă că ai şapte şanse din opt să 
rămâi pe o planetă care de-abia şi-a instalat canalizare. Ba 
poţi chiar să rămâi pe Pământ - asta se-ntâmplă cu 2,3 la 
sută dintre absolvenţi. 

— Nu-i nici o ruşine să rămâi pe Pământ, ripostase 
Bursucul belicos. Şi Pământul are nevoie de tehnicieni, ba 
încă de unii capabili. 

Bunicul lui nu părăsise niciodată Pământul, şi Trevelyan îşi 
dusese degetul arătător spre buza superioară, netezind o 
mustață deocamdată inexistentă. 

George cunoştea povestea bunicului şi, ţinând seama de 
soarta legată de Pământ a propriilor săi strămoşi, nu se afla 
într-o poziţie din care putea să critice. 

Răspunsese diplomat: 

— Bineînţeles că nu-i nici o ruşine să rămâi pe Pământ. 
Totuşi, n-ar fi rău să ajungi pe o planetă de grad A, nu? În 
cazul Programatorilor, numai planetele de grad A deţin 


tipul de calculatoare ce au nevoie cu adevărat de 
Programatori de prima mână, aşadar ele sunt singurele de 
pe piaţă. lar cursurile de Programare sunt complicate şi nu 
oricine deţine aptitudinile necesare. Au nevoie de mai mulţi 
Programatori decât le poate asigura populaţia locală. 
Repet, îţi citez din statistici. 

Să zicem că doar un Programator dintr-un milion este de 
clasă. Pe o planetă sunt necesari douăzeci şi, dacă populaţia 
se ridică la zece milioane, trebuie să apeleze la Pământ 
pentru restul de zece Programatori. Aşa-i? Ştii câţi 
Programatori au plecat anul trecut pe planete de grad A? 
Să-ţi spun eu. Toţi! Dacă eşti Programator, eşti ca şi 
cumpărat. Punct! 

Trevelyan se încruntase. 

— Dacă reuşeşte doar unul dintr-un milion, ce te face să 
crezi că tu vei fi acela? 

— Ai să vezi, răspunsese încetişor George. 

— Nu îndrăznise să spună nimănui, nici lui Trevelyan, nici 
propriilor săi părinţi, ce anume îl făcea să nutrească 
convingerea respectivă. Nu-şi făcea însă griji. Era pur şi 
simplu încrezător (aceea era cea mai neplăcută dintre 
amintirile pe care le avusese în zilele lipsite de speranţă ce 
urmaseră). Era la fel de încrezător ca şi piciul de opt ani 
care se apropiase de Ziua Citirii - repetiţia din copilărie a 
Zilei Educaţiei. 

Evident, Ziua Citirii fusese diferită. Unul dintre motive îl 
constituise însăşi vârsta de atunci. Un băiat de opt ani face 
pe neaşteptate şi fără bătăi de cap multe lucruri 
extraordinare. Azi nu poate citi, pentru ca mâine să fie 
capabil. Există lucruri ce vin de la sine, aşa cum soarele 
străluceşte pe cer. 

În plus, efectele Zilei Citirii erau mult mai restrânse. Nu te 
vânează recrutorii, împingându-se şi consultând listele şi 
punctajele pentru următoarea Olimpiadă. Pe un băiat sau 
pe o fetiţă care trecea prin Ziua Citirii îi mai aşteaptă zece 
ani de trai nediferenţiat pe suprafaţa colcăitoare a 


Pământului; ei sunt, pur şi simplu, persoane care revin în 
sânul familiei deţinând o nouă capacitate. 

Până ce sosise Ziua Educaţiei, peste zece ani, George nu-şi 
mai amintea precis detaliile din Ziua Citirii. 

Fusese o zi mohorâtă şi ploioasă din septembrie. (În 
septembrie, Ziua Citirii; în noiembrie, Ziua Educaţiei; în 
mai, Olimpiadele. La grădiniţă se învăţa chiar o poezie cu 
datele respective.) George se îmbrăcase lângă peretele 
luminos, iar părinţii săi fuseseră mult mai emoţionaţi decât 
el. Tatăl lui era Instalator şi lucra pe Pământ. Se simţise 
mereu umilit din acest motiv, deşi, bineînţeles, după cum 
oricine putea observa imediat, în mod firesc, majoritatea 
celor din fiecare generaţie trebuiau să rămână pe planetă. 

Desigur, pe Pământ trebuiau să existe fermieri şi mineri, 
ba chiar şi tehnicieni. Pe planetele exterre erau solicitate 
doar profesiunile de înaltă specializare, de dată foarte 
recentă, şi, anual, numai câteva milioane dintre cele opt 
miliarde de locuitori ai Pământului puteau imigra. N-o 
puteau face toţi pământenii care doreau acest lucru. 

Toţi pământenii puteau însă spera că cel puţin unul dintre 
copiii lor avea să plece, iar domnul Platen nu constituia o 
excepţie de la regulă. El (firesc, şi alţii) constatase că 
George deţinea o inteligenţă deosebită şi reacţii rapide. 
Avea să se descurce foarte bine şi trebuia s-o facă, întrucât 
era singurul copil al părinţilor săi. 

Dacă George nu ajungea pe o planetă exterră, următoarea 
lor şansă aveau s-o reprezinte de abia nepoţii, iar 
evenimentul cu pricina se găsea într-un viitor prea 
îndepărtat ca să asigure mare consolare. 

Evident, Ziua Citirii nu putea dovedi multe, dar avea să fie 
unicul lor indiciu înainte de ziua cea mare. Toţi părinţii de 
pe Pământ ascultau calitatea citirii, când copiii reveneau 
acasă cu darul respectiv; ascultau, căutând uşurinţa lecturii 
şi transformând-o în semne prevestitoare ale unui anumit 
viitor. Puţine erau familiile care să nu aibă cel puţin un copil 


care, începând cu Ziua Citirii, să nu fie marea speranţă 
datorită felului cum silabisea. 

În mod vag, George fusese conştient de motivul încordării 
părinţilor săi, iar dacă, în dimineaţa aceea ploioasă, în 
inimioara lui de copil existase vreo temere, aceasta se 
datorase doar faptului că expresia plină de speranţe a 
tatălui său s-ar fi putut destrăma la revenirea lui acasă. 

Copiii se adunaseră în sala mare a şcolii. În luna aceea, pe 
tot Pământul, în 10 milioane de şcoli, aveau să se strângă 
grupuri similare de copii. George se simţise deprimat de 
monotonia încăperii şi de ceilalţi copii, stresaţi şi rigizi în 
hainele neobişnuite pe care le purtau. 

În mod reflex, băiatul procedase la fel ca restul copiilor. Îi 
găsise pe tovarăşii săi de joacă şi li se alăturase. 

Trevelyan, care locuia în casa vecină, purta părul lung, la 
modă în copilărie, şi se afla la destui ani depărtare de 
favoriţii şi mustaţa subţire şi roşcată pe care urma să şi le 
întreţină imediat ce avea să fie capabil din punct de vedere 
fiziologic. 

Trevelyan (care pe atunci îi spunea „Geo-gi” lui George) 
rostise: 

— Fac pariu că eşti speriat. 

— Nu sunt, răspunsese George şi continuase sigur pe sine: 
Ai mei mi-au strâns un maldăr de cărţi şi, când mă-ntore 
acasă, o să le citesc. 

În momentul acela, principala suferinţă a lui George 
provenea din faptul că nu prea ştia ce să facă cu mâinile. 
Fusese avertizat să nu se scarpine în cap, să nu se tragă de 
urechiuşă nu se scobească în nas şi nici să nu-şi bage 
mâinile în buzunare. În felul acela, se eliminaseră aproape 
toate posibilităţile. 

Trevelyan băgase mâinile în buzunare şi spusese: 

— Tata nu-i îngrijorat. 

Tatăl său fusese Metalurg pe Diporia timp de aproape 
şapte ani, ceea ce-i conferea un statut social superior 
printre vecini, deşi se pensionase şi revenise pe Pământ. 


— Pământul îi descuraja pe asemenea re-imigranţi, din 
cauza problemelor de suprapopulaţie - totuşi, se întorceau 
destui. În primul rând, costul vieţii era mai redus pe 
Pământ; ceea ce pe Diporia, să zicem, reprezenta o sumă 
nesemnificativă, pe Pământ constituia un venit confortabil. 
În plus, existau întotdeauna persoane care găseau mai 
multă satisfacţie în a-şi etala succesul în faţa prietenilor, în 
locurile unde copilăriseră, decât în faţa restului universului. 

Tatăl lui Trevelyan explicase că, dacă ar fi rămas pe 
Diporia, acelaşi lucru ar fi trebuit să se întâmple şi cu copiii 
lui, iar Diporia era o planetă închisă. De pe Pământ, copiii 
ar fi putut ajunge oriunde, chiar pe Novia. 

Trevelyan „Bursucul” adoptase de mic punctul acela de 
vedere. Chiar înainte de Ziua Citirii, conversaţia lui se 
bazase pe presupunerea asumată cu indolenţă că destinaţia 
sa finală avea să fie Novia. 

Oprimat de gândurile viitorului măreț al celuilalt băieţel şi, 
prin contrast, de propriile sale mărunte aspirații, George 
fusese imediat împins spre o apărare agresivă. 

— Nici tata nu-i îngrijorat. Vrea să m-audă citind doar 
pentru că ştie c-o să fiu bun. Cred că tatăl tău nu prea se 
grăbeşte să te-audă pentru că ştie că n-o să fii bun. 

— Puțin îmi pasă! Cititul nu-nseamnă nimic. Pe Novia, o să- 
i angajez pe alţii să-mi citească. 

— Pentru că tu n-o să poţi citi, fiindcă eşti prost! 

— Şi-atunci, cum de-o să ajung pe Novia? 

Scos din sărite, George nu mai rezistase: 

— Cine zice c-o s-ajungi pe Novia? Fac pariu că n-o să pleci 
de pe Pământ. 

Trevelyan se înroşise la faţă. 

— În nici un caz n-o să fiu Instalator ca taică-tău! 

— Vezi cum vorbeşti, prostovane! 

— Vezi tu cum vorbeşti! 

Se confruntaseră, faţă în faţă, aproape gata să se atingă, 
fără să dorească să se ia la bătaie, dar cumva mulţumiţi că 
se puteau ocupa cu ceva familiar în sala aceea. În plus, 


faptul că George îşi încleştase pumnii şi-i ridicase, gata de 
luptă, îi oferise rezolvarea, cel puţin temporară, a 
problemei mâinilor. Alţi copii se strânseseră interesaţi în 
jurul lor. 

Toate însă luaseră sfârşit când din difuzoarele sălii 
răsunase glasul unei femei. Se făcuse brusc linişte, iar 
George coborâse pumnii şi uitase de Trevelyan. 

— Copii, rostise glasul, acum vă vom striga numele. Când 
vă veţi auzi numele, fiecare dintre voi se va duce la unul 
dintre adulţii cu uniforme roşii de lângă pereţi. Fetele vor 
merge la peretele din dreapta, iar băieţii la peretele din 
stânga. Acum, uitaţi-vă care adult în uniformă roşie este cel 
mai apropiat de voi... 

George privise, zărise cea mai apropiată uniformă roşie şi 
aşteptase să-şi audă numele. Până atunci, nu cunoscuse 
sofisticările alfabetului, iar timpul necesar să se ajungă la 
litera P crescuse îngrijorător. 

Mulțimea de copii se rărise; aidoma unor pârâiaşe, ei se 
scurseseră spre îndrumătorii înveşmântaţi în roşu. 

Când numele „George Platen” fusese anunţat în sfârşit, 
uşurarea băiatului fusese întrecută doar de sentimentul de 
pură satisfacţie la vederea lui Trevelyan, care rămăsese 
locului. 

— Bursucule, îi strigase George peste umăr, în timp ce se 
îndepărta, poate că nici nu te vor! 

Momentul de fericire trecuse iute. Fusese aşezat într-un 
şir şi condus pe un coridor, alături de copii necunoscuţi. Cu 
toţii se priviseră cu ochi mari şi neliniştiţi, însă cu excepţia 
câtorva „Nu mai împinge!” sau „Vezi unde calci!”, nu 
schimbaseră nici un cuvânt între ei. 

— Căpătaseră cartonaşe despre care li se spusese că nu 
trebuiau să le piardă. George îl privise intrigat pe al său. 
Era acoperit cu semne mici şi negre, de diverse forme. Ştia 
că erau litere tipărite - totuşi, cum se puteau alcătui cuvinte 
din ele? Nu-şi putea imagina. 


LIA 


În cele din urmă, rămăsese numai în compania altor patru 
băieţi şi li se 12 spusese să se dezbrace. Îşi scoseseră 
hainele de sărbătoare şi stătuseră locului, cinci băieţaşi de 
opt ani, micuţi şi în pielea goală, tremurând mai degrabă de 
stânjeneală decât de frig. Câţiva medici îi testaseră, le 
aplicaseră pe corp instrumente stranii şi-i înţepaseră ca să 
le recolteze sânge. Le luaseră cartonaşele şi făcuseră pe ele 
alte semne, cu nişte beţişoare negre pe care le mânuiau cu 
iuţeală. George privise atent semnele cele noi, însă nu erau 
cu nimic mai inteligibile decât celelalte. După aceea, 
copiilor li se spusese să se îmbrace. 

Se aşezaseră pe scăunele şi aşteptaseră. Numele lor 
reîncepuseră să fie strigate şi „George Platen” fusese al 
treilea. 

Intrase în altă cameră, mare, conţinând aparate 
necunoscute, cu întrerupătoare şi pupitre de comandă! 
Chiar în mijlocul odăii se afla o masă, înapoia căreia stătea 
aşezat un bărbat, examinând teancurile de hârtii din faţa 
sa. 

— George Platen? întrebase el. 

— Da, domnule, şoptise tremurat George. 

Aşteptările şi deplasările dintr-un loc în altul îi sporiseră 
nervozitatea. 

Dorea din tot sufletul să termine cât mai repede. 

Bărbatul dinapoia mesei rostise: 

— Numele meu este Lloyd, George. Cum te simţi? 

Nu ridicase ochii când vorbise, lăsând impresia că 
repetase de atâtea ori cuvintele acelea, încât nu mai merita 
să facă efortul de a-şi privi interlocutorul. 

— Foarte bine. 

— Ţi-e frică, George? 

— N-nu, domnule, răspunsese George cu un glas ce suna 
îngrozit în propriile sale urechi. 

— Bravo, încuviinţase Lloyd, pentru că, să ştii, n-are de ce 
să-ţi fie frică! la să vedem, George... Pe fişa ta scrie că pe 


tăticul tău îl cheamă Peter şi că este Instalator, iar pe 
mămica ta o cheamă Amy şi este Tehnician Casnic. Aşa-i? 

— D-da, domnule. 

— Mai scrie că ziua ta de naştere este 13 februarie şi că 
anul trecut ai avut o infecţie la ureche. Aşa-i? 

— Da, domnule. 

— Ştii de unde cunosc eu toate astea? 

— Cred că scrie pe cartonaş, domnule. 

— Exact. 

Lloyd îl privise pentru prima dată şi zâmbise. Avea dinţii 
regulaţi şi părea mult mai tânăr decât tatăl lui George. 
Mare parte din nervozitatea băiatului dispăruse. 

Bărbatul îi întinsese cartonaşul. 

— Ştii ce-nseamnă semnele astea, George? 

Deşi ştia foarte bine că n-avea habar, George fusese 
surprins de cererea de 13 a privi cartonaşul de parcă, 
printr-o neaşteptată schimbare a sorții, acum l-ar fi putut 
înţelege. Rămâneau totuşi aceleaşi semne de neînțeles de 
dinainte, aşa că restituise cartonaşul. 

— Nu, domnule. 

— De ce nu ştii? 

Băiatul simţise un brusc fior de suspiciune referitor la 
integritatea mentală a individului. El nu ştia motivul? 

— Nu pot citi, domnule. 

— Ai dori să poţi citi? 

— Da, domnule. 

— De ce, George? 

George rămăsese cu gura căscată. Nimeni nu-l mai 
întrebase aşa ceva. Nu avea ce să răspundă. Ezitând, 
pronunţase: 

— Nu ştiu, domnule. 

— Informaţia scrisă îţi va direcţiona toată viaţa. Chiar şi 
după Ziua Educaţiei, va trebui să înveţi multe. Fişele, ca 
aceasta, te vor învăţa. Cărţile te vor învăţa. Ecranele TV te 
vor învăţa. Cuvintele scrise îţi vor spune atâtea lucruri utile 


şi interesante încât a nu fi capabil să citeşti va fi la fel de 
rău cu a nu vedea. 

Înţelegi? 

— Da, domnule. 

— Ţi-e frică, George? 

— Nu, domnule. 

— Bravo! Acum, o să-ţi explic ce vom face mai întâi. Eu voi 
pune sârmuliţele acestea pe fruntea ta, uite aici - la colţul 
ochilor. Ele se vor lipi acolo, fără să te doară deloc. După 
aceea, voi apăsa un buton şi vei auzi un bâzâit. S-ar putea 
să te gâdile puţin, dar nu te va durea. Dacă te doare, să-mi 
spui şi eu o să opresc imediat aparatul, dar îţi spun că n-o 
să te doară. Este clar? 

George încuviinţase din cap şi înghiţise un nod. 

— Eşti gata? 

Băiatul încuviinţase din nou. Închisese ochii, în timp ce 
Lloyd se apucase de treabă. Părinţii îi explicaseră totul. Şi ei 
spuseseră că nu va durea deloc, însă băieţii cei mari ziceau 
cu totul altceva. Cei de zece-doisprezece ani strigau după 
puştii care aşteptau Ziua Citirii: „Aveţi grijă la ace!” Alţii îi 
trăgeau într-un colţ şi le şopteau confidenţial: „O să vă taie 
capul. Au un cuţit ascuţit, uite-aşa de mare, cu un cârlig la 
capăt!”, continuând apoi cu detalii îngrozitoare. 

George nu-i crezuse niciodată, dar avusese coşmaruri, iar 
acum închisese ochii şi încerca o teroare pură. 

Nu simţise electrozii pe tâmple. Bâzâitul era ceva 
îndepărtat, iar bubuitul propriei sale inimi acoperea orice 
alte zgomote. Treptat, decisese să deschidă ochii precaut. 

Bărbatul stătea cu spatele la el. Dintr-un aparat se deşira 
o bandă de hârtie, acoperită cu o linie purpurie, subţire şi 
ondulată. Lloyd rupea bucăţi din ea şi le introducea în fanta 
altui aparat. Repeta întruna operaţiunea aceea. De fiecare 
dată, ieşea o bucată mică de peliculă pe care bărbatul o 
examina atent. În cele din urmă, se întorsese spre George, 
încruntându-se nesigur. 

Bâzâitul încetase. 


— Gata? întrebase băiatul cu răsuflarea tăiată. 

— Da, răspunsese Lloyd, rămânând încruntat. 

— Acum pot citi? 

George nu se simţea cu nimic diferit. 

— Poftim? făcuse Lloyd, apoi surâsese scurt şi pe 
neaşteptate. Merge perfect, George. Vei putea citi peste 
cincisprezece minute. Vom folosi acum alt aparat, şi totul o 
să dureze ceva mai mult. O să-ţi acopăr întregul cap, iar 
când îl voi porni n-o să poţi vedea sau auzi absolut nimic o 
vreme, dar nu te va durea. 

Pentru orice eventualitate, o să-ţi dau să ţii un fel de 
telecomandă. Dacă simţi vreo durere, apasă butonaşul şi 
totul se opreşte. De acord? 

După câţiva ani, lui George avea să i se spună că butonaşul 
era fals; fusese prevăzut doar pentru a-i linişti pe copii. Nu 
avea însă s-o ştie niciodată cu siguranţă, fiindcă nu-l 
apăsase. 

Peste cap îi fusese coborâtă o cască mare, lucioasă, având 
o căptuşeală cauciucată. Trei-patru proeminențe interioare 
păruseră că se extind şi-i înţeapă pielea capului, dar nu 
simţise decât o uşoară apăsare care dispăruse imediat. Nici 
o durere. 

Glasul bărbatului se auzise îndepărtat. 

— Te simţi bine, George? 

— Iar apoi, pe neaşteptate, fusese învăluit de o pătură 
groasă de lână. Nu simţise nimic, era lipsit de trup şi în 
afara Universului - rămăsese doar mintea lui şi un murmur 
îndepărtat, la limita neantului, spunându-i ceva... 
spunându-i... 

spunându-i. 

Se străduise să audă şi să înţeleagă, dar îl împiedica 
pătura cea groasă. 

Apoi casca îi fusese ridicată de pe cap, iar lumina i se 
păruse atât de puternică încât strânsese din pleoape, în 
vreme ce Lloyd îi vorbea. 

— Uite cartonaşul tău, George. Ce scrie pe el? 


— Băiatul privise din nou cartonaşul şi icnise înăbuşit. 
Semnele nu mai erau simple semne, ci alcătuiau cuvinte - 
cuvinte la fel de clare de parcă cineva i le-ar fi şoptit la 
ureche. Le putea chiar auzi când le privea. 

— Ce scrie, George? 

— Scrie... scrie... „Platen, George. Data naşterii: 13 
februarie 6492. Părinţi: Peter şi Amy Platen. Locul naş...” 

Se oprise. 

— Poţi citi, George, încuviinţase bărbatul. Asta a fost tot. 

— Pentru totdeauna? N-o să uit niciodată? 

— Bineînţeles că nu. Lloyd se întinsese şi-i scuturase mâna 
cu gravitate. 

Acum, vei fi dus acasă. 

Trecuseră câteva zile până ce George se obişnuise cu 
talentul acela nou şi uluitor. Le citise cu atâta uşurinţă 
părinţilor săi încât Peter Platen izbucnise în lacrimi şi-şi 
sunase rudele, ca să le anunţe vestea cea bună. 

George se plimbase prin oraş, citind fiecare literă pe care 
o zărea şi întrebându-se cum de, până atunci, nu avuseseră 
absolut nici un înţeles pentru el. 

Încercase să-şi amintească cum fusese când nu ştia să 
citească, dar nu izbutise. Aparent, fusese dintotdeauna 
capabil să citească. Dintotdeauna. 

XXX 

La optsprezece ani, George era oacheş, de înălţime 
mijlocie, dar îndeajuns de subţirel ca să pară mai înalt. 
Trevelyan, care era cu vreo doi centimetri mai scund, 
deţinea o masivitate care făcea ca denumirea de „Bursuc” 
să pară şi mai adecvată, dar în ultimul an el devenise foarte 
conştient de acest lucru. Porecla nu mai putea fi utilizată 
fără riscul unei corecţii. Şi pentru că Trevelyan îşi detesta şi 
mai mult prenumele, de obicei era apelat cu numele de 
familie ori cu variaţiuni decente ale acestuia. Parcă pentru 
a-şi demonstra şi mai mult bărbăţia, îşi lăsase favoriţi şi o 
mustață zbârlită. 


Acum asuda nervos, iar George, care depăşise şi el demult 
apelativul „Geo-gi”, transformat într-un nume gutural şi 
monosilabic, era mai degrabă amuzat de reacţia prietenului 
său. 

Se aflau în aceeaşi sală vastă în care stătuseră în urmă cu 
zece ani (şi în care nu mai intraseră de atunci). Parcă un vis 
neclar al trecutului se transformase în mod brusc în 
realitate. În primele câteva minute, George fusese surprins 
să descopere că totul părea mult mai mic şi mai înghesuit 
decât îşi amintea; după aceea, îşi dăduse seama că, în 
realitate, el crescuse. 

Numărul celor din sală era de asemenea mai mic decât 
fusese în copilărie. 

De data aceasta, erau numai băieţi. Fetelor li se atribuise 
altă zi. 

Trevelyan se aplecase spre el şi rostise: 

— Nu-nţeleg de ce ne pun s-aşteptăm. 

— Regulamentele, replicase George. Sunt foarte stricte. 

— Şi de ce naiba eşti tu atât de înţelegător în privinţa lor? 

— N-am de ce să-mi fac griji. 

— Frăţioare, m-apucă greaţa când te-aud. Sper c-o s- 
ajungi Grăjdar, ca să te pot vedea cum împrăştii bălegarul 
pe ogoare! 

Ochii încruntaţi ai lui Trevelyan examinaseră neliniştiţi pe 
ceilalţi tineri. 

George privise şi el în jur. Sistemul nu mai era cel din 
copilărie. Se derula mai lent şi toţi căpătaseră în prealabil 
foi cu instrucţiuni (un avantaj faţă de pre-Cititori). Numele 
Platen şi Trevelyan se aflau tot în partea a doua a 
alfabetului, dar de data aceasta o ştiau. 

Tinerii ieşeau din cabinele educaţionale, încruntaţi şi 
nesiguri, îşi luau hainele, apoi plecau la analiză ca să afle 
rezultatul. 

La ieşire, fiecare era înconjurat de grupuri tot mai mici, 
alcătuite din cei care aşteptau în sală. „Cum a fost?”, „Ce-ai 
simţit?”, „Ce crezi c-ai făcut?”, „Le simţi altfel?” 


Răspunsurile erau vagi şi nesatisfăcătoare. 

George se silise să nu se alăture grupurilor de curioşi. Nu 
făceai altceva decât să-ţi sporeşti agitația. Toţi spuneau că, 
dacă rămâneai calm, aveai şansele cele mai mari. Chiar şi 
aşa, simţea cum i se răceau palmele. Ciudat că, o dată cu 
anii, apăreau noi tipuri de probleme neliniştitoare. 

De pildă, specialiştii de vârf care plecau spre o planetă 
exterră erau însoţiţi de soţie (sau de soţ). Era important ca, 
pe toate planetele, raportul dintre sexe să fie menţinut 
constant. lar dacă te îndreptai spre o planetă de grad A, ce 
fată te-ar fi refuzat? Deocamdată, George nu avea în minte 
o fată anume; nu dorea nici una. 

Nu acum! După ce ajungea Programator, după ce-şi putea 
adăuga numelui gradul de Programator Autorizat, avea de 
unde alege, ca un sultan în harem. Gândul îl excita şi 
încercase să-l alunge. Trebuia să rămână calm. 

— Ce naiba mai e şi asta? mormăise Trevelyan. Mai întâi, 
îţi spun că-i cel mai bine dacă eşti relaxat şi fără griji. Dup- 
aia te trec prin aşteptarea asta şi-i imposibil să mai fii 
relaxat şi fără griji. 

— Poate că ăsta-i scopul. Încep prin a-i separa pe băieţi de 
bărbaţi. Nu te ambala, Trev! 

— Mai tacă-ţi fleanca! 

Sosise rândul lui George. Numele său nu fusese strigat, ci 
apăruse cu litere luminoase pe panoul de afişaj. 

Flutură din braţ spre Trevelyan. 

— Nu te ambala. Păstrează-ţi calmul. 

Era fericit când intrase în cabina de testare. Realmente 
fericit. 

— George Platen? întrebase bărbatul dinapoia mesei. 

Pentru o clipită, în mintea lui George apăruse imaginea 
perfect clară a altui bărbat care pusese aceeaşi întrebare 
cu zece ani în urmă, şi parcă insul din faţa lui era tot cel de 
atunci, iar el, George, redevenise puştiul de opt ani imediat 
ce trecuse pragul încăperii. 


Bărbatul ridicase însă ochii şi, desigur, chipul nu 
corespundea câtuşi de puţin celui din amintire. Nasul era 
borcănat, părul în şuviţe rare, iar bărbia atârna flască, de 
parcă individul ar fi fost mult mai gras şi ar fi slăbit 
considerabil. 

— Ei bine? se încruntase bărbatul. 

George revenise cu picioarele pe pământ. 

— Da, domnule, mă numesc George Platen. 

— Păi zi aşa! Eu mă numesc Zachary Antonelli şi imediat 
vom face cunoştinţă în mod mai amănunţit. 

Examinase o serie de benzi înguste de celuloid, ridicându- 
le spre lumină şi mijind ochii. 

Tânărul se crispase. Ca prin ceaţă, îşi amintea că şi celălalt 
bărbat (îi uitase numele) privise bucățele de peliculă 
similare. Puteau să fi fost aceleaşi? Celălalt se încruntase, 
iar cel de acum îl privea cu un aer mai degrabă iritat. 

Fericirea sa era pe punctul de a se risipi. 

Antonelli deschisese un dosar gros şi, cu atenţie, aşezase 
alături benzile de celuloid. 

— Aici scrie că doreşti să devii Programator. 

— Da, domnule. 

— Nu ţi-ai modificat opţiunea? 

— Nu, domnule. 

— Este o poziţie plină de responsabilităţi, care necesită 
multă precizie. 'Te simţi capabil s-o abordezi? 

— Da, domnule. 

— Majoritatea pre-Educaţionalilor nu specifică o 
profesiune anume. Cred că le este pur şi simplu teamă. 

— Bănuiesc că aveţi dreptate, domnule. 

— 'Ţie nu ţi-este teamă. 

— Sincer vorbind, îmi este, domnule. 

Antonelli încuviinţase din cap, fără ca expresia chipului să i 
se destindă. 

— De ce doreşti să devii Programator? 

— După cum aţi spus, domnule, este o poziţie plină de 
responsabilităţi, care necesită multă precizie. Îmi place şi 


cred că sunt capabil s-o îndeplinesc. 

Bărbatul împinsese hârtiile într-o parte şi-l privise acru. 

— De unde ştii c-o să-ţi placă? Crezi c-o să fii angajat de o 
planetă de gradul A? 

„Vrea să te pună la încercare”, se gândise George. „Fii 
calm şi onest!” 

— Cred că un Programator are o şansă reală în direcţia 
aceasta, domnule, dar ştiu că mi-ar plăcea chiar dacă aş 
rămâne pe Pământ. 

„Este adevărat”, îşi spusese George. „Nu mint.” 

— De unde poţi fi sigur? 

Antonelli întrebase de parcă ar fi ştiut că nu exista un 
răspuns decent şi George aproape că zâmbise. El deţinea 
unul. 

— Am citit despre Programare, domnule. 

— Poftim? 

Acum bărbatul părea cu adevărat uluit şi George se simţea 
încântat. 

— Am citit despre Programare, domnule. Am cumpărat o 
carte despre acest subiect şi am studiat-o. 

— O carte pentru Programatorii Autorizaţi? 

— Da, domnule. 

— Dar n-o puteai înţelege... 

— La început, nu. Am făcut rost şi de alte cărţi de 
matematică şi electronică. Am descifrat cât am putut. Nu 
cunosc foarte multe, ci doar atât cât sămi dau seama că-mi 
place şi că pot face meseria asta. 

Nici chiar părinţii lui nu-i descoperiseră acele cărţi şi nu 
ştiuseră de ce-şi petrecea atâta vreme în cameră sau de ce 
dormea aşa puţin. 

Antonelli se trăsese de pielea flască de sub bărbie. 

— De ce ai procedat în felul acesta, fiule? 

— Doream să mă asigur că mă interesează, domnule. 

— Cred că-ţi dai seama că a fi interesat nu-nseamnă mai 
nimic. Poţi să fii fascinat de un subiect, dar dacă structura 


creierului tău îţi asigură o eficienţă superioară în altă 
direcţie, într-acolo vei porni. Ştii asta, nu? 

— Mi s-a spus, răspunsese prudent George. 

— Ei bine, este adevărat. 

George nu comentase. 

— Sau crezi, urmase Antonelli, că studiul unui subiect îţi 
va orienta celulele cerebrale în direcţia respectivă - aşa 
cum există o teorie care afirmă că-i suficient ca o femeie 
însărcinată să asculte în mod persistent capodopere 
muzicale pentru ca fiul ei să ajungă compozitor. Tu crezi 
asta? 

Tânărul se înroşise la faţă. Într-adevăr, se gândise la aşa 
ceva. Silindu-şi mereu intelectul în direcţia dorită, simţise 
că avea să dobândească un avans considerabil. Mare parte 
din încrederea lui se bizuise exact pe ideea cu pricina. 

— N-am... începuse el, dar nu-şi mai găsise cuvintele. 

— Ei bine, este o teorie falsă. Dumnezeule, tinere, 
structura ta cerebrală este fixată de ia naştere! Ea poate fi 
modificată în urma unei lovituri îndeajuns de puternice ca 
să vatăme celulele, de spargerea unui vas de sânge, de o 
tumoare sau de o infecţie majoră... desigur, de fiecare dată 
în sens negativ. Dar în nici un caz nu poate fi modificată de 
gândurile tale deliberate. 

— Îl privise pe George câteva clipe, apoi întrebase: Cine ţi- 
a spus să procedezi aşa? 

Realmente tulburat, George înghiţise un nod şi 
răspunsese: 19 

— Nimeni, domnule. A fost ideea mea. 

— Cine a mai ştiut ce faci? 

— Nimeni. Domnule, n-am vrut să fac ceva rău... 

— A spus cineva c-ar fi vorba despre ceva rău? Inutil - asta 
da. De ce n-ai spus nimănui? 

— Am... am crezut că se va râde de mine. 

Instantaneu, tânărul îşi amintise de o recentă discuţie cu 
Trevelyan. Cu foarte multă precauţie, ca şi cum ar fi fost 
ceva care circula la mare distanţă, în colţurile cele mai 


îndepărtate ale minţii sale, George menţionase posibilitatea 
de a învăţa un subiect, acumulând în minte fragmente ale 
acestuia. Trevelyan hohotise: „În curând, o să-ţi tăbăceşti 
singur pielea pentru pantofi şi-o să-ţi teşi cămăşile.” Atunci, 
George fusese fericit că păstrase secretul. 

Afundat în gânduri, cu o mină ursuză, Antonelli muta de 
colo-colo bucăţile de peliculă pe care le examinase la 
intrarea tânărului. În cele din urmă, rostise: 

— Să-ncepem analiza. În felul ăsta, nu ajung nicăieri. 

Electrozii fuseseră lipiţi de tâmplele lui George. Apoi, se 
auzise bâzâitul. 

Din nou, George fusese străbătut de o amintire foarte vie a 
momentului petrecut în urmă cu zece ani. 

Îşi simţea palmele asudate şi inima îi bubuia. N-ar fi 
trebuit să-i pomenească lui Antonelli despre lecturile sale 
secrete. De vină era numai vanitatea sa blestemată. Dorise 
să arate cât de întreprinzător era, cât de plin de iniţiativă. 
În loc de aşa ceva, se dovedise superstiţios şi ignorant şi 
trezise ostilitatea celuilalt. Era sigur că bărbatul îl detesta 
pentru că încerca să se dovedească atât de inteligent. 

lar acum ajunsese într-o asemenea stare de nervozitate 
încât era sigur că analizorul n-avea să arate nimic bun. 

Nu-şi dăduse seama când anume îi fuseseră îndepărtați 
electrozii. Imaginea lui Antonelli privindu-l gânditor îl 
adusese la realitate şi atunci observase că totul se 
terminase; nu mai avea electrozii. Cu un efort 
supraomenesc, redevenise stăpân pe sine. Aproape că 
renunţase la ambiția de a deveni Programator. În numai 
zece minute, aceasta pierise aproape de tot. 

— Răspunsul este deci „nu”? întrebase el posac. 

— Răspunsul la ce anume? 

— Dacă voi fi Programator. 

Antonelli îşi frecase rădăcina nasului şi vorbise: 

— la-ţi hainele şi prezintă-te la camera 15-C. Fişa te va 
aştepta acolo. 'Tot acolo va fi şi raportul meu. 


— Am fost deja Educat? exclamase surprins George. 
Crezusem că asta-i doar pentru ca să... 

Antonelli rămăsese cu ochii asupra mesei. 

— "Ţi se va explica totul. Fă aşa cum ţi-am spus. 

George încercase un sentiment apropiat panicii. Despre ce 
era vorba, de nu-i putea spune? Că nu era bun decât ca 
Muncitor? Că avea să fie pregătit pentru asta? 

Brusc, fusese convins de acest lucru şi avusese nevoie de 
toată stăpânirea de sine ca să nu răcnească. 

Se înapoiase împleticindu-se în sala de aşteptare. 
Trevelyan nu se mai găsea acolo, un aspect pentru care ar fi 
fost recunoscător, dacă ar mai fi reuşit să remarce ceva din 
cele ce-l înconjurau. De fapt, nu mai rămăsese aproape 
nimeni, iar puţinii care păreau că ar fi fost gata să-l asalteze 
cu întrebări erau prea preocupaţi de apariţia ultimelor 
nume pe panou, ca să-i observe privirea încrâncenată, 
arzătoare, de furie şi ură pe care le-o azvârlise. 

Ce drept aveau ei să fie tehnicieni, iar el doar Muncitor? 
Muncitor! Era sigur de asta! 

XXX 

Fusese condus de un bărbat în uniformă roşie pe 
coridoarele aglomerate, cu uşi înşiruite pe unul din pereţi, 
înaintea cărora se aflau grupuri de tineri - aici doi, dincolo 
cinci; Mecanici de Motoare, Ingineri de Construcţii, 
Agronomi... Existau sute de Profesiuni autorizate şi 
majoritatea aveau să fie oricum reprezentate în acest 
orăşel. 

În clipa aceea, îi ura pe toţi: Statisticieni, Contabili, castele 
superioare şi cele inferioare. Îi ura, deoarece ei deţineau 
acum cunoaşterea lor îngâmfată, îşi ştiau soarta, în vreme 
ce el, stors şi vlăguit, trebuia să înfrunte o altă oficialitate. 

Ajunsese la 15-C, fusese condus înăuntru şi lăsat în odaia 
pustie. Pentru o clipă, încrederea îi revenise. Dacă ar fi fost 
camera Muncitorilor, înăuntru ar fi trebuit să se afle zeci de 
tineri. 


O uşă culisă de partea cealaltă a unei tejghele aflate la 
înălţimea pieptului şi prin ea apăruse un bătrân cu părul 
alb. Surâsese, arătându-şi dinţii perfecţi, evident artificiali, 
deşi chipul roşcovan nu prezenta riduri, iar glasul îi sunase 
sonor. 

— Bună seara, George, rostise el. Văd că de data asta 
sectorul nostru n-are decât unul. 

— Decât unul? repetase George, fără să înţeleagă. 

— Bineînţeles, pe întregul Pământ există câteva mii ca 
tine. Nu eşti singurul. 

Tânărul se simţise cuprins de exasperare. 

— Nu înţeleg, domnule, spusese el. Care-i clasificarea 
mea? Ce se-ntâmplă? 

— Uşurel, fiule. Se poate întâmpla oricui. 

Întinsese mâna şi George i-o strânsese reflex. Era caldă şi 
fermă. 

— Ia loc, fiule. Mă numesc Sam Ellenford. 

George încuviinţase din cap nerăbdător. 

— Aş dori să ştiu ce se-ntâmplă, domnule. 

— Sigur că da. În primul rând, nu poţi fi Programator. 
Cred c-ai ghicit asta. 

— Da, am ghicit, aprobase amar tânărul. Atunci, ce voi fi? 

— Asta-i partea mai dificil de explicat. Ellenford tăcuse 
câteva clipe, după care pronunţase cu încetineală 
deliberată: Nimic. 

— Poftim?! 

— Nimic! 

— Ce-nseamnă asta? De ce nu-mi puteţi atribui o 
profesiune? 

— În privinţa asta, n-avem, de ales. Structura minţii tale o 
decide. 

Tânărul se îngălbenise şi ochii i se bulbucaseră. 

— E ceva-n neregulă cu mintea mea? 

— Doar ceva. Cât despre clasificările profesionale, cred c- 
ai putea spune că există o neregulă. 

— Ce anume? 


Ellenford ridicase din umeri. 

— George, sunt sigur că tu cunoşti felul în care Pământul 
îşi desfăşoară programul Educaţional. Practic, orice om 
poate absorbi orice domeniu de cunoştinţe - totuşi, fiecare 
configuraţie cerebrală individuală este mai adecvată 
receptării anumitor tipuri de cunoştinţe. Noi încercăm să 
asociem mintea şi cunoştinţele pe cât de bine putem, în 
limitele locurilor aprobate pentru fiecare profesiune. 

— Da, încuviinţase George, ştiu toate astea. 

— Din când în când, dăm peste câte un tânăr a cărui minte 
nu este adecvată primirii nici unui tip de cunoştinţe impuse. 

— Vreţi să spuneţi că nu poate fi Educat? 

— Exact. 

— Dar... asta-i o aberaţie. Sunt inteligent. Pot înţelege... 

Privise neajutorat prin odaie, parcă încercând să găsească 
o modalitate de a dovedi că deţinea un creier în stare de 
funcţionare. 

— Te rog, nu mă-nţelege greşit, rostise grav Ellenford. Eşti 
inteligent. În privinţa asta nu există nici urmă de îndoială. 
Mai mult decât atât, ai o inteligenţă superioară mediei. Din 
nefericire, asta n-are nici o legătură cu întrebarea dacă 
minţii ar trebui să i se îngăduie sau nu să accepte 
impunerea cunoştinţelor. De fapt, aproape întotdeauna, aici 
vin persoane inteligente. 

— Vreţi să spuneţi că nu voi fi nici măcar Muncitor? 
bolborosise George. 

(Brusc, până şi aşa ceva ar fi părut mai bun decât 
necunoscutul care-l aştepta.) Ce trebuie ştiut ca să devii 
Muncitor? 

— Nu-i subestima pe muncitori, tinere. Există zeci de 
subclasificări, şi fiecare are propriul ei corpus de cunoştinţe 
destul de detaliate. Crezi că nu poate fi vorba despre ştiinţă 
în ridicarea corespunzătoare a unei greutăţi? În plus, 
pentru Muncitori nu trebuie să selectăm doar minţile 
adecvate, ci şi corpuri pe măsură. 

Tu nu eşti un tip care să reziste mult ca Muncitor. 


Conştient de fizicul lui mai degrabă firav, tânărul rostise: 

— Dar n-am auzit niciodată de cineva care să n-aibă o 
profesiune. 

— Nu sunt prea mulţi, recunoscuse Ellenford, iar noi îi 
protejăm. 

— Îi protejaţi? 

George simţise cum confuzia şi teama sporeau în el. 

— Tu eşti un protejat al planetei. Din momentul când ai 
pătruns pe uşa aceea, eşti în jurisdicţia noastră, zâmbise 
bătrânul. 

Fusese un zâmbet afectuos, dar lui George i se păruse 
zâmbetul unui proprietar; zâmbetul unui adult faţă de un 
copil neajutorat. 

— Vreţi să spuneţi c-o să mă închideţi undeva? 

— Bineînţeles că nu. Pur şi simplu, vei fi alături de alţii 
aidoma ţie. 

Aidoma ţie. Cuvintele detunaseră cumva în urechile 
tânărului. 

— Ai nevoie de un tratament special, urmase Ellenford. Ne 
vom îngriji de tine. 

Spre groaza sa, George izbucnise în plâns. Ellenford se 
îndreptase spre colţul opus al încăperii şi se întorsese cu 
spatele, parcă pierdut în gânduri. 

George se luptase să-şi reducă hohotele deznădăjduite la 
nivelul unor suspine, apoi să le înăbuşe şi pe acelea. Se 
gândise la tatăl şi la mama lui, la prieteni, la Trevelyan, la 
propria sa ruşine... 

— Am învăţat să citesc, rostise el pe un ton de revoltă. 

— Asta o poate face oricine are mintea întreagă. Până 
acum, n-am găsit excepţii. În etapa respectivă, descoperim 
eventualele... excepţii. lar când ai învăţat să citeşti, George, 
ne-a atras atenţia tiparul tău mental. Anumite 
particularităţi au fost raportate încă de pe atunci de cel 
care te-a avut în grijă. 

— Nu puteţi încerca să mă Educaţi? Nici măcar n-aţi 
încercat... Sunt gata să-mi asum riscul. 


— Legea ne interzice s-o facem. Totuşi, n-o să fie rău. Vom 
explica problema familiei tale, astfel încât să nu se simtă 
umiliţi. Acolo unde vei fi dus, vei beneficia de anumite 
privilegii. Îţi vom da cărţi şi veţi putea învăţa orice doreşti. 

— Cunoştinţe acumulate de unul singur, rosti George 
amar. Bucată cu bucată. După aceea, înainte de a muri, voi 
şti destule ca să fiu un Furier-Ucenic, Divizia Aprovizionare 
cu Agrafe de Hârtie. 

— Cu toate astea, înţeleg că ai studiat deja cărţi... 

George încremenise! Brusca înţelegere a situaţiei îl lovise 
ca un trăsnet. 

— Asta-i... 

— Poftim? 

— Individul ăla, Antonelli. M-a lucrat pe la spate! 

— Nu, George. Te-nşeli profund. 

— Să nu-mi spuneţi mie asta! George era cuprins de un 
acces de furie. 

Nemernicul ăla mi-a făcut-o, deoarece credea că eram 
prea deştept pentru el. Am citit cărţi şi am încercat să capăt 
un atu pentru Programare. Perfect, ce doriţi ca să rezolvăm 
situaţia? Bani? N-o să-i căpătaţi. Am plecat de-aici şi când 
voi face public... 

Începuse să răcnească. 

Ellenford clătinase din cap şi atinsese un buton. 

Doi bărbaţi intraseră neauziţi în odaie, de o parte şi de 
cealaltă a lui George. Îi fixaseră braţele pe lângă corp. Unul 
dintre ei lipise o seringă pneumatică de interiorul cotului 
tânărului; tranchilizantul îi pătrunsese în venă şi avusese un 
efect aproape instantaneu. 

Zbieretele sale încetaseră şi capul îi căzuse în piept. 
Genunchii i se înmuiaseră şi doar bărbaţii care-l ţineau de 
sub umeri îl menţinură în poziţie verticală în timp ce 
dormea. 

XXX 

Se îngrijiseră de George aşa cum promiseseră; fuseseră 
amabili cu el şi, fără excepţie, grijulii - cam aşa, se gândise 


George, cum el însuşi s-ar fi purtat cu un pisicuţ bolnav de 
care s-ar fi ataşat. 

Îi spuseseră că ar trebui să se scoale şi să dovedească 
interes faţă de viaţă; după aceea, îi spuseseră că 
majoritatea celor care veniseră acolo avuseseră la început 
aceeaşi atitudine de disperare pe care, finalmente, o 
părăsiseră. 

EI nici măcar nu-i ascultase. 

Ellenford însuşi îl vizitase pentru a-i spune că părinţii lui 
fuseseră informaţi că el plecase într-o misiune specială. 

— Ei ştiu?... murmurase George. 

— Nu le-am oferit nici un detaliu, îl liniştise Ellenford. 

La început, George refuzase să mănânce. Îl hrăniseră 
intravenos. Îi ascunseseră obiectele ascuţite şi-l 
menţinuseră sub supraveghere. Hali Omani îi devenise 
coleg de cameră şi calmul său avusese un efect liniştitor. 

Într-o bună zi, pur şi simplu disperat de plictiseală, George 
ceruse o carte. 

Omani, care citea aproape nonstop, ridicase ochii, 
surâzând larg. George fusese cât pe aici să renunţe la 
solicitare decât să ie ofere satisfacţie, după care îşi 24 
spusese: „Ce-mi pasă mie?” 

Nu specificase ce carte dorea şi Omani îi adusese una 
despre chimie. Avea litere mari, cuvinte scurte şi multe 
ilustraţii. Era pentru adolescenţi. George azvârlise cu ea de 
perete. 

Asta avea să rămână toată viaţa! Un adolescent. De-a 
pururi pre-Educat, necesitând cărţi speciale. Rămăsese în 
pat clocotind de furie, fixând tavanul; după o oră, se 
ridicase morocănos, luase cartea şi începuse să citească. 

XXX 

O terminase într-o săptămână, după care ceruse alta. 

— Pot s-o iau pe prima? întrebase Omani. 

George se încruntase. În carte existaseră lucruri pe care 
nu le înţelesese, totuşi nu era chiar atât de pierdut în faţa 
ruşinii ca s-o recunoască. 


— Dacă mă gândesc mai bine, continuase Omani, ar fi util 
s-o păstrezi. 

Cărţile trebuie citite şi recitite. 

În aceeaşi zi, tânărul cedase finalmente în faţa 
insistențelor colegului de cameră de a vizita locul în care se 
afla. Îl urmase fără chef pe nigerian şi cercetase 
împrejurimile cu priviri iuți, ostile. 

În tot cazul, nu era vorba despre o închisoare. Nu existau 
pereţi, uşi încuiate sau paznici. În acelaşi timp, totuşi, era o 
închisoare, deoarece deţinuţii nu aveau unde să se ducă. 

Într-un fel, îl liniştea să vadă acolo alte câteva zeci de 
persoane aidoma lui.... 

Fusese teribil să creadă că el era singurul om din lume 
atât de. handicapat. 

— De fapt, câţi indivizi se găsesc aici? mormăise el. 

— Două sute cinci, dar nu-i singurul loc de felul ăsta din 
lume. Există câteva mii. 

Oamenii ridicau ochii şi-l priveau, oriunde ar fi intrat: în 
sala de sport, pe terenurile de tenis, în bibliotecă (în viaţa 
lui nu-şi imaginase că puteau exista atâtea cărţi; erau 
stivuite pe rafturi lungi). Îl priveau curioşi, iar el le întorcea 
privirile cu mânie. Cel puţin, ei nu-i erau cu nimic superiori; 
nu aveau nici un motiv de a-l privi ca pe un specimen 
straniu. 

Cei mai mulţi dintre ei păreau să aibă în jur de douăzeci 
de ani. 

— Ce se-ntâmplă cu cei bătrâni? întrebase brusc George. 

— Locul acesta este specializat în tineri, răspunsese 
Omani. După aceea, parcă recunoscând în spusele celuilalt 
o implicaţie pe care o omisese anterior, clătinase grav din 
cap şi adăugase: Ei nu sunt îndepărtați, dacă la asta te 
referi. 

Există alte Cămine pentru bătrâni. 

— Cui îi pasă? mormăise George, care simţise că părea 
prea interesat şi în pericol de a ceda. 


— Poate că ţie. Pe măsură ce vei îmbătrâni, vei ajunge tu 
însuţi într-un Cămin cu ocupanţii de ambele sexe. 

— Şi femei? întrebase oarecum surprins George. 

— Bineînţeles. Credeai că femeile sunt imune la aşa ceva? 

George se gândise la acel aspect cu mai mult interes şi mai 
multă surescitare decât simţise pentru ceva încă dinaintea 
zilei când... Îşi îndepărtase celălalt gând. 

Omani se oprise în pragul unei camere în care se aflau 
televizoare cu circuit închis şi calculatoare. În faţa 
monitoarelor se găseau cinci-şase persoane. 

— Aceasta este o clasă, spusese el. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Un loc în care sunt educați tinerii de aici. Desigur, 
adăugase repede, nu în modul obişnuit. 

— Vrei să spui că primesc informaţiile bucată cu bucată? 

— Exact. În vechime, aşa se proceda cu toţi elevii. 

— Asta îi repetaseră întruna de când intrase în Cămin - şi 
ce dacă? Să presupunem că existase o epocă în istoria 
umanităţii când nu se cunoscuse cuptorul cu microunde. 
Însemna asta că George trebuia să fie satisfăcut că se 
hrănea cu carne crudă, într-o lume unde toţi o mâncau 
gătită? 

— De ce doresc ei să se conformeze educaţiei tip bucată 
cu bucată? 

— În primul rând, ca să-şi umple timpul şi în al doilea rând, 
fiindcă sunt curioşi. 

— La ce-i ajută? 

— Îi face mai fericiţi. 

George se gândise la ideea aceea peste noapte. 

A doua zi, i se adresase direct lui Omani: 

— Mă poţi băga într-o clasă unde să găsesc ceva despre 
programare? 

— Cum să nu! 

Procesul era lent şi el îl dispreţuia. De ce trebuia ca un 
lucru să fie explicat o dată şi încă o dată? De ce trebuia să 
citească şi să recitească o pagină, iar apoi să se holbeze la o 


relaţie matematică, fără s-o priceapă instantaneu? Alţii nu 
aveau nevoie să procedeze aşa. 

Abandonase în câteva rânduri. O dată, refuzase să 
participe la cursuri vreme de o săptămână. 

Totuşi, revenise cu regularitate. Persoana care conducea 
cursul, care distribuia materialele de lectură, dirija 
demonstrațiile TV şi explica pasajele şi conceptele dificile, 
nu făcea niciodată comentarii pe tema lor. 

În cele din urmă, George căpătase o sarcină regulată în 
grădină, pe lângă participarea la diversele corvezi legate de 
bucătărie şi curăţenie. Activităţile respective îi fuseseră 
prezentate ca fiind un avantaj, dar el nu se lăsase păcălit. 

Căminul putea să fi fost mai automatizat, însă tinerii erau 
în mod deliberat folosiţi la munci, pentru a li se transmite 
iluzia de ocupaţie meritorie, de utilitate. George nu căzuse 
în capcana respectivă. 

Erau chiar remuneraţi cu mici sume de bani, cu care 
puteau cumpăra obiecte de lux sau pe care le puteau 
economisi, în vederea unei folosințe iluzorii în decursul unei 
bătrâneţi iluzorii. George îşi păstra banii într-un borcan 
fără capac, pe un raft, în dulap. Habar n-avea cât strânsese 
şi, de altfel, nici nu-i păsa. 

Nu-şi făcuse nici un prieten adevărat deşi ajunsese la faza 
în care se acomodase cu programul regulat. Încetase chiar 
(sau aproape încetase) să mediteze la nedreptatea care-l 
plasase acolo. Treceau săptămâni întregi fără să-l mai 
viseze pe Antonelli, nasul său borcănat şi pielea flască a 
gâtului, rânjetul cu care-l împingea într-un nisip mişcător şi- 
| apăsa acolo... până ce se trezea zbierând, cu Omani 
aplecat îngrijorat deasupra lui. 

XXX 

Într-o zi de februarie, când afară ningea, Omani i se 
adresase: 

— Te adaptezi în mod extraordinar. 

Asta se întâmplase în februarie, mai exact în ziua de 13 
februarie, a nouăsprezecea lui aniversare. Veniseră apoi 


martie, aprilie şi, o dată cu apropierea lui mai, George 
înţelesese că nu se adaptase deloc. 

Anterioara lună mai trecuse neobservată, în vreme ce 
George continuase să zacă în pat, posac şi lipsit de ambiţii. 
Acum însă avea să fie altfel. 

Se ştia că pe întregul Pământ aveau să se desfăşoare 
Olimpiadele şi că tinerii vor concura, punându-şi la bătaie 
capacităţile în lupta pentru un loc pe altă planetă. Avea să 
fie o atmosferă de sărbătoare, plină de surescitare, ştiri- 
bombă, agenţi de recrutare de pe planete situate unde nici 
cu gândul nu te duceai, plus gloria victoriei sau consolările 
înfrângerii. 

Câte scrieri de ficţiune se refereau la aceste aspecte... ce 
parte importantă a aţâţării sale din copilărie fusese impusă 
de urmărirea anuală a evenimentelor Olimpiadelor... câte 
din propriile sale planuri... 

George Platen nu-şi putea ascunde dorul din glas. Era 
prea mult! 

— Mâine este prima zi a lunii mai, rosti el. Olimpiada! 

lar asta conduse la prima lui ceartă cu Omani şi la amara 
enunţare de către nigerian a denumirii exacte a instituţiei 
în care se aflau. Omani îl fixă cu privirea pe George şi rosti 
apăsat: 

— Un Cămin pentru debilii mental. 

George se înroşi la faţă. Debili mental! 

Respinse noţiunea cu disperare. 

— Plec, vorbi el cu glas inexpresiv. 

Vorbise mânat de un impuls. Nivelul conştient al minţii sale 
o află primul, după ce auzi cuvântul. 

— Poftim? ridică ochii Omani din cartea la care revenise. 

Acum, George ştia ce spunea. Izbucni cu furie: 

— Plec! 

— E ridicol. Stai jos, George, şi calmează-te! 

— În nici un caz! Îţi spun că eu mă aflu aici ca urmare a 
unei înscenări. 


Antonelli ăla m-a displăcut de la început. Este sensul 
puterii pe care-l au birocraţii ăştia mărunți. Dacă li te 
împotriveşti, te desfiinţează pur şi simplu cu o trăsătură de 
stilou pe o fişă. 

— lar ai revenit la teoria asta? 

— Şi n-o s-o abandonez până nu se rezolvă situaţia. O s- 
ajung cumva la Antonelli şi-o să-l silesc să recunoască 
adevărul. 

George gâfâia şi se simţea înfierbântat. Luna Olimpiadei 
sosise şi n-o putea lăsa să treacă. Dacă ar fi făcut-o, ar fi 
însemnat predarea lui finală şi recunoaşterea definitivă a 
înfrângerii. 

Omani îşi trecu picioarele peste marginea patului şi se 
sculă. Era înalt de aproape doi metri, iar expresia de pe 
chipul lui îi conferea aspectul unui Saint Bernard îngrijorat. 
Cuprinse cu braţul umerii colegului de cameră. 

— Dacă te-am jignit cu ceva... 

George îi îndepărtă braţul. 

— Tu ai spus ceea ce crezi că-i adevărul, iar eu voi dovedi 
că nu-i adevărul 

— atât şi nimic mai mult. De ce să nu pot pleca? Uşa-i 
deschisă. Nu există încuietori. Nimeni n-a zis vreodată că n- 
aş putea pleca. Pur şi simplu, o să ies pe uşă. 

— Perfect, dar unde te vei duce? 

— La aeroportul cel mai apropiat, apoi la cel mai apropiat 
centru Olimpic. 

Am bani. 

Înhăţă borcanul deschis care conţinea economiile sale. 
Câteva monede se rostogoliră zornăind pe podea. 

— Ăştia o să-ţi ajungă cel mult o săptămână. După aceea, 
ce vei face? 

— Până atunci, o să-mi aranjez ceva. 

— Eu cred c-o să te-ntorci aici cu coada între picioare, 
vorbi deschis Omani, şi, cu progresele pe care le-ai făcut, o 
s-o iei de la început. Eşti nebun, George! 

— Mai devreme, ai folosit expresia „debil mental”. 


— Ei bine, îmi pare rău c-am folosit-o. Vrei, te rog, să 
rămâi? 

— Ai de gând să-ncerci să mă opreşti? 

Omani strânse buzele sale cărnoase. 

— Nu, cred că nu. La urma urmelor, este problema ta. 
Dacă singurul fel în care poţi învăţa ceva este să te iei la 
trântă cu viaţa şi să revii plin de vânătăi - dăi drumul! 
Haide, dă-i drumul! 

George se afla acum în pragul uşii, privind peste umăr. 

— Plec. 

— Se întoarse pentru a-şi lua trusa personală. 

— Sper că nu obiectezi, dacă-mi iau câteva lucruşoare ce- 
mi aparţin. 

Omani ridică din umeri. Revenise în pat şi citea, indiferent. 

George mai întârzie lângă uşă, dar nigerianul nu înălţă 
privirea. Strângând din dinţi, tânărul se răsuci şi porni 
grăbit pe coridorul pustiu, ieşind în curtea exterioară, unde 
noaptea începuse să coboare. 

XXX 

Se aşteptase să fie oprit înainte de părăsi curtea, dar nu se 
întâmplase aşa. 

Se oprise la un local nonstop, pentru a solicita îndrumări 
către cel mai apropiat aeroport, şi se aşteptase ca 
proprietarul să anunţe poliţia. Nu se întâmplase aşa. 

Comandase un taxi care să-l ducă la aeroport, iar şoferul 
nu-i pusese nici o întrebare. 

Cu toate acestea, nu simţise nici o uşurare. Sosise la 
aeroport cu inima strânsă. Nu-şi dăduse seama cum va fi 
lumea exterioară. Era înconjurat de profesionişti autorizaţi. 
Proprietarul localului avusese numele înscris pe o plăcuţă 
de plastic deasupra casei de bani. Cutare şi cutare, Bucătar 
Autorizat. 

Taximetristul avusese licenţa afişată: Şofer Autorizat. 
George realizase sărăcia propriului său nume şi se simţise 
cumva dezgolit; ba, mai rău, se simţise jupuit. 


Nimeni nu-l luase însă la întrebări. Nimeni nu-l privise cu 
suspiciune şi nici nu-i ceruse dovada clasificării 
profesionale. 

„Cine şi-ar fi putut imagina că există oameni lipsiţi de aşa 
ceva?” se întrebă cu amărăciune tânărul. 

Cumpără un bilet spre San Francisco, la cursa de la ora 
trei noaptea. Până dimineaţă, nici un alt avion nu decola 
spre un centru Olimpic mare, iar el dorea să întârzie cât 
mai puţin cu putinţă. După aceea, stătu ghemuit în sala de 
aşteptare, aşteptând să-şi facă apariţia poliţiştii. Aceştia nu 
sosiră. 

Sosi în San Francisco înainte de amiază şi vacarmul 
citadin îl lovi ca un baros. Era oraşul cel mai mare pe care-l 
văzuse vreodată, pe lângă faptul că, timp de un an şi 
jumătate, George fusese obişnuit cu liniştea din Cămin. 

Mai rău încă, era luna Olimpiadei. George aproape că uită 
de propria sa situaţie periculoasă, înțelegând brusc că 
Olimpiadei i se datora mare parte din hărmălaie, aţâţare şi 
confuzie. 

Birouri de informaţii Olimpice se aflau în aeroport, pentru 
uzul călătorilor, iar în jurul fiecăruia se strânseseră grupuri 
mari de curioşi. Fiecare profesiune majoră avea biroul ei, 
unde se ofereau informaţii privind localizarea sălii unde 
urmau să se ţină întrecerile din ziua respectivă, date despre 
concurenţi, precum şi eventuala planetă exterră care 
sponsoriza evenimentul. 

Totul era perfect pus la punct. George citise adesea 
descrieri ale Olimpiadelor, urmărise concursuri la televizor, 
ba chiar asistase la o Olimpiadă minoră la categoria 
Măcelar Autorizat, găzduită de aşezarea lui natală. Chiar şi 
aceea, care nu avusese nici o implicare galactică (evident, 
la ea nu asistase nici un exterr), stârnise destulă agitaţie. 

— Agitaţia se datorase pe de o parte competiţiei în sine, pe 
de altă parte fiorului de patriotism local - exista un 
concurent local care trebuia să fie încurajat, deşi poate că 


prea puţini îl cunoşteau - dar, desigur, un rol important îl 
jucaseră pariurile. Cele din urmă nu puteau fi oprite. 

George constată că-i venea greu să se apropie de un birou 
de informaţii. Se pomeni examinându-i cu alţi ochi pe 
privitorii care se înghesuiau nerăbdători în faţa avizierelor. 

Trebuia să fi existat o vreme când ei înşişi avuseseră 
vârsta înscrierii în competiţie. Ei ce făcuseră? Nimic! 

Dacă ar fi câştigat, s-ar fi găsit undeva prin galaxie, nu 
aici, încătuşaţi de Pământ. Probabil că profesiunile lor îi 
desemnaseră din capul locului ca viitori pământeni; sau ei 
înşişi făcuseră acest lucru prin ineficienţa. 

Acum, toţi aceşti rataţi se înghesuiau şi speculau cu privire 
la şansele noilor tineri. Corbii! 

Pe de altă parte, cât şi-ar fi dorit să speculeze asupra 
şanselor lui de reuşită... 

Trecu pe lângă şirul de birouri de informaţii, oprindu-se 
doar pentru răstimpuri la periferiile unor grupuri ce se 
îmbulzeau acolo. Luase micul dejun la bordul avionului şi 
nu-i era foame, dar se simţea puţin speriat. Se afla într-o 
metropolă vastă, în timpul confuziei de la începutul 
Olimpiadei, iar amănuntul acesta constituia un bilet de 
liberă trecere. Oraşul era plin de străini şi nimeni nu l-ar fi 
luat la întrebări pe George. Nimănui nu i-ar fi păsat de el. 

Nimănui n-avea să-i pese. Nici măcar Căminului, se gândi 
tânărul cu amărăciune. Îl îngrijeau ca pe un pisoi bolnav, 
dar dacă un pisoi bolnav fuge de sub îngrijire, ghinionul lui 
- ce poţi face? 

lar acum, o dată ajuns în San Francisco, ce urma să facă? 
Mintea lui parcă refuza să gândească. Să caute pe cineva? 
Pe cine? Cum? Unde avea să locuiască? 

Banii ce-i rămăseseră păreau jalnic de puţini. 

Îl încercă primul gând ruşinos de întoarcere. S-ar fi putut 
adresa poliţiei... 

Scutură violent din cap, parcă certându-se cu un adversar 
real. 


Un cuvânt îi atrase ochiul, sclipind pe un avizier: 
Metalurg. Cu litere mai 30 mici se continua: neferoase. La 
sfârşitul unei liste lungi de nume, alte litere înzorzonate 
anunțau: sponsorizat de Novia. 

Vederea anunţului îi deşteptă amintirea dureroasă a 
discuţiei cu Trevelyan 

— fusese atât de sigur că va fi Programator, atât de sigur 
că un Programator era superior unui metalurg, atât de 
sigur că urma calea cea bună, atât de sigur că era 
inteligent... 

Atât de inteligent încât trebuise să se laude în faţa 
meschinului şi răzbunătorului de Antonelli. Fusese atât de 
sigur pe sine în clipa aceea, când îi apăruse numele pe 
panou şi-l lăsase pe Trevelyan cel agitat, atât de încântat de 
sine... 

George icni brusc - un sunet incoerent, scurt şi ascuţit. 
Cineva se răsuci săl privească, după care îşi continuă 
drumul grăbit. Oamenii treceau zorii pe lângă el, 
împingându-l într-o parte şi în alta. El rămăsese privind 
avizierul cu gura căscată. 

Cumva, parcă panoul acela îi răspunsese gândului. Se 
concentrase atât de puternic asupra lui „Trevelyan” încât, 
pentru o clipă, i se păruse că avizierul îi răspunsese cu 
acelaşi nume. 

Însă acolo, sus, exista un Trevelyan. Mai exact, Armand 
Trevelyan (detestatul prenume al „Bursucului” vizibil acum 
în litere luminoase, pentru toată lumea) şi oraşul natal 
binecunoscut. În plus, Trev dorise Novia, ţintise spre Novia, 
insistase asupra Noviei... iar întrecerea era sponsorizată de 
Novia. 

Nu putea fi altul decât Trev, vechiul său prieten. Aproape 
automat, George înregistră instrucţiunile de ajungere la 
sala de concurs şi se aşeză la rând pentru un taxi. 

După aceea, îşi permise să se gândească: Trev reuşise! 
Dorise să ajungă Metalurg şi reuşise! 


Fu străbătut de un fior şi se simţi mai singur decât 
oricând. 

XXX 

În faţa sălii, un şir de oameni aştepta să intre. Se părea că 
Olimpiada de Metalurgie va fi o competiţie interesantă şi 
aprig disputată. Cel puţin aşa afirma reclama luminoasă de 
pe cerul de deasupra sălii şi aşa părea să considere şi 
mulţimea care se îmbulzea afară. 

După culoarea cerului, ar fi trebuit să fie o zi ploioasă, însă 
San Francisco îşi activase ecranul protector de la Golfpână 
la ocean. Operaţiunea era costisitoare, desigur, dar toate 
cheltuielile erau justificate, ţinând seama de confortul 
exterrilor. Aceştia soseau pentru Olimpiadă şi nu se uitau la 
bani, iar pentru fiecare recrut angajat, atât guvernul 
terestru, cât şi administraţia locală primeau un comision din 
partea sponsorilor. Merita ca exterrii să păstreze amintirea 
lui San Francisco ca fiind un oraş plăcut, în care puteau să 
mai revină pentru a participa la Olimpiade. Edilii îşi 
cunoşteau bine meseria. 

Pierdut în gânduri, George simţi brusc o atingere uşoară 
pe omoplat, apoi un glas îl întrebă: 

— Stai la rând, tinere? 

Coada avansase, fără ca George să fi remarcat spaţiul 
mare care-l despărţea acum de persoana din faţa sa. 
Înaintă grăbit şi murmură: 

— Mă scuzaţi, domnule. 

Două degete îl atinseră apoi pe cot şi George întoarse 
capul şovăielnic. 

Bărbatul dinapoia lui încuviinţă din cap, surâzând larg. 
Avea părul grizonat, iar sub sacou purta un pulover încheiat 
cu nasturi în faţă. 

— N-am vrut să te jignesc, rosti el. 

— Nici o supărare. 

— E-n regulă atunci. (Bărbatul părea că are chef de 
vorbă.) Nu eram sigur dacă nu cumva stai pur şi simplu aici, 


amestecat în coadă - ca să zic aşa, din întâmplare. 
Crezusem că s-ar putea să fii un... 

— Un ce? întrebă apăsat George. 

— Un concurent, ce altceva? Pari tânăr. 

George îi întoarse spatele. N-avea chef de vorbă şi-l iritau 
indivizii băgăreţi. 

Apoi, îl fulgeră un gând. Oare fusese declanşată căutarea 
lui? Descrierea sau chiar fotografia sa erau cunoscute? 
Grizonatul dinapoia sa încerca, de fapt, săi vadă chipul? 

Nu văzuse nici o emisiune de ştiri. Întinse gâtul, căutând 
să vadă banda mişcătoare a principalelor ştiri defilând pe 
cupola protectoare a oraşului, greu de distins pe fundalul 
cenuşiu al cerului înnorat al după-amiezii. Zadarnic. 
Renunţă imediat. Principalele ştiri n-aveau oricum să se 
preocupe de soarta sa. Era luna Olimpiadei şi singurele 
noutăţi interesante erau punctajele înregistrate de 
învingători şi trofeele obţinute de continente, naţiuni şi 
oraşe. 

— Aşa avea să fie săptămâni întregi, cu scoruri calculate 
individual şi cu fiecare oraş căutând o modalitate de a 
ajunge într-o poziţie onorabilă. Propria sa aşezare se 
situase odată pe locul trei într-o Olimpiadă a Electricienilor 
- locul trei pe ţară! Primăria imortalizase reuşita printr-o 
placă memorială. 

George îşi trase capul între umeri, înfundă mâinile în 
buzunare, apoi decise că în felul acela ar fi atras şi mai mult 
atenţia. Se destinse şi încercă să pară nepăsător... dar nu 
se simţi mai în siguranţă. Ajunsese în holul de la intrarea 
sălii şi nici o mână autoritară nu-i coborâse pe umăr. 
Pătrunse în sală şi avansă cât putu de mult. 

Tresări neplăcut surprins când se trezi alături de Grizonat. 
Îşi îndreptă iute ochii în altă parte şi se strădui să 
gândească raţional. La urma urmelor, individul fusese 
înapoia sa la coadă. 

Cu excepţia unui surâs scurt şi nesigur, Grizonatul nu-l 
băgă în seamă şi, în plus, Olimpiada era pe punctul de a 


începe. George se ridică mai bine în scaun, încercând să 
vadă poziţia atribuită lui Trevelyan, şi pentru un moment 
nu-l mai interesă nimic altceva. 

XXX 

Sala era de dimensiuni mijlocii, având clasica formă ovală, 
cu spectatorii în cele două tribune suspendate de pe laturile 
lungi, concurenţii fiind dispuşi în rânduri perpendiculare pe 
acestea, în spaţiul central. Maşinile fuseseră pregătite, iar 
panourile de afişare de deasupra fiecărui banc de lucru 
erau întunecate, cu excepţia numărului şi numelui 
concurenţilor. Aceştia se găseau la locurile lor, citind sau 
discutând între ei; unul îşi inspecta cu atenţie unghiile. 
Evident, se considera înjositor din partea lor să fie 
preocupaţi de problema atribuită înainte de semnalul de 
începere. 

George studie programul aflat în fanta din braţul fotoliului 
şi găsi numele lui Trevelyan. Avea numărul doisprezece; 
spre nemulţumirea lui George, se găsea în celălalt capăt al 
sălii. Putea zări silueta concurentului 12, cu mâinile în 
buzunare, rezemat cu spatele de maşină, privind spectatorii 
ca şi cum ar fi încercat să-i numere; nu izbutea însă să-i 
distingă chipul. 

Cu toate acestea, era Trev. 

George se lăsă pe spate în fotoliu. Se întrebă dacă Trev 
avea să se descurce bine. I se părea firesc să spere în 
reuşita fostului prieten, dar în acelaşi timp o părticică a 
sufletului său se împotrivea, încărcată de ranchiună. 
George, lipsit de profesiune, aici, privind. Trevelyan, 
Metalurg Neferos Autorizat, acolo, concurând. 

Se întrebă dacă Trevelyan concurase şi în primul an. Unii 
procedau aşa, dacă se simțeau foarte încrezători în sine, 
sau dacă se grăbeau. Exista un anumit risc. Oricât ar fi fost 
de eficient procesul de Educaţie, un an preliminar petrecut 
pe Pământ („pentru şlefuirea cunoştinţelor”, cum se 
spunea) asigura un punctaj mai mare. 


Dacă Trevelyan era la a doua tentativă, poate că nu se 
descurca prea grozav. George se simţi ruşinat de plăcerea 
pe care i-o furnizase gândul acela. 

— Privi în jur. Aproape toate locurile erau ocupate. Avea să 
fie o Olimpiadă cu grad mare de audienţă, ceea ce însemna 
un stres suplimentar pentru concurenţi, sau poate un 
imbold suplimentar - în funcţie de fiecare individ. 

„De ce se numeşte Olimpiadă?” se întrebă brusc tânărul. 
Nu ştiuse niciodată. La urma urmelor, de ce pâinea se 
numea „pâine”? 

Odată, îşi întrebase tatăl: 

— De ce îi spune Olimpiadă, tată? 

— Olimpiadă înseamnă competiţie. 

— Dacă eu şi cu Bursucul ne luăm ia bătaie, înseamnă că 
suntem la Olimpiadă? 

— Nu, răspunsese tatăl său. Olimpiada este un tip aparte 
de competiţie, şi nu mai pune întrebări prosteşti! Când vei fi 
Educat, vei afla tot ceea ce vrei să ştii. 

Revenit în prezent, George oftă şi se strânse şi mai mult pe 
locul său. 

„Lot ceea ce vrei să ştii 

Curios că amintirea aceea îi revenise acum cu atâta 
limpezime. „Când vei fi Educat.” Nimeni nu spusese 
vreodată: „Dacă vei fi Educat.” Acum, i se părea că 
dintotdeauna pusese întrebări prosteşti. Cumva, parcă 
mintea lui prevăzuse instinctiv incapacitatea de a fi Educat 
şi întrebase în stânga şi-n dreapta, ca să culeagă cât mai 
multe fragmente de informaţii. 

Iar cei din Cămin îl încurajaseră să procedeze în felul 
acela, deoarece erau de acord cu instinctul său mental. Era 
unica modalitate. 

Brusc, se îndreptă în fotoliu. Ce naiba făcea? Înghiţea 
minciuna aceea? Se preda, deoarece Trevelyan se afla 
acum în faţa lui, un Educat, concurând în Olimpiadă? 

Nu era debil mental! Nu! 


LIA 


Iar răcnetul de negaţie din mintea sa fu însoţit de 
vacarmul brusc al spectatorilor care se ridicaseră în 
picioare. 

Loja centrală a unei tribune se umplea cu persoane 
înveşmântate în culorile Noviei, iar cuvântul „Novia” apăru 
deasupra lor pe tabela principală a sălii. 

Novia era o planetă de grad A, cu populaţie numeroasă şi 
o civilizaţie complet dezvoltată, poate cea mai avansată din 
galaxie. Reprezenta tipul de planetă pe care oricărui 
pământean i-ar fi plăcut să trăiască; sau, dacă nu putea s-o 
facă el, să-şi vadă măcar copiii ajunşi acolo. George îşi 
aminti insistența lui Trevelyan asupra Noviei... şi iată că 
acum concura pentru posibilitatea de a-şi atinge obiectivul 
dorit. 

Luminile se stinseră pe pereţi şi deasupra spectatorilor, 
rămânând aprinse numai în centrul sălii, acolo unde 
concurenţii aşteptau. 

George se strădui din nou să-l distingă pe Trevelyan, dar 
zadarnic. 

Glasul crainicului răsună limpede şi melodios: 

— Distinşi sponsori novieni, doamnelor şi domnilor! 
Olimpiada Metalurgiştilor Neferoşi este pe punctul de a 
începe. Concurenţii sunt... 

Începu după aceea să citească lista existentă şi în 
program. Nume... 

Localitate natală... Ani de Educaţie... Fiecare nume era 
primit cu aclamații, iar cele din San Francisco fură mult mai 
ovaţionate. Când se ajunse la numele lui Trevelyan, George 
fu surprins să se trezească răcnind şi fluturând nebuneşte 
din braţe. Bărbatul grizonat de alături îl surprinse însă şi 
mai mult, deoarece reacţionă la fel de zgomotos. 

Fără să vrea, George se holbă uluit la el, iar acesta se 
aplecă şi-i spuse: 

— Nu există nici un concurent din oraşul meu, aşa c-o să 
ţin cu al tău. Îţi este cunoscut? 

— Nu, bătu în retragere tânărul. 


— Am observat că priveşti în direcţia aceea. Vrei să-ţi 
împrumut binoclul meu? 

— Nu, mulţumesc. 

De ce nu-şi vedea bătrânul de treburile lui? 

Crainicul continuă cu alte detalii oficiale legate de 
numărul atribuit competiţiei, metoda de cronometrare, 
punctajul şi altele similare. În cele din urmă se apropie de 
miezul problemei şi toţi spectatorii tăcură atenţi. 

— Fiecare concurent va primi un eşantion dintr-un aliaj 
neferos de compoziţie chimică necunoscută. Concurenţii 
vor trebui să analizeze eşantionul, oferind procentele 
corecte până la a patra zecimală. În acest scop, toţi vor 
utiliza un microspectrograf Beeman, model FX-2, care, în 
clipa de faţă nu funcţionează, fiind defect. 

Spectatorii murmurară apreciativ. 

— Fiecare concurent va trebui mai întâi să-şi repare 
aparatul, beneficiind pentru aceasta de unelte şi de piese 
de rezervă. Este posibil ca piesa necesară să nu existe 
printre cele oferite, caz în care ea va trebui solicitată. Într- 
un asemenea caz, timpii respectivi vor fi scăzuţi din cel 
final. Concurenţii sunt gata? 

Panoul de deasupra concurentului 5 afişă un semnal roşu, 
care pâlpăi insistent. Concurentul dispăru în fugă din sală şi 
reveni peste câteva minute. 

Spectatorii hohotiră bine dispuşi. 

— Concurenţii sunt gata? 

Panourile rămaseră neschimbate. 

— Există nelămuriri? 

Nici o reacţie. 

— Puteţi începe. 

XXX 

Desigur, nimeni din audienţă nu avea cum preciza în ce fel 
evolua un concurent sau altul, cu excepţia notaţiilor ce 
apăreau pe tabela de afişaj. Asta însă nu conta. 
Exceptându-i pe eventualii Metalurgi Autorizaţi aflaţi în 
public, oricum nimeni nu pricepea aspectele profesionale 


ale concursului. Important era cine câştiga, cine se situa pe 
locul doi şi cine termina ai treilea. Pentru cei care pariaseră 
(activitate ilegală, dar imposibil de stopat), altceva nu 
prezenta interes. 

George privi la fel de concentrat ca şi cei din jurul său, 
uitându-se de la un concurent la altul; unul demontase 
capacul microspectrografului, folosindu-se 35 expert de un 
instrument micuţ, altul examina cadranul aparatului, un al 
treilea instala eşantionul în micromenghină, iar un al 
patrulea regla un vernier cu mişcări atât de fine încât părea 
că nici nu se clinteşte. 

Trevelyan era la fel de absorbit ca şi ceilalţi. George nu-şi 
putea da seama cum se descurca. 

Panoul de afişaj de deasupra concurentului 17 se aprinse: 
„Focalizator dereglat.” 

Spectatorii aclamară zgomotos. 

Desigur, concurentul 17 putea să aibă dreptate, ori să fi 
greşit. În al doilea caz, ulterior avea să fie nevoit să-şi 
corijeze diagnosticul şi astfel să piardă timp. 

Sau putea să nu-l corecteze deloc şi să nu-şi poată termina 
analiza sau, mai rău, să termine cu o analiză complet 
greşită. 

Nu conta. Deocamdată, spectatorii aclamau. 

Se aprinseră şi alte afişaje. George îl aştepta pe numărul 
12. În cele din urmă, panoul respectiv anunţă: „Menghină 
descentrată, necesită alt inel de fixare.” 

Un organizator alergă spre el cu piesa respectivă. Dacă 
Trevelyan greşise, însemna o întârziere inutilă, iar timpul 
pierdut cu aducerea piesei nu era scăzut din cel total. 
George se pomeni ţinându-şi răsuflarea. 

Pe panoul 17, rezultatele începuseră să se afişeze cu litere 
şi cifre sclipitoare: aluminiu, 41,2649; magneziu, 22,1914; 
cupru, 10,1001. 

Şi pe alte panouri apăreau rezultate. 

Spectatorii erau în delir. 


George se întrebă cum puteau lucra concurenţii în 
vacarmul acela, apoi se gândi că poate aşa era mai bine. Un 
tehnician de clasă trebuia să-şi dea măsura capacităţilor în 
condiţii de stres. 

Concurentul 17 se ridică de la locul lui, iar panoul său 
căpătă o bordură roşie, anunțând încheierea analizei. 
Concurentul 4 sfârşi la numai două secunde după el. Apoi 
altul, şi altul. 

Trevelyan continua să lucreze; încă nu analizase compuşii 
minori ai eşantionului său. Când aproape toţi concurenţii 
terminară, se ridică şi el. Ultimul sfârşi numărul 5, în 
aplauzele ironice ale audienței. 

Întrecerea nu se terminase. Desigur, validările oficiale 
abia se desfăşurau. 

Timpul total al fiecărui concurent constituia un factor, însă 
la fel de importantă era şi acurateţea rezultatelor. În plus, 
nu toate diagnosticările fuseseră la fel de dificile. În 
evaluarea finală trebuiau cântăriţi o duzină de factori. 

În cele din urmă, glasul crainicului anunţă: 

— Câştigător, cu timpul de patru minute şi douăsprezece 
secunde, diagnostic corect, analiză corectă, concurentul cu 
numărul... şaptesprezece, Henry Anton Schmidt din... 

Ceea ce urmă fu acoperit de ovaţii. Pe locul doi se clasă 
numărul 8, iar pe 36 trei numărul 4, al cărui timp excelent 
fusese compromis de o eroare în determinarea 
procentajului de niobiu. Numărul 12 nu fu nici măcar 
menţionat. 

George îşi croi drum prin mulţime, spre uşa de la Vestiarul 
Concurenţilor, în faţa căreia se adunase o masă de oameni. 
Rude care plângeau de fericire sau de supărare, în funcţie 
de caz, reporteri pregătiţi să-i intervieveze pe laureați ori 
pe reprezentanţii oraşelor lor, vânători de autografe, agenţi 
de publicitate şi spectatori pur şi simplu curioşi. De 
asemenea, erau şi multe fete, care sperau să poată atrage 
atenţia câştigătorilor, aproape sigur aflaţi în drum spre 


Novia, sau poate a unui învins care avea nevoie de 
consolare şi deţinea şi banii care să i-o permită. 

George rămase locului. Nu zări nici un chip cunoscut. 
Întrucât San Francisco era atât de departe de casă, părea 
aproape sigur că nu avea să întâlnească rude de-ale lui 
Trev. 

Concurenţii apărură, surâzând fără vlagă, încuviinţând din 
capete înaintea strigătelor cu care erau întâmpinați. 
Poliţiştii formară un culoar printre spectatori. 

Fiecare premiant atrăgea după el o porţiune a mulţimii, 
aidoma unui magnet care se deplasează pe o masă 
acoperită cu pilitură de fier. 

Când ieşi Trevelyan, nu mai rămăsese aproape nimeni. 
Cumva, George simţi că fostul său prieten întârziase în mod 
deliberat să-şi facă apariţia tocmai pentru a nu da ochii cu 
publicul. Între buzele strânse îi atârna o ţigară şi, păstrând 
ochii plecaţi, pomi repede spre ieşirea din sală. 

Era prima legătură reală cu lumea din care provenise, pe 
care George o avea după un an şi jumătate, ce i se păruse 
că durase cât un deceniu şi jumătate. 

Fu aproape surprins că Trevelyan nu îmbătrânise, că era 
acelaşi Trev pe care-l zărise ultima dată. 

Se repezi după el cu un gest aproape reflex. 

— Trev! 

Trevelyan se răsuci surprins. Se holbă la George, apoi 
braţul i se întinse către acesta. 

— George Platen, să fiu al dra... 

Expresia de plăcere de pe chip îi dispăru însă aproape 
instantaneu. Mâna îi căzu înainte ca George să aibă 
posibilitatea s-o strângă. 

— Ai fost acolo? indică el spre sală cu un gest scurt din 
cap. 

— Da. 

— Ca să mă vezi? 

— Da. 

— Nu m-am descurcat prea grozav, este? 


Azvârli ţigara şi o călcă, privind către stradă, unde 
spectatorii care ieşeau se răsfirau încetişor, îndreptându-se 
către taxiuri, în vreme ce alţii se aşezau la cozi pentru 
următoarele întreceri. 

— Şi ce dacă? urmă Trevelyan cu glas apăsat. Este doar a 
doua oară când dau greş. Mă lipsesc de Novia, există şi alte 
planete care de-abia ar aştepta să pună mâna pe mine... 
Dar, ia zi, nu te-am mai văzut de atunci, de la Ziua 
Educaţiei. Unde-ai dispărut? Ai tăi mi-au spus că ai plecat 
într-o misiune specială, însă că nu le-ai dat detalii şi nici nu 
le-ai scris vreodată. Ai fi putut să le expediezi câteva 
rânduri. 

— Ar fi trebuit s-o fac, mormăi George stingherit. Oricum, 
am venit să-ţi spun că-mi pare rău de ghinionul tău. 

— Nu trebuie să-ţi pară. [i-am spus: mă lipsesc de Novia. 
Trebuia să-mi fi dat seama - de săptămâni de zile se vorbea 
că va fi utilizat aparatul Beeman. Toţi investitorii importanţi 
îşi băgaseră banii în Beeman. Porcăriile alea de benzi 
Educaţionale pe care mi le-au vârât mie în cap erau pentru 
Henslere, şi cine mai foloseşte Henslere? Planetele din 
Norul Goman, dacă le poţi spune planete. Nu-i aşa că mi-au 
oferit o Educaţie pe cinste? 

— Nu poţi face contestaţie? 

— Termină cu prostiile! O să-mi spună că creierul meu este 
construit pentru Henslere. Cu cine să te cerţi? Iotula mers 
prost. Eu am fost singurul care a trebuit să ceară o piesă 
neprevăzută. Ai observat asta? 

— "Totuşi, timpul respectiv ţi-a fost scăzut din total. 

— De acord, dar am pierdut câteva secunde întrebându- 
mă dacă am dreptate cu diagnosticul meu, când am 
observat că printre piesele de rezervă nu exista nici un inel 
de fixare. Asemenea timpi nu se scad. Dacă ar fi fost un 
Hensler, aş fi ştiut că aveam dreptate. Atunci, cum să fac 
faţă? Câştigătorul a fost din San Francisco, la fel ca şi doi 
dintre cei clasaţi pe următoarele trei locuri. lar cel de pe 
locul cinci era din Los Angeles. Ei au avut parte de benzi 


Educaţionale din oraşele mari. Cele mai bune de pe piaţă. 
Spectrografe Beeman şi tot restul... 

Cum să mă întrec cu ei? Am venit pân-aici doar ca să am 
posibilitatea de a participa la o Olimpiadă sponsorizată de 
novieni, dar aş fi putut la fel de bine să rămân acasă. O 
ştiam foarte bine - ţi-am spus deja - şi cu asta am încheiat- 
Ol... 

Novia nu-i singura planeta din Univers. Dintre toate 
blestematele. 

Nu se adresa lui George. Nu se adresa, de fapt, nimănui. 
Pur şi simplu, se descărca nervos. 

— Dacă ştiai dinainte că vor fi folosite Beeman-uri, nu 
puteai să fi studiat pe ele? întrebă George. 

— Nu ţi-am zis că nu erau pe benzile mele? 

— Ai fi putut citi... cărţi. 

Ultimul cuvânt dispăruse pe jumătate înghiţit sub privirea 
sfredelitoare a lui Trevelyan. 

— Încerci să mă iei peste picior? pufni acesta. Crezi că-i 
amuzant? Cum te-aştepţi să citesc o carte şi să pot reţine 
destule ca să mă-ntrec cu cineva care ştie? 

— Crezusem... 

— Încearcă tu! Încearcă... 

— Apoi, brusc: Apropo, care-i profesiunea ta? 

Pusese întrebarea pe un ton de-a dreptul ostil. 

— Păi... 

— Haide! Dacă faci pe şmecherul cu mine, să vedem ce-ai 
făcut tu. Văd că eşti tot pe Pământ, aşa că nu eşti 
Programator, iar misiunea ta specială nu poate fi mare 
lucru. 

— Uite ce-i, Trev, rosti George, am o întâlnire şi nu mai am 
vreme de discutat cu tine. 

Se retrase, silindu-se să zâmbească. 

— Ba nu! Trevelyan întinse brusc mâna şi-l prinse de 
jachetă. Răspunde-mi la-ntrebare! De ce ţi-e frică să-mi 
spui? Ce-i cu tine? Nu veni aici ca să mă iei peste picior, 
dacă şi tu te găseşti în aceeaşi situaţie. Ai înţeles? 


Îl zgâlţâia de-a dreptul pe George. Începuseră să se 
împingă şi să se tragă prin foaierul sălii, când glasul 
Judecăţii de Apoi răsună în urechea lui George sub forma 
exclamaţiei unui poliţist scandalizat: 

— Voi doi! Voi! Încetaţi! 

George simţi un ghem de plumb care-i cobori drept în 
stomac. Polițistul avea să le noteze numele şi să le ceară 
cardurile de identitate, iar el nu avea aşa ceva. Va fi supus 
întrebărilor şi lipsa unei profesiuni va ieşi numaidecât la 
iveală în faţa lui Trevelyan, care clocotea de furia 
înfrângerii şi va răspândi vestea acasă ca un balsam 
alinător pentru propriile sale sentimente rănite. 

George nu putea suporta una ca asta. Se eliberă din 
braţele lui Trevelyan şi se pregăti s-o ia la goană, dar mâna 
grea a poliţistului îi cobori pe umăr. 

— Ia stai aşa! Să vă văd cardurile! 

Trevelyan îşi scotocea buzunarele, căutându-l pe al său, şi 
în acelaşi timp vorbea răguşit: 

— Mă numesc Armand Trevelyan, Metalurg Neferos. 
Tocmai am concurat la Olimpiadă. Ar fi bine să aflaţi însă 
cine-i el, domnule poliţist! 

George îi privi pe cei doi, cu buzele şi gâtlejul uscate, 
incapabil să vorbească. 

Deodată, se auzi alt glas, calm şi politicos. 

— O clipă, domnule poliţist. 

Polițistul se întoarse. 

— Da, domnule? 

— Tânărul acesta este oaspetele meu. Care este 
problema? 

George se răsuci surprins. Vorbise bărbatul grizonat care 
stătuse lângă el în tribună. 

„Oaspete”? Era nebun? 

— Aceşti doi tineri tulburau ordinea publică, domnule. 

— Există vreo reclamaţie oficială la adresa oaspetelui 
meu? A provocat daune? 

— Nu, domnule. 


— Atunci, mă voi ocupa eu. 

Arătă un card şi polițistul se retrase imediat. 

— Staţi aşa... începu Trevelyan indignat. 

Însă polițistul i-o reteză scurt: 

— Gata! Ai vreo reclamaţie? 

— Eu doar... 

— Poţi pleca. Nu staţionaţi, vă rog! 

Se adunase o mulţime destul de mare, care acum, fără 
chef, se destrămă. 

George se lăsă condus spre un taxi, totuşi se împotrivi la 
urcarea în vehicul. 

— Mulţumesc, spuse el, dar nu sunt oaspetele 
dumneavoastră. 

Să fi fost oare vorba despre o ridicolă confuzie? 

Zâmbind, Grizonatul replică: 

— Poate că n-ai fost, dar eşti acum. Permite-mi să mă 
prezint: Ladislas Ingenescu, Istoric Autorizat. 

— Dar... 

— Haide, te asigur că nu vei păţi nimic rău. La urma 
urmelor, am vrut doar să te scutesc de nişte necazuri cu 
poliţia. 

— De ce? 

— Doreşti un motiv? Ei bine, să zicem că noi doi suntem 
concetăţeni prin alianţă. Amândoi am încurajat acelaşi 
concurent - îţi aminteşti? - şi concetăţenii trebuie să se 
ajute între ei, chiar dacă legătura lor este una numai prin 
alianţă. Ce zici? 

Complet nesigur în privinţa lui Ingenescu, dar şi în 
privinţa propriilor sale sentimente, George se trezi în taxi. 
Înainte de a decide că ar fi fost mai bine să fi coborât, 
vehiculul decolase. 

„Individul are o anume autoritate”, îşi spuse el derutat. 
„Polițistul i-a recunoscut-o.” 

Aproape uitase că adevăratul său obiectiv în San Francisco 
nu fusese de a-l căuta pe Trevelyan, ci o persoană care să 


deţină suficientă influenţă pentru a determina o reevaluare 
a propriei sale capacităţi de a fi Educat. 

Poate că tocmai Ingenescu era persoana aceea, iar acum 
se afla pe locul de alături. 

Totul ar fi putut fi rezolvat cât se poate de bine. Totuşi, 
ideea i se părea de-a dreptul găunoasă. Fără să ştie motivul, 
se simţea tulburat. 

Pe durata scurtului lor zbor, Ingenescu vorbi întruna, 
arătându-i tânărului obiective turistice de interes din oraş şi 
rememorând Olimpiade la care asistase. 

George, care fusese atent doar în măsura în care să poată 
emite mormăituri vagi în timpul pauzelor celuilalt, privea 
neliniştit traseul. 

Oare se îndreptau spre una dintre deschiderile cupolei 
protectoare, pentru a părăsi complet oraşul? 

— Nu - începură să coboare, şi George oftă încetişor, 
uşurat. Se simţea mai în siguranţă în oraş. 

Taxiul ateriză pe terasa unui hotel şi, când coborâră, 
Ingenescu rosti: 

— Te invit să cinăm la mine în cameră. 

— Mulţumesc, surâse cu sinceritate tânărul. 

Începuse să se resimtă din cauza faptului că sărise peste 
masa de prânz. 

Bărbatul îl lăsă pe George să mănânce în linişte. Noaptea 
cobori şi luminile murale se aprinseră automat. „Am plecat 
din Cămin de aproape douăzeci şi patru de ore”, gândi 
George. 

Când ajunseră la cafea, Ingenescu zise: 

— Din felul cum te comporţi, am impresia că bănuieşti că 
ţi-aş putea dori răul. 

George se înroşi la chip, lăsă ceaşca din mână şi încercă să 
nege, dar celălalt izbucni în râs şi încuviinţă din cap. 

— Aşa-i! Te-am privit cu atenţie de când te-am zărit întâia 
oară şi acum cred că ştiu multe despre tine. 

Tânărul se ridică pe jumătate din scaun, îngrozit. 

— Stai jos! îl potoli Ingenescu. Vreau doar să te ajut. 


George se aşeză, însă gândurile i se învolburau prin minte. 
Dacă bătrânul ştia cine era el, de ce nu-l lăsase pe mâna 
poliţistului? Pe de altă parte, de ce s-ar fi oferit să-l ajute? 

— Vrei să ştii de ce aş dori să te ajut? întrebă Ingenescu. 
Ah, nu te speria! 

Nu pot citi gândurile. Atât doar că pregătirea mea îmi 
îngăduie să pot interpreta reacţiile mărunte ce trădează 
gândurile, înţelegi? 

George clătină din cap. 

— De pildă, să luăm primul moment în care te-am văzut. 
Aşteptai la rând ca să intri la Olimpiadă, dar microreacţiile 
tale nu se conformau situaţiei respective. Expresia feţei nu 
era cea cuvenită, nici gesturile nu erau cele cuvenite. 

Însemna că ceva, în general, era nelalocul lui, iar partea 
interesantă era că, indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu 
putea fi ceva evident, ceva banal. M-am gândit că ar fi fost 
ceva nesesizat de conştientul tău. Mi-a fost imposibil să nu 
te urmăresc, să nu mă aşez lângă tine. Te-am urmărit din 
nou, după ce s-a încheiat Olimpiada, şi am tras cu urechea 
la conversaţia pe care ai avut-o cu amicul tău. 

După aceea, ai devenit un obiect de studiu mult prea 
interesant - iartă-mă dacă vorbesc cu o detaşare aproape 
clinică - pentru a îngădui să fii luat de un poliţist. 

Acum, spune-mi - care-i problema ta? 

George se găsea în agonia indeciziei. Dacă era vorba 
despre o capcană, de ce trebuia să fie una atât de indirectă, 
atât de rafinată? În plus, el trebuia să se adreseze cuiva. 
Venise aici ca să caute ajutor şi tocmai i se oferea ajutor. 
Poate că anormal era tocmai faptul că i se oferea. Lucrurile 
se desfăşurau prea simplu. 

— Desigur, urmă Ingenescu, eu fiind un Savant Social, tot 
ceea ce-mi vei spune va rămâne strict confidenţial. Ştii ce- 
nseamnă asta? 

— Nu, domnule. 

— Înseamnă că ar fi dezonorant pentru mine să repet 
cuiva spusele tale, indiferent în ce scop. În plus, nimeni n- 


are dreptul legal de a mă sili s-o fac. 

— Crezusem că sunteţi Istoric, rosti George brusc 
bănuitor. 

— Exact. 

— lar acum aţi spus că sunteţi Savant Social. 

Ingenescu izbucni într-un hohot sonor, pentru care se 
scuză când reuşi să vorbească din nou. 

— Iartă-mă, tinere, n-ar fi trebuit să râd, şi de fapt nu 
râdeam de tine! 

Râdeam de Pământul ăsta şi de accentul pe care-l pune pe 
ştiinţele fizice şi mai cu seamă pe partea lor practică. Fac 
pariu că-mi poţi recita toate subdiviziunile tehnologiei de 
construcţii sau ale ingineriei mecanice, dar în acelaşi timp 
nu ştii nimic despre ştiinţa socială. 

— Ei bine, ce anume este ştiinţa socială? 

— Ştiinţa socială studiază grupurile de fiinţe umane şi, la 
rândul ei, are multe ramificații foarte specializate, la fel ca, 
de exemplu, zoologia. De pildă, Culturalii studiază 
mecanicile diverselor culturi: creşterea, dezvoltarea şi 
decăderea lor. Culturile, continuă el, intuind întrebarea 
tânărului, reprezintă toate aspectele unui anumit mod de 
viaţă. Ele includ felul cum ne câştigăm existenţa, lucrurile 
de care ne bucurăm şi pe cele în care credem, ce 
considerăm bun şi rău etc. Înţelegi? 

— Cred că da. 

— Un Economician - atenţie, nu un Statistician Economist, 
ci un Economician! - se specializează în studierea felului în 
care o cultură asigură necesităţile materiale ale indivizilor 
ce fac parte din ea. Un Psiholog se specializează în membrii 
individuali ai unei societăţi şi în felul în care ei sunt afectaţi 
de societate. Un Futurolog se specializează în planificarea 
cursului viitor al unei societăţi, iar un Istoric... Aici intervin 
eu. 

— Da, domnule. 

— Un Istoric se specializează în dezvoltarea din trecut a 
propriei noastre societăţi şi a societăţilor asociate altor 


culturi. 

George se pomeni interesat de acest subiect. 

— În trecut, lucrurile decurgeau altfel? 

— Eu zic că da. Până acum o mie de ani, nu exista 
Educaţie... cel puţin, nu în felul cum o cunoaştem noi. 

— Ştiu. Oamenii învățau fragmente şi bucățele desprinse 
din cărţi. 

— Oho - cum de ştii asta? 

— Am auzit pe cineva vorbind despre aşa ceva, răspunse 
George precaut. 

Are însă vreun rost să ne preocupăm de cele întâmplate cu 
atâta vreme în urmă? 

Vreau să spun că toate acelea sunt vremuri de mult apuse, 
nu? 

— Niciodată nu sunt apuse, băiete. Trecutul explică 
prezentul. De exemplu, de ce sistemul nostru Educaţional 
are forma pe care o cunoşti? 

George se foi agitat. Bătrânul revenea întruna la problema 
Educaţiei. 

Răspunse oarecum răstit: 

— Pentru că-i cel mai bun. 

— Perfect, dar de ce este cel mai bun? Ascultă-mă o clipă 
şi-ţi voi explica. 

După aceea, îmi veţi putea spune dacă istoria are vreun 
rost. Chiar înainte de apariţia călătoriilor interstelare... Se 
opri, zărind privirea de totală uimire de pe chipul tânărului. 
Crezuseşi că am avut dintotdeauna călătoriile interstelare? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, domnule. 

— Sunt convins. Dar a existat o vreme, cu patru-cinci mii 
de ani în urmă, când omenirea nu putea părăsi suprafaţa 
Pământului. Cultura planetei se dezvoltase bine din punct 
de vedere tehnologic, iar populaţia devenise atât de 
numeroasă încât orice defecţiune tehnologică majoră putea 
cauza molime şi moarte prin inaniţie. Pentru a evolua 
tehnologic în condiţiile exploziei demografice, trebuiau 
pregătiţi tot mai mulţi tehnicieni şi savanţi. Cu toate 


acestea, pe măsură ce ştiinţa avansa, pregătirea lor dura 
mai mult. După apariţia şi perfecţionarea zborurilor 
interplanetare şi interstelare, problema s-a acutizat. Mai 
precis, colonizarea planetelor din alte sisteme solare a fost 
imposibilă timp de aproape o mie cinci sute de ani, fiindcă 
nu existau oameni pregătiţi corespunzător. 

Momentul de răscruce a venit atunci când s-a stabilit 
definitiv mecanica stocării de cunoştinţe în creier. După 
aceea, a devenit posibil să se conceapă benzi Educaţionale 
care să plaseze în minte un volum de cunoştinţe. Dar 
aspectul acesta îţi este binecunoscut. 

Ingenescu îşi schimbă poziţia în scaun şi urmă: 

— De atunci, specialiştii au putut fi fabricaţi pe bandă 
rulantă, cu miile şi milioanele, şi am putut declanşa ceea ce 
cineva a denumit „umplerea Universului”. Actualmente, în 
galaxie există o mie cinci sute de planete locuite şi nu se 
întrevede oprirea expansiunii. Pricepi toate implicaţiile? 
Pământul exportă benzi Educaţionale pentru specializări 
profesionale medii, ceea ce asigură unificarea culturii 
galactice. De pildă, benzile cu Citit asigură pentru toţi o 
singură limbă. Nu fi surprins, sunt posibile şi alte limbi, iar 
în trecut ele au fost folosite - sute de alte graiuri. De 
asemenea, Pământul exportă profesionişti experţi, menţi- 
nându-şi astfel populaţia la un nivel tolerabil. Deoarece se 
respectă un echilibru între sexe, în felul acesta se ajută 
creşterea populaţiei de pe planetele exterre, unde aşa ceva 
este cât se poate de necesar. În plus, contravaloarea 
benzilor şi a oamenilor constă în materiale absolut 
trebuincioase economiei noastre. Acum înţelegi de ce 
modalitatea aceasta de Educaţie este cea mai bună 
posibilă? 

— Da, domnule. 

— Te ajută să înţelegi, ştiind că fără ea colonizarea 
interstelară a fost imposibilă vreme de o mie cinci sute de 
ani? 

— Da, domnule. 


— Atunci cunoşti foloasele istoriei. 

— Ingenescu surâse. 

— Mă întreb acum dacă-ţi dai seama de ce mă interesează 
persoana ta. 

George reveni brusc la realitate. Se părea că Istoricul nu 
ţinuse o disertaţie în mod gratuit, ci că avusese intenţia de 
a-l ataca dintr-un alt unghi. 

— De ce? întrebă el şovăielnic, redevenit precaut. 

— Savanţii Sociali lucrează cu societăţi, iar societăţile sunt 
compuse din oameni. 

— De acord. 

— “Totuşi, oamenii nu sunt maşini. Cu maşinile lucrează 
experții în ştiinţe fizice. Volumul de cunoştinţe pe care 
trebuie să-l deţii despre o maşină este limitat, iar experţii îi 
stăpânesc. În plus, toate maşinile de un anumit tip sunt 
similare, astfel că pe ei nu-i interesează o anume maşină. Pe 
când oamenii, ehe... 

Ei sunt atât de complecşi şi de diferiţi între ei încât un 
Savant Social nu cunoaşte niciodată tot ceea ce poate fi 
cunoscut, ba chiar nici măcar o parte importantă a 
volumului de cunoştinţe. Pentru a-şi înţelege propria sa 
specialitate, el trebuie să fie mereu pregătit să studieze 
oamenii, şi mai ales specimenele neobişnuite. 

— Ca mine, comentă George sec. 

— Cred că n-ar trebui să-ţi spun „specimen”, totuşi eşti o 
persoană neobişnuită. Meriţi să fii studiat şi, dacă-mi vei 
acorda acest privilegiu, la rândul meu te voi ajuta dacă ai 
necazuri şi dacă o pot face. 

În mintea tânărului, rotiţele se învârteau înfrigurate. 
Istoria aceea despre oameni şi despre colonizarea pe care 
Educaţia o făcuse posibilă... Avea senzaţia că idei bine 
definite din mintea sa erau acum ciopârţite şi azvârlite cât 
colo. 

— Lăsaţi-mă să mă gândesc, rosti el şi-şi puse palmele 
peste urechi. 

După câteva clipe, le îndepărtă şi-l privi pe Istoric. 


— Puteţi face ceva pentru mine, domnule? 

— Dacă-mi stă în putinţă, încuviinţă bărbatul amabil. 

— Şi tot ceea ce voi spune în această încăpere va rămâne 
confidenţial? Aşa aţi afirmat. 

— Perfect adevărat. 

— Atunci, doresc o întâlnire cu o oficialitate exterră, cu... 
un novian. 

Ingenescu îl privi surprins. 

— Ei bine... 

— O puteţi face, continuă sigur pe el George. Sunteţi o 
persoană importantă. Am văzut expresia poliţistului când i- 
aţi arătat cardul dumneavoastră. 

Dacă refuzaţi, n-o să... n-o să vă îngădui să mă studiaţi. 

Pentru tânăr însuşi, păruse o ameninţare prostească, 
lipsită de forţă; totuşi, ea păru să aibă un efect puternic 
asupra lui Ingenescu. 

— Este o condiţie imposibilă, spuse bărbatul. Un novian în 
luna Olimpiadei... 

— Perfect, atunci obţineţi-mi o legătură telefonică cu unul 
şi-mi aranjez singur întâlnirea. 

— Crezi, că poţi? 

— Ştiu că pot. O să vedeţi! 

Ingenescu îl privi gânditor, apoi întinse mâna spre 
videofon. 

George aşteptă, pe jumătate îmbătat de noua perspectivă 
a întregii probleme şi a simțului de putere pe care i-l 
transmitea. Nu putea da greş. Era imposibil. Avea totuşi să 
ajungă novian. Avea să părăsească Pământul în triumf, în 
ciuda lui Antonelli şi a idioţilor din Căminul de (aproape că 
izbucni în râs) debili mental. 

XXX 

Tânărul privi nerăbdător cum se luminează ecranul 
videofonului. Acesta avea să deschidă o fereastră în camera 
unui novian, o fereastră într-un petec de Novia transplantat 
pe Pământ. lată câte reuşise în numai douăzeci şi patru de 
ore pe cont propriu! 


Când imaginea apăru pe ecran, se auzi un hohot de râs, 
dar deocamdată nu se putea distinge nici un chip, ci doar 
siluete mişcându-se neclare. Apoi, pe fundalul de 
conversații, răsună o voce: 

— Ingenescu? Vrea să vorbească cu mine? 

— Pentru ca după aceea un chip să apară pe ecran. Un 
novian. Un novian autentic. George nu avea nici cea mai 
mică urmă de îndoială. Avea un aer complet exterr - nimic 
definibil, însă nici care să inducă în eroare. 

Avea ten smead şi păr negru şi des, pieptănat peste cap. 
Purta o mustață neagră şi îngustă şi un cioc ascuţit, la fel de 
negru, nedepăşind cu mult limitele bărbiei sale înguste, 
însă restul feţei sale era atât de neted încât părea depilat 
permanent. 

— Ladislas, zâmbi el, asta-i prea din cale-afară! Evident că, 
în limite rezonabile, ne aşteptăm să fim spionaţi în decursul 
şederii pe Pământ, dar cititul 45 gândurilor depăşeşte 
măsura! 

— Cititul gândurilor, onorabile? 

— Mărturiseşte! Ai ştiut că-ţi voi telefona în seara asta. Ai 
ştiut că aşteptam doar să termin paharul ăsta. (Mâna i se 
ridică în dreptul feţei şi novianul privi printr-un păhărel 
care conţinea un lichid vag violet.) Mă tem că nu-ţi pot oferi 
unul. 

Aflat în afara razei vizuale a obiectivului video, George nu 
putea fi zărit de novian. Era uşurat în privinţa aceasta. Avea 
nevoie de timp ca să-şi adune gândurile şi să se 
stăpânească. Întregul lui corp era parcă alcătuit numai din 
degete agitate, care răpăiau, răpăiau... 

Avusese însă dreptate. Nu greşise. Ingenescu era o 
persoană importantă. 

Novianul i se adresase folosindu-i prenumele. 

— Perfect! Lucrurile mergeau bine. Ceea ce George 
pierduse cu Antonelli avea să îndrepte cu Ingenescu. Şi 
într-o bună zi, când va fi în sfârşit pe propriile sale picioare 
şi va putea reveni pe Pământ la fel de puternic ca novianul 


acesta care glumea cu Ingenescu, tutuindu-l, în vreme ce el 
însuşi era numit „onorabil” - ei bine, atunci avea să pună 
lucrurile la punct cu Antonelli. Avea să-i plătească pentru 
acel an şi jumătate, şi... 

Aproape că se pierduse în visatul cu ochii deschişi. Totuşi, 
reveni brusc la realitate, dându-şi seama că avea să scape 
dialogul dintre cei doi. 

—... nu ţine, zicea novianul. Novia are o civilizaţie la fel de 
complicată şi de evoluată ca a Pământului. La urma 
urmelor, noi nu suntem Zeston. Este ridicol să fim nevoiţi să 
venim aici pentru tehnicieni. 

— Doar pentru modelele noi, rosti împăciuitor Ingenescu. 
Niciodată nu există o certitudine în privinţa necesităţii 
noilor modele. Costul benzilor Educaţionale se ridică la 
preţul a o mie de tehnicieni, şi de unde ştiţi că veţi avea 
nevoie de atâţia? 

Novianul dădu peste cap ceea ce-i mai rămăsese în pahar 
şi izbucni în râs. 

George se simţi oarecum dezamăgit de etalarea aceea de 
frivolitate. Se întrebă dacă nu cumva novianul ar fi trebuit 
să renunţe la paharul acela, ba chiar şi la cele câteva de 
dinaintea lui. 

— Asta-i o tipică fraudă pioasă, Ladislas! exclamă novianul. 
Ştii bine că putem utiliza toate modelele recente pe care le 
putem obţine. Chiar azi dupăamiază, am luat cinci 
Metalurgi... 

— Ştiu, spuse Istoricul, am fost acolo. 

— M-ai spionat! Să-ţi spun eu cum stă treaba. Modelul nou 
de Metalurgi pe care l-am luat diferă de cel anterior numai 
prin faptul că ştie să utilizeze spectrografele Beeman. 
Benzile n-au fost modificate nici atât (apropie degetul mare 
de cel arătător) faţă de modelul de anul trecut. Aţi introdus 
modelele noi doar ca să ne siliţi să le cumpărăm, să 
cheltuim bani şi să venim aici cu pălăria în 46 mână. 

— Noi nu vă silim să cumpăraţi. 


— Nu, dar vindeţi ultimele modele lui Landonum şi-n felul 
ăsta trebuie să ţinem pasul. Voi, pioşii de pământeni, ne-aţi 
prins într-un cerc vicios, în care trebuie să cumpărăm 
întruna, dar fiţi atenţi - undeva trebuie să existe o ieşire. 

Râsul lui sună ascuţit acum şi se sfârşi mai repede decât ar 
fi trebuit. 

— Sper cu toată sinceritatea să existe o ieşire, spuse 
Ingenescu. Între timp, referitor la țelul apelului meu 
telefonic... 

— Aşa-i, tu ai sunat. Perfect, eu ţi-am spus ce am avut de 
spus şi bănuiesc că, oricum, la anul va apărea un model nou 
de Metalurg pe care să aruncăm banii, cu ceva suplimentar 
probabil legat de cine ştie ce analiză a niobiului, dar cu 
nimic altceva în plus, iar peste un an altul... În sfârşit, ce 
doreşti? 

— Lângă mine se află un tânăr cu care doresc să vorbeşti. 

— Da? Novianul nu părea prea încântat de perspectivă. În 
ce problemă? 

— Nu-ţi pot spune. Nu mi-a destăinuit-o nici mie. Mai mult 
chiar, nu mi-a spus nici numele sau profesiunea lui. 

Novianul se încruntă. 

— Atunci, de ce-mi iroseşti timpul? 

— Pare destul de încrezător că vei fi interesat de ceea ce 
are să-ţi transmită. 

— Ce să-ţi spun! 

— În plus, adăugă Ingenescu, fă-o ca o favoare pentru 
mine. 

— Atunci, să-i dăm drumul, ridică din umeri novianul, dar 
zi-i să fie scurt. 

Ingenescu păşi în lateral şi-i şopti lui George. 

— Când îi vorbeşti, foloseşte apelativul „onorabile”. 

George înghiţi nodul uriaş din beregată. „Acum e acum”, 
îşi zise. 

XXX 

Tânărul se simţea scăldat în transpiraţie. Ideea de-abia îi 
venise, totuşi era absolut sigur în privinţa ei. Primele 


gânduri apăruseră când vorbise cu Trevelyan, apoi totul 
fermentase şi se modelase, căpătând formă în timp ce-l 
ascultase pe Ingenescu, pentru ca remarcile novianului să 
definitiveze totul. 

— Onorabile, începu el, doresc să vă arăt ieşirea din cercul 
vicios. 

În mod deliberat, preluase metafora novianului. Acesta îl 
privi grav. 

— Care cerc vicios? 

— Cel despre aţi amintit chiar dumneavoastră, onorabile. 
Cercul vicios în care se găseşte Novia când veniţi pe 
Pământ pentru a... pentru a lua tehnicieni. 

Îi era imposibil să-şi oprească dinţii să clănţăne; de 
surescitare, nu de frică. 

— Încerci să-mi spui că ai cunoaşte o modalitate prin care 
am putea evita atotputernicia pieţei mentale a Pământului? 

— Da, domnule. Vă puteţi controla propriul 
dumneavoastră sistem Educaţional. 

— Hm-m-m... Fără benzi? 

— D... da, onorabile. 

Fără a-şi lua ochii de la George, novianul strigă: 

— Ingenescu, doresc să te văd! 

Istoricul se deplasă înapoia tânărului, astfel că putea fi 
zărit peste umărul acestuia. 

— Ce-i asta? întrebă novianul. Mă simt depăşit. 

— 'Te asigur cu tot respectul, onorabile, vorbi Ingenescu, 
că indiferent despre ce ar fi vorba, iniţiativa aparţine 
exclusiv tânărului domn. Nu eu sunt autorul şi declin orice 
responsabilitate în această privinţă. 

— Atunci, ce legătură are tânărul cu tine? De ce ai 
intervenit în favoarea lui? 

— Reprezintă un subiect de studiu, onorabile. Prezintă 
valoare pentru mine şi-i satisfac dorinţele. 

— Ce fel de valoare? 

— Este dificil de explicat, ţine de profesiunea mea. 


— Fiecare cu profesiunea lui, râse scurt novianul şi făcu 
un semn din cap spre cineva dinafara razei obiectivului 
video. Este un tânăr, un fel de protejat al lui Ingenescu, 
care ne va explica în ce fel să facem Educaţie fără benzi. 

Pocni din degete şi un alt pahar de lichior îi fu întins. 

— Ei bine, tinere? 

Pe ecran apăruseră acum mai multe chipuri. Bărbaţi, dar 
şi femei, înghesuindu-se să-l vadă pe George, cu feţele 
adoptând diverse expresii de amuzament şi de curiozitate. 

Tânărul se strădui să pară dispreţuitor. În felul lor propriu, 
toţi erau novieni, „studiindu-l” de parcă ar fi fost un gândac 
înfipt în insectar. Ingenescu se retrăsese într-un colţ şi-l 
privea cu ochi atenţi. 

„Nişte proşti cu toţii”, se gândi el încordat. Trebuiau însă 
făcuţi să înţeleagă. El avea să-i facă să înţeleagă. 

— În această după-amiază, am fost la Olimpiada 
Metalurgilor, începu el. 

— Şi tu? pufni novianul. Se pare c-a asistat toată populaţia 
Pământului. 

— Nu, onorabile, dar eu am fost acolo. Aveam un prieten 
care concura şi care nu s-a descurcat deloc bine, deoarece 
aţi utilizat aparatele Beeman. Educaţia lui indusese doar 
Henslerele, se pare un model mai vechi. Aţi spus că 
diferenţa era minoră. (George ridică două degete foarte 
apropiate, imitând gestul anterior al celuilalt.) Iar prietenul 
meu aflase de câtva timp că va fi necesară cunoaşterea 
Beeman-urilor. 

— Şi ce semnifică asta? 

— Ambiţia de o viaţă a prietenului meu a fost să plece pe 
Novia. El cunoştea deja Henslerele. Pentru a se califica, 
trebuia să cunoască şi Beeman-urile, iar el era conştient de 
acest lucru. Pentru a cunoaşte Beeman-urile, îi erau 
necesare doar câteva date suplimentare, câteva principii de 
operare şi, poate, niţică practică. Ţinând seama de faptul că 
era ambiția lui de o viaţă, ar fi putut reuşi toate astea... 


— Dar de unde ar fi obţinut o bandă pentru datele şi 
principiile de operare suplimentare? Sau Educaţia a 
devenit pe Pământ un subiect ce poate fi studiat acasă, 
după voie? 

Chipurile de pe fundal chicotiră respectuoase. 

— De aceea nici nu le-a învăţat, onorabile, răspunse 
George. El a crezut că are nevoie de o bandă. Indiferent 
care ar fi fost câştigul, el nici măcar n-a încercat să înveţe, 
fiindcă n-avea o bandă. A refuzat s-o facă. 

— A refuzat, aha! Probabil că-i tipul de individ care ar 
refuza să zboare fără un taxi aerian, nu? 

Urmară alte râsete, iar novianul surâse larg şi urmă: 

— Băiatul este amuzant. Continuă! 'Te mai ascult câteva 
secunde. 

— Să nu credeţi că-i vorba despre o glumă, rosti George 
încordat. De fapt, benzile nu sunt bune. Ele ne învaţă prea 
multe şi sunt lipsite de orice dificultăţi. O persoană care 
învaţă în felul acesta nu cunoaşte şi alte modalităţi de 
învăţare, ci rămâne încremenită în şablonul ce i-a fost 
impus. Pe de altă parte, dacă nu i s-ar da benzi, ci de la 
început ar fi silită să înveţe singură, ca să spun aşa, atunci 
ar deprinde obiceiul învăţării şi va continua s-o facă. Nu-i 
rezonabil? O dată ce şi-a dezvoltat corespunzător 
deprinderea respectivă, i se poate oferi un volum redus de 
cunoştinţe pe bandă, în scopul completării golurilor sau 
fixării detaliilor. După aceea, poate progresa din nou pe 
cont propriu. În felul acesta, aţi putea obţine Metalurgi 
Beeman din propriii voştri Metalurgi Hensler şi n-aţi mai fi 
nevoiţi să veniţi pe Pământ după modelele cele mai recente. 

Novianul încuviinţă din cap şi sorbi din pahar. 

— Şi de unde poate lua persoana respectivă cunoştinţele, 
dacă nu are benzi? Din vidul interstelar? 

— Din cărţi. Din studiul instrumentelor. Prin gândire. 

— Cărţi? Cum pot fi înţelese cărţile fără Educaţie? 

— Cărţile sunt alcătuite din cuvinte, iar cuvintele pot fi 
înţelese în cea mai mare parte. Termenii de specialitate pot 


fi explicaţi de tehnicienii pe care-i aveţi deja. 

— Dar cititul? Accepţi benzile pentru citit? 

— N-am nimic împotriva benzilor pentru citit, deşi nu 
există nici un motiv pentru care cititul să nu poată fi învăţat 
după vechea metodă. Cel puţin, în parte. 

— Pentru ca bunele deprinderi să fie dezvoltate din 
copilărie? 

— Exact, exact, surâse George. 

Novianul începea să priceapă. 

— Dar matematica? 

— Asta-i cea mai uşoară din toate, domn... onorabile. 
Matematica diferă de alte subiecte tehnice. Începe prin 
anumite principii elementare şi progresează treptat. Se 
poate învăţa pornind de la nimic, de la zero. Practic, ea este 
concepută chiar pentru asta. Apoi, după ce se cunosc 
tipurile cuvenite de matematică, alte cărţi tehnice devin 
lesne de priceput. Mai ales dacă se începe cu cele simple. 

— Există cărţi simple? 

— Sigur că da. Chiar dacă n-ar exista, tehnicienii pe care-i 
aveţi acum pot încerca să scrie cărţi simple. Unii dintre ei 
ar putea fi capabili să-şi transpună cunoştinţele în cuvinte şi 
simboluri. 

— Dumnezeule, se adresă novianul celor strânşi în jurul 
său. Drăcuşorul ăsta are răspuns la toate. 

— Am, am, strigă George. Întrebaţi-mă! 

— Tu însuţi ai încercat să înveţi din cărţi, sau tot ce ne-ai 
spus nu-i decât o ipoteză? 

George se răsuci să-i arunce o privire lui Ingenescu, dar 
Istoricul rămase nemişcat. Pe chipul lui nu se descifra decât 
un interes detaşat. 

— Am încercat, răspunse tânărul. 

— Şi ai avut succes? 

— Da, onorabile. Luaţi-mă cu dumneavoastră pe Novia. Pot 
să pun la punct un program şi să conduc... 

— Aşteaptă, mai am câteva întrebări. De cât timp crezi că 
ai avea nevoie să devii un Metalurg capabil să lucreze cu un 


Beeman, dacă ai porni de la... zero şi n-ai utiliza benzi 
Educaţionale? 

George şovăi. 

— Ei bine... câţiva ani. 

— Doi? Cinci? Zece? 

— Nu pot preciza, onorabile. 

— Iată aşadar o întrebare esenţială la care nu ai răspuns. 
Să zicem cinci ani? Ti se pare rezonabil? 

— Cred că da. 

— Bine. Prin urmare, avem un tehnician care, conform 
metodei tale, va studia metalurgia vreme de cinci ani. Cred 
că eşti de acord că-n acest interval el nu poate fi 
întrebuințat la nimic, totuşi trebuie hrănit, adăpostit şi 
plătit. 

— Dar! 

— Lasă-mă să termin. Când a terminat şi poate folosi un 
Beeman, au trecut cinci ani. Nu crezi că până atunci vom 
avea deja Beeman-uri modificate, pe care 50 el nu va fi 
capabil să le folosească? 

— Dar până atunci va fi expert în învăţare. Ar putea învăţa 
noile detalii necesare în doar câteva zile. 

— Aşa susţii tu. Să-l luăm însă, de pildă, pe amicul acela al 
tău. Dacă el ar fi învăţat despre Beeman pe cont propriu, 
crezi că ar fi ajuns la fel de expert ca unul care ar fi învăţat 
din benzi? 

— Poate că nu... 

— Aha! 

— Staţi, lăsaţi-mă şi pe mine să termin! Chiar dacă el nu ar 
şti unele lucruri la fel de bine, importantă este capacitatea 
de a învăţa în continuare. El ar putea fi capabil să inventeze 
lucruri noi, să se gândească la probleme la care nu s-ar 
gândi nici un om Educat. În felul acesta, aţi deţine o 
mulţime de gânditori originali... 

— În urma studiilor tale, întrebă novianul, ai inventat ceva 
nou? 


— Nu, dar eu sunt unul singur şi n-am studiat aşa de 
mult... 

— Mda. Ei bine, doamnelor şi domnilor, v-aţi amuzat 
suficient? 

— Staţi, strigă George, brusc cuprins de panică, aş dori să 
fixez o întrevedere personală! Anumite lucruri nu pot fi 
explicate la videofon. Există detalii... 

Novianul privi pe lângă tânăr. 

— Ingenescu! Cred că ţi-am acordat favoarea solicitată. 
Mâine însă mă aşteaptă realmente un program încărcat. 
Sănătate! 

Ecranul se întunecă. 

XXX 

Mâinile lui George se întinseră spre ecran, parcă mânate 
de impulsul sălbatic de a-l scutura şi a-l readuce la viaţă. 

— Nu m-a crezut! strigă el. Nu m-a crezut! 

— Nu, George, rosti Ingenescu. Chiar ai sperat că te va 
crede? 

Tânărul de-abia îl auzi. 

— Şi de ce nu? Este cât se poate de adevărat. Totul este-n 
avantajul lui. 

Nu-şi asumă nici un risc. Eu şi câţiva oameni cu care să 
lucrez... O duzină de oameni care s-ar instrui câţiva ani ar 
costa mai puţin decât un tehnician. Era beat! 

Beat! N-a-nţeles! 

Privi în jur, cu răsuflarea tăiată. 

— Cum pot ajunge la el? Trebuie s-ajung. A fost o greşeală. 
Nu trebuia să mă folosesc de videofon. Am nevoie de timp. 
Între patru ochi. Cum ajun... 

— Nu te va primi, George, rosti Ingenescu. Şi chiar dacă 
te-ar primi, nu te-ar crede. 

— O să mă creadă, v-o spun. Când nu bea. Este... 

— George se răsuci spre 51 

Istoric şi ochii i se lărgiră. 

— De ce-mi spuneţi George? 

— Nu aşa te numeşti? George Platen? 


— Mă cunoaşteţi? 

— Ştiu totul despre tine. 

Tânărul rămase nemişcat, cu excepţia pieptului care i se 
ridica şi cobora năvalnic. 

— Vreau să te ajut, continuă Ingenescu. Ţi-am mai spus 
asta. Te-am studiat şi vreau să te ajut. 

— N-am nevoie de ajutori răcni George. Nu sunt debil 
mental! Restul lumii este, dar nu eu... 

Se răsuci şi se repezi către uşă. 

O deschise larg, iar cei doi poliţişti care o păzeau îl 
înşfăcară. 

Cu toate că se zbătu ca un apucat, tânărul simţi sprayul 
tranchilizant atingându-i partea cărnoasă de sub maxilar, 
apoi totul se termină. Ultimul lucru pe care şi-l aminti fu 
chipul lui Ingenescu, privindu-l cu blândeţe şi grijă. 

XXX 

George deschise ochii şi zări albul unui tavan. Îşi reaminti 
ce se petrecuse. 

Îşi reaminti cumva distant, de parcă s-ar fi întâmplat altei 
persoane. Fixă cu privirea plafonul până ce albul îi umplu 
ochii şi-i curăţă creierul, lăsând loc cumva pentru noi 
gânduri şi noi modalităţi de gândire. 

Nu ştiu cât timp zăcu aşa, ascultându-şi plutirea 
gândurilor. 

Apoi o voce întrebă: 

— Te-ai trezit? 

George îşi auzi pentru prima dată propriul geamăt. El 
gemuse? Se strădui să întoarcă privirea. 

— 'Te doare, George? întrebă vocea. 

— Ciudat, murmură tânărul, îmi dorisem atât de mult să 
părăsesc Pământul. Nu-nţelesesem. 

— Ştii unde de afli? 

— Înapoi în... În Cămin. 

George reuşi să se întoarcă. Vocea îi aparţinea lui Omani. 

— Ciudat, zise George. Nu-nţelesesem. 

Omani îi zâmbi blând. 


— Acum dormi. 

George dormi. 

Şi se deşteptă din nou. Mintea îi era limpede. 

Omani se afla la căpătâiul lui şi citea, dar lăsă cartea când 
George deschise ochii. 

Tânărul se sculă în capul oaselor. 

— Bună, îngăimă el. 

— 'Ţi-e foame? 

— Ba bine că nu. 

— Îl privi curios pe Omani. 

— Am fost urmărit din clipa când am plecat de aici, nu-i 
aşa? 

Nigerianul încuviinţă din cap. 

— Ai fost permanent supravegheat. Intenţionam să te 
manevrăm spre Antonelli şi să-ţi permitem să-ţi defulezi 
agresiunea. Consideraserăm că era singura modalitate prin 
care ai fi putut progresa. Emoţiile îţi zăgăzuiau progresul. 

— Am greşit cu totul în privinţa lui, rosti George stânjenit. 

— Acum, nu mai contează. La aeroport, când te-ai oprit să 
priveşti avizierul de la biroul de informaţii al Metalurgilor, 
unul dintre agenţii noştri ne-a comunicat lista concurenţilor. 
Noi doi discutaserăm suficient despre trecutul tău ca să 
pricep semnificaţia numelui lui Trevelyan. Ai solicitat apoi 
îndrumări spre locul Olimpiadei şi exista posibilitatea de a 
rezulta genul de criză la care speraserăm. De aceea, l-am 
trimis acolo pe Ladislas Ingenescu, să te găsească şi să 
preia controlul situaţiei. 

— Este o persoană importantă în guvern, nu? 

— Da, este. 

— Şi l-aţi „trimis” să preia controlul situaţiei... Sună ca şi 
cum eu însumi aş fi... 

— Eşti o persoană importantă, George. 

Sosi mâncarea, o tocană cu sos gros, aburind ademenitor. 
George rânji ca un lup şi-şi scoase mâinile de sub cearşaf. 
Omani îl ajută să aranjeze măsuţa portabilă. O vreme, 
tânărul mâncă în tăcere, apoi spuse: 


— Ceva mai devreme, m-am trezit pentru câteva clipe. 

— Ştiu, încuviinţă Omani. Eram aici. 

— Da, îmi amintesc. Ştii, totul era schimbat. Parcă aş fi fost 
prea obosit ca să simt emoţii. Nu mă mai simţeam furios. 
Puteam doar să gândesc. Parcă fusesem drogat special 
pentru a-mi anula emoţiile. 

— N-ai fost drogat, clătină din cap Omani. Doar sedat. Te- 
ai odihnit. 

— Oricum, totul mi-a devenit perfect clar, de parcă-l 
ştiusem de la bun început, dar nu-mi plecasem urechea la 
propria-mi cunoaştere. M-am gândit: „Ce dorisem din 
partea Noviei?” Vrusesem să mă duc pe Novia, să iau un 
grup de tineri ne-Educaţi şi să le predau după cărţi. 
Vrusesem să pun bazele unui Cămin pentru debili mental... 
ca aici, iar Pământul le are deja - şi încă multe. 

Dinţii albi ai lui Omani sclipiră când acesta zâmbi. 

— Pentru astfel de locuri, denumirea corectă este 
Institutul de Studii Superioare. 

— Acum înţeleg atât de bine, urmă George, încât mă 
uimeşte orbirea mea anterioară. La urma urmelor, cine 
inventează noile modele de instrumente ce necesită noi 
modele de tehnicieni? De pildă, cine a inventat 
spectrografele Beeman? Probabil un individ pe nume 
Beeman, dar este imposibil ca el să fi fost Educat după 
benzi, deoarece atunci n-ar fi fost în stare să vină cu un 
element nou. 

— Exact. 

— Sau cine concepe benzile Educaţionale? Tehnicieni 
speciali? În cazul acesta, cine concepe benzile după care 
sunt Educaţi ei? Alţi tehnicieni, mai avansați? În cazul 
acesta, cine concepe benzile... Înţelegi ce vreau să spun. 

Undeva, trebuie să existe un capăt. Undeva, trebuie să 
existe persoane care au capacitatea de gândire originală. 

— Da, George. 

Tânărul se lăsă pe spate, privi peste capul lui Omani şi, 
pentru o clipă, în ochii săi reapăru un licăr de nelinişte. 


— De ce nu mi s-au spus toate astea de la început? 

— De câte necazuri am fi scăpat, dacă ţi-am fi putut spune! 
Vezi tu, George, noi putem să analizăm o minte şi să 
conchidem că un individ va deveni un bun arhitect, iar altul 
un expert în tâmplărie. Nu deţinem însă nici o modalitate 
de a detecta capacitatea de gândire originală, creativă. 
Este ceva prea subtil. 

Avem doar nişte metode empirice de a-i distinge pe 
indivizii care ar putea avea un asemenea talent. Existenţa 
unor astfel de cazuri ne este anunţată în Ziua Citirii. 

Aşa s-a întâmplat cu tine. Potenţiale persoane de acest gen 
apar cam unul la zece mii de oameni. Până la Ziua 
Educaţiei, persoanele respective sunt reverificate şi în 
nouăzeci la sută din cazuri alarma se dovedeşte falsă. Cei 
care rămân sunt trimişi în locuri ca acesta. 

— Totuşi, insistă George, ce-i rău în a le spune oamenilor 
că unul din... din o sută de mii va ajunge aici? Nu va mai fi 
un şoc pentru cei care ajung realmente. 

— Te-ai gândit însă şi la ceilalţi? La cei nouăzeci şi nouă de 
mii nouă sute nouăzeci şi nouă? Nu putem îngădui ca toţi 
aceia să se considere rataţi. Ei se îndreaptă spre profesiuni 
şi, într-un fel sau altul, reuşesc toţi. Oricine poate adăuga 
numelui său profesiunea şi autorizaţia. Într-un fel sau altul, 
fiecare individ îşi găseşte un loc în societate şi acesta este 
aspectul absolut necesar. 

— Dar noi? Excepţiile de unu dintr-o sută de mii? 

— Nu ţi se poate spune nimic. Asta-i clenciul! Este testul 
final. Chiar şi după ce, în Ziua Educaţiei, am eliminat 
„alarmele false”, nouăzeci la sută dintre cei care vin aici nu 
deţin capacităţile geniilor creative şi nu există nici o 
modalitate mecanică prin care ei să poată fi deosebiți de cei 
pe care ni-i dorim de fapt. Cei zece la sută trebuie să ne-o 
spună singuri. 

— Cum? 

— Vă aducem aici, la un Cămin pentru debili mental, iar 
cei care nu vor să accepte situaţia sunt cei pe care ni-i 


dorim. Metoda poate fi crudă, dar dă rezultate. Este 
imposibil să-i spui unui om: „lu poţi crea. Dă-i drumul 
Este mult mai sigur să aştepţi ca omul să spună: „Eu pot 
crea şi-o voi face, indiferent dacă o doriţi sau nu.” Există 
zece mii de persoane ca tine, George, care practic susţin 
dezvoltarea tehnologică a o mie cinci sute de planete. Nu 
ne putem îngădui să pierdem nici măcar un potenţial 
recrut, dar nici să ne irosim eforturile cu cineva care nu se 
ridică la înălţimea aşteptărilor. 

George împinse într-o parte farfuria goală şi ridică la gură 
ceaşca de cafea. 

— Şi ce se întâmplă cu cei care... nu se ridică la înălţimea 
aşteptărilor? 

— Sunt supuşi Educării cu benzi şi devin Savanţii noştri 
Sociali. Ingenescu este unul dintre ei. Eu însumi sunt 
Psiholog Autorizat. Ca să zic aşa, noi formăm eşalonul 
secund. 

George îşi termină cafeaua. 

— Continuă să mă frământe un lucru, rosti el. 

— Care anume? 

Dând pătura la o parte, tânărul cobori din pat. 

— De ce se numesc Olimpiade? 


LLA 


SENTIMENIUL PUTERII. 

Jehan Shuman se obişnuise cu persoanele care deţineau 
autoritate pe Pământul aflat de atâta vreme în stare de 
conflict. El era un simplu civil, dar concepea programele 
utilizate în cele mai avansate calculatoare militare. Ca 
atare, generalii îl ascultau cu atenţie. La fel şi şefii 
diverselor comisii ale Congresului. 

În salonul Noului Pentagon, existau acum reprezentanţi ai 
ambelor categorii. Chipul generalului Weider era tăbăcit şi 
ars de spaţiu, iar gura mică avea buzele ţuguiate într-un 
cerculeţ. Congresmanul Brant avea tenul neted şi ochi 
limpezi. Fuma tutun denebian cu aerul unuia al cărui 


patriotism era atât de notoriu încât îşi putea permite 
asemenea gesturi. 

Shuman, înalt, distins şi Programator clasa [, îi întâmpină 
netemător. 

— Domnilor, rosti el, dânsul este Myron Aub. 

— Cel cu talentul neobişnuit, pe care l-aţi descoperit 
aproape din întâmplare, adăugă placid Brant. Mda. 

Îl examină cu o curiozitate amabilă pe omuleţul cu ţeastă 
pleşuvă şi ovoidală. 

La rândul său, acesta îşi răsuci agitat degetele mâinilor. 
Până atunci, nu mai fusese niciodată în prezenţa unor 
persoane atât de importante. Era un simplu şi bătrâior 
tehnician de clasă modestă, care eşuase de multă vreme la 
toate testele menite a-i selecta pe indivizii înzestrați şi care 
se stabilise pe făgaşul muncii necalificate. Talentul pe care 
faimosul Programator i-l descoperise şi de care făcea atâta 
caz nu era decât un hobby de-al său. 

— Mi se pare de-a dreptul copilărească toată atmosfera 
aceasta de mister, comentă Weider. 

— Imediat, n-o să vi se mai pară aşa, replică Shuman. Nu 
este vorba despre ceva pe care să-l comunicăm oricui... 
Aub! (Felul în care lătrase numele acela monosilabic 
deţinea ceva poruncitor, fusese aproape un ordin, dar la 
urma urmelor el era un celebru Programator adresându-se 
unui simplu Tehnician.) Aub! 

Cât fac nouă ori şapte? 

Aub şovăi o clipă. Ochii săi şterşi scânteiară de o nelinişte 
vagă. 

— Şaizeci şi trei, răspunse. 

Brant înălţă sprâncenele. 

— Este corect? 

— Puteţi verifica şi singur, domnule. 

Congresmanul scoase microcalculatorul din buzunar, îi 
atinse de câteva ori marginile şlefuite, privi displayul şi-l 
vâri înapoi. 


— Acesta este talentul pentru care ne-aţi convocat? Să 
asistăm la demonstrațiile unui scamator? 

— Nu doar atât, domnule. Aub a memorat câteva operaţii 
şi, cu ajutorul 56 lor, calculează pe hârtie. 

— Un calculator cu hârtie? întrebă generalul cu o privire 
scârbită. 

— Nu, domnule, răspunse răbdător Shuman. Nu un 
calculator cu hârtie, ci pe o simplă coală de hârtie. Sunteţi 
amabil să spuneţi un număr? 

— Şaptesprezece. 

— Şi dumneavoastră, domnule congresman? 

— Douăzeci şi trei. 

— Perfect! Aub, înmulţeşte numerele acestea şi, te rog, 
arată-le domnilor cum procedezi. 

— Da, domnule Programator, încuviinţă din cap Aub. 

Pescui dintr-un buzunar un carneţel, iar din alt buzunar 
un creion dermatograf. Fruntea i se încreţi şi începu, 
concentrat, să aştearnă semne pe hârtie. 

— Ia să văd, îl întrerupse brusc generalul. 

Aub îi întinse hârtia şi Weider comentă: 

— Pare a fi numărul şaptesprezece. 

— Aşa-i, aprobă Brant, dar bănuiesc că oricine poate copia 
cifre de pe displayul unui calculator. Cred că eu însumi aş 
putea face un şaptesprezece acceptabil, în ciuda faptului că 
n-am încercat niciodată. 

— Domnilor, interveni calm Shuman, să-l lăsăm pe Aub să 
continue. 

Tehnicianul continuă, cu mâinile tremurându-i uşor. În cele 
din urmă, rosti cu glas scăzut: 

— Răspunsul este trei sute nouăzeci şi unu. 

Congresmanul îşi scoase pentru a doua oară 
microcalculatorul şi-l acţionă. 

— Aşa-i, pentru numele lui Dumnezeu! Cum a ghicit? 

— N-a ghicit, domnule, zise Shuman. A calculat. A făcut 
operaţia de calcul pe hârtia aceea. 


— Prostii! se enervă generalul. Un calculator este una, iar 
o foaie de hârtie este cu totul altceva. 

— Explică-le, Aub, spuse Programatorul. 

— Da, domnule. Uitaţi, domnilor, scriu douăzeci şi trei, iar 
sub numărul acesta scriu şaptesprezece. După aceea, îmi 
spun aşa: şapte înmulţit cu trei... 

— Stai niţel, Aub, îl opri congresmanul, problema este 
şaptesprezece înmulţit cu douăzeci şi trei. 

— Ştiu, ştiu, încuviinţă micuțul tehnician, dar încep 
spunând şapte înmulţit cu trei, fiindcă aşa iese rezultatul. 
Aşadar, şapte înmulţit cu trei face douăzeci şi unu. 

— Asta de unde ştii? întrebă Brant. 

— Pur şi simplu, am ţinut minte că pe display apare 
întotdeauna douăzeci 57 şi unu. Am verificat de o mulţime 
de ori. 

— Asta nu înseamnă că întotdeauna va fi la fel, se strâmbă 
Branit. 

— Poate că nu, începu Aub să se bâlbâie, nu sunt 
matematician. Dar să ştiţi că de fiecare dată mi-au ieşit 
rezultatele corecte. 

— Continuă. 

— Şapte înmulţit cu trei face douăzeci şi unu, de aceea 
scriu douăzeci şi unu. Apoi, unu înmulţit cu trei face trei, de 
aceea îl scriu pe trei sub cifra doi de la douăzeci şi unu. 

— De ce sub cifra doi? se interesă imediat Brant. 

— Pentru că... 

— Neajutorat, Aub căută din priviri sprijinul şefului său. - 

Este dificil de explicat. 

— Dacă veţi accepta demonstraţia lui aşa cum este, rosti 
Shuman, putem lăsa explicarea detaliilor pe seama 
matematicienilor. 

Congresmanul încuviinţă. 

— Trei plus doi, urmă Aub, face cinci, aşa că douăzeci şi 
unu devine cincizeci şi unu. Acum, lăsăm asta deoparte şi 
începem altă operaţie. Şapte înmulţit cu doi face 
paisprezece, iar unu ori doi face doi. Dacă le scriem la fel ca 


mai înainte şi le adunăm, obţinem treizeci şi patru. Acum, 
dacă aşezăm pe treizeci şi patru sub cincizeci şi unu în felul 
acesta şi le adunăm, obţinem trei sute nouăzeci şi unu, care 
este chiar răspunsul. 

Câteva clipe fu tăcere, după care generalul vorbi: 

— Nu cred! Face tot felul de chestii, inventează nişte 
numere, le înmulţeşte şi le adună în fel şi chip, dar eu nu 
cred o iotă. Este prea complicat ca să fie altceva decât o 
farsă. 

— Nu, domnule! protestă Aub acoperit de transpiraţie. 
Doar pare complicat, deoarece nu sunteţi obişnuit cu aşa 
ceva. De fapt, regulile sunt destul de simple şi funcţionează 
pentru orice numere. 

— Orice numere? pufni Weider. la să vedem. Îşi scoase 
microcalculatorul (un model cazon, lipsit de zorzoane) şi-l 
manipulă la întâmplare. Ia scrie pe hârtia ta: cinci, şapte, 
trei, opt. Asta înseamnă cinci mii şapte sute treizeci şi opt. 

— Da, domnule, rosti Aub. 

— lar acum - alte manipulări - şapte, doi, trei, nouă. Şapte 
mii două sute treizeci şi nouă. 

— Da, domnule. 

— Înmulţeşte-le între ele. 

— Va dura niţel, se bâlbâi tehnicianul. 

— Nu te grăbi. 

— Dă-i drumul, Aub! ordonă sec Shuman. 

Omuleţul se apucă de treabă, cocoşându-se deasupra 
hârtiei. Luă altă foaie, 58 apoi alta. Într-un târziu, generalul 
îşi privi ceasul ostentativ. 

— Ai terminat cu scamatoriile, tehniciene? 

— Aproape, domnule... Gata! Patruzeci şi unu de milioane 
cinci sute treizeci şi şapte de mii, trei sute optzeci şi doi. 

Le arătă rezultatul scris pe hârtie. 

Weider rânji cu dispreţ. Apăsă tasta multiplicatoare a 
calculatorului său şi numerele goniră pe display. Apoi 
croncăni surprins: 

— Pe Marea Galaxie, omul are dreptate! 


XXX 


Preşedintele Federaţiei Terestre se îmbolnăvise la datorie 
şi, când rămânea singur, îngăduia unei expresii de 
melancolie să i se întipărească pe trăsăturile sensibile. 
După uriaşa popularitate şi implicare iniţială, războiul 
denebian se preschimbase într-o afacere sordidă de 
manevre şi contramanevre, în vreme ce nemulţumirile 
sporeau constant pe Pământ. Poate că acelaşi lucru se 
petrecea şi pe Deneb. 

Iar acum congresmanul Brant, şeful importantului Comitet 
al Preluărilor Militare, îşi irosea plin de mulţumire 
jumătatea de oră care-i fusese acordată, bolborosind 
aiureli. 

— Calculul fără calculator, rosti preşedintele iritat, este o 
contradicţie în sine. 

— Calculul, replică congresmanul, nu este altceva decât un 
sistem de manipulare a datelor. Sistemul poate fi utilizat de 
o maşină sau de un creier uman. 

Să vă ofer un exemplu. 

Folosind noile capacităţi deprinse, calculă sume şi produse 
până ce, fără să vrea, preşedintele deveni interesat. 

— Şi funcţionează de fiecare dată? 

— De fiecare dată, domnule preşedinte. Este garantat. 

— E greu de învăţat? 

— Eu am avut nevoie de o săptămână ca să prind cu 
adevărat şmecheria. 

Cred că dumneavoastră v-aţi descurca mai bine. 

— Mi se pare un joc de societate interesant, reflectă 
preşedintele, dar la ce foloseşte? 

— La ce foloseşte un prunc abia născut, domnule 
preşedinte? Deocamdată, nu se întrevede nici o utilitate, 
dar nu observați că astfel s-ar deschide o cale spre 
eliberarea de maşini? Gândiţi-vă, domnule preşedinte - 
congresmanul se sculă de pe scaun, iar glasul lui căpătă în 
mod reflex cadenţa întrebuințată în dezbaterile publice - că 
războiul denebian este unul între calculatoare. 


Calculatoarele lor ridică un ecran impenetrabil împotriva 
rachetelor noastre, iar calculatoarele 59 noastre ridică un 
ecran împotriva rachetelor lor. Dacă sporim eficienţa 
calculatoarelor noastre, ei fac acelaşi lucru şi, de cinci ani, 
s-a menţinut un echilibru precar şi lipsit de profit. Acum, 
însă, deţinem o metodă prin care putem trece dincolo de 
calculator şi prin calculator. Vom combina calculele 
mecanice cu gândirea umană şi vom dispune de 
echivalentul unor calculatoare inteligente - a miliarde de 
calculatoare inteligente. Nu pot prezice în detaliu care vor 
fi consecinţele, dar ele vor fi incalculabile. lar dacă Deneb 
ne-o ia înainte în direcţia aceasta, catastrofa ar fi 
inimaginabilă. 

— Şi ce doriţi să fac eu? se încruntă preşedintele 
îngrijorat. 

— Să sprijiniți cu puterea administraţiei dumneavoastră 
stabilirea unui proiect secret referitor la calculele mentale. 
Îi puteţi spune Proiectul „Numere”. 

Eu garantez pentru comitetul pe care-l conduc, dar voi 
avea nevoie şi de sprijinul administraţiei. 

— Totuşi cât de departe pot ajunge calculele mentale? 

— Nu există limite în această privinţă. Conform 
Programatorului Shuman, cel care mi-a arătat 
descoperirea... 

— Am auzit de Shuman - cum să nu! 

— Bun! Ei bine, dr. Shuman mi-a spus că, teoretic, mintea 
umană poate face absolut orice poate face un calculator. 
Calculatorul ia pur şi simplu un volum finit de date, cu care 
efectuează un număr finit de operaţiuni. Mintea umană 
poate duplica acest proces. 

Preşedintele căzu pe gânduri, apoi spuse: 

— Dacă Shuman afirmă aşa ceva, sunt înclinat să-l cred - 
în teorie. Dar din punct de vedere practic, cum poate şti 
cineva felul cum funcţionează un calculator? 

Brant hohoti mulţumit. 


— Ei bine, domnule preşedinte, am pus şi eu aceeaşi 
întrebare. Se pare că, pe vremuri, calculatoarele erau 
proiectate direct de oameni. Evident, era vorba despre 
nişte calculatoare simple, asta petrecându-se înainte de 
epoca utilizării lor raţionale în proiectarea altor 
calculatoare. 

— Da, da. Continuă! 

— Se pare că Tehnicianul Aub avea ca hobby 
reconstituirea unor asemenea instrumente străvechi şi, cu 
această ocazie, a studiat detaliile funcţionării lor şi a 
descoperit că le putea imita. Înmulțirea pe care v-am 
arătat-o constituie o imitare a funcţionării unui calculator. 

— Extraordinar! 

Congresmanul îşi drese vocea. 

— Aş mai atrage atenţia asupra unui aspect, domnule 
preşedinte. Cu cât vom dezvolta mai mult această direcţie 
de cercetare, cu atât vom putea abate efortul federal de la 
producţia şi întreţinerea de calculatoare. Pe măsură ce 60 
creierul omenesc va prelua sarcinile calculatoarelor, o 
cantitate mai mare a energiei umane va putea fi 
direcţionată spre activităţi paşnice, iar impactul războiului 
asupra omului de rând se va atenua. Evident, aspectul 
acesta va fi foarte avantajos pentru partidul aflat la putere. 

— Mda, am înţeles. Atunci, luaţi loc, domnule congresman, 
luaţi loc! Voi avea nevoie de timp ca să reflectez asupra 
situaţiei, dar între timp mai arătaţi-mi o dată şmecheria cu 
înmulţirea. Ia să vedem dacă mă prind cum se face... 

XXX 

Programatorul Shuman nu încercă să grăbească lucrurile. 
Loesser era conservator, foarte conservator, şi-i plăcea să 
lucreze cu calculatoare, aşa cum făcuseră tatăl şi bunicul 
său. Deţinea însă controlul asupra producţiei de 
calculatoare pentru Europa Occidentală şi, dacă putea fi 
convins să se alăture cu entuziasm Proiectului „Numere”, 
se obținea un sprijin important. 

Totuşi, L.oesser nu se lăsa uşor convins. 


— Nu sunt sigur, spuse el, că mi-ar plăcea ideea trecerii pe 
planul doi a calculatoarelor. Mintea umană este capricioasă. 
Calculatorul va oferi acelaşi răspuns la aceeaşi problemă, 
de fiecare dată. Ce garanţii avem că şi mintea umană va 
face la fel? 

— Mintea umană, domnule Loesser, manipulează tot 
informaţii. Nu contează dacă lucrul acesta îl face o maşină 
sau mintea unui om. Ele sunt simple instrumente. 

— Da, da, am examinat ingenioasa dumneavoastră 
demonstraţie de duplicare a performanţelor unui calculator, 
totuşi am unele dubii. Cu partea teoretică sunt de acord, 
însă ce motive avem să credem că teoria poate fi transpusă 
în practică? 

— Eu cred că avem, domnule. La urma urmelor, 
calculatoarele n-au existat dintotdeauna. Troglodiţii, cu 
triremele lor, cu topoarele de piatră şi cu căile ferate, n-au 
avut calculatoare. 

— Poate că nici nu calculau... 

— Ştiţi prea bine că nu-i aşa. Până şi construirea unei căi 
ferate sau a unui zigurat necesită oarecare calcule, iar ele 
trebuie să fi fost efectuate fără nişte calculatoare precum 
cele pe care le cunoaştem noi. 

— Sugeraţi că ei calculau în maniera pe care aţi 
demonstrat-o? 

— Probabil că nu. La urma urmelor, metoda aceasta - 
apropo, noi o denumim „grafitică”, de la vechiul cuvânt 
european „grafo”, care înseamnă „a scrie” - este preluată 
chiar de la calculatoare, aşa că nu se poate să le fi 
antedatat. 

Totuşi troglodiţii, trebuie să fi avut vreo metodă, nu? 

— Tehnici pierdute pentru totdeauna! Dacă intenţionaţi să- 
mi vorbiţi 61 despre aşa ceva... 

— Nu, nu. Nu sunt un entuziast al tehnicilor pierdute, deşi 
nu mă grăbesc să afirm că ele n-ar fi existat. La urma 
urmelor, omul a mâncat făină de grâu şi înainte de existenţa 


hidroponicelor, ceea ce înseamnă că a cultivat grânele în 
sol. 

Altfel, cum ar fi putut? 

— Nu ştiu, dar o să cred în cultivarea grânelor în sol 
atunci când o să văd pe cineva care procedează într-adevăr 
în felul acesta. Şi o să cred că focul poate fi aprins ciocnind 
două pietre, tot când o voi vedea cu ochii mei. 

Shuman adoptă un ton mai împăciuitor. 

— Perfect, să rămânem la grafitică. Nu-i altceva decât o 
parte a procesului de eterealizare. Transportul cu vehicule 
uriaşe lasă locul transferului masic direct. 

Instrumentele de comunicaţii devin pe zi ce trece mai 
puţin voluminoase şi mai eficiente. Dacă doriţi, putem 
compara microcalculatorul din buzunarul dumneavoastră 
cu aparatele imense de acum o mie de ani. Şi atunci, vă 
întreb, de ce să nu facem ultimul pas şi în domeniul 
calculatoarelor? Proiectul „Numere” este în curs de 
desfăşurare, progresul nu poate fi stăvilit. Noi dorim însă şi 
ajutorul dumneavoastră. Dacă nu vă mişcă noţiunea de 
patriotism, gândiţi-vă la aventura intelectuală implicată. 

— Care progres? ricană sceptic Loesser. Ce puteţi face în 
afară de înmulţiri? Puteţi integra o funcţie transcendentă? 

— Cu timpul, domnule, cu timpul. În ultima lună, am 
învăţat cum se lucrează cu împărţirea. Pot determina - 
corect - câturi întregi şi zecimale. 

— Zecimale? Cu câte zecimale? 

Shuman căută să-şi păstreze tonul indiferent. 

— Câte doriţi! 

— Fără calculator? holbă ochii Loesser. 

— Daţi-mi o problemă, domnule. 

— Douăzeci şi şapte împărţit la treisprezece, calculat la a 
şasea zecimală. 

Peste cinci minute, Shuman anunţă: 

— Doi virgulă zero, şapte, şase, nouă, doi, trei. 

Loesser verifică. 


— Ei bine, asta a fost cu adevărat uimitor. Înmulțirea nu 
m-a impresionat prea mult, fiindcă la urma urmelor este 
vorba despre numere întregi şi mă gândeam că se pot face 
unele şmecherii. Dar zecimalele... 

— lar asta nu-i totul. A apărut o nouă direcţie de 
dezvoltare, deocamdată strict secretă, despre care, să fiu 
sincer, n-ar trebui să suflu o vorbă. Totuşi... Am făcut un 
progres important în calculul rădăcinii pătrate. 

— Rădăcina pătrată? 

— Se ridică nişte probleme delicate şi încă n-am eliminat 
toate defi-cienţele, dar Tehnicianul Aub - cel care a inventat 
ştiinţa şi care are o intuiţie 62 incredibilă în direcţia asta - 
susţine că este numai o chestiune de timp. Nu trebuie uitat 
că el este un simplu Tehnician. O persoană ca 
dumneavoastră, un matematician instruit şi talentat, n-ar 
trebui să aibă dificultăţi. 

— Rădăcina pătrată... repetă Loesser. 

— Şi rădăcina cubică. Sunteţi alături de noi? 

Loesser întinse brusc mâna. 

— Trece-mă pe listă. 

XXX 

Generalul Weider se plimba înainte şi înapoi prin încăpere, 
adresându-se auditoriului în maniera unui profesor dur 
care se confruntă cu un grup de studenţi recalcitranţi. 
Pentru general, nu conta că în cazul respectiv era vorba 
despre savanții civili care conduceau Proiectul „Numere”. 
El era responsabilul de proiect şi nu uita nici o clipă lucrul 
acesta. 

— Rădăcina pătrată este excelentă, spuse generalul. Eu 
personal n-o pot efectua şi nici nu înţeleg metodele, dar 
este o operaţie excelentă. Cu toate acestea, proiectul nu va 
fi deturnat în direcţia pe care unii dintre dumneavoastră o 
denumesc „teoretică”. După încheierea războiului, vă puteţi 
juca oricum doriţi cu grafitica, însă acum avem de rezolvat 
probleme specifice şi cât se poate de practice. 


Într-un colţ îndepărtat, Tehnicianul Aub asculta 
concentrat. Bineînţeles, nu mai era Tehnician, fiind eliberat 
de însărcinările anterioare şi transferat în colectivul 
Proiectului, unde avea o funcţie cu un titlu impresionant şi 
un salariu adecvat. Deosebirile sociale rămăseseră însă, iar 
importanţii savanţi care conduceau cercetările nu-l puteau 
accepta pe picior de egalitate în rândul lor. Ca să fim 
cinstiţi, nici Aub nu dorea aşa ceva. În prezenţa lor, se 
simţea nelalocul său, un sentiment reciproc de altfel. 

— Ţelul nostru, spuse generalul, este unul simplu, 
domnilor: înlocuirea calculatorului. O navă capabilă să 
navigheze prin spaţiu fără un calculator la bord se poate 
construi de cinci ori mai repede şi de zece ori mai ieftin prin 
comparaţie cu navele dotate cu calculatoare. Dacă am 
putea elimina calculatorul, am construi o flotă de cinci ori... 
de zece ori mai mare decât cea denebiană. Iar eu văd chiar 
mai departe de atât. Poate că în clipa de faţă sună 
fantasmagoric, poate că nu pare decât un simplu vis, însă 
pentru viitor eu întrevăd racheta dirijată de om! 

Imediat, dinspre audienţă se auziră murmure. 

— Actualmente, urmă Weider, principala noastră 
fundătură o constituie limitele inteligenţei rachetelor. 
Calculatoarele ce le dirijează au dimensiuni stricte, şi din 
acest motiv reacţia lor la modificările defensivelor 
antirachetă nu este satisfăcătoare. Puţine proiectile îşi ating 
ţinta şi genul de război dus prin 63 intermediul lor a 
început să dispară - pentru inamic, dar şi pentru noi. Pe de 
altă parte, un proiectil care poartă în interiorul său unul 
sau chiar doi oameni, capabili să-i controleze traiectoria 
prin folosirea grafiticii, ar fi mai uşor, mai mobil şi mai 
inteligent. Ne-ar oferi un avans care ar putea însemna atuul 
victorios. În plus, domnilor, exigenţele războiului ne silesc 
să nu uităm un amănunt. Un om este mai dispensabil decât 
un calculator. Proiectilele cu echipaj ar putea fi lansate în 
număr oricât de mare şi în circumstanţe în care nici un 


general n-ar îndrăzni s-o facă, dacă ar fi vorba despre 
proiectile dirijate de calculatoare... 

Mai spuse multe alte lucruri, dar Tehnicianul Aub nu 
aşteptă. 

XXX 

În intimitatea laboratorului său, Aub reflectă mult timp 
asupra biletului pe care-l lăsa în urma sa. Finalul acestuia 
suna astfel: „Când am început studiul a ceea ce acum se 
numeşte grafitică, n-a fost mai mult decât un hobby. Nu-l 
consideram decât un amuzament interesant, un exerciţiu al 
minţii. 

După declanşarea Proiectului „Numere”, am crezut că alţii 
vor fi mai înţelepţi ca mine; că grafitică va fi pusă în slujba 
omenirii, pentru a ajuta poate la producerea unor 
echipamente practice de transfer masic. Constat însă că ea 
este utilizată numai pentru moarte şi distrugere. 

Nu pot suporta responsabilitatea implicată de inventarea 
grafiticii.” După aceea, aţinti în mod deliberat asupra sa 
raza unui depolarizator proteinic şi se prăbuşi mort, 
instantaneu şi fără dureri. 

XXX 

Se adunaseră în jurul mormântului micuţului Tehnician, 
ascultând omagierea măreției descoperirii sale. 

Shuman plecase fruntea alături de ceilalţi, dar nu se 
simţea câtuşi de puţin mişcat. Tehnicianul îşi jucase rolul şi, 
la urma urmelor, nici nu mai era necesar. 

Poate că într-adevăr el pusese bazele grafiticii, dar acum 
ştiinţa avea să înainteze de la sine, triumfătoare, 
copleşitoare, până ce proiectilele cu echipaj aveau să 
devină o realitate, alături de cine ştie ce alte invenţii. 

„Nouă înmulţit cu şapte”, se gândi Shuman cu profundă 
satisfacţie, „fac şaizeci şi trei şi n-am nevoie de un 
calculator ca să-mi spună asta. Calculatorul există în mintea 
mea!” 

Uimitor ce sentiment de putere îi dădea această realitate. 

SFÂRŞITUL NOPŢII. 


Partea I-a. 

Era aproape o întâlnire a absolvenţilor şi, cu toate că nu se 
putea vorbi despre accente de fericire, nu exista încă nici 
un motiv pentru care să se presupună tragedia finală. 

De-abia venit de pe Lună şi deocamdată lipsit de suportul 
antigravitic, Edward Talliaferro îi întâlni pe ceilalţi doi în 
camera lui Stanley Kaunas. Kaunas se ridică să-l salute, 
aplecându-se politicos. Battersley Ryger se mulţumi să 
încuviinţeze din cap fără să se scoale. 

Talliaferro îşi lăsă grijuliu trupul masiv pe pat, extrem de 
conştient de greutatea lui neobişnuită. Se strâmbă puţin, 
iar buzele cărnoase se schimonosiră în masa de păr care-i 
înconjura gura, pe buza superioară, bărbie şi obraji. 

În ziua aceea, se întâlniseră ceva mai devreme, în 
circumstanţe mai oficiale. Acum, erau singuri pentru prima 
dată şi Talliaferro spuse: 

— Este un moment aparte. Ne întâlnim pentru prima dată 
după zece ani. 

De fapt, prima dată după absolvire. 

Ryger strâmbă din nas. Acesta îi fusese spart cu puţin 
înainte de aceeaşi absolvire şi primise diploma în 
astronomie având faţa acoperită pe jumătate de un bandaj. 
Întrebă pe un ton morocănos: 

— A comandat cineva şampanie sau altceva? 

— Haide, haide! făcu Talliaferro. Prima mare conferinţă 
astronomică internaţională din istorie nu-i un moment 
pentru ranchiună. Ca să nu mai amintesc că este vorba 
numai despre prieteni! 

— Pământul este de vină, zise Kaunas. Nu mă simt bine. 
Nu mă pot acomoda. 

Clătină din cap, însă expresia de deprimare îi rămase pe 
chip. 

— Ştiu, aprobă Talliaferro. Şi eu mă simt foarte greu. Mă 
vlăguieşte. În privinţa asta, tu stai mai bine decât mine, 
Kaunas. Pe Mercur, gravitația este patruzeci la sută din cea 
normală. Pe Lună, atinge doar şaisprezece la sută. - 


Întrerupse tentativa lui Ryger de a adăuga ceva, spunând 
repede: Iar pe Ceres se folosesc câmpuri pseudo- 
gravitaționale reglate la optzeci la sută. Tu n-ai probleme 
din astea, Ryger. 

Astronomul ceresian părea iritat. 

— Este vorba despre cerul liber... Mă-nnebuneşte să ies 
din clădiri fără să port costumul spaţial. 

— Aşa-i, zise Kaunas, şi cu soarele care să te bată-n cap... 
Fără nimic care să te apere. 

Fără să vrea, Talliaferro se simţi plutind înapoi în timp. Nu 
se schimbaseră prea mult. De altfel, se gândi, nici el nu se 
schimbase prea mult. Desigur, îmbătrâniseră cu zece ani. 
Ryger se mai îngrăşase, iar chipul uscăţiv al lui Kaunas 
părea cam tăbăcit, dar i-ar fi recunoscut pe amândoi chiar 
dacă s-ar fi întâlnit pe neaşteptate. 

— Nu cred că Pământul este de vină, rosti el. Să fim 
sinceri. Kaunas îl privi scurt. Era un individ mărunţel, cu 
gesturi iuți şi nervoase ale mâinilor, care obişnuia să poarte 
haine cu o măsură mai largi. 

— Villiers! exclamă el. Ştiu... Mă gândesc uneori la el. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă cu un aer de disperare: 

— Mi-a trimis o scrisoare. 

Ryger îşi îndreptă brusc spinarea şi chipul măsliniu i se 
întunecă parcă şi mai mult. 

— Când? întrebă el energic. 

— Acum o lună. 

Ryger se răsuci spre Talliaferro. 

— Şi ţie? 

Talliaferro clipi calm şi încuviinţă tăcut din cap. 

— A-nnebunit, spuse Ryger. Pretinde c-a descoperit o 
metodă practică de transfer masic prin spaţiu... V-a zis şi 
vouă? Asta-i atunci... Dintotdeauna, a fost niţel sărit. Acum, 
a luat-o razna complet. 

Îşi frecă nasul cu un gest apăsat şi Talliaferro se gândi la 
ziua când i-l fracturase Villiers. 


Vreme de zece ani, Villiers îi obsedase precum umbra vagă 
a unei vinovâţii care, de fapt, nu le aparţinea. Fuseseră 
împreună pe durata facultăţii, patru tineri aleşi cu grijă şi 
dedicați, instruiți pentru o profesiune care atinsese noi 
culmi în epoca aceasta a călătoriilor interplanetare. 

Observatoare astronomice se inaugurau pe alte planete, 
înconjurate de vid, neînceţoşate de atmosferă. 

Exista astfel Observatorul Selena, de pe care puteau fi 
studiate Pământul şi planetele interioare; un corp ceresc 
tăcut pe cerul căruia atârna planeta-mamă. 

Observatorul Mercur, cel mai apropiat de Soare, se găsea 
la polul nordic al lui Mercur, acolo unde terminatorull. 

de-abia se deplasa, iar Soarele rămânea fix pe orizont şi 
putea fi studiat în cel mai mic detaliu. 

Observatorul Ceres, cel mai nou şi mai modern, investiga 
spaţiul de la Jupiter până la galaxiile foarte îndepărtate. 

Desigur, existau şi dezavantaje. Deoarece călătoriile 
interplanetare continuau să fie dificile, prea puţini oameni 
plecau, iar viaţa cât de cât normală 

1 Linie de demarcaţie între zona luminată de Soare şi zona 
aflată în umbră a unei planete. 

era practic imposibilă. Totuşi, generaţia lor fusese una 
norocoasă. Următorii savanţi aveau să găsească ogoarele 
cunoaşterii bine însămânţate şi, până la inventarea unei 
propulsii interstelare, nu avea să se mai deschidă un alt 
orizont la fel de vast ca acesta. 

— Cei patru - Ialliaferro, Ryger, Kaunas şi Villiers - urmau 
să se afle în poziţia unui Galilei care, deţinând prima lunetă 
adevărată, n-o putea aţinti asupra unui punct oarecare de 
pe cer fără să nu facă o descoperire importantă. 

Apoi, însă, Romero Villiers se îmbolnăvise şi i se depistase 
un puseu reumatic. A cui fusese vina? Rămăsese cu un cord 
afectat, care dădea rateuri. 

EI fusese cel mai sclipitor dintre cei patru, cel mai plin de 
speranţe şi cel mai încrâncenat... dar nu putuse nici măcar 
termina doctoratul. 


Mai rău încă, nu putea părăsi niciodată Pământul; 
acceleraţia produsă de decolarea unei nave l-ar fi omorât. 

Talliaferro se îndreptase spre Lună, Ryger spre Ceres, 
Kaunas spre Mercur. 

Numai Villiers rămăsese locului, prizonier pe viaţă al 
Pământului. 

Ei încercaseră să-şi exprime compasiunea, dar Villiers îi 
respinsese aproape cu ură. Îi împroşcase cu vorbe grele şi 
înjurături. Când Ryger îşi pierduse cumpătul şi ridicase 
pumnii, Villiers sărise asupra lui, răcnind, şi-i spărsese 
nasul. 

Evident, Ryger nu uitase episodul acela, deoarece îşi 
mângâia nasul cu vârful unui deget. 

Fruntea lui Kaunas părea complet acoperită de cutele 
concentrării. 

— Ştiţi că este la conferinţă, nu? Are o cameră tot în 
hotelul ăsta - la 405. 

— Eu unul n-o să mă duc să-l văd, mormăi Ryger. 

— Vine el. A spus că doreşte să ne vadă. M-am gândit... A 
zis că la ora nouă. Ar trebui s-apară dintr-o clipă în alta. 

— În cazul acesta, se ridică Ryger, dacă nu vă supăraţi, eu 
mă retrag. 

— Stai puţin, îl opri Talliaferro. De ce te-ar deranja să-l 
vezi? 

— Pentru că-i zadarnic. Tipu-i nebun. 

— Chiar dacă ai avea dreptate... Hai să dăm cărţile pe 
faţă. Ţi-e teamă de el? 

— Teamă! se strâmbă Ryger dispreţuitor. 

— Eşti agitat. Ce motive ai să fii agitat? 

— Nu sunt agitat! 

— Ba eşti. Cu toţii simţim o anume vinovăţie pentru soarta 
lui, deşi n-avem nici un motiv. Nimic din cele întâmplate n- 
au fost din vina noastră. 

Era însă o autojustificare şi el o ştia prea bine. 

Şi când, în clipa aceea, soneria bâzâi încetişor, toţi trei 
tresăriră şi se întoarseră ca să privească stingheri către 


bariera ce se ridica între ei şi Villiers. 

Uşa se deschise şi Romero Villiers pătrunse în cameră. 
Ceilalţi se sculară rigizi, pentru a-l saluta, apoi rămaseră în 
picioare, stânjeniţi, fără ca vreunui dintre ei să-i fi întins 
mâna. 

Villiers îi privea cu un zâmbet sardonic. 

„El s-a schimbat”, se gândi Talliaferro. 

Era adevărat. Bărbatul se micşorase parcă în toate 
privinţele. Gârbovirea umerilor îl făcea să pară chiar şi mai 
scund. Pielea capului lucea prin părul rărit, iar dosul 
mâinilor îi era brăzdat de vene albastre proeminente. Părea 
bolnav. 

Aparent, nu exista nimic care să-l lege de amintirile din 
trecut, cu excepţia ticului său de a-şi duce palma pavăză 
deasupra ochilor, când privea concentrat, şi a baritonului 
egal, controlat, al glasului. 

— Prietenii mei! exclamă Villiers. Amicii mei, călători prin 
spaţiu! Nu ne-am văzut de atâta timp! 

— Salut, Villiers, rosti Talliaferro. 

— 'Te simţi bine? îl privi cercetător Villiers. 

— Destul de bine. 

— Şi voi doi? 

Kaunas reuşi să surâdă vag şi mormăi ceva neinteligibil. 
Ryger se răsti: 

— Bine, Villiers! Care-i treaba? 

— Ryger, tipul mereu furios, chicoti Villiers. Cum merg 
treburile pe Ceres? 

— Mergeau bine când am plecat eu. Cum merg treburile 
pe Pământ? 

— Poţi vedea şi singur, replică Villiers, însă tonul lui fusese 
unul încordat. 

Sper că motivul pentru care voi trei aţi venit la conferinţă 
este să auziţi comunicarea mea de poimâine. 

— Comunicarea ta? Ce comunicare? întrebă Talliaferro. 

— V-am scris despre asta... Metoda mea privind transferul 
masic. 


Ryger surâse în colţul gurii. 

— Da, ne-ai scris, dar n-ai pomenit nimic despre o 
comunicare şi nici nu-mi amintesc să te fi văzut în program. 
Numele tău mi-ar fi atras imediat atenţia. 

— Aşa este. N-am fost trecut în program. De altfel, n-am 
înaintat nici un material scris pentru comunicare. 

Villiers se înroşise la faţă şi Talliaferro interveni liniştitor: 

— Ia-o încetişor! Nu arăţi prea bine. 

Celălalt se răsuci spre el, cu buzele depărtate într-un 
rictus. 

— Mulţumesc foarte mult, dar inima-mi rezistă. 

— Ascultă, Villiers, rosti Kaunas, dacă nu eşti în program şi 
nici n-ai un material... 

— Ascultaţi voi! Am aşteptat zece ani. Voi aveţi slujbe în 
spaţiu, iar eu 68 trebuie să fiu profesor pe Pământ, deşi 
sunt mai bun decât oricare dintre voi sau decât toţi laolaltă. 

— Sigur că da... începu Talliaferro. 

— Şi n-am nevoie nici de condescendenţa voastră. Mandel 
a fost martor. 

Cred c-aţi auzit de Mandel. Ei bine, el este preşedintele 
secţiunii Astronautică a conferinţei şi i-am demonstrat 
transferul masic. Era un prototip rudimentar şi s-a ars după 
o singură utilizare, dar... Mă ascultați? 

— Te ascultăm, răspunse rece Ryger, dacă asta te bucură. 

— O să mă lase să-mi susţin prezentarea, să fiţi siguri de 
asta. Nu va exista absolut nici o pregătire prealabilă, nici un 
anunţ. Va fi ca explozia unei bombe pentru toţi. Când o să le 
prezint relaţiile fundamentale implicate, conferinţa va sări 
în aer! Toţi vor fugi în laboratoare, ca să-mi verifice spusele 
şi să încerce construirea de aparate. Şi vor descoperi c-am 
avut dreptate! Un şoarece viu a dispărut dintr-un colţ al 
laboratorului meu şi a reapărut în colţul opus. Mandel a fost 
martor. 

Îi privi sfidător, mutându-şi privirea de la unul la altul. 

— Nu mă credeţi, aşa-i? 


— Dacă vrei să păstrezi surpriza, rosti Ryger, de ce ne spui 
nouă? 

— Voi sunteţi altceva. Sunteţi prietenii mei, colegii mei. Voi 
aţi plecat în spaţiu şi m-aţi abandonat aici. 

— N-a fost alegerea noastră, obiectă Kaunas cu glas 
ascuţit. 

Villiers îi ignoră intervenţia. 

— De aceea, continuă el, vreau să ştiţi acum. Ceea cea 
funcţionat pentru un şoarece va funcţiona şi pentru un om. 
Ceea ce a deplasat materia organică trei metri într-un 
laborator, o va deplasa şi un milion de kilometri în spaţiu. 
Voi fi pe Lună şi pe Mercur şi pe Ceres, şi oriunde doresc să 
ajung. Voi fi egalul fiecăruia dintre voi şi mai mult decât 
atât. Aşa, predând la şcoală şi gândind, voi face pentru 
astronomie mai mult decât voi toţi, cu observatoarele, 
telescoapele, aparatura şi navele voastre. 

— Ei bine, zise Talliaferro, sunt încântat! În felul ăsta, vei 
căpăta mai multă putere. Pot vedea şi eu relaţiile fizico- 
matematice? 

— Ah, nu! 

— Mâinile lui Villiers se strânseră în faţa pieptului, de 
parcă ar fi ţinut nişte foi inexistente şi le-ar fi ascuns de ochi 
indiscreţi. 

— Aşteaptă ca toţi ceilalţi. Există un singur exemplar al 
lucrării şi nu-l va vedea nimeni până nu voi fi pregătit. Nici 
chiar Mandel! 

— Un singur exemplar! exclamă Talliaferro. Dacă-l pierzi... 

— N-o să-l pierd. Oricum, am totul în cap. 

— Dacă... 

Talliaferro fu cât pe aici să încheie propoziţia cu „mori”, 
dar se opri la timp. După o pauză aproape imperceptibilă, 
continuă: 69 

—... ai cât de cât minte, cel puţin scanează-l. Pentru orice 
eventualitate. 

— Nu! i-o reteză Villiers. Mă veţi auzi poimâine. Veţi vedea 
cum orizontul omenirii se extinde brusc, aşa cum nu s-a mai 


petrecut niciodată până acum. 

Îi privi din nou, cu atenţie, pe rând. 

— Zece ani, spuse el. La revedere! 

— Este nebun! explodă Ryger, privind uşa de parcă Villiers 
s-ar mai fi aflat încă acolo. 

— Crezi? făcu gânditor Talliaferro. Mda, dintr-un punct de 
vedere, cred că este. Ne urăşte din motive iraționale. Şi nici 
măcar să nu-şi scaneze lucrarea, ca simplă precauţie... 

În timp ce vorbea, îşi pipăi propriul său scaner. Era un 
cilindru cu aspect banal, de o culoare neutră, ceva mai gros 
şi mai scurt decât un creion obişnuit. În ultimii ani, devenise 
emblema oamenilor de ştiinţă, în aceeaşi măsură în care 
stetoscopul simboliza medicii, iar microcalculatorul pe 
economişti. Scanerul se purta în buzunarul hainei, prins de 
mânecă, pus după ureche sau atârnat de un şnur. 

Uneori, în momentele sale mai filosofice, Talliaferro se 
întreba cum fusese pe vremea când cercetătorii trebuiau 
să-şi ia notițe amănunțite, compilând literatura de 
specialitate, sau să îndosarieze copii integrale ale unor 
articole. Ce metodă greoaie! 

Acum ajungea să scanezi orice lucrare tipărită sau scrisă 
de mână, pentru a deţine un micronegativ. Talliaferro 
înregistrase deja toate rezumatele incluse în broşura- 
program a conferinţei. Bănuia cu destulă certitudine că şi 
ceilalţi doi procedaseră la fel. 

— În asemenea circumstanţe, urmă el, refuzul de a scana 
este o nebunie. 

— Pe spaţiu! izbucni Ryger. Nu există nici o comunicare şi 
nici o descoperire. Este în stare de orice minciună numai ca 
să ne facă în ciudă. 

— Şi atunci, ce va face poimâine? întrebă Kaunas. 

— De unde să ştiu? Este un nebun! 

Talliaferro continua să se joace cu scanerul, întrebându-se 
într-o doară dacă n-ar fi trebuit să scoată şi să developeze o 
parte din microfilmele ce se aflau stocate în instrument. 
Decise să n-o facă deocamdată. 


— Nu-l subestimaţi pe Villiers, rosti el. Este o capacitate. 

— Poate c-a fost, acum zece ani, pufni Ryger. Acum e-un 
ţacănit. Eu vă propun să-l dăm uitării. 

Începu să vorbească repede şi tare, încercând parcă să-l 
alunge pe Villiers şi tot ceea ce-l privea pe fostul lor coleg 
prin simpla forţă a discutării altor 70 probleme. Vorbi 
despre Ceres şi despre munca lui acolo: cartarea Căii 
Lactee cu noile radiotelescoape capabile să distingă 
rezoluţiile stelelor individuale. 

Kaunas ascultă şi încuviinţă din cap, apoi veni cu informaţii 
privind emisiunile radio ale petelor solare şi propria sa 
lucrare, aflată pe punctul de a fi publicată, despre asocierea 
dintre furtunile protonice şi giganticele flame de hidrogen 
de pe suprafaţa Soarelui. 

Talliaferro interveni prea puţin. Prin comparaţie cu ceilalţi 
doi, munca pe Lună era lipsită de spectaculozitate. Ultimele 
informaţii despre prevederile meteo pe termen lung prin 
observaţiile directe asupra atmosferei terestre nu se 
comparau cu radiotelescoapele şi furtunile protonice. 

În plus, gândurile sale nu se puteau îndepărta de Villiers. 
Villiers era o capacitate. Toţi o ştiau. Până şi Ryger, în ciuda 
mâniei sale, trebuia să simtă că dacă transferul masic ar fi 
fost cât de cât posibil, atunci Villiers era descoperitorul 
logic. 

Discuţia despre activitatea lor deveni în cele din urmă 
admiterea stânjenită a faptului că nici unul nu făcuse mare 
lucru. Talliaferro le urmărise lucrările publicate şi o ştia 
prea bine. Propriile sale comunicări fuseseră minore. 
Ceilalţi nu iscăliseră nimic prea important. 

Trebuia s-o recunoască: nici unul nu zguduise spaţiul. 
Visele măreţe din zilele facultăţii nu se împliniseră; erau 
simpli lucrători competenţi, dar rutinieri. 

Atât! Din nefericire, doar atât. O ştiau. 

Villiers ar fi ajuns mai departe. Ei ştiau şi asta. Iocmai 
ştiinţa aceea, alături de vinovăţie, îi menținea învrăjbiţi. 


Talliaferro se simţea tulburat de faptul că, în ciuda celor 
petrecute, Villiers avea să ajungă mai mult decât era acum. 
Probabil că şi ceilalţi gândeau la fel, iar mediocritatea putea 
deveni repede insuportabilă. Comunicarea privind 
transferul masic va revoluţiona tehnologia, iar Villiers va 
ajunge în cele din urmă savantul faimos, aşa cum îi fusese 
hărăzit dintotdeauna, în vreme ce foştii săi colegi, cu toate 
avantajele de care beneficiaseră, vor fi daţi uitării. Rolul lor 
se va limita la aplauzele din mijlocul mulţimii. 

Simţindu-şi propria invidie şi umilinţă, Talliaferro se simţi 
ruşinat, totuşi nu putea îndepărta acele sentimente. 

Conversaţia se stinse treptat, iar Kaunas îşi drese glasul şi 
rosti, ferindu-şi privirea: 

— Auziţi, ce-ar fi să trecem pe la Villiers? 

— Tonul vocii sale era fals - un efort cu totul neconvingător 
de a părea indiferent. 

— N-are rost să rămânem supăraţi, adăugă el, aşa... 
degeaba... 

„Vrea să se asigure în privinţa transferului masic”, gândi 
Talliaferro. 

„Speră că-i doar coşmarul unui nebun şi că astfel va putea 
dormi liniştit la 71 noapte.” 

El însuşi era curios, aşa că nu obiectă, ba chiar şi Ryger 
ridică scurt din umeri şi mormăi: 

— Chiar aşa, de ce să nu trecem? 

Era cu puţin înainte de ora douăzeci şi trei. 

XXX 

Pe Talliaferro îl deşteptă bâzâitul insistent al soneriei. Se 
ridică într-un cot în beznă, simțindu-se de-a dreptul iritat. 
Luminiţa blândă a plafonierei arăta că nu era nici măcar 
ora patru dimineaţa. 

— Cine-i? strigă el. 

Bâzâitul continuă în rafale scurte, insistente. 

Mârâind, Talliaferro îşi puse halatul pe umeri. Deschise 
uşa şi clipi înaintea luminii puternice de pe coridor. Îl 


recunoscu pe bărbatul care stătea în faţa lui; îl văzuse de 
suficiente ori în tridimensionale. 

Cu toate acestea, bărbatul vorbi imediat, prezentându-se 
în şoaptă: 

— Mă numesc Hubert Mandel. 

— Da, domnule, încuviinţă 'Talliaferro. 

Mandel era unul dintre numele proeminente ale 
astronomiei, iar cel care-l purta era suficient de faimos ca 
să deţină o importantă poziţie de conducere în Biroul 
Astronomic Mondial şi îndeajuns de activ ca să fie 
preşedintele secţiunii Astronautică din cadrul conferinţei. 

Brusc, Talliaferro îşi aminti că Villiers afirmase că-i 
demonstrase transferul masic tocmai lui Mandel. Cumva, 
gândul la Villiers îi domoli iritarea. 

— Dumneavoastră sunteţi dr. Edward 'Ialliaferro? întrebă 
Mandel. 

— Da, domnule. 

— V-aş ruga să vă îmbrăcaţi şi să veniţi cu mine. Este 
vorba despre ceva foarte important, referitor la o 
cunoştinţă comună. 

— Dr. Villiers? 

Mandel clipi din ochi, scurt. Genele şi sprâncenele îi erau 
atât de blonde încât ochii păreau cumva lipsiţi de ele. Avea 
părul mătăsos şi părea în jur de cincizeci de ani. 

— De ce v-aţi gândit tocmai la Villiers? 

— Aseară a amintit despre dumneavoastră. Nu ştiu să 
avem altă cunoştinţă comună. 

Mandel încuviinţă din cap, aşteptă ca 'Talliaferro să se 
îmbrace şi să se încalţe, apoi se întoarse, conducându-l. 
Ryger şi Kaunas aşteptau într-o cameră de la etajul de 
deasupra. Kaunas avea ochii injectaţi şi o privire neliniştită. 
Ryger fuma nervos. 

— Suntem cu toţii aici, observă Talliaferro. Altă reuniune. 

Nimeni nu-i băgă în seamă remarca. 

Se aşeză şi cei trei schimbară priviri. Ryger înălţă din 
umeri. 


Mandel începu să se plimbe prin cameră, cu mâinile 
afundate în buzunare. 

— Vă cer scuze pentru deranj, domnilor, începu el, şi vă 
mulţumesc pentru cooperare. Aş dori să putem coopera şi 
în continuare. Prietenul nostru comun, Romero Villiers, a 
murit. Acum o oră, corpul i-a fost scos din hotel. Verdictul 
medicului a fost infarct. 

O tăcere stupefiată se lăsă peste odaie. Ţigara lui Ryger 
tremură la jumătatea drumului spre buze, apoi cobori lent, 
fără să fi ajuns la destinaţie. 

— Amărâtul, murmură 'Talliaferro. 

— Oribil, şopti Kaunas răguşit. Era... 

Glasul îi cedă. 

Ryger îşi reveni primul. 

— Ei bine, avea într-adevăr probleme cardiace. Nu se 
poate face nimic. 

— Se mai poate face ceva, îl corectă Mandel încetişor. 
Recuperarea. 

— Ce-nseamnă asta? întrebă Ryger. 

— Când l-aţi văzut dumneavoastră pentru ultima dată? 

— Aseară, răspunse Talliaferro. Trebuia să fie prima 
noastră reuniune după zece ani. Din păcate, trebuie să 
recunosc că n-a fost o întâlnire plăcută. Villiers a considerat 
că avea motive să fie furios pe noi şi s-a manifestat ca atare. 

— Asta pe la ce oră s-a întâmplat? 

— Pe la ora nouă seara - prima dată. 

— Prima dată”? 

— Ceva mai târziu, ne-am revăzut. 

Kaunas părea tulburat. 

— Plecase furios. Nu puteam lăsa lucrurile aşa. Trebuia să- 
„„„ncercăm. 

Cândva, fuseserăm cu toţii amici. De aceea, ne-am dus la 
el şi... 

— Aţi fost toţi în camera lui? 

— Da, încuviinţă Kaunas surprins de întrebare. 

— Pe la ce oră? 


— Cred că era în jur de unsprezece seara. 

Privi spre ceilalţi şi Talliaferro aprobă din cap. 

— Cât timp aţi stat acolo? 

— Două minute, răspunse Ryger. Ne-a dat afară, de parcă 
veniserăm să-i furăm comunicarea. 

Se opri, parcă aşteptând ca Mandel să-l întrebe despre ce 
comunicare era vorba, dar celălalt nu spuse un cuvânt, aşa 
încât urmă: 

— Cred c-o ţinea sub pernă. Cel puţin, el era întins pe 
pernă, când a zbierat 73 la noi să plecăm. 

— Poate că deja se simţea rău, şopti Kaunas vinovat. 

— Nu la ora aceea, rosti scurt Mandel. Prin urmare, 
amprentele dumneavoastră există în cameră. 

— Probabil, încuviinţă Talliaferro. (Începuse să-şi piardă 
din respectul iniţial faţă de Mandel şi simţea că-i revine 
iritarea. Era totuşi ora patru dimineaţa!) De fapt, despre 
ce-i vorba? întrebă el. 

— Ei bine, domnilor, spuse Mandel, decesul lui Villiers nu 
este atât de simplu. Lucrarea lui, din câte ştiu unicul 
exemplar, a fost introdusă în scrumiera electrică a camerei 
şi din ea n-au mai rămas decât câteva bucățele. Eu n-am 
văzut-o şi nici n-am citit-o, dar cunosc destule date 
referitoare la subiect ca să fiu gata să depun mărturie în 
faţa oricărui tribunal că bucăţelele acelea nearse făceau 
parte din comunicarea pe care intenţiona s-o susţină la 
conferinţă. Aveţi îndoieli, dr. 

Ryger? 

Ryger surâse acru. 

— Mă îndoiesc că ar fi susţinut-o cu adevărat. Dacă doriţi 
părerea mea, domnule, era nebun. Vreme de zece ani, ela 
rămas prizonierul Pământului şi a visat că singura lui cale 
de evadare de pe planetă ar fi transferul masic. Probabil că 
doar visul acesta l-a ţinut în viaţă. A aranjat până şi un soi 
de demonstraţie, fără îndoială frauduloasă. Nu afirm că ar fi 
fost o fraudă deliberată. Probabil că, în nebunia lui, era 
sincer. Întâlnirea de aseară a constituit apogeul. A venit la 


noi - ne ura pentru că am părăsit Pământul - şi ne-a umilit. 
Pentru asta trăise ultimii zece ani. Poate că scepticismul 
nostru a fost şocul care l-a readus la realitate. Ştia că, de 
fapt, nu putea susţine comunicarea - nu avea ce să 
comunice. De aceea, a ars-o şi inima i-a cedat. Păcat... 

Mandel îl ascultă pe astronomul de pe Ceres cu o expresie 
de dezaprobare evidentă. 

— Foarte ingenios, dr. Ryger, comentă el, dar cu totul 
eronat. 

Demonstraţiile frauduloase nu mă pot păcăli cu atâta 
uşurinţă pe cât puteţi crede. 

Acum însă, conform datelor pe care am reuşit să le 
examinez destul de superficial, dumneavoastră trei i-aţi fost 
colegi de facultate. Corect? 

Ei încuviinţară din capete. 

— La conferinţă mai participă şi alţi colegi de-ai 
dumneavoastră din perioada respectivă? 

— Nu, răspunse Kaunas. În anul acela, doar noi patru am 
fost admişi la doctorat. 

— Am înţeles. În cazul acesta, unul dintre dumneavoastră 
l-a mai vizitat o dată pe Villiers, în camera sa, la miezul 
nopții. 

Se lăsară câteva clipe de tăcere, după care Ryger vorbi 
sec: 

— În nici un caz, n-am fost eu acela. 

Cu ochii larg deschişi, Kaunas scutură energic din cap. 

— Ce insinuaţi? întrebă 'Talliaferro. 

— Unul dintre dumneavoastră a venit în camera lui la 
miezul nopţii şi a insistat să vadă lucrarea. Nu cunosc 
motivul. S-ar părea că a existat intenţia deliberată de a-i 
provoca un infarct. Când Villiers s-a prăbuşit, criminalul - 
dacă-l pot numi aşa - era pregătit. A luat lucrarea, care 
probabil se afla într-adevăr sub pernă, şi a scanat-o. După 
aceea, a introdus-o în scrumiera electrică, dar, fiind grăbit, 
n-a aşteptat s-o vadă complet distrusă. 


— De unde ştiţi toate astea? interveni Ryger. Aţi fost 
martor? 

— Aproape. Villiers s-a prăbuşit, însă n-a murit imediat. 
După plecarea criminalului, a izbutit să-mi telefoneze. A 
bolborosit câteva fraze - suficient ca să descrie cele 
petrecute. Din nefericire, eu nu mă găseam în cameră, ci la 
conferinţă, aşa că mesajul a fost înregistrat de robotul 
telefonic. Când m-am întors şi am ascultat caseta, l-am 
sunat imediat, dar murise. 

— Perfect, continuă Ryger, şi n-a spus cine a făcut-o? 

— Nu. Sau dacă a spus, este neinteligibil. Un singur 
cuvânt a fost foarte clar: „coleg”. 

Talliaferro îşi scoase scanerul din buzunarul interior al 
hainei şi-l întinse spre Mandel. 

— Dacă doriţi, rosti el încet, puteţi developa microfilmul 
dinăuntru. Nu veţi găsi lucrarea lui Villiers. 

Imediat, Kaunas îl imită, iar Ryger, strâmbându-se, 
procedă la fel. Mandel luă cele trei scanere şi comentă sec: 

— Probabil că asasinul a schimbat deja microfilmul. 
Totuşi... 

Talliaferro înălţă sprâncenele. 

— Mă puteţi percheziţiona pe mine şi camera mea. 

— Staţi aşa, vorbi Ryger cu acelaşi rictus întipărit pe chip, 
staţi puţin! 

Sunteţi cumva de la poliţie? 

— Doriţi să chem poliţia? îl fixă cu privirea Mandel. Doriţi 
un scandal şi acuzaţie de crimă? Doriţi ca această 
conferinţă să fie mânjită şi mass-media din întregul sistem 
solar să-şi bată joc de astronomie şi de astronomi? Este 
foarte posibil ca decesul lui Villiers să fi fost un accident. 
Este bine ştiut că avea probleme cardiace. Poate că acela 
dintre dumneavoastră care a fost în cameră a acţionat 
dintr-un impuls de moment. Nu este necesar să fi fost o 
crimă cu premeditare. Dacă persoana respectivă va înapoia 
negativul, putem evita o sumedenie de necazuri. 

— Chiar şi pentru... criminal? întrebă Talliaferro. 


Mandel ridică din umeri. 

— În nici un caz nu-i pot promite imunitate. Indiferent însă 
care vor fi necazurile, nu-l va aştepta dizgraţia publică şi 
închisoarea, aşa cum este de 75 aşteptat dacă se anunţă 
poliţia. 

Tăcere. 

— Este unul dintre dumneavoastră, adăugă Mandel. 

Tăcere. 

— Cred că pot deduce raţionamentul vinovatului, continuă 
Mandel. 

Lucrarea va fi distrusă. Doar noi patru ştim despre 
transferul masic şi doar eu am asistat la demonstraţie. În 
plus, dumneavoastră ştiţi numai din cuvintele lui, poate 
afirmaţiile unui nebun, că eu am asistat la ea. Cu Villiers 
decedat şi lucrarea dispărută, ar fi lesne de crezut teoria 
doctorului Ryger potrivit căreia transferul masic n-a existat 
niciodată. Peste un an sau doi, criminalul, care deţine datele 
transferului masic, le-ar putea dezvălui treptat, ar putea 
iniţia experimente, ar publica articole atent formulate, 
sfârşind în calitate de descoperitor al metodei, cu tot ceea 
ce implică aceasta ca bani şi faimă. Nici chiar propriii săi 
foşti colegi n-ar suspecta nimic. În cel mai rău caz, ei ar 
crede că afacerea Villiers l-a inspirat să înceapă cercetări 
pe cont propriu în domeniul respectiv. Atât şi nimic mai 
mult. 

Mandel îşi plimbă ochii de la unul la altul, fixându-i cu 
atenţie. 

— Acum, însă, raţionamentul cu pricina a fost invalidat. Cel 
care va apărea cu un transfer masic se va autodemasca. Eu 
am asistat la demonstraţie şi ştiu că teoria se poate 
transpune în practică. Mai ştiu că unul dintre 
dumneavoastră deţine copia lucrării lui Villiers. Ca atare, 
informaţiile cuprinse în ea vă sunt inutile. 

Renunţaţi! 

Tăcere. 

Mandel pomi spre uşă. În prag, se opri şi se întoarse: 


— V-aş fi recunoscător dacă aţi rămâne aici până voi 
reveni. Nu voi lipsi mult. Sper că, până atunci, criminalul îşi 
va analiza situaţia. Dacă se teme că mărturisirea îl va costa 
slujba, să nu uite că ancheta poliţiei îl poate costa libertatea 
plus Proba Psihică. 

Cântări în palmă cele trei scanere, părând abătut şi obosit. 

— Mă duc să developez microfilmele. 

Kaunas încercă să zâmbească. 

— Şi dacă în absenţa dumneavoastră fugim? 

— Numai unul dintre dumneavoastră are motive s-o facă, 
replică Mandel. 

Cred că mă pot bizui pe cei doi nevinovaţi să-l stăpânească 
pe al treilea, fie numai şi pentru autoapărare. 

leşi din încăpere. 

XXX 

Era ora cinci dimineaţa. Ryger îşi consultă indignat ceasul. 

— La naiba! Vreau să dorm. 

— Ne putem odihni aici, rosti Talliaferro. Intenţionează 
cineva să facă o mărturisire? 

Kaunas îşi feri privirea, iar Ryger ridică buza superioară 
într-un rânjet. 

— Nici nu mă aşteptam. 

— Talliaferro închise ochii, îşi lăsă ceafa masivă pe spătarul 
scaunului şi vorbi cu glas obosit: Pe Lună, este sezon mort 
acum. 

Noaptea durează două săptămâni, şi atunci avem treabă 
până peste cap. După aceea, urmează două săptămâni de 
Soare şi nu facem decât calcule, corelări şi şedinţe de 
analiză. Aia-i perioada grea, o detest. Dac-ar fi mai multe 
femei, dac-aş putea aranja ceva permanent... 

— În şoaptă, Kaunas le povesti că, deocamdată, era 
imposibil să prindă întregul Soare deasupra orizontului şi în 
raza vizuală a telescopului de pe Mercur. 

Dacă s-ar fi instalat alţi trei kilometri de şine pentru 
Observator, ca să fie tractat - este drept că ar fi necesitat 
un consum uriaş de energie, dar beneficiau de destulă din 


partea Soarelui - chestiunea ar fi fost rezolvată. Cu 
siguranţă! 

Până şi Ryger acceptă să vorbească despre Ceres, după ce 
ascultă murmurele celorlalţi. Acolo, problema se datora 
perioadei de rotaţie de două ore, care făcea ca viteza 
unghiulară a stelelor să fie de douăsprezece ori mai mare 
decât pe cerul Pământului. O reţea alcătuită din trei 
telescoape clasice, trei radiotelescoape şi câte trei din toate 
celelalte echipamente acoperea bolta cerească. 

— Nu puteţi folosi unul dintre poli? întrebă Kaunas. 

— Te gândeşti tot la Mercur şi la Soare, replică Ryger. 
Cerul se deplasează chiar şi la poli, iar acolo jumătate din 
boltă ar fi veşnic ascunsă. Dacă Ceres ar fi îndreptat 
permanent cu aceeaşi faţă spre Soare, ca Mercur, am avea 
un cer de noapte permanentă, cu stelele rotindu-se lent la 
trei ani o dată. 

Afară începuse să se crape de ziuă. 

— Talliaferro aţipise pe jumătate, totuşi se străduia să fie 
cât de cât vigilent. Nu intenţiona să adoarmă buştean şi să-i 
lase pe ceilalţi treji. Fiecare dintre ei, se gândi, se întreba 
„Cine? Cine?” - mai puţin vinovatul, desigur. 

XXX 

Talliaferro deschise brusc ochii, când Mandel îşi făcu 
apariţia. Dincolo de geam, cerul se zărea albastru. 
Talliaferro era fericit că fereastra rămânea închisă. 

Desigur, hotelul deţinea instalaţie de climatizare, totuşi 
ferestrele puteau fi deschise în anotimpurile călduroase de 
către pământenii care se amăgeau cu iluzia aerului curat. 
Obsedat de vidul selenar, Talliaferro se înfioră la ideea 
respectivă. 

— Vreunul dintre dumneavoastră are ceva de spus? 
întrebă Mandel. 

Îl priviră inexpresiv. Ryger clătină din cap. 

— Am developat filmele din scanerele dumneavoastră, 
continuă Mandel, 77 aruncând scanerele şi microfilmele pe 
pat. Nimic! Mă tem că veţi avea nişte probleme în 


colaţionarea imaginilor şi-mi cer scuze pentru asta. În felul 
acesta, revenim la problema microfilmului lipsă. 

— Dacă se poate vorbi despre aşa ceva, căscă deliberat 
Ryger. 

— Domnilor, spuse Mandel, vă propun să coborâm în 
camera lui Villiers. 

Kaunas păru surprins. 

— De ce? 

— Ce-i ăsta, făcu Talliaferro, un truc psihologic? Îl aduceţi 
pe criminal la scena crimei, crezând că remuşcările îi vor 
smulge mărturisirea? 

— Motivul mult mai puţin melodramatic, explică Mandel, 
este că aş dori ca aceia doi dintre dumneavoastră care sunt 
nevinovaţi să mă ajute să găsesc filmul cu scanarea lucrării 
lui Villiers. 

— Credeţi că este acolo? se miră Ryger. 

— Posibil. Este un început. După aceea, putem 
percheziţiona camerele dumneavoastră. Secţiunea 
Astronautică îşi începe lucrările de abia mâine la ora zece. 
Avem timp berechet. 

— Şi dacă nu obţineţi nici un rezultat? 

— S-ar putea să apelez la poliţie. 

Intrară încetişor în camera lui Villiers. Ryger era roşu la 
faţă, iar Kaunas palid. Talliaferro căuta să-şi păstreze 
calmul. 

Cu o seară în urmă, văzuseră odaia în lumina artificială, cu 
un Villiers iritat şi răvăşit, strângându-şi perna în braţe, 
fulgerându-i din priviri şi poruncindu-le să plece. Acum, ea 
părea pătrunsă de izul inodor al morţii. 

Mandel acţionă polarizatorul ferestrei pentru a lăsa 
lumina să pătrundă, dar îl deschise prea mult şi soarele 
dimineţii apăru în toată splendoarea sa. 

Kaunas ridică braţele pentru a-şi proteja ochii şi răcni: 

— Soarele! 

Toţi ceilalţi încremeniră. 


Chipul lui Kaunas părea terorizat, ca şi cum ar fi fost orbit 
de razele astrului, aşa cum se vedea el pe Mercur. 

Talliaferro îşi aminti de propriile sale reacţii înaintea 
cerului liber şi scrâşni din dinţi. Toţi erau afectaţi psihologic 
de cei zece ani petrecuţi departe de Pământ. 

Kaunas alergă spre fereastră, bâjbâind în căutarea 
polarizatorului, apoi icni sonor. 

— Ce s-a-ntâmplat? veni Mandel lângă el şi ceilalţi doi li se 
alăturară. 

Oraşul se întindea dedesubt şi spre orizont; clădirile de 
piatră şi cărămidă scăldate de lumina dimineţii îşi proiectau 
umbrele spre ei. Ialliaferro le aruncă o căutătură furişă şi 
tulburată. 

Cu pieptul aparent contractat dincolo de punctul în care 
putea răcni, Kaunas privea ceva aflat mult mai aproape. Pe 
pervazul exterior al ferestrei, cu un 78 colţ fixat într-o 
neaşteptată fisură a betonului, se afla o bucăţică de peliculă 
lăptoasă, din care se reflectau razele de soare. 

Cu un strigăt furios şi incoerent, Mandel ridică geamul şi 
smulse filmul de pe pervaz. Îl strânse în pumn şi privi în jur, 
cu ochi injectaţi de oboseală şi mânie. 

— Rămâneţi aici! mârâi el. 

Nu era nimic de adăugat. După plecarea lui, cei trei se 
aşezară şi se uitară prosteşte unul la altul. 

Mandel reveni după douăzeci de minute. Cu glas calm, pe 
un ton ce transmitea cumva impresia că era liniştit doar 
pentru că depăşise cu mult furia dementă, rosti: 

— Colţul care a rămas în fisura betonului n-a fost 
supraexpus. Am putut descifra câteva cuvinte. Este 
lucrarea lui Villiers. Restul a fost distrus şi nu mai poate fi 
salvat nimic. S-a dus... 

— Şi acum? întrebă Talliaferro. 

Mandel ridică obosit din umeri. 

— În clipa de faţă, nu-mi mai pasă de nimic. Transferul 
masic a dispărut până va fi redescoperit de cineva la fel de 
sclipitor ca Villiers. O să încerc şi eu, dar nu-mi fac iluzii în 


privinţa propriilor mele capacităţi. Dacă lucrarea nu mai 
există, bănuiesc că nu mai contează care dintre 
dumneavoastră este vinovatul. 

Oricum, e zadarnic. 

Întregul lui corp părea să se fi înmuiat şi prăvălit în 
disperare. 

Glasul lui Talliaferro căpătă însă accente dure. 

— Staţi puţin! În ochii dumneavoastră, oricare dintre noi 
poate fi vinovatul. 

Eu, de pildă. Sunteţi o persoană importantă în domeniu şi 
nu veţi spune niciodată o vorbă bună despre mine. Se va 
putea naşte ideea că sunt incompetent, sau chiar mai rău. 
Nu intenţionez să-mi distrug cariera din cauza prezumţiei 
de vinovăţie. 

Chestiunea trebuie rezolvată. 

— Nu sunt detectiv, şopti Mandel epuizat. 

— Atunci, chemaţi poliţia, fir-ar să fie! 

— Stai aşa, Tal, interveni Ryger. Vrei să zici că eu aş fi 
vinovatul? 

— Am spus doar că eu sunt nevinovat. 

Kaunas rosti cu glas piţigăiat de teamă: 

— Asta înseamnă Proba Psihică pentru toţi! Ne putem 
alege cu leziuni... 

Mandel ridică ambele braţe, cerând linişte. 

— Domnilor! Domnilor, vă rog! Înainte de a chema poliţia, 
mai putem face ceva. Aveţi dreptate, dr. Talliaferro, n-ar fi 
corect pentru nevinovaţi să clasăm cazul în punctul acesta. 

Cei trei se răsuciră spre el cu diverse expresii de ostilitate 
întipărite pe chipuri. 

— Ce sugeraţi? se interesă Ryger. 

— Am un amic pe nume Wendell Urth. Poate că aţi auzit de 
el - sau poate că nu. Aş putea aranja să ne întâlnim 
deseară. 

— Şi ce dacă? pufni Ialliaferro. Cu ce ne poate fi de folos? 

— Este un individ bizar, răspunse Mandel şovăind, foarte 
bizar. Şi, în felul lui, sclipitor. A mai ajutat poliţia în câteva 


cazuri şi poate că ne dă o mână de ajutor şi acum. 

Partea a II-a. 

Lui Talliaferro îi era imposibil să nu privească uluit odaia şi 
pe ocupantul ei. Păreau să existe în afara lumii şi să nu facă 
parte din vreun univers recognoscibil. Zgomotele 
Pământului lipseau în acest cuib bine izolat fonic şi fără 
ferestre. Lumina şi aerul Pământului fuseseră înlocuite de 
lumina artificială şi de aerul condiţionat. 

Era o încăpere mare şi ticsită. Îşi croiseră drum peste 
podeaua acoperită de felurite obiecte, până la canapeaua 
de pe care video-cărţile fuseseră strânse fără menajamente 
şi îngrămădite într-un teanc, pe jos. 

Proprietarul camerei avea chip rotund şi masiv şi un corp 
bondoc şi rotund. 

Se deplasa rapid pe picioruşele scurte, zvâcnind din cap în 
timp ce vorbea, astfel încât ochelarii cu lentile groase 
tresăreau, amenințând permanent să cadă de pe 
proeminenţa minusculă care-i slujea drept nas. Ochii 
bulbucaţi şi cu pleoape cărnoase sclipeau cu o voioşie 
mioapă spre cei patru vizitatori, când se aşeză pe scaunul 
dinapoia biroului luminat direct de singurul bec puternic 
din odaie. 

— Mă bucur că aţi venit, domnilor. Vă rog să scuzaţi 
aspectul apartamentului meu. 

— Îşi flutură degetele grăsuţe într-un gest larg, 
cuprinzător. - 

Am început catalogarea numeroaselor artefacte 
extraterestre pe care le-am acumulat. Este o muncă 
impresionantă. De pildă... 

Sări de la locul său şi se îngropă pe jumătate într-un 
maldăr de lângă birou, din care reapăru cu un obiect 
fumuriu, semitransparent şi aproximativ cilindric. 

— Acesta, spuse el, provine de pe Callistan şi poate fi 
relicva unei civilizaţii de entităţi inteligente nonumane. 
Deocamdată, nu-i clar. S-au descoperit doar o duzină şi 
acesta este cel mai perfect pe care-l cunosc. 


Îl azvârli în lateral şi Talliaferro tresări. Bărbatul grăsuţ 
privi în direcţia lui şi spuse: 

— E incasabil. 

— Se aşeză din nou, îşi încrucişă degetele dolofane peste 
abdomen, lăsându-le să se ridice şi să coboare încetişor, o 
dată cu respiraţia sa. - 

Cu ce vă pot ajuta? întrebă el. 

Mandel făcu prezentările şi Talliaferro căzu pe gânduri. 
Auzise de un anume Wendell Urth, care recent publicase o 
lucrare intitulată Procese evoluționiste comparate pe 
planetele tip apă-oxigen, dar în nici un caz nu putea fi 80 
vorba despre individul din faţa lor. 

— Dr. Urth, întrebă el, sunteţi cumva autorul Proceselor 
evoluționiste comparate? 

Un surâs fericit se lăţi pe chipul lui Urth. 

— Aţi citit-o? 

— Nu, dar... 

Expresia lui Urth deveni brusc severă. 

— Atunci, ar trebui s-o citiţi. Imediat. Poftiţi, am un 
exemplar... 

Sări din nou de pe scaun şi Mandel strigă: 

— Aşteaptă, Urth, avem alte probleme mai întâi! Este 
vorba despre ceva cu adevărat serios. 

Practic, îl împinse pe celălalt în scaun şi începu să 
vorbească iute, parcă pentru a împiedica alte divagaţii. 
Relată întreaga poveste cu un minim remarcabil de cuvinte. 

Pe măsură ce asculta, Urth se îmbujora la faţă. Îşi împinse 
ochelarii mai sus pe nas. 

— Transfer masic! exclamă el. 

— Am văzut cu ochii mei, încuviinţă Mandel. 

— Şi nu mi-ai suflat o vorbă! 

— Am jurat să păstrez secretul. Individul era... ciudat. Am 
explicat asta. 

Urth lovi cu pumnul în masă. 

— Cum ai putut îngădui ca o asemenea descoperire să 
rămână proprietatea unui excentric? Dacă era nevoie, 


cunoştinţele trebuiau extrase din el cu Proba Psihică! 

— L-ar fi ucis! protestă Mandel. 

Însă Urth nu-l asculta, ci se legăna înainte şi înapoi, cu 
palmele apăsate puternic peste obraji. 

— Transfer masic! Singura modalitate prin care ar trebui 
să călătorească o persoană decentă, civilizată. Singura! 
Singura modalitate acceptabilă. Dacă aş fi ştiut! Dacă aş fi 
putut să fiu acolo! Dar hotelul este la aproape cincizeci de 
kilometri... 

Ryger, care până atunci ascultase cu o expresie de 
nemulţumire pe chip, interveni: 

— Ştiu că există un traseu de metrou direct. N-aţi fi făcut 
mai mult de zece minute. 

Urth se încordă şi-l privi straniu pe bărbat. Obrajii i se 
umflară. Sări în picioare şi părăsi grăbit odaia. 

— Ce dracu' a fost asta? făcu Ryger. 

— La naiba, mormăi Mandel. Am uitat să vă avertizez. 

— Despre ce anume? 

— Dr. Urth nu călătoreşte cu absolut nici un mijloc de 
transport. Este o fobie. Se deplasează numai pedestru. 

Kaunas clipi de câteva ori, nedumerit. 

— Totuşi, este un xenolog, nu? Un expert în formele de 
viaţă de pe alte planete... 

Talliaferro se ridicase de la locul său şi se apropiase de 
macheta galaxiei instalată pe un piedestal. Privea 
scânteierile sistemelor stelare. Până atunci, nu mai văzuse o 
machetă galactică atât de mare, sau de detaliată. 

— Da, încuviinţă Mandel, este xenolog, dar n-a pus 
niciodată piciorul pe planetele în privinţa cărora este 
expert, şi nici n-o va face vreodată. În treizeci de ani, mă 
îndoiesc că s-a îndepărtat cu mai mult de un kilometru de 
camera asta. 

Ryger izbucni în râs. 

— Poate că vi se pare amuzant, se înroşi Mandel, dar v-aş 
fi recunoscător dacă aţi avea grijă cum vă exprimaţi faţă de 
el. 


Peste câteva clipe, subiectul discuţiei reapăru în odaie. 

— Mă scuzaţi, domnilor, şopti el. lar acum să abordăm 
problema noastră. 

Poate că unul dintre dumneavoastră doreşte să facă o 
mărturisire. 

Buzele lui Talliaferro se strâmbară acru. Xenologul cel 
grăsuţ şi agorafob nu era deloc atât de impresionant pentru 
a sili pe cineva să facă vreo mărturisire. 

Din fericire, nu va fi nevoie de talentele lui de detectiv, 
dacă acestea existau cu adevărat. 

— Dr. Urth, întrebă el, aveţi legături cu poliţia? 

O anumită îngâmfare păru să acopere faţa roşcovană a 
xenologului. 

— Nu am legături oficiale, dr. Talliaferro, însă legăturile 
mele neoficiale sunt excelente. 

— În cazul acesta, vă voi oferi unele informaţii pe care le 
puteţi transmite poliţiei. 

Urth îşi supse abdomenul şi trase de poala cămăşii. 
Aceasta ieşi de sub curea şi bărbatul îşi lustrui atent 
ochelarii cu ea. După ce termină şi repuse ochelarii în 
poziţia instabilă de pe nas, întrebă: 

— Care anume? 

— Vă voi spune cine a fost prezent alături de Villiers în 
clipa morţii sale şi cine i-a scanat lucrarea. 

— Aţi soluţionat misterul? 

— M-am gândit la el toată ziua şi, da, cred că l-am 
rezolvat. 

Talliaferro se simţea încântat de senzaţia pe care o crea. 

— Ei bine? 

Talliaferro inspiră adânc. N-avea să fie deloc uşor, deşi 
repetase totul vreme de câteva ore. 

— În mod evident, spuse el, vinovatul este dr. Hubert 
Mandel. 


XXX 


Mandel se holbă la Talliaferro cu o indignare sufocată. 


— Doctore, începu el cu glas răsunător, dacă aveţi vreun 
temei pentru asemenea afirmaţii ridico... 

Vocea de tenor a lui Urth se înălţă, întrerupându-l. 

— Lasă-l să vorbească, Hubert, să-l auzim! Tu l-ai 
suspectat şi nimic nu-l opreşte să te poată suspecta la 
rândul său. 

Mandel amuţi furios. 

Fără a îngădui cel mai mic tremur al vocii, 'Talliaferro 
reluă: 

— Este mai mult decât o suspiciune, dr. Urth. Dovezile 
sunt evidente. 

Existau patru indivizi care ştiau de transferul masic, dar 
numai unul dintre noi, dr. 

Mandel, asistase la o demonstraţie. El ştia că era o 
realitate. El ştia că exista o lucrare teoretică asupra 
subiectului. Noi trei ştiam doar că Villiers era mai mult sau 
mai puţin nebun. Sigur că da, ne-am fi putut gândi că în 
vorbele lui exista şi un dram de adevăr. Cred că motivul 
pentru care l-am vizitat la ora unsprezece noaptea a fost 
tocmai de a verifica acest aspect, deşi nici unul dintre noi n- 
a spus-o ca atare... Însă el s-a comportat mai nebuneşte ca 
oricând. 

Talliaferro îşi drese glasul şi urmă: 

— Aşadar, cunoştinţele temeinice şi motivaţia trec de 
partea doctorului Mandel. Gândiţi-vă acum la altceva. 
Necunoscutul (pentru moment, să-i păstrăm anonimatul) 
care a fost în camera lui Villiers la miezul nopţii, care l-a 
văzut prăbuşindu-se şi i-a scanat lucrarea, trebuie să fi fost 
extrem de surprins să-l vadă pe Villiers aparent reînviind şi 
să-l audă vorbind la telefon. În panica de moment, 
criminalul a înţeles un lucru: trebuia să scape de dovada 
acuzatoare, de microfilm. 

În plus, trebuia s-o facă într-un asemenea mod încât 
microfilmul să nu poată fi descoperit de altcineva, pentru ca 
el să-l poată recupera, dacă rămânea nesuspectat. Pervazul 
exterior al ferestrei constituia locul ideal. A ridicat rapid 


fereastra, a pus microfilmul afară şi a plecat. Acum, chiar 
dacă Villiers ar fi supravieţuit, sau dacă apelul său telefonic 
ar fi avut vreun rezultat, problema s-ar fi redus la o 
confruntare între ei doi, şi nu i-ar fi fost deloc greu să 
demonstreze că Villiers era dezechilibrat. 

Talliaferro tăcu triumfător. Demonstrația fusese 
impecabilă. Urth clipi spre el şi-şi roti degetele mari ale 
mâinilor sale încrucişate, până când ajunseră să atingă 
plastronul cămăşii. 

— Şi care ar fi fost semnificaţia acestei acţiuni? întrebă el. 
— Foarte simplu: fereastra a fost deschisă şi filmul a fost 
plasat afară, sub cerul liber. Să nu uităm un detaliu - Ryger 

trăieşte de zece ani pe Ceres, eu pe Lună şi Kaunas pe 
Mercur, cu excepţia unor scurte şi rare vizite pe Pământ. 
Chiar 83 ieri am comentat de mai multe ori despre 
dificultatea reaclimatizării cu Pământul. 

Corpurile cereşti pe care trăim noi sunt lipsite de 
atmosferă. Nu ieşim niciodată din clădiri fără a purta 
costume spaţiale. Nici prin cap nu ne trece să ne expunem 
unor spaţii care să nu fie etanşe. Nici unul dintre noi n-ar fi 
acţionat în mod reflex, deschizând fereastra. Pe de altă 
parte, dr. Mandela trăit numai pe Pământ. Pentru el, 
deschiderea unei ferestre nu implică doborârea unui 
obstacol psihologic, ci doar un mic efort muscular. Elo 
putea face, pe când noi nu. Prin urmare - ela făcut-o. 

Talliaferro se lăsă pe spate, zâmbind. 

— Pe Spaţiu, asta-i! strigă Ryger entuziast. 

— Nu-i deloc adevărat! tună Mandel, ridicându-se pe 
jumătate de la locul său, parcă ispitit să sară asupra lui 
Talliaferro. Neg răspicat toată această demonstraţie 
mizerabilă. Cum se explică atunci apelul telefonic al lui 
Villiers, pe care l-am înregistrat pe bandă? A folosit 
cuvântul „coleg”. Este clar... 

— Era pe moarte, spuse 'Talliaferro. Singur aţi recunoscut 
că majoritatea spuselor lui erau neinteligibile. Dr. Mandel, 


eu n-am auzit banda aceea, dar vă întreb: nu-i aşa că glasul 
lui Villiers este distorsionat şi practic de nerecunoscut? 

— Ei bine... începu Mandel derutat. 

— Sunt sigur că aşa-i. Prin urmare, nu avem nici un motiv 
să nu presupunem că dumneavoastră aţi pregătit banda din 
vreme, incluzând cu grijă şi cuvântul acela acuzator: 
„coleg”. 

— Dumnezeule, făcu Mandel, de unde să fi ştiut că la 
conferinţă aveau să participe colegii lui? De unde să fi ştiut 
că ei aveau habar despre transferul masic? 

— Este posibil să vă fi spus Villiers. Cred că a făcut-o. 

— Uitaţi ce este, la ora unsprezece seara, dumneavoastră 
trei l-aţi văzut pe Villiers în viaţă. Medicul care i-a examinat 
corpul la ora trei dimineaţa a declarat că murise de cel 
puţin două ore. Acesta este un fapt indubitabil. Ca atare, 
momentul morţii a fost între orele douăzeci şi trei şi unu. 
Aseară, eu am participat la o şedinţă de comunicări ce s-a 
prelungit până târziu. O duzină de martori cu totul demni 
de crezare pot depune mărturie că între orele douăzeci şi 
două şi două noaptea m-am aflat la kilometri buni de hotel. 
Vă mulţumeşte? 

Talliaferro tăcu preţ de câteva clipe, după care urmă 
încăpățânat: 

— Nu. Să presupunem că aţi revenit la hotel la ora două şi 
jumătate. V-aţi dus la Villiers ca să discutaţi despre 
comunicarea lui. Aţi găsit uşa deschisă, sau poate că aveaţi 
o cheie. Oricum, l-aţi găsit mort. Aţi profitat de ocazie ca să 
scanaţi lucrarea... 

— Dar dacă el ar fi fost deja mort şi n-ar fi putut telefona, 
de ce aş fi ascuns microfilmul? 

— Ca să înlăturați orice suspiciuni. Poate că deţineţi o a 
doua copie, despre care nu ştim nimic. La urma urmelor, ne 
bizuim doar pe cuvântul dumneavoastră că lucrarea ar fi 
fost distrusă. 

— Ajunge! strigă Urth. Ajunge! Este o ipoteză interesantă, 
dr. Talliaferro, dar se scufundă sub propria-i greutate. 


— Asta-i poate opinia dumneavoastră, se încruntă 
Talliaferro. 

— Ar fi opinia oricui ar auzi-o. Mai exact, a oricărei 
persoane înzestrate cu darul gândirii. Nu vedeţi că Hubert 
Mandel a făcut prea multe ca să fie criminalul? 

— Nu. 

Urth surâse binevoitor. 

— În calitate de savant, dr. Talliaferro, cunoaşteţi fără 
îndoială riscul de a te îndrăgosti de propriile ipoteze în 
asemenea măsură încât să excludeţi unele fapte sau 
raționamente. Aş fi încântat dacă, în calitate de detectiv, aţi 
ţine seama de acest risc. Gândiţi-vă cât de puţine ar fi avut 
de făcut dr. Mandel dacă l-ar fi găsit pe Villiers mort şi ar fi 
profitat de acest lucru! De ce să scaneze lucrarea, sau 
măcar să pretindă că altcineva ar fi făcut-o? Ar fi putut pur 
şi simplu s-o ia. Cine mai ştia de existenţa ei? De fapt, 
nimeni. Nu există nici un motiv pentru a crede că Villiers 
mai povestise altcuiva despre ea. Villiers era patologic de 
secretos. Cel mai probabil este că n-a spus nimănui. Nimeni 
nu ştia că Villiers urma să susţină o comunicare, cu excepţia 
doctorului Mandel. Comunicarea nu fusese anunţată şi nici 
rezumatul ei n-a fost inclus în broşura conferinţei. Dr. 
Mandel putea pleca liniştit cu lucrarea. 

Xenologul privi în jur şi continuă: 


— Chiar dacă ar fi aflat că Villiers le povestise foştilor 
colegi despre descoperirea sa, ce importanţă ar fi avut? Ce 
dovezi ar fi avut aceşti colegi, cu excepţia declaraţiei unui 
individ pe care ei înşişi îl considerau pe jumătate nebun? 

Pe de altă parte, anunțând că lucrarea lui Villiers fusese 
distrusă, declarând că moartea lui nu avusese cauze 
naturale, căutând o copie scanată - pe scurt, prin tot ceea 
ce a făcut dr. Mandel - ela trezit suspiciuni, deşi ar fi fost 
suficient să rămână tăcut ca să fi fost o crimă perfectă. 
Dacă el ar fi fost criminalul, ar fi fost mai imbecil decât orice 
altă persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Iar dr. 

Mandel nu-i deloc aşa. 

Talliaferro căzu pe gânduri, însă nu găsi nimic de spus. 

— Atunci, cine a făcut-o? întrebă Ryger. 

— Unul dintre dumneavoastră trei. Este evident. 

— Dar care anume? 

— Ah, şi asta-i evident. Am ştiut vinovatul din clipa în care 
dr. Mandela terminat de relatat evenimentele. 

Talliaferro îl privi nemulţumit pe xenologul grăsuţ. 
Cacealmaua acestuia nu-l speria, dar îi afectase pe ceilalţi 
doi. Ryger ţuguiase buzele, iar maxilarul inferior al lui 
Kaunas rămăsese coborât. Amândoi semănau cu nişte peşti 
scoşi pe uscat. 

— Atunci, cine-i făptaşul? întrebă el. Spuneţi-ne. 

— Mai întâi, clipi Urth, aş dori să fie limpede că lucrul cel 
mai important este transferul masic. Încă poate fi 
recuperat. 

— Despre ce naiba vorbeşti acolo? se strâmbă Mandel. 

— Individul care a scanat lucrarea s-a uitat probabil la 
ceea ce scana. Mă îndoiesc că a avut timpul necesar sau 
prezenţa de spirit ca să citească, şi chiar dacă a făcut-o, mă 
îndoiesc că şi-ar putea reaminti mare lucru... conştient. 
Există însă Proba Psihică. Dacă măcar a privit lucrarea, 
ceea ce i-a atins retina poate fi recuperat. 

Toţi se foiră tulburaţi. 


— Nu trebuie să vă fie teamă de Probă, continuă Urth. 
Utilizarea corectă nu implică riscuri, mai ales dacă 
subiectul se oferă voluntar. Eventualele vătămări sunt 
cauzate, după cum bine ştiţi, de rezistenţa inutilă, care 
produce, ca să spun aşa, o sfâşiere mentală. De aceea, dacă 
vinovatul mărturiseşte de bunăvoie şi se lasă pe mâinile 
mele... 

Talliaferro izbucni în râs. Hohotul neaşteptat răsună 
ascuţit în tăcerea încăperii. Psihologia era atât de 
transparentă, atât de rudimentară! 

Urth păru aproape surprins de reacţia lui şi-l examină pe 
deasupra ochelarilor. 

— Am destulă influenţă în poliţie, preciză el, ca să păstrăm 
totul strict confidenţial. 

— N-am făcut-o eu! izbucni Ryger. 

Kaunas clătină din cap. 

Talliaferro refuză să ofere vreun răspuns. 

— Atunci, suspină Urth, va trebui să-l indic eu pe vinovat. 
Va fi traumatizant şi va îngreuna situaţia. 

— Îşi strânse mâinile pe abdomen şi degetele îi tresăriră. 

— Dr. Talliaferro a arătat că microfilmul a fost ascuns pe 
pervazul exterior al ferestrei pentru a nu fi descoperit şi 
deteriorat. Sunt pe deplin de acord cu el. 

— Mulţumesc, replică Talliaferro sec. 

— Cu toate acestea, de ce ar crede cineva că pervazul 
exterior al unei ferestre este o ascunzătoare atât de sigură? 
În mod clar, poliţia ar căuta imediat acolo. De fapt, a fost 
descoperit chiar şi fără poliţie. Cine ar gândi că exteriorul 
unei clădiri este un loc cât se poate de sigur? Evident, o 
persoană care a trăit mult timp pe un corp ceresc lipsit de 
atmosferă şi căreia i s-a inculcat regula că nimeni nu iese 
dintr-o incintă etanşă fără respectarea anumitor precauţii. 
De exemplu, 86 pentru cineva care locuieşte pe Lună, orice 
obiect ascuns în afara unui dom selenar s-ar găsi într-o 
relativă siguranţă. Oamenii ies rareori, şi numai cu misiuni 
specifice. Ca atare, el şi-ar fi învins bariera psihologică a 


deschiderii ferestrei şi a expunerii la ceea ce subconştientul 
său ar fi considerat ca fiind viciul cosmic, pentru o 
ascunzătoare sigură. L-ar fi păcălit gândul reflex: 
„Exteriorul unei clădiri locuite este o ascunzătoare sigură.” 

— De ce aţi amintit Luna, dr. Urth? şuieră Talliaferro 
printre dinţi. 

— Doar ca exemplu. Tot ceea ce am spus până acum se 
aplică la toţi trei. 

Acum, intervine însă punctul crucial: sfârşitul nopţii. Chiar 
dacă am accepta că pervazul exterior al ferestrei ar fi 
constituit o ascunzătoare, care dintre dumneavoastră ar fi 
fost atât de nebun s-o considere sigură pentru un microfilm 
nedevelopat? Desigur, microfilmele scanerului nu sunt 
foarte sensibile şi pot fi developate în tot soiul de condiţii 
dificile. Lumina difuză din timpul nopţii nu le afectează 
serios, dar lumina difuză a zilei le-ar distruge în câteva 
minute, iar razele directe ale soarelui în câteva clipe. Toţi 
ştiu asta. 

— Continuă, Urth, îl îndemnă Mandel. Unde vrei s-ajungi? 

— Vrei să mă grăbeşti, se bosumflă Urth, dar eu 
intenţionez să înţelegeţi foarte limpede. Criminalul dorea, 
mai presus de orice, să salveze microfilmul. Era singura 
înregistrare a unui lucru extrem de valoros, pentru el şi 
pentru lume. De ce l-a pus acolo unde, inevitabil, avea să fie 
distrus de răsăritul soarelui? Pentru că nu se aştepta ca 
soarele să răsară dimineaţa. Ca să zic aşa, el credea că 
noaptea era eternă. Însă nopţile nu sunt eterne. Pe Pământ, 
ele lasă loc zilei. Până şi nopţile polare de şase luni lasă loc, 
în cele din urmă, zilei. Pe Ceres, noaptea durează numai 
două ore, iar pe Lună durează două săptămâni. Ea lasă de 
asemenea loc zilei, iar dr. Talliaferro şi Ryger ştiu că ziua 
urmează în mod inevitabil nopţii. 

— Staţi puţin... se sculă Kaunas. 

Urth se răsuci spre el. 

— Să dăm cărţile pe faţă, dr. Kaunas. Mercur este singurul 
corp din Sistemul Solar care arată mereu Soarelui aceeaşi 


faţă. Chiar ţinând seama de libraţie, trei optimi din 
suprafaţa sa este permanent întunecată şi nu are parte 
niciodată de lumina soarelui. Observatorul Polar se găseşte 
la limita acelei porţiuni întunecate. Timp de zece ani, v-aţi 
obişnuit cu faptul că nopţile sunt eterne, că o regiune 
întunecată rămâne veşnic în beznă, şi de aceea aţi scos 
microfilmul nedevelopat afară, uitând în surescitarea 
dumneavoastră că nopţile se sfârşesc... 

— Staţi puţin... bolborosi Kaunas. 

Urth continuă inexorabil: 

— Mi s-a spus că atunci când Mandel a reglat polarizatorul 
din camera lui Villiers, aţi răcnit văzând lumina soarelui. A 
fost oare teama dumneavoastră înrădăcinată de Soarele 
văzut de pe Mercur sau brusca înţelegere a ceea ce 
însemna lumina pentru planurile dumneavoastră? V-aţi 
repezit înainte. Aţi făcut-o pentru a regla polarizatorul sau 
pentru a privi microfilmul distrus? 

Kaunas căzu în genunchi. 

— N-am vrut! Voisem doar să discut cu el... să discut, dar 
el ţipat şi s-a prăbuşit. Am crezut că murise, iar lucrarea 
era sub pernă şi... totul a decurs de la sine. Înainte dea 
realiza ce se întâmplă, n-am mai putut da înapoi. Dar n-am 
avut nici o intenţie criminală! V-o jur! 

Alcătuiseră un semicerc în jurul său şi Urth îl privea cu 
ochi compătimitori. 

XXX 

O ambulanţă venise şi plecase. În cele din urmă, Talliaferro 
se apropiase de Mandel şi rostise sec: 

— Sper, domnule, că nu vor exista motive de ranchiună 
pentru cele rostite aici. 

Mandel îi replicase la fel de sec: 

— Cred că ar fi preferabil ca toţi să uităm cele petrecute în 
ultimele douăzeci şi patru de ore. 

Stăteau acum în prag, gata de plecare, când Urth îşi 
aplecă privirea zâmbitoare şi rosti: 

— Ştiţi... mai este o problemă: onorariul meu. 


Mandel păru surprins. 

— Nu-i vorba de bani, urmă imediat xenologul. Aş dori însă 
ca atunci când se va pune la punct transferul masic pentru 
oameni, să-mi fie acordată o călătorie. 

— Stai puţin, replică Mandel încruntat, mai e destul până 
la călătoriile prin spaţiul cosmic! 

— Nu mă refeream la spaţiul cosmic, scutură din cap Urth. 
Vreau să ajung în localitatea Lower Falls din statul New 
Hampshire. 

— Da... sigur, nu cred că va fi nici o problemă. Dar în ce 
scop? 

Urth ridică ochii. Spre uimirea lui Talliaferro, pe chipul 
xenologului era întipărită o expresie de timiditate 
combinată cu dorinţă. 

— Ei bine... odată... cu destul timp în urmă... am cunoscut 
o fată de acolo. 

Au trecut ani mulţi... totuşi, uneori mă-ntreb... 

ÎN MARSPORI, FĂRĂ HILDA. 

Treaba a mers ca unsă. N-a fost nevoie de nici un 
aranjament. N-a trebuit să intervin cu nimic. Poate că 
tocmai de aceea ar fi trebuit să miros catastrofa. 

A început cu obişnuita mea lună de concediu între misiuni. 
Serviciul Galactic şi-a stabilit rutina: o lună de serviciu, 
urmată de o lună de concediu. Am ajuns în Marsport pentru 
cele trei zile de escală înaintea saltului spre Pământ. 

— În mod normal, Hilda - Dumnezeu s-o binecuvânteze, 
cea mai dulce soţie din lume! - m-ar fi aşteptat acolo şi am fi 
petrecut în mod plăcut; o mică avanpremieră apreciată de 
amândoi. Singurul necaz ar fi că Marsport este locul cel mai 
zurbagiu din Sistemul Solar, iar un mini-interludiu plăcut 
nu-şi prea găseşte locul pe-acolo. Dar cum să-i explic asta 
Hildei, ia spuneţi? 

— Ei bine, de data aceasta, soacră-mea - Dumnezeu s-o 
binecuvânteze (uneori) - s-a îmbolnăvit cu numai două zile 
înainte ca eu să ajung în Marsport şi, în seara dinaintea 
amartizării, am primit o spaţiogramă de la Hilda, care mă 


anunţa că rămânea pe Pământ cu maică-sa şi nu mă 
aştepta. 

I-am trimis regretele pline de iubire şi urări de 
însănătoşire pentru mama ei, iar când am amartizat, mi-am 
dat seama că eram. 

În Marsport, fără Hilda! 

Vreau să înţelegeţi că asta nu-nsemna încă nimic. Era doar 
rama tabloului, scheletul. Acum, se punea problema liniilor 
şi culorilor din interiorul ramei; pielea şi carnea care să 
îmbrace scheletul. 

De aceea, am sunat-o pe Flora (cea din anumite episoade, 
din trecut), în care scop am închiriat o cabină video. Dă-le- 
ncolo de costuri; cu toată viteza înainte! 

Apreciasem că existau nouăzeci la sută şanse ca ea să nu 
fie acasă, să fie ocupată, să aibă Videofonul deconectat, ba 
chiar să fi murit. 

— Era însă acasă, avea Videofonul conectat şi - pe Marea 
Galaxie! - părea orice, dar nu moartă. 

Arăta mai bine ca niciodată. Etatea n-are putere asupra ei, 
cum a zis nu ştiu cine, nici obiceiul nu-i poate istovi bogatul 
farmec. 

Era oare fericită să mă revadă? A chiţăit: 

— Max?! Au trecut ani de când nu te-am mai văzut! 

— Ştiu, Flora, dar asta-i situaţia - dacă eşti disponibilă, la 
ghici! Sunt în Marsport, fără Hilda! 

A chiţăit din nou: 

— Ce grozav! Atunci, vino-ncoace. 

Pentru o clipă, ochii mi-au ieşit din orbite. 

1 Antoniu şi Cleopatra de William Shakespeare, actul II, 
scena II 89 

— Adică chiar eşti disponibilă? 

Trebuie să ştiţi că aveai acces la Flora doar dacă te 
programai cu mult înainte. Ce mai, era o tipă trăsnet! 

— Am o trebuşoară, a spus ea, dar o rezolv repede. Haide, 
vino! 

— Imediat, am încuviinţat fericit. 


Flora era genul de fată care. Bine, hai să vă zic: în 
apartamentul ei, gravitația era marțiană, adică 0,4 din cea 
terestră. Echipamentul care o elibera de câmpul pseudo- 
gravitațional din Marsport era scump, nimic de spus, însă 
dacă aţi ţinut vreodată în braţe o fată la 0,4 g, nu mai aveţi 
nevoie de explicaţii. Dacă n-aţi făcut-o, explicaţiile nu ajută 
cu nimic. În plus, îmi pare teribil de rău pentru voi. 

Poate aţi auzit de expresia „a pluti în al nouălea cer”. 

Am închis şi doar gândul că voi vedea totul pe viu a fost în 
stare să-mi şteargă extrem de rapid imaginea din minte. Am 
ieşit din cabină. 

Şi în clipa aceea, exact în clipa aceea, am simţit primul iz 
al dezastrului insinuându-se spre mine. 

Primul iz a fost ţeasta pleşuvă a nepriceputului de Rog 
Crinton, de la Biroul Marțian, strălucind deasupra ochilor 
albastru-spălăcit, tenului galben-spălăcit şi mustăţii 
castaniu-spălăcit. Nu m-am sinchisit să cad în genunchi şi să 
mă lovesc cu fruntea de pământ, fiindcă vacanţa mea 
începuse în clipa când coborâsem din navă. 

De aceea, am vorbit doar cu politeţea firească: 

— Zi ce vrei şi fă-o mai repede! Am o întâlnire. 

— Ai o întâlnire cu mine, mi-a replicat. Te aşteptam la 
biroul vămii. 

— Nu te-am văzut. 

— N-ai văzut nimic în jur. 

Avea dreptate în privinţa asta, dacă stau să mă gândesc 
bine, fiindcă dacă fusese la biroul vămii, probabil că abia 
acum se oprise din rotația în jurul propriei sale axe, 
deoarece trecusem pe-acolo precum cometa Halley gonind 
pe lângă Soare. 

— Bine, am mormăit. Ce vrei? 

— Am o trebuşoară pentru tine. 

Am izbucnit în râs. 

— E luna mea liberă, amice. 

— Alertă de grad zero, amice, a răspuns el. 


Ceea ce însemna că vacanţa mea luase sfârşit, pur şi 
simplu. Nu mi-a venit să cred. 

— Tâmpenii, Rog! am spus. Gândeşte-te şi la mine. Am şi 
eu o alertă de grad zero. 

— Nu de felul ăsteia. 

— Rog, am răcnit, nu poţi găsi pe altcineva?! Pe oricare 
altul? 

— Eşti singurul agent de clasă A de pe Marte. 

— Apelează atunci la Pământ. La Cartierul General, agenţii 
stau ca sardelele în conservă. 

— Problema trebuie rezolvată până la ora 23. Care-i 
treaba? E vorba numai de trei ore! 

M-am prins cu mâinile de cap. Tipul habar n-avea. 

— Lasă-mă să dau un telefon, te rog, i-am spus. 

Am reintrat în cabină, l-am pârjolit cu privirea şi am 
şuierat: 

— Personală! 

Flora a reapărut pe ecran, ca un miraj pe un asteroid. 

— A intervenit ceva, Max? a întrebat ea. Să nu spui c-a 
intervenit ceva. 

Mi-am anulat cealaltă întâlnire. 

— Flora, scumpo, am spus, o să vin. O să vin. Dara 
intervenit ceva. 

Ea a pus întrebarea firească, pe un ton rănit, şi am 
răspuns: 

— Nu! Nu-i vorba despre altă fată. În acelaşi oraş cu tine 
nu există şi alte fete. Femele, poate. Nu fete. Scumpo! 
Draga mea! (M-am simţit străbătut de un imbold nebunesc, 
totuşi îmbrăţişarea ecranelor video nu figurează printre 
ocupațiile demne de un adult.) E vorba despre afaceri. Încă 
puţin. N-o să dureze mult. 

— Bine, a încuviinţat ea, dar cu un aer nu prea convins, 
ceea ce mi-a trimis fiori pe şira spinării. 

Am ieşit din cabină şi am zis: 

— Hai, Rog, zi ce idioţenie mi-ai pregătit? 

XXX 


Ne-am dus în barul spaţioportului şi am ocupat un separeu 
cu izolare fonică. 

— Peste exact o jumătate de oră, a început el, la ora 20, 
timp local, soseşte dinspre Sirius nava Gigantul Antares. 

— Perfect. 

— Printre alţi pasageri, vor cobori trei bărbaţi care vor 
aştepta sosirea Mâncătorului Spaţial, care vine dinspre 
Pământ la ora 23, cu destinaţia Capella. 

Ei se vor îmbarca pe navă şi vor ieşi de sub jurisdicţia 
noastră. 

— Şi? 

— Între orele 20-23, se vor găsi într-o sală de aşteptare 
specială, iar tu vei fi de asemenea acolo. Am hologramele 
lor, ca să-i identifici. Ai la dispoziţie trei ore ca să decizi care 
dintre ei poartă cu el material de contrabandă. 

— Ce fel de material? 

— Cel mai căutat. Spaţiolină modificată. 

— Spaţiolină modificată? 

Mă dăduse gata. Ştiam ce era Spaţiolina. Ştiţi şi voi ce 
este, dacă aţi efectuat vreun salt spaţial. Dacă sunteţi dintre 
cei care nu se dezlipesc de Pământ, ajunge să ştiţi că este 
absolut necesară tuturor celor aflaţi la prima călătorie 
spaţială; aproape toţi au nevoie de ea pentru primele zece 
călătorii; mulţi o utilizează la toate călătoriile. În lipsa 
Spaţiolinei, apar ameţelile asociate imponderabilităţii, 
coşmarurile urlătoare şi psihozele semi-permanente. Dacă 
aţi luat-o în prealabil, nu se întâmplă nimic; nimeni nu-i 
afectat. Nu este o substanţă care să provoace dependenţă 
şi nu are efecte secundare neplăcute. Spaţiolina este ideală, 
esenţială şi de neînlocuit. Când aveţi dubii, luaţi Spaţiolină! 

— Exact, a încuviinţat Rog, Spaţiolină modificată. O reacţie 
chimică banală, ce se poate efectua în apartamentul oricui, 
o transformă într-un drog care la prima îngurgitare te 
supune unei supradoze şi te face dependent de ea pe tot 
restul vieţii. Se află pe acelaşi plan cu cei mai periculoşi 
alcaloizi pe care îi cunoaştem. 


— Şi abia acum am descoperit chestia asta? 

— Nu. Serviciul Secret o ştie de ani buni, dar am 
împiedicat răspândirea cunoştinţelor, stopând orice 
descoperiri. Acum însă s-a ajuns prea departe. 

— Cum adică? 

— Unul dintre cei trei despre care ţi-am spus poartă 
asupra lui Spaţiolină modificată. Chimiştii din sistemul 
capellan, care nu face parte din Federație, o vor analiza şi 
vor găsi modalităţi prin care s-o sintetizeze. După aceea, ori 
ne vom confrunta cu cea mai gravă criză din istoria 
narcoticelor, ori vom fi nevoiţi să suprimăm sursa. 

— Adică Spaţiolina. 

— Exact. lar dacă suprimăm Spaţiolina, am suprimat 
călătoria spaţială. 

Am decis să pun degetul pe rană. 

— Care dintre ăia trei o are? 

Rog a rânjit neplăcut. 

— Dacă am fi ştiut, la ce am mai fi avut nevoie de tine? Iu 
trebuie să-l descoperi pe contrabandist. 

— Adică apelezi la mine ca să-i percheziţionez? 

— Dacă măcar îl atingi pe cel care nu trebuie, rişti s-o 
păţeşti urât de tot. 

Toţi sunt personaje importante pe planetele lor natale: 
Edward Harponaster, Joaquin Lipsky şi Andiamo Ferrucci. 
Ce zici? 

Avea dreptate. Auzisem de toţi. Probabil c-aţi auzit şi voi şi 
ştiţi că-ntr-adevăr nu puteam pune mâna pe nici unul fără 
să fiu mie-n sută sigur că era vinovat. 

— Crezi că vreunul dintre ăştia, am întrebat, s-ar implica 
într-o asemenea afacere? 

— Sunt în joc trilioane de credite, a răspuns Rog, aşa că 
răspunsul nu poate fi decât „da”. Cu siguranţă că-i unul 
dintre ei, fiindcă Jack Hawk eliminase restul suspecţilor 
înainte de a fi ucis. 

— Jack Hawk e mort? 


Pentru un minut, am uitat de ameninţarea drogului. 
Pentru un minut, aproape că am uitat şi de Flora. 

— Exact, iar unul dintre indivizii ăştia a aranjat asasinatul. 
Tu trebuie să afli care anume. Dacă-l găseşti înainte de ora 
23, urmează avansarea, creşterea de salariu, pensia pentru 
nevasta lui Jack şi salvarea galaxiei. Dacă greşeşti, urmează 
un incident intergalactic neplăcut, concedierea ta şi 
trecerea pe toate listele negre, de aici până la Antares şi 
înapoi. 

— Şi dacă nu indic pe nimeni? 

— Din punctul de vedere al Serviciului, asta-i ca şi cum ai 
fi greşit. 

— Va să zică, trebuie să indic pe unul, iar dacă greşesc e-n 
joc capul meu. 

— Ai început să pricepi cum stă treaba. 

În lunga lui viaţă de urâţenie, Rog nu arătase niciodată 
mai urât. Unica satisfacţie pe care o aveam privindu-l era 
ştiinţa că şi el era însurat şi că trăia tot timpul cu nevastă-sa 
în Marsport. Şi o merita. Poate că nu era frumos din partea 
mea, dar o merita. 

Imediat ce Rog a dispărut, am sunat-o pe Flora. 

— Ei bine? a întrebat ea. 

— Scumpo, i-am spus, este o chestie despre care nu pot 
vorbi, dar trebuie s-o fac, înţelegi? Tu aşteaptă-mă, o s-o 
termin chiar dac-ar fi nevoie să înot pe Marele Canal până 
la calota polară numai în slip, înţelegi? Chiar dac-ar fi 
nevoie să-l smulg pe Phobos din cer. Chiar dac-ar fi nevoie 
să mă tai bucățele şi să mă expediez prin coletărie. 

— Dacă aş fi ştiut c-o să trebuiască s-aştept. a susurat ea. 

M-am strâmbat. Nu era deloc tipul de fată care să fie 
sensibilă la poezie. De fapt, nu era decât o creatură de 
acţiune. Pe de altă parte, dacă voiam să plutesc prin 
gravitația redusă într-un ocean de parfum de iasomie 
alături de Flora, sensibilitatea poetică n-ar fi fost genul de 
aptitudine pe care să-l consider indispensabil. 


— Doar niţel, Flora, am adăugat repede. N-o să dureze 
deloc mult. O s-ajung la tine. 

XXX 

Eram nemulţumit, bineînţeles, dar încă nu îngrijorat. Nici 
nu mă părăsise bine Rog, că şi stabilisem cum aveam să-l 
identific pe vinovat. 

Nimic mai simplu. Ar fi trebuit să-l strig pe Rog şi să-i 
spun, dar nu există nici o lege care să-ţi interzică să câştigi 
ceva mai bine. Aveau să-mi fie necesare doar cinci minute, 
după care o ştergeam spre Flora; de acord, cu o mică 
întârziere, dar mă aşteptau o avansare, o creştere de 
salariu şi un pupic recunoscător din partea Serviciului. 

Uitaţi cum vedeam treaba! Marii industriaşi nu prea 
călătoresc prin spaţiu, ci preferă comunicațiile transvideo. 
Atunci când participă la cine ştie ce conferinţă interstelară 
de rang zero, ei iau Spaţiolină. În primul rând, nu au la 
activ suficiente salturi spaţiale ca să rişte să nu recurgă la 
ea. În al doilea rând, Spaţiolina constituie modalitatea cea 
mai costisitoare, iar industriaşilor le place să arate că sunt 
bogaţi. Le cunosc bine psihologia. 

Asta însă avea să fie valabil numai pentru doi dintre ei, 
deoarece contrabandistul nu putea risca să înghită 
Spaţiolină, chiar dacă-l chinuia răul de spaţiu. Sub influenţa 
Spaţiolinei, el putea arunca materialul de contrabandă, îl 
putea dărui sau se putea trăda prin vorbe. Altfel spus, era 
silit să-şi păstreze controlul personal. 

Era atât de simplu încât nu trebuia decât să aştept. 

Gigantul Antares a amartizat la ora exactă şi mi-am 
încordat muşchii picioarelor, gata să decolez imediat ce-l 
înşfăcam pe nemernicul de contrabandist şi le uram 
călătorie plăcută celor doi eminenţi titani ai industriei. 

Primul l-au adus pe Lipsky. Avea buze late, roşii, guşi 
puhave, sprâncene foarte negre şi păr grizonat. M-a privit 
şi s-a aşezat. Nimic. Se afla sub efectul Spaţiolinei. 

— Bună seara, domnule, am spus. 

Cu glas visător, mi-a răspuns: 


— Nul e şi neavenit călătorul şade ghicitori sau vai de 
unde lua. 

Era Spaţiolină de la început până la sfârşit. Contactele din 
mintea omenească erau scurtcircuitate. Fiecare cuvânt, 
chiar fiecare silabă o sugera pe următoarea într-o asociaţie 
liberă de idei. 

Următorul a venit Andiamo Ferrucci. Mustaţă neagră, 
lungă şi pomădată, ten măsliniu, chip acoperit de urmele 
vărsatului de vânt. S-a aşezat pe alt scaun, în faţa noastră. 

— Aţi avut o călătorie plăcută? l-am întrebat. 

Mi-a răspuns: 

— Cută vipuşcă pistol cum şi turcul fanariot otrava venin. 

— Ninge geros căţel scop puşti este putere, a replicat 
Lipsky. 

Am rânjit larg. Rămăsese Harponaster. Am strâns mâna 
din buzunar peste pistolul cu ace tranchilizante, iar cu 
cealaltă am activat cătuşa magnetică. 

Apoi a intrat Harponaster. Era uscăţiv, cu piele tăbăcită, 
aproape pleşuv şi mai tânăr decât păruse în holografie. În 
plus, era îmbibat de Spaţiolină. 

— La naiba! am exclamat. 

— N-ai bani, a spus el, nimic nici un pic pic pic a umplut 
paharul. 

— Ruleta, a intervenit Ferrucci, e tare puternic nici pici 
copii. 

— Trei virgulă gulie ciocârlie, a adăugat Lipsky. 

M-am holbat de la unul la celălalt, în vreme ce 
nonsensurile au continuat în rafale tot mai scurte, pentru ca 
în cele din urmă să înceteze. 

Mă prinsesem imediat cum stătea treaba. Unul dintre ei se 
prefăcea. Se gândise din timp şi-şi dăduse seama că 
nefolosirea Spaţiolinei avea să-l trădeze. 

Era posibil să fi mituit un oficial care să-i injecteze un 
placebo, sau o evitase în altă modalitate. 

Unul dintre ei se prefăcea. De altfel, nici nu era foarte 
greu. Majoritatea serialelor comice subeterice se amuză 


folosind o păsărească tip Spaţiolină. Este imposibil să n-o fi 
auzit. 

I-am privit pe cei trei şi am simţit primul fior pe ceafă, 
întrebându-mă: „Şi dacă nu-l nimeresc pe contrabandist?” 

Era 20:30, şi trebuia să mă gândesc la slujba, la reputaţia 
şi chiar la căpăţâna mea pe care o simţeam tot mai ameţită. 
Am amânat toate astea pentru mai târziu şi m-am gândit la 
Flora. N-avea să mă aştepte o vecie. Ba mai exact, 
probabilitatea era că n-avea să mă aştepte nici măcar o 
jumătate de oră. 

Am căzut pe gânduri. Se putea ca individul care se 
prefăcea să menţină asociaţiile libere, dacă era condus cu 
abilitate pe tărâm periculos? 

— Mai avem de aşteptat, cred, am rostit şi am adăugat 
repede „rog”, astfel rostit încât se auzea distinct „drog”. 

— Doronc tronc, a spus Lipsky, înc-un tun soare la vară la 
mare. 

— Are, a preluat ştafeta Ferrucci, n-are nas pică ful 
trăsnet tenis. 

— Ni se pare, a zis Harponaster, cu soţ nevastă adastă. 

— Astă şi altă, a spus Lipsky. 

— 'Tăciune, a spus Ferrucci. 

— Uneori, a spus Harponaster. 

Alte câteva silabe, după care au amuţit. 

Am încercat din nou, fără să uit să fiu precaut. Ulterior, ei 
aveau să-şi amintească tot ce spusesem, aşa că nu trebuia 
să fac nici o aluzie nelalocul ei. 

— Este foarte bună compania asta spaţială, linia, am spus. 

— Linii ferate, a replicat Ferrucci, acari macazuri şi 
necazuri zurgălăi gălăgioşi. 

L-am întrerupt şi m-am întors către Harponaster. 

— Foarte bună compania spaţială, linia. 

— Lin i-am purtat atunci prin lunci spelunci. 

L-am ignorat şi l-am fulgerat cu privirea pe Lipsky. 

— Bună compania spaţială, linia. 

— la să dai ai n-ai cum cumnata. 


Altcineva a spus: 

— Na tata lui surata. 

— Rata imobiliară. 

— Biliardară. 

— Darămite. 

— Minte. 

— Ten. 

Am mai încercat de câteva ori, fără succes. Cel care se 
prefăcea exersase în prealabil sau avea un talent înnăscut 
la rostirea de asociaţii libere fără ezitare. Îşi deconecta 
practic creierul şi lăsa cuvintele să-i iasă oricum din gură! 
În plus, ştia exact ce anume căutam. Dacă „drog” trecuse 
neobservat, repetarea de trei ori a lui „spaţială-linie” nu 
mai putea fi o întâmplare. Nu-i acuzasem sub nici o formă 
pe nevinovaţi, însă contrabandistul ştia ce urmăream. 

De aceea, se distra cu mine. Toţi trei spuneau cuvinte din 
care un psiholog ar fi putut deduce caracteristici 
emoţionale interesante; doi însă le rosteau aleatoriu, 
incapabili să le controleze în vreun fel, pe când al treilea se 
amuza. 

Prin urmare, cum îl puteam depista? Mă simţeam 
realmente copleşit de furie împotriva lui şi-mi tremurau 
degetele. Ticălosul ameninţa galaxia. Mai mult chiar, îmi 
ucisese colegul şi prietenul. Şi mult mai important, mă 
împiedica să ajung la Flora. 

Aş fi putut să mă apropii de ei şi să-i percheziţionez. Cei 
doi aflaţi într-adevăr sub influenţa Spaţiolinei n-ar fi clintit 
un deget pentru a mă opri. Ei nu puteau simţi emoţii, 
temeri, griji, ură, pasiune ori dorinţă de autoapărare. Acela 
care ar fi schiţat cel mai mic gest de împotrivire ar fi fost 
omul meu. 

Însă după încheierea efectului, cei doi nevinovaţi şi-ar fi 
amintit totul. Şi-ar fi amintit că fuseseră percheziţionaţi în 
timp ce se găseau sub influenţa Spaţiolinei. 

Am oftat. Dacă încercam, l-aş fi găsit imediat pe infractor, 
dar după aceea aş fi fost tocat atât de mărunt, încât s-ar fi 


putut scoate cârnăciori din mine. 

Întregul Serviciu ar fi fost zguduit, scandalul s-ar fi 
răspândit în toată galaxia, iar în bulversarea şi 
dezorganizarea generală, secretul Spaţiolinei modificate s- 
ar fi aflat oricum. 

Evident, era posibil ca primul percheziţionat să fie chiar 
contrabandistul. 

Exista o posibilitate din trei. Aveam treizeci şi trei la sută 
şanse de reuşită, ceea ce era o ispită. 

La naiba! Ceva îi pornise iarăşi, în vreme ce bolboroseam 
de unul singur, şi Spaţiolina este contagioasă ca o gioarsă. 
aoleu! 

— Mi-am privit disperat ceasul şi ochii mi-au rămas aţintiţi 
asupra cadranului - 21:15. 

Cum naiba zbura timpul în halul ăsta? 

Oh, fir-ar să fie; oh, la naiba; oh, Flora! 

XXX 

Nu aveam de ales. M-am îndreptat spre cabină pentru altă 
convorbire scurtă cu Flora. Una scurtă, mă-nţelegeţi, ca să 
ţin flacăra vie; în ipoteza că nu fusese deja îngropată. 

Îmi repetam întruna: „N-o să răspundă.” 

Am încercat să mă obişnuiesc cu ideea. Existau şi alte fete, 
existau şi. 

Ce rost avea? Nu existau alte fete! 

Dacă Hilda ar fi fost în Marsport, n-aş fi fost cu gândul 
numai la Flora şi n-ar fi contat câtuşi de puţin. Dar eram în 
Marsport fără Hilda şi aranjasem o întâlnire cu Flora. 

Videofonul ţârâia şi ţârâia, iar eu nu-ndrăzneam să închid. 

Răspunde! Răspunde! 

A răspuns. 

— Tu erai! 

— Sigur că da, scumpete, cine altul putea să fie? 

— Mulţi alţii. Alţii care să vină. 

— A mai rămas un ultim detaliu al afacerii de pus la punct, 
scumpo. 

— Ce afacere? Cui aduci plastoane? 


Am fost cât p-aici să-i corectez gramatica, apoi mi-a căzut 
fisa. Odată îi spusesem că eram comis-voiajor de plaston. 
Asta se întâmplase atunci când îi adusesem o cămaşă de 
noapte din plaston, care era o nebunie. 

— Uite ce-i, am spus. Am nevoie numai de o jumătate de 
oră. 

Ochii i s-au umezit. 

— Stau aici singurică. 

— O s-ajung la tine! 

Ca să vedeţi cât de disperat deveneam, începusem 
realmente să mă gândesc în direcţii ce puteau duce doar la 
bijuterii, deşi o gaură vizibilă în carnetul de cecuri ar fi fost 
remarcată de ochiul pătrunzător al Hildei, precum o 
nebuloasă traversând Calea Laptelui. Ce mai, eram 
disperat! 

— Avusesem o întâlnire cât se poate de bună, a spus Flora, 
şi am anulat-o. 

— Ai spus că era vorba doar de o trebuşoară, am 
protestat. 

A fost o eroare. Mi-am dat seama imediat ce am terminat 
de vorbit. 

— Trebuşoară! a zbierat Flora. (Ăsta fusese exact cuvântul 
pe care-l folosise. Aşa spusese. Dar când discuţi în 
contradictoriu cu o femeie, e şi mai rău să ai adevărul de 
partea ta. Parcă nu ştiam?) Aşa vorbeşti despre un tip care 
mi-a promis o casă pe Pământ. 

A început să turuie despre casa aceea. În Marsport nu 
există fată care să nu 97 se dea de ceasul morţii pentru o 
casă pe Pământ, şi le puteai număra pe al şaselea deget de 
la ambele mâini pe cele care le căpătaseră. 

Am încercat s-o opresc. Zadarnic. 

— Iar eu stau aici singură, fără nimeni! a spus Flora în cele 
din urmă şi a închis. 

Ei bine, avea dreptate. Mă simţeam cel mai josnic 


nemernic din galaxie. 
XXX 


Am revenit în săliţa de aşteptare. Polițistul de la uşă m-a 
salutat. 

I-am privit pe cei trei industriaşi şi m-am gândit în ce 
ordine mi-ar fi plăcut să-i sugrum încetişor, dacă mi s-ar fi 
poruncit s-o fac. Cred c-aş fi început cu Harponaster. Avea 
un gât subţire şi vânos, pe care degetele îl puteau cuprinde 
perfect, şi un măr al lui Adam bine ieşit în evidenţă, pe care 
să-ţi fixezi degetele mari. 

Imaginea m-a înveselit în mod infim, într-atât încât să 
mormăi: 

— Măiculiţă! 

O făcusem reflex, pentru că în nici un caz la o măiculiţă nu 
tânjeam eu acum. 

Cuvântul i-a pus în mişcare imediat. Ferrucci a spus: 

— Uliţa copilăriei iarna troiene Elena Homer. 

Harponaster, cel cu gâtul slăbănog, a continuat: 

— Merge agale pe cale vapoare Titanic ghețar. 

Lipsky a spus: 

— "Ţarul rus s-a dus Siberia şi Beria. 

— Beri a băut halbe ţapi capre lemne ferăstrău. 

— Rău bine oricine. 

— Obcine dealuri. 

— Uricios. 

— Ciosvârtă. 

— Tăcere. 

— Cere. 

Apoi nimic. 

S-au holbat la mine. Eu m-am holbat la ei. Erau goliţi de 
orice sentimente (doi dintre ei), iar eu eram golit de idei. Şi 
minutele treceau. 

M-am uitat din nou la ei şi m-am gândit la Flora. Mi-am dat 
seama că nu mai puteam pierde nimic ce nu pierdusem 
deja. Puteam la fel de bine să le vorbesc despre ea. 

— Domnilor, le-am zis, aici în oraş există o fată al cărei 
nume nu-l voi menţiona, deoarece nu intenţionez s-o 
compromit. Îngăduiţi-mi să v-o descriu. 


Şi am început. Ultimele două ore îmi ascuţiseră şi-mi 
şlefuiseră simţurile în asemenea măsură încât descrierea 
Florei a căpătat un fel de aură poetică, ce părea că provine 
dintr-un izvor de forţă masculină aflat în adâncurile 
subconştientului meu. 

Iar ei au rămas încremeniţi, ca şi cum ar fi ascultat, şi nu 
m-au întrerupt aproape deloc. Tipii aflaţi sub efectul 
Spaţiolinei deţin o politeţe aparte. Ei nu scot un cuvânt, 
dacă vorbeşte altcineva. De aceea, vorbesc pe rând. 

Am continuat cu un fel de tristeţe profundă în glas, până 
ce difuzorul a anunţat cu ton vibrant sosirea Mâncătorului 
Spaţial. 

Asta fusese. 

— Sculaţi-vă, domnilor, am rostit cu glas tare. Nu şi tu, 
infractorule! 

Cătuşa magnetică a prins încheietura lui Ferrucci înainte 
ca acesta să-şi poată trage răsuflarea. 

Ferrucci s-a luptat ca un diavol. Nu se găsea sub influenţa 
Spaţiolinei. I-au găsit Spaţiolina modificată în punguliţele 
subţiri, de culoarea pielii, grefate pe suprafaţa interioară a 
coapselor. Erau imposibil de distins de piele; doar prin 
pipăit se simțeau, şi nici aşa vameşii n-au fost siguri până ce 
nu le-au tăiat cu cuțitul. 

După aceea, Rog, rânjind şi pe jumătate nebun de uşurare, 
m-a înhăţat de revere cu o strânsoare de fier. 

— Cum ai reuşit? Ce l-a trădat? 

— Unul dintre ei se prefăcea că este sub efectul 
Spaţiolinei, am răspuns, căutând să mă eliberez. Eram 
sigur de asta. De aceea, le-am povestit (am devenit precaut; 
mă-nţelegeţi, nu era treaba lui să cunoască detalii). a-ă-ă, 
despre o fată, ştii, iar doi dintre ei n-au reacţionat absolut 
deloc, deci erau afectaţi de Spaţiolină. 

Însă răsuflarea lui Ferrucci s-a întețit şi pe frunte i-au 
apărut broboane de sudoare. 

Am oferit o descriere destul de plastică şi el a reacţionat, 
deci nu luase Spaţiolină. 


Îmi dai acum drumul să plec? 

Mi-a dat drumul şi am fost cât p aici să cad pe spate. 

Eram gata s-o şterg. Întregul corp se trăsese puţin înapoi 
ca să-şi ia avânt, fără să-l fi rugat eu. apoi m-am întors. 

— Auzi, Rog, i-am zis, îmi poţi semna o chitanţă 
nedecontabilă de o mie de credite. pentru cheltuieli în 
interesul Serviciului? 

Atunci, mi-am dat seama că era pe jumătate nebun de 
uşurare şi plin de recunoştinţă, foarte temporară, pentru că 
a spus: 

— Sigur că da, Max, sigur că da! Zece mii de credite, dacă 
vrei. 

— Vreau, am rostit înhăţându-l eu acum de revere, vreau. 
Vreau! 

A completat o chitanţă a Serviciului cu o valoare de zece 
mii de credite, valabilă în jumătate de galaxie. Rânjea fericit 
când mi-a întins-o şi puteţi face prinsoare că şi eu rânjeam 
când am înhăţat-o. 

Cum intenţiona el s-o deconteze îl privea; principalul era 
că eu nu trebuia s-o decontez Hildei. 

XXX 

Am intrat pentru ultima oară în cabină, sunând-o pe Flora. 
N-am cutezat să mai amân până ajungeam la apartamentul 
ei. Jumătatea de oră suplimentară i-ar fi putut oferi răgazul 
să-şi aranjeze altă întâlnire, dacă n-o făcuse deja. 

Dă Doamne să răspundă! Dă Doamne să răspundă! Dă 
Doamne. 

A răspuns, dar nu purta haine de interior. leşea în oraş şi 
era clar c-o prinsesem în ultima clipă. 

— Am plecat, m-a anunţat. Unii bărbaţi pot avea bun simţ. 
Şi nu mai doresc să te văd de acum înainte. Nu mai vreau 
să dau niciodată ochii cu tine. O să-mi faci o mare favoare, 
domnule indiferent-cine-ai-fi-de-fapt dacă o să-mi uiţi 
numărul, ca să nu mă mai poluezi. 

N-am rostit nimic. Am stat locului, ţinându-mi răsuflarea şi 
ridicând chitanţa, astfel ca s-o poată vedea. Pur şi simplu, 


am stat locului. Pur şi simplu, am ridicat chitanţa. 

Evident, după ce a spus „poluezi”, s-a apropiat ca să vadă 
mai bine. Poate că n-avea ea mare educaţie, dar putea citi 
„10.000 credite” mai repede decât orice absolventă de 
facultate din Sistemul Solar. 

— Max! a exclamat. Pentru mine? 

— 'Totu-i pentru tine, scumpo! 'Ţi-am spus că am o mică 
afacere de pus la punct. Am vrut să-ţi fac o surpriză. 

— Max, ce drăguţ din partea ta! De fapt, nu m-am supărat. 
Glumeam. 

Acum, vino imediat la mine. 

Şi-a scos haina. 

— Şi întâlnirea ta? 

— Ţi-am spus că glumeam. 

— Sosesc, am şoptit. 

— Cu toate creditele, se alintă ea. 

— Cu toate. 

Am închis, am ieşit din cabină şi, în sfârşit, puteam să. 

În clipa aceea, mi-am auzit numele strigat. 

— Max! Max! 

Cineva alerga spre mine. 

— Rog Crinton mi-a spus c-o să te găsesc aici. Mama s-a 
făcut bine şi am găsit un loc liber pe Mâncătorul Spaţial, la 
zi, ce-i cu alea zece mii de credite? 

Nu m-am întors, ci am mormăit: 

— Bună, Hilda! 

Abia după aceea m-am întors şi am făcut cel mai greu 
lucru pe care am reuşit vreodată să-l fac în toată viaţa mea 
de aventurier bun de nimic. 

Am izbutit să zâmbesc. 

CORBII BLÂNZI. 

De cincisprezece ani, hurrienii îşi mențineau baza pe faţa 
întunecată a satelitului. 

Era un fapt fără precedent, ceva nemaiauzit. Nici un 
hurrian nu visase că ar fi posibil să întârzie atât de mult. 
Echipele de decontaminare fuseseră pregătite şi aşteptau 


de cincisprezece ani, gata să coboare prin norii radioactivi 
şi să salveze ce se mai putea salva pentru supraviețuitori. 
Evident, în schimbul unui onorariu corespunzător. 

Cu toate acestea, planeta se rotise de cincisprezece ori în 
jurul soarelui ei. 

În decursul fiecărei revoluţii, satelitul se rotise de aproape 
treisprezece ori în jurul primarei sale. Totuşi, războiul 
nuclear nu izbucnise. 

În diverse locuri de pe suprafaţa planetei, primatele mari 
dotate cu inteligenţă detonaseră bombe nucleare. 
Stratosfera se încălzise considerabil din cauza rămăşiţelor 
radioactive. Nici vorbă însă de război. 

Devi-en sperase din tot sufletul că va fi înlocuit. Era al 
patrulea căpitan al acestei expediţii de colonizare, dacă 
putea fi numită aşa după cincisprezece ani de anabioză, şi 
era destul de mulţumit că va exista şi un al cincilea căpitan. 
Acum, când planeta natală trimitea un super-administrator 
care să evalueze personal situaţia, înlocuirea lui nu mai 
putea întârzia. Grozav! 

Stătea pe suprafaţa Lunii în costumul său spaţial şi se 
gândea la casă, la Hurria. Braţele lungi şi subţiri i se agitau 
când şi-o amintea, parcă tânjind (datorită milioanelor de ani 
de instinct) după arborii ancestrali. Era înalt de numai un 
metru. Prin vizorul căştii, se putea distinge un chip negru şi 
zbârcit, cu nas cărnos şi mobil, aflat exact în mijlocul feţei. 
Prin comparaţie cu tenul său, smocul micuţ al bărbii fine 
părea de albeaţa zăpezii. În partea dorsală a costumului, 
imediat sub talie, se zărea proeminenţa în care se odihnea 
confortabil codiţa scurtă şi groasă a hurrienilor. 

— Desigur, lui Devi-en nu i se părea nimic anormal în 
aspectul său, deşi era conştient de diferenţa dintre hurrieni 
şi alte inteligenţe din galaxie. Numai hurrienii erau atât de 
mici; numai ei aveau cozi şi erau vegetarieni - numai ei 
scăpaseră de inevitabilul război nuclear care distrusese 
toate celelalte specii inteligente cunoscute. 


— Stătea pe şesul care se întindea atât de mult încât 
peretele circular (care pe Hurria ar fi fost numit crater, 
dacă ar fi fost mai mic) era invizibil înapoia orizontului. La 
adăpostul peretelui sudic al marginii craterului, unde 
întotdeauna exista o protecţie faţă de razele directe ale 
soarelui, se dezvoltase un oraş. 

Începuse bineînţeles ca o tabără temporară, dar, o dată cu 
anii, fuseseră aduse femei şi se născuseră copii. Acum 
existau şcoli şi sere complexe, rezervoare mari de apă - tot 
ceea ce caracteriza o aşezare pe un corp ceresc lipsit de 
atmosferă. 

Era ridicol! Totul pentru că locuitorii unei planete deţineau 
arme nucleare şi nu voiau să să se angajeze într-un război 
nuclear. 

Super-administratorul, care va sosi în curând, va pune, 
fără îndoială, aproape imediat, aceleaşi întrebări pe care 
Devi-en şi le pusese de nenumărate ori. 

De ce nu izbucnise un război nuclear? 

Devi-en îi privi pe mauvieni mătăhăloşi pregătind terenul 
de asolizare, netezind asperităţile şi aşternând patul 
ceramic conceput pentru a absorbi impulsurile câmpului 
hiperatomic, cu disconfort minim pentru pasagerii navei. 

Chiar şi în costumele spaţiale, mauvienii păreau să degaje 
forţă, însă era numai forţa muşchilor. Înapoia lor, se zărea 
silueta micuță a unui hurrian care dădea ordine, pe care 
mauvienii docili le ascultau. Bineînţeles. 

— Dintre toate primatele inteligente mari, rasa mauviană 
îşi plătea onorariile în valuta cea mai neobişnuită - nu sub 
forma de bunuri materiale, ci cu un procent din chiar 
membrii ei. Tributul era cât se poate de util, preferabil din 
multe puncte de vedere oţelului, aluminiului sau 
medicamentelor rare. 

Receptorul lui Devi-en învie, pârâind. 

— Am reperat nava, domnule. Va asoliza într-o oră. 

— Foarte bine, încuviinţă Devi-en. Imediat după asolizare, 
pregătiţi-mi maşina să mă ducă la ea. 


Nu simţea însă deloc că ar fi fost foarte bine. 

XXX 

Super-administratorul apăru flancat de escorta personală 
formată din cinci mauvieni. Aceştia intrară în oraş o dată cu 
el, câte unul de fiecare parte, iar trei în spate. Îl ajutară să- 
şi scoată costumul spaţial, apoi se dezechipară şi ei. 

Trupurile lor aproape lipsite de păr, feţele rotunde, cu 
trăsături grosolane, nasurile lătăreţe şi pomeţii turtiţi erau 
respingătoare, totuşi nu înfricoşătoare. Deşi mauvienii erau 
de două ori mai înalţi şi de peste două ori mai voinici decât 
hurrienii, ochii le erau inexpresivi şi ţinuta complet docilă; 
ţineau aplecate gâturile brăzdate de vene groase, iar 
braţele musculoase le atârnau inerte pe lângă corp. 

Super-administratorul îi concedie cu un gest scurt şi ei 
ieşiră. Bineînţeles, nu avea nevoie de protecţia lor, totuşi 
poziţia sa necesita cinci gărzi de corp şi trebuia să respecte 
eticheta. 

Pe durata mesei şi în timpul interminabilului ritual de bun- 
venit, nu se discută absolut deloc despre afaceri. La o oră 
care ar fi fost mai cuvenită pentru somn, super- 
administratorul îşi trecu degetele prin bărbuţă şi întrebă: 

— Cât mai trebuie să aşteptăm pentru planeta aceasta, 
căpitane? 

În mod evident, era bătrân. Părul de pe antebraţe era sur, 
iar smocurile de la 103 coate aveau aproape albeaţa bărbii. 

— Nu pot preciza, Înălţimea Voastră, răspunse Devi-en 
umil. Ei n-au urmat calea. 

— Asta-i foarte clar. Întrebarea este de ce n-au urmat-o? 
Consiliul apreciază că rapoartele dumitale promit multe, 
dar oferă puţine. Vorbeşti despre ipoteze, însă nu oferi 
detalii. Pe Hurria, acest lucru ne agasează. Dacă ştii 
anumite lucruri pe care nu ni le-ai spus, acum este 
momentul să le aflu. 

— Înălţimea Voastră, teoria este greu de dovedit. Nu 
deţinuserăm experienţă în spionarea unei rase pe o 
perioadă atât de lungă. Până recent, nu priviserăm acolo 


unde trebuia. În fiecare an, se sperase că războiul va 
izbucni în anul următor, şi doar de când am venit eu, în 
calitate de căpitan, am început să-i studiem pe băştinaşi cu 
mai multă atenţie. Măcar unul dintre avantajele aşteptării 
îndelungate a fost faptul că am învăţat unele dintre 
graiurile lor principale. 

— Într-adevăr? Fără să coborâm pe planetă? 

— Navele noastre pătrunse în atmosfera planetară în 
misiuni de observare, mai cu seamă în primii ani, explică 
Devi-en, au înregistrat transmisiuni radio-TV. 

Calculatoarele lingvistice au fost programate să le 
descifreze şi în ultimul an am încercat să le pricep sensul. 

Super-administratorul îl privi fix. Din ţinuta sa, se putea 
deduce că orice exclamaţie de surpriză ar fi fost inutilă. 

— Şi ai aflat ceva interesant? 

— Este posibil, Înălţimea Voastră, totuşi cele deduse par 
atât de stranii, iar fundamentul dovezilor este atât de 
nesigur încât nu am cutezat să consemnez nimic în 
rapoartele oficiale. 

Super-administratorul înţelesese. 

— Ai avea ceva împotrivă să-mi explici ipotezele dumitale. 
neoficial? 

— Cu plăcere, răspunse imediat Devi-en. Se ştie că 
locuitorii planetei sunt primate mari. În plus, ei dovedesc o 
natură competitivă. 

Celălalt exhală, oarecum uşurat, şi-şi trecu iute limba 
peste vârful nasului. 

— Crezusem, murmură el, că s-ar putea să nu fi fost aşa, şi 
atunci. 

Continuă, continuă! 

— Au o natură competitivă, îl asigură Devi-en. Ba chiar 
într-o măsură mai mare decât media cunoscută de noi. 

— Atunci, de ce nu urmează cursul ştiut? 

— O fac, până la un punct, Înălţimea Voastră. După 
obişnuita perioadă de incubație, ei au început să dezvolte 
mecanizarea, iar după aceea omorurile fireşti dintre 


primatele mari au devenit războaie distrugătoare. Armele 
nucleare au fost inventate la sfârşitul celui mai recent 
război pe scară planetară şi războiul a încetat imediat. 

Super-administratorul încuviinţă din cap. 

— Şi apoi? 

— În mod normal, la scurt timp după aceea, ar fi trebuit să 
se declanşeze un război nuclear, în decursul căruia forţa de 
distrugere a armelor atomice ar fi crescut rapid. Cu toate 
acestea, ele ar fi fost utilizate în modalitatea specifică 
primatelor mari, reducând populaţia la câţiva 
supraviețuitori înfometați pe o planetă distrusă. 

— În mod vădit, însă, toate acestea nu s-au petrecut. De 
ce? 

— Eu cred, şovăi Devi-en, că dezvoltarea băştinaşilor s-a 
petrecut cu o viteză neobişnuit de mare după începerea 
mecanizării. 

— Şi ce dacă? Ce importanţă are? În felul acesta, au 
deţinut mai repede arme nucleare. 

— Este adevărat. Totuşi, după cel mai recent război la 
scară planetară, au continuat să creeze arme nucleare cu o 
viteză la fel de mare. Aici pare a fi problema. Potenţialul 
distrugător crescuse înainte ca războiul nuclear să poată 
începe, pentru ca acum să se ajungă la un nivel la care nici 
primatele mari inteligente nu îndrăznesc să rişte 
declanşarea unui conflict armat. 

Super-administratorul îşi dilată ochişorii negri. 

— Asta-i imposibil! Nu mă interesează ce aptitudini 
tehnice deţin creaturile acestea. Ştiinţa militară avansează 
rapid numai în decursul războaielor. 

— Poate că acest lucru nu-i adevărat în cazul acestor 
fiinţe. Oricum, se pare că ele duc un război - nu unul real, 
totuşi un război. 

— Nu unul real, totuşi un război, repetă super- 
administratorul sec. Ce-nseamnă asta? 

— Nu sunt sigur, îşi legănă Devi-en nasul în semn de 
exasperare. Aici este punctul în care tentativele mele de a 


găsi un fir logic în materialele răzlețe pe care le-am cules 
devin nesatisfăcătoare. Planeta se găseşte într-un aşa-numit 
„război rece”. Nu ştiu ce poate fi, dar îi stimulează cu 
îndârjire pe băştinaşi să-şi continue cercetările militare, 
fără a implica distrugerea nucleară. 

— Imposibili 

— Planeta este acolo, noi suntem aici şi aşteptăm de 
cincisprezece ani. 

Braţele lungi ale super-administratorului se ridicară şi se 
încrucişară deasupra capului său, apoi coborâră atingând 
umerii opuşi. 

— În cazul acesta, există un singur curs de acţiune. 
Consiliul a analizat posibilitatea ca pe planetă să se fi atins 
o stare de echilibru instabil, un fel de pace nesigură care 
poate oricând degenera într-un război nuclear. Ceva 
asemănător descrierii dumitale, deşi nimeni n-a sugerat 
motivele pe care le-ai propus. Totuşi, nu putem îngădui aşa 
ceva. 

— Nu, Înălţimea Voastră? 

— Nu, rosti celălalt, părând străbătut de un fior de durere. 
Cu cât continuă această situaţie incertă, cu atât creşte 
posibilitatea ca primatele mari să descopere 105 călătoria 
interstelară. Vor ieşi în galaxie şi vor profita de natura lor 
înclinată spre concurenţă. Înţelegi? 

— Şi? 

Super-administratorul îşi afundă capul şi mai mult în 
braţe, parcă nedorind să audă ceea ce trebuia să spună. 
Glasul îi răsună înfundat: 

— Dacă echilibrul lor este instabil, trebuie să le dăm un 
impuls, căpitane. 

Trebuie să-i împingem. 

Stomacul lui Devi-en se răscoli şi, brusc, îşi simţi din nou 
prânzul în fundul gâtului. 

— Să-i împingem, Înălţimea Voastră? 

Refuza să înţeleagă. 


— Trebuie să-i ajutăm să declanşeze războiul nuclear, rosti 
deschis super-administratorul. Părea la fel de tulburat ca 
Devi-en, totuşi continuă în şoaptă: Trebuie! 

Devi-en de-abia îşi găsi glasul. 

— Dar cum se poate face aşa ceva, Înălţimea Voastră? 

— Nu ştiu cum. Şi nu mă mai privi aşa! Decizia nu-mi 
aparţine mie, ci Consiliului. Sunt sigur că înţelegi ce s-ar 
întâmpla cu galaxia, dacă o rasă de primate mari inteligente 
ar pătrunde în spaţiul cosmic fără să fi fost deja îmblânzită 
de războiul nuclear. 

Devi-en se înfioră la gândul acela. O asemenea forţă de 
cucerire eliberată în galaxie. Cu toate acestea, insistă: 

— Dar cum se începe războiul nuclear? Cum se 
procedează? 

— Îţi repet că nu ştiu. Totuşi, trebuie să existe o 
modalitate, poate un. un mesaj pe care să-l trimitem sau. un 
uragan pe care l-am putea declanşa prin însămânţarea 
artificială a norilor. Am putea realiza multe chestii cu 
condiţiile lor climaterice. 

— Şi în ce fel ar porni ele un război nuclear? 

— Nu ştiu, poate că nu-l vor porni. Am menţionat aspectul 
respectiv doar ca un posibil exemplu. Primatele mari vor şti 
însă modalitatea. La urma urmelor, ele demarează 
conflictele nucleare. Ceva din tiparele gândirii lor ştie 
răspunsul la întrebarea dumitale. Asta a fost decizia 
Consiliului. 

Devi-en auzi sunetul înfundat al cozii sale care lovea lent 
în scaun. Încercă s-o oprească, dar nu izbuti. 

— Care decizie, Înălţimea Voastră? 

— Să răpim o primată mare inteligentă de pe planetă. 

— Una sălbatică? 

— Deocamdată, pe planetă nu există altele. Evident, una 
sălbatică. 

— Şi ce vă aşteptaţi să ne spună ea? 

— Asta nu contează, căpitane. Atâta vreme cât spune 
suficient despre orice 106 subiect, analiza ne va oferi 


răspunsul. 

Devi-en îşi retrase capul cât putu de mult între omoplaţi. 
Pielea de la subsuori îi vibra de repulsie. O primată mare 
sălbatică! Încercă să-şi imagineze una neatinsă de finalul 
zguduitor al războiului nuclear, neafectată de influenţa 
civilizatoare a împerecherii eugenice a hurrienilor. 

Super-administratorul nu se strădui câtuşi de puţin să 
ascundă faptul că-i împărtăşea dezgustul, totuşi rosti: 

— Va trebui să conduci expediţia de capturare, căpitane. 
Este spre binele galaxiei. 

XXX 

Devi-en văzuse planeta de câteva ori şi de fiecare dată se 
simţise străbătut de valul unui dor de casă copleşitor. 

Era o planetă minunată, mult asemănătoare Hurriei ca 
dimensiuni şi caracteristici, dar mai sălbatică, mai măreaţă. 
După pustiul selenar, resimțea vederea ei ca pe un şoc fizic. 

Câte alte planete asemănătoare se găseau pe listele 
conducătorilor Hurriei? 

se întrebă el. Câte alte planete despre care observatori 
meticuloşi raportaseră modificări sezoniere ale aspectului 
exterior ce puteau fi interpretate doar ca fiind determinate 
de cultivarea câmpiilor, folosită pentru alimentaţie? De câte 
ori în viitor avea să vină o zi când radioactivitatea din 
stratosfera uneia dintre aceste planete avea să crească, 
urmând să fie trimise imediat escadrilele de colonizare? 

Aşa cum se întâmplase cu planeta aceasta. 

— Încrederea cu care acţionaseră hurrienii era aproape 
patetică. Devi-en ar fi putut hohoti, citind rapoartele 
iniţiale, dacă n-ar fi fost el însuşi prins acum în acest 
proiect. Navetele hurriene de cercetare se apropiaseră de 
planetă pentru a culege informaţii geografice, ca să 
localizeze centrele populate. Desigur, fuseseră văzute, dar 
ce mai conta? Dintr-o clipă în alta - crezuseră ei - va veni 
explozia finală. 

Dintr-o clipă în alta. Trecuseră însă ani zadarnici şi 
navetele de cercetare se întrebaseră dacă n-ar fi trebuit să 


fie mai precaute. Se retrăseseră. 

Naveta lui Devi-en acţiona acum cu prudenţă. Membrii 
echipajului erau cu nervii încordaţi, din cauza 
caracteristicilor misiunii; nu i-ar fi putut calma nici una 
dintre asigurările căpitanului că nu se intenţiona să se 
provoace vreun rău primatei. Chiar şi aşa, nu puteau zori 
derularea evenimentelor. Trebuiau să se menţină deasupra 
unei regiuni destul de pustii şi necultivate, cu relief 
accidentat. 

Rămaseră zile întregi la o altitudine de cincisprezece 
kilometri, în vreme ce echipajul devenea tot mai irascibil şi 
doar impasibilii mauvieni îşi păstrau calmul. 

Apoi, instrumentele de observaţie le arătară o creatură, 
singură pe solul 107 accidentat, cu un baston lung într-o 
mână şi o raniţă în partea superioară a spinării. 

Coborâră rapid, cu viteză supersonică. Devi-en însuşi, cu 
pielea înfiorată, se afla la comenzile navetei. 

În timpul capturării, auziră creatura rostind două remarci 
distincte: primele comentarii înregistrate pentru utilizarea 
în analiza mentală. 

Cea dintâi, atunci când primata zărise naveta aflată 
imediat deasupra sa, fusese înregistrată de microfonul 
multidirecţional. „Dumnezeule! O farfurie zburătoare!” 

Devi-en înţelesese ultimele cuvinte; alcătuiau sintagma 
pentru navetele lor, care devenise răspândită printre 
primate în acei ani de la început, când hurrienii 
manifestaseră neglijenţă. 

A doua remarcă fusese făcută când creatura sălbatică 
fusese adusă în navetă, zbătându-se cu o forţă incredibilă, 
totuşi fără a se putea smulge din strânsoarea de fier a 
mauvienilor imperturbabili. 

Gâfâind, cu nasul cărnos tremurând uşor, Devi-en se 
apropiase de ea, iar creatura (a cărei faţă neplăcut de 
spână devenise cumva lucioasă datorită unei secreţii fluide) 
răcnise: „Să dea dracii, o maimuţă!” Din nou, căpitanul 


înţelesese partea finală; era cuvântul pentru primatele mici 
într-unul dintre principalele graiuri vorbite pe planetă. 

Creatura sălbatică era aproape imposibil de abordat. 
Fusese nevoie de infinită răbdare, înainte de a i se putea 
vorbi în mod raţional. La început, trecuse printr-un şir de 
crize de isterie. Îşi dăduse seama aproape imediat că va fi 
luată de pe Pământ şi nu se comportase deloc aşa cum 
sperase Devi-en, care crezuse că experienţa va însemna 
pentru ea o aventură a cunoaşterii. În loc de a fi interesată 
de cele din jur, vorbea întruna despre progenitura ei şi 
despre o femelă primată. 

Au neveste şi copii, se gândi Devi-en înţelegător, şi, în felul 
lor, îi iubesc, deşi sunt primate mari. 

După aceea, trebui să-l facă să înţeleagă că mauvienii, 
care-l păzeau şi-l reţineau când devenea violent, nu-l vor 
răni, că nu va fi vătămat în nici un chip. 

Devi-en simţise că-i venea rău la gândul că o fiinţă 
inteligentă putea fi vătămată de alta. Subiectul era extrem 
de dificil de discutat, fie şi numai pentru a admite 
posibilitatea într-atât încât s-o nege hotărât. Creatura trata 
orice ezitare cu maximă suspiciune. Aşa se comportau 
primatele mari. 

În a cincea zi, când, poate extenuată, creatura rămase 
liniştită o perioadă îndelungată de timp, stătură de vorbă în 
cabina lui Devi-en. Brusc, ea se enervă din nou, când 
hurrianul îi explică, firesc, că aşteptau declanşarea unui 
război nuclear. 

— Aşteptaţi! strigă. Ce vă face atât de siguri că va avea 
loc? 

Evident, Devi-en nu era deloc sigur, dar continuă: 108 

— Întotdeauna există un război nuclear. Scopul nostru 
este de a vă ajuta după aceea. 

— Să ne ajutaţi după aceea. 

Cuvintele îi deveniră incoerente. Creatura agită violent din 
braţe şi mauvienii care-o flancau fură nevoiţi s-o imobilizeze 
cu blândeţe şi s-o scoată de acolo. 


Devi-en suspină. Remarcile creaturii se acumulau şi poate 
că mentalii puteau face ceva cu ele. Propria sa minte 
neajutorată nu reuşise să deducă nimic. 

Între timp, creatura se degrada. Corpul său era aproape 
în întregime lipsit de păr, un amănunt pe care observaţiile 
făcute de la distanţă nu-l sesizaseră, atribuindu-l pieilor 
artificiale purtate de planetari. Procedau aşa fie pentru a-şi 
asigura căldura, fie din cauza unei repulsii instinctive a 
acestor primate mari pentru pielea golaşă. Subiectul ar fi 
fost interesant de analizat. Mentalii puteau extrage datele 
relevante din acelaşi set de răspunsuri. 

În mod straniu, pe chipul creaturii începuse să apară păr, 
chiar mai mult decât avea hurrianul, şi de o culoare mai 
închisă. 

Rămânea faptul că băştinaşul nu prospera. Slăbise, fiindcă 
mânca puţin, şi sănătatea i-ar fi putut fi afectată dacă-l 
ţineau prea mult timp acolo. Devi-en nu dorea acest lucru. 

În ziua următoare, primata păru destul de calmă. Vorbi de- 
a dreptul cu nerăbdare, abordând imediat subiectul 
războiului nuclear. Devi-en se gândi că acesta avea o 
atracţie uluitoare pentru mintea primatelor mari. 

— Ai zis, rosti creatura, că războaiele nucleare au loc 
mereu? Asta înseamnă că există şi alte rase decât voi, noi. şi 
ei - arătă spre mauvienii din apropiere. 

— Există mii de specii inteligente care trăiesc pe mii de 
planete, răspunse Devi-en. Multe mii. 

— Şi toate au avut parte de războaiele nucleare? 

— Toate care au ajuns la un anumit nivel de tehnologie. 
Toate, cu excepţia noastră. Noi am fost altfel. Nouă ne-a 
lipsit competitivitatea. Noi deţinem instinct de cooperare. 

— Vrei să spui că ştiţi că războiul nuclear se va declanşa şi 
nu faceţi nimic? 

— Ba facem, protestă Devi-en îndurerat. Bineînţeles că 
facem. Încercăm să ajutăm. În trecutul rasei mele, când am 
descoperit călătoria spaţială, nu înţelesesem primatele 
mari. Ele ne respingeau tentativele de prietenie, şi de aceea 


n-am mai încercat. Am descoperit apoi planete acoperite de 
ruine radioactive. În cele din urmă, am dat peste o planetă 
care se afla realmente în toiul unui război nuclear. Am fost 
îngroziţi, dar n-am putut face nimic. Încet-încet, am învăţat. 

Acum, suntem pregătiţi ca fiecare planetă pe care o 
descoperim să se găsească la 109 nivelul nuclear. Avem 
pregătite echipamentul de decontaminare şi analizoarele 
eugenice. 

— Ce sunt analizoarele eugenice? 

Devi-en construise expresia prin analogie cu ceea ce ştia 
despre graiul creaturii. Acum, explică precaut: 

— Îndrumăm împerecherile şi sterilizările, pentru a 
înlătura, pe cât posibil, elementul competitiv din 
supraviețuitori. 

Pentru o clipă, crezu că creatura va redeveni violentă. Ea 
întrebă însă cu glas scăzut: 

— Vrei să zici că-i faceţi docili, ca pe ăştia? 

Indică din nou spre mauvieni. 

— Nu, nu. Ei sunt diferiţi. Mai exact, facem posibil ca, sub 
îndrumarea noastră, supraviețuitorii să fie mulţumiţi cu o 
societate paşnică, neinteresată de expansiune, neagresivă. 
Rasele competitive s-au autodistrus, neavând aşa ceva, şi s- 
ar autodistruge din nou. 

— Şi voi ce aveţi de câştigat? 

Devi-en privi gânditor creatura. Era realmente necesar să 
explice plăcerile fundamentale ale vieţii? 

— 'Ţie nu-ţi face plăcere s-ajuţi pe cineva? întrebă el. 

— Haide, haide! Pe lângă asta, ce aveţi de câştigat? 

— Evident, există anumite contribuţii pentru Hurria. 

— Aha! 

— O recompensă pentru salvarea speciei mi se pare 
corectă, protestă Devi-en, şi există cheltuieli ce trebuie 
recuperate. Contribuţia nu-i mare şi depinde de fiecare caz 
în parte. De la o planetă a pădurilor, poate fi vorba despre o 
aprovizionare anuală cu lemn, de la alta cu săruri de 
mangan. În cazul mauvienilor, ale căror planete sunt 


sărace, ei s-au oferit să ne asigure un anumit număr de 
indivizi, pe care să-i folosim acolo unde avem nevoie. Sunt 
extrem de puternici, chiar şi pentru primatele mari, şi îi 
tratăm fără dureri, cu medicamente anticerebrale. 

— Ca să faceţi din ei nişte zombi! 

Devi-en ghici înţelesul termenului şi protestă indignat: 

— Câtuşi de puţin! Doar ca să fie mulţumiţi cu rolul acesta 
şi să uite de planetele lor natale. Nu am dori să fie 
nefericiţi. Sunt fiinţe inteligente! 

— Cum aţi proceda în cazul Pământului, dacă ar izbucni un 
război? 

— Am avut la dispoziţie cincisprezece ani ca să decidem 
cursul de acţiune. 

Planeta voastră este foarte bogată în minereuri de fier şi 
şi-a dezvoltat o excelentă tehnologie metalurgică. Cred că 
pentru voi contribuţia ar consta în oţel. - suspină. 

— În cazul vostru, însă, contribuţia nu ne-ar amortiza 
cheltuielile. Am aşteptat cel puţin zece ani mai mult decât 
era necesar. 

— Câte rase vă plătesc în felul acesta? întrebă creatura. 

— Nu cunosc numărul exact. Oricum, mai mult de o mie. 

— Aşadar, sunteţi un fel de stăpâni ai galaxiei, nu? O mie 
de planete se distrug ca să contribuie la bunăstarea 
voastră. Să ştiţi că mai sunteţi ceva! (Glasul primatei se 
înălța, ascuţit.) Sunteţi nişte corbi! 

— Corbi? repetă Devi-en, căutând să plaseze cuvântul în 
context. 

— Mâncători de leşuri. Păsări care aşteaptă ca un animal 
amărât să moară de sete în deşert, iar apoi coboară să-i 
devoreze stârvul. 

Devi-en simţi că-l apucă leşinul la auzul descrierii. 

— Nu, şopti el, nu, noi ajutăm speciile. 

— Aşteptaţi începerea războiului, exact ca nişte corbi. 
Dacă doriţi să fiţi de ajutor, preveniţi războiul. Nu-i salvaţi 
doar pe supraviețuitori. Salvaţi-i pe toţi. 

Coada lui Devi-en zvâcni de aţâţare. 


— Cum să prevenim un război? Îmi poţi spune? 

Prevenirea războiului nu era altceva decât reversul 
declanşării lui. Aflând un proces, celălalt devenea evident. 

Primata sălbatică şovăia însă. În cele din urmă, rosti: 

— Coboară pe Pământ. Explică situaţia. 

Devi-en simţi o dezamăgire profundă. Nu reuşise. În plus. 

— Să coborâm printre voi? Imposibili. 

Pielea i se înfioră într-o duzină de locuri la ideea de a se 
amesteca printre miliardele de sălbatici neîmblânziţi. 

Poate că expresia lui de oroare fusese atât de pronunţată 
şi imposibil de interpretat greşit încât sălbaticul o putuse 
identifica, în ciuda barierelor dintre speciile lor. Încercă să 
se repeadă asupra hurrianului şi trebui să fie prins practic 
în mijlocul saltului de către un mauvian, care-l imobiliză 
printr-o flexare lipsită de efort a muşchilor. 

— Nu! răcni sălbaticul. Voi staţi aici şi aşteptaţi. Corbilor! 
Corbilor! 

Corbilor! 

Abia după câteva zile, Devi-en găsi forţa de a-l revedea pe 
sălbatic. Fusese chiar pe punctul de a fi nerespectuos faţă 
de super-administrator, când acesta insistase că nu deţinea 
suficiente date pentru o analiză completă a şablonului 
mental al primatelor sălbatice. 

— Bănuiesc, totuşi, că datele existente ar fi de ajuns 
pentru a găsi o soluţie la problema noastră, pufnise 
îndrăzneţ Devi-en. 

Nasul celuilalt tremurase şi limba sa trandafirie îl linsese 
meditativ. 

— O soluţie, poate, dar eu nu m-aş putea încrede în orice 
soluţie. Ne confruntăm cu o specie extrem de neobişnuită. 
Ştim deja acest lucru. Nu ne putem permite să greşim. 
Există, desigur, posibilitatea ca să fi dat peste un individ 
foarte inteligent. Sau. se poate ca aceasta să fie media de 
inteligenţă a rasei. 

Super-administratorul păruse tulburat de posibilitatea 
respectivă. 


— A descris o imagine oribilă a. a acelei păsări. care. 

— Corb. 

— Care punea întreaga noastră misiune într-o lumină 
deformată. De atunci, n-am mai putut mânca sau dormi 
normal. Mă tem chiar că voi fi nevoit să solicit înlocuirea. 

— Nu înainte de a termina ceea ce ne-am propus, îl 
întrerupsese super-administratorul ferm. Crezi că pe mine 
mă încântă imaginea. mâncătorului de stârvuri? Trebuie să 
aduni mai multe date. 

În cele din urmă, Devi-en încuviinţase. Desigur, înţelesese. 
Super-administratorul nu era mai doritor decât oricare alt 
hurrian să provoace un război nuclear. Amâna cât mai mult 
posibil momentul deciziei. 

Devi-en se pregătise pentru încă o discuţie cu sălbaticul. 
Avea să se dovedească una complet insuportabilă, şi ultima. 

XXX 

Sălbaticul avea o vânătaie pe obraz, de parcă li se opusese 
din nou mauvienilor. De fapt, Devi-en era sigur că aşa se 
petrecuse. O făcuse în repetate rânduri şi mauvienii, în 
ciuda strădaniilor de a nu-l vătăma, îl învineţiseră uneori. 

S-ar fi aşteptat ca sălbaticul să se potolească, dându-şi 
seama de eforturile lor de a nu-i pricinui vreun rău. În loc 
de aşa ceva, se părea că certitudinea siguranţei îl îmboldea 
spre sporirea rezistenţei. 

„Speciile de primate mari sunt cu adevărat feroce”, se 
gândi trist Devi-en. 

Vreme de peste o oră, discuţia nu abordă decât lucruri 
lipsite de importanţă, pentru ca brusc sălbaticul să 
rostească beligerant: 

— De câtă vreme ziceai că sunteţi aici? 

— Au trecut cincisprezece ani de-ai voştri. 

— Aşa-i. Primele farfurii zburătoare au fost văzute imediat 
după Al Doilea Război Mondial. Cât mai durează până la 
declanşarea conflictului nuclear? 

— Am vrea s-o ştim şi noi, răspunse Devi-en automat şi se 
opri brusc. 


— Crezusem că-i inevitabil. Data trecută ai spus că aţi stat 
cu zece ani prea mult. V-aţi aşteptat ca războiul să 
izbucnească acum zece ani, nu? 

— Nu pot discuta subiectul acesta. 

— Nu? răcni sălbaticul. Şi ce intenţionaţi să faceţi? Cât o 
să mai aşteptaţi? 

De ce nu-i daţi un mic impuls? Nu mai aşteptaţi, corbilor! 
Declanşaţi un război! 

Devi-en sări în picioare. 

— Ce spui? 

— Ce altceva aşteptaţi, fu. 

— Se înecă, şuierând o imprecaţie complet neinteligibilă, 
apoi continuă cu răsuflarea tăiată: Nu asta fac corbii când 
un 112 nefericit de animal sau de om moare prea încet? Ei 
nu pot aştepta. Coboară şi-i ciugulesc ochii. Aşteaptă până-i 
neajutorat şi apoi îl împing peste ultimul prag. 

Devi-en ordonă evacuarea lui imediată şi reveni în cabina 
sa, unde zăcu ore întregi. În noaptea aceea, nu închise 
ochii. Cuvântul „corbi” îi răsuna întruna în urechi şi 
imaginea finală îi dansa pe retine. 

— Înălţimea Voastră, rosti ferm Devi-en, nu mai pot vorbi 
cu sălbaticul. 

Dacă aveţi nevoie de date suplimentare, nu vă pot ajuta. 

Super-administratorul părea încercănat. 

— Ştiu. Povestea cu corbii. E foarte greu de suportat. 
Observă, totuşi, că ideea nu l-a afectat pe el. Primatele mari 
sunt imune la asemenea lucruri, sunt mai călite, mai 
rezistente. Face parte din modul lor de gândire. Oribil! 

— Nu mai pot culege informaţii. 

— Nu-i nimic. Înţeleg. În plus, fiecare informaţie 
suplimentară nu face decât să confirme răspunsul 
preliminar, cel despre care crezusem că era doar temporar, 
cel despre care realmente sperasem să fie doar temporar. 

— Îşi îngropă capul sub braţele sure. 

— Există o modalitatea prin care putem provoca începerea 
unei conflagrații nucleare. 


— Da? Ce trebuie făcut? 

— Este ceva foarte direct, foarte simplu. Ceva la care eu 
nu m-aş fi putut gândi niciodată. Nici tu. 

— Ce anume, Înălţimea Voastră? 

Simţea un groaznic fior de anticipație. 

— Ceea ce menţine pacea acum este faptul că nici una 
dintre cele două tabere, aproape egale, nu cutează să-şi 
asume responsabilitatea declanşării războiului. Dacă una 
dintre tabere ar face-o, cealaltă - s-o recunoaştem deschis - 
ar replica fără milă. 

Devi-en aprobă în tăcere. 

— Dacă o singură bombă nucleară ar cădea pe teritoriul 
uneia dintre tabere, continuă super-administratorul, 
aceasta ar presupune imediat că a fost atacată de cealaltă 
facțiune. Ar considera că-i prea periculos să aştepte alte 
eventuale atacuri. 

În numai câteva ore, ar replica printr-un atac masiv. 
Adversarii ar răspunde la rândul lor. În câteva săptămâni, 
totul s-ar sfârşi. 

— Dar cum să determinăm una dintre tabere să lanseze 
acea primă bomba? 

— Nu-i nevoie s-o lanseze, căpitane. Asta-i chiar ideea. Noi 
înşine lansăm prima bombă. 

— Ce-e? se clătină Devi-en. 

— Exact. Analizează mintea unei primate mari şi răspunsul 
apare de la 113 sine. 

— Dar cum putem face aşa ceva? 

— Asamblăm o bombă. Asta-i simplu. Coborâm cu o navetă 
şi o aruncăm peste o zonă locuită. 

— Locuită? 

Super-administratorul îşi feri privirea şi mormăi: 

— Altfel, nu obţinem acelaşi efect. 

— Înţeleg, spuse Devi-en. 

Îşi imagina corbi; o făcea fără să se poată împotrivi. Erau 
nişte păsări mari, cu solzi (aidoma micuţelor zburătoare 
inofensive de pe Hurria, dar incomparabil mai mari), cu 


aripi pieloase şi gheare lungi şi ascuţite ca briciul, coborând 
în cercuri, ciugulind ochii muribunzilor. 

Îşi acoperi ochii cu palma. Tremurând, întrebă: 

— Cine va pilota naveta? Cine va lansa bomba? 

Acum glasul super-administratorului nu se auzi mai tare 
decât al lui Devi-en. 

— Nu ştiu. 

— Eu n-o s-o fac. Nu pot. Nu există nici un hurrian care ar 
putea s-o facă, pentru nici un preţ. 

Super-administratorul se legănă înainte şi înapoi, cu o 
expresie nefericită întipărită pe chip. 

— Poate că Li s-ar putea ordona mauvienilor. 

— Cine să le ordone aşa ceva? 

— Voi apela Consiliul, suspină super-administratorul. Poate 
că ei au mai multe date. Poate că vor sugera ceva. 

XXX 

De aceea, după aproape cincisprezece ani, hurrienii îşi 
demontau baza de pe faţa întunecată a Lunii. 

Nu realizaseră nimic. Primatele mari de pe planetă nu 
începuseră un război nuclear; poate că nu aveau s-o facă 
niciodată. 

Şi în ciuda ororilor care puteau urma, Devi-en se simţea 
străbătut de o fericire fără margini. Nu avea nici un sens să 
se gândească la viitor. Principalul era prezentul, în care el 
scăpa de cea mai oribilă dintre toate planetele oribile. 

Privi Luna îndepărtându-se şi micşorându-se până la 
dimensiunile unui punctuleţ de lumină, o dată cu planeta şi 
cu însuşi soarele sistemului, şi pierzându-se printre 
constelații. 

De-abia atunci simţi şi altceva decât uşurare. De-abia 
atunci simţi primul fior de ar-fi-fost-posibil. 

— Ar fi fost posibil, se adresă el super-administratorului, 
ca deznodământul să fie altul, dacă am fi avut mai multă 
răbdare. Poate că, în cele din urmă, ar fi început războiul 
nuclear. 

— Mă-ndoiesc, replică celălalt. Analiza mentală a. 


Se opri şi Devi-en pricepu. Sălbaticul fusese readus pe 
planetă cu un minim de vătămaări. Evenimentele din 
săptămânile de detenţie îi fuseseră şterse din minte. Fusese 
plasat lângă o localitate micuță, nu departe de locul unde 
fusese găsit iniţial. Tovarăşii săi aveau să presupună că se 
rătăcise. Slăbiciunea vânătăile, amnezia aveau să fie puse 
pe seama dificultăţilor prin care trecuse. 

Dar dezastrul făcut de el. 

Dacă nu l-ar fi adus deloc pe Lună. Poate că atunci s-ar fi 
împăcat cumva cu posibilitatea declanşării unui război. 
Poate că s-ar fi gândit cumva la ideea lansării unei bombe şi 
ar fi conceput un sistem indirect, telecomandat de la mare 
depărtare. 

Imaginea stârnită de descrierea corbului de către sălbatic 
oprise totul. Ea îi distrusese pe Devi-en şi pe super- 
administrator. Când toate datele fuseseră expediate spre 
Hurria, efectul asupra Consiliului fusese la fel de profund. 
Ordinul de demontare al Bazei nu întârziase. 

— N-o să mai particip niciodată la colonizări, spuse Devi- 
en. 

— Este posibil, zise super-administratorul pe un ton 
sumbru, ca nici unul dintre noi să n-o mai facă vreodată. 
Sălbaticii de pe planeta aceea vor ieşi în spaţiu, iar 
extinderea primatelor mari şi a gândirii lor în galaxie va 
însemna sfârşitul. sfârşitul. 

Nasul lui Devi-en tremură. Sfârşitul tuturor. sfârşitul 
tuturor lucrurilor bune pe care Hurria le făcuse în galaxie şi 
al tuturor lucrurilor bune pe care ar fi continuat să le facă 
în viitor. 

— Ar fi trebuit să lansăm. începu el, dar nu termină fraza. 

Ce rost avea s-o spună? Oricum, n-ar fi putut lansa bomba. 
Dacă ar fi putut s-o facă, ar fi gândit ei înşişi în maniera 
primatelor mari. şi existau lucruri şi mai rele decât simplul 
sfârşit al tuturor. 

Devi-en se gândi la corbi. 


TOATE NECAZURILE LUMII. 

Principala industrie terestră se învârtea în jurul lui 
Multivac, calculatorul gigantic care crescuse în ultimii 
cincizeci de ani până ce ramificaţiile sale umpluseră 
Washington-ul şi-şi întinsese tentacule în toate aşezările 
Pământului. 

O armată de funcţionari introduceau permanent date în 
calculator, iar altă armată corela şi interpreta răspunsurile 
primite. O divizie de ingineri patrula prin interiorul său, iar 
exploatările miniere şi fabricile munceau zi şi noapte pentru 
ca depozitele de piese de schimb să fie mereu complete, 
mereu exacte, mereu satisfăcătoare din toate punctele de 
vedere. 

Multivac dirija economia Pământului şi ajuta ştiinţa 
Pământului. Dar, cel mai important dintre toate, el 
constituia agenţia centrală de colectare a datelor cunoscute 
despre toţi locuitorii Pământului. 

Zilnic, una dintre sarcinile sale era să extrapoleze pentru 
ziua următoare cele patru miliarde de seturi de informaţii 
despre oameni, pe care le conţinea în interior. Fiecare 
Departament Corectiv terestru primea datele 
corespunzătoare jurisdicției sale, iar sinteza generală era 
prezentată unificat Comitetului Central Corectiv din 
Washington. 

Bernard Gulliman se găsea în a patra săptămână a 
mandatului său de un an ca Preşedinte al Comitetului 
Central Corectiv şi se obişnuise îndeajuns pentru a accepta 
raportul matinal fără să fie înfricoşat de el. Ca de obicei, era 
un teanc de foi gros de aproape cincisprezece centimetri. 
De acum, Gulliman ştia că nu se aştepta din partea lui să-l 
citească. (Nici un om n-o putea face.) Cu toate acestea, îl 
interesa să-l răsfoiască. 

Exista obişnuita listă de infracţiuni previzibile: fraude de 
tot felul, furturi, revolte, incendieri. 

Gulliman căută un anumit titlu şi simţi un şoc găsindu-l, 
apoi un al doilea şoc văzând sub el două intrări. Nu una, ci 


două. Două omucideri. De când era Preşedinte, nu văzuse 
niciodată două infracţiuni de gradul întâi în aceeaşi zi. 

Apăsă tasta interfonului şi aşteptă ca pe ecran să apară 
chipul coordonatorului său. 

— Ali, vorbi Gulliman. Azi apar două de gradul întâi. Sunt 
ceva probleme deosebite? 

— Nu, domnule. (Chipul oacheş cu ochi negri, 
pătrunzători, părea agitat.) Ambele cazuri au o 
probabilitate foarte redusă. 

— Ştiu asta, am văzut că nici una nu depăşeşte 
probabilitatea de cincisprezece la sută. Totuşi, Multivac are 
de menţinut o reputaţie. Practic, a eradicat infracțiunile, iar 
oamenii judecă asta după numărul omuciderilor care sunt, 
evident, cele mai spectaculoase. 

— Da, domnule, încuviinţă Ali Othman, ştiu asta. 

— Sper că ştii şi faptul că nu doresc nici măcar un 
asemenea caz în timpul mandatului meu. Dacă accept 
explicaţii şi scuze pentru orice altă infracţiune, te fac direct 
răspunzător pentru o crimă de gradul întâi. Ai înţeles? 

— Da, domnule. Analizele complete ale celor două 
potenţiale crime se află deja la birourile districtuale 
implicate. Potenţialii criminali şi potenţialele victime se 
găsesc sub supraveghere. Am reverificat probabilitățile şi 
sunt deja în scădere. 

— Perfect, spuse Gulliman şi întrerupse convorbirea. 

Reveni la răsfoirea teancului, încercând senzaţia 
neplăcută că poate exagerase... Trebuia, totuşi, să fie ferm 
cu funcţionarii permanenţi şi să se asigure că ei nu-şi 
închipuiau că ar dirija totul, inclusiv pe Preşedinte. Mai cu 
seamă, Othman, care lucra cu Multivac de ani buni şi care 
avea un aer iritant de proprietar. 

Pentru Gulliman, problema criminalităţii constituia şansa 
politică a vieţii. 

Până acum, nici un Preşedinte nu-şi terminase mandatul 
fără ca pe Pământ, undeva, cândva, să nu se petreacă o 


crimă. Preşedintele anterior înregistrase un record negativ 
de opt omucideri, cu trei mai multe decât predecesorul său. 

Acum, Gulliman intenţiona să nu aibă nici una. Decisese că 
el avea să fie primul Preşedinte al cărui mandat nu va 
cunoaşte nici o crimă. După aceea, ţinând seama şi de 
publicitatea favorabilă care va rezulta... 

De-abia mai frunzări restul raportului. Estimase la 
aproape două mii numărul posibilelor neveste bătute de 
soţii lor. Fără îndoială, nu toate molestările puteau fi oprite 
la timp. Poate că treizeci la sută vor avea loc. Totuşi, 
numărul posibilităţilor scădea, iar cazurile reale se 
reduceau chiar şi mai rapid. 

Multivac adăugase molestarea nevestelor pe lista 
infracţiunilor previzibile cu numai cinci ani în urmă şi 
pământeanul mijlociu nu se învățase deocamdată cu ideea 
că, dacă intenţiona să-şi scarmene consoarta, lucrul acesta 
avea să fie cunoscut din timp. Pe măsură ce adevărul 
respectiv se instaura în societate, femeile aveau să capete 
mai puţine vânătăi, iar în cele din urmă nici una. 

Gulliman observă că pe listă apăreau şi cazuri de soţi 
bătuţi. 

Ali Othman privi gânditor ecranul de pe care abia 
dispăruse chipul pleşuv şi fălcos al lui Gulliman. După 
aceea, se întoarse spre asistentul său, Rafe Leemy, şi rosti: 

— Ce facem? 

— Nu mă-ntreba pe mine. El îşi face griji numai din cauza 
a două omucideri amărâte. 

— Este al naibii de riscant să-ncercăm să rezolvăm chestia 
asta pe cont propriu. Pe de altă parte, dacă-i spunem, o să 
facă o criză clasa-ntâi. Politicienii ăştia se gândesc numai la 
pielea lor, aşa că-i sigur că ni s-ar băga în cale şi ar înrăutăţi 
totul. 

Leemy încuviinţă din cap şi-şi prinse între dinţi buza 
inferioară. 

— Întrebarea este: Dacă dăm greş? Ştii bine c-ar fi totuna 
cu sfârşitul lumii. 


— Dacă dăm greş, cui o să-i mai pese ce-o să se-ntâmple 
cu noi? Vom face parte din catastrofa generală. 

— Continuă după aceea pe un ton mai vioi: Ce naiba, 
probabilitatea este de numai 12,3 la sută! În oricare alt caz, 
cu excepţia poate a omuciderilor, am lăsa probabilitatea să 
mai crească niţel, înainte de a acţiona. Se poate înregistra o 
corecție spontană. 

— Eu nu m-aş bizui pe ea, comentă sec Leemy. 

— Nici nu intenţionez s-o fac. Doar aminteam că-i posibil. 
Oricum, la probabilitatea asta, eu propun ca deocamdată să 
ne limităm la simpla observare. 

Nimeni n-ar putea plănui de unul singur o asemenea 
infracţiune - trebuie să existe complici. 

— Multivac n-a pomenit de nici unul. 

— Ştiu. Totuşi... 

— Nu-şi încheie fraza. 

Rămaseră examinând detaliile singurei infracţiuni 
neincluse pe lista primită de Gulliman; singura mai teribilă 
decât omuciderea, singura neîncercată niciodată în istoria 
lui Multivac, şi se întrebară ce să facă. 

XXX 

Ben Manners se considera cel mai fericit băiat de 
şaisprezece ani din Baltimore. Poate că afirmaţia nu era 
sută la sută adevărată, totuşi Ben se număra printre cei mai 
fericiţi şi mai surescitaţi. 

Măcar pentru faptul că fusese unul dintre puţinii admişi în 
loja stadionului în timpul ceremoniei jurământului 
adolescenților de optsprezece ani. Fratele său mai mare 
avea să depună jurământul, aşa că părinţii solicitaseră 
invitaţii şi-i permiseseră şi lui Ben s-o facă. Însă când 
Multivac alesese dintre solicitanţi, doar Ben căpătase 
invitaţia. 

Băiatul avea să depună şi el jurământul peste doi ani, dar 
acum era fericit să-l poată vedea pe Michael făcând acest 
lucru. 


Părinţii îl îmbrăcaseră (sau măcar îl supravegheaseră când 
se îmbrăcase) cu toată grija, ca reprezentant al familiei, şi-l 
trimiseseră cu o mulţime de mesaje pentru Michael, care 
plecase de acasă de câteva zile, în vederea testelor fizice şi 
neurologice preliminare. 

Stadionul se găsea la marginea oraşului şi Ben, debordând 
de importanţă, fu condus la locul său. În tribună se aflau 
sute de tineri de optsprezece ani (băieţii în dreapta, fetele 
în stânga), proveniţi din districtul doi al lui Baltimore. În 
decursul anului, reuniuni similare se desfăşurau în toată 
lumea, dar aceasta era în Baltimore; aceasta era cea 
importantă. Undeva, acolo, se găsea Michael, fratele lui 
Ben. 

Băiatul scană creştetele capetelor, sperând că-şi va putea 
identifica fratele. 

Nu reuşi, bineînţeles, iar apoi pe podiumul din faţa 
tribunei apăru un bărbat şi Ben se opri din căutat, ca să 
asculte. 

— Bună ziua, participanţi şi invitaţi. Sunt Randolph T. 
Hoch, responsabilul din acest an al ceremoniilor din 
Baltimore. Participanţii mă cunosc deja, deoarece m-au 
întâlnit de câteva ori în decursul testelor fizice şi 
neurologice! Majoritatea evenimentelor s-au derulat de 
acum, dar a rămas partea cea mai importantă. 

Participanţii care vor depune jurământul îşi vor înregistra 
personalitatea în arhivele lui Multivac. Anual, ceremonia 
trebuie explicată tinerilor care păşesc pragul maturității. 

Se întoarse spre tinerii ce aşteptau şi nu mai privi publicul. 

— Până acum, n-aţi fost adulţi. Pentru Multivac, nu aţi 
existat ca indivizi, decât dacă aţi fost specificaţi ca atare de 
către părinţii voştri ori de guvern. Până acum, la fiecare 
actualizare anuală a informaţiilor, părinţii completau datele 
necesare despre voi. Acum a sosit momentul să preluaţi voi 
înşivă această sarcină. 

Este o mare onoare şi o mare responsabilitate. Părinţii 
voştri ne-au spus ce educaţie aţi primit în şcoală, ce boli aţi 


avut, ce pasiuni manifestaţi şi multe alte detalii. Acum, însă, 
ne veţi spune mult mai multe - gândurile voastre cele mai 
intime şi faptele cele mai tăinuite. Lucrul acesta este mai 
greu de făcut prima dată, ba chiar oarecum jenant, dar 
trebuie făcut. După aceea, Multivac va deţine în fişierele 
sale analiza voastră completă. Vă va înţelege acţiunile şi 
reacţiile. Va putea chiar să vă ghicească cu destulă 
exactitate viitoarele acţiuni şi reacţii. În felul acesta, el vă 
va proteja. Dacă vă aflaţi în pericol de a suferi un accident, 
Multivac va şti. Dacă cineva intenţionează să vă facă un rău, 
Multivac va şti. 

Dacă voi intenţionaţi să faceţi un râu, va şti şi veţi fi opriţi 
la timp, astfel încât nu va fi necesar să fiţi pedepsiţi. 

Hoch îşi drese vocea, privindu-i cu atenţie pe tineri. 

— Ştiindu-vă pe toţi, urmă el, Multivac va putea să ajute 
Pământul să-şi regleze economia şi legile pentru 
bunăstarea generală. Dacă aveţi o problemă personală, 
puteţi veni la Multivac şi, cunoscându-i pe toţi indivizii, el va 
putea să vă ajute. În continuare, veţi primi o serie de 
formulare pe care trebuie să le completaţi. Gândiţi-vă atent 
şi răspundeţi cât mai exact la toate întrebările. Nu 
ascundeţi ceva, din ruşine sau din prudenţă. Nimeni nu va 
şti ce anume aţi răspuns, cu excepţia lui Multivac. 
Răspunsurile voastre nu vor fi cunoscute, decât dacă va 
apărea necesitatea protecţiei voastre, iar atunci vor fi 
implicaţi numai funcţionari guvernamentali autorizaţi. 
Poate că vă veţi gândi să exageraţi ici-colo în răspunsuri. N- 
o faceţi! Minciunile vor fi descoperite. Toate răspunsurile 
voastre puse laolaltă formează un tipar, un şablon. Dacă 
unele răspunsuri sunt false, ele nu se vor potrivi în şablon şi 
Multivac le va sesiza. Dacă toate răspunsurile voastre sunt 
false, şablonul va fi distorsionat şi Multivac îl va 119 
recunoaşte. De aceea, trebuie să spuneţi adevărul. 

După completarea formularelor, urmară discursuri şi un 
spectacol. Spre seară, ridicându-se în vârful picioarelor, 
Ben reuşi finalmente să-l zărească pe Michael, care purta 


încă roba obligatorie la „parada adulţilor”. Când se 
întâlniră, se îmbrăţişară fericiţi. 

Cinară în oraş, apoi luară expresul spre casă, surescitaţi şi 
gălăgioşi, impresionați de măreţia zilei ce se apropia de 
sfârşit. 

De aceea, n-au fost pregătiţi pentru ceea ce-i aştepta 
acasă. Amândoi au fost paralizaţi de şocul de a fi opriţi în 
faţa porţii de un bărbat în uniformă, cu chip inexpresiv; li se 
controlară actele, înainte de a fi lăsaţi să intre, şi-şi găsiră 
părinţii stând tăcuţi în salon, cu priviri îndurerate. 

Părând mult îmbătrânit faţă de cum arătase dimineaţa, 
Joseph Manners ridică ochii încercănaţi şi derutaţi spre 
unul dintre fiii săi (cel cu noua sa robă de adult pe braţ) şi 
spuse: 

— Se pare că sunt arestat la domiciliu. 

xXx x* 

Gulliman nu putea să citească întregul raport şi nici n-o 
făcu. Parcurse doar sinteza, iar aceea era cu adevărat 
mulţumitoare. 

O întreagă generaţie se obişnuise cu faptul că Multivac 
putea să prevadă comiterea infracţiunilor majore. Oamenii 
învăţaseră că agenţii Corecţiei aveau să ajungă la locul 
infracţiunii înainte de comiterea acesteia. Ei aflaseră că 
săvârşirea infracţiunii ducea inevitabil la sancţionare. 
Treptat, se convinseseră că nu exista nici o modalitate prin 
care cineva îl putea păcăli pe Multivac. 

Evident, rezultatul fusese că până şi intenţiile infracţionale 
se reduseseră. 

lar o dată cu reducerea lor, capacitatea lui Multivac 
crescuse şi infracțiunile minore putuseră fi adăugate pe 
lista previziunilor zilnice - acum şi frecvenţa acelora se 
reducea. 

De aceea, Gulliman ordonase o analiză (bineînţeles, 
efectuată de Multivac) a capacităţii lui Multivac de a-şi 
îndrepta atenţia către prezicerea probabilităților de 
apariţie a unor boli. În scurt timp, medicii ar fi putut să fie 


alertaţi în privinţa unor pacienţi care puteau să devină 
diabetici în decursul anului următor ori să sufere o criză de 
tuberculoză sau să dezvolte o tumoare canceroasă. 

Un dram de prevenire... 

Iar raportul fusese favorabil! 

După aceea, sosise lista posibilelor infracţiuni ale zilei şi pe 
ea nu apărea nici o omucidere. 

Plin de încântare, Gulliman îl sună pe Othman. 

— Cum se compară numărul infracţiunilor de pe listele din 
ultima 120 săptămână cu cel din prima mea săptămână de 
preşedinţie? 

Media zilnică se redusese cu opt la sută şi Gulliman avea 
motive de încântare. Evident, nu fusese meritul lui, dar 
electoratul nu avea de unde să ştie asta. Îşi binecuvântă 
norocul de a fi apărut la momentul crucial, la apogeul lui 
Multivac, când şi bolile puteau fi trecute sub 
atotcuprinzătoarea şi protectoarea sa cunoaştere. 

Din acest considerent, Gulliman avea să prospere. 

— Ei bine, ridică Othman din umeri, este fericit. 

— Când spargem buba? întrebă Leemy. Supravegherea lui 
Manners a crescut probabilitatea, iar arestul la domiciliu i-a 
mai adăugat câteva procente. 

— Crezi că nu ştiam? Ceea ce nu ştiu este cauza, se 
încruntă şeful său. 

— Poate că-i vorba despre complici, după cum ai spus 
chiar tu. "Ţinând seama de faptul că Manners are probleme, 
ceilalţi trebuie să acţioneze imediat, altfel planul eşuează. 

— Eu gândeam exact invers. Dacă l-am prins pe unul, 
ceilalţi se vor împrăştia şi vor dispărea, căutând să se pună 
la adăpost. În plus, de ce Multivac nu pomeneşte de nici un 
complice? 

— Ce facem atunci - îi spunem lui Gulliman? 

— Încă nu, probabilitatea este de abia 17,3 la sută. Să 
ajungă ceva mai amenințătoare. 

— Du-te-n camera ta, Ben, rosti Elizabeth Manners. 


— Dar ce s-a-ntâmplat, mamă? întrebă băiatul, cu vocea 
pierită înaintea acestui final neaşteptat al unei zile fericite. 

— Te rog! 

Ben ieşi fără chef prin uşa care ducea spre scară. Tropăi 
zgomotos, urcând treptele, apoi le cobori în vârful 
picioarelor. 

Mike Manners, fiul cel mare, nou-acceptatul adult şi 
speranţa familiei, vorbi cu un ton aproape identic cu al 
fratelui său: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Cerul mi-e martor, răspunse Joe Manners, că habar n- 
am! N-am făcut absolut nimic. 

— Bineînţeles că n-ai făcut nimic, încuviinţă Mike, 
privindu-şi cu uimire tatăl cel blând şi mărunţel. Au venit 
probabil fiindcă te gândeşti să faci ceva. 

— Nici vorbă! 

Doamna Manners interveni furioasă: 

— Cum s-ar putea gândi să facă ceva de... dimensiunile 
astea. 

— Roti braţul într-un gest care-i indica pe toţi agenţii 
guvernului din jurul casei. 

— "Ţin minte că, pe când eram mică, tatăl unei prietene 
lucra la o bancă. L-au chemat şi i-au spus să nu se atingă de 
bani, iar eli-a ascultat. Era vorba despre cincizeci de mii de 
dolari. Dar nu-i luase! Doar se gândea să-i ia. Pe atunci, 
lucrurile de felul ăsta nu erau tăinuite ca azi şi povestea a 
răsuflat. Totuşi - îşi frecă ea palmele dolofane - era vorba 
despre cincizeci de mii de dolari! Cincizeci... de mii... de 
dolari! N-au făcut însă decât să-i dea un telefon, doar atât - 
un telefon. Ce crezi că ar putea plănui tatăl tău încât să fie 
nevoie de zece oameni care să izoleze casa? 

— Nu plănuiesc absolut nimic, repetă Joe cu ochi 
îndureraţi, îmi dau cuvântul! 

Cu conştiinţa înţelepciunii de adult, Mike spuse: 

— Poate că-i vorba despre ceva subconştient, tată. Poate o 
ranchiună faţă de şeful tău... 


— Ce - să doresc să-l omor? Nici pomeneală! 

— Şi nu vor să-ţi spună despre ce-i vorba? 

— Nu, interveni mama băiatului. l-am rugat. Le-am spus 
că ne distrug poziţia în oraş prin simpla lor prezenţă afară. 
Ar putea măcar să ne spună despre ce-i vorba, ca să putem 
explica, să putem găsi o replică. 

— Şi v-au refuzat? 

— Da. 

Mike rămase cu picioarele depărtate şi mâinile afundate în 
buzunare. 

— Mamă, vorbi el încruntat, Multivac nu face greşeli. 

Tatăl lovi cu pumnul, neajutorat, în braţul canapelei. 

— Îţi spun că nu plănuiesc nici o infracţiune! 

Uşa se deschise fără să se fi ciocănit în ea, şi în salon 
pătrunse cu pas ţeapăn, sigur pe el, un bărbat îmbrăcat în 
uniformă. Pe chipul său era întipărită o expresie îngheţată, 
oficială. 

— Dumneavoastră sunteţi Joseph Manners? 

Joe se sculă în picioare. 

— Da. Ce doriţi de la mine? 

— Joseph Manners, prin ordin guvernamental - îşi arătă cu 
un gest scurt legitimaţia de ofiţer Corector - sunteţi 
arestat. Vă rog să mă urmaţi. 

— Pentru ce motiv? Ce am făcut? 

— Nu am împuternicirea să vă ofer detalii. 

— Nu pot fi arestat pentru că m-am gândit la o infracţiune, 
chiar dacă aş fi făcut-o cu adevărat. Ca să fiu arestat, 
trebuie să fi făcut realmente ceva. Altfel, nu mă puteţi 
aresta. Este împotriva legii! 

Ofiţerul nu era impresionat de argumentele logicii. 

— Trebuie să mă urmaţi. 

Doamna Manners scoase un țipăt şi se prăbuşi pe 
canapea, hohotind isteric. 

Joe nu reuşi să încalce codul de comportament care-i 
fusese inculcat toată viaţa şi să se opună reprezentantului 


legii, totuşi rămase inert, silindu-l pe Corector să-l târască 
efectiv afară. 

Înainte de a trece pragul, strigă: 

— Spuneţi-mi, totuşi, despre ce-i vorba! Spuneţi-mi! Dacă 
aş şti... Este o omucidere? Se presupune că aş fi plănuit un 
asasinat? 

Uşa se închise înapoia lui şi Mike, alb la faţă şi simțindu-se 
prea puţin adult, privi mai întâi la uşă, apoi la maică-sa. 

Dinapoia uşii, Ben, care, brusc, se simţi foarte adult, 
strânse buzele şi se gândi că ştia exact ce anume avea de 
făcut. 

Dacă Multivac lua ceva, tot el putea să restituie. Ben 
fusese la ceremonii chiar în ziua aceea. Îl auzise pe 
Randolph Hoch vorbind despre Multivac şi despre ceea ce 
putea face calculatorul. Putea conduce guvernul şi, de 
asemenea, putea ajuta persoanele care veneau să-i solicite 
asta. 

Oricine putea cere ajutorul lui Multivac, şi oricine însemna 
Ben. Nici mama sa şi nici Mike nu-l puteau stopa acum. Îi 
mai rămăseseră o parte din banii pe care-i dăduseră pentru 
participarea la festivitate. Dacă mai târziu aveau să se 
îngrijoreze, negăsindu-l, era problema lor. Deocamdată, 
trebuia să-şi salveze tatăl. 

leşi pe uşa de serviciu, iar ofiţerul care o păzea îi cercetă 
actele şi-l lăsă să plece. 

XXX 

Harold Quimby era şeful departamentului Reclamaţii al 
substaţiei Multivac din Baltimore şi se considera membru al 
celei mai importante ramuri a serviciului civil. Cumva poate 
că avea dreptate, iar cei care-l auzeau discutând problema 
ar fi trebuit să fie din fier ca să nu rămână impresionați. 

În primul rând, începea Quimby, Multivac era în esenţă un 
violator al intimităţii. În ultimii cincizeci de ani, oamenii 
trebuiseră să accepte că gândurile şi impulsurile lor nu mai 
erau secrete şi nu mai existau tainiţe ascunse în care orice 


putea fi pitit. lar în schimbul intimităţii, ei trebuiau să 
capete ceva. 

Evident, căpătaseră prosperitate, pace şi siguranţă, dar 
acelea rămâneau noţiuni abstracte. Fiecare necesita ceva 
personal, ca o recompensă pentru pierderea intimităţii. La 
îndemâna tuturor se găseau staţii Multivac cu console la 
care îşi puteau introduce problemele şi întrebările, fără a fi 
controlaţi sau stânjeniţi, şi de la care, în câteva minute, 
puteau primi răspunsul. 

În orice clipă, cinci milioane de circuite individuale dintre 
cele peste un cvadrilion ale lui Multivac puteau fi implicate 
în acest program de întrebări şi 123 răspunsuri. Poate că 
nu întotdeauna răspunsurile erau sigure, însă altele mai 
bune nu puteau fi căpătate, iar oamenii ştiau acest lucru şi 
se încredeau în ele. La urma urmelor, asta conta. 

— Acum, un puşti de şaisprezece ani, neliniştit, avansase 
încetişor, o dată cu rândul de bărbaţi şi femei; fiecare chip 
din coada aceea purta o expresie de speranţă şi teamă, 
nelinişte sau tulburare - dar întotdeauna cu speranţa 
predominând, pe măsură ce se apropia de Multivac. 

Fără să ridice ochii, Quimby luă formularul care-i fusese 
întins şi rosti: 

— Cabina 5-B. 

— Cum să formulez întrebarea, domnule? se interesă Ben. 

Abia atunci Quimby ridică ochii, uşor surprins. 
Preadolescenţii nu obişnuiau să apeleze la serviciul acesta. 

— N-ai mai fost niciodată aici, fiule? întrebă el cu blândeţe. 

— Nu, domnule. 

Quimby arătă consola de pe masa sa. 

— Foloseşti aparatul acesta. Vezi cum funcţionează? Ca o 
maşină de scris obişnuită. Nu încerca să scrii ceva de mână, 
ci utilizează tastatura. Acum, du-te la cabina 5-B. Dacă ai 
nevoie de ajutor, apasă butonul roşu şi va veni cineva. Pe 
coridorul acela, la dreapta. 

Îl privi pe băiat pornind pe coridor şi dispărând din 
vedere, apoi surâse. 


Multivac nu refuzase niciodată pe nimeni. Evident, 
întotdeauna exista un anumit procentaj de banalităţi: 
oameni care se interesau de viaţa privată a vecinilor lor sau 
puneau întrebări obscene despre personalităţi publice, 
studenţi încercând s-o ia înaintea profesorilor, sau apreciind 
că ar fi fost inteligent să-l blocheze pe Multivac supunându-l 
paradoxului superclaselor lui Russell, şi multe altele. 

Multivac putea rezolva problemele acestea fără să fie 
ajutat de nimeni. 

În plus, toate întrebările şi răspunsurile erau catalogate şi 
fişate, sporind baza de date a fiecărui individ. Deoarece 
reflectau personalitatea celor care le puseseră, până şi cele 
mai banale sau cele mai impertinente întrebări ajutau 
omenirea, fiindcă îl ajutau pe Multivac să cunoască oamenii. 

Quimby îşi îndreptă atenţia asupra următoarei persoane 
de la rând, o femeie de vârstă mijlocie, uscăţivă şi trasă la 
faţă, cu o privire agitată. 

XXX 

Othman se plimba înainte şi înapoi prin biroul său, păşind 
apăsat şi parcă furios. 

— Probabilitatea continuă să crească. A ajuns acum la 22,4 
la sută. La naiba! L-am arestat pe Joseph Manners şi tot 
creşte! 

De acum, începuse să transpire. Leemy închise Videofonul 
la care vorbise 124 până atunci şi-l privi. 

— Deocamdată, nici o mărturisire. Este supus Probei 
Psihice, dar nu s-a găsit nici un semn al infracţiunii. Poate 
că spune adevărul. 

— Să fi înnebunit Multivac? 

Un alt videofon ţârâi. Othman răspunse imediat, salutând 
orice întrerupere din şirul gândurilor. Pe ecran, apăru 
chipul unui ofiţer Corector. 

— Domnule, începu acesta, există noi ordine referitoare la 
familia Manners? Membrii familiei pot pleca şi veni ca şi 
până acum? 

— Ce vrei să spui prin „ca şi până acum”? 


— Ordinele iniţiale s-au referit la consemnarea la domiciliu 
a lui Joseph Manners, domnule. Nu s-a spus nimic despre 
ceilalţi membri ai familiei. 

— Până la alte directive, să fie şi ei consemnați în casă. 

— Asta-i problema, domnule. Mama şi fiul cel mare solicită 
informaţii despre mezin. Acesta a părăsit casa, iar ei susţin 
că a fost arestat de noi şi vor să vină la sediu, ca să se 
intereseze de soarta lui. 

Othman se încruntă şi şopti: 

— Mezin”? Cât de tânăr este? 

— Are şaisprezece ani, domnule. 

— Şaisprezece ani, şi a dispărut... Ştiţi încotro a plecat? 

— 1 s-a îngăduit să plece, domnule. Nu existau ordine de a 
fi reţinut. 

— Rămâi pe fir! Nu-nchide! 

Othman trecu convorbirea pe pauză, apoi îşi încleştă 
ambele mâini în părul negru ca tăciunele şi începu să 
răcnească: 

— Tâmpitule! Tâmpitule ce eşti! 

— Ce naiba s-a-ntâmplat? exclamă uluit Leemy. 

— Individul are un fiu de şaisprezece ani, icni Othman. La 
şaisprezece ani, un băiat nu este fişat independent în 
Multivac, ci face parte din fişierul tatălui. Nu ştiusem că 
până la optsprezece ani un tânăr nu-şi completează 
rapoartele cu Multivac, ci că asta o face taică-său? Eu n-o 
ştiusem? Tu n-o ştiuseşi? 

— Vrei să zici că Multivac nu se referea la Joe Manners? 

— Multivac se referea la fiul minor al lui Joe Manners, care 
a dispărut. Cu trei baraje de ofiţeri în jurul casei, el iese 
fără probleme şi merge ca să facă... ştii-tu-ce. 

Se răsuci către Videofonul la care ofiţerul Corector aştepta 
cu răbdare. 

Minutul de discuţii cu Leemy îi oferise lui Othman răgazul 
necesar pentru a-şi aranja ţinuta şi a adopta o expresie 
stăpână pe sine. Oricât de mult i-ar fi fost de folos 


organismului său o descărcare nervoasă, nu era 
recomandabil să-şi piardă nervii în faţa ofițerului. 

— Domnule ofiţer, vorbi el, localizaţi fiul dispărut. Dacă 
este necesar, luaţi 125 toţi oamenii pe care-i aveţi la 
dispoziţie, ba chiar tot personalul din district. Voi transmite 
ordinele necesare. Băiatul acela trebuie găsit cu orice preţ. 

— Am înţeles, domnule. 

După ce închise, Othman se întoarse către Leemy: 

— Care-i probabilitatea cea mai recentă? 

Peste cinci minute, Leemy anunţă: 

— A coborât la 19,6 la sută. Coboară! 

Othman răsuflă adânc. 

— În sfârşit, suntem pe pista cea bună. 

XXX 

Ben se aşeză pe scaunul din cabina 5-B şi se folosi de 
tastatură ca să scrie: „Mă numesc Benjamin Manners, 
numărul MB-71833412. Tatăl meu, Joseph Manners, a fost 
arestat, dar noi nu ştim ce delict a plănuit. Există vreo cale 
prin care să-l putem ajuta?” 

După aceea, se lăsă pe spate şi aşteptă. Poate că n-avea 
decât şaisprezece ani, dar ştia că, undeva, cuvintele acelea 
parcurgeau structura cea mai complexă concepută 
vreodată de Om; un trilion de fapte aveau să se 
contopească şi să se coordoneze într-un tot din care 
Multivac avea să sintetizeze ajutorul cel mai bun. 

Se auzi un clicăit şi printr-o fantă ieşi un cartonaş. Pe 
acesta se găsea răspunsul. Era un răspuns lung. „la imediat 
expresul spre Washington. Coboară la staţia Connecticut 
Avenue. Vei găsi o ieşire cu inscripţia „Multivac”, păzită de o 
sentinelă. Anunţă sentinela că eşti un curier special pentru 
dr. Trumbull şi vei fi lăsat să intri. În faţa ta, se va întinde un 
coridor. Mergi pe el, până ajungi la o uşiţă cu inscripţia 
„Interior”. Intră şi spune-le celor dinăuntru: „Mesaj pentru 
dr.... 

Trumbull”. Vei fi lăsat să treci. Mergi mai.” 


Mesajul continua în felul acela. Ben nu pricepea legătura 
cu întrebarea sa, dar avea deplină încredere în Multivac. 
Plecă imediat, alergând spre expresul de Washington. 

XXX 

Ofițerii Corectori dădură de urma lui Ben în substaţia 
Baltimore la o oră după plecarea băiatului. Quimby se 
zăpăci văzând numărul şi importanţa celor care se 
concentraseră asupra lui, căutând să-l găsească pe puştiul 
de şaisprezece ani. 

— Da, un băiat, răspunse el, dar nu ştiu încotro a plecat 
după ce a terminat aici. Nu aveam de unde să ştiu că era 
căutat. Aici îi primim pe toţi doritorii. Da, pot solicita 
reproducerea întrebării şi a răspunsului. 

Priviră răspunsul şi-l expediară imediat la Sediul Central. 

Othman îl citi, dădu ochii peste cap şi se prăbuşi. Fu 
readus la conştiinţă aproape imediat. 

— Prindeţi băiatul, şopti el spre Leemy. Vreau şi o copie a 
răspunsului lui Multivac. Acum, nu mai există alternativă - 
trebuie să-l anunţ pe Gulliman! 

XXX 

Gulliman nu-l mai văzuse niciodată pe Othman atât de 
tulburat, iar expresia de agitaţie din ochii coordonatorului îi 
trimise un fior îngheţat pe şira spinării. 

— C-cum adică? se bâlbâi el. Ce vrei să zici prin „mai rău 
decât o omucidere”? 

— Mult mai rău decât o omucidere. 

Gulliman păli. 

— 'Te referi la asasinarea unei înalte personalităţi 
guvernamentale? 

Se gândi că el însuşi... 

Othman încuviinţă din cap. 

— Nu o simplă personalitate guvernamentală, ci cea mai 
importantă. 

— Secretarul general! şopti Gulliman îngrozit. 

— Chiar mai mult decât atât. Mult mai mult. Este vorba 
despre un plan de asasinare a lui Multivac! 


— CUM?! 

— Pentru prima dată în istoria sa, Multivac a raportat că el 
însuşi se află în pericol. 

— De ce n-am fost informat imediat? 

Othman decise să spună doar jumătate din adevăr. 

— Problema era lipsită de precedent, domnule, aşa că a 
trebuit să investigăm cazul, înainte de a-i conferi caracter 
oficial. 

— Dar Multivac a fost salvat, nu? Este pe cale de a fi 
salvat? 

— Probabilitatea de a păţi vreun rău a scăzut sub 4 la sută. 
Aştept ultimul raport. 

— Mesaj pentru dr. Trumbull, se adresă Ben bărbatului de 
pe taburet, care lucra concentrat la ceva ce părea tabloul 
de bord al unui stratojet, însă la o scară mult mai mare. 

— Bine, puştiule, dă-i drumul. 

Ben îşi privi instrucţiunile şi se grăbi mai departe. Urma să 
găsească o manetă micuță, pe care s-o apese la poziţia JOS 
în clipa când se aprindea un 127 anumit led indicator. 

Auzi un glas alarmat înapoia lui, apoi altul şi brusc doi 
bărbaţi îl prinseră de coate. Fu ridicat în aer. 

— Vii cu noi, băiete, vorbi cineva. 

XXX 

Chipul lui Othman nu se lumină considerabil la auzul 
veştii, deşi Gulliman suspinase uşurat: 

— Dacă am prins băiatul, atunci Multivac este-n siguranţă. 

— Deocamdată. 

Gulliman ridică o palmă tremurătoare spre frunte. 

— Ce mai jumătate de oră! Îţi poţi imagina ce ar fi 
însemnat oprirea lui Multivac, chiar pentru o perioadă 
scurtă? Guvernul ar fi colapsat, economia ar fi fost distrusă. 
Ar fi însemnat mai mult decât... Ridică brusc ochii. 

— Ce vrei să spui prin deocamdată? 

— Băiatul, Ben Manners, nu avea intenţia să facă vreun 
rău. Atât el, cât şi familia lui trebuie eliberaţi şi despăgubiţi 


pentru arestare. El n-a făcut altceva decât să urmeze 
instrucţiunile lui Multivac, pentru a-şi ajuta tatăl, şi a reuşit. 

Acum, tatăl lui este liber. 

— Vrei să spui că Multivac i-a ordonat băiatului să apese o 
manetă care, în circumstanţele respective, ar fi distrus 
suficiente circuite pentru a necesita minim o lună de 
reparaţii? Vrei să spui că Multivac ar sugera propria sa 
distrugere pentru binele unui singur om? 

— Situaţia este mai complexă, domnule. Multivac nu numai 
că a dat instrucţiunile respective, ci a ales familia Manners 
tocmai pentru că micul Ben semăna perfect cu unul dintre 
curierii doctorului Trumbull şi astfel putea pătrunde fără 
probleme în calculator. 

— Cum adică, „a ales familia Manners”? 

— Ei bine, băiatul n-ar fi pus niciodată întrebarea aceea, 
dacă tatăl nu i-ar fi fost arestat. Tatăl nu i-ar fi fost arestat, 
dacă Multivac nu l-ar fi învinuit că plănuise distrugerea 
calculatorului. Acţiunea lui Multivac a declanşat lanţul de 
evenimente care a fost cât pe aici să ducă la distrugerea lui 
Multivac. 

— Dar este lipsit de sens! rosti Gulliman pe un ton 
plângăreţ. 

Se simţea mic şi neajutorat şi se aşezase practic în 
genunchi, rugându-l pe acest Othman, omul care stătuse 
aproape toată viaţa cu Multivac, să-l liniştească. 

Othman nu-l linişti. 

— Din câte ştiu, rosti el, este prima tentativă de acest fel a 
lui Multivac. 

Din destule puncte de vedere, a plănuit bine. A ales familia 
corespunzătoare şi, în mod precaut, n-a făcut o distincţie 
între tată şi fiu, pentru a ne trimite pe o pistă falsă. Cu toate 
acestea, în alte privinţe, s-a comportat ca un amator. Nu şi- 
a putut ocoli instrucţiunile, ce l-au condus să raporteze 
creşterea probabilității propriei sale distrugeri cu fiecare 
pas pe care l-am făcut în direcţia greşită. N-a putut ocoli 
înregistrarea răspunsului pe care l-a dat băiatului. Cu 


timpul, va învăţa probabil ce înseamnă amăgirea. Va învăţa 
să ascundă anumite fapte şi nu va înregistra altele. 

De acum înainte, orice instrucţiune pe care o transmite 
poate purta în ea sâmburele propriei sale distrugeri. Nu 
vom şti niciodată. Şi oricât de atenţi vom fi, în cele din urmă 
Multivac va reuşi. Domnule Gulliman, cred că veţi fi ultimul 
Preşedinte al acestei organizaţii. 

Gulliman izbi cu pumnul în masă. 

— Dar de ce, de ce, de ce? La naiba, de ce? Ce s-a- 
ntâmplat cu el? Nu poate fi reparat? 

— Nu cred, răspunse Othman cu o disperare stăpânită. 
Până acum, nu mă gândisem niciodată la aspectul acesta. 
Până acum, nu avusesem niciodată ocazia s-o fac, dar acum, 
când mă gândesc, mi se pare c-am ajuns la capătul 
drumului, pentru că Multivac este prea bun. A devenit atât 
de complex încât reacţiile lui nu mai sunt cele ale unei 
maşini, ci ale unei creaturi vii. 

— Mi se pare o nebunie curată, dar chiar dacă ar fi aşa - 
ce dacă? 

— Timp de peste cincizeci de ani, am transferat toate 
necazurile omenirii asupra lui Multivac. l-am cerut să aibă 
grijă de noi, în ansamblu şi individual. I-am cerut să ne 
adăpostească toate secretele, i-am cerut să ne absoarbă 
răul şi să ne ferească de el. Fiecare om îşi aduce necazurile 
la Multivac, sporindu-i povara. 

Acum, intenţionăm să aruncăm povara bolilor omeneşti tot 
asupra lui Multivac. 

Othman tăcu câteva clipe, după care izbucni: 

— Domnule Gulliman, Multivac poartă pe umerii săi toate 
necazurile omenirii şi a obosit. 

— Asta-i o nebunie! murmură Gulliman. Demenţă totală! 

— Atunci, îngăduiţi-mi să vă arăt ceva. Îngăduiţi-mi să 
efectuez un test. 

Pot folosi legătura cu Multivac din cabinetul 
dumneavoastră? 

— De ce? 


— Pentru a-i pune o întrebare pe care nu i-a mai pus-o 
nimeni, niciodată. 

— O să-l vatăme? se alarmă Gulliman. 

— Nu. Dar ne va spune ceea ce dorim să aflăm. 

Preşedintele şovăi o secundă, apoi încuviinţă din cap. 

— Dă-i drumul. 

Othman folosi consola de pe biroul lui Gulliman. Degetele 
lui alergară experte peste taste, scriind: „Multivac, ce-ţi 
doreşti cel mai mult?” Momentul dintre întrebare şi răspuns 
se prelungi insuportabil, dar nici Othman şi nici Gulliman 
nu cutezară să răsufle. 

În cele din urmă, se auzi un clicăit şi un cartonaş căzu din 
fanta 129 imprimantei. Pe el, cu litere distincte, se afla 
răspunsul: „Vreau să mor.” 

NUMELE MEU ÎNCEPE CU „S” 

Marshall Zebatinsky se simţea stânjenit. Avea impresia că 
era privit prin geamul murdar al biroului şi dinapoia 
peretelui despărțitor de lemn; că existau ochi ce-l fixau. Nu 
se simţea deloc sigur pe sine în hainele vechi pe care le 
scosese din fundul dulapului, nici la adăpost sub borul 
coborât al unei pălării pe care altfel n-o purta nicicând, nici 
mai nepăsător pentru că-şi lăsase ochelarii în etui. 

Se simţea nelalocul său, iar asta îi adâncea cutele de pe 
frunte şi conferea o paloare suplimentară chipului său între 
două vârste. 

N-ar fi putut explica niciodată de ce un specialist în fizică 
nucleară ca el ar vizita un numerolog. „Niciodată”, se 
gândi. „Niciodată.” La naiba, nu-şi putea explica nici măcar 
sieşi, atât doar că fusese convină de soţia sa. 

Numerologul stătea înapoia unei mese vechi, cumpărată 
pesemne la mâna a doua. Nici o masă n-ar fi putut să fie 
atât de veche cu un singur proprietar. Cam acelaşi lucru s- 
are fi putut spune şi despre hainele bărbatului. Individul 
era micuţ şi oacheş, şi-l privea pe Zebatinsky cu nişte 
ochişori negri, scânteind de vitalitate. 


— Până acum, n-am mai avut un fizician drept client, rosti 
el. 

Zebatinsky se îmbujoră imediat. 

— Sper că-nţelegeţi că-i vorba despre ceva foarte 
confidenţial. 

Numerologul surâse, astfel că ridurile din colţurile gurii şi 
pielea din jurul bărbie se întinseră. 

— 'Toate consultaţiile mele sunt confidenţiale. 

— Cred că ar trebui să vă mai spun un lucru, zise 
Zebatinsky. Nu cred în numerologie şi nu mă aştept să 
încep să cred în ea. Dacă asta are vreo importanţă, este 
bine să mi-o spuneţi de acum. 

— De ce aţi venit atunci? 

— Soţia mea crede că dumneavoastră deţineţi ceva - nu 
ştiu ce anume. l-am promis. şi iată-mă-s. 

Ridică din umeri, simțind cum i se accentuează starea de 
stinghereală. 

— Dar ce anume căutaţi? Bani? Securitate? O viaţă mai 
lungă? Ce? 

Zebatinsky tăcu, în vreme ce numerologul îl privi răbdător, 
neîncercând săl zorească. 

„De fapt”, se gândi fizicianul, „ce să răspund? Că am 
treizeci şi patru de ani şi nici un viitor?” 

— Doresc succes, rosti el. Doresc recunoaştere. 

— O slujbă mai bună? 

— Altă slujbă. Alt tip de slujbă. Actualmente, fac parte 
dintr-un colectiv de lucru şi mă supun ordinelor primite. 
Colectiv de lucru! La asta se rezumă cercetarea 
guvernamentală. Eşti un violonist într-o orchestră 
simfonică. 

— lar dumneavoastră doriţi să fiţi prim-solist. 

— Eu vreau să părăsesc colectivul de lucru şi să devin. eu 
însumi. — 

Zebatinsky începu să se simtă aproape purtat de elan, 
ameţit, pentru simplul fapt că spunea toate acestea şi altei 
persoane decât nevestei sale. 


— Acum douăzeci şi cinci de ani, cu pregătirea şi 
capacităţile mele, aş fi lucrat în primele centrale 
atomoelectrice. Astăzi aş fi fost directorul uneia dintre ele 
sau şeful unui grup de cercetare teoretică din cadrul 
vreunei universităţi. Dar, după cum am pornit în viaţă, ce se 
va întâmpla cu mine peste douăzeci şi cinci de ani? Unde 
mă voi găsi? 

Nicăieri. Tot într-un colectiv de lucru. Continuând să 
rezolv două procente dintr-o temă de cercetare. Mă înec 
într-un ocean anonim de specialişti în fizică nucleară, iar eu 
îmi doresc o insulă personală, dacă-nţelegeţi ce vreau să 
spun. 

Numerologul înclină încet din cap. 

— Domnule Zebatinsky, rosti el, ştiţi că nu garantez 
succesul? 

În ciuda neîncrederii sale, fizicianul simţi un o dezamăgire 
acută. 

— Nu-l garantaţi? repetă el. Atunci, ce naiba garantaţi? 

— O îmbunătăţire a probabilităților. Munca mea are o 
natură statistică. 

Deoarece dumneavoastră lucraţi cu atomi, cred că 
înţelegeţi legile statisticii. 

— Dar dumneavoastră le înţelegeţi? 

— Puteţi fi sigur în această privinţă. Sunt matematician şi 
folosesc matematica. Nu vă spun asta ca să-mi cresc 
onorariul. El este standard - cincizeci de dolari. Dar fiindcă 
sunteţi om de ştiinţă, puteţi aprecia natura muncii mele mai 
bine decât alţi clienţi. Ba chiar este o plăcere să v-o pot 
explica. 

— Dacă nu vă supăraţi, îl întrerupse Zebatinsky, aş prefera 
să n-o faceţi. Nare rost să-mi povestiţi despre valorile 
numerice ale literelor, despre semnificaţia lor mistică şi alte 
chestii similare. Pentru mine, asta nu-nseamnă matematică. 
Să trecem la subiect. 

— Aşadar, doriţi să vă ajut, cu condiţia să nu vă plictisesc 
explicându-vă bazele prosteşti şi neştiinţifice ale felului cum 


v-am ajutat. Corect? 

— Corect. Asta doresc. 

— Totuşi, dumneavoastră continuaţi să plecaţi de la 
premisa că aş fi un numerolog, ceea ce este fals. Am 
adoptat această denumire ca să nu fiu deranjat de poliţie şi 
- omuleţul chicoti sec - nici de psihiatri. Sunt un 
matematician cinstit. 

Zebatinsky zâmbi. 

— Construiesc modele pe calculator, urmă omuleţul, şi 
studiez viitoruri probabile. 

— Poftim?! 

— Asta vi se pare mai rău decât numerologia? De ce? 
Dispunând de date suficiente şi de un calculator cu o putere 
de calcul deosebită, viitorul este predictibil, cel puţin în 
termeni probabilistici. Când calculaţi mişcarea unui 132 
proiectil, pentru a ţinti o antirachetă, nu preziceţi viitorul? 
Traiectoriile celor două nu se vor intersecta, dacă viitorul ar 
fi prezis incorect. Eu procedez similar. 

Deoarece lucrez cu un număr mult mai mare de variabile, 
rezultatele mele sunt mai puţin precise. 

— Vreţi să spuneţi că veţi prezice viitorul meu? 

— Foarte aproximativ. După aceea, voi modifica datele, 
schimbându-vă numele, dar nici un alt factor personal. Voi 
introduce datele modificate în modelul simulat. Voi încerca 
şi alte modificări de nume. Voi studia fiecare viitor modificat 
şi-l voi găsi pe cel în care sunteţi mai apreciat decât în 
viitorul care vă aşteaptă în mod normal. Haideţi să 
reformulez exprimarea. Vă voi găsi un viitor în care 
probabilitatea recunoaşterii corespunzătoare va fi mai 
mare decât probabilitatea respectivă din viitorul actual. 

— De ce-mi modificaţi numele? 

— Din câteva motive - de altfel, este singura modificare pe 
care o introduc. În primul rând, este o acţiune banală. La 
urma urmelor, dacă introduc o modificare majoră, sau mai 
multe modificări minore, apar atâtea variabile noi încât nu 
mai pot interpreta rezultatul. Programul meu nu-i încă 


perfect. În al doilea rând, este o modificare rezonabilă. Nu 
vă pot schimba statura - nu? - sau culoarea ochilor, nici 
chiar temperamentul. În al treilea rând, este o modificare 
semnificativă. Numele înseamnă mult pentru oameni. În 
sfârşit, în al patrulea rând, este o modificare firească, la 
care mulţi recurg zilnic. 

— Şi dacă nu găsiţi un viitor mai bun? întrebă Zebatinsky. 

— Acesta-i riscul pe care trebuie să vi-l asumaţi. În tot 
cazul, vă spun că n-o să vă fie mai rău decât acum. 

Fizicianul îl privi nesigur pe omuleţ. 

— Nu cred nimic din toate astea. Mai degrabă m-aş 
încrede în numerologie. 

— Crezusem că o persoană ca dumneavoastră, oftă 
bătrânelul, s-ar simţi mai confortabil în prezenţa 
adevărului. Doresc să vă ajut şi vă aşteaptă multe de făcut. 
Dacă aţi fi crezut că sunt un numerolog, nu m-aţi fi ascultat. 
Am crezut că dacă vă spun adevărul, mă veţi lăsa să vă ajut. 

— Dacă puteţi întrezări viitorul. 

— De ce nu sunt cel mai bogat om de pe Pământ? Asta 
voiaţi să măntrebaţi? Dar sunt bogat - am tot ce-mi doresc. 
Dumneavoastră doriţi recunoaştere, iar eu vreau să fiu 
lăsat în pace. Îmi fac munca mea. Nu mă deranjează 
nimeni. Asta mă face miliardar. Am nevoie de prea puţini 
bani, iar pe aceştia îi obţin de la persoane ca 
dumneavoastră. Ajutorul acordat oamenilor îmi face plăcere 
şi probabil că un psihiatru ar spune că-mi oferă un 
sentiment de putere şi-mi alimentează ego-ul. Aşadar. vreţi 
să vă ajut? 

— Cât aţi spus că mă costă? 

— Cincizeci de dolari. Voi avea nevoie de multe detalii 
biografice personale, dar am conceput un formular care să 
vă ghideze. Mă tem că-i destul de stufos, dar dacă mi-l 
puteţi trimite până la sfârşitul săptămânii, vă voi da 
răspunsul până. - scoase în afară buza inferioară şi se 
încruntă, calculând mental 

— În data de 20 a lunii următoare. 


— Cinci săptămâni? Atât de mult? 

— Am şi alţi clienţi, plus probleme personale. Dacă aş fi un 
escroc, aş putea face totul mult mai repede. Prin urmare, 
acceptaţi? 

— Bine, se sculă Zebatinsky. Totul însă rămâne 
confidenţial. 

— Absolut! Vă voi restitui toate informaţiile când vă voi 
spune ce modificare trebuie să faceţi şi vă dau cuvântul că 
nu le voi mai utiliza niciodată. 

Fizicianul se opri în uşă. 

— Nu vă este teamă că aş putea spune cuiva că nu sunteţi 
numerolog? 

Omuleţul clătină din cap. 

— Cine v-ar crede? Chiar presupunând că aţi fi gata să 
recunoaşteţi în fata cuiva că aţi fost aici. 

XXX 

În data de 20, Marshall Zebatinsky se afla înaintea uşii cu 
vopsea scorojită, trăgând cu coada ochiului spre fereastra 
înapoia căreia o firmă micuță anunţa „Numerolog”, abia 
vizibil prin geamul murdar de praf. Privi înăuntru, aproape 
sperând că acolo exista vreun alt client, ca să aibă o scuză 
de a-şi consolida intenţia ce-i tremura în adâncul minţii şi 
de a pleca acasă. 

În câteva rânduri, încercase să-şi alunge problema din 
gând. Nu izbutise să stea prea mult înaintea formularului 
pe care-l completase. Se simţea stânjenit, ba chiar i se 
părea o tâmpenie să completeze numele prietenilor, preţul 
casei, dacă soţia lui avusese avorturi şi când anume. Îl 
abandonase. 

În acelaşi timp, îi fusese imposibil să nu revină la el în 
fiecare seară. 

Ispita de a-l demasca pe omuleţul cel lăudăros, de a vedea 
ce urma să se întâmple se dovedise irezistibilă în cele din 
urmă. 

Finalmente, expediase formularul completat prin poştă, 
punându-i un timbru obişnuit, fără să se mai sinchisească să 


verifice dacă nu cumva greutatea plicului necesita altă 
marcare. „Dacă îmi va fi returnat”, se gândise, „am 
terminato cu aiureala asta.” 

Plicul nu-i fusese returnat. 

Acum, privea în birou, dar acesta era pustiu. N-avea de 
ales decât să intre. 

Se auzi un clinchet de clopoțel. 

Bătrânul numerolog apăru dinapoia unei perdele. 

— Da? Ah. domnul Zebatinsky. 

— M-aţi ţinut minte? se strădui să surâdă fizicianul. 

— Oh, da. 

— Care este verdictul? 

Numerologul îşi încrucişă degetele noduroase. 

— Mai întâi, stimate domn, o mică pro. 

— Mica problemă a onorariului? 

— Am terminat treaba, domnule, şi merit banii respectivi. 

Zebatinsky nu ridică nici o obiecţie. Era pregătit să 
plătească. Dacă ajunsese până aici, ar fi fost o prostie să 
bată în retragere doar din cauza banilor. 

Numără cinci bancnote de zece dolari şi le împinse peste 
masă. 

— Deci? 

Numerologul numără şi el bancnotele, fără grabă, după 
care le introduse într-un sertar. 

— Cazul dumneavoastră a fost foarte interesant, începu el. 
V-aş sfătui să vă schimbaţi numele în Sebatinsky. 

— Seba. Cum se scrie? 

— S-e-b-a-t-i-n-s-k-y. 

Zebatinsky se holbă indignat. 

— Adică să-mi schimb inițiala? Să-l schimb pe „Z"într-un 
„S”? Atât? 

— Este suficient. Atâta timp cât modificarea este 
corespunzătoare, una minoră este mai sigură decât una 
majoră. 

— Dar în ce fel mi-ar putea afecta ea viitorul? 


— Ce-nseamnă un nume? întrebă încetişor numerologul. 
Nu vă pot răspunde la întrebarea asta, ci vă pot spune doar 
c-o va face cumva. Vă reamintesc că nu garantez rezultatul. 
Evident, dacă nu doriţi să operaţi modificarea, lăsaţi 
lucrurile aşa cum sunt. În cazul acesta, nu vă pot însă 
înapoia onorariul. 

— Şi ce să fac? întrebă Zebatinsky. Să le spun tuturor că 
numele meu începe cu „S”? 

— Vă sugerez să consultaţi un avocat. Schimbaţi-vă 
numele legal. El vă poate sfătui în privinţa detaliilor. 

— Şi cât va dura? Vreau să spun, după cât timp vor începe 
să se îmbunătăţească lucrurile pentru mine? 

— De unde să ştiu? Poate că niciodată. Poate chiar mâine. 

— Dar aţi văzut viitorul. Pretindeţi că l-aţi văzut. 

— Nu ca într-un glob de cristal. Nu, nu, domnule 
Zebatinsky. Calculatorul meu îmi oferă doar o serie de cifre. 
Vă pot recita probabilităţi, dar n-am văzut nici o imagine. 

Zebatinsky se întoarse şi părăsi iute biroul. Cincizeci de 
dolari ca să schimbe o literă! Cincizeci de dolari pentru 
Sebatinsky! Dumnezeule, ce nume! 

Mai rău decât Zebatinsky. 

XXX 

Dură aproape o lună până hotări să discute cu un avocat. 
Îşi repetă că oricând putea readuce numele la forma 
iniţială. „Să-mi acord o şansă”, îşi spuse. 

Ce naiba, nu exista nici o lege împotriva schimbării 
numelor! 

XXX 

Henry Brand parcurse dosarul pagină cu pagină, cu ochiul 
exersat al cuiva care activa de paisprezece ani în Siguranţă. 
Nu era nevoie să citească fiecare cuvinţel. Orice amănunt 
ciudat i-ar fi sărit în ochi. 

— Tipul mi se pare curat, declară el. 

EI însuşi era un individ curat, cu ten trandafiriu şi 
proaspăt spălat şi un început de burticică. Permanentul 
contact cu tot soiul de cusururi omeneşti, de la posibila 


ignoranță la posibila trădare, îl determinau să se spele 
frecvent. 

Locotenentul Albert Quincy, care-i adusese dosarul, era 
tânăr şi plin de responsabilitatea funcţiei de ofiţer de 
Siguranţă al Staţiei Hanford. 

— Dar de ce Sebatinsky? întrebă el. 

— De ce nu? 

— Pentru că mi se pare lipsit de sens. Zebatinsky este un 
nume străin şi, dacă mi-ar fi aparţinut, eu însumi l-aş fi 
schimbat în altul anglo-saxon. Dacă Zebatinsky ar fi 
procedat aşa, ar fi avut sens şi mi s-ar fi părut cât se poate 
de firesc. De ce însă a schimbat pe „Z” în „S”? Cred că ar 
trebui să aflăm ce motiv a avut. 

— L-a întrebat cineva în mod direct? 

— Bineînţeles, în cadrul unor conversații oarecare. M-am 
ocupat eu de asta. N-a zis decât că se săturase să fie ultimul 
la alfabet. 

— Pare o explicaţie logică, nu? 

— Pare, totuşi de ce nu şi-a schimbat numele în Sands, ori 
Smith, dacă dorea un „S”? Sau, dacă se săturase de „Z”, de 
ce n-a dus lucrurile până la capăt şi nu a adoptat un nume 
care să înceapă cu „A'? Un nume ca - să zicem - 

Aarons. 

— Nu-i îndeajuns de anglo-saxon, mormăi Brand. Nu 
există totuşi nimic care să-i fie pus în cârcă. Indiferent cât 
de bizară ar fi schimbarea numelui, ea nu constituie o 
acuzare la adresa nimănui. 

Locotenentul Quincy părea realmente nefericit. 

— Spune-mi, urmă Brand, există ceva anume care te 
tulbură? Ai tu ceva în 136 minte, o ipoteză, o teorie. Despre 
ce-i vorba? 

Locotenentul se încruntă. Sprâncenele lui blonde se 
apropiară şi buzele se subţiară. 

— La naiba, domnule, individul este rus! 

— Nu-i adevărat, este american de generaţia a treia. 

— Vreau să spun că are un nume de rus. 


Chipul lui Brand îşi pierdu moliciunea amăgitoare. 

— Greşit din nou, locotenente, este un nume polonez. 

Tânărul ridică iritat palmele în sus. 

— Tot aia-i! 

Brand, a cărui mamă se numise Wiszewski înainte de 
măritiş, izbucni: 

— Să nu spui asta niciodată unui polonez, locotenente! 

— Adăugă cu un aer mai gânditor: Cred că nici unui rus n- 
ar fi bine să i-o spui. 

— Domnule, răspunse Quincy roşu la faţă, voiam să vă 
spun că polonezii şi ruşii fac parte din alianţa răsăriteană. 

— "Toţi ştim lucrul ăsta. 

— Este posibil ca Zebatinsky, sau Sebatinsky, oricum doriţi 
să-i spuneţi, să aibă rude acolo. 

— Este american de generaţia a treia, aşadar, în cel mai 
rău caz, poate să aibă acolo veri de gradul doi. Care-i 
problema? 

— În sine, n-ar fi nici o problemă. Mulţi americani au rude 
îndepărtate în ţările alianţei răsăritene, dar Zebatinsky şi-a 
schimbat numele. 

— Continuă. 

— Poate că-ncearcă să abată atenţia. Poate că un văr de 
gradul doi de acolo urcă pe scara celebrităţii şi Zebatinsky 
al nostru se teme ca legătura să nu-i afecteze propriile sale 
şanse de avansare. 

— Modificarea numelui nu-l ajută cu nimic. lot văr de 
gradul doi rămâne. 

— Evident, dar evită să ne atragă atenţia asupra relaţiei 
de înrudire. 

— Tu ai auzit de vreun Zebatinsky din alianţa răsăriteană? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, nu poate fi prea celebru. Cum ar putea 
Zebatinsky al nostru să ştie despre el? 

— Poate că a păstrat legătura cu rudele. Chestia asta ar fi 
extrem de suspectă, ţinând seama de faptul că el este 
specialist în fizică nucleară. 


Brand parcurse din nou, metodic, dosarul. 

— Ipoteza ta este subţire, locotenente. Ba chiar atât de 
subţire încât e practic invizibilă. 

— Domnule, dumneavoastră puteţi oferi orice altă 
explicaţie în privinţa motivului pentru care şi-a schimbat 
numele în felul acesta? 

— Recunosc că nu pot. 

— Atunci, apreciez că trebuie să investigăm. Ar trebui să 
ne interesăm despre Zebatinsky-ii din alianţa răsăriteană şi 
să vedem dacă putem face vreo legătură. 

— Glasul lui Quincy se ridică uşor, de parcă îi venise altă 
idee. 

— Poate că şi-a schimbat numele ca să abată atenţia de la 
ei. Adică, pentru a-i proteja. 

— Impresia mea este că a reuşit exact contrariul. 

— Poate că nu-şi dă seama de lucrul acesta, dar intenţia lui 
a fost de a-şi proteja rudele. 

— Bine, suspină Brand, să începem o investigaţie. Dar 
dacă nu găsim nimic, locotenente, subiectul este închis. 
Lasă-mi dosarul. 

XXX 

Când informaţiile îi parveniră finalmente lui Brand, acesta 
uitase de locotenent şi de teoriile sale. Primind datele ce 
includeau şaptesprezece biografii a şaptesprezece cetăţeni 
ruşi şi polonezi cu numele de Zebatinsky, primul său gând 
fusese: Ce naiba-i asta? 

Apoi îşi amintise, blestemase în şoaptă şi începuse să 
citească. 

Totul începea în America. Marshall Zebatinsky (amprente) 
se născuse în Buffalo, statul New York (data, fişa din 
maternitate). Tatăl său se născuse tot în Buffalo, iar mama 
în Oswego, statul New York. Ambii bunici din partea tatălui 
se născuseră în Bialystok, Polonia (data intrării în Statele 
Unite, datele obţinerii cetăţeniei, fotografii). 

Cei şaptesprezece cetăţeni ruşi şi polonezi cu numele de 
Zebatinsky erau urmaşi ai unor persoane care, cu vreo 


cincizeci de ani în urmă, locuiseră în Bialystok sau în 
preajma aşezării respective. Era posibil să fi fost înrudiţi, 
totuşi informaţiile existente nu afirmau asta explicit. După 
Primul Război Mondial, statisticile din Europa răsăriteană 
cunoscuseră destule lacune. 

Brand parcurse toate biografiile Zebatinsky-ilor aflaţi în 
viaţă, încântat de modul amănunţit în care-şi făcuseră 
datoria serviciile secrete de informaţii. Se opri în dreptul 
uneia dintre ele şi fruntea netedă i se încreţi o dată cu 
ridicarea bruscă a sprâncenelor. Puse fişa respectivă 
deoparte şi continuă lectura. La sfârşit, strânse toate fişele 
în teanc, mai puţin cea selectată, şi le reintroduse în plicul 
lor. 

Privind biografia oprită, bătu cu o unghie atent îngrijită în 
tăblia mesei. 

În cele din urmă, şovăind, îl sună pe dr. Paul Kristow din 
Comisia pentru Energie Atomică. 

XXX 

Dr. Kristow ascultă totul cu o expresie impasibilă. 
Ocazional, ridică degetul 138 mic pentru a-şi atinge nasul 
proeminent şi a îndepărta un inexistent fir de praf. 

Avea părul grizonat, rar şi tuns scurt. La fel de bine ar fi 
putut umbla cu ţeasta rasă. 

— Nu, spuse el, n-am auzit de nici un rus Zebatinsky. Pe de 
altă parte, n-am auzit nici de americanul cu numele ăsta. 

— Ei bine, făcu Brand scărpinându-se la tâmplă, nu cred 
că-i vorba despre ceva serios, totuşi n-aş vrea să abandonez 
investigația aşa repede. Mă bate la cap un locotenent tânăr, 
şi ştiţi bine cum pot fi ăştia. Nu intenţionez să fac ceva care 
să-l determine să se adreseze unei comisii a Congresului. În 
plus, unul dintre ruşii pe care-i cheamă Zebatinsky, mai 
exact Mikhail Andreevici Zebatinsky, este specialist în fizică 
nucleară. Sigur că n-aţi auzit niciodată de el? 

— Mikhail Andreevici Zebatinsky? Nu. N-am auzit 
niciodată. 

Bineînţeles, asta nu-nseamnă nimic. 


— Aş fi putut spune că-i vorba despre o coincidenţă, dar 
ştiţi că ar fi fost niţel cam mult. Un Zebatinsky aici şi altul 
acolo, ambii specialişti în fizică nucleară. Cel de aici îşi 
schimbă brusc numele în Sebatinsky şi este chiar insistent 
în privinţa asta. Corijează imediat orice pronunție greşită. 
Repetă apăsat: „Numele meu începe cu S.” Totul se 
potriveşte cam prea bine, pentru ca locotenentul meu 
obsedat de spioni să nu-şi frece mâinile de încântare. O altă 
curiozitate este faptul că, acum un an, rusul Zebatinsky a 
dispărut de pe scenă. 

— L-au executat, zise sec dr. Kristow. 

— Este posibil. În mod obişnuit, aşa aş fi considerat, deşi 
ruşii nu-s mai proşti decât noi şi nu-i execută pe specialiştii 
în fizică nucleară. Există o altă explicaţie pentru care 
tocmai un specialist în fizică nucleară ar dispărea pe 
neaşteptate. Cred c-o ştiţi la fel de bine ca mine. 

— Cercetări strict secrete - bănuiesc că la asta vă referiţi. 
Despre asta ar putea fi vorba? 

— Dacă punem ipoteza lângă celelalte şi-i adăugăm teoria 
locotenentului, încep să-mi pun unele întrebări. 

— Daţi-mi biografia aceea. 

— Dr. Kristow luă fişa, o citi de două ori şi clătină din cap. 

— O să verific în Nuclear Abstracte, spuse el. 

— Colecţia Nuclear Abstracte acoperea un perete al 
cabinetului lui Kristow - teancuri de microfilme în cutiuţe 
atent ordonate. 

Fizicianul începu să examineze indicele de nume, în vreme 
ce Brand aşteptă cu toată răbdarea de care era capabil. 

— În ultimii şase ani, mormăi fizicianul, un Mikhail 
Zebatinsky a contribuit, ca autor sau coautor, la şase-şapte 
articole apărute în publicaţiile 139 ruseşti. O să văd 
rezumatele lucrărilor şi poate că reuşim să deducem ceva 
pe baza lor. Eu unul mă-ndoiesc. 

Selectorul extrase microfilmele cerute, iar Kristow le 
ordonă cronologic şi începu să le examineze. Treptat, o 
expresie de concentrare ciudată îi apăru pe chip. 


— Curios! exclamă el. 

— Ce anume? 

Kristow se lăsă pe spate în scaun. 

— Prefer să nu vă spun deocamdată. Îmi puteţi face rost 
de o listă cu toţi specialiştii ruşi în fizică nucleară care au 
dispărut din viaţa publică în ultimul an? 

— Aţi găsit ceva? 

— Nu tocmai. Adică, dacă m-aş fi uitat la un singur articol, 
n-aş fi văzut mare lucru, dar văzându-le pe toate şi ştiind că 
individul acesta poate activa întrun program de cercetare 
strict secret, la care se adaugă şi bănuielile dumneavoastră. 

— Ridică din umeri: Nimic important. 

— Aş prefera să-mi spuneţi la ce vă gândiţi, rosti Brand. 
Dacă greşim ceva, s-o facem împreună. 

— Dacă aşa consideraţi. Este posibil ca individul să se fi 
apropiat de ceva important în problema reflecţiei razelor 
gama. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Dacă s-ar obţine un ecran care să reflecte razele gama, 
atunci s-ar putea construi adăposturi individuale împotriva 
prafului radioactiv, care constituie adevăratul pericol. O 
bombă atomică poate distruge un oraş, dar praful 
radioactiv poate ucide lent populaţia de pe o suprafaţă de 
mii de kilometri pătraţi. 

— Noi efectuăm cercetări în direcţia aceasta? întrebă 
imediat Brand. 

— Nu. 

— Aşadar, dacă ruşii reuşesc să pună la punct apărarea 
populaţiei înaintea noastră, vor putea distruge complet 
Statele Unite, cu costul, să zicem, a zece oraşe de-ale lor. 

— Asta într-un viitor destul de îndepărtat. Totuşi, de ce ne 
agităm în aşa măsură? Toată teoria aceasta a pornit de la 
faptul că un om a modificat o literă din numele său. 

— Perfect, sunt paranoic! aprobă Brand. Totuşi, nu mă 
opresc aici. Nu, nu! 


O să vă fac rost de lista fizicienilor ruşi care au dispărut, 
chiar dacă pentru asta va trebui să plec la Moscova. 

XXX 

Făcu rost de listă şi parcurseră toate lucrările publicate de 
fizicienii respectivi. Convocară o şedinţă plenară a Comisiei, 
apoi a tuturor somităţilor 140 americane în fizica atomică. 
În cele din urmă, dr. Kristow încheie o întrunire care ţinuse 
toată noaptea şi la care participase, o vreme, însuşi 
Preşedintele. 

Brand îl aştepta afară. Amândoi arătau obosiţi şi traşi la 
faţă. 

— Ei bine? întrebă Brand. 

Kristow încuviinţă din cap. 

— Majoritatea sunt de acord. Unii au dubii, dar 
majoritatea sunt de acord. 

— Dar dumneavoastră? Sunteţi sigur? 

— Sunt departe de a fi sigur, totuşi îmi vine mai uşor să 
cred că ruşii lucrează la realizarea unui ecran împotriva 
razelor gama, decât să cred că toate datele pe care le-am 
descoperit n-au nici o legătură între ele. 

— S-a decis că vom începe şi noi cercetări în direcţia 
respectivă? 

— Da. 

— Kristow îşi trecu palma peste părul scurt şi ţepos. 

— Ne vom concentra toate forţele. Cunoscând articolele 
semnate de fizicienii care au dispărut, le putem călca pe 
urme. Putem chiar să le-o luăm înainte. Evident, ruşii vor 
afla că am demarat cercetările. 

— N-au decât, n-au decât. În felul acesta, nu vor cuteza să 
atace. Nu văd nici un câştig în a sacrifica zece oraşe de-ale 
noastre doar ca să distrugem zece de-ale lor. dacă atât noi, 
cât şi ei suntem protejaţi. 

— Totuşi, nu vrem ca ei să afle prea repede. Ce se va 
întâmpla cu americanul Sebatinsky-Zebatinsky? 

Brand clătină solemn din cap. 


— Deocamdată, nu se poate face absolut nici o legătură 
între el şi cele descoperite. Ce naiba, am răscolit totul! 
Evident, sunt de acord cu dumneavoastră. Tipul ocupă 
actualmente o poziţie delicată şi nu ne putem îngădui să-l 
menţinem acolo, chiar dacă ar fi imaculat. 

— Pe de altă parte, nu putem nici să-l dăm afară pur şi 
simplu, pentru că ruşii vor începe să-şi pună întrebări. 

— Aveţi altă sugestie? 

Mergeau pe coridorul lung, spre ascensor, în pustietatea 
de la ora patru dimineaţa. 

— l-am examinat activitatea, spuse Kristow. Este un individ 
capabil, chiar peste medie, şi nici nu-i încântat de postul de 
aici. Nu are temperamentul necesar muncii în echipă. 

— Deci? 

— Pe de altă parte, posedă calităţile necesare în 
învăţământ. Dacă putem aranja ca o universitate 
importantă să-i ofere un loc în catedra de fizică, cred că l-ar 
accepta fericit. Există destule domenii nesecrete în care să 
cerceteze, l-am putea menţine sub supraveghere şi ar 
reprezenta un pas firesc. Poate că ruşii nu vor începe să-şi 
pună întrebări. 

— Este o idee, aprobă Brand. Ba chiar mi se pare 
interesantă. O să-l 141 informez pe şeful meu. 

Intrară în ascensor şi Brand căzu pe gânduri. Ce final 
pentru ceea ce începuse cu inițiala unui nume! 

XXX 

Marshall Sebatinsky de-abia putea vorbi. 

— Jur că nu-mi dau seama cum de s-a putut întâmpla, îi 
spuse soţiei sale. 

N-aş fi crezut că mă puteau deosebi de un detector de 
mezoni din laborator. 

Dumnezeule, Sophie, gândeşte-te - Asistent Universitar de 
Fizică la Princeton! 

— Crezi că motivul a fost comunicarea ta de la ultima 
întrunire APS? 


— Nu cred. A fost o lucrare lipsită de orice interes, după 
ce toţi din secţie îşi luaseră din ea datele interesante. 

— Pocni din degete. 

— Cred că Princeton mă urmărea mai de mult. Asta-i! Ţii 
minte formularele alea pe care le-am completat în ultimele 
şase luni, interviurile alea misterioase. Pe cuvântul meu, 
începusem să cred că mă suspectau de cine ştie ce 
activitate subversivă. În realitate, era o investigaţie 
Princeton. Ştii cât de meticuloşi sunt tipii. 

— Poate că motivul l-a constituit numele tău, zise Sophie. 
Mă refer la modificare. 

— Să mă vezi de-acum! Nu-mi va mai dicta nimeni ce să 
fac. Voi fi recunoscut ca atare. Dacă am ocazia să lucrez 
fără. 

— Se opri şi se întoarse spre femeie. 

— Numele meu?! Te referi la „S”. 

— N-ai căpătat oferta decât după ce l-ai schimbat, nu-i 
aşa? 

— Ehe, la mult timp după aceea. Nu, asta-i numai o 
coincidenţă. [i-am mai zis, Sophie, am aruncat pe fereastră 
cincizeci de dolari numai ca să-ţi fac ţie plăcere. Doamne, 
cât de stupid m-am simţit toate lunile astea, insistând 
asupra „S"-ului! 

Sophie adoptă imediat o poziţie defensivă. 

— Eu nu te-am silit s-o faci. Ţi-am sugerat numai, dar n-am 
insistat. Să nu spui c-a fost vina mea. În plus, lucrurile au 
ieşit bine. Sunt sigură că motivul a fost schimbarea 
numelui. 

— Asta-i chiar o superstiție, surâse indulgent bărbatul. 

— Nu-mi pasă cum îi spui, dar să nu-ţi mai schimbi numele 
din nou. 

— Oricum, n-aş fi făcut-o. M-am chinuit în aşa hal să-i oblig 
să-mi pronunţe numele cu „S”, încât n-aş mai rezista să-i 
conving să revină la vechea pronunție. Poate c-ar fi mai bine 
să-l schimb în Jones, ce crezi? 

Izbucni într-un râs aproape isteric. 


— Te rog să-l laşi aşa cum este! se încruntă Sophie. 

— Bine, bine, doar am glumit. Uite ce-i, săptămâna viitoare 
o să trec pe la moşul ăla, o să-i zic că totul a mers bine şi-o 
să-i mai dau zece dolari. Eşti 142 mulţumită? 

Se simţi suficient de fericit ca să se ţină de cuvânt. De data 
aceasta, nu recurse la nici o deghizare. Purtă ochelarii şi 
hainele obişnuite şi se lipsi de pălărie. 

Ba chiar fredona vesel în vreme ce se apropie de uşa 
numerologului şi păşi în lateral, permiţând unei femei cu o 
expresie posacă să poată trece pe lângă el cu un cărucior 
pentru gemeni. 

Apăsă clanţa, dar uşa era încuiată. 

Acum, privind fereastra, văzu că dispăruse cartonaşul ce 
anunţa „Numerologie”. În locul lui se lăfăia o hârtie care 
începuse să se îngălbenească şi să se îndoaie la colţuri, pe 
care scria „De închiriat”. 

Sebatinsky ridică din umeri. Asta era situaţia. El încercase 
să facă ceea ce se cuvenea. 

XXX 

Fericit că scăpase de excrescenţa corporală, Haround 
ţopăia vesel, iar vortexurile lui energetice străluceau cu un 
purpuriu-palid pe hiperkilometri cubici. 

Mestack era retras, cu vortexurile aproape o sferă de 
lumină în hiperspaţiu. 

— Încă n-am calculat. 

— Haide, fă-o o dată! Rezultatele nu se schimbă, chiar 
dacă întârzii. Brr, ce uşurare să revii la energia pură! Am 
stat un microciclu într-un corp material - şi încă într-unul 
aproape epuizat. Dar a meritat, ca să-ţi demonstrez! 

— Bine, încuviinţă Mestack, sunt de acord că ai oprit un 
război nuclear pe planetă. 

— Înseamnă sau nu un efect de clasă A? 

— Sigur că-i un efect de clasă A. 

— Perfect! Acum, verifică şi vezi dacă nu l-am obţinut 
folosind un stimul de clasă FE. Am schimbat o literă dintr-un 
nume. 


— Cum?! 

— Ce mai contează? Ai toate detaliile acolo. Le-am 
sintetizat pentru tine. 

— Cedez, rosti şovâielnic Mestack. Un stimul de clasă F! 

— Deci, am câştiga! Recunoaşte! 

— Nici unul dintre noi nu va câştiga, când va afla Străjerul. 

Haround, care fusese un bătrân numerolog pământean şi 
încă nu-şi revenise din uşurarea de a fi scăpat de 
întruparea respectivă, spuse: 

— Când am făcut pariul, n-aveai grija asta. 

— Nu te crezusem atât de nebun încât să-l pui în aplicare. 

— Pe entropie! Şi apoi, de ce-ţi faci griji? Străjerul nu va 
detecta niciodată un stimul de clasa FE. 

— Poate că nu, dar va detecta cu siguranţă un efect de 
clasa A. 

Corporealele vor exista pe acolo şi după o duzină de 
microcicli. Străjerul le va remarca. 

— Necazul cu tine, Mestack, este că nu vrei să-ţi achiţi 
datoria. Tragi de timp. 

— O s-o plătesc. Aşteaptă însă până ce Străjerul va afla că 
am lucrat la o problemă neautorizată şi am efectuat o 
schimbare nepermisă. Evident, dacă. - 

Amuţi. 

— Bine, zise Haround, o s-o readucem la starea iniţială. El 
n-o să-şi dea seama niciodată. 

Tiparele energetice ale lui Mestack străluceau viclene. 

— Dacă vrei să nu-şi dea seama, o să ai nevoie de alt stimul 
de clasă FE. 

Haround şovăi. 

— O pot face. 

— Mă-ndoiesc. 

— Aş putea. 

— Vrei să pariem şi-n privinţa asta? 

Radiațiile lui Mestack începuseră să jubileze. 

— Cum să nu! fu convins Haround. O să repun 
corporealele în starea iniţială, iar Străjerul nu va cunoaşte 


niciodată diferenţa. 

Mestack îşi exploată imediat avantajul. 

— Atunci, anulăm primul pariu şi triplăm miza în al doilea. 

Aţâţarea produsă de sporirea câştigului îl prinse şi pe 
Haround. 

— De acord. Triplăm miza. 

— Batem palma, atunci! 

— Batem! 

ULTIMA ÎNTREBARE. 

Ultima întrebare a fost formulată pentru întâia oară, pe 
jumătate în glumă, în ziua de 21 mai 2061, într-un moment 
când omenirea păşea spre lumină. 

Întrebarea a apărut ca urmare a unui pariu pus pe cinci 
dolari la beţie şi faptele s-au petrecut după cum urmează: 

Alexander Adell şi Bertram Lupov erau doi dintre 
credincioşii slujitori ai lui Multivac. Ei cunoşteau mai bine 
decât oricare altă fiinţă omenească ce anume se ascundea 
înapoia fațadei reci, clicăitoare şi pâlpâitoare - care se 
întindea pe mulţi kilometri - a giganticului calculator. 
Aveau, cel puţin, o noţiune despre planul general de relee şi 
circuite care crescuseră cu mult dincolo de punctul în care 
un singur om ar fi putut pricepe totul în mod exact. 

Multivac se autoregla şi autocorecta. Trebuia s-o facă, 
întrucât nimic omenesc n-ar fi putut să-l regleze şi să-l 
corecteze suficient de rapid, sau măcar acceptabil. De 
aceea, Adell şi L.upov se ocupau doar superficial de 
monstruosul gigant, însă pe cât de bine o puteau face nişte 
oameni. Introduceau date, adaptau întrebările la 
necesităţile sale şi traduceau răspunsurile oferite. Cu 
siguranţă, ei şi toţi cei aidoma lor aveau tot dreptul să se 
înfrupte din gloria lui Multivac. 

De câteva decenii, Multivac proiectase navele spaţiale şi 
calculase traiectoriile ce-i permiseseră omului să ajungă pe 
Lună, Marte şi Venus, dar resursele sărace ale Pământului 
nu putuseră susţine expediţii şi dincolo de aceste corpuri 
cereşti. Zborurile lungi necesitau prea multă energie. 


Pământul îşi exploata cărbunele şi uraniul cu tot mai multă 
eficienţă, însă şi zăcămintele respective erau finite. 

Treptat, Multivac învățase destule ca să răspundă mai 
precis la întrebări profunde, iar la 14 mai 2061 ceea ce 
fusese teorie devenise fapt împlinit. 

Energia Soarelui fusese stocată, convertită şi utilizată 
direct la scară planetară. Pe întregul Pământ, cuptoarele cu 
cărbuni şi centralele de fisiune a uraniului fuseseră oprite şi 
se acţionase comutatorul care conecta planeta cu o staţie 
spaţială cu diametrul de 1,5 kilometri, aflată pe orbită în 
jurul Pământului, la jumătatea distanţei până la Lună. 
Acum, toată aparatura de pe Pământ funcţiona pe baza 
razelor invizibile de energie solară. 

— Şapte zile nu fuseseră îndeajuns pentru a diminua vâlva 
stârnită de eveniment, totuşi Adell şi Lupov izbutiseră în 
cele din urmă să evadeze de la îndatoririle lor şi să se 
întâlnească, în tihnă, într-un loc unde nimănui nu i-ar fi 
trecut prin minte să-i caute - în pustiile încăperi subterane, 
pe unde se obținea acces la porţiuni din uriaşul corp al lui 
Multivac. Lipsit de intervenţii exterioare, relaxându-se şi 
sortându-şi datele cu clicăituri leneşe, Multivac îşi meritase 
de asemenea vacanţa aceea, iar băieţii erau întru totul de 
acord. Nu avuseseră nici o intenţie - cel puţin la început - 
de a i-o disturba. 

Aduseseră cu ei o sticlă şi singura lor grijă de moment 
fusese de a se 145 destinde în tovărăşia acesteia. 

— Este uluitor când stai să te gândeşti, zise Adell. 
(Învârtea încetişor cu o baghetă de sticlă prin pahar, 
privind cubuleţele de gheaţă ce se înghesuiau s-o atingă, şi 
pe chipul său lătăreţ se zăreau cute de oboseală). Acum 
avem pe gratis toată energia pe care o vom putea utiliza 
vreodată! Dacă am dori s-o exploatăm, ne-ar ajunge să 
topim întregul Pământ într-o picătură uriaşă de fier lichid 
impur, fără să simţim că am fi cheltuit vreun pic. Avem toată 
energia pe care am putea s-o folosim vreodată, pe vecie. 


Lupov îşi lăsă capul pe un umăr. Făcea gestul acesta când 
dorea să contrazică pe cineva, iar acum dorea să 
contrazică, pe de o parte fiindcă el trebuise să aducă 
gheaţa şi paharele. 

— Nu chiar pe vecie, rosti el. 

— La dracu”, aproape pe vecie. Până se consumă Soarele. 

— Asta nu-nseamnă „pe vecie”. 

— Bine, bine, miliarde şi miliarde de ani. Poate chiar 
douăzeci de miliarde de ani. Eşti mulţumit? 

Lupov îşi trecu degetele prin părul care începuse să i se 
rărească, parcă pentru a se reasigura că-i mai rămăsese 
ceva, şi sorbi din pahar. 

— Douăzeci de miliarde de ani nu înseamnă „pe vecie”. 

— Oricum, va dura mult după moartea noastră, de acord? 

— La fel vor dura zăcămintele de cărbune şi uraniu. 

— Aşa-i, dar acum putem să cuplăm la Staţia Solară orice 
navă spaţială, ca să facă ruta Pământ-Pluto de un milion de 
ori, fără să-şi facă griji vreodată din cauza combustibilului. 
Asta n-ai putea face cu cărbune şi uraniu. Dacă nu mă crezi, 
întreabă-l pe Multivac. 

— Nu trebuie să-l întreb pe Multivac. O ştiu şi eu. 

— Atunci, nu mai tot critica lucrurile pe care le-a făcut 
Multivac pentru noi! se enervă Adell. A făcut numai bine. 

— Cine-a zis că n-ar fi făcut bine? Eu spun doar că un 
soare nu va dura pe vecie. Nimic altceva. Suntem în 
siguranţă pentru douăzeci de miliarde de ani, dar apoi ce se 
va petrece? 

— Lupov îndreptă un deget nesigur spre celălalt. 

— Şi să nu-mi zici c-o să ne cuplăm la alt soare! 

O vreme, domni tăcerea. Adell ducea paharul la buze doar 
ocazional, iar ochii lui Lupov se închiseră lent. Cei doi 
făcuseră o pauză de odihnă. Apoi, Lupov deschise brusc 
ochii. 

— Te gândeşti c-o să ne cuplăm la alt soare, când al nostru 
îşi va încheia existenţa? 

— Eu muncesc, eu nu gândesc. 


— Ba gândeşti, însă necazul cu tine e că stai cam prost cu 
logica. Eşti ca individul ăla care a fost surprins de o aversă 
neaşteptată şi a fugit spre un pâlc de 146 arbori, ca să-şi 
caute adăpost. Nu-şi făcea nici un fel de griji, ştii, deoarece 
se gândise că dacă ploaia va răzbi printr-un copac, se va 
putea muta sub altul. 

— Am înţeles, zise Adell, nu-i nevoie să tipi. Când soarele 
nostru va dispărea, vor fi dispărut şi celelalte stele. 

— Al naibii să fiu dacă nu vor dispărea! mormăi Lupov. 
Totul a avut un început în explozia cosmică originară, când 
o fi fost ea, şi totul va avea un sfârşit când toate stelele îşi 
vor consuma combustibilul intern. Unele ard mai repede 
decât altele. Păi, alea gigante nu vor dura nici o sută de 
milioane de ani. Soarele nostru va dura douăzeci de 
miliarde de ani şi poate că piticele vor dura o sută de 
miliarde de ani. Dar peste un trilion de ani, să zicem, totul 
va fi în beznă. Entropia trebuie s-atingă nivelul maxim, asta- 
i! 

— Ştiu totul despre entropie, preciză demn Adell. 

— Ştii pe naiba! 

— Ştiu la fel de multe ca tine. 

— Atunci, ştii că totul se va stinge într-o bună zi. 

— Da, ştiu. Cine zice că nu va fi aşa? 

— Tu, prostovane! Tu ai zis că avem toată energia care ne 
trebuie, pe vecie. Tu ai zis „pe vecie”. 

Fu rândul lui Adell să-l contrazică. 

— Poate că-ntr-o bună zi vom putea reface totul, spuse el. 

— Niciodată. 

— De ce nu? Cândva. 

— Niciodată. 

— la-ntreabă-l pe Multivac. 

— Întreabă-l tu. Punem prinsoare? Pe cinci dolari c-o să 
răspundă că nu se poate. 

Adell era îndeajuns de cherchelit ca să încerce şi, în 
acelaşi timp, îndeajuns de treaz ca să poată formula o 
întrebare coerentă: „Va putea vreodată omenirea, fără să-şi 


cheltuiască toată energia, să readucă Soarele la 
splendoarea tinereţii sale, chiar după ce ela murit de 
bătrâneţe?” 

Probabil că întrebarea putea fi formulată şi mai simplu: 
„Cum poate fi redusă masiv entropia Universului, pentru a 
reveni la nivelul iniţial?” Multivac încremeni şi amuţi. 
Pâlpăiturile lente ale ledurilor sale încetară, clicăiturile 
îndepărtate ale releelor nu se mai auziră. 

Apoi, tocmai când tehnicienii, alarmaţi, simțeau că nu-şi 
mai pot reţine răsuflarea, imprimanta calculatorului învie 
brusc. Şase cuvinte fură tipărite: DATE INSUFICIENTE 
PENTRU UN RĂSPUNS CORECT. 

— Pariul cade, şopti Lupov. 

Plecară grăbiţi. 

A doua zi dimineaţă, cu capetele pulsând dureros de 
mahmureală şi cu 147 gurile îmbâăcsite de alcool, cei doi 
uitaseră cu totul de incident. 

XXX 

Jerrodd, Jerrodine şi Jerrodette I şi II priveau imaginea 
înstelată care se modifica în videoplat, pe măsură ce 
trecerea prin hiperspaţiu se desfăşura pe durata ei 
atemporală. Brusc, pulberea scânteietoare de stele lăsă loc 
în centrul ecranului unui singur corp cosmic strălucitor. 

— Ăsta-i X-23, rosti Jerrodd cu convingere. Mâinile sale 
subţiri i se încleştară strâns la spate şi încheieturile 
falangelor se albiră. Surioarele Jerrodette avuseseră parte 
de prima lor trecere prin hiperspaţiu şi erau extrem de 
conştiente de senzaţia momentană de înăuntru-afară. Îşi 
înăbuşiră chicotelile şi se fugăriră nebuneşte în jurul mamei 
lor, intonând: 

— Am ajuns la X-23, am ajuns la X-23, am ajuns. 

— Linişte, copii! le potoli Jerrodine. Eşti sigur, Jerrodd? 

— Cum să nu fiu sigur? replică el privind în sus către 
proeminenţa metalică de pe plafon, care străbătea cabina 
pe toată lungimea ei, intrând printr-un perete şi dispărând 


în peretele opus. De fapt, parcurgea întreaga navă, de la un 
capăt la celălalt. 

— Jerrodd nu ştia mare lucru despre tubul gros de metal - 
doar că se numea Microvac şi că oricine dorea i putea pune 
întrebări. Chiar dacă nu-l întreba nimeni, el avea misiunea 
de a pilota nava spre destinaţia prestabilită, de a se 
alimenta cu energie de la diversele Staţii Energetice 
Subgalactice şi de a calcula ecuaţiile pentru salturile 
hiperspaţiale. 

Jerrodd şi familia sa trebuiau doar să aştepte ajungerea la 
destinaţie, locuind în cabinele confortabile ale navei. 

Odată, cineva îi spusese lui Jerrodd că terminația „ac” a lui 
Microvac ar fi fost acronimul pentru „analog computer” în 
engleza veche, dar bărbatul se afla pe punctul de a uita şi 
acest detaliu. 

Privind videoplatul, ochii Jerrodinei se umeziră. 

— Nu mă pot stăpâni, murmură ea. Mă simt ciudat să 
părăsesc Pământul pentru totdeauna. 

— Nu înţeleg motivul! replică Jerrodd. Acolo nu aveam 
nimic, iar pe X-23 vom avea de toate. Nu vei fi singură. Nu 
vei fi un pionier al spaţiului. Pe planetă trăiesc deja peste un 
milion de oameni. Dumnezeule, stră-strănepoţii noştri vor 
căuta planete noi, pentru că X-23 va fi suprapopulată! 

— După o pauză, adăugă: Îţi spun, după cum evoluează 
explozia demografică, avem mare noroc că zborul 
interstelar a fost pus la punct de calculatoare. 

— Ştiu, ştiu, încuviinţă femeia fără chef. 

Jerrodette I interveni prompt. 

— Microvacul nostru e cel mai bun Microvac din lume. 

— Şi eu cred la fel, aprobă Jerrodd ciufulindu-i părul. 

— Era într-adevăr plăcut să ai Microvacul tău, iar Jerrodd 
era încântat că făcea parte din generaţia sa şi nu din alta. 
Pe vremea tinereţii tatălui său, singurele calculatoare erau 
nişte maşini imense, care acopereau sute de kilometri 
pătraţi. Pe o planetă exista un singur calculator, care se 
numea chiar aşa - „Planetar AC”. 


Timp de o mie de ani, crescuseră mereu în dimensiuni, 
pentru ca apoi, aproape peste noapte, tehnologia să se 
perfecţioneze. În locul tranzistoarelor, apăruseră valvele 
moleculare, astfel că până şi cel mai întins Planetar AC 
ocupa acum doar jumătate din volumul unei nave spaţiale. 

Jerrodd simţi un fior de satisfacţie, aşa cum se petrecea ori 
de câte ori se gândea că propriul său Microvac era de 
nenumărate ori mai complex decât străvechiul şi primitivul 
Multivac, cel care îmblânzise primul Soarele, şi aproape la 
fel de complex ca Planetar AC-ul Pământului (cel mai mare 
dintre toate), care rezolvase primul problema călătoriei 
hiperspaţiale şi făcuse posibil zborul spre stele. 

— Atâtea stele şi atâtea planete! suspină Jerrodine 
pierdută în propriile ei gânduri. Bănuiesc că familiile vor 
porni de-a pururi spre noi planete, aşa cum facem noi 
acum. 

— Nu chiar de-a pururi, surâse Jerrodd. Într-o bună zi, 
totul va înceta, dar asta de-abia peste miliarde de ani. Peste 
multe miliarde de ani. Până şi stelele se sting, nu ştii? 
Entropia trebuie să crească. 

— Ce-i aia entropie, tăticule? piui Jerrodette II. 

— Entropia, dulceaţa mea, este un cuvânt care descrie 
cum se opreşte Universul. În cele din urmă, totul se 
opreşte, ştii, aşa cum s-a întâmplat cu roboţelul tău 
vorbitor. 

— Dar nu poţi pune baterii noi, cum i-ai pus roboţelului? 

— Bateriile sunt chiar stelele, scumpa mea. Dacă stelele se 
sting, nu mai există baterii. 

Imediat, Jerrodette I începu să plângă: 

— Nu le lăsa, tăticule! Nu lăsa stelele să se stingă! 

— Uite ce-ai făcut! şuieră Jerrodine nervoasă. 

— De unde să fi ştiut c-o să se sperie? mormăi Jerrodd. 

— Întreabă-l pe Microvac! se tângui Jerrodette I. Întreabă- 
I cum se aprind din nou stelele! 

— Haide, fă-o! îl îmboldi Jerrodine. Aşa se vor linişti. 


Jerrodette II începuse şi ea să se smiorcăie. Jerrodd ridică 
din umeri. 

— Gata, gata, scumpetelor! O să-l întreb pe Microvac ce 
trebuie făcut. Nu vă temeţi - el o să ne dea răspunsul. 

ÎI întrebă pe Microvac şi adăugă iute: 

— Răspuns imprimat. 

Luând banda îngustă de celufilm, Jerrodd rosti vesel: 

— Vedeţi, Microvac spune că se va îngriji de toate, când va 
veni clipa, aşa că nu trebuie să vă speriaţi. 

— Iar acum, copii, zise Jerrodine, e timpul să vă culcaţi. În 
curând vom ajunge în noul nostru cămin. 

Înainte de a distruge celufilmul, Jerrodd reciti răspunsul 
lui Microvac: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN 
RĂSPUNS CORECT. Ridică din nou din umeri şi privi pe 
videoplat. X-23 se apropia tot mai mult. 

XXX 

VJ-23X de Lameth privi în adâncurile întunecate ale hărţii 
galactice tridimensionale la scară mică şi spuse: 

— Mă întreb dacă nu cumva e ridicol să fim atât de 
preocupaţi de această problemă. 

MQ-17J] de Nicron clătină din cap. 

— Nu cred. Ştii bine că, la actuala rată a expansiunii, 
galaxia se va popula în cinci ani. 

Amândoi păreau a avea în jur de douăzeci de ani, erau 
înalţi şi cu corpuri perfecte. 

— Cu toate acestea, zise VJ-23X, ezit să înaintez Consiliului 
Galactic un raport pesimist. 

— Eu nici nu mă gândesc la alt tip de raport. Pune-i niţel în 
mişcare. 

Trebuie să-i punem în mişcare. 

V]J-23X suspină. 

— Spaţiul este infinit. O sută de miliarde de galaxii 
aşteaptă să fie colonizate. Mai multe chiar! 

— O sută de miliarde nu este un număr infinit şi, cu 
trecerea timpului, devine tot mai puţin infinit. Gândeşte-te! 
Acum douăzeci de mii de ani, omenirea a soluţionat 


problema utilizării energiei stelare, iar peste numai câteva 
secole a devenit posibilă călătoria interstelară. Omenirea a 
avut nevoie de un milion de ani ca să populeze o planetă 
micuță, iar apoi doar de cincisprezece mii de ani ca să 
populeze restul galaxiei. Actualmente, populaţia se 
dublează la fiecare zece ani. 

— Pentru asta, îl întrerupse VJ-23X, putem mulţumi 
imortalităţii. 

— Perfect. Imortalitatea există şi trebuie luată în seamă. 
Recunosc că ea are şi partea aceasta mai puţin convenabilă. 
Galactic AC ne-a rezolvat multe probleme dar, stopând 
îmbătrânirea şi desfiinţând moartea, a distrus toate 
celelalte soluţii pe care le găsise. 

— Presupun, totuşi, că n-ai dori să renunţi la viaţa. 

— Câtuşi de puţin, o lăsă mai moale MQ-17J. Nu încă. Nu 
sunt îndeajuns de bătrân. Tu câţi ani ai? 

— Două sute douăzeci şi trei. Dar tu? 

— N-am ajuns nici la două sute. Să revenim însă la ideea 
mea. Populaţia se dublează la fiecare zece ani. După ce vom 
umple galaxia aceasta, următoarea va fi populată în zece 
ani. Încă zece ani şi vom fi populat alte două. Peste un 
deceniu - patru. Într-o sută de ani, vom fi populat o mie de 
galaxii. Într-o mie de ani, un milion de galaxii. În zece mii de 
ani, întregul Univers cunoscut. Ce se va întâmpla după 
aceea? 

— O problemă secundară, spuse VJ-23X, este cea a 
transportului. Mă întreb câte unităţi energetice solare vor fi 
necesare pentru a deplasa galaxii de indivizi dintr-o galaxie 
în următoarea? 

— O întrebare foarte pertinentă. Deja, omenirea consumă 
anual două unităţi energetice solare. 

— lar majoritatea energiei respective este pur şi simplu 
irosită. La urma urmelor, propria noastră galaxie emite 
anual o mie de unităţi energetice solare, dintre care noi 
utilizăm doar două. 


— De acord, însă chiar şi cu o eficienţă de sută la sută, nu 
facem altceva decât să amânăm inevitabilul. Necesarul 
nostru energetic creşte în progresie geometrică - chiar mai 
rapid decât populaţia. Vom epuiza energia înainte de a 
rămâne fără galaxii colonizabile. E o problemă interesantă. 
O problemă foarte interesantă. 

— Va trebui să construim stele noi, din gazul interstelar. 

— Sau din căldura disipată? întrebă ironic MQ-17]. 

— Poate că există o modalitate de inversare a entropiei. Ar 
trebui să-l întrebăm pe Galactic AC. 

V]-23X nu vorbise cu toată seriozitatea, dar MQ-17] îşi 
scoase din buzunar contactorul AC şi-l aşeză pe masă. 

— Sunt gata să-ntreb, spuse el. Este ceva cu care rasa 
umană va trebui să se confrunte într-o bună zi. 

Privi încruntat micuțul contactor AC. Era un cubuleţ cu 
latura de trei centimetri, conectat prin hiperspaţiu cu 
marele Galactic AC, care slujea întreaga omenire. 
Contactorul însuşi făcea parte din Galactic AC. 

MQ-17] rămase câteva clipe pe gânduri, întrebându-se 
dacă într-o bună zi a vieţii sale nemuritoare avea să-l poată 
vedea Galactic AC. Acesta era de-a dreptul o planetă, una 
micuță, o plasă de raze de forţă ce ţineau materia, în 
interiorul căreia fluxuri de submezoni înlocuiseră 
primitivele valve moleculare. În ciuda funcţionării sale 
subeterice, Galactic AC avea un diametru de peste trei sute 
de metri. 

— Poate entropia să fie inversată? întrebă brusc MO-17] în 
contactor. 

VJ-23X îl privi surprins. 

— Auzi. de fapt, n-am vrut cu adevărat să-ntrebi asta. 

— De ce nu? 

— Amândoi ştim că entropia nu poate fi inversată. Nu poţi 
să reclădeşti un copac ars din fumul şi cenuşa rămase. 

— Aveţi copaci pe planeta ta? 

Răspunsul lui Galactic AC îi făcu să tresară şi să păstreze 
tăcere. Vocea se auzi subţire şi melodioasă din contactor: 


DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT. 

— Ai văzut? făcu VJ-23X. 

Ca atare, cei doi reveniră la problema raportului pe care 
trebuiau să-l prezinte Consiliului Galactic. 

XXX 

Mintea lui Zee Prime cuprinse noua galaxie, prea puţin 
interesată de nenumăratele spirale de stele ce o alcătuiau. 
O galaxie pe care n-o mai văzuse până atunci. Avea oare să 
le vadă pe toate? Erau atât de multe, fiecare cu propria ei 
încărcătură umană. O încărcătură mai degrabă pasivă. Într- 
o măsură tot mai mare, adevărata esenţă a omului se afla 
aici, în spaţiu. 

Minţi, nu corpuri! Corpurile nemuritoare rămâneau pe 
planete, menținute vreme de eoni în anabioză. Uneori, ele 
erau trezite pentru a efectua activităţi fizice, dar asta se 
întâmpla tot mai rar. Puţini indivizi noi se năşteau ca să se 
alăture mulţimii incredibile, dar ce importanţă avea? În 
Univers, exista prea puţin loc pentru indivizi noi. 

Zee Prime fu deşteptat din reverie, întâlnind tentaculele 
ceţoase ale altei minţi. 

— Sunt Zee Prime, spuse el. Tu cine eşti? 

— Sunt Dee Sub Wun. Din ce galaxie eşti? 

— Noi îi spunem doar Galaxia. Dar tu din ce galaxie eşti? 

— Şi noi o numim pe a noastră Galaxia. Toţi oamenii 
numesc galaxia lor pur şi simplu Galaxia şi atât. De ce nu? 

— Aşa este. Toate galaxiile sunt la fel. 

— Nu chiar toate. Rasa umană trebuie să fi pornit dintr-o 
galaxie anume. 

Aceea este diferită. 

— Din care galaxie? întrebă Zee Prime. 

— Nu ştiu. Universal AC ar trebui să ştie. 

— Să-l întrebăm? Brusc, sunt curios. 

Percepţiile lui Zee Prime se extinseră până ce galaxiile 
însele se reduseră şi deveniră o pulbere difuză pe un fundal 
mult mai măreț. Sute de miliarde de 152 galaxii, toate cu 
fiinţele lor nemuritoare, toate purtându-şi încărcăturile de 


inteligenţe cu minţi ce rătăceau liber prin spaţiu. Una 
singură dintre ele era fără pereche, fiind galaxia de obârşie 
a omului. În trecutul său neclar şi îndepărtat, ea cunoscuse 
o perioadă când fusese unica galaxie populată de oameni. 

Zee Prime era extrem de curios să vadă galaxia aceea, aşa 
încât strigă: 

— Universal AC! În care galaxie a apărut omenirea? 

Universal AC îl auzi, deoarece pe fiecare planetă şi prin tot 
spaţiul avea receptori ce duceau prin hiperspaţiu către un 
punct necunoscut unde se afla el. 

Zee Prime auzise de un singur om ale cărui gânduri 
răzbiseră în apropierea lui Universal AC, dar acesta nu 
zărise decât un glob strălucitor cu diametrul de jumătate de 
metru, aproape imposibil de privit direct. 

— Dar cum este posibil ca Universal AC să fie atât de mic? 
întrebase Zee Prime. 

— Cea mai mare parte a lui, venise răspunsul, se găseşte 
în hiperspaţiu. 

Nu-mi pot imagina forma sub care există acolo. 

Nimeni nu şi-o putea imagina, deoarece, Zee Prime ştia 
prea bine, trecuse de mult ziua când Omul jucase vreun rol 
în construcţia unui Universal AC. 

Fiecare Universal AC îşi proiecta şi îşi construia 
succesorul. Fiecare, în decursul existenţei sale de peste un 
milion de ani, acumula datele necesare pentru a construi un 
succesor mai bun, mai complex, mai capabil, care avea să-i 
cuprindă bazele de date şi individualitatea. 

Universal AC întrerupse gândurile rătăcitoare ale lui Zee 
Prime nu prin cuvinte, ci printr-o indicație. Mintea lui Zee 
Prime fu condusă în oceanul difuz de galaxii, dintre care 
una se mări treptat, arătându-şi stelele. 

Un gând sosi de la o distanţă infinită, dar perfect distinct: 
ACEASTA ESTE GALAXIA DE ORIGINE A OMULUI. 

Era totuşi la fel cu oricare altă galaxie şi Zee Prime îşi 
tăinui dezamăgirea. 


Dee Sub Wun, a cărui minte îl însoţise, vorbi pe 
neaşteptate: 

— Şi care dintre stele este steaua de origine a Omului? 

Universal AC răspunse: STEAUA DE ORIGINE A OMULUI 
A DEVENIT O NOVĂ. ACUM ESTE O PITICĂ ALBĂ. 

— Oamenii de acolo au murit? întrebă Zee Prime, surprins 
şi aproape fără să se gândească. 

Universal AC răspunse: AŞA CUM SE ÎNTÂMPLĂ ÎN 
ASEMENEA CAZURI, O LUME NOUĂ A FOST 
CONSTRUITĂ DIN TIMP PENTRU CORPURILE LOR 
MATERIALE. 

— Da, bineînţeles, zise Zee Prime, simțindu-se totuşi 
copleşit de o senzaţie de pierdere. Mintea lui întrerupse 
legătura cu galaxia de origine a Omului şi o lăsă să se 
retragă şi să se piardă printre punctuleţele difuze. Nu mai 
dorea s-o revadă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dee Sub Wun. 

— Stelele mor. Steaua de origine a Omului este moartă. 

— Toate trebuie să moară. De ce n-ar muri? 

— Însă când toată energia va fi epuizată, corpurile noastre 
vor muri, şi noi o dată cu ele. 

— Asta se va petrece peste miliarde de ani. 

— Nu vreau să se întâmple nici chiar după miliarde de ani. 
Universal AC! 

Cum se poate opri moartea stelelor? 

— Întrebi cum se poate inversa entropia, observă amuzat 
Dee Sub Wun. 

Iar Universal AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FIE 
INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT. 

Gândurile lui Zee Prime reveniră spre propria sa galaxie. 
El nu se mai gândi la Dee Sub Wun, al cărui trup se putea 
afla într-o galaxie situată la o depărtare de un trilion de ani- 
lumină sau pe planeta vecină. Nu era important. 

Nefericit, Zee Prime începu să colecteze hidrogen 
interstelar, cu care să-şi construiască propria lui steluţă. 


Dacă stelele trebuiau să moară într-o bună zi, cel puţin 
câteva mai puteau fi construite. 

XXX 

Omul se gândi cu sine, deoarece, într-un fel, mental, Omul 
era unul singur. 

Era alcătuit dintr-un trilion de trilioane de trilioane de 
corpuri nemuritoare, fiecare având locul său, odihnindu-se 
liniştit şi neafectat de scurgerea timpului, îngrijit de roboţi 
perfecţi, la fel de neafectaţi de scurgerea timpului, în vreme 
ce minţile tuturor corpurilor se contopeau liber între ele. 

Omul rosti: 

— Universul este pe moarte. 

Omul privi galaxiile tot mai puţin luminoase. Stelele 
gigant, risipitoarele, dispăruseră demult, în distanţa celui 
mai îndepărtat trecut. Acum, aproape toate stelele erau 
pitice albe, murind treptat. 

Din praful interstelar fuseseră construite stele noi, unele 
prin procese naturale, altele de Om însuşi, dar şi acelea 
piereau. Piticele albe puteau fi contopite, pentru ca din 
giganticele forţe eliberate în felul acela să se obţină alte 
stele, dar dintr-o mie de pitice albe se putea clădi o singură 
stea, care avea să piară de asemenea. 

Omul rosti: 

— Grijuliu gospodărită, sub îndrumarea lui Cosmic AC, 
energia care a mai rămas în tot Universul va dura câteva 
miliarde de ani. 

— Chiar şi aşa, spuse Omul, în cele din urmă tot se va 
sfârşi. Oricât de atent ar fi gospodărită, oricât de eficient ar 
fi exploatată, energia consumată este pierdută şi nu poate fi 
recreată. Entropia trebuie să crească permanent spre 154 
valoarea maximă. 

— Entropia nu poate fi inversată? întrebă Omul. Să-l 
întrebăm pe Cosmic AC. 

Cosmic AC îi înconjura, dar nu în spaţiu. În spaţiu, nu se 
găsea nici măcar un crâmpei din el. Se afla în hiperspaţiu şi 
era alcătuit din ceva ce nu era nici materie, dar nici 


energie. Problema dimensiunilor şi naturii sale nu mai 
aveau deja nici un înţeles în termeni familiari Omului. 

— Cosmic AC, spuse Omul, cum poate fi inversată 
entropia? Cosmic AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FIE 
INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT. 

Omul spuse: 

— Adună date suplimentare. 

Cosmic AC răspunse: O VOI FACE. O FAC DE O SUTĂ DE 
MILIARDE DE ANI. ACEASTĂ ÎNTREBARE NE-A FOST 
PUSĂ DE MULTE ORI PREDECESORILOR MEI ŞI MIE. 
TOATE DATELE PE CARE LE DEŢIN RĂMÂN 
INSUFICIENTE. 

— Va exista un moment, întrebă Omul, când datele vor fi 
suficiente, sau problema este insolvabilă în toate 
circumstanţele imaginabile? 

Cosmic AC răspunse: NICI O PROBLEMĂ NU ESTE 
INSOLVABILĂ ÎN TOATE CIRCUMSTANŢELE 
IMAGINABILE. 

— Când vei deţine suficiente date ca să răspunzi la 
întrebare? întrebă din nou Omul. 

Cosmic AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FIE 
INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT. 

— Vei continua să lucrezi la problema aceasta? insistă 
Omul. 

DA, răspunse Cosmic AC. 

— Vom aştepta, spuse Omul. 

XXX 

Stelele şi galaxiile muriră şi se stinseră, iar spaţiul se 
întunecă, după zece trilioane de ani de secătuire a 
energiilor. 

Unul câte unul, Omul se contopi cu AC, fiecare corp 
material pierzându-şi identitatea mentală într-o modalitate 
care, cumva, nu însemna o pierdere, ci un câştig. 

Ultima minte a Omului se opri înainte de fuziune, privind 
un spaţiu care nu mai conţinea decât resturile ultimei stele 
negre şi o materie incredibil de rarefiată, agitată aleatoriu 


de rămăşiţele căldurii ce cobora, asimptotic, spre zero 
absolut. 

— AC, întrebă Omul, acesta este sfârşitul? Haosul acesta 
nu poate fi inversat, pentru a recrea Universul? N-ar fi cu 
putinţă? 

AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FIE INSUFICIENTE 
PENTRU UN RĂSPUNS CORECT. 

— Ultima minte a Omului se contopi şi doar AC există - iar 
asta în hiperspaţiu. 

XXX 

Materia şi energia se sfârşiseră, iar o dată cu ele spaţiul şi 
timpul. Chiar şi AC exista numai pentru acea ultimă 
întrebare, la care nu găsise încă răspuns, din clipa când, cu 
zece trilioane de ani în urmă, un tehnician pe jumătate beat 
o adresase unui calculator care, prin comparaţie cu AC, se 
găsea cu mult mai departe decât fusese omul faţă de Om. 

Răspunsese la toate celelalte întrebări, dar până nu găsea 
răspuns şi la această ultimă întrebare, AC nu-şi putea 
elibera conştiinţa. Strânsese toate datele ce puteau fi 
strânse. Nu mai exista nimic care să fie adunat. 

Însă datele colectate trebuiau acum corelate şi combinate 
în toate relaţiile posibile. 

În acest scop, fu cheltuit un timp atemporal. 

lar AC află cum anume putea să inverseze direcţia 
entropiei. 

Nu exista însă nici un om căruia AC să-i ofere răspunsul la 
ultima întrebare. Aspectul respectiv era lipsit de 
importanţă. Se demonstrase că răspunsul avea să rezolve şi 
problema aceasta. 

Vreme de alt timp atemporal, AC se gândi care ar fi fost 
modalitatea optimă de acţiune. Cu atenţie, organiză 
programul. 

Conştiinţa lui AC cuprinse tot ceea ce fusese cândva un 
Univers şi reflectă la ceea ce acum era Haos. Trebuia să 
acţioneze pas cu pas. 

Şi AC spuse: „SĂ FIE LUMINĂ!” 


Şi se făcu lumină. 

BĂIEŢELUL CEL URÂT 

Edith Fellowes îşi netezi halatul, aşa cum făcea 
întotdeauna înainte de a deschide uşa cu multe zăvoare şi 
de a păşi peste linia invizibilă ce despărţea lumea lui Este 
de lumea lui Nu Este. Avea asupra ei blocnotesul şi pixul, 
deşi nu mai făcea însemnări decât atunci când simţea 
nevoia absolută a unui raport. 

De data aceasta, ducea cu ea o valijoară. 

— Jucării pentru băieţel, îi explicase zâmbind paznicului, 
căruia demult nu-i mai trecuse prin minte s-o întrebe ceva 
şi care-i făcu semn să treacă. 

Şi ca întotdeauna, băieţelul cel urât ştiuse că ea intrase şi 
alergă spre ea, vorbind în felul lui, tărăgănat: 

— Domnişoară Fellowes. domnişoară Fellowes. 

— Ce s-a întâmplat, Timmie? spuse ea mângâindu-i părul 
castaniu şi zburlit de pe căpşorul diform. 

— O să se-ntoarcă Jerry, să ne jucăm împreună? Îmi pare 
rău de ce s-a-ntâmplat. 

— Acum nu mai contează, Timmie. De asta plângeai? 

EI îşi feri privirea. 

— Nu numai de asta, domnişoară Fellowes. Am visat din 
nou. 

— Acelaşi vis? 

Domnişoara Fellowes strânse din buze. Bineînţeles, 
episodul cu Jerry avea să readucă visul. 

El încuviinţă din cap. Dinţii săi prea mari se dezgoliră când 
încercă să zâmbească, iar buzele proeminente se alungiră. 

— Când o să fiu şi eu destul de mare ca să ies afară, 
domnişoară Fellowes? 

— În curând, răspunse ea încetişor, simțind că i se frânge 
inima. În curând. 

— Domnişoara Fellowes îl lăsă să-i apuce mâna şi se 
bucură de atingerea caldă a pielii groase şi uscate a palmei 
băiatului. El o conduse prin cele trei camere ce alcătuiau 
Sectorul Unu Stază - confortabile, sigur că da, totuşi o 


temniţă eternă pentru băieţelul cel urât pe toată durata 
celor şapte (şapte erau oare?) ani ai vieţii lui. 

O trase de mână spre fereastra dincolo de care se vedea 
un crâmpei de pădure pitică din lumea lui Este (ascunsă 
acum de vălurile nopţii), unde un gard şi mai multe panouri 
cu inscripţii nu îngăduiau nimănui accesul fără aprobare. 

Băiatul îşi lipi nasul de geam. 

— Afară, acolo, domnişoară Fellowes? 

— Există locuri şi mai bune, locuri mai frumoase, răspunse 
ea tristă privindu-i sărmana feţişoară, aşa cum se vedea din 
profil. Avea fruntea teşită, acoperită de smocuri de păr. La 
ceafă, craniul i se bomba, parcă îngreunând capul, 157 
astfel că acesta era aplecat spre înainte, conferind 
întregului corp o ţinută gârbovită. Arcadele osoase 
începuseră deja să iasă în relief, întinzând pielea de 
deasupra ochilor. Gura largă îi ieşea în relief mult mai 
proeminent decât nasul, lătăreţ şi turtit; cât despre bărbie 
nici nu se putea vorbi - exista doar maxilarul care se curba 
lin în jos şi spre înapoi. Era scund pentru vârsta lui şi 
picioarele butucănoase îi erau crăcănate. 

Era un băieţel foarte urât, iar Edith Fellowes îl iubea mai 
mult decât orice pe lume. 

Faţa ei nu se afla în raza vizuală a lui Timmie, aşa că 
femeia îngădui buzelor sale luxul de a tremura nervos. 

Ei nu aveau să-l ucidă. Avea să facă tot ceea ce-i stătea în 
putinţă ca să prevină acest lucru. Absolut tot! Deschise 
valiza şi începu să scoată hainele dinăuntru. 

XXX 

Cu trei ani în urmă, Edith Fellowes trecuse pentru prima 
dată pragul companiei Staza, Inc. Pe atunci, nu avea nici 
cea mai vagă idee despre înţelesul cuvântului „Stază”, sau 
cu ce se ocupa compania. La urma urmelor, exceptându-i pe 
angajaţi, nimeni nu ştia mai multe. Mai precis, vestea fusese 
făcută publică a doua zi după sosirea ei. 

Anterior, compania publicase un anunţ prin care se căuta, 
în vederea angajării, o femeie care să aibă cunoştinţe de 


fiziologie şi experienţă farmaceutică şi care să iubească 
copiii. Edith fusese doică în maternitatea unui spital şi 
aprecia că ar fi corespuns cerinţelor. 

Gerald Hoskins o studiase concentrat şi-şi scărpinase 
obrazul cu degetul mare. 

În mod reflex, domnişoara Fellowes se încordase, simțind 
cum îi zvâcneşte faţa (cu nasul uşor asimetric şi cu 
sprâncenele puţin cam prea late). 

„Nici el nu-i cine ştie ce Făt-Frumos”, se gândise ea cu 
ranchiună. „A început să se îngraşe şi să chelească, şi are o 
gură posacă.” Însă salariul menţionat fusese considerabil 
mai mare decât sperase, de aceea tăcuse şi aşteptase. 

— Ilubeşti realmente copiii? întrebase Hoskins. 

— N-aş fi afirmat că-i iubesc, dacă n-ar fi fost adevărat. 

— Sau îi iubeşti doar pe cei drăgălaşi? Pruncii drăguţi şi 
dolofani cu năsucuri cârne, care uguie şi chicotesc? 

— Copiii sunt copii, domnule Hoskins, şi tocmai cei care nu 
sunt drăguţi au mai multă nevoie de ajutor decât ceilalţi. 

— Să zicem atunci că te luăm. 

— Pot înţelege că m-aţi şi acceptat? 

Bărbatul surâsese scurt şi, pentru o clipă, o expresie de 
frumuseţe absentă apăruse pe chipul său lat. 

— Mă decid iute. Deocamdată, oferta nu-i decât sub forma 
de propunere. 

La fel de repede mă pot hotări să renunţ la dumneata. Eşti 
gata să începi? 

Domnişoara Fellowes îşi încleştase mâinile pe poşetă şi 
căutase să facă nişte calcule mentale rapide, apoi le 
ignorase şi-şi urmase instinctul. 

— Da. 

— Perfect. Diseară activăm Staza şi consider că ar fi bine 
să fii prezentă, ca să intri imediat în rol. Asta se va întâmpla 
la ora 20:30, de aceea aş dori să te prezinţi la 19:30. 

— Dar despre ce. 

— Mulţumesc, asta-i tot deocamdată. 


La un semnal nevăzut, o secretară zâmbitoare pătrunsese 
în cabinet şi o condusese afară. 

— Domnişoara Fellowes rămăsese câteva clipe holbându- 
se la uşa închisă a cabinetului lui Hoskins. Ce era Staza? Ce 
legătură exista între copii şi clădirea aceea cu aspect de 
hangar - cu angajaţi purtând ecusoane în piept, cu 
coridoare improvizate din pereţi temporari şi cu aerul 
general al unui obiectiv industrial? 

Se întrebase dacă ar fi trebuit să revină spre seară, ori să 
n-o facă şi să-i dea o lecţie individului acela arogant. Ştia 
însă că avea să vină, fie şi numai pentru că era roasă de 
curiozitate. Trebuia să afle unde erau copiii. 

XXX 

Sosise la ora 19:30 şi nu fusese nevoie să-şi anunţe 
prezenţa. Toţi cei pe care-i întâlnise, bărbaţi şi femei 
deopotrivă, păreau s-o cunoască pe ea şi rolul care urma să- 
l îndeplinească. Parcă fusese suită pe o bandă rulantă şi 
acum era deplasată tot mai spre adâncul clădirii. 

Hoskins se afla deja acolo, dar o privise şi o salutase cu un 
aer absent. Nici măcar nu-i oferise un scaun, dar femeia îşi 
luase singură unul şi-l apropiase de balustradă. 

Se găseau pe un balcon circular, deasupra unei săli uriaşe, 
ticsită cu aparate ce păreau o combinaţie între tablourile de 
comandă ale unor nave spaţiale şi consolele de calculator. 
Într-un sector al sălii, o serie de pereţi alcătuiau un soi de 
apartament lipsit de plafon, ca o căsuţă gigantică pentru 
păpuşi, în ale cărei odăi se putea privi de sus. 

Domnişoara Fellowes zărise într-una din camerele acelea 
un cuptor cu microunde şi un frigider. Altă odaie era 
echipată cu toate cele necesare toaletei, iar în cea de-a 
treia încăpere putea distinge cu claritate un pătuţ. 

Hoskins discuta cu alt bărbat; exceptând-o pe domnişoara 
Fellowes, ei erau 159 singurii ocupanţi ai balconului. 
Hoskins nu-l prezentase pe necunoscut şi domnişoara 
Fellowes îl cercetase cu coada ochiului. Era de vârstă 


mijlocie, zvelt şi destul de arătos. Avea o mustăcioară şi ochi 
alerţi, care păreau să alerge peste tot. 

— Hoskins, spusese el, nu voi pretinde nici o clipă că 
înţeleg toate astea decât aşa cum le poate înţelege un neofit 
- un neofit rezonabil de inteligent. 

Totuşi, dacă există un aspect care să-mi fie mai neclar 
decât altele, atunci aş aminti problema selectivităţii. Nu poţi 
depăşi o anumită distanţă - mi se pare firesc, deoarece cu 
cât te îndepărtezi mai mult, cu atât lucrurile devin mai 
neclare şi cheltuiala de energie creşte. Pe de altă parte, nu 
te poţi apropia oricât. Acesta-i aspectul care mă 
nedumereşte. 

— Ţi-aş putea explica acest aparent paradox, Deveney, 
dacă-mi îngădui să folosesc o analogie. 

— În clipa când auzise numele bărbatului, domnişoara 
Fellowes îl identificase şi, fără să vrea, se simţise 
impresionată - Candide Deveney, redactorul ştiinţific de la 
Telenews, despre care se ştia că era nelipsit în momentele 
istorice ale ştiinţei. Îi recunoscuse şi chipul - îl văzuse cu 
ocazia amartizării. Prin urmare, Hoskins întreprindea aici 
ceva foarte important. 

— Dacă apreciezi că poate fi de ajutor, surâsese Deveney, 
foloseşte orice analogie doreşti. 

— Fii atent: nu poţi citi o carte cu litere obişnuite, dacă se 
află la o depărtare mai mare de doi metri de ochii tăi, dar o 
poţi citi, dacă o apropii la treizeci de centimetri. Aşadar, cu 
cât o apropii mai mult, cu atât este mai bine. Pe de altă 
parte, dacă apropii cartea la mai puţin de doi centimetri de 
ochi, vei constata că, din nou, nu mai distingi nimic. Altfel 
spus, nici prea aproape nu este bine. 

— Hm-m-m. 

— Să-ţi mai ofer un exemplu. Umărul dumitale drept se 
găseşte la aproximativ şaptezeci şi cinci de centimetri de 
vârful degetului arătător drept. Poţi să atingi umărul drept 
cu vârful degetului drept. Pe de altă parte, cotul drept se 
găseşte mult mai aproape de vârful degetului drept - la 


jumătatea distanţei respective. Conform unui raţionament 
simplu, el ar trebui să fie mai uşor de atins 

— cu toate acestea, este imposibil să atingi cotul drept cu 
vârful degetului arătător drept. Din nou: nici prea aproape 
nu este bine. 

— Pot folosi analogiile în emisiunea mea? întrebase 
Deveney. 

— Bineînţeles, cu multă plăcere. Am aşteptat suficient de 
mult pentru ca o persoană ca dumneata să aibă ce 
prezenta. O să-ţi ofer tot ceea ce doreşti. A sosit în sfârşit 
momentul să arătăm lumii ce anume am realizat. Te asigur 
că oamenii vor fi uluiţi. 

Fără să vrea, domnişoara Fellowes se simţise impresionată 
de siguranţa 160 calmă a bărbatului, care dovedea o tărie 
remarcabilă. 

— Cât de departe vei ajunge? întrebase Deveney. 

— Patruzeci de mii de ani. 

Domnişoara Fellowes inspirase adânc. 

De ani? 

XXX 

În aer se simţea încordare. Personalul din faţa consolelor 
de comandă de-abia se clintea. Un bărbat vorbea monoton 
şi încet într-un microfon, rostind fraze scurte, lipsite de 
sens pentru domnişoara Fellowes. 

Aplecându-se peste balustrada balconului şi privind 
concentrat, Deveney întrebase: 

— Se va putea vedea ceva? 

— Poftim? Nu. Absolut nimic, până nu se încheie 
operaţiunea. Detectarea se efectuează indirect, cumva 
similar cu principiul de operare al radarului, atât doar că în 
loc de unde, noi folosim mezoni. În anumite circumstanţe, 
mezonii călătoresc în trecut. Unii dintre ei sunt reflectaţi şi 
trebuie să analizăm reflecţiile acelea. 

— Sună destul de complex şi de dificil. 

Hoskins zâmbise scurt, ca de obicei. 


— Este vorba despre produsul final a cincizeci de ani de 
cercetare. Ultimii zece ani au fost coordonaţi direct de 
către mine. Da, este un procedeu complex şi dificil. 

Bărbatul cu microfon ridicase un braţ. 

— De câteva săptămâni, urmase Hoskins, am focalizat un 
moment anume. 

Am întrerupt contactul, l-am reluat după ce am calculat 
propriile noastre trasee prin timp şi ne-am asigurat că 
putem manipula fluxul temporal cu precizia necesară. 
Acum, trebuie să reuşească. 

Cu toate acestea, fruntea i se brobonise de transpiraţie. 

Domnişoara Fellowes se trezise ridicându-se de pe scaun 
şi apropiindu-se de balustradă. Nu văzuse însă nimic. 

— Acum, şoptise bărbatul de la microfon. 

Urmase o tăcere ce se prelungise pe durata unei 
respiraţii, apoi dinspre casa păpuşilor răsunase ţipătul 
înspăimântat al unui copil. Era un țipăt de teroare pură. 

De spaimă copleşitoare. 

Domnişoara Fellowes răsucise capul într-acolo. Era 
implicat un copil! Pur şi simplu, uitase. 

Hoskins lovise cu pumnul în balustradă şi rostise cu glas 
încordat, tremurând de satisfacţie: 

— Am reuşit. 

XXX 

Domnişoara Fellowes coborâse grăbită scăriţa scurtă, în 
spirală, îmboldită de palma lui Hoskins, care o apăsa între 
omoplaţi. Bărbatul nu-i adresase nici un cuvânt. 

Tehnicienii de la console se ridicaseră acum şi surâdeau, 
unii fumând, privindu-i pe cei trei care coborâseră în sala 
principală. Dinspre casa păpuşilor se auzea un zumzet 
intermitent. 

— În Stază se poate intra fără probleme, vorbise Hoskins 
către Deveney. 

Am făcut-o de o mie de ori. Se percepe doar o senzaţie 
ciudată, dar este foarte scurtă şi nu înseamnă nimic. 


Păşise pe o uşă deschisă, într-o demonstraţie tăcută, iar 
Deveney, zâmbind încordat şi inspirând adânc, îl urmase. 

— Domnişoară Fellowes, zisese Hoskins. Vino, te rog! 

O chemase cu degetul, printr-un semn nerăbdător. 

Femeia încuviinţase din cap şi păşise peste prag. Simţise 
un fior străbătându-i interiorul corpului, ca o furnicătură. 

Înăuntru, totul părea însă normal. Se simţea mirosul de 
lemn al căsuţei recent construite, dar parcă şi iz de. de 
pământ reavăn. 

— Se făcuse linişte acum - nimeni nu vorbea - însă auzise 
târşâit de paşi, urmat de un râcâit, de parcă cineva ar fi 
trecut un obiect aspru peste lemn. apoi un suspin adânc. 

— Unde este? întrebase agitată domnişoara Fellowes. 

Acestor bărbaţi lipsiţi de inimi chiar nu le păsa? 

Băiatul se afla în dormitor; aşa numise domnişoara 
Fellowes camera cu pătuţ. 

Era gol puşcă, iar pieptul mic şi murdar i se ridica şi 
cobora în ritmul unei respiraţii gâfâite. În jurul picioarelor 
desculţe, cafenii, se zăreau bulgări de pământ şi brazde de 
iarbă. Dintr-acolo venea izul de sol, la care se adăuga un 
altul, de materii intrate în putrefacție. 

Hoskins zărise privirea îngrozită a femeii şi vorbise uşor 
iritat: 

— Nu poţi smulge din trecut un băiat care să fie perfect 
curat, domnişoară Fellowes. Pentru siguranţă, am fost 
nevoiţi să luăm şi o porţiune din mediul imediat 
înconjurător. Sau ai fi preferat să fi ajuns aici fără un picior, 
sau doar cu jumătate de cap? 

— Vă rog! exclamase ea, copleşită de repulsie. Stăm 
locului, fără să facem nimic? Bietul copil este îngrozit. Şi 
murdar. 

Avea dreptate. Băiatul era murdar de noroi şi de grăsime 
animală, iar pe 162 coapsă avea o zgârietură roşie şi 
umflată. 

Când Hoskins se apropiase de el, băieţelul, care părea 
doar cu puţin peste trei ani, se ghemuise şi se retrăsese 


rapid. Ridicase buza superioară şi mârâise şuierat ca o 
pisică sălbatică. Hoskins îl prinsese de ambele braţe şi-l 
ridicase de pe podea, în ciuda ţipetelor şi zvârcolelilor. 

— Ţineţi-l bine, încuviinţase domnişoara Fellowes. În 
primul rând, are nevoie de o baie fierbinte. Trebuie spălat şi 
dezinfectat. Aveţi tot ce-i necesar? 

Dacă da, aduceţi-le aici. La început, voi avea nevoie şi de 
ajutoare. După aceea, pentru Dumnezeu, curăţaţi mizeria 
asta de pe podea! 

Dădea ordine acum şi se simţea în apele ei. Era o doică 
expertă, nu un spectator derutat, aşa că-l studiase pe copil 
cu un ochi clinic - şi ezitase pentru o clipă, şocată. Văzuse 
dincolo de murdărie, de ţipete şi de inutilele lovituri ale 
mâinilor şi picioarelor. Îi văzuse pe băiat aşa cum era el. 

Era cel mai urât copil pe care-l întâlnise în viaţa ei. Era 
oribil de urât, din vârful capului diform şi până la picioarele 
crăcănate. 

xXx x* 

Ajutată de trei bărbaţi, îl spălase pe băiat, în vreme ce alţii 
făceau curăţenie în dormitor. Muncise în tăcere şi cumva 
furioasă, iritată de permanentele zvârcolituri şi de 
zbieretele copilului, ca şi de duşurile lipsite de demnitate la 
care ea însăşi era supusă la răstimpuri. 

Hoskins strecurase aluzia că băiatul nu avea să fie drăguţ, 
dar domnişoara Fellowes nici nu se gândise că avea să fie 
respingător de diform. În plus, trupul lui degaja o duhoare 
pe care săpunul şi apa abia dacă reuşeau s-o atenueze 
treptat. 

Încercase dorinţa copleşitoare de a-l trânti pe băieţel, aşa 
săpunit cum era, în braţele lui Hoskins şi de a pleca imediat 
din locul acela, dar o oprise mândria profesională. La urma 
urmelor, acceptase o slujbă. La asta se mai adăuga şi 
privirea din ochii bărbatului. O privire rece, gata s-o întrebe 
cu dispreţ: „Doar copii drăgălaşi, domnişoară Fellowes?” 

Hoskins stătea puţin într-o parte, uitându-se detaşat, şi 
surâsese scurt când îi prinsese privirea, parcă amuzat de 


indignarea femeii. 

Domnişoara Fellowes hotărâse să mai aştepte puţin, 
înainte de demisiona. 

Dacă ar fi făcut-o în clipa aceea, ar fi fost înjositor pentru 
ea. 

Apoi, când pielea copilului devenise de un roz suportabil şi 
mirosea a săpun parfumat, ea se simţise oricum ceva mai 
bine. 'Țipetele se transformaseră în scâncete de epuizare, în 
vreme ce micuțul privea atent, deplasându-şi ochii iute, 
suspicios şi înfricoşat, de la un ocupant al încăperii la 
celălalt. Curăţenia îi scotea în relief trupul slăbuţ, care 
tremura de frig după baie. 

— Aduceţi-mi o cămăşuţă de noapte! ceruse domnişoara 
Fellowes. 

Cămăşuţa apăruse imediat. Se părea că totul fusese 
pregătit, dar nimeni nu acţiona până când ea nu dădea 
ordinele cuvenite, parcă lăsând-o în mod deliberat să 
conducă, fără s-o ajute în alt fel, pentru a o testa. 

Deveney se apropiase şi-i spusese: 

— Îl ţin eu, domnişoară. Singură nu vei reuşi să-l îmbraci. 

— Mulţumesc, încuviinţase domnişoara Fellowes. 

Urmase, într-adevăr, o adevărată bătăile, dar reuşise să-i 
pună cămaşa de noapte, iar când băiatul schiţase un gest ca 
şi cum ar fi vrut s-o sfâşie, femeia îl plesnise scurt peste 
mână. 

Băieţelul se înroşise la chip, totuşi nu plânsese. Rămăsese 
privind-o, şi degetele răşchirate ale unei mâini se 
deplasaseră încetişor peste țesătura stranie a veşmântului, 
pipâind-o. 

„Şi acum ce să mai fac?” se gândise disperată domnişoara 
Fellowes. 

Toţi încremeniseră, parcă aşteptând ordinul ei. până şi 
băieţelul cel urât. 

— Aţi pregătit mâncare? întrebase ea decisă. Lapte? 

Pregătiseră. Aduseseră un cărucior pe rotile, cu un 
compartiment frigorific conţinând trei sticluţe de câte un 


sfert de litru cu lapte, un cuptor cu microunde şi diverse 
fortifiante, sub formă de vitamine, picături, siropuri şi altele 
la care nu avea vreme acum să se uite. Existau, de 
asemenea, o mulţime de semipreparate pentru copii, în 
cutii speciale cu sistem de auto-încălzire. 

Pentru început, folosise lapte simplu. În zece secunde, 
cuptorul încălzise lichidul la temperatura reglată, apoi se 
oprise automat şi femeia turnase puţin întro farfurioară. 
Era convinsă de sălbăticia băiatului. Acesta n-avea să ştie 
cum să folosească o cană. 

Încuviinţând din cap, i se adresase: 

— Bea. Bea. 

Ridicase farfurioara spre gura ei. Băiatul o privea atent, 
fără să se mişte. 

Brusc, domnişoara Fellowes trecuse la mijloace mai 
directe. Cu o mână, apucase antebraţul copilului şi 
înmuiase în lapte degetele celeilalte mâini. Îl mânjise cu 
lapte peste gură, astfel încât picăturile îi curseseră pe 
obraji şi peste bărbia teşită. 

Băieţelul ţipase ascuţit, apoi îşi linsese buzele ude. 
Domnişoara Fellowes se retrăsese câţiva paşi. 

Băiatul se apropiase de farfurie, se aplecase deasupra ei, 
după care privise bănuitor îndărăt, parcă aşteptând să vadă 
un duşman; se aplecase din nou şi linsese pofticios laptele, 
ca o pisică. Pleoscăia. Nu se folosise de mâini ca să ridice 
farfurioara. 

Domnişoara Fellowes nu-şi mai putuse stăpâni repulsia şi o 
lăsase să i se citească pe chip. 

Probabil că Deveney o observase, pentru că-l întrebase pe 
Hoskins: 164 

— Doica ştie? 

— Ce să ştiu? se încruntase domnişoara Fellowes. 

Deveney şovăise, dar Hoskins (cu aceeaşi expresie de 
detaşare amuzată) răspunsese: 

— Poţi să-i spui chiar dumneata. 


— Poate că nu bănuieşti, domnişoară, rostise reporterul, 
însă eşti prima femeie din istoria civilizaţiei umane care 
îngrijeşte un copil din Neanderthal. 

— Trebuia să fi fost anunţată, se răsucise ea spre Hoskins 
cu un aer de agresivitate stăpânită. 

— De ce? Cu ce ar fi diferit lucrurile? 

— Aţi spus că va fi vorba despre un copil. 

— Şi acesta nu-i un copil? Ai avut vreodată un căţel sau un 
pisoiaş, domnişoară? Animalele acelea vi se par mai 
apropiate de „omenesc”? Dacă ar fi fost vorba despre un 
pui de cimpanzeu, ai fi fost scârbită? Domnişoară Fellowes, 
eşti doică. În dosarul dumitale se menţionează că ai activat 
trei ani într-o maternitate. Ai refuzat vreodată să îngrijeşti 
un copil diform? 

Femeia simţise cum îi dispare aplombul. 

— Puteaţi, totuşi, să-mi fi spus, repetase ea pe un ton 
domol. 

— Ca să fi refuzat slujba? De fapt, mai doreşti s-o păstrezi? 

O privise inexpresiv, în timp ce Deveney se retrăsese în 
celălalt capăt al odăii; copilul terminase laptele, linsese 
farfuria şi se uitase la domnişoara Fellowes cu chip umed şi 
ochi mari, rugători. 

După aceea, gesticulase spre lapte şi emisese o rafală 
scurtă de sunete repetate, alcătuite din guturale şi clicăituri 
ale limbii. 

— Vorbeşte! exclamase surprinsă domnişoara Fellowes. 

— Bineînţeles, aprobase Hoskins. Homo neanderthalensis 
nu este, de fapt, o specie aparte, ci mai degrabă o 
subspecie a lui Homo Sapiens. De ce n-ar vorbi? 

Probabil că mai doreşte lapte. 

Domnişoara Fellowes întinsese mâna, cu un gest reflex, 
spre sticla de lapte, dar Hoskins o prinsese de încheietură. 

— Înainte de continua, domnişoară, aş dori să ştiu dacă 
păstrezi slujba. 

Femeia se eliberase cu un gest nervos. 


— Ce vreţi să spuneţi, că dacă n-aş rămâne, nu l-aţi mai 
hrăni? O să mai rămân. o vreme. 

Turnase lapte în farfurioară. 

— Te vom lăsa singură cu băiatul, domnişoară, spusese 
Hoskins. Aceasta este singura uşă de acces în Staza Unu şi 
este bine încuiată şi păzită. Aş dori să înveţi modul cum se 
operează încuietoarea care, desigur, va fi adaptată pentru 
amprentele dumitale, nu numai pentru ale mele. Spațiile de 
deasupra - arătase spre locul unde ar fi trebuit să se afle 
plafoanele - sunt de asemenea păzite şi vom fi avertizaţi 
dacă aici se petrece ceva nelalocul lui. 

— Adică voi fi supravegheată? se revoltase domnişoara 
Fellowes. 

Îşi amintise cum, din balcon, zărise aproape perfect 
interiorul apartamentului. 

— Nu, nu, o liniştise Hoskins, intimitatea îţi va fi respectată 
pe deplin. 

„Paza” constă exclusiv din senzori electronici, care 
transmit date ce pot fi interpretate numai de un calculator. 
Până la alte dispoziţii, domnişoară, începând din seara 
aceasta, îţi vei petrece nopţile cu copilul. În timpul zilei, vei 
fi liberă, conform unui orar pe care ţi-l vei fixa personal. O 
să-ţi îngăduim această libertate. 

Domnişoara Fellowes privise derutată apartamentul. 

— De ce însă toate aceste precauţii, domnule Hoskins? 
Băiatul este periculos? 

— Este vorba despre consumul energetic, domnişoară. 
Copilul n-are voie să părăsească apartamentul. Niciodată! 
Nici măcar pentru o clipă. Indiferent care ar fi motivul. Nici 
chiar pentru a-i salva viaţa. Nici chiar pentru a salva viaţa 
dumitale, domnişoară. E clar? 

Doica ridicase bărbia. 

— Înţeleg o dispoziţie, domnule Hoskins, iar meseria mea 
obişnuieşte să pună sarcinile de serviciu înaintea binelui 
personal. 

— Perfect atunci. Dacă ai nevoie de ceva, anunţă-ne. 


Cei doi bărbaţi ieşiseră. 

x X*x* 

Domnişoara Fellowes se întorsese către băieţel. Acesta o 
privea, iar farfurioara mai conţinea lapte. Răbdătoare, 
femeia încercase să-i arate cum să ridice vasul şi să-l ducă 
la gură. El se împotrivise, totuşi se lăsase atins fără să ţipe. 

O privea necontenit, cu ochi înspăimântați, aşteptând 
gestul trădător. Ea se pomenise mângâindu-l, încercând să 
înainteze încet cu degetele spre părul lui, lăsându-l să vadă 
tot ceea ce făcea, să-şi dea seama că nu exista nici un 
pericol. 

Reugşise să-i mângâie părul, pentru o clipă. 

— O să-ţi arăt cum se foloseşte baia, îi spusese după aceea. 
Crezi că vei putea învăţa? 

Vorbea lent, cu blândeţe, ştiind că el nu putea pricepe 
cuvintele, dar sperând că avea să reacționeze pozitiv faţă 
de tonul vocii. 

Băieţelul se lansase din nou într-o frază alcătuită din 
clicâituri ale limbii. 

— Te pot ţine de mână? îl întrebase ea. 

Întinsese mâna spre el; băiatul o privise. Rămăsese cu 
mâna întinsă şi aşteptase. Palma băieţelului avansase încet 
către ea. 

— Aşa, aşa, îl încurajase. 

El o apropiase până la doi centimetri, după care curajul îi 
pierise şi o smucise înapoi. 

— Nu-i nimic, vorbise calm domnişoara Fellowes, o să 
încercăm şi mai târziu. Nu vrei să stai aici? 

Lovise uşurel cu palma în salteaua patului. 

Orele se scurseseră încet, iar progresele erau minime. 
Doica nu reuşise să-l înveţe să utilizeze nici baia şi nici 
patul. Ba chiar, după ce dovedise semne clare de oboseală, 
băieţelul se aşezase pe jos, după care, printr-o mişcare 
rapidă, se rostogolise sub pat. 

Domnişoara Fellowes se aplecase să-l privească, iar ochii 
lui clipiseră şi el clicăise ceva din limbă. 


— Bine, încuviinţase ea, dormi acolo, dacă te simţi mai în 
siguranţă. 

Închisese uşa dormitorului şi se retrăsese în camera cea 
mare, unde i se adusese un pat de campanie. La insistența 
ei, odaia fusese acoperită cu un plafon improvizat. „Bărbaţii 
ăştia idioţi”, se gândise, „vor trebui să-mi instaleze o 
oglindă, o servantă şi un lavabou separat, dacă se aşteaptă 
să-mi petrec nopţile aici.” 

XXX 

Somnul venea greu. Se pomenise trăgând cu urechea spre 
eventualele zgomote din camera alăturată. Băiatul nu putea 
ieşi, nu? Pereţii erau verticali şi foarte înalţi. dar dacă el se 
putea cocoţa ca o maimuţă? Hoskins spusese totuşi că de 
sus îi supravegheau senzori electronici. 

„Poate fi oare periculos?” se întrebase ea deodată. „M-ar 
putea ataca?” În nici un caz; Hoskins nu amintise despre 
aşa ceva. În nici un caz n-ar fi lăsat-o singură, dacă. 

Încercase să râdă de propriile ei temeri. Puştiul n-avea 
decât trei-patru anişori. Cu toate acestea, nu reuşise să-i 
taie unghiile. Dacă în timp ce ea dormea, o ataca, folosindu- 
se de dinţi şi de unghii. 

Începuse să respire accelerat. Ce prostie. deşi. 

Ascultase concentrată şi de data asta auzise ceva. 

Băieţelul plângea. 

Nu ţipa, de frică sau de mânie; nu zbiera şi nici nu urla. 
Plângea încetişor, şi plânsetul lui era scâncetul 
deznădăjduit al unui copil foarte, foarte singur. 

Pentru întâia oară, domnişoara Fellowes se gândise 
înfiorată: „Sărăcuţul!” 167 

Era, desigur, un copilaş; ce conta forma căpşorului său? 
Era un copilaş rămas orfan într-un fel în care nici un copil 
nu mai fusese până atunci. Nu-i dispăruseră doar mama şi 
tatăl, ci întreaga sa specie. Răpit din epoca sa, rămăsese 
acum singura creatură de felul lui din lume. Ultima! 
Singura! 


Femeia se simţise copleşită de milă şi în acelaşi timp de 
ruşine pentru propria ei indiferenţă. Strângându-şi cămaşa 
de noapte pe lângă coapse (fără să vrea, se gândise: 
„Mâine, trebuie să-mi aduc un capot”), coborâse din pat şi 
intrase în odaia copilului. 

— Băieţelule, şoptise ea, băieţelule. 

Intenţionase să caute sub pat, dar renunţase, gândindu-se 
la posibilitatea unei muşcături. Aprinsese lumina de veghe 
şi trăsese patul într-o parte. 

Micuţul era ghemuit într-un colţ, cu genunchii strânşi la 
piept, privind-o cu ochi înlăcrimaţi şi temători. 

În lumina difuză, nu i se mai păruse respingător. 

— Bietul băieţel, murmurase domnişoara Fellowes, 
sărăcuţul de el! 

Când îl mângâiase pe păr, îl simţise încordându-se, apoi se 
destinsese. 

— Sărăcuţul de el. Nu vrei să te ţin în braţe? 

Se aşezase pe podea lângă el, mângâindu-i încet şi ritmic 
părul, obrazul, braţul. Începuse să murmure încetişor un 
cântecel lin şi blând. 

Băiatul înălţase capul şi-i privise buzele, parcă minunându- 
se de sunetele auzite. 

Îl trăsese mai aproape de ea, în vreme ce o asculta. Îi 
apăsase uşor căpşorul, aducându-l pe umărul ei. Îşi 
strecurase braţul pe sub picioruşele sale şi, cu o mişcare 
lentă, îl ridicase în poală. 

Continua să cânte, repetând întruna aceeaşi strofă simplă, 
şi legănându-se înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. 

Băieţelul se oprise din plâns, iar după o vreme sunetul 
regulat al respirației sale o anunţase că adormise. 

Extrem de grijulie, domnişoara Fellowes împinsese pătuţul 
în poziţia iniţială şi aşezase copilul pe cearşaf. Îl acoperise şi 
se uitase la el. În somn, arăta destins şi ca orice alt băieţel 
adormit. Nu conta atât de mult că era urât. Nu mai conta 
aproape deloc. 


Pornise în vârful picioarelor spre uşă, apoi se gândise: „Şi 
dacă se trezeşte?” 

Se întorsese, luptându-se cu ea însăşi, apoi oftase şi se 
furişă în pătuţ. Era prea mic pentru un adult. Fusese 
asaltată de crampe, iar absenţa tavanului o nemulţumea, 
însă mâna băieţelului se strecurase în mâna ei şi, cumva, 
domnişoara Fellowes adormise în poziţia aceea. 

Se deşteptase tresărind, cu impulsul de a ţipa. Abia 
reuşise să-şi înăbuşe exclamaţia printr-un geamăt. Băiatul o 
privea cu ochi larg deschişi. Câteva clipe nu-şi amintise cum 
ajunsese în pătuţul lui, după care, încet şi precaut, fără să-l 
slăbească din ochi, întinsese un picior şi-l coborâse pe 
podea, apoi pe celălalt. 

Privise iute şi nervos spre plafonul inexistent şi-şi 
încordase muşchii, pregătindu-se să se ridice. 

În aceeaşi clipă, băieţelul întinsese degeţelele lui 
butucănoase şi-i atinsese buzele, mormâăind ceva. 

Femeia se înfiorase sub atingere. În lumina zilei, copilul 
era teribil de urât. 

Băieţelul vorbise din nou. Deschisese larg gura şi făcuse 
un gest cu mâna, de parcă de acolo ar fi ieşit ceva. 

Domnişoara Fellowes bănuise despre ce era vorba şi 
întrebase cu glas tremurător: 

— Vrei să cânt? 

Băiatul nu răspunsese, ci îi privise gura. 

Cu glas uşor fals, domnişoara Fellowes începuse cântecelul 
pe care-l cântase în timpul nopţii, iar băieţelul cel urât 
zâmbise. Se legănase stângaci, aproximativ în ritmul 
muzicii, şi emisese un soi de gâlgâit care ar fi putut să fie 
începutul unui hohot de râs. 

În sinea ei, doica suspinase. Farmecul muzicii ce- 
mblânzeşte până şi fiarele. 1 Muzica putea fi de ajutor. 

— Aşteaptă, spusese ea. Lasă-mă să mă-mbrac. Durează 
numai un minut. 

După aceea, îţi pregătesc ceva de mâncare. 


Se îmbrăcase iute, permanent conştientă de absenţa 
tavanului. Băiatul rămăsese în pat, privind-o atunci când 
intra în raza lui vizuală. De fiecare dată, ea îi zâmbise şi 
fluturase din mână. În cele din urmă, el îi răspunsese 
printr-un gest similar şi domnişoara Fellowes se simţise 
încântată. 

— Vrei griş cu lapte? îl întrebase când terminase cu 
toaleta. 

Pregătise masa în doi timpi şi trei mişcări, apoi îi făcuse 
semn să vină la ea. 

Fie că pricepuse gestul, fie că-l ademenise aroma, 
băieţelul coborâse din pat. 

Doica încercase să-i arate cum să folosească o lingură, dar 
copilul se retrăsese speriat. „Avem timp destul la 
dispoziţie”, se gândise ea. Se mulţumise să insiste ca el să 
ridice castronaşul cu propriile sale mâini. Stângaci, vărsând 
mare parte din conţinut, băiatul reuşise în cel din urmă şi 
înghiţi majoritatea grişului. 


De data aceasta, îi pusese laptele într-un pahar, iar piciul 
scâncise, descoperind că deschiderea acestuia era prea 
mică pentru a-şi afunda gura 1 Replică din piesa The 
Mourning Bride, actul I, scena I, de dramaturgul englez 
William Congreve înăuntru. Femeia îi ţinuse mâna, 
obligându-l să cuprindă paharul cu degetele, să-l ridice şi 
să-l ducă la gură. 

Din nou, vărsase pe el destul, dar, iarăşi, înghiţise mare 
parte din lapte, iar domnişoara Fellowes era obişnuită cu 
murdăria. 

Spre surprinderea şi uşurarea ei, baia se dovedise o 
chestiune mai puţin complicată. Copilul înţelesese ce se 
aştepta din partea lui. 

Doica se pomenise mângâindu-l pe păr şi spunându-i: 

— Eşti un băieţel bun. Un băieţel deştept. 

Şi, spre imensa ei satisfacţie, băiatul surâsese. 

„Când zâmbeşte”, îşi spusese ea, „este aproape 
acceptabil.” 

XXX 

Ceva mai târziu în cursul zilei, sosiseră reporterii. 

Domnişoara Fellowes ţinuse băiatul în braţe, iar el se 
agăţase disperat de ea, în timp ce, de cealaltă parte a uşii, 
se filma şi se fotografia. Agitaţia îl speriase pe micuţ, care 
începuse să plângă, dar abia după zece minute domnişoara 
Fellowes primise aprobarea să se retragă şi să ducă puştiul 
în altă cameră. 

Femeia reapăruse îmbujorată de indignare, ieşise din 
apartament (prima dată după optsprezece ore) şi închisese 
uşa în urma ei. 

— Cred că v-ajunge! O să-mi ia destul timp până-l liniştesc. 
Vă rog să plecaţi! 

— Imediat, imediat, încuviinţase reprezentantul lui 'Times- 
Herald. Este însă chiar un copil de Neanderthal sau o 
farsă? 

— Vă asigur, intervenise Hoskins de undeva din spate, că 
nu-i vorba despre nici o farsă. Copilul este un autentic 


Homo neanderthalensis. 

— Este băiat sau fată? 

— Băiat, răspunsese sec domnişoara Fellowes. 

— Băiatul-maimuţă, spusese cel de la News. Asta-i! Un 
băiat-maimuţă. 

Cum se comportă? 

— Ca orice alt băieţel, replicase nervos domnişoara 
Fellowes. Nu-i câtuşi de puţin băiat-maimuţă. Se numeşte. 
ă-ă-ă, Timothy, Timmie - şi se comportă absolut normal. 

Alesese numele 'Timothy la întâmplare; fusese primul care- 
i venise în minte. 

— Timmie, bâiatul-maimuţă, repetase individul de la News 
şi, după cum se dovedi, aceea avea să fie denumirea sub 
care urma să-l cunoască întreaga lume. 

Reporterul de la Globe se răsucise spre Hoskins: 

— Domnule Hoskins, ce intenţionaţi să faceţi cu bâiatul- 
maimuţă? 

— Planul meu iniţial, ridicase din umeri bărbatul, a luat 
sfârşit atunci când 170 am dovedit că este posibil să-l 
aducem în prezent. Bănuiesc că de acum vor fi interesaţi 
antropologii şi fiziologii. La urma urmelor, deţinem o fiinţă 
aflată la limita umanului. De la ea ar trebui să învăţăm 
multe despre noi şi despre strămoşii noştri. 

— Cât timp îl veţi ţine aici? 

— Până când spaţiul în care se află ne va fi mai necesar 
decât persoana lui. 

Probabil încă destul timp. 

— Nu-l puteţi scoate de acolo, întrebă reporterul de la 
News, ca să instalăm echipamente subeterice şi să facem o 
transmisiune în direct? 

— Îmi pare rău, dar copilul nu poate părăsi Staza. 

— De fapt, ce este Staza? 

— Oho, îşi îngăduise Hoskins unul dintre zâmbetele sale 
fugare, asta ar necesita cam multe explicaţii, domnilor. 
Timpul, aşa cum îl cunoaştem noi, nu există în Stază. 
Camerele de acolo se găsesc în interiorul unei sfere 


invizibile care nu aparţine pe de-a întregul Universului 
nostru. De aceea, copilul a putut fi extras din fluxul 
temporal. 

— Staţi puţin, intervenise nemulţumit tot cel de la News, 
cum stă treaba asta? Doica intră şi iese din apartament. 

— Acelaşi lucru îl puteţi face şi dumneavoastră, 
răspunsese Hoskins calm. 

V-aţi deplasa paralel cu liniile de forţă temporală şi n-ar fi 
implicat un consum sau un câştig de energie. Copilul a fost 
însă adus din trecut. A traversat liniile acelea şi a acumulat 
potenţial temporal. Dacă l-am aduce în Universul şi în 
timpul nostru, consumul de energie ar fi atât de mare încât 
s-ar arde toată reţeaua electrică şi întregul Washington s-ar 
cufunda în beznă. Când l-am adus, am prins şi o parte din 
solul pe care se afla, iar acesta va fi evacuat doar puţin câte 
puţin. 

Reporterii înregistrau grăbiţi cuvintele lui Hoskins. Nu 
înțelegeau totul şi erau convinşi că nici publicul n-avea să 
înţeleagă, dar limbajul era ştiinţific şi altceva nu conta. 

— Sunteţi dispus să participaţi diseară la o emisiune în 
direct? întrebase cel de la Times-Herald. 

— Cred că da, încuviinţase Hoskins, apoi plecaseră cu toţii. 
Domnişoara Fellowes privise după ei. Înţelesese la fel de 
puţin ca şi ziariştii explicaţiile despre Stază şi despre forţe 
temporale, totuşi clarificase o problemă. Domiciliul forţat al 

lui 'Timmie (pe neaşteptate, se trezise că se gândea la 
băieţel numai sub numele acela) era real, nu impus în mod 
arbitrar de Hoskins. 

Se părea că n-avea să-l poată scoate niciodată din Stază. 

Bietul copil. Sărăcuţul. 

Îl auzise scâncind şi se grăbise să-l aline. 

Domnişoara Fellowes nu avusese posibilitatea să vadă 
emisiunea în direct a lui Hoskins şi, deşi aceasta se 
transmisese în toată lumea, ba chiar şi la avanposturile 
selenare, ea nu ajunsese în apartamentul unde locuiau 
doica şi băieţelul cel urât. 


Hoskins apăruse în dimineaţa următoare, vesel şi radios. 
— A mers bine emisiunea? întrebase domnişoara Fellowes. 
— Perfect. Ce mai face. Timmie? 

Domnişoara Fellowes se simţise mulţumită de folosirea 
numelui. 

— Este bine. Vino aici, Timmie, domnul acesta drăguţ n-o 
să-ţi facă nici un rău! 

Timmie rămăsese însă în cealaltă odaie; de după tocul uşii, 
apăreau la răstimpuri câte o şuviţă de păr încâlcit sau un 
colţ de ochi. 

— Ba chiar, urmase femeia, se adaptează remarcabil. Este 
destul de inteligent. 

— 'Te surprinde? 

Ea ezitase o clipă, după care răspunsese: 

— Da. Cred că-l considerasem un băiat-maimuţă. 

— Băiat-maimuţă sau nu, a făcut multe pentru noi. A făcut 
cea mai mare reclamă posibilă companiei. Am dat lovitura, 
domnişoară, am dat lovitura! 

Părea că simte nevoia să-şi comunice cuiva bucuria, chiar 
şi domnişoarei Fellowes. 

— Chiar aşa? replicase ea, invitându-l să vorbească. 

Bărbatul îşi afundase mâinile în buzunare şi începu: 

— De zece ani, lucrăm pe muchie de cuţit, cerşind fiecare 
bănuţ ori de câte ori se ivea ocazia. A trebuit să renunţăm 
la toate proiectele de cercetare, cu excepţia acestuia. Am 
riscat totul şi, când spun asta, să ştii că aşa a fost. 

Încercarea de a aduce în prezent un om din Neanderthal 
ne-a costat fiecare leţcaie pe care am reuşit s-o 
împrumutăm sau s-o furăm - şi unii bani au fost cu adevărat 
deturnaţi din fondurile altor proiecte, pe care le-am utilizat 
fără aprobare legală. 

Dacă experimentul n-ar fi reuşit, dădeam faliment. 

— De aceea nu există plafoane? întrebase domnişoara 
Fellowes. 

— Poftim? o privise nedumerit Hoskins. 

— Nu v-au mai rămas bani pentru plafoane? 


— Aha, am înţeles. Nu, acesta a fost doar unul dintre 
motive. Nu puteam şti cu exactitate dinainte ce vârstă avea 
neanderthalianul. Detectarea în timp este doar 
aproximativă şi am fi putut nimeri un exemplar uriaş şi 
sălbatic. S-ar fi putut să fie nevoie să-l îngrijim de la 
distanţă, ca pe un animal de la grădina zoologică. 

— Dar, fiindcă n-a fost cazul, puteţi monta plafoane? 

— Acum, da. Acum avem suficienţi bani. Ni s-au promis 
fonduri din toate 172 direcţiile. E grozav, domnişoară! 

Chipul lui masiv strălucea de un zâmbet care nu pierise 
nici când plecase. 

„Este un bărbat destul de drăguţ”, gândise domnişoara 
Fellowes „atunci când e luat prin surprindere şi uită să fie 
prea savant.” Mai reflectase puţin, întrebându-se dacă era 
însurat, apoi îşi alungase gândul respectiv, pe jumătate 
stingherită. 

— Timmie! strigase ea. Vino aici, Timmie! 

XXX 

În lunile ce trecuseră, domnişoara Fellowes se simţise 
devenind parte integrantă din Staza, Inc. Căpătase un birou 
pe uşa căruia fusese scris numele ei; o cameră foarte 
apropiată de casa păpuşilor (nu încetase nici o clipă să 
numească altfel câmpul de Stază care înconjura ca o sferă 
apartamentul lui Timmie). 

Salariul i se majorase substanţial. Casa păpuşilor căpătase 
plafoane, mobilierul fusese completat şi îmbunătăţit, se mai 
adăugase o sală de baie - ba chiar, femeia primise un 
apartament personal în incinta Institutului şi, uneori, nu 
dormea nopţile cu Timmie. Între casa păpuşilor şi 
apartamentul ei fusese stabilită o legătură interfon şi 
Timmie învățase cum s-o utilizeze. 

Domnişoara Fellowes se obişnuise cu Timmie, ba chiar 
devenise tot mai puţin conştientă de urâţenia lui. Într-o zi, 
se pomenise privind un băieţel obişnuit, de pe stradă, şi 
fruntea înaltă a acestuia i se păruse neatrăgătoare, ca şi 
bărbia pronunţată. Trebuise să se scuture, ca să rupă vraja. 


Chiar mai plăcută fusese obişnuirea cu vizitele ocazionale 
ale lui Hoskins. 

Era limpede că bărbatul aprecia orice evadare din funcţia 
sa, tot mai complexă, de şef al Stazei, Inc. şi că se ataşase 
sentimental de copilul de la care pornise totul, însă 
domnişoarei Fellowes i se părea că-i făceau plăcere şi 
conversațiile cu ea. 

Aflase, de altfel, câte ceva despre Hoskins. El inventase 
metoda de analiză a reflecţiilor razei mezonice care 
pătrundea în trecut, ca şi metoda de stabilire a Stazei; 
răceala lui era numai un efort de a ascunde un suflet bun şi. 
ah, da, era însurat. 

Singurul aspect cu care domnişoara Fellowes nu se putea 
acomoda era angajarea ei într-un experiment ştiinţific. În 
ciuda eforturilor constante, se pomenea implicată direct, 
ajungând până la dispute cu fiziologii. 

O dată, Hoskins o găsise clocotind de furie. N-aveau nici 
un drept. n-aveau absolut nici un drept! Chiar dacă era un 
Neanderthal, băieţelul nu era un animal. 

Se uita după ei, orbită de mânie; privea pur şi simplu uşa 
deschisă şi auzea plânsetele lui Timmie, când îl observase 
pe Hoskins. Cine ştie de câtă vreme se afla în faţa ei? 

— Pot să intru? întrebase bărbatul. 

Doica încuviinţase cu un gest scurt din cap, apoi se grăbise 
spre Timmie, care se agăţase de ea, prinzând-o şi cu 
picioruşele lui crăcănate - încă subţiri, atât de subţiri. 

Hoskins îl privise, apoi rostise grav: 

— Pare nefericit. 

— Nu-l învinovăţesc, replicase domnişoara Fellowes. Îl 
sâcâie zilnic cu recoltări de sânge şi cu teste. Îi dau numai 
regimuri alimentare sintetice, care n-ar hrăni nici un 
animal. 

— Ştii bine că sunt regimuri ce nu pot fi testate pe oameni. 

— Dar n-ar trebui să le încerce nici pe Timmie! Domnule 
Hoskins, insist! 


Mi-aţi spus că venirea lui Timmie v-a adus celebritate. 
Dacă aveţi cât de puţină recunoştinţă pentru asta, trebuie 
să-i ţineţi la depărtare de sărmanul băiat, cel puţin până 
creşte îndeajuns ca să înţeleagă mai multe. După fiecare 
şedinţă medicală, are coşmaruri şi nu mai poate dormi. Vă 
previn - se ambalase ea deodată - nu-i mai las înăuntru! 

Îşi dăduse seama că ţipase ultimele cuvinte, dar nu se 
putuse stăpâni. 

— Ştiu că-i un Neanderthal, urmase pe un ton mai potolit, 
însă există multe lucruri pe care neglijăm să le apreciem la 
Neanderthali. Am citit despre ei. Au avut o cultură proprie 
şi au fost autorii unora dintre cele mai însemnate invenţii 
ale omenirii. Domesticirea animalelor, de pildă, roata, sau 
diversele tehnici de cioplire a pietrei. Au avut chiar şi 
preocupări spirituale. Îngropau morţii şi puneau lângă 
aceştia obiectele personale, ceea ce dovedeşte că ei 
credeau în viaţa după moarte. Putem spune că au inventat 
religia. Toate astea nu-nseamnă că Timmie are dreptul la un 
tratament omenesc? 

Îl atinsese uşor pe băiat cu palma pe funduleţ, trimiţându-l 
în camera sa. 

Când uşa se deschisese, Hoskins zâmbise scurt zărind 
jucăriile dinăuntru. 

— Îşi merită jucăriile, rostise femeia pe un ton defensiv. 
Altceva nu are şi le merită, după toate prin care trece. 

— Nu, nu, să ştii că n-am nici o obiecţie. Mă gândeam doar 
cât de mult te-ai schimbat din acea primă zi, când erai 
destul de furioasă că ţi-am băgat un Neanderthal pe gât. 

— Cred că nu. şoptise domnişoara Fellowes dar nu-şi 
terminase fraza. 

Hoskins schimbase subiectul. 

— Cam ce vârstă poate avea, domnişoară? 

— Nu pot preciza, fiindcă nu ştim cum se dezvoltau 
Neanderthalii. După statură, ar trebui să aibă vreo trei ani, 
totuşi specia a fost în general scundă şi, cu toate hărţuielile 
la care este supus, probabil că nici nu se dezvoltă. Pe de 


altă parte, după modul cum învaţă engleza, aş zice că a 
trecut de patru ani. 

— Din rapoarte, n-am sesizat nimic referitor la învăţarea 
englezei. 

— Nu vorbeşte decât cu mine, cel puţin deocamdată. Este 
foarte speriat de ceilalţi şi nu-i de mirare. Poate însă cere 
un obiect sau mâncare. Practic, poate indica orice-i trebuie 
şi înţelege aproape tot ceea ce-i spun. Desigur - şi-l privise 
cu şiretenie pe bărbat, încercând să aprecieze dacă era 
momentul cuvenit - dezvoltarea lui s-ar putea să nu mai 
continue. 

— De ce? 

— Orice copil necesită stimulare, iar Timmie duce o viaţă 
izolată. Eu fac tot ce pot, însă nu stau permanent cu el şi nu 
sunt tot ceea ce are el nevoie. 

Domnule Hoskins, vreau să spun că are nevoie măcar de 
un tovarăş de joacă. 

Bărbatul încuviinţase încetişor din cap. 

— Din păcate, este singur, nu? Sărmanul! 

Domnişoara Fellowes se destinsese imediat. 

— Vă place Timmie, nu? 

Era atât de bine să vadă că şi altcineva ţinea la băieţeii. 

— Sigur că da, zisese Hoskins şi, garda lui fiind coborâtă, 
domnişoara Fellowes putuse să-i vadă oboseala din ochi. 

Imediat, abandonase planurile iniţiale şi remarcase 
îngrijorată: 

— Păreţi extenuat. 

— Adevărat? În cazul ăsta, trebuie să-ncerc să mă prefac 
mai vioi. 

— Presupun că Staza, Inc. este suprasolicitată şi asta vă 
răpeşte tot timpul. 

— Aşa-i, oftase Hoskins. Este vorba despre animale, 
vegetale şi minerale, în părţi egale. Am impresia că n-ai 
văzut exponatele noastre, domnişoară. 

— Nu, nu le-am văzut, dar nu pentru că n-aş fi fost 
interesată. Pur şi simplu, am fost prea ocupată. 


— Acum, nu mai eşti chiar atât de ocupată, rostise el, 
parcă hotărându-se brusc. Te sun mâine la ora 11 şi te 
conduc personal. De acord? 

— Cu plăcere, zâmbise ea fericită. 

Bărbatul încuviinţase din cap, îi răspunsese la zâmbet şi 
plecase. 

— 'Tot restul zilei, domnişoara Fellowes fredonase un 
cântecel. Avea senzaţia - era ridicol, desigur - că. că-şi 
fixase o întâlnire sentimentală. 

A doua zi, Hoskins sosise punctual, surâzător şi amabil. 
Doica îşi schimbase halatul cu o rochie. Desigur, una cu o 
croială sobră; totuşi, de ani de zile nu se mai simţise atât de 
feminină. 

Hoskins o complimentase cu gravitate şi ea acceptase 
complimentele cu o graţie la fel de oficială. Se gândise că 
era, într-adevăr, un prolog perfect. Apoi, sosise gândul 
următor: „Prolog. pentru ce?” 

Abandonase introspecţiile, grăbindu-se să-i spună la 
revedere lui Timmie şi să-l asigure că avea să se întoarcă 
repede. Verificase dacă băieţelul ştia de unde să-şi ia de 
mâncare. 

Hoskins o condusese în aripa cea nouă a clădirii, în care 
femeia nu mai 175 intrase până atunci. În aer se simţea 
miros de vopsea, iar zgomotele slabe şi îndepărtate 
dovedeau că extinderea continua. 

— Animale, vegetale şi minerale, repetase el cuvintele din 
ziua anterioară. 

Animalele se găsesc acolo şi sunt exponatele noastre cele 
mai spectaculoase. 

Spaţiul era împărţit în mai multe incinte, fiecare fiind o 
sferă Stază individuală. Hoskins o conduse până la fereastra 
de vizionare a uneia şi femeia privise înăuntru. Văzuse 
acolo ceva ce i se păruse a fi un pui de găină acoperit cu 
solzi şi având coadă de reptilă. Clătinându-se pe cele două 
picioruşe subţiri, puiul alerga de la un perete la celălalt, iar 
capul delicat, de pasăre, încununat de o creastă osoasă ca 


de cocoş, se răsucea dintr-o parte în alta. Ghearele cu care 
erau înzestrate micuţele lui membre anterioare se încleştau 
şi se descleştau întruna. 

— Este dinozaurul nostru, explicase Hoskins. Îl avem de 
câteva luni. Nu ştiu când îi vom putea da drumul. 

— Dinozaur? 

— Te aşteptai la un gigant? 

— Cred c-a fost o reacţie normală, se înroşise domnişoara 
Fellowes. Ştiu însă că au existat şi specii mai mici. 

— Te rog să mă crezi că-i exact ceea ce ne-am dorit. De 
obicei, este investigat, dar se pare că acum are ooră de 
pauză. S-au descoperit câteva lucruri interesante. De pildă, 
nu are sângele rece, ci deţine o modalitate, imperfectă, de 
păstrare a temperaturii interne, superioară celei din mediul 
ambiant. Din păcate, este un mascul. De când l-am adus, 
încercăm să găsim o femelă, dar încă n-am avut noroc. 

— De ce căutaţi o femelă? 

O privise încruntat. 

— Ca să putem avea posibilitatea de a obţine ouă fertile şi 
pui de dinozaur. 

— Aşa-i, ce întrebare prostească din partea mea! 

După aceea, Hoskins o condusese în secţiunea trilobiţilor. 

— Acela este profesorul Dwayne de la Universitatea 
Washington, îi explicase el. Este specialist în chimie 
nucleară şi analizează concentraţia izotopilor din oxigenul 
apei. 

— De ce? 

— Este apă din „supa primordială”, veche de peste cinci 
sute de milioane de ani. Concentrația izotopilor oferă 
temperatura oceanului la momentul respectiv. Întâmplător, 
Dwayne însuşi nu este deloc interesat de trilobiţi, dar alţii 
se ocupă exclusiv cu disecţia lor. Ei sunt norocoşii, pentru 
că nu le trebuie decât bisturiuri şi microscoape. Dwayne 
trebuie să poarte după el un spectrograf masiv, ori de câte 
ori are de efectuat o experienţă. 

— De ce? Nu poate. 


— Nu, nu poate. Nu poate scoate absolut nimic din incintă. 

Văzuseră după aceea specimene de plante primitive şi 
eşantioane de rocă. 

Acelea erau vegetalele şi mineralele. Fiecare specimen era 
studiat de un cercetător. Parcă s-ar fi găsit într-un muzeu; 
un muzeu adus la viaţă şi slujind drept centru de cercetare. 

— Dumneavoastră trebuie să supravegheați toate astea, 
domnule Hoskins? 

— Doar indirect, domnişoară. Slavă cerului, am 
subordonați! Pe mine mă interesează doar aspectele 
teoretice ale problemei: natura timpului, tehnica detecţiei 
intertemporale mezonice şi altele. Le-aş schimba pe toate 
pentru o metodă de detectare a obiectelor aflate la mai 
puţin de zece mii de ani în trecut. 

Dacă am putea ajunge în epocile istorice ale omenirii. 

Fusese întrerupt de agitația din jurul unei incinte 
îndepărtate, dinspre care se auzea vociferând un glas 
ascuţit. Hoskins se încruntase. 

— Scuză-mă, murmură şi se grăbise într-acolo. 

Domnişoara Fellowes îl urmase, încercând să ţină pasul, 
fără să alerge. 

— Trebuie să termin câteva etape vitale ale cercetării! 
protesta un bărbat vârstnic cu o barbă îngustă şi învăpăiat 
la faţă. Nu-nţelegeţi? 

Un tehnician în salopetă, având brodată pe buzunarul de 
la piept monograma şi (Staza, Înc.), îi explicase situaţia lui 
Hoskins: 

— Din capul locului, s-a stabilit cu domnul profesor 
Ademewski că specimenul nu poate rămâne decât două 
săptămâni. 

— Nu ştiam cât vor dura cercetările! se înfierbântase 
Ademewski. Nu sunt profet. 

— Domnule profesor, rostise Hoskins, trebuie să ne 
înţelegeţi că dispunem de un spaţiu limitat. Specimenele 
trebuie schimbate. Bucata aceea de calcopirită trebuie să 


se întoarcă înapoi, deoarece mulţi oameni aşteaptă alt 
eşantion. 

— De ce n-o pot lua cu mine? 

— Ştiţi prea bine că-i imposibil. 

— Câteva kilograme nenorocite de rocă? De ce? 

— Ştiţi foarte bine că nu ne putem îngădui un asemenea 
consum de energie! 

— Chestiunea este, intervenise tehnicianul, că domnul 
Ademewski, contrar specificaţiilor, a încercat să scoată 
piatra, iar eu am fost pe punctul să dezactivez Staza, fără 
să ştiu că dumnealui se afla acolo. 

Se lăsase tăcerea, iar Hoskins se întorsese cu un aer oficial 
şi rece spre cercetător. 

— Este adevărat, domnule profesor? 

Ademewski îşi dresese glasul. 

— Nu mi s-a părut că fac. 

Hoskins ridicase mâna şi apucase un fir aflat în exteriorul 
incintei respective. Trăsese de el. 

Domnişoara Fellowes, care privea în interior, la eşantionul 
de rocă banală ce stârnise disputa, tresărise brusc când 
acesta dispăruse. Incinta era goală. 

— Domnule profesor, vorbise Hoskins, permisul 
dumneavoastră de acces în Stază este anulat definitiv. 
Regret! 

— Dar. 

— Îmi pare rău. Aţi violat una dintre regulile cele mai 
stricte. 

— Voi face apel la Asociaţia Internaţională. 

— N-aveţi decât! Într-un asemenea caz, nu vi se va da 
niciodată dreptate. 

Se răsucise cu spatele spre profesorul care protesta şi 
(încă palid de furie) se adresase domnişoarei Fellowes: 

— Accepţi o invitaţie la prânz? 

XXX 

O condusese în separeul directorilor din sala de mese a 
companiei. Îi salutase pe cei de acolo şi o prezentase pe 


domnişoara Fellowes, firesc şi degajat, deşi ea se simţea 
oarecum stânjenită. 

„Ce vor crede despre mine?” se întrebase şi încercase cu 
disperare să afişeze un aer cât mai sobru şi profesional. 

— Aveţi deseori parte de asemenea incidente? se 
interesase ea. Mă refer la profesorul acela. 

Apoi, luase furculiţa şi începuse să mănânce. 

— Nu, răspunsese apăsat bărbatul. Este prima dată că s-a 
întâmplat aşa ceva. Desigur, am discuţii permanente cu 
cercetătorii şi trebuie să-i conving că n-au voie să ia 
specimenele dinăuntru, dar acum a fost prima dată când 
cineva a trecut realmente la fapte. 

— "Ţin minte că, odată, vorbeaţi despre consumul 
energetic. 

— Aşa este. Am încercat, bineînţeles, să-l luăm în 
considerare şi este imposibil să nu se întâmple şi accidente, 
de aceea trebuie să avem surse energetice speciale, care să 
poată susţine consumul provocat de o ieşire accidentală din 
Stază. Asta nu înseamnă, totuşi, că am dori să vedem cum, 
într-o jumătate de secundă, se duce pe apa Sâmbetei 
rezerva energetică acumulată întrun an. sau că ne-am 
putea permite acest lucru, fără să ne întârziem cu ani buni 
planurile de dezvoltare. În plus, imaginează-ţi că profesorul 
s-ar fi găsit în incintă în momentul dezactivării Stazei. 

— Ce s-ar fi întâmplat? 

— Obiectele şi cobaii pe care i-am utilizat în asemenea 
experimente au dispărut. Probabil că au ajuns în trecut - ca 
să zic aşa, au fost târâţi de eşantionul care revenea în 
timpul lui de obârşie. Din acest motiv, a trebuit să ancorăm 
acele obiecte din interiorul Stazei pe care nu dorim să le 
pierdem şi procedura 178 respectivă este destul de 
complicată. Nefiind ancorat, profesorul ar fi dispărut o dată 
cu roca în Pliocen, la două săptămâni - timpul cât piatra a 
stat în laborator - după ce fusese luată de acolo. 

— Îngrozitor! 


— Nu pentru profesor, te asigur. Dacă ar fi fost atât de 
inconştient s-o facă, asta ar fi meritat. Închipuie-ţi însă ce 
efect ar fi avut vestea, dacă ar fi ajuns la cunoştinţa 
publicului. Atât ne-ar fi trebuit - să se afle de pericolele 
potenţiale. 

Toate subvenţiile ni s-ar fi sistat, uite-aşa! 

Pocnise din degete şi plimbase absent mâncarea prin 
farfurie. 

— Nu l-aţi fi putut aduce înapoi? întrebase domnişoara 
Fellowes. La fel cum aţi adus piatra? 

— Nu. O dată ce un obiect se întoarce în timp, focalizarea 
iniţială se pierde 

— se face excepţie atunci când avem interes s-o menţinem, 
ceea ce nu era cazul acum. De fapt, nu-i niciodată cazul. 
Regăsirea profesorului ar fi necesitat o refocalizare, ceva 
similar cu aruncarea unei undiţe în ocean cu intenţia de a 
prinde un anumit peşte. Dumnezeule, mă îngrozesc când 
mă gândesc câte măsuri de precauţie am luat pentru 
evitarea accidentelor! Fiecare incintă Stază este prevăzută 
cu propriul ei dispozitiv de dezactivare - asta deoarece 
fiecare incintă are altă focalizare şi trebuie să poată fi 
dezactivată independent de celelalte. Cu toate acestea, nici 
unul dintre dispozitive nu-i acţionat decât în ultima clipă, 
iar acţionarea nu se poate face decât din exteriorul Stazei. 
După cum ai văzut, modalitatea respectivă necesită un 
oarecare efort fizic şi nu se poate petrece accidental. 

— Dar. istoria nu se modifică, dacă deplasaţi obiecte prin 
timp? 

Hoskins ridicase din umeri. 

— Teoretic, aşa ar trebui să fie. În practică, istoria nu se 
modifică, cu excepţia unor cazuri neobişnuite. Scoatem 
mereu obiecte din Stază - molecule de aer, bacterii, praf. 
Cam zece la sută din consumul nostru energetic acoperă 
micropierderile de această natură. Dar chiar şi deplasarea 
unor obiecte de dimensiuni mari prin timp determină 
schimbări ce se amortizează. Să luăm, de pildă, calcopirita 


aceea din Pliocen. Este posibil ca, datorită absenței de două 
săptămâni, vreo insectă să nu-şi mai regăsească adăpostul 
şi să moară. Asta ar putea determina, la rândul, ei o serie 
întreagă de schimbări, însă matematica Stazei indică faptul 
că seria este convergentă. Dimensiunile schimbărilor se 
reduc în timp şi se revine la starea iniţială. 

— Adică. realitatea se vindecă singură? 

— Putem zice şi aşa. Dacă extragi un om din Timp sau 
dacă-l trimiţi în trecut, „rana” este mai mare. Dacă individul 
este unul obişnuit, rana se va tămădui la fel ca în cazul unui 
obiect. Desigur, foarte mulţi ne bombardează cu cereri de 
a-l aduce în prezent pe Lincoln, pe Mohamed sau pe Lenin. 
Aşa ceva nu se poate. 

Chiar dacă am putea depista aceste personaje, 
modificarea realităţii prin extragerea unuia dintre 
modelatorii istoriei ar fi prea severă ca să se mai 
amortizeze. Există metode prin care putem calcula dacă o 
schimbare va fi prea importantă, şi atunci ne ferim să 
atingem limita respectivă. 

— Atunci, Timmie. 

— El nu ridică nici o problemă în direcţia asta. Realitatea 
se găseşte în siguranţă. Deşi. 

— Privise iute spre femeie şi continuase: Nu contează. 
Spuneai ieri că Timmie are nevoie de un tovarăş de joacă. 

— Da, surâsese încântată domnişoara Fellowes. Crezusem 
că n-aţi fost atent. 

— Ba da. L-am îndrăgit pe băieţel, apreciez sentimentele 
dumitale faţă de el şi am vrut să-ţi explic despre ce-i vorba. 
Ai văzut cu ce ne ocupăm şi ai desluşit câte ceva din 
dificultăţile cu care ne confruntăm, deci ştii de ce, oricât am 
dori-o, nu-i putem asigura lui limmie un tovarâăş. 

— Nu puteţi? repetase femeia dezamăgită. 

— Ţi-am explicat. Ar trebui să avem un noroc extraordinar 
ca să dăm peste alt Neanderthal de vârsta lui şi - chiar dacă 
am avea norocul acela - prezenţa altei fiinţe umane în Stază 
ar spori riscurile. 


Domnişoara Fellowes pusese linguriţa pe masă şi rostise 
hotărât: 

— Domnule Hoskins, nu mă referisem doar la acest aspect. 
Nu doresc să aduceţi alt Neanderthal în prezent. Ştiu că 
este imposibil. Mult mai uşor ar fi să aduceţi alt copil, care 
să se joace cu Timmie. 

— Copilul unui om? o privise el uimit. 

— Alt copil, repetase domnişoara Fellowes pe un ton de-a 
dreptul ostil acum. limmie este om. 

— Nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva. 

— De ce? De ce nu v-a trecut? Ce vi se pare nefiresc? Aţi 
smuls copilul acesta din epoca lui şi l-aţi transformat într-un 
veşnic prizonier. Nu-i datoraţi chiar nimic? Domnule 
Hoskins, dacă în lumea aceasta există vreun bărbat care să 
fie tatăl copilului din toate punctele de vedere, cu excepţia 
celui biologic, atunci dumneavoastră sunteţi acela. De ce nu 
puteţi face pentru el un lucru atât de neînsemnat? 

— Tatăl lui? exclamase Hoskins, sculându-se nesigur. 
Domnişoară, dacă n-ai nimic împotrivă, te voi conduce 
înapoi. 

Reveniseră la casa păpuşilor într-o tăcere pe care nici unul 
dintre ei n-o întrerupsese. 

XXX 

Multă vreme după aceea, domnişoara Fellowes îl văzuse 
pe Hoskins doar 180 în treacăt. Uneori îi părea rău de cele 
întâmplate; alteori, când Timmie era mai absent ca de 
obicei sau când petrecea ore întregi, tăcut, în faţa ferestrei, 
femeia se gândea cu ură: „Bărbat stupid!” 

— Cu fiecare zi, vorbirea lui Timmie se îmbunătăţise şi 
devenise tot mai exactă. Nu scăpase de un soi de accent 
moale, tărăgănat, pe care domnişoara Fellowes îl găsea de- 
a dreptul delicios. Când era surescitat, revenea la 
clicăiturile din limbă, însă o făcea tot mai rar. Se părea că 
uitase de zilele de dinainte să ajungă în prezent - dacă n-ar 
fi fost visele. 


Pe măsură ce crescuse, fiziologii îşi pierduseră interesul 
faţă de el, iar locul lor fusese preluat de psihologi. 
Domnişoara Fellowes nu era sigură dacă nu cumva îi 
detesta pe aceştia mai mult decât pe primii. Dispăruseră 
seringile de recoltare, vaccinurile şi regimurile alimentare 
speciale. Acum, limmie era pus să treacă peste bariere, ca 
să ajungă la hrană şi apă. Trebuia să ridice panouri, să 
deplaseze bare, să se întindă după frânghii. Iar şocurile 
electrice slabe îl făceau să plângă şi o înnebuneau pe 
domnişoara Fellowes. 

Nu voia să se ducă la Hoskins; nu voia să i se plângă, 
deoarece ori de câte ori se gândea la el îşi amintea chipul 
lui, de partea cealaltă a mesei din separeu, ochii i se 
umezeau şi se gândea: „Bărbat stupid, stupid!” Apoi, într-o 
bună zi, glasul lui Hoskins răsunase pe neaşteptate în casa 
păpuşilor: 

— Domnişoară Fellowes! 

Doica ieşise fără să schiţeze un zâmbet, netezindu-şi 
halatul, şi se oprise surprinsă, trezindu-se în prezenţa unei 
femei palide, zvelte, de înălţime mijlocie. 

Părul blond şi tenul îi confereau un aspect de fragilitate. 
Înapoia ei, încleştat cu o mână de fustă, se zărea un băieţaş 
de vreo patru ani, cu chip rotund şi ochi mari. 

— Scumpa mea, vorbise Hoskins, aceasta este domnişoara 
Fellowes, doica băiatului. Domnişoară Fellowes, soţia mea. 

Aceea era soţia lui Hoskins? Nu arăta aşa cum şi-o 
imaginase domnişoara Fellowes. La urma urmelor, de ce 
nu? Era normal ca un bărbat ca Hoskins să-şi aleagă o 
făptură plăpândă ca tovarăşă de viaţă. Dacă asta-şi dorea. 

Se străduise să se comporte cât mai firesc. 

— Bună ziua, doamnă Hoskins. Acesta este. băieţelul 
dumneavoastră? 

Era într-adevăr o surpriză. Şi-l imaginase pe Hoskins în 
calitate de soţ, dar nu ca părinte, decât, desigur. Întâlnise 
privirea gravă a bărbatului şi se îmbujorase. 


— Da, el este băiatul meu, Jerry, zise Hoskins. Jerry, spune- 
i „bună ziua” domnişoarei. 

Accentuase oare, puţin, cuvântul „el”? Voise să spună că 
acela era fiul său, iar nu. 

Jerry se înfundase şi mai mult în fusta mamei sale şi 
murmurase un salut. 

Ochii doamnei Hoskins cercetau peste umărul doicii, 
parcurgând încăperea, căutând ceva. 

— Haideţi să intrăm, zisese bărbatul. Haide, scumpo! Când 
treci pragul, vei încerca o uşoară senzaţie neplăcută, dar 
foarte scurtă. 

— Îl luaţi şi pe Jerry? întrebase domnişoara Fellowes. 

— Bineînţeles. El va fi tovarăşul de joacă al lui Timmie. 
Dumneata ai spus că limmie are nevoie de un tovarăş de 
joacă. Sau ai uitat? 

— Dar. 

— Îl privi complet surprinsă. 

— Băieţelul dumneavoastră? 

— Al cui altul? replică el cu subânţeles. Nu asta doreai? 
Hai, scumpo. 

Haidem! 

Doamna Hoskins îl ridicase pe Jerry în braţe cu un efort 
vădit şi, şovăind, păşise peste prag. Jerry se zbătuse, 
detestând senzaţia. 

— Creatura este aici? întrebase doamna Hoskins. N-o văd. 

— Timmie, strigă domnişoara Fellowes. Vino încoace! 

Timmie privise pe după tocul uşii, uitându-se la băieţelul 
venit în vizită. 

Braţele doamnei Hoskins se încordaseră vizibil. 

— Gerald, şoptise ea, eşti sigură că nu-i nici un pericol? 

— Dacă vă referiţi la Timmie, intervenise prompt 
domnişoara Fellowes, nici nu poate fi vorba despre aşa 
ceva. Este un băieţel manierat. 

— “Totuşi, este un săi. un sălbatic. 

Efectul emisiunilor despre bâiatul-maimuţă. 


— Nu este un sălbatic, rosti apăsat domnişoara Fellowes. 
Este la fel de liniştit şi de înţelegător ca orice copil de cinci 
ani şi jumătate. Sunteţi extrem de generoasă, doamnă, 
acceptând ca băiatul dumneavoastră să se joace cu Timmie, 
însă nu aveţi motive de îngrijorare. 

— Nu ştiu dacă voi accepta, pufnise doamna Hoskins. 

— Scumpo, am stabilit deja, intervenise bărbatul. Să nu 
mai începem o discuţie. Lasă-l pe Jerry jos. 

Doamna Hoskins se conformase şi băiatul se lipise cu 
spatele de ea, privind ochii ce-l fixau din cealaltă cameră. 

— Vino încoace, Timmie, spuse domnişoara Fellowes, nu-ţi 
fie teamă! 

Încetişor, Timmie avansase în odaie. Hoskins se aplecase şi 
descleştase degetele lui Jerry de pe fusta mamei sale. 

— Retrage-te, scumpo. Dă-le copiilor o şansă. 

Băieţii stăteau faţă în faţă. Deşi mai mic ca vârstă, Jerry 
era cu doi centimetri mai înalt şi, în prezenţa staturii sale 
drepte şi a capului proporţionat, grotescul lui 'Timmie era, 
brusc, la fel de pronunţat ca şi în primele zile. 

Buzele domnişoarei Fellowes tremuraseră. 

Micuţul Neanderthal vorbise primul, cu o şovăială 
copilărească. 

— Cum te cheamă? întrebase el şi întinsese gâtul înainte, 
parcă pentru a 182 cerceta mai îndeaproape trăsăturile 
celuilalt. 

Speriat, Jerry răspunsese printr-un brânci puternic care-l 
trântise pe Timmie. Amândoi începuseră să plângă 
zgomotos şi doamna Hoskins îşi luase copilul în braţe, în 
timp ce domnişoara Fellowes, clocotind de o mânie 
înăbuşită, îl ridicase pe Timmie şi-l alinase. 

— Instinctiv nu se plac, comentase doamna Hoskins. 

— La fel de instinctiv ca oricare alţi doi copii care nu se 
cunosc, replicase soţul ei pe un ton obosit. Acum, pune-l jos 
pe Jerry şi lasă-l să se acomodeze. De fapt, ar fi chiar mai 
bine să plecăm. Domnişoara Fellowes o să mi-l aducă pe 
Jerry ceva mai târziu şi-l voi trimite acasă cu şoferul. 


XXX 


În ora următoare, ambii băieţei fuseseră extrem de agitaţi. 
Jerry plânsese după mama lui, o lovise pe domnişoara 
Fellowes, dar în cele din urmă îngăduise să fie convins să 
sugă o acadea. Timmie căpătase şi el una, iar după ooră 
domnişoara Fellowes îi determinase să se joace cu acelaşi 
set de cuburi, deşi în colţuri opuse ale camerei. 

Femeia se simţise stânjenitor de recunoscătoare faţă de 
Hoskins atunci când i-l dusese pe Jerry. 

Căutase o modalitate prin care să-i mulţumească, dar 
bărbatul o împiedicase prin morga lui oficială. Poate că n-o 
putea ierta că-l făcuse să se simtă ca un tată crud. Poate că, 
la urma urmelor, faptul că-şi adusese propriul său copil 
constituia o încercare de a dovedi atât că era un tată bun 
pentru 'Timmie, cât şi faptul că nu era tatăl lui. Ambele 
simultan! 

De aceea, doica reuşise să spună doar: 

— Mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult. 

Iar bărbatul reuşise să spună doar: 

— N-ai pentru ce. 

Devenise o rutină. De două ori pe săptămână, Jerry era 
adus pentru o oră de joacă, extinsă ulterior la două ore. 
Copiii îşi învăţaseră numele şi obiceiurile şi se jucaseră 
împreună. 

După primul val de recunoştinţă, domnişoara Fellowes 
constatase că nu-l plăcea pe Jerry. Era mai voinic şi mai 
greoi, dominator în toate privinţele, şi-l împingea pe Timmie 
într-un rol complet secundar. Singurul lucru care o făcea să 
accepte situaţia era faptul că, în ciuda dificultăţilor, Timmie 
aştepta cu tot mai multă încântare apariţiile periodice ale 
tovarăşului său de joacă. 

„Altceva nu avea micuțul”, ofta femeia în sinea ei. 

O dată, privindu-i, se gândise: „Cei doi copii ai lui Hoskins, 
unul făcut cu soţia şi celălalt cu Staza.” 

În vreme ce ea. 


„Dumnezeule”, îşi spusese, apăsându-şi tâmplele cu podul 
palmelor şi simțindu-se ruşinată, „sunt geloasă!” 

— Domnişoară Fellowes, spusese Timmie (prevăzătoare, 
doica nu-i îngăduise niciodată să-i spună în alt fel), eu când 
o să merg la şcoală? 

Ea îi privise ochii căprui, curioşi, şi-i mângâiase uşor părul 
aspru şi creţ. 

Era partea cea mai neîngrijită a băiatului, deoarece îl 
tundea ea însăşi, în vreme ce Timmie se foia sub foarfecă. 
Femeia nu ceruse un ajutor calificat, deoarece neorânduiala 
tunsorii slujea la mascarea proeminenţelor craniului. 

— Unde ai auzit de şcoală? îl întrebase. 

— Jerry merge la şcoală. La gră-di-ni-ţă, silabisise el cu 
atenţie. Merge în multe locuri. Afară. Eu când voi putea 
merge afară, domnişoară Fellowes? 

Ea simţise o împunsătură în inimă. Bineînţeles, nu avea 
cum să-l împiedice pe Timmie să audă tot mai multe despre 
lumea exterioară, în care băieţelul n-avea să poată intra 
niciodată. 

— Păi, se prefăcuse veselă, ce să faci la grădiniţă? 

— Jerry spune că joacă jocuri şi au videobenzi. Zice că sunt 
mulţi copii. 

Zice. zice. 

Se gândise, apoi ridicase triumfător ambele mânuţe cu 
degetele răşchirate. 

— Zice că sunt atâţia. 

— 'Ţi-ar plăcea să vezi videobenzi? întrebase domnişoara 
Fellowes. Îţi pot aduce unele foarte frumoase. Şi benzi 
muzicale. 

Pentru un răstimp, limmie se potolise. 

XXX 

În lipsa lui Jerry, Timmie privea videobenzile, iar 
domnişoara Fellowes îi citea ore în şir cărţi pentru copii. 

Trebuia să-i explice multe lucruri, chiar şi în cea mai 
simplă povestire, lucruri ce depăşeau universul celor trei 


încăperi. De când îi fuseseră explicate condiţiile şi obiectele 
din exterior, Timmie începuse să viseze mai des. 

Visele erau întotdeauna la fel. Ezitând, băieţelul încercase 
să le explice domnişoarei Fellowes. În vise, el se găsea 
afară, un „afară” pustiu, însă uriaş, uneori populat de copii 
şi de obiecte ciudate şi greu de descris, pe jumătate 
imaginate din cărţi şi pe jumătate provenite din 
îndepărtatele sale amintiri neanderthaliene. 

Dar copiii şi obiectele îl ignorau şi, cu toate că Timmie se 
găsea în lume, nu 184 făcea niciodată parte din ea, ci era la 
fel de singur ca şi în camerele sale. şi se trezea plângând. 

Domnişoara Fellowes încercase să ia visele în râs, dar în 
unele nopţi plângea şi ea în dormitorul personal. 

XXX 

Într-o zi, pe când domnişoara Fellowes îi citea, Timmie îi 
pusese palma sub bărbie şi o ridicase uşurel, până ce 
privirile lor se întâlniseră. 

— De unde ştii ce să zici? întrebase el. 

— Vezi semnele astea? îi arătase femeia. Ele îmi spun ce să 
zic. Ele alcătuiesc cuvintele. 

Timmie le privise îndelung şi curios, luându-i cartea din 
mâini. 

— Unele semne sunt la fel, remarcase el. 

Femeia râsese, încântată de agerimea lui, şi încuviinţase. 

— Aşa-i. Vrei să-ţi arăt cum se fac semnele? 

— Da. Ar fi un joc frumos. 

Ea nu se gândise că băieţelul ar fi putut învăţa să citească. 
Până în clipa când Timmie îi citise dintr-o carte, 
domnişoarei Fellowes nu-i trecuse prin minte că el putea 
învăţa să citească. 

Pentru ca, după câteva săptămâni, dimensiunile realizării 
s-o lovească realmente ca un ciocan. Timmie îi stătea în 
poală, urmărind cuvânt cu cuvânt literele dintr-o carte 
pentru copii, şi-i citea. El îi citea doicii! 

Se ridicase tulburată în picioare şi spusese: 


— Mă întorc repede, Timmie. Vreau să vorbesc ceva cu 
domnul Hoskins. 

— Surescitată la culme, i se păruse că avea un răspuns 
pentru nefericirea lui Timmie. Dacă băieţelul nu putea 
părăsi apartamentul ca să intre în lume, lumea trebuia să 
fie adusă în cele trei odăi - prin cărţi, videobenzi şi 
înregistrări audio. Timmie trebuia să fie educat la întreaga 
sa capacitate. Măcar atât îi datora lumea. 

XXX 

Îl găsise pe Hoskins într-o stare ciudat de asemănătoare 
cu a ei; un fel de triumf combinat cu mândrie. Biroul şi 
secretariatul erau neobişnuit de aglomerate şi, pentru o 
clipă, domnişoara Fellowes se gândi că n-avea să-l poată 
vedea, aşa cum stătea, uitată, în anticameră. 

O văzuse însă el şi-i zâmbise larg. 

— Intră, domnişoară. 

Rosti câteva cuvinte în interfon, după care-l deconectase. 

— Ai auzit? Nu, bineînţeles, n-aveai cum. Am făcut-o! Am 
dat lovitura! 

Am obţinut detecția intertemporală a trecutului apropiat. 

— Adică, încercase ea să-şi uite pentru o clipă propria 
bucurie, puteţi aduce în prezent o persoană din societatea 
civilizată? 

— Exact! Am reuşit focalizarea unei persoane din secolul 
al XIV-lea. 

Închipuie-ţi! Închipuie-ţi! Dacă ai şti cât de fericit sunt să 
scap de Mezozoicul ăsta, să-i înlocuiesc pe paleontologi cu 
istorici. Voiai însă să-mi spui ceva, nu? 

Dă-i drumul, dă-i drumul! M-ai găsit într-o pasă bună. Poţi 
cere orice îţi doreşti. 

— Mă bucur, surâsese domnişoara Fellowes. Mă întrebam 
dacă nu putem stabili un sistem educaţional pentru Timmie. 

— Educaţional? În ce sens? 

— Păi, în toate sensurile. O şcoală. Să poată învăţa. 

— Dar poate învăţa? 


— În mod sigur, învaţă chiar acum. Poate să citească. Asta 
l-am învăţat eu. 

Hoskins tăcuse, părând brusc deprimat. După o vreme, 
spusese: 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, domnişoară. 

— Spuneaţi că vă pot cere orice doresc. 

— Ştiu, şi n-ar fi trebuit să spun aşa ceva. Vezi, 
domnişoară, sunt sigur căţi dai seama că nu putem menţine 
la nesfârşit experimentul Timmie. 

Femeia îl privise pe neaşteptate îngrozită, deşi nu 
pricepuse prea bine ce voise să afirme. Cum adică „nu 
putem menţine”? O amintire dureroasă i-l readusese în 
minte pe profesorul Ademewski şi eşantionul său mineral, 
care-i fusese luat după două săptămâni. 

— Dar este vorba de un copil, şoptise ea. Nu de o piatră. 

Hoskins se foise stânjenit. 

— Nici chiar unui copil nu i se poate acorda o importanţă 
excesivă, domnişoară. Acum, când ne aşteptăm la persoane 
din trecutul nostru istoric imediat, vom avea nevoie de tot 
spaţiul disponibil al Stazei. 

— Dar nu puteţi. protestase ea. Tlimmie. Tlimmie. 

— Domnişoară Fellowes, te rog, n-are rost să te agiţi! 
Timmie n-o să plece imediat, ci abia peste câteva luni. Între 
timp, o să facem tot ce putem. 

Ea continua să-l fixeze cu privirea. 

— Doreşti un pahar de apă? 

— Nu, şoptise doica. Nu-mi trebuie nimic. 

Se ridicase, simțindu-se în mijlocul unui coşmar, şi ieşise. 

„Timmie”, se gândise ea, „n-o să mori. N-o să mori.” 

XXX 

Era foarte bine să-şi repete că Timmie nu trebuia să 
moară, dar cum avea să aranjeze acest lucru? În primele 
săptămâni, domnişoara Fellowes se agăţase doar de 
speranţa că tentativa aducerii în prezent a unei persoane 
din secolul al XIV-lea avea să eşueze. Teoriile lui Hoskins 
puteau fi eronate, sau transpunerea lor în practică 


defectuoasă. Atunci, situaţia avea să continue ca şi până 
atunci. 

— Bineînţeles, restul omenirii nu spera la fel şi, în mod 
irațional, domnişoara Fellowes detestase omenirea din 
acest motiv. Proiectul „Evul Mediu” atinsese un apogeu 
publicitar. Mass-media şi publicul tânjiseră după aşa ceva. 
De multă vreme, Staza, Inc. nu mai venise cu nimic 
senzaţional. Un mineral nou sau alt peşte străvechi nu mai 
interesa pe nimeni. Acum, însă, era vorba despre cu totul 
altceva. O persoană din trecutul istoric imediat - un adult 
care să vorbească o limbă cunoscută, cineva care putea 
rescrie practic istoria. 

Ora H se apropia, iar de data aceasta n-aveau să mai fie 
doar trei privitori pe un balcon. De data aceasta, omenirea 
întreagă avea să asiste în direct. 

Tehnicienii Stazei aveau să-şi joace rolurile în faţa întregii 
lumi. 

Domnişoara Fellowes era aproape îngrozită de timpul care 
se scurgea inexorabil. Când Jerry Hoskins apăruse pentru 
obişnuita sa şedinţă de joacă în compania lui Timmie, 
femeia de-abia îl recunoscuse. Nu pe el îl aşteptase. 

Secretara care-l adusese plecase repede, după ce o 
salutase neatent pe domnişoara Fellowes. Se grăbea să 
prindă un loc cât mai bun, de unde să asiste la finalul 
Proiectului Evul Mediu. Doica se gândise cu amărăciune că 
aşa ar fi trebuit să facă şi ea, dacă i-ar fi sosit înlocuitoarea 
promisă. 

Jerry se apropiase nesigur de ea. 

— Domnişoară Fellowes. 

Scosese din buzunar o tăietură dintr-un ziar. 

— Ce este, Jerry? 

— Asta-i poza lui Timmie? 

Femeia îl privise, apoi îi smulsese articolul din mână. 
Surescitarea produsă de Proiectul Evul Mediu retrezise un 
uşor interes din partea mass-media în privinţa lui Timmie. 

Jerry o privise printre pleoapele mijite, apoi rostise: 


— Scrie că Timmie este un băiat-maimuţă. Ce-nseamnă 
asta? 

Domnişoara Fellowes îl înşfăcase de mână şi de-abia se 
stăpânise să nu-l zgâlţâie. 

— Să nu mai spui asta niciodată, Jerry! Niciodată, înţelegi? 
Este un cuvânt urât şi nu trebuie să-l foloseşti. 

Jerry se trăsese speriat din strânsoarea ei. 

Domnişoara Fellowes rupsese cu răutate articolul. 

— Acum, du-te înăuntru şi joacă-te cu Timmie! Are o carte 
nouă şi vrea să ţi-o arate. 

În sfârşit, apăruse şi fata. Doica n-o cunoştea; acum, când 
Proiectul Evul 187 

Mediu începuse numărătoarea inversă, nu mai era 
disponibilă nici una dintre suplinitoarele folosite ocazional, 
totuşi secretara lui Hoskins îi promisese că-i va găsi pe 
cineva. 

Domnişoara Fellowes se străduise să-şi ascundă 
suspiciunea din glas. 

— Dumneata ai fost trimisă la Sectorul Unu Stază? 

— Da. Mă numesc Mandy Terris. Dumneavoastră sunteţi 
domnişoara Fellowes? 

— Exact. 

— Mă scuzaţi că am întârziat. Este atâta agitaţie. 

— Ştiu. Aş dori ca să. 

— Veţi fi spectatoare, nu? 

Pe chipul frumuşel şi prelung al fetei era întipărită o 
expresie de invidie. 

— Nu contează asta. Aş dori să intrăm şi să faci cunoştinţă 
cu Timmie şi cu Jerry. Ei se vor juca în următoarele două 
ore, aşa că n-o să ai probleme. Au laptele la îndemână şi 
suficiente jucării. De fapt, cel mai bine ar fi să-i laşi mai 
mult singuri. Să-ţi arăt acum unde sunt toate şi. 

— Timmie este băiatul-mai. 

— Timmie este subiectul Stazei, o întrerupsese ferm 
domnişoara Fellowes. 

— Vreau să spun, el este cel care n-are voie să iasă, nu? 


— Exact. Haide, intră. Este târziu. 

Când, în cele din urmă, plecase, Mandy strigase după ea 
cu glas ascuţit: 

— Sper s-aveţi un loc bun şi să dea Dumnezeu să 
reuşească! 

Domnişoara Fellowes nu avusese curajul să spună exact ce 
anume gândea. 

Se grăbise, fără să privească înapoi. 

XXX 

Datorită întârzierii, nu obținuse un loc bun. Abia reuşise să 
ajungă la uriaşul ecran de vizionare din sala de asamblare. 
Se simţise străbătută de un fior de regret. Dacă ar fi fost 
chiar acolo, dacă ar fi putut cumva să ajungă lângă aparate, 
dacă ar fi fost, cumva, capabilă, să influenţeze 
experimentul. 

Găsise tăria să-şi învingă nebunia aceea. Simpla 
distrugere nu ajuta cu nimic. Hoskins avea să 
reconstruiască, să reechipeze şi să reia efortul, iar ea n- 
avea să mai primească aprobarea de a-l vedea pe Timmie. 

— Nimic n-ar fi fost de folos. Nimic - cu excepţia eşecului 
experimentului, a ratării sale definitive. 

De aceea, aşteptase pe toată durata numărătorii inverse, 
privind fiecare mişcare de pe ecran, cercetând chipurile 
tehnicienilor, pe măsură ce obiectivul video trecea de la 
unul la altul, căutând o privire de îngrijorare sau de 
nesiguranţă, semnul unei erori neaşteptate, privind, 
privind. 

Nu zărise nimic. Numărătoarea ajunsese la zero şi, în 
linişte, nespectaculos, experimentul reuşise! 

În noua Stază se afla un ţăran bărbos şi gârbovit, de 
vârstă nedefinită, îmbrăcat în zdrenţe murdare şi cu saboţi 
de lemn, privind tâmp şi îngrozit la transformarea bruscă şi 
nebunească ce se petrecuse în jurul său. 

Şi în timp ce toţi jubilau fericiţi, domnişoara Fellowes 
rămăsese încremenită de tristeţe, împinsă, înghesuită, 


aproape călcată în picioare; înconjurată de triumf, ea se 
pleca înaintea înfrângerii. 

Când difuzoarele îi anunţaseră numele, îl auzise abia la cel 
de-al treilea apel. 

— Domnişoara Fellowes! Domnişoara Fellowes! Prezentaţi- 
vă urgent la Sectorul Unu Stază. Domnişoara Fellowes! 
Domnişoara Fel. 

— Faceţi loc! strigase ea cu răsuflarea tăiată, în timp ce 
difuzoarele repetau mesajul. 

Se împinsese cu disperare prin mulţime, lovind cu pumnii, 
îmbrâncind, strecurându-se, înaintând cu o încetineală de 
coşmar spre uşă. 

XXX 

Mandy 'Terris era scăldată în lacrimi. 

— Nu ştiu cum s-a-ntâmplat. Am ieşit până în capătul 
coridorului, ca să mă uit la un televizor portabil pe care l-au 
instalat acolo. Doar un minut! 

Şi, înainte de-a putea face ceva. brusc, izbucnise în 
acuzaţii: 

— Mi-aţi spus că nu vor fi probleme! Dumneavoastră mi-aţi 
spus să-i las singuri. 

Tremurând necontrolabil, domnişoara Fellowes o 
străpunsese cu privirea: 

— Unde-i Timmie? 

O infirmieră tampona cu dezinfectant braţul lui Jerry, care 
urla ca din gură de şarpe; o alta pregătea o injecție cu ser 
antitetanos. Pe hainele băieţelului se vedeau picături de 
sânge. 

— M-a muşcat, domnişoară! zbierase Jerry. M-a muşcat. 

Domnişoara Fellowes nici măcar nu-l vedea. 

— Ce-ai făcut cu Timmie? explodase ea. 

— L-am încuiat în baie, răspunsese Mandy. L-am încuiat 
acolo pe animalul ăla! 

Domnişoara Fellowes pătrunsese în goană în casa 
păpuşilor. Bâjbâise la încuietoarea băii şi-i trebuise o 


veşnicie până deschisese uşa; băieţelul cel urât tremura 
într-un colţ. 

— Nu mă bate, domnişoară Fellowes! suspinase el. 

Ochii îi erau înroşiţi de plâns, iar buzele îi tremurau. 

— N-am vrut. 

— Timmie, cine ţi-a spus ceva de bătaie? 

Îl luase în braţe şi-l strânsese cu disperare. 

— Ea a spus, scâncise copilul. A zis c-o să mă baţi cu o 
funie, şi-o să mă baţi. 

— Nu-i adevărat. A fost rea cu tine. Dar ce s-a întâmplat. 
Ce-aţi făcut? 

— Jerry mi-a zis băiat-maimuţă. A zis că nu-s un băiat 
adevărat. A zis că-s un animal. Timmie izbucnise în lacrimi. 
A zis că nu mai vrea să se joace c-o maimuţă. Eu i-am spus 
că nu-s o maimuţă, nu-s o maimuţă! A zis că n-arăt normal. 
A zis că-s urât ca naiba. Tot zicea aşa şi atunci l-am muşcat. 

Acum, plângeau amândoi. 

— Nu-i adevărat, şoptise domnişoara Fellowes. O ştii şi tu, 
Timmie. Eşti un băiat normal. Eşti un băieţel scump şi 
normal - cel mai bun băieţel din lume. 

Şi nimeni, nimeni, n-o să te ia de lângă mine. 

xXx x* 

Acum îi fu uşor să hotărască, să înţeleagă ce trebuia să 
facă. Trebuia însă să acţioneze rapid. Hoskins nu avea să 
mai aştepte mult, după ce propriul său fiu fusese atacat. 

Trebuia s-o facă în noaptea aceea, chiar în noaptea aceea. 
Era momentul cel mai bun: patru cincimi din personal 
dormea, iar restul erau îmbătaţi de reuşita Proiectului Evul 
Mediu. 

Poate că ora avea să fie neobişnuită pentru reîntoarcerea 
ei, totuşi nu suspectă. Paznicii o cunoşteau şi nici prin cap 
n-avea să le treacă să-i pună întrebări. Nu puteau bănui 
nimic despre valiză. Femeia repetă explicaţia simplă, 
„Jucării pentru băieţel”, şi zâmbetul calm. 

De ce să nu fie crezută? 


Paznicul o crezu. Când reintră în casa păpuşilor, Timmie 
nu adormise şi doica păstră cu disperare normalitatea, ca 
să nu-l sperie. Vorbiră despre visele lui şi-l ascultă rugând-o 
să-l aducă înapoi pe Jerry. 

Prea puţini aveau s-o vadă după aceea şi nici unul nu s-ar 
fi interesat de bocceaua pe care o purta. Timmie avea să 
tacă chitic şi faptul ar fi fost consumat. 

O dată comis, ce rost ar mai fi avut să fie modificat? Aveau 
s-o lase în pace. 

Aveau să-i lase pe amândoi în pace. 

Deschise valiza, scoase pelerina, căciula cu urechi şi 
celelalte. 

— De ce mă îmbraci cu astea, domnişoară Fellowes? 
întrebă Timmie, începând să se alarmeze. 

— O să te duc afară, Timmie, zise ea. Acolo unde sunt 
visele tale. 

— Visele mele? 

Chipul i se destinse, doritor, totuşi teama nu-l părăsi. 

— Nu-ţi fie frică! Vei fi cu mine. N-o să-ţi fie frică dacă eşti 
cu mine, nu-i aşa, limmie? 

— Nu, domnişoară, Fellowes. 

Îşi îngropă căpşorul diform în poala ei şi femeia îi simţi 
inimioara bătândui sub palmă. 

Era miezul nopţii când îl ridică în braţe. Deconectă alarma 
şi deschise cu precauţie uşa. 

Şi nu-şi putu stăpâni strigătul, fiindcă de cealaltă parte a 
pragului se afla Hoskins! 

x X*x* 

Era însoţit de doi bărbaţi şi o privea la fel de surprins ca şi 
ea. 

Domnişoara Fellowes îşi reveni prima şi încercă să treacă 
iute pe lângă el, dar nu-l putu lua prin surprindere. Hoskins 
o prinse şi o împinse înapoi brutal, lovind-o de un dulap. 
Făcu apoi semn bărbaţilor să-l urmeze şi se postă înaintea 
ei, blocând uşa. 

— Nu mă aşteptasem la aşa ceva! Ai înnebunit complet? 


Femeia reuşise să se răsucească, astfel că-l ferise pe 
Timmie, şi se lovise doar cu umărul de dulap. Rosti rugător: 

— Ce rău pot face dacă-l iau, domnule Hoskins? O pierdere 
energetică este mai presus decât o viaţă de om? 

Ferm, Hoskins i-l smulse pe Timmie din braţe. 

— O pierdere energetică de dimensiunile astea ar însemna 
milioane de dolari pierduţi din buzunarele investitorilor. Ar 
însemna un regres teribil pentru Staza, Inc. Pe de altă 
parte, n-ar însemna decât publicitate în jurul unei doici 
sentimentale, care a distrus totul de dragul unui băiat- 
maimuţă. 

— Băiat-maimuţă! repetă domnişoara Fellowes cu o furie 
zadarnică. 

— Aşa îi vor spune reporterii, preciză Hoskins. 

Unul dintre bărbaţi ieşi din Stază şi trecu un fir de nailon 
prin fantele din partea de sus a peretelui. 

Domnişoara Fellowes îşi reaminti de firul pe care Hoskins 
îl trăsese în exteriorul incintei care conţinea eşantionul de 
rocă al profesorului Ademewski. 

— Nu! strigă ea. 

Hoskins îl aşeză pe Timmie pe podea şi-i scoase cu 
blândeţe pelerina. 

— Rămâi aici, Timmie. N-o să ţi se întâmple nimic. Noi 
ieşim pentru o clipă, da? 

Palid şi amuţit, băieţelul încuviinţă din cap. 

Hoskins o împinse uşurel pe domnişoara Fellowes, 
scoţând-o din casa 191 păpuşilor. Femeia nu opuse nici o 
rezistenţă. Privea inertă bărbaţii ce reglau mecanismul de 
dezactivare al Stazei. 

— Îmi pare rău, domnişoară, spuse Hoskins. Dorisem să te 
cruţ. Am vrut s-o facem noaptea, ca să nu afli decât ulterior. 

— Pentru că l-a muşcat pe fiul dumneavoastră, şopti ea. 
Pentru că fiul dumneavoastră l-a chinuit până ce l-a 
determinat să reacționeze în felul acela. 

— Nu. Crede-mă. Am înţeles incidentul de azi şi-mi dau 
seama că a fost vina lui Jerry. Însă s-a aflat. Era inevitabil cu 


atâţia reporteri care au fost azi pe aici. Nu pot risca 
difuzarea unui reportaj eronat despre neglijenţă şi despre 
aşa-zişi neanderthalieni sălbatici, care să afecteze succesul 
Proiectului Evul Mediu. 

Timmie trebuia oricum să plece. Este mai bine să se 
întâmple acum, lăsând cât mai puţine urme pentru presa de 
scandal. 

— Nu-i acelaşi lucru cu trimiterea unei pietre în trecut. 
Veţi ucide o fiinţă omenească. 

— N-o ucidem. El nu va simţi nimic. O să redevină pur şi 
simplu un băiat Neanderthal într-o lume neanderthaliană. 
N-o să mai fie un prizonier şi un înstrăinat. Va avea şansa 
unei vieţi libere. 

— Care şansă? Are doar şapte ani, s-a obişnuit să fie 
îngrijit, hrănit, îmbrăcat, adăpostit. Va fi singur. După patru 
ani, s-ar putea ca tribul lui să nu mai fi rămas în acelaşi loc. 
Şi chiar dacă ar fi rămas, nu l-ar recunoaşte. Va trebui să-şi 
poarte singur de grijă. Cum va şti s-o facă? 

Hoskins clătină energic din cap. 

— Dumnezeule, domnişoară, crezi că nu ne-am gândit la 
toate astea? Crezi că am fi adus un copil în prezent, dacă n- 
ar fi fost prima focalizare reuşită a unei fiinţe umane şi dacă 
am fi cutezat să riscăm căutarea altei focalizări la fel de 
bune? De ce crezi că l-am păstrat atât de mult pe Timmie, 
dacă nu tocmai din cauza şovăielii de a expedia un copil în 
trecut? Chestiunea este - şi glasul îi căpătă o notă de 
disperare - că nu mai putem aştepta. Timmie stă în calea 
extinderii companiei! 'Timmie poate cauza o publicitate 
negativă. Ne aflăm în pragul unor evenimente deosebite şi, 
îmi pare rău, domnişoară, dar nu ne putem opri din cauza 
lui. Nu putem. Îmi pare rău, domnişoară! 

— Bine atunci, încuviinţă domnişoara Fellowes cu tristeţe. 
Lăsaţi-mă să-mi iau rămas bun. Acordaţi-mi cinci minute ca 
să-mi iau la revedere. Măcar atât merit şi eu. 

Hoskins şovâăi. 

— Bine. 


XXX 


Timmie alergă spre ea. Alergă pentru ultima dată spre ea 
şi pentru ultima 192 dată domnişoara Fellowes îl prinse în 
braţe. 

Pentru moment, îl strânse orbeşte. Cu vârful pantofului, 
agăţă un scaun, îl trase lângă perete şi se aşeză. 

— Să nu-ţi fie frică, limmie. 

— Nu mi-e frică dacă eşti cu mine, domnişoară Fellowes. 
Bărbatul de afară e supărat pe mine? 

— Nu, nu-i supărat. Pur şi simplu, nu ne înţelege. Timmie, 
tu ştii ce-i o mamă? 

— Ca mama lui Jerry? 

— "Ţi-a povestit despre mama lui? 

— Câteodată. Cred că mama este o doamnă care are grijă 
de tine şi-i drăguță cu tine şi face lucruri bune. 

— Aşa-i. Tu ţi-ai dorit vreodată o mamă, Timmie? 

Băieţelul îşi desprinse capul de lângă ea, pentru ca s-o 
poată privi în ochi. 

Încet, ridică mânuţa, o mângâie pe obraz şi pe păr aşa 
cum, cu mult, mult timp în urmă, îl mângâiase ea. 

— Nu eşti tu mama mea? o întrebă. 

— Timmie. 

— Te superi că te-am întrebat? 

— Nu. Bineînţeles că nu. 

— Ştiu că te cheamă domnişoara Fellowes, dar. dar uneori, 
în sinea mea, îţi spun „Mamă”. Nu fac bine? 

— Ba da. Ba da. Faci bine. lar eu n-am să te părăsesc şi 
nimic nu te va răni. 

Voi fi mereu cu tine, ca să am grijă de tine. Spune-mi 
„Mamă”, ca să te aud. 

— Mamă, şopti Timmie fericit, lipindu-şi obrazul de alei. 

Femeia se ridică şi, ţinându-l în braţe, se sui pe scaun. Nu 
mai auzi strigătul de afară, pentru că, folosindu-şi mâna 
liberă, trase cu toată puterea de firul de nailon ce făcea o 
buclă între două fante ale peretelui. lar Staza se dezactivă 
şi încăperea rămase pustie. 


SFÂRŞIT