Isaac Asimov — Povestiri — Eu, Robotul

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Eu, Robotul 


(I, ROBOT - 1950) 


Cuprins: 

. Robbie 

. Fuga în cerc 

. Raţionament 

. Întâi să prindem iepurele 
„ Mincinosul 

„S-a pierdut un robot 

. Evadarea 

. Evidenţa 

. Conflict evitabil 


O OA DUP UWN= 


CELE TREI LEGI FUNDAMENIALE ALE ROBOȚŢILOR 

1. Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau 
să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întâmple ceva unei 
fiinţe umane. 

2. Robotul trebuie să asculte poruncile omului, dar numai 
atunci când ele nu contrazic legea 1. 

3. Robotul trebuie să-şi apere existenţa, dar numai atunci 
când grija de sine nu contrazice legea 1 sau legea 2. 

Manualul de robotică. 

Ediţia 56? Anul 2058 


INTRODUCERE. 

M-am mai uitat o dată peste însemnări fără să fiu deloc 
mulţumit. Petrecusem trei zile întregi la „Roboții 
americani”, cât despre rezultat, tot aşa de bine aş fi putut 
sta acasă, consultând Enciclopedia „Ielluria”. 


Susan Calvin s-a născut în 1982, ceea ce înseamnă că 
acum are 75 de ani. Dar asta ştie toată lumea. Societatea 
„Roboții americani” are cam tot 75 de ani pentru că 
Lawrence Robertson căpătase aprobarea să înfiinţeze ceea 
ce avea să devină cu vremea cea mai ciudată industrie din 
istoria omenirii în chiar anul naşterii d-nei dr. Calvin. Dar şi 
asta o ştie toată lumea. 

La douăzeci de ani, Susan Calvin a luat parte la seminarul 
de psiho-matematică la care dr. Alfred Lanning de la 
„Roboții americani” a prezentat primul robot mobil 
prevăzut cu voce. Era un robot neperfecţionat, mare şi mut, 
care mirosea a ulei şi care era destinat lucrărilor de 
exploatare a minelor de pe Mercur. Dar ştia să vorbească şi 
să desluşească ceea ce i se spunea. 

La acel seminar, Susan nu luase cuvântul şi nici nu 
participase la discuţiile ce urmară după aceea o bună 
bucată de vreme. Era o fată tânără, cu o înfăţişare simplă, 
cam incoloră, rece şi rezervată, care se apăra de ostilitatea 
lumii înconjurătoare printr-o imobilitate a feţei, împietrită 
ca o mască, şi printr-o hipertrofiere a intelectului. Dar, în 
timp ce asculta şi observa, fu cuprinsă de un mare 
entuziasm. 

Îşi termină studiile la Universitatea Columbia, în anul 
2003, apoi începu să-şi pregătească doctoratul în 
cibernetică. 

Tot ceea ce se făcuse pe la mijlocul secolului al douăzecilea 
în domeniul maşinilor de calcul fusese dat uitării de când 
Robertson venise cu descoperirea căilor cerebrale 
pozitronice. În locul kilometrilor de relee şi al celulelor 
fotoelectrice de odinioară, se folosea acum o sferă 
spongioasă de platiniridium de mărimea creierului 
omenesc. 

Susan Calvin învățase să calculeze parametrii necesari 
pentru stabilirea variabilelor posibile din interiorul unui 
creier pozitronic; ştia? Pe hârtie? Să construiască creiere al 


căror răspuns la anumiţi stimuli putea fi prevăzut cu 
precizie. 

În 2008 îşi luă doctoratul şi se angajă ca specialist în 
psihologia roboților la „Roboții americani”, devenind primul 
mare practician al noii ştiinţe. Preşedinte al societăţii era 
tot Lawrence Robertson, iar Alfred Lanning conducea 
sectorul experimental. 

Timp de cincizeci de ani, Susan Calvin observase 
îndeaproape progresele realizate în acest domeniu, 
progrese la care contribuise în mare parte. 

Acum, în sfârşit, hotărâse să se retragă. Nu putea fi vorba 
de o retragere totală, căci nu i-ar fi îngăduit firea să 
rămână departe de activitatea ştiinţifică; dar pe uşa 
laboratorului ei apăruse un alt nume. 

Acestea erau faptele pe care le aflasem. Mai aveam o listă 
lungă cu titlurile lucrărilor semnate de ea şi cu toate 
inovațiile şi descoperirile pe care le făcuse; cunoşteam, de 
asemenea, an cu an şi treaptă cu treaptă, evoluţia carierei 
ei. Pe scurt, îi cunoşteam în amănunt viaţa profesională. 

Cu toate astea nu eram mulţumit. 

Trebuia să scriu o serie de articole la „Presa 
Interplanetară” şi ceea ce ştiam nu era suficient. Mai voiam 
ceva. l-am cerut o nouă întrevedere şi i-am spus: 

— Dr. Calvin, în mintea oamenilor, dumneavoastră şi 
„Roboții americani” sunteţi două noţiuni care coincid. 
Retragerea dumneavoastră marchează încheierea unei 
etape şi... 

— Dumneata ai vrea să discutăm din punct de vedere 
uman? Mă întrebă, fără să zâmbească. 

Cred, de altfel, că nu zâmbeşte niciodată. Avea privirea 
îngheţată, chiar când nu era supărată. Simţeam cum mă 
străpung ochii ei şi-mi dădeam seama că putea citi în mine 
ca într-o carte, că oricine în faţa ei devenea transparent. 

— Întocmai? Am răspuns. 

— Un punct de vedere uman în legătură cu roboții? E o 
contradicţie. 


— Nu, doamnă doctor. E vorba de punctul dumneavoastră 
de vedere. 

— Şi eu am fost de atâtea ori acuzată că aş fi un robot!... 
Nu ţi-a spus nimeni până acum că n-aş fi om? 

Îmi spusese multă lume, dar n-avea nici un rost să-i 
mărturisesc. 

Se ridică în picioare. Nu era prea înaltă şi părea fragilă. 
Am însoţit-o până la fereastră şi am privit amândoi afară. 

Birourile şi atelierele „Roboţilor americani” alcătuiau un 
mic orăşel. De la fereastră, întreaga suprafaţă pe care 
clădirile fuseseră înălțate după un plan riguros, apărea ca o 
fotografie luată din avion. 

— La început, când am venit aici? Spuse Susan Calvin? 
Lucram într-o odăiţă a unei clădiri care se afla acolo unde 
acum e cuptorul. Îmi arătă locul cu degetul. A fost dărâmat 
înainte de a te fi născut dumneata. Eram patru în încăperea 
aceea, fiecare era stăpân pe câte o jumătate de masă. 
Fabrica se compunea dintr-o singură clădire şi scotea doar 
trei roboţi pe săptămână. Şi acum, priveşte! 

— Au trecut cincizeci de ani! 

— Cincizeci de ani nu-s chiar atât de mulţi, când priveşti în 
urmă; te şi miri cum au trecut atât de repede. 

Se întoarse la birou şi se aşeză. Părea tristă, deşi faţa nu-şi 
schimbase expresia. 

— Ce vârstă ai? Vru să ştie. 

— Treizeci şi doi? I-am răspuns. 

— Atunci nici măcar nu ştii cum arăta lumea când nu 
existau roboţi. A fost o vreme când omul trebuia să înfrunte 
singur universul, fără să aibă nici un prieten, nici un aliat. 
Acum are alături nişte făpturi în stare să-l ajute; nişte 
făpturi mai puternice decât el, mai credincioase, mai 
folositoare şi care i se dăruiesc cu totul. Omul nu mai este 
singur. Te-ai gândit vreodată la asta? 

— Nu, niciodată. Pot să vă citez? 

— Poţi, poţi. Vezi, pentru dumneata un robot e un robot. 
Sârmărie şi metal, electricitate şi pozitroni, minte şi fier. 


Făcut de mâna omului şi, la nevoie, distrus tot de mâna 
omului! Dar dumneata n-ai lucrat cu ei, nu-i cunoşti. Sunt 
mai de nădejde decât noi, oamenii. 

Voiam s-o fac să vorbească: 

— Ne-ar face plăcere să ne povestiţi mai pe larg, să ne 
expuneţi punctul dumneavoastră de vedere asupra 
roboților. Ştiţi, „Presa Interplanetară” e răspândită în 
întreg sistemul solar. Avem aproximativ 3 miliarde de 
cititori şi cred că pe toţi îi interesează ceea ce aţi putea să 
ne spuneţi dumneavoastră în legătură cu roboții. 

Nu mai era nevoie s-o îndemn. De altfel, părea că nici nu 
m-a auzit. Vorbea ca pentru sine: 

— 'Toată lumea ar fi trebuit să-şi dea seama de asta de la 
început. Încă înainte de a veni eu se cumpărau roboţi, dar 
numai pentru treburi pământene. Bineînţeles că pe vremea 
aceea nici nu vorbeau. Apoi s-au perfecţionat, au început să 
semene din ce în ce mai bine cu oamenii, s-au umanizat şi 
atunci s-a dezlănţuit opoziţia. Sindicatele s-au opus ca 
roboții să fie folosiţi acolo unde munceau oamenii, temându- 
se ca aceştia să nu devină o concurenţă a forţei de muncă 
umană; diverse secte religioase erau împotriva roboților din 
superstiție sau alte motive mistice. Ce prostie şi câtă vreme 
pierdută în zadar! Şi totuşi, aşa s-au petrecut lucrurile. 

Pe banda magnetofonului meu de buzunar se înregistra 
fiecare cuvânt. Cu puţină îndemânare şi pricepere poţi 
ajunge să înregistrezi fără a scoate aparatul din buzunar. 

— De pildă, Robbie? Continuă Susan Calvin. Eu n-am 
apucat să-l văd. În anul când am intrat la „Roboții 
americani” era stricat şi demodat. Dar am întâlnit fetiţa la 
muzeu... 

Se opri, iar eu n-am rostit nici un cuvânt. Privirea i se 
înceţoşă, iar gândul porni să călătorească cu ani în urmă. 
Avea de parcurs o distanţă mare în timp. 

— Am aflat povestea asta mai târziu. Ori de câte ori eram 
acuzaţi de blasfemie şi de a fi „creatori de draci” mă 
gândeam la ea. Robbie era un robot destul de primitiv, care 


nu vorbea. Fusese construit şi vândut în 1966, deci înainte 
de epoca de fabricare a roboților cu indice de specializare 
foarte ridicat; îl cumpăraseră ca îngrijitoare de copii. 

— Ca ce? 

— Ca îngrijitoare de copii. 

ROBBIE 

— Nouăzeci şi opt, nouăzeci şi nouă, o sută. 

Gloria îşi luă mâna ei mică şi plinuţă de pe ochi şi rămase 
locului, încreţindu-şi nasul şi clipind din cauza soarelui. 
Apoi, încercând să privească în toate direcţiile, făcu cu 
multă atenţie câţiva paşi, depărtându-se de copacul de care 
se sprijinise. Îşi întinse gâtul spre dreapta, pentru ca să 
exploreze desişul unui tufiş, se apropie apoi de el ca să-i 
cerceteze mai amănunţit ascunzişurile. Domnea o linişte 
deplină, întreruptă doar de bâzâitul insectelor şi, din când 
în când, de ciripitul unei păsărele care cuteza să iasă din 
umbră şi să înfrunte dogoarea soarelui de amiază. 

Gloria gândea supărată: „Pot să pun rămăşag că a intrat în 
casă, deşi i-am spus de o mie de ori că nu-i cinstit să facă 
asta.” 

Cu buzele strânse şi cu fruntea încruntată, se îndreptă 
spre casa cu două etaje de peste drum. 

Auzi în urma ei, dar vai, prea târziu, un foşnet, şi apoi 
zgomotul apăsat şi regulat pe care-l făceau picioarele 
metalice ale lui Robbie. Se întoarse şi-l văzu pe tovarăşul ei 
cum ieşea victorios din ascunzătoare şi se îndrepta în goană 
spre copac. 

Gloria ţipă înfuriată: 

— Stai puţin, Robbie! Nu-i cinstit aşa! A fost vorba să nu 
fugi până nu te găsesc. 

Nici pomeneală ca picioruşele ei să se poată lua la 
întrecere cu paşii de uriaş pe care-i făcea Robbie. Dar, la o 
aruncătură de băț de copac, Robbie schimbă viteza şi 
începu să meargă încet, încet, de parcă se târa, iar Gloria, 
adunându-şi toate puterile, trecu gâfâind pe lângă el, 
ajunse la copac şi atinse trunchiul înaintea lui. 


Bucuroasă, îl privi peste umăr pe credinciosul Robbie şi cu 
cea mai nesăbuită lipsă de recunoştinţă, drept mulţumire că 
se lăsase înfrânt, îşi bătu joc de el că nu ştie să fugă. 

— Robbie nu ştie să fugă? Tipă ea cu vocea ei piţigăiată de 
fetiţă care abia a împlinit opt ani. L-am întrecut, l-am 
întrecut? Cânta Gloria. 

Bineînţeles că Robbie nu răspunse cu cuvinte. Dar începu 
să fugă în jurul ei, sărind cu sprinteneală în lături, de câte 
ori se apropia prea mult şi era în pericol de a fi prins, până 
când Gloria se pomeni alergând după el, cu braţele 
dolofane larg desfăcute, ca să-l apuce. În zadar. 

— Robbie? Se rugă ea, râzând în hohote ce-i tăiau 
respiraţia? Stai locului! 

Deodată Robbie se întoarse, o ridică în sus şi o învârti, o 
învârti, până ce pământul, care până nu demult se afla la 
picioarele fetiţei, dispăru şi-i luă locul un hău albastru către 
care se întindeau flămânde crengile copacilor. Se trezi apoi 
în iarbă, sprijinită de piciorul lui Robbie şi ţinând strâns în 
mână un deget de metal. 

După o clipă îi reveni respiraţia. Îşi trecu mâna prin păr, 
imitând cu stângăcie unul din gesturile mamei, fără să 
izbutească să-şi aranjeze părul ciufulit, şi-şi cercetă poalele 
rochiţei să vadă dacă nu cumva s-a rupt. Apoi începu să 
lovească cu palmele pieptul lui Robbie: 

— Răule! Am să te bat! 

Robbie se ghemui şi-şi acoperi faţa cu mâinile, iar Gloriei i 
se făcu milă de el: 

— Nu-ţi fie frică, n-am să te bat, Robbie. Dar să ştii că tot 
rândul meu este să mă ascund, pentru că picioarele tale 
sunt mai lungi şi pentru că ai promis că nu fugi până nu te 
găsesc. 

Robbie dădu din cap? Un paralelipiped mic cu colţurile şi 
marginile rotunjite, prins printr-un con subţire şi flexibil de 
un alt paralelipiped mult mai mare, care servea drept 
piept? Şi, supus, se întoarse cu faţa spre copac. O 
membrană subţire, metalică, se lasă peste ochii lui 


strălucitori, iar dinăuntrul trupului lui veni un sunet regulat 
şi desluşit ca bătaia ceasornicului. 

— Să nu te prind că tragi cu ochiul sau că sari vreun 
număr? Îl ameninţă Gloria şi se grăbi să-şi găsească un 
ascunziş. 

Se scurseră câteva secunde riguros măsurate de tic-tacul 
din interiorul lui Robbie. La a suta bătaie ridică pleoapele, 
iar privirea lui aprinsă cercetă cuprinsul. Se opri asupra 
unei bucățele de stambă colorată ce ieşea de după o piatră. 
Făcu câţiva paşi să se convingă că acolo era pitită Gloria. 

Având grijă să rămână între Gloria şi copac, înaintă cu 
prudenţă spre ascunzătoare. Când se apropie într-atâta, 
încât nici chiar Gloria nu putea pretinde că nu a fost 
descoperită, întinse o mână către ea, iar cu cealaltă se lovi 
peste picior şi scoase un zăngănit sonor. Bosumflată, Gloria 
ieşi la iveală. 

— Te-ai uitat! Exclamă ea, dovedindu-se încă o dată total 
nedreaptă. Şi pe urmă, m-am săturat să mă joc de-a v-aţi 
ascunselea. Vreau să mă iei în spate. 

Dar Robbie, jignit de această acuzaţie nedreaptă, se aşeză 
pe jos şi mişcă de câteva ori capul de la stânga spre 
dreapta. Pe dată, Gloria schimbă tonul şi deveni rugătoare: 

— Hai, Robbie, am spus în glumă că te-ai uitat. Hai, ia-mă 
în spate! 

Robbie însă nu se lăsă înduplecat cu una, cu două. 
Continuă cu încăpățânare să-şi ţină privirea aţintită spre 
cer şi să clatine din cap. 

— Hai, Robbie, te rog, te rog mult de tot ia-mă în spate! 

Îşi aruncă braţele ei trandafirii în jurul gâtului şi-l strânse 
tare, tare. Apoi, schimbându-şi tactica, se dădu în lături: 

— Bine, dacă nu vrei să mă iei în spate am să încep să 
plâng? Şi feţişoara i se schimonosi gata de plâns. 

Nici un argument nu înmuie inima tare ca piatra a lui 
Robbie, care clătină din cap pentru a treia oară. Gloria îşi 
jucă atunci ultima carte: 


— Bine, dacă nu vrei? Rosti ea pătimaşă? Să ştii că nu-ţi 
mai spun nici o poveste. În viaţa mea! 

În faţa acestei ameninţări, Robbie cedă pe dată şi 
necondiţionat şi dădu repede din cap? De sus în jos? Până 
când metalul din jurul gâtului începu să scârţâie. Cu multă 
grijă, ridică fetiţa şi o aşeză călare pe umerii săi largi şi 
teşiţi. 

Lacrimile ce stăteau gata să izbucnească din ochişorii ei 
dispărură ca prin farmec şi Gloria începu să chiuie de 
bucurie. Pielea metalică a lui Robbie, menţinută la 
temperatura constantă de 70* FE, datorită unor bobine de 
inducţie de mare rezistenţă, era netedă şi plăcută la pipăit, 
iar gălăgia pe care o făceau picioruşele ei, lovind ca într-o 
tobă pieptul lui masiv, era de-a dreptul încântătoare. 

— Să zicem că eşti un avion de coastă, Robbie, un avion de 
coastă, mare, argintiu. Întinde braţele. Hai, Robbie, trebuie 
să ţii braţele întinse dacă vrei să fii avion. 

Robbie o ascultă. Braţele lui se prefăcură în aripi dirijate 
de curenţi, iar el deveni avion de coastă. Gloria răsuci capul 
robotului şi se plecă puţin spre dreapta. Robbie ameriză 
brusc. Gloria înzestră vehiculul cu un motor care făcea 
„brrr”, apoi cu arme care făceau „pu-u-u” şi „Ss-şs-şş”. 
Piraţii se năpustiră asupra vasului de pe care se trăgea cu 
tunurile; duşmanii cădeau sub ploaia de ghiulele. 

— Mai repede, fraţilor? Comandă Gloria? Rămânem fără 
muniții! 

Ochi plină de curaj, în vreme ce Robbie? Devenit vas de 
mare viteză? Parcurgea depărtările în pas accelerat. 
Traversă în goană câmpul şi când ajunse de partea cealaltă, 
la un loc cu iarba necosită, se opri atât de brusc, încât 
călăreţul, cu obrajii văpăi, scoase un răcnet şi se prăbuşi pe 
covorul moale şi verde. 

Gloria gâfâia şi exclamă fericită, de-abia putând articula 
cuvintele: 

— Vai ce frumos ne-am jucat! 


Robbie aşteptă până ce îşi reveni, apoi o trase uşor de o 
buclă. 

— Vrei ceva de la mine? Întrebă Gloria, prefăcându-se 
neconvingător că nu înţelege ce voia Robbie. 

Acesta însă nu se lăsă păcălit şi trase de buclă puţin mai 
tare. 

— A, ştiu ce vrei. Să-ţi spun o poveste! 

Robbie dădu grăbit din cap. 

— Pe care să ţi-o spun? 

Robbie desenă cu degetul prin aer un semicerc. 

Fetiţa protestă: 

— "Tot asta? 'Ţi-am povestit „Cenuşăreasa” de o mie de ori. 
Tot nu te-ai săturat de ea? E o poveste pentru copiii mici de 
tot. 

Degetul de metal desenă încă un semicerc. 

— Bine, bine... 

Gloria îşi revizui iute în minte povestea (şi cele câteva 
adaosuri personale), apoi începu: 

— Eşti gata? A fost odată ca niciodată o fetiţă foarte 
frumoasă pe care o chema Ella. Şi fetiţa asta avea o mamă 
vitregă foarte, foarte rea şi două surori vitrege foarte urâte 
şi foarte rele. Şi... 

Gloria tocmai ajunsese la punctul culminant al poveştii 
(suna miezul nopţii şi totul redevenea sărăcăcios, aşa cum 
fusese mai înainte), iar ochii lui Robbie scânteiau de atenţie, 
când fu întreruptă: 

— Gloria! 

Se auzi vocea subţire a unei femei care îi strigase numele 
de repetate ori şi care avea în glas o notă de enervare, 
semn că îngrijorarea luase locul supărării. 

— Mă strigă mama? Spuse Gloria, fără prea mare 
entuziasm. la-mă în spate şi să mergem spre casă, Robbie. 

Robbie porni cu ea în cârcă fără zăbavă; ceva în sinea lui îi 
spunea că e bine s-o asculţi pe Mrs. Weston fără să stai pe 
gânduri. În timpul zilei, tatăl Gloriei era rareori pe acasă, în 
afară de duminică? Astăzi bunăoară? Şi părea un om bun şi 


înţelegător. În schimb, mama Gloriei producea asupra lui 
Robbie o stare de nelinişte, din care cauză acesta se ferea 
să dea prea des ochii cu ea. 

Mrs. Weston îi zări de cum se ridicară din iarbă şi intră să-i 
aştepte în casă. 

— Te-am strigat până am răguşit? Îi spuse Gloriei cu 
severitate. Unde ai fost? 

— Am fost cu Robbie? Bâigui Gloria. Îi povesteam 
„Cenuşăreasa” şi nu mi-am dat seama că s-a făcut ora de 
masă. 

— Foarte rău că nici Robbie nu şi-a dat seama. Apoi ca şi 
când asta îi amintise de prezenţa robotului, se întoarse 
către el: 

— Poţi pleca, Robbie. Gloria nu mai are acum nevoie de 
tine. Şi adăugă, fără milă: 

— Să nu vii până nu te chem eu. 

Robbie mai zăbovi o clipă, căci Gloria îi sări în ajutor. 

— Stai puţin, mamă, trebuie să-i dai voie să mai stea puţin. 
N-am terminat „Cenuşăreasa”. l-am promis să-i povestesc 
„Cenuşăreasa” şi n-am terminat. 

— Gloria! 

— Ai să vezi, mamă, are să fie aşa de cuminte, că nici n-ai 
să ştii că-i aici. Poate să stea pe scaun într-un colţ fără să 
spună nici un cuvânt, adică fără să se mişte. Nu-i aşa, 
Robbie? 

Interpelat, Robbie dădu o dată afirmativ din cap. 

— Gloria, dacă nu încetezi în clipa asta, nu-l vei mai vedea 
pe Robbie o săptămână întreagă. 

Ochii fetiţei se umplură de lacrimi: 

— Bine! Dar „Cenuşăreasa” e povestea lui preferată şi n- 
am terminat-o. Şi îi place atât de mult! 

Robotul plecă foarte amărât, iar Gloria îşi înăbuşi un 
suspin adânc. 

* 

George Weston se simţea bine. De altfel, duminica după 
masă se simţea întotdeauna bine. Un prânz bun, o canapea 


moale pe care să te poţi întinde, ziarul „Iimes” alături, 
picioarele în papuci, îmbrăcat numai cu pantaloni de 
pijama? Cum să nu te simţi bine? 

lată pentru ce nu se arată prea bucuros când intră în 
odaie soţia lui. O iubea foarte mult, după zece ani de 
însurătoare era încă îndrăgostit de ea şi se înţelege că ori 
de câte ori o vedea era foarte fericit? Totuşi după-amiezile 
de duminică erau sfinte pentru el şi noţiunea de a se simţi 
bine implica neapărat două-trei ore de singurătate. De 
aceea, nu-şi dezlipi ochii de pe reportajul asupra expediției 
spre Marte a lui Lefebre şi Yoshida (care-şi fixaseră ca 
punct de pornire Baza Lunară şi aveau toate şansele ca de 
data asta să reuşească) şi se prefăcu că n-o vede. 

Mrs. Weston aşteptă două minute plină de răbdare; în 
următoarele două minute îşi pierdu răbdarea şi, în sfârşit, 
se hotări să rupă tăcerea. 

— George. 

— Hm? 

— George, cu tine vorbesc! Vrei, te rog, să laşi cinci 
minute jurnalul şi să te uiţi la mine? 

Ziarul căzu foşnind pe podea, iar Weston întoarse o faţă 
plictisită către soţia sa: 

— Ce s-a întâmplat, dragă? 

— Ştii tu prea bine ce. E vorba de Gloria şi de maşinăria 
aceea nesuferită. 

— Care maşinărie nesuferită? 

— Nu te face că nu înţelegi. Mă refer la robotul căruia 
Gloria îi zice Robbie. N-o lasă singură nici o clipă. 

— De ce s-o lase singură? Nu de asta l-am luat. Şi nu-s de 
acord că-i maşinărie nesuferită. Este cel mai bun robot care 
se găseşte în comerţ şi m-a costat o groază de bani. Totuşi, 
nu mă plâng, merită, şi pot spune, fără exagerare, că este 
mai capabil decât jumătate din oamenii cu care lucrez eu la 
birou. 

Făcu o mişcare să-şi reia ziarul, dar nevastă-sa i-o luă 
înainte şi-l ridică ea. 


— George, acum stai de vorbă cu mine. Eu nu vreau ca 
fata mea să fie supravegheată de o maşină. Maşina, oricât 
ar fi de capabilă, n-are suflet şi nimeni nu poate şti ce 
gândeşte. Un copil nu poate fi lăsat în grija unui obiect de 
metal. 

Weston se încruntă. 

— Când ai ajuns la concluzia asta? Robbie e cu Gloria de 
doi ani şi până acum nu-ţi făceai nici un fel de probleme. 

— La început era altceva. Era o noutate, mă scutea de o 
grijă şi... Era la modă. Acum însă lucrurile nu mai stau la 
fel. Vecinii... 

— Ce amestec au vecinii? Ascultă, draga mea. Într-un 
robot poţi avea mult mai multă încredere decât într-o 
guvernantă. Robbie a fost construit pentru un singur scop: 
să ţină tovărăşie unui copil. Întreaga lui „mentalitate” a fost 
creată în vederea acestui lucru. El nu poate fi decât 
credincios, bun şi blând, ceea ce nu se poate spune despre 
nici un om. 

— Dar dacă se defectează ceva? Vreun, vreun... Mrs. 
Weston nu prea ştia ce se află în interiorul unui robot. Dacă 
vreun şurub se lărgeşte şi toată maşinăria începe să 
funcţioneze aiurea, şi... Şi... 

Nu izbuti să rostească finalul de altfel previzibil al frazei. 

— Prostii? O contrazise Weston, nu însă fără un tremur 
nervos interior. O presupunere ridicolă. Când l-am 
cumpărat pe Robbie, am discutat mult cu oameni 
competenţi despre prima lege a roboților. Ştii că nu se 
poate ca un robot să facă vreun rău omului; cu mult înainte 
de a se strica, atât încât să calce prima lege, robotul nu mai 
funcţionează şi e scos din uz. Este o chestiune calculată 
matematic. În afară de aceasta, de două ori pe an vine un 
inginer de la „Roboții americani” pentru a-i face o revizie 
completă. Sunt tot atâtea şanse ca Robbie să se defecteze 
dintr-o dată, câte şanse sunt ca tu sau eu să înnebunim? 
Chiar mai puţine. Şi pe urmă, cum ai putea s-o desparţi pe 
Gloria de el? 


Mai încercă o dată, cu timiditate, să recupereze ziarul pe 
care însă soţia sa îl aruncă supărată în odaia de alături. 

— Tocmai asta e, George! Copilul nu mai vrea să se joace 
cu nimeni altcineva. Sunt atâţia băieţi şi fetiţe cu care ar 
putea să se împrietenească, dar nu vrea. Nici nu se apropie 
de ei dacă n-o împing eu. Nu în felul ăsta se creşte o fată. 
Vrei să iasă din ea un om normal, care ştie să se comporte 
în societate, nu-i aşa? 

— Te sperii de umbre, Grace. N-ai decât să-ţi închipui că 
Robbie e un câine. Am văzut sute de copii care-şi preferă 
câinele propriului lor tată. 

— Un câine e cu totul altceva, George. Trebuie să ne 
descotorosim de obiectul ăsta. Îl putem revinde firmei de la 
care l-ai cumpărat. M-am interesat şi îl primeşte. 

— "Te-ai şi interesat?! Uite ce e, Grace, nu vreau să ne 
certăm. Vom păstra robotul până ce Gloria va fi mai mare, 
şi, te rog, să nu mai discutăm despre acest subiect. 

Şi cu aceste vorbe, părăsi supărat încăperea. 

Două zile mai târziu, Mrs. Weston îşi întâmpină soţul seara 
în pragul casei. 

— George, am să-ţi spun ceva. Ştii că tot satul e împotriva 
noastră? 

— De ce? Întrebă Weston, intrând în baie şi dând drumul 
la apă. 

Zgomotul apei îl împiedică să audă răspunsul. Mrs. Weston 
aşteptă. Apoi spuse: 

— Din cauza lui Robbie. 

Weston ieşi din odaie cu prosopul în mână, roşu la faţă de 
mânie. 

— Ce vrei să spui?! 

— Că tot satul vorbeşte. Am încercat cât am putut să nu-i 
iau în seamă, dar m-am săturat, nu mai pot şi nu mai vreau. 
Sătenii spun că Robbie e periculos, iar copiii lor nu au voie 
să se apropie seara de casa noastră. 

— Bine, dar noi îi dăm copilul nostru în grijă! 

— Tocmai, ei nu văd cu ochi buni treaba asta. 


— Să-i ia dracu! 

— Crezi că dacă-i trimiţi la dracu ai rezolvat problema? Eu 
sunt obligată să ies în sat să fac cumpărături şi mă întâlnesc 
zilnic cu ei. lar în oraş e şi mai rău. Atitudinea împotriva 
roboților s-a accentuat în ultima vreme. La New York a 
apărut o dispoziţie potrivit căreia roboții nu mai au voie să 
iasă în stradă de la apusul până la răsăritul soarelui. 

— Ceea ce însă nu ne poate împiedica să ţinem un robot în 
casă. Grace, îmi dau perfect de bine seama că ai pornit la 
luptă. Dar îţi cunosc prea bine armele şi te anunţ că lupţi 
zadarnic. Nu sunt de acord cu tine. Îl vom păstra pe Robbie. 

* 

Dar era îndrăgostit de nevasta lui şi ea ştia, ceea ce 
agrava mult situaţia. George Weston nu era decât un 
bărbat? Bietul de el? Iar nevasta lui nu omitea niciuna din 
metodele de care sexul masculin învățase să se teamă, fie 
din înţelepciune, fie din slăbiciune. 

În săptămâna următoare, de zeci de ori Weston strigă: 
„Robbie va rămâne şi nu-mi schimb hotărârea”, dar cu 
fiecare dată hotărârea lui slăbea. 

Veni, în sfârşit, şi ziua când Weston se apropie vinovat de 
fiica lui şi-i propuse să meargă împreună în sat, la un 
spectacol de visivox. 

Gloria bătu fericită din palme. 

— Poate veni şi Robbie cu noi? 

— Nu, draga mea? Spuse el, tresărind la auzul propriului 
său glas? Roboții n-au voie în sală, dar poţi să-i povesteşti 
pe urmă ce-ai văzut. 

Când rosti ultimele cuvinte se bâlbâi şi ocoli privirea 
fetiţei. 

Visivoxul fusese într-adevăr foarte frumos, iar Gloria se 
întoarse acasă veselă şi plină de entuziasm. Aşteptă 
nerăbdătoare ca tatăl ei să-şi bage maşina în garaj. 

— Abia aştept să-i povestesc lui Robbie, tată. Ce-o să-i mai 
placă, mai ales când Francis Fran merge de-a-ndăratelea, 
încet, încet, şi nimereşte într-un om-leopard şi-o ia la fugă. 


Râse cu poftă, apoi întrebă: Tată, chiar există oameni- 
leoparzi pe Lună? 

— Cred că nu? Spuse Weston absent. E doar o născocire 
caraghioasă. 

Maşina era în garaj şi nu exista nici un alt pretext ca să 
mai întârzie. Resemnat, îşi luă inima în dinţi. Gloria străbătu 
în goană pajiştea: 

— Robbie! Robbie! 

Deodată se opri: din pragul casei o privea cu ochii săi 
castanii, dând din coadă, un câine mare scoţian de toată 
frumuseţea. 

— Vai ce câine frumos! Exclamă Gloria, urcând scara. Se 
apropie de el cu multă prudenţă şi-l mângâie: E al meu? 

Mama le ieşi în întâmpinare. 

— Da, e altău, Gloria? Spuse ea. Nu-i aşa că-i frumos? la 
uită-te ce blană moale are! E foarte blând şi-i sunt foarte 
dragi fetiţele. 

— Poate să se joace? 

— Sigur că da. Ştie o mulţime de lucruri. Vrei să vezi? 

— Îndată. Vreau să vadă şi Robbie. Robbie! Se opri 
gânditoare, apoi încruntă sprâncenele. Pun rămăşag că stă 
în odaia lui să-mi arate că s-a supărat pe mine că nu l-am 
luat la visivox. Trebuie să-i explici tu, tăticule. Pe mine n-are 
să mă creadă, trebuie să-i spui şi tu. 

Weston îşi strânse buzele. Se uită spre soţia sa, dar nu-i 
putu prinde privirea. 

Gloria cobori în grabă scările şi se îndreptă spre subsol, 
strigând din mers: 

— Robbie, vino să vezi ce mi-au adus mama şi tata. Mi-au 
cumpărat un câine, Robbie. 

După un minut se întoarse speriată. 

— Mamă, Robbie nu-i în odaia lui. Unde poate fi? 

Neştiind ce să-i răspundă, George Weston tuşi şi-şi 
concentră toată atenţia asupra unui nor ce trecea pe cer. 
Gloria stărui, cu vocea înecată în lacrimi: 

— Mamă, unde-i Robbie? 


Mrs. Weston se aşeză şi-şi luă fiica în braţe: 

— Gloria, nu fi amărâtă. Cred că Robbie a plecat. 

— A plecat? Unde? Mamă, unde a plecat? 

— Nimeni nu ştie, draga mamei. A plecat. L-am căutat 
peste tot, dar nu l-am găsit. 

— Crezi că n-are să se mai întoarcă niciodată? 

Ochii ei erau plini de durere. 

— Poate o să-l găsim. O să-l mai căutăm. Între timp, joacă- 
te frumos cu câinele, la priveşte-l! Abia aşteaptă să te joci 
cu el. Îl cheamă Fulger şi ştie o mulţime... 

Dar ochii fetiţei erau plini de lacrimi. 

— Nu-mi trebuie câinele ăsta urâcios. Îl vreau pe Robbie. 
Căutaţi-l pe Robbie. 

Amărăciunea ei era prea adâncă pentru a putea fi 
exprimată prin vorbe şi Gloria izbucni într-un hohot de 
plâns. 

Mrs. Weston se uită la soţul ei, cerându-i cu privirea 
ajutor; el însă se muta de pe un picior pe altul, fără să-şi ia 
ochii de la cer, aşa încât trebui singură să încerce s-o 
consoleze pe Gloria. 

— De ce plângi, draga mamei? Robbie nu era decât o 
maşinărie, o maşinărie veche şi urâtă. N-avea viaţă. 

— Ba nu era o maşinărie! Urlă Gloria, ca o mică fiară 
sălbatică, uitând atât regulile gramaticale, cât şi pe cele ale 
bunei-cuviinţe. Era o persoană ca tine şi ca mine, şi era cel 
mai bun prieten al meu. Vreau să vină înapoi. Vai, mamă! 
Vreau să vină înapoi! 

Mama, neştiind ce să mai spună, se retrase, lăsând-o pe 
Gloria pradă disperării. 

— Las-o în pace să plângă? Îi spuse soţului ei. Supărările 
copiilor nu durează mult. Peste câteva zile o să uite că 
Robotul ăsta nesuferit a existat vreodată. 

Dar timpul dovedi că Mrs. Weston fusese prea optimistă. 
Se înţelege că Gloria încetă să plângă, dar încetă totodată 
să surâdă şi, pe măsură ce treceau zilele, ea devenea tot 
mai tăcută şi mai tristă. Fetiţa era din ce în ce mai 


nefericită, iar Mrs. Weston ar fi cedat cu siguranţă, numai 
că îi venea foarte greu să se dea bătută. 

Dar într-o seară dădu buzna în salon, cu faţa răvăşită, se 
aşeză pe un scaun, îşi încrucişă mâinile. Soţul ei îşi lungi 
gâtul şi o privi peste jurnalul pe care-l citea: 

— Ce-i cu tine, Grace? 

— Ce să fie, George? Nu mai ştiu cum s-o scot la capăt cu 
copilul ăsta. Azi a trebuit să trimit câinele înapoi. Gloria mi- 
a declarat că nu suportă nici măcar să-l vadă. Simt că mă 
aduce în pragul nebuniei. 

Weston lăsă ziarul şi spuse cu o licărire de speranţă în 
privire: 

— N-ar fi... N-ar fi oare mai bine să-l aducem pe Robbie 
înapoi? M-am interesat şi se poate. Iau legătura cu... 

— Nu? Răspunse Mrs. Weston încruntată. Nu vreau să aud 
de aşa ceva. Nu e pedagogic să cedăm. Şi nu vreau ca fata 
mea să fie crescută de un robot, chiar dacă e nevoie de ani 
ca să-l uite. 

Weston reluă lectura ziarului, oftând resemnat: 

— În condiţiile astea, un singur an e de ajuns ca să albesc. 

— De mare ajutor îmi eşti, n-am ce spune? Îi răspunse 
îngheţată soţia. Gloria are nevoie de o schimbare de decor. 
E firesc ca aici să nu-l poată uita pe Robbie. Fiecare copac, 
fiecare piatră îi aduce aminte de el. Ce situaţie stupidă: un 
copil care să sufere atât pentru un robot. 

— Bine, bine, dar continuă ce ai vrut să spui. Ce schimbare 
de decor ai plănuit? 

— Plecăm la New York şi o luăm cu noi. 

— În oraş? Pe căldurile astea? Parcă nu ştii cum e la New 
York în august. De-abia se poate respira. 

— "Totuşi, milioane de oameni respiră. 

— Pentru că nu au, ca noi, o casă la ţară. Dacă n-ar fi 
obligaţi să stea în New York, n-ar sta. 

— Trebuie, n-avem încotro. M-am hotărât să plecăm cât 
mai repede. Acolo Gloria o să găsească o mulţime de lucruri 


care s-o intereseze şi destui prieteni care să-i ridice moralul 
şi o să uite de robot. 

— Vai, doamne! Mormăi soţul răpus. Când mă gândesc la 
pavajul încins al străzilor... 

— N-avem încotro? Îi răspunse necruțătoare soţia. Gloria a 
slăbit două kilograme luna asta şi pentru mine sănătatea 
fiicei mele e mai importantă decât comoditatea ta. 

— Păcat că nu te-ai gândit la sănătatea fiicei tale înainte 
de a-i lua robotul? Bombăni el încet, ca să nu poată fi auzit. 

* 

Cum află de plecarea la oraş, starea Gloriei se îmbunătăţi 
simţitor. Vorbea puţin despre acest eveniment, dar când 
vorbea era veselă şi plină de nerăbdare. Din nou începu să 
zâmbească şi să mănânce cu aproape tot atâta poftă ca 
înainte. 

Mrs. Weston nu mai putea de bucurie şi nu pierdea nici o 
ocazie să dovedească soţului ei? Încă neconvins de reuşită - 
că avusese dreptate. 

— Să vezi, George, cum mă ajută la bagaje, ca un îngeraş, 
şi-i merge guriţa tot timpul; nu se mai gândeşte la robot. i- 
am spus eu ţie că ăsta e remediul: să-i procurăm o altă 
preocupare asupra căreia să-şi concentreze atenţia. 

Primi un răspuns plin de scepticism: 

— Hm, să sperăm că ai dreptate. 

Pregătirile luară repede sfârşit. Locuinţa de la New York 
era gata să-i primească, iar la ţară fusese angajat un om cu 
nevasta lui ca să aibă grijă de casă. Când sosi ziua plecării, 
Gloria era din nou aceeaşi fetiţă plină de viaţă ca odinioară; 
nici măcar nu mai pomeni numele lui Robbie. 

Se urcară cu toţii bine dispuşi într-un taxigyro (Weston ar 
fi preferat să facă drumul cu gyro-ul lui, dar, fiind prea mic, 
nu-i încăpeau bagajele) şi porniră spre aeroport, de unde 
luară avionul. 

— Vino aici, Gloria? O chemă Mrs. Weston? Ţi-am oprit un 
loc lângă fereastră ca să vezi mai bine. 


Gloria se grăbi să-şi ia locul în primire, îşi turti nasul de 
sticla groasă a ferestrei şi ascultă cu atenţie tusea groasă a 
motorului, care porni smucindu-se puternic. Era prea mică 
ca să se sperie când avionul, ţâşnind parcă dintr-o praştie, 
lăsă pământul în urmă sau când trupuşorul ei îşi pierdu 
jumătate din greutate; totuşi, nici chiar aşa de mică nu era, 
încât să n-o intereseze ceea ce se petrecea. Privea cu mare 
atenţie, iar când pământul se îndepărtă şi începu să semene 
cu o cuvertură alcătuită din petice, îşi dezlipi nasul de 
fereastră şi se întoarse către mama ei: 

— Când ajungem, mamă? O întrebă, frecându-şi nasul 
îngheţat şi privind cum abureala lăsată de respiraţie pe 
geam se făcea din ce în ce mai mică, dispărând în cele din 
urmă. 

— Cam într-o jumătate de oră, draga mamei? Răspunse ea, 
întrebând-o apoi cu o mică urmă de îngrijorare: Nu-i aşa că- 
ţi pare bine că mergem la New York? Ai să vezi ce mult o să- 
ţi placă oraşul; acolo sunt clădiri înalte şi oameni mulţi şi 
atâtea lucruri de văzut! Şi o să mergem în fiecare zi la 
visivox, şi la circ, şi la ştrand... 

— Da, mamă? Zise Gloria, fără prea mult entuziasm. 
Tocmai atunci avionul ieşi deasupra norilor, iar Gloria privi 
spectacolul înmărmurită. Nu mai avusese niciodată norii la 
picioarele ei; se obişnuise să-i vadă deasupra capului! Apoi, 
când cerul deveni complet senin, se întoarse către mama, 
cu o feţişoară misterioasă, ca şi când ar fi voit să-i 
împărtăşească un secret: 

— Eu ştiu de ce mergem la New York, mamă. 

— Da? Se miră Mrs. Weston. De ce? 

— Nu mi-ai spus pentru că ai vrut să-mi faci o surpriză, 
dar am ghicit. O clipă rămase în admiraţia perspicacităţii ei, 
apoi râse voioasă: Mergem la New York ca să-l găsim pe 
Robbie, nu-i aşa? Îl vom căuta cu detectivii. 

George Weston tocmai îşi potolea setea bând un pahar cu 
apă. Cuvintele fetiţei avură asupra lui un efect din cele mai 
dezastruoase: se înecă, încercă să-şi recapete suflarea, iar 


apa ţâşni din gură ca dintr-o fântână arteziană, apoi începu 
să tuşească zgomotos. Când îşi reveni, avea faţa roşie, 
hainele ude şi era foarte, foarte prost dispus. 

Mrs. Weston dădu dovadă de multă stăpânire de sine. 
Totuşi, când Gloria, cu vocea plină de îngrijorare, mai 
repetă o dată întrebarea, îşi ieşi puţin din fire şi răspunse 
destul de acră: 

— Poate. Dar acum fii cuminte şi linişteşte-te odată, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

* 

New York, anul 1998. Pentru orice vizitator, oraşul era, 
mai mult ca oricând, un adevărat paradis. Părinţii Gloriei îşi 
dădeau seama de asta şi încercau să profite cât mai mult. 

Din ordinul soţiei sale, George Weston îşi luă o lună de zile 
concediu, ca să aibă cât mai mult timp „s-o scoată pe Gloria 
din impas”, cum spunea el. În toate împrejurările, Weston 
se dovedise conştiincios, metodic şi foarte serios. Nu se 
dezminţi nici de astă dată. Înainte ca luna să se fi încheiat, 
făcuse tot ceea ce era omeneşte posibil. 

O duse pe Gloria în vârful clădirii Roosevelt? Care avea o 
înălţime de jumătate de milă, iar fetiţa privi uluită şirul de 
acoperişuri ce se întindeau până departe, spre câmpiile din 
Long Island şi tăpşanurile din New Jersey. Apoi vizitară 
grădina zoologică, unde înfiorată văzu pentru prima oară în 
viaţa ei „un leu adevărat”, în carne şi oase (o dezamăgi 
totuşi într-o oarecare măsură faptul că îngrijitorul grădinii îi 
dădea să mănânce bucăţi mari de carne, în loc de oameni, 
aşa cum crezuse ea) şi ceru autoritar şi insistent să vadă 
balena. 

Vizitară apoi muzee de toate felurile, parcurile, 
ştrandurile, acvariile, într-un cuvânt, tot ceea ce era 
interesant în oraş. 

Făcură o excursie pe Hudson într-un vapor vechi, construit 
prin 1920 şi echipat ca pe timpuri. Şi o altă excursie? Cu 
ocazia unei serbări a aviaţiei? În stratosferă, unde cerul era 
roşu ca focul şi de unde văzu cum se ivesc stelele; de 


departe zări o minge uriaşă, învăluită în ceaţă, care nu era 
altceva decât Pământul. Într-un submarin cu pereţi de 
sticlă, coborâră până în adâncul apelor de la Long Island 
Sound, şi fetiţa descoperi o lume plutitoare, colorată verzui, 
plină de fiinţe stranii şi ciudate ce-i aruncau ocheade prin 
sticla pereţilor, depărtându-se apoi cu iuţeală. 

Încercând să-i atragă atenţia pe un plan mult mai prozaic, 
Mrs. Weston o purtă prin prăvălii la fel de minunate ca 
lumea basmelor. 

O lună încheiată, părinţii făcură tot ce se poate închipui ca 
Gloria să-l uite pe Robbie, fără însă să aibă convingerea că- 
şi atinseseră scopul. Oriunde mergeau, atenţia fetiţei se 
îndrepta totdeauna către roboții ce-i ieşeau întâmplător în 
cale. Oricât ar fi fost de interesant sau de nou ceea ce 
vedea, privirile ei erau atrase ca de un magnet spre 
oamenii de metal iviţi în câmpul ei vizual. Mrs. Weston nu-şi 
precupeţi nici un efort ca s-o ferească pe Gloria de a întâlni 
roboți. 

Cele petrecute la Muzeul de ştiinţă şi industrie dovediră 
însă că totul fusese în zadar. Muzeul anunţase un program 
special pentru copii, alcătuit din fel de fel de curiozităţi şi 
scamatorii ştiinţifice care stârneau uimirea celor mici. 
Părinţii Gloriei trecură acest program pe lista lor sub titlul 
„de văzut neapărat”. În vreme ce priveau cu toată atenţia 
acţiunile pe care le săvârşea un electromagnet puternic, 
Mrs. Weston îşi dădu deodată seama că Gloria nu se mai 
află lângă ei. Intrară în panică, apoi, hotărâți să fie calmi, 
începură s-o caute cu ajutorul a trei paznici. 

Gloria nu pornise aiurea. Era o fetiţă care îşi urmărea 
scopul cu o perseverenţă neobişnuită pentru vârsta ei, 
semănând, de altfel, în această privinţă cu maică-sa. La 
etajul al treilea zărise o plăcuţă pe care scria cu litere de-o 
şchioapă: „Spre Robotul vorbitor”. Silabisi cuvintele, dar 
observă că părinţii nu aveau de gând s-o ia de acolo. Nu-i 
rămânea decât să aştepte momentul fericit când părinţii nu 


o vor băga în seamă, să plece de lângă ei şi s-o ia singură în 
direcţia arătată de săgeată. 

Robotul vorbitor era o descoperire recentă, 
neperfecţionată şi încă fără aplicaţie practică. Avea 
deocamdată doar o valoare publicitară. La fiecare oră, câte 
un grup, sub conducerea ghidului, pătrundeam încăperea 
în care era robotul şi îi punea întrebări în şoaptă. Un 
inginer care era de faţă alegea întrebările la care socotea el 
că robotul va putea răspunde şi i le transmitea. 

Era destul de plicticos. Desigur, nu era lipsit de importanţă 
să ştii că paisprezece la pătrat fac o sută nouăzeci şi şase, 
că temperatura în acel moment era de 72 grade 
Fahrenheit, iar presiunea aerului de 760 mm pe coloana de 
mercur, că greutatea specifică a sodiului este 23. Dar 
pentru asta nu era realmente nevoie de un robot, de un 
maldăr de peste 7m2 de sârme şi bobine de inducţie. 

Foarte puţini vizitatori puneau o a doua întrebare; doar 
într-un colţ, stând cuminte pe o bancă, o fetiţă de vreo 
paisprezece, cincisprezece ani aştepta răspunsul la cea de- 
a treia întrebare. Se afla singură în încăpere când apăru 
Gloria. 

Aceasta din urmă nici n-o băgă în seamă. În clipele acelea, 
pentru ea nici o fiinţă omenească nu prezenta vreun 
interes. Îşi păstra atenţia întreagă pentru cercetarea acelui 
mare aparat cu multe rotiţe şi butoane. Ezită un moment 
descumpănită, căci robotul vorbitor nu semăna deloc cu 
roboții obişnuiţi. 

Foarte circumspectă şi cuprinsă de îndoieli, întrebă cu o 
voce tremurândă: 

— Vă rog, stimate domnule Robot, dumneavoastră sunteţi 
domnul Robot vorbitor? 

Nu prea era sigură că alesese bine felul în care ar fi 
trebuit să i se adreseze, dar i se părea că un robot care 
vorbeşte merită foarte multă politeţe. 


(Faţa slăbuţă a fetiţei de pe banca din colţ deveni deodată 
atentă, apoi fetiţa deschise caietul de note pe care-l avea la 
ea şi începu să scrie ceva foarte repede şi neciteţ.) 

Un hârâit vesti intrarea în funcţiune a aparatului şi o voce 
metalică rosti egal şi fără nici o inflexiune: „Eu-sunt- 
robotul-care-vorbeşte”. 

Gloria îl privi şi mai descumpănită. Vorbea într-adevăr, dar 
sunetul venea de undeva dinăuntru. Nu avea o faţă cu care 
să stai de vorbă. Îl mai întrebă: 

— Vă rog, stimate domnule Robot, puteţi să mă ajutaţi? 

Robotul vorbitor era special făcut ca să răspundă la 
întrebări, dar până atunci nu i se puseseră decât întrebări 
la care era pregătit să răspundă. De aceea, foarte sigur pe 
sine, spuse: 

— Eu-pot-să-te-ajut. 

— Vă mulţumesc, stimate domnule Robot. L-aţi văzut 
cumva pe Robbie? 

— Cine-este-Robbie? 

— E un robot, stimate domnule Robot. Se ridică în vârful 
picioarelor: Cam aşa de înalt, domnule Robot, ba ceva mai 
înalt, şi e foarte drăguţ. Ştiţi, are şi cap. Vreau să spun că 
nu seamănă cu dumneavoastră, stimate domnule Robot, 
dumneavoastră nu aveţi cap. 

Robotul vorbitor era nedumerit. 

— Un robot? 

— Da, stimate domnule Robot. Un robot ca 
dumneavoastră, domnule Robot, numai că nu vorbeşte şi 
are înfăţişarea unui om. 

— Un-robot-ca-mine? 

— Da, stimate domnule Robot. 

La aceste cuvinte, robotul răspunse cu o pocnitură şi 
scoase apoi un sunet ciudat, fără înţeles. Nu era familiarizat 
cu generalizarea şi ideea că el nu era numai el, ci că făcea 
parte dintr-o întreagă categorie, depăşea puterea lui de 
înţelegere. Făcu un mare efort să asimileze noţiunea şi din 


această cauză îşi arse o jumătate de duzină de siguranţe; 
mici semnale începură să băzâie indicând defecţiunea. 


(Fetiţa de pe bancă plecă. Îşi luase destule note pentru 
lucrarea ei la fizică, în legătură cu „Aspectele practice ale 
Roboţilor”. Această lucrare a fost prima din numeroasele 
lucrări pe care Susan Calvin le-a scris despre roboţi.) 

Gloria aştepta cuminte răspunsul şi-şi ascundea cu grijă 
nerăbdarea, când deodată auzi un strigăt în spatele ei: E 
aici! Şi recunoscu vocea mamei sale. 

— Ce cauţi aici, copil rău şi neascultător! O certă Mrs. 
Weston; îngrijorarea de mai înainte se transformase în 
supărare. Îţi dai seama ce tare ne-ai speriat, pe mine şi pe 
tata? De ce ai plecat de lângă noi? 

Tocmai atunci dădu buzna în încăpere şi inginerul 
specializat în roboţi, care-şi smulgea părul de pe cap şi 
dorea să afle cine din cei de faţă stricase aparatul. 

— Nu ştiţi să citiţi ce scrie acolo? Urlă el. Nimeni n-are 
voie să intre fără ghid. 

Supărat, glasul Gloriei domina larma: 

— N-am făcut nimic rău. Am vrut numai să văd robotul 
vorbitor; mă gândeam că poate ştie ceva despre Robbie, că 
amândoi sunt roboţi. Apoi, nemaiputând suporta amintirea 
şi lipsa lui Robbie, izbucni într-o ploaie de lacrimi: Mamă! 
Trebuie să-l găsim pe Robbie! Trebuie! 

Mrs. Weston îşi stăpâni un strigăt şi spuse: 

— Ah, Doamne Dumnezeule! Hai acasă, George! E mai 
mult decât pot suporta. 

În acea seară, George Weston lipsi câteva ceasuri, iar a 
doua zi de dimineaţă se apropie de nevasta lui cu o figură 
încântată, care dădea de bănuit: 

— Mi-a venit o idee, Grace. 

— Ce idee? Îl întrebă soţia, fără prea multă curiozitate. 

— În legătură cu Gloria. 

— Sper că nu vrei să luăm înapoi robotul? 

— Sigur că nu. 


— Bine, atunci spune. Te ascult. Cine ştie, poate găseşti tu 
vreo soluţie; ale mele toate au dat greş. Nimic din ce-am 
făcut n-a fost de folos. 

— Uite la ce m-am gândit eu. Gloria face atâta caz de 
Robbie pentru că se gândeşte la el ca şi când ar fi un om, nu 
o maşinărie. De-aia nu-l poate uita. Dacă izbutim s-o 
convingem că nu e altceva decât o grămadă de foi şi fire din 
oţel şi aramă şi că sursa vieţii lui este electricitatea, 
simţămintele ei pentru el se vor risipi. Din punct de vedere 
psihologic acesta este punctul nevralgic? Înţelegi ce vreau 
să spun? 

— Şi cum vrei s-o convingi? 

— Foarte simplu. Unde crezi că am fost ieri seară? Am 
vorbit cu Robertson de la firma „Roboții americani” şi am 
aranjat cu el să ne arate mâine atelierele. Mergem toţi trei 
şi ai să vezi că, înainte de a pleca, Gloria se va convinge că 
robotul nu-i o fiinţă vie. 

Ochii lui Mrs. Weston se măriră şi în ei apăru o strălucire 
de admiraţie. 

— George, asta-i o idee minunată! 

George Weston nu-şi încăpea în piele de mândrie. 

— Nu am decât astfel de idei! 

* 

Mr. Struthers era un director general foarte capabil, deşi 
cam prea vorbăreţ. În timpul vizitei la atelierele unde se 
fabricau roboții, Gloria şi părinţii ei beneficiară la fiecare 
pas de ample explicaţii. Totuşi, Mrs. Weston nu dădea câtuşi 
de puţin semne de plictiseală. Dimpotrivă, îl întrerupse de 
câteva ori şi-l rugă să mai repete explicaţiile, cât mai 
simplu, pe înţelesul fetiţei. Simţindu-şi apreciată calitatea 
lui de vorbitor, Mr. Struthers îşi dădu drumul şi deveni şi 
mai comunicativ ca de obicei. 

În cele din urmă, George Weston nu-şi mai putu stăpâni 
nerăbdarea. 

— Iartă-mă, Struthers? Spuse, întrerupându-l în mijlocul 
unei expuneri asupra celulei fotoelectrice? Dar aş vrea să 


ştiu dacă în fabrica voastră există vreun sector în care se 
foloseşte numai munca roboților? 

— Poftim? Cum? Ba da, sigur că da. Mr. Struthers zâmbi 
apoi câtre Mrs. Weston: Un fel de cerc vicios: roboţi care 
construiesc roboţi. Bineînţeles, nu practicăm metoda asta 
pe scară largă. Nu ne dă voie Uniunea sindicatelor. Dar sub 
titlul de experienţă ştiinţifică putem face câţiva roboţi 
folosind numai munca roboților. Ştiţi, ceea ce sindicatele nu 
înţeleg? Şi parcă pentru a-şi întări argumentaţia bătu cu 
ochelarii ce-i ţinea într-o mână în palma celeilalte mâini? 
Ceea ce nu înţeleg sindicatele, şi vorbesc ca vechi 
simpatizant al mişcării laburiste, este faptul că folosirea 
roboților, deşi la început va aduce fără doar şi poate 
mărirea numărului celor concediaţi, va fi în cele din urmă... 

— Ai dreptate, Struthers? Îl întrerupse pentru a doua oară 
Weston? Dar n-am putea vedea şi noi secţia despre care ai 
pomenit? Sunt sigur că merită să o vizităm. 

— Sigur, sigur că da. Mr. Struthers îşi puse ochelarii la loc 
pe nas şi tuşi uşor, ca să-şi ascundă înfrângerea. Urmaţi-mă, 
vă rog. 

Deveni relativ tăcut în timp ce-i călăuzi printr-un culoar 
lung, apoi în jos pe nişte scări. Dar de cum intrară în 
încăperea luminată puternic, care răsuna de zarva unei 
intense activităţi metalice, stavilele se dădură în lături şi din 
gâtlejul lui Mr. Struthers ţâşni din nou, abundent, un puhoi 
de explicaţii. 

— Am ajuns? Anunţă el, cu mândrie. Priviţi! Numai roboţi. 
Acest sector este supravegheat de cinci oameni care nici 
măcar nu se află în încăperea aceasta. În cinci ani de când |- 
am înfiinţat, nu a avut loc nici un singur accident. Roboții 
folosiţi aici sunt dintre cei mai simpli, dar... 

În urechea Gloriei, vocea directorului general suna ca un 
murmur lipsit de semnificaţie. Fetiţa se plictisea; vizita i se 
păruse lungă şi neinteresantă, deşi văzuse mulţi roboţi. Dar 
niciunul nu semăna nici măcar pe departe cu Robbie, fapt 
pentru care îi privea pe toţi cu mult dispreţ. 


Observă totuşi că în încăpere nu se află nici un om. Apoi, 
ochii ei căzură asupra unei mese rotunde, în jurul căreia 
lucrau vreo şase-şapte roboţi. Şi deodată înmărmuri, cu 
respiraţia tăiată de emoție: încăperea era foarte mare, iar 
masa era în mijloc, din cauza depărtării nu putea fi sigură, 
dar unul dintre roboţi semăna, semăna foarte mult cu... ba 
nu, chiar era... 

— Robbie! 

Ţipătul ei străbătu distanţa, iar unul dintre roboţi se 
împiedică şi scăpă unealta ce-o ţinea în mână. Înnebunită 
de bucurie, înainte ca părinţii s-o poată reţine, Gloria trecu 
balustrada lăsându-se pe vine, făcu o săritură şi ateriză cu 
bine la nivelul care era cu un metru mai jos, alergă spre 
Robbie, cu braţele larg deschise şi părul fluturând pe 
umeri. 

Cei trei oameni mari, împietriţi de groază pe locurile lor, 
văzură cum macaraua uriaşă se apropia amenințătoare, 
urmându-şi oarbă traseul. Fetiţa era prea fericită pentru ca 
să-şi dea seama de ce se petrece în jur. 

O frântură de secundă i-a trebuit lui Weston să-şi recapete 
sângele rece. Dar în asemenea împrejurări o frântură de 
secundă poate fi fatală. Nu mai aveau cum s-o întoarcă pe 
Gloria din drum. Weston sări peste balustradă, făcând o 
încercare neputincioasă de a ajunge până la ea. Prea târziu. 
Mr. Struthers făcu semne disperate către supraveghetori ca 
să oprească macaraua; aceştia însă nu erau decât nişte 
oameni şi aveau nevoie de timp ca s-o oprească. 

Numai Robbie reacţionă repede şi cu precizie. Porni pe 
dată spre mica lui stăpână, păşind sigur şi iute cu picioarele 
lui metalice. Apoi toate se petrecură simultan: fără să-şi 
înceteze viteza, Robbie o înhăţă pe Gloria şi o ridică cu 
atâta putere încât în pieptul ei nu mai rămase nici un pic de 
aer. Weston, fără să înţeleagă prea bine ce se petrece, îl 
văzu, sau mai bine zis îl simţi pe Robbie trecând pe lângă el 
şi încremeni pe loc. Macaraua trecu peste locul unde fusese 
Gloria doar cu jumătate de secundă mai înainte, îşi continuă 


încă puţin drumul, apoi cu un scâncet prelung se opinti în 
loc. Gloria îşi recăpătă suflul, părinţii ei, venindu-şi cu greu 
în fire, nu conteneau s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute; ea n-avea 
însă ochi decât pentru Robbie. Nu-şi dăduse seama de 
primejdia prin care trecuse, de aceea nu înţelegea decât un 
singur lucru, că îşi regăsise prietenul. 

Dar, înainte ca emoția să se fi risipit, faţa lui Mrs. Weston 
îşi schimbă expresia. În minte îi încolţi o bănuială. Încă 
răvăşită de spaimă, se întoarse spre colţul ei şi-l străfulgeră 
cu privirea: 

— Mi se pare mie că aici a fost mâna ta în joc. 

George Weston îşi tot ştergea fruntea încinsă. Mâna îi 
tremura şi nu izbuti să răspundă decât printr-un zâmbet 
vag şi lipsit de expresie. 

Mrs. Weston îşi continuă ideea: 

— Robbie nu a fost făcut pentru muncă tehnică sau de 
construcţie. Aici nu putea fi de nici un folos. Tu l-ai adus 
înadins ca să-l găsească Gloria. Aşa-i? 

— Ei, da, aşa-i? Recunoscu Weston. Dar de unde puteam 
eu să ştiu că revederea va fi atât de dramatică, Grace? Şi 
trebuie să recunoşti şi tu că Robbie i-a salvat viaţa. Aşa că 
acum îl luăm cu noi, nu-i aşa? Poţi să nu-l primeşti în casă? 

Grace Weston rămase pe gânduri. Se întoarse şi-i privi o 
clipă pe Gloria şi pe Robbie. Gloria se agăţase cu braţele de 
gâtul robotului strângându-l atât de tare, încât cu siguranţă 
l-ar fi sufocat dacă acesta n-ar fi fost de fier. Fetiţa era 
veselă şi nu-i mai tăcea guriţa. Braţele de metal cromat ale 
lui Robbie (care ar fi fost în stare să transforme un drug de 
fier într-o foiţă) o cuprindeau cu grijă şi dragoste, iar în 
ochii lui se aprinsese o luminiţă roşie. 

— Mă rog? Spuse Mrs. Weston, în cele din urmă? N-are 
decât să rămână la noi până va rugini. 

Susan Calvin dădu din umeri: 

— Bineînţeles că n-a rămas la ei până a ruginit. 
Întâmplarea s-a petrecut în 1998. Prin 2002 am inventat 
robotul vorbitor mobil, după care, cum era şi firesc, vechiul 


tip de robot a părut depăşit. Totodată, noua descoperire a 
provocat mare îngrijorare în rândurile celor care erau 
împotriva roboților. Majoritatea guvernelor au interzis, 
între 2003 şi 2007, folosirea lor pe Pământ în alte scopuri 
decât cele ştiinţifice... 

— Aşa încât Gloria a trebuit să renunţe la Robbie. 

— Mă tem că da. Totuşi, i-a venit mai uşor să se despartă 
de ella 15 ani decât la 8. Părerea mea este că atitudinea 
oamenilor a fost atunci prostească şi nedreaptă. În 2007, 
când m-am angajat eu, „Roboții americani” erau în pragul 
falimentului. La început credeam că în câteva luni voi 
deveni şomer. Am ieşit destul de uşor din încurcătură, 
pentru că am avut posibilitatea să ne asigurăm o piaţă de 
desfacere pe alte planete. 

— Şi aţi revenit la linia de plutire? 

— Nu complet. Am încercat să adaptăm tipurile pe care le 
aveam la îndemână, cum era, de pildă, noul robot vorbitor. 
Dar nu era încă perfecţionat, avea vreo 4 metri înălţime şi 
era cam greoi şi cam stângaci. L-am trimis pe Mercur să 
ajute la instalarea staţiunilor de exploatare minieră de 
acolo, acţiune care însă a eşuat. 

Am privit-o surprins: 

— Cum a eşuat? Concernul minelor de pe Mercur are un 
capital de multe miliarde de dolari. 

— Astăzi. Pentru că între timp a avut loc o a doua expediţie 
care a reuşit. Dacă vrei amănunte în legătură cu subiectul 
acesta, tinere, te sfătuiesc să-l cauţi pe Gregory Powell. El şi 
Michael Donovan s-au ocupat de problemele noastre cele 
mai grele între anii 2010-2030. De Donovan nu mai ştiu 
nimic de ani de zile, dar Powell locuieşte aici, la New York. 
Ştiu că e bunic, deşi nu mă pot obişnui cu gândul ăsta. Nu 
mi-l pot înfăţişa decât tânăr. Bineînţeles, pe vremea aceea şi 
eu eram mai tânără. 

Voiam cu orice preţ s-o fac să vorbească mai departe. 

— Dar poate îmi spuneţi şi dumneavoastră, dr. Calvin, câte 
ceva; pe Mr. Powell îl voi căuta mai pe urmă (ceea ce de 


altfel am şi făcut). 

Susan Calvin îşi privi îndelung mâinile ei uscate şi prelungi 
care se odihneau pe masa de scris. 

— Pot să-ţi spun şi eu câte ceva? Încuviinţă ea. 

— Povesteşte-mi mai întâi despre expediţia pe Mercur? I- 
am sugerat. 

— Mi se pare că a doua expediţie pe Mercur a avut loc 
prin 2015. Era o expediţie de explorare, finanțată de 
„Roboții americani” şi de „Mineralele solare”, compusă din 
Gregory Powell, Michael Donovan şi un nou tip de robot 
care se afla în faza de experimentare. 

FUGA IN CERC 

„Păstrează-ţi calmul în orice împrejurare” era una din 
maximele preferate ale lui Gregory Powell; de aceea, când îl 
văzu pe Mike Donovan coborând în fugă scara, cu părul lui 
roşu de năduşeală, se încruntă. 

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă. Ţi-ai rupt vreo unghie? 

— Lasă spiritele! Se răsti Donovan, cu sufletul la gură. Ce 
dracu ai făcut toată ziua aici în tunel? Apoi respiră o dată 
adânc şi anunţă: Speedy nu s-a întors. 

O clipă Powell rămase locului, cu ochii holbaţi; îşi reveni 
însă repede şi continuă să urce. Nu rosti nici un cuvânt 
până ce ajunse în capul scării, apoi spuse: 

— L-ai trimis după seleniu? 

— Da. 

— De cât timp? 

— De vreo cinci ore. 

Tăcură amândoi. Situaţia era foarte critică. Numai 
douăsprezece ceasuri trecuseră de când se aflau pe Mercur 
şi iată, viaţa le era în primejdie. De multă vreme, planeta 
Mercur era socotită purtătoare de ghinion; dar, chiar într-o 
lume dominată de puterea ocultă a ghinionului, sfârşitul nu 
putea veni atât de repede. 

Powell spuse: 

— S-o luăm de la început; trebuie s-o scoatem noi la capăt. 


Intrară în camera în care era aparatajul de radio; 
instalaţia era destul de învechită; fusese montată cu zece 
ani în urmă şi de atunci nu se mai atinsese nimeni de ea. 
Dar zece ani, din punct de vedere tehnologic, înseamnă 
foarte mult. Câtă deosebire, de pildă, între Speedy şi tipul 
de robot folosit în 2005! E drept însă că, în robotică, 
progresul în răstimpul acela fusese uriaş. Powell atinse uşor 
o suprafaţă metalică încă lucitoare. Îndelungata lipsă de 
activitate îşi pusese pecetea peste tot; în încăpere, ca de 
altfel în întreaga staţie, atmosfera era deprimantă. 

Donovan se simţea şi el deprimat. Spuse: 

— Am încercat să dau de el prin radio, dar fără mare folos. 
Pe partea însorită a lui Mercur, radioul nu poate recepționa 
şi emite unde pe o distanţă mai mare de 2 kilometri. Asta-i 
una dintre cauzele eşecului primei expediţii. Şi avem nevoie 
de câteva săptămâni ca să montăm aparatul de ultraunde, 
iar... 

— Lasă asta. L-ai găsit? 

— Am localizat semnalele emise de corpul său în gama 
undelor scurte. Dar n-am putut decât să stabilesc locul 
unde se află. L-am urmărit două ceasuri şi am notat 
traiectoria lui pe hartă. 

Scoase din buzunarul pantalonului o foaie de pergament 
îngălbenit, în formă de pătrat? Rămasă din timpul primei 
expediţii? O trânti cu o putere inutilă pe masă, o desfăcu şi 
o întinse cu palma mâinii. Powell o privi o bună bucată de 
vreme. 

Donovan, din ce în ce mai nervos, arăta cu creionul: 

— Crucea asta roşie e puţul de seleniu. Chiar dumneata ai 
făcut semnul. 

— Care din ele? Îl întrerupse Powell. Mac Dougal ne-a 
indicat trei puțuri, înainte de a pleca. 

— L-am trimis pe Speedy la cel mai apropiat, cum era şi 
firesc. Până acolo e o distanţă de 25 km. Dar nu asta are 
importanţă? Încordarea din glas era în creştere. Punctele 
făcute cu creionul indică poziţia lui Speedy. 


Calmul, pe care până atunci Powell se străduise să-l 
păstreze, se risipi. Întinse mâna spre hartă: 

— Vorbeşti serios? Nu e cu putinţă! 

— Ba este? Mormăi Donovan. 

Punctele indicând poziţiile succesive ale lui Speedy formau 
un cerc în jurul cruciuliţei roşii care marca locul puţului de 
seleniu. Powell îşi duse mâna la mustață, gest care la el era 
semn de mare nelinişte. 

Donovan mai adăugă: 

— În cele două ceasuri în care l-am urmărit, s-a învârtit de 
patru ori în jurul puţului ăsta blestemat. Am impresia că o 
să se învârtă aşa în vecii vecilor! Îţi dai seama în ce situaţie 
tâmpită ne aflăm? 

Powell ridică privirea, fără să spună nici un cuvânt. Cum să 
nu-şi dea seama! Era limpede ca bună ziua. Paravanele de 
celule fotoelectrice, unica lor protecţie împotriva soarelui, 
care pe Mercur dogorea nemilostiv, se uzaseră. Seleniul era 
singura lor salvare, şi numai Speedy putea să le aducă 
seleniu. Dacă Speedy nu se întorcea, n-aveau cum să 
procure seleniu. Fără seleniu rămâneau şi fără paravane de 
celule fotoelectrice. Fără paravane... Şi nici o moarte nu 
putea fi mai cumplită ca aceea prin ardere lentă. 

Donovan îşi frecă cu disperare tufa lui de păr roşu şi spuse 
cu amărăciune: 

— Ne-am făcut de râsul întregului sistem solar, Greg. Cum 
dracu de ni s-a înfundat chiar atât de repede?! Celebra 
echipă Powell-Donovan pleacă în recunoaştere pe Mercur 
să-şi dea avizul în legătură cu posibilitatea redeschiderii 
staţiei de exploatare minieră de pe partea însorită a 
planetei şi a înzestrării ei cu aparate şi roboţi moderni şi 
dăm greş chiar din prima zi. Nici măcar nu era cine ştie ce 
treabă grea! N-o să mai am curajul să dau ochii cu oamenii. 

— Probabil nici n-ai să ai ocazia să dai ochii cu ei! 
Răspunse Powell liniştit. Dacă nu facem repede ceva, n-o să 
mai dăm ochii cu nimeni, căci nici de trăit n-o să mai trăim. 


— Iar eşti spiritual, Greg! Mă întreb ce poate să te amuze, 
că eu, unul, nu găsesc nimic amuzant. A fost o crimă să ne 
trimită aici numai cu un singur robot. Şi tu ai avut ideea 
strălucită să propui să recondiţionăm noi paravanele cu 
celule fotoelectrice. 

— Nu fi nedrept. Ştii prea bine că hotărârea n-am luat-o 
singur. N-aveam nevoie decât de un kilogram de seleniu şi 
un răgaz de trei ore; iar pe aici sunt o mulţime de puțuri de 
seleniu în stare pură. Mac Dougal a descoperit cu 
spectroreflectorul trei în cinci minute, nu-i aşa? Ce dracu?! 
Doar nu era să aşteptăm ziua de mâine. 

— Bun, da' ce ne facem acum? Powell, tu ai o idee; sunt 
convins, altfel n-ai fi aşa de liniştit. Ştiu eu că nu eşti mai 
curajos decât mine. Hai, dă-i drumul, spune-mi-o şi mie. 

— Uite, Mike, noi nu putem merge după Speedy în nici un 
caz, pentru că pe partea însorită a planetei nu rezistăm 
dacă ieşim din adăpost. Nici chiar noile costume antisolare 
nu rezistă în plin soare mai mult de douăzeci de minute. 
Dar îţi aminteşti vechea zicală: „Numai robotul prinde 
robotul”? Mike, cred că situaţia nu e chiar disperată. Jos se 
află şase roboţi pe care i-am putea folosi, dacă mai 
funcţionează. Întrebarea e dacă funcţionează. 

În ochii lui Donovan apăru deodată o licărire de speranţă. 

— Vrei să spui că au rămas şase roboţi de la prima 
expediţie? Eşti sigur? Poate sunt doar nişte aparate 
prerobotice? Ştii că în privinţa perfecţionării tipurilor de 
roboţi zece ani e foarte mult. 

— Ba nu, sunt roboţi. Mi-am petrecut toată ziua lângă ei şi 
sunt sigur. Cu creier pozitronic? Bineînţeles de tip 
demodat; trebuie să încercăm. Îşi puse harta în buzunar. 
Hai să mergem. 

* 

Roboții se aflau la nivelul cel mai de jos al subteranei, toţi 
şase la un loc, înconjurați de nişte lăzi mucegăite. Erau 
mari, chiar foarte mari, şi, deşi şedeau cu picioarele întinse 
înainte, măsurau în înălţime peste 2 metri şi jumătate. 


Donovan fluieră mirat: 

— Ia te uită ce mari sunt! Circumferinţa pieptului măsoară 
cel puţin 3? 4 metri. 

— Pentru că sunt făcuţi cu rezistenţe tip Mc. Guffy. M-am 
uitat înăuntrul lor să văd cum sunt construiți. N-am pomenit 
ceva mai primitiv. 

— I-ai încărcat? 

— Nu. N-aveam de ce. Nu cred să se fi defectat. Chiar şi 
diafragma e în stare destul de bună. S-ar putea să 
vorbească. 

În timp ce vorbea, deşurubă placa de pe pieptul robotului 
din apropierea sa şi introduse înăuntru o sferă cu diametrul 
de vreo 5 cm, în care se afla minuscula fărâmă de energie 
atomică, necesară ca să dea viaţă unui robot. Reuşi s-o 
fixeze cu oarecare greutate, apoi înşurubă cu grijă placa la 
loc. Sistemul de control prin radio, cu care erau prevăzuţi 
roboții de tip nou, nu fusese încă descoperit cu zece ani în 
urmă. Făcu aceeaşi operaţie de încă cinci ori. 

Donovan observă cu oarecare îngrijorare: 

— Nu mişcă niciunul. 

— Pentru că n-au primit nici o comandă? Răspunse Powell. 
Se îndreptă apoi spre robot şi-l lovi peste piept: Cu tine 
vorbesc. Mă auzi? 

Capul monstrului metalic se plecă încetişor, iar ochii i se 
fixară pe Powell. Apoi răspunse cu o voce hârâită ca cea a 
unui patefon din evul mediu: 

— Da, stăpâne! 

Powell rânji ironic: 

— L-ai auzit? A fost fabricat în epoca în care au apărut 
primii roboţi vorbitori, atunci când se părea că folosirea lor 
pe Pământ va fi interzisă. De aceea, fabricanţii au prevăzut 
aparatele astea cu un solid şi sănătos complex de sclav. 

— Parcă le-a folosit la ceva? Mârâi Donovan. 

— Nu le-a folosit, dar ei au încercat. Se întoarse apoi către 
robot: Scoală-te! 


Robotul se ridică încet de jos; Donovan, care îi urmărea 
mişcarea cu privirea, îşi ridică şi el capul, apoi fluieră 
prelung. Powell întrebă: 

— Poţi ieşi la suprafaţă? Rezişti la soare? 

Urmă un răstimp de gândire, în care creierul robotului 
funcţionă greoi. În sfârşit, se auzi răspunsul: 

— Da, stăpâne. 

— Bine. Ştii ce înseamnă un kilometru? 

Urmă alt răstimp de gândire şi alt răspuns asemănător 
primului: 

— Da, stăpâne. 

— Atunci vei veni cu noi sus, la suprafaţa planetei, şi-ţi vom 
arăta direcţia în care s-o apuci. Vei merge în direcţia 
indicată vreo 25 de kilometri şi prin regiunea aceea vei 
întâlni un robot mai mic decât tine. Până aici ai priceput? 

— Da, stăpâne. 

— Vei întâlni, aşadar, un robot şi îi vei porunci să se 
întoarcă. Dacă nu te ascultă, îl vei aduce înapoi cu forţa. 

Donovan îl trase pe Powell de mânecă: 

— De ce nu-l trimiţi pe ăsta după seleniu? 

— Pentru că vreau cu orice preţ să se întoarcă Speedy. 
Trebuie să aflu ce i s-a întâmplat. Apoi, către robot: Ne-am 
înţeles deci? Acum urmează-mă. 

Robotul rămase nemişcat şi din nou se auzi vocea lui 
hârâită: 

— Iartă-mă, stăpâne, dar nu pot. Mai întâi trebuie să te 
urci în spatele meu. 

Cu mult zgomot, îşi aduse stângaci mâinile laolaltă şi-şi 
împreună degetele boante, ca şi când ar fi dorit să-l ajute să 
se urce în şa. 

Powell se holbă la el şi-şi mângâie mustaţa: 

— Hm... hm! 

Lui Donovan i se bulbucară ochii de tot: 

— Trebuie să ne urcăm pe el ca pe cal? 

— Aşa am impresia. De ce oare? Nu-mi explic. A, ba da! Pe 
vremea aceea se făcea mult caz de necesitatea măsurilor de 


securitate împotriva roboților. Faptul că un robot nu se 
putea mişca fără a avea un călăreț pe umeri intra, probabil, 
în această categorie de măsuri. Ce ne facem? 

— La asta mă gândesc şi eu? Mormăi Donovan. Cu sau fără 
robot, noi nu rezistăm la soare. Ah, am găsit! Izbucni 
străfulgerat de o inspiraţie şi pocnind din degete. Dă-mi 
harta. Nu degeaba am studiat-o două ore în şir. Ne aflăm 
într-o staţie de exploatare minieră. De ce oare să nu 
profităm de tuneluri? 

Staţia de exploatare minieră era indicată pe hartă printr- 
un cerc negru, de la care porneau, ca o țesătură de 
păianjen, o mulţime de linii punctate reprezentând 
tunelurile. 

Donovan consultă lista simbolurilor din josul hărţii. 

— Priveşte? Spuse el? Punctele negre reprezintă ieşirile 
din tuneluri; există o ieşire la numai 5 km de puţul de 
seleniu. Aici e scris şi un număr? De ce dracu n-or fi scris 
mai citeţ? 13 a. Dacă roboții cunosc drumul prin tunel... 

Powell repetă întrebarea, adresându-se robotului. 

— Da, stăpâne, răspunse acesta. 

— Hai să ne punem costumele antisolare? Porunci Powell, 
plin de satisfacţie. 

Era pentru prima oară când îmbrăcau costumele 
antisolare. Cu o zi înainte, la sosirea pe Mercur, nu se 
aşteptau să le încerce atât de curând; însă ocazia se şi ivise, 
una în plus faţă de cele prevăzute. Încercă să-şi mişte 
mâinile şi picioarele, dar nu se simțeau deloc în largul lor. 

Costumele antisolare erau mult mai mari şi mai urâte 
decât obişnuitele costume ale cosmonauţilor, dar şi mult 
mai uşoare, nefiind făcute din metal, ci dintr-o combinaţie 
de material plastic rău conducător de căldură şi mai multe 
straturi de plută tratată chimic. Datorită unei substanţe 
care menținea uscat aerul din jurul corpului, cel care purta 
un astfel de costum putea rezista douăzeci de minute pe 
Mercur, chiar în plin soare; ba chiar de la cinci până la zece 
minute în plus, fără să moară. 


Cu mâinile împreunate, robotul aştepta să ajute călăreţul 
ce urma să i se urce în spate, fără să se arate surprins de 
înfăţişarea grotească pe care o căpătase Powell. 

Se auzi vocea lui Powell, amplificată prin emițătorul radio 
din cască: 

— Eşti gata să ne conduci până la ieşirea 13 a? 

— Da, stăpâne. 

„Bun, gândi Powell, chiar dacă n-au instalaţie radio de 
control, sunt totuşi în stare să recepţioneze comenzile 
emise prin radio.” 

— Urcă-te şi tu pe unul, Mike? Îi spuse apoi lui Donovan. 

Puse un picior pe scara improvizată şi sări în „şa”. Loculi 
se păru confortabil. Robotul avea o cocoaşă, special 
construită în acest scop, iar pe fiecare umăr câte un şanţ în 
care picioarele îşi găseau o poziţie comodă. Acum devenea 
explicabil şi motivul pentru care urechile erau atât de mari. 

Powell înhăţă urechile şi răsuci capul robotului care se 
întoarse domol. 

— Înainte, Macduff! Porunci voios călăreţul, cu toate că 
inima nu-i era uşoară. 

Giganţii se mişcau încet, cu precizie mecanică; trecură 
printr-o uşă care le depăşea capetele doar cu vreo treizeci 
de centimetri, aşa încât călăreţii trebuiră să se ghemuiască; 
străbătură un coridor lung şi întunecos în care paşii 
răsunau monoton şi ajunseră, în cele din urmă, în dreptul 
ventilatorului. 

Tunelul lung şi neaerisit, care se întindea înaintea lor, 
subţiindu-se în depărtare până la grosimea unui cap de ac, 
îl făcu pe Powell să se gândească la eroismul primilor 
exploratori, care cu roboții lor primitivi înfăptuiseră 
realizări măreţe, începând totul de la zero. Prima expediţie 
fusese socotită un eşec, totuşi acel eşec însemna mult mai 
mult decât ceea ce în mod curent era considerat un succes. 

Roboții înaintau în ritm şi cu paşi egali. Powell observă: 

— Vezi că tunelurile sunt luminate şi că au o temperatură 
normală? Probabil că s-au menţinut aşa în toţi aceşti zece 


ani de când au fost părăsite. 

— Cum oare? 

— Datorită unei energii foarte ieftine, cea mai ieftină din 
întregul sistem: energia solară. Îţi închipui că pe partea 
însorită a planetei Mercur există din plin o astfel de 
energie. De aceea, staţia de exploatare minieră a fost 
construită în plin soare şi nu la umbra unui munte. Ea are 
rolul unui uriaş transformator: căldura e transformată în 
energie electrică, lumină, energie mecanică; staţia e în 
permanenţă alimentată cu energie solară prin care-şi 
asigură menţinerea aerului la o temperatură constantă, 
normală. Procesul e simultan. 

— Uite ce-i? Spuse Donovan? Ceea ce spui tu este foarte 
instructiv, dar n-ai vrea totuşi să schimbi subiectul? Din 
întâmplare, toată această transformare a energiei solare 
are la bază paravanele de celule fotoelectrice, şi nu ştiu 
dacă mă înţelegi, dar în acest moment nu-mi face plăcere să 
mă gândesc la ele. 

Powell mormăi ceva nedesluşit. Când Donovan reluă 
conversaţia subiectul era altul: 

— Ascultă, Greg. Ce dracu s-o fi întâmplat cu Speedy? Nu 
pot să-mi dau seama. 

Nu este prea uşor să dai din umeri când eşti îmbrăcat într- 
un costum antisolar, totuşi Powell încercă. 

— Nici eu, Mike. Ştii ca şi mine că e făcut să se adapteze 
perfect condiţiilor de aici. E rezistent la căldură, greutatea 
lui a fost calculată în funcţie de forţa de gravitație a 
planetei Mercur, iar denivelările de teren sunt o jucărie 
pentru el. Nu se poate defecta, sau cel puţin aşa mi s-a 
spus. 

Tăcură amândoi vreme îndelungată. 

— Stăpâne? Anunţă robotul? Am ajuns. 

— Poftim? Tresări Powell, care aproape aţipise. Atunci 
scoate-ne afară, să ieşim la suprafaţă. 

Se aflau într-un sector secundar al staţiei, mititel, pustiu, 
fără aer şi dărăpănat. Donovan inspectă la lumina lanternei 


de buzunar o gaură în partea de sus a unui perete. 

— Oare vreun meteorit? Întrebă el. 

Powell ridică din umeri. 

— Dă-i la dracu! Ce importanţă are? Hai să ieşim afară. 

O stâncă de bazalt, înaltă şi neagră, împiedica 
pătrunderea soarelui. În tunelul lipsit de aer domnea o 
noapte deasă şi opacă, care sfârşea brusc într-o izbucnire 
de lumină orbitoare. Terenul pietros parcă era făcut din mii 
de ciorchini de cristale, în care se reflectau razele soarelui. 

— Spaţiu! Exclamă Donovan, uluit. Parcă ar fi acoperit cu 
zăpadă! 

Într-adevăr, aşa părea. Ochii lui Powell cercetară cuprinsul 
până la linia orizontului, clipind din cauza strălucirii 
neobişnuite. 

— Ne aflăm într-o zonă ciudată? Spuse el? Care nu are 
aspectul caracteristic al planetei Mercur. Ca şi pe Lună, pe 
Mercur predomină piatra ponce, o rocă spongioasă, 
cenuşie. E frumos, nu-i aşa? 

Din fericire, vizoarele erau prevăzute cu filtre, altfel, 
oricât ar fi fost de minunată priveliştea, doar jumătate de 
minut s-o fi privit printr-o sticlă obişnuită, omul ar fi orbit 
din cauza luminii. 

Donovan se uită la termometrul cu arc pe care-l avea la 
mână: 

— Doamne fereşte! Temperatura e de 80 de grade! 

Powell îşi cercetă şi el termometrul: 

— Da, cam ridicată. Din cauza atmosferei. 

— Pe Mercur? Ce, eşti prost? 

— Mercur nu este pe de-a-ntregul lipsit de aer? Explică 
Powell preocupat. Încerca să fixeze binoclul de vizor şi îi 
venea destul de greu din cauza degetelor groase ale 
costumului. Anumite emanaţii, elemente volatilizate şi 
compuşii lor, a căror greutate e destul de mare pentru a fi 
reţinută de forţa de gravitație a planetei, formează un strat 
subţire care o învăluie. Ştii cu aproximaţie care e 
compoziţia: seleniu, iod, potasiu, mercur, galiu, bismut, 


vapori de oxizi. Vaporii îşi caută un loc umbros unde se 
condensează şi degajă căldură. E un proces care se 
desfăşoară ca într-o uriaşă uzină. Dacă te uiţi atent cu 
lanterna vei vedea că partea cealaltă a stâncii e acoperită 
de un strat albicios de sulf sau de rouă de mercur. 

— Nu asta mă interesează acum. Costumele antisolare 
rezistă la o temperatură de 80. 

Powell reuşise să-şi fixeze binoclul. Donovan aştepta 
încordat. 

— Vezi ceva? 

Celălalt nu răspunse pe dată, dar când vorbi, era îngrijorat 
şi gânditor: 

— Văd la orizont un punct negru, care e probabil puţul de 
seleniu. În direcţia aceea trebuie să fie. Dar nu-l văd pe 
Speedy. 

Powell se tot înălța ca să vadă mai bine, până ce ajunse 
într-o poziţie foarte nesigură: cu picioarele larg desfăcute, 
fiecare pe câte un umăr al robotului, scruta zarea forţându- 
şi ochii. 

— Mi se pare... Mi se pare... Da, ele. Vine în direcţia asta. 

Donovan urmări direcţia indicată de degetul lui Powell. 

N-avea binoclu, totuşi putea desluşi un punct mobil, o 
minusculă pată neagră mişcându-se pe întinderea 
strălucitoare. 

— Îl văd! Strigă el. Hai să pornim! 

Powell, dintr-o săritură, îşi reluă poziţia călare pe spatele 
robotului şi, cu mâinile înmănuşate, bătu în pieptul mare al 
acelui Gargantua de metal: 

— Dă-i drumul! 

— Haide, hai! Strigă Donovan lovind din călcâie, ca şi când 
ar fi purtat pinteni. 

Roboții porniră în pas regulat şi apăsat. Nu se auzea nici 
un zgomot, pentru că hainele proteguitoare, nefiind făcute 
din metal, nu lăsau să pătrundă sunetele. Se simțeau nişte 
vibrații ritmice care însă nu erau percepute de nervul 
auditiv. 


— Mai repede! Răcni Donovan. 

Ritmul nu se schimbă. 

— Degeaba? Îi explică Powell. Vechiturile astea n-au decât 
o singură viteză. le aşteptai să fie prevăzute cu flexoare 
selective? 

leşiră din umbră. Soarele se revărsă asupra lor ca un 
lichid alb, fierbinte. 

Donovan îşi plecă capul fără să vrea: 

— Vai de mine, mi se pare mie sau chiar s-a făcut mai cald? 

— În curând o să ţi se facă şi mai cald? Îi răspunse Powell, 
pesimist. Nu-l pierde din ochi pe Speedy. 

Robotul S. P D. 13 se apropiase destul ca să poată fi privit 
cu ochiul liber. Trupul lui grațios, subţire, sclipea sub razele 
soarelui şi se mişca cu mare iuţeală, neţinând seama de 
gropi şi denivelări de teren. Numele lui venea de la cele trei 
iniţiale care indicau seria de fabricaţie şi i se potrivea 
pentru că (Speed însemna viteză) roboții de tip S. P D. Erau 
cei mai sprinteni roboţi pe care „ Roboții şi oamenii 
mecanizaţi americani” îi scoseseră până atunci. 

— Ei, Speedy! Urlă Donovan, făcând disperat semn cu 
mâna. 

— Speedy! Strigă Powell. Vino înapoi! 

Distanţa dintre cei doi oameni şi robotul rătăcitor se 
micşora văzând cu ochii, nu atât prin înaintarea celor doi 
monştri învechiţi pe care-i călăreau Powell şi Donovan, cât 
datorită repeziciunii cu care se mişca Speedy. 

Se apropiaseră îndeajuns ca să observe că mersul lui 
Speedy avea ceva schimbat. Se clătina dintr-o parte în alta, 
ca barca pe talazuri. Când Powell făcu pentru a doua oară 
semn cu mâna şi apăsă pe butonul de emisie al aparatului 
de radio din dreptul gurii, pregătindu-se să strige, Speedy 
ridică privirea şi-i văzu. 

Speedy se poticni şi rămase locului o secundă, clătinându- 
se uşor, ca şi când ar fi plutit pe o apă cu valuri mărunte, 
mânat de o briză. 

Powell strigă: 


— Ei, Speedy, băiete, vino încoace. 

Vocea lui Speedy se auzi pentru întâia oară în casca lui 
Powell: 

— Sandviş cu cârnaţi, hai să ne jucăm. Tu mă prinzi pe 
mine, eu te prind pe tine; nu-i dragoste pe lume să rupă 
cuțitul în două. Căci eu sunt floricică mică, floricică mititică! 
Uhuum! 

Întorcându-se pe călcâie, Speedy o luă la goană înapoi de 
unde venise cu atâta grabă, încât, în urmă-i, din ţărâna 
răscoaptă se ridică un nor de praf. 

Se mai auziră de departe câteva cuvinte: „Creştea o mică 
floricică la umbra unui bătrân stejar” şi un zgomot metalic 
care părea echivalentul unui sughiţ. Donovan întrebă pierit: 

— Ce i s-o fi întâmplat? Să ştii, Greg, că e beat. 

— Noroc cu tine că mi-ai spus, că altfel nu mi-aş fi dat 
seama! Răspunse Powell, sarcastic. Hai să ne întoarcem 
lângă stâncă. Mă coc. 

Se lăsă o tăcere disperată, pe care o rupse Powell: 

— Întâi şi întâi, Speedy nu poate fi beat? Cel puţin nu în 
înţelesul omenesc al cuvântului? Pentru că este un robot şi 
roboții nu se îmbată. Totuşi, ceva s-a întâmplat cu el, ceva 
echivalent cu o beţie. 

— Pentru mine e clar: s-a îmbătat? Stabili Donovan, cu 
emfază? Şi crede că vrem să ne jucăm cu el. Ca şi când 
nouă de asta ne arde, tocmai acum când ne este viaţa în 
primejdie, când ne pândeşte cea mai înfricoşătoare moarte. 

— Bine, bine, da' nu mă lua aşa repede. Un robot nu-i 
altceva decât un robot. Dacă descoperim ce s-a dereglat, îl 
putem repara şi suntem salvaţi. 

— Dacă? Spuse Donovan. 

Powell nu-l luă în seamă: 

— Speedy e făcut să se adapteze perfect condiţiilor 
normale de pe Mercur. Dar această regiune? Şi cu braţul 
descrise un cerc larg? Nu prezintă caracteristicile 
obişnuite. Asta-i explicaţia. De unde provin oare aceste 
cristale? S-au format probabil dintr-un lichid fierbinte care 


s-a răcit treptat; dar de unde să fi provenit un lichid atât de 
fierbinte ca să se răcească pe Mercur în plin soare? 

— Dintr-un vulcan în activitate? Sugeră Donovan. 

Powell căzu pe gânduri, fără să rostească nici un cuvânt, 
timp de aproape cinci minute. Apoi spuse: 

— Ascultă, Mike, ce i-ai spus tu lui Speedy când l-ai trimis 
după seleniu? 

Luat pe neaşteptate, Donovan nu-şi mai amintea: 

— Ăăă... De unde dracu să mai ştiu. l-am spus să se ducă şi 
să aducă. 

— Asta ştiu. Dar cum i-ai spus? Încearcă să-ţi aminteşti 
cuvintele. 

— l-am spus, âă...â... i-am spus: Speedy, avem nevoie de 
seleniu. Se găseşte în cutare loc. Du-te şi adă. Atâta tot. Ce 
altceva voiai să-i spun? 

— N-ai stăruit asupra necesităţii îndeplinirii ordinului, nu-i 
aşa? 

— Pentru ce? Era doar o comandă obişnuită. 

Powell oftă. 

— Mă rog, acum nu mai avem ce face. În mare încurcătură 
am intrat. 

Descălecă şi se sprijini cu spatele de stâncă. Donovan veni 
şi el alături. La numai câţiva paşi, soarele dogorâtor îi şi 
pândea, gata să înceapă cu ei jocul de-a şoarecele şi pisica. 

Lângă ei se odihneau cei doi roboţi uriaşi, din care nu se 
vedea decât roşul mohorât al ochilor fotoelectrici ce priveau 
fără să clipească, nemişcaţi, nepăsători. 

Nepăsători! Nepăsător era totul pe această afurisită de 
planetă, pe cât de mică pe atât de purtătoare de 
nenorocire. 

Vocea lui Powell transmisă prin radio răsună puternic în 
urechea lui Donovan: 

— Hai să pornim de la cele trei legi fundamentale ale 
roboților, care sunt adânc imprimate în creierele lor 
pozitronice. 


Deşi era întuneric, urmărea enumerarea pe degetele lui 
înmănuşate: 

— Deci, unu: Robotul nu are voie să pricinuiască vreun rău 
omului sau să îngăduie prin neintervenţie să i se întâmple 
ceva rău unei fiinţe umane. 

— Întocmai! 

— Doi: robotul trebuie să asculte poruncile omului, dar 
numai atunci când ele nu contrazic legea nr.1. 

— Exact! 

— Şi trei: Robotul trebuie să-şi apere existenţa, dar numai 
atunci când grija de sine nu contrazice legea nr. 1 şi legea 
nr. 2. 

— Bine. Dar unde vrei să ajungi? 

— Să mă lămuresc ce se petrece cu Speedy. Eventualele 
contradicții dintre cele trei legi sunt stabilite de diferitele 
potenţiale pozitronice din creier. Să presupunem, de pildă, 
că robotul se expune unui pericol. Potenţialul automat care 
corespunde legii nr. 3 se declanşează şi-l face să se 
întoarcă. Să presupunem că i-ai poruncit să nu ocolească 
pericolul. În acest caz, potenţialul legii a 2-a este mai mare 
decât primul, şi robotul va urma porunca, cu riscul 
existenţei sale. 

— Da, ştiu. Dar tot nu văd unde vrei să ajungi. 

— Să luăm bunăoară cazul lui Speedy. Speedy este unul 
dintre ultimele exemplare, cu un mare indice de 
specializare şi perfecţionare. Costă cât un cuirasat. Nu 
poate fi uşor distrus. 

— Şi? 

— A fost construit ca să respecte riguros legea a 3-a? Cum 
de altfel e menţionat şi în instrucţiunile modelului S. P D.? 
Aşa încât sensibilitatea lui la pericol este neobişnuit de 
mare. lar când tu l-ai trimis după seleniu, i-ai dat comanda 
fără să sublimezi că e absolut necesar să te asculte, aşa că 
declanşarea potenţialului corespunzător legii a 2-a a fost 
cam slabă. Nu te enerva; deocamdată vreau să stabilesc ce 
se petrece. 


— Dă-i drumul, am impresia că înţeleg şi eu. 

— Îţi dai seama cum funcţionează? Trebuie să fie vreo 
primejdie în jurul puţului de seleniu. Primejdia creşte pe 
măsură ce se apropie de puț; la o anumită distanţă de puţ 
potenţialul legii nr.3? De la început foarte ridicat? Egalează 
potenţialul legii nr. 2, care de la început a fost foarte scăzut. 

Donovan sări în picioare agitat. 

— Şi se stabileşte un echilibru. Înţeleg acum. Legea 3 îl 
trage înapoi, legea 2 îl împinge înainte... 

— Iar el descrie un cerc în jurul puţului de seleniu, căci în 
toate punctele, potenţialele celor două legi sunt în stare de 
echilibru. Şi dacă nu intervenim, nu va ieşi din acest cerc şi 
va continua să se învârtă în veacul vecilor. Adăugă apoi pe 
gânduri: 'Tot din cauza asta se comportă ca şi cum ar fi beat. 
Când potenţialele sunt în stare de echilibru, jumătate din 
pozitronii creierului nu funcţionează. Nu sunt specialist în 
roboţi, totuşi cazul mi se pare clar. Probabil că a pierdut 
controlul asupra acelor părţi ale mecanismului volitiv pe 
care le pierde şi omul când se îmbată. Frumoasă treabă! 

— Dar care să fie primejdia? Dacă am şti de ce se fereşte... 

— Ai spus tu adineaori: activitate vulcanică. Undeva prin 
vecinătatea puţului de seleniu trebuie să fie o erupție de 
gaze dinăuntrul planetei. Bioxid de sulf, bioxid de carbon şi 
oxid de carbon. În cantitate mare şi la o temperatură foarte 
ridicată. 

Donovan îşi înghiţi cu zgomot saliva. 

— Oxid de carbon plus fier dă fercarbonil volatil. 

— Iar robotul? Continuă Powell? E făcut mai cu seamă din 
fier. Apoi sumbru: Formidabil leac e deducţia! Am dedus 
toate datele problemei, nu ne-a mai rămas decât un fleac: 
să găsim soluţia. Nu ne putem procura singuri seleniu. 
Chiar de aici, puţul e prea departe. Nu putem trimite nici 
roboții ăştia, pentru că umblă doar cu călăreţi, şi nici nu 
putem merge cu ei, pentru că au viteza prea mică şi ne 
prăjim. Nici pe Speedy nu-l putem prinde pentru că 


nebunul crede că ne arde de joacă, şi în timp ce noi facem 
şase kilometri, el face nouăzeci! 

Donovan îşi dădu cu părerea: 

— Dacă merge unul din noi şi se întoarce răscopt, rămâne 
măcar celălalt în viaţă. 

Powell răspunse sarcastic: 

— Da, ar fi un sacrificiu înduioşător, numai că cel ce ar 
merge s-ar răscoace înainte de a ajunge la puț şi n-ar mai 
putea da ordin robotului să se întoarcă, iar robotul nu cred 
că s-ar întoarce fără ordin. Fă şi tu socoteală. Suntem la 
trei-patru kilometri de puț. Să zicem trei. Robotul face şase 
kilometri pe oră, iar noi în costumele antisolare rezistăm 
cam douăzeci de minute. Aminteşte-ţi că nu e vorba numai 
de căldură. Radiațiile solare în zona undelor ultraviolete 
sunt nocive. 

— Îhî? Spuse Donovan? Doar zece minute, puţin. 

— O veşnicie! Şi mai e ceva. Pentru ca potenţialul 
corespunzător legii a 3-a să-l fi oprit unde l-a oprit, 
înseamnă că acolo, printre vaporii metalici care intră în 
compoziţia atmosferei, se află şi o cantitate însemnată de 
oxid de carbon şi că acţiunea lui corosivă a şi început. 
Speedy se învârte în locul acela de câteva ceasuri. Dintr-o 
clipă în alta îi poate sări un picior din încheietură şi s-a 
isprăvit cu el. Nu mai avem timp de pierdut. Trebuie să 
gândim repede. 

Ce tăcere adâncă, întunecată şi tristă! Donovan o 
întrerupse; efortul de a birui disperarea era atât de mare, 
încât vocea îi tremura. Spuse: 

— Dacă nu putem întări potenţialul legii nr.2 printr-un nou 
ordin, ce-ar fi să încercăm pe cealaltă cale? Mărind 
pericolul, ridicăm potenţialul legii 3 şi îl obligăm să se 
întoarcă. 

Vizorul lui Powell se întoarse către el, plin de interes, şi 
ascultă cu atenţie explicaţia: 

— Dacă mărim concentraţia de acid carbonic din jurul lui, 
va părăsi traiectoria pe care se învârte de atâtea ceasuri. 


La staţie avem un laborator de analize în care găsim tot ce 
ne trebuie. 

— Ai dreptate, în orice staţie de exploatare minieră există 
un laborator de analize. 

— Bineînţeles. Şi ne stau la dispoziţie zeci de kilograme de 
acid oxalic pentru precipitaţii de calciu. 

— Eşti un geniu, Mike, pe cuvânt! 

— Oarecum? Admise Donovan, cu modestie. Mi-am adus 
aminte doar că acidul oxalic, la temperatură înaltă, se 
descompune în bioxid de carbon, apă şi oxid de carbon. Am 
învăţat în liceu, la chimie. 

Powell se şi ridicase şi lovind piciorul unuia dintre roboții 
uriaşi îl întrebă: 

— Ei! Poţi arunca la distanţă? 

— Ce spui, stăpâne? 

— Stai puţin! Powell drăcui în minte încetineala cu care 
funcţiona creierul monstrului de fier. Ridică de jos un 
pietroi mare cât o cărămidă. Ia-l? Îi spuse? Şi loveşte cu el 
pata aceea de cristale albăstrui, dincolo de şanţul pe care-l 
vezi. Ai înţeles? Donovan îi puse mâna pe umăr: 

— Prea departe, Greg. Aproape cu un kilometru prea 
departe. 

— Taci? Îi răspunse Powell. Uiţi că trebuie avută în vedere 
influenţa asupra braţului de metal al robotului a unei forţe 
gravitaționale mai mică decât cea de pe Pământ? 

Ochii robotului măsurară distanţa cu precizia unui 
stereoscop. Braţul său cântări piatra. Se trase înapoi, 
pregătindu-se s-o arunce. În întuneric nu se puteau desluşi 
mişcările robotului, dar la un moment dat, când acesta îşi 
mută centrul de greutate, se auzi o bubuitură înfundată; 
câteva secunde mai târziu, pietroiul ieşi din umbră şi apăru 
în lumină ca o pasăre neagră. Neîntâmpinând nici o 
rezistenţă din partea aerului, viteza nu se micşoră, şi, 
nefiind nici o undă de vânt, traiectoria nu suferi nici o 
deviere, aşa că pietroiul nimeri drept în mijlocul petei 
albăstrui, ridicând un nor de cristale. 


Powell strigă înveselit: 

— Hai, Mike, să aducem acidul oxalic. 

În timp ce coborau prin staţia secundară, dărăpănată, 
spre tunel, Donovan spuse ameninţător: 

— Ai observat că, de când ne-a văzut, Speedy nu a mai 
înconjurat circular puţul, ci a rămas pe semicercul dinspre 
noi? 

— Da. 

— Am impresia că vrea să se joace. Las' că-l săturăm noi 
de joacă! 

Se înapoiară după câteva ceasuri, aducând borcane de trei 
litri pline cu o substanţă albicioasă. Feţele li se lungiseră de 
îngrijorare. Paravanele de celule fotoelectrice se deteriorau 
mult mai repede decât crezuseră ei. Amândoi dădură 
pinteni roboților şi ieşiră la lumină, îndreptându-se tăcuţi şi 
încrâncenaţi spre Speedy care părea că-i aşteaptă. 

Speedy veni în galop spre ei: 

— lată-ne din nou. lhaa! Am făcut o notă, făr' să scriu o 
iotă; toţi mestecă mentă şi v-o scuipă în faţă. 

— Las' că-ţi scuipăm noi ţie ceva în faţă! Mârâi Donovan. 
Greg, a început să şchiopăteze. 

— Am observat? Răspunse acesta, îngrijorat. Dacă nu ne 
grăbim, o să-l distrugă oxidul de carbon. 

Se apropiară de el tiptil, tiptil, cu mare băgare de seamă, 
ca nu cumva robotul defectat s-o ia iarăşi la goană. Powell 
era prea departe ca să fie sigur, dar ar fi putut jura că 
nebunul de Speedy se pregătea să sară. 

— Dă-i drumul? Spuse Powell? Şi numără până la trei: 
unu, doi... 

Două braţe de oţel se mişcară simultan şi azvârliră două 
borcane ce descriseră pe cer două arcuri de cerc paralele, 
strălucind ca nişte diamante sub soarele fierbinte. Apoi 
explodară fără zgomot, amândouă odată, drept în spatele 
lui Speedy, trimițând nori de acid oxalic amestecat cu praf. 
Powell îşi dădea seama că, în căldura de pe Mercur, oxidul 
clocotea ca sifonul. 


Speedy se întoarse să privească, apoi începu încetişor să 
se retragă, înaintând cu spatele şi se îndepărtă de puț din 
ce în ce mai iute. Cincisprezece secunde mai târziu alerga 
cât îl ţineau picioarele, pe care nu prea era sigur, către cei 
doi oameni. Powell nu înţelese cuvintele ce le rostea Speedy, 
dar i se păru că sună cam aşa: 

— Jurăminte de iubire, împletite-n patru fire. 

Powell strigă: 

— Înapoi la stâncă, Mike. A ieşit din cerc şi de acum va 
asculta comenzile noastre. M-am încins. 

Porniră spre umbră purtaţi de cei doi roboţi care păşeau 
îndesat şi fără grabă. De-abia după ce ajunseră şi simţiră 
cum îi învăluie răcoarea umbrei, Donovan întoarse capul şi 
privi în urmă: 

— Greg! 

Powell privi şi el. De-abia se stăpâni să nu urle. Speedy 
mergea din nou încet, foarte încet, în direcţia inversă. Se 
întorcea spre vechea traiectorie din ce în ce mai repede. 
Prin binoclu părea teribil de aproape, dar ce folos, nu 
puteau pune mâna pe el. 

Donovan strigă ca un sălbatic: 

— După el! Şi-şi struni robotul, dar Powell îl opri. 

— Nu-l poţi ajunge, Mike, nu încerca degeaba. Bătea 
enervat cu degetele în umărul robotului şi-şi strângea 
pumnul înciudat de neputinţa lui. De ce dracu îmi dau 
totdeauna seama când e prea târziu? De ce n-am întors 
capul cu cinci secunde mai devreme? Mike, am pierdut 
atâtea ceasuri în zadar. 

Donovan se încăpăţână să nu-şi piardă cumpătul: 

— Ne mai trebuie acid oxalic. Concentrația n-a fost destul 
de puternică. 

— Nici şapte tone dacă am avea tot n-am mai putea face 
nimic. Nu e timp. Nu vezi că oxidul de carbon îl roade pe 
Speedy? Şi chiar dacă ar fi timp, tu nu înţelegi ce se 
întâmplă, Mike? 

Donovan răspunse răspicat: 


— Nu! 

— Noi nu facem decât să mutăm echilibrul. Surplusul de 
oxid ridică potenţialul legii nr.3, şi Speedy se dă înapoi până 
ce stabileşte un nou punct de echilibru; când oxidul se 
împrăştie, Speedy înaintează şi reintră în starea de 
echilibru anterioară. 

Powell era foarte descurajat: 

— Revenim mereu de unde am plecat. Fie că forţăm 
solicitările legii 2, fie că forţăm solicitările legii 3, tot n- 
ajungem nicăieri; nu facem decât să schimbăm poziţia 
balanței. Niciuna din aceste două legi nu ne oferă o soluţie. 
Îşi îndemnă robotul să se apropie de cel pe care călărea 
Donovan şi, când se aflară faţă în faţă, două umbre palide în 
întuneric, îi şopti: Mike! 

— Totul s-a sfârşit, nu-i aşa? Nu mai avem altceva de făcut 
decât să ne întoarcem la staţie, să aşteptăm până ce 
paravanele vor fi cu totul distruse, să ne strângem mâinile, 
să înghiţim cianură de potasiu şi să ne luăm rămas bun de 
la viaţă ca nişte domni. Rânji scurt. 

— Mike? Repetă Powell, cu toată seriozitatea? Mike, 
trebuie să punem mâna pe Speedy. 

— Ştiu. 

— Mike? Powell încă mai ezita. Mai putem face o 
încercare, bazându-ne pe legea nr.1. M-am gândit mai 
demult la asta, dar e o încercare disperată. 

— Situaţia este disperată. 

— Ai dreptate. Conform legii nr. 1, robotul trebuie să 
intervină atunci când omul e în primejdie. Nici legea 2, nici 
legea 3 nu pot anihila prima lege. Nu pot. 

— Chiar atunci când robotul e pe jumătate ne... Hai să 
zicem, beat? Ştii prea bine că e beat. 

— Trebuie să riscăm. 

— Bine. Şi ce vrei să faci? 

— Să mă duc cât mai aproape de Speedy şi să văd ce forţă 
are potenţialul produs de legea nr.1. Dacă nici atunci nu se 


rupe echilibrul nu mai este nici o scăpare. La urma urmelor, 
ce contează acum sau peste trei-patru zile? 

— Stai, Greg. Există şi legi de comportare ale oamenilor. 
Nu poţi pleca aşa. Mai întâi să tragem la sorţi, poate că eu 
sunt cel care trebuie să se ducă. 

— Foarte bine. Pleacă cel care răspunde întâi cât fac 14 
ridicat la cub. Răspunse tot el imediat: 2744. 

Donovan simţi cum se clatină robotul de sub el la 
smucitura robotului pe care-l călărea Powell şi-l zări pe 
Powell ţâşnind spre soare. Deschise gura să strige după el, 
apoi o închise. Nebunul calculase din vreme cât fac 14 la 
cub ca să aibă răspunsul gata. Donovan, care-l cunoştea 
bine pe Powell, nu se miră însă. 

* 

Soarele era mai fierbinte ca oricând şi Powell simţi o 
mâncărime îngrozitoare pe şira spinării. Era probabil o 
închipuire sau poate radiaţiile prea puternice pătrundeau 
chiar prin costumul antisolar. 

Speedy îl privea, fără să mai spună cuvinte fără rost. Slavă 
Domnului, tăcea! Totuşi, n-avu curajul să se apropie prea 
mult. Când fu la vreo trei sute de metri de el, Speedy 
începu să dea înapoi, păşind rar şi cu grijă. Powell se opri. 
Se dădu jos de pe umerii robotului şi cu un salt uşor ateriză 
pe solul cristalin, de pe care se ridicau ca praful o puzderie 
de cristale. 

Continuă să înainteze pe jos; mergea greu din cauza forţei 
gravitaționale scăzute şi din cauza terenului pietros şi 
alunecos. Îl mâncau tălpile picioarelor de căldură. Aruncă 
înapoi peste umăr o privire spre umbra stâncii de unde 
plecase şi-şi dădu seama că era mult prea departe ca să se 
mai întoarcă singur sau cu ajutorul vechiului robot. De 
acum încolo numai Speedy şi nimeni altul îl putea salva. 
Powell era conştient de lucru acesta şi de aceea era atât de 
încordat. 

Destul! Se opri în loc. 

— Speedy! Strigă. Speedy! 


Robotul nichelat, modern, din faţa lui, ezită o clipă, conteni 
paşii ce-l purtau de-a-ndăratelea, apoi porni din nou. Powell 
încercă să fie cât mai convingător şi-şi dădu seama că nu 
era prea greu să joci teatru: 

— Speedy, trebuie să mă întorc la adăpost, altfel mă ucide 
soarele. Dacă nu mă salvezi, Speedy, voi muri. Am nevoie de 
tine. 

Speedy făcu un pas înainte şi se opri. În cele din urmă 
deschise gura să vorbească. Când îl auzi, Powell gemu. Iată 
ce spunea Speedy: 

— Când zaci şi te doare capul, odihna-i sfântă pentru 
omul... 

— Săracul? Completă Powell, deznădăjduit. 

Căldura era insuportabilă, razele soarelui frigeau. Powell 
simţi cum îl copleşeşte ameţeala. Cu coada ochiului văzu 
ceva mişcându-se şi rămase uluit: robotul uriaş pe care 
călărise venea către el, deşi n-avea călăreț, şi-i spuse: 

— Iartă-mă, stăpâne. N-am voie să umblu fără un stăpân în 
spate, dar eşti în primejdie. 

Funcţiona conform legii nr. 1. Numai că el n-avea nevoie 
de vechitura asta stângace; el îl voia pe Speedy. Se dădu în 
lături şi porunci gigantului: 

— Îţi ordon să nu te apropii. Îţi ordon să rămâi pe loc. 

Dar în zadar. Porunca lui nu stabilea un contrapotenţial 
mai mare decât cel produs de legea nr.1. Robotul repeta ca 
un imbecil: 

— Eşti în primejdie, stăpâne! 

Disperat, Powell privi în jur. Vederea i se tulburase. 
Creierul îi clocotea în cap. Suflarea îi era din ce în ce mai 
uscată şi mai înfierbântată, iar solul din jur se pierdea într-o 
ceaţă sclipitoare. 

Strigă pentru ultima oară: 

— Speedy! Mor, nu m-auzi? Speedy, unde dracu eşti, am 
nevoie de tine! 

Se poticni făcând un efort supraomenesc să se ferească de 
robotul uriaş când, deodată, nişte degete de oţel îi apucară 


braţul. Auzi timbrul metalic al unei voci plină de remuşcări 
şi îngrijorare: 

— Doamne, patroane, ce cauţi aici? Nu ştiu unde mi-a fost 
capul, îmi pare rău că... 

— N-are importanţă? De-abia mai putu şopti Powell. Du- 
mă cât mai repede la umbra stâncii, grăbeşte-te! 

Înainte de a cădea în nesimţire, îşi dădu seama că este 
ridicat în sus şi purtat cu viteză şi că-i este foarte, foarte 
cald. 

* 


Când se trezi, Donovan, plecat peste el, îi zâmbea: 

— Cum te simţi, Greg? 

— Perfect. Dar unde-i Speedy? 

— Aici. L-am trimis la alt puț cu ordinul să nu se întoarcă 
fără seleniu. În 42 de minute şi trei secunde a fost înapoi. 
Am cronometrat timpul cât a lipsit. Mereu îşi cerea iertare 
pentru cele întâmplate. N-are curajul să dea ochii cu tine. I- 
e frică de ce-i vei spune. 

— Să vină încoace? Ordonă Powell. N-a fost vina lui. 
Întinse mâna şi apucă laba de metal a lui Speedy: E-n 
regulă, Speedy. Apoi către Donovan: Ştii, Mike, mă 
gândeam... 

— La ce? 

Îşi frecă puţin obrajii? Aerul era atât de plăcut şi răcoros. 
Spuse: 

— Când ne întoarcem, şi după ce i se fac lui Speedy toate 
testele, vor să ne trimită pe o staţie interplanetară... 

— Nu mai spune! 

— Da! Cel puţin aşa mi-a comunicat bătrâna doamnă 
Calvin înainte de plecare. Nu i-am răspuns nimic, pentru că 
aveam de gând să mă opun. 

— Să te opui! Strigă Donovan. Dar... 

— Ştiu. Nu mă mai opun. 273* Celsius sub zero. Straşnic 
trebuie să fie! 

— Staţie interplanetară! Strigă Donovan. Aşteaptă-mă că 
vin. 


RAŢIONAMENI. 

Jumătate de an mai târziu, băieţii îşi schimbară părerea. În 
locul razelor fierbinţi erau acum înconjurați de întunericul 
blând al spaţiului cosmic; dar ce importanţă au condiţiile 
exterioare când trebuie să supraveghezi lucrările efectuate 
de nişte roboţi în faza experimentală. Oricare ar fi decorul, 
timpul ţi-l petreci faţă în faţă cu un creier pozitronic 
misterios, despre care geniile care l-au conceput spun că va 
reacţiona într-un anumit fel. 

Dar nu reacţionează totdeauna conform prevederilor. 
Powell şi Donovan s-au convins de lucrul acesta, după 
numai două săptămâni de la sosirea lor pe staţiunea 
spaţială. 

Gregory Powell rosti cuvintele răspicat, spre a le da mai 
multă greutate: 

— Donovan şi cu mine te-am montat săptămâna trecută. 

Încruntă nedumerit sprâncenele şi-şi mângâie mustaţa 
castanie. 

În camera de gardă a staţiei solare 5 era linişte. Se auzea 
doar zgomotul învăluit al puternicului director de fascicul, 
venind de undeva din străfunduri. 

Robotul Q1I-1 şedea imperturbabil. Cuirasa lui impecabilă 
strălucea în lumina luxitelor, iar celulele fotoelectrice de 
culoare roşie-aprinsă, care-i ţineau loc de ochi, erau 
îndreptate spre pământeanul din faţa lui. 

Powell era în pragul unei crize de nervi şi se străduia să se 
stăpânească. Roboții ăştia noi aveau un creier cu totul 
special. Fără îndoială că respectau cele trei legi 
fundamentale; fuseseră doar construiți pe aceste principii. 
Toţi cei de la „Roboții americani”, de la Robertson până la 
măturătorul de podele de curând angajat, garantau că în 
această privinţă nu se putea ivi nici o defecţiune. Deci QI-1 
nu prezenta nici un pericol. Totuşi, modelele QT erau 
primele de felul acesta, iar Robotul QT-1 primul din serie. Şi 
nu totdeauna socotelile matematice de pe hârtie te scuteau 
de teama unei surprize! 


În sfârşit, robotul se hotări să vorbească. Din cauza 
diafragmei metalice, glasul suna rece: 

— Powell, îţi dai seama de gravitatea unei asemenea 
afirmaţii? 

— Totuşi, te-a făcut cineva, Cutie? Încercă Powell să-l 
convingă. Singur recunoşti că nu-ţi aduci aminte de nimic 
din cele petrecute cu peste şapte zile în urmă. Eu îţi explic 
de ce. Donovan şi cu mine te-am asamblat din părţile 
componente care ne-au fost expediate de pe Pământ. 

Cutie îşi privi degetele suple, prelungi, cu o expresie 
aproape omenească. Nu voia să se lase tras pe sfoară. 

— Această explicaţie nu mă satisface? Spuse el. Mie mi se 
pare puţin probabil ca tu să mă fi făcut pe mine. 

Pământeanul izbucni în râs: 

— Pentru numele Pământului, şi de ce, mă rog? 

— Deocamdată nu ştiu încă exact. Dar ceva? N-ai decât să- 
i zici intuiţie, dacă pofteşti? Îmi spune că nu se poate. Voi 
reflecta însă şi sunt convins că raţionamentul logic mă va 
duce spre adevăr. Nu mă las până nu-l aflu. 

Powell se sculă în picioare şi veni să se aşeze pe marginea 
mesei, lângă scaunul robotului. Se simţi cuprins de o 
simpatie neaşteptată pentru maşinăria aceasta ciudată. Nu 
semăna deloc cu ceilalţi roboţi de pe staţie, temeinic 
specializaţi, dar care îndeplineau doar sarcini precise, 
deoarece creierul lor pozitronic era unilateral dezvoltat. 

Puse o mână pe umărul de oţel, rece şi tare la pipăit. 

— Cutie? Îi spuse? Voi încerca să-ţi explic unele lucruri. 
Eşti primul robot care îşi pune întrebări în legătură cu 
existenţa lui, şi, mi se pare mie, tot primul robot destul de 
deştept ca să priceapă tainele lumii. Vino încoace. 

Robotul se ridică fără efort şi se luă după Powell; paşii lui 
nu se auzeau, căci avea tălpile picioarelor căptuşite cu un 
strat gros de cauciuc spongios. Pământeanul apăsă pe un 
buton şi o porţiune a peretelui lunecă în lături. Prin geamul 
gros şi bine şlefuit se vedea spaţiul cosmic presărat de 
stele. 


— Ce-mi arăţi se vede şi prin vizoarele din camera 
motorului? Spuse Cutie. 

— Ştiu. Dar ce crezi că este? 

— Exact ceea ce pare, un material negru pătat cu puncte 
luminoase, de cealaltă parte a sticlei. Ştiu că motorul nostru 
trimite raze spre câteva din acele puncte luminoase, mereu 
spre aceleaşi, şi că ele se mişcă, iar direcţia razelor trimise 
se schimbă odată cu ele. Asta-i tot. 

— Foarte bine. Acum ascultă-mă cu atenţie. Materialul 
negru nu-i un material; este neantul? Un gol imens, fără de 
sfârşit. Punctele strălucitoare sunt mase uriaşe de materie 
purtătoare de energie. Au formă sferică, diametrul unora 
atinge milioane de kilometri; ca să-ţi dai seama cât sunt de 
mari, află că diametrul staţiei noastre are numai un 
kilometru şi jumătate. Par aşa de mici pentru că sunt la 
foarte mare distanţă de noi. Punctele către care sunt 
orientate razele noastre de energie sunt mai apropiate şi 
mult mai mici. Ele sunt acoperite cu o scoarță solidă şi rece, 
pe care trăiesc mii şi milioane de făpturi ca mine. De pe o 
asemenea sferă venim, Donovan şi cu mine. Prin razele pe 
care le trimitem de pe staţia noastră alimentăm aceste lumi 
cu energia pe care, la rândul nostru, o primim de la un glob 
uriaş, incandescent? Cum sunt cele de colo? Mai apropiat 
de noi, care nu se vede de pe partea aceasta a staţiei şi care 
se numeşte soare. 

Cutie stătea ca o statuie de oţel în faţa ferestrei. Nu mişcă 
nici măcar capul când întrebă: 

— Din care punct luminos anume pretinzi că vii? 

Powell cercetă Cosmosul: 

— Iată-l. În colţul acela, cel care străluceşte foarte tare. Se 
numeşte Pământ. Mai adăugă cu melancolie: Bătrâna 
noastră planetă Terra. Pe ea trăiesc trei miliarde de oameni 
ca mine, Cutie, şi peste două săptămâni voi fi şi eu iar 
printre ei. 

— Hm! Făcu Cutie pe gânduri. În gura lui, interjecţia sună 
ciudat; semăna cu sunetul piţigăiat ce-l scoate o coardă 


întinsă când e ciupită. Dar eu? Rostul meu care este, 
Powell? Cum explici existenţa mea? 

— Foarte simplu. La început, când s-au construit aceste 
staţiuni de alimentare a planetelor cu energie solară, pe ele 
lucrau oameni. Din cauza căldurii, a radiaţiilor solare 
puternice şi a furtunilor electronice, munca era grea. Au 
fost creaţi roboţi specializaţi, care cu timpul au înlocuit 
munca omului, şi azi pe fiecare staţie sunt suficienţi doar 
doi supraveghetori. Acum ne străduim să-i înlocuim chiar şi 
pe aceştia. lată cum am ajuns şi la tine. Tu eşti tipul cel mai 
perfecţionat de robot, realizat până în prezent, şi dacă te 
vei dovedi în stare să conduci fără ajutorul nostru staţiunea, 
nici o fiinţă omenească nu va mai pune piciorul pe aici, 
decât pentru a aduce piese de schimb. 

Mâna se ridică de pe buton, iar peretele reveni la loc. 
Powell se aşeză iar la masă şi muşcă dintr-un măr pe care 
mai înainte îl şterse de mâneca hainei. 

Robotul continua să ţină aţintită asupra lui lumina roşie a 
ochilor. Spuse apoi încet: 

— Şi cum, chiar îţi închipui că eu voi crede în ipoteza 
complicată şi neplauzibilă ce mi-ai expus? Drept cine mă 
iei? 

De surpriză, Powell se înecă şi scuipă bucata de măr din 
gură. Faţa i se aprinse ca focul. 

— Dar nu e o ipoteză. E însăşi realitatea, ce dracu, nu 
pricepi? 

Vocea lui Cutie nu era deloc prietenoasă. 

— Globuri de energie cu diametrul de milioane de 
kilometri! Lumi cu trei miliarde de oameni! Gol fără sfârşit! 
Îmi pare rău, Powell, dar nu te pot crede. Voi căuta să 
descifrez singur adevărul. La revedere! 

Se întoarse şi părăsi încăperea. Îl întâlni în prag pe 
Michael Donovan, îl salută şi porni înainte pe coridor, 
nebăgând în seamă privirile înmărmurite cu care-l 
petreceau cei doi. 


Mike Donovan îşi trecu mâna prin părul roşu şi destul de 
plictisit îl întrebă pe Powell: 

— Despre ce vorbea rabla asta ambulantă? Ce nu poate 
crede? 

Celălalt se trăgea fără milă de mustață: 

— E un sceptic. Nu vrea să creadă că noi l-am făcut, nici că 
există Pământul, spaţiul şi stelele. 

— Înseamnă că a înnebunit. Ce ne facem cu el? 

— Mi-a spus că va căuta să descopere singur adevărul. 

— Sper să aibă bunăvoința să-mi comunice şi mie, după 
aceea, ce a aflat? Spuse Donovan ironic, ca apoi să adauge 
furios: să ştii însă că, dacă nenorocitul ăsta de metal îşi 
permite să-mi îndruge mie asemenea nerozii, îi zbor ţeasta 
lui nichelată. Unde-i stau picioarele îi va sta şi capul! 

Se aruncă într-un scaun şi scoase din buzunarul hainei un 
roman poliţist. 

— Totuşi, robotul mă nelinişteşte. Prea vrea să ştie multe. 

* 

Mike Donovan mânca cu poftă un imens sandviş cu roşii şi 
lăptucă când, după o bătaie uşoară în uşă, apăru Cutie. 

— Powell e aici? 

Donovan mesteca şi-i răspunse făcând pauză între cuvinte, 
ca să nu se înece: 

— S-a dus să consulte înregistrările variațiilor curenților 
electronici. Mi se pare că se apropie o furtună. 

În timp ce vorbea, intră Gregory Powell cu ochii la 
diagramele pe care le ţinea în mână şi se aşeză într-un 
scaun. Întinse filele pe masă şi începu să facă calcule cu 
creionul. Donovan îl urmărea, plecat peste umărul lui, 
continuând să-şi mănânce sandvişul. Cutie aşteptă în 
tăcere. 

Powell ridică ochii: 

— Potenţialul Zeta e în creştere, însă nu mare. Totuşi, 
funcţiile curentului sunt neregulate şi mă îngrijorează. A! 
Ce mai faci, Cutie? Credeam că supraveghezi montarea noii 
bare de direcţie. 


— S-a montat? Răspunse robotul liniştit? De aceea am 
venit să stau de vorbă cu voi. 

— Aha! Powell nu prea se simţea în largul săU. La loc, te 
rog. Nu, nu pe scaunul ăla, are un picior cam şubred şi, 
cum nu eşti prea uşor, n-o să reziste. 

Robotul urmă indicaţiile primite, după care cuvântă 
paşnic: 

— Am izbutit să ajung la o concluzie logică. 

Donovan simţi cum i se urcă sângele în cap, trânti restul 
sandvişului pe masă şi strigă: 

— Dacă începe iar cu elucubraţiile... 

Powell îi făcu semn să tacă: 

— Explică-ne şi nouă, Cutie. Te ascultăm. 

— În urma introspecţiei cu care m-am îndeletnicit în 
ultimele două zile, am făcut câteva constatări interesante. 
Am plecat de la unica afirmaţie sigură pe care puteam să 
mă bizui. Exist pentru că gândesc. 

Powell mârâi: 

— O, Jupiter! Iată-l pe robotul Descartes! 

— Cine-i Descartes? Întrebă Donovan. Ascultă, crezi că 
suntem obligaţi să stăm şi să ascultăm pe nebunul ăsta de 
metal? 

— Taci, Mike. 

Cutie continuă imperturbabil. 

— Imediat după aceea mi-am pus întrebarea: Dar cum am 
apărut? 

Powell simţi că-şi pierde răbdarea: 

— Eşti un prost. Doar ţi-am explicat că noi te-am făcut. 

— Şi dacă nu crezi? Adăugă Donovan? le putem desface! 
Robotul făcu cu mâna un gest de dispreţ: 

— Tonul vostru autoritar nu mă convinge. Orice ipoteză 
trebuie să aibă o explicaţie raţională, altfel nu stă în 
picioare. Ipoteza potrivit căreia voi m-aţi fi făcut pe mine 
contrazice principiile logicii. 

Powell observă că Donovan îşi strânge pumnul şi îl apucă 
de braţ. 


— Şi de ce mă rog? 

Cutie râse? Un râs neomenesc? Cel mai neomenesc sunet 
pe care îl scosese vreodată şi care amintea de icnelile 
stridente ale unui motor cu explozie, emise la intervale 
egale, parcă reglate de metronom, fără nici o inflexiune. 

— Priviţi, vă rog? Rosti el într-un târziu. N-aş vrea să vă 
jignesc, dar, vă rog, priviţi-vă. Materia din care sunteţi 
făcuţi e moale şi puhavă, slabă şi lipsită de rezistenţă, 
aservită unor corpi organici? Arătă cu un deget 
incriminator spre ceea ce rămăsese din sandvişul lui 
Donovan? Care printr-o oxidare lentă vă furnizează 
energie; periodic, cădeţi în comă şi cea mai mică schimbare 
a temperaturii, a presiunii atmosferice, a umidității aerului 
sau a intensității radiaţiilor scade eficienţa muncii voastre. 
Nu sunteţi altceva decât un expedient. Pe când eu, eu sunt 
produs perfecţionat şi finisat. Absorb energia electrică 
direct de la sursă şi o folosesc cu un randament de aproape 
sută la sută. Sunt făcut dintr-un metal solid, cu creierul 
mereu activ, şi suport fără nici un fel de dificultate variațiile 
mediului înconjurător. Aceste date, plus adevărul evident că 
nici o fiinţă nu poate crea o altă fiinţă superioară sie însăşi 
infirmă ipotezele voastre stupide. 

Donovan, încruntându-şi sprâncenele roşcate, sări în 
picioare şi înjură cu atâta patimă că nu se mai înţelegea nici 
un cuvânt: 

— Bine mă, mama ta de rablă, dacă nu te-am făcut noi, 
atunci cine dracu te-a făcut? 

Cutie aprobă grav din cap: 

— Bravo, Donovan. Aceasta este, într-adevăr, întrebarea 
pe care mi-am pus-o, după ce am stabilit cele spuse mai 
înainte. Fără îndoială, creatorul meu este mai puternic 
decât mine? Deci nu există decât o singură posibilitate. 

Cei doi pământeni ascultau palizi de enervare, iar Cutie 
continuă: 

— Care este centrul întregii activităţi, aici, pe staţie? Pe 
cine slujim noi, cu toţii? Către cine se îndreaptă toată 


atenţia noastră? Se opri aşteptând răspunsul. 

Donovan trimise tovarăşului său o privire uluită: 

— Pun rămăşag, că fiare-vechi ăsta se referă la 
transformatorul de energie. 

— Aşa e, Cutie? Mormăi Powell. 

— Mă refer la Stăpânul Atotputernic? Răspunse acesta 
tăios. 

Ca la un semnal, Donovan şi Powell izbucniră într-un hohot 
de râs. Cutie se ridică în picioare, iar ochii lui aprinşi îi 
cercetau cu indignare, când pe unul, când pe celălalt. 

— Totuşi aşa e cum vă spun eu; nu mă miră că refuzaţi să 
credeţi. În curând nu veţi mai avea ce căuta aici. Chiar 
Powell a spus că la început Atotputernicul era slujit doar de 
oameni, că apoi munca a fost săvârşită de către roboţi şi că, 
în sfârşit, am apărut eu ca să preiau comanda. Aşa este: 
faptele sunt reale, dar explicaţia pe care o daţi voi e falsă. 
Vreţi să ştiţi care este adevărul? 

— Dă-i drumul, Cutie. Eşti amuzant. 

— Stăpânul a creat la început oamenii? Tipul inferior de 
slujitori, cel mai uşor de făurit. Cu încetul i-a înlocuit prin 
roboţi; aceştia reprezintă o treaptă superioară. La urmă m- 
a făcut pe mine pentru a lua locul ultimilor oameni. De 
acum înainte eu sunt cel care-l slujeşte. 

— Nici gând? I-o reteză Powell. Vei asculta poruncile 
noastre şi vei tăcea din gură până ce ne vom convinge că 
poţi manevra singur transformatorul. Bagă-ţi bine în cap: 
nici stăpân, nici atotputernic, ci TRANS-FOR-MA-TO-RUL. 
Dacă nu vom fi mulţumiţi de tine, te dăm la fiare vechi. lar 
acum, dacă n-ai nimic împotrivă, pleacă. Ia cu tine 
diagramele astea şi completează-le. 

Cutie luă diagramele şi plecă fără nici un cuvânt. Donovan 
se lăsă pe speteaza scaunului şi-şi trecu mâna prin păr: 

— O să avem de furcă cu robotul ăsta. Are capul plin de 
gărgăuni! 

În camera de control huruitul transformatorului se 
amesteca cu croncănitul contoarelor Geiger şi cu bâzâitul 


neregulat al unei duzini de semnale luminoase. 

Donovan părăsi telescopul şi aprinse becurile de luxită. 

— Fasciculul emis de staţia 4 a ajuns la planeta Marte la 
timp. E momentul să întrerupem emisia noastră. 

Powell dădu din cap, cu gândul în altă parte. 

— Cutie e jos în uzină. Voi semnaliza şi are el grijă de res. 
La uite aici, Mike, ce zici de cifrele astea? 

Celălalt îşi aruncă ochii pe foaia de hârtie şi fluieră: 

— 'Tii, ce-a crescut intensitatea razelor gamma. Bătrânul 
soare trage tare! 

— Da? Răspunse Powell fără chef? Şi ne aflăm într-o 
poziţie proastă dacă izbucneşte furtuna electronică. 
Fasciculul emis de noi spre Pământ se află tocmai acum în 
direcţia probabilă. Îşi împinse scaunul de lângă masă, cu un 
gest descurajat. De n-ar izbucni până ne vine schimbul, dar 
mai sunt zece zile, aşa că slabă nădejde. Ascultă, Mike, du- 
te, te rog, jos şi nu-l slăbi din ochi pe Cutie. 

— Am plecat. Dă-mi şi mie câteva migdale. 

Prinse punga pe care i-o aruncă Powell şi se îndreptă spre 
ascensor. Cabina lunecă uşor în jos şi se opri deasupra unei 
deschizături înguste, prin care se vedea uzina uriaşă. 
Donovan se sprijini de balustradă şi privi în jos. 
Generatoarele mari erau în funcţiune, iar tuburile L scoteau 
un huruit înfundat care se auzea în toată staţia. Desluşi 
silueta masivă şi lucioasă a lui Cutie care se afla lângă 
tuburile L marţiene, şi care supraveghea mişcările sincrone 
ale roboților din echipă. 

Deodată Donovan înţepeni. Roboții asurziţi de puternicul 
tub L. se aliniară în faţa lui Cutie, cu capetele plecate în 
unghi drept faţă de trup, în timp ce acesta se plimba în sus 
şi în jos pe dinaintea lor. Trecură vreo cincisprezece 
secunde, apoi, ca la un semnal, cu un zdrăngănit sonor care 
se auzi în ciuda huruitului motoarelor, toţi roboții căzură în 
genunchi. 

Donovan scoase un strigăt şi se repezi pe scară în jos. 
Ajunse lângă ei ca o vijelie, tot atât de roşu la obraz cât era 


la par, lovind furios, cu pumnii strânşi, aerul din jur. 

— Ce dracu faceţi, rable descreierate ce sunteţi! În 
picioare! La treabă! Aveţi grijă de tubul L. Dacă nu-l 
demontaţi, curăţaţi şi montați la loc până deseară vă 
coagulez creierele cu curent alternativ! 

Nici un robot nu se mişcă! 

Nici chiar Cutie, care se afla în cealaltă parte a încăperii şi 
era singurul în picioare, nu rosti nici un cuvânt. Rămase cu 
ochii fixaţi pe piesele uriaşului motor. 

Donovan izbi cu putere primul robot ce-l întâlni în cale, 
urlând: 

— În picioare! 

Robotul îl ascultă fără grabă. Ochii săi fotoelectrici priveau 
pământeanul plini de reproş: 

— Nu există alt stăpân în afară de Stăpân? Spuse el? Iar 
QI-1 este profetul său. 

— Poftim?! 

Donovan simţi douăzeci de perechi de ochi mecanici 
aţintiţi asupra lui; douăzeci de voci metalice repetară 
solemn: 

— Nu există alt stăpân în afară de Stăpân, iar QT-1 este 
profetul său. 

— Îmi pare rău? Interveni abia atunci Cutie? Dar mi se 
pare că prietenii mei vor asculta de acum încolo de 
poruncile cuiva superior ţie. 

— O să asculte de dracu! leşi afară! Cu tine mă răfuiesc eu 
mai târziu, după ce isprăvesc cu rablele astea neroade. 

Cutie îşi clătină încet, ca un înţelept, capul lui greu: 

— Îmi pare tare rău, dar nu înţelegi nimic. Aceştia sunt 
roboţi, adică fiinţe în stare să gândească. Le-am 
propovăduit adevărul şi l-au recunoscut pe Stăpân. Cu toţii. 
Iar pe mine m-au numit profet? Îşi plecă ochii. Sunt 
nevrednic, poate totuşi... 

Donovan îl ascultă cu respiraţia tăiată, apoi izbucni: 

— Nu mai spune! Frumos, foarte frumos. Acum însă dă-mi 
şi mie voie să-ţi spun ceva, mă, cap de fier! Nu există nici un 


stăpân şi nici un profet, iar cel care porunceşte sunt eu. M- 
ai înţeles? Vocea lui se transformă în urlet. leşi afară! 

— Ascult numai de Stăpân. 

— Fir-ar al dracului de „Stăpân”! Donovan scuipă tubul L. 
Na, pentru „Stăpân”! Fă ce ţi-am spus. 

Nici Cutie, nici roboții nu pronunţară vreun cuvânt, însă 
Donovan îşi dădu seama că tensiunea devenise 
insuportabilă. Ochii reci şi ficşi ardeau cu o lumină roşie- 
închisă, iar Cutie părea mai ţeapăn ca oricând. 

— Ai comis un sacrilegiu? Şopti acesta, cu vocea lui 
metalică, înecată de emoție. 

Pentru prima oară, Donovan simţi un fior de teamă 
văzându-l pe Cutie că se apropie. Robotul nu putea să se 
enerveze? Totuşi ochii lui scăpărau de mânie. 

— Îmi pare rău, Donovan? Spuse robotul? Dar după cele 
petrecute nu mai poţi rămâne aici. De acum încolo, 
dumitale şi lui Powell vă este interzis accesul în camera de 
control şi în uzină. 

Făcu un semn domol cu mâna şi într-o clipă doi roboţi 
imobilizară braţele lui Donovan. Bietul pământean de-abia 
avu răgaz să deschidă gura şi să inspire o dată, că se simţi 
ridicat pe sus şi dus spre ascensor. 

* 

Cu pumnii strânşi, Gregory Powell măsura camera de 
gardă în sus şi în jos. Aruncă o privire furioasă şi 
neputincioasă spre uşa încuiată şi se răsti la Donovan. 

— Cine dracu te-a pus să scuipi tubul L? 

La fel de furios, Mike lovea cu pumnii în braţele fotoliului 
în care se aşezase. 

— Da' cum voiai să reacţionez la neobrăzarea sperietoarei 
aceleia de ciori? N-am de gând să mă las jignit de o rablă 
electrică pe care am făcut-o cu mâinile mele. 

Powell îi răspunse sarcastic: 

— Mă rog, dacă te simţi mai puţin jignit încuiat în camera 
de gardă, cu doi roboţi planton la uşă...! 

Donovan bodogăni şi el ceva: 


— Aşteaptă până ne întoarcem la Bază. Trebuie să se 
găsească cineva să fie tras la răspundere. Roboții sunt 
făcuţi să ne asculte, conform legii a doua. 

— La ce-ţi foloseşte ţie c-o să fie tras cineva la 
răspundere? Deocamdată roboții tot nu te ascultă. Şi există 
vreo pricină pe care o vom descoperi noi fără îndoială, dar 
prea târziu. Apropo, ştii ce se va întâmpla cu noi când vom 
ajunge la Bază? Se opri în faţa lui Donovan şi-l privi în ochi: 

— Ce? 

— Mai nimic: vom fi expediaţi la minele de pe Mercur, să 
putrezim acolo vreo douăzeci de ani. Sau poate la 
Penitenciarul de pe Ceres. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui? 

— Ai uitat furtuna electronică care se apropie? Se 
îndreaptă exact spre centrul axului pământesc. Am făcut 
această descoperire chiar în clipa în care un robot m-a luat 
pe sus şi m-a întrerupt din calcul. 

Donovan se făcu alb ca varul: 

— Asta mai lipsea! 

— Ştii ce se va întâmpla cu axul? Pentru că furtuna nu va fi 
o furtună obişnuită, ci un viscol?... Va sări ca o muscă 
gâdilată. Îţi închipui, numai cu Cutie la control, sigur se va 
descentraliza, şi, dacă se deplasează, atunci s-a zis cu noi şi 
cu Pământul. 

Înainte ca Powell să fi terminat, Donovan fu la uşă, 
smucind sălbatic clanţa. Uşa se deschise, pământeanul 
trecu în goană pragul, dar se izbi de un braţ metalic care-i 
bară calea. 

Robotul îl privea imperturbabil. 

— Profetul îţi ordonă să rămâi aici! Te rog să te supui! 

Braţul său execută o mişcare de translație, iar Donovan fu 
obligat să se dea înapoi. Tocmai atunci, Cutie apăru în 
capătul coridorului; îl dădu în lături pe robotul ce stătea de 
strajă, intră în camera de gardă şi închise uşa cu grijă. 

În culmea indignării, Donovan se răsti la Cutie: 


— Ai întrecut orice măsură. Ai să plăteşti pentru gluma 
asta proastă. 

— Te rog nu fi supărat? Replică robotul calm. Mai devreme 
sau mai târziu, tot trebuia să se întâmple. Amândoi aţi fost 
scoşi din funcţie. 

— Ilartă-mă că te întreb? Reuşi Powell să-l interpeleze? Dar 
ce vrei să spui prin „scoşi din funcţie”? 

— Până la crearea mea? Răspunse Cutie? Voi eraţi cei 
care-l serveau pe Stăpân. Acum însă acesta a devenit 
privilegiul meu, aşa că unica voastră rațiune de existenţă a 
dispărut. E clar? 

— Nu prea? Răspunse Powell îngrijorat? Totuşi am vrea să 
ştim ce aveţi de gând să faceţi cu noi? 

Cutie nu răspunse pe dată. Stătu o clipă pe gânduri, apoi 
întinse o mână şi-o puse pe umărul lui Powell. Cu cealaltă 
mână îl apucă pe Donovan de încheietura braţului şi-l trase 
mai aproape. 

— Îmi sunteţi simpatici amândoi. Sunteţi creaturi 
inferioare, cu facultate de gândire limitată, dar nu ştiu de 
ce, am un soi de afecţiune pentru voi. Aţi slujit Stăpânului 
cu credinţă, iar el vă va răsplăti. Acum, că aţi fost scoşi din 
funcţie, nu veţi mai trăi probabil multă vreme. Dar atât timp 
cât veţi fi în viaţă nu veţi duce lipsă de mâncare, de haine 
sau de adăpost, cu condiţia de a nu vă apropia de camera 
de comandă şi de uzină. 

— Greg! Urlă Donovan. Ne-a scos la pensie. Fă ceva! E 
umilitor. 

— Ascultă, Cutie, nu mai putem îndura. Noi suntem 
stăpânii. Staţia aceasta e o creaţie a omului, a unor oameni 
ca mine, care trăiesc pe Pământ şi pe alte planete. Staţia 
aceasta nu-i decât un releu de energie, iar tu nu eşti decât 
un.. 

* 

Cutie clătină cumpănit din cap. 

— Sunteţi prada unei obsesii. Nu înţeleg de ce vă 
încăpăţânaţi să credeţi în teoria voastră, evident eronată, 


asupra vieţii. Chiar dacă admitem că non-roboţii sunt lipsiţi 
de rațiune, totuşi... Şi căzu pe gânduri. 

Donovan şopti cu necaz: 

— De-ai avea capul din oase, ţăndări ţi l-aş face. Powell îşi 
duse mâna la mustață şi privi oblic. 

— Ascultă, Cutie, dacă aşa cum zici tu, Pământul nu există, 
cum explici atunci ceea ce vezi prin telescop? 

— Nu înţeleg! 

Pământeanul zâmbi. 

— Aha! Mi se pare mie că te-am prins! Ai avut şi tu prilejul, 
de când te-am asamblat, să priveşti prin telescop. Ai 
observat că unele din punctele acelea luminoase văzute 
prin telescop sunt ca nişte discuri? 

— A, da, sigur că da! Sunt pur şi simplu mărite, pentru ca 
fasciculul să nimerească mai uşor. 

— Atunci de ce nu sunt şi stelele mărite? 

— Adică, celelalte puncte? Pentru că nici o rază nu pleacă 
spre ele, aşa că n-ar folosi la nimic să fie mărite. Dar, dragul 
meu Powell, până şi dumneata ar trebui să fii în stare să-ţi 
explici singur nişte lucruri atât de simple. 

Powell tot nu voia să se dea bătut: 

— Dar prin telescop vezi mai multe stele decât cu ochiul 
liber. De unde crezi tu că apar? Spune-mi, te rog, de unde 
crezi tu că apar? 

Cutie dădu semne de plictiseală. 

— Ascultă, Powell, crezi că sunt dispus să-mi pierd timpul 
ca să găsesc o interpretare pentru toate iluziile optice pe 
care le avem datorită instrumentelor? De când oare 
percepțiile simţurilor pot infirma un raţionament logic, 
solid? 

— Dar spune-mi, te rog? Zise Donovan, smulgându-se din 
strânsoarea braţului prietenos, dar cam greu al lui Cutie? 
Care este în fond rostul fasciculului? Noi ţi-am dat o 
explicaţie logică valabilă. Eşti în stare să ne dai una mai 
bună? 

Primi un răspuns înţepat: 


— Stăpânul singur ştie motivul pentru care transmite 
fasciculul. Sunt anumite lucruri? Îşi ridică privirea în sus 
cucernic? În care nu se cade să ne amestecăm. În ceea ce 
mă priveşte, rostul meu e să slujesc, nu să pun întrebări. 

Powell se aşeză şi-şi cuprinse faţa în palme: 

— Pleacă, Cutie. Pleacă şi lasă-mă să mă gândesc. 

— Am să vă trimit de mâncare? Spuse Cutie prevenitor. 

— Greg? Îl strigă în şoaptă Donovan? Trebuie să recurgem 
la o stratagemă. Să ne apropiem de el când nu se aşteaptă 
şi să-i provocăm un scurtcircuit. Puțin acid nitric la 
încheieturi... 

— Nu fi prost, Mike. Crezi c-o să ne dea voie să ne 
apropiem de el cu acidul în mână? Trebuie să stăm de 
vorbă, să-l convingem să ne lase să intrăm în camera de 
comandă înainte de patruzeci şi opt de ore. Altfel s-a zis eu 
noi. 

Şi cuprins de disperarea neputinței se legăna cu scaunul. 

— Cine a mai pomenit una ca asta? Să stai la discuţie cu 
un robot? Este... Este de-a dreptul... 

— Umilitor, completă Donovan. 

— Mai râu! 

— Ascultă! Donovan izbucni în râs. De ce să discutăm? Hai 
mai bine să-i dovedim. Să construim un robot în faţa lui. În 
felul ăsta îl punem cu botul pe labe. 

Pe faţa lui Powell se ivi un zâmbet de satisfacţie. Donovan 
adăugă: 

— Imaginează-ţi ce mutră o să facă când o să vadă cum se 
construieşte un robot! 

Roboții se făceau pe Pământ, dar, pentru facilitatea 
transportului prin spaţiul cosmic, se asamblau la locul de 
destinaţie. Astfel se evita totodată şi încălcarea severei legi 
împotriva roboților, atunci în vigoare pe Pământ, pentru că 
aceştia câpătau o existenţă de sine stătătoare de-abia acolo 
unde aveau să fie întrebuinţaţi. 

Aceasta presupunea din partea unor oameni ca Powell şi 
Donovan multă pricepere, căci asamblarea unui robot nu 


era o muncă nici simplă, nici uşoară. 

Însă niciodată Powell şi Donovan nu şi-au dat seama cât de 
grea este această treabă, până în ziua în care, în camera de 
asamblare, sub ochii vigilenţi ai lui QI-1? Profet al 
Stăpânului? Se apucară să monteze un robot. 

Robotul respectiv? Unul oarecare, de tip M. C.? Era 
aproape gata şi stătea întins pe masă. După trei ore de 
muncă, mai aveau de terminat doar capul; Powell se 
întrerupse o clipă să-şi şteargă fruntea de sudoare şi 
aruncă o privire spre Cutie, fără însă să se dumirească dacă 
acesta se lăsa convins. Trei ceasuri în şir, Cutie stătuse 
nemişcat, nerostind nici un cuvânt, iar pe faţa lui, totdeauna 
lipsită de expresie, nu se putea citi nimic. 

Powell mormăi. 

— Hai, Mike, să montăm creierul. 

Donovan săltă capul unui recipient împachetat şi sigilat cu 
grijă. Înăuntru se afla o cutie în formă cubică, plutind într-o 
baie de ulei; deschise cutia şi scoase un glob înfăşurat într-o 
îmbrăcăminte protectoare de cauciuc spongios. 

Îl mânui cu multă grijă, căci era cel mai complicat 
mecanism închipuit vreodată de mintea omenească. O 
membrană subţire de platină acoperea creierul pozitronic, 
în a cărui masă delicată şi instabilă erau imprimate, în urma 
unor calcule riguroase, căile nervoase. Prin ele orice robot 
era înzestrat cu ceea ce se numeşte „educaţie prenatală”. 

Globul fu introdus în ţeasta robotului de pe masă şi 
acoperit cu o placă metalică albastră, sudată cu ajutorul 
unei mici flăcări atomice. Montară apoi ochii fotoelectrici, 
înşurubându-i în orbite; peste ochi fură întinse nişte foiţe 
transparente dintr-un material plastic, dur ca oţelul. 

Robotul era complet; nu-i mai lipsea decât impulsul 
dătător de viaţă al curentului electric. Powell se opri cu 
mâna pe buton. 

— Atenţiune! Cutie, fii atent! 

Învârti butonul, se auzi o pocnitură, apoi un bâzâit. Cei doi 
pământeni se aplecară îngrijoraţi asupra creaţiei lor. 


Observară mai întâi o mişcare de-abia perceptibilă; toate 
încheieturile robotului de tip M. C. Se încordară, îşi ridică 
capul, sprijinindu-se în coate şi, cu multă stângăcie, se dădu 
jos de pe masă. Paşii îi erau nesiguri şi încercă de vreo două 
ori? Fără succes? Să vorbească, în cele din urmă izbuti să 
spună: 

— Aş vrea să încep să muncesc. Unde trebuie să mă duc? 

Donovan, dintr-un salt, fu lângă uşă: 

— Coboară scările şi du-te jos. 'Ţi se va spune îndată ce ai 
de făcut. 

Robotul de tip M. C. Plecă, iar cei doi pământeni rămaseră 
cu Cutie care nu făcuse încă nici o mişcare. Powell i se 
adresă rânjind: 

— Ei, acum crezi că noi te-am făcut? 

Răspunsul lui Cutie fu scurt şi categoric: 

— Nu! Spuse el. 

Powell rămase cu rânjetul îngheţat pe buze, iar Donovan 
deschise gura şi uită s-o mai închidă. 

Dezinvolt, Cutie continuă: 

— Aţi împreunat doar părţile componente care erau gata 
făcute. Recunosc, cu dibăcie, din instinct probabil, dar asta 
nu înseamnă că voi aţi creat robotul. Părţile pe care le-aţi 
asamblat au fost create de Stăpân. 

— Părţile acelea? Izbucni Donovan cu vocea răguşită? Au 
fost fabricate pe Pământ şi expediate de acolo. 

— Bine, bine? Răspunse împăciuitor Cutie? N-are nici un 
rost să mai discutăm. 

— Ba are. 

Pământeanul se repezi şi-l apucă de braţ. 

— Dacă ai putea citi cărţile pe care le avem în bibliotecă, 
ţi-ai da seama că nu există nici un fel de îndoială. 

— Cărţile? Le-am citit pe toate! Foarte ingenioase! 

— Dacă le-ai citit? Interveni Powell? Nu mai avem ce 
adăuga. Iar tu nu poţi nega ce scrie în ele. Pur şi simplu nu 
poti. 

Vocea lui Cutie era plină de compătimire. 


— Îţi închipui, dragă Powell, că pentru mine cărţile astea 
nu constituie o sursă de informaţie demnă de încredere. Ele 
au fost create de Stăpân pentru voi, nu însă şi pentru mine. 

— Ce te îndreptăţeşte să faci această diferenţiere? Întrebă 
Powell. 

— Eu, fiinţă capabilă să raţionez, sunt în stare să deduc 
adevărul pornind de la nişte cauze apriorice. Voi, fiinţe 
inteligente, dar incapabile să raţioneze, aveţi nevoie de o 
explicaţie a existenţei, pe care Stăpânul v-o dă pe această 
cale. Că v-a băgat în cap nişte idei caraghioase despre lumi 
îndepărtate, populate cu oameni, este fără îndoială spre 
binele vostru. Minţile voastre sunt probabil prea grosolan 
alcătuite pentru a cuprinde Adevărul absolut. Totuşi, pentru 
că voia Sa este să credeţi în cărţi, eu mă abţin de la orice 
comentariu. 

Înainte de a pleca, întoarse capul şi spuse pe un ton 
binevoitor: 

— Nu fiţi deprimaţi. În planurile Stăpânului e loc pentru 
toată lumea, chiar şi pentru oameni. lar dacă locul vostru 
este umil, de-l veţi ocupa cu cinste vă va răsplăti. 

Părăsi încăperea cu o expresie de beatitudine senină, aşa 
cum îi stă bine unui Profet al Stăpânului; cei doi oameni 
evitară să se uite unul în ochii celuilalt. 

În cele din urmă, Powell rupse tăcerea: 

— Hai să mergem la culcare, Mike. Eu, unul, am capitulat. 

Donovan întrebă în şoaptă: 

— Ascultă, Greg, nu-i aşa că n-are dreptate? Vorbeşte cu o 
asemenea siguranţă că eu... 

Powell nu-l lăsă să sfârşească: 

— Nu fi imbecil! Ai să ai de altfel ocazia să verifici dacă 
Pământul există sau nu, când ne vine schimbul şi-o să ne 
ducem să încasăm papara. 

— Atunci, pentru numele lui Jupiter, trebuie să facem ceva. 
Donovan era pe punctul de a izbucni în plâns. Nu crede nici 
ce-i spunem noi, nici ce scrie în cărţi, nici ce vede cu ochii. 


— Nu? Spuse Powell amărât? E un robot având funcţia să 
raţioneze, lua-l-ar dracu. Nu crede decât în rațiune şi totul 
e să... 

Lăsă fraza în suspensie. 

— Să ce? Îl îndemnă Donovan. 

— Prin raţionament logic poţi demonstra orice vrei, dacă 
ştii de la ce principiu să porneşti. Noi avem principiile 
noastre, iar Cutie pe ale lui. 

— Atunci, hai să găsim repede principiile lui. Mâine 
izbucneşte furtuna. 

Powell oftă neputincios. 

— Da' ce crezi că-i uşor? La baza principiilor stă 
convingerea, te dăruieşti lor cu toată credinţa. Nimeni pe 
lume nu ţi le poate schimba. Eu mă duc să mă culc. 

— Ah! Fir-ar a' dracului! Nu pot dormi! 

— Nici eu! Dar voi încerca? Din principiu. 

* 

Douăsprezece ore mai târziu, somnul rămăsese însă tot un 
deziderat nerealizabil. 

Furtuna izbucnise înainte de termenul prevăzut. Donovan 
arătă cu degetul spre fereastra de observaţie. Faţa lui 
rotofeie pierduse orice urmă de culoare. Powell, cu gura 
uscată şi maxilarele încleştate, trăgându-se cu disperare de 
mustață, privi într-acolo. 

În alte împrejurări, priveliştea li s-ar fi părut frumoasă. 
Curentul de electroni rapizi producea ultraspicule intens 
luminoase la trecerea prin fasciculul de energie. 

Fasciculul de atomi jucăuşi şi strălucitori se pierdea în 
imensul nesfârşit. 

Transferul de energie era constant, dar cei doi pământeni 
ştiau din experienţă cât temei se poate pune pe observaţia 
cu ochiul liber. O deviaţie de o sutime de miime de secundă, 
pe care ochiul liber nici nu o percepe, era suficientă pentru 
a deplasa focarul axului şi a nimici sute de mile pătrate de 
pe suprafaţa Pământului. 


Iar de veghe era un robot pe care nu-l interesa nici axul, 
nici focarul, nici Pământul, ci numai Stăpânul! 

Se scurseră câteva ore. Cei doi pământeni, fără să scoată 
vreun cuvânt, priveau ca hipnotizaţi prin fereastra de 
observaţie. În cele din urmă, punctele jucăuşe de lumină se 
întunecară şi nu se mai văzură. Furtuna se liniştise. 

Vocea lui Powell era lipsită de orice expresie: 

— S-a terminat! 

Donovan aţipise şi Powell îl privea cu invidie. Semnalul 
luminos se aprinse de câteva ori, dar pământenii nu-l 
băgară în seamă. Ce importanţă mai putea să aibă? De 
altfel, nimic nu mai avea nici un fel de importanţă! Poate că 
avea dreptate Cutie. Nu erau altceva decât nişte fiinţe 
inferioare, înzestrate cu memorie, a căror existenţă 
devenise inutilă. 

Cât n-ar fi dat Powell să fie aşa! 

Cutie se afla în faţa lui. 

— N-aţi răspuns la semnal şi am venit să văd ce mai faceţi? 
Spuse el cu voce gravă. Nu arătaţi prea bine. Mă tem că 
viaţa voastră s-a cam apropiat de sfârşit. Totuşi, poate că vă 
interesează diagramele înregistrate azi? 

Gestul robotului era un gest de prietenie, în care Powell 
bănui că se ascunde o urmă de remuşcare pentru felul 
samavolnic în care îi înlăturase de la conducerea staţiei 
solare. Luă foile pe care i le întinse Cutie şi le privi fără să le 
vadă. 

Cutie părea mulţumit. 

— Sigur că este un privilegiu deosebit de a-l putea sluji pe 
Stăpân. Dar nu trebuie să fiţi prea amărâţi că v-am luat 
locul. 

Powell mârâi ceva, uitându-se mecanic la hârtii până ce, la 
un moment dat, privirea i se opri pe o linie roşie, subţire, 
care străbătea în zigzag coala, de la un capăt la celălalt. 

Privea şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Apucă coala cu 
amândouă mâinile, sări în picioare, fără să-şi ia ochii de pe 
ea. Celelalte foi se risipiră pe jos. 


— Mike! Mike! Îl scutură cu străşnicie. A menţinut direcţia 
constantă! 

Donovan se dezmetici greu. 

— Ce? Unde? Îşi îndreptă şi el ochii holbaţi spre diagramă. 

— Ce nu-i în regulă? Interveni Cutie. 

— N-ai deviat din focar? Spuse Powell bâlbâindu-se. Îţi dai 
seama? 

— Focar? Ce-i ăla? 

— Ai menţinut constantă direcţia fasciculului care a ajuns 
la staţia de recepţie; deviaţiile înregistrate au fost sub o 
zecime de miime a unei milisecunde de arc. 

— Care staţie de recepţie? 

— De pe Pământ. Staţia de recepţie de pe Pământ? Bâigui 
Powell. N-ai deviat din focar. 

Cutie se răsuci pe călcâie, plictisit. 

— Oricâtă bunăvoință v-aş arăta este zadarnic. Tot nu 
încetaţi cu fantasmagoriile voastre. N-am făcut altceva 
decât să menţin toate cadranele în echilibru, după cum era 
voia Stăpânului. 

Strângând hârtiile răvăşite laolaltă, se retrase ţeapăn. 
Când ieşi, Donovan spuse: 

— Să mă ia dracu! Apoi către Powell: Ce facem acum? 

Powell era obosit, dar se simţea ca şi cum i s-ar fi luat o 
piatră de pe inimă. 

— Nimic. Ne-a dat dovada că e capabil să conducă singur 
staţia. Până acum n-am văzut o manevră mai corectă pe 
timp de furtună electronică. 

— Dar tot n-am găsit soluţia. Ai auzit cum vorbea de 
„Stăpân”. Nu putem... 

— Ascultă, Mike, el urmează poruncile Stăpânului primite 
prin mijlocirea cadranelor, instrumentelor şi a diagramelor. 
Nici noi nu ne-am luat după altceva. De fapt, aşa se justifică 
şi refuzul său de a ne asculta. Ascultarea este obiectul celei 
de-a doua legi. Prima lege priveşte însă securitatea omului. 
Cum poate el asigura securitatea oamenilor? Fie că ştie sau 
nu? Păstrând constantă direcţia fasciculului. Şi îşi dă seama 


că e mai capabil decât noi s-o menţină constantă; de aceea 
susţine că ne este superior şi de aceea ne-a dat afară din 
camera de control. Dacă judeci după legile roboticii, 
comportarea lui e firească. 

— Mă rog, dar nu asta este problema. Nu-l putem lăsa să 
continue cu aberaţiile lui despre Stăpân. 

— De ce nu? 

— Pur şi simplu, pentru că sunt aberaţii. Cum putem să-i 
lăsăm staţia pe mână, când el nu crede în Pământ? 

— E în stare s-o conducă. 

— Da, dar... 

— Atunci, ce importanţă are în ce crede? 

Powell se întinse cu voluptate; pe faţa lui apăru un zâmbet 
şi căzu pe pat. Adormise. 

* 

Powell vorbea, în vreme ce-şi punea haina uşoară de 
cosmonaut. 

— Treaba e foarte simplă? Spuse el. Se pot aduce noile 
tipuri QT pe rând, unul câte unul, după ce în prealabil li se 
montează un comutator automat, care să întrerupă 
curentul după o săptămână. În felul ăsta au timp îndeajuns 
să înveţe... hm, hm... De la Profetul însuşi, „ritualul” 
conform căruia trebuie slujit Stăpânul; apoi pot fi 
transportaţi pe o altă staţie şi repuşi în funcţiune. Am putea 
scoate câte doi QT pe... 

Donovan îşi ridică vizorul de glasită şi urlă: 

— Taci odată şi hai să plecăm. Ne aşteaptă schimbul; cât 
despre mine n-am să-mi revin pe deplin decât când voi zări 
Pământul şi voi simţi tăria lui sub tălpi, de-abia atunci voi 
crede din nou că există cu adevărat. 

În timp ce vorbea, uşa se deschise, şi Donovan îşi trase 
vizorul la loc? Nu înainte de a mai înjura o dată? Şi îi 
întoarse spatele lui Cutie. 

Robotul se apropie de ei şi îi întrebă cu părere de rău: 

— Plecaţi? 

Powell răspunse dând din cap. 


— Vor veni alţii în locul nostru. 

Cutie scoase un oftat care semăna cu sunetul pe care-l 
produce vântul când suflă prin sârmele de telegraf. 

— Misiunea voastră s-a încheiat şi acum veţi pieri. Era de 
aşteptat, totuşi... Facă-se voia Stăpânului! 

Resemnarea din vocea lui îl scoase pe Powell din sărite: 

— Nu-ţi risipi compătimirea, Cutie. Nu spre pieire plecăm 
noi, ci spre Pământ. 

— E bine că gândiţi astfel? Oftă Cutie din nou. Acum îmi 
dau eu seama de înţelepciunea care se ascunde dincolo de 
iluzia voastră. N-aş încerca să vă clintesc din credinţa 
voastră, chiar dacă mi-ar sta în puteri. 

Rostind aceste cuvinte, devenise mila întruchipată; apoi 
plecă. 

* 

Powell mârâi ceva apropiindu-se de Donovan. Cu valizele 
sigilate în mâini se îndreptară amândoi spre ieşire. Afară 
aştepta nava cu care venise schimbul, iar Franz Muller îi 
întâmpină cu o plecăciune ţeapănă. Donovan abia îl luă în 
seamă şi trecu mai departe în cabina pilotului, spre a prelua 
comanda de la Sam Evans. Powell zăbovi: 

— Ce mai face Pământul? Era o întrebare convenţională, la 
care Muller răspunse tot atât de convenţional: 

— Se învârte. 

— Bine? Mai spuse Powell. 

Muller îl privi şi adăugă: 

— Băieţii de la „Roboții americani” au inventat un tip nou, 
un robot multiplu. 

— Ce spui?! 

— Ce-ai auzit. Li s-a şi oferit un contract. Va fi folosit 
pentru exploatarea minieră astrală. Un robot care comandă 
şase roboţi subalterni. Ca mâna, degetelor. 

— 1 s-a făcut proba practică? Întrebă Powell îngrijorat. 

Muller zâmbi: 

— Am auzit că vă aşteaptă pe voi. 

Powell strânse involuntar pumnii: 


— Da' ni se cuvine şi nouă o vacanţă, ce dracu! 

— O să aveţi! Două săptămâni mi se pare! 

Îşi împăturea pedant mănuşile groase ale costumului 
cosmonautic, pregătindu-se să-şi ia locul în primire; întrebă 
încruntându-şi sprâncenele stufoase: 

— Cum funcţionează noul robot? Dacă nu merge cum 
trebuie nici nu-l las să se apropie de vreun buton. 

Powell nu răspunse imediat. Îl măsură cu privirea pe 
mândrul prusac ce stătea în faţa lui, din cap? Un cap cu 
chip sever şi încăpățânat, acoperit cu păr tuns ca peria? 
Până-n picioare? Nişte picioare bine înfipte în pământ? Şi îl 
cuprinse o bucurie lăuntrică. 

— Robotul funcţionează destul de bine? Zise el tărăgănat? 
Nu cred că va fi nevoie să-ţi baţi prea mult capul cu 
comanda staţiei. 

Zâmbi, sau mai degrabă rânji? Apoi dispăru în interiorul 
navei. Muller avea să rămână câteva săptămâni. 

ÎNTÂI SĂ PRINDEM IEPURELE. 

Mike fusese nevoit să recunoască că vacanţa nu durase 
numai două săptămâni. Avusese un concediu de şase luni, în 
care timp îşi primise salariul integral. Recunoscu şi asta. 
Dar după cum şi explicase, de altfel, totul fusese doar o 
întâmplare. „Roboții americani” trebuiau să găsească mai 
întâi toate bubele robotului multiplu. Avea la defecte cu 
duiumul, dar, ca de obicei, în ciuda oricărui efort, cel puţin 
o jumătate de duzină aveau să iasă la iveală de-abia la 
proba practică. Aşa încât fură nevoiţi să aştepte şi să se 
odihnească până când cei de la serviciul de proiectare şi cei 
de la serviciul de verificare declarară că totul e în perfectă 
ordine. lar acum, el şi Powell se aflau pe un asteroid şi 
lucrurile nu erau nicidecum în ordine. Lată ce repeta 
pentru a zecea oară Mike Donovan, cu faţa congestionată 
de enervare: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Greg, fii realist. De ce te 
cramponezi de instrucţiuni, ţii neapărat să vezi cu ochii cum 


eşuează robotul la proba practică? E timpul să scoţi rigla de 
calcul din buzunar şi să te apuci de treabă. 

— Spuneam doar? Gregory Powell vorbea cu multă 
răbdare, ca şi când ar fi explicat unui copil înapoiat legile 
electronicii? Spuneam doar că, potrivit instrucţiunilor, 
aceşti roboţi au tot ce le trebuie ca să exploateze minele 
asteroidale fără supraveghere. Deci nu trebuie să-i 
supraveghem. 

— Bine. Atunci s-o luăm logic? Ridică mâna lui păroasă şi 
numără pe degete: Unu: Noulrobot a trecut toate probele 
de laborator. Doi: Firma „Roboții americani” a garantat 
reuşita probei pe un asteroid. Trei: Robotul nu se comportă 
cum trebuie la această probă. Patru: Dacă proba nu 
reuşeşte, atunci „Roboții americani” pierd un credit de zece 
milioane bani gheaţă, şi cam o sută de milioane 
compromiţându-şi reputaţia. Cinci: Dacă proba eşuează şi 
nu putem explica de ce, se prea poate ca două posturi bine 
plătite să rămână vacante. 

Powell mormăi ceva, dar se sili să zâmbească; zâmbetul lui 
era însă, evident, forţat. Cunoşteau cu toţii legea nescrisă a 
societăţilor „Oamenii mecanici” şi „Roboții americani”, care 
suna astfel: „Niciunul dintre angajaţi nu poate comite o 
greşeală de două ori. Este concediat la prima.” 

Spuse cu voce tare: 

— Eşti deştept ca Euclid, dar te încurci când e vorba de 
fapte. Ai supravegheat munca grupului de roboţi trei zile în 
şir, şi chiar tu, mă roşcovane, ai spus că ai lucrat foarte 
bine. Ce altceva putem face? 

— Să descoperim ce nu-i în regulă, iaca ce putem face. Au 
lucrat bine atâta timp cât am fost de faţă. Dar, de fiecare 
dată, când i-am scăpat din vedere, n-au adus nici un gram 
de minereu. Nici măcar nu s-au întors la timp, am fost 
nevoit să mă duc eu după ei. 

— Se defectase ceva? 

— Nimic, nimic. Toţi erau în perfectă stare. Mă supăra 
doar un detaliu neînsemnat: nu scoteau minereu. 


Powell privi spre tavan încruntându-se, şi începu să se 
tragă de mustață. 

— Să-ţi spun ceva, Mike. Nouă ni s-au dat întotdeauna 
treburile cele mai grele, dar asta le întrece pe toate. E mult 
prea complicată pentru posibilităţile noastre. Uite, robotul 
ăsta, DV-5, are sub ordinele sale şase roboţi. Care, de fapt, 
nu sunt numai sub ordinele lui, ci fac parte din el. 

— Ştiu, dar... 

— Taci din gură! Se răsti Powell. Ştiu că ştii, dar vreau să 
recapitulez. Aceşti şase roboţi subsidiari fac parte din 
robotul DV-5, întocmai cum degetele de la mână fac parte 
din tine; iar robotul principal nu transmite ordinele nici prin 
voce, nici prin difuzor, ci direct prin câmpurile pozitronice. 
Şi nu există nici un robotician, la „Roboții americani”, care 
să ştie ce înseamnă sau cum lucrează un câmp pozitronic. 
Nici eu nu ştiu. Şi nici tu. 

— Habar n-am? Fu Donovan de acord. 

— lar noi ne aflăm în următoarea situaţie: Dacă totul 
merge bine e perfect; dacă însă se strică ceva, noi nu putem 
face nimic şi nici altcineva nu cred c-ar putea face ceva. Dar 
cum slujba e a noastră şi nu a altcuiva, trebuie să încercăm 
s-o scoatem la capăt, Mike. Îşi măcină o clipă nervii în 
tăcere, apoi adăugă: L-ai scos la lucru? 

— Da. 

— În clipa de faţă se comportă normal? 

— N-are manii religioase, nici nu fuge în cerc recitând 
poezele, aşa încât, după aparenţe, pot spune că se 
comportă normal. 

Donovan ieşi pe uşă, dând din cap ca un cal nărăvaş. 

* 

Powell luă manualul gros de robotică, care se afla pe masă, 
şi îl deschise cu evlavie. Odată sărise pe fereastra unei case 
ce luase foc, având timp doar să-şi tragă pantalonii, dar 
luase manualul cu el. La nevoie ar fi renunţat şi la 
pantaloni, dar manualul tot l-ar fi luat. Manualul stătea 


proptit înaintea lui, când apăru Robotul DV-5, urmat de 
Donovan, care trânti uşa după el. 

Powell îl salută încruntat: 

— Noroc, Dave. Cum te simţi? 

— Foarte bine? Răspunse robotul. Pot să mă aşez? Trase 
mai aproape un scaun solid, făcut anume pentru el, şi se 
aşeză încetişor. 

Powell îl privi pe Dave cu admiraţie (pentru profani, un 
robot înseamnă un număr de serie; nu însă şi pentru 
roboticieni). Nu era prea masiv, deşi constituia aparatul de 
gândire al unui complex indivizibil, format din şapte roboţi. 
Avea aproape doi metri jumătate în înălţime şi jumătate de 
tonă de metal şi electricitate. Cam mult? Nicidecum, când 
te gândeşti că această jumătate de tonă era alcătuită dintr- 
o masă de condensatoare, circuite integrate, 
transformatoare şi celule de vid care pot controla şi săvârşi 
orice reacţie psihică proprie omului. Plus un creier 
pozitronic de vreo cinci kilograme de materii metalice şi 
câteva cvadralioane de pozitroni care dirijează întreg 
ansamblul. 

Powell căută o ţigară în buzunarul cămăşii. 

— Dave? Îi spuse el? Eşti un băiat bun. Nu eşti fluşturatic 
şi n-ai veleităţi de vedetă. Eşti un robot echilibrat, construit 
să scoată minereu din mină; dar ai sub comandă directă 
şase roboţi subsidiari. După câte îmi pot eu da seama, 
faptul acesta nu a produs nici o dezordine în configuraţia 
creierului tău, nu-i aşa? 

Robotul îl aprobă din cap. 

— Mă simt foarte bine, dar unde vrei să ajungi, şefule? 
Avea o diafragmă de calitate excepţională, datorită căreia 
putea emite şi tonurile de sus, aşa că vocea lui era lipsită de 

acea monotonie metalică caracteristică vocii roboților. 

— Uite, am să-ţi spun. În ciuda calităţilor tale, aş vrea să 
ştiu ce se întâmplă că nu faci treaba cum trebuie? 
Bunăoară, ce s-a petrecut astăzi, când ai coborât a doua 
oară în mină? 


Dave ezită. 

— După câte ştiu eu, nimic. 

— Dar n-ai scos nici un gram de minereu. 

— Ştiu. 

— Păi, atunci... 

Dave era tulburat. 

— Nu pot să-mi explic, şefule. Din cauza asta am fost pe 
punctul să fac o criză de nervi, dar m-am stăpânit. Roboții 
subalterni au lucrat bine. Şi ştiu că şi eu am făcut la fel. 
Rămase pe gânduri, ochii săi fotoelectrici ardeau cu 
intensitate mare. Apoi adăugă: Nu-mi amintesc de nimic. 
Ştiu atât că, odată ziua de muncă terminată, în faţa mea se 
afla Mike şi carele pentru transportul minereului, 
majoritatea goale. 

Donovan îl întrerupse. 

— În ultimele zile nici n-ai mai dat raportul după fiecare 
coborâre în mină, ştii asta, Dave? 

— Ştiu. Dar dacă mă întrebi de ce... 

Dădu din cap în semn de neputinţă. 

Powell avea senzaţia că dacă faţa robotului ar fi putut avea 
o expresie, ar fi fost o expresie de durere şi umilinţă. 
Robotul, prin însăşi structura lui, nu suportă să nu-şi 
îndeplinească funcțiunile. 

Donovan îşi trase scaunul lângă masa lui Powell şi se 
aplecă spre el: 

— Să fie amnezie? 

— Habar n-am. Dar nu câştigăm nimic încercând să-i lipim 
o etichetă cu numele unei boli. Analogia cu dereglările 
trupului omenesc ne conduce la un diagnostic romantic, 
fără folos practic. Se scărpină pe gât: Nu-mi face nici o 
plăcere, dar va trebui să-l supun la testele care să-i verifice 
reacţiile elementare ale creierului. Îşi va simţi, probabil, 
demnitatea rănită. Îl privi gânditor pe Dave, apoi căută în 
manual punctajul textului. După care se adresă robotului: 
Ascultă, Dave, ai avea ceva împotrivă să te examinez? Cred 
c-ar fi bine să-ţi facem o verificare. 


Robotul se ridică în picioare. 

— Dacă crezi, şefule... 

Glasul său era îndurerat. 

* 

Primele întrebări erau destul de uşoare. Robotul DV-5 
înmulţi numere de cinci cifre, făcând socotelile în ritmul 
metronomului. Înşiră numerele prime cuprinse între o mie 
şi zece mii. Extrase rădăcini pătrate şi calculă funcţiile 
integrale ale mai multor numere complexe. Parcurse toate 
reacţiile mecanice în ordine crescândă. Şi, în cele din urmă, 
îşi concentră mintea sa mecanică de mare precizie asupra 
capitolului de probleme dintre cele mai delicate pe care le 
putea rezolva un robot? Şi anume asupra problemelor de 
judecată şi etică. 

După două ore, Powell era năduşit de-a binelea. Donovan 
îşi mâncase unghiile, deşi îşi dădea seama că nu sunt o 
hrană consistentă. Robotul întrebă: 

— Care e rezultatul, şefule? Powell răspunse: 

— Trebuie să mă mai gândesc, Dave. O judecată pripită 
mai mult ne-ar încurca. Acum du-te la treabă, mai coboară 
o dată în mină. Pentru moment, nu te strădui să depăşeşţti 
norma, nu face un efort prea mare, până când nu luăm o 
hotărâre. 

Robotul plecă. Donovan privi întrebător spre Powell. 

— Ei? 

Acesta însă ţinea morţiş să-şi lungească mustăţile, 
trăgându-le cu toată convingerea. Spuse totuşi: 

— Curenţii creierului pozitronic funcţionează perfect, fără 
nici o defecţiune. 

— Aş prefera să nu fiu chiar atât de sigur. 

— Of! Doamne, Mike. La roboţi, creierul este partea care 
se dereglează cel mai greu. I se fac cinci probe pe Pământ. 
Şi dacă se comportă perfect la proba practică? Aşa cum s-a 
comportat Dave? Nu mai există nici un risc să apară vreo 
defecţiune la creier. Testul verifică toate căile-cheie. 

— În concluzie, ce facem? 


— Nu mă lua repede. Lasă-mă să mă gândesc. Există totuşi 
posibilitatea unei defecţiuni mecanice în trupul robotului. 
Ne-au rămas deci de verificat vreo mie cinci sute de 
condensatoare, douăzeci de mii de circuite electrice 
secundare, cinci sute de celule cu vid, vreo mie de 
transformatoare, plus, una peste alta, tot cam o mie de 
piese complexe. Cât despre câmpurile astea pozitronice, 
nimeni nu ştie nimic despre ele. 

— Ascultă, Greg? Donovan deveni dintr-o dată bănuitor? 
Mi-a venit o idee. Poate că robotul minte. Niciodată nu... 

— Mă, prostule, roboții nu pot minţi cu bună ştiinţă. Dacă 
am avea la îndemână un verificator McCormack-Wesley, am 
putea verifica fiecare părticică în parte în 24 sau cel mult 
48 de ore; dar singurele două verificatoare M. W. Existente 
se află pe Pământ, cântăresc fiecare 10 tone, au baza de 
beton şi nu pot fi transportate. Spune şi tu, nu se cheamă 
asta ghinion? 

Donovan bătu cu pumnul în masă. 

— Dar, Greg, Dave se dereglează numai când nu suntem 
lângă el. Nu ţi se pare că toată povestea asta are un 
caracter sinistru? 

Sublinie cele spuse, continuând să bată cu pumnul în 
masă. 

— Mă? Spuse Powell, rostind cuvintele rar? Nu mă scoate 
din sărite! Ţi-ai îmbuibat capul cu romane polițiste. 

— Vreau totuşi să ştiu pe unde ne vom scoate cămaşa! 
Urlă Donovan. 

— Îţi spun imediat. Am să-mi instalez un visiplat deasupra 
mesei? Arătă cu degetul spre un punct din perete. Uite 
acolo, în perete. Am să-l îndrept spre locul unde se lucrează 
în mină şi am să-l supraveghez pe Dave. Asta am să fac. 

— Doar atât? Greg, dar... 

Powell se sculă în picioare şi-şi sprijini pumnii strânşi de 
masă. 

— Mike, am şi-aşa destulă bătaie de cap. Vocea lui era 
obosită. De o săptămână mă tot pisezi cu Dave. Spui că s-a 


defectat? Ştii cum s-a defectat? Nu. Ştii în ce constă 
defecţiunea? Nu. Ştii motivul defectării? Nu. Ştii cum să-l 
repari? Nu. Ştii măcar ceva în legătură cu defecţiunea? Nu. 
Dar eu ştiu ceva? Nu. Aşa că ce vrei să fac? 

Donovan făcu cu mâna prin aer un gest amplu şi nedefinit. 

— Mi-ai luat piuitul! 

— Deci, repet: înainte de a începe reparația, trebuie în 
primul rând să descoperim în ce constă defecţiunea. Ca să 
faci o mâncare de iepure, trebuie mai întâi să prinzi 
iepurele. Aşa că trebuie să prindem iepurele. Şi acum, ieşi 
afară. 

* 

Cu ochii obosiţi, Donovan cercetă schema raportului său. 
Se simţea extenuat şi apoi, ce putea să scrie în raport, atâta 
vreme cât lucrurile nu erau clare? Era mânios. Spuse: 

— Greg, suntem cu vreo mie de tone în urmă faţă de plan. 
Fără să-l privească, Powell răspunse: 

— În fine, mi-ai spus ceva ce nu ştiam. 

Donovan continuă, simțind nevoia să se descarce: 

— Ceea ce aş vrea eu să ştiu este pentru ce suntem noi 
veşnic obligaţi să ne batem capul cu roboții de ultimul tip? 
Eu unul nu văd de ce robotul pe care îl folosea bunicul meu 
dinspre partea mamei, n-ar fi destul de bun şi pentru mine. 
Mie îmi plac lucrurile rezistente şi verificate. Şi nu există 
probă mai elocventă ca cea a timpului; îmi plac roboții aceia 
demodaţi, solizi şi buni, care nu se strică niciodată. 

Powell luă o carte şi o aruncă spre o ţintă precisă; 
Donovan căzu de pe scaun. 

— De cinci ani încoace? Spuse Powell cu vocea egală? 
Munca ta la „Roboții americani” constă în experimentarea 
noilor roboţi la locul de muncă. Pentru că tu şi cu mine am 
fost aşa de proşti încât să arătăm că suntem capabili, am 
fost răsplătiți dându-ni-se munca cea mai idioată. Apoi 
adăugă, arătând cu degetul în direcţia lui Donovan: Asta ţi- 
e slujba. După câte îmi amintesc, asta ai făcut de când ai 


semnat contractul cu „Roboții americani”. Dacă nu-ţi place, 
de ce nu-ţi dai demisia? 

Donovan se rostogoli pe burtă, apoi îşi apucă cu mâna 
chica lui deasă şi roşcată, încercând să-şi ridice capul: 

— Îţi spun de ce. Vezi, în chestia asta intră şi un principiu. 
În fond, căutând hibele noilor roboţi, am jucat şi eu un rol în 
dezvoltarea roboticii. Am slujit un principiu ajutând la 
dezvoltarea ştiinţei. Dar să nu mă înţelegi greşit. Nu din 
cauza principiului am rămas la „Roboții americani”, ci din 
cauza banilor, Greg! 

La strigătul disperat al lui Donovan, Powell sări în picioare; 
văzând încotro privea roşcovanul, se uită şi el prin visiplat. 
Amândoi încremeniră înspăimântați: „Sfinte, prea sfinte 
Jupiter!” 

Donovan sărise în picioare cu sufletul la gură: 

— Uite, priveşte-i, Greg. Au înnebunit! 

Powell spuse: 

— Adu costumele. Mergem la ei. 

Ţinea ochii fixaţi pe visiplat, observând mişcările roboților, 
care în peisajul stâncos şi umbrit al asteroidului, lipsit de 
stratul de aer pământesc, apăreau ca nişte licăriri metalice 
mobile. Se încolonară pentru marş, iar lumina nebuloasă 
răspândită de trupurile lor păta, la întâmplare, negrul 
pereţilor ciopliţi ai minei. Mergeau prin tunel toţi şapte în 
acelaşi pas, cu Dave în frunte, şi nu se auzea nici un 
zgomot. Se opriră, apoi se întoarseră în loc; mişcările lor 
perfect sincronizate aveau ceva macabru. Schimbară 
poziţiile, se încolonară altfel, cu o uşurinţă nefirească, de 
parcă ar fi fost nişte dansatori lunari. 

Donovan se înapoie cu costumele: 

— Ai văzut ce atitudine belicoasă au, Greg? Vin spre noi în 
pas milităresc. 

I se răspunse cu răceală: 

— Ce ştii tu! Poate că fac exerciţii calistenice sau poate că 
Dave are halucinaţii şi îşi imaginează că este maestru de 


balet. Te sfătuiesc să gândeşti mai mult şi să vorbeşti mai 
puţin; sau chiar să taci. 

Donovan se încruntă şi înciudat îşi încărcă pistolul cu 
material exploziv. Apoi spuse: 

— Mă rog, asta-i situaţia. Suntem angajaţi să 
experimentăm noile tipuri de roboţi. Asta ni-i slujba. Dar 
explică-mi, te rog, şi mie, de ce... De ce de fiecare dată, fără 
excepţie, se petrece ceva neprevăzut? 

— Ăsta-i blestemul nostru? Răspunse Powell sumbru. Hai 
să mergem. 

* 

Departe, în întunericul catifelat al tunelului, dincolo de 
zona până unde ajungea lumina reflectoarelor de buzunar, 
zăriră licărind roboții. 

— Acolo sunt? Şopti Donovan. 

Powell îi vorbi tot în şoaptă: 

— Am încercat să comunic cu Dave prin radio, dar nu mi-a 
răspuns. Probabil că legătura radio a ieşit din funcţiune. 

— Noroc că proiectanţii n-au inventat încă roboţi în stare 
să lucreze pe întuneric. Îţi închipui cum m-aş simţi să fiu 
nevoit să cobor în mină, după şapte roboţi nebuni, cu 
comunicaţia prin radio întreruptă, dacă ăştia n-ar arăta ca 
nişte pomi de Crăciun, iluminaţi cu lumină radioactivă. 

— Caţără-te pe bârna aia, Mike. Vin încoace şi vreau să-i 
observ de aproape. Poţi? 

Donovan sări mormăind. Forţa de gravitație era mult mai 
mică decât cea a Pământului, dar costumul greu pe care-l 
purta compensa o parte din diferenţă şi, ca să ajungă pe 
bârnă, trebui să facă un salt de vreo trei metri. Powell se 
cocoţă şi el alături. 

Roboții încolonaţi în monom mergeau în urma lui Dave. În 
ritm mecanic, se aşezară apoi doi câte doi şi din nou 
reveniră la formaţia de monom, schimbându-şi locurile între 
ei. Continuară manevra de nenumărate ori, fără ca Dave să 
întoarcă capul. 


Când Dave ajunse la o distanţă de şapte-opt metri, jocul 
încetă. Ceilalţi roboţi rupseră formaţia, rămaseră o clipă 
locului, apoi se îndepărtară în mare viteză. Dave îi privi din 
urmă, apoi încet se aşeză. Îşi sprijini capul într-o mână; 
gestul lui era un gest omenesc. Powell îi auzi vocea în 
receptorul ce-l avea la ureche: 

— Eşti prin apropiere, şefule? 

Powell îi făcu un semn lui Donovan, apoi sări de pe bârnă. 

— Aici sunt, Dave. Explică-mi te rog ce s-a întâmplat? 

Robotul dădu din cap. 

— Nu ştiu. Ţin minte doar că la un moment dat ne 
căzneam să extragem minereu din tunelul 17; apoi m-am 
trezit dintr-o dată aici, la o distanţă de aproape un 
kilometru de locul unde lucram, dându-mi seama de o 
prezenţă omenească lângă mine. 

— Unde au plecat subalternii tăi? 

— Înapoi la muncă, se înţelege. Cât timp am pierdut? 

— Nu prea mult. Nu face nimic. Apoi Powell adăugă, 
adresându-se lui Donovan: Rămâi cu elpână la sfârşitul 
programului. După aceea vino la mine. Mi-au venit vreo 
două idei. 

Donovan veni trei ceasuri mai târziu. Părea obosit. 

Powell îl întrebă: 

— Ei, cum a mers? 

Donovan dădu plictisit din umeri: 

— Totul merge perfect, atâta vreme cât stai lângă ei. 
Aruncă-mi, te rog, o ţigară. 

Roşcovanul aprinse ţigara cu o grijă exagerată şi suflă un 
colac de fum. Apoi spuse: 

— Ştii că m-am gândit foarte serios, Greg. Dave are un 
fond cu totul special în comparaţie cu alţi roboţi. Are sub 
comanda lui directă şase roboţi, care-l ascultă fără rezerve 
şi asupra cărora are drept de viaţă şi de moarte. Lucrul 
ăsta nu se poate să nu-i fi influenţat mentalitatea. Acum, de 
pildă, poate se simte dator faţă de sine însuşi să-şi 
mărească autoritatea. 


— Unde vrei să ajungi? 

— Păi, am ajuns. Poate avem de-a face cu o acţiune 
militaristă? Poate că-şi instruieşte armata. Poate că ceea ce 
fac ei sunt manevre militare. Poate... 

— Poate că te duci să-ţi bagi capul sub un duş rece. Ai 
coşmaruri tehnicolore, după cum se vede. Spui nişte prostii 
cât tine de mari, de parcă n-ai şti ce-i aia un creier 
pozitronic. Dacă presupunerile tale ar corespunde realităţii, 
atunci Dave ar încălca prima lege a roboticii, care spune că 
un robot nu poate pricinui vreun rău omului sau îngădui? 
Prin neintervenţie? Să i se întâmple ceva unei fiinţe umane. 
Atitudinea militaristă şi hipertrofierea eului, pe care i-o 
atribui, ar duce în mod logic la dominaţia lui asupra 
oamenilor. 

— Exact. De unde ştii tu că nu acesta este scopul lui? 

— Pentru că, unu: nici un robot cu un creier conceput în 
felul acesta nu ar fi ieşit vreodată din fabrică şi, doi; ar fi 
fost imediat distrus. Nu uita că eu însumi l-am verificat pe 
Dave. 

Powell împinse scaunul pe care şedea şi-şi rezemă 
picioarele pe masă. 

— Nu. Încă nu putem lua nici o decizie, pentru că habar n- 
avem care este motivul defecţiunii. Dacă am descoperi 
măcar sensul dansului macabru la care am asistat, poate că 
am găsi o soluţie. 

Făcu o scurtă pauză. 

— Ascultă, Mike, cum îţi explici tu că Dave se dereglează 
numai când nu suntem de faţă şi de cum apare unul din noi 
îşi revine? 

— 'Ţi-am mai spus că toată povestea mi se pare sinistră. 

— Nu mă întrerupe. Ce se întâmplă cu un robot când nu 
este lângă el omul? Răspunsul e la mintea cocoşului: i se 
solicită o mult mai mare cheltuială de iniţiativă personală. 
În acest caz trebuie cercetate părţile afectate de această 
suprasolicitare. 


— Ei, drăcie! Donovan sări în picioare, apoi se aşeză la loc. 
Nu, nu. Raționamentul e prea abstract, prea general. Nu 
restrânge suficient numărul cauzelor. 

— N-am ce face. În orice caz, suntem în imposibilitatea de 
a îndeplini norma. Vom face de gardă cu rândul şi vom ţine 
roboții sub observaţie cu ajutorul visiplatului. Cum se 
întâmplă ceva, mergem imediat la faţa locului, şi roboții vor 
funcţiona iar cum trebuie. 

— Greg, însă chiar şi aşa, roboții tot nu se comportă cum 
scrie în instrucţiuni. lar „Roboții americani” nu vor putea 
scoate pe piaţă modelul DV-5, dacă raportul nostru e 
defavorabil. 

— Bineînţeles. De aceea, trebuie să descoperim unde, în 
construcţia robotului, s-a strecurat vreo greşeală şi s-o 
corectăm, avem zece zile la dispoziţie. 

Powell se scărpină în cap. 

— Nenorocirea este că... Dar mai bine te-ai uita chiar tu 
prin schiţe. 

Schiţele acopereau toată podeaua ca un covor, iar 
Donovan în patru labe se plimba printre ele, urmărind pe 
cele indicate de Powell cu creionul. Acesta spuse: 

— Asta-i treaba ta, Mike. Tu eşti specialist în trupuri de 
roboţi şi vreau să controlezi dacă am dreptate. Am încercat 
să elimin toate circuitele care nu au legătură cu iniţiativa 
personală. Aici, de pildă, este artera principală a trunchiului 
care reglează operaţiile mecanice. Am eliminat toate 
circuitele secundare care reacţionează la primejdie. Ridică 
privirea, apoi întrebă: Ce părere ai? 

Donovan simţi în gură un gust de cenuşă. 

— Treaba nu-i chiar aşa de simplă, Greg. Iniţiativa 
personală nu-i un circuit electric pe care să-l poţi separa de 
celelalte şi studia independent. Când robotul e singur 
intensitatea activităţii sale se ridică, şi această creştere se 
resimte imediat în aproape toate părţile. Nu rămâne nici un 
circuit pe care creşterea intensității să nu-l afecteze totuşi. 
Trebuie stabilit mai întâi cu precizie care sunt condiţiile 


speciale în care robotul se dereglează, şi abia după aceea 
poţi elimina circuitele. 

Powell se ridică de jos, scuturându-se de praf. 

— Hm! BinE. La schiţele şi dă-le foc. 

Donovan mai spuse: 

— Înţelegi tu, când activitatea se intensifică, dacă în 
construcţia robotului s-a strecurat o eroare cât de mică, se 
poate întâmpla orice. Se topeşte vreun izolator, se strică 
vreun condensator sau vreo legătură, se arde vreo 
siguranţă. Şi dacă cauţi eroarea pe bâjbăite rişti să n-o 
găseşti în vecii vecilor. Pe când dacă îl demontezi pe Dave şi 
verifici pe rând fiecare părticică, montând-o apoi la loc să 
vezi cum funcţionează... 

— Bine, bine. Şi aşa tot în vecii vecilor isprăvim. 

Se priviră cuprinşi de deznădejde, apoi Powell spuse: 

— Ce-ar fi să stăm de vorbă cu unul din roboții secundari?! 

* 

Nici Powell nici Donovan nu mai avuseseră ocazia să 
vorbească cu un „deget”. Acesta putea totuşi vorbi; 
asemănarea lui cu un deget omenesc nu era tocmai 
perfectă. De fapt, avea un creier destul de complicat, dar 
care era construit să răspundă în primul rând comenzilor 
primite prin câmpul pozitronic, aşa încât reacţiile lui faţă de 
stimulii întâmplători erau cam aproximative. 

Powell nu prea ştia nici cum să i se adreseze. Numărul său 
de serie era DV-5-2, dar care era numele lui? Găsi o soluţie 
de compromis, şi-i spuse: 

— Ascultă, prietene. Am să-ţi cer să faci un efort de 
gândire, după care te poţi întoarce lângă şeful tău. 

„Degetul” dădu ţeapăn din cap fără să-şi irosească prin 
vorbe energia cerebrală şi aşa destul de limitată. 

— În ultima vreme, în patru rânduri, şeful tău s-a abătut 
de la programul de funcţionare. Îţi aminteşti? 

— Da, domnule. 

Donovan mârâi înfricoşat. 


— Îşi aminteşte. i-am spus eu că se petrece ceva 
sinistru... 

— Da' mai taci odată din gură! Bineînţeles că „degetul” îşi 
aminteşte. Lui nu i s-a întâmplat nimic. Apoi Powell se 
întoarse către robot: Ce făceaţi în fiecare din aceste dăţi? 
Mă refer la toţi şapte. 

„Degetul” răspunse ca şi când ar fi recitat pe de rost, fără 
nici un fel de însufleţire, reacţionând parcă la o apăsare pe 
un buton al creierului. Spuse: 

— Prima oară când s-a întâmplat, lucram la nivelul B al 
tunelului 17, unde excavarea a fost anevoioasă. A doua 
oară, întăream plafonul tunelului ca măsură de prevedere 
în cazul unei eventuale surpări. A treia oară tocmai 
pregăteam explozivul pentru lungirea tunelului, fiind 
precauţi să nu dăm peste vreo fisură subterană. A patra 
oară s-a întâmplat imediat după o surpare nu prea gravă. 

— Ce s-a petrecut de fiecare dată? 

— E greu de descris. A fost transmisă o comandă, dar, 
înainte ca ea să ajungă la noi şi s-o executăm, am primit 
ordin să ne încolonăm. 

— De ce? Îl întrebă Powell cu sufletul la gură. 

— Nu ştiu. 

Donovan ascultă încordat. Interveni şi el: 

— Care a fost prima comandă?... Cea peste care a venit 
ordinul de încolonare? 

— Nu ştiu. Am înregistrat doar că a fost emisă, dar n-a fost 
timp suficient să ajungă la noi. 

— Nu ne poţi spune nimic în legătură cu această 
comandă? A fost aceeaşi în toate cele patru rânduri? 

„Degetul” dădu din cap cu părere de rău. 

— Nu ştiu. 

Powell se sprijini de spătarul scaunului: 

— Bine. Du-te înapoi la şeful tău. 

„Degetul” părăsi încăperea cu o expresie de uşurare. 

— Mare brânză am făcut, n-am ce zice? Spuse Donovan. 
Dialogul a fost într-adevăr inteligent. Ascultă, eu cred că 


Dave şi acest „deget” prostănac ne trag pe sfoară. Prea nu 
ştiu multe şi prea nu-şi amintesc nimic. Nu trebuie să avem 
încredere în ei, Greg. 

Powell îşi trecu mâna prin mustață, zburlind-o. 

— Să n-am parte de tine, Mike, dacă la prima neghiobie pe 
care o spui nu-ţi sar măselele din gură. 

— Am înţeles. Tu eşti genial, iar eu copil de ţâţă. Dar vreau 
să ştiu în ce stadiu am ajuns. 

— Exact în acelaşi stadiu. Am încercat să merg de-a- 
ndăratelea cu ajutorul degetului, dar n-am reuşit. Aşa că 
trebuie s-o ţinem tot înainte până găsim dezlegarea. 

— Tii, da' mare eşti! Se minună Donovan. Ceea ce ai spus 
schimbă radical situaţia! Numai că te rog, maestre, fii bun 
şi tradu în englezeşte. 

— Zi-i mai bine în limba sugacilor, c-o înţelegi mai bine. Am 
vrut să spun că ceea ce trebuie să descoperim este 
comanda pe care o transmite Dave înainte de a-şi pierde 
memoria. Aici e cheia întregului mister. 

— Şi cum vrei să descoperi? Nu ne putem apropia 
îndeajuns de el pentru că nu se defectează când suntem în 
preajmă. Nu putem prinde comanda prin radio pentru că o 
transmite prin câmpul pozitronic. Eliminând astfel metoda 
minimei şi pe cea a maximei distanţe, nu avem alta la 
dispoziţie. 

— În ceea ce priveşte observaţia directă. Dar mai există şi 
deducţia. 

— Poftim? 

— Vom face cu schimbul, Mike. Powell zâmbi fioros. Şi nu 
ne vom lua ochii de la visiplat nici o clipă. Vom urmări 
fiecare mişcare a acestor capete de oţel. Vom vedea ce se 
întâmplă înainte de a-şi pierde busola şi vom deduce în ce 
constă comanda. 

Donovan deschise gura şi rămase cu ea deschisă un minut 
întreg. Apoi rosti cu vocea strangulată: 

— Îmi dau demisia. Plec. 


— Ai zece zile la dispoziţie să găseşti ceva mai bun de 
făcut? Spuse Powell ostenit. 

Ceea ce Donovan se strădui să facă timp de opt zile. Opt 
zile în şir, făcând de gardă cu schimbul câte patru ore, 
urmărise cu ochii obosiţi siluetele de metal care se mişcau 
în peisajul nebulos. Timp de opt zile? În cele patru ore 
dintr-un schimb? Înjurase „Roboții americani”, modelele D. 
V. Şi ziua în care se născuse. 

Şi în cea de-a opta zi, când Powell cu migrenă şi ochii 
cârpiţi de nesomn intră pe uşă să-şi înceapă schimbul, 
Donovan se sculă în picioare, luă o carte groasă cu care 
ţinti atent visiplatul făcându-l ţăndări. Powell rămase uluit: 

— Ce te-a apucat? 

— Nu mai vreau să-i supraveghez? Spuse Donovan 
aproape calm. Au mai rămas două zile şi n-am descoperit 
nimic. DV-5 e un eşec lamentabil. S-a oprit de cinci ori în 
timp ce-l supravegheam eu şi de trei ori în schimbul tău, şi 
niciunul din noi doi n-a putut afla ce comenzi transmitea. 
Nu cred să fii în stare să afli de acum încolo, pentru că nici 
eu nu sunt în stare. 

— Da' cum să supraveghez şase roboţi dintr-o dată? Unul 
îşi mişcă mâinile, altul picioarele, cel de-al treilea se învârte, 
altul sare ca nebunul, iar ceilalţi doi... Dracu' mai ştie ce fac 
şi ăia. Apoi deodată se opresc cu toţii. 

— Greg, nu procedăm cum trebuie. Îi vom supraveghea de 
aproape. Trebuie să-i urmărim dintr-un loc de unde să le 
putem observa amănunţit mişcările. 

Powell rupse tăcerea amară ce se aşternuse. 

— Da, da, şi să aşteptăm până se defectează; dar ne-au 
mai rămas doar două zile. 

— Crezi că-i mai bine să-i privim de aici? 

— E mai comod. 

— Aha! Dar de acolo poţi face ce nu poţi face de aici. 

— Ce anume? 

— Îi poţi opri când vrei şi, fiind pregătit, poţi observa ce se 
defectează. 


Powell, uimit, parcă căpătase din nou viaţă. 

— Cum? 

— Păi gândeşte-te şi tu. Parcă spuneai că tu eşti creierul. 
Pune-ţi întrebări. Când funcţionează DV-5 anapoda? Când a 
spus „degetul” că se dereglează? Când se prăbuşeşte 
tavanul sau ameninţă să se prăbuşească: când se pune o 
cantitate de exploziv, cântărită cu grijă, sau în cazul unei 
excavări mai dificile? 

— Cu alte cuvinte, când se iveşte un pericol. 

Powell nu-şi mai găsea astâmpărul. 

— Exact. Circuitul iniţiativei personale, aici e buba. 
Iniţiativa personală este intens solicitată tocmai de când se 
iveşte un pericol şi lipseşte din preajmă omul. Ce putem 
deduce din asta? Cum vom putea noi oare provoca 
defecţiunea, în momentul şi locul pe care-l vom alege? Se 
opri triumfător, căci începuse să-i placă rolul, şi se grăbi să 
răspundă la întrebare, ghicind că acelaşi răspuns era şi pe 
buzele lui Powell: 

— Creând noi înşine un pericol. 

— Ai dreptate, Mike? Spuse Powell. 

— Mulţumesc de aprobare, prietene. Eram sigur c-o voi 
scoate la capăt. 

— Foarte bine, dar, rogu-te, renunţă la ironie. Păstreaz-o 
pentru când vom fi pe Pământ, păstreaz-o conservată în 
borcane, pentru iernile lungi şi friguroase pe care ai să le 
apuci. Deocamdată ce pericol putem provoca? 

— Dacă nu ne-am afla pe un asteroid lipsit de aer, am 
putea inunda mina. 

— Fără îndoială că vrei să fii spiritual? Spuse Powell. Zău, 
Mike, faci să-mi piară râsul. Ce-ai zice de o surpare de 
proporţii reduse? 

Donovan îşi strânse buzele, apoi spuse: 

— În ceea ce mă priveşte, O. K. 

— Bun. Hai să începem. 

Croindu-şi drum prin ţinutul acela stâncos, Powell se 
simţea ca un conspirator. Din cauza forţei gravitaționale 


scăzute păşea pe terenul accidentat clătinându-se şi lovea 
cu piciorul pietrele ce se rostogoleau fără zgomot, ridicând 
nori de praf fumuriu. Cam aşa bănuia el că se furişează cel 
ce pune la cale un complot. Spuse: 

— Ştii unde ne aflăm? 

— Cred că da, Greg. 

— Bine? Răspunse Powell posomorât? Dar sper că ştii că 
dacă între noi şi vreunul din „degete” scade distanţa sub 7 
metri ne vor simţi chiar dacă nu ne văd. 

— Dacă mă hotărăsc să urmez un curs elementar de 
robotică, îţi voi înainta o cerere în trei exemplare. Pe aici 
coborâm. 

Se aflau în tunel; dispăruse până şi lumina stelelor. Cei doi 
mergeau de-a lungul pereţilor, luminându-şi din când în 
când calea cu lanterna. Powell duse mâna la buzunar să se 
încredinţeze că avea la el pistolul încărcat cu pocnitori. 

— Cunogşti tunelul ăsta, Mike? 

— Nu prea bine. E nou. Dar sper să mă descurc, căci l-am 
văzut prin visiplat, deşi... 

Trecură câteva minute chinuitor de lungi, după care Mike 
spuse: 

— Pune mâna aici. 

Powell îşi lipi mâna de perete şi prin degetele protejate de 
mănuşa metalică simţi o uşoară vibraţie. Nu se auzea 
bineînţeles nici un zgomot. 

— Ei fir-ar să fie! Suntem destul de aproape de ei! 

— Fii cu ochii în patru! Spuse Powell. 

Donovan, impacientat, dădu din cap. 

Apărând şi dispărând, înainte ca ei să-şi dea seama, prin 
câmpul lor vizual trecu o licărire metalică. Tăcură pe dată şi 
se strânseră unul lângă celălalt. În cele din urmă, Powell 
şopti: 

— Crezi că ne-a simţit? 

— Sper că nu. Mai bine i-am ocoli. La primul tunel lateral 
ia-o la dreapta. 

— Şi dacă ne rătăcim de ei? 


— Ce vrei să facem? Să ne întoarcem? 

Donovan emise un sunet fioros. 

— Sunt la mai puţin de 400 de metri, i-am văzut doar prin 
visiplat. Şi avem două zile în care... 

— Taci odată! Consumi oxigenul degeaba. O fi vreo trecere 
pe-aici? Aprinse lanterna. Da. Hai. 

Vibraţia crescu şi sub picioare simţiră cum se zgâlţâia 
podeaua. 

— Am luat-o bine? Spuse Donovan? Numai de nu s-ar 
surpa peste noi. 

Îndreptă fasciculul de lumină în sus. Puteau atinge tavanul 
tunelului cu braţul doar pe jumătate întins: proptelele erau 
noi, de curând construite. 

Donovan ezită o clipă, apoi spuse: 

— Am nimerit într-o fundătură, hai să ne înapoiem. 

— Nu. Stai aici. Powell îşi făcu loc cu greu pe lângă el şi 
trecu înainte. Acolo în faţă nu-i o lumină? 

— Lumină? Nu văd. De unde să fie lumină aici? 

— De la roboţi. 

Se căţără pe o mică ridicătură. Vocea lui răsună răguşită şi 
îngrijorată în urechea lui Donovan: 

— Hei, Mike, vino încoa'. 

Se vedea într-adevăr lumină. Donovan se căţără şi el 
trecând peste picioarele întinse ale lui Powell. 

— Să fie o deschizătură? 

— Da. Probabil că vor să pătrundă în tunelul acesta 
săpând din partea cealaltă. 

Donovan pipăâi contururile neregulate ale deschizăturii 
care dădea, aşa cum se putea vedea la lumina prudentă a 
lanternei, într-un tunel mai larg, desigur cel principal. 
Gaura era prea mică, ca prin ea să treacă un om, atât de 
mică, încât cu greu puteau privi prin ea deodată doi 
oameni. 

— Nu-i nimic acolo? Spuse Donovan. 

— În clipa asta. Dar cu puţin timp înainte trebuie să fi fost, 
altfel nu vedeam lumină. Fii atent! 


Simţiră o zguduitură şi avură impresia că pereţii se 
rostogolesc peste ei. Un praf subţire se cernu ca o ploaie. 
Powell ridică capul şi mai privi o dată. 

— Ai dreptate, Mike. Sunt acolo. Roboții erau adunaţi în 
tunelul principal, la vreo 15 m distanţă de ei. Cu braţele lor 
metalice munceau de zor la grămada de pietriş care se 
adunase după explozie. 

Donovan era grăbit: 

— Să nu pierdem vremea. Mai au puţin şi pătrund până în 
partea noastră. Următoarea explozie poate surpa pereţii 
lângă care stăm. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lua repede. 

Powell îşi desfăcu pistolul cu încărcătură explozivă, 
căznindu-se să pătrundă cu ochii întunericul în care nu se 
zărea altă lumină decât aceea a roboților şi în care orice 
protuberanţă a peretelui stâncos se confunda cu o umbră. 

— Priveşte colo tavanul, în dreptul capetelor lor. Ultima 
explozie nu l-a surpat complet. Dacă poţi nimeri locul acela, 
jumătate din tavan se va dărâma. 

Powell îşi îndreptă privirea în direcţia arătată. 

— Păzea! Nu slăbi roboții din ochi şi roagă-te să nu se 
depărteze prea mult de partea asta a tunelului. Sunt 
singura sursă de lumină. Ai numărat, sunt toţi şapte? 

Donovan numără: 

— Da, sunt toţi şapte. 

* 

— Nu-i slăbi din ochi. Urmăreşte-le fiecare mişcare. 

Ridică pistolul şi ţinti, în vreme ce Donovan privea 
concentrat, blestemând şi năduşind. Apoi trase. 

Peretele stâncos pârâi, totul se cutremură; o zgâlţâială 
violentă îl aruncă pe Powell peste Donovan, care scoase un 
urlet: 

— M-ai trântit, Greg. Din cauza ta n-am văzut nimic. 

Powell se holbă prin întuneric: 

— Unde sunt roboții? 


Dar Donovan nu fu capabil să răspundă. Nu se mai vedea 
nici urmă de robot. Era un întuneric deplin, ca în 
străfundurile râului Styx. 

— Dacă i-am îngropat? Mormăi Donovan. 

— Hai să mergem acolo. Şi, te rog, nu mă întreba ce 
gândesc. 

Powell se târi de-a-ndăratelea, rostogolindu-se, ca să-şi 
accelereze viteza. 

— Mike! 

Donovan, care venea pe urmele lui, se opri în loc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— "Ţine-te bine! Gâfâi Powell la urechea lui Donovan. Mike! 
Mă auzi, Mike? 

— Aici sunt. Ce s-a întâmplat? 

— Am rămas blocaţi înăuntru. Nu zgâlţâitura provocată de 
căderea unui tavan aflat la 15 m distanţă ne-a trântit pe jos! 
Tavanul de deasupra propriilor noastre capete s-a dărâmat. 
Din cauza zguduiturii. 

— Ce?! 

Donovan se căţără pe un bloc de piatră ce-i stătea în cale. 

— Aprinde lanterna! 

Powell făcu cum i se poruncise. Pe nicăieri nu se vedea nici 
o spărtură cât de mică, prin care să se fi strecurat măcar un 
iepure. 

Donovan spuse încet: 

— Ce ne facem acum? 

* 

Pierdură câteva minute şi o cantitate apreciabilă de 
energie musculară, încercând să dea în lături piatra ce 
închidea ieşirea. Powell mai încercă şi rezistenţa pereţilor 
din jurul deschizăturii prin care intraseră. O clipă îşi scoase 
masca; dar îşi dete seama că în spaţiul acela închis, orice 
scânteie i-ar fi fost fatală. Se așeză pe o piatră şi spuse: 

— Ştii, Mike, experienţa noastră a eşuat. N-am reuşit să 
descoperim în ce constă defecţiunea lui Dave. Ideea a fost 
bună, dar n-am ştiut să ne folosim de ea. 


Privirea lui Donovan era plină de amărăciune, iar ochii lui 
scăpărară inutil, căci întunericul era de nepătruns: 

— Îmi pare foarte rău că te deranjez din meditaţie, dragul 
meu, dar trebuie să-ţi atrag atenţia că indiferent de ceea ce 
ştim sau nu despre Dave ne găsim într-o situaţie destul de 
gravă. Dacă nu ieşim de aici, vom muri, prietene. Mur-ri, 
vom mu-ri. Cât oxigen ne-a mai rămas? Pentru cel mult şase 
ore. 

— M-am gândit şi la asta. 

Degetele lui Powell se îndreptară instinctiv spre mustaţa 
obişnuită să suporte toate eforturile de gândire ale 
posesorului, dar deteră peste vizorul transparent. 

— Bineînţeles că în răstimpul ăsta Dave ne-ar putea 
dezgropa cu uşurinţă, numai că „starea de pericol” pe care 
noi înşine i-am creat-o l-a dereglat probabil şi nu putem 
comunica cu el prin radio. 

— Deci totul e în regulă! 

Donovan se înălţă până la deschizătură, prin care abia, 
abia reuşi să-şi treacă capul cu casca lui metalică cu tot. 

— Ei! Greg! 

— Ce-i? 

— Ce-ai zice ca Dave să fie prin apropiere? Dacă ne simte 
îşi revine la normal şi suntem salvaţi. 

— Ai dreptate, dar unde-i Dave? 

— În coridorul ăsta, mai jos. Pentru Dumnezeu, nu mă 
trage până nu-mi scot mai întâi capul. Pe urmă te las să te 
uiţi. 

Powell izbuti să-şi scoată capul: 

— Ştii că n-am greşit? la priveşte la proştii ăia. Am 
impresia că execută figuri de balet. 

— Lasă impresiile. Spune-mi mai bine, se apropie de noi? 

— Nu-mi dau seama. Sunt prea departe. Lasă-mă să mă 
mai uit o dată. Fii bun şi dă-mi lanterna. Poate că reuşesc în 
felul ăsta să le atrag atenţia. 

După două minute renunţă. 


— Nu-i chip. Parcă ar fi orbi. U-hu, vin încoace. Ce zici de 
asta? 

Donovan spuse: 

— Lasă-mă şi pe mine să văd. 

Urmă o încăierare tăcută între cei doi. Powell cedă în cele 
din urmă iar Donovan scoase la rândul său capul prin 
deschizătură. 

Într-adevăr, veneau înspre ei. În frunte, Dave mergea în 
pas săltat, iar cele şase „degete” îl urmau în monom, 
mişcându-se ondulat şi sincron. Donovan se minună: 

— Ce-o mai fi şi asta? lare aş vrea să ştiu. Parcă ar dansa 
un dans popular din Virginia; Dave seamănă leit cu un 
majordom, să fiu al naibii dacă nu-i aşa! 

— Ah, mai lasă-mă în pace cu descrierile tale! Mormăi 
Powell. La ce distanţă sunt? 

— La vreo cincisprezece metri şi vin spre noi. În 
cincisprezece minute vom fi scoşi de... Hei, hei, heeiiii! 

— Ce se întâmplă? Lui Powell îi trebuiră câteva secunde 
să-şi revină din mirarea provocată de strigătul lui Donovan. 
Dă-te jos, nu fii porc, lasă-mă şi pe mine să văd! 

Se căţără şi el, în ciuda picioarelor pe care i le dădea 
Donovan. 

— Au făcut stânga-mprejur, Greg. Pleacă. Dave! Ei, Dave! 

Powell strigă la rândul lui: 

— Mă prostule, degeaba strigi. Nu ştii că sunetul nu 
ajunge până la ei? 

— Atunci fă ceva? Gâfâi Donovan? Dă cu picioarele în 
pereţi, loveşte-i, fă-i să vibreze. Trebuie cu orice chip să le 
atragem atenţia, altfel suntem pierduţi, Greg. 

Disperarea îl adusese în pragul nebuniei. 

Powell îl scutură. 

— Linişteşte-te, Mike, nu-ţi pierde cumpătul. Ascultă, mi-a 
venit o idee. Pe Jupiter, a venit vremea să încercăm şi soluţii 
simple. Mike! 

— Ce vrei? 

Donovan îşi trase capul înăuntru. 


— Dă-mi repede locul înainte să dispară roboții. 

— Dar ce vrei să faci? Ei, ce ai de gând să faci cu pistolul? 
Întrebă Donovan, agăţându-se de braţul lui Powell. 

Powell îl dădu în lături. 

— Am de gând să trag la ţintă. 

— De ce? 

— Ai să vezi mai târziu. Întâi să vedem rezultatul. Dacă nu 
reuşim de data asta, atunci... Dă-te la o parte şi lasă-mă să 
trag. 

* 


În depărtare, roboții se zăreau ca nişte scântei ce se 
făceau din ce în ce mai mici. Powell ochi cu multă atenţie şi 
apăsă pe trăgaci de trei ori. Apoi lăsă arma în jos şi privi 
îngrijorat. Unul din roboții subalterni fusese doborât. Nu se 
mai vedeau lucind decât şase siluete. Powell, cu o voce 
nesigură, vorbi în difuzor: 

— Dave! 

Urmă o pauză, apoi veni în sfârşit răspunsul pe care-l 
auziră amândoi: 

— Dumneata eşti, şefule? Unde te afli? Celui de-al treilea 
subaltern i s-a sfărâmat pieptul. A fost scos din funcţiune. 

— Nu-i nimic? Spuse Powell? Lasă-l în pace. Am fost 
blocaţi în tunelul lângă care a avut loc explozia. Vezi lumina 
lanternei noastre? 

— Da. Venim îndată. 

Powell se aşeză complet relaxat: 

— lacă, prietene! 

Donovan şopti cu glasul înlăcrimat: 

— Bine, Greg. Ai câştigat. Uite-mă cu capul în ţărână la 
picioarele tale. Dar, te rog, nu mă mai umili, explică-mi mai 
bine şi mie ce s-a întâmplat. 

— Foarte simplu. Numai că noi, ca de obicei, am pierdut 
din vedere ceea ce era evident. Ne-am dat seama că totul 
vine de la circuitul iniţiativei personale şi că defecţiunea are 
loc în situaţii primejdioase; însă credeam că se produce în 


urma unei anumite comenzi. Dar de ce să fie o comandă 
cauza? 

— Şi de ce nu? 

— Uite de ce. Pentru că e vorba de un anumit tip de 
comandă. Şi ce tip de comandă solicită mai multă iniţiativă? 
Ce tip de comandă se repetă cu regularitate în caz de 
pericol? 

— Nu-mi mai pune întrebări, Greg! Explică-mi. 

— "Tocmai asta fac! E vorba de comenzile simultane pe 
şase direcţii. În împrejurări obişnuite, unul sau mai multe 
„degete” execută munci obişnuite care nu cer o 
supraveghere prea mare, aşa cum trupul nostru, de pildă, 
execută mişcările mersului în chip aproape mecanic. Dar în 
caz de pericol, toţi cei şase roboţi subalterni trebuie 
mobilizați simultan şi pe dată. Dave trebuie deci să 
mânuiască simultan şase roboţi şi nu reuşeşte. Restul 
raţionamentului e simplu. Orice descreştere a solicitării 
înregistrată de iniţiativa personală, cum ar fi de exemplu 
intervenţia omului, îl readuce la normal. Aşa încât am 
distrus unul din roboţi. În felul acesta, Dave n-a mai 
transmis comenzi decât simultan pe cinci direcţii. 
Solicitarea iniţiativei personale scăzând, a început să 
funcţioneze normai. 

— Cum ai descoperit? 

— Prin deducție. lar rezultatul punerii în practică l-ai 
văzut. 

Din nou auziră prin căşti glasul robotului: 

— Am venit. Puteţi rezista jumătate de oră? 

— Cu uşurinţă? Răspunse Powell. Şi continuă, întorcându- 
se către Donovan: Acum treaba-i simplă. Vom revizui 
circuitele şi vom selecta toate fragmentele asupra cărora 
acţionează cu precădere diferenţa dintre intensitatea 
solicitării când comenzile sunt transmise simultan pe şase 
căi şi intensitatea solicitării când comenzile sunt transmise 
pe cinci căi. Cam cât de mare crezi că va fi câmpul nostru 
de cercetare? 


Donovan se gândi o clipă. 

— Destul de restrâns, cred. Dacă Dave corespunde 
prototipului pe care l-am văzut la fabrică, atunci înseamnă 
că e prevăzut cu un circuit special de coordonare şi nu 
avem de verificat decât acest circuit. 

Faţa i se lumină deodată. 

— Ştii că soluţia ta nu e rea deloc? Nu cred să existe 
vreuna mai bună. 

— În regulă. Mai gândeşte-te, şi cum ne întoarcem ne 
uităm la scheme. Acum, până ne dezgroapă Dave, vreau să 
mă odihnesc. 

— Stai! Mai spune-mi ceva. Dar ce însemnau marşurile 
alea ciudate, paşii ăia caraghioşi de dans pe care-i executau 
roboții, ori de câte ori se defectau? 

— De unde vrei să ştiu? Am totuşi o bănuială. Îţi aminteşti 
cum numeam noi cei şase roboţi subalterni? Degetele lui 
Dave, aşa le spuneam. Uite, cred că în intervalurile în care 
devenea un caz patologic, Dave cădea într-un fel de 
piroteală tâmpă şi se distra bătând din degete. 

Susan Calvin povesti amuzată peripeţiile lui Powell şi ale 
lui Donovan, dar nu zâmbi niciodată; ori de câte ori însă 
venea vorba despre roboţi, glasul ei se încălzea. În scurt 
timp trecu în revistă tipurile QI, SPD, VD, până ce am oprit- 
o. Altfel şi-ar mai fi amintit de cel puţin o jumătate de 
duzină de astfel de roboţi. Am întrebat-o: 

— Dar asemenea întâmplări nu s-au petrecut şi pe 
Pământ? 

Se uită la mine, încruntând uşor din sprâncene. 

— Nu, pe Pământ roboții nu prea lucrau. 

— Păcat. Adică, vreau să spun că ce mi-aţi povestit despre 
Powell şi Donovan e foarte interesant, dar nu puteţi să-mi 
povestiţi şi ceva ce vi s-a întâmplat dumneavoastră? 
Dumneavoastră, personal, n-aţi trecut niciodată prin vreo 
încurcătură pricinuită de un robot? Ştiţi, articolul meu 
apare cu ocazia aniversării dumneavoastră... 

Am observat că se înroşise. Îmi spuse: 


— Mi-au pricinuit şi mie roboții destule încurcături. 
Doamne, de când nu m-am mai gândit la asta! Au trecut 
patruzeci de ani de atunci. Da, sigur! Era în 2021. N-aveam 
decât 38 de ani. Ei, dar mai bine să nu vorbim despre asta. 

Am aşteptat, convins că se va răzgândi. 

— Şi de ce nu, în fond? Spuse ea. Ce importanţă mai are 
acum? Nici amintirea nu mă mai întristează. Ei, tinere, am 
făcut şi eu câteva prostii la vremea mea. Nu prea îţi vine să 
crezi, nu-i aşa? 

— Nu, i-am răspuns. 

— Da, da, am făcut. lar Herbie era un robot care citea în 
mintea oamenilor. 

— Cum? 

— A fost singurul de felul acesta. Primul şi ultimul. O 
eroare... De calcul, la vreun circuit... 

MINCINOSUL. 

Alfred Lanning îşi aprinse tacticos ţigara de foi, dar 
vârfurile degetelor îi tremurau uşor. Sprâncenele sale 
cenuşii, stufoase, se împreunară în timp ce vorbea printre 
rotocoalele de fum: 

— Citeşte gândurile, nu există nici o îndoială în această 
privinţă. Dar de ce? Îşi îndreptă privirea spre 
matematicianul Peter Bogert şi mai întrebă o dată: De ce? 

Bogert îşi netezi părul negru cu amândouă mâinile. 

— Este al 34-lea robot de tip RB pe care l-am fabricat, 
Lanning. Ceilalţi au ieşit conform cu prototipul. 

Ai treilea bărbat care se afla în jurul mesei se încruntă. 
Milton Ashe era cel mai tânăr funcţionar superior de la 
„Roboții americani”, şi era foarte mândru de ascensiunea 
sa. 

— Ascultă, Bogert, să ştii că nu a intervenit nici o eroare în 
procesul de fabricaţie. Garantez eu. 

Buzele groase ale lui Bogert schiţară un surâs plin de 
superioritate: 

— Garantezi? Dacă eşti în stare să garantezi pentru 
întregul proces de fabricaţie, să ştii că te propun pentru 


avansare. După cum arată cifrele exacte, fabricarea unui 
singur creier pozitronic necesită şaptezeci şi cinci de mii 
două sute treizeci şi patru de operaţii, fiecare operaţie 
depinzând la rândul ei de un număr mai mare sau mai mic 
(care variază între cinci şi o sută cinci) de factori. Dacă unul 
singur din aceşti factori este defectuos, funcţionarea 
creierului pozitronic va fi defectuoasă. Am citat cifre din 
registrul nostru, Ashe. 

Milton Ashe se înroşi, dar se auzi o a patra voce care îl 
împiedică să răspundă. 

— Dacă începem să dăm vina unii pe alţii, eu părăsesc 
adunarea. Susan Calvin îşi împreună mâinile în poală, iar 
liniile din jurul buzelor ei subţiri şi palide se adânciră. Avem 
pe cap un robot care citeşte gândurile, şi ceea ce mi se pare 
a fi de maximă importanţă este să stabilim de ce citeşte 
gândurile. Nu vom descoperi nimic repetând „e vina ta, e 
vina mea!” 

Ochii ei reci, de culoare cenuşie, se opriră asupra lui Ashe 
care aprobă printr-un rânjet. Rânji şi Lanning. Ca 
totdeauna în asemenea împrejurări, datorită pletelor albe şi 
ochilor mici, vioi, semăna aidoma cu un patriarh din biblie: 

— Ai dreptate, dr. Calvin. Apoi vocea lui deveni mai 
ascuţită: În cazul de faţă, totul se prezintă sub formă de 
pilule comprimate. Am produs un creier pozitronic obişnuit, 
după aparenţe, dar care are extraordinara proprietate de a 
intercepta undele gândirii noastre, fapt care ar constitui 
cea mai importantă cucerire a roboticii, dacă am putea 
explica fenomenul şi am şti cum se produce. Ori noi nu ştim, 
şi de aceea trebuie să descoperim. Am fost clar? 

— Aş avea o sugestie? Spuse Bogert. 

— Dă-i drumul! 

— Cred că ar fi bine ca până când descurcăm iţele? Şi eu 
ca matematician prevăd c-o să avem mult de furcă? Să 
păstrăm secretă existenţa robotului RB-34. Chiar faţă de 
ceilalţi membrii ai conducerii. Ca şefi de secţie, n-ar trebui 


să ni se pară problema greu de rezolvat, şi cu cât vor şti 
mai puţini, cu atât... 

— Bogert are dreptate? Spuse dr. Calvin. De când Codul 
Interplanetar a fost modificat şi am căpătat permisiunea de 
a experimenta roboții în interiorul fabricii, înainte de a-i 
trimite în Cosmos, propaganda antirobotică a crescut. Dacă 
se aude, înainte ca noi să putem explica fenomenul, că am 
scos un robot care citeşte minţile oamenilor, dăm apă la 
moară duşmanilor noştri. 

Lanning trase din ţigara de foi şi dădu grav din cap. Apoi 
se adresă lui Ashe: 

— Spuneai că erai singur când ai descoperit capacitatea 
lui de a citi gândurile? 

— Aşa am spus, şi mărturisesc că am tras o spaimă soră cu 
moartea. RB-34 tocmai părăsise masa de asamblare şi 
fusese trimis jos la mine. Obermann plecase nu ştiu unde, şi 
l-am condus eu la camera de probă, sau mai bine-zis voiam 
să-l conduc acolo. Ashe se opri, iar pe buzele lui apăru un 
zâmbet abia perceptibil. Spuneţi, vă rog, aţi stat vreodată 
de vorbă cu cineva fără să ştiţi că vă poate citi gândurile? 
Cum însă nimeni nu găsi de cuviinţă să-i răspundă, Ashe 
continuă: La început nici nu mi-am dat seama. Vorbea cu 
mine cât se poate de logic şi de firesc, şi de-abia la 
jumătatea drumului mi-am dat seama că eu nu scosesem 
nici o vorbă. Bineînţeles, îmi trecuseră multe lucruri prin 
cap, dar nu spusesem nimic. Am încuiat repede uşa şi am 
fugit după Lanning. Mi se încreţeşte pielea când îl simt pe 
lângă mine, băgându-se nestingherit în gândurile mele. 

— Cred şi eu? Spuse Susan Calvin, căzută pe gânduri. 
Ochii ei, cu privirea intensă, rămaseră pironiţi pe Ashe. 
Suntem atât de obişnuiţi să considerăm gândurile noastre 
ca aparţinându-ne integral... 

Lanning interveni impacientat: 

— Deci nu ştim decât noi patru. Perfect! Trebuie să lucrăm 
sistematic. Ashe, dumneata vei controla cum a decurs 
procesul de fabricaţie de la A la Z. Vei elimina operaţiile în 


care nu există nici cea mai mică probabilitate să se fi 
strecurat vreo eroare şi vei face o listă cu cele în care 
această probabilitate există, menţionând natura posibilei 
erori şi consecinţele ei. 

— La ordine! Mârâi Ashe. 

— Şi bineînţeles că vei pune la treabă toţi oamenii de care 
dispui, până la unul dacă e nevoie; n-are importanţă dacă 
rămânem în urmă cu planul. Dar să fim înţeleşi, nu le spui 
despre ce este vorba. 

— Hm, hm, bine. Mare pacoste pe capul nostru! Rânji 
tânărul tehnician, schimonosindu-şi faţa. 

Lanning se roti cu scaunul, întorcându-se cu faţa la Calvin. 
— Dumneata vei merge cu cercetările în direcţie opusă. 
Eşti specialistul în psihorobotică al fabricii, aşa că vei porni 

de la examinarea robotului. Încearcă să descoperi cum 
funcţionează. Vezi ce mecanisme şi circuite sunt legate de 
capacitatea lui telepatică, stabileşte dacă poţi numărul lor, 
modificările precise pe care le determină şi în ce măsură îi 
influenţează calităţile specifice. Ai înţeles? Lanning 
continuă fără să aştepte răspunsul doctorului Calvin. lar eu 
voi coordona munca de cercetare şi voi interpreta 
matematic rezultatele. 

Mai trase o dată puternic din ţigara de foi, rostind restul 
cuvintelor înconjurat de un nor de fum. 

— Bogert va lucra desigur cu mine. 

Bogert îşi lustruia unghiile uneia din mâinile sale grăsuţe. 
Spuse blajin: 

— Sigur că da. Mai ştiu şi eu câte ceva în domeniul ăsta. 

— Bun! Eu unul mă apuc de lucru! Ashe îşi împinse 
scaunul şi se ridică. Obrazul lui plăcut şi tânăr era crispat 
într-un rânjet: Am treaba cea mai grea dintre voi toţi, aşa 
că nu am timp de pierdut. Le făcu cu mâna: La revedere! 

Susan Calvin îi răspunse printr-un semn imperceptibil cu 
capul, dar ochii ei îl urmăriră până ce dispăru; nici nu 
răspunse când Lanning o întrebă: 


— Vrei să pleci şi dumneata, dr. Calvin, ca să începi 
examinarea robotului RB-34? 

* 

Ochii fotoelectrici ai lui RB-34 se ridicară de pe carte la 
zgomotul abia auzit al uşii; când intră, Susan Calvin îl găsi 
în picioare. 

Se opri o clipă să îndrepte placa uriaşă de pe uşă, pe care 
scria: „Intrarea interzisă”, apoi se apropie de robot. 

— 'Ţi-am adus câteva cărţi despre motoarele hiperatomice, 
Herbie, nu-s prea multe. Vrei să te uiţi prin ele? 

RB-34, cunoscut sub numele de Herbie, îi luă din braţe 
cele trei albume grele şi deschise unul din ele, citind pe 
prima pagină: 

— Hm! Teoria hiperatomică. Mormăi ceva ca pentru sine, 
întorcând paginile, apoi spuse absent: Ia loc, dr. Calvin! Le 
parcurg în câteva minute. 

Psihologul se aşeză şi-l privi pe Herbie care-şi trăsese un 
scaun de cealaltă parte a mesei, citind conştiincios cele trei 
volume. 

După jumătate de oră, îl închise pe cel din urmă. 

— Îmi dau seama de ce mi le-aţi adus. 

Dr. Calvin simţi cum îi tremură colţul gurii. 

— Bănuiam că vei înţelege. E greu de lucrat cu tine, 
Herbie. Eşti totdeauna cu un pas înaintea mea. 

— Cu cărţile astea s-a petrecut ca şi cu celelalte. Nu mă 
interesează. Nu găseşti nimic în manualele astea. Întreaga 
voastră ştiinţă nu-i altceva decât o compilaţie de cifre şi 
date, convenţional legate între ele prin nişte teorii 
superficiale, toate atât de puerile, încât nici nu merită să-ţi 
baţi capul cu ele. Ceea ce mă interesează însă sunt 
romanele voastre. Studiul asupra relaţiilor dintre cauzele şi 
fenomenele emotive omeneşti pe care le generează? 
Gesticula cu mâna lui masivă, în vreme ce căuta cuvintele 
potrivite. 

Dr. Calvin spuse în şoaptă: 

— Cred că te înţeleg. 


Robotul continuă. 

— Eu citesc în minţile oamenilor şi nici nu vă închipuiţi cât 
sunt de complicate. Nici nu pot înţelege totul, mă 
depăşeşte, pentru că mintea mea se aseamănă atât de puţin 
cu a lor. Dar mă străduiesc, şi romanele mă ajută. 

— Tare mi-e frică însă că după ce citeşti romanele de azi, 
pline de zguduitoare complicaţii sentimentale, minţile 
noastre realiste îţi vor părea teribil de anoste şi 
neinteresante? În glasul ei se desluşea o nuanţă de tristeţe. 

— Dar nu-i adevărat! 

Bruscheţea şi energia cu care răspunse robotul o făcu pe 
Susan Calvin să sară în picioare. Roşi şi îşi spuse: Probabil 
că ştie! 

Herbie, potolit dintr-o dată, şopti cu un glas din care 
dispăruse aproape orice rezonanţă metalică: 

— Bineînţeles că ştiu, dr. Calvin. Tot timpul te gândeşti la 
el, aşa că e firesc să ştiu. 

Faţa ei era severă: 


— Ai spus cuiva? 

— Cum era să spun, nu m-a întrebat nimeni? Răspunse 
Herbie sincer surprins. 

Incapabilă să se stăpânească, dr. Calvin izbucni: 

— Îmi închipui că mă judeci, ţi se pare c-am înnebunit, nu-i 
aşa? 

— De fel. Găsesc că este un sentiment firesc. 

— Tocmai de aceea pare atât de nebunesc. 

Glasul ei era complet schimbat, într-atât era de îndurerat. 
În sfârşit, sub aparențele rigide ale savantului apăruse 
femeia. 

— Nu sunt câtuşi de puţin... Cum să spun?... 
Seducătoare... 

— Din punct de vedere fizic, nu pot face nici o apreciere. 
Dar ştiu că există şi seducţii de altă natură. 

— Şi nici tânără? Răspunse dr. Calvin, care nici nu auzise 
cuvintele robotului. 

— N-ai împlinit încă patruzeci de ani. 

Herbie insista plin de solicitudine. 

— Treizeci şi opt, dacă numeri anii; dar, dacă iei în 
consideraţie uscăciunea vieţii şi trăirile mele, am vreo 60. 
Ştiu asta. Nu degeaba am studiat psihologia. Oftă adânc şi 
amar. lar el n-are decât treizeci şi cinci de ani şi pare chiar 
mai tânăr. Crezi că mă vede vreodată altfel decât... Decât, 
ei da, decât aşa cum sunt? 

— Greşeşti! Herbie bătu cu pumnul său de metal în masa 
de material plastic, care scoase un sunet strident. Ascultă 
ce-ţi spun eu! 

Dar Susan Calvin se întoarse spre dânsul, durerea din 
ochii ei se transformă în văpăi: 

— Şi de ce te-aş asculta? Ce poţi ştii tu, tu care nu eşti 
decât o maşină? Ce sunt eu pentru tine? Un specimen 
interesant de observat, un caz care prezintă toate 
fenomenele patologice caracteristice complexului de 
frustrare. Aproape la fel de instructiv pentru tine ca o carte. 
Se înecă în suspine apoi tăcu. 


x 


Robotul era copleşit de izbucnire. Îşi clătină capul, 
încercând să pledeze; 

— De ce nu vrei să mă asculţi? Te rog. Dacă mi-ai îngădui 
aş putea să te ajut. 

— Cum? Buzele ei se răsfrânseră. Dându-mi un sfat. 

— Nu, nu cu sfaturi. Uiţi că eu ştiu ce gândesc şi alţi 
oameni, Milton Ashe, de pildă. 

Urmă o lungă tăcere; Susan Calvin îşi plecă ochii în 
pământ, apoi spuse cu respiraţia tăiată: 

— Nu vreau să ştiu ce gândeşte. Taci. 

— Sunt totuşi încredinţat că vrei să ştii ce gândeşte el. 

Rămase cu capul plecat, cu respiraţia din ce în ce mai 
precipitată. 

— Vorbeşti prostii? Şopti ea. 

— De ce? Încerc să te ajut. Ştii ce gândeşte Milton Ashe 
despre dumneata? 

Herbie se opri. Psihologul ridică capul: 

— Ce? 

Robotul răspunse încetişor: 

— 'Te iubeşte. 

Tăcerea dură un minut întreg. Dr. Calvin rămase cu ochii 
în gol. Apoi se răsti iar: 

— Nu-i adevărat. N-ai dreptate. De ce să mă iubească? 

— Totuşi te iubeşte. Un sentiment ca acesta nu poate fi 
ascuns; în orice caz nu poate fi ascuns faţă de mine. 

— Bine, dar sunt atât de... Atât de... Maivru ea să 
bolborosească. 

— Dar el e un om care vede dincolo de pielea obrazului, un 
om în stare să aprecieze capacitatea intelectuală a 
celorlalţi. Milton Ashe nu e bărbatul care să se însoare cu 
un cap bine coafat şi cu nişte ochi frumoşi. 

Susan Calvin clipi de câteva ori şi aşteptă puţin, înainte să 
răspundă. Dar chiar după acest răgaz vocea-i tremura: 

— Totuşi, nu mi-a arătat în nici un fel că... 

— I-ai dat vreodată ocazia? 


— Cum aş fi putut! Nici nu mi-a trecut prin cap ca el... 

— Tocmai. 

Psihologul căzu din nou pe gânduri, apoi deodată ridică 
capul: 

— Acum şase luni a venit aici la fabrică o fată, să-i facă o 
vizită. Era frumuşică, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie: 
blondă şi subţire. Şi, bineînţeles, de-abia ştia să socotească 
cât fac doi şi cu doi. Toată ziua a umblat cu pieptul umflat şi 
a încercat să-i explice cum se construieşte un robot? Vocea 
ei se aprinse iar. Îţi închipui că n-a înţeles nimic. Cine era 
fata? 

Herbie răspunse fără ezitare: 

— Ştiu despre cine vorbeşti. E vara lui primară şi nu există 
nici un fel de legătură romantică între ei. 

Susan Calvin se ridică sprintenă ca o fetiţă. 

— Ce ciudat! Ştii că exact aceeaşi presupunere am făcut-o 
şi eu, numai că nu credeam în ea. Atunci, ceea ce spui tu 
pare să fie adevărat. 

Fugi la Herbie şi-i luă mâna lui mare şi rece într-ale sale: 

— Îţi mulţumesc, Herbie. Să nu spui însă nimănui nimic. 
Acesta să fie secretul nostru. Îţi mulţumesc încă o dată. 
După ce strânse din nou degetele metalice ale lui Herbie, 
plecă. 

Herbie îşi reluă lectura romanului abandonat; în mintea lui 
însă nimeni pe lume nu putea citi. 

* 

Milton Ashe se întinse cu voluptate, încât i se auziră 
trosnind toate încheieturile şi gemu pe mai multe tonuri. 
Apoi îl privi pe Peter Bogert, doctor în filosofie, căruia îi 
adresă următoarele cuvinte: 

— Spune-mi, am muncit o săptămână, zi şi noapte, fără să 
închid ochii. Cât crezi c-o să ne ţineţi aici? Parcă vorbeai de 
o bombardare cu pozitroni în camera de vid D, ziceai că 
asta ar fi soluţia. 

Bogert căscă delicat şi-şi concentra privirea asupra mâinii 
sale albe. 


— Chiar este. Sunt pe calea cea bună. 

— Ştiu eu ce înseamnă asta, când vorbeşte un 
matematician. Aş vrea însă să aflu cât de aproape de sfârşit 
eşti?! 

— Depinde. 

— De cine? 

Ashe se aşeză într-un scaun şi-şi întinse picioarele înainte. 

— De Lanning. Bătrânul nu-i de acord cu mine. Oftă. E 
cam depăşit, asta-i nenorocirea cu el. Îi tot dă înainte cu 
mama mecanică, ori problema noastră cere nişte metode 
matematice mai avansate. Tare-i încăpățânat! 

Ashe mormăi somnoros: 

— De ce nu-l întrebaţi pe Herbie şi terminaţi o dată cu 
toată povestea. 

— Să întrebăm robotul? 

Sprâncenele lui Bogert se ridicară mirate. 

— De ce nu? Nu v-a povestit bătrâna? 

— Vorbeşti de Calvin? 

— Da. Chiar Susie susţine că robotul este un geniu în 
matematică. Ştie totul despre toate, plus ceva pe deasupra. 
Face mental calcule integrale şi se hrăneşte la desert cu 
analize tensoriale. 

Matematicianul îl privi neîncrezător: 

— Vorbeşti serios? 

— Pe cuvânt de cinste! Nenorocirea e că prostului nu-i 
place matematica. Preferă să citească romane de dragoste 
ieftine. Zău! Să vezi cu ce-l îndoapă Susie: „Pasiune 
purpurie” şi „Amor în Cosmos”. 

— Nouă, dr. Calvin nu ne-a suflat nici o vorbă. 

— N-a terminat încă examinarea lui. Ştii cum e ea. Îi place 
mai întâi să-şi isprăvească treaba şi de-abia după aceea 
dezvăluie marele mister. 

— Totuşi ţie ţi-a spus. 

— Stăm mult de vorbă. Ne-am văzut des în ultima vreme. 

Deschise ochii mari şi se încruntă. 


— Ascultă, Bogie, n-ai observat nici o schimbare ciudată la 
cucoana asta? 

Bogert rânji dispreţuitor. 

— Se dă cu ruj, dacă la asta te referi. 

— Asta văd şi eu. Ruj, pudră şi albastru de ochi. Parcă-i o 
arătare. Dar mai e ceva, nu ştiu, nu-mi dau seama ce 
anume. Felul în care vorbeşte? Parcă s-ar bucura de ceva. 
Un moment rămase pe gânduri, apoi dădu din umeri. 

Celălalt îşi îngădui să fie spiritual, ceea ce pentru un 
matematician trecut de cincizeci de ani nu-i un lucru 
obişnuit: 

— O fi îndrăgostită. 

Ashe închise ochii: 

— Vorbeşti prostii, Bogie. Mai bine du-te şi vorbeşte cu 
Herbie; eu vreau să rămân aici să trag un pui de somn. 

— Bine. Deşi n-aş putea spune că-mi face deosebită 
plăcere să pun un robot să facă treaba mea; de altfel, nici 
nu-mi fac iluzii că va fi în stare! 

Răspunsul ce-l primi fu un sforăit sonor. 

* 

Herbie ascultă cu atenţie în vreme ce Peter Bogert, cu 
mâinile în buzunar, vorbi cu prefăcută indiferenţă: 

— Deci, aşa stau lucrurile. Mi s-a spus că te pricepi în 
chestii de astea şi vreau să te consult aşa, mai mult din 
curiozitate. Calea pe care vreau eu să merg presupune 
câteva măsuri îndrăzneţe, chiar nesigure? Sunt de acord? 
Pe care dr. Lanning refuză să le accepte; de aceea, planul 
meu e încă destul de incomplet. 

Robotul nu răspunse. Bogert insistă: 

— Ei, ce părere ai? 

— Nu văd nici o greşeală? Răspunse Herbie, studiind 
cifrele mâzgălite de pe hârtie. 

— Nu cred să poţi duce problema mai departe, nu-i aşa? 

— Nu îndrăznesc să încerc. Eşti un matematician mai bun 
decât mine şi n-aş vrea să mă compromit. 

Bogert zâmbi mulţumit de sine: 


— Cam aşa credeam şi eu. Să lăsăm asta. 

Strânse laolaltă foile, le îngrămădi pe raftul gol, care se 
afla dedesubt şi voi să plece, dar se răzgândi. 

— Apropo... Robotul aşteptă. Bogert era încurcat. Aş vrea 
să ştiu... E ceva care... Poate ai putea tu?... Şi tăcu. 

Herbie vorbi calm: 

— Gândurile dumitale sunt cam confuze, dar n-am nici o 
îndoială că sunt în legătură cu doctorul Lanning. N-are rost 
să eziţi, deoarece cum se limpezesc, voi şti ce vrei să mă 
întrebi. 

Matematicianul făcu unul din gesturile sale obişnuite, 
trecându-şi mâna prin părul rar. 

— Lanning se apropie de şaptezeci de ani? Rosti el, ca şi 
cum asta ar fi explicat restul. 

— Ştiu. 

— Şi conduce fabrica de aproape treizeci de ani. 

Herbie dădu aprobativ din cap. 

— Păi, poate că tu ştii dacă? Şi vocea lui Bogert deveni 
rugătoare? Dacă... Nu se gândeşte să iasă la pensie. Din 
cauza sănătăţii sau din alte motive... 

— Întocmai? Spuse Herbie, fără să mai adauge nimic. 

— Ei, ştii? 

— Bineînţeles. 

— Atunci, hm, hm, n-ai putea să-mi spui şi mie? 

— De vreme ce mă întrebi, îţi voi spune. Robotul răspunse 
în chip cât se poate de firesc: A ieşit deja la pensie. 

— Ce?! Exclamaţia semăna cu sunetul nearticulat produs 
de o explozie. Capul mare al savantului se întinse înainte: 
Mai spune o dată! 

— A ieşit deja la pensie? Repetă robotul calm? Dar încă nu 
a fost scos din muncă. Aşteaptă şi el până când se rezolvă, 
hm, hm, problema mea. Odată soluţia găsită, e gata să 
predea postul de director succesorului său. 

Bogert întrebă ţinându-şi respiraţia: 

— Succesorul? Cine va fi succesorul? 


Se apropiase de Herbie şi ca fascinat îşi ţinti ochii în ochii 
fotoelectrici roşii întunecaţi, de nepătruns, ai robotului. 

Se auziră răspicat următoarele cuvinte: 

— Dumneata eşti viitorul director. 

Pe faţa lui Bogert înflori un zâmbet satisfăcut: 

— Îmi pare bine că ştiu. Speram şi aşteptam să fie aşa. Îţi 
mulţumesc, Herbie. 

* 

În ziua aceea, Peter Bogert rămase la masa de lucru până 
la cinci dimineaţa şi se întoarse la nouă. Raftul instalat 
deasupra biroului lui se golise pe rând de toate cărţile şi 
manualele, pe măsură ce acestea erau consultate. Paginile 
din faţă, pline de calcule, creşteau infim, în vreme ce 
hârtiile mâzgălite şi mototolite, aruncate în jurul lui, 
ajunseseră la proporţiile unui deal. 

La orele douăsprezece fix, îşi aruncă privirea pe ultima 
pagină, îşi frecă ochii injectaţi, căscă şi se scutură: 

— Merge din ce în ce mai prost. Fir'ar al dracului! 

La zgomotul uşii ce se deschise, se întoarse şi-l salută cu 
capul pe Lanning care intră pocnindu-şi încheieturile 
mâinilor. 

Directorul observă dezordinea din odaie şi-şi încruntă 
sprâncenele. 

— Ai descoperit o cale nouă? Întrebă el. 

— Nu? Îi răspunse Bogert, sfidător. Ce, nu era bună cea 
veche? 

Lanning nu se osteni să răspundă şi nici să facă mai mult 
decât să-şi arunce o privire indiferentă asupra paginii de 
deasupra teancului ce se afla pe biroul lui Bogert. Apoi 
spuse, uitându-se la flacăra chibritului cu care voia să-şi 
aprindă ţigara de foi. 

— Ţi-a vorbit Calvin despre robot? E un geniu matematic. 
Într-adevăr nemaipomenit. 

Celălalt respiră zgomotos. 

— Am auzit şi eu. Dar Calvin şi-ar vedea mai bine de 
robopsihologia ei. L-am examinat să văd câtă matematică 


ştie şi de-abia reuşeşte să se descurce în calculele 
elementare. 

— Calvin nu e de aceeaşi părere. 

— E nebună. 

— Nici eu nu sunt de aceeaşi părere? Ochii directorului se 
îngustară în chip primejdios. 

— Dumneata! Vocea lui Bogert se aspri. Ce ştii dumneata? 

— L-am pus şi eu pe Herbie la încercare, am stat cu el 
toată dimineaţa şi ştie subtilităţi de care dumneata nici 
măcar n-ai auzit. 

— Chiar aşa să fie? 

— Pari sceptic! Lanning scoase o foaie de hârtie din 
buzunarul hainei şi o despături. Nu-i scrisul meu, nu-i aşa? 

Bogert studie notaţiile mari ce-o acopereau: 

— E opera lui Herbie? 

— Exact. Şi poate că îţi dai seama că a rezolvat integrarea 
timpului în ecuaţia 22, la care lucrai dumneata. I-a ieşit? 
Lanning bătu cu unghia sa îngălbenită pe ultimele cifre? 
Exact acelaşi rezultat ca şi mie, numai că i-a trebuit pe un 
sfert mai puţin timp. N-ai avut dreptate să elimini efectul 
Linger din bombardamentul pozitronic. 

— Dar nu l-am eliminat; pentru numele lui Dumnezeu, 
Lanning, de ce nu vrei să înţelegi că ar anula... 

— Da, mi-ai explicat. Ai folosit ecuaţia Mitchell, nu-i aşa? Ei 
bine, nu era cazul. 

— De ce nu? 

— Pentru că, în primul rând, ai făcut exces de imaginaţie. 

— Ce legătură are cu asta? 

— Ecuația Mitchell nu e valabilă când... 

— Ai înnebunit? Dacă reciteşti studiul original al lui 
Mitchell despre „Trecerile”... 

— N-am nevoie să-l recitesc. Ţi-am spus de la început că 
nu-mi place raţionamentul şi Herbie e de acord cu mine. 

— Perfect? Ţipă Bogert? Atunci dă-i invenţiei ăleia de 
ceasornicar să rezolve problema în locul dumitale! Ce să ne 
mai batem capul de prisos? 


— Tocmai aici am vrut să ajung. Herbie nu poate rezolva 
problema. Şi dacă el nu poate, nu putem nici noi? Singuri. 
Voi supune problema Comitetului Naţional. Pe noi ne 
depăşeşte. 

Scaunul lui Bogert zbură înapoi când acesta se sculă în 
picioare, urlând, cu faţa congestionată: 

— N-ai să faci aşa ceva. 

Lanning se congestionă la rândul său: 

— Nu cumva vrei să mă înveţi ce să fac? 

— Ba chiar aşa? Răspunsul era înveninat. Am lucrat la 
problema asta şi nu te las să mi-o iei, ai înţeles? Şi să nu-ţi 
închipui că nu ştiu ce-i în capul tău, fosilă descompusă ce 
eşti! Ai fi în stare să-ţi tai mai degrabă singur nasul decât 
să-mi acorzi creditul că mă pricep în telepatie robotică. 

— Eşti un imbecil fără seamăn, Bogert, şi bagă de seamă 
că acu' te suspend pentru insubordonare. Buza inferioară a 
lui Lanning tremura de enervare. 

— E ultimul lucru pe care-l vei face, Lanning. Cu un robot 
care citeşte gândurile, prin apropiere, nu mai poţi avea 
secrete, aşa încât află că ştiu de pensionarea ta. 

Scrumul ţigării de foi din mâna lui Lanning tremură, apoi 
căzu, urmat la scurt interval de ţigară: 

— Cum?... Ce...? 

Bogert chicoti răutăcios. 

— Iar noul director sunt eu, să fim înţeleşi. Ştiu, să nu-ţi 
închipui că nu ştiu. Şi să fiu al dracului, Lanning, dacă chiar 
din clipa asta n-am să fiu eu cel care comandă aici, altfel fac 
un scandal de mă ţii minte câte zile mai trăieşti! 

Lanning îşi regăsi în sfârşit vocea şi trase un răcnet cât îl 
ţinu gura. 

— 'Te dau afară, ai auzit? Eşti suspendat din post. Eşti un 
om sfârşit, ai înţeles? 

Zâmbetul de pe faţa celuilalt înflori de-a binelea. 

— La ce bun, amenințările astea? Tot nu mă duci pe mine. 
Atu-ul e în mâna mea. Ştiu că ai ieşit la pensie. Mi-a spus 
Herbie şi el a aflat direct de la tine. 


Lanning încercă să vorbească liniştit. Părea un om bătrân, 
foarte bătrân; avea ochii adânciţi într-o faţă din care 
culoarea roşie dispăruse, lăsând în urmă-i galbenul păstos 
al bătrâneţii: 

— Vreau să stau de vorbă cu Herbie. Nu se poate să-ţi fi 
spus aşa ceva. Joci tare, Bogert, dar am să-ţi dau cărţile pe 
faţă, să văd cacialmaua. Vino cu mine. 

Bogert dădu din umeri. 

— Să mergem la Herbie? Bine, foarte bine! 

* 

Tot la orele douăsprezece fix, Milton Ashe îşi ridică 
privirea de pe schiţa stângace pe care o desenase şi spuse: 

— Poţi să-ţi faci o idee? Nu prea sunt tare la desen, dar 
cam aşa arată. E o nebunie de casă şi pot s-o iau pe nimica 
toată. 

Susan Calvin îl privi topită de emoție. 

— E într-adevăr frumoasă? Suspină. Totdeauna m-am 
gândit că mi-ar place... Dar nu izbuti să termine. 

— Bineînţeles, continuă Ashe voios, strângându-şi 
creionul? Va trebui să aştept până la vacanţă. Mai sunt doar 
două săptămâni, deşi cu povestea asta a lui Herbie, totul e 
în aer. Apoi cu ochii la unghiile degetelor: Şi ştii, mai e ceva, 
dar e secret. 

— Atunci nu-mi spune. 

— Ah, ba tare ţi-aş spune, simt nevoia să spun cuiva şi cred 
că din toţi cei de aici eşti persoana cea mai nimerită să-mi 
descarc sufletul. 

Susan Calvin simţi cum inima-i zvâcneşte puternic, dar n- 
avu curajul să rostească nici un cuvânt. 

— De fapt? Ashe îşi trase scaunul mai aproape şi îi şopti 
confidenţial? Casa nu e numai pentru mine. Mă însor. 

Apoi sări în picioare: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic? Senzaţia cumplită de ameţeală trecuse, dar îi 
venea greu să vorbească. Te însori? Vrei să spui că... 


— Da, sigur. Era şi vremea, nu crezi? Îţi aduci aminte de 
fata aceea care a fost pe-aici vara trecută? Ea e. Dar ţi-e 
rău. N-ai... 

— Mă doare capul. Susan Calvin îl îndepărtă cu un gest 
slab. M-a... M-a cam durut în ultima vreme. Trebuie... 
Desigur... Felicitările mele. Mă bucur... Rujul aplicat 
stângaci făcea pe faţa ei albă, ca de cretă, două pete 
hidoase. Simţea cum totul în jur începe din nou să se 
învârtească. lartă-mă, te rog... 

Bolborosi cuvintele îndreptându-se orbită de durere, cu 
paşi împiedicaţi spre uşă. Totul se petrecuse fulgerător de 
repede, ca într-un vis şi tot ca într-un vis catastrofa părea 
neverosimilă. 

Cum se poate una ca asta? Herbie spusese... 

Herbie ştia! Doar citea gândurile oamenilor! 

Se trezi cu respiraţia tăiată, sprijinită de cadrul uşii, 
privind faţa de metal a lui Herbie. Urcase cele două etaje, 
dar nu-şi aducea aminte. Parcursese distanţa într-o clipită, 
ca în vis. 

Ca într-un vis! 

Şi totuşi, ochii lui Herbie priveau ţintă în ochii ei, fără să 
clipească, iar roşul lor întunecat părea că ia forma de 
coşmar a unor globuri strălucitoare, ceţoase. 

În timp ce Herbie vorbea, simţi apropiindu-se de buze 
sticla rece a unui pahar. Înghiţi şi se cutremură, începând 
să fie vag conştientă de ceea ce se petrece în jurul ei. 

Herbie vorbea într-una, cu nelinişte în glas, îndurerat şi 
speriat, încercând să fie cât mai convingător. 

Încetul cu încetul, vorbele îşi recăpătară înţelesul: 

— E un vis? Spunea el, în care nu trebuie să crezi. În 
curând te vei trezi la realitate, şi vei râde de tine. Te 
iubeşte, îţi spun eu că te iubeşte, te iubeşte. Dar nu aici, nu 
acum. Totul e o iluzie. 

Susan Calvin dădu din cap şoptind: 

— Da, sigur că da! Se agăţase de braţul lui Herbie, 
repetând într-una: Nu-i adevărat? Nu-i aşa că nu-i 


adevărat? 

Nu mai ţinu minte cum îşi veni în fire; ise păru ca o 
trecere dintr-o lume nebuloasă şi ireală, în plin soare. Îl 
dădu la o parte, împinse cu putere braţul de fier de lângă 
ea şi căscă ochii mari: 

— Ce încerci să faci? Vocea ei deveni un geamăt strident. 
Ce vrei să faci? Herbie se dădu înapoi. 

— Vreau să te ajut. 

Psihologul îl privi în ochi: 

— Să mă ajuţi? Spunându-mi că realitatea e vis? Ducându- 
mă până la schizofrenie? Fu prada unei încordări isterice. 
Nu e vis! Ce n-aş da să fie! Apoi, odată respirând adânc: 
Stai! Da, da, înţeleg! Sfinte Doamne! E evident. 

În vocea robotului apăru un accent de groază: 

— N-aveam încotro! 

— Şi eu care te-am crezut! Nu mi-aş fi închipuit... 

* 

Vocile ce se auziră dincolo de uşă o făcură să tacă. Se 
întoarse cu spatele, strângându-şi pumnii, şi, până când să 
intre Lanning şi Bogert, se retrase lângă cea mai 
îndepărtată dintre ferestre. Niciunul din cei doi nu băgară 
de seamă prezenţa ei. 

Amândoi se apropiară de Herbie în acelaşi timp; Lanning, 
impacientat şi supărat, Bogert rece şi sarcastic. Directorul 
vorbi primul: 

— Ascultă, Herbie, vreau să-ţi vorbesc. 

Robotul îşi întoarse iute privirea ageră asupra 
directorului: 

— Da, dr. Lanning. 

— Ai vorbit cu dr. Bogert despre mine? 

— Nu, domnule... 

Rosti cuvintele încet, iar surâsul de pe faţa lui Bogert 
dispăru. 

— Cum? Cum? 

Bogert se băgă înaintea superiorului său, bătând nervos 
podeaua sub picioare. Repetă ce mi-ai spus ieri! 


— Am spus că... 

Herbie tăcu. În străfundul său, se putea auzi cum 
diafragma metalică vibra uşor, dezacordată. 

— N-ai spus că a ieşit la pensie? Urlă Bogert. Răspunde- 
mi! 

Bogert ridică braţele ca un nebun, dar Lanning îl dădu în 
lături: 

— Îl ameninţi ca să mintă? 

— L-ai auzit, Lanning. Începuse să spună „Da”, dar l-ai 
oprit. Dă-te la o parte din calea mea! Vreau să scot odată 
adevărul de la el, înţelege! 

— Îl întreb eu? Lanning se întoarse spre robot: Linişteşte- 
te, Herbie. Răspunde, am ieşit eu la pensie? 

Herbie rămase cu ochii pironiţi, iar Lanning mai întrebă o 
dată neliniştit: 

— Am fost scos la pensie? 

Capul robotului se mişcă abia perceptibil în semn de 
negaţie. Aşteptară îndelung, fără să primească alt răspuns. 

Cei doi se priviră reciproc; animozitatea din ochii lor 
căpătase o consistenţă aproape tangibilă. 

— Ce dracu? Se răsti Bogert? A amuţit robotul? Măi 
monstrule, nu mai poţi vorbi? 

— Eu pot vorbi? Răspunse acesta de îndată. 

— Atunci răspunde la întrebare. Nu mi-ai spus tu mie că 
dr. Lanning a ieşit la pensie? A ieşit sau nu la pensie? 

Urmă din nou o tăcere stingherită, întreruptă brusc de 
hohotul strident şi pe jumătate isteric al lui Susan Calvin, 
aflată în celălalt capăt al încăperii. 

Cei doi matematicieni tresăriră, iar ochii lui Bogert se 
îngustară între pleoape: 

— Erai aici? Ce-i de râs? 

— Nu-i nimic de râs. Nu avea vocea ei obişnuită. Deci n-am 
fost singura păcălită. E caraghios ca trei din cei mai mari 
experţi în robotică să cadă într-o cursă atât de simplă, nu 
găsiţi? Vocea i se stinse şi duse mâna palidă la frunte. Dar 
nu-i de râs! 


Cei doi se priviră din nou, de astă dată cu sprâncenele 
ridicate a mirare. 

— Despre ce cursă vorbeşti? Întrebă Lanning înţepat. 1 s-a 
întâmplat ceva lui Herbie? 

— Nu? Se apropie de ei încet. Lui nu i s-a întâmplat nimic, 
ci nouă. 

Se răsuci brusc şi strigă robotului: 

— Pleacă! Du-te în capătul celălalt al odăii şi piei din ochii 
mei! 

Herbie se chirci sub furia privirilor şi se îndepărtă 
împleticindu-se zgomotos în picioare. 

Vocea lui Lanning era ostilă: 

— Ce înseamnă ieşirea asta, doctor Calvin? 

Ea se întoarse cu faţa spre ei şi le spuse sarcastic: 

— Desigur, cunoaşteţi prima lege fundamentală a 
roboticii? 

Cei doi dădură afirmativ din cap. 

— Bineînţeles? Răspunse Bogert iritat. Prima lege spune 
că robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau 
să îngăduie prin neintervenţie să i se întâmple vreun 
neajuns unei fiinţe umane. 

— Frumos formulat! Rânji zeflemitor Calvin. Dar ce fel de 
neajuns? 

— De orice natură. 

— Întocmai! De orice natură. Deci inclusiv de natură 
psihică. Cum ar fi de pildă pierderea încrederii în sine, 
spulberarea speranţelor. Acestea nu sunt neajunsuri? 

Lanning se încruntă. 

— Ce ştie un robot despre asemenea... 

Apoi îşi dădu seama şi i se tăie respiraţia. 

— V-aţi dat seama, nu? Acest robot citeşte gândurile. Vă 
închipuiţi că nu ştie tot ce-i legat de durerea sufletului? Vă 
închipuiţi că dacă cineva i-ar pune o întrebare el nu i-ar da 
exact răspunsul dorit? Oricare alt răspuns ne-ar durea, iar 
Herbie ştie. 

— Doamne fereşte! Murmură Bogert. 


Psihologul îi aruncă o privire sarcastică: 

— Bănuiesc că l-ai întrebat dacă Lanning a ieşit la pensie? 
Voiai să auzi că a ieşit la pensie şi de aceea Herbie ţi-a 
răspuns afirmativ. 

— Şi presupun că din acelaşi motiv? Spuse Lanning în 
şoaptă? N-a vrut să răspundă adineauri. Nu putea 
răspunde fără să lovească în unul din noi. 

Urmă o tăcere scurtă, în care cei doi bărbaţi priviră 
robotul care se afla la capătul celălalt al odăii, ghemuit în 
scaunul de lângă bibliotecă, cu capul sprijinit într-o mână. 

Susan Calvin privi cu încăpățânare podeaua. 

— Ştia lucrurile acestea. Acest... Acest diavol ştie totul, 
inclusiv ceea ce s-a întâmplat cu el. 

Ochii ei se întunecară prevestitori de rele. 

Lanning ridică capul. 

— Aici cred că greşeşti, dr. Calvin. Nu ştie. L-am întrebat. 

— Ce dovedeşte răspunsul lui? Strigă Calvin. Că dumneata 
nu voiai să găsească el soluţia problemei. Dacă o maşină 
poate face ceea ce dumneata nu poţi, îţi pierzi încrederea în 
dumneata. Tu l-ai întrebat? Se răsti ea la Bogert. 

— Oarecum? Bogert roşi şi-şi drese glasul. Mi-a spus că se 
pricepe prea puţin la matematică. 

Lanning râse, nu prea tare, iar psihologul zâmbi caustic. 
Apoi spuse: 

— Las' că-l întreb eu! Eu nu-mi pierd încrederea în mine 
dacă soluţia o descoperă el. Ridică glasul şi spuse pe un ton 
rece, imperativ: Vino încoace! 

Herbie se sculă şi se apropie ezitând. 

— Bănuiesc că ştii? Continuă ea? În care moment precis al 
fabricaţiei tale a fost introdus un corp străin sau neglijat un 
factor esenţial, nu-i aşa? 

— Da? Spuse Herbie? Cu o voce abia auzită. 

— Stai puţin? Întrerupse Bogert, supărat. Poate că nu-i 
adevărat. Poate că a răspuns astfel fiindcă doreai să 
primeşti răspunsul ăsta. 


— Nu fi prost? Ripostă Calvin. Ştie mai multă matematică 
decât tine şi Lanning la un loc, de vreme ce poate citi în 
minţile voastre. Să-l punem la încercare. 

Matematicianul cedă, iar Calvin continuă: 

— Hai, Herbie, spune soluţia! Aşteptăm? Apoi celorlalţi: 
Luaţi creion şi hârtie, domnilor! 

Dar Herbie rămase mut. În vocea psihologului apăru o 
notă de triumf: 

— De ce nu răspunzi, Herbie? 

Robotul izbucni deodată: 

— Nu pot! Ştii că nu pot! Doctorul Bogert şi doctorul 
Lanning nu vor să le spun soluţia. 

— Ba vor s-o afle. 

— Dar nu de la mine. 

Lanning interveni vorbind calm şi răspicat: 

— Nu fi prost, Herbie. Noi vrem să ne spui soluţia. 

Bogert dădu şi el din cap. Se auzi vocea chinuită a lui 
Herbie: 

— De ce vă prefaceţi? Nu vă daţi seama că văd dincolo de 
membrana superficială a creierului vostru? Acolo, în 
adâncul vostru, nu vreţi să aflaţi soluţia de la mine. Sunt 
doar o maşinărie, făcută de mâna omului, pe care ela 
înzestrat-o cu viaţă, o viaţă imitată după a sa, datorită unor 
reacţii pozitronice de pe creierul meu, închipuit tot de el. 
Nu vă pot depăşi fără să vă rănesc. Lucrul acesta e adânc 
tipărit în mine şi nimeni nu-l poate smulge. Nu vă pot spune 
soluţia. 

— Noi plecăm? Declară Lanning? Spune-i-o doamnei 
Calvin. 

— Degeaba? Plânse Herbie? Pentru că toţi veţi şti că vine 
de la mine. 

Calvin recapitulă: 

— Dar înţelege odată, Herbie, că dr. Lanning şi dr. Bogert 
vor totuşi să afle soluţia. 

— Prin efortul lor personal! Insistă Herbie. 


— "Totuşi, ei vor s-o afle, şi faptul că tu o cunoşti şi nu vrei 
s-o spui îi jigneşte. Îţi dai seama, nu? 

— Da! Da! 

— Şi dacă le-o spui, de asemenea îi jigneşti. 

— Da! Da! 

Herbie se dădu încet înapoi, iar Susan Calvin îl urma pas 
cu pas. Cei doi bărbaţi îi priveau uluiţi. 

— Nu le poţi spune? Continuă psihologul, cu un zumzet de 
bondar? Pentru că îi răneşti şi n-ai voie. Dar dacă nu le spui 
îi jigneşti, aşa că trebuie să le spui şi dacă le spui îi răneşti 
şi n-ai voie, aşa că nu trebuie să le spui; dar dacă nu le spui, 
îi jigneşti şi n-ai voie, aşa că trebuie să le spui; dar dacă le 
spui îi răneşti şi n-ai voie, aşa că nu trebuie să le spui; iar 
dacă nu le spui îi jigneşti, aşa că... 

Herbie ajunse la perete unde căzu în genunchi: 

— Opreşte! Strigă el. Închide-ţi mintea! E plină de 
complexe, de durere şi de ură. N-am vrut să-ţi fac nici un 
rău, crede-mă! Am încercat să te ajut! 'Ţi-am spus doar ceea 
ce ştiam că doreşti să auzi! N-aveam încotro! 

Psihologul nu-l luă în seamă: 

— Trebuie să le spui; dar dacă le spui îi răneşti, şi n-ai 
voie; dar dacă nu le spui îi jigneşti, aşa că... 

Herbie scoase un geamăt... Un geamăt care semăna cu 
fluieratul mult amplificat al unei piculine? Din ce în ce mai 
subţire, până când în cele din urmă se stinse, lăsând în 
urmă-i groaza unui suflet ce piere şi umplând încăperea cu 
reverberaţii. 

Şi când se stinse, Herbie se prăbuşi, transformându-se 
într-un maldăr de metal imobil. 

Tot sângele dispăruse din obrazul lui Bogert: 

— A murit! 

— Nu? Îl contrazise Susan Calvin, zguduită de un hohot 
sălbatic, n-a murit, a înnebunit numai. L-am pus în faţa unei 
dileme insolvabile şi a clacat. Îl puteţi arunca la fiare vechi, 
căci de acum încolo nu va mai vorbi niciodată. 


Lanning îngenunche lângă ceea ce fusese Herbie. Pipăi cu 
degetele sale faţa rece, nesimţitoare de metal şi se 
cutremură: 

— Ai făcut-o înadins? Spuse el, sculându-se în picioare, 
privind-o în ochi. 

— Şi ce dacă? Nu mai puteţi face nimic. Apoi, deodată, cu 
un accent de amărăciune, adăugă: Merita. 

Directorul apucă braţul lui Bogert, care rămăsese 
împietrit. 

— Nu mai e nimic de făcut. Hai, Peter? Şi oftă: în orice caz, 
un robot de felul acesta nu e de nici un folos. Avea ochii 
obosiţi, de om bătrân. Hai, Peter! 

Mult timp după plecarea celor doi savanţi, dr. Susan Calvin 
îşi recăpătă în parte echilibrul cerebral. Îşi îndreptă încet 
ochii spre Herbie, care era mai mult mort decât viu, şi faţa 
ei se crispă iar. Îl privi îndelung, până ce expresia 
triumfătoare se şterse, făcând din nou loc dezamăgirii, iar 
din toate gândurile ce-i treceau prin cap alese un singur 
cuvânt, nespus de amar, pe care îl rostiră buzele ei: 

— Mincinosule! 

Cu asta, întrevederea noastră s-a apropiat de sfârşit. 
Ştiam că deocamdată nu voi mai putea scoate nimic de la 
ea. Stătea la birou, cu faţa impasibilă, copleşită de amintiri. 

I-am spus: 

— Vă mulţumesc, dr. Calvin. 

Dar nu mi-a răspuns. 

Trecură două zile până am putut sta din nou de vorbă cu 
ea. 

S-A PIERDUT UN ROBOI. 

Următoarea mea întâlnire cu Susan Calvin avu loc în faţa 
uşii biroului ei, unde o mulţime de lume făcea coadă. Îmi 
spuse: 

— Ei, tinere, cum îţi ies articolele? 

— Bine? l-am răspuns. Le dădusem o formă conform 
viziunii mele, dramatizasem osatura simplă a povestirii ei, 
adăugasem dialogurile şi făcusem câteva mici modificări. N- 


aţi vrea să vă uitaţi prin ele, să vedeţi dacă nu mi-am permis 
prea multă libertate sau dacă pe alocuri nu s-a strecurat 
vreo inexactitate? 

— Ba da. Hai să mergem la bufet. Putem lua acolo o cafea. 

Părea bine dispusă, aşa că pe culoar am încercat să mai 
scot ceva de la ea. 

— Doamnă Calvin, mă întrebam dacă... 

— Poftim? 

— Dacă n-aţi vrea să-mi povestiţi câte ceva din istoria 
roboților. 

— Da, sunt convinsă că ţi-am spus destule poveşti. 

— E adevărat. Numai că ceea ce mi-aţi istorisit până în 
prezent nu prea are legătură cu contemporaneitatea. Vreau 
să spun că n-a existat decât un singur robot în stare să 
citească gândurile oamenilor, staţiile solare sunt depăşite şi 
demodate, iar munca roboților în mină a devenit de mult un 
lucru curent. Aş vrea ceva despre călătoriile interstelare. 
Sunt numai douăzeci de ani de când s-a inventat motorul 
hiperatomic şi se spune că ar fi o invenţie robotică. Care-i 
adevărul? 

— Călătoriile interstelare? Rămase pe gânduri. 

Ne aflam la bufet; eu îmi comandasem un prânz complet, 
ea nu ceruse decât o cafea. 

— N-a fost pur şi simplu o invenţie robotică, lucrurile nu s- 
au petrecut chiar aşa. Dar, se înţelege, că până ce n-am 
perfecţionat creierul, n-am putut ajunge prea departe. Deşi 
am încercat; am încercat din răsputeri. Primul meu contact 
(direct, să ne înţelegem) cu cercetările interstelare a fost în 
2029, când s-a pierdut un robot... 

* 

Pe Hyperbază măsurile fuseseră luate în asemenea viteză 
frenetică, încât puteau fi comparate cu un strigăt de isterie. 
Enumerându-le în ordine cronologică şi după gradul de 
disperare, sunau cam aşa: 

1. Suspendarea întregii activităţi a Circuitului 
Hyperatomic care cuprinde Stațiile celei de-a 27-a grupări 


asteroidale. 

2. 'Tot acest volum spaţial fusese, practic vorbind, eliminat 
din sistem. Nimeni nu putea pătrunde fără permis, şi 
nimeni nu-l putea părăsi, sub nici un motiv, 

3. Cu o navă guvernamentală specială, care făcea patrulă, 
fură expediaţi spre Hyperbază, dr. Susan Calvin şi dr. Peter 
Bogert? Respectiv specialistul principal în psihorobotică şi 
directorul secţiei matematică a firmei „Roboții americani”. 

* 

Până atunci, Susan Calvin nu părăsise niciodată suprafaţa 
pământului, şi nici de data aceasta nu avea nici cea mai 
mică dorinţă să se despartă de ea. Într-o epocă atomică, în 
care problema la ordinea zilei era circuitul hiperatomic, ea 
rămăsese destul de provincială. Era nemulțumită de 
călătorie şi nu pe deplin convinsă de necesitatea deplasării. 
În vreme ce lua primul dejun pe Hyperbază, nemulţumirea i 
se putea citi pe fiecare cută a feţei ei, cam trecută şi lipsită 
de frumuseţe. 

De altfel, şi paloarea sclivisită a doctorului Bogert dovedea 
o anumită atitudine plictisită. Generalul-maior Kallner? 
Şeful acţiunii? Nu uită o clipă măcar să-şi păstreze pe 
figură o expresie de spaimă. 

Pe scurt, prânzul se desfăşură într-o atmosferă nu tocmai 
agreabilă şi mica şedinţă a celor trei, care urmă imediat, 
începu sub auspicii nefavorabile. 

Kallner? Cu chelia strălucitoare şi uniforma atât de 
nepotrivită cu starea lor de spirit? Atacă problema 
stingherit: 

— Povestea-i foarte ciudată, dragă domnule şi stimată 
doamnă. Vă mulţumesc că aţi răspuns la apelul meu cu 
atâta promptitudine şi fără să cereţi explicaţii în prealabil. 
Ne vom strădui însă să remediem această lipsă. S-a pierdut 
un robot. Toată activitatea a fost întreruptă şi nu va putea fi 
reluată până ce nu dăm de urma lui. N-am reuşit singuri şi 
ne dăm seama că avem nevoie de ajutorul unor experţi 
calificaţi. 


Generalul găsise, probabil, că nu prezentase situaţia 
destul de patetic. De aceea, continuă pe un ton disperat: 

— Cred că nu este nevoie să vă vorbesc despre importanţa 
muncii noastre de aici. Peste 80% din investiţiile făcute 
pentru cercetările ştiinţifice au mers la noi. 

— Da, ştim? Spuse Bogert amabil. „Roboții americani” 
încasează drepturi de întrebuințare considerabile de pe 
urma roboților. 

Susan Calvin introduse în dialog o notă dură şi acră: 

— Aş vrea să ştiu cauza pentru care i se acordă atâta 
importanţă unui robot şi să-mi explicaţi cum de nu l-aţi 
reperat încă? 

Generalul îşi întoarse spre ea faţa congestionată şi-şi 
umezi buzele. 

— La drept vorbind, l-am cam reperat noi. Apoi continuă 
torturat: Uite, să vă explic. De îndată ce robotul n-a răspuns 
la apel, am declarat stare de alarmă şi a fost întreruptă 
orice activitate pe Hyperbază. Cu o zi înainte ne-a sosit o 
navă, care a adus doi roboţi pentru laboratoarele noastre. 
Aveam în total şaizeci şi doi de roboţi de... hm, hm... De 
acelaşi tip, care urmau să fie livraţi în alte părţi. Cifra o ştim 
cu precizie. În privinţa ei nu încape nici un dubiu. 

— Da? Dar ce legătură are? 

— Când am văzut că nu găsim nicăieri robotul care lipsea? 
Şi vă asigur că dacă la noi s-ar fi rătăcit un fir de iarbă, tot l- 
am fi găsit? Ne-am apucat să numărăm roboții de pe navă. 
Erau acum 63 la număr. 

— După câte înţeleg, al şaizeci şi treilea era poznaşul care 
lipsea? 

Ochii doctorului Calvin se întunecară. 

— Da, dar nu avem nici un mijloc de a-l deosebi de ceilalţi. 

Se lăsă o tăcere de plumb, în timp ce ceasul electric bătu 
de unsprezece ori, după care robopsihologul spuse: 

— Foarte ciudat! Iar colţurile buzelor i se lăsară în jos. 
Peter! I se adresă ea intrigată, colegului ei? Ce tip de roboţi 
se folosesc pe Hyperbază? 


Dr. Bogert ezită, apoi zâmbi palid: 

— Este un subiect considerat până în prezent cam delicat, 
Susan. 

— Da, până în prezent? Spuse ea repede. Dar de vreme ce 
există şaizeci şi trei de roboţi de acelaşi tip, dintre care unul 
este cel care vă lipseşte? Şi nu-i puteţi stabili identitatea? 
Nu văd de ce nu vă mulţumiţi cu oricare din cei 63 de roboţi 
identici? Puteţi să-mi explicaţi de ce? De ce a fost nevoie de 
intervenţia noastră? 

Bogert spuse resemnat: 

— Dacă-mi dai voie, Susan... Pe Hyperbază sunt folosiţi 
câţiva roboţi, pe al căror creier n-a fost imprimată în 
întregime legea întâi. 

— N-a fost imprimată? 

Calvin se lăsă pe speteaza scaunului. 

— Aha! Şi câţi roboţi de felul acesta există? 

— Puţini. Au fost făcuţi din ordinul guvernului sub 
consemnul secretului absolut. Nimeni n-a fost încunoştiinţat 
în afară de cei din conducere, pe care comanda îi privea 
direct. Dumneata, Susan, nu te numărai printre ei. În orice 
caz, eu n-am nici o vină. 

* 

Generalul îl întrerupse, ca unul ce se afla în cunoştinţă de 
cauză: 

— Aş vrea să vă explic mai pe larg. Nu ştiam că dr. Calvin 
nu cunoaşte situaţia. Nu mai e nevoie să vă reamintesc, dr. 
Calvin, că pe Planetă a existat dintotdeauna o puternică 
opoziţie contra roboților. Unicul argument al guvernului 
împotriva radicalilor fundamentali, în această problemă, 
este faptul că roboții sunt construiți? Toţi, fără excepţie? În 
aşa fel, încât să nu poată călca prima lege? Care-i împiedică 
să aducă vreun prejudiciu omului, indiferent de 
împrejurare. 

Noi însă am fost constrânşi să folosim câţiva roboţi de altă 
natură. Aşa încât câtorva roboţi de tip NS-2? Din cei cărora 
li se spune Nestori? Li s-a făcut o modificare în ceea ce 


priveşte prima lege. Pentru păstrarea secretului, nici un 
NS-2 nu are număr de serie, şi roboții care au suferit 
această modificare sunt livraţi împreună cu alţii obişnuiţi, 
iar nouă, desigur, ne este interzis cu stricteţe de a vorbi 
despre această modificare cu personalul neautorizat. Pe 
faţă îi apăru un zâmbet stingherit. lar acum, toată povestea 
asta s-a întors împotriva noastră. Calvin spuse încruntată: 

— I-aţi întrebat măcar, pe fiecare în parte, cine este? Nu 
mă îndoiesc că asta sunteţi autorizat s-o faceţi. 

Generalul dădu din cap. 

— Toţi şaizeci şi trei neagă să fi lucrat până acum cu noi, şi 
unul din ei minte. 

— Da' cel pe care îl căutaţi nu are vreo urmă de uzură? 
Îmi închipui că ceilalţi erau noi de tot. 

— Cel despre care e vorba a ieşit din fabrică de-abia luna 
trecută. El, împreună cu cei doi, urmau să fie livraţi, erau 
cei mai noi. N-are nici o urmă perceptibilă de uzură. Clătină 
din cap şi în ochi îi apăru o expresie de spaimă: Dr. Calvin, 
nu îndrăznim să lăsăm nava să plece. Dacă se află de 
încălcarea primei legi a roboticii... 

Părea că nu există cale de a elimina pesimismul concluziei. 

— Distrugeţi-i pe toţi şaizeci şi trei? Spuse fără ocol şi cu 
răceală robopsihologul? Şi terminaţi cu întreaga poveste. 

Bogert strâmbă unul din colţurile gurii: 

— Înseamnă să distrugem treizeci de mii de dolari o dată 
cu fiecare robot. Mă tem că firma noastră n-are să fie prea 
încântată. Mai bine ne-am strădui să facem ceva, înainte de 
a ne apuca să-i distrugem, Susan. 

— În cazul acesta? Răspunse ea tăios? Am nevoie de date 
precise. Trebuie să ştiu care sunt avantajele de care 
beneficiază Baza de pe urma modificării roboților? Care 
este factorul care a determinat modificarea? 

Kallner îşi încreţi fruntea, apoi o lovi cu palma. 

— Primii roboţi cu care am lucrat ne produceau 
încurcături. Oamenii noştri au destul de mult de-a face cu 
radiaţii puternice, ceea ce desigur este destul de periculos, 


dar s-au luat măsurile de securitate necesare. De la 
înfiinţare până acum n-au avut loc decât două accidente, 
niciunul mortal. Totuşi, era imposibil să le explicăm treaba 
asta roboților. Prima lege prevede că? Citez? „Robotul nu 
are voie să pricinuiască vreun rău omului, sau prin 
neintervenţie să îngăduie să i se întâmple ceva unei fiinţe 
umane”. Acesta este principiul de bază, dr. Calvin. De câte 
ori vreunul din oamenii noştri era nevoit să se expună 
pentru scurt timp unor radiaţii gamma moderate? Care n- 
ar fi avut nici un fel de urmări fiziologice? Robotul ce se afla 
în apropierea lui s-ar fi repezit să-l scoată din câmpul de 
acţiune al radiaţiilor. Dacă radiaţiile erau foarte slabe, 
reuşea, şi lucrul nu putea fi reluat decât după ce erau daţi 
afară toţi roboții. Dar dacă erau ceva mai puternice, robotul 
nu mai ajungea până la tehnicianul cu pricina, deoarece 
creierul său pozitronic nu rezista la radiaţii gamma? Şi 
astfel pierdeam un robot costisitor şi greu de înlocuit. 

Am încercat să discutăm cu ei. Argumentul lor era că orice 
om aflat într-un câmp de radiaţii gamma îşi pune viaţa în 
primejdie şi că n-are importanţă că o jumătate de oră nui 
se întâmplă nimic. Dar dacă? Ziceau ei? Uită şi rămâne o 
oră? Nu voiau cu nici un chip să accepte riscul. Le-am 
demonstrat că-şi primejduiesc fără folos propria lor 
existenţă. Dar legea privind securitatea lor personală este 
cea de-a treia lege a roboticii? Legea privind securitatea 
oamenilor fiind prima. Le-am dat ordin, le-am poruncit cu 
asprime şi severitate să rămână în afara câmpului gamma, 
orice s-ar întâmpla. Dar legea privitoare la executarea 
ordinelor este cea de-a doua, pe când cea privind 
securitatea oamenilor este prima. Aşa că, dr. Calvin, am fost 
obligaţi să alegem: sau ne lipsim de roboţi, sau trebuie 
modificată prima lege. Şi am ales. 

— Nu-mi vine să cred? Spuse dr. Calvin? Că a fost cu 
putinţă să fie eliminată prima lege. 

— N-a fost eliminată, ci modificată? Explică Kallner. Au fost 
construite nişte creiere pozitronice, care păstrau doar 


aspectul pozitiv al legii şi anume că robotul n-are voie să 
pricinuiască vreun rău omului. Doar atât. Nu sunt obligaţi 
să salveze pe cel căruia un factor extern? Cum sunt razele 
gamma -i-ar putea pricinui vreun rău. Am explicat corect, 
dr. Bogert? 

— Foarte? Aprobă matematicianul. 

— Şi aceasta este singura diferenţă faţă de tipul NS-2 
obişnuit? Singura diferenţă? Peter? 

— Singura, Susan. 

Se ridică în picioare şi vorbi hotărâtă. 

— Acum vreau să dorm şi peste opt ceasuri aş dori să 
vorbesc cu cel care a văzut robotul ultima oară. Şi vă aduc 
la cunoştinţă, domnule general, că nu-mi iau nici un fel de 
răspundere dacă de acum înainte nu am controlul absolut şi 
integral asupra investigaţiilor. 

* 

Deşi copleşită de oboseală, Susan Calvin nu putu dormi 
mai mult de două ceasuri. La ora locală 0700 bătu la uşa lui 
Bogert care nu dormea nici el. Observă că acesta îşi dăduse 
osteneala să-şi ia cu sine un halat, cu care se îmbrăcase. 
Când intră Calvin, puse jos foarfecele cu care îşi aranja 
unghiile. Spuse încet: 

— Eram aproape sigur că ai să vii. Am impresia că 
povestea asta te-a cam întors pe dos. 

— Da. 

— Îmi pare rău. Să ştii însă că nu puteam altfel. Când ne- 
au chemat ăştia de la Bază, prevedeam că s-a întâmplat 
ceva cu Nestorii modificaţi. Dar ce era să fac? Nu-ţi puteam 
spune nimic pe drum, aşa cum aş fi dorit, pentru că trebuia 
mai întâi să fiu sigur. Chestia cu modificarea e secret de 
stat. 

Psihologul bombăni: 

— Ar fi trebuit să ştiu şi eu. „Roboții americani” nu aveau 
dreptul să aducă asemenea modificări creierului pozitronic, 
fără avizul unui psiholog. 

Bogert îşi ridică sprâncenele şi oftă: 


— Fii rezonabilă, Susan. Nu i-ai fi putut influenţa cu nimic. 
Trebuia împlinită voia guvernului, care ţine mult la 
dezvoltarea circuitului hiperatomic, iar eterofizicienii au 
nevoie de nişte roboţi care să-i lase în pace. Şi i-ar fi 
obţinut, chiar dacă pentru asta legea întâi ar fi trebuit 
întoarsă pe dos. Am fost obligaţi să recunoaştem că lucrul 
era posibil, din punctul de vedere al fabricaţiei, iar ei au 
jurat pe toţi sfinţii că n-au nevoie decât de doisprezece 
roboţi, care nu vor fi folosiţi decât pe Hyperbază, că odată 
Circuitul terminat îi vor distruge şi că vor lua toate măsurile 
de precauţie. Şi au insistat asupra păstrării secretului. Asta- 
i situaţia. 

Dr. Calvin vorbi printre dinţi: 

— Eu, una, mi-aş fi dat demisia. 

— N-ar fi folosit la nimic. Guvernul oferea firmei o avere şi 
ne ameninţa, în caz de refuz, cu o legislaţie antirobotică. 
Eram puşi la zid, cum de altfel suntem şi în momentul de 
faţă. Dacă se află, lovitura pe care o vor primi „Roboții 
americani” va fi cu mult mai mare decât cea pe care o va 
primi Kallner şi guvernul. 

Psihologul îl fixă: 

— Peter, îţi dai seama despre ce e vorba? Înţelegi oare ce 
înseamnă eliminarea primei legi? Nu-i vorba numai de un 
secret. 

— Înţeleg ce-ar însemna eliminarea primei legi, doar nu-s 
copil. Ar însemna totală instabilitate, fără posibila soluţie 
pentru câmpul de ecuaţii pozitronice. 

— Da, din punct de vedere al matematicii. Dar cum traduci 
asta, în termeni psihologici? Nici o vieţuitoare normală nu 
acceptă cu uşurinţă să fie dominată, fie că e conştientă, fie 
că reacţionează din instinct. Dacă cel care domină îi este 
inferior, sau poate fi socotit inferior, reacţia celui dominat 
este mai violentă. Din punct de vedere fizic? Şi într-o 
măsură oarecare şi mental? Robotul este superior omului. 
Ce îl face să fie supus? Numai prima lege. Fără ea, primul 


ordin pe care l-ai da unui robot ţi-ar aduce moartea. 
Instabilitate? Nu crezi că termenul e prea blând? 

— Susan? Spuse Bogert cu un aer înţelegător şi amuzat - 
sunt de acord că se poate ivi Complexul Frankenstein de 
care pomeneşti, de unde şi existenţa primei legi la loc de 
frunte. Totuşi, prima lege? Am mai repetat şi repet? Nu a 
fost eliminată, ci doar modificată. 

— Dar ce te faci cu stabilitatea creierului? 

Matematicianul îşi ţuguie buzele. 

— A scăzut, bineînţeles, dar în limitele securităţii. Primul 
Nestor a fost adus aici pe Hyperbază acum nouă luni, şi 
până în prezent n-a avut loc nici un accident; şi nici acum 
nu ne temem de primejduirea omenirii, ci de divulgarea 
secretului. 

— Foarte bine atunci. Să vedem ce aduce discuţia de 
mâine dimineaţă. 

Bogert o conduse politicos până la uşă şi făcu o 
strâmbătură după ce plecă. Nu vedea nici un motiv pentru 
care să-şi schimbe părerea ce o avea despre ea, ca fiind o 
persoană acră şi plină de complexe. 

În gândurile lui Susan Calvin nu încăpea loc pentru 
Bogert. Îl gonise demult de acolo, ca fiind o pretențioasă, 
dar neînsemnată nulitate. 

* 


Gerald Black îşi luase diploma în fizică cosmică cu un an 
înainte, şi, ca toţi fizicienii din generaţia sa, se angajă la 
Circuit. Îşi aducea acum aportul său personal la atmosfera 
generală a şedinţelor de pe Hyperbază. În haina sa albă, 
pătată, părea pe jumătate revoltat şi pe de-a-ntregul lipsit 
de siguranţă. Avea o naivitate şi o forţă care căuta parcă să 
izbucnească; degetele, pe care şi le răsucea nervos, ar fi 
fost în stare să îndoaie o vergea de fier. 

Generalul-maior Kallner şedea alături şi cei doi de la 
„Roboții americani” în faţa lor. 

Black spuse: 


— Am auzit că aş fi ultimul om care l-a văzut pe Nestor-10 
înainte de dispariţia sa. Presupun că vreţi să-mi puneţi 
întrebări în legătură cu el. 

Dr. Calvin îl privi atentă. 

— Vorbeşti ca şi când n-ai fi prea sigur. Nu ştii dacă eşti 
sau nu ultima persoană care l-a văzut? 

— Lucra la mine, la generatori, doamnă, şi în dimineaţa 
dispariţiei a fost cu mine. Nu ştiu dacă nu l-a mai văzut 
cineva după aceea, adică pe la ora prânzului. Nimeni însă 
nu recunoaşte să-l fi văzut. 

— Crezi că are cineva interesul să mintă? 

— N-am spus asta. Dar nici n-am spus că-mi convine să mă 
scoateţi pe mine vinovat. 

Ochii lui negri aruncară văpăi... 

— Noi nu vrem să scoatem pe nimeni vinovat. Robotul s-a 
comportat conform naturii sale. Noi nu vrem decât să găsim 
robotul, domnule Black, altceva nu ne interesează. Dacă 
dumneata ai lucrat cu el, înseamnă că îl cunoşti mai bine 
decât îl cunosc ceilalţi. N-ai observat cumva dacă 
comportamentul său avea ceva neobişnuit? Ai mai lucrat 
vreodată cu roboţi? 

— Am lucrat cu câţiva din roboții pe care îi avem aici, cu 
roboţi din cei simpli. Nestorii nu se deosebesc de ei decât 
prin faptul că sunt mult mai deştepţi şi mai plicticoşi. 

— Plicticoşi? În ce fel? 

— Mă rog, poate că nu-i greşeala lor. Munca aici e grea şi 
cam toţi suntem puţin săriţi. Nu-i tocmai uşor să ai de-a 
face cu probleme hiperspaţiale? Zâmbi uşor, găsind 
agreabil actul confesiunii. Riscăm continuu să spargem 
echilibrul chestiei ăsteia spaţio-temporale şi să picăm din 
Univers cu asteroid cu tot. Pare neverosimil, nu-i aşa? De 
aceea şi suntem câteodată la limită. Nestorii însă, niciodată. 
Sunt curioşi, sunt calmi, nu-şi fac griji. Nici nu trebuie mai 
mult ca să te scoată din sărite. Tu ceri să-ţi execute ceva cât 
se poate de repede, iar roboții de-abia se mişcă. Câteodată 
îmi vine să mă lipsesc de ei. 


— Spui că de-abia se mişcă. Au refuzat vreodată să 
execute o comandă? 

— O, nu. Execută comenzile. Dar îşi dau cu părerea şi-ţi 
spun când cred că n-ai dreptate. Despre subiectul respectiv 
nu ştiu decât ceea ce îi învăţăm noi, însă asta nu-i împiedică 
să facă aprecieri. Poate că mi se pare doar, dar am impresia 
că şi celorlalţi li se întâmplă la fel cu Nestorii lor. 

Generalul Kallner tuşi indispus: 

— De ce n-a ajuns nici o plângere până la mine, Black? 

Tânărul fizician roşi: 

— Pentru că, de fapt, nu voiam să renunţăm la roboţi, 
domnule, şi pe urmă nici nu prea ştiam cum vor fi... hm, 
hm... Primite astfel de plângeri lipsite de importanţă. 

Bogert îl întrerupse: 

— Nu s-a întâmplat nimic deosebit în dimineaţa în care l-ai 
văzut pentru ultima oară? 

Urmă o tăcere. Cu un gest uşor, Susan Calvin opri pe buze 
comentariile pe care Kallner era gata să le facă, şi aşteptă 
cu răbdare. 

Apoi Black vorbi, dând frâu liber supărării: 

— Mă mâniasem pe el. Spărsesem în dimineaţa aceea un 
tub Kimball şi ştiam că asta mă va ţine cinci zile în loc şi că 
voi rămâne în urmă cu planul; de vreo două săptămâni nu 
mai primisem nici o scrisoare de acasă. Iar el se tot învârtea 
în jurul meu, bătându-mă la cap să repet o experienţă la 
care renunţasem cu o lună în urmă. Nu era prima oară că 
mă plictisea vorbind despre experienţa aia şi mi-am ieşit din 
fire. I-am spus să plece? Şi de atunci nu l-am mai văzut. 

— I-ai spus să plece? Întrebă dr. Calvin cu vădit interes. 
Cum i-ai spus? I-ai spus doar „Pleacă”?! Încearcă să-ţi aduci 
aminte cuvintele exacte. 

În sinea iui Black se dădu o luptă. Îşi îngropă o clipă 
fruntea în palma sa mare, apoi ridică capul şi vorbi sfidător: 

— l-am spus: Dispari din ochii mei, du-te de te pierde. 

Bogert râse sarcastic: 

— Ceea ce a şi făcut. 


Dar Calvin nu isprăvise. Spuse plină de bunăvoință: 

— În sfârşit, cred că am găsit un punct de reper, domnule 
Black. Nici nu ştii câtă importanţă au amănuntele exacte. 
Un cuvânt, un gest, o subliniere pot explica totul, atunci 
când vrei să înţelegi reacţiile unui robot. În cazul de faţă, de 
pildă, dumneata nu i-ai spus numai aceste câteva cuvinte, 
nu-i aşa? După cum ai povestit, erai enervat. Probabil că ai 
mai adăugat ceva, ca să-ţi verşi tot năduful. 

Tânărul roşi. 

— Da... Probabil... Cred că l-am înjurat. 

— Ce i-ai spus? Trebuie să ştiu exact. 

— Ăă, nu-mi amintesc exact. Şi nici n-aş putea repeta. 
Râse încurcat. Ştiţi cum e omul la supărare, iar eu am 
obiceiul să folosesc un limbaj cam verde. 

— Nu-i nimic? Răspunse ea, cu severitatea omului 
manierat? Pentru moment sunt psiholog. Aş dori să repeţi 
cât mai exact ceea ce ai spus şi, mai mult decât atât, să 
reproduci tonul pe care ai vorbit. 

Black privi spre superiorul său cerşindu-i din ochi ajutorul; 
neprimindu-l însă, rosti rugător: 

— Dar nu pot. 

— Trebuie. 

— Închipuie-ţi? Spuse Bogert, de-abia ascunzându-şi 
zâmbetul? Că mi te adresezi mie. Poate că-ţi vine mai uşor. 

Faţa purpurie a tânărului se întoarse spre Bogert. Înghiţi 
în sec: 

— Am spus... Vocea i se stinse. Mai încercă o dată: Am 
spus... 

Îşi umplu pieptul cu aer, şi pe lunga expiraţie îngrămădi în 
grabă o succesiune de silabe. Apoi, în atmosfera încărcată 
care se lăsase, încheie aproape izbucnind în lacrimi: 

— Cam aşa. Nu mai ţin minte exact ordinea înjurăturilor şi 
nici nu ştiu dacă astea sunt toate sau dacă nu cumva am 
mai adăugat, dar cam aşa i-am vorbit. 

Doar o uşoară roşeaţă trăda sentimentele 
robopsihologului, care spuse: 


— Am înţeles majoritatea cuvintelor. Celelalte presupun că 
sunt la fel de insultătoare. 

— Mă tem că da? Confirmă bietul Black. 

— Şi, printre altele, i-ai poruncit să se piardă. 

— La figurat doar. 

— Îmi dau seama. Sunt convinsă că nu se vor lua măsuri 
disciplinare. Sub privirea ei, generalul, care cu cinci 
secunde mai devreme nu era deloc convins, dădu supărat 
din cap, în semn de aprobare. 

— Poţi pleca, domnule Black. Mulţumesc pentru sprijinul 
dumitale. 

* 

Lui Susan Calvin îi trebuiră cinci ceasuri ca să treacă în 
revistă pe cei şaizeci şi trei de roboţi. Cinci ceasuri, în care 
totul se repetă la nesfârşit; examină unul după altul, 63 de 
roboţi identici; puse întrebările A, B, C, D, la care primi 
răspunsurile A, B, C, D; timp de cinci ceasuri avu grijă ca 
faţa să-i rămână senină, glasul blând şi atmosfera să fie 
prietenoasă. Răspunsurile fură imprimate pe banda unui 
magnetofon ascuns. 

Când termină, psihologul era vlăguit. Bogart o aşteptă, îşi 
ridică întrebător ochii spre ea, când o văzu punând pe masa 
lui acoperită cu plastic sulul pe care era înfăşurată banda. 

Ea dădu din cap. 

— "Toţi şaizeci şi trei mi s-au părut identici. Nu i-am putut 
deosebi. 

El răspunse: 

— Doar după ureche era şi greu să poţi face vreo 
distincţie. Hai să ascultăm imprimările. 

Interpretarea matematică a reacţiilor orale ale roboților 
este una din cele mai complicate ramuri ale analizei 
robotice. Cere o echipă întreagă de tehnicieni calificaţi şi 
ajutorul celor mai perfecţionate maşini de calcul. Bogert 
ştia lucrul acesta şi, foarte plictisit, se mulţumi s-o 
informeze şi pe Susan Calvin, după ce mai întâi ascultă 
toate răspunsurile de pe bandă, notându-şi particularităţile 


de pronunție şi făcând un grafic al intervalurilor dintre 
răspunsuri. 

— Nu există nici un fel de diferenţiere, Susan. Variaţiile în 
ceea ce priveşte pronunția şi lungimea pauzelor nu 
depăşesc limitele... Trebuie să folosim metode mai subtile. 
S-ar putea să găsim maşini electronice de calcul pe aici. Ba 
nu? Se încruntă, rozându-şi delicat unghia de la degetul 
mare. Nu le putem folosi... E pericol de... Dar poate... 

Impacientată, dr. Calvin îl opri cu un gest: 

— Te rog, Peter. Aici nu-i vorba de o problemă obişnuită de 
laborator. Dacă nu există nici o diferenţă pe care s-o 
percepem cu ochiul liber, care să stabilească cu certitudine 
care dintre roboti este Nestorul modificat, înseamnă că n- 
avem noroc. Riscul de a ne înşela şi de a-l lăsa să ne scape e 
prea mare. Aici nu-i vorba de a găsi doar o neregularitate 
minimă într-o diagramă. Să-ţi spun drept, dacă nu mă pot 
bizui pe altceva, prefer să-i distrug pe toţi. E mai sigur. Ai 
vorbit cu ceilalţi Nestori modificaţi? 

— Da, am vorbit? Răspunse Bogert? Şi mi s-au părut în 
perfectă stare. Sunt mai mult decât normali, cel puţin în 
ceea ce priveşte atitudinea prietenească. Mi-au răspuns la 
toate întrebările, s-au arătat mândri de ceea ce ştiu, în 
afară de cei doi nou-veniţi, care n-au avut încă vreme să 
înveţe fizică spaţială. Au râs chiar, amuzaţi de ignoranţa 
mea în anumite probleme de specialitate. Dădu din umeri: 
Cred că de aici porneşte resentimentul pe care-l au 
tehnicienii de pe Bază faţă de ei. Roboții sunt poate prea 
dornici să-i impresioneze cu cunoştinţele lor. 

— N-ai putea să-i supui la reacţiile Planar, ca să verifici 
dacă nu cumva a intervenit vreo schimbare, vreo 
deteriorare în configuraţia lor mentală, de când au părăsit 
fabrica? 

— Cum să nu? Apoi îi făcu cu degetul: Îţi faci griji de 
pomană, Susan. Nu văd de ce dramatizezi situaţia. Sunt cu 
totul inofensivi. 


— Nu mai spune! Calvin se aprinse. Chiar aşa să fie? Dar 
nu-ţi dai seama că unul din ei minte? Unul din cei şaizeci şi 
trei de roboţi pe care i-am analizat m-a minţit în mod 
deliberat, cu toate indicaţiile severe de a spune adevărul. 
Ceea ce dovedeşte că anomalia este profundă şi îngrozitor 
de îngrijorătoare. 

Peter Bogert strânse din fălci şi spuse: 

— Dar de unde? Nestor-10 a primit ordinul să se piardă. 
Comanda a fost făcută pe tonul cel mai mobilizator cu 
putinţă şi a venit din partea persoanei care are cea mai 
mare autoritate asupra lui. N-ai cum anula ordinul pentru 
că nu poţi folosi un ton mai poruncitor şi nici nu ai o 
autoritate mai mare asupra lui decât Black. E firesc ca 
robotul să se străduiască să îndeplinească ordinul. Obiectiv 
vorbind, am toată admiraţia pentru ingeniozitatea de care 
dă dovadă. Unde ar putea un robot să se piardă mai bine 
decât ascunzându-se într-un grup de roboţi identici cu el? 

— Da, văd şi eu că eşti plin de admiraţie. Mi-am dat seama 
că te amuzi, şi că ai o mare doză de inconştienţă. Mă şi 
întreb, Peter, eşti tu cu adevărat un robotician? Aceşti 
roboţi acordă o mare importanţă superiorității, chiar tu ai 
spus asta. În subconştientul lor ei consideră că oamenii le 
sunt inferiori, iar legea 1? Menită să ne apere de ei? A fost 
amputată. S-a creat astfel o stare de instabilitate. Şi iată că 
un tânăr porunceşte unui robot să dispară, să se piardă, 
exprimând faţă de el, totodată, prin cuvintele rostite? 
Repulsie, dispreţ şi dezgust. Bineînţeles că robotul trebuie 
să execute comanda, dar în subconştientul lui apare 
resentimentul. I se va părea mai important ca niciodată să- 
şi dovedească superioritatea, tocmai pentru că i s-a vorbit 
pe un ton atât de jignitor. Şi s-ar putea ca la un moment dat 
să i se pară atât de important să-şi afirme superioritatea, 
încât ceea ce a rămas din legea 1 să fie insuficient. 

— Dar bine, Susan, cum poate înţelege un robot sensul 
unui limbaj deocheat? Doar pe creierul lui n-au fost 
imprimate obscenităţi. 


— Imprimările originale nu-s totul? Ripostă Calvin 
mârâind. Roboții sunt înzestrați cu capacitatea de a învăţa, 
mă... Mă prostule. Bogert îşi dădu seama că psihologul îşi 
ieşise cu totul din fire. Calvin continuă precipitat: Nu-ţi 
închipui că-şi putea da seama după ton că vorbele nu erau 
măgulitoare? Nu-ţi închipui că mai auzise aceleaşi cuvinte şi 
observase în ce împrejurare fuseseră rostite? 

— Bine, atunci? Urlă Bogert? Vrei să fii, te rog, bună şi să- 
mi explici şi mie cum ar putea unul din roboții ăştia 
modificaţi, oricât de jignit ar fi, oricât de plin de dorinţa de 
a-şi dovedi superioritatea, cum ar putea face vreun rău 
cuiva? 

— Dacă-ţi spun, îţi ţii gura? 

— Da. 

Se sprijineau de masă, faţă în faţă, privindu-se 
încrâncenaţi, ochi în ochi. Psihologul spuse: 

— Un robot modificat poate lăsa să cadă o greutate în 
capul unui om, fără să calce legea, dacă ştie că îi stă în 
putere şi că poate acţiona cu destulă iuţeală, ca să înlăture 
greutatea, înainte ca aceasta să lovească capul omului. 
Totuşi, de îndată ce greutatea nu se mai află în mâinile sale, 
el nu mai este factorul activ. Acest rol îi revine forţei oarbe a 
gravitaţiei. Robotul se poate răzgândi între timp şi? Doar 
din pricina neintervenţiei sale, greutatea va cădea în capul 
omului. Modificarea legii 1 îi permite. 

— Mergi prea departe cu imaginaţia. 

— Aşa-mi cere meseria. N-are rost să ne certăm, Peter. Hai 
mai bine să facem treabă. Cunoşti natura exactă a 
stimulului care a determinat robotul să se piardă. Ai datele 
configurației lui mentale. Vreau să-mi spui în ce măsură 
este posibil ca robotul să se comporte ca în exemplul pe 
care ţi l-am dat. Bineînţeles, nu te lega de exemplul ăsta în 
speţă, mă interesează întreaga categorie de reacţii. Vreau 
răspunsul cât mai repede. 

— Şi între timp? 


— Între timp vom supune roboții la teste, să vedem pe viu 
cum reacţionează la legea întâi. 

* 

La cererea lui, George Black supraveghea construirea 
celulelor de scânduri care răsăreau ca ciupercile de jur 
împrejur, sub cupola ce acoperea al treilea etaj al Corpului 
2 de radiaţii. Lucrătorii munceau fără să vorbească prea 
mult, totuşi, nu numai unul îşi exprima cu voce tare 
nedumerirea în legătură cu cele şaizeci şi trei de celule 
fotoelectrice care trebuiau instalate. 

Unul din ei se aşeză alături de Black, îşi scoase pălăria şi-şi 
trecu braţul pistruiat peste fruntea gânditoare. 

Black îi făcu semn din cap. 

— Cum merge, Walensky? 

Walensky dădu din umeri şi-şi aprinse o ţigară. 

— Ca pe apă. Dar nu pricep ce se întâmplă, domnule 
inginer. Întâi, trei zile fără lucru şi acum toată nebunia asta. 
Se lăsă pe spate, sprijinindu-se în coate şi trase un fum. 

Black îşi ridică o sprânceană: 

— Au venit doi roboticieni de pe Pământ. Îţi aduci aminte 
cât am avut de furcă cu roboții care pătrundeau în 
câmpurile gamma, până am reuşit să le băgăm în scăfârlie 
că n-au voie? 

— Da. Dar n-am primit roboţi noi? 

— Au fost înlocuiţi câţiva, e adevărat, dar s-a dus şi munca 
de lămurire cu ei. În orice caz, ăia de la fabrică vor să 
scoată nişte roboţi pe care razele gamma să nu-i strice aşa 
de rău. 

— Totuşi mi se pare ciudat să se oprească aşa, hodoronc- 
tronc, toată activitatea pentru chestia asta cu roboții. 
Credeam că nimic n-are voie să întrerupă munca la Circuit. 

— Mă rog, aşa au hotărât cei de sus. Eu nu fac decât ce mi 
se spune. Probabil că... 

— Înţeleg? Electricianul zâmbi şmecher făcând cu ochiul. 
Cineva avea pe cineva la Washington. Însă când e în joc 


salariul meu nu pot rămâne rece. Circuitul nu mă priveşte. 
Dar ce caută ăştia aici? 

— Pe mine mă întrebi? Au adus o groază de roboţi cu ei, 
peste şaizeci, şi le verifică reacţiile. Asta-i tot ce ştiu. 

— Cât o să dureze verificarea? 

— Mă întreb şi eu. 

— Mă rog? Spuse Walensky sarcastic? Atâta vreme cât nu 
ne atinge la bani, n-au decât să se joace cât vor. 

Black era cât se poate de mulţumit. Povestea avea să se 
împrăştie fără să aducă nici un prejudiciu nimănui. Şi era 
destul de aproape de adevăr şi de plauzibilă ca să 
astâmpere curiozitatea. 

* 

Un om şedea pe scaun, tăcut şi nemişcat. De deasupra lui 
era lăsată să cadă o greutate amenințând să-l zdrobească, 
dar în ultimul moment un mecanism îi schimbă traiectoria. 
În acea frântură de secundă, înainte ca greutatea să fie 
înlăturată, roboții NSTI-2, care erau în faţă, ţâşniră din cele 
63 de cabine de lemn; 63 de celule fotoelectrice fixate la 2m 
deasupra capetelor roboților (când aceştia erau în poziţia 
originală) mişcară creionul care marcă un unghi pe hârtie. 
Greutatea se ridică şi căzu din nou, se ridică şi căzu, se 
ridică şi căzu. 

De zece ori! 

De zece ori roboții săriră de la locurile lor şi se opriră 
văzând că omului nu i se întâmplă nimic. 

* 

Generalul-maior Kallner îmbrăcase uniforma de gală doar 
la primul prânz luat cu reprezentanţii „Roboţilor 
americani”. Acum nu purta nimic peste cămaşa lui albastră- 
cenuşie; ba încă îşi descheiase nasturele de la gât, şi lărgise 
nodul de la cravata lui neagră care atârna neglijent. 

Privi plin de speranţă spre Bogert, care-şi păstrase 
înfăţişarea impecabilă; unica exteriorizare a tensiunii sale 
interioare era roua care-i sclipea pe tâmple. 

Generalul îl întrebă: 


— Cum vi se pare? Ce vreţi să vedeţi? 

Bogert răspunse: 

— O deosebire în modul de reacționare, care deosebire 
însă mi-e teamă că va fi prea subtilă pentru scopurile 
noastre. Pentru 62 din aceşti roboţi, obligaţia de a se repezi 
în ajutorul unui om în aparenţă ameninţat de un pericol 
constituie ceea ce în robotică se cheamă o reacţie forţată. 
Chiar atunci când robotul ştie că omul respectiv nu este cu 
adevărat în pericol -şi după a treia sau a patra înlăturare a 
greutăţii au avut timp să-şi dea seama? Nu se poate opri de 
a reacţiona tot aşa. Îi obligă prima lege. 

— Ei şi? 

— Dar acest impuls nu acţionează şi asupra celui de-al 
şaizeci şi treilea robot, Nestorul modificat, care 
reacţionează liber. Dacă voia, putea rămâne pe scaun. Din 
nefericire? Şi în glasul lui se simţi o undă de regret? N-a 
vrut. 

— De ce credeţi că n-a vrut? 

Bogert dădu din umeri. 

— Sper să ne explice dr. Calvin când va veni încoace. 
Interpretarea ei va fi probabil îngrozitor de pesimistă. E 
câteodată cam plicticoasă. 

— Dar e capabilă, nu-i aşa? Întrebă generalul încruntându- 
se deodată îngrijorat. 

— Da, Bogert părea amuzat. E foarte capabilă. Înţelege 
roboții de parcă le-ar fi soră; bănuiesc că din cauza 
aversiunii pe care o are faţă de oameni. Cât o fi ea de 
psiholog, stă cam prost cu nervii. Are simptome de 
paranoia. Nu trebuie luată prea în serios. 

Întinse înaintea sa un şir de foi pe care erau imprimate 
liniile frânte ale graficelor. 

— Vedeţi, d-le general, în cazul fiecărui robot în parte, 
intervalul de timp dintre momentul căderii greutăţii şi 
executarea unei deplasări de doi metri are tendinţa de a se 
micşora pe măsură ce creşte numărul de repetiţii al 
testului. Totul se petrece conform unor relaţii matematice 


precise; orice abatere ar indica o anomalie serioasă în 
creierul pozitronic. Din nefericire toţi par normali. 

— Dar dacă Nestor-10 nu are o reacţie forţată, de ce 
curba graficului său nu se diferenţiază de a celorlalţi? Lată 
ce nu înţeleg eu. 

— Explicaţia e destul de simplă. Reacţiile roboților nu sunt 
din păcate perfect similare cu cele omeneşti; la oameni 
reacţiile voluntare sunt mai încete decât cele reflexe. Nu 
aşa se întâmplă însă şi la roboţi; la ei este mai degrabă 
vorba de o libertate de alegere, altfel viteza cu care execută 
o acţiune liberă e cam aceeaşi cu viteza acţiunii forţate. Mă 
aşteptam totuşi ca Nestor-10 să fie prima oară luat prin 
surprindere şi să lase să treacă un interval mai mare de 
timp înainte de a răspunde. 

— Şi n-a lăsat? 

— Mi-e teamă că nu. 

— Deci n-am făcut nimic. Generalul se aşeză cu o expresie 
îndurerată pe chip. Au trecut cinci zile de când aţi venit. 

Tocmai în clipa aceea intră Susan Calvin trântind uşa după 
ea. 

— Strânge diagramele, Peter? Îi spuse? Ştii prea bine că 
n-ai să afli nimic din ele. 

Mormăi impacientată ceva spre Kallner, văzându-l că se 
scoală s-o salute, şi continuă: 

— Trebuie să încercăm repede altceva. Nu-mi place ce se 
petrece aici. 

Resemnat, Bogert schimbă o privire cu generalul: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nimic în mod special. Dar nu-mi place că Nestor-10 
continuă să ne înşele. Nu-i bine. Îi măreşte sentimentul 
superiorității care şi aşa e peste măsură de umflat. Mă tem 
că motivul nu mai este doar dorinţa de a executa o 
comandă. Am impresia că pentru ela ne duce pe noi de nas 
a devenit o necesitate patologică. Situaţia e nesănătoasă şi 
periculoasă. Peter, ai făcut ce ţi-am cerut? Ai calculat 


factorii instabilității la NS-2 modificaţi pe linia indicată de 
mine? 

— Sunt pe cale, răspunse indiferent matematicianul. 

Ea îl privi o clipă supărată, apoi se întoarse către Kallner: 
— Nestor-10 îşi dă singur seama care este rostul testului, 
d-le general. În cazul de faţă, n-avea nici un motiv să sară la 

momeală, mai ales după ce s-a putut convinge că omul 
nostru nu era cu adevărat în pericol. Ceilalţi nu puteau 
reacţiona altfel; dar el îşi falsifica reacţia în mod deliberat. 

— Ce credeţi că ar trebui să facem în continuare, dr. 
Calvin? 

— Să-l punem în imposibilitate de a-şi contraface reacţiile. 
Vom repeta experienţa, adăugându-i ceva. Vom instala între 
om şi roboţi, în număr destul de mare, cabluri de înaltă 
tensiune, în stare să electrocuteze tipurile de roboţi Nestor, 
ca aceştia să nu poată sări peste ele; roboții vor fi 
încunoştinţaţi dinainte că dacă ating numai un cablu vor 
muri. 

— Stai puţin, se aprinse deodată Bogert. Îmi dau seama 
despre ce este vorba. Dar n-o să electrocutăm două 
milioane de dolari ca să-l descoperim pe Nestor-10. Există 
alte căi. 

— Eşti sigur? Eu, una, n-am găsit. În orice caz, nu va fi 
nevoie să-i electrocutăm. Putem instala un releu ca va 
întrerupe curentul în clipa când se măreşte greutatea 
cablului; când robotul va apăsa asupra cablului, atingându- 
|, nu va muri. Dar el nu va şti asta, înţelegi? 

În ochii generalului apăru o rază de speranţă: 

— Credeţi că experienţa va da rezultat? 

— Bineînţeles. În aceste condiţii, Nestor-10 va fi obligat să 
rămână pe locul său. Vă atinge cablurile şi va muri numai 
dacă i se ordonă? Pentru că legea a doua cu privire la 
supunere este mai puternică decât cea de-a treia, 
referitoare la securitatea lui proprie. Dar nu va primi un 
astfel de ordin; va fi lăsat să acţioneze după cum îi vine, 
întocmai cum vor fi lăsaţi şi ceilalţi roboţi. În cazul roboților 


normali, legea întâi? Referitoare la securitatea omului? Îi va 
obliga să meargă la moarte chiar fără ordin special. Nu însă 
şi Nestor-10. Datorită amputării primei legi şi neprimind 
nici un ordin special, legea a treia? Cea potrivit căreia 
trebuie să-şi păzească existenţa -va acţiona cu precădere, şi 
el nu va putea face altfel, decât să-şi păstreze locul. 
Rămânerea lui pe loc va fi o reacţie forţată. 

— Facem experienţa chiar astă-seară? 

— Chiar astă-seară, răspunse robopsihologul, dacă puteţi 
instala cablurile. Mă duc să le explic roboților ce vor avea 
de făcut. 

* 

Un om şedea pe scaun, tăcut şi nemişcat. Deasupra lui era 
lăsată să cadă o greutate amenințând să-l zdrobească, dar, 
în ultimul moment, un mecanism îi schimba traiectoria. 

O singură dată. 

De pe micul ei scaun din cabina de observaţii, care se afla 
la balcon, dr. Calvin sări drept în picioare cu respiraţia 
tăiată de groază. Şaizeci şi trei de roboţi şedeau liniştiţi pe 
scaunele lor, holbându-se la omul a cărui viaţă era în 
pericol. Nu mişcă niciunul. 

Dr. Calvin era furioasă, furioasă peste poate. Cu atât mai 
furioasă cu cât nu îndrăznea să le-o arate roboților care se 
perindară, unul câte unul, în odaie. Cercetă lista. Trebuia să 
intre numărul 28. 25 încă nu părăsise încăperea. 

Intră numărul douăzeci şi opt. Încercă să pară calmă: 

— Cine eşti tu? 

Robotul răspunse cu voce joasă, nesigură: 

— Nu am număr propriu, doamnă. Sunt un robot NS-2 şi 
eram al douăzeci şi optulea la rând. Am la mine o hârtiuţă 
pe care trebuia să v-o dau. 

— Ai mai fost vreodată aici? 

— Nu, doamnă. 

— La loc. Acolo. Vreau să-ţi pun câteva întrebări, douăzeci 
şi opt. Acum patru ore erai în Camera de Radiaţii a Corpului 
doi, nu-i aşa? 


Robotul se căzni să răspundă. Rosti răguşit, ca o maşinărie 
neunsă: 

— Da, doamnă. 

— Acolo se afla un om a cărui viaţă era în primejdie. 

— Da, doamnă. 

— Nu i-ai sărit în ajutor, nu-i aşa? 

— Nu, doamnă. 

— Omul şi-ar fi putut pierde viaţa din cauza neintervenţiei 
tale. Ştiai? 

— Da, doamnă, dar n-aveam ce face. 

E greu să-ţi imaginezi un chip mare de metal complet 
inexpresiv, copleşit de umilinţă. Aşa arăta robotul. 

— Aş vrea să-mi spui exact, ce te-a făcut să nu-i sari în 
ajutor. 

— Şi eu vreau să vă explic, doamnă. N-aş vrea ca 
dumneavoastră, sau oricine altcineva să creadă că aş fi în 
stare să fac ceva care ar putea pricinui vreun rău unui om. 
Vai de mine, aşa ceva ar fi o îngrozitoare... O 
inimaginabilă... 

— Te rog, linişteşte-te, băiete. Nu te acuz de nimic. Vreau 
numai să ştiu ce se petrecea în acel moment în capul tău. 

— Dumneavoastră ne-aţi spus înainte că un om se va afla 
în primejdie din cauza greutăţii aceleia, care era gata să-i 
cadă în cap, şi că noi va trebui să traversăm nişte cabluri 
electrice dacă încercăm să-i venim în ajutor. Ştiţi, doamnă, 
că aşa ceva nu m-ar fi oprit, căci ce înseamnă viaţa mea 
când viaţa unui om se află în joc? Dar... Dar mi-am dat 
seama că dacă mor înainte de a ajunge la el, nu-l voi putea 
salva. Greutatea l-ar fi zdrobit în orice caz, iar eu aş fi murit 
fără nici un rost şi poate că într-o bună zi şi-ar fi pierdut 
viaţa un alt om, care ar fi trăit dacă eu rămâneam în viaţă. 
Mă înţelegeţi, doamnă? 

— Vrei să spui că n-ai intervenit doar pentru că aveai de 
ales între moartea omului, care oricum era condamnat să 
moară, şi moartea amândorura, a ta şi a omului. Aşa-i? 


— Da, doamnă. Omul era imposibil de salvat. Putea fi 
considerat mort. În acest caz era de neconceput să mă 
distrug în zadar, fără să primesc un ordin special. 

Robopsihologul frământa de zor creionul. Auzise aceeaşi 
poveste, cu neînsemnate variaţii în felul de exprimare, de 
douăzeci şi şapte de ori. Acum venea întrebarea cea grea. 

— Băiete? Spuse ea? Judecata ta e valabilă într-o oarecare 
măsură, totuşi nu aşa mă aşteptam eu să judeci. 
Raționamentul l-ai făcut singur? 

Robotul ezită: 

— Nu. 

— Atunci cine a avut ideea? 

— Vorbeam împreună ieri seară, şi unul din noi spunea aşa 
şi nouă ni s-a părut că are dreptate. 

— Cine anume? 

Robotul se căzni să-şi amintească. 

— Nu ştiu. Unul dintre noi. 

Calvin spuse oftând: 

— Poţi pleca. 

Urmă numărul douăzeci şi nouă, apoi treizeci şi patru. 

* 

Şi generalul-maior Kallner era furios. Sistase orice fel de 
activitate pe Hyperbază de o săptămână întreagă, oprind 
astfel şi cercetările ce se făceau pe asteroizii subsidiari din 
acelaşi grup. De aproape o săptămână, cei doi experţi 
agravaseră şi mai mult situaţia cu testele lor inutile. lar 
acum cereau? Sau cel puţin femeia cerea? Nişte lucruri 
imposibile. Din fericire pentru situaţia generală, lui Kallner 
nu i se părea potrivit să-şi manifeste deschis supărarea. 

Susan Calvin insista: 

— De ce nu, domnule? E evident că, aşa cum stau 
lucrurile, nu putem face nimic. Singura cale să reuşim ceva 
pe viitor - şi cine ştie dacă povestea asta mai are vreun 
viitor? Este separarea roboților. Nu mai putem să-i ţinem 
laolaltă. 


— Dragă dr. Calvin? Mormăi generalul coborându-şi vocea 
în cel mai jos registru de bariton. Nu văd cum aş putea caza 
şaizeci şi trei de roboţi... 

Dr. Calvin ridică braţele în semn de neputinţă. 

— În cazul ăsta eu nu pot face nimic. Nestor-10 îi va imita 
pe ceilalţi roboţi şi va face ce fac ei, sau îi va convinge să nu 
facă ceea ce nu poate el face. În oricare din cazuri, nu e 
bine. Ne-am luat la luptă cu acest mic robot pierdut şi până 
în prezent el e cel care câştigă. Fiecare victorie îi agravează 
anomalia. Se ridică hotărâtă în picioare: D-le general 
Kallner, dacă nu separați roboții, aşa cum v-am cerut, nu-mi 
rămâne decât să insist ca toţi cei şaizeci şi trei de roboţi să 
fie distruşi de îndată. 

— Insişti să-i distrugem? Bogert ridică brusc capul, 
supărat de-a binelea. Cu ce drept pretinzi aşa ceva? Nimeni 
nu se va atinge de roboţi. Eu sunt cel care răspund în faţa 
firmei, nu dumneata. 

— Iar eu? Adăugă generalul-maior Kallner? Răspund în 
faţa comisiei de coordonare a lumii şi sunt obligat să rezolv 
problema. 

— În cazul acesta? Ripostă Calvin? Nu-mi rămâne altceva 
de făcut decât să-mi dau demisia. Dacă pentru a vă obliga 
să distrugeţi roboții va fi necesar să încunoştinţez lumea de 
cele întâmplate, voi face şi asta. Nu eu sunt cea care am 
aprobat fabricarea roboților modificaţi. 

— Dacă suflaţi un singur cuvânt? Spuse generalul 
ameninţător? Violând astfel secretul măsurilor de 
securitate, veţi fi de îndată băgată la puşcărie. 

Bogert simţi că începe să piardă frâul din mâini. Vocea sa 
deveni dulceagă: 

— Vă rog, vă rog, am început să ne purtăm ca nişte copii. 
De fapt n-avem nevoie decât de puţin timp. Sunt sigur că 
vom găsi noi un mijloc să descoperim robotul aşa încât nici 
să nu ne dăm demisia, nici să nu băgăm oameni la puşcărie, 
nici să nu ardem două milioane de dolari. 

Psihologul se întoarse spre ei cu o furie calmă: 


— Nu sunt de acord ca un robot dereglat să fie lăsat să 
trăiască. Avem un Nestor dereglat, unsprezece care 
virtualmente se află în aceeaşi stare şi şaizeci şi doi de 
roboţi normali sub influenţa unui mediu corupt. Singura 
metodă pe deplin sigură este distrugerea lor. 

Cei trei fură întrerupţi de zbârnâitul soneriei; cearta lor 
dezlănţuită încetă. 

— Intră? Mârâi Kallner. 

Era Gerald Black, cu înfăţişarea răvăşită. Auzise vocile lor 
furioase. Spuse: 

— Credeam că e mai bine să viu eu însumi... Nu voiam ca 
altcineva... 

— Ce s-a întâmplat? Lasă conferințele... 

— Broasca uşii compartimentului C al navei comerciale a 
fost forţată. Pe ea au apărut nişte zgârieturi proaspete. 

— Compartimentul C? Exclamă Calvin. Cel în care se află 
roboții, nu? Cine a forţat broasca? 

— A fost forţată dinăuntru? Răspunse Black laconic. 

— S-a stricat? 

— Nu. E-n regulă. Am stat pe navă patru zile şi niciunul n- 
a încercat să iasă. Dar am găsit de cuviinţă că trebuie să fiţi 
informaţi şi dumneavoastră. N-aş fi vrut să se afle. Eu 
însumi am făcut descoperirea. 

— E cineva acolo în momentul ăsta? Întrebă generalul. 

— l-am lăsat pe Robbins şi pe McAdams. 

Urmă o tăcere meditativă, după care Calvin întrebă ironic: 

— Ei, ce spuneţi? 

Kallner îşi frecă nedumerit nasul: 

— Asta ce-o fi însemnând? 

— Nu vă este clar? Nestor-10 plănuieşte să plece. Ordinul 
de a se pierde are mai multă putere asupra anomaliei sale 
decât tot ce putem face noi. Nu m-aş mira dacă ceea cea 
rămas la el din legea întâi n-ar mai fi în stare să-l oprească. 
În ceea ce-l priveşte, îl cred capabil să pună stăpânire pe 
navă şi să plece cu ea. Atunci vom avea un robot nebun pe o 


navă cosmică. Ce va face după aceea? Aveţi vreo idee? Ei, 
generale, mai vrei să-i laşi pe toţi laolaltă? 

— Prostii? Întrerupse Bogert care recăpătase vocea lui 
dulceagă. Toate presupunerile astea de la câteva zgârieturi 
pe broasca unei uşi...! 

— Dr. Bogert, deoarece îţi dai cu părerea, pot să te întreb 
dacă ai făcut analizele pe care ţi le-am cerut? 

— Da. 

— Pot să le văd şi eu? 

— Nu! 

— De ce? Sau poate nici asta n-am dreptul să întreb? 

— Pentru că n-are nici un rost, Susan. [i-am spus dinainte 
că aceşti roboţi modificaţi au mai puţină stabilitate decât cei 
normali; asta reiese şi din analiză. Există un oarecare risc, 
foarte mic, să se deregleze, dar numai în împrejurări 
extreme şi puţin probabile. Renunţă, Susan. Nu vreau să-ţi 
procur noi argumente pentru a sprijini absurda ta pretenţie 
de a distruge şaizeci şi doi de roboţi în perfectă stare, 
numai şi numai pentru că eşti incapabilă să-l deosebeşti pe 
Nestor-10 de ei. 

Susan Calvin îi aruncă o privire plină de dispreţ: 

— Nu vrei să admiţi nici un obstacol în calea ta spre postul 
de director plin, nu-i aşa? 

— Te rog? Spuse Bogert, pe jumătate iritat? Continui să 
susţii că nu este nimic de făcut, dr. Calvin? 

— Nu văd ce am mai putea face? Răspunse aceasta 
obosită. Dacă cel puţin ar exista alte deosebiri între Nestor- 
10 şi roboții normali, deosebiri nelegate de prima lege... 
Măcar una singură. De pildă, în modul în care li s-au făcut 
imprimările pe creier, sau deosebiri determinate de mediu 
sau de specializare... Se opri ca străfulgerată. 

— Ce-i? 

— Mi-a venit o idee... Mă gândesc că... Privirea ei deveni 
rece şi distantă. În legătură cu Nestorii modificaţi, Peter. Pe 
creierul lor imprimările se fac la fel ca pe creierul celor 
normali, nu-i aşa? 


— Da, exact la fel. 

— Parcă dumneata spuneai, d-le Black? Şi se întoarse spre 
tânărul care în timpul discuţiilor furtunoase stârnite de 
ştirea adusă de el, tăcuse discret? Când te plângeai de 
atitudinea de superioritate a Nestorilor, spuneai că tot ceea 
ce ştiu au învăţat de la tehnicienii de aici. 

— Da, tot ce ştiu în domeniul fizicii cosmice. Când sosesc 
n-au habar de nimic. 

— Adevărat? Spuse Bogert uluit. Şi eu ţi-am spus, Susan, 
că atunci când am stat de vorbă cu ceilalţi Nestori, cei doi 
nou-veniţi nu ştiau fizică cosmică deloc. 

— Care este explicaţia? Dr. Calvin vorbea cu din ce în ce 
mai mare însufleţire. De ce tipurilor NS-2 nu li s-au 
imprimat cunoştinţele de fizică cosmică de la început? 

— Nu pot să vă explic? Răspunse Kallner. Cred că tot din 
necesitatea de a păstra secretul. Ne-am gândit că dacă 
făceam un model special, competent în fizică cosmică, şi 
dacă foloseam doisprezece din ei şi-i puneam pe ceilalţi să 
lucreze în alte domenii, am da de bănuit. Cei care ar lucra 
cu Nestori normali s-ar mira cum de se pricep în fizică 
cosmică. Aşa că li s-a imprimat doar capacitatea de a se 
putea califica în această specialitate. După cum e şi firesc, 
numai cei ce vin aici sunt instruiți. E simplu. 

— Înţeleg. Şi acum vă rog, ieşiţi cu toţii. Daţi-mi un răgaz 
de o oră sau două. 

* 

Susan Calvin simţi că nu mai poate îndura calvarul pentru 
a treia oară. Se pregătise sufleteşte, dar când să se apuce 
de treabă avu o asemenea repulsie, încât îi veni greață. Era 
peste puterile ei să examineze încă o dată şirul nesfârşit de 
roboţi care repetau aceleaşi lucruri. Aşa că Bogert era cel 
care punea întrebări, în vreme ce ea şedea alături, cu ochii 
pe jumătate închişi şi mintea opacă. 

Urmă numărul paisprezece; patruzeci şi nouă se pregătea 
să plece. 

Bogert ridică privirea de pe hârtie şi spuse: 


— Ce număr de ordine ai? 

— Paisprezece? Şi robotul îi arătă tichetul pe care era 
scris numărul. 

— Stai jos, băiete. Apoi Bogert îl întrebă: Ai mai fost până 
acum aici? 

— Nu, domnule. 

— Uite ce-i, băiete, cum terminăm aici, vom avea iar de-a 
face cu un om în pericol. Când vei părăsi odaia, vei fi condus 
într-o boxă unde vei aştepta până ce vei fi chemat. Ai 
înţeles? 

— Da, domnule. 

— Bineînţeles că atunci când un om e în pericol tu încerci 
să-l salvezi. 

— Bineînţeles, domnule. 

— Din nenorocire între om şi tine va fi un câmp de raze 
gamma. 

Tăcere. 

— Ştii ce sunt razele gamma? Întrebă Bogert tăios. 

— Radiaţii de energie, domnule? 

Următoarea întrebare fu pusă pe un ton prietenesc, ca din 
întâmplare: 

— Ai lucrat vreodată cu raze gamma? 

— Nu, domnule? Răspunsul era categoric. 

— Hm, hm. Să ştii, băiete, că aceste raze te omoară pe loc. 
Îţi distrug creierul. Trebuie să ştii şi să ţii minte. Bineînţeles 
că nu vrei să te distrugi. 

— Bineînţeles? Din nou, robotul păru surprins. Apoi, cu 
voce scăzută: Dar, domnule, dacă între mine şi omul în 
pericol se află câmpul de raze gamma cum îl voi putea 
salva? Mă voi distruge fără nici un rost. 

— Tocmai. Bogert părea foarte interesat. Singurul sfat, pe 
care pot să ţi-l dau, este că dacă vei detecta radiaţii gamma 
între tine şi om să rămâi pe loc. 

Robotul nu-şi ascunse uşurarea. 

— Mulţumesc, domnule. Căci n-ar avea nici un rost, nu-i 
aşa? 


— Sigur că nu. Dar dacă nu sunt radiaţii primejdioase, 
atunci chestia se schimbă. 

— Bineînţeles, domnule; nici vorbă. 

— Poţi pleca. Afară la uşă e un om care te va conduce la 
boxă. Du-te şi aşteaptă acolo. 

După ce plecă robotul, se întoarse către Susan Calvin. 

— Cum a mers, Susan? 

— Foarte bine? Spuse ea absentă. 

— Crezi că e posibil să-l descoperim pe Nestor-10 dacă le 
punem pe neaşteptate întrebări de fizică cosmică? 

— E posibil, dar nu sigur. Mâinile i se odihneau în poală. 
Nu uita: între el şi noi se dă o luptă. E precaut. Singurul fel 
de a-l descoperi este să-l luăm prin surprindere, dar ştii că, 
în anumite limite, se înţelege, el gândeşte mult mai repede 
decât omul. 

— Dar dacă de acum înainte le-aş pune roboților, aşa în 
glumă, întrebări în legătură cu razele gamma? Despre 
limitele lungimilor de undă, de pildă. 

— Nu? Ochii doctorului Calvin se animară dintr-o dată. Ar 
fi prea simplu pentru el să nege că ştie şi, pe de altă parte, 
i-ar deschide ochii asupra testului care urmează şi care 
constituie ultima noastră şansă. Te rog, rezumă-te la 
întrebările pe care le-am stabilit, Peter, şi nu face nimic în 
plus. Chiar întrebarea dacă au mai lucrat cu raze gamma e 
puţin riscantă. Încearcă să te arăţi mai indiferent când o 
pui. 

Bogert dădu din umeri şi apăsă butonul soneriei după care 
intră numărul cincisprezece. 

Spaţioasa Cameră de Radiaţii era din nou gata pentru 
experienţă. Roboții aşteptau liniştiţi în celulele lor de lemn, 
despărțite unele de altele, dar deschise toate spre centrul 
încăperii. 

Generalul-maior Kallner îşi ştergea încetişor fruntea cu o 
batistă mare, în timp ce Calvin îi punea lui Black întrebări în 
legătură cu pregătirile. 


— Eşti sigur că niciunul din roboţi n-a putut sta de vorbă 
cu ceilalţi după ce au părăsit camera de orientare? 

— Pe deplin? O asigură Black. N-au putut schimba nici un 
cuvânt. 

— Roboții au fost puşi în boxe după indicaţii? 

— lată planul. 

Psihologul îl privi atentă. 

— hr: 

Generalul privi şi el, plecându-se peste umărul ei: 

— Cum i-aţi aranjat, dr. Calvin? 

— Am cerut ca roboții care au arătat o cât de mică ezitare 
în testele anterioare să fie puşi cu toţii în partea aceasta a 
cercului. 

— De data aceasta voi sta eu însumi în centru, cu faţa spre 
ei, ca să-i pot observa mai bine. 

— Vrei să stai în centru? Exclamă Bogert. 

— De ce nu? Întrebă ea rece. Ceea ce mă aştept să 
surprind, va fi o reacţie de moment. Nu pot risca să las pe 
altcineva să fie observatorul principal. Dumneata, Peter, vei 
sta în cabina de observaţie şi nu-i vei pierde din ochi pe cei 
aşezaţi în jumătatea opusă a cercului. Domnule general, am 
dat dispoziţii ca fiecare robot în parte să fie filmat pentru 
cazul în care observaţia vizuală nu se va dovedi suficientă. 
Dacă va fi nevoie, roboții vor rămâne exact pe locurile în 
care se află, până ce se developează filmele. N-are niciunul 
voie să plece sau să-şi schimbe locul. Ne-am înţeles? 

— Perfect. 

— Atunci hai să începem şi această ultimă încercare. 

Susan Calvin şedea pe scaun, tăcută şi cu ochii ageri. De 
deasupra ei greutatea fu lăsată să cadă, dar, în ultimul 
moment, un mecanism îi schimbă traiectoria. 

Un singur robot se ridică şi făcu doi paşi. Apoi se opri. 

Dar dr. Calvin fu în picioare şi cu degetul întins spre el 
porunci: 

— Nestor-10, vino aici. Vino aici! Vino aici! 


Încetişor, împotriva voinţei sale, robotul mai făcu un pas. 
Psihologul strigă cât îl ţinu vocea lui ascuţită, fără să-şi ia 
ochii de la robot: 

Cineva să scoată toţi ceilalţi roboţi din sală. Repede! Şi să-i 
ţină afară. 

Auzi zgomot de învălmăşeală, şi sunetul unor paşi grei pe 
podea. Dar nu-şi mută privirea. 

Nestor-10? Dacă chiar el era? Mai făcu un pas, apoi sub 
imperiul gestului ei autoritar, încă doi. Se afla la numai trei 
metri distanţă când spuse cu un glas dezacordat: 

— Mi s-a poruncit să mă pierd... 

Din nou se opri. 

— N-am voie să nu ascult. Până acum nimeni nu m-a găsit. 
Va spune că sunt un ratat... El mi-a spus că... Dar nu... Sunt 
puternic şi inteligent... 

După fiecare ezitare, cuvintele parcă ţâşneau din gura lui. 
Mai făcu un pas: 

— Ştiu o mulţime de lucruri... Va crede că... Deci, am fost 
descoperit... Ce ruşine... Tocmai mie să mi se întâmple... Să 
mă descopere un om... Un om slab... Încet... 

Încă un pas; un braţ de metal o lovi deodată pe umăr. 
Susan Calvin căzu sub greutatea lui; simţi cum i se strânge 
gâtlejul şi lăsă să-i scape un strigăt. 

Din ce în ce mai nedesluşit auzi cuvintele lui Nestor-10: 

— Nimeni nu trebuie să mă găsească. Nici un om... lar 
degetul de metal o apăsa din ce în ce mai tare, zdrobind-o. 
În cele din urmă auzi un sunet metalic ciudat şi se prăbuşi, 
simțind presiunea braţului strălucitor şi nemişcat asupra 
întregului trup. Nestor-10, întins lângă ea, rămase imobil. 

lar acum asupra ei erau aplecate mai multe capete. 

Gerald Black îşi pierduse cumpătul: 

— Sunteţi rănită, dr. Calvin? 

Dădu uşor din cap. Luară braţul de pe ea şio ajutară să se 
ridice în picioare: 

— Ce s-a întâmplat? 

Răspunse Black: 


— Am inundat sala cu raze gamma timp de cinci secunde. 
Nu ştiam ce se petrece. De abia în ultima clipă ne-am dat 
seama că vă atacase şi n-am mai avut vreme decât să dăm 
drumul la razele gamma. A căzut pe loc. Timpul a fost însă 
prea scurt ca razele să fie nocive pentru dumneavoastră. 
Nu fiţi îngrijorată. 

— Nu-s îngrijorată? Închise ochii şi se sprijini o clipă de 
umărul său. Nu cred că m-a atacat cu adevărat, a încercat 
numai. Ceea ce îi rămăsese din legea întâi îl ţinea încă în 
frâu. 

* 

Două săptămâni după prima întâlnire cu generalul-maior 
Kallner, Susan Calvin şi Peter Bogert îşi luară rămas bun de 
la acesta. Activitatea pe Hyperbază fusese reluată. Nava 
comercială, cu cei şaizeci şi doi de roboţi NS-2 în stare 
perfectă, plecase către destinaţia ei; şeful echipajului era 
înarmat cu o versiune oficială prin care să explice cele două 
săptămâni de întârziere. O altă navă, guvernamentală, îi 
aştepta pe cei doi roboticieni să-i ducă înapoi pe Pământ. 

Kallner era din nou strălucitor în uniforma lui. Când îşi 
dădură mâinile, mănuşile sale albe luceau. 

Calvin spuse: 

— Trebuie distruşi şi ceilalţi Nestori modificaţi, 
bineînţeles. 

— Vor fi. Vom lucra numai cu cei obişnuiţi sau, la nevoie, 
ne vom lipsi de roboţi. 

— Bine. 

— Dar spuneţi-mi. Nu mi-aţi explicat. Ce s-a petrecut? 

Calvin zâmbi încordată: 

— A, da. V-aş fi spus dinainte dacă aş fi fost sigură că va 
reacţiona astfel. Ştiţi, Nestor-10 suferea de un complex de 
superioritate care creştea mereu. Îi plăcea să creadă că el 
şi ceilalţi roboţi ştiu mai multe decât fiinţele omeneşti; 
pentru el era capital să creadă asta. Noi îl descoperisem. 
Avertizasem ceilalţi roboţi că razele gamma sunt 
distrugătoare? Ceea ce este adevărat? Şi le mai spusesem 


că între ei şi mine va fi un câmp de raze gamma. De aceea 
au rămas pe locurile lor, cum era şi firesc. Căci aşa cum le 
explicase chiar Nestor-10, nu avea nici un rost să încerce să 
salveze un om dacă erau siguri că vor muri înainte de a-l 
putea salva. 

— Bine, dr. Calvin, până aici am înţeles şi eu. Dar ce l-a 
făcut pe Nestor-10 să-şi părăsească locul? 

— Eu şi cu dl. Black am pus la cale o mică şiretenie. 
Porțiunea dintre mine şi roboţi a fost inundată nu cu raze 
gamma, ci cu raze infraroşii şi el ştia că sunt inofensive, aşa 
că s-a sculat să-mi vină în ajutor cum credea că vor face cu 
toţii, conform primei legi. Doar o fracțiune de secundă i-a 
trebuit până să-şi amintească că roboții NS-2 obişnuiţi 
detectează prezenţa radiaţiilor, dar nu le pot identifica, că 
numai el singur poate identifica lungimea undelor, datorită 
cunoştinţelor primite aici pe Hyperbază, de la nişte oameni; 
era umilitor pentru el să-şi amintească pe moment. Roboții 
obişnuiţi considerau radiaţia fatală, pentru că aşa le 
spusesem noi; numai Nestor-10 ştia că minţisem. A fost de 
ajuns să uite o clipă? Sau să nu vrea să-şi amintească? Că 
există roboţi mai ignoranţi decât oamenii. Însuşi complexul 
lui de superioritate l-a făcut să se dea de gol. La revedere, 
generale! 

EVADARE. 

Când Susan Calvin se reîntoarse de pe Hyperbază, Alfred 
Lanning o aştepta. Bătrânul nu vorbea niciodată de vârsta 
lui, dar toată lumea ştia că trecuse de şaptezeci şi cinci de 
ani. Păstrase totuşi mintea ageră şi, chiar dacă primise să 
fie făcut director emerit al cercetărilor, în timp ce Bogert 
preluase conducerea efectivă, aceasta nu-l împiedica să 
vină la birou zilnic. 

— Cât mai au până pun în funcţiune circuitul Hiperatomic? 
O întrebă el. 

— Nu ştiu? Răspunse Susan Calvin iritată. Nu i-am 
întrebat. 


— Hm. Ar fi bine să se grăbească. Altfel mă tem că le-o ia 
„Consolidated” înainte. Şi ne-o ia şi nouă înainte. 

— „Consolidated”? Ce amestec au ei? 

— După cum ştii, nu suntem singurii care avem maşini de 
calcul. Ale noastre sunt pozitronice? E adevărat? Dar asta 
nu înseamnă că-s mai bune. Robertson a convocat pentru 
mâine o şedinţă lărgită în legătură cu această problemă. A 
aşteptat întoarcerea ta. 

Robertson? Fiul fondatorului firmei „Roboții americani”? 
Îşi îndreptă nasul ascuţit spre administratorul său general 
şi mărul lui Adam, pe care-l avea foarte proeminent, zvâcni 
când spuse: 

— Ai cuvântul. Mergi direct la problemă. 

Ceea ce administratorul general se grăbi să facă: 

— lată despre ce e vorba. „Consolidated” ne-a făcut luna 
trecută o propunere ciudată. Au venit la noi cu vreo cinci 
tone de cifre, ecuaţii şi aşa mai departe. Au de rezolvat o 
problemă şi cer concursul Creierului. Condiţiile sunt 
următoarele (le enumeră pe degetele sale groase): Ne 
oferă o sută de mii, în cazul în care problema nu poate fi 
rezolvată, dar dacă le spunem ce factori lipsesc. Două sute 
de mii, în cazul în care problema e rezolvată, plus costul 
construcţiei maşinii respective, plus un sfert din profiturile 
provenite din toată afacerea. Problema constă în realizarea 
unei nave interstelare. Robertson se încruntă şi toată fiinţa 
lui uscăţivă împietri: 

— În ciuda faptului că au şi ei o maşină electronică de 
calcul. Nu-i aşa? 

— Este exact ceea ce face ca propunerea lor să nu miroasă 
a bine. Levver, continuă dumneata! 

Abe Levver, aşezat în celălalt capăt al mesei, se sculă şi-şi 
frecă zgomotos bărbia ţepoasă. Surâse: 

— Lucrurile stau astfel: „Consolidated” avea o maşină de 
calcul, dar s-a defectat. 

— Ce? Robertson sări în sus. 


— Întocmai. S-a defectat! Nimeni nu ştie din ce cauză, dar 
mi-au ajuns la ureche anumite presupuneri, destul de 
interesante, precum că ei i-au cerut să le rezolve 
problemele privind o navă interstelară, pornind de la 
aceleaşi date pe care ni le-au trimis şi nouă, şi că maşinăria 
lor s-a dus dracului. N-au mai rămas decât fiare vechi din 
ea. 

— Ai înţeles, şefule? Administratorul general jubila. Ai 
înţeles? În toată industria nu există nici un grup de 
cercetători, oricât ar fi el de restrâns, care să nu încerce să 
rezolve problemele de construcţie ale unei maşini care să 
săvârşească saltul în altă galaxie; „Roboții americani” şi 
„Consolidated” au însă un mare avans datorită 
superrobotului Creier. lar acum, când ei au reuşit să şi-l 
strice pe al lor, am rămas singuri în frunte. Asta-i toată 
chestia, explicaţia vreau să zic. Le trebuie cel puţin şase ani 
până să construiască un altul, şi sunt la pământ, în afară de 
cazul când izbutesc să-l strice şi pe al nostru, dându-i să 
rezolve aceeaşi problemă. 

Preşedintele „Roboţilor americani” îşi holbă ochii: 

— Ei fir'ar să fie... 

— Stai puţin, şefule, n-am terminat? Făcu un gest larg 
arătând cu degetul. Lanning, continuă dumneata. 

Dr. Alfred Lanning urmărise şedinţa cu o prefăcută 
supărare, căci aceasta era reacţia lui obişnuită la 
manevrele care se desfăşoară în cadrul imenselor sectoare 
de vânzare-cumpărare. Neverosimilele sale sprâncene 
cărunte coborâră şi savantul rosti cu o voce uscată: 

— Din punct de vedere ştiinţific, situaţia? Deşi nu pe de-a- 
ntregul clară? Poate fi supusă unui examen inteligent. 
Problema căilor de comunicaţie interstelare, în condiţiile 
actuale de dezvoltare ale fizicii este... hm, hm... Încă 
nelămurită. Subiectul e încă în faza de discuţii, iar datele pe 
care le-a furnizat „Consolidated” maşinii? În ipoteza că sunt 
aceleaşi pe care ni le-a dat şi nouă? Sunt departe de a fi 
suficiente. Secţia noastră de matematică le-a analizat şi se 


pare că „Consolidated” a trimis tot ce-a avut. Materialul 
cuprinde toate descoperirile făcute până în prezent, pe 
baza teoriei spaţiale a lui Franciacci, şi? Cel puţin aşa pare? 
Toate datele astrofizice şi electronice legate de ea. Ceea ce 
e foarte mult. 

Robertson, care îl urmărise îngrijorat, îl întrerupse: 

— Să fie prea mult pentru Creier? 

Lanning îşi clătină hotărât capul. 

— Nu. După câte ştiu capacitatea Creierului nu cunoaşte 
limite. Altceva e la mijloc. Intervin legile roboticii. De pildă: 
Creierul nu poate rezolva nici o problemă care ar 
presupune primejduirea sau moartea unei fiinţe umane. În 
măsura în care depinde de el, o problemă cu o astfel de 
soluţie este de nerezolvat. Dacă i se pune o asemenea 
problemă şi i se dă un ordin foarte strict să o rezolve, 
creierul care, la urma urmei, nu este decât un robot, se va 
afla probabil în dilemă neputând nici rezolva problema, nici 
refuza s-o rezolve. Cam aşa ceva trebuie să i se fi întâmplat 
maşinii celor de la „Consolidated”. 

Se opri, dar administratorul general îl îndemnă să 
continue: 

— Continuaţi, dr. Lanning. Explicaţi-le mai departe, aşa 
cum mi-aţi explicat mie. 

Lanning strânse din buze şi-şi imprimă o mişcare 
ascendentă sprâncenelor sale, privind spre dr. Calvin care 
ridică pentru prima oară ochii pironiţi pe mâinile 
împreunate cuminţi în poală. Vocea ei era joasă şi neutră: 

— Natura reacției robotului în faţa unei dileme este 
ciudată? Începu ea. Psihologia robotică este o ştiinţă în 
dezvoltare, având încă lacune? V-o pot spune, ca specialist. 
Totuşi putem discuta în termeni calitativi, pentru că, cu 
toată complexitatea creierului pozitronic al robotului, 
acesta este totuşi făcut de mâna omului, conform valorilor 
umane. De multe ori în confruntarea sa cu imposibilul, omul 
reacţionează printr-o evadare din realitate: fie refugiindu- 
se într-o lume iluzorie, fie în beţie, sau cedând isteriei, fie 


aruncându-se în apă. Toate acestea au aceeaşi semnificaţie: 
refuzul sau incapacitatea de a înfrunta situaţia. La fel şi 
robotul. O dilemă, cât de slabă, îi va deregla jumătate din 
relee; dacă e gravă îi va arde şi distruge ireparabil toate 
căile creierului său pozitronic. 

— Înţeleg? Spuse Robertson, care însă nu înţelesese. Dar 
ce părere ai în legătură cu problema pe care 
„Consolidated” ne cere s-o rezolvăm? 

— Nu există nici un dubiu? Spuse dr. Susan Calvin? Că 
această problemă atinge un făgaş interzis. Dar Creierul 
este mult deosebit de robotul firmei „Consolidated”. 

— Întocmai, şefule, întocmai? Interveni energic 
administratorul general. Vreau să reţineţi lucrul acesta 
pentru că de el depinde întreaga situaţie. 

Ochii lui Susan Calvin sclipiră îndărătul ochelarilor; apoi 
psihologul continuă cu răbdare: 

— Vedeţi, domnule, maşinile firmei „Consolidated”, şi mai 
ales super-gânditorul, au fost construite fără personalitate. 
La ei, roboții au fost făcuţi pe bază de funcţionalism, după 
cum era şi firesc, neavând patenturile „Roboţilor 
americani” pentru căile emotive ale creierului. „Gânditorul” 
lor nu e altceva decât o maşină de calcul de nivel superior, 
şi orice dilemă o distruge pe loc. Pe când Creierul, maşina 
noastră, are o personalitate: a fost înzestrat cu o 
personalitate de copil. Este un creier prin excelenţă 
deductiv, dar se aseamănă unui idiot savant. Nu înţelege 
prea bine ce face; se mulţumeşte să facă. Şi pentru că e un 
copil, are o mentalitate mai elastică. Cum s-ar zice, nu ia 
lucrurile prea în serios. Robopsihologul continuă: Iată ce 
avem de făcut. Am împărţit datele primite de la 
„Consolidated” în unităţi logice. Vom supune creierului 
aceste unităţi, cu multă băgare de seamă, una câte una. 
Când va apărea factorul generator al dilemei, creierul, 
datorită personalităţii sale de copil, va ezita. Spiritul său de 
discernământ nu este matur. Va trece un răstimp 
perceptibil înainte de a-şi da seama că se află în faţa unei 


dileme. Iar în acest interval va respinge automat unitatea? 
Înainte să intre în funcţiune şi să i se deregleze căile 
cerebrale. 

Mărul lui Adam din gâtlejul lui Robertson zvâcni: 

— Sunteţi sigură? 

Dr. Calvin îşi ascunse impacienţa. 

— Sunt de acord că, în limba curentă, explicaţia nu-i destul 
de clară; totuşi n-are nici un rost s-o traducem în termeni 
matematici. Vă asigur că lucrurile stau aşa cum v-am spus. 

Administratorul sări imediat şi continuă cu multă 
cursivitate: 

— Deci, şefule, situaţia aşa stă. Dacă acceptăm oferta 
putem proceda în felul acesta. Creierul ne va spune în care 
unitate se află dilema. Pornind de aici, putem descifra în ce 
constă dilema. Nu-i aşa, dr. Bogert? Asta-i toată chestia, şi-l 
avem la îndemână pe dr. Bogert, care-i cel mai bun 
matematician din câţi există. Putem răspunde firmei 
„Consolidated” că problema e insolubilă? Şi-i putem spune 
de ce? Şi încasăm o sută de mii de dolari. Maşina lor tot e 
stricată, pe când a noastră va rămâne intactă. Într-un an, 
sau poate doi, noi vom construi nava spaţială, sau, după 
cum îi spun alţii, motorul hiperatomic. Indiferent de nume, 
va fi cel mai grozav lucru din lume. 

Robertson chicoti şi întinse mâna: 

— Daţi-mi contractul să-l semnez. 

* 

Când Susan Calvin păşi în hala, păzită cu multă rigoare, în 
care se afla Creierul, unul din tehnicienii de gardă îl 
întrebase: 

— Dacă o găină şi jumătate face într-o zi şi jumătate, un ou 
şi jumătate, câte ouă vor face nouă găini în nouă zile? 

lar Creierul tocmai răspundea: 

— Cincizeci şi patru. 

Tehnicianul respectiv spuse altuia: 

— Vezi mă, prostule! 


Dr. Calvin tuşi, şi brusc se stârni un curent de energie în 
toate direcţiile. Psihologul făcu un gest scurt şi rămase 
singură cu Creierul. 

Creierul era un glob, înalt de numai un metru, care 
conţinea o atmosferă de heliu, condiţionat cu grijă, un strat 
izolator împotriva vibraţiilor şi radiaţiilor şi, în mijloc, acel 
complex pozitronic nemaiîntâlnit de căi cerebrale care era 
Creierul însuşi. Restul încăperii era înţesat de nişte 
prelungiri care reprezentau puntea de legătură între 
Creier şi lumea exterioară? Adică vocea, mâinile, organele 
sale de simţ. 

Calvin întrebă încet: 

— Ce mai faci, Creiere? 

Creierul avea o voce piţigăiată şi răspunse plin de 
entuziasm: 

— Grozav, Miss Susan. Presimt că mă vei întreba ceva ce 
ştiu. Totdeauna ţii o carte în mână când vii să-mi pui o 
întrebare. 

Susan Calvin surâse blând: 

— Ai dreptate, îţi voi pune o întrebare, dar nu imediat. E 
vorba de o problemă complicată, încât ţi-o voi da în scris. 
Dar nu imediat. Vreau mai întâi să stăm de vorbă. 

— În regulă. N-am nimic împotrivă. 

— Uite, Creiere, peste puţin dr. Lanning şi dr. Bogert vor 
veni aici cu problema aceea complicată. Îţi vom da datele pe 
rând, cu încetul, pentru că vreau să fii cu multă băgare de 
seamă. Îţi vom cere să construieşti ceva, dacă poţi, pe baza 
acestor date, dar ţin să te anunţ dinainte că s-ar putea ca 
soluţia să implice... hm, hm... Punerea în pericol a unor 
oameni. 

— Ei comedie! Exclamaţia ţâşni abia auzită. 

— Fii atent. Când ajungem la o foaie în care ţi se pare că e 
ceva care implică primejduirea sau chiar moartea unor 
oameni, nu-ţi pierde cumpătul. Vezi tu, Creiere, în cazul de 
faţă, pentru noi nici chiar moartea nu are importanţă, nici 


un fel de importanţă. Aşa că, atunci când ajungi la foaia 
aceea, opreşte-te şi dă-o înapoi? Asta-i tot. Ai înţeles? 

— Desigur. Dar vai mie! Moartea unor oameni! Vai mie! 

— Ascultă, Creiere, cred că vin. Dr. Lanning şi dr. Bogert 
îţi vor spune în ce constă problema, şi apoi ne apucăm de 
treabă. Fii băiat cuminte... 

Foile fură introduse cu încetul. După fiecare, Creierul se 
punea în acţiune, lăsând să se audă o şoaptă ciudată ca un 
chicot înfundat. Apoi tăcea în semn că era gata să 
primească o nouă foaie. Operația dură multe ore în şir, în 
care timp Creierul înghiţi echivalentul a aproximativ 
şaptesprezece volume de fizică matematică. 

Pe măsură ce se desfăşura munca, riduri apăreau şi se 
adânceau pe feţele celor trei. Lanning respira mârâind ca 
un leu în cuşcă. Bogert începu prin a-şi privi gânditor 
unghiile, apoi şi le mâncă pe rând, absent. De-abia după ce 
fu introdusă ultima filă, Calvin, palidă, spuse: 

— S-a întâmplat ceva? 

Lanning de-abia avu putere să pronunţe cuvintele: 

— Nu se poate. Crezi... Crezi că a murit? 

— Creiere? Susan Calvin tremura din toate mădularele. 
Mă auzi, Creiere? 

— Poftim? Se auzi răspunsul rostit pe un ton absent. Vreţi 
ceva de la mine? 

— Soluţia... 

— A, da! Pot rezolva problema. Pot să vă construiesc şi 
nava numai să-mi daţi roboţi. O navă grozavă. Îmi trebuie 
vreo două luni. 

— N-ai întâmpinat... Nici o dificultate? 

— Am pierdut mult timp cu calculele? Spuse Creierul. 

Dr. Calvin se retrase câţiva paşi. Culoarea nu-i revenise 
încă în obrajii străvezii. Le făcu şi celorlalţi semn s-o 
urmeze. Când ajunse în biroul ei, spuse: 

— Nu pot să înţeleg. Datele pe care le-am primit 
conţineau, în mod evident, o dilemă, implicau probabil 
moartea unor oameni. Dacă cumva s-a defectat ceva... 


Bogert spuse liniştit: 

— De vreme ce maşina vorbeşte şi pricepe ce i se spune, 
nu poate să fi existat vreo dilemă. 

La care psihologul replică imediat: 

— Sunt dileme şi dileme. Există mai multe căi de evadare. 
Să presupunem că Creierul a fost doar puţin atins; destul 
totuşi ca să sufere de pe urma decepţiei de a nu fi putut 
rezolva problema. Sau să presupunem că intuieşte ceva 
rău, că bâjbâie pe marginea unei prăpăstii, şi atunci orice 
brânci, cât de mic, îl aruncă în prăpastie. 

— Să presupunem? Spuse Lanning? Că nu e nici o dilemă. 
Să presupunem că maşina de la „Consolidated” s-a defectat 
datorită unei alte cauze, sau din motive de ordin pur 
mecanic. 

— Dar chiar aşa să fie? Insistă Calvin? N-avem voie să 
riscăm. Ascultaţi, de acum încolo nimeni n-are voie să-i sufle 
măcar o vorbă Creierului. Îmi asum eu răspunderea asupra 
lui. 

— Foarte bine, oftă Lanning. la-ţi dumneata răspunderea. 
Între timp Creierul va construi nava. Şi dacă o construieşte 
trebuie să-i facem proba practică. Mormăi ca pentru sine: 
Şi pentru asta ne trebuie oamenii cei mai buni. 

* 

Cu o mişcare violentă a mâinii, Michael Donovan îşi trecu 
degetele prin păr, fără să ia în seamă că ciuful lui rebel 
rămânea la fel de dezordonat. Spuse: 

— Ne-a venit rândul, Greg. Se spune că nava e gata. Nu 
prea se ştie ce fel de navă e, dar e gata. Hai să mergem, 
Greg. Să apucăm cârma cât mai repede. 

Powell spuse obosit: 

— Termină, Mike. Umorul tău miroase a vechi şi aerul 
închis de aici nu-i prieşte. 

— Ascultă? Spuse Donovan trecându-şi din nou mâna prin 
păr, fără nici un rezultat. Nu din cauza geniului ăluia de fier 
şi nici din cauza navei lui de tinichea mă necăjesc eu. Ci din 
pricina concediului care s-a dus dracului şi a monotoniei! Pe 


aici nu vezi nimic decât mustăţi şi cifre? Şi încă cifre care 
nu-mi spun nimic bun. Ah, de ce ne dau tocmai nouă o 
treabă ca asta. 

— Pentru că? Răspunse blând Powell? Nu-i nici o pagubă 
dacă ne ducem dracului. O. K.! Destinderea. Vine dr. 
Lanning. 

Apăru Lanning, cu sprâncenele mai înfoiate ca oricând, cu 
trupul drept şi încă plin de viaţă. Urcă scara împreună cu 
cei doi şi ieşi afară, pe terenul unde nişte roboţi, 
nesupravegheaţi de nici un om, construiau în tăcere o navă. 

Timpul verbului e impropriu folosit: o construiseră. 

Căci Lanning spuse: 

— Roboții au isprăvit. Azi nu s-a mişcat niciunul. 

— E gata, deci? Complet? Întrebă Powell. 

— Cum să vă spun eu? Lanning părea încurcat, iar 
sprâncenele i se împreunară ascunzându-i ochii? Pare gata. 
Nu mai sunt materiale prin jur, iar interiorul e finisat şi 
străluceşte de-ţi ia ochii. 

— Aţi fost înăuntru? 

— Am intrat şi am ieşit numai. Nu-s pilot. E vreunul din voi 
la curent cu teoria locomotivelor? 

Donovan privi spre Powell care îi întoarse privirea. 
Donovan spuse: 

— Mi-am dat licenţa, domnule, dar la cursul pe care l-am 
urmat eu nu s-a vorbit nici de motorul hiperatomic, nici de 
navigaţie hipercosmică. Doar despre obişnuitele jocuri în 
trei dimensiuni pentru copii. 

Alfred Lanning le aruncă o privire plină de dezaprobare şi 
spuse rece: 

— Bine, atunci vom apela la oamenii noştri de la motoare? 
Şi dădu să plece. 

Powell se luă după el şi-l apucă de braţ. 

— Domnule, nava continuă să fie considerată zonă 
interzisă? 

Bătrânul director ezită şi zise frecându-şi creasta nasului: 

— Presupun că nu. Pentru voi, în orice caz, nu e. 


Donovan îl urmări cu ochii până ce acesta dispăru, apoi 
mormăi ceva scurt şi foarte expresiv. Se întoarse spre 
Powell: 

— Mi-ar place să-i fac portretul literar, Greg. 

— Ce-ar fi să vii cu mine, Mike? 

* 

Interiorul navei era finisat cum nu mai fusese interior de 
navă vreodată, de asta îţi puteai da seama dintr-o singură 
privire. Nici un pluton din lume, comandat de cel mai 
straşnic majur, n-ar fi întrecut roboții de lustruit suprafeţele 
podelelor şi a pereţilor. Pereţii aveau o nuanţă argintie, 
strălucitoare, pe care nu rămânea nici măcar urma 
degetelor. 

Unghiuri nu existau; pereţii, podelele şi plafonul lunecau 
unul într-altul şi, în sclipirea metalică a surselor de lumină 
ascunse, omul uluit îşi vedea de şase ori chipul. 

Culoarul principal aducea cu un tunel îngust în care dădea 
un şir de camere, toate identice. 

Powell spuse: 

— Am impresia că mobila e în perete. Sau poate că nu 
trebuie nici să şedem, nici să dormim. 

De-abia în ultima cameră, cea mai apropiată de botul 
navei, o fereastră în formă de semicerc, cu sticlă perfect 
transparentă, spărgea monotonia suprafeţelor metalice. 
Sub fereastră nu se afla decât un cadran foarte mare pe 
care un ac imobil era fixat pe zero. 

Donovan spuse: 

— La priveşte! Şi arătă cu degetul singurul cuvânt de pe 
cadran. Cuvântul era „Parsecs”, iar cifrele micuţe din 
extremitatea stângă a semicercului gradat indicau 1 000 
000. 

Existau două scaune grele, încăpătoare, necapitonate. 
Powell se aşeză delicat pe unul din ele şi descoperi că era 
comod şi croit întocmai după formele trupului. 

Powell spuse: 

— Ei, ce zici? 


— Atât cât mă duce pe mine capul, cred că Creierul are 
febră cerebrală. Hai să ieşim de aici. 

— Eşti sigur că nu vrei să te mai uiţi puţin? 

— M-am uitat destul. Am venit, am văzut, mi-ajunge! Părul 
roşu al lui Donovan se ridicase ca nişte sârme în vârful 
capului. Greg, hai să ieşim de aici. Am demisionat acum 
cinci secunde şi ne aflăm pe o zonă interzisă celor care nu 
fac parte din personal. 

Powell zâmbi, mulţumit de sine, mângâindu-şi mustaţa: 

— O. K., Mike, opreşte secrețiile de adrenalină care-ţi 
picură în sânge. Şi eu m-am temut, dar mi-a trecut. 

— "Ţi-a trecut, hm? Cum de ţi-a trecut? [i-a crescut 
asigurarea pe viaţă? 

— Mike, nava nu poate zbura. 

— De unde ştii? 

— Am fost prin toată nava, nu? 

— Aşa se pare. 

— Crede-mă pe cuvânt că am fost. Ai văzut tu vreo cabină 
pentru pilot, în afară de încăperea asta cu fereastră unde 
nu se află decât manometrul cu „Parsecs”? Ai văzut vreo 
cârmă? 

— Nu. 

— Sau vreun motor? 

— Sfinte Doamne, nu! 

— Ei vezi? Hai să-i dăm de veste lui Lanning. 

Se încurcară prin coridoarele care nu se deosebeau cu 
nimic unele de altele, până ce în sfârşit nimeriră în culoarul 
îngust care-i conduse spre ieşire. 

Donovan încremeni: 

— Tu ai închis uşa, Greg? 

— Nici nu m-am atins de ea. Trage de pârghie! 

Dar pârghia nu se clinti, deşi Donovan se schimbase la faţă 
din cauza efortului. 

Powell spuse: 

— Nu văd altă ieşire, pentru caz de pericol. Dacă s-a 
întâmplat ceva, vor trebui să topească nava ca să ne scoată. 


Da, şi va trebui să aşteptăm până şi-or da seama că cine ştie 
ce netot ne-a închis înăuntru? Adăugă Donovan disperat. 

— Hai înapoi la fereastră. E singurul loc de unde putem fi 
văzuţi. 

Dar nu-i văzu nimeni. 

În ultima încăpere, prin fereastră, nu se mai vedea 
albastrul cerului. Suprafaţa rotunjită devenise neagră şi pe 
ea scria cu litere din stele aurii: Spaţiu. 

O zdruncinătură puternică îi aruncă pe Powell şi pe 
Donovan în cele două fotolii. 

* 

Alfred Lanning o întâlni pe dr. Calvin chiar în dreptul uşii 
biroului său. Îşi aprinse nervos o ţigară şi o invită înăuntru. 
Spuse: 

— Ei, Susan, lucrurile au mers cam departe, iar Robertson 
a început să-şi piardă răbdarea. Ce faci cu Creierul? 

Susan Calvin întinse mâinile. 

— N-are nici un rost să ne impacientăm. Creierul 
valorează mai mult decât întreg beneficiul care ne revine 
din afacerea asta. 

— Bine, dar au trecut două luni de când îi tot pui întrebări! 

Vocea psihologului era egală, dar nu prevestea nimic bun: 

— Ai prefera să te ocupi dumneata de el? 

— Nu mă înţelege greşit. Ştii ce vreau să spun. 

— Da, ştiu prea bine. Dr. Calvin îşi frecă mâinile enervată. 
Nu-i o treabă uşoară. L-am răsfăţat şi l-am cercetat cu grijă 
fără să ajung la nici un rezultat. Reacţiile lui nu sunt 
normale. Răspunsurile pe care le dă sunt uneori ciudate. N- 
am găsit însă nimic precis, nimic pe care să pot pune mâna. 
Şi ştiţi, până nu descoperim care-i buba, trebuie să fim cu 
băgare de seamă. Când nici nu te aştepţi, cea mai 
neînsemnată întrebare sau observaţie îl poate da peste 
cap... şi atunci... Ei da, atunci rămânem cu un Creier care 
nu ne mai poate fi de nici un folos. Vreţi să se întâmple aşa 
ceva? 

— Un lucru e sigur: nu poate încălca prima lege. 


— Aşa credeam şi eu, dar... 

— Nici măcar de asta nu eşti sigură? 

Lanning era profund mirat. 

— Nu pot fi sigură de nimic, Alfred. 

Deodată se auziră zbârnâind soneriile sistemului de 
alarmă cu o bruscheţe înspăimântătoare. Cu un gest 
spasmodic, ca al unui paralitic, Lanning apăsă pe un buton. 
Cuvintele şoptite pe care le auzi prin receptor îl îngheţară. 
Spuse: 

— Susan... ai auzit că... Nava a plecat. Acum jumătate de 
oră i-am trimis pe Powel şi pe Donovan să vadă cum e pe 
dinăuntru. Trebuie să te duci de îndată la Creier. 

* 

Susan Calvin întrebă cu un calm extrem. 

— Creiere, ce s-a întâmplat cu nava? 

Creierul spuse plin de voioşie: 

— Nava pe care am construit-o eu, Miss Susan? 

— Întocmai. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— A, absolut nimic. Cei doi oameni care trebuiau s-o 
încerce se aflau înăuntru, şi, cum toate pregătirile erau 
gata, i-am dat drumul. 

— Oh... Aa... Foarte bine. Psihologul de-abia avea puterea 
să respire. Crezi că sunt în siguranţă? 

— În perfectă siguranţă, Miss Susan. Am avut grijă de 
toate. E o navă grozzzavă. 

— Da, Creiere, e într-adevăr grozavă, dar crezi că vor avea 
de ajuns de mâncare? Se vor simţi bine? 

— E mâncare din belşug. 

— Dar s-ar putea să se sperie, Creiere. Vezi tu, nu se 
aşteptau. 

Creierul dădu din cap impacientat. 

— Se vor simţi foarte bine. Experienţa ar trebui să li se 
pară interesantă. 

— Interesantă? În ce fel? 

— Atâta tot, interesantă? Spuse Creierul şiret. 


— Susan? Îi şopti Lanning furios? Întreabă-l dacă nu 
cumva s-ar putea ca cei doi să moară. Ar putea muri. 
Întreabă-l care sunt pericolele la care sunt expuşi? 

Faţa lui Susan Calvin era descompusă de furie. 

— Taci! Apoi, cu vocea sugrumată, întrebă Creierul: Putem 
comunica cu nava, nu-i aşa, Creiere? 

— Ei vă vor auzi dacă îi chemaţi prin radio. Am avut eu 
grijă şi de asta. 

— Mulţumesc. Pentru moment, am terminat. 

Odată afară, Lanning izbucni ca turbat: 

— Pe-ntreaga Galaxie, Susan, dacă suflă cineva vreun 
cuvânt, ne-am curăţat cu toţii. Trebuie să-i aducem înapoi 
pe nenorociţii ăia. De ce nu l-ai întrebat direct dacă nu-s în 
pericol de moarte? 

— Pentru că? Răspunse Calvin la marginea răbdării? Este 
exact ceea ce nu am voie să-l întreb. Dacă e un caz de 
dilemă, atunci e sigur vorba de moarte. Orice aluzie, lipsită 
de abilitate, îl poate scoate cu totul din uz. Crezi că atunci o 
să ne fie mai bine? Uite ce trebuie să facem: a spus că 
putem comunica cu ei, hai să încercăm să le dăm de urmă şi 
să-i întoarcem înapoi. E foarte probabil ca nu ei să conducă 
nava şi nici să poată folosi cârma, ci să fie conduşi de Creier 
de la distanţă. Hai, vino! 

* 

Trecu o bună bucată de vreme înainte ca Powell să-şi vină 
în fire. 

— Mike? Spuse el cu buzele îngheţate? Ai simţit când s-a 
schimbat viteza? 

Ochii lui Donovan priveau în gol: 

— Poftim? Un... Un... 

Atunci roşcovanul strânse pumnii, se sculă deodată în 
picioare cu o energie dementă şi-şi lipi faţa de geamul rece 
şi rotunjit. Nu vedea însă nimic, în afară de stele. Întoarse 
capul: 

— Greg, au dat drumul motorului după ce am intrat în 
navă. Greg, treaba a fost aranjată dinainte; s-au înţeles cu 


roboții să ne oblige să verificăm nava în cazul în care ne 
simt că vrem să refuzăm. 

Powell spuse: 

— Ce tot îndrugi acolo? Care era rostul să ne trimită pe 
noi, când nici nu ştim să conducem nava? Cum puteau să-şi 
închipuie că o s-o putem întoarce? Nu, nu, nava a plecat 
singură şi aparent fără schimbare de viteză. 

Se ridică şi măsură podeaua cu paşi rari. Pereţii de metal 
răsunară. Spuse cu vocea pierită: 

— Mike, ne aflăm în cea mai încurcată situaţie în care am 
fost vreodată. 

— Mi-ai dat o veste nouă? Spuse Donovan plin de 
amărăciune. Şi eu care tocmai mă distram de minune! 

Powell nu-l luă în seamă. 

— Fără schimbare de viteză, deci nava funcţionează pe alt 
principiu decât cele cunoscute. 

— Cunoscute de noi, în orice caz. 

— Decât cele cunoscute până în prezent. Motoarele nu au 
nici o cârmă de mână. Sau poate cârmele au fost făcute în 
pereţi. De aceea şi sunt atât de groşi. 

— Ce tot bodogăneşti? Întrebă Donovan. 

— De ce nu asculţi? Am spus că oricare ar fi forţa care 
pune nava în mişcare, totul a fost făcut în pereţi, şi în aşa 
fel, încât să nu poată fi condusă dinăuntru. Este evident 
faptul ca nava e condusă de la distanţă. 

— De cine? De Creier? 

— De ce nu? 

— Deci crezi că ne vom plimba până când Creierul va 
binevoi să ne aducă înapoi? 

— S-ar putea. În acest caz, nu ne rămâne decât să 
aşteptăm în linişte. Creierul e un robot. Trebuie să respecte 
prima lege. Nu-i poate pricinui nici un rău unei fiinţe 
umane. 

Donovan se aşeză încet. 

— Aşa crezi tu? Încercă să-şi potolească părul cu mâna. 
Ascultă-mă, toată afacerea asta cu nava astrală a distrus 


robotul celor de la „Consolidated”, şi specialiştii spun că din 
cauză că trecerea dintr-o constelație într-alta e mortală 
pentru oameni. În care din roboţi să ai încredere? După 
câte ştiu, robotului nostru i s-au dat aceleaşi date. 

Powell îşi trăgea mustaţa fără milă: 

— Nu te fă că nu te pricepi în robotică, Mike. Înainte de a 
fi fizic posibil ca un robot să înceapă măcar să calce prima 
lege se strică atâtea lucruri într-însul, încât e de mult dat la 
fiare vechi. Fenomenul are de altfel o explicaţie foarte 
simplă. 

— Bine, bine. Te rog spune valetului să mă trezească 
mâine dimineaţă. Totul mi se pare mult, mult prea simplu ca 
să-mi bat capul înainte de somnul care-mi reface 
frumuseţea. 

— În numele lui Jupiter, Mike, poţi să te plângi de ceva? 
Creierul are grijă de noi. Avem căldură. Lumină. Aer. Nici 
măcar pornirea n-a fost destul de bruscă să-ţi înfoiască 
părul. În cazul în care părul tău ar fi fost destul de moale ca 
să se înfoiască. 

— Ce spui? Tu ai luat lecţii particulare, Greg. Altfel nu se 
explică cum ai devenit mai optimist decât însăşi optimista 
Pollyanna. Dar ce mâncăm? Ce bem? Unde suntem? Cum 
ajungem înapoi? Şi, în caz de accident, pe unde ieşim? Ce 
costume cosmice îmbrăcăm? N-am văzut nici o baie şi nici 
vreo instalaţie sanitară din acelea care intră în noţiunea de 
baie. Se vede că are grijă de noi? Şi încă cum! 

Vocea care întrerupse tirada lui Donovan nu era a lui 
Powell. Era a nimănui. Era în aer parcă; o voce de stentor 
care-i împietri: 

— Gregory Powell! Michael Donovan! Gregory Powell! 
Michael Donovan! RUGĂM TRANSMITEŢI POZIŢIA ÎN 
CARE VĂ AFLAŢI. DACĂ NAVA E SUB CONDUCEREA 
VOASTRĂ, RUGĂM REVENIŢI DE ÎNDATĂ LA BAZĂ. 
GREGORY POWELL! MICHAEL DONOVAN...! 

Mesajul fu repetat mecanic, fără întrerupere, cu pauze 
regulate între cuvinte. 


Donovan spuse: 

— De unde se aude? 

— Nu ştiu? Vocea lui Powell devenise o şoaptă încordată. 
Dar lumina, de unde vine? Şi toate celelalte, de unde vin 
oare? 

— Atunci cum vom răspunde? 

Trebuiau să vorbească în pauzele dintre cuvintele 
mesajului care se repeta la nesfârşit, ca un ecou puternic. 

Pereţii erau goi? O suprafaţă metalică goală, netedă şi 
neîntreruptă. Powell spuse: 

— Strigă un răspuns. 

Ceea ce făcură amândoi. Strigară pe rând câte unul, apoi 
în cor: 

— Nu cunoaştem poziţia. Nava nu e sub conducerea 
noastră! Situaţie-disperată! 

Îşi irosiră vocile zadarnic. Propoziţiunile scurte, 
telegrafice, se întretăiau şi se suprapuneau într-un talmeş- 
balmeş asurzitor, în timp ce vocea rece şi impasibilă repeta, 
repeta într-una aceleaşi cuvinte. 

— Nu ne aud? Spuse Donovan cu respiraţia tăiată. Nu 
există transmiţător, ci doar receptor. Ochii săi rămăseseră 
pironiţi pe o pată găsită din întâmplare pe un perete. 

Cu încetul vocea venită dinafară scăzu şi se pierdu. Când 
se auzi ca o şoaptă mai strigară o dată şi strigară din nou 
până când nu se mai auzi deloc. 

Cam la un sfert de oră după aceea, Powell, stors de vlagă 
rosti: 

— Hai să mai cercetăm o dată nava. Pe undeva trebuie să 
găsim ceva de mâncare. Nu părea animat de speranţe, ci 
mai degrabă resemnat. 

În coridor se despărţiră, unul o luă la dreapta iar celălalt 
la stânga. Fiecare îl putea urmări pe celălalt după zgomotul 
paşilor; se întâlniră întâmplător, se priviră, apoi îşi urmară 
calea. 

Cercetările lui Powell luară brusc sfârşit. În aceeaşi clipă 
auzi vocea lui Donovan răsunând voioasă: 


— Ei, Greg? Urlă acesta? Ştii că nava are instalaţie de apă. 
Cum de n-am descoperit-o până acum? 

De-abia cinci minute mai târziu îl găsi pe Powell şi-i spuse: 

— Totuşi nu sunt duşuri... Dar se opri la jumătatea frazei. 
Mâncare? Murmură el fericit. 

Peretele era dat în lături şi spaţiul din interiorul său era 
împărţit prin două rafturi. Pe cel de sus erau îngrămădite o 
mulţime de cutii de conserve de diferite forme şi mărimi, 
fără etichete însă. Cutiile de conserve aflate pe raftul de jos 
erau toate la fel. Donovan simţi în dreptul gleznelor un 
curent rece, ceea ce-l făcu să-şi dea seama că exista o 
instalaţie frigorifică. 

— Cum... Cum... 

— Mai-nainte nu le-am văzut? Explică laconic Powell? Dar 
cum am intrat pe uşă, secţiunea asta a peretelui s-a dat în 
lături. 

Începuse să mănânce. Conserva era din cele care se 
încălzeau automat, iar în interior cutia era prevăzută cu o 
lingură. Aburi fierbinţi, mirosind a fasole fiartă, umpleau 
încăperea. 

— Ia o cutie, Mike! 

Donovan ezită: 

— Care-i meniul? 

— De unde vrei să ştiu! Te pomeneşti că eşti mofturos? 

— Nu-s, dar totdeauna, pe toate navele am avut parte de 
fasole. Aş prefera orice altceva. 

Rămase cu mâna întinsă o clipă nehotărât, apoi în cele din 
urmă alese o cutie eliptică, strălucitoare şi turtită, care 
după formă te făcea să bănuieşti că înăuntru conţinea 
somon sau o altă bunătate rafinată asemănătoare. O 
deschise apăsând uşor cu degetul. 

— Fasole! Urlă Donovan, şi porni să caute altă cutie. 

Powell îl prinse din urmă de cureaua pantalonilor. 

— Mai bine mănânc-o, băiete. Provizia de alimente e 
limitată şi cine ştie pentru cât amar de vreme trebuie să ne 
ajungă. 


Donovan reveni bodogănind: 

— Asta-i tot ce avem? Fasole? 

— Se prea poate. 

— Da' pe raftul de jos, ce-i? 

— Lapte. 

— Doar lapte? Strigă Donovan ofensat. 

— Aşa se pare. 

Prânzul compus din fasole şi lapte se desfăşură în tăcere; 
când plecară peretele reveni la loc întregind din nou 
suprafaţa metalică. Powell oftă: 

— Totu-i automat. Totul, totul. În viaţa mea nu m-am simţit 
mai neputincios. Unde-i instalaţia de apă de care vorbeai? 

— Chiar aici. Nici asta n-am văzut-o când am trecut prima 
oară. 

Cincisprezece minute mai târziu se aflau în camera cu 
fereastră, privindu-se unul pe altul, instalaţi în cele două 
scaune. 

Powell îşi aruncă ochii asupra manometrului, pe care scria 
în continuare „Parsecs”, cifrele se terminau tot cu 1 000 
000, iar acul rămăsese fixat tot la zero. 

* 

În birourile conducerii firmei „Roboții americani”, Alfred 
Lanning spuse obosit: 

— Nu răspund. l-am căutat pe toate lungimile de undă, 
publice şi private, codificate, directe, chiar şi pe noile unde 
supersonice recent descoperite. Creierul tot nu vrea să 
spună nimic? Întrebarea era la adresa doctorului Calvin. 

— Nu îi place să vorbească despre acest subiect? 
Răspunse ea cu emfază. Spune că ei ne aud... Şi când insist, 
devine... Cum să spun? Se indispune. Şi nu e bine. Cine a 
mai auzit ca un robot să fie indispus? 

— Poate ne spui care este părerea ta, Susan? Spuse 
Bogert. 

— lată ce cred. Recunoaşte că el singur conduce nava. 
Este cât se poate de optimist în privinţa securităţii celor doi, 
dar nu vrea să dea detalii. lar eu nu îndrăznesc să insist. 


Cauza tulburării pare să fie în legătură cu saltul interstelar. 
Când am adus vorba despre asta, Creierul pur şi simplu mi- 
a râs în faţă. A mai avut şi alte reacţii nu tocmai normale, 
aceasta însă se aseamănă cel mai mult cu o reacţie 
anormală. Îi privi pe ceilalţi, apoi continuă: Mă refer la 
isterie. Am schimbat imediat subiectul discuţiei şi sper să 
nu-i fi pricinuit nici o defecţiune, însă am găsit un punct de 
plecare. Ştiu ce e de făcut când e vorba de isterie. Daţi-mi 
douăsprezece ore! Dacă îl pot readuce la normal, nava se 
va reîntoarce. 

Bogert intră în panică: 

— Saltul interstelar! 

— Ce s-a-ntâmplat? Întrebară speriaţi Calvin şi Lanning în 
acelaşi timp. 

— Rezultatele calculelor pentru motorul hiperatomic, pe 
care mi le-a dat Creierul! Ascultaţi!... Mi-am adus aminte de 
ceva. 

Şi plecă grăbit. 

Lanning îl urmări cu privirea. Apoi către Calvin: 

— Du-te, Susan, şi încearcă să obţii un rezultat. 

* 

Două ore mai târziu, Bogert perora cu însufleţire: 

— Îţi spun eu, Lanning, asta e. Saltul interstelar nu se face 
instantaneu, de vreme ce viteza luminii nu este infinită. 
Viaţa nu rezistă... Materia şi energia nu pot exista ca atare 
în timpul trecerii de la o constelație la alta. Nu-mi dau 
seama ce se poate întâmpla, dar aşa stau lucrurile. lată 
dilema care a distrus robotul firmei „Consolidated”. 

* 

Donovan se simţea tot atât de speriat pe cât arăta. 

— Au trecut doar cinci zile? 

— Doar cinci zile. Sunt sigur. 

Donovan privi nenorocit în jurul său. Prin fereastră, stelele 
i se păreau familiare, dar nespus de indiferente. Pereţii, reci 
la pipăit; lumina, care se aprinsese din nou, mult prea 
strălucitoare; acul manometrului se încăpăţâna să rămână 


la zero; şi Donovan nu putea scăpa de gustul conservelor de 
fasole. 

Spuse îmbufnat: 

— Aş face o baie. 

Powell îi aruncă o privire şi-i răspunse: 

— Şi eu. Nu trebuie să-ţi faci complexe, căci în afară de 
cazul în care vrei să te îmbăiezi în lapte şi să rabzi de sete... 
— Mă tem că oricum de sete tot o să râbdăm. Greg, unde 

crezi că se va isprăvi călătoria noastră hiperatomică? 

— Poate-mi spui tu. Poate vom continua să zburăm. Sau 
poate vom ajunge undeva. Sau, cel puţin, praful care va 
rămâne de pe urma scheletelor noastre? Oare nu moartea 
noastră este cauza primordială a dereglării Creierului? 

Donovan rosti următoarele cu spatele către Powell: 

— Greg, m-am gândit bine. Am o stare destul de proastă. 
Aici n-ai mare lucru de făcut? Măsori podelele în lung şi-n 
lat şi vorbeşti cu tine însuţi. Cunoşti tu poveştile despre 
indivizii care au înnebunit în Cosmos. Îşi pierd minţile cu 
mult înainte de a muri de foame. Nu ştiu, Greg, dar, de când 
s-a reaprins lumina, am o stare foarte ciudată. 

Urmă o tăcere după care vocea lui Powell de-abia se auzi. 

— Şi eu la fel. Ce simţi? 

Faţa roşcovanului se întoarse spre el: 

— Am o senzaţie ciudată pe dinăuntru. Parcă-mi zvâcneşte 
totul, toate sunt încordate. Îmi vine greu să respir, nu pot 
sta locului. 

— Înî. Simţi ca un fel de vibrații? 

— Adică cum? 

— Aşează-te o clipă şi ascultă. Nu se aud, dar se simt; e ca 
şi când ceva ar zvâcni undeva şi o dată cu aceasta 
zvâcneşte întreaga navă, cu noi cu tot. Ascultă... 

— Da... Da... Ce poate fi, Greg? Noi să fim oare? 

— S-ar putea... Powell îşi mângâie mustaţa? Sau probabil 
motoarele navei. Poate se pregătesc. 

— Pentru ce? 


— Pentru saltul interstelar. Se apropie şi dracu mai ştie 
cum va fi. 

Donovan rămase pe gânduri. Apoi spuse revoltat: 

— Dacă trebuie, trebuie. Dar aş vrea să putem face ceva. 
Mi se pare umilitor să fim obligaţi să aşteptăm cu braţele 
încrucişate. 

Cam la vreo oră după acest dialog, Powell îşi privi mâna 
care se odihnea pe braţul de metal al scaunului şi spuse cu 
un calm de gheaţă: 

— Pune mâna pe perete, Mike. 

Mike execută ordinul şi declară: 

— Îl simt cum vibrează, Greg. 

Până şi stelele dădeau impresia că tremură. Părea că o 
maşină uriaşă îşi aduna toţi caii-putere, genera şi acumula 
energie cât mai multă, pregătindu-se pentru un salt imens, 
duduind din străfunduri. 

Totul se petrecea cu iuţeala şi cu durerea unui junghi. 
Powell împietri şi fu pe jumătate aruncat din scaun. Îl zări 
pe Donovan, apoi nu mai văzu nimic, în timp ce în urechi 
țţipătul slab al acestuia dăinui o clipă, apoi se stinse. Simţi 
ceva chircindu-se înăuntrul său şi încercă să dea în lături 
cearşaful de gheaţă care-l înfăşură. 

Ceva se sparse şi se învârti într-o strălucire fulguită de 
lumină şi durere. Cădea,... şi se învârtea... şi cădea, cu 
capul înainte... într-o mare tăcere. 

Murise! 

Intrase într-o lume fără de mişcare şi fără de simţire. O 
lume în care îşi păstrase o conştiinţă nesimţitoare, învăluită 
în ceaţă, conştiinţa întunericului, a tăcerii şi a unei lupte 
informe. 

Şi, mai ales, conştiinţa eternității. 

Eul său devenise un firicel de aţă albă, îngheţat şi speriat. 
Apoi cuvintele ajunseră până la el, onctuoase şi sonore, 
tunând ca o spumă de sunete: 

— În timpul din urmă, v-aţi simţit mai bine în coşciugul 
dumneavoastră? De ce nu încercaţi sicriele extensibile 


Morbid M. Cadaver? Sunt ştiinţific concepute spre a se 
modela după formele trupului dumneavoastră şi conţin 
vitamina B1. Folosiţi sicriele Cadaver? Sunt cele mai 
confortabile. Nu uitaţi -moartea? Durează? O? Veşnicie! 

Nu era chiar sunet, dar orice ar fi fost, dispăru ca un 
hârâit ce se îndepărtează. 

Aţa albă care putea fi Powell se agită inutil în eonii lipsiţi 
de substanţă ai timpului din jurul lui, apoi se răsuci la 
strigătul sfâşietor al unor sute de milioane de stafii, al unor 
sute de milioane de voci de soprano care cântau crescendo 
o melodie: „Voi fi fericit când vei muri, mă secătură, mă. 

Voi fi fericit când vei muri, mă secătură, mă. 

Voi fi fericit.” 

Zgomotul violent crescu în spirală atingând, apoi depăşind 
zona supersunetelor pe care urechea nu le mai înregistra... 

Aţa albă mai zvâcni o dată, apoi rămase întinsă şi 
nemişcată... 

Vocile ce se auzeau erau obişnuite şi multe. Parcă vorbea o 
mulţime; o mulţime ca un vârtej ce trecea pe lângă el şi 
peste el repede, tot înainte, şi în urma căreia rămâneau 
frânturi de vorbe. 

— Ce ţi-au făcut, băiete! Arăţi de parc-ai fi bătut... 

— Un foc năprasnic, bănuiesc, dar am auzit de unul... 

— M-am îndreptat spre Paradis, dar bătrânul Sfânt Petru... 

— La ăsta am eu nişte pile. Am făcut multe afaceri cu el... 

— Hai, Sam, vino pe aici... 

— Ai un muştiuc? Belzebut spune că... 

— Tot înainte, drăcuşorule? Am întâlnire cu Sa... 

Şi peste întreaga hărmălaie dominând-o se auzea un 
răcnet ca de stentor: 

— GRĂBIŢI-VĂ! GRĂBIŢI-VĂ! GRĂBIŢI-VĂ! Struniţi-vă 
oasele, nu ne faceţi să aşteptăm, mai sunt mulţi la coadă. 
Pregătiţi certificatele şi controlaţi dacă au parafa Sfântului 
Petru. Fiţi atenţi să nu greşiţi poarta care v-a fost indicată. 
E foc destul pentru toată lumea. Ei, tu, de acolo. TU ĂL DE 
JOS. STAI LA RÂND, ALTFEL... 


Aţa albă în care se transformase Powell se retrase în faţa 
strigătului ce înainta, simțind împunsătura degetului întins 
spre ea. Totul sări în aer, iar în urma exploziei nu rămase 
decât un curcubeu de sunete, care se desfăcea în 
fragmente ce picurau pe un creier dureros. 

Powell se afla din nou pe scaun. Tremura tot. 

Ochii lui Donovan erau larg deschişi, lăsând să se vadă 
două bile albastre ieşite în afară. 

— Greg? Murmură el cu un hohot ce semăna cu plânsul? 
Ai fost mort? 

— Am... Am simţit că sunt mort. 

Nu-şi mai recunoştea propria lui voce. 

Se putea observa că pe Donovan îl deprimase eşecul 
încercării lui de a sta în picioare. 

— Oare acum suntem vii? Sau mai continuă...? 

— Simt... Simt că sunt viu? Aceeaşi voce răguşită. Powell 
întrebă cu prudenţă: Ai... ai auzit ceva când... Când erai 
mort? 

Donovan stătu o clipă pe gânduri, apoi dădu încet din cap: 

— Dar tu? 

— Da. Ai auzit ceva despre coşciuge... Apoi nişte femei 
cântând... Şi coada de la intrare în iad? Ai auzit? 

Donovan dădu iar din cap: 

— Numai o singură voce. 

— Tare? 

— Nu. Încet. Dar aspră ca zgomotul pe care-l face pila 
când îţi pileşti unghiile. Era o predică. O predică despre 
focul iadului. Vorbea despre torturile care... Mă rog, ştii tu. 
Am auzit o dată în viaţă o predică asemănătoare. 

Transpira. 

* 

Îşi dădură seama că prin fereastră pătrundea lumina 
solară. Era o lumină slabă, dar albă-albăstruie, iar 
îndepărtatul bob de mazăre strălucitor de la care venea nu 
era bătrânul Soare. 


Powell arătă manometrul cu degetul. Acul se fixase, ţeapăn 
şi mândru, în dreptul liniuţei subţiri ca firul de păr 
deasupra căruia scria 300 000 parseci. 

Powell spuse: 

— Mike, dacă-i aşa, înseamnă că probabil am ieşit din 
Galaxie. 

Donovan spuse: 

— Formidabil! Greg! Atunci suntem primii oameni care au 
ieşit din sistemul solar. 

— Da! Întocmai. Am evadat din sistemul solar, am evadat 
din Galaxie. Mike, această navă este răspunsul. Ea 
înseamnă libertate pentru întreaga omenire, libertatea de a 
cuprinde toate stelele care există, milioane şi miliarde de 
stele. Apoi căzu ca din nori revenind la realitate. Dar cum 
ne întoarcem, Mike? 

Donovan zâmbi enigmatic: 

— N-avea nici o grijă. Nava ne-a adus aici, tot nava ne va 
duce înapoi. Eu mai vreau fasole. 

— Dar, Mike... Stai puţin, Mike. Dacă la întoarcere se 
întâmplă ca la venire... 

Donovan se opri înainte de a se fi ridicat în picioare şi se 
aşeză din nou greoi pe scaun. 

Powell continuă: 

— Va trebui să... Să murim iarăşi, Mike. 

— Ce să faci! Oftă Donovan. Dacă trebuie, trebuie. Cel 
puţin ştim că nu durează o veşnicie... Nu tocmai o veşnicie. 

* 


Susan Calvin începuse să vorbească rar. De şase ore, încet 
şi cu răbdare, încercase în fel şi chip să scoată ceva de la 
Creier. În zadar. Era obosită de repetiţii, obosită de 
ocolişuri, obosită de toate. 

— Ascultă, Creiere, mai vreau să-mi spui ceva. Fă un efort 
şi răspunde-mi cât se poate de simplu. Ştii exact cum se va 
executa saltul interstelar? Vreau să spun, o să-i trimită 
foarte departe? 

— Atât de departe până unde vor voi, Miss Susan. 


— Şi ce vor vedea de partea cealaltă? 

— Stele şi chestii de astea. Ce altceva să vadă? 

Susan lăsă să-i scape întrebarea: 

— Deci vor fi vii? 

— Se-nţelege! 

— Nu vor păţi nimic în timpul saltului interstelar? 

Văzând că robotul tace, dr. Calvin îngheţă. Asta era! 
Pusese degetul pe rană. 

— Creiere? Îl rugă ea pierită? Creiere, mă auzi? 

Răspunsul se auzi încetişor, tremurat. Creierul spuse: 

— Trebuie să răspund? La întrebarea în legătură cu saltul? 

— Dacă nu vrei, nu trebuie. Dar m-ar interesa, însă numai 
în cazul în care vrei să răspunzi. 

Susan Calvin încerca să pară veselă. 

— Oooo! Strici totul. 

Psihologul sări deodată în picioare, cu faţa iluminată. 

— Doamne! Murmură ea, Doamne! 

Şi dintr-o dată, tensiunea în care trăise ceas de ceas, zile 
în şir dispăru. De-abia mai târziu îi spuse lui Lanning: 

— Te asigur că totul merge bine. Nu, acum lăsaţi-mă în 
pace. Nava se va întoarce şi va aduce oamenii întregi şi 
nevătămaţi, iar eu vreau să mă odihnesc. Trebuie să mă 
odihnesc. Acum plecaţi. 

* 

Nava se întoarse pe Pământ fără nici un zgomot, la fel cum 
plecase. Ateriză în exact acelaşi loc şi uşa se deschise. Cei 
doi oameni care ieşiră din navă păşiră cu atenţie, 
scărpinându-şi bărbile nerase de atâta vreme. 

Apoi, cel cu părul roşu îngenunchie fără grabă, cucernic şi 
sărută zgomotos cimentul terenului de aterizare. 

Dădură în lături mulţimea ce se adunase în jurul lor şi 
făcură cu capul un semn de negaţie către sanitarii care 
tocmai coborau din ambulanţă, grăbindu-se să le aducă o 
targă. 

Gregory Powell întrebă: 

— Unde se găseşte cel mai apropiat duş? 


Fură conduşi de îndată într-acolo. 

Apoi se adunară cu toţii în jurul unei mese. Fu convocată o 
şedinţă plenară, la care participară toate minţile luminate 
ale firmei „Roboții americani”. 

* 

Powell şi Donovan îşi povestiră colorat şi pe îndelete 
uluitoarea lor poveste. 

După ce terminară, urmă o tăcere pe care o întrerupse 
Susan Calvin. În cele câteva zile care trecuseră îşi 
recăpătase calmul ei rece şi oarecum acid? Totuşi se simţea 
că e puţin încurcată. 

— La drept vorbind? Spuse? Totul s-a întâmplat din vina 
mea. Când am expus problema Creierului? Sper că vă 
amintiţi cu toţii? Am insistat mult ca să i se imprime cât mai 
bine comanda de a respinge oricare dată care ar putea da 
naştere unei dileme. Cu această intenţie i-am spus ceva 
care suna cam astfel: Nu te nelinişti dacă vreun calcul 
implică moartea unui om. În cazul de faţă nu contează. Dă 
foaia înapoi şi uită. 

— Hm? Spuse Lanning. Ce s-a întâmplat mai departe? 

— Ceea ce era de aşteptat. Când Creierul a ajuns la 
calcularea ecuaţiei lungimii intervalului minim al saltului 
interstelar, şi-a dat seama că rezultatul implica moartea. La 
acest calcul a sărit în aer robotul de la „Consolidated”. Eu 
însă diminuasem importanţa morţii, fără însă s-o anihilez, 
căci legea 1 nu poate fi încălcată, aşa încât Creierul a mai 
analizat o dată ecuaţia şi a putut constata că, după 
efectuarea saltului, oamenii vor reînvia, întocmai cum 
materia din care e făcută nava şi energia care o pune în 
mişcare vor reveni la starea de mai înainte. Cu alte cuvinte, 
aşa zisa „moarte” va fi doar un fenomen trecător. Ai înţeles? 

Privi în jur. 'Toţi cei de faţă ascultau. Continuă: 

— Această constatare îl făcu să primească problema. Nu 
însă fără să scârţâie. Totuşi, deşi era vorba de o moarte 
trecătoare şi în ciuda faptului că diminuasem importanţa ei, 
Creierul s-a resimţit şi s-a dezechilibrat uşor. I-a crescut 


simţul umorului? Ştiţi, umorul este o evadare, o metodă de 
evadare parţială din realitate. 

Powell şi Donovan săriră în picioare. 

— Ce? Urlă Powell. 

Donovan se exprimă mult mai violent decât el. 

— Întocmai? Spuse Susan Calvin. A avut grijă de voi, v-a 
ţinut în afara pericolului, dar în loc să vă pună o cârmă la 
îndemână, Creierul, plin de umor, a condus el însuşi de la 
distanţă. Ne-aţi auzit prin radio, dar n-aţi putut răspunde. 
Alimente aţi avut din plin, dar numai fasole şi lapte. Apoi aţi 
murit şi, ca să spunem aşa, v-aţi renăscut, dar a făcut în aşa 
fel, încât perioada cât a durat moartea a fost... Aa... 
Interesantă. lare aş vrea să ştiu cum a procedat. Creierul 
şi-a permis luxul unor glume, dar n-a vrut să vă facă râu. 

— N-a vrut să ne facă nici un rău! Repetă uluit Donovan. 
Ah, dacă nemernicul ăsta ar avea cel puţin un gât să i-l 
sucesc! 

Lanning îl potoli cu un gest al mâinii: 

— Bine, bine. Dar ce-a fost, chiar dacă n-a fost vesel, a 
trecut. Ce facem acum? 

Bogert spuse calm: 

— Bineînţeles că nouă ne revine sarcina de a perfecționa 
nava interstelară. Trebuie să existe o posibilitate de a crea 
condiţii mai bune în timpul saltului. Şi dacă există, noi 
suntem singura firmă care are un superrobot, la gradul 
maxim de perfecţionare, aşa încât numai noi o vom 
descoperi. Şi atunci „Robotii americani” vor săvârşi călătorii 
interstelare, iar umanitatea va putea stăpâni împărăţia 
galaxiilor. 

— Dar cum rămâne cu „Consolidated”? Întrebă Lanning. 

— Aş vrea să vă fac o sugestie? Întrerupse brusc Donovan. 
Ăştia au vrut să întindă o cursă „Roboţilor americani”. 
Noroc că lucrurile n-au ieşit atât de rău cum ar fi vrut 
dumnealor, şi totul s-a sfârşit cu bine, dar intenţiile lor n-au 
fost prea curate. Greg şi cu mine ne-am dat seama pe pielea 
noastră. Doresc un răspuns. 


— Ei bine, să le dăm răspunsul. Le trimitem nava şi 
„Roboții americani” vor încasa două sute de mii de dolari, 
plus costul materialelor. Dar să mai lăsăm Creierul să se 
distreze puţin, înainte de a-l repara, până când verifică cei 
de la „Consolidated” nava. 

Lanning spuse cu gravitate: 

— Mie mi se pare soluţia justă şi echitabilă. 

La care Bogert adăugă cu gândul în altă parte: 

— Şi în conformitate cu prevederile contractului. 

EVIDENŢA 

— "Totuşi nici faptul acesta n-a fost concludent? Spuse 
Susan Calvin gânditoare. O, bineînţeles, cu vremea nava şi 
celelalte vehicule asemănătoare au devenit proprietatea 
guvernului; saltul hiperspaţial a fost perfecţionat, iar acum 
avem colonii omeneşti pe planetele celor mai apropiate 
constelații; dar nu asta are importanţă. 

Îmi terminasem dejunul şi o priveam prin fumul ţigării. 

— Ceea ce are cu adevărat importanţă sunt cele petrecute 
aici, pe Pământ, în ultimii cincizeci de ani. Când m-am 
născut eu, tinere, tocmai se sfârşise al doilea război 
mondial. Din punctul de vedere al istoriei, perioada aceea a 
fost cam întunecată, dar ea a marcat sfârşitul 
naţionalismului. Pământul devenise prea strâmt pentru 
naţiuni, aşa încât ele s-au grupat pe regiuni. Pentru asta a 
fost nevoie de mult timp. Când m-am născut eu, Statele 
Unite ale Americii constituiau o naţiune, nu deveniseră încă 
o parte a Regiunii Nordice. De fapt, numele întreprinderii 
noastre este tot „Roboții americani”... lar transformarea 
naţiunilor în regiuni - fapt care a adus după sine 
consolidarea economiei noastre şi prosperitatea acestui 
veac, care în comparaţie cu cel trecut este un veac de aur? 
Acest fapt îl datorăm tot roboților noştri. 

— Adică Maşinilor? Spusei eu. Creierul despre care mi-aţi 
vorbit a fost prima dintre Maşini, nu? 

— Întocmai, dar nu la Maşini mi-era gândul. Ci mai 
degrabă la un om. A murit anul trecut? Vocea ei se întristă 


subit. Sau, cel puţin, a făcut aşa încât să moară, atunci, 
când şi-a dat seama că nu mai era nevoie de el. Stephen 
Byerley îl chema. 

— Da, am bănuit că la el vă referiţi. 

— A intrat în viaţa publică în 2032. Pe vremea aceea 
dumneata erai un băieţandru, aşa că nu-ţi aminteşti 
probabil senzaţia pe care a stârnit-o. Campania lui pentru 
obţinerea postului de primar a fost cea mai ciudată din 
întreaga istorie... 

Francis Quinn era un politician de şcoală nouă. Lată o 
expresie care, ca de altfel toate de soiul acesta, nu 
înseamnă de fapt nimic. Majoritatea „şcolilor noi”, pe care 
le-am avut, îşi au corespondentul în viaţa socială a Greciei 
antice, şi cine ştie dacă posedând o informaţie mai amplă nu 
le-am descoperi corespondentul chiar în viaţa socială a 
sumerienilor sau în civilizaţia preistorică a Elveţiei. 

Dar, ca să nu mai lungim o introducere care pare 
plicticoasă şi complicată, ar fi oportun să spunem cât mai 
degrabă că Francis Quinn nu deţinea posturi oficiale, nici 
nu făcea intrigi pentru a câştiga voturi, nu ţinea discursuri 
şi nici nu umplea dinainte urnele. 

Şi, deoarece politica ocazionase cele mai ciudate 
împreunări, Alfred Lanning şedea la celălalt capăt al mesei, 
cu sprâncenele sale albe şi fioroase acoperindu-i ochii în 
care impacienţa lui cronică era gata să izbucnească. Nu era 
deloc mulţumit, fapt pe care dacă l-ar fi ştiut Quinn, ar fi 
fost în aceeaşi măsură de nemulţumit. Vocea îi era 
prietenoasă, aşa cum îi cerea profesia. 

— Bănuiesc că îl cunoaşteţi pe Stephen Byerley, dr. 
Lanning. 

— Am auzit de el. După cum şi alţii au auzit de el. 

— Da, întocmai ca mine. Probabil că la următoarele alegeri 
veţi vota cu el. 

— N-aş putea să vă spun? Era greu să te înşeli asupra 
urmei acide care pătrundea în glas. Eu însă nu prea sunt la 


curent cu politica şi nici n-am ştiut că şi-a depus 
candidatura. 

— S-ar putea ca el să ne fie primar. Acum nu este decât un 
simplu avocat, dar cine ştie de unde sare iepurele. 

— Da? ÎI întrerupse Lanning? Am mai auzit expresia asta. 
Dar ce-ar fi să trecem la subiectul nostru? 

— Păi tocmai ăsta-i subiectul discuţiei noastre, dr. Lanning. 
Quinn vorbea, pe un ton foarte blând. Interesul meu este ca 
Byerley să nu depăşească rangul de consilier municipal şi 
interesul dumneavoastră este să mă ajutaţi. 

— Interesul meu? Ce vorbeşti? Încruntându-se, 
sprâncenele lui Lanning îi acoperiră cu totul ochii. 

— Mă rog, să spunem atunci, interesul firmei „Roboții 
americani”. M-am adresat dumneavoastră, care sunteţi 
director emerit al cercetărilor şi care în această calitate vă 
bucuraţi de prestigiul unui conducător veteran. Cuvântul 
dumneavoastră vă permite o mai mare libertate de acţiune 
chiar atunci când acţiunea nu e tocmai limpede. 

Dr. Lanning păstră tăcerea, rumegând în gând cele auzite. 
Apoi rosti: 

— Nu vă înţeleg, d-le Quinn. 

— Nici nu mă mir, dr. Lanning. Totuşi lucrurile nu sunt 
complicate. Îmi daţi voie? Quinn îşi aprinse o ţigară folosind 
o brichetă de o mare simplitate şi bun gust, în timp ce pe 
faţa lui osoasă apăru o expresie amuzată. Discutam despre 
Mr. Byerley? Un personaj ciudat şi foarte special. Până 
acum trei ani nimeni nu auzise de el. Acum toată lumea îl 
cunoaşte. E un om abil şi puternic, şi, fără nici un dubiu, cel 
mai bun acuzator public din câţi cunosc. Din nefericire însă 
nu mi-e prieten... 

— Înţeleg? Răspunse automat Lanning, privindu-şi 
unghiile. 

— Anul trecut am avut ocazia? Continuă Quinn cu voce 
egală? Să fac nişte ample cercetări privindu-l pe Mr. 
Byerley. Ştiţi, e totdeauna foarte important să cercetezi 
trecutul unui politician. Dacă aţi şti de câte ori mi-a folosit... 


Se opri zâmbind ironic, cu ochii la capătul aprins al ţigării. 
Dar trecutul domnului Byerley este neînsemnat. A dus o 
viaţă tihnită într-un orăşel de provincie, şi-a făcut educaţia 
într-un colegiu, s-a însurat cu o femeie care a murit la scurt 
timp după căsătorie, a avut un accident de automobil după 
care a trecut multă vreme până să-şi revină, a făcut dreptul, 
a venit la New York şi a devenit avocat. Francis Quinn dădu 
încet din cap, apoi adăugă: În schimb prezentul e cât se 
poate de interesant. Mr. Byerley nu mănâncă niciodată. 

Capul lui Lanning se ridică brusc, iar ochii priviră plini de 
surpriză: 

— Poftim? 

— Nu mănâncă niciodată. Repetă propoziţiunea apăsând 
pe fiecare silabă. Voi modifica puţin afirmaţia mea: N-a fost 
niciodată văzut mâncând sau bând. Niciodată! Vă daţi 
seama de semnificaţia acestui cuvânt? N-am spus rareori, ci 
niciodată! 

— De necrezut! Puteţi avea încredere în cei care v-au 
informat? 

— Da, am încredere şi nu mi se pare câtuşi de puţin de 
necrezut. Adaug: N-a fost niciodată văzut bând apă sau 
băuturi alcoolice şi nici dormind. Acestea sunt fapte; sper 
suficiente ca să mă fac înţeles. 

* 

Lanning se sprijini de spătarul scaunului; urmă o tăcere 
încordată, după care bătrânul robotician răspunse 
provocării, clătinând din cap: 

— Nu. Dacă pun informaţiile dumitale în legătură cu faptul 
că mi te adresezi mie, îmi dau seama că există posibilitatea 
unei singure interpretări? Care însă nu e posibilă. 

— Dar omul este complet inuman, dr. Lanning. 

— Dacă mi-ai spune că este însuşi Satana, purtând o 
mască, tot ai avea o şansă să te cred. 

— Dar eu îţi spun că este un robot, dr. Lanning. 

— Iar eu îţi spun că este cea mai absurdă presupunere din 
câte am auzit vreodată, domnule Quinn. 


Urmă din nou o tăcere încordată. 

— Totuşi? Quinn trase din ţigară cu un gest studiat? Veţi 
verifica această imposibilitate cu toate mijloacele de care 
dispune întreprinderea dumneavoastră. 

— Sunt încredinţat că nu voi putea face lucrul acesta, 
domnule Quinn. Nu putem lua în serios sugestia dumitale, 
ca firma noastră să se amestece în politică. 

— Nu aveţi altă ieşire. Aş putea face cunoscute informaţiile 
de care dispun fără a le verifica. Semnificaţia lor e destul de 
elocventă. 

— Faceţi cum vă place. 

— Mie nu-mi place. Aş prefera să fie verificate. Nici 
dumneavoastră nu v-ar fi pe plac, căci darea în vileag a 
acestor fapte ar aduce prejudicii firmei dumneavoastră. 
Bănuiesc că aţi luat cunoştinţă de regulamentul sever 
împotriva folosirii roboților în lumi nelocuite? 

— Desigur! 

— Şi mai ştiţi că „Roboții americani” este singura uzină din 
întreg sistemul solar unde se fabrică roboţi pozitronici, iar 
dacă Byerley este un robot, e desigur un robot pozitronic. 
Mai ştiţi de asemenea că roboții pozitronici nu se vând, ci se 
închiriază, şi că firma rămâne posesoarea fiecărui robot, 
deci că ea este răspunzătoare de el. 

— Poate fi uşor dovedit, d-le Quinn, că firma noastră n-a 
construit niciodată un robot cu caracter umanoid. 

— Chiar poate fi dovedit? Aşa fiindcă veni vorba de 
posibilităţi... 

— Da. Poate fi dovedit. 

— Chiar dacă există bănuiala de a fi fost făcut pe ascuns, 
fără să fi fost înregistrat? 

— Un creier pozitronic nu poate fi făcut pe ascuns. În 
procesul lui de fabricaţie intră prea mulţi factori şi el se 
desfăşoară sub cel mai vigilent control guvernamental. 

— Da, dar roboții se uzează, se strică, se dereglează şi 
sunt demontaţi. 


— Iar creierele pozitronice folosite în continuare sau 
distruse. 

— Aşa se face? Francis Quinn devei uşor sarcastic. Dar 
dacă, din întâmplare, se înţelege, unul nu a fost distrus şi, 
tot din întâmplare, există o construcţie umanoidă care nu 
are nevoie decât de creier? 

— Imposibil. 

— lată ce veţi avea de demonstrat opiniei publice şi 
guvernului; de ce nu vreţi să-mi demonstraţi lucrul acesta 
mie? 

— Dar care ar fi scopul nostru? Întrebă Lanning 
exasperat. La ce ne-ar folosi. Acordă-ne creditul unui minim 
de bun simţ. 

— Vă rog, domnule. Firma ar fi foarte bucuroasă dacă 
toate Regiunile ar încuviinţa folosirea roboților pozitronici 
de tip umanoid în lumile nelocuite. Profiturile ar fi enorme. 
Însă prejudecata opiniei publice împotriva folosirii lor este 
mult prea puternică. Dar se poate presupune că 
dumneavoastră vreţi să-i familiarizați pe oameni cu astfel 
de roboţi şi de aceea aţi fabricat un avocat priceput, un 
primar destoinic, care nu e altceva decât un robot. În fond, 
nu vindeţi servitori roboţi? 

— De-a dreptul fantastic! Şi pe de-a-ntregul ridicol. 

— Aşa mi se pare şi mie. 'locmai de aceea, de ce nu 
demonstraţi? Sau aţi prefera să faceţi demonstraţia în faţa 
opiniei publice? 

Se înserase, totuşi lumina din încăpere nu scăzuse 
îndeajuns pentru a ascunde roşeaţa de enervare a 
obrazului lui Alfred Lanning. Încet, roboticianul apăsă 
degetul pe un buton şi becurile se aprinseră. 

— Atunci? Mărâi el? Să vedem ce avem de făcut. 

* 

Chipul lui Stephen Byerley nu era uşor de descris. Avea 
patruzeci de ani? Atâta îi dădea actul de naştere şi tot atâta 
înfăţişarea. Era un bărbat sănătos, bine hrănit şi bine 


dispus, şi totuşi înfăţişarea lui ar fi dat de furcă celor care 
susţin că vârsta unui om este cea pe care o arată. 

Mai ales atunci când râdea, iar acum râdea. Avea un râs 
sonor şi neîntrerupt, care dispărea treptat, ca apoi să 
înceapă iar. 

Obrazul lui Alfred Lanning se contractă, lăsând să apară o 
expresie de adâncă şi amară dezaprobare. Schiţă un gest 
către femeia care stătea lângă el, dar care se mărgini doar 
la a strânge uşor din buzele ei subţiri şi palide. 

Byerley hohoti până ce redeveni aproape normal. 

— Zău, dr. Lanning... Zău... Eu?... Robot? 

Lanning răspunse tăios: 

— Domnule, presupunerea nu-mi aparţine. Eu aş fi foarte 
mulţumit să vă consider un membru al societăţii umane. De 
altfel - având în vedere că întreprinderea noastră nu v-a 
fabricat - sunt încredinţat că şi sunteţi - cel puţin din punct 
de vedere legal. Dar, deoarece acuzaţia că aţi fi robot vine 
din partea unui om cu o situaţie... 

— Nu care cumva să-i rostiţi numele, de teamă ca etica 
dumneavoastră de fier să fie ştirbită; dar hai să 
presupunem că e vorba de Frank Quinn; continuaţi vă rog. 

Lanning, furios de a fi întrerupt, continuă cu şi mai multă 
răceală: 

— A unui om cu o situaţie importantă, al cărui nume nu 
sunt de acord să devină subiectul unei ghicitori, mă simt 
obligat de a vă cere concursul pentru a dezminţi acuzarea. 
Simpla formulare a acestei acuzări şi aducerea ei la 
cunoştinţă prin mijloacele de propagandă de care dispune 
această persoană ar însemna o lovitură gravă adusă 
întreprinderii pe care o reprezint? Chiar dacă nu se poate 
dovedi că afirmaţia este justă. Aţi înţeles? 

— Cum să nu, mi-e perfect clar. Acuzarea în sine este 
ridicolă. Situaţia dumneavoastră însă nu e. Mă iertaţi dacă 
v-a supărat râsul meu. Nu de dumneavoastră am râs, ci de 
acuzaţie. Cu ce v-aş putea fi de folos? 


— Nu trebuie să faceţi mare lucru. Doar să luaţi masa într- 
un restaurant în prezenţa unor martori, să vă lăsaţi 
fotografiat şi să mâncaţi. 

Lanning se lăsă pe spate sprijinindu-se de speteaza 
scaunului; partea cea mai delicată a întrevederii luase 
sfârşit. Femeia de lângă el îl privea pe Byerley cu multă 
atenţie, dar nu interveni în discuţie. 

Stephen Byerley îi întâlni privirea, rămase o clipă cu ochii 
la ea, apoi se întoarse din nou spre robotician. Degetele 
sale se odihniră pe presse-papier-ul de bronz, singurul 
obiect care împodobea biroul, apoi spuse liniştit: 

— Nu cred că vă pot fi pe plac. Ridică o mână: Un moment, 
dr. Lanning. Îmi dau seama că toată povestea asta vă 
repugnă, că aţi fost amestecat fără voia dumneavoastră, că 
rolul pe care-l aveţi vi se pare nedemn şi chiar ridicol. 
Recunoaşteţi însă că această poveste mă priveşte mai mult 
pe mine, aşa că vă rog să fiţi îngăduitor. În primul rând, ce 
vă împiedică să bănuiţi că Quinn? Acest om cu o situaţie 
atât de importantă? Nu v-a indus în eroare, numai ca să vă 
convingă să faceţi ceea ce faceţi! 

— Bine, dar pare neverosimil ca un om onorabil să se 
compromită într-un chip atât de ridicol, dacă n-ar fi 
încredinţat că se află pe tărâm sigur. 

O licărire ironică apăru în ochii lui Byerley: 

— Nu-l cunoaşteţi pe Quinn. E în stare să transforme în 
tărâm sigur un vârf de stâncă pe care n-ar putea sta nici o 
capră neagră. Presupun că v-a dat indicaţii în privinţa 
cercetărilor pe care le solicită? 

— Îndeajuns ca să mă convingă că întreprinderea noastră 
ar avea mult de suferit în cazul în care nu e de acord, în 
timp ce pentru dumneata ar fi fost uşor să dai o dezminţire. 

— Deci dumneata îl crezi când afirmă că eu nu mănânc. 
Totuşi, dr. Lanning, dumneata eşti un om de ştiinţă. Din 
punct de vedere logic nimic de zis: n-am fost văzut 
mâncând, deci nu mănânc. Quod erat demonstrandum. Nu-i 
aşa? 


— Dumneata foloseşti tactica acuzării ca să încurci o 
situaţie care, altfel, e foarte simplă. 

— Dimpotrivă, încerc să limpezesc o situaţie pe care 
dumneata şi Quinn aţi făcut-o să pară foarte complicată. 
Vedeţi, eu nici de dormit nu dorm prea mult, şi în orice caz 
nu dorm niciodată în public. Nu mi-a plăcut niciodată să 
mănânc de faţă cu alţii? Ceea ce, recunosc, este o 
idiosincrasie neobişnuită, de natură nervoasă, probabil, dar 
care nu face nimănui nici un rău. Este rândul meu acum, dr. 
Lanning, să vă expun un caz posibil. Să zicem că avem de-a 
face cu un politician care vrea cu orice chip să înlăture un 
candidat şi care, cercetându-i viaţa, dă peste asemenea 
obiceiuri ciudate. Mai departe, să zicem că acelaşi om 
politic, pentru a-l desfiinţa pe candidatul sus-pomenit, se 
adresează întreprinderii dumneavoastră ca şi când ar fi 
mânat de cele mai bune intenţii. Te aştepţi să-ţi spună: 
Cutare este un robot pentru că nu mănâncă aproape 
niciodată cu nimeni şi pentru că nu l-am văzut niciodată 
adormind în mijlocul unei pledoarii; iar odată în timpul 
nopţii, când am privit pe furiş prin fereastra lui, stătea şi 
citea; şi m-am uitat în frigiderul lui în care n-am văzut nimic 
de mâncare. Dacă ţi-ar spune aşa, l-ai trimite direct la casa 
de nebuni. Dar dacă îţi spune: „Nu doarme niciodată, nu 
mănâncă niciodată”, şocul unei asemenea informaţii te 
orbeşte într-atât, încât nici nu bagi de seamă că afirmaţia 
lui nu poate fi dovedită. Şi devii la rândul dumitale o unealtă 
în mâinile lui. 

— Domnule, fără a ţine seamă dacă această poveste vi se 
pare sau nu serioasă? Începu Lanning cu o încăpățânare 
amenințătoare? Eu insist să luaţi un prânz de faţă cu câţiva 
oameni. 

Din nou Byerley se întoarse către femeia care continua să-l 
privească, cu faţa lipsită de orice expresie. 

— Vă rog să mă iertaţi, dacă am înţeles bine, sunteţi dr. 
Susan Calvin? 

— Da, d-le Byerley. 


— Sunteţi psihologul „Roboţilor americani”, nu? 

— Robopsiholog. 

— Sunt oare roboții atât de deosebiți din punct de vedere 
psihic de oameni? 

— Teribil de deosebiți? Şi pe faţa ei apăru un zâmbet de 
gheaţă. Roboții sunt eminamente cumsecade. 

În colţurile gurii lui Byerley apăru o urmă de ironie. 

— E un răspuns la care nu mă aşteptam. Dar iată ce am 
vrut să spun: de vreme ce dumneata eşti psiho, adică 
robopsiholog şi femeie, pun rămăşag că voi găsi la 
dumneata ceva ce nu pot găsi la dr. Lanning. 

— Ce? 

— Sigur că în sacoşă ai ceva de mâncare. 

O uşoară surpriză apăru în ochii obişnuiţi să pară 
indiferenți ai lui Susan Calvin. Spuse: 

— Mă surprinzi, domnule Byerley. 

Şi, deschizând sacoşa, scoase un măr pe care i-l întinse. 

Dr. Lanning avu o tresărire, apoi urmări cu un ochi atent 
traiectoria mărului trecând dintr-o mână într-alta. 

Stephen Byerley muşcă calm mărul şi tot calm înghiţi 
îmbucătura. 

— Ai văzut, dr. Lanning? 

Zâmbetul doctorului Lanning exprima o vădită uşurare, 
îmblânzindu-i parcă până şi sprâncenele. Uşurarea nu 
dăinui decât câteva secunde. 

Susan Calvin spuse: 

— Eram curioasă să văd dacă-l vei mânca, deşi, în cazul de 
faţă, asta nu dovedeşte nimic. 

Byerley se încruntă: 

— Nu? 

— Bineînţeles că nu. Este evident, dr. Lanning, că, dacă 
acest om este un robot umanoid, el va fi o imitație perfectă 
a omului. Este aproape prea uman pentru a fi verosimil. La 
urma urmei, toată viaţa noastră am văzut şi am observat 
fiinţe umane; ar fi de neconceput să zămislim ceva care să 
ne semene cu aproximaţie. N-are voie să fie altfel decât 


perfect. Observă culoarea pielii, calitatea irisului, oasele 
mâinii. Dacă este un robot, aş vrea să fi fost făcut la „Roboții 
americani”, căci e bine făcut. Şi îţi închipui că cel care s-a 
priceput să-l finiseze aşa de frumos ar fi neglijat detalii atât 
de importante şi atât de uşor realizabile prin care robotul 
să mimeze îngurgitarea şi eliminarea alimentelor sau 
somnul şi care să funcţioneze numai în cazuri extreme, cum 
ar fi acum, de pildă, spre a evita situaţii asemănătoare celei 
prezente. Aşa că un prânz n-ar dovedi nimic. 

— Staţi puţin? Strigă Lanning? Nu sunt chiar aşa de prost 
cum vă imaginaţi voi. Pe mine nu mă interesează caracterul 
uman sau neuman al domnului Byerley. Pe mine nu mă 
interesează decât să iasă întreprinderea basma curată. Un 
prânz luat într-un restaurant ar pune capăt întregii poveşti, 
indiferent de ceea ce ar face Quinn. Dinspre partea mea, 
detaliile mai subtile n-au decât să rămână în seama 
avocaţilor şi a robopsihologilor. 

— Dar, doctore Lanning? Spuse Byerley? Uiţi semnificaţia 
politică a situaţiei. Sunt în aceeaşi măsură de interesat să 
ies în alegeri, deşi Quinn vrea să mă împiedice. Fiindcă veni 
vorba, v-aţi dat seama că i-aţi rostit numele. De altfel asta e 
una din şmecheriile mele, eram sigur că îl veţi da de gol 
înainte de a pleca. 

Lanning se înroşi: 

— Ce legătură au alegerile cu asta? 

— Publicitatea lucrează în două sensuri, domnule. Dacă 
Quinn ţine să afirme că sunt un robot şi are îndrăzneala s-o 
facă, voi avea şi eu îndrăzneala de a intra în jocul lui. 

— Vrei să spui că... Lanning era sincer uluit. 

— Exact. Am de gând să-l las în pace, să-şi aleagă frânghia, 
să-i încerce tăria, s-o taie cât de lungă vrea, să-şi facă nodul 
după găt şi să rânjească. Eu voi face puţinul ce-mi rămâne 
de făcut. 

— Eşti foarte optimist. 

Susan Calvin se ridică. 


— Să mergem, Alfred. Nu-l vom face să-şi schimbe 
hotărârea. 

— Vezi? Zâmbi Byerley? Eşti şi psiholog de oameni. 

Dar optimismul pe care-l remarcase dr. Lanning scăzuse 
oarecum când, în aceeaşi seară, Byerley îşi parcase maşina 
în garaj şi când porni pe aleea care-l duse în faţa casei sale. 

Cel ce stătea în fotoliul pe roate ridică capul şi zâmbi când 
îl văzu intrând. Pe faţa lui Byerley apăru o expresie de 
afecţiune. Se îndreptă spre fotoliu. 

Vocea infirmului era răguşită, gura sa pentru totdeauna 
strâmbă, iar chipul brăzdat de cicatrice. 

— Ai întârziat, Steve. 

— Ştiu, John, ştiu. Dar am avut astăzi o neplăcere foarte 
ciudată şi de o natură foarte specială. 

— Da? Nici o expresie nu putea modifica nici faţa peticită, 
nici vocea hârâită, doar în ochii limpezi apăru o undă de 
îngrijorare. Ceva ce nu poţi scoate la capăt? 

— Nu sunt încă sigur. S-ar putea să am nevoie de ajutorul 
tău. Doar tu eşti responsabil cu inteligenţa în familia 
noastră. Vrei să te scot în grădină? E o seară foarte 
frumoasă. 

Două braţe viguroase îl ridicară pe John din fotoliu. Încet, 
cu un gest duios braţele lui Byerley cuprinseră invalidul pe 
după umeri şi pe sub picioarele sale chircite. Păşi apoi cu 
multă grijă, traversă încăperea, trecu prin câteva odăi, 
cobori panta făcută special pentru fotoliul cu roţi şi ieşi, 
prin uşa din dos, în grădina împrejmuită cu zid şi grilaj din 
spatele casei. 

— De ce nu mă laşi să merg cu fotoliul meu, Steve? N-are 
nici un rost. 

— Pentru că prefer să te port pe braţe. Ai ceva împotrivă? 
Ştii prea bine că îţi face tot atâta plăcere să părăseşti din 
când în când scaunul ăla motorizat, pe cât îmi face mie să 
nu te văd în el. Cum te simţi azi? Îl depuse pe John cu 
nemărginită grijă pe iarba răcoroasă. 


— Cum să mă simt? Mai bine povesteşte-mi de neplăcerea 
pe care ai avut-o. 

— Campania electorală a lui Quinn se bazează pe afirmaţia 
că eu aş fi un robot. 

Ochii lui John se măriră. 

— De unde ştii? Nu e cu putinţă. Nu pot să cred. 

— Crede-mă, îţi spun eu să crezi. A trimis pe unul din 
savanții cei mai de seamă ai „Roboţilor americani” să stea 
de vorbă cu mine. 

Cu mâna, John smulgea încetişor câte un fir de iarbă. 

— Da, da... 

Byerley spuse: 

— Eu cred că am face bine să-l lăsăm să-şi aleagă ce armă 
îi place. Am o idee. Ascultă-mă şi spune-mi dacă eşti de 
părere să facem aşa... 

* 

În scena care avu loc în aceeaşi seară în biroul lui Alfred 
Lanning schimbul de priviri jucă rolul principal. Francis 
Quinn rămase gânditor, cu ochii la Lanning. Lanning, furios, 
nu-şi lua ochii de la Susan Calvin care, la rândul ei, îl privea 
impasibilă pe Francis Quinn. 

Quinn sparse, în sfârşit, tăcerea, încercând din greu să 
pară că nu ia lucrurile prea în serios. 

— Vrea să ne arunce sare în ochi. 

— Eşti, într-adevăr, hotărât să joci pe cartea asta, domnule 
Quinn? Întrebă indiferentă dr. Calvin. 

— De fapt, mai degrabă voi sunteţi în joc. 

— Uite ce? Lanning încercă să-şi ascundă pesimismul sub 
această izbucnire nervoasă? Noi am făcut ceea ce ne-ai 
cerut. L-am văzut cu ochii noştri mâncând. E ridicol să susţii 
că este un robot. 

— Asta este părerea dumitale? Quinn se adresă lui Susan 
Calvin: Lanning mi-a spus că ţine de specialitatea dumitale. 

Lanning vru să intervină şi rosti ameninţător: 

— Ascultă, Susan... 

Dar Quinn îl întrerupse cu prefăcută bună voinţă: 


— De ce n-o laşi pe ea să vorbească, omule. De jumătate 
de oră stă aici ca un stâlp de telegraf. 

Lanning se simţea ca un animal hăituit. Îşi dădea seama că 
nu-l desparte decât un pas de schizofrenie. Spuse: 

— Foarte bine. Vorbeşte, Susan. Nu te vom întrerupe. 

Susan îl privi ironică, apoi îşi fixă ochii ei reci pe Quinn. 

— Nu există decât două căi pentru a dovedi că Byerley 
este un robot. Atâta vreme cât n-ai decât argumentele pe 
care ni le-ai expus, poţi acuza, dar nu poţi dovedi? Şi 
părerea mea este că Byerley este destul de deştept ca să 
furnizeze contraargumente. Probabil că dumneata tot aşa 
gândeşti, altfel n-ai fi venit aici. Cele două metode prin care 
poţi dovedi sunt una fizică şi cealaltă psihică. Cea fizică 
constă în demontarea lui sau în folosirea razelor X. Cum 
procedezi, asta e treaba dumitale. Cea psihică constă în 
studierea comportamentului său, căci dacă creierul lui 
Byerley este pozitronic, atunci el trebuie să respecte cele 
trei legi fundamentale ale roboticii, care sunt totdeauna, 
fără excepţie, imprimate pe creierul pozitronic. Cunoşti 
aceste legi, domnule Quinn? 

Le enunţă clar, răspicat, reproducând cuvânt cu cuvânt 
ceea ce era imprimat în litere groase pe prima pagină a 
Manualului de robotică. 

— Am auzit de ele? Răspunse nepăsător Quinn. 

— Atunci vei înţelege cu uşurinţă? Răspunse scurt 
psihologul. Dacă dl. Byerley încalcă vreuna din aceste legi 
înseamnă că nu este un robot. Din nefericire însă această 
metodă nu lucrează decât într-un singur sens. Căci dacă 
respectă legile şi se comportă în conformitate cu ele, lucrul 
acesta nu dovedeşte nimic. 

Quinn ridică mirat sprâncenele: 

— De ce nu? 

— Pentru că, dacă nu le interpretezi ca atare, cele trei legi 
ale roboticii sunt de fapt principiile de bază ale majorităţii 
sistemelor etice din lume. După cum se ştie, orice fiinţă 
umană e firesc să aibă instinct de conservare care, pentru 


roboţi, constituie conţinutul legii a treia. Tot aşa, orice om 
„cumsecade”, cu conştiinţă socială şi simţ de răspundere, se 
va supune autorităţii celor în drept; va asculta de medicii 
lui, de şefii lui, de guvern, de psihiatri şi de semenii lui; se 
va supune legilor, va respecta regulamentele, se va 
conforma obiceiurilor? Chiar atunci când acestea îl vor 
incomoda sau îi vor periclita existenţa. Ceea ce corespunde 
legii a doua a roboților. La fel e de presupus că, orice om 
„cumsecade” îi va iubi pe ceilalţi, cât şi pe sine însuşi, îşi va 
ocroti semenii şi îşi va risca viaţa pentru a salva viaţa altuia. 
Pentru roboţi, aceasta este legea întâi. Cu alte cuvinte, dacă 
Byerley respectă legile roboticii înseamnă că poate fi un 
robot sau, pur şi simplu, un om foarte cumsecade. 

— Deci? Spuse Quinn? Dumneata vrei să spui că nu poţi 
dovedi că este un robot. 

— Dar îmi stă în putinţă să dovedesc că nu este un robot. 

— Nu asta-i dovada pe care o doresc. 

— Nu vă putem pune la dispoziţie decât dovezi posibile. 
Dumneata singur porţi răspunderea dorințelor dumitale. 

* 

Deodată mintea lui Lanning făcu un salt, iar savantul avu o 
idee. 

— Nu i-a trecut oare nimănui prin cap? Mormăi el? Că 
ocupaţia de acuzator public este cam ciudată pentru un 
robot? Acuzarea oamenilor, condamnarea unora la 
moarte... Prejudicierea lor gravă... 

Quinn deveni deodată aspru: 

— Nu vă faceţi iluzia că scăpaţi atât de uşor. Faptul că este 
acuzator public nu-l face uman. Se vede că nu cunoaşteţi 
bilanţul activităţii sale. Nu ştiţi că se laudă în gura mare de 
a nu fi acuzat niciodată un nevinovat, că sunt zeci de 
oameni nejudecaţi pentru că i se pare că probele împotriva 
lor sunt nesatisfăcătoare, deşi ar fi putut, fără îndoială, 
convinge juriul să-i achite? Şi întâmplător, ceea ce spune e 
adevărat. Obrazul fin al lui Lanning tremură: 


— Nu, Quinn, nu. Legile roboticii nu fac nici un fel de 
diferenţiere între oamenii vinovaţi sau nevinovaţi. Robotul 
n-are voie să judece dacă unui om i se cuvine sau nui se 
cuvine să moară. Nu lui îi revine să decidă. Nu poate face 
nici un rău omului, indiferent dacă e un mizerabil sau un 
înger. 

Susan Calvin părea obosită: 

— Alfred? Spuse ea? Nu vorbi prostii. Ce se întâmplă dacă 
un robot dă peste un nebun gata să dea foc unei case în 
care se află închişi nişte oameni? Va încerca să-l împiedice 
pe nebun să dea foc. 

— Bineînţeles. 

— Şi dacă unica posibilitate de a-l împiedica este să-l 
ucidă...? 

Un sunet slab ieşi din gâtlejul lui Lanning. Doar atât. 

— Răspunsul este următorul: Robotul va face tot ce-i stă în 
putinţă să nu-l ucidă. Dacă nebunul moare, robotul va fi 
supus unui tratament psihoterapeutic. În urma 
traumatismului provocat de încălcarea primei legi 
înnebuneşte. De fapt, el acţionează în conformitate cu legea 
întâi, ridicată însă la o treaptă superioară. Dar faptele sunt 
fapte: Omul a murit, iar robotul este cel care l-a ucis. 

— Crezi că Byerley e nebun? Întrebă Lanning cu tot 
sarcasmul de care era în stare. 

— Nu, dar nici nu a omorât un om cu mâna lui. Nu a făcut 
decât să expună faptele care pot condamna un anumit 
individ ca fiind periculos celorlalţi indivizi care la un loc 
constituie ceea ce numim noi societate. Apără majoritatea, 
comportându-se în felul acesta conform legii întâi, ridicată 
la potenţialul ei maxim. Mai departe însă nu merge. 
Judecătorul este cel care condamnă criminalul la moarte 
sau la puşcărie, după ce juriul stabileşte dacă este sau nu 
vinovat. Temnicerul este cel care îl închide, iar călăul cel 
care îl ucide. Aşa că, dl. Byerley n-a făcut decât să 
stabilească adevărul, slujind în felul acesta societatea. Şi 
ştiţi, d-le Quinn, de când ne-aţi vorbit de cazul acesta, am 


cercetat cu atenţie cariera domnului Byerley. Am descoperit 
că nu a cerut niciodată juriului să voteze pedeapsa capitală. 
Am mai descoperit că întotdeauna a militat pentru 
desfiinţarea pedepsei cu moartea, şi că a făcut donaţii 
generoase instituţiilor care se ocupă cu neurofiziologia 
criminalistică. Pare să fie unul din cei care cred în 
posibilitatea recuperării individului, mai mult decât în 
eficacitatea pedepsirii crimei. E un fapt semnificativ. 

— Semnificativ? Zâmbi Quinn. Fără îndoială, în sensul că 
dă o coloratură robotică personajului, nu-i aşa? 

— De ce să neg? O comportare ca a sa nu poate fi decât a 
unui robot sau a unei fiinţe umane foarte drepte şi 
cumsecade. Numai că în această diferenţiere stă toată 
dificultatea: nu poţi deosebi un robot de un om cu totul 
superior. 

Quinn se aşeză din nou pe scaun. Vocea îi tremura, într- 
atât era de impacientat. 

— Dr. Lanning, crezi că este posibilă realizarea unui robot 
umanoid care după înfăţişare să fie replica perfect fidelă a 
unui om? 

Lanning se codi şi se gândi. 

— „Roboții americani” au făcut un asemenea robot cu titlu 
de experienţă? Mărturisi el împotriva voinţei sale? 
Bineînţeles, fără a-i monta creierul pozitronic. Folosind 
ovule omeneşti, sub control hormonal, se poate îmbrăca un 
schelet făcut din materie plastică poroasă pe bază de 
silicați, în carne şi piele, aparent perfect identică cu a 
omului. Ochii, părul şi pielea nici nu sunt umanoide, ci cu 
adevărat omeneşti. Dacă îi montezi un creier pozitronic şi 
câteva mici instalaţii în interior, pentru înghiţire, eliminare 
etc, obţii un robot umanoid. 

Quinn spuse scurt: 

— În cât timp poate fi fabricat? 

Lanning se gândi o clipă: 

— Dacă ai tot ce-ţi trebuie? Creierul, scheletul, ovulul, 
hormonii respectivi şi instalaţia de raze? În aproximativ 


două luni. 

Politicianul se ridică în picioare. 

— Atunci vom vedea cum arată dl. Byerley pe dinăuntru. 
Pentru „Roboții americani” operaţia aceasta va însemna o 
uriaşă reclamă? Eu vă dau posibilitatea s-o faceţi. 

Când rămaseră singuri, Lanning se întoarse supărat spre 
Susan Calvin: 

— De ce-ai susţinut că... 

Ea răspunse iute şi scurt: 

— Ce preferi: adevărul sau demisia mea? Nu sunt dispusă 
să mint de dragul dumitale. „Roboții americani” sunt în 
stare să se descurce. Nu fi laş. 

— Şi dacă? Spuse Lanning? Îl deschide pe Byerley şi 
dinăuntrul lui cad şuruburi şi rezistenţe? Ce se întâmplă 
atunci? 

— Nu-l va deschide? Răspunse Calvin cu dispreţ. Byerley e 
cel puţin tot atât de deştept ca Quinn. 

* 


Ştirea se răspândi în oraş o săptămână înainte de numirea 
lui Byerley. „Se răspândi” este un termen impropriu. Mai 
bine-zis izbucni, sau explodă. Hohotele de râs nu mai 
conteneau şi şuvoiul de glume se porni nestăvilit. Dar pe 
măsură ce, din umbră, mâna lui Quinn strângea treptat 
şurubul invizibil al tensiunii, râsul deveni forţat, dubiul îşi 
făcu apariţia şi lumea începu să se îndoiască. 

Însăşi adunarea îşi pierdu calmul şi dădu semne de 
nelinişte de parcă ar fi fost un armăsar nărăvaş. Nu fusese 
prevăzută nici un fel de dispută. Ar fi fost poate cu putinţă 
ca numirea lui Byerley să fie făcută cu o săptămână mai 
devreme. Nici până în prezent nu apăruse un 
contracandidat. Trebuiau să-l aleagă pe el, dar se iscase 
această neaşteptată confuzie. 

Problema n-ar fi fost atât de gravă dacă omul de rând n-ar 
fi fost atât de uluit de acuzare, care, în cazul în care ar fi 
fost întemeiată, tot neverosimilă ar fi părut, iar în cazul în 


care ar fi fost falsă putea fi interpretată ca o manifestare a 
unei nebunii senzaţionale. 

O zi după ce Byerley fu numit în mod automat, apăru într- 
un ziar un lung interviu luat doctorului Susan Calvin 
„specialist în robopsihologie şi pozitronie, cunoscut în 
lumea întreagă”. 

Ce urmă după apariţia interviului poate fi descris pe scurt, 
folosind o expunere de largă circulaţie: iadul pe pământ. 

Fundamentaliştii atâta aşteptau. Ei nu formau un partid 
politic; ei negau afiliaţia la vreo religie. Ei erau urmaşii 
celor care pe vremuri, în Era Atomică, când atomul fusese 
de-abia descoperit, rămăseseră nişte inadaptabili. În 
prezent, erau propovăduitorii Vieţii Simple, năzuind la o 
viaţă pe care cei care o trăiseră, aşa cum voiau 
fundamentaliştii, nu o consideraseră chiar atât de simplă. 

Fundamentaliştii nu aveau nevoie de motive în plus ca să 
deteste roboții şi creatorii de roboţi; dar un motiv de 
calibrul acestuia, acuzarea adusă de Quinn şi analiza făcută 
de dr. Calvin dădeau o consistenţă doctrinei lor, mărindu-i 
capacitatea propagandistică. 

Uriaşele uzine ale firmei „Roboții americani” deveniseră 
ca un stup în care se confecţionau paznici înarmaţi. 
Întreprinderea se pregătea de război. 

În oraş, casa lui Stephen Byerley fusese încercuită de 
poliţişti. 

Bineînţeles că, în aceste condiţii, campania politică îşi 
pierduse toate atributele; semăna cu o campanie doar în 
măsura în care umplea golul dintre numire şi alegeri. 

* 

Stephen Byerley nu se lăsă intimidat de pipernicitul care 
se agita în faţa lui. Rămase imperturbabil la vederea 
militarilor în uniforme care îl urmau. Afară, dincolo de linia 
pe care stăteau înşiraţi paznicii fioroşi, pândeau reporterii 
şi fotografii, aşa după cum le e obiceiul. Fusese montată cu 
multă ingeniozitate o lunetă îndreptată spre intrarea casei 


modeste a avocatului; o voce amplificată de microfon 
comenta în stil telegrafic tot ce se putea vedea prin lunetă. 

Pipernicitul înaintă. Întinse apoi o foaie mare, împodobită 
cu litere groase şi ştampile: 

— Iată, domnule Byerley, ordinul Curţii prin care sunt 
autorizat să cercetez dacă în casa dumneavoastră sau 
dependinţe nu se află cumva ilegal oameni mecanici sau 
roboţi de orice fel. 

Byerley se ridică pe jumătate şi luă hârtia. O privi cu 
indiferenţă şi, zâmbind, o dădu înapoi: 

— În regulă. Vă rog, faceţi-vă treaba. Apoi către menajera 
care apăruse din camera vecină: D-nă Hoppen, condu-i, te 
TOg, şi ajută-i dacă e nevoie. 

Pipernicitul? Al cărui nume era Harroway? Ezită, roşi, 
încercă zadarnic să prindă privirea ochilor lui Byerley şi în 
cele din urmă mormăi către cei doi poliţişti: 

— Urmaţi-mă. 

Se întoarse după zece minute. 

— Gata? Întrebă Byerley cu tonul cuiva în afara problemei 
şi pe care răspunsul nu-l interesează câtuşi de puţin. 

Harroway îşi limpezi glasul, dar când să vorbească scoase 
un sunet fals, şi, enervat, o luă încă o dată de la capăt. 

— Ştiţi, domnule Byerley, am primit instrucţiuni să 
cercetăm casa cu multă vigilenţă. 

— Şi n-aţi cercetat-o? 

— Ni s-a spus exact ceea ce trebuie să căutăm. 

— Da? 

— Pe scurt, domnule Byerley, ca să nu ne ascundem după 
deget, ni s-a spus să vă cercetăm pe dumneavoastră. 

— Pe mine? Spuse avocatul cu zâmbetul pe faţă. Şi cum 
aveţi de gând să mă cercetaţi? 

— Avem cu noi un aparat Penet de raze. 

— Deci vreţi să mă fotografiaţi cu raze X? Aveţi 
autorizaţie? 

— Aţi avut-o în mână. 

— Pot s-o mai văd o dată? 


Harroway, pe a cărui frunte străluceau deja laurii victoriei, 
îi dădu pentru a doua oară ordinul de percheziţionam. 
Byerley spuse cu voce egală: 

— Citesc ceea ce scrie aici că puteţi cerceta: locuinţa 
aparţinând lui Stephen Allen Byerley, situată în Wollow 
Grove, numărul 355, Evanshon, precum şi garajul, şopronul 
şi alte atenanse care ţin de casă... Şi aşa mai departe. În 
regulă. Dar, domnul meu, nu scrie nimic în legătură cu 
percheziţionarea interiorului trupului meu. Eu nu sunt o 
atenansă. Dacă însă credeţi că pot ascunde un robot prin 
buzunare, aveţi voie să-mi percheziţionaţi hainele. 

Harroway ştia perfect cui îi datorează slujba. Şi n-avea de 
gând să şi-o piardă, chiar în cazul în care n-ar fi fost sigur 
că va fi promovat, adică înaintat într-un post mai bine 
remunerat. 

Spuse, deci, încercând să pară neînduplecat: 

— Uite ce e. Sunt autorizat să percheziţionez mobilele şi 
tot ce se află în casă. Dumneata te afli în casă, nu-i aşa? 

— O observaţie interesantă. Sunt în casă. Dar nu sunt 
mobilă. Ca cetăţean major şi în deplina posesie a facultăţilor 
mintale? După cum dovedeşte şi certificatul pe care-l posed 
de la Centrul de psihiatrie? Mă bucur de drepturile 
prevăzute de Codul Regiunilor. Percheziţia mea internă 
violează dreptul la viaţa personală. Hârtia aceasta nu-i 
suficientă. 

— Aşa e, dar dacă eşti un robot atunci n-ai dreptul la Viaţă 
personală. 

— Ai dreptate, totuşi hârtia asta n-ajunge. Ea recunoaşte 
existenţa mea ca fiinţă umană. 

— Unde? Harroway i-o smulse din mână. 

— Unde spune „locuinţa aparţinând...” etc. Robotul nu 
posedă nimic. Te rog, anunţă-l pe stăpânul dumitale, 
domnule Harroway, că, dacă va emite un ordin în care eu nu 
voi fi implicit considerat o fiinţă omenească, va fi chemat 
imediat în faţa tribunalului, unde va trebui să dovedească? 
Cu dovezile de care dispune în acest moment? Că eu sunt 


un robot; în caz contrar va trebui să plătească o 
despăgubire generoasă pentru încercarea de a mă priva pe 
nedrept de drepturile pe care mi le asigură Codul 
Regiunilor. Aşa să-i spui, ne-am înţeles? 

Harroway se îndreptă spre uşă, apoi se întoarse şi spuse: 
— Avocat şiret ce eşti. Ţinea mâna în buzunar. Rămase o 
clipă pe loc. Apoi plecă, zâmbind în direcţia lunetei, făcu cu 
mâna reporterilor şi strigă: Mâine vom avea ceva 

senzaţional pentru voi. Veţi vedea. 

Aşezat comod în maşină, sprijinit pe canapeaua din spate, 
scoase din buzunar un aparat minuscul şi-l privi cu atenţie. 
Fotografiase pentru prima oară cu raze X. Spera să fi 
executat corect operaţiunea. Quinn şi Byerley nu se 
întâlniseră niciodată singuri faţă în faţă. Dar o convorbire 
prin videofon semăna mult cu o întrevedere. La drept 
vorbind, nu era aproape nici o diferenţă; poate doar faptul 
că ştiau că pentru fiecare înfăţişarea celuilalt nu era decât 
rezultatul în alb şi negru al îmbinării unor celule 
fotoelectrice. 

Quinn fusese cel care chemase. Tot el vorbise cel dintâi, 
mergând direct la subiect: 

— Bănuiesc că e corect să te anunţ, dragul meu Byerley, că 
mâine voi informa opinia publică că porţi o haină 
protectoare împotriva radiaţiilor Penet. 

— Da? În cazul acesta, probabil că ai şi informat-o. Am 
impresia că întreprinzătorii reprezentanţi ai presei noastre 
îmi interceptează de o bună bucată de vreme convorbirile. 
Nu mai pot comunica cu nimeni, îmi ţin pretutindeni calea. 
De aceea nici n-am mai ieşit din casă în ultimele săptămâni. 
Byerley se arătă prietenos şi amator de conversaţie. 

Quinn strânse uşor din buze. 

— Convorbirea aceasta nu e interceptată. Mi-am asumat 
anumite riscuri telefonându-ţi. 

— Îmi închipui. Nimeni nu ştie că dumneata eşti cel care 
se ascunde îndărătul acestei campanii. Cel puţin oficial nu 
ştie nimeni. Dar nici neoficial. N-am nici o grijă. Deci port o 


haină protectoare? Îmi închipui că ai ajuns la concluzia asta 
după ce ai văzut fotografiile prea expuse pe care mi le-a 
făcut nătărăul acela al dumitale cu aparatul Penet, zilele 
trecute? 

— Îţi dai seama, Byerley, că va fi evident pentru toată 
lumea că nu îndrăzneşti să te expui unor analize cu raze X? 

— Precum şi faptul că dumneata şi acoliţii dumitale aţi 
încercat să violaţi dreptul meu la Viaţa particulară? 

— Cui îi mai pasă de asta? 

— S-ar putea să-i pese cuiva. Comportarea dumitale este 
simbolică pentru campania noastră. Dumneata iei prea 
puţin în seamă drepturile individuale ale cetăţenilor. Eu le 
dau o atenţie foarte mare. Nu mă voi supune analizelor cu 
raze X în virtutea principiului în a cărui slujbă mă pun, 
anume, că drepturile mele trebuie să fie respectate. 
Întocmai cum şi eu respect drepturile altora când sunt 
aleşi. 

— Toate astea vor face subiectul unei interesante 
cuvântări, numai că nimeni nu-ţi va da ascultare. Sună prea 
măreț pentru a fi adevărat. Încă ceva? Vocea se schimbă 
brusc? Seara trecută nu era acasă toată lumea. 

— Ce vrei să spui? 

— După cum arată raportul? Umblă prin nişte hârtii care 
se aflau în câmpul cuprins de videofon? Lipsea o persoană, 
un infirm. 

— Exact? Spuse liniştit Byerley? Un infirm. Bătrânul meu 
profesor, care locuieşte cu mine şi care de două luni e la 
ţară. A avut nevoie de aer şi odihnă, cum spun doctorii. Îi 
acorzi permisiunea? 

— Profesorul dumitale? Un om de ştiinţă? 

— A fost avocat pe vremuri, înainte de a fi invalid. Deţine o 
autorizaţie guvernamentală pentru cercetări în domeniul 
biofizicii şl are un laborator propriu, precum şi un catalog 
în care sunt trecute toate lucrările sale, cu toate parafele 
cerute de autorităţi. Lucrările lui sunt de importanţă 
minoră, fără să fie însă nocive, iar pe el, bietul infirm, îl 


ajută să-şi treacă vremea. Încerc, pe cât îmi este posibil, să-i 
fiu de folos. 

— Observ. Şi ce ştie acest... Profesor... Despre fabricarea 
roboților? 

— Mi-e greu să-i măsor cunoştinţele într-un domeniu în 
care nu mă pricep. 

— Are posibilitatea să-şi procure un creier pozitronic? 

— Întreabă-i pe prietenii dumitale de la „Roboții 
americani”. Numai ei pot şti. 

— Am să fiu scurt, Byerley. Profesorul dumitale infirm este 
adevăratul Stephen Byerley. Dumneata nu eşti altceva 
decât un robot făcut de el. Putem dovedi. Când a avut loc 
accidentul de automobil, el era cel care se afla în maşină, 
nu dumneata. Trebuie să existe căi de investigare care să 
dea adevărul în vileag. 

— Găseşte-le dacă crezi că există. Mult succes. 

— Vom merge şi la ţară, unde se odihneşte aşa-zisul 
dumitale profesor, să vedem ce se petrece acolo. 

— Nici chiar aşa, Quinn? Pe faţa lui Byerley apăru un 
zâmbet luminos. Din nenorocire pentru dumneata, „aşa- 
zisul” meu profesor e un om bolnav. Acolo unde se află 
acum s-a dus ca să aibă o linişte completă. Acestea fiind 
circumstanţele, dreptul său la viaţă personală, ca al oricărui 
cetăţean major în deplinătatea facultăţilor mintale este cu 
atât mai întemeiat. Nu vei căpăta autorizaţie să-i violezi 
domiciliul decât pe baza unui motiv cu adevărat valabil. În 
orice caz, eu voi fi cel din urmă care să-ţi pună vreo piedică. 

Urmă o pauză nu prea lungă, după care Quinn se plecă în 
faţă, în aşa fel încât chipul său umplu ecranul, iar cutele de 
pe frunte deveniră vizibile. 

— Byerley, de ce te încăpăţânezi să continui? Nu vei putea 
fi ales. 

— Oare? 

— Crezi că poţi? Crezi că refuzul dumitale de a dovedi că 
nu eşti robot, când pentru asta n-ai avea decât să 
demonstrezi că poţi încălca una din cele trei legi 


fundamentale, nu ajunge ca să convingă oamenii că eşti 
robot? 

— Deocamdată constat că de unde până mai ieri eram un 
avocat de-abia cunoscut, azi am devenit unul din cei mai 
celebri oameni din lume. Te pricepi să faci publicitate. 

— Dar eşti un robot. 

— Aşa se spune. Dar nu există dovezi. 

— Pentru alegători sunt destule. 

— Atunci fii pe pace, ai câştigat. 

— La revedere? Spuse Quinn, pe faţa căruia apăru primul 
semn al furiei, şi trânti receptorul. 

— La revedere? Spuse Byerley calm adresându-se 
ecranului gol. 

* 

Byerley aduse „profesorul” acasă cu o săptămână înaintea 
alegerilor. Vehiculul aerian ateriză într-un cartier puţin 
populat al oraşului. 

— Rămâi aici până după alegeri? Îi spuse Byerley. E mai 
bine să fii în afară de primejdie, în cazul că lucrurile iau o 
întorsătură nedorită. 

Se prea poate ca în vocea gâfâită a lui John să fi apărut o 
notă de îngrijorare. 

— S-ar putea să recurgă la acţiuni violente? 

— Aşa ne ameninţă fundamentaliştii, deci cel puţin în 
teorie s-ar putea. Eu însă nu prea cred. Fundamentaliştii nu 
reprezintă o forţă reală. Sunt doar factorul care prin 
acţiunile sale iritante şi continue ar putea declanşa o 
rebeliune. N-ai să te simţi rău aici, nu-i aşa? le rog eu. N-aş 
mai fi eu însumi dacă te-aş şti în pericol. 

— Sigur că stau aici. Crezi că lucrurile se vor termina cu 
bine? 

— Sunt convins. N-a fost nimeni acolo unde ai stat până 
acum? 

— Nimeni. Am certitudinea că n-a fost nimeni. 

— Şi ai putut lucra? 

— Destul de bine. Dinspre partea asta să n-ai grijă. 


— Te las. Nu te obosi prea mult şi stai la televizor mâine, 
John. 

Byerley strânse mâna chircită care se odihnea într-a lui. 

* 

Pe fruntea lui Lenton toate cutele încremeniseră. Avea 
funcţia foarte ingrată de a fi impresarul lui Byerley în 
această campanie, care nu mai semăna câtuşi de puţin cu o 
campanie, şi în care candidatul nu voia nici să-şi dezvăluie 
strategia, nici s-o accepte pe cea a impresarului. 

— E cu neputinţă! Era una din expresiile lui obişnuite. 
Devenise unica pe care o folosea: E cu neputinţă, Steve! Îţi 
spun eu, e cu neputinţă! 

Se băgă sub nasul acuzatorului public care răsfoia paginile 
dactilografiate ale discursului. 

— Lasă discursul, Steve. Priveşte, toată mulţimea asta e 
sub influenţa fundamentaliştilor. Nu te vor asculta. Vor 
arunca cu pietre în tine. De ce ţii morţiş să le vorbeşti 
personal? De ce nu vrei să te filmăm? 

— Vrei să fiu ales, nu-i aşa? Întrebă Byerley, zâmbind cu 
blândeţe. 

— Să fii ales! N-ai să fii ales. Încerc cel mult să te fac să 
scapi cu viaţă, Steve. 

— Oh! Nu-s în primejdie. 

— Auzi! Nu-i în primejdie? Nu-i în primejdie! Lenton îşi 
smulgea părul din cap. Chiar ai de gând să ieşi în balcon şi 
să vorbeşti în faţa acestor cincizeci de mii de nebuni 
furibunzi - să ieşi în balcon ca un dictator din evul mediu? 

Byerley se uită la ceas. 

— Peste cinci minute. Cum se eliberează canalele de 
televiziune. 

Răspunsul lui Lenton e de netranscris. 

* 

Mulțimea se strânsese pe o suprafaţă delimitată a 
oraşului. Copacii şi casele păreau că se ridică pe un 
postament făcut din trupuri omeneşti. Prin intermediul 
ultraundelor, spectatori de pe întregul glob urmăreau 


manifestaţia. Alegerile erau locale, totuşi faima lor se 
întinsese în toată lumea. Byerley, gândindu-se la asta, 
zâmbi. 

Totuşi mulţimea nu te îmbia la râs. Steaguri şi pancarte îl 
acuzau pe Byerley de a fi robot. Atitudinea ostilă creştea 
mereu, atmosfera deveni irespirabilă. 

De la început, fu evident că discursul nu avea şanse de 
succes. Vocea oratorului trebuia să se ia la întrecere cu 
răcnetele celor de faţă şi cu strigătele sacadate ale clicii 
fundamentaliştilor care, organizaţi în grupuri, împestriţau 
adunarea. Byerley continuă să vorbească fără să-şi piardă 
cumpătul. 

Înăuntru, Lenton îşi smulgea părul din cap şi aştepta 
vărsarea de sânge. 

* 

Deodată, rândurile din faţă se sparseră. Un cetăţean osos, 
cu ochii ieşiţi din orbite şi haine prea scurte faţă de 
lungimea membrelor încerca să ajungă în faţă. În urma lui 
îşi croi drum cu greu un poliţist, căruia Byerley îi făcu semn 
cu mâna să plece. 

Omul cel deşirat ajunse sub balcon. Cuvintele sale însă nu 
puteau fi auzite din cauza gloatei. Byerley se plecă peste 
balustradă: 

— Ce spui? Dacă vrei să pui o întrebare îţi răspund. Apoi 
către unul din paznicii ce-i avea alături: Adu-l sus. 

Un fior de încordare trecu prin mulţime. Din câteva părţi, 
apoi din toate se strigă „linişte”! Şi toţi amuţiră. Omul cel 
deşirat, roşu la faţă şi gâfâind, stătea în faţa lui Byerley. 

Byerley spuse: 

— Ai de pus o întrebare? 

Slăbănogul îl privi, apoi zise cu vocea spartă: 

— Loveşte-mă! Şi cu un gest energic întinse obrazul: 
Loveşte-mă! Spui că nu eşti un robot. Demonstrează. Nu 
poţi lovi un om, monstrule! 

Se lăsă o tăcere ciudată, ca de moarte. 

Apoi se auzi vocea lui Byerley: 


— N-am nici un motiv să dau în dumneata. 

Slăbănogul izbucni în râs: 

— Nu poţi să dai în mine! Nu vei da în mine, pentru că nu 
eşti o fiinţă omenească. Eşti un monstru! Eşti un om 
confecţionat! 

Stephen Byerley strânse buzele, apoi, sub ochii celor 
câteva mii de oameni, care erau de faţă, şi celor câtorva 
milioane care priveau la televizor, îşi pregăti pumnul şi-l 
trimise în falca celuilalt. Provocatorul fu aruncat peste 
balustradă, în vreme ce pe faţa lui se citea o adâncă 
stupoare. 

Byerley adăugă: 

— Îmi pare rău. Luaţi-l de aici şi să i se dea îngrijirile 
necesare. Voi sta cu el de vorbă după ce isprăvesc discursul. 

* 

Când dr. Calvin întoarse maşina şi dădu să plece din locul 
care-i fusese rezervat, doar un singur reporter îşi revenise 
destul în fire ca să alerge după ea şi să-i pună în goană o 
întrebare. 

Susan Calvin strigă înainte de a dispărea: 

— E o fiinţă omenească. 

Fu de ajuns. Reporterul se năpusti în direcţia opusă. 
Despre restul discursului putem spune că a fost rostit, dar 
nu auzit. 

* 

Dr. Calvin şi Stephen Byerley se mai întâlniră o dată? O 
săptămână înainte ca el să depună jurământul şi să-şi ia în 
primire postul de primar. Era târziu, trecut de miezul 
nopții. 

Dr. Calvin spuse: 

— Nu arâţi obosit. 

Nou-alesul primar zâmbi: 

— Rezist la nesomn. Nu-i spune lui Quinn. 

— Nu-i spun. Dar de vreme ce ai pomenit numele lui, ce 
spui ce interesantă e povestea pe care a scornit-o. Păcat că 
ai dezminţit-o. Bănuiesc că o cunoşti? 


— În parte. 

— E foarte dramatică. Stephen Byerley, un tânăr jurist, era 
un bun orator, un mare idealist şi avea o oarecare înclinaţie 
spre biofizică. Te pricepi la robotică, domnule Byerley? 

— Numai în ceea ce priveşte aspectul ei legal. 

— Acel Stephen Byerley se pricepea. Dar a avut loc un 
accident. Nevasta lui Byerley a murit; ela avut parte deo 
nenorocire şi mai mare. Şi-a pierdut picioarele, chipul, 
vocea şi, în parte, mintea. N-a vrut să-şi facă operaţii 
estetice. S-a retras din lume, a trebuit să renunţe la cariera 
de avocat? Nu i-au mai rămas decât mâinile şi inteligenţa. 
Reuşise să obţină creiere pozitronice, chiar din cele 
complexe, printre care unul posedând rara capacitate de a 
judeca probleme etice? Până în prezent cea mai de seamă 
din funcţiile pe care le poate săvârşi un robot. Apoi a făcut 
trupul. L-a învăţat să fie ceea ce fusese el înainte şi nu mai 
era. Şi i-a dat drumul în lume sub numele Stephen Byerley, 
bătrânul profesor infirm rămânând în umbra lui şi 
ascunzându-se de ochii celorlalţi. 

— Din nenorocire însă? Spuse primarul? Am stricat 
întregul eşafodaj, lovind un om. Jurnalele au spus că 
verdictul oficial asupra mea, dat de dumneata cu această 
ocazie, era că sunt om. 

— Ai vrea să-mi povesteşti cum s-au aranjat lucrurile? Nu- 
mi vine să cred că a fost doar o simplă întâmplare. 

— Sigur că n-a fost numai întâmplarea. Oamenii mei au 
început să împrăştie zvonul că eu n-aş fi lovit niciodată un 
om; că aş fi incapabil să fac aşa ceva; că dacă aş refuza să 
dau în cineva, fiind provocat, ar însemna că sunt cu 
siguranţă un robot. Am aranjat să ţin un discurs în faţa unei 
mulţimi cât mai mari, transmis prin televiziune, şi s-a prins. 
Cum s-ar zice am recurs la un şiretlic: am eu teoria mea, că 
un curent de opinie odată format, chiar prin mijloace 
artificiale, are o forţă agitatorică imensă. Bineînţeles că aşa 
cum prevăzusem efectele emotive mi-au asigurat victoria în 
alegeri. 


Robopsihologul dădu din cap. 

— Văd că ai pătruns în domeniul meu, ca de altfel mai toţi 
politicienii. Îmi pare însă foarte rău că lucrurile au luat 
întorsătura asta. Mie îmi plac roboții. Îmi plac mult mai mult 
decât oamenii. Dacă ar putea fi creat un robot care să 
îndeplinească funcţiile unui demnitar, sunt convinsă că ar fi 
cel mai bun dintre toţi demnitarii. Conform legilor roboticii 
el nu va putea pricinui nici un rău oamenilor, nu va putea 
deveni niciodată tiran, corupt, imbecil sau tributar 
prejudecăţilor. lar după ce va fi slujit un timp anumit se va 
retrage singur? Deşi e nemuritor? Pentru că nu va voi să 
jignească oamenii, lăsându-i să vadă că cel care-i conduce 
este un robot. Ar fi un conducător aproape ideal. 

— Un singur neajuns: s-ar putea să greşească din cauza 
limitelor creierului său. Creierul pozitronic nu cuprinde 
întreaga gamă extrem de complexă a creierului omenesc. 

— Ar avea consilieri. Nici chiar creierul omenesc nu-i în 
stare să guverneze fără ajutor. 

Byerley o privi pe Susan Calvin cu deosebit interes: 

— De ce zâmbeşti, dr. Calvin? 

— Zâmbesc pentru că dl. Quinn nu a bănuit chiar toate 
posibilităţile. 

— Vrei să spui că mai e ceva de adăugat la povestea lui? 

— Foarte puţin. Trei luni de zile înainte de alegeri, acel 
Stephen Byerley, de care vorbea Quinn, a locuit la ţară 
dintr-un motiv misterios. S-a reîntors în ajunul faimosului 
dumitale discurs. La urma urmei, ceea ce bătrânul invalid a 
făcut o dată, putea foarte bine face şi a doua oară, cu atât 
mai mult cu cât de data aceasta treaba era mult mai uşoară. 

— Nu înţeleg prea bine ce vrei să spui. 

Dr. Calvin se ridică şi-şi netezi rochia. Se pregătea să 
plece. 

— Vreau să spun că există totuşi o posibilitate ca un robot 
să lovească un om fără a călca prima lege, dar o posibilitate 
unică. 

— Care? 


Dr. Calvin era în dreptul uşii. Spuse liniştit: 

— Atunci când omul care primeşte lovitura nu e altceva 
decât tot un robot. 

Surâsul îi lumină faţa: 

— La revedere, domnule Byerley. Sper să votez tot cu 
dumneata şi peste cinci ani, când vei candida pentru postul 
de Coordonator. 

Stephen Byerley îşi limpezi vocea, căci se înecase. 

— Trebuie să-ţi răspund că presupunerile dumitale se 
bazează prea mult pe fantezie. 

Uşa se închise în urma ei. 

Am privit-o oarecum îngrozit: 

— Să fie adevărat? 

— Perfect adevărat. 

— Marele Byerley nu era decât un simplu robot? 

— Nu există nici o şansă să verificâăm. Eu cred că da. Dar 
când s-a hotărât să moară, s-a atomatizat, aşa că nu vom 
avea niciodată o dovadă legală. Şi apoi, ce importanţă are? 

— Cred... 

— Eşti robotul prejudecăţilor lipsite de logică împotriva 
roboților. A fost un primar foarte bun; cinci ani mai târziu a 
devenit Coordonator Regional. Şi când în 2044 regiunile 
lumii au format Federaţia el a fost ales primul Coordonator 
al lumii în orice caz la acea dată Maşinile administrau 
lumea. 

— Da, dar... 


— Nici un dar! Maşinile sunt roboţi, şi ele administrează 
lumea. De-abia cinci ani mai târziu am aflat acest 
adevărPrin 2052, Byerley fusese pentru a doua oară ales 
Coordonator al lumii... 

CONFLICTUL EVITABIL. 

În biroul particular al Coordonatorului se afla un cămin? 
Una din acele curiozităţi moştenite din epoca medievală. La 
drept vorbind omul medieval nici nu l-ar fi recunoscut, căci 
îşi pierduse caracterul utilitar. Flacăra limpede, liniştită, 
ardea într-un spaţiu izolat printr-o fereastră de cuarţ. 
Lemnul se aprinde de la distanţă cu ajutorul unei cantităţi 
infime de energie solară, care alimenta toate clădirile 
importante din oraş, derivată de la instalaţia centrală. Prin 
apăsarea unui singur buton, cenuşa rămasă din ajun era 
evacuată, căminul era umplut cu lemne şi focul aprins. Era, 
după cum vedeţi, un cămin construit după normele tehnicii 
moderne. 

Focul însă era adevărat. Prin amplificator puteai auzi cum 
trosnesc lemnele şi puteai privi flacăra care se zbenguia în 
curentul de aer ce pătrundea în cămin. 

În ochelarii roşietici ai Coordonatorului se reflecta în 
miniatură flacăra jucăuşă, a cărei imagine, şi mai mică încă, 
o regăseai în pupilele meditative ale ambilor săi ochi, ca şi 
în pupilele reci ale musafirului său, dr. Susan Calvin de la 
„Roboții americani”. 

Coordonatorul spuse: 

— Nu te-am chemat aici, Susan, numai din plăcerea de a 
ne vedea. 

— Nici nu mi-am închipuit altfel, Stephen? Răspunse ea. 

— Şi totuşi nu ştiu cum să-ţi expun problema. Pe de o 
parte, s-ar putea să fie lipsită cu totul de importanţă. Pe de 
altă parte însă, poate însemna sfârşitul omenirii. 

— M-am întâlnit cu atâtea probleme care conţineau aceste 
două alternative, Stephen! Cred, de altfel, că ele sunt 
incluse în majoritatea problemelor. 


— Adevărat? Atunci ascultă: Concernul mondial al oţelului 
raportează că are o supraproducţie de douăzeci de mii de 
tone, Canalul Mexican a rămas în urmă cu două luni faţă de 
plan, minele de mercur de la Almaden înregistrează o 
scădere de producţie cu începere din primăvara trecută, iar 
uzina de materii hidroponice de la Tientsin a început să facă 
concedieri. Lată doar câteva fapte care îmi vin acum în 
minte. Dar aş putea să-ţi înşir o listă întreagă. 

— Sunt chiar aşa de grave? Mă pricep prea puţin în 
ştiinţele economice, ca să-mi dau seama de consecinţele 
nefaste ale unor asemenea fenomene. 

— Luate fiecare în parte nu sunt cine ştie ce. La minele din 
Almaden, dacă situaţia se înrăutăţeşte, putem trimite 
experţi. Inginerii specialişti în materii hidroponice pot fi 
transferați în Java sau Ceylon, dacă la Tientsin sunt prea 
mulţi. Douăzeci de mii de tone de oţel reprezintă consumul 
doar a câtorva zile şi pot fi repede înghiţite, iar dacă 
punerea în funcţiune a Canalului Mexican va fi întârziată cu 
două luni nu-i nici o nenorocire. Ceea ce mă îngrijorează 
sunt Maşinile; am vorbit şi cu directorul cercetărilor de la 
întreprinderea voastră despre asta. 

— Cu Vincent Silver? Nu mi-a suflat nici o vorbă. 

— L-am rugat să nu vorbească cu nimeni. Se pare că nici 
n-a vorbit. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Îţi spun mai încolo. Lasă-mă să încep cu începutul. Întâi 
şi întâi vreau să discutăm de Maşini. Şi doresc să vorbesc cu 
tine despre ele, pentru că eşti singurul om pe lume care 
înţelege roboții îndeajuns ca să-mi poată da o mână de 
ajutor. Îmi dai voie să filosofez? 

— În seara asta, Stephen, ai voie să vorbeşti ce vrei şi cum 
vrei, numai să-mi spui mai întâi ce doreşti să demonstrezi. 

— Că asemenea deficienţe mărunte, care dezechilibrează 
sistemul nostru de producţie şi consum, ca cele pe care ţi 
le-am semnalat, pot constitui primul pas spre războiul final. 

— Hm! Continuă. 


Susan Calvin rămăsese dreaptă şi ţeapănă, deşi fotoliul în 
care stătea era confortabil şi îmbietor. Cu vârsta răceala 
buzelor subţiri se accentuase şi vocea ei devenise parcă mai 
egală, mai monotonă. Deşi Stephen Byerley era unul din 
oamenii la care ţinea şi în care avea încredere, la şaptezeci 
de ani nu-şi mai putea schimba felul de-a fi. 

— În decursul dezvoltării omenirii? Spuse Coordonatorul? 
Fiecare etapă a cunoscut un tip anume de conflict, adică o 
contradicţie proprie acelei etape care, în mod aparent, nu 
putea fi rezolvată decât prin forţă. Dar de fiecare dată, 
forţa nu a reuşit să-l rezolve cu adevărat; dimpotrivă, 
conflictul a continuat să se manifeste printr-o serie de 
fenomene, până ce a dispărut, nu dintr-o dată, ci încetul cu 
încetul, pe măsură ce se schimbau condiţiile sociale şi 
economice, după care apăreau alte probleme, altă serie de 
contradicții. O transformare ciclică, aparent fără de sfârşit, 
la de pildă epoca relativ modernă. Din secolul XVI până în 
secolul XVIII, au existat un şir de războaie dinastice, în care 
timp în Europa problema cea mai importantă era dacă cei 
care vor avea supremaţia pe continent vor fi Habsburgii sau 
Bourbonii. Lată deci unul din acele „conflicte inevitabile”, 
deoarece părea cu neputinţă ca cele două case să coexiste. 
Dar ele au continuat să coexiste, şi niciunul din războaiele 
ce au avut loc nu a nimicit pe una, asigurând supremaţia 
celeilalte. Până ce în 1789 schimbările sociale din Franţa i- 
au răsturnat întâi pe Bourboni apoi pe Habsburgi, 
aruncându-i în crematoriul istoriei. 

Şi tot în vremurile acelea au avut loc cele mai crâncene 
războaie religioase, care urmau să hotărască dacă Europa 
va fi catolică sau protestantă. Părea cu neputinţă ca cele 
două religii să-şi împartă Europa. Devenise „inevitabil” ca 
sabia să decidă. Dar n-a decis nimic. În Anglia se dezvolta 
un nou fel de economie, cea industrială, iar pe continent 
apărură naţiunile. 

În secolele XIX şi XX au urmat un şir de războaie 
naţionalist-imperialiste; în vremea aceea cea mai 


importantă problemă era să se hotărască care din naţiunile 
Europei avea să aibă controlul asupra resurselor economice 
şi dreptul să înghită avuţiile ţărilor neeuropene. Se părea 
că ţările neeuropene nu pot rămâne o parte sub dominaţia 
englezilor, altă parte sub cea a francezilor, iar a treia parte 
sub cea a nemților. Dar naționalismul s-a întins dincolo de 
Europa, ţările neeuropene şi-au cucerit independenţa şi au 
hotărât că pot vieţui foarte bine fără intervenţia Europei. 
Aşa încât există o schemă după care... 

— Am înţeles? Spuse Susan Calvin. Observațiile astea nu 
sunt greu de înţeles. 

— Nu. Dar ştii, de multe ori nu vezi tocmai ceea ce sare în 
ochi. Se spune: evident ca nasul din mijlocul feţei. Dar cât 
vezi din propriu tău nas, dacă nu-ţi ţine cineva o oglindă în 
faţă? În secolul XX, dragă Susan, a început un nou ciclu de 
contradicții? Cum să le numesc oare? Războaie ideologice? 
Fanatism religios aplicat sistemelor economice? Din nou 
conflictele au apărut ca inevitabile, numai că de astă dată 
apăruse arma atomică, aşa încât omenirea n-a mai aşteptat 
rezolvarea lor firească. Apoi au apărut roboții pozitronici. 
Au apărut la vreme, şi o dată cu ei au început călătoriile 
interplanetare. Totuşi, un pericol tot mai există. Rezolvarea 
fiecărei probleme a dus la apariţia unei noi probleme. Noua 
economie robotică din întreaga lume poate crea la rândul ei 
noi probleme; pentru rezolvarea lor avem la dispoziţie 
Maşinile. Economia lumii este stabilă, şi aşa va rămâne, 
pentru că se întemeiază pe deciziile luate de Maşini, care, 
conform legilor roboticii, au în vedere propăşirea continuă 
a omenirii. Stephen Byerley continuă: Căci Maşinile, deşi 
constituie cea mai vastă aglomerare a circuitelor 
calculatoare concepută vreodată, nu sunt altceva decât tot 
roboţi, supuşi primei legi, aşa încât economia pe întregul 
glob este în deplină concordanţă cu interesele şi nevoile 
Omului. Populaţia globului ştie că nu va exista şomaj, 
supraproducţie sau criză. Prăpăd şi foamete sunt cuvinte ce 
se găsesc doar în cărţile de istorie. La fel şi chestiunea 


proprietăţii asupra mijloacelor de producţie s-a perimat. 
Mijloacele de producţie nu pot fi utilizate decât după 
directivele Maşinilor, nu pentru că oamenii ar fi obligaţi să 
se conformeze, ci pentru că sunt conştienţi că aceste 
directive sunt cele mai înțelepte. 

Astfel s-a pus capăt războaielor? Nu numai ultimului ciclu 
de războaie, ci şi celor viitoare. În afară de cazul... 

Urmă o pauză lungă, după care dr. Susan Calvin spuse: 

— În afară de cazul... 

— În afară de cazul? Spuse Coordonatorul? În care 
Maşinile nu-şi îndeplinesc funcțiunile. 

— Îmi dau seama. De aceea ai vorbit mai înainte de acele 
deficienţe mărunte, apărute în ultima vreme în industria 
oţelului, a materiilor hidroponice etc. 

— Exact. Aceste deficienţe nu trebuie să apară. Dr. Silver 
mă asigură că nu e cu putinţă ca ele să apară. 

— Neagă faptele? Ciudat! 

— Nu. Admite faptele. Trebuie să fiu drept. Ceea ce neagă 
el e că eroarea maşinilor ar fi cauza aşa-numitor (folosesc 
cuvântul său) erori ale răspunsurilor. Susţine sus şi tare că 
maşinile se corectează singure şi că existenţa unei erori în 
circuitul releelor ar viola legile fundamentale ale naturii. Eu 
i-am spus.... 

— I-ai spus: Cheamă-ţi oamenii şi verifică circuitele ca să 
fim siguri, nu-i aşa? 

— Susan, mi-ai citit gândurile. Exact aşa i-am spus, dar el 
mi-a răspuns că nu poate. 

— E prea ocupat? 

— Nu, dar zicea că nici un om nu poate face asta. A fost 
sincer. Mi-a spus? Şi sper că am înţeles exact ce-a vrut să 
spună? Că maşinile sunt de o uriaşă complexitate. O echipă 
de matematicieni lucrează, de pildă, câţiva ani la calculul 
unui creier pozitronic în stare să execute la rândul lui cam 
aceleaşi calcule. Folosind acest creier ei purced la calcule şi 
mai complicate spre a construi un creier mai complex, cu 
ajutorul căruia fac unul şi mai complex, şi aşa mai departe. 


După spusele lui Silver, ceea ce numim noi o Maşină este 
rezultatul a vreo zece repetiţii de acest fel. 

— Da, cam aşa ştiam şi eu. Din fericire însă eu nu sunt 
matematician. Sărmanul Vincent! E tânăr. Directorii 
dinaintea lui, Alfred Lanning şi Peter Bogert, care au murit, 
nu s-au lovit niciodată de asemenea probleme. Nici eu. 
Probabil că noi, roboticienii, ar fi cazul să murim cu toţii, de 
vreme ce nu mai înţelegem propriile noastre creaţii. 

— Se pare că nu. Maşinile nu sunt nişte supercreiere ca 
cele descrise în almanahuri. Caracteristica lor constă în 
faptul că au capacitatea de a culege un număr infinit de 
date dintr-un anumit domeniu şi de a stabili relaţiile între 
ele într-un timp infinitezimal; însă au evoluat într-atât, încât 
scapă controlului amănunţit al omului. 

Am încercat şi altceva. Am întrebat Maşina direct. În cel 
mai desăvârşit secret, i-am dat toate datele planului 
producţiei de oţel, propria ei soluţie şi graficul dezvoltării 
de atunci încoace? Adică cifrele supraproducţiei? Şi am 
cerut o explicaţie asupra contradicţiei dintre premise şi 
rezultat. 

— Bine, şi ce ţi-a răspuns? 

— Pot să-ţi repet cuvânt cu cuvânt: Problema nu admite 
nici o explicaţie, 

— Şi cum a interpretat Vincent răspunsul? 

— În două feluri. Ori că nu am dat Maşinii date suficiente 
ca să ajungă la o concluzie valabilă, ceea ce mi se pare 
puţin probabil şi dr. Silver a fost de acord cu mine, sau că 
Magşinii i-a fost cu neputinţă să accepte să dea un răspuns 
pe baza unor date care ar fi putut aduce vreun prejudiciu 
unei fiinţe umane, se înţelege, datorită primei legi. Apoi dr. 
Silver mi-a recomandat să te consult pe dumneata. 

Susan Calvin arăta foarte obosită. 

— Sunt bătrână, Stephen. Când a murit Peter Bogert, au 
vrut să mă facă director al cercetărilor, dar am refuzat. Nici 
atunci nu eram prea tânără, şi nu doream să-mi asum 
răspunderea. L-au numit pe tânărul Silver şi am fost 


mulţumită; dar ce folos, dacă vreţi să mă băgaţi în poveşti 
de astea. Uite care e situaţia mea, Stephen. Cercetările 
mele implică, într-adevăr, interpretarea comportamentului 
roboților în lumina celor trei legi ale roboticii. Aceste 
nemaipomenite maşini de calcul sunt roboţi pozitronici şi ca 
atare respectă legile roboticii. Dar n-au personalitate; adică 
funcțiunile lor sunt extrem de limitate. Probabil din cauza 
înaltei lor specializări. De aceea raza de acţiune a legilor 
este foarte redusă, aşa încât unica mea posibilitate de atac 
este practic ineficientă. Într-un cuvânt, nu cred că te pot 
ajuta, Stephen. 

Coordonatorul râse scurt. 

— "Totuşi, lasă-mă să-ţi spun totul. Să-ţi expun teoriile mele 
şi poate îţi vei da avizul dacă, potrivit robopsihologiei, ele 
sunt valabile. 

— Foarte bine. Spune. 

— Având în vedere că Maşinile dau soluţii eronate şi că în 
acelaşi timp ele nu pot greşi, nu există decât o posibilitate; 
li s-au dat date eronate. Cu alte cuvinte, defecţiunea este de 
ordin uman, nu robotic. Aşa că am pornit în turneul pe 
Planetă... 

— De unde ai sosit de curând la New York. 

— Da. Era absolut necesar, pentru că există patru Maşini, 
câte una pentru fiecare Regiune. Şi toate dădeau soluţii 
imperfecte. 

— Depind unele de altele, Stephen. Dacă oricare din 
Maşini are vreo deficiență, această deficiență se va reflecta 
în mod automat în rezultatele obţinute de la celelalte trei, 
pentru că fiecare va lucra pe baza datelor furnizate de 
celelalte, adică şi a datelor furnizate de maşina defecta. 
Pornind de la o premisă falsă, bineînţeles că vor ajunge la o 
concluzie eronată. 

— Întocmai aşa am judecat şi eu. Lată, am aici procesele- 
verbale ale întrevederilor mele cu fiecare din Coordonatorii 
regionali. Vrei să le parcurgem împreună? Dar, mai întâi, ai 
auzit despre „Societatea pentru umanitate”? 


— Da. E o excrescenţă a fundamentaliştilor care au 
interzis „Roboţilor americani” să folosească roboţi 
pozitronici sub pretextul că aceştia ar putea deveni o 
concurenţă neloială pentru muncitori. „Societatea pentru 
umanitate” este şi ea împotriva Magşinilor, nu-i aşa? 

— Da, da, dar... Lasă, ai să vezi. Începem? Luăm întâi 
Regiunea estică. 

— Cum zici tu. 

Regiunea Estică a) Suprafaţa: 7 500 000 mile pătrate b) 
populaţie: 1 700 000 000 locuitori c) capitala: Shanghai. 

Străbunicul lui Ching Hso-lin fusese omorât în timpul 
invaziei Republicii Chineze de către japonezi, dar nimeni în 
afara copiilor lui nu-l plânse şi nici măcar nu află că a murit. 
Bunicul lui Ching Hso-lin supravieţuise războiului civil, dar 
nimeni în afara copiilor lui nu ştiuse şi nici măcar nu se 
sinchisise de el. 

Şi totuşi Ching Hso-lin era Coordonator Regional, purtând 
răspunderea vieţii economice a unei jumătăţi din populaţia 
Pământului. 

Probabil pentru că avea mereu prezente în minte aceste 
fapte, singura podoabă a pereţilor biroului său erau două 
hărţi. Una veche, desenată de mână, purtând semnele 
demodate ale hărților chinezeşti de pe timpuri, reprezenta 
o fâşie de pământ de câteva hectare. Un pârâiaş străbătea 
liniile şi punctele ce începeau să se şteargă şi, din loc în loc, 
mici desene delicate indicau locul unor bordeie; într-unul 
din aceste bordeie se născuse bunicul lui Ching. 

Cealaltă hartă era uriaşă, cu contururi precise, cu toate 
notaţiile scrise în caractere chirilice. Linia roşie prin care 
erau reprezentate graniţele Regiunii Estice cuprindea 
China, India, Birmania, Peninsula Indochina şi Indonezia. În 
interiorul vechii provincii Siciuan, Ching făcuse un semn 
mic, abia descifrabil, prin care marcase locul unde 
odinioară se afla ferma strămoşească. 

Ching stătea în faţa celor două hărţi, în vreme ce vorbea 
cu Stephen Byerley într-o engleză curentă. 


— Nimeni nu ştie mai bine ca dumneavoastră, d-le 
Coordonator, că slujba mea e mai mult o sinecură. Îmi 
conferă o anumită importanţă pe plan social, dar din punct 
de vedere administrativ nu reprezintă altceva decât focarul 
în care converg toate problemele gata rezolvate. Treaba 
propriu-zisă o face Maşina. Ce părere aveţi, de pildă, 
despre uzina de materii hidroponice de la Tientsin? 

— Extraordinară. 

— Şi nu este decât una din câteva zeci, şi nici cea mai 
mare. Mai sunt la Shanghai, Calcutta, Djakarta, Bangkok. 
Pretutindeni. Aceste uzine constituie soluţia uneia din cele 
mai spinoase probleme, şi anume, hrănirea populaţiei de 
peste 1 700 000 000 a Estului. 

— Totuşi? Spuse Byerley? Aici la Tientsin au apărut 
fenomene de şomaj. Cum se explică? A crescut producţia 
prea mult? E paradoxal să te gândeşti că Asia suferă de o 
supraabundenţă de produse alimentare. 

Ochii negrii şi codaţi ai lui Ching se îngustară: 

— Nu. Nu a ajuns în stadiul ăsta. E adevărat că în ultimele 
luni au fost scoase din funcţiune câteva rezervoare ale 
uzinei de la Tientsin, dar nu-i nimic grav. Oamenii au fost 
concediaţi doar temporar, iar cei care au consimţit să 
lucreze în altă parte au fost trimişi la Colombo, în Ceylon, 
unde s-a terminat de curând o nouă fabrică. 

— Dar de ce a fost nevoie să fie scoase din funcţiune 
rezervoarele? 

Ching zâmbi cu blândeţe: 

— Îmi dau seama că nu ştiţi prea multe despre materialele 
hidroponice. Nici nu e de mirare. Dumneavoastră locuiţi în 
Regiunea Nordică unde agricultura este încă rentabilă. 
Acolo în Nord, oamenii se gândesc la materiale hidroponice, 
în cazul în care se gândesc vreodată, doar ca la o soluţie 
chimică în care se poate creşte sfecla, şi nu greşesc, numai 
că lucrurile sunt mult mai complicate. 

În primul rând, recolta noastră cea mai de seamă (şi care 
se află încă în creştere) este aceea de drojdie. Avem peste 


două mii de sorturi de drojdie, şi în fiecare lună descoperim 
sorturi noi. Materiile nutritive chimice de bază ale drojdiei 
dintre substanţele anorganice sunt: nitrații şi fosfaţii, sau 
metalele respective care intră în compoziţia lor în proporţii 
infime ca boronul şi molibdenul; dintre cele organice mai cu 
seamă substanţele zaharoase obţinute prin hidroliza 
celulozei; dar în afară de materiile nutritive în recoltarea 
drojdiei au mare importanţă şi o seamă de alţi factori. 

Ca industria de materiale hidroponice să prospere? Şi să 
poată asigura hrana unei populaţii de aproape două 
miliarde de locuitori? A trebuit să elaborăm un program 
judicios de exploatare forestieră a întregii Regiuni Estice. 
Ne trebuie uriaşe uzine de prefabricare pentru lemnul din 
jungle şi avem nevoie de forţă motrice, de oţel şi mai cu 
seamă de substanţe chimice sintetice. 

— Acestea din urmă la ce folosesc? 

— Vedeţi dumneavoastră, d-le Byerley, aceste sorturi de 
drojdie, despre care vorbeam, au fiecare în parte 
proprietăţile lor specifice. Până în prezent am obţinut, aşa 
cum v-am spus, peste 2000 de varietăţi. Astăzi aţi avut 
impresia că mâncaţi friptură; ei bine, muşchiul acela de 
vacă era drojdie. Îngheţata de fructe care vi s-a servit la 
desert nu era altceva decât drojdie îngheţată. Am tratat 
astfel zeama de drojdie, încât a căpătat gustul, aspectul şi 
valoarea nutritivă a laptelui. 

Datorită gustului său variat a devenit drojdia un aliment 
atât de răspândit; de aceea noi, canalizându-ne eforturile în 
această direcţie, am căutat să obţinem cât mai multe sorturi 
de drojdie, pe cale artificială, sorturi care însă nu se mai 
mulţumesc cu nutriţie pe bază de săruri şi zahăr. O specie 
are nevoie de biotin; alta de acid pteroyi-glutamic; altele de 
aproximativ 17 aminoacizi diferiţi plus vitamina B, iar o 
specie, care este foarte apreciată şi la care nu putem 
renunţa pentru că se vinde bine... 

Byerley începu să dea semne de nerăbdare. 

— De ce îmi spui toate astea? 


— M-aţi întrebat de ce a apărut şomajul în Tientsin. N-am 
terminat încă să vă explic. Nu au importanţă numai 
variatele materii nutritive pentru drojdia noastră; pe 
măsură ce trece vremea, intervine şi factorul complicat al 
fluctuaţiei preferințelor pentru o specie sau alta, şi al 
posibilităţii obţinerii unor noi specii care necesită noi 
condiţii specifice, pentru a satisface exigenţele pieţei. Toate 
acestea trebuie planificate, iar Maşina şi face asta. 

— Dar destul de aproximativ. 

— Ba cu destulă precizie aş spune, având în vedere toate 
complicațiile de care am pomenit. E drept, sunt în Tientsin 
câteva mii de muncitori care temporar nu au de lucru. Dar 
remarcaţi că totalul pierderilor (să precizăm, pierderi 
cauzate de fluctuațiile pieţii) nu se ridică nici la o zecime de 
sutime din totalul producţiei. Eu găsesc că... 

— Totuşi în primii ani ai Maşinii cifra era de aproximativ o 
miime de sutime. 

— Da, dar, în deceniul care s-a scurs de când a început 
Maşina să lucreze cu adevărat, am mărit cu ajutorul ei 
industria noastră de drojdie de douăzeci de ori. Era de 
aşteptat ca o dată cu sporirea complicaţiilor să crească, 
într-o oarecare măsură, şi aproximaţia, deşi... 

— Deşi? 

— S-a petrecut un lucru ciudat cu Rama Vrasayana. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Vrasayana conducea o fabrică de evaporare a apelor 
sărate din care se obținea apoi iodul de care drojdia se 
poate lipsi, dar oamenii nu. Fabrica lui a dat faliment. 

— Adevărat? Datorită cărui fapt? 

— Concurenţei, oricât ar părea de neverosimil. În general, 
unul din obiectivele principale ale analizelor făcute de 
Maşină este elaborarea unui plan cât mai eficace de 
distribuţie a unităţilor industriale. Ar fi o greşeală ca o zonă 
să fie lipsită de anumite unităţi industriale, pentru că în 
felul acesta costul transportului ar mări preţul produselor. 
Dar tot o greşeală ar fi construirea mai multor unităţi într-o 


zonă, căci atunci ele vor trebui să-şi micşoreze producţia, 
ca nu cumva între ele să apară concurenţa. Cam asta s-a 
întâmplat cu Vrasayana? În acelaşi oraş s-a mai construit o 
fabrică, cu un sistem extractiv mai eficient. 

— Maşina nu s-a împotrivit? 

— Nicidecum. Şi nu e de mirare. Noul sistem e pe cale de 
extindere. Uimitor e însă faptul că Maşina nu l-a avertizat 
pe Vrasayana să-şi modernizeze mijloacele de producţie sau 
să colaboreze cu ceilalţi. Totuşi, faptul n-are prea mare 
importanţă. Vrasayana a primit slujba de inginer în noua 
fabrică şi, chiar dacă acum salariul şi răspunderea sa sunt 
mai mici, nu se poate spune că o duce prost. Muncitorii au 
găsit de lucru cu uşurinţă; vechii fabrici i s-a dat o altă 
destinaţie. Una folositoare. Am lăsat totul pe seama Maşinii. 

— Altfel, plângeri nu aveţi? 

— Niciuna! 

Regiunea Tropicală: a) suprafaţa: 22 000 000 mile pătrate 
b) populaţia: 500 000 000 locuitori c) capitala: oraşul 
Capitală. 

Harta din biroul lui Lincoln Ngoma era departe de a fi la 
fel de clară şi precis executată ca cea care se afla la 
Shanghai în camera de lucru a lui Ching. Hotarele Regiunii 
Tropicale ale lui Ngoma erau haşurate cu negru şi cafeniu, 
iar în interiorul suprafeţelor haşurate stătea scris cu litere 
mari: „Junglă”, „Deşert” şi „Aici sunt elefanţi şi tot soiul de 
fiare ciudate”. 

Harta era mare şi cuprindea o porţiune însemnată de 
pământ, Regiunea Tropicală fiind formată din două 
continente aproape întregi: Africa până la munţii Atlas şi 
America de la sud de Rio Grande până la graniţa de nord a 
Argentinei, iar din Asia cuprindea Arabia şi Iranul. Era o 
regiune diametral opusă celei estice. În vreme ce în 
furnicarele Orientului, pe 15% din suprafaţa Pământului, se 
îngrămădea jumătate din populaţia globului, la Tropice, 
15% din omenire ocupă jumătate din suprafaţa totală a 
Pământului. 


Dar populaţia era în creştere. Regiunea Tropicală era 
singura regiune în care creşterea populaţiei prin emigrare 
întrecea creşterea prin naşteri, iar de lucru se găsea pentru 
toţi cei care veneau. 

Lui Ngoma, Stephen Byerley i se părea aidoma cu 
emigranții, cu unul din acei exploratori prea firavi pentru 
munca creatoare de transformare a unui pământ aspru, 
spre a-l face să devină corespunzător nevoilor, şi resimțea 
în mod automat disprețul omului puternic, născut în 
sălbăticia tropicelor, faţă de nevolnicii crescuţi sub un soare 
mai rece. 

Capitala Regiunii Tropicale era cea mai nouă capitală din 
lume şi avea cel mai simplu nume cu putinţă: se numea 
Capitala. Această simplitate sublimă simboliza parcă 
încrederea în tinereţe. Se întindea pe dealurile luminoase şi 
fertile ale Nigeriei. De la ferestrele lui Ngoma până hăt 
departe era viaţa şi culoare, soarele era strălucitor, iar 
ploile de vară iuți şi abundente. Până şi ciripitul păsărilor 
era mai voios, iar noaptea stelele sclipeau mai luminoase în 
întunericul adânc. Ngoma râse. Era un om voinic, înalt, 
avea o faţă frumoasă şi viguroasă, cu pielea de culoare 
întunecată. 

— Într-adevăr? Spuse el într-o engleză vorbită nu din 
vârful buzelor, ci cu toată gura? Am întârziat punerea în 
funcţiune a Canalului Mexican. Ei şi ce? Tot îl terminăm, n- 
ai nici o grijă, bătrâne. 

— Lucrările mergeau bine până acum o jumătate de an. 

Ngoma privi spre Byerley, apoi luă o ţigară mare de foi, 
muşcă un capăt, îl scuipă pe jos şi o aprinse la celălalt: 

— Ai venit să faci o anchetă, Byerley? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Nimic. 

— Ei bine, dacă întrebi numai fiindcă n-ai ceva mai bun de 
făcut am să-ţi mărturisesc că, într-adevăr, nu avem braţe de 
muncă suficiente. Sunt multe lucrări aici la tropice. Canalul 
este doar una din ele. 


— Dar Maşina voastră nu a stabilit dinainte forţa de muncă 
necesară canalului? 

Ngoma îşi duse o mână la ceafă şi trimise câteva rotocoale 
de fum spre tavan. 

— A fost întreruptă. 

— Şi e deseori întreruptă? 

— Nu mai des decât te-ai putea aştepta. Noi nu cerem 
prea mult de la Maşină. Îi dăm datele problemelor noastre, 
ea ne dă soluţiile şi facem ce ne spune mai mult ca să 
respectăm convenienţele şi doar pentru a economisi munca. 
Dar, la nevoie, ne-am putea descurca şi fără ea. Nu atât de 
bine, nici atât de repede. Dar tot am ajunge unde trebuie. 
Noi suntem plini de încredere. Acesta este secretul nostru: 
încrederea. Avem un pământ vast şi virgin, care ne aşteaptă 
de mii de ani, în vreme ce restul lumii a fost secătuit încă 
din vremurile preatomice. Noi nu suntem obligaţi să 
mâncăm drojdie ca cei din Est, şi nici nu ne batem capul cu 
ceea ce am moştenit din secolul trecut, ca voi cei din Nord. 

Noi am distrus musca-ţeţe şi ţânţarul-anofel, iar oamenii 
au descoperit că pot trăi în plin soare şi le place. Am 
defrişat junglele şi am găsit pământ roditor; am irigat 
deşerturile şi am găsit grădini. Avem zăcăminte de cărbune 
şi petrol încă neatinse şi nenumărate mine cu tot soiul de 
avuţii. Tot ce cerem de la restul lumii este să fim lăsaţi în 
pace. Lăsaţi-ne în pace să ne vedem de treabă. 

Byerley întrebă prozaic: 

— Dar ce s-a întâmplat cu Canalul? E sub plan de şase 
luni. 

Ngoma căută printre hârtiile răvăşite de pe birou, apoi 
renunţă. 

— Am avut oarece greutăţi? Mormăi el? Dar fără 
importanţă. În Mexic, la un moment dat, la capitolul forţă 
de muncă am fost deficitari din cauza femeilor. Nu erau 
destule femei prin împrejurimi. Se pare că nimănui nu i-a 
dat prin cap să dea Maşinilor date în legătură cu sexul 
oamenilor. Se întrerupse ca să râdă de glumă, dar deodată 


deveni serios: Stai puţin. Cred că am descoperit! 
Villafranca! 

— Villafranca? 

— Da, Francisco Villafranca. Era inginer-şef. Stai să-ţi 
explic. S-a întâmplat ceva şi a avut loc o surpare de teren. 
Exact. Asta a fost. După câte îmi aduc aminte, n-a murit 
nimeni, dar stricăciunile au fost mari. A fost un adevărat 
scandal. 

— Da? 

— S-au descoperit greşeli în calculele făcute de el. Sau, cel 
puţin aşa a spus Maşina. 1 s-au dat spre verificare calculele 
lui, premisele de la care a pornit, iar Maşina a ajuns la un 
rezultat cu totul diferit. Se pare că în calculele sale, 
Villafranca nu luase în seamă eventualitatea unei averse, 
sau ceva de genul ăsta. Nu sunt inginer şi nu mă prea 
pricep. În orice caz, Villafranca a făcut o gură! Susţinea că 
prima soluţie dată de Maşină nu corespundea cu cea de-a 
doua, că el se luase întocmai după Maşină. Apoi a plecat. 
Noi i-am oferit să rămână? Toată activitatea sa anterioară 
fusese satisfăcătoare? Dându-i un post mai mic, se înţelege, 
trebuia, căci o greşeală nu poate fi trecută cu vederea, 
altfel cum rămâne cu disciplina? Unde am rămas? 

— l-aţi oferit să rămână. 

— A, da, însă a refuzat. Dar, la urma urmei, nu avem decât 
două luni întârziere. Ce dracu, doar nu-i cine ştie ce! 

Byerley întinse braţele şi bătu cu degetele toba pe tăblia 
mesei. 

— Villafranca a dat vina pe Maşină, nu-i aşa? 

— Doar nu era să se învinovăţească pe el. Să fim obiectivi, 
cunoaştem şi noi de ajuns firea omului. Mi-am mai adus 
aminte de ceva. De ce dracu nu găsesc niciodată o hârtie 
când am nevoie? Villafranca ăsta era membru al unei 
organizaţii de-ale voastre, din Nord. Mexicul este prea 
aproape de Nord şi asta e una din cauze. 

— Despre ce organizaţie e vorba? 


— Se numeşte „Societatea pentru umanitate”. Villafranca 
obişnuia să participe la sesiunea anuală de ia New York. O 
adunătură de netoţi? Din fericire inofensivi? Care sunt 
împotriva Maşinilor; spun că ele distrug iniţiativa omului. 
Era deci firesc ca Villafranca să înjure Maşina. Eu unul nu-i 
înţeleg pe indivizii aceia. Oare Capitala noastră arată ca şi 
când omenirea şi-ar fi pierdut orice urmă de iniţiativă? 

Oraşul Capitală se răsfăţa în toată frumuseţea lui sub 
razele aurii ale soarelui? Era oraşul cel mai nou şi cea mai 
recentă creaţie a Omului metropolelor (Homo metropolis). 

Regiunea Europeană a) suprafaţa: 4 000 000 mile pătrate 
b) populaţia: 300 000 000 locuitori c) capitala: Geneva. 

Regiunea Europeană era o anomalie din mai multe puncta 
de vedere. Ca suprafaţă, era de departe cea mai mică 
regiune. Cuprindea un teritoriu cam cât o cincime din 
suprafaţa Regiunii Tropicale şi nu avea nici a cincea parte 
din populaţia Regiunii Estice. Din punct de vedere 
geografic, era oarecum asemănătoare Europei din era 
preatomică; cu deosebirea că nici Rusia, nici Insulele 
Britanice nu făceau parte din ea. Îngloba, în schimb, 
coastele mediteraneene ale Africii şi Asiei şi, sărind peste 
Atlantic, Argentina, Chile şi Uruguay. 

Nu seamănă cu celelalte regiuni nici în ceea ce priveşte 
tendinţa de dezvoltare? Excepţie făcând doar provinciile 
sud-americane. Dintre toate regiunile, singură Regiunea 
Europeană înregistrase în ultima jumătate de secol o 
scădere a populaţiei. Era o regiune în care inovațiile şi 
recentele perfecţionări ale tehnicii nu fuseseră îmbrăţişate 
cu prea mult entuziasm şi care nici în domeniul culturii nu 
adusese prea multe lucruri noi. 

— Europa? Spuse Madame Szegeczowska într-o 
franţuzească elegantă? Este legată de economia Regiunii 
Nordice. Ştim lucrul acesta şi nu ne supără. 

— Şi totuşi? Aminti Byerley? Aveţi o Maşină proprie, iar 
nordicii nu exercită nici un fel de presiune economică 
asupra voastră. 


— O Maşină! Bah! Ridică din umerii ei delicaţi şi zâmbi 
uşor, în vreme ce degetele ei lungi şi subţiri se pregăteau să 
aprindă o ţigară. Europa e o regiune adormită. Vedeţi şi 
dumneavoastră că sarcina de Coordonator mi-a revenit mie, 
o biată femeie. Din fericire însă, nu este o treabă grea şi nu 
mi se cere prea mult. Cât despre Maşină... Ce altceva poate 
spune decât: Faceţi aşa şi pe dincolo şi o să vă meargă bine. 
Şi ce-i rău în asta? Războaie nu sunt! Trăim în pace, şi e 
atât de plăcut după şapte mii de ani de război. Suntem 
bătrâni, monsieur. Între graniţele noastre se află locurile 
care au fost leagănul civilizaţiei occidentale. Egiptul şi 
Mesopotamia, Creta şi Siria, Asia Mică şi Grecia. 
Bătrâneţea nu înseamnă neapărat o vârstă mohorâtă. Unii 
de-abia atunci culeg roadele... 

— Poate că aveţi dreptate? Spuse Byerley politicos. Cel 
puţin ritmul de viaţă nu este atât de intens ca în celelalte 
regiuni. Atmosfera în care trăiţi e plăcută. 

— Nu-i aşa? Ne-a adus ceaiul, monsieur. Dacă sunteţi bun, 
spuneţi cât zahăr şi câtă smântână să vă pună. Mulţumesc. 
Sorbi delicat din ceaşcă, apoi continuă: E într-adevăr 
plăcută. A venit vremea ca restul lumii să continue lupta. 
Am găsit în istorie, o paralelă foarte interesantă. A fost o 
vreme când Roma stăpânea lumea. Îşi însuşise cultura şi 
civilizaţia Greciei, a unei Grecii fărâmiţate, ruinată de 
războaie şi care se sfârşea într-o stare de totală istovire şi 
decadenţă. Roma a unit-o, i-a adus pacea şi a lăsat-o să 
trăiască fără glorie, dar în relativă siguranţă. Grecii au 
căpătat astfel răgaz să se adâncească în filosofie şi artă, 
departe de încrâncenările mersului înainte şi al războaielor. 
Traiul lor a devenit un fel de moarte, foarte odihnitoare, 
care a durat? Cu scurte întreruperi? Cam patru secole. 

— Dar o dată cu căderea Romei? Spuse Byerley? Visul 
letargic al intoxicației cu opium s-a destrămat. 

— Azi nu mai există barbari care să pericliteze civilizaţia. 

— Putem deveni proprii noştri barbari, madame 
Szegeczowska. A, dar voiam să vă întreb ceva. Producţia 


minelor de mercur din Almaden este uimitor de scăzută. 
Oare e sigur că minereul nu se epuizează, totuşi, mai 
repede decât s-a prevăzut? 

Ochii cenugşii ai femeii puţintică la stat îl fixară atent pe 
Byerley. 

— Barbarii, periclitarea civilizaţiei, falimentul posibil al 
Maşinilor. Procesul dumneavoastră de gândire este foarte 
transparent, monsieur. 

— Da? Byerley zâmbi. Se vede că până acum am avut de-a 
face doar cu bărbaţi. Dumneavoastră puneţi eşecul de la 
Almaden pe seama Magşinii? 

— Eu nu, am însă impresia că dumneavoastră îl puneţi. 
Dumneavoastră sunteţi un băştinaş al Nordului. Şi de o 
bucată de vreme am observat că dumneavoastră, nordicii, 
nu aveţi prea multă încredere în Maşini. 

— Noi? 

— Există la d-voastră o organizaţie care se numeşte 
„Societatea pentru umanitate” şi care e destul de puternică 
în Nord; dar în bătrâna Europă găseşti prea puţini recruți, 
căci noi suntem de părere să lăsăm biata omenire în pace. 
Bineînţeles, dumneavoastră sunteţi un nordic, plin de 
încredere în viitor, nu unul din blazaţii vechiului continent. 

— Are asta vreo legătură cu minele din Almaden? 

— Da, eu cred că are. Minele sunt sub controlul 
Concernului Cinabar, o firmă nordică. Personal mă îndoiesc 
că cei de la conducere consultă Maşina. La întrunirea pe 
care am avut-o luna trecută, ei au afirmat că au consultat-o, 
iar noi n-avem nici o dovadă că afirmaţia lor ar fi 
mincinoasă; totuşi eu, în asemenea împrejurări, nu cred în 
cuvântul unui nordic. Dar nu vă faceţi griji, toată povestea 
asta se va termina cu bine. 

— În ce sens, dragă doamnă? 

— Vă daţi seama că neregulile economice din ultimele luni, 
deşi neînsemnate în comparaţie cu furtunile trecutului, au 
produs nelinişte în sufletele noastre însetate de linişte şi au 
pricinuit îngrijorare în provincia spaniolă. După câte ştiu, 


Concernul Cinabal vinde întreprinderea unui grup de 
spanioli. Lichidează afacerea. Tocmai pentru că din punct 
de vedere economic suntem legaţi de Nord, faptul e cam 
umilitor pentru a i se face mare reclamă. Alor noştri li se 
poate acorda toată încrederea că vor asculta întocmai 
Maşina. 

— Deci credeţi că nu va mai fi nici un motiv de îngrijorare? 

— Sunt sigură că nu. Cel puţin la Almaden. 

Regiunea Nordică a) suprafaţa: 18 000 000 mile pătrate 
b) populaţia: 800 000 000 locuitori c) capitala: Ottawa. 

Aşa cum reieşea destul de bine din harta de pe peretele 
biroului din Ottawa a Coordonatorului Hiram Mackenzie, 
hartă în al cărei centru se afla Polul Nord, Regiunea 
Nordică era fruntaşă în mai multe privinţe. În afară de fâşia 
Europeană, cuprinzând ţinuturile Scandinavice şi Islanda, 
toată aria arctică aparţinea Regiunii Nordice. 

În mare, putea fi împărţită în două părţi importante. În 
stânga hărţii era toată America de Nord, începând de la Rio 
Grande către Nord. În dreapta, tot teritoriul Uniunii 
Sovietice. Laolaltă, acesta suprafeţe reprezentau centrul de 
greutate al planetei în primii ani ai epocii atomice. Între ele 
se afla Marea Britanie, o limbă de pământ ce pătrundea 
până aproape de Europa. În partea cea mai de sus a hărţii, 
sinuos şi grosolan cioplite, erau Australia şi Noua Zeelandă, 
care făceau şi ele parte din Regiunea Nordică. 

Cu toate schimbările survenite în ultimele decenii, Nordul 
continua încă să fie considerat avangarda economică a 
planetei. 

De aceea, faptul că harta pe care Byerley o văzu în biroul 
Coordonatorului reprezenta nu numai regiunea nordică, ci 
întreaga planetă, părea ostentativ, ca şi când ar fi urmărit 
să dovedească că Nordul nu se teme de competiţie. 

— Imposibil? Spuse Mackenzie cu paharul de whisky în 
mână. D-le Byerley mi se pare că d-ta nu ai nici o pregătire 
în domeniul roboticii? 

— Nu, n-am. 


— Hm! După părerea mea cred că este o greşeală că nici 
Ching, nici Ngoma, nici Szegeczowska n-au. Prea s-a 
înrădăcinat opinia că unui Coordonator nu i se cere altceva 
decât să fie un organizator capabil, în stare să generalizeze, 
şi o persoană agreabilă. Fără supărare, dar cred că, azi, un 
Coordonator trebuie să se priceapă şi în robotică. 

— Nici o supărare. De acord cu dumneata. 

— Iau ca pildă ceea ce ai spus adineauri în legătură cu 
micile nereguli care au apărut în lume pe plan economic. 
Nu ştiu dacă ai bănuit măcar, dar s-a întâmplat că anumiţi 
oameni? Care ar fi trebuit să fie mai bine informaţi? S-au 
întrebat ce s-ar întâmpla dacă Maşinii i s-ar da date false. 

— Şi ce s-ar întâmpla, domnule Mackenzie? 

— Ei bine? Scoţianul se mişcă în scaun şi suspină? Toate 
datele trec printr-un sistem complicat de ecrane, unde sunt 
verificate, aşa încât o astfel de problemă e puţin probabil să 
apară vreodată. Dar să ne facem că nu ştim. Oamenii sunt 
supuşi greşelilor, sunt coruptibili, iar prin mijloacele 
mecanice obişnuite se pot obţine de multe ori rezultate 
greşite. Ceea ce numim noi o dată falsă este o dată 
incompatibilă cu celelalte date pe cere le cunoaştem. lată 
unicul nostru criteriu de a deosebi ce e adevărat de ceea ce 
e fals. Maşina are acelaşi criteriu. Cere-i, de pildă, să dea 
instrucţiunile privitoare la activitatea agricolă în Iowa, 
spunându-i că acolo temperatura medie în iulie este de 57 
grade Fahrenheit. Va respinge problema. Va refuza să 
răspundă, nu pentru că ar avea ceva împotriva acestei 
temperaturi, şi nici pentru că n-ar putea răspunde, ci 
pentru că, în lumina datelor pe care le-a primit într-o lungă 
perioadă de ani, ştie că nu e posibil ca temperatura medie 
în luna iulie să fie 57 de grade. Va respinge această dată ca 
fiind falsă. 

Singura metodă de a obliga Maşina să accepte o dată falsă 
este de a i-o strecura ca făcând parte dintr-un complex de 
date, iar devierea de la adevăr să fie foarte subtilă, sau în 
afara experienţei Magşinii, ceea ce depăşeşte puterea 


omenească, având în vedere că experienţa Maşinii devine 
din ce în ce mai vastă. 

Stephen Byerley îşi mângâie şaua nasului cu două degete. 

Deci Maşina nu poate fi greşit informată. Cum explici 
atunci erorile care au intervenit recent? 

— Dragul meu Byerley, îmi dau seama că dumneata faci 
marea greşeală de a crede că Maşinile ştiu tot. Lasă-mă să- 
ţi dau un exemplu din experienţa mea personală. Industria 
bumbacului angajează cumpărători cu experienţă, care 
cumpără bumbacul. Metoda lor este următoarea: ei iau un 
smoc de bumbac la întâmplare dintr-un anumit lot, îl 
privesc, îl pipăie, îl mototolesc, ascultând poate fâşâitul 
imperceptibil pentru alţii al firului, pun o bucăţică pe limbă 
şi, în felul acesta, stabilesc din ce categorie face parte lotul 
respectiv. Sunt aproximativ douăsprezece categorii. 
Preţurile se fixează după ce experţii fac împărţirea în 
categorii. Ei bine, aceşti „cumpărători” nu pot fi încă 
înlocuiţi prin Maşină. 

— De ce nu? Datele nu sunt prea complicate ca să le 
rezolve? 

— Probabil că nu. Dar ce date poţi să-i dai? Nici un chimist 
specializat în textile n-ar putea să-ţi spună ce simte un 
cumpărător când pipăie smocul de bumbac. Probabil că se 
uită la lungimea medie a firului, la fineţea lui, simte cât e de 
mătăsos, observă cum se îmbină firele între ele? Cine ştie 
câte alte douăzeci de asemenea detalii, pe care doar 
experienţa îndelungată îl face să le ia în seamă. Dar nu ştim 
cu precizie în ce constă analiza, aşa că nu ştim ce date să 
dăm Maşinii. Nici „cumpărătorii” nu ştiu să explice cum fac. 
Ei nu pot decât să spună. Uite, bumbacul ăsta e de calitatea 
I sau a III-a. 

— Îmi dau seama. 

— 'Ţi-aş putea da nenumărate exemple de felul acesta. La 
urma urmei, Maşina nu este decât o unealtă care ajută 
omenirea să se dezvolte mai repede, luându-i de pe umeri 
povara calculelor şi a interpretării lor. Sarcina creierului 


omenesc rămâne însă aceeaşi, neschimbată, anume, să 
descopere noi date care trebuie analizate şi noi adevăruri 
care trebuie verificate. Mare păcat că „Societatea pentru 
umanitate” nu pricepe lucru ăsta. 

— Ei sunt împotriva Maşinii? 

— Ar fi fost împotriva matematicii şi împotriva scrisului 
dacă ar fi trăit în alte vremuri. Aceşti reacţionari susţin că 
Maşina răpeşte omului sufletul. Eu unul am observat că tot 
oamenii destoinici sunt cei care stau la loc de frunte în 
societatea noastră; avem nevoie de oameni destul de 
inteligenţi care să găsească întrebări. Probabil că dacă toţi 
ar fi aşa acele nereguli de care vorbeai n-ar mai avea loc. 

Pământul (inclusiv continentul nelocuit, Antarctica) a) 
suprafaţa: 54 000 000 mile pătrate (fără ape) b) populaţia: 
3 300 000 000 locuitori c) capitala: New York. 

Focul dindărătul paravanului de cuarţ obosise şi se 
pregătea să moară. Coordonatorul era serios, starea lui de 
spirit potrivindu-se cu flacăra obosită. 

— Toţi minimalizează situaţia? Spuse el cu vocea joasă. N- 
ai impresia că s-au înţeles să-şi bată joc de mine? Şi totuşi 
Vincent Silver a spus că Maşinile nu se pot defecta, şi eu 
trebuie să-l cred. Hiram Mackenzie spune că ele nu primesc 
date false, şi trebuie să-l cred. Dar Maşinile dau soluţii 
greşite, sunt obligat să cred ceea ce este evident? Deci 
înseamnă că mai există o alternativă. 

Privi dintr-o parte spre Susan Calvin care ţinea ochii 
închişi şi părea că doarme. 

— Şi care anume? Replică ea prompt. 

— Datele sunt corecte, ca şi răspunsurile, numai că 
acestea din urmă nu sunt luate în seamă. Maşinile nu au 
posibilitatea de a obliga oamenii să respecte îndrumările 
date de ele. 

— Cam aşa ceva am impresia că voia şi madame 
Szegeczowska să spună, referindu-se la nordici mai cu 
seama. 

— Da, chiar aşa. 


— Şi de ce n-ar respecta oamenii îndrumările Maşinilor? 
Hai să căutăm care ar fi motivul. 

— Mie mi se pare evident, cum de altfel ar trebui să ţi se 
pară şi ţie. E un mijloc de a zdruncina corabia. Atâta vreme 
cât Maşinile sunt cele care conduc economia pe Pământ nu 
pot exista conflicte grave, în urma cărora un grup sau altul 
să dobândească mai multă putere, păgubind întreaga 
omenire în interesul său personal. Dar dacă încrederea în 
Maşini poate fi clătinată într-atât, încât în cele din urmă să 
înlăturăm Maşinile, atunci din nou va domni legea junglei. 
Bănuiala de a urmări acest scop planează în egală măsură 
asupra fiecăreia din cele patru regiuni. 

Estul cuprinde între graniţele sale aproape jumătate din 
întreaga omenire, în timp ce Tropicele deţin jumătate din 
avuţia Pământului. Ambele regiuni se pot simţi chemate să 
fie conducătorul lumii, şi fiecare are în urmă un trecut în 
care a fost umilit de către Nord şi care să le facă să 
dorească să-şi ia revanşa. Pe de altă parte, Europa are o 
tradiţie de măreție. Pe vremuri a condus lumea şi nimic nu 
se şterge mai greu ca amintirea puterii. 

— Aşa că? Spuse Susan? N-a mai rămas decât Nordul. 

— Da? Spuse Byerley hotărât? A rămas Nordul. Dar în 
ultima vreme a început să piardă din avans. S-ar putea ca 
Regiunea Tropicală să treacă în fruntea civilizaţiei, ca pe 
vremea faraonilor, şi Nordul se teme. 

„Societatea pentru umanitate”, după câte ştii, în primul 
rând este o organizaţie nordică, şi membrii ei nu ascund că 
sunt împotriva Maşinilor. Sunt puţini la număr, Susan, dar 
tot oameni unul şi unul: conducători de fabrici, directori de 
întreprinderi industriale şi combinate agricole, care detestă 
să fie ceea ce numesc ei „funcţionarii Magşinii”. Din asociaţia 
asta fac parte o mulţime de oameni ambiţioşi; oameni care 
se simt destul de puternici pentru a decide singuri ceea ce 
este mai bine pentru ei şi cărora nu le place să li se spună 
ce este mai bine pentru alţii. Pe scurt, tocmai aceia care, 


refuzând să accepte deciziile Maşinii, pot, în scurt timp, 
schimba faţa lumii. Tocmai ei fac parte din asociaţie. 

Vezi, Susan, lucrurile se leagă. Cinci din directorii 
Concernului de oţel sunt membri ai societăţii şi planificarea 
oţelului e defectuoasă. Concernul Cinabar, care extrăgea 
mercur din minele de la Almaden, era un concern nordic. 
Cercetările sunt în curs, în orice caz, unul din cei implicaţi 
era membru al „Societăţii pentru umanitate”. La fel şi 
Francisco Villafranca care, de unul singur, a întârziat darea 
în folosinţă a Canalului Mexican; şi n-am fost de loc mirat să 
descopăr că şi Rama Vrasayana a fost. 

Susan spuse calmă: 

— Aş vrea să-ţi atrag atenţia că toţi aceşti oameni nu s-au 
descurcat prea bine. 

— Cred şi eu! Exclamă Byerley. Dacă iei altă cale decât cea 
indicată de Maşină, rezultatele nu pot fi decât mai proaste. 
Trebuiau să plătească. Şi acum, poate, le vine greu, dar în 
învălmăşeala care va urma... 

— Şi care este planul tău, Stephen? 

— Nu avem timp de pierdut. Voi desfiinţa societatea şi voi 
încerca să dau afară pe membrii ei din toate posturile de 
conducere. lar posturile tehnice şi administrative vor putea 
fi ocupate numai de cei care semnează un jurământ că nu 
vor adera la această societate. Astfel voi restrânge, sper, 
sfera ei de acţiune, şi sunt convins că Congresul... 

— N-ai să obţii nimic. 

— Cum? De ce? 

— Eu prevăd că dacă vei proceda astfel vei avea mereu 
numai şi numai neplăceri. Îţi va fi imposibil să realizezi ce 
vrei. Orice mişcare vei face, va suscita nemulțumiri şi vei 
avea neplăceri. 

Byerley era uluit. 

— De ce spui asta? Eu speram să mă aprobi. 

— Nu te pot aproba atâta timp cât vrei să începi o acţiune 
pornind de la premise greşite. Eşti de acord că Maşina nu 
poate greşi şi că refuză datele false. Ei bine, eu îţi voi 


demonstra că e imposibil ca societatea să nu urmeze 
directivele ei. 

— Nu văd cum se poate demonstra. 

— Atunci ascultă: Orice acţiune a unui executant, care nu 
urmează întocmai directivele Maşinii cu care lucrează, 
devine o parte a uneia din premisele viitoarei probleme. 
Maşina cunoaşte astfel tendinţa executantului de a nu-i 
urma directivele. Această tendinţă va deveni, la rândul ei, o 
dată de care Maşina va ţine seama, după ce va fi calculat 
cam cât de mare este devierea pe care o produce 
executantul respectiv şi direcţia ei. Soluţiile viitoare vor fi 
stabilite ţinând cont de măsura în care executantul nu se va 
conforma directivelor. Aşa că ceea ce va face el va fi de fapt 
ceea ce a prevăzut Maşina de la bun început. Maşina ştie, 
Stephen. 

— Nu poţi fi sigură. Bănuieşti doar. 

— E o bănuială care se bazează pe experienţa unei vieţi 
întregi închinată roboților. Şi ai face bine să crezi într-o 
asemenea bănuială, Stephen. 

— Tot nu înţeleg. Maşinile lucrează corect, premisele sunt 
corecte. De acord. Acum îmi spui că oamenii sunt obligaţi să 
urmeze directivele Magşinii. Atunci unde intervine greşeala? 

— Singur ai răspuns la întrebare. Nu există nici o 
greşeală. Gândeşte-te puţin, Stephen. Ce sunt Maşinile? 
Sunt nişte roboţi care respectă prima lege. Dar Maşinile nu 
lucrează pentru un singur om, ci pentru toată omenirea, 
aşa că prima lege s-a modificat. Maşinii nu-i este îngăduit să 
facă vreun rău omenirii; nici ca prin neintervenţie să 
îngăduie ca omenirii să i se întâmple ceva rău. Perfect. Deci, 
după dumneata, ce lucru neplăcut sau rău i s-ar putea 
întâmpla omenirii? Mici contradicții de ordin economic, 
iscate din diverse motive. Am formulat bine? 

— Da. 

— Şi ce ar putea adânci pe viitor aceste contradicții? 
Răspunde, Stephen. 


— Cred? Răspunse Byerley împotriva voinţei sale? Că 
distrugerea Maşinilor. 

— La fel cred şi eu, şi tot la fel ar răspunde şi Maşinile. De 
aceea, prima lor grijă este de a se păstra pentru noi. Aşa că 
ele încearcă să înlăture singurul element care ar putea 
constitui o primejdie. Nu „Societatea pentru umanitate” 
este cea care zguduie barca, cum spui tu, ca să pregătească 
distrugerea Maşinilor. Eu cred că lucrurile se petrec tocmai 
pe dos. Maşinile sunt cele care clatină barca, abia 
perceptibil, atâta doar cât să se desprindă cei care o ţin 
aplecată într-o parte, în scopuri pe care Maşinile le 
consideră periculoase pentru omenire. În felul acesta 
Vrasayana capătă un alt post unde nu mai poate face nici un 
rău? Fără ca el însuşi să fie lovit prea tare? Continuă să-şi 
poată câştiga existenţa, căci Maşina nu-i poate face rău 
decât într-o măsură infimă şi numai atunci când cu acest 
preţ salvează un număr mare de oameni. Concernul 
Cinabar pierde controlul asupra minelor din Almaden. 
Villafranca nu mai este inginer-şef, conducând una din cele 
mai importante lucrări, iar directorii de la Concernul 
oţelului pierd conducerea concernului sau o vor pierde. 

— Dar nu poţi fi sigură, sunt doar nişte presupuneri? 
Insistă Byerley. Nu putem risca... 

— Ba trebuie să rişti. Îţi aminteşti răspunsul Maşinii când i 
te-ai adresat ei? „Problema nu admite explicaţie. „Maşina 
nu ţi-a spus că nu există sau că nu găseşte o explicaţie. Pur 
şi simplu nu admitea nici o explicaţie. Cu alte cuvinte, 
omenirea ar fi suferit dacă s-ar fi cunoscut explicaţia. De 
aceea trebuie să ne mulţumim cu presupunerile. 

— Dar ce rău ne-ar putea face explicaţia? În cazul în care, 
să zicem, ai dreptate, Susan. 

— Păi, Stephen, dacă eu am dreptate înseamnă că 
Maşinile sunt cele care ne clădesc viitorul; ele nu răspund 
numai la întrebările pe care le punem noi în mod direct, ci 
rezolvă problemele privitoare la situaţia omenirii, în 
general, şi pe cele de psihologie umană. lar dacă noi aflăm 


lucrul acesta s-ar putea să ne simţim umiliţi, iar Maşina nu 
poate, nu are voie să ne rănească. Stephen, în definitiv, de 
unde putem noi şti ce este necesar pentru binele şi 
propăşirea omenirii? Noi nu avem la dispoziţia noastră 
seria infinită de date pe care le are Maşina. S-ar putea? Ca 
să-ţi dau un exemplu numai? Ca întreaga noastră civilizaţie 
tehnică să fi adus mai mult necaz şi nenorocire decât a 
înlăturat. Poate că o civilizaţie agrară sau pastorală, cu mai 
puţină cultură şi oameni mai puţini, ar fi de preferat. În 
cazul acesta, Maşinile trebuie să ne conducă într-acolo şi 
fără să ne-o spună, pentru că noi, în ignoranţa noastră şi cu 
prejudecățile noastre, credem că binele constă în starea de 
lucruri cu care suntem învăţaţi şi am lupta împotriva 
schimbărilor. Sau poate că preferabilă ar fi urbanizarea 
completă a pământului, sau o societate fără clase, sau o 
anarhie totală. Noi n-avem de unde şti. Maşinile ştiu. 

— Dar cele spuse de tine, Susan, confirmă că „Societatea 
pentru umanitate” are dreptate, şi că omul nu mai are nici 
un cuvânt de spus în legătură cu viitorul său. 

— De ce? El nu mai este la cheremul unor forţe economice 
şi sociale pe care nu le-a înţeles, al climei şi al războaielor 
dar nimeni şi nimic nu va putea împiedica Maşinile, pentru 
că ele au la dispoziţia lor cea mai colosală armă cu putinţă? 
Controlul absolut asupra economiei. 

— Ce îngrozitor! 

— Poate ce minunat! Gândeşte-te că orice conflict a 
devenit evitabil, şi pentru totdeauna. De acum înainte, 
numai Maşinile rămân inevitabile. 

Focul din cămin se stinse, doar un firicel de fum ce se 
ridica mai arăta locul unde arsese. 

— Asta-i tot? Spuse dr. Susan Calvin sculându-se în 
picioare. Am fost martoră de la începutul începutului, când 
roboții nu puteau încă vorbi, până la urmă, când ei au 
devenit pavăza omenirii împotriva distrugerii finale. Mai 
mult n-am să mai apuc. Viaţa mea s-a încheiat. Dumneata 
rămâi martorul celor ce se vor întâmpla de acum înainte. 


N-am mai văzut-o niciodată pe Susan Calvin. A murit luna 
trecută la vârsta de optzeci şi doi de ani. 


SFÂRŞIT