Isaac Asimov — Roboti — V2 Soarele Gol

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Soarele gol 


CUPRINS: 

„Se pune o întrebare 

„ Se iveşte un prieten 

„Se află numele victimei 

„ Se vizionează o femeie 

„ Se discută despre crimă 

. Se respinge o teorie 

„ Se îmboldeşte un doctor 

„ Se desfide un spaţian 

„ Se contracarează un robot 
10. Se descoperă o cultură 

11. Se inspectează o crescătorie 
12. Se ratează o ţintă 

13. Se înfruntă un robotician 
14. Se dezvăluie un mobil 

15. Se colorează un portret 

16. Se oferă o soluţie 

17. Se ţine o şedinţă 

18. Se dă răspuns la o întrebare 


O OA DUP UWN= 


1. Se pune o întrebare. 

Cu îndărătnicie, Elijah Baley rezista panicii. 

Se acumulase în el de două săptămâni. Mai de mult chiar, 
se acumulase încă de când îl chemaseră la Washington, 
unde i se spusese calm că va primi o nouă misiune. 

Chemarea la Washington fusese ea însăşi destul de 
neliniştitoare. Venise fără precizări, era o simplă convocare, 
ceea ce o făcea de-a dreptul alarmantă. Cuprindea şi o foaie 


de drum dus-întors cu avionul, iar acest lucru o făcea încă şi 
mai alarmantă. 

În parte, panica se năştea din sentimentul de urgenţă 
legat de ordinele de deplasare cu avionul. În parte, din 
gândul că trebuia să zboare pur şi simplu. Şi totuşi, acesta 
era doar un început de nelinişte şi, deocamdată, uşor de 
înăbuşit. 

La urma urmelor, Lije Baley mai zburase de patru ori cu 
avionul până atunci. Odată chiar traversase continentul. 
Astfel că, deşi o călătorie cu avionul nu e niciodată plăcută, 
cel puţin nu este un pas total în necunoscut. 

Şi apoi, zborul de la New York la Washington durează 
numai o oră. Avionul va decola de la pista nr. 2 care, ca 
toate pistele rezervate traficului oficial, este destul de bine 
protejată, cu o trapă care se deschide spre atmosfera din 
afară numai după ce aeronava atinge viteza de decolare. 
lar aterizarea se va face la pista nr. 5 din Washington, 
protejată în mod asemănător. 

Mai mult, aşa cum Baley ştia foarte bine, avionul nu are 
hublouri. Va fi plăcut luminat, se va servi o masă 
mulţumitoare şi pasagerii vor avea tot confortul necesar. 
Zborul, dirijat prin radio, va fi lin, iar odată ce nava se va 
afla în aer va dispărea aproape orice senzaţie de mişcare. 

Baley îşi spusese toate astea sieşi şi Jessiei, soţia sa, care 
nu mai zburase niciodată şi, ca atare, se îngrozea doar 
gândindu-se la asemenea lucruri. 

— Dar nu vreau să te duci cu avionul, Lije. Nu e ceva 
firesc. De ce nu te duci pe şoseaua rulantă? 

— Pentru că mi-ar lua zece ore - faţa prelungă a lui Baley 
se înăspri - şi pentru că fac parte din Poliţia Municipală şi 
trebuie să mă supun ordinelor date de superiori. Cel puţin, 
dacă vreau să rămân în categoria a 6-a. 

lar la aceasta Jessie nu mai avea ce riposta. 

Baley se urcă în avion şi îşi fixă privirea pe banda-ziar ce 
se desfăşura lin şi necontenit din distribuitorul situat în faţa 
ochilor săi. Municipalitatea se mândrea cu acest serviciu de 


informaţii: ştiri, articole, note umoristice, materiale 
educative, ba, uneori, şi puţină literatură. Cândva aceste 
benzi vor fi transformate în film, se spunea, căci 
concentrarea privirii asupra unui ecran ar fi un mijloc şi 
mai eficient de a distrage atenţia pasagerilor de la mediul 
înconjurător. 

Baley continua să privească banda ce se desfăşura în faţa 
ochilor săi nu numai pentru a încerca să uite unde se află, 
dar şi din motive de etichetă. În avion se mai găseau încă 
cinci pasageri (nu putuse să nu observe asta) şi fiecare avea 
dreptul la teama şi neliniştea firească pe care firea şi 
educaţia sa îl făceau să le simtă. 

Baley însuşi ar fi fost scos din fire de orice intrus care ar fi 
observat propria sa stinghereală. Nu dorea nici un ochi 
străin fixat asupra propriilor sale falange golite de sânge, 
acolo unde mâinile i se încleştaseră pe rezemătoarea de 
braţ, sau asupra petelor de sudoare pe care le vor lăsa 
acolo. 

Îşi spunea: Dar sunt la adăpost. Avionul este un mic oraş. 

Nu reuşea însă să se amăgească. Avea la stânga doi-trei 
centimetri de oţel; îi putea simţi cu cotul. Dar dincolo, 
NIMIC. 

Ei da, aer! Dar asta nu înseamnă, de fapt, nimic. Se întinde 
pe o mie de mile într-o direcţie. O milă, poate două, pe 
verticală. 

Aproape că dorea să poată privi în jos, să vadă calotele 
Oraşelor ascunse peste care trecea: New York, 
Philadelphia, Washington. Îşi imagina, departe jos, 
complexele ondulate de cupole pe care nu le văzuse 
niciodată, deşi ştia că sunt acolo. Iar sub ele, pe o milă în 
adâncime şi pe zeci de mile în toate direcţiile, se întindeau 
Oraşele. 

Se gândea la nesfârşitele coridoare pline de animaţie ale 
Oraşelor, înţesate de lume; apartamente, bucătării de 
cartier, uzine, şosele rulante, toate confortabile şi încălzite 
de prezenţa omului. 


Iar el se afla aici, izolat în aerul rece şi amorf, închis într- 
un mic proiectil de metal care se mişca în spaţiul gol. 

Îi tremurau mâinile şi îşi silea ochii să se concentreze pe 
banda de hârtie, încercând să citească ceva. 

Era o povestire despre explorările galactice şi, evident, 
eroul era un pământean. 

Baley mormăi ceva, exasperat, apoi îşi ţinu o clipă 
răsuflarea, căci îşi dăduse seama, cu oroare, de mojicia pe 
care o comisese scoțând un sunet. 

Era, totuşi, un lucru absolut ridicol. Ce copilărie: să 
pretinzi că pământenii ar putea invada spaţiul! Explorări 
galactice! Galaxia era interzisă pământenilor. O luaseră în 
stăpânire spaţienii, ai căror strămoşi, cu secole înainte, 
fuseseră tot pământeni. Aceşti strămoşi ajunseseră primii în 
Lumile exterioare, le găsiseră pe plac, iar urmaşii lor 
puseseră oprelişti în calea imigrării. Înţărcuiseră astfel 
Pământul şi pe verii lor pământeni. Iar civilizaţia urbană a 
Pământului desăvârşise treaba, închizându-i pe pământeni 
în Oraşele lor cu ajutorul unui zid de teamă faţă de spaţiile 
libere ce îi ţinea departe chiar şi de regiunile agricole şi 
miniere ale propriei lor planete, care erau lucrate de roboţi. 

— Dumnezeule! Exclamă Baley cu ciudă în sinea sa. Dacă 
nu ne place situaţia, măcar să întreprindem ceva. Să nu ne 
pierdem vremea cu basme. 

Dar nu era nimic de făcut, şi el ştia asta. 

Apoi avionul ateriză, iar Baley şi ceilalţi pasageri coborâră 
din navă şi se împrăştiară care încotro, fără să se privească. 

Baley se uită la ceas şi îşi dădu seama că are timp să facă o 
baie înainte de a lua şoseaua rulantă pentru a se duce la 
Ministerul Justiţiei. Se bucură de această constatare. Larma 
vieţii, sala enormă şi boltită a aeroportului din care porneau 
coridoare la numeroase niveluri, tot ceea ce vedea sau 
auzea îi dădea sentimentul că se găsea închis la adăpost şi 
căldură, în măruntaiele şi pântecul Oraşului. Neliniştea i se 
risipise şi numai un duş mai trebuia pentru ca totul să fie în 
ordine. 


Pentru a putea folosi una dintre băile municipale avea 
nevoie de un permis de flotant, dar, prezentând ordinul de 
deplasare, nu întâmpină nici o dificultate. Urmară doar 
formalităţile de rutină şi primi o cabină de clasa I (data fiind 
marcată cu grijă, pentru a se evita eventualele abuzuri) şi 
un cartonaş cu instrucţiuni pentru a ajunge la locul 
respectiv. 

Baley regăsi cu recunoştinţă senzaţia benzilor rulante sub 
picioarele sale. Cu un fel de desfătare simţea acceleraţia pe 
măsură ce păşea de pe o bandă pe alta spre fâşia centrală, 
de mare viteză, a şoselei rulante. Cu un salt uşor ajunse pe 
fâşia centrală şi se instală pe locul la care îi dădea dreptul 
gradul său. 

Nu era o oră de vârf şi se găseau destule locuri libere. Nici 
baia, când ajunse acolo, nu era prea aglomerată. Cabina ce- 
i fusese repartizată era în bună rânduială, cu o spălătorie 
automată ce funcţiona bine. 

După ce îşi consumă cu folos raţia de apă şi îşi împrospătă 
îmbrăcămintea, se simţi gata să dea ochii cu cei de la 
Ministerul Justiţiei. Mai mult, era chiar voios. 

Subsecretarul Albert Minnim era un om mărunt şi îndesat, 
roşcovan la faţă şi destul de cărunt, cu un trup ce căpătase 
anumite rotunjimi. Degaja un aer de curăţenie şi mirosea 
vag a tonice. Totul trăda acele avantaje ale vieţii care vin 
odată cu rațiile generoase primite de cei situaţi sus pe 
scara administrativă. 

Comparându-se cu el, Baley se simţi palid, bolnăvicios şi 
costeliv. Era conştient de faptul că are mâini mari, ochii 
înfundaţi în orbite şi un aspect general lipsit de fineţe. 

Minnim i se adresă amabil: 

— Ia loc, Baley. Fumezi? 

— Numai pipă, domnule, răspunse Baley. 

Spunând acestea îşi scoase pipa, iar Minnim vâri la loc 
trabucul pe care începuse să-l tragă afară. 

Baley îşi regretă imediat gestul. Un trabuc era mai bun 
decât nimic şi darul i-ar fi prins bine. Chiar şi cu raţia mai 


mare de tutun ce-i revenea în urma promovării sale din 
categoria a 5-a într-a 6-a, nu putea spune că înota în tutun 
de pipă. 

— Aprinde-o, te rog, dacă doreşti, spuse Minnim şi aşteptă 
cu un fel de răbdare părintească până ce Baley măsură cu 
grijă tutunul necesar şi fixă apoi capacul. 

Cu ochii asupra pipei, Baley spuse: 

— Domnule subsecretar, nu mi s-a comunicat motivul 
chemării mele la Washington. 

— Ştiu asta, răspunse Minnim zâmbind. 'Le pot lămuri pe 
loc. Eşti detaşat temporar. 

— În afara New York-ului? 

— Chiar destul de departe. 

Baley îşi ridică sprâncenele a mirare, cu un aer preocupat: 

— Pe ce perioadă, domnule subsecretar? 

— Nu ştiu exact. 

Baley îşi dădea seama de avantajele şi dezavantajele unei 
detaşări. Ca flotant într-un Oraş unde nu locuia permanent, 
o va duce, desigur, mai bine decât îl îndreptăţea rangul său 
ierarhic oficial. Pe de altă parte, era foarte improbabil să i 
se permită să-şi ia cu el soţia şi fiul, pe Bentley. Evident, li se 
vor asigura condiţii de trai acasă, la New York, dar Baley 
era un om ataşat de căminul său şi nu-l încânta gândul unei 
despărţiri. Şi apoi, o detaşare însemna o sarcină precisă, 
ceea ce era bine, dar şi o răspundere mai mare decât cea 
obişnuită pentru un detectiv, ceea ce putea fi neplăcut. Cu 
nu prea multe luni înainte Baley făcuse faţă cu succes 
răspunderii legate de cercetarea împrejurărilor în care un 
spaţian fusese ucis chiar lângă New York şi nu era prea 
bucuros de perspectiva unei alte misiuni de acest fel. 

— Nu mi-aţi putea spune unde sunt detaşat? Natura 
detaşării? Despre ce e vorba? 

Încerca să evalueze cuvintele subsecretarului („Chiar 
destul de departe”) şi să facă mici pariuri cu sine însuşi în 
privinţa noii sale baze de operaţii. Răspunsul lui Minnim 
sunase apăsat şi Baley se gândea: Calcutta? Sydney? 


Apoi observă că, în cele din urmă, subsecretarul îşi 
scosese un trabuc şi îl aprindea cu atenţie. 

Dumnezeule! Se gândi Baley, nu ştie ce să-mi spună, sau 
nu vrea să-mi spună. 

Minnim îşi luă trabucul dintre buze, privi fumul şi 
răspunse: 

— Ministerul Justiţiei te detaşează temporar în Solaria. 

O clipă, Baley îşi frământă mintea încercând o identificare: 
Solaria! În Asia, în Australia.? 

Apoi se ridică de pe scaun şi rosti încordat: 

— Vreţi să spuneţi, într-una dintre Lumile exterioare? 

Minnim se feri să-l privească în ochi: 

— Exact! 

— Dar e imposibil! Nu vor admite un pământean într-o 
Lume exterioară! 

— Împrejurările pot schimba situaţia, detectiv Baley. S-a 
comis o crimă în Solaria. 

Gura lui Baley se crispă într-un fel de zâmbet reflex. 

— Dar e cam în afara jurisdicției noastre, nu-i aşa? 

— Ne-au solicitat sprijinul. 

— Nouă? Pământului? 

Baley se simţea împărţit între tulburare şi neîncredere. 
Era de necrezut ca o Lume exterioară să aibă faţă de 
planeta-mamă altă atitudine decât dispreţ sau, în cel mai 
bun caz, o bunăvoință plină de superioritate. Să ceară 
sprijin? 

— De la Pământ? Repetă el. 

— E ceva neobişnuit, admise Minnim, dar aşa stau 
lucrurile. Vor un detectiv pământean care să se ocupe de 
acest caz. Treaba s-a aranjat pe căi diplomatice, la cel mai 
înalt nivel. 

Baley se aşeză din nou. 

— Dar de ce eu? Nu mai sunt tânăr, am patruzeci şi trei de 
ani, am soţie şi copil. N-aş putea pleca de pe Pământ. 

— Nu te-am ales noi, detectiv Baley. Ai fost cerut nominal. 

— Tocmai eu? 


— Detectivul Elijah Baley, categoria a 6-a, din corpul de 
poliţie al Oraşului New York. Ştiau ei de ce, şi desigur că 
înţelegi şi dumneata. 

Baley se încăpăţână: 

— Dar nu sunt competent pentru un asemenea lucru! 

— Ei consideră că eşti. Probabil că au aflat în ce fel ai 
rezolvat cazul spaţianului ucis. 

— Trebuie să fie vreo încurcătură. Le-a părut o treabă mai 
bună decât a fost realmente. 

Minnim ridică din umeri. 

— Oricum, te-au cerut pe dumneata, iar noi am fost de 
acord să te trimitem. Deci eşti detaşat. Ţi s-au pregătit 
toate documentele şi trebuie să pleci. În lipsa dumitale soţia 
şi copilul vor avea condiţii de categoria a 7-a, căci acesta va 
fi şi rangul dumitale pe durata executării misiunii. 

Făcu apoi o pauză semnificativă. 

— Îndeplinirea cu succes a misiunii îţi poate asigura 
această categorie în mod permanent. 

Toate se petreceau prea repede pentru Baley. Era absolut 
imposibil. Nu putea să plece de pe Pământ! Nu înțelegeau 
asta? 

Se auzi întrebând cu o voce calmă, care-i părea lui însuşi 
nefirească: 

— Ce fel de crimă? În ce împrejurări? De ce n-o pot 
rezolva singuri? 

Minnim aranjă cu multă atenţie nişte mărunţişuri pe birou. 
Apoi clătină din cap. 

— Nu ştiu nimic despre crimă. Nu cunosc împrejurările. 

— Atunci cine le cunoaşte, domnule subsecretar? Doar nu 
vreţi să mă duc acolo nepregătit, nu-i aşa? 

Şi din nou acea voce interioară, disperată: Dar nu pot 
pleca de pe Pământ! 

— Nu le cunoaşte nimeni. Nimeni de pe Pământ. Solarienii 
nu ne-au spus nimic. Asta va fi treaba dumitale: să afli ce 
aspecte atât de importante are această crimă încât le 


trebuie un pământean ca s-o rezolve. Sau, mai bine zis, asta 
va fi o parte din treaba dumitale. 

Baley se simţea atât de disperat încât întrebă: 

— Şi dacă refuz? 

Ştia, fireşte răspunsul. Ştia cu precizie că asta ar însemna 
o retrogradare pentru el însuşi şi, mai ales, pentru familia 
sa. 

Minnim nu spuse nimic despre retrogradare. Se mulţumi 
să murmure: 

— Nu poţi refuza, detectiv Baley. Ai o misiune de 
îndeplinit. 

— Pentru solarieni? Să-i ia naiba pe toţi! 

— Pentru noi, Baley, pentru noi. Minnim făcu o pauză apoi 
continuă: Cunoşti poziţia Pământului faţă de spaţieni. Doar 
nu mai trebuie să-ţi vorbesc despre asta. 

O cunoştea, aşa cum o cunoştea fiecare pământean. Cele 
cincizeci de Lumi exterioare, cu o populaţie totală mult mai 
mică decât cea a Pământului, aveau totuşi un potenţial 
militar de vreo sută de ori mai mare. În acele lumi 
subpopulate, a căror economie se baza pe roboţi 
pozitronici, producţia de energie pe cap de locuitor era de o 
mie de ori mai mare decât pe Pământ. lar cantitatea de 
energie pe care o putea produce un singur locuitor 
determina potenţialul militar, nivelul de trai, fericirea şi 
toate celelalte. 

Minnim adăugă: 

— Unul dintre factorii care contribuie la menţinerea 
noastră în această poziţie este ignoranţa! Chiar aşa! 
Ignoranţa! Spaţienii ştiu totul despre noi. Doar trimit 
destule misiuni pe Pământ. Iar noi nu ştim despre ei decât 
ceea ce vor ei să ne spună. Nici un pământean n-a pus încă 
piciorul în vreo Lume exterioară. Dumneata, totuşi, o vei 
face. 

Baley începu să spună: 

— Dar nu pot. 

Minnim însă repetă: 


— Ba da! Situaţia dumitale va fi unică. Te vei afla pe 
Solaria la invitaţia lor, îndeplinind o misiune pe care ţi-o vor 
da ei. La întoarcere, vei avea informaţii utile pentru 
Pământ. 

Baley se uita posomorât la subsecretar. 

— Vreţi să spuneţi că voi face spionaj pentru Pământ. 

— Nu e vorba de spionaj. Nu trebuie să faci decât ce îţi cer 
ei. E de-ajuns să-ţi ţii ochii deschişi şi mintea trează. 
Observă! La întoarcere vom găsi aici specialişti care să 
analizeze şi să interpreteze cele observate de dumneata. 

— Bănuiesc că există o criză, domnule subsecretar, spuse 
Baley. 

— Ce te face să crezi aşa ceva? 

— Este riscant să trimiteţi un pământean într-o Lume 
exterioară. Spaţienii ne urăsc. Cu toată bunăvoința mea, şi 
chiar aflându-mă acolo invitat de ei, aş putea provoca vreun 
incident interstelar. Guvernul Pământului putea găsi uşor 
un pretext pentru a nu mă trimite. Se putea spune că sunt 
bolnav. Spaţienii au o teamă patologică de boală. Nu m-ar 
primi acolo pentru nimic în lume dacă ar crede că sunt 
bolnav. 

— Ne sugerezi cumva să încercăm asta? 

— Nu. Dacă guvernul n-ar avea alte motive pentru a mă 
trimite, ar fi găsit un pretext, ba chiar unul mai bun, şi fără 
ajutorul meu. Rezultă deci că problema spionajului e 
adevăratul motiv. Şi dacă este aşa, atunci lucrurile trebuie 
să fie ceva mai serioase pentru a justifica riscul. 

Baley se aştepta la o explozie din partea subsecretarului, 
şi aproape că ar fi primit-o cu bucurie, ca pe o destindere, 
dar Minnim se mulţumi să zâmbească glacial şi să spună: 

— Constat că poţi vedea dincolo de amănunte. Dar nici nu 
mă aşteptam la mai puţin din partea dumitale. 

Subsecretarul se aplecă spre Baley, peste birou. 

— lată unele informaţii pe care nu le vei discuta cu nimeni, 
nici măcar cu alţi funcţionari guvernamentali. Sociologii 
noştri au ajuns la anumite concluzii privind situaţia actuală 


din Galaxie. Există cincizeci de Lumi exterioare, 
subpopulate, robotizate, puternice, locuite de oameni 
sănătoşi şi care trăiesc mult. Există apoi Pământul nostru, 
subdezvoltat din punct de vedere tehnologic, suprapopulat 
cu oameni care nu trăiesc mult, şi dominat de spaţieni. 
Situaţia este instabilă. 

— Totul e instabil, pe termen lung. 

— Această situaţie este instabilă pe termen scurt. Ne mai 
rămân cel mult o sută de ani. Lucrurile se vor menţine aşa 
pe durata vieţii noastre, dar avem şi copii. Până la urmă 
vom deveni un pericol prea mare pentru Lumile exterioare 
pentru a ni se permite să supravieţuim. Pe Pământ trăiesc 
opt miliarde de oameni care-i urăsc pe spaţieni. 

— Spaţienii ne exclud din Galaxie, adaugă Baley, conduc 
comerţul nostru în folosul lor, dau ordine guvernului nostru 
şi ne tratează cu dispreţ. Ce aşteaptă atunci de la noi? 
Recunoştinţă? 

— Aşa este, şi totuşi planul e stabilit: răscoală-represiune, 
răscoală-represiune, şi, într-un secol, Pământul practic nu 
va mai conta ca lume populată. Aşa afirmă sociologii. 

Baley se mişcă pe scaun neliniştit. Nu te poţi îndoi de 
sociologi şi de calculatoarele lor. 

— Şi ce aşteptaţi de la mine dacă aşa stau lucrurile? 

— Să ne aduci informaţii. Marele defect al prognozei 
sociologilor constă în lipsa noastră de date despre spaţieni. 
A trebuit să construim ipoteze pornind de la spaţienii care 
au fost trimişi la noi. A trebuit să ne bazăm pe ceea ce au 
binevoit să ne spună despre ei, aşa că le cunoaştem numai 
punctele tari. La naiba, au roboţi, sunt puţini şi trăiesc mult. 
Dar n-au oare şi puncte slabe? Nu există vreun factor sau 
mai mulţi, care, dacă i-am cunoaşte, ar schimba 
inevitabilitatea sociologică a distrugerii? Ceva care să poată 
ghida acţiunile noastre şi să mărească şansele de 
supravieţuire ale Pământului? 

— N-ar fi mai bine să trimiteţi un sociolog? 

Minnim dădu din cap negativ. 


— Dacă am putea trimite pe cine vrem noi, am fi făcut-o 
încă de acum zece ani, când s-a ajuns prima dată la aceste 
concluzii. Acesta este primul nostru prilej de a trimite pe 
cineva; ei ne-au cerut un detectiv, şi asta ne convine. lar 
detectivul este un fel de sociolog: un sociolog practicant, 
care lucrează empiric, căci altfel n-ar mai fi un bun detectiv. 
Dosarul dumitale arată că eşti un bun sociolog. 

— Vă mulţumesc, domnule subsecretar, răspunse Baley 
mecanic. Şi dacă intru în vreun bucluc? 

Minnim ridică din umeri. 

— Ăsta este riscul meseriei de poliţist. Alungă ideea cu o 
mişcare a mâinii şi adăugă: În orice caz, trebuie să te duci. 
S-a şi fixat data plecării. Nava care te va transporta 
aşteaptă. 

Baley se încordă. 

— Aşteaptă? Când urmează să plec? 

— Peste două zile. 

— Atunci, trebuie să mă întorc la New York. Soţia mea. 

— Vom avea noi grijă de ea. Ştii doar că n-are voie să afle 
nimic despre natura misiunii dumitale. 1 se va transmite să 
nu aştepte veşti de la dumneata. 

— Dar e inuman. lrebuie s-o văd. S-ar putea să n-o mai 
văd niciodată. 

— Ce-ţi voi spune acum poate părea şi mai inuman, însă nu 
e oare adevărat că nu există zi în care, plecând să-ţi faci 
datoria, nu ţi-ai putea spune că n-o să te mai revadă 
niciodată? Detectiv Baley, toţi trebuie să ne facem datoria. 

Pipa se stinsese de vreo cincisprezece minute, dar Baley 
nici nu observase. 

Nimeni nu mai putea să-i spună nimic. Nimeni nu ştia 
nimic despre crimă. Funcţionar după funcţionar, îl 
împingeau pur şi simplu spre momentul când se găsi la 
baza unei nave spaţiale, încă necrezând tot ce i se întâmpla. 

Era ca un tun gigantic îndreptat spre cer. Baley tremura 
spasmodic în aerul liber şi aspru. Se lăsa noaptea. Baley o 
primi cu recunoştinţă: parcă nişte pereţi negri, întunecoşi, 


se uneau cu plafonul negru de deasupra. Cerul era înnourat 
şi, deşi detectivul fusese la Planetariu, o stea luminoasă, pe 
care o zări printr-o spărtură a norilor, tot îl făcu să tresară. 

O scânteie mică, departe, tare departe. O privi curios, 
aproape fără teamă. Părea foarte apropiată, foarte 
neînsemnată, şi totuşi, în jurul unor asemenea stele se 
rotesc planete ai căror locuitori sunt stăpânii Galaxiei. Şi 
Soarele este o astfel de stea, se gândi Baley, numai că e 
mult mai aproape, luminând acum cealaltă faţă a 
Pământului. 

Îşi imagină deodată Pământul ca pe un glob de piatră 
învelit într-o peliculă subţire de umezeală şi gaze, expus 
vidului ce îl înconjura, cu Oraşele sale adâncite puţin în 
stratul superficial, situate precar între rocă şi aer. 1 se făcu 
piele de găină! 

Nava era, desigur, a spaţienilor. Traficul interstelar se afla 
cu totul în mâinile acestora. Baley era singur acum, imediat 
în afara limitei Oraşului. Fusese îmbăiat, frecat şi 
dezinfectat până ce l-au socotit suficient de nepericulos, 
după criteriile spaţiene, pentru a pătrunde în navă. Chiar şi 
aşa, au trimis doar un robot să-l întâmpine, infestat cum era 
cu zeci de specii de bacterii patogene aduse din acel Oraş 
aglomerat, cărora el le putea rezista, spre deosebire de 
spaţienii crescuţi eugenic în medii aseptice. 

Robotul se ivi, masiv, din întunericul nopţii, cu ochi având o 
lucire roşie mată. 

— Detectivul Elijah Baley? 

— Exact, răspunse Baley tăios, simțind cum i se zbârleşte 
puţin părul de la ceafă. 

Era destul de pământean pentru a-şi da seama că i se 
încreţise carnea pe el la vederea unui robot îndeplinind o 
muncă omenească. Îşi aminti de R. Daneel Olivaw, cu care 
colaborase în cazul spaţianului ucis, dar acela arăta cu totul 
altfel. Daneel era. 

— Urmaţi-mă, vă rog, spuse robotul, şi un far aşternu o 
fâşie albă de lumină până la navă. 


Baley se execută. Urcă scara, intră în navă, trecu prin mai 
multe coridoare şi ajunse într-o încăpere. 

— Aceasta va fi cabina dumneavoastră, detectiv Baley. 
Sunteţi rugat să n-o părăsiţi pe toată durata călătoriei. 

Sigur, mă sechestraţi aici, se gândi Baley. Mă ţineţi izolat, 
în siguranţă. 

Coridoarele prin care trecuse erau goale. Probabil că 
acum le dezinfectau roboții. Şi probabil că robotul din faţa 
lui va trece printr-o baie antiseptică la ieşire. 

— Aveţi la dispoziţie apă curentă şi toaletă. Veţi primi 
hrană. Veţi avea material de vizionat. Hublourile sunt 
comandate de la acest panou. Acum sunt închise, dar dacă 
vreţi să priviţi spaţiul. 

— E-n ordine, băiete, răspunse Baley cu o uşoară 
tulburare în glas. Lasă-le închise. 

Folosise apelativul „băiete”, cu care pământenii se adresau 
totdeauna roboților, dar robotul nu păru ofensat de aceasta. 
Răspunsurile lui erau limitate şi dirijate de Legile roboticii. 

Robotul îşi încovoie corpul masiv de metal în chip de 
plecăciune respectuoasă şi ieşi. 

Baley se afla acum singur în cabină şi o putea cerceta. În 
orice caz, era mai bine decât în avion. Pe acesta îl putea 
vedea în întregime, de la un capăt la altul. Putea să-i vadă 
limitele. Nava spaţială era însă mare. Avea coridoare, etaje, 
cabine. Era un fel de mic oraş. Baley putea respira aproape 
în voie. 

Apoi se aprinseră nişte lumini şi vocea metalică a unui 
robot răsună prin interfon, dându-i detectivului îndrumări 
precise despre felul cum să se protejeze contra accelerației 
la decolare. 

Se simţi împins înapoi în nişte chingi, într-un sistem 
hidraulic elastic, şi auzi huruitul îndepărtat al reactoarelor 
de mare putere, încălzite la maximum de o micropilă 
protonică. Urmă şuieratul atmosferei despicată de navă, din 
ce în ce mai slab şi mai ascuţit, care se stinse cu totul după 
o oră. 


Se aflau în spaţiul cosmic. 

Parcă îi amorţiseră toate simţurile, parcă nimic nu mai era 
real. Îşi spunea că fiecare clipă îl poartă cu mii de mile mai 
departe de Oraşe, de Jessie, dar acest lucru nu-l 
impresiona. 

A doua zi (ori a treia, poate? 

— Nu-şi dădea seama de scurgerea timpului decât după 
intervalele la care mânca şi dormea) simţi o stranie senzaţie 
trecătoare de întoarcere pe dos. Nu dură decât o clipă şi 
Baley înţelese că era un Salt, acea trecere momentană, 
stranie, de neînțeles, aproape mistică, prin hiperspaţiu, 
care duce navele cosmice şi tot ce se află în ele dintr-un 
punct în spaţiu în altul, situat la o distanţă de câţiva ani- 
lumină. Alt interval de timp şi alt Salt, încă un interval, încă 
un Salt. 

Baley îşi spuse că zeci, sute sau mii de ani-lumină îl 
despart acum de casă. 

Nu ştia însă cu precizie câţi. Nici un pământean nu 
cunoştea amplasarea Solariei în spaţiu. Era sigur de asta. 
N-o cunoştea nimeni, absolut nimeni. 

Se simţi nespus de singur. 

Veni apoi senzaţia de deceleraţie şi din nou intră în cabină 
robotul. Ochii lui sumbri şi roşietici verificară amănuntele 
echipamentului lui Baley. Strânse cu competenţă un şurub 
şi examină piesele sistemului hidraulic. 

— Sosirea peste trei ore. Vă rog să rămâneţi în această 
cabină. Va veni un om să vă ia de aici şi să vă conducă la 
reşedinţa dumneavoastră. 

— Stai, spuse Baley încordat. Strâns în chingile 
echipamentului se simţea neajutorat. Ce oră va fi la sosire? 

Robotul răspunse prompt: 

— După timpul Oficial Galactic va fi. 

— După timpul local, băiete, după timpul local! 
Dumnezeule! 

Robotul continuă cu voce egală: 


— Ziua solariană durează 28,35 ore oficiale. Ora solariană 
se divide în zece decade, iar fiecare decadă în o sută de 
centade. Urmează să sosim pe un aeroport la care timpul 
oficial va fi de cinci decade şi douăzeci de centade. 

Baley îl detesta pe robot. Îl detesta pentru incapacitatea 
lui de a înţelege, pentru felul în care îl obliga să-l întrebe 
direct şi astfel să-şi dezvăluie propria slăbiciune. 

N-avea încotro. Spuse deschis: 

— Va fi în timpul zilei? 

lar după toate astea robotul răspunse „Da, domnule” şi 
ieşi. 

Va fi deci zi! Va trebui să iasă pe suprafaţa neprotejată a 
unei planete în timpul zilei! 

Nu prea ştia ce înseamnă asta. Întrezărise, în câteva 
rânduri, suprafaţa Pământului din anumite puncte din 
interiorul Oraşului, ba chiar ieşise pe ea pentru câteva 
clipe. Dar totdeauna fusese înconjurat de ziduri sau se 
aflase în apropierea lor. Totdeauna fusese aproape de un loc 
sigur. 

Dar unde va mai găsi această siguranţă acum? Nici măcar 
între zidurile iluzorii ale întunericului. 

Şi cum nu-şi putea trăda slăbiciunea în faţa spaţienilor - la 
naiba, nici gând de aşa ceva! 

— Îşi încordă trupul în chingile care îl apărau de forja 
deceleraţiei, închise ochii şi luptă cu înverşunare împotriva 
panicii. 

2. Se iveşte un prieten. 

Baley pierdea lupta. Rațiunea nu mai era suficientă. 

Îşi repeta mereu: sunt oameni care trăiesc sub cerul liber 
toată viaţa, spaţienii de pildă, chiar şi strămoşii noştri de pe 
Pământ. Nu există nici o primejdie în lipsa unor ziduri 
protectoare. Numai mintea mea neagă acest lucru şi 
greşeşte. 

Dar tot acest raţionament nu ajuta la nimic. Ceva dincolo 
de rațiune, mai presus de ea, reclama prezenţa zidurilor şi 
nu voia să accepte spaţiul. 


Pe măsură ce se scurgea timpul Baley îşi dădea seama că 
nu va face faţă. Până la urmă spaţianul trimis să-l conducă 
(cu filtre în nări pentru a reţine microbii şi cu mâinile 
înmănuşate pentru a evita contactul!) îl va găsi chircit de 
frică, tremurând jalnic, şi nici măcar nu-l va dispreţui. 
Spaţianul nu va simţi decât dezgust. 

Baley încercă îndârjit să se ţină tare. 

Când nava se opri şi chingile anti-deceleraţie se desfăcură 
automat, iar sistemul hidraulic se retrase în perete, Baley 
continuă să rămână aşezat. Se temea, dar era hotărât să nu 
lase să se vadă aceasta. 

Auzi zgomotul uşor pe care îl făcu uşa cabinei începând să 
se deschidă şi privi în altă parte. Apucă doar să prindă cu 
coada ochiului silueta înaltă, cu păr de culoarea bronzului, 
a celui care intra: un spaţian, unul dintre acei trufaşi 
descendenţi ai Pământului, care îşi renegaseră trecutul. 

Spaţianul i se adresă: 

— Colege Elijah! 

Cu o mişcare bruscă Baley îşi întoarse capul spre spaţian. 
Făcu ochii mari şi se ridică aproape fără voie. 

Se uită fix la faţa noului venit, la pomeţii înalţi şi depărtaţi, 
la liniile perfect destinse ale feţei, la corpul lui simetric şi, 
mai ales, la acea privire calmă izvorând din nişte ochi 
albaştri imperturbabili. 

— D-daneel! 

— E plăcut să văd că-ţi aminteşti de mine, colege Elijah. 

— Că-mi amintesc de tine! Exclamă Baley năpădit de un 
sentiment de uşurare. 

Daneel era o bucăţică de Pământ, un prieten, un sprijin, 
un salvator. Avu o pornire aproape irezistibilă de a se 
arunca spre spaţian ca să-l îmbrăţişeze, să-l strângă 
nebuneşte, să râdă, să-l bată pe spate şi să facă toate 
celelalte lucruri prosteşti pe care le fac nişte prieteni vechi 
ce se revăd după o lungă despărţire. 

Dar se abţinu. Nu putea face aşa ceva. Nu putea decât să 
se apropie de el, să-i întindă mâna şi să spună: 


— Nu văd cum te-aş fi putut uita, Daneel! 

— Tocmai asta e plăcut, răspunse Daneel, dând din cap cu 
gravitate. După cum foarte bine ştii, mie mi-e imposibil să te 
uit cât timp funcţionez. E plăcut să te văd din nou. 

Daneel luă mâna lui Baley şi i-o strânse cu degete calme, 
dar ferme - o strângere reconfortantă şi nedureroasă - 
dându-i apoi drumul. 

Baley spera din toată inima că privirea de nepătruns a lui 
Daneel nu-i va putea citi în suflet, sesizând acel moment 
teribil, de-abia trecut şi încă răsunând în el, când detectivul 
îşi concentrase toată făptura într-un sentiment intens de 
prietenie, foarte aproape de afecţiune. 

La urma urmelor, nu-i puteai nutri o afecţiune 
prietenească acestui Daneel Olivaw, care nu era nicidecum 
om, ci pur şi simplu un robot. 

Robotul care semăna atât de mult cu un om spuse: 

— Am cerut ca un vehicul de suprafaţă să fie conectat la 
navă printr-un tub pneumatic. 

Baley se încruntă: 

— Un tub pneumatic? 

— Da. E o tehnică obişnuită, frecvent utilizată în spaţiu, 
pentru a se putea transfera oameni şi materiale dintr-o 
navă în alta fără a mai fi nevoie de echipament special 
antivid. Se pare însă că n-o cunoşti. 

— Nu, n-o cunosc, răspunse Baley, dar încep să-mi 
imaginez. 

— E destul de complicat, fireşte, să folosim un astfel de tub 
între o navă spaţială şi un vehicul de suprafaţă, dar am 
cerut să se facă aceasta. Din fericire, misiunea ce ne revine 
e de mare prioritate, aşa că dificultăţile sunt învinse rapid. 

— Lucrezi şi tu la acest caz? 

— Nu ţi s-a comunicat asta? Îmi pare rău că nu ţi-am spus- 
o de la început. (Desigur, pe faţa perfectă a robotului nu se 
putea citi nici o urmă de regret.) Doctorul Han Fastolfe, pe 
care l-ai cunoscut pe Pământ în timpul colaborării noastre şi 
de care sper că-ţi aminteşti, te-a propus ca anchetator în 


acest caz şi a cerut ca eu să fiu repartizat pentru a lucra din 
nou cu tine. 

Baley îşi stăpâni un zâmbet. Doctorul Fastolfe era originar 
din Aurora, iar Aurora era cea mai puternică dintre Lumile 
exterioare. Se pare că propunerea unui auroran avea o 
anumită greutate. 

— Un cuplu care dă rezultate nu trebuie separat, nu-i aşa? 
Comentă Baley. 


(Pornirea de entuziasm prilejuită de apariţia lui Daneel 
începea să se stingă şi detectivul simţea cum îi revine acea 
strângere de inimă.) 

— Nu ştiu dacă s-a gândit neapărat la asta, colege Elijah. 
Judecând după ordinele pe care mi le-a dat, aş crede că 
voia să ţi se repartizeze un colaborator care să-ţi cunoască 
lumea, şi, implicit, particularităţile. 

— Particularităţile! Se încruntă Baley, simțindu-se ofensat. 

Îi displăcea cuvântul, folosit cu referire la el. 

— Aşa că, de exemplu, am putut aranja chestia cu tubul 
pneumatic. Îţi cunosc bine aversiunea faţă de spaţiile 
deschise - urmare a faptului că te-ai născut şi ai crescut în 
Oraşele de pe Pământ. 

Poate că tocmai efectul acestui cuvânt, „particularităţi”, şi 
sentimentul că trebuia să riposteze sau, dacă nu o va face, 
să piardă în faţa unei maşini, îl împinseră pe Baley să 
schimbe brusc subiectul. Poate era doar faptul că 
experienţa vieţii îl învățase să nu lase nerezolvată nici o 
contradicţie logică. Spuse deci: 

— Era un robot care se ocupa de mine în navă: un robot 
(cu o urmă de maliţie în glas) care arată ca un robot. ÎI ştii? 

— Am vorbit cu el înainte de a urca aici. 

— Care este indicativul lui? Cum îl pot chema? 

— RX-2475. Pe Solaria de regulă se folosesc numai 
indicative numerice pentru roboţi. 

Ochii calmi ai lui Daneel se îndreptară spre panoul de 
comandă de lângă uşă: 


— Ca să-l chemi, apasă pe butonul de colo. 

Baley se uită şi el la panou şi, întrucât butonul indicat de 
Daneel era marcat RX, identificarea lui nu era deloc 
complicată. 

Detectivul apăsă pe buton şi în mai puţin de un minut 
robotul - cel care arăta ca un robot - intră în cabină. 

— Tu eşti RX-2475, spuse Baley. 

— Da, domnule. 

— Mi-ai spus mai înainte că va veni cineva ca să mă scoată 
din navă. Era vorba de el? Şi arătă spre Daneel. 

Privirile celor doi roboţi se întâlniră. RX-2475 spuse: 

— Documentele pe care le are îl identifică drept cel ce 
urma să vină să vă ia. 

— ȚŢi s-a mai comunicat şi altceva despre el în afară de 
existenţa acestor documente? Ţi-a fost descris cumva? 

— Nu, domnule. Mi s-a comunicat, totuşi, numele lui. 

— Cine ţi l-a comunicat? 

— Căpitanul navei. 

— Care este solarian? 

— Da, domnule. 

Baley îşi trecu limba peste buze. Întrebarea următoare 
avea să fie decisivă. 

— Ce nume ţi s-a spus că va avea persoana aşteptată? 

— Daneel Olivaw, domnule, răspunse RX-2475. 

— Bine, băiete! Poţi pleca acum. 

Urmă o plecăciune în stil robotic şi o întoarcere bruscă de 
180*, după care RX-2475 ieşi. 

Baley se întoarse spre colaboratorul său şi remarcă 
gânditor: 

— Nu mi-ai spus tot adevărul, Daneel. 

— Cum adică, colege Elijah? 

— Stând de vorbă adineauri mi-am amintit ceva ciudat: 
când m-a informat că va veni cineva să mă ia de aici, RX- 
2475 a spus că voi fi condus de un om. Îmi amintesc aceasta 
perfect. 

Daneel ascultă atent, dar nu răspunse. Baley continuă: 


— Am crezut că, poate, robotul greşise. Am crezut de 
asemenea că, poate, la început trebuia să vină să mă ia un 
om, şi că ulterior a fost înlocuit cu tine, fără ca RX-2475 să 
fie informat de schimbare. Ai văzut însă că am verificat asta. 
I s-au comunicat datele din documentele tale, ca şi numele 
tău. Dar nu chiar întregul nume, nu-i aşa, Daneel? 

— Într-adevăr, nu i s-a spus tot numele meu, confirmă 
Daneel. 

— Numele tău nu este Daneel Olivaw, ci R. Daneel Olivaw, 
nu-i aşa? Sau, mai precis, Robot Daneel Olivaw. 

— Perfect adevărat, colege Elijah. 

— De unde rezultă că RX-2475 n-a fost informat că tu eşti 
tot un robot. A fost lăsat să creadă că eşti om. Aspectul tău 
omenesc a permis un asemenea truc. 

— Raționamentul tău e fără cusur. 

— Să mergem mai departe, deci. 

Baley începea să simtă o bucurie sălbatică. Prinsese o 
urmă. Putea să nu fie mare lucru, dar acesta era soiul de 
investigaţie la care se pricepea el bine. Atât de bine, încât 
fusese chemat la asemenea distanţă prin spaţiu tocmai ca s- 
o întreprindă. Continuă: 

— Şi oare de ce este nevoie să fie înşelat un biet robot? 
Ce-i pasă lui dacă tu eşti om sau robot? În orice caz trebuie 
să execute ordinele primite. Concluzia logică ar fi că nici 
căpitanul solarian care l-a informat pe robot şi nici 
autorităţile solariene care l-au informat pe căpitan nu ştiau 
că eşti robot. Aşadar, iată o concluzie logică, dar poate nu 
singura. E corectă? 

— Cred că da. 

— Bun! Am nimerit-o. De ce însă aşa? Propunându-le 
solarienilor să lucrezi cu mine, doctorul Han Fastolfe i-a 
lăsat să creadă că eşti om. Nu e acesta un lucru periculos? 
Dacă află adevărul, solarienii s-ar putea supăra rău. Atunci, 
de ce? 

— lată ce explicaţii mi s-au dat mie, colege Elijah, 
răspunse robotul umanoid. Colaborând cu un om din Lumile 


exterioare, te-ai ridica în ochii solarienilor, pe când o 
colaborare cu un robot ar avea rezultate contrare. Cum eu 
te cunoşteam bine şi puteam deci lucra împreună în bune 
condițiuni, s-a socotit convenabil ca solarienii să mă accepte 
drept om fără a fi efectiv înşelaţi printr-o afirmaţie directă 
în acest sens. 

Baley nu credea. Era un gen de solicitudine pentru 
sentimentele pământenilor care nu i se potrivea unui 
spaţian, nici chiar unuia atât de luminat cum era doctorul 
Fastolfe. 

Se gândi atunci la o altă soluţie şi spuse: 

— Nu sunt oare solarienii renumiţi, printre Lumile 
exterioare, pentru producţia de roboţi? 

— Mă bucur, răspunse Daneel, că ai fost informat despre 
economia Solariei. 

— Nu mi s-a spus o vorbă. Cred că ştiu doar cum se scrie 
numele „Solaria” şi atât. 

— Nu înţeleg atunci, colege Elijah, ce te-a făcut să pui 
această întrebare, dar, oricum, este foarte oportună. Ai 
ghicit. Stocul meu de informaţii conţine faptul că, dintre 
cele cincizeci de Lumi exterioare, Solaria este într-adevăr 
cea mai renumită pentru varietatea şi buna calitate a 
modelelor de roboţi pe care le produce. Exportă roboţi 
specializaţi în toate celelalte Lumi exterioare. 

Baley dădu din cap cu o satisfacţie neîndurătoare. Fireşte, 
Daneel nu putea urmări un salt mintal intuitiv care pornea 
de la o slăbiciune omenească. Şi nici Baley nu se simţea 
obligat să-i explice raţionamentul. Dacă Solaria era o 
asemenea forţă în producţia de roboţi, doctorul Han 
Fastolfe şi colegii săi puteau avea motive pur personale şi 
umane de a-şi prezenta propria lor realizare în materie de 
roboţi. Ceea ce n-avea nimic de-a face cu sentimentele sau 
securitatea unui pământean. Astfel, şi-ar demonstra propria 
superioritate, lăsându-i pe specialiştii solarieni să se înşele 
luând drept om un robot produs în Aurora. 


Baley se simţea mult mai bine acum. Curios lucru, toate 
raţionamentele, toată forţa intelectuală de care dispunea, 
nu reuşiseră să-i îndepărteze sentimentul de panică, dar o 
neînsemnată măgulire a propriei vanităţi făcuse imediat 
aceasta. 

Şi, în plus, îl satisfăcea faptul că şi spaţienii erau vanitoşi. 
Dumnezeule, îşi spuse detectivul, toţi suntem oameni, chiar 
şi spaţienii. Apoi zise cu voce tare, aproape glumeţ: 

— Dar cât trebuie să mai aşteptăm acel vehicul? Eu sunt 
gata. 

Se părea că tubul pneumatic nu era chiar potrivit pentru 
utilizarea ce i se dădea acum. Omul şi umanoidul ieşiră din 
navă păşind drept pe o plasă flexibilă care se lăsa sub 
greutatea lor. 


(În spaţiu, îşi imagina vag Baley, oamenii care trec, 
imponderabili, dintr-o navă în alta, pot pluti uşor pe toată 
lungimea tubului, împinşi de un salt iniţial.) 

La celălalt capăt tubul se strâmta, diform, de parcă fusese 
comprimat de o mână uriaşă. Daneel, care avea o lanternă, 
se lăsă pe brânci, iar Baley îi urmă exemplul. Parcurseră 
astfel ultimii câţiva metri, ajungând în sfârşit în ceea ce, 
evident, era un vehicul de suprafaţă. 

Daneel închise cu grijă uşa prin care intraseră. Se auzi un 
pocnet puternic, probabil desprinderea tubului pneumatic. 
Baley privi curios în jur. Vehiculul nu conţinea nimic prea 
neobişnuit. Avea două banchete în tandem, fiecare de trei 
locuri. La capetele banchetelor existau nişte uşi. Panourile 

lucioase, care ar fi putut fi ferestre, erau negre şi opace, 
fără îndoială în urma unei polarizări adecvate. Aceasta nu 
constituia un lucru nou pentru Baley. 

Interiorul era luminat de două lămpi rotunde situate în 
plafon şi, pe scurt, singurul lucru ce-i păru ciudat lui Baley 
era emițătorul plasat în peretele despărțitor din faţa primei 
banchete şi, desigur, faptul că nu se vedea nici un panou de 
comandă. 


— Presupun că cel care conduce vehiculul se află dincolo 
de acest perete, observă Baley. 

— Exact, colege Elijah, răspunse Daneel. Şi iată cum îi 
putem da dispoziţii. 

Se aplecă puţin şi apăsă pe un comutator basculant, 
făcând astfel să se aprindă o lumină roşie intermitentă. 
După care spuse cu voce domoală: 

— Poţi porni acum. Suntem gata. 

Un uşor huruit, care încetă aproape imediat, o uşoară şi 
scurtă apăsare pe speteaza banchetei, şi apoi nimic. 

— Am şi pornit? Întrebă detectivul, surprins. 

— Da. Vehiculul nu se deplasează pe roţi, ci alunecă pe un 
câmp de forţă diamagnetic, aşa că nu simţi decât 
acceleraţia şi deceleraţia. 

— Dar la curbe? 

— Vehiculul se înclină automat pentru compensare. Îşi 
menţine, de asemenea, echilibrul când urcă sau coboară o 
pantă. 

— Trebuie să aibă nişte comenzi complicate, comentă 
Baley sec. 

— Complet automatizate. Conducătorul e un robot. 

— Hm! Baley aflase cam tot ce-l interesa despre vehicul. 
Adăugă: Şi cât va ţine drumul? 

— Aproximativ o oră. Am fi ajuns mai repede cu o 
aeronavă, dar doream să-ţi pun la dispoziţie un interior 
închis, iar aeronavele de pe Solaria nu se pot închide atât 
de complet ca un asemenea vehicul de suprafaţă. 

Baley se simţi agasat de „solicitudinea” robotului. Parcă ar 
fi fost un copilaş dat în grija unei bone. Şi, ciudat lucru, îl 
mai iritau şi frazele folosite de Daneel. Avea impresia că 
asemenea fraze inutil de formale îl puteau uşor da de gol ca 
fiind robot. 

O clipă detectivul, îl fixă curios pe R. Daneel Olivaw. 
Robotul, uitându-se drept înainte, stătea nemişcat şi 
indiferent sub privirea omului. Pielea lui avea o textură 
perfectă, firele de păr din cap şi de pe corp fuseseră lucrate 


şi implantate cu dragoste şi migală. Mişcările muşchilor sub 
piele erau foarte realiste. În construcţia lui nu se 
precupeţise nici un efort, oricât de costisitor. Şi totuşi Baley 
ştia, din experienţa personală, că membrele şi pieptul 
robotului se puteau desface de-a lungul unor lipituri 
invizibile, pentru efectuarea reparațiilor. Ştia că sub acea 
piele realist executată ar fi găsit metal şi siliciu. Ştia că în 
cutia craniană se află un creier pozitronic, foarte 
perfecţionat, dar, totuşi, pozitronic. Ştia că „gândurile” lui 
Daneel erau doar nişte curenţi pozitronici de scurtă durată 
trecând prin circuite strict proiectate şi predeterminate de 
fabricant. 

Dar oare ce indicii ar fi putut trăda toate acestea ochiului 
unui expert neavizat? Uşoara artificialitate a vorbirii lui 
Daneel? Lipsa de emotivitate ce îl caracteriza permanent? 
Însăşi perfecțiunea „umanităţii” sale? 

Îşi pierdea însă timpul cu asemenea gânduri. 

— Să continuăm, Daneel. Presupun că înainte de a veni 
aici ţi s-au dat informaţii despre Solaria. 

— Mi s-au dat, colege Elijah. 

— Buun! Ai fost mai norocos decât mine. Cât de mare e 
această lume? 

— Are 9500 mile în diametru. Este cea mai în afară situată 
dintr-o serie de trei planele şi e singura populată. Sub 
raportul climei şi atmosferei se aseamănă cu Pământul. Are 
o proporţie mai mare de terenuri fertile; resursele minerale 
utile sunt mai mici, dar, fireşte, mai puţin exploatate. 
Solaria este o lume autarhică şi poate menţine, cu ajutorul 
exportului de roboţi, un înalt nivel de trai. 

— Ce populaţie are? 

— Douăzeci de mii, colege Elijah. 

Baley înregistră mintal cifra, apoi întrebă cu îngăduinţă: 

— Adică douăzeci de milioane, nu? 

Vagile sale cunoştinţe despre Lumile exterioare îi 
permiteau să creadă că, deşi acestea erau sub-populate în 


comparaţie cu Pământul, totuşi locuitorii lor se numărau cu 
milioanele. 

— Douăzeci de mii, colege Elijah, repetă robotul. 

— Vrei să spui că această planetă este de curând 
colonizată? 

— Nicidecum. Este independentă de aproape două secole, 
iar colonizarea a început cu peste un secol mai înainte. 
Populaţia este intenţionat menţinută la douăzeci de mii, 
număr socotit optim chiar de solarieni. 

— Ce suprafaţă din planetă ocupă? 

— Toate regiunile fertile. 

— Adică, în mile pătrate? 

— Treizeci de milioane, inclusiv zonele marginale. 

— Pentru numai douăzeci de mii de oameni? 

— Mai sunt şi vreo două sute de milioane de roboţi 
pozitronici pentru diverse munci, colege Elijah. 

— Dumnezeule! Asta înseamnă. Înseamnă zece mii de 
roboţi pentru un om. 

— În acest sens au pe departe cea mai ridicată proporţie 
dintre toate Lumile exterioare. Următoarea, Aurora, are 
numai cincizeci de roboţi pe cap de locuitor. 

— Dar la ce le trebuie atâţia roboţi? Ce fac cu toate aceste 
alimente? 

— Alimentele ocupă un loc destul de neînsemnat. Mai 
importante sunt minele, iar şi mai importantă e producţia 
de energie. 

Gândindu-se la toţi aceşti roboţi Baley simţi o uşoară 
ameţeală. Două sute de milioane! Iar, printre ei, atât de 
puţini oameni! Toate locurile trebuie să fie înţesate cu 
roboţi. Un observator din afară ar crede că Solaria e o lume 
a roboților, scăpând din vedere rara populaţie omenească. 

Simţi deodată nevoia să vadă. Îşi amintea de conversaţia 
cu Minnim şi de prognoza sociologilor cu privire la 
primejdia în care s-ar afla Pământul. Părea un lucru 
îndepărtat, cam ireal, dar şi-l amintea. Pericolele şi 
greutăţile pe care le înfruntase de la plecare estompaseră 


amintirea vocii lui Minnim, care emitea enormităţi folosind 
cuvinte calme şi precise, dar n-o şterseseră cu totul. 

Baley era prea obişnuit cu datoria ca să-şi permită să fie 
împiedicat, în exerciţiul ei, chiar şi de efectul covârşitor al 
spaţiului deschis. Date extrase din cuvintele vreunui 
spaţian, sau chiar ale vreunui robot spaţian, erau deja 
disponibile pentru sociologii de pe Pământ. Ceea ce le 
lipsea era observaţia directă, iar această treabă, oricât de 
neplăcută ar fi fost, îi revenea lui s-o facă. 

Detectivul examină porţiunea superioară a vehiculului. 

— E decapotabil, Daneel? 

— Iartă-mă, colege Elijah, dar nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Se poate da deoparte plafonul? Vehiculul se poate 
deschide spre. Cer? 


(Era cât pe ce să spună „cupolă”, din obişnuinţă.) 

— Da, se poate! 

— Atunci să facem treaba asta, Daneel. Aş vrea să mă uit 
puţin. 

Robotul răspunse grav: 

— Regret, dar nu pot permite aşa ceva. 

Baley rămase uimit. Apoi exclamă: 

— Uite ce e, R. Daneel (subliniind acel R.). Să mă exprim 
altfel, îţi ordon să deschizi plafonul. 

Creatura era un robot, fie chiar umanoid, astfel că trebuia 
să execute ordinele. 

Daneel nu se clinti. Spuse însă: 

— Trebuie să-ţi explic că prima mea grijă este să te feresc 
de pericole. Îmi este perfect clar, pe baza instrucţiunilor 
primite şi pe baza propriei mele experienţe, că ţi-ar face 
rău să te afli într-un spaţiu liber şi gol. Aşadar nu-ţi pot 
permite să te expui la asemenea efecte. 

Detectivul îşi simţi obrajii îmbujorându-se şi, în acelaşi 
timp, îşi dădu seama de totala inutilitate a mâniei. Creatura 
era un robot, iar Baley cunoştea bine Prima lege a roboticii: 
„Un robot nu poate să facă vreun rău unei fiinţe umane sau, 


prin inacţiune, să permită să se facă vreun rău unei fiinţe 
umane.” 

Orice alt program inclus în creierul pozitronic al robotului 
- al tuturor roboților din Galaxie - trebuie să acorde 
întâietate acestui principiu fundamental. Desigur, roboții 
trebuie să execute ordinele, dar cu o singură rezervă, 
extrem de importantă. Executarea ordinelor era a Doua 
lege a roboticii: „Un robot trebuie să execute ordinele 
primite de la o fiinţă umană, afară de cazul în care aceste 
ordine ar contraveni Primei legi.” 

Baley se strădui să vorbească liniştit şi convingător: 

— Cred că pot face faţă câteva clipe, Daneel. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, colege Elijah. 

— Lasă-mă să apreciez eu asta, Daneel. 

— Dacă e un ordin, colege Elijah, nu-l pot executa. 

Baley se lăsă din nou pe tapiţeria moale a banchetei. 
Fireşte, nu putea uza de forţă împotriva robotului. Puterea 
lui Daneel, exercitată din plin, era însutit mai mare decât a 
unui om. Robotul s-ar dovedi perfect capabil să-l reţină pe 
Baley fără să-i facă nici un rău. 

Detectivul era înarmat. Putea să-l amenințe pe Daneel cu 
dezagregatorul, dar, după un sentiment efemer de 
autoritate, acest gest n-ar putea duce decât la o şi mai mare 
dezamăgire. N-are rost să ameninţi un robot cu 
distrugerea. Autoconservarea era de-abia a Treia lege a 
roboticii: Un robot trebuie să-şi conserve propria existenţă, 
în măsura în care această conservare nu contravine Primei 
sau celei de-a Doua legi. 

Pe Daneel nu l-ar intimida perspectiva distrugerii dacă 
alternativa ar fi încălcarea Primei legi. Iar Baley nu dorea 
să-l distrugă pe Daneel. Categoric, nu. 

Şi totuşi voia să se uite afară. Gândul începea să-l 
obsedeze. Nu putea permite să continue această relaţie 
bonă-copilaş. O clipă se gândi să-şi îndrepte dezagregatorul 
spre propria-i tâmplă. Decapotează autovehiculul sau mă 


omor! Să contracteze o aplicare a Primei legi printr-o alta, 
mai urgentă - şi mai importantă. 

Ştia însă că n-o va face. Ar fi fost un gest cu totul lipsit de 
demnitate. Îi displăcea chiar şi imaginea evocată de acest 
gând. 

Spuse cu oboseală în glas: 

— Vrei să-l întrebi pe şofer câte mile mai avem până la 
destinaţie? 

— Desigur, colege Elijah. 

Daneel se aplecă şi apăsă comutatorul basculant. Imediat 
însă Baley se aplecă şi el, strigând: 

— Şofer! Decapotează vehiculul! 

Şi mâna omului se întinse repede spre comutator şi îl 
închise, rămânând apoi strâns lipită deasupra lui. 

Gâfâind uşor, Baley îl fixă pe Daneel. 

O clipă robotul rămase nemişcat, de parcă circuitele sale 
pozitronice ar fi fost temporar scoase din funcţiune de 
efortul de a se adapta la noua situaţie. Această clipă trecu 
însă repede şi mâna lui Daneel începu să se mişte. 

Baley anticipase gestul. Daneel va lua mâna omului de pe 
comutator (uşor, fără să-l rănească), va deschide 
comutatorul şi va contramanda ordinul dat. 

— Nu-mi poţi lua mâna de-acolo, fără să mi-o răneşti. Te 
previn. Va trebui probabil să-mi fracturezi degetele. 

Nu era adevărat. Baley ştia asta. Dar mişcarea lui Daneel 
încetă. Vătămare contra vătămare. Creierul pozitronic 
trebuia să cântărească probabilitățile şi să traducă în 
potenţiale contrare. Ceea ce însemna puţină ezitare. 

— E prea târziu! Exclamă Baley. 

Câştigase. Capota se retrăgea, iar în vehicul, deschis 
acum, pătrundea lumina albă, orbitoare, a soarelui solarian. 

Sub impulsul iniţial al terorii, Baley vru să-şi închidă ochii, 
dar se împotrivi acestei porniri. Înfruntă enorma întindere 
de verde şi albastru ce acoperea suprafeţe incredibil de 
mari. Simţea năvala nedomolită a aerului lovindu-i faţa, dar 
nu reuşea să prindă nici un fel de detaliu. Depăşiră în goană 


ceva mişcător. Putea fi un robot sau un animal, sau un 
obiect învăluit într-o trombă de aer. Nu-şi dădea seama. 
Vehiculul trecuse pe lângă el prea repede. 

Albastru, verde, aer, zgomot, mişcare şi abătându-se 
asupra tuturor cu furie, implacabilă, înspăimântătoare, 
lumina albă emisă de un glob de pe cer. 

O fracțiune de secundă Baley, cu capul dat pe spate, privi 
direct la soarele solarian. Se uită la el, neprotejat de sticla 
difuzantă a cupolelor înalte ce împiedicau lumina solară să 
cadă direct asupra Oraşelor. Se uită la soarele gol. 

Deodată simţi mâinile lui Daneel lăsându-i-se pe umeri. În 
acea clipă ireală, ameţitoare, mintea îi fu năpădită de 
gânduri. Trebuia să vadă! Trebuia să vadă tot ce se putea! 
Iar Daneel era probabil acolo pentru a-l împiedica. 

Neîndoielnic, însă, robotul nu va îndrăzni să uzeze de 
violenţă contra unui om. Acest gând era predominant. 
Daneel nu putea să-l împiedice cu forţa, şi totuşi Baley simţi 
mâinile robotului apăsându-i umerii. Ridică braţele pentru a 
da deoparte acele mâini fără carne şi îşi pierdu cunoştinţa. 

3. Se află numele victimei. 

Baley se găsea din nou în siguranţă sub capota vehiculului. 
Faţa lui Daneel îi juca în faţa ochilor, împestriţată cu pete 
negre care deveneau roşii când clipea. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă detectivul. 

— Îmi pare rău, răspunse Daneel, că ai suferit o vătămare 
în ciuda prezenţei mele. Razele directe ale soarelui sunt 
dăunătoare pentru ochiul omenesc, dar cred că leziunea 
rezultată din această scurtă expunere nu va fi permanentă. 
Când te-ai uitat la soare am fost nevoit să te împing în jos şi 
ţi-ai pierdut cunoştinţa. 

Baley făcu o grimasă. Nu se lămurise încă dacă leşinase 
din cauza fricii sau din cauza unei lovituri. Îşi pipăi falca şi 
capul, dar nu simţi nici o durere. Se reţinu să pună o 
întrebare directă. Într-un fel nici nu dorea să afle. 

— N-a fost prea rău, observă el. 


— După reacţiile pe care le-ai avut, colege Elijah, aş spune 
că fost o experienţă neplăcută. 

— Ba deloc, ripostă Baley cu încăpățânare. Petele din faţa 
ochilor începeau să se şteargă şi nu mai dansau atât de 
violent. Regret doar că n-am putut vedea mai mult. 
Vehiculul mergea prea repede. Am trecut oare pe lângă un 
robot? 

— Pe lângă mai mulţi. Traversăm domeniul Kinbald, pe 
care se cultivă pomi fructiferi. 

— Va trebui să mai încerc o dată. 

— Nu se poate, în prezenţa mea, răspunse Daneel. Între 
timp am făcut ceea ce mi-ai cerut. 

— Ceea ce ţi-am cerut? 

— Îţi aminteşti, colege Elijah, că înainte de a ordona 
şoferului să retragă capota îmi spuseseşi să-l întreb câte 
mile mai avem până la destinaţie. Mai avem zece mile şi 
vom ajunge în circa şase minute. 

Baley se simţi îndemnat să-l întrebe pe Daneel dacă îl 
supără faptul că fusese păcălit, chiar şi numai pentru a-i 
vedea faţa perfectă strâmbându-se, dar se abţinu. Fireşte, 
Daneel ar răspunde pur şi simplu negativ, fără ranchiună 
sau supărare. Ar rămâne aşezat la fel de calm şi serios, 
netulburat şi impasibil. 

Se mulţumi să spună liniştit: 

— Şi totuşi, Daneel, ştii prea bine că va trebui să mă 
obişnuiesc. 

Robotul îşi privi colaboratorul uman. 

— La ce te referi? 

— Dumnezeule! La. Exterior. Căci doar aşa e pe toată 
planeta asta. 

— Nu va fi nevoie să înfrunţi exteriorul, răspunse Daneel. 
Şi apoi, ca şi cum ar fi socotit subiectul închis, adăugă: 
Încetinim, colege Elijah. Cred că am ajuns. Acum va trebui 
să aşteptăm conectarea unui alt tub pneumatic până la 
locuinţa ce ne va servi drept bază de operaţii. 


— Nu e nevoie de nici un tub pneumatic, Daneel. Dacă 
trebuie să lucrez în exterior, n-are rost să mai prelungim 
treaba asta. 

— Dar nu va fi nevoie să lucrezi în exterior, colege Elijah. 

Robotul dădu să mai spună ceva, dar Baley îi impuse 
tăcerea cu o mişcare energică a mâinii. În clipa aceea n- 
avea chef de încurajările amabile ale lui Daneel, de remarci 
liniştitoare, de asigurări că totul va fi în ordine şi că el, 
Baley, se află pe mâini bune. 

Ceea ce dorea într-adevăr era convingerea sa personală 
că se putea descurca singur şi că îşi va îndeplini misiunea. 
Senzaţiile prilejuite de exterior fuseseră greu de suportat. 
Se prea putea ca, atunci când va fi nevoie, să-i lipsească 
tăria de a îndrăzni să le înfrunte iar, cu riscul de a-şi pierde 
respectul de sine şi, probabil, de a periclita situaţia 
Pământului. Şi toate astea din cauza unui pic de aer liber! 

Faţa i se îndârji la acest gând fugar. Ba va înfrunta şi aerul, 
şi soarele, şi spaţiile libere! 

Elijah Baley se simţea ca un locuitor al unuia dintre 
Oraşele mai mici, Helsinki de pildă, aflat în vizită la New 
York şi numărând, copleşit, Nivelurile, îşi imaginase 
„locuinţa” ca un fel de apartament, dar era ceva cu totul 
diferit. Trecea dintr-o cameră în alta, şi nu se mai sfârşeau. 
Ferestrele panoramice erau acoperite cu grijă, nelăsând 
înăuntru nici o rază incomodă de soare. Luminile se 
aprindeau fără zgomot, din surse nevăzute, la intrarea lor 
într-o cameră şi se stingeau la fel de discret la ieşire. 

— Ce multe camere! Exclamă Baley uimit. Ce multe! E ca 
un mic oraş, Daneel. 

— Aşa s-ar părea, colege Elijah, conveni Daneel cu 
indiferenţă. 

Era un lucru ciudat pentru un pământean. De ce trebuia 
să se înghesuie cu atâţia spaţieni în aceiaşi locuinţă? 

— Câte persoane vor locui aici cu mine? 

— Eu, fireşte, răspunse Daneel, şi un număr de roboţi. 


Un număr de alţi roboţi, ar fi trebuit să spună, se gândi 
Baley. Şi din nou îi păru evident că Daneel avea intenţia de 
a juca rolul unui om chiar şi faţă de Baley, care cunoştea 
atât de bine adevărul. 

Dar imediat acest gând se şterse, izgonit din mintea lui de 
altul, mai imperios. 

— Roboţi? Exclamă detectivul. Dar câţi oameni? 

— Niciunul, colege Elijah. 

Tocmai intraseră într-o cameră înţesată până la plafon cu 
role de film. În trei colţuri ale camerei se aflau ecrane 
verticale cu diagonala de 60 de centimetri; în al patrulea 
era un ecran pentru filme de animaţie. 

Baley privi în jur stingherit. 

— l-au dat pe toţi afară de aici ca să mă lase pe mine să 
mă lăfăiesc în mausoleul ăsta? 

— Dar clădirea ţi-e rezervată numai ţie. O locuinţă ca 
aceasta pentru o singură persoană este un lucru obişnuit în 
Solaria. 

— Toată lumea locuieşte astfel? 

— Toată lumea. 

— Pentru ce au nevoie de atâtea camere? 

— De regulă fiecare cameră este destinată pentru un 
anumit scop. Aceasta este biblioteca. Mai există o cameră 
de muzică, o sală de gimnastică, o bucătărie, o sufragerie, 
un atelier mecanic, diverse încăperi pentru repararea şi 
testarea roboților, două dormitoare. 

— Stop! De unde ştii toate astea? 

— Fac parte din bagajul de informaţii ce mi s-a pus la 
dispoziţie înainte de a pleca din Aurora, răspunse Daneel 
liniştit. 

— Dumnezeule! Şi cine are grijă de aceste camere? 
Întrebă detectivul, făcând un gest larg cu mâna. 

— Există mai mulţi roboţi menajeri, care ţi-au fost 
repartizaţi şi se vor îngriji să ai tot confortul necesar. 

— Dar n-am nevoie de toate astea! Exclamă Baley. 


Simţea nevoia să se aşeze şi să nu mai facă nici o mişcare. 
Nu mai voia să vadă nici o altă încăpere. 

— Putem rămâne într-o singură cameră dacă doreşti, 
colege Elijah. Încă de la început s-a luat în considerare şi o 
asemenea eventualitate. Totuşi, avându-se în vedere 
obiceiurile solariene, s-a considerat preferabil să se 
construiască această casă. 

— Să se construiască? Exclamă Baley, făcând ochii mari. 
Vrei să spui că au construit-o pentru mine? Ioate astea? 
Special pentru mine? 

— O economie complet robotizată. 

— Da, ştiu ce ai de gând să-mi răspunzi. Şi ce vor face cu 
ea la sfârşit? 

— Cred că o vor demola. 

Baley îşi strânse buzele. Desigur! O vor demola! 
Construiesc o clădire impunătoare pentru uzul personal al 
unui singur pământean, şi apoi distrug tot ce a atins acesta. 
Sterilizează solul pe care s-a aflat clădirea! Dezinfectează 
aerul respirat de pământean! Oricât de puternici ar părea 
spaţienii, au şi ei temerile lor ridicole. 

Daneel părea că-i citeşte gândurile, sau, cel puţin, că-i 
interpretează expresia feţei. 

— Am impresia că îţi închipui, colege Elijah, că vor 
distruge clădirea pentru a se feri de contagiune. Dacă aşa 
stau lucrurile, te sfătuiesc să nu-ţi faci griji din cauza asta. 
Teama de boală a spaţienilor nu este nicidecum atât de 
exagerată. Pur şi simplu, efortul cerut de construcţia casei 
le pare foarte mic. După cum nici demolarea ei nu înseamnă 
cine ştie ce în ochii lor. lar după lege, colege Elijah, casa nu 
poate rămâne aici. Se află pe domeniul lui Hannis Gruer şi 
pe fiecare domeniu nu poate exista legal decât o singură 
locuinţă, cea a proprietarului. Aceasta a fost construită în 
baza unei dispense speciale, pentru un scop bine precizat, 
şi anume ca să ne adăpostească pe noi o anumită perioadă 
de timp, până la încheierea misiunii noastre. 

— Şi cine e acest Hannis Gruer? Întrebă Baley. 


— Şeful serviciului de securitate solarian. Urmează să-l 
întâlnim după sosire. 

— Urmează? Dumnezeule! Daneel, când voi începe şi eu să 
aflu unele lucruri? Mă simt ca într-un vid şi nu-mi place. Mai 
că m-aş întoarce pe Pământ. Mai că. 

Simţi că se enervează şi se opri brusc. 

Daneel nici nu se clintise. Aştepta doar prilejul ca să 
vorbească. 

— Îmi pare rău că eşti iritat. Cunoştinţele mele generale 
despre Solaria par să le depăşească pe ale tale. Dar despre 
crimă ştiu tot atât cât ştii şi tu. Agentul Gruer ne va da 
informaţiile necesare. Aşa a decis guvernul solarian. 

— Ei bine, atunci să mergem la Gruer. E mult de mers 
până acolo? 

Baley se crispă la gândul altor deplasări şi începu din nou 
să simtă acea strângere de inimă. 

— Nu e nevoie să mergem, colege Elijah. Agentul Gruer ne 
aşteaptă în camera de convorbiri. 

— Există deci o cameră de convorbiri? Murmură Baley cu 
o strâmbătură. Apoi, mai tare: Ne aşteaptă acum? 

— Cred că da. 

— Hai la el atunci, Daneel. 

Hannis Gruer era pleşuv de-a binelea. N-avea nici măcar o 
coroniţă de păr pe laturile capului. Era complet chel. 

Baley înghiţi în sec şi încercă, politicos, să nu se uite la 
capul lui Gruer, dar nu reuşi. Pe Pământ spaţienii erau 
acceptaţi aşa cum ei înşişi înțelegeau să se prezinte. 
Spaţienii erau stăpânii necontestaţi ai Galaxiei; erau înalţi, 
cu pielea şi părul având reflexe de bronz, frumoşi, masivi, 
imperturbabili, aristocratici. 

Pe scurt, arătau exact ca R. Daneel Olivaw, posedând în 
plus şi elementul uman. 

Iar cei trimişi pe Pământ adesea chiar aşa se şi înfăţişau; 
poate că erau special aleşi în acest scop. 

Dar iată aici un spaţian care, după aspect, putea fi socotit 
pământean. Era chel, şi mai avea şi nasul strâmb. Nu prea 


mult desigur, dar la un spaţian orice asimetrie era demnă 
de remarcat. 

— Bună ziua, spuse Baley. Îmi pare rău dacă v-am făcut să 
ne aşteptaţi. 

Politeţea nu strică niciodată. Doar va trebui să lucreze cu 
aceşti oameni. 

O clipă avu impulsul de a traversa camera (ce caraghios 
de mare!) ca să-i întindă mâna lui Gruer. Se reţinu însă 
imediat. Unui spaţian nu i-ar face plăcere un asemenea 
salut: o mână plină de microbi de pe Pământ. 

Gruer şedea cu o mină gravă, cât mai departe cu putinţă 
de Baley, cu mâinile în nişte mâneci lungi şi, probabil, cu 
filtre în nări, deşi Baley nu le putea vedea. 

Detectivului i se păru chiar că Gruer se uită dezaprobator 
la Daneel, de parcă ar spune: Ce spaţian ciudat, să stea atât 
de aproape de un pământean! 

Ceea ce ar însemna că Gruer nu cunoştea adevărul. Apoi 
Baley observă deodată că Daneel stătea la o oarecare 
distanţă, mai departe decât de obicei. 

Fireşte! Dacă s-ar apropia prea mult, Gruer ar putea 
bănui ceva. Daneel era hotărât să treacă drept om. 

Gruer începu să vorbească pe un ton plăcut, prietenos, dar 
privirile i se tot abăteau spre Daneel: 

— Nu aştept de mult. Bun venit pe Solaria, domnilor. V-aţi 
instalat confortabil? 

— Da, răspunse Baley. Foarte confortabil. 

Se întrebă dacă nu cumva protocolul cerea ca Daneel, ca 
„spaţian”, să vorbească în numele amândurora, dar 
respinse această idee cu indignare. Dumnezeule! Doar pe 
el, Baley, îl ceruseră pentru anchetă, iar Daneel fusese 
cooptat pe urmă. În aceste împrejurări detectivul n-ar fi 
admis să fie vioara a doua nici măcar pe lângă un spaţian 
autentic; cu un robot, chiar şi unul ca Daneel, problema nici 
nu se mai punea. 

Dar Daneel nu încercă să treacă înaintea lui Baley şi nici 
Gruer nu părea surprins sau nemulţumit de aceasta. Ba 


chiar îşi concentră imediat atenţia asupra pământeanului, 
părând că uită de Daneel. 

— Nu ţi s-a comunicat nimic, detectiv Baley, în legătură cu 
crima pentru care au fost solicitate serviciile dumitale. Îmi 
închipui că eşti foarte curios să afli despre ce este vorba. 

Gruer îşi mişcă braţele, astfel încât îşi scoase mâinile din 
mâneci şi şi le încrucişă în poală. 

— Dar luaţi loc, domnilor. 

Cei doi se aşezară, iar Baley spuse: 

— Da, suntem curioşi. 

Detectivul observă că Gruer n-avea mâinile protejate de 
mâănuşi. 

— Intenţionat am procedat astfel, detectiv Baley, continuă 
acesta. Voiam să ajungi aici pregătit pentru a aborda 
problema cu o minte neinfluenţată. N-avem nevoie de idei 
preconcepute. Vei primi în curând un raport complet 
asupra amănuntelor crimei şi asupra cercetărilor pe care 
le-am putut întreprinde. Mă tem, detectiv Baley, că aceste 
cercetări îţi vor părea ridicol de incomplete în raport cu 
experienţa dumitale. N-avem poliţie pe Solaria. 

— Deloc? Întrebă Baley. 

Gruer surâse şi ridică din umeri: 

— N-avem delicte, înţelegi? Populaţia noastră este puţin 
numeroasă şi foarte rară. Nu se ivesc ocazii pentru 
delincvenţă şi, ca atare, n-avem nevoie nici de poliţie. 

— Înţeleg. Şi totuşi, acum aveţi un delict. 

— Adevărat, dar e primul act de violenţă comis în două 
secole. 

— Din păcate, însă, văd că începeţi chiar cu un omor. 

— Din păcate aşa e. Şi mai regretabil încă este faptul că 
victima era un om a cărui moarte constituie o mare 
pierdere. O victimă foarte nepotrivită. lar împrejurările în 
care a fost comisă crima sunt deosebit de brutale. 

— Presupun că ucigaşul este total necunoscut, observă 
Baley. 


(Altfel de ce ar mai fi adus un detectiv de pe Pământ?) 

Gruer păru foarte stingherit. Se uită pieziş la Daneel, care 
şedea nemişcat - o maşinărie tăcută, avidă de informaţii. 
Baley ştia că robotul putea reproduce, integral, oricând în 
viitor, orice conversaţie auzită. Era un magnetofon care 
umbla şi vorbea ca un om. 

Oare şi Gruer ştia aceasta? Oricum, se uitase la Daneel cu 
un fel de privire furişă. 

— Nu, n-aş putea spune că e total necunoscut. De fapt, 
există o singură persoană care ar fi putut comite omorul. 

— Nu cumva vreţi să spuneţi că există o singură persoană 
care ar fi putut probabil comite omorul? 

Lui Baley nu-i plăceau afirmaţiile categorice, după cum nu- 
i plăceau nici detectivii de fotoliu care, folosind logica, 
ajungeau prea repede la certitudini. 

Gruer însă clătină din capu-i pleşuv. 

— Nu. O singură persoană. Nu poate fi altcineva. Absolut 
imposibil. 

— Absolut? 

— 'Te asigur. 

— Atunci lucrurile sunt clare. 

— Dimpotrivă. Există o problemă. Nici persoana în cauză 
nu putea comite crima. 

— Atunci n-a comis-o nimeni, conchise Baley calm. 

— Şi totuşi a fost comisă. Rikaine Delmarre e mort. 

Asta e ceva, se gândi Baley. Dumnezeule, asta e ceva. Am 
numele victimei. 

Îşi scoase carneţelul şi notă numele cu solemnitate, parte 
din dorinţa maliţioasă de a arăta că, în fine, obținuse un 
element faptic şi parte pentru a nu lăsa să se vadă prea clar 
că avea lângă el o maşină de înregistrat care făcea inutile 
orice însemnări. 

— Cum se scrie numele victimei? 

Gruer îi spuse. 

— Ce profesie avea? 

— Fetolog. 


Baley notă cuvântul aşa cum îl auzise, fără a insista. 

— Şi cine ar putea să-mi facă o relatare personală asupra 
împrejurărilor în care a fost comisă crima? Fără 
intermediar, dacă se poate. 

Gruer surâse sardonic şi din nou aruncă o privire spre 
Daneel. 

— Soţia lui, detectiv Baley. 

— Soţia lui? 

— Da. Se numeşte Gladia. 

Gruer îi pronunţă numele în trei silabe, cu accentul pe cea 
din mijloc. 

— Copii? Întrebă Baley cu ochii aţintiţi asupra 
carneţelului. Neprimind nici un răspuns îşi ridică privirea şi 
repetă: Copii au? 

Gruer însă îşi pungise gura de parcă ar fi gustat ceva acru. 
Părea scârbit. În cele din urmă răspunse: 

— Habar n-am. 

— Poftim? Întrebă Baley. 

Gruer se grăbi să adauge: 

— Oricum, cred că e mai bine să amânăm începerea 
cercetărilor pe mâine. Ştiu că ai avut o călătorie dificilă, 
domnule Baley, că eşti obosit şi că, probabil, ţi-e foame. 

Baley, gata să răspundă negativ, constată brusc că gândul 
mâncării îi era deosebit de plăcut în acel moment. Întrebă: 

— N-aţi vrea să luaţi masa cu noi? 

De altfel nu-şi închipuia că Gruer va accepta o asemenea 
invitaţie. 


(Şi totuşi ajunsese să-i spună „domnule Baley” în loc de 
„detectiv Baley”, ceea ce era, desigur, ceva.) 

Aşa cum se aşteptase, Gruer refuză: 

— Îmi este imposibil din cauza unei întâlniri de serviciu. Va 
trebui să plec. Regret. 

Baley se ridică. Politeţea ar fi cerut să-l conducă pe Gruer 
până la uşă, dar, pe de o parte, n-avea nici un chef să se 


apropie de uşă şi de exteriorul neprotejat, iar pe de alta, nu 
prea ştia unde se află uşa. 

Rămase, şovăind, în picioare. Gruer zâmbi şi dădu din cap. 

— Ne vom revedea. Roboții dumitale cunosc combinaţia, 
dacă vrei să vorbeşti cu mine. 

Şi dispăru. 

Baley scoase un strigăt de surpriză. 

Gruer şi scaunul pe care şezuse nu se mai aflau acolo! 
Peretele din spatele lui Gruer şi podeaua de sub picioarele 
lui îşi schimbaseră brusc înfăţişarea. 

Daneel observă calm: 

— Nu se găsea fizic în această cameră. Era doar o imagine 
tridimensională. Credeam că ştii. Doar aveţi aşa ceva şi pe 
Pământ. 

— Nu chiar aşa, murmură Baley. 

Pe Pământ o imagine tridimensională era încadrată într-un 
câmp de forţă cubic care strălucea pe fundal. Iar imaginea 
însăşi nu era decât o licărire slabă. Pe Pământ n-ai putea 
confunda o imagine cu realitatea. Pe când aici. 

lată de ce n-avea Gruer mănuşi. Şi nu-i trebuiau nici filtre 
nazale. 

— N-ai vrea să mâncăm acum, colege Elijah? Întrebă 
Daneel. 

Cina se dovedi un calvar nebănuit. Apărură mai mulţi 
roboţi. Unul puse masa. Altul aduse mâncarea. 

— Câţi sunt în toată casa, Daneel? Întrebă Baley. 

— Vreo cincizeci, colege Elijah. 

— Vor rămâne aici în timp ce mâncăm? 


(Unul se retrăsese într-un colţ, cu faţa, pe care ochii 
luceau sticlos, întoarsă spre Baley.) 

— Aşa se obişnuieşte, răspunse Daneel, să rămână unul 
pentru cazul când ar fi nevoie de el. Dacă nu vrei, îi poţi 
ordona să plece. 

Baley dădu din umeri: 

— Lasă-l să stea. 


În condiţii normale Baley ar fi găsit, probabil, acea hrană 
foarte gustoasă. Acum însă o mesteca mecanic. Observă în 
treacăt că Daneel mânca şi el, cu un fel de eficienţă calmă. 
Mai târziu, fireşte, va goli punga de plastic în care se 
depunea acum hrana „mâncată” de el. Între timp, Daneel 
continua să-şi joace rolul. 

— E noapte afară, Daneel? 

— Da, răspunse robotul. 

Baley se uită sumbru la pat. Era prea mare. Întregul 
dormitor era prea mare. Şi n-avea pături sub care să te 
vâri, ci numai cearceafuri. Cam subţire acoperământ! 

Totul se dovedea dificil. Trecuse deja prin greaua 
încercare de a face duş, într-o boxă aflată practic lângă 
dormitor. Era, într-un fel, o culme a luxului, dar, pe de altă 
parte, părea neigienică. 

Spuse deodată: 

— Cum se stinge lumina? 

Tăblia patului împrăştia o lumină difuză. Poate pentru a 
înlesni vizionarea unei cărţi înainte de culcare, dar Baley n- 
avea chef de aşa ceva. 

— Se stinge imediat ce te bagi în pat şi te pregăteşti de 
culcare. 

— Au grijă roboții, nu? 

— E sarcina lor. 

— Dumnezeule! Dar ce fac solarienii cu propriile lor 
mâini? Mormăi Baley. Mă mir că, sub duş, nu m-a frecat un 
robot pe spate. 

Fără urmă de umor, Daneel răspunse: 

— Te-ar fi frecat, dacă ai fi vrut. Cât despre solarieni, fac 
ceea ce le place. Nici un robot nu-şi execută sarcina dacă i 
se ordonă să n-o facă, afară de cazul când, fireşte, 
îndeplinirea ei este necesară pentru bunăstarea omului. 

— Ei, noapte bună, Daneel. 

— Voi dormi în altă încăpere, colege Elijah. Dacă în timpul 
nopţii ai nevoie de ceva. 

— Ştiu, au să vină roboții. 


— Pe noptieră e un buton de comandă. E de ajuns să-l 
atingi. Voi veni şi eu. 

Baley nu putea să adoarmă. Se gândea mereu la casa în 
care se găsea, într-un echilibru precar, la marginea lumii, 
cu spaţiul gol pândindu-l afară ca un monstru. 

Pe Pământ, apartamentul său - plăcut, confortabil, înţesat 
de lume - se afla la adăpost, sub nenumărate alte 
apartamente. Erau zeci de Niveluri şi mii de oameni între el 
şi marginea Pământului. 

Dar chiar şi acolo, încercă să raţioneze, se găseau oameni 
la ultimul Nivel, adică imediat lângă exterior. Sigur că da! 
Dar tocmai de aceea asemenea apartamente se închiriau 
ieftin. 

Se gândi apoi la Jessie, aflată acum la mii de ani-lumină. 

Tare ar mai fi vrut să se dea jos din pat, să se îmbrace şi să 
plece la ea. Gândurile începeau să i se înceţoşeze. Dacă ar 
exista un tunel, un tunel frumos şi sigur care să ajungă, prin 
rocă şi metal solid, din Solaria până pe Pământ, s-ar duce 
tot prin el. 

S-ar duce înapoi pe Pământ, înapoi la Jessie, înapoi la 
confort şi securitate. 

Securitate! 

Baley deschise ochii. Cu braţele înţepenite se sprijini într- 
un cot, abia dându-şi seama ce face. 

Securitate! Omul ăsta, Hannis Gruer, era şeful securităţii 
solariene. Aşa spusese Daneel. Dar ce însemna 
„securitate”? Dacă însemna acelaşi lucru ca şi pe Pământ, şi 
fără îndoială că asta însemna, acest Gruer răspundea de 
apărarea Solariei împotriva invaziilor din afară şi 
subversiunii dinăuntru. 

De ce îl interesa pe Gruer crima? Oare pentru că pe 
Solaria nu exista poliţie şi serviciul de securitate era astfel 
cel mai indicat pentru a se ocupa de un omor? 

Gruer păruse degajat faţă de Baley, dar aruncase de mai 
multe ori priviri furişe în direcţia lui Daneel. 


Oare Gruer îl suspecta pe Daneel? Baley însuşi fusese 
instruit să ţină ochii bine deschişi şi se prea putea ca şi 
Daneel să fi primit ordine asemănătoare. 

Ar fi fost foarte natural ca Gruer să se gândească la unele 
posibilităţi de spionaj. Slujba sa îl obliga să aibă asemenea 
bănuieli ori de câte ori era cazul. Şi nu de Baley s-ar fi 
temut Gruer prea mult, de un pământean, reprezentantul 
celei mai puţin puternice lumi din Galaxie. 

Daneel însă venea din Aurora, cea mai veche, mai mare şi 
mai puternică dintre Lumile exterioare. Era cu totul 
altceva. 

Gruer, îşi aminti detectivul, nu-i adresase nici un cuvânt lui 
Daneel. 

La urma urmelor, de ce oare trebuia Daneel să joace atât 
de perfect rolul unui om? Explicaţia pe care şi-o oferise 
Baley mai înainte, anume că era o chestiune de vanitate a 
proiectanţilor aurorani, îi păru ridicolă. Acum devenea 
limpede că în spatele acestui joc se ascundea ceva mult mai 
serios. 

Un om se putea aştepta să se bucure de imunitate 
diplomatică, să fie tratat cu o anumită curtoazie şi 
amabilitate. Un robot, nu. Dar atunci de ce n-a trimis 
Aurora un om adevărat? De ce să rişte atât de mult cu o 
înşelătorie? Răspunsul îi veni pe dată lui Baley. Un om 
adevărat de pe Aurora, un spaţian autentic, n-ar fi fost 
dispus să colaboreze prea strâns sau prea mult timp cu un 
pământean. 

Dar dacă toate astea erau adevărate, de ce ar fi această 
crimă atât de importantă pentru solarieni încât să-i 
determine să permită venirea unui pământean şi a unui 
auroran pe planeta lor? 

Baley se simţea ca prins într-o cursă. 

Prins pe Solaria de obligaţiile misiunii sale. Prins de 
primejdia ce pândea Pământul, prins într-un mediu pe care 
de-abia îl putea suporta, prins de o răspundere pe care n-o 


putea evita. Şi, peste toate acestea, prins cumva în mijlocul 
unui conflict spaţian a cărei natură n-o putea înţelege. 

4. Se vizionează o femeie. 

Adormi în sfârşit. De fapt nu-şi amintea când trecuse la 
starea de somn. Urmase un răstimp în care gândurile îi 
deveniseră mai dezordonate şi apoi deodată văzuse tăblia 
patului strălucind, iar plafonul iluminat de o lumină 
răcoroasă, de zi. Se uită la ceas. 

Trecuseră câteva ore. Roboții care se îngrijeau de casă 
hotărâseră că e timpul ca detectivul să se scoale şi 
acţionaseră în consecinţă. 

Se întrebă dacă şi Daneel s-a trezit, dar sesiză îndată lipsa 
de logică a acestui gând. Daneel nu putea dormi. Baley se 
întrebă dacă robotul simulase oare că doarme, pentru a 
intra mai bine în rol. Se dezbrăcase şi îşi pusese o pijama? 

Ca la comandă, Daneel intră în încăpere. 

— Bună dimineaţa, colege Elijah. 

Robotul era complet îmbrăcat şi faţa îi părea perfect 
odihnită. Întrebă: 

— Ai dormit bine? 

— Da, răspunse Baley sec. Dar tu? 

Se dădu jos din pat şi cu paşi greoi, intră în baie ca să se 
bărbierească şi să-şi facă toaleta de dimineaţă. De acolo 
strigă: 

— Dacă vine vreun robot să mă radă, trimite-l la plimbare. 
Mă calcă pe nervi. Chiar dacă nu-i văd, tot mă calcă pe 
nervi. 

Îşi privi atent faţa în timp ce se bărbierea, mirat puţin că 
semăna atât de mult cu cea pe care o vedea în oglinzile de 
pe Pământ. A, dacă în locul propriei sale mutre ar fi chipul 
altui pământean, cu care să se poată consulta! Ar discuta cu 
el tot ce aflase, puţin cât era. 

— Prea puţin! Află mai multe! Îşi spuse el în oglindă. 

leşi din baie ştergându-şi faţa şi-şi îmbrăcă pantalonii 
peste nişte indispensabili noi. 


(Roboții ăştia se îngrijesc de toate, naiba să-i ia!) 

— Vrei să-mi răspunzi la câteva întrebări, Daneel? 

— După cum ştii, colege Elijah, răspund la toate 
întrebările cât mă pricep de bine. 

Sau aşa cum ai fost instruit, îşi spuse Baley. Apoi, cu vocea 
tare: 

— De ce sunt numai douăzeci de mii de locuitori pe 
Solaria? 

— Acesta este un fapt. O informaţie. O cifră rezultată 
dintr-un proces de numărare. 

— Da, dar ocoleşti răspunsul. Această planetă poate hrăni 
milioane; atunci, de ce numai douăzeci de mii? Ai spus că 
solarienii consideră acest număr optim. De ce? 

— E modul lor de viaţă. 

— Vrei să spui că restrâng naşterile? 

— Da. 

— Şi lasă planeta goală? 

Baley nu ştia nici el de ce se agăța de acest lucru, dar 
populaţia planetei era unul dintre puţinele fapte certe pe 
care le aflase şi nu prea mai avea altceva de întrebat. 

— Planeta nu este goală, răspunse Daneel. Este parcelată 
în domenii, fiecare condus de câte un solarian. 

— Adică, fiecare trăieşte pe domeniul său? Douăzeci de mii 
de domenii, fiecare cu câte un solarian? 

— Mai puţine, colege Elijah. Soţiile stau pe aceleaşi 
domenii cu soţii. 

— Nu au Oraşe? Se înfioră Baley. 

— Niciunul, colege Elijah. Solarienii trăiesc complet 
separați şi nu se văd unul pe altul decât în împrejurări cu 
totul speciale. 

— Sihaştri? 

— Într-un fel, da. Pe de altă parte însă, nu. 

— Ce vrei să spui? 

— Agentul Gruer te-a vizitat ieri prin intermediul unei 
imagini tridimensionale. Solarienii se vizitează frecvent în 
modul acesta, dar nu altfel. 


Baley se uită uimit la Daneel. 

— Asta se referă şi la noi? Şi noi vom trăi astfel? 

— E obiceiul acestei lumi. 

— Atunci cum să cercetez cazul? Dacă vreau să văd pe 
cineva. 

— Din această casă, colege Elijah, poţi obţine imaginea 
tridimensională a oricărui solarian. Nu e nici o problemă. 
De fapt, te va scuti de neplăcerea ieşirii din casă. lată de ce 
am spus, când am ajuns aici, că nu va trebui să te 
obişnuieşti cu exteriorul. Şi e foarte bine. Orice alt 
aranjament ţi-ar fi dezagreabil. 

— Am să judec eu însumi ce-mi este dezagreabil, replică 
Baley. Primul lucru pe care vreau să-l fac astăzi, Daneel, 
este să iau legătura cu femeia aceea, Gladia, soţia celui 
ucis. Dacă sistemul tridimensional nu e satisfăcător, mă voi 
duce în persoană la ea acasă. Asta o voi decide eu. 

— Vom vedea care este calea cea mai bună şi mai practică, 
colege Elijah, spuse Daneel pe un ton neutru. Mă duc să 
dau dispoziţii pentru micul dejun. 

Şi se întoarse să plece. 

Baley, aproape amuzat, privi ţintă la spatele lat al 
robotului. Daneel Olivaw făcea pe şeful. Dacă instrucţiunile 
lui erau să-l împiedice pe Baley să afle mai mult decât era 
absolut necesar, atunci detectivul dispunea de un atu 
puternic. Căci la urma urmelor celălalt nu era decât R. 
Daneel Olivaw. Ar fi de ajuns să-i spună lui Gruer, sau 
oricărui alt solarian, că Daneel nu e om, ci doar un robot. 

Şi totuşi, pe de altă parte, pseudoumanitatea lui Daneel 
putea fi de mare folos. Un atu nu trebuie jucat de la 
început. Uneori e mai util dacă-l ţii în rezervă. 

Vom trăi şi vom vedea, îşi spuse detectivul, şi porni după 
Daneel să-şi ia micul dejun. 

— Ei, şi cum se stabileşte contactul ăsta tridimensional? 

— Nu trebuie să ne îngrijim noi, colege Elijah, răspunse 
Daneel şi atinse cu degetul unul dintre butoanele pentru 
apelul roboților. 


Imediat intră un robot. 

De unde-or fi venind? Se întrebă Baley. Umblând fără ţintă 
prin labirintul de încăperi nelocuite ale clădirii nu vedeai 
nici un robot. Oare se fereau din calea oamenilor? Îşi 
trimiteau oare mesaje pentru a lăsa drumul liber? 

Şi totuşi, când făceai apel, un robot se ivea fără întârziere. 
Baley se uită la noul venit. Învelişul exterior îi era neted, 
dar nu lucios. Avea un finisaj cenuşiu mat, singura porţiune 
colorată găsindu-se pe umărul drept - un desen în carouri 

asemănător unei table de şah: pătrăţele albe şi galbene 
(argintii şi aurii, de fapt, din cauza luciului metalic) erau 
dispuse aparent la întâmplare. 

— Condu-ne în camera de convorbiri, ordonă Daneel. 

Robotul se înclină şi se întoarse, fără să spună nimic. 

— Stai, băiete, interveni Baley. Cum te cheamă? 

Robotul se întoarse spre Baley şi răspunse cu voce clară şi 
fără ezitări: 

— N-am nici un nume, stăpâne. Indicativul meu este - aici 
ridică un deget de metal şi-l puse pe pătrăţelele de la umăr 
- ACX-2745. 

Daneel şi Baley îl urmară într-o încăpere spațioasă, 
aceeaşi în care, cu o zi înainte, Baley îl văzuse şezând pe 
Gruer. 

Alt robot îi aştepta aici cu acea inepuizabilă răbdare a unei 
maşinării. Primul se înclină şi ieşi. 

În timp ce primul făcea aceste mişcări, Baley compară 
însemnele de pe umăr ale celor doi roboţi. Dispunerea 
pătrăţelelor aurii şi argintii era diferită. Tabla de şah se 
compunea din 36 de pătrăţele, ceea ce făcea posibil un 
număr de 236 aranjamente, adică 70 de miliarde. Mai mult 
decât suficient. 

— Pe cât văd, există un robot pentru fiecare treabă, 
comentă Baley. Unul ne-a condus aici, altul manipulează 
aparatul de vizionat. 

— Pe Solaria specializarea robotică are un nivel ridicat, 
colege Elijah. 


— Te cred şi eu, dacă au atâţia. 

Baley se uită la al doilea robot. Cu excepţia „tablei de şah” 
şi, desigur, a circuitelor pozitronice invizibile din „creierul” 
lui spongios de platină-iridiu, era o copie a celui dintâi. 

— Ce indicativ ai? Întrebă detectivul. 

— ACC-1129, stăpâne. 

— Am să-ţi spun pur şi simplu „băiete”. Uite ce e, vreau să 
vorbesc cu doamna Gladia Delmarre, soţia defunctului 
Rikaine Delmarre. Daneel, există vreo adresă, vreun mijloc 
de a-i indica poziţia pe planetă? 

— Nu cred să fie nevoie de alte informaţii, răspunse 
Daneel amabil. Să-l întreb pe robot. 

— Lasă-mă pe mine să fac asta, spuse Baley. Ascultă, 
băiete, ştii cum o putem găsi pe această doamnă? 

— Da, stăpâne. Cunosc circuitele de legătură cu toţi 
stăpânii, răspunse robotul, fără urmă de mândrie. Era un 
simplu fapt, ca şi cum ar fi spus: Stăpâne, sunt confecţionat 
din metal. 

Daneel interveni: 

— Nu e nimic surprinzător aici, colege Elijah. Memoria lui 
trebuie să reţină doar douăzeci de mii de circuite, ceea ce e 
destul de puţin. 

Baley dădu din cap aprobator. 

— Există oare mai multe Gladia Delmarre? S-ar putea 
produce vreo încurcătură. 

— Poftim, stăpâne? Întrebă robotul, după care rămase 
tăcut. 

— Cred, interveni Daneel, că robotul nu ţi-a înţeles 
întrebarea. Părerea mea este că pe Solaria nu există mai 
multe nume la fel. Numele se înregistrează la naştere şi nu 
se poate lua nici un nume dacă nu este liber în momentul 
respectiv. 

— Bravo, exclamă Baley, aflăm mereu lucruri noi. Acum 
uite ce e, băiete, spune-mi cum trebuie să acţionez, dă-mi 
circuitul de legătură, sau cum se cheamă, şi apoi ia-o din 
loc. 


Urmă o pauză perceptibilă până la răspunsul robotului. 

— Vreţi să stabiliţi singur contactul, domnule? 

— Exact. 

Daneel atinse uşor mâneca detectivului. 

— O clipă, colege Elijah. 

— Ce mai e? 

— După părerea mea, robotul poate face acest contact cu 
mai multă uşurinţă. E doar specialitatea lui. 

— Sunt convins că-l poate face mai bine decât mine, 
răspunse Baley dârz. Ba chiar, făcându-l eu însumi, aş putea 
încurca rău lucrurile. Totuşi, prefer să-l fac singur. Sunt eu 
cel care ordonă sau nu? 

— Eşti, colege Elijah, şi ordinele tale vor fi executate, 
atunci când Prima lege o permite. Totuşi, cu voia ta, aş dori 
să-ţi transmit informaţiile pe care le deţin cu privire la 
roboții solarieni. Pe Solaria roboții sunt mult mai 
specializaţi decât în orice altă lume. Deşi fizic aceşti roboţi 
sunt capabili de multe activităţi, mintal sunt puternic 
înzestrați numai pentru o singură activitate. Pentru a 
îndeplini sarcini în afara specializării lor au nevoie de 
potenţialele înalte produse de aplicarea directă a uneia 
dintre cele trei Legi. lar pentru a nu îndeplini sarcina 
pentru care sunt înzestrați, este de asemenea necesară 
aplicarea directă a celor trei Legi. 

— Păi, atunci, un ordin primit direct de la mine implică 
intrarea în acţiune a legii a Doua, nu-i aşa? 

— Aşa e. Totuşi, potenţialul cerut de aceasta este 
„neplăcut” pentru robot. De obicei o asemenea situaţie nu 
s-ar putea produce, căci solarienii nu intervin niciodată în 
activitatea zilnică a roboților. Pe de o parte, nu ţin deloc să 
facă ei munca roboților, iar pe de altă parte, nici n-au 
nevoie s-o facă. 

— Vrei să spui că robotul ar suferi dacă aş îndeplini eu 
munca lui? 

— După cum ştii, colege Elijah, durerea, în sensul 
omenesc, nu se aplică reacţiilor robotice. 


— Atunci? Întrebă Baley, dând din umeri. 

— Cu toate acestea, continuă Daneel, robotul trece printr- 
o stare la fel de neplăcută ca şi durerea pentru o fiinţă 
umană, după câte îmi dau eu seama. 

— Şi totuşi, replică Baley, eu nu sunt solarian. Sunt 
pământean şi nu-mi place ca roboții să facă ceea ce vreau 
să fac eu. 

— Gândeşte-te apoi, insistă Daneel, că a produce neplăceri 
unui robot ar putea fi privit de gazdele noastre ca un gest 
nepoliticos, căci într-o societate ca aceasta există, probabil, 
o serie de principii mai mult sau mai puţin rigide despre 
felul cum trebuie tratat un robot. Şi un asemenea gest nu 
ne-ar uşura deloc sarcina. 

— Bine, se învoi Baley. Să-şi facă atunci serviciul. 

Şi se instală într-un fotoliu. 

Incidentul nu fusese lipsit de unele învăţăminte. Era un 
exemplu instructiv, care dezvăluia cât de neîndurătoare 
poate fi o societate robotică. Odată puşi în funcţiune, roboții 
nu puteau fi uşor înlăturați, iar dacă omul voia să renunţe la 
ei chiar temporar, constata că nu poate. 

Cu ochii pe jumătate închişi urmărea robotul, care se 
apropia de perete. Să poftească sociologii de pe Pământ să 
studieze cele întâmplate şi să tragă concluzii. El începuse 
deja să aibă unele păreri. 

O jumătate din perete se trase în lături dând la iveală un 
panou de comandă ce ar fi făcut cinste chiar şi unei 
centrale electrice de Oraş. 

Baley ducea dorul pipei sale. Fusese informat că fumatul 
pe o planetă unde nu se fumează ar fi o impoliteţe 
îngrozitoare, aşa că nici măcar nu i se permisese să-şi ia 
cele de trebuinţă. Oftă. Erau clipe când s-ar fi socotit 
nespus de încurajat simțind între dinţi ţeava pipei şi în 
mână căldura tutunului încins. 

Robotul lucra cu rapiditate, reglând diverse rezistenţe şi 
intensificând în modul cuvenit câmpurile de forţă prin 
uşoare apăsări cu degetele. 


— Mai întâi este necesar, explică Daneel, să se ia legătura 
cu persoana solicitată. Mesajul este primit, fireşte, de un 
robot. Dacă persoana este disponibilă şi dispusă să accepte 
vizionarea, se stabileşte contactul. 

— Şi sunt necesare toate acele butoane? Întrebă Baley. 
Robotul de-abia atinge cea mai mare parte a panoului. 

— Nu dispun de informaţii complete asupra acestui 
subiect, colege Elijah. Există însă cazuri când trebuie 
aranjate vizionări multiple sau mobile. Acestea din urmă, 
mai ales, necesită reglări complicate şi continue. 

Robotul anunţă: 

— Domnilor, contactul este stabilit şi acceptat. Când 
sunteţi gata va intra în funcţiune. 

— Gata, mormăi Baley şi, ca şi cum acest cuvânt ar fi fost 
un semnal, cealaltă jumătate a camerei se umplu de lumină. 

Daneel se grăbi să spună: 

— Am neglijat să indic robotului ca toate deschiderile spre 
exterior să fie acoperite. Îmi pare rău şi trebuie să. 

— N-are a face, răspunse Baley, crispându-se. Am să 
suport. Lasă-le aşa. 

Viziona o sală de baie; cel puţin aşa credea, judecând după 
instalaţii. La un capăt al încăperii se găsea, ghici el, un fel 
de salon de cosmetică şi imaginaţia lui plasă acolo un robot 
(sau mai mulţi?) care puneau la punct, cu o rapiditate plină 
de precizie, amănuntele unei coafuri feminine şi anumite 
elemente exterioare care alcătuiau imaginea pe care femeia 
respectivă urma s-o înfăţişeze lumii. 

Cât despre unele aparate şi dispozitive, pur şi simplu nici 
nu mai încercă să ghicească ce erau. Lipsa de experienţă 
nu-i permitea să-şi dea seama la ce servesc. Pereţii erau 
încrustaţi cu un model complicat care înşela ochiul, 
făcându-l să creadă că reprezintă un obiect natural şi apoi 
pierzându-se într-o compoziţie abstractă. Efectul era 
calmant şi aproape hipnotic prin modul în care solicita 
atenţia privitorului. 


Ceea ce părea a fi duşul, o instalaţie destul de mare, nu 
era separat de rest prin nimic material, ci mai degrabă 
printr-un dispozitiv special de iluminare care crea un zid de 
opacitate sclipitoare. Nu se vedea nici o fiinţă omenească. 

Privirile lui Baley se aţintiră asupra podelei. Unde se 
termina camera lui şi unde începea cealaltă? Era uşor de 
spus, căci exista o linie unde calitatea luminii se schimba, 
marcând probabil hotarul. 

Baley păşi spre acea linie şi după un moment de şovăială 
întinse mâna dincolo de ea. 

Nu simţi nimic; era ca şi cum şi-ar fi vârât braţul într-unul 
dintre primitivele aparate de vizionare tridimensionale de 
pe Pământ. Acolo, cel puţin, ar fi continuat să-şi vadă mâna; 
slab, poate, şi acoperită de imagini, dar ar fi continuat s-o 
vadă. Aici însă dispăruse complet. Pentru ochii lui braţul i se 
termina ca tăiat de la încheietură. 

Dar dacă ar trece peste linie cu tot corpul? Probabil că 
atunci n-ar mai putea vedea nimic. S-ar afla într-o lume de 
întuneric total. Gândul unui asemenea înveliş protector îi 
era aproape plăcut. 

Fu întrerupt de o voce. Ridică ochii şi păşi înapoi cu o 
grabă aproape ridicolă. 

Îi vorbea Gladia Delmarre. Cel puţin aşa presupunea 
Baley. Partea superioară a perdelei de lumină ce ascundea 
cabina duşului dispăruse şi se vedea limpede un cap. 

Capul îi surâse lui Baley: 

— Am spus „bună ziua”, şi îmi pare rău că v-am făcut să 
aşteptaţi. Mă voi usca imediat. 

Avea o faţă triunghiulară, cu pomeţii destul de 
proeminenţi (lucru şi mai vădit atunci când zâmbea) şi care 
se îngusta într-o curbă lină, încadrând nişte buze pline şi 
terminându-se într-o bărbie delicată. Capul nu părea să se 
afle prea sus deasupra pardoselii. Baley aprecie înălţimea 
femeii la aproape 1,60 metri. (Nu era un caz tipic. Cel puţin 
după părerea lui Baley. Pe Pământ se credea că spaţienele 
sunt de regulă înalte şi impunătoare.) Şi nici n-avea acele 


reflexe spaţiene de bronz în păr. Era un păr castaniu 

deschis, aproape blond, de lungime potrivită. În acele clipe 
flutura zbârlit, din cauza a ceea ce detectivul bănuia a fi un 
curent de aer cald. Imaginea era de-a dreptul atrăgătoare. 

Baley răspunse, stânjenit: 

— Dacă vreţi să întrerupem contactul şi să aşteptăm până 
ce sunteţi gata. 

— Nu, nu! Sunt aproape gata şi putem sta de vorbă între 
timp. Hannis Gruer mi-a spus că vreţi să mă vizionaţi. 
Sunteţi de pe Pământ, după câte ştiu. 

Stătea cu ochii aţintiţi asupra lui, părând să-l soarbă din 
priviri. Baley dădu din cap afirmativ şi se aşeză. 

— 'Tovarăşul meu este de pe Aurora. 

Gladia surâse şi-şi menţinu privirile asupra lui Baley, de 
parcă el ar fi fost adevărata curiozitate şi, într-adevăr, îşi 
spuse Baley, aşa şi era. 

Femeia îşi ridică braţele deasupra capului, trecându-şi 
degetele prin păr şi răsfirându-l ca pentru a-i grăbi 
uscarea. Avea braţe delicate şi graţioase. 

E foarte atrăgătoare, se gândi Baley. Apoi îşi spuse jenat: 
Jessie n-ar agrea scena asta. 

Daneel interveni în conversaţie: 

— Nu s-ar putea, doamnă Delmarre, ca fereastra pe care o 
vedem să fie polarizată sau acoperită? Pe colegul meu îl 
deranjează lumina zilei. Pe Pământ, aşa cum aţi auzit 
probabil. 

Tânăra femeie (Baley îi dădea douăzeci şi cinci de ani, dar 
nutrea o bănuială întristătoare că în privinţa vârstei 
spaţienilor aparențele puteau fi foarte înşelătoare) îşi puse 
mâinile pe obraji şi exclamă: 

— Vai, sigur că ştiu! Ce proastă sunt! lertaţi-mă, vă rog, 
voi face asta imediat. Voi chema un robot. 

Şi, continuând să vorbească, ieşi din boxa de uscare, cu 
mâna întinsă spre butonul de comandă. 

— Mereu îmi spun că ar trebui să am mai multe butoane în 
camera asta. La ce e bună o casă dacă n-ai un buton la 


îndemână oriunde te-ai afla - să zicem, la cel mult un metru 
distanţă. Ar fi. Dar ce, ce s-a întâmplat? 

Se uită uluită la Baley care, sărind din fotoliu şi 
răsturnându-l, se întorsese cu spatele, roşu până în vârful 
urechilor. 

Daneel observă calm: 

— Ar fi preferabil, doamnă Delmarre, după ce chemaţi 
robotul să vă întoarceţi în boxă sau, dacă nu, să puneţi pe 
dumneavoastră unele articole vestimentare. 

Gladia îşi privi surprinsă corpul gol şi răspunse: 

— Da, desigur. 

5. Se discută despre crimă 

— Era doar o vizionare, înţelegeţi, spuse Gladia plină de 
căinţă. 

Se înfăşurase în ceva ce-i lăsa libere braţele şi umerii. Un 
picior i se vedea până la jumătatea coapsei, dar Baley, care- 
şi redobândise cumpătul şi se simţea un mare nătărău, îl 
ignora stoic. 

— E o chestie de surpriză, ştiţi, doamnă Delmarre. 
Răspunse el. 

— O, nu face nimic. Poţi să-mi spui Gladia, doar dacă nu. 
Dacă nu este împotriva uzanțelor. 

— Gladia, atunci. E-n ordine. Vreau doar să te asigur că nu 
era nimic neplăcut, înţelegi, doar o chestie de surpriză. 

Destul că se făcuse de râs, cugetă el, fără ca biata fată să- 
şi mai şi închipuie că o găsise dezagreabilă. De fapt era 
destul de. Destul de. 

Nu găsea cuvântul potrivit, dar îşi dădea perfect seama că 
în nici un caz nu i-ar putea vorbi Jessiei despre asta. 

— Ştiu că te-am ofensat, spuse Gladia, dar fără să vreau. 
Nici nu mi-am dat seama. Desigur, înţeleg foarte bine că 
trebuie să respectăm obiceiurile de pe alte planete, dar 
unele dintre ele sunt atât de bizare. De fapt, nu bizare, se 
grăbi ea să adauge, nu vreau să spun bizare, ci neobişnuite, 
mă înţelegi, şi e foarte uşor să uiţi asta. Aşa cum am uitat să 
ţin ferestrele acoperite. 


— Nu face nimic, murmură Baley. 

Gladia se afla acum în altă încăpere, cu toate ferestrele 
acoperite, iar lumina avea nuanţa uşor schimbată şi mai 
liniştitoare a artificialităţii. 

— Cât despre treaba cealaltă, continuă ea cu toată 
seriozitatea, ştii, e doar o simplă vizionare. La urma 
urmelor, nu te-ai sfiit să vorbeşti cu mine când mă aflam sub 
uscător, şi nici atunci nu eram îmbrăcată. 

— Ei da, răspunse Baley, dorind să încheie cât mai repede 
această discuţie, să te aud e una, iar să te văd e alta. 

— Păi da, chiar aşa! Nu e vorba de văzut. Gladia se 
îmbujoră la faţă şi lăsă privirile în jos. Sper că nu-ţi închipui 
că aş face aşa ceva, adică să ies din uscător, dacă m-ar 
putea vedea cineva. Era însă o simplă vizionare. 

— Şi nu-i acelaşi lucru? Întrebă Baley. 

— Nicidecum. Şi în clipa asta mă vizionezi. Nu mă poţi 
atinge, nici mirosi, nu-i aşa, nimic de felul ăsta. Dar ai putea 
dacă m-ai vedea. Acum însă mă aflu la cel puţin două sute 
de mile distanţă. Deci cum ar putea fi acelaşi lucru? 

Pe Baley lucrul începea să-l intereseze. 

— Dar te văd eu proprii mei ochi. 

— Nu, nu mă vezi. Vezi doar imaginea mea. Mă vizionezi. 

— Şi care-i deosebirea? 

— E o mare deosebire. 

— Înţeleg. 

Şi chiar înţelegea, într-un fel. Distincția nu era prea uşor 
de sesizat, dar avea o anumită logică. 

Gladia reluă, înclinându-şi uşor capul într-o parte: 

— Într-adevăr înţelegi? 

— Da. 

— Adică, nu te-ar deranja dacă mi-aş scoate halatul? 
Întrebă ea zâmbind. 

Mă tachinează şi ar trebui să i-o retez scurt, se gândi 
Baley. Spuse apoi, cu voce tare: 

— Ba da, mi-ar abate mintea de la treabă. Vom discuta 
asta altă dată. 


— Dar, serios vorbind, te deranjează cumva că stau în 
halat în loc să îmbrac ceva mai puţin neprotocolar? 

— Nicidecum. 

— Îţi pot spune pe numele mic? 

— Dacă vei avea prilejul. 

— Şi care ţi-e numele mic? 

— Elijah. 

— E-n ordine. 

Şi se ghemui într-un fotoliu ce părea tare, aproape de 
duritatea ceramicii, dar care se lăsă moale sub greutatea 
trupului ei, îmbrăţişând-o gingaş. 

— Să începem deci, propuse Baley. 

— Să începem. 

Treaba aceasta îi părea detectivului extraordinar de grea. 
Nici măcar nu ştia cum să înceapă. Pe Pământ ar fi întrebat 
despre nume, funcţie, Oraşul şi Sectorul de reşedinţă, o mie 
de întrebări tip. Şi chiar dacă ar fi cunoscut deja 
răspunsurile, metoda i-ar fi permis să abordeze chestiunile 
esenţiale. I-ar fi permis să ia contact cu persoana în cauză, 
să-şi stabilească tactica de urmat pe o bază mai solidă decât 
nişte simple presupuneri. 

Dar aici? Cum putea fi sigur de ceva? Chiar şi verbul „a 
vedea” avea sensuri diferite pentru el şi pentru această 
femeie. Câte alte cuvinte le interpretau oare diferit? Cât de 
des se vor isca astfel de neînţelegeri între ei fără ca 
detectivul să-şi dea măcar seama? 

— De cât timp erai căsătorită, Gladia? 

— De zece ani, Elijah. 

— Ce vârstă ai? 

— Treizeci şi trei. 

Baley simţi o vagă satisfacţie, gândindu-se că ar fi putut 
avea, la fel de bine, o sută treizeci şi trei. 

— Aţi fost fericiţi în căsnicie? 

Gladia păru descumpănită. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Păi. 


O clipă, Baley se simţi încurcat. Cum să defineşti o căsnicie 
fericită? Şi apoi, ce înseamnă o astfel de căsătorie pentru 
un solarian? Reluă: 

— Păi, vă vedeaţi des? 

— Cum? le cred şi eu că nu! Doar nu eram animale. 

Baley şovăi. 

— Dar nu locuiaţi în aceeaşi clădire? Credeam. 

— Locuiam, fireşte. Doar eram căsătoriţi. Dar fiecare are 
apartamentul său. El avea o funcţie foarte importantă care 
îi lua mult timp, iar eu am propria mea muncă. Ne vizionam 
oricând era necesar. 

— Dar te şi vedea, nu-i aşa? 

— Nu se vorbeşte despre asta, dar, dacă ţii să ştii, mă şi 
vedea. 

— Aveţi copii? 

Gladia, vădit agitată, sări în picioare. 

— Asta e prea mult! E culmea indecenţei! 

— Stai, aşteaptă puţin! Exclamă Baley lovind cu pumnul în 
braţul fotoliului. Nu-mi face greutăţi: Doar anchetez o 
crimă. Înţelegi? O crimă. Iar cel ucis a fost soţul tău. Vrei 
să-l vezi pe ucigaş prins şi pedepsit, sau nu? 

— Atunci întreabă-mă despre crimă, nu despre. Despre. 

— Trebuie să aflu o mulţime de lucruri. De pildă, vreau să 
ştiu dacă regreţi moartea soţului tău. Şi adăugă, cu o 
brutalitate voită: Căci nu prea se vede. 

Gladia îl fixă cu aroganță: 

— Regret moartea oricui, mai ales a unui om tânăr şi 
folositor. 

— Dar faptul că ţi-era soţ nu adaugă nimic la aceasta? 

— Îmi fusese repartizat mie şi, ei da, ne vedeam la datele 
fixate şi. Şi. (adaugă în grabă) dacă ţii neapărat să ştii, n- 
avem copii pentru că nu ni s-a repartizat încă niciunul. Dar 
nu văd ce legătură e între toate astea şi regretul simţit 
pentru moartea cuiva. 

Poate că nu e nici o legătură, se gândi detectivul. Era un 
aspect de viaţă socială solariană, iar pe aceasta Baley n-o 


cunoştea. Schimbă deci subiectul. 

— Mi s-a spus că ai unele date personale despre 
împrejurările în care a fost comisă crima. 

O clipă Gladia păru încordată. 

— Eu. Am descoperit corpul. Asta trebuia să spun? 

— Dar n-ai fost de faţă la crimă? 

— O, nu, răspunse femeia, cu voce slabă. 

— Ei bine, n-ai vrea să-mi povesteşti cum s-a întâmplat? 
Nu te grăbi şi foloseşte-ţi propriile cuvinte. 

Spunând acestea, Baley se rezemă de spetează şi se 
pregăti s-o asculte. 

— Erau patru decade şi treizeci şi două de centade. 

— Ce înseamnă asta după ora universală? 

— Nu ştiu. Nu, nu ştiu. Dar poţi afla, presupun. 

Vocea îi tremura puţin şi făcuse ochii mari. Sunt puţin prea 
cenuşii ca să-i poţi considera albaştri, observă Baley. 

Gladia continuă: 

— Venise în apartamentul meu. Era tocmai ziua fixată ca 
să ne vedem şi ştiam că va veni. 

— Venea totdeauna în zilele fixate? 

— Desigur. Era un om foarte conştiincios, un bun solarian. 
Nu sărea niciodată zilele fixate şi totdeauna venea la 
aceeaşi oră. Fireşte, nu rămânea mult. Nu ni s-au 
repartizaT. Co. (nu putea termina de pronunţat cuvântul, 
dar Baley dădu din cap în semn că a înţeles). Oricum, venea 
mereu la aceeaşi oră, ştii, ca totul să fie comod. Stăteam de 
vorbă câteva minute; e un calvar să te vezi cu cineva, dar el 
îmi vorbea totdeauna normal. Aşa era felul lui. Apoi se 
ducea să lucreze la un proiect, nu ştiu exact ce. Avea un 
laborator special în apartamentul meu, în care se putea 
retrage în zilele când ne vedeam. Dar avea unul mult mai 
mare la el în apartament, desigur. 

Baley se întrebă la ce putea lucra soţul ei în acele 
laboratoare. Cercetări de fetologie, poate, îşi spuse el. 

— Ai observat atunci ceva nefiresc la el? Părea preocupat? 


— Nu, nu. Nu era niciodată preocupat. (Gladia fu cât pe ce 
să chicotească, dar se reţinu în ultimul moment.) Se 
stăpânea întotdeauna perfect, ca prietenul tău. 

Şi cu mâna ei mică arătă spre Daneel, care şedea neclintit. 

— Înţeleg. Continuă, te rog. 

Gladia însă nu continuă, ci spuse în şoaptă: 

— Te deranjează dacă beau ceva? 

— Nicidecum. 

Mâna femeii alunecă pe braţul fotoliului şi în mai puţin de 
un minut intră tăcut un robot, aducându-i o băutură caldă 
(Baley putea zări aburul). Gladia sorbi puţin, apoi puse 
băutura pe o măsuţă. 

— Aşa, reluă ea, acum e mult mai bine. Pot să te-ntreb 
ceva personal? 

— Orice doreşti, răspunse detectivul. 

— Să vezi, am citit multe lucruri despre Pământ. 
Totdeauna m-au interesat. E o lume atât de ciudată. Se opri 
brusc şi adăugă imediat: N-am vrut să spun asta. 

Baley se încruntă puţin. 

— Orice lume le pare ciudată celor care nu trăiesc în ea. 

— Vreau să spun că e deosebită, înţelegi. Oricum, vreau să 
te întreb ceva nepoliticos. Cel puţin, sper să nu fie 
nepoliticos pentru un pământean. Fireşte, unui solarian nu 
i-aş pune o asemenea întrebare pentru nimic în lume. 

— Ce vrei să mă întrebi, Gladia? 

— Ceva în legătură cu tine şi prietenul tău. Domnul Olivaw, 
nu-i aşa? 

— Da, aşa îl cheamă. 

— Voi doi nu vă vizionaţi, nu? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Adică, între voi. Vă vedeţi, nu-i aşa? Sunteţi, adică, 
împreună. 

— Da, el se află fizic în aceeaşi cameră cu mine, confirmă 
Baley. 

— L-ai putea atinge dacă ai vrea, nu? 

— Exact. 


Gladia se uită la ei pe rând şi exclamă: 

— O! 

Această interjecţie putea însemna orice. Dezgust? Oroare? 

O clipă detectivul fu tentat să se ridice, să se apropie de 
Daneel şi să-i pună mâna pe obraz. Ar fi fost interesant de 
urmărit reacţia Gladiei. Se reţinu însă şi reluă: 

— Voiai să continui cu relatarea faptelor din ziua când 
soţul tău a venit să te vadă. 

Avea certitudinea morală că digresiunea Gladiei, oricât de 
interesantă s-ar fi dovedit pentru ea, fusese motivată mai 
ales de dorinţa de a evita acest lucru. 

Doamna Delmarre mai sorbi o înghiţitură şi continuă: 

— Nu mai am prea multe de spus. Am înţeles că va fi 
ocupat, şi de altfel ştiam asta, căci mereu cerceta câte ceva, 
aşa că m-am întors şi eu la lucrul meu. Apoi, după vreo 
cincisprezece minute, am auzit un strigăt. 

Urmă o pauză, dar Baley o îndemnă să continue: 

— Ce fel de strigăt? 

— Un strigăt al lui Rikaine. Al soţului meu. Un strigăt, pur 
şi simplu, fără nici un cuvânt. Părea provocat de teamă. Ba 
nu, de surpriză, de stupoare. Cam aşa ceva. Nu-l mai 
auzisem niciodată strigând. 

Îşi duse mâinile la urechi, de parcă ar fi vrut să alunge 
chiar şi amintirea acelui strigăt, şi lăsă să-i scape capotul în 
jurul taliei. Nu-şi dădea seama de asta, iar Baley privea 
ţintă la carnetul de însemnări. 

— Şi ce-ai făcut atunci? Întrebă detectivul. 

— Am fugit. Am fugit. Nu ştiam unde se află. 

— Parcă ai spus că se dusese în laboratorul pe care-l avea 
în apartamentul tău. 

— Se dusese, Eli. Elijah, dar eu nu ştiam unde e acest 
laborator. Nu ştiam sigur, căci nu fusesem acolo niciodată. 
Era al lui. Cunoşteam însă în linii mari locul. Ştiam că e 
situat undeva spre apus, dar eram atât de tulburată încât 
nici măcar nu mi-a venit în gând să chem un robot, care m- 
ar fi condus imediat acolo. Şi, fireşte, nechemat nu putea 


veni niciunul. Şi când am ajuns - am găsit până la urmă 
drumul - Rikaine era mort. 

Se opri brusc şi, spre marea stinghereală a lui Baley, îşi 
înclină capul şi începu să plângă. Nu făcea nici o încercare 
să-şi ascundă faţa. Ţinea ochii închişi şi pe obraji i se 
scurgeau încet şiroaie de lacrimi. Nu scotea nici un sunet. 
De-abia dacă îi tremurau umerii. 

Deschise apoi ochii şi îl privi înlăcrimată: 

— Nu mai văzusem niciodată un mort. Era tot plin de 
sânge şi capul era. Ştii. Am reuşit să chem un robot, iar ela 
chemat pe alţii şi bănuiesc că ei au avut grijă de mine şi de 
Rikaine. Nu. 

— Ce înţelegi prin „au avut grijă de Rikaine”? Întrebă 
detectivul. 

— L-au luat de acolo şi au curăţat locul. 

În glasul ei apăruse o uşoară notă de indignare: era doar 
stăpâna casei, grijulie de felul cum arată aceasta. Adăugă: 

— Toate erau într-un hal fără de hal. 

— Şi ce s-a întâmplat cu corpul? 

Gladia dădu negativ din cap: 

— Nu ştiu. L-au incinerat cred, ca pe orice cadavru. 

— N-ai chemat poliţia? 

Femeia îl privi de parcă n-ar fi înţeles şi Baley îşi aduse 
aminte: N-au poliţie! Apoi, cu voce tare: 

— Dar ai anunţat, cred, pe cineva. Căci toată treaba asta s- 
a aflat. 

— Roboții au chemat un doctor. lar eu a trebuit să anunţ la 
locul de muncă al lui Rikaine. Roboții de acolo trebuiau să 
afle că nu se va mai întoarce. 

— Doctorul era pentru tine, bănuiesc. 

Gladia confirmă dând din cap. Pentru prima dată păru să 
observe capotul drapat în jurul coapselor. Îl trase în sus, 
murmurând jalnic: 

— Scuză-mă, scuză-mă. 

Baley se simţi stingherit, privind-o cum stătea acolo 
tremurând, neajutorată, cu faţa chinuită de groaza 


copleşitoare ce i-o treziseră aceste amintiri. 

Nu mai văzuse niciodată un om mort. Nu mai văzuse 
niciodată sânge şi o ţeastă zdrobită. Şi deşi pe Solaria 
relaţiile soţ-soţie erau superficiale şi inconsistente, avusese 
totuşi de-a face cu o fiinţă umană, moartă. 

Baley nu prea mai ştia ce să facă sau să spună. Simţea un 
imbold să se scuze, dar, de fapt, nu era decât un poliţist în 
exerciţiul funcţiunii. 

Pe această planetă nu există însă poliţie. Va înţelege oare 
Gladia că aceasta era obligaţia lui? 

Rar şi cât mai blând cu putinţă o întrebă: 

— Spune-mi, Gladia, ai auzit oare şi altceva? Adică, în 
afară de strigătul soţului tău? 

Femeia îşi ridică privirile. Avea o faţă foarte plăcută, în 
ciuda tristeţii vădite, sau poate tocmai din pricina ei. 

— N-am auzit nimic. 

— Poate nişte paşi fugind? Sau vreo altă voce? 

Gladia clătină din cap: 

— N-am auzit nimic. 

— Când ţi-ai găsit soţul, era singur? Nu eraţi decât voi doi 
acolo? 

— Da. 

— Şi nu era nici un semn că s-ar mai fi aflat şi altcineva 
acolo? 

— N-am observat niciunul. De altfel, nici nu ştiu cum s-ar 
mai fi putut afla cineva. 

— De ce spui asta? 

O clipă Gladia păru surprinsă. Apoi spuse abătută: 

— Uit mereu că vii de pe Pământ. Ei da, nimeni altul nu 
putea fi acolo. Încă din copilărie soţul meu nu vedea pe 
nimeni în afară de mine. Şi nici nu era Rikaine omul care să 
se vadă cu alţii. Era foarte riguros în privinţa uzanțelor. 

— Dar poate că s-a întâmplat fără voia lui. Dacă ar fi venit 
cineva să-l vadă neinvitat, fără ca soţul tău să ştie de asta? 
Oricât de riguros ar fi fost, nu putea evita să-l vadă pe 
intrus. 


— Se poate, dar atunci ar fi chemat imediat roboții ca să-l 
dea afară pe acel om. Aşa ar fi procedat! Şi apoi nimeni n-ar 
fi încercat să vină la soţul meu neinvitat. Nici nu pot 
concepe un asemenea lucru. lar Rikaine, desigur, n-ar fi 
invitat niciodată pe nimeni. E ridicol să-mi închipui aşa 
ceva. 

Baley întrebă cu blândeţe: 

— Soţul tău a fost ucis cu o lovitură în cap, nu-i aşa? 
Recunoşti asta. 

— Cred că da. Era tot numai. 

— Deocamdată nu-ţi cer detalii. Ai văzut cumva în cameră 
vreo urmă de dispozitiv mecanic care i-ar fi permis cuiva să- 
i zdrobească ţeasta de la distanţă? 

— Sigur că nu. Sau, cel puţin, eu n-am observat nimic. 

— Dacă ar fi fost, cred că l-ai fi văzut. Rezultă deci că 
cineva a ţinut în mână un obiect capabil să zdrobească 
ţeasta cuiva şi că a folosit acest obiect. Cineva trebuie să se 
fi aflat la vreun metru de soţul tău pentru a face aceasta. 
Aşa că cineva l-a văzut. 

— Nu se poate, exclamă Gladia cu toată convingerea. Un 
solarian n-ar accepta să vadă pe nimeni. 

— Dar un solarian pornit să ucidă nu s-ar sinchisi de puţin 
„văzut”, nu-i aşa? 


(Această afirmaţie îi părea lui însuşi îndoielnică. Pe Pământ 
aflase despre cazul unui asasin total lipsit de conştiinţă, 
care fusese prins numai pentru că nu se putuse hotări să 
încalce obiceiul păstrării unei linişti absolute la baia de 
cartier.) 

Gladia clătină din cap: 

— Nu înţelegi cum e cu văzutul acesta. Pământenii se pot 
vedea oricând, aşa că nu poţi înţelege. 

Părea cuprinsă de curiozitate. Ochii i se luminară puţin. 

— Văzutul îţi pare o treabă perfect normală, nu-i aşa? 

— L-am considerat întotdeauna ca un lucru de la sine 
înţeles, răspunse Baley. 


— Nu te deranjează? 

— De ce m-ar deranja? 

— Păi, în filme nu se spune şi am vrut întotdeauna să aflu. 
Pot să-ţi pun o întrebare? 

— Te rog, răspunse detectivul cu indiferenţă. 

— 'Ţi s-a repartizat o soţie? 

— Sunt căsătorit. Nu ştiu cum vine treaba cu repartizarea. 

— Ştiu că îţi vezi soţia oricând doreşti, şi ea te vede pe 
tine, şi amândoi consideraţi acest lucru foarte firesc. 

Baley confirmă dând din cap. 

— Ei bine, atunci când o vezi, dacă ai dori să. Îşi ridică 
mâinile până în dreptul umerilor şi se opri, de parcă ar fi 
căutat expresia cea mai potrivită. Apoi reluă: Puteţi. Chiar 
oricând. 

Şi o lăsă baltă. Baley nu încercă s-o ajute. 

— Ei, nu are nici o importanţă, spuse Gladia. Şi nici nu ştiu 
de ce trebuie să te plictisesc acum cu asemenea fleacuri. 
Am terminat? 

Părea că îi vor da din nou lacrimile. 

— Încă puţin, Gladia. Uită faptul că nimeni n-ar fi putut să- 
l vadă pe soţul tău. Presupune că cineva l-a văzut. Cine ar fi 
putut fi acesta? 

— N-are rost să umblăm cu ghicitul. Nu putea fi nimeni. 

— Dar trebuie să fi fost cineva. Agentul Gruer spune că 
există motive de a bănui pe cineva. Aşa că vezi, trebuie să fi 
fost cineva. 

Pe faţa femeii flutură un zâmbet slab, lipsit de bucurie: 

— Ştiu la cine se gândeşte. 

— Perfect. La cine? 

Gladia îşi puse mâna ei mică pe piept: 

— La mine. 

6. Se respinge o teorie 

— Aş spune, colege Elijah, interveni Daneel în discuţie, că 
aceasta este o concluzie evidentă. 

Baley se uită surprins la colegul său, robotul. 

— De ce evidentă? 


— Însăşi doamna Delmarre, explică Daneel, afirmă că este 
singura persoană care îl putea vedea pe soţul ei. Condiţiile 
sociale de pe Solaria nici nu i-ar permite să prezinte altceva 
ca fiind adevărul. Desigur că agentul Gruer găseşte firesc, 
ba chiar obligatoriu, să creadă că un soţ solarian nu poate fi 
văzut decât de soţia sa. Cum numai o singură persoană 
putea deci să-l vadă, o singură persoană putea să-l lovească 
şi o singură persoană putea fi ucigaşul. Sau, mai degrabă, 
ucigaşa. Dacă îţi aminteşti, agentul Gruer a spus că o 
singură persoană putea face asta. N-a admis posibilitatea 
existenţei altcuiva. Aşa e? 

— Dar a mai spus, replică Baley, că nici acea persoană n-ar 
fi putut săvârşi crima. 

— Vrând să spună, probabil, că la locul faptei nu s-a găsit 
nici o armă. Presupun că doamna Delmarre ne-ar putea 
explica această anomalie. 

Şi Daneel arătă cu o politeţe rece, de robot, spre locul 
unde Gladia continua să fie vizibilă pe ecran, cu privirile 
lăsate în jos şi strângând din buzele ei mici. 

Dumnezeule, se gândi Baley, uitam de doamna. 

Poate că aceasta se întâmpla din cauza iritării. Îl irita 
Daneel, cu modul lui de abordare rece, neemotiv. Sau poate 
îl irita propriul său comportament, abordarea sa emotivă. 
Dar nu stătu să analizeze problema. 

— Cam atât deocamdată, Gladia. Nu ştiu ce se spune în 
asemenea situaţii, dar să întrerupem contactul. La 
revedere. 

— Uneori se spune „încheiat vizionarea”, dar îmi place mai 
mult „La revedere”. Pari tulburat, Elijah. Îmi pare rău, căci 
m-am obişnuit să se creadă că am făcut-o eu, aşa că n-ai de 
ce să fii stânjenit. 

— Dar ai făcut-o într-adevăr, Gladia? Întrebă Baley. 

— Nu! Răspunse ea, mânioasă. 

— Atunci, la revedere. 

Şi imaginea Gladiei se şterse, purtând încă o expresie de 
mânie. O clipă Baley continuă să simtă înrâurirea acelor cu 


totul extraordinari ochi cenuşii. 

Chiar dacă afirmase că s-a obişnuit să fie considerată 
drept ucigaşă, acest lucru era fără îndoială o minciună. 
Mânia ei vorbea mai clar decât cuvintele. Şi detectivul se 
întrebă de câte alte minciuni ar fi oare capabilă. 

lar acum Baley se găsea singur cu Daneel. 

— Ei bine, Daneel, spuse el, nu sunt chiar un nătărău. 

— Nici n-am crezut asta vreodată, colege Elijah. 

— Atunci, spune-mi, ce te-a făcut să afirmi că la locul 
crimei nu s-a găsit nici o armă? Asta nu rezultă din probele 
existente şi nici din ceea ce mi s-a comunicat. 

— Aşa este. Am însă informaţii suplimentare pe care tu 
încă nu le-ai aflat. 

— Eram sigur. Ce informaţii? 

— Agentul Gruer a spus că va trimite o copie a raportului 
privind cercetările întreprinse de ei. Am această copie. A 
sosit azi-dimineaţă. 

— De ce nu mi-ai arătat-o? 

— Am considerat că poate ar fi mai avantajos pentru tine 
să-ţi faci cercetările, cel puţin în faza iniţială, condus de 
propriile tale idei, fără a fi influenţat de concluziile altora 
care, aşa cum recunosc ei înşişi, n-au ajuns la nici o 
concluzie satisfăcătoare. Şi tocmai pentru că şi eu însumi 
mă temeam că procesele mele logice ar putea fi influențate 
de aceste concluzii, n-am participat deloc la conversaţie. 

Procese logice! Brusc, Baley îşi aminti o fărâmă dintr-o 
discuţie purtată pe vremuri cu un robotician. Roboții, îi 
spunea acesta, sunt logici, dar nu raţionali. 

— Ai intervenit, însă, la sfârşitul discuţiei. 

— Într-adevăr, colege Elijah, dar numai pentru că 
obţinusem dovezi evidente care confirmau băânuielile 
agentului Gruer. 

— Ce fel de dovezi? 

— Cele ce puteau fi deduse din comportarea doamnei 
Delmarre. 

— Să precizâăm, Daneel. 


— Gândeşte-te că dacă doamna ar fi vinovată şi ar încerca 
să-şi dovedească nevinovăția, i-ar fi util să-l convingă de 
acest lucru pe detectivul care anchetează crima. 

— Ei şi? 

— Dacă i-ar putea deforma raţionamentul exploatându-i o 
anumită slăbiciune, ar face aceasta, nu-i aşa? 

— E numai o ipoteză. 

— Nicidecum, veni răspunsul calm al robotului. Ai 
observat, cred, că şi-a concentrat toată atenţia asupra ta. 

— Pentru că eu îi vorbeam, spuse Baley. 

— Se concentrase asupra ta de la bun început, chiar 
înainte de a-şi da seama că tu vei vorbi cu ea. De fapt, este 
de presupus, în mod logic, să se fi aşteptat ca eu, în 
calitatea mea de auroran, să conduc cercetările. Şi totuşi s- 
a concentrat asupra ta. 

— Şi ce deduci din asta? 

— Că îşi bazează speranţele pe tine, colege Elijah. Tu eşti 
pământean. 

— Şi ce e cu asta? 

— A studiat situaţia de pe Pământ. Acest lucru l-a lăsat să 
se înţeleagă de câteva ori. Ştia ce vreau să spun atunci 
când la începutul discuţiei am rugat-o să acopere sursele de 
lumină naturală. N-a părut surprinsă sau nedumerită, aşa 
cum ar fi fost desigur cazul dacă n-ar fi cunoscut condiţiile 
de pe Pământ. 

— Ei şi? 

— Întrucât s-a informat despre Pământ, este normal să 
presupunem că a descoperit una dintre slăbiciunile 
pământenilor. Trebuie să fi aflat de complexul nudităţii, ca 
şi de felul cum reacţionează un pământean la asemenea 
spectacole. 

— Dar A. A explicat cum stau lucrurile cu vizionarea. 

— Da, a explicat. Dar ţi-a părut perfect convingătoare? De 
două ori s-a lăsat văzută în ceea ce tu consideri a fi ţinută 
indecentă. 

— Concluzia ta este deci că încearcă să mă seducă. Aşa e? 


— Să te abată de la obiectivitatea ta profesională. Aşa mi s- 
a părut mie. Şi cu toate că nu pot împărtăşi reacţiile umane 
la o asemenea ţinută, aş considera, pe baza datelor 
imprimate în circuitele memoriei mele, că această doamnă 
prezintă o anumită atractivitate fizică. Mai mult, din 
comportarea ta am dedus că-ţi dădeai seama de asta şi că 
apreciai înfăţişarea ei. Aş spune chiar că doamna Delmarre 
a procedat corect, gândindu-se că modul ei de acţiune te va 
face să fii de partea ei. 

— Uite ce e, spuse Baley stânjenit, indiferent de impresia 
pe care mi-ar fi făcut-o, sunt încă un agent de poliţie în 
deplină posesie a eticii mele profesionale. Şi acum, să 
vedem raportul, nu uita asta. 

Baley citi documentul în tăcere. Îl termină, după care se 
întoarse la început şi îl mai citi o dată. 

— Aici apare un element nou, observă el. Robotul. 

Daneel Olivaw confirmă dând din cap. 

— Ea n-a pomenit nimic despre asta, spuse Baley gânditor. 

— Ai pus greşit întrebarea. Ai întrebat-o dacă era singură 
când a descoperit cadavrul. Ai întrebat dacă mai era 
altcineva prezent la locul crimei. Un robot nu poate fi 
„altcineva”. 

Baley dădu din cap a înţelegere. Dacă el însuşi, ca suspect, 
ar fi fost întrebat cine se mai găsea la locul unei crime, 
desigur că n-ar fi răspuns: Nimeni, afară de această masă. 

— Cred că ar fi trebuit să întreb dacă erau de faţă şi 
roboţi. (La naiba, ce întrebări trebuie oare să pui într-o 
lume necunoscută?) Daneel, ce valoare legală are mărturia 
unui robot? 

— La ce te referi? 

— Un robot poate fi martor pe Solaria? Poate depune 
mărturie? 

— De ce te îndoieşti de aceasta? 

— Un robot nu e un om, Daneel. Pe Pământ nu poate fi 
acceptat ca martor. 


— Şi totuşi urma unui picior e acceptată, colege Elijah, 
deşi este mult mai puţin umană, prin natura ei, decât un 
robot. În această privinţă poziţia pământenilor este lipsită 
de logică. Pe Solaria mărturia roboților e acceptată, atunci 
când e competentă. 

Baley nu contestă afirmaţia. Îşi sprijini bărbia în pumn şi 
începu să examineze mintal acest nou aspect. 

Îngrozită la culme, Gladia Delmarre, aplecată peste corpul 
soţului său, chemase roboții. Dar, până la venirea lor, 
leşinase. 

Roboții au raportat că o găsiseră acolo, lângă cadavru. Şi 
mai găsiseră ceva: un robot. Acel robot nu fusese chemat; 
era deja acolo. Nu făcea parte din personal. Nici un alt 
robot nu-l mai văzuse vreodată şi nu i se cunoşteau funcţiile 
şi îndatoririle. 

Nici de la robotul cu pricina nu se putuse afla nimic. Era 
defect. Când a fost găsit, mişcările lui ca şi, probabil, 
creierul pozitronic, erau dezorganizate. Nu putea da nici un 
răspuns coerent, prin vorbe sau prin gesturi, şi după 
cercetări amănunțite un expert robotician îl declarase 
nerecuperabil. 

Singura lui activitate ce mai vădea urme de organizare era 
continua repetare a cuvintelor „Ai să mă omori. Ai să mă 
omori. Ai să mă omori.” 

Nu s-a găsit nici o armă care ar fi putut fi întrebuințată 
pentru a zdrobi ţeasta lui Rikaine Delmarre. 

Baley spuse brusc: 

— Mă duc să mănânc, Daneel, şi apoi o să-l vedem din nou 
pe agentul Gruer. Sau o să-l vizionăm, mai degrabă. 

Hannis Gruer era încă la masă în momentul stabilirii 
contactului. Mânca încet, alegându-şi cu grijă fiecare 
îmbucătură dintr-o largă varietate de feluri, uitându-se 
atent la fiecare dintre ele, de parcă ar fi căutat o 
combinaţie necunoscută care să-i dea maximum de 
satisfacţie. 


Ar putea avea vreo două sute de ani, se gândi Baley, şi 
probabil că mâncatul devine monoton pentru ei. 

— Vă salut, domnilor, exclamă Gruer. Aţi primit raportul 
nostru, presupun. 

Capul pleşuv îi lucea în timp ce se apleca peste masă ca să 
ia o bucăţică aleasă. 

— Da. Şi am avut o discuţie interesantă cu doamna 
Delmarre, răspunse Baley. 

— Bun, bun. Aţi ajuns oare la vreo concluzie? 

— Că e nevinovată. 

Gruer îşi ridică brusc privirile. 

— Serios? 

Baley confirmă dând din cap. 

— Şi totuşi, insistă Gruer, ea e singura persoană care 
putea să-l vadă, singura persoană care se putea afla în 
preajmă. 

— Mi s-a explicat acest lucru şi, oricât de categorice ar fi 
uzanţele sociale pe Solaria, faptul nu este concludent. Pot 
să vă explic? 

— Desigur, spuse Gruer, şi reveni la dejun. 

— O crimă stă pe trei picioare, începu Baley. Fiecare 
dintre ele este important: mobilul, mijlocul şi prilejul. 
Pentru a acuza un suspect este necesar să le cunoaştem pe 
toate trei. Sunt de acord că doamna Delmarre avea la 
îndemână prilejul. Dar nu mi s-a spus nimic despre mobil. 

Gruer ridică din umeri: 

— Nu cunoaştem niciunul. 

O clipă ochii lui se aţintiră asupra lui Daneel, care stătea 
tăcut. 

— Perfect. Suspecta nu are nici un mobil cunoscut, dar să 
spunem că este o criminală patologică. Să analizăm puţin 
lucrurile, sub acest aspect. Doamna Delmarre se află în 
laborator cu soţul ei şi dintr-un motiv oarecare vrea să-l 
ucidă. Îl ameninţă cu un ciomag sau cu vreun alt obiect 
contondent. Lui Delmarre îi trebuie câtva timp ca să-şi dea 
seama că soţia lui vrea într-adevăr să-l lovească. Apoi strigă 


îngrozit: „Ai să mă omori”, ceea ce ea şi face. El se întoarce 
ca să fugă, dar lovitura se abate asupra lui şi-i zdrobeşte 
țeasta. Apropo, corpul a fost examinat de vreun medic? 

— Da şi nu. Roboții au chemat un doctor ca s-o îngrijească 
pe doamna Delmarre şi, fireşte, acesta s-a uitat şi la 
cadavru. 

— Raportul nu menţionează aşa ceva. 

— Nici nu prea avea rost. Omul era mort. De fapt în 
momentul când doctorul a vizionat corpul, acesta fusese 
deja dezbrăcat, spălat şi pregătit pentru incinerare, în 
modul obişnuit. 

— Cu alte cuvinte, roboții distruseseră probele materiale, 
spuse Baley, iritat. Apoi: Aţi spus: „a vizionat corpul?” Nu l-a 
văzut? 

— Pe tot spaţiul! Exclamă Gruer, ce idee trăsnită! L-a 
vizionat, fireşte, din toate unghiurile necesare şi cu mare 
atenţie, sunt sigur. Sunt cazuri când un medic nu poate 
evita să-şi vadă pacienţii, dar nu pot concepe sub nici un 
motiv pentru ce ar trebui să vadă cadavre. Medicina este o 
meserie ingrată, dar există şi aici limite. 

— Mă rog, chestiunea se pune astfel: a comunicat doctorul 
ceva despre natura rănii care a provocat moartea lui 
Delmarre? 

— Ştiu la ce te gândeşti. Crezi, probabil, că rana era prea 
gravă pentru a fi fost făcută de o femeie. 

— O femeie este mai slabă decât un bărbat, domnule 
Gruer. lar Gladia Delmarre este o femeie mică. 

— Dar foarte robustă, detectiv Baley. Şi dacă arma e bine 
aleasă, greutatea ei şi modul de mânuire rezolvă aproape 
totul. Dar chiar şi fără asta, o femeie dezlănţuită poate face 
lucruri surprinzătoare. 

Baley dădu din umeri: 

— Aţi pomenit de o armă. Unde e? 

Gruer se mişcă pe scaun. Întinse mâna spre un pahar gol, 
şi un robot apăru în câmpul de vizionare şi i-l umplu cu un 
lichid incolor ce părea a fi apă. 


Gruer ţinu o clipă în mână paharul plin, apoi îl puse din 
nou pe masă, de parcă ar fi renunţat să mai bea, şi 
răspunse: 

— Aşa cum se spune şi în raport, n-am reuşit s-o găsim. 

— Ştiu că în raport se spune aşa ceva. Vreau însă să mă 
asigur de câteva lucruri. A fost căutată această armă? 

— Minuţios. 

— De către dumneavoastră? 

— De către roboţi, dar eu i-am vizionat tot timpul. N-am 
putut găsi nici un obiect care să fi servit drept armă. 

— Acest fapt o face mai puţin suspectă pe doamna 
Delmarre, nu-i aşa? 

— Aşa e, conveni Gruer calm. Este unul dintre cele câteva 
aspecte ale cazului pe care nu le înţelegem. Şi de asemenea 
este unul dintre motivele pentru care n-am acţionat 
împotriva doamnei Delmarre. Unul dintre motivele pentru 
care ţi-am spus că nici vinovatul nu putea să fi comis crima. 
Poate ar trebui să spun că, aparent, ea n-a putut săvârşi 
această crimă. 

— Aparent? 

— Trebuie să fi scăpat de armă în vreun fel. Deocamdată, 
însă, ne-a lipsit perspicacitatea de a o găsi. 

— Aţi analizat toate posibilităţile? Întrebă Baley pe un ton 
insistent. 

— Cred că da. 

— Oare? Să vedem. S-a folosit o armă pentru a zdrobi 
țeasta unui om, şi această armă nu se găseşte la locul 
crimei. Singura alternativă este că arma a fost îndepărtată 
de acolo. Rikaine Delmarre n-o putea îndepărta, căci era 
mort. Să fi fost îndepărtată de Gladia Delmarre? 

— Trebuie să fi fost, observă Gruer. 

— Dar cum? La sosirea roboților ea zăcea leşinată pe 
duşumea, sau poate că doar se prefăcea că a leşinat, dar, 
oricum, se găsea acolo. Cât timp a trecut între comiterea 
crimei şi sosirea primului robot? 


— Asta depinde de momentul exact al crimei, pe care nu-l 
cunoaştem, răspunse Gruer, şovăind. 

— Am citit raportul, domnule. Unul dintre roboţi a anunţat 
că auzise un zgomot şi un strigăt pe care l-a atribuit 
doctorului Delmarre. Acest robot era, se pare, cel mai 
apropiat de locul crimei. Apelul doamnei Delmarre s-a 
produs cinci minute mai târziu. lar robotului i-a trebuit mai 
puţin de un minut ca să ajungă acolo. (Baley îşi amintea 
rapiditatea cu care veneau roboții când erau chemaţi.) În 
cinci sau în zece minute, cât de departe ar fi putut doamna 
Delmarre să ducă arma şi apoi să revină pentru a se 
preface leşinată? 

— Ar fi putut-o distruge într-un incinerator. 

— Incineratorul a fost cercetat, după cum reiese din 
raport, şi razele gamma reziduale aveau un nivel scăzut, 
ceea ce înseamnă că nu fusese folosit în ultimele douăzeci şi 
patru de ore. 

— Ştiu, spuse Gruer. Am menţionat asta doar ca o ipoteză. 

— Desigur, dar s-ar putea să existe o explicaţie foarte 
simplă. Presupun că toţi roboții din vila soţilor Delmarre au 
fost verificaţi. 

— Bineînţeles. 

— Şi că toţi funcționau satisfăcător. 

— Da. 

— Ar fi putut vreunul dintre ei să înlăture arma fără să-şi 
dea seama ce este? 

— Niciunul n-a luat nimic de la locul crimei. Ba mai mult, 
niciunul nu s-a atins de nimic. 

— Nu e chiar aşa. Au luat de acolo corpul şi l-au pregătit 
pentru incinerare. 

— Ei da, fireşte, dar asta nu contează. Era doar sarcina 
lor. 

Dumnezeule! Exclamă Baley în gând. Trebuia să facă 
eforturi ca să-şi menţină calmul. Apoi, cu voce tare: 

— Să presupunem acum că acolo a mai fost şi altcineva. 


— Imposibil, răspunse Gruer. Cum ar fi putut cineva să 
pătrundă nepoftit în prezenţa doctorului Delmarre? 

— Să presupunem! Izbucni Baley. Desigur, niciunul dintre 
roboţi nu s-a gândit că acolo s-ar fi putut găsi un intrus. Şi 
cred că nici n-au cercetat terenul din jurul casei. În raport 
nu se spune nimic. 

— Nu s-au făcut asemenea cercetări decât atunci când am 
început să căutăm arma, dar asta a fost după câtva timp. 

— S-au căutat cumva urme ale unui vehicul de suprafaţă 
sau aerian? 

— Nu. 

— Atunci, dacă cineva şi-ar fi luat inima în dinţi şi ar fi 
pătruns nepoftit în prezenţa doctorului Delmarre, aşa cum 
v-aţi exprimat dumneavoastră, ar fi putut să-l ucidă şi apoi 
să plece liniştit. Nimeni nu l-ar fi oprit, ba nici măcar nu l-ar 
fi văzut. După care putea conta pe faptul că toţi sunt 
încredinţaţi că nimeni n-a fost acolo. 

— Şi nici n-ar fi putut fi, observă Gruer cu convingere. 

— Şi mai e ceva. La mijloc a fost şi un robot. Un robot se 
afla la locul crimei. 

Daneel interveni pentru prima oară în discuţie: 

— Robotul nu se afla la locul crimei. Dacă s-ar fi aflat, 
crima n-ar mai fi fost comisă. 

Baley îşi întoarse brusc capul către el. Iar Gruer, care 
ridicase din nou paharul pentru a bea, îl aşeză pe masă, 
privindu-l fix pe Daneel. 

— Nu este aşa? Întrebă Daneel. 

— Ba da, confirmă Gruer. Un robot ar fi împiedicat o 
persoană să facă rău alteia. Prima lege. 

— Perfect, spuse Baley. Dar trebuie să fi fost destul de 
aproape. Se afla acolo când au sosit ceilalţi roboţi. Să 
spunem că era în camera alăturată. Ucigaşul se apropie de 
Delmarre, iar acesta exclamă: „Ai să mă omori!” Roboții din 
casă n-au auzit aceste cuvinte; cel mult au putut auzi un 
strigăt astfel că, nechemaţi, n-au venit acolo. Dar robotul în 
cauză a auzit cuvintele şi Prima lege l-a făcut să vină 


nechemat. Însă prea târziu. Probabil că a văzut chiar 
săvârşirea crimei. 

— Trebuie să fi fost ultimele clipe ale crimei, conveni 
Gruer. De aceea s-a şi defectat. Faptul că a asistat la 
vătămarea unui om fără a o fi împiedicat este o încălcare a 
Primei legi şi, în funcţie de împrejurări, poate duce la 
defectarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a 
creierului pozitronic. În cazul de faţă, defectul a fost 
considerabil. 

În acest timp Gruer mişca paharul de colo-colo, privindu-şi 
vârfurile degetelor. 

— Acest robot a fost deci martor, continuă Baley. L-aţi 
interogat? 

— Ce rost avea? Doar era defect. Nu putea spune decât 
„Ai să mă omori.” Până aici sunt de acord cu reconstituirea 
dumitale. Acestea au fost probabil ultimele cuvinte ale lui 
Delmarre, imprimate în memoria robotului chiar în clipele 
când restul creierului pozitronic se defecta. 

— Dar mi s-a spus că Solaria s-a specializat în producţia de 
roboţi. Oare acest robot nu putea fi reparat? Nu i se puteau 
restabili cumva circuitele? 

— Nu, răspunse Gruer tăios. 

— Şi unde este robotul acum? 

— La fier vechi. 

Baley ridică din sprâncene. 

— lată un caz destul de ciudat. Nu există nici mobil, nici 
mijloc, nici martori, nici probe. lar dacă au existat unele 
probe, au fost distruse. Aveţi o singură persoană suspectă şi 
toată lumea pare convinsă de vinovăția ei. Sau, cel puţin, 
toată lumea e sigură că nu poate exista alt vinovat. Aceasta 
este, evident, şi părerea dumneavoastră. Se pune atunci 
întrebarea: de ce am mai fost chemat eu? 

Gruer se încruntă: 

— Pari tulburat, domnule Baley. 

Apoi se întoarse brusc spre Daneel: 

— Domnule Olivaw! 


— Poftim, domnule Gruer. 

— N-ai vrea să treci prin toate încăperile şi să verifici dacă 
toate ferestrele sunt închise şi acoperite? Detectivul Baley 
pare să resimtă efectele spaţiului liber. 

Cuvintele acestea îl uluiră pe Baley. Dădu să dezmintă 
spusele lui Gruer şi să-i ordone lui Daneel să rămână pe loc, 
dar în ultima clipă prinse o notă de panică în glasul lui 
Gruer şi un fel de apel discret în privirea lui. 

Renunţă deci şi îl lăsă pe Daneel să iasă din cameră. 

De pe faţa lui Gruer căzuse parcă o mască, lăsând-o 
deschisă şi temătoare. 

— A fost mai simplu decât mi-am închipuit, spuse Gruer. 
Îmi făcusem o mulţime de planuri ca să pot discuta cu 
dumneata singur. Nici nu bănuiam că auroranul va accepta 
aşa de uşor să plece, şi totuşi n-aveam la îndemână altă 
soluţie. 

— Ei bine, acum sunt eu singur, spuse Baley. 

— Nu puteam vorbi deschis în prezenţa lui, continuă 
Gruer. Este auroran şi se află aici deoarece ne-a fost impus 
ca preţ al chemării dumitale. (Solarianul se aplecă înainte.) 
În spatele acestei crime se ascunde ceva. Nu mă 
interesează numai cine a săvârşit-o. Pe Solaria există 
facţiuni, organizaţii secrete. 

Baley făcu ochii mari. 

— Dar nu văd cum v-aş putea ajuta eu. 

— Ba da, poţi. Trebuie să înţelegi un lucru: doctorul 
Delmarre era tradiţionalist. Ţinea la vechile obiceiuri, la 
bunele noastre obiceiuri. Dar acum se află printre noi forţe 
noi, care cer schimbări, şi Delmarre a fost redus la tăcere. 

— De doamna Delmarre? 

— Prin intermediul ei. Dar nu asta contează. În spatele ei 
se află o organizaţie, acesta e lucrul important. 

— Sunteţi sigur? Aveţi dovezi? 

— Numai unele vagi. N-am ce-i face. Rikaine Delmarre 
descoperise ceva. M-a asigurat că are dovezi convingătoare 
şi l-am crezut. Îl cunoşteam destul de bine: nu era nici 


nătărău, nici copil. Din păcate n-a apucat să-mi spună prea 
multe. Desigur, voia să-şi încheie cercetările înainte de a 
prezenta chestiunea în faţa autorităţilor. Probabil că se 
apropiase mult de obiectiv, căci altfel nimeni n-ar fi riscat 
să-l omoare în mod violent. Un lucru însă tot mi-a spus 
Delmarre: întregul neam omenesc este în primejdie. 

Baley se cutremură. O clipă îi păru că aude din nou 
spusele lui Minnim, dar cu implicaţii mult mai mari. Oare 
toţi aveau de gând să-i dezvăluie primejdii cosmice? 

— Şi de ce credeţi că v-aş putea ajuta? Întrebă detectivul. 

— Pentru că eşti de pe Pământ. Înţelegi? Noi, cei de pe 
Solaria, nu ne pricepem la asemenea lucruri. Într-un fel, nu 
ne pricepem la oameni. Suntem prea puţini aici. 

Gruer părea stingherit. 

— Nu-mi place să spun asta, domnule Baley. Colegii mei 
râd de mine, unii se înfurie chiar, dar eu simt clar acest 
lucru. Am impresia că pământenii trebuie să se priceapă la 
oameni mult mai bine ca noi, căci trăiesc în mari comunităţi. 
Iar un detectiv cu atât mai mult. Nu-i aşa? 

Baley încuviinţă pe jumătate cu capul, dar nu spuse nimic. 

— Dintr-un anumit punct de vedere, această crimă e 
binevenită, continuă Gruer. N-am îndrăznit să vorbesc şi 
altora despre descoperirea lui Delmarre, căci nu ştiam cine 
ar putea fi implicat în complot, iar Delmarre nu era dispus 
să dea amănunte până la terminarea cercetărilor. Şi chiar 
dacă Delmarre ar fi apucat să termine, cum ar fi trebuit să 
tratăm problema? Cum să ne purtăm cu nişte fiinţe 
omeneşti ostile? Nu ştiu. De la bun început mi-am dat 
seama că avem nevoie de un pământean. lar când am aflat 
de activitatea dumitale în legătură cu acea crimă comisă pe 
Pământ am înţeles că eşti omul care ne trebuie. Am luat 
legătura cu Aurora, cu ai cărei reprezentanţi ai colaborat 
foarte strâns, şi prin ei m-am adresat autorităţilor 
pământene. Şi totuşi, colegii mei nu se lăsau convinşi de 
aceasta. Apoi s-a produs crima, ceea ce mi-a permis să obţin 
acordul necesar. În acele momente ar fi aprobat orice. 


Gruer şovăi puţin, apoi adăugă: 

— Nu este uşor să ceri ajutor unui pământean, dar sunt 
nevoit s-o fac. Nu uita, orice ar fi la mijloc, că tot neamul 
omenesc este în primejdie, deci şi Pământul. 

Aşadar, Pământul era de două ori în primejdie, se gândi 
Baley. Căci nu putea pune la îndoială sinceritatea disperată 
din vocea lui Gruer. 

Pe de altă parte, dacă această crimă a fost un prilej pentru 
a-i permite lui Gruer să întreprindă ceea ce tot timpul 
dorise atât de mult, era oare această ocazie cu totul 
binevenită? Se iveau noi posibilităţi de investigare, pe care 
figura, privirea sau glasul detectivului nu le trădau. 

— Am fost trimis aici ca să vă ajut, domnule agent, şi voi 
face aceasta din toate puterile mele. 

Gruer îşi ridică paharul ca să bea, în sfârşit, şi îl privi pe 
Baley pe deasupra lui. 

— Bine. Dar, te rog, nici o vorbă auroranului. S-ar putea să 
fie implicată şi Aurora. În orice caz, cei de acolo s-au 
interesat foarte mult de această crimă. De pildă, au insistat 
să-l trimită pe domnul Olivaw împreună cu dumneata. 
Aurora este puternică, aşa că a trebuit să-l primim. Au spus 
că-l trimit numai pentru că a mai lucrat cu dumneata 
înainte, dar se prea poate să dorească să aibă un om de-al 
lor la faţa locului, nu? 

Şi sorbi încet din pahar, continuând să-l privească pe 
Baley. 

Cu un aer gânditor, detectivul îşi trecu mâna peste faţa-i 
prelungă. 

— Dar dacă. 

Nu-şi termină gândul, ci sări de pe scaun şi dădu să se 
arunce spre Gruer, uitând că n-avea în faţă decât o imagine. 

Căci agentul, privind înspăimântat la pahar, îşi prinsese 
gâtul cu mâna şi şoptea răguşit: 

— Mă arde.! Mă arde.! 

Apoi scăpă paharul, şi băutura se împrăştie. Iar odată cu 
ea se prăbuşi şi Gruer, cu faţa schimonosită de durere. 


7. Se îmboldeşte un doctor. 

Daneel apăru în cadrul uşii. 

— Ce s-a întâmplat, colege Eli.? 

Dar nu era nevoie de nici o explicaţie. Vocea lui Daneel se 
transformă într-un strigăt puternic: 

— Roboţi ai lui Hannis Gruer! Stăpânul vostru este rănit! 
Roboţi! 

Imediat în sufragerie pătrunse o siluetă metalică, iar după 
un minut sau două sosiră încă vreo zece. Trei dintre ei îl 
luară cu grijă pe Gruer şi îl scoaseră din încăpere. Ceilalţi 
începură să deretice şi să adune vesela împrăştiată pe 
podea. 

Daneel interveni brusc: 

— Hei, roboţi, lăsaţi tacâmurile! Cercetaţi locul! Cercetaţi 
dacă nu este vreun om în casă! Alarmaţi roboții de afară! 
Spuneţi-le să cerceteze întregul domeniu! Dacă găsiţi vreun 
stăpân, reţineţi-l! Nu-i faceţi nici un rău (sfatul era inutil), 
dar nici nu-l lăsaţi să plece! Dacă nu găsiţi niciunul, 
anunţaţi-mă! Voi rămâne în faţa aparatului de vizionare. 

După ce se împrăştiară roboții, Baley murmură către 
Daneel: 

— E doar un început. Otravă, desigur. 

— Da. Lucrul este evident, colege Elijah! 

Şi Daneel se aşeză într-un chip ciudat, de parcă i-ar fi 
slăbit genunchii. Baley nu-l văzuse niciodată, nici măcar o 
clipă, manifestându-se într-un fel care să pară atât de 
omenesc. 

— Mecanismele mele se resimt dacă un om suferă 
vătămări în prezenţa mea, explică Daneel. 

— Dar nu puteai face nimic. 

— Înţeleg asta, şi totuşi parcă mi s-au încâlcit circuitele 
logice. Cred că ceea ce simt s-ar putea compara, la o fiinţă 
umană, cu un şoc. 

— Dacă-i aşa, atunci revino-ţi. (Baley nu putea avea 
răbdare sau înţelegere pentru un robot prea sensibil.) 


Trebuie să examinăm mărunta problemă a făptaşului. Nu 
există otrăvire fără otrăvitor. 

— S-ar putea să fie o intoxicație alimentară. 

— O intoxicație alimentară. Într-o lume atât de bine 
orânduită? Imposibil. Şi, în plus, otrava se afla în lichidul 
din pahar, iar simptomele au fost bruşte şi evidente. A fost o 
doză de otravă, şi încă una zdravănă. Uite ce e, Daneel, eu 
trec alături să mă concentrez puţin. Găseşte-o pe doamna 
Delmarre. Vezi dacă este acasă şi află distanţa dintre 
domeniul ei şi cel al lui Gruer. 

— Crezi oare că ea.? 

Baley ridică mâna: 

— Tu află ce ţi-am spus. Atât. 

Şi ieşi cu paşi mari din încăpere, dorind să rămână singur. 
Evident, într-o lume ca Solaria două atentate atât de 
apropiate în timp nu puteau fi lipsite de legătură. lar dacă 
aceasta există, concluzia cea mai simplă ar fi că ideea lui 
Gruer despre un complot avea baze reale. 

Baley simţi cum îl cuprinde o înfrigurare binecunoscută. 
Venise pe Solaria purtând în minte dificultăţile Pământului, 
ca şi pe ale lui însuşi. Crima în sine era un lucru îndepărtat, 
dar acum începuse vânătoarea. Baley îşi încleştă dinţii. 

La urma urmei, ucigaşul (sau ucigaşii, sau ucigaşa) 
acţionase în faţa lui, şi acest lucru îl irita. Oare îl socoteau 
un element atât de neglijabil? Faptul îi rănise mândria 
profesională. Baley ştia asta şi îi părea bine. Cel puţin îi 
dădea un motiv clar ca să trateze totul ca pe o simplă crimă, 
fără a se mai gândi la primejdia ce ameninţa Pământul. 

Daneel îl găsise între timp şi venea spre el cu paşi mari. 

— Am făcut ce mi-ai spus, colege Elijah. Am vizionat-o pe 
doamna Delmarre. Este acasă, la peste o mie de mile de 
domeniul Gruer. 

— Am s-o văd şi eu mai târziu. Adică, am s-o vizionez. 
Baley se uită gânditor la robot. Crezi că are vreo legătură 
cu această crimă? 

— Pe cât se pare, nu o legătură directă, colege Elijah. 


— Vrei să spui că ar exista vreo legătură indirectă? 

— Ar fi putut convinge pe altcineva s-o comită. 

— Pe altcineva? Întrebă Baley cu vioiciune. Pe cine? 

— Acest lucru, colege Elijah, nu pot să-l ştiu. 

— Dar dacă cineva ar fi acţionat în numele ei, acel cineva 
ar fi trebuit să se afle la locul faptei. 

— Da, admise Daneel, cineva trebuia să fie acolo pentru a 
pune otrava în băutură. 

— Şi nu se poate ca băutura otrăvită să fi fost preparată 
mai dinainte? Poate chiar cu mult înainte? 

— M-am gândit şi la acest lucru, colege Elijah, răspunse 
Daneel calm. Iată de ce am folosit expresia „pe cât se pare”, 
atunci când am afirmat că doamna Delmarre nu are nici o 
legătură directă cu crima. Există însă posibilitatea ca ea să 
se fi aflat acolo mai devreme în cursul zilei. Ar fi bine să-i 
verificăm deplasările. 

— O să facem asta. O să verificăm dacă fizic a fost tot 
timpul acasă. 

Baley îşi strânse buzele. Bănuise că în anumite privinţe 
logica robotică dă greş, iar acum se convinsese. Exact cum 
spunea acel expert: logic, dar nu raţional. 

— Să ne întoarcem în sala de vizionare, spuse el, şi să 
reluăm contactul cu domeniul Gruer. 

Acum camera strălucea de ordine şi curăţenie. Nimic nu 
trăda că acolo, cu nici măcar o oră înainte un om se 
prăbuşise în chinuri. 

Trei roboţi stăteau cu spatele la perete, în obişnuita lor 
atitudine de supunere respectuoasă. 

— Aveţi vreo ştire despre stăpânul vostru? Întrebă Baley. 

— E sub îngrijirea medicului, stăpâne, răspunse robotul 
din mijloc. 

— Îl vizionează sau îl vede? 

— Îl vizionează. 

— Şi ce spune medicul? Va scăpa cu viaţă? 

— Nu este încă sigur, stăpâne. 

— Aţi cercetat casa? 


— Peste tot, stăpâne. 

— Aţi găsit vreo urmă a unui alt stăpân decât al vostru? 

— Nu, stăpâne. 

— Dar în ultima vreme aţi găsit urme ale unei asemenea 
prezenţe? 

— Niciuna, stăpâne. 

— Dar domeniul este cercetat? 

— Da, stăpâne. 

— Cu ce rezultate? 

— Niciunul până acum, stăpâne. 

Baley dădu din cap şi spuse: 

— Vreau să vorbesc cu robotul care a servit la masă astă 
seară. 

— Este la verificat, stăpâne. Are reacţii anormale. 

— Poate vorbi? 

— Da, stăpâne. 

— Atunci adu-l aici fără întârziere. 

Urmă, totuşi, o întârziere, şi Baley începu din nou: 

— Am spus să-l. 

Daneel interveni suav: 

— Aceşti roboţi comunică între ei prin radio. Cel pe care 
vrei să-l vezi a fost chemat, dar întârzie tocmai din cauza 
defectului produs în urma celor întâmplate. 

Baley dădu din cap în semn că a înţeles. Putea bănui 
existenţa legăturii radio. Într-o asemenea lume masiv 
robotizată trebuia să existe un sistem de comunicaţii între 
roboţi, care să permită menţinerea legăturii între ei. lată 
deci cum se face că puteau apărea zece roboţi, deşi numai 
unul fusese chemat, dar numai atunci când era cazul şi nu 
altfel. 

În cameră intră un robot. Şchiopăta, trăgând un picior. 
Baley se întrebă de ce, dar dădu din umeri. Chiar şi în cazul 
roboților primitivi de pe Pământ profanii nu puteau înţelege 
reacţiile produse prin defectarea circuitelor pozitronice. Un 
circuit întrerupt putea afecta funcţionarea unui picior, ca 


aici, faptul fiind foarte semnificativ pentru un robotician, 
dar cu totul lipsit de sens pentru altcineva. 

Baley îl întrebă precaut: 

— Îţi aminteşti lichidul incolor de pe masa stăpânului tău, 
din care i-ai turnat un pahar? 

— Da, stăpâne, răspunse robotul. 

Avea deci şi dificultăţi în vorbire! 

— Ce lichid era? 

— Era apă, stăpâne. 

— Apă curată? Nimic altceva? 

— Apă curată, stăpâne. 

— De unde ai luat-o? 

— De la robinetul rejervorului, stăpâne. 

— Ai lăsat-o la bucătărie înainte de a o aduce? 

— Stăpânul prefera să nu fie prea rece, stăpâne. Ordonaşe 
să şe scoată apa cu o oră înainte de meşe. 

Ce împrejurare favorabilă, se gândi Baley, pentru cineva 
informat. 

— Imediat ce va fi posibil, unul dintre roboţi să mă pună în 
legătură cu doctorul care-l examinează pe stăpânul vostru. 
Între timp, vreau ca altul să-mi explice cum funcţionează 
rezervorul de apă. Vreau să aflu cum se obţine apa aici. 

Doctorul fu curând disponibil. Era cel mai bătrân spaţian 
pe care îl văzuse vreodată Baley, având, după părerea 
detectivului, peste trei sute de ani. 1 se umflaseră venele de 
pe mâini, iar părul, tăiat scurt, era alb de tot. 

Avea obiceiul să se bată cu unghia peste dinţii neregulaţi 
din faţă, făcând un zgomot uşor, care îl sâcâia pe detectiv. 
Se numea Altim Thool. 

— Din fericire a vomitat o mare parte din doză, explică 
doctorul. Şi totuşi, s-ar putea să nu scape cu viaţă. E o 
întâmplare tragică. (Şi suspină profund.) 

— Ce otravă era, domnule doctor? Întrebă Baley. 

— Regret, dar nu ştiu. ([ac-ţac-ţac.) 

— Cum? Dar atunci cum îl puteţi trata? 


— Prin stimulare directă a sistemului neuromuscular, 
pentru a împiedica paralizia. În rest, las natura să-şi 
urmeze cursul. (Faţa doctorului, uşor gălbuie, ca o piele de 
calitate superioară uzată, purta o expresie rugătoare.) 
Avem prea puţină experienţă în acest domeniu. Nu-mi 
amintesc de alt caz în peste două secole de practică. 

Baley îl privi cu dispreţ. 

— Ştiţi că există otrăvuri, nu-i aşa? 

— A, desigur. ([ac-ţac.) Ioată lumea ştie. 

— Dar n-aveţi microfilme documentare de unde să vă 
informaţi mai precis? 

— Ar dura zile întregi. Sunt numeroase substanţe toxice 
minerale. Noi folosim insecticide şi n-ar fi imposibil ca 
cineva să obţină toxine bacteriene. Chiar dacă am găsi 
datele respective în microfilmele documentare, ne-ar trebui 
mult timp pentru a procura aparatura şi a elabora tehnicile 
de testare. 

— Dacă nu se pricepe nimeni pe Solaria, spuse Baley cu 
asprime, îţi sugerez să apelezi la celelalte lumi şi să afli ce 
este. Între timp ar fi cazul să verifici dacă nu există otravă 
în rezervorul de apă al lui Gruer. Du-te acolo personal, dacă 
e nevoie, şi vezi cum stau lucrurile. 

Detectivul vorbea dur cu acest venerabil spaţian, 
adresându-i-se ca unui robot, fără ca măcar să-şi dea seama 
de asta. Şi nici spaţianul nu vădea vreun semn de protest. 

— Dar cum ar putea fi otrăvită din rezervor? Întrebă 
şovăitor doctorul Thool. Sunt sigur că nu se poate. 

— Probabil că nu e, dar verifică oricum, ca să fim siguri. 

Într-adevăr, posibilitatea era foarte mică. Din explicaţiile 
robotului rezulta că rezervorul era un exemplu tipic de 
autoconservare solariană. Apa putea pătrunde în el din 
orice sursă, fiind apoi tratată corespunzător. 
Microorganismele şi materia organică moartă erau 
eliminate, după care se introducea volumul necesar de aer, 
ca şi diferiţi ioni în cantităţile infime cerute de corpul 


omenesc. Era deci foarte improbabil ca vreo otravă să 
poată trece prin toate aceste dispozitive de control. 

Şi totuşi, dacă se stabilea cert că rezervorul nu conţine 
otravă, factorul timp devenea evident. Era vorba de acea 
oră dinaintea mesei, când carafa cu apă (expusă la aer, se 
gândi Baley iritat) fusese lăsată să se încălzească încet, 
după gustul lui Gruer. 

— Dar cum să verific rezervorul cu apă? Întrebă doctorul 
Thool, nedumerit. 

— Dumnezeule! Ia un animal cu dumneata. Injectează-i în 
venă puţină apă din rezervor sau dă-i să bea. Foloseşte-ţi 
capul, omule! Şi procedează la fel cu ce a mai rămas în 
carafă, iar dacă apa de-acolo e otrăvită, şi trebuie să fie, fă 
câteva dintre probele descrise în microfilme. Nişte probe 
simple! Dar fă ceva! 

— Stai, stai! Ce carafă? 

— Cea în care se afla apa. Cea din care a turnat robotul 
băutura otrăvită. 

— Păi, să vezi. Cred că a fost spălată. Personalul casei n-o 
putea lăsa aşa. 

Baley gemu. Desigur! Era imposibil să obţină probe atunci 
când roboții foarte conştiincioşi le distrugeau mereu în 
numele ordinii şi curăţeniei. Ar fi trebuit să ordone 
păstrarea apei în carafă, dar aceasta nu era propria lui 
societate şi Baley nu reuşea să reacționeze în modul 
cuvenit. 

Dumnezeule! 

Se comunică în cele din urmă că pe domeniul Gruer nu se 
descoperise nici o urmă a vreunei prezenţe umane 
neautorizate. 

— Acest lucru adânceşte enigma, colege Elijah, comentă 
Daneel, căci pare să excludă existenţa unui otrăvitor. 

Baley, cufundat în gânduri, de-abia îl auzi. 

— Cum? Ba nu, ba nu. Chiar limpezeşte situaţia. 

Însă nu-i dădu nici o explicaţie, ştiind foarte bine că 
Daneel nu era în stare să înţeleagă sau să accepte ceea ce 


Baley considera a fi adevărul. Dar nici Daneel nu ceru 
explicaţii. O asemenea tulburare a firului gândirii unui om 
ar fi fost foarte nerobotică. 

Baley se plimba agitat de colo-colo, aşteptând cu spaimă 
apropierea perioadei de somn, când îi va reveni teama de 
spaţiile deschise şi dorul de Pământ. Simţea un fel de 
dorinţă febrilă să menţină lucrurile în desfăşurare. 

— Aş vrea s-o revăd pe doamna Delmarre, îi spuse el lui 
Daneel. Pune-i pe roboţi să facă contactul. 

Se duseră în sala de vizionare, unde un robot manipula 
deja panoul, cu degete metalice agile. Baley îl urmărea cu 
privirea, încă pierdut în gânduri, care făcură loc unei 
bruşte uimiri, atunci când încăperea păru să se umple pe 
jumătate cu o masă bogat aşternută pentru cină şi se auzi 
vocea Gladiei. 

— Bună seara! 

După o clipă apăru şi ea în imagine şi se aşeză. 

— Nu fi surprins, Elijah. E tocmai ora cinei. Şi sunt foarte 
îngrijit îmbrăcată. Vezi? 

Într-adevăr. Culoarea dominantă a rochiei, un albastru 
deschis, o îmbrăca în luciri discrete până la glezne şi 
încheieturile mâinilor. Un guler bogat îi acoperea gâtul şi 
umerii, ceva mai deschis ca nuanţă decât părul, care acum 
era strâns în bucle disciplinate. 

— Nu voiam să te deranjez la masă, spuse Baley. 

— Încă n-am început. De ce nu mâncaţi cu mine? 

Detectivul o privi bănuitor. 

— Cum, cu tine? 

Gladia râse. 

— Voi pământenii sunteţi tare amuzanţi. Nu cu mine ca 
prezenţă fizică. Nici n-ar fi posibil. Vreau să spun, mergeţi 
în sufragerie şi astfel vom putea mânca împreună. 

— Dar dacă plec de-aici. 

— Robotul tehnician poate menţine contactul. 

Daneel confirmă dând din cap cu gravitate, iar Baley, puţin 
şovăitor, se întoarse şi porni spre uşă. Gladia, împreună cu 


masa şi cu întregul cadru, porni odată cu el. 

— Vezi? Spuse ea zâmbind încurajator, tehnicianul 
menţine legătura. 

Baley şi Daneel se deplasară pe o rampă mobilă pe care 
detectivul nu-şi amintea s-o mai fi văzut vreodată. Se pare 
că existau numeroase căi de acces între încăperile acestei 
clădiri imposibile, iar el nu cunoştea decât câteva dintre ele. 
Daneel, fireşte, le ştia pe toate. 

Şi însoţindu-i mereu, prin pereţi, uneori puţin sub nivelul 
podelei, alteori deasupra, se deplasa şi Gladia cu cina ei cu 
tot. 

Baley se opri şi murmură: 

— Îţi trebuie oarecare timp să te obişnuieşti cu aşa ceva. 

— Te ameţeşte? Întrebă Gladia. 

— Puțin. 

— Atunci uite ce-ţi propun: tehnicienii tăi să blocheze 
imaginea aici, iar când ajungeţi în sufragerie şi totul e gata, 
să o transpună acolo. 

— Am să dau dispoziţii în acest sens, colege Elijah, spuse 
Daneel. 

Propria lor masă era deja instalată la sosirea în sufragerie. 
În farfurii aburea o supă maro în care pluteau cuburi de 
carne, iar în centrul mesei se găsea o mare pasăre friptă. 
Daneel spuse câteva cuvinte robotului care servea şi acesta, 
cu multă îndemânare, puse ambele tacâmuri la acelaşi 
capăt al mesei. 

Ca la un semnal zidul din faţă păru să alunece în lături, 
masa păru că se lungeşte şi Gladia se ivi aşezată la celălalt 
capăt. Cele două încăperi şi mese se uniseră atât de precis, 
încât, dacă n-ar fi fost deosebirile din desenul tapetului şi al 
pardoselii, ca şi vesela şi tacâmurile diferite, ai fi putut 
crede că într-adevăr cinau toţi împreună. 

— Aşa! Exclamă Gladia cu satisfacţie. Nu este plăcut? 

— Chiar foarte, răspunse Baley. Apoi gustă puţin din supă, 
o găsi delicioasă şi îşi puse o porţie mai mare. Ai auzit de 
agentul Gruer? 


Faţa femeii se întunecă brusc. Punând lingura jos, Gladia 
spuse: 

— E îngrozitor. Bietul Hannis! 

— Văd că foloseşti numele mic. Îl cunoşti? 

— Cunosc aproape toţi oamenii importanţi de pe Solaria. 
Majoritatea solarienilor se cunosc între ei. E firesc. 

Într-adevăr, e firesc, îşi spuse Baley. Căci câţi erau cu toţii, 
la urma urmelor? Apoi cu voce tare: 

— Atunci îl cunoşti, poate, şi pe doctorul Altim 'Thool. 
Gruer e în îngrijirea lui. 

Gladia râse încetişor. Robotul care o servea îi tăia felii de 
carne, adăugând la ele nişte cartofi mici, rumeniţi, şi felii de 
Morcov. 

— Fireşte că-l cunosc. M-a îngrijit şi pe mine. 

— Te-a îngrijit? Când? 

— După. După necazul acela. Adică după moartea soţului 
meu. 

— Doar nu e singurul medic de pe planetă? Întrebă Baley 
cu surprindere. 

— A, nu! (Câteva clipe buzele ei se mişcară de parcă ar fi 
numărat pentru sine.) Sunt cel puţin zece. Şi mai ştiu şi un 
tânăr care studiază medicina. Dar doctorul Thool e printre 
cei mai buni. Are foarte multă experienţă. Bietul doctor 
Thool! 

— De ce „bietul”? 

— Păi să vezi de ce. Profesia de medic este foarte ingrată. 
Uneori trebuie să vezi bolnavii, ba chiar să-i atingi. Dar 
doctorul 'Thool pare să se fi resemnat în privinţa asta şi nu 
ezită niciodată să vadă un „bolnav” când crede că e cazul. A 
fost doctorul meu din copilărie şi e totdeauna atât de amabil 
şi prietenos încât aproape că n-aş avea nici o obiecţie dacă 
ar fi nevoie să mă vadă. De pildă, ultima oară chiar m-a 
văzut. 

— După moartea soţului tău, vrei să spui. 

— Da. Îţi închipui ce a simţit văzând corpul soţului meu şi 
pe mine zăcând acolo. 


— Mi s-a spus că a vizionat corpul, observă Baley. 

— Corpul, da. Dar după ce s-a asigurat că trăiesc şi că nu 
există nici un pericol le-a ordonat roboților să-mi pună o 
pernă sub cap, să-mi facă nu ştiu ce injecție şi apoi să iasă. 
După care a venit aici cu un reactor. Chiar aşa, cu un 
reactor! Nu i-a luat nici o jumătate de oră şi m-a îngrijit şi s- 
a convins că totul este în ordine. Eram atât de ameţită când 
mi-am venit în fire încât credeam că îl vizionez, ştii, şi doar 
când m-a atins mi-am dat seama că ne vedeam şi am ţipat. 
Bietul doctor Thool! Era foarte stânjenit, dar ştiu că venise 
cu cele mai bune intenţii. 

Baley dădu din cap. 

— Cred că nu prea aveţi nevoie de doctori pe Solaria. 

— Sper să n-avem. 

— Ştiu că nu suferiţi de boli infecțioase. Aveţi tulburări 
metabolice? Arterioscleroză? Diabet? Altceva de genul 
ăsta? 

— Se întâmplă uneori, dar e foarte neplăcut. Medicii pot 
ameliora, din punct de vedere fizic, viaţa unor asemenea 
bolnavi, dar ăsta e un aspect minor. 

— Adică? 

— Asta înseamnă că analiza genică n-a fost bună. Doar nu- 
ţi închipui că lăsăm intenţionat să apară defecte ca diabetul. 
Toţi cei care se îmbolnăvesc de aşa ceva trebuie să fie 
reanalizaţi foarte amănunţit. Li se retrage repartiţia unui 
soţ, sau a unei soţii, ceea ce e un lucru foarte penibil pentru 
persoanele în cauză. Şi n-au voie, n-au voie. 

— Vocea Gladiei se redusese la şoapte - să aibă copii. 

— N-au voie să aibă copii? Întrebă Baley cu glas normal. 

Gladia se îmbujoră: 

— E un cuvânt îngrozitor de pronunţat! CO. Copii! 

— Te obişnuieşti după un timp, spuse Baley sec. 

— Da, dar dacă mă obişnuiesc s-ar putea să-l pronunţ şi în 
faţa vreunui solarian şi aş intra în pământ de ruşine. 
Oricum, dacă perechea are deja copii (vezi, l-am pronunţat 
iarăşi), aceştia trebuie găsiţi şi examinaţi - asta era una 


dintre atribuţiile lui Rikaine, de fapt - şi, ce mai, e bucluc 
mare. 

Deci aşa stau lucrurile cu Thool, se gândi Baley. 
Incompetenţa doctorului era un rezultat firesc al 
organizării sociale şi nu conţinea nimic sinistru. Nimic 
neapărat sinistru. Să-l scoatem deci din cauză, cel puţin 
parţial. 

O privi apoi pe Gladia mâncând. Era graţioasă, precisă şi 
delicată în mişcări, şi părea să aibă un apetit normal. 


(Dar şi pasărea din faţa lui era delicioasă. Într-o privinţă 
cel puţin, a hranei, puteai uşor deveni mofturos în aceste 
Lumi exterioare.) 

— Ce crezi despre otrăvire, Gladia? Întrebă el. 

Gladia îşi ridică privirile. 

— Încerc să nu mă gândesc la ea. S-au petrecut atâtea 
grozăvii în ultima vreme. Poate nici n-a fost otrăvire. 

— A fost. 

— Dar nu era nimeni prin preajmă. 

— De unde ştii? 

— Nu putea fi. Gruer nu mai avea soţie, de când şi-a 
completat cota de cO. Ştii ce vreau să spun. Şi cum n-avea 
cine să-i pună otrava, cum putea fi otrăvit? 

— Dar a fost otrăvit. E un fapt şi trebuie să-l acceptăm. 

Ochii Gladiei se umbriră. 

— Bănuieşti c-a făcut-o singur? 

— Mă îndoiesc. De ce ar fi făcut-o? Şi de ce în public? 

— Atunci n-a făcut-o nimeni, Elijah. N-o putea face nimeni. 

— Dimpotrivă, Gladia. Era foarte uşor de făcut. Şi sunt 
sigur că ştiu exact cum. 

8. Se desfide un spaţian. 

Gladia păru să-şi ţină o clipă răsuflarea, dându-i apoi 
drumul cu un fel de şuierat printre buzele strânse. Apoi 
spuse: 

— Eu însă nu înţeleg cum. Ştii cine a făcut-o? 

Baley confirmă dând din cap. 


— Cel care l-a omorât şi pe soţul tău. 

— Eşti sigur? 

— Tu nu? Uciderea lui Rikaine a fost prima din istoria 
Solariei. După o lună se comite altă crimă. Poate fi asta o 
coincidenţă? Doi ucigaşi diferiţi care asasinează 
independent, la interval de o lună, pe o planetă unde crima 
nu se cunoaşte? De asemenea nu uita că a doua victimă 
tocmai cerceta primul asasinat şi ca atare constituia un 
mare pericol pentru asasin. 

— Ei da! Spuse Gladia, trecând la desert şi continuând 
printre îmbucături: Dacă aşa vezi tu lucrurile, eu sunt 
nevinovată. 

— Cum asta? 

— Păi, Elijah, cu n-am fost în viaţa mea pe domeniul Gruer. 
Aşa că nu l-aş fi putut otrăvi pe agent. Şi dacă n-am făcut-o, 
atunci nu l-am ucis nici pe soţul meu. 

Dar cum Baley păstra o tăcere severă, Gladiei îi scăzu 
curajul şi colţurile gurii i se lăsară în jos. 

— Nu gândeşti şi tu la fel, Elijah? 

— Nu pot fi sigur. i-am spus că ştiu ce metodă s-a folosit 
pentru otrăvirea lui Gruer. Este foarte ingenioasă şi oricine 
de pe Solaria o putea întrebuința fără să fi fost vreodată pe 
domeniul agentului. Fără să fi fost vreodată pe domeniul 
agentului. 

Gladia îşi încleştă pumnii. 

— Deci afirmi că am făcut-o eu? 

— Nu afirm asta. 

— Dar laşi să se înţeleagă. (Buzele i se strânseseră de 
furie, iar pomeţii i se înroşiseră.) De asta ai vrut să mă 
vizionezi? Ca să-mi pui întrebări viclene? Să mă prinzi în 
cursă? 

— Stai puţin. 

— Păreai atât de înţelegător. Eşti un. Un. Pământean! 

La acest cuvânt contralto-ul vocii ei se transformase într- 
un şuierat furios. 


Daneel se înclină spre Gladia cu faţa lui impasibilă şi 
spuse: 

— Mă iertaţi, doamnă Delmarre, dar ţineţi cuțitul cam 
strâns şi v-aţi putea răni. Aveţi grijă, vă rog. 

Gladia se uită furioasă la cuțitul scurt, bont şi, fără 
îndoială, absolut inofensiv pe care îl ţinea în mână. Apoi, cu 
o mişcare dezordonată, îl ridică în sus. 

— Nu m-ai înţeles, Gladia, spuse Baley. 

— Cine naiba să te-nţeleagă? Uf! Apoi se scutură cu un 
dezgust exagerat şi strigă: întrerupe contactul! 

Aceste din urmă cuvinte erau adresate, desigur, unui 
robot, care nu apărea în imagine. După care Gladia şi 
cadrul respectiv dispărură, fiind înlocuite de perete, ca la 
început. 

— Am dreptate să cred că acum o consideri vinovată pe 
această femeie? Întrebă Daneel. 

— Nu, răspunse Baley categoric. Celui care a înfăptuit 
crima îi trebuiau anumite caracteristici într-o doză mult mai 
mare decât la această biată femeie. 

— Se înfurie uşor. 

— Şi ce-i cu asta? Mulţi se înfurie uşor. Ţine minte, în plus, 
că de câtva timp trăieşte în tensiune. Dacă eu m-aş fi aflat 
sub asemenea tensiune şi cineva m-ar fi tratat aşa cum îşi 
închipuie că am tratat-o, probabil că aş fi reacţionat mult 
mai violent decât să flutur prosteşte un cuţit bont. 

— N-am putut deduce tehnica otrăvirii la distanţă, aşa cum 
zici că ai reuşit tu, spuse Daneel. 

Baley simţi o anumită satisfacţie răspunzându-i: 

— Ştiu că n-ai putut. Îţi lipseşte capacitatea de a descifra 
această enigmă. 

Vorbise pe un ton categoric, iar Daneel acceptă afirmaţia 
detectivului cu calmul şi gravitatea sa de totdeauna. 

Baley continuă: 

— Am două sarcini pentru tine, Daneel. 

— Care anume, colege Elijah? 


— Mai întâi ia legătura cu doctorul Thool şi află în ce stare 
era doamna Delmarre la moartea soţului ei. Cât timp a 
îngrijit-o, şi aşa mai departe. 

— Vrei să afli ceva în mod special? 

— Nu, încerc doar să strâng date. Şi nu-i prea uşor pe 
această planetă. În al doilea rând află cine îl va înlocui pe 
Gruer ca şef al serviciului de securitate şi aranjează-mi o 
convorbire cu el pentru mâine dimineaţă. Eu unul, adăugă 
el fără pic de entuziasm, am să mă duc la culcare şi sper 
până la urmă să adorm. Apoi, aproape enervat: Crezi că pot 
găsi o filmocarte ca lumea în casa asta? 

— Cred că ar trebui să-l chemi pe robotul bibliotecar, 
răspunse Daneel. 

Baley se simţea de-a dreptul iritat că trebuie să aibă de-a 
face cu robotul. Ar fi preferat să caute singur. 

— Nu, spuse el, nu ceva clasic. Pur şi simplu o carte 
despre viaţa cotidiană de pe Solaria. Adu vreo cinci-şase. 

Robotul se supuse (nici nu se putea altfel), dar, în timp ce 
mânuia nişte dispozitive care extrăgeau filmocărţile cerute 
din casetele lor şi le scoteau afară printr-o deschizătură, de 
unde ajungeau în mâinile lui Baley, continua să 
sporovăiască pe un ton respectuos despre toate celelalte 
genuri ce se găseau în bibliotecă. Poate că stăpânului i-ar 
putea place un roman de aventuri despre epoca explorării, 
sau o excelentă prezentare a chimiei, cu modele mobile de 
atomi, sau o povestire fantastică, sau o galactografie. Lista 
era interminabilă. 

Baley, care aştepta romanele cerute, spuse cu severitate: 

— De ajuns. 

Luă cu propriile-i mâini (propriile-i mâini!) un aparat de 
vizionat şi plecă. 

Robotul porni după el, spunând: 

— Aveţi nevoie de mine pentru reglare, stăpâne? 

— Nu, rămâi aici! Ordonă Baley tăios. 

Robotul se înclină şi rămase în urmă. 


Aşezat în pat, a cărui spetează se iluminase, detectivul fu 
cât pe ce să-şi regrete cuvintele. Aparatul era un model 
necunoscut şi Baley n-avea nici cea mai mică idee cum să 
introducă filmul. Se încăpăţână însă şi, până la urmă, 
desfăcându-l în bucăţi şi montându-l la loc, reuşi să se 
descurce. 

Cel puţin putea vedea filmul şi, chiar dacă centrarea nu 
era perfectă, se simţea mulţumit pentru această clipă de 
independenţă faţă de roboţi. 

Apoi, timp de o oră şi jumătate, privi fragmentar patru 
dintre cele şase filme şi rămase dezamăgit. 

Avusese o teorie. După părerea lui nu exista cale mai bună 
pentru a putea cunoaşte ceva din modul de viaţă şi de 
gândire al solarienilor decât aceea de a le citi romanele. Şi 
avea nevoie de o asemenea cunoaştere pentru a-şi putea 
urma cercetările aşa cum trebuie. 

Dar acum se vedea nevoit să renunţe la această teorie. 
Vizionase câteva romane şi nu reuşise să vadă decât oameni 
cu probleme ridicole, care se purtau prosteşte şi reacţionau 
imprevizibil. De ce şi-ar părăsi o femeie slujba aflând că 
fiica ei are aceeaşi profesie şi, mai mult, de ce ar refuza să- 
şi explice motivele, ajungând până la crearea unor 
complicaţii ridicole şi insuportabile? De ce oare s-ar simţi 
umiliţi un doctor şi o pictoriţă, văzându-se repartizaţi unul 
altuia, şi ce era atât de nobil în stăruința doctorului de a 
lucra în cercetarea robotică? 

Introduse în aparat cel de-al cincilea roman şi ajustă 
sistemul de vizionare. Era mort de oboseală. 

Atât de obosit încât a doua zi nu-şi mai amintea nimic 
altceva despre acest roman (era un fel de poveste cu 
suspense) decât începutul, în care un nou proprietar de 
domeniu îşi luase în primire casa şi viziona nişte dări de 
seamă filmate pe care i le prezenta respectuos un robot. 

Probabil că adormise cu aparatul pe cap şi cu toate 
luminile aprinse. După care, desigur, intrase vreun robot 
care luase grijuliu aparatul şi stinsese luminile. 


Oricum, adormise şi o visase pe Jessie. Totul era ca înainte. 
Nu plecase niciodată de pe Pământ. Se pregăteau să se 
ducă la bucătăria de cartier şi apoi la un spectacol cu nişte 
prieteni. Vor folosi banda rulantă, vor vedea lume şi niciunul 
nu va avea nici un fel de griji. Se simţea fericit. 

Iar Jessie era frumoasă. Slăbise puţin. De ce era oare atât 
de zveltă? Şi atât de frumoasă? 

Un singur lucru nu era în ordine. Se aflau direct în bătaia 
Soarelui. Privi în sus, unde nu se vedea decât baza boltită a 
Nivelurilor superioare; şi totuşi Soarele strălucea, 
luminându-i puternic pe toţi, dar nimeni nu se temea. 

Baley se trezi tulburat. Îi lăsă pe roboţi să-i servească 
micul dejun şi nu vorbi cu Daneel. Nu spuse nimic, nu 
întrebă nimic şi dădu pe gât o excelentă cafea, fără să-i 
simtă gustul. 

De ce visase despre Soarele vizibil - invizibil? Înţelegea să 
viseze despre Pământ şi despre Jessie, dar ce căuta Soarele 
în acest vis? Şi de ce îl sâcâia tocmai acest gând? 

— Colege Elijah, îl chemă Daneel încet. 

— Da? 

— Corwin Attlebish te va viziona peste o jumătate de oră. 
Am făcut aranjamentele necesare. 

— Cine naiba mai e şi Corwin ăsta? Întrebă Baley tăios şi 
îşi mai turnă o ceaşcă de cafea. 

— Era principalul asistent al lui Gruer, colege Elijah, iar 
acum este şef interimar al serviciului de securitate. 

— Atunci fă contactul pe loc. 

— După cum ţi-am spus, am fixat vizionarea peste o 
jumătate de oră. 

— Nu mă interesează când ai fixat-o. Fă-l acum. E un 
ordin. 

— Voi încerca, colege Elijah, dar s-ar putea ca el să nu 
accepte. 

— Să încercăm, şi hai odată, Daneel! 

Şeful interimar al serviciului de securitate acceptă 
contactul şi, prima oară de când se afla pe Solaria, Baley 


văzu un spaţian care arăta exact aşa cum şi-i imaginau 
pământenii. Attlebish era înalt, suplu şi bronzat, cu ochii 
căprui-deschis şi bărbia masivă şi dură. 

Semăna vag cu Daneel, dar, pe când robotul era idealizat, 
aproape ca un zeu, Corwin Attlebish avea anumite trăsături 
omeneşti. 

Tocmai se bărbierea. Un mic creion abraziv împrăştia 
particule fine care i se depuneau pe obraji şi pe bărbie, 
dezintegrând perii într-o pulbere aproape imaterială. 

Baley auzise despre acest instrument, dar nu văzuse 
niciodată vreunul. 

— Dumneata eşti pământeanul? Întrebă Attlebish cam 
nedesluşit printre buzele întredeschise, în timp ce pe sub 
nas îi trecea un val de praf abraziv. 

— Sunt Elijah Baley, detectiv categoria a 7-a. Vin de pe 
Pământ. 

— E cam devreme, observă Attlebish închizându-şi 
aparatul cu un zgomot sec şi aruncându-l undeva, în afara 
imaginii. Ce te frământă, pământene? 

Pe Baley l-ar fi iritat tonul ăsta chiar dacă ar fi fost în cea 
mai bună dispoziţie. Acum pur şi simplu fierbea. 

— Cum se simte agentul Gruer? Întrebă el. 

— Trăieşte încă. S-ar putea să scape. 

— Otrăvitorii de-aici, de pe Solaria, nu se pricep la doze. 
Lipsă de experienţă. I-au dat prea multă otravă şi a vomitat- 
o. Cu jumătate de doză l-ar fi ucis. 

— Otrăvitori? Nu există nici o urmă de otravă. 

— Dumnezeule! Exclamă Baley. Dar ce credeţi c-a fost? 

— O serie de lucruri. Unui om i se pot întâmpla multe. 
Attlebish îşi frecă faţa, căutând cu vârfurile degetelor 
posibilele asperităţi. Nici nu ştii ce probleme metabolice pot 
apărea după două sute cincizeci de ani. 

— Dacă aşa stau lucrurile, i-aţi asigurat o îngrijire 
medicală competentă? 

— Raportul doctorului Thool. 


Asta era prea de tot. Furia care se acumulase în Baley încă 
de la trezire făcu explozie. 

— Nu-mi pasă de doctorul Thool! Strigă detectivul cu 
mânie. Am spus îngrijire medicală competentă! Doctorii 
dumneavoastră nu se pricep la nimic, ca şi detectivii 
dumneavoastră, dacă aţi avea vreunul! A trebuit să aduceţi 
un detectiv de pe Pământ. Aduceţi atunci şi un doctor! 

Solarianul îl privi rece. 

— Mă înveţi ce trebuie să fac? 

— Da, şi încă pe gratis. Fac cinste! Gruer a fost otrăvit. Am 
văzut totul. A băut, a vomitat şi a răcnit că-l arde pe gâtlej. 
Cum numiţi dumneavoastră asta când vă gândiţi că tocmai 
cerceta. Şi Baley se opri brusc. 

— Ce cerceta? Întrebă Attlebish impasibil. 

Baley îşi amintise cu neplăcere de prezenţa lui Daneel, 
care, în poziţia lui obişnuită, stătea la vreo trei metri 
distanţă. Gruer nu voia ca Daneel, un auroran, să afle 
despre aceste cercetări. Aşa că detectivul continuă, fără 
entuziasm: 

— Sunt şi unele implicaţii politice. 

Attlebish îşi încrucişă braţele pe piept, cu un aer distant, 
plictisit şi uşor ostil. 

— Pe Solaria n-avem o viaţă politică în sensul în care am 
auzit că ar fi în alte lumi. Hannis Gruer e un bun cetăţean, 
dar are prea multă imaginaţie. El este cel care, auzind 
despre dumneata, a cerut să te importăm aici. Ba chiar a 
acceptat să fii însoţit de un auroran. Eu n-am crezut 
necesar acest lucru. Nu e nici un mister la mijloc. Rikaine 
Delmarre a fost ucis de soţia lui şi vom afla noi cum şi de ce. 
Şi dacă nu reuşim, o vom analiza genetic şi vom lua 
măsurile cuvenite. Cât despre Gruer, otrăvirea născocită de 
dumneata n-are nici o însemnătate. 

— Vreţi să spuneţi că n-am ce căuta aici? Întrebă Baley, 
necrezându-şi urechilor. 

— Cam aşa ceva. Dacă vrei, te poţi înapoia pe Pământ. Aş 
spune chiar că te îndemnăm s-o faci. 


Baley rămase surprins de propria sa reacţie. 

— Nu, domnule, exclamă el, nu mă mişc de-aici! 

— Noi te-am angajat, detectiv Baley, şi tot noi putem 
renunţa la serviciile dumitale. Te vei înapoia pe planeta de 
baştină. 

— Ba nu! Ascultaţi-mă! Vă sfătuiesc s-o faceţi! Sunteţi 
spaţian, iar eu doar un pământean dar, cu tot respectul 
cuvenit şi cu cele mai profunde scuze, vă spun că sunteţi 
speriat. 

— Retrage-ţi afirmaţia! Exclamă Attlebish, ridicându-se în 
picioare şi privindu-l arogant pe pământean de la înălţimea 
celor aproape doi metri ai săi. 

— Sunteţi speriat la culme. Credeţi că veţi fi următorul 
dacă nu abandonaţi acest caz. Cedaţi ca să fiţi lăsat în pace, 
ca să vă fie cruţată această amărâtă de viaţă. 

Baley nu ştia cine puteau fi cei care aveau să-i cruţe viaţa 
lui Attlebish şi nici măcar dacă existau asemenea persoane. 
Voia, pur şi simplu, să-l umilească pe acest spaţian arogant 
şi gusta efectul pe care vorbele lui îl aveau asupra 
autocontrolului celuilalt. 

— Vei pleca până într-o oră, spuse Attlebish, îndreptând 
degetul spre el cu o furie reţinută. Nu vom ţine seama de 
nici un considerent diplomatic, te asigur. 

— Economiseşte-ţi amenințările, spaţiene. Pământul e un 
nimic pentru dumneata, recunosc, dar nu sunt singur aici. 
Dă-mi voie să ţi-l prezint pe colegul meu, Daneel Olivaw. E 
de pe Aurora. Nu vorbeşte prea mult. N-a venit aici ca să 
vorbească. De asta mă ocup eu. Dar aude perfect şi nu-i 
scapă nici un cuvânt. Aşa că uite ce e, Attlebish (Baley îi 
spuse pe nume cu multă satisfacţie), orice treburi necurate 
s-ar petrece aici, pe Solaria, se interesează de ele şi Aurora 
şi încă vreo patruzeci de Lumi exterioare. Dacă ne daţi 
afară, veţi primi vizita unor astronave de război. Sunt de pe 
Pământ şi ştiu cum se fac lucrurile astea. Ofense de acest 
fel atrag după ele vizita urgentă a navelor de război. 


Attlebish se uită la Daneel şi păru să stea pe gânduri. 
Vocea i se mai înmuie. 

— Nu se întâmplă nimic aici care să privească pe cineva 
din afară. 

— Gruer era de altă părere şi colegul meu l-a auzit. (Nu 
era momentul să şovăie în faţa unei minciuni.) 

La aceste cuvinte Daneel se întoarse spre Baley, dar 
detectivul nu-i dădu nici o atenţie, ci continuă: 

— Am de gând să duc mai departe această anchetă. De 
fapt aş accepta cu mare plăcere să mă întorc acasă. Chiar şi 
numai visele despre Pământ au ajuns să mă tulbure. Dacă 
aş fi proprietarul acestui palat infestat de roboţi, aş renunţa 
la el imediat, cu toţi roboții şi cu dumneata şi lumea asta 
îngrozitoare, în schimbul unui bilet pentru acasă. Dar n-am 
să mă las expediat de dumneata. În nici un caz atât timp cât 
chestiunea pentru care am fost detaşat aici rămâne 
deschisă. Încearcă numai să scapi de mine contrar voinţei 
mele şi veţi avea de-a face cu artileria spaţiană. 

Mai mult încă, de-acum încolo această anchetă va fi 
condusă aşa cum doresc eu. Eu răspund de ea. Am să văd 
persoanele pe care vreau să le văd. Am să le văd, nu am să 
le vizionez. Sunt obişnuit să văd şi aşa am de gând să 
procedez. Pentru toate astea cer aprobarea oficială a 
serviciului dumneavoastră. 

— E ceva imposibil, intolerabil. 

— Daneel, spune-i tu cum stau lucrurile. 

Umanoidul începu să vorbească cu detaşare: 

— Aşa cum v-a informat colegul meu, domnule agent 
Attlebish, am fost trimişi pentru a ancheta o crimă. Este 
indispensabil să facem aceasta. Fireşte, nu dorim să vă 
încălcăm obiceiurile, şi se poate să nu fie nevoie să vedem 
unele persoane, deşi ar fi util să daţi aprobarea pentru 
cazurile necesare, aşa cum a cerut detectivul Baley. Cât 
despre expedierea noastră de pe planetă, cred că ar fi 
nerecomandabilă, cu tot regretul ce-l încercăm gândindu- 


ne că prezenţa noastră aici v-ar putea fi dezagreabilă 
dumneavoastră sau oricărui alt solarian. 

Baley ascultă aceste fraze pompoase cu buzele strânse 
sever în ceea ce nu arăta nici pe departe a zâmbet. Ca unul 
care ştia că Daneel este robot, îşi dădea seama că acesta 
proceda astfel încât să nu jignească pe niciunul dintre cei 
doi oameni. Dar pentru cineva care-l credea pe Daneel 
auroran, venit de pe cea mai veche şi mai puternică Lume 
exterioară, ele păreau o serie de ameninţări subtil 
politicoase. 

— Am să mă gândesc, spuse Attlebish, punându-şi vârfurile 
degetelor pe frunte. 

— Nu prea mult, conchise Baley, căci am de făcut nişte 
vizite până într-o oră, şi nu e vorba de vizionare. Încheiat 
vizionarea! 

Făcu semn robotului să întrerupă contactul, după care 
privi cu surprindere şi plăcere spre locul unde-l văzuse pe 
Attlebish. Totul fusese pe negândite. Un impuls născut din 
visul său şi din aroganţa inutilă a spaţianului. Dar acum, că 
tot se întâmplase, îi părea bine. Tocmai aia voia de fapt - să 
preia conducerea anchetei. Şi apoi, se gândi Baley, i-am 
spus câteva acestui tip scârbos! Ar fi vrut ca toată populaţia 
Pământului să fi urmărit scena. Cu atât mai mult cu cât 
Attlebish arăta într-adevăr ca un spaţian. 

Şi totuşi, de ce fusese atât de vehement în problema 
văzutului? Nu prea înţelegea nici el de ce. Avea, desigur, 
anumite planuri, care implicau şi vederea (nu vizionarea) 
unor solarieni. Perfect. Vorbise însă cu atâta emfază despre 
chestiunea văzutului de parcă ar fi fost gata să dărâme 
pereţii casei, chiar dacă asta nu slujea la nimic. 

De ce? 

Îl mai îmboldise ceva, pe lângă cazul în sine, ceva care n- 
avea nici o legătură cu securitatea Pământului. Dar ce 
anume? 

Deodată îşi aminti din nou visul: Soarele strălucind prin 
toate straturile opace ale giganticelor Oraşe îngropate de 


pe Pământ. 

— Mă întreb, colege Elijah, dacă treaba aceasta nu este 
cumva riscantă, spuse Daneel cu prudenţă (atât cât putea 
vocea lui să redea o atitudine omenească). 

— Că l-am luat la sigur pe tipul ăsta? A mers. Şi, de fapt, 
nu erau doar nişte ameninţări deşarte. Cred că este într- 
adevăr important ca Aurora să afle ce se petrece aici şi că 
Aurora îşi dă seama de asta. Apropo, îţi mulţumesc că nu m- 
ai dat de gol. 

— A fost o decizie firească. Faptul că te-am susţinut îi 
dăunează, într-un anumit mod subtil, agentului Attlebish. 
Dar să te fi dat pe tine de gol însemna să-ţi fac un rău mai 
mare şi mai direct. 

— Deci s-au ciocnit două potenţiale şi cel mai înalt a 
câştigat, nu-i aşa, Daneel? 

— Exact, colege Elijah. Îmi dau seama că procese similare 
se petrec, într-un mod mai greu de definit, şi în mintea 
omenească. Repet, totuşi, că această nouă propunere a ta 
comportă riscuri. 

— Ce nouă propunere? 

— Nu sunt de acord cu intenţia ta de a vedea oameni. 
Adică a-i vedea, în contrast cu a-i viziona. 

— Înţeleg şi nici nu-ţi cer acordul. 

— Am însă instrucţiunile mele, colege Elijah. Nu ştiu ce ţi-a 
spus agentul Hannis Gruer în lipsa mea aseară. Că ţi-a spus 
ceva apare evident din schimbarea atitudinii tale faţă de 
această problemă. Totuşi, pe baza instrucţiunilor mele pot 
încerca să ghicesc. Trebuie să te fi prevenit despre 
posibilitatea unui pericol pentru alte planete ce s-ar naşte 
din situaţia de pe Solaria. 

Cu mişcări lente, Baley începu să-şi caute pipa. Făcea când 
şi când acest lucru şi încerca de fiecare dată un sentiment 
de iritare negăsind-o şi amintindu-şi că nu putea fuma. 

— Dar sunt numai douăzeci de mii de solarieni. Ce pericol 
pot reprezenta ei? 


— Stăpânii mei de pe Aurora sunt, de câtva timp, neliniştiţi 
în legătură cu Solaria. Nu mi s-au comunicat toate 
informaţiile disponibile. 

— lar puţinul ce ţi s-a comunicat ţi s-a interzis să mi-l spui 
şi mie, nu-i aşa? Întrebă Baley cu asprime. 

— Mai rămân multe de aflat până să putem discuta liber 
această chestiune. 

— Ei bine, ce fac solarienii? Arme noi? Subversiune 
plătită? O campanie de asasinate individuale? Ce pot face 
douăzeci de mii contra sutelor de milioane de spaţieni? 

Daneel nu răspunse. 

— Am de gând să aflu, ştii asta, continuă Baley. 

— Dar nu în felul în care vrei s-o faci, colege Elijah. Am 
primit instrucţiuni foarte clare să-ţi asigur securitatea. 

— De asta trebuie să ai oricum grijă. Prima lege! 

— Mai mult decât atât chiar. Într-un conflict care ar opune 
securitatea ta securităţii altuia trebuie să o apăr pe ata. 

— Fireşte, înţeleg asta. Dacă mi se întâmplă ceva, nu poţi 
să mai rămâi pe Solaria fără a produce complicaţii pe care 
Aurora nu este încă pregătită să le înfrunte. Cât timp sunt 
în viaţă, mă aflu aici la solicitarea solarienilor, aşa încât 
putem să ne dăm importanţă, dacă e nevoie, şi să-i facem să 
ne ţină în continuare. Dacă mor însă, se schimbă întreaga 
situaţie. Deci ai primit ordin să aperi viaţa lui Baley. Nu-i 
aşa, Daneel? 

— Nu-mi pot permite să interpretez raţiunile ce au condus 
la acest ordin. 

— E-n regulă, nu-ţi face griji pentru asta. N-o să mor din 
cauza spaţiului liber, dacă voi găsi că trebuie să văd unele 
persoane. Am să rezist. Ba chiar m-aş putea obişnui. 

— Nu este vorba numai de spaţiul liber, colege Elijah. Este 
vorba de vederea unor solarieni. Eu nu pot accepta aceasta. 

— Vrei să spui că n-o să le placă spaţienilor? Cu atât mai 
rău pentru ei. N-au decât să-şi pună mănuşi şi filtre nazale. 
Să dezinfecteze aerul. lar dacă vederea mea, în carne şi 
oase, contravine moravurilor delicate de-aici, n-au decât să 


roşească şi să înghită. Căci am de gând să îi văd. Este un 
lucru necesar şi îl voi face. 

— Dar nu-ţi pot permite aşa ceva, colege Elijah. 

— Nu-mi poţi permite? 

— Înţelegi, desigur, motivul, colege Elijah. 

— Nicidecum. 

— Aminteşte-ţi că agentul Gruer, principalul anchetant 
solarian al acestei crime, a fost otrăvit. Nu este clar că, 
dacă-ţi permit să-ţi aplici planul de a-ţi expune propria 
persoană, următoarea victimă vei fi chiar tu? Cum ţi-aş 
putea deci permite să renunţi la siguranţa pe care ţi-o dă 
această vilă? 

— Dar cum mă vei opri s-o fac, Daneel? 

— Cu forţa, la nevoie, colege Elijah, răspunse Daneel calm. 
Chiar dacă ar trebui să-ţi fac rău. Căci dacă nu, vei muri cu 
siguranţă. 

9. Se contracarează un robot 

— Aşadar, potenţialul superior câştigă din nou, observă 
Baley. Mi-ai face rău ca să-mi protejezi viaţa. 

— Nu cred ca va fi necesar să-ţi fac vreun rău, colege 
Elijah. Ştii doar că te depăşesc în putere şi nu vei încerca o 
rezistenţă inutilă. Dar dacă va fi necesar, voi fi obligat să-ţi 
fac rău. 

— Te-aş putea dezagrega pe loc, ripostă detectivul. Chiar 
acum! Potenţialele mele nu mă împiedică s-o fac. 

— M-am gândit că ai putea lua această atitudine. Mai ales 
atunci când, îndreptându-ne încoace, ai devenit la un 
moment dat violent în vehiculul ce ne transporta. 
Distrugerea mea este neînsemnată în comparaţie cu 
propria ta siguranţă, dar ea ţi-ar produce până la urmă 
neplăceri şi ar stânjeni planurile stăpânilor mei. În 
consecinţă, una dintre primele mele griji a fost, în cea dintâi 
noapte pe care ai petrecut-o aici, să-ţi scot încărcătura din 
dezagregator. 

Baley îşi muşcă buzele. Îl lăsase deci cu arma descărcată! 
Duse numaidecât mâna la tocul dezagregatorului, scoase 


arma afară şi constată că acul încărcăturii indica zero. 

O clipă, cântări în mână bucata de metal inutil, tentat s-o 
arunce în capul lui Daneel. La ce bun, însă? Robotul s-ar fi 
ferit cu agilitate. Puse deci arma la loc, gândindu-se că ar 
putea s-o reîncarce la timpul potrivit. Apoi spuse, rar şi 
meditativ: 

— Nu mă poţi păcăli, Daneel. 

— Cum adică, colege Elijah? 

— Prea mult o faci pe şeful. Mereu îmi pui beţe-n roate. 
Eşti într-adevăr robot? 

— Te-ai mai îndoit o dată, răspunse Daneel. 

— Anul trecut, pe Pământ, m-am îndoit că R. Daneel 
Olivaw era într-adevăr robot. S-a dovedit că era. Cred că 
încă este. Întrebarea mea, însă, e aceasta: eşti R. Daneel 
Olivaw? 

— Sunt. 

— Da? Daneel a fost făcut să semene foarte mult cu un 
spaţian. De ce n-ar putea şi un spaţian fi făcut să semene cu 
Daneel? 

— Pentru care motiv? 

— Ca să conducă ancheta de-aici cu mai multă iniţiativă şi 
competenţă decât ar dovedi un robot. Şi totuşi, jucând rolul 
lui Daneel mă poţi ţine sub control, dându-mi un fals 
sentiment de autoritate. Căci, la urma urmelor, lucrezi prin 
mine şi trebuie să mă poţi influenţa. 

— Nu este aşa, colege Elijah. 

— Dovedeşte-mi, spuse Baley, îndreptându-se încet către o 
măsuţă şi punând mâna pe ea. O poţi face destul de uşor, 
dacă eşti robot. Arată-mi metalul de sub piele! 

— Dar te asigur. 

— Arată-mi metalul! Spuse Baley tăios. E un ordin! Sau nu 
te mai simţi obligat să execuţi ordinele? 

Daneel îşi desfăcu cămaşa. Peri blonzi rari îi acopereau 
pielea netedă şi bronzată. Robotul apăsă uşor sub 
mamelonul stâng. Pielea şi carnea se desfăcură de-a lungul 


pieptului, fără nici o picătură de sânge, iar dedesubt apăru 
lucirea metalului. 

În acest timp mâna lui Baley, care se găsea pe măsuţă, se 
deplasă câţiva centimetri spre dreapta şi apăsă un bulon de 
comandă. Aproape imediat în cameră se ivi un robot. 

— Nu mişca, Daneel! Strigă detectivul. E un ordin! Rămâi 
aşa! 

Daneel rămase ţeapăn, de parcă viaţa, sau mai bine zis 
imitaţia robotică a vieţii, l-ar fi părăsit brusc. Baley strigă 
către robot: 

— Poţi să mai aduci doi roboţi aici fără să pleci? Dacă poţi, 
fă-o imediat! 

— Da, stăpâne, răspunse robotul, şi alţi doi roboţi intrară, 
chemaţi prin radio. 

Cei trei se aşezară în şir. 

— Băieți, li se adresă detectivul, vedeţi această creatură 
pe care aţi crezut-o stăpân? 

Şase ochi roşietici se întoarseră solemn spre Daneel: 

— Îl vedem, stăpâne, răspunseră în cor cei trei roboţi. 

— Vedeţi că acest aşa-zis stăpân este de fapt un robot ca şi 
voi, căci e făcut din metal. Numai aspectul îl are de om. 

— Da, stăpâne. 

— Nu trebuie să vă supuneţi niciunui ordin pe care vi-l dă. 
Înţelegeţi? 

— Da, stăpâne. 

— Eu, pe de altă parte, sunt un om adevărat. 

O clipă cei trei ezitară şi Baley se întrebă dacă, arătându- 
le că un obiect poate părea om, fiind totuşi robot, nu cumva 
se îndoiau că orice ar avea aspect omenesc poate fi cu 
adevărat om. 

Dar imediat unul dintre roboţi spuse: 

— Sunteţi om, stăpâne, şi Baley răsuflă uşurat. 

— Gata, Daneel, spuse el. Acum te poţi mişca. 

Daneel luă o poziţie mai firească şi spuse calm: 

— După cum văd, îndoielile cu privire la identitatea mea n- 
au fost decât un truc menit să mă facă să-mi dezvălui 


adevărata natură în faţa acestora. 
— Exact, răspunse Baley, privind în altă parte. 


(E o simplă maşină, îşi spunea detectivul, şi doar nu te poţi 
acuza că ai înşelat o maşină!) 

Şi totuşi nu reuşea să alunge complet un sentiment de 
ruşine. Aşa cum stătea acolo, cu pieptul deschis, Daneel 
avea ceva foarte omenesc în înfăţişare, ceva ce putea fi 
înşelat. 

— Închide-ţi pieptul, Daneel, şi ascultă-mă, spuse Baley. Ca 
forţă fizică eşti mult inferior acestor trei roboţi. Este clar, 
nu? 

— Este clar, colege Elijah. 

— Bun! Acum, băieţi, continuă detectivul, întorcându-se 
din nou spre cei trei, nu veţi spune nimănui, om sau stăpân, 
că această creatură e un robot. Niciodată, absolut 
niciodată, fără dispoziţii primite numai de la mine! 

— Îţi mulţumesc, rosti Daneel încet. 

— Totuşi, continuă Baley, acest robot umanoid n-are voie 
să se amestece în nici un fel în acţiunile mele. Dacă 
încearcă aşa ceva, îl veţi reţine cu forţa, având grijă să nu-l 
deterioraţi decât în caz de absolută necesitate. Nu-i veţi 
permite să intre în contact cu nici un alt om afară de mine, 
şi nici cu alţi roboţi afară de voi, fie prin vedere, fie prin 
vizionare. Şi nu-l veţi părăsi nici o clipă. Ţineţi-l în această 
cameră, unde veţi rămâne şi voi. Toate celelalte îndatoriri vi 
se suspendă până la noi ordine. Aţi înţeles? 

— Da, stăpâne, răspunseră în cor cei trei roboţi. 

Baley se întoarse iarăşi spre Daneel: 

— Nu mai ai ce face, aşa că nu încerca să mă opreşti. 

Daneel stătea cu braţele atârnându-i moale în jos. 

— Colege Elijah, nu te pot lăsa, prin lipsa mea de acţiune, 
să cazi pradă vreunei primejdii. Totuşi, în împrejurările de 
faţă, nu-mi rămâne nici o posibilitate de acţiune. Faptul e de 
o logică incontestabilă. Deci nu voi face nimic. Nădăjduiesc 
că vei rămâne teafăr şi sănătos. 


Asta e tot, se gândi Baley. Logica era logică şi roboții nu 
erau dotați cu altceva. Logica îi spunea lui Daneel că 
pierduse partida. Rațiunea i-ar fi putut spune că e greu să 
prevezi toţi factorii, că partea adversă ar putea face o 
greşeală. 

Dar nu, un robot n-are decât logică, nu şi rațiune. Din nou 
Baley se simţi ruşinat şi nu putu să-şi reprime un impuls de 
a-l consola. 

— Uite, Daneel, chiar dacă m-aş expune unor primejdii, 
dar nu e cazul (ultimele cuvinte le adăugă în grabă, 
aruncând o privire piezişă spre ceilalţi trei roboţi), asta ar 
face parte din misiunea mea. Pentru asta sunt plătit. După 
cum tot o parte a misiunii mele este să împiedic orice 
pericol ce ar putea ameninţa întreaga omenire, aşa cum tu 
trebuie să împiedici orice pericol ce l-ar ameninţa pe vreun 
om ca individ. Înţelegi? 

— Nu, colege Elijah. 

— Asta pentru că n-ai fost construit ca să înţelegi. Dar, 
crede-mă pe cuvânt, dacă ai fi om, ai înţelege. 

Daneel îşi înclină capul în semn de acceptare a explicaţiei 
şi rămase apoi nemişcat. Baley se îndreptă încet spre uşă. 
Cei trei roboţi se dădură la o parte pentru a-i face loc, dar 
continuau să-l fixeze pe Daneel cu ochii lor fotoelectrici. 

Baley se simţea păşind spre un fel de libertate. Inima îi 
bătea mai repede în aşteptarea acestei clipe, dar deodată 
avu o tresărire. Din partea cealaltă un alt robot se apropie 
de uşă. 

Era oare ceva în neregulă? 

— Ce s-a întâmplat, băiete? Rosti scurt detectivul. 

— Aţi primit un mesaj, stăpâne, de la biroul şefului 
interimar al serviciului de securitate. 

Baley luă capsula de corespondenţă personală pe care i-o 
întindea robotul. În mâna lui capsula se deschise imediat, 
dând la iveală o bandă de hârtie imprimată cu caractere 
fine. (Acest lucru nu-l uimi. Desigur că solarienii îi aveau 


deja amprentele digitale, iar capsula fusese ajustată să se 
deschidă numai în contact cu mâinile lui.) 

Citi mesajul şi un aer de satisfacţie se ivi pe faţa-i 
prelungă. Era o permisiune oficială de a putea vedea 
diferite persoane, cu acordul persoanelor solicitate, care 
erau totodată sfătuite să dea tot sprijinul „detectivilor Baley 
şi Olivaw.” 

Attlebish capitulase, ajungând chiar să pună numele 
pământeanului pe primul loc. Era un bun augur pentru a 
începe, în fine, o anchetă în modul cuvenit. 

Baley se afla din nou într-o aeronavă, ca în timpul 
călătoriei de la New York la Washington. De data aceasta 
exista însă o deosebire. Nava nu mai era „închisă”. 
Ferestrele rămăseseră transparente. 

Era o zi frumoasă şi senină. De pe locul unde şedea 
detectivul, ferestrele apăreau ca nişte petece de azur. Fără 
relief, fără trăsături distinctive. Baley se forţa să nu strige 
de spaimă. Îşi ascundea capul pe genunchi doar atunci când 
nu mai putea rezista cu nici un chip. 

Singur îşi impusese acest calvar. De fapt propriul său 
sentiment de triumf şi această neobişnuită senzaţie de 
libertate, după ce-i înfrânsese pe Attlebish şi Daneel, 
aproape că îl obligaseră. 

Începutul îl făcuse mergând spre aeronavă pe jos, prin aer 
liber, cu un fel de ameţeală aproape plăcută; apoi, cu o 
încredere în sine ce friza nebunia, ordonase ca ferestrele să 
rămână descoperite. 

Trebuie să mă obişnuiesc, îşi spunea el, şi se uita fix la 
azur până când i se accelera pulsul, iar nodul din gât 
devenea insuportabil. 

La intervale tot mai scurte trebuia să închidă ochii şi să-şi 
îngroape capul sub acoperământul protector al braţelor. 
Treptat îşi pierdu tot acel simţământ de încredere, pe care 
nici măcar atingerea tocului în care se afla dezagregatorul 
proaspăt încărcat nu i-l mai reda. 


Încercă să-şi concentreze atenţia asupra planului de atac. 
Mai întâi trebuia să înveţe obiceiurile planetei. Să 
construiască un fundal pe care să proiecteze totul, dacă 
voia să înţeleagă. 

Să consulte un sociolog! 

Ceruse unui robot să-i spună numele celui mai renumit 
sociolog solarian. (Un lucru bun la roboţi era acela că nu 
puneau întrebări.) Robotul îi comunicase numele şi 
principalele date personale, după care făcuse o pauză şi 
spusese că sociologul era probabil la masă şi va cere, 
desigur, să se amâne convorbirea. 

— La masă! Exclamase Baley. Nu fi caraghios. Mai sunt 
două ore până la prânz. 

— Folosesc timpul local, stăpâne, răspunse robotul. 

Baley îl privise surprins, apoi înţelese. Pe Pământ, cu 
Oraşele lui îngropate, ziua şi noaptea, somnul şi trezia erau 
perioade artificiale, adaptate la nevoile comunităţii şi ale 
planetei. Dar pe o planetă ca aceasta, expusă direct 
Soarelui, ziua şi noaptea nu mai constituiau o chestiune de 
preferinţă, ci le erau impuse oamenilor vrând-nevrând. 

Detectivul încercă să-şi închipuie o lume sub forma unei 
sfere ce se roteşte, fiind periodic luminată şi neluminată. 
Era destul de greu şi Baley simţi o undă de dispreţ faţă de 
aceşti spaţieni superiori, care lăsau un lucru atât de 
important cum e timpul să le fie dictat de capriciile 
mişcărilor planetare. 

— Fă legătura, în orice caz, conchise el. 

La aterizare aeronava era aşteptată de mai mulţi roboţi şi 
Baley, ieşind din nou în spaţiul liber, constată că tremura 
de-a binelea. 

— Lasă-mă să te iau de braţ, băiete, murmură el către cel 
mai apropiat robot. 

Sociologul îl întâmpină la capătul unui hol, având un 
zâmbet forţat pe faţă. 

— Bună ziua, domnule Baley. 


— Bună ziua, răspunse detectivul, abia suflând. N-aţi vrea, 
vă rog, să acoperiţi ferestrele? 

— Sunt deja acoperite. Ştiu câte ceva despre obiceiurile 
pământene. Vreţi să mă urmaţi? 

Baley reuşi să facă aceasta fără ajutorul robotului, 
urmându-l pe sociolog, la o distanţă apreciabilă, printr-un 
labirint de coridoare. Când, în cele din urmă luă loc într-o 
încăpere mare şi bogat ornamentată, fu bucuros de prilejul 
de a se odihni. 

Pereţii camerei conţineau o serie de nişe cu fundul 
rotunjit. În fiecare dintre ele se aflau statui pictate în roz şi 
auriu, siluete abstracte care bucurau ochiul fără a-i 
transmite un înţeles imediat. Un obiect mare cu numeroase 
pedale, un fel de cutie de care atârnau nişte cilindri albi, 
sugera un instrument muzical. 

Baley îl privi pe sociolog, care rămăsese în picioare în faţa 
lui. Spaţianul arăta exact aşa cum apăruse în imaginea 
vizionată de detectiv mai înainte: înalt, subţire, cu părul 
complet alb, cu faţa izbitor de ascuţită, nasul proeminent, 
ochii vii şi adânciţi în orbite. 

Se numea Anselmo Quemot. 

Cei doi continuară să se privească până ce Baley aprecie 
că poate vorbi fără să-i tremure glasul. Prima lui remarcă n- 
avea nici o legătură cu ancheta. De fapt, nici cu planul lui 
de acţiune. Pur şi simplu întrebă: 

— Aş putea bea ceva? 

— Să beţi ceva? Vocea sociologului era un pic prea 
stridentă ca să fie plăcută. Doriţi nişte apă? 

— Aş prefera ceva alcoolic. 

Pe faţa sociologului apăru o expresie de pronunţată 
stânjeneală, ca şi cum îndatoririle ospitalităţii i-ar fi fost 
total necunoscute. 

Ceea ce, îşi spuse Baley, este într-adevăr aşa. Într-o lume 
în care toată lumea se vizionează, oamenii nu se îmbie cu 
mâncare şi băutură. 


Un robot îi aduse o ceaşcă de email lucios. Băutura din ea 
era uşor colorată în roz. Baley o mirosi prudent şi sorbi din 
ea şi mai prudent. Înghiţitura de lichid i se evaporă cald în 
gură, trimițând un mesaj plăcut de-a lungul esofagului. A 
doua oară sorbi mai substanţial. 

— Dacă mai doriţi., începu Quemot. 

— Nu, mulţumesc, nu acum. Aţi fost amabil acceptând să 
mă vedeți. 

Quemot încercă să surâdă, dar dădu greş în mod vizibil. 

— N-am mai văzut pe cineva de foarte multă vreme. Da, 
da. 


(Spuse aceasta aproape contorsionându-se.) 
— Cred că vă este destul de greu. 
— Chiar foarte greu. 


Şi Quemot se întoarse brusc, ducându-se să se aşeze în 
capătul celălalt al încăperii, pe un scaun pe care îl instală 
astfel încât să stea oblic faţă de detectiv. Îşi împreună 
mâinile înmănuşate şi nările părură să-i palpite. 

Baley îşi termină băutura; simţea un fel de căldură prin 
membre, ba chiar o revenire parţială a încrederii în sine. 

— Spuneţi-mi exact, domnule Quemot, cum vă simţiţi în 
prezenţa mea? 

— Este o întrebare foarte personală, murmură sociologul. 

— Ştiu că este, dar cred că v-am explicat, cu prilejul 
convorbirii noastre, că întreprind o anchetă într-un caz de 
crimă şi că va trebui să pun foarte multe întrebări, unele 
dintre ele neapărat personale. 

— Vă voi ajuta, dacă pot, spuse Quemot. Sper ca 
întrebările să fie decente. 

Vorbind, continua să se uite în altă parte, iar când se 
întâmpla ca privirile să-i alunece spre faţa lui Baley, nu 
rămâneau acolo decât o clipă, după care fugeau în lături. 

— Nu din simplă curiozitate vă întreb ce simţiţi. Este un 
lucru indispensabil pentru ancheta mea. 

— Nu prea văd cum. 

— Trebuie să aflu cât mai multe despre această lume. 
Trebuie să ştiu ce simt solarienii în diverse situaţii. Acum 
înţelegeţi? 

Quemot, care nu mai privea deloc spre Baley, începu să 
vorbească rar: 

— Soţia mea a murit acum zece ani. Niciodată nu mi-a fost 
prea uşor s-o văd, dar, fireşte, te mai obişnuieşti cu timpul şi 
ea nu era o femeie insistentă. Nu mi s-a mai atribuit o altă 
soţie, căci am trecut de vârsta. Vârsta. (se uită la Baley, 
rugându-l parcă să completeze el, dar cum detectivul nu 
făcu aceasta, continuă cu vocea coborâtă). De vârsta 
reproducerii. Lipsit chiar şi de soţie, am pierdut cu totul 
obişnuinţa acestui fenomen al contactului prin vedere. 

— Dar ce simţiţi? Insistă Baley. Sunteţi cuprins de panică? 


(Se gândea la felul cum se simţise el însuşi în aeronavă.) 

— Nu, nu e vorba de panică. 

Quemot îşi întoarse uşor capul, cât să vadă puţin din faţa 
detectivului, dar şi-l retrase imediat. 

— Ca să fiu sincer, domnule Baley, am impresia că vă pot 
mirosi. 

Automat, Baley se retrase spre speteaza scaunului, cu un 
penibil sentiment de jenă. 

— Mă puteţi mirosi? 

— E pură închipuire, fireşte, adăugă Quemot. Nu ştiu dacă 
aveţi un miros anume sau cât de puternic este, dar chiar 
dacă aţi avea, filtrele mele nazale l-ar împiedica să 
pătrundă. Totuşi, imaginaţia. Şi dădu din umeri. 

— Înţeleg. 

— Mai rău chiar. Mă veţi ierta, domnule Baley, dar în 
prezenţa directă a unui om simt ca şi cum ar fi gata să mă 
atingă ceva vâscos, lipicios, şi mă tot dau înapoi. Este foarte 
neplăcut. 

Baley îşi freca o ureche, pe gânduri, străduindu-se să-şi 
reţină iritarea. În fond, nu era decât reacţia nevrotică a 
celuilalt la o situaţie simplă. 

— Dacă aşa stau lucrurile, spuse el, sunt surprins că aţi 
acceptat atât de uşor să mă primiţi. Desigur că vă aşteptaţi 
la asemenea neplăceri. 

— Mă aşteptam. Dar ştiţi, eram şi curios. Sunteţi doar 
pământean. 

Baley îşi spuse, sarcastic, că acesta era un motiv în plus ca 
să nu-l vadă, dar se mulţumi doar să întrebe: 

— Ce importanţă are? 

În glasul lui Quemot păru să răsune un fel de entuziasm 
forţat. 

— Nu pot explica prea uşor aceasta. Nici măcar mie 
însumi. Lucrez în sociologie de zece ani. Lucrez într-adevăr. 
Am formulat unele ipoteze cu totul noi şi surprinzătoare, şi 
totuşi în esenţă adevărate. Tocmai una dintre aceste ipoteze 
mă face să nutresc un interes extraordinar pentru Pământ 


şi pământeni. Vedeţi, dacă aţi examina atent societatea 
solariană şi modul ei de viaţă, aţi ajunge la concluzia că 
sunt modelate direct şi îndeaproape după cele ale 
Pământului. 

10. Se descoperă o cultură. 

Baley nu se putu reţine să nu exclame: 

— Cum? 

Quemot rămase câteva clipe tăcut, cu privirile întoarse în 
altă parte, după care spuse: 

— Nu, nu e vorba de actuala cultură a Pământului. 

— A, făcu Baley. 

— E vorba de cea veche, de istoria antică a planetei 
dumneavoastră. Ca pământean o cunoaşteţi, desigur. 

— Da, am vizionat nişte cărţi, răspunse Baley prudent. 

— Atunci înţelegeţi. 

Baley, care nu înţelegea, reluă: 

— Daţi-mi voie să vă explic ce vreau, domnule Quemot. Aş 
dori să-mi spuneţi tot ce ştiţi despre marea deosebire dintre 
Solaria şi celelalte Lumi exterioare, despre numărul mare 
de roboţi de aici, despre comportarea dumneavoastră, a 
solarienilor. Îmi pare rău dacă vă las impresia că vreau să 
schimb subiectul. 

Detectivul voia de fapt cu tot dinadinsul să facă aceasta. 
Orice discuţie despre asemănările şi deosebirile dintre cele 
două culturi s-ar dovedi cu mult prea fascinantă în sine. Şi- 
ar putea petrece acolo întreaga zi, fără să obţină nimic util 
în privinţa informaţiilor ce-l interesau. 

Quemot zâmbi: 

— Vreţi o comparaţie între Solaria şi celelalte Lumi 
exterioare, nu între Solaria şi Pământ. 

— Pământul îl cunosc, domnule doctor. 

— Cum doriţi. (Solarianul tuşi uşor.) Vă deranjează dacă- 
mi întorc scaunul de tot? M-aş simţi mai. Mai comod. 

— Vă rog, domnule Quemot, răspunse Baley cu răceală. 

— Perfect. 


La un ordin dat de Quemot cu voce joasă, un robot 
întoarse scaunul. Aşa cum şedea acum, ascuns de ochii lui 
Baley după speteaza masivă, sociologul vorbea cu o voce 
mai vioaie şi chiar mai bogată şi mai puternică. 

— Primele colonizări pe Solaria s-au produs acum trei sute 
de ani. Cei dintâi colonişti erau nexonieni. Ştiţi ceva despre 
Nexon? 

— Din păcate, nu. 

— Este foarte aproape de Solaria, numai la vreo doi 
parseci distanţă. De fapt, Solaria şi Nexon alcătuiesc cea 
mai apropiată pereche de Lumi locuite din toată Galaxia. 
Solaria, chiar şi înainte de sosirea oamenilor, avea forme de 
viaţă şi era perfect adecvată colonizării umane. Ea 
reprezenta evident o atracţie pentru bogătaşii de pe Nexon, 
cărora le venea greu să-şi menţină modul de trai în 
condiţiile suprapopulării planetei lor. 

— Suprapopulare? Îl întrerupse Baley. Credeam că 
spaţienii practică metoda controlului naşterilor. 

— Pe Solaria da, dar în celelalte Lumi exterioare controlul 
naşterilor este în general ineficient. În epoca respectivă 
Nexon număra vreo două milioane de locuitori. Aglomeraţia 
era destul de mare încât să facă necesară limitarea 
numărului de roboţi ai unei familii. Astfel că acei nexonieni 
care dispuneau de mijloace şi-au construit case de vară pe 
Solaria - o planetă fertilă, cu climă temperată şi fără 
vieţuitoare primejdioase. 

Coloniştii de pe Solaria puteau încă reveni pe Nexon fără 
prea mari complicaţii, iar cât timp se aflau pe Solaria 
duceau un trai după plac. Puteau folosi cât de mulţi roboţi 
le trebuiau şi le permiteau mijloacele. Domeniile puteau fi 
oricât de mari, căci pe o planetă nelocuită spaţiul nu 
constituia o problemă, iar datorită numărului nelimitat de 
roboţi, nici exploatarea lui nu era o problemă. 

Roboții au ajuns să fie atât de mulţi încât au fost prevăzuţi 
cu dispozitive de contact prin radio; acesta a fost începutul 
renumitei noastre industrii robotice. Am început să 


elaborăm noi tipuri, cu noi aparate şi posibilităţi tehnice. 
Cultura implică invenţie. lată un aforism care cred că-mi 
aparţine, adăugă Quemot, chicotind. 

Un robot, răspunzând unei chemări pe care Baley n-o 
sesizase, îi aduse lui Quemot o băutură similară celei pe 
care o băuse detectivul mai înainte. Lui Baley nu i se servi 
Nimic şi se decise să nici nu ceară. 

Quemot continuă: 

— Avantajele vieţii pe Solaria erau evidente pentru toţi cei 
care aveau ochi de văzut. Solaria a devenit deci o planetă la 
modă. Au sosit apoi şi alţi nexonieni, transformând-o în ceea 
ce aş numi o „planetă de vile”. Cât despre colonişti, tot mai 
mulţi dintre ei au început să rămână aici întregul an, 
conducându-şi treburile de acasă prin mandatari. S-au 
construit aici fabrici producătoare de roboţi, iar fermele şi 
minele au început să fie exploatate pentru export. 

Pe scurt, domnule Baley, devenise clar că într-un secol sau 
chiar mai puţin, Solaria va ajunge tot atât de aglomerată ca 
şi Nexon. Părea un lucru ridicol şi regretabil să descoperi o 
asemenea lume nouă şi apoi s-o pierzi din lipsă de 
prevedere. 

Pentru a nu vă plictisi cu o mulţime de detalii politice, vă 
voi spune doar că Solaria a reuşit să-şi dobândească 
independenţa şi să şi-o menţină fără război. Fireşte, ne-a 
ajutat şi faptul că deveniserăm utili celorlalte Lumi 
exterioare ca sursă de roboţi specializaţi. 

Ajunşi independenţi, prima noastră grijă a fost să ne 
asigurăm că populaţia nu va depăşi anumite limite 
rezonabile. Am reglementat imigrarea şi naşterile, şi ne 
satisfacem nevoile prin mărirea numărului de roboţi şi 
diversificarea lor. 

— Dar de ce evită solarienii să se vadă? Întrebă Baley. 

Îl sâcâia modul în care Quemot începuse să-i dea explicaţii 
sociologice. Solarianul îi aruncă o privire furişă de după 
speteaza scaunului şi răspunse: 


— Aceasta este o consecinţă inevitabilă. Avem domenii 
uriaşe. Un domeniu de zece mii de mile pătrate nu e un 
lucru prea rar, deşi cele mai mari cuprind multe suprafeţe 
neproductive. Al meu are nouă sute cincizeci de mile 
pătrate, dar fiecare petecuţ este teren fertil. 

În orice caz, mărimea domeniului constituie factorul 
esenţial care determină poziţia cuiva în societate. Iar una 
dintre calităţile domeniilor mari este aceasta: poţi să-l 
cutreieri în lung şi în lat cu foarte mici riscuri de a pătrunde 
pe terenul unui vecin şi, deci, de a-ţi întâlni vecinul. 
Înţelegeţi? 

— Cred că da, răspunse Baley ridicând din umeri. 

— Pe scurt, solarianul se mândreşte cu faptul că nu-şi 
întâlneşte vecinii. Totodată, domeniul îi este atât de bine 
exploatat de roboţi şi atât de autonom încât n-are nici un 
motiv să-şi întâlnească vecinii. Dorinţa de a evita asemenea 
întâlniri a dus la perfecţionarea instalaţiilor de vizionare, 
iar pe măsură ce acestea se perfecţionau, era tot mai puţin 
necesar să-ţi vezi vecinii. Un fel de relaţie permanentă de la 
cauză la efect. Înţelegeţi? 

— lată ce e, domnule Quemot. Nu trebuie să simplificaţi 
prea mult lucrurile pentru mine. Nu sunt sociolog, dar am 
căpătat şi eu unele noţiuni la facultate. La o facultate 
pământeană, desigur, adăugă Baley cu o modestie 
şovăitoare, menită să prevină un comentariu similar, dar în 
termeni mai muşcători, din partea lui Quemot, dar mă 
pricep puţin la matematici. 

— Matematici? Făcu sociologul, pronunţând ultima silabă 
aproape ca un strigăt. 

— Ei, nu chiar cele necesare pentru robotică, pe care nu le 
cunosc, dar înţeleg relaţiile de ordin sociologic. De pildă, 
cunosc bine relaţia Teramin. 

— Ce relaţie aţi spus? 

— Poate că dumneavoastră o numiţi altfel. Diferenţiala 
dezavantajelor suferite cu avantajele acordate: d orii indice 
j la puterea n. 


— Ce tot vorbiţi acolo? 

Baley sesiză tonul tăios şi poruncitor, de adevărat spaţian, 
şi tăcu, intimidat. 

Desigur că relaţia dintre dezavantajele suferite şi 
avantajele acordate făcea parte din cunoştinţele 
elementare necesare pentru a trata populaţia fără pericol 
de explozii sociale. O cabină separată pentru o persoană, la 
baia de cartier, acordată cuiva în mod justificat, va ţine x 
persoane aşteptând să le vină rândul la aceeaşi favoare, 
valoarea lui x variind în funcţie de diferitele modificări 
cunoscute ale mediului şi temperamentului uman, aşa cum 
rezultă cantitativ din relaţia Teramin. 

Dar, evident, într-o lume unde toate erau numai avantaje şi 
nu se cunoştea dezavantajul, relaţia Teramin putea să nu 
însemne nimic. Poate că alesese un exemplu greşit. 

Detectivul încercă din nou: 

— Domnule doctor, este bine că-mi daţi informaţii 
calitative despre evoluţia acestei prejudecăţi împotriva 
văzutului, dar nu cred că îmi vor fi de ajutor în cercetările 
mele. Vreau să-i pot convinge pe oameni să mă vadă, aşa 
cum faceţi dumneavoastră acum. 

— Domnule Baley, răspunse sociologul, nu putem trata 
emoţiile umane ca pe nişte reacţii ale unui creier pozitronic. 

— Dar nici nu spun asta. Robotica este o ştiinţă deductivă, 
iar sociologia este inductivă. Dar ambele pot recurge la 
matematici. 

Urmă o clipă de tăcere, apoi Quemot spuse cu glas 
tremurător: 

— Aţi admis doar că nu sunteţi sociolog. 

— Exact. Dar am fost informat că dumneavoastră sunteţi. 
Şi încă cel mai bun de pe planetă. 

— Sunt singurul. Aş putea spune chiar că am inventat 
aproape această ştiinţă. 

— A! 

Baley şovăi înainte de a-i pune întrebarea următoare: 

— Aţi vizionat ceva cărţi pe această temă? 


— Am răsfoit nişte lucrări aurorane. 

— Dar cărţi de pe Pământ? 

— De pe Pământ? Quemot râse stingherit. Nu mi-a trecut 
prin cap să citesc vreo lucrare ştiinţifică de pe Pământ. Nu 
vă supăraţi că spun asta. 

— Nu mă supăr, dar îmi pare rău. Credeam că am să pot 
căpăta unele elemente care să-mi permită să stau de vorbă 
faţă în faţă cu alţi solarieni fără să. 

Quemot scoase un sunet straniu, strident şi nedesluşit. 
Scaunul mare pe care şedea se deplasă înapoi, apoi se 
răsturnă cu zgomot. 

Baley reuşi să audă un „Scuzaţi-mă!” înăbuşit, după care îl 
zări pe Quemot năpustindu-se afară din cameră cu paşi 
mari şi greoi. 

Detectivul se încruntă. Ce mai spusese de data asta? La 
naiba! Ce gafă mai făcuse? 

Dădu să se ridice şi el, dar se opri văzând că intră un 
robot. 

— Stăpâne, spuse acesta, am fost trimis să vă anunţ că 
stăpânul meu vă va viziona imediat. 

— Mă va viziona, băiete? 

— Da, stăpâne. Între timp, poate doriţi să gustaţi ceva. 

Şi puse la îndemâna lui Baley o altă cupă cu licoare roză, 
adăugând şi o farfurioară cu prăjituri calde şi parfumate. 

Baley se reinstală comod pe scaun, gustă prudent din 
băutură şi puse cupa la loc. Prăjiturile erau calde şi tari la 
pipăit, dar coaja se sfărâma uşor în gură şi miezul se 
dovedea considerabil mai cald şi mai moale. Nu putea 
identifica gustul, pe care îl atribui vreunor mirodenii 
specifice de pe Solaria. 

Îşi aminti apoi de alimentaţia de pe Pământ, restrânsă ca 
varietate şi bazată pe cultura de drojdii, şi se întrebă dacă 
n-ar avea căutare unele produse de drojdii care să imite 
gustul produselor extrapământene. 

Îşi întrerupse însă brusc şirul gândurilor când îl văzu pe 
Quemot apărând pe neaşteptate în faţa lui. Cu faţa spre el, 


de data asta! Şedea pe un scaun mai mic, într-o cameră ai 
cărei pereţi şi podea contrastau puternic cu cei din 
încăperea unde se afla Baley. Sociologul zâmbea acum; 
ridurile fine de pe faţă i se adânciseră şi, paradoxal, îi 
dădeau un aspect mai tineresc, accentuându-i vioiciunea 
ochilor. 

— Mii de scuze, domnule Baley. Credeam că pot face faţă 
unei prezenţe personale, dar m-am înşelat. Ajunsesem la 
limită şi expresia dumneavoastră, ca să spun aşa, m-a dat 
gata. 

— Ce expresie, domnule Quemot? 

— Aţi spus ceva despre intenţia de a sta de vorbă faţă-n. 
Clătină din cap, trecându-şi repede limba peste buze. Aş 
prefera să n-o repet. Cred că înţelegeţi ce vreau să spun. 
Cuvintele dumneavoastră mi-au evocat pregnant o imagine 
în care noi doi ne inspiram reciproc răsuflarea. Solarianul 
se cutremură. Nu găsiţi că e respingător? 

— Nu cred să-mi fi închipuit vreodată aşa ceva. 

— Pare un obicei foarte neigienic. lar când aţi pronunţat 
acele cuvinte, mie mi-a trecut prin cap imaginea cu pricina 
şi mi-am dat seama că de fapt ne aflăm în aceeaşi cameră şi 
că, deşi nu şedeam faţă-n faţă cu dumneavoastră, aerul 
care v-a trecut prin plămâni ajungea până la mine şi 
pătrundea şi într-ai mei. lar sensibil cum sunt. 

— Dumnezeule! Exclamă Baley. Dar moleculele din toată 
atmosfera Solariei au trecut prin mii de plămâni! Plămâni 
de animale şi branhii de peşti! 

— Aveţi dreptate, admise Quemot frecându-şi gânditor 
bărbia, şi tocmai de asta nici nu vreau să mă gândesc la aşa 
ceva. Oricum, situaţia de adineauri, când ne găseam 
amândoi împreună, inhalând şi exhalând alături, devenise 
insuportabilă. E formidabil ce uşurat mă simt acum, 
vizionându-vă. 

— Dar ne aflăm în aceeaşi casă, domnule Quemot. 

— Tocmai de aceea e atât de formidabil acest sentiment de 
uşurare. Ne aflăm în aceeaşi casă, şi totuşi folosirea 


sistemului de vizionare schimbă totul. Cel puţin acum ştiu 
cum te simţi văzând o persoană străină. Un lucru pe care n- 
am să-l mai repet. 

— Vorbiţi de parcă aţi fi făcut o experienţă. 

— Într-un fel, răspunse spaţianul, chiar aşa a şi fost. Iar 
rezultatele sunt interesante, chiar dacă personal m-au 
deranjat. A fost un test bun şi l-aş putea înregistra. 

— Ce să înregistraţi? Întrebă Baley, surprins. 

— Propriile mele sentimente, ripostă Quemot, aruncându-i 
detectivului o privire la fel de surprinsă. 

Baley oftă. lar vorbeau limbi diferite. Mereu acelaşi lucru. 

— Am întrebat numai pentru că presupuneam că aveţi 
anumite instrumente de măsurat reacţiile emoţionale. 
Eventual, un electroencefalograf. (Se uită în jur, căutând 
parcă aşa ceva.) Deşi presupun că aveţi tipuri de buzunar 
care funcţionează fără legături directe. Pe Pământ n-avem 
asemenea tipuri. 

— Sunt convins, răspunse solarianul cu asprime, că pot 
evalua natura propriilor mele afecte fără a folosi vreun 
instrument. Erau, de altfel, destul de pronunţate. 

— Da, desigur, dar pentru o analiză cantitativă. Începu 
Baley. 

— Nu ştiu ce urmăriţi, ripostă Quemot iritat. Şi apoi eu 
încerc să vă spun altceva, lucruri pe care nu le-am vizionat 
în cărţi, propria mea teorie, de care sunt foarte mândru. 

— Şi la ce se referă această teorie, domnule doctor? 

— Păi, la modul în care cultura solariană se bazează pe o 
cultură din trecutul Pământului. 

Baley oftă din nou. Dacă nu-l lăsa pe sociolog să-şi expună 
teoria, putea periclita şansele oricărei colaborări ulterioare. 
Aşa că întrebă: 

— Pe care anume? 

— Pe cea a Spartei, răspunse Quemot, ridicându-şi capul 
astfel încât o clipă părul lui alb luci în lumină aproape ca un 
nimb. Nu mă-ndoiesc că aţi auzit de Sparta. 


Baley se simţi uşurat. În tinereţe studiase cu mult interes 
trecutul Pământului (erau studii atrăgătoare pentru mulţi 
pământeni: un Pământ dominant, deoarece era singura 
planetă populată, iar pământenii erau stăpâni deoarece nu 
existau spaţieni), dar acest trecut era amplu. Quemot se 
putea referi la vreo fază necunoscută lui Baley, ceea ce ar fi 
dus la încurcături. Aşadar, răspunse precaut: 

— Da, am vizionat nişte filme pe această temă. 

— Bun, bun! Sparta, în culmea puterii ei, cuprindea un 
număr relativ mic de spartani, singurii cetăţeni cu drepturi 
depline, plus un număr ceva mai mare de locuitori de rang 
inferior, periecii, la care se adăuga o mare masă de sclavi, 
iloţii. Aceşti iloţi se găseau faţă de spartani într-un raport 
de douăzeci la unu şi erau oameni cu sentimente şi 
slăbiciuni omeneşti. 

Pentru a se asigura că nici o revoltă a iloţilor nu va putea 
reuşi, în ciuda numărului covârşitor al acestora, spartanii 
au devenit mari războinici. Fiecare trăia ca un fel de maşină 
militară şi astfel societatea îşi realiza scopul. Nici o răscoală 
a iloţilor n-a fost încununată de succes. 

Noi, cei de pe Solaria, suntem asemănători, într-un fel, cu 
spartanii. Avem şi noi iloţii noştri, dar aceştia nu sunt 
oameni, ci maşini. Ei nu se pot răscula şi nu trebuie să ne 
temem de ei, deşi ne depăşesc numeric de o mie de ori mai 
mult decât în cazul spartanilor. Astfel ne bucurăm de 
avantajele spartanilor fără a ne vedea obligaţi să ne purtăm 
ca stăpâni neînduplecaţi faţă de alţii. Putem să urmăm 
exemplul artistic şi cultural al atenienilor, care erau 
contemporani cu spartanii şi care. 

— Am vizionat şi filme despre atenieni, îl întrerupse Baley. 

Quemot se entuziasma pe măsură ce vorbea. 

— Civilizaţiile au avut totdeauna o structură piramidală. Pe 
măsură ce urci spre vârful edificiului social, ai mai multă 
tihnă şi mai mari posibilităţi de a-ţi găsi fericirea. Dar tot pe 
măsură ce urci vei găsi tot mai puţini care se bucură de 
aceste avantaje în grad din ce în ce mai mare. Fără 


excepţie, există o preponderență a celor dezavantajaţi. Şi, 
nu uitaţi asta, oricât de avute ar fi, în mod absolut, 
straturile de la baza piramidei, ele vor fi mereu 
dezavantajate în comparaţie eu vârful. Bunăoară, chiar şi 
cei mai săraci locuitori de pe Aurora o duc mai bine decât 
bogătaşii Pământului, dar ei înşişi sunt dezavantajaţi faţă de 
bogătaşii Aurorei, căci ei se compară cu cei înstăriți de pe 
propria lor planetă. 

Aşadar, în societăţile omeneşti obişnuite vom găsi oricând 
conflicte sociale. Revoluţia socială şi reacţia de apărare şi 
de reprimare a ei, odată ce a izbucnit, explică o mare parte 
a suferințelor omeneşti care abundă în istorie. 

Aici, însă, pe Solaria, pentru prima oară vârful piramidei 
este singur. În locul celor dezavantajaţi se află roboții. Avem 
prima societate nouă, cu adevărat nouă, prima mare 
inovaţie socială de când sumerienii şi egiptenii au creat 
oraşele. 

Şi Quemot se sprijini de speteaza scaunului, zâmbind 
satisfăcut. 

— Aţi publicat toate astea? Întrebă Baley. 

— S-ar putea să le public cândva, răspunse sociologul, 
simulând indiferența. Încă n-am făcut-o. Este cea de-a treia 
realizare a mea. 

— Şi celelalte două au fost la fel de importante ca aceasta? 

— Celelalte nu erau în domeniul sociologiei. Pe vremuri am 
fost sculptor. Operele pe care le vedeţi în jur - şi arătă spre 
statui - sunt ale mele. Am fost şi compozitor. Îmbătrânesc 
însă, şi Rikaine Delmarre prefera întotdeauna artele 
aplicate celor frumoase, aşa că m-am hotărât să mă apuc de 
sociologie. 

— După cum o spuneţi, s-ar părea că eraţi prieten bun cu 
Delmarre. 

— Ne cunoşteam. La vârsta mea, ajungi să-i cunoşti pe toţi 
solarienii. Dar n-am nici un motiv să neg că îl cunoşteam 
bine pe Rikaine Delmarre. 

— Ce fel de om era? 


(Destul de ciudat, dar numele celui ucis readuse în mintea 
lui Baley imaginea Gladiei şi detectivul şi-o aminti cu 
intensitate aşa cum o văzuse ultima oară, cu acea expresie 
de furie nestăpânită la adresa lui.) 

Quemot rămase puţin gânditor. 

— Era un om capabil, devotat Solariei şi modului nostru de 
viaţă. 

— Un idealist, cu alte cuvinte. 

— Da, categoric. Asta se vede şi din faptul că s-a oferit 
voluntar pentru profesia sa de. De fetolog. Este o artă 
aplicată, înţelegeţi, şi v-am spus ce gândea în această 
privinţă. 

— Era ceva neobişnuit în faptul că s-a oferit voluntar? 

— Doar nu credeţi că. Dar uit mereu că sunteţi 
pământean. Da, este un lucru neobişnuit. Este o profesie 
care trebuie îndeplinită, dar pentru care nu se găsesc 
amatori. De regulă se recurge la numirea cuiva pe un 
anumit număr de ani şi nu e plăcut să fii tu acela. Delmarre 
s-a oferit singur, şi încă pe viaţă. Şi-a dat seama că funcţia e 
prea importantă ca să fie lăsată pe seama unor executanţi 
fără tragere de inimă şi m-a convins şi pe mine de aceasta. 
Eu însă nu m-aş fi oferit niciodată. Nu sunt capabil de un 
asemenea sacrificiu. lar pentru el sacrificiul a fost şi mai 
mare, căci era aproape maniac în chestiuni de igienă 
personală. 

— Cred că tot n-am înţeles natura muncii lui. 

Faţa bătrână a lui Quemot se îmbujoră uşor. 

— N-ar fi mai bine să discutaţi asta cu persoana care îl 
asista? 

— Aş fi făcut deja acest lucru, domnule doctor, dacă cineva 
ar fi binevoit să mă informeze până acum de existenţa unei 
asemenea persoane. 

— Îmi pare rău că n-aţi ştiut, spuse Quemot. Însuşi faptul 
că avea un asistent demonstrează înaltul lui simţ de 
responsabilitate socială. Niciunul dintre ocupanţii anteriori 


ai postului nu s-a îngrijit de aşa ceva. Delmarre, însă, a găsit 
necesar să aleagă pe cineva tânăr şi înzestrat şi să-l 
instruiască el însuşi, astfel încât să lase după el un 
„moştenitor profesional” atunci când i-ar fi venit timpul să 
se retragă sau, ei da, să moară. (Bătrânul solarian oftă din 
rărunchi.) Şi iată, i-am supravieţuit, deşi era mult mai tânăr. 
Obişnuiam să joc şah cu el. Foarte des. 

— Cum făceaţi acest lucru? 

Quemot ridică din sprâncene a mirare. 

— În mod obişnuit. 

— Vă vedeaţi? 

Sociologul se înfioră: 

— Ce idee! Chiar dacă eu aş fi putut suporta, Delmarre n- 
ar fi acceptat asta nici măcar o clipă. Munca de fetolog nu-i 
tocise sensibilitatea. Era foarte categoric în privinţa asta. 

— Atunci cum? 

— Cu două table, aşa cum procedează toată lumea, 
răspunse Quemot, dând din umeri a îngăduinţă. Ei da, 
sunteţi pământean. Mişcările mele se înregistrau pe tabla 
lui şi a mea. 

— O cunoaşteţi pe doamna Delmarre? Întrebă detectivul. 

— Ne-am vizionat. E artistă, ştiţi, şi am vizionat câteva 
dintre lucrările ei. Frumoase, nimic de zis, dar mai degrabă 
nişte curiozităţi decât nişte creaţii. Sunt reuşite, totuşi, şi 
dovedesc o minte receptivă. 

— O credeţi cumva în stare să-şi fi ucis soţul? 

— Nu m-am gândit la asta. Femeile sunt pline de surprize. 
Dar, la urma urmelor, lucrurile par destul de clare, nu-i aşa? 
Numai doamna Delmarre se putea apropia într-atât de 
Rikaine încât să-l poată omori. Rikaine n-ar fi permis 
niciodată cuiva, în nici o împrejurare, să-l vadă în persoană. 
Era foarte categoric. Categoric nu e, poate, cuvântul 
potrivit. Pur şi simplu, îi lipsea orice urmă de anomalie în 
această privinţă, orice urmă de perversitate. Era un bun 
solarian. 


— Aţi numi perversitate faptul că aţi acceptat să mă 
vedeţi? Întrebă Baley. 

— Da, cred că da. Aş spune că e la mijloc puţină scatofilie. 

— Delmarre ar fi putut fi ucis din motive politice? 

— Cum? 

— Am auzit pe cineva numindu-l tradiţionalist. 

— O, toţi suntem tradiţionalişti. 

— Adică nu există solarieni care nu sunt tradiţionalişti? 

— Ba cred că există câţiva, răspunse Quemot încet, care 
consideră că e periculos să fii prea tradiţionalist. Sunt 
hiperconştienţi de numărul mic al populaţiei şi de 
inferioritatea noastră numerică faţă de alte Lumi. Ei cred că 
suntem lipsiţi de apărare în faţa unei posibile agresiuni din 
partea celorlalte Lumi exterioare. E o absurditate să creadă 
aşa ceva, şi de altfel nu sunt prea mulţi. Nu-i consider o 
forţă. 

— De ce spuneţi că sunt absurzi? Există ceva pe Solaria 
care ar putea afecta raportul de forţe în ciuda marii 
inferiorităţi numerice? Vreun nou tip de armă? 

— O armă, da. Dar nu una nouă. Oamenii la care mă refer 
sunt mai mult orbi decât absurzi; ei nu-şi dau seama că 
această armă funcţionează de mult şi că e irezistibilă. 

Baley ciuli urechile: 

— Vorbiţi serios? 

— Desigur. 

— Cunoaşteţi natura acestei arme? 

— Ar trebui s-o cunoaştem cu toţii. Şi dumneavoastră o 
cunoaşteţi, gândiţi-vă puţin. Eu am sesizat-o ceva mai 
repede poate decât alţii, căci sunt sociolog. Fireşte, nu este 
folosită în modul curent în care foloseşti o armă. Nu ucide, 
nu răneşte, dar este irezistibilă. Cu atât mai irezistibilă cu 
cât nimeni nu-şi dă seama de ea. 

— Şi care este, mă rog, această armă neucigătoare? 
Întrebă Baley exasperat. 

— Robotul pozitronic. 

11. Se inspectează o crescătorie. 


O clipă detectivul încremeni. Robotul pozitronic simboliza 
superioritatea spaţiană asupra Pământului. Era într-adevăr 
o armă destul de eficace. 

Se strădui să-şi menţină vocea fermă. 

— E o armă economică. Solaria este importantă pentru 
celelalte Lumi exterioare ca sursă de tipuri perfecţionate, 
aşa că n-aveţi de ce să vă temeţi. 

— Faptul este clar, spuse Quemot cu indiferenţă. Tocmai 
asta ne-a ajutat să ne câştigăm independenţa. Dar eu am în 
vedere altceva, un lucru mai subtil şi de proporţii mai 
ample. 

Sociologul îşi privea fix vârfurile degetelor, cu mintea 
evident cufundată în noţiuni abstracte. 

— Este cumva aceasta o altă teorie sociologică a 
dumneavoastră? Întrebă Baley. 

Unda de mândrie pe care Quemot se strădui s-o ascundă 
aproape că-l făcu pe detectiv să zâmbească. 

— Da, într-adevăr, răspunse spaţianul. Originală, după 
câte ştiu. Şi totuşi evidentă dacă se studiază datele 
demografice despre Lumile exterioare. În primul rând, încă 
de la crearea lui, robotul pozitronic a fost folosit tot mai 
intens pretutindeni. 

— Nu şi pe Pământ, observă Baley. 

— Ei, asta-i bună, domnule detectiv! Nu ştiu prea multe 
despre Pământ, dar am aflat destul ca să-mi dau seama că 
roboții pătrund şi în economia dumneavoastră. Locuiţi în 
mari Oraşe şi lăsaţi cea mai mare porţiune a planetei 
neocupată. Cine lucrează deci în fermele şi minele 
dumneavoastră? 

— Roboții, admise Baley. Dar, ca să vorbim drept, domnule 
doctor, chiar pământenii au creat robotul pozitronic. 

— Chiar aşa? Sunteţi sigur? 

— Puteţi verifica. E adevărul curat. 

— Interesant. Şi totuşi robotica a progresat cel mai puţin 
acolo, spuse sociologul gânditor. Poate din cauza marii 


populaţii a Pământului. V-ar trebui mult mai mult timp. Da, 
da. Şi totuşi, aveţi roboţi chiar şi în Oraşe. 

— Da, avem, răspunse Baley. 

— Mai mulţi decât, să zicem, cu cincizeci de ani în urmă. 

— Da, confirmă detectivul nerâbdător. 

— Atunci se potriveşte. Deosebirea e numai de timp. 
Roboții tind să elimine munca omului. O economie 
robotizată se dezvoltă într-o singură direcţie: tot mai mulţi 
roboţi şi tot mai puţini oameni. Am studiat datele 
demografice foarte atent, le-am reprezentat grafic şi am 
făcut câteva extrapolări. (Se opri brusc, surprins.) Păi, asta- 
i un fel de aplicare a matematicilor la sociologie, nu-i aşa? 

— Exact, răspunse Baley. 

— S-ar putea să fie ceva în toate astea. Va trebui să mai 
cercetez problema. În orice caz, iată concluziile la care am 
ajuns, şi am certitudinea că sunt absolut corecte. Raportul 
roboţi-oameni din orice economie care a introdus munca 
roboților tinde să crească permanent, în ciuda tuturor 
măsurilor legislative menite să împiedice aceasta. Creşterea 
este încetinită, dar nu poate fi oprită. La început populaţia 
umană creşte, dar cea de roboţi creşte mult mai rapid. 
Apoi, când se atinge un anumit punct critic. 

Quemot se opri din nou, după care adăugă: 

— Ia să vedem. Mă întreb dacă acest punct critic n-ar 
putea fi determinat cu exactitate, dacă nu i s-ar putea da o 
expresie numerică. lată-ne ajunşi din nou la matematici. 

Baley se mişcă nervos pe scaun. 

— Şi ce se întâmplă după atingerea punctului critic, 
domnule Quemot? 

— Poftim? A, da. Populaţia umană începe să descrească. 
Planeta respectivă se apropie de o adevărată stabilitate 
socială. Aurora va trece prin aceasta. Chiar şi Pământul 
dumneavoastră. Vă vor trebui câteva secole în plus, dar e 
inevitabil. 

— Ce înţelegeţi prin stabilitate socială? 


— Situaţia de aici, de pe Solaria. O lume în care oamenii 
constituie singura clasă avantajată. Deci n-avem nici un 
motiv să ne temem de celelalte Lumi exterioare. Va mai 
trece doar un secol, eventual, şi vor fi toate ca Solaria. 
Presupun că, într-un fel, acesta va fi capătul istoriei 
omeneşti. Sau, cel puţin, împlinirea ei. Până la urmă toţi 
oamenii vor avea tot ceea ce le trebuie şi tot ce îşi doresc. 
Ştiţi, există o frază pe care am găsit-o undeva, nu mai ştiu 
unde, ceva despre căutarea fericirii. 

— Da, spuse Baley gânditor, toţi oamenii sunt „înzestrați 
de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile. Printre 
care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.” 

— Asta e! De unde aţi citat? 

— Dintr-un document vechi, răspunse detectivul. 

— Observaţi cum se schimbă lucrurile pe Solaria şi, până 
la urmă, în toată Galaxia? Căutarea se va încheia. 
Drepturile omenirii vor fi viaţa, libertatea şi fericirea. Chiar 
aşa. Fericirea. 

— Se poate, observă Baley sec, dar un om a fost ucis aici, 
pe Solaria, şi un altul e pe moarte. 

Îi păru rău chiar înainte de a fi terminat fraza, căci chipul 
lui Quemot luase o expresie de parcă ar fi fost pălmuit. 
Bătrânul sociolog înclină capul şi spuse fără să-şi ridice 
privirile: 

— V-am răspuns la întrebări cât am putut de bine. Mai 
doriţi ceva? 

— Nu, de ajuns. Vă mulţumesc, domnule doctor, şi-mi pare 
rău că v-am deranjat tocmai acum, când deplângeţi 
moartea unui prieten. 

Quemot ridică încet capul. 

— Va fi greu să-mi găsesc alt partener de şah. Apărea 
foarte punctual la întâlnirile noastre şi juca extrem de 
echilibrat. Era un bun solarian. 

— Vă înţeleg, spuse Baley cu blândeţe. Îmi permiteţi să 
folosesc instalaţia dumneavoastră pentru a stabili contactul 
cu persoana următoare cu care vreau să vorbesc? 


— Desigur, răspunse Quemot. Roboții mei vă stau la 
dispoziţie. Acum am să vă las. Încheiat vizionarea. 

Nu trecură nici treizeci de secunde şi un robot se afla deja 
lângă Baley, iar detectivul se întrebă din nou cum erau 
comandaţi. De fapt, apucase să vadă, înainte de stingerea 
imaginii, cum degetele lui Quemot se îndreptau spre un 
buton. 

Poate că era un fel de semnal general, „Faceţi-vă datoria!” 
sau aşa ceva. Poate că roboții erau atenţi la tot ce se 
petrecea şi sesizau întotdeauna dorinţele oamenilor din jur, 
iar dacă robotul respectiv nu era dotat fizic sau electronic 
pentru sarcina dată, reţeaua radio care-i unea pe toţi intra 
în acţiune şi era chemat robotul potrivit. 

O clipă Baley avu imaginea Solariei sub forma unei uriaşe 
reţele robotice cu ochiuri ce se micşorau tot mai mult şi în 
care erau fixate fiinţele umane. Îşi aminti cuvintele lui 
Quemot despre transformarea altor Lumi în planete de felul 
Solariei şi îşi imagină formarea unor asemenea reţele 
strânse şi pe Pământ, până ce. 

Gândurile îi fură întrerupte de robot, care i se adresă cu 
tonul lui respectuos, calm şi egal, de maşină. 

— Sunt gata să vă ajut, stăpâne. 

— Ştii cum se poate lua legătura cu locul unde lucra 
Rikaine Delmarre? 

— Da, stăpâne. 

Baley ridică din umeri. Niciodată n-o să înveţe să nu mai 
pună întrebări inutile. Roboții ştiau. Punct. Îşi dădu seama 
că pentru a manipula aceşti roboţi în mod cu adevărat 
eficient trebuia să fii expert, un fel de robotician, şi se 
întrebă cum se descurca în această privinţă solarianul 
mijlociu. Probabil nici prea-prea, nici foarte-foarte. 

— Fă atunci legătura cu asistentul lui. Dacă nu e acolo, află 
unde se găseşte. 

— Am înţeles, stăpâne. 

Robotul se întoarse şi dădu să plece, dar Baley strigă după 
el: 


— Stai! Ce oră este acolo? 

— Aproximativ 6.30, stăpâne. 

— Dimineaţa? 

— Da, stăpâne. 

Baley se simţi din nou iritat de această lume care îşi 
organiza timpul după apariţia şi dispariţia unui soare. lată 
la ce ajungi trăind pe suprafaţa neprotejată a unei planete! 

Se gândi o clipă la Pământ, apoi se smulse din amintiri. Cât 
timp era concentrat asupra anchetei, lucrurile mergeau 
bine. Recăderea în nostalgie ar fi ruinat totul. 

— Cheamă-l pe asistent, băiete, şi spune-i că e o chestiune 
oficială. Şi trimite-mi alt robot cu ceva de mâncare. Un 
sandviş şi un pahar cu lapte. 

Mestecându-şi gânditor sandvişul, care conţinea un fel de 
carne afumată, Baley îşi spuse, într-o doară, că după cele 
întâmplate cu Gruer, Daneel Olivaw consideră suspect orice 
aliment. Şi, poate, pe bună dreptate. 

Termină totuşi sandvişul fără nici un efect rău (oricum, 
fără un efect imediat) şi sorbi din lapte. De la Quemot nu 
aflase datele după care venise, dar ceva tot aflase. Şi, 
recapitulând, aprecia că aflase chiar o mulţime de lucruri. 

Cam puţine despre crimă, adevărat, dar mai multe pe plan 
general. 

Robotul se întoarse. 

— Asistentul acceptă vizionarea, stăpâne. 

— Bun! A fost complicat? 

— Dormea, stăpâne. 

— Dar s-a trezit, nu? 

— Da, stăpâne. 

Deodată persoana în cauză apăru în faţa lui, stând în pat 
în capul oaselor, cu o expresie de nemulţumire posacă. 

Baley se dădu înapoi de parcă i s-ar fi ridicat în faţă, pe 
neaşteptate, un câmp de forţă. Deci din nou nu i se 
furnizase o informaţie vitală. Iarăşi nu ştiuse ce să întrebe. 

Nimeni nu se gândise să-i spună că asistentul lui Rikaine 
Delmarre era o femeie. 


Avea părul ceva mai închis decât obişnuita nuanţă arămie 
a spaţienilor şi în momentul acela îi stătea cam vâlvoi. Faţa 
îi era ovală, nasul puţin borcănat şi bărbia mare. Tocmai se 
scărpina pe piept, deasupra taliei, şi Baley nădăjdui în sinea 
sa că cearceaful va rămâne bine aşezat. Îşi amintea de 
atitudinea degajată a Gladiei în privinţa celor permise în 
timpul unei vizionări. 

Baley încercă în acea clipă o dezamăgire, dar şi o anumită 
satisfacţie răutăcioasă. Pământenii obişnuiau să creadă că 
toate spaţienele sunt frumoase, şi, fără îndoială, Gladia 
corespundea aşteptărilor. Aceasta, însă, era urâtă chiar şi 
pentru un pământean. 

Ca atare, detectivul constată cu oarecare surprindere că 
femeia avea o voce de un contraalto atrăgător, atunci când 
îl întrebă: 

— Asta-i bună, ştiţi ce oră este? 

— Ştiu, răspunse Baley, dar cum am de gând să vă văd, am 
crezut că e bine să fiţi prevenită. 

— Să mă vedeţi? O, ceruri! 

Femeia făcu ochii mari şi-şi duse o mână la bărbie. (Purta 
un inel, o podoabă personală pe care Baley n-o mai văzuse 
încă pe Solaria.) 

— Staţi, nu cumva sunteţi noul meu asistent? 

— Nu, nicidecum. Sunt aici ca să anchetez moartea lui 
Rikaine Delmarre. 

— Aşa? Păi, atunci, anchetați. 

— Cum vă numiţi? 

— Klorissa Cantoro. 

— Cât timp aţi lucrat cu doctorul Delmarre? 

— Trei ani. 

— Presupun că acum vă aflaţi la locul dumneavoastră de 
muncă. 


(Baley se simţi stingherit rostind această expresie neutră, 
dar nu ştia cum se numeşte locul de muncă al unui fetolog.) 


— Adică, dacă mă aflu la crescătorie? Întrebă Klorissa cu 
nemulţumire. Da, desigur, mă aflu. Nu m-am mişcat de-aici 
de când l-au lichidat pe şeful şi nici n-am de gând să mă 
mişc cât timp nu mi se va trimite un asistent. Apropo, aţi 
putea aranja treaba asta? 

— Îmi pare rău, doamnă, dar n-am nici un fel de influenţă 
pe aici. 

— Am întrebat şi eu, aşa. 

Klorissa dădu deoparte cearceaful şi cobori din pat fără 
pic de sfială. Purta o cămaşă de noapte şi îşi duse mâna 
spre gât, pentru a desface fermoarul. 

— Un moment, spuse Baley grăbit. Dacă acceptaţi să mă 
vedeţi, vom încheia întrevederea şi vă puteţi îmbrăca în 
tihnă. 

— În tihnă? Îşi ţuguie buzele, uitându-se la detectiv cu 
curiozitate. Sunteţi cumva formalist? Ca şeful? 

— Acceptaţi să mă vedeţi? Aş dori să vizitez crescătoria. 

— Nu prea înţeleg treaba asta cu văzutul, dar dacă vreţi 
să vizionaţi crescătoria, v-o pot arăta. Daţi-mi puţin răgaz 
să mă spăl, să pun la punct câteva lucruri şi să mă trezesc 
de-a binelea şi am să apreciez această schimbare de 
program. 

— Dar nu vreau să vizionez nimic. Vreau să văd. 

Femeia îşi lăsă capul într-o parte, iar în ochi îi luci o 
sclipire de interes profesional. 

— Sunteţi cumva maniac, sau aşa ceva? Când vi s-a făcut 
ultima analiză genică? 

— Dumnezeule! Murmură detectivul. lată ce e, eu sunt 
Elijah Baley. Vin de pe Pământ. 

— De pe Pământ? Exclamă Klorissa. O, ceruri! Şi ce naiba 
faceţi aici? Sau e vreun fel de glumă pe care n-o pricep? 

— Nu glumesc deloc. Sunt detectiv şi am fost chemat 
special pentru a ancheta moartea lui Delmarre. 

— A, da, înţeleg, o anchetă. Dar credeam că toată lumea 
ştie că nevastă-sa l-a omorât. 


— Nu, doamnă, am unele îndoieli asupra acestui lucru. Îmi 
permiteţi să văd crescătoria şi pe dumneavoastră? Ca 
pământean, ştiţi, nu sunt obişnuit să vizionez. Mă 
stinghereşte. Şeful serviciului de securitate mi-a dat 
aprobare să văd orice persoană care mi-ar putea fi de folos. 
Vă pot arăta documentul, dacă doriţi. 

— Să-l vedem. 

Baley îi arătă aprobarea primită. 

Femeia dădu din cap. 

— Să vezi! Ce dezgustător! Totuşi, o, ceruri, ce mai 
contează asta în meseria mea şi aşa dezgustătoare? Dar, 
iată ce e, să nu vă apropiaţi de mine. Să rămâneţi la o 
distanţă bunicică. Puteţi striga sau îmi puteţi transmite 
mesaje prin roboţi, dacă e nevoie. Înţelegeţi? 

— Înţeleg. 

Şi contactul se întrerupse exact când Klorissa începu să-şi 
desfacă fermoarul, ultimul cuvânt auzit de Baley fiind: 

— Pământean! 

— E destul de aproape, spuse Klorissa. 

Baley, aflat la vreo opt metri de femeie, observă: 

— Distanţa este bună, dar aş vrea să intru cât mai curând 
în casă. 

De data aceasta, totuşi, lucrurile merseseră mai bine. 
Călătoria cu avionul nu-l deranjase prea mult, dar n-avea 
rost să întreacă măsura. De-abia se reţinea să nu-şi desfacă 
gulerul pentru a respira mai uşor. 

— Dar ce s-a întâmplat? Se interesă Klorissa tăios. Păreţi 
cam obosit. 

— Nu sunt obişnuit să stau în exterior. 

— Asta era! Pământean! Trebuie să staţi la adăpost, sau 
cam aşa ceva. O, ceruri! Îşi trecu limba peste buze, de 
parcă ar fi gustat ceva neplăcut. Haideţi, atunci, intraţi, dar 
să mă dau întâi la o parte. E-n regulă. Poftiţi. 

Părul îi era aranjat în două cosiţe groase, care îi înfăşurau 
capul după un model geometric complicat. Baley se întrebă 
cât timp lua o asemenea coafură, dar îşi spuse că, desigur, 


treaba o săvârşeau degetele mecanice şi abile ale vreunui 
robot. 

Părul scotea în evidenţă faţa ovală a femeii, dându-i un fel 
de simetrie care o făcea, dacă nu frumoasă, cel puţin 
plăcută. Nu era machiată, iar veşmintele aveau o menire 
strict funcţională. Erau, în general, de culoare albastru 
închis, în nuanţe discrete, cu excepţia mănuşilor, care-i 
ajungeau până la jumătatea antebraţului şi contrastau 
strident prin culoarea lor violacee. Nu păreau să facă parte 
din vestimentația ei obişnuită. Detectivul observă pe unul 
dintre degete, sub mănuşă, prezenţa inelului. 

Se aflau faţă în faţă, în colţuri opuse ale camerei. 

— Nu vă place asta, nu-i aşa, doamnă? Întrebă 
pământeanul. 

Klorissa dădu din umeri. 

— De ce mi-ar plăcea? Doar nu sunt animal. Dar pot face 
faţă. 'Te obişnuieşti, când ai de-a face cu. Cu. (urmă o pauză, 
după care îşi împinse înainte bărbia de parcă s-ar fi hotărât 
să vorbească pe şleau). Cu copii. Şi pronunţă ultimul cuvânt 
cu 0 precizie intenţionată. 

— S-ar părea că nu vă place slujba pe care o aveţi. 

— E o slujbă importantă. Trebuie făcută. Şi totuşi, nu-mi 
place. 

— Dar lui Delmarre îi plăcea? 

— Cred că nu, dar nu o arăta niciodată. Era un bun 
solarian. 

— Şi era formalist. 

Klorissa păru surprinsă. 

— Chiar dumneavoastră aţi afirmat asta, remarcă Baley. În 
timpul vizionării, când am spus că vă las să vă îmbrăcaţi în 
linişte, mi-aţi ripostat că sunt formalist ca şeful. 

— A, da. Păi, era formalist. Nici chiar la vizionări nu-şi 
permitea libertăţi. Era întotdeauna foarte corect. 

— Şi acesta e un lucru neobişnuit? 

— N-ar trebui să fie. De fapt, se presupune că toată lumea 
e astfel, dar nimeni nu e, vreau să zic, la vizionări. Dacă tot 


nu e vorba de prezenţă fizică, de ce să ne mai dăm silinţa? 
Înţelegeţi? Nici eu nu fac eforturi deosebite. Doar când 
vorbeam cu şeful. Cu el trebuia să respect uzanţele. 

— Îl admiraţi pe doctorul Delmarre? 

— Era un bun solarian. 

— Aţi numit acest loc crescătorie şi aţi pomenit de copii. 
Creşteţi copii aici? 

— De la vârsta de o lună. Fiecare făt de pe Solaria e adus 
aici. 

— Păt? 

— Da. (Klorissa se încruntă.) Îi primim la o lună după 
concepţie. Vă stânjeneşte asta? 

— Nu, răspunse scurt detectivul. Îmi puteţi arăta 
crescătoria? 

— Da, dar vă rog să rămâneţi la distanţă. 

Baley privi, de sus, de-a lungul încăperii şi faţa-i prelungă 
se înăspri. Între ei şi incubator se afla un perete de sticlă. 
De partea cealaltă, era sigur, se creaseră condiţii perfecte 
de temperatură, umiditate şi asepsie. lar acele numeroase 
recipiente, şir după şir, conţineau fiecare câte o mică fiinţă 
plutind într-un fluid cu compoziţie precis stabilită, în care se 
introducea un amestec nutritiv format din diverse 
ingrediente, în proporţii ideale. Feţii trăiau şi se dezvoltau. 
Nişte mici vietăţi, unii mai mici chiar decât jumătate din 
pumnul lui, cu capetele bulbucate, cu membrele de-abia 
înmugurite şi cu cozile pe cale de dispariţie. 

Klorissa, stând la vreo şapte metri de Baley, îl întrebă: 

— Cum vă place, domnule detectiv? 

— Câţi aveţi aici? 

— În dimineaţa aceasta, o sută cincizeci şi doi. Primim 
cincisprezece-douăzeci în fiecare lună, şi tot atâtora le dăm 
paşaport spre viaţa independentă. 

— Este singura instituţie de acest fel de pe întreaga 
planetă? 

— Exact. Ne ajunge pentru a menţine echilibrul 
demografic, în condiţiile unei populaţii de douăzeci de mii şi 


ale unei medii de viaţă de trei sute de ani. Clădirea este 
nouă. Doctorul Delmarre a supravegheat personal 
construirea ei şi a introdus multe schimbări în activitatea de 
aici. Mortalitatea feţilor este practic zero. 

Mai mulţi roboţi circulau printre recipiente, oprindu-se 
lângă fiecare, controlând meticulos aparatele de măsură şi 
verificând starea micuţilor embrioni. 

— Dar cine le operează pe mame? Întrebă Baley. Vreau să 
spun, cine extrage feţii? 

— Doctorul, răspunse Klorissa. 

— Doctorul Delmarre? 

— O, nu! Doctorii-medici. Doar nu vă închipuiţi că doctorul 
Delmarre s-ar fi înjosit vreodată să. Ei, dar să lăsăm asta. 

— Nu puteţi folosi roboţi? 

— Roboţi în chirurgie? Domnule detectiv, nu prea văd cum 
s-ar împăca asta cu Prima lege. La nevoie, pentru a salva o 
viaţă omenească, un robot ar putea extrage un apendice, 
dacă s-ar pricepe, dar cred că după asta ar trebui trimis săi 
se facă reparaţii capitale. O incizie în carne de om ar fiun 
lucru traumatizant pentru creierul lui pozitronic. Doctorii- 
oameni reuşesc să se obişnuiască cu aşa ceva. Chiar şi cu 
necesitatea prezenţei personale. 

— Văd, totuşi, că roboții se ocupă de feţi. Dumneavoastră 
interveniţi vreodată? Doctorul Delmarre intervenea? 

— Uneori trebuie, când se complică lucrurile. De pildă, 
dacă un făt are tulburări de dezvoltare. Roboții nu pot 
aprecia situaţia cu exactitate când e vorba de vieţi 
omeneşti. 

Baley dădu din cap a înţelegere: 

— Există, presupun, riscul unei aprecieri greşite care să 
ducă la pierderea unei vieţi omeneşti. 

— Da de unde! Există riscul supraaprecierii unei vieţi 
omeneşti şi al păstrării ei nejustificate, ripostă Klorissa cu 
asprime în glas. Ca fetologi, domnule Baley, avem grijă să se 
nască numai copii sănătoşi. Numai sănătoşi. Nici cele mai 
bune analize genetice ale părinţilor nu ne pot asigura că 


toate permutările şi combinările de gene vor fi favorabile, 
ca să nu mai vorbim de posibilitatea unor mutații. Asta e 
marea noastră preocupare: mutaţia neprevăzută. Am redus 
acest risc la mai puţin de unu la mie, dar asta înseamnă că 
aproximativ o dată la fiecare deceniu tot mai avem 
necazuri. 

Spunând acestea, Klorissa îi făcu semn lui Baley s-o 
urmeze de-a lungul balconului. 

— Vă voi arăta acum creşele şi dormitoarele copiilor. Cu ei 
avem probleme mult mai mari decât cu feţii şi nu putem 
folosi munca roboților decât într-o anumită măsură. 

— De ce? 

— Aţi şti de ce, domnule Baley, dacă aţi fi încercat 
vreodată să lămuriţi un robot de importanţa disciplinei. 
Prima lege îi face aproape incapabili s-o sesizeze. Şi să ştiţi 
că aceşti copii înţeleg situaţia aproape imediat ce încep să 
vorbească. Am văzut un ţânc de trei ani ţinând la respect o 
duzină de roboţi doar prin faptul că ţipa la ei: „Osămă 
loviți! Mă doare!” Ca să înţeleagă că un copil poate minţi cu 
bună ştiinţă, robotul trebuie să fie foarte perfecţionat. 

— Delmarre se descurca cu copiii? 

— De regulă, da. 

— Cum proceda? Se ducea printre ei şi-i învăţa minte? 

— Doctorul Delmarre? Să-i atingă? O, ceruri! Bineînţeles 
că nu. Dar se pricepea să le vorbească. Şi ştia să ordone 
roboților. L-am văzut odată vizionând un copil timp de 
cincisprezece minute şi ţinând tot acest timp un robot în 
poziţia de a-i trage ţâncului o palmă. Câteva simulări din 
partea robotului şi copilul afla că nu e de glumă cu şeful. lar 
acesta era destul de priceput încât de regulă robotului nu-i 
trebuiau mai târziu decât mici reparaţii curente. 

— Dar dumneavoastră vă duceţi printre copii? 

— Uneori n-am încotro. Nu sunt ca şeful. Poate că într-o zi 
mă voi pricepe să rezolv treburile astea de la distanţă, dar 
dacă aş încerca acum n-aş face decât să distrug roboții. 
Ştiţi, e o adevărată artă să dirijezi un robot aşa cum 


trebuie. Dar mai bine nu-mi amintiţi de asta! Să mă duc 
printre copii! Mici animale! 

Klorissa îl fixă brusc pe detectiv. 

— Bănuiesc că nu v-ar deranja să-i vedeţi. 

— Nu, nu m-ar deranja. 

Femeia ridică din umeri şi îl privi amuzată. 

— Pământean! 

Apoi, reluându-şi mersul: 

— Şi în fond, la ce bun toate astea? Până la urmă va trebui 
să admiteţi că Gladia Delmarre l-a ucis. Va trebui să 
admiteţi. 

— Nu sunt prea convins, totuşi, replică Baley. 

— Cum puteţi să nu fiţi convins? Cine altul ar putea fi? 

— Există şi alte posibilităţi, doamnă. 

— Cine, de pildă? 

— Păi, de pildă, chiar dumneavoastră. 

Reacţia Klorissei îl lăsă pe Baley uimit. 

12. Se ratează o ţintă. 

Klorissa râdea. Şi râse până ce îşi pierdu răsuflarea, iar 
faţa bucălată îi deveni stacojie. După care se rezemă de 
perete ca să-şi revină. 

— Nu, nu vă apropiaţi! Exclamă Klorissa. N-am nimic. 

— E o ipoteză chiar atât de hazlie? Întrebă Baley cu 
gravitate. 

Femeia dădu să spună ceva şi izbucni iar în râs. Apoi, 
aproape în şoaptă: 

— O, sunteţi într-adevăr pământean! Cum l-aş fi putut 
omori eu? 

— Îl cunoşteaţi bine, îi ştiaţi obiceiurile, aşa că puteaţi 
aranja totul. 

— Şi vă-nchipuiţi că l-aş fi putut vedea? Că m-aş fi putut 
apropia de el ca să-i dau cu ceva în cap? Dar nu înţelegeţi 
deloc situaţia, domnule Baley! 

Detectivul simţi că roşeşte. 

— De ce nu v-aţi fi putut apropia de el, doamnă? Doar 
sunteţi învățată cu. 


— Cu copiii. 

— Una duce la cealaltă. De altfel, păreţi să toleraţi şi 
prezenţa mea. 

— La câţiva metri, răspunse Klorissa cu dispreţ. 

— Da, dar vin de la un om căruia aproape i s-a făcut rău 
pentru că a stat câtva timp în prezenţa mea. 

— Este doar o deosebire de intensitate, dar reacţia este 
aceeaşi, răspunse Klorissa, mai calmă. 

— Dar nici nu trebuie mai mult de atât. Vreau să spun că 
obişnuinţa de a vedea copiii vă putea permite să suportaţi 
prezenţa lui Delmarre un anumit timp. 

— Aş vrea să subliniez, domnule Baley, ripostă Klorissa 
fără să mai pară deloc amuzată, că puterea mea dea 
suporta nu contează aici câtuşi de puţin. Doctorul Delmarre 
era foarte formalist. Aproape tot atât de mult ca Leebig. 
Aproape. Chiar dacă eu aş fi suportat să-l văd, nu m-ar fi 
suportat el pe mine. Doamna Delmarre este singura 
persoană căreia i-ar fi putut permite să se apropie de el şi 
să-l vadă. 

— Cine e acest Leebig de care aţi pomenit? 

— Un fel de geniu trăsnit, dacă cunoaşteţi acest soi de 
oameni. A lucrat cu şeful în probleme de robotică. 

Baley îl scoase mintal de pe lista suspecţilor şi reveni la 
subiect. 

— S-ar putea afirma că aveaţi şi un mobil. 

— Care? 

— Prin moartea lui aţi ajuns în fruntea acestei instituţii, aţi 
dobândit o nouă poziţie socială. 

— Şi numiţi asta un mobil? O, ceruri! Dar cine ar fi râvnit 
această poziţie? Cine de pe întreaga planetă? Ar fi fost un 
mobil să-l menţin în viaţă, să-l ocrotesc şi să-l păzesc de 
orice pericol. Găsiţi ceva mai bun, domnule pământean! 

Baley îşi scărpină ceafa încurcat. Femeia avea dreptate. 

— Aţi observat că port un inel, domnule Baley? Întrebă 
Klorissa. 


Şi o clipă păru că vrea să-şi scoată mănuşa de pe mâna 
dreaptă, dar renunţă. 

— Da, am observat. 

— Şi ştiţi cumva ce semnificaţie are? 

— Nu ştiu. 


(Niciodată nu voi scăpa de ignoranţa asta, se gândi el cu 
amărăciune.) 

— Să vă ţin atunci o mică prelegere? 

— Neapărat, dacă asta mă va lămuri puţin asupra acestei 
lumi afurisite, izbucni Baley. 

— O, ceruri! Spuse Klorissa zâmbind. Îmi închipui că 
pământenii ne văd pe noi tot atât de greşit cât îi vedem şi 
noi pe ei. lată, aici e o încăpere goală. Să intrăm şi să ne 
aşezăm. Nu, nu e destul de mare. O să facem aşa: 
dumneavoastră luaţi loc înăuntru, iar eu rămân aici, afară. 

Şi se dădu înapoi pe coridor, ca să-l lase să intre, apoi se 
întoarse şi rămase în picioare lângă perete, într-un loc de 
unde îl putea vedea. 

Baley se aşeză, cu o foarte slabă urmă de ezitare 
cavalerească. Şi de ce nu, în fond? Îşi spuse el, într-o 
pornire de revoltă. Las' să stea în picioare spaţiana asta! 

Klorissa îşi încrucişă braţele muşchiuloase şi începu: 

— Analiza genică este lucrul cel mai important al societăţii 
noastre. Nu analizăm direct genele, fireşte. Fiecare genă 
dirijează o anumită enzimă, iar enzimele le putem analiza. 
Cunoscând enzimele, cunoaştem chimismul corpului 
omenesc. Mă puteţi urmări? 

— Înţeleg teoria, răspunse Baley, dar nu ştiu cum se 
aplică. 

— Acest lucru îl facem noi aici. Când copilul se află în 
ultimul stadiu de făt, se iau nişte probe de sânge care 
permit tragerea unor prime concluzii. În principiu, ar trebui 
să sesizăm orice mutație în această fază şi să apreciem dacă 
naşterea se justifică sau nu. De fapt, încă n-am reuşit să 
eliminăm toate posibilităţile de eroare. Va veni şi asta, 


cândva. Deocamdată, continuăm probele şi după naştere - 
biopsie şi analize ale fluidelor corporale. În orice caz, cu 
mult înainte de maturitate cunoaştem exact structura 
genică a băieţilor şi fetelor noastre. 

Pentru a ne indica structura genică, purtăm inele speciale, 
continuă Klorissa. E un obicei vechi, o rămăşiţă primitivă 
din vremea când solarienii încă nu se reproduceau eugenic. 
Astăzi suntem toţi sănătoşi. 

— Şi totuşi îl purtaţi încă pe-al dumneavoastră. De ce? 

— Pentru că am o structură excepţională, răspunse 
spaţiana, cu o mândrie deschisă, nestingherită. Doctorul 
Delmarre a căutat mult timp un asistent. Avea nevoie de 
cineva excepţional. Inteligență, originalitate, sârguinţă, 
stabilitate. Mai ales stabilitate. Cineva care să poată învăţa 
să lucreze cu copiii şi să nu cedeze la stres. 

— Dar el nu putea, nu-i aşa? Era oare o dovadă de 
instabilitate? 

— Într-un anumit fel, da, însă cel mai adesea se dovedea 
un tip util de instabilitate. Vă spălaţi pe mâini, nu? 

Baley îşi privi repede mâinile. Erau destul de curate. 

— Da, răspunse el. 

— Perfect. Presupun că e nevoie de o anumită instabilitate 
care să vă dea o repulsie atât de mare faţă de murdărirea 
mâinilor încât să nu puteţi curăța cu mâna un mecanism 
murdar de unsoare nici chiar în caz de nevoie. Şi totuşi, în 
desfăşurarea curentă a vieţii, această repulsie vă menţine 
curat, ceea ce e bine. 

— Înţeleg. Continuaţi, vă rog. 

— Asta e tot. Sănătatea mea genică mă clasează pe locul 
trei la scara întregii planete. Iată de ce port inelul. Îmi dă o 
mare satisfacţie să-l port. 

— Vă felicit. 

— Nu e cazul să mă luaţi în râs. Nu este un succes 
personal ci, probabil, doar o permutare întâmplătoare a 
genelor părinteşti. Oricum, sunt mândră de ea. Şi nimeni nu 
m-ar putea crede capabilă de un act atât de nebunesc ca 


uciderea unui om. Structura mea genică n-o permite. Aşa 
că nu vă mai obosiţi acuzându-mă. 

Baley dădu din umeri fără să spună nimic. Femeia părea 
să confunde structura genică cu probele judiciare şi 
probabil că şi ceilalţi solarieni ar face acelaşi lucru. 

— Vreţi să vedeţi copiii acum? Întrebă Klorissa. 

— Vă mulţumesc. Da. 

Coridoarele păreau interminabile. Clădirea era, fără 
îndoială, foarte mare. Sigur, nu chiar ca enormele blocuri 
de apartamente din Oraşele pământene, dar pentru o 
singură clădire, agăţată de suprafaţa unei planete, avea 
totuşi proporţii uriaşe. 

Erau sute de pătuţuri, cu bebeluşi roz care ţipau, dormeau 
sau se hrăneau. Urmau apoi camerele de joacă pentru cei 
care începuseră să se târască. 

— Nu sunt prea răi la vârsta asta, observă Klorissa fără 
bunăvoință, deşi au nevoie de un număr imens de roboți. 
Practic ne trebuie câte un robot pentru fiecare dintre ei 
până la vârsta când încep să meargă. 

— De ce? 

— Se îmbolnăvesc dacă nu li se asigură îngrijirea 
individuală. 

— Da, cred că e greu de reprimat nevoia de afecţiune. 

Klorissa se încruntă şi răspunse tăios: 

— 'Ţâncii au nevoie de îngrijire. 

— Şi totuşi mă surprinde că roboții pot satisface nevoia lor 
de afecţiune. 

Femeia se întoarse brusc spre detectiv, cu o iritare pe care 
distanţa dintre ei n-o putea ascunde. 

— Uite ce e, domnule Baley, dacă încercaţi să mă scârbiţi 
folosind cuvinte neplăcute, să ştiţi că n-o să vă meargă. O, 
ceruri! Nu fiţi atât de naiv! 

— Să vă scârbesc? 

— Şi eu pot folosi cuvântul. Afecţiune! Sau vreţi unul mai 
clar şi mai obscen? Îl pot pronunţa şi pe ăsta! Dragoste! 
Acum, dacă v-am satisfăcut, vă rog să vă comportaţi corect. 


Baley nu se mai osteni să lămurească problema. Se 
mulţumi să întrebe: 

— Şi roboții pot într-adevăr asigura această îngrijire? 

— Desigur. Altfel crescătoria n-ar fi funcţionat cu succes. 
Se joacă cu copiii, îi mângâie şi îi giugiulesc, iar copiilor nu 
le pasă că au de-a face cu roboții. Mai târziu însă, între trei 
şi zece ani, lucrurile se complică. 

— Da? 

— În această perioadă copiii vor să se joace între ei. De-a 
valma. 

— Presupun că-i lăsaţi s-o facă. 

— N-avem încotro, dar nu ne uităm niciodată obligaţia de 
a le insufla cerinţele vârstei mature. Fiecare are o cameră 
separată, care se poate închide. De la bun început trebuie 
să doarmă singuri. Insistăm asupra acestui lucru. Şi apoi le 
impunem în fiecare zi un interval de izolare, care se 
măreşte cu trecerea anilor. La vârsta de zece ani copilul se 
poate limita la contacte prin vizionare timp de o săptămână. 
Desigur, instalaţiile sunt foarte complexe, permițându-le să 
vizioneze şi în aer liber, chiar o zi întreagă dacă vor. 

— Sunt surprins că puteţi reprima atât de eficace un 
instinct. Căci constat eu însumi aceasta. Şi totuşi, sunt 
surprins. 

— Ce instinct? Întrebă Klorissa. 

— Instinctul de colectivitate. Chiar dumneavoastră aţi spus 
că aceşti copii vor să se joace împreună. 

Klorissa ridică din umeri. 

— Numiţi aceasta instinct? Si, la urma urmelor, ce e cu 
asta? O, ceruri, dar chiar dacă copilul are o teamă 
instinctivă de a nu cădea, adultul poate fi antrenat să 
lucreze la înălţimi mari, într-un permanent pericol de 
cădere. N-aţi văzut niciodată dansatori pe sârmă? Şi există 
lumi unde oamenii trăiesc în clădiri înalte. Iar dacă la copii 
găsim o frică instinctivă de zgomote mari, dumneavoastră 
vă e frică de ele? 

— Nu, în limite rezonabile, admise detectivul. 


— Sunt gata să pariez că pământenii n-ar putea dormi în 
condiţii de linişte absolută. O, ceruri! Nu există instinct care 
să nu cedeze în faţa unei educaţii bune şi perseverente. Şi 
oricum, la om instinctele sunt slab dezvoltate. De fapt, dacă 
ştii cum să procedezi, educaţia devine mai uşoară cu fiecare 
generaţie. E o chestiune de evoluţie. 

— Cum adică? Întrebă detectivul. 

— Nu înţelegeţi? În dezvoltarea sa, fiecare individ repetă 
evoluţia speciei. Feţii pe care i-aţi văzut au, un răstimp, 
branhii şi coadă. Nu pot sări peste această fază. La fel, 
copilul trebuie să treacă prin stadiul de animal social. Dar 
tot aşa cum fătul parcurge într-o lună o etapă ce a luat 
speciei o sută de milioane de ani, copiii noştri pot trece 
accelerat prin faza de animale sociale. Doctorul Delmarre 
socotea că, în timp, vom reuşi să parcurgem acest stadiu 
din ce în ce mai rapid. 

— Chiar aşa? 

— Peste trei mii de ani, aprecia el, şi cu ritmul actual de 
dezvoltare, copiii se vor adapta imediat la vizionări. Şeful 
mai avea şi alte idei. Îl interesa perfecţionarea roboților 
astfel încât aceştia să poată disciplina copiii fără să-şi 
piardă echilibrul mintal. Şi de ce nu? Disciplină astăzi 
pentru o viaţă mai bună mâine - iată o bună reflectare a 
Primei legi, cu condiţia ca roboții s-o poată înţelege. 

— Şi au fost produşi asemenea roboţi? 

Klorissa dădu negativ din cap. 

— Din păcate, nu. Doctorul Delmarre şi Leebig lucrau 
intens la nişte modele experimentale. 

— A primit cumva doctorul Delmarre astfel de modele pe 
domeniul său? Oare era un robotician destul de bun ca să 
experimenteze de unul singur? 

— O, da! Testa adesea roboții. 

— Ştiţi că atunci când a fost ucis se afla cu elun robot? 

— Mi s-a spus. 

— Ce fel de robot era? 


— Va trebui să-l întrebaţi pe Leebig. Aşa cum v-am spus, el 
e roboticianul care lucra cu doctorul Delmarre. 

— Dumneavoastră nu ştiţi nimic în privinţa asta? 

— Absolut nimic. 

— Dacă vă vine vreo idee, anunţaţi-mă. 

— Cu plăcere. Dar să nu credeţi că noile modele de roboţi 
erau singura preocupare a şefului. Doctorul Delmarre 
spunea că va veni timpul când ovulele nefecundate vor fi 
ţinute la temperaturi foarte joase şi folosite pentru 
inseminări artificiale. În acest fel s-ar putea într-adevăr 
utiliza metode eugenice şi am putea scăpa de ultima 
rămăşiţă a necesităţii văzutului. Nu prea dădeam eu mare 
importanţă acestor idei, dar era un om cu vederi înaintate. 
Un foarte bun solarian. 

Apoi Klorissa adăugă repede: 

— Nu vreţi să ieşim afară? Grupa de vârstă de la cinci la 
opt ani se joacă în aer liber şi îi puteţi vedea în activitate. 

— Am să încerc, spuse Baley cu prudenţă. S-ar putea să fiu 
nevoit să reintru în grabă. 

— A, da, uitasem. Sau poate că nu vreţi să mai ieşim deloc? 

— Ba nu, răspunse Baley cu un zâmbet forţat. Încerc să 
mă obişnuiesc cu exteriorul. 

Vântul era greu de suportat. Îl făcea să respire cu 
dificultate. Nu era frig, în sens fizic, dar simpla senzaţie a 
mişcării hainelor pe trup îi dădea detectivului fiori. 

Dinţii îi clănţăneau când încerca să vorbească şi trebuia să 
pronunţe cuvintele unul câte unul. Îl dureau ochii căci se 
uitase spre orizontul nedesluşit, verde şi albastru, şi nu 
simţi decât o vagă uşurare când îşi întoarse privirile spre 
drumul ce i se aşternea sub tălpi. Mai presus de toate, se 
ferea să privească în sus, la azurul nesfârşit, în care nu 
găsea decât vreo câteva grămăjoare de nori albi şi 
strălucirea nemiloasă a soarelui. 

Şi totuşi putea să-şi înfrângă impulsul de a fugi înapoi, sub 
acoperiş. 


Trecu pe lângă un copac, la vreo zece paşi în urma 
Klorissei, şi întinse temător mâna, ca să-l pipăie. Era aspru 
şi dur. Deasupra se mişcau, foşnind, frunze mari, ca de 
palmier, dar Baley nu îndrăzni să se uite la ele. Un copac 
viu! 

— Cum vă simţiţi»? Strigă Klorissa. 

— Perfect. 

— Puteţi vedea de aici un grup de copii care joacă un fel 
de joc. Roboții le organizează jocurile şi au grijă ca micile 
animale să nu-şi scoată ochii. Cam asta e tot ce poţi să faci 
cu prezenţa personală, ştiţi. 

Baley îşi ridică privirile încet, lăsându-le să alunece pe 
betonul drumului, peste iarbă şi în josul pantei, tot mai 
departe, cu multă, multă precauţie, pipăind distanţa cu 
ochii şi gata să-i readucă brusc spre picioare dacă s-ar simţi 
înspăimântat. 

Zări siluete mici de băieţi şi fete alergând nebuneşte de 
colo-colo, fără să le pese că goneau pe suprafaţa unei lumi, 
cu nimic altceva decât aerul şi spaţiul gol deasupra lor. 
Gălăgia copiilor răsuna strident în depărtare. 

— Le place, observă Klorissa. Se împing, se trag, se 
încaieră, cad, se ridică şi, în general, se amestecă unii cu 
alţii. O, ceruri! Cum reuşesc oare copiii să ajungă oameni 
mari? 

— Dar cei mai mărişori de colo ce fac? Se interesă Baley, 
arătând spre un grup de băieţi ce stăteau deoparte. 

— Vizionează. Nu sunt în condiţii de prezenţă personală. 
Prin vizionare se pot plimba împreună, pot sta de vorbă, se 
pot fugări şi juca împreună. Orice, afară de contactul fizic. 

— Şi unde se duc copiii când pleacă de aici? 

— Pe domeniile lor. Rata mortalităţii echivalează, în medie, 
cu numărul „absolvenţilor”. 

— Pe domeniile părinţilor? 

— O, ceruri, nu! Ar fi o coincidenţă uimitoare, nu-i aşa, ca 
un părinte să moară tocmai la majoratul copilului său. Nu, 
iau domeniile rămase vacante. Şi nici nu ştiu dacă s-ar simţi 


prea bine trăind în locuinţe care au aparţinut înainte 
părinţilor lor, cu condiţia, fireşte, să ştie cine au fost aceştia. 

— Şi nu ştiu? 

Klorissa îşi ridică sprâncenele. 

— De ce ar şti? 

— Dar părinţii nu vin aici să-şi viziteze copiii? 

— Ce idee! De ce ar face-o? 

— Vă deranjează dacă încerc să clarific un lucru, aşa, 
pentru mine? Este nepoliticos să întrebi pe cineva dacă are 
copii? 

— E o chestiune cam intimă, nu vi se pare? 

— Oarecum. 

— Sunt călită. Copiii sunt profesia mea. Alţii-s mai sensibili. 

— Aveţi copii? 

Klorissa făcu un efort vizibil să înghită. 

— Merit asta. lar dumneavoastră meritaţi un răspuns. N- 
am. 

— Sunteţi căsătorită? 

— Da, şi am propriul meu domeniu unde m-aş afla acum 
dacă n-ar fi situaţia specială de-aici. Nu sunt sigură că aş 
putea dirija toţi roboții dacă n-aş sta aici personal. 

Se întoarse nefericită spre copii. Apoi deodată exclamă: 

— Iată că unul a căzut şi, desigur, plânge. 

Un robot alerga spre copil cu paşi enormi. 

— O să-l ridice şi o să-l mângâie, continuă Klorissa, iar 
dacă s-a întâmplat ceva grav voi fi chemată eu. Sper să nu 
fie cazul, adăugă ea, nervoasă. 

Baley respiră adânc. Observase trei copaci care formau un 
mic triunghi la vreo cincisprezece metri spre stânga şi 
porni într-acolo, simțind sub tălpi iarba moale şi 
dezgustătoare, dezgustător de moale (de parcă ar fi păşit 
pe carne intrată în putrefacție - gândul aproape că-l făcu să 
vomite). 

Iată-l ajuns între arbori, cu spatele rezemat de un trunchi. 
I se părea că se află, într-un fel, înconjurat de ziduri 
imperfecte. Soarele pătrundea printre frunze doar sub 


forma unor serii tremurătoare de sclipiri, atât de 
discontinui încât aproape că nu-l mai îngrozeau. 

Klorissa îl privi de pe drum, apoi se apropie de el, 
înjumătăţind distanţa ce-i despărţea. 

— Vă deranjează dacă stau puţin aici? Întrebă detectivul. 

— Vă rog, răspunse femeia. 

— După ce tinerii pleacă de la fermă, cum faceţi ca ei să se 
poată curta? 

— Să se poată curta? 

— Să se cunoască reciproc, reluă Baley (întrebându-se 
cum ar putea exprima noţiunea cât mai prudent cu putinţă), 
astfel încât să se poată căsători. 

— Dar asta nu e treaba lor, răspunse Klorissa. Perechile 
sunt alese pe baza analizei genice, de regulă de la o vârstă 
foarte fragedă. Nu e ăsta modul cel mai raţional? 

— Dar ei sunt totdeauna de acord? 

— Să se căsătorească? Niciodată! E un proces foarte 
traumatic. La început trebuie să se obişnuiască unul cu 
altul, şi văzându-se câte puţin în fiecare zi, după ce trece 
repulsia iniţială, asta poate face minuni. 

— Dar dacă pur şi simplu nu le place partenerul? 

— Cum? Dacă analiza genică indică o asemenea 
combinaţie, ce importanţă mai are. 

— Înţeleg, spuse Baley în grabă. 

Se gândi apoi la Pământ şi oftă. 

— Aţi mai dori să ştiţi şi altceva? 

Baley se întrebă dacă prelungirea şederii lui acolo ar fi în 
vreun fel utilă. Nu-i părea rău să termine cu Klorissa şi cu 
fetologia ca să poată trece la faza următoare. 

Tocmai deschidea gura pentru a răspunde când Klorissa 
strigă în direcţia unei siluete îndepărtate: 

— Hei, ţâncule, tu de colo! Ce faci? 

Apoi, peste umăr, câtre Baley: 

— Pământene! Baley! Atenţie! Atenţie! 

Detectivul de-abia o auzi, dar reacţionă la tonul ei 
imperios. Tensiunea nervoasă care-l ajuta să-şi îngrădească 


emoţiile cedă şi fu cuprins de panică. Toată groaza generată 
de exterior şi de bolta nesfârşită a cerului izbucni în el. 

Baley spuse câteva cuvinte incoerente. Se auzi 
pronunţând sunete fără înţeles, apoi căzu în genunchi şi se 
rostogoli încet deoparte, de parcă ar fi urmărit scena din 
depărtare. 

Şi tot de la distanţă auzi un şuierat prin aer şi un zgomot 
înăbuşit. 

Detectivul închise ochii şi îşi încleştă degetele pe o 
rădăcină subţire, crescută la nivelul pământului, înfigându- 
şi unghiile în ţărână. 

Când îi redeschise, câteva clipe mai târziu, Klorissa mustra 
aspru un copil aflat la distanţă. Un robot stătea tăcut lângă 
Klorissa. Baley avu doar timpul să observe că băiatul ţinea 
în mână un arc, după care privirile îi alunecară în lături. 

Răsuflând greu, detectivul reuşi să se ridice în picioare şi 
îşi aţinti ochii asupra săgeţii de metal lucitor ce stătea 
înfiptă în trunchiul copacului de care se rezemase el. O 
trase afară cu uşurinţă, căci nu pătrunsese adânc. Îi privi cu 
atenţie vârful, dar nu-l atinse. Era tocit, dar l-ar fi zgâriat, 
fără îndoială, dacă nu s-ar fi ferit la timp. 

Reuşi cu greu, doar la a doua încercare, să-şi mişte 
picioarele. Făcu un pas spre Klorissa şi strigă: 

— Hei, puştiule! 

Klorissa se întoarse către el. Roşise la faţă. 

— A fost un accident. Sunteţi rănit? 

— E o săgeată. Trasă dintr-un arc, cu ajutorul unei corzi. 

— Uite-aşa! Strigă băiatul, obraznic, după care începu să 
râdă. 

Era blond şi avea corpul mlădios. 

— Ai să fii pedepsit, îi spuse Klorissa. Acum pleacă! 

— Stai, stai! Strigă Baley, frecându-şi genunchii, căci în 
cădere se lovise de o piatră. Vreau să te întreb ceva. Cum te 
cheamă? 

— Bik, răspunse băiatul, nepăsător. 

— Tu ai tras săgeata aceea spre mine? 


— Exact, confirmă Bik. 

— Şi-ţi dai seama că m-ai fi lovit dacă n-aş fi fost avertizat 
să mă feresc la timp? 

— Păi chiar asta voiam, spuse băiatul, dând din umeri. 

— Staţi să vă explic, interveni Klorissa în grabă. Tragerea 
cu arcul e un sport încurajat aici, căci permite întrecerea 
fără să implice contactul fizic. Organizăm concursuri între 
băieţi numai prin vizionare. Cred însă că unii dintre ei s-au 
obişnuit să tragă în roboţi. Asta îi amuză, iar roboții n-au 
nimic de suferit. Eu sunt singura persoană adultă de la 
fermă, aşa că, văzându-vă, Bik a presupus, probabil, că 
sunteţi vreun robot. 

Baley o asculta cu mintea din ce în ce mai limpede acum şi 
cu o expresie şi mai intensă de asprime pe faţa lui prelungă. 

— Ascultă, Bik, ai crezut cumva că sunt robot? 

— Nu, răspunse băiatul. Eşti pământean. 

— Bine. Acum poţi pleca. 

Bik se întoarse şi plecă în goană, fluierând. Baley se 
adresă robotului: 

— Hei, tu! De unde ştia copilul că sunt pământean? Sau nu 
erai lângă el când a tras? 

— Eram lângă el, stăpâne. Eu i-am spus că sunteţi 
pământean. 

— I-ai şi spus şi ce este un pământean? 

— Da, stăpâne. 

— Ce este un pământean? 

— Un om de tip inferior, căruia nu i se permite accesul pe 
Solaria deoarece aduce boli, stăpâne. 

— Şi cine ţi-a spus ţie asta, băiete? 

Robotul nu răspunse nimic. 

— Nu ştii cine ţi-a spus? 

— Nu ştiu, stăpâne. Este în memoria mea. 

— Aşadar i-ai explicat băiatului că eu sunt un om inferior, 
care aduce boli, iar ela tras imediat în mine. De ce nu l-ai 
oprit? 


— Am vrut să-l opresc, stăpâne. Nu l-aş fi lăsat să facă rău 
unui om, fie el şi pământean. Dar a acţionat prea repede şi 
n-am putut interveni. 

— Poate te-ai gândit că sunt pământean, deci nu chiar om, 
aşa că ai ezitat puţin. 

— Nu, stăpâne. 

Robotul vorbea cu un calm imperturbabil, dar Baley îşi 
strânse buzele cu severitate. Deşi robotul nega, poate cu 
bună credinţă, Baley simţea că tocmai aici se află explicaţia. 

— Şi ce făceai lângă băiat? 

— Îi duceam săgețile, stăpâne. 

— Dă-mi-le să le văd. 

Baley întinse mâna; robotul se apropie şi-i dădu o duzină 
de săgeți. Detectivul puse cu grijă jos, la picioarele sale, 
săgeata smulsă din trunchiul copacului şi le examină pe 
celelalte una câte una, după care le restitui robotului şi o 
ridică din nou pe cea trasă. 

— De ce ai dat băiatului tocmai această săgeată? 

— Fără nici un motiv special, stăpâne. Îmi ceruse o săgeată 
şi aceasta era la îndemână. S-a uitat în jur, căutând o ţintă, 
v-a văzut pe dumneavoastră, m-a întrebat cine e acel om 
străin şi i-am explicat că. 

— Ştiu ce i-ai explicat. Săgeata pe care i-ai dat-o este 
singura cu aripioare cenuşii în coadă. Celelalte au aripioare 
negre. 

Robotul privea în tăcere. 

— Tu l-ai condus pe băiat încoace? 

— Mergeam la întâmplare, stăpâne. 

Pământeanul se uită printre cei doi copaci, în direcţia de 
unde venise spre ţintă săgeata. 

— Şi nu cumva se întâmplă ca acest băiat, Bik, să fie cel 
mai bun arcaş de aici? 

Robotul îşi plecă privirile. 

— Aşa este, stăpâne. 

— Cum aţi ghicit? Întrebă Klorissa uimită. 


— E clar, răspunse Baley. Vă rog să observați săgeata asta 
şi să vă uitaţi şi la celelalte. Cea cu aripioare cenuşii este 
singura al cărei vârf pare uns cu ceva. Chiar dacă sună 
melodramatic, tot vă voi spune că, prevenindu-mă, mi-aţi 
salvat viaţa. Săgeata asta este otrăvită. 

13. Se înfruntă un robotician 

— Imposibil! Strigă Klorissa. O, ceruri! E absolut imposibil! 

— Ceruri, neceruri, asta e! Aveţi pe-aici vreun animal 
sacrificabil? Aduceţi-l, zgâriaţi-l cu vârful săgeţii şi vedeţi ce 
se întâmplă. 

— Dar de ce ar fi vrut cineva să. 

— Ştiu eu de ce, răspunse Baley aspru. Întrebarea e, cine? 

— Nimeni. 

Baley simţi că-i vine din nou ameţeală şi se înfurie. Aruncă 
săgeata la picioarele Klorissei, care rămase privind-o fix. 

— Luaţi-o! Strigă Baley. Şi dacă nu vreţi s-o controlaţi, 
distrugeţi-o! Dacă o lăsaţi aici şi o găseşte vreun copil, 
nenorocirea e gata. 

Femeia o ridică de jos în grabă, ţinând-o între degetul 
mare şi arătător. 

Baley alergă spre cea mai apropiată intrare a clădirii, iar 
Klorissa îl urmă înăuntru ţinând cu grijă săgeata în mână. 

Odată ajuns sub acoperiş, detectivul simţi revenindu-i, 
într-o anumită măsură, stăpânirea de sine. 

— Cine să fi otrăvit săgeata? Întrebă el. 

— N-am nici o idee. 

— Cred că n-a făcut-o băiatul. Mi-aţi putea spune cine-i 
sunt părinţii? 

— Putem verifica registrele, răspunse Klorissa, abătută. 

— Deci ţineţi o evidenţă a acestor date? 

— Da, ne trebuie pentru analizele genice. 

— Băiatul ştie cine-i sunt părinţii? 

— Exclus, răspunse Klorissa cu energie. 

— Dar ar putea afla? 

— Ar trebui să pătrundă cu forţa în încăperea unde 
păstrăm aceste documente. Imposibil! 


— Dar dacă un adult ar vizita crescătoria şi ar dori să ştie 
cine-i este copilul.? 

— Foarte improbabil, răspunse Klorissa înroşindu-se. 

— Să ne imaginăm doar. l s-ar spune, dacă ar cere-o? 

— Nu ştiu. De fapt, n-ar fi un lucru ilegal din partea lui. 
Dar, fără îndoială, ar fi neobişnuit. 

— Dar i-aţi spune? 

— Aş încerca să evit. Ştiu că doctorul Delmarre nu i-ar fi 
spus. El considera că aceste date sunt numai pentru analize 
genice. Înaintea lui se poate ca regulile să fi fost mai puţin 
rigide. Dar de ce mă întrebaţi toate astea? 

— Nu văd ce mobil ar fi putut avea copilul. Doar, eventual, 
prin părinţii lui. 

— E îngrozitor! 

Tulburată, Klorissa se apropie mai mult de el. Ba chiar 
întinse o mână în direcţia lui. 

— Cum se pot întâmpla asemenea lucruri? Şeful ucis; 
dumneavoastră cât pe ce să fiţi omorât. Nu există nici un 
motiv de recurgere la violenţă pe Solaria. Avem toţi tot ce 
dorim, aşa că nu pot exista ambiţii personale. Nu ne 
cunoaştem rudele, deci nu pot fi nici ambiţii de familie. Toţi 
suntem sănătoşi din punct de vedere genic. 

Faţa i se lumină brusc. 

— Staţi. Săgeata nu poate fi otrăvită. Nu trebuia să mă las 
convinsă. 

— Cum de-aţi stabilit asta dintr-o dată? 

— Păi, robotul era cu Bik. El n-ar fi permis în nici un caz 
folosirea otrăvii. E de neconceput ca el să tolereze ceva ce 
ar fi putut vătăma o fiinţă umană. Prima lege a roboticii e 
clară în acest sens. 

— Chiar aşa? Şi ce e această Primă lege, în fond? Întrebă 
Baley. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă la rândul ei Klorissa, 
privindu-l nedumerită. 

— Nimic. Controlaţi săgeata şi veţi constata că e otrăvită. 


Pe Baley aproape că nu-l mai interesa această chestiune. 
Ştia cu certitudine că e vorba de otravă. Adăugă: 

— Mai credeţi şi acum că doamna Delmarre e ucigaşa 
soţului ei? 

— Dar era singura prezentă. 

— Înţeleg. Iar dumneavoastră eraţi singurul adult prezent 
aici în perioada când s-a tras în mine cu o săgeată otrăvită. 

— Dar nu sunt cu nimic implicată! Protestă Klorissa 
vehement. 

— Poate că nu. Şi poate că nici doamna Delmarre nu este. 
Îmi permiteţi să folosesc aparatul dumneavoastră de 
vizionare? 

— Da, desigur. 

Baley ştia precis pe cine voia să vizioneze, în nici un caz pe 
Gladia. Aşa că fu el însuşi surprins când se auzi spunând: 

— Fă legătura cu Gladia Delmarre. 

Robotul se supuse fără comentarii, iar Baley îi urmări 
mişcările cu uimire, mirându-se de ce a dat acest ordin. 

Poate pentru că tocmai vorbise despre ea? Sau pentru că 
sfârşitul ultimei lor vizionări îl lăsase oarecum tulburat? 
Sau, pur şi simplu, pentru că văzând-o atâta timp pe voinica 
şi foarte energica Klorissa avea acum nevoie, în 
compensație, de imaginea Gladiei? 

Dar tot el îşi răspunse, în chip de justificare: 

— La naiba! Uneori mai acţionează omul intuitiv! 

Şi iată că Gladia se ivi imediat, aşezată într-un fotoliu mare 
şi înalt, care o făcea să pară şi mai măruntă şi lipsită de 
apărare. Avea părul dat pe spate şi legat într-o coadă 
răsfirată. În urechi purta nişte cercei grei, cu pietre 
preţioase ce păreau diamante. Era îmbrăcată într-o rochie 
simplă, strânsă pe talie. 

— Mă bucur că m-ai chemat, Elijah, spuse Gladia cu voce 
joasă. le-am căutat, să ştii. 

— Bună dimineaţa, Gladia. (Era oare după-amiază? Sau 
seară? Nu cunoştea ora locală a Gladiei, iar rochia nu-i 
spunea nimic în această privinţă.) De ce m-ai căutat? 


— Ca să-ţi spun că-mi pare rău de ieşirea mea de atunci. 
Domnul Olivaw nu ştia unde poţi fi găsit. 

Baley şi-l închipui o secundă pe Daneel ţinut strâns de cei 
trei roboţi şi-şi reprimă un zâmbet. 

— E-n ordine, răspunse el. Aş vrea să te văd peste câteva 
ore. 

— Desigur, dacă. Să mă vezi? 

— Da, prezenţă personală, preciză detectivul cu gravitate. 

Femeia făcu ochii mari şi-şi încleştă degetele în învelişul 
moale de plastic al braţelor fotoliului. 

— Există vreun motiv special? 

— Da. Trebuie. 

— Nu cred că. 

— Eşti de acord? 

Gladia privi într-o parte. 

— E chiar absolut necesar? 

— Da. Dar mai întâi vreau să văd pe altcineva. Soţul tău se 
interesa de roboţi. Mi-ai spus chiar tu asta şi am aflat şi din 
alte surse, dar el nu era robotician, nu? 

— Nu era, ca pregătire, răspunse Gladia, continuând să-i 
evite privirea. 

— Lucra însă cu un robotician, nu-i aşa? 

— Cu Jothan Leebig, un bun prieten al meu. 

— Un bun prieten? Întrebă Baley drastic. 

Gladia păru alarmată. 

— N-ar fi trebuit s-o spun? 

— De ce nu, dacă acesta e adevărul? 

— Totdeauna mi-e frică să nu spun lucruri care să mă 
prezinte într-o lumină. Nu ştii cum e când toată lumea te 
bănuieşte că ai făcut ceva. 

— Nu te speria. Şi cum a ajuns Leebig prietenul tău? 

— Păi, nu ştiu. Stă de fapt pe domeniul vecin. Consumul de 
energie pentru vizionare e aproape nul, aşa că putem 
foarte uşor să ne vizionăm tot timpul, chiar şi în mişcare. 
Ne plimbăm mereu împreună. Adică, mai bine zis, ne 
plimbam. 


— Nu ştiam că obişnuieşti să te plimbi cu cineva. 

Gladia roşi. 

— Am spus că ne vizionam. A, da, uit mereu că eşti de pe 
Pământ. lată cum se face asta: reglăm aparatele asupra 
noastră şi apoi ne putem duce oriunde fără a pierde 
contactul. Eu mă plimb pe domeniul meu, iar el pe allui, şi 
totuşi suntem împreună. Apoi, cu îndrăzneală: E un lucru 
plăcut. 

Deodată, însă, chicoti: 

— Bietul Jothan! 

— De ce spui asta? 

— Mă gândeam că ţi-ai închipuit că ne plimbam împreună 
fără vizionare. l-ar veni rău dacă ar afla că se poate gândi 
cineva la una ca asta. 

— De ce, mă rog? 

— E un tip foarte categoric. Mi-a spus că n-a mai văzut pe 
nimeni de la vârsta de cinci ani. Insista să vizioneze. Aşa 
sunt unii copii. Rikaine. (se opri, încurcată, apoi continuă) 
Rikaine, soţul meu, mi-a spus odată, vorbind despre Jothan, 
că tot mai mulţi copii vor fi aşa, cu timpul. Zicea că e un fel 
de evoluţie socială care înlesneşte supraviețuirea celor care 
se adaptează mai prompt la vizionare. Tu ce crezi? 

— Nu mă pricep deloc, răspunse Baley. 

— Jothan nici n-a vrut să se însoare. Rikaine s-a supărat pe 
el, i-a spus că e antisocial şi că are gene necesare pentru 
fondul comun al planetei, dar Jothan nu voia să audă. 

— Are dreptul să refuze? 

— N-nu, răspunse Gladia şovâind, dar e un robotician 
excepţional şi, ştii, roboticienii sunt foarte preţuiţi pe 
Solaria. Presupun că au trebuit să i-o tolereze. Dar cred că 
Rikaine voia să pună capăt colaborării lui cu Jothan. Odată 
mi-a spus că Jothan e un rău solarian. 

— I-a spus asta şi lui Jothan? 

— Nu ştiu. A lucrat cu el până la sfârşit. 

— Dar îl considera un rău solarian pentru că nu voia să se 
însoare? 


— Rikaine a spus odată că lucrul cel mai greu din viaţă 
este căsătoria, dar că trebuie suportată. 

— Şi tu ce părere aveai? 

— Despre ce, Elijah? 

— Despre căsătorie. Gândeai şi tu că e lucrul cel mai greu 
din viaţă? 

Femeia luă o expresie absentă, de parcă s-ar fi străduit să- 
şi şteargă de pe faţă orice urmă de emoție. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Ai afirmat că te plimbi mereu cu Jothan Leebig, apoi te- 
ai corectat, spunând că te plimbai. Aşadar, acum nu te mai 
plimbi cu el? 

Gladia dădu negativ din cap. Pe figura ei se citea acum o 
expresie de tristeţe. 

— Nu. Nu ne mai plimbăm. L-am vizionat de vreo două ori. 
Părea mereu ocupat şi n-am vrut să. Înţelegi. 

— Asta s-a întâmplat după moartea soţului tău? 

— Nu, chiar mai înainte. Cu câteva luni înainte. 

— Presupui cumva că doctorul Delmarre i-a ordonat să nu 
mai fie atent cu tine? 

Gladia îl privi surprinsă. 

— De ce ar fi făcut-o? Jothan nu e robot şi nici eu nu sunt. 
Cum ar fi putut Rikaine să ne dea ordine? 

Baley nu se obosi să-i explice. N-ar fi reuşit să facă asta 
decât prin raportare la situaţia de pe Pământ, ceea ce n-ar 
fi lămurit-o deloc. Şi chiar dacă ar fi putut s-o lămurească, 
explicaţia ar fi dezgustat-o. 

— A fost doar aşa, o întrebare, Gladia. Te voi viziona din 
nou după ce termin de vorbit cu Leebig. Dar spune-mi, ce 
oră e la tine? 

Şi regretă imediat întrebarea. Roboții i-ar fi răspuns în 
echivalentul pământesc, dar Gladia îi va da ora solariană şi 
pe Baley îl agasa să-şi etaleze mereu ignoranţa. 

Gladia, însă, preferă să răspundă astfel: 

— E pe la mijlocul după-amiezii. 

— Aceeaşi oră şi la Leebig, deci? 


— Fireşte. 

— Bun. Te voi viziona din nou îndată ce am să pot şi vom 
stabili întâlnirea. 

Femeia deveni din nou şovâitoare: 

— Este chiar absolută nevoie? 

— Da, este. 

— Fie, atunci, acceptă ea cu voce slabă. 

Se produse o oarecare întârziere în obţinerea legăturii cu 
Leebig şi Baley folosi acest răgaz pentru a mai mânca un 
sandviş, care-i fusese adus în ambalajul original. Devenise, 
totuşi, mai precaut. Controlă cu grijă plomba de garanţie 
înainte de a o rupe, apoi examină foarte atent conţinutul. 

Acceptă şi un pahar din plastic, plin cu lapte încă 
incomplet dezgheţat. Îi rupse un colţ cu dinţii şi bău direct 
din cutie. Îşi spuse însă, sumbru, că există şi otrăvuri 
inodore, fără gust şi cu acţiune lentă, care pot fi introduse 
discret printr-un ac de seringă sau printr-un jet sub mare 
presiune, dar găsi asemenea gânduri de-a dreptul 
copilăreşti. 

Până acum toate aceste acte fuseseră comise în modul cel 
mai direct. Nu era nimic rafinat sau subtil în a-i da cuiva în 
cap, în a pune într-un pahar destulă otravă pentru o duzină 
de oameni sau în a trage pe faţă o săgeată otrăvită în 
direcţia victimei. 

Apoi îşi spuse, aproape la fel de sumbru, că atât timp cât 
va continua să sară de pe un fus orar pe altul nu putea 
spera să aibă mese regulate. Şi nici somn regulat. 

Robotul veni spre el. 

— Doctorul Leebig vă ordonă să-l chemaţi în cursul zilei de 
mâine. Acum are ceva important de făcut. 

Baley sări în picioare, răcnind: 

— Uite ce e, să-i spui acestui individ. 

Dar se opri. N-avea rost să se răstească la un robot. Adică, 
poţi să ţipi cât vrei, dar acelaşi rezultat îl obţii şi cu o 
şoaptă. Continuă deci pe un ton domol: 


— Spune-i doctorului Leebig, sau robotului cu care ai 
vorbit, că anchetez asasinarea unui colaborator al lui, un 
bun solarian. Spune-i că nu pot să aştept până ce-şi termină 
treaba. Şi mai spune-i că dacă nu-l vizionez în următoarele 
cinci minute, iau un avion şi vin la el acasă într-o oră, ca să-l 
văd. Foloseşte chiar acest cuvânt, a vedea, ca totul să fie 
clar. 

După care se întoarse la sandvişul său. 

Nu trecuseră încă cele cinci minute când Leebig sau, în 
orice caz, un solarian pe care detectivul îl considera a fi 
Leebig, se uita mânios la el. 

Baley îi întoarse privirile. Leebig era un om zvelt, care se 
ţinea foarte drept. Ochii săi închişi la culoare şi uşor 
bulbucaţi păreau pierduţi în abstracţiuni, la care acum se 
adăuga şi o notă de enervare. O pleoapă îi era puţin lăsată. 

— Dumneata eşti pământeanul? Întrebă el. 

— Elijah Baley, răspunse Baley, detectiv categoria a 7-a, 
însărcinat cu anchetarea cazului Rikaine Delmarre. 
Dumneavoastră cum vă numiţi? 

— Sunt doctorul Jothan Leebig. Cum îndrăzneşti să mă 
tulburi în timp ce lucrez? 

— E simplu, răspunse Baley, calm. Îmi fac meseria. 

— Atunci du-te să ţi-o faci în altă parte. 

— Am mai întâi câteva întrebări de pus, domnule doctor. 
După câte ştiu, aţi fost în strânse legături profesionale cu 
doctorul Delmarre. Aşa e? 

Leebig îşi încleştă un pumn şi păşi în grabă spre o etajeră 
pe care nişte mici mecanisme ca de ceasornic efectuau 
mişcări periodice complicate, ce fascinau ochiul privitorului. 

Aparatul era fixat pe Leebig, astfel încât silueta acestuia 
rămase în centrul imaginii, în timp ce obiectele din spatele 
lui păreau să se mişte săltat înapoi, în sens contrar mersului 
lui. 

— Deci dumneata eşti străinul pe care ţinea Gruer să-l 
aducă. 

— Exact. 


— Atunci te afli aici contrar părerii mele. Încheiat 
vizionarea. 

— Nu încă! Nu întrerupeţi contactul! 

Baley ridică brusc tonul, îndreptând un deget spre 
robotician, care făcu un vizibil gest de retragere, cu buzele 
crispate într-o expresie de dezgust. 

— Nu glumeam când v-am ameninţat cu văzutul, să ştiţi. 

— Fără vulgarităţi pământene, te rog. 

— Am de gând să fac exact ce am spus. O să vă văd, şi dacă 
altfel nu vă pot convinge să ascultați, am să vă ţin de 
gulerul hainei. 

Leebig făcu ochi mari. 

— Eşti o brută infectă! 

— Spune-mi cum vrei, dar am să fac exact cum te-am 
prevenit. 

— Dacă încerci să pătrunzi pe domeniul meu o să. O să. 

Baley îşi ridică sprâncenele. 

— O să mă omori? Recurgi des la asemenea ameninţări? 

— N-a fost nici o ameninţare. 

— Atunci vorbeşte acum. În timpul pe care l-ai irosit 
puteam realiza multe. Erai un colaborator apropiat al 
doctorului Delmarre, nu-i aşa? 

Leebig îşi plecă capul. Umerii i se mişcau uşor, în ritmul 
unei respiraţii lente, regulate. Când îşi ridică privirea era 
din nou stăpân pe sine. Reuşi chiar să schiţeze un surâs 
vag, anemic. 

— Da, eram. 

— După câte am înţeles, pe Delmarre îl interesau noi tipuri 
de roboţi. 

— Da. 

— Ce tipuri? 

— Te pricepi la robotică? 

— Nu. Explică-mi ca unui profan. 

— Nu cred că pot. 

— Încearcă! Bănuiesc, de pildă, că voia nişte roboţi 
capabili să-i disciplineze pe copii. Ce implică asta? 


Leebig îşi ridică uşor sprâncenele şi spuse: 

— În limbaj foarte simplu, omiţând toate detaliile tehnice, 
este vorba de o intensificare a integralei C care guvernează 
reacţia tandem Sikorovici la etajul nr. 65. 

— Vorbe goale, spuse detectivul. 

— E adevărul. 

— Pentru mine sunt vorbe goale. Nu-mi poţi explica altfel? 

— E vorba de o anumită slăbire a acţiunii Primei legi. 

— De ce? Copilul este pedepsit pentru propriul său bine în 
viitor. Nu sună aşa teoria? 

— O, propriul său bine în viitor! (Ochii lui Leebig se 
aprinseră de pasiune. Roboticianul părea să devină mai 
puţin conştient de interlocutorul său şi, implicit, mai 
comunicativ.) O simplă abstracţiune, ia gândeşte-te! Câţi 
oameni sunt dispuşi să accepte mici neplăceri în prezent 
pentru binele lor în viitor? Cât timp îţi trebuie ca să înveţi 
un copil că ceea ce are gust bun acum înseamnă durere de 
stomac mai târziu şi că ceea ce acum are gust rău va 
vindeca durerea de stomac de mai târziu? Şi totuşi vrei ca 
un robot să poată înţelege aşa ceva? Durerea provocată 
copilului de către robot creează un mare potenţial disruptiv 
în creierul pozitronic al acestuia. Pentru a-l neutraliza 
printr-un antipotenţial rezultat din sesizarea „binelui în 
viitor” este nevoie de numeroase circuite suplimentare, 
care ar mări masa creierului pozitronic cu cincizeci la sută, 
afară de cazul când s-ar renunţa la alte circuite. 

— Deci n-ai reuşit să creezi un asemenea robot, spuse 
Baley. 

— Nu, şi n-am să reuşesc vreodată. Şi nici altcineva. 

— Doctorul Delmarre experimenta un asemenea model în 
perioada când a fost ucis? 

— Nu un asemenea model. Ne interesau alte lucruri, mai 
uşor de realizat. 

Baley spuse calm: 

— Doctore Leebig, trebuie să capăt unele noţiuni de 
robotică şi am să te rog pe dumneata să mi le predai. 


Leebig clătină din cap cu violenţă, iar pleoapa care-i 
atârna se lăsă şi mai jos, într-un fel de clipire oribilă. 

— E clar că un curs de robotică nu poate fi predat la 
repezeală. lar eu n-am timp pentru asta. 

— Şi totuşi, trebuie să mă instruieşti. Pe Solaria totul este 
legat de roboţi. Dacă avem nevoie de timp, cu atât mai mult 
trebuie să te văd. Sunt pământean şi nu pot lucra sau gândi 
comod în timp ce vizionez. 

Părea imposibil ca Leebig să devină mai ţeapăn decât era. 
Şi totuşi deveni. 

— Nu mă interesează fobiile dumitale pământene. Nici 
vorbă de văzut. 

— Cred că ai să-ţi schimbi părerea când îţi voi spune ceea 
ce doresc să aflu în primul rând. 

— Nimic nu mă va face să mi-o schimb. 

— Da? Atunci ascultă puţin. Sunt convins că, de când 
există robotul pozitronic, Prima lege a roboticii a fost greşit 
enunțată. În mod intenţionat. 

Leebig făcu câteva mişcări dezordonate. 

— Greşit enunțată? Prostii! Eşti nebun! De ce? 

— Ca să se ascundă faptul, răspunse Baley cu deplin sânge 
rece, că roboții pot comite crime. 

14. Se dezvăluie un mobil. 

Leebig îşi întinse încet colţurile gurii. Baley crezu mai întâi 
că e un fel de mârâit, dar apoi, cu multă surprindere, decise 
că este cea mai nereugşită încercare de a zâmbi pe care o 
văzuse vreodată. 

— Să nu mai spui asta, îl sfătui Leebig. Să nu mai spui asta 
niciodată. 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că orice lucru, oricât de mărunt, care provoacă 
neîncredere în roboţi, e dăunător. Neîncrederea în roboţi e 
o maladie omenească! 

Vorbea de parcă ar fi făcut morală unui copilaş. Ca şi cum 
s-ar fi străduit să spună în şoaptă lucruri pe care ar fi vrut 


să le strige. Ca şi cum ar fi vrut să convingă atunci când, de 
fapt, ceea ce voia el era să impună în mod categoric. 

— Cunoşti istoria roboticii? Întrebă Leebig. 

— Puțin. 

— Ca pământean, ar trebui s-o cunoşti. Da, da. Ştii că 
roboții au avut de la început împotriva lor un „complex 
Frankenstein”? Erau suspecți. Oamenii se fereau şi se 
temeau de roboţi. Ca atare, robotica era un fel de ştiinţă 
clandestină. Cele trei Legi au fost introduse în programul 
roboților tocmai pentru a se învinge această neîncredere, şi 
chiar şi aşa Pământul n-a permis niciodată dezvoltarea unei 
societăţi robotizate. Unul dintre motivele pentru care primii 
pionieri au plecat de pe Pământ ca să colonizeze restul 
Galaxiei a fost acela de a putea crea societăţi în care roboții 
să-l izbăvească pe om de trudă şi sărăcie. Şi chiar şi mai 
târziu a rămas, undeva, o bănuială latentă, gata să erupă la 
cel mai mic prilej. 

— Dar dumneata personal ai avut vreodată de combătut 
această neîncredere în roboţi? 

— De multe ori, răspunse Leebig cu asprime. 

— Oare de aceea dumneata şi alţi roboticieni sunteţi gata 
să denaturaţi puţin faptele, pentru a respinge asemenea 
bănuieli? 

— Nu există nici o denaturare. 

— De pildă, nu sunt cele trei Legi greşit enunțate? 

— Nu! 

— Îţi pot demonstra că sunt, şi dacă nu reuşeşti să mă 
convingi de contrariu, am să demonstrez asta, de voi putea, 
întregii Galaxii. 

— Eşti nebun. Orice argument ai avea, este eronat, te 
asigur. 

— Să discutăm chestiunea? 

— Dacă nu-mi ia prea mult timp. 

— Faţă-n faţă? Să ne vedem? 

Leebig făcu o strâmbătură: 

— Nu! 


— Adio, doctore Leebig. Alţii au să mă asculte. 

— Stai! Pe marea Galaxie, omule, stai! 

— Ne vedem? 

Roboticianul îşi ridică braţele şi îşi băgă încet unul dintre 
degetele mari în gură. După care îl privi fix pe detectiv. 

Regresează oare în faza copilăriei, se gândi Baley, ca să 
mă poată vedea fără reţineri? 

— Ne vedem? Repetă pământeanul. 

Dar Leebig clătină încet din cap. 

— Nu pot! Nu pot! Gemu el, pronunţând greu cuvintele 
din cauza degetului vârât în gură. Fă cum doreşti. 

Baley îl văzu pe solarian întorcându-se spre perete, 
încovoindu-şi spatele şi ascunzându-şi faţa în mâinile 
tremurânde. 

— Bine, atunci, cedă detectivul, accept să ne vizionăm. 

— Scuză-mă o clipă, spuse Leebig, cu faţa tot spre perete. 
Revin imediat. 

În această scurtă pauză Baley îşi văzu de unele mici 
treburi personale şi, privindu-şi în oglindă chipul proaspăt 
bărbierit, se întrebă dacă reuşea oare să înţeleagă Solaria 
şi pe solarieni. Cam îndoielnic! 

Oftă şi apăsă pe un buton. Imediat se ivi un robot. Fără să 
se întoarcă spre el, detectivul întrebă: 

— Mai este vreun aparat de vizionare la crescătorie afară 
de cel folosit de mine? 

— Mai sunt încă trei, stăpâne. 

— Atunci spune-i Klorissei Cantoro. Spune-i stăpânei tale 
că-l voi folosi în continuare pe acesta şi că doresc să nu fiu 
deranjat. 

— Am înţeles, stăpâne. 

Apoi Baley se întoarse la aparat, care rămăsese fixat pe 
centrul camerei în care se aflase Leebig. Era încă goală, aşa 
că detectivul se instală confortabil şi aşteptă. 

Nu dură mult. Leebig intră în cameră şi din nou obiectele 
părură să danseze în raport cu omul. Evident, instalaţia se 
centrase imediat pe robotician. 


Baley îşi aminti de complexitatea aparaturii şi încercă un 
anumit sentiment de admiraţie. 

Leebig părea acum complet stăpân pe sine. Se pieptănase 
şi îşi schimbase costumul. Erau nişte haine largi, făcute 
dintr-un material care sclipea şi care prindea efectele de 
lumină. Roboticianul se aşeză pe un scăâunel care ieşise din 
perete. 

— Aşadar, ce voiai să spui despre Prima lege? Întrebă el. 

— Ne poate auzi cineva? 

— Nu. Am avut eu grijă de asta. 

Baley dădu din cap în semn că a înţeles. Apoi spuse: 

— Vreau mai întâi să citez Prima lege. 

— Nu este cazul. 

— Ştiu, dar aş vrea, totuşi, s-o citez: „Un robot nu poate să 
facă vreun rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să 
permită să se facă vreun rău unei fiinţe umane.” 

— Şi? 

— Când am sosit pe Solaria, am fost dus cu un vehicul de 
suprafaţă până la locuinţa ce-mi fusese repartizată. Acest 
vehicul era special construit ca să mă protejeze de exterior. 
Ca pământean. 

— Ştiu toate astea, îl întrerupse Leebig nerăbdător. Ce 
legătură au cu problema noastră? 

— Roboții care conduceau vehiculul nu ştiau însă. Am 
cerut să se înlăture capota şi mi s-a dat imediat ascultare. 
Legea a Doua. Ordinul trebuia îndeplinit. M-am simţit rău, 
desigur, şi era cât pe ce să leşin, dar au tras capota la loc. 
Oare aceşti roboţi nu mi-au făcut rău? 

— La ordinul dumitale, spuse Leebig tăios. 

— Voi cita acum a Doua lege: „Un robot trebuie să execute 
ordinele primite de la o fiinţă umană, afară de cazurile în 
care aceste ordine ar contraveni Primei legi.” Vezi deci că 
ordinul meu trebuia ignorat. 

— Prostii. Robotul nu ştia. 

Baley se aplecă înainte pe scaun. 


— Aha! Asta e! Să enunţăm acum Prima lege aşa cum 
trebuie: „Un robot nu poate săvârşi nici o acţiune care, 
potrivit cunoştinţelor lui, ar face vreun rău unei fiinţe 
umane, şi nici nu poate, prin inacţiune, să permită cu bună 
ştiinţă să se facă vreun râu unei fiinţe umane.” 

— 'Toate acestea se înţeleg de la sine. 

— Da, dar nu de către toată lumea. Altfel toată lumea ar 
sesiza că roboții pot comite crime. 

Leebig păli. 

— Nebunie curată! 

Baley îşi privi calm vârfurile degetelor. 

— Un robot poate, cred, să execute o sarcină nevinovată, 
nu-i aşa? O sarcină care să nu provoace nici un râu unei 
fiinţe umane. 

— Dacă i se ordonă., răspunse Leebig. 

— Da, bineînţeles, dacă i se ordonă s-o facă. Şi un al doilea 
robot poate, cred, să execute o altă sarcină nevinovată, nu-i 
aşa? O altă sarcină nevătămătoare pentru o fiinţă umană. 
Dacă i se ordonă, fireşte. 

— Da, poate. 

— Şi ce se întâmplă atunci când cele două sarcini, total 
nevinovate dacă le luăm separat, echivalează, luate 
împreună, cu o crimă? 

— Cum? 

Faţa lui Leebig se pungi într-o strâmbătură de mânie. 

— Vreau să aud părerea dumitale, ca specialist, asupra 
acestei probleme, spuse Baley. Îţi voi prezenta un caz 
ipotetic. Să presupunem că un om ordonă unui robot: 

— Toarnă puţin din acest lichid într-un pahar cu lapte pe 
care-l vei găsi în cutare loc. Lichidul e inofensiv. Vreau doar 
să-i aflu efectul asupra laptelui. După ce-l aflu, amestecul va 
fi aruncat. lar după ce execuţi sarcina, uiţi că ai executat-o. 

Leebig, încă încruntat, nu spuse nimic. 

— Dacă i s-ar fi spus robotului să toarne un lichid misterios 
în lapte şi apoi să ofere amestecul rezultat unui om, Prima 
lege l-ar fi obligat pe robot să întrebe: „Care este natura 


lichidului? Este el vătămător pentru om?” Şi chiar dacă ar fi 
primit asigurări că lichidul e inofensiv, Prima lege ar fi 
trebuit să-l facă să şovăie şi să refuze să ofere laptele. Dar 
lui i se spune că laptele va fi aruncat. Prima lege nu e 
implicată. Nu va acţiona robotul aşa cum i s-a spus? 

Leebig îl privi fix. Baley continuă: 

— Un alt robot, care a pus acolo iniţial laptele şi care nu 
ştie că s-a turnat ceva în el, îl oferă, de bună credinţă, unui 
om, şi acesta moare. 

— Imposibil! Exclamă Leebig. 

— De ce? În sine, ambele acţiuni sunt nevinovate. Dar 
împreună înseamnă crimă. Negi că se poate petrece aşa 
ceva? 

— Ucigaşul ar fi atunci omul care dă ordinele, spuse 
Leebig. 

— Dacă vrei să filosofezi, da. Şi, totuşi, uneltele imediate 
ale crimei sunt roboții. 

— Dar nici un om n-ar da asemenea ordine. 

— Ba da! A şi dat! Astfel trebuie să fi fost încercată 
asasinarea lui Gruer. Ai auzit despre ea, presupun? 

— Pe Solaria, mormăi Leebig, auzi despre toate. 

— Atunci ştii că Gruer a fost otrăvit la masă, în faţa ochilor 
mei şi ai colegului meu, domnul Olivaw de pe Aurora. Poţi 
sugera o altă cale pe care ar fi putut ajunge otrava la el? Pe 
domeniu nu se mai afla nici un alt om. Ca solarian ar trebui 
să înţelegi bine asta. 

— Nu sunt detectiv şi nu formulez ipoteze. 

— 'Ţi-am formulat eu una. Vreau să ştiu doar dacă doi 
roboţi nu pot cumva îndeplini două acţiuni separate, fiecare 
nevinovată în sine, dar împreună ducând la crimă. 
Dumneata eşti expertul, domnule Leebig. Aşadar, e posibil? 

Hărţuit, Leebig admise: 

— Da, cu un glas atât de slab, încât Baley de-abia îl auzi. 

— E clar, deci, spuse detectivul. Cel puţin în privinţa 
Primei legi. 


Leebig se uită iarăşi fix la Baley, clipind de câteva ori din 
pleoapa lăsată, ceea ce era un fel de tic. Îşi desfăcu mâinile, 
pe care le ţinuse împreunate, dar rămase cu degetele 
îndoite în chip de gheare, de parcă fiecare mână ar fi 
continuat să strângă fantoma celeilalte. Apoi îşi puse 
palmele pe genunchi şi de-abia atunci i se destinseră 
degetele. 

Baley privea totul căzut pe gânduri. 

— În teorie, da. În teorie! Spuse Leebig. Dar nu abandona 
atât de uşor Prima lege, domnule pământean! Pentru a o 
ocoli, trebuie să dai roboților ordine foarte abil concepute. 

— De acord, răspunse Baley. Nu sunt decât un pământean. 
Nu ştiu mai nimic despre roboţi şi ordinele imaginate de 
mine n-au fost decât nişte exemple. Un solarian s-ar pricepe 
mai bine la aşa ceva, sunt sigur. 

Leebig părea că nici nu-l ascultă. Continuă, vorbind tare: 

— Dacă un robot poate fi manevrat astfel încât să facă rău 
unui om, înseamnă doar că trebuie să mărim capacitatea 
creierului pozitronic. S-ar putea afirma că e cazul să 
îmbunătăţim specia umană. Cum acest lucru e imposibil, 
vom face roboții mai inofensivi. Progresăm necontenit. 
Roboții noştri sunt mai variaţi, mai specializaţi, mai capabili 
şi mai nevătămători decât acum un veac. Peste încă un veac 
progresul va fi şi mai mare. De ce să punem roboții să 
manipuleze panouri de comandă atunci când fiecare panou 
poate fi dotat cu propriul lui creier pozitronic? Asta e 
specializare, desigur, dar putem merge şi în sensul 
generalizării. De ce n-am produce roboţi cu membre 
interşanjabile? Ei? De ce nu? Dacă am. 

— Eşti singurul robotician de pe Solaria? Îl întrerupse 
Baley. 

— Nu fi caraghios! 

— Am întrebat doar. Doctorul Delmarre era singurul. Cum 
îi zice. Fetolog, cu excepţia unei asistente. 

— Sunt peste douăzeci de roboticieni pe Solaria. 

— Şi dumneata eşti cel mai bun? 


— Sunt, răspunse Leebig, fără modestie. 

— Delmarre lucra cu dumneata. 

— Da. 

— După câte am înţeles, în ultima vreme plănuia să 
renunţe la această colaborare. 

— Nu ştiu nimic. Cine ţi-a spus? 

— Se pare că nu era de acord cu celibatul dumitale. 

— Se poate. Era un bun solarian. Totuşi, asta nu afecta 
relaţiile noastre profesionale. 

— Să schimbăm subiectul. Pe lângă crearea de noi roboţi, 
produceţi, de asemenea, şi reparaţi tipurile existente? 

— Producţia şi repararea lor sunt în mare măsură 
robotizate. Pe domeniul meu se află o mare fabrică şi un 
atelier de întreţinere. 

— Apropo, au nevoie de multe reparaţii? 

— De foarte puţine. 

— Înseamnă deci că repararea roboților e o ramură 
subdezvoltată? 

— Nicidecum, răspunse Leebig băţos. 

— Ce s-a întâmplat cu robotul aflat de faţă la uciderea lui 
Delmarre? 

Leebig se uită într-o parte, încruntându-şi sprâncenele de 
parcă ar fi vrut să alunge un gând supărător. 

— Era complet scos din uz. 

— Chiar complet? Nu putea răspunde la nici o întrebare? 

— La niciuna. Era absolut inutil. Creierul pozitronic fusese 
în întregime scurtcircuitat. Nu rămăsese intact nici un 
singur circuit. Gândeşte-te! Asistase la o crimă pe care n-o 
putuse împiedica. 

— Dar, apropo, de ce n-o putuse împiedica? 

— Cine ar putea şti? Doctorul Delmarre făcea experienţe 
cu el. Nu ştiu în ce stare mintală îl lăsase. Poate îi ordonase, 
de pildă, să suspende toate operaţiile în timp ce el verifica 
un anumit circuit. lar dacă cineva pe care nici doctorul şi 
nici robotul nu-l bănuiau de intenţii agresive ar fi lansat 
brusc un atac, s-ar fi putut scurge un timp apreciabil până 


când robotul să poată folosi potenţialul Primei legi pentru a 
contracara ordinul de inactivitate dat de Delmarre. Durata 
acestui interval ar fi depins de natura atacului şi de natura 
ordinului dat. Dar mai pot exista încă vreo alte zece 
explicaţii pentru faptul că robotul n-a împiedicat crima. 
Incapacitatea lui de a face aceasta constituia o încălcare a 
Primei legi şi, ca atare, era suficientă pentru a distruge 
toate circuitele din creierul pozitronic. 

— Dar dacă robotul a fost fizic incapabil să împiedice 
crima, mai era el răspunzător? Oare Prima lege cere 
imposibilul? 

Leebig ridică din umeri. 

— În ciuda încercărilor dumitale de a o minimaliza, Prima 
lege protejează fiinţa umană cu toate resursele disponibile. 
Dacă e încălcată, robotul iese din uz. 

— E o regulă universală, domnule Leebig? 

— Universală ca şi roboții. 

— Atunci am aflat ceva interesant, spuse Baley. 

— Mai află şi altceva. Teoria dumitale cu privire la o crimă 
ce ar rezulta dintr-o serie de acţiuni ale roboților, fiecare 
nevinovată în sine, nu te poate ajuta în cazul Delmarre. 

— De ce? 

— Delmarre n-a fost ucis cu ajutorul otrăvii, ci printr-o 
lovitură dată în cap cu un obiect contondent. Acest obiect 
nu putea fi ţinut decât de un braţ omenesc. Nici un robot n- 
ar fi putut folosi aşa ceva pentru a crăpa ţeasta unui om. 

— Dar dacă presupunem că robotul apasă pe un buton 
nevinovat care lasă să cadă o greutate în capul lui 
Delmarre? 

Leebig zâmbi acru. 

— Domnule pământean, am vizionat scena crimei şi am 
ascultat toate ştirile despre ea. Evenimentul a creat mare 
vâlvă aici, pe Solaria, înţelegi? Ştii deci că la locul omorului 
nu se găsea nici un fel de dispozitiv şi nici o greutate 
căzută. 

— Şi nici vreun obiect contondent? 


— Dumneata eşti detectivul, făcu Leebig cu dispreţ. 
Găseşte-l! 

— Admiţând că nici un robot nu e vinovat de moartea 
doctorului Delmarre, atunci cine e vinovatul? 

— Toată lumea ştie! Exclamă Leebig. Nevastă-sa! Gladia! 

Cel puţin există o opinie unanimă, îşi spuse Baley. Apoi, cu 
glas tare: 

— Şi cine se află în spatele roboților care l-au otrăvit pe 
Gruer? 

— Presupun. Începu Leebig, şovăitor. 

— Doar nu crezi că există doi ucigaşi? Dacă Gladia a comis 
prima crimă, atunci tot ea e responsabilă şi de a doua 
încercare. 

— Da, cred că ai dreptate, spuse Leebig. Apoi, pe un ton 
mai ferm: Fără îndoială! 

— Fără îndoială? 

— Nimeni altul nu se putea apropia de doctorul Delmarre 
ca să-l poată omori. Ca şi mine, doctorul nu tolera prezenţa 
personală, dar făcea o excepţie în favoarea soţiei sale, pe 
când eu nu admit niciuna. Cu atât mai bine pentru mine! 
Conchise roboticianul, cu un râs strident. 

— Cred că o cunoşteai, spuse Baley, brusc. 

— Pe cine? 

— Pe ea. Aici vorbim despre o singură „ea”. Pe Gladia. 

— Şi cine ţi-a spus că o cunoşteam mai bine decât pe alţii? 
Întrebă Leebig ritos. 

Apoi îşi duse mâna la gât şi, cu o uşoară mişcare a 
degetelor, îşi deschise puţin gulerul, ca să respire mai uşor. 

— Gladia însăşi. Vă plimbaţi împreună. 

— Zău? Eram doar vecini şi între vecini se obişnuieşte. 
Părea o fiinţă plăcută, simpatică. 

— O agreai, deci? 

Leebig dădu din umeri. 

— Era odihnitor să stai de vorbă cu ea. 

— Şi despre ce îi vorbeai? 


— Despre robotică, răspunse Leebig cu o notă de surpriză 
în glas, de parcă s-ar fi mirat de întrebare. 

— Vorbea şi ea despre robotică? 

— Nu ştia nimic în domeniul ăsta. O ignorantă! Dar mă 
asculta. Şi are un fel de ocupaţie, cu câmpuri de forţă. 
Numeşte asta energocoloristică. Nu-mi prea plăcea, însă 
ascultam. 

— "Totul fără prezenţă personală? 

Leebig păru revoltat şi nici nu răspunse. 

Baley încercă din nou: 

— 'Te simţeai atras de ea? 

— Ce??! 

— O găseai atrăgătoare? Din punct de vedere fizic? 

Leebig îşi ridică pleoapa lăsată şi spuse, cu buzele 
tremurându-i: 

— Brută infectă, mormăi el. 

— Să mă exprim altfel, atunci. Când ai încetat s-o mai 
găseşti pe Gladia simpatică? Chiar dumneata ai folosit 
cuvântul, îţi aminteşti. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai afirmat că e o fiinţă simpatică. Acum crezi că l-a ucis 
pe bărbatul ei. Nu aşa se manifestă fiinţele simpatice. 

— M-am înşelat în privinţa ei. 

— Dar ai înţeles asta înainte ca ea să-şi fi ucis soţul, dacă 
într-adevăr l-a ucis. Ai încetat să te mai plimbi cu ea încă 
înainte de crimă. De ce? 

— E chiar atât de important? Întrebă Leebig. 

— Totul e important, până la proba contrară. 

— Uite ce e: dacă vrei informaţii de la mine ca robotician, 
întreabă-mă. Nu răspund însă la întrebări de ordin 
personal. 

— Erai în legături strânse atât cu victima cât şi cu 
principalul suspect. Nu înţelegi că întrebările de ordin 
personal sunt inevitabile? De ce ai încetat să te mai plimbi 
cu Gladia? 


— A venit o zi când n-am mai avut ce să-i spun, răspunse 
Leebig răstit. Când am fost prea ocupat şi n-am mai găsit 
nici un motiv de a continua plimbările. 

— Cu alte cuvinte, când nu ţi-a mai fost simpatică. 

— Fie, dacă vrei. 

— Şi de ce nu-ţi mai era simpatică? 

— Fără nici un motiv! Strigă Leebig. 

Detectivul nu dădu atenţie iritării lui Leebig. 

— Şi totuşi ai cunoscut-o bine pe această femeie. Ce mobil 
ar fi putut avea? 

— Ce mobil? 

— Nimeni n-a formulat vreun mobil pentru crimă. Desigur, 
Gladia n-ar fi ucis fără un mobil. 

— O, mare Galaxie! (Leebig îşi dădu capul pe spate, gata 
să izbucnească în râs, dar nu râse.) Nu ţi-a spus nimeni? Ei 
da, poate nu ştie nimeni. Dar eu ştiu. Mi-a spus chiar ea. 
Deseori. 

— Ce ţi-a spus, doctore Leebig? 

— Păi, că se certa cu soţul ei. Se certau des, cu 
înverşunare. Îl ura, domnule pământean. Nu ţi-a spus 
nimeni asta? Nu ţi-a spus-o ea? 

15. Se colorează un portret. 

Baley primi lovitura în plin şi încercă să ascundă acest 
lucru. După câte putea presupune, ţinând seama de modul 
de trai al solarienilor, vieţile lor particulare erau 
sacrosancte. Întrebările despre căsătorie şi copii dovedeau 
prost gust. Ca atare, îşi închipuise că între soţ şi soţie pot 
exista dispute cronice, pentru care de asemenea nu puteai 
manifesta curiozitate. 

Nici măcar când se comite o crimă? Nici atunci nu se 
poate săvârşi gafa socială de a o întreba pe suspectă dacă 
se certa cu soţul ei? Sau de a pomeni acest lucru, dacă tot 
se cunoaşte? 

Ei bine, Leebig o făcuse. 

— Şi de ce se certau? Întrebă Baley. 

— Întreab-o mai bine pe ea, răspunse solarianul. 


Da, mai bine, îşi spuse Baley şi se ridică băţos. 

— Mulţumesc, doctore, pentru colaborare. S-ar putea să 
te mai solicit în viitor. Sper să te menţii accesibil. 

— Încheiat vizionarea, spuse Leebig şi imaginea dispăru 
brusc din faţa detectivului. 

Pentru prima oară pe Baley nu-l mai deranja zborul cu un 
avion prin spaţiul liber. Nu-l mai deranja deloc. Parcă ar fi 
fost în elementul său. 

Nici nu se mai gândea măcar la Pământ sau la Jessie. 
Plecase de acolo doar de câteva săptămâni, dar parcă ar fi 
trecut ani. Pe Solaria nu se afla decât de vreo trei zile, dar 
parcă era acolo de când lumea. 

Cât de repede se poate adapta omul unui coşmar? 

Sau, poate, era la mijloc Gladia? Faptul că o va vedea 
curând, o va vedea, nu viziona. Poate tocmai acest lucru îi 
dădea încredere în sine şi un sentiment ciudat de teamă şi 
nerăbdare. 

Va rezista ea oare? Se întrebă detectivul. Sau se va 
retrage după câteva clipe de vedere, aşa cum făcuse 
Quemot? 

La intrarea lui, Gladia se afla în capătul celălalt al unei 
încăperi lungi. Părea un fel de reprezentare impresionistă a 
propriei sale persoane. Totul se redusese la trăsăturile 
esenţiale. Avea buzele uşor date cu ruj, sprâncenele uşor 
creionate şi urechile uşor date cu albastru. Cu aceste 
excepţii, faţa îi era neatinsă de fard. Părea palidă, puţin 
speriată şi foarte tânără. 

Îşi purta părul blond strâns la spate. Ochii, albaştri- 
cenuşii, trădau o anumită timiditate. Era îmbrăcată într-o 
rochie bleumarin, aproape neagră, cu mâneci lungi şi cu un 
tiv subţire alb. Îşi pusese mănuşi albe şi pantofi cu tocul jos. 
În afară de faţă nu lăsase liberă nici o porţiune de piele. 
Chiar şi gâtul îi era acoperit cu un guler discret. 

Baley se opri unde se găsea. 

— E destul de aproape, Gladia? Întrebă el. 

Femeia respira repede, puţin sacadat. 


— Uitasem, de fapt, la ce trebuia să mă aştept. E ca un fel 
de vizionare, nu? Adică, dacă nu mă gândesc neapărat că e 
vorba de văzut. 

— Pentru mine e perfect normal, răspunse detectivul. 

— Da, ca pe Pământ. (Gladia închise ochii.) Uneori încerc 
să-mi imaginez. Lume multă pretutindeni. Mergi pe o 
stradă, alţii merg pe lângă tine, în acelaşi sens sau invers. 
Zeci de oameni. 

— Sute, o corectă Baley. N-ai văzut niciodată, în filmocărţi, 
scene de pe Pământ? N-ai vizionat nici un roman a cărui 
acţiune se desfăşoară pe Pământ? 

— N-avem prea multe din astea, dar am vizionat romane 
cu acţiuni ce se petreceau în alte Lumi exterioare, unde 
oamenii se văd tot timpul. Dar un roman e cu totul altceva. 
E ca un fel de vizionare multiplă. 

— Personajele din romane se sărută vreodată? 

Gladia roşi, vădit jenată. 

— Nu vizionez asemenea cărţi. 

— Niciodată? 

— Să vezi. Există totdeauna câteva filme obscene de 
vizionat, ştii, şi uneori, din pură curiozitate. Dar e 
dezgustător, zău! 

— Chiar aşa? 

Gladia se însufleţi brusc. 

— Pământul, însă, e total diferit. Foarte multă lume. Când 
circuli, Elijah, cred că te poţi chiar atinge de alţii. 
Accidental, vreau să zic. 

Baley avu un surâs vag. 

— Uneori îi mai şi trânteşti pe jos, accidental. 

Îşi aminti de aglomeraţia de pe şoselele rulante, de lumea 
care se înghesuia, trecând de pe o bandă pe alta şi, o clipă, 
simţi din plin dorul de casă. 

— Nu e nevoie să stai aşa departe, spuse Gladia. 

— Nu te deranjează dacă vin mai aproape? 

— Cred că nu. Am să-ţi spun când e cazul să te opreşti. 


Baley înaintă câţiva paşi. Gladia îl urmărea cu ochii larg 
deschişi. Deodată întrebă: 

— N-ai vrea să vezi câteva din energopicturile mele? 

Detectivul se afla acum la doi metri de ea. Se opri şi o 
privi. Părea mică şi fragilă. Încercă să şi-o închipuie cu ceva 
în mână (cu ce oare?), lovindu-şi furioasă bărbatul în cap. 
Încercă să şi-o închipuie înnebunită de furie, împinsă la 
crimă de ură şi mânie. 

Trebuia, totuşi, să admită că faptul era posibil. Chiar şi o 
femeie de cincizeci de kilograme putea zdrobi o ţeastă dacă 
îşi ieşea din fire şi avea la îndemână un obiect potrivit. lar 
Baley cunoscuse, pe Pământ, fireşte, criminale care, când 
erau calme, păreau nişte mieluşei. 

— Ce sunt aceste energopicturi, Gladia? Întrebă el. 

— O formă de artă, răspunse Gladia. 

Baley îşi aminti cele spuse de Leebig cu privire la arta 
Gladiei. Dădu apoi din cap: 

— Da, aş vrea să le văd. 

— Vino după mine, atunci. 

Detectivul o urmă, menţinând cu grijă distanţa de doi 
metri dintre ei. De fapt nu era nici o treime din cea impusă 
de Klorissa. 

Intrară într-o încăpere foarte luminoasă. Lumina izbucnea 
din fiecare colţişor, în tot felul de culori. 

Gladia arăta mulţumită; vădea un sentiment de 
proprietate. Îşi ridică ochii spre Baley, anticipând reacţia 
lui. 

Această reacţie corespundea, probabil, aşteptărilor ei, deşi 
detectivul nu rosti nici un cuvânt. Dădu încet ocol cu 
privirea, încercând să înţeleagă ceea ce vedea, căci totul 
era exclusiv lumină, fără nici un obiect material. 

Forme luminoase stăteau cuprinse într-un fel de 
piedestale. Constituiau o geometrie vie, linii şi curbe de 
culoare, îmbinate într-un întreg complex, dar păstrându-şi 
identitățile proprii. Printre ele nu existau măcar două cât de 
vag asemănătoare. 


Căutând cuvintele cele mai potrivite, Baley spuse: 

— Şi au, oare, vreun înţeles anume? 

Gladia râse cu vocea ei plăcută, de contraalto. 

— Au înţelesul pe care vrei să li-l dai. Sunt pur şi simplu 
forme luminoase ce-ţi pot da un sentiment de iritare, sau de 
fericire, sau de curiozitate, sau orice alt sentiment încercat 
de mine în clipa când le-am alcătuit. Dacă doreşti, îţi fac şi 
ţie una, un fel de portret. S-ar putea, totuşi, să nu iasă prea 
bine, căci va fi doar o improvizație rapidă. 

— Chiar vrei? M-ar interesa foarte mult. 

— Perfect, spuse Gladia şi se îndreptă cu paşi repezi spre o 
formă luminoasă aflată într-un colţ al încăperii. Trecuse 
foarte aproape de el, dar nu părea să fi observat aceasta. 
Atinse apoi ceva la piedestal şi forma luminoasă, ca şi 
nimbul de deasupra ei, se stinse instantaneu. 

Surprins, Baley spuse: 

— De ce faci asta? 

— Nu-i nimic. Tot mă plictisisem de ea. Am să le estompez 
şi pe celelalte, ca să nu-mi distragă atenţia. 

Spunând aceasta, deschise un panou de pe perete şi 
mânui un resort. Culorile se atenuară imediat, rămânând 
abia vizibile. 

— N-ai un robot care să facă asta? Întrebă Baley. Să 
închidă contactele? 

— Linişte, acum, spuse ea nerăbdătoare. Nu ţin roboţi aici. 
Aici sunt numai eu. Şi îl privi încruntată. Nu te cunosc încă 
destul de bine. Asta-i greutatea. 

Nu se uita la piedestal, dar ţinea degetele aşezate uşor pe 
suprafaţa lui netedă. Toate cele zece degete erau curbate, 
sub tensiune, aşteptând. 

Apoi mişcă un deget, descriind cu el o curbă domoală. Se 
ivi o fâşie luminoasă, de un galben intens, care se deplasa 
oblic în spaţiul de deasupra. Degetul Gladiei se mişcă 
imperceptibil înapoi şi lumina scăzu puţin în intensitate. 

Solariana o privi o clipă. 

— Cred că e bine. Un fel de forţă fără greutate. 


— Dumnezeule! Exclamă Baley. 

— 'Te supără? 

Gladia îşi ridică degetele şi bara oblică de lumină rămase 
pe loc, solitară. 

— Nu, deloc. Dar ce înseamnă? Cum faci asta? 

— E greu de explicat, răspunse Gladia, privind gânditoare 
la piedestal. Mai ales că nici eu nu înţeleg prea bine. E un 
fel de iluzie optică, aşa mi s-a spus. Creăm câmpuri de forţă 
cu niveluri diferite de energie. Sunt, de fapt, proiecţii de 
hiperspaţiu şi n-au proprietăţile spaţiului obişnuit. În 
funcţie de nivelul de energie, ochiul omenesc vede lumini 
de diferite culori. Formele şi nuanțele sunt comandate prin 
căldura degetelor mele în contact cu anumite puncte de pe 
piedestal. În fiecare piedestal se află tot felul de dispozitive. 

— Vrei să spui că dacă mi-aş pune degetul aici. 

Detectivul înaintă şi Gladia îi făcu loc. Şovăind, Baley puse 
degetul pe piedestal şi simţi o uşoară pulsaţie. 

— Aşa! Acum mişcă-ţi degetul, îl încurajă Gladia. 

Baley se conformă şi văzu o dâră neregulată de lumină 
cenuşie ţâşnind în sus şi umbrind-o pe cea galbenă. Se 
grăbi să-şi retragă degetul. Gladia chicoti, dar imediat luă o 
poză pocăită. 

— N-ar trebui să râd. E într-adevăr un lucru foarte greu 
de făcut, chiar şi pentru cei care exersează mult. 

Apoi îşi mişcă mâna repede (Baley nici n-o putu urmări) şi 
monstruozitatea creată de el dispăru, lăsând din nou liberă 
lumina cea galbenă. 

— Cum ai învăţat să faci aşa ceva? Întrebă detectivul. 

— Am tot încercat. E o nouă formă de artă, ştii, şi suntem 
doar câţiva care într-adevăr ne pricepem. 

— Iar tu te pricepi cel mai bine, spuse Baley morocănos. 
Pe Solaria fiecare este sau singurul, sau cel mai bun, sau 
amândouă. 

— N-ai de ce să fii ironic. Am şi expus nişte piedestale. Am 
avut expoziţii. Şi femeia îşi împinse bărbia înainte într-un 
evident gest de mândrie. Dar să continuăm portretul, spuse 


ea, mişcându-şi din nou degetele şi făcând să apară câteva 
curbe în forma luminoasă. 

Totul era în unghiuri ascuţite, culoarea dominantă fiind 
cea albastră. 

— Asta reprezintă, cumva, Pământul, comentă Gladia, 
muşcându-şi uşor buza de jos. Întotdeauna mi l-am închipuit 
albastru. Cu toţi oamenii de acolo şi cu acest văzut 
permanent. Vizionatul este mai roz. Tu ce părere ai? 

— La naiba! Nu-mi pot imagina lucrurile în chip de culori. 

— Nu poţi? Întrebă ea, absentă. Spui din când în când 
„Dumnezeule”. Asta-mi sugerează un soi de pată violetă. O 
mică pată cu forme ascuţite, din cauza felului răspicat cum 
pronunţi cuvântul, aşa. 

Şi lângă centrul imaginii apăru, lucind, mica pată violetă. 

— Totuşi, adăugă femeia, n-o pot termina astfel. 

Şi îndată răsări, închizând totul, un cub gol, mat, de 
culoare cenugşie. Lumina din interior continua să se vadă, 
dar mai vagă, întemniţată cumva. 

Baley simţi o undă de tristeţe, de parcă el însuşi ar fi fost 
închis în ceva care-l ţinea departe de un lucru dorit. 

— Şi asta ce reprezintă? Întrebă el. 

— Păi, pereţii din jurul tău. Asta te caracterizează cel mai 
mult, felul în care nu poţi ieşi afară, felul în care trebuie să 
stai înăuntru. Aici eşti înăuntru. Nu înţelegi? 

Baley înţelegea şi nu prea era de acord. 

— Dar pereţii nu sunt permanenţi, observă el. Azi am ieşit 
afară. 

— Ai ieşit? Şi te-a deranjat? 

Nu rezistă să nu-i riposteze: 

— Cam tot atât cât te deranjează pe tine faptul că mă vezi. 
Nu-ţi place, dar poţi face faţă. 

Gladia îl privi, gândindu-se la ceva. 

— Vrei să mergi afară acum? Să ne plimbăm împreună? 

Baley voi să spună: Dumnezeule, nu! Dar Gladia continuă: 

— Nu m-am mai plimbat niciodată cu cineva aşa, văzându- 
ne. Este încă zi şi vremea e frumoasă. 


Baley îşi privi portretul abstracţionist şi întrebă: 

— Dacă merg, accepţi să scoţi cenuşiul? 

— Să vedem cum te porţi, răspunse Gladia zâmbind. 

leşiră din încăpere, lăsând acolo construcţia de lumină, 
care ţinea sufletul lui Baley întemnițat în cenuşiul Oraşelor. 

Detectivul se înfioră uşor. Simţea aerul rece deplasându-se 
pe lângă trupul lui. 

— Ţi-e frig? Întrebă Gladia. 

— Nu era aşa mai devreme. 

— E spre seară acum, dar nu e chiar frig. Vrei să îmbraci 
ceva? Pot chema imediat un robot să-ţi aducă o haină. 

— Nu, nu e nevoie. 

Păşeau pe o potecă îngustă, pavată. 

— Pe aici te plimbai cu doctorul Leebig? Întrebă Baley. 

— O, nu! Ne plimbam departe, pe câmp, unde nu vezi 
decât ici-colo câte un robot lucrând şi poţi auzi zgomotele 
animalelor. Să rămânem totuşi pe lângă casă, pentru orice 
eventualitate. 

— Ce eventualitate? 

— Păi, pentru eventualitatea că ai vrea să intri. 

— Sau că începe să te deranjeze văzutul? 

— Mie nu-mi pasă, răspunse Gladia, afectând indiferenţă. 

Deasupra se auzea foşnetul frunzelor - o masă verde şi 
galbenă. Aerul era străpuns de strigăte ascuţite şi bâzâituri 
stridente. Existau, de asemenea, umbre. 

Baley era mai ales conştient de umbre. Una dintre ele îi 
stătea întinsă în faţă, o formă omenească ce se mişca odată 
cu el, imitându-l într-un fel de pantomimă hidoasă. Baley 
auzise despre umbre, fireşte; ştia chiar şi ce sunt, dar în 
lumina indirectă, difuză, a Oraşelor nu-şi dăduse niciodată 
seama de ele. 

În spatele lui, desigur, strălucea soarele solarian. Avu grijă 
să nu se uite la el, dar ştia că e acolo. 

Spaţiul era întins şi nepopulat; totuşi, îl atrăgea. 

Se închipui pe sine însuşi păşind pe suprafaţa unei lumi cu 
mii de mile şi ani-lumină de spaţiu în jur. 


De ce oare se simţea atras de această imagine a 
singurătăţii? Doar nu-i plăcea singurătatea. lubea 
Pământul, iubea căldura şi aglomeraţia umană a Oraşelor. 

Încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Încercă să-şi 
imagineze New York-ul, cu toată gălăgia şi înghesuiala lui, 
dar constată că era conştient numai de liniştea răcoroasă a 
atmosferei solariene. 

Fără să-şi dea prea bine seama, Baley se apropie tot mai 
mult de Gladia, ajungând cam la un metru de ea. De-abia 
atunci sesiză surprinderea de pe faţa ei. 

— Te rog să mă ierţi, spuse el în grabă, retrăgându-se. 

— Nu face nimic, îngăimă Gladia. Nu vrei s-o luăm pe-aici? 
Sunt nişte flori care au să-ţi placă. 

Mergând în direcţia arătată rămâneau cu spatele la soare, 
astfel că detectivul o urmă în tăcere. 

— Mai târziu în cursul anului o să fie minunat. Când se 
încălzeşte vremea pot cobori până la lac ca să înot, sau pot 
alerga pe câmp cât mă ţin picioarele, până ce sunt 
bucuroasă să mă întind pe jos şi să zac nemişcată. 

Spunând aceste cuvinte îşi examină îmbrăcămintea. 

— Dar astea nu sunt haine pentru aşa ceva. Îmbrăcată 
astfel, trebuie să merg. Liniştit, înţelegi? 

— Şi cum ai prefera să te îmbraci? Întrebă Baley. 

— O, cel mult în bluză şi şort! Exclamă Gladia, ridicându-şi 
braţele de parcă ar fi gustat deja în imaginaţie acel 
sentiment de libertate. Uneori chiar mai puţin. Doar 
sandale, ca să pot simţi aerul pe fiecare centimetru de 
piele. O, îmi pare rău, văd că te-am şocat. 

— Nu, nu face nimic, o asigură Baley. Aşa erai îmbrăcată 
când te plimbai cu doctorul Leebig? 

— Depindea de vreme. Uneori eram îmbrăcată foarte 
sumar, dar ştii, era doar o vizionare. Înţelegi asta, sper. 

— Înţeleg. Şi doctorul Leebig? Se îmbrăca şi el sumar? 

— Jothan să se îmbrace sumar? Gladia surâse sarcastic. O, 
nu! E întotdeauna foarte solemn. 


Se strâmbă, luând o mină de pretinsă gravitate, şi-şi lăsă 
în jos o pleoapă, prinzând perfect trăsăturile caracteristice 
ale roboticianului şi obligându-l pe Baley să scoată un 
mormâit apreciativ. 

— Şi iată cum vorbeşte, continuă solariana: „Dragă Gladia, 
ţinând seama de efectul unui potenţial de prim ordin asupra 
fluxului de pozitroni.”. 

— Aşa îţi vorbea? Despre robotică? 

— Aproape întotdeauna. A, ştii, lua lucrurile foarte în 
serios. Încerca mereu să mă instruiască. Nu abandona 
niciodată. 

— Şi ai învăţat ceva? 

— Absolut nimic! Nimic! Toate sunt pentru mine o 
adevărată babilonie. Uneori se enerva, dar când începea să 
mă dojenească săream în apă, dacă mă aflam lângă lac, şi-l 
stropeam. 

— Îl stropeai? Credeam că vă vizionaţi. 

Femeia râse. 

— Halal pământean! Stropeam spre locul unde se afla el, 
în cameră sau pe domeniul lui. Apa nu-l putea atinge, dar el 
tot se ferea. Priveşte aici! 

Baley privi. Ocoliseră un petec de pădure şi intrau acum 
într-o poieniţă cu un bazin ornamental în mijloc. Mai multe 
alei pietruite traversau poiana, fragmentând-o. Pretutindeni 
se vedeau flori, foarte multe, în straturi ordonate. Baley le 
cunoştea din filmocărţi. 

Într-un fel florile semănau cu figurile luminoase pe care le 
crea Gladia şi detectivul îşi spuse că, probabil, solariana le 
crea pe acestea tocmai în spiritul florilor. Atinse una cu 
grijă, apoi se uită în jur. Predominau cele roşii şi galbene. 

Întorcându-se ca să dea un ocol cu privirea, Baley zări 
soarele şi spuse, tulburat: 

— Ce jos e, lângă orizont! 

— Este aproape seară, răspunse Gladia. (Alergase spre 
bazin şi acum şedea pe o bancă de piatră la marginea lui.) 


Vino încoace! Îi strigă ea, făcându-i semn cu mâna. Poţi sta 
în picioare dacă nu vrei să te aşezi pe piatră. 

Baley înaintă încet. 

— Coboară atât de jos în fiecare zi? Întrebă el şi imediat îi 
păru rău. 

Dacă planeta se roteşte, evident că şi soarele e jos, lângă 
orizont, în fiecare dimineaţă şi seară. Numai la amiază e 
înalt pe cer. 

Dar recunoaşterea acestui fapt nu putea schimba o 
imagine formată timp de atâţia ani. Ştia de existenţa nopţii; 
o cunoscuse chiar direct, cu întreaga masă a planetei 
interpusă între om şi soare, adăpostindu-l. Ştia că există 
nori cenuşii, care te apără de ce e mai rău în exterior. Şi 
totuşi, gândindu-se la suprafeţele planetare, nu şi le putea 
imagina altfel decât ca o revărsare de lumină, cu un soare 
înalt pe cer. 

Privi înapoi, peste umăr, numai atât cât să poată zări 
strălucirea soarelui, şi se întrebă cât de departe e oare 
casa, pentru eventualitatea că s-ar hotări să se întoarcă. 

Gladia îi arătă celălalt capăt al băncii de piatră. 

— E cam aproape de tine, nu? Observă Baley. 

Gladia îşi întinse spre el mâinile ei mici, cu palmele în sus. 

— Încep să mă obişnuiesc. Zău! 

Detectivul se aşeză cu faţa spre ea, ca să evite soarele. 

Gladia se aplecă spre apă şi culese o floricică în formă de 
cupă, galbenă pe dinafară şi vărgată cu alb pe dinăuntru, 
de altfel nu prea arătoasă. 

— E o floare de aici, explică ea. Majoritatea celorlalte se 
trag de pe Pământ. 

I-o întinse gingaş lui Baley, cu apa picurând de pe lujerul 
rupt. Baley o luă tot atât de gingaş. 

— Ai ucis-o, spuse el. 

— Nu e decât o floare. Mai sunt mii. 

Apoi brusc, înainte chiar ca el să poată atinge cupa 
galbenă, i-o smulse, fulgerându-l cu privirea. 


— Sau vrei să spui că dacă am rupt o floare aş putea ucide 
şi un om? 

Baley căută s-o împace: 

— N-am vrut să spun nimic. Mă laşi s-o văd? 

De fapt nu ţinea s-o atingă. Floarea crescuse în pământ 
jilav şi mai avea încă iz de mâl. Oare cum puteau aceşti 
oameni, foarte grijulii în contactele lor reciproce sau cu 
pământenii, să fie atât de nepăsători în privinţa contactului 
cu pământul murdar? 

Luă totuşi floarea, ţinându-i tulpina între degetul mare şi 
arătător, şi se uită la ea. Caliciul era format din câteva foi 
subţiri şi curbe de ţesut vegetal, reunite în acelaşi punct. În 
interior se vedea o umflătură albă, convexă, umedă şi 
purtând nişte perişori negricioşi care tremurau uşor în 
bătaia vântului. 

— Îi simţi mirosul? Întrebă Gladia. 

De-abia atunci sesiză Baley mireasma ce se degaja din 
floare. Se aplecă spre ea şi o mirosi. 

— Miroase ca un parfum de femeie. 

Gladia bătu din palme, amuzată. 

— Pământean, pământean! Vrei de fapt să spui că 
parfumul miroase ca asta. 

Baley încuviinţă dând din cap cu amărăciune. Începea să-l 
obosească statul afară. Umbrele se alungau şi locul devenea 
sumbru. Iotuşi, era decis să nu se dea bătut. Voia să 
îndepărteze acei pereţi de lumină cenugşie care-i întunecau 
portretul. Era o atitudine donchişotescă, dar aşa stăteau 
lucrurile. 

Gladia luă floarea de la Baley, care i-o înapoie fără regrete. 
Încet, solariana smulse petalele rând pe rând. 

— Cred că fiecare femeie are un miros aparte. 

— Depinde de parfum, spuse Baley cu indiferenţă. 

— Îmi închipui ce înseamnă să fii atât de aproape încât să- 
ţi dai seama. Eu nu folosesc parfum deoarece nimeni nu stă 
vreodată aproape de mine. Doar acum, în mod excepţional. 


Dar tu cred că miroşi adesea parfumuri, tot timpul. Pe 
Pământ soţia ta e mereu cu tine, nu-i aşa? 


(Gladia era foarte concentrată asupra florii, încurcându-se 
în timp ce o desfăcea în bucăţi.) 

— Nu e mereu cu mine. Nu tot timpul. 

— Dar cea mai mare parte a timpului. Şi oricând doreşti 
să. 

Baley o întrerupsse: 

— De ce crezi că încerca Leebig atât de asiduu să te înveţe 
robotică? 

Din floare nu mai rămăsese decât lujerul şi umflătura din 
interior. Gladia o răsuci între degete şi o aruncă în apă, 
unde mai pluti câteva clipe. 

— Cred că voia să fiu asistenta lui. 

— "Ţi-a spus el aşa ceva? 

— Spre sfârşit, Elijah. Presupun că devenise nerăbdător. 
În orice caz, m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să lucrez în 
domeniul roboticii. I-am răspuns, fireşte, că pentru mine ar 
fi cel mai plicticos lucru din lume. S-a supărat rău. 

— Şi după aceea nu s-a mai plimbat cu tine. 

— Ai dreptate. Se prea poate ca tocmai asta să fi fost 
cauza. Dar, zău, ce puteam să-i răspund? 

— Despre certurile tale cu doctorul Delmarre îi vorbisei 
mai înainte, nu? 

Femeia îşi încleştă brusc pumnii, cu corpul ţeapăn în 
poziţia în care se afla şi cu capul înclinat puţin înainte 
lateral. 

— Ce certuri? Întrebă ea cu voce nefiresc de înaltă. 

— Certurile pe care le aveai cu soţul tău. Presupun că-l 
urai. 

Gladia îl privi furioasă. Faţa i se crispase şi sângele îi 
fugise din obraji. 

— Cine ţi-a spus asta? Jothan? 

— Da, Leebig mi-a spus. Şi cred că e adevărat. 

Gladia era profund tulburată. 


— Tot mai încerci să dovedeşti că eu l-am ucis. 'Te credeam 
prieten şi când colo eşti doar un. Doar un poliţai! 

Spunând acestea îl ameninţă cu pumnii. Baley aşteptă. 

— Ştii doar că nu mă poţi atinge. 

Femeia îşi lăsă mâinile să-i cadă şi izbucni într-un plâns 
tăcut, întorcându-şi faţa într-o parte. 

Baley îşi înclină capul şi închise ochii, evitând umbrele 
lungi care-l nelinişteau. 

— Doctorul Delmarre nu era un om prea tandru, nu-i aşa? 

— Era foarte ocupat, răspunse femeia, cu glas gâtuit. 

— Dar tu eşti tandră. Te poţi apropia de un bărbat. Mă 
înţelegi? 

— Nu mă pot împiedica. Ştiu că e dezgustător, dar n-am ce 
face. E dezgustător chiar şi numai să vorbim despre asta. 

— Dar cu doctorul Leebig ai vorbit, nu? 

— N-am avut încotro, şi cum Jothan era la îndemână şi nu 
părea să-l deranjeze, am vorbit ca să-mi uşurez sufletul. 

— Ăsta era motivul pentru care te certai cu soţul tău? 
Fiindcă el era rece şi lipsit de tandreţe, ceea ce ţie-ţi 
displăcea? 

— Uneori îl uram, recunoscu Gladia, ridicând, neajutorată, 
din umeri. Era un bun solarian, dar noi nu fuseserăm 
planificaţi să avem co. 

Şi din nou izbucni în lacrimi. 

Baley aşteptă, răbdător. Simţea el însuşi un gol în stomac, 
iar aerul deschis îl apăsa puternic. Când femeia se mai 
linişti, o întrebă, cât mai gingaş cu putinţă: 

— Tu l-ai ucis, Gladia? 

— N-nu. Apoi deodată, de parcă orice rezistenţă interioară 
ar fi cedat, adăugă: Nu ţi-am spus încă totul. 

— Atunci, te rog, spune-mi acum. 

— Tocmai ne certam când a murit. Vechea noastră ceartă. 
Ţipam la el, dar el nu ţipa la mine niciodată. Ba uneori nu 
spunea nimic, ceea ce mă enerva şi mai rău. Eram tare, 
tare furioasă. După asta nu-mi mai amintesc nimic. 


— La naiba! Baley şovăi puţin, privind ţintă la piatra 
cenuşie a băncii. Cum adică nu-ţi mai aminteşti? 

— Vreau să spun că el zăcea mort, eu ţipam şi au venit 
roboții. 

— L-ai omorât tu? 

— Nu-mi amintesc, Elijah, şi mi-aş aminti dacă aş fi făcut-o, 
nu-i aşa? Numai că nu-mi amintesc nimic altceva. Şi mi-a 
fost frică. Ajută-mă, Elijah! 

— Nu te teme, Gladia. Am să te ajut. Mintea năucită a 
detectivului se fixase asupra armei cu care s-a săvârşit 
crima. 

Ce se întâmplase cu ea? Desigur, fusese luată de-acolo. 
Atunci, însă, numai ucigaşul putuse face asta. Gladia fusese 
găsită la faţa locului imediat după crimă, aşa că ea n-o 
putuse îndepărta. Altcineva era deci asasinul. Indiferent de 
părerea unanimă a solarienilor, trebuia să fi fost altcineva. 

E cazul să mă întorc acasă, îşi spuse detectivul descurajat. 
Se adresă femeii: 

— Gladia. 

Dar privirile i se aţintiră, cumva, asupra soarelui. Asupra 
soarelui, aflat lângă orizont. Îşi întorsese capul ca să-l 
privească şi ochii i se fixaseră asupra lui, sub imperiul unei 
fascinaţii morbide. 

Nu-l mai văzuse niciodată aşa: mare, roşu şi oarecum 
estompat, astfel încât putea să-l privească în voie, cu fâşii 
subţiri şi însângerate de nori deasupra lui şi traversat de o 
dungă neagră. 

— Ce roşu E. Murmură Baley. 

O auzi pe Gladia răspunzând cu melancolie în glas: 

— Întotdeauna e aşa la asfinţit, roşu şi muribund. 

Baley avu o halucinație. Soarele cobora spre orizont 
deoarece suprafaţa planetei fugea de el, cu mii de kilometri 
pe oră, rotindu-se sub acel soare crud, rotindu-se fără ca 
nimic să-i protejeze pe acei microbi numiţi oameni care se 
agitau încoace şi încolo, rotindu-se nebuneşte, la infinit, 
rotindu-se, rotindu-se. 


De fapt i se rotea lui însuşi capul. Banca de piatră se 
înclină sub el, cerul se înălţă, albastru, albastru închis, 
soarele dispăru, vârfurile copacilor şi pământul se năpustiră 
în sus, Gladia ţipă cu glas slab, apoi se auzi un zgomot. 

16. Se oferă o soluţie. 

Mai întâi, Baley fu conştient de faptul că se află înăuntru, 
de absenţa exteriorului, şi apoi de o faţă ce se apleca 
asupră-i. O clipă făcu ochii mari, fără s-o recunoască. Apoi 
exclamă: 

— Daneel! 

Robotul nu vădi nici un semn de mulţumire, ori vreo altă 
emoție, auzindu-şi pronunţat numele. 

Spuse doar: 

— E bine că ţi-ai revenit, colege Elijah. Nu cred să fi 
suferit vreo vătămare fizică. 

— N-am nimic, răspunse Baley ţâfnos, străduindu-se să se 
sprijine pe coate. Dumnezeule! Sunt în pat? De ce? 

— Te-ai expus astăzi de mai multe ori spaţiului liber. 
Efectul a fost cumulativ şi ai nevoie de odihnă. 

— Am nevoie, mai întâi, de nişte răspunsuri. 

Baley privi în jur şi încercă să se convingă că nu mai era 
deloc ameţit. Nu recunoştea camera. Perdelele fuseseră 
trase şi lumina era plăcută, artificială. Se simţea mult mai 
bine. 

— Să începem. Unde mă aflu? 

— Într-o cameră din vila doamnei Delmarre. 

— Acum să lămurim un lucru. Ce cauţi tu aici? Cum ai 
scăpat de roboții care te păzeau? 

— Mi-am dat seama că acest lucru îţi va displăcea şi totuşi, 
în interesul siguranţei tale personale şi al ordinelor primite 
de mine, n-am avut altă alegere decât să. 

— Ce-ai făcut? 

— Se pare că doamna Delmarre a dorit să te vizioneze 
acum câteva ore. 

— Da, ştiu, confirmă Baley, amintindu-şi că Gladia însăşi îi 
spusese aceasta mai înainte. 


— Ordinul pe care l-ai dat roboților ce mă păzeau suna 
astfel: „Nu-i veţi permite (adică mie) să intre în contact cu 
nici un alt om afară de mine, şi nici cu alţi roboţi afară de 
voi, fie prin vedere, fie prin vizionare.” Totuşi, colege Elijah, 
n-ai spus nimic în sensul de a nu se permite altor oameni 
sau roboţi să intre în contact cu mine. Sesizezi diferenţa? 

Baley oftă adânc. 

— N-ai de ce să fii necăjit, colege Elijah, îl consolă Daneel. 
Această portiţă mi-a permis să vin aici şi să-ţi salvez viaţa. 
Înţelegi, când doamna Delmarre m-a vizionat - roboții 
permițându-i aceasta - ea a întrebat de tine şi eu am 
răspuns, de bună credinţă, că nu ştiu unde eşti, dar că aş 
putea încerca să mă informez. Părea doritoare ca eu să fac 
aceasta. l-am spus deci că bănuiesc că lipseşti temporar de 
acasă, că voi verifica şi că o rog, între timp, să ordone 
roboților aflaţi în cameră cu mine să te caute prin vilă. 

— Şi n-a fost surprinsă că n-ai dat tu însuţi acest ordin 
roboților? 

— l-am făcut, cred, impresia că în calitatea mea de 
auroran nu mă pricep la roboţi tot atât de bine ca ea şi că 
ea le-ar putea da ordine cu mai multă autoritate, asigurând 
şi executarea lor mai rapidă. Este clar că solarienii se 
mândresc cu roboții lor şi subestimează capacitatea 
locuitorilor altor planete de a manipula roboții. Nu eşti de 
aceeaşi părere, colege Elijah? 

— Şi ea le-a ordonat să plece? 

— Cu multă greutate. Ei au protestat, invocând ordinele 
primite anterior, dar, fireşte, nu puteau dezvălui natura 
acestora deoarece le interziseseşi să comunice cuiva 
identitatea mea reală. Până la urmă i-a convins, dar a 
trebuit să se răstească la ei plină de furie. 

— Şi atunci ai plecat. 

— Exact, colege Elijah. 

Păcat, se gândi detectivul, că Gladia nu socotise incidentul 
destul de important ca să i-l relateze atunci când s-au 
vizionat. 


— Ţi-a trebuit destul de mult timp ca să mă găseşti, 
Daneel. 

— Roboții solarieni au un sistem de informare bazat pe 
contacte subeterice. Un solarian experimentat poate obţine 
informaţii în mod prompt, dar, întrucât sistemul se compune 
din milioane de instalaţii individuale, unuia ca mine, fără 
experienţă în acest domeniu, i-a trebuit timp ca să obţină o 
singură informaţie. A trecut peste o oră până să aflu unde 
eşti. Şi am mai pierdut timp, de asemenea, vizitând locul de 
muncă al doctorului Delmarre după ce plecaseşi de acolo. 

— Ce-ai făcut la crescătorie? 

— Unele cercetări proprii. Îmi pare rău că am fost nevoit 
să procedez astfel în absenţa ta, dar situaţia mă obliga la 
aceasta. 

— Ai vizionat-o sau ai văzut-o pe Klorissa Cantoro? Întrebă 
Baley. 

— Am vizionat-o, dar din propria ei clădire, nu de pe 
domeniul nostru. La crescătorie erau nişte registre pe care 
voiam să le văd. Aş fi putut s-o vizionez şi de acasă, dar n-ar 
fi fost convenabil să rămân acolo, căci cei trei roboţi îmi 
cunoşteau adevărata natură şi m-ar fi putut uşor imobiliza 
din nou. 

Baley îşi revenise aproape complet. Se dădu jos din pat, 
constatând că era îmbrăcat într-un fel de cămaşă de 
noapte, pe care o privi cu dezgust. 

— Adu-mi hainele! 

Daneel se conformă. 

— Unde e doamna Delmarre? Întrebă detectivul, 
îmbrăcându-se. 

— Sub arest la domiciliu, colege Elijah. 

— Cum??! Din ordinul cui? 

— Din ordinul meu. Este păzită de roboţi în dormitorul ei 
şi i-am neutralizat posibilitatea de a da alte dispoziţii decât 
cele legate de necesităţile personale. 

— Ai făcut asta singur? 

— Roboții de aici nu-mi cunosc identitatea. 


Baley termină îmbrăcatul. 

— Ştiu că există argumente împotriva ei. A avut prilejul să 
comită o crimă. Mai mult chiar decât bănuiam la început: 
nu s-a năpustit la faţa locului auzind strigătul soţului ei, aşa 
cum ne-a spus iniţial, ci s-a aflat acolo tot timpul. 

— Pretinde cumva că a asistat la crimă şi că l-a văzut pe 
asasin? Întrebă robotul. 

— Nu. Nu-şi mai aminteşte momentele cruciale. Asta se 
poate întâmpla uneori. Şi apoi, avea şi un mobil. 

— Care, colege Elijah? 

— Unul pe care îl inclusesem printre posibilităţi de la bun 
început. Mi-am spus următoarele: dacă ne-am afla pe 
Pământ şi doctorul Delmarre ar fi aşa cum mi-a fost descris, 
iar Gladia Delmarre aşa cum părea să fie, aş spune că ea îl 
iubeşte, sau că l-a iubit, pe când el se iubeşte numai pe sine. 
Greutatea era să ştiu dacă solarienii trăiesc sentimentul 
dragostei ca şi noi, pământenii. Nu mă puteam bizui pe 
aprecierea mea în privinţa emoţiilor şi reacţiilor lor. lată de 
ce trebuia să cunosc câţiva dintre ei. Nu să-i vizionez, ci să-i 
văd. 

— Nu înţeleg, colege Elijah. 

— Nu ştiu dacă-ţi voi putea explica. Posibilităţile genice ale 
acestor oameni sunt temeinic studiate înainte de naştere, 
iar după naştere se analizează repartiţia efectivă a genelor. 

— Cunosc acest lucru. 

— Dar genele nu rezolvă totul. Contează şi mediul 
înconjurător, care poate crea o psihoză reală acolo unde 
genele indică doar potenţialitatea unei anumite psihoze. Ai 
remarcat interesul Gladiei pentru Pământ? 

— L-am remarcat, colege Elijah, şi l-am socotit un interes 
simulat în scopul de a-ţi influenţa opiniile. 

— Să presupunem că este un interes real, ba chiar o 
fascinaţie. Să presupunem că o atrage cumva aglomeraţia 
umană de pe Pământ. Să presupunem că este atrasă, 
contrar voinţei ei, de un lucru pe care a fost educată să-l 
considere respingător. O asemenea anomalie era posibilă. 


Trebuia s-o verific văzând diverşi solarieni şi observând 
reacţiile lor, văzând-o pe ea şi observând reacţiile ei. lată de 
ce trebuia să plec fără tine, Daneel, cu orice preţ. lată de ce 
nu mai puteam continua ancheta prin vizionare. 

— Nu mi-ai explicat toate astea, colege Elijah. 

— Dacă ţi-aş fi explicat, ai fi putut renunţa la ceea ce 
considerai a fi datoria ta în temeiul Primei legi? 

Daneel nu răspunse. 

— Experienţa a reuşit, continuă Baley. Am văzut, sau am 
încercat să văd, mai mulţi solarieni. Un bătrân sociolog s-a 
străduit să mă vadă, dar a trebuit să renunţe. Un robotician 
a refuzat categoric să mă primească, deşi am exercitat mari 
presiuni asupra lui. Chiar şi numai simpla idee de a face 
aceasta îi provoca o reacţie infantilă: îşi sugea degetul şi 
plângea. Asistenta doctorului Delmarre era mai învățată cu 
prezenţa fizică prin însăşi natura profesiei ei, aşa că m-a 
tolerat, dar la vreo şapte metri de ea. Gladia, pe de altă 
parte. 

— Da? 

— Gladia a acceptat să mă vadă după o uşoară ezitare. 
Suporta cu uşurinţă prezenţa mea, chiar dădea semne de 
obişnuinţă pe măsură ce trecea timpul. Totul indica o 
condiţie psihotică. N-o deranja să mă vadă; o interesa 
Pământul; e posibil să fi nutrit un interes anormal pentru 
soţul ei. Totul se poate explica printr-o atracţie puternică şi, 
în această lume, anormală - prezenţa fizică a sexului opus. 
Doctorul Delmarre, însă, nu era omul care să încurajeze sau 
să stimuleze asemenea atitudini. Rezultatul trebuie să fi fost 
foarte dezamăgitor pentru ea. 

Daneel dădu din cap a înţelegere. 

— Suficient de dezamăgitor ca s-o împingă la crimă într-un 
moment de furie. 

— Şi totuşi, Daneel, nu cred aceasta. 

— Eşti poate influenţat de unele raţiuni personale, colege 
Elijah? Doamna Delmarre este o femeie atrăgătoare, iar tu 


eşti pământean şi la tine preferința pentru prezenţa fizică a 
unei femei atrăgătoare n-are nimic psihotic. 
— Am raţiuni mai temeinice, răspunse Baley, stingherit. 


(Privirea rece a robotului îl fixa mult prea subtil şi 
pătrunzător. La naiba! Daneel nu era, în fond, decât o 
maşinărie!) 

— Dacă ea e ucigaşa soţului ei, atunci tot ea trebuie să fi 
încercat să-l asasineze pe Gruer. 

O clipă simţi ispita de a-i explica felul în care se putea 
organiza o crimă prin intermediul roboților, dar se abţinu. 
Nu ştia cum va reacţiona Daneel la o ipoteză care făcea din 
roboţi asasini inconştienţi. 

— Ca şi pe tine, de altfel, observă Daneel. 

Baley se încruntă. N-avusese deloc intenţia să-l informeze 
pe robot despre incidentul cu săgeata otrăvită şi, implicit, 
să-i intensifice pornirea şi aşa excesivă de a-l proteja. 

— Ce ţi-a spus Klorissa? Întrebă Baley, iritat. 


(Ar fi trebuit să-i recomande femeii discreţie, dar cum 
putea bănui că Daneel va ajunge acolo ca să facă 
cercetări?) 

— Doamna Cantoro n-are nimic de a face cu aceasta, 
răspunse calm robotul. Chiar eu am fost martor la tentativa 
de asasinat. 

Baley rămase perplex. 

— Dar tu nu erai nicăieri prin preajmă. 

— Ba chiar eu te-am prins în braţe şi te-am adus aici acum 
o oră. 

— Ce tot spui? 

— Nu-ţi aminteşti, colege Elijah? Ar fi fost o crimă aproape 
perfectă. Nu ţi-a propus doamna Delmarre să ieşi afară? N- 
am fost martor, dar sunt sigur că a făcut-o. 

— Da, într-adevăr, mi-a propus. 

— Poate chiar te-a ademenit să ieşi din casă. 


Baley îşi aminti de „portretul” său, de acei pereţi cenuşii. 
Să fi fost oare un abil truc psihologic? 

Putea oare o solariană să intuiască atât de bine psihologia 
unui pământean? 

— Nu, răspunse el. 

— Nu ea ţi-a propus să vii lângă bazinul ornamental şi să 
te aşezi pe bancă? 

— Da. 

— Nu crezi că te-a observat tot timpul, văzând cum te 
cuprinde ameţeala? 

— M-a întrebat de vreo două ori dacă nu vreau să reintru 
în casă. 

— Poate a făcut-o numai de formă. le urmărea cum ţi se 
face rău pe banca aceea. Poate chiar te-a împins, sau poate 
nici n-a fost nevoie. În clipa când am ajuns acolo şi te-am 
prins în braţe tocmai cădeai pe spate, de pe banca de 
piatră, spre apa adâncă de un metru, în care te-ai fi înecat 
cu siguranţă. 

De-abia acum îşi aminti Baley de acele ultime senzaţii 
fugare. 

— Dumnezeule! 

— Mai mult chiar, continuă Daneel, calm dar implacabil, 
doamna Delmarre şedea lângă tine şi te privea cum cazi 
fără să facă un gest. Şi nici nu te-ar fi scos din apă. le-ar fi 
lăsat să te îneci. Ar fi chemat, poate, un robot, dar acesta, 
fără îndoială, ar fi ajuns prea târziu. lar după aceea ar fi 
explicat, fireşte, că-i era imposibil să te atingă, chiar şi 
pentru a-ţi salva viaţa. 

Destul de plauzibil, îşi spuse Baley. Nimeni n-ar fi contestat 
neputinţa ei de a atinge o fiinţă umană. Surprinzător, 
eventual, ar fi fost faptul că putuse sta atât de aproape de 
el. 

— Vezi aşadar, colege Elijah, că vinovăția ei este practic 
indiscutabilă. Mi-ai spus că tot ea ar trebui bănuită de 
tentativa de omor împotriva lui Gruer, ca şi cum acesta ar fi 
un argument contra vinovăţiei ei. lată însă că aşa trebuie să 


fi stat lucrurile. Singurul mobil pe care îl avea ca să te ucidă 
este acelaşi ca şi în cazul lui Gruer: necesitatea de a 
înlătura un anchetator prea insistent al primei crime. 

— Întreaga desfăşurare a faptelor putea fi întâmplătoare, 
ripostă Baley. Poate că nici nu şi-a dat seama că exteriorul 
îmi va face rău. 

— A studiat Pământul şi cunoştea particularităţile 
pământenilor. 

— O asigurasem că am mai ieşit în cursul zilei de azi şi că 
începeam să mă obişnuiesc. 

— Poate că ea cunoştea mai bine situaţia. 

Baley se lovi cu pumnul în palmă. 

— Prea o crezi deşteaptă! Nu merge, şi nu pot să cred. În 
orice caz, nici o acuzaţie de omor nu stă în picioare câtă 
vreme nu mi se explică lipsa armei cu care s-a săvârşit 
crima. 

Daneel privi ţintă la pământean. 

— Pot s-o fac şi pe asta, colege Elijah. 

Baley se uită uluit la robot. 

— Ce??! 

— Raționamentul tău, colege Elijah, era, dacă îţi aminteşti, 
următorul: Dacă doamna Delmarre a comis crima, atunci 
arma, oricare ar fi fost, trebuia să rămână la faţa locului. 
Roboții, care au sosit imediat, n-au văzut aşa ceva, deci 
arma trebuia să fi fost luată de acolo, luată de către asasin, 
care, implicit, nu putea fi doamna Delmarre. Aşa e? 

— Aşa e! 

— Şi totuşi, continuă Daneel, există un singur loc în care 
roboții n-au căutat. 

— Care? 

— Sub corpul doamnei Delmarre. Ea zăcea leşinată, din 
cauza tensiunii momentului - fie că săvârşise crima, fie că 
nu - şi arma, oricare ar fi fost, se afla sub ea şi nu putea fi 
văzută. 

— Atunci, observă detectivul, ar fi fost găsită imediat după 
ce doamna Delmarre a fost deplasată de acolo. 


— Exact, spuse Daneel. Numai că ea n-a fost deplasată de 
roboţi. Chiar ea ne-a relatat ieri, la masă, că doctorul Thool 
le-a ordonat roboților să-i pună o pernă sub cap şi apoi să 
iasă. Primul care a deplasat-o a fost doctorul Altim Thool în 
persoană, când a venit să o examineze. 

— Şi? 

— Rezultă deci, colege Elijah, că apare o nouă posibilitate: 
Doamna Delmarre este ucigaşa, arma se află la locul crimei, 
dar doctorul Thool o face să dispară pentru a o apăra pe 
doamna Delmarre. 

Baley avu un surâs dispreţuitor. Daneel îl convinsese 
aproape să se aştepte la o ipoteză rezonabilă. 

— Absolut nemotivat. De ce ar fi făcut doctorul Thool aşa 
ceva? 

— Dintr-un motiv foarte justificat. Îţi aminteşti cuvintele 
doamnei Delmarre despre el: „A fost doctorul meu încă din 
copilărie şi e totdeauna atât de amabil şi prietenos”. M-am 
întrebat dacă avea vreun motiv să se ocupe atât de mult de 
ea. lată de ce am vizitat crescătoria de copii şi am cercetat 
registrele. Ceea ce doar bănuiam s-a adeverit. 

— Ce anume? 

— Că doctorul Thool este tatăl Gladiei Delmarre şi, mai 
mult, că el ştie aceasta. 

Baley n-avea de ce să nu dea crezare robotului. Simţea 
doar un profund regret că nu el, ci robotul Daneel Olivaw, 
era cel care realizase această analiză logică necesară. Dar 
chiar şi aşa, raţionamentul nu era complet. 

— Ai vorbit cu doctorul Thool? Întrebă detectivul. 

— Da. L-am pus şi pe el sub stare de arest la domiciliu. 

— Şi ce spune? 

— Recunoaşte că este tatăl doamnei Delmarre. l-am arătat 
înregistrarea oficială şi notele despre felul cum se interesa 
de sănătatea ei în copilărie. Ca medic avea posibilităţi mai 
mari în acest sens decât alţi solarieni. 

— Dar de ce-l preocupa sănătatea ei? 


— M-am gândit şi la asta, colege Elijah. Era deja bătrân 
când i s-a dat aprobare specială pentru a avea încă un copil 
şi, mai mult, a reuşit chiar să-l aibă. El atribuie faptul 
calităţilor sale genice şi formei sale fizice. Este deci 
probabil, mai mândru de acest rezultat decât se obişnuieşte 
aici, pe Solaria. În plus, funcţia sa de medic - o profesie 
desconsiderată din cauză că implică prezenţa fizică - a 
contribuit la sporirea sentimentului de mândrie. Din acest 
motiv a menţinut un contact direct cu copilul său. 

— Dar Gladia ştie asta? 

— După spusele doctorului Thool, nu ştie. 

— 'Thool recunoaşte că a luat arma? 

— Nu, nu recunoaşte. 

— Atunci n-ai realizat nimic, Daneel. 

— Nimic? 

— Dacă nu poţi să găseşti arma şi să dovedeşti că ela luat- 
O, sau cel puţin să-l faci să mărturisească, n-ai nici un fel de 
probe. O înlănţuire de deducţii logice este un lucru frumos, 
dar nu constituie o dovadă. 

— Nu cred că ar mărturisi fără un interogatoriu strâns, de 
un fel pe care eu nu mă pricep să i-l iau. Omul ţine la fiica 
lui. 

— Nicidecum, spuse Baley. Sentimentul pe care-l nutreşte 
faţă de ea n-are nimic de-a face cu cel cunoscut de noi. Pe 
Solaria lucrurile stau altfel. 

Baley începu să măsoare camera în lung şi în lat, 
încercând să se liniştească. 

— Daneel, ai făcut o analiză logică fără greş, şi, totuşi, 
complet neraţională. („Logic, dar nu raţional.” Nu este asta 
definiţia robotului?) Doctorul 'Thool este un om bătrân, 
intrat în declin fiziologic, chiar dacă s-a dovedit în stare să 
aibă o fiică acum circa treizeci de ani. Până şi spaţienii 
devin senili. Imaginează-ţi-l examinându-şi fiica leşinată şi 
ginerele ucis prin violenţă. Îţi poţi da seama ce situaţie 
neobişnuită era asta pentru el? Îl poţi crede capabil să 
rămână stăpân pe sine? Şi încă în asemenea grad încât să 


poată săvârşi o serie de acţiuni uimitoare? Mai întâi trebuia 
să observe o armă sub corpul Gladiei, o armă atât de bine 
acoperită încât roboții să n-o găsească. Apoi, indiferent de 
la ce indicii ar fi pornit pentru a deduce prezenţa armei, 
trebuia să-şi dea pe loc seama că, înlăturând-o, înlătura şi 
posibilitatea dovedirii unei acuzaţii de omucidere ce i s-ar fi 
adus fiicei sale. Un raţionament cam complicat pentru un 
bătrân în plină panică. După care trebuia să-şi pună planul 
în aplicare, de asemenea un lucru greu pentru un bătrân 
speriat. Şi, în sfârşit, trebuia să aibă curajul de a-şi agrava 
situaţia continuând să mintă. Toate acestea pot rezulta 
dintr-o analiză logică, dar nu sunt rezonabile. 

— Ai o altă soluţie, colege Elijah? Întreabă Daneel. 

Baley se aşezase în timp ce vorbea şi acum încercă să se 
ridice, dar starea de oboseală şi faptul că scaunul era scund 
îl împiedicară. Întinse o mână spre robot, spunând pe un 
ton uşor enervat: 

— Dă-mi mâna, te rog, Daneel. 

Robotul se uită, surprins, la propria sa mână. 

— Poftim, colege Elijah? 

Baley blestemă în gând interpretarea literară a robotului 
şi explică: 

— Ajută-mă să mă ridic. 

Braţul puternic al lui Daneel îl ridică fără efort de pe 
scaun. 

— Mulţumesc. Nu, n-am o altă soluţie. Sau, mai bine zis, aş 
avea, dar totul depinde de găsirea armei. 

Se duse, nerăbdător, până la perdelele grele care 
acopereau aproape în întregime unul dintre pereţi şi, de- 
abia dându-şi seama ce face, ridică un colţ. Privi ţintă 
petecul întunecat de sticlă până ce înţelese că vedea 
începutul nopţii şi apoi lăsă perdeaua să cadă tocmai când 
Daneel, apropiindu-se tăcut, i-o luă dintre degete. 

În fracțiunea de secundă în care observă mâna robotului 
luându-i perdeaua cu grija afectuoasă a unei mame care-şi 
fereşte copilul de foc, detectivul simţi petrecându-se în el o 


răsturnare. Apucă din nou perdeaua, smucind-o din mâna 
lui Daneel, şi, folosindu-şi întreaga putere, o rupse de la 
fereastră, lăsând doar câteva fâşii zdrenţuite. 

— Colege Elijah, spuse robotul domol, doar ştii ce 
neplăceri îţi provoacă spaţiul liber. 

— Ştiu, spuse Baley, ce foloase poate să-mi aducă. 

Îşi aţinti privirile afară. Nu se vedea nimic, numai 
întuneric, dar acel întuneric era spaţiul liber. Spaţiul 
nelimitat, chiar dacă-i lipsea lumina, şi el, Baley, îl înfrunta. 

Pentru prima dată îl înfrunta fără ezitări. Nu mai era o 
simplă bravadă, sau o curiozitate perversă, sau calea spre 
soluţionarea unei crime. Îl înfrunta pentru că ştia că dorea 
aceasta, că trebuie. Şi aici stătea toată deosebirea. 

Pereţii erau doar cârje! Întunericul şi mulțimile erau doar 
cârje! Poate că aşa le şi considerase, în subconştient, şi le 
ura chiar şi atunci când credea cel mai mult că le iubea şi 
că avea nevoie de ele. Altfel de ce i-ar fi displăcut atât de 
intens pereţii creaţi de Gladia în jurul acelui „portret”? 

Se simţi năpădit de un sentiment de triumf şi, ca şi cum 
triumful ar fi fost contagios, un nou gând răsări, izbucnind 
ca un strigăt lăuntric. 

Baley se întoarse, ameţit, către Daneel. 

— Ştiu, şopti el. La naiba! Ştiu! 

— Ce ştii, colege Elijah? 

— Ştiu ce s-a întâmplat cu arma. Ştiu cine e vinovat. Totul, 
deodată, s-a orânduit la perfecţie. 

17. Se ţine o şedinţă. 

Daneel nu era de acord cu ideea unei acţiuni imediate. 

— Mâine! Spuse el, respectuos dar ferm. Aceasta e 
propunerea mea, colege Elijah. Este târziu şi trebuie să te 
odihneşti. 

Baley fu nevoit să recunoască adevărul celor spuse şi, în 
plus, era nevoie de anumite pregătiri, ba chiar de foarte 
multe. Avea soluţia crimei, era sigur de asta, dar aceasta 
era bazată pe deducție, ca şi teoria lui Daneel, şi ca atare 


lipsită de valoare probantă. Trebuia să fie ajutat de 
solarieni. 

Dar dacă urma să aibă de-a face cu ei, un pământean în 
faţa mai multor spaţieni, atunci era necesar să fie perfect 
stăpân pe sine. Deci, odihnă şi pregătire. 

Şi totuşi n-o să poată dormi. Era sigur că n-o să poată 
dormi. Cu tot acel pat moale instalat special pentru el de 
către roboţi cu mişcări precise, cu tot parfumul delicat şi cu 
toată muzica dulce ce răsuna în acea cameră specială din 
vila Gladiei. Era sigur de asta. 

Daneel şedea retras într-un colţ întunecos. 

— Tot o mai suspectezi pe Gladia? Întrebă Baley. 

— Nu cred că ar fi înţelept să te las să dormi singur şi 
neprotejat. 

— Bine, fă cum vrei. Te-ai lămurit ce vreau să faci, Daneel? 

— Da, colege Elijah. 

— N-ai, sper, nici un fel de rezerve sub imperiul Primei 
legi? 

— Ba am câteva, în privinţa reuniunii pe care vrei s-o 
convocăm. Vei fi înarmat şi îţi vei lua măsuri de siguranţă? 

— Da, te asigur. 

Daneel scoase un oftat care sună atât de uman încât o 
clipă Baley scrută întunericul, încercând să vadă faţa 
perfectă, de maşinărie, a robotului. 

— Nu întotdeauna am găsit comportarea oamenilor logică, 
observă Daneel. 

— Ne-ar trebui şi nouă trei Legi proprii, dar mă bucur că 
nu le avem, răspunse detectivul, cu ochii fixaţi în plafon. 

Foarte multe depindeau acum de Daneel, şi totuşi nu-i 
putea dezvălui nici pe departe întregul adevăr. Roboții erau 
de asemenea implicaţi. Aurora avusese motivele ei să 
trimită un robot ca să-i reprezinte interesele, dar acum 
greşise. Roboții aveau limitele lor. 

Aşadar, dacă totul va merge bine, treaba se putea termina 
în douăsprezece ore. lar peste încă douăsprezece s-ar 
putea găsi deja în drum spre Pământ, purtând cu elo 


speranţă. O speranţă de un fel ciudat. Căreia de-abia putea 
să-i dea crezare el însuşi, dar care reprezenta pentru 
Pământ scăparea. Trebuia să reprezinte scăparea. 

Pământul! New York-ul! Jessie şi Ben! Căldura, intimitatea, 
duioşia căminului! 

Se gândea la toate acestea, pe jumătate adormit, dar nu 
reuşea să-şi găsească tihna aşteptată. Între el şi lumea 
Oraşelor pământene se produsese o înstrăinare. 

La un moment dat totul se stinse şi Baley adormi. 

După ce se trezi, detectivul făcu un duş şi se îmbrăcă. Era 
pregătit din punct de vedere fizic, şi totuşi nu se simţea 
sigur pe sine. Nu că raţionamentul său i-ar fi părut mai 
puţin convingător în lumina palidă a dimineţii. Mai curând 
din cauză că avea de înfruntat nişte solarieni. Oare putea 
conta pe reacţiile lor? Sau va continua să acţioneze 
orbeşte? 

Gladia fu prima care apăru. Un lucru simplu pentru ea, 
fireşte. Folosea un circuit interior, căci se afla în aceeaşi 
clădire. Era palidă la faţă şi lipsită de expresie. Purta o 
rochie albă, care-i dădea un aspect rece, de statuie. Privi 
neajutorată la Baley, care-i zâmbi prietenos, ceea ce păru s- 
o mai încurajeze. 

Unul câte unul se iviră şi ceilalţi. Attlebish, şeful interimar 
al serviciului de securitate, apăru imediat după Gladia, 
suplu şi arogant, cu bărbia-i masivă vădind dezaprobare. 
Apoi Leebig, roboticianul, nervos şi nerăbdător, clipind 
spasmodic din pleoapa beteagă, şi Quemot, sociologul, puţin 
obosit, dar zâmbindu-i binevoitor lui Baley cu ochii săi 
vârâţi în fundul capului, de parcă i-ar fi spus: 

— Noi doi ne-am văzut, ne cunoaştem bine. 

Apăru şi Klorissa Cantoro, vizibil stânjenită de prezenţa 
celorlalţi. O privi o clipă pe Gladia, strâmbând din nas, după 
care îşi fixă privirile în podea. Ultimul se ivi doctorul Thool. 
Era tras la faţă şi părea bolnav. 

Erau toţi, afară de Gruer, care se însănătoşea lent şi n-ar fi 
putut încă participa. (Nu-i nimic, îşi spuse Baley, o să ne 


descurcăm şi fără el.) 'Toţi erau îmbrăcaţi protocolar şi toţi 
se aflau în încăperi cu ferestrele bine acoperite. 

Daneel aranjase lucrurile cum trebuie şi Baley spera că se 
va achita tot atât de bine şi de restul însărcinărilor. 

Detectivul se uită pe rând la cei şase spaţieni. Inima îi 
bătea cu putere. Fiecare îl viziona dintr-o altă cameră şi 
amestecul de lumini, mobilă şi motive ornamentale era 
ameţitor. Începu să vorbească: 

— Vreau să discutăm despre uciderea doctorului Rikaine 
Delmarre sub aspectul mobilului, prilejului şi mijlocului; în 
această ordine deci. 

Attlebish îl întrerupse: 

— Va fi o expunere lungă? 

— Se prea poate, ripostă Baley tăios. Am fost chemat aici 
să anchetez o crimă, aceasta fiind meseria şi specialitatea 
mea. Ştiu cel mai bine cum trebuie procedat. 


(Să nu înghit nimic de la ei acum, sau totul se duce naibii! 
Să-i domin! Să-i domin!) 

Continuă, rostind cuvintele cât mai clar şi incisiv cu 
putinţă: 

— Mai întâi mobilul. Într-un anumit sens, acesta este cel 
mai neconcludent dintre cele trei puncte. Prilejul şi mijlocul 
sunt chestiuni obiective, pot fi cercetate faptic. Mobilul însă 
este subiectiv. Poate fi, eventual, sesizat de alţii: bunăoară, 
dorinţa de răzbunare pentru o umilinţă suferită. Dar poate 
fi şi absolut insesizabil: o ură iraţională, ucigaşă, din partea 
unei persoane care ştie să se stăpânească şi nu se trădează 
niciodată. 

Dumneavoastră mi-aţi spus, aproape toţi, cu diferite ocazii, 
că o bănuiţi pe Gladia Delmarre de comiterea acestui omor. 
În orice caz, nimeni n-a indicat vreun alt suspect. Avea 
Gladia un mobil? Doctorul Leebig, a sugerat unul, 
spunându-mi că Gladia se certa frecvent cu soţul ei. Mai 
târziu a recunoscut ea însăşi aceasta. Furia ce se naşte 
dintr-o asemenea ceartă ar putea împinge pe cineva la 


crimă. Perfect. Rămâne însă întrebarea dacă ea este 
singura care avea un mobil. Mă întreb, oare doctorul 
Leebig. 

Roboticianul aproape sări în sus. Întinzând mâna în 
direcţia lui Baley, exclamă: 

— Fii atent ce spui, pământene! 

— Emit doar ipoteze, răspunse Baley cu răceală. 
Dumneavoastră, domnule Leebig, lucraţi cu doctorul 
Delmarre la crearea unor noi tipuri de roboţi. Sunteţi cel 
mai bun specialist în robotică de pe Solaria. Aţi afirmat 
acest lucru şi vă cred. 

Leebig zâmbi cu vădită condescendenţă. 

— Dar am aflat, continuă detectivul, că doctorul Delmarre 
era pe punctul de a pune capăt acestei colaborări din 
anumite motive legate de persoana dumneavoastră, pe care 
le condamna. 

— Minciună! Minciună! 

— Se poate. Dar dacă ar fi adevărat? N-ar fi fost acesta un 
mobil să-l lichidaţi înainte ca el să vă umilească public 
rupând relaţiile cu dumneavoastră? 

Baley continuă grăbit, spre a nu-i da timp lui Leebig să 
riposteze: 

— Şi dumneavoastră, doamnă Cantoro. Moartea doctorului 
Delmarre vă lasă în funcţia de fetolog, un post important. 

— O, ceruri! Dar am mai vorbit despre asta! Strigă 
Klorissa, terorizată. 

— Ştiu că am mai vorbit, dar oricum, faptul trebuie 
menţionat. Cât despre doctorul Quemot, dânsul juca regulat 
şah cu doctorul Delmarre. Poate că îl irita pierderea prea 
multor partide. 

Sociologul îl întrerupse calm: 

— Cred că pierderea unei partide de şah nu poate 
constitui un mobil serios, domnule detectiv. 

— Depinde de importanţa pe care o acordaţi şahului. Un 
mobil poate părea foarte serios ucigaşului şi cu totul 
neînsemnat altor persoane. Dar nu asta contează. Vreau 


doar să arăt că numai existenţa mobilului nu este în sine 
suficientă. Oricine poate avea un mobil, mai ales pentru 
uciderea unui om ca doctorul Delmarre. 

— Ce vreţi să spuneţi cu aceste cuvinte? Întrebă Quemot 
cu indignare în glas. 

— O, numai că doctorul Delmarre era „un bun solarian”. 
Toţi l-aţi calificat astfel. Se conforma cu stricteţe tuturor 
uzanțelor de pe Solaria. Era un om ideal, aproape o 
abstracţiune. Cine putea nutri dragoste, sau chiar numai 
simpatie, pentru un asemenea om? O persoană fără defecte 
îi face pe toţi ceilalţi conştienţi de imperfecţiunile lor. 
Tennyson, un poet din vechime, a scris cândva: „Cel ce n- 
are nici un defect, este el însuşi un mare defect.” 

— Nimeni n-ar ucide un om pentru că e prea bun, observă 
Klorissa dezaprobator. 

— Nu se ştie niciodată, răspunse Baley şi continuă fără 
alte explicaţii: Doctorul Delmarre prinsese, sau credea că a 
prins, firele unei conspirații ce se urzea pe Solaria. O 
conspirație menită să ducă la un atac asupra restului 
Galaxiei, în scopuri de cucerire. Voia să împiedice aceasta. 
Din acest motiv cei implicaţi în conspirație puteau considera 
necesar să-l înlăture. Oricare dintre cei prezenţi aici ar 
putea fi un membru al conspirației, incluzând-o, desigur, pe 
doamna Delmarre, dar incluzându-l şi pe şeful interimar al 
serviciului de securitate, Corwin Attlebish. 

— Pe mine? Făcu Attlebish, neimpresionat. 

— Oare n-aţi încercat să puneţi capăt cercetărilor imediat 
ce nenorocirea întâmplată lui Gruer v-a adus la conducerea 
serviciului de securitate? 

Baley sorbi de câteva ori, tacticos, din băutura sa (direct 
din ambalajul original, neatinsă de alte mâini omeneşti 
decât ale sale, şi nici de roboţi) şi îşi redobândi forţele. 
Deocamdată intenţia lui era să „tragă de timp” şi îl bucura 
faptul că solarienii îi făceau jocul. N-aveau experienţa 
pământeanului în a trata strâns cu cineva. Nu ştiau să lupte 
corp la corp. 


Reluă: 

— Acum, prilejul. După părerea generală numai doamna 
Delmarre l-a avut, deoarece numai ea se putea apropia de 
soţul ei în persoană. Dar suntem siguri de aceasta? Dacă 
altcineva decât doamna Delmarre s-ar fi hotărât să-l ucidă 
pe doctorul Delmarre? O asemenea decizie disperată n-ar 
face din prezenţa fizică un aspect secundar? Dacă vreunul 
dintre dumneavoastră ar intenţiona să ucidă, n-ar putea 
suporta prezenţa fizică a victimei doar atât cât să-şi 
îndeplinească intenţia? Nu s-ar putea strecura în vila soţilor 
Delmarre. 

Attlebish interveni glacial: 

— Nu înţelegi acest lucru, pământene. Nu contează dacă 
ar putea s-o facă sau nu. Esenţial este că doctorul Delmarre 
n-ar fi tolerat să fie văzut, te asigur. Dacă cineva l-ar fi 
vizitat în persoană, indiferent de gradul şi vechimea 
prieteniei dintre ei, l-ar fi dat afară şi, la nevoie ar fi pus 
roboții s-o facă. 

— Da, într-adevăr, admise Baley, cu condiţia ca doctorul 
Delmarre să-şi dea seama că e vorba de prezenţă fizică. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? Întrebă doctorul Thool cu 
surprindere şi tremur în glas. 

— Când aţi tratat-o pe doamna Delmarre la locul crimei, 
replică Baley privindu-l drept în faţă, ea a presupus că o 
vizionaţi doar, până când a simţit că o atingeţi. Aşa mi-a 
spus şi o cred. Eu însumi, obişnuit numai cu văzutul, când 
am sosit pe Solaria şi am făcut cunoştinţă cu domnul Gruer, 
eram convins că-l văd. lar când la sfârşitul convorbirii, a 
dispărut din faţa mea, am rămas uluit. 

Să presupunem acum contrariul. Să admitem că în tot 
timpul vieţii sale ca adult singurele lui contacte cu alţii au 
fost prin vizionare. Că n-a văzut pe nimeni, afară doar, 
rareori, pe soţia sa. Să presupunem acum că altcineva vine 
la el în persoană. N-ar crede oare, automat, că e vorba de 
vizionare, mai ales dacă un robot ar fi fost instruit să-l 
anunţe că se stabileşte o legătură prin vizionare? 


— Nici o clipă, ripostă Quemot. Ar fi sesizat existenţa 
aceluiaşi fundal. 

— Poate. Dar câţi dintre dumneavoastră sunteţi conştienţi 
de fundal acum? Ar fi trecut un minut sau două până ce 
doctorul Delmarre şi-ar fi dat seama că ceva nu e în regulă, 
iar în acest timp prietenul său, oricare ar fi fost, ar fi putut 
să se apropie de el, să ridice un obiect contondent şi să-l 
lovească. 

— Imposibil, spuse Quemot cu încăpățânare. 

— Nu cred, replică detectivul. Consider că nici existenţa 
unui prilej nu poate fi o dovadă absolută că doamna 
Delmarre e ucigaşa. A avut prilejuri, dar au mai avut şi alţii. 

Baley făcu din nou o pauză. Fruntea îi era îmbrobonată de 
sudoare, dar dacă ar fi şters-o s-ar fi arătat slab în ochii 
celorlalţi. Trebuia neapărat să păstreze conducerea 
discuţiei. Persoana pe care o viza trebuia să se simtă în 
inferioritate. Şi era greu ca un pământean să-i impună aşa 
ceva unui spaţian. 

Detectivul privi pe rând feţele solarienilor şi îşi spuse că, 
deocamdată, lucrurile mergeau destul de bine. Chiar şi 
Attlebish părea să participe cu totul omeneşte. 

— Şi astfel ajungem, reluă Baley, la problema mijlocului, 
care este cea mai complicată dintre toate. Arma cu care s-a 
comis omorul n-a putut fi găsită. 

— Ştim asta, spuse Attlebish. Dacă n-ar fi fost acest lucru, 
am fi considerat vinovăția doamnei Delmarre evidentă şi n- 
am mai fi cerut o anchetă. 

— Poate, răspunse Baley. Să analizăm deci chestiunea 
mijlocului. Există două posibilităţi. Sau doamna Delmarre a 
comis crima, sau altcineva. Dacă a comis-o doamna 
Delmarre, arma trebuia să rămână la faţa locului, afară 
doar de cazul când a fost îndepărtată ulterior. Colegul meu, 
domnul Olivaw de pe Aurora, care deocamdată nu se află 
aici, sugerează că doctorul Thool a avut prilejul să înlăture 
această armă. Îl întreb acum, pe doctorul Thool, de faţă cu 
toţi, dacă a făcut aşa ceva, dacă a îndepărtat vreo armă în 


timp ce o examina pe doamna Delmarre, care se afla în 
stare de inconştienţă. 

Doctorul Thool tremura tot. 

— Nu, nu, vă jur. Răspund la orice interogatoriu. Jur că n- 
am înlăturat nimic. 

— Doreşte cineva, întrebă Baley, să afirme în acest 
moment că doctorul Thool minte? 

Urmă un interval de tăcere, în timpul căruia Leebig se uită 
la un obiect situat în afara câmpului vizual al detectivului, 
murmurând ceva despre pierderea de vreme. 

— A doua posibilitate, continuă Baley, este ca cineva să fi 
comis omorul şi să fi luat apoi arma cu sine. Dar dacă aşa 
stau lucrurile, trebuie să ne întrebăm de ce. Înlăturând 
arma crimei sublinia faptul că doamna Delmarre este 
nevinovată. Dacă ucigaşul venea de afară, trebuia să fie 
idiot ca să nu lase arma lângă cadavru şi astfel s-o 
incrimineze pe doamna Delmarre. Aşadar în ambele 
ipoteze, arma trebuia să se afle acolo. Şi totuşi n-a fost 
găsită. 

— Ne iei drept orbi sau drept nătărăi? Întrebă Attlebish. 

— Vă iau drept solarieni, răspunse Baley calm, şi ca atare 
incapabili să recunoaşteţi această armă într-un obiect 
rămas la locul faptei. 

— Nu înţeleg nimic! Exclamă Klorissa cu glas chinuit. 

Chiar şi Gladia, care în tot acest timp abia se clintise, îl fixă 
pe detectiv cu surprindere. 

Baley reluă: 

— Soţul mort şi soţia lipsită de cunoştinţă nu erau singurii 
care se aflau acolo. Se mai găsea şi un robot cu circuite 
dezorganizate. 

— Ei şi? Făcu Leebig, iritat. 

— Oare nu este limpede că, după ce am eliminat 
imposibilul, ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar fi, 
reprezintă adevărul? Robotul de la faţa locului este arma 
crimei, o armă pe care niciunul dintre dumneavoastră n-o 
putea recunoaşte din cauza educaţiei pe care aţi primit-o. 


Toţi începură să vorbească deodată; toţi, afară de Gladia, 
care rămăsese cu privirile pierdute. 

Detectivul îşi ridică braţele. 

— Staţi! Linişte, vă rog! Să vă explic! 

Şi descrise încă o dată încercarea de asasinat comisă 
asupra lui Gruer, ca şi metoda prin care putea fi săvârşită. 
Adăugă apoi şi propria-i întâmplare, petrecută la 
crescătoria de copii. 

Leebig interveni, nerăbdător: 

— Cred că un robot a uns săgeata cu otravă fără să ştie că 
era vorba de otravă, iar un altul a dat săgeata băiatului, 
după ce i-a spus că eşti pământean, fără să ştie că e 
otrăvită. 

— Cam aşa ceva. Dar ambii roboţi primiseră instrucţiuni 
precise. 

— E cam trasă de păr, spuse Leebig. 

Quemot pălise şi părea gata să leşine dintr-o clipă într- 
alta. 

— Nici un solarian n-ar putea folosi roboţi ca să facă rău 
unei fiinţe umane. 

— Se poate, spuse Baley dând din umeri, dar rămâne 
faptul că roboții pot fi manevraţi în acest fel. Întrebaţi-l pe 
doctorul Leebig, care este robotician. 

— Ipoteza nu se aplică în cazul doctorului Delmarre, spuse 
Leebig. 'Ţi-am spus asta şi ieri. Cum ar putea cineva să facă 
un robot să sfărâme ţeasta unui om? 

— Să vă explic cum? 

— Te rog, dacă poţi. 

— Doctorul Delmarre experimenta un nou tip de robot. 
Însemnătatea acestui fapt mi-a scăpat până aseară, când s- 
a întâmplat să spun unui robot: „Dă-mi mâna!”, cerându-i 
ajutor ca să mă ridic de pe scaun. Robotul şi-a privit 
consternat mâna, de parcă ar fi crezut că-i cer să şi-o 
desprindă şi să mi-o dea mie. A trebuit să-i repet ordinul 
într-o altă formă. 


Dar întâmplarea mi-a amintit de un lucru pe care mi-l 
spusese doctorul Leebig puţin mai înainte. Era vorba de 
experimentarea unor roboţi cu membre detaşabile. 

Să presupunem că robotul testat de doctorul Delmarre era 
de acest tip, capabil să folosească mai multe membre 
interşanjabile, de forme diferite, pentru diferite sarcini 
specializate. Să presupunem că ucigaşul ştia acest fapt şi că 
pe neaşteptate i-a spus robotului: „Dă-mi braţul tău!” 
Robotul şi-a detaşat braţul şi i l-a dat. Acest braţ constituia 
o armă excelentă. După moartea doctorului Delmarre putea 
fi instalat la loc. 

Nici nu apucase Baley să termine că spaţienii, copleşiţi de 
oroare, izbucniră într-o furtună de obiecţii. Detectivul 
trebui să strige ultimele cuvinte, şi aşa înecate în tumultul 
general. 

Attlebish, roşu la faţă, se ridică de pe scaun şi păşi înainte. 

— Chiar şi dacă ceea ce spui e adevărat, tot doamna 
Delmarre este ucigaşa. Se afla acolo, s-a certat cu soţul ei, îl 
privea pe acesta lucrând la robot, cunoştea chestiunea cu 
membrele detaşabile - pe care, de altfel, eu n-o cred. Orice- 
ai face, pământene, totul o indică pe ea. 

Gladia începu să plângă încetişor. 

Baley nici n-o privi. Se mulţumi să spună: 

— Dimpotrivă, este uşor de demonstrat că, oricine ar fi 
comis crima, nu doamna Delmarre a făcut aceasta. 

Deodată, Jothan Leebig îşi încrucişă braţele şi lăsă să i se 
aştearnă pe faţă o expresie de dispreţ. 

Baley sesiză reacţia şi spuse: 

— Mă veţi ajuta să demonstrez aceasta, domnule Leebig. 
Ca robotician ştiţi că manevrarea roboților în sensul 
comiterii unui omor cere o abilitate deosebită. Ieri am avut 
prilejul de a încerca să pun pe cineva sub stare de arest la 
domiciliu. Am chemat trei roboţi şi le-am dat instrucţiuni 
detaliate, cu scopul de a reţine persoana respectivă. Era un 
lucru simplu, dar eu nu mă prea pricep la roboţi. Ca atare, 


instrucţiunile mele s-au dovedit ineficace şi persoana a 
reuşit să scape. 

— Cine era? Întrebă Attlebish, pe un ton peremptoriu. 

— N-are importanţă, răspunse Baley, agasat. Contează 
faptul că amatori ca mine nu pot mânui roboții cu eficienţă. 
Şi chiar şi unii solarieni pot fi la fel de nepricepuţi în 
materie. Bunăoară, ce ştie Gladia Delmarre despre 
robotică? Ce ne puteţi spune, domnule Leebig? 

— Poftim? Făcu roboticianul, holbându-se la Baley. 

— Aţi încercat doar să daţi lecţii de robotică doamnei 
Delmarre. Ce fel de elevă era? A învăţat ceva? 

Leebig păru stânjenit. 

— N-a învăţat. 

Apoi tăcu. 

— Era un caz fără speranţă, nu-i aşa? Sau preferaţi să nu 
răspundeţi? 

— Se poate să fi simulat ignoranţa, ripostă Leebig, ţeapăn. 

— Sunteţi dispus să afirmaţi, ca specialist, că o socotiți pe 
doamna Delmarre destul de pricepută pentru a împinge 
nişte roboţi să comită o crimă în mod indirect? 

— De unde să ştiu asta? 

— Să mă exprim altfel. Persoana care a încercat să mă 
ucidă la crescătoria de copii trebuia să mă găsească 
folosind reţeaua de comunicaţii interrobotice. Nu spusesem 
nimănui unde mă voi duce şi numai roboții care mă 
călăuzeau dintr-un loc într-altul ştiau unde mă aflu. Colegul 
meu, domnul Olivaw, a reuşit să-mi dea de urmă spre 
sfârşitul zilei, dar cu mare dificultate. Ucigaşul, pe de altă 
parte, a făcut-o probabil mult mai uşor, căci în afară de 
găsirea mea, a avut timp să aranjeze treaba cu săgeata 
otrăvită, înainte ca eu să fi plecat de la crescătorie. Oare ar 
fi putut doamna Delmarre să facă toate acestea? 

Corwin Attlebish se aplecă înainte şi întrebă: 

— Şi cine crezi că s-ar fi priceput să le facă, pământene? 

— Doctorul Jothan Leebig este, se pare, cel mai bun 
robotician de pe întreaga planetă. 


— E o acuzaţie? Întrebă Leebig cu vehemenţă. 

— Da! Răspunse Baley, pe acelaşi ton. 

Furia din ochii roboticianului se stinse încet, fiind înlocuită 
nu de calm, ci mai curând de o încordare reţinută. 

— Am studiat robotul lui Delmarre după crimă, spuse 
Leebig. N-avea membre detaşabile sau, cel puţin, nu puteau 
fi detaşate fără unelte şi cunoştinţe speciale. Aşa că nu 
robotul a fost folosit pentru uciderea lui Delmarre, iar 
argumentaţia dumitale e neîntemeiată. 

— Cine ne confirmă adevărul acestor spuse? Întrebă Baley. 

— Cuvântul meu nu poate fi pus la îndoială. 

— Ba da! Te acuz, şi afirmaţia dumitale despre robot este 
fără nici o valoare. Dacă ar confirma-o cineva, lucrurile ar 
sta altfel. Apropo, te-ai debarasat cam repede de robotul 
acela. Pentru care motiv? 

— N-avea nici un rost să-l mai ţin. Era complet dereglat, 
inutil. 

— De ce? 

Leebig îl ameninţă pe Baley cu degetul, strigând: 

— M-ai mai întrebat asta o dată, pământene, şi ţi-am 
explicat. Asistase la un omor pe care nu-l putuse împiedica. 

— Şi mi-ai mai spus că aceasta duce întotdeauna la 
scoaterea din uz a robotului. Totuşi, atunci când Gruer a 
fost otrăvit, robotul care-i dăduse băutura n-a avut prea 
mult de suferit, doar o uşoară dereglare a mersului şi 
vorbirii. Fusese chiar mijlocul de înfăptuire a unei crime 
evidente, nu un simplu martor, şi totuşi a rămas destul de 
zdravăn pentru a fi interogat. Robotul din cazul Delmarre 
trebuie, aşadar, să fi fost mult mai adânc implicat în crimă 
decât celălalt. Iar arma crimei a fost tocmai braţul lui. 

— Prostii, bâigui Leebig. Habar n-ai de robotică. 

— Se prea poate. Dar propun domnului Attlebish să 
sechestreze documentele ce se găsesc la fabrica dumitale 
de roboţi şi la atelierul de reparaţii. Astfel vom putea afla 
dacă ai construit roboţi cu membre detaşabile, dacă ai 
trimis vreunul doctorului Delmarre şi când anume. 


— Nimeni n-o să se amestece în hârtiile mele! Exclamă 
Leebig. 

— De ce, dacă n-ai nimic de ascuns? 

— Dar de ce naiba aş fi vrut să-l ucid pe Delmarre? De ce? 
Ce mobil aveam? 

— Pot exista două, răspunse Baley. Erai bun prieten cu 
doamna Delmarre. Chiar prea bun prieten. Şi solarienii 
sunt oameni, într-un fel. Nu ai fost niciodată căsătorit, dar 
asta nu-ţi dădea imunitate la, să zicem, porniri animalice. Ai 
văzut-o pe doamna Delmarre, pardon, ai vizionat-o, când 
era îmbrăcată cam neprotocolar şi. 

— Nu! Strigă Leebig, torturat. 

— Nu! Spuse şi Gladia, într-o şoaptă imperativă. 

— Poate că nici n-ai recunoscut natura sentimentelor 
dumitale, continuă Baley. Sau, dacă ţi-ai dat cât de vag 
seama, te-ai disprețuit pentru această slăbiciune şi ai urât-o 
pe doamna Delmarre, căreia i-o datorai. Şi totuşi îl puteai 
uri şi pe Delmarre, pentru faptul că era soţul ei. I-ai cerut 
doamnei Delmarre să-ţi fie asistentă. Făceai astfel o 
concesie propriei dumitale porniri. Ea însă a refuzat, 
sporindu-ţi astfel resentimentul. Ucigându-l pe doctorul 
Delmarre în aşa fel încât să arunci bănuiala asupra soţiei 
lui, te puteai răzbuna pe amândoi dintr-o lovitură. 

— Şi cine-ar putea crede asemenea aiureli ieftine şi 
melodramatice? Întrebă Leebig cu glasul sugrumat. Doar 
vreun alt pământean, vreo altă brută. Însă nimeni de pe 
Solaria. 

— Dar nu te acuz numai în baza acestui mobil, spuse Baley. 
Cred că există şi aceasta, în subconştient, dar aveai unul 
mai temeinic. Doctorul Rikaine Delmarre stătea în calea 
planurilor dumitale şi trebuia înlăturat. 

— Ce planuri? Strigă Leebig. 

— Planurile de cucerire a Galaxiei, domnule Leebig, 
răspunse detectivul. 

18. Se dă răspuns la o întrebare 


— Pământeanul ăsta e nebun! Exclamă Leebig, adresându- 
se celorlalţi. Este clar, nu? 

Unii se uitară la Baley, fără o vorbă, alţii la Leebig. 

Detectivul nu le lăsă timp să decidă. Continuă: 

— Lasă asta, domnule Leebig! Doctorul Delmarre avea de 
gând s-o rupă cu dumneata. Doamna Delmarre crede că 
voia s-o facă deoarece nu admiteai să te căsătoreşti. Nu 
sunt de aceeaşi părere. Doctorul Delmarre efectua 
cercetări care ar fi permis ectogeneza, făcând astfel 
căsătoria de prisos. Dar doctorul Delmarre lucra cu 
dumneata şi ştia, cred, mai mult despre munca dumitale 
decât oricare altul. Ştia că faci unele experienţe 
primejdioase şi a încercat să te oprească. I-a pomenit ceva 
agentului Gruer, fără a-i da însă detalii, pentru că nici el nu 
era încă sigur. E limpede, ai sesizat bănuielile lui şi l-ai 
omorât. 

— E nebun! Repetă Leebig. Nu vreau să mai am de-a face 
cu el! 

— Ascultă-l până la capăt, Leebig, interveni Attlebish. 

Baley îşi muşcă buzele, reprimând o manifestare 
prematură de mulţumire la evidenta lipsă de simpatie cu 
care vorbise şeful serviciului de securitate. Continuă: 

— În aceeaşi convorbire pe care ai avut-o cu mine pe tema 
roboților cu membre detaşabile ai menţionat, doctore 
Leebig, nave spaţiale cu creiere pozitronice. Ai vorbit cam 
mult atunci. Te gândeai poate că sunt un simplu pământean, 
incapabil să sesizeze implicaţiile roboticii? Sau, eventual, 
erai puţin prea bucuros de faptul că tocmai te scutisem de 
prezenţa mea personală? În orice caz, doctorul Quemot mă 
informase deja că arma secretă a Solariei contra celorlalte 
Lumi exterioare este tocmai robotul pozitronic. 

Quemot, implicat pe neaşteptate, tresări violent şi strigă: 

— Voiam doar să spun. 

— Vorbeaţi în termeni sociologici, ştiu. Dar mi-aţi dat de 
gândit. Imaginaţi-vă o navă spaţială dotată cu creier 
pozitronic în loc de echipaj uman. O navă cu echipaj n-ar 


putea folosi roboţi în ciocniri armate. Robotul nu poate 
nimici oamenii de pe alte nave sau de pe lumile inamice. N- 
ar sesiza diferenţa dintre duşman şi prieten. Desigur, 
robotului i se poate spune că pe nava inamică nu se află 
oameni, sau că va bombarda o planetă nelocuită. Dar ar fi 
cam greu de realizat. Robotul ar vedea că pe propria lui 
navă se află oameni, ar şti că în lumea lui trăiesc oameni. Ar 
presupune deci acelaşi lucru despre navele şi lumile 
inamice. Ca să-l manipuleze cum trebuie în asemenea 
situaţii ar fi nevoie de un robotician expert, ca dumneata, 
doctore Leebig, şi aceşti experţi sunt foarte puţini. Dar o 
navă prevăzută cu creier pozitronic ar ataca fără ezitări, 
cred eu, orice altă navă i s-ar indica drept obiectiv. O navă 
cu creier pozitronic ar putea fi cu uşurinţă împiedicată să 
primească de la navele inamice mesaje care să-i explice 
adevărata situaţie. Armamentul ei fiind sub comanda 
directă a unui creier pozitronic, o asemenea navă s-ar 
dovedi mai uşor de manevrat decât una cu echipaj uman. 
Cum n-ar fi nevoie de spaţiu pentru echipaj, provizii şi 
aparatură de purificare a apei şi aerului, ea ar putea 
transporta mai multe dispozitive de atac şi apărare, fiind 
astfel mai greu de distrus decât una obişnuită. O singură 
navă cu creier pozitronic ar putea înfrânge o flotilă de nave 
obişnuite. Greşesc oare? 

Întrebarea ţâşni spre doctorul Leebig, care se ridicase de 
pe scaun şi stătea în picioare, rigid, aproape înţepenit de. 
De ce? De furie? De groază? 

Nici un răspuns nu se auzi. Şi nici nu s-ar fi putut auzi. 
Parcă se rupsese un zăgaz: toţi ceilalţi urlau nebuneşte. 
Klorissa avea o faţă de megeră. Chiar şi Gladia se ridicase şi 
ameninţa cu pumnii ei micuţii. Şi toţi îl apostrofau pe 
Leebig. 

Baley se relaxă, închise ochii şi încercă, timp de câteva 
momente, să-şi destindă muşchii şi tendoanele. Reuşise. În 
sfârşit, apăsase pe butonul potrivit. 


Quemot făcuse o analogie între roboții solarieni şi iloţii din 
Sparta. Spusese că roboții nu s-ar putea revolta, aşa că 
solarienii pot fi liniştiţi. 

Dar dacă vreun om ar încerca să-i înveţe pe roboţi cum să 
facă rău altor oameni? Cu alte cuvinte, să-i înveţe cum să se 
revolte? N-ar fi asta o crimă capitală? Într-o lume ca 
Solaria, unde roboții îi depăşeau pe oameni în proporţie de 
douăzeci de mii la unu, nu s-ar năpusti oare fiecare locuitor 
asupra celui bănuit că ar da roboților putinţa de a vătăma 
fiinţe omeneşti? 

— Eşti arestat, strigă Attlebish, şi ţi se interzice categoric 
să te atingi de registre şi documente până ce nu vor fi 
examinate de autorităţi. 

Şi continuă să spună ceva, aproape incoerent şi de-abia 
auzit în acel tămbălău. 

Un robot se apropie de Baley. 

— Aveţi un mesaj, stăpâne, de la stăpânul Olivaw. 

Baley luă mesajul cu gravitate, se întoarse şi strigă: 

— O clipă, vă rog! 

Glasul său avu un efect aproape magic. Toţi se întoarseră 
solemn către el şi pe toate feţele (cu excepţia celei 
înţepenite a lui Leebig) se putea citi cea mai deplină atenţie 
pentru ceea ce avea de spus pământeanul. 

— Ar fi o prostie să credem că doctorul Leebig nu se va 
atinge de documente înainte ca autorităţile să ajungă acolo. 
Ca atare, încă înainte de începerea întâlnirii noastre, 
colegul meu, Daneel Olivaw, a plecat spre domeniul 
doctorului Leebig. Tocmai am primit veşti de la el. Se află 
deja acolo şi va ajunge în câteva clipe la doctorul Leebig 
pentru a-l pune sub stare de arest. 

— Arest! Răcni Leebig cu un fel de groază animalică, 
holbându-şi ochii şi aşa destul de mari. Vine cineva aici? 
Prezenţă fizică? Nu! Nu! (Al doilea „Nu!” fu un adevărat 
urlet.) 

— Nu vei păţi nimic rău, spuse Baley cu răceală, dacă te 
supui. 


— Dar nu vreau să-l văd! Nu pot să-l văd! 

Roboticianul căzu în genunchi, fără să pară că-şi dă seama 
de asta, şi îşi încleştă mâinile într-un gest disperat de 
rugăminte: 

— Ce vrei? Vrei o mărturisire? Da, robotul de la Delmarre 
avea membre detaşabile! Da, da, da! Eu am organizat 
otrăvirea lui Gruer! Eu am organizat atentatul cu săgeata! 
Am urzit şi planuri pentru nave spaţiale, aşa cum ai spus! 
N-am reuşit, dar, da, le-am urzit! Numai ia-l pe omul ăsta 
de-aici! Nu-l lăsa să vină! la-l de-aici! 

Se bâlbâia. 

Baley dădu din cap. Alt buton potrivit. Amenințarea cu o 
prezenţă personală fusese mai eficace în obţinerea unei 
mărturisiri decât orice tortură fizică. 

Deodată Leebig întoarse capul şi îşi căscă larg gura, 
sesizând probabil vreun zgomot sau vreo mişcare în afara 
câmpului vizual al celorlalţi. Apoi îşi ridică mâinile, într-un 
gest de respingere. 

— Pleacă! Imploră el. Pleacă! Nu te apropia, nu te 
apropia! Te rog! 

Căzu în patru labe, după care îşi vâri brusc o mână în 
buzunar, scoase repede ceva şi duse la gură. Se clătină de 
două ori şi căzu cu faţa în jos. 

Baley tocmai voia să strige: 

— Idiotule, cel care se apropie nu e om ci doar unul dintre 
roboții pe care-i iubeşti! 

Daneel Olivaw apăru în câmpul vizual şi o clipă se uită 
atent la corpul prăbuşit. 

Baley de-abia mai răsufla. Dacă Daneel îşi dă seama că 
propria lui pseudo-umanitate îl ucisese pe Leebig, creierul 
său, dominat de cerinţele imperioase ale Primei legi, ar 
putea suferi dereglări grave. 

Dar Daneel se mulţumi să îngenuncheze şi să atingă trupul 
roboticianului cu degetele-i fine. Apoi săltă capul lui Leebig 
ca pe un lucru foarte preţios, mângâindu-l cu gingăşie. 

Robotul îşi întoarse spre ceilalţi faţa fin cizelată şi şopti: 


— A murit un om! 

Baley o aştepta: Gladia îi ceruse o ultimă întrevedere. 
Când femeia apăru, detectivul făcu ochii mari. 

— 'Te văd, spuse el. 

— Da, confirmă Gladia, dar de unde ştii? 

— Porţi mănuşi. 

— O, făcu ea, privindu-şi stingherită mâinile. Apoi, cu voce 
domoală: Te superi? 

— Nu, sigur că nu. Dar de ce te-ai hotărât să mă vezi, în 
loc să mă vizionezi? 

— Păi, zâmbi ea palid, trebuie să mă-nvăţ cu asta, nu-i aşa, 
Elijah? Adică, având în vedere că plec pe Aurora. 

— S-a aranjat, deci? 

— Domnul Olivaw pare să se bucure de influenţă. S-a 
aranjat. Nu mă mai întorc niciodată aici. 

— Bun! Vei fi mai fericită aşa, Gladia. Sunt sigur. 

— Mi-e cam frică, totuşi. 

— Ştiu. Vei vedea tot timpul oameni şi-ţi va lipsi confortul 
de pe Solaria. Dar ai să te obişnuieşti şi, mai mult, ai să uiţi 
toată grozăvia prin care ai trecut. 

— Nu vreau să uit chiar totul, spuse Gladia cu blândeţe. 

— Ai să uiţi. 

Baley o privi, nu fără strângere de inimă, pe femeia 
subţirică ce stătea în faţa lui şi adăugă: 

— Ai să te şi căsătoreşti, într-o bună zi. Cu adevărat 
căsătorită, vreau să zic. 

— Nu ştiu cum, spuse Gladia cu jale, dar acest lucru nu-mi 
mai pare atât de atrăgător. În clipa de faţă. 

— O să-ţi schimbi părerea. 

Rămaseră o clipă nemişcaţi, privindu-se în tăcere. 

— Nici nu ţi-am mulţumit, zise apoi Gladia. 

— Mi-am făcut datoria, răspunse Baley. 

— Pleci înapoi pe Pământ acum, nu-i aşa? 

— Da. 

— N-o să te mai văd niciodată. 


— Probabil că nu. Dar să nu-ţi pară rău. Peste patruzeci de 
ani cel mult eu voi fi mort, pe când tu ai să arăţi tot ca 
acum. 

O umbră trecu pe faţa Gladiei. 

— Nu spune aşa ceva. 

— E adevărul. 

— Ştii, totul s-a adeverit în cazul lui Leebig, spuse ea 
repede, căutând parcă să schimbe subiectul. 

— Da, ştiu. Alţi roboticieni au verificat documentele lui şi 
au aflat că efectua experienţe pentru crearea unor nave 
spaţiale cu creier pozitronic. Au găsit şi nişte roboţi cu 
membre detaşabile. 

Gladia se cutremură: 

— Dar de ce oare făcea asemenea lucruri îngrozitoare? 

— Se temea de oameni. S-a sinucis pentru a evita prezenţa 
altcuiva şi era gata să distrugă alte lumi numai pentru a se 
asigura că Solaria şi convențiile ei rigide în acest sens nu 
vor fi niciodată primejduite. 

— Dar cum de era aşa, murmură Gladia, când prezenţa 
fizică poate fi atât de. 

Din nou un interval de tăcere, în timpul căruia continuară 
să se privească de la câţiva metri. 

Apoi Gladia strigă brusc: 

— Oh, Elijah, ai să mă crezi o dezmăţată! 

— De ce anume? 

— Pot să te ating? N-am să te mai văd niciodată, Elijah! 

— Dacă vrei. 

Gladia se apropie, pas cu pas, cu ochi strălucitori, dar şi cu 
o expresie de teamă. Se opri la vreun metru de el, apoi 
încet, de parcă ar fi fost în transă, începu să-şi scoată 
mănuşa de pe mâna dreaptă. Baley dădu să o oprească: 

— Nu face copilării, Gladia. 

— Nu mi-e frică. 

Şi-i întinse lui Baley mâna ei, desmănuşată şi tremurândă. 
Detectivul i-o luă într-a sa, tremurândă şi ea. Rămaseră o 
clipă aşa, el ţinând mânuţa ei timidă. Apoi Baley îi dădu 


drumul, iar mâna Gladiei zbură pe neaşteptate spre faţa lui 
şi îl atinse delicat, o clipă numai, cu degetele pe obraz. 

— Mulţumesc, Elijah. Adio. 

— Adio, Gladia, spuse detectivul, privind-o cum se 
îndepărta. 

Şi nici chiar gândul că o navă îl aşteaptă ca să-l ducă 
înapoi pe Pământ nu putu să-i şteargă simţământul de 
pierdere ce-l încerca în acele clipe. 

Subsecretarul Albert Minnim îl primi cu ochi ce voiau să 
exprime un bun-venit foarte oficial. 

— Sunt bucuros să te văd din nou pe Pământ. Raportul 
dumitale a sosit deja, se-nţelege, şi este studiat acum. Ai 
făcut o treabă bună şi îţi va prinde bine la dosarul personal. 

— Vă mulţumesc, răspunse Baley. 

Era greu să-l mai poată entuziasma aşa ceva. Întoarcerea 
pe Pământ, securitatea regăsită a Oraşelor, vocea Jessiei 
(vorbise deja cu ea), toate acestea îi epuizaseră în mod 
ciudat resursele de satisfacţie. 

— Totuşi, continuă Minnim, raportul se ocupă numai de 
anchetă. Pe noi însă ne interesa şi altceva. Poţi să-mi 
prezinţi un raport verbal în acest sens? 

Baley şovăi şi îşi duse automat mâna spre buzunarul în 
care simţea din nou forma mângâietoare, caldă, a pipei 
sale. 

— Poţi fuma, Baley, se grăbi Minnim să adauge. 

Detectivul făcu din aprinderea pipei un ritual prelungit. 
Apoi spuse: 

— Nu sunt sociolog, domnule subsecretar. 

— Nu eşti? Minnim avu un zâmbet ce se stinse imediat. Mi 
se pare că am mai discutat asta. Un bun detectiv trebuie să 
fie şi un sociolog empiric, chiar dacă n-a auzit niciodată de 
ecuaţia Hackett. Cred, judecând după stânjeneala dumitale, 
că ai anumite păreri despre Lumile exterioare, dar nu ştii 
cum îmi vor suna mie. 

— Dacă o luaţi aşa, domnule subsecretar. Când mi-aţi 
ordonat să plec pe Solaria mi-aţi pus o întrebare. M-aţi 


întrebat care sunt punctele slabe ale Lumilor exterioare. 
Forţa lor rezidă în roboţi, în populaţia lor redusă, în 
longevitate, dar ce puncte slabe au? 

— Ei bine? 

— Cred că ştiu punctele slabe ale solarienilor, domnule 
subsecretar. 

— Poţi răspunde la întrebarea mea? Bun! Dă-i drumul! 

— Punctele lor slabe, domnule subsecretar, sunt tocmai 
roboții, populaţia redusă şi longevitatea. 

Minnim îl fixă pe Baley fără să-şi schimbe expresia. 
Degetele lui trasau, cu mişcări nervoase, diferite linii în 
jurul hărtiilor de pe birou. 

— Ce te determină să spui asta? 

Baley stătuse ceasuri întregi să-şi ordoneze gândurile în 
timpul călătoriei de înapoiere şi înfruntase oficialităţile, în 
imaginaţia sa, cu argumente temeinice, bine gândite. Acum 
însă se simţea dezorientat. 

— Nu cred că pot face o expunere clară, domnule 
subsecretar. 

— Nu-i nimic. Să le aud. E vorba doar de o apreciere 
generală. 

— Solarienii au renunţat la un lucru pe care omenirea îl 
are de un milion de ani. Un lucru mai valoros decât energia 
atomică, decât Oraşele, decât agricultura, locul, uneltele, 
decât orice; căci e un lucru care le-a făcut posibile pe toate 
celelalte. 

— Fii precis, Baley. La ce te referi? 

— La spiritul de colectivitate, domnule subsecretar. La 
cooperarea dintre indivizi. Solaria a abandonat-o cu totul. A 
devenit o lume de indivizi izolaţi, iar singurul sociolog de pe 
planetă e încântat că îşi inventează propria lui ştiinţă. N-are 
pe nimeni care să-l înveţe, să-l ajute, să-i arate eventualele 
erori. Singura ştiinţă cu adevărat înfloritoare de pe Solaria 
este robotica, dar şi de ea se ocupă numai câţiva oameni, 
iar atunci când a fost nevoie de o analiză a interacțiunii om- 
robot a trebuit să se facă apel la un pământean. Arta 


solariană este abstractă. Avem şi noi, pe Pământ, artă 
abstractă, dar numai ca o formă de artă. Pe Solaria ea este 
unica formă. Nota omenească s-a pierdut cu totul. Viitorul 
dorit de ei este un viitor al ectogenezei şi al izolării imediat 
după naştere. 

— Sună îngrozitor, îl întrerupse Minnim, dar vezi aici ceva 
primejdios? 


— Cred că da. Fără condiţionarea reciprocă a oamenilor 
dispare orice interes pentru viaţă, dispar cele mai multe 
dintre valorile intelectuale, se pierde în mare parte însăşi 
raţiunea de a trăi. Vizionarea nu poate înlocui contactul 
prin vedere. Înşişi solarienii îşi dau seama că vizionarea e 
doar un surogat de simţ. Şi ca şi cum izolarea n-ar fi de 
ajuns ca să provoace stagnare, mai intervine şi longevitatea 
lor. Pe Pământ avem un aflux permanent de tineri care 
acceptă schimbarea deoarece n-au avut timp să se 
anchilozeze. Personal, presupun că există o vârstă maximă 
optimă, o viaţă destul de lungă pentru a permite realizarea 
individului şi destul de scurtă pentru a face loc tineretului 
într-un ritm nu prea lent. Pe Solaria, acest ritm este prea 
lent. 

Minnim continua să deseneze cu degetul pe birou. 

— Interesant! Interesant! 

Privi apoi la Baley şi parcă îi căzuse o mască de pe faţă. 
Privirea i se înveselise. 

— Detectiv Baley, eşti un om perspicace. 

— Vă mulţumesc, răspunse Baley cu gravitate. 

— Ştii de ce te-am îndemnat să-mi prezinţi părerile 
dumitale? 

Minnim arăta aproape ca un băieţel care-şi savurează o 
bucurie. Continuă fără să aştepte răspunsul lui Baley: 

— Sociologii noştri au făcut deja o analiză preliminară a 
raportului dumitale şi mă întrebam dacă-ţi dai seama ce 
excelente veşti pentru Pământ ai adus. Văd că da. 

— Staţi puţin, spuse Baley. Mai este ceva. 

— Da, mai este, conveni Minnim, jubilând. Solarienii nu pot 
scăpa de această stagnare. Au depăşit punctul critic şi 
depind prea mult de roboţi. lar robotul nu poate disciplina 
un copil neascultător, chiar dacă acest lucru este spre 
binele copilului. Robotul nu poate vedea dincolo de 
suferinţa fizică imediată. Iar roboții, în totalitatea lor, nu pot 
disciplina o planetă lăsând instituţiile ei să se prăbuşească 
atunci când aceste instituţii au devenit un balast. Nu pot 


vedea dincolo de haosul imediat. Aşadar, soarta Lumilor 
exterioare este stagnarea perpetuă, iar Pământul se va 
elibera de dominaţia lor. Aceste date noi schimbă radical 
situaţia. Nu mai este necesară revolta directă. Libertatea va 
veni de la sine. 

— Staţi, repetă Baley, mai insistent. Discutăm numai 
despre Solaria, nu şi despre alte Lumi exterioare. 

— E acelaşi lucru. Sociologul dumitale de pe Solaria, 
Kimot sau cum îi zice. 

— Quemot, domnule subsecretar. 

— Ei da, Quemot, n-a spus el că şi celelalte Lumi merg în 
sensul Solariei? 

— A spus, dar nu ştie nimic despre celelalte Lumi direct de 
la sursă, şi nici nu este sociolog. Vreau să zic, nu e sociolog 
adevărat. Credeam că am fost clar în privinţa aceasta. 

— Au să verifice ai noştri. 

— Dar nici ei nu vor avea date. Nu ştim nimic despre 
Lumile într-adevăr mari. Despre Aurora, de pildă - lumea 
lui Daneel. Mie nu mi se pare raţional să le asemuim cu 
Solaria. De fapt, există doar o singură Lume în întreaga 
Galaxie care seamănă cu Solaria. 

Minnim abandonă subiectul cu o uşoară fluturare a mâinii 
sale bine îngrijite. 

— Au să verifice ai noştri. Şi sunt sigur că vor fi de acord 
cu Quemot. 

Privirea lui Baley se posomorî. Dacă sociologii pământeni 
sunt dornici de ştiri îmbucurătoare, se vor găsi în acord cu 
Quemot, desigur. Din statistici poţi scoate orice vrei dacă 
ştii să cauţi cât trebuie şi cum trebuie, şi dacă treci cu 
vederea anumite date relevante. 

Detectivul ezită o clipă. Era oare mai bine să vorbească 
acum, când se afla în faţa unui înalt funcţionar 
guvernamental, sau. 

Ezitarea îi fusese puţin prea lungă. Aranjând nişte hârtii, 
Minnim începu să glăsuiască din nou, pe un ton mai lipsit de 
însufleţire: 


— Încă vreo două amănunte, detectiv Baley, cu privire la 
cazul Delmarre propriu-zis şi apoi poţi pleca. Era în intenţia 
dumitale ca Leebig să se sinucidă? 

— Intenţionam să-i smulg o mărturisire, domnule 
subsecretar. Nu-mi închipuisem că se va sinucide - ce 
ironie! 

— La apropierea cuiva care era doar un robot şi care în 
fapt nu viola interdicţia prezenţei fizice. Dar, sincer vorbind, 
nu-i regret moartea. Va mai trece mult timp până la ivirea 
altui om care să îmbine, ca el, perversiunea cu abilitatea. 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Minnim pe un ton sec, şi 
consider moartea lui binevenită, dar nu te-ai gândit la ce 
primejdii te expuneai dacă solarienii şi-ar fi dat seama că 
Leebig nu putea să-l fi ucis pe Delmarre? 

Baley îşi scoase pipa din gură şi rămase tăcut. 

— Hai, detectiv Baley, continuă Minnim, ştii doar că nu 
Leebig l-a ucis. Crima implica prezenţa personală şi Leebig 
ar fi preferat moartea unei asemenea situaţii. De fapt, chiar 
a preferat-o. 

— Aveţi dreptate, domnule subsecretar, admise Baley. Am 
scontat că solarienii vor fi prea uluiţi constatând cum 
folosea el roboții ca să-şi mai dea seama de acest lucru. 

— Atunci cine l-a ucis pe Delmarre? 

— Dacă vreţi să spuneţi cine l-a lovit de fapt, răspunse 
Baley încet, atunci e vorba de persoana pe care o bănuia 
toată lumea: Gladia Delmarre, soţia lui. 

— Şi ai lăsat-o să plece? 

— Din punct de vedere moral, nu ea era responsabilă. 
Leebig ştia că Gladia se certa violent cu soţul ei. Şi frecvent. 
De asemenea ştia, probabil, cât de tare se înfuria în aceste 
situaţii. Leebig dorea moartea soţului în împrejurări care s- 
o incrimineze pe soţie. I-a trimis, deci, lui Delmarre un 
robot pe care - aşa presupun eu - l-a instruit în mod abil să- 
i dea Gladiei, într-o clipă de extremă furie, unul dintre 
membrele sale detaşabile. Văzându-se cu o armă în mână, 
femeia a acţionat într-o clipă de orbire, înainte ca Delmarre 


sau robotul s-o poată opri. Gladia a fost, la fel ca robotul, 
unealtă inconştientă a lui Leebig. 

— Dar, observă Minnim, pe braţul robotului trebuie să fi 
rămas sânge şi peri năclăiţi. 

— Se prea poate, spuse Baley, dar de robot s-a ocupat 
tocmai Leebig. I-a fost uşor să instruiască pe ceilalţi roboţi, 
care putuseră observa aceasta, să uite tot. Şi doctorul Thool 
ar fi putut observa, dar el n-a examinat decât cadavrul şi 
trupul fără cunoştinţă al Gladiei. Eroarea lui Leebig a fost 
aceea de a crede că vinovăția va cădea atât de vădit pe 
umerii Gladiei încât nici faptul că nu s-a găsit nici o armă la 
locul crimei n-o va mai salva. Şi nici nu putea prevedea că 
pentru continuarea anchetei se va face apel la un 
pământean. 

— Aşadar, Leebig fiind mort, ai aranjat plecarea Gladiei de 
pe Solaria. Voiai s-o salvezi în caz că solarienii ar începe să 
se gândească la anumite lucruri? 

Baley ridică din umeri. 

— Suferise destul. Toată lumea o nedreptăţise: soţul ei, 
Leebig, societatea solariană. 

— Oare nu răstălmăceai legea pentru a-ţi satisface un 
capriciu personal? 

Faţa osoasă a detectivului se înăspri. 

— Nu era un capriciu. Nu mă consideram legat de legile 
solariene. Primau interesele Pământului, şi pentru a apăra 
aceste interese trebuia sa am grijă ca Leebig, adevăratul 
pericol, să fie neutralizat. Cât despre doamna Delmarre (îl 
înfrunta pe Minnim acum şi-şi dădea seama că face un pas 
crucial, dar trebuia să i-o spună), cât despre doamna 
Delmarre, am făcut din ea obiectul unui experiment. 

— Ce experiment? 

— Voiam să ştiu dacă va consimţi să înfrunte o Lume în 
care prezenţa fizică este permisă şi firească. Eram curios să 
aflu dacă are curajul să rupă nişte deprinderi adânc 
înrădăcinate în ea. Mă temeam că va refuza să plece, că va 
insista să rămână pe Solaria - un adevărat purgatoriu 


pentru ea - decât să renunţe la modul ei de viaţă solarian, 
deformat. Dar a ales schimbarea şi faptul m-a bucurat, căci 
mi-a părut simbolic. Pare să deschidă calea salvării şi 
pentru noi. 

— Pentru noi??! Exclamă Minnim. Ce naiba vrei să spui? 

— Nu personal pentru dumneavoastră sau pentru mine, 
domnule subsecretar, răspunse Baley cu gravitate, ci 
pentru întreaga omenire. Greşiţi în aprecierea 
dumneavoastră despre celelalte Lumi exterioare. Au puţini 
roboţi, permit prezenţa fizică şi au studiat situaţia de pe 
Solaria. R. Daneel Olivaw a fost cu mine acolo, după cum 
ştiţi, şi va face şi el un raport. Există riscul ca într-o bună zi 
să devină şi ei un fel de solarieni, dar îşi vor da probabil 
seama la timp şi se vor strădui să menţină un echilibru 
judicios, rămânând astfel stăpânii omenirii. 

— Asta crezi dumneata, replică Minninm, iritat. 

— Mai mult încă. Există o sigură lume asemănătoare 
Solariei, şi anume Pământul. 

— Detectiv Baley! 

— Aşa stau lucrurile, domnule subsecretar. Noi suntem o 
Solarie pe dos. Ei s-au izolat unul faţă de altul. Noi ne-am 
izolat de Galaxie. Ei au ajuns într-un punct mort cu 
domeniile lor inviolabile. Noi am ajuns într-un punct cu 
Oraşele noastre subterane. Ei sunt şefi fără subalterni, 
afară de roboţi, care nu pot riposta. Noi suntem subalterni 
fără şefi, numai cu Oraşele ce ne închid spre a ne ţine în 
siguranţă. 

Baley îşi încleştase pumnii. 

Minnim îl privea dezaprobator. 

— Detectiv Baley, ai trecut printr-o perioadă grea. Ai 
nevoie de odihnă şi o vei căpăta. O lună de concediu plătit, 
iar la întoarcere, avansarea. 

— Vă mulţumesc, dar nu doresc numai asta. Aş vrea să mă 
ascultați. Există un singur drum care ne poate scoate din 
fundătura noastră - drumul spre exterior, spre spaţiul 
cosmic. Există acolo un milion de lumi, iar spaţienii ocupă 


numai cincizeci. Ei sunt puţini şi trăiesc mult. Noi suntem 
mulţi şi trăim puţin. Suntem deci mai bine dotați decât ei 
pentru explorare şi colonizare. Avem o presiune 
demografică, care ne împinge spre aceasta, şi o succesiune 
rapidă a generaţiilor, care ne furnizează din plin un tineret 
temerar. Şi apoi, strămoşii noştri au fost cei care au 
colonizat Lumile exterioare. 

— Da, înţeleg. Dar mă tem că timpul nostru a trecut. 

Baley sesiză dorinţa subsecretarului de a-l vedea plecat, 
dar rămase impasibil pe loc şi continuă: 

— Când primele colonizări au dus la crearea unor Lumi ce 
ne depăşeau ca tehnologie, am scăpat construindu-ne 
vizuini subpământene. Spaţienii ne făceau să ne simţim 
inferiori şi să ne ascundem de ei. Dar aceasta nu eo 
atitudine. Pentru a evita o succesiune nimicitoare de 
răscoale şi represiuni trebuie să concurăm cu ei, să-i 
urmăm, dacă trebuie, şi să-i conducem, dacă se poate. Ca să 
realizăm aceasta trebuie să înfruntăm exteriorul, să 
învăţăm să înfruntăm exteriorul. lar dacă e prea târziu ca 
să mai învăţăm noi înşine, atunci să-i învăţăm pe copiii 
noştri. Este un lucru vital! 

— Ai nevoie de odihnă, detectiv Baley. 

— Ascultaţi-mă, vă rog, domnule subsecretar, replică Baley 
cu vehemenţă. Dacă spaţienii sunt puternici şi noi rămânem 
în starea de acum, nu va trece un secol şi Pământul va fi 
nimicit. Aşa se apreciază, după cum mi-aţi spus chiar 
dumneavoastră. Dacă spaţienii sunt slabi şi devin tot mai 
slabi, atunci putem scăpa, dar cine ne asigură că spaţienii 
sunt slabi? Solarienii, da, sunt, dar asta-i tot ce ştim. 

— Totuşi. 

— N-am terminat. Un lucru îl putem schimba, indiferent 
dacă spaţienii sunt slabi sau puternici. Ne putem schimba 
pe noi. Să înfruntăm spaţiul liber şi nu va mai trebui să ne 
răsculăm. Vom putea crea propriile noastre Lumi 
exterioare, devenind noi înşine spaţieni. Dacă rămânem 
întemnițați aici, pe Pământ, atunci nu vom putea evita 


răscoale zadarnice şi fatale. Şi va fi chiar mai rău dacă 
oamenii îşi vor face speranţe false, bazate pe o presupusă 
slăbiciune a spaţienilor. Întrebaţi-i, vă rog, pe sociologi. 
Comunicaţi-le argumentele mele. Şi dacă încă mai au 
îndoieli, găsiţi un mijloc de a mă trimite pe Aurora. Să vă 
aduc un raport despre adevărații spaţieni, şi atunci veţi 
vedea ce trebuie să facă Pământul. 

Minnim dădu din cap în semn de aprobare: 

— Da, da. La revedere acum, detectiv Baley. 

Baley ieşi cu un sentiment de entuziasm. Nu se aşteptase 
la o victorie netă asupra lui Minnim. Un mod de gândire 
care a prins rădăcini adânci nu poate fi înfrânt nici într-o zi, 
nici într-un an. Sesizase însă, o undă de nesiguranţă tristă 
trecând peste faţa lui Minnim şi întunecându-i, timp de 
câteva clipe cel puţin, euforia nejustificată. 

Simţea că poate scruta viitorul. Minnim îi va întreba pe 
sociologi şi măcar unul sau doi dintre ei vor avea îndoieli. 

O să treacă un an, îşi spuse Baley, un an şi voi fi în drum 
spre Aurora. O generaţie, şi ne vom afla din nou în spaţiu. 

Detectivul păşi pe şoseaua ce rula spre nord. Curând o va 
vedea pe Jessie. Ea o să înţeleagă oare? Şi pe băiat, pe 
Bentley, de şaptesprezece ani acum. Când Ben va avea el 
însuşi un copil de şaptesprezece ani, se va afla oare pe vreo 
altă lume, virgină, clădind o viaţă neîngrădită? 

Gândul îl sperie. Baley încă se mai temea de exterior. Dar 
nu se mai temea de această teamă! N-o mai privea ca pe un 
lucru de care fugi, ci ca pe un duşman cu care trebuie să 
lupţi. 

Se simţi cuprins de un fel de frenezie. Încă de la început 
exteriorul exercitase asupra lui o atracţie ciudată. De când 
îl amăgise pe Daneel şi decapotase acel vehicul pentru a 
putea simţi aerul liber. 

Atunci nu reuşise să înţeleagă. Daneel îl luase drept un tip 
ciudat. Baley însuşi îşi închipuise că înfruntă exteriorul 
dintr-o necesitate profesională, pentru a soluţiona un caz de 
crimă. De-abia în ultima seară petrecută pe Solaria, când 


smulsese perdeaua de la fereastră, înţelesese că simţea 
nevoia să înfrunte exteriorul nu numai pentru a-l înfrunta, 
ci pentru atracţia şi făgăduiala de libertate pe care acest 
exterior le conţinea. 

Pe Pământ trebuie să existe milioane de oameni care simt 
acelaşi imbold, numai să li se atragă atenţia asupra 
spaţiului deschis, numai să li se dea putinţa de a face primul 
pas. 

Privi în jur. 

Şoseaua rula cu viteză. Totul era scăldat într-o lumină 
artificială. Şiruri enorme de apartamente lunecând înapoi. 
Firme luminoase, vitrine, fabrici, lumini, zgomote, mulţimi, 
zgomote, oameni, oameni, oameni. 

Toate acestea le iubise, nu voia să le părăsească, se 
temuse să le părăsească, crezuse că îi lipsesc pe Solaria. Şi 
acum toate îi păreau stranii. 

Nu se putea readapta. 

Plecase să soluţioneze o crimă şi iată că se întâmplase 
ceva cu el. 

Îi spusese lui Minnim că Oraşele sunt vizuini. Aşa şi erau. 
Un fel de pântece în care se ascundeau locuitorii 
Pământului. Şi ce trebuie să facă un om ca să poată deveni 
om? Trebuie să se nască. Să iasă din pântece. lar odată ieşit 
nu mai poate intra înapoi. 

Baley ieşise din Oraş şi nu mai putea reintra în el. Oraşul 
nu mai era lumea lui. Vizuinile de Oţel îi erau străine. Aşa 
trebuia să se întâmple. Şi aşa se va întâmpla şi cu alţii, iar 
Pământul va renaşte şi se va avânta în spaţiu. 

Inima îi bătea nebuneşte, iar zgomotele vieţii din jur 
slăbiseră până la un murmur imperceptibil. 

Îşi aminti de visul avut pe Solaria şi, în sfârşit, îl înţelese. 
Ridică ochii şi reuşi să vadă prin tot oţelul şi betonul de 
deasupra lui, prin toate acele straturi de omenire. Putea 
vedea farul din Spaţiu care îi chema pe oameni spre 
exterior. Putea să-l vadă strălucind. Soarele gol! 


SFÂRŞIT