Isaac Asimov — Roboti — V1 Cavernele De Otel

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Roboți - Vol. 1 - Cavernele 
De Oțel 


Termen limită infernal 

— Comisare, totul este o înscenare complexă, construită 
cu grijă. 

Ţinuta comisarului se încordă. 

— Stai aşa, Lije, nu te repezi orbeşte! Cu genul acesta de 
apărare n-o să atragi simpatia nimănui. 

— Nu cerşesc simpatie, ci spun pur şi simplu adevărul. 
Sunt scos din circulaţie ca să nu pot afla detaliile cazului 
Sarton. Din păcate pentru autorul scenariului, este prea 
târziu. 

— Ce?! 

Baley îşi privi ceasul. Era ora 23:00. 

— Ştiu cine a pus la cale înscenarea, rosti el, şi mai ştiu 
cum şi cine l-a ucis pe Sarton. Am la dispoziţie o oră ca să-ţi 
spun despre ce este vorba, să-l prind pe asasin şi să închid 
dosarul. 


1... Conversaţie cu un comisar. 

Lije Baley tocmai ajunsese la biroul său, când îşi dădu 
seama că R. Sammy îl privea răbdător. Trăsăturile 
colţuroase ale chipului său prelung se înăspriră. 

— Ce vrei? 

— Şeful doreşte să te prezinţi la el, Lije. Imediat cum 
soseşti. 


— Bine. 

R. Sammy rămase inexpresiv. 

— Am zis „bine”, repetă Baley. Pleacă! 

R. Sammy se răsuci pe călcâie şi ieşi să-şi vadă de 
îndatoriri. Iritat, Baley se întrebă de ce aceleaşi îndatoriri 
nu puteau fi îndeplinite de un om obişnuit. 

Se opri să-şi examineze conţinutul tabacherei şi să facă o 
socoteală rapidă în gând. Cu două pipe pline pe zi, putea 
face faţă până la următoarea raţie. 

După aceea ieşi dinapoia balustradei sale (cu doi ani în 
urmă obținuse calificarea ce-i asigura dreptul la un colţ 
îngrădit) şi traversă sala comună. 

Când trecu pe lângă Simpson, acesta ridică ochii dintr-un 
dosar cu unitate de mercur. 

— Şeful vrea să te vadă, Lije. 

— Ştiu. Mi-a spus R. Sammy. 

O bandă codată se derulă din interiorul unităţii, pe măsură 
ce instrumentul minuscul îşi analiza „memoria” în căutarea 
informaţiilor stocate în textura de vibrații infime ale 
suprafeţei de mercur scânteietor dinăuntru. 

— L-aş trage un şut în dos lui R. Sammy, dacă nu mi-ar fi 
teamă că-mi rup piciorul, comentă Simpson. leri m-am 
întâlnit cu Vince Barrett. 

— Şi? 

— Voia să-şi recapete slujba. Sau orice altă slujbă din 
Departament. Puştiul e disperat, dar ce-i puteam spune? R. 
Sammy i-a preluat îndatoririle, şi cu asta basta! Puştiul 
trebuie să muncească acum la o bandă de livrare, în 
fermele de enzime. Şi era un tip isteţ... Toţi îl plăceau. 

Baley strânse din umeri şi replică pe un ton mai rigid 
decât ar fi intenţionat, sau decât simţea: 

— Cu toţii trecem prin asta. 

Şeful avea clasificarea care-i oferea dreptul la un cabinet 
privat. Pe geamul mat al uşii scria JULIUS ENDERBY cu 
litere elegante, iscusit gravate în sticlă. Dedesubt se putea 
citi: COMISAR DE POLIŢIE, ORAŞUL NEW YORK. 


Baley intră şi rosti: 

— Doreai să vorbeşti cu mine, comisare? 

Enderby ridică privirea. Purta ochelari, deoarece avea 
globii oculari sensibili şi nu putea suporta obişnuitele lentile 
de contact. Abia după ce te obişnuiai cu aspectul ochelarilor 
puteai să observi şi restul chipului, care era de-a dreptul 
banal. Baley îl bănuia pe comisar că-şi preţuia ochelarii 
pentru personalitatea pe care i-o confereau şi suspecta că, 
de fapt, globii săi oculari nu erau chiar atât de sensibili. 

Comisarul părea în mod clar agitat. Îşi trase manşetele 
cămăşii, aranjându-le, se lăsă pe spate în scaun şi răspunse 
excesiv de cordial: 

— Ia loc, Lije, ia loc! 

Baley se aşeză ţeapăn şi aşteptă. 

— Ce face Jessie? Se interesă Enderby. Dar băiatul? 

— Sunt bine, replică sec Baley. Foarte bine. Şi familia ta? 

— Bine, repetă comisarul, foarte bine. 

Fusese un start ratat. 

„Ceva e-n neregulă cu expresia lui”, îşi spuse Baley, apoi 
vorbi cu glas tare: 

— Comisare, aş fi preferat să nu-l fi trimis pe R. Sammy 
după mine. 

— Lije, ştii bine ce păreri am în privinţa asta... A fost însă 
repartizat aici şi trebuie să-l folosesc la ceva. 

— E iritant, comisare. Mă anunţă să mă prezint la tine, 
apoi rămâne locului. Ştii la ce mă refer... Dacă nu-i spui să 
plece, încremeneşte acolo. 

— Ah, asta-i vina mea, Lije. l-am comunicat mesajul pe 
care trebuie să-l transmită şi am uitat să-i precizez ca după 
aceea să revină la sarcinile lui. 

Baley suspină şi cutele fine din colţurile ochilor săi căprui 
se adânciră. 

— Oricum, doreai să vorbeşti cu mine... 

— Da, Lije, dar nu-i deloc uşor. 

Comisarul se sculă, se întoarse şi se apropie de peretele 
dinapoia biroului. Atinse un comutator camuflat şi o 


secţiune a peretelui deveni transparentă. 

Baley clipi repede în faţa revărsării neaşteptate de lumină 
cenuşie. 

— Am instalat-o în mod special anul trecut, zâmbi Enderby. 
Nu aed că ţi-am arătat-o până acum. Vino aici şi uită-te. Pe 
timpuri, toate încăperile aveau aşa ceva. Se numeau 
„ferestre”. Ştiai? 

Baley o ştia prea bine, din multele romane istorice 
vizionate. 

— Am auzit de ele. 

— Vino aici. 

Detectivul se foi puţin, dar făcu aşa cum i se ceruse. Era 
ceva indecent în a expune intimitatea unei odăi spre lumea 
exterioară. Câteodată comisarul împingea la limite prosteşti 
afecțiunea lui faţă de medievalism. 

„La fel ca în cazul ochelarilor”, gândi Baley. 

Asta era! Din cauza aceea părea schimbat! 

— Scuză-mă, comisare, rosti Baley, dar porţi ochelari noi, 
nu-i aşa? 

Enderby îl privi uşor surprins, îşi scoase ochelarii, îi 
examină, apoi se uită la Baley. În absenţa lentilelor, chipul 
său rotund părea şi mai rotund, iar bărbia mai pronunţată. 
Părea de asemenea nesigur pe sine, deoarece privirea nu i 
se orienta corect. 

— Da, încuviinţă el. 

Repuse ochelarii pe nas şi continuă furios: 

— Acum trei zile, i-am spart pe cei vechi, dar cu atâtea 
probleme pe cap n-am reuşit să-i înlocuiesc decât azi 
dimineaţă. Îţi spun, Lije, astea trei zile au fost un iad! 

— Din cauza ochelarilor? 

— Nu numai din cauza lor... O să ajung şi la subiectul 
respectiv... 

Reveni spre fereastră; Baley privi şi el şi observă, uşor 
şocat, că ploua. Timp de un minut rămase absorbit de 
priveliştea apei care se revărsa din cer, în vreme ce 


comisarul degaja un aer de mândrie, ca şi cum fenomenul 
ar fi fost regizat de el. 

— Este a treia oară luna asta că văd cum plouă. E 
spectaculos, nu crezi? 

Fără să vrea, Baley trebui să admită că era impresionant. 
La cei patruzeci şi doi de ani ai săi văzuse rareori ploaia şi, 
de fapt, orice alt fenomen natural. 

— Mi s-a părut mereu, spuse el, o risipă ca toată apa asta 
să cadă peste Oraş. Ar trebui să fie restricţionată la 
rezervoare. 

— Lije, rosti comisarul, tu eşti un modernist, ăsta-i necazul 
cu tine. În timpurile medievale, oamenii trăiau sub cerul 
liber şi nu mă refer numai la ferme, ci şi la oraşe. Chiar şi în 
New York. Atunci când ploua, ei nu considerau fenomenul 
ca o risipă, ci se bucurau de el. Trăiam mai aproape de 
natură, iar asta era mai sănătos, era mai bine. Problemele 
epocii moderne provin din separarea de natură. Dacă ai 
timp, citeşte despre Secolul Cărbunelui. 

Baley citise deja. Îi auzise pe mulţi plângându-se de 
inventarea reactoarelor nucleare. El însuşi se plângea, 
atunci când lucrurile mergeau prost, sau când îl ajungea 
oboseala. Tânguiala era o caracteristică înnăscută a naturii 
umane. În Secolul Cărbunelui, oamenii se plânseseră de 
inventarea motorului cu aburi. Într-una dintre piesele lui 
Shakespeare, un personaj se plângea de inventarea 
prafului de puşcă. Peste o mie de ani aveau să se plângă de 
inventarea creierului pozitronic. 

„La naiba cu toate!” 

Pe un ton posac, vorbi: 

— Uite ce-i, Julius (nu-i stătea în obicei să se tutuiască cu 
comisarul la birou, deşi Enderby o făcea în mod curent, dar 
în cazul acesta simţea nevoia de ceva special), vorbeşti 
despre o mulţime de chestii, dar nu şi despre motivul 
pentru care m-ai chemat, iar asta mă nelinişteşte. Care-i 
treaba? 


— O să ajung şi acolo, Lije. Lasă-mă s-o fac în felul meu. 
Este vorba despre... Ce să mai zic, necazuri! 

— Evident, ce altceva poate fi pe planeta asta? Necazuri 
mai mari decât R-ii? 

— Într-un fel, da. Stau şi mă-ntreb câte necazuri mai poate 
suporta bătrânul nostru Pământ. Când am instalat fereastra 
asta, n-am lăsat doar cerul să pătrundă la răstimpuri aici, ci 
întregul Oraş. Mă uit la el şi mă-ntreb ce va deveni peste 
încă un secol... 

Baley se simţi dezgustat de sentimentalismul celuilalt, 
totuşi constată că privea afară fascinat. În ciuda ploii care-l 
camufla, Oraşul era copleşitor. Departamentul poliţiei se 
afla la nivelurile superioare ale Primăriei, iar Primăria se 
ridica sus de tot. De la fereastra comisarului, blocurile-turn 
vecine păreau pitice şi acoperişurile li se distingeau clar, 
aidoma a nenumărate degete aţintite în sus. Zidurile lor 
erau oarbe, lipsite de detalii, simple carapace exterioare ale 
stupilor umani. 

— Pe de o parte, urmă Enderby, îmi pare rău că plouă. Nu 
putem vedea Oraşul Spaţial. 

Baley privi spre vest, dar comisarul avea dreptate. 
Orizontul se apropiase. Turnurile Oraşului New York se 
înceţoşau treptat şi dispăreau în fundalul alburiu. 

— Ştiu cum arată Oraşul Spaţial, zise el. 

— Îmi place cum se vede de aici, preciză comisarul. De 
abia se distinge în spaţiul îngust dintre cele două sectoare 
Brunswick. Domurile joase care se întind în depărtare... 
Asta-i deosebirea dintre noi şi spaţiali. Noi ne ridicăm şi ne 
înghesuim, pe când la ei fiecare familie are domul propriu. 
O familie - o locuinţă. lar între domuri, teren... Lije, tu ai 
vorbit vreodată cu un spaţial? 

— De câteva ori, răspunse Baley răbdător. Acum o lună am 
vorbit cu unul chiar aici, de la intercomul tău. 

— Da, îmi aduc aminte. Se pare că alunec pe panta 
filosofiei. Noi şi ei... Feluri diferite de viaţă... 


Baley începu să simtă un nod în stomac. Cu cât abordarea 
lui Enderby era mai ocolită, cu atât mai teribil avea să fie 
finalul. 

— Perfect, spuse el, dar ce-i aşa surprinzător în asta? Pe 
Pământ nu poţi adăposti opt miliarde de oameni în domuri. 
Pe planetele lor, spaţialii au loc destul, aşa că n-au decât să 
trăiască aşa cum le este felul. 

Comisarul se apropie de scaun şi se aşeză. Ochii lui îl 
priviră pe Baley fără să clipească, uşor micşoraţi de lentilele 
concave ale ochelarilor. 

— Nu toţi oamenii, zise, sunt aşa toleranţi în privinţa 
diferenţelor între societăţile noastre. Mă refer atât la 
pământeni, cât şi la spaţiali. 

— Aşa-i. Şi ce dacă? 

— Acum trei zile a murit un spaţial. 

Începuse! Colţurile buzelor subţiri ale lui Baley se ridicară 
puţin, dar pe chipul său lung şi trist efectul nu era sesizabil. 

— Regretabil, comentă el. Sper c-a fost ceva contagios. Un 
virus, poate o gripă. 

Comisarul îl privi surprins. 

— Ce tot spui acolo? 

Baley nu se obosi să-i explice. Precizia cu care spaţialii 
eliminaseră bolile din societăţile lor era binecunoscută. 
Grija cu care evitau, pe cât posibil, contactul cu pământenii 
măcinaţi de boli era chiar şi mai notorie. Comisarul însă nu 
sesizase sarcasmul. 

— Vorbeam şi eu, murmură Baley. Din ce cauză a murit? 

Reveni cu privirea spre fereastră. 

— Din cauză că i-a fost distrus pieptul. Cineva a tras cu 
blasterul în el. 

Ţinuta detectivului deveni rigidă. Fără să întoarcă ochii, 
întrebă: 

— La ce te referi? 

— Mă refer la crimă, răspunse încetişor Enderby. Eşti 
detectiv şi ştii Ce-nseamnă o crimă. 

Baley se răsuci brusc: 


— Dar este vorba despre un spaţial! Acum trei zile? 

— Da. 

— Cine-i criminalul? Cum a procedat? 

— Spaţialii spun că a fost un pământean. 

— Nu se poate! 

— De ce nu? Ţie nu-ţi plac spaţialii. Mie nu-mi plac. Cărui 
pământean îi plac? Cuiva nu i-au plăcut ceva mai mult, asta- 
i tot. 

— Da, dar... 

— Ai uitat incendiul de la uzinele Los Angeles? Distrugerea 
R-ilor în Berlin? Răscoalele din Shanghai? 

— Aşa-i. 

— “Totul indică o escaladare a nemulțumirii. Poate fi vorba 
chiar despre un fel de organizaţie. 

— Comisare, făcu Baley, nu-nţeleg ceva. Mă testezi în 
vreun scop anume? 

— Poftim? Îl privi realmente derutat Enderby. 

Baley îl examină atent. 

— Acum trei zile un spaţial a fost ucis, iar spaţialii cred că 
asasinul este un pământean. Până acum - bătu el cu vârful 
degetului în birou - nu s-a întâmplat nimic. Aşa-i? Comisare, 
e de necrezut! Sfinte Iosafat, aşa ceva ar fi ras Oraşul New 
York de pe faţa planetei, dacă s-ar fi întâmplat într-adevăr. 

— Nu-i chiar aşa simplu, clătină celălalt din cap. Lije, de 
trei zile sunt pe drumuri. Am discutat cu primarul. Am fost 
în Oraşul Spaţial. Am fost în Washington şi am stat de vorbă 
cu cei de la Biroul de Investigaţii Terestre. 

— Da? Ei ce spun? 

— Că-i cazul nostru. S-a petrecut în interiorul Oraşului 
Spaţial, care se află în jurisdicţia Oraşului New York. 

— Dar cu drepturi extrateritoriale. 

— Ştiu. Ajung şi acolo. 

Ochii comisarului se îndepărtară stingheriţi de privirea 
împietrită a lui Baley. Părea să se comporte ca şi cum, 
brusc, ar fi fost retrogradat ca inferior al detectivului, iar 
acesta reacţiona de parcă ar fi acceptat faptul. 


— Spaţialii pot ancheta cazul, zise Baley. 

— Stai o clipă, Lije, insistă comisarul. Nu mă zori. Încerc 
să discutăm ca între prieteni. Vreau să-mi cunoşti poziţia. 
Am fost acolo când s-a descoperit crima. Aveam programată 
o întâlnire cu el... Cu Roj Nemennuh Sarton. 

— Victima? 

— Victima, gemu comisarul. Încă cinci minute şi aş fi 
descoperit eu însumi cadavrul. Ce şoc ar fi fost! Şi aşa a fost 
brutal, foarte brutal. Mă aşteptau şi mi-au spus... Apoia 
început un coşmar de trei zile. Asta pe lângă faptul că 
vedeam totul ca prin ceaţă şi n-am avut timp să-mi 
înlocuiesc ochelarii. Cel puţin lucrul acesta nu se va mai 
repeta. Mi-am comandat trei perechi de rezervă. 

Baley îşi imagină episodul aşa cum şi-l închipuia el. Putea 
zări siluetele înalte ale spaţialilor blonzi apropiindu-se de 
comisar cu vestea asasinatului şi comunicând-o în modul lor 
direct şi impasibil. Julius îşi scosese pesemne ochelarii 
pentru a-i lustrui. Inevitabil, sub impactul aflării crimei, îi 
scăpase, apoi privise cioburile cu un tremur al buzelor sale 
plinuţe şi moi. Baley era aproape sigur că, vreme de vreo 
cinci minute, comisarul fusese mai tulburat de cele 
întâmplate cu ochelarii săi, decât de crimă. 

— Este o situaţie teribilă, continuă Enderby. După cum ai 
spus şi tu, spaţialii au drepturi extrateritoriale. Ei pot 
insista asupra propriei lor anchete, trimițând orice raport 
doresc la guvernele de pe planetele de origine. Lumile 
Exterioare s-ar putea folosi de ocazie ca să solicite 
despăgubiri. Ştii bine cum ar suna aşa ceva pentru 
populaţie... 

— Acceptul de a se conforma ar echivala cu o sinucidere 
pentru Casa Albă. 

— Iar refuzul ar însemna alt tip de sinucidere. 

— Nu-i nevoie să-mi descrii totul, se strâmbă Baley. 

Fusese copil atunci când crucişătoarele spaţiale 
scânteietoare decantaseră pentru ultima dată trupe în 


Washington, New York şi Moscova, ca să preia ceea ce 
pretindeau că le-ar aparţine. 

— Atunci îţi dai seama. Vom avea necazuri, indiferent dacă 
plătim sau nu despăgubirile. Singura salvare este să-l 
descoperim noi pe asasin şi să-l predăm spaţialilor. Depinde 
numai de noi. 

— De ce nu lăsăm cazul în seama BIl-ului? Chiar dacă din 
punct de vedere legal este jurisdicţia noastră, se ridică 
problema relaţiilor interstelare... 

— BIl-ul nici nu vrea să se atingă de caz. Este o castană 
prea fierbinte şi e-n mâna noastră. (Ridică fruntea şi-şi privi 
pătrunzător subordonatul.) Lije, trebuie să-ţi spun că 
auspiciile sunt cu totul nefavorabile. Ne paşte pe toţi 
posibilitatea de a rămâne fără slujbă. 

— Vrei să zici că ne pot înlocui pe toţi? Prostii! Nu există 
oameni instruiți pentru meseria asta. 

— Există însă R-ii, îi atrase atenţia comisarul. 

— Poftim?! 

— R. Sammy nu-i decât un început, un simplu furier. Alţii 
pot efectua operaţiuni de patrulare în expresuri. La naiba, îi 
cunosc pe spaţiali mai bine decât tine şi ştiu ce au realizat. 
Există R-i care pot face treburile tale şi ale mele. Putem fi 
declasificaţi. Să nu crezi altceva! Iar la vârsta noastră, să 
ajungem la biroul de plasare a forţelor de muncă... 

— Am înţeles, mormăi Baley posac. 

Comisarul păru stânjenit. 

— Scuză-mă, Lije. 

Baley încuviinţă din cap şi se strădui să nu se gândească la 
tatăl lui. Bineînţeles, Enderby ştia povestea. 

— Când a apărut afacerea asta cu înlocuirile? Întrebă 
Baley. 

— Lije, nu fi naiv! A existat mereu, începând de acum 
douăzeci şi cinci de ani, de când au sosit spaţialii. O ştii prea 
bine. Atât doar că acum începe să se amplifice. Dacă o dăm 
în bară cu cazul ăsta, am făcut un pas mare către momentul 
din care ne putem aştepta să primim carneţelele de 


pensionari. Pe de altă parte, dacă-l soluţionăm cu brio, 
putem împinge momentul acela hăt departe, în viitor. Şi ar 
fi un lucru important, mai ales pentru tine. 

— Pentru mine? Repetă Baley. 

— Tu vei conduce ancheta pe teren, Lije. 

— Nu am clasificarea necesară, comisare. Nu sunt decât 
C-5. 

— Îţi doreşti să ajungi C-6, nu? 

Îşi dorea oare? Baley ştia care erau privilegiile asociate 
clasificării C-6. Un loc rezervat în expres la orele de vârf, nu 
doar între 10 şi 16. O poziţie mai avansată pe lista 
opţiunilor din cantinele Secţiunii. Poate chiar posibilitatea 
unui apartament mai bun şi raţie de bilete la nivelurile cu 
Solarii pentru Jessie. 

— Îmi doresc, încuviinţă el, sigur că da. De ce nu mi-aş 
dori? Dar cu ce mă aleg dacă nu dau de capăt cazului? 

— De ce să nu-i dai de capăt, Lije? Îl linguşi comisarul. Eşti 
un detectiv bun, unul dintre cei mai buni pe care-i avem. 

— În secţiunea mea de Departament există şase detectivi 
cu clasificare superioară. De ce s-a trecut peste ei? 

Baley n-o afirmase explicit, dar postura lui sugera apăsat 
că Enderby nu obişnuia să încalce protocolul în această 
privinţă decât în cazurile de necesitate şi urgenţă absolută. 

Comisarul îşi încrucişă degetele. 

— Din două motive. Pentru mine, tu nu eşti un simplu 
detectiv, Lije. Suntem şi prieteni. N-am uitat că am urmat 
şcoala împreună. Uneori poate că ai impresia că am uitat, 
dar asta-i din vina sistemului de clasificări. Eu sunt 
comisar... Şi ştii Ce-nseamnă asta. 

Am rămas totuşi prietenul tău şi aceasta este o ocazie 
extraordinară pentru un individ priceput. Vreau ca tu să 
preiei cazul. 

— Ăsta-i unul dintre motive, observă Baley cu răceală. 

— Al doilea motiv este că te consider prietenul meu şi de 
aceea îţi cer o favoare. 

— Ce fel de favoare? 


— Vreau să accepţi pentru anchetă un partener spaţial. 
Aceasta a fost condiţia pe care au pus-o spaţialii. Au 
acceptat să nu raporteze evenimentul şi să lase cazul pe 
mâna noastră, dar au insistat ca unul dintre agenţii lor să 
participe la anchetă şi să fie implicat complet. 

— S-ar părea că n-au pe de-a întregul încredere în noi. 

— Sunt convins că le înţelegi atitudinea. Dacă ancheta va fi 
condusă prost, mulţi dintre ei vor avea probleme cu 
propriile lor guverne. Le acord circumstanţe atenuante, 
Lije. Doresc să cred că ne vor binele. 

— Sunt sigur de asta, comisare. Asta-i necazul cu ei. 

Enderby se abţinu să comenteze replica şi continuă: 

— Lije, eşti de acord cu un partener spaţial? 

— Îmi ceri asta ca pe o favoare? 

— Da, te rog să accepţi cazul cu toate condiţiile impuse de 
spaţiali. 

— Bine, comisare, accept un partener spaţial. 

— Mulţumesc, Lije. Va trebui să locuiască la tine. 

— Fii serios! 

— Ştiu, ştiu, dar tu ai un apartament mare. Trei camere şi 
un singur copil. Îl poţi găzdui şi pe el. N-o să-ţi facă 
necazuri. Absolut niciunul. Şi este necesar. 

— Lui Jessie n-o să-i placă. Ştiu asta sigur. 

— Spune-i lui Jessie - comisarul era sincer, atât de sincer 
încât ochii săi păreau că sfredelesc găuri prin discurile de 
sticlă ce-i acopereau - că dacă faci asta pentru mine, o să 
trag toate sforile posibile ca, după ce totul se va sfârşi, să te 
salt o gradaţie în plus. C-7, Lije. C-7! 

— Bine, comisare, ne-am înţeles. 

Baley se ridică pe jumătate din scaun, observă expresia de 
pe chipul celuilalt şi se aşeză la loc. 

— Mai este ceva? 

Comisarul încuviinţă lent din cap. 

— Mai este un lucru. 

— Care anume? 

— Numele partenerului tău. 


— Ce importanţă are? 

— Spaţialii, zise Enderby, au obiceiuri bizare. Partenerul 
pe care l-au oferit nu este... Nu este... 

Ochii lui Baley se lărgiră brusc. 

— la stai aşa! 

— Trebuie, Lije. Trebuie s-o faci. Nu există alternativă. 

— Să locuiască în apartamentul meu? O asemenea 
creatură? 

— Te rog, în calitate de prieten! 

— Nu. Nu! 

— Lije, în cazul acesta nu pot avea încredere în nimeni 
altcineva. Trebuie să-ţi detaliez chiar totul? Trebuie să 
lucrăm cu spaţialii. Trebuie să rezolvăm cazul cu succes, 
dacă dorim să ţinem departe de Pământ navele pentru 
despăgubiri. Totuşi nu putem reuşi oricum. Partenerul tău 
va fi unul dintre R-ii lor. Dacă el rezolvă cazul, dacă va 
raporta că eşti incompetent, vom fi oricum distruşi. Noi, ca 
Departament. Înţelegi asta, nu? De aceea, te confrunţi cu o 
problemă delicată. Trebuie să lucrezi împreună cu el, dar să 
ai grijă ca tu să rezolvi cazul, nu el. Clar? 

— Adică să cooperez cu el sută la sută, dar să-i iau gâtul? 
Să-l bat pe spate, ţinând un cuţit în mână? 

— Ce altceva putem face? Nu există altă soluţie. Baley 
rămase nehotărât. 

— Nu ştiu ce va zice Jessie... 

— Dacă vrei, stau eu de vorbă cu ea. 

— Nu, comisare. Detectivul inspiră adânc şi oftă: Cum se 
numeşte partenerul meu? 

— R. Daneel Olivaw. 

— Nu-i momentul pentru eufemisme, comisare, rosti trist 
Baley. Accept cazul, aşa că-i putem utiliza numele complet. 
Robot Daneel Olivaw. 

2. Călătorie în expres. 

În expres era obişnuita aglomeraţie, perfect normală: 
călătorii în picioare de pe nivelul inferior şi cei cu locuri 
rezervate la nivelul de sus. Un flux continuu de oameni 


ieşea din expres, peste benzile de decelerare, îndreptându- 
se către benzile locale sau către staţionarele ce duceau pe 
sub arcade ori peste poduri în labirinturile interminabile ale 
Secţiunilor Oraşului. Un alt flux, la fel de constant, se 
deplasa în sens contrar, venind din partea opusă, peste 
benzile de accelerare, pentru a sui în expres. 

Luminile erau omniprezente: pereţii şi plafoanele 
luminoase ce păreau să picure o fosforescenţă rece şi egală, 
reclamele pâlpâitoare care căutau să atragă atenţia cu 
orice preţ, strălucirea violentă şi continuă a „şerpilor 
luminoşi” care direcţionau: SPRE SECŢIUNILE JERSEY, 
URMAȚI SĂGEŢILE SPRE NAVETA EAST RIVER, NIVELUL 
SUPERIOR PENTRU TOATE RUTELE SPRE SECŢIUNILE 
LONG ISLAND. 

Cu adevărat impresionant era însă vacarmul, care nu 
putea fi separat de viaţa însăşi: milioane de oameni care 
vorbeau, râdeau, tuşeau, strigau, fredonau, răsuflau. 

„Nicăieri nu există nici un indicator spre Oraşul Spaţial”, 
gândi Baley. 

Păşi de pe o bandă pe alta cu uşurinţa practicii de o viaţă. 
Copiii jucau „şotronul pe benzi” imediat ce învățau să 
umble. Baley de abia simţi smucitura accelerației, pe 
măsură ce viteza lui crescu cu fiecare pas. Nu era nici 
măcar conştient de faptul că se apleca uşor înainte, 
împotrivindu-se inerţiei. Peste treizeci de secunde ajunse la 
ultima bandă, cea cu viteza de 95 km/h, şi putu să păşească 
la bordul expresului - platforma mişcătoare cu balustrade şi 
pereţi de sticlă. 

„Nici un indicator spre Oraşul Spaţial”, îşi repetă el. 

Nu era nevoie de indicatoare. Dacă aveai treabă acolo, 
Cunoşteai drumul. Dacă nu Cunoşteai drumul, n-aveai 
treabă acolo. Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, când 
Oraşul Spaţial fusese construit, existase tendinţa evidentă 
de a-l transforma într-un loc de pelerinaj. Hoardele din 
Oraş se înghesuiseră într-acolo. 


Spaţialii puseseră capăt obiceiului. Politicos (erau 
întotdeauna politicoşi), dar fără să recurgă la compromisuri 
cu delicateţea, instalaseră o barieră de forţă între ei şi 
Oraşul New York, apoi stabiliseră o combinaţie de birou 
vamal şi serviciu de imigrări. Dacă aveai afaceri cu ei, te 
identificai, te lăsai percheziţionat şi investigat medical, 
după care erai supus unei dezinfectări de rutină. 

Măsura trezise nemulțumiri. Evident. Mai multe 
nemulțumiri decât merita. Suficiente pentru a băga bețe 
serioase în roţile programului de modernizare. Baley îşi 
amintea de Revoltele Barierei. El însuşi făcuse parte din 
gloata care se agăţase de balustradele expresului, se 
înghesuise pe scaune, ignorând privilegiile clasificării, 
alergase în sus şi în jos pe benzi, riscând în orice clipă să se 
aleagă cu fracturi, şi rămăsese imediat în exteriorul 
Oraşului Spaţial, scandând lozinci şi distrugând bunurile 
Oraşului New York, pur şi simplu din frustrare. 

Dacă se străduia, Baley îşi mai putea reaminti unele dintre 
cântecelele de pe atunci. De pildă „Omul s-a născut pe 
Pământ, s-aude?”, care se cânta pe melodia unui vechi 
cântec folk, al cărui refren stupid era: „Hinchi-dinchi-parlei- 
vu”. 

Omul pe Pământ s-a născut, s-aude? 

Pe Pământ a fost făcut, s-aude? 

Spaţiali, căraţi-vă de pe Pământ, în spaţiul care vă este 
mormânt. 

Spaţiali murdari, s-aude?” 

Existau sute de strofe, câteva inteligente, majoritatea 
idioate, multe obscene. Toate se sfârşeau însă cu refrenul 
„Spaţiali murdari, s-aude?”. „Murdar” era o inutilă azvârlire 
a insultei pe care pământenii o resimţeau cel mai acut: 
insistența spaţialilor de a-i considera pe nativii Terrei ca 
dezgustător de bolnavi. 

Bineînţeles, spaţialii nu plecaseră. Nu fusese nici măcar 
nevoie să-şi utilizeze vreuna dintre armele lor teribile. 
Învechita flotă spaţială a Pământului învățase de mult că 


aventurarea în preajma unei nave a Lumilor Exterioare ar fi 
însemnat un act sinucigaş. Avioanele terestre care 
survolaseră zona Oraşului Spaţial în primele zile după 
construirea acestuia dispăruseră pur şi simplu. În cazul cel 
mai fericit, câte un vârf rupt dintr-o aripă mai căzuse pe sol. 

Şi nici o gloată nu putuse fi atât de înnebunită încât să uite 
efectul disruptoarelor subeterice manuale utilizate asupra 
pământenilor în războaiele de la care trecuse un secol. 

Drept urmare, spaţialii rămăseseră îndărătul barierei, ea 
însăşi produsul ştiinţei lor avansate, pe care n-o putea 
străpunge nici o metodă cunoscută pe Pământ. Aşteptaseră 
impasibili de cealaltă parte a barierei, până ce autorităţile 
Oraşului New York potoliseră gloata cu somno-vapori şi 
gaze vomitive. Penitenciarele de la nivelul inferior fuseseră 
ticsite după aceea cu conducătorii de bande, nemulţumiţii şi 
pietonii care fuseseră arestaţi pur şi simplu fiindcă se 
aflaseră în preajmă. După un timp, toţi fuseseră puşi în 
libertate. 

După trecerea unei perioade pe care o apreciaseră drept 
corespunzătoare, spaţialii îşi slăbiseră restricţiile. Bariera 
fusese îndepărtată, Poliţia urbană preluase protecţia izolării 
Oraşului Spaţial şi, lucrul cel mai important dintre toate, 
examinarea medicală devenise mult mai discretă. 

„Acum”, gândi Baley, „situaţia poate cunoaşte o răsturnare 
cu o sută optzeci de grade.” Dacă spaţialii credeau 
realmente că un pământean pătrunsese în Oraşul Spaţial şi 
comisese o crimă, bariera putea să se ridice din nou. N-ar fi 
fost deloc bine. 

Sui pe platforma expresului şi se strecură printre călătorii 
în picioare, spre rampa spirală strânsă ce ducea la nivelul 
superior, unde se aşeză. Nu-şi afişă biletul de clasificare 
decât după ce trecu de ultima dintre secţiunile Hudson. La 
est de Hudson şi la vest de Long Island, un C-5 nu avea 
dreptul la scaun şi, chiar dacă în clipa aceea ar fi fost 
destule locuri libere, unul dintre paznicii expresului l-ar fi 
ridicat imediat. Oamenii erau tot mai nemulţumiţi de 


privilegiile clasificării şi, cu toată onestitatea, Baley li se 
alătura. 

Curentul de aer scotea ţiuitul specific, datorat fricţiunii cu 
parbrizele paravânt montate pe spătarele scaunelor. 
Zgomotul perturba serios tentativele de conversaţie, dar nu 
te împiedica să te gândeşti, atunci când te obişnuiseşi cu el. 

Într-un fel sau altul, cei mai mulţi pământeni erau 
medievalişti. Nu era deloc greu să fie aşa, fiindcă asta 
însemna glorificarea unei epoci în care Pământul fusese 
singura lume, nu doar una dintre cele cincizeci de planete 
populate. Ba mai exact, oaia neagră a turmei. Baley 
întoarse brusc capul spre dreapta, auzind un țipăt. O 
femeie îşi scăpase poşeta şi detectivul o zări fugar - o pată 
roz-pastelat profilată pe cenuşiul mat al benzilor. Probabil 
că un pasager care coborâse grăbit din expres o lovise fără 
să vrea cu piciorul în direcţia decelerării şi acum geanta se 
îndepărta rapid de proprietara ei. 

Un colţ al gurii îi zvâcni uşor. Femeia ar fi putut s-o ajungă 
din urmă, dacă era îndeajuns de inteligentă ca să se 
grăbească pe o bandă care se deplasa mai lent, şi dacă 
poşeta nu era lovită accidental şi de alte picioare. Baley însă 
n-avea să ştie niciodată cum se încheiase episodul. Scena 
rămăsese deja cu aproape un kilometru înapoia lui. 

Exista o probabilitate însemnată ca femeia să nu 
reuşească recuperarea poşetei. Se calculase că, în medie, la 
fiecare trei minute un locuitor al Oraşului scăpa pe benzi un 
obiect pe care nu-l mai putea ajunge. Departamentul 
Obiecte Găsite rămânea doar o utopie complexă, încă una 
dintre complicațiile vieţii moderne. 

„Era mai simplu cândva”, gândi Baley. „lotul era mai 
simplu. Din cauza asta au apărut medievaliştii.” 

Medievalismul cunoştea diverse forme. Pentru Julius 
Enderby cel lipsit de imaginaţie, însemna adoptarea 
arhaismelor. Ochelari! Ferestre! 

Pentru Baley, însemna studiul istoriei şi în mod special 
studiul obiceiurilor şi comportărilor tradiţionale. 


De exemplu, Oraşul! New York, în care trăia şi muncea el, 
era mai întins decât oricare alt Oraş, excepţie făcând Los 
Angeles. Mai populat decât oricare, în afară de Shanghai. 
Iar vârsta sa de abia atingea trei sute de ani. 

Desigur, în aceeaşi zonă geografică existase ceva şi înainte 
- o aşezare care purtase numele New York. Respectiva 
aglomerare primitivă de populaţie avusese vechimea de trei 
mii de ani, nu doar de trei sute, însă nu fusese un Oraş. 

În timpurile străvechi nu existaseră Oraşe, ci doar 
îngrămădiri de locuinţe, mari şi mici, aflate direct sub cerul 
liber, care semănau întrucâtva cu domurile spaţialilor, deşi, 
evident, fuseseră mult diferite. Asemenea aglomerări 
(dintre care cea mai mare de abia atinsese o populaţie de 
zece milioane, iar majoritatea nu ajunsese niciodată la un 
milion) existaseră cu miile pe Pământ. Conform criteriilor 
moderne, ele fuseseră complet ineficiente din punct de 
vedere economic. 

Eficienţa îi fusese impusă Pământului de explozia 
demografică. Două, trei, ba chiar şi cinci miliarde de 
oameni puteau fi suportate de planetă, prin reducerea 
progresivă a standardului de trai, dar atunci când populaţia 
ajunge la opt miliarde, cvasi-inaniţia devine cât se poate de 
reală. O transformare radicală trebuia să aibă loc în 
societatea umană, mai ales după ce se dovedise că Lumile 
Exterioare (care cu un mileniu în urmă fuseseră simple 
colonii ale Pământului) tratau cu foarte multă seriozitate 
restricţiile impuse imigrării. 

Transformarea radicală fusese formarea treptată a 
Oraşelor pe parcursul unui mileniu terestru. Eficienţa 
implică enormitate, aspect care fusese perceput, poate 
subconştient, chiar şi în epoca medievală. Atelierele 
meşteşugăreşti lăsaseră loc uzinelor, iar uzinele 
dispăruseră în faţa industriilor continentale. 

O sută de mii de locuinţe pentru o sută de mii de familii 
erau complet ineficiente prin comparaţie cu o Secţiune care 
avea o sută de mii de unităţi de locuit; o colecţie de cărţi- 


film în fiecare casă era complet ineficientă prin comparaţie 
cu centralizarea filmelor în Secţiune, iar un aparat video 
pentru fiecare familie era complet ineficient prin 
comparaţie cu videosistemele globale! 

Ce să mai spui apoi despre nebunia absolută a nesfârşitei 
duplicări a bucătăriilor şi băilor, comparativ cu cantinele şi 
sălile de baie realmente eficiente care deveniseră posibile 
graţie societăţii Oraşelor. 

Tot mai multe dintre satele, aşezările şi „oraşele” 
Pământului dispăruseră, fiind înghiţite de Oraşe. Nici chiar 
amenințările timpurii ale războiului nuclear nu încetiniseră 
tendinţa. Prin inventarea câmpului de forţă, respectiva 
tendinţă devenise o cursă impetuoasă. 

Societatea Oraşului însemna distribuirea optimă a hranei, 
utilizarea extinsă a fermelor de enzime şi a culturilor 
hidroponice. Oraşul New York se întindea pe o suprafaţă de 
peste 5 000 de kilometri pătraţi, iar la ultimul recensământ 
populaţia lui depăşise binişor douăzeci de milioane de 
oameni. Pe Pământ existau aproape opt sute de Oraşe care 
aveau o populaţie medie de zece milioane de suflete. 

Fiecare Oraş devenise o unitate semiautonomă, 
independentă din punct de vedere economic. Îşi putea 
ridica un acoperiş deasupra, se putea înconjura de pereţi, 
se putea îngropa ca într-un adăpost subteran. Devenise o 
cavernă de oţel şi beton, gigantică şi autonomă. 

Se putea organiza perfect ştiinţific. În centru se găsea 
enormul complex al birourilor administrative. Secţiunile 
rezidenţiale uriaşe, ordonate cu atenţie una faţă de cealaltă 
şi toate faţă de ansamblul general, se conectau reciproc 
prin benzi locale şi expresuri. La periferie se aflau fabricile, 
uzinele hidroponice, cuvele în care se cultivau enzime şi 
centralele energetice. În toată aglomerarea aceea existau 
conducte de apă şi canalizare, şcoli, închisori şi magazine, 
cabluri de înaltă tensiune şi fascicule pentru comunicaţii. 

Nu exista nici cea mai mică îndoială: Oraşul reprezenta 
apogeul triumfului omenirii asupra mediului ambiant. 


Oraşul - nu zborul spaţial sau cele cincizeci de planete 
colonizate, care între timp îşi proclamaseră trufaş 
independenţa. 

Practic niciunul dintre locuitorii Pământului nu trăia în 
exteriorul Oraşelor. În exteriorul acestora se afla sălbăticia, 
cerul liber pe care puţini oameni îl puteau suporta cu calm. 
Desigur, spaţiile deschise aveau utilitatea lor. Acolo se 
găseau întinderile de apă absolut necesară existenţei, 
cărbunii şi lemnul ce constituiau materii prime de bază 
pentru materialele plastice şi enzimele care creşteau 
veşnic. (Rezervele de petrol secătuiseră de mult, însă 
speciile de enzime bogate în uleiuri reprezentau un 
substituent adecvat.) Terenurile dintre Oraşe continuau să 
fie exploatate în subteran, dar şi la suprafaţă, chiar într-o 
măsură mai extinsă decât bănuia majoritatea oamenilor, 
pentru cultivarea recoltelor şi creşterea animalelor. 
Activităţile respective aveau o eficienţă redusă, dar carnea 
de porc şi de vită, ca şi cerealele îşi găseau întotdeauna 
desfacere pe piaţa produselor de lux şi puteau fi, de 
asemenea, exportate. 

Totuşi, puţini oameni erau necesari pentru a lucra în mine 
şi ferme, pentru a exploata culturile sau a asigura 
distribuirea apei, iar respectivii se limitau la supravegherea 
de la distanţă. Roboții munceau mai bine şi aveau mai 
puţine doleanţe. 

Roboții! Aceasta era cea mai mare ironie a sorții. Creierul 
pozitronic fusese inventat pe Pământ şi tot pe Pământ 
roboții fuseseră utilizaţi întâia dată în scopuri productive. 

Nu pe Lumile Exterioare, deşi, bineînţeles, ele se 
comportaseră dintotdeauna ca şi cum roboții ar fi fost 
produsele culturii lor. 

Nu se putea desigur nega faptul că, dintr-un punct de 
vedere, apogeul economiei bazate pe roboţi se consemnase 
pe Lumile Exterioare. Pe Pământ utilizarea roboților fusese 
mereu limitată la minerit şi agricultură. De abia în ultimul 


sfert de secol, sub imboldurile spaţialilor, roboții 
pătrunseseră lent în Oraşe. 

Oraşele erau perfecte. Toţi oamenii, mai puţin 
medievaliştii, ştiau că nu exista un substituent al lor, cel 
puţin nu unul de calitate. Singura problemă era că nu 
aveau să rămână de-a pururi perfecte. Populaţia 
Pământului continua să crească şi, într-o bună zi, în ciuda 
eforturilor Oraşelor, numărul de calorii disponibile pe cap 
de locuitor avea pur şi simplu să coboare sub nivelul de 
subzistență. 

Situaţia era cu atât mai neplăcută cu cât se ţinea seama de 
existenţa spaţialilor, urmaşii primilor emigranţi de pe 
Pământ, care trăiau în huzur pe planetele lor slab populate, 
dar abundând în roboţi. Spaţialii erau decişi să-şi păstreze 
confortul rezultat din subpopulare şi din acest motiv 
mențineau o rată scăzută a natalității şi nu acceptau 
imigranţi din furnicarul Pământului. Iar asta... 

Se apropia Oraşul Spaţial! 

Subconştientul lui Baley îi dădu un ghiont, avertizându-l că 
ajunsese lângă secţiunea Newark. Dacă mai întârzia mult, 
avea să se trezească gonind spre sud-vest, către secţiunea 
Trenton, abătându-se de la destinaţie, prin inima ținutului 
cald şi cu izuri grele al fermelor de enzime. 

Totul era o chestiune de sincronizare. Coborârea pe 
rampă, strecurarea printre călătorii în picioare, care 
mormăiau nemulţumiţi, apoi drumul în lungul balustradei 
până la cea mai apropiată ieşire, şi în sfârşit trecerile 
rapide pe benzile deceleratoare. 

Când termină, Baley se afla exact la ramificaţia spre 
staţionara corectă. Nu-şi supraveghease nici măcar o clipă 
paşii, ci lăsase totul în seama subconştientului. Probabil că 
dacă ar fi încercat să-şi calculeze fiecare mişcare, ar fi 
nimerit cu totul în altă parte. 

Detectivul se pomeni într-o semi-izolare neobişnuită. Doar 
un poliţist se găsea cu el în staţionară şi, cu excepţia 


zumzetului expresului, domnea o linişte aproape 
inconfortabilă. 

Polițistul se apropie şi Baley îşi arătă legitimaţia cu un gest 
scurt, nerăbdător. Polițistul ridică braţul şi-i permise să 
treacă. 

Coridorul se îngustă şi coti de trei-patru ori, sub unghiuri 
strânse într-o configuraţie evident deliberată. Gloatele de 
pământeni nu se puteau înghesui cu succes pe aici, iar 
asaltul direct devenea imposibil. 

Baley se simţi recunoscător pentru faptul că întâlnirea cu 
partenerul său fusese stabilită în partea aceasta a Oraşului 
Spaţial. Nu-l încânta defel ideea unei examinări medicale, în 
ciuda reputatei politeţi cu care se desfăşura aceasta. 

Un spaţial aştepta în locul în care mai multe uşi duceau 
spre cerul liber şi domurile Oraşului Spaţial. Era îmbrăcat 
conform modei pământene, cu pantaloni strânşi pe talie, 
largi la glezne şi cu vipuşti colorate. Purta o cămaşă Textron 
obişnuită, cu fermoar, avea gulerul descheiat şi mânecile 
suflecate, dar era un spaţial. Ceva anume din postura sa, 
ţinuta capului, trăsăturile calme şi lipsite de emoție ale 
chipului cu pomeţi înalţi, părul arămiu tuns scurt, perfect 
aranjat, pieptănat peste cap şi fără cărare, îl deosebeau 
imediat de pământenii nativi. 

Baley se apropie rigid şi rosti cu glas inexpresiv: 

— Sunt detectiv Elijah Baley, Departamentul poliţie, Oraşul 
New York, clasificare C-5. 

Îşi arătă legitimaţia şi continuă: 

— Am fost instruit să mă prezint la poarta de acces în 
Oraşul Spaţial pentru a mă întâlni cu R. Daneel Olivaw. (Îşi 
privi ceasul.) Am ajuns mai devreme. Pot cere să-mi fie 
anunţată sosirea? 

Încerca un fior lăuntric. După o vreme, se obişnuise cu 
modelele terestre de roboţi, dar cele spaţiale aveau să fie 
diferite. Nu văzuse niciunul deocamdată, însă pe Pământ 
erau la ordinea zilei poveşti teribile, transmise în şoaptă, 
despre roboţi formidabili şi înspăimântători care acționau 


cu forţe supraumane pe îndepărtatele şi scânteietoarele 
Lumi Exterioare. Fără să vrea, încleştă dinţii. 

Spaţialul îl ascultă politicos şi răspunse: 

— Nu va fi necesar. le aşteptam. 

Baley ridică automat mâna, apoi o lăsă să cadă. Maxilarul 
inferior îi căzu de asemenea, alungindu-i şi mai mult chipul. 
Nu izbuti să pronunţe nici un cuvânt. Gândurile îi 
încremeniseră în minte. 

— Permite-mi să mă prezint, urmă spaţialul. Sunt R. 
Daneel Olivaw. 

— Da? Greşesc cu ceva? Crezusem că prima iniţială... 

— Perfect adevărat. Sunt un robot. Nu ai fost anunţat? 

— Ba da... (Baley îşi ridică palma transpirată spre păr şi îl 
netezi în mod inutil. După aceea întinse mâna.) îmi cer 
scuze, domnule Olivaw. Nu ştiu ce mi-am imaginat. Bună 
ziua. Sunt Elijah Baley, partenerul dumitale. 

— Perfect. (Palma robotului o strânse pe a sa cu o forţă ce 
spori lent, atingând un maximum confortabil şi prietenos, 
apoi se reduse treptat.) Par totuşi să detectez o anumită 
tulburare. Pot să te rog să fii deschis cu mine? Într-o relaţie 
ca a noastră, este cel mai bine să ne împărtăşim toate 
faptele relevante. De asemenea, pe planeta mea se 
obişnuieşte ca partenerii să se tutuiască. Sper că nu este 
contrar obiceiurilor voastre. 

— Atât doar, ştii..., făcu Baley disperat,... Nu semeni cu un 
robot. 

— Asta este ceea ce te tulbură? 

— Cred că n-ar trebui. Da... Daneel. Pe planeta ta, toţi sunt 
ca tine? 

— Ca şi în cazul oamenilor, Elijah, există anumite diferenţe 
individuale. 

— Roboții noştri... Ei bine, în cazul lor îţi dai seama 
imediat că sunt roboţi. Tu însă semeni cu un spaţial. 

— Am înţeles. Te aşteptai la un model primitiv şi ai fost 
surprins. Este însă logic ca în acest caz să fie utilizat un 


robot cu caracteristici umanoide pronunţate, dacă se 
doreşte evitarea neplăcerilor. Nu este adevărat? 

Avea perfectă dreptate. Prezenţa în Oraş unui robot cu 
evidente caracteristici mecanice ar fi atras rapid necazuri. 

— Aşa-i, încuviinţă Baley. 

— Atunci, să pornim, Elijah. 

Reveniră spre expres. R. Daneel înţelese imediat scopul 
benzilor acceleratoare şi le parcurse iute şi abil. Baley, care 
începuse prin a-şi micşora viteza, se pomeni grăbindu-se 
iritat. 

Robotul îi imită ritmul fără să trădeze vreo urmă de 
dificultate şi Baley se întrebă dacă nu cumva R. Daneel se 
mişca în mod deliberat mai lent decât ar fi putut. Ajunse la 
şirul nesfârşit de vagoane ce formau expresul şi sui într- 
unui, de-a dreptul imprudent. Robotul îl urmă cu uşurinţă. 

Baley era roşu la faţă. Înghiţi două noduri şi spuse: 

— O să rămân cu tine, aici, jos. 

— Aici? Aparent indiferent atât la zgomot, cât şi la 
legănarea ritmică a platformei, robotul urmă: Să fi fost 
informat greşit? Mi s-a spus că, în anumite circumstanţe, o 
persoană care deţine clasificarea C-5 are dreptul la un loc 
pe nivelul superior. 

— Aşa este. Eu pot urca acolo, dar tu nu poţi. 

— De ce nu te pot însoţi? 

— Trebuie să fii C-5, Daneel. 

— Ştiu asta. 

— Tu nu eşti un C-5. 

Conversaţia era dificilă. Ţiuitul produs de frecarea cu 
aerul era mai puternic la nivelul inferior, mai puţin ecranat, 
şi în mod evident detectivul dorea să păstreze un ton 
scăzut. 

— De ce n-aş putea fi un C-5? Întrebă R. Daneel. Sunt 
partenerul tău şi, ca atare, am acelaşi rang. Mi s-a dat acest 
ID. 

Dintr-un buzunar interior al cămăşii, scoase un card de 
legitimare dreptunghiular, absolut original, pe care figura 


numele Daneel Olivaw, fără inițiala „R” cea extrem de 
importantă. Clasificarea era C-5. 

— Haide sus, rosti rigid Baley. 

După ce se aşeză, detectivul rămase cu privirea aţintită 
drept înainte, furios pe sine şi extrem de conştient de 
robotul care stătea alături. Se lăsase surprins de două ori. 
În primul rând, nu-şi dăduse seama că R. Daneel era robot, 
iar în al doilea rând nu ghicise logica firească ce impunea 
ca robotului să i se acorde clasificarea C-5. 

Desigur, necazul real provenea din faptul că Baley nu era 
detectivul din legendele îndrăgite, individul care nu putea fi 
surprins nicicând, cu trăsături imperturbabile, 
adaptabilitate infinită şi deducţii fulgerătoare. El nu 
presupusese niciodată că ar fi un asemenea erou arhetipal, 
dar până atunci nici nu regretase acest lucru. 

Ceea ce-l făcea să-l regrete acum era faptul că, după toate 
aparențele, R. Daneel Olivaw reprezenta întruparea acelui 
personaj de legendă. 

Aşa şi trebuia să fie. El era un robot. 

Baley începu să-şi găsească scuze. Era obişnuit cu roboţi 
ca R. Sammy, de la birou. Se aşteptase la o creatură cu 
epidermă din plastic dur şi lucios, având aproape albeaţa 
cadavrelor. Crezuse că va zări o expresie facială fixată la un 
nivel ireal de bună dispoziţie prostească. Anticipase gesturi 
sacadate, vag nesigure. 

R. Daneel nu corespundea nici uneia dintre acele ipoteze. 

Detectivul trase scurt cu coada ochiului spre robot. R. 
Daneel se răsuci în aceeaşi clipă, îl privi în ochi şi încuviinţă 
cu gravitate din cap. Buzele i se mişcaseră natural, atunci 
când vorbise şi nu rămăseseră pur şi simplu întredeschise 
precum cele ale roboților pământeni. Se întrezărise chiar şi 
o limbă articulată. 

„De ce oare”, se întrebă Baley, „trebuie să stea atât de 
calm? 'Toate astea trebuie să fie complet inedite pentru el... 
Zgomotele, luminile, mulțimile!” 

Se ridică, trecu pe lângă R. Daneel şi rosti: 


— Urmează-mă! 

Coborâră din expres, apoi pe benzile deceleratoare. 

„Dumnezeule”, gândi detectivul, „ce-o să-i zic lui Jessie?” 

Întâlnirea cu robotul îi alungase din minte întrebarea 
aceea, care revenea cu o insistenţă îngrozitoare acum, când 
se îndreptau spre banda locală ce ducea în adâncurile 
secţiunii Lower Bronx. 

— Ştii, Daneel, zise Baley, toată aceasta este o singură 
clădire - tot ceea ce vezi, întregul Oraş. În el locuiesc 
douăzeci de milioane de oameni. Expresul funcţionează 
continuu, zi şi noapte, cu viteza de aproape 100 km/h. 
Lungimea lui totală este de 400 de kilometri, la care se 
adaugă sutele de kilometri ale benzilor locale. 

„Dintr-o clipă în alta”, se gândi el „o să încep să recit câte 
tone de produse pe bază de enzime se consumă zilnic în 
New York, câţi metri cubi de apă bem şi câţi megawaţi pe 
oră livrează centralele atomo-electrice.” 

— În informarea primită, răspunse Daneel, mi s-au adus la 
cunoştinţă aceste date şi altele similare. 

„Ei bine”, îşi spuse detectivul, „bănuiesc că datele similare 
se referă la hrană, băutură şi energie. De ce aş încerca să 
impresionez un robot?” 

Ajunseseră la East 182nd Street şi peste nici două sute de 
metri aveau să fie în faţa bateriei de ascensoare care 
alimenta nivelurile de oţel şi beton ce adăposteau 
apartamente identice cu al său. 

Baley tocmai se pregătea să spună „Pe aici”, când se opri, 
zărind un pâlc de oameni adunat înaintea uşii de câmp 
puternic luminată a unuia dintre multele magazine înşiruite 
la parterul Secţiunii. 

Pe un ton automat de autoritate, se adresă celei mai 
apropiate persoane: 

— Ce se-ntâmplă aici? 

— Habar n-am, replică bărbatul respectiv, care se ridicase 
pe vârful picioarelor ca să poată vedea mai bine. De-abia 
am sosit. 


Altcineva răspunse aţâţat: 

— Aici lucrează R-ii ăia nenorociţi. Poate c-o să-i arunce 
afară. Măiculiţă, ce mi-ar plăcea să-i fac bucăţi! 

Baley privi nervos spre Daneel, însă dacă partenerul său 
înţelesese semnificaţia cuvintelor sau măcar le auzise, nu 
trădă lucrul acesta prin nici o reacţie exterioară. 

Detectivul se năpusti în mulţime: 

— Lăsaţi-mă să trec! Lăsaţi-mă să trec! Poliţia! 

Oamenii se dădură în lături şi Baley auzi cuvintele din 
urma lui: 

— Bucăţi-bucăţele. Şurub cu şurub. Să-i despic încetişor 
pe-mbinări... 

Altcineva chicoti răutăcios. 

Baley simţi că-l trece un fior. Oraşul reprezenta apogeul 
eficienţei, dar în acelaşi timp impunea restricţii locuitorilor 
săi. Le cerea să trăiască conform unei rutine rigide şi să-şi 
ordoneze vieţile după un control strict şi ştiinţific. 
Ocazional, acumularea inhibărilor determina răbufniri. 

Îşi reaminti Revoltele Barierei. 

Motive pentru revolte antiroboţi existau cu siguranţă. 
Oamenii care, după o jumătate de viaţă de trudă, se trezeau 
confruntaţi cu posibilitatea minimumului necesar existenţei 
pe care o determina declasificarea nu puteau decide 
obiectiv că vina nu aparţinea roboților individuali. Cel puţin 
în roboţi puteai lovi cu pumnul sau piciorul. 

Pe de altă parte, nu puteai lovi în noţiunea abstractă de 
„politică administrativă” sau într-o lozincă de genul 
„Producţii superioare prin muncă robotizată!”. 

Guvernanţii le considerau „suferinţe inevitabile”. Clătinau 
cu tristeţe din capete şi ofereau asigurări că după o 
inevitabilă perioadă de ajustări, pe toţi îi va aştepta o viaţă 
nouă, mai bună. 

Mişcarea medievalistă sporea însă o dată cu procesul de 
declasificare. Oamenii deveneau disperaţi şi frontiera dintre 
frustrarea amară şi distrugerea sălbatică era uneori 
încălcată cu uşurinţă. 


În clipa aceea, doar câteva minute puteau separa 
ostilitatea înăbuşită a mulţimii de o baie de sânge dublată 
de vandalisme. 

Baley îşi croi drum cu disperare spre uşa de forţă. 

3. Incident într-un magazin de pantofi. 

Interiorul magazinului era mai gol decât strada. Dând 
dovadă de o intuiţie remarcabilă, directorul activase uşa de 
forţă aproape din capul locului, oprind intrarea unor 
potenţiali zurbagii. În acelaşi timp, uşa îi împiedica pe cei 
dinăuntru să părăsească magazinul, dar acesta era un 
amănunt minor. 

Utilizându-şi neutralizatorul din dotare, Baley trecu prin 
uşa de forţă şi constată cu surprindere că R. Daneel îl 
însoţise. Robotul strecura în buzunar propriul său 
neutralizator, mai mic, mai îngust şi mai compact decât 
modelul standard al poliţiei. 

Directorul se îndreptă imediat spre ei, rostind cu glas tare: 

— Domnilor poliţişti, vânzătorii mi-au fost repartizaţi de 
Oraş. Totul este perfect legal. 

În partea din spate a magazinului se zăreau trei roboţi 
nemişcaţi. Lângă uşa de forţă se aflau şase femei. 

— Linişte! Ceru Baley cu severitate. Ce se-ntâmplă aici? 
De ce este agitaţie? 

— Am intrat să cumpăr pantofi, începu cu glas ascuţit o 
femeie. De ce nu pot fi servită de un vânzător ca lumea? Nu 
sunt o persoană respectabilă? 

Hainele, şi îndeosebi pălăria, îi erau suficient de 
extravagante pentru ca întrebarea să nu fie doar retorică. 
Roşeaţa furioasă care-i acoperea chipul deghiza imperfect 
machiajul excesiv. 

— Domnule poliţist, zise directorul, dacă este necesar, o 
pot servi chiar eu, totuşi nu pot servi toate clientele. Nu 
este nimic în neregulă cu oamenii mei, sunt înregistraţi cu 
calificarea de vânzător. Am aici specificaţiile şi certificatele 
lor de garanţie... 


— Specificaţiile! Zbieră femeia şi izbucni într-un râs 
isteric, întorcându-se spre celelalte cliente. L-aţi auzit? Le 
spune „oameni”! Ce-i cu voi? Ăştia nu-s oameni. Sunt ro- 
boţi! Şi în caz că nu ştiţi, o să vă zic eu ce fac ro-bo-ţii ăştia. 
Fură slujbele oamenilor. De-aia guvernanţii îi protejează 
mereu. Muncesc pe gratis şi din cauza asta familii întregi 
trebuie să locuiască în barăci şi să mănânce terci de 
enzime. Familii decente, care au trudit din greu. Dacă aş fi 
eu la putere, am distruge toţi ro-bo-ţii, vă zic! 

Celelalte femei murmurau între ele, derutate, iar dinapoia 
uşii de forţă sporea vacarmul mulţimii. 

Baley conştientiză cu acuitate prezenţa lui R. Daneel 
imediat lângă el. Îi privi pe vânzători. Erau produşi pe 
Pământ şi, chiar ţinând seama de acest amendament, erau 
modele relativ ieftine. Pur şi simplu, roboţi fabricaţi pentru 
a cunoaşte câteva lucruri elementare. Ştiau toate modelele 
de pantofi existente în magazin, preţurile lor şi mărimile 
disponibile în depozit. Puteau ţine evidenţa fluctuaţiilor 
stocurilor, probabil mai bine decât un om, deoarece nu 
aveau preocupări externe slujbei. Puteau calcula comenzile 
necesare pentru săptămâna următoare. Puteau determina 
cu precizie mărimea potrivită pentru orice client. 

În sine, perfect inofensivi. Ca grup însă, incredibil de 
periculoşi. 

Baley era de acord cu clienta gălăgioasă într-o măsură mai 
mare decât ar fi crezut posibil cu o zi în urmă. Ba nu, cu 
numai două ore în urmă. Îl percepea pe R. Daneel în 
apropiere şi se întrebă dacă acesta n-ar fi putut înlocui un 
detectiv C-5. Când se gândi la asta, îşi reaminti barăcile şi 
simţi gustul terciului de enzime. Şi-l aminti pe tatăl său. 

Tatăl lui Baley fusese specialist în fizică nucleară, având o 
clasificare ce-l situa în primele zece procente ale 
locuitorilor Oraşului. Apoi însă în centrala electrică se 
petrecuse un accident, tatăl său fusese găsit vinovat şi 
urmase declasificarea. Baley nu cunoştea detaliile, 
deoarece totul se întâmplase pe când el avea doar un an. 


Îşi amintea însă barăcile copilăriei sale, traiul în comun 
dur, la limita suportabilului. Pe mama sa nu şi-o amintea 
deloc - ea nu rezistase mult timp. Îl ţinea minte pe tatăl lui, 
un bărbat abrutizat, morocănos şi pierdut în lumea sa 
interioară, vorbind uneori despre trecut în propoziţii 
răguşite, neterminate. 

Tatăl murise, tot declasificat, când Lije avea opt ani. Micul 
Baley şi cele două surori mai mari ale sale fuseseră 
transferați în orfelinatul Secţiunii, „Nivelul Copiilor”, cum îl 
numeau ei. Fratele mamei sale, unchiul Boris, era el însuşi 
prea sărac pentru a-i ajuta. 

De aceea, viaţa împovărătoare continuase. Şcoala fusese 
de asemenea grea, lipsită de privilegiile derivate din 
statutul unui tată, care să-i netezească drumul. 

Iar acum trebuia să stea în mijlocul unei posibile răzmeriţe 
şi să descurajeze bărbaţi şi femei care, la urma urmelor, se 
temeau doar de declasificare pentru ei şi pentru cei pe 
care-i iubeau, la fel cum se temea el însuşi. 

— Nu creaţi probleme, doamnă, se adresă el inexpresiv 
clientei revoltate. Vânzătorii nu vă fac nici un rău. 

— Sigur că nu-mi fac nici un rău, replică femeia pe acelaşi 
ton strident. Nici n-au cum! Crezi c-o să le las degetele alea 
reci şi pline de vaselină să m-atingă? Am intrat aici, 
aşteptându-mă să fiu tratată ca o fiinţă umană. Sunt 
cetăţean al Oraşului. Am dreptul să fiu servită de un om. Şi 
încă ceva - am doi copii care m-aşteaptă să ajung la cină. 
Fără mine nu pot merge la cantina Secţiunii, ca nişte orfani. 
Trebuie să ies imediat. 

— Ei bine, făcu Baley simțind că începe să-şi piardă 
cumpătul, dacă v-aţi fi lăsat servită, aţi fi fost deja acasă. 
Pur şi simplu faceţi din ţânţar armăsar. Vă rog săvă 
calmaţi. 

— Ia te uită! Exclamă şocată femeia. Poate crezi că 
vorbeşti c-un gunoi! Poate c-ar fi timpul ca guvernanţii să-şi 
dea seama că roboții nu sunt singurele creaturi de pe 
Pământ. Sunt o muncitoare care-şi cunoaşte drepturile! 


Continuă întruna pe aceeaşi temă. 

Baley se simţea iritat şi nesigur pe sine. Situaţia îi scăpase 
de sub control. Chiar dacă femeia ar fi acceptat să fie 
servită, mulţimea de afară părea suficient de periculoasă. 

Imediat dincolo de vitrină se înghesuiau probabil o sută de 
oameni. În cele câteva minute de când poliţiştii intraseră în 
magazin, numărul privitorilor se dublase. 

— Care este procedura uzuală într-un asemenea caz? 
Întrebă pe neaşteptate R. Daneel Olivaw. 

Baley tresări, luat prin surprindere. 

— În primul rând, răspunse el, acesta este un caz 
neobişnuit. 

— Ce spune legea? 

— R-ii au fost alocaţi aici în mod legal. Sunt vânzători 
înregistraţi. Nu s-a petrecut nici o încălcare a legii. 

Vorbeau în şoaptă. Baley se străduia să pară oficial şi 
ameninţător, în timp ce faţa lui Olivaw era, ca întotdeauna, 
lipsită de expresie. 

— Atunci, spuse R. Daneel, ordonă-i femeii ori să accepte 
să fie servită, ori să părăsească magazinul. 

Detectivul ridică scurt un colţ al gurii. 

— În cazul de faţă, avem de-a face cu o gloată, nu doar cu 
femeia asta. Nu există alternativă, decât să apelez o echipă 
antirevoltă. 

— Cetăţenii nu ar trebui să necesite mai mult de un poliţist 
care să spună ce trebuie făcut, zise R. Daneel. 

Îşi întoarse chipul lătăreţ spre directorul magazinului: 

— Dezactivaţi uşa de forţă, domnule. 

Braţul lui Baley se repezi brusc înainte, pentru a-l prinde 
pe R. Daneel de umăr şi a-l întoarce spre el. Îşi opri gestul 
la jumătate. Dacă în clipa aceea, doi poliţişti s-ar fi certat în 
văzul tuturor, ar fi însemnat sfârşitul oricărei şanse pentru 
o soluţie paşnică. 

Directorul protestă şi privi către Baley, însă detectivul îşi 
feri ochii. 

— Vă ordon, în numele legii, rosti inexpresiv R. Daneel. 


— O s-acuz Oraşul pentru orice distrugeri, smiorcăi 
directorul. Atrag atenţia că fac asta numai pentru că mi s-a 
ordonat. 

Bariera se dezactivă, iar femeile şi bărbaţii se năpustiră 
înăuntru, urlând fericiţi. Simţeau gustul victoriei. 

Baley auzise despre cazuri de revoltă similare, ba chiar 
asistase la unul. Văzuse roboţi ridicaţi de o duzină de braţe, 
cu trupurile grele şi inerte trecute din mână în mână. 
Bărbaţii trăseseră şi răsuciseră imitaţiile metalice de 
oameni. Utilizaseră ciocane, cuțite de forţă şi arme cu ace, 
reducând finalmente bietele maşinării la mormane din 
bucăţi de metal şi sârme. Creierele pozitronice costisitoare, 
cele mai complexe creaţii ale minţii umane, fuseseră şutate 
de la unul la altul, aidoma unor mingi de fotbal, şi distruse 
în foarte scurt timp. 

Pentru ca după aceea, animate de geniul eliberat al 
distrugerii, gloatele să-şi îndrepte atenţia asupra oricărui 
lucru ce putea fi făcut praf. 

Poate că vânzătorii roboţi nu aveau habar de toate 
acestea, totuşi piuiră când gloata se revărsă de afară şi 
ridicară braţele înaintea feţelor, parcă într-un efort primitiv 
de apărare. Înspăimântată când văzu cum incidentul creşte 
brusc şi mult peste ceea ce se aşteptase, femeia care-l 
declanşase icni: 

— la, staţi... la, staţi... 

Cineva îi trase pălăria peste faţă şi glasul îi rămase doar o 
stridenţă lipsită de înţeles. 

— Opreşte-i, domnule poliţist! Ţipă directorul. Opreşte-i! 

R. Daneel vorbi. Fără nici un efort aparent, vocea lui 
căpătă pe neaşteptate mai mulţi decibeli decât ar fi avut 
dreptul o voce de om. „Bineînţeles”, gândi Baley pentru a 
zecea oară, „el nu-i...” 

— Primul care se clinteşte, rosti R. Daneel, va fi împuşcat. 

— Radeţi-l! Urlă cineva din spate. 

Totuşi pentru o clipă nu se mişcă nimeni. 


R. Daneel sui agil pe un scaun, şi de acolo pe o tejghea cu 
vitrină din transtex. Fluorescenţa colorată ce sclipea prin 
fantele peliculei moleculare polarizate îi transforma chipul 
neted şi indiferent în ceva nepământean. 

„Nepământean...”, reflectă Baley. 

Tabloul rămase încremenit în vreme ce R. Daneel aştepta - 
un individ tăcut, dar cu o prezenţă formidabilă. 

— În sinea voastră, spuse el sec, gândiţi aşa: „Bărbatul 
acesta are un bici neuronic sau un paralizator. Dacă ne vom 
năpusti cu toţii asupra lui, îl vom dobori şi cel mult unul sau 
doi dintre noi vor păţi ceva, dar şi ei îşi vor reveni în cele 
din urmă. Între timp, noi vom face ceea ce dorim, iar legea 
şi ordinea pot să se ducă în spaţiu!” 

Glasul lui nu era nici aspru, nici mânios, însă deţinea 
autoritate. Avea tonul cuiva sigur pe el şi obişnuit să 
poruncească. Continuă: 

— Vă înşelaţi! Obiectul din mâna mea nu este nici bici 
neuronic, nici paralizator. Este un blaster, o armă mortală. 
O voi utiliza şi nu voi trage în aer. Voi ucide mulţi dintre voi 
înainte de a mă dobori - poate mai mult de jumătate din 
numărul vostru. Vorbesc cât se poate de serios. Vi se pare 
că nu arăt a persoană care vorbeşte serios? 

La marginile gloatei se întrezăreau mişcări, dar mulţimea 
nu mai creştea. Numărul nou-veniţilor care se opreau să 
caşte gura era egal cu cel al cărora se îndepărtau în grabă. 
Cei mai apropiaţi de R. Daneel îşi ţineau răsuflarea, 
străduindu-se cu disperare să nu înainteze sub presiunea 
masei de trupuri dinapoia lor. 

Clienta cu pălărie rupse vraja. Printre icnete şi gâfâituri, 
zbieră: 

— O să ne-omoare pe toţi. N-am făcut nimic! Lăsaţi-mă să 
ies! 

Se răsuci, dar se trezi în faţa unui zid neclintit de femei şi 
bărbaţi înghesuiți unii în alţii. Căzu în genunchi. Mişcarea 
spre înapoi a mulţimii tăcute se accentuă. 

R. Daneel sări de pe tejghea şi spuse: 


— Pornesc spre uşă şi voi împuşca orice bărbat sau femeie 
care mă atinge. Când ajung la uşă, voi împuşca orice bărbat 
sau femeie care nu pleacă pentru a-şi vedea de treburile lui. 
Femeia aceasta... 

— Nu, nu, ţipă femeia cu pălărie. N-am făcut nimic! N-am 
vrut nici un rău. Nu vreau pantofi. Vreau acasă! 

— Femeia aceasta, continuă R. Daneel, va rămâne şi va fi 
servită. 

Făcu un pas înainte. 

Gloata îl înfruntă în tăcere. Baley închise ochii. „N-a fost 
vina mea”, gândi el disperat. „Se vor înregistra morţi şi un 
incident diplomatic îngrozitor, dar spaţialii m-au obligat să 
am un robot drept partener. Ei i-au acordat statut egal.” 

Zadarnic. Nu se putea autoconvinge. Ar fi trebuit să-l 
oprească pe R. Daneel din capul locului, ar fi trebuit să 
cheme o echipă specializată în tulburări ale maselor, dar în 
loc să procedeze aşa, îl lăsase pe R. Daneel să-şi asume 
responsabilitatea şi simţise o uşurare laşă. Când încercă să- 
şi spună că personalitatea lui R. Daneel dominase pur şi 
simplu situaţia, fu cuprins de o profundă scârbă de sine. Un 
robot care să domine... 

Nu se auzi nici un sunet neobişnuit, nici un strigăt sau 
înjurătură, nici un mormăit sau răcnet. Detectivul deschise 
ochii. 

Oamenii se împrăştiau. 

Directorul magazinului se liniştea, aranjându-şi haina 
boţită, murmurând ameninţări furioase în urma mulţimii 
care se risipea. 

Şuieratul lin şi discret al unei maşini de poliţie se auzi 
brusc în faţa magazinului. „Normal”, îşi spuse Baley. „După 
ce s-a terminat totul...” 

Directorul îl trase de mânecă. 

— Domnule poliţist, n-are rost să mai creăm probleme... 

— Nu va fi nici o problemă, replică Baley. 

Fu uşor să scape de echipaj. Poliţiştii veniseră în urma 
unei sesizări referitoare la mulţimea strânsă pe stradă. Nu 


cunoşteau detalii şi văzuseră cu ochii lor că strada era 
pustie. R. Daneel se trase într-o parte şi nu dovedi nici un 
semn de interes, în timp ce Baley le explică ce se 
întâmplase, minimalizând incidentul şi ascunzând complet 
rolul jucat de R. Daneel. 

După aceea plecă cu robotul şi se opri lângă unul dintre 
zidurile de beton şi oţel ale puţurilor pentru ascensoare. 

— Uite ce-i, îi spuse, să ştii că nu-ncerc să mă împăunez cu 
meritele tale. 

— Să te „impăunezi”? Este o expresie pământeană? 

— Nu am raportat rolul pe care l-ai jucat tu. 

— Nu vă cunosc toate obiceiurile. Pe planeta mea se 
obişnuieşte un raport complet, dar poate că aici lucrurile 
stau altfel. În orice caz, a fost evitată o răzmeriţă civilă. Asta 
este important, nu? 

— Da? Fii atent! (Baley se strădui să aibă un ton cât mai 
apăsat, sarcină îngreunată de faptul că trebuia să se 
limiteze la şoapte furioase.) Să nu mai faci asta niciodată! 

— Să nu mai insist niciodată pentru respectarea legii? 
Dacă nu voi proceda în felul acesta, care mai este atunci 
menirea mea? 

— Să nu mai ameninţi niciodată un om cu un blaster! 

— Elijah, după cum ştii prea bine, nu aş fi tras, indiferent 
de circumstanţe. Sunt incapabil de a pricinui vreun rău 
unui om. Dar, după cum ai văzut, nu a fost nevoie să trag cu 
arma. Nici nu m-am aşteptat să fie nevoie. 

— Ai avut un noroc absolut chior că n-a trebuit să tragi. Să 
nu-ţi mai asumi niciodată riscul ăsta. Aş fi putut eu însumi 
să fac cascadoria ta... 

— Cascadorie”? Aceasta ce mai este? 

— Nu contează! Reţine ce-ţi spun: aş fi putut şi eu să 
ameninţ mulţimea cu un blaster, dar nu-i genul de risc pe 
care să mi-l asum justificat şi asta-i valabil şi pentru tine. Ar 
fi fost mai sigur să solicităm ajutorul unor echipaje de 
poliţie, decât să încercăm acte de eroism pe cont propriu. 

R. Daneel căzu pe gânduri, apoi clătină din cap. 


— Cred că greşeşti, partenere Elijah. Informarea pe care 
am primit-o despre caracteristicile pământenilor include 
printre altele detaliul potrivit căruia, spre deosebire de 
locuitorii Lumilor Exterioare, ei sunt educați din copilărie să 
accepte autoritatea. Se pare că acesta este rezultatul 
modului vostru de viaţă. Este de ajuns un singur om care să 
reprezinte autoritatea cu suficientă fermitate, aşa cum am 
demonstrat-o. Dorinţa ta pentru sprijinul unui echipaj a 
fost, în realitate, doar expresia dorinţei tale aproape 
instinctive pentru o autoritate superioară care să te 
scutească de responsabilităţi. Recunosc: modul în care am 
procedat ar fi fost cu totul nejustificat pe planeta mea. 

Chipul prelung al lui Baley era stacojiu de furie. 

— Dacă te-ar fi recunoscut că eşti robot... 

— Am fost sigur că nu mă vor recunoaşte. 

— Oricum, ţine minte că eşti un robot. Nimic altceva, doar 
un robot. La fel ca vânzătorii aceia din magazin. 

— Este evident. 

— Şi nu eşti om. 

Fără să vrea, Baley se simţea împins spre cruzime. 

R. Daneel păru să se gândească la spusele detectivului, 
apoi rosti: 

— Poate că diferenţa dintre om şi robot nu este la fel de 
semnificativă precum cea dintre inteligenţă şi non- 
inteligenţă. 

— Asta o fi valabil pe planeta voastră, dar nu pe Pământ. 

Baley îşi privi ceasul şi abia atunci îşi dădu seama că 
întârziase cu o oră şi un sfert. Îşi simţea gâtlejul uscat şi 
dureros, gândindu-se că R. Daneel câştigase prima rundă, 
în vreme ce el stătuse neajutorat. 

Se gândi la Vince Barrett, puştiul pe care-l înlocuise R. 
Sammy. Şi la el însuşi, Elijah Baley, pe care R. Daneel l-ar fi 
putut înlocui. Sfinte Iosafat, cel puţin tatăl lui fusese dat 
afară din cauza unui accident care produsese avarii, care 
ucisese oameni! Poate că fusese într-adevăr vina lui - Baley 
nu ştia adevărul - dar dacă fusese eliminat pentru a face loc 


unui robot fizician? Pur şi simplu pentru asta, fără nici un 
alt motiv. Oricum, el nu mai putea face nimic de acum. 

— Să-i dăm drumul, vorbi sec. Trebuie să te duc la mine 
acasă. 

— Înţelegi, urmă R. Daneel, nu se cuvine să examinăm alte 
diferenţe, de importanţă mai redusă, decât faptul că inteli... 
— Bine, ridică glasul Baley, am închis subiectul. Jessie ne 

aşteaptă. (Porni în direcţia celui mai apropiat tub de 
comunicare între Secţiuni.) Ar fi mai bine s-o sun şi să-i 
spun că suntem pe drum. 

— Jessie”? 

— Soţia mea. 

„Sfinte Iosafat”, gândi Baley, „sunt într-o formă excelentă 
pentru a da ochii cu Jessie!” 

4. Prezentarea unei familii. 

Iniţial pe Elijah Baley îl atrăsese la Jessie numele fetei. O 
cunoscuse în '02, la petrecerea de Crăciun a Secţiunii, în 
faţa unui bol imens cu punci. El de abia terminase şcoala, se 
angajase în Oraşul New York şi se mutase recent în 
Secţiunea respectivă. Locuia într-una dintre nişele 
burlacilor din Sala Comună 122A. Nu tocmai rău pentru o 
nişă de burlac. 

Ea distribuia punci. 

— Eu sunt Jessie, îi spusese. Jessie Navodny. Nu te cunosc. 

— Mă numesc Baley, îi răspunsese el. Lije Baley. De abia 
m-am mutat în Secţiune. 

Luase paharul de punci şi îi zâmbise automat. Fata îi 
lăsase impresia unei persoane vesele şi prietenoase, aşa că 
rămăsese în preajma ei. Era nou-venit şi încerca 
binecunoscutul sentiment de stânjeneală de a participa la o 
petrecere şi a urmări cum se formează grupuleţe cărora nu 
le aparţinea. Mai târziu, când gâtlejurile aveau să fie 
îmbibate cu suficient alcool, situaţia se putea îmbunătăţi. 

Deocamdată rămăsese în apropierea bolului cu punci, 
sorbind gânditor şi privindu-i pe oamenii care veneau şi 
plecau. 


— Şi eu am ajutat la prepararea punciului, rostise fata 
întrerupându-i reveria. Pot băga mâna în foc pentru el. Mai 
vrei? 

Baley îşi dăduse seama că păhăruţul îi era gol. Zâmbise şi 
încuviinţase din cap. 

— Da. 

Fata avea un chip oval, nu deosebit de frumos, în principal 
din cauza nasului niţel cam mare. Purta o rochie modestă, 
iar părul castaniu-deschis îi cobora în bucle pe frunte. 

I se alăturase la următorul pahar şi Baley se simţise ceva 
mai bine. 

— Jessie, rostise el şi plescăise din limbă ca şi cum i-ar fi 
degustat prenumele. Este un nume drăguţ. Te superi dacă- 
ţi spun Jessie? 

— Câtuşi de puţin, dacă-ţi face plăcere. Este diminutivul 
de la... la să văd dacă ghiceşti! 

— Jessica? 

— N-o să ghiceşti niciodată. 

— Altceva nu-mi vine-n minte. 

Ea chicotise şi anunţase cu superioritate: 

— Prenumele meu este Jezebel. 

În clipa aceea, interesul bărbatului crescuse brusc. Pusese 
pe masă paharul de punci şi întrebase preocupat: 

— Vorbegşti serios? 

— Pe cuvânt, nu glumesc! Jezebel, ăsta-i numele meu aşa 
cum apare în toate actele. Părinților mei le-a plăcut cum 
sună. 

Era destul de mândră de asta, deşi probabil că în lume nu 
exista o Jezebel mai improbabilă. 

— Prenumele meu, zisese Baley serios, este Elijah. Lije 
este doar un diminutiv. 

Fata rămăsese nedumerită, aşa că el continuase: 

— Elijah a fost cel mai mare duşman al lui Jezebel. 

— Chiar aşa? 

— Sigur că da. În Biblie. 


— Da? Nu ştiusem... Asta chiar că-i amuzant. Sper că nu- 
nseamnă că va trebui să-mi fii duşman în realitate. 

Din capul locului, nici nu se pusese problema respectivă. 
Coincidenţa dintre numele lor făcuse din Jessie mai mult 
decât o fetişcană plăcută în spatele unui bol cu punci, iar cu 
timpul Baley descoperise că era o persoană voioasă, cu 
inimă bună şi, în cele din urmă, chiar drăguță. Îi apreciase 
mai cu seamă buna dispoziţie. Propria sa viziune, caustică, 
asupra vieţii avea nevoie de un antidot. 

Jessie nu părea totuşi să fie niciodată deranjată de chipul 
lui lung şi grav. 

— Ce naiba, spusese ea, ce dacă arăţi ca şi cum ai fi 
înghiţit o lămâie întreagă? Ştiu că lucrurile nu stau de fapt 
aşa şi bănuiesc că dac-ai fi tot timpul cu zâmbetul pe buze, 
aşa ca mine, probabil că am exploda dacă am sta împreună. 
Rămâi aşa cum eşti, Lije, şi opreşte-mă să nu mă pierd cu 
capul printre nori. 

Pe de altă parte, ea îl oprea pe Baley să se afunde prea 
mult. Bărbatul făcuse o cerere pentru un apartament micuţ 
în zona Cupluri şi obținuse o autorizaţie condiţionată, până 
la căsătorie. I-o arătase lui Jessie şi-i zisese: 

— Vrei să-l aranjezi, ca să pot pleca de la Burlaci? Nu-mi 
place acolo. 

Poate că nu fusese cea mai romantică cerere de căsătorie 
cu putinţă, dar lui Jessie îi plăcuse. 

Baley îşi putea reaminti un singur episod în care obişnuita 
ei veselie o părăsise complet, iar ocazia aceea implicase 
numele femeii. Era în primul lor an de căsătorie, iar copilul 
încă nu apăruse. De fapt, fusese chiar luna când îl 
concepuseră pe Bentley. (Clasificarea lor CI2, statutul 
valorilor genetice şi poziţia bărbatului în Departament îi 
dădeau dreptul la doi urmaşi, dintre care primul putea fi 
conceput în primul an de căsătorie.) Poate că, aşa cum se 
gândise Baley retrospectiv, sarcina incipientă ar fi putut 
explica parţial neobişnuita nervozitate a lui Jessie. 


Femeia fusese niţel nemulțumită din cauza faptului că 
Baley întârzia mult peste orele de program. 

— Este jenant, îi spusese, să cinez singură la cantină în 
fiecare seară. 

Baley se simţea obosit şi indispus. 

— De ce? Replicase el. Cu ocazia asta poţi cunoaşte diverşi 
celibatari foarte simpatici. 

Desigur, ea replicase imediat: 

— Ce crezi, Lije Baley, că nu i-aş putea atrage să-mi facă 
curte? Poate că motivul fusese oboseala lui, sau poate faptul 
că Julius Enderby, un fost coleg de şcoală, urcase încă o 
treaptă pe scara C a clasificărilor, în vreme ce el rămăsese 
pe loc... Sau poate că motivul fusese pur şi simplu 
plictiseala de a o vedea pe Jessie străduindu-se să se 
comporte ca personajul biblic al cărui nume îl purta, în 
ciuda faptului că avea cu totul alt caracter, pe care nu şi l-ar 
fi putut schimba niciodată. 

În tot cazul, Baley răspunsese muşcător: 

— Cred că ai putea, dar nu cred că vei încerca. Aş prefera 
să-ţi dai uitării numele şi să fii tu însuţi. 

— O să fiu aşa cum îmi place! 

— A încerca să fii Jezebel nu-ţi va aduce nici un câştig. Şi 
dacă vrei să ştii adevărul, numele nu înseamnă deloc ceea 
ce pari să crezi. Izabela din Biblie a fost o soţie credincioasă 
şi virtuoasă. Nu se ştie să fi avut amanți, nu participa la 
orgii şi nici nu încălca morala epocii. 

Jessie îl privise furioasă. 

— Nu-i adevărat! Am auzit expresia „o Izabelă 
sulemenită”3 şi ştiu prea bine Ce-nseamnă. 

— Poate că aşa crezi tu, dar ar fi mai bine să m-asculţi. 
După ce soţul Izabelei, regele Ahab, a murit, fiul lor, loram, 
a devenit rege. Una dintre căpeteniile oştirii sale, lehu, s-a 
revoltat împotriva lui şi l-a asasinat. După aceea, lehu a 
mers la Izreel, unde locuia bătrâna regină-mamă, Izabela. 
Izabela a auzit de venirea lui şi ştia că voia s-o ucidă. 
Mândră şi curajoasă, s-a fardat şi s-a îmbrăcat cu hainele 


cele mai bune, pentru ca să-l poată întâmpina ca o regină 
sfidătoare şi arogantă. lehu a poruncit să fie azvârlită de la 
fereastra palatului şi omorâtă, dar, după părerea mea, ea şi- 
a întâmpinat moartea cu demnitate. De aceea oamenii 
folosesc expresia „o Izabelă sulemenită”, chiar dacă nu ştiu 
la ce se referă. 

În seara următoare, Jessie îl interpelase cu glas scăzut: 

— Am citit Biblia, Lije. 

— Poftim? 

Pentru o clipă, Baley fusese cu adevărat surprins. 

— Părţile legate de Izabela. 

— Ah... Jessie, iartă-mă dacă te-am jignit. M-am comportat 
ca un copil. 

— Nu, nu. (Ea împinsese braţul cu care bărbatul vrusese 
să-i cuprindă talia şi se aşezase pe canapea, băţoasă şi 
severă, păstrând un spaţiu evident între ei.) Am dorit să ştiu 
adevărul. Nu vreau să fiu păcălită fiindcă nu-l ştiu. De aceea 
am citit despre Izabela. A fost o femeie rea, Lije. 

— Ei bine, capitolele acelea au fost scrise de inamicii ei. 
Nu cunoaştem şi reversul medaliei. 

— l-a ucis pe toţi proorocii Domnului pe care i-a putut 
găsi. 

— Aşa susţin ei... 

Baley îşi pipăise buzunarele în căutarea unei lame de 
gumă de mestecat. În ultima vreme abandonase obiceiul 
acela, deoarece Jessie îi spusese că, asociat feţei lui 
prelungi şi ochilor căprui şi trişti, îl făcea să semene cu un 
cal bătrân care se înecase cu un smoc de iarbă pe care nu-l 
putea nici înghiţi, nici scuipa afară. 

— Dacă vrei să auzi poziţia apărării, urmase el, îţi pot oferi 
unele argumente. Izabela preţuia religia strămoşilor ei, 
care se stabiliseră în regiunea aceea cu mult înainte de 
sosirea evreilor. Evreii aveau propriul lor Dumnezeu, care 
era o divinitate exclusivă. Ei nu se mulţumeau să-L. 
venereze, ci voiau ca toţi din jur să facă la fel. 


Izabela era conservatoare şi susţinea vechile tradiţii în 
faţa celor noi. Noile credinţe aveau un conţinut moral 
superior, dar cele vechi erau mai satisfăcătoare din punct 
de vedere afectiv. Faptul că a ucis preoţi nu dovedeşte 
decât că aparţinea epocii ei. Pe atunci, aceea era metoda 
obişnuită de face prozeliţi. Dacă ai citit Cartea Regilor, îţi 
aminteşti că Ilie (cel care are acelaşi nume cu al meu) s-a 
întrecut cu 850 de prooroci ai lui Baal, pentru a vedea care 
poate să pogoare foc din ceruri. Ilie a câştigat şi imediat a 
poruncit mulţimii de privitori să-i ucidă pe cei 850 de 
baaliţi. Ceea ce s-a şi întâmplat. 

Jessie îşi muşcase uşor buza inferioară şi replicase: 

— Dar ce părere ai despre via lui Nabot, Lije? Nabot nu 
supăra pe nimeni, dar a refuzat să-şi vândă via regelui. 
Atunci Izabela a pus martori să jure strâmb şi să susţină că 
Nabot a comis blasfemie sau aşa ceva. 

— I-a „hulit pe Dumnezeu şi pe rege”, cită Baley. 

— Da. Aşa că l-au executat şi i-au confiscat via. 

— A fost un lucru rău. Desigur, în epoca modernă, cazul lui 
Nabot ar fi fost soluţionat mult mai simplu. Dacă Oraşul i-ar 
fi dorit proprietatea, sau chiar dacă vreuna dintre naţiunile 
medievale i-ar fi dorit-o, tribunalul ar fi decis evacuarea lui, 
cu forţa dacă ar fi fost necesar, plătindu-i preţul pe care l-ar 
fi considerat de cuviinţă. Regele Ahab nu deţinea asemenea 
soluţii, totuşi varianta Izabelei n-a fost corectă. Singura ei 
scuză poate fi că Ahab era furios şi nefericit din cauza 
situaţiei, iar ea a considerat că dragostea faţă de soţ era 
mai presus de bunăstarea lui Nabot. Îţi repet, a fost 
arhetipul soţiei credincioa... 

Jessie se trăsese şi mai departe de el, învăpăiată la faţă şi 
mânioasă. 

— Eşti rău şi răutăcios! 

Bărbatul o privise de-a dreptul stupefiat. 

— Ce-am făcut? Ce-i cu tine? 

Ea părăsise apartamentul fără să-i răspundă şi-şi 
petrecuse seara şi jumătate din noapte la nivelurile video 


subeterice, trecând bosumflată de la un spectacol la altul şi 
utilizându-şi rațiile pe două luni (plus pe a soţului ei, numai 
ca să-i facă în ciudă). 

Când revenise în apartament, Lije nu dormea, însă ea nu-i 
adresase nici un cuvânt. 

Târziu, mult mai târziu, Baley îşi dăduse seama că el 
distrusese complet o parte importantă din viaţa lui Jessie. 
Numele Izabela semnificase pentru femeie ceva aţâţător de 
imoral, constituind o contrabalansare minunată pentru 
trecutul ei puritan şi mai mult decât respectabil. Îi conferea 
un parfum de licenţiozitate pe care-l adora. 

Acum însă senzaţia aceea fusese spulberată. Jessie nu-şi 
mai pomenise niciodată prenumele real faţă de Lije, faţă de 
prietenii ei şi, poate, din câte ştia Baley, nici faţă de ea 
însăşi. Se numea Jessie şi se iscălea ca atare. 

O dată cu trecerea zilelor, reîncepuse să-i vorbească, iar 
după vreo săptămână relaţia lor redevenise normală şi, în 
ciuda inevitabilelor dezacorduri ce mai apăruseră 
ocazional, nimic nu mai atinsese vreodată intensitatea 
aceea neplăcută. 

O singură dată existase o referire indirectă la incidentul 
respectiv, pe când Jessie era însărcinată în luna a opta. Îşi 
părăsise postul de asistentă dietetician la cantina A-23 a 
Secţiunii şi, beneficiind de mult timp liber, şi-l umplea cu 
speculaţii şi pregătiri pentru naşterea copilului. 

Într-o seară se adresase soţului ei: 

— Ce părere ai despre Bentley? 

— Scuză-mă, n-am fost atent, răspunsese Baley ridicând 
ochii de la teancul de documente pe care îl luase ca să 
lucreze acasă. 

Era nevoit să muncească suplimentar, deoarece în curând 
avea să mai existe o gură de hrănit, salariul lui Jessie nu 
mai exista, iar propria lui promovare la nivelurile de non- 
funcţionar părea la fel de îndepărtată ca şi până atunci. 

— Ce părere ai despre numele „Bentley”, dacă vom avea 
un băiat? 


Baley îşi curbase în jos colţurile gurii. 

— Bentley Baley? Nu crezi că numele şi prenumele sunt 
cam asemănătoare? 

— Nu ştiu... Mie mi se pare că au un ritm... În plus, îşi va 
putea alege singur al treilea nume, care să-i convină, când 
va fi mai mare. 

— Din partea mea, n-am nimic împotrivă. 

— Eşti sigur? Vreau să zic... Poate că voiai să-i spui tot 
Elijah. 

— Ca să fie numit Junior? Nu cred că-i o idee prea 
grozavă. Dacă va dori, poate să-şi numească fiul Elijah. 

— Mai este ceva, începuse Jessie, apoi amuţise. 

După un timp, Baley ridicase ochii. 

— Ce anume? 

Fără să-l privească în ochi, ea rostise destul de apăsat: 

— Bentley nu este un nume biblic, aşa-i? 

— Nu este, sunt sigur în privinţa asta. 

— Atunci este bine. Nu mai vreau nume biblice. 

Aceea fusese singura aluzie la incidentul din trecut, până 
în ziua când Baley veni acasă cu robotul Daneel Olivaw. La 
momentul acela, erau căsătoriţi de peste optsprezece ani, 
iar fiul lor Bentley Baley (încă nu-şi alesese un al treilea 
nume) împlinise deja şaisprezece ani. 

* 


Baley se opri în faţa uşii duble mari pe care sclipea cu 
majuscule PERSONAL-BĂRBAŢI. Tot cu majuscule, dar ceva 
mai mici, se preciza: SUBSECŢIUNILE 1A-1E. În sfârşit, cu 
litere şi mai mici, imediat deasupra fantei pentru cheie, 
exista anunţul: „În caz de pierdere a cheii, contactaţi 
imediat 27-101-51.” 

Un bărbat trecu pe lângă ei, introduse un card 
dreptunghiular micuţ de aluminiu în fanta cheii şi intră. 
Închise uşa după el, neîncercând s-o ţină deschisă pentru 
Baley. Dacă ar fi procedat aşa, detectivul ar fi fost grav 
ofensat. Conform tradiţiei împământenite, bărbaţii se 
ignorau complet atât în interiorul, cât şi în exteriorul 


Personalelor. Baley îşi amintea că una dintre cele mai 
interesante confidenţe conjugale fusese să afle de la Jessie 
că situaţia diferea complet în Personalele pentru femei. 

Ea spunea mereu „M-am întâlnit cu Josephine Greely în 
Personal şi zicea câ...”. 

Unul dintre dezavantajele avansării civice fusese că viaţa 
socială a lui Jessie suferise atunci când familiei Baley i se 
acordase permisiunea de a-şi activa chiuveta micuță din 
dormitor. 

Fără a-şi masca pe deplin stânjeneala, Baley spuse: 

— Te rog să aştepţi aici, Daneel. 

— Intenţionezi să te speli? Întrebă R. Daneel. 

Baley se foi, blestemându-l în gând. „Dacă l-au informat 
despre tot ce se petrece sub oţel, de ce nu l-au învăţat şi 
care sunt manierele? Eu voi fi răspunzător, dacă mai zice 
aşa ceva şi altora.” 

— O să-mi fac un duş, îi răspunse. Spre seară se 
aglomerează şi pierd timp. Dacă fac duş acum, vom putea 
profita de toată seara. 

Chipul lui R. Daneel îşi menţinu inexpresivitatea. 

— Eticheta socială cere ca eu să aştept afară? Stânjeneala 
lui Baley se accentuă. 

— De ce să intri... Dacă n-ai nici un motiv? 

— Aha, am înţeles. Da, desigur. Totuşi, Elijah, şi eu mă 
murdăresc pe mâini şi trebuie să mi le spăl. 

Îşi ridică palmele în faţa detectivului. Erau trandafirii şi 
plinuţe, cu toate liniile normale ce brăzdează palmele unei 
fiinţe umane. Purtau marca unei lucrături excelente şi 
meticuloase, şi erau suficient de curate. 

— Avem o chiuvetă în apartament, spuse Baley pe un ton 
indiferent înțelegând că snobismul nu-l putea impresiona pe 
un robot. 

— Mulţumesc pentru amabilitate, dar cred că ar fi 
preferabil să folosesc locul acesta. Dacă va trebui să trăiesc 
printre voi, pământenii, este mai bine să adopt cât mai 
multe dintre obiceiurile şi atitudinile voastre. 


— Atunci, haide înăuntru. 

Interiorul luminos şi vesel contrasta evident cu 
utilitarismul oficial din majoritatea Oraşului, dar de data 
aceasta efectul nu mai fu înregistrat de Baley. 

— S-ar putea să dureze vreo jumătate de oră, îi şopti lui 
Daneel. Aşteaptă-mă. 

Porni, apoi reveni lângă robot şi adăugă: 

— Fii atent, nu vorbi cu nimeni şi nu privi spre nimeni. Nici 
un cuvânt, nici o uitătură! Este o etichetă socială. 

Privi iute în jur, ca să se asigure că propria sa discuţie 
concisă nu fusese remarcată şi nu i se aruncau căutături 
şocate. Din fericire, nimeni nu se găsea în antecoridor şi la 
urma urmelor era de abia antecoridorul. 

Îl străbătu grăbit, simțindu-se vag murdar, trecu pe lângă 
sălile comune şi se îndreptă către cabinele private. 
Trecuseră cinci ani de când fusese răsplătit cu o asemenea 
cabină - îndeajuns de mare ca să conţină un duş, o maşină 
de spălat şi alte utilităţi. Exista chiar şi un miniproiector, 
care putea fi programat pentru filmele noi. 

„Un cămin departe de cămin”, glumise el când îi fusese 
acordată facilitatea. Acum însă se întreba frecvent cum 
avea să suporte revenirea la existenţa mai spartană a sălilor 
comune, dacă privilegiile cabinei i-ar fi fost anulate 
vreodată. 

Apăsă butonul care activa maşina de spălat şi cadranul 
lucios al contorului se aprinse. 

Când reveni proaspăt spălat, cu lenjeria şi cămaşa curate, 
şi, în general, cu un sentiment mult mai plăcut de confort, 
Baley îl găsi pe R. Daneel aşteptându-l răbdător. 

— Nici o problemă? Întrebă el după ce se îndepărtaseră 
suficient de uşă şi puteau vorbi. 

— Niciuna, Elijah. 

Jessie le deschise, surâzând nervos. Baley o sărută. 

— Jessie, mormăi el, fă cunoştinţă cu noul meu partener, 
Daneel Olivaw. 


Femeia întinse mâna, iar R. Daneel i-o strânse scurt. Ea se 
întoarse către Baley, apoi privi timid la R. Daneel. 

— Nu vrei să iei loc, domnule Olivaw? Spuse ea. Trebuie să 
discut cu soţul meu câteva probleme de familie. Va dura cel 
mult un minut. Sper că nu te superi. 

Îl prinse pe Baley de mânecă şi bărbatul o urmă în camera 
alăturată. 

— N-ai păţit nimic? Şopti ea grăbită. Mi-am făcut o 
mulţime de griji după comunicat. 

— Care comunicat? 

— Acum vreo oră a fost difuzat un comunicat despre 
răzmeriţa de la un magazin de pantofi. Au spus că a fost 
stopată de doi detectivi civili. Ştiam că vii acasă cu un 
partener şi că magazinul este în subsecţiunea noastră, şi 
tocmai când te întorceai tu, şi m-am gândit că n-au spus 
totul, că de fapt ai fost... 

— 'Te rog, Jessie! După cum vezi, n-am nici o zgârietură. 
Femeia se stăpâni cu un efort vizibil. Rosti cu glas tremurat: 

— Partenerul tău nu-i din divizia voastră, aşa-i? 

— Nu, răspunse Baley nefericit. Este... Complet străin. 

— Cum să-l tratez? 

— Ca pe toţi ceilalţi. Este pur şi simplu partenerul meu, 
atât şi nimic mai mult. 

Vorbise pe un ton atât de neconvingător, încât Jessie miji 
imediat ochii. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic. Haide înapoi în sufragerie, altfel va părea cam 
ciudat. 

* 

Baley se simţea acum oarecum nesigur în privinţa 
apartamentului. Până în clipa aceea nu avusese nici un fel 
de griji, ba chiar fusese întotdeauna mândru de el. Se 
compunea din trei camere spaţioase; sufrageria, de 
exemplu, avea nu mai puţin de treizeci de metri pătraţi. În 
fiecare odaie exista un dulap mare îngropat în perete, 
deasupra căruia trecea una dintre principalele conducte de 


ventilaţie. Aceasta însemna câte un vuiet ocazional, dar, pe 
de altă parte, asigura controlul perfect al temperaturii şi un 
aer condiţionat de calitate. În plus, nu era situat departe de 
niciunul dintre Personale, ceea ce reprezenta un atu real. 

Acum însă, când în mijlocul său se afla o creatură venită de 
pe planete îndepărtate, Baley nu mai era la fel de sigur. 
Apartamentul i se părea sărăcăcios şi strâmt. 

Cu o veselie uşor artificială, Jessie întrebă: 

— Tu şi domnul Olivaw aţi mâncat, Lije? 

— De fapt, replică iute Baley, Daneel n-o să mănânce cu 
noi. Mie însă mi-e foame. 

Jessie acceptă situaţia ca atare. Alimentele fiind controlate 
şi raţionalizate mai strict ca oricând, era un gest de politeţe 
să refuzi ospitalitatea altuia. 

— Sper că n-o să te deranjeze că mâncăm, domnule 
Olivaw, zise ea. În general, Lije, Bentley şi eu cinăm la 
cantina comună. Este mult mai convenabil, există mai multă 
varietate şi, între noi fie vorba, porţiile sunt mai mari. Totuşi 
Lije şi eu avem permisiunea de a mânca în apartament de 
trei ori pe săptămână, dacă o dorim - Lije este bine privit la 
serviciu şi avem un statut bunicel - şi mă gândisem că, doar 
cu ocazia aceasta, dacă doreşti să ni te alături, am putea 
avea o cină intimă, deşi eu cred că persoanele care 
exagerează cu privilegiile lor de intimitate sunt niţel 
antisociale, ştii... 

R. Daneel asculta politicos. 

— Jessie, interveni Baley fluturându-şi discret degetele 
pentru a-i cere soţiei să tacă, mi-este foame. 

— Doamnă Baley, spuse R. Daneel, încalc o etichetă dacă 
te tutuiesc? 

— Nu, nici vorbă. (Jessie deplie masa din perete şi cuplă 
încălzitorul în cavitatea centrală a tăbliei acesteia.) Dă-i 
drumul şi spune-mi Jessie, dacă aşa doreşti... Aăă... Daneel. 

Izbucni în râs. 

Baley simţea că-şi ieşea din sărite. Situaţia devenea rapid 
grotescă: Jessie credea că R. Daneel era om şi ar fi avut în 


felul acesta un subiect despre care să se laude în Personalul 
femeilor. R. Daneel era arătos, deşi destul de ţeapăn în 
mişcări, iar pe Jessie o încânta politeţea lui. Oricine putea 
să vadă asta. 

Detectivul se întrebă ce credea R. Daneel despre soţia sa. 
Jessie nu se schimbase prea mult în cei optsprezece ani de 
când erau căsătoriţi, cel puţin nu în ochii lui Baley. Desigur, 
se mai împlinise la trup, iar chipul îşi pierduse din vigoarea 
tinereţii. În colţurile gurii îi apăruseră cute şi pomeţii îi 
deveniseră mai masivi. Adoptase o coafură clasică, iar 
castaniul părului se decolorase. 

„Toate astea sunt însă lipsite de importanţă”, gândi Baley. 
Pe Lumile Exterioare, femeile erau înalte, zvelte şi aveau 
aceeaşi ţinută regală ca bărbaţii. Cel puţin aşa le prezentau 
cărţile-film şi probabil acela era genul de femei cu care se 
obişnuise R. Daneel. 

Robotul părea însă netulburat de conversaţia lui Jessie, de 
aspectul ei sau de faptul că îl tutuia. 

— Nu comit o impoliteţe? Întrebă el. Jessie mi se pare un 
diminutiv. Poate că utilizarea lui este restricţionată la 
membrii familiei şi de aceea ar fi mai cuvenit să îţi folosesc 
prenumele complet. 

Femeia, care tocmai desfăcea ambalajul izolator al raţiilor 
pentru cină, plecă fruntea, brusc concentrată. 

— Jessie e foarte bine, răspunse ea cu glas încordat. Toţi 
îmi spun aşa. Nu folosesc alt nume. 

— Perfect, Jessie. 

Uşa se deschise şi un băiat intră precaut. Ochii săi îl 
descoperiră aproape imediat pe R. Daneel. 

— Tată? Rosti băiatul nesigur. 

— Acesta este fiul meu, Bentley, făcu prezentările Baley cu 
glas scăzut. Ben, dânsul este domnul Olivaw. 

— Este partenerul tău, nu, tată? Bună seara, domnule 
Olivaw, spuse Ben şi ochii i se lărgiră, scânteind. Tată, ce s- 
a-ntâmplat la magazinul de pantofi? Buletinul de ştiri... 

— Fără întrebări acum, Ben, i-o reteză Baley. 


Băiatul se bosumflă şi privi spre mama sa, care-i făcu semn 
să se aşeze. 

— Ai făcut ce te-am rugat? Îl întrebă ea după aceea. 

Îl mângâie uşor pe părul negru ca al tatălui său; avea să 
fie de aceeaşi înălţime ca Baley, dar acelea erau singurele 
asemănări dintre cei doi. Bentley moştenise de la Jessie 
chipul oval, ochii căprui şi atitudinea veselă faţă de viaţă. 

— Sigur că da, răspunse Bentley aplecându-se puţin ca să 
privească în recipientul dublu din care începuseră să se 
înalțe aburi aromaţi. Ce-avem de mâncare? Sper că nu 
iarăşi zimoviţel, mamă! Mamă? 

— Zimoviţelul este foarte bun, replică ea strângând din 
buze. Te rog să mănânci ce ţi se pune în farfurie, fără alte 
comentarii! 

Era evident că aveau zimoviţel. 

Baley se aşeză pe scaunul său. El însuşi ar fi preferat 
altceva decât zimoviţel, cu izul pătrunzător şi gustul ce 
persista mult timp pe limbă, dar Jessie îi explicase de mult 
cum stăteau lucrurile. 

— Pur şi simplu, nu se poate, Lije, spusese ea. Eu stau 
toată ziua aici, la nivelurile astea şi nu-mi pot face duşmani, 
altfel viaţa mi-ar fi insuportabilă. Se ştie foarte bine că am 
fost asistentă dieteticiană şi dacă aş lua săptămânal cotlete 
sau pui, când la nivelul ăsta nu ştiu dacă mai există cineva 
care să aibă privilegiul de a mânca în intimitate, nici chiar 
duminica, s-ar zice că am influenţă sau prieteni în bucătării. 
S-ar duce vorba de colo-colo şi n-aş putea nici măcar să mai 
scot capul pe uşă, ori să mă duc liniştită la Personal. Aşa 
cum sunt, zimoviţelul şi protolegumele sunt foarte bune. 
Reprezintă o alimentaţie echilibrată, fără risipă şi, de fapt, 
conţin toate vitaminele, mineralele şi celelalte elemente de 
care avem nevoie. Dacă dorim pui, putem mânca oricât 
vrem atunci când ne ducem la cantină, în zilele de marţi cu 
pui. 

Baley cedase fără multe comentarii. Lucrurile stăteau aşa 
cum le prezentase Jessie; prima problemă de convieţuire 


era reducerea la maximum a fricţiunilor cu mulțimile care 
te înconjurau din toate părţile. Bentley fusese ceva mai 
greu de convins. 

— Ce naiba, mamă, exclamă băiatul, de ce nu pot folosi 
tichetul tatei şi să cinez singur la cantină? Prefer mâncarea 
de acolo, decât aşa ceva. 

— Mă surprinzi, Bentley, clătină Jessie nemulțumită din 
cap. Ce-ar zice oamenii dacă te-ar vedea că mănânci singur, 
de parcă propria ta familie n-ar fi de nasul tău, sau de parcă 
te-ar fi dat afară din apartament? 

— Păi... la urma urmelor, nu-i treaba lor. 

— Bentley, rosti Baley cu o undă de iritare în voce, fă cum 
îţi spune mama! 

Băiatul strânse din umeri, nefericit. 

Pe neaşteptate, din cealaltă parte a încăperii, se auzi 
glasul lui R. Daneel: 

— Am permisiunea familiei de a viziona aceste cărţi-film, în 
timp ce mâncaţi? 

— Sigur că da, încuviinţă Bentley şi se ridică de la masă cu 
o expresie de interes brusc. Sunt ale mele. Le-am luat de la 
bibliotecă, cu autorizaţia specială a şcolii. Să vă aduc 
lectorul meu. E destul de bun. L-am primit cadou de la tata, 
la ultima mea aniversare. 

Îl aduse, apoi îl întrebă pe R. Daneel: 

— Vă interesează roboții, domnule Olivaw? 

Baley scăpă lingura din mână şi se aplecă s-o ridice. 

— Da, Bentley, spuse R. Daneel, mă interesează destul de 
mult. 

— Atunci o să vă placă astea. Toate sunt despre roboți. 
Trebuie să scriu despre ei o lucrare pentru şcoală, aşa că 
mă documentez. Este un subiect destul de complicat, se 
împăună băiatul. Şi eu sunt împotriva lor. 

— Stai jos, Bentley, făcu Baley disperat, şi nu-l mai deranja 
pe domnul Olivaw. 

— Nu mă deranjează, Elijah. Mi-ar plăcea să discut cu tine 
despre problema aceasta, Bentley, dar altă dată. Tatăl tău şi 


cu mine vom fi foarte ocupați în noaptea aceasta. 

— Mulţumesc, domnule Olivaw. 

Bentley se aşeză la masă şi, aruncând o privire 
nemulțumită spre Jessie, rupse cu furculiţa o bucată din 
zimoviţelul roz şi sfărâmicios. 

„Ocupaţi în noaptea aceasta”? Se întrebă Baley. 

Apoi, cu un şoc real, îşi aminti de cazul său. Îşi reaminti de 
crima din Oraşul Spaţial şi-şi dădu seama că de câteva ore 
bune fusese atât de implicat în propriile sale probleme încât 
uitase de realitatea teribilă a asasinatului. 

5. Analiza unei crime. 

Purtând o pălăriuţă sobră şi o jacheţică din cheratofibre, 
Jessie îşi luă rămas bun de la ei. 

— Te rog să mă scuzi, domnule Olivaw, spuse ea. Ştiu că ai 
multe de discutat cu Lije. 

Deschise uşa şi-şi împinse fiul înaintea ei. 

— Când vă-ntoarceţi? Se interesă Baley. Femeia se opri. 

— Când vrei să ne-ntoarcem? 

— Păi, n-are rost să staţi noaptea pe-afară. Veniţi ca de 
obicei, pe la miezul nopţii. 

Detectivul privi îngândurat spre R. Daneel. Robotul 
încuviinţă din cap şi rosti: 

— Regret că din cauza mea plecaţi de acasă. 

— Nu-ţi face probleme din asta, domnule Olivaw. Nu 
plecăm câtuşi de puţin din cauza ta. Oricum era seara pe 
care mi-o petreceam cu fetele. Haide, Ben! 

Băiatul traversa o etapă de răzvrătire. 

— De ce mai trebuie să vin şi eu? N-o să-i deranjez. Ce 
prostie! 

— Faci cum îţi spun! 

— De ce nu pot veni la eterice cu tine? 

— Fiindcă eu merg cu nişte prietene, iar tu ai altele de fă... 
Uşa se închise înapoia lor. 

Sosise momentul pe care Baley îl amânase până atunci. Îşi 
spusese: „Mai întâi, să mă-ntâlnesc cu robotul şi să văd ce-i 


cu el.” După aceea: „Să-l aduc la mine acasă.” lar după 
aceea: „Să mâncăm.” 

Acum însă tergiversările aparţineau trecutului şi nu mai 
putea amâna lucrurile. Ajunsese, în sfârşit, la cazul crimei, 
al complicaţiilor interstelare, al posibilei promovări în 
clasificare sau al posibilei dizgraţieri. lar el nu avea nici 
măcar o pistă de început, ci trebuia să apeleze la robot 
pentru ajutor. 

Degetele i se mişcară fără ţintă pe masa care nu fusese 
pliată înapoi în perete. 

— Este sigur că nu putem fi auziţi? Întrebă R. Daneel. 
Baley ridică ochii, surprins. 

— Nimeni n-ar asculta ce se petrece în apartamentul 
altuia. 

— Nu stă în obiceiul vostru să trageţi cu urechea? 

— Aşa ceva pur şi simplu nu se face, Daneel. La fel de bine 
ai putea presupune despre vecini că... Nu ştiu... Că s-ar uita 
în farfuria ta, în timp ce mănânci. 

— Sau că ar comite o crimă? 

— Poftim? 

— Nu stă în obiceiul vostru să comiteţi crime, nu este aşa, 
Elijah? 

Baley simţi cum îi creşte mânia. 

— Uite care-i treaba, dacă vom fi parteneri, nu-ncerca să 
imiţi aroganţa spaţialilor. Nu-i pentru tine, R. Daneel, apăsă 
el deliberat pe „R”. 

— Îmi cer scuze, dacă ţi-am rănit sentimentele, Elijah. 
Intenţia mea a fost doar să precizez că, deoarece fiinţele 
omeneşti sunt ocazional capabile de crimă în ciuda 
obiceiurilor lor, pot fi de asemenea capabile să încalce 
obiceiurile pentru delictul minor al tragerii cu urechea. 

— Apartamentul este fonoizolat corespunzător, răspunse 
Baley, tot încruntat. N-ai auzit nici un sunet din 
apartamentele vecine, aşa-i? Ei bine, nici vecinii nu ne vor 
auzi pe noi. În plus, de ce ar crede cineva că aici s-ar 
întâmpla ceva important? 


— Să nu subestimăm inamicul. 

Baley strânse din umeri. 

— Să-i dăm drumul! Informaţiile mele sunt extrem de 
puţine, aşa că le pot pune pe masă imediat. Ştiu că Roj 
Nemennuh Sarton, cetăţean al planetei Aurora şi rezident 
în Oraşul Spaţial, a fost ucis de una sau mai multe persoane 
necunoscute. Am înţeles că spaţialii opinează că n-ar fi 
vorba despre un incident izolat. Am dreptate? 

— Ai destulă dreptate, Elijah. 

— Ei asociază crima tentativelor recente de sabotare a 
proiectului pe care îl susţin şi care vizează transformarea 
noastră într-o societate oameni/roboţi integrată, după 
modelul Lumilor Exterioare, şi consideră că asasinatul este 
opera unui grup terorist bine organizat. 

— Da. 

— Perfect. Atunci, prima întrebare: ipoteza spaţialilor este 
inevitabilă? Nu este posibil ca asasinatul să fi fost comis de 
un fanatic solitar? Pe Pământ, sentimentele antiroboţi sunt 
puternice, totuşi nu există nici o organizaţie care să 
propovăduiască violenţa în această direcţie. 

— Mai exact, nu există nici o organizaţie legală de acest 
fel. 

— Chiar şi o organizaţie clandestină dedicată distrugerii 
roboților şi fabricilor de roboţi ar avea inteligenţa 
elementară de a înţelege că lucrul cel mai prost pe care l-ar 
putea face ar fi să ucidă un spaţial. Pare mult mai probabil 
ca asasinatul să fi fost opera unei minţi dezechilibrate. 

R. Daneel ascultă cu atenţie, apoi spuse: 

— Cred că teoria probabilităților nu susţine ipoteza 
„fanaticului”. Persoana ucisă a fost prea atent aleasă, iar 
momentul crimei a fost prea exact pentru a putea fi vorba 
despre altceva decât un plan premeditat din partea unui 
grup bine organizat. 

— În cazul ăsta, deţii mai multe informaţii decât mine. 
Varsă-le! 


— Exprimarea ta este neclară, dar cred că am înţeles 
subtextul. Mai întâi, va trebui să îţi explic tabloul general. 
Elijah, Oraşul Spaţial nu consideră satisfăcătoare relaţiile 
cu Pământul. 

— Ce să-ţi zic..., mormăi detectivul. 

— Mi s-a spus că, la momentul construirii Oraşului Spaţial, 
s-a considerat de la sine înţeles de către majoritatea 
oamenilor noştri că Pământul va fi de acord să adopte 
societatea integrată care funcţionează atât de bine pe 
Lumile Exterioare. Chiar şi după primele răzmeriţe, am 
crezut că va fi numai o chestiune de timp până ce 
pământenii vor trece peste şocul noutăţii. S-a dovedit însă 
că lucrurile nu stau aşa. În ciuda cooperării guvernului 
terestru şi a majorităţii conducerilor Oraşelor, rezistenţa a 
fost permanentă şi progresul foarte lent. Evident, aceasta i- 
a îngrijorat mult pe oamenii noştri. 

— Din cauza altruismului, presupun, făcu Baley. 

— Nu în totalitate, răspunse R. Daneel, deşi este amabil 
din partea ta să le atribui motive onorabile. Convingerea 
noastră comună este că un Pământ sănătos şi modernizat 
va însemna un beneficiu de seamă pentru toată Galaxia. Cel 
puţin aceasta este opinia împărtăşită de oamenii noştri din 
Oraşul Spaţial. Trebuie să recunosc că pe Lumile Exterioare 
există destui care li se opun în mod energic. 

— Ce vrei să spui - că între spaţiali există dezacorduri? 

— Evident. Unii sunt de părere că un Pământ modernizat 
va fi imperialist şi periculos. Opinia aceasta este răspândită 
mai ales în rândul locuitorilor planetelor mai vechi, care 
sunt mai apropiate de Pământ şi au motive suplimentare să 
îşi reamintească primele secole de călătorii interstelare, 
când societăţile lor erau controlate, politic şi economic, de 
Pământ. 

— Istorie antică, suspină Baley. Sunt realmente îngrijoraţi? 
Ne mai poartă pică pentru evenimente care s-au întâmplat 
acum o mie de ani? 


— Oamenii, spuse R. Daneel, au felul lor aparte de a fi. Din 
multe puncte de vedere, nu sunt la fel de raţionali ca noi, 
roboții, deoarece circuitele lor nu sunt anteprogramate la 
fel. Mi s-a spus că aspectul acesta ar prezenta totuşi 
avantaje. 

— Poate că da, comentă sec Baley. 

— Tu eşti mai în măsură să o spui. În tot cazul, 
perpetuarea nereuşitelor de pe Pământ a consolidat 
partidele naţionaliste de pe Lumile Exterioare, care susţin 
că este evident că pământenii diferă de spaţiali şi nu pot fi 
încadraţi în aceeaşi structură. Ele mai afirmă că dacă am 
impune roboții cu forţa pe Pământ, nu am face decât să 
dezlănţuim distrugerea în Galaxie. Ele nu uită niciodată 
faptul că populaţia Pământului numără opt miliarde de 
oameni, în timp ce populaţia totală de pe cele cincizeci de 
Lumi Exterioare abia ajunge la cinci miliarde şi jumătate. 
Oamenii noştri de aici, în mod special dr. Sarton... 

— Era medic? 

— Nu, ci doctor în sociologie, specialist în roboţi şi un om 
de o inteligenţă sclipitoare. 

— Am înţeles. Continuă. 

— Dr. Sarton şi ceilalţi au înţeles că Oraşul Spaţial şi tot ce 
semnifică el nu va mai dăinui mult timp, dacă sentimentele 
amintite de pe Lumile Exterioare vor fi lăsate să se 
dezvolte, alimentate de eşecurile noastre repetate. Dr. 
Sarton considera că a sosit momentul să facem un efort 
suprem pentru a înţelege psihologia pământenilor. Este 
uşor de afirmat că pământenii sunt conservatori înnăscuţi şi 
de repetat expresii ca „Pământul imuabil” şi „inscrutabila 
minte terestră”, dar aceasta nu înseamnă decât ocolirea 
problemei reale. Dr. Sarton a spus că sunt opiniile 
ignoranței şi că nu putem trata superficial pământenii, cu 
proverbe sau bromură. A mai declarat că spaţialii care 
încearcă să recreeze Pământul trebuie să abandoneze 
izolarea Oraşului Spaţial şi să se amestece printre 


pământeni. Trebuie să trăiască, să gândească şi să fie ca 
pământenii. 

— Spaţialii? Făcu Baley. Imposibil! 

— Ai perfectă dreptate, încuviinţă R. Daneel. În ciuda 
opiniilor sale, dr. Sarton însuşi nu a fost capabil să intre în 
niciunul dintre Oraşe, şi o ştia prea bine. Nu ar fi putut 
suporta dimensiunile gigantice şi mulțimile. Chiar dacă ar fi 
fost silit să intre sub ameninţarea cu blasterul, factorii 
externi l-ar fi apăsat într-o asemenea măsură încât nu ar fi 
putut descifra niciodată adevărurile ascunse pe care le 
căuta. 

— Ca să nu mai amintesc despre modul în care spaţialii îşi 
fac mereu griji în legătură cu bolile, aminti detectivul. Nu 
uita de asta! Numai din motivul ăsta şi nu cred că vreunul 
dintre ei ar risca să intre într-un Oraş. 

— Mai este desigur şi acest aspect. Bolile, în sensul 
pământean al cuvântului, nu sunt cunoscute pe Lumile 
Exterioare, iar teama de necunoscut este întotdeauna 
morbidă. Dr. Sarton recunoştea toate acestea, însă continua 
să insiste asupra necesităţii de a-i cunoaşte în mod intim pe 
pământeni şi traiul lor. 

— Pare să fie un cerc vicios. 

— Nu tocmai. Obiecţiile faţă de intrarea în Oraşul New 
York sunt valabile pentru spaţialii umani. Spaţialii roboţi 
reprezintă cu totul altceva. 

„Uit mereu asta, fir-ar a naibii”, îşi spuse Baley. 

— Chiar aşa? Făcu el cu glas tare. 

— Chiar aşa, încuviinţă R. Daneel. În mod firesc, noi 
suntem mai flexibili, cel puţin în această privinţă. Putem fi 
proiectaţi pentru adaptarea la o viaţă terestră. Având din 
construcţie un aspect exterior foarte similar celui uman, am 
putea fi acceptaţi ca pământeni, obţinând în modul acesta o 
imagine de aproape asupra vieţii lor. 

— Tu însuţi..., începu Baley înțelegând brusc. 

— Sunt un astfel de robot. Vreme de un an, dr. Sarton a 
lucrat la proiectarea şi construirea de roboţi precum cei 


descrişi anterior. Eu am fost primul dintre roboții lui şi, 
până acum, singurul. Din nefericire, instruirea mea nu este 
încă terminată. Ca rezultat al acestei crime, am fost nevoit 
să îmi intru prematur în rol. 

— Prin urmare, nu toţi roboții spaţiali sunt ca tine? Vreau 
să zic, unii arată mai mult ca nişte maşini şi mai puţin ca 
oamenii. Aşa-i? 

— Bineînţeles. Aspectul exterior depinde de funcţia 
robotului. Propria mea funcţie necesită un aspect foarte 
asemănător omului, dar alţi roboţi sunt diferiţi, deşi toţi 
sunt umanoizi. În tot cazul, sunt mult mai umanoizi decât 
modelele deplorabil de primitive pe care le-am văzut în 
magazinul de pantofi. Aşa arată toţi roboții voştri? 

— Mai mult sau mai puţin. Nu-ţi plac? 

— Bineînţeles că nu îmi plac. Este dificil să accept ca egală 
intelectual o parodie grosolană a formei umane. Fabricile 
voastre nu pot realiza modele mai bune? 

— Sunt sigur că pot, Daneel, dar cred că pur şi simplu noi 
preferăm să ştim când avem de-a face cu un robot, şi când 
nu. 

Rostind cuvintele acelea, privi direct în ochii robotului. 
Erau luminoşi şi umezi, la fel ca ai oricărei fiinţe umane, 
totuşi lui Baley i se păru că uitătura lor era constantă şi nu 
oscila uşor de la un punct la altul, ca la oameni. 

— Sper că în timp, vorbi R. Daneel, voi ajunge să înţeleg 
punctul acesta de vedere. 

Pentru o clipă lui Baley i se păru că detectează sarcasm în 
propoziţia aceea, apoi alungă posibilitatea respectivă. 

— În tot cazul, urmă R. Daneel, dr. Sarton a văzut limpede 
faptul că era un caz C/Fe. 

— Ce fe”? Ce-i asta? 

— Simbolurile chimice pentru elementele carbon şi fier, 
Elijah. Carbonul reprezintă baza vieţii omului, iar fierul este 
baza existenţei roboților. Expresia C/Fe se utilizează atunci 
când doreşti să te referi la o societate care combină cele 


mai bune” caracteristici ale ambelor culturi, privite ca 
egale, totuşi paralele. 

— Ce fe”... O scrieţi cu o cratimă, sau cum? 

— Nu, Elijah. Modalitatea acceptată este cu o liniuţă 
diagonală între cele două simboluri. Nu reprezintă pe 
niciuna, ci o combinaţie a lor, fără existenţa vreunei 
priorităţi. 

Fără să vrea, Baley se trezi interesat. Pe Pământ, educaţia 
oficială nu includea practic nici o informaţie despre istoria 
sau sociologia Lumilor Exterioare, după momentul Marii 
Rebeliuni care le adusese independenţa faţă de planeta- 
mamă. Desigur, în cele mai populare cărţi-film de dragoste 
apăreau personaje de pe Lumile Exterioare: magnatul 
coleric şi excentric aflat în vizită pe Pământ, moştenitoarea 
frumoasă, invariabil cucerită de farmecul pământeanului şi 
al cărei dispreţ era în cele din urmă înecat de iubire, şi 
arogantul rival spaţial, ticălos şi învins cu regularitate. Erau 
însă filme lipsite de orice valoare, deoarece negau până şi 
cele mai elementare şi binecunoscute adevăruri: că spaţialii 
nu intrau niciodată în Oraşe şi că femeile spaţiale nu vizitau 
practic niciodată Pământul. 

Pentru prima dată în viaţă, Baley fu stârnit de o curiozitate 
stranie. Cum era, de fapt, viaţa spaţialilor? 

Se strădui să-şi readucă gândurile la subiectul curent. 

— Cred, rosti el, că înţeleg unde vrei s-ajungi. Sarton a 
atacat problema convertirii Pământului la C/Fe dintr-un 
unghi nou şi promiţător. Grupurile noastre conservatoare, 
medievaliştii, cum îşi spun ei, au intrat în panică şi s-au 
temut că el ar putea avea succes. De aceea l-au ucis. 
Aceasta este motivaţia care face să fie un complot 
organizat, nu un simplu act izolat de violenţă. Corect? 

— Da, Elijah, cam aşa aş fi descris şi eu situaţia. 

Baley şuieră gânditor în barbă. Răpăi uşor pe tăblia mesei 
cu degetele sale prelungi, apoi clătină din cap. 

— Nu ţine. Nu ţine deloc. 

— Scuză-mă, dar nu te înţeleg. 


— Încerc să-mi imaginez tabloul general. Un pământean 
intră în Oraşul Spaţial, se duce la Sarton, îl împuşcă şi 
pleacă. Pur şi simplu, nu văd cum ar reuşi s-o facă. Poarta 
de acces în Oraşul Spaţial este în mod sigur păzită. 

R. Daneel încuviinţă din cap. 

— Cred că putem afirma fără teama de a greşi că nici un 
pământean nu ar fi putut trece în mod ilegal prin ea. 

— Şi atunci, unde ajungi în felul ăsta? 

— Dacă poarta de acces ar fi singura modalitate de a 
pătrunde în Oraşul Spaţial din Oraşul New York, Elijah, am 
ajunge într-o situaţie confuză. 

Detectivul îşi privi gânditor partenerul. 

— Nu mă prind ce vrei să zici. Este singura legătură între 
cele două. 

— Singura legătură directă, da. R. Daneel aşteptă o clipă, 
după care continuă: Nu înţelegi ce spun, aşa este? 

— Aşa-i, nu te-nţeleg defel. 

— Ei bine, dacă nu te va ofensa, voi încerca să îţi explic. 
Poţi să îmi dai o foaie de hârtie şi ceva de scris? Mulţumesc. 
Uite, partenere Elijah, voi desena un cerc mare şi îl voi 
numi „Oraşul New York”. După aceea, tangent cu el, voi 
desena un cerc mai mic şi îl voi numi „Oraşul Spaţial”. Aici, 
în punctul de tangenţă, desenez o săgeată şi o numesc 
„Barieră”. Vezi altă legătură între ele? 

— Evident că nu văd, replică Baley. Nici nu există. 

— Dintr-un punct de vedere, spuse robotul, mă bucur să te 
aud spunând aceasta. Concordă cu ceea ce am fost învăţat 
despre modurile de gândire terestră. Bariera este singura 
conexiune directă. Dar atât Oraşul New York, cât şi Oraşul 
Spaţial sunt deschise în toate direcţiile spre ţinutul din jurul 
lor. Este posibil ca un pământean să părăsească Oraşul New 
York prin una dintre numeroasele sale ieşiri şi să străbată 
ţinutul exterior spre Oraşul Spaţial, unde nu îl va opri nici o 
barieră. 

Vârful limbii lui Baley atinse buza superioară şi rămase 
acolo pentru o clipă. După aceea, detectivul repetă: 


— Să străbată ţinutul exterior? 

— Da. 

— Ţinutul exterior! Singur? 

— De ce nu? 

— Pe jos? 

— Fără îndoială. Mersul pe jos ar oferi şanse maxime de a 
nu fi detectat. Crima a avut loc în zorii zilei şi călătoria a 
fost neîndoios întreprinsă în orele dinaintea răsăritului. 

— Imposibil! În tot Oraşul nu există nici un om care s-o 
facă. Să părăsească Oraşul? Singur? 

— Da, sunt de acord, în circumstanţe obişnuite, ar părea 
improbabil. Noi, spaţialii, ştim asta şi de aceea păzim doar 
poarta de acces. Chiar şi în timpul Marii Revolte, oamenii 
voştri au atacat numai bariera care proteja poarta. Niciunul 
nu a părăsit Oraşul New York. 

— Şi atunci? 

— Acum însă avem de a face cu o situaţie ieşită din comun. 
Nu este vorba despre asaltul orbesc al unei gloate ce 
urmează linia minimei rezistenţe, ci de tentativa organizată 
a unui grup restrâns de a lovi în mod deliberat în punctul 
neprotejat. Astfel se explică modul în care, aşa cum spui tu, 
un pământean a putut să intre în Oraşul Spaţial, să se 
apropie de victima sa, să o ucidă şi să plece. A atacat printr- 
o pată complet oarbă a defensivei noastre. 

— Mi se pare improbabil, clătină Baley din cap. Aţi făcut 
ceva pentru a verifica ipoteza asta? 

— Da. Comisarul vostru a fost prezent aproape imediat 
după crimă... 

— Ştiu. Mi-a spus. 

— Detaliul acesta, Elijah, constituie un alt exemplu al 
alegerii momentului crimei. Comisarul vostru cooperase în 
trecut cu dr. Sarton şi era pământeanul cu care dr. Sarton 
plănuia să facă primele aranjamente referitoare la 
infiltrarea de R-i ca mine în Oraşele voastre. Întâlnirea din 
dimineaţa aceea fusese stabilită tocmai în scopul respectiv. 
Bineînţeles, crima a stopat planurile, cel puţin temporar, iar 


faptul că ea s-a petrecut tocmai când comisarul vostru se 
afla în Oraşul Spaţial a făcut incidentul mai dificil şi mai 
stânjenitor pentru Pământ şi pentru oamenii voştri. 
Începusem însă să spun altceva. I-am spus comisarului 
vostru: „Asasinul a traversat probabil ţinutul exterior.” 
Aidoma ţie, el a replicat „Imposibil”, sau poate 
„Inimaginabil”. Desigur, era foarte tulburat şi poate că din 
acest motiv i-a venit greu să înţeleagă ideea esenţială. I-am 
cerut totuşi să înceapă aproape imediat să verifice această 
ipoteză. 

Baley se gândi la ochelarii sparţi ai comisarului şi, în ciuda 
gândurilor sumbre, un colţ al gurii îi tresări. Bietul Julius! 
Avusese toate motivele să fie tulburat. Enderby nu 
beneficiase de nici o modalitate prin care să explice situaţia 
spaţialilor superiori, care priveau incapacităţile fizice ca 
fiind atribute specifice şi dezgustătoare ale pământenilor 
nemodificaţi genetic. Cel puţin nu putuse s-o facă fără să-şi 
piardă din prestanţă, iar prestanţa era vitală pentru 
comisarul de poliţie Julius Enderby. Ei bine, pământenii 
trebuiau să se susţină în unele privinţe. Robotul n-avea să 
afle niciodată de la Baley despre miopia lui Enderby. 

— Una câte una, urmă R. Daneel, au fost investigate 
diversele ieşiri din Oraş. Ştii câte sunt, Elijah? 

Baley clătină din cap, apoi hazardă un răspuns: 

— Douăzeci? 

— Cinci sute două. 

— Câte?! 

— Iniţial au fost şi mai multe, dar numai cinci sute două au 
rămas funcţionale. Oraşul New York a crescut lent, Elijah. 
Cândva s-a găsit sub cerul liber şi oamenii ieşeau frecvent 
în ţinuturile din jur. 

— Sigur că da, ştiu asta. 

— Ei bine, când Oraşul a fost închis prima dată, au rămas 
multe ieşiri. Cinci sute două dintre ele mai există şi azi. 
Restul au fost blocate, sau Oraşul s-a extins pur şi simplu 


peste ele. Nu punem la socoteală punctele de acces pentru 
vehiculele aeriene. 

— Bun... Ce s-a aflat de la ieşiri? 

— Investigaţiile au fost zadarnice. Ieşirile nu sunt păzite. 
Nu am putut găsi nici o persoană oficială care să răspundă 
de ele, sau care să le considere jurisdicţia sa. Se pare că 
nimeni nu ştia nici măcar despre existenţa lor. Orice om ar 
fi putut ieşi prin oricare dintre ele, oricând, pentru ca să 
revină tot pe acolo, după bunul său plac. Nu ar fi fost 
detectat niciodată. 

— Altceva? Presupun că arma a dispărut. 

— Da. 

— Indicii de orice fel? 

— Niciunul. Am cercetat cu atenţie împrejurimile Oraşului 
Spaţial. Roboții de la ferme au fost aproape inutili ca 
potenţiali martori. Ei sunt cu puţin mai mult decât simple 
maşinării agricole automatizate, rareori umanoide. În plus, 
la ferme nu există oameni. 

— Mda... Ce-i de făcut în continuare? 

— Întrucât am eşuat, deocamdată, la un capăt al firului, 
respectiv Oraşul Spaţial, vom acţiona în celălalt capăt - 
Oraşul New York. 

Sarcina noastră va fi să depistăm toate grupările posibil 
subversive, să trecem prin sită toate organizaţiile 
dizidente... 

— Cât timp intenţionezi să anchetezi? Îl întrerupse Baley. 

— Cât mai puţin posibil, cât de mult va fi necesar. 

— Ei bine, reflectă detectivul gânditor, aş fi preferat să fi 
avut alt partener. 

— Eu nu, răspunse R. Daneel. Comisarul ţi-a lăudat 
loialitatea şi capacităţile. 

— Frumos din partea lui, mârâi sardonic Baley. 

„Bietul Julius”, îşi spuse în gând. „Îi apăs conştiinţa şi se 
străduieşte din răsputeri.” 

— Nu ne-am bizuit exclusiv pe spusele sale, zise R. Daneel. 
Am verificat propriile noastre arhive. Te-ai exprimat deschis 


împotriva utilizării roboților în Departamentul tău. 

— Ai ceva de obiectat? 

— Absolut nimic. În mod evident, dreptul la opinie îţi 
aparţine. A fost totuşi necesar să îţi verificăm cu atenţie 
profilul psihologic. Ştim că, deşi îi deteşti intens pe R-i, vei 
lucra alături de unul, dacă apreciezi că este de datoria ta să 
o faci. Deţii un coeficient extraordinar de mare al loialității 
şi respectului faţă de autorităţile legale. Este exact ceea ce 
ne trebuie nouă. Comisarul Enderby te-a apreciat corect. 

— Nu ai resentimente personale din cauza sentimentelor 
mele antiroboţi? 

— În ce fel pot ele juca vreun rol, dacă nu te împiedică să 
lucrezi cu mine şi să mă ajuţi în finalizarea anchetei? 

Baley se simţi blocat şi ripostă beligerant: 

— Ei bine, atunci, dacă eu am trecut testul, ce se poate 
spune despre tine? Ce face din tine un detectiv? 

— Nu te înţeleg. 

— Ai fost conceput ca maşină colectoare de informaţii. O 
imitație a omului care să înregistreze evenimentele din 
viaţa pământenilor pentru a fi analizate de spaţiali. 

— A fi o maşină colectoare de informaţii reprezintă un 
început bun pentru un investigator, nu este aşa? 

— Un început, poate, dar în nici un caz asta nu-i totul. 

— Desigur, circuitele mele au mai suferit o ajustare finală. 

— Aş fi curios să aflu detalii în privinţa asta, Daneel. 

— Nimic mai simplu. În băncile mele motivaţionale a fost 
introdus un factor de impulsionare extrem de puternic: 
dorinţa justiţiară. 

— Justiţiară strigă Baley. 

Ironia i se destrămă de pe chip, fiind înlocuită de o 
expresie de vădită neîncredere. 

R. Daneel se răsucise însă iute în scaun şi privea spre uşă. 

— Este cineva acolo, anunţă el. 

Era într-adevăr cineva. Uşa se deschise şi Jessie, palidă şi 


cu buzele strânse într-o linie subţire, intră în apartament. 
* 


Baley fu surprins. 

— Jessie? Se încruntă el. S-a-ntâmplat ceva? 

Femeia rămase locului, fără să-l privească în ochi. 

— Îmi pare rău c-a trebuit să..., începu ea, apoi se opri. 

— Unde-i Bentley? 

— Va rămâne peste noapte în Sala Tinerilor. 

— De ce? Nu ţi-am spus să faci aşa ceva. 

— Am înţeles că partenerul tău va rămâne peste noapte şi 
m-am gândit că va avea nevoie de camera lui Bentley. 

— Nu era necesar, Jessie, rosti R. Daneel. 

Ea ridică ochii spre chipul lui R. Daneel, privindu-l deschis. 
Baley îşi examină vârfurile degetelor, îngrozit de ceea ce 
putea să urmeze, dar cumva incapabil să intervină. Tăcerea 
îi apăsă greu pe timpane, iar apoi, parcă prin nenumărate 

straturi de plastex, auzi glasul soţiei sale: 

— Daneel, cred că eşti un robot. 

Şi R. Daneel răspunse cu aceeaşi voce calmă 
dintotdeauna: 

— Da, sunt. 

6. Şoapte într-un dormitor. 

La nivelurile din vârful unora dintre cele mai bogate 
subsecţiuni ale Oraşului se aflau Solariile naturale, unde 
şicane din cuarţ cu obloane metalice amovibile opreau 
pătrunderea aerului din exterior, dar permiteau trecerea 
luminii solare. Acolo se puteau bronza nevestele şi fiicele 
principalilor administratori şi executivi ai Oraşului. Tot 
acolo, în fiecare seară se întâmpla un fenomen unic. 

Se lăsa noaptea. 

În restul Oraşului (incluzând Solariile-UV unde, în 
conformitate cu timpul care le fusese alocat, milioane de 
locuitori se puteau expune ocazional lungimilor de undă 
artificiale emise de lămpile cu arc) existau doar ciclurile 
temporale arbitrare. 

Activităţile Oraşului ar fi putut continua cu uşurinţă în trei 
schimburi de câte opt ore sau în patru schimburi de câte 
şase ore, „zi” şi „noapte” deopotrivă. Lumina şi munca s-ar 


fi putut foarte simplu succeda întruna, la nesfârşit. 
Dintotdeauna existaseră reformatori civici care, periodic, 
sugeraseră posibilitatea aceasta în interesul economiei şi 
eficienţei. 

Transpunerea în practică nu fusese niciodată acceptată. 

Multe dintre obiceiurile anterioare ale societăţii terestre 
fuseseră abandonate în acelaşi interes al economiei şi 
eficienţei: spaţiul, intimitatea, ba chiar o mare parte a 
liberului arbitru. Totuşi acelea erau produse ale civilizaţiei 
şi nu aveau o vechime mai mare de zece mii de ani. 

Pe de altă parte, adaptarea la ciclul nocturn de somn avea 
vârsta omului: un milion de ani. Obiceiul respectiv era greu 
de abandonat. Deşi înserarea nu era vizibilă, luminile din 
apartamente se stingeau o dată cu trecerea orelor nopţii şi 
pulsul Oraşului se diminua. Deşi pe bulevardele acoperite 
ale Oraşului nimeni n-ar fi putut deosebi amiaza de miezul 
nopţii sau de orice alt fenomen cosmic, omenirea urma 
deplasările mute ale arătătoarelor ceasornicelor. 

Expresurile se goleau, vacarmul vieţii se diminua, gloata 
care furnica pe arterele colosale se destrăma; Oraşul New 
York se afla în umbra neobservată a Pământului şi populaţia 
lui dormea. 

* 

Elijah Baley nu dormea. Zăcea întins în pat, în 
apartamentul său nu ardea nici o lumină, dar orice legătură 
cu somnul se oprea aici. 

Jessie era întinsă lângă el, nemişcată în beznă. Bărbatul 
nici n-o auzise, nici n-o simţise mişcându-se. 

De cealaltă parte a peretelui, R. Daneel Olivaw stătea în 
picioare, aşezat sau întins (Baley se întrebă cum anume). 

— Jessie! Şopti detectivul. Jessie! 

Silueta întunecată de alături se foi uşor sub pătură. 

— Ce vrei? 

— Jessie, te rog, nu-mi îngreuna şi mai mult situaţia. 

— Puteai să-mi fi spus. 


— Cum s-o fi făcut? Intenţionam, dar n-aveam deocamdată 
nici un plan. Sfinte losafat, Jessie... 

— S-s-ş! 

Vocea bărbatului redeveni o şoaptă. 

— Cum ai aflat? Nu vrei să-mi spui? 

Jessie se răsuci spre el şi Baley îi simţi ochii aţintiţi asupra 
sa prin întuneric. 

— Lije... (Glasul era de abia o adiere prin aerul nemişcat al 
dormitorului.) Ne poate auzi?... Creatura aceea? 

— Nu, dacă vorbim în şoaptă. 

— De unde ştii? Poate că are urechi speciale, ca să 
detecteze sunetele cele mai slabe. Roboții spaţiali pot face 
tot felul de chestii. 

Baley ştia asta. Propaganda pro-roboţi sublinia permanent 
caracteristicile miraculoase ale roboților spaţiali, anduranţa 
lor, simţurile suplimentare, serviciile aduse omenirii într-o 
sută de modalităţi noi. El considera abordarea respectivă 
complet greşită - pământenii îi urau cu atât mai mult pe 
roboţi pentru superioritatea lor. 

— Nu şi Daneel, răspunse încetişor. Pe el l-au construit în 
mod deliberat asemănător omului. Voiau să fie acceptat ca 
fiinţă omenească, aşa că trebuia să aibă numai simţuri 
omeneşti. 

— De unde ştii? 

— Dacă ar fi avut simţuri suplimentare, ar fi existat 
pericolul să se trădeze în mod accidental ca fiind non-uman. 
Ar fi făcut prea multe şi ar fi ştiut prea multe. 

— Poate, să zicem... Se lăsă din nou tăcere. 

După un minut, Baley încercă din nou: 

— Jessie, dacă ai ignora pur şi simplu situaţia, până... 
Până... Uite ce-i, scumpo, nu-i corect din partea ta să fii 
furioasă. 

— Furioasă? Lije, eşti un prost şi jumătate, nu sunt 
furioasă. Sunt speriată, speriată de moarte. 

Înghiţi un nod şi-l prinse de gât. O vreme se ţinură strâns 
în braţe, iar sentimentul de jignire al lui Baley dispăru ca 


prin farmec, înlocuit de îngrijorare. 

— De ce? N-ai nici un motiv. Este inofensiv, îţi dau cuvântul 
meu. 

— Nu poţi scăpa de el? 

— Ştii bine că nu pot. Este misiunea Departamentului. 
Cum să pot? 

— Ce fel de misiune, Lije? Spune-mi. 

— Jessie, mă surprinde realmente cum te comporţi. 

Prin întuneric, o mângâie pe obraz. Era umed. Folosindu-şi 
mâneca pijamalei, îi şterse cu atenţie lacrimile. 

— Chiar că eşti o fetiţă prostuţă, vorbi el cu tandreţe. 

— Spune-le celor din Departament să repartizeze 
misiunea altuia, indiferent despre ce ar fi vorba. Te rog, 
Lije! 

Baley îşi înăspri puţin glasul. 

— Jessie, eşti soţie de poliţist de suficient timp ca să ştii că 
o misiune nu-i ceva de joacă. 

— De ce a trebuit să ţi-o dea tocmai ţie? 

— Julius Enderby... 

O simţi încordându-se în braţele sale. 

— Trebuia să-mi fi dat seama! De ce nu-i poţi spune lui 
Julius Enderby ca măcar o dată să-i rezolve altcineva 
cazurile murdare? Suporţi prea multe, Lije, iar asta-i 
chiar... 

— Gata, gata, spuse el alinător. Femeia tăcu, tremurând 
din tot corpul. „N-o să înţeleagă niciodată”, îşi spuse Baley. 

Comisarul fusese un măr al discordiei între ei încă de la 
logodnă. Enderby era cu doi ani mai mare decât Baley, dar 
amândoi urmaseră Şcoala de Studii Administrative din Oraş 
şi se împrieteniseră. După ce Baley îşi susţinuse setul de 
teste vocaţionale şi neuroanaliză, fusese repartizat în 
poliţie, unde îl găsise pe Enderby, care promovase deja în 
divizia detectivilor civili. 

Baley îl urmase, dar la o distanţă care sporise continuu. 
Nu fusese totuşi vina nimănui. Baley era îndeajuns de 
capabil şi eficient, dar îi lipsea abilitatea lui Enderby, care 


se potrivea la perfecţiune în maşinăria administrativă. Era 
una dintre acele persoane născute pentru sistemul ierarhic, 
care se simţea confortabil în mod firesc într-o birocraţie. 

Comisarul nu se caracteriza printr-o inteligenţă ieşită din 
comun, iar Baley o ştia. Avea ciudăţeniile sale copilăreşti, de 
pildă crizele intermitente de medievalism ostentativ. În 
exterior însă se comporta fără cusur, nu jignea pe nimeni, 
accepta ordinele cu eleganţă şi comanda la rândul său cu o 
combinaţie perfectă de blândeţe şi fermitate. Se înţelegea 
până şi cu spaţialii. Poate că era excesiv de servil faţă de 
aceştia (Baley n-ar fi putut să se descurce cu ei pentru mai 
mult de jumătate de zi fără să dea în clocot; era sigur în 
privinţa asta, deşi, de fapt, nu vorbise niciodată cu un 
spaţial altfel decât la telefon), dar spaţialii aveau încredere 
în el şi astfel Enderby devenise foarte util Oraşului. 

În felul acesta, într-un serviciu civil în care sociabilitatea şi 
diplomaţia erau mai utile decât competenţa individuală, 
Enderby promovase rapid şi ajunsese la rangul de comisar, 
în vreme ce Baley nu era decât C-5. Baley nu-i purta 
ranchiună pentru diferenţa dintre ei, în ciuda faptului că, 
om fiind, nu putea să nu încerce regrete. Enderby nu uitase 
vechea lor prietenie şi, în felul său, încerca să-l ajute cum 
putea. 

Parteneriatul cu R. Daneel constituia un exemplu în 
această privinţă. Era dur şi neplăcut, dar, indiscutabil, 
conţinea sâmburele unei avansări spectaculoase. Comisarul 
ar fi putut acorda şansa altcuiva. Propriile sale cuvinte, 
spuse în cursul dimineţii, despre rugămintea pentru o 
favoare, camuflaseră realitatea fără s-o ascundă. 

Jessie nu vedea niciodată lucrurile în felul acela. În ocazii 
similare din trecut, ea comentase: „Ăsta-i indicele tău idiot 
de loialitate. Mi s-a acrit să-i aud pe toţi lăudându-te pentru 
simţul datoriei. Din când în când, ar trebui să te mai 
gândeşti şi la tine. Am observat că cei din vârf nu suflă o 
vorbă despre indicele lor de loialitate.” 


Baley rămase întins, într-o stare de veghe încordată, 
lăsând-o pe Jessie să se calmeze. El trebuia să gândească. 
Trebuia să fie sigur pe bănuielile sale. Detaliile se înlănţuiră 
şi se potriviră laolaltă în mintea lui. Lent, se aranjară într- 
un şablon. 

Simţi salteaua mişcându-se, când Jessie se clinti. 

— Lije? 

Buzele femeii îi atingeau urechea. 

— Ce este? 

— De ce nu demisionezi? 

— Termină cu prostiile! 

— De ce n-o faci? (Jessie devenise aproape entuziastă.) Aşa 
ai putea scăpa de robotul ăsta oribil. Pur şi simplu, te duci 
la Enderby şi-i spui că ai terminat. 

— Nu pot demisiona în mijlocul unui caz important, replică 
rece Baley. Nu pot arunca totul la tubul de deşeuri de 
fiecare dată când îmi vine s-o fac. Aşa ceva ar însemna 
declasificare legală. 

— Şi ce dacă? După aceea, ai putea promova din nou. Poţi 
s-o faci, Lije! În Serviciu există o duzină de posturi 
conforme cu aptitudinile tale. 

— Serviciul Civil nu angajează persoane care au fost 
declasificate legal. Aş putea fi doar muncitor necalificat, iar 
tu la fel. Bentley ar pierde tot statutul moştenit. La naiba, 
Jessie, tu nu ştii Ce-nseamnă aşa ceva! 

— Am citit despre asta şi nu mi-e teamă, murmură ea. 

— Eşti nebună! Ai înnebunit de tot! 

Baley simţea că-l apucase tremuratul. În minte îi licări 
imaginea familiară a tatălui său, ruinându-se treptat în 
drum spre moarte. 

Jessie oftă adânc. 

Mintea bărbatului se îndepărtă cu furie de ea şi reveni cu 
disperare la tabloul pe care-l construia. 

— Jessie, rosti el încordat, trebuie să-mi spui! Cum ai aflat 
că Daneel este robot? Ce te-a făcut să tragi concluzia asta? 

— Ei bine..., începu ea apoi amuţi. 


Era pentru a treia oară când încercase s-o convingă să-i 
spună, fără să reuşească. 

Baley o strânse cu putere de mână, implorând cerul să 
continue. 

— 'Te rog, Jessie! Ce anume te sperie? 

— Pur şi simplu am bănuit că era robot, răspunse femeia. 

— Nu aveai absolut nici un motiv s-o bănuieşti. Înainte de 
a pleca, nu credeai că este robot, aşa-i? 

— Nu... Dar m-am gândit... 

— Haide, Jessie! Ce te-a făcut s-o crezi? 

— Păi... Uite cum a stat treaba. Fetele flecăreau în 
Personal... Ştii cum sunt ele, pălăvrăgesc despre orice. 

„Femei!” îşi spuse Baley. 

— Oricum, urmă Jessie, zvonul circulă în tot Oraşul. Era 
clar. 

— În tot Oraşul? 

Baley simţi un fior scurt şi energic de triumf, sau foarte 
asemănător triumfului. Altă piesă îşi găsise locul! 

— Din spusele lor, aşa se părea. Ziceau că se vorbeşte 
despre un robot spaţial care umblă prin Oraş. Se spunea că 
arată exact ca un om şi că lucrează cu poliţia. M-au întrebat 
până şi pe mine despre asta. Au râs şi au zis: „Lije altău nu 
ştie nimic despre asta, Jessie?”, iar eu am râs şi-am răspuns 
„lerminaţi cu prostiile!”. După aceea am plecat la eterice şi 
am început să mă gândesc la noul tău partener. Mai ţii 
minte fotografiile acelea pe care le-ai adus acasă, pe care 
Julius Enderby le-a făcut în Oraşul Spaţial, ca să-mi arate 
cum sunt spaţialii? Ei bine, am ajuns la concluzia că aşa 
arată şi partenerul tău. Mi-am dat seama brusc de asta şi 
mi-am zis „Dumnezeule, cineva trebuie să-l fi recunoscut în 
magazinul de pantofi, iar el este cu Lije!” M-am scuzat că 
am o migrenă şi-am fugit... 

— Gata, Jessie, făcu Baley, opreşte-te, calmează-te. Te 
întreb acum, de ce ţi-e frică? Nu te temi de Daneel în sine. 
L-ai abordat direct, când ai ajuns acasă. Te-ai comportat 
minunat. Atunci... 


Se opri pe neaşteptate. Se sculă în capul oaselor, cu ochii 
larg deschişi, fără să zărească nimic în bezna dormitorului. 

Îşi simţi soţia foindu-se lângă el. Întinse iute mâna, îi găsi 
buzele şi apăsă un deget peste ele. Jessie se împotrivi 
strânsorii, prinzându-l de încheietură şi zbătându-se, dar 
bărbatul o strânse şi mai tare. 

Apoi, pe neaşteptate, o eliberă. Ea scânci. 

— Iartă-mă, şopti Baley răguşit, ascultam... Cobori din pat, 
încălţându-şi plastofilmele calde. 

— Lije, unde pleci? Nu mă lăsa! 

— Stai liniştită. Merg doar până la uşă. 

Plastofilmele scoaseră sunete moi, înăbuşite, în vreme ce 
Baley ocoli patul. Întredeschise uşa spre sufragerie şi 
rămase în aşteptare. 

Nimic nu se auzi timp îndelungat. Era atâta linişte încât 
putea să audă dinspre patul lor şuieratul subţire al 
respirației lui Jessie. Îşi auzea propriile bătăi ale inimii, 
sunându-i înfundat în urechi. 

Mâna lui Baley se strecură prin deschizătura uşii, 
întinzându-se spre punctul pe care îl putea găsi şi cu ochii 
închişi. Degetele îi cuprinseră butonul potenţiometru care 
regla intensitatea plafonierei. Exercită o apăsare aproape 
insesizabilă şi tavanul sclipi vag, atât de slab încât 
jumătatea inferioară a sufrageriei rămase în semiîntuneric. 

Văzu însă destul. Uşa principală era închisă, iar sufrageria 
nemişcată şi cufundată în tăcere. 

Readuse butonul la poziţia închis şi reveni în pat. 

Fusese exact ce-i lipsea. Piesele se potriveau. Puzzle-ul era 
completat. 

— Lije, insistă Jessie, ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic, nu s-a-ntâmplat nimic. Totu-i în regulă. El nu-i 
aici. 

— Robotul? Adică... A plecat? Pentru totdeauna? 

— Nu, nu. Se va întoarce. Şi înainte să revină, răspunde-mi 
la întrebare. 

— Ce întrebare? 


— De ce te temi? Jessie tăcu. 

— Ai spus că eşti speriată de moarte, îi reaminti Baley. 

— El mă sperie. 

— Am mai discutat chestia asta şi nu-i adevărat. Nu te-ai 
temut de el şi, în plus, ştii foarte bine că un robot nu poate 
pricinui vreun rău omului. 

— M-am gândit, începu ea fără tragere de inimă, că dacă 
toţi vor afla că-i robot, s-ar putea declanşa o răzmeriţă. Ne- 
ar fi omorât. 

— De ce să ne omoare? 

— Ştii şi tu cum sunt răzmeriţele... 

— Nu se ştie nici măcar unde anume se află robotul. 

— Se poate afla. 

— Deci de asta te temi tu, de o posibilă revoltă? 

— Păi... 

— Ş-ş-ş! Suieră el. 

O apăsă pe Jessie, silind-o să revină cu capul pe pernă, 
apoi îşi apropie buzele de urechea ei. 

— S-a-ntors. Ascultă-mă şi nu scoate nici un cuvânt. Totul 
e-n regulă. Mâine dimineaţă va pleca şi n-o să se-ntoarcă. 
Nu va fi nici o răzmeriţă, absolut nimic! 

Era aproape mulţumit când spuse cuvintele acelea, 
aproape complet mulţumit. Simţea că acum putea să 
adoarmă. 

Se gândi din nou: „Nici o răzmeriţă, absolut nimic. Şi nici 
declasificare.” 

Cu o clipă înainte să alunece realmente în somn, se gândi: 
„Nici măcar o anchetă pentru crimă. Nici măcar asta. Totul 
s-a rezolvat...” 

Adormi. 

7. Călătorie în Oraşul Spaţial. 

Comisarul de poliţie Julius Enderby îşi lustrui cu grijă 
ochelarii şi-i aşeză pe nas. 

„Nu-i rău trucul”, îşi spuse Baley. „Le face să pari 
preocupat în timp ce te gândeşti ce să răspunzi şi nici nu te 
costă vreun ban, aşa cum se întâmplă când îţi aprinzi pipa.” 


Şi pentru că tot îşi amintise de asta, scoase pipa şi-şi 
deschise tabachera. Tutunul constituia unul dintre puţinele 
produse de lux care mai erau cultivate pe Pământ, dar 
sfârşitul epocii lui se apropia în mod vizibil. Preţurile 
crescuseră întruna şi nu scăzuseră niciodată, de când îşi 
amintea detectivul, iar rațiile scăzuseră întruna şi nu 
crescuseră niciodată. 

După ce-şi aranjă ochelarii, Enderby se întinse spre 
comanda din capătul biroului său şi comută pentru o clipă 
uşa în modul de transparenţă unidirecţională. 

— El unde-i acum? 

— Mi-a spus că vrea să viziteze Departamentul şi l-am 
lăsat pe Jack Tobin să facă pe ghidul. 

Baley îşi aprinse pipa şi reduse cu atenţie diafragma 
filtrului. Ca majoritatea puritanilor, comisarul nu agrea 
fumul de pipă. 

— Sper că nu i-ai spus că Daneel este robot. 

— Bineînţeles că nu. 

Comisarul nu se relaxă. Se juca absent cu calendarul 
automat de pe birou. 

— Cum merge? Întrebă el fără să-l privească pe Baley. 

— Suficient de greu. 

— Îmi pare rău, Lije. 

— M-ai fi putut avertiza, spuse apăsat Baley, că are un 
aspect complet uman. 

— Nu ţi-am spus? Păru surprins Enderby, apoi continuă 
brusc iritat: Ce naiba, ar fi trebuit să-ţi dai seama! Doar nu 
ţi-aş fi cerut să-l găzduieşti la tine, dacă ar fi arătat ca R. 
Sammy. Zi şi tu dacă nu-i aşa? 

— Aşa este, comisare, dar eu nu văzusem în viaţa mea un 
robot ca el, pe când tu ai mai întâlnit astfel de creaturi. Nici 
măcar nu ştiusem că aşa ceva este posibil. Pur şi simplu, ţi- 
aş fi fost recunoscător dacă ai fi făcut-o, asta-i tot. 

— Ai dreptate, Lije - ar fi trebuit să te avertizez şi-mi cer 
scuze că n-am făcut-o. Adevărul este însă că misiunea asta, 
întregul caz, mă stresează în asemenea hal încât aproape 


tot timpul mă răstesc fără motiv la oameni. El - vreau să 
spun R. Daneel - este un tip nou de robot. Nu-i deocamdată 
decât un prototip, o etapă experimentală. 

— Mi-a explicat el însuşi totul. 

— Ah, da? Atunci, asta-i situaţia. 

Baley se încordă puţin. Deci asta era situaţia... Strângând 
între dinţi muştiucul pipei, rosti inexpresiv: 

— R. Daneel mi-a obţinut permisiunea unei vizite în Oraşul 
Spaţial. 

— În Oraşul Spaţial?! Îl privi brusc indignat Enderby. 

— Da, este următoarea acţiune logică, comisare. Vreau să 
văd locul crimei, să pun nişte întrebări... 

Enderby clătină din cap cu fermitate. 

— Lije, nu cred că-i o idee bună. Noi am cercetat terenul şi 
mă-ndoiesc că ai putea afla lucruri noi. În plus, spaţialii sunt 
indivizi ciudaţi. Trebuie trataţi cu toată grija, cu mănuşi, iar 
tu nu ai experienţă în privinţa asta. 

Ridică palma dolofană spre frunte şi adăugă cu o 
intensitate neaşteptată: 

— Îi urăsc! 

Baley îşi strecură un ton de ostilitate în voce: 

— La naiba, robotul a venit aici, iar eu trebuie să merg 
acolo. Şi-aşa e destul de neplăcut că trebuie să stau alături 
de un robot - nu-mi convine deloc să stau pe bancheta din 
spate. Desigur însă dacă nu mă consideri capabil să conduc 
ancheta... 

— Nici vorbă despre aşa ceva, Lije. Problema n-o 
reprezinţi tu, ci spaţialii. Habar nu ai cum sunt ei. 

— În cazul acesta, comisare, se încruntă şi mai mult 
detectivul, ce-ar fi să vii şi tu? 

În acelaşi timp, fără să fie văzut de şeful său, încleştă 
pumnii în mod instinctiv, ţinându-şi răsuflarea în aşteptarea 
răspunsului. Ochii comisarului se lărgiră. 

— Nu, Lije, eu nu intru acolo. Să nu mi-o ceri! 

În mod vizibil, păru că se străduieşte să-şi controleze 
cuvintele care îi ieşeau de pe buze fără voia sa. Surâzând 


neconvingător, adăugă ceva mai calm: 

— Nu-mi văd capul de treabă aici. Am rămas cu câteva zile 
în urmă. 

Baley îl scrută gânditor. 

— Atunci, uite ce-ţi propun. De ce să nu intri, mai târziu, 
prin trimensiune? Doar temporar, înţelegi? În caz că am 
nevoie de o mână de ajutor. 

— Da, cred că asta se poate, aprobă Enderby fără 
entuziasm. 

— Perfect. (Baley se uită la ceasul mural, încuviinţă din cap 
şi se sculă în picioare.) Ţinem legătura, atunci. 

În clipa când ieşi din birou, întârzie o fracțiune de secundă 
în prag şi privi iute în urmă. Zări fruntea comisarului 
începând să coboare spre antebraţul pe care-l ţinea pe 
birou. Detectivul fu aproape convins că auzise un icnet. 

„Sfinte Iosafat!” gândi el realmente şocat. 

Se opri în sala comună şi se aşeză pe colţul unui birou din 
apropiere, ignorându-l pe ocupantul acestuia, care ridică 
ochii, murmură un salut scurt şi reveni la munca sa. 

Baley demontă filtrul pipei şi suflă în el. Răsturnă pipa 
deasupra miniaspiratorului de pe birou şi lăsă să dispară 
scrumul alb şi fin de tutun. Privi cu regret spre pipa goală, 
montă filtrul la loc şi strecură instrumentul în buzunar. Altă 
doză dispărută pe vecie! 

Rederulă în minte conversaţia purtată cu Enderby. Dintr- 
un punct de vedere, comisarul nu-l surprinsese. Se 
aşteptase la împotrivire faţă de orice tentativă din partea sa 
de a intra în Oraşul Spaţial, deoarece îl auzise vorbind 
adesea despre dificultăţile relaţiilor cu spaţialii, despre 
pericolul de a permite altor persoane decât unor 
negociatori experimentați să intre în legătură cu aceştia, 
chiar şi în privinţa unor chestiuni minore. 

Pe de altă parte, nu se aşteptase ca Enderby să cedeze 
atât de uşor. Bănuise că va insista cel puţin pentru a-l însoţi 
pe Baley. Toate celelalte cazuri erau neînsemnate în 
comparaţie cu acesta. 


Iar Baley nu dorise aşa ceva, ci dorise exact ceea ce 
obținuse. Voise ca Enderby să fie prezent graţie 
receptorului trimensional, pentru a fi martor la discuţii 
dintr-o poziţie sigură şi protejată. 

Siguranţa era elementul principal aici. Baley avea nevoie 
de un martor care să nu poată fi scos imediat din joc. Acesta 
constituia o garanţie minimă a propriei sale siguranţe. 

În privinţa respectivă, comisarul îşi dăduse acordul fără 
şovăială. Baley îşi aminti de icnetul pe care-l surprinsese 
din prag şi se gândi: „Sfinte Iosafat, este realmente 
afectat!” 

Un glas voios, dar neclar, se auzi înapoia sa, şi detectivul 
tresări fără să vrea. 

— Ce dracu' vrei? Se răsti el iritat. 

Zâmbetul de pe chipul lui R. Sammy rămase afişat nătâng. 

— Jack spune să te anunţ că Daneel este gata, Lije. 

— Bine. Acum, şterge-o de-aici! 

Se încruntă spre spinarea robotului care se îndepărta. 
Nimic mai iritant decât o maşinărie metalică şi stângace 
care să te tutuiască senin. Se plânsese în sensul acesta, încă 
de la apariţia lui R. Sammy, dar comisarul ridicase din 
umeri şi replicase: 

— Asta-i situaţia, Lije. Publicul insistă ca roboții Oraşului 
să aibă încorporat un circuit puternic de atitudine 
prietenoasă. Perfect, aşa s-a făcut. El este atras de tine şi te 
tutuieşte, pentru că utilizarea prenumelui este un act de 
prietenie. 

„Circuit de atitudine prietenoasă!” Nici un robot, 
indiferent de model, nu putea pricinui vreun rău unei fiinţe 
umane. Aceea era însăşi prima lege fundamentală a 
roboticii: „Robotul n-are voie să pricinuiască vreun râu 
omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întâmple 
ceva vreunei fiinţe umane.” 

Nu fusese construit nici un creier pozitronic care să nu 
aibă instrucţiunea aceasta introdusă la un nivel atât de 
fundamental al circuitelor sale de bază încât să nu poată fi 


VW 
! 


anulată de nici o defecţiune imaginabilă. Ca atare, nu erau 
necesare circuite specializate de atitudine prietenoasă. 

În acelaşi timp, comisarul avusese dreptate. Neîncrederea 
pământenilor faţă de roboţi era un sentiment irațional şi 
circuitele de atitudine prietenoasă trebuia să fie 
încorporate, la fel cum toţi roboții trebuia să poarte 
zâmbete pe chipuri. Cel puţin aşa stăteau lucrurile pe 
Pământ. Pe de altă parte, R. Daneel nu zâmbea niciodată. 

Oftând, Baley se ridică de pe birou. „Următoarea escală”, 
îşi spuse el, „sau poate ultima: Oraşul Spaţial!” 

* 

Forţele de poliţie ale Oraşului şi anumiţi factori de 
conducere puteau încă utiliza automobile individuale prin 
coridoarele Oraşului, ba chiar şi pe străvechile autostrăzi 
subterane care erau interzise traficului pietonal. Liberalii 
solicitau întruna ca autostrăzile să fie transformate în 
terenuri de joacă pentru copii, în noi zone comerciale, ori în 
extensii ale expresurilor sau benzilor locale. 

De fiecare dată însă invocarea energică a siguranţei civile 
anula orice interpelare. În cazurile unor incendii prea mari 
pentru a fi rezolvate de echipamentele locale, în cazurile de 
avarii majore ale sistemelor de ventilaţie sau de alimentare 
cu energie electrică, dar în primul rând în cazurile unor 
tulburări civile grave, trebuia să existe modalităţi prin care 
forţele Oraşului să fie mobilizate în cel mai scurt timp 
posibil în locaţia afectată. Pentru autostrăzi nu exista şi nici 
nu putea exista alternativă. 

Baley călătorise de câteva ori până atunci pe autostrăzi şi 
fusese de fiecare dată deprimat de pustietatea lor 
indecentă. Păreau situate la milioane de kilometri 
depărtare de pulsaţia vie şi caldă a Oraşului. Acum, 
conducând maşina de poliţie, autostrada se întindea în faţa 
ochilor săi aidoma interiorului unui vierme orb şi cav, 
deschizându-se permanent în alte secţiuni, cu fiecare curbă 
pe care o descria lin. Fără să se uite, Baley ştia că în urma 
lui un alt vierme orb şi cav se contracta şi închidea. 


Autostrada era excelent iluminată, dar luminile erau lipsite 
de sens în pustietate şi tăcere. 

R. Daneel nu contribuia cu nimic la întreruperea tăcerii 
sau la umplerea golului aceluia. Privea drept înainte, 
neimpresionat de autostrada pustie, la fel cum fusese 
neimpresionat de expresul supraaglomerat. 

Apoi, brusc, însoţiţi de şuierul ascuţit al sirenei, ieşiră de 
pe autostradă şi pătrunseră pe banda de vehicule a unui 
coridor din Oraş. 

Din respect pentru trecut, benzile de vehicule continuau 
să fie marcate pe fiecare coridor important, deşi în prezent 
nu se putea vorbi despre alte vehicule decât maşinile de 
poliţie şi pompieri şi despre camioanele de aprovizionare, 
pietonii circulând perfect liniştiţi pe benzile respective. 
Acum se împrăştiară, fugind indignaţi, dinaintea sirenei lui 
Baley. 

Detectivul însuşi răsuflă mai destins, când vacarmul 
mulţimii se abătu asupra sa, dar uşurarea fu doar 
temporară. După mai puţin de două sute de metri, cotiră pe 
alte coridoare mute, care duceau la poarta de acces în 
Oraşul Spaţial. 

* 


Erau aşteptaţi. În mod evident, gardienii îl cunoşteau pe R. 
Daneel din vedere şi, deşi ei înşişi oameni, încuviinţară din 
capete fără şovăială spre el. 

Unul dintre gardieni se apropie de Baley şi-l salută cu 
politeţe militară perfectă, chiar dacă îngheţată. Era înalt şi 
grav, deşi nu un exponent perfect al fizicului spaţial pe care- 
l reprezenta R. Daneel. 

— Cardul dumneavoastră de identitate, domnule, vă rog, 
rosti el. 

Îi cercetă rapid, dar meticulos, documentul. Baley observă 
că gardianul purta mănuşi de culoarea pielii şi filtre nazale 
abia sesizabile. 

Îl salută din nou şi-i restitui cardul. 


— Dacă doriţi să faceţi un duş, urmă el, aici există un 
Personal pentru bărbaţi pe care îl puteţi utiliza. 

Baley dori să răspundă că nu era necesar, dar R. Daneel îl 
trase uşor de mânecă, imediat ce gardianul îşi reluă postul. 

— Partenere Elijah, spuse robotul, locuitorii Oraşului New 
York obişnuiesc să facă duş înainte de a pătrunde în Oraşul 
Spaţial. Îţi spun lucrul acesta deoarece ştiu că nu doreşti 
ca, din cauza lipsei de informaţii în această privinţă, să te 
pui pe tine sau pe noi într-o situaţie inconfortabilă. Te 
sfătuiesc, de asemenea, să te îngrijeşti de orice necesităţi 
fiziologice pe care le consideri cuvenite. În interiorul 
Oraşului Spaţial nu vor exista facilităţi de asemenea natură. 

— Nu vor exista facilităţi de asemenea natură?! Imposibil! 

— Mă refer, desigur, răspunse Daneel, la cele care pot fi 
utilizate de locuitorii Oraşului New York. 

Pe chipul detectivului apăru o expresie de uimire evident 
ostilă. 

— Regret situaţia, continuă R. Daneel, dar este vorba 
despre obiceiurile spaţiale. 

Fără un cuvânt, Baley intră în Personal. Îl simţi, mai 
degrabă decât îl văzu, pe Daneel urmându-i. 

„Mă controlează?” se întrebă el. „Se asigură dacă spăl de 
pe mine praful Oraşului?” 

Pentru un moment se simţi furios şi fu de-a dreptul 
încântat de şocul pe care-l pregătea Oraşului Spaţial. Pe 
neaşteptate i se părea lipsit de importanţă că, practic, 
îndrepta un blaster spre propriul său piept. 

Incinta Personalului era micuță, dar bine echipată şi de-a 
dreptul antiseptică din punctul de vedere al curăţeniei. În 
aer se simţea un iz pişcător. Baley inspiră atent, derutat 
pentru moment. 

„Ozon!” înţelese el brusc. „Incinta este scăldată în radiaţii 
ultraviolete.” 

Un indicator luminos micuţ clipi de câteva ori, apoi rămase 
aprins, afişând textul: „Vizitatorul este rugat să-şi scoată 


toate hainele şi pantofii şi să le depună în recipientul de 
dedesubt”. 

Baley se conformă. Îşi scoase blasterul şi centura lui, pe 
care o fixă pe pielea goală. Simţi arma grea şi 
inconfortabilă. 

Recipientul se închise şi hainele sale dispărură. Indicatorul 
se stinse, dar altul se aprinse ceva mai departe, anunțând: 
„Vizitatorul este rugat să-şi satisfacă necesităţile fiziologice 
şi apoi să utilizeze duşul indicat de săgeată”. 

Baley se simţi aidoma unei piese modelate de la distanţă 
de marginile câmpurilor de forţă pe o linie de asamblare. 

Primul său gest după ce intră în cabina micuță pentru duş 
fu să deplieze capacul impermeabil al tocului blasterului şi 
să-l fixeze atent. În conformitate cu testele şi 
antrenamentele, ştia că-l putea scoate şi utiliza în mai puţin 
de cinci secunde. 

În cabină nu exista nici un cuier sau o proeminenţă de 
care să-şi agaţe blasterul. Nu se zărea nici măcar 
stropitorul duşului. Aşeză tocul armei în colţul opus uşii 
cabinei. 

Un alt indicator luminos se aprinse şi-l înştiinţă: 
„Vizitatorul este rugat să îndepărteze braţele de corp şi să 
stea în cercul central, cu tălpile în poziţia indicată”. 

În clipa când îşi plasă tălpile în adânciturile respective, 
indicatorul se stinse şi, instantaneu, un spray efervescent şi 
înţepător îl izbi pe bărbat dinspre plafon, podea şi cei patru 
pereţi. Baley simţi apa acoperindu-i labele picioarelor. 
Duşul dură un minut întreg; pielea bărbatului se înroşi sub 
efectul combinat al presiunii şi apei fierbinţi, iar plămânii 
săi aspirară disperaţi aer în umiditatea caldă. Urmă apoi un 
minut de duş cu presiune şi temperatură mai scăzute şi în 
cele din urmă un minut cu jet de aer cald, lăsându-l uscat şi 
înviorat. 

Detectivul îşi luă arma şi observă că şi aceasta era caldă şi 
uscată. Îşi prinse tocul la mijloc şi ieşi din cabină la timp 
pentru a-l vedea pe R. Daneel părăsind duşul vecin. 


Evident! R. Daneel nu era locuitor al Oraşului New York, 
dar acumulase praf în decursul vizitei sale. 

În mod reflex, Baley îşi feri ochii. Apoi, gândindu-se că, la 
urma urmelor, obiceiurile lui R. Daneel nu erau cele din 
Oraş, îşi sili privirea şovăitoare să se întoarcă pentru o 
clipă. Buzele îi tresăriră într-un surâs insesizabil. 
Asemănarea lui R. Daneel cu oamenii nu se limita la chip şi 
palme, ci fusese menţinută cu o acuratețe meticuloasă pe 
întregul trup. 

Baley avansă după aceea în direcţia pe care o urmase din 
clipa intrării în Personal. Îşi găsi hainele aşteptându-l, 
împăturite ordonat. Degajau un iz călduţ de curăţenie. 

Un indicator anunţa: „Vizitatorul este rugat să se îmbrace 
şi să-şi aşeze mâna în adâncitura indicată”. 

Pământeanul urmă indicaţia şi, când plasă palma pe 
suprafaţa lăptoasă, simţi o înţepătură scurtă în buricul 
degetului mijlociu. Ridică brusc mâna şi zări o picătură 
micuță de sânge, prelingându-se. Chiar pe când privea, 
sângerarea se opri. 

Şterse picătura de palmă, apoi strânse locul înţepăturii cu 
două degete de la cealaltă mână. Nici aşa nu mai apăru 
vreun strop de sânge. 

În mod evident, era vorba despre o analiză sanguină. 
Baley simţi un fior evident de anxietate. Era convins că 
examinarea anuală de rutină efectuată de medicii 
Departamentului nu deţinea meticulozitatea sau, poate, 
cunoştinţele acestor făuritori glaciali de roboţi din 
exteriorul Pământului. Nu era sigur că dorea o examinare 
prea amănunţită a stării sănătăţii sale. 

Aşteptarea i se păru lungă, dar când indicatorul se aprinse 
din nou, anunţă simplu: „Vizitatorul este rugat să continue”. 

Baley răsuflă adânc, uşurat. Avansă şi trecu pe sub o 
arcadă. Două braţe metalice coborâră în faţa lui şi în aer 
apăru un mesaj luminos: „Vizitatorul este avertizat să nu 
mai înainteze”. 


— Ce dracu'..., începu Baley uitând în furia sa că încă nu 
ieşise din Personal. 

Imediat dinapoia lui se auzi glasul lui R. Daneel. 

— Bănuiesc că detectoarele au depistat o sursă 
energetică. Ai asupra ta blasterul, Elijah? 

Baley se întoarse brusc, stacojiu la faţă. După două 
tentative nereuşite, izbuti să articuleze: 

— Polițistul poartă permanent blasterul asupra sa, ori îl 
are în imediata vecinătate, atât în misiune, cât şi în afara 
acesteia. 

De la vârsta de zece ani, acum era prima dată că vorbea 
într-un Personal. Atunci o făcuse în prezenţa unchiului 
Boris, când, de fapt, se plânsese în mod reflex pentru că se 
lovise la degetul de la picior. Unchiul Boris îi aplicase o 
corecție severă acasă şi-i ţinuse o predică îndelungată 
asupra necesităţii comportamentului decent în public. 

— Nici un vizitator nu poate să poarte arme, zise R. 
Daneel. Acesta este obiceiul nostru, Daneel. Până şi 
comisarul vostru îşi lasă blasterul la intrare, când ne 
vizitează. 

În aproape orice alte circumstanţe, Baley s-ar fi răsucit pe 
călcâie şi ar fi plecat imediat, abandonând Oraşul Spaţial şi 
pe robot. Acum însă era aproape înnebunit de dorinţa de a- 
şi urma planul şi de a-şi duce răzbunarea la capăt. 

„Asta”, gândi el „este examinarea medicală discretă, care 
a înlocuit-o pe cea mai amănunţită din primele zile.” Prin 
însuşi clocotul său interior putea înţelege foarte bine 
indignarea şi mânia care duseseră la Revoltele Barierei din 
tinereţea lui. 

Întunecat la faţă, îşi descheie centura blasterului. R. 
Daneel i-o luă şi o aşeză într-o nişă din perete. Un oblon 
metalic subţire glisă peste ea. 

— Pune degetul mare în adâncitură, spuse R. Daneel, şi 
numai amprenta ta va mai deschide compartimentul acesta. 

Baley se simţea parcă dezbrăcat, ba chiar într-o măsură 
mai mare decât fusese sub duş. Trecu de punctul în care 


accesul îi fusese barat de braţele metalice şi ieşi finalmente 
din Personal. 

Se afla tot într-un coridor, dar acesta părea cumva straniu. 
Lumina ce se întrevedea în depărtare deţinea o 
caracteristică nefamiliară. Simţi un curent de aer pe obraz 
şi, în mod reflex, se gândi că trecuse o maşină de poliţie. 

Probabil că robotul îi descifrase nesiguranța de pe chip, 
deoarece explică: 

— Practic, acum te găseşti în aer liber, Elijah. Coridorul nu 
mai este climatizat. 

Detectivul simţi că-l apucă ameţeala. Cum puteau spaţialii 
să fie atât de exigenţi faţă de un trup omenesc, numai 
pentru că venea din Oraş, pentru ca după aceea să respire 
aerul impur al spaţiilor deschise? Îngustă nările, de parcă, 
apropiindu-le mai mult, ar fi putut filtra mai eficient aerul 
inspirat. 

— Sunt sigur, urmă R. Daneel, că vei constata că aerul 
liber nu este dăunător sănătăţii omului. 

— Bine, şopti slab Baley. 

Curenţii de aer îi atingeau iritant chipul. Fără să fie 
puternici, erau aleatorii şi asta îl deranja. 

Lucrurile neplăcute nu se opriră acolo. Coridorul se 
termina printr-o lumină albastră care, pe măsură ce se 
apropiau de ea, era înlocuită treptat de o lumină albă foarte 
intensă. Baley văzuse lumina soarelui. Fusese odată într-un 
Solariu, în interes de serviciu, dar acolo locul era înconjurat 
de sticlă protectoare şi imaginea Soarelui în sine fusese 
refractată într-o strălucire generală. Aici, totul era deschis. 

În mod automat, privi spre Soare, apoi întoarse capul. 
Lăcrimă şi clipi repede din ochii orbiţi. 

Un spaţial se apropie şi Baley încercă o undă de 
suspiciune. 

R. Daneel înaintă pentru a-l saluta pe bărbat, strângându-i 
mâna. Spaţialul privi spre Baley şi spuse: 

— Vreţi să mă urmaţi, domnule? Sunt dr. Han Fastolfe. 


Situaţia era incomparabil mai bună în interiorul unui dom. 
Baley se trezi holbându-se la dimensiunile încăperilor şi la 
modul neglijent de alocare a spaţiului, dar fu recunoscător 
senzaţiei de aer condiţionat. 

Fastolfe se aşeză, încrucişându-şi picioarele lungi, şi spuse: 

— Presupun că preferaţi climatizarea în locul adierilor din 
exterior. 

Părea destul de prietenos. Fruntea îi era brăzdată de cute 
fine, iar pielea de sub ochi şi bărbie începuse să atârne în 
pungi. Părul i se rărea, dar nu se zăreau fire grizonate. 
Urechile mari erau clăpăuge, ceea ce-i conferea o înfăţişare 
amuzantă şi modestă, care-l liniştea pe Baley. 

În decursul dimineţii, detectivul privise din nou fotografiile 
făcute de Enderby în Oraşul Spaţial. R. Daneel tocmai 
aranjase întâlnirea aceasta şi Baley se pregătea psihic 
pentru ideea de a-i întâlni pe spaţiali în carne şi oase. 
Cumva, situaţia diferea considerabil de conversațiile 
purtate cu ei prin intermediul kilometrilor de linii 
telefonice, aşa cum se întâmplase în câteva rânduri. 

În general, spaţialii din fotografii semănau cu aceia 
prezentaţi ocazional în cărţile-film: înalţi, roşcovani, gravi şi 
chipeşi într-un mod distant. Ca R. Daneel, de exemplu. 

Robotul îi arătase pe spaţiali lui Baley, iar la un moment 
dat pământeanul îl arătase brusc pe unul şi rostise: 

— Ăsta eşti tu, nu-i aşa? 

— Nu, Elijah, răspunsese R. Daneel, acesta este dr. Sarton, 
cel care m-a proiectat. 

Glasul lui nu trădase nici cea mai mică undă de emoție. 

— Ai fost construit după chipul şi asemănarea creatorului 
tău? Întrebase Baley sarcastic, dar nu i se răspunsese şi, de 
fapt, nici nu se aşteptase la o replică. 

Din câte ştia, Biblia era extrem de puţin cunoscută pe 
Lumile Exterioare. 

Acum detectivul îl privea pe Han Fastolfe, un bărbat care 
se abătea considerabil de la normele înfăţişării spaţialilor, şi 
pentru aceasta îi era extrem de recunoscător. 


— Doriţi să mâncaţi ceva? Întrebă Fastolfe şi indică masa 
care-i despărţea pe el şi R. Daneel de pământean. 

Pe masă se afla doar un bol cu sferoide multicolore şi 
Baley se simţi uşor surprins. Crezuse că erau ornamente. 

— Sunt fructele unor plante naturale care cresc pe 
Aurora, explică R. Daneel. Îţi sugerez să îl încerci pe cel din 
specia aceasta. Se numeşte „măr” şi are reputaţia unui gust 
plăcut. 

— Desigur, zâmbi Fastolfe, R. Daneel nu ştie lucrul acesta 
din experienţă proprie, însă are dreptate. 

Baley luă un măr şi-l duse la gură. Suprafaţa fructului era 
roşie şi verde. O simţea răcoroasă în palmă şi avea un miros 
slab, dar plăcut. Cu un efort, muşcă din el şi neaşteptatul 
gust acrişor al conţinutului cărnos îi strepezi limba. 

Mestecă încet, cu grijă. Bineînţeles, locuitorii Oraşului 
consumau alimente naturale, ori de câte ori le-o permiteau 
rațiile. El însuşi mâncase deseori carne naturală şi pâine, 
totuşi întotdeauna alimentele respective fuseseră 
prelucrate într-un mod sau altul -gătite, măcinate, 
amestecate sau combinate. Cât despre fructe, acestea 
existau numai sub formă de bulion sau marmeladă. Ceea ce 
ţinea el acum în mână provenea probabil direct de pe solul 
murdar al unei planete. 

„Sper că măcar l-au spălat”, îşi spuse în gând şi se miră 
din nou de modul bizar în care percepeau spaţialii igiena. 

— Permiteţi-mi să mă prezint mai complet, continuă 
Fastolfe. Sunt însărcinat cu anchetarea morţii doctorului 
Sarton din partea Oraşului Spaţial, având o poziţie similară 
cu cea a comisarului Enderby în Oraşul New York. Dacă vă 
pot ajuta în vreun fel, sunt gata s-o fac. Suntem la fel de 
doritori ca şi dumneavoastră, cei din Oraşul New York, 
pentru o soluţionare discretă a cazului şi prevenirea unor 
incidente viitoare de aceeaşi natură. 

— Vă mulţumesc, dr. Fastolfe, replică Baley, şi vă apreciez 
atitudinea. 


„Cam atâta”, îşi spuse el „cu politeţurile.” Muşcă din 
miezul mărului şi simţi în gură nişte ovoide dure. Le scuipă 
în mod automat. Ovoidele, mici şi închise la culoare, 
zburară în toate părţile şi aterizară pe podea, unul fiind cât 
pe ce să lovească piciorul lui Fastolfe, dacă spaţialul nu l-ar 
fi retras grăbit. 

Baley se înroşi la faţă şi se aplecă să le culeagă. 

— Nu-i nimic, domnule Baley, spuse politicos Fastolfe. 
Lăsaţi-le, vă rog. 

Detectivul se îndreptă în scaun şi aşeză cu grijă mărul pe 
masă. Avea senzaţia inconfortabilă că, după plecarea sa, 
micuţele ovoide pierdute vor fi căutate şi absorbite prin 
sucţiune, că bolul cu fructe va fi incinerat sau înlăturat din 
Oraşul Spaţial şi chiar odaia în care se aflau ei va fi 
dezinfectată cu virusocid. 

Îşi camuflă stânjeneala prin bruscheţe. 

— Aş dori permisiunea ca discuţiei noastre să i se alăture 
comisarul Enderby, prin prezenţă trimensională, rosti el. 

Fastolfe ridică din sprâncene. 

— Evident, dacă asta doriţi. Daneel, vrei să faci legătura? 

Baley rămase tăcut, într-un inconfort evident, până ce 
suprafaţa sclipitoare a paralelipipedului mare din colţul 
încăperii dispăru, prezentându-l pe comisarul Julius 
Enderby şi o parte a biroului său. În clipa aceea, inconfortul 
dispăru şi Baley simţi pur şi simplu dragoste pentru figura 
familiară, dublată de dorinţa de a reveni în siguranţă, în 
cabinetul acela sau, de fapt, oriunde în Oraş. Chiar şi în 
zona cel mai puţin atrăgătoare a districtelor Jersey, unde se 
cultivau enzimele. 

Acum, când avea martorul dorit, Baley nu mai vedea nici 
un motiv pentru a mai tărăgăna lucrurile. 

— Cred, zise el, că am soluţionat misterul morţii lui Sarton. 

Cu coada ochiului, îl zări pe Enderby sărind în picioare şi 
prinzându-şi disperat (dar cu succes) ochelarii care-i 
zburaseră de pe nas. Deoarece stătea în picioare, capul îi 
ieşea din limitele receptorului trimensionial şi comisarul fu 


nevoit să se reaşeze, roşu la faţă şi incapabil să articuleze 
un cuvânt. 

Cu capul înclinat spre un umăr, Fastolfe părea şi el 
surprins, deşi nu se manifestase atât de vădit. Numai R. 
Daneel rămăsese neclintit. 

— Vreţi să spuneţi, întrebă spaţialul, că ştiţi cine a comis 
crima? 

— Nu, răspunse Baley, vreau să spun că n-a existat nici o 
crimă. 

— Ce?! Răcni Enderby. 

— O clipă, comisare Enderby, interveni Fastolfe ridicând o 
mână. Privindu-l fix pe Baley, întrebă: Vreţi să spuneţi că dr. 
Sarton este viu? 

— Da, dr. Fastolfe, şi cred că ştiu unde este. 

— Unde? 

— Chiar aici, spuse Baley şi indică ferm spre R. Daneel 
Olivaw. 

8. Dezbatere asupra unui robot. 

În clipa aceea, Baley conştientiză cel mai acut bubuiturile 
propriei sale inimi. 1 se părea că trăieşte într-o clipă 
încremenită în afara timpului. Ca întotdeauna, chipul lui R. 
Daneel era imobil. Han Fastolfe afişa o expresie de uimire 
binecrescută şi nimic mai mult. 

Baley era însă cel mai îngrijorat de reacţia lui Julius 
Enderby. Receptorul trimensional din care se holba faţa 
acestuia nu îngăduia o reproducere perfectă; exista un 
pâlpâit permanent, deşi discret, iar rezoluţia nu era chiar 
ideală. Din cauza acelor imperfecţiuni şi a ochelarilor 
comisarului, ochii lui rămâneau indescifrabili. 

„Nu-ţi pierde cumpătul acum, Julius”, gândi Baley. „Am 
nevoie de tine.” 

De fapt, nu credea că Fastolfe va acţiona în pripă sau 
mânat de un impuls emoţional. Cândva, citise undeva că 
spaţialii nu aveau religie, ci o substituiseră cu un 
intelectualism detaşat şi flegmatic, ridicat la rang de 


filosofie. Credea acest lucru şi se bizuia pe el. Ei acționau 
fără grabă şi întotdeauna pe temeiul raţiunii. 

Era convins că dacă ar fi fost singur printre ei şi ar fi făcut 
aceeaşi afirmaţie, n-ar mai fi revenit niciodată în Oraş. 
Rațiunea nemiloasă ar fi dictat dispariţia lui. Planurile 
spaţialilor erau pentru ei mult mai importante decât viaţa 
unui locuitor al Oraşului. Julius Enderby ar fi primit scuzele 
de rigoare. Poate că spaţialii i-ar fi predat comisarului până 
şi cadavrul lui Baley, clătinând din capete şi referindu-se la 
noul atentat al conspirației pământene. Comisarul i-ar fi 
crezut - aşa era firea lui. Dacă-i ura într-adevăr pe spaţiali, 
ura lui se baza pe teamă. N-ar fi cutezat să le pună 
afirmaţia sub semnul întrebării. 

Din aceste considerente, Baley avea nevoie de un martor 
al evenimentelor, ba mai mult, de un martor care să nu 
poată fi atins de măsurile de siguranţă calculate ale 
spaţialilor. 

Comisarul vorbi, aproape înecându-se: 

— Lije, greşeşti! Am văzut cu ochii mei cadavrul doctorului 
Sarton. 

— Ai văzut nişte rămăşiţe carbonizate despre care ţi s-a 
spus că ar fi cadavrul lui Sarton, replică îndrăzneţ Baley. 

Se gândi la ochelarii sparţi ai comisarului. Reprezentaseră 
o şansă neaşteptată pentru spaţiali. 

— Nu, nu, Lije! L-am cunoscut bine pe dr. Sarton, iar capul 
îi rămăsese neatins. El a fost! 

Comisarul ridică nesigur mâna spre ochelari, de parcă îşi 
reamintise abia acum cele întâmplate atunci, apoi adăugă: 

— L-am privit de aproape, foarte de aproape. 

— Ce crezi însă despre el, comisare? Întrebă Baley 
arătând din nou spre R. Daneel. Nu seamănă cu Sarton? 

— Ba da, în acelaşi mod în care un om ar semăna cu o 
statuie. 

— Comisare, nu-i greu să adopţi o ţinută inexpresivă. Să 
presupunem că ai văzut de fapt un robot care fusese distrus 
cu blasterul. Ai afirmat că l-ai privit de aproape. L-ai privit 


de suficient de aproape ca să-ţi dai seama dacă suprafaţa 
carbonizată a marginilor rănii era într-adevăr ţesut organic 
descompus, sau doar un strat de carbon aplicat peste 
metalul topit? 

Comisarul păru revoltat. 

— Eşti ridicol! Exclamă el. 

— Dr. Fastolfe, se răsuci Baley spre spaţial, sunteţi de 
acord cu exhumarea corpului în vederea examinării? 

— Domnule Baley, surâse Fastolfe, în circumstanţe 
normale nu aş avea nici o obiecţie, dar mă tem că noinu ne 
îngropăm morţii, ci obişnuim să-i incinerăm. 

— Foarte convenabil, murmură detectivul. 

— Spuneţi-mi, domnule Baley, urmă Fastolfe, cum aţi ajuns 
la această concluzie extraordinară? 

„Nu cedează”, gândi pământeanul. „Dacă va putea, va 
nega totul fără şovăială.” 

— N-a fost greu, răspunse el cu glas tare. Imitarea unui 
robot este mai complexă decât simpla abordare a unei 
expresii încremenite şi a unei vorbiri excesiv de corecte. 
Problema dumneavoastră, a celor de pe Lumile Exterioare, 
este că sunteţi prea obişnuiţi cu roboții. Aţi ajuns să-i 
acceptaţi aproape ca pe nişte fiinţe omeneşti şi nu mai 
distingeţi diferenţele. Pe Pământ, lucrurile stau altfel. Noi 
suntem foarte conştienţi de ceea ce înseamnă un robot. În 
primul rând, R. Daneel este prea uman ca să fie un robot. 
Prima mea impresie despre el a fost că este un spaţial. A 
fost necesar un efort real ca să mă adaptez declaraţiei sale 
potrivit căreia ar fi robot. Desigur, motivul real a fost faptul 
că este un spaţial, nu un robot. 

R. Daneel îl întrerupse, fără să dea vreun semn că ar fi fost 
el însuşi subiectul dezbaterii. 

— După cum ţi-am spus, partenere Elijah, am fost 
proiectat pentru a ocupa, temporar, un loc într-o societate 
omenească. Asemănarea cu oamenii a fost deliberată. 

— Ajungând chiar la duplicarea minuțioasă a acelor 
porţiuni ale corpului care, în decursul unor evenimente 


normale, ar fi acoperite de haine? Întrebă Baley. Ajungând 
chiar la duplicarea unor organe care, la un robot, n-ar avea 
nici o funcţie imaginabilă? 

— Cum ai aflat asta? Interveni pe neaşteptate Enderby. 

Baley se înroşi la faţă. 

— N-am putut să nu remarc în... În Personal. 

Comisarul păru şocat. 

— Sunt sigur că înţelegeţi, rosti Fastolfe, că o asemănare 
nu poate fi utilă dacă nu este completă. Pentru scopurile 
noastre, jumătăţile de măsură ar fi fost echivalente cu 
absenţa oricăror măsuri. 

— Pot fuma? Întrebă brusc Baley. 

Trei pipe în aceeaşi zi însemna o extravaganţă ridicolă, dar 
era purtat pe un talaz rostogolitor de nechibzuinţă şi simţea 
nevoia eliberării pe care i-o aducea tutunul. La urma 
urmelor, îi contrazicea pe spaţiali, avea de gând să le îndese 
pe gât propriile lor minciuni. 

— Îmi pare rău, făcu Fastolfe, dar aş prefera să nu fumaţi. 
„Preferinţa” avea forţa unui ordin şi Baley o simţi. Puse în 
buzunar pipa pe care o luase deja în mână, anticipând 
acordul automat. 

„Bineînţeles că nu pot fuma”, gândi el amar. „Enderby nu 
m-a avertizat, deoarece el însuşi nu fumează, dar este 
evident. Totul se leagă. Pe igienicele lor Lumi Exterioare, 
spaţialii nu fumează, nu beau şi nu nici alte vicii umane. Nu- 
i de mirare că acceptă roboţi în blestemata lor de societate 
- cum a numit-o R. Daneel? 

— C/Fe. Nu-i de mirare că R. Daneel poate juca atât de 
bine rolul unui robot. Acolo toţi sunt roboţi.” 

— Asemănarea completă, vorbi el, este numai unul dintre 
multele indicii. În Secţiunea mea a fost cât pe ce să 
izbucnească o revoltă, când l-am dus pe el acasă. (Fu nevoit 
să indice cu degetul. Îi venea imposibil să pronunţe „R. 
Daneel” sau „Sarton”.) El a stopat-o, şi a făcut-o îndreptând 
un blaster spre potenţialii răsculați. 


— Dumnezeule! Exclamă Enderby. În raport se afirma că 
tu ai fi... 

— Ştiu, comisare, replică Baley. Raportul a fost întocmit pe 
baza informaţiilor oferite de mine. Nu doream să rămână 
consemnat undeva că un robot a ameninţat oameni cu 
blasterul. 

— Nu, nu, sigur că nu... 

În mod evident, Enderby era de-a dreptul oripilat. Se 
aplecă puţin în faţă ca să examineze ceva aflat în exteriorul 
limitelor receptorului trimensional. 

Detectivul bănui despre ce era vorba. Comisarul verifica 
nivelul energetic, pentru a vedea dacă transmisia nu era 
interceptată. 

— Acesta este un punct al argumentaţiei dumneavoastră? 
Întrebă Fastolfe. 

— Bineînţeles! Prima lege a roboticii afirmă că un robot n- 
are voie să pricinuiască vreun rău omului. 

— Dar R. Daneel n-a pricinuit nici un rău. 

— Perfect adevărat. Ba chiar, ulterior, el a declarat că n-ar 
fi tras, indiferent de circumstanţe. Totuşi n-am auzit despre 
nici un robot care să fi putut viola spiritul legii 1, ajungând 
să amenințe oameni cu împuşcarea, chiar dacă în realitate 
nu avea nici o intenţie să procedeze în acest fel. 

— Am înţeles. Sunteţi un expert în robotică, domnule 
Baley? 

— Nu, dr. Fastolfe, dar am urmat un curs de robotică 
generală şi analiză pozitronică. Nu sunt chiar un ignorant. 
— Mă bucur, încuviinţă curtenitor spaţialul, însă eu sunt 

expert în robotică şi vă asigur că esenţa minţii roboților 
constă într-o interpretare complet literală a Universului. Ea 
nu recunoaşte spiritul legii 1, ci numai litera acesteia. Este 
posibil ca modelele simple pe care le aveţi pe Pământ să 
deţină elemente de securitate suplimentare adăugate legii 
1, astfel încât să se garanteze că nu vor fi capabile să 
amenințe un om. Pe de altă parte, un model avansat ca R. 
Daneel reprezintă cu totul altceva. Dacă am înţeles corect 


situaţia, ameninţarea lui Daneel a fost necesară pentru 
împiedicarea unei revolte. Prin urmare, ea a avut scopul de 
a împiedica pricinuirea vreunui rău oamenilor. El asculta de 
Legea 1, nu o încălca. 

Baley încercă un fior de stinghereală, dar îşi menţinu 
masca exterioară de calm impasibil. Va fi greu, însă îi va 
face faţă spaţialului pe propriul său teren. 

— Puteţi contracara toate punctele argumentaţiei, 
atacându-le individual, spuse el, totuşi efectul lor cumulat 
rămâne acelaşi. Aseară, discutând despre aşa-zisa crimă, 
acest presupus robot a susţinut că a fost transformat în 
detectiv prin instalarea unui factor de impulsionare nou în 
circuitele sale pozitronice. Un factor de impulsionare, dacă- 
i pot spune aşa, justiţiar. 

— Pot depune mărturie în această privinţă, zise Fastolfe. 
Operaţiunea a avut loc acum trei zile sub propria mea 
supraveghere. 

— Un factor de impulsionare justiţiar? Justiţia, dr. Fastolfe, 
este un termen abstract. Numai un om îl poate utiliza. 

— Dacă definiţi „justiţia” ca pe o abstracţie, dacă afirmaţi 
că înseamnă a-i acorda fiecărui om ceea ce i se cuvine, sau 
a adera la echitate, sau orice altceva de felul acesta, sunt de 
acord cu dumneavoastră, domnule Baley. În starea prezentă 
a cunoaşterii noastre, înţelegerea umană a abstracţiilor nu 
poate fi încorporată într-un creier pozitronic. 

— Aşadar recunoaşteţi asta... ca expert în robotică? 

— Evident! Întrebarea este ce a vrut să spună R. Daneel 
prin folosirea termenului „justiţie”. 

— Din contextul conversaţiei noastre, el s-a referit la ceea 
ce am înţelege eu, dumneavoastră şi orice alt om, dar ce n- 
ar putea înţelege nici un robot. 

— Domnule Baley, de ce nu-i cereţi să definească 
termenul? 

Baley simţi că siguranţa începea să i se destrame. Se 
întoarse spre R. Daneel. 

— Ei bine? 


— Da, Elijah? 

— Cum defineşti tu justiţia? 

— Justiţia, Elijah, este ceea ce există când toate legile sunt 
aplicate. 

— O definiţie bună pentru un robot, încuviinţă Fastolfe din 
cap. Dorinţa de a urmări aplicarea tuturor legilor a fost 
recent încorporată în Daneel. Pentru el, justiţia este un 
termen foarte concret, deoarece se bazează pe aplicarea 
legii, care la rândul ei se bazează pe existenţa unor legi 
specifice şi definite. Nu este vorba de nimic abstract. Un om 
poate recunoaşte faptul că, pe baza unui cod moral 
abstract, unele legi pot fi proaste, iar aplicarea lor injustă. 
Ce părere ai, R. Daneel? 

— O lege injustă, răspunse egal R. Daneel, este o 
contradicţie în termeni. 

— Aşa stau lucrurile pentru un robot, domnule Baley. Din 
acest motiv, nu trebuie să confundați justiţia dumneavoastră 
cu cea a lui R. Daneel. 

Detectivul se întoarse brusc spre R. Daneel şi rosti: 

— Azi-noapte ai părăsit apartamentul meu. 

— Aşa este. Regret dacă ieşirea mea ţi-a tulburat odihna. 

— Unde te-ai dus? 

— La Personalul pentru bărbaţi. 

Pentru o clipă, Baley ezită. Era răspunsul despre care 
decisese deja că reprezenta adevărul, dar nu se aşteptase 
să-l primească din partea lui R. Daneel. Deşi tot mai multe 
dintre certitudini îi erau spulberate, se menţinu ferm pe 
poziţie. Comisarul privea atent, deplasând ochii înapoia 
lentilelor, de la un vorbitor la celălalt. Baley nu mai putea să 
bată în retragere acum, indiferent ce sofisme ar fi fost 
utilizate împotriva sa. Trebuia să-şi susţină argumentaţia. 

— Ajungând în Secţiunea mea, spuse detectivul, ela 
insistat să intre în Personal o dată cu mine. Pretextul folosit 
a fost mai degrabă pueril. În timpul nopţii a părăsit 
apartamentul pentru a merge din nou la Personal, aşa cum 
tocmai a recunoscut. Dacă ar fi fost om, aş fi spus că avea 


toate motivele şi drepturile s-o facă. Evident. Ca robot însă, 
vizitarea Personalului a fost lipsită de logică. Concluzia 
poate fi doar că el este om. 

Fastolfe aprobă din cap, totuşi nu păru deloc dezarmat. 

— Foarte interesant, spuse el. Poate că ar fi bine să-l 
întrebăm pe Daneel de ce a vizitat Personalul azi-noapte. 

Enderby se aplecă puţin în faţă. 

— Vă rog, dr. Fastolfe, murmură el, nu este cuvenit să... 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, domnule comisar, răspunse 
Fastolfe şi buzele sale subţiri se curbară în ceva ce semăna 
cu un zâmbet, fără să fie tocmai un zâmbet. Sunt convins că 
răspunsul lui Daneel nu va jigni susceptibilităţile 
dumneavoastră şi nici pe ale domnului Baley. Vrei să ne 
spui, Daneel? 

— Jessie, soţia lui Elijah, vorbi R. Daneel, a părăsit aseară 
apartamentul dovedind sentimente amicale faţă de mine. În 
mod evident, nu avea nici un motiv pentru a considera că 
nu aş fi om, totuşi când s-a întors în apartament ştia că 
eram robot. Concluzia evidentă este că informaţia 
respectivă exista undeva în exteriorul apartamentului. Am 
dedus că discuţia mea cu Elijah din cursul serii fusese 
auzită. Nu există nici o altă modalitate prin care putea fi 
cunoscut secretul adevăratei mele naturi. 

Elijah îmi spusese că apartamentele sunt perfect izolate 
fonic, iar noi am conversat cu glas scăzut. Nu ar fi fost 
posibilă o banală tragere cu urechea. Pe de altă parte, se 
ştie că Elijah este poliţist. 

Dacă în Oraşul New York există o conspirație suficient de 
bine organizată pentru ca să fi plănuit asasinarea 
doctorului Sarton, este posibil ca membrii ei să ştie că 
Elijah a primit misiunea anchetării crimei. Ar fi atunci 
perfect posibil, ba chiar probabil, ca apartamentul lui să fi 
fost ascultat prin intermediul unui fascicul de interceptare. 

După ce Elijah şi Jessie s-au dus la culcare, am investigat 
apartamentul cât am putut de bine, dar nu am găsit nici un 
emiţător. Aceasta complica problema. Un fascicul dublu 


focalizat ar fi putut suplini emițătorul, însă ar fi necesitat un 
echipament destul de complicat. 

Analiza situaţiei a dus la următoarea concluzie: singurul 
loc unde un locuitor al Oraşului New York poate întreprinde 
aproape orice fără să fie deranjat sau chestionat este în 
interiorul Personalului. Acolo ar putea instala chiar şi un 
fascicul dublu. Intimitatea absolută în Personal este un 
obicei respectat cu stricteţe şi nici un bărbat n-ar privi, 
măcar cu coada ochiului, spre alt bărbat. Personalul 
Secţiunii se află destul de aproape de apartamentul lui 
Elijah, astfel că factorul distanţă nu intră în calcul. Putea fi 
utilizat un model portabil. M-am dus în Personal, ca să 
cercetez. 

— Şi ce ai găsit? Întrebă Baley repede. 

— Nimic, Elijah. Nici urmă de fascicul dublu. 

— Ei bine, domnule Baley, spuse Fastolfe, vi se pare o 
explicaţie rezonabilă? 

Nesiguranţa lui Baley pierise acum complet. 

— Rezonabilă, poate, dar nici pe departe perfectă. Ceea ce 
nu ştie el este că soţia mea mi-a spus de unde şi când 
căpătase informaţia. Aflase că era robot la scurt timp după 
ce părăsise apartamentul. Chiar de atunci, zvonul circula de 
câteva ore bune. Prin urmare, faptul că era un robot nu 
putea să fi fost aflat prin interceptarea discuţiei noastre de 
aseară. 

— Cu toate acestea, observă Fastolfe, explicaţia incursiunii 
nocturne în Personal mi se pare validă. 

— Nu a explicat însă altceva, replică Baley înfierbântat. 
Când, unde şi cum s-a produs scurgerea de informaţii? Cum 
s-a aflat că în Oraşul New York există un robot spaţial? Din 
câte ştiu eu, numai doi locuitori ai Oraşului cunosc cazul - 
eu şi comisarul Enderby, iar noi n-am suflat o vorbă... 
Comisare, mai ştie altcineva din Departament? 

— Nu, răspunse tulburat Enderby, nici chiar primarul. 
Doar noi doi şi dr. Fastolfe. 

— Şi el, arătă Baley. 


— Eu? Făcu R. Daneel. 

— De ce nu? 

— Te-am însoţit permanent, Elijah. 

— Nu, rosti apăsat detectivul. Înainte de a merge în 
apartamentul meu, am stat în Personal o jumătate de oră 
sau chiar mai mult. În acest timp, noi doi am fost complet 
separați. Atunci a fost momentul în care ai intrat în contact 
cu grupul tău din Oraş. 

— Care grup? Întrebă Fastolfe. 

Aceeaşi întrebare fu pusă aproape simultan de Enderby. 
Baley se ridică din scaun şi se întoarse spre receptorul 
trimensional. 

— Comisare, doresc să asculţi cu multă atenţie şi să-mi 
spui dacă nu ţi se pare că totul urmează un şablon clar. Este 
raportată o crimă şi, printr-o coincidenţă stranie, ea are loc 
exact în momentul în care intrai în Oraşul Spaţial ca să te 
întâlneşti cu persoana ucisă. Ţi se arată un cadavru despre 
care se afirmă că ar fi al unui om, dar după aceea cadavrul 
dispare şi nu mai este disponibil pentru o investigare 
detaliată. 

Spaţialii insistă că asasinul a fost un pământean, deşi 
singura bază a acuzaţiei este ipoteza că un locuitor al 
Oraşului New York ar fi ieşit din Oraş şi ar fi traversat 
singur în timpul nopţii ţinutul exterior din jur pentru a intra 
în Oraşul Spaţial. Ştii prea bine cât de improbabilă este o 
asemenea acţiune. 

După aceea, spaţialii trimit un aşa-zis robot în Oraş - mai 
mult chiar, insistă să-l trimită. Prima acţiune întreprinsă de 
robot este să amenințe cu blasterul o mulţime de oameni. A 
doua sa acţiune este să lanseze zvonul că în Oraş există un 
robot spaţial. Nu doar atăt, ci zvonul este foarte specific - 
Jessie mi-a spus că se ştia că robotul colaborează cu poliţia. 
Asta înseamnă că nu peste mult timp se va şti că robotula 
fost cel care a scos blasterul. Poate chiar acum în ţinutul 
fermelor de enzime şi în uzinele hidroponice Long Island se 
răspândeşte zvonul că un robot ucigaş se află în libertate. 


— Aşa ceva e imposibil, gemu Enderby. Imposibil! 

— Nu, nu-i imposibil, ci exact asta s-a întâmplat. Nu 
pricepi? Într-adevăr, în Oraşul New York există o 
conspirație, dar ea este condusă din Oraşul Spaţial! 
Spaţialii doresc să poată raporta o crimă, doresc răzmeriţe, 
doresc un asalt asupra Oraşului Spaţial. Cu cât situaţia se 
înrăutăţeşte, cu atât incidentul este mai important... lar 
navele spaţiale coboară şi ocupă Oraşele terestre. 

— Un pretext pentru aşa ceva, observă Fastolfe cu 
blândeţe, l-am avut acum douăzeci şi cinci de ani, cu ocazia 
Revoltelor Barierei. 

— Atunci nu eraţi pregătiţi, dar acum sunteţi. 

Inima lui Baley bubuia nebuneşte. 

— Domnule Baley, acest complot pe care ni-l atribuiţi sună 
destul de complicat. Dacă am fi dorit să ocupăm Pământul, 
am fi putut s-o facem într-un mod mult mai simplu. 

— Poate că nu-i chiar aşa, dr. Fastolfe. Aşa-zisul 
dumneavoastră robot mi-a spus că pe Lumile Exterioare 
opinia publică în privinţa Pământului nu este deloc unanimă 
şi cred că în momentul acela mi-a spus adevărul. Poate că 
ocuparea directă a Pământului n-ar fi bine primită de 
concetăţenii dumneavoastră. Poate că un incident 
reprezintă o necesitate absolută. Un incident suficient de 
şocant... 

— De felul unei crime, nu? Aşa este? Sunteţi însă de acord 
că ar trebui să fie înscenarea unei crime? Sper că nu 
sugeraţi că, de dragul unui incident, am ucide realmente 
unul dintre oamenii noştri? 

— Aţi construit un robot care să semene cu Sarton, l-aţi 
distrus cu blasterul şi aţi arătat comisarului Enderby 
rămăşiţele sale. 

— Iar apoi, îl întrerupse Fastolfe, după ce l-am puspe R. 
Daneel să joace rolul doctorului Sarton în falsa crimă, ar fi 
trebuit să-l punem pe dr. Sarton să joace rolul lui R. Daneel 
în falsa anchetă a falsei crime. 


— Exact! Afirm toate acestea în prezenţa unui martor care 
nu este prezent fizic aici şi pe care, de aceea, nu-l puteţi 
face să dispară. El are o funcţie destul de importantă 
pentru a i se da crezare de conducerea Oraşului New York 
şi chiar de guvernul de la Washington, aşa că vom fi 
pregătiţi şi vă cunoaştem intenţiile. 

Dacă va fi necesar, guvernul nostru se va adresa direct 
concetăţenilor dumneavoastră, demascând adevărata 
situaţie. Mă îndoiesc profund că genul acesta de viol 
interstelar va fi tolerat! Fastolfe clătină din cap. 

— Vă rog, domnule Baley, exageraţi! Realmente, ideile 
dumneavoastră sunt uluitoare. Să presupunem - doar să 
presupunem! 

— Că R. Daneel ar fi într-adevăr R. Daneel. Să mai 
presupunem că el ar fi într-adevăr un robot. Nu ar fi atunci 
logic ca trupul pe care l-a văzut comisarul Enderby să fi fost 
realmente al doctorului Sarton? Ar fi greu de crezut că acel 
trup ar fi aparţinut altui robot. Comisarul Enderby a fost 
martor la construcţia lui R. Daneel şi poate recunoaşte că a 
existat un singur asemenea robot. 

— Comisarul nu este expert în robotică, se încăpăţână 
Baley. Este perfect posibil să aveţi o duzină de roboţi 
similari. 

— Să revenim la ipoteza mea, domnule Baley. Ce s-ar 
întâmpla dacă R. Daneel ar fi într-adevăr R. Daneel? În 
cazul acesta, nu s-ar nărui întregul dumneavoastră eşafodaj 
logic? Aţi mai avea altă bază pentru credinţa în acest 
complot interstelar melodramatic şi improbabil pe care l-aţi 
construit? 

— Dacă este robot! Eu afirm că este om. 

— Totuşi nu aţi investigat aspectul acesta, domnule Baley. 
Pentru a face diferenţa dintre un robot, chiar unul cu 
aspect foarte umanoid, şi un om nu este necesar să 
construiți deducţii complexe şi nesigure, pornind de la 
cuvintele şi acţiunile sale. Aţi încercat, de exemplu, să-l 
înţepaţi cu acul pe R. Daneel? 


— Poftim?! 

— Este un experiment simplu. Există şi altele, poate nu 
chiar la fel de simple. Pielea şi părul său par reale, dar aţi 
încercat să le priviţi cu un dispozitiv de mărire 
corespunzător? De asemenea, el pare să răsufle, mai ales 
atunci când foloseşte aerul pentru a vorbi, însă aţi sesizat 
că respiraţia nu îi este regulată şi că pot trece minute 
întregi în care pare să nu respire deloc? Puteaţi să fi captat 
un eşantion din aerul expirat de el şi să-i fi măsurat 
conţinutul în bioxid de carbon. Aţi fi putut încerca să-i 
recoltaţi o mostră de sânge. Aţi fi putut încerca să-i 
detectaţi pulsul pe încheietura mâinii sau bătăile inimii sub 
cămaşă. Înţelegeţi ce vreau să spun, domnule Baley? 

— Astea-s vorbe, replică pământeanul nesigur. Nu mă las 
păcălit de o cacealma. Aş fi putut încerca oricare dintre 
experimentele sugerate, dar credeţi că acest aşa-zis robot 
mi-ar fi îngăduit să mă apropii de el cu o seringă, un 
stetoscop sau un microscop? 

— Desigur. Vă înţeleg punctul de vedere, încuviinţă 
Fastolfe. Privi spre R. Daneel şi făcu un gest scurt. 

R. Daneel îşi atinse manşeta mânecii drepte a cămăşii şi 
tighelul diamagnetic se desfăcu pe toată lungimea sa. 
Apăru un braţ neted, musculos şi aparent complet omenesc. 
Firişoarele de păr, scurte şi roşcate, erau exact ceea ce te- 
ai fi aşteptat de la un bărbat, atât ca distribuţie, cât şi ca 
număr. 

— Şi ce-i cu asta? Făcu Baley. 

R. Daneel prinse buricul degetului mijlociu drept între 
degetul mare şi arătătorul mâinii stângi. Baley nu putu 
distinge detaliile exacte ale mişcărilor care urmară. 

Însă, la fel cum țesătura mânecii se desfăcuse atunci când 
câmpul diamagnetic al cusăturii sale fusese întrerupt, acum 
braţul în sine se desfăcu în două. 

Sub un strat subţire de material similar cărnii, se vedea 
albastru-cenuşiul mătuit al tijelor, cablurilor şi articulaţiilor 
din oţel inoxidabil. 


— Vreţi să examinaţi mai îndeaproape componentele lui 
Daneel, domnule Baley? Întrebă politicos Fastolfe. 

Baley de abia putu să-l audă, asurzit de zumzetul din 
urechi şi de explozia bruscă de râs ascuţit şi isteric a 
comisarului. 

9. Elucidare din partea unui spaţial. 

Minutele trecură şi zumzetul se înteţi, acoperind râsetele. 
Domul şi mobilierul dinăuntru tremurară, înceţoşându-se, şi 
percepţia lui Baley asupra timpului se înceţoşă de 
asemenea. 

În cele din urmă îşi reveni şi descoperi că stătea în aceeaşi 
poziţie, dar cu sentimentul clar al unui interval de timp din 
care nu-şi reamintea nimic. Comisarul dispăruse, receptorul 
trimensional redevenise opac şi lăptos, iar R. Daneel se afla 
lângă el, înţepându-i pielea dezgolită a antebraţului. Baley 
putea să vadă, imediat sub epidermă, umbra micuță şi 
subţire a unei aşchii subcutanate. Dispăru chiar în timp ce o 
privea, dizolvându-se şi împrăştiindu-se în fluidul 
intercelular şi de acolo în fluxul sanguin şi celulele vecine, 
apoi mai departe în toate celulele corpului său. 

Percepția asupra realităţii i se consolidă. 

— 'Te simţi mai bine, partenere Elijah? Întrebă R. Daneel. 

Baley se simţea într-adevăr mai bine. Îşi smuci braţul şi 
robotul îi îngădui să-l îndepărteze. După aceea, îşi cobori 
mâneca şi privi în jur. Fastolfe se găsea pe acelaşi scaun, cu 
un surâs îndulcindu-i chipul prea puţin atrăgător. 

— Am leşinat? Întrebă Baley. 

— Într-un fel, răspunse Fastolfe. Mă tem că aţi suferit un 
şoc considerabil. 

Baley îşi reaminti totul clar în clipa aceea. Prinse iute 
braţul cel mai apropiat al lui R. Daneel şi-i ridică mâneca, 
dezvelindu-i încheietura. Pielea robotului se simţea moale, 
dar dedesubt putea percepe o duritate mai mare decât cea 
a osului. 

R. Daneel îşi lăsă braţul nemişcat în strânsoarea 
detectivului. Baley se holbă la el şi ciupi pielea în lungul 


unei imaginare linii mediane. Distingea oare o îmbinare 
fină? 

Desigur, în mod logic o îmbinare trebuia să existe. Un 
robot cu epidermă artificială, al cărui aspect exterior îl 
imita perfect pe al omului, nu putea fi reparat în mod 
obişnuit. Nu putea să aibă un panou pectoral care să fie 
demontat din nituri sau şuruburi, nici un craniu care să fie 
basculat spre înapoi. Diversele părţi ale corpului mecanic 
trebuiau asamblate în lungul unei linii de câmpuri 
micromagnetice. Braţele, capul, întregul corp trebuia să se 
poată desface în două la o anumită manevră, pentru ca apoi 
să se unească la comanda inversă. 

Baley ridică privirea şi, simţindu-şi obrajii arzând de 
ruşine, murmură: 

— Unde este comisarul? 

— Probleme urgente, răspunse Fastolfe. Mă tem că eu l- 
am încurajat să ne părăsească. L-am asigurat că vom avea 
grijă de dumneavoastră. 

— Mulţumesc, aţi avut grijă perfectă, rosti rigid 
pământeanul. Cred că întâlnirea noastră a luat sfârşit. 

Se sculă ţeapăn, pe articulaţii obosite. Pe neaşteptate, se 
simţea foarte bătrân. Prea bătrân ca s-o mai ia de la 
început. Nu-i trebuia cine ştie ce intuiţie ca să descifreze 
viitorul. 

Comisarul va fi pe jumătate îngrozit şi pe jumătate furios. 
Îl va primi pe Baley, palid la faţă, scoţându-şi ochelarii 
pentru a-i şterge la fiecare cincisprezece secunde. Glasul 
său moale (Julius Enderby nu striga aproape niciodată) i-ar 
fi explicat cu grijă că spaţialii fuseseră jigniţi de moarte. 

— Nu poţi să vorbeşti aşa cu spaţialii, Lije, ei nu acceptă 
aşa ceva. (Baley îşi putea imagina perfect vocea lui 
Enderby, până la cele mai neînsemnate intonaţii.) Te-am 
avertizat! Nu mai spun ce probleme ai provocat. Sigur că 
da, eu te-am înţeles. Am înţeles ce voiai să faci. Dacă ar fi 
fost pământeni, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Aş fi zis: de 
acord, dă-i drumul! Riscă! Dă-i în vileag! Dar pe spaţiali?! Ai 


fi putut să-mi spui, Lije. Ai fi putut să mă consulţi. Eu îi 
cunosc. Îi cunosc ca pe propriile mele buzunare. 

Şi ce ar fi putut replica Baley? Că Enderby era exact genul 
de om căruia nu i-ar fi putut spune? Că ideea lui era teribil 
de riscantă, iar comisarul era o persoană teribil de 
prudentă? Că Enderby însuşi fusese cel care sublimase 
pericolele deosebite, atât ale eşecului evident, cât şi ale 
unui succes necorespunzător? Că singura modalitate de a 
scăpa de declasificare era de a dovedi că vinovaţii se 
găseau chiar în Oraşul Spaţial? 

Enderby ar fi spus: 

— Va trebui să întocmesc un raport în cazul acesta, Lije. 
Vor urma tot soiul de repercusiuni. Eu îi cunosc pe spaţiali. 
Vor cere să fii îndepărtat de la anchetă şi va trebui să mă 
conformez. Mă înţelegi, Lije, nu? Voi încerca să-ţi fie cât mai 
uşor. Te poţi bizui pe mine. O să te protejez cât pot de mult. 

Baley ştia că adevărul avea să fie exact aşa. Comisarul îl va 
proteja, dar numai cât putea, nu atât încât, de pildă, să 
înfurie şi mai mult un primar mânios. 

Îl putea auzi şi pe primar: 

— La dracu', Enderby, ce-a fost asta? De ce n-am fost 
consultat? Cine conduce Oraşul ăsta? De ce s-a permis 
accesul în Oraş al unui robot neautorizat? Şi ce dracu' a 
făcut Baley ăsta... 

Dacă se ajungea la o alegere între viitorul lui Baley şi 
viitorul comisarului în Departament, la ce rezultat posibil s- 
ar fi putut aştepta detectivul? Baley nu găsea absolut nici o 
modalitate rezonabilă prin care să-l învinuiască pe Enderby. 

Urmarea cea mai fericită la care se putea aştepta ar fi fost 
retrogradarea, care în sine era suficient de teribilă. Simpla 
apartenenţă la un Oraş modern asigura necesarul minim de 
existenţă, chiar şi pentru cei complet declasificaţi. Cât de 
minim era necesarul respectiv, detectivul o ştia prea bine. 

Statutul suplimentar era cel care asigura detaliile 
importante -un loc mai confortabil aici, o porţie de carne 
mai bună acolo, o coadă mai scurtă dincolo. Pentru o minte 


dedicată filosofiei, asemenea amănunte ar fi părut prea 
puţin preţioase şi nemeritând eforturi prea mari pentru a fi 
dobândite. 

Nimeni însă, oricât de filosof ar fi fost, nu putea renunţa 
fără o strângere de inimă la privilegiile acelea, după ce le 
dobândise. Acesta era principalul. 

Ce anexă frivolă la confortul apartamentului însemnase 
activarea chiuvetei, deoarece drumul la Personal fusese 
reflex şi practic nebăgat în seamă în cei treizeci de ani 
scurşi până atunci! Cât de inutilă era, chiar ca facilitate 
menită să ofere „statut”, deoarece afişarea „statutului” era 
considerată o culme a proastelor maniere! Pe de altă parte, 
în cazul în care chiuveta ar fi trebuit dezactivată, cât de 
umilitor şi insuportabil ar fi fost fiecare drum suplimentar la 
Personal! Cât de atrăgătoare şi nostalgică ar fi fost 
amintirea bărbieritului în dormitor! Cât de profund ar fi fost 
sentimentul unui lux pierdut! 

Printre autorii politici contemporani era la modă 
dezaprobarea mulţumită de sine a „fiscalismului” epocii 
medievale, o perioadă a istoriei omenirii când economia se 
bazase pe bani. Lupta concurenţială pentru existenţă, 
afirmau ei, era brutală. Nici o societate cu adevărat 
complexă n-ar fi putut rezista, din cauza tensiunilor 
introduse de permanenta „luptă pentru mălai”. (Savanţii 
ofereau diverse interpretări ale cuvântului „mălai”, dar nu 
existau contradicții asupra înţelesului expresiei generale.) 

Prin contrast, „civismul” modern era ridicat în slăvi ca 
eficient şi luminat. 

Poate că aşa era. Existau romane istorice care combinau 
romantismul cu aventurile senzaţionale, iar medievaliştii 
considerau că „fiscalismul” generase reacţii de felul 
individualismului şi iniţiativei. 

Baley nu intenţiona să se pronunţe, dar acum se întrebă 
indispus dacă existase vreo epocă în care omul se luptase 
mai disperat pentru „mălaiul” acela, indiferent ce ar fi fost 
el, sau îi simţise mai profund pierderea, decât un locuitor al 


Oraşului care se lupta să nu-şi piardă opţiunea cinei de 
duminică pentru un copan de pasăre -un copan adevărat, 
de la o pasăre cândva vie. 

„Nu atât pentru mine”, gândi el, „cât pentru Jessie şi Ben.' 

Fu smuls din reverie de glasul lui Fastolfe: 

— Domnule Baley, mă auziţi? 

— Da? Clipi detectivul din ochi. 

De cât timp stătea înlemnit, ca un idiot? 

— Nu vreţi să luaţi loc? După ce am rezolvat problema 
care vă preocupa, s-ar putea să fiţi interesat de pelicula 
filmată la scena crimei, cuprinzând şi evenimentele imediat 
următoare. 

— Nu, mulţumesc. Am treburi în Oraş. 

— Cred totuşi că ancheta privind asasinarea doctorului 
Sarton are prioritate. 

— Nu şi pentru mine. Bănuiesc că mi s-a luat deja cazul. 
Brusc, izbucni: La naiba, dacă puteaţi dovedi că R. Daneel 
era robot, de ce n-aţi făcut-o din capul locului? De ce a fost 
nevoie să transformați totul într-o farsă? 

— Stimate domnule Baley, am fost foarte interesat de 
deducţiile dumneavoastră. În plus mă îndoiesc că vi s-ar fi 
luat cazul înainte de plecarea comisarului, i-am solicitat în 
mod special să vă continuaţi ancheta. Cred că va fi 
cooperant. 

Baley se aşeză, deşi nu doar din propria sa voinţă. 

— De ce? Întrebă el tăios. 

Fastolfe încrucişă picioarele şi oftă. 

— Domnule Baley, în general am întâlnit două tipuri de 
locuitori ai Oraşului New York: scandalagii şi politicieni. 
Comisarul dumneavoastră ne este util, dar este un 
politician. El ne spune ce dorim să auzim. Ne cântă în 
strună, dacă înţelegeţi la ce mă refer. Acum aţi apărut 
dumneavoastră, care ne-aţi acuzat, plin de curaj, de nişte 
delicte majore şi aţi căutat să vă susţineţi afirmaţiile. Am 
apreciat episodul. L-am considerat un progres dătător de 
speranţe. 


y 


— Cât de multe speranţe? Pufni Baley sarcastic. 

— Destul de multe. Sunteţi o persoană cu care pot trata 
deschis. Azi-noapte, domnule Baley, R. Daneel mi-a raportat 
prin intermediul subeterului ecranat. Câteva lucruri pe 
care mi le-a spus despre dumneavoastră m-au interesat 
foarte mult. De pildă, natura cărţilor-film pe care le aveţi în 
apartament. 

— Ce-i cu ele? 

— Multe tratau subiecte istorice şi arheologice. Se pare că 
vă interesează societatea umană şi că ştiţi ceva despre 
evoluţia ei. 

— Chiar şi poliţiştii îşi pot petrece timpul liber cu cărţi- 
film, dacă o doresc. 

— Evident. Mă bucură opţiunea dumneavoastră în această 
privinţă, mai ales pentru că mă va ajuta în ceea ce încerc să 
fac. În primul rând, doresc să explic, sau să încerc să explic, 
exclusivismul celor de pe Lumile Exterioare. Aici noi locuim 
în Oraşul Spaţial - nu pătrundem în Oraşul New York şi nu 
ne amestecăm cu locuitorii lui decât într-un mod strict 
restricţionat. Respirăm aerul liber, dar purtăm filtre nazale. 
Chiar acum am filtre nazale şi mănuşi şi sunt ferm decis să 
nu mă apropii de dumneavoastră mai mult decât este 
neapărat necesar. De ce credeţi că stau aşa lucrurile? 

— N-are nici un rost să-mi dau cu presupusul, răspunse 
Baley gândindu-se „Acum n-are decât să vorbească el”. 

— Dacă aţi fi încercat, aşa cum fac unii, aţi fi zis că situaţia 
se datorează faptului că noi i-am disprețuit pe pământeni şi 
am refuzat să ne pierdem statutul social, îngăduind ca 
umbra lor să se abată asupra noastră. Situaţia nu-i chiar 
aşa. Adevărul este de fapt destul de evident. Examinarea 
medicală căreia aţi fost supus şi procedurile de dezinfectare 
nu sunt ritualuri, ci sunt dictate de necesităţi. 

— Boli? 

— Exact! Stimate domn Baley, pământenii care au 
colonizat Lumile Exterioare s-au trezit pe planete complet 
lipsite de bacterii şi viruşi tereştri. Desigur, au adus 


bacteriile şi viruşii lor, dar în acelaşi timp au adus şi cele 
mai moderne tehnici medicale şi microbiologice. S-au 
confruntat cu o comunitate redusă de microorganisme şi 
lipsită de gazde intermediare. Nu existau țânțari care să 
propage malaria, nici melci care să răspândească 
schistosomiaza. Vectorii maladiilor au fost distruşi şi s-a 
permis dezvoltarea bacteriilor simbiotice. Treptat, Lumile 
Exterioare au scăpat de orice boli. Desigur, o dată cu 
trecerea timpului, condiţiile de acceptare a imigranţilor de 
pe Pământ au devenit tot mai stricte, fiindcă Lumile 
Exterioare au putut într-o măsură tot mai mică să suporte 
introducerea bolilor. 

— N-aţi fost niciodată bolnav, dr. Fastolfe? 

— Nu am suferit de boli cauzate de paraziți, domnule 
Baley. Desigur, noi, cei de pe Lumile Exterioare, suntem 
predispuşi la maladii degenerative, cum este ateroscleroza, 
dar n-am avut niciodată ceea ce voi numiţi guturai. Dacă aş 
contracta un guturai, aş putea muri din cauza lui. Nu deţin 
nici un fel de mecanisme imunitare dezvoltate. Aceasta este 
problema cu care ne confruntăm în Oraşul Spaţial. Cei 
dintre noi care vin aici se supun unui risc evident. Pământul 
abundă în boli faţă de care nu avem protecţie... Mă refer la 
protecţie naturală. Chiar dumneavoastră purtaţi germeni ai 
aproape tuturor bolilor cunoscute. Nu sunteţi conştient de 
aceasta, deoarece îi menţineţi pe toţi sub control, aproape 
permanent, prin intermediul anticorpilor pe care corpul şi i- 
a dezvoltat de-a lungul anilor, dar eu nu am anticorpi. Vă 
mai miră atunci că nu mă apropii de dumneavoastră? 
Credeţi-mă, domnule Baley, păstrez distanţa numai din 
considerente de autoapărare. 

— În cazul acesta, întrebă Baley, de ce faptul nu este adus 
la cunoştinţa pământenilor? De ce nu le spuneţi că nu-i 
vorba de dezgust din partea dumneavoastră, ci de apărare 
împotriva unui pericol fizic real? 

Spaţialul clătină din cap. 


— Suntem puţini, domnule Baley, şi oricum detestaţi, fiind 
străini. Ne păstrăm securitatea pe baza unui prestigiu, mai 
degrabă precar, de clasă superioară. Nu ne putem permite 
să-l pierdem, recunoscând că ne temem să ne apropiem de 
un pământean. N-o putem face, cel puţin până nu există o 
înţelegere de nivel superior între pământeni şi spaţiali. 

— În termenii actuali, aşa ceva nu va exista. Noi... Eivă 
urăsc tocmai pentru presupusa superioritate. 

— Aşadar, un cerc vicios. Nu credeţi că îl conştientizăm? 

— Comisarul ştie toate astea? 

— Nu i-am explicat niciodată direct, aşa cum tocmai am 
făcut cu dumneavoastră, dar poate deduce şi singur 
adevărul. Este un ins destul de inteligent. 

— Dacă l-ar fi dedus, mi-ar fi pomenit de el, reflectă Baley. 

— Într-un asemenea caz, arcui sprâncenele Fastolfe, nu aţi 
mai fi considerat posibilitatea ca R. Daneel să fie un spaţial 
uman. Corect? 

Detectivul ridică scurt din umeri, preferând să ignore 
întrebarea. Fastolfe insistă: 

— Să ştiţi că aşa este. Lăsând deoparte dificultăţile 
psihologice - efectul teribil pe care îl au asupra noastră 
vacarmul şi mulțimile - rămâne realitatea faptului că 
pătrunderea în Oraşul New York echivalează pentru noi cu 
o condamnare la moarte. De aceea dr. Sarton a iniţiat 
proiectul său cu roboţi umanoizi. Ei erau înlocuitori ai 
oamenilor, meniţi să pătrundă în Oraş în locul nostru... 

— Da, R. Daneel mi-a explicat asta. 

— Dezaprobaţi starea de lucruri? 

— Uitaţi ce-i, zise Baley, dacă tot discutăm atât de deschis, 
daţi-mi voie să vă pun o întrebare simplă. De fapt, de ce au 
venit spaţialii pe Pământ? De ce nu ne lăsaţi în pace? 

Vădit surprins, Fastolfe întrebă: 

— Sunteţi satisfăcuţi de viaţa pe care o duceţi pe Pământ? 

— Ne descurcăm. 

— Perfect, însă cât va mai continua aşa? Populaţia 
Pământului creşte continuu, iar caloriile disponibile sunt 


asigurate numai graţie unor eforturi care sporesc de la an 
la an. Pământul este o fundătură! 

— Ne descurcăm, repetă Baley încăpățânat. 

— La limită. Un Oraş ca New York trebuie să-şi dedice 
toate eforturile pentru aducerea apei şi evacuarea 
deşeurilor. Funcționarea centralelor atomoelectrice este 
menţinută graţie uraniului care se obţine tot mai greu, 
chiar şi de pe alte planete ale sistemului, iar consumul de 
uraniu creşte constant. Viaţa Oraşului depinde în fiecare 
clipă de sosirea pastei celulozice pentru fermele de enzime 
şi a mineralelor pentru uzinele hidroponice. Aerul trebuie 
circulat permanent. Balanța este foarte delicată în sute de 
privinţe şi fragilitatea ei creşte cu fiecare an. Ce se va 
întâmpla cu Oraşul New York dacă fluxul imens de intrări şi 
ieşiri ar fi întrerupt, fie şi numai pentru o singură oră? 

— Asta nu s-a întâmplat niciodată. 


— Ceea ce nu înseamnă o siguranţă mai mare pentru 
viitor. În epocile primitive, centrele demografice individuale 
erau practic autonome, bazându-se pe produsele fermelor 
de la periferia lor. Nu puteau fi afectate decât de calamităţi 
naturale, de tipul inundaţiilor, de maladii ale şeptelurilor 
sau de compromiterea recoltelor. Pe măsură ce acele centre 
au crescut, iar tehnologia s-a îmbunătăţit, dezastrele locale 
au putut fi depăşite prin apelarea la alte centre, ceea ce 
determina însă ca zone tot mai întinse să devină 
interdependente. În epocile medievale, oraşele deschise, 
chiar şi cele mai mari, puteau supravieţui minimum o 
săptămână pe baza rezervelor alimentare şi energetice de 
tot felul. Când New York a devenit Oraş, ar fi putut 
supravieţui pe cont propriu doar o singură zi. Acum n-o 
poate face nici măcar pentru o oră. Un dezastru, care cu 
zece mii de ani în urmă ar fi fost neplăcut, cu un mileniu în 
urmă ar fi fost serios, şi cu o sută de ani în urmă ar fi fost 
acut, acum ar fi cu siguranţă fatal. 

Baley se foi în scaun. 

— Am mai auzit toate argumentele astea. Medievaliştii 
doresc să se pună capăt Oraşelor, să revenim la sol şi la 
agricultura naturală. Ei bine, sunt nebuni - n-o putem face! 
Suntem prea mulţi şi nu te poţi întoarce în istorie, poţi doar 
să înaintezi. Desigur, dacă emigrarea pe Lumile Exterioare 
n-ar fi restricţionată... 

— Cunoaşteţi motivele restricţionării. 

— Atunci ce-i de făcut? Este un cerc vicios. 

— Ce părere aveţi despre emigrarea pe alte planete? În 
Galaxie există o sută de miliarde de stele. Se estimează că o 
sută de milioane de plante sunt locuibile sau pot fi 
terraformate pentru a fi locuibile. 

— Ridicol! 

— De ce? Exclamă vehement Fastolfe. De ce vi se pare o 
sugestie ridicolă? În trecut, pământenii au colonizat 
planete. Mai mult de treizeci dintre cele cincizeci de Lumi 
Exterioare, inclusiv planeta mea de origine, Aurora, au fost 


colonizate direct de pământeni. Nu mai este posibilă 
colonizarea? 

— Păi... 

— Nu-mi puteţi oferi un răspuns? Poate că nu mai este 
posibilă tocmai din cauza dezvoltării culturii Oraşelor. 
Înainte de existenţa Oraşelor, viaţa oamenilor pe Pământ nu 
era atât de specializată încât ei să nu se poată desprinde şi 
s-o ia de la început pe altă planetă. Au şi făcut-o - de 
treizeci de ori. Acum însă pământenii sunt atât de cocoloşiţi, 
atât de protejaţi în cavernele de oţel care-i întemniţează, 
încât sunt legaţi pe vecie de Terra. Dumneavoastră, 
domnule Baley, nu puteţi nici măcar să credeţi că un 
locuitor al Oraşului New York poate fi capabil să traverseze 
un teren aflat sub cerul liber pentru a ajunge în Oraşul 
Spaţial. În cazul acesta, traversarea spaţiului cosmic pentru 
a ajunge la altă planetă trebuie să reprezinte o 
imposibilitate ridicată la pătrat. Civismul distruge 
Pământul! 

— Şi ce dacă? Ripostă furios detectivul. În ce fel vă 
priveşte asta pe dumneavoastră? Este problema noastră. O 
vom soluţiona. Dacă nu, este drumul pe care ni l-am ales 
spre lad. 

— Preferaţi „drumul pe care vi l-aţi ales spre Iad”, 
drumului ales de alţii spre Rai, aşa este? Bănuiesc ce 
simţiţi. Nu-i plăcut să asculţi predicile unui străin. Cu toate 
acestea, îmi doresc ca şi dumneavoastră să ne puteţi 
predica, deoarece noi înşine ne confruntăm cu o problemă, 
destul de analogă. 

— Suprapopulare? Rânji Baley. 

— Am zis „analogă“, nu „identică”. Problema noastră este 
subpopularea. Ce vârstă credeţi că am? 

Pământeanul căzu o clipă pe gânduri, apoi, în mod 
deliberat, rosti o vârstă mai mare decât estimase: 

— Aş zice şaizeci de ani. 

— Ar fi trebuit să ziceţi o sută şaizeci. 

— Poftim?! 


— Mai exact, voi împlini o sută şaizeci şi trei de ani. Nu 
este vorba de nici o neînțelegere - folosesc ca unitate de 
măsură anul terestru standard. Dacă am noroc, dacă mă 
îngrijesc şi, în primul rând, dacă nu contactez nici o boală 
terestră, aş putea dubla vârsta aceasta. Pe Aurora există 
cazuri de oameni care au trăit peste trei sute cincizeci de 
ani, iar speranţa de viaţă continuă să crească. 

Baley privi spre R. Daneel (care pe toată durata 
conversaţiei ascultase în tăcere indiferentă), ca şi cum ar fi 
căutat o confirmare. 

— Cum este posibil aşa ceva? Întrebă el. 

— Într-o societate subpopulată, este practic să-ţi 
concentrezi cercetările asupra gerontologiei, asupra 
procesului de îmbătrânire şi problemelor bătrâneţii. Pe o 
planetă ca a dumneavoastră, prelungirea speranţei de viaţă 
ar însemna un dezastru. Nu v-aţi putea permite creşterea 
populaţiei care ar rezulta de aici. Pe Aurora există loc 
pentru tricentenari. Apoi, desigur, o viaţă lungă devine de 
două şi de trei ori mai valoroasă. 

Dacă dumneavoastră aţi muri acum, aţi pierde poate 
patruzeci de ani de viaţă... Probabil mai puţin. Dacă eu aş 
muri, aş pierde o sută cincizeci de ani, probabil mai mult. 
Într-o societate ca a noastră, viaţa individului joacă rolul 
principal. Rata natalității este scăzută şi creşterea 
populaţiei strict controlată. Menţinem un raport 
oameni/roboţi fix, conceput pentru a asigura confortul 
individual maxim. În mod logic, pruncii aflaţi în dezvoltare 
sunt examinaţi cu atenţie pentru depistarea eventualelor 
defecte fizice şi mentale, înainte de a li se permite să se 
maturizeze. 

— Vreţi să spuneţi, îl întrerupse Baley, că-i omorâţi dacă 
nu...? 

— Dacă nu corespund criteriilor. Absolut fără nici o 
suferinţă, vă asigur. Ideea vă şochează, în aceeaşi măsură în 
care pe noi ne şochează înmulţirea necontrolată a 
pământenilor. 


— Există şi la noi un control demografic, dr. Fastolfe. Unei 
familii nu i se permite decât un anumit număr de copii. 

Spaţialul surâse tolerant. 

— Un anumit număr de copii în general, dar nu un anumit 
număr de copii sănătoşi. Chiar şi aşa, există destule 
ilegalităţi şi populaţia Pământului creşte. 

— Cine poate să judece care dintre copii trebuie să 
trăiască? 

— Problema este destul de complicată şi nu-i pot răspunde 
printr-o singură frază. Într-o bună zi, vom discuta în detaliu 
despre ea. 

— Atunci care este necazul dumneavoastră? Păreţi 
mulţumit de societatea pe care o aveţi. 

— Este stabilă şi tocmai acesta e necazul. Este prea 
stabilă. 

— Nimic nu vă convine, observă Baley. După cum afirmaţi, 
civilizaţia noastră este pe marginea haosului, iar a 
dumneavoastră e prea stabilă. 

— Mai exact, este posibil să fie prea stabilă. De două 
secole şi jumătate, nici o Lume Exterioară n-a mai colonizat 
o planetă nouă, iar pe viitor nu se anticipează posibilităţi de 
colonizare. Vieţile noastre pe Lumile Exterioare sunt prea 
lungi pentru a ni le risca şi prea confortabile pentru a ni le 
tulbura. 

— Nu sunt sigur în privinţa asta, dr. Fastolfe. 
Dumneavoastră aţi venit pe Pământ, riscând să vă 
îmbolnăviţi. 

— Aşa este, domnule Baley, şi printre noi există indivizi 
care apreciază că viitorul rasei umane merită chiar şi 
posibila pierdere a unei existenţe îndelungate. Cu regret, 
trebuie să recunosc că suntem prea puţini. 

— Perfect, să revenim la problema noastră. În ce fel ne 
ajută Oraşul Spaţial? 

— Încercând să introducem roboţi pe Pământ, noi ne 
străduim să dezechilibrăm balanţa economiei Oraşelor. 


— Asta înţelegeţi prin ajutor? (Lui Baley începură să-i 
tremure buzele.) Vreţi să spuneţi că, în mod premeditat, 
acţionaţi pentru formarea unui segment tot mai mare de 
oameni declasificaţi şi destituiţi? 

— Vă rog să mă credeţi că nu o facem din cruzime sau din 
insensibilitate. Un segment de oameni destituiţi, aşa cum i- 
aţi numit, reprezintă exact ceea ce ne trebuie ca nucleu 
pentru colonizare. America voastră străveche a fost 
descoperită de corăbii ai căror mateloţi proveneau din 
închisori. Nu vedeţi că sistemul Oraşelor nu-i ajută pe 
indivizii destituiţi? Dacă părăsesc Pământul, ei n-au nimic 
de pierdut - dar au planete întregi de câştigat! 

— Totuşi planul dumneavoastră nu dă roade. 

— Nu, încuviinţă Fastolfe cu tristeţe. Ceva nu merge. 
Resentimentele pământenilor faţă de roboţi blochează totul. 
Deşi aceiaşi roboţi i-ar putea însoţi pe oameni, netezind 
dificultăţile adaptării iniţiale la o planetă primitivă şi făcând 
practic procesul de colonizare. 

— Ce se va obţine în felul acesta? Alte Lumi Exterioare? 

— Nu. Lumile Exterioare au fost colonizate înainte ca 
Oraşele şi civismul să se fi răspândit pe Pământ. Noile 
colonii vor fi construite de oameni care deţin fondul specific 
Oraşelor plus începuturile unei societăţi C/Fe. Va fi o 
sinteză, o împerechere încrucişată. Aşa cum stau lucrurile 
actualmente, structura terestră va colapsa în viitorul 
apropiat, Lumile Exterioare vor degenera lent şi vor 
decădea într-un viitor ceva mai îndepărtat, dar noile colonii 
vor constitui o tulpină nouă şi sănătoasă, combinând 
elementele cele mai bune din ambele societăţi. Prin reacţia 
coloniilor faţă de vechile planete, inclusiv faţă de Pământ, 
noi înşine putem căpăta un suflu nou. 

— Nu ştiu... Mi se pare destul de nebulos, dr. Fastolfe. 

— Este un vis, de acord, dar gândiţi-vă la el. (Brusc, 
spaţialul se ridică în picioare.) Am petrecut cu 
dumneavoastră mai mult timp decât intenţionasem, ba 


chiar, de fapt, mai mult timp decât ne permit regulamentele 
de sănătate. Vă rog să mă scuzaţi. 

* 

Când Baley şi R. Daneel părăsiră domul, razele soarelui se 
revărsară din nou asupra lor, dar sub alt unghi şi cumva 
mai gălbui. Baley se întrebă într-o doară dacă nu cumva 
lumina solară putea să aibă un aspect diferit pe altă 
planetă. Poate mai puţin aspră şi insolentă. Mai 
acceptabilă... 

Altă planetă? Spaţialul urât cu urechi clăpăuge îi umpluse 
mintea cu fantezii bizare. Oare medicii de pe Aurora 
priviseră cândva pruncul Fastolfe şi se întrebaseră dacă 
trebuia să i se acorde şansa maturizării? Nu era prea urât? 
Sau criteriile lor nu includeau şi aspectul fizic? Când 
devenise urâţenia o diformitate, şi ce diformităţi... 

Când însă lumina naturală dispăru şi intrară pe prima uşă 
care ducea spre Personal, gândurile respective începură să 
se destrame. 

Baley scutură din cap exasperat. Totul era ridicol. A-i sili 
pe pământeni să emigreze, să înfiinţeze o nouă societate, 
era un nonsens! De fapt, ce doreau spaţialii? 

În ciuda strădaniilor, nu ajunse la nici o concluzie. 

Lent, automobilul lor intră pe banda de vehicule. 
Realitatea reveni împrejurul lui Baley. Blasterul îl apăsa 
cald şi liniştitor pe şold. Viaţa vibrantă şi zgomotoasă a 
Oraşului era la fel de caldă şi confortabilă ca întotdeauna. 

Pentru o clipă, imediat după ce pătrunse în Oraş, nasul îi 
furnică, percepând un iz vag şi efemer. 

„Oraşul miroase”, îşi spuse el uluit. 

Se gândi la cele douăzeci de milioane de oameni 
înghesuite între pereţii de oţel ai cavernei gigantice şi, 
pentru prima dată în viaţa sa, le simţi mirosul prin nările 
care-i fuseseră purificate de aerul din exterior. 

„Pe o altă planetă s-ar putea să fie altfel?” se întrebă 
detectivul. „Pe o planetă cu mai puţini oameni şi mai mult 
aer... Curat?” 


Vacarmul după-amiezii Oraşului îl învălui însă din toate 
părţile, izul slăbi şi dispăru, iar Baley se simţi uşor ruşinat. 

Apăsă lent maneta de propulsie şi accesă un volum 
energetic mai mare. Maşina de poliţie acceleră brusc, când 
pătrunse pe autostrada pustie. 

— Daneel, spuse Baley. 

— Da, Elijah? 

— De ce mi-a spus Fastolfe toate lucrurile acelea? 

— Bănuiesc că a dorit să îţi accentueze importanţa 
anchetei. Nu ne aflăm aici doar pentru a rezolva misterul 
unei crime, ci pentru a salva Oraşul Spaţial şi, o dată cu el, 
viitorul rasei umane. 

— Cred că ar fi fost mai bine, rosti Baley sec, dacă mi-ar fi 
permis să văd scena crimei şi să discut cu cei care au 
descoperit cadavrul. 

— Mă îndoiesc că ai fi putut descoperi ceva inedit, Elijah. 
Am fost destul de meticuloşi. 

— Chiar aşa? Până acum n-aţi obţinut nimic. Nici un 
indiciu. Nici un suspect. 

— Ai dreptate în privinţa aceasta. Răspunsul trebuie să se 
găsească în Oraşul New York. Pentru a fi totuşi exacţi, 
există un suspect. 

— Poftim?! Până acum, n-ai pomenit nimic despre aşa 
ceva. 

— Nu mi s-a părut necesar. Cu siguranţă, îţi dai seama că 
un suspect a existat din capul locului. 

— Cine? Pentru Dumnezeu, despre cine-i vorba? 

— Despre singurul pământean prezent la locul crimei. 
Comisarul Julius Enderby. 

10. După-amiaza unui detectiv. 

Automobilul încetini, trase pe o parte a autostrăzii şi se 
opri lângă peretele orb de beton. După ce zumzetul 
motorului se opri, liniştea îi cuprinse densă şi apăsătoare. 

Baley îl privi pe robotul de lângă el şi întrebă cu glas 
absurd de stins: 

— Cine? 


Secundele trecură în vreme ce detectivul aştepta 
răspunsul. O vibraţie slabă şi izolată crescu în intensitate, 
atinse un vârf minor, apoi se stinse. Fusese vreun alt echipaj 
de poliţie, care trecuse spre o misiune necunoscută, la un 
kilometru şi jumătate depărtare de ei. Sau poate o maşină 
de pompieri, gonind spre un incendiu. 

O porţiune detaşată a minţii lui Baley se întrebă dacă 
exista vreun om care să cunoască toate autostrăzile ce 
şerpuiau prin măruntaiele Oraşului. Nu exista nici un 
moment din zi ori din noapte în care întregul sistem de 
autostrăzi să fie complet pustiu, totuşi existau probabil 
pasaje individuale în care nimeni nu mai pătrunsese de ani 
de zile. Brusc, cu o claritate devastatoare, detectivul îşi 
aminti o povestire pe care o vizionase în tinereţe. 

Implica autostrăzile Oraşului Londra şi începea, destul de 
banal, cu o crimă. Asasinul fugise spre o ascunzătoare 
pregătită din vreme în ungherul unei autostrăzi, în al cărui 
colb paşii săi erau singurele urme lăsate în ultimul secol. În 
locul acela abandonat, el putea aştepta în siguranţă deplină 
încheierea căutării. 

Ucigaşul cotise însă greşit, pe alt coridor, şi, în tăcerea şi 
singurătatea tunelurilor întortocheate, jurase - jurământ 
dement şi blasfemiator - că în ciuda Sfintei Treimi şi a 
tuturor sfinţilor, va ajunge în refugiul său. 

Din momentul acela, niciunul dintre coridoarele pe care 
pornise nu fusese cel corect. Rătăcise printr-un labirint 
nesfârşit, de la sectorul Brighton până la Canalul Mânecii şi 
de la Coventry la Canterbury. Se afundase de-a pururi sub 
uriaşul Oraş Londra, de la un capăt la celălalt al acestuia, 
străbătând colţul sud-estic al Angliei medievale. Hainele i se 
transformaseră în zdrenţe şi pantofii i se scâlciaseră, 
puterile i se vlăguiseră, totuşi nu-l părăsiseră. Era obosit, 
epuizat, însă incapabil să se oprească. Putea doar să 
continue, întruna, dar de fiecare dată cotea pe coridorul 
greşit. 


Uneori auzea zgomot de automobile, dar întotdeauna 
acestea se aflau pe coridorul vecin şi, oricât de tare s-ar fi 
grăbit (pentru că de acum ajunsese să dorească să se 
predea poliţiei), când ajungea în locul respectiv tunelul era 
pustiu. Câteodată întrezărea o ieşire foarte îndepărtată, 
care ar fi dus spre viaţa şi tumultul Oraşului, însă de fiecare 
dată aceasta se îndepărta cu fiecare pas al său, până ce 
trebuia să cotească... Şi atunci ieşirea pierea. 

Ocazional, londonezii aflaţi în misiune oficială prin 
subteran întâlneau o siluetă ceţoasă care şchiopăta 
neauzită spre ei, un braţ semitransparent care se înălța 
rugător, o gură ce se deschidea şi se închidea fără să emită 
vreun sunet. Pe măsură ce se apropia de ei, se destrăma şi 
dispărea. 

Era o poveste care pierduse atributele ficţiunii obişnuite şi 
intrase în tărâmul folclorului. „Londonezul rătăcitor” 
devenise o expresie familiară în toată lumea. 

În adâncurile Oraşului New York, Baley îşi reaminti 
legenda şi se foi neliniştit. 

R. Daneel vorbi şi glasul său răsună slab în liniştea din jur. 

— Putem fi auziţi, spuse el. 

— Aici, în subteran? Nici o şansă! Spune ce-i cu comisarul? 

— A fost la locul crimei, Elijah. Este un locuitor al Oraşului 
New York. În mod inevitabil, a fost suspectat. 

— A fost”? Nu mai este suspectat? 

— Nu. Nevinovăţia lui a fost stabilită rapid. În primul rând, 
nu purta blasterul asupra sa. Nici nu avea cum să îl poarte. 
Intrase în Oraşul Spaţial în mod oficial - asta este sigur - şi, 
după cum ştii, blasterele sunt oprite în Personal. 

— Apropo, arma crimei a fost găsită până la urmă? 

— Nu, Elijah. Au fost verificate toate blasterele din Oraşul 
Spaţial, dar cu niciunul nu se trăsese de câteva săptămâni. 
Examinarea camerelor de radiaţie a fost concludentă. 

— În cazul acesta, asasinul fie că a ascuns arma atât de 
bine, fie... 


— Nu a putut fi ascunsă nicăieri în Oraşul Spaţial. Am fost 
cât se poate de meticuloşi. 

— Încerc să trec în revistă toate posibilităţile, făcu Baley 
iritat. Fie că a fost ascunsă, fie că a fost luată de ucigaş 
atunci când a plecat. 

— Exact. 

— lar dacă admiţi doar a doua posibilitate, atunci 
comisarul este scos din cauză. 

— Aşa este. Desigur, ca o precauţie suplimentară, 
comisarul Enderby a fost cerebro-analizat. 

— Ce anume? 

— Cerebro-analiza este interpretarea câmpurilor 
electromagnetice emise de celulele cerebrale. 

— Aha, încuviinţă Baley fără să fi înţeles mare lucru. Şi ce 
vă spune cerebro-analiza? 

— Ne oferă informaţii despre caracteristicile 
temperamentale şi emoţionale ale unei persoane. În cazul 
comisarului Enderby, ne-a confirmat că era incapabil să îl 
ucidă pe dr. Sarton. Realmente incapabil. 

— Aşa-i, fu de acord Baley. Nu-i genul de ucigaş. Asta 
puteam să v-o spun şi eu. 

— Este mai bine să avem informaţii obiective. Evident, toţi 
oamenii noştri din Oraşul Spaţial au acceptat de asemenea 
să fie cerebro-analizaţi. 

— Bănuiesc că la toţi s-a descoperit aceeaşi incapacitate 
de crimă. 

— Firesc De aceea ştim că asasinul trebuie să fie un 
locuitor al Oraşului New York. 

— În cazul ăsta, nu ne rămâne de făcut decât să trecem tot 
Oraşul prin procedeul vostru drăgălaş. 

— Nu ar fi foarte practic, Elijah. Este posibil ca milioane 
de locuitori ai Oraşului să fie capabili de crimă, din punct de 
vedere temperamental. 

— Milioane..., mormăi Baley gândindu-se la mulțimile din 
ziua aceea îndepărtată care răcniseră spre spaţialii murdari 


şi la gloata amenințătoare şi doritoare să acţioneze din faţa 
magazinului de pantofi, cu numai o seară în urmă. 

„Bietul Julius”, se gândi. „Suspect de crimă!” 

Putea auzi vocea comisarului descriindu-i descoperirea 
cadavrului: „brutal, foarte brutal”. Nu era de mirare că-şi 
spărsese ochelarii, şocat şi uluit. Nu era de mirare că nu 
mai dorea să revină în Oraşul Spaţial. „Îi urăsc”, mârâise el 
printre dinţi. 

Bietul Julius... Omul care le putea cânta în strună 
spaţialilor. Omul a cărui principală valoare pentru Oraş 
consta în abilitatea lui de a se înţelege cu spaţialii. În ce 
măsură contribuise lucrul acesta la promovările lui rapide? 

Nu era de mirare că dorise ca Baley să preia cazul. Bunul, 
credinciosul şi discretul Baley. Colegi de şcoală! Avea să 
păstreze tăcerea, dacă afla despre incidentul acela minor. 
Baley se întrebă în ce fel se desfăşura cerebro-analiza. Îşi 
imagină electrozi gigantici, pantografe grăbite trasând 
grafice pe hârtie milimetrică, mecanisme cu rotiţe dinţate 
auto-ajustându-se şi clicăind la răstimpuri. 

Bietul Julius... Dacă groaza îi era pe atât de mare pe cât 
aproape că avea dreptul să fie, poate că se şi vedea deja la 
sfârşitul carierei, primind direct din mâna primarului 
scrisoarea de demisie. 

Maşina de poliţie începu să urce în subnivelurile primăriei. 

* 

Când Baley reveni la biroul său, era ora 14:30. Comisarul 
lipsea. Zâmbitor, R. Sammy îl anunţă că nu ştia unde se afla 
Enderby. 

Baley rămase o vreme, gândindu-se, fără să bage în seamă 
foamea care începuse să-i dea ghes. 

La 15:20, R. Sammy se apropie de biroul său şi rosti: 

— Comisarul s-a întors, Lije. 

— Mulţumesc, încuviinţă Baley. 

Pentru prima dată îl ascultase pe R. Sammy fără să se 
simtă iritat. La urma urmelor, robotul era cumva înrudit cu 
R. Daneel şi, în mod evident, R. Daneel nu era o persoană - 


sau, mai degrabă, creatură - care să te irite. Detectivul se 
întrebă cum ar fi fost viaţa pe o planetă nouă, cu oameni şi 
roboţi care să pornească de pe poziţii de egalitate într-o 
societate de tip Oraş. Analiză situaţia destul de imparţial. 

Când Baley intră în cabinet, comisarul examina nişte 
documente, oprindu-se la răstimpuri, pentru a face 
adnotări. 

— Gafa ta din Oraşul Spaţial, îi spuse fără să-l privească, a 
fost de proporţii. 

Amintirea duelului verbal cu Fastolfe reveni acut în mintea 
lui Baley şi faţa sa prelungă adoptă o expresie lugubră de 
stânjeneală. 

— Recunosc, comisare. Îmi pare rău. 

Enderby ridică fruntea de deasupra hărtiilor. Prin ochelari 
privirea îi era intensă şi, în general, arăta mult mai bine 
decât în ultimele treizeci de ore. 

— Nu contează, zise el. Fastolfe n-a părut deranjat, aşa că 
vom da uitării incidentul. Spaţialii ăştia sunt cu totul 
imprevizibili. Ai avut un noroc extraordinar, Lije, totuşi, 
data viitoare să discuţi cu mine înainte de a te comporta ca 
un erou de subeter. 

Baley încuviinţă din cap. Întreaga povară i se ridică de pe 
umeri. Încercase o lovitură de maestru şi eşuase. Şi ce 
dacă? Se simţea niţel surprins de propria sa nepăsare, dar 
asta era situaţia. 

— Comisare, începu detectivul, pe durata anchetei doresc 
alocarea unei garsoniere pentru mine şi Daneel. În seara 
asta nu-l mai duc la mine. 

— Ce vrei să spui? 

— În caz că ai uitat, el este robot. Mai ţii minte? Poate că 
nu se va întâmpla nimic, dar dacă se iscă o răzmeriţă, nu 
vreau să-mi fie implicată familia. 

— Prostii, Lije! Am verificat, iar în Oraş nu există nici un 
zvon despre apariţia unui robot spaţial. 

— Comisare, Jessie a auzit zvonul de undeva. 


— Ei bine, nu-i vorba despre un zvon organizat. Nimic 
periculos. Am verificat din clipa în care am părăsit 
trimensionalul din domul lui Fastolfe. De aceea am plecat. A 
trebuit să investighez, evident, şi s-o fac rapid. Oricum, uite 
rapoartele. Consultă-le şi singur. Acesta provine de la Doris 
Gillid, care a fost într-o duzină de Personale pentru femei 
din Secţiuni diferite ale Oraşului. O ştii pe Doris, e o fată 
competentă. Ei bine, n-a dat peste nimic. Nicăieri, absolut 
NIMIC. 

— Atunci de unde a auzit Jessie zvonul? 

— Pot să-ţi ofer o explicaţie. În magazinul de pantofi, R. 
Daneel s-a dat în spectacol. A scos realmente blasterul, Lije, 
sau ai mai înflorit şi tu povestea? 

— L-a scos din toc, ba chiar l-a îndreptat spre oameni. 
Enderby clătină din cap. 

— Bine... Cineva l-a recunoscut. Ca robot, vreau să spun. 

— Stai aşa! Îl opri Baley indignat. Nu-l poţi deosebi de un 
om. 

— De ce nu? 

— Tu ai putut? Eu n-am putut. 

— Şi ce dovedeşte asta? Noi nu suntem experţi. Să 
presupunem că în mulţime s-ar fi aflat un tehnician de la 
uzinele de roboţi Westchester, un profesionist, un om care 
şi-a petrecut toată viaţa proiectând şi construind roboţi. El 
a sesizat ceva straniu la R. Daneel - poate felul în care 
vorbeşte sau se mişcă - şi a căzut pe gânduri. Poate că i-a 
spus soţiei sale, iar ea le-a spus câtorva prietene, după care 
zvonul s-a stins. Era prea improbabil. Oamenii nu puteau 
crede aşa ceva. Atât doar că zvonul a ajuns la Jessie înainte 
să se fi stins. 

— Poate, făcu Baley neîncrezător, totuşi ce spui despre 
alocarea unei garsoniere pentru două persoane? 

Comisarul strânse din umeri şi comută intercomul. După 
ce vorbi câteva clipe, anunţă: 

— Secţiunea Q-27 este tot ce pot aranja. Nu-i un cartier 
foarte grozav. 


— Merge, încuviinţă Baley. 

— Apropo, unde-i R. Daneel acum? 

— Ne examinează arhiva. Încearcă să culeagă informaţii 
despre agitatorii medievalişti. 

— Dumnezeule, sunt milioane! 

— Ştiu, dar asta îşi doreşte. 

Baley porni spre uşă, apoi se întoarse, pe jumătate mânat 
de instinct, şi întrebă: 

— Comisare, Sarton ţi-a vorbit vreodată despre programul 
Oraşului Spaţial? Mă refer la introducerea culturii C/Fe. 

— La ce?! 

— La introducerea roboților. 

— Ocazional. 

Tonul lui Enderby nu era foarte interesat. 

— "Ţi-a explicat vreodată planul Oraşului Spaţial? 

— Da, o sănătate mai bună, ridicarea nivelului de trai... 
Chestiile obişnuite, nu m-au impresionat. Bineînţeles, i-am 
dat dreptate. Am încuviinţat din cap şi aşa mai departe. Ce 
puteam face? Totul este să-i bine dispui şi să speri că 
noţiunile lor se păstrează în limita raţiunii. Poate că-ntr-o 
bună zi... 

Baley aşteptă, dar comisarul nu mai spuse ce se putea 
întâmpla într-o bună zi. 

— A pomenit ceva şi despre emigrare? Se interesă 
detectivul. 

— Despre emigrare? Niciodată! A-i permite unui 
pământean accesul pe o Lume Exterioară este ca şi cum ai 
găsi un asteroid de diamante în inelele lui Saturn. 

— Mă referam la emigrarea pe planete necolonizate. 
Enderby îi răspunse doar printr-o privire de incredulitate. 

Baley aşteptă câteva clipe, după care întrebă direct: 

— Ce este cerebro-analiza, comisare? Ai auzit vreodată 
despre ea? 

Faţa rotundă a celuilalt nu-şi schimbă expresia; nici măcar 
nu clipi din ochi. 

— Nu, răspunse el cu glas egal, ce-ar trebui să fie? 


— Nimic, doar un termen pe care l-am auzit. 

Părăsi cabinetul şi reveni la biroul său, cufundându-se în 
gânduri. În mod clar, comisarul nu putea fi un actor atât de 
bun. Iar în cazul acesta... 

La 16:05, Baley o sună pe Jessie ca s-o anunţe că nu va 
veni seara acasă şi probabil nici în serile următoare. După 
aceea, de abia mai putu să scape de ea. 

— Ai probleme, Lije? Eşti în pericol? 

Un poliţist se află permanent într-un anumit grad de 
pericol, îi explică el relaxat, dar n-o mulţumi. 

— Unde vei locui? 

Baley nu-i destăinui adresa. 

— Dacă vă simţiţi singuri la noapte, îi spuse, mergeţi la 
mama ta. 

Întrerupse legătura brusc, ceea ce poate că a fost mai 
bine. 

* 

La 16:20, Baley telefonă la Washington. Trecu destul de 
mult timp până-l găsi pe bărbatul căutat şi aproape la fel de 
mult până îl convinse că ar trebui să vină la New York în 
ziua următoare. Până la 16:40, reuşise s-o facă. 

* 

La 16:55, comisarul părăsi serviciul, trecând pe lângă 
Baley cu un surâs nesigur. Aproape imediat după aceea 
plecă tot personalul din schimbul de dimineaţă. Puţinii 
poliţişti care lucrau în tura de după-amiază apărură pe 
rând, salutându-l pe detectiv cu tonuri variate de surpriză. 

R. Daneel veni cu un teanc de hârtii. 

— Ce sunt astea? Întrebă Baley. 

— O listă cu persoanele care ar putea aparţine unei 
organizaţii medievaliste. 

— Câte sunt? 

— Pe listă sunt un milion, dar nu reprezintă decât o parte. 

— Intenţionezi să le verifici pe toate? 

— În mod evident, aşa ceva ar fi imposibil. 


— Vezi tu, Daneel, aproape toţi pământenii sunt 
medievalişti, într-un fel sau altul. Comisarul, Jessie, eu 
însumi... Să-l luăm de pildă pe comisar. I-ai văzut... 

Fusese gata să spună „ochelarii”, apoi îşi amintise că 
pământenii trebuia să se apere reciproc şi că faţa 
comisarului trebuia protejată şi la figurat, nu numai la 
sensul propriu. De aceea sfârşi jalnic: 

— Podoabele oculare? 

— Da, le-am observat, încuviinţă R. Daneel, dar am 
considerat că poate nu ar fi politicos să mă refer la ele. Nu 
am mai zărit asemenea podoabe la alţi locuitori din Oraşul 
New York. 

— Sunt nişte obiecte care se utilizau foarte demult. 

— Au vreun scop? 

— Cum ai obţinut lista? Schimbă brusc vorba Baley. 

— Folosindu-mă de o maşină. Ajunge să îi specifici delictul 
care te interesează şi ea face totul. l-am cerut să scaneze 
toate cazurile de tulburare a ordinii publice care au 
implicat roboţi în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Altă 
maşină a scanat toate ziarele Oraşului New York în aceeaşi 
perioadă, căutând numele celor implicaţi în declaraţii 
nefavorabile la adresa roboților sau locuitorilor Lumilor 
Exterioare. Este uluitor câte au putut face în trei ore. După 
aceea, tot maşinile au eliminat de pe listă numele celor care 
nu mai sunt în viaţă. 

— Te surprinde? Crezusem că şi pe Lumile Exterioare 
există calculatoare. 

— Există, desigur, şi încă de multe feluri. Foarte avansate, 
totuşi niciunul atât de masiv şi complex precum cele de aici. 
Bineînţeles, nu trebuie să uiţi faptul că nici cea mai mare 
dintre Lumile Exterioare nu are măcar populaţia unuia 
dintre Oraşele voastre şi de aceea nu este necesară o 
complexitate de această natură. 

— Tu ai fost vreodată pe Aurora? Întrebă detectivul. 

— Nu, am fost asamblat aici, pe Pământ. 


— Atunci de unde ştii despre calculatoarele de pe Lumile 
Exterioare? 

— Mi se pare evident, partenere Elijah. Baza mea de date 
s-a fundamentat pe cea a răposatului dr. Sarton. Te pot 
asigura că deţin o mulţime de materiale curente despre 
Lumile Exterioare. 

— Am înţeles. Tu poţi mânca, Daneel? 

— Sunt acţionat de energie atomică. Crezusem că ştiai 
asta. 

— N-am uitat nici o clipă, te asigur, dar nu te-am întrebat 
dacă trebuie să te hrăneşti, ci dacă poţi să mănânci. Dacă 
poţi să introduci mâncare în gură, s-o mesteci şi s-o înghiţi. 
Mi se pare un amănunt important în tentativa de a semăna 
cu un om. 

— 'Ţi-am înţeles observaţia. Da, pot să efectuez operaţiile 
mecanice de masticare şi ingerare. Desigur capacitatea 
mea este relativ limitată şi, mai devreme sau mai târziu, 
trebuie să evacuez materialul ingerat din ceea ce ai putea 
numi „stomacul” meu. 

— Perfect. Poţi regurgita, sau orice altă metodă utilizezi, 
diseară, în liniştea garsonierei noastre. Ideea este că mi-e 
foame. Am scăpat prânzul, fir-ar al naibii, şi vreau să fii cu 
mine când mănânc, dar nu poţi să stai şi să nu mănânci, 
fără să nu atragi atenţia. Dacă însă poţi mânca, totul e-n 
regulă. Să mergem! 

* 

Cantinele Secţiunilor erau identice în tot Oraşul New York. 
În plus, Baley fusese în Washington, Toronto, Los Angeles, 
Londra şi Budapesta în interes de serviciu, iar cantinele de 
acolo erau absolut la fel. Poate că situaţia fusese alta în 
epocile medievale, când limbile diferiseră, ca şi alimentaţia, 
dar, în ziua de azi, produsele pe bază de enzime erau 
aceleaşi de la Shanghai la Taşkent şi de la Winnipeg la 
Buenos Aires. Poate că engleza nu semăna cu cea vorbită 
pe timpul lui Shakespeare ori Churchill, dar era melanjul 


utilizat pe toate continentele şi, cu unele modificări, pe 
Lumile Exterioare. 

Ignorând însă limba şi alimentaţia, existau similitudini şi 
mai profunde. Peste tot exista izul specific, indefinibil, dar 
complet caracteristic, de „cantină”. Coada triplă de 
aşteptare, care avansa lent, pentru a converge la uşă şi a se 
diviza din nou în dreapta, stânga şi centru... Vacarmul 
oamenilor care vorbeau şi se mişcau, dublat de zăngănitul 
specific al veselei din plastic... Strălucirea lemnului 
artificial, extrem de lustruit, plafonierele din sticlă aflate la 
înălţime, mesele lungi, mirosul de aburi calzi... 

Baley avansă treptat, o dată cu coada (în ciuda intervalului 
relativ larg al orelor între care puteai lua masa, o aşteptare 
de zece minute era aproape inevitabilă) şi se adresă lui R. 
Daneel mânat de o curiozitate bruscă: 

— Poţi să zâmbeşti? 

— Scuză-mă, Elijah, vrei să repeţi? Zise R. Daneel, care 
privea absorbit, deşi detaşat, interiorul cantinei. 

— Mă întrebam dacă poţi să zâmbeşti, şopti detectivul. 

R. Daneel zâmbi. Gestul fu neaşteptat şi surprinzător. 
Buzele i se arcuiră şi pielea de deasupra colţurilor gurii se 
cută. Totuşi numai gura fusese cea care surâsese. Restul 
feţei robotului rămăsese nemişcat. 

Baley clătină din cap. 

— Nu te obosi s-o faci, Daneel. Nu te ajută cu nimic. 

Se aflau la intrare. Pe rând, persoanele de la coadă îşi 
introduceau cardurile alimentare în fanta cuvenită şi 
aşteptau să fie scanate. Clic... Clic. Clic. 

Cândva, cineva calculase că o cantină care funcţiona 
perfect putea admite două sute de persoane pe minut, toate 
cardurile fiind scanate complet pentru a împiedica 
schimbarea cantinei, sărirea meselor şi diluarea raţiilor. Se 
calculase de asemenea cât de lungă trebuia să fie coada de 
aşteptare pentru o eficienţă maximă şi cât timp se pierdea 
când o persoană necesita tratament special. 


Din acest motiv era întotdeauna o calamitate să întrerupi 
clicurile acelea regulate prin trecerea la ghişeul manual, 
aşa cum făcură Baley şi R. Daneel, pentru a obţine un card 
special de la şefa de tură. 

Jessie, care fusese asistentă dietetician, îi explicase cândva 
lui Baley: 

— Dă totul peste cap. Anulează estimările de consum şi 
inventar. Determină verificări speciale. Trebuie să confrunţi 
situaţia cu toate cantinele Secţiunii, pentru a te asigura că 
dezechilibrul bilanţului nu este prea mare. Săptămânal se 
alcătuieşte un bilanţ separat şi dacă s-a întâmplat o 
neregulă şi eşti excedentar, întotdeauna va fi vina ta, 
niciodată a conducerii Oraşului, pentru că a eliberat carduri 
speciale în stânga şi-n dreapta. Ah, nu! Iar când anunţi că 
pentru masa respectivă s-a anulat opţiunea alegerii, ce-ţi 
mai aud urechile de la oamenii de la coadă! Întotdeauna 
vinovaţii sunt cei de la tejghea... 

Baley auzise povestea completă, aşa că înţelegea privirea 
rece şi veninoasă pe care o primi din partea femeii aflate 
înapoia ghişeului. Ea completă rapid câteva detalii - 
Secţiunea de domiciliu, ocupaţia, motivul pentru care lua 
masa în altă cantină („probleme de serviciu”, un motiv cu 
adevărat iritant, dar imposibil de contestat). După aceea, 
împături hârtia cu mişcări ferme ale degetelor şi o împinse 
într-o fantă. Un calculator o recepţionă, îi devoră conţinutul 
şi digeră informaţia. 

Femeia se întoarse apoi spre R. Daneel. 

Baley anunţă partea cea mai neplăcută. 

— Prietenul meu nu este din Oraş, spuse el. Femeia îl privi 
acum realmente şi complet scandalizată. 

— Oraşul de reşedinţă, vă rog, rosti ea. 

— 'Toate înregistrările vor fi trecute în creditul 
Departamentului poliţie, interveni din nou Baley. Detaliile 
nu sunt necesare. Probleme de serviciu. 

Cu un gest scurt, femeia trase un chitanţier de permise şi 
completă datele necesare în cod maşină, lovind tastele cu 


mişcări experte ale primelor două degete de la mâna 
dreaptă. 

— Cât timp veţi lua masa aici? Întrebă ea. 

— Cât va fi necesar, răspunse Baley. 

— Apăsaţi degetele aici, indică femeia răsucind spre ei 
formularul. 

Baley simţi un mic fior de emoție, când degetele perfect 
egale şi cu unghii lustruite ale lui R. Daneel apăsară în locul 
arătat. Speră din toată inima ca spaţialii să nu fi uitat să-i 
prevadă şi amprente digitale. 

Femeia luă formularul şi-l introduse în maşina 
atotprimitoare de lângă ea. Aceasta nu răspunse prin nici o 
eructaţie şi Baley răsuflă uşurat. 

Primiră carduri metalice mici, de un roşu strălucitor, 
culoare care însemna „temporar”. 

— Fără opţiuni, îi anunţă femeia. Săptămâna asta avem 
probleme. Masa DEF. 

Porniră spre DEF. 

— Am impresia, spuse R. Daneel, că majoritatea oamenilor 
voştri mănâncă regulat în asemenea cantine. 

— Da. Bineînţeles, este destul de neplăcut să mănânci într- 
o cantină străină, pentru că nu cunoşti pe nimeni. În 
propria ta cantină, lucrurile stau altfel. Ai locul tău unde 
stai de fiecare dată şi eşti cu familia şi cu prietenii. Mai ales 
când eşti tânăr, mesele reprezintă momentele cele mai 
luminoase ale zilei. 

Baley surâse, reamintindu-şi propria tinereţe. 

Se părea că masa DEF se număra printre cele rezervate 
persoanelor aflate în tranzit. Indivizii deja aşezaţi acolo îşi 
priveau farfuriile stânjeniţi şi nu discutau între ei. Trăgeau 
cu coada ochiului, invidioşi, spre numeroşii meseni care 
hohoteau la alte mese. 

„Nimeni nu se simte mai inconfortabil”, gândi Baley, 
„decât cel care mănâncă în altă Secţiune decât a lui. Fie 
pâinea cât de rea -după cum zice vechiul proverb - tot mai 
bună-n cantina ta.” Oricâţi biochimişti alimentari ar fi jurat 


că nu exista nici o deosebire faţă de hrana servită oriunde 
altundeva, de pildă în Johannesburg, cea pe care o mânca 
în cantina lui i se părea mult mai gustoasă. 

Se aşeză pe un taburet şi R. Daneel luă loc lângă el. 

— Nu poţi să alegi între feluri diferite de mâncare, spuse 
detectivul, aşa că apasă comutatorul acela şi aşteaptă. 

Peste două minute, un disc glisă în tăblia mesei şi de sub el 
se ridică un platou. 

— Cartofi piure, sos de zimoviţel şi marmeladă de caise. 
Asta €..., făcu Baley. 

O furculiţă şi două felii de pâine integrală din enzime 
apărură într-o adâncitură aflată imediat în faţa grilajului 
scund ce urma linia mediană a mesei. 

— Dacă doreşti, vorbi cu glas scăzut R. Daneel, poţi lua 
porţia mea. 

Pentru o clipă Baley fu scandalizat, apoi îşi reaminti şi 
murmură: 

— Ar fi o încălcare a manierelor. Dă-i drumul şi mănâncă! 
Detectivul mâncă sârguincios, dar fără relaxarea ce permite 
o satisfacţie deplină. Ocazional, trase prudent cu ochiul 
spre robot. R. Daneel mesteca prin mişcări precise ale 
maxilarelor. De fapt, prea precise. Nu părea defel natural. 

Ciudat! Acum când Baley ştia cu siguranţă că R. Daneel 
era robot, distingea limpede tot felul de detalii. De exemplu, 
când R. Daneel înghiţea, nu exista nici o mişcare a mărului 
lui Adam. 

Pământeanul nu se simţea totuşi deranjat prea mult. Oare 
se obişnuise cu creatura? Presupunând că oamenii ar fi 
colonizat o planetă nouă (interesant cum ideea aceasta îl 
obseda, de când Fastolfe i-o strecurase în minte), 
presupunând că Bentley, de exemplu, ar fi fost pe punctul 
de a părăsi Pământul, s-ar fi putut ca băiatului să nu-i mai 
pese că munceşte şi trăieşte alături de roboţi? De ce nu? 
Spaţialii înşişi o făceau. 

— Elijah, rosti R. Daneel, este nepoliticos să te uiţi la un 
om care mănâncă? 


— Este nepoliticos să te holbezi direct la el, desigur. Asta 
ţine de bun simţ, nu? Orice om are dreptul la intimitate. 
Conversaţia obişnuită este posibilă, totuşi nu te zgâieşti la 
cineva când înghite mâncarea. 

— Înţeleg. În cazul acesta, de ce opt oameni ne privesc cu 
atenţie - cu foarte multă atenţie? 

Baley lăsă jos furculiţa şi se uită în jur, ca şi cum ar fi 
căutat solniţa. 

— Nu văd nimic ieşit din comun. 

Vorbise însă fără convingere. Pentru el, gloata de meseni 
nu era decât un vast conglomerat haotic. lar când R. Daneel 
îl privi cu ochii săi căprui impersonali, Baley suspectă 
tulburat că nu erau deloc ochi, ci scanere capabile să 
sesizeze, cu acuratețe fotografică şi în fracțiuni de secundă, 
întregul tablou. 

— Sunt perfect sigur, zise calm R. Daneel. 

— Bun, şi ce-i cu asta? Este un comportament nepoliticos, 
dar ce dovedeşte? 

— Nu pot să îţi răspund la întrebare, Elijah, dar poate fi o 
coincidenţă faptul că şase dintre ei se aflau aseară în 
mulţimea din faţa magazinului de pantofi? 

11. Evadare pe benzi. 

Degetele lui Baley se încleştară convulsiv în jurul 
furculiţei. 

— Eşti sigur? Întrebă el automat şi în aceeaşi clipă îşi dădu 
seama de inutilitatea întrebării. 

Nu întrebi un calculator dacă este sigur de răspunsul pe 
care-l afişează; nici măcar un calculator cu braţe şi 
picioare. 

— Destul de sigur, încuviinţă R. Daneel. 

— Sunt aproape de noi? 

— Nu tocmai. Sunt risipiţi prin sală. 

— Bine. 

Baley reveni asupra mâncării, cu furculiţa mişcându-se 
mecanic. Înapoia încruntăturii de pe chipul său prelung, 
gândurile îi goneau furioase. 


Poate că într-adevăr incidentul din seara trecută fusese 
organizat de un grup de fanatici antiroboţi şi că nu fusese o 
răzmeriţă spontană, aşa cum păruse. Un asemenea grup de 
agitatori putea include cu uşurinţă persoane care 
studiaseră roboții cu fascinația născută din ura profundă 
faţă de aceştia. Era posibil ca unul dintre ei să-şi fi dat 
seama ce era R. Daneel în realitate. (Cumva, comisarul 
sugerase ipoteza aceasta. La naiba, Enderby dovedea 
profunzimi neaşteptate!) 

Totul devenea atunci logic. Deşi în acţiunea din seara 
trecută nu putuseră acţiona într-o modalitate organizată, 
medievaliştii rămâneau capabili să plănuiască pentru viitor. 
Dacă puteau recunoaşte un robot ca R. Daneel, atunci cu 
siguranţă îşi puteau da seama că Baley era poliţist. lar un 
poliţist aflat în tovărăşia neobişnuită a unui robot umanoid 
ar fi fost, fără doar şi poate, unul de rang important. (Cu o 
înţelepciune venită prea târziu, Baley urmă fără ezitare 
linia raţionamentului.) 

Prin urmare, nişte indivizi care ţineau sub observaţie 
primăria (sau poate chiar nişte agenţi infiltraţi în primărie) 
îi reperaseră pe Baley, R. Daneel, ori pe amândoi, destul de 
repede după incident. Că făcuseră asta la nici douăzeci şi 
patru de ore nu era deloc surprinzător. Ar fi putut s-o facă 
în timp şi mai scurt, dacă Baley nu şi-ar fi petrecut o parte 
atât de mare a zilei în Oraşul Spaţial şi pe autostrăzi. 

R. Daneel terminase de mâncat şi acum aştepta tăcut, cu 
palmele sale perfecte sprijinite uşor de marginea mesei. 

— Nu ar fi mai bine să acţionăm cumva? Întrebă el. 

— Aici, în cantină, suntem în siguranţă, răspunse Baley. Te 
TOg, lasă totul în seama mea. 

Privi în jur precaut şi văzu parcă pentru prima dată în 
viaţă o cantină. 

Oameni... Mii de oameni! Care era capacitatea medie a 
unei cantine? Văzuse cândva cifrele respective. Parcă era 
vorba despre două sute de mii de oameni, iar cantina 
aceasta era mai mare decât una medie. 


Dacă, să presupunem, cineva ar fi strigat „robot”? Dacă ar 
fi fost azvârliţi miilor de meseni ca nişte... 

Nu avea nici un termen de comparaţie, dar era lipsit de 
importanţă. Aşa ceva n-avea să se întâmple. 

O răzmeriţă spontană putea izbucni oriunde, în cantine la 
fel de uşor ca şi pe coridoare sau în ascensoare. Poate chiar 
mai uşor. În timpul meselor exista o lipsă a inhibării, o 
dispoziţie generală spre glume de prost gust ce putea 
degenera în incidente mult mai serioase. 

Pe de altă parte, o revoltă planificată ar fi însemnat cu 
totul altceva. Aici, în cantină, conspiratorii ar fi fost ei înşişi 
prinşi într-o sală vastă şi aglomerată. O dată ce începeau să 
zboare farfuriile şi să se facă ţăndari mesele, nu avea să mai 
existe o cale simplă de scăpare. Cu siguranţă, sute de 
oameni aveau să moară şi conspiratorii înşişi se puteau 
număra cu uşurinţă printre victime. 

Nu, o răzmeriţă lipsită de asemenea riscuri trebuia 
plănuită pe arterele Oraşului, într-un pasaj relativ îngust. 
Panica şi isteria aveau să se propage lent prin gâtuitura 
respectivă, îngăduind o retragere rapidă, pregătită din 
timp, într-un coridor lateral, sau un pas nebăgat în seamă 
pe o bandă rapidă ascendentă, care să-i poarte la alt nivel. 

Baley se simţea prins în capcană. Probabil că alţi 
observatori aşteptau afară. El şi R. Daneel vor fi urmăriţi 
până în locul adecvat, unde va fi activat focosul. 

— De ce nu îi arestăm? Întrebă R. Daneel. 

— În felul ăsta, am grăbi declanşarea necazurilor. Le ştii 
feţele, nu-i aşa? N-o să le uiţi? 

— Nu sunt capabil de uitare. 

— Atunci o să-i arestăm altădată. Deocamdată să ieşim din 
plasa lor. 'Ţine-te după mine şi imită-mă întocmai. 

Se sculă şi întoarse grijuliu farfuria cu fundul în sus, 
centrând-o pe discul mişcător care o adusese pe masă. 
După aceea, aşeză furculiţa în adâncitura cuvenită. 
Privindu-l, R. Daneel îi imită fiecare mişcare. Vesela dispăru 
din vedere. 


— Şi ei se ridică, anunţă robotul. 

— Perfect. Intuiţia îmi spune că nu se vor apropia prea 
mult. În nici un caz în cantină. 

Se aşezară din nou la coadă, îndreptându-se spre ieşire, 
unde clicurile cardurilor sunau ca un ritual, fiecare clic 
înregistrând consumul unei raţii. 

Baley privi îndărăt prin pâcla de aburi şi vacarm, şi, cu o 
claritate lipsită de orice legătură cu situaţia, îşi aminti de o 
vizită făcută împreună cu Ben la grădina zoologică, cu şase- 
şapte ani în urmă. Ba nu, trecuseră opt ani de atunci, 
deoarece Ben tocmai împlinise opt ani. (Sfinte Iosafat! Cum 
zbura timpul!) 

Fusese prima vizită a băiatului la grădina zoologică şi 
fusese impresionat. La urma urmelor, până atunci nu mai 
văzuse niciodată câini sau pisici. Apoi ajunseseră la volieră! 
Baley însuşi, care o mai văzuse de o duzină de ori, era 
fascinat de ea. 

Prima impresie lăsată de vederea unor creaturi care 
ţâşnesc prin văzduh trezeşte un sentiment de uimire ce nu 
poate fi comparat cu nimic altceva. În voliera vrăbiilor era 
ora mesei şi un îngrijitor turna ovăz decorticat într-un 
alimentator cu jgheab lung (oamenii se obişnuiseră cu 
substituenţii din enzime, dar animalele, mai conservatoare 
în felul lor, insistau pentru grăunţele reale). 

Sute de vrăbii se înghesuiseră pe marginea jgheabului. 
Aripă lângă aripă, ciripind de-a dreptul asurzitor, se 
înşiruiseră... 

Asta era! Aceasta era imaginea care apăru în mintea lui 
Baley, când privi spre cantină în clipa ieşirii. Vrăbii strânse 
pe jgheabul cu hrană. Gândul îi inspiră repulsie. 

„Sfinte Iosafat”, se gândi, „trebuie să existe şi o cale mai 
bună.” 

Dar care putea fi aceea? Ce era greşit la calea actuală? 
Până acum nu-l mai deranjase niciodată. 

— Eşti gata, Daneel? Se adresă el brusc robotului. 

— Da, Elijah. 


Părăsiră cantina şi planul de a scăpa de urmăritori era 
acum clar pentru Baley. 

* 

Adolescenţii au un joc pe care-l numesc „alergare pe 
benzi”. Regulile sale variază în privinţe minore de la un 
Oraş la altul, dar esenţa rămâne aceeaşi. Un băiat din San 
Francisco se poate alătura fără probleme unui joc în Cairo. 

Scopul jocului este de a ajunge din punctul A în punctul B 
utilizând sistemul de tranzit rapid al Oraşului, astfel încât 
„vulpoiul” să se descotorosească de cât mai mulţi „copoi”. 
Vulpoiul care izbuteşte să ajungă singur la destinaţie este 
cu adevărat iscusit, acelaşi lucru putând fi afirmat şi despre 
un copoi care nu-i pierde urma. 

Jocul se desfăşoară de obicei în perioada de vârfa 
traficului serii, când densitatea navetiştilor îi măreşte 
simultan gradul de risc şi de complexitate. Vulpoiul 
porneşte primul, deplasându-se în sus şi în jos pe benzile 
acceleratoare. El se străduieşte din răsputeri să acţioneze 
cât mai imprevizibil, rămânând nemişcat pe o bandă cât mai 
mult timp posibil, pentru ca după aceea să sară brusc într-o 
direcţie aleatorie. Va traversa apoi repede câteva benzi, 
pentru ca să rămână din nou neclintit. 

Vai de copoiul care, din neatenţie, s-a abătut cu o bandă 
prea departe! Înainte de a-şi fi dat seama de eroare, doar 
dacă nu este extraordinar de agil, a trecut de vulpoi sau a 
rămas mult în urma lui. Un vulpoi inteligent îi va amplifica 
greşeala, deplasându-se rapid în direcţia opusă. 

O regulă destinată să înzecească complexitatea urmăririi o 
constituie îmbarcarea pe benzile locale sau chiar pe 
expresuri, pentru a cobori pe partea opusă. Evitarea lor 
completă este incorectă, dar şi folosirea exagerată. 

Atracția jocului este mai greu de înţeles pentru un adult, în 
special pentru unul care n-a participat el însuşi la joc în 
adolescenţă. Jucătorii sunt trataţi cu asprime de călătorii 
obişnuiţi, cu care se intersectează în mod inevitabil. Sunt 
persecutați de poliţişti şi pedepsiţi de părinţi. Sunt înfieraţi 


în şcoli şi subeterice. Anual, patru-cinci adolescenţi mor în 
timpul jocurilor, câteva zeci sunt răniţi, iar mulţi pietoni 
inocenți sunt afectaţi în diverse grade. 

Cu toate acestea, nu se poate întreprinde nimic pentru 
anihilarea bandelor de jucători. Cu cât pericolul este mai 
mare, cu atât jucătorii obţin premiul cel mai râvnit - stima 
din ochii concurenţilor. Un învingător are dreptul să se 
împăuneze, iar un vulpoi celebru este privit cu admiraţie. 

Chiar şi acum, Baley îşi reamintea cu satisfacţie că el 
fusese, cândva, alergător pe benzi. Odată, condusese un 
grup de douăzeci de adolescenţi din sectorul Concourse 
până la graniţa cu Queens, traversând trei expresuri. Pe 
durata a două ore, neobosit şi neîncetat, scăpase de unii 
dintre cei mai agili copoi din Bronx şi ajunsese singur la 
destinaţie. Despre cursa aceea se vorbise luni de zile. 

Desigur, acum detectivul trecuse de patruzeci de ani. Nu 
mai alergase pe benzi de douăzeci de ani, dar nu uitase 
unele şiretlicuri. Ceea ce pierduse în agilitate câştigase în 
alte privinţe. Era poliţist. Nimeni, decât un alt poliţist la fel 
de experimentat ca el, nu putea cunoaşte Oraşul la fel de 
bine, ştiind unde începeau şi unde se terminau aproape 
toate străduţele cu pereţi metalici. 

Se îndepărtă de cantină cu pas vioi, dar nu foarte rapid. 
Dintr-o clipă în alta, se aştepta să audă înapoia sa strigătul: 
„Robot, robot!” Momentele acelea de început erau cele mai 
riscante. Practic îşi numără paşii, până simţi sub tălpi prima 
bandă acceleratoare. 

Se opri o clipă, în timp ce R. Daneeli se alătură cu o 
mişcare lină. 

— Mai sunt după noi? Se interesă Baley în şoaptă. 

— Da. Se apropie. 

— Asta nu va dura, zise detectivul sigur pe sine. 

Privi benzile ce se întindeau în ambele părţi, cu 
încărcătura lor umană gonind în stânga tot mai rapid pe 
măsură ce distanţa faţă de el creştea. Simţise benzile sub 
tălpi de multe ori în fiecare zi a vieţii sale, dar nu-şi mai 


flexase genunchii, pregătindu-se să alerge, de peste şapte 
mii de zile. Încercă vechiul fior familiar şi respiraţia i se 
acceleră. 

Aproape că uitase singura ocazie în care-l prinsese pe Ben 
participând la joc. Îi făcuse o morală teribilă şi îndelungată, 
amenințând că-l va pune sub supravegherea poliţiei. 

Uşor, iute, cu o viteză de două ori mai mare decât cea 
„sigură”, sui de pe o bandă pe alta, aplecându-se mult 
înainte pentru a se împotrivi accelerării. Banda locală 
zumzăia pe lângă el. Pentru o clipă, păru că avea să treacă 
pe ea, dar, brusc, renunţă, strecurându-se printre oameni, 
pe măsură ce mulțimile se îndeseau pe benzile mai lente. 

Se opri şi se lăsă purtat cu numai 25 km/h. 

— Câţi ne mai urmăresc, Daneel? 

— Numai unul, Elijah. 

Robotul se afla lângă el, imperturbabil şi fără să gâfâie. 

— Probabil că a fost şi el bun la vremea lui, dar nu va 
rezista. 

Încrezător în sine, Baley trăia un sentiment pe jumătate 
amintit din zilele tinereţii, compus din impresia 
apartenenţei la un ritual mistic exclusivist, din senzaţia pur 
fizică a curentului ce-i biciuia faţa şi din fiorul subtil de 
pericol. 

— Asta se numeşte „trasul pe sfoară lateral”, îl anunţă cu 
glas scăzut pe R. Daneel. 

Mergea cu paşi mari pe o bandă, ocolindu-i cu minimum 
de efort pe călătorii care staţionau pe ea. Continuă să 
avanseze, apropiindu-se mereu de marginea benzii, până ce 
deplasarea permanentă a capului său prin mulţime devenea 
hipnotică în mişcarea ei constantă... Aşa cum şi intenţiona. 

Apoi, păstrând acelaşi ritm, se deplasă cinci centimetri în 
lateral şi trecu pe banda adiacentă. Simţi muşchii coapselor 
încordându-se dureros, în strădania de a-şi păstra echilibrul 
fără a se trăda. 

Traversă iute un grup de navetişti şi ajunse pe banda de 
72 km/h. 


— Cum stă treaba? Se interesă el. 

— E tot după noi, sosi răspunsul calm. 

Buzele lui Baley se subţiară. Nu-i mai rămânea decât să se 
folosească de platformele mişcătoare, ceea ce necesita o 
coordonare cu adevărat deosebită; poate chiar mai mult 
decât mai păstrase el. 

Privi în jur iute. Unde se găseau acum? Strada B-22 trecu 
ca un fulger. Baley făcu un calcul rapid şi porni imediat. 
Urcă pe benzile rămase, lin şi fără să se clatine, apoi sări pe 
platforma benzii locale. 

Chipurile impersonale ale bărbaţilor şi femeilor, blazate de 
plictiseala drumului pe benzi, fură brusc trezite la 
indignare, când Baley şi R. Daneel se cocoţară la bord, 
strecurându-se printre balustrade. 

— Alo! Zbieră ascuţit o femeie, prinzându-şi cu o mână 
pălăria. 

— Scuze, gâfâi Baley. 

Se înghesui printre cei care stăteau în picioare şi, cu o 
ultimă şerpuire, ajunse în cealaltă parte a platformei. În 
ultima clipă, un pasager îmbrâncit îl înghionti zdravăn în 
spate şi Baley se împiedică. 

Încercă disperat să-şi regăsească echilibrul. Se împletici 
peste separaţia dintre două benzi şi modificarea bruscă de 
viteză îl făcu să cadă în genunchi şi apoi într-o parte. 

Pentru o fracțiune de secundă, îşi imagină, panicat, 
oamenii ciocnindu-se de el şi răsturnându-se, un haos care 
se răspândea peste benzi, unul dintre acele detestate 
„ambuteiaje umane” ce duceau la spitalizarea a zeci de 
persoane, cu fracturi ale membrelor. 

Însă braţul lui R. Daneel apăru imediat sub el şi Baley se 
simţi ridicat cu o forţă ce o depăşea mult pe cea a unui 
bărbat obişnuit. 

— Mulţumesc, icni detectivul dar nu avu timp pentru mai 
multe cuvinte. 

Cobori iute pe benzile de decelerare, urmând un şablon 
complicat, astfel gândit încât tălpile sale să ajungă pe 


benzile articulate în V ale unui expres exact în punctul de 
traversare. Fără să-şi piardă ritmul, acceleră din nou şi 
traversă iarăşi un expres. 

— Ne mai urmăreşte, Daneel? 

— Nu văd pe nimeni, Elijah. 

— E-n regulă. Să ştii că ai fi fost un alergător pe benzi de 
mâna-ntâi! Hopa, repede, repede! 

Trecură ca un vârtej pe altă bandă locală şi coborâră 
benzile, zăngănind, până la o uşă mare, cu aspect oficial. 
Un paznic se ridică, întâmpinându-i. 

Baley îşi arătă scurt legitimaţia. 

— Probleme de serviciu! 

Intrară. 

— Este o centrală atomoelectrică, explică scurt Baley. În 
felul ăsta, ne-au pierdut complet urma. 

Mai fusese în centrale atomoelectrice, ba chiar şi în 
aceasta. Familiaritatea nu-i diminua sentimentul 
inconfortabil de venerație, amplificat de amintirea 
obsedantă că, odată, propriul său tată ocupase o poziţie de 
vârf în ierarhia unei asemenea uzine electrice. Asta înainte 
ca... 

Erau înconjurați de zumzetul generatoarelor gigantice 
ascunse în puţul principal al centralei, de izul uşor 
înţepător al ozonului din aer şi de ameninţarea sumbră şi 
tăcută a liniilor roşii ce marcau limitele dincolo de care 
nimeni nu putea să treacă fără costum protector. 

Undeva prin centrală (Baley nu ştia locul precis) se 
consuma zilnic o jumătate de kilogram de material 
fisionabil. Tot zilnic, produsele fisiunii radioactive, aşa- 
numitele „cenuşi fierbinţi”, erau propulsate de curenţi de 
aer de înaltă presiune, prin conducte din plumb, spre 
peşteri submarine aflate la cincisprezece kilometri 
depărtare şi la aproape un kilometru sub fundul oceanului. 
Uneori Baley se întreba ce se va întâmpla când peşterile 
acelea aveau să fie umplute. 

Pe un ton brusc grosolan, i se adresă lui R. Daneel: 


— Stai departe de liniile roşii! 

După aceea, îşi aduse aminte şi adăugă stingherit: 

— Deşi cred că asta nu contează pentru tine. 

— Este vorba despre radioactivitate? 

— Da. 

— Atunci contează şi pentru mine. Radiațiile gamma 
distrug echilibrul delicat al unui creier pozitronic şi mă vor 
afecta chiar mai repede decât te-ar afecta pe tine. 

— Vrei să spui că te-ar ucide? 

— Aş necesita un nou creier pozitronic. Deoarece nu există 
două creiere pozitronice identice, aş fi un individ nou. 
Daneel cel cu care vorbeşti acum ar fi, ca să spun aşa, mort. 

Baley îl cercetă neîncrezător. 

— Nu ştiusem asta... Pe-aici - suim pe rampele astea. 

— Amănuntul nu a fost făcut public. Oraşul Spaţial doreşte 
să îi convingă pe pământeni de utilitatea celor ca mine, nu 
de slăbiciunile noastre. 

— Atunci mie de ce-mi spui? 

R. Daneel se întoarse cu totul spre tovarăşul său. 

— Tu eşti partenerul meu, Elijah. Este bine să îmi cunoşti 
slăbiciunile şi lipsurile. 

Baley îşi drese glasul şi nu mai avu nimic de adăugat. 

— Mergem în direcţia asta, explică el peste câteva 
momente, şi ieşim la patru sute de metri de garsonieră. 

* 

Era o garsonieră sărăcăcioasă, pentru clasele inferioare. O 
cămăruţă şi două paturi. Două scaune pliante şi un dulap în 
perete. Un ecran subeteric încorporat, care nu permitea 
reglaje manuale şi funcţiona numai la ore fixe, fără a putea 
fi oprit. Nu exista chiuvetă, nici măcar una neactivată, şi 
nici facilităţi pentru gătitul mâncării sau pentru fierberea 
apei. Într-un colţ al încăperii se afla o conductă mică pentru 
evacuarea deşeurilor, un obiect strict funcţional, fără 
ornamente, de-a dreptul urât. 

— Asta-i, strânse din umeri Baley. Cred c-o să putem 
rezista. 


R. Daneel se apropie de dispozitivul pentru evacuarea 
deşeurilor. Cămaşa i se desfăcu sub atingere, dezvăluind 
pieptul neted şi aparent musculos. 

— Ce faci? Se interesă Baley. 

— Elimin mâncarea ingerată. Dacă aş ţine-o prea mult, s- 
ar descompune şi aş deveni dezagreabil. 

Robotul plasă două degete cu atenţie sub un mamelon şi 
execută o serie de apăsări. Pieptul i se desfăcu longitudinal. 
R. Daneel introduse mâna şi, dintr-o masă de metal 
strălucitor, extrase un sac subţire, transparent, parţial 
umplut. Îl deschise, în timp ce Baley privea aproape oripilat. 

R. Daneel ezită, apoi rosti: 

— Mâncarea este perfect curată. Eu nu salivez şi nici nu 
mestec. A fost introdusă în esofag prin sucţiune. Este 
comestibilă. 

— E-n regulă, încuviinţă Baley încetişor. Nu mi-e foame. 
Scapă de ea. 

Detectivul aprecie că sacul care juca rolul unui stomac 
pentru robot era fabricat din plastic fluorcarbon. Cel puţin, 
mâncarea nu se lipise de el. leşea imediat şi fu evacuată, 
puţin câte puţin, prin conductă. „Risipă de mâncare bună”, 
nu putu el să nu se gândească. 

Se aşeză pe unul dintre paturi, îşi scoase cămaşa şi spuse: 

— Îţi propun ca mâine s-o începem de dimineaţă. 

— Există un motiv anume? 

— Cel puţin deocamdată locaţia acestei garsoniere nu este 
cunoscută de „amicii” noştri, sau cel puţin aşa sper. Dacă 
plecăm devreme, suntem mai în siguranţă. După ce 
ajungem în primărie, trebuie să decidem dacă parteneriatul 
nostru mai este practic. 

— Crezi că s-ar putea să nu mai fie? 

Baley strânse din umeri şi răspunse morocănos: 

— Nu putem proceda zilnic aşa. 

— Mie mi se pare... 

R. Daneel fu întrerupt de ledul roşu-strălucitor al 
semnalului de apel de la uşă. 


Baley se sculă fără zgomot şi-şi scoase blasterul. Semnalul 
clipi din nou. 

Detectivul se apropie silențios de uşă, puse degetul mare 
pe contactul armei şi acţionă comutatorul de activare a 
transparenţei unidirecţionale a vizorului. Nu era un vizor 
prea grozav, ci mic şi cu efect de distorsiune, totuşi suficient 
pentru a-şi putea vedea fiul în faţa uşii. 

Baley acţionă rapid. Deschise uşa, îl prinse cu brutalitate 
pe Ben de încheietură, când băiatul ridică mâna ca să sune 
pentru a treia oară, şi-l trase înăuntru. 

Privirea de spaimă şi uimire dispăru de abia treptat din 
ochii lui Ben, care rămase gâfâind, sprijinit de peretele în 
care fusese propulsat. Îşi frecă încheietura mâinii. 

— Tată, rosti el pe un ton supărat, nu trebuia să mă strângi 
aşa tare! 

Baley privea prin vizorul uşii pe care o închisese 
fulgerător. Din câte îşi dădea seama, coridorul era pustiu. 

— Ai văzut pe cineva pe-afară, Ben? 

— Nu. Am venit doar ca să văd dacă n-ai păţit ceva. 

— De ce aş fi păţit? 

— Nu ştiu. Aşa zicea mama. Plângea şi zicea că trebuie să 
te găsesc. Dacă nu veneam eu, voia să vină chiar ea şi 
atunci nu garanta ce o să se-ntâmple. M-a obligat să vin, 
tată. 

— Cum m-ai găsit? Întrebă Baley. Mama ştia unde sunt? 

— Nu, nu ştia. Am sunat la tine la serviciu. 

— Şi ţi-au spus? 

Ben păru surprins de tonul tatălui său şi răspunse nesigur: 

— Sigur că da. N-ar fi trebuit s-o facă? 

Baley şi Daneel schimbară priviri. Detectivul se ridică 
greoi. 

— Unde-i mama acum? Întrebă el. În apartament? 

— Nu, am mers la bunica la masă şi am rămas acolo. Acum 
ar trebui să mă-ntorc la ele. Asta dacă n-ai păţit nimic, 
tată... 


— O să rămâi aici. Daneel, ai reţinut locaţia 
comunicatorului de la nivelul ăsta? 

— Da, încuviinţă robotul. Intenţionezi să părăseşti camera, 
ca să îl foloseşti? 

— Trebuie s-o fac. Trebuie neapărat să vorbesc cu Jessie. 

— 'Ţi-aş sugera că ar fi mai logic să îl laşi pe Bentley să o 
facă. Îţi asumi un risc, iar el este mai puţin valoros. 

Baley se holbă la el: 

— Fir-ai... 

„Sfinte Iosafat”, se gândi, „de fapt, de ce mă enervez?” 
Continuă, mult mai calm: 

— Nu înţelegi, Daneel. La noi nu se obişnuieşte ca un tată 
să-şi trimită fiul într-un pericol posibil, chiar dacă ar fi logic 
să procedeze aşa. 

— Pericol?! Chiţăi Ben cu un soi de încântare îngrozită. Ce 
se-ntâmplă, tată? Ce este, tată? 

— Nimic, Ben, şi oricum nu-i treaba ta. Ai înţeles? 
Pregăteşte-te de culcare. Când mă-ntorc, vreau să te culci. 
M-ai auzit? 

— Haide, ce naiba! Mie poţi să-mi spui. N-o să suflu nici un 
cuvânt. 

— În pat! 

— Ce naiba... 

* 

Când se opri la comunicatorul nivelului, Baley îşi dădu în 
lături pulpana hainei, ca să poată scoate cu uşurinţă 
blasterul. Rosti în microfon numărul său personal de 
identificare şi aşteptă în timp ce un calculator aflat la 
douăzeci şi cinci de kilometri depărtare verifică dacă apelul 
era permisibil. Aşteptarea fu foarte scurtă, deoarece 
detectivii nu aveau limite în privinţa apelurilor. După aceea, 
Baley rosti numărul de cod al apartamentului soacrei sale. 

Ecranul micuţ de la baza aparatului se aprinse şi faţa 
acesteia îl privi. 

— Mamă, rosti Baley cu glas scăzut, dă-mi-o pe Jessie. 


Probabil că femeia aşteptase s-o sune, deoarece apăru 
imediat. Baley îi privi chipul, apoi întunecă în mod deliberat 
ecranul. 

— E-n regulă, Jessie. Ben este aici. Care-i problema? 

Ochii îi alergau întruna dintr-o parte în alta a coridorului, 
cercetând. 

— Ai păţit ceva? N-ai necazuri? 

— Vezi bine că n-am păţit nimic. Termină cu chestiile 
astea! 

— Lije, am fost foarte îngrijorată! 

— De ce? Întrebă el încordat. 

— Ştii tu... Prietenul tău... 

— Ce-i cu el? 

— 'Ţi-am zis azi-noapte. Vor fi necazuri. 

— Astea-s prostii. Îl opresc pe Ben la mine peste noapte, 
iar tu du-te la culcare. La revedere, scumpo. 

Întrerupse legătura şi aşteptă încă două secunde înainte 
să pornească spre garsonieră. Era pământiu la faţă de 
teamă şi griji. 

Când intră, Ben stătea în mijlocul odăii. Una dintre 
lentilele sale de contact era deja introdusă într-o ventuză 
micuță, dar nu şi-o scosese şi pe cealaltă. 

— Ce naiba, tată, vorbi băiatul, aici nu există pic de apă? 
Domnul Olivaw zice că nu pot merge la Personal. 

— Are dreptate. Nu poţi merge. Pune-ţi lentilele la loc. N-o 
să păţeşti nimic dacă dormi cu ele o noapte. 

— Bine. (Ben îşi fixă lentila de contact, lăsă ventuza şi sui 
în pat.) Mamă, ce mai saltea! 

— Cred că nu te va deranja să stai în picioare, se adresă 
Baley lui R. Daneel. 

— Bineînţeles că nu. Apropo, mă interesează ceea ce 
poartă Bentley pe globii oculari. Toţi pământenii poartă aşa 
ceva? 

— Nu, numai unii, răspunse Baley absent. De pildă, eu nu 
port. 

— Din ce motive sunt purtate? 


Detectivul era prea absorbit de propriile sale gânduri 
pentru ca să-i răspundă. Gândurile sale apăsătoare... 

* 

Luminile se stinseră. 

Baley rămase treaz. Vag, simţi răsuflarea lui Ben devenind 
adâncă şi regulată, apoi puţin întretăiată. Când întoarse 
capul, fu cumva conştient de R. Daneel, care stătea într-un 
scaun, imobil şi grav, cu faţa spre uşă. 

După aceea adormi şi visă. 

O visă pe Jessie care cădea în camera de fisiune a unei 
centrale atomoelectrice... Cădea şi cădea întruna. Femeia 
întinsese braţele spre el, ţipând, dar Baley rămăsese 
încremenit imediat înapoia unei linii roşii şi privea silueta ei 
deformată, rotindu-se în timpul căderii şi micşorându-se, 
până ce se transformă într-un punct îndepărtat. 

În vis, putea doar s-o privească, ştiind că el însuşi o 
îmbrâncise în gol. 

12. Cuvinte din partea unui expert. 

Baley ridică ochii când Enderby intră în sală şi-l salută 
obosit din cap. 

Comisarul privi ceasul şi mormăi: 

— Să nu-mi zici c-ai stat aici toată noaptea! 

— Nici vorbă, replică Baley. 

— Probleme azi-noapte? Se interesă cu glas scăzut 
comisarul. Baley clătină din cap. 

— M-am gândit, urmă Enderby, că poate am minimalizat 
posibilitatea răzmeriţelor. Dacă există ceva care... 

— Pentru Dumnezeu, comisare, mârâi Baley, dacă s-ar fi 
întâmplat ceva, ţi-aş fi spus. N-a fost nici o problemă de nici 
un fel. 

— Bine. 

Comisarul avansă, trecând dincolo de uşa ce marca 
intimitatea aparte pe care i-o conferea statutul său. 

Privind după el, detectivul se gândi: „El cu siguranţă a 
dormit azi-noapte.” 


Se aplecă după aceea asupra raportului de rutină pe care 
încerca să-l redacteze ca acoperire pentru adevăratele sale 
activităţi din ultimele două zile, dar cuvintele ce apăreau 
sub apăsarea tastelor se înceţoşau şi-i dansau sub ochi. 
Treptat, deveni conştient de ceva aflat lângă biroul său. 

Ridică fruntea. 

— Ce vrei? 

Era R. Sammy. „Servitorul particular al lui Julius”, gândi 
Baley. „Merită să fii comisar...” 

Surâzând prosteşte, R. Sammy spuse: 

— Comisarul doreşte să te vadă, Lije. A spus „imediat”. 

— Am vorbit deja cu el, flutură Baley din mână. Spune-i c-o 
să vin mai târziu. 

— A spus „imediat”, repetă R. Sammy. 

— Bine, bine. Pleacă! 

Robotul se retrase, spunând: 

— Comisarul doreşte să te vadă, Lije. A spus „imediat”. 

— Sfinte Iosafat, mormăi Baley printre dinţi. Mă duc, mă 
duc. 

Se sculă de la birou, porni spre cabinetul comisarului şi R. 
Sammy amuţi. 

— La naiba, comisare, începu detectivul de cum intră, te 
rog, nu mai trimite creatura aia la mine! 

— Ia loc, Lije, se mulţumi să spună Enderby, ia loc. 

Baley se aşeză şi-l privi mai atent. Poate că-i făcuse o 
nedreptate bătrânului Julius. Poate că, la urma urmelor, nici 
el nu dormise prea mult în noaptea trecută. Părea destul de 
dărâmat. 

Comisarul lovi uşor cu degetul în hârtia din faţa lui. 

— Am aici înregistrarea unui apel făcut de tine, prin 
fascicul protejat, către Washington. O convorbire cu un 
anume dr. Gerrigel. 

— Aşa-i, comisare. 

— Evident, înregistrarea convorbirii nu există, deoarece a 
fost protejată. Despre ce-i vorba? 

— Caut să obţin nişte informaţii generale. 


— Este robotician, nu? 

— Exact. 

Comisarul îşi răsfrânse buza inferioară şi brusc păru 
aidoma unui copil gata să izbucnească în plâns. 

— Dar în ce scop? Ce fel de informaţii cauţi? 

— Nu sunt sigur, comisare. Am pur şi simplu 
presentimentul că, într-un astfel de caz, informaţiile despre 
roboţi îmi pot fi de folos. 

Baley se opri. Nu intenţiona să intre în detalii. 

— În locul tău, Lije, n-aş proceda aşa. Câtuşi de puţin. Nu 
cred că-i înţelept. 

— Ce ai de obiectat, comisare? 

— Este preferabil ca despre cazul acesta să afle cât mai 
puţini oameni. 

— Evident, îi voi spune cât mai puţine. 

— Tot nu cred că-i înţelept... 

Baley se simţea suficient de obosit ca să-şi piardă 
răbdarea. 

— Îmi ordoni să nu mă-ntâlnesc cu el? 

— Nu, nu. Procedează după cum crezi de cuviinţă. Tu 
conduci ancheta. Atât doar... 

— Atât doar... Ce? 

— Nimic, clătină din cap comisarul. El unde este? Ştii la 
cine mă refer... 

Baley ştia. 

— Daneel este tot în arhivă. 

Comisarul tăcu câteva clipe prelungi, apoi rosti: 

— Ştii că n-am prea înaintat... 

— N-am înaintat deloc deocamdată, totuşi situaţia se poate 
schimba. 

— E-n regulă, atunci, zise Enderby fără ca expresia feţei 
lui să pară că şi-ar fi crezut realmente propriile cuvinte. 

Când reveni la biroul său, Baley îl găsi acolo pe R. Daneel. 

— Ce-ai mai descoperit? Se interesă el posac. 

— Partenere Elijah, am terminat prima mea examinare, 
relativ superficială, a dosarelor şi am localizat doi dintre 


oamenii care au încercat să ne urmărească aseară şi care, 
în plus, s-au aflat la magazinul de pantofi în decursul 
incidentului anterior. 

— la să văd. 

R. Daneel puse în faţa lui cardurile mici de dimensiunea 
unor mărci poştale, împestriţate de punctuleţele ce slujeau 
drept cod, apoi scoase un decodor portabil şi introduse un 
card în fanta cuvenită. Punctele aveau proprietăţi de 
conductivitate electrică diferite de cele ale materialului 
cardului şi de aceea câmpul electric care traversa cardul 
era distorsionat într-o modalitate foarte specifică, 
determinând apariţia de cuvinte pe ecranul de 8x 15 
centimetri de deasupra decodorului. Cuvinte care, 
decodificate, ar fi acoperit câteva pagini standard. Cuvinte 
care, în plus, nu puteau fi descifrate fără un decodor oficial 
al poliţiei. 

Baley citi impasibil informaţiile de pe ecran. Prima 
persoană era Francis Clousarr, în vârstă de 33 de ani la 
data arestării, cu doi ani în urmă. Motivul arestării: incitare 
la revoltă. Angajat în New York... Adresă. Părinţi. Culoarea 
părului... Culoarea ochilor... Semne particulare... Studii... 
Experienţă profesională... Profil psihanalitic... Profil fizic... 
Alte date... Alte date... Şi finalmente trimitere la fotografia 
tridimensională din galeria infractorilor. 

— Ai verificat fotografia? Întrebă Baley. 

— Da, Elijah. 

A doua persoană era Gerhard Paul. Detectivul citi 
informaţiile de pe card şi comentă: 

— Toate astea nu ne ajută cu nimic. 

— Sunt sigur, spuse R. Daneel, că situaţia nu poate să fie 
chiar aşa. Dacă există o organizaţie de pământeni care sunt 
capabili să fi comis asasinatul pe care îl investigăm, aceste 
persoane sunt membri ai ei. Nu este o probabilitate 
evidentă? În cazul acesta, nu ar trebui anchetați? 

— N-o să scoatem nimic de la ei. 


— Amândoi au fost atât la magazinul de pantofi, cât şi în 
cantină. Nu pot să nege. 

— Simpla lor prezenţă acolo nu constituie un delict. În 
plus, pot să nege. Pot pur şi simplu să afirme că n-au fost 
acolo. Nimic mai uşor. Cum putem noi să dovedim că ne 
mint? 

— Au fost văzuţi de mine. 

— Asta nu-i o dovadă, replică Baley iritat. Nici un tribunal, 
dacă s-ar ajunge vreodată acolo, nu te-ar crede că poţi să-ţi 
aminteşti două chipuri dintr-o mulţime de un milion de 
persoane. 

— Este evident că o pot face. 

— Bineînţeles, dar atunci trebuie să le spui ce eşti. Imediat 
ce o vei face, îţi vei pierde calitatea de martor. Roboții nu au 
un nici un statut în tribunalele pământene. 

— Să înţeleg atunci că te-ai răzgândit? 

— Ce vrei să spui? 

— Ieri, în cantină, ai afirmat că nu era momentul să îi 
arestăm. Ai mai afirmat că atâta timp cât eu le-am reţinut 
chipurile, îi putem aresta în orice moment. 

— Ei bine, n-am analizat suficient situaţia. Eram stresat. 
Nu putem face asta. 

— Nici chiar din motive psihologice? Ei nu ar avea de unde 
să ştie că nu deţinem dovezi legale ale complicităţii lor în 
conspirație. 

— Uite ce-i, rosti Baley încordat, peste jumătate de oră îl 
aştept pe dr. Gerrigel, care vine de la Washington. Te 
deranjează dacă mai aştepţi până termin cu el şi pleacă? Te 
deranjează? 

— Voi aştepta, încuviinţă R. Daneel. 

* 

Anthony Gerrigel era un bărbat de înălţime medie, 
meticulos şi foarte politicos, care nu părea nici pe departe 
unul dintre cei mai erudiţi roboticieni de pe Pământ. 
Întârzie la întâlnire cu aproape douăzeci de minute şi se 
pierdu în scuze. Palid de furia născută din teamă, Baley îi 


acceptă scuzele mai degrabă nepoliticos. Îşi verifică încă o 
dată rezervarea pe care o făcuse pentru sala de conferinţe 
D, repetă instrucţiunea de a nu fi deranjaţi timp de o oră, 
indiferent de motiv, şi-i conduse pe Gerrigel şi R. Daneel pe 
coridor, apoi în susul unei rampe, până la uşa înapoia căreia 
se afla una dintre încăperile protejate împotriva 
interceptărilor cu fascicul. 

Înainte de a se aşeza, detectivul examină cu atenţie 
pereţii, ascultând bâzâitul slab al pulsometrului pe care-l 
ţinea în mână şi aşteptând o diminuare cât de mică a 
sunetului constant, care ar fi indicat cea mai minusculă 
fisură în izolaţia protectoare. Îndreptă instrumentul spre 
plafon, podea şi, cu o grijă deosebită, spre uşă. Nu exista 
nici o breşă. 

Gerrigel surâse vag. Arăta ca un bărbat care întotdeauna 
zâmbea cel mult vag. Era îmbrăcat cu o precizie ce putea fi 
descrisă drept meticuloasă. Părul oţeliu era pieptănat cu 
grijă spre spate, iar faţa rozalie era proaspăt spălată. Se 
aşeză, adoptând o postură de rigiditate afectată, ca şi cum 
coloana vertebrală i-ar fi încremenit pentru totdeauna în 
urma repetatelor cicăleli materne din copilărie asupra unei 
ţinute corecte. 

— Vă comportaţi ca şi cum ar fi vorba despre ceva cu 
adevărat formidabil, se adresă el lui Baley. 

— Este destul de important, dr. Gerrigel. Am nevoie de 
informaţii despre roboţi pe care numai dumneavoastră, 
poate, mi le puteţi oferi. Desigur, tot ce vom discuta aici va 
rămâne strict confidenţial, iar Oraşul aşteaptă din partea 
dumneavoastră să uitaţi totul la plecare. 

Îşi cercetă ceasul şi urma de surâs de pe faţa 
roboticianului pieri. 

— Să vă explic de ce am întârziat, spuse el. (Se părea că 
problema îl apăsa realmente.) Am decis să nu vin cu 
avionul. Am rău de avion. 

— Regret, comentă Baley. 


Lăsă pulsometrul din mână după ce-i verificase parametrii 
standard, pentru a se asigura în ultima clipă că 
instrumentul nu avea cumva vreo hibă, apoi se aşeză. 

— Mai precis, nu-i vorba chiar despre rău de avion, ci 
despre faptul că mă încearcă o stare de nervozitate. O 
agorafobie de dimensiuni reduse. Nimic realmente 
anormal, totuşi sâcâitor. Din acest motiv am luat expresul. 

Baley simţi un fior de interes brusc. 

— Agorafobie? 

— Poate că sună mai rău decât este în realitate, răspunse 
imediat roboticianul, dar e vorba pur şi simplu despre 
sentimentul pe care îl încerci în avion. Aţi zburat vreodată 
cu avionul, domnule Baley? 

— De câteva ori. 

— Atunci ştiţi la ce mă refer, la senzaţia aceea că te 
înconjoară neantul, că eşti separat de... De vid prin numai 
doi-trei centimetri de metal. Este extrem de inconfortabilă. 

— De aceea aţi luat expresul? 

— Exact. 

— De la Washington la New York? 

— Ah, dar n-a fost pentru prima dată. De când s-a 
construit tunelul Baltimore-Philadelphia, este destul de 
simplu. 

Avea dreptate. Baley nu parcursese niciodată traseul 
respectiv, dar era perfect conştient de existenţa sa. În 
ultimele două secole, Washington, Baltimore, Philadelphia şi 
New York se extinseseră în asemenea măsură încât aproape 
că se atingeau. Întreaga întindere a coastei purta acum 
denumirea oficială „Regiunea celor patru Oraşe” şi un 
număr considerabil de locuitori susțineau consolidarea 
administrativă şi formarea unui singur super-Oraş. Baley nu 
era însă de aceeaşi părere. În sine, Oraşul New York era 
aproape prea extins ca să fie condus de o administraţie 
centralizată. Un Oraş şi mai mare, cu o populaţie de peste 
cincizeci de milioane de locuitori ar fi colapsat sub propria 
sa greutate. 


— Necazul, spunea Gerrigel, este că am ratat o legătură în 
sectorul Chester din Philadelphia şi astfel am pierdut timp. 
La aceasta s-a adăugat dificultatea de a obţine alocarea 
unei camere de tranzit, iar rezultatul inevitabil a fost 
întârzierea. 

— Nu vă faceţi probleme, dr. Gerrigel. Ceea ce spuneţi 
este însă interesant. "Ţinând seama de... Aversiunea 
dumneavoastră faţă de avioane, ce părere aveţi despre o 
plimbare pe jos în ţinutul din exteriorul Oraşului? 

— În ce scop? 

Brusc, bărbatul păru surprins şi destul de bânuitor. 

— A fost doar o întrebare retorică - nu vă sugerez că ar 
trebui s-o întreprindeţi realmente. Doream numai să ştiu ce 
părere aveţi despre o asemenea acţiune. 

— Mi se pare foarte neplăcută. 

— Să presupunem că aţi fi nevoit să părăsiţi Oraşul 
noaptea şi să parcurgeţi aproximativ un kilometru în 
exterior... 

— Nu... Nu cred că aş putea fi convins s-o fac. 

— Indiferent cât de importantă ar fi necesitatea? 

— Poate că aş încerca, dacă ar fi vorba despre 
supraviețuirea mea sau a familiei mele... (Gerrigel păru 
stânjenit.) Pot să ştiu în ce scop puneţi aceste întrebări, 
domnule Baley? 

— Vă voi spune. S-a comis o crimă - un asasinat cu urmări 
potenţiale foarte serioase. Nu deţin împuternicirea de a vă 
oferi detalii. Există totuşi o teorie conform căreia, pentru a 
comite crima, asasinul a procedat exact aşa cum aminteam 
mai devreme - a străbătut singur, în timpul nopţii, regiunea 
din exteriorul Oraşului. De aceea, mă întrebam ce fel de om 
ar fi putut face aşa ceva. 

— Niciunul dintre cei pe care-i cunosc, se cutremură 
Gerrigel. Eu în nici un caz. Desigur însă printre atâtea 
milioane este posibil să găsiţi câţiva indivizi mai îndrăzneţi. 

— Aşadar nu sunteţi de părere că ar fi o acţiune foarte 
probabilă pentru un om? 


— Nu. Cu siguranţă este improbabilă. 

— De fapt, dacă nu se va găsi altă explicaţie a crimei - mă 
refer la o explicaţie posibilă - aceasta este ipoteza ce ar 
trebui luată în considerare. 

Gerrigel părea mai stingherit ca oricând, perfect ţeapăn, 
cu mâinile bine îngrijite încrucişate perfect în poală. 

— Aveţi şi altă ipoteză? 

— Da. M-am gândit că, de pildă, un robot n-ar avea absolut 
nici o dificultate în a străbate regiunea din exteriorul 
Oraşului. 

Roboticianul sări în picioare. 

— Vai de mine, domnule Baley! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vreţi să sugeraţi că un robot ar fi comis crima? 

— De ce nu? 

— Adică ar fi ucis un om? 

— Exact. Vă rog, luaţi loc, dr. Gerrigel. Gerrigel se aşeză, 
apoi spuse: 

— Domnule Baley, după cum văd eu lucrurile, este vorba 
despre două acţiuni: o traversare a regiunii din exteriorul 
Oraşului şi o crimă. Un om ar fi putut comite cu uşurinţă 
crima, dar ar fi întâmpinat dificultăţi în privinţa traversării. 
Un robot ar fi efectuat traversarea fără probleme, însă i-ar 
fi fost complet imposibil să comită crima. Dacă intenţionaţi 
să substituiţi o ipoteză improbabilă cu una imposibilă... 

— Imposibil” este un cuvânt cam tare, dr. Gerrigel. 

— Domnule Baley, aţi auzit de prima lege a roboticii? 

— Sigur că da. Dacă doriţi, v-o pot reproduce: „Robotul n- 
are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, 
prin neintervenţie, să i se întâmple ceva unei fiinţe umane”. 
Detectivul arătă brusc cu degetul spre robotician şi 
continuă: Dar de ce nu s-ar putea construi un robot care să 
nu aibă încorporată Legea 1? De ce este ea atât de sacră? 

Gerrigel păru uluit, apoi chicoti: 

— Vai de mine, domnule Baley! 

— Vă rog - care-i răspunsul? 


— Domnule Baley, dacă aţi şti doar foarte puţine lucruri 
despre robotică, tot aţi cunoaşte sarcina gigantică 
implicată, atât din punct de vedere matematic, cât şi 
electronic, în construirea unui creier pozitronic. 

— Ştiu câte ceva, încuviinţă detectivul. 

Îşi reamintea perfect vizita pe care o făcuse cândva la o 
fabrică de roboţi, în interes de serviciu. Văzuse biblioteca 
de cărţi-film de acolo, fiecare dintre ele conţinând analiza 
matematică a unui singur creier pozitronic. La viteza 
standard de scanare, vizionarea unui astfel de film mediu 
dura mai mult de o oră, deşi formulele erau condensate. Şi 
nu existau două creiere identice, chiar dacă ar fi fost 
construite conform celor mai stricte specificaţii. Aceasta, 
înţelesese Baley, era consecinţa principiului nedeterminării, 
formulat de Heisenberg, şi însemna că toate cărţile-film 
trebuia să aibă anexe conţinând variațiile posibile. 

Era, într-adevăr, o sarcină deosebit de complexă şi nici 
prin gând nu-i trecea s-o nege. 

— În cazul acesta, urmă Gerrigel, trebuie să înţelegeţi că 
designul unui tip nou de creier pozitronic, chiar unul ce ar 
implica doar inovaţii minore, nu poate fi rezolvat peste 
noapte. De obicei, implică întregul colectiv de cercetare al 
unei uzine de mărime mijlocie şi poate dura până la un an. 
Nici chiar această desfăşurare masivă de forţă de muncă n- 
ar fi suficientă, dacă teoria de bază a circuitelor pozitronice 
n-ar fi fost deja standardizată, putând fi utilizată ca 
fundament pentru dezvoltări ulterioare. Teoria standard de 
bază implică cele trei legi ale roboticii, dintre care aţi citat- 
o deja pe prima. A doua lege afirmă „Robotul trebuie să 
asculte poruncile omului dar numai atunci când ele nu 
contrazic Legea 1”, iar Legea 3 afirmă „Robotul trebuie să- 
şi apere existenţa, dar numai atunci când grija de sine nu 
contrazice Legea 1 sau Legea 2”. Înţelegeţi? 

R. Daneel care, aparent, urmărise discuţia cu multă 
atenţie, interveni: 


— Elijah, dă-mi voie să văd dacă am înţeles corect. Ceea ce 
implicaţi, dr. Gerrigel, este că orice tentativă de a construi 
un robot al cărui creier pozitronic să nu aibă încorporate 
cele trei legi ar necesita în prealabil formularea unei teorii 
noi, ceea ce, la rândul ei, ar dura mulţi ani. 

Roboticianul păru extrem de încântat. 

— Exact asta voiam să spun, domnule... 

Baley aşteptă o clipă, apoi făcu prezentările cu multă grijă: 

— Acesta este Daneel Olivaw, iar dânsul e dr. Gerrigel. 

— Mă bucur de cunoştinţă, domnule Olivaw. Gerrigel 
întinse mâna şi o strânse pe a lui Daneel, apoi urmă: După 
estimările mele, ar fi nevoie de cincizeci de ani pentru a 
dezvolta teoria de bază pentru un creier pozitronic non- 
Asenion - care să ignore ipotezele fundamentale ale celor 3 
legi - şi pentru a o aduce în punctul în care ar putea fi 
construiți roboţi similari modelelor moderne. 

— Şi asta nu s-a făcut până acum? Întrebă Baley. Dr. 
Gerrigel, noi construim roboţi de câteva mii de ani. În tot 
acest timp, nimeni, o persoană sau un grup, nu a găsit 
cincizeci de ani pentru cercetare? 

— Ba da, încuviinţă roboticianul, însă nu este genul de 
cercetare care să atragă pe cineva. 

— Îmi vine greu s-o cred. Curiozitatea omenească va 
învinge orice. 

— Nu a reuşit s-o facă în cazul robotului non-Asenion. Rasa 
umană, domnule Baley, are un puternic complex 
Frankenstein. 

— Poftim?! 

— Frankenstein” este o denumire populară, provenită 
dintr-un roman medieval, ce descrie un robot care s-a 
întors împotriva creatorului său. N-am citit romanul, dar 
asta-i lipsit de importanţă. Vreau să spun că pur şi simplu 
nu se construiesc roboţi fără Legea 1 încorporată. 

— Şi nu există nici măcar teoria respectivă pentru 
asemenea roboţi? 


— Nu, după cunoştinţele mele, şi - Gerrigel surâse, sigur 
pe sine - am cunoştinţe destul de vaste. 

— Iar un robot cu Legea 1 încorporată n-ar putea omori 
un om? 

— Niciodată! Decât dacă un asemenea omor ar fi complet 
accidental sau dacă ar fi necesar pentru a salva vieţile a doi 
sau mai mulţi oameni. Dar în oricare dintre aceste situaţii, 
potenţialul pozitronic acumulat ar distruge pur şi simplu 
creierul, care nu şi-ar putea reveni. 

— În regulă, zise Baley. Aceasta reprezintă situaţia pe 
Pământ, aşa este? 

— Da, sigur că da. 

— Dar în privinţa Lumilor Exterioare? 

Siguranţa lui Gerrigel păru că se fisurează. 

— Stimate domnule Baley, nu deţin toate cunoştinţele 
necesare pentru a mă pronunţa cu fermitate, dar sunt sigur 
că dacă un creier pozitronic non-Asenion ar fi fost proiectat 
vreodată sau dacă ar fi fost elaborată teoria matematică de 
bază, am fi auzit despre aşa ceva. 

— Credeţi? În sfârşit, permiteţi-mi să dezvolt altă idee, dr. 
Gerrigel. Sper că nu vă deranjează... 

— Nu, absolut deloc. (Privi neajutorat spre Baley şi apoi 
spre R. Daneel.) La urma urmelor, dacă este atât de 
important pe cât spuneţi, aş fi fericit să vă ajut în măsura în 
care pot. 

— Vă mulţumesc. Întrebarea mea este: de ce trebuie 
roboții să fie umanoizi? În general am considerat de la sine 
înţeles acest lucru, dar acum îmi dau seama că nu cunosc 
motivul. De ce trebuie ca robotul să aibă cap şi patru 
membre? De ce trebuie să semene, într-o măsură mai mare 
sau mai mică, cu un om? 

— Vă întrebaţi de ce nu este construit funcţional, ca orice 
altă maşinărie? 

— Exact! De ce? 

Gerrigel zâmbi scurt. 


— Realmente, domnule Baley, v-aţi născut prea târziu. 
Primele cărţi de robotică conţin o mulţime de deliberări 
privind acest subiect, iar polemicile la care s-a ajuns au fost 
de-a dreptul teribile. Dacă doriţi o carte de referinţă foarte 
bună despre disputele dintre funcţionalişti şi 
antifuncţionalişti, vă recomand Istoria roboticii de Hanford. 
Aparatul matematic este menţinut la minimum şi cred c-o 
veţi găsi interesantă. 

— O voi căuta, încuviinţă răbdător Baley. Până atunci, îmi 
puteţi oferi dumneavoastră o sinteză? 

— Decizia a fost luată pe baze economice. Domnule Baley, 
dacă dumneavoastră aţi superviza o fermă, v-ar interesa să 
construiți un tractor cu un creier pozitronic, o secerătoare, 
o grapă, o mulgătoare, un automobil şi aşa mai departe, 
fiecare cu câte un creier pozitronic, sau aţi prefera să aveţi 
maşinării obişnuite, care să fie conduse toate de un singur 
robot pozitronic? Vă atrag atenţia asupra faptului că a doua 
alternativă reprezintă doar o cincizecime sau o sutime din 
cheltuielile primei. 

— "Totuşi, de ce s-a adoptat forma umană? 

— Deoarece forma umană este cea mai generalizată din 
natură. Domnule Baley, noi nu suntem animale specializate, 
cu excepţia sistemului nervos şi a altor câtorva elemente. 
Dacă doriţi un design capabil să realizeze multe acţiuni 
variate, dintr-un domeniu larg, pe care să le facă relativ 
bine, este preferabil să imitaţi forma umană. În plus, 
întreaga noastră tehnologie se bazează pe această formă. 
De exemplu, un automobil are comenzile astfel construite 
încât să fie apucate şi manipulate cel mai uşor de palme şi 
tălpi omeneşti, care au o anumită mărime şi formă, sunt 
ataşate corpului prin intermediul unor membre de o 
anumită lungime şi a unor articulaţii de un anumit tip. Până 
şi obiecte simple ca scaunele şi mesele, sau cuţitele şi 
furculiţele, sunt concepute pentru a se conforma 
dimensiunilor şi modului de lucru specifice oamenilor. Este 


mai uşor ca roboții să imite forma umană decât să regândim 
radical însăşi filosofia uneltelor noastre. 

— Am înţeles şi mi se pare logic. Dr. Gerrigel, este 
adevărat că roboticienii de pe Lumile Exterioare fabrică 
roboţi mai umanoizi decât ai noştri? 

— Cred că da. 

— Ar putea fabrica un robot cu aspect atât de umanoid 
încât, în condiţii obişnuite, să poată fi confundat cu un om? 

Gerrigel arcui sprâncenele şi căzu pe gânduri. 

— Bănuiesc că da, domnule Baley. Ar fi însă teribil de 
costisitor şi mă îndoiesc că ar putea avea un profit. 

— Credeţi, urmă Baley implacabil, că ar putea fabrica un 
robot care să vă înşele pe dumneavoastră să-l confundați cu 
un om? 

— Stimate domnule Baley, ţâţâi roboticianul, în privinţa 
aceasta mă îndoiesc. Realmente, mă îndoiesc. Robotul nu se 
limitează la aspectul... 

Gerrigel se opri brusc. Se răsuci lent spre R. Daneel şi 
chipul său trandafiriu păli. 

— Vai de mine, şopti el. Vai de mine! 

Întinse o mână şi atinse cu delicateţe obrazul lui R. 
Daneel. Acesta nu se clinti, ci-l privi calm. 

— Vai de mine, repetă Gerrigel, tu chiar eşti un robot. 

— V-a trebuit destul de mult timp să vă daţi seama, 
comentă sec Baley. 

— Nu mă aşteptam la asta. Nu am văzut niciodată unul ca 
el. A fost fabricat pe Lumile Exterioare? 

— Da, încuviinţă Baley. 

— Este evident acum. Felul în care se mişcă... Felul în care 
vorbeşte... Nu este o imitație perfectă, domnule Baley. 

— “Totuşi e destul de bun, nu? 

— Oh, este extraordinar! Mă îndoiesc că cineva ar putea 
recunoaşte impostura la prima vedere. Vă sunt extrem de 
recunoscător fiindcă m-aţi adus în prezenţa lui. Pot să-l 
examinez? 


Roboticianul se sculase nerăbdător în picioare, dar Baley 
întinse braţul. 

— Vă rog, dr. Gerrigel. Nu încă. Mai întâi, problema 
crimei. 

— Este aşadar reală? Făcu Gerrigel fără să-şi ascundă 
dezamăgirea profundă. Crezusem că a fost doar un pretext 
pentru a-mi abate atenţia şi a vedea cât timp aş putea fi 
păcălit de... 

— Nu este un pretext. Spuneţi-mi, dr. Gerrigel, în 
construirea unui robot la fel de umanoid ca acesta, în 
scopul deliberat de a-l face să treacă drept om, nu este 
necesar ca şi proprietăţile creierului său să fie cât mai 
apropiate de cele ale creierului uman? 

— Ba da, bineînţeles. 

— Perfect. Atunci, un asemenea creier umanoid n-ar putea 
să fie lipsit de Legea 1? Poate că a fost uitată accidental... 
Aţi afirmat că nu se cunoaşte o teorie şi acest simplu fapt în 
sine înseamnă că nişte constructori ar putea produce un 
creier lipsit de Legea 1. Ei nu ar şti ce să evite. 

Gerrigel clătină energic din cap. 

— Nu, nu. Imposibil! 

— Sunteţi sigur? Bineînţeles, putem testa Legea 2... 
Daneel, dă-mi blasterul tău. 

Ochii lui Baley nu se desprinseră nici o clipă de la robot. 
Propria lui mână strânse puternic patul armei sale. 

— Poftim, Elijah, rosti calm R. Daneel şi i-l întinse. 

— Un poliţist, spuse Baley, nu trebuie să se despartă 
niciodată de blaster, dar un robot nu poate decât să asculte 
porunca unui om. 

— Exceptând cazul, îi reaminti Gerrigel, când aceasta nu 
contrazice Legea 1. 

— Dr. Gerrigel, ştiaţi că Daneel şi-a îndreptat blasterul 
asupra unui grup de oameni neînarmaţi şi a ameninţat că 
va trage? 

— Dar nu am tras, preciză Daneel. 


— De acord, totuşi ameninţarea era neobişnuită în sine, nu 
credeţi, dr. Gerrigel? 

Roboticianul îşi muşcă uşor buza inferioară. 

— Pentru a mă pronunţa, ar trebui să cunosc 
circumstanţele exacte. Pare neobişnuit. 

— Să examinăm atunci următoarea ipoteză. R. Daneel a 
fost prezent la scena crimei şi dacă omiteţi posibilitatea 
unui pământean care să fi traversat terenul deschis din 
exteriorul Oraşului, purtând o armă cu el, numai Daneel 
dintre toate persoanele prezente la scena crimei ar fi putut 
ascunde arma. 

— Să ascundă arma? Repetă Gerrigel. 

— Permiteţi-mi să vă explic. Blasterul cu care a fost comis 
asasinatul n-a fost găsit. Scena crimei a fost investigată 
amănunţit, dar fără succes. Totuşi, nu se poate ca arma să 
se fi volatilizat pur şi simplu. Există un singur loc unde 
putea să fi fost, un singur loc unde ei nu s-ar fi gândit să 
caute. 

— Unde, Elijah? Întrebă R. Daneel. 

Baley îşi scoase propriul blaster şi-l îndreptă ferm spre 
robot. 

— În sacul tău alimentar, rosti el. În sacul tău alimentar, 
Daneel! 

13. Comutare asupra maşinii 

— Nu a fost aşa, spuse R. Daneel fără grabă. 

— Serios? Să-l lăsăm pe expert să decidă. Dr. Gerrigel? 

— Da, domnule Baley. 

Roboticianul, a cărui privire se deplasase alert între 
detectiv şi robot, pe măsură ce aceştia vorbeau, se întoarse 
spre detectiv. 

— V-am cerut să veniţi pentru ca să analizaţi acest robot în 
calitate de expert. Vă pot aranja să folosiţi laboratorul 
Biroului de Standarde al Oraşului. Dacă aveţi nevoie de un 
echipament care nu există acolo, vă voi face rost de el. 
Doresc însă un răspuns rapid şi definitiv, pentru a pune 
capăt cheltuielilor şi necazurilor. 


Baley se ridicase în picioare. Rostise cuvintele destul de 
calm, dar percepea cum înapoia lor creştea isteria. În clipa 
aceea simţea că dacă l-ar fi putut înhăţa pe Gerrigel de 
beregată, obţinând de la el declaraţiile necesare, s-ar fi 
lipsit de toată ştiinţa. 

— Ei bine, dr. Gerrigel? Făcu el. 

Gerrigel ţâţâi nervos şi răspunse: 

— Stimate domnule Baley, nu voi avea nevoie de un 
laborator. 

— De ce? Întrebă Baley suspicios. 

Stătea nemişcat, cu muşchii încordaţi, simțind cum se 
crispează. 

— Legea 1 nu este dificil de testat. De fapt, eu unul n-am 
testat-o niciodată, dar principiul de lucru este destul de 
simplu. 

Detectivul inspiră adânc, expiră lent, apoi rosti; 

— Vreţi să-mi explicaţii ce vreţi să spuneţi prin asta? 
Afirmaţi că-l puteţi testa aici? 

— Da, sigur că da. Să vă ofer o analogie, domnule Baley. 
Dacă aş fi medic şi ar trebui să testez glicemia unui pacient, 
aş avea nevoie de un laborator chimic. Dacă ar trebui să-i 
determin viteza metabolică de bază, să-i testez funcţia 
corticală, sau să-i verific genele pentru a depista o 
disfuncţie congenitală, aş necesita echipamente complexe. 
Pe de altă parte, aş putea verifica dacă este orb trecându- 
mi pur şi simplu mâna prin faţa ochilor săi, sau aş putea 
testa dacă este mort doar luându-i pulsul. 

Cu cât o proprietate este mai importantă, mai 
fundamentală, cu atât echipamentul necesar testării ei este 
mai simplu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru roboţi. Legea 
1 este fundamentală. Ea afectează totul. Dacă ar fi absentă, 
robotul n-ar putea reacţiona corespunzător în vreo două 
duzini de modalităţi evidente. 

În timp ce vorbea, scoase un obiect plat, negru, pe care-l 
deplie, obţinând un minilector pentru cărţi. Introduse în 
recipient o bobină destul de uzată, apoi luă un cronometru 


şi câteva benzi de plastic alb pe care le montă laolaltă, 
obţinând ceva similar unei rigle de calcul cu trei glisoare ce 
se puteau deplasa independent. Notaţiile de pe acestea nu-i 
erau familiare lui Baley. 

Gerrigel bătu cu degetul în lector şi surâse scurt, de parcă 
ideea unei activităţi practice îl binedispunea. 

— Manualul de robotică de care nu mă despart niciodată. 
Face parte din uniforma mea. 

Apropie ochii de ocularul lectorului şi acţionă delicat 
comenzile. Ocularul bâzâi şi se opri, bâzâi şi se opri din nou. 
— Index încorporat, anunţă mândru roboticianul cu glasul 
uşor înăbuşit din cauza felului în care ocularul îi acoperea 

gura. L-am realizat personal. Economiseşte foarte mult 
timp. Dar nu acesta este subiectul, nu? Ia să vedem... Hm- 
m-m, vreţi să-ţi tragi scaunul lângă mine, Daneel? 

R. Daneel se supuse. În timpul pregătirilor roboticianului, 
îl privise atent şi lipsit de emoţii. 

Baley îl urmări cu ţeava blasterului. 

Cele ce urmară îl derutară şi dezamăgiră pe detectiv. 
Gerrigel începu să-i pună întrebări lui R. Daneel şi să 
efectueze acţiuni ce păreau lipsite de sens, punctate de 
consultări ale riglei triple şi, ocazional, ale lectorului. 

La un moment dat, întrebă: 

— Dacă am doi veri între care există o diferenţă de cinci 
ani şi cel mai mic este o fată, care este sexul celui mai 
mare? 

Daneel replică (firesc, după opinia lui Baley): 

— Este imposibil de răspuns pe baza informaţiilor 
căpătate. Singurul răspuns al lui Gerrigel, exceptând 
consultarea cronometrului, fu de a-şi întinde complet braţul 
drept şi de a spune: 

— Vrei să-mi atingi vârful degetului mijlociu cu vârful celui 
de-al treilea deget al tău de la mâna stângă? 

Daneel se conformă, prompt şi fără probleme. 

În numai cincisprezece minute, Gerrigel terminase. Folosi 
rigla pentru o ultimă determinare silenţioasă, apoi o 


demontă, prin pocnete seci. Puse cronometrul în buzunar, 
extrase Manualul din lector şi-l plie pe acesta din urmă. 

— Asta-i tot? Se încruntă Baley. 

— Da. 

— E ridicol! Nu l-aţi întrebat nimic referitor la Legea 1. 

— Stimate domnule Baley, când un medic vă loveşte 
genunchiul cu un ciocănel de cauciuc şi piciorul tresare, nu 
acceptaţi faptul că gestul reflex oferă informaţii referitoare 
la prezenţa sau absenţa unei boli nervoase 
degenerescente? Atunci când se uită de aproape în ochii 
dumneavoastră şi apreciază reacţia irisului faţă de lumină, 
vă surprinde că vă poate spune ceva despre o posibilă 
dependenţă faţă de utilizarea unor alcaloide? 

— Ei bine, şi atunci care este decizia dumneavoastră? 

— Daneel este complet echipat cu Legea 1, declară 
roboticianul încuviinţând din cap cu un gest apăsat. 

— Nu se poate, rosti detectivul răguşit. 

Baley nu ar fi crezut că Gerrigel putea adopta o rigiditate 
chiar mai mare decât postura sa obişnuită. O făcu însă şi 
foarte vizibil. Ochii roboticianului se mijiră şi uitătura lui se 
înăspri. 

— Mă învăţaţi să-mi fac meseria? 

— Nu vreau să spun că sunteţi incompetent, zise repede 
Baley ridicând mâna în semn de împăciuire, dar nu s-ar 
putea să vă înşelaţi? Aţi spus chiar dumneavoastră că 
nimeni nu ştie nimic despre teoria roboților non-Asenion. 
Un orb ar putea citi folosindu-se de alfabetul Braille sau de 
un lector audio. Să presupunem că n-aţi şti nimic despre 
existenţa alfabetului Braille sau a lectorului audio. N-aţi 
putea atunci să afirmaţi, cu deplină onestitate, că orbul 
vede, deoarece a demonstrat că ştie conţinutul unei 
anumite cărţi-film - şi astfel să vă înşelaţi? 

— Da, încuviinţă Gerrigel redevenind binevoitor, vă înţeleg 
ipoteza. Totuşi, un orb n-ar putea citi prin folosirea 
propriilor săi ochi şi acesta este aspectul pe care-l testez 
eu, dacă îmi permiteţi să vă preiau analogia. Credeţi-mă pe 


cuvânt: indiferent ce ar putea sau nu să facă un robot non- 
Asenion, este absolut sigur că R. Daneel are încorporată 
Legea 1. 

— N-ar fi putut falsifica răspunsurile? 

Baley se agăța de orice pai şi o ştia prea bine. 

— Nici vorbă! Aceasta este diferenţa dintre robot şi om. 
Creierul uman, sau al oricărui mamifer, nu poate fi complet 
analizat de nici o disciplină matematică cunoscută în 
prezent şi de aceea nici un răspuns nu poate fi considerat o 
certitudine. Creierul robotului este complet analizabil, 
deoarece altfel nu ar putea fi construit. Noi ştim cu 
exactitate care trebuie să fie răspunsurile la anumiţi 
stimuli. Nici un robot nu poate falsifica răspunsurile. Ceea 
ce numiţi „falsificare” pur şi simplu nu există în orizontul 
mental al robotului. 

— Să revenim atunci la cazurile concrete. R. Daneela 
îndreptat realmente blasterul spre o mulţime de oameni. 
Am văzut-o cu ochii mei, fiind prezent. Chiar dacă n-a tras, 
Legea 1 ar fi trebuit să-i determine un fel de nevroză. N-a 
fost însă vorba despre nimic de felul acesta, iar el s-a 
comportat perfect normal după aceea. 

Roboticianul ridică mâna şovăitor spre bărbie. 

— Asta este o anomalie. 

— Câtuşi de puţin, interveni R. Daneel pe neaşteptate. 
Partenere Elijah, vrei să te uiţi la blasterul pe care l-ai luat 
de la mine? 

Baley privi arma cu care rămăsese în mâna stângă. 

— Deschide încărcătorul, îl îndemnă R. Daneel, şi 
inspectează.-l. 

Baley îşi cântări şansele, apoi puse încet propriul său 
blaster pe masa de alături. Cu o mişcare scurtă, deschise 
blasterul robotului. 

— Este gol, anunţă el sec. 

— Nu are încărcătură, încuviinţă R. Daneel. Dacă îl vei 
examina mai atent, vei vedea că nu a avut niciodată 


încărcătură. Blasterul nu are buton de contact şi nu poate fi 
utilizat. 

— Ai ameninţat mulţimea cu un blaster descărcat? Întrebă 
Baley. 

— Pentru a fi perfect real în rolul de detectiv, trebuia să 
am blaster, zise R. Daneel. În acelaşi timp, dacă purtam 
asupra mea un blaster încărcat şi funcţionabil, aş fi putut 
răni un om în mod accidental, ceea ce este, desigur, de 
neconceput. Ţi-aş fi explicat toate acestea atunci, dar erai 
furios şi nu vroiai să mă asculţi. 

Baley privi mohorât spre blasterul inutil şi rosti cu glas 
scăzut: 

— Cred că asta-i tot, dr. Gerrigel. Vă mulţumesc pentru 
ajutor. 

* 

Baley trimise să-i fie adus prânzul, dar când acesta sosi 
(prăjitură cu nucă de enzime şi o bucată imensă de pui fript 
cu pesmeţi), rămase privindu-l. 

Gândurile i se roteau întruna prin minte. Trăsăturile 
chipului său prelung erau săpate într-o posomorâre 
profundă. 

Trăia într-o lume ireală, crudă şi răsturnată cu susul în jos. 

Cum se întâmplase totul? Trecutul imediat se întindea în 
urma lui ca un vis înceţoşat şi improbabil, începând din 
clipa când intrase în biroul lui Julius Enderby şi se trezise 
pe neaşteptate afundat într-un coşmar de crime şi robotică. 

Sfinte Iosafat! Totul începuse cu numai cincizeci de ore în 
urmă. 

În mod insistent, el căutase soluţia în Oraşul Spaţial. În 
două rânduri îl acuzase de crimă pe R. Daneel, o dată ca om 
deghizat, iar o dată ca robot recunoscut şi admis ca atare. 
În ambele rânduri, acuzaţiile fuseseră demontate şi anulate. 

Era silit să bată în retragere. În ciuda voinţei sale, era silit 
să-şi îndrepte gândurile spre Oraşul New York, iar după 
noaptea anterioară nu mai îndrăznea s-o facă. Anumite 
întrebări îi asaltau conştientul, însă nu voia să le dea 


ascultare; simţea că n-o poate face. Dacă le asculta, n-ar fi 
putut decât să le răspundă şi -Dumnezeule! 

— Nu voia să afle răspunsurile. 

— Lije! Lije! 

O mână îl zgâlţâi cu brutalitate. 

Baley se foi şi întrebă: 

— Ce-i, Phil? 

Philip Norris, detectiv C-5, se aşeză, îşi puse palmele pe 
genunchi şi se aplecă spre Baley, privindu-l atent. 

— Ce-i cu tine? Ai luat-o pe anestezic în ultima vreme? 
Stăteai nemişcat, cu ochii holbaţi şi, din câte-mi dădeam 
seama, puteai să fii mort. 

Îşi trecu palma peste părul rar, blond spălăcit, şi ochii săi 
apropiaţi evaluară cu lăcomie prânzul lui Baley, care se 
răcise. 

— Pui! Exclamă el. A ajuns de nu-l mai poţi căpăta fără 
reţetă de la medic. 

— Serveşte-te, făcu Baley indiferent. 

Buna cuviinţă învinse şi Norris spuse: 

— Ah, nu, tocmai plecam şi eu la masă. Păstrează.-l... Auzi, 
care-i treaba cu comisarul? 

— Poftim? 

Norris adoptă o atitudine nepăsătoare, dar îşi trădă 
curiozitatea prin agitația mâinilor. 

— Haide, haide, zise el. Ştii bine la ce mă refer. De când s- 
a-ntors, vă consultaţi întruna. Care-i treaba? O avansare, 
ceva? 

Baley se încruntă şi simţi realitatea revenind sub forma 
intrigilor de la birou. Norris avea aproximativ aceeaşi 
vechime ca el şi era firesc să fie atent la orice semn de 
preferinţă a superiorilor faţă de Baley. 

— Nu-i vorba de nici o avansare, crede-mă, răspunse 
Baley. Nu-i nimic, absolut nimic. lar dacă ţi-l doreşti pe 
comisar, îmi pare rău că nu ţi-l pot face cadou. Sfinte 
Iosafat, ia-l tu! 


— Nu mă-nţelege greşit, mormăi celălalt. Nu-mi pasă dacă 
te-avansează. Vreau doar să zic că dac-ai vreo influenţă pe 
lângă el, n-ar fi rău să-i dai o mână de ajutor puştiului. 

— Care puşti? 

Norris nu mai fu nevoit să răspundă. Vincent Barrett, 
tânărul care fusese eliberat din funcţie pentru a-i face loc 
lui R. Sammy, se apropia dintr-un colţ al sălii. Îşi răsucea 
nervos şapca între degete, iar pielea feţei întinsă peste 
pomeţii înalţi tresărea înaintea tentativelor sale de zâmbet. 

— Bună ziua, domnule Baley. 

— Salut, Vince. Cum merge treaba? 

— Nu prea grozav, domnule Baley. 

Privea în jur cu un aer flămând şi Baley se gândi: „Pare 
pierdut, pe jumătate mort... Declasificat”. 

Apoi, brusc, aproape gata să vorbească cu glas tare din 
cauza intensității sentimentelor, se întrebă: „Ce vrea de la 
mine?”. 

— Îmi pare rău, puştiule, zise el neştiind ce altceva ar fi 
putut spune. 

— Mă gândeam... Că poate s-a ivit ceva... 

Norris se apropie de Baley şi-i şopti la ureche: 

— Cineva trebuie să pună capăt chestiei ăsteia. Acum o să- 
l dea afară pe Chen-low. 

— Cum? 

— N-ai auzit? 

— Nu, n-am auzit. La naiba, el e C-3. Are zece ani de 
experienţă. 

— Absolut de acord cu tine, dar o maşină cu picioare poate 
să facă tot ce face şi el. Cine-i următorul? 

Vince Barrett le auzise schimbul de replici şi interveni: 

— Domnule Baley? 

— Da, Vince. 

— Ştiţi ce se spune? Că Lyrane Millane, dansatoarea de pe 
subeter, este de fapt un robot. 

— Asta-i o prostie! 


— Credeţi? Se spune că pot construi roboţi care să arate 
exact ca oamenii, cu pielea dintr-un fel de plastic special. 

Baley se gândi vinovat la R. Daneel şi constată că nu-şi mai 
găsea cuvintele. Se mulţumi să clatine din cap. 

— Credeţi că deranjează pe cineva dacă mă plimb niţel pe- 
aici? Întrebă tânărul. Îmi face bine să mai văd locurile 
astea. 

— Dă-i drumul, puştiule. 

Băiatul se îndepărtă, iar cei doi detectivi priviră după el. 

— Se pare că medievaliştii au dreptate, comentă Norris. 

— La ce te referi? La întoarcerea la sol? 

— Nu, mă refer la roboţi. Înapoi la sol, ha! Bunul şi 
bătrânul Pământ are un viitor nelimitat. Atât doar că n- 
avem nevoie de roboți. 

— Opt miliarde de locuitori, mormăi Baley, şi uraniul pe 
ducă! Ce ţi se pare nelimitat? 

— Şi ce dacă uraniul se va termina? O să-l importăm. Sau 
vom descoperi alte procese nucleare. Lije, omenirea nu 
poate fi oprită. Trebuie să fii optimist în privinţa ei şi să ai 
încredere în bunul şi bătrânul creier uman. Resursa noastră 
cea mai de preţ este ingeniozitatea şi ea nu se va termina 
niciodată! 

Norris era de acum stârnit şi continuă: 

— În primul rând, putem utiliza energia solară, care nu se 
va termina miliarde de ani. Putem construi staţii spaţiale în 
interiorul orbitei lui Mercur, care să acţioneze ca 
acumulatori energetici, de unde energia să fie transmisă 
spre Pământ prin fascicul direct. 

Proiectul respectiv nu constituia o noutate pentru Baley. 
Zona speculativă a ştiinţei dezvoltase ideea aceasta de cel 
puţin o sută cincizeci de ani, dar transpunerea ei în practică 
fusese oprită de imposibilitatea, cel puţin deocamdată, de a 
obţine un fascicul suficient de îngust pentru a ajunge la o 
depărtare de optzeci de milioane de kilometri fără a se 
dispersa şi risipi în mod inutil. Baley îi reaminti colegului 
său acest lucru. 


— Când va fi nevoie, se va rezolva, zise Norris. De ce-ţi faci 
griji? 

Baley îşi imagină un Pământ care ar fi beneficiat de 
energie nelimitată. Populaţia ar fi putut continua să 
sporească. Fermele de enzime s-ar fi extins, iar culturile 
hidroponice s-ar fi intensificat. Energia era singura resursă 
indispensabilă. Minereurile puteau fi aduse din asteroizii 
nelocuiţi ai Sistemului Solar, iar dacă apa ar fi constituit 
vreodată o problemă, putea fi transportată de la sateliții lui 
Jupiter. Ce naiba, chiar şi oceanele terestre puteau fi 
îngheţate şi ridicate pe orbită ca sateliți de gheaţă! Acolo ar 
fi fost permanent la îndemână, gata de utilizat, iar fostele 
platforme oceanice s-ar fi transformat în suprafeţe de uscat 
ce puteau fi exploatate şi populate. Până şi carbonul şi 
oxigenul puteau fi păstrate în concentrațiile dorite pe 
Pământ, prin utilizarea atmosferei de metan a lui Titan4 şi a 
oxigenului îngheţat de pe Umbriel5. 

Populaţia Pământului ar fi putut ajunge la un trilion sau 
două de locuitori. De ce nu? Într-un timp, actuala cifră de 
opt miliarde fusese considerată o imposibilitate. Existase o 
vreme când o populaţie de numai un miliard ar fi fost 
considerată o imposibilitate. Dintotdeauna existaseră 
profeţi ai catastrofei malthusianiste, în toate generaţiile, 
începând din epocile medievale, şi de fiecare dată se 
dovedise că se înşelaseră. 

Oare ce ar fi spus Fastolfe? O planetă cu un trilion de 
locuitori? Sigur că da, poate să existe, dar locuitorii ar fi 
dependenţi de aerul şi apa importate şi de rezervele de 
energie din stocatoarele aflate la optzeci de milioane de 
kilometri depărtare. Cât de instabil ar fi fost totul! Pământul 
ar fi fost şi ar fi rămas la un fir de păr de o catastrofa 
completă, ce putea fi declanşată la cea mai mică defecţiune 
a oricărei componente din mecanismul extins prin tot 
Sistemul Solar. 

— Eu cred c-ar fi mai simplu ca o parte din surplusul de 
populaţie să emigreze, zise Baley. 


Fusese mai degrabă un răspuns la tabloul pe care şi-l 
imaginase decât la spusele lui Norris. 

— Cine ne-ar accepta? Întrebă Norris cu amărăciune. 

— Orice planetă nelocuită. 

Celălalt detectiv se ridică şi-l bătu pe Baley pe umăr. 

— Lije, mănâncă-ţi puiul şi revino-ţi. Sunt sigur că trăieşti 
cu pilule. 

Se îndepărtă, chicotind. 

Baley îl privi şi se strâmbă fără chef. Norris va răspândi 
vestea şi vor trece săptămâni bune până ce ironiştii de la 
birou (în toate birourile există câţiva) vor înceta cu glumele 
la adresa lui. Cel puţin scăpase de subiectele tânărului 
Vince, roboților sau declasificării. 

Suspină şi împunse cu furculiţa în puiul rece şi destul de 
aţos. 

Termină ultima firimitură de prăjitură cu nucă de enzime 
şi abia atunci R. Daneel îşi părăsi propriul birou (care îi 
fusese alocat în cursul dimineţii) şi se apropie de el. 

— Care-i treaba? Îl privi stingherit Baley. 

— Comisarul Enderby nu s-a înapoiat, îl anunţă R. Daneel, 
şi nici nu se ştie când se va întoarce. l-am spus lui R. 
Sammy că ne vom folosi de cabinetul lui şi să nu permită 
intrarea nimănui cu excepţia comisarului. 

— Pentru ce-l vom folosi? 

— Pentru confidenţialitate. Sunt sigur că eşti de acord că 
trebuie să ne plănuim următoarea mişcare. La urma 
urmelor, nu intenţionezi să abandonezi ancheta, nu? 

Era exact ceea ce Baley ar fi dorit cel mai mult să facă, dar 
în mod evident n-o putea spune. Se ridică şi porni spre 
cabinetul lui Enderby. După ce intrară, vorbi: 

— Ce s-a-ntâmplat, Daneel? 

— Partenere Elijah, începu robotul, încă de aseară nu te 
mai comporţi ca de obicei. Aura ta mentală a suferit o 
modificare evidentă. 

Un gând îngrozitor înflori brusc în mintea lui Baley. 

— Eşti telepat? Exclamă el. 


Era o posibilitate care, într-un moment mai puţin agitat, 
nici nu i-ar fi trecut prin minte. 

— Nu, desigur, răspunse R. Daneel. 

Panica lui Baley se risipi. 

— Atunci ce naiba vrei să spui prin referirea la aura mea 
mentală? 

— Este o expresie pe care o utilizez pentru a descrie o 
senzaţie pe care nu o împărtăşeşti alături de mine. 

— Ce senzaţie? 

— Este dificil de explicat, Elijah. Aminteşte-ţi că, iniţial, am 
fost proiectat pentru a studia psihologia umană pentru 
oamenii noştri din Oraşul Spaţial. 

— Da, ştiu. Ai fost adaptat la munca detectivistă prin 
simpla instalare a unui circuit de dorinţă justiţiară. 

Baley nu se sinchisi să-şi ascundă sarcasmul din glas. 

— Aşa este, Elijah, dar designul meu rămâne în esenţă 
nemodificat. Am fost construit pentru cerebro-analiză. 

— Pentru analizarea undelor cerebrale? 

— Exact. Analiza se poate efectua prin măsurători ale 
câmpului cerebral, fără necesitatea contactului direct cu 
electrozii, dacă există un receptor corespunzător. Mintea 
mea este un asemenea receptor. Principiul acesta nu se 
aplică pe Pământ? 

Baley nu ştia. Ignoră întrebarea şi întrebă precaut: 

— Ce obţii din măsurarea câmpului cerebral? 

— Nu citesc gândurile, Elijah, ci percep emoţii şi, în primul 
rând, pot analiza temperamentul, impulsurile de bază şi 
atitudinile unui om. De exemplu, am stabilit incapabilitatea 
de a ucide a comisarului Enderby, ţinând seama de 
circumstanţele din momentul crimei. 

— Şi pe baza afirmației tale, spaţialii au fost de acord să-l 
elimine din rândul suspecţilor? 

— Da. Era perfect sigur să o facă. În această privinţă, sunt 
o maşinărie foarte precisă. 

Un alt gând îl fulgeră pe detectiv. 


— Stai puţin! Comisarul Enderby n-a ştiut că este cerebro- 
analizat, aşa-i? 

— Nu era necesar să îi fie rănite sentimentele. 

— Vreau să zic... ai stat pur şi simplu şi l-ai privit, nu? Fără 
aparate, electrozi, ace sau grafice? 

— Bineînţeles. Sunt o maşinărie autonomă. 

Baley îşi muşcă buza inferioară, furios şi întristat. Fusese 
singura nepotrivire rămasă, unica ambiguitate prin care s- 
ar mai fi putut încerca o tentativă disperată de a atribui 
crima celor din Oraşul Spaţial. 

R. Daneel afirmase despre comisar că fusese cerebro- 
analizat, iar după o oră, Enderby însuşi, aparent inocent, 
negase orice cunoştinţă despre termenul respectiv. În tot 
cazul, nici un om care trecuse prin experienţa zguduitoare 
a unor encefalografii realizate cu electrozi şi aparate 
înregistratoare sub bănuiala de crimă n-ar fi putut să nu 
rămână cu o impresie clară despre cerebro-analiză. 

Acum însă discrepanţa respectivă se evaporase. Comisarul 
fusese cerebro-analizat şi habar nu avusese. Atât R. Daneel 
cât şi Enderby spuseseră adevărul. 

— Ei bine, rosti Baley, ce-ţi spune cerebro-analiza despre 
mine? 

— Faptul că eşti tulburat. 

— Asta-i o mare descoperire, nu? Este firesc să fiu 
tulburat. 

— Se poate specifica totuşi că tulburarea ta se datorează 
unui conflict de motivații interioare. Pe de o parte, 
devotamentul faţă de principiile profesiunii te 
impulsionează să examinezi cu atenţie conspirația 
pământenilor care ne-au urmărit aseară. O altă motivaţie, la 
fel de puternică, te împinge în direcţia opusă. Toate aceste 
sentimente sunt clar vizibile în câmpurile electrice ale 
celulelor tale cerebrale. 

— La naiba cu celulele mele cerebrale! O să-ţi zic de ce n- 
are nici un rost să investigăm aşa-zisa ta conspirație. Pentru 
că n-are nici o legătură cu crima. Am crezut că s-ar putea 


să aibă, recunosc asta. Ieri, în cantină, am crezut că eram în 
primejdie. Dar ce s-a-ntâmplat? Ne-au urmărit, i-am pierdut 
repede pe benzi... Şi gata! N-a fost în nici un caz acţiunea 
unor oameni bine organizaţi şi disperaţi. 

Propriul meu fiu a descoperit destul de uşor unde 
înnoptam. A sunat pur şi simplu la Departament. N-a fost 
nevoie nici măcar să se identifice. Aşa-zişii noştri 
conspiratori ar fi putut proceda la fel, dacă ar fi dorit 
realmente să ne facă rău. 

— Şi nu au procedat la fel? 

— În mod evident, nu. Dacă ar fi dorit răzmeriţe, ar fi 
putut declanşa una la magazinul de pantofi, totuşi s-au 
retras cu coada între picioare din faţa unui om cu un 
blaster. De fapt, a unui robot cu un blaster, despre care ar fi 
trebuit să ştie că-i incapabil să-l utilizeze, după ce ţi-ar fi 
recunoscut identitatea. Ei sunt medievalişti, nişte ţicniţi. Tu 
n-aveai de unde să ştii asta, dar eu trebuia să-mi fi dat 
seama. Şi ar fi trebuit să-mi fi dat seama, dacă întreaga 
situaţie nu m-ar fi făcut să gândesc în termenii cei mai idiot 
de melodramatici. 

Îţi repet, eu cunosc genul de oameni care devin 
medievalişti. Sunt indivizi slabi, visători, care descoperă că 
viaţa este prea dură pentru ei şi se pierd într-o lume ideală 
a trecutului, care n-a existat, de fapt, niciodată. Dacă ai 
putea să cerebro-analizezi o întreagă mişcare aşa cum faci 
cu un individ, ai descoperi că, la fel ca Julius Enderby, nici 
medievaliştii nu sunt capabili de crimă. 

— Nu pot accepta afirmaţia ta, spuse fără grabă R. Daneel. 

— Ce vrei să zici? 

— Convertirea ta la această ipoteză este prea bruscă. În 
plus, există anumite discrepanțe. Ai stabilit întâlnirea cu dr. 
Gerrigel cu câteva ore înainte de cină. La momentul 
respectiv nu ştiai despre sacul meu alimentar şi nu m-ai fi 
putut suspecta ca asasin. Atunci, de ce ai apelat la el? 

— 'Te suspectam de pe atunci. 

— Iar în noaptea trecută ai vorbit în somn. 


Baley holbă ochii. 

— Ce-am spus? 

— Doar un singur cuvânt, Jessie”, pe care l-ai repetat de 
câteva ori. Bănuiesc că te refereai la soţia ta. 

Baley îşi lăsă muşchii încordaţi să se relaxeze şi murmură 
Zguduit: 

— Am avut un coşmar. Ştii ce-nseamnă asta? 

— Desigur nu pot să ştiu din experienţă personală. 
Conform definiţiei dicționarului, este un vis urât. 

— Şi ştii ce-i un „vis”? 

— Şi în acest caz, cunosc numai definiţia oferită de 
dicţionar. Este o iluzie a realităţii care se petrece în timpul 
suspendării temporare a gândirii conştiente pe care o 
numiţi „somn”. 

— Bun, sunt de acord cu asta. O iluzie... Uneori, iluziile pot 
părea al naibii de reale. Ei bine, am visat că soţia mea se 
găsea în pericol. Este un gen de vis pe care oamenii îl au 
frecvent. Am strigat-o în somn - lucru care se poate 
întâmpla în asemenea circumstanţe. În privinţa asta, mă 
poţi crede pe cuvânt. 

— Cu multă plăcere. Dar toate acestea ridică o întrebare: 
Cum a aflat Jessie că sunt robot? 

Detectivul simţi că-i asudă din nou fruntea. 

— Vrei s-o luăm iar de la capăt? Zvonul... 

— Scuză-mă că te întrerup, partenere Elijah, dar nu există 
nici un zvon. Dacă ar fi existat, azi întregul Oraş New York 
ar fi fost pradă agitaţiei. Am verificat rapoartele sosite în 
Departament şi nu este cazul de aşa ceva. Practic, nu există 
un asemenea zvon. Prin urmare, cum a descoperit soţia ta? 

— Sfinte Iosafat! Ce vrei să spui? Crezi că nevastă-mea 
este membru al... al... 

— Da, Elijah. 

Baley îşi încleştă mâinile, strângându-le cu putere. 

— Ei bine, nu este, şi nu vom mai discuta ipoteza asta. 

— Reacţia aceasta nu te caracterizează, Elijah. În cursul 
misiunii m-ai acuzat de două ori de crimă. 


— Şi ăsta-i modul prin care mi-o plăteşti acum? 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce anume vrei să spui. Desigur, 
apreciez promptitudinea ta în a mă suspecta. Aveai motivele 
tale. Ele erau greşite, dar puteau foarte bine să fi fost 
corecte. Dovezi la fel de puternice indică acum spre soţia 
ta. 

— Ca ucigaşă? Ce dracu', Jessie nu i-ar face rău nici 
dușmanului ei celui mai mare. N-ar fi putut pune piciorul în 
exteriorul Oraşului. N-ar fi... Auzi, dac-ai fi fost făcut din 
carne şi oase, te-aş fi... 

— Nu fac altceva decât să afirm că ea este membru al 
conspirației. Cred că ar trebui anchetată. 

— Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva! Ascultă-mă cu 
atenţie. Medievaliştii nu vor să ne facă felul. Ei nu-şi rezolvă 
problemele în felul ăsta. Doresc totuşi să te scoată din Oraş 
şi asta-i evident. Şi caută s-o facă printr-un fel de atac 
psihologic. Caută să ne facă viaţa grea amândurora. Ar fi 
putut foarte uşor să descopere că Jessie este soţia mea şi ar 
fi fost o mişcare evidentă din partea lor să-i strecoare 
zvonul că eşti robot. Jessie este ca orice alt pământean - nu- 
i plac roboții. N-ar fi dorit să mă asociez cu un robot, mai 
ales dacă ar fi apreciat că asta implica pericole... Şi implică, 
fără doar şi poate. Îţi spun că medievaliştii au avut succes. 
Ea m-a implorat toată noaptea să abandonez cazul ori să te 
scot cumva din Oraş. 

— Eşti probabil animat, replică R. Daneel, de un impuls 
foarte puternic de a îţi proteja soţia împotriva unui 
interogatoriu. Mi se pare evident că ai construit această 
argumentaţie fără a crede realmente în ea. 

— Cine dracu' te crezi? Explodă Baley. Nu eşti detectiv! 
Eşti o maşină de cerebro-analiză, ca encefalografele pe 
care le avem chiar în clădirea asta. Ai braţe, picioare şi cap, 
poţi vorbi, dar nu eşti cu nimic mai presus de o maşină. 
Montarea unui nenorocit de circuit nu face din tine un 
detectiv, aşa că la ce te pricepi tu? Ţine gura-nchisă şi lasă- 
mă pe mine să raţionez. 


— Cred că ar fi mai bine să cobori nivelul glasului, Elijah, 
rosti încet robotul. Recunosc că nu sunt un detectiv în 
sensul în care eşti tu, totuşi aş dori să îţi supun atenţiei un 
mic amănunt. 

— Nu mă interesează să te-ascult. 

— Te rog, fă-o! Dacă greşesc, spune-mi şi nu va fi nimic 
rău. Aseară ai plecat din garsonieră pentru a o suna pe 
Jessie de la telefonul din coridor. Am propus să îl laşi pe fiul 
tău să telefoneze, dar mi-ai spus că la pământeni nu există 
obiceiul ca tatăl să îşi trimită fiul în pericol. Dar există 
obiceiul ca mama să o facă? 

— Nu, bineîn..., începu Baley apoi se opri. 

— Ai înţeles ce vreau să spun, continuă R. Daneel. În mod 
normal, dacă Jessie s-ar fi temut pentru siguranţa ta şi ar fi 
dorit să te prevină, şi-ar fi riscat propria viaţă, nu şi-ar fi 
trimis fiul. Faptul că l-a trimis pe Bentley poate să însemne 
doar că a considerat că el este în siguranţă, însă ea nu este. 
Dacă această conspirație ar fi fost alcătuită din persoane 
necunoscute pentru Jessie, situaţia nu ar fi stat în felul 
acesta, sau cel puţin Jessie nu ar fi avut nici un motiv să 
creadă aşa ceva. Pe de altă parte, dacă ea însăşi ar fi fost un 
membru al conspirației, ar fi ştiut că va fi supravegheată şi 
recunoscută, pe când Bentley ar fi putut trece neobservat. 

— Aşteaptă, făcu Baley străbătut de un fior neplăcut, 
deducţia este ingenios construită, dar... 

Aşteptarea nu mai fu necesară. Semnalizatorul de pe 
biroul comisarului clipi violent. R. Daneel aşteptă ca Baley 
să răspundă, dar pământeanul îl privea neajutorat. Robotul 
apăsă tasta de contact. 

— Ce este? 

Glasul neclar al lui R. Sammy rosti: 

— A venit o doamnă care doreşte să-l vadă pe Lije. l-am 
spus că este ocupat, dar nu vrea să plece. Spune că se 
numeşte Jessie. 

— Dă-i voie să intre, replică R. Daneel calm şi ochii săi 
căprui se înălţară lipsiţi de emoție, întâlnind privirea 


panicată a lui Baley. 

14. Puterea unui nume. 

Baley rămase în picioare, catatonie de şoc, când Jessie 
alergă spre el, îl prinse de umeri şi se cuibări la piept. 

— Bentley? Şoptiră buzele lui palide. 

Ea îl privi şi clătină din cap, iar părul castaniu îi undui în 
toate părţile. 

— N-a păţit nimic. 

— Atunci... 

Printr-un torent neaşteptat de suspine, cu glas scăzut care 
abia putea fi înţeles, Jessie rosti: 

— Nu mai pot, Lije. Nu mai pot! Nu mai pot dormi sau 
mânca. Trebuie să-ţi spun! 

— Nu-mi spune nimic, o opri chinuit bărbatul. Pentru 
numele lui Dumnezeu, Jessie, nu acum! 

— Trebuie... Am făcut un lucru îngrozitor de rău... 
Îngrozitor! Lije... 

— Nu suntem singuri, zise disperat Baley. 

Ea înălţă ochii şi se uită la R. Daneel, fără a da vreun semn 
de recunoaştere. Poate că lacrimile în care îi înotau ochii 
transformaseră robotul într-o ceaţă lipsită de trăsături 
distinctive. 

— Bună ziua, Jessie, rosti încet R. Daneel. 

— Este... Este robotul? Icni femeia. 

Îşi trecu dosul palmei peste ochi şi ieşi de sub braţul drept 
al lui Baley. Inspiră adânc şi, pentru o clipă, un zâmbet 
tremurător îi flutură pe buze. 

— Tu eşti, nu? 

— Da, Jessie. 

— Nu te deranjează să ţi se spună robot? 

— Nu, Jessie, deoarece sunt într-adevăr un robot. 

— Atunci nici pe mine nu mă deranjează să mi se spună 
tâmpită, idioată şi... Şi agent subversiv, fiindcă asta sunt. 

— Jessie! Icni Baley. 

— N-are rost, Lije, urmă ea. Dacă-i partenerul tău, poate 
să ştie şi el. Nu mai pot rezista. De ieri, este îngrozitor. Nu- 


mi pasă dacă voi face închisoare. Nu-mi pasă dacă mă vor 
trimite la nivelurile cele mai de jos, lăsându-mă să trăiesc 
cu enzime brute şi apă. Nu-mi pasă dacă... N-o să-i laşi, nu-i 
aşa, Lije? Să nu-i laşi să-mi facă ceva. Mi-e... Mi-e frică... 

Baley o bătu uşor cu palma pe umăr şi o lăsă să plângă. 

— Nu se simte bine, i se adresă lui R. Daneel. N-o putem 
ţine aici. Ce oră este? 

Fără să consulte vreun ceas, R. Daneel răspunse: 

— Paisprezece şi patruzeci şi cinci de minute. 

— Comisarul se poate întoarce dintr-o clipă în alta. 
Comandă o maşină şi vom discuta pe autostradă. 

— Pe autostradă? Tresări Jessie. Nu, Lije! 

Bărbatul căută să vorbească pe un ton cât mai liniştitor: 

— Jessie, nu trebuie să fii superstiţioasă. Pe expres nu poţi 
merge în halul în care eşti acum. Fii fată cuminte şi 
calmează-te, altfel nu vom putea traversa nici sala comună. 
O să-ţi aduc nişte apă. 

Ea îşi şterse faţa cu o batistă umedă şi constată cu tristeţe: 

— Vai, mi s-a luat tot fardul! 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, o linişti Baley. 
Daneel, ce s-aude cu maşina? 

— Ne aşteaptă, partenere Elijah. 

— Haide, Jessie. 

— Stai! Stai puţin, Lije. Trebuie să-mi aranjez cumva faţa. 

— Nu mai contează acum. 

Ea însă se împotrivi. 

— Te rog! Nu pot trece în felul ăsta prin sala comună. Nu 
va dura nici o secundă. 

Bărbatul şi robotul aşteptară - Baley încleştând şi 
descleştând convulsiv pumnii, iar R. Daneel impasibil. 

Jessie îşi răscoli prin poşetă în căutarea instrumentelor 
necesare. (Cândva, Baley declarase cu solemnitate că dacă 
exista vreun obiect care să fi rezistat progresului tehnologic 
încă din timpurile medievale, acela nu putea fi decât poşeta 
femeilor. Nici chiar înlocuirea cataramelor metalice cu 
închizători magnetice nu avusese succes.) Jessie scoase o 


oglinjoară şi cosmetitrusa argintie pe care Baley i-o 
cumpărase la aniversarea ei, cu trei ani în urmă. 

Cosmetitrusa avea câteva orificii şi femeia le folosi pe 
rând. Toate, cu excepţia sprayului final, erau invizibile. Le 
întrebuinţă cu acea delicateţe a controlului şi fineţe a 
atingerii care păreau să fie înnăscute la femei, chiar şi în 
momentele de maximă tulburare. 

Mai întâi fondul de ten subţire şi uniform, care camuflă 
asperităţile şi lucirile pielii, lăsând în urmă nuanţa vag aurie 
despre care Jessie învățase din experienţă îndelungată că 
era cea mai potrivită pentru culorile naturale ale părului şi 
ochilor ei. Apoi o uşoară atingere cu bronz pe frunte şi 
bărbie, puţin roşu pe ambii obraji, estompându-se treptat 
spre articulaţia maxilarului, şi albastru delicat pe pleoapele 
superioare şi în lungul lobilor urechilor. În cele din urmă, 
aplicarea de roşu-aprins şi neted pe buze. Această operaţie 
implicase singurul spray vizibil - o ceaţă rozalie care sclipi 
fluid în aer, dar se uscă şi-şi intensifică culoarea în contact 
cu buzele. 

— Aşa, făcu Jessie atingându-şi cu mişcări scurte părul şi 
părând foarte satisfăcută, cred că asta a fost tot. 

Procesul durase mai mult decât secunda invocată, dar mai 
puţin de cincisprezece secunde, totuşi lui Baley i se păruse 
interminabil. 

— Haide, spuse el. 

Femeia de abia avu timp să bage cosmetitrusa în poşetă, 
înainte de a fi împinsă pe uşă. 

* 

Liniştea stranie a autostrăzii se întindea apăsătoare în 
ambele părţi. 

— Dă-i drumul, Jessie, spuse Baley. 

Impasibilitatea ce acoperise chipul femeii din clipa în care 
părăsiseră cabinetul comisarului arătă primele fisuri. Se 
uită la soţul ei şi apoi la Daneel într-o tăcere neajutorată. 

— Povesteşte, Jessie, urmă Baley. Te rog! Ai comis vreo 
crimă? O crimă reală? 


— O crimă? 

Scutură neînţelegător din cap. 

— Uşurel. Fără istericale. Răspunde doar prin da sau nu. 
Ai... 

— Baley ezită o clipă - ucis pe cineva? 

Expresia de pe faţa lui Jessie se transformă brusc în 
indignare. 

— Lije! 

— Da, sau nu, Jessie? 

— Nu, sigur că nu. 

Ghemul apăsător din stomacul lui Baley se relaxă 
considerabil. 

— Ai furat ceva? Ai falsificat date despre raţii? Ai atacat pe 
cineva? Ai distrus proprietatea publică? Vorbeşte, Jessie! 

— N-am făcut nimic... Nimic special. Nici nu m-am gândit 
la aşa ceva. Privi peste umăr: Lije, chiar trebuie să stăm 
aici? 

— Nu ne vom clinti până nu terminăm. S-o luăm de la 
început. Din ce motiv ai venit la birou? 

Peste capul plecat al femeii, ochii detectivului îi întâlniră 
pe ai lui R. Daneel. 

Jessie începu să vorbească cu glas scăzut, care câştigă 
treptat în forţă şi siguranţă. 

— Este vorba despre medievalişti, tu ştii, Lije. Îi auzi 
vorbind peste tot. Chiar şi înainte era aşa, pe când eram 
asistentă dietetician. Ţi-o aminteşti pe Elizabeth 
Thornbowe? Era medievalistă. Vorbea întruna despre faptul 
că toate necazurile noastre se datorează Oraşului şi că 
lucrurile mergeau mai bine înainte să fi apărut Oraşul. 

Eu o întrebam ce o făcea să fie aşa de sigură, mai ales 
după ce ne-am cunoscut noi doi, Lije - mai ţii minte cum 
obişnuiam să stăm de vorbă? 

— Iar ea îmi cita din pliantele-bobine peste care dai la tot 
pasul. Ştii şi tu, de exemplu Ruşinea Oraşelor de individul 
acela... Am uitat cum îl cheamă... 

— Ogrinsky, completă absent Baley. 


— Aşa... Numai că, în majoritate, celelalte erau mult mai 
slabe. După aceea, când m-am măritat cu tine, Lizzy a 
devenit sarcastică şi-mi zicea: „Acum, după ce-ai luat un 
poliţai, cred c-o să fii o adevărată femeie de Oraş”. După 
aceea, treptat, n-a prea mai vorbit cu mine, eu am părăsit 
slujba, şi asta a fost tot. Cred că multe dintre lucrurile pe 
care obişnuia să mi le spună erau doar ca să mă şocheze, 
sau ca s-o facă pe ea să pară un personaj misterios şi 
romantic... Era fată bătrână, ştii, nu voia să se mărite 
niciodată. Mulţi medievalişti nu-şi găsesc locul, într-un fel 
sau altul, în lumea noastră. Lije, mai ţii minte cum ai spus 
tu, odată, că uneori oamenii confundă lipsurile lor cu ale 
societăţii şi vor să schimbe Oraşul fiindcă nu ştiu cum să se 
schimbe pe ei înşişi? 

Baley îşi amintea, dar remarca aceea i se părea acum 
insolentă şi superficială. 

— Revino la subiect, Jessie, spuse el cu blândeţe. 

— Oricum, continuă ea, Lizzy zicea mereu că va veni o zi 
când oamenii vor trebui să acţioneze uniţi. Mai zicea că vina 
aparţine numai spaţialilor, fiindcă ei vor să păstreze 
Pământul slab şi decadent. Ăsta era unul dintre cuvintele ei 
favorite: „decadent”. Se uita la meniurile pe care le 
pregăteam pentru săptămâna viitoare şi pufnea: „Decadent, 
decadent”. Jane Myers obişnuia s-o imite în bucătărie şi 
muream de râs. Elizabeth mai zicea că într-o bună zi vom 
evada din Oraşe, vom reveni la sol şi vom rezolva afacerile 
cu spaţialii, care încearcă să ne lege pe vecie de Oraşe, 
băgându-ne roboții pe gât. Atât doar că ea nu le spunea 
niciodată „roboţi”, ci „maşini monstruoase fără suflet”... 
Scuză-mă, Daneel. 

— Nu cunosc semnificaţia adjectivelor pe care le-ai 
utilizat, Jessie, dar oricum, te scuz. Te rog, continuă. 

Baley se foi nemulţumit. Acela era felul de a fi al lui Jessie. 
Nici o urgenţă, nici o criză n-o putea determina să relateze 
o întâmplare altfel decât în modul ei ocolit. 


— Elizabeth, urmă Jessie, se exprima mereu de parcă ar fi 
făcut parte dintr-o organizaţie foarte mare. Spunea: „La 
ultima întrunire...”, apoi se oprea şi mă privea cumva pe 
jumătate mândră şi pe jumătate speriată, ca şi cum pe de o 
parte ar fi vrut ca eu să-i pun întrebări şi în felul acesta să 
pară importantă, dar pe de altă parte se temea să nu-i 
pricinuiesc necazuri. Desigur, n-am întrebat-o niciodată. Nu 
voiam să-i ofer satisfacția asta. Oricum, Lije, după ce m-am 
măritat cu tine, totul s-a terminat, până... 

Se opri. 

— Continuă, Jessie, zise Baley. 

— Mai ţii minte cearta pe care am avut-o? Mă refer la cea 
despre Izabela. 

— Ce-i cu ea? 

Detectivul avu nevoie de vreo două secunde ca să-şi 
amintească faptul că acela era prenumele întreg al lui 
Jessie şi că nu constituia o referire la altă femeie. 

Se întoarse spre R. Daneel, oferind în mod reflex şi 
justificativ o explicaţie. 

— Numele întreg al lui Jessie este Jezebel, dar ei nu-i place 
şi nu-l foloseşte. 

R. Daneel încuviinţă cu gravitate din cap şi Baley se gândi: 
„Sfinte Iosafat, de ce trebuie să-mi fac griji despre el?” 

— Pe mine m-a tulburat mult, Lije, spuse Jessie. Realmente 
m-a tulburat. Cred că era o prostie din partea mea, dar mă 
gândeam întruna la cuvintele tale. Mai ţii minte? Că Izabela 
era de fapt o femeie conservatoare, care lupta pentru 
tradiţiile strămoşilor ei, împotrivindu-se obiceiurilor stranii 
aduse de noii veniţi. La urma urmelor, eu însămi eram 
Izabela şi dintotdeauna... 

Tăcu, căutându-şi cuvintele, iar Baley o ajută: 

— Te-ai identificat cu ea? 

— Da, aprobă femeia apoi clătină din cap aproape imediat 
şi-şi feri ochii. Desigur, nu complet şi nici literal, ci, mai 
degrabă, aşa cum credeam că a fost ea. De fapt, eu nu eram 
aşa. 


— Ştiu toate astea, Jessie, nu fi prostuţă. 

— Mă gândeam totuşi mult la ea şi, cumva, am ajuns să-mi 
spun că situaţia din prezent este la fel ca pe timpuri. Vreau 
să zic că noi, pământenii, avem tradiţiile noastre vechi, pe 
când spaţialii vin cu tot soiul de chestii noi şi încearcă să le 
încurajeze pe cele pe care ne chinuim să le implementăm, 
aşa că poate că medievaliştii aveau dreptate. Poate că ar fi 
trebuit să revenim la tradiţiile noastre vechi şi bune. De 
aceea am căutat-o pe Elizabeth. 

— Continuă. 

— Ea mi-a zis că habar n-avea despre ce vorbeam şi, în 
plus, eram soţie de poliţai. I-am replicat că n-avea nici o 
legătură cu asta şi în cele din urmă a spus că, bine, va 
discuta cu cineva, iar peste o lună a venit la mine şi mi-a zis 
că era în regulă, iar de atunci m-am alăturat lor şi am 
participat la întruniri. 

— Şi nu mi-ai spus niciodată..., o privi trist Baley. Glasul lui 
Jessie tremură: 

— Îmi pare rău, Lije. 

— Faptul că-ţi pare rău nu rezolvă cu nimic lucrurile. 
Vreau să ştiu însă despre întruniri. În primul rând, unde se 
ţineau? 

Detectivul era cuprins de un val de detaşare, un fel de 
amorţire a emoţiilor. Acum era limpede că tot ce încercase 
să nu creadă era perfect adevărat. Dintr-un anumit punct 
de vedere, se simţea uşurat că nesiguranța îi pierise. 

— Aici, jos, răspunse Jessie. 

— Aici, jos”? Adică, în locul ăsta? Ce vrei să spui? 

— Nu chiar în locul ăsta, dar pe autostrăzi. De aceea n-am 
vrut să coborâm acum. Era un loc excelent pentru întâlniri. 
Ne adunam... 

— Câţi? 

— Nu ştiu exact. Şaizeci-şaptezeci... Eram doar un fel de 
filială locală. Aveam scaune pliante, bufet, şi cineva ţinea un 
discurs, de cele mai multe ori despre viaţa minunată din 
trecut şi despre felul în care vom scăpa de monştri, adică de 


roboţi şi de spaţiali. De fapt, discursurile erau cam 
plictisitoare, fiindcă spuneau toate cam aceleaşi lucruri. Pur 
şi simplu, trebuia să le îndurăm. Cel mai important însă era 
sentimentul plăcut de a ne aduna laolaltă şi a ne simţi 
importanţi. Făceam jurăminte şi aveam semnale secrete, cu 
care să ne salutăm în locurile publice. 

— N-aţi fost niciodată întrerupţi? N-a trecut nici o maşină 
de poliţie sau de pompieri? 

— Nu. Niciodată. 

— Nu este ceva neobişnuit, Elijah? Interveni R. Daneel. 

— Poate că nu, răspunse Baley gânditor. Există unele 
pasaje laterale care practic nu sunt utilizate niciodată, dar 
nu-i deloc simplu să le găseşti. Asta-i tot ce făceaţi la 
întruniri, Jessie? Ţineaţi discursuri şi vă jucaţi de-a 
conspiratorii? 

— Da, asta era tot. Uneori mai şi cântam. Şi, bineînţeles, 
mân cam. Nu mare lucru. De obicei, aveam sandvişuri şi 
sucuri. 

— În cazul ăsta, spuse aproape brutal Baley, ce te 
nelinişteşte? 

Jessie se înfioră. 

— Eşti furios. 

— Te rog, făcu bărbatul cu o răbdare de fier, răspunde-mi 
la întrebare. Dacă totul a fost atât de inofensiv pe cât îl 
prezinţi, de ce ai fost atât de panicată în ultimele treizeci şi 
şase de ore? 

— Am crezut că-ţi vor face rău, Lije. Pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce te comporţi ca şi cum n-ai înţelege? Ţi-am 
explicat doar! 

— Nu, nu mi-ai explicat. Nu încă. Mi-ai povestit că faci 
parte dintr-o mică societate secretă, inofensivă, unde se 
servesc prăjiturele şi cafea. N-aţi făcut niciodată 
demonstraţii făţişe? N-aţi distrus roboţi? N-aţi declanşat 
răzmeriţe? N-aţi ucis oameni? 

— Niciodată Lije, n-aş fi făcut nimic din toate astea. N-aş fi 
rămas cu ei, dacă ar fi încercat aşa ceva. 


— Ei bine, atunci de ce ai spus că ai făcut ceva îngrozitor? 
De ce te aştepţi să fii trimisă la închisoare? 

— Păi... Păi, ei obişnuiau să vorbească despre ziua când 
vor supune guvernanţii la presiuni. Deocamdată, ne 
organizam şi după aceea aveau să urmeze greve generale 
şi încetări ale lucrului. Puteam sili conducerea să interzică 
toţi roboții şi să-i facă pe spaţiali să plece acolo de unde 
veniseră. Mie mi se părea că sunt numai vorbe în vânt, până 
când a început chestia asta - mă refer la tine şi Daneel. 
Atunci s-a declarat: „Acum vom intra în acţiune” şi „Vom 
oferi un exemplu prin intermediul lor şi vom stopa imediat 
invazia roboților”. Se discuta despre asta chiar în Personal, 
fără să se ştie despre cine era vorba. Eu însă am ştiut că-i 
vorba despre tine. Imediat am ştiut. 

Glasul i se frânse. Baley se înmuie. 

— Haide, Jessie. N-a fost, de fapt, nimic. Doar vorbe. Vezi 
şi singură că nu s-a întâmplat nimic. 

— Am fost atât de spe... Spe... Speriată. Şi m-am gândit că 
şi eu fac parte din asta. Dacă vor urma crime şi distrugeri, 
tu ai putea fi ucis, şi Bentley, şi, cumva, ar fi fost vi... Vina 
mea, pentru c-am participat la aşa ceva şi ar trebui să fiu 
trimisă la închisoare. 

Detectivul aşteptă să-şi potolească suspinele. O cuprinse 
cu braţul după umeri şi se uită cu buzele strânse spre R. 
Daneel, care-l privea calm. 

— Jessie, spuse Baley, vreau acum să te gândeşti cu atenţie 
şi să-mi spui cine conducea grupul vostru. 

Femeia se mai liniştise şi-şi tampona colţurile ochilor cu 
batista. 

— Şeful era un bărbat, Joseph Klemin, dar presupun că el 
nu era de fapt vioara întâi. N-avea mai mult de 1,62 m 
înălţime şi cred că era realmente ţinut sub papuc la el 
acasă. Nu cred c-ar putea face rău cuiva. N-o să-l arestezi, 
nu-i aşa, Lije? N-o să-l arestezi, pentru că l-am deconspirat 
eu? 

Jessie părea neliniştită de propria ei vinovăţie. 


— Deocamdată n-o să arestez pe nimeni. Klemin cum îşi 
primea instrucţiunile? 

— Nu ştiu. 

— La întâlnirile voastre nu participau şi străini? Înţelegi la 
ce mă refer - barosani din Cartierul General Central? 

— Uneori veneau străini, ca să ţină discursuri, dar nu prea 
des, de cel mult două ori pe an. 

— Îţi mai aminteşti vreun nume? 

— Nu. Întotdeauna erau prezentaţi ca „unul dintre noi” 
sau „un prieten din Jackson Heights”, ori altfel. 

— Am înţeles. Daneel? 

— Da, Elijah. 

— Descrie persoanele pe care crezi că le-ai identificat. 
Vom vedea dacă Jessie le poate recunoaşte. 

R. Daneel parcurse lista cu o exactitate riguroasă. Jessie 
ascultă cu o expresie uluită pe măsură ce categoriile de 
caracteristici fizice se prelungeau şi clătină din cap tot mai 
fermă. 

— Zadarnic, zadarnic! Plânse ea. Cum să-mi amintesc? Nu- 
mi pot aminti pe niciunul dintre ei. Nu pot... 

Se opri şi căzu pe gânduri, apoi întrebă: 

— Ai spus că unul dintre ei este fermier de enzime? 

— Francis Clousarr, răspunse R. Daneel, lucrează la „New 
York Enzime”. 

— Îmi aduc aminte că, odată, când a vorbit un invitat, eu 
am stat întâmplător în primul rând şi, ocazional, dinspre el 
venea un iz - dar nu mai mult de un iz - de enzime brute. 
Înţelegi ce vreau să spun? Singurul motiv pentru care-mi 
amintesc este că în ziua aceea nu mă simţeam prea bine cu 
stomacul şi mirosul mă deranja destul de tare. A trebuit să 
mă ridic şi să mă mut mai în spate şi, desigur, n-am putut să 
explic despre ce era vorba. A fost foarte stânjenitor. Poate 
că el este bărbatul la care vă referiţi. La urma urmelor, 
când lucrezi toată ziua cu enzime, mirosul ajunge să-ţi intre 
în haine. 

Strâmbă din nas. 


— Nu mai ţii minte cum arăta? Întrebă Baley. 

— Nu, răspunse ea ferm. 

— În regulă, atunci. Uite cum stă treaba, Jessie. O să te 
duc la maică-ta. Bentley va sta cu tine şi niciunul dintre voi 
nu va părăsi Secţiunea. Ben poate să nu se ducă la şcoală şi 
voi aranja ca mesele să vă fie aduse în apartament, iar 
coridoarele din jur să fie supravegheate de poliţie. 

— Şi tu? Tremură Jessie. 

— Eu nu voi fi în primejdie. 

— Cât timp va dura asta? 

— Nu ştiu. Poate doar o zi sau două. Cuvintele nu-i sunară 
convingător nici lui însuşi. 

Baley şi R. Daneel reveniră doar ei pe autostradă. 
Expresia pământeanului era întunecată şi gânditoare. 

— Se pare, spuse el în cele din urmă, că avem de-a face cu 
o organizaţie construită pe două niveluri, Un nivel de bază 
lipsit de un program specific, destinat doar pentru a 
asigura susţinerea maselor în cazul unei eventuale lovituri, 
şi o elită mult mai redusă numeric, pe care trebuie s-o 
găsim. Grupurile de operă bufă despre care vorbea Jessie 
pot fi ignorate. 

— Aceasta, rosti R. Daneel, cu condiţia să considerăm 
adevărată relatarea lui Jessie. 

— Apreciez, replică Baley rigid, că relatarea ei poate fi 
acceptată ca perfect adevărată. 

— Aşa se pare, încuviinţă R. Daneel. Cerebro-impulsurile 
ei nu indică o predispoziţie patologică spre minciună. 

Detectivul întoarse o privire ofensată spre robot. 

— Mi se pare firesc. Şi nici nu va fi necesar să-i pomenim 
numele în rapoarte. Ai înţeles? 

— Dacă aşa doreşti, partenere Elijah, vorbi calm R. 
Daneel, mă voi conforma, dar raportul nostru nu va fi nici 
complet, nici exact. 

— Poate că aşa-i, zise Baley, dar urmările nu vor fi grave. 
Jessie a venit la noi cu informaţiile pe care le deţinea şi 


dacă-i menţionăm numele înseamnă s-o introducem în baza 
de date a poliţiei. Nu vreau aşa ceva. 

— Într-un asemenea caz, de acord, cu condiţia de a fi 
siguri că nu mai rămâne nimic de aflat. 

— În privinţa ei, nu mai rămâne absolut nimic. Ţi-o 
garantez. 

— Ai putea explica atunci de ce cuvântul Jezebel”, simpla 
pomenire a unui nume, a fost suficient să o determine să îşi 
abandoneze convingerile anterioare şi să adopte un alt set 
de convingeri? Motivația mi se pare obscură. 

Străbăteau încet coridorul lung şi curbat. 

— E greu de explicat, făcu Baley. Jezebel este un nume mai 
rar şi a aparţinut cândva unei femei cu o reputaţie foarte 
proastă. Soţia mea a fost încântată de acest lucru, deoarece 
îi oferea sentimentul indirect de moralitate dubioasă, care 
compensa viaţa ei de o corectitudine uniformă. 

— Dar de ce ar trebui ca o femeie care respectă legea să 
îşi dorească să aibă o moralitate dubioasă? 

Baley aproape că zâmbi. 

— Femeile rămân femei, Daneel. Oricum, eu am făcut o 
mare prostie. Într-un moment de iritare, am insistat că 
personajul istoric Izabela nu a fost mai imoral ca alte femei, 
ba, dimpotrivă, a fost o soţie virtuoasă. Am regretat mereu 
ieşirea aceea. 

S-a dovedit că o făcusem pe Jessie extrem de nefericită. Îi 
răpisem o satisfacţie ce nu putea fi înlocuită. Bănuiesc că 
acţiunile ei ulterioare au constituit modalitatea prin care a 
vrut să se răzbune. Cred c-a vrut să mă pedepsească, 
angajându-se într-o activitate pe care ştia că n-o voi aproba. 
Nu spun că dorinţa a fost una conştientă. 

— O dorinţă poate să fie altfel decât conştientă? Nu este 
un paradox? 

Baley îl privi pe robot şi se simţi cuprins de disperare faţă 
de încercarea de a explica mintea subconştientă. De aceea, 
se mulţumi să continue: 


— În plus, Biblia are o influenţă mare asupra gândirii şi 
sentimentelor oamenilor. 

— Ce este „Biblia”? 

Pentru o clipă, detectivul fu surprins, apoi se simţi uimit de 
faptul că îngăduise să se lase surprins. Ştia că spaţialii 
trăiau în conformitate cu o filosofie personală complet 
mecanicistă, iar R. Daneel putuse avea acces doar la 
cunoştinţele lor şi nimic în plus. 

— Este cartea sacră pentru aproximativ jumătate din 
populaţia Pământului, răspunse el scurt. 

— Nu pricep înţelesul adjectivului „sacru” în cazul de faţă. 

— Am vrut să spun că este extrem de respectată. Dacă 
sunt corect interpretate, diverse părţi ale ei conţin un cod 
de comportament pe care mulţi îl consideră cel mai adecvat 
pentru fericirea finală a omenirii. 

R. Daneel păru să reflecteze. 

— Codul acesta este încorporat în legile voastre? 

— Mă tem că nu. Este un cod care nu poate fi impus în 
mod legal. El trebuie respectat în mod firesc de toţi 
indivizii, din convingerea lor de a acţiona ca atare. Dintr-un 
anumit punct de vedere, este superior oricărei legi posibile. 

— Poate să fie superior legii? Nu este o contradicţie? 

Baley rânji strâmb. 

— Vrei să-ţi reproduc un pasaj din Biblie? Ai fi curios să-l 
auzi? 

— Te rog. 

Detectivul încetini maşina şi opri, apoi rămase câteva clipe 
cu ochii închişi, amintindu-şi. l-ar fi plăcut să folosească 
limba arhaică şi sonoră a Bibliei medievale, dar pentru R. 
Daneel ar fi sunat a păsărească. 

Începu ca şi cum ar fi relatat un episod contemporan, în 
loc să dezgroape o istorie din trecutul cel mai îndepărtat al 
omenirii: 

— Iar lisus s-a dus la Muntele Măslinilor. Dar dimineaţa 
iarăşi a venit în templu, şi tot poporul venea la EI; şi EL, 
şezând, îi învăţa. Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o 


femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: 
„Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului 
de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca 
acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?” „Şi aceasta 
ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L. învinuiască. lar 
Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi 
stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: „Cel fără de 
păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei., 
„larăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta 
şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând 
de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă, şi a rămas lisus 
singur şi femeia, stând în mijloc. Şi ridicându-se lisus şi 
nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: „Femeie, unde 
sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit niciunul?” „lar ea a zis: 
„Niciunul, Doamne”. 

„Şi lisus i-a zis: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum 
să nu mai păcătuieşti.” 

R. Daneel ascultă cu atenţie, apoi întrebă: 

— Ce este „adulter”? 

— Nu contează prea mult. Era un delict, iar pe vremea 
aceea pedeapsa acceptată pentru acest delict era lapidarea 
- adică vinovatul era lovit cu pietre, până murea. 

— lar femeia era vinovată? 

— Da. 

— Atunci de ce n-a fost lapidată? 

— Niciunul dintre acuzatori n-a simţit c-o mai poate lovi 
după ce a auzit cuvintele lui lisus. Parabola aceasta are 
scopul de a arăta că există ceva superior justiţiei cu care ai 
fost tu programat. Există un impuls uman numit „milă”, un 
act numit „iertare”. 

— Nu sunt familiarizat cu aceşti termeni, partenere Elijah. 

— Ştiu, murmură Baley, ştiu. 

Porni brusc maşina şi acceleră sălbatic, fiind apăsat cu 
putere de spătarul capitonat al scaunului. 

— Unde mergem? Întrebă R. Daneel. 


— În oraşul enzimelor, ca să aflăm adevărul de la 
conspiratorul Francis Clousarr. 

— Ai o metodă pentru aceasta, Elijah? 

— Eu nu, dar tu ai, Daneel. Una simplă. 

Maşina goni prin coridor. 

15. Arestarea unui conspirator. 

Baley simţea aroma vagă a oraşului enzimelor sporind, 
devenind tot mai pătrunzătoare. El n-o considera la fel de 
neplăcută pe cât apreciau alţii, de exemplu Jessie, ba chiar 
putea spune că o agrea. Avea conotaţii plăcute. 

De fiecare dată când simţea mirosul de enzime brute, 
alchimia percepţiilor senzoriale îl readucea cu mai bine de 
trei decenii în trecut. Avea din nou zece ani şi-l vizita pe 
unchiul Boris, care era fermier de enzime. Întotdeauna, 
unchiul Boris avea o mică provizie de delicatese din enzime: 
prăjiturele, bomboane din ciocolată umplute cu lichid dulce 
sau pesmeţi dulci de forma unor căţei şi pisici. Deşi copil, 
Baley ştia că unchiul Boris n-ar fi trebuit să aibă toate 
dulciurile acelea pentru a le dărui şi de aceea le mânca 
tăcut, într-un colţ, cu spatele spre mijlocul odăii. Le mânca 
repede, de teamă să nu fie prins. 

Din motivul acela parcă aveau un gust şi mai bun. 

Bietul unchi Boris! Murise în urma unui accident. Lui 
Baley nu i se spusese niciodată cum se petrecuseră 
lucrurile, iar el plânsese amar, deoarece crezuse că unchiul 
Boris fusese arestat pentru că furase enzime. Se aşteptase 
să fie el însuşi arestat şi executat. După mulţi ani, scotocise 
cu precauţie prin dosarele de poliţie şi aflase adevărul. 
Unchiul Boris căzuse sub şenilele unui transportor. Fusese 
un final dezamăgitor pentru un mit romantic. 

Cu toate acestea, mitul îi reînvia în minte la fiecare adiere, 
oricât de fugară, de enzime brute. 

* 

Oraşul enzimelor nu era numele oficial pentru nici o parte 
a Oraşului New York; nu putea fi descoperit în nici un 
dicţionar geografic şi pe nici o hartă oficială. Ceea ce 


oamenii numeau „oraşul enzimelor”, pentru serviciile 
poştale nu era altceva decât zona ce cuprindea sectoarele 
Newark, New Brunswick şi Trenton -o bandă lată peste 
medievalul stat american New Jersey, presărată cu cartiere 
rezidenţiale, mai ales în Newark Center şi Trenton Center, 
dar alocată în mod special fermelor multistratificate, în care 
se dezvoltau şi multiplicau o mie de varietăţi de enzime. 

O cincime din populaţia Oraşului New York lucra în 
fermele de enzime, iar altă cincime activa în industriile 
subsidiare. Începând cu munţii de lemn şi celuloză care 
erau transportaţi în Oraş din codrii încâlciţi ai râului 
Allegheny6, continuând cu cuvele de acid care-i hidrolizau 
în glucoză, cu încărcăturile de azotat de potasiu şi fosfaţi, 
care erau aditivii cei mai importanţi, şi ajungând la 
recipientele de materii organice furnizate de laboratoarele 
chimice - totul se rezuma la un singur imperativ: enzime, 
tot mai multe enzime! 

Fără enzime, şase dintre cele opt miliarde de locuitori ai 
Pământului ar fi murit de foame într-un an. 

Baley simţi un fior rece la gândul acela. Cu trei zile în 
urmă, posibilitatea existase la fel de real ca şi acum, dar cu 
trei zile în urmă nici măcar nu s-ar fi gândit la ea. 

leşiră de pe autostradă printr-un pasaj care-i aduse la 
periferia din Newark. Străzile slab populate, flancate pe 
ambele părţi de clădirile monotone ale fermelor, ofereau 
puţine motive pentru a reduce viteza. 

— Cât este ora, Daneel? Întrebă Baley. 

— Şaisprezece şi cinci minute. 

— În cazul acesta, va fi la slujbă - dacă lucrează în 
schimbul de zi. 

Detectivul parcă într-un loc rezervat pentru livrări şi blocă 
comenzile maşinii. 

— Aceasta este deci „New York Enzime”? Întrebă robotul. 

— O parte din fermă. 

Pătrunseră într-un coridor în lungul căruia, pe ambii 
pereţi, se înşiruiau uşi. La primul cot, o recepţioneră îi 


întâmpină surâzător: 

— Pe cine doriţi să vedeţi? 

— Poliţia, răspunse Baley arătându-şi legitimaţia. În „New 
York Enzime” lucrează un anumit Francis Clousarr? 

Fata păru tulburată. 

— Pot verifica. 

Îşi conectă centrala la un fir etichetat vizibil „Resurse 
umane” şi buzele i se mişcară uşor, deşi nu se auzi nici un 
sunet. 

Baley cunoştea prea bine utilizarea laringofoanelor, care 
traduceau în cuvinte mişcările practic imperceptibile ale 
laringelui, şi interveni: 

— Vorbeşte cu glas tare, te rog! Doresc să te aud. 

Cuvintele ei deveniră audibile, dar se distinse numai: 

— Că-i poliţist, domnule. 

Printr-o uşă apăru un bărbat smead, elegant îmbrăcat. 
Avea o mustață subţire şi un început de pleşuvie. Le zâmbi 
binevoitor şi se prezentă: 

— Sunt Prescott, de la Resurse umane. Ce s-a întâmplat, 
domnule poliţist? 

Baley îl privi rece şi surâsul lui Prescott deveni strâmb. 

— Nu aş dori să tulburăm muncitorii, urmă Prescott, 
deoarece sunt sensibili faţă de prezenţa poliţiei. 

— 'Teribil, nu-i aşa? Se strâmbă Baley. Clousarr este în 
clădire? 

— Da, domnule poliţist. 

— Vreau o baghetă, atunci. Iar dacă nu-l găsesc când 
ajung la destinaţie, o să discutăm din nou. 

Zâmbetul celuilalt dispăruse complet. 

— Vă aduc o baghetă, domnule poliţist, murmură el. 

* 

Bagheta de dirijare era programată pentru 
Departamentul CG, Secţiunea 2. Baley nu ştia ce însemna 
asta în terminologia uzinei, dar nici nu trebuia să ştie. 
Vârful baghetei, un obiect discret, care putea fi ascuns în 
palmă, se încălzea uşor când era îndreptat în direcţia 


pentru care fusese programată şi se răcea imediat ce se 
schimba orientarea. Căldura sporea o dată cu apropierea 
de destinaţia finală. 

Pentru un novice, bagheta era aproape inutilă din cauza 
diferenţelor mici şi rapid schimbătoare de temperatură, 
însă puţini locuitori ai Oraşului erau novici în această 
privinţă. Unul dintre cele mai populare şi străvechi jocuri 
ale copilăriei era de-a v-aţi ascunselea, desfăşurat pe 
coridoarele de la nivelul şcolii, în care se foloseau baghete 
de dirijare jucării. („Rece sau fierbinte, te poartă-nainte! 
Baghetele de dirijare sunt marfa cea mai tare!”) 

Utilizând bagheta de dirijare, Baley se descurcase printre 
sute de coloane masive şi, ţinând una în mână, putea merge 
pe ruta cea mai scurtă ca şi cum ar fi citit traseul pe o 
hartă. 

Când după zece minute intră într-o sală mare, puternic 
iluminată, vârful baghetei era aproape fierbinte. 

Detectivul se adresă muncitorului cel mai apropiat de uşă: 

— Francis Clousarr este pe-aici? 

Muncitorul indică scurt din cap şi Baley porni în direcţia 
arătată. În ciuda epuratoarelor de aer al căror zumzet 
constituia un zgomot constant de fundal, aici mirosul de 
enzime era foarte pătrunzător. 

Un bărbat se ridicase în capătul opus al sălii şi-şi scotea 
şorţul. De înălţime mijlocie, avea faţa puternic cutată, în 
ciuda tinereţii relative, iar părul abia grizonat. Îşi şterse 
fără grabă mâinile mari şi noduroase pe un prosop de 
celtex. 

— Eu sunt Francis Clousarr, rosti el. 

Baley privi scurt spre R. Daneel. Robotul încuviinţă din 
cap. 

— Perfect, zise Baley. Există vreun loc pe-aici unde să 
putem sta de vorbă? 

— Poate că există, răspunse Clousarr încet, dar se apropie 
sfârşitul schimbului. Ce-ar fi s-o lăsăm pe mâine? 


— Până mâine se pot întâmpla multe. Mai bine s-o facem 
acum, replică Baley şi-şi deschise portofelul, arătându-şi 
legitimaţia. 

Mâinile lui Clousarr nici măcar nu tresăriră în mişcările 
lente cu care se ştergea. Răspunse aproape indiferent: 

— Nu ştiu care-i sistemul în Departamentul poliţiei, dar 
aici programul de masă e al naibii de strict, fără toleranţe. 
Ori mănânc între 17:00 şi 17:45, ori rămân nemâncat. 

— E-n regulă, zise Baley. O să aranjez să-ţi fie adusă masa. 

— l-auzi, i-auzi! Comentă Clousarr fără veselie. Ca un 
adevărat aristocrat, sau un poliţai de clasa C. Ce capăt dup- 
aia? O baie privată? 

— Mulţumeşte-te să răspunzi la întrebări, Clousarr, zise 
Baley, şi păstrează-ţi glumele pentru amica ta. Unde putem 
sta de vorbă? 

— Dacă vreţi să discutăm, putem merge la cântare. Cum 
doriţi, eu nu comentez... 

Baley îl împinse pe Clousarr într-acolo. Incinta balanţelor 
era pătrată, de un alb antiseptic, cu sistem de climatizare 
independent şi mai eficient decât al sălii vecine, mai mare. 
Pe pereţii ei se înşiruiau balanţe electronice delicate, 
închise în casete de sticlă, care puteau fi manipulate numai 
prin intermediul câmpurilor de forţă. În experienţele de 
laborator din colegiu, Baley utilizase modele ieftine. Unul 
dintre modele, pe care îl recunoscu, putea determina 
greutatea unui miliard de atomi. 

— Nu m-aştept să intre cineva pe-aici, comentă Clousarr. 

Baley mârâi afirmativ, apoi se răsuci spre Daneel: 

— Vrei să ieşi şi să anunţi să trimită o cină aici? Şi, dacă nu 
te deranjează, aşteapt-o afară. 

Îl privi pe robot ieşind, apoi se adresă lui Clousarr: 

— Eşti chimist? 

— Sunt zimolog, dacă nu vă supăraţi. 

— Care-i diferenţa? 

Clousarr îl privi superior. 


— Chimistul mestecă-n supă, operează direct în duhoare. 
Zimologul este cel care ajută menţinerea în viaţă a câtorva 
miliarde de oameni. Sunt specialist în cultura enzimelor. 

— Bine. 

Zimologul continuă: 

— Laboratorul ăsta ţine-n viaţă „New York Enzime”. Nu 
există o zi, nu există nici măcar o oră în care, în cazanele 
noastre, să n-avem culturi din toate tulpinile de enzime 
existente în companie. Noi verificăm şi ajustăm cerinţele 
factorului alimentar, şi ne asigurăm că se dezvoltă 
corespunzător. Aducem modificări genetice, dezvoltăm 
tulpini noi şi le sortăm prin eliminare, le depistăm 
proprietăţile şi remodelăm. 

Acum vreo doi ani, când new yorkezii au început să capete 
căpşuni iarna, a fost vorba despre o cultură specială de 
enzime cu culoare autentică şi doar un minimum de aditiv 
aromat. A fost realizată chiar aici, în sala asta. 

Acum douăzeci de ani, Saccharomyces olei Benedictae nu 
era decât o tulpină pipernicită, cu un gust oribil de grăsime, 
care nu era bună la nimic. Nu şi-a pierdut complet gustul 
de seu, dar conţinutul de grăsimi a fost crescut de la 15% la 
87%. Dacă aţi fost azi pe expres, să ştiţi că acolo se 
foloseşte exclusiv vaselină tip S. O. Benedictae, tip AG-7. 
Realizată chiar aici, în sala asta. Aşa că nu-mi ziceţi 
„chimist”. Sunt zimolog! 

Fără să vrea, Baley bătu în retragere în faţa orgoliului 
înverşunat al celuilalt. 

— Unde ai fost aseară între orele 18 şi 20? Întrebă el 
direct. 

— M-am plimbat, strânse Clousarr din umeri. După cină, 
îmi place să mă plimb. 

— Ai vizitat vreun prieten? Ai fost la subeterice? 

— Nu. Pur şi simplu, m-am plimbat. 

Baley strânse din buze. O vizită la subeterice ar fi adus o 
consemnare în cardul de raţii al lui Clousarr. Întâlnirea cu 


un prieten ar fi implicat menţionarea unui nume şi o 
verificare încrucişată. 

— Prin urmare, nu te-a văzut nimeni? 

— Poate că m-o fi văzut cineva. Nu ştiu. Eu n-am remarcat 
pe nimeni. 

— Dar cu o seară în urmă? 

— La fel. 

— N-ai nici un alibi pentru niciuna dintre seri? 

— Dacă aş fi săvârşit vreun delict, domnule poliţist, aş fi 
avut grijă să-mi fabric un alibi. Pentru ce să fi avut nevoie 
de unul? 

Baley nu-i răspunse, ci-şi consultă carneţelul. 

— Ai compărut o dată în faţa instanţei. Incitare la revoltă. 

— Aşa este. Un R m-a împins, trecând pe lângă mine, şi l- 
am răsturnat. Asta-nseamnă „incitare la revoltă”? 

— Tribunalul aşa a apreciat. Ai fost condamnat şi amendat. 

— Şi cu asta, gata, nu? Sau vreţi să m-amendaţi din nou? 

— Alaltăseară, la un magazin de pantofi din Bronx a fost 
cât pe aici să se declanşeze o răzmeriţă. Ai fost văzut acolo. 

— De către cine? 

— La ora respectivă, urmă Baley, aici ar fi trebuit să fii la 
cină. Alaltăseară ai cinat? 

Clousarr ezită, apoi clătină din cap. 

— Am avut probleme cu stomacul. Enzimele ne mai 
afectează uneori, chiar şi pe noi, veteranii. 

— Aseară a fost cât pe aici să se declanşeze o răzmeriţă în 
Williamsburg şi ai fost zărit şi acolo. 

— De către cine? 

— Negi că ai fost prezent în ambele ocazii? 

— Deocamdată nu am ce să neg. Unde anume, cu 
exactitate, s-au produs aceste incidente şi cine afirmă că m- 
ar fi văzut? 

Baley îl fixă cu privirea pe zimolog. 

— Cred că ştii foarte bine despre ce vorbesc. Cred că eşti 
un personaj important dintr-o organizaţie medievalistă 
clandestină. 


— Domnule poliţist, nu vă pot opri să credeţi orice doriţi, 
dar ipotezele nu sunt dovezi. Poate ştiţi asta, rânji Clousarr. 

— Poate că voi obţine chiar acum adevărul de la tine, 
replică inexpresiv detectivul. 

Se apropie de uşă, o deschise şi se adresă lui R. Daneel 
care aştepta nepăsător afară: 

— A sosit cina lui Clousarr? 

— Vine chiar acum, Elijah. 

— Te rog s-o aduci înăuntru. 

Peste câteva clipe, R. Daneel intră, purtând o tavă metalică 
compartimentată. 

— Pune-o în faţa domnului Clousarr, Daneel, zise Baley. 

Se apropie după aceea de unul dintre taburetele înşiruite 
în lungul peretelui cu balanţe şi-şi încrucişă picioarele, 
legănând ritmic din unul. Îl privi pe Clousarr tresărind 
rigid, când R. Daneel lăsă tava pe taburetul de lângă el. 

— Domnule Clousarr, spuse detectivul, ţi-l prezint pe 
partenerul meu, Daneel Olivaw. 

— Încântat de cunoştinţă, Francis, întinse Daneel mâna. 

Clousarr nu răspunse nimic şi nici nu schiţă gestul de a 
strânge mâna lui Daneel. Robotul îşi menţinu poziţia cu 
braţul întins şi zimologul începu să se înroşească la faţă. 

— Eşti nepoliticos, domnule Clousarr, vorbi încet Baley. 
Eşti prea mândru ca să dai mâna cu un poliţist? 

— Dacă nu vă supăraţi, mi-e foame, mormăi Clousarr. 

Deplie o furculiţă din briceagul multifuncțional pe care-l 
scoase din buzunar şi se aşeză, cu ochii aplecaţi asupra 
mâncării. 

— Daneel, spuse Baley, cred că amicul nostru este ofensat 
de atitudinea ta rece. Eşti cumva supărat pe el? 

— Câtuşi de puţin, Elijah, răspunse R. Daneel. 

— Atunci dovedeşte-i că nu există resentimente. Cuprinde- 
i umerii cu braţul. 

— Cu plăcere, zise R. Daneel şi păşi înainte. 

— Ce-i asta? Lăsă Clousarr furculiţa din mână. Ce se- 
ntâmplă? 


Senin, R. Daneel întinse braţul. 

Clousarr i-l lovi cu putere, împingându-l de lângă el. 

— La dracu', nu m-atinge! 

Sări în sus şi în lateral, iar tava cu mâncare se dezechilibră 
şi căzu pe podea, zăngănind şi răsturnându-şi conţinutul. 

Privindu-l atent, Baley încuviinţă scurt din cap spre R. 
Daneel, care continuă să avanseze către zimologul care se 
retrăgea. Baley trecu în faţa uşii. 

— la creatura asta de pe mine! Răcni Clousarr. 

— Nu-i frumos cum vorbeşti, zise Baley calm. Omul acesta 
este partenerul meu. 

— Ba-i un blestemat de robot! Zbieră Clousarr. 

— Îndepărtează-te, Daneel, spuse prompt Baley. 

R. Daneel se retrase câţiva paşi şi rămase tăcut lângă uşă, 
imediat îndărătul lui Baley. Gâfâind greoi şi încleştând 
pumnii, Clousarr îl înfruntă pe detectiv. 

— Ia zi, inteligentule, făcu Baley, ce te face să crezi că 
Daneel ar fi robot? 

— Oricine îşi poate da seama! 

— Afirmația asta o lăsăm pe seama experţilor. Deocamdată 
însă cred c-o să ne faci o vizită la Secţie, Clousarr. Vrem să 
ne explici exact de unde ai ştiut că Daneel este robot. Şi 
multe altele, amice, multe altele... Daneel, ieşi şi ia legătura 
cu comisarul. Cred că de-acum a ajuns acasă. Spune-i să 
vină la birou. Spune-i că am pe cineva care de abia aşteaptă 
să fie interogat. 

R. Daneel părăsi incinta. 

— Ce te animă pe tine, Clousarr? 

— Doresc un avocat. 

— O să-l capeţi. Până atunci, spune-mi şi mie care-i 
motivaţia voastră, a medievaliştilor? 

Clousarr îşi feri ochii, păstrând o tăcere încăpăţânată. 

— Sfinte Iosafat, omule, exclamă Baley, noi ştim totul 
despre tine şi despre organizaţia voastră. Nu-i o cacealma. 
Pentru propria mea curiozitate, spune-mi doar atât: ce 
doriţi voi, medievaliştii? 


— Înapoi la sol, mormăi înfundat Clousarr. Simplu, nu? 

— Uşor de zis, comentă detectivul, dar nu la fel de uşor de 
realizat. Cum va hrăni solul opt miliarde de oameni? 

— Am zis eu că asta trebuie să se realizeze peste noapte, 
sau într-un an? Sau într-un secol? Pas cu pas, domnule 
poliţist. Nu contează cât va dura, dar haide să ieşim din 
cavernele astea în care trăim. Haide să ieşim în aerul curat! 

— Tu ai fost vreodată în aerul curat? 

Zimologul se foi. 

— De acord, m-au nenorocit şi pe mine, dar încă nu i-au 
distrus pe copii. Prunci se nasc mereu. Scoateţi-i afară, 
pentru numele lui Dumnezeu! Lăsaţi-i să se bucure de 
spaţiu, de cerul liber şi de soare. Dacă va fi nevoie, vom 
reduce populaţia, treptat. 

— Cu alte cuvinte, să revenim la un trecut imposibil. (Baley 
nu-şi dădea seama de ce argumenta, atât doar că simţea o 
febră stranie ce-i ardea în vene.) Să ne-ntoarcem la 
sămânță, la ovul, la uter. De ce să nu avansăm? Nu reduceţi 
populaţia Terrei, ci folosiţi-o pentru export. Reveniţi la sol, 
dar la solul altor planete. Colonizaţi! 

Clousarr râse răguşit. 

— Pentru ca să obţinem alte Lumi Exterioare? Alţi spaţiali? 

— Nu va fi aşa. Lumile Exterioare au fost înfiinţate de 
pământeni care sosiseră de pe o planetă care nu avea 
Oraşe, de pământeni individualişti şi materialişti. Calitățile 
acelea au fost duse la o extremă nesănătoasă. Acum putem 
porni colonizarea dintr-o societate care a dus cooperarea, 
dacă nu şi altceva, prea departe. Acum mediul şi tradiţia 
pot interacţiona, formând o nouă cale de mijloc, distinctă 
atât de vechiul Pământ, cât şi de Lumile Exterioare. Ceva 
mai nou şi mai bun. 

Ştia prea bine că repeta spusele lui Fastolfe, dar cuvintele 
îi ieşeau din gură ca şi cum el însuşi le-ar fi gândit de ani de 
zile. 

— Prostii! Exclamă Clousarr. Să colonizezi planete pustii, 
când ai propria ta planetă la îndemână? Ce idioţi ar încerca 


asta? 

— Mulţi. Şi n-ar fi deloc idioţi. Ar avea la dispoziţie roboţi 
care să-i ajute. 

— Nu, rosti Clousarr apăsat. Niciodată! Fără roboţi! 

— De ce nu, pentru Dumnezeu? Nici eu nu mă dau în vânt 
după ei, dar n-o să-mi fac singur rău de dragul unei 
prejudecăţi. De ce ne temem de roboţi? Părerea mea este 
că vina o poartă o senzaţie de inferioritate. Noi toţi ne 
simţim inferiori spaţialilor şi urâm sentimentul acesta de 
inferioritate. Pentru compensație, trebuie să ne simţim 
superiori, cumva, undeva, şi ne înnebuneşte faptul că nu ne 
putem simţi superiori măcar faţă de roboţi. Ei par să fie mai 
buni decât noi - dar nu sunt. Asta-i ironia sorții! 

Detectivul simţea că-i clocoteşte sângele, pe măsură ce 
vorbea. 

— Să-l luăm de exemplu pe Daneel, alături de care am fost 
mai mult de două zile. Este mai înalt decât mine, mai 
puternic, mai arătos. Practic arată leit ca un spaţial. Are o 
memorie mai bună şi ştie mai multe lucruri. Nu trebuie să 
doarmă ori să mănânce. Nu este încercat de boli, panică, 
iubire sau vinovăţie. 

Dar în acelaşi timp este o maşină. Pot face cu el orice 
doresc, la fel cum pot face orice doresc cu microbalanţa 
aceasta. Dacă lovesc microbalanţa, ea nu va replica. Nici 
Daneel nu va replica. Îi pot porunci să tragă cu blasterul 
asupra sieşi şi o va face. 

Noi nu putem construi nici măcar un robot care să fie egal 
cu un om în aspectele ce contează, cu atât mai puţin să-i fie 
superior. Nu putem să creăm un robot cu simţul frumuseţii, 
eticii sau religiei. Nu există nici o cale prin care să putem 
ridica un creier pozitronic cu un centimetru deasupra 
nivelului materialismului perfect. 

Nu putem, la naiba! Nu putem atâta timp cât nu înţelegem 
care ne sunt motivațiile mentale. Nu putem atâta timp cât 
există lucruri pe care ştiinţa nu le poate măsura. Ce sunt 
frumuseţea, bunătatea, arta, iubirea sau Dumnezeu? Ne 


clătinăm de-a pururi pe muchia necunoscutului şi încercăm 
să înţelegem ceea ce nu poate fi înţeles. Asta ne conferă 
calitatea de oameni. 

Creierul unui robot trebuie să fie finit, altfel n-ar putea fi 
construit. Trebuie calculat până la ultima zecimală şi de 
aceea are un sfârşit. Sfinte Iosafat, de ce te temi? Un robot 
poate să arate ca Daneel, să arate ca un zeu, dar să nu fie 
mai uman decât o bucată de lemn. Nu-ţi dai seama de asta? 

Zimologul încercase să-l întrerupă de câteva ori, dar nu 
izbutise s-o facă, copleşit de torentul furios al lui Baley. 
Acum, când detectivul se oprise, pur şi simplu epuizat 
emoţional, Clousarr murmură slab: 

— Un poliţai devenit filosof... Ce chestie! 

* 


R. Daneel reveni în incinta balanţelor. 

Baley îl privi şi se încruntă, pe de o parte din cauza mâniei 
care încă nu se destrămase, pe de o parte datorită altei 
iritări. 

— De ce-ai întârziat atâta? 

— Am avut greutăţi în găsirea comisarului Enderby, Elijah, 
răspunse R. Daneel. Nu l-am găsit acasă, deoarece încă nu 
plecase de la birou. 

Baley îşi privi ceasul. 

— Până la ora asta? Ce anume l-a reţinut? 

— A apărut o problemă. În Departament a fost descoperit 
un cadavru. 

— Cum?! Pentru Dumnezeu, al cui? 

— Al furierului, R. Sammy. 

Baley se înecă, şocat. Se holbă la robot şi replică 
scandalizat: 

— Parcă ai zis un „cadavru”. R. Daneel rectifică prompt: 
— Un robot cu creierul complet dezactivat, dacă preferi 
aşa. Clousarr râse brusc şi Baley se răsuci spre el, vorbind 

răguşit: 

— Nici o vorbă de la tine! Ai înţeles? 


Scoase blasterul din toc cu un gest semnificativ şi Clousarr 
amuţi complet. 

— Şi ce-i cu asta? Reveni detectivul spre R. Daneel. Bun, 
lui R. Sammy i s-au ars siguranţele. Care-i necazul? 

— Comisarul Enderby a fost evaziv, Elijah, dar, deşi nu a 
spus-o în mod direct, impresia mea este că elcrede că R. 
Sammy a fost dezactivat în mod premeditat. 

Apoi, pe când Baley căscase ochii mari, R. Daneel adăugă 
cu gravitate: 

— Sau, dacă preferi termenul, a fost „asasinat”. 

16. Întrebări privind un motiv. 

Baley strecură blasterul înapoi în toc, dar rămase cu 
mâna, discret, pe patul armei. 

— Ia-o înainte, Clousarr, spuse el, spre Ieşirea B, strada 
17. 

— N-am mâncat, anunţă zimologul. 

— Ghinionul tău, mormăi Baley grăbit. Cina ta este pe 
podea, acolo unde ai răsturnat-o. 

— Am dreptul să mănânc. 

— Fie vei mânca în celulă, fie vei sări peste o masă. N-o să 
mori din asta. Dă-i drumul! 

Toţi trei rămaseră tăcuţi pe când se strecurau prin 
labirintul din „New York Enzime”; Clousarr mergea rigid în 
faţă, urmat de detectiv, iar R. Daneel venea în ariergardă. 

Abia după ce Baley şi R. Daneel semnaseră de ieşire la 
biroul recepţionerei, după ce zimologul completase un 
formular de învoire şi solicitase trimiterea cuiva în incinta 
balanţelor pentru a face curăţenie, după ce ieşiseră din 
clădire şi ajunseseră lângă maşina de poliţie, Clousarr 
spuse: 

— Doar o clipă. 

Se opri, se întoarse spre R. Daneel şi, înainte ca Baley să 
poată schiţa vreun gest pentru a-l opri, înaintă şi lovi cu 
toată forţa în obrazul robotului. 

— Ce dracu'! Răcni Baley, smucindu-l violent pe zimolog. 

Clousarr nu-i opuse nici o rezistenţă, ci rânji larg. 


— Nu s-a-ntâmplat nimic. Vin cu voi fără nici o împotrivire, 
dar am vrut să mă conving singur. 

R. Daneel se ferise de lovitură, dar n-o putuse evita 
complet. Privi acum spre Clousarr; obrazul nu i se înroşise 
şi nu se zărea nici urmă a impactului. 

— Acţiunea ta a fost periculoasă, Francis, spuse el. Dacă 
nu m-aş fi retras, ţi-ai fi rănit cu siguranţă mâna. Şi aşa, 
regret dacă ţi-am pricinuit durere. 

Clousarr râse. 

— Urcă, Clousarr, rosti Baley. Şi tu, Daneel. Treci pe locul 
din spate, lângă el, şi asigură-te că nu se clinteşte. Nu-mi 
pasă dacă asta înseamnă să-i rupi mâna. A fost un ordin! 

— Ce facem cu Legea 1? Întrebă Clousarr batjocoritor. 

— Cred că Daneel este îndeajuns de puternic şi rapid 
pentru a te opri fără a-ţi pricinui vreun rău, dar n-ar fi nici o 
pagubă dacă ţi-ar rupe vreo mână. 

Baley trecu la volan şi maşina acceleră. Curentul de aer 
răvăşea părul său şi al lui Clousarr, fără să clintească nici 
un fir din al lui R. Daneel. 

Robotul se adresă încetişor zimologului: 

— Te temi de roboţi deoarece te gândeşti la slujba ta, 
domnule Clousarr? 

Baley nu se putea întoarce pentru a vedea expresia lui 
Clousarr, dar fu sigur că era rigidă şi dură, de ură, şi că 
bărbatul stătea ţeapăn, cât mai departe de R. Daneel. 

— Şi la slujbele copiilor mei, răspunse Clousarr. Şi la 
slujbele copiilor tuturor oamenilor. 

— Sunt sigur că se pot face aranjamente, zise robotul. 
Dacă, de exemplu, copiii tăi ar accepta pregătirea în 
vederea emigrării... 

— Şi tu? Pufni Clousarr. Polițistul mi-a vorbit despre 
emigrare şi mi s-a părut că are o bună pregătire specifică 
roboților. Poate chiar este robot. 

— Ajunge! Mârâi Baley. 

— Un curs de pregătire pentru emigranţi, continuă cu glas 
egal R. Daneel, ar implica securitate, garanţia clasificării şi 


asigurarea unei cariere. Dacă îţi faci griji în privinţa copiilor 
tăi, ar fi bine să ţii seama de aceste aspecte. 

— N-aş accepta nimic de la un robot, de la un spaţial sau 
de la vreunul dintre nemernicii voştri guvernanţi. 

Asta a fost tot. Liniştea autostrăzii îi învălui şi se auzi doar 
zumzetul lin al motorului maşinii şi şuierul roţilor pe pavaj. 

* 

Când ajunse la Departament, Baley semnă un formular de 
detenţie pentru Clousarr şi-l predă celor răspunzători. 
După aceea, însoţit de R. Daneel, luă motospirala în sus, 
spre Secţie. 

R. Daneel nu păru deloc surprins că nu suiseră în elevator 
şi de altfel nici Baley nu se aşteptase la aşa ceva. Începuse 
să se obişnuiască cu amestecul straniu de iscusinţă şi 
obedienţă al robotului şi tindea să nu mai ţină seama de el 
în calculele sale. Ascensorul reprezenta metoda logică de a 
parcurge rapid diferenţa mare de nivel dintre Detenţie şi 
Secţie. Lunga scară rulantă cunoscută sub numele 
„motospirală” era utilă doar pentru deplasări verticale 
scurte, de două, cel mult trei niveluri. În mai puţin de un 
minut, tot felul de persoane cu diverse funcţii 
administrative suiră şi coborâră de pe ea. Numai Baley şi R. 
Daneel îşi păstrară locurile, urcând lent şi constant. 

Detectivul simţea că avea nevoie de răgazul acela. Nu 
avea să fie decât de ordinul minutelor, dar, o dată ajuns în 
Secţie, urma să fie propulsat cu violenţă în altă etapă a 
cazului şi dorea câteva momente de odihnă, pentru a se 
gândi şi orienta. Deşi suia lent, motospirală avansa prea 
rapid pentru a-l mulţumi. 

— Aşadar, spuse R. Daneel, încă nu îl vom ancheta pe 
Clousarr. 

— N-are unde să plece de-acolo. Să vedem întâi ce-i 
chestia asta cu R. Sammy, răspunse Baley iritat şi adăugă în 
barbă, mai degrabă pentru sine: Nu poate să fie ceva 
separat, trebuie să existe o legătură. 


— Păcat, zise robotul. Calitățile cerebrale ale lui 
Clousarr... 

— Ce-i cu ele? 

— S-au modificat într-un mod straniu. Ce anume s-a 
petrecut între voi doi, cât timp am lipsit din incinta 
balanţelor? 

— Singurul lucru pe care l-am făcut, răspunse Baley 
absent, a fost să-i ţin o predică. l-am transmis scriptura 
sfântului Fastolfe. 

— Nu te înţeleg, Elijah. 

Detectivul suspină. 

— Am încercat să-i explic că Pământul s-ar putea totuşi 
folosi de roboţi şi în acelaşi timp să-şi trimită excedentul de 
populaţie pe alte planete. Am încercat să-i scot din cap câte 
ceva din aiurelile medievaliste. Dumnezeu ştie de ce am 
făcut-o, fiindcă nu m-am considerat niciodată genul 
misionarului. Oricum, asta s-a întâmplat în lipsa ta. 

— Înţeleg. Ei bine, are un oarecare sens şi poate că s-ar 
integra în tabloul general. Spune-mi, Elijah, ce i-ai zis 
despre roboţi? 

— Chiar vrei să ştii? I-am spus că roboții sunt simple 
maşini. Asta este scriptura sfântului Fastolfe. Am impresia 
că numărul scripturilor nu-i limitat. 

— I-ai spus cumva că un om poate lovi un robot fără să se 
teamă că acesta i-ar putea răspunde, în acelaşi fel în care ai 
lovi un obiect oarecare? 

— Un obiect oarecare, mai puţin probabil o minge „pară” 
de box. Da, aşa-i. Cum ai ghicit? Se interesă Baley. 

— Corespunde modificărilor lui cerebrale, răspunse R. 
Daneel, şi explică tentativa de a mă lovi, imediat după ce am 
părăsit uzina. Probabil că se gândise la afirmaţia ta, aşa că, 
simultan, a testat-o, şi-a descărcat sentimentele de 
agresivitate şi a avut satisfacția de a mă vedea într-o poziţie 
pe care o considera de inferioritate. Pentru a fi atât de 
motivat şi pentru a justifica variațiile din ecuaţiile de gradul 
cinci... 


Făcu o pauză lungă, apoi continuă: 

— Da, este destul de interesant şi cred că acum pot forma 
un ansamblu de date care să fie reciproc compatibile. 

Se apropia nivelul Secţiei. 

— Cât este ora? Întrebă detectivul. 

În acelaşi timp se gândi indispus: „Ce naiba, aş fi putut să 
mă uit la propriul meu ceas şi ar fi durat mai puţin”. 

În acelaşi timp, ştia foarte bine de ce pusese întrebarea. 
Motivul nu diferea foarte mult de lovitura pe care Clousarr 
i-o aplicase lui R. Daneel. A-i da robotului un ordin banal, 
căruia trebuia să i se conformeze, însemna sublinierea 
caracterului său mecanic şi în acelaşi timp accentuarea 
umanităţii lui Baley. 

„Cu toţii suntem fraţi”, gândi Baley. „Sub piele, pe piele, 
peste tot. Sfinte Iosafat!” 

— Douăzeci şi zece minute, spuse R. Daneel. 

Coborâră de pe motospirală şi pentru câteva secunde 
Baley încercă obişnuita senzaţie stranie care însoțea 
adaptarea necesară la absenţa mişcării după mai multe 
minute de deplasare cu viteză constantă. 

— Şi n-am mâncat, mormăi el. A naibii slujbă! 

* 

Baley îl văzu şi-l auzi pe comisar prin uşa deschisă a 
cabinetului său. Sala comună era complet pustie, de parcă 
fusese aspirată, iar glasul lui Enderby răsuna prin ea cu un 
falset neobişnuit. Chipul rotund al comisarului părea 
despuiat şi vulnerabil în absenţa ochelarilor, pe care-i ţinea 
în mână, în vreme ce-şi tampona fruntea netedă cu un 
şerveţel subţire. 

Îl zări pe Baley exact când acesta ajunsese la uşă şi glasuli 
se înălţă într-un tenor plângăcios: 

— Dumnezeule, Baley, pe unde naiba umbli? Detectivul îl 
ignoră şi întrebă: 

— Ce se-ntâmplă? Unde-i tura de noapte? 

De abia în clipa aceea, zări cealaltă persoană din cabinetul 
comisarului. 


— Dr. Gerrigel! Exclamă el uluit. 

Roboticianul grizonat încuviinţă scurt din cap înaintea 
salutului involuntar. 

— Mă bucur să vă revăd, domnule Baley. 

Comisarul îşi puse ochelarii pe nas şi-l cercetă pe Baley. 

— Tot personalul se află jos şi semnează declaraţii. 
Înnebunisem, încercând să dau de tine. Părea foarte straniu 
să te fofilezi. 

— Eu să mă fofilez?! 

— "Toţi se fofilează. Cineva din Departament este autorul şi 
se va lăsa cu bubuială. Ce dezastru! Ce dezastru nenorocit. 

Ridică braţele, parcă reproşând cerurilor cele întâmplate, 
şi în clipa aceea privirea îi căzu asupra lui R. Daneel. 

„Este prima dată că te-ai uitat direct la Daneel”, gândi 
sardonic Baley. „Uită-te bine, Julius!” 

Comisarul şopti cu glas pierit: 

— Şi elva trebui să dea o declaraţie. Până şi eu am fost 
silit s-o fac. Eu! 

— Comisare, rosti Baley, ce te face să fii atât de sigur că R. 
Sammy nu s-a defectat de la sine? Din ce motiv se poate 
vorbi despre o distrugere deliberată? 

Enderby se înmuie de tot în scaun. 

— Întreabă-l pe dânsul, arătă spre Gerrigel. Roboticianul 
îşi drese glasul. 

— Nici nu ştiu cum să încep, domnule Baley. După expresia 
chipului dumneavoastră, îmi dau seama că sunteţi surprins 
să mă vedeţi. 

— Moderat, recunoscu Baley. 

— Ei bine, nu mă grăbeam să mă întorc la Washington, iar 
vizitele mele în New York sunt destul de rare pentru a-mi 
dori să mai întârzii. În plus, şi mult mai important, nutream 
sentimentul tot mai acut că ar fi fost realmente stupid din 
partea mea să părăsesc Oraşul fără să fi întreprins măcar 
încă un efort de a mi se permite să analizez fascinantul 
dumneavoastră robot, care, apropo - se entuziasmase 
vizibil - văd că vă însoţeşte. 


Baley se foi nemulţumit. 

— Este de-a dreptul imposibil. 

Gerrigel păru dezamăgit. 

— În circumstanţele actuale, mi se pare firesc. Dar poate 
mai târziu...? 

Chipul prelung al detectivului rămase încremenit. 

— V-am telefonat, urmă Gerrigel, dar lipseaţi şi nimeni nu 
ştia unde aţi plecat. L-am întrebat pe domnul comisar, care 
m-a rugat să vin aici şi să vă aştept. 

Enderby interveni grăbit: 

— Am crezut că ar putea fi important. Ştiam că doreai să-l 
vezi. 

— Mulţumesc, încuviinţă din cap Baley. 

— Din păcate, spuse Gerrigel, bagheta mea de dirijare era 
niţel dereglată sau poate că, din cauza agitaţiei, i-am 
apreciat eronat temperatura. În tot cazul, am cotit pe alt 
coridor şi m-am trezit într-o cămăruţă. 

Comisarul îl întrerupse din nou: 

— Într-una dintre magaziile de resurse fotografice, Lije. 

— Da, spuse Gerrigel. Acolo am zărit întins pe jos un robot. 
După o examinare succintă, mi-a fost clar că era dezactivat. 
Mort, aţi putea spune... Nu mi-a fost greu deloc să determin 
cauza dezactivării. 

— Care a fost aceasta? Întrebă Baley. 

— În pumnul drept parţial închis al robotului se găsea un 
obiect ovoidal lung de cinci centimetri şi lat de un 
centimetru, cu o fantă micuță la un capăt. Pumnul se afla în 
contact cu craniul, de parcă ultima acţiune a robotului ar fi 
fost încercarea de a-şi atinge capul. Obiectul pe care-l ţinea 
în mână era un pulverizator alfa. Sper că ştiţi ce este 
acela... 

Baley încuviinţă tăcut. Nu avea nevoie de un dicţionar ori 
de un manual ca să ştie ce era pulverizatorul alfa. În orele 
de laborator ale cursului de fizică, manipulase asemenea 
instrumente: tuburi protectoare din aliaj de plumb, cu un 
canal longitudinal îngust, în capătul căruia se afla un 


fragment dintr-o sare de plutoniu. În capătul opus exista o 
fantă astupată de un ciob de mică, permeabilă numai 
pentru particulele alfa. Prin capătul respectiv se emiteau 
radiaţii dure. 

Un pulverizator alfa avea multe utilizări, dar, cel puţin din 
punct de vedere legal, distrugerea roboților nu făcea parte 
dintre acestea. 

— Să înţeleg că-l ţinea cu partea emițătoare spre cap? 
Întrebă Baley. 

— Da, încuviinţă Gerrigel, iar căile creierului său 
pozitronic au devenit imediat aleatorii. Moarte instantanee, 
ca să mă exprim aşa. 

Detectivul se întoarse spre comisarul palid la faţă. 

— Nu-i nici o greşeală? A fost într-adevăr un pulverizator 
alfa? 

Enderby aprobă din cap, ţuguindu-şi buzele dolofane. 

— Absolut! Contoarele l-au depistat de la trei metri, 
pelicula fotografică din magazie s-a voalat... Clar şi fără 
dubii! 

Păru să cadă pe gânduri câteva clipe, apoi vorbi brusc: 

— Dr. Gerrigel, mă tem că va trebui să rămâneţi în Oraş 
pentru o zi sau două, până vă vom putea înregistra 
declaraţia pe film-bobină. Veţi fi condus la o cameră... Sper 
că nu vă va deranja să fiţi păzit. 

— Credeţi că-i necesar? Întrebă Gerrigel nervos. 

— Este mai prudent. 

Cu un aer destul de preocupat, Gerrigel dădu mâna cu toţi 
cei din jur, chiar şi cu R. Daneel, şi părăsi cabinetul. 
Comisarul suspină adânc. 

— Este unul dintre ai noştri, Lije! Asta-i ceea ce mă 
înnebuneşte. Nimeni din exterior n-ar fi intrat în 
Departament, doar ca să distrugă un robot. Există destui 
roboţi pe-afară, unde-i mai puţin riscant. Şi trebuie să fi fost 
cineva care putea să aibă acces la un pulverizator alfa. Nu 
este un dispozitiv uşor de obţinut. 


R. Daneel vorbi şi glasul lui egal şi indiferent opri cuvintele 
comisarului: 

— Care este motivul acestei crime? 

Enderby îi aruncă o privire evident nemulțumită, apoi îşi 
feri ochii. 

— Suntem oameni şi noi. Bănuiesc că poliţiştii n-au nici un 
motiv suplimentar faţă de alţii pentru ca să le placă roboții. 
Acum a fost distrus şi poate că asta înseamnă o uşurare 
pentru cineva. Ie irita destul de mult, Lije, mai ţii minte? 

— Destul de implauzibil ca acesta să fie un motiv pentru 
crimă, observă R. Daneel. 

— Nici vorbă, încuviinţă ferm Baley. 

— Nu este o crimă, le atrase atenţia comisarul, ci 
distrugerea unei proprietăţi publice. Este bine să folosim 
terminologia legală corectă. Problema reală e că incidentul 
s-a petrecut în interiorul Departamentului. În orice alt loc, 
n-ar fi însemnat nimic. Nimic! De aici poate să iasă un 
scandal de proporţii. Lije! 

— Da? 

— Când l-ai văzut ultima dată pe R. Sammy? 

— R. Daneel a vorbit cu R. Sammy după prânz. Aş aprecia 
că era în jurul orei 13:30. A aranjat pentru a-ţi folosi 
cabinetul, comisare. 

— Cabinetul meu? De ce? 

— Doream să discut cazul cu R. Daneel în confidenţialitate. 
Deoarece lipseai, cabinetul tău reprezenta locul cel mai 
bun. 

— Am înţeles. (Comisarul îl privi nesigur, dar nu insistă.) 
Tu însuţi nu l-ai văzut? 

— Nu, dar i-am auzit glasul, cam la vreo oră după aceea. 

— Eşti sigur c-a fost el? 

— Absolut. 

— Asta ar însemna în jurul orei 14:30? 

— Sau ceva mai devreme. 

Comisarul îşi muşcă gânditor buza inferioară plinuţă. 

— Ei bine, în felul ăsta am stabilit un lucru. 


— Într-adevăr? 

— Mda. Azi a fost pe-aici băiatul acela, Vincent Barrett. 
Ştiai? 

— Da, însă, comisare, el n-ar fi făcut aşa ceva. 

Enderby ridică ochii spre chipul lui Baley. 

— De ce nu? R. Sammy i-a luat slujba şi pot înţelege că se 
simte teribil de nedreptăţit. Ar vrea să se răzbune într-un 
fel - tu n-ai vrea, dacă ai fi în locul lui? Însă a părăsit 
clădirea la ora 14:00, iar tu l-ai auzit pe R. Sammy la 14:30. 
Desigur, se poate să-i fi dat pulverizatorul lui R. Sammy 
înainte de a pleca, cu instrucţiunea de a-l utiliza peste o 
oră, dar se pune întrebarea de unde ar fi făcut el rost de un 
pulverizator alfa? Nici nu merită să te gândeşti la asta. Să 
revenim la R. Sammy... Când aţi vorbit la 14:30, ce a spus? 

Baley şovăi un moment perceptibil, apoi răspunse precaut: 

— Nu mai ţin minte. La scurt timp după aceea, am părăsit 
cabinetul. 

— Unde aţi fost? 

— În oraşul enzimelor. Apropo, vreau să discutăm despre 
chestia asta. 

— Mai târziu, mai târziu... (Comisarul îşi frecă bărbia.) Am 
observat că Jessie a fost pe-aici. Am verificat lista tuturor 
vizitatorilor de azi şi i-am zărit numele. 

— Da, a fost, încuviinţă Baley sec. 

— De ce? 

— Probleme de familie. 

— Va trebui să fie chestionată... ca pură formalitate. 

— Cunosc rutina poliţiei, comisare. Vreau însă să te întreb: 
ce se aude cu pulverizatorul alfa? 1 s-a dat de urmă? 

— Ah, da. Provenea dintr-o centrală atomoelectrică. 

— Cum s-a justificat pierderea lui? 

— Nu s-a justificat - cei de acolo habar n-au cum a 
dispărut. Oricum, Lije, cu excepţia declaraţiilor de rutină, 
asta n-are nici o legătură cu tine. Tu vezi-ţi de cazul tău. Ie 
preocupă doar ancheta crimei din Oraşul Spaţial. 


— Pot să-mi completez declaraţia mai târziu, comisare? 
Spuse Baley. Problema este că încă n-am cinat. 

Privirea sticloasă a comisarului se întoarse complet asupra 
sa. 

— Sigur că da, mănâncă ceva. Dar, te rog, rămâi în 
Departament. Partenerul tău are însă dreptate - părea că 
evită să i se adreseze lui R. Daneel, ori să-i folosească 
numele - avem nevoie de motivul crimei. Motivul! 

Baley simţi brusc că îngheaţă. 

Ceva din exteriorul său, ceva complet străin, preluă 
evenimentele din ziua aceea, din ziua precedentă şi din ziua 
dinaintea celei precedente, şi le amestecă. Din nou, piesele 
începură să se îmbine, formând un şablon. 

— Din care centrală atomoelectrică provenea 
pulverizatorul, comisare? 

— Williamsburg. De ce? 

— Doar aşa... Nimic important. 

Ultimul cuvânt pe care Baley îl auzi dinspre comisar când 
ieşi din cabinet urmat de R. Daneel a fost: 

— Motivul... Motivul... 

* 

Baley mâncă o cină sărăcăcioasă în cantina micuță şi 
rareori utilizată a Departamentului. Devoră roşia umplută 
aşezată pe o foaie de salată, fără a fi pe deplin conştient de 
natura ei şi, pentru câteva secunde după ce înfulecă ultima 
îmbucătură, furculiţa continuă să-i lunece fără rost pe 
cartonul lucios al farfuriei, căutând în mod automat ceva ce 
nu mai exista acolo. 

Deveni conştient de gestul său mecanic şi-şi lăsă furculiţa, 
exclamând înăbuşit: 

— Sfinte Iosafat! 

După încă o secundă, rosti: 

— Daneel! 

R. Daneel se aşezase la altă masă, parcă dorind să-l lase în 
pace pe Baley, sau de parcă el însuşi ar fi avut nevoie de 


intimitate. De acum, Baley nu mai era interesat de motivul 
exact. 

Daneel se sculă, se apropie de masa detectivului şi se 
aşeză în faţa lui. 

— Da, partenere Elijah? 

— Daneel, vorbi Baley fără să-l privească, am nevoie de 
cooperarea ta. 

— În ce fel? 

— Ne vor chestiona pe Jessie şi pe mine. Asta-i sigur. Lasă- 
mă să răspund la întrebări în felul meu. Înţelegi? 

— Desigur, înţeleg ce spui. Cu toate acestea, dacă mi se 
pune o întrebare directă, cum este posibil să răspund 
altceva decât adevărul? 

— Dacă ţi se pune o întrebare directă - asta-i altă 
problemă. Eu te rog doar să nu oferi informaţii, dacă nu ţi 
se cer. Poţi să faci asta, nu? 

— Cred că da, Elijah, cu condiţia de a nu pricinui vreun 
rău unei fiinţe umane prin faptul că păstrez tăcerea. 

— Dacă n-o vei face, surâse strâmb Baley, o să-mi 
pricinuieşti mie rău, te pot asigura în privinţa asta. 

— Nu îţi înţeleg prea bine punctul de vedere, partenere 
Elijah. Este imposibil să fii preocupat de cazul lui R. Sammy. 

— Crezi că nu? Totul se învârte în jurul motivului, nu-i aşa? 
Tu însuţi ai întrebat care ar putea fi motivul. Comisarul a 
întrebat acelaşi lucru. Întreb şi eu: de ce ar fi dorit cineva 
să-l ucidă pe R. Sammy? Atenţie, nu-i o simplă întrebare 
legată de cine ar dori să-i distrugă pe roboţi în general. 
Practic orice pământean ar vrea să facă asta. Întrebarea 
este cine ar dori să-l ucidă tocmai pe R. Sammy. Vincent 
Barrett poate fi un suspect, dar comisarul a spus că el n-ar 
fi putut obţine un pulverizator alfa, şi are dreptate. Trebuie 
să căutăm altundeva şi, întâmplător, o altă persoană are un 
motiv. Este vizibil. Este evident. Practic, e bătător la ochi! 

— Cine este persoana aceea, Elijah? 

— Eu sunt, Daneel, răspunse încetişor Baley. 


Faţa inexpresivă a lui R. Daneel nu se modifică sub şocul 
declaraţiei. Robotul se mulţumi să clatine din cap. 

— Nu eşti de acord, urmă Baley. Soţia mea a venit azi la 
birou. Poliţia ştie deja lucrul ăsta, ba chiar comisarul este 
curios de ce m-a căutat. Dacă nu i-aş fi prieten, n-ar fi 
încheiat aşa repede cu întrebările. Acum vor afla motivul. 
Asta-i sigur. Ea a făcut parte dintr-o conspirație, prostească 
şi inofensivă, de acord, dar care rămâne conspirație. lar un 
poliţist nu-şi poate permite ca soţia lui să fie amestecată în 
asemenea afaceri. Ar fi în interesul meu evident să mă 
asigur de muşamalizare. 

Ei bine, cine ştia despre asta? Noi doi, desigur, Jessie... Şi 
R. Sammy. El a văzut-o în stare de panică. Când i-a spus că 
am dat ordin să nu fim deranjaţi, Jessie trebuie să-şi fi 
pierdut controlul. Ai văzut în ce hal era când a intrat. 

— Este improbabil, spuse R. Daneel, ca Jessie să îi fi spus 
lui R. Sammy ceva care să o incrimineze. 

— Poate că ai dreptate, dar reconstruiesc cazul aşa cum va 
face poliţia. Se va afirma că aşa a procedat Jessie şi că 
acesta a fost motivul meu. L-am ucis pe R. Sammy ca să nu 
sufle o vorbă. 

— Poliţia nu va crede una ca aceasta. 

— Ba da. Crima a fost săvârşită în mod deliberat pentru a 
arunca suspiciunile asupra mea. De ce să se fi utilizat un 
pulverizator alfa? Este o modalitate destul de riscantă, nu 
se obţine uşor şi i se poate lua urma. De altfel, cred că 
tocmai acestea au fost motivele folosirii lui. Asasinul i-a 
ordonat lui R. Sammy să intre în magazie şi să folosească 
acolo pulverizatorul alfa asupra sa. Mi se pare evident că 
motivul acţiunii lui a fost de a sublinia clar modul de 
comitere a crimei. Chiar dacă anchetatorii ar fi fost atât de 
nepricepuţi încât să nu recunoască imediat pulverizatorul 
alfa, cineva ar fi trebuit să sesizeze în scurt timp faptul că 
peliculele fotografice s-au voalat. 

— Şi ce legătură au toate acestea cu tine, Elijah? 


Baley zâmbi fără chef, cu faţa lui prelungă lipsită de orice 
amuzament. 

— Legătura este perfectă. Pulverizatorul alfa a fost furat 
din centrala atomoelectrică Williamsburg. Noi doi am intrat 
chiar ieri în ea. Am fost văzuţi acolo şi amănuntul va ieşi la 
iveală. De acolo am putut face rost de arma crimei. În plus 
se poate dovedi că noi doi am fost ultimii care l-am auzit pe 
R. Sammy viu, desigur cu excepţia adevăratului asasin. 

— Am fost împreună cu tine în centrala atomoelectrică şi 
pot să depun mărturie că nu ai beneficiat de nici ocazie 
pentru a îţi însuşi un pulverizator alfa. 

— Mulţumesc, făcu Baley trist, dar eşti robot şi mărturia ta 
nu va fi luată în consideraţie. 

— Comisarul îţi este prieten. Te va asculta. 

— Comisarul trebuie să-şi păstreze funcţia şi este deja 
oarecum nesigur în privinţa mea. Există o singură 
posibilitate prin care pot ieşi din situaţia asta foarte 
neplăcută. 

— Care anume? 

— M-am întrebat: de ce mi s-ar pune în cârcă comiterea 
unei crime? În mod evident, pentru a fi eliminat. Dar de ce 
să fiu eliminat? Din nou, în mod evident, fiindcă reprezint o 
ameninţare pentru cineva. Mai exact, reprezint o 
ameninţare pentru cel care l-a ucis pe Sarton în Oraşul 
Spaţial. Asta ar putea însemna medievaliştii, desigur, sau 
cel puţin grupul lor de elită. Această elită ar trebui să ştie 
că am intrat în centrala atomoelectrică - este posibil ca 
măcar unul dintre ei să ne fi urmărit până acolo pe benzi, în 
ciuda faptului că tu ai crezut că scăpasem de toţi. 

Prin urmare, există posibilitatea ca dacă-l găsesc pe 
ucigaşul lui Sarton, să-l găsesc pe cel care încearcă să mă 
elimine. Dacă rezolv cazul, dacă-l descopăr pe asasin, voi fi 
în siguranţă. Atât eu, cât şi Jessie... N-aş putea suporta ca 
ea... Dar nu am prea mult timp. (Pumnul i se încleştă şi 
descleştă spasmodic.) Nu am prea mult timp. 


Privi chipul încremenit al lui R. Daneel cu o speranţă brusc 
reînnoită. Indiferent ce anume ar fi fost robotul, era 
puternic şi credincios, neanimat de egoism. Ce puteai cere 
mai mult de la un prieten? Baley avea nevoie de un prieten 
şi-i lipsea dispoziţia de a strâmba din nas fiindcă la cel din 
faţa sa un angrenaj de rotiţe dinţate înlocuia un vas 
sanguin. 

R. Daneel clătină însă din cap. 

— Îmi pare rău, Elijah - bineînţeles, pe chipul lui nu se 
citea nici urmă de părere de rău - dar nu am anticipat 
nimic din toate acestea. Poate că acţiunea mea îţi 
pricinuieşte rău. Regret, însă o cere binele general. 

— Care bine general? Se bâlbâi Baley. 

— Am luat legătura cu dr. Fastolfe. 

— Sfinte Iosafat! Când? 

— În timp ce mâncai. Baley strânse din buze. 

— Şi? Reuşi el să îngâne. Ce s-a-ntâmplat? 

— Va trebui să te disculpi de suspiciunea privind uciderea 
lui R. Sammy prin altă modalitate decât investigarea crimei 
creatorului meu, dr. Sarton. În urma informaţiilor transmise 
de mine, oamenii noştri din Oraşul Spaţial au decis să 
sisteze ancheta, începând din clipa aceasta, şi să înceapă 
pregătirea pentru părăsirea Oraşului Spaţial şi a 
Pământului. 

17. Încheierea unui proiect. 

Baley îşi privi ceasul aproape cu detaşare. Era 21:45. 
Peste două ore şi un sfert avea să fie miezul nopţii. Era în 
picioare de la şase dimineaţa, iar tensiunea nu-l mai 
părăsise de două zile şi jumătate. Sentimentul vag de 
irealitate se infiltra peste tot. 

Se strădui să-şi menţină glasul inexpresiv şi căută prin 
buzunare pipa şi tabachera micuță în care-şi păstra 
preţioasele fărâme de tutun. 

— Despre ce-i vorba, Daneel? Întrebă el. 

— Nu înţelegi? Nu este evident? 


— Nu înţeleg, răspunse răbdător detectivul. Nu este 
evident. 

— Noi ne aflăm aici - şi prin noi, mă refer la oamenii noştri 
din Oraşul Spaţial - pentru a sfărâma cochilia care 
înconjoară Pământul şi pentru a-i sili pe pământeni să 
înceapă o nouă expansiune şi colonizare. 

— Ştiu asta. Te rog, nu mai detalia aspectul. 

— Trebuie să o fac, deoarece este esenţial. Dacă am 
solicitat cu insistenţă pedepsirea asasinării doctorului 
Sarton, nu am făcut-o pentru că în felul acela ne-am fi 
aşteptat să îl reînviem pe dr. Sarton, ci doar pentru că, dacă 
nu am fi procedat aşa, am fi consolidat poziţia politicienilor 
de pe planetele noastre de baştină care se opun înseşi ideii 
de Oraş Spaţial. 

— Acum însă, izbucni brusc Baley, spui că vă pregătiţi să 
plecaţi acasă în urma propriei voastre decizii. De ce? Pentru 
Dumnezeu, de ce? Răspunsul la cazul Sarton este aproape. 
Trebuie să fie aproape, altfel nu ar exista strădaniile 
acestea de a mă înlătura de la conducerea anchetei. Am 
senzaţia că deţin toate faptele de care am nevoie pentru a 
deduce răspunsul. Trebuie să fie aici pe undeva! (Se lovi 
energic în frunte cu încheieturile degetelor.) O frază l-ar 
putea scoate la lumină. Un cuvânt... 

Strânse pleoapele cu violenţă, ca şi cum gelatina opacă şi 
tremurătoare din ultimele şaizeci de ore ar fi fost într- 
adevăr pe punctul de a se limpezi şi a deveni transparentă. 
Dar nu se întâmpla aşa. Continua să fie de netrecut cu 
vederea. 

Detectivul inspiră profund şi se simţi ruşinat. Îşi afişa 
slăbiciunea în faţa unei maşini lipsite de simţire şi 
neimpresionabile, care putea doar să-l privească în tăcere. 

— Nu contează asta, mormăi el răguşit. De ce pleacă 
spaţialii? 

— Proiectul nostru s-a încheiat, răspunse robotul. Suntem 
convinşi că pământenii vor coloniza alte planete. 

— Aţi devenit aşadar optimişti? 


Baley trase primul fum de tutun liniştitor şi simţi că-şi 
stăpâneşte mai bine emoţiile. 

— Eu am devenit. De mult timp, noi, cei din Oraşul Spaţial, 
am căutat să schimbăm Pământul prin modificarea 
economiei sale. Am încercat să introducem propria noastră 
cultură C/Fe. Guvernul vostru planetar şi diversele forme 
de conducere ale Oraşelor au cooperat cu noi, fiindcă era 
convenabil să o facă. Cu toate acestea, după douăzeci şi 
cinci de ani am ajuns la concluzia că eşuasem. Cu cât ne 
străduiam mai tare, cu atât partidul opozant al 
medievaliştilor devenea mai puternic. 

— Ştiu toate astea, încuviinţă Baley apoi îşi zise: 
„Zadarnic! Îmi va spune totul în modul lui specific, ca un 
automat de înregistrare.” 

În gând, zbieră spre R. Daneel: „Maşină ce eşti!” 

— Dr. Sarton, continuă imperturbabil R. Daneel, a fost 
primul care a emis teoria conform căreia ar trebui să ne 
schimbăm tactica. Trebuie mai întâi să găsim un segment al 
populaţiei Pământului care să dorească ceea ce dorim noi 
sau care să poată fi convins în această direcţie. Prin 
încurajarea şi ajutorul acordat persoanelor respective, am 
putea transforma mişcarea într-una nativă, nu venită din 
exterior. Dificultatea o constituia găsirea elementului nativ 
cel mai adecvat pentru scopurile noastre. Tu însuţi, Elijah, 
ai fost un experiment interesant. 

— Eu? Eu? Ce vrei să spui? 

— Ne-am bucurat că ai fost recomandat de comisarul 
Enderby. Pe baza profilului tău psihic, am apreciat că eşti 
un specimen util, iar cerebro-analiza, proces pe care l-am 
aplicat asupra ta imediat ce ne-am întâlnit, mi-a confirmat 
estimarea respectivă. Elijah, tu eşti un om practic. Nu îţi 
pierzi vremea, meditând romantic asupra trecutului 
Pământului, în ciuda interesului tău sănătos faţă de acesta. 
Pe de altă parte, nici nu îmbrăţişezi cu încăpățânare cultura 
de tip Oraş a Pământului actual. Am considerat că oamenii 
ca tine sunt cei care i-ar putea conduce din nou pe 


pământeni spre stele. Acesta a fost unul dintre motivele 
pentru care dr. Fastolfe a fost nerăbdător să te vadă ieri 
dimineaţă. 

În acelaşi timp, spiritul tău practic era stânjenitor de 
intens. Refuzai să înţelegi că slujirea fanatică a unui ideal, 
chiar dacă ar fi fost vorba despre un ideal fals, ar putea 
determina un individ să acţioneze cu totul diferit faţă de 
capacităţile sale obişnuite, de exemplu să traverseze 
noaptea ţinutul din exteriorul Oraşului, pentru a ucide pe 
cineva pe care îl consideră un duşman înverşunat al cauzei 
sale. De aceea nu ne-a surprins prea mult că ai fost destul 
de încăpățânat şi îndrăzneţ pentru a încerca să dovedeşti 
că asasinatul era o înşelătorie. Într-un fel, reacţia aceasta a 
dovedit că erai omul pe care îl doream pentru experimentul 
nostru. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, despre ce experiment 
este vorba? Lovi Baley cu pumnul în masă. 

— Experimentul prin care să te convingem că răspunsul la 
toate problemele Pământului îl constituie colonizarea. 

— Ei bine, în privinţa asta trebuie să recunosc - m-aţi 
convins. 

— Da, sub influenţa narcoticului cuvenit. 

Dinţii lui Baley se descleştară de pe muştiuc şi detectivul 
prinse în ultima clipă pipa care îi căzu din gură. Revăzu cu 
ochii minţii scena din domul Oraşului Spaţial. Revenirea sa 
treptată la conştiinţă după şocul cauzat de aflarea faptului 
că R. Daneel era totuşi un robot... Degetele blânde ale 
acestuia ciupindu-i uşor pielea braţului... Aşchia 
subcutanată întrezărindu-se întunecat sub epidermă şi apoi 
dizolvându-se. 

— Ce era în aşchia subcutanată? Întrebă el înecându-se. 

— Nimic care să te alarmeze, Elijah. Un narcotic slab, 
menit să îţi sporească receptivitatea mentală. 

— De aceea eram în stare să cred orice mi-aţi fi spus. Aşa 
este? 


— Nu tocmai. Nu ai fi crezut nimic care ar fi fost străin 
şablonului tău de gândire fundamental. De fapt, rezultatele 
experimentului au fost dezamăgitoare. Dr. Fastolfe sperase 
că vei deveni un susţinător fanatic al ideii şi i te vei dedica 
în exclusivitate. Tu însă ai aprobat-o mai degrabă distant, şi 
nimic mai mult. Spiritul tău practic bloca orice dezvoltare 
ulterioară. În felul acela am înţeles că singura noastră 
speranţă o reprezentau indivizii romantici, dar, din 
nefericire, aceştia erau cu toţii medievalişti - reali sau 
potenţiali. 

Baley se simţi absurd de mândru de sine, mulţumit de 
caracterul său încăpățânat şi fericit că-i dezamăgise pe 
spaţiali. N-aveau decât să experimenteze cu alţii. 

— Aşa că acum, rânji el larg, aţi abandonat şi vă-ntoarceţi 
pe planetele voastre? 

— Nu, nici vorbă. Cu câteva clipe în urmă, am spus că am 
fost convinşi că pământenii vor coloniza alte planete. Tu ne- 
ai oferit răspunsul. 

— Eu vi l-am oferit? Cum? 


— I-ai vorbit lui Francis Clousarr despre avantajele 
colonizării. După aprecierea mea, ai vorbit destul de 
înfocat. Cel puţin experimentul nostru asupra ta a avut 
acest rezultat. lar proprietăţile cerebro-analitice ale lui 
Clousarr s-au modificat. Desigur, foarte discret, dar s-au 
modificat. 

— Adică l-am convins că am dreptate? Nu cred aşa ceva! 
— Nu, convingerea nu este nici simplă, nici instantanee, 
dar modificările cerebro-analitice au demonstrat conclusiv 
că minţile medievaliştilor sunt deschise faţă de genul acela 

de persuasiune. Eu însumi am continuat experimentările. 
Când am părăsit oraşul enzimelor, pe baza schimbărilor de 
natură cerebrală ale lui Clousarr am bănuit ce se 
întâmplase între voi doi şi am făcut propunerea unei şcoli 
pentru emigranţi ca modalitate de asigurare a viitorului 
copiilor săi. El a respins-o, dar, din nou, aura i s-a modificat 
şi mi s-a părut destul de evident că acesta este unghiul 
optim de abordare. 

R. Daneel tăcu câteva clipe, apoi continuă: 

— Aşa-numitul medievalism dovedeşte dorinţă de 
pionierat. Desigur, direcţia în care se manifestă dorinţa 
aceasta este chiar Pământul, care se află cel mai aproape şi 
deţine precedentul unui trecut măreț. Însă perspectiva 
altor planete este oarecum similară şi romanticii se pot 
reorienta cu uşurinţă, la fel cum Clousarr a simţit atracţia 
respectivă în urma prelegerii tale. 

După cum poţi vedea, noi, cei din Oraşul Spaţial, 
obţinusem deja succesul fără să o fi ştiut. Factorul de 
instabilitate îl reprezentam noi înşine, nu ceea ce 
încercasem să implementăm. Noi am fost cei care am 
determinat cristalizarea în medievalism a impulsurilor 
romantice ale pământenilor şi am amorsat organizarea lor. 
La urma urmelor, medievaliştii sunt cei care doresc să 
distrugă obiceiurile actuale, nu funcţionarii din Oraşe, care 
au cel mai mult de câştigat din păstrarea situaţiei existente. 
Dacă părăsim Oraşele acum, dacă nu îi irităm pe 


medievalişti prin prezenţa noastră permanentă, astfel încât 
să se dedice Pământului şi numai Pământului, fără putinţă 
de a mai fi deturnaţi, dacă lăsăm în urmă câţiva indivizi 
obscuri sau nişte roboţi ca mine, care, împreună cu 
pământenii simpatizanți, ca tine, pot înfiinţa şcolile pentru 
emigranţi despre care vorbeam, medievaliştii îşi vor 
întoarce în cele din urmă privirea şi în afara Pământului. Ei 
vor avea nevoie de roboţi şi fie îi vor obţine de la noi, fie îi 
vor construi singuri. Vor dezvolta o cultură C/Fe care va fi 
adecvată pentru ei. 

Fusese un discurs lung pentru R. Daneel. Probabil că-şi 
dăduse el însuşi seama de acest lucru, deoarece, după altă 
pauză, rosti: 

— "Ţi-am spus toate acestea pentru a îţi explica de ce este 
necesar să acţionăm într-o modalitate care ţi-ar putea 
pricinui un rău. 

Baley se gândi cu amărăciune: „Robotul n-are voie să 
pricinuiască vreun rău omului, decât dacă se poate gândi la 
un mod prin care să demonstreze că totul este spre binele 
final al omenirii.” 

— O clipă, spuse el, dă-mi voie să te întreb un lucru 
concret. Veţi reveni pe planetele voastre şi veţi anunţa că 
un pământean a ucis un spaţial, dar n-a fost pedepsit. 
Lumile Exterioare vor solicita o compensație din partea 
Pământului şi, te avertizez, Pământul nu mai are chef de un 
asemenea tratament. Vor urma conflicte. 

— Nu sunt sigur că aşa se vor petrece lucrurile, Elijah. 
Acele elemente de pe planetele noastre care ar fi cele mai 
interesate să exercite presiuni pentru obţinerea de 
compensaţii vor fi de asemenea cele mai interesate să vadă 
desfiinţarea Oraşului Spaţial. Putem foarte uşor să oferim 
desfiinţarea ca monedă de schimb pentru renunţarea la 
compensaţii. Oricum, aşa intenţionăm să procedăm. 
Pământul va fi lăsat în pace. 

Cu glasul răguşit de disperare, Baley interveni: 


— Şi cum rămâne cu mine? Comisarul va închide imediat 
dosarul Sarton, dacă aşa doreşte Oraşul Spaţial, dar 
ancheta cazului R. Sammy va trebui să continue, deoarece 
implică persoane din cadrul Departamentului. Dintr-o clipă 
în alta, poate să vină cu un maldăr de dovezi împotriva mea. 
O ştiu! Totul este aranjat. Voi fi declasificat, Daneel. Mai 
este apoi vorba despre Jessie. Va fi stigmatizată drept 
conspirator. Apoi Bentley... 

— Elijah, zise R. Daneel, nu trebuie să crezi că nu înţeleg 
poziţia în care te afli. Pentru slujirea binelui omenirii, 
nedreptăţile minore trebuie tolerate. Dr. Sarton avea o 
soţie, doi copii, părinţi, o soră, prieteni. Toţi aceştia îi vor 
deplânge moartea şi vor fi întristaţi la gândul că ucigaşul lui 
nu a fost descoperit şi pedepsit. 

— Atunci de ce nu rămâneţi, ca să-l găsiţi? 

— Nu mai este necesar. 

— De ce nu recunoşti, începu Baley cu amărăciune, că 
toată ancheta a fost un pretext de a ne studia în condiţii 
fireşti de existenţă? Nu v-a păsat nici o clipă cine l-a ucis pe 
Sarton. 

— Ne-ar fi plăcut să aflăm adevărul, răspunse 
imperturbabil R. Daneel, dar nu ne-am autoamăgit nici o 
clipă cu privire la ce ar fi mai important: un individ sau 
întreaga omenire. Continuarea anchetei ar implica 
intervenţia într-o situaţie pe care, acum, o considerăm 
satisfăcătoare. Nu putem prevedea ce prejudicii am putea 
cauza. 

— Vrei să spui că ucigaşul s-ar putea dovedi un medievalist 
de frunte, iar spaţialii nu mai doresc în clipa de faţă să 
acţioneze într-un mod care să-i irite pe noii lor prieteni? 

— Nu este tocmai felul în care aş fi prezentat eu 
circumstanţele, dar exprimarea ta nu este lipsită de adevăr. 

— Unde-i circuitul tău justiţiar, Daneel? Asta ţi se pare 
dreptate? 

— Există diverse grade de dreptate, Elijah. Atunci când un 
grad mic este incompatibil cu altul mai mare, cel mic 


trebuie să cedeze. 

Mintea lui Baley cerceta cu disperare logica de 
nezdruncinat a creierului pozitronic al lui R. Daneel, 
căutând o fisură, o slăbiciune. 

— Tu nu încerci o curiozitate personală, Daneel? Îl întrebă. 
Te-ai autointitulat „detectiv”. Ştii ce implică asta? Îţi dai 
seama că o investigaţie înseamnă mai mult decât o muncă 
de rutină? Este o provocare! Mintea ta se duelează cu 
mintea criminalului. Este o înfruntare între intelecte. Poţi să 
abandonezi lupta şi să te recunoşti înfrânt? 

— Da, în cazul în care continuarea luptei nu slujeşte nici 
unui scop meritoriu. 

— Şi n-ai simţi nici un sentiment de pierdere? De 
nedumerire? Nu există nici cel mai mic grăunte de 
insatisfacţie? De curiozitate frustrată? 

Speranţele lui Baley, care şi aşa nu fuseseră foarte mari, 
se destrămau pe măsură ce vorbea. Repetarea cuvântului 
„curiozitate” îi readuse în minte propriile sale remarci 
adresate lui Francis Clousarr, cu patru ore în urmă. Atunci 
ştiuse foarte bine care erau calităţile ce deosebeau un om 
de o maşină. Curiozitatea fusese una dintre ele. O pisicuţă 
de şase săptămâni este curioasă, dar cum poate fi curioasă 
o maşină, chiar dacă este atât de umanoidă? 

R. Daneel se făcu ecoul acelor gânduri, spunând: 

— La ce te referi prin „curiozitate”? Detectivul se strădui 
să fie cât mai exact. 

— Curiozitatea este termenul pe care-l atribuim dorinţei 
de extindere a cunoaşterii. 

— O asemenea dorinţă există şi în mine, atunci când 
extinderea cunoaşterii este necesară pentru efectuarea 
unei sarcini specifice. 

— Da, încuviinţă Baley sarcastic, de pildă atunci când pui 
întrebări despre lentilele de contact ale lui Bentley, pentru 
a afla mai multe despre obiceiurile neobişnuite ale 
pământenilor. 


— Exact, aprobă R. Daneel fără a dovedi că sesizase 
sarcasmul. Pe de altă parte însă, extinderea lipsită de sens a 
cunoaşterii, pe care cred că o defineşti de fapt prin 
„curiozitate”, este pur şi simplu ineficientă. Eu am fost 
proiectat pentru a evita ineficienţa. 

Şi tocmai atunci „fraza” pe care o aşteptase sosi pentru 
Elijah Baley, iar gelatina opacă se cutremură, se decantă şi 
se transformă într-o transparenţă luminoasă. 

În timp ce robotul vorbea, gura detectivului se deschise şi 
rămase căscată. 

Era imposibil ca totul să-i fi apărut brusc şi pe deplin 
dezvoltat în minte. Lucrurile nu merg în felul acesta. 
Undeva, adânc în subconştientul său, Baley construise un 
eşafodaj, atent şi detaliat, dar incomplet din cauza unei 
singure incompatibilităţi. O incompatibilitate peste care nu 
putea sări, pe sub care nu se putea strecura şi pe care nici 
n-o putea ocoli. Atâta timp cât incompatibilitatea aceea 
exista, cazul rămânea îngropat sub gândurile sale, dincolo 
de posibilitatea de sondare a conştientului. 

Dar fraza sosise, incompatibilitatea dispăruse şi soluţia 
cazului i se dezvăluise. 

* 


Strălucirea fulgerului mental păru să-l fi stimulat extrem 
de puternic pe Baley. Înţelesese cel puţin care trebuia să fie 
slăbiciunea lui R. Daneel, slăbiciunea oricărei maşinării 
gânditoare. Plin de speranţă, febril, îşi spuse: „Trebuie să 
judece literal, fără interpretare.” 

— În cazul acesta, rosti el cu glas tare, proiectul Oraşului 
Spaţial se încheie azi şi, o dată cu el, cazul Sarton. Aşa 
este? 

— Aceasta este decizia oamenilor noştri din Oraşul Spaţial, 
încuviinţă R. Daneel calm. 

— Dar ziua de azi nu s-a sfârşit deocamdată. (Baley îşi 
privi ceasul. Era 22:30.) Până la miezul nopţii mai este o oră 
şi jumătate. 

R. Daneel nu replică nimic. Păru să cadă pe gânduri. 


— De aceea, urmă repede Baley, proiectul continuă. Eşti 
partenerul meu şi investigația îşi urmează cursul. (În graba 
lui, devenise aproape telegrafic.) Să procedăm ca şi până 
acum. Lasă-mă să lucrez. Nu le va pricinui nici un rău alor 
tăi. Vor avea numai de câştigat. Îţi dau cuvântul. Dacă 
apreciezi că pricinuiesc un rău, opreşte-mă. Nu-ţi cer decât 
o oră şi jumătate. 

— Ceea ce spui este corect, rosti R. Daneel. Ziua de azi nu 
s-a terminat încă. Nu m-am gândit la asta, partenere Elijah. 
Redevenit „partenerul Elijah”, Baley surâse larg şi vorbi: 

— Dacă ţin bine minte, când am fost în Oraşul Spaţial, 
Fastolfe a pomenit despre un film făcut la locul crimei. 

— Aşa este, aprobă R. Daneel. 

— Poţi obţine o copie a filmului? 

— Da, partenere Elijah. 

— Acum, pe loc? Instantaneu? 

— În zece minute, dacă pot utiliza transmiţătorul 
Departamentului. 

Procesul dură mai puţin de zece minute. Baley privi cubul 
micuţ de aluminiu pe care-l ţinea în palmă şi simţi un fior. În 
interiorul cubuleţului aceluia, forţele subtile transmise din 
Oraşul Spaţial fixaseră un şablon atomic bine determinat. 

În clipa aceea, Enderby apăru în prag. Îl zări pe Baley şi 
neliniştea îi dispăru de pe chipul rotund, lăsând în urmă 
altă expresie, de furtună amenințătoare. 

— Măi să fie, Lije, vorbi el cu glas nesigur, dar ştiu că-ţi 
place să mănânci pe îndelete. 

— Eram frânt de oboseală, comisare. Scuză-mă dacă te-am 
întârziat. 

— Pe mine nu m-ar fi deranjat, dar... Ar fi mai bine să vii la 
mine în cabinet. 

Ochii lui Baley fulgerară scurt spre R. Daneel, însă nu 
primiră nici un răspuns. Împreună ieşiră din sala de mese. 

Julius Enderby se plimba agitat prin faţa biroului său, 
înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Baley îl privea, departe 


de a se simţi el însuşi relaxat. Ocazional, trăgea cu ochiul 
spre ceas. 

Comisarul îşi ridică ochelarii pe frunte şi-şi frecă ochii cu 
degetul mare şi arătătorul. Apăsarea energică înroşi pielea 
din jurul orbitelor, după care Enderby îşi cobori ochelarii la 
loc şi clipi spre Baley dinapoia lentilelor. 

— Lije, vorbi el brusc, când ai fost ultima dată în centrala 
atomoelectrică Williamsburg? 

— Ieri, după ce am plecat de la birou, răspunse Baley. 
Apreciez că era ora 18, sau la scurt timp după aceea. 

Comisarul clătină din cap. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? 

— Intenţionam s-o fac, dar încă n-am apucat să completez 
declaraţia oficială. 

— Ce căutai acolo? 

— Am traversat centrala, în drum spre garsoniera 
temporară. 

Comisarul se opri brusc în faţa lui. 

— Nu-i o explicaţie prea grozavă, Lije. Nimeni nu 
traversează o centrală atomoelectrică în drum spre altă 
destinaţie. 

Baley strânse din umeri. Nu avea nici un rost să relateze 
episodul cu medievaliştii urmăritori şi cu goana pe benzi. 
Cel puţin, nu deocamdată. 

— Dacă încerci să faci la aluzie la faptul că am avut ocazia 
de a pune mâna pe pulverizatorul alfa care l-a dezactivat pe 
R. Sammy, spuse el, îţi voi reaminti că am fost însoţit de 
Daneel, care poate depune mărturie că am trecut prin 
centrală fără să ne oprim şi că la ieşire nu aveam asupra 
mea nici un pulverizator. 

Foarte încet, comisarul se aşeză pe scaun. Nu privi în 
direcţia lui R. Daneel şi nici nu încercă să-i vorbească. Îşi 
puse mâinile grăsuţe şi albe pe tăblia biroului şi le privi cu o 
expresie de suferinţă acută. 

— Lije, rosti el, nu ştiu ce să zic sau ce să cred. Şi n-are 
nici un rost să te bizui pe... Partener ca alibi. El nu poate 


depune mărturie. 

— Oricum, neg că aş fi luat pulverizatorul alfa. 

Degetele lui Enderby se încrucişară şi se încleştară. 

— Lije, de ce a venit Jessie aici azi după-amiază? 

— M-ai întrebat deja asta, comisare. Îţi răspund la fel: 
probleme de familie. 

— Lije, am obţinut unele informaţii de la Francis Clousarr. 

— Ce fel de informaţii? 

— El susţine că Jezebel Baley face parte dintr-o societate 
medievalistă ce are ca scop răsturnarea prin forţă a 
guvernului. 

— Eşti sigur că este vorba despre aceeaşi persoană? 
Există mulţi Baley. 

— Însă nu şi multe Jezebel Baley. 

— Prin urmare, i-a folosit numele? 

— A spus Jezebel”. L-am auzit cu urechile mele, Lije, nu-ţi 
reproduc vorbele altora. 

— Este adevărat, Jessie a făcut parte dintr-o societate 
secretă şi inofensivă de ţicniţi. Activităţile ei s-au rezumat 
însă la participarea la întruniri şi a regretat amarnic cele 
făcute. 

— Situaţia nu va fi privită aşa de consiliul director... 

— Vrei să spui că voi fi suspendat din funcţie şi acuzat de 
distrugerea unui bun guvernamental public sub forma lui R. 
Sammy? 

— Sper că nu, dar lucrurile stau cum nu se poate mai rău. 
Toţi ştiu că nu-l plăceai pe R. Sammy. Soţia ta a fost văzută 
discutând cu el azi după-amiază. Plângea şi unele dintre 
cuvintele ei au fost auzite. Erau inofensive în sine, dar 
mozaicul poate fi completat. Este posibil ca tu să fi 
considerat că era periculos să-i permiţi lui R. Sammy să 
poată declara ceva. Şi într-adevăr ai beneficiat de 
oportunitatea de a face rost de arma crimei. 

— Dacă aş fi dorit să şterg toate dovezile împotriva lui 
Jessie, îl întrerupse Baley, l-aş mai fi adus aici pe Francis 
Clousarr? Se pare că el ştie despre ea mai multe decât ar fi 


putut şti R. Sammy. Încă un lucru! Am trecut prin centrala 
atomoelectrică cu optsprezece ore înainte ca R. Sammy să 
fi vorbit cu Jessie. Ştiusem oare cu atâta timp în avans că va 
trebui să-l distrug şi furasem un pulverizator alfa pe baza 
acestei clarviziuni? 

— Astea sunt nişte observaţii pertinente, încuviinţă 
comisarul. O să fac tot ce pot. Îmi pare foarte rău, Lije. 

— Serios? Comisare, crezi cu adevărat că n-am făcut-o eu? 

— Lije, răspunse încet Enderby, o să fiu sincer cu tine: nu 
ştiu ce să cred. 

— Atunci îţi voi spune ce cred eu: totul este o înscenare 
complexă, construită cu grijă. 

Ţinuta comisarului se încordă. 

— Stai aşa, Lije, nu te repezi orbeşte! Cu genul acesta de 
apărare n-o să atragi simpatia nimănui. A fost utilizată de 
prea mulţi indivizi fără căpătâi. 

— Nu cerşesc simpatie, ci spun pur şi simplu adevărul. 
Sunt scos din circulaţie ca să nu pot afla detaliile cazului 
Sarton. Din păcate pentru autorul scenariului, este prea 
târziu. 

— Ce?! 

Baley îşi privi ceasul. Era ora 23:00. 

— Ştiu cine a pus la cale înscenarea, rosti el, şi mai ştiu 
cum şi cine l-a ucis pe Sarton. Am la dispoziţie o oră ca să-ţi 
spun despre ce este vorba, să-l prind pe asasin şi să închid 
dosarul. 

18. Sfârşitul unei anchete. 

Ochii comisarului se mijiră, apoi se holbară la Baley. 

— Ce vrei să faci? Ai încercat şi ieri dimineaţă aşa ceva, în 
domul lui Fastolfe. Nu din nou, te rog! 

Baley încuviinţă din cap. 

— Ştiu. Prima oară m-am înşelat. 

Se gândi cu furie: „Şi a doua oară. Dar nu acum, nu de 
data aceasta, nu...” 

Gândul se topi, sfârâind ca o micropilă sub un atenuator 
pozitronic. 


— Judecă şi singur, comisare, zise el. Acceptă-mi ipoteza 
că dovezile împotriva mea au fost plantate deliberat. 
Accept-o şi vezi unde te duce. Întreabă-te cine ar fi putut 
planta aceste dovezi. 

În mod evident, doar cineva care ştia că aseară am fost în 
centrala Williamsburg. 

— Bine, accept ipoteza. Cine poate fi persoana respectivă? 

— Din cantină, începu Baley, am fost urmărit de un grup 
de medievalişti. Am scăpat de ei, sau cel puţin aşa am 
crezut, dar în mod evident cel puţin unul m-a văzut intrând 
în centrală. Am luat-o pe acolo - înţelegi? 

— Tocmai pentru a scăpa de ei. 

Comisarul căzu pe gânduri. 

— Clousarr? Era împreună cu ei? 

Baley aprobă din cap. 

— Bine, spuse Enderby, îl vom interoga. Dacă ştie ceva, 
vom scoate de la el tot adevărul. Ce aş mai putea face, Lije? 

— Stai aşa! Nu s-a terminat. Înţelegi ideea mea? 

— Ia să vedem... (Comisarul îşi încleştă mâinile.) Clousarr 
te-a văzut intrând în centrala atomoelectrică Williamsburg, 
sau altcineva din grupul său i-a transmis această informaţie. 
A decis să utilizeze faptul acesta pentru a te inculpa pe tine 
şi a-ţi stopa investigația. Asta vrei să spui? 

— Pe aproape. 

— Perfect. (Enderby păru să se anime înaintea sarcinii.) 
Evident, ştia că soţia ta făcea parte din organizaţia lui, 
motiv pentru care viaţa ta personală nu va fi supusă unei 
cercetări realmente minuţioase. A crezut că vei demisiona, 
în loc să te împotriveşti dovezilor circumstanţiale. Apropo, 
Lije, ce-ai zice să demisionezi? Vreau să zic, dacă lucrurile 
capătă într-adevăr o întorsătură neplăcută. Am putea 
păstra tăcerea... 

— Nici în ruptul capului! 

— Cum vrei, strânse din umeri comisarul. Aşadar, unde 
rămăsesem? Ah, da, Clousarr a făcut rost de un 
pulverizator alfa, probabil prin intermediul unui complice 


din centrală, iar un alt complice s-a ocupat de distrugerea 
lui R. Sammy. (Răpăi uşor cu vârful degetelor pe masă.) Nu- 
i o explicaţie prea grozavă, Lije. 

— De ce? 

— Prea improbabilă. Prea mulţi complici. În plus, Clousarr 
are un alibi bătut în cuie pentru noaptea şi dimineaţa crimei 
din Oraşul Spaţial. L-am verificat aproape imediat, deşi eu 
am fost singurul care a ştiut motivul pentru verificarea 
acelui interval de timp. 

— Comisare, rosti Baley, eu n-am afirmat nici o clipă că 
asasinul a fost Clousarr, ci tu ai spus-o. Putea să fie oricine 
din organizaţia medievalistă. Clousarr este doar un individ 
al cărui chip Daneel l-a recunoscut printr-o întâmplare. Nici 
măcar nu cred că joacă un rol important în organizaţie. 
Deşi ceva mi se pare straniu la el... 

— Ce anume? Se interesă Enderby suspicios. 

— Ştia că Jessie făcea parte din organizaţia lui. Crezi că-i 
cunoaşte pe toţi membrii organizaţiei? 

— Nu ştiu, însă într-adevăr ştia despre Jessie. Poate că ea 
era importantă, fiind soţia unui poliţist. Poate că şi-a 
reamintit-o tocmai din cauza aceasta. 

— Vrei să spui că, pe neaşteptate, a declarat că Jezebel 
Baley era membru al organizaţiei medievaliste? Pur şi 
simplu, aşa? Jezebel Baley? 

Enderby încuviinţă din cap. 

— Îţi repet că l-am auzit cu urechile mele. 

— Asta mi se pare straniu, comisare. Dinainte de naşterea 
lui Bentley, Jessie nu şi-a mai utilizat niciodată prenumele 
întreg. Ştiu asta cu siguranţă. S-a alăturat medievaliştilor 
după ce renunţase la prenumele întreg. Şi în privinţa asta 
sunt absolut sigur. Atunci de unde o cunoştea Clousarr după 
numele Jezebel? 

Comisarul se înroşi la faţă şi vorbi repede: 

— Păi, dacă-i vorba de asta, probabil c-a zis Jessie,. Eu pur 
şi simplu am completat numele, în mod automat. Da, sunt 
sigur de asta. A zis Jessie”. 


— Până acum ai fost absolut sigur c-a zis Jezebel”. Te-am 
întrebat de câteva ori. 

— Doar nu vrei să mă faci mincinos? Ridică glasul Enderby. 
— Pur şi simplu mă-ntreb dacă nu cumva Clousarr n-a zis 
de fapt nimic. Mă-ntreb dacă nu cumva ai inventat totul. Tu 
o cunoşti pe Jessie de douăzeci de ani şi tu ştii că se 

numeşte Jezebel. 

— Ţi-ai pierdut minţile, omule! 

— Chiar aşa? Unde ai fost azi după prânz? Ai lipsit cel 
puţin două ore. 

— Mă interoghezi? 

— Voi răspunde tot eu în locul tău. Ai fost în centrala 
atomoelectrică Williamsburg. 

Comisarul sări de pe scaun. Fruntea îi sclipea, iar în 
colţurile gurii se zăreau stropi albi de spumă. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— N-ai fost acolo? 

— Baley, eşti suspendat din funcţie! Predă-mi legitimaţia. 

— Nu încă. Ascultă-mă până la capăt. 

— Nici gând! Eşti vinovat. Eşti complet vinovat şi mă 
scandalizează tentativa ta ieftină de a mă face pe mine - pe 
mine! 

— Să par că aş fi conspirat împotriva ta. 

Îşi pierdu glasul pentru moment într-un chiţăit de 
indignare, apoi reuşi să icnească: 

— De fapt, eşti arestat! 

— Nu, rosti Baley apăsat, nu încă. Comisare, am în mână 
un blaster. Este îndreptat spre tine şi este armat. Te rog, nu 
încerca vreo prostie, deoarece sunt disperat şi vreau să 
termin ce am de spus. După aceea, n-ai decât să acţionezi 
după cum îţi place. 

Cu ochii holbaţi, Enderby se zgâi la ţeava amenințătoare 
din mâna detectivului. 

— Baley, se bâlbâi el, pentru asta capeţi douăzeci de ani în 
cel mai adânc nivel al închisorii Oraşului. 


R. Daneel se mişcă pe neaşteptate şi mâna sa prinse 
încheietura lui Baley. Vorbi încet: 

— Nu pot permite aceasta, partenere Elijah. Nu trebuie să 
pricinuieşti nici un rău comisarului. 

Pentru prima dată de când R. Daneel intrase în Oraş, 
comisarul i se adresă direct: 

— Tu, ţine-l! Legea 1! 

— Nu intenţionez să-i fac nici un rău, Daneel, spuse 
repede Baley, dacă-l vei împiedica să mă aresteze. Ai spus 
că mă vei ajuta să rezolv cazul. Mai am patruzeci şi cinci de 
minute. 

Fără să elibereze încheietura lui Baley, R. Daneel zise: 

— Comisare, cred că Elijah trebuie lăsat să vorbească. Mă 
aflu chiar în acest moment în legătură cu dr. Fastolfe... 

— Cum? Cum? Se răsti Enderby. 

— Am asupra mea o unitate subeterică autonomă, 
răspunse robotul. 

Comisarul rămase cu ochii holbaţi la el. 

— Mă aflu în legătură cu dr. Fastolfe, urmă inexorabil R. 
Daneel, care mi-a spus că ai lăsa o impresie neplăcută dacă 
ai refuza să îl asculţi pe Elijah. Ar putea urma nişte 
implicaţii care să te afecteze negativ. 

Enderby se lăsă să cadă în scaun, amuţit. 

— Comisare, vorbi Baley, afirm că azi ai fost în centrala 
atomoelectrică Williamsburg, ai obţinut pulverizatorul alfa 
şi i l-ai dat lui R. Sammy. În mod deliberat ai ales centrala 
Williamsburg, pentru a mă învinovăţi. Ba chiar ai profitat de 
revenirea lui Gerrigel, pentru a-l invita la Departament şi a- 
i înmâna o baghetă de dirijare reglată greşit în mod 
premeditat, pentru a-l duce în magazia de resurse 
fotografice, unde să-l descopere pe R. Sammy. le-ai bizuit 
pe el pentru a pune un diagnostic corect în privinţa 
distrugerii robotului. 

Detectivul cobori blasterul. 

— Dacă doreşti să mă arestezi, dă-i drumul, dar Oraşul 
Spaţial nu se va mulţumi cu atât. 


— Motivul? Se bâlbâi Enderby cu răsuflarea întretăiată. 
(Ochelarii i se aburiseră şi-i scoase de la ochi, iar în absenţa 
lor îşi recăpătă expresia neajutorată şi cumva vagă.) Ce 
motiv aş fi avut să procedez aşa? 

— M-ai adus într-o situaţie dificilă, nu? Va pune un băț în 
spiţele anchetei Sarton, nu? În plus, R. Sammy ştia prea 
multe. 

— Prea multe despre ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Despre felul în care un spaţial a fost asasinat acum cinci 
zile şi jumătate. Comisare, tu l-ai ucis pe Sarton în Oraşul 
Spaţial! 

Cel care vorbi fu R. Daneel. Enderby putu doar să-şi 
încleşteze mâinile în păr şi să scuture din cap. 

— Partenere Elijah, rosti robotul, mă tem că ipoteza 
aceasta este discutabilă. După cum ştii, este imposibil ca 
asasinul doctorului Sarton să fi fost comisarul Enderby. 

— Ascultaţi atunci. Ascultaţi-mă! Enderby m-a implorat pe 
mine să preiau cazul, nu l-a repartizat nici unuia dintre 
detectivii care aveau o clasificare superioară mie. A făcut 
asta din câteva motive. În primul rând, am fost colegi de 
şcoală şi s-a gândit că va putea conta pe faptul că nu m-aş 
putea gândi niciodată că un vechi prieten şi un superior 
respectat ar putea fi un criminal. Altfel spus, a contat pe 
binecunoscuta mea loialitate. În al doilea rând, ştia că Jessie 
făcea parte dintr-o organizaţie clandestină şi se aştepta să 
mă poată îndepărta de la conducerea anchetei sau să mă 
şantajeze pentru a-mi obţine tăcerea, dacă mă apropiam 
prea mult de adevăr. De fapt, nu-şi făcea prea multe griji în 
direcţia respectivă. La început, s-a străduit din răsputeri să- 
mi trezească neîncrederea faţă de tine, Daneel, şi să se 
asigure că noi doi aveam țeluri opuse. Ştia de declasificarea 
tatălui meu şi putea să bănuiască felul în care voi reacţiona. 
Vedeţi, este un avantaj ca ucigaşul să conducă ancheta 
asupra propriei sale crime. 

Comisarul îşi regăsi glasul şi vorbi slab: 


— Cum aş fi putut să ştiu despre Jessie? Se răsuci spre 
robot: Tu! Dacă transmiţi asta spre Oraşul Spaţial, spune-le 
că-i o minciună! O minciună! 

Baley interveni, ridicând vocea pentru o clipă şi apoi o 
cobori într-un soi straniu de calm încordat: 

— Este sigur că puteai să ştii despre Jessie. Eşti 
medievalist şi faci parte din organizaţie. Ochelarii de modă 
veche! Ferestrele! Este evident că temperamentul tău are 
această orientare. Există însă dovezi şi mai clare. 

Cum a aflat Jessie că R. Daneel era robot? La momentul 
respectiv, am fost extrem de derutat. Desigur, acum ştim că 
a aflat prin organizaţia medievalistă din care făcea parte, 
dar explicaţia nu face decât să deplaseze întrebarea cu un 
pas mai înapoi. De unde ştiau medievaliştii? Comisare, tu 
însuţi ai răspuns la întrebarea aceasta prin ipoteza că 
Daneel a fost recunoscut ca robot în timpul incidentului din 
magazinul de pantofi. Eu n-am crezut teoria asta. N-am 
putut s-o cred. Când l-am văzut prima dată pe R. Daneel, l- 
am considerat om şi n-am nici o problemă cu vederea. 

Ieri l-am rugat pe dr. Gerrigel să vină de la Washington. 
Ulterior am decis că aveam nevoie de el din mai multe 
motive, dar, în clipa când i-am telefonat, unicul meu scop 
fusese să testez dacă îşi va seama că Daneel este robot, fără 
să fi ştiut nimic de la mine. 

Comisare, nu şi-a dat seama! | l-am prezentat pe Daneel, a 
dat mâna cu el, am discutat toţi trei şi abia după ce 
subiectul a ajuns la roboții umanoizi, a înţeles natura lui 
Daneel. Iar el era dr. Gerrigel, principalul expert 
pământean în roboţi! Vrei să spui că o mână de zurbagii 
medievalişti ar fi mai pricepuţi decât el, în condiţii de 
confuzie şi tensiune, şi în plus ar fi atât de siguri pe 
verdictul lor încât să pună toată organizaţia la treabă 
pornind de la impresia că Daneel ar fi robot? 

Este evident că medievaliştii trebuie să fi ştiut din capul 
locului că Daneel era robot. Incidentul din magazinul de 
pantofi a fost pregătit în mod deliberat pentru a-i 


demonstra lui Daneel şi, prin intermediul său, Oraşului 
Spaţial, amploarea sentimentelor antirobot din Oraşul New 
York. A fost menit să deruteze situaţia, să deturneze 
suspiciunile de la individ spre populaţie ca un tot. 

Dar dacă medievaliştii au ştiut din capul locului adevărul 
despre Daneel, de la cine au aflat? Eu nu le-am spus. La un 
moment dat, am crezut c-a făcut-o chiar Daneel, însă 
ipoteza respectivă nu poate fi reală. Singurul pământean 
care îi cunoştea identitatea erai tu, comisare! 

— Este posibil şi ca în Departament să existe spioni, 
replică Enderby cu o energie surprinzătoare. Medievaliştii 
puteau să-i fi infiltrat printre noi. Însăşi soţia ta era 
medievalistă şi dacă nu ţi se pare imposibil ca eu să fiu de 
asemenea unul dintre ei, de ce să nu existe şi alţii? 

Colţurile buzelor lui Baley se îndepărtară într-un rânjet 
răutăcios. 

— Haide să nu invocăm spioni misterioşi, până nu vedem 
unde ne duce soluţia directă. Eu afirm că tu eşti 
informatorul cel mai evident, şi cel real. 

Privind retrospectiv, este interesant, comisare, să-mi 
amintesc cum starea ta de spirit era mai mult sau mai puţin 
jovială, după cum mă îndepărtam sau mă apropiam de 
soluţie. Ieri dimineaţă, când am vrut să merg în Oraşul 
Spaţial, dar n-am dorit să-ţi spun motivul vizitei, ai fost 
practic în pragul colapsului. Credeai că te descoperisem? 
Că era o cursă menită să te aducă în mâinile spaţialilor? Mi- 
ai spus că-i urăşti, ba chiar ai fost gata să izbucneşti în 
lacrimi. Un timp am crezut că reacţia era determinată de 
amintirea umilinţelor îndurate în Oraşul Spaţial, atunci 
când ai fost considerat suspect, însă ulterior Daneel mi-a 
spus că sensibilităţile îţi fuseseră cruţate cu discreţie. N-ai 
ştiut niciodată că fuseseşi suspectat. Panica ta se datora 
fricii, nu umilinţei. 

Apoi, când mi-am prezentat ipoteza complet eronată, în 
vreme ce tu participai prin intermediul circuitului 
trimensional, şi ai văzut cât de departe mă aflam de adevăr, 


încrederea ţi-a revenit. Ba chiar ai argumentat şi le-ai luat 
apărarea spaţialilor. După aceea ai fost destul de stăpân pe 
tine pentru o vreme, de-a dreptul încrezător. La momentul 
respectiv, am fost surprins că mi-ai iertat cu atâta uşurinţă 
acuzaţiile greşite la adresa spaţialilor, deşi anterior îmi 
ţinuseşi o întreagă prelegere despre sensibilitatea lor. Erai 
încântat de eroarea mea. 

L-am apelat apoi pe dr. Gerrigel şi ai dorit să ştii în ce scop 
o făcusem, dar n-am vrut să-ţi spun. Asta te-a aruncat din 
nou în ghearele deznădejdii, deoarece te temeai... 

R. Daneel ridică pe neaşteptate mâna: 

— Partenere Elijah! Baley îşi privi ceasul 23:42! 

— Ce este? Întrebă el nerăbdător. 

— Este posibil ca tulburarea comisarului să fi fost 
determinată de temerea că vei descoperi legăturile sale cu 
medievaliştii, în cazul în care admitem existenţa acestora. 
Nu există totuşi nici o legătură între el şi crimă. Este 
imposibil să fi fost implicat în ea. 

— Greşeşti, Daneel, replică Baley. Comisarul nu ştia ce 
doream să discut cu Gerrigel, dar putea deduce fără mare 
greutate că era vorba despre roboţi. Lucrul acesta l-a 
speriat, fiindcă un robot avea o legătură foarte strânsă cu 
asasinarea lui Sarton. Nu-i adevărat, comisare? 

Enderby scutură din cap: 

— Când se va termina aiureala asta..., începu el dar amuţi 
negăsindu-şi cuvintele. 

— Cum a fost comisă crima? Întrebă Baley cu o furie 
mocnită. C/Fe, fir-ar al dracu'! C/Fe! Utilizez denumirea ta, 
Daneel. Beneficiaţi din plin de atuurile unei societăţi C/Fe, 
totuşi nu înţelegeţi felul în care un pământean s-ar putea 
folosi de ea, cel puţin pentru un avantaj temporar. Dă-mi 
voie să-ţi explic. 

Nu există nici o dificultate pentru un robot de a traversa 
ţinutul din exteriorul Oraşului. Nici chiar noaptea. Nici 
chiar neînsoţit. Comisarul i-a dat un blaster lui R. Sammy şi 
i-a spus unde şi când să se ducă. El însuşi a intrat în Oraşul 


Spaţial prin poarta Personalului, unde şi-a lăsat propriul 
blaster. L-a luat pe celălalt de la R. Sammy, l-a ucis pe 
Sarton, i-a dat blasterul lui R. Sammy şi acesta a revenit în 
Oraşul New York, străbătând câmpia exterioară. lar azi l-a 
distrus pe R. Sammy, ale cărui cunoştinţe deveniseră 
primejdioase. 

Asta explică totul. Prezenţa comisarului şi absenţa armei... 
În plus, nu mai este necesar să presupunem că un locuitor 
al Oraşului a trebuit să parcurgă aproape doi kilometri 
noaptea, sub cerul liber. 

Cu toate acestea, când Baley termină de vorbit, R. Daneel 
rosti: 

— Îmi pare rău, partenere Elijah, şi în acelaşi timp îmi 
pare bine pentru comisarul Enderby, dar teoria ta nu 
explică nimic. Ţi-am spus că proprietăţile cerebro-analitice 
ale comisamlui sunt de asemenea natură încât este 
imposibil ca el să fi comis o crimă premeditată. Nu cunosc 
termenul exact care ar putea fi aplicat acestei realităţi 
psihologice: laşitate, conştiinţă sau compasiune. Cunosc 
definițiile de dicţionar ale termenilor respectivi, însă nu mă 
pot pronunţa. Oricum, comisarul nu a ucis. 

— Mulţumesc, şopti Enderby iar vocea îi căpătă putere şi 
încredere. Nu ştiu care îţi sunt motivațiile, Baley, sau de ce 
încerci să mă distrugi în felul acesta, dar voi ajunge eu la 
capătul firu... 

— Aşteaptă, spuse Baley. Încă n-am terminat. 

Trânti cubuleţul de aluminiu pe biroul lui Enderby şi se 
strădui să simtă siguranţa pe care spera că o radia. De o 
jumătate de oră, îşi ascunsese sieşi faptul că habar n-avea 
ce conţinea filmul. Încerca o cacealma, dar altceva nu-i mai 
rămăsese de făcut. 

Enderby tresări înaintea obiectului micuţ. 

— Ce-i asta? 

— Nu-i o bombă, făcu Baley sardonic, ci doar un 
microproiector obişnuit. 

— Şi? Ce va dovedi el? 


— Păi... Să ne uităm. 

Unghia sa atinse una dintre fantele cubului şi un colţ al 
cabinetului se înceţoşă, apoi se lumină, prezentând o scenă 
tridimensională străină. 

Cadrul se ridica din podea până în plafon şi se extindea 
dincolo de pereţii încăperii. Era scăldat într-o lumină 
cenuşie al cărei spectru nu fusese niciodată furnizat de 
utilităţile Oraşului. 

„Trebuie să fie zorii despre care vorbesc spaţialii”, gândi 
Baley cu un fior de neplăcere amestecată cu o atracţie 
perversă. 

Scena prezenta domul lui Sarton. Cadavrul acestuia, un 
morman oribil de resturi carbonizate, umplea centrul 
imaginii. 

Ochii lui Enderby se holbară, privind. 

— Ştiu, zise Baley, comisarul nu-i un asasin. Nu trebuia să 
mi-o aminteşti, Daneel. Dacă aş fi putut ocoli lucrul acesta 
mai devreme, aş fi avut şi soluţia. De fapt, n-am întrezărit 
calea de ieşire decât acum vreo oră, când, într-o doară, ţi- 
am spus că manifestaseşi curiozitate despre lentilele de 
contact ale lui Bentley. Asta a fost, comisare! Atunci mi-am 
dat seama că miopia şi ochelarii tăi reprezentau cheia. 
Bănuiesc că cei de pe Lumile Exterioare nu ştiu ce este 
miopia, altfel ar fi ajuns aproape imediat la soluţia crimei. 
Comisare, când ţi-ai spart ochelarii? 

— Ce vrei să spui? Se încruntă Enderby. 

— Când m-ai chemat ca să-mi încredinţezi cazul, mi-ai 
spus că ţi-ai spart ochelarii în Oraşul Spaţial. Am bănuit că 
i-ai spart în tulburarea şi agitația care te-au cuprins când ai 
auzit despre crimă, dar tu însuţi nu mi-ai mărturisit-o 
niciodată şi n-am avut nici un motiv să fac presupunerea 
respectivă. Ba chiar, dacă ai fi intrat în Oraşul Spaţial cu 
gândul să comiţi o crimă, erai deja suficient de agitat 
pentru ca să-ţi scapi ochelarii şi să-i spargi înainte de 
comiterea crimei. Aşa este, nu? De fapt, ce s-a-ntâmplat? 


— Nu văd scopul întrebării, partenere Elijah, interveni R. 
Daneel. 

„Mai sunt partenerul Elijah pentru numai zece minute”, 
gândi Baley. „Mai iute! Vorbeşte iute! Şi gândeşte iute!” 

În timp ce vorbea, manevră imaginea filmată în domul lui 
Sarton. O extinse cu stângăcie, cu degete nesigure în 
tensiunea care-l copleşea. Treptat, prin transfocări 
sacadate, cadavrul se apropie, crescând. Baley aproape că 
putea simţi duhoarea cărnii carbonizate. Capul, umerii şi 
partea de sus a unui braţ erau legate de partea inferioară a 
trupului prin restul înnegrit al coloanei vertebrale din care 
se desprindeau cioturile arse ale coastelor. 

Baley trase cu coada ochiului spre comisar. Enderby 
închisese ochii şi se îngălbenise la faţă. Detectivul simţea de 
asemenea că i se face rău, dar trebuia să privească. 
Utilizând comenzile transmiţătorului, ocoli lent cadavrul, 
rotind imaginea şi prezentând-o din diverse unghiuri. La un 
moment dat, unghia îi lunecă şi podeaua din imagine se 
înclină brusc şi se extinse până ce ea şi leşul deopotrivă 
deveniră o ceaţă care depăşea puterea de rezoluţie a 
transmiţătorului. Detectivul reduse transfocarea, 
îndepărtând trupul. 

Continua să vorbească. Trebuia s-o facă. Nu se putea opri 
până nu găsea lucrul pe care-l căuta. Iar dacă nu-l găsea, 
toată vorbăria lui ar fi fost zadarnică. Mai rău decât 
zadarnică... Inima îi bubuia, la fel ca şi capul. 

— Comisarul, vorbi el, nu putea comite o crimă 
premeditată. Perfect adevărat! Premeditată. Însă orice om 
poate să ucidă accidental. Comisarul n-a intrat în Oraşul 
Spaţial pentru a-l ucide pe Sarton. Voia să te ucidă pe tine, 
Daneel, pe tine! Există ceva în cerebro-analiza lui care să 
indice c-ar fi incapabil să distrugă o maşină? Aşa ceva nu ar 
fi asasinat, ci doar sabotaj. 

Comisarul este un medievalist cu trup şi suflet. A lucrat 
alături de Sarton şi cunoştea scopul pentru care fuseseşi 
proiectat, Daneel. Se temea că scopul respectiv putea fi 


atins, că pământenii vor fi în cele din urmă înstrăinaţi de 
Pământ. De aceea, a decis să te distrugă pe tine, Daneel. 
Erai singurul robot de acest tip care fusese construit 
deocamdată şi avea toate motivele să creadă că, prin 
demonstrarea amplitudinii şi deciziei mişcării medievaliste 
pământene, avea să-i descurajeze pe spaţiali. Ştia că pe 
Lumile Exterioare exista o opinie publică puternică în 
favoar ea stopării proiectului Oraşului Spaţial. Probabil că 
Sarton discutase cu el despre asta şi de aceea a considerat 
că distrugerea robotului va fi picătura care să umple 
paharul. 

Nu afirm că gândul de a te lichida pe tine, Daneel, a fost 
unul plăcut. Bănuiesc că l-ar fi pus pe R. Sammy s-o facă, 
dacă tu n-ai fi avut un aspect atât de uman încât Sammy să 
nu poată sesiza ori înţelege deosebirea. Legea 1 l-ar fi oprit. 
Comisarul ar fi pus alt om s-o facă, însă el era singurul care 
avea acces permanent în Oraşul Spaţial. 

Daţi-mi voie să reconstruiesc cam ce plănuise comisarul. 
Recunosc că-i doar o ipoteză, dar cred că se apropie destul 
de mult de adevăr. A stabilit întâlnirea cu Sarton, însă în 
mod premeditat a venit mai devreme, de fapt, în zori. 
Bănuiesc că Sarton ar fi dormit, dar tu, Daneel, ai fi fost 
treaz. Apropo, Daneel, presupun că stăteai în domul lui 
Sarton, nu? 

— Ai dreptate, partenere Elijah, încuviinţă R. Daneel. 

— Să continuu atunci. Comisarul s-ar fi apropiat de uşa 
domului, Daneel ar fi receptat o salvă de blaster în piept 
sau în cap şi ar fi fost distrus. Comisarul s-ar fi îndepărtat 
apoi grăbit pe străzile Oraşului Spaţial, pustii la revărsatul 
zorilor, revenind în locul unde aştepta R. Sammy. L-ar fi 
înapoiat blasterul şi apoi s-ar fi întors agale spre domul lui 
Sarton. Dacă ar fi fost necesar, ar fi „descoperit” el însuşi 
robotul distrus, deşi ar fi preferat s-o facă altcineva. Dacă 
ar fi fost întrebat de ce venise atât de matinal, cred că ar fi 
spus că venise să-l anunţe pe Sarton despre zvonurile 
privind un atac medievalist asupra Oraşului Spaţial, 


rugându-l să ia măsuri discrete de evitare a unui conflict 
deschis între spaţiali şi pământeni. Distrugerea robotului i- 
ar fi întărit spusele. 

Dacă ar fi fost întrebat despre intervalul cam lung scurs 
între intrarea în Oraşul Spaţial şi sosirea la domul lui 
Sarton, comisarul ar fi putut spune... la să vedem... Că 
văzuse pe cineva furişându-se pe străzi şi îndreptându-se 
spre ţinutul înconjurător. Îl urmărise pentru o vreme pe 
necunoscut, dar nu-l identificase. În felul acesta, spaţialii ar 
fi fost încurajați să urmeze o pistă falsă. Cât despre R. 
Sammy, el n-ar fi fost băgat în seamă de nimeni. Un robot, 
printre atâţia de la fermele automatizate din exteriorul 
Oraşului. Sunt aproape de adevăr, comisare? 

— Eu nu l-am..., se foi Enderby. 

— Nu, aprobă Baley, nu l-ai ucis pe Daneel. El se află aici 
şi, de când a venit în Oraş, ţi-a fost imposibil să-l priveşti în 
ochi, ori să i te adresezi pe nume. Priveşte-l acum, 
comisare! 

Enderby nu putu s-o facă. Îşi acoperi faţa cu palme 
tremurătoare. 

Mâinile la fel de tremurătoare ale lui Baley aproape că 
scăpară transmiţătorul. Găsise! 

Imaginea era focalizată acum asupra intrării principale în 
domul lui Sarton. Uşa rămăsese deschisă, glisând în locaşul 
ei din perete pe ghidajele din metal lucitor. Jos, în ele... 
Acolo! Acolo! 

Sclipirea era inconfundabilă. 

— Iată ce s-a întâmplat, urmă detectivul. 'Te aflai la dom, 
când ţi-ai scăpat ochelarii. Probabil că erai agitat şi ştiu 
cum te comporţi în asemenea ocazii. Îţi scoţi ochelarii de la 
ochi şi-i ştergi. Aşa ai făcut şi atunci, dar mâinile îţi 
tremurau şi i-ai scăpat - poate că ai şi călcat pe ei. Oricum, 
i-ai spart, şi în aceeaşi clipă uşa s-a deschis şi a apărut o 
siluetă care semăna cu Daneel. 

Ai tras cu blasterul în ea, ai cules resturile ochelarilor şi ai 
fugit. Spaţialii au descoperit cadavrul, nu tu, şi când ai 


revenit acolo ai aflat că nu-l uciseseşi pe Daneel, ci pe 
Sarton, care se sculase mai devreme. Spre ghinionul lui, 
Sarton îl proiectase pe Daneel după chipul şi asemănarea 
sa, iar în momentul acela de tensiune, lipsit de ochelari, nu 
i-ai putut deosebi... lar dacă vrei dovada fizică, iat-o acolo! 

Imaginea domului lui Sarton tremură şi Baley aşeză cu 
atenţie transmiţătorul pe birou, fără să-şi desprindă mâna 
de pe el. 

Trăsăturile lui Enderby erau deformate de groază, iar ale 
lui Baley de încordare. R. Daneel părea indiferent. 

— Daneel, ce era sclipirea aceea din culisa uşii? Arătă 
detectivul. 

— Două cioburi minuscule de sticlă, răspunse inexpresiv 
robotul. N-au însemnat nimic pentru noi. 

— Vor însemna acum. Sunt fragmente de lentile concave. 
Măsuraţi-le proprietăţile optice şi comparaţi-le cu ale 
ochelarilor pe care-i poartă acum Enderby. Nu-i sparge, 
comisare! 

Se repezi spre acesta şi-i smulse ochelarii din mâini. Îi 
întinse spre R. Daneel, gâfâind: 

— Cred că asta constituie dovada clară că ela fost la dom 
anterior momentului ştiut până acum. 

— Eu sunt convins, spuse R. Daneel. Acum înţeleg că 
cerebro-analiza comisarului m-a abătut complet de la pista 
reală. Te felicit, partenere Elijah! 

Ceasul lui Baley arăta 24:00. Începea o nouă zi. 

Comisarul îşi cobori încet capul pe braţe. Cuvintele i se 
auziră înăbuşit, printre suspine: 

— A fost o eroare... O eroare... N-am vrut să-l omor. 

Pe neaşteptate, lunecă de pe scaun şi rămase inert pe 
podea. 

R. Daneel sări spre el, rostind: 

— I-ai pricinuit un rău, Elijah. Asta nu este bine. 

— Doar n-a murit, nu? 

— Nu, este doar inconştient. 


— O să-şi revină. Cred că stresul a fost prea mare pentru 
el. N-am avut încotro, Daneel, am fost nevoit să procedez în 
felul acesta. Nu aveam nici o dovadă concretă care să poată 
fi prezentată tribunalului, numai ipoteze. A trebuit să-l 
înghesui în colţ, să-l şicanez şi să prezint scenariul treptat, 
sperând că el va ceda. A cedat, Daneel. L-ai auzit 
mărturisind, da? 

— Da. 

— Ei bine, ţi-am promis că va fi în beneficiul Oraşului 
Spaţial, aşa că... Stai, îşi revine. 

Comisarul gemu. Pleoapele îi tresăriră şi se deschiseră. Îi 
privi în tăcere pe cei doi. 

— Comisare, vorbi Baley, mă auzi? 

Enderby încuviinţă din cap apatic. 

— Perfect. Ei bine, spaţialii au probleme mai importante 
pe cap decât să te pună pe tine sub acuzaţie. Dacă ai 
coopera cu ei... 

— Ce? Ce? 

În ochii comisarului începuse să înflorească un licăr de 
speranţă. 

— Eşti probabil un personaj important în organizaţia 
medievalistă din Oraş, poate chiar la nivel planetar. 
Manipulează-i pe medievalişti în direcţia colonizării 
spaţiale. Îţi dau şi o idee pentru lozinca de propagandă: 
„Putem reveni la sol - dar pe alte planete!” 

— Nu-nţeleg, bolborosi comisarul. 

— Asta doresc spaţialii. Şi aşa să mă ajute Dumnezeu, 
asta-mi doresc şi eu acum, după o mică discuţie pe care am 
avut-o cu Fastolfe. Asta îşi doresc ei, mai mult decât orice. 
Venind pe Pământ şi stând aici în acest scop, riscă 
permanent să se îmbolnăvească şi moară. Dacă uciderea lui 
Sarton te va ajuta să împingi medievalismul în direcţia 
reluării colonizării galactice, probabil că o vor considera un 
sacrificiu meritoriu. Acum înţelegi? 

— Elijah are dreptate, interveni R. Daneel. Ajută-ne, 
comisare, şi vom da uitării trecutul. Vorbesc în numele 


doctorului Fastolfe şi, în general, al oamenilor noştri. 
Desigur, dacă ai accepta să ne ajuţi doar pentru ca după 
aceea să ne trădezi, nu trebuie să uiţi că deţinem dovada 
vinei tale. Sper că înţelegi şi acest aspect. Este dificil pentru 
mine să îl menţionez. 

— Nu voi fi condamnat? Întrebă comisarul. 

— Nu, cu condiţia să ne ajuţi. Lacrimile umplură ochii lui 
Enderby. 

— Sigur că da. A fost un accident. Explică-le! Un accident. 
Am făcut ceea ce mi s-a părut corect. 

— Dacă ne ajuţi, rosti Baley, atunci vei face ceea ce este 
corect. Colonizarea spaţială reprezintă unica salvare 
posibilă a Pământului. Îţi vei da seama de asta, dacă vei 
analiza problema fără prejudecăţi. Dacă vezi că nu reuşeşti, 
stai puţin de vorbă cu Fastolfe. Iar acum poţi începe să fii de 
ajutor, muşamalizând cazul R. Sammy. Declară că a fost un 
accident sau altceva. Închide dosarul! 

Se sculă în picioare. 

— Şi nu uita: eu nu sunt singurul care cunoaşte adevărul. 
Dacă încerci să scapi de mine îţi semnezi autodistrugerea. 
Tot Oraşul Spaţial ştie cine a fost ucigaşul. Ai înţeles asta, 
da? 

— Nu mai este necesar să insişti, Elijah, spuse R. Daneel. 
Este sincer şi ne va ajuta. Toate acestea sunt evidente în 
cerebro-analiza lui. 

— Bine. Atunci eu plec spre casă. Vreau să mă îngrijesc ca 
Jessie şi Bentley să reînceapă o existenţă normală. Şi vreau 
să dorm... Daneel, tu vei rămâne pe Pământ după plecarea 
spaţialilor? 

— Nu am fost informat, răspunse robotul. De ce întrebi? 

Baley îşi muşcă uşor buza. 

— Nu crezusem că voi spune vreodată aşa ceva unui robot, 
însă... Am încredere în tine. Ba chiar te admir. Eu sunt prea 
bătrân ca să părăsesc vreodată Pământul, dar când şcolile 
pentru emigranţi vor fi înfiinţate, voi avea grijă de Bentley. 
Poate dacă într-o bună zi, tu şi Bentley, împreună... 


— Poate, încuviinţă R. Daneel inexpresiv. 

Robotul se întoarse spre Enderby, care îi privea cu o 
expresie sfârşită, înapoia căreia se citea totuşi revenirea 
vitalităţii. 

— Prietene Julius, spuse R. Daneel, am încercat să înţeleg 
unele remarci pe care Elijah mi le-a adresat mai devreme. 
Poate că am început să le înţeleg deoarece, în mod 
neaşteptat, mi se pare că distrugerea a ceea ce nu ar trebui 
să existe - mai precis, distrugerea a ceea ce voi, oamenii, 
numiţi „rău” - este mai puţin justificată şi mai puţin 
dezirabilă decât transformarea răului în ceea ce voi numiţi 
„bine”. 

Ezită, apoi parcă surprins de propriile sale cuvinte, 
adăugă: 

— Mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti. 

Brusc surâzător, Baley îl prinse pe R. Daneel de cot şi 
ieşiră pe uşă, unul lângă celălalt. 


SFÂRŞIT 


1 Echivalentele româneşti ale celor două nume biblice 
sunt Izabela şi Ilie. Izabela a fost soţia lui Ahab, rege al 
Israelului. Proorocul Ilie a blestemat-o şi i-a prezis că va 
muri sfâşiată de câini (Biblia, Cartea întâi a Regilor). (N. 
Trad.). 

2 Coeficient de Inteligență (N. Trad.). 

3 Expresia originală, „a painted Jezebel”, este folosită în 
limba engleză pentru a desemna o femeie de moravuri 
uşoare (N. Trad.). 

4 Satelit natural al lui Saturn (N. Trad.). 

5 Satelit natural al lui Uranus (N. Trad.). 

6 Râu american lung de 525 km care trece prin statele 
Pennsylvania şi New York (N. Trad.).