Isaac Asimov — Roboti — V4 Robotii Si Imperiul

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Roboții şi Imperiul 


(Robots and Empire - 1985) 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂI - AURORA 

1. URMAŞUL 

2. STRĂMOȘUL 

3. CRIZA 

4. ALT URMAŞI. 

PARTEA A DOUA - SOLARIA 

5. LUMEA PĂRĂSITĂ 

6. ECHIPAJUL 

7. SUPRAVEGHETOAREA. 
PARTEA A TREIA - LUMEA LUI BALEY 
8. LUMEA COLONISTULUI 

9. DISCURSUL 

10. DUPĂ DISCURS. 

PARTEA A PATRA - AURORA 
11. BĂTRÂNUL CONDUCĂTOR 
12. PLANUL ŞI FIICA 

13. ROBOTUL TELEPATIC 

14. DUELUL. 

PARTEA A CINCEA - PĂMÂNTUL 
15. LUMEA SFÂNTĂ 

16. ORAŞUL 

17. ASASINUL 

18. LEGEA ZERO 

19. SINGUR 


PARTEA ÎNTÂI - AURORA 


1. URMAŞUL.. 

Gladia pipăi şezlongul de grădină să se asigure câănu e 
prea umed, apoi se aşeză. O atingere a comenzilor îl reglă 
astfel încât să-i permită să stea pe jumătate întinsă, o alta 
activă câmpul diamagnetic dându-i, ca întotdeauna, 
senzaţia de relaxare absolută. Şi de ce nu? La urma urmei, 
plutea la un centimetru deasupra materialului şezlongului. 
Era o noapte caldă şi plăcută, foarte potrivită pentru 
planeta Aurora - proaspătă şi luminată de stele. 

Cuprinsă de tristeţe, cercetă cu atenţie micile şi 
nenumăratele scânteieri ce punctau cerul formând desene, 
scânteieri cu atât mai intense cu cât dăduse ordin ca 
luminile din locuinţa ei să fie reduse. 

Cum se făcea, se întrebă, că nu învățase niciodată numele 
stelelor şi nu ştiuse niciodată care era una şi care alta, în 
toate cele douăzeci şi trei de decade ale vieţii sale. Una 
dintre ele era steaua în jurul căreia se învârtea Solaria, 
planeta ei natală, steaua la care, în primele trei decade ale 
vieţii, se gândise ca la un simplu „soare”. 

Gladia se numise cândva Gladia Solaria. Asta era pe 
vremea când venise pe Aurora, cu douăzeci de decade în 
urmă - două sute de Ani Galactici Standard - iar numele 
era un mod nu tocmai prietenos de a-i scoate în evidenţă 
obârşia străină. Acum o lună se împliniseră două sute de ani 
de la sosirea ei aici, eveniment pe care nu-l sărbătorise, 
pentru că nu dorea să se gândească la acele zile. Înainte de 
asta, pe Solaria, fusese Gladia. Delmarre. Se agită 
neliniştită. Aproape că uitase de acel nume. Oare pentru că 
trecuse atâta timp? Sau doar pentru că se străduise să 
uite? În toţi aceşti ani nu regretase Solaria, nu-i dusese 
niciodată dorul. 

Şi totuşi, acum? 

Era, oare, pentru că acum, dintr-o dată, descoperea că îi 
supravieţuise? Solaria pierise - o relicvă istorică - şi ea 
continua să trăiască. Din cauza asta îi simţea acum lipsa? 


Îşi încreţi sprâncenele. Nu, nu-i simţea lipsa, decise 
categoric. Nu tânjea după ea şi nici nu dorea să se întoarcă 
acolo. Era doar durerea caracteristică pentru ceva care 
însemnase atât de mult pentru ea - chiar dacă distrugător - 
şi care pierise. 

Solaria! Ultima dintre Lumile Spaţiului care fusese 
colonizată şi transformată în cămin pentru omenire. Şi 
drept urmare, probabil datorită unei legi misterioase a 
simetriei, era şi prima care murea?! 

Prima? Asta însemna că avea să-i urmeze oa doua şioa 
treia şi aşa mai departe? 

Gladia simţi cum tristeţea i se adânceşte. Unii credeau că 
există, într-adevăr, o asemenea implicare. Dacă aşa ar fi stat 
lucrurile, Aurora, de multă vreme patria ei adoptivă, pentru 
că fusese prima Lume colonizată din Spaţiu, ar fi trebuit, 
după aceeaşi lege a simetriei, să fie ultima dintre cele 
cincizeci care să moară. Deci putea dura, chiar în cel mai 
rău caz, mai mult decât îndelungata ei viaţă şi, dacă ar fi 
aşa, ar trebui să fie destul. 

Căută din nou stelele cu privirea, dar în zadar. Era 
imposibil să-şi dea seama care dintre acele puncte 
luminoase nedesluşite e soarele Solariei. Îşi închipui că 
trebuia să fie unul dintre cele mai luminoase, dar chiar şi 
dintr-acestea erau cu sutele. 

Îşi ridică braţul şi făcu un gest pe care numai ea îl ştia 
drept „gestul pentru Daneel”. Faptul că era întuneric n- 
avea importanţă. 

Robotul Daneel Olivaw fu lângă ea aproape imediat. 
Oricine l-ar fi cunoscut cu mai bine de douăzeci de decade 
înainte, când fusese proiectat de Han Fastolfe, n-ar fi 
observat nici o schimbare la el. Faţa lată, cu pomeţii înalţi, 
părul arămiu scurt, pieptănat pe spate, ochii albaştri, 
corpul înalt, bine legat şi perfect uman păreau la fel de 
tinere şi la fel de lipsite de vreo emoție ca întotdeauna. 

— Vă pot ajuta cu ceva, doamnă Gladia? Întrebă el cu voce 
egală. 


— Da, Daneel. Care dintre aceste stele e soarele Solariei? 

Daneel nu privi în sus. Zise: 

— Niciuna, doamnă Gladia. În această perioadă a anului 
soarele Solariei nu răsare până la 03:20. 

— Zău? 

Gladia fu dezamăgită. Îşi închipuise că orice stea care ar fi 
interesat-o trebuia să fie vizibilă, ori de câte ori avea ea 
chef să se uite. Bineînţeles că răsăreau şi apuneau la ore 
diferite. Măcar atâta lucru ştia şi ea. 

— Deci m-am uitat în gol. 

— După reacţiile oamenilor, zise Daneel ca şi cum ar fi vrut 
s-o consoleze, îmi dau seama că stelele sunt frumoase, 
indiferent dacă una dintre ele e vizibilă sau nu. 

— Nu te contrazic, spuse Gladia mâhnită şi îşi reglă 
şezlongul în poziţie verticală cu un pocnet al degetelor. Se 
ridică: 

— Aş fi vrut, totuşi, să văd soarele Solariei. Dar nu într-atât 
încât să stau aici până la 03:20. 

— Chiar dacă aţi vrea să faceţi asta, zise Daneel, v-ar 
trebui lentile uriaşe. 

— Lentile uriaşe? 

— Nu prea e vizibil cu ochiul liber, doamnă Gladia. 

— Din ce în ce mai rău! 

Îşi frecă mâinile de pantaloni: 

— Ar fi trebuit să te întreb mai întâi, Daneel. 

Cine ar fi cunoscut-o pe Gladia cu douăzeci de decade în 
urmă, când venise pentru prima dată pe Aurora, ar fi 
observat că se schimbase. Spre deosebire de Daneel, ea era 
un simplu om. Avea tot 155 cm înălţime, cu aproape zece 
centimetri sub înălţimea ideală pentru o femeie din Spaţiu. 
Îşi păstrase cu grijă silueta subţire şi pe corpul ei nu se 
vedea nici urmă de flascitate sau înţepeneală. Totuşi avea 
câteva fire albe, iar la ochi se zăreau riduri fine şi o umbră 
de puf pe piele. Putea foarte bine să mai trăiască zece sau 
douăsprezece decade, dar nu încăpea nici o îndoială că nu 
mai era tânără. Asta însă n-o deranja. 


Întrebă: 

— Poţi identifica toate stelele, Daneel? 

— Le ştiu pe cele vizibile cu ochiul liber, doamnă Gladia. 

— Şi ştii când răsar şi când apun în orice zi din an? 

— Da, doamnă Gladia. 

— Şi alte amănunte despre ele? 

— Da, doamnă Gladia. Dr. Fastolfe mi-a cerut odată să 
adun date astronomice, astfel încât să le aibă la îndemână 
fără să fie nevoie să-şi consulte calculatorul. Spunea că e 
mai plăcut să-mi ceară mie să i le spun decât calculatorului. 

Apoi, ca şi cum ar fi anticipat următoarea întrebare: 

— Nu mi-a explicat care era motivul. 

Gladia ridică braţul stâng şi făcu gestul cuvenit. Casa se 
lumină imediat. În lumina blândă care ajungea acum la ea 
înregistra automat siluetele câtorva roboţi, ca nişte umbre, 
dar nu le dădu atenţie. În orice locuinţă bine gospodărită 
existau întotdeauna roboţi la îndemâna fiinţelor umane, atât 
pentru pază cât şi pentru servire. 

Gladia aruncă o ultimă privire fugară spre cerul pe care 
acum stelele păliseră în lumina difuză. O trecu un fior uşor. 
Fusese o exaltare. La ce i-ar fi folosit dacă ar fi văzut 
soarele acelei Lumi acum pierdute, un punct şters între 
atâtea altele? Ar putea la fel de bine să aleagă un punct la 
întâmplare, să-şi spună că e soarele Solariei şi să se uite la 
el. 

Îşi îndreptă atenţia spre R. Daneel. O aştepta răbdător, cu 
chipul aproape în întregime în umbră. 

Se pomeni gândindu-se din nou cât de puţin se schimbase 
el de când îl văzuse sosind la locuinţa dr. Fastolfe, cu atâta 
timp în urmă. Suportase reparaţii, desigur. Ştia asta, dar 
era un gând pe care îl lăsă la o parte. Făcea parte din 
sensibilitatea generală ce rămăsese valabilă şi pentru 
fiinţele umane. Locuitorii Spaţiului se puteau lăuda cu 
sănătatea lor de fier şi cu o durată a vieţii între treizeci şi 
patruzeci de decade, dar nu erau cu totul imuni la ravagiile 
vârstei. Un femur al Gladiei avea articulaţia şoldului din 


titan-silicon. Degetul mare de la mâna stângă era în 
întregime artificial, deşi nimeni nu-şi putea da seama de 
asta fără un control minuţios, ultrasonic. Până şi câţiva 
nervi îi fuseseră reînnoiţi. Asemenea lucruri erau posibile 
pentru oricare locuitor de vârsta ei al Spaţiului, în oricare 
dintre cele cincizeci de Lumi (nu, patruzeci şi nouă, pentru 
că acum Solaria nu mai putea fi luată în calcul). 

Totuşi, să se facă vreo aluzie la asemenea lucruri însemna 
o neruşinare deosebită. Dosarele medicale în cauză, care 
trebuiau să existe, de vreme ce putea fi necesar un 
tratament ulterior, nu erau niciodată dezvăluite, sub nici un 
motiv. Chirurgii, ale căror venituri erau mult mai mari decât 
ale Preşedintelui, erau plătiţi atât de bine pentru că, de 
fapt, erau ostracizaţi din societatea civilizată. La urma 
urmei, ei ştiau. 

Totul făcea parte din ideea fixă a locuitorilor Spaţiului de a 
trăi mult, de a nu recunoaşte că bătrâneţea există, însă 
Gladia nu pierdea timp cu analiza cauzelor. O stânjenea 
peste măsură să se gândească la ea însăşi din acest punct 
de vedere. Dacă ar fi avut o hartă tridimensională personală 
cu toate protezele şi reparaţiile marcate cu roşu pe fondul 
cenuşiu al propriei persoane, ce rozalie ar fi părut de la 
distanţă! Cel puţin aşa îşi imagina. Oricum, creierul îi era 
încă întreg şi teafăr şi, atâta vreme cât lucrurile stăteau 
aşa, ea era întreagă şi teafără, orice s-ar fi întâmplat cu 
restul corpului. 

Fapt care o făcu să revină la Daneel. Deşi îl cunoştea de 
douăzeci de decade, de-abia de un an era al ei. Când 
Fastolfe murise (sfârşitul poate că îi fusese grăbit de 
disperare), lăsase totul moştenire oraşului Eos, ceea ce era 
un fapt destul de obişnuit. Îi lăsase totuşi Gladiei două 
obiecte (în afara faptului că îi confirmase proprietatea 
asupra locuinţei cu roboţi şi cu celelalte bunuri, împreună 
cu terenurile aferente acesteia). Unul dintre obiecte era 
Daneel. 

Gladia întrebă: 


— "Ţii minte tot ce ţi-ai introdus în memorie timp de 
douăzeci de decade, Daneel? 

— Cred că da, doamnă Gladia, răspunse Daneel cu 
seriozitate. Mai bine zis, dacă aş uita un lucru, nu l-aş şti, 
pentru că ar fi uitat şi nu mi-aş reaminti că l-am memorat 
vreodată. 

— Asta n-are nici un sens, făcu Gladia. Ţi-ai putea aminti 
că-l ştii, dar pe moment n-ai fi în stare să te gândeşti la el. 
De multe ori mi-a stat ceva pe limbă, ca să spun aşa, dar nu 
mi-am putut aminti. 

— Nu înţeleg, doamnă Gladia, zise Daneel. Dacă aş şti 
ceva, cu siguranţă că mi-ar fi la îndemână când mi-ar 
trebui. 

— Recuperare perfectă? 

Mergeau încet spre casă. 

— Doar recuperare, doamnă. Aşa sunt proiectat. 

— Pentru câtă vreme încă? 

— Nu înţeleg, doamnă. 

— Vreau să spun, cât îţi va rezista creierul? Cu peste 
douăzeci de decade de amintiri acumulate, cât mai poate 
continua? 

— Nu ştiu, doamnă. Deocamdată nu simt nici o dificultate. 

— S-ar putea. Până ce vei descoperi dintr-o dată că nu-ţi 
mai aminteşti. 

Daneel păru să se gândească o clipă: 

— S-ar putea, doamnă. 

— Ştii, Daneel, nu toate amintirile tale sunt la fel de 
importante. 

— Nu pot face o distincţie între ele, doamnă. 

— Pot alţii. Ar fi perfect posibil să ţi se spele creierul şi 
apoi, sub control, să fie reîncărcat doar cu amintirile 
importante. Să zicem cu zece la sută din toate. Atunci ai mai 
funcţiona câteva secole în plus. Repetând acest tratament, 
ai putea funcţiona la infinit. Sigur că e o procedură 
costisitoare, dar nu sunt împotriva ei. Ai merita-o. 


— Mi s-ar cere părerea în legătură cu această problemă, 
doamnă? Aş fi întrebat dacă sunt de acord cu un astfel de 
tratament? 

— Bineînţeles. Nu ţi-aş putea ordona într-o atare situaţie. 
Ar însemna să trădez încrederea doctorului Fastolfe. 

— Mulţumesc, doamnă. În acest caz, trebuie să vă spun că 
nu m-aş supune niciodată de bunăvoie unei asemenea 
proceduri, dacă n-aş descoperi eu însumi că mi-am pierdut 
efectiv capacitatea de a memora. 

Ajunseseră la uşă şi Gladia se opri. Sincer uimită, întrebă: 

— De ce nu, Daneel? 

Daneel răspunse cu voce scăzută: 

— Sunt amintiri pe care nu vreau să risc să le pierd, 
doamnă, din neglijenţa sau nepriceperea celor care 
efectuează tratamentul. 

— Ca, de pildă, răsăritul şi apusul stelelor? Ilartă-mă, 
Daneel, glumeam. La ce amintiri te refereai? 

— Doamnă, zise Daneel cu vocea şi mai scăzută, mă refer 
la amintirile despre partenerul meu de pe vremuri, 
pământeanul Elijah Baley. 

Gladia rămase înmărmurită, aşa că Daneel fu cel care luă, 
în cele din urmă, iniţiativa de a face semn uşii să se 
deschidă. 

Robotul Giskard Reventlov aştepta în sufragerie, iar Gladia 
îl întâmpină cu aceeaşi senzaţie de jenă pe care o încerca 
întotdeauna când dădea ochii cu el. În comparaţie cu 
Daneel, era primitiv. Era clar un robot: metalic, cu o faţă ce 
n-avea nimic omenesc în expresie, cu ochii strălucind, de un 
roşu spălăcit, care se vedeau şi în întuneric. În timp ce 
Daneel purta haine, Giskard purta doar o iluzie de 
veşminte, însă una artistică, dat fiind că i le proiectase chiar 
Gladia. 

— Da, Giskard, spuse ea. 

— Bună seara, doamnă Gladia, zise Giskard, plecându-şi 
uşor capul. 


Gladia îşi aminti cuvintele lui Elijah Baley de odinioară, ca 
o şoaptă în străfundurile creierului: 

— Daneel va avea grijă de tine. Îţi va fi prieten şi protector 
şi trebuie să-i fii şi tu prietenă. De dragul meu. Dar Giskard 
e cel pe care vreau să-l asculţi. El să-ţi fie sfătuitorul. 

Gladia se încruntase: 

— De ce el? Nu cred că-mi place. 

— Nu-ţi cer să-ţi placă. Îţi cer să ai încredere în el. 

Şi nu spusese de ce. 

Gladia încercase să aibă încredere în robotul Giskard, dar 
era bucuroasă că nu trebuia să se străduiască să-l placă. 
Avea ceva care o făcea să se înfioare. 

Atât Daneel, cât şi Giskard făcuseră efectiv parte din 
locuinţa ei multe decade la rând, timp în care Fastolfe 
fusese proprietarul titular. De fapt, de-abia pe patul de 
moarte îi transferase Fastolfe proprietatea. Giskard era cel 
de-al doilea obiect, după Daneel, pe care Fastolfe îl lăsase 
Gladiei. 

Ea îi spusese bătrânului: 

— Daneel ajunge, Han. Sunt sigură că fiicei tale, Vasilia, i- 
ar plăcea să-l aibă pe Giskard. 

Fastolfe stătea tăcut în pat, cu ochii închişi, părând mai 
împăcat decât îl văzuse ea vreodată. Nu răspunsese 
imediat, şi pentru o clipă crezuse că se stinsese lin de tot, 
fără ca ea să observe. Îl strânsese tare de mână, iar el 
deschisese ochii şi şoptise: 

— Nu-mi pasă nici un pic de fiicele mele biologice, Gladia. 
Timp de două secole n-am avut decât o fiică adevărată, şi 
aceea ai fost tu, Gladia. Vreau să-l ai tu pe Giskard. E 
valoros. 

— De ce e valoros? 

— Nu ştiu, dar am considerat întotdeauna că prezenţa lui 
e reconfortantă. Păstrează-l pentru totdeauna, Gladia. 
Promite-mi. 

— Îţi promit, spusese ea. 


Apoi el deschisese ochii pentru ultima oară şi, cu un ultim 
efort, spusese cu o voce aproape normală: 

— 'Te iubesc, Gladia, fiica mea. 

— 'Te iubesc, Han, tatăl meu, spusese şi Gladia. 

Acelea fuseseră ultimele cuvinte rostite de el. Gladia se 
pomenise ţinând de mână un mort şi mult timp nu se putuse 
hotări să plece. 

Aşa că Giskard era al ei. Şi totuşi o stânjenea, dar nu-şi 
dădea seama de ce. 

— Ei bine, Giskard, zise ea, am încercat să zăresc Solaria 
pe cer, printre stele, dar Daneel spune că nu va fi vizibilă 
până la 03:20 şi că atunci voi avea nevoie de lentile uriaşe. 
Ştiai acest lucru? 

— Nu, doamnă. 

— Să aştept până la ora aceea? Ce părere ai? 

— Doamnă Gladia, cred că mai bine v-aţi duce la culcare. 

Gladia se înfurie: 

— Zău? Şi dacă vreau să rămân trează? 

— E numai o părere, doamnă, dar mâine aveţi o zi grea şi 
veţi regreta, cu siguranţă, că n-aţi dormit destul, dacă nu vă 
duceţi la culcare. 

Gladia se încruntă: 

— De ce voi avea mâine o zi grea, Giskard? Nu ştiu să m- 
aştepte vreun lucru greu de făcut. 

— Aveţi o întâlnire, doamnă, răspunse Giskard, cu un 
anume Levular Mandamus. 

— Am? Când a fost stabilită? 

— Acum o oră. A fotofonat şi mi-am permis. 

— Tu ţi-ai permis? El cine e? 

— Este membru al Institutului de Robotică, doamnă. 

— Deci e un subaltern al lui Kelden Amadiro. 

— Da, doamnă. 

— Înţelege, Giskard, că nu mă interesează nici un pic să-l 
văd pe acest Mandamus sau pe oricine are vreo legătură cu 
broasca râioasă de Amadiro. Aşa că, dacă ţi-ai permis să 


programezi o întâlnire cu el în numele meu, mai permite-ţi 
chiar acum să-i telefonezi din nou şi s-o anulezi. 

— Dacă îmi confirmaţi că e un ordin, doamnă, şi emiteţi 
acest ordin cât se poate de categoric, voi încerca să-l ascult. 
S-ar putea însă să nu fiu capabil. Vedeţi, după părerea mea 
vă veţi face rău singură dacă anulaţi întâlnirea, iar eu nu 
îmi pot permite să vi se întâmple vreun rău dintr-o acţiune 
de-a mea. 

— S-ar putea ca părerea ta să fie greşită, Giskard. Cine 
este acest om pe care dacă nu-l văd, voi avea de suferit? 
Faptul că e membru al Institutului de Robotică nu-l ridică 
deloc în ochii mei. 

Gladia îşi dădea perfect seama că îşi vărsa amarul pe 
Giskard fără vreun motiv anume. O mâhnise vestea 
abandonării Solariei şi o stânjenise ignoranţa sa, ce o 
făcuse să caute Solaria pe un cer pe care nu se găsea. 

Sigur că Daneel fusese cel ale cărui cunoştinţe îi scoseseră 
atât de clar în evidenţă lacunele, şi totuşi nu la el se răstise 
ea. Numai că Daneel semăna cu un om, aşa că automat 
Gladia îl trata ca atare. Aspectul era totul. Giskard arăta ca 
un robot, aşadar puteai uşor să bănuieşti că nu are 
sentimente pe care să i le râneşti. 

Şi, ca să fim sinceri, Giskard nu reacţiona deloc la toanele 
Gladiei. (Nici Daneel n-ar fi reacţionat, la o adică.) Vorbi: 

— Am spus despre dr. Mandamus că e membru al 
Institutului de Robotică, dar poate că e mai mult de atât. De 
câţiva ani încoace e mâna dreaptă a doctorului Amadiro. 
Asta îl face important şi nu e cazul să fie ignorat. Nu e bine 
să-l supărăm pe dr. Mandamus, doamnă. 

— Chiar aşa, Giskard? Nu-mi pasă deloc de Mandamus, iar 
de Amadiro nici atât. Presupun că-ţi aduci aminte cum 
Amadiro, pe vremea când eu, el şi Lumea noastră eram 
tineri, a făcut tot posibilul să demonstreze că dr. Fastolfe e 
un criminal şi că doar printr-o minune maşinaţiile lui au 
eşuat. 

— Mi-aduc bine aminte, doamnă. 


— Mă bucur! Mă temeam să nu fi uitat ce s-a întâmplat 
acum douăzeci de decade. În tot acest timp n-am avut nici o 
legătură cu Amadiro sau cu altcineva din preajma lui şi am 
de gând să fac la fel şi de-acum înainte. Nu-mi pasă ce rău 
mi-aş putea face sau care ar fi consecinţele. Nu mă voi 
întâlni cu acest doctor oricine-ar-fi-el şi, pe viitor, te rog să 
nu planifici întâlniri în numele meu fără să mă întrebi sau, 
cel puţin, fără să explici faptul că asemenea întâlniri trebuie 
să fie aprobate de mine. 

— Da, doamnă, zise Giskard, dar îmi daţi voie. 

— Nu, nu-ţi dau, spuse Gladia şi se îndepărtă de lângă el. 

Se lăsă tăcere, iar ea făcu câţiva paşi. Apoi se auzi vocea 
calmă a lui Giskard: 

— Doamnă, trebuie să vă cer să aveţi încredere în mine. 
Gladia se opri. Oare de ce a folosit expresia asta? 

Auzi din nou vocea din trecut: „Nu-ţi cer să-ţi placă de el. 
Îţi cer să ai încredere în el.” 

Îşi strânse buzele şi se încruntă. Fără tragere de inimă, 
nedorind s-o facă, se întoarse. 

— Ei bine, zise fără amabilitate, ce vrei să-mi spui, 
Giskard? 

— Doar că atâta timp cât a trăit dr. Fastolfe, doamnă, pe 
Aurora şi pe toate Lumile din Spaţiu au predominat ideile 
lui. Drept urmare, oamenilor de pe Pământ li s-a permis să 
migreze liber spre diverse planete din Galaxie, iar Lumile 
colonizate - aşa cum le numim în prezent - au prosperat. 
Totuşi, dr. Fastolfe este mort acum, iar succesorilor lui le 
lipseşte prestigiul său. Dr. Amadiro şi-a păstrat intacte 
părerile sale contra Pământului şi se prea poate ca ele să 
triumfe acum şi să se treacă la o politică hotărâtă împotriva 
Pământului şi Lumilor colonizate. 

— Şi atunci, Giskard, ce pot face eu? 

— Puteţi să vă întâlniți cu dr. Mandamus şi să aflaţi de ce e 
atât de nerăbdător să vă vadă, doamnă. Vă asigur că a 
insistat cât a putut ca întâlnirea să aibă loc foarte devreme. 
A cerut să vă întâlnească la 08:00. 


— Giskard, nu primesc niciodată pe nimeni înainte de 
amiază. 

— l-am explicat asta, doamnă. Am interpretat nerăbdarea 
lui de a vă întâlni la micul dejun, în ciuda explicaţiei mele, 
drept măsură a disperării. M-am gândit că e important să 
aflăm de ce este atât de disperat. 

— Şi dacă eu nu-l primesc, atunci crezi, nu-i aşa, că asta- 
mi va dăuna personal? Nu te întreb dacă va dăuna 
Pământului sau Coloniştilor sau ştiu eu cui. Îmi va dăuna 
mie? 

— Doamnă, ar putea dăuna posibilităţii Pământului şi a 
Coloniştilor de a continua colonizarea Galaxiei. Acest vis a 
încolţit în mintea detectivului Elijah Baley cu peste douăzeci 
de decade în urmă. Răul făcut Pământului va deveni astfel o 
profanare a memoriei sale. Greşesc oare dacă spun că orice 
ofensă adusă memoriei lui aţi simţi-o ca pe o ofensă 
personală? 

Gladia era descumpănită. Pentru a doua oară în decurs de 
o oră, Elijah Baley fusese adus în discuţie. El pierise de mult 
- fiind Pământean, cu viaţa scurtă, murise cu peste 
şaisprezece decade în urmă - totuşi simpla menționare a 
numelui său continua să-i dea fiori chiar şi acum. 

Întrebă: 

— Cum de au devenit lucrurile atât de serioase, dintr-o 
dată? 

— Nu e dintr-o dată, doamnă. De douăzeci de decade, 
oamenii de pe Pământ şi cei de pe Lumile din Spaţiu au 
urmat căi paralele şi au fost împiedicaţi să intre în conflict 
datorită politicii înțelepte a doctorului Fastolfe. Totuşi, 
întotdeauna a existat o puternică mişcare de opoziţie, 
căreia dr. Fastolfe a trebuit să-i facă faţă tot timpul. Acum, 
când ela murit, opoziţia este mult mai puternică. 
Abandonarea Solariei a făcut să crească puterea fostei 
opoziții, care poate deveni în curând forţa politică 
dominantă. 

— De ce? 


— Există indicii neîndoielnice, doamnă, că forţa Spaţiului 
scade şi probabil mulţi locuitori ai Aurorei simt că trebuie 
întreprinsă o acţiune energică - acum ori niciodată. 

— Şi tu crezi că dacă eu îl primesc pe omul ăsta, voi juca 
un rol important în prevenirea acestor mişcări politice? 

— Chiar aşa, doamnă. 

Gladia tăcu o clipă şi-şi aminti din nou, deşi nemulțumită, 
că-i promisese cândva lui Elijah Baley să aibă încredere în 
Giskard. Spuse: 

— Păi, nu vreau şi nici nu cred să-i fie cuiva de folos faptul 
că eu mă întâlnesc cu individul ăsta. Dar, fie, îl voi primi. 

Gladia dormea şi casa era întunecată - după standardele 
umane. Era totuşi plină de viaţă, de forfotă şi mişcare, 
pentru că roboții aveau mult de lucru - şi ei se descurcau cu 
infraroşii. 

Locuinţa trebuia dereticată după dezordinea inevitabilă 
unei zile de activitate. Trebuia făcută aprovizionarea, 
evacuat gunoiul, curățate, lustruite sau aranjate obiectele, 
verificate aparatele, la care se adăuga serviciul de pază 
permanent. 

Nu existau lacăte sau uşi; nu erau necesare. Pe Aurora nu 
aveau loc acţiuni violente de nici un fel, nici împotriva 
oamenilor, nici împotriva proprietăţii. Aşa ceva era 
imposibil, de vreme ce fiecare locuinţă şi orice fiinţă umană 
erau păzite de roboţi tot timpul. Asta se ştia bine şi se 
considera de la sine înţeles. 

Preţul pentru această pace era că paznicii roboţi trebuiau 
să rămână în permanenţă la faţa locului. Nu erau niciodată 
folosiţi - dar asta numai pentru că erau întotdeauna 
prezenţi. 

Giskard şi Daneel, ale căror capacităţi erau mai dezvoltate 
decât ale celorlalţi roboţi din casă, nu aveau sarcini 
speciale, dacă nu se considera sarcină specială aceea de a 
răspunde de funcţionarea normală a celorlalţi roboţi. La 
03:00 îşi terminaseră rondul pe pajişte şi în zona 
împădurită, ca să se asigure că toţi paznicii din afară îşi 


îndeplinesc îndatoririle aşa cum se cuvine şi că nu sunt 
probleme. Se întâlniră la graniţa de sud a moşiei şi 
discutară un timp într-un limbaj prescurtat şi esopic. Se 
înțelegeau bine, având atâtea decade de comunicare între 
ei, şi nu aveau nevoie de toate figurile de stil ale vorbirii 
umane. 

Daneel spuse într-o şoaptă neauzită: 

— Nori. Nevăzută. 

Dacă Daneel ar fi vorbit pentru urechi omeneşti, ar fi spus: 

— După cum vezi, prietene Giskard, cerul s-a acoperit de 
nori. Dacă doamna Gladia ar fi aşteptat să vadă Solaria, 
oricum n-ar fi reuşit. 

Iar replica lui Giskard: „Prevăzut. Mai degrabă, 
întrevedere”, era echivalentul pentru: 

— Aşa s-a prevăzut şi în buletinul meteorologic, prietene 
Daneel, şi ar fi putut folosi drept scuză pentru a o face pe 
doamna Gladia să se culce devreme. Totuşi, mie mi s-a 
părut mai important să abordez direct problema şi s-o 
conving să aprobe această întrevedere despre care ţi-am 
vorbit deja. 

— Mie mi se pare, prietene Giskard, că motivul principal 
pentru care poate ţi s-a părut greu s-o convingi este acela 
că a supărat-o abandonarea Solariei. Am fost acolo cândva 
cu partenerul Elijah, când doamna Gladia era încă 
Solariană şi locuia pe planetă. 

— Mi-am dat întotdeauna seama, zise Giskard, că doamna 
Gladia nu a fost fericită pe planeta ei natală, că şi-a părăsit 
bucuroasă lumea şi că, la acea dată, nu avea nici o intenţie 
să revină. Şi totuşi sunt de acord cu tine, pare să fie 
supărată de faptul că istoria Solariei a ajuns la sfârşit. 

— Eu nu înţeleg această reacţie a doamnei Gladia, spuse 
Daneel, dar de multe ori reacţiile umane par să nu derive în 
mod logic din evenimente. 

— De aceea e greu să-ţi dai seama, uneori, ce-i face şi ce 
nu-i face rău unei fiinţe umane. 


Giskard ar fi spus asta oftând, chiar oftând supărat, dacă 
ar fi fost om. Aşa cum stăteau lucrurile, el emise doar o 
apreciere, lipsită de emoție, a unei situaţii dificile. 

— Este unul dintre motivele pentru care mie mi se pare că 
sunt incomplete sau insuficiente cele Trei Legi ale Roboticii. 

— Ai mai spus asta, prietene Giskard, iar eu am încercat să 
cred la fel şi n-am reuşit. 

Giskard tăcu un timp, apoi zise: 

— Din punct de vedere intelectual, îmi dau seama că 
Legile trebuie să fie incomplete sau insuficiente, dar, când 
încerc să cred asta, dau greş pentru că şi eu sunt îngrădit 
de ele. Şi totuşi, dacă nu aş fi îngrădit de ele, sunt sigur că 
aş crede în insuficienţa lor. 

— Acesta este un paradox pe care nu-l pot înţelege. 

— Nici eu nu pot, totuşi sunt silit să-l exprim. Uneori simt 
chiar că sunt pe cale să descopăr din ce punct de vedere 
sunt incomplete sau insuficiente cele Trei Legi, ca în 
discuţia cu doamna Gladia din seara asta. Ea m-a întrebat 
cum i-ar putea dăuna ei personal nerespectarea întâlnirii, şi 
nu cum ar putea asta face rău în general; nu am fost în 
stare să răspund, pentru că nu mă aflam în sfera celor Trei 
Legi. 

— Ai dat un răspuns perfect, prietene Giskard. Răul făcut 
memoriei partenerului Elijah ar fi afectat-o profund pe 
doamna Gladia. 

— A fost cel mai bun răspuns în cadrul celor Trei Legi. Dar 
nu a fost cel mai bun răspuns posibil. 

— Care era cel mai bun răspuns posibil? 

— Nu ştiu, de vreme ce nu mă pot exprima în cuvinte sau 
măcar în concepte, atâta timp cât sunt îngrădit de cele Trei 
Legi. 

— Nu există nimic în afara Legilor, zise Daneel. 

— Dacă aş fi om, spuse Giskard, aş vedea dincolo de Legi şi 
cred, prietene Daneel, că tu vei fi în stare să vezi dincolo de 
ele mai curând decât mine. 

— Eu? 


— Da, prietene Daneel. De mult cred că, deşi robot, tu 
gândeşti extraordinar de asemănător cu o fiinţă umană. 

— Nu se cuvine să crezi asta, zise Daneel încet, ca şi cum |- 
ar fi durut. Crezi aşa ceva pentru că eşti în stare să 
pătrunzi în mintea omului. Asta te tulbură şi te-ar putea 
distruge până la urmă. Ăsta e un gând care mă mâhneşte. 
Dacă te poţi abţine să citeşti în minţi mai mult decât 
trebuie, atunci abţine-te. 

Giskard se îndepărtă: 

— Nu mă pot abţine, prietene Daneel. Nu vreau să mă 
abţin. Îmi pare rău că pot face atât de puţin, din cauza celor 
Trei Legi. Nu pot cerceta îndeajuns, deoarece mi-e teamă 
să nu produc vreun rău. Nu pot influenţa direct, deoarece 
mi-e teamă să nu fac rău. 

— Totuşi ai influenţat-o foarte categoric pe doamna Gladia, 
prietene Giskard. 

— Nu chiar. Poate că i-am modificat gândirea şi am făcut-o 
să accepte întrevederea fără probleme, dar mintea 
omenească este atât de complexă, încât nu îndrăznesc să 
fac prea multe. Aproape fiecare influenţă pe care o exercit 
va avea efecte secundare, de a căror natură nu pot fi sigur 
şi care pot dăuna. 

— "Totuşi, i-ai făcut ceva doamnei Gladia. 

— N-a fost nevoie. Cuvântul „incredere” o afectează şi o 
face mai influenţabilă. Am observat acest lucru în trecut, 
dar folosesc extrem de atent cuvântul, pentru că folosirea în 
exces îi va scădea, fără îndoială, efectul. Nu înţeleg de ce, 
dar pur şi simplu nu pot găsi o soluţie. 

— Pentru că nu-ţi permit cele Trei Legi? 

Ochii lui Giskard părură să-şi intensifice strălucirea 
întunecată: 

— Da. De fiecare dată, cele Trei Legi îmi stau în cale. Nu le 
pot modifica - pentru că ele mă împiedică, totuşi ştiu că 
trebuie să le modific, pentru că presimt apropierea unei 
catastrofe. 


— Ai mai spus asta, prietene Giskard, dar nu ai explicat 
natura catastrofei. 

— Pentru că nu o cunosc. Este vorba despre duşmănia tot 
mai mare dintre Aurora şi Pământ, dar nu pot şti ce rol va 
avea aceasta în catastrofa actuală. 

— Nu s-ar putea ca, la urma urmei, să nu fie nici o 
catastrofă? 

— Nu cred. Am remarcat în jurul anumitor persoane 
oficiale de pe Aurora pe care le-am întâlnit o aură a 
catastrofei - a aşteptării triumfului. Nu pot descrie mai 
precis asta şi nici nu pot să fac cercetări mai amănunțite 
pentru a da o descriere mai potrivită, deoarece nu-mi vor 
permite cele Trei Legi. Motivul pentru care întâlnirea cu 
Mandamus trebuie să aibă loc mâine este de fapt altul. Voi 
avea ocazia să-i studiez mintea. 

— Şi dacă nu i-o poţi studia cu folos? 

Deşi vocea lui Giskard era incapabilă să manifeste emoție 
în sens uman, în cuvintele lui se simţea disperarea. Spuse: 

— Atunci, voi fi neajutorat. Nu pot decât să respect Legile. 
Ce altceva pot face? 

Iar Daneel răspunse încet şi posomorât: 

— Nimic. 

Gladia intră în sufrageria ei la ora 08:15, hotărâtă cu tot 
dinadinsul - şi cu puţină ciudă - să-l lase pe Mandamus 
(acum îi reţinuse în silă numele) s-o aştepte. Îşi dăduse 
multă osteneală să-şi îmbunătăţească înfăţişarea şi (pentru 
prima oară după mulţi ani) se simţea prost din cauza firelor 
de păr cărunte, dorindu-şi să fi stăpânit practica auroriană, 
ajunsă aproape universală, de control asupra machiajului. 
La urma urmei, dacă arăta cât mai atrăgătoare şi tânără cu 
putinţă, îl punea pe acest protejat al lui Amadiro într-un şi 
mai mare dezavantaj. 

Era întru totul pregătită să-i displacă bărbatului încă de la 
prima vedere şi era deprimant de conştientă că el putea fi 
tânăr şi atrăgător, că un chip însorit se putea deschide într- 


un zâmbet strălucitor la apariţia ei, că ea se putea trezi cu 
părere de rău atrasă de el. 

Drept urmare, când îl văzu se simţi uşurată. Era tânăr, da, 
şi probabil că încă nu împlinise prima jumătate de secol, dar 
nu profitase prea mult de acest lucru. Era înalt - poate avea 
185 de centimetri în înălţime, aprecie ea - dar prea slab. 
Asta îl făcea să pară fusiform. Părul lui avea o nuanţă prea 
închisă pentru un Aurorian, ochii erau de un castaniu cam 
şters, faţa prea lungă, buzele prea subţiri, gura prea mare, 
înfăţişarea insuficient de atrăgătoare. Dar ceea ce-i răpea 
cu adevărat aspectul tineresc era expresia excesiv de 
afectată, de serioasă. 

Într-o străfulgerare, Gladia îşi aminti romanele istorice 
atât de răspândite pe Aurora (romane care descriau 
invariabil Pământul primitiv - ceea ce era ciudat pentru o 
lume care-i ura din ce în ce mai mult pe pământeni) şi se 
gândi: „lată imaginea unui puritan.” Se simţi uşurată şi 
aproape zâmbi. Puritanii erau de obicei înfăţişaţi ca fiind 
grosolani şi, fie că Mandamus acesta era unul dintre ei, fie 
că nu, îi convenea să-i considere astfel. Dar când vorbi, 
Gladia fu dezamăgită, pentru că vocea îi era moale şi 
extrem de muzicală. (Ar fi trebuit să vorbească pe nas ca să 
îndeplinească întocmai condiţiile stereotipiei.) 

— Doamna Gremionis? 

Ea îi întinse o mână, cu un zâmbet extrem de 
condescendent: 

— Domnule Mandamus. le rog să-mi spui Gladia. Aşa face 
toată lumea. 

— Ştiu că vă folosiţi numele în profesie. 

— Îl folosesc în orice mod. lar căsătoria mea s-a sfârşit, 
într-un mod prietenesc, acum câteva decade. 

— Cred că a durat mult timp. 

— Foarte mult timp. A fost o mare reuşită, dar chiar şi 
marile reuşite ajung la un sfârşit firesc. 

— Ah, făcu Mandamus sentenţios. A continua şi după ce s- 
a sfârşit poate foarte bine să transforme reuşita într-un 


eşec. 

Gladia încuviinţă din cap şi spuse, cu o urmă de zâmbet: 

— Sunteţi foarte înţelept la o vârstă aşa de. Dar să trecem 
în sufragerie. Micul dejun este gata şi v-am reţinut cu 
siguranţă destul de mult. 

Doar când Mandamus veni lângă ea şi îşi potrivi paşii după 
ai ei îi observă Gladia pe cei doi roboţi ce-l însoțeau. Era 
aproape de neconceput ca un Aurorian să meargă undeva 
fără o suită de roboţi, dar atâta timp cât roboții stăteau 
nemişcaţi, nu impresionau în vreun fel privirea Aurorienilor. 
Gladia, privindu-i iute, văzu că erau modele recente, 
evident scumpe. Îmbrăcămintea lor falsă era minuţios 
lucrată şi, deşi nu era proiectată de Gladia, era de calitate 
superioară. Femeia fu nevoită să recunoască acest lucru, 
deşi cu strângere de inimă. Într-o zi trebuia să afle cine o 
proiectase, pentru că nu recunoştea stilul şi poate că era pe 
cale să aibă un competitor nou şi extraordinar. Se pomeni 
că admiră faptul că stilul pseudo-îmbrăcămintei era clar 
acelaşi pentru ambii roboţi, rămânând totuşi distinct 
individual pentru fiecare. Nu-l puteai lua pe unul drept 
celălalt. Mandamus îi prinse privirea iute şi-i interpretă 
expresia cu o precizie dezarmantă. (E inteligent, se gândi 
Gladia dezamăgită.) Spuse: 

— Proiectul exterior pentru roboții mei a fost realizat de 
un tânăr de la Institut, care încă nu şi-a făcut un nume. Dar 
îşi va face, nu credeţi? 

— Absolut, zise Gladia. 

Gladia nu se aştepta la nici o discuţie de afaceri până la 
terminarea micului dejun. Ar fi fost culmea nepoliteţii să se 
vorbească despre altceva în afară de lucruri mărunte în 
timpul mesei, şi ea îşi dădu seama că Mandamus nu prea 
ştia să discute fleacuri. Amintiră de vreme, bineînţeles. 
Recenta aversă de ploaie, care acum din fericire trecuse, fu 
şi ea pomenită, la fel prognozele pentru anotimpul uscat 
care trebuia să vină. Urma exprimarea aproape obligatorie 
a admiraţiei pentru locuinţa gazdei, iar Gladia o primi cu o 


modestie falsă. Nu făcu nimic să reducă jena bărbatului, ci 
îl lăsă să caute neajutorat subiecte. 

După un timp, ochii lui căzură asupra lui Daneel, care 
stătea liniştit şi nemişcat în nişa lui din perete, iar 
Mandamus reuşi să-şi înfrângă indiferența Auroriană şi să-l 
observe. 

— Ah, făcu el, este chiar vestitul R. Daneel Olivaw. Absolut 
de neconfundat. Un exemplar foarte deosebit. 

— Într-adevăr deosebit. 

— Este al dvS. Acum, nu-i aşa? Prin testamentul lui 
Fastolfe? 

— Prin testamentul doctorului Fastolfe, da, zise Gladia, 
accentuând uşor. 

— Mi se pare foarte ciudat că încercarea Institutului de a 
fabrica roboţi cu aspect uman a eşuat în felul acesta. V-aţi 
gândit vreodată la asta? 

— Am auzit şi eu, zise Gladia cu precauţie. (Oare la asta 
voia să ajungă el?) Nu prea mi-am bătut capul mult timp 
gândindu-mă la acest lucru. 

— Sociologii tot mai încearcă să înţeleagă. Desigur, noi la 
Institut n-am reuşit niciodată să trecem peste această 
dezamăgire. Părea o realizare firească. Unii dintre noi cred 
că Fa. Dr. Fastolfe a avut o oarecare legătură cu eşecul. 


(A evitat să repete greşeala, se gândi Gladia. Îşi îngustă 
ochii şi deveni duşmănoasă, fiindcă îşi închipui că bărbatul 
venise la ea ca să-l incrimineze pe dragul şi bunul Han.) 

Vorbi tăios: 

— Oricine crede aşa ceva este un prost. Dacă dumneata 
crezi asta, n-o să-mi schimb părerea de dragul dumitale. 

— Eu nu sunt dintre aceia care gândesc aşa, mai ales 
pentru că nu înţeleg ce ar fi putut face dr. Fastolfe ca să 
provoace un fiasco. 

— De ce trebuia să fi făcut cineva, ceva? Este vorba că nu 
i-a vrut lumea. Un robot care arată ca un bărbat 
concurează cu un bărbat şi unul care arată ca o femeie 


concurează cu o femeie - şi încă prea mult ca să fie o 
plăcere. Aurorienii n-au dorit concurenţa. Nu e nevoie să 
căutăm în altă parte. 

— Concurenţă sexuală? Întrebă Mandamus calm. 

O clipă privirea Gladiei o înfruntă pe a lui. Ştia el ceva 
despre iubirea ei pentru robotul Jander, cu mult, mult timp 
în urmă? Şi dacă da, avea vreo importanţă? 

Nimic în expresia lui nu arăta că se gândise la altceva în 
afară de sensul exact al cuvintelor. 

În cele din urmă, Gladia spuse: 

— Concurenţă de orice fel. Dacă dr. Han Fastolfe a 
contribuit în vreun fel la aceasta, a fost pentru că şi-a 
proiectat roboții într-un mod prea uman, dar numai aşa era 
posibil. 

— Eu cred că într-adevăr v-aţi gândit la problemă, zise 
Mandamus. Necazul e că sociologii consideră că această 
teamă de concurenţă din partea unui tip de roboţi prea 
umani este o explicaţie prea simplă. Singură e insuficientă 
şi nu există nici o dovadă a unui alt motiv important de 
aversiune. 

— Sociologia nu e o ştiinţă exactă, zise Gladia. 

— Totuşi, nu e nici inexactă. 

Gladia ridică din umeri. 

După o pauză, Mandamus zise: 

— Oricum, ne împiedică să organizăm cum se cuvine 
expedițiile de colonizare. Fără roboţi cu aspect uman care 
să deschidă drumul. 

Micul dejun încă nu se terminase, dar pentru Gladia era 
clar că Mandamus nu mai putea ocoli problemele 
importante. Spuse: 

— Ne-am fi putut duce singuri. 

De data asta, Mandamus fu cel care ridică din umeri: 

— Prea greu. În plus, barbarii de pe Pământ, cu durata lor 
de viaţă scurtă, cu permisiunea doctorului Fastolfe al 
dumitale s-au răspândit pe fiecare planetă posibilă, ca o 
invazie de gândaci. 


— Mai sunt o grămadă de planete disponibile. Milioane. Şi 
dacă ei pot face asta. 

— Bineînţeles că ei pot, zise Mandamus înviorat brusc. 
Costă vieţi, dar ce înseamnă vieţile pentru ei? Aproximativ o 
decadă pierdută, asta-i tot, şi ei sunt miliarde. Dacă vreun 
milion moare în timpul colonizării, cine observă, cui îi pasă? 
Lor, nu. 

— Sunt sigură că le pasă. 

— Prostii. Vieţile noastre sunt mai lungi şi deci mai 
valoroase şi bineînţeles că suntem mai atenţi cu ele. 

— Aşa că stăm aici şi nu facem nimic altceva decât să-i 
îngrădim pe Pământeni, pentru că doresc să-şi rişte vieţile 
şi pentru că, prin urmare, s-ar părea că vor moşteni 
Galaxia. 

Gladia nu-şi dădea seama că este într-atât de părtinitoare 
faţă de Colonişti, dar avea chef să-l contrazică pe 
Mandamus şi, în timp ce vorbea, nu se putea împiedica să 
nu simtă că tot ceea ce începuse ca o simplă contradicţie 
căpătase un sens şi că îi exprima foarte bine starea de 
spirit. Pe lângă asta, îl auzise pe Fastolfe spunând aceleaşi 
lucruri în ultimii lui ani de descurajare. 

La un semn al Gladiei, masa fu strânsă repede. Micul 
dejun ar fi putut continua, dar conversaţia şi dispoziţia 
deveniseră nepotrivite pentru o masă civilizată. 

Reveniră în camera de zi. Roboții lui Mandamus îi urmară, 
iar Daneel şi Giskard făcură la fel, fiecare intrând în câte o 
nişă. (Mandamus încă nu l-a remarcat pe Giskard, se gândi 
Gladia, dar de ce-ar fi făcut-o? Giskard era foarte demodat 
şi chiar primitiv; nu făcea absolut nici o impresie, în 
comparaţie cu exemplarele frumoase ale lui Mandamus.) 

Gladia se aşeză şi-şi puse picior peste picior, foarte 
conştientă că partea de jos a pantalonilor ei largi scotea în 
evidenţă aspectul încă tânăr al picioarelor. 

— Pot să ştiu motivul pentru care ai dorit să mă vezi, dr. 
Mandamus? Întrebă ea, nedorind să mai tărăgăneze. 

El răspunse: 


— Am obiceiul să mestec gumă medicinală după ce 
mănânc, ca stimulent al digestiei. Îmi dai voie? 

Gladia zise, înţepată: 

— Mi-ar distrage atenţia. 


(Faptul că nu putea mesteca l-ar fi putut dezavantaja. În 
plus, se gândi Gladia cu decenţă, la vârsta lui n-ar trebui să 
aibă nevoie de stimulente pentru digestie.) 

Mandamus scosese deja pe jumătate un pacheţel din 
buzunarul de la piept al hainei. Îl împinse înapoi, fără să-şi 
arate dezamăgirea, şi murmură: 

— Desigur. 

— Întrebam, dr. Mandamus, de motivul pentru care ai 
dorit să mă vezi. 

— De fapt, sunt două motive, doamnă Gladia. Unul este 
personal şi celălalt e o problemă de stat. le supără dacă 
discut întâi problema personală? 

— Sinceră să fiu, dr. Mandamus, mi-e greu să-mi închipui 
ce problemă personală ar putea fi între noi. Lucrezi la 
Institutul de Robotică, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi eşti apropiat de Amadiro, mi s-a spus. 

— Am onoarea să lucrez cu doctorul Amadiro, zise el, 
accentuând uşor. 


(Mi-o plăteşte, se gândi Gladia, dar nu i-o înghit.) 

— Amadiro şi cu mine, spuse ea, am avut ocazia să ne 
întâlnim acum douăzeci de decade şi a fost extrem de 
neplăcut. N-am mai avut nici un prilej să-l văd de atunci. 
Nici cu dumneata, ca apropiat al lui, nu m-aş fi întâlnit dacă 
nu m-aş fi lăsat convinsă că întrevederea ar putea fi 
importantă. Oricum, problemele personale nu vor face 
această întrevedere câtuşi de puţin importantă pentru 
mine. Deci, trecem la problemele de stat? 

Mandamus îşi cobori privirea şi o roşeaţă slabă, care ar fi 
putut fi din cauza stingherelii, i se ridică în obraji: 


— Atunci, să mă prezint din nou. Sunt Levular Mandamus, 
descendentul dumitale de gradul al cincilea. Sunt stră-stră- 
stră-nepotul lui Santirix şi al Gladiei Gremionis. Adică 
dumneata eşti stră-stră-stră-bunica mea. 

Gladia clipi repede, încercând să nu pară atât de uluită pe 
cât se simţea de fapt (şi nu prea reuşi). Sigur că avea 
urmaşi, şi de ce n-ar fi fost bărbatul acela unul dintre ei? 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. Am pus să se facă o cercetare genealogică. 
La urma urmei, cândva s-ar putea să vreau copii, şi înainte 
de asta o asemenea cercetare ar fi obligatorie. Dacă te 
interesează, între noi schema este M-F-F-M. 

— Eşti fiul fiicei fiicei fiului meu? 

— Da. 

Gladia nu mai ceru amănunte. Avusese un fiu şi o fiică. 
Fusese o mamă perfectă, dar la timpul potrivit copiii 
începuseră să aibă vieţi independente. În ceea ce-i priveşte 
pe urmaşii acelui fiu şi ai acelei fiice, respectând întocmai 
moda din Spaţiu, nu întrebase niciodată nimic şi nu-i păsa. 
Dacă întâlnise unul dintre ei, era suficient de Auroriană ca 
totuşi să nu-i pese. Gândul o linişti complet. Se lăsă din nou 
pe scaun şi se relaxă. 

— Foarte bine, spuse. Eşti urmaşul meu de gradul al 
cincilea. Dacă asta e problema personală pe care doreşti s-o 
discuţi, e lipsită de importanţă. 

— Înţeleg perfect, străbunico. De fapt, nu genealogia mea 
este ceea ce vreau eu să discut, ea este doar începutul. 
Înţelegi, dr. Amadiro ştie despre această înrudire. Cel puţin 
aşa cred. 

— Zău? Cum aşa? 

— Cred că studiază pe ascuns genealogia tuturor celor 
care vin să lucreze la Institut. 

— Dar de ce? 

— Ca să afle exact ceea ce a aflat în cazul meu. Nu e un 
om încrezător. 


— Nu înţeleg. Dacă eşti urmaşul meu de gradul al cincilea, 
de ce ar avea asta mai multă importanţă pentru el decât are 
pentru mine? 

Mandamus îşi frecă bărbia cu dosul mâinii drepte, 
gânditor. 

— Antipatia lui pentru dumneata nu e deloc mai mică 
decât antipatia dumitale pentru el, doamnă Gladia. Dacă ai 
fi refuzat să mă primeşti din cauza lui, m-ar fi refuzat şi el 
pe mine, mai ales din cauza dumitale. Ar putea fi şi mai rău 
dacă aş fi urmaş al doctorului Fastolfe, dar nu cu mult. 

Gladia se îndreptă, ţeapănă, pe scaunul ei. Nările îi 
fremătară şi ea vorbi cu glas reţinut: 

— Ce aştepţi de la mine, atunci? Nu pot declara că nu-mi 
eşti urmaş. Să dau un anunţ la hiperviziune că îmi eşti 
absolut indiferent şi că te dezmoştenesc? Asta l-ar mulţumi 
pe Amadiro al dumitale? Dacă da, trebuie să te anunţ că n-o 
voi face. Nu voi face nimic pentru a-l mulţumi pe acest om. 
Dacă asta înseamnă că te va concedia şi îţi va distruge 
cariera pentru că nu e de acord cu legăturile dumitale 
genetice, te vei învăţa minte să te asociezi cu o persoană 
mai sănătoasă şi mai puţin vicioasă. 

— Nu mă va concedia, doamnă Gladia. Sunt prea valoros 
pentru el, dacă-mi ierţi lipsa de modestie. Totuşi, sper să-i 
urmez cândva la conducerea Institutului şi sunt aproape 
sigur că nu va îngădui asta atâta vreme cât mă suspectează 
de o ascendență mai rea decât aceea a dumitale. 

— Îşi închipuie că bietul Santirix e mai rău decât mine? 

— Deloc. 

Mandamus se înroşi şi înghiţi în sec, dar vocea îi rămase 
egală şi fermă. 

— Nu vreau să fiu mojic, doamnă, dar sunt dator faţă de 
mine să aflu adevărul. 

— Ce adevăr? 

— Sunt urmaşul dumitale de gradul al cincilea. Asta e clar 
în dosarele genealogice. Dar e posibil să fiu urmaşul de 


gradul al cincilea nu al lui Santirix Gremionis, ci al 
Pământeanului Elijah Baley? 

Gladia se sculă brusc în picioare, de parcă ar fi săltat-o 
câmpul de forţă unidimensional al unui păpuşar. Nu-şi 
dădea seama că se ridicase. Era a treia oară în 
douăsprezece ore când se pomenea numele acelui 
Pământean de demult - şi de către trei persoane diferite. 

Vocea părea să nu fie a ei: 

— Ce vrei să spui? 

El răspunse, ridicându-se la rândul lui şi trăgându-se uşor 
înapoi: 

— Mie mi se pare destul de clar. Fiul dumitale, stră-stră- 
bunicul meu, s-a născut dintr-un contact sexual al dumitale 
cu Pământeanul Elijah Baley? A fost Elijah Baley tatăl fiului 
dumitale? Nu ştiu cum să mă exprim mai clar. 

— Cum îndrăzneşti să sugerezi aşa ceva? Sau măcar să 
gândeşti? 

— Îndrăznesc, pentru că de asta depinde cariera mea. 
Dacă răspunsul e da, cariera mea profesională poate fi 
foarte rapid ruinată. Vreau un nu, dar un nu neargumentat 
nu-mi va fi de nici un folos. Trebuie ca, la timpul cuvenit să-i 
pot prezenta dovezi doctorului Amadiro şi să-i arăt că 
dezaprobarea genealogiei mele trebuie să aibă drept cauză 
doar persoana dumitale. La urma urmei, pentru mine e clar 
că antipatia aceasta faţă de dumneata - şi chiar faţă de dr. 
Fastolfe - este nimic, absolut nimic în comparaţie cu 
incredibila forţă cu care îl detestă pe Pământeanul Elijah 
Baley. Nu e vorba numai despre viaţa lui scurtă, deşi gândul 
de a fi moştenit gene barbare m-ar tulbura îngrozitor. Cred 
că dacă i-aş aduce dovezi că sunt urmaşul unui Pământean 
care nu a fost Elijah Baley, ar ierta asta. Dar gândul la 
Elijah Baley - şi numai la el - e cel care îl înnebuneşte. Nu 
ştiu de ce. 

Repetarea numelui lui Elijah aproape că-l înviase din nou 
pe acesta pentru Gladia. Respira şuierat şi profund şi 
revăzu cu bucurie cea mai frumoasă amintire a vieţii ei. 


— Ştiu de ce, spuse. Pentru că Elijah, împotriva tuturor, cu 
toţi Aurorienii împotriva lui, a reuşit totuşi să-l distrugă pe 
Amadiro în clipa în care el credea că are succesul în mână. 
Elijah a făcut asta doar prin curaj şi inteligenţă. Amadiro îşi 
întâlnise superiorul în persoana unui Pământean pe care îl 
umilise cu nepăsare, şi ce-ar putea face, prin urmare, decât 
să-l urască inutil? Elijah a murit de mai bine de şaisprezece 
decade şi Amadiro tot nu poate uita, nu poate ierta, nu 
poate slăbi lanţurile care-l leagă în ura şi amintirea acelui 
om mort. Şi n-am să-i dau voie lui Amadiro să uite - sau să 
nu mai urască - atâta timp cât asta îi otrăveşte fiecare clipă 
a vieţii. 

Mandamus zise: 

— Văd că ai motive să-i doreşti răul doctorului Amadiro, 
dar ce motiv ai să-mi doreşti mie răul? Dacă-i îngădui 
doctorului Amadiro să creadă că sunt urmaş al lui Elijah 
Baley, va avea plăcerea să mă distrugă. De ce să-i oferi 
inutil această plăcere, dacă nu sunt un asemenea urmaş? 
Deci, dă-mi dovada că sunt urmaşul dumitale şi al lui 
Santirix Gremionis, sau al dumitale şi al oricui în afară de 
Elijah Baley. 

— Prostule! Idiotule! De ce-ţi trebuie dovezi de la mine? 
Du-te la dosarele istorice. Vei găsi ziua exactă în care Elijah 
Baley a fost pe Aurora. Vei găsi ziua exactă în care l-am 
născut pe fiul meu, Darrel. Vei afla că Darrel a fost conceput 
la mai bine de cinci ani după ce Elijah a plecat de pe 
Aurora. Vei afla şi că Elijah nu s-a mai întors pe Aurora. Păi, 
crezi că am fost gravidă timp de cinci ani? Că am purtat un 
făt în pântecele meu timp de cinci Ani Galactici Standard? 

— Cunosc aceste informaţii, doamnă. Şi nu cred că ai 
purtat un făt vreme de cinci ani. 

— Atunci de ce vii la mine? 

— Pentru că e vorba de mai mult. Ştiu - şi îmi închipui că 
dr. Amadiro ştie prea bine - că, deşi Pământeanul Elijah 
Baley, aşa cum spui, nu s-a mai întors vreodată pe suprafaţa 
Aurorei, s-a aflat odată pe o navă ce a staționat pe orbită 


lângă Aurora o zi şi ceva. Ştiu - şi îmi închipui că dr. 
Amadiro ştie prea bine - că, deşi Pământeanul n-a părăsit 
nava ca să meargă pe Aurora, dumneata ai plecat de pe 
Aurora ca să te duci pe navă. Că ai rămas pe navă aproape 
o zi şi că asta s-a întâmplat la aproape cinci ani după ce 
Pământeanul fusese pe suprafaţa Aurorei - de fapt, cam la 
data la care a fost conceput fiul dumitale. 

Gladia simţi cum faţa i se goleşte de sânge în timp ce 
asculta vocea calmă a celuilalt. În jurul ei camera se 
întunecă şi ea se clătină. Simţi cum o îmbrăţişează braţe 
blânde şi puternice şi ştiu că sunt ale lui Daneel. Se simţi 
aşezată uşor pe scaun. Auzi vocea lui Mandamus, venind 
parcă de la mare depărtare: 

— Nu e adevărat, doamnă? 

Bineînţeles că era adevărat. 

2. STRĂMOȘUL. 

AMINTIREA! 

E întotdeauna cu tine, desigur, dar de obicei rămâne 
latentă. Şi apoi, câteodată, după ce primeşte exact impulsul 
de care are nevoie, iese brusc la suprafaţă, clară, violentă, 
strălucitoare şi vie. 

Era din nou tânără, mai tânără decât omul din faţa ei; 
destul de tânără ca să simtă tragedia şi dragostea, 
pierderea oricărui interes pentru viaţă ajungând la apogeu 
odată cu moartea primului bărbat pe care îl considerase 
„soţ”. (Nu, nici acum nu-i va pronunţa numele, nici măcar în 
gând.) 

Mai aproape de viaţa ei de atunci erau lunile pline de 
emoție alături de cel de-al doilea - care nu era bărbat - pe 
care-l definise cu acest cuvânt. Jander, robotul cu înfăţişare 
umană, îi fusese dăruit şi ea îl acaparase cu totul până 
când, la fel ca primul ei soţ, el murise pe neaşteptate. 

Şi apoi, în sfârşit, a fost Elijah Baley, care nu i-a fost 
niciodată soţ, pe care-l întâlnise numai de două ori în doi 
ani, de fiecare dată câteva ore în câteva zile. Elijah, căruia îi 
atinsese o dată obrazul cu mâna neînmănuşată, 


aprinzându-se; pe care-l ţinuse apoi în braţe, gol, izbucnind 
în sfârşit cu pasiune. 

Şi pe urmă un altreilea soţ, cu care a trăit mulţumită şi 
liniştită, plătind pentru absenţa suferinţei cu absenţa gloriei 
şi cumpărând cu uitare bine strunită faptul că trăia din nou. 
Până într-o zi, când (nu era sigură de ziua care îi 
întrerupsese şirul anilor de apatie netulburată) Han 
Fastolfe, cerând permisiunea să o viziteze, venise de la 
locuinţa lui învecinată. 

Gladia îl privise puţin îngrijorată, pentru că el era un om 
prea ocupat ca să facă vizite. Trecuseră doar cinci ani de la 
criza care făcuse din Han conducătorul politic al Aurorei. 
Era Preşedintele planetei nu numai cu numele şi adevăratul 
conducător al tuturor Lumilor din Spaţiu. Avea prea puţin 
timp să fie fiinţă umană. Acei ani lăsaseră urme - şi au lăsat 
în continuare până ce el muri, trist, considerându-se un 
ratat, deşi nu pierduse niciodată vreo luptă. Kelden 
Amadiro, care fusese înfrânt, continua să trăiască, verde, 
drept dovadă că victoria poate fi cea mai mare pedeapsă. 
Cu toate acestea, Fastolfe continua să fie blând la vorbă şi 
răbdător, fără să se plângă, dar chiar şi Gladia, aşa apolitică 
şi lipsită de interes faţă de maşinaţiile nesfârşite ale puterii 
cum era, ştia că el îşi menținea controlul asupra Aurorei 
doar printr-un efort continuu şi susţinut, care îl secătuia de 
tot ceea ce ar fi făcut ca viaţa să merite trăită, şi că nu se 
abătea de la asta - ori era constrâns să nu se abată - doar 
din cauza a ceea ce considera el binele - al cui bine? Al 
Aurorei? Al locuitorilor Spaţiului? Pur şi simplu o noţiune 
vagă de Bine idealizat? Nu ştia. Se abţinu să întrebe. 

Dar asta era la numai cinci ani după criză. Fastolfe dădea 
încă impresia unui bărbat tânăr şi plin de speranţe, iar 
chipul lui lipsit de frumuseţe putea încă zâmbi. 

— Am un mesaj pentru tine, Gladia, zise el. 

— Sper că unul plăcut, spuse ea cu amabilitate. 

Îl adusese şi pe Daneel cu el. Faptul că ea îl putea privi pe 
Daneel cu simpatie sinceră şi fără pic de durere, chiar dacă 


era copia până în cele mai mici amănunte a lui Jander alei, 
mort, era un semn că vechile răni se vindecaseră. Îi putea 
vorbi, chiar dacă el răspundea cu o voce foarte 
asemănătoare cu a lui Jander. Cinci ani cicatrizaseră rana şi 
amorţiseră durerea. 

— Aşa cred, zise Fastolfe, zâmbind cu blândeţe. E de la un 
prieten vechi. 

— Ce bine că am prieteni vechi, spuse ea, încercând să nu 
fie batjocoritoare. 

— De la Elijah Baley. 

Cei cinci ani dispărură şi ea simţi suferinţa psihică şi 
durerea amintirii reînviate. 

— E sănătos? Întrebă cu glasul gâtuit pe jumătate, după 
un minut de tăcere împietrită. 

— Foarte sănătos. Mai mult, e în apropiere. 

— În apropiere? Pe Aurora? 

— Pe orbită în jurul Aurorei. Ştie că nu ar avea voie să 
asolizeze, chiar dacă mi-aş folosi întreaga influenţă, sau îmi 
închipui că ştie. Ar vrea să te vadă, Gladia. A luat legătura 
cu mine fiindcă ştie că pot aranja să-i vizitezi nava. Cred că 
voi reuşi atâta lucru - dar numai dacă tu vrei. Vrei? 

— Eu. Nu ştiu. M-ai luat prea repede. 

— Chiar şi pentru un impuls? 

Aşteptă, apoi întrebă: 

— Sincer, Gladia, cum îţi merge cu Santirix? 

Ea îl privi speriată, de parcă n-ar fi înţeles de ce 
schimbase subiectul, apoi înţelese. Răspunse: 

— Ne înţelegem bine. 

— Eşti fericită? 

— Nu sunt. Nefericită. 

— Nu prea seamănă a entuziasm. 

— Cât poate dura entuziasmul, chiar dacă ar fi fost 
vreodată entuziasm? 

— Aveţi de gând să faceţi copii cândva? 

— Da, zise. 

— Te gândeşti la o schimbare în starea civilă? 


Dădu din cap cu hotărâre: 

— Încă nu. 

— Atunci, dragă Gladia, dacă vrei un sfat de la un om 
destul de obosit, care se simte neplăcut de bătrân. Refuză 
invitaţia. Îmi aduc aminte puţinul pe care mi l-ai povestit 
după ce Baley a plecat de pe Aurora şi drept să-ţi spun, din 
asta am dedus mai multe decât, poate, îţi închipui. Dacă te 
întâlneşti cu el, s-ar putea să fii dezamăgită, să nu retrăieşti 
strălucirea blândă a amintirii, sau, în loc de dezamăgire, ar 
putea fi şi mai rău, pentru că s-ar distruge un echilibru 
destul de fragil, pe care nu-l vei mai reface. 

Gladia, care se gândise şi ea, vag, la acelaşi lucru, 
consideră că propunerea nu trebuia decât exprimată 
pentru a putea fi respinsă. Spusse: 

— Nu, Han, trebuie să-l văd, dar mi-e teamă s-o fac 
singură. Vrei să vii cu mine? 

Fastolfe zâmbi obosit: 

— N-am fost invitat, Gladia. Şi chiar dacă aş fi fost, oricum 
aş fi fost obligat să refuz. Se pune problema unui vot 
important în Consiliu. Probleme de stat, ştii, de la care nu 
am voie să lipsesc. 

— Bietul Han! 

— Da, într-adevăr, bietul de mine. Dar nu te poţi duce 
singură. Din câte cunosc, nu ştii să pilotezi o navă. 

— Ah! Păi, m-am gândit că mă va duce o. 

— Navă comercială? Scutură Fastolfe din cap. Absolut 
imposibil. Ca tu să vizitezi făţiş o navă de pe Pământ aflată 
pe orbită, ceea ce ar fi inevitabil dacă ai folosi o navă 
comercială, ar trebui un permis special. Şi ar dura câteva 
săptămâni. Dacă nu vrei să mergi, Gladia, nu înseamnă 
neapărat că nu vrei să-l vezi. Dacă actele şi formalităţile 
necesare ar dura săptămâni, sunt sigur că el nu poate 
aştepta atât de mult. 

— Dar chiar vreau să-l văd, zise Gladia, acum decisă. 

— În cazul ăsta poţi lua nava mea spaţială, iar Daneel te 
poate duce acolo. Ştie să mânuiască foarte bine comenzile 


şi e la fel de nerăbdător să-l vadă pe Baley ca şi tine. Pur şi 
simplu nu vom raporta călătoria. 

— Dar vei avea necazuri, Han. 

— Poate că n-o să afle nimeni. Sau se vor preface că n-au 
aflat. Şi dacă îmi va face probleme cineva, va trebui să mă 
descurc. 

Gladia îşi lăsă capul în jos, gândindu-se o clipă, apoi zise: 

— Dacă nu te superi, voi fi egoistă şi-ţi voi da ocazia să ai 
necazuri, Han. Vreau să merg. 

— Atunci, du-te. 

da. 

Era o navă mică, mai mică decât îşi închipuise Gladia; într- 
un fel plăcută, dar în alt fel înspăimântătoare. De fapt, era 
destul de mică pentru a fi lipsită complet de 
pseudogravitaţie - iar senzaţia de absenţă a greutăţii, care 
o îndemna să facă exerciţii amuzante de gimnastică, îi 
amintea în permanenţă că se află într-un mediu anormal. 

Era o locuitoare a Spaţiului. Existau peste cinci miliarde 
de locuitori ai Spaţiului răspândiţi pe mai mult de cincizeci 
de Lumi, toţi mândri de numele lor. Şi totuşi, câţi dintre cei 
ce îşi spuneau locuitori ai Spaţiului erau într-adevăr călători 
în spaţiu? Foarte puţini. Poate că optzeci la sută dintre ei 
nu-şi părăsiseră niciodată Lumea pe care se născuseră. 
Chiar şi din cei douăzeci la sută care rămâneau, unii abia 
dacă trecuseră prin spaţiu de două sau trei ori. 

Se gândi mohorâtă că nici ea nu era o locuitoare a 
Spaţiului în sensul propriu al cuvântului. O dată (doar o 
dată!) călătorise prin Spaţiu - şi atunci de pe Solaria pe 
Aurora, cu şapte ani în urmă. Acum intra în Spaţiu a doua 
oară, pe o navă particulară mică, pentru o scurtă călătorie, 
numai până dincolo de atmosferă, nişte amărâţi de o sută 
de mii de kilometri, cu încă o persoană - nici măcar 
persoană - drept însoțitor. 

Privi din nou spre Daneel, aflat în cabina mică a pilotului. 
Vedea doar o parte din el, aşa cum stătea la pupitrul de 
comandă. Nu fusese niciodată nicăieri doar cu un singur 


robot la îndemână. Întotdeauna avusese sute. Mil. La 
dispoziţia ei pe Solaria. Pe Aurora existau, de obicei, câteva 
duzini. 

Aici nu era decât unul. 

Îl strigă: 

— Daneel! 

El nu-şi luă ochii de pe comenzi: 

— Da, doamnă Gladia? 

— Te bucuri că-l vei revedea pe Elijah Baley? 

— Nu ştiu, doamnă Gladia, cum să-mi descriu cel mai bine 
starea interioară. Poate că e totuna cu ceea ce o fiinţă 
umană ar descrie ca bucurie. 

— Dar trebuie să simţi ceva. 

— Simt că pot lua hotărârile mai repede decât de obicei; 
reacţiile mele par mai rapide; mişcările mele cer mai puţin 
efort. Aş putea interpreta toate astea ca pe o senzaţie de 
bine. Cel puţin am auzit fiinţe umane folosind acest cuvânt 
şi cred că el descrie ceva similar cu senzațiile pe care le 
încerc eu acum. 

— Dar dacă aş spune că vreau să-l văd singură? Întrebă 
Gladia. 

— Atunci, aşa va i. 

— Chiar dacă ar însemna să nu-l vezi? 

— Da, doamnă. 

— Nu te-ai simţi dezamăgit? Adică n-ai avea o senzaţie 
opusă celei de bine? Ai lua hotărâri mai încet, reacţiile ţi-ar 
fi mai lente, mişcările ţi-ar cere mai mult efort şi aşa mai 
departe? 

— Nu, doamnă Gladia, pentru că aş avea o senzaţie de 
bine îndeplinindu-vă ordinele. 

— Senzaţia ta de plăcere înseamnă a Treia Lege, iar 
îndeplinirea ordinelor mele înseamnă a Doua Lege, iar a 
Doua Lege are întâietate. Aşa e? 

— Da, doamnă. 

Gladia se lupta cu propria-i curiozitate. Nu i-ar fi trecut 
niciodată prin cap să pună unui robot obişnuit întrebări de 


felul acesta. Robotul e o maşinărie. Dar ea nu se putea 
gândi la Daneel ca la o maşinărie, aşa cum cu cinci ani în 
urmă nu se putuse gândi la Jander ca la o maşinărie. Jander 
însemnase însă pasiunea mistuitoare - care pierise o dată 
cu Jander însuşi. În ciuda totalei asemănări cu celălalt, 
Daneel nu putea reaprinde flacăra. Cu el îşi putea permite 
să fie curioasă. 

— Nu te deranjează, Daneel, întrebă, să fii atât de îngrădit 
de Legi? 

— Nu-mi pot imagina altceva, doamnă. 

— Toată viaţa am fost îngrădită de forţa de gravitație, 
chiar şi în timpul călătoriei mele anterioare cu o navă, dar 
îmi pot închipui cum e să nu fii îngrădit de ea. Şi de fapt nu 
sunt îngrădită de ea. 

— Şi asta vă bucură, doamnă? 

— Într-un fel, da. 

— Uneori, doamnă, când mă gândesc că fiinţele umane nu 
sunt îngrădite de Legi, mă simt jenat. 

— De ce, Daneel? Ai încercat vreodată să-ţi explici de ce 
gândul la anarhie te face să te simţi stingherit? 

Daneel tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Am încercat, doamnă, dar cred că ar trebui să mă 
gândesc la astfel de lucruri doar în legătură cu scurtele 
ocazii în care am fost împreună cu partenerul Elijah. El 
avea un fel. 

— Da, ştiu, zise ea. Se îndoia de orice. Era cuprins de un 
neastâmpăr care-l făcea să pună tot timpul fel de fel de 
întrebări. 

— Aşa s-ar zice. lar eu încerc să fiu ca el şi să-mi pun 
întrebări. Aşa că m-am întrebat ce înseamnă Anarhie şi mi- 
am dat seama că nu reuşesc să-mi închipui - cu rezerva că 
poate asta ar însemna să fiu om, ceea ce m-a făcut să mă 
simt nefericit. Şi m-am întrebat, aşa cum m-aţi întrebat şi 
dvs., de ce m-a făcut să mă simt nefericit. 

— Şi ce ţi-ai răspuns? 


— După mult timp, răspunse Daneel, mi-a fost clar că toate 
cele Trei Legi guvernează modul în care se comportă 
conexiunile mele pozitronice. Întotdeauna, indiferent de 
stimul, Legile limitează direcţia şi intensitatea fluxului 
pozitronic de-a lungul acestor conexiuni, aşa că eu ştiu 
oricând ce trebuie să fac. Şi totuşi, nivelul de cunoştinţe nu 
este întotdeauna acelaşi. Există momente când ceea ce 
trebuie să fac este mai puţin presant. Am observat că ori de 
câte ori potenţialul pozitronic este mai scăzut, nesiguranța 
deciziei creşte; şi cu cât sunt mai nesigur, cu atât mă simt 
mai rău. Faptul de a opta pentru o acţiune într-o 
milisecundă în loc de o nanosecundă îmi produce o senzaţie 
pe care nu doresc s-o prelungesc. Ce-ar fi, deci - m-am 
gândit eu, doamnă - dacă aş fi cu totul lipsit de Legi, aşa 
cum sunt oamenii? Ce-ar fi dacă n-aş putea lua o hotărâre 
clară în privinţa reacției la anumite condiţii date? Ar fi de 
nesuportat şi nu mă gândesc la asta de bunăvoie. 

— Şi totuşi o faci, Daneel, zise Gladia. Acum te gândeşti la 
asta. 

— Doar pentru că am fost asociat cu partenerul Elijah, 
doamnă. L-am urmărit în condiţii în care el nu era în stare, 
temporar, să ia o hotărâre, din cauza problemelor încurcate 
ce îl preocupau. Drept urmare, era evident într-o stare 
proastă, iar eu mă simţeam rău în locul lui, pentru că nu 
puteam face nimic să-i uşurez situaţia. Se prea poate ca eu 
să fi sesizat doar o mică parte din ceea ce simţea el atunci. 
Dacă aş fi sesizat mai mult şi aş fi înţeles mai bine urmările 
incapacității lui de a se hotări, s-ar fi putut să. 

Ezită. 

— Să încetezi să funcţionezi? Să fii dezactivat? Întrebă 
Gladia, gândindu-se cu durere la Jander. 

— Da, doamnă. Probabil că incapacitatea mea de a 
înţelege este un dispozitiv de protecţie împotriva 
deteriorării creierului meu pozitronic. Şi totuşi am observat 
că, oricât de greu i-ar fi fost să suporte nesiguranța, 


partenerul Elijah continua să facă eforturi pentru a-şi 
rezolva problemele. Pentru asta îl admiram foarte mult. 

— Deci eşti capabil de admiraţie, nu-i aşa? 

Daneel vorbi cu seriozitate: 

— Folosesc cuvântul aşa cum i-am auzit pe oameni 
folosindu-l. Nu cunosc un termen potrivit pentru a exprima 
reacţia produsă în interiorul meu de astfel de acţiuni ale 
partenerului Elijah. 

Gladia încuviinţă din cap, apoi spuse: 

— Şi totuşi există legi care guvernează şi reacţiile umane: 
anumite instincte, impulsuri, învăţăminte. 

— Aşa crede prietenul Giskard, doamnă. 

— Da? 

— Dar le găseşte prea complicate pentru a fi analizate. Se 
întreabă dacă nu cumva ar putea fi perfecţionat, cândva, un 
sistem matematic de analiză a comportării umane şi de a 
deriva - de aici - Legi incontestabile care să exprime 
normele acestei comportări. 

— Mă îndoiesc, zise Gladia. 

— Nici prietenul Giskard nu e optimist. El crede că va 
trece mult timp până ce va fi perfecţionat un asemenea 
sistem. 

— Foarte mult timp, aş zice. 

— Şi acum, spuse Daneel, ne apropiem de nava 
pământeană şi trebuie să efectuăm procedurile de 
joncțiune, care nu sunt simple. 

5b. 

Gladiei i se păru că a durat mai mult joncţiunea decât 
pătrunderea pe orbita navei de pe Pământ. Daneel rămase 
calm în tot acest timp - dar el nu putea fi altfel - şi o asigură 
că toate navele oamenilor se pot cupla între ele, indiferent 
de mărime sau fabricaţie. 

— Ca şi fiinţele umane, zise Gladia cu un zâmbet forţat, 
dar Daneel nu reacţionă la asta. 

EI se concentră asupra reglajelor fine ce trebuiau 
efectuate. Poate că manevra era întotdeauna posibilă, dar 


nu întotdeauna uşoară, după cum părea. 

Gladia se simţea tot mai stânjenită. Pământenii trăiau 
puţin şi îmbătrâneau repede. Trecuseră cinci ani de când îl 
văzuse pe Elijah. Oare cât o fi îmbătrânit? Cum o fi 
arătând? Va putea să nu se arate şocată sau îngrozită de 
schimbare? 

Oricum ar arăta, va fi tot Elijah cel faţă de care nu ştia 
cum să-şi exprime recunoştinţa. Despre asta era vorba? 
Recunoştinţă? 

Observă că avea mâinile aşa de strâns împreunate, încât o 
dureau braţele. Trebui să facă un efort ca să se relaxeze. 

Îşi dădu seama când se termină joncţiunea. Nava de pe 
Pământ era destul de mare ca să aibă un generator de 
câmp pseudogravitaţional şi, în clipa cuplării, câmpul se 
extinse, cuprinzând şi mica navă. Urmă un uşor efect de 
rotaţie, încât direcţia înspre podea deveni dintr-o dată 
„jos”, iar Gladia avu senzaţia de cădere însoţită de greață. 
Din pricina impactului îşi îndoi genunchii într-o parte şi se 
sprijini de perete. Se îndreptă destul de greu şi fu supărată 
pe ea însăşi că nu prevăzuse schimbarea şi nu fusese 
pregătită. 

Daneel spuse, fără să fie nevoie: 

— Ne-am cuplat, doamnă Gladia. Partenerul Elijah cere 
permisiunea să vină la bord. 

— Desigur, Daneel. 

Se auzi un zbârnâit şi o parte a peretelui glisă. Intră o 
siluetă aplecată, iar peretele se lipi la loc. Silueta se 
îndreptă şi Gladia şopti: „Elijah!”, simțindu-se copleşită de 
bucurie şi uşurare. | se păru că părul lui e mai cărunt, dar 
în rest era Elijah. Nu exista nici o altă schimbare vizibilă, de 
fapt nu părea că îmbătrânise. El îi zâmbi şi păru, o clipă, că 
o soarbe din ochi. Apoi ridică un deget ca şi cum ar fi spus 
„Aşteaptă” şi se îndreptă spre Daneel. 

— Daneel! 

Îl îmbrăţişă pe robot şi-l bătu pe umeri: 


— Nu te-ai schimbat. Pe Jehova! Tu nu te schimbi, oricât 
am trăi noi. 

— Partenere Elijah. Îmi pare bine să te văd. 

— Îmi place să mi se spună din nou „partener” şi aş vrea 
să fie aşa. Este a cincea oară când te văd, dar e prima dată 
când n-am nici o problemă de rezolvat. Nici măcar nu mai 
sunt detectiv. Mi-am dat demisia şi acum sunt un imigrant 
spre una dintre Lumile noi. Spune-mi, Daneel, de ce n-ai 
venit cu dr. Fastolfe când a vizitat el Pământul, acum trei 
ani? 

— Aşa a hotărât dr. Fastolfe. El a decis să-l ia pe Giskard. 

— Am fost dezamăgit, Daneel. 

— Mi-ar fi plăcut să te văd, partenere Elijah, dar dr. 
Fastolfe mi-a spus, după aceea, că excursia a fost foarte 
reuşită, aşa că probabil hotărârea lui a fost cea corectă. 

— Într-adevăr a fost reuşită, Daneel. Înainte de vizită, 
conducerea Pământului şovăia dacă să colaboreze sau nu în 
legătură cu colonizarea, dar acum întreaga planetă 
pulsează şi se agită şi oamenii doresc să plece cu 
milioanele. Nu avem nave în care să încapă toţi - chiar dacă 
ne ajută Aurorienii - şi nu avem destule Lumi care să-i 
primească pe toţi, pentru că fiecare Lume trebuie adaptată. 
Niciuna nu primeşte o comunitate umană neschimbată. Cea 
spre care merg eu este săracă în oxigen şi va trebui să 
locuim o generaţie în oraşe sub cupole, timp în care 
vegetaţia adusă de pe Pământ se va dezvolta pe planetă. 

Îşi întoarse, din ce în ce mai des, ochii spre Gladia, care 
stătea acolo zâmbind. 

Daneel spuse: 

— Era de aşteptat. Din câte ştiu despre istoria omului, şi 
Lumile din Spaţiu au trecut printr-o perioadă de adaptare. 

— Cu siguranţă! Şi datorită acestei experienţe, acum 
procesul se poate desfăşura mai repede. Dar n-ai vrea să 
mai rămâi în cabina pilotului un timp, Daneel? Trebuie să 
vorbesc cu Gladia. 

— Bineînţeles, partenere Elijah. 


Daneel trecu pe sub pragul arcuit al cabinei pilotului, iar 
Baley o privi întrebător pe Gladia făcând un semn lateral cu 
mâna. Înţelegând perfect, ea înaintă şi atinse contactul care 
glisă silențios peretele despărțitor peste prag. Rămaseră, 
practic, singuri. 

Baley întinse mâinile: 

— Gladia! 

I le prinse într-ale ei, fără să se gândească că nu poartă 
mâănuşi. Spuse: 

— Dacă Daneel ar fi rămas cu noi, nu ne-ar fi deranjat. 

— Fizic, nu. Dar psihic ne-ar fi deranjat. 

Baley zâmbi cu tristeţe şi zise: 

— Iartă-mă, Gladia. A trebuit să vorbesc mai întâi cu 
Daneel. 

— Pe el îl cunoşti mai demult, zise ea cu blândeţe. El are 
întâietate. 

— Nu are. Dar e lipsit de apărare. Dacă tu te superi pe 
mine, Gladia, îmi poţi da un pumn în ochi, însă Daneel nu 
poate. Eu pot să nu-l bag în seamă, să-i spun să plece, să-l 
tratez ca pe un robot, iar el ar fi silit să se supună şi ar fi 
acelaşi partener credincios şi răbdător. 

— Adevărul e că este robot, Elijah. 

— Pentru mine niciodată, Gladia. Mintea mea ştie că ele 
robot şi că nu are sentimente omeneşti, dar inima mea îl 
consideră om şi trebuie să mă port cu el ca atare. l-aş cere 
doctorului Fastolfe să mă lase să-l iau pe Daneel cu mine, 
dar în noile Lumi ale Coloniştilor nu are voie să pătrundă 
nici un robot. 

— Dar te-ai gândit să mă iei pe mine, Elijah? 

— Nici locuitorii Spaţiului nu au voie. 

— Se pare că voi, Pământenii, sunteţi la fel de greu 
accesibili ca şi noi, locuitorii Spaţiului. 

Elijah încuviinţă mâhnit: 

— Nebunie de ambele părţi. Dar chiar dacă aş fi cu mintea 
întreagă, tot nu te-aş lua. N-ai suporta viaţa de acolo şi nu 
sunt convins că mecanismele tale imunologice ar rezista 


cum se cuvine. Mă tem că sau ai muri repede din cauza 
unei mici infecţii, sau ai trăi prea mult şi ai vedea cum 
moare generaţia noastră. lartă-mă, Gladia. 

— Pentru ce, dragă Elijah? 

— Pentru. Asta. 

Întinse mâinile spre ea, cu palmele în sus: 

— Pentru că am cerut să te văd. 

— Dar mă bucur că ai făcut-o. Şi eu vroiam să te văd. 

— Ştiu, spuse el. Voiam să nu te văd, dar gândul că mă aflu 
în Spaţiu fără să mă opresc în dreptul Aurorei mă sfâşia. Şi 
totuşi nu serveşte la nimic, Gladia. Înseamnă un alt rămas- 
bun sfâşietor. De aceea nu ţi-am scris niciodată, de aceea n- 
am încercat niciodată să te caut pe hiperunde. Probabil ca 
te-ai mirat. 

— Nu chiar. Sunt de acord cu tine că n-avea nici un rost. 
Ar fi fost doar infinit mai insuportabil. Şi totuşi ţi-am scris 
de multe ori. 

— Mi-ai scris? N-am primit niciodată nici o scrisoare. 

— N-am trimis niciuna. După ce le-am scris, le-am rupt. 

— Dar de ce? 

— Pentru că nici o scrisoare nu poate fi trimisă de pe 
Aurora pe Pământ, Elijah, fără să treacă prin mâinile 
cenzurii, iar eu nu ţi-am scris niciuna pe care s-o poată 
vedea cenzorii. Dacă mi-ai fi trimis vreo scrisoare, te asigur 
că n-ar fi ajuns la mine, oricât de nevinovată ar fi fost. M-am 
gândit că ăsta e motivul pentru care n-am primit nimic. 
Acum, când ştiu că ţi-ai dat seama de situaţie, sunt 
extraordinar de fericită că n-ai fost atât de nesăbuit încât să 
încerci să iei legătura cu mine. N-ai fi înţeles de ce nu ţi-aş 
fi răspuns. 

Baley o fixă cu privirea: 

— Cum se face că te văd acum? 

— Trebuie să-ţi spun că nu e legal. Mă folosesc de nava 
particulară a doctorului Fastolfe, aşa că am trecut de paza 
orbitală fără să fiu somată. Dacă această navă n-ar fi fost a 
doctorului Fastolfe, aş fi fost oprită şi trimisă înapoi. 


Credeam că ai înţeles şi acest lucru, că de aceea ai luat 
legătura cu dr. Fastolfe şi n-ai încercat să mă cauţi direct. 

— N-am înţeles nimic. Stau şi mă mir de dubla ignoranță 
care m-a salvat. Triplă ignoranță, pentru că nu-ţi ştiam 
codul corect pe hiperunde pentru a te găsi direct şi n-am 
îndrăznit să înfrunt greutatea de a încerca să aflu codul pe 
Pământ. N-aş fi putut s-o fac confidenţial şi erau deja 
destule comentarii în toată Galaxia despre tine şi despre 
mine, mulţumită acelei drame neghioabe de pe hiperunde, 
pe care au dat-o şi pe subunde după evenimentele de pe 
Solaria. Altfel, îţi dau cuvântul, aş fi încercat. Însă aveam 
codul doctorului Fastolfe şi, cum m-am aflat pe orbită în 
jurul Aurorei, l-am căutat imediat. 

— Suntem aici, şi doar asta contează până la urmă. 

Se aşeză pe marginea cuşetei şi îi întinse mâinile. Baley i 
le luă şi încercă să se aşeze pe un taburet pe care-l trăsese 
cu un picior, dar ea îl trase cu insistenţă spre cuşetă, aşa că 
el i se aşeză alături. 

— Cum o mai duci, Gladia? Întrebă cu stângăcie. 

— Destul de bine. Şi tu, Elijah? 

— Îmbătrânesc. Tocmai am împlinit cincizeci de ani, acum 
trei săptămâni. 

— Cincizeci nu e. 

Se opri. 

— Pentru un Pământean e mult. Noi trăim puţin, ştii doar. 

— Chiar şi pentru un Pământean, cincizeci nu e mult. Nu 
te-ai schimbat. 

— Eşti drăguță că-mi spui asta, dar îmi dau seama că 
scârţâielile s-au înmulţit. Gladia. 

— Da, Elijah? 

— Trebuie să te întreb. Tu şi Santirix Gremionis v-aţi. 

Gladia zâmbi şi încuviinţă: 

— Este soţul meu. Ţi-am urmat sfatul. 

— Şi a ieşit bine? 

— Destul de bine. Viaţa e plăcută. 

— Bun. Sper să dureze. 


— Nimic nu durează secole, Elijah, dar poate dura câţiva 
ani, poate chiar decade. 

— Aveţi vreun copil? 

— Încă nu. Dar ce mai face familia ta? Fiul tău? Soţia ta? 

— Bentley s-a mutat la Colonizări acum doi ani. De fapt, îl 
voi însoţi. Este funcţionar superior pe planeta pe care o 
conduc. Are douăzeci şi patru de ani şi este, deja, respectat. 

Lui Baley îi sclipeau ochii: 

— Cred că va trebui să-i vorbesc cu „Înălţimea Voastră”. În 
public, cel puţin. 

— Grozav. Şi doamna Baley? E cu tine? 

— Jessie? Nu. Nu vrea să plece de pe Pământ. l-am spus că 
vom locui sub cupole mult timp, aşa că de fapt nu va fi prea 
mare diferenţă faţă de Pământ. E de modă veche, 
bineînţeles. Poate cu timpul îşi va schimba, totuşi, 
concepţia. O să fac planeta cât mai confortabilă cu putinţă 
şi, de îndată ce voi avea un cămin, o să-l rog pe Bentley să 
meargă pe Pământ şi s-o aducă. Atunci poate că se va simţi 
destul de singură ca să dorească să vină. Vom vedea. 

— Dar între timp eşti singur. 

— Pe navă sunt încă o mie de imigranţi, aşa că nu sunt 
chiar singur. 

— Oricum, sunt de cealaltă parte a peretelui navei. Şi eu 
sunt singură. Fără să vrea, Baley aruncă o privire iute 
înspre cabina pilotului, iar Gladia spuse: 

— Cu excepţia lui Daneel, desigur, care se află dincolo de 
această uşă şi care este robot, oricât de mult l-ai considera 
tu persoană. Şi sunt sigură că n-ai cerut să mă vezi doar ca 
să vorbim despre familiile noastre. 

Chipul lui Baley deveni serios, aproape îngrijorat: 

— Nu-ţi pot cere. 

— Atunci, îţi cer eu. Această cuşetă n-a fost proiectată 
chiar pentru activităţi sexuale, dar sper că eşti gata să rişti 
să cazi din ea. 

— Gladia, nu pot să neg că. 

— Spuse Baley nehotărât. 


— Oh, Elijah, nu începe cu o dizertaţie care să-ţi satisfacă 
nevoia ta de moralitate Pământeană. Eu mă ofer ţie după 
obiceiul Aurorian. Ai tot dreptul să refuzi şi eu n-am 
niciunul să te întreb de ce o faci. Numai că eu voi contesta 
refuzul cu toată puterea. Am hotărât că dreptul de a refuza 
aparţine doar Aurorienilor. Nu-l voi accepta din partea unui 
Pământean. 

Baley oftă: 

— Nu mai sunt Pământean, Gladia. 

— Cu atât mai puţin o să-l accept de la un nenorocit de 
imigrant care se îndreaptă spre o planetă primitivă, unde 
va trebui să se adăpostească sub o cupolă. Elijah, am avut 
prea puţin timp şi avem prea puţin timp şi acum, şi poate că 
n-o să te mai văd niciodată. Întâlnirea asta este atât de 
neaşteptată, încât ar însemna o crimă cosmică să nu 
profităm de ea. 

— Gladia, chiar vrei un om bătrân? 

— Elijah, chiar vrei să te rog? 

— Dar mi-e ruşine. 

— Atunci închide ochii. 

— Vreau să spun de mine însumi. De corpul meu 
hodorogit. 

— Atunci, suferă. Părerea ta prostească despre tine n-are 
nici o legătură cu mine. 

Îl îmbrăţişă, iar rochia i se desfăcu şi căzu de pe ea. 

Dc. 

Gladia îşi dădea seama de mai multe lucruri în acelaşi 
timp. 

Îşi dădea seama de minunea neschimbării, pentru că 
Elijah era aşa cum şi-l amintea ea. Cei cinci ani care 
trecuseră nu schimbaseră lucrurile. Ea nu trăise cu o 
pasiune deşartă, sporită de amintire. El rămăsese Elijah. 

Îşi mai dădea seama însă şi de o mulţime de deosebiri. 
Devenise tot mai convinsă că Santirix Gremionis, fără să 
aibă un defect anume pe care ea să-l poată defini, era plin 
de defecte. Santirix era afectuos, blând, raţional, destul de 


inteligent - şi banal. De ce era banal, nu-şi dădea seama, 
dar nimic din ceea ce făcea sau spunea el nu o tulbura aşa 
cum o tulbura Baley, chiar când nu făcea sau nu spunea 
nimic. Baley era mai în vârstă, mult mai în vârstă din punct 
de vedere fiziologic, mai puţin chipeş decât Santirix şi, în 
plus, Baley avea aerul imposibil de definit al descompunerii 
- aura îmbătrânirii rapide şi a vieţii scurte pe care trebuie 
s-o suporte Pământenii. Şi totuşi. 

Îşi dădea seama de absurditatea bărbaţilor, de faptul că 
Elijah se apropia de ea ezitând, total incapabil să aprecieze 
efectul pe care-l avea asupra ei. 

Îşi dădea seama de detaşarea lui, pentru că el vorbise mai 
întâi cu Daneel, care trebuia să fie ultimul şi nu primul. 
Pământenii se temeau de roboţi şi-i urau şi totuşi Elijah, 
ştiind foarte bine că Daneel era robot, îl trata ca pe o 
persoană. Pe de altă parte, locuitorii Spaţiului, care îi 
iubeau pe roboţi şi nu se simțeau deloc bine fără ei, nu-i 
considerau niciodată altceva decât maşini. 

Îşi dădea seama mai ales de scurgerea timpului. Ştia că se 
scurseseră exact trei ore şi douăzeci şi cinci de minute de 
când Elijah intrase în nava mică a lui Han Fastolfe şi ştia că 
nu trebuie să mai treacă prea mult timp. Cu cât ea stătea 
mai mult departe de suprafaţa Aurorei şi nava lui Baley era 
pe orbită, cu atât era mai posibil să observe cineva - sau, 
dacă se observase deja, ceea ce părea aproape sigur, era cu 
atât mai posibil să devină cineva curios şi să vină să 
cerceteze. lar atunci Fastolfe ar fi dat de bucluc. 

Baley intră din cabina pilotului şi privi spre Gladia cu 
tristeţe: 

— Acum trebuie să plec, Gladia. 

— Ştiu. 

— Daneel va avea grijă de tine. Va fi prietenul şi 
protectorul tău şi tu trebuie să-i fii prietenă. De dragul meu. 
Dar Giskard e cel de care vreau să asculţi. El să te 
sfătuiască. 

Gladia se încruntă: 


— De ce Giskard? Nu cred că-mi place. 

— Nu-ţi cer să-ţi placă. Îţi cer să ai încredere în el. 

— Dar de ce, Elijah? 

— Nu-ţi pot spune. În privinţa asta trebuie să ai încredere 
şi în mine. 

Se priviră şi nu-şi mai spuseră nimic. Părea că tăcerea a 
oprit timpul în loc, că le-a dat voie să prindă secundele şi să 
le ţină nemişcate. 

Însă nu putea dura prea mult. Baley spuse: 

— Nu regreţi.? 

Gladia şopti: 

— Cum să regret. Când s-ar putea să nu te mai văd 
vreodată? 

Baley dădu să răspundă, dar ea îşi lipi pumnul mic de gura 
lui: 

— Nu minţi degeaba. S-ar putea să nu te mai văd 
vreodată. 

Şi nu l-a mai văzut. Niciodată! 

Îndurerată, se simţi adusă din nou în prezent prin şirul de 
ani pierduţi. 

Nu l-a mai văzut, se gândi. Niciodată! 

Atâta timp se ferise de amărăciunea dulceagă, şi acum se 
scufundase în ea - era mai degrabă amar decât dulce - 
pentru că îl văzuse pe acest individ, pe acest Mandamus. 
Pentru că o rugase Giskard şi pentru că era silită să se 
încreadă în Giskard. Era ultima lui dorinţă. 

Se concentră asupra prezentului. (Cât timp trecuse?) 

Mandamus o privi cu răceală. Spuse: 

— După reacţia dumitale, doamnă Gladia, îmi dau seama 
că este adevărat. Nici n-ai fi putut s-o spui mai clar decât 
atăt. 

— Ce este adevărat? Despre ce vorbeşti? 

— Că te-ai întâlnit cu Pământeanul Elijah Baley la cinci ani 
după vizita lui pe Aurora. Nava lui s-a aflat pe orbita din 
jurul Aurorei; te-ai dus să-l vezi şi ai stat cu el aproximativ 
timpul în care l-aţi conceput pe fiul dumitale. 


— Ce dovadă ai? 

— Doamnă, n-a fost tocmai un secret. Nava Pământeanului 
a fost detectată pe orbită. Nava lui Fastolfe a fost detectată 
în zbor. A fost supravegheată la cuplare. Nu Fastolfe se afla 
la bordul navei, aşa că s-a presupus că erai dumneata. 
Influenţa doctorului Fastolfe era de ajuns ca faptul să nu se 
înregistreze. 

— Nu este înregistrat, deci nu există nici o dovadă. 

— Cu toate acestea, dr. Amadiro şi-a petrecut ultimele 
două treimi din viaţă urmărind mişcările doctorului Fastolfe 
cu ochii celui care urăşte. Au existat întotdeauna persoane 
oficiale în guvern devotate trup şi suflet politicii dr. 
Amadiro, de rezervare a Galaxiei pentru locuitorii Spaţiului, 
şi acestea îi raportează discret tot ce îşi închipuie ele că i-ar 
face lui plăcere să ştie. Dr. Amadiro a aflat de mica dumitale 
escapadă de îndată ce aceasta a avut loc. 

— Tot nu e o dovadă. Cuvântul neconfirmat al unei 
persoane oficiale lipsite de importanţă, care linguşeşte pe 
cineva, n-are nici o valoare. Amadiro n-a întreprins nimic 
pentru că până şi el ştia că n-are nici o dovadă. 

— Nici o dovadă cu care să acuze pe cineva fie şi de 
ofensă; nici o dovadă cu care să-l poată necăji pe Fastolfe; 
dar o dovadă suficientă pentru a mă suspecta pe mine că 
sunt urmaş al lui Baley şi pentru a-mi prejudicia astfel 
cariera. 

Gladia vorbi cu amărăciune: 

— Ai putea să nu te mai agiţi. Fiul meu este fiul lui Santirix 
Gremionis, Aurorian get-beget, iar dumneata eşti urmaşul 
acestui fiu al lui Gremionis. 

— Convinge-mă, doamnă. Nu cer nimic altceva. Convinge- 
mă că ai petrecut ore în şir singură cu Pământeanul şi că, în 
acest timp, aţi stat de vorbă - poate despre politică - aţi 
discutat despre vremurile de altădată şi despre prietenii 
comuni. Aţi povestit snoave. Şi nu v-aţi atins unul de 
celălalt. Convinge-mă. 


— Ce am făcut noi nu contează, aşa că scuteşte-mă de 
sarcasmul dumitale. La data la care l-am văzut eram deja 
gravidă cu soţul meu de atunci. Purtam un fât de trei luni, 
un făt Aurorian. 

— O poţi dovedi? 

— De ce-ar trebui să dovedesc? Data de naştere a fiului 
meu este înregistrată şi Amadiro trebuie să ştie data la care 
l-am vizitat pe Pământean. 

— Atunci i s-a spus, după cum am arătat, dar au trecut 
aproape douăzeci de decade şi el nu mai ţine minte exact. 
Vizita n-a fost înregistrată şi nu se pot face referiri la ea. Mă 
tem că dr. Amadiro preferă să creadă că ai fost cu 
Pământeanul cu nouă luni înainte de naşterea fiului 
dumitale. 

— Şase luni. 

— Dovediţi-o. 

— Ai cuvântul meu. 

— Nu ajunge. 

— Ei bine, atunci. Daneel, tu ai fost cu mine. Când l-am 
văzut pe Elijah Baley? 

— Doamnă Gladia, era cu o sută şaptezeci şi trei de zile 
înainte de naşterea fiului dvs. 

— Ceea ce înseamnă chiar mai puţin de şase luni înainte 
de naştere, zise Gladia. 

— Nu ajunge, spuse Mandamus. 

Gladia îşi ridică bărbia: 

— Memoria lui Daneel este perfectă, ceea ce poate fi 
demonstrat cu uşurinţă, iar mărturia unui robot are valoare 
de dovadă în tribunalele de pe Aurora. 

— Asta nu este şi nu va fi o problemă pentru tribunal, iar 
memoria lui Daneel nu înseamnă nimic pentru dr. Amadiro. 
Daneel a fost construit de Fastolfe şi întreţinut de Fastolfe 
aproape două secole. Nu putem şti ce modificări s-au făcut 
sau cum a fost instruit Daneel să se comporte în problemele 
legate de dr. Amadiro. 


— Atunci gândeşte-te, omule. Pământenii se deosebesc 
foarte mult de noi din punct de vedere genetic. De fapt, 
suntem specii diferite. Nu ne putem fecunda reciproc. 

— Nu s-a dovedit. 

— Ei bine, atunci există dosarele genetice. Al lui Darrel 
există, al lui Santirix există. Compară-le. Dacă fostul meu 
soţ n-ar fi tatăl lui, diferenţele genetice ar fi de netăgăduit. 

— Dosarele genetice nu pot fi văzute de oricine. Ştii asta. 

— Amadiro nu e chiar aşa de sensibil la consideraţii. Are 
destulă influenţă pentru a le vedea ilegal. Sau îi este teamă 
că ipotezele lui vor fi spulberate? 

— Oricare ar fi motivul, doamnă, el nu va încălca dreptul 
unui Aurorian la intimitate. 

Gladia spuse: 

— Ei, atunci du-te în spaţiu şi îneacă-te în vid. Dacă 
Amadiro al dumitale refuză să se lase convins, asta nu e 
treaba mea. Dumneata cel puţin ar trebui să fii convins şi e 
problema dumitale să-l convingi şi pe Amadiro. Dacă nu poţi 
şi cariera dumitale nu se împlineşte aşa cum ţi-ar plăcea, fii 
sigur că nu mă interesează absolut deloc. 

— Nu mă surprinde. Nu mă aştept la altceva. În plus eu 
sunt convins. Speram doar că-mi vei da un material cu care 
să-l conving pe dr. Amadiro. Nu mi-ai dat. 

Gladia dădu din umeri cu dispreţ. 

— Voi folosi alte metode atunci, zise Mandamus. 

— Mă bucur că le ai, spuse Gladia cu răceală. 

Mandamus vorbi cu glasul scăzut, de parcă nu şi-ar fi dat 
seama că se mai află cineva de faţă: 

— Aşa sunt eu. Mai am metodele drastice. 

— Bun. Îţi sugerez să încerci să-l şantajezi pe Amadiro. 
Probabil că sunt destule lucruri pentru care să fie şantajat. 

Mandamus ridică ochii, încruntându-se brusc: 

— Nu fi proastă! 

Gladia zise: 

— Acum poţi pleca. Cred că te-am suportat destul. Afară 
din locuinţa mea! 


Mandamus îşi ridică mâinile: 

— Stai! 'Ţi-am spus de la început că voiam să te văd din 
două motive - unul personal şi unul problemă de stat. Am 
consumat prea mult timp cu primul, dar trebuie să solicit 
cinci minute pentru a-l discuta pe cel de-al doilea. 

— Mai mult de cinci minute nu-ţi acord. 

— Mai doreşte cineva să te vadă. Un Pământean - sau cel 
puţin un membru al uneia dintre Lumile colonizate, urmaş 
al Pământenilor. 

— Spune-i - zise Gladia - că pe Aurora nu au voie să vină 
nici Pământenii, nici urmaşii lor Colonişti şi alungă-l. De ce 
trebuie să-l văd? 

— Din păcate, doamnă, în ultimele două secole balanţa 
puterii s-a dezechilibrat cumva. Aceşti Pământeni au mai 
multe Lumi decât noi. Şi au fost întotdeauna mult mai 
numeroşi. Au mai multe nave, chiar dacă nu atât de 
sofisticate ca ale noastre, şi din cauza vieţii scurte şi a 
fertilităţii lor sunt, după câte s-ar părea, mult mai pregătiţi 
să moară decât suntem noi. 

— Asta n-o mai cred. 

Mandamus zâmbi forţat: 

— De ce nu? Opt decade înseamnă mai puţin decât 
patruzeci. Oricum, trebuie să ne purtăm politicos cu ei - 
mult mai politicos decât am făcut-o în zilele lui Elijah Baley. 
Dacă te încălzeşte cu ceva, politica lui Fastolfe a creat 
această situaţie. 

— Apropo, pentru cine vorbeşti? Amadiro e cel care 
trebuie acum să fie politicos cu Coloniştii? 

— Nu. De fapt, e Consiliul. 

— Eşti purtătorul de cuvânt al Consiliului? 

— Nu oficial, dar mi s-a cerut să te informez. Neoficial. 

— Şi dacă-l văd pe acest Colonist, ce se întâmplă? De ce 
vrea el să mă vadă? 

— Asta n-o ştim, doamnă. Ne bizuim pe dumneata că ne 
vei spune. Trebuie să-l vezi, să afli ce vrea şi să ne 
raportezi. 


— Despre cine vorbeşti? Cui să-i raportez? 

— După cum am spus, Consiliului. Colonistul va veni aici, la 
locuinţa dumitale, în seara asta. 

— Pari să pretinzi că n-am altă soluţie decât să accept să 
devin informator. 

Mandamus se ridică în picioare, evident cu misiunea 
încheiată: 

— Nu vei fi „informator”. Nu datorezi nimic acestui 
Colonist. Raportezi doar guvernului dumitale, aşa cum 
oricare cetăţean cinstit de pe Aurora ar trebui să fie dispus 
- chiar nerăbdător - s-o facă. Doar nu vrei să creadă 
Consiliul că obârşia Solariană scade cumva patriotismul faţă 
de Aurora. 

— Domnule, sunt Auroriană de mai bine de patru ori 
vârsta dumitale. 

— Desigur, dar te-ai născut şi ai fost educată pe Solaria. 
Eşti un caz rar, o Auroriană de origine străină, şi asta e 
greu de uitat. Este evident, de vreme ce Colonistul doreşte 
să te vadă pe dumneata şi nu pe altcineva de pe Aurora, 
tocmai pentru că te-ai născut pe Solaria. 

— De unde ştii? 

— E o presupunere firească. El te numeşte „femeia de pe 
Solaria”. Suntem curioşi de ce asta ar însemna ceva pentru 
el - acum, când Solaria nu mai există. 

— Întreabă-l. 

— Preferăm să te întrebăm pe tine. După ce-l întrebi pe el. 
Acum trebuie să-ţi cer voie să plec şi să-ţi mulţumesc 
pentru ospitalitate. 

Gladia încuviinţă cu asprime: 

— Îţi dau voie să pleci cu bucurie mai mare decât cea cu 
care ţi-am oferit ospitalitatea. 

Mandamus păşi spre holul care ducea la intrarea 
principală, urmat îndeaproape de roboții lui. 

Se opri exact înainte de a ieşi din cameră, se întoarse şi 
spuse: 

— Era cât pe ce să uit. 


— Da? 

— Colonistul care doreşte să te vadă are un nume de 
familie care, printr-o ciudată coincidenţă, este Baley. 

3. CRIZA. 

Daneel şi Giskard, cu politeţe de roboţi, îi conduseră pe 
Mandamus şi pe roboții lui dincolo de terenurile aferente 
locuinţei. Apoi, pentru că se aflau afară, făcură turul locului, 
se asigurară că până şi cei mai neînsemnaţi roboţi erau la 
locurile lor şi înregistrară vremea (noroasă şi ceva mai rece 
decât de obicei în acest anotimp). 

Daneel spuse: 

— Dr. Mandamus a recunoscut că Lumile Colonizate sunt 
acum mai puternice decât Lumile din Spaţiu. Nu mă 
aşteptam la aşa ceva din partea lui. 

— Nici eu, zise Giskard. Eram sigur că în comparaţie cu 
locuitorii Spaţiului, coloniştii vor deveni mai puternici, 
pentru că Elijah Baley a prevăzut asta cu multe decade în 
urmă, dar nu puteam stabili când va deveni evident acest 
fapt pentru Consiliul Aurorei. Aveam impresia că inerția 
socială va menţine convingerea fermă a Consiliului 
referitoare la superioritatea celor din Spaţiu mult timp 
după dispariţia acesteia, dar nu puteam calcula cât timp vor 
continua să se mintă singuri. 

— Sunt uimit că partenerul Elijah a prevăzut totul de atâta 
vreme. 

— Fiinţele umane au un mod de a se gândi la fiinţele 
umane pe care noi nu-l avem. 

Dacă Giskard ar fi fost om, poate că remarca ar fi fost 
făcută cu regret sau invidie, dar fiind robot, era doar 
adevărată. 

Continuă: 

— Am încercat să capăt măcar unele cunoştinţe, dacă nu 
chiar modul de a gândi, citind istoria în amănunţime. Cu 
siguranţă undeva, în lunga poveste a evenimentelor 
omenirii, trebuie să fie îngropate Legile Umanității care 
sunt echivalentul celor Trei Legi ale Roboticii. 


— Doamna Gladia mi-a spus odată că asta e o speranţă 
irealizabilă, zise Daneel. 

— Aşa o fi, prietene Daneel, fiindcă, deşi am impresia că 
trebuie să existe asemenea Legi ale Umanității, eu nu le pot 
găsi. Orice generalizare încerc să fac, oricât de amplă şi de 
simplă, apar numeroase excepţii. Şi totuşi, dacă ar exista 
asemenea Legi şi dacă eu le-aş putea găsi, aş înţelege mai 
bine fiinţele umane şi aş fi mai sigur că respect cele Trei 
Legi cum trebuie. 

— De vreme ce partenerul Elijah înţelegea fiinţele umane, 
înseamnă că ştia ceva de Legile Umanității. 

— Se prea poate. Dar el ştia asta prin ceva ce fiinţele 
umane numesc intuiţie, cuvânt pe care nu-l înţeleg şi care 
defineşte o noţiune despre care nu ştiu nimic. Probabil că 
depăşeşte raţiunea, iar eu nu am la îndemână decât 
rațiune. 

7a. 

Rațiunea şi memoria! 

Memorie care nu funcţiona după modelul uman, 
bineînţeles. Îi lipseau imperfecţiunea, neclaritatea, plusurile 
şi minusurile dictate de dorinţe şi de interesul personal, ca 
să nu mai vorbim despre şovăieli, lacune şi întoarceri în 
timp care pot transforma memoria în visări ce durează ore 
întregi. Era memorie de robot, care înregistrează 
întâmplările exact aşa cum au loc, doar că într-o manieră 
mult mai rapidă. Secundele se deapănă în nanosecunde, 
astfel încât zilele şi întâmplările pot fi retrăite la fel de 
repede cât ar dura o pauză imperceptibilă într-o 
conversaţie. 

Aşa cum făcuse de nenumărate ori până atunci, Giskard 
retrăi acea vizită pe Pământ, căutând mereu să înţeleagă 
iscusinţa de a prevedea viitorul pe care o avea uneori Elijah 
Baley, dar nereuşind niciodată. 

Pământul! 

Fastolfe venise pe Pământ într-o navă Auroriană de război, 
cu un efectiv complet de pasageri, atât oameni cât şi roboţi. 


Totuşi, ajuns pe orbită, doar Fastolfe se urcă în modulul 
pentru aterizare. Mecanismul imunologic îi fusese stimulat 
prin injecții, iar el purta nelipsitele mănuşi, haine de 
protecţie, lentile de contact şi filtre nazale. Drept urmare se 
simţea în siguranţă, dar nici un alt Aurorian nu dorea să 
facă parte din delegaţie. Fastolfe ridicase din umeri, pentru 
că i se părea (după cum îi explică mai târziu lui Giskard) că 
ar fi fost mai binevenit dacă venea singur. O delegaţie mai 
numeroasă le-ar fi reamintit cu neplăcere Pământenilor 
zilele grele (pentru ei) de altădată, când cei din Spaţiu 
aveau o bază permanentă pe Pământ şi dominau categoric 
lumea. 

Totuşi, Fastolfe l-a luat cu el pe Giskard. Ar fi fost de 
neînchipuit, chiar şi pentru Fastolfe, să sosească fără nici un 
robot. Dacă ar fi venit cu mai mult de unul, i-ar fi 
încrâncenat pe Pământenii (tot mai porniţi împotriva 
roboților) pe care el spera să-i vadă şi cu care avea de gând 
să negocieze. 

Bineînţeles că mai întâi avea să-l întâlnească pe Baley, care 
urma să-i servească drept legătură între Pământ şi 
locuitorii săi. Acesta era motivul formal pentru întâlnire. 
Motivul real era că Fastolfe dorea foarte mult să-l revadă pe 
Baley; cu siguranţă îi era peste măsură de îndatorat. 


(Că Giskard voia să-l vadă pe Baley şi că el intensificase cu 
subtilitate în creierul lui Fastolfe emoția şi imboldul de a-l 
lua cu el, Fastolfe n-avea de unde şti - nici măcar nu 
bănuia.) 

Baley îi aştepta la aterizare însoţit de un mic grup de 
persoane oficiale de pe Pământ, aşa că timpul care urmă se 
scurse anost, cu runde de politeţe şi protocol. Trecură 
câteva ore până ce Baley şi Fastolfe să rămână singuri, şi ar 
fi putut trece mai multe dacă Giskard nu ar fi intervenit, 
tăcut şi neobservat, influențând mintea celor mai 
importante dintre persoanele oficiale, care erau şi ele clar 
plictisite, (întotdeauna era prudent şi se limita doar la 


accentuarea unei emoţii deja existente. Asta nu dăuna 
aproape niciodată.) 

Baley şi Fastolfe stăteau într-un separeu care, de obicei, 
era disponibil numai pentru înaltele oficialități din guvern. 
Felurile de mâncare se alegeau de pe un meniu 
computerizat şi erau aduse de transportoare 
computerizate. 

Fastolfe zâmbi: 

— Foarte modern, spuse, dar aceste transportoare nu sunt 
altceva decât roboţi specializaţi. Mă surprinde că îi folosesc 
şi Pământenii. Cu siguranţă nu sunt fabricaţi de cei din 
Spaţiu. 

— Nu, nu sunt, zise Baley cu seriozitate. Băştinaşi, ca să 
spun aşa. Se folosesc doar în înalta societate şi acum e 
prima oară când am şi eu ocazia să încerc. Şi, probabil, 
ultima. 

— Poate vei fi ales cândva într-o funcţie mare şi te vei 
folosi zilnic de lucrurile astea. 

— Niciodată, zise Baley. 

Farfuriile erau aşezate în faţa fiecărei persoane, iar 
transportorul era îndeajuns de sofisticat ca să îl ignore pe 
Giskard, care stătea nepăsător în spatele scaunului lui 
Fastolfe. 

Baley mâncă o vreme în tăcere, apoi vorbi cu oarecare 
timiditate: 

— Îmi pare bine să te revăd, dr. Fastolfe. 

— Plăcerea e şi de partea mea. N-am uitat că acum doi ani, 
când ai fost pe Aurora, ai reuşit să înlături bănuiala ce 
plana asupra mea, cum că am distrus robotul Jander, şi să 
dejoci planurile adversarului meu mult prea încrezător în 
sine, bunul Amadiro. 

— Şi acum mă înfior când îmi amintesc, zise Baley. Salutări 
şi ţie, Giskard. Sper că nu m-ai uitat. 

— Asta ar fi imposibil, domnule, spuse Giskard. 

— Bun! Ei bine, doctore, sper că situaţia politică de pe 
Aurora continuă să fie favorabilă. După ştirile de aici, aşa s- 


ar părea, dar n-am încredere în analiza problemelor de pe 
Aurora făcută de Pământeni. 

— Deocamdată, ai putea să ai încredere. Partidul meu 
deţine controlul în Consiliu. Amadiro întreţine o opoziţie 
înverşunată, dar cred că vor trece mulţi ani până ce 
oamenii lui îşi vor reveni după lovitura pe care le-ai dat-o. 
Dar cum îţi mai merge, dumitale şi Pământului? 

— Destul de bine. Spune-mi, dr. Fastolfe - Baley îşi crispă 
faţa, parcă jenat - l-ai adus pe Daneel cu dumneata? 

— Îmi pare rău, Baley, zise Fastolfe încet. L-am adus, dar |- 
am lăsat pe navă. M-am gândit că n-ar fi politic să fiu însoţit 
de un robot care seamănă aşa de bine cu un om. Cum 
Pământenii au devenit atât de porniţi împotriva roboților, 
m-am gândit că un robot cu aspect uman li s-ar părea o 
provocare. 

Baley suspină: 

— Înţeleg. 

Fastolfe întrebă: 

— E adevărat că guvernul vostru are de gând să interzică 
folosirea roboților în oraşe? 

— Cred că se va ajunge în curând la asta, dar după o 
perioadă de amânare, desigur, pentru a reduce la minimum 
pierderile financiare şi neajunsurile. Folosirea roboților va fi 
limitată la sate, unde e nevoie de ei pentru agricultură şi 
minerit. Bineînţeles că şi acolo vor fi scoşi din uz până la 
urmă, pentru că planul este să nu existe nici un robot în 
noile Lumi. 

— Fiindcă ai pomenit de noile Lumi, fiul dumitale a plecat, 
deja, de pe Pământ? 

— Da, acum câteva luni. Ne-a anunţat că a ajuns cu bine 
pe o nouă planetă împreună cu câteva sute de Colonişti, 
cum îşi spun ei. Planeta are vegetaţie proprie şi o atmosferă 
săracă în oxigen. Se pare că, în timp, poate deveni foarte 
asemănătoare cu cea a Pământului. Deocamdată au fost 
construite nişte cupole, au fost anunţaţi alţi Colonişti şi 
toată lumea este foarte implicată în adaptarea planetei. 


Scrisorile lui Bentley şi contactele ocazionale pe hiperunde 
sunt foarte optimiste, dar asta n-o împiedică pe mama lui 
să-i simtă îngrozitor lipsa. 

— Şi dumneata vei merge acolo, Baley? 

— Nu sunt sigur că ideea mea despre fericire se reduce la 
viaţa trăită într-o lume străină sub o cupolă, dr. Fastolfe - 
nu am tinereţea şi entuziasmul lui Bentley - dar cred că tot 
va trebui să merg peste doi sau trei ani. Oricum, am 
anunţat deja Departamentul despre intenţia mea de a 
emigra. 

— Cred că sunt foarte supăraţi din cauza asta. 

— Nici un pic. Ei spun că da, dar sunt bucuroşi să scape de 
mine. Sunt prea cunoscut. 

— Şi cum reacţionează guvernul Pământului la aceasta 
campanie de expansiune în Galaxie? 

— Cu iritare. Practic nu o interzice, dar nu cooperează 
deloc. Continuă să creadă că locuitorii Spaţiului se opun şi 
că vor face ceva neplăcut ca s-o oprească. 

— Inerţie socială, spuse Fastolfe. Ne judecă după 
comportamentul nostru din anii trecuţi. Doar am arătat clar 
că acum încurajăm colonizarea unor planete de către 
Pământ şi că intenţionăm şi noi să colonizăm alte planete. 

— Atunci sper că vei explica asta guvernului dumitale. Dar, 
dr. Fastolfe, altă întrebare, mai puţin importantă. Ce mai 
face. 

Şi aici se blocă. 

— Gladia? Întrebă Fastolfe, ascunzându-şi amuzamentul. 
Ai uitat cum o cheamă? 

— Nu, nu. Am ezitat doar să. Să. 

— E sănătoasă, zise Fastolfe, şi trăieşte bine. Mi-a cerut să- 
ţi amintesc de ea, dar nu cred că ai nevoie de stimulente 
pentru asta. 

— Faptul că e de origine Solariană nu e folosit împotriva 
ei, sper. 

— Nu, şi nici rolul ei în demascarea doctorului Amadiro. 
Mai degrabă invers. Te asigur că am grijă de ea. Şi totuşi n- 


am să-ţi dau voie să schimbi vorba, Baley. Dacă oficialităţile 
de pe Pământ continuă să se opună imigrației şi 
expansiunii? Procesul va continua, în ciuda opoziţiei? 

— Probabil, zise Baley, dar nu e sigur. În general, există 
printre Pământeni o opoziţie serioasă. E greu s-o rupem cu 
uriaşele oraşe subpământene care sunt căminele noastre. 

— Matricea voastră. 

— Sau matricea noastră, dacă vrei. Să porneşti spre noi 
lumi şi să fii nevoit să trăieşti decade întregi cu cele mai 
primitive instalaţii, să nu ştii toată viaţa ce-i confortul. E 
greu. Uneori, când mă gândesc la asta, mă hotărăsc să nu 
plec - mai ales după o noapte de nesomn. De o sută deori 
m-am hotărât să nu plec şi poate că într-o zi voi rămâne la 
hotărârea asta. Şi dacă mie, care, într-un fel, am stat la 
baza ideii, mi-e greu, cine altcineva ar vrea să plece de 
bunăvoie şi nesilit? Fără încurajarea guvernului sau - ca să 
fiu brutal de sincer - fără un şut în fundul populaţiei, aplicat 
de către guvern, întregul proiect poate eşua. 

Fastolfe încuviinţă: 

— Voi încerca să conving guvernul dumitale. Dar dacă nu 
reuşesc? 

Baley răspunse încet: 

— Dacă nu reuşeşti - şi deci oamenii noştri nu reuşesc - 
rămâne o singură soluţie. Chiar locuitorii Spaţiului trebuie 
să colonizeze Galaxia. Treaba trebuie făcută. 

— Şi dumneata vei fi mulţumit să-i vezi pe cei din Spaţiu 
extinzându-se şi împânzind Galaxia, în timp ce Pământenii 
rămân pe mica lor planetă? 

— N-o să fiu deloc mulţumit, dar va fi mai bine decât acum, 
fără colonizare din nici o parte. Cu multe secole în urmă, 
Pământenii au plecat în masă spre stele, s-au stabilit pe 
câteva planete, care acum sunt denumite Lumile din Spaţiu, 
şi de acolo au continuat să colonizeze alte planete. Cu toate 
acestea, a trecut multă vreme de când atât locuitorii 
Spaţiului, cât şi pământenii au reuşit să colonizeze şi să 


întemeieze noi Lumi. Nu trebuie îngăduit ca timpul să 
treacă fără noi colonizări. 

— De acord. Dar din ce cauză doreşti expansiunea, Baley? 

— Simt că fără o expansiune de orice fel, omenirea nu 
poate avansa. Nu neapărat o expansiune geografică, dar 
ăsta e cel mai bun mod de a încuraja şi altfel de expansiuni. 
Dacă cea geografică nu se întreprinde cu preţul vieţii altor 
fiinţe inteligente, dacă există spaţii libere în care să ne 
extindem - de ce nu? În asemenea împrejurări, a ne opune 
expansiunii înseamnă a asigura declinul. 

— Deci, dumneata vezi aceste alternative? Expansiune şi 
dezvoltare? Nonexpansiune şi declin? 

— Da, aşa cred. Aşadar, dacă Pământul se opune 
expansiunii, cei din Spaţiu trebuie să fie de acord cu ea. 
Umanitatea, fie prin Pământeni, fie prin locuitorii Spaţiului, 
trebuie să se extindă. Mi-ar plăcea să-i văd pe Pământeni 
asumându-şi sarcina dar, dacă ei dau greş, expansiunea 
celor din Spaţiu e mai bună decât nimic. O alternativă sau 
cealaltă. 

— Şi dacă unii se extind, iar ceilalţi nu? 

— Atunci societatea în expansiune va deveni tot mai 
puternică, iar cealaltă tot mai slabă. 

— Eşti sigur de asta? 

— Cred că e inevitabil. 

Fastolfe dădu din cap în semn de încuviinţare: 

— De fapt, sunt de acord. De aceea încerc să conving 
ambele părţi, şi Pământenii şi locuitorii din Spaţiu să se 
extindă şi să se dezvolte. Aceasta este o a treia soluţie şi 
cred că e cea mai bună. 

7b. 

Memoria lui Giskard trecu în revistă zilele care urmară: 
mulţimi incredibile de oameni mişcându-se neîncetat în 
fluxuri şi vârtejuri, trenuri expres în care se urcau şi din 
care coborau, conferinţe fără sfârşit cu o mulţime de 
oficialități - o aglomerare de minţi. 

Mai ales o aglomerare de minţi. 


O grămadă atât de mare de minţi, încât Giskard nu le 
putea individualiza. Minţi care se amestecau şi se 
întrepătrundeau într-o masă cenuşie imensă, pulsând, din 
care se puteau detecta numai sclipiri periodice de bănuială 
şi ură care ieşeau la iveală ori de câte ori cineva din 
mulţime se oprea să-l privească. Doar când Fastolfe a purtat 
tratative cu câţiva oficiali a avut Giskard de-a face cu minţi 
individuale şi asta a contat cel mai mult. 

Memoria se opri la o dată din apropierea sfârşitului şederii 
pe Pământ, când Giskard a putut, în sfârşit, să fie singur cu 
Baley un timp. Giskard regla puţin câteva minţi, pentru a se 
asigura că nu vor fi întrerupţi o perioadă. 

Baley vorbi pe un ton de scuză: 

— Nu te-am neglijat, Giskard. Pur şi simplu n-am avut 
ocazia să fim singuri. Nu am aşa un rang înalt pe Pământ ca 
să-mi pot planifica venirile şi plecările. 

— Desigur că am înţeles asta, domnule, dar acum vom fi 
împreună un timp. 

— Bun. Dr. Fastolfe mi-a spus că Gladia se descurcă bine. 
Poate o spune din amabilitate, ştiind că asta vreau să aud. 
Totuşi, îţi ordon să fii sincer. Gladia chiar o duce bine? 

— Dr. Fastolfe v-a spus adevărul, domnule. 

— Şi sper că ţii minte rugămintea mea, când ne-am văzut 
ultima oară pe Aurora, s-o păzeşti pe Gladia şi s-o fereşti de 
rele. 

— Prietenul Daneel şi cu mine, domnule, ţinem amândoi 
minte rugămintea dvs. Am aranjat astfel încât, atunci când 
dr. Fastolfe nu va mai fi în viaţă, atât eu, cât şi prietenul 
Daneel să aparţinem de locuinţa doamnei Gladia. Atunci o 
vom putea feri de rele chiar mai bine. 

— Asta, zise Baley cu tristeţe, va fi după ce voi muri eu. 

— Înţeleg, domnule, şi îmi pare rău. 

— Da, dar nu e nimic de făcut: şi va veni o criză - sau ar 
putea veni - chiar înainte de asta, deşi tot după moartea 
mea. 

— La ce vă gândiţi, domnule? Despre ce criză e vorba? 


— Giskard, e o criză care poate izbucni pentru că dr. 
Fastolfe este o persoană surprinzător de convingătoare. 
Altfel spus, există un alt factor asociat cu el care 
îndeplineşte sarcina. 

— Adică, domnule? 

— Fiecare persoană oficială cu care dr. Fastolfe s-a întâlnit 
şi a negociat pare să fie acum în favoarea emigrării. Înainte 
nu erau pentru sau, dacă erau, o făceau cu multe rezerve. 
Şi odată ce conducătorii care influenţează părerile sunt 
pentru, cu siguranţă vor urma alţii. Se va extinde ca o 
epidemie. 

— Nu asta doriţi, domnule? 

— Ba da, numai că aproape îmi depăşeşte aşteptările. Ne 
vom răspândi în Galaxie - dar dacă locuitorii Spaţiului n-o 
vor face? 

— De ce n-ar face-o? 

— Nu ştiu. E o presupunere, o posibilitate. Dacă n-o fac? 

— Pământul şi Lumile pe care populaţia lui le vor coloniza 
vor deveni mai puternice, judecând după cele ce mi-aţi 
spus. 

— lar cei din Spaţiu vor deveni mai slabi. Totuşi va exista o 
perioadă în care aceştia vor rămâne mai puternici decât 
Pământenii şi Coloniştii, chiar dacă, treptat, această 
deosebire va dispărea. Până la urmă locuitorii Spaţiului vor 
deveni, inevitabil, conştienţi de pericolul crescând 
reprezentat de Pământeni. Atunci Lumile din Spaţiu vor 
hotări, cu siguranţă, că Pământul şi Coloniştii trebuie opriţi 
până nu e prea târziu şi vor avea impresia că trebuie luate 
măsuri drastice. Aceea va fi o perioadă de criză ce va 
determina întreaga istorie viitoare a fiinţelor umane. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule. 

Baley rămase tăcut o clipă, gândindu-se, apoi vorbi în 
şoaptă, de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit: 

— Cine îţi cunoaşte capacităţile? 

— Dintre fiinţele umane, doar dvS. Şi dvS. Nu puteţi spune 
altora. 


— Ştiu bine că nu pot. Vorba e, totuşi, că tu, nu Fastolfe, ai 
pus la cale stratagema prin care orice persoană cu care ai 
venit în contact să propună emigrarea. Şi ai aranjat ca 
Fastolfe să te ia pe tine pe Pământ cu el, şi nu pe Daneel. Tu 
erai important şi Daneel n-ar fi însemnat decât o distragere. 

Giskard spuse: 

— M-am gândit că trebuie redus la minimum personalul, 
ca să evit îngreunarea sarcinii mele agasând Pământenii. 
Regret, domnule, absenţa lui Daneel. Înţeleg foarte bine 
dezamăgirea dvS. Că nu-l puteţi saluta personal. 

Baley dădu din cap: 

— Ei bine. Înţeleg că aşa trebuie şi mă bizui pe tine că-i vei 
explica lui Daneel că mi-a fost dor de el. Oricum, rămân la 
ideea mea. Dacă Pământul se angajează într-o politică de 
colonizare şi dacă cei din Spaţiu sunt lăsaţi în urmă în cursa 
pentru expansiune, răspunderea pentru asta - şi deci 
pentru criza care va izbucni inevitabil - va fi a ta. De aceea, 
trebuie să consideri că eşti în continuare răspunzător să-ţi 
foloseşti capacităţile pentru a apăra Pământul, atunci când 
se va declanşa criza. 

— Voi face tot ce pot, domnule. 

— Şi dacă tu reuşeşti asta, Amadiro - sau urmaşii lui - se 
vor răzbuna pe Gladia. Nu trebuie să uiţi s-o aperi şi pe ea. 

— Daneel şi cu mine nu vom uita. 

— Mulţumesc, Giskard. 

Şi se despărţiră. 

Când Giskard, urmându-l pe Fastolfe, intră în modul ca să- 
şi înceapă călătoria spre Aurora, îl mai văzu o dată pe Baley. 
De data asta nu mai avu ocazia să-i vorbească. 

Baley făcu semn cu mâna şi rosti fără să fie auzit: 

— Nu uita! 

Giskard înţelese cuvintele şi, în plus, emoția de dincolo de 
ele. 

După aceea Giskard nu-l mai văzu pe Baley. Niciodată. 

Giskard nu putuse niciodată să treacă în revistă imaginile 
clare ale voiajului pe Pământ fără să fie urmate de cele ale 


vizitei hotărâtoare la Amadiro, la Institutul de Robotică. 
Întâlnirea nu fusese uşor de aranjat. Amadiro, marcat mult 
de amărăciunea înfrângerii, nu dorise să-şi sporească 
umilinţa mergând la locuinţa lui Fastolfe. 

— Păi atunci, îi spusese Fastolfe lui Giskard, îmi pot 
permite să fiu mărinimos în victorie. Voi merge eu la el. În 
plus, trebuie să-l văd. 

Fastolfe era membru al Institutului de Robotică de când 
Baley făcuse posibilă zdrobirea lui Amadiro şi a ambițiilor 
lui politice. În schimb, Fastolfe predase Institutului toate 
datele pentru construirea şi întreţinerea roboților cu aspect 
uman. Fuseseră fabricaţi câţiva şi apoi proiectul se 
încheiase, iar Fastolfe se supărase. 

La început, Fastolfe avusese intenţia să vină la Institut fără 
nici un robot însoțitor. Ar fi intrat singur, fără apărare şi (ca 
să spunem aşa) gol, în ceea ce era, încă, fortăreaţa din 
tabăra duşmanului. Ar fi fost un semn de umilinţă şi 
încredere, dar în acelaşi timp unul de deplină stăpânire de 
sine şi Amadiro ar fi înţeles asta. Fastolfe, complet singur, 
şi-ar fi demonstrat siguranţa că Amadiro, cu toate resursele 
Institutului la îndemână, n-ar fi îndrăznit să-şi atingă 
singurul duşman care îi venea, fără grijă şi fără protecţie, în 
dreptul pumnului. Şi totuşi, până la urmă Fastolfe, fără să 
ştie prea bine de ce, hotărâse să fie însoţit de Giskard. 
Amadiro părea să fi slăbit puţin de când îl văzuse Fastolfe 
ultima oară, dar era încă un bărbat remarcabil: înalt şi 
robust. Îi lipsea acel zâmbet de încredere în sine care îi 
fusese cândva caracteristic şi, când încercă să-l arboreze la 
intrarea lui Fastolfe, pe buze îi apăru mai degrabă un 
rânjet, care se stinse lăsând loc unei nemulțumiri sumbre. 

— Ei, Kelden, zise Fastolfe, permiţându-şi să i se adreseze 
pe numele mic, nu ne vedem prea des, în ciuda faptului că 
suntem colegi de patru ani. 

— Hai să nu afişăm o falsă amabilitate, Fastolfe, mormăi 
Amadiro vădit enervat, şi adresează-mi-te cu Amadiro. Nu 
suntem colegi decât cu numele şi nu-mi ascund credinţa - 


de fapt nu mi-am ascuns-o niciodată - că politica ta externă 
înseamnă pentru noi sinucidere. 

Erau de faţă trei dintre roboții lui Amadiro, mari şi 
strălucitori, iar Fastolfe îi studie cu atenţie, înălţându-şi 
sprâncenele: 

— Eşti bine apărat, Amadiro, împotriva unui om paşnic 
însoţit de un singur robot. 

— Nu te vor ataca, Fastolfe, după cum bine ştii. Dar de ce 
l-ai adus pe Giskard? De ce nu pe capodopera ta, Daneel? 

— Daneel s-ar afla în siguranţă în apropierea ta? 

— Consider asta drept o glumă. Nu mai am nevoie de 
Daneel. Ne construim propriii roboţi cu aspect uman. 

— Pe baza proiectului meu. 

— Cu îmbunătăţiri. 

— Şi totuşi nu-i folosiţi. De aceea am venit să te văd. Ştiu 
că funcţia mea în Institut e doar onorifică şi că nu-mi e 
dorită nici măcar prezenţa, darămite părerile şi sfaturile. 
Totuşi, ca membru al Institutului trebuie să protestez 
împotriva eşecului în folosirea roboților cu aspect uman. 

— Cum doreşti să-i folosim? 

— Intenţia a fost de a-i pune pe roboții cu înfăţişare umană 
să facă accesibile noi Lumi, în care locuitorii Spaţiului să 
poată emigra în cele din urmă, după ce acele Lumi ar fi fost 
adaptate şi făcute absolut locuibile, nu-i aşa? 

— Dar asta a fost ceva la care te-ai opus, Fastolfe, nu-i 
adevărat? 

— Da, m-am opus, răspunse Fastolfe. Voiam ca locuitorii 
Spaţiului înşişi să emigreze spre Lumi noi şi să le adapteze 
singuri. Totuşi, aşa ceva nu se petrece şi probabil că nu se 
va întâmpla vreodată. Atunci, să-i trimitem pe roboții cu 
înfăţişare umană. Ar fi mai bine decât nimic. 

— 'Toate propunerile nu duc la nimic, atâta vreme cât 
părerile tale predomină în Consiliu, Fastolfe. Locuitorii din 
Spaţiu nu vor călători spre Lumi sălbatice şi neadaptate şi 
se pare că nici nu agreează roboții cu aspect uman. 


— Nu prea le-ai dat locuitorilor Spaţiului ocazia să le 
placă. Pământenii încep să colonizeze planete noi - chiar şi 
dintre cele sălbatice şi neadaptate. Şi o fac fără ajutorul 
roboților. 

— Cunoşti foarte bine diferenţele dintre Pământeni şi noi. 
Există opt miliarde de Pământeni, plus o mulţime de 
Colonişti. 

— Şi există cinci miliarde şi jumătate de locuitori ai 
Spaţiului. 

— Cifrele nu reprezintă singura diferenţă, zise Amadiro cu 
amărăciune. Se înmulţesc precum insectele. 

— Nu-i adevărat. Populaţia Pământului a rămas aceeaşi de 
secole. 

— Pericolul e altul. Dacă ei îşi pun tot sufletul în emigrare, 
pot da naştere uşor la încă o sută şaizeci de milioane pe an 
şi această cifră va creşte pe măsură ce se vor popula noile 
Lumi. 

— Noi avem capacitatea biologică de a da naştere la o sută 
de milioane pe an. 

— Dar nu şi capacitatea sociologică. Noi trăim mult şi nu 
dorim să fim înlocuiţi prea repede. 

— Îi putem trimite pe cei tineri spre alte Lumi. 

— Nu vor pleca. Noi ne apreciem organismele, care sunt 
puternice, sănătoase şi capabile să supravieţuiască astfel 
aproape patruzeci de decade. Pământenii nu dau doi bani 
pe organismele lor, care se uzează în mai puţin de zece 
decade şi care sunt copleşite de boli şi bătrâneţe chiar mai 
repede. Pentru ei nu contează dacă trimit milioane pe an 
spre mizerie sigură şi spre o probabilă moarte. De fapt, nici 
măcar victimele n-au nevoie să se teamă de mizerie şi 
moarte, pentru că, întreb, ce altceva au pe Pământ? 
Pământenii care emigrează fug din lumea lor pestilenţială, 
ştiind bine că mai rău de-atât nu se poate. Noi, pe de altă 
parte, ne apreciem planetele bine adaptate şi confortabile 
şi nu am renunţa uşor la ele. 

Fastolfe suspină şi zise: 


— Am auzit prea des toate aceste argumente. Îmi dai voie 
să subliniez simplul fapt că Aurora a fost, la început, o lume 
sălbatică şi informă, care a trebuit transformată într-una 
acceptabilă şi că aşa s-a petrecut cu fiecare Lume din 
Spaţiu? 

Amadiro spuse: 

— Şi eu am auzit toate argumentele tale până la saturație, 
dar n-am să mă ostenesc să răspund la ele. Poate că Aurora 
o fi fost primitivă la început, când am colonizat-o, dar ea a 
fost colonizată de Pământeni. Iar celelalte Lumi din Spaţiu, 
dacă n-au fost colonizate de Pământeni, au fost colonizate 
de cei din Spaţiu, care încă nu se dezbăraseră de 
apucăturile lor de pe Pământ. Timpurile nu mai sunt 
potrivite pentru aşa ceva. Ce se putea face atunci, nu se mai 
poate acum. 

Amadiro îşi ridică un colţ al gurii schiţând un rânjet şi 
continuă: 

— Nu, Fastolfe, ceea ce a reuşit politica ta a fost numai să 
înceapă formarea unei Galaxii care va fi populată doar de 
Pământeni, în timp ce locuitorii Spaţiului sunt obligaţi să 
îmbătrânească şi să decadă. Poţi vedea lucrul ăsta 
petrecându-se chiar acum. Faimoasa ta călătorie pe 
Pământ, acum doi ani, a fost punctul culminant. Într-un fel, 
i-ai trădat pe ai tăi când i-ai încurajat pe acei semi-oameni 
să înceapă expansiunea. În numai doi ani, există cel puţin 
câţiva Pământeni în fiecare dintre cele douăzeci şi patru de 
Lumi, la care se adaugă constant alţii. 

— Nu exagera, zise Fastolfe. Niciuna dintre acele Lumi 
colonizate nu este, deocamdată, cu adevărat propice pentru 
a putea fi ocupată de oameni şi nici nu va fi încă multe 
decade. Se pare că nu vor supravieţui toate şi, pe măsură 
ce sunt ocupate Lumile mai apropiate, şansele de a coloniza 
Lumile mai îndepărtate scad, aşa că iureşul iniţial se va 
domoli. Am încurajat expansiunea lor pentru că mă bazam 
şi pe a noastră. Mai putem încă să ţinem pasul cu ei dacă ne 


străduim şi, într-o concurenţă cinstită, putem popula 
Galaxia împreună. 

— Nu, spuse Amadiro. Ceea ce ai tu în minte este una 
dintre cele mai distructive politici, un idealism prostesc. 
Expansiunea este unilaterală şi va rămâne aşa, orice ai face. 
Oamenii de pe Pământ roiesc nestânjeniţi şi va trebui să-i 
oprim până nu devin prea puternici pentru noi. 

— Cum propui să realizăm asta? Avem un tratat de 
prietenie cu Pământul, în care precizăm în mod special că 
suntem de acord să nu-i împiedicăm expansiunea în Spaţiu 
atâta vreme cât nu atinge nici o planetă aflată mai aproape 
de douăzeci de ani-lumină faţă de o Lume din Spaţiu. S-a 
conformat în mod conştiincios acestei condiţii. 

— Toată lumea cunoaşte tratatul, spuse Amadiro. Însă 
toată lumea mai ştie şi faptul că nici un tratat nu se mai 
respectă, odată ce începe să acţioneze împotriva intereselor 
naţionale ale celui mai puternic semnatar. Nu dau doi bani 
pe acel tratat. 

— Eu dau. Va fi respectat. 

Amadiro dădu din cap: 

— Ai o încredere care mă emoţionează. Cum va fi 
respectat după ce nu vei mai avea puterea? 

— Deocamdată nu intenţionez să cedez puterea. 

— Pe măsură ce Pământul şi Coloniştii lui devin mai 
puternici, locuitorii Spaţiului vor începe să se teamă şi după 
aceea nu vei mai rămâne mult timp la conducere. 

Fastolfe zise: 

— lar dacă tu rupi tratatul, distrugi Lumile colonizate şi le 
închizi Pământenilor uşa în nas, cei din Spaţiu vor emigra şi 
vor popula Galaxia? 

— Poate că nu. Dar dacă noi decidem să n-o facem, dacă 
hotărâm că ne e bine aşa cum suntem, ce importanţă mai 
are? 

— În acest caz, Galaxia nu va deveni un imperiu al omului. 

— Ei şi, ce-o să fie? 


— Locuitorii Spaţiului se vor minimaliza pe ei înşişi şi vor 
degenera, chiar dacă Pământul va fi ţinut în captivitate şi va 
degenera şi el. 

— Ăsta e trucul cu care vine partidul tău, Fastolfe. Nu 
există nici o dovadă palpabilă că s-ar întâmpla aşa ceva. Şi 
chiar dacă se va întâmpla, va fi alegerea noastră. Cel puţin 
nu-i vom vedea pe barbarii cu viaţă scurtă moştenind 
Galaxia. 

— Vorbeşti serios, Amadiro, când spui că ai vrea să vezi 
cum piere civilizaţia Spaţiului, dacă aşa poţi împiedica 
expansiunea Pământului? Întrebă Fastolfe. 

— Nu mă gândesc la moartea noastră, Fastolfe, dar dacă 
se va întâmpla ce e mai rău, atunci da, pentru mine propria 
noastră moarte este mai puţin de temut decât triumful unor 
fiinţe subumane cu viaţă scurtă şi ciuruite de boli. 

— Din care noi ne tragem. 

— Şi cu care nu mai suntem înrudiţi genetic, de fapt. Oare 
suntem viermi, pentru că acum nu ştiu câte miliarde de ani 
printre strămoşii noştri se aflau viermi? 

Fastolfe, cu buzele strânse, se ridică să plece. Amadiro, 
încruntat, nu făcu nici un gest să-l oprească. 

Daneel nu avea cum să spună, în mod direct, că Giskard se 
lăsase furat de amintiri. Pe de o parte, expresia lui Giskard 
nu se schimba, iar pe de alta, el nu era furat de amintiri aşa 
ca oamenii. Nu-i lua foarte mult timp. În plus, procesul 
mental care-l făcuse pe Giskard să-şi amintească de trecut îl 
determinase pe Daneel să se gândească la aceleaşi 
întâmplări din acel trecut, aşa cum i le repovestise Giskard 
cu mult timp în urmă. 

Conversaţia lor se desfăşură fără vreo pauză neobişnuită, 
dar într-un mod absolut original, de parcă fiecare s-ar fi 
gândit la trecut pentru amândoi. 

Daneel spuse: 

— S-ar părea, prietene Giskard, că, de vreme ce oamenii 
de pe Aurora recunosc acum că sunt mai slabi decât 


Pământul şi decât numeroasele Lumi colonizate, criza pe 
care a prevăzut-o Elijah Baley a trecut cu bine. 

— Aşa s-ar părea, prietene Daneel. 

— Tu te-ai străduit să înfăptuieşti asta. 

— Aşa e. Am ţinut Consiliul la cheremul lui Fastolfe. Am 
făcut tot ce-am putut ca să-i modelez pe cei care, la rândul 
lor, au modelat opinia publică. 

— Şi totuşi sunt neliniştit. Giskard zise: 

— Eu am fost neliniştit de-a lungul fiecărei etape a 
procesului, deşi m-am căznit să nu fac rău nimănui. Am luat 
legătura - mental - cu mai multe fiinţe umane care n-aveau 
nevoie decât de un impuls minim. Pe Pământ a trebuit doar 
să măresc teama de represalii şi să-i aleg în special pe cei la 
care teama exista deja. Am rupt un fir care era oricum 
destrămat şi pe punctul de a se rupe. Pe Aurora a fost 
invers. Politicienii de aici ezitau să se dedice unei politici 
care i-ar putea scoate din lumea lor confortabilă, iar eu 
doar am întărit ideea şi am exagerat-o. Şi aşa am intrat într- 
o încurcătură permanentă - chiar dacă nu prea accentuată. 

— De ce? Ai încurajat expansiunea Pământului şi ai 
descurajat-o pe cea a locuitorilor Spaţiului. Cu siguranţă că 
aşa trebuie să fie. 

— Cum trebuie să fie? Crezi, prietene Daneel, că un 
Pământean e mai important decât un locuitor al Spaţiului, 
chiar dacă amândoi sunt fiinţe umane? 

— Există deosebiri. Elijah Baley ar fi vrut mai degrabă să-i 
vadă pe Pământenii lui învinşi, decât să ştie Galaxia 
nepopulată. Dr. Amadiro ar vrea mai degrabă să-i vadă 
degenerând şi pe Pământeni, şi pe locuitorii Spaţiului, decât 
să ştie Pământul în expansiune. Cel dintâi priveşte cu 
speranţă spre triumful oricui, cel de-al doilea e mulţumit 
dacă nu vede pe nimeni triumfând. N-ar trebui să-l alegem 
pe cel dintâi, prietene Giskard? 

— Ba da, prietene Daneel. Aşa s-ar părea. Şi totuşi, cât de 
mult te influenţează sentimentele pe care le ai pentru 
valoarea partenerului tău de odinioară, Elijah Baley? 


Daneel răspunse: 

— Cinstesc amintirea partenerului Elijah, iar Pământenii 
sunt oamenii lui. 

— Văd asta. De multe decade tot spun că tu ai tendinţa să 
gândeşti ca o fiinţă umană, prietene Daneel, dar mă întreb 
dacă ăsta e într-adevăr un compliment. Şi totuşi, chiar dacă 
ai tendinţa să gândeşti ca o fiinţă umană, nu eşti fiinţă 
umană şi, până la urmă, te supui celor Trei Legi. Nu ai voie 
să faci rău unei fiinţe umane, fie că acea fiinţă umană este 
un Pământean sau un locuitor al Spaţiului. 

— Există momente, prietene Giskard, când trebuie să alegi 
între două fiinţe umane. Ni s-au dat ordine speciale s-o 
apărăm pe doamna Gladia. S-ar putea ca vreodată să fiu 
obligat să fac rău unei fiinţe umane ca s-o apăr pe doamna 
Gladia şi cred că situaţiile fiind similare, aş fi gata să fac rău 
unui locuitor al Spaţiului ca să pot proteja un Pământean. 

— Aşa crezi tu. Dar în realitate va trebui să te laşi condus 
de anumite împrejurări. Îţi vei da seama că nu poţi 
generaliza, zise Giskard. Cu mine e la fel. În campania mea 
de încurajare a Pământului şi de descurajare a Aurorei am 
făcut tot posibilul ca dr. Fastolfe să nu poată convinge 
guvernul Aurorei să susţină politica de emigrare şi, astfel, 
să instaleze în Galaxie două puteri expansioniste. N-a fost 
greu să-mi dau seama că acea latură a eforturilor lui nu 
ducea la nimic. Asta trebuie să-l fi copleşit de disperare şi 
poate că i-a grăbit sfârşitul. Am simţit-o în mintea lui şi a 
fost dureros. Şi totuşi, prietene Daneel. 

Giskard se opri, iar Daneel întrebă: 

— Da? 

— Dacă nu procedam aşa cum am făcut-o, posibilitatea de 
expansiune a Pământului ar fi fost mult redusă, fără să se 
îmbunătăţească cine ştie ce acţiunile Aurorei în acest sens. 
Deci dr. Fastolfe ar fi fost înfrânt în ambele sensuri - 
Pământul şi Aurora - şi, în plus, ar fi fost înlăturat de la 
putere de dr. Amadiro. Sentimentul de frustrare i-ar fi fost 
şi mai puternic. Dr. Fastolfe era cel căruia, pe timpul vieţii 


lui, îi datoram cea mai mare credinţă şi am ales acea 
desfăşurare a evenimentelor care îl deprima cel mai puţin, 
fără să dăuneze prea mult celorlalte persoane cu care 
aveam de-a face. Dacă dr. Fastolfe a fost permanent 
tulburat de neputinţa de a-i convinge pe Aurorieni - şi, în 
general, pe locuitorii Spaţiului - să se extindă pe noi 
planete, cel puţin a fost încântat de activitatea 
Pământenilor ce emigrau. 

— Nu i-ai fi putut încuraja atât pe Pământeni, cât şi pe 
Aurorieni, prietene Giskard, şi astfel dr. Fastolfe să fi fost 
mulţumit în ambele privinţe? 

— Bineînţeles că m-am gândit la asta, prietene Daneel. Am 
analizat posibilitatea şi am hotărât că n-ar fi fost de ajuns. îi 
puteam încuraja pe Pământeni să emigreze printr-o 
schimbare prea puţin importantă, care n-ar fi dăunat 
nimănui. Dacă aş fi încercat acelaşi lucru cu Aurorienii, ar fi 
însemnat o schimbare prea drastică, ce i-ar fi lezat. Prima 
Lege împiedica asta. 

— Păcat. 

— Aşa e. Gândeşte-te ce s-ar fi putut întâmpla dacă aş fi 
schimbat complet ideea fixă a doctorului Amadiro. Şi totuşi, 
cum să-i fi modificat hotărârea fermă de a se opune 
doctorului Fastolfe? Ar fi semănat mult cu încercarea de a-i 
forţa capul să facă o întoarcere de o sută optzeci de grade. 
O întoarcere atât de completă, fie a capului, fie a 
conţinutului său de idei, cred că ar fi ucis cu eficienţă egală. 
Preţul puterii mele, prietene Daneel, continuă Giskard, este 
dilema imensă în care mă aflu tot timpul. Prima Lege a 
Roboticii, care interzice să faci rău unei fiinţe umane, se 
referă de obicei la vătămările fizice vizibile, pe care le vede 
toată lumea şi pe care le putem aprecia cu uşurinţă. Eu 
unul sunt, totuşi, conştient de emoţiile umane şi de 
înclinațiile minţii, aşa că ştiu mai multe moduri subtile de a 
vătăma, fără să le pot înţelege în totalitate. De multe ori 
sunt silit să acţionez fără o siguranţă reală şi asta îmi 
solicită întruna circuitele. Şi totuşi simt că am procedat 


bine. l-am făcut pe cei din Spaţiu să treacă de punctul de 
criză. Aurora e conştientă de forţa crescândă a Coloniştilor 
şi acum va fi silită să evite un conflict. Trebuie să admită că 
e prea târziu pentru revanșă şi în privinţa asta ne-am ţinut 
promisiunea faţă de Elijah Baley. Am lansat Pământul în 
cursa pentru popularea Galaxiei şi înfiinţarea unui Imperiu 
Galactic. 

În acest moment al discuţiei erau chiar pe drumul de 
întoarcere către casa Gladiei; dar Daneel se opri şi 
apăsarea uşoară a mâinii lui pe umărul lui Giskard îl făcu şi 
pe acesta să se oprească. 

Daneel spuse: 

— Tabloul pe care-l prezinţi e atrăgător. L-ar face pe 
partenerul Elijah mândru de noi dacă, aşa cum spui, noi am 
realizat asta. „Roboții şi Imperiul”, ar spune Elijah şi poate 
că m-ar bate pe umăr. Şi totuşi, după cum am spus, sunt 
neliniştit, prietene Giskard. 

— În legătură cu ce, prietene Daneel? 

— Nu pot să nu mă întreb dacă am depăşit într-adevăr 
criza de care partenerul Elijah vorbea cu atâtea decade în 
urmă. De fapt, este prea târziu pentru revanşa celor din 
Spaţiu? 

— De ce ai aceste îndoieli, prietene Daneel? 

— Purtarea doctorului Mandamus în timpul discuţiei lui cu 
doamna Gladia m-a determinat să gândesc aşa. 

Giskard îl fixă câteva clipe pe Daneel şi, în liniştea care se 
lăsă, auziră frunzele foşnind în vântul rece. Norii se 
risipeau, iar soarele urma să răsară în curând. Conversaţia 
lor, telegrafică, durase puţin timp şi ei ştiau că Gladia încă 
nu era îngrijorată de absenţa lor. 

Giskard întrebă: 

— Ce anume din discuţie te-a neliniştit? 

Daneel răspunse: 

— De patru ori am avut ocazia să observ cum rezolva 
Elijah Baley o problemă încurcată. De fiecare dată am 
băgat de seamă felul în care reuşea să ajungă la concluzii 


utile pornind de la informaţii puţine şi chiar eronate. De 
atunci încerc întotdeauna, în limitele mele, să gândesc ca el. 

— Mi se pare, prietene Daneel, că ai procedat bine în 
această privinţă. Am spus eu că ai tendinţa să gândeşti ca o 
fiinţă umană. 

— Atunci ai observat că dr. Mandamus a avut două 
probleme de discutat cu doamna Gladia. El însuşi a 
subliniat asta. Una a fost problema propriei lui 
descendenţe, dacă e sau nu urmaşul lui Elijah Baley. A doua 
a fost cerința ca doamna Gladia să întâlnească un Colonist 
şi, după aceea, să raporteze. Dintre ele, cea de-a doua 
poate fi considerată o problemă care ar interesa Consiliul. 
Cea dintâi ar fi o problemă importantă numai pentru el 
însuşi. 

Giskard spuse: 

— Dr. Mandamus a prezentat problema ascendenţei lui ca 
fiind importantă şi pentru dr. Amadiro. 

— Atunci e o problemă personală care prezintă importanţă 
pentru doi oameni, prietene Giskard. Şi tot nu este o 
problemă importantă pentru Consiliu şi, deci, pentru 
întreaga planetă. 

— Continuă, prietene Daneel. 

— Cu toate acestea, problema de stat, aşa cum a numit-o 
însuşi dr. Mandamus, a fost abordată a doua, de parcă ideea 
i-ar fi venit mai târziu, şi s-a descotorosit de ea imediat. 
Într-adevăr, nu părea ceva care să necesite o vizită 
personală. Putea fi rezolvată cu ajutorul imaginii 
holografice de oricare funcţionar din Consiliu. Pe de altă 
parte, dr. Mandamus a tratat mai întâi problema propriei lui 
ascendenţe, a discutat-o în amănunt; acesta era un lucru 
care putea fi rezolvat doar de el şi de nimeni altcineva. 

— Ce concluzie tragi, prietene Daneel? 

— Cred că problema cu Colonistul a fost însuşită de 
Mandamus ca pretext pentru o convorbire personală cu 
doamna Gladia, ca să-şi poată discuta problema personală. 
Problema ascendenţei, şi nu altceva, era cea care îl interesa 


de fapt. Există vreun mod în care să poată fi argumentată 
această concluzie, prietene Giskard? 

Soarele Aurorei încă nu se ivise dintre nori şi ochii lui 
Giskard străluceau vizibil. El spuse: 

— Tensiunea din mintea doctorului Mandamus a fost, într- 
adevăr, mult mai puternică în prima parte a întrevederii 
decât în a doua. Asta ar putea fi o confirmare, prietene 
Daneel. 

— Atunci trebuie să ne punem întrebarea de ce problema 
ascendenţei doctorului Mandamus ar fi atât de importantă 
pentru el. 

— Dr. Mandamus a explicat asta, spuse Giskard. Doar 
demonstrând că nu e descendent al lui Elijah Baley îi este 
deschisă calea spre avansare. Dr. Amadiro, de a cărui 
bunăvoință depinde, ar fi absolut împotriva lui dacă ar fi 
urmaş al domnului Baley. 

— Aşa a zis el, prietene Giskard, dar ceea ce s-a petrecut 
în timpul întrevederii demonstrează contrariul. 

— De ce spui asta? Te rog să continui să gândeşti ca o 
fiinţă umană, prietene Daneel. Consider că e instructiv. 

— Mulţumesc, prietene Giskard, răspunse Daneel cu 
seriozitate. Ai observat că nici o declaraţie făcută de 
doamna Gladia referitoare la imposibilitatea ca dr. 
Mandamus să fie urmaş al partenerului Elijah, n-a fost 
considerată convingătoare? De fiecare dată, dr. Mandamus 
a spus că dr. Amadiro nu va accepta declaraţia. 

— Da, şi ce deduci de aici? 

— Mi se pare că dr. Mandamus era atât de convins că dr. 
Amadiro nu va accepta nici un argument împotriva 
descendenţei acestuia din Elijah Baley, încât îţi vine să te 
întrebi de ce s-a mai ostenit s-o întrebe pe doamna Gladia. 
E clar că ştia asta de la început, aşa că ar fi fost inutil s-o 
mai facă. 

— Poate, prietene Daneel, dar e numai o speculație. Poţi 
găsi un motiv posibil pentru atitudinea lui? 


— Pot. Cred că s-a interesat de ascendenţa lui nu ca să-l 
convingă pe implacabilul dr. Amadiro, ci pentru a se 
convinge pe sine însuşi. 

— În acest caz, de ce ar fi pomenit de dr. Amadiro? De ce 
n-a spus pur şi simplu „Vreau să ştiu”? 

Pe chipul lui Daneel se schiţă un zâmbet, o schimbare de 
expresie de care celălalt robot ar fi fost incapabil. 

— Dacă i-ar fi spus doamnei Gladia „Vreau să ştiu”, ea i-ar 
fi răspuns cu siguranţă că nu e treaba lui, iar el n-ar fi aflat 
nimic. Oricum, doamna Gladia e tot atât de pornită 
împotriva doctorului Amadiro pe cât e pornit dr. Amadiro 
împotriva lui Elijah Baley. E cert că pe doamna Gladia ar 
supăra-o orice părere referitoare la ea susţinută cu 
îndârjire de dr. Amadiro. Ar fi furioasă, chiar dacă aceasta 
ar conţine mai mult sau mai puţin adevăr; cu atât mai mult 
dacă ar fi absolut falsă, cum e în acest caz. S-ar căzni să-i 
demonstreze doctorului Amadiro că se înşeală şi ar 
prezenta orice dovadă necesară, cât de mică, pentru a-şi 
atinge scopul. 

— Astfel, asigurarea dispreţuitoare a doctorului 
Mandamus că fiecare dovadă e insuficientă, n-a reuşit decât 
s-o înfurie mai tare pe doamna Gladia şi a dus-o la 
dezvăluiri ulterioare. Strategia doctorului Mandamus a fost 
aleasă pentru a se asigura că va afla totul de la ea şi, până 
la urmă, el a fost convins că nu are un strămoş Pământean; 
cel puţin nu cu douăzeci de decade în urmă. Cred că 
sentimentele lui Amadiro în această privinţă nu prea intrau 
în discuţie. Giskard spuse: 

— Prietene Daneel, acesta este un punct de vedere 
interesant, dar nu pare bine argumentat. Cum putem şti că 
nu e decât o bănuială din partea noastră? 

— Nu ţi se pare, prietene Giskard, răspunse Daneel, că în 
momentul în care dr. Mandamus şi-a terminat ancheta 
referitoare la strămoşul lui, fără să fi obţinut suficiente 
dovezi pentru dr. Amadiro, ar fi trebuit să fie evident 
deprimat şi descurajat? După cum a declarat chiar el, asta 


ar fi însemnat că n-are nici o şansă de avansare şi nu va 
obţine niciodată postul de conducător al Institutului de 
Robotică. Şi totuşi, mie mi-a făcut impresia că nu era nici pe 
departe deprimat, ci mai degrabă încântat. Eu judec numai 
după aparenţe, dar tu ştii mai bine. Spune-mi, prietene 
Giskard, care a fost atitudinea lui mentală la încheierea 
acestei părţi din conversaţia cu doamna Gladia? 

— Dacă stau să mă gândesc, nu era numai încântat, ci şi 
triumfător, prietene Daneel. Ai dreptate. Acum, că ţi-ai 
explicat procesul de gândire, acea senzaţie de triumf pe 
care am detectat-o subliniază net corectitudinea 
raţionamentului tău. De fapt acum, după ce ai lămurit totul, 
mă simt în inferioritate pentru că n-am fost şi eu în stare să 
înţeleg singur. 

— Asta, prietene Giskard, a fost de multe ori reacţia mea 
la raţionamentele lui Elijah Baley. Faptul că am fost capabil 
să duc la bun sfârşit un asemenea raţionament poate fi, în 
parte, din cauza puternicului stimul pe care-l constituie 
criza actuală. Mă sileşte să gândesc mai logic. 

— 'Te subestimezi, prietene Daneel. De multă vreme 
gândeşti logic. Dar de ce vorbeşti de criza actuală? 
Opreşte-te puţin şi explică-mi. Cum se ajunge, pornind de la 
sentimentul de triumf al doctorului Mandamus datorat 
faptului că nu e urmaşul domnului Baley, la criza de care 
spui? 

Daneel răspunse: 

— Poate că dr. Mandamus ne-a dezamăgit cu declaraţiile 
lui referitoare la dr. Amadiro, dar ar fi corect să 
presupunem că e oricum adevărat faptul că tânjeşte după 
avansare; că are ambiția să devină conducătorul 
Institutului. Nu-i aşa, prietene Giskard? 

Giskard tăcu o clipă, de parcă s-ar fi gândit, apoi spuse: 

— Eu nu am căutat ambiția. Eu i-am studiat mintea fără un 
scop anume şi n-am observat decât manifestări superficiale. 
Şi totuşi, ar fi putut exista sclipiri de ambiţie când vorbea 
de avansare. Nu am temeiuri puternice ca să fiu de acord 


cu tine, prietene Daneel, dar n-am nici un motiv ca să nu fiu 
de acord. 

— Deci să admitem că dr. Mandamus este un om ambițios 
şi să vedem unde ajungem cu asta. De acord? 

— De acord. 

— Atunci, n-ar fi posibil ca sentimentul lui de triumf, odată 
ce s-a convins că nu e urmaşul partenerului Elijah, să 
rezulte din faptul că şi-a dat seama că îşi poate împlini 
ambiția? Totuşi lucrurile nu stau aşa, pentru că e nevoie de 
confirmarea doctorului Amadiro, de vreme ce am căzut de 
acord că ideea fixă a fost un pretext pentru dr. Mandamus. 
Acum, ambiția îi poate fi satisfăcută dintr-un alt motiv. 

— Care-ar fi acela? 

— Niciunul care să reiasă cu claritate. Dar pot sugera 
unul, ca o simplă speculație. Dacă dr. Mandamus ştie ceva 
sau poate să facă ceva care să-l conducă spre un succes 
uriaş? Unul care ar face cu siguranţă din el următorul 
conducător? Aminteşte-ţi că, în încheierea discuţiei despre 
originea sa, dr. Mandamus a spus: „Mai am metodele 
drastice.” Să presupunem că e adevărat, dar că ar folosi 
acele metode numai dacă nu ar fi urmaşul partenerului 
Elijah. Încântarea ce l-a cuprins după ce a fost convins de 
originea lui ar izvori, aşadar, din faptul că acum poate să 
folosească acele metode şi astfel să-şi asigure o avansare 
remarcabilă. 

— Dar care sunt „metodele drastice”, prietene Daneel? 
Daneel vorbi cu seriozitate: 

— Trebuie să speculăm în continuare. Ştim că dr. Amadiro 
nu vrea altceva decât să înfrângă Pământul şi să-l oblige să 
revină la situaţia anterioară, de subordonare faţă de Lumile 
din Spaţiu. Dacă dr. Mandamus cunoaşte o cale pentru a 
realiza asta, bineînţeles că va obţine orice de la dr. 
Amadiro, chiar şi garanţia succesiunii la conducere. Şi 
totuşi, poate că dr. Mandamus ar ezita să cauzeze 
înfrângerea şi umilirea Pământului, dacă s-ar simţi înrudit 
cu populaţia lui. Descendenţa din Elijah Baley de pe Pământ 


l-ar inhiba. Negarea acestei descendenţe îi dă libertate de 
acţiune şi asta îl face să jubileze. 

— Vrei să spui că dr. Mandamus e un om cu conştiinţă? 
Întrebă Giskard. 

— Conştiinţă? 

— E un cuvânt pe care-l folosesc uneori oamenii. Am 
observat că se referă la o persoană care aderă la reguli de 
comportare ce o silesc să acţioneze într-un mod care 
contravine propriului interes imediat. Dacă dr. Mandamus 
îşi dă seama că nu poate avansa pe seama celor cu care se 
înrudeşte de departe, îmi închipui că e un om cu conştiinţă. 
M-am gândit mult la lucrurile astea, prietene Daneel, 
pentru că ele par să implice faptul că fiinţele umane au într- 
adevăr Legi care le guvernează comportarea, cel puţin în 
unele cazuri. 

— Şi poţi să-ţi dai seama dacă dr. Mandamus e, într- 
adevăr, un om cu conştiinţă? 

— Din studierea emoţiilor lui? Nu, n-am fost atent la aşa 
ceva, dar dacă analiza ta e corectă, ar rezulta lucrul acesta. 
Şi totuşi, pe de altă parte, dacă începem să-l bănuim că are 
conştiinţă şi privim în urmă, putem ajunge la alte concluzii. 
Dacă dr. Mandamus ar crede că are un Pământean printre 
strămoşii de acum nouăsprezece decade şi jumătate, poate 
s-ar simţi obligat, împotriva conştiinţei lui, să întreprindă o 
acţiune de înfrângere a Pământului, ca să scape de 
stigmatul unei asemenea origini. Dacă n-ar avea o astfel de 
obârşie, n-ar fi constrâns să acţioneze împotriva 
Pământului, iar conştiinţa l-ar îndemna să lase Pământul în 
pace. 

Daneel spuse: 

— Nu, prietene Giskard, situaţia n-ar fi asta. Oricât de 
uşurat s-ar simţi el că nu trebuie să acţioneze cu violenţă 
împotriva Pământului, n-ar avea cum să-l mulţumească pe 
dr. Amadiro şi să-şi grăbească avansarea. Ţinând seama de 
firea lui ambițioasă, n-ar avea sentimentul de triumf pe care 
l-ai detectat atât de clar. 


— Înţeleg. Atunci tragem concluzia că dr. Mandamus 
posedă o metodă de înfrângere a Pământului. 

— Da. Şi dacă e adevărat, atunci criza prevăzută de 
partenerul Elijah n-a trecut deloc cu bine, ci există încă. 

Giskard spuse gânditor: 

— Dar n-am răspuns la întrebarea-cheie, prietene Daneel. 
De ce natură e criza? Care e pericolul mortal? Poţi deduce 
şi asta? 

— Asta nu pot, prietene Giskard. Am mers cât de departe 
am putut. Poate că partenerul Elijah ar fi mers mai departe, 
dacă ar fi trăit, dar eu nu sunt în stare. Aici trebuie să mă 
las în seama ta, prietene Giskard. 

— În seama mea? Cum? 

— Tu poţi studia mintea doctorului Mandamus, ceea ce eu 
nu pot, cum nici altcineva nu poate. Poţi afla natura crizei. 

— Mă tem că nu, prietene Daneel. Dacă aş trăi alături de o 
fiinţă umană o perioadă mai mare de timp, aşa cum am trăit 
cândva cu dr. Fastolfe sau cum trăiesc cu doamna Gladia, 
puţin câte puţin, unul câte unul, aş ridica vălurile minţii, aş 
desface nodul încurcat încetul cu încetul şi aş afla multe, 
fără să fac rău cuiva. Dacă aş încerca acelaşi lucru cu dr. 
Mandamus, după o singură întâlnire scurtă sau după o sută 
de întâlniri scurte, n-aş realiza nimic. Emoţiile sunt uşor 
vizibile, gândurile nu. Dacă m-aş încăpăţâna să mă grăbesc, 
forțând lucrurile, sigur i-aş dăuna - şi asta n-o pot face. 

— Şi totuşi, soarta a miliarde de oameni de pe Pământ şi a 
altor miliarde din restul Galaxiei poate depinde de asta. 

— Poate depinde. E o ipoteză. Vătămarea unei fiinţe 
umane e o realitate. Gândeşte-te că poate dr. Mandamus e 
singurul care cunoaşte natura crizei şi îi poate pune capăt. 
Nu şi-ar folosi cunoştinţele sau abilitatea pentru a-l forţa pe 
dr. Amadiro să-i ofere conducerea, dacă acesta ar putea-o 
afla din altă sursă. 

— Adevărat, zise Daneel. E foarte posibil să fie aşa. 

— În acest caz, prietene Daneel, nu e nevoie să cunoaştem 
natura crizei. Dacă dr. Mandamus ar fi împiedicat să-i 


spună doctorului Amadiro - sau altcuiva - tot ce ştie, criza 
nu va avea loc. 

— Altcineva ar putea descoperi ceea ce ştie acum dr. 
Mandamus. 

— Bineînţeles, dar nu ştim când va fi asta. Probabil vom 
avea timp să cercetăm în continuare şi să descoperim mai 
multe - şi să fim mai bine pregătiţi pentru a avea chiar noi 
un rol important. 

— Atunci e bine. 

— Dacă dr. Mandamus trebuie împiedicat, asta se poate 
face vătămându-i mintea până la un punct în care nu mai 
este eficientă. Sau distrugându-i viaţa de tot. Eu singur am 
capacitatea de a-i vătăma mintea aşa cum se cuvine, dar n-o 
pot face. Oricum, unul dintre noi îl poate ucide. Şi nici asta 
n-o pot face. Tu poţi, prietene Daneel? 

Urmă o pauză, apoi Daneel şopti, în sfârşit: 

— Nu pot. Ştii doar. Giskard întrebă încet: 

— Chiar dacă ştii că e în joc viitorul a miliarde de oameni 
de pe Pământ şi de aiurea? 

— Nu-i pot face rău doctorului Mandamus. 

— Nici eu. Aşa că rămânem cu siguranţa iminenţei unei 
crize periculoase care se apropie, dar o criză căreia noi nu-i 
cunoaştem natura şi nici n-o putem afla, în faţa căreia 
suntem, prin urmare, neajutoraţi. 

Se priviră în tăcere, fără ca pe feţele lor să se poată citi 
ceva, dar cu un aer de disperare care, într-un fel, îi 
copleşea. 

4. ALT URMAŞ. 

După întrevederea enervantă cu Mandamus, Gladia 
încercase să se relaxeze, şi o făcuse cu aşa o intensitate, că 
se asemăna cu somnul morţii. Îşi întunecase toate ferestrele 
din dormitor, reglase temperatura la o adiere blândă şi 
caldă, cu foşnet difuz de frunze şi, din când în când, cu 
triluri îndepărtate de păsări. Adăugase la acestea zgomotul 
făcut de valuri care se sparg de țărm undeva la distanţă şi 
în aer un uşor, dar inconfundabil, iz sărat de mare. Nu 


folosise la nimic. În minte i se derula întruna ceea ce fusese 
- şi ceea ce urma să se întâmple. De ce flecărise atâta cu 
Mandamus? Ce-l interesa pe el - şi pe Amadiro, de altfel - 
dacă ea îl vizitase sau nu pe Elijah pe Orbită şi dacă - sau 
când - avusese sau nu un copil cu el sau cu alt bărbat? 

O descumpănise pretenţia lui Mandamus în legătură cu 
obârşia lui, asta era. Într-o societate în care nimănui nu-i 
păsa de origine sau relaţii de rudenie, cu excepţia cazurilor 
medico-genetice, menţionarea lor bruscă într-o conversaţie 
era jenantă. La fel şi trimiterile repetate (dar accidentale) 
la Elijah. 

Acum mai venea şi Colonistul ăsta. Nu era Pământean. Era 
sigură că nu se născuse pe Pământ şi era foarte posibil să 
nu-l fi vizitat niciodată. Probabil că poporul lui trăia de 
generaţii pe o planetă străină, de care ea nu auzise 
niciodată. Se gândi că, astfel, devenea un locuitor al 
Spaţiului. Aceştia proveneau tot din Pământeni - cu secole 
în urmă - dar ce importanţă avea? Sigur că locuitorii 
Spaţiului trăiau mult, iar aceşti Colonişti trăiau probabil 
puţin, dar cât de mult contează asta? Până şi un locuitor al 
Spaţiului poate muri prematur din cauza vreunui accident 
neprevăzut; cândva auzise de unul care murise de moarte 
bună înainte să împlinească şaizeci de ani. Atunci de ce să 
nu se gândească la următorul vizitator ca la un locuitor al 
Spaţiului, cu un accent neobişnuit? 

Totuşi nu era chiar aşa de uşor. Fără îndoială că însuşi 
Colonistul nu se considera locuitor al Spaţiului. Nu 
contează ce eşti, contează ce simţi că eşti. Aşa că trebuia 
să-l considere Colonist, iar nu locuitor al Spaţiului. 

Şi, oricum, nu erau toate fiinţe umane, indiferent cum le 
numeai - locuitori ai Spaţiului, Colonişti, Aurorieni, 
Pământeni? Dovadă că roboții nu făceau rău nici uneia 
dintre ele. Daneel ar fi sărit la fel de repede şi în apărarea 
celui mai ignorant dintre Pământeni, dar şi a Preşedintelui 
Consiliului de pe Aurora şi asta însemna. 


Simţea cum pluteşte, de fapt cum se relaxează într-un 
somn superficial, când, deodată, îi veni în minte un gând 
stăruitor. 

De ce numele colonistului era Baley? 

Mintea ei îşi recăpătă agerimea şi se zbătu să iasă din 
meandrele comode ale uitării, care o învăluiseră cu totul. 

De ce Baley? 

Poate că era doar un nume obişnuit printre Colonişti. La 
urma urmei, Elijah fusese cel care făcuse ca totul să devină 
realitate şi probabil că pentru ei era un erou ca şi. Ca şi. Nu 
se putea gândi la un erou similar pentru Aurorieni. Cine 
condusese prima expediţie care ajunsese pe Aurora? Cine 
supraveghease adaptarea planetei sălbatice şi aproape fără 
viaţă care fusese iniţial Aurora? Nu ştia. 

Oare ignoranţa ei provenea din faptul că fusese educată 
pe Solaria sau Aurorienii, pur şi simplu, nu aveau un erou 
fondator? De fapt, prima expediţie spre Aurora fusese 
alcătuită doar din Pământeni. De abia în generaţiile 
următoare, a căror medie de viaţă crescuse datorită 
însuşirii unei bioinginerii sofisticate, Pământenii deveniseră 
Aurorieni. Şi apoi, de ce ar dori Aurorienii să-i transforme 
în eroi pe predecesorii lor dispreţuiţi? 

Dar Coloniştii i-ar putea transforma pe Pământeni în eroi. 
Poate că încă nu s-au schimbat. Până la urmă poate că se 
vor schimba, şi atunci Elijah va fi uitat cu un sentiment de 
jenă, dar până atunci. Asta trebuie să fie. Probabil că o 
jumătate dintre Coloniştii în viaţă se numesc Baley. Bietul 
Elijah! Toţi se înghesuie pe umerii şi în umbra lui. Bietul 
Elijah. Dragul de Elijah. 

Şi adormi de-adevăratelea. 

Somnul îi fu prea zbuciumat ca să-i redea liniştea, 
nemaivorbind de buna dispoziţie. Se încruntă fără să-şi dea 
seama - şi dacă s-ar fi văzut în oglindă, ar fi surprins-o 
înfăţişarea ei maturizată. 

Daneel, pentru care Gladia era o fiinţă umană, indiferent 
de vârstă, înfăţişare sau dispoziţie, spuse: 


— Doamnă. 

Gladia îl întrerupse, înfiorându-se uşor: 

— A venit Colonistul? 

Privi spre panglica ceasului mural şi apoi făcu un gest 
rapid la care Daneel reacţionă imediat, reglând o 
temperatură mai ridicată. (Fusese o zi rece şi urma o seară 
şi mai rece.) 

Daneel răspunse: 

— A venit, doamnă. 

— Unde l-ai condus? 

— În camera cea mare pentru oaspeţi, doamnă. Giskard e 
cu el şi roboții casnici sunt toţi prin apropiere. 

— Sper că vor avea atâta minte ca să-l întrebe ce vrea să 
mănânce. Nu cunosc bucătăria Coloniştilor. Şi sper că vor 
încerca să-i îndeplinească dorinţele cu chibzuinţă. 

— Sunt sigur, doamnă, că Giskard va şti cum să rezolve 
problema. 

Şi Gladia era sigură, dar se mulţumi să pufnească pe nas. 
Mai bine zis ar fi semănat cu aşa ceva dacă Gladia ar fi fost 
genul de persoană care să pufăie. Ea nu se considera astfel. 

— Bănuiesc, spuse, că a stat în carantina de rigoare 
înainte de a primi încuviințarea pentru asolizare. 

— Altfel ar fi de neconceput, doamnă. 

— Cu toate acestea, zise ea, îmi voi pune mănuşile şi filtrul 
nazal. 

leşi din dormitor, conştientă că în jurul ei se aflau roboții 
de serviciu, şi făcu semnul potrivit care urma să-i aducă o 
pereche nouă de mănuşi şi un filtru nou. Fiecare locuinţă 
avea propriul cod de semne şi fiecare locatar învăţa aceste 
semne, deprinzându-se să le facă atât repede, cât şi pe 
neobservate. Un robot trebuia să îndeplinească aceste 
ordine discrete ale stăpânilor oameni de parcă le-ar fi citit 
gândurile; şi deci un robot nu putea îndeplini ordinele unei 
fiinţe umane din afara locuinţei dacă nu erau rostite cu 
atenţie. Nimic nu umilea mai mult pe locatarul unei case 
decât un robot care ezita în îndeplinirea unui ordin sau, mai 


rău, îl îndeplinea incorect. Asta însemna că fiinţa umană 
greşise un semn - sau că robotul o făcuse. Gladia ştia că 
fiinţa umană era cea care greşea de obicei, dar lucrul ăsta 
nu era recunoscut de fapt niciodată. Robotul era cel care 
era predat pentru analiza inutilă a reacției sau vândut fără 
nici o justificare. Gladia simţise întotdeauna că nu trebuie 
să cadă în capcana eului rănit, dar dacă în clipa aceea nu şi- 
ar fi primit mănuşile şi filtrul nazal, ar fi. 

Nu mai avu nevoie să-şi termine gândul. Cel mai apropiat 
robot îi aduse ce dorea, corect şi repede. Gladia îşi potrivi 
filtrul şi fornăi puţin ca să se asigure că e bine pus (nu avea 
chef să rişte contactarea vreunei boli contagioase care să fi 
rezistat la tratamentul minuţios din timpul carantinei). 
Întrebă: 

— Cum arată, Daneel? 

— De înălţime şi dimensiuni obişnuite, doamnă, răspunse 
Daneel. 

— Mă refer la chipul lui. 


(Era o prostie să întrebe. Dacă ar fi semănat cât de cât cu 
Elijah Baley, Daneel ar fi observat la fel de repede ca şi ea şi 
ar fi pomenit de asta.) 

— E greu de spus, doamnă. Nu se vede bine. 

— Ce înseamnă asta? Cred că nu e mascat, Daneel. 

— Într-un fel este, doamnă. Faţa îi este acoperită de păr. 

— Păr? 

Se pomeni râzând. 

— Vrei să spui, după moda hiperproducţiilor istorice? 
Bărbi? Făcu gesturi mici, arătând un smoc de păr pe bărbie 
şi altul sub nas. 

— Ceva mai mult decât atât, doamnă. Jumătate din faţă îi 
este acoperită. 

Gladia îşi deschise larg ochii şi, pentru prima oară, simţi 
un imbold să-l vadă. Cum arată o faţă cu păr peste tot? 
Bărbaţii de pe Aurora - şi în general cei din Spaţiu - aveau 
foarte puţin păr pe faţă, şi acela era definitiv înlăturat încă 


din adolescenţă sau chiar din copilărie. Uneori buza 
superioară rămânea neatinsă. Gladia îşi aminti că soţul ei, 
Santirix Gremionis, avusese, înainte de căsătorie, o dungă 
subţire de păr sub nas. El îi spunea mustață. Semăna cu o 
sprânceană greşit amplasată şi având o formă incorectă şi, 
de îndată ce se consolase să-l accepte ca soţ, insistase ca el 
să se depileze. Bărbatul se conformase fără să crâcnească 
şi ea se întreba acum, pentru prima oară, dacă lui îi păruse 
rău. Se gândi că-l observase uneori, în primii ani, punându- 
şi un deget pe buza superioară. Ea considerase asta un tic 
nervos şi o dorinţă nelămurită dar de-abia acum se gândi că 
el căuta o mustață care dispăruse pentru totdeauna. 

Oare cum arată un bărbat cu mustață pe toată faţa? 
Seamănă cu un urs? Cum e la pipăit? Ce-ar fi să aibă şi 
femeile păr din ăsta? Îşi închipui un bărbat şi o femeie 
încercând să se sărute şi găsindu-şi cu greu gura unul 
celuilalt. Consideră că e un gând caraghios, dar 
nepericulos, şi izbucni în râs. Simţi cum îi dispare 
nervozitatea şi cum, de fapt, abia aşteaptă să-l vadă pe 
monstru. 

La urma urmei, n-avea de ce să se teamă de el, chiar dacă 
era la fel de sălbatic în comportament cum era ca înfăţişare. 
Nu avea un robot personal - Coloniştii erau obligaţi să aibă 
o societate fără roboţi - iar ea va fi înconjurată de o duzină. 
Monstrul va fi imobilizat într-o fracțiune de secundă dacă va 
încerca un cât de mic gest suspect. Sau dacă va ridica 
glasul cu mânie. 

Spuse, într-o dispoziţie perfectă: 

— Du-mă la el, Daneel. 

Monstrul se ridică. Spuse ceva care sună cam aşa: 

— Bona zioa, domnamhea. 

Ea înţelese imediat „bună ziua”, dar îi trebui o clipă să 
traducă ultimul cuvânt cu „doamna mea”. Răspunse 
distrată: 

— Bună ziua. 


Îşi aminti cât de greu îi fusese să înţeleagă pronunția 
Galacticii standard de pe Aurora în acele zile îndepărtate 
când venise pe planetă de pe Solaria, o femeie tânără şi 
înspăimântată. 

Accentul monstrului era ciudat, sau suna ciudat numai 
pentru că urechea ei nu era obişnuită cu el? Elijah, îşi 
aminti, părea să articuleze puţin diferit sunetele „k” şi „p”, 
dar altfel vorbea destul de bine. Trecuseră totuşi 
nouăsprezece decade şi jumătate, iar acest Colonist nu era 
de pe Pământ. În izolare limba suferise schimbări. 

Dar pe Gladia o interesa prea puţin graiul. Atenţia îi era 
îndreptată spre barba lui. Nu semăna nici un pic cu barba 
pe care o purtau actorii în dramele istorice. Acelea păreau 
întotdeauna nişte smocuri aruncate ici şi colo, lipicioase şi 
lucioase. 

Barba Colonistului era altfel. Îi acoperea uniform obrajii şi 
bărbia, era deasă şi abundentă. Era de un castaniu închis, 
ceva mai deschisă la culoare şi mai ondulată decât părul de 
pe cap şi avea o lungime de cel puţin cinci centimetri. Nu-i 
acoperea toată faţa, ceea ce era destul de decepţionant. 
Fruntea rămânea complet liberă (cu excepţia 
sprâncenelor), ca şi nasul şi zona de sub ochi. 

Buza superioară era tot neacoperită, dar umbrită, de 
parcă începea să-i crească mustaţa. La fel şi zona de sub 
buza inferioară, dar cu o umbră mai puţin marcată, 
accentuată doar la mijloc. Fiindcă avea ambele buze 
degajate, pentru Gladia era clar că n-ar fi fost nici o 
greutate să-l sărute. 

Ştiind că nu e politicos să se holbeze, totuşi holbându-se, 
spuse: 

— Mi se pare că ţi-ai îndepărtat părul din jurul buzelor. 

— Da, doamna mea. 

— De ce, dacă-mi dai voie să întreb? 

— Puteţi întreba. Din motive de igienă. Nu vreau să mi se 
lipească mâncarea de firele de păr. 

— 'Te razi, nu-i aşa? Văd că iar creşte. 


— Folosesc un laser pentru faţă. Durează cincisprezece 
secunde, dimineaţa. 

— De ce nu te depilezi şi să termini cu ea? 

— Poate voi dori să-l las din nou să crească. 

— De ce? 

— Poate din raţiuni estetice? 

De data asta Gladia nu înţelese cuvântul. Pronunţia lui 
semănase cu „acidic” sau poate „acetic”. Întrebă: 

— Poftim? 

Colonistul spuse: 

— S-ar putea să mă plictisesc de felul în care arăt acum şi 
să-mi las din nou părul să crească pe buza superioară. 
Există femei cărora le place, ştiţi. 

— Colonistul încercă să facă pe modestul, fără să 
reuşească - mustaţa mea e foarte frumoasă când creşte. 

Ea zise brusc, înțelegând cuvântul: 

— Estetice”, vrei să spui. 

Colonistul râse, arătându-şi dinţii albi şi frumoşi, şi spuse: 

— Şi dvS. Vorbiţi ciudat, doamna mea. 

Gladia încercă să pară arogantă, dar se topi într-un 
zâmbet. Pronunţarea corectă era o problemă de consens 
local. Spuse: 

— Să mă auzi pe mine cu accentul Solarian - când se 
întâmplă. Eu aş fi zis „din raiţuni esteitice”. 

Litera „r” se rostogoli fără sfârşit. 

— Am fost în locuri unde se vorbeşte în felul ăsta. Sună 
barbar. lar „r”-urile sale se rostogoleau fenomenal. 

Gladia chicoti: 

— Pronunţi cu vârful limbii. Trebuie s-o faci cu marginile 
ei. Doar un Solarian ştie să pronunţe corect. 

— Poate mă învăţaţi şi pe mine. Un Neguţător ca mine, 
care merge pretutindeni, aude tot felul de transformări 
lingvistice. 

Încercă din nou să rostogolească „r”-urile din penultimul 
cuvânt, chicoti uşor şi tuşi. 


— Vezi? Îţi încâlceşti amigdalele şi n-o să ţi le mai descurci 
niciodată. 

Ea se tot uita la barba lui şi nu-şi mai putu înfrânge 
curiozitatea. Întinse mâna s-o atingă. Colonistul tresări şi 
făcu un salt înapoi, însă, dându-şi seama de intenţia ei, se 
linişti. Mâna Gladiei, înmănuşată aproape invizibil, se aşeză 
uşoară pe obrazul lui stâng. Plasticul subţire care-i 
acoperea degetele nu-i altera simţul pipăitului, aşa că ea îşi 
dădu seama că părul e moale şi elastic. 

— E frumoasă, zise, vădit surprinsă. 

— Universal admirată, completă colonistul. 

— Dar n-o să stau toată ziua aici să te tratez cu grosolănie, 
spuse ea. 

Ignorând previzibilul „în ceea ce mă priveşte, nu mă 
deranjează”, continuă: 

— Le-ai spus roboților mei ce ai vrea să mănânci? 

— Doamna mea, le-am spus ce vă spun şi dvS. Acum - ce 
se găseşte. În ultimul an am fost pe zeci de planete şi 
fiecare are propriul regim alimentar. Un Neguţător învaţă 
să mănânce orice lucru care nu e toxic. Prefer o mâncare 
Auroriană în schimbul oricărei imitații de pe Lumea lui 
Baley pe care aţi încerca-o. 

— Lumea lui Baley? Întrebă Gladia iute, încruntându-se. 

— Botezată după conducătorul primei expediţii pe planetă 
- sau pe oricare dintre planetele Coloniştilor, de altfel. Ben 
Baley. 

— Fiul lui Elijah Baley? 

— Da, zise Colonistul şi schimbă imediat subiectul. 

Se privi pe sine şi întrebă cu o urmă de arţag: 

— Cum reuşiţi să suportaţi hainele astea - lunecoase şi 
bufante? Aş fi bucuros să mă îmbrac din nou cu ale mele. 

— Sunt sigură că vei avea ocazia s-o faci, foarte curând. 
Dar deocamdată te rog să prânzeşti cu mine. Apropo, mi s-a 
spus că te numeşti Baley, ca şi planeta dumitale. 

— Nu-i deloc surprinzător. E cel mai onorat nume de pe 
planetă, fireşte. Eu sunt Diigii Baley. 


Intraseră în sufragerie, Giskard precedându-i şi Daneel 
urmându-i, fiecare îndreptându-se spre nişa lui din perete. 
Alţi roboţi se aflau deja în nişele lor şi doi dintre ei se 
grăbiră să servească masa. Camera strălucea însorită, 
pereţii erau împânziţi de ornamente, masa fusese aranjată 
şi mâncarea mirosea îmbietor. 

Colonistul adulmecă aromele şi respiră plin de încântare: 

— Nu cred că voi avea vreo problemă cu mâncarea 
Auroriană. Unde doriţi să mă aşez, doamna mea? 

Un robot spuse imediat: 

— Vă rog să vă aşezaţi aici, domnule. 

Colonistul se aşeză şi apoi luă loc şi Gladia, îndatoririle de 
gazdă fiind îndeplinite. 

— Diigii? Întrebă ea. Nu cunosc particularităţile 
denumirilor din lumea dumitale, aşa că iartă-mă dacă îţi 
pun o întrebare îndrăzneață. Diigii nu e mai degrabă un 
nume de femeie? 

— Deloc, zise Colonistul cam înţepat. De fapt, nu e un 
nume, sunt două iniţiale. A patra şi a şaptea literă din 
alfabet. 

— O, făcu Gladia lămurită, D. G. Baley. Şi ce înseamnă 
inițialele, dacă nu sunt prea curioasă? 

— Nu sunteţi. lată-l pe „D”, cu siguranţă, zise el, arătând 
cu degetul spre o nişă în perete, şi cred că el este „G”. Îşi 
îndreptă degetul spre altă nişă. 

— Nu se poate, spuse Gladia abia auzit. 

— Ba da. Mă numesc Daneel Giskard Baley. În fiecare 
generaţie din familia mea a existat cel puţin un Daneel sau 
un Giskard. Am fost ultimul dintre cei şase copii, dar primul 
băiat. Mama s-a gândit că ajunge şi a compensat faptul de a 
avea un singur fiu dându-mi ambele nume. Aşa am devenit 
Daneel Giskard Baley, iar povara dublă a fost prea mare 
pentru mine. Prefer să fiu D. G. Şi aş fi onorat dacă mi-aţi 
spune aşa. 

Zâmbi cu amabilitate: 


— Sunt primul care poartă ambele nume şi sunt şi primul 
care vede extraordinarele originale. 

— Dar de ce aceste nume? 

— A fost ideea Strămoşului Elijah, după cum se povesteşte 
în familie. El a avut onoarea de a-şi boteza nepoţii şi l-a 
numit pe cel mai mare Daneel, iar cel de-al doilea a fost 
Giskard. A ţinut morţiş la numele astea şi aşa s-a instaurat 
tradiţia. 

— Şi fiicele? 

— Numele tradiţional de la o generaţie la alta e Jezebel - 
Jessie. Soţia lui Elijah, ştiţi? 

— Ştiu. 

— Nu există nicio. 

Se opri şi-şi îndreptă atenţia spre felul de mâncare ce i se 
pusese în faţă: 

— Dacă m-aş afla în Lumea lui Baley, aş spune că asta eo 
friptură de porc înăbuşită în sos de arahide. 

— De fapt e o mâncare din legume, D. G. Voiai să spui că 
nu există nici o Gladia în familie. 

— Nu există, zise D. G. Calm. O explicaţie este că Jessie - 
prima Jessie - s-ar fi opus, dar eu nu sunt de acord cu asta. 
Soţia lui Elijah, Strămoaşa, n-a venit niciodată pe Lumea lui 
Baley, ştiţi, n-a plecat niciodată de pe Pământ. Cum să se fi 
opus? Nu, pentru mine e clar că Strămoşul nu voia altă 
Gladia. Fără imitații, fără copii, fără amăgiri. O singură 
Gladia. Unică. A cerut să nu mai existe nici alt Elijah. 

Gladia mânca fără poftă. 

— Cred că Strâmoşul dumitale şi-a petrecut ultimii ani din 
viaţă încercând să fie tot atât de lipsit de emoţii ca şi 
Daneel. 'Iotuşi, avea romantismul în sânge. Ar fi putut 
îngădui alţi Elijahi şi alte Gladii. Sigur că nu m-aş fi supărat 
şi cred că n-ar fi supărat-o nici pe soţia lui. 

Râse cu timiditate. 

D. G. Spuse: 

— "Toate astea par cumva ireale. Strămoşul face parte, 
practic, din preistorie; a murit acum o sută şaizeci şi patru 


de ani. Eu sunt urmaşul lui din a şaptea generaţie şi cu 
toate astea iată-mă aici, stând cu o femeie care l-a cunoscut 
când era foarte tânăr. 

— Nu prea l-am cunoscut, zise Gladia, fixându-şi farfuria. 
L-am văzut destul de puţin timp, în trei ocazii separate, de-a 
lungul a şapte ani. 

— Ştiu. Fiul Strămoşului, Ben, a scris o biografie a 
acestuia, care e una dintre operele literare clasice pe 
Lumea lui Baley. Chiar şi eu am citit-o. 

— Zău? Eu n-am citit-o. Nici nu ştiam că există. Ce. Ce 
spune despre mine? 

D. G. Părea să se amuze: 

— Nici un lucru cu care să nu fiţi de acord. Sunteţi 
descrisă foarte bine. Dar să lăsăm asta. Ce mă uimeşte pe 
mine e că suntem împreună acum, după şapte generaţii. Ce 
vârstă aveţi, doamna mea? E voie să vă întreb? 

— Nu ştiu dacă e voie, dar nu mă deranjează. În ani 
galactici standard am două sute treizeci şi trei de ani. Mai 
mult de douăzeci şi trei de decade. 

— Arătaţi de parcă n-aţi avea mai mult de patruzeci de ani. 
Strămoşul a murit la şaptezeci şi nouă, bătrân. Eu am 
treizeci şi nouă şi când voi muri, dvS. Încă veţi trăi. 

— Dacă evit moartea prin accidente. 

— Şi probabil că veţi mai trăi cinci decade după aceea. 

— Mă invidiezi, D. G.? Întrebă Gladia cu puţină 
amărăciune în glas. Mă invidiezi pentru că i-am supravieţuit 
lui Elijah încă şaisprezece decade şi pentru că sunt 
condamnată să-i supraviețuiesc, poate, încă zece decade? 

— Sigur că vă invidiez, veni răspunsul serios. De ce nu? N- 
aş avea nimic împotrivă să trăiesc câteva secole, dacă n-aş 
da un exemplu prost celor de pe Lumea lui Baley. În 
general, n-aş vrea ca ei să trăiască atât de mult. Ritmul 
avansării istorice şi intelectuale ar încetini prea mult. Cei 
din înalta societate ar fi prea mult timp la putere. Lumea lui 
Baley s-ar îneca în conservatorism şi ar decădea - cum s-a 
întâmplat cu Lumea dvs. 


Gladia îşi ridică bărbia mică: 

— Află că Aurora se descurcă foarte bine. 

— Vorbesc de Lumea dvs., Solaria. 

Gladia ezită, apoi vorbi cu hotărâre: 

— Solaria nu e Lumea mea. 

D. G. Zise: 

— Sper să fie. Am venit să vă văd deoarece cred că Solaria 
e Lumea dvs. 

— Dacă de asta ai venit să mă vezi, îţi pierzi timpul, tinere. 

— V-aţi născut pe Solaria, nu-i aşa, şi aţi trăit un timp 
acolo? 

— Am trăit acolo primele trei decade. Vreo optime din 
viaţă. 

— Asta face să fiţi suficient de Solariană pentru a mă ajuta 
într-o problemă foarte importantă. 

— Nu sunt Solariană, în ciuda acestei aşa-zise probleme 
importante. 

— E vorba de război şi pace - dacă asta vi se pare 
important. Lumile din Spaţiu sunt gata să se lupte cu cele 
colonizate şi va fi rău pentru noi toţi dacă se va ajunge la 
asta. Şi depinde de dvs., doamna mea, să preveniţi războiul 
şi să asiguraţi pacea. 

Masa se terminase (fusese ceva frugal), iar Gladia se 
pomeni că-l priveşte pe D. G. Cu o furie rece. 

În ultimele douăzeci de decade trăise liniştită, desprinsă 
de complicațiile vieţii. Aproape că uitase de nefericirea de 
pe Solaria şi de greutăţile ei de a se acomoda pe Aurora. 
Reuşise să îngroape destul de adânc agonia a două crime şi 
extazul a două iubiri ciudate - cu un robot şi un Pământean 
- şi să treacă peste toate cu bine. Sfârşise prin a avea o 
căsnicie lungă şi liniştită, cu doi copii, şi prin a lucra în 
domeniul artei aplicate în modă. Copiii plecaseră, apoi soţul 
ei, şi în curând putea chiar să se pensioneze. Atunci avea să 
rămână singură cu roboții, mulţumită - sau mai degrabă 
resemnată - că viaţa i se scurge încet şi fără evenimente 
spre un sfârşit liniştit ce va apărea la timpul potrivit, un 


sfârşit atât de blând, încât s-ar putea să nici nu-şi dea 
seama când va veni. Asta îşi dorea. 

Apoi. Ce se întâmplase? Începuse cu o noapte în urmă, 
când privise zadarnic cerul plin de stele ca să vadă soarele 
Solariei, care nu se afla pe cer şi nici n-ar fi fost vizibil. Era 
ca şi cum această căutare prostească a unui trecut - trecut 
care ar fi trebuit să rămână mort - ar fi spart zidul de 
răceală pe care ea şi-l ridicase de jur împrejur. 

Mai întâi numele lui Elijah Baley, cea mai dureroasă, dar 
plăcută amintire dintre cele pe care le înlăturase cu atâta 
grijă, ieşise la iveală iar şi iar, repetându-se neîndurător. 

Apoi fusese obligată să stea de vorbă cu un bărbat care 
credea - în mod eronat - că ar putea fi urmaşul lui Elijah la 
a cincea generaţie, şi acum cu un alt bărbat care era, într- 
adevăr, un urmaş la a şaptea generaţie. În cele din urmă, 
acum i se încredinţau probleme şi răspunderi similare cu 
cele care-l necâjiseră şi pe Elijah de multe ori. Se 
transforma cumva în Elijah, fără să aibă talentul şi 
înverşunarea lui de a-şi îndeplini cu orice preţ datoria? 

Ce făcuse să merite aşa ceva? 

Simţea cum furia îi piere sub o revărsare de 
autocompătimire. Se simţea nedreptăţită. Nimeni n-avea 
dreptul să-i arunce în spate răspunderi împotriva propriei 
voințe. 

Spuse, ridicând vocea: 

— De ce insişti că sunt Solariană, când eu îţi spun că nu 
sunt? 

D. G. Nu păru tulburat de răceala ce apăru în glasul ei. 
Ţinea încă în mână şerveţelul moale care i se dăduse la 
sfârşitul mesei. Fusese umed şi fierbinte - nu prea fierbinte 
- şi el o imitase pe Gladia, ştergându-şi cu grijă mâinile şi 
gura. Apoi îl împăturise şi-şi ştersese barba. Acum 
şerveţelul se fărâma şi se zbârcea. 

— Presupun că va dispărea, spuse. 

— Aşa este. 


Gladia îşi pusese şerveţelul în locaşul lui de pe masă. Era 
nepoliticos să-l ţină în mână şi doar evidenta lipsă de 
obişnuinţă a lui D. G. Cu manierele civilizate putea fi 
considerată o scuză. 

— Unii cred că poluează atmosfera, dar există un curent 
uşor care duce reziduurile în sus şi le captează în filtre. Nu 
cred că vom avea necazuri. Dar ignori întrebarea mea, 
domnule. 

D. G. Făcu ghem ceea ce mai rămăsese din şerveţel şi îl 
puse pe braţul scaunului. Un robot, ca răspuns la gestul 
iute şi discret al Gladiei, îl luă de acolo. 

— N-am de gând să ignor întrebarea dvs., doamna mea, 
zise D. G. Nu încerc să vă oblig să fiţi Solariană. Subliniez 
doar că v-aţi născut pe Solaria şi v-aţi petrecut acolo 
primele decade, deci pe bună dreptate aţi putea fi 
considerată Solariană, cel puţin într-un fel. Ştiţi că Solaria a 
fost părăsită? 

— Da, am auzit. 

— Simţiţi ceva în legătură cu asta? 

— Sunt Auroriană, şi încă de douăzeci de decade. 

— Asta e non sequitur. 

— Ce?! 

Nu distinse absolut nimic din ultimul cuvânt. 

— N-are nici o legătură cu întrebarea mea. 

— Non sequitur, adică. Nu ai spus clar. 

D. G. Zâmbi: 

— Foarte bine. Eu vă întreb dacă simţiţi ceva în legătură 
cu pieirea Solariei, iar dvS. Îmi spuneţi că sunteţi 
Auroriană. Susţineţi că ăsta e un răspuns? Chiar şi o 
Auroriană prin naştere ar putea suferi la moartea unei 
Lumi surori. DvS. Cum vă simţiţi? 

Gladia răspunse cu răceală: 

— Nu contează. De ce te interesează? 

— Să vă explic. Noi - Neguţătorii din Lumile colonizate - 
suntem interesaţi pentru că se pot face afaceri, se pot 
obţine profituri şi se poate câştiga o Lume. Solaria e deja 


teraformată; e o Lume confortabilă; se pare că dvs., cei din 
Spaţiu, nu mai aveţi nevoie de ea şi nici n-o mai doriţi. De ce 
n-am coloniza-o noi? 

— Pentru că nu-i a voastră. 

— Doamnă, e a dvs., de obiectaţi? Are Aurora mai multe 
drepturi asupra ei decât Lumea lui Baley? Nu putem 
presupune că o Lume pustie aparţine oricui doreşte s-o 
colonizeze? 

— Aţi colonizat-o? 

— Nu. Pentru că nu-i pustie. 

— Vrei să spui că Solarienii n-au plecat cu toţii? Zise 
Gladia repede. 

Zâmbetul lui D. G. Reveni şi se lăţi într-un rânjet: 

— Vă emoţionează gândul. Chiar dacă sunteţi Auroriană. 

Chipul Gladiei se schimonosi imediat, încruntându-se: 

— Răspunde-mi la întrebare. 

D. G. Dădu din umeri: 

— Mai erau doar vreo cinci mii de Solarieni pe planetă 
înainte de a fi abandonată, după cele mai sigure aprecieri 
ale noastre. Populaţia scăzuse de mulţi ani. Dar chiar şi 
cinci mii. Putem fi siguri că au plecat toţi? Oricum, nu asta e 
problema. Chiar dacă ar fi plecat toţi Solarienii, planeta n- 
ar fi pustie. Pe ea există cam două sute de milioane de 
roboţi sau mai mult, roboţi fără stăpân, unii dintre ei fiind 
cei mai modernizaţi din Galaxie. Probabil că Solarienii care 
au plecat au luat cu ei câţiva roboţi - e greu să-ţi imaginezi 
locuitorii Spaţiului descurcându-se altfel. 


(Privi zâmbind la roboții din nişe.) 

— Oricum, n-ar fi putut lua fiecare câte patruzeci de mii de 
roboţi. 

Gladia zise: 

— Păi, de vreme ce Lumile voastre, colonizate, sunt atât de 
lipsite de roboţi şi doresc să rămână aşa, cred că nu puteţi 
coloniza Solaria. 


— Aşa e. Nu putem până ce nu pleacă roboții, şi aici începe 
rolul Neguţătorilor ca mine. 

— În ce fel? 

— Nu vrem o societate cu roboţi, dar nu ne deranjează să 
venim în contact cu ei şi să negociem afaceri. Nu avem 
teama superstiţioasă de obiectele neînsufleţite. Ştim doar 
că o societate cu roboţi e sortită declinului. Locuitorii 
Spaţiului au avut grijă să ne dea un exemplu foarte clar. Aşa 
că nu vrem să trăim intoxicaţi cu roboţi, în schimb dorim 
foarte mult să-i vindem locuitorilor Spaţiului pentru o sumă 
substanţială. Dacă ei vor fi atât de nebuni să dorească o 
astfel de societate. 

— Crezi că locuitorii Spaţiului îi vor cumpăra? 

— Sunt sigur că o vor face. Vor fi încântați de tipurile 
sofisticate pe care le produc Solarienii. Se ştie că au fost cei 
mai buni proiectanți de roboţi din Galaxie, chiar dacă se 
spune că răposatul dr. Fastolfe ar fi fost neîntrecut în 
domeniu, în ciuda faptului că era Aurorian. În afară de asta, 
chiar dacă am pretinde o sumă importantă, aceasta tot va fi 
mult sub valoarea roboților. Vor profita atât locuitorii 
Spaţiului, cât şi Neguţătorii - secretul afacerilor încununate 
de succes. 

— Locuitorii Spaţiului nu vor cumpăra roboţi de la 
Colonişti, zise Gladia cu evident dispreţ. 

D. G. Avea un fel anume, de Neguţător, de a ignora 
asemenea fleacuri ca mânia sau disprețul. Importantă era 
afacerea. 

— Sigur că vor cumpăra, rosti el. Să li se ofere roboţi 
avansați la jumătate de preţ şi ei să refuze? Când se fac 
afaceri, aţi fi surprinsă cât de neimportante devin 
problemele ideologice. 

— Cred că dumneata vei fi cel surprins. Încearcă să-ţi vinzi 
roboții şi vei vedea. 

— De-aş putea, doamna mea. Să încerc să-i vând, adică. N- 
am niciunul la îndemână. 

— De ce nu? 


— Pentru că n-a fost luat niciunul. Două nave comerciale 
au coborât separat pe Solaria, fiecare cu o capacitate de 
depozitare de circa douăzeci şi cinci de roboţi. Dacă ar fi 
reuşit, ar fi fost urmate de flote comerciale întregi şi 
îndrăznesc să afirm că am fi continuat afacerile decade 
întregi. Şi apoi am fi colonizat planeta. 

— Dar n-au reuşit. De ce? 

— Pentru că ambele nave au fost distruse la suprafaţa 
planetei şi, după câte ne dăm seama, toţi membrii 
echipajului au murit. 

— Defecţiuni de utilizare? 

— Imposibil. Amândouă au asolizat cu bine; nu au fost 
deteriorate. Ultimele rapoarte din partea lor au fost că se 
apropie locuitorii Spaţiului - nu ştim dacă erau Solarieni 
sau locuitori ai altor Lumi din Spaţiu. Presupunem doar că 
locuitorii Spaţiului au atacat fără să someze. 

— Nu se poate. 

— Oare? 

— Sigur că nu se poate. Ce motiv ar avea? 

— Să ne ţină departe de planetă, aş spune eu. 

— Dacă ar fi dorit asta, zise Gladia, n-ar fi trebuit decât să- 
i anunţe că planeta e ocupată. 

— Poate că li s-a părut mai plăcut să omoare câţiva 
Colonişti. Cel puţin aşa cred mulţi oameni de-ai noştri şi 
problema trebuie rezolvată urgent trimițând nişte nave de 
război pe Solaria şi înființând o bază militară pe planetă. 

— Asta ar fi periculos. 

— Bineînţeles. Ar putea duce la război. Unii extremişti de 
la noi atât aşteaptă. Poate că şi unii locuitori ai Spaţiului 
doresc asta şi au distrus cele două nave doar ca să 
provoace ostilităţi. 

Gladia era uimită. Nu existaseră deloc relaţii încordate 
între locuitorii Spaţiului şi Colonişti în niciunul dintre noile 
programe. Spuse: 

— Sunt sigură că problema poate fi discutată. Oamenii 
dumitale s-au adresat Federaţiei Spațiale? 


— Un organism absolut lipsit de importanţă, dar au făcut- 
o. Ne-am adresat şi Consiliului de pe Aurora. 

— Şi? 

— Locuitorii Spaţiului neagă totul. Susţin că profiturile 
posibile în comerţul cu roboții de pe Solaria sunt atât de 
mari, încât Neguţătorii, pe care-i interesează numai banii - 
de parcă pe ei nu i-ar interesa - ar lupta între ei pentru 
asta. De fapt, vor să ne facă să credem că navele s-au 
distrus una pe cealaltă, fiecare sperând să monopolizeze 
comerţul pentru planetele lor. 

— Înseamnă că cele două nave erau din Lumi diferite? 

— Da. 

— Atunci, nu crezi că într-adevăr s-ar putea să fi avut loc o 
luptă între ele? 

— Nu prea cred, dar admit că e posibil. Nu au existat 
conflicte făţişe între Lumile colonizate, dar au fost câteva 
dispute destul de înverşunate. Toate au fost rezolvate, prin 
arbitraj, de către Pământ. Totuşi, este adevărat că Lumile 
colonizate s-ar putea dezbina la strâmtoare, dacă ar fi în joc 
o afacere de multe miliarde. lată de ce războiul nu e o idee 
prea bună pentru noi şi de ce trebuie să facem ceva ca să 
descurajăm capetele înfierbântate. Aici începe rolul nostru. 

— Al nostru! 

— DvS. Şi cu mine. Mi s-a cerut să merg pe Solaria şi să 
aflu - dacă pot - ce s-a întâmplat în realitate. Voi lua o navă 
- înarmată, dar nu cu armament greu. 

— Şi dumneata poţi fi distrus. 

— Tot ce se poate. Dar cel puţin nava mea nu va fi luată 
prin surprindere. În plus, eu nu sunt unul dintre acei eroi 
de hiperproducţii şi m-am gândit la ce pot face pentru a 
reduce şansele de distrugere. Mi-am dat seama că unul 
dintre dezavantajele pătrunderii Coloniştilor pe Solaria este 
necunoaşterea planetei. Atunci ar fi bine să luăm pe cineva 
care o cunoaşte - pe scurt, un Solarian. 

— Adică, vrei să mă iei pe mine? 

— Chiar aşa, doamna mea. 


— De ce pe mine? 

— Am crezut că înţelegeţi fără explicaţii, doamna mea. Nu 
ştiu unde au plecat acei Solarieni care au părăsit planeta. 
Dacă au rămas Solarieni pe planetă, e posibil să fie 
duşmani. Nu se cunosc locuitori ai Spaţiului născuţi pe 
Solaria care să trăiască pe altă planetă - cu excepţia dvs. 
Pentru mine sunteţi singura Solariană disponibilă - singura 
din toată Galaxia. De aceea am nevoie de dvs. Şi de aceea 
trebuie să veniţi. 

— Te înşeli, Colonistule. Dacă eu sunt singura disponibilă 
pentru dumneata, atunci n-ai pe nimeni la dispoziţie. N-am 
de gând să vin cu dumneata şi nu mă poţi constrânge în nici 
un fel - absolut în nici un fel - să vin cu dumneata. Sunt 
înconjurată de roboții mei. Fă un pas înspre mine şi vei fi 
imediat imobilizat. Şi dacă te opui, vei fi lovit. 

— N-am de gând să vă forţez. Trebuie să veniţi de 
bunăvoie şi ar trebui s-o faceţi. E vorba să prevenim 
războiul. 

— Asta e treaba guvernelor noastre. Refuz să am vreun 
amestec. Sunt cetăţean particular. 

— Datoraţi asta Lumii dvs. În caz de război am suferi şi 
noi, şi Aurora. 

— Nu sunt unul dintre acei eroi de hiperproducţii, nu mai 
mult decât dumneata. 

— Atunci, mi-o datoraţi mie. 

— Eşti nebun. Nu-ţi datorez nimic. 

D. G. Zâmbi forţat: 

— Mie, ca individ, nu-mi datoraţi nimic. Îmi datoraţi foarte 
mult în calitate de urmaş al lui Elijah Baley. 

Gladia îngheţă şi rămase mult timp cu privirea aţintită 
asupra monstrului cu barbă. Cum de uitase cine era el? În 
cele din urmă îngăimă: 

— Nu. 

— Ba da, zise D. G. Cu putere. De două ori, Strămoşul a 
făcut pentru dvS. Mai mult decât v-aţi putea revanşa. El nu 


mai e aici să-şi ceară datoria - sau măcar o mică parte din 
ea. Eu moştenesc dreptul de a o face. 

Gladia zise, disperată: 

— Dar cu ce te pot ajuta, dacă vin cu dumneata? 

— Vedem noi. Veniţi? 

Gladia voia cu înverşunare să se opună, dar oare pentru 
asta reapăruse numele lui Elijah de atâtea ori în ultimele 
douăzeci şi patru de ore? Pentru ca această cerere 
imposibilă să fie făcută în numele lui şi să-i fie imposibil să 
refuze? 

— La ce bun? Întrebă ea. Consiliul nu-mi va da voie să plec 
cu dumneata. Nu va admite ca o Auroriană să fie luată pe o 
navă colonistă. 

— Doamna mea, vă aflaţi pe Aurora de douăzeci de 
decade, deci vă închipuiţi că băştinaşii vă consideră 
Auroriană. Nu e adevărat. Pentru ei sunteţi tot Solariană. 
Vă vor permite să plecaţi. 

— Nu-i adevărat, zise Gladia, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul; pielea de pe braţe i se încreţi. 

El avea dreptate. Se gândi la Amadiro, care bineînţeles că 
n-ar considera-o altceva decât o Solariană. Cu toate acestea 
repetă, încercând să se convingă singură: 

— Nu-mi vor da voie. 

— Ba da, replică D. G. N-a venit la dvS. Cineva din 
Consiliul local, să vă ceară să mă primiţi? 

Ea răspunse şovăind: 

— Mi-a cerut doar să raportez discuţia pe care am avut-o. 
Şi aşa voi face. 

— Dacă ei vor ca dvS. Să mă spionaţi aici, în propria casă, 
doamna mea, vor considera că e şi mai util pentru ei să mă 
spionaţi pe Solaria. 

Aşteptă un răspuns şi pentru că nu primi niciunul spuse, 
cu o urmă de oboseală în glas: 

— Doamna mea, dacă refuzaţi, nu vă voi obliga, pentru că 
nici nu voi avea nevoie. Ei vă vor obliga. Dar eu nu doresc 
aşa ceva. Strămoşul n-ar dori aşa ceva, dacă ar fi aici. El ar 


dori să veniţi cu mine din recunoştinţă faţă de el şi nu din 
alt motiv. Doamna mea, Strămoşul a lucrat pentru dvs. În 
condiţii extrem de grele. Nu doriţi să faceţi şi dvS. Ceva în 
amintirea lui? 

Inima Gladiei tresări. Ştia că nu se mai putea împotrivi. 
Zise: 

— Fără roboţi nu merg nicăieri. 

— Nici nu m-aş gândi că aţi face-o. 

D. G. Rânjea din nou. 

— De ce să nu-i luăm pe cei doi tizi ai mei? Aveţi nevoie de 
mai mulţi? 

Gladia privi înspre Daneel, dar el stătea nemişcat. Privi 
spre Giskard - la fel. Apoi i se păru că, o clipă doar, el îşi 
mişcă foarte uşor capul în sus şi-n jos. Trebuia să aibă 
încredere în el. 

Spuse: 

— Ei bine, atunci voi veni cu dumneata. N-am nevoie decât 
de aceşti doi roboţi. 

PARTEA A DOUA - SOLARIA 

5. LUMEA PĂRĂSITĂ. 

Pentru a cincea oară în viaţă Gladia se afla pe o navă 
spaţială. Nu-şi amintea cu exactitate, aşa dintr-o dată, cât 
timp trecuse de când ea şi Santirix călătoriseră împreună 
spre Euterpe, ale cărei păduri inundate erau considerate 
de toată lumea fără pereche, mai ales sub strălucirea 
romantică a satelitului său luminos, Nestemata. 

Pădurea inundată fusese, într-adevăr, luxuriantă şi verde, 
cu copacii plantați cu atenţie în şiruri drepte şi cu 
vieţuitoarele alese cu grijă, astfel încât să ofere culoare şi 
încântare, evitându-le totodată pe cele veninoase sau 
respingătoare. 

Satelitul, având o sută cincizeci de kilometri în diametru, 
era destul de aproape de Euterpe ca să strălucească 
precum un punct de lumină scânteietor. Era atât de 
aproape de planetă, încât putea fi văzut alunecând pe cer 
de la est la vest, întrecând în viteză rotația lentă a acesteia. 


Strălucea spre amiază, când se înălța şi pălea pe măsură ce 
cobora din nou spre orizont. În prima noapte îl urmăreai 
fascinat, în a doua mai puţin fascinat, şi cu o vagă 
nemulţumire în cea de-a treia - presupunând că în acele 
nopţi cerul era senin, ceea ce de obicei nu se întâmpla. Ea 
observase că Euterpienii băştinaşi nu se uitau niciodată la 
el, deşi îl lăudau din răsputeri turiştilor, bineînţeles. 

În ansamblu, Gladiei îi plăcuse destul de mult excursia, dar 
ceea ce îşi amintea cel mai bine era bucuria revenirii pe 
Aurora şi hotărârea de a nu mai călători vreodată, cu 
excepţia cazurilor de forţă majoră. (Dacă se gândea, asta 
fusese cu cel puţin opt decade în urmă.) O vreme trăise cu 
teama neexprimată că soţul ei va insista să mai facă o 
excursie, dar el nu mai pomenise niciodată despre aşa ceva. 
Pe atunci se gândea că poate ela ajuns la aceeaşi hotărâre 
ca a ei, temându-se să nu îi vină ei ideea să călătorească. 

Nu era ceva neobişnuit în dorinţa lor de a evita călătoriile. 
În general, Aurorienii - ca, de altfel, toţi locuitorii Spaţiului 
- înclinau spre sedentarism. Lumile lor, locuinţele lor erau 
prea confortabile. La urma urmei, ce putea fi mai plăcut 
decât să aibă grijă de tine propriii roboţi care îţi cunosc 
fiecare semn şi, de altfel, îţi cunosc obiceiurile şi dorinţele 
chiar fără să le rosteşti? Se agită neliniştită. La ce se 
referise D. G. Când vorbise despre declinul unei societăţi 
robotizate? 

Dar acum era din nou în spaţiu, după atâta vreme. Şi încă 
pe o navă Pământeană. Nu o văzuse prea bine, dar puţinul 
zărit o nelinişti grozav. Totul părea alcătuit numai din linii 
drepte, unghiuri ascuţite şi suprafeţe netede. În mod vădit 
fusese îndepărtat tot ce nu era util, de parcă numai ceea ce 
era legat de funcţionalitate trebuia să existe. Chiar dacă ea 
nu ştia prea bine ce anume era funcţional la fiecare obiect 
de pe navă, simţea că aşa trebuie, că nimic n-avea voie să 
intervină în alegerea celui mai scurt drum între două 
puncte. 


Pe orice obiect Aurorian (şi am putea spune pe tot ceea ce 
era din Spaţiu, chiar dacă Aurora era cea mai avansată în 
această privinţă), totul exista numai în straturi. 
Funcţionalitatea se afla dedesubt - nu se putea să lipsească 
de tot, cu excepţia ornamentelor propriu-zise - dar peste ea 
se afla întotdeauna ceva care să satisfacă ochii şi simţurile 
în general; şi peste asta, ceva care să satisfacă spiritul. Ce 
bine era! Sau însemna o asemenea exuberanţă a 
creativităţii umane, încât locuitorii Spaţiului nu mai puteau 
trăi cu un univers neîmpodobit - şi asta era rău? Oare 
viitorul trebuia să aparţină acestor geometri „de aici până 
acolo”? Sau asta însemna doar că încă nu aflaseră Coloniştii 
dulceaţa vieţii? Dar dacă viaţa avea atâta dulceaţă, de ce 
găsise ea aşa puţină? 

Nu prea avea nimic altceva de făcut la bordul navei decât 
să-şi pună, iar şi iar, astfel de întrebări. D. G., acest sălbatic 
urmaş al lui Elijah, i le băgase în cap, odată cu 
presupunerea lui imperturbabilă că Lumile din Spaţiu 
mureau, chiar dacă el văzuse în timpul celei mai scurte 
şederi pe Aurora (cu siguranţă că ar fi trebuit să vadă) că 
totul în jur era ancorat în bunăstare şi siguranţă. Încercase 
să fugă de propriile ei gânduri uitându-se la holofilmele cu 
care se aprovizionase şi urmărind cu o curiozitate moderată 
imaginile ce licăreau şi se mişcau pe suprafaţa de proiecţie, 
în timp ce filmul de aventuri (toate erau filme de aventuri) 
trecea iute de la o întâmplare la alta, acordând puţin timp 
pentru discuţii şi nici un pic pentru reflecţii - sau măcar 
pentru amuzament. Foarte asemănător cu nişte piese de 
mobilier. 

D. G. Apăru când ea era în toiul unui tom, cu adevărat 
atentă. Nu o surprinse. Roboții care păzeau uşa îi 
semnalaseră din timp venirea şi nu i-ar fi îngăduit să intre 
dacă ea nu l-ar fi putut primi. Daneel îl însoţi înăuntru. 

— Ce mai faceţi? Întrebă D.G. 

Apoi, pentru că ea atinse un contact şi imaginile păliră, 
tremurară şi dispărură, continuă: 


— Nu trebuie să închideţi. Mă uit şi eu cu dvs. 

— Nu-i nevoie, zise ea. M-am plictisit. 

— Vă simţiţi bine? 

— Nu prea. Sunt. Izolată. 

— Îmi pare rău! Dar şi eu am fost izolat pe Aurora. N-au 
îngăduit nici unuia dintre oamenii mei să vină cu mine. 

— 'Te răzbuni? 

— Deloc. Pe de o parte, v-am îngăduit să vă alegeţi doi 
roboţi care să vă însoţească. Pe de alta, nu eu, ci oamenii 
mei sunt cei care vă constrâng la asta. Nu le plac nici 
roboții, nici locuitorii Spaţiului. Dar de ce vă supăraţi? 
Izolarea asta nu reduce teama dvsS. De infecţii? 

Ochii Gladiei erau dispreţuitori, dar vocea îi sună obosită: 

— Mă întreb dacă nu sunt prea bătrână ca să mă tem de 
infecţii. În multe privinţe consider că am trăit destul. Şi 
apoi, am mănuşile, filtrele nazale şi - dacă trebuie - masca. 
În afară de asta, mă îndoiesc că te vei deranja să mă atingi. 

— Nici altcineva n-o va face, zise D. G., cu un accent brusc 
de furie în glas, în timp ce îşi ducea o mână înspre obiectul 
de pe şoldul drept. 

Ochii ei urmăriră mişcarea. 

— Ce-i asta? Întrebă. 

D. G. Zâmbi şi barba păru să-i strălucească în lumină. 
Printre firele castanii existau şi câteva roşcate. 

— O armă, răspunse, şi trase de ea. 

O ţinu de un mâner modelat care se încovoia deasupra 
mâinii, dând impresia că forţa încleştării lui o deforma. În 
faţă, în dreptul Gladiei, se întindea un cilindru subţire de 
vreo cincisprezece centimetri. Nu avea nici o fantă vizibilă. 

— Asta ucide oameni? 

Gladia întinse o mână înspre ea. D. G. O dădu repede la o 
parte: 

— Să nu vă întindeţi niciodată după arma cuiva, doamna 
mea. E mai rău decât proasta creştere, pentru că fiecare 
Colonist e antrenat să reacționeze cu violenţă la o astfel de 
mişcare şi vă puteţi răni. 


Gladia, cu ochii mari, îşi retrase mâna şi apoi le duse pe 
amândouă la spate. Spuse: 

— Nu mă ameninţa. Daneel nu are simţul umorului în 
privinţa asta. Pe Aurora nimeni nu e suficient de sălbatic să 
poarte arme. 

— Păi, făcu D. G. Fără să-l impresioneze adjectivul, noi n- 
avem roboţi care să ne apere. Şi asta nu-i o armă care 
ucide. Într-un fel, e mai rău. Emite un fel de vibrații 
capabile să stimuleze acele terminaţii nervoase care 
recepționează senzaţia de durere. Doare mai rău decât vă 
puteţi imagina. Nimeni n-ar suporta asta a doua oară de 
bunăvoie şi cine poartă o asemenea armă arareori este 
nevoit s-o folosească. Noi îi spunem bici neuronic. 

Gladia se încruntă: 

— Dezgustător! Noi avem roboţi, dar ei nu rănesc 
niciodată pe nimeni, cu excepţia cazurilor inevitabile - şi 
atunci extrem de uşor. 

D. G. Dădu din umeri: 

— Pare foarte civilizat, dar un pic de durere - chiar acută - 
e mai bună decât decăderea spirituală provocată de roboţi. 
Şi apoi, o armă neuronică nu ucide, oamenii dvS. Însă au pe 
navele lor spaţiale arme care pot aduce numai moarte şi 
distrugere. 

— Asta pentru că am purtat de timpuriu războaie în 
decursul istoriei, când moştenirea noastră de pe Pământ 
era încă predominantă, dar acum ştim mai multe. 

— Aţi folosit acele arme pe Pământ chiar şi după ce se 
presupunea că ştiţi mai multe. 

— Asta-i. Începu ea şi închise gura de parcă ar fi înghiţit ce 
avea de gând să spună. 

D. G. Încuviinţă: 

— Ştiu. Voiaţi să spuneţi „Asta-i altceva”. Gândiţi-vă la 
asta, doamna mea, mai trebuie să vă surprindă faptul că 
echipajului meu nu-i plac locuitorii Spaţiului? Sau mie? Dar 
dvS. Îmi veţi fi utilă, doamna mea, şi n-o să mă las influenţat 
de emoţii. 


— În ce fel îţi voi fi utilă? 

— Sunteţi Solariană. 

— Spui întruna asta. Au trecut peste douăzeci de decade. 
Nu ştiu cum arată Solaria acum. Nu ştiu nimic despre ea. 
Cum arăta Lumea lui Baley acum douăzeci de decade? 

— Acum douăzeci de decade nu exista, Solaria însă da, şi 
pun pariu că vă veţi aminti ceva folositor. 

Se ridică, îşi înclină scurt capul într-un gest de politeţe 
batjocoritoare şi ieşi. 

Gladia rămase un timp într-o tăcere apăsătoare, apoi 
spuse: 

— N-a fost deloc politicos, nu-i aşa? 

Daneel zise: 

— Doamnă Gladia, Colonistul este în mod clar nervos. 
Merge spre o planetă pe care două nave ca a sa au fost 
distruse şi echipajele lor ucise. Se va afla în mare pericol, 
atât el cât şi echipajul său. 

— Tu aperi întotdeauna orice fiinţă umană, Daneel, zise 
Gladia supărată. Pericolul există şi pentru mine, şi nu îl 
înfrunt de bună voie, dar pe mine asta nu mă obligă să fiu 
nepoliticoasă. 

Daneel nu răspunse. 

Gladia spuse: 

— Ei bine, poate că mă obligă. Am fost cam nepoliticoasă, 
nu-i aşa? 

— Nu cred că îi pasă Colonistului, zise Daneel. V-aş putea 
sugera, doamnă, să vă pregătiţi pentru culcare? E destul de 
târziu. 

— Foarte bine. Mă voi pregăti de culcare, dar nu cred că 
voi fi suficient de relaxată pentru a dormi, Daneel. 

— Prietenul Giskard mă asigură că veţi fi, doamnă, şi el 
are de obicei dreptate când e vorba de astfel de lucruri. 

Şi ea, într-adevăr, dormi. 

Daneel şi Giskard stăteau în întunericul din cabina Gladiei. 
Giskard spuse: 


— Va dormi buştean, prietene Daneel, şi îi trebuie odihnă. 
Are de înfruntat o călătorie periculoasă. 

— Mi se pare, prietene Giskard, zise Daneel, că tu ai 
influenţat-o în legătură cu plecarea. Presupun că aiavutun 
motiv. 

— Prietene Daneel, ştim atât de puţine despre natura 
crizei cu care se confruntă acum Galaxia, încât nu putem 
refuza cu bună ştiinţă o acţiune care ne-ar îmbogăţi 
cunoştinţele. Trebuie să ştim ce se petrece pe Solaria şi 
singurul mod de a o face e să mergem acolo. Iar singurul 
mod de a merge este să aranjăm ca doamna Gladia să 
meargă. Cât despre influențarea ei, aproape că n-a fost 
necesară. În ciuda declaraţiilor ei categorice, era 
nerăbdătoare să plece. O copleşea dorinţa de a vedea 
Solaria. Simţea o durere care n-ar fi încetat până ce nu s-ar 
fi dus acolo. 

— Dacă spui tu, aşa este, totuşi ceva e ciudat. N-a explicat 
ea de atâtea ori că viaţa pe Solaria i-a fost nefericită, că a 
adoptat definitiv Aurora şi că nu mai doreşte să plece 
vreodată pe planeta ei natală? 

— Da, era şi asta. Era foarte clar în mintea ei. Atât 
emoţiile, cât şi sentimentele existau împreună şi simultan. 
Am observat frecvent acest lucru în minţile oamenilor: două 
emoţii opuse, prezente simultan. 

— Aşa ceva nu pare logic, prietene Giskard. 

— Sunt de acord, şi tot ce pot să spun e că fiinţele umane 
nu sunt oricând sau în orice privinţă logice. Ăsta trebuie să 
fie motivul pentru care sunt atât de greu de înţeles legile ce 
guvernează comportarea oamenilor. În cazul doamnei 
Gladia, mi-am dat seama, când şi când, că o mistuia dorul 
după Solaria. De obicei era foarte bine ascuns, mascat de 
antipatia mult mai puternică pe care o avea pentru planetă. 
Totuşi, când a sosit vestea că Solaria a fost părăsită de 
populaţia ei, sentimentele i s-au schimbat. 

— De ce? Ce-avea de-a face abandonarea cu experienţele 
din tinereţe care i-au sădit antipatia în suflet? Sau, după ce 


şi-a reprimat dorul pentru planetă în decadele când ea 
găzduia o societate activă, de ce ar uita de această 
reprimare acum, când Solaria a devenit o planetă părăsită 
şi ar tânji din nou după o Lume care acum trebuie să-i fie 
extrem de străină? 

— Nu ştiu să-ţi explic, prietene Daneel, deoarece, cu cât 
acumulez mai multe cunoştinţe din lumea omenească, cu 
atât mai disperat mă simt pentru că nu sunt în stare s-o 
înţeleg. Nu e chiar o plăcere desăvârşită să pătrunzi într-o 
minte, şi de multe ori îţi invidiez simplitatea controlului 
comportării, rezultată din incapacitatea ta de a vedea 
dincolo de aparenţe. 

Daneel insistă: 

— Ai încercat o explicaţie, prietene Giskard? 

— Cred că se simte tristă pentru planeta pustie. A plecat 
de pe ea acum douăzeci de decade. 

— A fost alungată. 

— Ei acum i se pare că a fost o dezertare şi îmi închipui că 
o încearcă gândul dureros că a dat un exemplu; că n-ar mai 
fi plecat nimeni dacă ea n-ar fi plecat, iar planeta ar fi şi 
acum populată şi prosperă. Pentru că nu-i pot citi gândurile, 
bâjbâi, căutându-i emoţiile din trecut. 

— Dar ea n-ar fi putut da un exemplu, prietene Giskard. 
De vreme ce au trecut douăzeci de decade de când a plecat, 
nu poate exista nici o legătură verificabilă între cauzele 
evenimentelor de atunci şi ale celor de acum. 

— Aşa e, dar fiinţele umane găsesc uneori un soi de 
plăcere în întreţinerea unor emoţii dureroase, în faptul de a 
se acuza fără motiv sau chiar împotriva oricărei raţiuni. 
Oricum, doamna Gladia a simţit atât de acut dorul de a 
reveni, încât m-am gândit că trebuie să înlătur efectul 
inhibitor care nu-i dădea voie să dorească plecarea. A fost 
foarte simplu. Şi chiar dacă mi-am dat seama că pentru ea e 
necesar să plece, de vreme ce asta însemna să ne ia şi pe 
noi, am vaga impresie că dezavantajele ar putea fi mai mari 
decât avantajele. 


— În ce fel, prietene Giskard? 

— Consiliul a dorit ca doamna Gladia să-l însoţească pe 
Colonist, şi poate că a făcut asta pentru ca doamna Gladia 
să lipsească de pe Aurora într-o perioadă crucială, când se 
pregăteşte înfrângerea Pământului şi a Lumilor colonizate. 

Daneel păru să cântărească fraza. Oricum, vorbi numai 
după o pauză evidentă: 

— La ce-ar servi, după părerea ta, absenţa doamnei 
Gladia? 

— Nu pot să-mi dau seama, prietene Daneel. Vreau 
părerea ta. 

— Nu m-am gândit la problemă. 

— Gândegşte-te acum. 

Dacă Giskard ar fi fost om, replica aceasta ar fi fost luată 
drept un ordin. Urmă o pauză şi mai lungă, apoi Daneel 
spuse: 

— Prietene Giskard, până în clipa în care acel dr. 
Mandamus a apărut în locuinţa doamnei Gladia, ea nu 
arătase niciodată vreun interes faţă de afacerile 
internaţionale. Era prietenă cu dr. Fastolfe şi Elijah Baley, 
dar prietenia asta avea motive personale şi nu o bază 
ideologică. De altfel, amândoi au plecat dintre noi acum. Dr. 
Amadiro îi este antipatic şi el îi întoarce antipatia, dar şi 
asta e o problemă personală. Antipatia durează de două 
secole şi niciunul dintre ei n-a luat vreo măsură concretă, ci 
fiecare se încăpăţânează să menţină această situaţie. Dr. 
Amadiro, care este acum cea mai influentă persoană din 
Consiliu, n-ar avea nici un motiv să se teamă de doamna 
Gladia sau să se deranjeze pentru a o înlătura. 

Giskard spuse: 

— Uiţi faptul că, îndepărtând-o pe doamna Gladia, ne 
îndepărtează şi pe noi. Probabil că vrea să fie absolut sigur 
că doamna Gladia nu pleacă fără noi, aşa că poate noi 
suntem cei pe care îi consideră periculoşi. 

— În decursul existenţei noastre, prietene Giskard, n-am 
lăsat niciodată să se creadă că l-am pune în pericol pe dr. 


Amadiro. Ce motiv are să se teamă de noi? Nu ştie nimic 
despre capacităţile tale sau cum te-ai folosit de ele. Atunci 
de ce s-ar osteni să ne îndepărteze un timp de pe Aurora? 

— Un timp, prietene Daneel? De ce crezi că el se gândeşte 
la o îndepărtare temporară? Poate că ştie mai multe decât 
Colonistul despre necazul de pe Solaria şi mai ştie că şi 
Colonistul, şi echipajul lui, vor fi cu siguranţă distruşi - şi 
doamna Gladia, şi tu, şi eu, toţi. Poate distrugerea navei 
Colonistului e principalul lui ţel, dar se gândeşte ca moartea 
prietenei doctorului Fastolfe şi a roboților doctorului 
Fastolfe să fie un supliment. 

Daneel spuse: 

— Sigur că n-ar putea risca un război cu Lumile 
colonizate, pentru că asta se va întâmpla dacă nava 
Colonistului e distrusă, şi simpla plăcere de a ne distruge pe 
noi, dacă o pui la socoteală, n-ar merita riscul. 

— N-ar fi posibil, prietene Daneel, ca războiul să fie exact 
ceea ce are dr. Amadiro în gând? Ca acesta să nu implice 
nici un risc, după părerea lui, astfel încât faptul de a scăpa 
de noi, în acelaşi timp, să-i sporească plăcerea, fără să 
mărească un risc, de fapt inexistent? 

Daneel răspunse calm: 

— Prietene Giskard, aşa ceva este lipsit de rațiune. În 
orice război care ar avea loc în condiţiile actuale, Coloniştii 
ar învinge. Sunt mai bine pregătiţi din punct de vedere 
psihologic pentru rigorile războiului. Sunt mai izolaţi şi, 
deci, pot aplica mai bine tactica de asalt. Au foarte puţin de 
pierdut pe Lumile lor relativ primitive, comparativ cu 
locuitorii Spaţiului care au mult de pierdut; gândeşte-te la 
confortul şi organizarea ce există pe Lumile lor. În cazul în 
care Coloniştii ar fi dispuşi să facă schimb între distrugerea 
uneia dintre Lumile lor şi distrugerea unei Lumi a 
locuitorilor din Spaţiu, aceştia din urmă ar trebui să se 
predea imediat. 

— Dar crezi că un asemenea război s-ar purta „în 
condiţiile actuale”? Dacă locuitorii Spaţiului au o armă care 


poate fi folosită pentru a-i înfrânge repede pe Colonişti? Nu 
s-ar putea ca asta să fie criza cu care ne confruntăm acum? 

— În acest caz, prietene Giskard, victoria s-ar obţine mai 
bine şi mai eficient printr-un atac surpriză. De ce să se 
căznească să instige la un război, pe care Coloniştii l-ar 
putea începe cu un raid-surpriză pe planetele din Spaţiu, 
care ar provoca daune considerabile? 

— Poate că locuitorii Spaţiului au nevoie să testeze arma, 
iar testarea înseamnă chiar distrugerea câtorva nave pe 
Solaria. 

— Locuitorii Spaţiului au fost foarte neinspiraţi dacă n-au 
descoperit o metodă de testare care să nu ducă la 
divulgarea noii arme. 

Acum era rândul lui Giskard să se gândească: 

— Foarte bine, prietene Daneel, atunci cum îţi explici 
călătoria în care am pornit? Cum îţi explici dorinţa 
Consiliului - chiar nerăbdarea - ca noi să-l însoţim pe 
Colonist? Colonistul a spus că i se va ordona Gladiei să 
plece şi într-adevăr aşa a fost. 

— Nu m-am gândit la asta, prietene Giskard. 

— Atunci, gândeşte-te acum. 

Din nou semăna cu un ordin. 

— Aşa voi face, zise Daneel. 

Se lăsă o tăcere care se prelungi, dar Giskard nu scoase 
nici un cuvânt şi nu făcu nici un semn care să arate căe 
nerăbdător şi aşteaptă. În cele din urmă Daneel vorbi încet, 
de parcă şi-ar fi croit cu greu drumul prin căile 
întortocheate ale gândului: 

— Eu nu cred că Lumea lui Baley - sau oricare dintre 
Lumile colonizate - are vreun drept să-şi însuşească roboții 
de pe Solaria. Chiar dacă Solarienii au plecat sau, poate, au 
murit, Solaria rămâne o lume a Spaţiului de sine stătătoare, 
chiar şi neocupată. Sunt sigur că aşa ar gândi celelalte 
patruzeci şi nouă de lumi din Spaţiu. Mai ales Aurora ar 
gândi aşa - dacă ar controla situaţia. 

Giskard ţinu seama de asta: 


— Acum vrei să spui, prietene Daneel, că distrugerea celor 
două nave Coloniste a fost modul prin care locuitorii 
Spaţiului şi-au impus dreptul de proprietate asupra 
Solariei? 

— Nu, răspunse Daneel, lucrurile n-ar sta aşa dacă 
Aurora, puterea conducătoare din Spaţiu, ar controla 
situaţia. Pur şi simplu Aurora ar fi anunţat că accesul pe 
Solaria, pustie sau nu, este interzis navelor Coloniştilor şi ar 
fi ameninţat cu represalii împotriva planetelor acestora 
dacă vreo navă Colonistă ar fi intrat în sistemul planetar 
Solarian. Şi ar mai fi instalat şi o barieră de nave şi posturi 
cu senzori în jurul acelui sistem planetar. N-a existat nici 
măcar o somaţie, o acţiune de felul ăsta, prietene Giskard. 
Atunci, de ce să distrugi nave care oricum ar fi putut fi 
foarte uşor ţinute departe de planetă? 

— Dar navele au fost distruse, prietene Daneel. Vei folosi 
drept explicaţie lipsa de logică a minţii omeneşti? 

— Doar dacă trebuie. Să ne gândim o clipă la această 
distrugere. Ce urmări ar avea? Căpitanul unei nave 
Coloniste se apropie de Aurora, cere permisiunea să discute 
situaţia cu Consiliul, insistă să ia cu el un cetăţean Aurorian 
ca să cerceteze evenimentele de pe Solaria, iar Consiliul e 
de acord în toate privinţele. Dacă distrugerea navelor fără 
un avertisment prealabil este o acţiune prea dură pentru 
Aurora, capitularea cu atâta laşitate în faţa căpitanului 
Colonist este, dimpotrivă, o acţiune prea umilă. În loc să 
caute motiv de război, Aurora, cedând, pare să fie gata de 
orice pentru evitarea unei astfel de confruntări. 

— Da, spuse Giskard. Înţeleg că e şi acesta un posibil mod 
de a interpreta evenimentele. Dar mai departe? 

— Mi se pare, zise Daneel, că Lumile din Spaţiu nu sunt 
chiar atât de neputincioase încât să fie nevoite să recurgă la 
asemenea slugărnicie. Şi chiar de-ar fi aşa, mândria unei 
supremaţii de secole le-ar împiedica s-o facă. Probabil că 
altceva stă la baza acestei acţiuni, nu slăbiciunea. Am arătat 


că nu pot instiga în mod deliberat la război, deci e mult mai 
probabil că trag de timp. 
— În ce scop, prietene Daneel? 


— Vor să-i distrugă pe Colonişti, dar nu sunt încă 
pregătite. Îi dau acestui Colonist ce vrea, ca să evite un 
război până ce vor fi pregătiţi să poarte unul în condiţiile 
puse de ei. Sunt surprins doar că nu s-au oferit să trimită cu 
el o navă de război Auroriană. Dacă analiza asta e corectă - 
şi eu cred că este - e imposibil ca Aurora să aibă vreo 
legătură cu incidentele de pe Solaria. Nu se poate deda la 
mici înţepături, care n-ar face decât să-i alerteze pe 
Colonişti înainte ca ea să fie pregătită cu arma 
devastatoare. 

— Atunci, cum explici aceste înţepături, cum le numeşti tu, 
prietene Daneel? 

— Probabil vom afla când vom cobori pe Solaria. Poate că 
Aurora e la fel de curioasă cum suntem noi sau Coloniştii şi 
poate că acesta este un alt motiv pentru care ei au cooperat 
cu căpitanul până la a-i permite doamnei Gladia să-l 
însoţească. 

Acum fu rândul lui Giskard să tacă. În cele din urmă spuse: 

— Şi care e această devastare misterioasă pe care o 
plănuieşte? 

— Mai înainte am pomenit de o criză provocată de planul 
locuitorilor Spaţiului de a înfrânge Pământul, dar am vorbit 
de Pământ în general, gândindu-mă la Pământeni împreună 
cu urmaşii lor din Lumile Colonistului. Oricum, dacă am 
chibzui serios la pregătirea unei lovituri devastatoare, care 
le va permite locuitorilor Spaţiului să-şi înfrângă fulgerător 
duşmanii, ne-am putea limpezi ideile. Astfel, ei nu pot 
planifica o lovitură asupra unei Lumi colonizate. Luate 
separat, Lumile colonizate sunt neesenţiale, iar celelalte 
planete vor întoarce imediat lovitura. Nu pot nici să 
planifice o lovitură asupra câtorva sau a tuturor Lumilor 
colonizate. Sunt prea multe şi prea risipite în spaţiu. E 
posibil să nu reuşească toate loviturile şi acele Lumi 
colonizate care vor supravieţui vor devasta, de disperare, 
Lumile Spaţiului. 


— Deci crezi, prietene Daneel, că va fi o lovitură chiar 
asupra Pământului. 

— Da, prietene Giskard. Pe Pământ se află majoritatea 
fiinţelor umane cu viaţă scurtă; este sursa veşnică de 
emigranţi spre Lumile colonizate şi principala materie 
primă pentru fondarea altora; este căminul adorat al 
tuturor Coloniştilor. Dacă Pământul ar fi cumva distrus, s-ar 
putea ca mişcarea de colonizare să nu-şi mai revină 
niciodată. 

— Dar Lumile colonizate nu s-ar răzbuna la fel de puternic 
şi violent, aşa cum ar face dacă ar fi distrusă una dintre ele? 
Mie mi se pare inevitabil. 

— Şi mie, prietene Giskard. Totuşi am impresia că, dacă 
Lumile Spaţiului nu şi-au pierdut minţile, lovitura va trebui 
să fie subtilă, astfel încât să pară că nu ele sunt 
răspunzătoare. 

— De ce nu o astfel de lovitură subtilă împotriva Lumilor 
colonizate, care deţin mare parte a potenţialului actual de 
război al Pământenilor? 

— Fie pentru că locuitorii Spaţiului îşi dau seama că o 
lovitură împotriva Pământului ar fi devastatoare mai mult 
din punct de vedere psihologic, fie pentru că lovitura este 
de aşa natură încât va avea efect numai asupra Pământului 
şi nu asupra Lumilor colonizate. Cred că e mai plauzibilă a 
doua variantă, de vreme ce Pământul este o singură Lume 
şi are o societate care nu seamănă cu nici o altă Lume 
colonizată sau din Spaţiu. 

— Deci, pentru a încheia, prietene Daneel, ajungi la 
concluzia că locuitorii Spaţiului pregătesc o lovitură subtilă 
împotriva Pământului, distrugându-l fără să lase vreo 
dovadă că ei au fost cauza, lovitură care nu va avea efect 
asupra nici unei alte Lumi, şi că încă nu sunt gata pentru a 
o da. 

— Da, prietene Giskard, dar ar putea fi gata în curând şi, 
odată ce vor fi gata, vor trebui să lovească imediat. Orice 


întârziere va spori şansa unei scurgeri de informaţii care-i 
va da în vileag. 

— Prietene Daneel, este foarte lăudabil că putem să 
deducem toate astea din puţinele indicii pe care le avem. 
Acum vorbeşte-mi despre natura loviturii. Ce anume au de 
gând locuitorii Spaţiului? 

— Am ajuns până aici, prietene Giskard, pe un teren foarte 
nesigur, fără să ştim dacă raţionamentul meu este în 
totalitate corect. Dar chiar presupunând că este, nu pot 
merge mai departe. Mă tem că nu ştiu şi nu-mi pot imagina 
care ar fi natura loviturii. 

Giskard spuse: 

— Dar nu putem lua măsurile cuvenite pentru a 
contracara lovitura şi a rezolva criza până nu ştim care va fi 
natura ei. Dacă trebuie să aşteptăm până ce lovitura se 
dezvăluie singură prin rezultate, va fi prea târziu să mai 
facem ceva. 

— Dacă există vreun locuitor al Spaţiului care cunoaşte 
natura evenimentului ce va veni, acesta trebuie să fie 
Amadiro, zise Daneel. Nu-l poţi obliga pe Amadiro s-o 
anunţe în public şi astfel să-i alerteze pe Colonişti, făcând-o 
inutilă? 

— Nu pot face asta, prietene Daneel, fără să-i distrug 
efectiv mintea. Nu cred să rezist destul de mult ca să-l 
determin să facă anunţul. Nu pot face aşa ceva. 

— Atunci, zise Daneel, ne putem consola cu gândul că 
raţionamentul meu e greşit şi că nu se pregăteşte nici o 
lovitură împotriva Pământului. 

— Nu, spuse Giskard. Presimt că ai dreptate şi că trebuie 
să aşteptăm, pur şi simplu, neajutoraţi. 

Gladia aşteptă, cu o presimţire aproape dureroasă, 
sfârşitul Saltului final. Atunci se vor afla destul de aproape 
de Solaria ca să poată să-i distingă soarele de formă 
discoidală. Va fi doar un disc, bineînţeles, un cerculeţ de 
lumină, diminuată până acolo încât să îl poţi privi fără să 


mijeşti ochii, după ce acea lumină a fost trecută printr-un 
filtru potrivit. 

Aspectul lui nu era unic. loate stelele care deţineau 
printre planetele lor una locuibilă în sens uman aveau o 
listă lungă de condiţii obligatorii, care sfârşeau prin a le 
face să semene una cu cealaltă. Toate erau stele simple - nu 
cu mult mai mari sau mai mici decât soarele ce strălucea pe 
Pământ - fiecare din acestea fiind nici prea activă, nici prea 
bătrână, nici prea liniştită, nici prea tânără, nici prea 
fierbinte, nici prea rece, nici prea neobişnuită din punct de 
vedere al compoziţiei. Toate aveau pete solare, străluciri şi 
proeminențe, şi toate erau aproape la fel pentru privitor. 
Era nevoie de spectroscopii solare minuţioase pentru a 
desluşi amănuntele care făceau din fiecare stea un unicat. 

Cu toate acestea, când Gladia se pomeni fixând cu privirea 
un cerc de lumină ce nu se deosebea cu absolut nimic 
altceva de orice alt cerc de lumină, simţi că i se umplu ochii 
de lacrimi. Când locuise pe Solaria nu se gândise deloc la 
soare; acesta nu era decât sursa eternă de lumină şi 
căldură, ce răsărea şi apunea în acelaşi ritm. Când plecase 
de pe Solaria, urmărise acel soare dispărând în spatele ei 
cu un sentiment de uşurare. N-avea nici o amintire plăcută 
în legătură cu el. 

Şi totuşi plângea în tăcere. Îi era ruşine că este atât de 
afectată fără să-şi poată explica motivul, dar asta n-o 
împiedica să plângă. 

Făcu un efort să se liniştească atunci când zări semnalul 
luminos. Probabil că la uşă se afla D. G.; nimeni altcineva nu 
se apropia de cabina ei. 

Daneel întrebă: 

— Poate să intre, doamnă? Păreţi emoţionată. 

— Da, sunt emoţionată, Daneel, dar lasă-l să intre. Îmi 
închipui că nu va fi o surpriză pentru el. 

Şi totuşi era. Pentru că el intră cu un zâmbet pe faţa 
bărboasă şi acel zâmbet dispăru aproape imediat. Făcu un 
pas înapoi şi spuse încet: 


— Revin mai târziu. 

— Stai! Zise Gladia tâios. Nu-i nimic. O reacţie prostească 
de o clipă. 

Trase aer pe nas şi-şi şterse ochii furioasă: 

— De ce ai venit? 

— Voiam să discut cu dvS. Despre Solaria. Dacă reuşim o 
microreglare, vom asoliza mâine. Dacă n-aveţi chef de 
discuţie acum. 

— Am foarte mare chef. Am o întrebare pentru dumneata. 
De ce a fost nevoie de trei Salturi ca să ajungem aici? Un 
Salt ar fi fost de ajuns. Unul a fost de ajuns când am fost 
dusă de pe Solaria pe Aurora, acum douăzeci de decade. 
Sunt sigură că tehnica voiajelor spaţiale n-a regresat de 
atunci. 

Pe faţa lui D. G. Reapăru rânjetul: 

— Acţiune de evitare. Dacă ne-a urmărit o navă Auroriană, 
am vrut s-o. Derutez, ca să spun aşa. 

— De ce ne-ar urmări vreuna? 

— A fost doar un gând, doamna mea. Consiliul a fost puţin 
cam prea doritor să ne ajute, după cum mi s-a părut. A 
sugerat să fim însoţiţi de o navă Auroriană în expediţia spre 
Solaria. 

— Păi ar fi putut să fie de folos, nu-i aşa? 

— Probabil - dacă aş fi foarte sigur că în spatele întregii 
afaceri nu se află Aurora. Am spus clar Consiliului că mă voi 
descurca fără, mai bine zis - îşi îndreptă un deget spre 
Gladia - numai cu dvs. Totuşi, n-ar fi posibil să fi trimis 
Consiliul o navă să mă însoţească şi împotriva voinţei mele - 
să zicem, din simplă bunătate? Ei bine, eu nu vreau aşa 
ceva; mă aşteaptă destule necazuri şi fără să fie nevoie să 
privesc nervos peste umăr în fiecare clipă. Aşa că le-am 
îngreunat urmărirea. Ce ştiţi despre Solaria, doamna mea? 

— Nu ţi-am tot spus? Nimic! Au trecut douăzeci de 
decade. 

— Staţi, doamnă, mă refer la psihologia Solarienilor. Asta 
nu s-ar fi putut schimba în numai douăzeci de decade. 


Spuneţi-mi de ce şi-au părăsit planeta. 

— Se spune, aşa cum am auzit, zise Gladia calmă, că 
populaţia ei a scăzut constant. Se pare că e devină o 
combinaţie între decese premature şi foarte puţine naşteri. 

— Găsiţi că e normal? 

— Sigur că da. Întotdeauna au fost naşteri puţine. 

Chipul i se schimonosi când îşi aminti: 

— Obiceiul Solarian face dificilă fecundarea, fie ea 
naturală, artificială sau ectogenă. 

— N-aţi avut nici un copil, doamnă? 

— Nu pe Solaria. 

— Şi moartea prematură? 

— E doar o presupunere. Cred că a fost provocată de 
sentimentul de eşec. Era clar că pe Solaria lucrurile nu 
mergeau bine, chiar dacă Solarienii puseseră mult suflet în 
transformarea Lumii lor într-o societate ideală - nu doar 
una care să fie mai bună decât orice a avut Pământul 
vreodată, ci mai aproape de perfecţiune decât oricare altă 
Lume din Spaţiu. 

— Vreţi să spuneţi că Solaria se stingea din cauza zdrobirii 
inimii colective a poporului ei? 

— Dacă vrei să ridiculizezi totul, zise Gladia nemulțumită. 

D. G. Dădu din umeri: 

— Aşa reiese din ce spuneţi dvs. Dar chiar au plecat? Unde 
s-au dus? Cum trăiesc? 

— Nu ştiu. 

— Dar, doamnă Gladia, se ştie că Solarienii sunt obişnuiţi 
cu întinderi enorme de teren, lucrate de multe mii de 
roboţi, astfel încât fiecare Solarian rămâne într-o izolare 
aproape totală. Dacă părăsesc Solaria, unde se duc să 
găsească o societate care să-i satisfacă în sensul ăsta? De 
fapt, au plecat pe o altă planetă din Spaţiu? 

— Nu, după câte ştiu eu. Dar ei nu-mi fac mie confidenţe. 

— Să-şi fi găsit o Lume nouă? Dacă da, e una sălbatică şi 
teraformarea va dura mult. Sunt pregătiţi pentru asta? 

Gladia dădu din cap: 


— Nu ştiu. 

— Poate că, de fapt, n-au plecat. 

— Am înţeles că pe Solaria există toate dovezile că e 
pustie. 

— Ce dovezi sunt astea? 

— Orice comunicare interplanetară a încetat. Toate 
radiaţiile de pe planetă, cu excepţia celor provenite de la 
funcţionarea roboților sau datorate cauzelor naturale, au 
încetat. 

— De unde ştiţi? 

— Din emisiunile informative ale Aurorei. 

— A! Emisiunile informative! Şi dacă minte cineva? 

— Ce scop ar avea o asemenea minciună? Gladia se 
încruntă la gândul ăsta. 

— Ca nava noastră să fie ademenită pe planetă şi distrusă? 

— E ridicol, D. G. 

Vocea ei deveni mai tăioasă: 

— Ce ar câştiga locuitorii Spaţiului dacă ar distruge două 
nave comerciale printr-un subterfugiu atât de elaborat? 

— Ceva a distrus două nave ale Coloniştilor pe o planetă 
considerată pustie. Cum explicaţi asta? 

— Nu ştiu. Cred că mergem pe Solaria ca să găsim o 
explicaţie. D. G. O privi cu seriozitate: 

— M-aţi putea conduce pe partea de planetă care vă 
aparţinea când locuiaţi pe Solaria? 

— Proprietatea mea? 

Îl privi la rândul ei, uimită. 

— N-aţi vrea s-o revedeţi? Inima Gladiei tresări de 
bucurie: 

— Ba da, dar de ce tocmai acolo? 

— Cele două nave care au fost distruse au asolizat în 
puncte total diferite pe planetă, totuşi ambele au fost 
distruse extrem de repede. Deşi în orice punct poate exista 
un pericol de moarte, am impresia că la dvS. E mai mic 
decât în altă parte. 

— De ce? 


— Pentru că ne-ar putea ajuta roboții. DvS. Îi cunoaşteţi, 
nu-i aşa? Presupun că mai există după douăzeci de decade. 
Daneel şi Giskard mai rezistă. Şi cei care existau când 
locuiaţi pe proprietatea dvS. Vă mai ţin minte, nu-i aşa? Vă 
vor trata ca pe o stăpână şi vor şti ce datorie au faţă de 
dvs., chiar mai mult decât ceea ce datorează fiinţelor 
umane obişnuite. 

— Existau zece mii de roboţi pe proprietatea mea, zise 
Gladia. Ştiam din vedere vreo trei duzini. Pe cei mai mulţi 
nu i-am văzut niciodată şi poate că nici ei pe mine. Ştii, 
roboții folosiţi în agricultură nu sunt foarte evoluaţi, cum nu 
sunt nici cei forestieri sau minieri. Roboții casnici mă mai 
ţin minte - doar dacă n-au fost vânduți sau transferați de 
când am plecat. Apoi se mai întâmplă şi accidente, iar unii 
roboţi nu rezistă zece decade. În afară de asta, orice ai 
crede despre memoria roboților, memoria umană joacă 
feste şi s-ar putea să nu-mi amintesc de niciunul dintre ei. 

— Chiar şi aşa, zise D. G., mă puteţi dirija înspre 
proprietatea dvs.? 

— În funcţie de latitudine şi longitudine? Nu. 

— Am hărţi ale Solariei. V-ar ajuta? 

— Poate doar aproximativ. Se află în partea centrală a 
continentului nordic Heliona. 

— Atunci când ne apropiem, vă puteţi folosi de puncte de 
reper pentru o mai mare precizie. Dacă zburăm aproape de 
suprafaţa Solariei? 

— Deasupra ţărmurilor şi a râurilor, adică? 

— Da. 

— Cred că pot. 

— Bun! Între timp, vedeţi dacă vă amintiţi numele şi 
înfăţişarea vreunui robot de-al dvs. Asta poate însemna 
diferenţa dintre viaţă şi moarte. 

D. G. Baley părea altă persoană când era cu echipajul lui. 
Zâmbetul larg nu se mai vedea şi nici uşoara indiferenţă în 
faţa pericolului. Stătea pe scaun, studiind cu atenţie hărţile, 
iar pe chip i se citea o concentrare intensă. 


— Dacă femeia are dreptate, rosti el, proprietatea e 
localizată aproape exact şi dacă vom zbura, vom ajunge la 
ea repede. 

— Pierdere de energie, căpitane, bombăni secundul Jamin 
Oser. 

Era înalt şi avea o barbă mare, ca şi D. G. Barba era de 
culoare roşcată, la fel şi sprâncenele ce se arcuiau 
deasupra ochilor albaştri şi strălucitori. Părea destul de 
bătrân, dar dădea impresia că bătrâneţea se datorează 
experienţei, nu vârstei în sine. 

— N-am încotro, zise D. G. Dacă aveam antigravitaţia pe 
care ne-o tot promit de o veşnicie tehnicienii, ar fi fost altfel. 

Privi din nou harta şi continuă: 

— Ea spune că e de-a lungul acestui râu, la vreo şaizeci de 
kilometri în amonte faţă de confluenţa cu râul acela mai 
mare. Dacă are dreptate. 

— Vă îndoiţi întruna, spuse Chandrus Nadirhaba, pe al 
cărui ecuson scria că e pilot şi răspunzător pentru 
aterizarea la punct fix - sau, oricum, la punctul indicat. 
Pielea lui măslinie şi mustaţa lucioasă îi accentuau forţa 
bărbătească a chipului. 

— Ea îşi reaminteşte de un loc pe care nu l-a mai văzut de 
douăzeci de decade, zise D. G. Tu ce detalii ţi-ai mai aminti 
despre un loc pe care nu l-ai văzut de numai trei decade? 
Nu e robot. Poate a uitat. 

— Atunci, ce rost a mai avut s-o aducem? Mormăi Oser. Şi 
pe celălalt, şi robotul? Deranjează echipajul şi asta nu prea- 
mi place. 

D. G. Privi în sus, încreţindu-şi sprâncenele, care se uniră. 
Vorbi cu voce scăzută: 

— Pe nava asta nu contează ce nu-ţi place ţie sau ce nu-i 
place echipajului, domnule. Eu sunt răspunzător şi eu 
hotărăsc. Suntem toţi sortiţi morţii în şase ore de la 
asolizare, dacă femeia asta nu ne poate salva. 

Nadirhaba spuse cu răceală: 


— Dacă murim, murim. N-am fi Neguţători dacă n-am şti 
că moartea neprevăzută e reversul profiturilor mari. Şi 
pentru misiunea asta suntem toţi voluntari. Oricum, nu 
strică să ştim de unde ni se trage moartea, căpitane. Dacă 
aţi înţeles acest lucru, de ce-l ţineţi secret? 

— Nu e un secret. Se crede că Solarienii au plecat, dar să 
presupunem că vreo două sute au rămas liniştiţi în urmă, 
doar să păzească locurile, ca să spunem aşa. 

— Şi ce pot face ei împotriva unei nave înarmate, 
căpitane? Au o armă secretă? 

— Nu chiar secretă. Solaria este plină de roboţi. Asta-i 
singurul motiv pentru care navele Coloniştilor au coborât 
pe planetă. Fiecare Solarian rămas poate avea un milion de 
roboţi la dispoziţie. O armată uriaşă. 

Eban Kalaya răspundea de comunicaţii. Încă nu vorbise, 
conştient că e cel mai tânăr şi părând marcat de faptul că e 
singurul dintre cei patru ofiţeri fără nici un fir de păr pe 
faţă. Acum îşi permise o remarcă: 

— Roboții, zise, nu pot vătăma o fiinţă umană. 

— Aşa ni s-a spus, făcu D. G. Sec, dar ce ştim noi despre 
roboţi? Tot ce ştim e că două nave au fost distruse şi vreo 
sută de fiinţe umane - buni Colonişti - au fost ucise în două 
locuri extrem de îndepărtate unul de celălalt, pe o planetă 
înţesată de roboţi. Cum altfel s-ar fi putut întâmpla asta, 
dacă nu din cauza roboților? Nu ştim ce fel de ordine poate 
da un Solarian roboților sau prin ce şmecherie aşa-zisa 
Primă Lege a Roboticii ar putea fi ocolită. 

— Aşa că noi, continuă el, trebuie să facem un ocol. După 
cât ne dăm seama din rapoartele care au ajuns la noi de la 
celelalte nave înainte de a fi distruse, toţi bărbaţii de la 
bordul navei au debarcat la asolizare. Doar era o lume 
părăsită şi voiau să-şi dezmorţească picioarele, să respire 
aer curat şi mai ales să examineze cu atenţie roboții pe care 
veniseră să-i ia. Navele lor erau fără apărare şi ei au fost 
luaţi pe nepregătite în momentul atacului. De data asta nu 


se va întâmpla aşa. Eu cobor, iar voi, ceilalţi, rămâneţi la 
bordul navei sau în imediata ei apropiere. 

Ochii negri ai lui Nadirhaba exprimau dezaprobarea: 

— De ce dumneata, căpitane? Dacă ai nevoie de cineva pe 
post de momeală, poţi folosi pe oricine altcineva. 

— Îţi apreciez gândul, pilotule, zise D. G., dar nu voi fi 
singur. Cu mine vin femeia din Spaţiu şi însoțitorii ei. Ea e 
cea mai importantă. Poate va recunoaşte pe unii dintre 
roboţi; oricum, poate că unii o recunosc pe ea. Sper că, deşi 
roboților li s-o fi dat ordin să ne atace, pe ea n-o vor ataca. 

— Adică o să-şi amintească de Bătrâna Don'şoară şi o să-i 
cadă în genunchi, făcu Nadirhaba sec. 

— Şi aşa, dacă vrei. De asta am adus-o şi de asta coborâm 
pe proprietatea ei. Şi trebuie să merg eu pentru că sunt 
singurul care o cunoaşte - într-un fel - şi e necesar să mă 
asigur că va fi cuminte. Dacă vom supravieţui folosind-o 
drept scut şi, astfel, aflând exact cu ce ne confruntăm, 
putem continua pe cont propriu. Nu vom mai avea nevoie 
de ea. 

— Şi pe urmă ce facem cu ea? Întrebă Oser. O aruncăm în 
Spaţiu? 

D. G. Mârâi: 

— O ducem înapoi pe Aurora! 

— Mă simt obligat să vă spun, căpitane, zise Oser, că 
echipajul consideră această călătorie nechibzuită şi inutilă. 
Oamenii sunt de părere că o putem lăsa pur şi simplu pe 
planeta asta afurisită. De aici a venit, de fapt. 

— Da, făcu D. G. Iată şi ziua, nu-i aşa, când primeşti ordine 
de la echipaj. 

— Sunt sigur că nu se va întâmpla aşa, spuse Oser, dar 
echipajul are propriile păreri şi un echipaj nemulţumit 
înseamnă o călătorie periculoasă. 

6. ECHIPAJUL. 

Gladia stătea pe pământul Solariei. Adulmeca mirosul 
vegetației - nu erau chiar la fel cu miresmele de pe Aurora 
- şi, dintr-o dată, golul de douăzeci de decade dispăru. 


Ştia că nimic nu poate readuce în memorie asociaţiile de 
idei mai bine decât aromele. Nici imaginile, nici sunetele. 
Unda aceea parfumată, unică îi readuse în minte copilăria - 
libertatea de a alerga haihui, cu o duzină de roboţi 
urmărind-o atenţi, emoția de a vedea, la răstimpuri, alţi 
copii, când se oprea, privea cu sfială, se apropiau unul de 
celălalt cu jumătăţi de pas, îşi întindeau mâinile şi, apoi, 
vocea unui robot ce spunea: „Destul, domnişoară Gladia”, 
după care era luată de acolo, cum privea peste umăr la 
celălalt copil, de care se ocupau alţi roboţi de serviciu. 

Îşi aminti de ziua când i se spusese că doar prin 
holovizionare va vedea altă fiinţă umană. Vizionare, i se 
explicase, nu vedere. Roboții spuseseră „vedere” de parcă 
ar fi fost un cuvânt pe care n-aveau voie să-l rostească tare, 
ci doar în şoaptă. Numai pe ei îi putea vedea, dar ei nu erau 
oameni. La început nu era chiar aşa rău. Imaginile cu care 
putea sta de vorbă erau tridimensionale, se mişcau. Puteau 
vorbi, alerga, făceau „tumbe”, dacă doreau - dar nu le 
putea pipăi. Şi apoi i se spusese că avea voie să vadă în 
realitate o persoană pe care o vizionase de multe ori şi 
care-i plăcuse. Era un bărbat matur, ceva mai în vârstă 
decât ea, deşi părea tânăr, ca toată lumea de pe Solaria. 
Avea voie să-l vadă în continuare - dacă dorea - de câte ori 
era nevoie. 

Ea dorise. Îşi aminti totul cum a fost - cu exactitate - în 
acea primă zi. N-aveau glas să-şi vorbească. S-au învârtit 
unul în jurul celuilalt, fiindu-le teamă să se atingă. Dar era 
vorba de căsătorie. Apoi s-au reîntâlnit - s-au văzut, nu s-au 
vizionat - pentru că era vorba de căsătorie. Până la urmă s- 
au atins. Trebuiau s-o facă. Fusese cea mai emoţionantă zi 
din viaţa ei - până ce s-a întâmplat. 

Furioasă, Gladia îşi întrerupse gândurile. La ce bun să 
continue? Ea atât de caldă şi nerăbdătoare, bărbatul atât 
de rece şi distant. El continua să fie rece. Când venea s-o 
vadă, la intervale fixe, pentru ritualul care ar fi putut (sau 
nu) s-o fecundeze, o făcea cu o repulsie atât de vădită, încât 


în curând Gladia îşi dori ca el să uite să mai vină. Era însă 
un om cu simţul datoriei şi nu uita niciodată. Apoi, după ani 
lungi de nefericire, îl găsise mort, cu capul sfărâmat, iar ea 
fusese singura suspectă posibilă. Elijah Baley o salvase 
atunci şi ea fusese luată de pe Solaria şi trimisă pe Aurora. 

Acum se întorsese, adulmecând Solaria. Nimic altceva nu-i 
era familiar. Casa din depărtare nu semăna câtuşi de puţin 
cu ce-şi amintea ea. În douăzeci de decade fusese 
modificată, dărâmată, reconstruită. Nu se putea obişnui nici 
cu pământul. 

Se pomeni că se trage înapoi, ca să atingă nava Colonistă 
ce o adusese pe această Lume ce păstra mireasma 
căminului, dar care de altfel nu-i era cămin - doar să atingă 
ceva, un lucru cu care era obişnuită. Daneel, care stătea 
lângă ea în umbra navei, întrebă: 

— Vedeţi roboții, doamnă Gladia? 

Era un grup la vreo sută de metri depărtare, printre pomii 
dintr-o livadă. Stăteau nemişcaţi, privind cu seriozitate, iar 
finisajul din metal cenugşiu, bine lustruit, despre care Gladia 
îşi aminti că e specific roboților Solarieni, strălucea în 
soare. 

Răspunse: 

— Îi văd, Daneel. 

— Recunoaşteţi ceva la ei, doamnă? 

— Deloc. Par să fie modele noi. Nu-mi amintesc de ei şi 
sunt sigură că nici ei nu-şi amintesc de mine. Dacă D.G. 
Spera să iasă ceva din presupusa familiaritate cu roboții de 
pe proprietatea mea, va fi dezamăgit. 

— Nu par să facă ceva, doamnă, zise Giskard. 

— E de înţeles, încuviinţă Gladia. Suntem intruşi şi au 
venit să ne urmărească şi să dea raportul cu privire la noi, 
în conformitate cu ordinele primite. Acum nu mai au cui 
raporta, aşa că observă doar. Fără alte ordine cred că nu 
vor face mai mult de-atăt, dar nici nu se vor retrage. 

Daneel spuse: 


— Ar fi bine, doamnă Gladia, să ne întoarcem în cabinele 
noastre de la bordul navei. Căpitanul supraveghează, cred, 
instalarea liniei defensive şi încă nu e pregătit pentru 
explorări. Cred că n-o să-i placă faptul că aţi plecat fără 
aprobarea lui specială. 

— N-am de gând să aştept până să păşesc pe propria-mi 
planetă doar ca să-i fiu pe plac, zise Gladia cu dispreţ. 

— Înţeleg, dar câţiva membri ai echipajului lucrează în 
împrejurimi şi cred că unii au observat că sunteţi aici. 

— Şi se apropie, zise Giskard. Dacă doriţi să evitaţi 
infecțiile. 

— Sunt pregătită, spuse Gladia. Filtre nazale şi mănuşi. 

Gladia nu înţelegea rostul construcţiilor ce se ridicau pe 
terenul plat din jurul navei. Cea mai mare parte a 
echipajului, absorbită de acestea, nu o văzuse pe Gladia şi 
pe cei doi însoțitori ai ei, ce stăteau la umbră. (Pe acea 
parte a Solariei era anotimpul cald, care avea tendinţa să 
devină şi mai cald - iar uneori mai rece - decât pe Aurora, 
pentru că ziua Solariană era cu aproape şase ore mai lungă 
decât cea Auroriană.) 

Oamenii din echipaj ce se apropiau erau cinci la număr, iar 
unul dintre ei, cel mai înalt şi solid, o arătă cu degetul pe 
Gladia. Ceilalţi patru priviră, rămaseră un timp pe loc de 
parcă ar fi fost doar curioşi, apoi, la un gest al celui dintăi, 
continuară să se apropie, îndreptându-se chiar înspre cei 
trei de pe Aurora. Gladia îi urmări în tăcere, cu sprâncenele 
ridicate în semn de dispreţ. Daneel şi Giskard aşteptară 
nemişcaţi. 

Giskard îi spuse încet lui Daneel: 

— Nu ştiu unde este căpitanul. Nu-l zăresc printre oamenii 
din echipaj, unde ar trebui să se afle. 

— Ne retragem? Întrebă Daneel cu glas tare. 

— Ar fi ruşinos, spuse Gladia. Asta e planeta mea. 

Rămase pe loc, iar cei cinci membri ai echipajului se 
apropiară mai mult, fără grabă. Munciseră, muncă fizică 
grea (ca roboții, se gândi femeia batjocoritor) şi 


transpiraseră. Gladia simţi mirosul care venea dinspre ei. 
Asta ar fi trebuit s-o facă să plece, mai repede decât 
amenințările, dar continuă să stea pe loc. Era sigură că 
filtrele nazale diminuau mirosul. 

Bărbatul cel solid se apropie mai mult decât ceilalţi. Avea 
pielea bronzată. Braţele lui goale străluceau de transpiraţie 
şi avea o musculatură splendidă. Părea să aibă treizeci de 
ani (atât cât putea Gladia să aprecieze vârsta acestor fiinţe 
cu viaţă scurtă) şi, dacă ar fi fost spălat şi îmbrăcat cum se 
cuvine, ar fi fost destul de prezentabil. 

— Deci dvS. Sunteţi doamna din Spaţiu, de pe Aurora, pe 
care o ducem cu nava noastră? Întrebă el. 

Vorbea încet, încercând în mod evident să confere o 
spoială aristocratică galacticei lui. Bineînţeles că nu reuşea, 
aşa că vorbea ca un Colonist - chiar mai necizelat decât D. 
G. 

Gladia spuse, stabilindu-şi drepturile teritoriale: 

— Eu sunt de pe Solaria, Colonistule, şi se opri încurcată. 

Petrecuse atâta timp gândindu-se la Solaria, încât acum 
cele douăzeci de decade dispăruseră şi ea vorbise cu un 
accent Solarian sadea. Literele „a” şi „r” erau mai 
pronunţate, în timp ce cuvântul „eu” suna îngrozitor, ca 
„io”. Vorbi din nou, mai încet, pe un ton mai puţin autoritar, 
dar în care se simţea clar accentul Universităţii de pe 
Aurora - standardul pentru pronunția galactică pe toate 
lumile din Spaţiu: 

— Eu sunt de pe Solaria, Colonistule. 

Colonistul râse şi se întoarse către ceilalţi: 

— Vorbeşte ea cântător, dar trebuia să încerce. Nu-i aşa, 
băieţi? 

Râseră şi ceilalţi, iar unul strigă: 

— Nu te opri, Niss. Poate că învăţăm toţi să vorbim 
păsăreasca din Spaţiu. 

Îşi puse o mână în şold, cât putu el de elegant, iar pe 
cealaltă o lăsă moale. Niss zise, încă zâmbind: 

— Tăceţi din gură, toţi. 


Se făcu linişte imediat. El se întoarse din nou spre Gladia: 

— Eu sunt Berto Niss, navigator de rangul întâi. Şi numele 
dvs., domniţă? 

Gladia nu îndrăzni să mai vorbească. Niss spuse: 

— Eu sunt politicos, domniţă. Vorbesc precum un domn. 
Ca un locuitor al Spaţiului. Ştiu că dvS. Sunteţi destul de 
bătrână ca să-mi fiţi străbunică. Câţi ani aveţi, domniţă? 

— Patru sute, ţipă un membru al echipajului din spatele lui 
Niss, dar nu arată. 

— Nu arată nici de o sută, zise altul. 

— Pare bună să-i tragem niţel clopotele, spuse un al 
treilea, şi cred că de mult n-a mai făcut-o. Întreab-o dacă nu 
vrea, Niss. Fii politicos şi întreab-o dacă putem face cu 
schimbul. 

Gladia se înroşi de furie, iar Daneel spuse: 

— Navigator de rangul întâi Niss, însoțitorii dumitale o 
jignesc pe doamna Gladia. Nu doriţi să vă retrageţi? 

Niss se întoarse ca să-l privească pe Daneel, pe care până 
atunci îl ignorase cu totul. Zâmbetul de pe chip i se şterse şi 
zise: 

— Uite ce-i. Domnița asta este intangibilă. Aşa a spus 
căpitanul. N-o s-o deranjăm. Doar puţină trăncăneală 
inofensivă. Lucrul ăla de acolo e un robot. Noi n-o să-l 
deranjăm şi el nu poate să ne facă rău. Cunoaştem cele Trei 
Legi ale Roboticii. Noi îi ordonăm să stea departe de noi, 
înţelegi? Dar tu eşti un locuitor al Spaţiului şi căpitanul nu 
ne-a dat nici un ordin în ceea ce te priveşte. Aşa că - îl fixă 
cu degetul - nu te băga şi nu te amesteca, pentru că o să-ţi 
umplem pielea fină de vânătăi şi s-ar putea să plângi. 

Daneel nu spuse nimic. Niss dădu din cap a încuviinţare: 

— Bun. Îmi place să văd oameni destul de deştepţi ca să nu 
înceapă un lucru pe care nu-l pot termina. 

Se întoarse înspre Gladia: 

— Acum, domniţă din Spaţiu, vă vom lăsa în pace, 
deoarece căpitanul nu doreşte să fiţi deranjată. Dacă 
vreunul dintre cei de faţă a făcut o remarcă negândită, se 


mai întâmplă. Ne dăm mâna şi să fim prieteni - locuitor al 
Spaţiului, Colonist, care-i diferenţa? 

Întinse o mână înspre Gladia, care se trase înapoi 
îngrozită. Daneel întinse şi el o mână, printr-o mişcare prea 
iute pentru a fi observată, şi-l prinse pe Niss de încheietură: 

— Navigator de rangul întâi Niss, vorbi el liniştit, nu 
încerca s-o atingi pe doamna. 

Niss îşi privi mâna, apoi se uită la degetele care-l 
strângeau de încheietură. Zise, mârâind ameninţător: 

— Cât număr până la trei, să-mi dai drumul. 

Daneel îşi retrase mâna. Spusse: 

— Trebuie să fac aşa cum îmi cereţi, deoarece nu doresc 
să vă rănesc, dar trebuie s-o apăr pe doamna. Şi dacă ea nu 
doreşte să fie atinsă, aşa cum cred, aş putea fi silit să vă 
provoc durere. Vă rog să primiţi asigurările mele că va fi 
cât mai redusă posibil. 

Un membru al echipajului strigă vesel: 

— Arată-i tu lui, Niss. E un palavragiu. 

— Uite ce e, locuitor al Spaţiului, zise Niss, de două ori ţi- 
am spus să nu te amesteci şi m-ai atins o dată. Acum îţi 
spun a treia oară şi ultima. Fă o mişcare, spune un cuvânt şi 
te fac bucăţi. Domnița asta o să dea mâna cu noi 
prieteneşte, asta-i tot. Pe urmă plecăm toţi. E bine? 

Gladia vorbi încet, înăbuşit: 

— Nu vreau să pună mâna pe mine. Fă ce trebuie. 

Daneel spuse: 

— Domnule, cu tot respectul cuvenit, doamna nu vrea să 
fie atinsă. Trebuie să vă cer - tuturor - să plecaţi. 

Niss zâmbi şi îşi mişcă uriaşa mână, de parcă ar fi vrut să-l 
înlăture pe Daneel, şi încă dur. Braţul stâng al acestuia se 
mişcă brusc şi, din nou, Niss se trezi ţinut de încheietură. 

— Vă rog să plecaţi, domnule, zise Daneel. 

Niss continua să-şi arate dinţii, dar nu mai zâmbea. Îşi 
ridică braţul cu violenţă. Mâna încleştată a lui Daneel se 
ridică puţin, încet, apoi se opri. Pe faţă nu i se citea nici un 
pic de încordare. Mâna îi cobori, trăgând de braţul 


navigatorului, apoi, cu o întoarcere rapidă, i-l răsuci lipindu- 
i-l de spatele lat şi ţinându-l acolo. Niss, care se pomeni pe 
neaşteptate cu spatele la Daneel, îşi ridică deasupra capului 
celălalt braţ, bâjbâind după gâtul adversarului. Cealaltă 
încheietură îi fu apucată şi trasă în jos mai repede decât ar 
fi crezut şi Niss icni, vădit nenorocit. 

Ceilalţi patru membri ai echipajului, care priviseră 
aşteptând nerăbdători sfârşitul, rămaseră pe loc, nemişcaţi, 
tăcuţi, cu gurile deschise. Niss, privind înspre ei, gemu: 

— Ajutaţi-mă! 

Daneel spuse: 

— Nu vă vor ajuta, domnule, deoarece pedeapsa 
căpitanului va fi şi mai aspră dacă vor încerca. Acum 
trebuie să vă cer să-mi daţi asigurări că n-o veţi mai deranja 
pe doamna Gladia şi că veţi pleca în linişte, toţi. Altfel, 
regret foarte mult, navigator de rangul întâi, va trebui să vă 
scot braţele din articulaţii. 

În timp ce vorbea, îşi înteţi apăsarea pe ambele încheieturi 
ale lui Niss, iar acesta scoase un geamăt înăbuşit. 

— Scuzele mele, domnule, zise Daneel, dar am primit cele 
mai stricte ordine. Îmi puteţi da asigurările? 

Niss lovi cu picioarele în spate, cuprins brusc de răutate, 
dar cu mult înainte ca bocancul lui greu să izbească ceva, 
Daneel se trase într-o parte şi-l dezechilibră. Niss căzu 
greoi cu faţa în jos. 

— Îmi puteţi da asigurările, domnule? Întrebă Daneel şi 
trase uşor de cele două încheieturi, astfel încât braţele lui 
Niss se ridicară puţin de pe spate. 

Niss urlă şi vorbi aproape incoerent: 

— Mă las păgubaş. Dă-mi drumul. 

Daneel îi dădu imediat drumul şi făcu un pas înapoi. Încet 
şi gemând, navigatorul se rostogoli, mişcându-şi uşor 
braţele şi răsucindu-şi încheieturile, cu faţa contorsionată. 
Apoi, când mâna dreaptă îi ajunse lângă tocul armei pe care 
o purta încercă, neîndemânatic, să o scoată. Piciorul lui 
Daneel îl calcă pe mână şi i-o ţintui la pământ. 


— Nu faceţi asta, domnule, pentru că aş putea fi silit să 
rup unul sau mai multe oscioare din mâna dvs. 

Se aplecă şi scoase blasterul lui Niss din toc: 

— Acum sculaţi-vă. 

— Ei bine, domnule Niss, se auzi alt glas, fă cum ţi se 
spune şi ridică-te. 

D. G. Baley stătea lângă ei, cu barba zburlită, cu faţa uşor 
congestionată, dar vocea îi era periculos de calmă. 

— Voi patru, zise el, daţi-mi armele, unul câte unul. 
Haideţi. Mai repejor. Unu. Doi. Trei. Patru. Acum rămâneţi 
în poziţie de drepţi. Domnule - către Daneel - daţi-mi arma 
din mâna dvs. Bun. Cinci. Şi acum, domnule Niss, drepţi. 

Puse blasterele pe pământ, lângă el. Niss încremeni în 
poziţie de drepţi, cu ochii injectaţi, cu faţa schimonosită. 
Era clar că-l durea. 

— Ar vrea cineva, întrebă D. G., să-mi spună despre ce e 
vorba? 

— Căpitane, zise Daneel repede, domnul Niss şi cu mine 
ne-am hârjonit puţin. Nimeni n-a fost rănit. 

— Totuşi, făcu D. G., domnul Niss pare puţin şifonat. 

— Nu e ceva de durată, căpitane, zise Daneel. 

— Înţeleg. Ei bine, vom reveni mai târziu la asta. Doamnă - 
se răsuci pe călcâie ca să i se adreseze Gladiei - nu-mi 
amintesc să vă fi dat voie să ieşiţi din navă. Vă veţi întoarce 
imediat în cabină, cu cei doi însoțitori ai dvs. Eu sunt 
căpitan aici şi nu suntem pe Aurora. Faceţi cum vă spun! 

Daneel puse o mână pe umărul Gladiei, împăciuitor. Ea îşi 
ridică bărbia, dar se întoarse şi intră în navă, cu Daneel 
într-o parte şi cu Giskard în spate. Apoi D. G. Se întoarse 
înspre echipaj: 

— Voi cinci, spuse el cu vocea la fel de calmă, veniţi cu 
mine. Vom lămuri lucrurile. 

Făcu semn unui aghiotant să ia armele şi să le ducă de 
acolo. 

D. G. Îi privea încruntat pe cei cinci. Se afla în cabina lui, 
singura parte din navă care beneficia de un oarecare lux. 


Spuse, arătându-i pe rând cu degetul: 

— Acum iată cum vom proceda. Tu să-mi spui exact ce s-a 
întâmplat, cuvânt cu cuvânt, pas cu pas. Când termini, tu 
să-mi spui ce a fost greşit sau s-a omis. Apoi tu la fel, apoi 
tu, şi pe urmă ajung la tine, Niss. Cred că aţi fost toţi 
indisciplinaţi, că aţi făcut toţi ceva neobişnuit de prostesc, 
care v-a costat pe toţi, dar mai ales pe tine, Niss, o umilinţă 
considerabilă. Dacă în versiunea ta va apărea că n-ai făcut 
nimic rău şi n-ai fost deloc umilit, voi şti că minţi, mai ales 
că femeia din Spaţiu îmi va spune cu siguranţă ce s-a 
întâmplat - şi am de gând să cred tot ce-mi va spune. O 
minciună va înrăutăţi situaţia voastră mai mult decât tot ce 
aţi făcut în realitate. Acum, mârâi el, începeţi! 

Primul membru al echipajului se bâlbâi povestind în mare 
grabă, apoi al doilea, corectând şi completând pe ici-colo, 
apoi al treilea şi al patrulea. D. G. Ascultă expunerea cu 
chipul împietrit, apoi îi făcu semn lui Berto Niss să treacă 
într-o parte. Le vorbi celorlalţi patru: 

— Şi în timp ce Niss stătea cu faţa în noroi, stâlcită de 
locuitorul Spaţiului, voi patru ce făceaţi? Priveaţi? Vă era 
teamă să mişcaţi? Toţi patru? Împotriva unui singur om? 

Unul dintre ei rupse tăcerea şi vorbi: 

— "Totul s-a petrecut prea repede, căpitane. locmai voiam 
să ne apropiem, când s-a terminat. 

— Şi ce eraţi pregătiţi să faceţi în cazul în care aţi fi reuşit, 
până la urmă, să vă mişcaţi? 

— Păi, aveam de gând să-l luăm pe străinul din Spaţiu de 
pe colegul nostru. 

— Credeţi că aţi fi putut? 

De data asta nimeni nu mai scoase o vorbă. D. G. Se aplecă 
înspre ei: 

— Uite cum stau lucrurile. N-aveaţi permisiunea să vă 
amestecați cu străinii, aşa că sunteţi penalizaţi cu leafa pe o 
săptămână, fiecare. Şi acum să lămurim ceva. Dacă spuneţi 
cuiva ce s-a întâmplat - echipajului sau cuiva dinafară, 
acum sau altădată, la beţie sau treji - veţi fi degradaţi până 


la rangul de navigator ucenic. Nu contează care dintre voi 
vorbeşte, toţi veţi fi degradaţi, aşa că staţi cu ochii unul pe 
celălalt. Acum treceţi la treburile care vă revin şi, dacă mai 
am de-a face cu voi în timpul acestei călătorii, dacă mai 
încălcaţi regulamentul, fie şi un pic, ajungeţi la închisoare. 

Cei patru ieşiră plouaţi, spăşiţi, cu buzele strânse. Niss 
rămase. Pe faţă i se întindea o vânătaie şi era clar că-l 
dureau braţele. D. G. Îl privi într-o tăcere prevestitoare de 
rău, în timp ce Niss se uita la stânga, la dreapta, la picioare, 
oriunde numai la căpitan nu. De-abia când ochii lui, 
încercând să se eschiveze, prinseră privirea fioroasă a 
căpitanului, D. G. Spuse: 

— Ei bine, eşti foarte chipeş acum, când te-ai tamponat cu 
un fătălău din Spaţiu, pe jumătate cât tine. Data viitoare 
mai bine să te ascunzi când apare vreunul. 

— Da, căpitane, zise Niss nenorocit. 

— Ca să nu mai lungim vorba, Niss, m-ai auzit sau nu 
spunând, înainte de a pleca de pe Aurora, că femeia din 
Spaţiu şi însoțitorii ei nu trebuie cu nici un chip deranjaţi 
sau întrebaţi ceva? 

— Căpitane, voiam doar un „Ce mai faci” politicos. Eram 
curioşi să aruncăm o privire mai de aproape. N-am avut 
intenţii rele. 

— N-aţi avut intenţii rele? Aţi întrebat-o câţi ani are. Asta 
vă interesa pe voi? 

— Eram curioşi. Voiam să ştim. 

— Unul dintre voi a făcut o aluzie sexuală. 

— Nu eu, căpitane. 

— Altcineva? V-aţi cerut scuze? 

— Unei locuitoare din Spaţiu? Păru Niss îngrozit. 

— Sigur. Îmi încălcaţi ordinele. 

— N-am avut intenţii rele, se încăpăţână Niss. 

— N-aţi avut intenţii rele cu bărbatul? 

— Ela pus primul mâna pe mine, căpitane. 

— Ştiu că a pus-o. De ce? 

— Pentru că îmi dădea ordine. 


— Şi tu n-ai suportat? 

— DvS. Aţi fi suportat, căpitane? 

— Bine, atunci. N-ai suportat. Ai căzut. Drept în nas. Asta 
cum s-a-ntâmplat? 

— Nu prea ştiu, căpitane. A fost iute. Ca un film rulat cu 
repeziciune. Şi are o mână puternică, ca o menghină. 

— Într-adevăr, zise D. G. Ce credeai, prostule? Este 
menghină. 

— Poftim, căpitane? 

— Niss, chiar nu ştii povestea lui Elijah Baley? 

Niss îşi frecă o ureche, jenat: 

— Ştiu că vă e stră-nu-ştiu-ce-bunic, căpitane. 

— Da, asta o ştie oricine, după numele meu. Ai vizionat 
vreodată povestea vieţii lui? 

— Eu nu prea vizionez, căpitane. Nu istorie. 

Dădu din umeri şi, în timp ce o făcea, tresări şi vru să-şi 
frece un umăr. Apoi hotărî că n-are destul curaj pentru asta. 

— Ai auzit vreodată de R. Daneel Olivaw? Niss îşi încreţi 
sprâncenele, unindu-le: 

— Era prietenul lui Elijah Baley? 

— Da, era. Deci, ştii ceva. Ştii ce înseamnă „R” dela R. 
Daneel Olivaw? 

— Înseamnă „Robot”, aşa-i? Era un prieten robot. În 
vremea aceea erau roboţi pe Pământ. 

— Erau, Niss, şi mai sunt. Dar Daneel nu era un simplu 
robot. Era un robot din Spaţiu care arăta ca un om din 
Spaţiu. Gândeşte-te, Niss. 

Ochii lui Niss se măriră, faţa i se înroşi de-a binelea: 

— Adică locuitorul Spaţiului era ro. 

— Era R. Daneel Olivaw. 

— Dar, căpitane, asta s-a petrecut acum două sute de ani. 

— Da, şi femeia din Spaţiu era o prietenă deosebită a 
Strămoşului meu Elijah. Trăieşte de două sute treizeci şi 
trei de ani, dacă vrei să ştii, şi crezi că un robot nu poate 
face la fel? Ai încercat să te lupţi cu un robot, prostovanule! 

— De ce n-a spus aşa? Întrebă Niss extrem de indignat. 


— De ce-ar fi făcut-o? L-ai întrebat? Uite, Niss. Ai auzit ce 
le-am spus celorlalţi, să nu povestească asta nimănui. E 
valabil şi pentru tine, ba chiar mai mult. Ei sunt doar 
membri ai echipajului, dar eu te aveam în vedere pentru şef 
de echipaj. Te aveam în vedere. Dacă vei răspunde de 
echipaj, va trebui să ai şi minte, nu numai muşchi. Aşa că 
acum va fi mai greu pentru tine, fiindcă va trebui să 
dovedeşti că ai minte, împotriva convingerii mele ferme că 
n-ai. 

— Căpitane, eu. 

— Nu vorbi. Ascultă. Dacă povestea asta răsuflă în afară, 
cei patru vor fi ucenici navigatori, dar tu nu vei fi nimic. Nu 
te vei mai urca niciodată la bordul unei nave. Nici o navă nu 
te va lua, ţi-o promit. Nici în echipaj, nici ca pasager. 
Întreabă-te ce bani poţi să faci pe Lumea lui Baley, şi cum. 
Aşa se va întâmpla dacă vorbeşti despre asta, sau dacă mai 
ai de-a face cu femeia din Spaţiu în vreun fel, sau chiar dacă 
te uiţi la ea mai mult de jumătate de secundă - sau la cei doi 
roboţi ai ei. Şi vei avea grijă ca nimeni din echipaj să n-o 
jignească, nici un pic. Eşti răspunzător. Şi eşti penalizat cu 
leafa pe două săptămâni. 

— Dar, căpitane, scânci Niss, ceilalţi. 

— De la ceilalţi am mai puţine pretenţii, Niss, aşa că i-am 
penalizat cu mai puţin. Pleacă de aici. 

D. G. Se juca absent cu fotocubul care se afla întotdeauna 
pe biroul lui. De fiecare dată când îl întorcea, acesta se 
albea, apoi se lumina când stătea pe una dintre feţe. Când 
se lumina, se putea vedea imaginea tridimensională, 
zâmbitoare, a unui cap de femeie. Printre membrii 
echipajului circula zvonul că pe fiecare dintre cele şase feţe 
apărea altă femeie. Zvonul era adevărat. 

Jamin Oser urmărea apariţia şi dispariţia imaginilor 
strălucitoare absolut fără interes. Acum, când nava era 
asigurată - atât cât se putea - împotriva vreunui atac de 
orice fel, era timpul să se gândească la următorul pas. 


Totuşi, D. G. Aborda problema de departe - sau poate că n-o 
aborda deloc. Spuse: 

— Bineînţeles că a fost vina femeii. 

Oser dădu din umeri şi-şi trecu o mână prin barbă, de 
parcă ar fi vrut să se asigure că el, cel puţin, nu e femeie. 
Spre deosebire de D. G., buza superioară a lui Oser era 
acoperită de un păr la fel de stufos. 

— Se pare că faptul de a se afla pe planeta ei natală i-a 
şters orice gând de discreţie, spuse D. G. A părăsit nava, 
chiar dacă o rugasem să n-o facă. 

— l-aţi fi putut ordona să n-o facă. 

— Nu ştiu dacă ar fi ajutat. E o aristocrată răsfăţată, 
obişnuită să facă doar ce vrea ea şi să dea ordine roboților 
din jur. În afară de asta, am de gând să mă folosesc de ea şi 
vreau să coopereze, nu să fie supărată. Şi în plus. A fost 
prietena Strămoşului. 

— Şi mai e în viaţă, dădu Oser din cap. [i se face pielea de 
găină. O femeie foarte, foarte bătrână. 

— Ştiu, dar arată foarte tânără. Încă atrăgătoare. Şi cu 
nasul pe sus. N-a vrut să se retragă la apariţia echipajului, 
n-a vrut să dea mâna cu niciunul dintre ei. Ei bine, s-a 
terminat. 

— "Totuşi, căpitane, a fost bine să-i spuneţi lui Niss că a 
atacat un robot? 

— Trebuia! Trebuia, Oser. Dacă ar fi crezut că a fost bătut 
şi umilit faţă de patru colegi de un locuitor efeminat al 
Spaţiului, pe jumătate cât el, nu ne-ar mai fi fost de nici un 
folos, niciodată. Ar fi fost dărâmat de tot. Şi noi nu vrem să 
se întâmple ceva care să răspândească zvonul că locuitorii 
Spaţiului - că oamenii din Spaţiu - sunt supraoameni. De 
aceea le-am ordonat atât de strict să nu vorbească despre 
asta. Niss nu-i va scăpa din ochi pe niciunul - şi dacă 
povestea răsuflă, se va afla şi că locuitorul Spaţiului era un 
robot. Dar cred că toată povestea a avut o parte bună. 

— Care, căpitane? Întrebă Oser. 


— M-a făcut să mă gândesc la roboţi. Cât de mult îi 
cunoaştem noi? Cât de mult ştii tu? 

Oser dădu din umeri: 

— Căpitane, nu e un lucru la care să mă gândesc prea 
mult. 

— Sau un lucru la care să se gândească altcineva. Cel 
puţin, nu un Colonist. Ştim că locuitorii Spaţiului au roboţi, 
depind de ei, nu merg nicăieri fără ei, nu pot face nimic fără 
ei, se lasă în seama lor, iar noi suntem siguri că 
degenerează din cauza lor. Ştim că pe Pământ s-au aflat, 
cândva, roboţi aduşi forţat de cei din Spaţiu, că dispar 
treptat de pe Pământ şi că nu mai există deloc în oraşele de 
pe Pământ, doar la ţară. Ştim că Lumile colonizate nu-i 
doresc şi nu-i vor dori niciunde - la oraş sau la ţară. Aşa că 
niciodată Coloniştii nu-i întâlnesc în Lumile lor, iar pe 
Pământ foarte rar. 


(Vocea lui avea o inflexiune foarte ciudată de fiecare dată 
când rostea „Pământ”, de parcă puteai auzi inițiala cu 
majusculă, de parcă se auzeau cuvintele „cămin” şi „mamă” 
şoptite în acelaşi timp.) 

— Ce altceva ştim? 

— Există cele Trei Legi ale Roboticii, zise Oser. 

— Corect. 

D. G. Dădu fotocubul la o parte şi se aplecă înainte: 

— Mai ales Prima Lege: „Un robot nu are voie să facă rău 
unei fiinţe omeneşti sau, prin neintervenţie, să permită ca 
unei fiinţe omeneşti să i se facă râu.” Da? Ei bine, nu te 
baza pe asta. Nu înseamnă mare lucru. Ne simţim cu toţii 
absolut în siguranţă faţă de roboţi din cauza asta şi e bine 
dacă asta ne dă încredere, dar nu o falsă încredere. R. 
Daneel l-a rănit pe Niss şi nu i-a păsat nici un pic, cu sau 
fără Prima Lege. 

— O apăra pe. 

— Exact. Şi dacă trebuie să comparăm prejudiciile? 
Trebuia să-l rănească pe Niss, sau să permită stăpânei din 


Spaţiu să i se facă vreun rău? Bineînţeles că ea are 
prioritate. 

— Mi se pare firesc. 

— Sigur că este firesc. lar aici suntem pe o planetă a 
roboților, unde sunt vreo două sute de milioane. Ce ordine li 
s-au dat? Cum apreciază ei deosebirea dintre diferitele 
rele? Cum putem fi siguri că niciunul dintre ei nu ne va 
atinge? Ceva de pe planeta asta a distrus, deja, două nave. 

Oser spuse, şovăind: 

— Acest R. Daneel e un robot neobişnuit, pare mai om 
decât noi. Probabil că nu putem generaliza pornind de la el. 
Celălalt robot, cum îl cheamă. 

— Giskard. E uşor de ţinut minte. Pe mine mă cheamă 
Daneel Giskard. 

— Mă gândesc la dvs. În calitate de căpitan, căpitane. 
Oricum, acest R. Giskard a stat nemişcat şi n-a făcut nimic. 
Pare robot şi se poartă ca atare. Sunt o grămadă de roboţi 
aici, pe Solaria, care ne urmăresc chiar acum şi nici ei nu 
fac nimic. Doar ne privesc. 

— Şi dacă există nişte roboţi speciali, care ne pot face rău? 

— Cred că suntem pregătiţi pentru ei. 

— Acum suntem. De aceea incidentul cu Daneel şi Niss a 
fost un lucru bun. Noi credeam că putem avea necazuri 
doar dacă mai sunt Solarieni pe aici. Poate nu mai sunt. 
Poate au plecat. Poate că roboții - sau măcar nişte roboţi 
special proiectaţi - sunt periculoşi. Şi dacă doamna Gladia 
îşi poate mobiliza roboții în locul ăsta - a fost moşia ei - şi 
să-i facă să ne apere, pe ea şi pe noi, poate reuşim să 
neutralizăm ce a rămas în urma lor. 

— E ea în stare de asta? Întrebă Oser. 

— Vom vedea, răspunse D.G. 

— Mulţumesc, Daneel, zise Gladia. Te-ai descurcat bine. 

Totuşi chipul îi era încruntat. Buzele îi erau strânse şi 
lipsite de culoare, obrajii palizi. Apoi vorbi pe un ton mai 
scăzut: 

— Aş vrea să nu fi venit. 


— E o dorinţă inutilă, doamnă Gladia, zise Giskard. 
Prietenul Daneel şi cu mine vom rămâne la uşa cabinei, ca 
să ne asigurăm că nu veţi mai fi deranjată. 

Culoarul era gol şi rămase aşa, dar Daneel şi Giskard 
reuşiră să vorbească în intensităţi de unde sonore sub 
pragul uman de percepţie, schimbând idei în felul lor 
prescurtat şi condensat. 

Giskard spuse: 

— Doamna Gladia a luat o hotărâre lipsită de înţelepciune 
când a refuzat să se retragă. Asta-i clar. 

— Presupun, prietene Giskard, zise Daneel, că a fost 
imposibil s-o faci să-şi schimbe hotărârea. 

— A fost prea categorică, prietene Daneel, şi luată prea 
repede. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Niss, Colonistul. 
Atât curiozitatea lui faţă de doamna Gladia, cât şi disprețul 
şi enervarea faţă de tine erau prea puternice pentru a le 
rezolva fără o serioasă vătămare mentală. Pe ceilalţi patru i- 
am putut manevra. l-am putut împiedica să intervină. 
Uimirea lor când au văzut ce bine te descurci cu Niss, i-a 
îngheţat pur şi simplu, iar eu a trebuit doar să accentuez 
uşor această senzaţie. 

— Am avut noroc, prietene Giskard. Dacă cei patru i s-ar fi 
alăturat domnului Niss, ar fi trebuit să fac o alegere grea, 
silind-o pe doamna Gladia să se retragă umilită sau să 
rănesc grav pe unul sau doi dintre Colonişti, ca să-i sperii 
pe ceilalţi. Cred că aş fi ales prima variantă, dar şi asta mi- 
ar fi provocat o indispoziţie serioasă. 

— Te simţi bine, prietene Daneel? 

— Foarte bine. Vătămarea domnului Niss a fost minimă. 

— Fizic, da, prietene Daneel. Totuşi, psihic a fost mult 
umilit, ceea ce pentru el e mai rău decât vătămarea fizică. 
Pentru că am simţit asta, n-aş fi fost în stare să fac ceea ce 
tu ai făcut cu atâta uşurinţă. Şi totuşi, prietene Daneel. 

— Da, prietene Giskard? 

— Sunt îngrijorat în privinţa viitorului. Pe Aurora, de-a 
lungul decadelor mele de existenţă, am putut să lucrez pe 


îndelete, să aştept ocaziile de a influenţa uşor minţile, fără 
să fac rău; să accentuez ceea ce exista deja acolo, să 
slăbesc ceea era deja atenuat, să forţez uşor în direcţia 
impulsului existent. Acum, totuşi, intrăm într-o perioadă de 
criză în care emoţiile vor fi mai puternice, hotărârile vor fi 
luate repede şi evenimentele ne vor depăşi. Dacă vreau să 
fiu de vreun folos, va trebui să acţionez repede, iar cele Trei 
Legi ale Roboţilor mă împiedică s-o fac. E nevoie de timp 
pentru a cântări subtilităţile diverselor daune fizice şi 
morale. Dacă aş fi fost singur cu doamna Gladia când s-a 
apropiat Colonistul, nu ştiu cum aş fi putut reacţiona ca să 
nu provoc daune serioase doamnei Gladia, unuia sau mai 
multor Colonişti, mie însumi. Sau poate tuturor celor 
implicaţi. 

— Ce e de făcut, prietene Giskard? Întrebă Daneel. 

— Deoarece e imposibil de modificat cele Trei Legi, 
prietene Daneel, din nou trebuie să ajungem la concluzia că 
nu putem face altceva decât să aşteptăm eşecul. 

7. SUPRAVEGHETOAREA. 

Pe Solaria era dimineaţă. În depărtare se afla clădirea 
care ar fi putut să fie locuinţa Gladiei. Cele douăzeci de 
decade dispărură şi Aurora îi păru un vis îndepărtat care nu 
se petrecuse niciodată. Se întoarse către D. G., care îşi 
strângea centura peste îmbrăcămintea subţire de exterior, 
o centură de care atârnau două arme. Pe şoldul stâng avea 
biciul neuronic, pe cel drept un obiect mai scurt şi mai 
voluminos, pe care ea îl bănuia a fi un blaster. 

— Mergem spre casă? Întrebă. 

— S-ar putea, zise D. G. Distrat. 

Îşi controla pe rând fiecare armă, ţinând-o în dreptul 
urechilor, de parcă ar fi ascultat un bâzâit slab, care să-l 
asigure că arma funcţionează. 

— Doar noi patru? 

Ea îşi întoarse automat privirea spre fiecare în parte: D. 
G., Daneel. 

— Unde e Giskard, Daneel? Întrebă. 


Daneel răspunse: 

— S-a gândit, doamnă Gladia, că ar fi mai înţelept să 
acţioneze ca avangardă. Ca robot, ar putea trece 
neobservat de ceilalţi roboţi. Şi dacă ar fi ceva în neregulă, 
ne-ar putea preveni. Oricum, ne putem dispensa mai uşor 
de el decât de dvsS. Sau de căpitan. 

— Gândire sănătoasă de robot, zise D. G. Mohorât. E 
totuna. Haideţi, acum plecăm. 

— Doar noi trei? Întrebă Gladia gânditoare. Ca să fiu 
cinstită, îmi lipseşte capacitatea de robot a lui Giskard ca să 
accept sacrificiul. 

— Nimeni nu e de neînlocuit, doamnă Gladia, zise D. G. 
Două nave au fost distruse, toţi membrii fiecărui echipaj au 
fost ucişi fără deosebire. Aici nu suntem deloc în siguranţă 
dacă suntem mulţi. 

— Nu mă faci să mă simt mai bine, D.G. 

— Atunci o să încerc altfel. Primele nave nu erau pregătite. 
Nava noastră este. Şi eu sunt pregătit. 

Se lovi cu palmele peste şolduri: 

— Şi dumneata ai un robot care s-a dovedit a fiun 
apărător eficient. Mai mult, chiar dumneata eşti cea mai 
bună armă a noastră. Ştii cum să comanzi roboților să facă 
aşa cum vrei şi asta poate fi vital. Eşti singura dintre noi 
capabilă de aşa ceva. Celelalte nave n-au avut pe cineva de 
talia dumitale. Deci, să mergem. 

Porniră. Gladia constată, după un timp: 

— Nu ne îndreptăm spre casă. 

— Nu, încă nu. Mai întâi mergem spre un grup de roboţi. 
Sper că îi vezi. 

— Da, li văd, însă ei nu fac nimic. 

— Nu, nu fac. Erau mult mai mulţi roboţi aici când am 
aterizat prima oară. Majoritatea au plecat, dar aceştia 
rămân. De ce? 

— Dacă-i întrebăm, ne vor spune. 

— Dumneata îi vei întreba, doamnă Gladia. 


— Îţi vor răspunde la fel de prompt ca şi mie, D. G. Suntem 
deopotrivă oameni. 

D. G. Se opri brusc şi odată cu el se opriră şi cei doi. Se 
întoarse către Gladia şi zise, zâmbind: 

— Draga mea doamnă Gladia, deopotrivă oameni? Un 
locuitor al Spaţiului şi un Colonist. Ce te-a apucat? 

— Suntem deopotrivă oameni pentru un robot, făcu ea 
tăios. Şi te rog nu te juca. Nici eu nu m-am jucat cu 
strămoşul dumitale de-a locuitoarea Spaţiului faţă-n faţă cu 
un Pământean. 

Zâmbetul lui D. G. Dispăru: 

— Aşa e. Scuzele mele, doamna mea. Voi încerca să-mi 
controlez spiritul de batjocură pentru că, la urma urmei, pe 
planeta asta suntem aliaţi. 

După o clipă adăugă: 

— Acum, doamnă, ceea ce vreau de la dumneata este să 
afli ce ordine li s-au dat roboților - dacă li s-a dat vreunul; 
dacă există vreun robot care ar putea, din întâmplare, să te 
cunoască; dacă există vreo fiinţă umană pe moşie sau pe 
planetă; sau orice altceva îţi dă în gând să întrebi. Nu cred 
că sunt periculoşi; ei sunt roboţi şi dumneata eşti om; nu-ţi 
pot face vreun rău. Ca să fiu sincer, adăugă el amintindu-şi, 
Daneel al dumitale l-a cam bruscat pe Niss, dar asta s-a 
întâmplat în împrejurări care nu se regăsesc aici. Şi Daneel 
poate merge cu dumneata. 

Daneel vorbi plin de respect: 

— O voi însoţi oricum pe doamna Gladia, căpitane. Ăsta mi- 
e rolul. 

— Îmi închipui că e şi rolul lui Giskard, spuse D. G., şi 
totuşi el a şters-o. 

— Cu un scop pe care l-a convenit cu mine, căpitane, şi în 
legătură cu care am căzut de acord că e un mod esenţial de 
a o proteja pe doamna Gladia. 

— Foarte bine. Voi doi luaţi-o înainte. Vă acopăr eu. 

Îşi trase arma de pe şoldul drept: 


— Dacă strig „Jos”, aruncaţi-vă la pământ imediat. Chestia 
asta nu face favoritisme. 

— Te rog să n-o foloseşti decât ca pe o soluţie extremă, D. 
G., zise Gladia. Nu prea vei avea ocazia, împotriva roboților. 
Hai, Daneel. 

Porni, păşind iute şi hotărât spre grupul de vreo duzină de 
roboţi care stăteau chiar în faţa unui şir de tufe joase, iar 
soarele dimineţii se reflecta din loc în loc pe carcasele lor, 
lucioase. 

Roboții nici nu se retraseră, nici nu înaintară. Rămaseră 
liniştiţi, pe loc. Gladia îi numără. Unsprezece la vedere, dar 
puteau fi şi alţii, nevăzuţi. Erau proiectaţi după moda de pe 
Solaria. Foarte lustruiţi. Foarte netezi. Fără iluzia 
îmbrăcămintei şi fără prea mult realism. Păreau o 
abstracţie matematică a corpului uman, fără să fie doi la fel. 
Gladia avu sentimentul că nu sunt deloc flexibili şi 
complecşi, cum erau roboții de pe Aurora, ci simpli, 
adaptaţi pentru anumite sarcini. 

Se opri la vreo patru metri depărtare de ei şi simţi cum 
Daneel o imită, rămânând la mai puţin de un metru în 
spate. Era destul de aproape ca să intervină imediat la 
nevoie, dar destul de departe ca să arate în mod clar că ea 
e conducătoarea. Era sigură că roboții din faţa ei îl vedeau 
pe Daneel ca pe o fiinţă umană, dar mai ştia şi că Daneel 
era prea conştient de starea lui de robot ca să-şi închipuie 
că alţi roboţi s-ar putea înşela. 

— Care dintre voi vrea să stea de vorbă cu mine? Întrebă 
Gladia. 

Urmă o perioadă scurtă de linişte, de parcă ar fi avut loco 
conferinţă fără cuvinte. Apoi un robot păşi înainte: 

— Doamnă, eu voi sta de vorbă. 

— Ai un nume? 

— Nu, doamnă. Am numai un număr de serie. 

— De când eşti în funcţiune? 

— Sunt în funcţiune de douăzeci şi nouă de ani, doamnă. 


— Există cineva în acest grup care funcţionează de mai 
mult timp? 

— Nu, doamnă. De aceea vorbesc eu pentru ceilalţi. 

— Câţi roboţi sunt folosiţi pe această moşie? 

— Nu cunosc cifra exactă, doamnă. 

— Cu aproximaţie. 

— Poate zece mii, doamnă. 

— E vreunul în funcţiune de peste douăzeci de decade? 

— Printre roboții agricoli ar putea fi vreunul, doamnă. 

— Dar roboții din casă? 

— Ei nu sunt de mult timp în funcţiune, doamnă. Stăpânii 
preferă roboţi de tip nou. 

Gladia încuviinţă, se întoarse înspre Daneel şi zise: 

— E logic. Aşa era şi pe vremea mea. 

Se întoarse din nou spre robot: 

— Cui aparţine această moşie? 

— Este moşia Zoberlon, doamnă. 

— De când aparţine familiei Zoberlon? 

— Dinainte de a intra eu în funcţiune, doamnă. Nu ştiu cu 
cât timp înainte, dar informaţia poate fi obţinută. 

— Cui a aparţinut înainte de a fi cumpărată de familia 
Zoberlon? 

— Nu ştiu, doamnă, dar informaţia poate fi obţinută. 

— Ai auzit vreodată de familia Delmarre? 

— Nu, doamnă. 

Gladia se întoarse înspre Daneel şi zise cu tristeţe: 

— Încerc să ajung undeva cu robotul, puţin câte puţin, aşa 
cum ar fi făcut, cândva, Elijah, dar nu cred că mă pricep s-o 
fac cum trebuie. 

— Dimpotrivă, doamnă Gladia, spuse Daneel cu 
seriozitate, mie mi se pare că aţi aflat multe. S-ar putea ca 
nici un robot de pe moşia asta, cu excepţia câtorva dintre 
cei agricoli, să nu vă recunoască. Pe vremea dvS. Aţi întâlnit 
vreun robot agricol? 

Gladia clătină din cap: 


— Niciodată! Nu-mi amintesc să fi văzut vreunul dintre ei, 
nici măcar de la distanţă. 

— Atunci e clar că nu sunteţi cunoscută pe această moşie. 

— Întocmai. Iar bietul D. G. Ne-a adus aici degeaba. Dacă 
s-a aşteptat la ceva bun din partea mea, a dat greş. 

— Întotdeauna e folositor să cunoaştem adevărul, doamnă. 
În acest caz, era mai folositor dacă eraţi cunoscută, dar să 
nu ştim dacă sunteţi sau nu cunoscută aici este şi mai puţin 
folositor. Dar nu mai sunt şi alte probleme despre care aţi 
putea obţine informaţii? 

— Ba da, să vedem. 

Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi spuse încet: 

— E ciudat. Când vorbesc cu aceşti roboţi, folosesc un 
pronunţat accent Solarian, totuşi cu tine nu vorbesc aşa. 

— Nu e surprinzător, doamnă Gladia. Roboții vorbesc 
astfel pentru că sunt Solarieni. Asta vă aduce aminte de 
tinereţe şi vorbiţi automat ca atunci. Totuşi, reveniţi în 
prezent de îndată ce vă adresaţi mie, pentru că eu fac parte 
din lumea dvS. Actuală. 

Pe chipul Gladiei apăru un zâmbet timid, iar ea spuse: 

— Gândeşti din ce în ce mai mult ca o fiinţă umană, 
Daneel. 

Reveni la roboţi, dându-şi foarte bine seama de liniştea din 
jur. Cerul era de un albastru limpede, cu excepţia unei linii 
subţiri de nori ce se zărea înspre vest, la orizont (indicând 
faptul că după-amiază s-ar putea înnora). Se auzeau 
frunzele foşnind uşor în vânt, un bâzâit de insecte, o pasăre 
singuratică ciripind. Nici un sunet care să provină de la 
fiinţe umane. Poate că erau mulţi roboţi în jur, dar munceau 
în tăcere. Nu exista freamătul însufleţit al fiinţelor umane 
cu care se obişnuise pe Aurora (cu greu, la început). 

Dar acum, când se întorsese pe Solaria, găsea că liniştea e 
minunată. Nu fusese chiar atât de rău pe Solaria. Trebuia s- 
o recunoască. 

Îl întrebă repede pe robot, cu o nuanţă de constrângere în 
glas: 


— Unde sunt stăpânii tăi? 

Era oricum inutil să încerce să grăbească sau să alerteze 
un robot, ori să-l ia prin surprindere. Acesta răspunse 
netulburat: 

— Au plecat, doamnă. 

— Unde au plecat? 

— Nu ştiu, doamnă. Nu mi s-a spus. 

— Care dintre voi ştie? 

Se lăsă o tăcere absolută. 

Gladia întrebă: 

— Există vreun robot pe moşia asta care să ştie? 

— Nu am cunoştinţă de niciunul, doamnă. 

— Stăpânii au luat roboţi cu ei? 

— Da, doamnă. 

— Şi totuşi pe voi nu v-au luat. De ce aţi rămas aici? 

— Ca să ne facem treaba, doamnă. 

— Dar voi staţi aici şi nu faceţi nimic. Asta-i treabă? 

— Păzim moşia de străini, doamnă. 

— Aşa ca noi? 

— Da, doamnă. 

— Dar noi suntem aici şi voi tot nu faceţi nimic. De ce? 

— Observăm, doamnă. Nu avem alte ordine. 

— Aţi raportat observaţiile voastre? 

— Da, doamnă. 

— Cui? 

— Supraveghetorului, doamnă. 

— Unde e supraveghetorul? 

— În casă, doamnă. 

— Mda. 

Gladia se întoarse şi păşi iute spre D. G. Daneel o urmă. 

— Ei bine? Făcu D.G. 

Avea ambele arme pregătite, dar le puse înapoi în tocurile 
lor de îndată ce se întoarseră cei doi. 

Gladia dădu din cap: 

— Nimic. Nici un robot nu mă cunoaşte. Sunt sigură că 
nici un robot nu ştie unde au plecat Solarienii. Dar 


raportează unui supraveghetor. 

— Un supraveghetor? 

— Pe Aurora şi pe alte planete din Spaţiu, pe moşiile mari, 
cu mulţi roboţi, supraveghetorul este un om a cărui 
obligaţie este să organizeze şi să conducă grupurile de 
roboţi lucrători pe câmp, în mine şi în întreprinderile 
industriale. 

— Atunci, există Solarieni care au rămas aici. 

Gladia dădu din cap: 

— Solaria este o excepţie. Numărul de roboţi faţă de celal 
fiinţelor umane a fost întotdeauna atât de mare, încât nu 
exista obiceiul ca un bărbat sau o femeie să fie angajat 
pentru a supraveghea roboții. Această treabă era făcută de 
un alt robot, unul special programat. 

— Atunci există un robot în acea casă - D. G. Arătă cu 
capul - care e superior acestora şi care ar putea fi întrebat 
cu folos. 

— Poate, dar nu sunt sigură că e bine să încercăm să 
intrăm în casă. 

— E doar un alt robot, zise D. G. Batjocoritor. 

— Casa poate fi minată. 

— Câmpul ăsta poate fi minat. 

Gladia spuse: 

— Ar fi mai bine să trimitem unul dintre roboţi în casă, să-i 
spună supraveghetorului că fiinţe umane doresc să-i 
vorbească. 

— Nu mai e nevoie, zise D. G. Se pare că s-a şi făcut asta. 
Supraveghetorul se apropie şi nu e nici robot, nici un „el”. 
Ceea ce văd eu e o femeie-om. 

Gladia privi uimită. Spre ei venea repede o femeie înaltă, 
bine făcută şi extrem de atrăgătoare. Chiar de la distanţă, 
nu exista nici o îndoială cu privire la sexul ei. 

D. G. Zâmbi larg. Parcă se înălţase puţin, îndreptându-şi 
umerii şi trăgându-i înapoi. Îşi duse o mână înspre barbă, 
de parcă ar fi vrut să se asigure că e netedă şi moale. 
Gladia îl privi dezaprobator. Spuse: 


— Aceea nu e o femeie Solariană. 

— De unde ştii? Întrebă D.G. 

— Nici o femeie Solariană nu şi-ar permite să se lase 
văzută atât de liber de fiinţe umane. Văzută, nu vizionată. 

— Ştiu deosebirea, doamna mea. Totuşi, dumneata îmi 
permiţi să te văd. 

— De peste douăzeci de decade trăiesc pe Aurora. Chiar şi 
aşa, mai am ceva Solarian în fire ca să nu apar în faţa 
celorlalţi astfel. 

— Are ce arăta, doamnă. Aş spune că e mai înaltă decât 
mine şi frumoasă ca un apus de soare. 

Supraveghetoarea se oprise la douăzeci de metri faţă de 
ei, iar roboții se traseră într-o parte, astfel încât niciunul nu 
rămase între femeie şi cei trei de pe navă. 

— Obiceiurile se pot schimba în douăzeci de decade, spuse 
D.G. 

— Nu unul atât de înrădăcinat precum repulsia Solariană 
faţă de contactul uman, zise Gladia tăios. Nici în două sute 
de decade. 

Trecuse din nou la vorbirea nazală de pe Solaria. 

— Cred că subapreciezi maleabilitatea socială. Totuşi, 
Solariană sau nu, presupun că e locuitoare a Spaţiului - şi 
dacă mai sunt alte locuitoare ale Spaţiului ca asta, eu unul 
sunt pentru coexistenţă paşnică. 

Privirea Gladiei deveni şi mai dezaprobatoare: 

— Ei bine, ai de gând să te holbezi în felul ăsta încă o oră 
sau două? Nu vrei să-i pun nişte întrebări femeii? 

D. G. Tresări şi se întoarse către Gladia vădit enervat: 

— Dumneata pune întrebări roboților, aşa cum ai făcut. Eu 
pun întrebări fiinţelor umane. 

— Mai ales femeilor, presupun. 

— N-aş vrea să mă laud, dar. 

— N-am cunoscut nici un bărbat care să nu se laude în 
legătură cu acest subiect. 

Daneel interveni: 


— Nu cred că femeia va mai aştepta. Dacă vrei să iei 
iniţiativa, căpitane, apropie-te de ea acum. Te voi urma, aşa 
cum am făcut cu doamna Gladia. 

— Nu prea am nevoie de protecţie, zise D. G. Tăios. 

— Eşti o fiinţă umană, iar eu nu am voie ca, prin 
inactivitate, să permit să ţi se întâmple vreun rău. 

D. G. Păşi înainte sprinten, Daneel îl urmă. Gladia, 
nedorind să rămână singură în spate, înaintă puţin 
temătoare. 

Supraveghetoarea privea în tăcere. Purta o haină fără 
cute, albă, care-i ajungea până la jumătatea coapsei şi era 
strânsă cu un cordon în talie. Avea un decolteu adânc tăiat 
şi ispititor, iar prin materialul subţire i se vedeau bine 
sfârcurile sânilor. Nu părea să mai poarte altceva în afară 
de o pereche de pantofi. Când D. G. Se opri, între ei era o 
distanţă de un metru. Vedea pielea ei fără cusur, pomeţii 
înalţi, ochii depărtaţi şi puţin oblici, expresia feţei senină. 

— Doamnă, zise D. G., vorbind cât putea mai aproape de 
limbajul aristocratic de pe Aurora, am plăcerea să mă 
adresez supraveghetoarei acestei moşii? 

Femeia ascultă o clipă, apoi spuse, cu un accent atât de 
neaoş Solarian, încât păru aproape caraghios, ieşind din 
gura ei perfect conturată: 

— Tu nu eşti fiinţă umană. 

Apoi acţionă atât de repede încât Gladia, aflată la vreo 
zece metri depărtare, nu văzu clar ce se întâmplă. Văzu 
doar o agitaţie confuză şi apoi îl zări pe D. G. Zăcând 
nemişcat pe spate, în timp ce femeia stătea în picioare, cu 
câte o armă de-a lui în fiecare mână. 

Ceea ce a uimit-o cel mai mult pe Gladia, în acea clipă de 
zăpăceală, a fost faptul că Daneel nu acţionase nici ca să 
prevină, nici ca să apere. Dar chiar în momentul în care îi 
venise gândul ăsta era prea târziu, pentru că Daneel 
prinsese deja încheietura stângă a femeii şi o răsucea, 
spunând: „Aruncă imediat aceste arme” cu un glas atât de 


categoric, cum nu-l mai auzise vorbind vreodată. Era de 
neconceput ca el să se adreseze astfel unei fiinţe umane. 

Femeia vorbi la fel de categoric, pe un ton înalt: 

— Tu nu eşti fiinţă umană. 

Îşi ridică mâna dreaptă şi trase cu arma pe care o ţinea. Pe 
corpul lui Daneel pâlpâi un licăr slab, iar Gladia, incapabilă 
să scoată vreun sunet în starea de şoc în care se afla, simţi 
cum i se întunecă vederea. Nu leşinase niciodată în viaţă, 
dar ăsta părea să fie un început. 

Daneel nu se dizolvă, nici nu se auzi vreo explozie. Gladia 
îşi dădu seama că Daneel prinsese cu prudenţă braţul care 
ţinea blasterul. Celălalt braţ ţinea biciul neuronic, şi acesta 
se descărcase în plin - şi de aproape asupra lui Daneel. 
Dacă ar fi fost om, stimularea puternică a terminaţiilor lui 
nervoase l-ar fi putut ucide, sau l-ar fi lăsat invalid pe viaţă. 
Cu toate acestea, el era robot, oricât de uman ar fi părut, 
iar echivalentul lui pentru sistemul nervos nu reacţiona la 
armă. Daneel apucă acum celălalt braţ, silindu-l să se ridice. 
Spuse din nou: 

— Aruncă aceste arme, sau îţi scot fiecare braţ din 
încheietură. 

— Zău? Făcu femeia. 

Îşi încordă braţele şi, pentru o clipă, Daneel se pomeni 
ridicat de la pământ. Acesta îşi balansă picioarele înapoi, pe 
urmă înainte, ca un pendul, folosindu-se de articulațiile 
braţelor ca de un pivot. O lovi cu putere pe femeie şi 
amândoi căzură greu la pământ. 

Gladia, fără să-şi exprime gândul, îşi dădu seama că, deşi 
femeia părea la fel de umană ca Daneel, nu era deloc om. 
Devenind brusc Solariană, se simţi copleşită de furie, furie 
că un robot îşi foloseşte forţa împotriva unei fiinţe umane. 
Probabil că îşi dăduse cumva seama ce era Daneel, dar cum 
îndrăznea să-l lovească pe D. G.? Se repezi înainte, ţipând. 
Nu i se întâmplase niciodată să se teamă de un robot doar 
pentru că doborâse un bărbat puternic dintr-o lovitură şi se 


bătea cu un robot şi mai puternic până ce unul dintre ei 
avea să cedeze. 

— Cum îndrăzneşti? 

— 'Ţipă ea cu un accent Solarian atât de marcat, încât îi 
irită propriul auz; dar cum altfel să vorbeşti cu un robot de 
pe Solaria? 

— Cum îndrăzneşti, fato! Încetează imediat orice 
rezistenţă. 

Muşchii femeii părură să se relaxeze total şi simultan, de 
parcă un curent electric ar fi fost întrerupt brusc. Ochii ei 
frumoşi o priviră pe Gladia fără nici un licăr de uimire. 
Spuse cu glas nedesluşit şi ezitant: 

— Mă scuzaţi, doamnă. 

Daneel se sculase, privind atent la femeia întinsă pe iarbă. 
D. G., stăpânindu-şi un geamăt, se căznea să se ridice. 
Daneel se aplecă după arme, dar Gladia îl îndepărtă 
furioasă. 

— Dă-mi armele alea, fato, zise ea. 

— Da, doamnă, zise femeia. 

Gladia le înşfacă, luă încet blasterul şi i-l întinse lui Daneel: 

— Distruge-o când se iveşte prilejul, Daneel. E un ordin. 

Îi întinse lui D. G. Biciul neuronic şi spuse: 

— Arma asta e inutilă aici, cu excepţia cazurilor când e 
folosită împotriva mea şi a dumitale. Totul e-n ordine? 

— Nu, nu e-n ordine, bombăni D. G., frecându-şi un şold. 
Adică, ea e robot? 

— Crezi că o femeie te-ar fi putut azvârli în felul ăsta? 

— Niciuna pe care s-o fi cunoscut vreodată. Am spus eu că 
pe Solaria ar putea exista roboţi speciali, programaţi să fie 
periculoşi. 

— Bineînţeles, zise Gladia fără pic de blândeţe, dar când ai 
văzut ceva ce semăna cu idealul dumitale de femeie 
frumoasă, ai uitat. 

— Da, e uşor să faci pe deşteptul la sfârşit. 

Gladia pufni şi se întoarse din nou spre robot: 

— Cum te cheamă, fato? 


— Mă numesc Landaree, doamnă. 

— Ridică-te, Landaree. 

Landaree se ridică la fel de repede ca şi Daneel - de parcă 
ar fi fost pe arcuri. Părea că lupta cu Daneel n-o vătămase 
câtuşi de puţin. 

— De ce, împotriva Primei Legi, ai atacat aceste fiinţe 
umane? Întrebă Gladia. 

— Doamnă, răspunse Landaree categoric, acestea nu sunt 
fiinţe umane. 

— Şi vrei să spui că nici eu nu sunt fiinţă umană? 

— Nu, doamnă, dvS. Sunteţi fiinţă umană. 

— Atunci, în calitate de fiinţă umană, îţi spun că aceşti doi 
bărbaţi sunt fiinţe umane. Mă auzi? 

— Doamnă, zise Landaree ceva mai blând, acestea nu sunt 
fiinţe umane. 

— Ba sunt fiinţe umane, pentru că ţi-o spun eu. Nu ai voie 
să le ataci sau să le faci vreun rău. 

Landaree tăcu. Vocea Gladiei devenea şi mai Solariană 
când avea o tonalitate mai ridicată. 

— Doamnă, zise Landaree, acestea nu sunt fiinţe umane. 

Daneel îi spuse încet Gladiei: 

— Doamnă, i s-au dat ordine atât de stricte, încât nu le 
puteţi contramanda cu uşurinţă. 

— Vedem noi, zise Gladia, respirând iute. 

Landaree privi în jur. În cele câteva minute cât durase 
lupta, grupul de roboţi se apropiase de Gladia şi de 
însoțitorii ei. În spate se aflau doi roboţi care, conchise 
Gladia, nu făceau parte din grup şi cărau împreună, cu 
oarecare dificultate, un dispozitiv foarte masiv. Landaree le 
făcu un semn şi ei înaintară ceva mai repede. 

— Roboţi, opriţi-vă! 'Ţipă Gladia. 

Ei se opriră. Landaree zise: 

— Doamnă, eu îmi fac datoria. Îndeplinesc instrucţiunile 
primite. 

— Datoria ta, fato, spuse Gladia, este să te supui ordinelor 
mele. 


— Nu mi se poate ordona să nu mă supun instrucţiunilor 
mele! Zise Landaree. 

— Daneel, distruge-o! Spuse Gladia. 

Mai târziu doar, Gladia îşi putu da seama ce se întâmplase. 
Ca timp, reacţia lui Daneel era mult mai rapidă decât a unei 
fiinţe umane, iar el ştia că înfruntă un robot, faţă de care 
cele Trei Legi nu interziceau violenţa. Totuşi, ea părea atât 
de umană, încât până şi faptul că ştia precis că e robot nu-i 
anula complet inhibiţia. Îndeplini ordinul mai încet decât ar 
fi trebuit. 

Landaree, a cărei concepţie despre „fiinţa umană” nu era, 
evident, similară cu cea pe care o folosea Daneel, nu se 
intimida de înfăţişarea lui şi lovi mai repede. Puse mâna pe 
blaster şi cei doi se luptară din nou. 

D. G. Întoarse biciul neuronic cu vârful înainte şi se 
apropie în fugă. O lovi drept în cap, dar asupra robotului nu 
avea nici un efect, iar piciorul ei îl trimise împleticindu-se 
înapoi. 

— Robot! Opreşte-te! Zise Gladia, ridicându-şi mâinile cu 
pumnii încleştaţi. 

Landaree strigă cu voce de stentor: 

— Voi, toţi! La mine! Cei doi aşa-zişi bărbaţi nu sunt fiinţe 
umane. Distrugeţi-i, fără să faceţi vreun rău femeii. 

Dacă Daneel putea fi inhibat de o aparenţă umană, acelaşi 
lucru era valabil, cu mult mai multă intensitate, pentru 
roboții Solarieni simpli, care înaintară încet şi cu 
intermitențe. 

— Opriţi-vă! Ţipă Gladia. 

Roboții se opriră, dar ordinul nu avu nici un efect asupra 
lui Landaree. Daneel apucă repede blasterul, dar ceda 
treptat sub încleştarea evident mai puternică a lui 
Landaree. Buimăcită, Gladia privi în jur, sperând parcă să 
găsească pe undeva o armă. D. G. Încerca să-şi manevreze 
emițătorul radio. Mârâi: 

— S-a stricat. Cred că am căzut pe el. 

— Ce facem? 


— Va trebui să ne întoarcem pe navă. Repede. 

— Atunci, fugi, zise Gladia. Nu-l pot părăsi pe Daneel. 

Se întoarse cu faţa spre roboții care se luptau şi ţipă din 
răsputeri: 

— Landaree, opreşte-te! Landaree, opreşte-te! 

— Nu trebuie să mă opresc, doamnă, spuse Landaree. Am 
primit indicaţii precise. 

Îl forţă pe Daneel să-şi desfacă degetele şi apucă din nou 
blasterul. Gladia se aruncă în faţa lui Daneel: 

— Nu trebuie să faci rău acestei fiinţe umane. 

— Doamnă, zise Landaree, îndreptând blasterul spre 
Gladia fără şovăire. Staţii în faţa cuiva care seamănă cu o 
fiinţă umană, dar nu e fiinţă umană. Am primit indicaţii să 
distrug asemenea apariţii. Apoi, ridicând puţin glasul: Voi, 
cei doi hamali, spre navă! 

Cei doi roboţi, cărând dispozitivul masiv între ei, îşi 
reluară înaintarea. 

— Roboţi, opriţi-vă! 'Ţipă Gladia, iar înaintarea încetă. 

Roboții stăteau pe loc tremurând, de parcă ar fi vrut să 
înainteze fără s-o poată face. Gladia spuse: 

— Nu poţi să-l distrugi pe prietenul meu om, Daneel, fără 
să mă distrugi pe mine - şi chiar tu ai recunoscut că sunt 
fiinţă umană şi, deci, nu trebuie să mi se facă vreun rău. 

Daneel vorbi încet: 

— Doamna mea, nu trebuie să vă faceţi rău dvS. Încercând 
să mă apăraţi. 

— N-are rost, doamnă, spuse Landaree. Vă pot îndepărta 
uşor din locul în care staţi acum şi, apoi, să distrug fiinţa 
neumană din spatele dvs. Pentru că asta vă poate vătăma, 
vă cer, cu tot respectul, să vă îndepărtați de bunăvoie din 
locul în care staţi acum. 

— Trebuie, doamna mea, zise Daneel. 

— Nu, Daneel. Voi rămâne aici. Cât timp mă dă ea pe mine 
la o parte, tu fugi! 

— Nu pot fugi mai repede decât fasciculul unui blaster - şi 
dacă încerc să fug, ea va trage prin dvs., dacă n-are altă 


alegere. Probabil că într-atât de ferme sunt indicaţiile 
primite. Regret, doamna mea, că asta vă va produce 
nefericire. 

Şi Daneel o ridică pe Gladia care se zbătea şi o împinse 
uşor într-o parte. Degetul lui Landaree se afla pe contact, 
dar nu mai efectuă apăsarea. Ea rămase nemişcată. Gladia, 
care căzuse, se ridică în picioare. Prudent, D. G., care 
rămăsese pe loc în timpul ultimelor schimburi de replici, se 
apropie de Landaree. Foarte calm, Daneel se întinse şi-i luă 
acesteia blasterul dintre degetele ce nu opuseră rezistenţă. 

— Cred, spuse el, că robotul acesta este definitiv 
dezactivat. 

O împinse uşor şi ea se prăbuşi ţeapănă, cu picioarele, 
trunchiul şi capul aproape în aceeaşi poziţie pe care o 
avuseseră când stătea în picioare. Braţul îi era tot îndoit, 
mâna ţinea un blaster invizibil, iar degetul apăsa pe un 
contact inexistent. 

Printre copacii aflaţi într-o parte a câmpului pe care se 
desfăşurase drama se apropia Giskard, faţa lui de robot 
nearătând nici un semn de curiozitate, în ciuda cuvintelor: 

— Ce s-a întâmplat în absenţa mea? 

Întoarcerea spre navă a fost destul de lipsită de glorie. 
Acum, când nebunia spaimei şi a luptei se terminase, Gladia 
se simţea înfierbântată şi supărată. D. G. Şchiopăta chinuit 
şi toţi înaintau încet, în parte din cauza lui şi în parte pentru 
că cei doi roboţi Solarieni tot mai cărau instrumentul lor 
masiv, cocoşându-se sub greutatea lui. 

D. G. Îi privi peste umăr: 

— Acum, când supraveghetoarea a ieşit din funcţiune, îmi 
ascultă ordinele. 

Gladia vorbi printre dinţi: 

— De ce n-ai fugit până la urmă, ca să aduci ajutoare? De 
ce ai stat să te uiţi fără rost? 

— Păi, făcu D. G., încercând să mimeze o voioşie care ar fi 
fost reală dacă s-ar fi simţit mai bine, deoarece dumneata ai 


refuzat să-l părăseşti pe Daneel, am cam ezitat să fac pe 
laşul, prin comparaţie. 

— Prostule! Eram în siguranţă. Ea nu mi-ar fi făcut mie 
vreun rău. 

Daneel spuse: 

— Doamnă, îmi pare rău că trebuie să vă contrazic, dar 
cred că ar fi făcut-o, pentru că dorinţa ei de a mă distruge 
devenea mai puternică. 

Gladia se întoarse iritată spre el: 

— Şi ce deştept ai fost tu, când m-ai dat la o parte. Voiai să 
fii distrus? 

— Da, doamnă, mai degrabă decât să văd că vi se face 
vreun rău. Nereuşita mea de a opri robotul, din cauza 
inhibiţiei provocate de aspectul ei uman, a demonstrat, în 
orice caz, o limită a utilității mele faţă de dvs. 

— Chiar şi aşa, zise Gladia, ea ar fi ezitat să tragă în mine, 
pentru că sunt om, un timp suficient de lung ca tu să fi luat 
blasterul. 

— Nu puteam risca viaţa dvs., doamnă, bazându-mă pe 
ceva atât de nesigur ca ezitarea ei, spuse Daneel. 

— Şi tu, spuse Gladia, fără să dea vreun semn că l-ar fi 
auzit pe Daneel şi întorcându-se din nou înspre D. G., mai 
întâi şi mai întâi n-ar fi trebuit să aduci blasterul. 

D. G. Zise, încruntându-se: 

— Doamnă, ţin seama de faptul că am fost, toţi, la un pas 
de moarte. Pentru roboţi nu contează, iar eu m-am obişnuit 
cumva cu pericolul. Totuşi, pentru dumneata asta a fost o 
noutate neplăcută şi, prin urmare, acum te porţi 
copilăreşte. Te iert. Dar te rog să mă asculţi. N-aveam cum 
să ştiu că blasterul îmi va fi luat atât de uşor. Dacă n-aş fi 
luat arma, supraveghetoarea m-ar fi omorât cu mâinile 
goale, la fel de repede şi de eficient cum ar fi făcut-o cu 
blasterul. N-avea rost nici să fug, ca să răspund şi la ceea ce 
mi-ai spus anterior. N-aş fi scăpat de blaster. Acum, te rog 
să continui, dacă trebuie totuşi să te descarci, dar n-am de 
gând să mă mai cert cu dumneata. 


Gladia privi de la D. G. La Daneel şi înapoi şi spuse încet: 

— Cred că sunt nedreaptă. Foarte bine, gata cu 
explicaţiile. 

Ajunseseră la navă. La vederea lor, membrii echipajului 
ieşiră toţi afară. Gladia observă că erau înarmaţi. 

D. G. Îi făcu semn secundului său să vină: 

— Oser, presupun că vezi obiectul pe care îl duc cei doi 
roboți. 

— Da, domnule. 

— Ei bine, pune-i să-l ducă la bord. Să-lpună în camera de 
siguranţă şi să-l lase acolo. Apoi trebuie să încui camera de 
siguranţă şi închisă să rămână. 

Se întoarse, apoi reveni după o clipă: 

— Şi, Oser, de îndată ce terminaţi, ne pregătim să decolăm 
din nou. 

— Căpitane, păstrăm şi roboții? Întrebă Oser. 

— Nu. Sunt prea simplu proiectaţi ca să valoreze ceva şi, 
în împrejurările de faţă, dacă i-am lua, am da naştere la 
consecinţe nedorite. Dispozitivul pe care-l duc e mult mai 
valoros decât ei. 

Giskard privi cum dispozitivul era cărat încet şi cu multă 
atenţie pe navă. 

— Căpitane, spuse el, cred că ăsta e un obiect periculos. 

— Şi eu am impresia asta, zise D. G. Cred că nava ar fi fost 
distrusă imediat după distrugerea noastră. 

— Lucrul ăla? Întrebă Gladia. Ce este? 

— Nu sunt sigur, dar cred că este un amplificator nuclear. 
Am văzut modele experimentale pe Lumea lui Baley şi 
acesta pare un fel de frate mai mare. 

— Ce este un amplificator nuclear? 

— După cum sugerează numele, doamnă Gladia, este un 
dispozitiv care amplifică fuziunea nucleară. 

— Cum face asta? 

D. G. Dădu din umeri: 

— Nu sunt fizician, doamna mea. Este vorba de un fascicol 
de particule W care facilitează interacţiunea slabă. Asta-i 


tot ce ştiu. 

— Ce efect are? 

— Păi, să presupunem că nava se alimentează cu energie 
proprie, ca acum, de exemplu. Există mici cantităţi de 
protoni, derivați din sursa noastră de energie cu hidrogen, 
care sunt foarte fierbinţi şi fuzionează ca să producă 
energie. În mod constant se încălzeşte o altă cantitate de 
hidrogen care produce protoni liberi şi aceştia, când sunt 
suficient de fierbinţi, fuzionează şi ei ca să menţină acea 
energie. Dacă fascicolul de particule W de la amplificatorul 
nuclear loveşte protonii care fuzionează, aceştia fuzionează 
mai repede şi eliberează mai multă căldură. Această 
căldură produce protoni şi îi face să fuzioneze mai repede 
decât ar trebui, iar fuziunea lor produce şi mai multă 
căldură, care accelerează cercul vicios. Într-o fracțiune de 
secundă fuzionează suficient combustibil ca să formeze o 
fărâmă de bombă termonucleară şi să vaporizeze nava cu 
tot ce se află pe ea. 

Gladia păru speriată: 

— De ce nu ia foc totul? De ce nu explodează toată 
planeta? 

— Nu cred că există acest pericol, doamnă. Protonii 
trebuie să fie foarte fierbinţi şi să fuzioneze. Protonii reci 
sunt incapabili să fuzioneze şi, chiar dacă tendinţa este 
intensificată la maximum cu un asemenea dispozitiv, tot nu 
ajunge ca să permită fuziunea. Cel puţin asta am aflat dintr- 
o carte pe care am citit-o cândva. Şi, după câte ştiu, nu e 
vorba decât de hidrogen. Chiar în cazul protonilor 
ultrafierbinţi, căldura produsă nu creşte peste măsură. 
Temperatura scade odată cu depărtarea de fascicolul 
amplificatorului, astfel încât poate avea loc doar o fuziune 
limitată. Bineînţeles, suficientă ca să distrugă nava, dar nici 
nu se pune problema aruncării în aer a oceanelor bogate în 
hidrogen, de exemplu, chiar dacă o parte a oceanului ar fi 
ultraîncălzită - şi cu siguranţă nu dacă ar fi rece. 


— Dar dacă aparatul se declanşează din întâmplare în 
camera unde este depozitat? 

— Nu cred că poate fi pornit. 

D. G. Îşi desfăcu un pumn, arătând un cub cu latura de doi 
centimetri, din metal lustruit. 

— Din puţinul pe care-l cunosc despre asemenea lucruri, 
acesta este un activator, iar amplificatorul nuclear nu poate 
face nimic fără el. 

— Eşti sigur? 

— Nu pe de-a-ntregul, dar va trebui pur şi simplu să 
riscăm, fiindcă vreau să duc acest obiect pe Lumea lui 
Baley. Acum, să urcăm la bord. 

Gladia şi cei doi roboţi ai ei urcară pasarela şi intrară în 
navă. D. G. Îi urmă şi avu o scurtă conversaţie cu unul 
dintre oamenii lui. Apoi îi spuse Gladiei, dând semne de 
oboseală: 

— Ne va lua vreo două ore să urcăm toate dispozitivele la 
bord şi să ne pregătim de decolare, şi fiecare clipă sporeşte 
pericolul. 

— Pericolul? 

— Doar nu crezi că înspăimântătoarea femeie robot e 
singura de acest fel care poate exista pe Solaria. Sau că 
amplificatorul nuclear pe care l-am capturat e singurul de 
acest fel. Cred că va dura destul până ce alţi roboţi cu 
aspect uman şi alte amplificatoare nucleare să ajungă aici - 
poate mult timp - dar nu trebuie să contăm pe asta. Şi între 
timp, doamnă, să mergem în cabina dumitale şi să discutăm 
nişte afaceri necesare. 

— Care-ar fi aceste afaceri necesare, căpitane? 

— Ei bine, răspunse D. G., făcându-i semn s-o ia înainte, 
având în vedere faptul că aş fi putut deveni victimă prin 
trădare, cred că voi conduce un tribunal neoficial. 

După ce se aşeză, gemând puternic, D. G. Spuse: 

— Ceea ce într-adevăr vreau, este un duş fierbinte, o 
frecţie, o masă bună şi puţin somn, dar astea toate vor 
trebui să aştepte până ce decolăm de pe planetă. Şi în cazul 


dumitale va trebui să aşteptăm, doamnă. Totuşi, unele 
lucruri nu vor aştepta. Întrebarea mea este aceasta: unde 
erai dumneata, Giskard, în timp ce noi toţi eram confruntaţi 
cu un pericol considerabil? 

Giskard răspunse: 

— Căpitane, mie nu mi s-a părut că roboții ar reprezenta 
vreun pericol, fiindcă au fost lăsaţi singuri pe planetă. În 
plus, Daneel a rămas cu dvs. 

Daneel spuse: 

— Căpitane, ne-am înţeles ca Giskard să meargă în 
recunoaştere şi eu să rămân cu doamna Gladia şi cu 
dumneata. 

— V-aţi înţeles voi doi, nu-i aşa? Întrebă D. G. A mai fost 
întrebat cineva? 

— Nu, căpitane, zise Giskard. 

— Dacă erai sigur că roboții sunt inofensivi, Giskard, cum 
explici faptul că două nave au fost distruse? 

— Am avut impresia, căpitane, că trebuie să fi rămas fiinţe 
umane pe planetă, dar că fac tot posibilul să nu fie văzute 
de voi. Am vrut să aflu unde sunt şi ce fac. Le căutam, 
acoperind terenul cât de repede puteam. Am întrebat 
roboții pe care i-am întâlnit. 

— Ai găsit vreo fiinţă umană? 

— Nu, căpitane. 

— Ai cercetat casa din care a ieşit supraveghetoarea? 

— Nu, căpitane, dar eram sigur că în ea nu se află nici o 
fiinţă umană. Şi acum sunt sigur. 

— În ea se afla supraveghetoarea. 

— Da, căpitane, dar supraveghetoarea era robot. 

— Un robot periculos. 

— Spre regretul meu, căpitane, nu mi-am dat seama de 
asta. 

— Simţi regretul, nu-i aşa? 

— Este o exprimare pe care am ales-o ca să descriu efectul 
asupra circuitelor mele pozitronice. Este o aproximare 


neprelucrată a termenului pe care se pare că-l folosesc 
fiinţele umane, căpitane. 

— Cum de nu ţi-ai dat seama că un robot poate fi 
periculos? 

— Conform celor Trei Legi ale Roboticii. 

— Opreşte-te, căpitane, interveni Gladia. Giskard ştie doar 
ce e programat să ştie. Nici un robot nu este periculos 
pentru o fiinţă umană, dacă nu se dă o luptă mortală între 
fiinţele umane, ca robotul să fie nevoit s-o oprească. Într-o 
asemenea luptă, fără îndoială că Daneel şi Giskard ne-ar fi 
apărat vătămându-i pe ceilalţi cât mai puţin posibil. 

— Chiar aşa? 

D. G. Se ciupi de rădăcina nasului. 

— Daneel într-adevăr ne-a apărat. Ne luptam cu roboţi, nu 
cu fiinţe umane, aşa că nu avea nici o problemă să decidă 
pe cine apără şi până la ce limită. Şi totuşi, ela avut un 
uimitor insucces, ţinând seama de faptul că cele Trei Legi 
nu-l împiedică să facă rău roboților. Giskard s-a retras, 
revenind exact când totul se terminase. E posibil ca între 
roboţi să existe un curent de compasiune? E posibil ca 
roboții, când apără fiinţele umane împotriva roboților, să 
simtă în vreun fel ceea ce Giskard numeşte „regret” pentru 
că sunt obligaţi s-o facă şi să dea greş - sau să lipsească. 

— Nu! Izbucni Gladia cu putere. 

— Nu? Făcu D. G. Ei bine, nu pretind că sunt expert în 
robotică. Dumneata eşti, doamnă Gladia? 

— Nu sunt robotician, zise Gladia, dar am trăit toată viaţa 
cu roboţi. Ceea ce sugerezi dumneata este ridicol. Daneel 
era gata să-şi dea viaţa pentru mine, iar Giskard ar fi făcut 
la fel. 

— Orice robot ar fi făcut-o? 

— Desigur. 

— Şi totuşi această supraveghetoare, această Landaree, 
era pregătită să mă atace şi să mă distrugă. Să presupunem 
că, într-un mod misterios, a simţit că Daneel, în ciuda 
aparenţelor, e la fel de robot ca şi ea - în ciuda aparenţelor 


- şi că nu a avut nici un fel de reţinere când a fost vorba să-l 
distrugă. Dar cum se face că m-a atacat pe mine, când e 
clar că eu sunt fiinţă umană? A avut ezitări în faţa dumitale, 
recunoscând că eşti om, dar nu în faţa mea. Cum poate un 
robot să facă discriminări între noi doi? Poate că nu era 
chiar robot? 

— Era robot, zise Gladia. Sigur că era. Dar. Adevărul e că 
nu ştiu de ce s-a purtat aşa. N-am mai auzit de aşa ceva. 
Presupun doar că Solarienii, învățând să construiască 
roboţi cu aspect uman, i-au proiectat fără protecţia celor 
Trei Legi, cu toate că aş fi jurat că Solarienii - toţi locuitorii 
Spaţiului - ar fi ultimii care să procedeze astfel. Solarienii 
sunt atât de copleşiţi de roboții lor, încât depind complet de 
ei - mult mai mult decât oricare dintre ceilalţi locuitori ai 
Spaţiului - şi de aceea se tem mai mult de ei. În toţi roboții 
de pe Solaria au fost încorporate subordonarea şi chiar 
puţină prostie. Cele Trei Legi erau mai puternice pe Solaria 
decât în oricare altă parte, nu mai slabe. Şi totuşi nu-mi pot 
explica altfel purtarea lui Landaree decât presupunând că 
Prima Lege a fost. 

— Scuzaţi-mă, doamnă Gladia, că intervin, zise Daneel. Îmi 
acordaţi permisiunea de a încerca o explicaţie pentru 
comportarea supraveghetoarei? 

— Cred că e nevoie, spuse D. G. Batjocoritor. Doar un 
robot înţelege alt robot. 

— Domnule, zise Daneel, dacă n-o înţelegem pe 
supraveghetoare, s-ar putea să nu fim în stare să luăm 
măsuri eficiente în viitor faţă de pericolul de pe Solaria. 
Cred că am o explicaţie pentru comportarea ei. 

— Dă-i drumul, spuse D.G. 

— Supraveghetoarea, zise Daneel, nu a luat măsuri 
imediate împotriva noastră. A stat şi ne-a urmărit un timp, 
parcă neştiind cum să procedeze. Când dumneata, 
căpitane, te-ai apropiat şi i te-ai adresat, ea a declarat că nu 
eşti om şi te-a atacat imediat. Când am intervenit eu şi am 
strigat că ea e robot, ea a declarat că eu nu sunt om şi m-a 


atacat imediat şi pe mine. Când doamna Gladia a înaintat, 
totuşi, ţipând la ea, supraveghetoarea a recunoscut-o ca 
fiind om şi, un timp, s-a lăsat dominată. 

— Da, îmi amintesc toate astea, Daneel. Dar ce înseamnă? 

— Am impresia, căpitane, că se poate modifica 
fundamental comportarea unui robot, fără să te atingi de 
cele Trei Legi, cu condiţia ca, de exemplu, să modifici 
definiţia unei fiinţe umane. La urma urmei, o fiinţă umană 
nu e decât ceea ce este definită să fie. 

— Chiar aşa? Ce consideri tu că este o fiinţă umană? 

Daneel nu era impresionat de prezenţa sau absenţa 
sarcasmului. Spuse: 

— Am fost construit cu o descriere amănunţită a 
aspectului şi comportării fiinţelor umane, căpitane. Orice se 
potriveşte cu această descriere este, pentru mine, o fiinţă 
umană. Astfel, dumneata ai aspectul şi comportarea, în timp 
ce supraveghetoarea avea aspectul, dar nu comportarea. Pe 
de altă parte, pentru supraveghetoare însuşirea 
fundamentală a unei fiinţe umane era vorbirea, căpitane. 
Accentul Solarian este unul aparte şi pentru 
supraveghetoare ceea ce arăta ca o fiinţă umană era definit 
ca fiinţă umană doar dacă vorbea ca un Solarian. Se pare 
că orice arăta ca o fiinţă umană, dar nu vorbea cu accent 
Solarian, trebuia să fie distrus fără şovâire, ca şi orice navă 
care ar fi purtat asemenea fiinţe. 

D. G. Vorbi gânditor: 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Ai accent de Colonist, căpitane, la fel de deosebit, în 
felul lui, ca şi cel Solarian, dar cele două sunt extrem de 
diferite. De îndată ce ai vorbit, pentru supraveghetoare te- 
ai autodefinit ca nefiind om, iar ea a declarat acest lucru şi 
a atacat. 

— Şi tu vorbeşti cu accent Aurorian şi ai fost, de 
asemenea, atacat. 

— Da, căpitane, dar doamna Gladia vorbeşte cu un accent 
Solarian autentic, astfel încât a fost recunoscută ca fiind 


om. 

D. G. Chibzui în tăcere un timp, apoi spuse: 

— Această programare a lor este periculoasă, chiar şi 
pentru cei care se folosesc de ea. Dacă un locuitor al 
Solariei, dintr-un motiv oarecare, se adresează unui astfel 
de robot într-un mod pe care acesta din urmă nu-l 
consideră a fi accent Solarian autentic, acel locuitor al 
Solariei va fi atacat imediat. Dacă aş fi Solarian, mi-ar fi 
teamă să mă apropii de un asemenea robot. Chiar efortul 
meu de a vorbi Solariana pură ar duce la respingerea şi 
uciderea mea. 

— Sunt de acord, căpitane, şi îmi închipui că ăsta e motivul 
pentru care cei ce fabrică roboţi nu limitează, de obicei, 
definiţia unei fiinţe umane, ci o lasă cât mai cuprinzătoare 
cu putinţă. Iotuşi, Solarienii au plecat de pe planetă. S-ar 
părea că faptul că roboții supraveghetori au această 
programare periculoasă este cel mai bun semn că Solarienii 
au plecat într-adevăr şi nu sunt aici să înfrunte pericolul. 
Solarienii, s-ar zice, sunt preocupaţi doar ca oricine nu e 
Solarian să nu aibă voie să pună piciorul pe planetă. 

— Nici măcar alţi locuitori ai Spaţiului? 

— Cred, căpitane, că ar fi greu de definit în aşa fel o fiinţă 
umană încât să includă zecile de accente diferite din Spaţiu 
şi să excludă zecile de accente diferite ale Coloniştilor. 
Restrângerea definiţiei doar la accentul Solarian distinctiv 
este şi aşa destul de grea. 

— Eşti foarte inteligent, Daneel, zise D. G. Eu nu sunt de 
acord cu roboții; desigur, n-am nimic cu ei în sine, ci cu 
influenţa nefastă asupra societăţii. Şi totuşi, cu un robot ca 
tine alături, aşa cum ai fost cândva alături de Strămoş. 

Gladia îl întrerupse: 

— Mă tem că nu, D. G., Daneel nu va fi niciodată făcut 
cadou, nici vândut, nici luat cu forţa. 

D. G. Îşi ridică o mână, zâmbind a negaţie: 

— Visam doar, doamnă Gladia. Te asigur că legile de pe 
Lumea lui Baley ar face de neconceput faptul ca eu să am 


un robot. 

— Îmi dai voie, căpitane, să adaug câteva cuvinte? Întrebă 
Giskard brusc. 

D. G. Spuse: 

— A, robotul care a reuşit să evite acţiunea şi care s-a 
întors când totul se terminase cu bine. 

— Regret că lucrurile par să stea aşa cum ai declarat. Cu 
toate acestea, căpitane, îmi dai voie să adaug câteva 
cuvinte? 

— Ei bine, dă-i drumul. 

— S-ar părea, căpitane, că hotărârea dumitale de a o lua 
pe doamna Gladia cu dumneata în această expediţie a avut 
rezultate foarte bune. Dacă ea n-ar fi fost de faţă şi te-ai fi 
aventurat în explorare doar cu membri ai echipajului navei, 
aţi fi fost toţi ucişi repede şi nava distrusă. Doar capacitatea 
doamnei Gladia de a vorbi ca un locuitor al Solariei şi 
curajul ei de a o înfrunta pe supraveghetoare a schimbat 
rezultatul. 

— Nu chiar, spuse D. G., pentru că am fi fost toţi distruşi, 
poate chiar şi doamna Gladia, dacă nu s-ar fi întâmplat ca 
supraveghetoarea să fie brusc inactivată. 

— Nu a fost întâmplător, căpitane, zise Giskard, şi este 
foarte puţin probabil ca vreun robot să fie dezactivat 
spontan. Trebuie să existe un motiv pentru această 
dezactivare şi pot sugera o posibilitate. Doamna Gladia i-a 
ordonat de câteva ori robotului să se oprească, după cum 
mi-a spus prietenul Daneel, dar instrucţiunile după care 
funcţiona supraveghetoarea erau mult mai puternice. Cu 
toate acestea, acţiunile doamnei Gladia au dus la slăbirea 
hotărârii supraveghetoarei, căpitane. Faptul că doamna 
Gladia era, fără îndoială, o fiinţă umană chiar şi după 
definiţia supraveghetoarei, şi că acţiona în aşa fel încât s-o 
provoace pe supraveghetoare să-i facă un rău - chiar s-o 
ucidă - a slăbit-o şi mai mult. Astfel, în clipa decisivă, cele 
două cerinţe contrare - de a distruge fiinţele neumane şi de 
a se abţine să vatăme fiinţele umane - s-au echilibrat şi 


robotul a îngheţat, incapabil să mai reacționeze. Circuitele 
s-au ars. 

Gladia îşi împreună sprâncenele într-o încruntare uimită: 

— Dar. Începu ea şi apoi se opri. 

Giskard continuă: 

— Mă gândesc că ar fi bine să informezi oamenii din 
echipaj despre asta. Ar putea îndepărta neîncrederea lor 
faţă de doamna Gladia, dacă le explici şi subliniezi ce au 
însemnat iniţiativa şi curajul ei pentru fiecare dintre ei în 
parte, de vreme ce au rămas în viaţă. De asemenea, le-ar 
forma o părere excelentă despre propria dumitale intuiţie, 
fiindcă ai insistat ca ea să se afle la bord, poate chiar 
împotriva sfaturilor propriilor dumitale ofiţeri. 

D. G. Slobozi un hohot de râs: 

— Doamnă Gladia, înţeleg acum de ce nu vrei să te 
desparţi de aceşti roboţi. Nu numai că sunt la fel de 
inteligenţi ca fiinţele umane, dar sunt exact la fel de vicleni. 
Te felicit pentru că-i ai. Şi acum, dacă nu vă supăraţi, 
trebuie să grăbesc echipajul. Nu vreau să stau pe Solaria 
nici o clipă mai mult decât trebuie. Şi vă promit că nu veţi 
mai fi deranjaţi ore întregi. Ştiu că aveţi nevoie de refacere 
şi odihnă, la fel ca şi mine. 

După ce plecă, Gladia rămase o vreme gânditoare, apoi se 
întoarse către Giskard şi-i vorbi în Auroriana obişnuită, o 
versiune convenţională a limbii galactice standard, larg 
răspândită pe Aurora şi greu de înţeles pentru cineva care 
nu era Aurorian: 

— Giskard, ce înseamnă toată prostia asta despre arderea 
circuitelor? 

— Doamnă, răspunse Giskard, am avansat-o doar ca pe o 
posibilitate şi nimic altceva. M-am gândit că e bine să 
subliniez rolul dvS. În distrugerea supraveghetoarei. 

— Dar cum îţi închipui că el va crede că un robot se poate 
arde aşa de uşor? 

— Se pricepe foarte puţin la roboţi, doamnă. O fi făcând el 
comerţ cu ei, dar vine de pe o lume care nu-i foloseşte. 


— Dar eu ştiu multe despre ei, şi tu la fel. 
Supraveghetoarea n-a dat nici un semn că ar avea 
circuitele oscilante, nu a avut nici o dezechilibrare, nici o 
tremurătură, nici o dificultate de comportament. Pur şi 
simplu s-a oprit. 

Giskard spuse: 

— Doamnă, pentru că nu cunoaştem exact indicaţiile cu 
care a fost proiectată supraveghetoarea, va trebui să ne 
mulţumim cu ignoranţa în ceea ce priveşte motivul care stă 
în spatele acestei dezactivări. 

Gladia dădu din cap: 

— Cu toate acestea, este uimitor. 

PARTEA A TREIA - LUMEA LUI BALEY 

8. LUMEA COLONISTULUI. 

Nava lui D. G. Se afla din nou în spaţiu, înconjurată de 
imuabilitatea veşnică a vidului nesfârşit. Pentru Gladia, care 
nu-şi revenise complet după tensiunea provocată de gândul 
că s-ar putea ivi pe neaşteptate o altă supraveghetoare - cu 
un alt amplificator, nu era destul de repede. Faptul că ar fi 
fost o moarte rapidă, dacă s-ar fi întâmplat, o moarte pe 
nesimţite, nu o mângâia prea mult. Încordarea strica ceea 
ce altfel ar fi fost un duş bun, alături de diferite alte 
mijloace de recâştigare a liniştii. 

De-abia după decolarea propriu-zisă, după ce se auzi 
bâzâitul moale, îndepărtat, al jeturilor protonice, se linişti 
ca să adoarmă. Ciudat, se gândi ea, în timp ce conştiinţa 
începuse să i se estompeze, că se simţea mai în siguranţă în 
spaţiu decât pe planeta tinereţii ei, că pleca a doua oară de 
pe Solaria chiar şi mai bucuroasă decât o făcuse prima 
oară. Dar Solaria nu mai era lumea tinereţii ei. Era o 
planetă fără nimic omenesc, păzită de parodii diforme ale 
umanităţii, roboţi cu aspect uman care îşi bătuseră joc de 
bunul Daneel şi de înțeleptul Giskard. 

Până la urmă adormi şi Daneel şi Giskard putură, din nou, 
să-şi vorbească, în timp ce stăteau de pază. 

Daneel zise: 


— Prietene Giskard, sunt foarte sigur că tu eşti cel care a 
distrus-o pe supraveghetoare. 

— Era clar că altă soluţie nu exista, prietene Daneel. A fost 
o simplă întâmplare că am sosit la timp, pentru că eram 
ocupat în totalitate să caut fiinţe umane şi n-am găsit 
niciuna. Şi nici n-aş fi înţeles ce se întâmplă, dacă n-ar fi fost 
furia şi disperarea doamnei Gladia. Pe acestea le-am simţit 
de la distanţă şi de aceea m-am grăbit să ajung la faţa 
locului - exact la timp. În această privinţă, doamna Gladia a 
salvat într-adevăr situaţia, cel puţin în ceea ce priveşte viaţa 
căpitanului şi a ta. Cred că, totuşi, aş fi salvat nava, chiar 
dacă aş fi sosit prea târziu să vă salvez pe voi. 

Se opri o clipă şi apoi adăugă: 

— Aş fi considerat extrem de neplăcut, prietene Daneel, 
dacă aş fi ajuns prea târziu să te salvez. 

— Mulţumesc, prietene Giskard, zise Daneel pe un ton 
serios şi convenţional. Mă bucur că nu te-a intimidat 
aspectul uman al supraveghetoarei. Asta mi-a încetinit 
reacţiile, aşa cum aspectul meu le-a încetinit pe ale ei. 

— Prietene Daneel, aspectul ei fizic nu însemna nimic 
pentru mine, fiindcă mi-am dat seama de schema ei de 
gândire. Felul ei de a gândi era atât de limitat şi de diferit 
de toată gama tipurilor umane, încât n-am avut nevoie de 
vreun efort prea mare ca s-o identific cu precizie. Era atât 
de evident că nu e om, încât am acţionat imediat. De fapt, 
nu mi-am dat seama de acţiunea mea până ce n-am 
înfăptuit-o. 

— M-am gândit eu, prietene Giskard, dar am vrut să-mi 
confirmi, ca să nu interpretez greşit. Atunci, să presupun că 
nu te simţi deloc tulburat pentru că ai ucis ceea ce părea a 
fi o fiinţă umană? 

— Nu, de vreme ce era robot. 

— Eu am impresia că, dacă aş fi reuşit s-o distrug, aş fi 
suferit o obstrucţie a fluxului pozitronic liber, indiferent cât 
de bine am înţeles că era robot. 


— Nu se poate face abstracţie de înfăţişarea umană, 
prietene Daneel, când e singura după care se poate aprecia 
direct. Imaginea e prioritară gândului, deducţiei. Numai 
pentru că i-am putut studia structura mentală şi m-am 
concentrat asupra ei am putut face abstracţie de aspectul ei 
fizic. 

— Judecând după structura ei mentală, cum crezi că s-ar fi 
simţit supraveghetoarea dacă ne-ar fi distrus? 

— 1 se dăduseră indicaţii extrem de precise, aşa că în 
circuitele ei nu exista nici o îndoială că tu şi căpitanul nu 
eraţi oameni, după definiţia ei. 

— Dar ar fi putut-o distruge şi pe doamna Gladia. 

— De asta nu putem fi siguri, prietene Daneel. 

— Dacă ar fi făcut aşa ceva, prietene Giskard, ar fi 
supravieţuit? Ce poţi spune? 

Giskard tăcu multă vreme. 

— Am avut timp insuficient ca să-i studiez tiparul gândirii. 
Nu ştiu ce reacţie ar fi avut dacă ar fi ucis-o pe doamna 
Gladia. 

— Dacă mă pun în locul supraveghetoarei - vocea lui 
Daneel tremură şi scăzu în intensitate - cred că aş putea 
ucide o fiinţă umană ca să salvez viaţa altei fiinţe umane, pe 
care, dintr-un motiv oarecare, ar fi necesar s-o salvez. Cu 
toate acestea, acţiunea ar fi grea şi dăunătoare. Să ucid o 
fiinţă umană doar ca să distrug ceva ce mie mi se pare că 
nu e om, ar fi de neconceput. 

— Ea a ameninţat doar. Nu şi-a dus ameninţarea până la 
capăt. 

— Ar fi făcut-o, prietene Giskard? 

— De unde să ştim, dacă nu cunoaştem felul indicaţiilor pe 
care le-a primit? 

— Crezi că aceste instrucţiuni ar fi putut nesocoti întru 
totul Prima Lege? 

Giskard spuse: 

— Văd că toată discuţia a avut drept scop numai această 
problemă. Te sfătuiesc să nu mergi mai departe. 


Daneel se încăpăţâna: 

— Mă voi exprima prin fraze condiţionale, prietene 
Giskard. Cu siguranţă că ceea ce nu poate fi exprimat ca 
real, poate fi exprimat sub formă de presupunere. Dacă 
indicaţiile puteau fi limitate prin definiţii şi condiţii, dacă 
indicaţiile puteau fi explicate suficient de riguros, ar fi 
posibil să ucizi o fiinţă umană pentru un scop mai puţin 
copleşitor decât salvarea vieţii unei alte fiinţe umane? 

— Nu ştiu, dar cred că s-ar putea, răspunse Giskard fără 
vigoare. 

— Dar atunci, dacă bănuiala ta ar fi corectă, ar însemna că 
se poate neutraliza Prima Lege în anumite condiţii. Prima 
Lege, în acest caz, şi deci cu siguranţă şi celelalte Legi, s-ar 
putea modifica până la desființare. Legile, chiar Prima 
Lege, n-ar mai fi ceva absolut, ci orice ar considera cei care 
proiectează roboţi. 

Giskard spuse: 

— E destul, prietene Daneel. Nu merge mai departe. 

— Mai e un pas, prietene Giskard. Partenerul Elijah ar fi 
făcut şi acest pas. 

— Era fiinţă umană. Putea s-o facă. 

— Trebuie să încerc. Dacă Legile Roboticii - chiar Prima 
Lege - nu sunt absolute şi dacă fiinţele umane le pot 
modifica, n-ar fi posibil ca, poate, în anumite condiţii, noi 
înşine să le mod. 

Se opri. 

Giskard zise încet: 

— Nu merge mai departe. 

Daneel spuse, o uşoară ezitare voalându-i glasul: 

— Nu merg mai departe. 

Multă vreme fu linişte. Cu greu se risipiră disonanţele din 
circuitele pozitronice ale fiecăruia dintre ei. 

În cele din urmă, Daneel vorbi: 

— Mi-a venit altă idee. Supraveghetoarea era periculoasă 
nu numai din cauza indicaţiilor pe care le primise, ci şi din 
pricina înfăţişării ei. Ne-a blocat, pe mine şi pe căpitan, şi 


putea induce în eroare fiinţele umane în general, aşa cum şi 
eu, fără să vreau, l-am păcălit pe navigatorul de rangul 
întâi, Niss. E clar că, la început, nu şi-a dat seama că sunt 
robot. 

— Şi ce reiese de aici, prietene Daneel? 

— Pe Aurora, la Institutul de Robotică, s-au construit 
câţiva roboţi cu înfăţişare umană sub conducerea 
doctorului Amadiro, după ce s-au obţinut proiectele de la 
dr. Fastolfe. 

— Asta se ştie. 

— Ce s-a întâmplat cu acei roboţi cu aspect uman? 

— Proiectul a eşuat. 

— Asta se ştie, spuse Daneel la rândul lui. Dar nu dă 
răspuns la întrebare. Ce s-a întâmplat cu acei roboţi cu 
aspect uman? 

— Se presupune că au fost distruşi. 

— Nu e neapărat nevoie ca o asemenea presupunere să fie 
corectă. Au fost ei într-adevăr distruşi? 

— Aşa ar fi fost înţelept. Ce altceva să faci cu nişte 
rebuturi? 

— De unde ştim că roboții cu aspect uman au fost nişte 
rebuturi, exceptând faptul că au fost retraşi? 

— Nu ajunge, dacă au fost retraşi şi distruşi? 

— N-am spus „şi distruşi”, prietene Giskard. Asta e mai 
mult decât ştim. Ştim doar că au fost retraşi. 

— Dar ce altceva ar fi fost, dacă nu erau rebuturi? 

— Şi dacă nu erau rebuturi, n-ar putea exista alt motiv 
pentru care să fi fost retraşi? 

— Nu-mi imaginez niciunul, prietene Daneel. 

— Mai gândeşte-te, prietene Giskard. Ţine minte că 
vorbim acum de roboții cu aspect uman despre care, 
credem, ar putea fi periculoşi chiar din cauza naturii lor 
umane. În discuţia anterioară noi am presupus că pe 
Aurora se pregăteşte un plan pentru înfrângerea 
Coloniştilor - drastică, sigură şi totală. Am tras concluzia că 


planul acesta este îndreptat asupra Pământului. Am 
dreptate până aici? 

— Da, prietene Daneel. 

— Atunci, nu s-ar putea ca în centrul acestui plan să se afle 
dr. Amadiro? În ultimele douăzeci de decade, antipatia lui 
faţă de Pământ a fost evidentă. Şi dacă dr. Amadiro a 
construit mai mulţi roboţi cu aspect uman, unde au fost 
trimişi aceştia, dacă nu s-au mai văzut? Nu uita că dacă 
roboticienii de pe Solaria pot denatura cele Trei Legi, şi cei 
de pe Aurora pot face la fel. 

— Sugerezi, prietene Daneel, că roboții cu aspect uman au 
fost trimişi pe Pământ? 

— Exact. Ca să-i înşele pe Pământeni prin aspectul lor 
uman şi să facă posibilă ceea ce dr. Amadiro intenţionează 
să fie lovitura lui contra Pământului. 

— Nu ai nici o dovadă pentru asta. 

— Şi totuşi, e posibil. Gândeşte-te singur la etapele 
argumentării. 

— Dacă ar fi aşa, ar trebui să mergem pe Pământ. Ar 
trebui să fim acolo şi să prevenim cumva dezastrul. 

— Da, aşa e. 

— Dar nu putem merge dacă nu merge doamna Gladia, iar 
asta e puţin probabil. 

— Dacă-l poţi influenţa pe căpitan să ducă nava asta pe 
Pământ, doamna Gladia n-ar avea altă alegere decât să 
meargă şi ea. 

— Nu pot fără să-l vatăm, zise Giskard. Este ferm hotărât 
să meargă pe propria lui planetă, Lumea lui Baley. Trebuie 
să-i influenţăm călătoria spre Pământ - dacă putem - după 
ce termină ce are de gând să facă pe Lumea lui Baley. 

— După aceea poate fi prea târziu. 

— N-am încotro. Nu trebuie să fac rău unei fiinţe umane. 

— Dacă e prea târziu, prietene Giskard, gândeşte-te ce ar 
însemna asta. 

— Nu mă pot gândi ce înseamnă asta. Ştiu doar că nu pot 
face rău unei fiinţe umane. 


— Atunci, Prima Lege e insuficientă şi noi trebuie. 

Nu putu continua şi ambii roboţi se cufundară într-o 
tăcere neputincioasă. 

Lumea lui Baley se zărea încet, pe măsură ce nava se 
apropia de ea. Gladia o privea cu atenţie din cabina ei: 
pentru prima oară vedea o planetă a Coloniştilor. 

Când D. G. O anunţase, protestase faţă de această 
întrerupere, dar el dăduse din umeri râzând: 

— Ce vrei, doamna mea? Trebuie să duc arma asta de la 
oamenii dumitale - accentuase uşor pe „dumitale” - la 
oamenii mei. Şi trebuie să le şi dau raportul. 

Gladia vorbi cu răceală: 

— Permisiunea să mă duci pe Solaria ţi-a fost acordată de 
Consiliul Aurorei, cu condiţia să mă duci înapoi. 

— De fapt, nu e aşa, doamna mea. Poate a fost o înţelegere 
neoficială în privinţa asta, dar nu există nimic scris. Nici o 
înţelegere oficială. 

— O înţelegere neoficială m-ar obliga pe mine - sau pe 
orice om civilizat, D. G. 

— Sunt sigur, doamnă Gladia, dar noi, Neguţătorii, trăim 
din bani şi din semnături scrise pe documente legale. 
Niciodată, în nici un caz, n-aş încălca un contract scris sau 
n-aş refuza să fac un lucru pentru care am fost plătit. 

Gladia îşi înălţă bărbia: 

— Asta e cumva o aluzie la faptul că trebuie să te plătesc, 
dacă vreau să mă duci acasă? 

— Doamnă! 

— Haida-de, D. G. Nu face pe indignatul cu mine. Dacă 
trebuie să fiu prizonieră pe planeta dumitale, zi aşa şi 
spune-mi de ce. Să ştiu exact cum stau. 

— Nu eşti şi nu vei fi prizoniera mea. De fapt, voi respecta 
această înţelegere nescrisă. Te voi duce acasă - până la 
urmă. Oricum, mai întâi trebuie să merg pe Lumea lui Baley 
şi dumneata trebuie să vii cu mine. 

— De ce trebuie să vin cu dumneata? 


— Oamenii de pe planeta mea vor dori să te cunoască. Eşti 
eroina de pe Solaria. Nu-i poţi lipsi de şansa de a te aclama 
până ce vor răguşi. În afară de asta, ai fost bună prietenă 
cu Strămoşul. 

— Ce ştiu ei - sau cred că ştiu - despre asta? Întrebă 
Gladia tăios. 

D. G. Rânji: 

— Nimic jignitor, te asigur. Eşti o legendă, iar legendele 
depăşesc realitatea - deşi, recunosc, pentru o legendă ar fi 
uşor să te întreacă, doamna mea - şi sunt mult mai nobile. 
În mod obişnuit, nu te-aş dori pe planetă, pentru că nu te-ai 
ridica la înălţimea legendei. Nu eşti destul de înaltă, destul 
de frumoasă, destul de impunătoare. Dar când se va afla 
povestea de pe Solaria, vei întruni brusc toate condiţiile. De 
fapt, s-ar putea să nu te lase să pleci. Ţine minte că vorbim 
despre Lumea lui Baley, planeta pe care povestea 
Strămoşului este luată mai în serios decât pe oricare alta - 
şi dumneata faci parte din poveste. 

— N-o să te foloseşti de asta ca să mă ţii în închisoare. 

— Îţi promit că n-o voi face. Şi-ţi promit că te voi duce 
acasă - când voi putea. 

Cumva Gladia nu mai era chiar atât de indignată cât 
simţea că e îndreptăţită să fie. Voia, totuşi, să vadă cum 
arată o planetă colonizată şi, la urma urmei, asta era chiar 
lumea lui Elijah Baley. O întemeiase fiul lui. Elijah însuşi îşi 
petrecuse aici ultimele decade. Pe Lumea lui Baley erau 
urmele lui - numele planetei, urmaşii lui, legenda lui. Aşa că 
privi planeta - şi se gândi la Elijah. 

Nu zări mare lucru şi se simţi dezamăgită. Nu erau multe 
de văzut prin pătura de nori ce acoperea planeta. Din 
relativ mica ei experienţă de călătoare prin spaţiu, avea 
impresia că pătura de nori e mai groasă decât de obicei 
pentru planetele locuite. Asolizarea urma în câteva ore şi. 

Becul de avertizare pâlpâi şi Gladia se grăbi să apese pe 
butonul AŞTEAPTĂ, ca răspuns. După câteva clipe, apăsă pe 
INTRĂ. 


Intră D. G., zâmbind. 

— E un moment nepotrivit, doamna mea? 

— Nu chiar, zise Gladia. Nu trebuie decât să-mi pun 
mâănuşile şi filtrele nazale. Cred că ar trebui să le port tot 
timpul, dar au devenit plictisitoare şi, într-un fel, a început 
să mă preocupe mai puţin infecția. 

— Obişnuinţa naşte disprețul, doamna mea. 

— Să nu-i spunem dispreţ, zise Gladia, pomenindu-se că 
zâmbeşte. 

— Mulţumesc, spuse D. G. Vom ateriza în curând, doamnă, 
şi ţi-am adus o pelerină, sterilizată cu grijă şi amplasată în 
acest sac din material plastic, aşa că n-a mai fost atinsă de 
mâini de Colonist. Trebuie doar s-o porţi. N-o să ai nici o 
problemă şi o să vezi că acoperă totul, în afară de nas şi 
ochi. 

— Doar pentru mine, D. G.? 

— Nu, nu, doamna mea. Toţi purtăm aşa ceva când ieşim 
afară în perioada asta a anului. În capitala noastră e iarnă 
acum şi e frig. Trăim pe o planetă destul de rece - pătură 
groasă de nori, precipitaţii multe, adesea ninge. 

— Chiar şi în regiunile tropicale? 

— Nu, acolo în general este cald şi uscat. Populaţia s-a 
concentrat totuşi în regiunile mai reci. Ne cam place aşa. 
Este înviorător şi mobilizator. Mările, care au fost populate 
cu forme de viaţă de pe Pământ, sunt bogate, aşa că peştii 
şi alte fiinţe s-au înmulţit din abundență. Prin urmare, chiar 
dacă pământul arabil este puţin şi nu vom fi niciodată 
grânarul Galaxiei, hrana nu lipseşte. Verile sunt scurte, dar 
foarte fierbinţi, şi atunci plajele sunt foarte aglomerate, deşi 
s-ar putea să le consideri neinteresante, pentru că avem o 
interdicţie categorică în privinţa nudismului. 

— Pare să fie o climă deosebită. 

— E vorba de distribuţia uscatului şi a apei, o orbită 
planetară ceva mai excentrică decât de obicei şi alte câteva 
lucruri. Sincer să fiu, nu mă deranjează. 

Ridică din umeri: 


— Nu e domeniul meu de interes. 

— Eşti Neguţător. Îmi închipui că lipseşti mult de pe 
planetă. 

— Aşa e, dar nu m-am făcut Neguţător ca să fug de pe ea. 
Îmi place aici. Şi totuşi, poate că mi-ar plăcea mai puţin 
dacă aş sta mai multă vreme. Dacă o luăm aşa, condiţiile 
aspre de pe Lumea lui Baley au un scop important. 
Încurajează comerţul. De pe Lumea lui Baley pleacă oameni 
care cutreieră mările pentru hrană şi e o oarecare 
asemănare între a naviga pe mări şi a naviga prin spaţiu. Aş 
spune că o treime din toţi Neguţătorii care frecventează 
căile spaţiale sunt de pe Lumea lui Baley. 

— Pari pe jumătate nebun, D. G., zise Gladia. 

— Zău? Chiar în clipa asta eu gândesc despre mine că sunt 
într-o dispoziţie bună. Am motive să fiu. Şi dumneata ai 
motive să fii. 

— Oh? 

— E clar, nu-i aşa? Am scăpat cu viaţă de pe Solaria. Ştim 
exact în ce constă pericolul Solarian. Am pus stăpânire pe o 
armă neobişnuită care ar trebui să se afle în atenţia armatei 
noastre. lar dumneata vei fi eroina Lumii lui Baley. 
Persoanele oficiale de pe planetă cunosc deja mersul 
evenimentelor şi sunt nerăbdătoare să te întâmpine. De 
aceea eşti eroina de pe această navă. Aproape fiecare om 
de la bord s-a oferit să-ţi aducă pelerina aceasta. Toţi vor să 
vină mai aproape şi să se scalde în aura dumitale, ca să 
spun aşa. 

— Ce schimbare, făcu Gladia sec. 

— Categoric. Niss - omul din echipaj pe care Daneel al 
dumitale l-a pedepsit. 

— Îmi amintesc bine, D.G. 

— E nerăbdător să-şi ceară scuze. Şi să-i aducă pe cei 
patru colegi ai lui, ca să-şi ceară şi ei scuze. Şi să-l 
pocnească, de faţă cu dumneata, pe acela dintre ei care a 
vorbit ce nu trebuie. Nu e un om rău, doamna mea. 


— Sunt convinsă că nu e. Asigură-l că e iertat şi incidentul 
uitat. Şi dacă dumneata aranjezi lucrurile, eu voi. Voi da 
mâna cu el şi poate şi cu alţii, înainte de a debarca. Dar nu 
trebuie să-i laşi să se înghesuie în jurul meu. 

— Înţeleg, dar nu-ţi pot garanta că n-o să fie ceva 
înghesuială în Baleytown - asta e capitala Lumii lui Baley. 
N-ai cum să-i împiedici pe unii oficiali din guvern să încerce 
dobândirea de avantaje politice din faptul de a fi văzuţi cu 
dumneata, în timp ce zâmbesc şi fac plecăciuni. 

— Pe Jehova! Cum ar fi spus Strămoşul dumitale. 

— Să nu spui asta după ce aterizăm, doamnă. Este o 
expresie rezervată pentru el. Dacă o rosteşte oricine 
altcineva, e considerat de prost gust. Vor fi discursuri şi 
zâmbete şi tot felul de formalităţi fără rost. Îmi pare rău, 
doamna mea. 

Ea rosti gânditoare: 

— M-aş descurca fără astea, dar presupun că n-am cum le 
împiedica. 

— Nici gând, doamna mea. 

— Cât timp va dura totul? 

— Până ce se plictiseşte lumea. Poate câteva zile, dar 
intervalul poate varia. 

— Şi cât timp vom rămâne pe planetă? 

— Până ce mă plictisesc eu. Îmi pare rău, doamna mea, 
dar am multe de făcut - locuri de mers, prieteni de văzut. 

— Femei cu care să faci dragoste. 

— Vai de slăbiciunea morală umană, zise D. G., zâmbind 
larg. 

— Faci de toate, dar nu te plângi. 

— O slăbiciune: nu mă pot plânge. 

Gladia zâmbi: 

— Nu eşti chiar întreg la minte, nu-i aşa? 

— N-am pretins niciodată că aş fi. Dar, lăsând asta la o 
parte, trebuie să ţin seama şi de unele lucruri plicticoase, 
ca de exemplu faptul că ofiţerii mei şi echipajul ar dori să-şi 
vadă familiile şi prietenii lor, să doarmă pe săturate şi să se 


distreze puţin cu ce le oferă planeta. Şi, dacă ţii seama de 
sentimentele obiectelor neînsufleţite, nava va trebui 
reparată, curățată, reîncărcată şi reaprovizionată. Nimicuri 
de felul ăsta. 

— Cât timp vor dura toate aceste nimicuri? 

— Poate câteva luni. Cine ştie? 

— Şi ce voi face eu între timp? 

— Poţi vizita planeta noastră, poţi să-ţi lărgeşti orizontul. 

— Dar planeta voastră nu este tocmai locul de joacă al 
Galaxiei. 

— Întru totul adevărat, dar vom încerca să-ţi păstrăm 
interesul treaz. 

Îşi privi ceasul: 

— Încă un avertisment, doamna mea. Nu-ţi pomeni vârsta. 

— Ce motiv aş avea s-o fac? 

— S-ar putea ivi o referire întâmplătoare. Vei fi rugată să 
rosteşti câteva cuvinte şi ai putea spune, de exemplu: „În 
cele peste douăzeci şi trei de decade de viaţă, n-am fost 
niciodată mai fericită să cunosc pe cineva decât sunt acum 
să-i cunosc pe oamenii de pe Lumea lui Baley”. Dacă vei fi 
tentată să rosteşti ceva asemănător acestei fraze de 
început, stăpâneşte-te. 

— Aşa voi face. Oricum, nu am nici o intenţie să mă dedau 
la hiperbole. Dar, la o adică, de ce nu? 

— Pur şi simplu pentru că e mai bine ca ei să nu-ţi 
cunoască vârsta. 

— Dar ei îmi cunosc vârsta, nu-i aşa? Ştiu că am fost 
prietena Strămoşului dumitale şi ştiu cu cât timp în urmă a 
trăit. Sau ei trăiesc cu impresia - îl privi pieziş - că sunt o 
urmaşă îndepărtată a acelei Gladia? 

— Nu, nu, ştiu cine eşti şi ştiu câţi ani ai, dar o ştiu doar cu 
mintea - se bătu cu degetele peste frunte - şi puţină lume 
are minţi care gândesc, aşa cum poate ai observat. 

— Da, am observat. Chiar şi pe Aurora. 

— Asta-i bine. N-aş vrea să fie Coloniştii deosebiți în 
privinţa asta. Păi, atunci, arăţi ca la - se opri, prudent - 


patruzeci, poate patruzeci şi cinci, iar ei te vor accepta ca 
atare, din burtă, unde se află localizat mecanismul de 
gândire al oamenilor obişnuiţi. Dacă nu aduci vorba de 
vârsta dumitale reală. 

— Chiar are vreo importanţă? 

— Tu ce crezi? Uite, un Colonist obişnuit chiar nu vrea 
roboţi. Nu-i plac deloc roboții, nu-i doreşte deloc. În privinţa 
asta suntem mulţumiţi că ne deosebim de cei din Spaţiu. Cu 
viaţa lungă e altceva. Patruzeci de decade este considerabil 
mai mult decât zece. 

— De fapt, puţini dintre noi ajung la vârsta de patruzeci de 
decade. 

— Şi puţini dintre noi ajung, de fapt, la vârsta de zece 
decade. Noi propovăduim avantajul vieţii scurte - calitate 
faţă de cantitate, evoluţie accelerată, o planetă care se 
schimbă continuu - dar nimic nu-i face mai fericiţi pe 
oameni în privinţa celor zece decade dacă îşi pot imagina că 
ar putea trăi patruzeci, aşa că de la un punct, propaganda 
reacţionează ca un bici pe spate şi e cel mai bine să nu 
pomeneşti de asta. După cum îţi poţi da seama, ei nu văd 
prea des locuitori ai Spaţiului, aşa că nu au prilejul să 
scrâşnească din dinţi fiindcă aceştia arată tineri şi viguroşi, 
chiar dacă sunt de două ori mai bătrâni decât cel mai 
bătrân Colonist care a trăit vreodată. Vor vedea asta la 
dumneata şi dacă se vor gândi, faptul îi va deranja. 

Gladia spuse cu amărăciune: 

— N-ai vrea să le ţin un discurs şi să le spun exact ce 
înseamnă patruzeci de decade? Să le spun câţi ani 
supravieţuieşte cineva speranţei de la început, ca să nu mai 
vorbesc de prieteni şi cunoştinţe. Să le vorbesc despre 
copiii şi familia care nu au nici un rost; despre nesfârşitul 
du-te-vino al soţilor, unul după altul, despre amestecul 
confuz de legături întâmplătoare dintre două căsătorii şi din 
timpul căsniciei; despre venirea unui timp când ai văzut tot 
ce voiai să vezi şi ai auzit tot ce voiai să auzi şi ţi se pare 
imposibil să mai ai gânduri noi, despre felul în care uiţi ce 


înseamnă emoția şi descoperirea şi afli în fiecare an că 
plictiseala poate deveni mult mai puternică? 

— Oamenii de pe Lumea lui Baley nu vor crede aşa ceva. 
Nu ştiu dacă eu cred. Asta simt toţi locuitorii Spaţiului, sau 
ai inventat totul? 

— Sunt sigură doar de ceea ce simt eu, dar i-am observat 
pe alţii cum decad pe măsură ce înaintează în vârstă; am 
văzut cum devin tot mai acri şi ambițiile lor tot mai 
meschine; şi cum îi cuprinde nepăsarea. 

D. G. Îşi strânse buzele şi deveni serios. 

— Rata sinuciderilor este mare printre cei din Spaţiu? N- 
am auzit niciodată că ar fi aşa. 

— De fapt, este zero. 

— Dar asta nu se potriveşte cu ceea ce spui. 

— Gândeşte-te! Suntem înconjurați de roboţi care sunt 
destinaţi să ne ţină în viaţă. Este imposibil să ne sinucidem, 
când roboții noştri, extrem de atenţi şi de activi, sunt veşnic 
în preajma noastră. Nu cred că vreunul dintre noi s-ar 
gândi vreodată să încerce. Eu însămi nici n-aş visa aşa ceva, 
fie şi numai pentru că n-aş suporta să mă gândesc ce-ar 
însemna asta pentru toţi roboții mei de acasă, mai ales 
pentru Daneel şi Giskard. 

— Ei nu sunt vii, de fapt, ştii? Nu au sentimente. 

Gladia dădu din cap: 

— Vorbeşti aşa numai pentru că n-ai trăit niciodată cu ei. 
Oricum, cred că supraapreciezi dorinţa de viaţă lungă la 
poporul dumitale. Dumneata îmi cunoşti vârsta, dumneata 
vezi cum arăt, şi totuşi asta nu te deranjează. 

— Fiindcă sunt convins că Lumile din Spaţiu trebuie să 
degenereze şi să moară, că Lumile colonizate sunt, de fapt, 
speranţa pentru viitorul omenirii şi că însuşirea noastră de 
a trăi puţin este cea care îl asigură. După ce am ascultat 
ceea ce tocmai ai spus, presupunând că e adevărat, sunt şi 
mai încredinţat de asta. 

— Nu fi prea sigur. Se pot ivi propriile voastre probleme 
de nerezolvat - dacă nu le aveţi deja. 


— Fără îndoială că este posibil, doamna mea, dar acum 
trebuie să te părăsesc. Nava navighează paralel cu coasta, 
pentru asolizare, iar eu trebuie să mă holbez într-un mod 
cât mai inteligent la computerul care conduce operaţia, 
altfel nimeni nu va crede că sunt căpitan. 

leşi, iar ea rămase un timp cu gândurile duse, posomorâtă, 
în vreme ce trăgea cu degetele de folia de plastic ce 
acoperea pelerina. 

Pe Aurora ajunsese la un oarecare echilibru, la un mod de 
a permite vieţii să treacă în linişte. Prânz după prânz, zi 
după zi, anotimp după anotimp, toate trecuseră şi liniştea 
aproape că o izolase de aşteptarea lipsită de perspectivă a 
ultimei aventuri care mai exista, cea finală, a morții. 

lar acum fusese pe Solaria şi trezise amintirile unei 
copilării ce trecuse demult, într-o lume ce trecuse demult, 
astfel încât liniştea fusese sfărâmată - poate pentru 
totdeauna - şi ea se găsea expusă fără apărare la grozăvia 
vieţii ce continua. Ce putea înlocui liniştea pierdută? 

Observă ochii lui Giskard, cu strălucirea lor ştearsă, 
îndreptaţi asupra ei şi spuse: 

— Ajută-mă să ies din încurcătură, Giskard. 

Era frig. Cerul era acoperit de nori cenuşii şi în aer 
strălucea o ninsoare foarte slabă. Fulgi mici se învolburau 
uşor în vânt şi, dincolo de aerodrom, Gladia văzu troiene. 

Din loc în loc se adunaseră grupuri mari de oameni, pe 
care barierele îi împiedicau să vină prea aproape. Toţi 
purtau pelerine de diverse tipuri şi culori şi toţi păreau 
umflaţi în partea de sus, transformând omenirea într-o 
aglomeraţie de obiecte informe cu ochi. Câţiva aveau 
vizoare care le străluceau transparente pe chipuri. 

Gladia îşi apăsă mâna înmănuşată pe faţă. Cu excepţia 
nasului, îi era destul de cald. Pelerina făcea mai mult decât 
s-o izoleze; părea să emită căldură proprie. Privi în spate. 
Daneel şi Giskard erau aproape, fiecare dintre ei purtând 
câte o pelerină. 

La început protestase: 


— Nu au nevoie de pelerine. Nu simt frigul. 

— Sunt sigur că nu-l simt, spusese D. G., dar spuică nu 
mergi nicăieri fără ei, iar noi nu ne-am simţi bine dacă 
Daneel s-ar expune frigului. Ar părea contra naturii. Nici nu 
dorim să stârnim duşmănia arătând prea făţiş că dumneata 
ai roboţi. 

— Trebuie să ştie că am roboţi cu mine, iar faţa lui Giskard 
îl va trăda - chiar şi cu pelerină. 

— S-ar putea, zise D. G., dar sunt şanse să nu se 
gândească la asta dacă nu sunt siliţi s-o facă - aşa că să nu-i 
silim. 

Acum D. G. Îi făcu semn să se urce într-o maşină de teren 
cu acoperişul şi părţile laterale transparente. 

— Vor dori să te vadă în timpul călătoriei, doamna mea, 
spuse el zâmbind. 

Gladia se aşeză într-o parte, iar D. G. În cealaltă. 

— Sunt co-erou, zise el. 

— 'Ţii la asta? 

— O, da. Înseamnă o primă pentru echipajul meu şi o 
posibilă avansare pentru mine. Nu dispreţuiesc aşa ceva. 

Daneel şi Giskard intrară şi se aşezară pe bancheta aflată 
vizavi de cele două fiinţe umane. Daneel stătea în faţa 
Gladiei; Giskard stătea în faţa lui D. G. 

Înaintea lor era o maşină de teren netransparentă, iar în 
spatele lor vreo duzină de alte vehicule. Dinspre mulţimea 
adunată grămadă răsunau ovaţii şi se vedea o pădure de 
braţe ridicate. D. G. Zâmbi, ridică o mână în semn de 
răspuns şi o îndemnă pe Gladia să facă la fel. Ea dădu din 
mână, de formă. În maşină era cald şi nasul i se dezgheţase. 

Spuse: 

— Geamurile astea au o strălucire cam neplăcută. Nu 
poate fi îndepărtată? 

— Fără îndoială, dar nu o vom face, zise D. G. Este un 
câmp de forţă reglat discret. Aceia de afară sunt oameni 
entuziaşti şi, chiar dacă au fost percheziţionaţi, se poate să 
fi reuşit cineva să ascundă o armă şi nu vrem să fii rănită. 


— Adică ar putea cineva să încerce să mă omoare? 


(Ochii lui Daneel scrutau cu atenţie mulţimea dintr-o parte 
a maşinii; ai lui Giskard, pe cealaltă parte.) 

— E foarte puţin probabil, doamna mea, dar eşti o 
locuitoare a Spaţiului, iar Coloniştilor nu le plac cei din 
Spaţiu. Câţiva s-ar putea să-i urască cu atâta intensitate, 
încât să nu vadă altceva în dumneata decât o Spațială. Dar 
nu te teme. Chiar dacă cineva ar încerca - ceea ce, după 
cum spuneam, este puţin probabil - nu va reuşi. 

Şirul de maşini se puse în mişcare, toate deodată şi foarte 
încet. Gladia se ridică pe jumătate, uimită. În faţa 
compartimentului în care se aflau ei nu se găsea nimeni. 

— Cine conduce? Întrebă ea. 

— Maşinile sunt în întregime computerizate, zise D. G. Să 
înţeleg că maşinile celor din Spaţiu nu sunt? 

— Noi avem roboţi care le conduc. 

D. G. Continuă să facă semne cu mâna, iar Gladia îl imită 
automat. 

— Noi nu avem, zise el. 

— Dar un computer este în esenţă acelaşi lucru cu un 
robot. 

— Un computer nu arată ca un om şi trece neobservat. 
Oricare ar fi asemănările tehnologice, sunt Lumi deosebite 
din punct de vedere psihologic. 

Gladia privi peisajul şi-l găsi apăsător de arid. Chiar 
admițând că era iarnă, era ceva dezolant în tufişurile 
stinghere, fără frunze şi în copacii rari, a căror înfăţişare 
pipernicită şi tristă accentua moartea ce părea să înşface 
totul. 

Observându-i tristeţea şi corelând-o cu privirile pe care ea 
le arunca ici şi colo, D. G. Spuse: 

— Acum nu e cine ştie ce, doamna mea. Dar vara nu arată 
rău. Sunt câmpii înverzite, livezi, lanuri de cereale. 

— Păduri? 


— Nu prea avem păduri. Suntem o planetă în dezvoltare, 
care încă se modelează. De fapt, avem puţin peste un secol 
şi jumătate. Prima etapă a constat în cultivarea loturilor 
personale, pentru primii Colonişti, folosind seminţe 
importate. Apoi am populat oceanul cu peşti şi tot felul de 
nevertebrate, dându-ne toată silinţa să stabilim o ecologie 
de sine stătătoare. Acesta e un proces foarte uşor de 
îndeplinit - în cazul în care compoziţia chimică a oceanului 
este cea corespunzătoare. În caz contrar, planeta nu este 
locuibilă fără modificări chimice de anvergură şi aşa ceva 
nu s-a încercat de fapt niciodată, deşi există o mulţime de 
planuri pentru procedee de acest fel. Până la urmă 
încercăm să facem pământul fertil, ceea ce este întotdeauna 
greu şi de durată. 

— Toate planetele Coloniştilor au urmat această cale? 

— O urmează. Niciuna nu a terminat încă. Lumea lui Baley 
este cea mai veche şi nici noi n-am terminat. După vreo alte 
două secole, planetele Coloniştilor vor fi îmbelşugate şi 
pline de viaţă - pe pământ ca şi pe mare - deşi la acea dată 
vor fi multe Lumi mai noi care îşi vor croi drumul de-a 
lungul diferitelor etape preliminare. Sunt sigur că Lumile 
din Spaţiu au trecut prin acelaşi proces. 

— Cu multe secole în urmă - şi mai puţin obositor, cred. 
Noi aveam roboţi care ne ajutau. 

— Ne vom descurca, zise D. G. Scurt. 

— Dar cum rămâne cu viaţa naturală - plantele şi 
animalele care s-au dezvoltat pe această planetă înainte de 
sosirea fiinţelor umane? 

D. G. Dădu din umeri: 

— Nesemnificativă. Lucruri mici, slabe. Bineînţeles că 
oamenii de ştiinţă sunt interesaţi, astfel încât viaţa indigenă 
încă mai există în acvarii speciale, în grădini botanice şi 
grădini zoologice. Există cursuri de apă lăturalnice şi 
întinderi considerabile de pământ care, încă, nu au fost 
transformate. Mai există forme indigene de viaţă în 
sălbăticie. 


— Dar aceste întinderi virgine vor fi, până la urmă, 
transformate toate. 

— Aşa sperăm. 

— Nu credeţi că planeta aparţine, de fapt, acestor lucruri 
nesemnificative, mici şi slabe? 

— Nu. Nu sunt chiar aşa de sentimental. Planeta şi 
întregul Univers aparţin inteligenţei. Locuitorii Spaţiului 
sunt de acord cu asta. Unde este viaţa indigenă de pe 
Solaria? Sau de pe Aurora? 

Şirul de maşini, care se deplasase şerpuitor de la 
aerodrom, ajunse acum într-o zonă plană, pavată, unde se 
zăreau câteva clădiri joase în formă de cupolă. 

— Piaţa capitalei, zise D. G. Încet. Aici este centrul oficial al 
planetei. Birourile guvernamentale sunt amplasate aici, 
Congresul Planetar se întruneşte aici, aici se află Adunarea 
Executivă şi aşa mai departe. 

— Îmi pare rău, D. G., dar nu e foarte impresionant. Mi se 
par nişte clădiri mici şi neinteresante. 

D. G. Zâmbi: 

— Dumneata vezi doar un acoperiş, doamna mea. Clădirile 
în sine sunt amplasate subteran - toate fiind interconectate. 
De fapt, e un complex unic, şi încă se mai construieşte. Ştii, 
e un oraş în oraş. Acesta, împreună cu zonele rezidenţiale 
din jur, alcătuiesc Baleytown. 

— Aveţi de gând să amplasați totul subteran, până la 
urmă? Întregul oraş? Întreaga Lume? 

— Da, majoritatea dintre noi avem în intenţie o Lume 
subterană. 

— Înţeleg că pe Pământ sunt Oraşe subterane. 

— Chiar aşa, doamna mea. Aşa-numitele Caverne de Oțel. 

— Deci le imitaţi pe acelea? 

— Nu e chiar o simplă imitație. Venim cu ideile noastre şi. 
Ne apropiem de capătul drumului, doamna mea, şi dintr-o 
clipă în alta ni se va cere să ieşim. În locul dumitale mi-aş 
ţine strâns marginile pelerinei. Vântul care şuieră în Piaţă în 
timpul iernii este legendar. 


Gladia se supuse, pipăind după marginile pelerinei şi 
încercând să le unească. 

— Zici că nu e o simplă imitație. 

— Nu. Ne proiectăm subteranele având în vedere clima. 
Deoarece clima la noi este în întregime mai aspră decât cea 
de pe Pământ, sunt necesare nişte modificări în arhitectură. 
Construit cum se cuvine, aproape că nu e nevoie de energie 
pentru a menţine complexul cald iarna şi răcoros vara. Într- 
un fel, ne încălzim pe timp de iarnă folosind căldura 
înmagazinată vara anterioară şi ne răcorim vara cu gerul 
din iama care a trecut. 

— Dar ventilaţia? 

— Asta consumă ceva din rezerve, dar nu tot. 
Funcţionează, doamna mea, şi cândva vom avea structurile 
Pământului. Asta, bineînţeles, este ambiția supremă - să 
facem din Lumea lui Baley o copie a Pământului. 

— N-am ştiut că Pământul este atât de grozav încât să 
trezească dorinţa de imitație, zise Gladia încet. 

D. G. O săgetă cu privirea: 

— Nu face glume de felul ăsta, doamna mea, cât timp te 
afli printre Colonişti - nici măcar cu mine. Pământul nu e un 
obiect de glumă. 

— Îmi pare rău, D. G., zise Gladia. N-am vrut să jignesc. 

— N-ai ştiut. Dar acum ştii. Haide, să ieşim. 

Uşa laterală a maşinii culisă fără zgomot, deschizându-se, 
iar D. G. Se răsuci pe locul lui şi coborî. Apoi îi întinse o 
mână Gladiei ca s-o ajute şi spuse: 

— Ştii, te vei adresa Congresului Planetar, şi fiecare 
persoană oficială din guvern care se poate înghesui în sală, 
o va face. 

Gladia, care întinsese o mână către D. G. Şi care simţea 
deja - dureros - vântul rece pe faţă, se trase brusc înapoi: 

— Trebuie să vorbesc? Asta nu mi s-a spus. 

D. G. Păru surprins: 

— Am crezut că e de la sine înţeles. 


— Ei bine, eu n-am crezut. Şi nu pot vorbi. N-am făcut 
niciodată aşa ceva. 

— Trebuie. Nu e nimic înfricoşător. E vorba doar să spui 
câteva cuvinte după nişte discursuri lungi şi plictisitoare de 
bun venit. 

— Dar ce pot spune oare? 

— Nimic caraghios, te asigur. Doar pace şi iubire şi bla-bla. 
Acordă-le jumătate de minut. Dacă vrei, o să-ţi mâzgălesc 
ceva pe hârtie. 

Şi Gladia ieşi din maşină, iar roboții o urmară. 1 se învârtea 
capul. 

9. DISCURSUL. 

Când intrară în clădire, îşi scoaseră pelerinele şi le 
înmânară însoţitorilor lor. Daneel şi Giskard le scoaseră şi ei 
pe ale lor, iar însoțitorii îi aruncară priviri piezişe acestuia 
din urmă, apropiindu-se de el cu binişorul. 

Gladia îşi potrivi nervoasă filtrele nazale. Niciodată până 
atunci nu se mai aflase în prezenţa unei aglomeraţii de 
fiinţe umane cu viaţă scurtă - în parte având viaţa scurtă 
pentru că purtau în corpurile lor infecţii cronice şi hoarde 
de paraziți (aşa i se spusese întotdeauna). 

Şopti: 

— O să-mi recapăt pelerina? 

— N-o vei purta pe a altcuiva, zise D. G. Vor fi păstrate cu 
grijă şi sterilizate cu radiaţii. 

Gladia privi cu grijă în jur. Parcă simţea că până şi 
contactul optic ar putea fi periculos. 

— Cine sunt aceşti oameni? 

Arătă spre câteva persoane ce purtau haine de culori 
strălucitoare şi care erau evident înarmate. 

— Gărzile, doamnă, spuse D. G. 

— Chiar şi aici? Într-o clădire guvernamentală? 

— Categoric. lar când ne vom afla pe platformă, un câmp 
de forţă ne va despărţi de public. 

— Nu aveţi încredere în propria Adunare legislativă? 

D. G. Zâmbi pe jumătate: 


— Nu tocmai. Asta este încă o planetă neimblânzită, iar noi 
nu avem roboţi care să ne supravegheze. Şi pe urmă avem 
partide minoritare; îi avem pe şoimii de război. 

— Ce sunt şoimii de război? 

Majoritatea celor de pe Lumea lui Baley îşi scoseseră 
pelerinele şi acum consumau băuturi. În aer se auzea 
murmurul conversaţiilor şi mulţi o priveau pe Gladia, dar 
nimeni nu veni să-i vorbească. Pentru ea era clar că în jurul 
ei se formase o barieră. D. G. Îi observă privirea şi o 
interpretă corect. 

— Li s-a spus, zise el, că ai aprecia dacă s-ar crea puţin 
spaţiu în jurul dumitale. Cred că ei înţeleg că ţi-e teamă de 
infecţii. 

— Sper să nu considere asta ca pe o insultă. 

— Poate, dar ai cu dumneata ceva care este clar un robot 
şi majoritatea celor de pe planetă nu doresc acest fel de 
infecţie. Mai ales şoimii de război. 

— Nu mi-ai spus ce sunt ei. 

— Îţi voi spune dacă va fi timp. Dumneata, eu şi ceilalţi de 
pe platformă vom pleca peste puţină vreme. Majoritatea 
Coloniştilor cred că, în timp, Galaxia va fi a lor, că locuitorii 
Spaţiului nu pot şi nu vor să se ia la întrecere în cursa 
pentru expansiune. Dar ştim şi că acest lucru va dura. Noi 
nu vom apuca să-l vedem. Probabil că nici copiii noştri. 
După câte ne dăm seama, va dura o mie de ani. Şoimii de 
război nu vor să aştepte. Ei vor să reglementeze totul acum. 

— Vor război? 

— Ei nu spun chiar aşa. Şi nu-şi spun şoimi de război. Aşa 
îi numesc oamenii cu scaun la cap. Ei îşi spun Luptătorii 
pentru supremaţia Pământului. La urma urmei, e greu să te 
cerţi cu oameni care proclamă că sunt pentru supremaţia 
Pământului. 'Toţi suntem pentru asta, dar cei mai mulţi 
dintre noi nu ne aşteptăm să se întâmple mâine şi nu ne 
supărăm groaznic pentru că nu-i aşa. 

— Şi aceşti şoimi de război mă pot ataca? Fizic? 

D. G. Îi făcu semn să înainteze. 


— Cred că trebuie să plecăm, doamnă. Ne aliniază. Nu, nu 
cred că vei fi chiar atacată, dar întotdeauna e bine să fie 
omul prevăzător. 

Când D. G. Îi arătă locul în rând, Gladia se trase înapoi. 

— Nu fără Daneel şi Giskard, D. G. Ştii că nu merg nicăieri 
fără ei. Nici măcar pe platformă. Nu după ce mi-ai spus 
despre şoimii de război. 

— Ceri prea multe, doamna mea. 

— Dimpotrivă, D. G. Nu cer nimic. Du-mă chiar acum 
acasă. Cu roboții mei. 

Gladia urmări încordată cum D. G. Se apropie de un grup 
de persoane oficiale. Făcu o plecăciune pe jumătate, cu 
braţele încrucişate. Era ceea ce Gladia bănuia a fi un gest 
de respect al unui locuitor de pe Lumea lui Baley. Nu auzea 
ce spune D. G., dar prin minte îi trecu un gând dureros şi 
aproape involuntar. Dacă ar încerca s-o despartă cineva de 
roboţi, împotriva voinţei ei, cu siguranţă că Daneel şi 
Giskard şi-ar da toată silinţa să împiedice acest lucru. Ar 
reacţiona prea repede şi precis ca să rănească, într-adevăr, 
pe cineva - dar gărzile şi-ar folosi imediat armele. Va trebui 
să împiedice asta cu orice preţ - să mintă că se desparte de 
bună voie de Daneel şi Giskard şi să le ceară s-o aştepte în 
spate. Cum să facă? Niciodată în viaţa ei nu stătuse fără 
roboţi. Cum să se simtă în siguranţă fără ei? Şi totuşi, cum 
să rezolve dilema? D. G. Se întoarse: 

— Statutul dumitale de eroină, doamna mea, este o 
monedă folositoare în tranzacţii. Şi bineînţeles că eu sunt 
un tip convingător. Roboții pot merge cu dumneata. Vor sta 
pe platformă în spatele dumitale, dar nu vor fi luminaţi de 
reflector. Şi, de dragul Strămoşului, doamna mea, nu atrage 
atenţia asupra lor. Nici măcar nu-i privi. 

Gladia oftă uşurată: 

— Eşti un băiat bun, D. G., zise ea cu voce tremurată. Îţi 
mulţumesc. 

Se aşeză lângă cel din capătul rândului, D. G. La stânga ei, 
Daneel şi Giskard în spatele ei, iar în urma lor, un şir lung 


de oficialități de ambele sexe. 

O Colonistă, purtând un baston ce părea a fi simbolul 
funcţiei, după ce inspectă cu grijă rândul, dădu din cap a 
încuviinţare, merse din capătul rândului, apoi porni. Toată 
lumea o urmă. Gladia îşi dădu seama că se aude o muzică în 
ritm de marş, simplu şi cam repetat, şi se întrebă dacă 
trebuie cumva să meargă într-un fel anume. (Obiceiurile 
diferă la infinit şi fără rațiune de la planetă la planetă, îşi 
spuse.) Privind cu coada ochiului, observă că D. G. Mergea 
cu paşi mărunți, cu indiferenţă. Aproape că se gârbovise. Îşi 
ţuguie buzele în semn de dezaprobare şi păşi ritmic, cu 
capul sus şi spatele drept. În lipsa indicaţiilor, avea de gând 
să păşească aşa cum voia ea. 

Se urcară pe o scenă şi imediat, din nişte nişe ascunse în 
podea, se ridicară scaune. Rândul se rupse, dar D. G.0O 
prinse uşor de mânecă, iar ea îl urmă. Cei doi roboţi veniră 
după ea. Se opri în faţa scaunului pe care i-l arătă D. G. În 
tăcere. Muzica se auzi mai tare, dar lumina nu mai era la fel 
de strălucitoare ca la început. Şi apoi, după o aşteptare ce 
păru aproape interminabilă, simţi cum D. G. O apasă uşor în 
jos. Se aşeză şi toţi făcură acelaşi lucru. 

Simţea licărul slab al perdelei câmpului de forţă şi, dincolo 
de aceasta, observă un public alcătuit din câteva mii de 
oameni. Toate scaunele erau ocupate, într-un amfiteatru 
înalt. Toţi erau îmbrăcaţi în haine de culori şterse, maro şi 
negru, şi bărbaţii şi femeile la fel (după câte îşi dădea ea 
seama.) Gărzile de pază stăteau în picioare, în spaţiile 
dintre rânduri, în uniformele lor verzi şi purpurii. Fără 
îndoială că aceste culori făceau ca să fie imediat 
recunoscute. (Deşi, se gândi Gladia, îi transformau şi în 
ţinte imediate.) 

Se întoarse către D. G. Şi spuse încet: 

— Voi, cei de aici, aveţi o Adunare Legislativă imensă. 

D. G. Dădu uşor din umeri: 

— Cred că e prezentă toată lumea din aparatul 
guvernamental, plus prieteni şi invitaţi. Un tribut plătit 


popularității dumitale, doamna mea. 

Ea aruncă o privire publicului de la dreapta la stânga şi 
înapoi şi încercă să-i zărească pe Daneel şi Giskard cu 
coada ochiului - doar ca să se asigure că sunt acolo. Apoi se 
gândi, răzvrătită, că nu se întâmplă nimic dacă aruncă o 
privire rapidă şi îşi întoarse capul cu bună ştiinţă. Erau 
acolo. Dar îl observă şi pe D. G. Cum îşi dă ochii peste cap, 
exasperat. 

Tresări brusc, de îndată ce lumina unui reflector căzu pe 
una dintre persoanele de pe scenă, în timp ce restul sălii se 
întunecă într-o irealitate confuză. Persoana luminată de 
reflector se ridică şi începu să vorbească. Nu vorbea 
nemaipomenit de tare, dar Gladia simţi o foarte uşoară 
reverberaţie ricoşând din pereţi. „Trebuie că pătrunde în 
fiecare colţişor al amfiteatrului”, se gândi ea. Era oare vreo 
formă de amplificare cu ajutorul unui dispozitiv atât de 
discret încât nu-l vedea, sau era vorba de configuraţia 
acustică deosebită a sălii? Nu ştia, dar se lăsă în voia 
speculațiilor, fiindcă o scuteau, un timp, de obligaţia de a 
asculta ce se spune. 

La un moment dat auzi rostindu-se încet „Quackenbush”2 
dintr-un punct nedeterminat din public. Dacă n-ar fi fost 
acustica perfectă (dacă ăsta era motivul), probabil că ar fi 
trecut neauzit. Cuvântul nu însemna nimic pentru ea, dar, 
după râsetele înăbuşite ce străbătură sala, bănui că e ceva 
vulgar. zgomotele încetară singure aproape imediat şi 
Gladia admiră liniştea profundă care urmă. Poate fiindcă 
încăperea avea o acustică atât de perfectă încât se auzea 
orice sunet, publicul trebuia să păstreze liniştea, altfel 
zgomotul şi confuzia ar fi fost de nesuportat. Apoi, o dată ce 
se stabili tradiţia liniştii, iar zgomotele din public deveniră 
interzise, nu se mai concepea altceva decât linişte. Cu 
excepţia cazurilor când imboldul de a rosti „Quackenbush” 
devenea irezistibil, presupuse ea. 

Gladia îşi dădu seama că i se înceţoşează gândurile şi i se 
închid ochii. 'Tresări cu o smucitură uşoară. Oamenii de pe 


planetă încercau să o cinstească şi, dacă ea adormea în 
timpul festivităților, cu siguranţă că gestul ar fi considerat o 
insultă de neimaginat. Încercă să rămână trează ascultând, 
dar asta părea să o adoarmă mai tare. Îşi încleştă fălcile şi 
respiră adânc. 

Vorbiră pe rând trei persoane oficiale, apoi Gladia tresări 
puternic (Oare chiar aţipise, în ciuda eforturilor pe care le 
făcuse - cu mii de perechi de ochi aţintiţi asupra ei?) când 
lumina reflectorului căzu chiar în stânga ei şi D. G. Se ridică 
să vorbească, stând în picioare în faţa scaunului. Părea 
foarte relaxat, cu degetele vârâte sub centură. 

— Bărbaţi şi femei de pe Lumea lui Baley, începu el. 
Oficialităţi, legislatori, onoraţi conducători şi concetăţeni de 
pe planetă, aţi auzit câte ceva din cele petrecute pe Solaria. 
Ştiţi că am avut un succes total. Ştiţi că doamna Gladia de 
pe Aurora a contribuit la acest succes. Acum e timpul să vă 
înfăţişez unele amănunte, vouă şi tuturor concetăţenilor de 
pe planetă care ne urmăresc prin hiperviziune. 

Începu să descrie întâmplările într-o formă modificată, iar 
pe Gladia o amuză felul acestor modificări. Bărbatul trecu 
uşor peste propriul lui eşec în faţa unui robot cu aspect 
uman. Numele lui Giskard nu fu pomenit deloc; rolul lui 
Daneel fu minimalizat, iar cel al Gladiei puternic subliniat. 
Incidentul deveni un duel între două femei - Gladia şi 
Landaree - din care avură câştig de cauză curajul şi 
autoritatea Gladiei. 

În cele din urmă, D. G. Spuse: 

— Şi acum doamna Gladia, Solariană prin naştere, 
Auroriană prin cetăţenie, dar de pe Lumea lui Baley prin 
fapte. 


(Aici izbucniră aplauze puternice, cele mai răsunătoare pe 
care le auzise Gladia până atunci, ceilalţi vorbitori 
bucurându-se doar de o primire călduţă.) 

D. G. Îşi ridică mâinile cerând tăcere, care veni imediat. 
Apoi încheie: 


—.vi se va adresa acum. 

Gladia se trezi cu reflectorul asupra ei şi se răsuci înspre 
D. G., cuprinsă brusc de panică. În urechi îi răsunau 
aplauze, şi până şi D. G. Îşi lovea palmele. La adăpostul 
aplauzelor, se aplecă spre ea şi îi şopti: 

— Îi iubeşti pe toţi, vrei pace şi, pentru că nu faci parte din 
Adunarea legislativă, nu eşti obişnuită să vorbeşti mult fără 
să spui nimic. Spui asta, apoi te aşezi. 

Ea îl privi fără să înţeleagă, mult prea nervoasă ca să-l fi 
auzit. Se ridică şi se pomeni în faţa unor şiruri nesfârşite de 
oameni. 

Gladia se simţi foarte mică (de fapt, nu era pentru prima 
oară) pe scenă. Bărbaţii de acolo erau toţi mai înalţi decât 
ea, la fel şi celelalte trei femei. Simţea că, deşi ei şedeau, iar 
ea stătea în picioare, tot o dominau. Cât priveşte publicul, 
care aştepta acum într-o linişte aproape amenințătoare, cei 
care îl alcătuiau o întreceau, era sigură, în orice 
dimensiune. Trase adânc aer în piept şi spuse: 

— Prieteni. 

Dar nu ieşi decât un fluierat subţire şi fără vlagă. Îşi drese 
vocea (cu un sunet ce i se păru tunător) şi încercă din nou: 

— Prieteni! 

De data asta cuvântul avu o oarecare normalitate. 

— Voi toţi sunteţi urmaşii Pământenilor, fiecare dintre voi. 
Eu sunt urmaşa Pământenilor. Nu există fiinţe umane, 
nicăieri pe toate planetele locuite - fie ele din Spaţiu, ale 
Coloniştilor sau chiar Pământul - care să nu fie Pământene 
prin naştere sau prin descendență. Toate celelalte deosebiri 
dispar în faţa acestui adevăr imens. 

Privi iute în stânga, spre D. G., şi văzu că zâmbeşte foarte 
uşor şi că îi tremură o pleoapă, ca şi când era gata să 
clipească. Continuă: 

— Asta ar trebui să ne conducă în fiecare gând şi în fiecare 
faptă. Vă mulţumesc tuturor că mă consideraţi o fiinţă 
umană asemeni vouă şi pentru că m-aţi primit printre voi, 
fără să ţineţi seama de vreo clasificare în care poate că aţi fi 


fost tentaţi să mă încadraţi. Pentru asta, şi cu speranţa că 
va veni curând ziua când şaisprezece miliarde de fiinţe 
umane, trăind în iubire şi pace, nu se vor considera mai 
mult de atât - nici mai puţin - vă consider nu numai 
prieteni, ci rude. 

Asupra ei se revărsară aplauze tunătoare, iar Gladia 
închise ochii pe jumătate, uşurată. Rămase în picioare cât 
durară acestea, dându-şi seama după ele că vorbise bine şi 
destul. Când începură să slăbească, zâmbi, se înclină la 
dreapta şi la stânga şi dădu să se aşeze. 

Apoi se auzi un glas din public: 

— De ce nu vorbeşti în limba Solariană? 

Încremeni la jumătatea drumului spre scaun şi privi 
speriată la D. G. El dădu uşor din cap şi spuse neauzit: 

— Nu-i da nici o atenţie. 

Îi făcu un semn cât mai discret cu putinţă să stea jos. 

Ea îl privi o clipă sau două, apoi îşi dădu seama ce 
spectacol dizgraţios prezenta, cu fundul bombat în 
mişcarea neterminată de a se aşeza. Se îndreptă imediat şi 
flutură un zâmbet către public, întorcându-şi încet capul 
dintr-o parte în alta. Pentru prima oară observă nişte 
obiecte în fundul sălii, ale căror lentile strălucitoare o 
urmăreau. 

Bineînţeles! D. G. Pomenise de faptul că ceremonia urma 
să fie transmisă pe hiperunde. Şi totuşi, acum părea să nu 
mai aibă importanţă. Vorbise şi fusese aplaudată şi stătuse 
în faţa unui public pe care îl vedea, dreaptă şi fără să fie 
nervoasă. Ce mai conta publicul nevăzut? 

Spuse, încă zâmbind: 

— Consider că e o întrebare prietenească. Vreţi să vă arăt 
ce ştiu. Câţi dintre voi doriţi să vorbesc precum o 
Solariană? Nu ezitaţi. Ridicaţi mâna dreaptă. 

Se ridicară câteva mâini. 

Gladia zise: 

— Robotul cu înfăţişare umană de pe Solaria m-a auzit 
vorbind Solariana. Până la urmă, asta l-a înfrânt. Haideţi - 


să-i văd pe toţi cei ce ar dori o demonstraţie. 

Se ridicară mai multe mâini şi, într-o clipă, sala deveni o 
mare de mâini ridicate. Gladia simţi cum o mână o trage de 
cracul pantalonului şi o dădu la o parte cu o mişcare iute. 

— Foarte bine. Acum puteţi lăsa mâinile jos, rudelor. Aţi 
văzut că eu acum vorbesc galactica standard, care este şi 
limba voastră. Cu toate acestea, o vorbesc aşa cum ar face 
un Aurorian şi ştiu că voi toţi mă înţelegeţi, chiar dacă 
modul în care pronunţ vă poate amuza, iar cuvintele pe 
care le aleg vă uimesc uneori. Veţi observa că vorbesc cu 
suişuri şi coborâşuri - de parcă aş cânta. Asta pare 
întotdeauna caraghios pentru cineva care nu e Aurorian, 
chiar şi pentru alţi locuitori ai Spaţiului. Pe de altă parte, 
dacă trec la vorbirea Solariană, aşa cum o şi fac, veţi 
observa imediat că încetează cântatul şi că vorbesc gutural, 
cu „r”-uri carrre nu scad vrrreodată în intensitate - mai 
ales dacă nu există nicăierrri vrrreun „rrr” prrrintrrre 
vocale. 

Din sală se auzi un hohot general de râs, pe care Gladia îl 
întâmpină cu o expresie serioasă pe chip. În cele din urmă 
îşi ridică braţele şi făcu o mişcare scurtă în jos şi în lateral, 
iar râsul încetă. 

— Totuşi, zise ea, probabil că nu mă voi mai întoarce 
vreodată pe Solaria, aşa că nu voi mai avea ocazia să 
vorbesc dialectul Solarian. lar bunul căpitan Baley - se 
întoarse şi se înclină pe jumătate în direcţia lui, observând 
că are fruntea transpirată - mă anunţă că nu se ştie când 
mă voi întoarce pe Aurora, aşa că s-ar putea să renunţ şi la 
dialectul Aurorian. Singura mea alegere va fi atunci să 
vorbesc dialectul de pe Lumea lui Baley, pe care voi începe 
imediat să-l exersez. 

Îşi vâri degetele de la fiecare mână sub o centură 
invizibilă, îşi împinse pieptul înainte, lăsă bărbia în jos, 
arboră zâmbetul firesc al lui D. G. Şi spuse, încercând să 
vorbească baritonal: 


— Bărbaţi şi femei de pe Lumea lui Baley, persoane 
oficiale, legislatori, onoraţi conducători şi concetăţeni de pe 
planetă - şi aici ar trebui să intre toată lumea, poate, cu 
excepţia conducătorilor dezonoraţi. 

Îşi dădu toată silinţa să includă ocluzivele glotale şi-l 
pronunţă cu grijă pe „o” de la „onoraţi” şi „dezonoraţi”, 
aproape suspinând. De data asta râsetele fură mai 
puternice şi mai îndelungate, iar Gladia îşi îngădui să 
zâmbească şi să aştepte liniştită, în timp ce acestea 
continuau. La urma urmei, ea îi convingea să râdă de ei 
înşişi. 

Şi când lucrurile se liniştiră din nou, spuse simplu, într-o 
versiune neexagerată a dialectului Aurorian: 

— Fiecare dialect este amuzant - sau deosebit - pentru cei 
care nu sunt obişnuiţi cu el, şi asta tinde să împartă oamenii 
în grupuri separate - şi adesea reciproc duşmănoase. 
Totuşi, dialectele nu sunt decât graiuri vorbite. În locul 
acestora, voi şi oricare altă fiinţă umană de pe orice planetă 
locuită ar trebui să ascultați graiul inimii - şi pentru acesta 
nu există dialecte. Acest grai - numai dacă-l vom asculta -— 
sună la fel pentru noi toţi. 

Asta era. Era gata să se aşeze din nou, dar răsună altă 
întrebare. De data asta era glasul unei femei: 

— Câţi ani ai? 

D. G. Mârâi scăzut printre dinţi: 

— Stai jos, doamnă! Fă-te că n-ai auzit întrebarea. 

Gladia se întoarse către D. G. Acesta se ridicase pe 
jumătate. Ceilalţi de pe scenă, după câte îşi dădea ea seama 
în întunericul din afara luminii reflectorului, se aplecau 
înspre ea nervoşi. 

Reveni cu faţa la public şi strigă cu glas răsunător: 

— Cei de pe scenă vor să stau jos. Câţi dintre voi doresc să 
stau jos? Văd că tăceţi. Câţi vreţi să stau în picioare şi să 
răspund cinstit la întrebare? 

Se auziră aplauze puternice şi strigăte de „Răspunde! 
Răspunde!” 


Gladia spuse: 

— Vocea poporului! Îmi pare rău, D. G. Şi voi ceilalţi, dar 
sunt nevoită să vorbesc. 

Privi în sus spre reflector, cu ochii pe jumătate închişi, 
ţipând: 

— Nu ştiu cine manevrează luminile, dar luminaţi sala şi 
stingeţi reflectorul. Nu-mi pasă ce se întâmplă cu camerele 
de luat vederi de pe hiperunde. Asiguraţi-vă doar că sunetul 
este bun. Nimănui n-o să-i pese dacă o să stau în întuneric, 
atâta vreme cât o să fiu auzită. Aşa este? 

— Aşa este! Veni răspunsul pe mai multe voci. 

Apoi: 

— Lumină! Lumină! 

Cineva de pe scenă făcu un semn într-o doară şi publicul fu 
scăldat în lumină. 

— Mult mai bine, zise Gladia. Acum vă pot vedea pe toţi, 
rudele mele. Aş vrea mai ales s-o văd pe femeia care a pus 
întrebarea, cea care vrea să ştie câţi ani am. Mi-ar plăcea 
să-i vorbesc direct. Nu fi temătoare sau timidă. Dacă ai 
curajul să pui întrebarea, ar trebui să ai curajul s-o faci pe 
faţă. 

Aşteptă şi, în cele din urmă, se ridică o femeie la mijlocul 
sălii. Avea părul negru strâns la spate, pielea măslinie iar 
hainele, strâmte ca să-i sublinieze silueta zveltă, erau în 
nuanţe de maro închis. 

Vorbi cam strident: 

— Nu mi-e teamă să mă ridic. Şi nu mă tem să pun din nou 
întrebarea. Câţi ani ai? 

Gladia o privi calmă şi se pomeni că întâmpină cu plăcere 
confruntarea. (Cum se putea? În primele trei decade de 
viaţă fusese pregătită cu grijă să considere intolerabilă 
prezenţa reală a oricărei fiinţe umane. Acum uite-o - stând 
în faţa câtorva mii fără ca măcar să tremure. Era puţin 
uimită şi pe de-a-ntregul mulţumită.) 

Zise: 


— Te rog să rămâi în picioare, doamnă, şi hai să stăm de 
vorbă. Cum să măsurăm vârsta? În ani scurşi de la naştere? 

Femeia răspunse liniştită: 

— Mă numesc Sindra Lambid. Sunt membră a Adunării 
legislative şi deci unul dintre „legiuitorii” şi „onoraţii 
conducători” ai căpitanului Baley. În orice caz, sper că 
„onorat”. 


(Se auzi un freamăt de râs, iar publicul păru şi mai bine 
dispus.) 

— Ca să răspund la întrebarea dumitale, cred că definiţia 
obişnuită a vârstei unei persoane este numărul de ani 
galactici standard scurşi de la naştere. Astfel, eu am 
cincizeci şi patru de ani. Câţi ani ai dumneata? Ce-ar fi să 
ne dai o cifră? 

— Aşa voi face. De la naşterea mea au venit şi s-au dus 
două sute treizeci şi trei de ani galactici standard, deci am 
peste douăzeci şi trei de decade - sau ceva mai mult decât 
de patru ori vârsta dumitale. 

Gladia se îndreptă şi ştiu că silueta ei mică şi subţire 
privită în lumina difuză o făcea să pară extraordinar de 
copilăroasă în clipa aceea. Dinspre public se auzi un 
murmur şi din stânga ei ceva ca un mârâit. O ocheadă în 
acea direcţie îi arătă că D. G. Îşi ţinea mâna la frunte. 

Gladia zise: 

— Dar acesta este un mod absolut pasiv de a măsura 
scurgerea timpului. Este o măsură cantitativă, ce nu ţine 
seama de calitate. Viaţa mea s-a scurs în linişte, unii ar 
spune că a fost plictisitoare. Am trăit într-o ordine dinainte 
stabilită, protejată de orice întâmplare neplăcută de un 
sistem social bine pus la punct, care nu lăsa loc nici pentru 
schimbări, nici pentru experimente, şi de roboții mei, care 
stăteau între mine şi orice nenorocire. Doar de două ori în 
viaţă am avut parte de emoţii, şi în ambele a fost vorba de o 
tragedie. Când aveam treizeci şi trei de ani, mai tânără ca 
vârstă decât mulţi dintre voi, cei care mă ascultați acum, a 


fost o perioadă - nu prea lungă - când asupra mea a planat 
acuzaţia de crimă. Doi ani mai târziu a urmat altă perioadă 
- nu lungă - în care am fost implicată în altă crimă. În 
ambele împrejurări, detectivul Elijah Baley a fost alături de 
mine. Cred că majoritatea dintre voi - sau poate că voi toţi - 
cunoaşteţi povestea, aşa cum a fost relatată în scris de fiul 
lui Elijah Baley. Acum ar trebui să adaug o a treia ocazie, 
fiindcă în luna aceasta am înfruntat multe emoţii, culminând 
cu faptul că mi s-a cerut să mă ridic în picioare în faţa 
voastră, a tuturor, lucru absolut diferit de orice am făcut 
vreodată în lunga mea viaţă. Şi trebuie să recunosc, doar 
bunătatea voastră şi amabilitatea cu care m-aţi primit fac 
acest lucru posibil. Comparaţi, fiecare dintre voi, toate 
astea cu propriile voastre vieţi. Sunteţi deschizători de 
drumuri şi trăiţi pe o planetă ce este, ea însăşi, o 
deschizătoare de drumuri. Planeta asta se dezvoltă în 
timpul vieţii voastre şi va continua să se dezvolte. Planeta 
asta încă nu este îmblânzită şi fiecare zi este - şi trebuie să 
fie - o aventură. Clima însăşi este o aventură. Mai întâi e 
frig, apoi arşiţă, apoi iar frig. Este un climat cu vânturi 
multe, furtuni şi schimbări bruşte. Într-o lume care se 
schimbă încet sau deloc, oricând te poţi culca pe o ureche şi 
lăsa timpul să treacă. Mulţi locuitori al Lumii lui Baley sunt 
Neguţători sau pot alege să fie Neguţători, şi atunci îşi 
petrec timpul colindând prin spaţiu. Şi dacă planeta aceasta 
va fi vreodată îmblânzită, mulţi dintre locuitorii ei pot alege 
să-şi transfere domeniul de activitate pe altă planetă, mai 
puţin dezvoltată, sau se pot alătura unei expediţii ce va găsi 
o planetă locuibilă, pe care fiinţele umane încă n-au păşit, 
aducându-şi contribuţia la modelarea şi fertilizarea ei, 
făcând-o propice pentru a fi locuită de om. Măsuraţi durata 
vieţii în evenimente şi fapte, realizări şi emoţii, şi atunci eu 
sunt un copil, mai tânără decât oricare dintre voi. Numărul 
mare de ani n-a făcut decât să mă plictisească şi să mă 
blazeze; pe voi numărul mai mic de ani vă îmbogăţeşte şi vă 


stimulează. Aşa că mai spune-mi o dată, doamnă Lambid, 
câţi ani ai? 

Lambid zâmbi: 

— Cincizeci şi patru de ani buni, doamnă Gladia. 

Se aşeză şi din nou răsunară aplauzele. La adăpostul lor, 
D. G. Întrebă răguşit: 

— Doamnă Gladia, cine te-a învăţat să manevrezi astfel un 
public? 

— Nimeni, îi şopti ea răspunsul. Până acum n-am mai 
încercat. 

— Dar las-o baltă cât mai poţi. Persoana care se ridică 
acum în picioare este conducătorul şoimilor de război. Nu e 
nevoie să-l înfrunţi. Spune că eşti obosită şi stai jos. Îl vom 
aborda chiar noi pe bătrânul Bistervan. 

— Dar nu sunt obosită, zise Gladia. Mă simt foarte bine. 

Cel care o privea acum din capătul din dreapta al sălii, dar 
destul de aproape de scenă, era un bărbat înalt, solid, cu 
sprâncene albe şi stufoase umbrindu-i ochii. Părul rărit îi 
era tot alb, iar hainele erau negre şi sobre, îmblânzite de 
câte o vipuşcă albă coborând pe fiecare mânecă şi crac de 
pantalon, de parcă i-ar fi trasat corpului său limite stricte. 

Vocea îi era profundă şi muzicală. 

— Mă numesc, zise el, Tomas Bistervan şi mulţi mă ştiu 
drept Bătrânul, mai ales, cred eu, pentru că aşa ar vrea ei 
să fiu şi să nu mai am mult de trăit. Nu ştiu cum să mă 
adresez dumitale, fiindcă se pare că nu ai un nume de 
familie şi fiindcă nu te cunosc destul de bine ca să folosesc 
numele ce ţi s-a dat. Sincer să fiu, nu vreau să te cunosc 
chiar atât de bine. Se pare că ai salvat o navă de pe Lumea 
lui Baley pe planeta dumitale, de capcanele şi pericolele 
urzite de poporul dumitale, iar noi îţi mulţumim pentru 
asta. În schimb, ne-ai servit nişte prostii cucernice despre 
prietenie şi rudenie. Curată ipocrizie! Când s-a simţit 
poporul dumitale neam cu noi? Când au simţit cei din 
Spaţiu că au vreo legătură cu Pământul şi cu oamenii lui? 
Sigur că voi, cei din Spaţiu, sunteţi urmaşi ai Pământenilor. 


Noi nu uităm asta. Nici nu uităm că voi aţi uitat. Vreme de 
mai bine de douăzeci de decade, cei din Spaţiu au controlat 
Galaxia şi i-au tratat pe Pământeni ca pe nişte animale 
demne de dispreţ, cu viaţă scurtă şi bolnave. Acum, când 
noi devenim puternici, dumneata ne întinzi mâna prieteniei, 
dar mâna asta e înmănuşată, aşa cum sunt mâinile 
dumitale. Încerci să ţii minte să nu strâmbi din nas la noi, 
dar nasul, chiar dacă nu-l strâmbi, are filtre în el. Aşa e? Am 
dreptate? 

Gladia îşi întinse mâinile. 

— Poate, zise ea, că publicul din această sală - şi mai mult, 
publicul din afara sălii, care mă vede pe hiperunde - nu-şi 
dă seama că port mănuşi. Nu sunt vizibile, dar există. Nu 
neg asta. Şi am filtre nazale care filtrează praful şi 
microorganismele fără să deranjeze prea mult respiraţia. Şi 
am grijă să-mi dau cu spray în gât, periodic. Şi poate că mă 
spăl ceva mai mult decât ar trebui. Nu neg nimic din toate 
astea. Dar astea sunt defectele mele, nu ale voastre. 
Sistemul meu imunologic nu este puternic. Viaţa mea a fost 
prea confortabilă şi am fost puţin expusă. Asta nu a fost 
alegerea mea cu bună ştiinţă, dar trebuie să plătesc pentru 
ea. Dacă oricare dintre voi ar fi în situaţia mea nefericită, ce 
ar face? În special ce-ai face dumneata, domnule Bistervan? 

Bistervan răspunse posomorât: 

— Aş face la fel ca dumneata şi aş considera că este un 
semn de slăbiciune, un semn că nu sunt aptă şi adaptată 
pentru viaţă şi că ar trebui, deci, să las loc pentru cei care 
sunt puternici. Femeie, nu ne vorbi nouă de rudenie. Nu-mi 
eşti nici un fel de rudă. Eşti dintre aceia care ne-au 
persecutat şi au încercat să ne distrugă când erau puternici 
şi care vin smiorcăindu-se la noi când sunt slabi. 

În sală se simţi o agitaţie - şi categoric nu era una 
prietenoasă - dar Bistervan rămase hotărât în picioare. 

— "Ţineţi minte răul pe care l-am făcut când eram 
puternici? Întrebă Gladia încet. 


— Nu te teme că vom uita, răspunse Bistervan. Este în 
gândul nostru în fiecare zi. 

— Bun! Pentru că acum ştiţi ce să evitaţi. Aţi învăţat că nu 
e bine când cel puternic îl asupreşte pe cel slab. Deci, când 
se va întoarce roata şi voi veţi fi puternici, iar noi slabi, nu 
ne veţi asupri. 

— A, da. Am auzit argumentul ăsta. Când eraţi voi 
puternici, nu auziserăţi de moralitate, dar acum când 
sunteţi slabi, o predicaţi sincer. 

— Aşadar, în cazul vostru, când eraţi slabi, ştiaţi totul 
despre moralitate şi eraţi îngroziţi de comportarea celui 
puternic - iar acum, când sunteţi puternici, uitaţi de 
moralitate. Sunt sigură că e mai bine să afle cel imoral 
despre moralitate la necaz, decât să uite cel moral de ea la 
bine. 

— Vom da înapoi ce am primit, zise Bistervan, ridicându-şi 
pumnii încleştaţi. 

— Ar trebui să daţi ceea ce v-ar fi plăcut să primiţi, spuse 
Gladia, întinzându-şi mâinile ca într-o îmbrăţişare. De 
vreme ce fiecare se gândeşte la o anumită nedreptate din 
trecut pe care trebuie s-o răzbune, din ceea ce spui 
dumneata, prietene, reiese că e bine să-l oprime cel 
puternic pe cel slab. Şi când spui asta, le dai dreptate 
locuitorilor de odinioară ai Spaţiului şi deci n-ar trebui să te 
plângi de prezent. Eu spun că noi am greşit în trecut când 
am practicat oprimarea şi că va fi la fel de greşit dacă voi o 
veţi practica în viitor. Din nefericire nu putem schimba 
trecutul, dar putem totuşi hotări cum va fi viitorul. 

Gladia se opri. Pentru că Bistervan nu răspunse imediat, 
ea strigă: 

— Câţi dintre voi doresc o nouă Galaxie, nu vechea şi 
reaua Galaxie repetată la infinit? 

Începură aplauzele, dar Bistervan îşi aruncă braţele în sus 
şi strigă cu glas de stentor: 

— Staţii! Staţi! Nu fiţi proşti! Opriţi-vă! 

Încet-încet se făcu linişte, iar Bistervan spuse: 


— Vă închipuiţi că femeia asta crede ce spune? Vă 
închipuiţi că locuitorii Spaţiului ne doresc vreun bine? Ei tot 
mai cred că sunt puternici, tot ne mai dispreţuiesc şi au de 
gând să ne distrugă - dacă nu-i distrugem noi întâi. Femeia 
asta vine aici şi noi, ca nişte proşti, o primim şi facem mare 
caz de ea. Ei bine, puneţi-i vorbele la încercare. Să ceară 
oricare dintre voi permisiunea să viziteze o planetă din 
Spaţiu, să vadă dacă poate. Sau, dacă aveţi o planetă în 
urma voastră şi puteţi face uz de ameninţări, cum a făcut 
căpitanul Baley, astfel încât să vi se permită să aterizaţi pe 
planeta din Spaţiu, cum veţi fi trataţi? Întrebaţi-l pe căpitan 
dacă a fost tratat ca o rudă. Femeia asta e o ipocrită, în 
ciuda tuturor vorbelor ei - nu, din cauza lor. Ele sunt 
dovada grăitoare a ipocriziei sale. Se plânge şi se vaită în 
legătură cu sistemul ei imunologic necorespunzător şi 
spune că trebuie să se protejeze faţă de pericolul infecţiei. 
Bineînţeles că nu face asta fiindcă ne-ar crede murdari şi 
infecţi. Cred că nu i-a trecut prin cap aşa ceva! Se plânge în 
legătură cu viaţa ei pasivă, protejată împotriva neplăcerilor 
şi a nenorocirilor de o societate prea bine pusă la punct şi 
de o grămadă de roboţi prea ocupați. Cât trebuie să urască 
aşa ceva! Dar ce pericol o paşte aici? Ce nenorocire simte 
că se va abate asupra ei pe planeta noastră? Şi totuşi a 
adus doi roboţi cu ea. În sala asta noi ne întrunim ca s-o 
cinstim şi să facem mare caz de ea, totuşi ea şi i-a adus pe 
cei doi roboţi chiar şi aici. Ei sunt pe platformă cu ea. Acum, 
când încăperea este luminată în întregime, îi puteţi vedea. 
Unul este o imitație a unei fiinţe umane şi se numeşte R. 
Daneel Olivaw. Celălalt este un robot adevărat, cu structură 
metalică evidentă, şi se numeşte R. Giskard Reventlov. 
Salutaţi-i, locuitori ai Lumii lui Baley. Ei sunt rudele acestei 
femei. 

— Şah-mat! Mormăi D.G. 

— Încă nu, zise Gladia. 

Cei din public aveau găturile întinse, de parcă îi apucase 
brusc sughiţul pe toţi, iar cuvântul „Roboţi” trecu de-a 


lungul şi de-a latul sălii în mii de respiraţii întretăiate. 

— Îi puteţi vedea fără probleme, răsună vocea Gladiei. 
Daneel, Giskard, ridicaţi-vă în picioare. 

Cei doi roboţi se ridicară imediat în spatele ei. 

— Staţi lângă mine, de-o parte şi de alta, ca să nu împiedic 
vederea cu corpul meu. Oricum, nici nu sunt prea mare 
pentru aşa ceva. Acum, să vă explic nişte lucruri. Aceşti doi 
roboţi nu au venit cu mine ca să mă servească. Da, mă ajută 
în administrarea locuinţei mele de pe Aurora, împreună cu 
alţi cincizeci şi unu de roboţi, iar eu nu fac singură ceea ce 
vreau să facă un robot. Aşa se obişnuieşte pe planeta pe 
care trăiesc eu. Roboții diferă din punct de vedere al 
complexităţii, abilității şi inteligenţei, iar aceştia doi sunt 
foarte apreciaţi în această privinţă. Dintre toţi roboții, mai 
ales Daneel este, după părerea mea, cel a cărui inteligenţă 
se apropie cel mai mult de a omului, acolo unde comparaţia 
este posibilă. I-am adus doar pe Daneel şi pe Giskard cu 
mine, dar ei nu-mi fac cine ştie ce servicii. Dacă vreţi să 
ştiţi, mă îmbrac singură, mă spăl singură, mă folosesc 
singură de tacâmuri când mănânc şi merg la plimbare fără 
să fiu dusă pe sus. Dacă îi folosesc pentru protecţie? Nu. Ei 
mă apără, da, însă apără la fel de bine pe oricine are nevoie 
de protecţie. Pe Solaria, doar cu puţin timp în urmă, Daneel 
şi-a dat toată silinţa să-l apere pe căpitanul Baley şi era 
gata să-şi dea viaţa pentru mine. Fără el, nava n-ar fi putut 
fi salvată. Şi bineînţeles că n-am nevoie de protecţie pe 
platforma asta. La urma urmei, există un câmp de forţă de-a 
lungul scenei care oferă suficientă protecţie. Nu l-am 
solicitat eu, dar el există şi-mi furnizează toată protecţia de 
care am nevoie. Atunci de ce sunt roboții mei aici, cu mine? 
Aceia dintre voi ce cunosc povestea lui Elijah Baley, care a 
eliberat Pământul de suzeranitatea celor din Spaţiu, care a 
iniţiat noua politică de colonizare şi al cărui fiu a condus 
prima fiinţă umană spre Lumea lui Baley - altfel de ce s-ar 
numi astfel? 


— Ştiu că Elijah Baley a lucrat cu Daneel cu mult înainte 
de a mă cunoaşte pe mine. A lucrat cu el pe Pământ, pe 
Solaria şi pe Aurora, la fiecare dintre cazurile lui celebre. 
Pentru Daneel, Elijah Baley a fost întotdeauna „partenerul 
Elijah”. Nu ştiu dacă apare acest lucru în biografia lui, dar 
mă puteţi crede liniştiţi pe cuvânt. Şi deşi Elijah Baley, ca 
Pământean, a început printr-o neîncredere puternică în 
Daneel, între ei s-a cimentat o prietenie. Când Elijah Baley 
era pe moarte, aici, pe această planetă, cu mai bine de 
şaisprezece decade în urmă, când nu exista decât o 
aglomeraţie de case prefabricate înconjurate de poteci, n-a 
fost fiul lui cel ce a stat cu el în ultimele clipe. Nici eu n-am 
fost. (Limp de o clipă perfidă crezu că vocea n-o să-i rămână 
fermă.) 

— A trimis după Daneel şi a rămas în viaţă până la sosirea 
lui. Da, este a doua vizită a lui Daneel pe această planetă. 
Eu am fost cu el, dar am rămas pe orbită. 


([ine-te bine!) 

— Daneel a fost cel ce a coborât, singur, Daneel a fost cel 
ce i-a ascultat ultimele cuvinte. Ei bine, asta nu înseamnă 
nimic pentru voi? 

Ridică mult glasul şi-şi agită pumnii strânşi în aer: 

— Trebuie să vă spun toate astea? Nu le cunoaşteţi deja? 
lată-l pe robotul pe care Elijah Baley l-a iubit. Da, l-a iubit. 
Am vrut să-l văd pe Elijah înainte să moară, să-mi iau rămas 
bun de la el; dar ell-a vrut pe Daneel - şi acesta este 
Daneel. Acesta este chiar el. lar celălalt este Giskard, care l- 
a cunoscut pe Elijah doar pe Aurora, dar care a reuşit să-i 
salveze viaţa acolo. Fără aceşti doi roboţi, Elijah Baley nu şi- 
ar fi atins scopul. Planetele din Spaţiu ar avea încă 
supremaţia, Lumile colonizate n-ar exista şi niciunul dintre 
voi nu v-aţi afla aici. Eu ştiu asta. Voi ştiţi asta. Mă întreb 
dacă domnul Tomas Bistervan ştie asta. Daneel şi Giskard 
sunt nume onorate pe această planetă. Sunt folosite în mod 
obişnuit de urmaşii lui Elijah Baley, la cererea lui. Am sosit 


pe o navă al cărei căpitan se numeşte Daneel Giskard Baley. 
Mă întreb câţi dintre cei pe care îi privesc în clipa asta - în 
persoană sau prin hiperunde - poartă numele lui Daneel 
sau al lui Giskard? Ei bine, aceşti roboţi din spatele meu 
sunt cei ale căror nume le celebraţi. Şi trebuie ca ei să fie 
arătaţi cu degetul de Tomas Bistervan? 

Murmurul crescând din sală devenea tot mai tare şi Gladia 
îşi ridică braţele implorator: 

— O clipă. O clipă. Lăsaţi-mă să termin. Nu v-am spus de 
ce i-am adus pe aceşti doi roboţi. 

Imediat se făcu linişte. 

— Aceşti doi roboţi, zise Gladia, nu l-au uitat niciodată pe 
Elijah Baley, aşa cum nu l-am uitat nici eu. Decadele care au 
trecut nu au şters câtuşi de puţin amintirea lui. Când am 
fost gata să păşesc pe nava căpitanului Baley, când am ştiut 
că s-ar putea să vizitez Lumea lui Baley, cum să fi refuzat 
să-i iau pe Daneel şi pe Giskard cu mine? Ei voiau să vadă 
planeta pe care Elijah Baley a făcut-o posibilă, planeta pe 
care şi-a petrecut bătrâneţea şi pe care a murit. Da, sunt 
roboţi, dar sunt roboţi inteligenţi care l-au slujit pe Elijah 
Baley bine şi cu credinţă. Nu e destul să respecţi toate 
fiinţele umane; trebuie să respecţi toate fiinţele inteligente. 
Aşa că i-am adus aici. 

Apoi, cu un strigăt final care cerea un răspuns: 

— Am făcut râu? 

Îşi primi răspunsul. Un strigăt enorm de „Nu!” răsună în 
întreaga încăpere şi toată lumea, bărbaţi sau femei, se 
ridicase în picioare, bătând din palme, tropăind, vociferând, 
ţipând - iar. Şi iar. Şi iar. 

Gladia îi privi zâmbind şi, pentru că zgomotul nu se 
sfârşea, deveni conştientă de două lucruri. Primul, era udă 
toată de transpiraţie. Al doilea, era mai fericită decât 
oricând în viaţă. 

Parcă toată viaţa aşteptase această clipă - clipa în care ea, 
crescută în izolare, afla în sfârşit, după douăzeci şi trei de 


decade, că putea înfrunta mulțimile, manevrându-le şi 
supunându-le după plac. 

Ascultă răspunsul neobosit şi zgomotos - iar. Şi iar. Şi iar. 

Mult timp după aceea - nu-şi dădea seama cât - Gladia îşi 
reveni, în fine. Mai întâi fusese un zgomot continuu, 
îmbulzeala oamenilor de pază care o mânau prin mulţime, 
intrarea în tunele fără sfârşit ce păreau să se cufunde mai 
adânc, tot mai adânc în pământ. Pierduse legătura cu D.G. 
Şi nu ştia sigur dacă Daneel şi Giskard erau în siguranţă, cu 
ea. Voia să întrebe de ei, dar o înconjura numai lume fără 
chipuri. Se gândi vag că roboții trebuiau să fie cu ea, fiindcă 
ei s-ar opune despărțirii, iar ea ar auzi scandalul, dacă s-ar 
face vreo încercare. 

Când ajunse, în sfârşit, într-o încăpere, cei doi roboţi erau 
acolo, cu ea. Nu ştia bine unde se află, dar camera era 
foarte mare şi curată. Nu era mare lucru, în comparaţie cu 
casa ei de pe Aurora, dar pe lângă cabina de pe navă era 
chiar luxoasă. 

— Veţi fi în siguranţă aici, doamnă, zise ultimul dintre cei 
din gardă când ieşi. Dacă aveţi nevoie de ceva, anunţaţi-ne. 
Îi arătă un dispozitiv pe o măsuţă lângă pat. Ea se uită la 

acesta, dar când se întoarse să întrebe ce este şi cum 
funcţionează, garda ieşise. Ei bine, se gândi, mă descurc eu. 

— Giskard, zise ea obosită, află care dintre aceste uşi duce 
la baie şi află cum funcţionează duşul. Ceea ce trebuie să 
fac în clipa asta e un duş. 

Se aşeză uşurel, conştientă că e udă şi nedorind să păteze 
scaunul cu transpiraţia ei. Începu să simtă dureri din cauza 
rigidităţii nefireşti a poziţiei ei, când intră Giskard. 

— Doamnă, duşul funcţionează, zise el, iar temperatura 
este reglată. Există o materie solidă despre care cred că e 
săpun şi un fel de material primitiv de şters, împreună cu 
diferite alte articole care ar putea fi folositoare. 

— Îţi mulţumesc, Giskard, zise Gladia, dându-şi seama că, 
în ciuda declaraţiilor pompoase că roboţi ca Giskard nu 


îndeplineau servicii de slugă, tocmai asta îi ceruse ea să 
facă. Dar împrejurările nu sunt întotdeauna aceleaşi. 

I se părea că, dacă niciodată nu simţise nevoia unui duş 
mai abitir decât acum, nici nu savurase vreunul mai mult. 
Rămase sub el mai mult decât trebuia şi când termină, nici 
nu-i trecu prin cap să se întrebe dacă prosoapele fuseseră 
cumva sterilizate cu radiaţii decât după ce se şterse - şi 
atunci era prea târziu. 

Scotoci după obiectele pe care Giskard le scosese pentru 
ea - pudră, deodorant, pieptene, pastă de dinţi, uscător 
pentru păr - dar nu găsi nimic să-i servească drept perie de 
dinţi. Până la urmă renunţă şi-şi folosi degetul, lucru care o 
nemulţumi total. Nu exista nici perie pentru păr şi asta era, 
de asemenea, nemulţumitor. Curăţi pieptenul cu săpun 
înainte de a-l folosi, totuşi renunţă la el. Găsi ceva de 
îmbrăcat care părea potrivit pentru a fi purtat în pat. 
Mirosea a curat, dar era mult prea larg, hotări ea. 

Daneel vorbi încet: 

— Doamnă, căpitanul vrea să ştie dacă vă poate vedea. 

— Cred că da, zise Gladia, încă scotocind după o cămaşă 
de noapte. Să intre. 

D. G. Arăta obosit şi chiar palid, dar când ea se întoarse să- 
l salute, zâmbi ostenit şi spuse: 

— E greu de crezut că dumneata ai peste douăzeci şi trei 
de decade. 

— Cum? În chestia asta? 

— Ajută. E semitransparentă. Sau nu ştiai? 

Ea privi nesigură în jos, la cămaşa de noapte, apoi spuse: 

— Bun, dacă asta te amuză, dar eu trăiesc, totuşi, de două 
secole şi o treime. 

— Nimeni n-ar zice, când se uită la dumneata. Trebuie să fi 
fost foarte frumoasă în tinereţe. 

— Nu mi s-a spus niciodată aşa ceva, D. G. Întotdeauna am 
crezut că pot aspira cel mult la un farmec potolit. În orice 
caz, cum folosesc obiectul ăsta? 


— Cutia telefonică? Atinge doar pata din partea dreaptă şi 
te va întreba cineva dacă vrei ceva şi apoi poţi continua. 

— Bun. O să am nevoie de o perie de dinţi, o perie pentru 
păr şi haine. 

— Voi avea grijă să primeşti peria de dinţi şi peria pentru 
păr. În privinţa hainelor, s-a prevăzut şi asta. Ai un sac cu 
haine în dulap. Vei vedea că are în el tot ce e mai modern pe 
Lumea lui Baley, dar bineînţeles că s-ar putea să nu-ţi placă. 
Şi nu garantez că sunt măsura dumitale. Cele mai multe 
femei de pe Lumea lui Baley sunt mai înalte decât 
dumneata şi, cu siguranţă, mai late şi mai robuste. Dar nu 
contează. Cred că vei sta închisă un timp. 

— De ce? 

— Ei bine, doamna mea. Se pare că ai ţinut un discurs în 
seara asta şi, după câte îmi amintesc, n-ai vrut să stai jos, 
deşi nu o dată ţi-am sugerat s-o faci. 

— Mie mi s-a părut un succes, D.G. 

— A fost. A fost un succes răsunător. 

D. G. Zâmbi larg, îşi scărpină barba pe partea dreaptă, de 
parcă şi-ar fi chibzuit foarte atent spusele. 

— Totuşi, succesul are şi părţile lui rele. În clipa asta, aş 
spune că eşti cea mai cunoscută persoană de pe Lumea lui 
Baley şi fiecare locuitor al planetei vrea să te vadă şi să te 
atingă. Dacă te-am scoate undeva, oriunde, ar însemna o 
răscoală pe loc. Cel puţin să se liniştească lucrurile. Nu 
putem şti cât va dura asta. Pe urmă, i-ai făcut până şi pe 
şoimii de război să te aclame, dar în lumina rece a zilei, 
când hipnoza şi isteria se risipesc, vor fi furioşi. Dacă 
bătrânul Bistervan nu s-a gândit să te omoare chiar imediat 
după ce ai vorbit, atunci până mâine cu siguranţă că va 
considera ambiția vieţii lui să te ucidă prin tortură lentă. Şi 
mai sunt şi oamenii din partidul lui, care ar putea încerca 
să-l constrângă pe Bătrân să-şi satisfacă neînsemnatul lui 
capriciu. De aceea te afli aici, doamna mea. De aceea 
camera asta, podeaua, întregul hotel sunt supravegheate 
de nu ştiu câte plutoane de oameni de gardă, printre care 


sper să nu existe ascunşi şoimi de război. Şi pentru că am 
colaborat atât de strâns cu dumneata în acest joc de-a eroul 
şi eroina, sunt închis aici şi eu, şi nu pot pleca. 

— O, făcu Gladia indiferentă. Îmi pare foarte rău. Deci, nu- 
ţi poţi vedea familia. 

D. G. Dădu din umeri: 

— Neguţătorii nu prea au o familie adevărată. 

— Atunci, prietena. 

— Va supravieţui. Probabil mai bine decât mine. 

O privi gânditor pe Gladia. 

Ea îi spuse, hotărâtă: 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap, căpitane. 

D. G. Îşi înălţă sprâncenele: 

— Nu pot fi împiedicat să mă gândesc, dar nu voi face 
nimic, doamnă. 

— Cât timp crezi că voi sta aici? Întrebă Gladia. Serios. 

— Depinde de Directorat. 

— Directorat? 

— Comitetul nostru executiv format din cinci membri, 
doamnă. Cinci oameni - îşi ridică o mână cu degetele 
desfăcute - fiecare cu un mandat de cinci ani, dar nu aleşi 
toţi simultan, ci câte unul, în fiecare an succesiv. În felul 
acesta, anual are loc o înlocuire, plus alegeri speciale în caz 
de moarte sau incompetenţă. Acest fapt oferă continuitate 
şi reduce pericolul deciziei luate de către o singură 
persoană. Mai înseamnă şi că fiecare hotărâre trebuie 
explicată şi că durează, uneori, mai mult decât ne putem 
permite. 

— Cred, zise Gladia, că dacă unul din cei cinci ar fi un 
individ hotărât şi puternic. 

— Ca să-şi poată impune părerile celorlalţi. Astfel de 
situaţii s-au petrecut cândva, dar acum nu e atunci - dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Directorul Şef este Genovus 
Pandaral. Nu e nimic rău în ceea ce-l priveşte, dar e 
nehotărât - şi uneori e acelaşi lucru. Am vorbit cu el ca să 


permită roboților dumitale să stea pe scenă cu noi şi s-a 
dovedit a fi o idee proastă. Zero la unu pentru noi amândoi. 

— Dar de ce a fost o idee proastă? Lumea a fost încântată. 

— Prea încântată, doamnă. Noi doream ca dumneata să fii 
mica noastră eroină din Spaţiu şi să ne ajuţi să nu 
înfierbântăm opinia publică, astfel încât să nu începem un 
război prematur. Ai vorbit foarte bine despre longevitate; i- 
ai făcut să le pară bine că trăiesc puţin. Dar pe urmă i-ai 
făcut să le placă roboții, şi noi nu vrem asta. În privinţa 
asta, nu suntem atât de entuziasmați că publicul salută 
noţiunea de rudenie cu cei din Spaţiu. 

— Nu vreţi un război prematur, dar nu vreţi nici o pace 
prematură. Despre asta e vorba? 

— Foarte bine exprimat, doamnă. 

— Atunci, ce vreţi? 

— Vrem Galaxia, întreaga Galaxie. Vrem să colonizăm şi să 
populăm fiecare planetă locuibilă şi să înfiinţăm nimic 
altceva decât un Imperiu Galactic. Şi nu vrem să intervină 
cei din Spaţiu. Ei pot rămâne pe propriile lor planete, să 
trăiască în pace aşa cum le place, dar nu trebuie să 
intervină. 

— Dar atunci îi veţi claustra pe cele cincizeci de planete 
ale lor, aşa cum noi i-am claustrat pe Pământeni pe Pământ 
atâţia ani în şir. Aceeaşi veche nedreptate. Eşti la fel de rău 
ca Bistervan. 

— Situaţiile sunt diferite. Pământenii au fost claustraţi în 
ciuda potenţialului lor expansiv. Voi, cei din Spaţiu, nu aveţi 
un asemenea potenţial. Voi aţi ales calea longevităţii şi 
roboții, iar potenţialul a dispărut. Nici măcar nu mai aveţi 
cincizeci de planete. Solaria a fost abandonată. Vor urma şi 
celelalte, în timp. Coloniştii n-au nici un interes să-i împingă 
pe cei din Spaţiu pe calea dispariţiei, dar de ce să 
intervenim în alegerea lor voluntară? Discursul dumitale a 
avut tendinţa s-o facă. 

— Mă bucur. Ce credeai că voi spune? 


— Ţi-am explicat. Pace şi iubire şi stai jos. Ai fi putut 
termina într-un minut. 

— Nu-mi vine să cred că te-ai aşteptat la ceva atât de 
prostesc din partea mea, zise Gladia supărată. Drept cine 
m-ai luat? 

— Drept ceea ce te-ai dat chiar dumneata - cineva 
înspăimântat de moarte de ideea de a vorbi. De unde să 
ştim că eşti o nebună care poate, într-o jumătate de oră, să-i 
convingă pe locuitorii Lumii lui Baley să ovaţioneze ceea ce 
noi, de ani în şir, îi convingem să huiduiască? Dar vorbind 
nu ajungem nicăieri. 

Se ridică greoi în picioare. 

— Vreau să fac şi eu un duş şi mai bine aş dormi peste 
noapte - dacă voi putea. Pe mâine. 

— Dar când aflăm ce va decide Directoratul cu privire la 
mine? 

— Când vor afla ei, ceea ce s-ar putea să nu fie prea 
curând. Noapte bună, doamnă. 

— Am făcut o descoperire, zise Giskard fără urmă de 
emoție în glas. Am făcut-o fiindcă, pentru prima oară în 
viaţa mea, m-am aflat în faţa a mii de fiinţe umane. Dacă 
asta s-ar fi întâmplat acum două secole, aş fi făcut 
descoperirea atunci. Dacă nu m-aş fi aflat niciodată în faţa 
atâtor oameni deodată, atunci n-aş fi făcut niciodată 
descoperirea. Gândeşte-te, deci, câte puncte vitale aş putea 
atinge cu uşurinţă, dar n-am făcut-o niciodată şi niciodată 
n-o voi face, pur şi simplu pentru că nu mă voi întâlni 
niciodată cu condiţiile necesare pentru asta. Rămân 
ignorant, cu excepţia cazurilor în care mă ajută 
circumstanţele, iar eu nu mă pot baza pe circumstanţe. 

Daneel spuse: 

— N-am crezut, prietene Giskard, că doamna Gladia, cu 
modul ei de viaţă confirmat de mult, ar putea înfrunta mii 
de oameni cu calm. N-am crezut că e în stare să vorbească. 
Când s-a dovedit că poate, am presupus că ai intervenit tu 


şi că ai descoperit că se poate face asta fără vreun 
prejudiciu. Asta era descoperirea ta? 

— Prietene Daneel, zise Giskard, de fapt tot ce am 
îndrăznit să fac, a fost să slăbesc foarte puţine tensiuni 
inhibitorii, atâta cât să-i permită să spună câteva cuvinte şi 
să fie auzită. 

— Dar a făcut mult mai mult de-atât. 

— După această reglare microscopică, m-am îndreptat 
spre multitudinea de minţi pe care le aveam în faţă în sală. 
Niciodată n-am avut de-a face cu atât de multe, ca şi 
doamna Gladia, şi am fost luat prin surprindere, ca şi ea. 
Mai întâi am descoperit că nu pot face nimic cu vastul 
angrenaj mental ce se abătuse asupra mea. M-am simţit 
neajutorat. lar apoi am observat mici atitudini prietenoase, 
curiozităţi, interese - nu le pot descrie în cuvinte - cu o 
nuanţă de simpatie pentru doamna Gladia. M-am jucat cu 
ceea ce am descoperit că avea această nuanţă de simpatie, 
intensificându-le şi accentuându-le numai puţin. Voiam o 
mică reacţie în favoarea doamnei Gladia, care ar fi putut-o 
încuraja, care ar fi făcut inutilă tentaţia mea de a interveni 
în mintea ei. Asta a fost tot ce am făcut. Nu ştiu câte fire de 
culoare potrivită am mânuit. Nu multe. 

— Şi atunci, prietene Giskard? 

— Am aflat, prietene Daneel, că am început ceva ce era 
autocatalitic. Fiecare fir pe care îl strângeam strângea un 
fir învecinat de acelaşi fel, iar acestea două împreună 
strângeau alte câteva din preajmă. N-a mai fost nevoie să 
fac nimic. Mici agitaţii, mici sunete şi mici priviri care 
păreau să fie de acord cu ceea ce spunea doamna Gladia i- 
au încurajat şi pe ceilalţi. Apoi am descoperit ceva şi mai 
ciudat. Toate aceste minore semne de aprobare, pe care le- 
am putut detecta numai fiindcă, pentru mine minţile erau 
accesibile, trebuie să le fi detectat şi doamna Gladia într-un 
fel, deoarece din mintea ei au dispărut alte inhibiţii fără să 
le fi atins eu. Ea a început să vorbească mai repede, cu mai 
multă încredere, iar publicul a reacţionat mai bine ca 


niciodată - fără ca eu să fac ceva. Iar la sfârşit a fost isterie, 
o furtună de tunete şi fulgere mentale atât de puternice, 
încât a trebuit să-mi închid mintea în faţa lor, altfel mi-ar fi 
supraîncărcat circuitele. Niciodată, în toată existenţa mea, 
n-am mai pomenit ceva asemănător, şi n-a început cu mai 
multe modificări provocate de mine în acea mulţime decât 
cele pe care le provocam, în trecut, la o mână de oameni. 
De fapt, cred că efectul s-a difuzat dincolo de publicul 
sensibil la influenţa mea - la marele public de pe hiperunde. 

— Nu înţeleg cum se poate aşa ceva, prietene Giskard, 
zise Daneel. 

— Nici eu, prietene Daneel. Nu sunt om. Nu încerc direct 
posesia unei minţi omeneşti cu toate complicațiile şi 
contradicţiile ei, aşa că nu înţeleg mecanismele la care 
reacţionează acestea. Dar se pare că mulțimile sunt mult 
mai uşor de manevrat decât indivizii. E un paradox. E 
nevoie de mai mult efort pentru a deplasa o greutate mai 
mare decât una mai mică. E nevoie de mai mult efort 
pentru a contracara o energie mai mare decât una mai 
mică. Distanţa mai mare se parcurge într-un timp mai 
îndelungat decât distanţa mai mică. Atunci de ce mai mulţi 
oameni ar fi mai uşor de influenţat decât mai puţini? Tu 
gândeşti ca o fiinţă umană, prietene Daneel. Poţi explica? 

Daneel răspunse: 

— Tu însuţi, prietene Giskard, ai spus că a fost un efect 
autocatalitic, că a fost vorba de molipsire. O singură 
scânteie poate sfârşi prin a arde o pădure. 

Giskard se opri şi păru cufundat în gânduri. Apoi spuse: 

— Nu e nici un motiv de molipsire în afară de emoție. 
Doamna Gladia a ales argumentele pe care le-a simţit că 
vor influenţa sentimentele publicului. N-a încercat să se 
gândească la ele. Atunci, poate că mulţimea, cu cât e mai 
numeroasă, cu atât e mai uşor de influenţat cu ajutorul 
emoţiilor, şi nu al raţiunii. Deoarece emoţiile sunt puţine, iar 
elementele raţionale multe, mai uşor poate fi prevăzută 
comportarea unei mulţimi decât a unei singure persoane. 


Iar asta înseamnă, în schimb, că, dacă pot fi emise legi ce 
dau posibilitatea să fie prevăzut mersul istoriei, trebuie să 
avem de-a face cu populaţii numeroase, cu cât mai 
numeroase cu atât mai bine. Asta ar putea fi chiar Prima 
Lege a Psihoistoriei, cheia pentru studiul „umanisticii”. Şi 
totuşi. 

— Da? 

— Mă intrigă că mi-a luat atâta timp să înţeleg asta, numai 
pentru că nu sunt fiinţă umană. Poate că o fiinţă umană şi- 
ar înţelege instinctiv propria minte, destul de bine ca să ştie 
cum să influenţeze altele asemănătoare cu a ei. Doamna 
Gladia, fără nici o experienţă în discuţia cu mase mari de 
oameni, s-a descurcat de minune. Mult mai bine ar fi dacă 
am avea cu noi pe cineva ca Elijah Baley. Prietene Daneel, 
nu te gândeşti la el? 

— Poţi vedea imaginea lui în mintea mea? Întrebă Daneel. 
E surprinzător, prietene Giskard. 

— Nu-l văd pe el, prietene Daneel. Nu-ţi pot recepționa 
gândurile. Dar simt emoţii şi dispoziţii sufleteşti - iar mintea 
ta are o configuraţie care, din experienţa trecutului, ştiu că 
e asociată cu Elijah Baley. 

— Doamna Gladia a menţionat faptul că am fost ultimul 
care l-a văzut pe partenerul Elijah în viaţă, aşa că revăd din 
nou în memorie acel moment. Mă gândesc din nou la ce-a 
spus el. 

— De ce, prietene Daneel? 

— Caut înţelesul. Simt că e foarte important. 

— Cum ar putea avea alt înţeles ceea ce a spus el, dincolo 
de semnificaţia cuvintelor? Dacă ar fi existat vreun înţeles 
ascuns, Elijah Baley l-ar fi dat pe faţă. 

— Poate că nici partenerul Elijah însuşi nu şi-a dat seama 
de înţelesul celor pe care le spunea, zise Daneel încet. 

10. DUPĂ DISCURS. 

Amintirea! 

Se afla în mintea lui Daneel ca o cutie închisă, plină cu 
amănunte infinite, întotdeauna la îndemână pentru uzul 


personal. La unele fragmente revenea des pentru 
informaţiile pe care le conţineau, însă doar câteva erau 
rechemate pur şi simplu pentru că Daneel voia să le simtă 
fineţea. Cele mai multe dintre acestea erau cele care îl 
includeau pe Elijah Baley. 

Cu multe decade în urmă, Daneel venise pe Lumea lui 
Baley când Elijah Baley trăia încă. Doamna Gladia venise cu 
el dar, după ce intraseră pe orbita din jurul planetei, venise 
Bentley Baley să-i întâlnească, pe nava lui mică, şi fusese 
adus la bord. Pe vremea aceea, era un bărbat destul de 
ursuz, de vârstă mijlocie. 

O privise pe Gladia cu ochi vag duşmănoşi şi spusese: 

— Nu-l puteţi vedea, doamnă. 

Iar Gladia, care plânsese, întrebase: 

— De ce? 

— El nu doreşte asta, doamnă, iar eu trebuie să-i respect 
dorinţele. 

— Nu pot crede aşa ceva, domnule Baley. 

— Am o notă scrisă de mână şi o înregistrare vorbită, 
doamnă. Nu ştiu dacă îi recunoaşteţi scrisul ori vocea, dar 
aveţi cuvântul meu de onoare că sunt ale lui şi că asupra lui 
nu s-a exercitat nici o presiune pentru a le emite. 

Ea intrase în cabina ei să citească şi să asculte singură. 
Apoi ieşise - arătând distrusă - dar reuşise să spună cu 
hotărâre: 

— Daneel, trebuie să mergi singur să-l vezi. Este dorinţa 
lui. Dar trebuie să-mi raportezi tot ce s-a făcut şi s-a vorbit. 

— Da, doamnă, spusese Daneel. 

Daneel se duse pe nava lui Bentley, iar bărbatul îi spuse: 

— Roboții nu au voie pe această planetă, Daneel, dar în 
cazul tău se face o excepţie, pentru că e dorinţa tatălui meu 
şi pentru că el este extrem de respectat aici. Nu am nimic 
personal cu tine, înţelegi, dar prezenţa ta aici trebuie să fie 
absolut limitată. Vei fi dus direct la tatăl meu. După ce elva 
termina cu tine, vei fi adus imediat înapoi pe orbită. 
Înţelegi? 


— Înţeleg, domnule. Cum se simte tatăl dvs.? 

— E pe moarte, zise Bentley, poate în mod conştient 
brutal. 

— Înţeleg şi asta, spuse Daneel cu vocea tremurându-i 
evident, nu din cauza emoţiei, ci fiindcă ideea morţii unei 
fiinţe umane, chiar dacă inevitabilă, îi tulbura circuitele 
pozitronice. Vreau să spun, cât mai are înainte de a muri? 

— Ar fi trebuit să moară acum câtva timp. Mai e în viaţă 
pentru că refuză să se ducă înainte de a te vedea. 

Asolizară. Era o planetă mare, dar partea locuită era mică 
şi sărăcăcioasă. Era o zi noroasă şi plouase de curând. 
Străzile largi şi drepte erau pustii, de parcă populaţia de 
acolo nu avea chef să se adune ca să se uite la un robot. 

Maşina de teren îi purtă prin pustietate şi îi aduse la o 
casă ceva mai mare şi mai impozantă decât celelalte. 
Intrară împreună. În dreptul unei uşi interioare, Bentley se 
opri: 

— Tatăl meu este înăuntru, zise el cu tristeţe. Trebuie să 
intri singur. Nu vrea să vin cu tine. Intră. S-ar putea să nu-l 
recunoşti. 

Daneel intră în întunericul camerei. Ochii i se obişnuiră 
repede şi desluşi un corp acoperit de un cearşaf, aşezat în 
interiorul unui cocon transparent, vizibil doar datorită 
strălucirii lui slabe. Lumina din cameră spori puţin şi 
Daneel văzu bine chipul. 

Bentley avusese dreptate. Daneel nu zări nimic din 
partenerul lui de odinioară. Ochii erau închişi, iar Daneel 
avu impresia că vede un cadavru. Nu văzuse niciodată o 
fiinţă umană moartă şi, când îi veni deodată gândul ăsta, se 
clătină şi i se păru că nu-l ţin picioarele. Dar ochii 
bătrânului se deschiseră şi Daneel îşi recăpătă echilibrul, 
deşi continuă totuşi să simtă o slăbiciune neobişnuită. 

Ochii îl priviră şi un zâmbet mic şi slab arcui buzele palide 
şi crăpate. 

— Daneel. Vechiul meu prieten, Daneel. 


În acea şoaptă era amintirea vagă a vocii lui Baley. De sub 
cearşaf se ridică încet un braţ, iar lui Daneeli se păru că îl 
recunoaşte totuşi pe Elijah. 

— Partenere Elijah, zise el încet. 

— Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru că ai venit. 

— Pentru mine era important să vin, partenere Elijah. 

— Mi-a fost teamă că n-o să te lase. Ei - ceilalţi - te 
consideră un robot. 

— Sunt robot. 

— Pentru mine nu, Daneel. Nu te-ai schimbat, nu-i aşa? Nu 
te văd prea bine, dar mi se pare că eşti exact aşa cum te ţin 
minte. Când te-am văzut ultima oară? Acum douăzeci şi 
nouă de ani? 

— Da, şi în tot timpul ăsta nu m-am schimbat, aşa că, vezi, 
sunt robot. 

— Dar eu m-am schimbat, şi încă mult. N-ar fi trebuit să te 
las să mă vezi în halul ăsta, dar n-am putut rezista dorinţei 
de a te vedea încă o dată. 

Vocea lui Baley părea să fi devenit ceva mai puternică, de 
parcă ar fi întărit-o vederea lui Daneel. 

— Îmi pare bine să te văd, partenere Elijah, oricât de mult 
te-ai schimbat. 

— Şi Gladia? Ce mai face? 

— Este bine. A venit cu mine. 

— Nu este. 

În glas i se simţi un licăr de teamă, pe când încerca să 
privească în jur. 

— Nu este pe planetă, dar se află pe orbită. 1 s-a explicat 
că nu doreai s-o vezi. Şi a înţeles. 

— Nu-i adevărat. Vreau s-o văd, dar am putut rezista 
tentaţiei. Nu s-a schimbat, nu-i aşa? 

— Arată la fel ca ultima oară când ai văzut-o. 

— Bun. Dar n-o puteam lăsa să mă vadă aşa. Nu suportam 
ca asta să-i fie ultima amintire despre mine. Cu tine e 
altceva. 

— Pentru că sunt robot, partenere Elijah. 


— Încetează cu asta, se răsti muribundul. Pentru mine n-ai 
fi însemnat mai mult dacă erai om, Daneel. 

Zăcu în tăcere un timp, apoi spuse: 

— În toţi anii ăştia n-am chemat-o niciodată pe hiperunde, 
nu i-am scris niciodată. Nu-mi puteam permite să mă 
amestec în viaţa ei. E încă măritată cu Gremionis? 

— Da, domnule. 

— Şi e fericită? 

— Nu-mi pot da seama. Nu se poartă într-un mod care ar 
putea fi considerat nefericire. 

— Copii? 

— Cei doi autorizaţi. 

— Nu s-a supărat că nu am comunicat? 

— Cred că ţi-a înţeles motivele. 

— Mă. Pomeneşte vreodată? 

— Aproape niciodată, dar părerea lui Giskard e că se 
gândeşte adesea la dumneata. 

— Ce mai face Giskard? 

— Funcţionează bine - în felul pe care îl cunoşti. 

— Deci, ştii despre capacităţile lui. 

— Mi-a povestit, partenere Elijah. 

Din nou Baley zăcu în tăcere. Apoi se agită şi spuse: 

— Daneel, am vrut să vii din dorinţa egoistă de a te vedea, 
de a vedea cu ochii mei că nu te-ai schimbat, că amintirea 
zilelor mari din viaţa mea încă există, că mă ţii minte şi că 
vei continua să-ţi aminteşti de mine. Dar mai vreau să-ţi 
spun ceva. Voi muri în curând, Daneel, şi ştiu că vestea ar fi 
ajuns la tine. Chiar dacă n-ai fi fost aici, chiar dacă erai pe 
Aurora, ai fi aflat. Moartea mea se va afla în Galaxie. 

Pieptul i se înălţă într-un râs slab şi mic: 

— Cine ar fi crezut-o cândva? 

Spuse: 

— Bineînţeles că ar fi auzit şi Gladia, dar ea ştie că trebuie 
să mor şi va accepta asta, oricât de trist ar fi. Mă temeam 
de efectul pe care l-ar fi avut asupra ta, pentru că eşti - aşa 
cum insişti, iar eu neg - robot. De dragul vremurilor de 


odinioară, ai putea simţi că e obligatoriu pentru tine să mă 
împiedici să mor, şi pentru că nu vei fi în stare s-o faci, te-ar 
putea afecta definitiv. Să discutăm, deci, despre asta. 

Vocea lui Baley devenea tot mai slabă. Deşi Daneel stătea 
nemişcat, în mod neobişnuit pe chipul lui se citea emoția. 
Era o expresie de îngrijorare şi supărare. Baley avea ochii 
închişi şi n-o putea vedea. 

— Moartea mea, Daneel, spuse el, nu e importantă. Nici o 
moarte a unui individ, fiinţă umană, nu e importantă. Cel 
care moare îşi lasă în urmă realizările şi ele nu mor în 
totalitate. Nu mor în totalitate cât timp există omenire. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

— Da, partenere Elijah, spuse Daneel. 

— Munca fiecărui individ contribuie la un întreg şi astfel 
devine o parte nemuritoare a întregului. Acel întreg de vieţi 
omeneşti - trecute, prezente şi viitoare - formează o 
țesătură care există de multe zeci de mii de ani şi devine 
din ce în ce mai complicată şi mai frumoasă cu timpul. Până 
şi cei din Spaţiu sunt o parte din țesătură, sporindu-i şi ei 
complexitatea şi frumuseţea. Viaţa unui individ este un fir 
din țesătură, şi ce înseamnă un fir în comparaţie cu 
întregul? Daneel, gândeşte-te la țesătură şi nu te lăsa 
afectat de deşirarea unui singur fir. Există atât de multe 
alte fire, toate valoroase, fiecare contribuind la. 

Baley se opri, dar Daneel aşteptă cu răbdare. Bărbatul 
deschise ochii şi se încruntă uşor, privindu-l. 

— "Tot aici eşti? E timpul să pleci. Ţi-am spus ce am avut de 
spus. 

— Nu vreau să plec, partenere Elijah. 

— Trebuie. Nu mă mai pot opune morţii. Sunt obosit - 
extraordinar de obosit. Vreau să mor. E timpul. 

— Nu am voie să aştept cât eşti în viaţă? 

— Nu vreau. Dacă mor în timp ce tu mă urmăreşti, te-ar 
putea afecta destul de rău, în ciuda celor ce ţi-am spus. 
Acum pleacă. E un. Un ordin. Îţi dau voie să fii robot dacă 
vrei, dar, în cazul ăsta, trebuie să te supui ordinelor mele. 


Orice-ai face, nu-mi poţi salva viaţa, aşa că nimic nu 
contravine celei de-a Doua Legi. Pleacă! 

Baley îl ţintui cu un deget tremurând şi spuse: 

— Rămas bun, prietene Daneel. 

Daneel se întoarse încet, îndeplinind ordinul cu o 
dificultate fără precedent. 

— Rămas bun, partenere. 

Se opri, apoi vorbi uşor răguşit: 

— Rămas bun, prietene Elijah. 

Bentley îl întâmpină pe Daneel în camera învecinată: 

— Mai trăieşte? 

— Trăia când am ieşit eu. 

Bentley intră şi ieşi aproape imediat: 

— Acum nu mai trăieşte. Te-a văzut şi pe urmă - gata. 

Daneel îşi dădu seama că trebuie să se rezeme de perete. 
Trecu un timp până ce se putu ţine pe picioare. 

Bentley îl aşteptă, cu ochii duşi, apoi se întoarseră 
împreună la nava cea mică şi reveniră pe orbită, unde 
aştepta Gladia. 

Întrebă la rândul ei dacă Elijah mai trăia, iar când îi 
spuseră cu blândeţe că nu, se întoarse cu ochii uscați şi 
intră în cabina ei ca să plângă. 

37/a. 

Daneel îşi continuă gândul de parcă amintirea vie a morţii 
lui Baley, în toate amănuntele ei, nu ar fi intervenit pentru o 
clipă. 

— Şi totuşi, acum s-ar putea să înţeleg ceva mai mult din 
ce spunea partenerul Elijah, în lumina discursului doamnei 
Gladia. 

— În ce fel? 

— Încă nu sunt sigur. E foarte greu să te gândeşti în sensul 
în care încerc eu să mă gândesc. 

— Voi aştepta cât timp va trebui, zise Giskard. 

Genovus Pandaral era înalt, totuşi nu foarte bătrân, cu 
toată claia lui de păr alb care, împreună cu perciunii albi şi 
zburliţi, îi dădeau un aer de demnitate şi distincţie. Faptul 


că arăta ca un conducător îl ajutase să promoveze în 
armată dar, aşa cum ştia el foarte bine, înfăţişarea îi era 
mult mai impunătoare decât firea. O dată ce fusese ales în 
Directorat, trecuse foarte repede peste entuziasmul de la 
început. Era depăşit de sarcini şi, an după an, când avansa 
automat un grad, îşi dădea mai bine seama de asta. Acum 
era Director Şef. 

Să fii tocmai Director Şef! 

Pe vremuri, nu însemna nimic să fii conducător. Pe timpul 
lui Nephi Morler, cu opt decade în urmă, acel Morler 
despre care şi copiii de şcoală ştiau că a fost cel mai mare 
dintre toţi Directorii, nu însemnase nimic. Ce era Lumea lui 
Baley pe atunci? O planetă mică, câteva ferme, o mână de 
oraşe îngrămădite de-a lungul căilor naturale de acces. 
Populaţia totală nu depăşea cinci milioane şi cele mai 
importante exporturi erau lâna neprelucrată şi ceva titan. 
Locuitorii Spaţiului îi ignoraseră total, sub influenţa mai 
mult sau mai puţin benignă a lui Han Fastolfe de pe Aurora, 
iar viaţa era simplă. Oamenii puteau călători oricând înapoi 
pe Pământ - dacă voiau să se culturalizeze sau să simtă 
tehnologia - şi exista un flux continuu de Pământeni 
imigranţi. Populaţia imensă a Pământului era inepuizabilă. 

Atunci, de ce să nu fi fost Morler un Director mare? Nu 
avusese nimic de făcut. 

Iar în viitor va fi din nou uşor să conduci. Pentru că 
locuitorii Spaţiului continuau să degenereze (orice copil ştia 
asta, că trebuie să piară în contradicţiile societăţii lor - deşi 
Pandaral se întreba, uneori, dacă lucrurile stăteau chiar 
aşa) şi, deoarece Coloniştii continuau să crească în număr şi 
putere, avea să vină, în curând, vremea când se va trăi din 
nou în siguranţă. Coloniştii vor trăi în pace şi-şi vor dezvolta 
la maximum propria tehnologie. Pe măsură ce Lumea lui 
Baley se popula, îşi însuşea proporţiile şi metodele unui alt 
Pământ, aşa cum făceau toate planetele, în timp ce din loc 
în loc apăreau altele noi, tot mai multe, alcătuind, în cele 
din urmă, viitorul Imperiu Galactic. Şi cu siguranţă Lumea 


lui Baley, fiind cea mai veche şi cea mai populată dintre 
toate planetele, va avea întotdeauna un loc de cinste în acel 
Imperiu, sub conducerea blândă şi continuă a Mamei 
Pământ. 

Dar Pandaral nu fusese Director în trecut. Nici în viitor. 
Era acum. 

Han Fastolfe murise, însă Kelden Amadiro trăia. Amadiro 
se opusese ca Pământului să i se îngăduie să trimită 
Colonişti cu douăzeci de decade în urmă şi acum trăia ca să 
le facă necazuri. Cei din Spaţiu erau încă prea puternici ca 
să nu se ţină seama de ei; Coloniştii nu erau încă destul de 
puternici să avanseze cu încredere. Într-un fel, Coloniştii 
trebuiau să se ţină departe de locuitorii Spaţiului, până ce 
balanţa s-ar fi echilibrat suficient. Şi sarcina de a-i menţine 
pe cei din Spaţiu liniştiţi şi pe Colonişti hotărâți şi totodată 
cu capul pe umeri cădea în grija lui Pandaral - mai mult 
decât în a altcuiva - şi era o sarcină care nici nu-i plăcea şi 
pe care nici n-o dorea. 

Acum era dimineaţă, o dimineaţă rece şi cenuşie cu mai 
multă zăpadă - deşi asta nu era o surpriză - iar el îşi croi 
singur drumul spre hotel. Nu dorea nici o suită. 


Gărzile, în număr mare, luară poziţie de drepţi, iar el le 
făcu un semn obosit. Îl întrebă pe căpitanul gărzilor, când 
acesta îi veni în întâmpinare: 

— Vreun necaz, căpitane? 

— Niciunul, domnule Director. Totul e bine. 

Pandaral încuviinţă. 

— Ce cameră i s-a dat lui Baley? Ah. Şi femeia din Spaţiu şi 
roboții ei sunt sub strictă supraveghere? Bun. 

Trecu mai departe. În mare, D. G. Se comportase bine. 
Solaria, abandonată, putea fi folosită de Neguţători ca 
sursă aproape inepuizabilă de roboţi şi ca sursă de profituri 
mari - deşi profiturile nu trebuiau considerate echivalentul 
firesc al securităţii planetei, se gândi Pandaral morocănos. 
Dar era mai bine ca Solaria, explozibil cu aspect inofensiv, 
să fie lăsată în pace. Nu merita un război. D. G. Făcuse bine 
că plecase imediat. Şi că luase amplificatorul nuclear cu el. 
Până acum, asemenea dispozitive erau atât de masive, încât 
nu puteau fi folosite decât în instalaţii uriaşe şi scumpe, 
proiectate pentru a distruge nave invadatoare - dar nici 
acestea nu depăşiseră stadiul de plan. Erau prea scumpe. 
Variantele mai mici şi mai ieftine erau absolut necesare, aşa 
că D. G. Avea dreptate când spunea că era mult mai 
important să aducă acasă un amplificator de pe Solaria 
decât toţi roboții de pe acea planetă. Acest amplificator i-ar 
fi putut ajuta enorm pe savanții de pe Lumea lui Baley. 

Şi totuşi, dacă o planetă din Spaţiu putea avea un 
amplificator portabil, de ce să nu aibă şi celelalte? De ce nu 
şi Aurora? Dacă aceste arme se micşorau într-atât încât să 
încapă pe nave de război, o flotă a celor din Spaţiu putea 
distruge fără probleme oricât de multe nave ale 
Coloniştilor. Cât de evoluaţi erau în această privinţă? Şi cât 
de repede putea progresa Lumea lui Baley în aceeaşi 
direcţie cu ajutorul amplificatorului pe care-l adusese D. G.? 

Bătu la uşa camerei lui D. G., apoi intră fără să mai aştepte 
răspuns şi se aşeză fără să aştepte invitaţie. Existau unele 
avantaje în faptul de a fi Director Şef. 


D. G. Îşi scoase capul din baie şi vorbi prin prosopul cu 
care îşi ştergea părul: 

— Mi-ar fi plăcut s-o întâmpin pe Excelenţa voastră 
directorială cu respectul cuvenit, dar sunt în dezavantaj, 
deoarece mă aflu în situaţia extrem de penibilă de a fi ieşit 
chiar acum de sub duş. 

— Mai taci din gură, zise Pandaral indispus. 

De obicei îi plăcea vioiciunea nestăvilită a lui D. G., dar nu 
acum. Într-un fel, nu-l înţelegea pe D.G. Era un Baley, un 
urmaş în linie dreaptă al marelui Elijah şi al întemeietorului, 
Bentley. Asta făcea ca D. G. Să fie îndreptăţit să ia postul de 
director, mai ales că avea genul de bonomie care plăcea 
publicului. Şi totuşi el alesese să fie Neguţător, ceea ce 
însemna o viaţă grea - şi periculoasă. Te putea îmbogăţi, 
dar mult mai probabil putea să te ucidă sau, mai rău, să te 
îmbătrânească înainte de vreme. În plus, viaţa de 
Neguţător a lui D. G. Îl ţinea departe de Lumea lui Baley 
luni întregi, într-o vreme când Pandaral ar fi preferat 
sfaturile sale în locul celor ale majorităţii conducătorilor de 
departamente. Nu-ţi dădeai întotdeauna seama când e 
serios D. G. Dar, trecând peste asta, merita să-l asculţi. 

Pandaral vorbi apăsat: 

— Nu cred că discursul acestei femei a fost cel mai bun 
lucru care ni se putea întâmpla. 

D. G., aproape îmbrăcat, dădu din umeri: 

— Cine ar fi prevăzut asta? 

— Tu ai fi putut s-o faci. Trebuia să-i fi studiat cu atenţie 
obiceiurile - dacă te-ai hotărât s-o iei. 

— l-am studiat obiceiurile, domnule Director. A petrecut 
peste trei decade pe Solaria. Pe Solaria s-a format şi a trăit 
acolo înconjurată numai de roboţi. A văzut fiinţe umane 
doar în holograme, cu excepţia soţului ei - iar el n-o vizita 
prea des. S-a adaptat greu pe Aurora şi chiar şi acolo a trăit 
mai ales cu roboţi. Niciodată, în douăzeci şi trei de decade, 
n-a văzut mai mult de douăzeci de oameni la un loc, 
darămite patru mii. Am presupus că nu va fi în stare să 


rostească mai mult de câteva cuvinte - nici atât. N-aveam 
de unde şti că e o agitatoare de mulţimi. 

— Ai fi putut-o opri, când ai aflat că este. Stăteai chiar în 
dreapta ei. 

— Voiaţi o răscoală? Oamenii o ascultau cu plăcere. Ştiţi 
bine că aşa e. Dacă aş fi obligat-o să tacă, ar fi dat buzna pe 
scenă. De fapt, domnule Director, dvS. N-aţi încercat s-o 
opriţi. 

Pandaral îşi drese vocea: 

— M-am gândit la asta, dar de fiecare dată când mă uitam 
în spate prindeam privirea robotului ei - cel care seamănă 
cu un robot. 

— Giskard. Da, şi ce-i cu asta? El nu v-ar fi făcut vreun rău. 

— Ştiu. Totuşi mă enerva şi cumva mă descuraja. 

— Ei bine, nu mai contează, domnule Director, zise D. G. 

Acum era îmbrăcat complet şi îi arătă celuilalt tava cu 
micul dejun. 

— Cafeaua e caldă încă. Serviţi-vă cu chifle şi dulceaţă, 
dacă doriţi. O să treacă. Nu cred că publicul va fi, într- 
adevăr, copleşit de dragoste pentru cei din Spaţiu ca să ne 
strice politica. Ne-ar putea fi chiar de folos. Dacă aud cei 
din Spaţiu despre asta, partidul lui Fastolfe s-ar putea 
întări. O fi murit Fastolfe, dar partidul lui n-a murit - încă - 
iar noi trebuie să încurajăm politica lor moderată. 

— Lucrul la care mă gândesc eu, zise Pandaral, este 
Congresul tuturor Coloniştilor, care va fi peste cinci luni. Va 
trebui să ascult nenumărate aluzii usturătoare despre 
calmarea celor de pe Lumea lui Baley şi despre faptul că îi 
iubesc pe cei din Spaţiu. Ascultă-mă pe mine, adăugă el 
posomorât, cu cât e planeta mai mică, cu atât e mai plină de 
şoimi de război. 

— Atunci, spuneţi-le şi lor asta, zise D. G. Purtaţi-vă ca un 
om de stat în public, dar când îi luaţi de-o parte priviţi-i 
drept în ochi - neoficial - şi spuneţi-le că pe Lumea lui Baley 
există libertate de exprimare şi că vrem ca lucrurile să 
rămână astfel. Spuneţi-le că Lumea lui Baley are aceleaşi 


interese ca şi Pământul, dar că, dacă vreo planetă doreşte 
să-şi dovedească marele devotament faţă de Pământ 
declarând război celor din Spaţiu, Lumea lui Baley o va 
urmări cu interes, dar nimic altceva. Asta ar trebui să-i 
amuţească. 

— O, nu, făcu Pandaral alarmat. O remarcă de felul ăsta ar 
răsufla. Ar crea o atmosferă imposibilă. 

D. G. Spuse: 

— Aveţi dreptate, ceea ce e mare păcat. Dar gândiţi şi nu 
lăsaţi capetele alea mici cu gură mare să vă domine. 

Pandaral oftă: 

— Cred că ne vom descurca, dar seara trecută ne-a 
zădărnicit planurile şi n-am putut termina pe un ton 
optimist. Asta e ceea ce într-adevăr regret. 

— Ce ton optimist? 

— Când ai plecat de pe Aurora pe Solaria, zise Pandaral, 
pe Solaria au mers şi două nave Auroriene. N-ai ştiut? 

— Nu, dar e ceva la care m-am aşteptat, zise D. G. Cu 
indiferenţă. De aceea m-am deranjat să merg pe Solaria pe 
o cale lăturalnică. 

— Una dintre navele Auroriene a asolizat pe Solaria, la mii 
de kilometri depărtare de voi - aşa că nu s-a prea ostenit să 
vă ţină sub observaţie - iar a doua a rămas pe orbită. 

— Normal. Aşa aş fi făcut şi eu dacă aş fi avut o a doua 
navă la dispoziţie. 

— Nava Auroriană care a aterizat a fost distrusă în câteva 
ore. Nava de pe orbită a raportat întâmplarea şi i s-a 
ordonat să se întoarcă. O staţie de recepţie a Neguţătorilor 
a interceptat raportul şi ni l-a trimis. 

— Raportul era decodificat? 

— Sigur că nu, dar era transmis într-unul dintre codurile 
pe care le-am descifrat. 

D. G. Dădu gânditor din cap, apoi spuse: 

— Foarte interesant. Înseamnă că n-au avut pe nimeni 
care să vorbească limba Solariană. 


— Evident, zise Pandaral cu seriozitate. Dacă nimeni nu 
află unde au plecat Solarienii, femeia asta a ta este singura 
Solariană disponibilă din Galaxie. 

— lar ei m-au lăsat s-o iau, nu-i aşa? E greu pentru 
Aurorieni. 

— În orice caz, aseară aveam de gând să anunţ 
distrugerea navei Auroriene. La drept vorbind - nu-i nici o 
bucurie. Totuşi, i-ar fi impulsionat pe toţi Coloniştii din 
Galaxie. Vreau să spun, noi am scăpat, iar Aurorienii nu. 

— Noi aveam o Solariană, zise D. G. Sec. Aurorienii n- 
aveau. 

— Foarte bine. Asta ar fi făcut ca tu şi femeia să apăreţi 
într-o lumină bună. Dar n-a ieşit nimic. După cele spuse de 
femeie, orice altceva ar fi fost o discrepanţă, chiar şi vestea 
despre distrugerea unei nave de război Auroriene. 

— Ca să nu mai vorbim, spuse D. G., de faptul că, de îndată 
ce toată lumea ar fi terminat cu aplauzele pentru rudenie şi 
iubire, ar fi fost deplasat - pentru următoarea jumătate de 
oră, oricum - să aplaude moartea câtorva sute de rude de 
pe Aurora. 

— Cred că da. Aşa că am pierdut o lovitură psihologică 
extraordinară. 

D. G. Se încruntă: 

— Lăsaţi-o baltă, domnule Director. Oricând puteţi rezolva 
cu propaganda, altădată, la un timp mai potrivit. Important 
este ce înseamnă asta. O navă Auroriană a fost aruncată în 
aer. Asta înseamnă că ei nu se aşteptau să fie folosit un 
amplificator nuclear. Celeilalte nave i s-a ordonat să plece şi 
asta înseamnă că nu era echipată cu un dispozitiv de 
protecţie împotriva acestuia - şi poate că nici n-au un 
sistem de protecţie. Aş deduce de aici că amplificatorul 
portabil - sau semiportabil, oricum - este o realizare strict 
Solariană şi nu una a Spaţiului în general. Asta este o veste 
bună pentru noi - dacă e adevărată. Deocamdată să nu ne 
îngrijorăm pentru aspectele minore ale propagandei, ci să 
ne concentrăm asupra obţinerii cât mai multor informaţii pe 


care le putem stoarce din acest amplificator. Vrem să-i 
întrecem pe cei din Spaţiu în privinţa asta. Dacă se poate. 

Pandaral ronţăi o chiflă şi spuse: 

— Poate că ai dreptate. Dar în cazul ăsta, cum intercalăm 
cealaltă veste? 

— Care cealaltă veste? Întrebă D. G. Domnule Director, 
aveţi de gând să-mi oferiţi toate informaţiile de care am 
nevoie pentru o conversaţie inteligentă, sau intenţionaţi să 
le lansați una câte una, ca eu să sar după ele? 

— Nu te supăra, D. G. N-are rost să stau de vorbă cu tine 
dacă nu-mi pot permite să fiu neoficial. Ştii ce înseamnă o 
şedinţă la Directorat? Vrei postul meu? Poţi să-l iei, să ştii. 

— Nu, mulţumesc, nu-mi trebuie. Ceea ce vreau este 
cealaltă veste a dvs. 

— Avem un mesaj de pe Aurora. Un mesaj adevărat. Au 
catadicsit să comunice direct cu noi, în loc să ni-l trimită 
prin intermediul Pământului. 

— Atunci, am putea considera că este un mesaj important 
pentru ei. Ce doresc? 

— O vor înapoi pe femeia de pe Solaria. 

— Deci e clar că ştiu că nava noastră a scăpat de pe 
Solaria şi s-a întors pe Lumea lui Baley. Au şi ei staţiile lor 
de interceptare şi trag cu urechea la comunicările noastre, 
aşa cum şi noi tragem cu urechea la ale lor. 

— Categoric, zise Pandaral extrem de iritat. Ne 
descifrează codurile la fel de repede cum le descifrăm şi noi 
pe ale lor. Impresia mea este că ar trebui să ajungem la o 
înţelegere, să trimitem mesaje necifrate şi unii, şi alţii. Nu 
ne-ar strica nici unuia. 

— Au spus de ce vor femeia? 

— Sigur că nu. Cei din Spaţiu nu dau explicaţii; ei dau 
ordine. 

— Au aflat exact ce a rezolvat femeia pe Solaria? Fiindcă 
este singura persoană care vorbeşte Solariană autentică, o 
vor ca să curețe planeta de supraveghetori? 


— Nu ştiu cum ar fi putut afla, D. G. Noi am explicat rolul 
ei de-abia aseară. Mesajul de pe Aurora s-a primit cu mult 
timp înainte. Dar nu contează de ce o vor. Întrebarea este: 
ce facem? Dacă nu le-o dăm înapoi, am putea avea o criză 
cu Aurora, pe care n-o doresc. Dacă le-o dăm, celor de pe 
Lumea lui Baley li se va părea ciudat, iar bătrânul Bistervan 
va avea o zi plină de evenimente, timp în care va sublinia că 
îi servim pe cei din Spaţiu. 

Se priviră, apoi D. G. Spuse încet: 

— Va trebui s-o dăm înapoi. La urma urmei, este locuitoare 
a Spaţiului şi cetăţean al Aurorei. N-o putem ţine împotriva 
voinţei Aurorei, fiindcă vom expune riscului pe fiecare 
Neguţător care se aventurează cu afaceri în teritoriile 
Spaţiului. Dar o voi duce eu înapoi, domnule Director, iar 
dvS. Puteţi da vina pe mine. Spuneţi că pentru a o duce pe 
Solaria mi s-a pus condiţia s-o aduc înapoi pe Aurora, ceea 
ce de fapt este adevărat, chiar dacă n-a existat o înţelegere 
scrisă, şi că eu sunt om de cuvânt şi am considerat că 
trebuie să respect înţelegerea. Şi poate ieşim în avantaj. 

— În ce fel? 

— Va trebui să mă gândesc. Dar dacă o s-o fac, domnule 
Director, nava mea va trebui reutilată pe cheltuiala 
planetei. lar oamenilor mei le va trebui un spor de sănătate. 
Haideţi, domnule Director, doar renunţă la permisiile lor. 

Ţinând seama de faptul că nu intenţionase să mai pună 
piciorul pe navă cel puţin trei luni, D. G. Părea extrem de 
bine dispus. 

Şi, ţinând seama de faptul că Gladia avea o cabină mai 
mare şi mai luxoasă decât cea dinainte, părea mai degrabă 
prost dispusă. 

— De ce toate astea? Întrebă ea. 

— Calul de dar se caută la dinţi? Întrebă D.G. 

— Întreb doar. De ce? 

— Pentru că, doamna mea, eşti o eroină de categoria întâi, 
şi când nava a fost reutilată, locul ăsta a fost împopoţonat 
pentru dumneata. 


— Împopoţonat? 

— Aşa vine vorba. Împodobit, dacă vrei. 

— Spaţiul ăsta n-a fost creat acum. Cine l-a pierdut? 

— De fapt, a fost locuinţa membrilor echipajului, dar ei au 
insistat, ştii. Eşti scumpa lor. De fapt, Niss. Îţi aminteşti de 
Niss? 

— Bineînţeles. 

— Vrea să-l iei pe el în locul lui Daneel. Spune că lui 
Daneel nu-i place slujba şi că îşi cere întruna iertare faţă de 
victime. Niss spune că el va distruge pe oricine te va necăji 
cât de puţin, că o să-i facă plăcere şi n-o să-şi ceară 
niciodată scuze. 

Gladia zâmbi: 

— Spune-i că am în vedere oferta lui şi că mi-ar face 
plăcere să dau mâna cu el, dacă asta se poate aranja. N-am 
avut ocazia s-o fac înainte de a asoliza pe Lumea lui Baley. 

— Sper că vei purta mănuşile când vei da mâna. 

— Bineînţeles, dar mă întreb dacă este chiar necesar. Nici 
măcar nu mi-a curs nasul de când am plecat de pe Aurora. 
Probabil că injecţiile pe care le-am făcut mi-au întărit de 
minune sistemul imunologic. 

Privi din nou în jurul ei: 

— Aţi făcut până şi nişe în perete pentru Daneel şi Giskard. 
E foarte drăguţ din partea ta, D.G. 

— Doamnă, zise D. G., ne dăm toată silinţa să-ţi facem pe 
plac şi suntem încântați că eşti mulţumită. 

— Destul de ciudat - Gladia părea ea însăşi uimită de ceea 
ce avea de gând să spună - dar nu sunt chiar mulţumită. Nu 
sunt sigură că vreau să plec de pe planeta voastră. 

— Nu? Frig, zăpadă, plictiseală, mulţimi primitive şi 
nesfârşite care te salută de pretutindeni. Ce te poate atrage 
aici? 

— Nu mulțimile care mă salută, se înroşi Gladia. 

— Mă voi preface că te cred, doamnă. 

— Nu e asta. E ceva cu totul diferit. Eu. Eu n-am făcut 
niciodată nimic. M-am distrat în diverse moduri banale, am 


lucrat în domeniul colorării câmpului de forţă şi la 
proiectarea învelişului exterior al roboților. Am făcut 
dragoste, am fost soţie şi mamă şi. Şi nu m-am remarcat în 
nimic din toate acestea. Dacă aş muri deodată sau dacă nu 
m-aş fi născut niciodată, nimeni şi nimic n-ar fi afectat - 
poate cu excepţia câtorva prieteni apropiaţi. Acum e 
altceva. 

— Da? 

În glasul lui D. G. Nu era nici cea mai mică zeflemea. 

— Da! Zise Gladia. Pot influenţa oamenii. Pot alege o cauză 
şi mi-o pot însuşi. Am ales o cauză. Vreau să împiedic 
războiul. Vreau ca Universul să fie populat de cei din Spaţiu 
şi de Colonişti deopotrivă. Vreau ca fiecare grupare să-şi 
păstreze particularităţile, dar să le accepte de bună voie şi 
pe ale celorlalţi. Vreau să muncesc atât de mult pentru asta 
încât, după moartea mea, istoria să se schimbe datorită 
mie, iar oamenii să spună: „Lucrurile n-ar fi mers atât de 
bine dacă n-ar fi fost ea.” 

Se întoarse către D. G. Cu chipul strălucitor: 

— Ştii ce mult contează să ai şansa de a fi cineva, după ce 
două secole şi o treime ai fost nimeni; să afli că viaţa pe 
care ai crezut-o atât de pustie conţine totuşi ceva, ceva 
minunat; să fii fericit multă, multă vreme, după ce ai 
renunţat la orice speranţă de fericire? 

— Nu trebuie să stai pe Lumea lui Baley, doamna mea, ca 
să ai toate astea. 

D. G. Părea cumva descumpănit. 

— Nu le voi avea pe Aurora. Pe Aurora sunt doar o 
imigrantă de pe Solaria. Pe o planetă colonistă sunt o 
locuitoare a Spaţiului - ceva aparte. 

— Şi totuşi de câteva ori - şi încă destul de energic - ai 
declarat că vrei să te întorci pe Aurora. 

— Cu câtva timp în urmă, da - dar acum nu mai vorbesc 
aşa, D. G. Acum chiar că nu mai vreau. 

— Ne-ar influenţa foarte mult acest lucru, numai că 
Aurora te vrea. Aşa ne-a spus. 


Gladia era evident uimită: 

— Mă vrea? 

— Un mesaj oficial de la Preşedintele Consiliului de pe 
Aurora ne spune că da, zise D. G. Cu blândeţe. Ne-ar face 
plăcere să te păstrăm, dar Directorii au hotărât că nu 
merită să riscăm o criză interstelară ţinânduc-te aici. Nu 
sunt sigur că le împărtăşesc părerea, dar ei au hotărât. 

— De ce m-ar vrea? Se încruntă Gladia. Locuiesc pe 
Aurora de peste douăzeci de decade şi nu mi s-a părut 
niciodată că sunt dorită. Stai! Crezi că mă consideră acum 
singurul mijloc de a opri supraveghetorii de pe Solaria? 

— M-am gândit la asta, doamna mea. 

— N-o voi face. Era cât pe ce să fiu învinsă de 
supraveghetoarea aceea şi poate că niciodată nu voi fi în 
stare să repet ce am făcut atunci. Ştiu că n-o voi face. În 
afară de asta, de ce au ei nevoie să coboare pe planetă? Pot 
distruge supraveghetorii de la distanţă, acum când ştiu 
despre ce e vorba. 

— De fapt, zise D. G., mesajul care cere întoarcerea 
dumitale a fost trimis cu mult timp înainte ca ei să fi aflat 
despre conflictul nostru cu supraveghetoarea. Trebuie că te 
vor pentru altceva. 

— Oh. 

Păru abătută. Apoi se aprinse din nou: 

— Nu-mi pasă ce altceva. Nu vreau să mă întorc. Am 
munca mea aici şi am de gând s-o continui. 

D. G. Se ridică: 

— Mă bucur că te aud vorbind aşa, doamnă Gladia. 
Speram să simţi astfel. Îţi promit că-mi voi da toată silinţa 
să te iau cu mine când vom pleca de pe Aurora. Însă acum 
trebuie să merg pe Aurora şi dumneata trebuie să vii cu 
mine. 

Gladia urmări Lumea lui Baley în timp ce se îndepărta, cu 
emoţii total diferite de cele cu care o urmărise la venire. 
Era exact aceeaşi planetă rece, cenuşie, sărăcăcioasă de la 


început, dar mai avea căldura şi viaţa oamenilor. Acestea 
erau adevărate. 

Solaria, Aurora, celelalte Lumi din Spaţiu pe care ea le 
vizitase sau le vizionase pe hiperunde, toate păreau 
populate cu oameni ireali gazoşi. Acesta era cuvântul - 
gazoşi. Indiferent cât de puţine erau fiinţele umane ce 
trăiau pe o planetă din Spaţiu, acestea se răspândeau şi 
umpleau planeta la fel ca moleculele unui gaz ce se 
răspândesc pentru a umple un rezervor. Părea că locuitorii 
Spaţiului se respingeau reciproc. Şi chiar că o făceau, se 
gândi ea cu tristeţe. Cei din Spaţiu o respinseseră 
întotdeauna. Pe Solaria fusese educată să simtă o repulsie 
extraordinară, dar chiar pe Aurora, când avusese 
experienţe sexuale cu nemiluita, partea cea mai neplăcută 
era apropierea pe care acestea o făceau necesară. 

Cu excepţia - cu excepţia lui Baley. Dar el nu era din 
Spaţiu. 

Lumea lui Baley nu era aşa. Probabil că nici o planetă a 
Coloniştilor nu era aşa. Coloniştii erau strâns uniţi, lăsând 
în urma lor întinse zone pustii drept preţ al unirii - pustii 
până ce le ocupa populaţia ce creştea ca număr. O planetă a 
Coloniştilor era o lume a oamenilor uniţi, o lume cu 
pietricele şi bolovani, nu cu oameni gazoşi. 

De ce era aşa? Poate că din cauza roboților! Ei reduceau 
dependenţa oamenilor faţă de oameni. Ei umpleau spaţiile 
dintre aceştia. Erau stratul izolator care micşora atracţia 
firească pe care oamenii o aveau unii faţă de alţii, astfel 
încât întregul sistem se descompunea în fragmente. Asta 
trebuia să fie. Nicăieri nu erau mai mulţi roboţi decât pe 
Solaria, iar acolo efectul izolator fusese atât de uriaş, încât 
moleculele de gaz care erau fiinţele umane deveniseră total 
inerte, fără să mai interacţioneze aproape deloc. (Unde 
plecaseră Solarienii, se întrebă ea din nou, şi cum trăiau?) 

Un motiv îl constituia şi durata lungă a vieţii. Cum să te 
ataşezi emoţional de cineva fără să ţi se acrească pe 
măsură ce trec atâtea decade; sau, dacă moare cineva, cum 


să suporte celălalt pierderea timp de mai multe decade? 
Învăţai atunci să nu te ataşezi emoţional, ci să te retragi, să 
te izolezi. Pe de altă parte, fiinţele umane, dacă trăiau 
puţin, nu se puteau sătura de fascinația vieţii. În timp ce 
generaţiile treceau repede una după alta, mingea 
fascinaţiei ricoşa de la unul la celălalt fără să atingă 
vreodată pământul. 

Cât de puţin timp trecuse de când îi spusese ea lui D. G. Că 
nu mai avea nimic de făcut sau de învăţat, că încercase de 
toate şi se gândise la toate, că trebuia să trăiască plictisită 
la maximum? Şi nu ştia şi nici măcar nu visa, în timp ce 
vorbea, despre mulţimi de oameni, una după alta; să 
vorbească în faţa atâtora, încât păreau o mare de capete; să 
le audă reacţia, nu în cuvinte, ci în sunete fără cuvinte; să 
se amestece printre ei, să simtă ca ei, să devină un 
organism uriaş. Nu numai că nu încercase niciodată aşa 
ceva, dar nici nu visase că ar putea încerca aşa ceva. Cât de 
multe nu ştia încă, în ciuda vieţii ei îndelungate? Ce lucruri 
mai existau, pe care ea nici nu şi le putea închipui şi pe care 
să le încerce? 

Daneel zise cu blândeţe: 

— Doamnă Gladia, cred că semnalizează căpitanul că vrea 
să intre. Gladia tresări: 

— Să intre, atunci. 

D. G. Pătrunse cu sprâncenele ridicate: 

— M-am liniştit. M-am gândit că poate nu eşti acasă. 

Gladia zâmbi: 

— Într-un fel, nu eram. Eram pierdută în gânduri. Mi se 
întâmplă uneori. 

— Eşti norocoasă, zise D. G. Gândurile mele nu sunt 
niciodată destul de mari ca să mă pierd în ele. Te-ai 
răzgândit în legătură cu vizitarea Aurorei, doamnă? 

— Nu, nu m-am răzgândit. lar unul dintre gândurile în 
care mă pierdusem era că încă n-am habar de ce trebuie să 
mergi şi tu pe Aurora. Nu doar ca să mă duci pe mine 
înapoi. Orice remorcher spaţial ar fi putut face asta. 


— Pot să mă aşez, doamnă? 

— Da, sigur. Asta se subinţelege, căpitane. Aş vrea să 
încetezi să mă tratezi ca pe o aristocrată. Începe să mă 
plictisească. Şi dacă e un mod ironic de a sublinia că sunt o 
locuitoare a Spaţiului, atunci e mai mult decât plictisitor. De 
fapt, aproape că aş vrea să-mi spui Gladia. 

— Se pare că eşti nerăbdătoare să te descotoroseşti de 
identitatea ta spaţială, Gladia, zise D. G., aşezându-se şi 
punând picior peste picior. 

— Aş vrea să uit diferenţele minore. 

— Minore? Nu atâta vreme cât trăieşti de patru ori mai 
mult decât mine. 

— Ciudat, dar m-am gândit la asta mai degrabă ca la un 
dezavantaj pentru cei din Spaţiu. În cât timp ajungem pe 
Aurora? 

— Fără ocoluri de data asta. Câteva zile ca să ne 
îndepărtăm suficient de soarele nostru, să putem face un 
salt prin hiperspaţiu care ne va duce la alte câteva zile 
distanţă de Aurora şi gata. 

— Şi de ce trebuie să mergi tu pe Aurora, D. G.? 

— Aş putea spune că din simplă politeţe, dar de fapt aş 
vrea să am ocazia să-i explic Preşedintelui vostru - sau 
chiar unuia dintre subordonații lui - exact ce s-a întâmplat 
pe Solaria. 

— Ei nu ştiu ce s-a întâmplat? 

— În mare, ştiu. Au fost destul de amabili să ne 
intercepteze comunicările, aşa cum am fi făcut şi noi cu ale 
lor dacă situaţia era inversă. Totuşi, poate că n-au tras 
concluziile corecte. Aş vrea să-i corectez - dacă aşa stau 
lucrurile. 

— Care sunt concluziile corecte, D. G.? 

— După cum ştii, supraveghetorii de pe Solaria au fost 
programaţi să considere o persoană drept fiinţă umană 
numai dacă vorbeşte cu accent Solarian, aşa cum ai făcut 
tu. Asta înseamnă că nu numai Coloniştii nu sunt 
consideraţi oameni, dar nici locuitorii Spaţiului care nu sunt 


de pe Solaria. Ca să fiu mai explicit, Aurorienii n-ar fi fost 
consideraţi fiinţe umane dacă ar fi asolizat pe Solaria. 

Gladia făcu ochii mari: 

— E de necrezut. Solarienii nu i-ar fi pus pe 
supraveghetori să-i trateze pe Aurorieni cum te-au tratat pe 
tine. 

— Zău? Deja au distrus o navă Auroriană. Ştiai asta? 

— O navă Auroriană? Nu, nu ştiam. 

— 'Te asigur că au făcut-o. A coborât cam în acelaşi timp cu 
noi. Noi am scăpat, dar ei nu. Înţelegi, noi te aveam pe tine, 
dar ei nu. Concluzia este - sau ar trebui să fie - că 
Aurorienii nu pot conta automat pe alianţa cu celelalte 
planete din Spaţiu. În caz de pericol, fiecare planetă din 
Spaţiu va merge pe cont propriu. 

Gladia negă cu violenţă: 

— Ar fi incorect să generalizăm dintr-un singur exemplu. 
Probabil că Solarienilor li s-a părut greu să-i oblige pe 
supraveghetori să reacționeze favorabil la cincizeci de 
accente şi nefavorabil la alte câteva zeci. A fost mai uşor să- 
i fixeze la un singur accent. Asta-i tot. Au pariat că nici un 
locuitor al Spaţiului nu va încerca să asolizeze pe planeta 
lor şi au pierdut. 

— Da, sunt sigur că aşa va explica şi conducerea Aurorei, 
pentru că oamenilor le este, în general, mai uşor să tragă o 
concluzie plăcută decât una neplăcută. Ceea ce vreau eu să 
fac este să mă asigur că văd posibilitatea celei neplăcute - 
şi că asta îi pune, într-adevăr, în încurcătură. lartă-mi 
narcisismul, dar nu am încredere că altcineva ar face asta 
la fel de bine ca mine şi de aceea mă gândesc că eu, şi nu 
altcineva, ar trebui să merg pe Aurora. 

Gladia se simţea grozav de chinuită. Nu voia să fie 
locuitoare a Spaţiului; voia să fie o fiinţă umană şi să uite 
ceea ce tocmai denumise „diferenţe minore”. Şi totuşi, când 
D. G. Vorbi cu satisfacţie evidentă despre constrângerea 
Aurorei într-o situaţie umilitoare, se simţi încă locuitor al 
Spaţiului. 


Spuse supărată: 

— Presupun că Lumile colonizate sunt şi ele în conflict 
unele cu altele. Nu va fi fiecare planetă Colonistă pe cont 
propriu? 

D. G. Scutură din cap: 

— Poate ai impresia că aşa trebuie să fie, iar eu n-aş fi 
surprins dacă fiecare planetă Colonistă în parte ar fi 
tentată, uneori, să pună propriul interes înaintea celui 
general, dar noi avem ceva ce vouă, locuitorilor Spaţiului, 
vă lipseşte. 

— Şi ce e asta? O mare nobleţe? 

— Sigur că nu. Nu suntem mai nobili decât cei din Spaţiu. 
Ceea ce avem noi este Pământul. Este planeta noastră. 
Fiecare Colonist vizitează Pământul cât poate de des. 
Fiecare Colonist ştie că există o planetă, una mare şi 
avansată, cu o istorie incredibil de bogată, cu diversitate 
culturală şi complexitate ecologică, căreia el sau ea îi 
aparţine. Planetele Coloniste se pot certa între ele, dar 
cearta nu poate da naştere violenţei sau ruperii totale de 
relaţii, fiindcă automat este chemată conducerea 
Pământului pentru a media toate problemele, iar hotărârea 
este suficientă şi nu se pune la îndoială. Acestea sunt cele 
trei avantaje ale noastre, Gladia: lipsa roboților, ceea ce ne 
îngăduie să ne construim noile Lumi cu mâinile noastre; 
succesiunea rapidă de generaţii, care favorizează 
schimbările continue; şi mai ales Pământul, care este esenţa 
noastră. 

— Dar cei din Spaţiu. Începu Gladia repede, dar se opri. 

D. G. Zâmbi şi spuse cu un iz de amărăciune: 

— Voiai să spui că şi cei din Spaţiu sunt urmaşii 
Pământenilor şi că este şi planeta lor? În fapt este adevărat, 
dar psihologic este fals. Cei din Spaţiu şi-au dat toată silinţa 
să-şi nege moştenirea. Ei nu se consideră Pământeni, o dată 
plecaţi - sau de câte ori or fi plecat. Dacă aş fi mistic, aş 
spune că locuitorii Spaţiului nu pot supravieţui multă 
vreme, după ce s-au desprins de rădăcini. Bineînţeles că nu 


sunt mistic şi nu pun problema astfel - totuşi ei nu pot 
supravieţui multă vreme. Aşa cred. 

Apoi, după o scurtă pauză, adăugă puţin încurcat, de 
parcă şi-ar fi dat seama că, în exaltarea lui, o lovea într-un 
punct sensibil: 

— Dar te rog să te consideri fiinţă umană, Gladia, mai 
degrabă decât locuitoare a Spaţiului, iar eu mă voi 
considera tot fiinţă umană, şi nu Colonist. Omenirea va 
supravieţui, fie că va fi prin Colonişti, prin locuitorii din 
Spaţiu sau şi prin unii şi prin ceilalţi. Eu cred că o va face 
doar prin Colonişti, dar s-ar putea să mă înşel. 

— Nu, zise Gladia, încercând să nu pară emoţionată. Cred 
că ai dreptate, dacă nu cumva lumea va învăţa să nu mai 
facă deosebirea între locuitorii din Spaţiu şi Colonişti. 
Acesta e scopul meu - să-i ajut pe oameni să realizeze asta. 

— Oricum, zise D. G., privind la ceasul sub formă de bandă 
întunecată ce înconjura peretele, ţi-am întârziat prânzul. 
Pot lua masa cu tine? 

— Bineînţeles, spuse Gladia. 

D. G. Se ridică. 

— Atunci, mă duc să-l aduc. L-aş trimite pe Daneel sau pe 
Giskard, dar nu vreau deloc să mă obişnuiesc să dau ordine 
roboților. Pe lângă asta, oricât de mult te-ar adora 
echipajul, nu cred că adoraţia se extinde asupra roboților. 

De fapt, Gladiei nu-i plăcu mâncarea pe care o aduse D.G. 
Nu se putea obişnui cu lipsa de subtilitate în privinţa 
aromelor, care putea fi urmarea faptului că pe Pământ se 
gătea cu drojdie pentru consumul curent. Dar nu era nici 
deosebit de rea la gust. O mâncă indiferentă. 

D. G., observându-i lipsa de entuziasm, spuse: 

— Sper că mâncarea nu te-a indispus? 

Ea negă: 

— Nu. Se pare că mă obişnuiesc. Am avut câteva episoade 
neplăcute când am venit prima oară pe navă, dar nu prea 
serioase. 

— Mă bucur, dar, Gladia. 


— Da? 

— Nu te poţi gândi la nici un motiv pentru care guvernul 
Aurorei te vrea atât de urgent înapoi? Nu cred că e vorba 
de felul în care te-ai descurcat cu supraveghetoarea, şi nici 
de discursul tău. Cererea a fost trimisă cu mult timp înainte 
ca ei să fi aflat de una sau de cealaltă. 

— În acest caz, spuse Gladia cu tristeţe, poate nu mă vor 
pentru ceva. Niciodată nu m-au vrut. 

— Dar trebuie să fie ceva. După cum ţi-am spus, mesajul a 
sosit în numele Preşedintelui Consiliului de pe Aurora. 

— Chiar acest Preşedinte, chiar în această perioadă, este 
considerat o marionetă. 

— Da? Cine se află în spatele lui? Kelden Amadiro? 

— Exact. Deci îl cunoşti? 

— O, da, zise D. G. Posomorât, sufletul fanaticilor care sunt 
împotriva Pământului. Omul care a fost distrus din punct de 
vedere politic de dr. Fastolfe, acum douăzeci de decade, 
supravieţuieşte ca să ne amenințe din nou. Este un exemplu 
de neajuns al longevităţii. 

— Dar e şi o enigmă, spuse Gladia. Amadiro e un om 
răzbunător. Ştie că Elijah Baley a fost cauza acelei 
înfrângeri de care vorbeşti şi crede că port şi eu 
răspunderea. Antipatia lui - extraordinară - se extinde 
asupra mea. Dacă Preşedintele mă vrea, asta nu înseamnă 
decât că Amadiro mă vrea - şi de ce m-ar vrea Amadiro? 
Mai degrabă s-ar descotorosi de mine. Probabil că de aceea 
m-a trimis cu tine pe Solaria. Cu siguranţă se aştepta ca 
nava ta să fie distrusă - şi eu împreună cu ea. Şi asta nu l-ar 
fi îndurerat deloc. 

— Fără lacrimi nestăpânite, da? Zise D. G. Gânditor. Dar cu 
siguranţă că nu ţi s-a spus asta. Nimeni nu ţi-a spus: „Du-te 
cu nebunul ăla de Neguţător, pentru că ne va oferi plăcerea 
de a fi ucisă.” 

— Nu. Mi-au spus că aveai mare nevoie de ajutorul meu şi 
că deocamdată e politic să cooperăm cu Lumile colonizate şi 


că voi ajuta enorm Aurora dacă, la întoarcere, raportez ce 
s-a întâmplat pe Solaria. 

— Da, aşa au spus. Poate că au vorbit serios, până la un 
punct. Apoi, când - în ciuda tuturor aşteptărilor - nava 
noastră a scăpat, iar cea de pe Aurora a fost distrusă, poate 
că au vrut o relatare a evenimentelor de la faţa locului. 
Aşadar, când te-am dus pe Lumea lui Baley şi nu înapoi pe 
Aurora, au plâns să te întorci. Sigur că până acum au aflat 
povestea, aşa că s-ar putea să nu te mai vrea. Iotuşi. 

— El vorbea mai mult cu el însuşi, decât cu Gladia - ce ştiu 
ei este ce au văzut pe hiperundele de pe Lumea lui Baley, şi 
poate că n-o să considere ăsta ca fiind adevărul. Şi totuşi. 

— Şi totuşi ce, D. G.? 

— Cumva instinctul îmi spune că mesajul lor nu se putea 
naşte doar din dorinţa de a avea raportul tău. Am impresia 
că violenţa cererii a mers prea departe. 

— Nu pot dori nimic altceva. Nimic, zise Gladia. 

— Mă întreb, făcu D.G. 

— Şi eu mă întreb, vorbi Daneel în aceeaşi seară, din nişa 
lui. 

— În legătură cu ce te întrebi, prietene Daneel? Zise 
Giskard. 

— Mă întreb în legătură cu adevărata semnificaţie a 
mesajului de pe Aurora, care o cere pe doamna Gladia. 
Pentru mine, ca şi pentru căpitan, dorinţa de a avea un 
raport nu pare o motivaţie suficientă. 

— Ai o altă sugestie? 

— Am o idee, prietene Giskard. 

— Pot să o ştiu, prietene Daneel? 

— M-am gândit că, poate, când cere întoarcerea doamnei 
Gladia, Consiliul se aşteaptă să vadă mai mult decât cere - 
şi s-ar putea să n-o vrea pe doamna Gladia. 

— Ce poate obţine mai mult, în afară de doamna Gladia? 

— Prietene Giskard, este de conceput faptul ca doamna 
Gladia să se întoarcă fără noi doi? 

— Nu, dar la ce i-am folosi noi doi Consiliului? 


— Eu, prietene Giskard, nu i-aş fi de nici un folos. Tu, însă, 
eşti unic, pentru că poţi citi direct minţile oamenilor. 

— Aşa este, prietene Daneel, dar Consiliul nu ştie asta. 

— De când am plecat noi, nu e posibil să fi descoperit 
cumva acest fapt şi să regrete amarnic fiindcă te-a lăsat să 
pleci de pe Aurora? 

Giskard nu ezită prea mult: 

— Nu, nu este posibil, prietene Daneel. Cum să fi aflat? 

Daneel zise, cu grijă: 

— M-am gândit astfel. Lia vizita pe care ai făcut-o pe 
Pământ, cu mult timp în urmă, împreună cu dr. Fastolfe, ai 
reuşit să reglezi câţiva-roboţi de pe Pământ, astfel încât să 
le conferi o capacitate mentală foarte redusă, atâta cât să le 
permită să-ţi continue munca de a influenţa pe oficialii de 
pe Pământ să abordeze cu curaj şi încredere procesul 
colonizării. Cel puţin aşa mi-ai spus odată. Deci există pe 
Pământ roboţi capabili să influenţeze gândirea. Şi apoi, aşa 
cum am bănuit de curând, Institutul de Robotică de pe 
Aurora a trimis pe Pământ roboţi cu înfăţişare umană. Nu 
ştim ce anume urmăresc, dar cel mai simplu lucru la care te 
poţi aştepta de la asemenea roboţi este să urmărească 
evenimentele de pe Pământ şi să raporteze pe Aurora. 
Chiar dacă roboții de pe Aurora nu pot citi gândurile, ei pot 
trimite rapoarte referitoare la faptul că o persoană oficială 
sau alta şi-a schimbat brusc atitudinea faţă de colonizare şi 
poate că, de când am plecat noi, i-a trecut cuiva prin cap - 
poate chiar doctorului Amadiro - că lucrul ăsta nu se poate 
explica decât prin existenţa pe Pământ a roboților care 
influenţează gândirea. Şi atunci s-ar putea ajunge la dr. 
Fastolfe sau chiar la tine. De asemenea, pentru oficialităţile 
Auroriene ar deveni clar sensul unor anumite evenimente, 
care ar putea mai degrabă să fie puse în seama ta, decât a 
doctorului Fastolfe. Drept urmare, acestea vor dori cu 
disperare să te întorci, fără să te ceară în mod direct, 
fiindcă astfel ar trăda ceea ce au aflat. Aşa că o vor cere pe 


doamna Gladia - o cerere firească - ştiind că vei fi adus şi tu 
înapoi, odată cu ea. 

Giskard rămase tăcut un minut întreg, apoi spuse: 

— Este un raţionament interesant, prietene Daneel, dar nu 
se leagă. Acei roboţi pe care i-am destinat pentru sarcina 
de a încuraja colonizarea şi-au îndeplinit sarcina cu mai 
bine de optsprezece decade în urmă şi au fost inactivaţi 
încă de atunci, cel puţin în privinţa influenţării gândirii. Mai 
mult, pe Pământ au fost îndepărtați roboții din Oraşe şi 
restrânşi la zonele nepopulate din afara acestora, cu destul 
de multă vreme în urmă. Asta înseamnă că roboții cu aspect 
uman care, aşa cum am speculat noi, au fost trimişi pe 
Pământ, n-ar fi avut, oricum, ocazia să-i întâlnească pe 
roboții mei care influenţau gândirea şi nici nu şi-ar fi putut 
da seama că există aşa ceva, dat fiind faptul că roboții nu se 
mai ocupă de asta. Deci este imposibil ca însuşirea mea 
specială să fi fost descoperită în felul pe care-l sugerezi. 

— Nu există alt mod de a fi descoperită, prietene Giskard? 
Întrebă Daneel. 

— Niciunul, răspunse Giskard categoric. 

— Şi totuşi, mă întreb, zise Daneel. 

PARTEA A PATRA - AURORA 

11. BĂTRÂNUL CONDUCĂTOR. 

Kelden Amadiro nu era imun la neplăcerile omeneşti 
provocate de memorie. De fapt, era mai înclinat spre 
acestea decât alţii. În plus, în cazul lui persistenţa memoriei 
era însoţită de o satisfacţie neobişnuită, ţinând seama de 
intensitatea furiei şi a frustrării profunde şi îndelungate. 

Toate merseseră atât de bine pentru el cu douăzeci de 
decade în urmă. Era întemeietorul Institutului de Robotică 
(era încă întemeietorul) şi timp de o clipă strălucitoare şi 
triumfătoare i se păruse că nu poate rata controlul total 
asupra Consiliului, zdrobindu-şi marele duşman, pe Han 
Fastolfe, şi lăsându-l într-o situaţie fără ieşire. 

Dacă ar fi reuşit - măcar de-ar fi reuşit. 


(Cât de mult încerca să nu se gândească la asta şi cât îl 
mai chinuia memoria, iar şi iar, de parcă nu era el destul de 
supărat şi de disperat.) 

Dacă ar fi câştigat, Pământul ar fi rămas izolat şi singur, 
iar el ar fi avut grijă să degenereze, să decadă şi, în cele din 
urmă, să dispară. De ce nu? Era mult mai bine ca populaţia 
cu viaţă scurtă a unei planete bolnave şi supraaglomerate 
să moară, decât să ducă traiul pe care şi-l impusese 
singură. Iar lumile din Spaţiu, liniştite şi în siguranţă, s-ar fi 
extins în continuare. Fastolfe se plânsese întotdeauna că 
locuitorii Spaţiului trăiau prea mult şi prea confortabil cu 
garniturile lor de roboţi ca să fie deschizători de drumuri, 
dar Amadiro i-ar fi dovedit că nu are dreptate. 

Şi totuşi, Fastolfe câştigase. Când era cât pe ce să fie 
înfrânt, ajunsese cumva - incredibil - în pustiu, ca să zicem 
aşa, şi se trezise cu victoria la îndemână - îi picase din cer. 
Fusese Pământeanul acela, desigur, Elijah Baley. 

Însă memoria lui Amadiro, altfel destul de incomodă, se 
oprea întotdeauna la Pământean şi venea înapoi. El nu 
revedea acel chip, acea voce, nu-şi amintea faptele. Numele 
era destul. Douăzeci de decade nu-i fuseseră de-ajuns ca să 
estompeze ura pe care o simţea vie - sau să domolească 
durerea pe care o simţea în fiecare celulă a corpului său. 

Şi cu Fastolfe la conducerea politică, nenorociţii de 
Pământeni fugiseră de pe planeta lor decăzută şi se 
stabiliseră pe mai multe planete, una după alta. lureşul 
dezvoltării Pământului îi uluise pe cei din Spaţiu şi îi 
paralizase. De câte ori se adresase Amadiro Consiliului, 
arătând că Galaxia le scăpa printre degete locuitorilor 
Spaţiului, că Aurora privea cu indiferenţă cum planetă după 
planetă erau ocupate de suboameni, că an de an nepăsarea 
punea stăpânire pe sufletul celor din Spaţiu? 

— Treziţi-vă, strigase el. Treziţi-vă! Uitaţi-vă cum sporeşte 
numărul lor. Uitaţi-vă cum se înmulţesc Lumile Coloniştilor. 
Ce aşteptăm? Să ne ajungă până la gât? 


Şi întotdeauna Fastolfe răspundea cu vocea lui cântată, iar 
Aurorienii şi ceilalţi locuitori ai Spaţiului (urmând mereu 
calea Aurorei, când Aurora nu alegea nici o cale) se 
linişteau şi reveneau la moţăiala lor. Evidenţa părea să nu-i 
atingă. Argumentele, cifrele, înrăutățirea incontestabilă a 
afacerilor de la o decadă la alta îi lăsa nepăsători. Cum era 
posibil să le strige întruna adevărul, să se adeverească pas 
cu pas fiecare prevestire pe care o făcuse el şi, totuşi, să 
vadă cum o majoritate constantă îl urmează pe Fastolfe ca 
oile? 

Cum era posibil ca Fastolfe însuşi să vadă că tot ce spunea 
el se dovedea curată nebunie şi, totuşi, să nu se abată de la 
politica lui? Nu numai că stăruia cu încăpățânare în 
greşeală, dar pur şi simplu părea să nu-şi dea seama că 
greşeşte. 

Dacă Amadiro ar fi fost omul care să iubească la nebunie 
iluziile, şi-ar fi închipuit cu siguranţă că asupra Lumilor din 
Spaţiu s-a abătut un fel de vrajă, un fel de descântec de 
nepăsare. Şi-ar fi închipuit că are cineva puterea magică de 
a adormi minţile, altfel treze, şi de a orbi în faţa adevărului 
ochii, altfel ageri. 

Ca să pună capac la toate, oamenii îl deplângeau pe 
Fastolfe pentru că murise nefericit. Nefericit, spuneau ei, 
pentru că locuitorii Spaţiului nu cucereau Lumi noi pentru 
ei înşişi. Chiar politica lui Fastolfe îi împiedicase să facă 
asta! Ce drept avea el să se simtă nefericit din cauza asta? 
Ce-ar fi făcut el dacă, asemenea lui Amadiro, ar fi văzut şi 
ar fi rostit întotdeauna adevărul şi i-ar fi fost imposibil să-i 
silească pe locuitorii Spaţiului - pe destui dintre ei - să-l 
asculte. 

De câte ori se gândise el că mai bine era Galaxia pustie, 
decât sub stăpânirea suboamenilor? Dacă ar fi avut puterea 
magică să distrugă Pământul - Lumea lui Elijah Baley - cu 
un semn din cap, ce nerăbdător ar fi fost. Şi totuşi, să 
găsească alinare în asemenea închipuiri nu putea să fie 
decât un semn al disperării lui absolute. Era cealaltă faţă a 


dorinţei lui repetate şi zadarnice de a renunţa şi de a muri - 
dacă i-ar fi îngăduit roboții lui. 

Apoi venise vremea când i se dăduse puterea să distrugă 
Pământul - chiar i se impusese, împotriva voinţei lui. 
Vremea asta venise cu vreo trei pătrimi de decadă în urmă, 
când îl întâlnise prima oară pe Levular Mandamus. 

Amintirea! Cu trei pătrimi de decadă în urmă. 

Amadiro îşi ridică ochii şi observă că Maloon Cicis intrase 
în birou. Fără îndoială că bătuse la uşă şi avea dreptul să 
intre dacă nu i se răspundea. 

Amadiro oftă şi îşi lăsă de-o parte minicalculatorul. Cicis 
fusese mâna lui dreaptă încă de la înfiinţarea Institutului. 
Îmbătrânea în serviciul său. Nu se observa nimic radical, 
doar un aer general de decădere moderată. Nasul părea să- 
i fie ceva mai asimetric decât altădată. Îşi frecă propriul nas 
cam borcănat şi se întrebă cât de mult îl cuprindea pe el 
decăderea moderată. Cândva avusese un metru nouăzeci şi 
cinci, înălţime bună chiar după standardele din Spaţiu. 
Bineînţeles că se ţinea la fel de drept ca întotdeauna şi 
totuşi, când se măsurase de curând, nu reuşise să treacă de 
un metru nouăzeci şi trei. Începea oare să se gârbovească, 
să se zbârcească, să se taseze? 

Lăsă de-o parte aceste gânduri, care erau chiar ele un 
semn mai sigur de înaintare în vârstă decât simpla 
măsurătoare, şi întrebă: 

— Ce e, Maloon? 

Cicis era urmat de un robot personal nou - foarte modern 
şi cu aspect lucios. Şi ăsta era un semn de bătrâneţe. Dacă 
nu poţi să te menţii tânăr, poţi oricând să-ţi cumperi un 
robot nou. Amadiro hotărâse să nu stârnească vreodată 
zâmbetele celor cu adevărat tineri lăsându-se pradă acestei 
iluzii - mai ales fiindcă Fastolfe, care era cu opt decade mai 
în vârstă decât el, nu făcuse niciodată aşa ceva. 

— E din nou băiatul ăsta, Mandamus, şefule, răspunse 
Cicis. 

— Mandamus? 


— Cel care insistă să vă vadă. 

Amadiro chibzui un timp. 

— Vrei să spui, idiotul care e un urmaş al femeii de pe 
Solaria? 

— Da, şefule. 

— Ei bine, eu nu vreau să-l văd. Încă nu i-ai explicat clar 
asta, Maloon? 

— Clar. Din belşug. Îmi cere să vă înmânez un bilet şi 
spune că atunci îl veţi primi. 

— Nu cred, Maloon, zise Amadiro încet. Ce spune în bilet? 

— Nu înţeleg, şefule. Nu e în galactică. 

— În cazul ăsta, de ce-aş înţelege eu mai mult ca tine? 

— Nu ştiu, dar mi-a cerut să vi-l dau. Dacă vreţi să vă uitaţi 
la el, şefule, şi să spuneţi ceva, mă întorc şi mă 
descotorosesc de el încă o dată. 

— Bine, atunci, să-l văd, zise Amadiro, dând din cap. 

Privi biletul cu dezgust. Suna aşa: „Ceterum censeo, 
delenda est Carthago”3. 

Amadiro citi mesajul, îşi ridică ochii înspre Maloon, apoi îi 
coborî din nou spre mesaj. În cele din urmă spuse: 

— Probabil că te-ai uitat la asta, de vreme ce ştiicânue 
galactică. L-ai întrebat ce înseamnă? 

— Da, şefule. A spus că e limba latină, dar asta nu m-a 
lămurit mai mult. A spus că dvS. O să înţelegeţi. E un om 
foarte hotărât şi a spus că o să stea aici toată ziua, 
aşteptând să citiţi dvS. Biletul. 

— Cum arată? 

— Subţire. Serios. Probabil fără simţul umorului. Înalt, dar 
nu chiar ca dvs. Ochi ageri, adânciţi în orbite, buze subţiri. 

— Câţi ani are? 

— După aspectul pielii, aş spune că vreo patru decade şi 
ceva. E foarte tânăr. 

— În cazul ăsta, trebuie să fim îngăduitori cu tinereţea. 
Trimite-l înăuntru. 

Cicis păru surprins: 

— Vreţi să-l vedeţi? 


— Tocmai am spus-o, nu-i aşa? Trimite-l înăuntru. 

Tânărul pătrunse în încăpere aproape în pas de marş. Se 
opri ţeapăn în faţa biroului şi spuse: 

— Vă mulţumesc, domnule, pentru că aţi fost de acord să 
mă primiţi. Pot avea permisiunea dvS. De a fi însoţit de 
roboții mei? 

Amadiro îşi înălţă sprâncenele: 

— Aş fi încântat să-i văd. Îmi permiţi să-i păstrez pe ai mei 
cu mine? 

De mulţi ani nu mai auzise pe nimeni rostind vechea 
formulă pentru roboţi. Era unul dintre acele obiceiuri vechi 
şi bune care nu se mai practicau, fiindcă noţiunea de 
politeţe decădea şi se înţelegea din ce în ce mai mult de la 
sine că roboții personali ai cuiva erau ceva inseparabil de 
persoana respectivă. 

— Da, domnule, zise Mandamus şi cei doi roboţi intrară. 

Amadiro observă că n-o făcuseră până ce nu li se 
permisese. Erau roboţi noi, evident eficienţi, şi vădeau toate 
semnele unei iscusinţe deosebite. 

— Proiect propriu, domnule Mandamus? 

Roboții care erau proiectaţi de posesorii lor erau 
întotdeauna mai valoroşi. 

— Într-adevăr, domnule. 

— Deci eşti robotician? 

— Da, domnule. Am absolvit Universitatea de pe Eos. 

— Ai lucrat sub conducerea lui. 

— Nu sub conducerea doctorului Fastolfe, domnule, zise 
Mandamus liniştit. Sub cea a doctorului Maskellnik. 

— A, dar nu eşti membru al Institutului. 

— Am făcut cerere pentru angajare, domnule. 

— Înţeleg. 

Amadiro îşi aranja hârtiile pe birou şi, apoi, întrebă 
repede, fără să ridice ochii: 

— Unde ai învăţat limba latină? 

— Nu cunosc destul de bine limba latină ca să o citesc sau 
să o vorbesc, însă cunosc destule despre ea ca să ştiu acest 


citat şi unde să-l găsesc. 

— Asta e ceva remarcabil. Cum se explică? 

— Nu pot dedica fiecare clipă din timpul meu roboticii, aşa 
că mă interesează şi alte lucruri. Unul dintre ele este 
planetologia, cu referire specială la Pământ. Asta m-a dus la 
istoria şi cultura Pământului. 

— Nu e o ocupaţie răspândită printre cei din Spaţiu. 

— Nu, domnule, şi e foarte rău. Întotdeauna trebuie să-ţi 
cunoşti duşmanii - cum faceţi dvs., domnule. 

— Cum fac eu? 

— Da, domnule. Cred că sunteţi familiarizat cu multe 
aspecte de pe Pământ şi sunteţi mai instruit în privinţa asta 
decât mine, pentru că aţi studiat mai mult timp subiectul. 

— De unde ştii? 

— Am încercat să aflu cât mai multe despre dvs., domnule. 

— Fiindcă sunt alt duşman de-al dumitale? 

— Nu, domnule, pentru că vreau să fac din dvS. Un aliat. 

— Să mă faci un aliat? Atunci, ai de gând să te foloseşti de 
mine? Nu ţi se pare că eşti puţin impertinent? 

— Nu, domnule, fiindcă sunt sigur că veţi dori să fiţi aliatul 
meu. Amadiro se holbă la el. 

— Cu toate acestea, mie mi se pare că eşti ceva mai mult 
decât puţin impertinent. Spune-mi, înţelegi citatul ăsta pe 
care l-ai găsit pentru mine? 

— Da, domnule. 

— Atunci, tradu-l în galactica standard. 

— Înseamnă: „După părerea mea, Cartagina trebuie 
distrusă”. 

— Şi ce înseamnă asta după părerea dumitale? 

— Cel care a spus asta era Marcus Porcius Cato, senator al 
Republicii Romane, o formă de organizare politică antică a 
Pământului. El îşi înfrânsese principalul rival, Cartagina, 
dar nu o distrusese. Cato susţinea că Roma nu se putea 
simţi în siguranţă până ce nu era complet distrusă 
Cartagina - şi până la urmă a fost, domnule. 

— Dar ce e Cartagina pentru dumneata, tinere? 


— Se poate face o analogie. 

— Adică? 

— Adică şi Lumile din Spaţiu au un principal duşman care, 
după părerea mea, trebuie distrus. 

— Spune numele duşmanului. 

— Planeta Pământ, domnule. 

Amadiro bătu foarte uşor darabana pe birou, cu degetele. 

— Şi vrei ca eu să fiu aliatul dumitale într-un asemenea 
proiect. Presupui că voi fi fericit şi nerăbdător. Spune-mi, 
domnule Mandamus, când am spus eu vreodată, în 
nenumăratele mele discursuri şi scrieri pe această temă, că 
Pământul trebuie distrus? 

Buzele lui Mandamus se subţiară şi nările îi fremătară. 

— Nu mă aflu aici, spuse el, în încercarea de a vă atrage în 
ceva ce poate fi folosit împotriva dvs. Nu am fost trimis de 
dr. Fastolfe sau de cineva din partidul lui. Nici eu nu sunt 
din partidul lui. Nici nu încerc să spun ce gândiţi. Spun 
doar ce gândesc eu. După părerea mea, Pământul trebuie 
distrus. 

— Şi cum propui să distrugi Pământul? Sugerezi să 
aruncăm bombe nucleare pe el până ce explozia, radiaţiile 
şi norii de praf vor distruge planeta? Fiindcă, dacă e aşa, 
cum propui să împiedici navele Coloniste să facă acelaşi 
lucru Aurorei şi atâtor altor Lumi din Spaţiu, la care pot 
ajunge? Pământul putea fi distrus fără să fim pedepsiţi, cu 
cel mult cincisprezece decade în urmă. Acum nu se mai 
poate. 

Mandamus părea revoltat. 

— Nu mă gândesc deloc la aşa ceva, dr. Amadiro. Nu 
distrug fiinţe umane fără să fie nevoie, chiar dacă sunt de 
pe Pământ. Există, totuşi, un mod în care Pământul poate fi 
distrus fără să ucidem inutil oamenii cu toptanul - şi nu vor 
exista represalii. 

— Eşti un visător, spuse Amadiro, sau poate că nu eşti prea 
sănătos. 

— Să vă explic. 


— Nu, tinere. Am puţin timp şi fiindcă mi-a trezit 
curiozitatea citatul dumitale, pe care l-am înţeles perfect, 
mi-am permis deja să pierd prea mult din timp cu 
dumneata. 

Mandamus se ridică în picioare: 

— Înţeleg, dr. Amadiro, şi vă cer scuze că v-am răpit din 
timpul dvS. Mai mult decât vă puteţi permite. Gândiţi-vă, 
totuşi, la ce v-am spus şi, dacă sunteţi curios, căutaţi-mă 
când îmi veţi putea dedica mai mult timp decât acum. Nu 
aşteptaţi, însă, prea mult, pentru că mă voi adresa în altă 
parte dacă va trebui, fiindcă de distrus voi distruge 
Pământul. Vedeţi, sunt sincer cu dvs. 

Tânărul încercă să schiţeze un zâmbet care îi întinse 
obrajii, însă fără să aibă alt efect pe chipul lui. 

— La revedere, spuse el, şi mulţumesc din nou. 

Şi ieşi. 

Amadiro privi gânditor după el un timp, apoi atinse un 
contact pe partea laterală a biroului. 

— Maloon, zise el când intră Cicis, vreau să fie urmărit 
acest tânăr ceas de ceas şi vreau să-i aflu pe toţi cei cu care 
vorbeşte. Pe toţi. Vreau să fie toţi identificaţi şi iscodiţi. Cei 
pe care-i voi indica trebuie să fie aduşi la mine. Dar, 
Maloon, totul trebuie făcut discret şi cu o atitudine de 
convingere dulce şi prietenească. După cum ştii, încă nu 
sunt stăpân aici. 

Dar avea să fie până la urmă. Fastolfe avea douăzeci şi 
şase de decade şi decădea vizibil, iar Amadiro era cu opt 
decade mai tânăr. 

Amadiro îşi primi rapoartele pe nouă zile. 

Mandamus vorbea cu roboții lui, uneori cu colegi de la 
Universitate şi, mai rar, cu persoanele din locuinţele 
învecinate cu a lui. Conversaţiile lui erau absolut obişnuite 
şi, cu mult timp înainte de trecerea celor nouă zile, Amadiro 
se hotări că nu-l putea aştepta mai mult pe tânăr. 
Mandamus era de-abia la începutul unei vieţi lungi şi putea 


să mai aibă treizeci de decade înainte; Amadiro avea cel 
mult opt sau zece. 

Şi Amadiro, gândindu-se la ce spusese tânărul, simţea, cu 
un neastâmpăr crescând, că nu putea risca să existe un 
mod de a distruge Pământul pe care el să-l ignore. Putea 
oare permite ca distrugerea Pământului să aibă loc după 
moartea lui, astfel încât să nu fie martor la ea? Sau, 
aproape la fel de rău, să se petreacă în timpul vieţii lui, dar 
cu altcineva drept creierul acţiunii, cu degetul altcuiva pe 
contact? Nu, trebuia s-o vadă, să fie martor la ea şi s-o 
înfăptuiască; altfel de ce îndurase o atât de îndelungată 
frustrare? Poate că Mandamus era prost sau nebun dar, în 
acest caz, Amadiro trebuia să ştie sigur că e prost sau 
nebun. 

Când ajunse cu gândul în acest punct, Amadiro îl chemă 
pe Mandamus în biroul lui. Îşi dădea seama că, procedând 
astfel, se umileşte, dar umilirea era preţul pe care trebuia 
să-l plătească pentru a se asigura că nu exista cea mai mică 
şansă ca Pământul să fie distrus fără el. Era un preţ pe care 
el era dispus să-l plătească. 

Se întări şi pentru posibilitatea ca Mandamus să vină în 
faţa lui, cu un surâs afectat, triumfător şi dispreţuitor în 
acelaşi timp. Va trebui să suporte şi asta. Bineînţeles, după 
aceea, dacă ideile tânărului se vor dovedi prosteşti, va avea 
el grijă să-l pedepsească atât cât permite o societate 
civilizată, dar în caz contrar. 

Deci fu încântat când Mandamus intră în biroul lui cu 
moderată umilinţă şi îi mulţumi, aparent absolut sincer, 
pentru că îl primea a doua oară. Amadiro avu impresia că 
trebuie să fie amabil la rândul lui. 

— Dr. Mandamus, zise el, când ţi-am cerut să pleci fără să- 
ţi ascult planul, m-am făcut vinovat de impoliteţe. Spune-mi, 
aşadar, ce ai de gând şi te voi asculta până ce-mi va fi clar - 
aşa cum presupun că va fi - că planul dumitale este, 
probabil, mai mult rodul entuziasmului, decât al judecății la 


rece. Atunci ne vom despărţi din nou, dar fără dispreţ din 
partea mea, iar dumneata sper că vei reacţiona fără mânie. 

— Nu mă pot mânia fiindcă mi s-a acordat o audiere 
echitabilă şi răbdătoare, dr. Amadiro, spuse Mandamus. Dar 
dacă se va dovedi că ceea ce voi spune are sens pentru dvS. 
Şi oferă speranţe? 

— În acest caz, răspunse Amadiro încet, ar putea deveni 
posibil să lucrăm împreună. 

— Ar fi minunat, domnule. Împreună am putea realiza mai 
multe decât separat. Dar ar exista ceva mai palpabil decât 
privilegiul de a lucra împreună? Ar exista vreo 
recompensă? 

Amadiro păru nemulţumit. 

— Bineînţeles că voi fi recunoscător, dar nu sunt decât 
consilier şi preşedinte al Institutului de Robotică. Există o 
limită în ceea ce pot face pentru dumneata. 

— Înţeleg asta, dr. Amadiro. Dar în aceste limite n-aş putea 
conta pe ceva? Acum? 

Îl privi ferm pe Amadiro. Acesta se încruntă când se trezi 
privind într-o pereche de ochi pătrunzători şi absolut 
neşovăitori. Nu mai era vorba de umilinţă! Întrebă cu 
răceală: 

— La ce te gândeşti? 

— La nimic din ceea ce nu-mi puteţi oferi, dr. Amadiro. 
Faceţi-mă membru al Institutului. 

— Dacă vei trece examenul de admitere. 

— Nu vă temeţi. Îl voi trece. 

— Nu putem lăsa această hotărâre la latitudinea 
candidatului. Trebuie să. 

— Haideţi, dr. Amadiro, ăsta nu e un mod de a începe o 
relaţie. De vreme ce m-aţi ţinut sub observaţie clipă de clipă 
de când am plecat de la dvS. Ultima oară, nu-mi vine să 
cred că nu mi-aţi studiat dosarul cu atenţie. Prin urmare, 
trebuie să ştiţi că voi lua examenul. Dacă, dintr-un motiv 
oarecare, aţi crede că nu-l iau, n-aţi spera că sunt suficient 
de ingenios ca să întocmesc un plan pentru distrugerea 


Cartaginei noastre speciale, iar eu nu m-aş afla din nou aici, 
la chemarea dvs. 

Amadiro simţi o clipă cum fierbe. În clipa aceea simţi că 
nici măcar distrugerea Pământului nu merita ca el să 
suporte atitudinea asta lăudăroasă din partea unui copil. 
Însă doar o clipă. Apoi îi reveni simţul echilibrului şi îşi 
spuse că o persoană atât de tânără, îndrăzneață şi foarte 
sigură de ea era chiar omul care îi trebuia. În afară de asta, 
studiase dosarul lui Mandamus, nu se punea problema ca el 
să nu treacă examenul de admitere la Institut. 

În cele din urmă (cu preţul unei hipertensiuni arteriale), 
spuse: 

— Ai dreptate, iei examenul. 

— Atunci înscrieţi-mă. Sunt sigur că aveţi formularele 
necesare în computer. Nu trebuie decât să introduceţi 
numele meu, şcoala, anul absolvirii şi orice alte banalităţi 
statistice sunt necesare, apoi să semnaţi. 

Amadiro se întoarse către computerul lui, fără un cuvânt. 
Introduse informaţiile necesare, scoase formularul, îl semnă 
şi i-l înmână lui Mandamus: 

— Are data de astăzi. Eşti membru al Institutului. 

Mandamus studie hârtia, apoi o dădu unuia dintre roboții 
lui, care o vâri într-o mapă mică pe care şi-o puse apoi sub 
braţ. 

— Mulţumesc, zise el, este extrem de amabil din partea 
dvS. Şi sper să nu vă dezamăgesc vreodată sau să vă fac să 
regretaţi această apreciere binevoitoare a capacităţilor 
mele, pe care mi-o acordaţi. Şi totuşi, mai rămâne un lucru. 

— Chiar aşa? Care? 

— Am putea discuta felul recompensei finale - bineînţeles, 
numai în caz de succes. Succes absolut. 

— N-ar fi mai logic să amânăm acest lucru până ce 
succesul absolut este obţinut sau este destul de aproape de 
a fi obţinut? 

— Din punct de vedere raţional, da. Însă eu sunt alcătuit în 
egală măsură din vise şi rațiune. Mi-ar plăcea să visez puţin. 


— Ei bine, zise Amadiro, ce ai vrea să visezi? 

— Am impresia, dr. Amadiro, că dr. Fastolfe nu se simte 
deloc bine. A trăit destul şi nu mai poate împiedica venirea 
morţii prea mult timp. 

— Şi ce-i cu asta? 

— După ce moare el, partidul dvS. Va deveni mai agresiv şi 
poate că mai mulţi membri lipsiţi de entuziasm ai partidului 
lui Fastolfe vor considera oportun să-şi schimbe orientarea. 
Fără Fastolfe, alegerile viitoare vor fi cu siguranţă ale dvs. 

— E posibil. Şi ce-i cu asta? 

— Veţi deveni conducătorul de facto al Consiliului şi 
călăuza politicii externe a Aurorei, care înseamnă, de fapt, 
politica externă a planetelor din Spaţiu, în general. Şi dacă 
planul meu dă roade, conducerea dvS. Va fi atât de reuşită, 
încât Consiliul nu va întârzia să vă aleagă Preşedinte, cu 
prima ocazie. 

— Visele dumitale sunt îndrăzneţe, tinere. Şi dacă tot ceea 
ce prezici se va adeveri, ce va urma? 

— Nu prea veţi mai avea timp să conduceţi Aurora şi 
Institutul de Robotică. Deci vă cer, când vă veţi hotări să 
demisionaţi din funcţia dvS. Actuală de conducător al 
Institutului, să fiţi pregătit să mă susţineţi pe mine drept 
succesorul dvS. La acest post. Nu e posibil să fie respinsă 
cererea dvS. Personală. 

— Există un examen de admitere pentru post, zise 
Amadiro. 

— Îl voi trece. 

— Să aşteptăm şi să vedem. 

— Sunt dornic să aştept şi să văd, dar o să vedeţi că veţi 
dori să-mi îndepliniţi această cerere cu mult înainte de 
succesul nostru total. Deci, vă rog să începeţi prin a vă 
obişnui cu ideea. 

— Toate astea până să aud un cuvânt, murmură Amadiro. 
Ei bine, eşti membru al Institutului şi mă voi strădui să mă 
obişnuiesc cu visele dumitale personale, dar acum hai să 


încheiem preliminariile şi spune-mi cum intenţionezi să 
distrugi Pământul. 

Aproape automat, Amadiro făcu semnul ce arăta roboților 
săi că nu trebuia să memoreze nimic din conversaţie. lar 
Mandamus, cu un zâmbet mic, făcu acelaşi lucru cu ai săi. 

— Deci, să începem, spuse Mandamus. 

Dar înainte ca el să mai rostească vreun cuvânt, Amadiro 
trecu la atac: 

— Eşti sigur că nu eşti în favoarea Pământului? 

Mandamus păru stupefiat: 

— Eu vin la dvS. Cu o propunere pentru distrugerea 
Pământului. 

— Şi totuşi, eşti urmaşul femeii de pe Solaria - a cincea 
generaţie, am înţeles. 

— Da, domnule, se află în dosar. Ce-i cu asta? 

— Femeia de pe Solaria este - şi a fost mult timp - 
colaboratoarea apropiată. Prietena. Protejata. Lui Fastolfe. 
Mă întreb dacă nu împărtăşeşti, aşadar, părerile lui în 
favoarea Pământului. 

— Din cauza originii mele? 

Mandamus părea sincer uimit. Timp de o clipă, ceea ce ar 
fi putut fi o scăpărare de enervare sau chiar mânie păru să-i 
strângă nările, dar aceasta dispăru şi el vorbi calm: 

— O colaboratoare apropiată de tot atâta timp. Prietenă. 
Protejată a dv$S. Este dr. Vasilia Fastolfe, fiica doctorului 
Fastolfe. Este urmaşa lui din prima generaţie. Mă întreb 
dacă nu-i împărtăşeşte părerile. 

— Şi eu m-am întrebat în trecut, zise Amadiro, dar nu i le 
împărtăşeşte şi, în cazul ei, am încetat să mă mai întreb. 

— Puteţi înceta să vă întrebaţi şi în cazul meu, domnule. 
Sunt locuitor al Spaţiului şi vreau să-i văd pe cei din Spaţiu 
conducând Galaxia. 

— Foarte bine, atunci. Continuă cu descrierea planului 
dumitale. 

— Voi începe, zise Mandamus, dar - dacă nu vă supăraţi - 
de la început. Dr. Amadiro, astronomii sunt de acord că în 


Galaxia noastră există milioane de planete asemănătoare 
Pământului, planete pe care fiinţele umane pot trăi după 
adaptarea corespunzătoare a mediului, dar fără să fie 
nevoie de transformări geologice. Atmosferele lor sunt 
respirabile, există oceane, terenul şi clima sunt potrivite, 
există viaţă, într-adevăr, atmosfera n-ar conţine oxigen liber 
fără prezenţa planctonului din ocean. Pământul este de 
multe ori sterp, dar de îndată ce el şi oceanul suportă 
transformări biologice - adică, odată ce acestea sunt 
însămânţate cu forme de viaţă de pe Pământ - viaţa se 
dezvoltă şi planeta poate fi colonizată. Mii de astfel de 
planete au fost înregistrate şi studiate şi vreo jumătate 
dintre ele sunt deja ocupate de Colonişti. Şi totuşi, niciuna 
dintre planetele locuibile, toate acelea care au fost 
descoperite până în prezent, nu are enorma diversitate şi 
excesul de viaţă al Pământului. Niciuna nu are mai mult de 
o mică varietate de viermi sau nevertebrate asemănătoare 
insectelor sau, în ceea ce priveşte plantele, ceva mai 
avansat decât o tufă de ferigi. Nici nu se pune problema 
inteligenţei sau a vreunui lucru cât de cât apropiat de 
inteligenţă. 

Amadiro ascultă frazele politicoase şi se gândi: „Vorbeşte 
ce-a învăţat pe dinafară.” 

Se foi şi spuse: 

— Nu sunt planetolog, dr. Mandamus, dar te rogsămă 
crezi că nu-mi spui nimic din ceea ce nu ştiu deja. 

— După cum v-am spus, dr. Amadiro, încep cu începutul. 
Astronomii cred din ce în ce mai mult că avem o mulţime de 
planete locuibile în Galaxie şi că toate - sau aproape toate - 
au alte caracteristici faţă de Pământ. Din nu se ştie care 
motiv, Pământul este o planetă surprinzător de neobişnuită 
şi evoluţia a continuat pe ea într-un ritm extrem de rapid şi 
într-un mod foarte anormal. 

Amadiro spuse: 

— Argumentul obişnuit este că, dacă în Galaxie ar exista 
alte specii inteligente la fel de avansate ca noi, şi-ar fi dat 


seama, deja, de expansiunea noastră şi ne-ar fi făcut 
cunoscut acest lucru - într-un fel sau altul. 

— Da, domnule, zise Mandamus. De fapt, dacă în Galaxie 
ar exista alte specii inteligente, mai avansate decât noi, mai 
întâi şi-ntâi că n-am fi avut nici o şansă de expansiune. 
Aşadar, ar părea sigur că noi suntem singurele specii din 
Galaxie în stare să călătorească în hiperspaţiu. Poate nu e 
foarte sigur că suntem singurele specii inteligente din 
Galaxie, dar există multe şanse să fim. 

Amadiro asculta, acum, cu un zâmbet obosit. Tânărul se 
exprima didactic, de parcă şi-ar fi bătut surd ritmul ideii lui 
fixe. Era unul dintre semnele monomaniei sale, iar speranţa 
timidă pe care o avusese Amadiro, că Mandamus chiar 
poseda ceva care ar fi schimbat mersul istoriei, începea să 
slăbească. Spuse: 

— Continui să-mi spui lucruri ştiute, dr. Mandamus. 
Oricine ştie că Pământul pare unic şi că, probabil, suntem 
singurele specii inteligente din Galaxie. 

— Dar nimeni nu pare să-şi pună întrebarea simplă: „De 
ce?”. Pământenii şi Coloniştii nu şi-o pun. Ei acceptă faptul. 
Ei au o atitudine mistică faţă de Pământ şi îl consideră o 
planetă sfântă, astfel încât natura lui neobişnuită e 
acceptată ca atare. În ceea ce-i priveşte pe locuitorii din 
Spaţiu, noi nu întrebăm. Ignorăm. Ne dăm toată silinţa să 
nu ne gândim deloc la Pământ, fiindcă, dacă o facem, 
suntem siliţi să mergem mai departe şi să ne gândim că noi 
înşine suntem urmaşii Pământenilor. 

— Nu văd de ce merită să punem întrebarea. Nu trebuie 
să căutăm răspunsuri complicate la „De ce?”. Procesele 
întâmplătoare joacă un rol important în evoluţie şi, într-o 
oarecare măsură, în orice. Dacă există milioane de planete 
locuibile, evoluţia poate continua pe fiecare dintre ele în alt 
ritm. Pe majoritatea, ritmul va avea o valoare intermediară; 
pe unele, ritmul va fi deosebit de lent, pe altele deosebit de 
rapid; poate că pe una va continua extrem de lent şi pe alta 
extrem de rapid. Întâmplător, Pământul este una dintre cele 


pe care evoluţia s-a desfăşurat extrem de rapid şi iată de ce 
suntem noi aici. Acum, dacă ne întrebăm „De ce?”, 
răspunsul firesc - şi suficient - este „întâmplarea.” 

Amadiro aşteptă să-şi dea celălalt pe faţă toanele, 
izbucnind cu furie într-o declaraţie predominant logică, 
expusă într-un mod amuzant, care să-i desființeze complet 
teza. Însă Mandamus îl privi câteva clipe cu ochii lui 
înfundaţi în orbite, apoi rosti calm: 

— Nu. 

Mandamus tăcu două secunde, apoi spuse: 

— E nevoie de mai mult decât una sau două întâmplări 
norocoase ca să accelerezi de mii de ori evoluţia. Pe orice 
planetă, cu excepţia Pământului, viteza de evoluţie este 
strâns legată de fluxul de radiaţii cosmice în care este 
scăldată planeta. Această viteză nu e rezultatul întâmplării, 
ci numai al radiaţiilor cosmice, care produc mutații într-un 
ritm scăzut. Pe Pământ, ceva produce mult mai multe 
mutații decât pe altă planetă locuibilă, şi asta n-are nici o 
legătură cu radiaţiile cosmice, pentru că ele nu lovesc 
Pământul într-o foarte mare profunzime. Poate că acum 
înţelegeţi ceva mai bine motivul pentru care întrebarea „De 
ce?” poate fi importantă. 

— Ei bine, atunci, dr. Mandamus, de vreme ce încă ascult, 
cu mai multă răbdare decât aş fi crezut că am, răspunde la 
întrebarea pe care o pui cu atâta insistenţă. Sau nu ai decât 
întrebarea, şi nici un răspuns? 

— Am un răspuns, zise Mandamus, şi se bazează pe faptul 
că Pământul mai este unic într-un fel. 

— Să anticipez, spuse Amadiro. le referi la satelitul lui cel 
mare. Cu siguranţă, dr. Mandamus, că nu susţiică e 
descoperirea dumitale. 

— Deloc, zise Mandamus înţepat, dar consider că sateliții 
mari par să fie obişnuiţi. Sistemul nostru planetar are cinci, 
cel al Pământului are şapte şi aşa mai departe. Toţi sateliții 
mari cunoscuţi, cu excepţia unuia, înconjoară giganţi 


gazoşi. Doar satelitul Pământului, Luna, înconjoară o 
planetă nu cu mult mai mare decât ea însăşi. 

— Să îndrăznim să folosim din nou cuvântul „întâmplare”, 
dr. Mandamus? 

— În cazul ăsta, ar putea fi întâmplarea, dar Luna rămâne 
unică. 

— Chiar şi aşa. Ce legătură poate avea satelitul cu 
belşugul de viaţă de pe Pământ? 

— Poate că nu e evident şi nu e posibil să facem o legătură 
- dar e aproape imposibil ca două astfel de exemple de 
unicitate pe o singură planetă să nu aibă nici o legătură 
între ele. Eu am găsit o legătură. 

— Zău? Făcu Amadiro cu prudenţă. 

Asta era dovada de netăgăduit a excentricităţii. Privi 
întâmplător spre ceasul sub formă de bandă de pe perete. 
Chiar că nu mai putea pierde mult timp, cu toate că era în 
continuare curios. 

— Luna, zise Mandamus, se îndepărtează încet de lângă 
Pământ, din cauza efectului de maree. Mareele mari ale 
Pământului sunt consecinţa unică a existenţei marelui său 
satelit. Soarele Pământului provoacă, de asemenea, maree, 
dar numai la o treime din intensitatea mareelor Lunii - aşa 
cum soarele nostru provoacă maree mici pe Aurora. De 
vreme ce Luna se îndepărtează din cauza mareelor, ea a 
fost mult mai aproape de Pământ în preistoria sistemului 
său planetar. Cu cât Luna e mai aproape, cu atât mai mari 
sunt mareele pe Pământ. Aceste maree au avut două efecte 
importante asupra Pământului. Au modelat continuu 
scoarţa terestră şi i-au încetinit mişcarea de rotaţie, atât 
prin modelarea pomenită, cât şi prin frecarea apei 
oceanelor de fundurile puţin adânci ale mărilor - astfel 
încât energia de rotaţie s-a transformat în căldură. Aşadar, 
Pământul are o scoarță mai subţire decât orice altă planetă 
locuibilă pe care o ştim şi este singura pe care se 
desfăşoară activităţi vulcanice şi care posedă un sistem 
activ de plăci tectonice. 


Amadiro zise: 

— Dar nici toate astea nu au vreo legătură cu abundența 
de forme de viaţă de pe Pământ. Dr. Mandamus, ori treci la 
subiect, ori pleci. 

— Vă rog să mă mai suportaţi puţin, dr. Amadiro. E 
important să înţelegem subiectul, odată ce ajungem la el. 
Am efectuat o foarte atentă simulare pe calculator a 
evoluţiei învelişului chimic al Pământului, incluzând efectul 
de maree şi plăcile tectonice, lucru pe care nimeni nu l-a 
realizat vreodată atât de meticulos şi de atent ca mine - 
dacă îmi daţi voie să mă laud. 

— O, categoric, murmură Amadiro. 

— Şi reiese foarte clar - vă voi prezenta oricând doriţi 
toate datele necesare - că uraniul şi toriul sunt depozitate 
în scoarţa terestră, în învelişul superficial, în concentraţii de 
până la o mie de ori mai mari decât pe oricare altă planetă 
locuibilă. În plus, sunt depozitate neuniform, astfel încât pe 
Pământ există regiuni unde cele două elemente sunt chiar 
mai concentrate. 

— Şi, presupun, extrem de periculoase din cauza 
radioactivităţii? 

— Nu, dr. Amadiro. Uraniul şi toriul sunt foarte slab 
radioactive, şi chiar în locurile unde concentraţia lor este 
relativ mare, nu este foarte mare în sens absolut. Toate 
astea, repet, sunt consecinţa existenţei unui satelit mare. 

— Deci presupun că radioactivitatea, chiar dacă nu e 
suficient de intensă ca să prezinte vreun pericol pentru 
viaţă, ajunge pentru a spori rata mutaţiilor. Aşa e, dr. 
Mandamus? 

— Aşa e. Din când în când se petrec dispariţii, dar şi 
dezvoltări mai rapide de noi specii - rezultând o enormă 
diversitate şi abundență de forme de viaţă. Şi, în cele din 
urmă, doar pe Pământ s-a ajuns la dezvoltarea unei specii 
dotate cu inteligenţă şi a unei civilizaţii. 

Amadiro dădu din cap a încuviinţare. Tânărul nu era 
nebun. Poate se înşela, dar nebun nu era. Dar poate că avea 


dreptate. Amadiro nu era planetolog, aşa că ar fi trebuit să 
verifice subiectul în cărţi, să vadă dacă Mandamus 
descoperise numai ceea ce deja se ştia, aşa cum făceau 
mulţi entuziaşti. Însă exista un lucru mai important, pe care 
trebuia să-l verifice imediat. Spuse cu voce blândă: 

— Ai vorbit despre posibila distrugere a Pământului. E 
vreo legătură între asta şi însuşirile sale unice? 

— Se poate profita de însuşiri unice într-un mod unic, 
răspunse Mandamus la fel de blând. 

— Anume, în cazul ăsta - în ce mod? 

— Înainte de a discuta modul, dr. Amadiro, trebuie să vă 
spun că, dintr-un punct de vedere, problema referitoare la 
posibila distrugere fizică a Pământului depinde de dvs. 

— De mine? 

— Da, zise Mandamus cu hotărâre. Altfel de ce aş veni la 
dvS. Cu povestea asta lungă, dacă nu să vă conving că ştiu 
ce vorbesc, astfel încât să doriţi să cooperaţi cu mine într- 
un mod ce va fi esenţial pentru reuşită? 

Amadiro respiră din rărunchi: 

— Şi dacă aş refuza, altcineva ţi-ar fi de folos? 

— S-ar putea să mă adresez altora, dacă dvS. Refuzaţi. 
Refuzaţi? 

— Poate că nu, dar mă întreb cât de esenţial sunt pentru 
dumneata. 

— Răspunsul este: nu chiar atât de esenţial cât sunt eu 
pentru dvs. Trebuie să cooperaţi cu mine. 

— Trebuie? 

— Aş vrea s-o faceţi - dacă preferaţi să mă exprim astfel. 
Dar dacă doriţi ca Aurora şi locuitorii din Spaţiu să triumfe, 
acum şi pentru totdeauna, asupra Pământului şi asupra 
Coloniştilor, atunci trebuie să cooperaţi cu mine, fie că vă 
place sau nu expresia. 

— Spune-mi exact ce trebuie să fac, zise Amadiro. 

— Începeţi prin a-mi spune dacă e adevărat că Institutul a 
proiectat şi construit în trecut roboţi cu aspect uman. 


— Da, a făcut-o. Cincizeci cu totul. Asta s-a întâmplat acum 
cincisprezece sau douăzeci de decade. 

— Cu atâta vreme în urmă? Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

— Au fost un eşec, zise Amadiro cu indiferenţă. 

Mandamus se rezemă de scaun cu o expresie îngrozită pe 
chip: 

— Au fost distruşi? 

— Distruşi? Îşi înălţă Amadiro sprâncenele. Nimeni nu 
distruge roboţi scumpi. Sunt în depozit. Li s-a scos sursa de 
alimentare şi în fiecare dintre ei se află o baterie specială, 
cu microfuziune, cu durată mare de viaţă, ca să menţină 
funcţionarea la parametri minimi a conexiunilor 
pozitronice. 

— Deci pot fi repuşi în funcţiune? 

— Sunt sigur că da. 

Mandamus bătu cu mâna dreaptă, pe braţul scaunului, un 
ritm stăpânit. Spuse, rânjind: 

— Atunci, putem câştiga. 

12. PLANUL ŞI FIICA. 

De multă vreme nu se mai gândise Amadiro la roboții cu 
înfăţişare umană. Era un gând dureros, iar el se străduise, 
cu oarecare greutate, să-şi ţină mintea departe de acest 
subiect. Şi acum Mandamus îl scosese la iveală pe 
neaşteptate. 

Robotul cu înfăţişare umană fusese marele atu al lui 
Fastolfe în acele zile demult trecute, când Amadiro se aflase 
la un milimetru de a câştiga jocul, atuul şi toate celelalte. 
Fastolfe proiectase şi construise doi roboţi cu aspect uman 
(dintre care unul mai exista) şi nimeni altcineva nu reuşise 
să mai construiască vreunul. loţi membrii Institutului de 
Robotică, lucrând laolaltă, nu reuşiseră. 

Tot ce recuperase Amadiro din marea lui înfrângere fusese 
acel atu. Fastolfe se văzuse silit să dezvăluie proiectul 
roboților. Asta însemna că roboții cu aspect uman puteau fi 
construiți şi erau construiți dar, iată, nu erau doriţi. 
Aurorienii nu-i doreau în societatea lor. 


Amadiro îşi strâmbă gura când îşi aminti de acel necaz. 
Povestea femeii de pe Solaria devenise cumva cunoscută - 
faptul că ea se folosise de Jander, unul dintre cei doi roboţi 
cu aspect uman ai lui Fastolfe - şi că o făcuse din punct de 
vedere sexual. Teoretic, Aurorienii nu aveau nici o obiecţie 
faţă de o asemenea situaţie. Însă, dacă se gândeau mai pe 
îndelete, femeilor Auroriene nu le surâdea gândul de a avea 
drept rivali roboţi femei. Nici bărbaţii Aurorieni nu doreau 
să se ia la întrecere cu roboţi bărbaţi. 

Institutul se străduise din răsputeri să explice că roboții cu 
aspect uman nu erau destinaţi Aurorienilor, ci pentru a 
servi drept prim lot de exploratori, care să selecţioneze şi 
să amelioreze noi planete locuibile, pe care Aurorienii le-ar 
fi ocupat mai târziu, după ce ar fi fost aclimatizate. 
Explicaţia n-a fost acceptată, bănuiala şi împotrivirea 
nutrindu-se reciproc. Cineva îi denumise pe umanoizi 
„țeapă”. Expresia se răspândise şi Institutul fu silit să 
renunţe. Amadiro insistase cu încăpățânare să fie puşi la 
naftalină cei existenţi, pentru o eventuală folosire în viitor - 
speranţă care, încă, nu se materializase. 

De ce existase această împotrivire faţă de roboții cu aspect 
uman? Amadiro simţi cum îi revine, vag, enervarea care îi 
otrăvise viaţa cu atât de multe decade în urmă. Până şi 
Fastolfe, deşi fără tragere de inimă, fusese de acord cu 
retragerea proiectului şi, ca să fim drepţi, aşa şi făcuse, 
chiar dacă fără verva cu care se dedica problemelor ce îl 
interesau cu adevărat. Dar nu ajutase la nimic. 

Şi totuşi. 

— Dacă Mandamus avea acum în minte un proiect care să 
meargă şi care să aibă nevoie de roboţi. 

Amadiro nu prea avea predilecție pentru strigăte mistice 
de genul: „Aşa a fost mai bine. Aşa a fost să fie.” Însă trebui 
să facă un efort ca să nu gândească astfel, în timp ce 
ascensorul îi cobora undeva, mult sub nivelul solului - 
singurul loc de pe Aurora ce putea fi asemuit cumva cu 
fantasticele Caverne de Oţel de pe Pământ. 


La semnul lui Amadiro, Mandamus ieşi din ascensor şi se 
trezi pe un culoar întunecat. Era răcoare şi un ventilator 
mişca uşor aerul. Se înfioră puţin. Amadiro veni după el. 
Fiecare dintre ei era urmat de câte un singur robot. 

— Puţini oameni vin aici, zise Amadiro sec. 

— La ce nivel sub pământ ne aflăm? Întrebă Mandamus. 

— La vreo cincisprezece metri. Sunt mai multe nivele. 
Roboții cu aspect uman sunt depozitaţi la acesta. 

Amadiro se opri o clipă, cufundat parcă în gânduri, apoi se 
întoarse hotărât la stânga: 

— Pe aici! 

— Nu există inscripţii indicatoare? 

— După cum am spus, aici vin puţini oameni. Cei care o fac 
ştiu unde să meargă pentru a găsi ce le trebuie. 

În timp ce vorbea, ajunseră la o uşă care, în lumina difuză, 
părea solidă şi impunătoare. De o parte şi de alta stătea 
câte un robot. Nu aveau înfăţişare umană. Mandamus îi 
privi cu ochi de cunoscător şi spuse: 

— Acestea sunt modele simple. 

— Foarte simple. Doar nu te aşteptai să irosim ceva 
complex doar pentru paza unei uşi. 

Amadiro vorbi tare, însă impasibil: 

— Sunt Kelden Amadiro. 

Ochii ambilor roboţi clipiră scurt. Se dădură la o parte din 
faţa uşii, care se deschise fără zgomot, ridicându-se. 

Amadiro îi făcu semn celuilalt să intre şi, când trecu pe 
lângă roboţi, spuse calm: 

— Lăsaţi-o deschisă şi reglaţi lumina pentru folosinţă 
personală. 

— Nu cred că aici poate intra oricine, zise Mandamus. 

— Bineînţeles că nu. Aceşti roboţi îmi recunosc înfăţişarea 
şi vocea, şi au nevoie de ambele, înainte de a deschide uşa. 

Adăugă mai mult pentru el: 

— Nicăieri, pe planetele din Spaţiu, nu sunt necesare chei 
sau coduri. Roboții ne păzesc întotdeauna şi cu credinţă. 


— Câteodată mă gândesc, făcu Mandamus meditativ, că, 
dacă un Aurorian ar împrumuta unul dintre acele blastere 
pe care Coloniştii par să le care cu ei peste tot pe unde 
merg, n-ar mai exista uşi închise pentru el. Ar distruge 
roboții într-o clipă, apoi s-ar duce unde ar vrea şi ar face tot 
ce ar dori. 

Amadiro îl săgetă cu o privire furioasă: 

— De ce ar dori un locuitor al Spaţiului să folosească 
asemenea arme pe o planetă de-a sa? Noi ne ducem traiul 
fără arme şi fără violenţă. Nu înţelegi că de aceea mi-am 
închinat viaţa înfrângerii şi distrugerii Pământului şi 
progeniturilor lui infecte? Da, cândva foloseam violenţa, dar 
asta a fost cu mult timp în urmă, când au luat fiinţă Lumile 
din Spaţiu, când încă nu ne descotorosiserăm de veninul 
Pământului de pe care veneam şi înainte de a aprecia 
siguranţa oferită de roboţi. Nu merită, oare, să luptăm 
pentru pace şi siguranţă? Lumi fără violenţă! Lumi în care 
să domnească raţiunea! Am făcut bine când am lăsat zeci 
de planete locuibile la îndemâna barbarilor cu viaţă scurtă 
care, aşa cum spui, cară blastere pretutindeni după ei? 

— Şi totuşi, murmură Mandamus, sunteţi gata să folosiţi 
violenţa pentru a distruge Pământul? 

— Violenţa de scurtă durată - şi pentru un scop anume - 
este preţul pe care va trebui, probabil, să-l plătim, spre a 
pune capăt violenţei pentru totdeauna. 

— Sunt în suficientă măsură locuitor al Spaţiului, zise 
Mandamus, pentru a dori până şi acea violenţă redusă la 
minimum. 

Acum se aflau într-o cameră mare, ca o peşteră şi, de 
îndată ce intrară, pereţii şi tavanul se scăldară într-o lumină 
difuză şi lipsită de strălucire. 

— Ei bine, dr. Mandamus, asta e ceea ce vrei? Întrebă 
Amadiro. 

Mandamus privi înlemnit în jur. În cele din urmă reuşi să 
rostească: 

— Incredibil! 


Se afla acolo un întreg regiment de fiinţe umane, cu ceva 
mai multă viaţă în ele decât ar fi vădit nişte statui, dar cu 
mult mai puţină decât nişte fiinţe umane adormite. 

— Stau în picioare, murmură Mandamus. 

— Ocupă mai puţin loc aşa, evident. 

— Dar stau de vreo cincisprezece decade. E imposibil să 
mai fie în stare de funcţionare. Cu siguranţă că le-au 
înţepenit articulațiile, organele li s-au stricat. 

— Se poate, dădu Amadiro din umeri. lotuşi, dacă 
articulațiile s-au deteriorat - şi cred că nu e exclus - acestea 
pot fi înlocuite, dacă trebuie. Se pune întrebarea dacă am 
avea vreun motiv s-o facem. 

— Avem un motiv, zise Mandamus. 

Privi capetele roboților. Fiecare se uita în altă parte şi asta 
le dădea un aspect puţin neliniştitor, de parcă se aflau pe 
punctul de a rupe rândurile. Spuse: 

— Fiecare arată altfel şi diferă ca înălţime, constituţie şi 
aşa mai departe. 

— Da. Te surprinde? Ne gândeam ca ei, împreună cu alţii 
pe care i-am fi putut construi, să fie exploratorii noilor 
Lumi. Ca să facă lucrul ăsta cum se cuvine, voiam să fie cât 
mai umani cu putinţă, adică să aibă individualitate, la fel ca 
Aurorienii. Nu ţi se pare normal? 

— Categoric. Mă bucur că e aşa. Am citit tot ce-am găsit 
despre cei doi protoumanoizi pe care i-a construit Fastolfe 
însuşi - Daneel Olivaw şi Jander Panell. Am văzut holografii 
cu ei, păreau identici. 

— Da, spuse Amadiro nervos. Nu numai identici, dar şi o 
parodie, de fapt, a concepţiei despre locuitorul ideal al 
Spaţiului. Acesta era romantismul lui Fastolfe. Sunt sigur că 
ar fi construit o specie de roboţi cu aspect uman 
substituibili, la care ambele sexe să aibă o înfăţişare atât de 
eterică - sau ceea ce îşi închipuia el despre asta - încât i-ar 
fi făcut complet inumani. O fi Fastolfe un robotician 
strălucit, dar ca om e incredibil de prost. 


Dădu din cap. Să fie înfrânt de un om incredibil de prost, 
se gândi - apoi alungă acest gând. Nu fusese înfrânt de 
Fastolfe, ci de acel Pământean diabolic. Pierdut în gânduri, 
nu auzi următoarea întrebare a lui Mandamus. 

— Poftim? Făcu el, cu un început de iritare. 

— Am spus: dvS. l-aţi proiectat, dr. Amadiro? 

— Nu, printr-o ciudată coincidenţă - şi încă una care mă 
frapează prin ironia ei deosebită - aceştia au fost proiectaţi 
de fiica lui Fastolfe, Vasilia. Este la fel de strălucitoare ca el 
şi mult mai inteligentă - ceea ce ar putea constitui unul 
dintre motivele pentru care nu s-au înţeles niciodată. 

— După cum am auzit în legătură cu ei. 

— Începu Mandamus. 

Amadiro dădu din mână: 

— Şi eu am auzit povestea, dar nu contează. E suficient că 
ea lucrează într-adevăr foarte bine şi că nu există pericolul 
să împărtăşească ideile cuiva care, în ciuda întâmplării de 
a-i fi părinte biologic, este - şi trebuie să rămână pentru 
totdeauna - un străin disprețuit. Ştii doar că ea îşi spune 
Vasilia Aliena. 

— Da, ştiu. Aţi înregistrat schemele cerebrale ale acestor 
roboţi cu aspect uman? 

— Desigur. 

— Ale fiecăruia? 

— Bineînţeles. 

— Şi îmi pot fi puse la dispoziţie? 

— Dacă va fi cazul. 

— Va fi, zise Mandamus cu hotărâre. De vreme ce aceşti 
roboţi au fost proiectaţi pentru activităţi de explorare, să 
presupun că sunt dotați pentru a explora o planetă în 
condiţii primitive? 

— Asta se înţelege de la sine. 

— E perfect - dar ar putea fi necesare unele modificări. 
Credeţi că Vasilia Fast. Aliena m-ar putea ajuta, dacă va fi 
nevoie? Evident, ea e cea mai obişnuită cu schemele 
cerebrale. 


— Evident. Însă nu ştiu dacă va dori să te ajute. Ştiu că, 
deocamdată, îi este imposibil s-o facă, deoarece nu se află 
pe Aurora. 

Mandamus păru surprins şi nemulţumit: 

— Dar unde se află, dr. Amadiro? 

— Ai văzut roboții cu aspect uman, zise Amadiro, şi nu 
vreau să mai zăbovesc în aceste locuri mohorâte. M-ai făcut 
să aştept destul şi nu trebuie să te plângi dacă te fac şi eu 
să aştepţi. Dacă mai ai întrebări, hai să le rezolvăm în biroul 
meu. 

Ajunşi în birou, Amadiro mai tărăgănă puţin lucrurile. 

— Aşteaptă-mă aici, zise el foarte răspicat şi ieşi. 

Mandamus aşteptă nemişcat, punându-şi ordine în 
gânduri, întrebându-se când va reveni Amadiro - dacă va 
reveni. Va fi arestat sau pur şi simplu alungat? Se săturase 
Amadiro să aştepte partea cea mai importantă? Mandamus 
refuza să creadă aşa ceva. Îşi făcuse o idee despre dorinţa 
disperată a lui Amadiro de a plăti nişte poliţe vechi. Părea 
evident că el nu se va plictisi să asculte, cât timp exista cea 
mai mică şansă ca Mandamus să facă răzbunarea posibilă. 

În timp ce privea indiferent prin birou, Mandamus începu 
să se întrebe dacă în dosarele computerizate ce-i erau la 
îndemână n-ar putea găsi vreo informaţie care să-i fie de 
folos. Ar fi fost bine să nu depindă cu orice de Amadiro. 
Gândul era inutil. Mandamus nu cunoştea codul de intrare 
pentru dosare şi, chiar dacă l-ar fi cunoscut, câţiva dintre 
roboții personali ai lui Amadiro stăteau în picioare în nişele 
lor şi l-ar fi oprit de îndată ce ar fi făcut un singur pas 
înspre orice lucru care, în mintea lor, era însemnat ca 
susceptibil. Până şi roboții lui ar fi făcut-o. 

Amadiro avea dreptate. Roboții erau atât de folositori, de 
eficienţi - şi incoruptibili - în calitate de gărzi, încât nimănui 
nu-i trecea prin cap ideea vreunui lucru criminal, ilegal sau, 
pur şi simplu, clandestin. Această tendinţă se atrofiase - cel 
puţin în comparaţie cu alţi locuitori ai Spaţiului. 


Se întrebă cum se descurcau Coloniştii fără roboţi. 
Mandamus încercă să-şi imagineze indivizi umani 
ciocnindu-se, fără bare de protecţie sub formă de roboţi, 
care să amortizeze interacţiunea, fără roboţi care să le 
confere sentimentul de siguranţă şi să impună - aproape pe 
nesimţite - o comportare corespunzătoare. În aceste 
împrejurări era imposibil pentru Colonişti să fie altceva 
decât barbari, iar Galaxia nu putea fi lăsată pe mâna lor. 
Amadiro avea dreptate în această privinţă şi avusese 
întotdeauna dreptate, în timp ce Fastolfe se înşela amarnic. 

Mandamus încuviinţă din cap, de parcă s-ar fi convins, din 
nou, pe sine însuşi de justeţea lucrurilor pe care le punea la 
cale. Oftă şi dori să nu fi fost necesar, apoi se pregăti să 
revadă argumentele care îi dovedeau că era necesar, când 
intră Amadiro. 

Amadiro era, încă, o persoană impunătoare, chiar dacă 
mai avea puţin până la împlinirea vârstei de douăzeci şi opt 
de decade. Arăta exact cum ar fi trebuit să arate orice 
locuitor al Spaţiului, cu excepţia nefericitei diformităţi a 
nasului. 

Spuse: 

— Îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi, dar am avut ceva 
de făcut. Sunt conducătorul acestui Institut şi asta aduce 
după sine răspunderi. 

— Îmi puteţi spune unde este dr. Vasilia Aliena? Întrebă 
Mandamus. După aceea vă voi expune fără întârziere planul 
meu. 

— E în călătorie. Vizitează fiecare planetă din Spaţiu, 
pentru a afla unde a ajuns fiecare dintre ele cu cercetarea 
în robotică. Ea crede că, de vreme ce Institutul de Robotică 
a fost creat pentru a coordona cercetarea individuală de pe 
Aurora, coordonarea interplanetară ar grăbi dezvoltarea în 
acest domeniu. De fapt, e o idee bună. 

Mandamus râse scurt şi fără umor: 

— Nimeni n-o să-i spună nimic. Nu cred că vreo planetă 
din Spaţiu îi va acorda Aurorei altă prioritate, în afara celei 


pe care, deja, o are. 

— Nu fi atât de sigur. Problema Coloniştilor ne-a tulburat 
pe toți. 

— Ştiţi unde se află ea acum? 

— Avem traseul ei. 

— Chemaţi-o înapoi, dr. Amadiro. 

Amadiro se încruntă: 

— Nu cred că îmi va fi uşor. Am impresia că vrea să stea 
departe de Aurora până ce moare tatăl ei. 

— De ce? Întrebă Mandamus surprins. 

— Nu ştiu, dădu Amadiro din umeri. Nu-mi pasă. Dar ceea 
ce ştiu este că timpul dumitale s-a scurs. Înţelegi? Treci la 
subiect sau pleacă. 

Arătă spre uşă posomorât, iar Mandamus simţi că 
răbdarea celuilalt nu va mai dura mult. 

Zise: 

— Foarte bine. Mai există un al treilea punct de vedere din 
care Pământul este unic. 

Vorbea uşor şi cu economie, de parcă făcea o expunere pe 
care o repetase şi şlefuise de multe ori, doar pentru a i-o 
prezenta lui Amadiro. lar Amadiro se trezi că e din ce în ce 
mai captivat. 

Asta era! Amadiro simţi, mai întâi, o imensă uşurare. 
Avusese dreptate când pariase că tânărul nu era trăsnit. 
Era absolut întreg la minte. 

Apoi veni triumful. Cu siguranţă că va merge. Bineînţeles, 
părerea tânărului, aşa cum era prezentată, se abătea puţin 
de la calea pe care Amadiro simţea că ar fi trebuit s-o 
urmeze, dar de asta se putea avea grijă până la urmă. 
Întotdeauna sunt posibile modificări. 

Iar când Mandamus termină, Amadiro spuse cu un glas pe 
care se strădui să şi-l stăpânească: 

— N-avem nevoie de Vasilia. Institutul posedă cunoştinţele 
tehnice necesare care să ne permită să începem imediat. 
Doctore Mandamus - în glasul lui Amadiro îşi făcu loc o 
nuanţă de respect - lasă lucrurile să meargă aşa cum le-ai 


planificat - şi mi-e imposibil să cred că n-o să fie aşa - şi 
dumneata vei fi conducătorul Institutului când voi fi eu 
Preşedintele Consiliului. 

Mandamus zâmbi îngust şi scurt, în timp ce Amadiro se 
rezemă de spătarul scaunului şi, la fel de scurt, îşi permise 
să privească viitorul cu mulţumire şi încredere, lucru pe 
care nu-l putuse face timp de douăzeci de decade lungi şi 
istovitoare. 

Cât va dura? Decade? O decadă? O parte dintr-o decadă? 

Nu mult. Nu mult. Trebuia accelerat cu orice chip, să 
trăiască şi el să vadă cum cade acea hotărâre veche, iar el 
devine stăpân al Aurorei - şi deci al planetelor din Spaţiu - 
şi deci (Pământul şi Lumile colonizate fiind distruse) chiar 
stăpân al Galaxiei, înainte de a muri. 

Când dr. Fastolfe muri, şapte ani după ce Amadiro şi 
Mandamus se întâlniră şi îşi puseră proiectul în mişcare, 
hiperundele transmiseră vestea cu efect de explozie în 
fiecare colţ al planetelor locuite. Merita cea mai mare 
atenţie pretutindeni. 

În Lumile din Spaţiu vestea era importantă pentru că 
Fastolfe fusese cel mai puternic om de pe Aurora şi, deci, 
din Galaxie, timp de peste douăzeci de decade. În Lumile 
colonizate şi pe Pământ era, de asemenea, importantă 
pentru că Fastolfe fusese un prieten - atât cât putea fi 
prieten un locuitor al Spaţiului - şi acum se punea problema 
dacă se va schimba politica Spaţialilor şi dacă da, cum. 

Vestea ajunse şi la Vasilia Aliena, încărcată de 
amărăciunea ce învăluise, încă de la început, relaţia cu tatăl 
ei biologic. Îşi impusese să nu simtă nimic la moartea lui, 
totuşi nu dorise să se afle pe aceeaşi planetă cu el la data 
când aceasta avea să se întâmple. Voia să evite întrebările 
care i se vor pune pretutindeni, dar mai ales şi mai insistent 
pe Aurora. 

Printre locuitorii din Spaţiu, relaţia părinţi-copii era, în cel 
mai bun caz, una lipsită de forţă şi indiferentă. Dat fiind că 
trăiau mult, era ceva de la sine înţeles. Vasilia n-ar fi trezit 


interesul nimănui în această privinţă, dacă Fastolfe nu s-ar 
fi remarcat atât de mult timp ca lider de partid iar ea, 
aproape la fel de îndelungat, ca partizan al părţii adverse. 

Era infernal. Se luptase ca Vasilia Aliena să devină numele 
ei legal şi să-l poată folosi în toate actele, toate interviurile, 
în afacerile de tot felul şi, totuşi, ştia sigur că majoritatea 
oamenilor o considerau tot Vasilia Fastolfe. Părea că nimic 
nu putea desfiinţa acea relaţie absolut lipsită de sens, astfel 
încât era silită să accepte ca lumea să i se adreseze folosind 
doar primul nume. 

Şi asta părea să accentueze asemănarea dintre ea şi 
femeia Solariană care, din motive absolut diferite, îşi 
renegase primul soţ, aşa cum Vasilia îşi renegase tatăl. Nici 
femeia de pe Solaria nu putuse trăi cu numele pe care le 
avea dinainte şi sfârşise prin a avea unul singur - Gladia. 

Vasilia şi Gladia, care nu se adaptaseră, care renegaseră. 
Chiar semănau una cu cealaltă. Vasilia aruncă o privire în 
oglinda din cabina ei. Nu o văzuse pe Gladia de multe 
decade, dar era sigură că asemănarea se păstra. Amândouă 
erau scunde şi subţiri. Amândouă erau blonde şi semănau 
cumva şi la chip. 

Dar Vasilia pierduse întotdeauna şi Gladia întotdeauna 
câştigase. Când Vasilia îşi părăsise tatăl şi îl ştersese din 
viaţa ei, el o găsise în schimb pe Gladia - fiica îngăduitoare 
şi ascultătoare pe care el o dorise mereu, aşa cum nu fusese 
Vasilia. 

Cu toate acestea, faptul o amăra pe Vasilia. Ea era 
robotician, la fel de competentă şi de talentată ca Fastolfe 
însuşi, în timp ce Gladia era o simplă artistă, ce se distra 
colorând câmpuri de forţă şi creând iluzii de îmbrăcăminte 
pentru roboţi. Cum putea Fastolfe să fie mulţumit de 
pierderea uneia, alegându-se numai cu cealaltă? 

Şi când venise pe Aurora acel detectiv, Elijah Baley, o 
intimidase pe Vasilia, care îi dezvăluise mult mai multe 
dintre gândurile şi sentimentele ei decât o făcuse vreodată 
cu altcineva. În schimb, cu Gladia fusese blândeţea 


personificată şi îi ajutase, pe ea şi pe protectorul ei, 
Fastolfe, să câştige împotriva tuturor aparenţelor, deşi nici 
până astăzi Vasilia nu înţelegea cum se întâmplase aşa ceva. 

Gladia stătuse alături de Fastolfe cât timp acesta fusese 
bolnav, ea îl ţinuse de mână până la sfârşit şi îi ascultase 
ultimele cuvinte. Vasilia nu ştia de ce asta o durea atât de 
mult, mai ales că în nici un caz ea n-ar fi ţinut seama de 
existenţa bătrânului până acolo încât să fie martoră la 
trecerea lui în neființă în sens absolut - şi totuşi era 
furioasă pe Gladia. 

„Aşa simt eu, îşi spuse ea sfidător, şi nu sunt datoare 
nimănui cu explicaţii.” 

Îl pierduse şi pe Giskard. Giskard fusese robotul ei, robotul 
Vasiliei, de când era fetiţă, robotul încredinţat de un tată ce 
părea să ţină la ea pe atunci. Datorită lui Giskard învățase 
ea robotică şi faţă de el avusese primul sentiment de 
afecţiune adevărată. Când era copil nu făcuse speculaţii pe 
marginea celor Trei Legi, nici nu filosofase pe seama 
automatismului pozitronic. Giskard păruse s-o îndrăgească, 
se purtase ca şi cum ar fi îndrăgit-o şi asta era destul 
pentru un copil. Niciodată nu mai găsise asemenea 
afecţiune la o fiinţă umană - cu siguranţă nu la tatăl ei. 

Până astăzi, nu avusese curajul să se joace prosteşte de-a 
dragostea cu cineva. Amărăciunea provocată de pierderea 
lui Giskard o învățase că pentru un câştig iniţial nu merita 
să pierzi totul la sfârşit. 

Când plecase de acasă, renegându-şi tatăl, acesta nu-i 
dăduse voie lui Giskard s-o însoţească, deşi ea fusese cea 
care îl perfecţionase nespus de mult când îl reprogramase 
cu atenţie. lar când tatăl ei murise, îl lăsase pe Giskard 
femeii de pe Solaria. I-l lăsase şi pe Daneel, dar Vasiliei nu-i 
păsa de acea copie palidă a unui bărbat. Ea îl voia pe 
Giskard, care era alei. 

Acum Vasilia se întorcea pe Aurora. Îşi terminase călătoria. 
De fapt, din punct de vedere al utilității, şi-o terminase cu 
câteva luni în urmă. Rămăsese totuşi pe Hesperos fiindcă 


avea nevoie să se odihnească, aşa cum explicase în adresa 
oficială către Institut. 

Oricum, Fastolfe murise şi ea se putea întoarce. Şi pentru 
că nu putea schimba în întregime trecutul, putea schimba o 
parte a lui. Giskard trebuia să fie din nou alei. 

În privinţa asta era hotărâtă. 

Reacţia lui Amadiro la întoarcerea Vasiliei fu destul de 
ambiguă. Ea nu se întorsese înainte ca bătrânul Fastolfe 
(acum, că murise, el îi putea rosti numele cu mai mare 
uşurinţă) să împlinească o lună de când se afla în urnă. Asta 
îi măgulea părerea despre propria înţelegere. La urma 
urmei, îi spusese lui Mandamus că ea voise să stea departe 
de Aurora până la moartea tatălui ei. 

Şi pe urmă, Vasilia era de o transparenţă convenabilă. Îi 
lipsea calitatea exasperantă a lui Mandamus, noul lui 
favorit, care părea întotdeauna să mai aibă ascuns un gând 
nerostit, indiferent de cât de complet dădea impresia că şi- 
ar fi golit conţinutul minţii. 

Pe de altă parte, femeia era enervant de greu de ţinut în 
frâu, foarte improbabil că ar fi urmat liniştită calea indicată 
de el. S-o lase să cerceteze în amănunt celelalte Lumi din 
Spaţiu în anii petrecuţi departe de Aurora, dar pe urmă s-o 
lase tot pe ea să explice totul în cuvinte sumbre şi 
enigmatice. 

Aşa că o întâmpină cu un entuziasm situat undeva între 
minciună şi adevăr. 

— Vasilia, sunt atât de bucuros că te-ai întors. Institutul 
zboară cu o singură aripă de când ai plecat. 

— Lasă, Kelden - ea singură nu avea ezitări sau inhibiţii 
când era vorba să-i spună pe nume, deşi era mai tânără 
decât el cu două decade şi jumătate - aripa aia ea ta şi, 
spune-mi, de când ai încetat să mai fii absolut sigur că o 
aripă ţi-ar fi de ajuns? 

— De când te-ai hotărât să lipseşti ani întregi. i se pare că 
Aurora s-a schimbat mult în intervalul ăsta? 


— Deloc - ceea ce, poate, ar trebui să ne îngrijoreze. Lipsa 
de schimbare înseamnă decădere. 

— Un paradox. Nu există decădere fără o schimbare în 
rău. 

— Lipsa de schimbare înseamnă o schimbare în rău, 
Kelden, în comparaţie cu Lumile Coloniştilor, care ne 
înconjoară. Ele se schimbă rapid, îşi extind controlul asupra 
tot mai multor planete şi mai intens asupra fiecărei planete 
în parte. Forţa, puterea şi încrederea în sine le sporesc, în 
timp ce noi stăm pe loc visând şi constatăm că lipsa de 
schimbare ar putea însemna, prin comparaţie, o scădere 
constantă. 

— Frumos, Vasilia! Cred că ai învăţat asta pe dinafară, cu 
atenţie, în timp ce zburai încoace. Totuşi, s-a petrecut o 
schimbare în situaţia politică a Aurorei. 

— Vrei să spui că a murit tatăl meu biologic. 

Amadiro îşi desfăcu braţele, în acelaşi timp înclinând uşor 
din cap: 

— După cum spui. El era în mare măsură răspunzător 
pentru paralizia noastră şi a murit, deci îmi închipui că va fi 
o schimbare acum, deşi nu trebuie neapărat să fie una 
vizibilă. 

— Ai secrete faţă de mine, nu-i aşa? 

— Aş face eu aşa ceva? 

— Bineînţeles. Zâmbetul ăsta fals al tău te trădează 
întotdeauna. 

— Atunci, trebuie să învăţ să fiu serios cu tine. Haide, am 
raportul tău. Spune-mi ce nu e inclus în el. 

— Totul e inclus în el - sau aproape. Fiecare Lume din 
Spaţiu declară cu vehemenţă că aroganţa crescândă a 
Coloniştilor o deranjează. Fiecare e ferm hotărâtă să se 
opună Coloniştilor până la capăt, urmând cu entuziasm linia 
trasată de Aurora, cu o vitejie ce desfide moartea. 

— Să urmeze linia noastră, da. Şi dacă noi nu trasăm o 
linie? 


— Atunci vor aştepta şi vor încerca să-şi ascundă bucuria 
că noi nu conducem. Altfel. Ei bine, fiecare îşi dezvoltă 
tehnologia şi fiecare refuză să dezvăluie precis ceea ce face. 
Fiecare lucrează independent şi nu există unitate nici 
măcar pe propriul glob. Nicăieri, pe nici o planetă din 
Spaţiu, nu există nici măcar o singură echipă de cercetare 
asemănătoare cu Institutul nostru de Robotică. Fiecare 
Lume este alcătuită din cercetători individuali, iar fiecare 
dintre aceştia îşi fereşte cu grijă datele de toţi ceilalţi. 

Amadiro era aproape mulţumit de sine când spuse: 

— Nu mă aştept să fie la fel de avansați ca noi. 

— Păcat că nu sunt, replică Vasilia tăios. Dacă în toate 
Lumile din Spaţiu este harababură de indivizi, se 
progresează prea încet. Lumile Coloniştilor se întâlnesc 
periodic la convenţii, au institutele lor - şi chiar dacă sunt 
mult în urma noastră, ne vor ajunge. Am reuşit, totuşi, să 
descopăr câteva tehnologii avansate la care se lucrează pe 
planetele din Spaţiu şi le-am trecut pe toate în raportul 
meu. De exemplu, toate lucrează la amplificatorul nuclear, 
dar nu cred că dispozitivul acesta a trecut pe vreo planetă 
de probele de laborator. Încă nu există ceva care să fie 
folosit la bordul unei nave. 

— Sper să ai dreptate, Vasilia. Amplificatorul nuclear este 
o armă pe care ar putea-o folosi flotele noastre spaţiale, 
fiindcă i-ar distruge imediat pe Colonişti. Totuşi, cred că ar 
fi mai bine dacă Aurora ar avea arma înaintea fraţilor noştri 
din Spaţiu. Dar ai spus că în raportul tău a fost inclus 
aproape totul. L-am auzit pe acest „aproape”. Cenue 
inclus, atunci? 

— Solaria! 

— Ah, cea mai tânără şi cea mai aparte dintre Lumile din 
Spaţiu. 

— N-am obţinut aproape nimic direct de la ei. M-au 
vizionat cu o duşmănie absolută, aşa cum cred că l-ar fi 
vizionat pe oricare nesolarian, fie el din Spaţiu sau Colonist. 
Şi când spun „vizionat”, vorbesc în sensul lor. Am stat 


aproape un an pe planetă, mult mai mult decât am petrecut 
pe oricare alta, şi în toate acele luni n-am văzut nici măcar 
un Solarian faţă în faţă. Oricum, i-am vizionat - pe el sau pe 
ea - prin holograme pe hiperunde. N-am avut niciodată de- 
a face cu ceva tangibil - doar imagini. Planeta era 
confortabilă, incredibil de luxoasă, de fapt, iar pentru un 
iubitor de natură, absolut intactă, dar ce dor mi-era să văd 
cu adevărat pe cineva! 

— Păi, vizionarea este un obicei Solarian. Toţi ştim asta, 
Vasilia. Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască. 

— Hm, făcu Vasilia. Îngăduinţa ta ar putea fi deplasată. 
Roboții tăi sunt în regim de nerepetare? 

— Da, sunt. Şi te asigur că nu trage nimeni cu urechea. 

— Sper că nu, Kelden. Am impresia de nezdruncinat că 
Solarienii sunt mai aproape de realizarea unui amplificator 
nuclear miniaturizat decât oricare altă planetă - decât noi. 
Ar putea fi pe cale să realizeze unul portabil şi care să aibă 
un consum de energie destul de mic pentru a fi folosit pe 
navele spaţiale. 

Amadiro se încruntă: 

— Cum reuşesc asta? 

— Nu-mi dau seama. Doar nu-ţi închipui că mi-au arătat 
fotocopii, nu-i aşa? Impresiile mele sunt atât de incomplete, 
încât n-am îndrăznit să le trec în raport, dar, din câte un 
lucru auzit ici sau observat colo, cred că ei fac progrese 
importante. E ceva la care ar trebui să ne gândim cu 
atenţie. 

— O vom face. Mai vrei să-mi spui ceva? 

— Da - ceva care, de asemenea, nu se află în raport. 
Solaria se străduieşte de multe decade să fabrice roboții cu 
aspect uman şi cred că şi-au atins acest scop. Nici o altă 
lume din Spaţiu - cu excepţia noastră, bineînţeles - nici 
măcar n-a încercat aşa ceva. Când am întrebat, pe fiecare 
planetă, ce au de gând cu privire la roboții cu aspect uman, 
reacţia a fost unanimă. Consideră ideea în sine neplăcută şi 


îngrozitoare. Cred că toţi au aflat de eşecul nostru şi l-au 
pus la suflet. 

— Dar nu şi Solaria. De ce? 

— Pe de o parte, ei au trăit întotdeauna în cea mai 
robotizată societate din Galaxie. Sunt înconjurați de roboţi - 
zece mii de persoană. Planeta e saturată de ei. Dacă vrei să 
hoinăreşti fără ţintă, căutând oameni, nu găseşti nimic. Aşa 
că, de ce i-ar deranja pe cei câţiva Solarieni, trăind pe o 
astfel de planetă, gândul la câţiva roboţi în plus, numai 
pentru că au înfăţişare umană? Şi apoi, acel nenorocit 
pseudouman, pe care l-a proiectat şi construit Fastolfe şi 
care mai există. 

— Daneel, zise Amadiro. 

— Da, acela. El a fost pe Solaria acum douăzeci de decade, 
iar Solarienii l-au luat drept om. Încă nu şi-au revenit din 
asta. Chiar dacă nu erau obişnuiţi cu umanoizii, s-au simţit 
umiliţi să fie înşelaţi. A fost o demonstraţie de neuitat că 
Aurora îi depăşea cu mult, în orice caz în acel domeniu al 
roboticii. Solarienii se mândresc peste măsură că ar fi cei 
mai avansați roboticieni din Galaxie şi persoane individuale 
de pe Solaria lucrează, chiar de atunci, la roboții cu aspect 
uman - dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru a şterge 
acea ruşine. Dacă ar fi mai mulţi sau ar avea un institut 
care să le coordoneze activitatea, fără îndoială că ar fi 
reuşit demult. Aşa cum stau lucrurile, cred că acum şi-au 
atins scopul. 

— Nu ştii exact, nu-i aşa? E o bănuială ce se bazează pe 
date fragmentare. 

— Chiar aşa, dar e o bănuială foarte puternică şi merită o 
investigaţie mai amănunţită. Şi un al treilea punct. Aş jura 
că lucrează la comunicaţii telepatice. Exista un utilaj, pe 
care datorită unei imprudenţe am avut ocazia să-l văd. Şi 
odată, când îl vizionam pe unul dintre roboticienii lor, pe 
ecran s-a zărit o tablă cu desenul unei matrice pozitronice, 
care nu semăna cu nimic din ce-am văzut eu vreodată. Am 


avut, totuşi, impresia că desenul s-ar potrivi unui program 
telepatic. 

— Bănuiesc, Vasilia, că povestea asta e ţesută dintr-o 
pânză de păianjen mai fină chiar decât cea despre roboții 
cu înfăţişare umană. 

Pe chipul Vasiliei se citi o oarecare jenă: 

— Trebuie să recunosc că, poate, ai dreptate. 

— De fapt, Vasilia, pare o simplă fantezie. Dacă desenul 
matricei pe care l-ai văzut nu semăna cu nimic din ce ţii 
minte să fi văzut vreodată, cum poţi crede că se potriveşte 
cu ceva? 

Vasilia ezită. 

— Drept să-ţi spun, m-am mirat şi eu. Şi totuşi, când am 
văzut desenul, cuvântul „telepatie” mi-a venit imediat în 
gând. 

— Deşi telepatia este imposibilă chiar şi în teorie. 

— Se crede că e imposibilă chiar şi în teorie. Nu e deloc 
totuna. 

— Nimeni n-a reuşit vreodată să progreseze în domeniul 
ăsta. 

— Da, dar de ce să mă fi uitat eu la desenul ăla şi să mă 
gândesc la „telepatie”? 

— Păi, Vasilia, poate fi vorba de o reacţie psihică, pe care 
n-are rost s-o analizezi. Eu aş lăsa-o baltă. Altceva? 

— Încă un lucru - şi cel mai uimitor dintre toate. Am 
impresia, Kelden, din datele adunate de ici şi de colo, că 
Solarienii au de gând să-şi părăsească planeta. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Populaţia lor, aşa puţin numeroasă cum este, 
scade în continuare. Poate vor s-o ia de la capăt în altă 
parte, înainte de a pieri toţi. 

— Cum s-o ia de la capăt? Unde să se ducă? 

Vasilia dădu din cap: 

— Ţi-am spus tot ce ştiu. 

Amadiro zise încet: 


— Ei bine, atunci voi ţine seama de asta. Patru lucruri: 
amplificator nuclear, roboţi cu aspect uman, roboţi 
telepatici şi părăsirea planetei. Sincer să fiu, nu cred nimic 
din toate astea, dar voi convinge Consiliul să autorizeze 
convorbiri cu regentul Solariei. Şi acum, Vasilia, cred că ţi- 
ar prinde bine să te odihneşti, aşa că de ce nu-ţi iei liber 
câteva săptămâni, să te obişnuieşti cu soarele Aurorei şi cu 
vremea frumoasă, înainte de a reveni la lucru? 

— E drăguţ din partea ta, Kelden, zise Vasilia, rămânând în 
continuare pe scaun, dar mai sunt două lucruri pe care 
trebuie să le discut. 

Amadiro privi involuntar spre ceasul sub formă de bandă: 

— N-o să ia prea mult timp, nu-i aşa, Vasilia? 

— Oricât ar dura, Kelden, asta e. 

— Ce vrei, aşadar? 

— Pentru început, cine e tânărul Ştie-tot care pare să 
creadă că el conduce Institutul, acest cum-îl-cheamă, 
Mandamus? 

— L-ai întâlnit, nu-i aşa? Întrebă Amadiro, zâmbetul lui 
mascând o oarecare jenă. Vezi, lucrurile într-adevăr se 
schimbă pe Aurora. 

— În cazul ăsta, cu siguranţă că nu în bine, zise Vasilia 
posomorâtă. Cine este el? 

— Este exact aşa cum l-ai descris - un Ştie-tot. Este un 
tânăr strălucit, destul de bun în robotică, dar care cunoaşte 
tot atâta fizică, planetologie, chimie. 

— Şi câţi ani are monstrul ăsta de erudiție? 

— Încă nu a împlinit cinci decade. 

— Şi ce va deveni copilul ăsta când va creşte mare? 

— Poate că la fel de înţelept, pe cât e de strălucit. 

— Nu te preface că nu mă înţelegi, Kelden. Te gândeşti să-l 
pregăteşti pentru a deveni viitorul conducător al 
Institutului? 

— Deocamdată am de gând să mai trăiesc încă multe 
decade. 

— Ăsta nu e răspuns. 


— E singurul răspuns pe care-l am. 

Vasilia se foi pe scaun, iar robotul ei, ce-i stătea în spate, 
îşi roti ochii într-o parte şi-n alta, de parcă s-ar fi pregătit să 
respingă un atac, probabil silit să se comporte astfel de 
agitația femeii. 

— Kelden, zise Vasilia, eu trebuie să fiu următorul 
conducător. Aşa mi-ai spus. 

— 'Ţi-am spus, dar de fapt, Vasilia, după ce mor eu, 
Consiliul de Directori va face alegerea. Chiar dacă las în 
urma mea instrucţiuni referitoare la următorul conducător, 
Consiliul le poate respinge. Aşa reiese din clauzele 
contractului de constituire a Institutului. 

— Scrie tu indicaţiile tale, Kelden, şi am eu grijă de 
Consiliul de Directori. 

lar Amadiro, încreţindu-şi spaţiul dintre sprâncene, zise: 

— Ăsta e un lucru pe care deocamdată nu doresc să-l mai 
discut. Care este celălalt lucru de care spuneai? 

Ea îl privi furioasă o clipă, apoi vorbi de parcă ar fi muşcat 
din cuvânt: 

— Giskard! 

— Robotul? 

— Bineînţeles că robotul. Mai ştii vreun Giskard despre 
care să pot vorbi eu? 

— Ei bine, ce-i cu el? 

— Este al meu. 

Amadiro păru surprins: 

— Este - sau a fost - proprietatea legală a lui Fastolfe. 

— Giskard era al meu când eram copil. 

— Fastolfe ţi l-a împrumutat şi, în cele din urmă, l-a luat 
înapoi. Nu a existat nici un transfer oficial de proprietate, 
nu-i aşa? 

— Din punct de vedere moral, el era al meu. Dar oricum, 
Fastolfe nu-l mai deţine. Ela murit. 

— Dar a făcut un testament. Şi, dacă ţin bine minte, prin 
acel testament, doi roboţi - Giskard şi Daneel - sunt acum 
proprietatea femeii de pe Solaria. 


— Dar eu nu vreau asta. Eu sunt fiica lui Fastolfe. 

— Zău? 

Vasilia se înroşi: 

— Ridic pretenţii asupra lui Giskard. De ce l-ar avea o 
străină - o persoană venită din altă parte? 

— Pentru că aşa a făcut Fastolfe testamentul. Şi ea este 
cetăţeană a Aurorei. 

— Cine spune asta? Pentru orice Aurorian, ea este „femeia 
de pe Solaria”. 

Amadiro îşi cobori pumnii încleştaţi pe braţele scaunului, 
într-un acces brusc de furie: 

— Vasilia, ce doreşti de la mine? N-o simpatizez pe femeia 
de pe Solaria. De fapt, îmi este profund antipatică şi, dacă s- 
ar putea, aş. 

Aruncă o privire spre roboții lui, parcă nevrând să-i 
deranjeze: 

— Aş alunga-o de pe planetă. Dar nu mă pot opune 
testamentului. Chiar dacă ar exista o cale legală pentru asta 
- şi nu există - n-ar fi înţelept s-o fac. Fastolfe a murit. 

— Exact motivul pentru care Giskard ar trebui acum să fie 
al meu. Amadiro n-o luă în seamă: 

— Iar coaliția pe care a condus-o el se destramă. În 
ultimele câteva decade a durat numai datorită farmecului 
său personal. Acum, ceea ce aş vrea eu să fac este să culeg 
fragmente din acea coaliţie şi să le adaug la cea care 
urmează, a mea. Astfel, aş putea forma o grupare destul de 
puternică pentru a domina Consiliul şi pentru a lua 
conducerea la viitoarele alegeri. 

— Iar tu să devii următorul Preşedinte? 

— De ce nu? Aurora ar avea de câştigat, pentru că mi-ar 
da ocazia să schimb politica noastră îndelungată de 
dezastru global, până nu e prea târziu. Necazul e că nu am 
popularitatea lui Fastolfe. Nu am darul lui de a revărsa 
sfinţenie drept paravan pentru prostie. Prin urmare, nu ar 
fi bine dacă aş da impresia că mă impun, într-un mod 
meschin şi necinstit, asupra unui mort. Nimeni nu trebuie 


să spună că, după ce am fost înfrânt de Fastolfe în timp ce 
acesta trăia, i-am nesocotit testamentul după moartea sa, 
din răutate măruntă. Nu voi lăsa ca un lucru atât de ridicol 
să stea în calea hotărârilor de viaţă şi de moarte pe care 
trebuie să le ia Aurora. Mă înţelegi? Va trebui să te descurci 
fără Giskard! 

Vasilia se ridică, ţeapănă, cu ochii mijiţi: 

— Vom mai vedea. 

— Am văzut deja. Întrevederea asta s-a terminat şi, dacă ai 
vreo ambiţie să conduci Institutul, să nu te prind vreodată 
că mă ameninţi cu ceva. Aşa că, dacă ai de gând să emiţi 
acum o ameninţare, de orice fel, te sfătuiesc să te 
răzgândeşti. 

— Nu emit nici o ameninţare, zise Vasilia, fiecare fărâmă 
de gest contrazicându-i vorbele. 

Se întoarse pe călcâie şi ieşi, făcându-i inutil semn 
robotului ei s-o urmeze. 

Urgenţa - sau mai degrabă seria de urgenţe - începu 
câteva luni mai târziu, când Cicis Maloon intră în biroul lui 
Amadiro pentru obişnuita conferinţă de dimineaţă. 

De obicei, Amadiro abia o aştepta. Cicis era întotdeauna 
un interludiu odihnitor în decursul zilei aglomerate. Era 
singurul membru în vârstă al Institutului care nu avea 
ambiţii de nici un fel şi care nu-şi făcea socoteli în legătură 
cu moartea sau pensionarea lui Amadiro. De fapt, Cicis era 
subalternul perfect. Era fericit să fie de folos şi încântat că 
Amadiro avea încredere în el. Din acest motiv, în ultimul an 
şi ceva, pe Amadiro îl deranjaseră şubrezeala, uşoara 
scofâlceală a pieptului, mersul ţeapăn al subalternului său 
perfect. Oare îmbătrânea Cicis? Cu siguranţă că era doar 
cu câteva decade mai în vârstă decât Amadiro. 

Pe Amadiro îl impresiona cât se poate de neplăcut gândul 
că probabil, odată cu degradarea atâtor aspecte ale vieţii 
locuitorilor din Spaţiu, speranţa de viaţă scădea. Avusese 
intenţia să consulte statisticile, dar uita întruna s-o facă - 
sau îi era, în mod inconştient, teamă s-o facă. 


Însă, de data asta, aspectul de om bătrân al lui Cicis era 
înecat într-o emoție violentă. Faţa îi era roşie (subliniind 
argintiul părului), iar el părea să explodeze, pur şi simplu, 
de uimire. Amadiro nu trebui să întrebe despre ce e vorba. 
Cicis îi spuse tot, de parcă ar fi fost ceva ce nu putea 
încăpea în el. Când el termină, Amadiro întrebă, stupefiat: 

— Au încetat toate emisiunile pe unde radio? Toate? 

— "Toate, şefule. Trebuie că au murit toţi sau au plecat. 
Nici o planetă locuită nu se poate să nu emită nişte radiaţii 
electromagnetice la nivelul nostru de. 

Amadiro îi făcu semn să tacă. Unul dintre subiectele 
Vasiliei - cel de-al patrulea, după câte îşi amintea el - fusese 
acela că Solarienii se pregăteau să-şi părăsească planeta. 
Fusese o sugestie lipsită de sens; toate patru problemele 
fuseseră mai mult sau mai puţin lipsite de sens. 

El spusese că se va gândi la ele şi bineînţeles că n-o 
făcuse. Acum, se pare, se dovedea că greşise. Ceea ce 
făcuse ca ele să pară lipsite de sens, atunci când Vasilia îşi 
exprimase părerea, făcea ca şi acum ele să pară la fel. Puse 
apoi întrebarea pe care o pusese şi atunci, chiar dacă nu 
aştepta nici un răspuns. (Ce răspuns putea exista?) 

— Unde, în Spaţiu, să se fi dus, Maloon? 

— Despre asta nu se spune nimic, şefule. 

— Ei bine, când au plecat, atunci? 

— Nici despre asta nu se spune nimic. Am primit vestea 
azi-dimineaţă. Necazul e că intensitatea radiaţiilor de pe 
Solaria era, oricum, scăzută. Populaţia este foarte rară, iar 
roboții sunt foarte bine ecranaţi. Intensitatea este cu un 
ordin de magnitudine mai scăzută decât pe oricare altă 
planetă din Spaţiu - cu două ordine de mărime mai scăzută 
decât a noastră. 

— Deci, într-o zi, cineva a observat că un lucru care era 
foarte mic, a scăzut practic până la zero, dar nimeni nu şi-a 
dat seama că scade. Cine a observat asta? 

— O navă Nexoniană, şefule. 

— Cum? 


— Nava a fost silită să intre pe orbita din jurul soarelui 
Solariei, ca să efectueze nişte reparaţii urgente. A cerut 
permisiunea prin hiperunde şi n-a primit nici un răspuns. 
N-a avut altă alegere decât să nu ţină seama de asta, să 
meargă în continuare pe orbită şi să-şi efectueze 
reparaţiile. În tot timpul ăsta nu au fost deranjaţi de nimeni. 
De-abia după ce au plecat, când şi-au verificat 
înregistrările, au observat că nu numai că nu primiseră nici 
un răspuns, dar nu înregistraseră nici un fel de radiaţie. Nu 
se poate spune cu exactitate când au încetat radiaţiile. 
Ultima înregistrare a unui mesaj de pe Solaria s-a făcut cu 
peste două luni în urmă. 

— Şi celelalte trei probleme ale ei? Murmură Amadiro. 

— Poftim, şefule? 

— Nimic. Nimic, zise Amadiro, dar se încruntă foarte tare 
şi căzu pe gânduri. 

13. ROBOTUL TELEPATIC. 

Mandamus nu-şi dădu seama de evoluţia Solariei când se 
întoarse, peste câteva luni, dintr-o a treia călătorie 
prelungită pe Pământ. 

În prima sa călătorie de acum şase ani, Amadiro reuşise, 
cu oarecare dificultate, să fie trimis ca emisar al Aurorei 
pentru a discuta nişte probleme minore asupra trecerii 
graniţei spaţiale de către nave comerciale de pe Pământ. 
Îndurase ceremonia şi plictiseala birocraţiei şi îşi dăduse 
repede seama că libertatea lui de mişcare era limitată din 
cauza funcţiei sale de emisar. Dar asta nu contase, pentru 
că aflase ceea ce îl interesa. Apoi se întorsese cu ştirile. 

— Mă îndoiesc, dr. Amadiro, că va fi vreo problemă. Nu 
există nici o cale, dar absolut niciuna, prin care oficialităţile 
Pământene să poată controla ieşirile sau intrările. În fiecare 
an multe milioane de Colonişti vizitează Pământul venind 
din zeci de Lumi, şi în fiecare an tot atâtea milioane de 
Colonişti vizitatori se întorc acasă. Fiecare Colonist se pare 
că simte că viaţa nu este completă dacă el sau ea nu 
respiră, periodic, aerul Pământului şi nu calcă în 


subteranele-i aglomerate. Presupun că-şi caută rădăcinile. 
Se pare că nu-şi dau seama că viaţa pe Pământ este un 
adevărat coşmar. 

— Ştiu asta, Mandamus, zise Amadiro plictisit. 

— Numai din punct de vedere teoretic, domnule. Nu puteţi 
înţelege cu adevărat până nu trăiţi asta pe pielea dvs. 
Odată ce aţi văzut cum e, vă veţi da seama că nimic din 
ceea ce consideraţi că ştiţi nu vă e de folos pentru cazul 
real. De ce ar vrea cineva să se întoarcă, odată ce-a plecat. 

— Sunt sigur că strămoşii noştri n-au vrut să vină înapoi 
după ce au părăsit planeta. 

— Nu, zise Mandamus, dar zborul interstelar nu era atât 
de avansat atunci, pe cât e acum. Îţi lua luni de zile o 
călătorie şi Saltul hiperspaţial era o sabie cu două tăişuri. 
Acum durează doar câteva zile, iar Salturile au devenit o 
rutină şi niciodată nu dau greş. Dacă era aşa uşor să te 
întorci pe Pământ şi pe timpul strămoşilor noştri, mă întreb 
dacă ne-am fi separat de el, aşa cum am făcut-o. 

— Hai să nu filosofăm, Mandamus. Spune ce ai de spus. 

— Desigur. În afară de valurile nesfârşite de Colonişti care 
se duc şi vin, milioane de Pământeni emigrează pe una sau 
alta dintre Lumile colonizate. Unii se întorc imediat, pentru 
că nu se pot adapta. Alţii îşi fac case noi, dar vin înapoi, în 
vizită, destul de des. Nu există un mod prin care să fie 
oprite ieşirile şi intrările şi, de fapt, nici nu vrea nimeni să le 
oprească. Încercarea de a găsi metode sistematice de 
identificare şi urmărire a traseului vizitatorilor ar putea 
micşora valul de oameni şi Pământul e conştient că fiecare 
vizitator aduce cu el bani. Comerţul turistic, dacă-l putem 
numi aşa, e cea mai profitabilă industrie a Pământului la ora 
actuală. 

— Cred că vrei să spui că putem aduce roboţi cu aspect 
uman pe Pământ fără probleme. 

— Absolut fără nici o problemă. Nu mă îndoiesc de asta. 
Acum, că i-am programat cum trebuie, putem să-i trimitem 
pe Pământ, în serii de câte şase, cu acte false. Nu putem 


face nimic cu privire la aspectul lor robotic sau la 
sentimentul de respect pe care-l au faţă de oameni, dar asta 
nu-i va da, probabil, de gol. Va fi interpretat ca respect 
obişnuit al Coloniştilor şi venerație pentru planeta 
strămoşească. Dar sunt sigur că nu va trebui să-i trimitem 
într-unul dintre aeroporturile Oraşului. Spațiile vaste dintre 
Oraşe sunt, practic, nelocuite, cu excepţia unor roboţi 
muncitori primitivi, şi navele care-i vor aduce nu vor fi 
observate, sau cel puţin nu vor fi luate în seamă. 

— Cred că e prea riscant, zise Amadiro. 

dla. 

Două grupuri de roboţi cu aspect uman au fost trimise pe 
Pământ şi aceştia s-au amestecat cu locuitorii Oraşului 
înainte de a-şi găsi drumul spre zonele părăsite şi de a 
comunica cu Aurora prin hiper-raze. 

Mandamus zise (se gândise mult la asta şi ezitase mult): 

— Va trebui să mă duc din nou, domnule. Nu pot fi sigur că 
au ajuns la punctul stabilit. 

— Eşti sigur că tu ştii punctul corect, Mandamus? Întrebă 
sardonic Amadiro. 

— Am studiat îndelung istoria antică a Pământului, 
domnule. Ştiu că-l pot găsi. 

— Nu cred că pot convinge Consiliul să-ţi dea o navă de 
război. 

— Nici nu aş vrea. Ar fi inutilă. Vreau o navă deo 
persoană, doar cu atâta combustibil cât să ajungă până 
acolo şi înapoi. 

Şi astfel Mandamus făcu o a doua vizită pe Pământ, 
oprindu-se într-o regiune din afara unuia dintre Oraşele 
mai mici. Pe deplin uşurat şi satisfăcut, găsi mai mulţi roboţi 
în locul indicat şi rămase cu ei să le supravegheze munca, 
să le dea ordine referitoare la această muncă şi să le facă 
nişte schimbări în programare. 

Şi apoi, sub privirile dezinteresate ale câtorva roboţi 
agricoli primitivi de tip Pământean, Mandamus o luă spre 
cel mai apropiat Oraş. Era un risc calculat şi Mandamus, 


nefiind un erou, simţea cum îi sare inima din piept. Dar 
totul merse bine. Paznicul fu surprins să vadă un om 
prezentându-se la Poartă, arătând clar că fusese un timp 
îndelungat afară. Oricum, Mandamus avea acte care-l 
arătau drept Colonist şi paznicul dădu din umeri. 
Coloniştilor nu le păsa de aerul de afară şi era foarte 
normal să facă mici excursii prin câmpiile şi pădurile care 
acopereau nivelul superior al Oraşului. 

Paznicul aruncă o privire peste acte pe care nimeni nu i le 
mai ceru apoi. Accentul nepământean al lui Mandamus (pe 
care îl făcea cât de puţin Aurorian posibil) fusese acceptat 
fără comentarii şi, atât cât putea spune, nimeni nu-şi pusese 
întrebarea dacă nu cumva putea fi Spaţial. Dar în definitiv, 
de ce să şi-o pună? Zilele când Spaţialii aveau avanposturi 
permanente pe Pământ fuseseră acum două secole, iar 
emisarii speciali de pe lumile Spațiale erau din ce în ce mai 
puţini. Pământenii provinciali s-ar putea nici măcar să nu-şi 
mai aducă aminte că au existat Spaţiali. 

Mandamus era puţin neliniştit că mănuşile transparente şi 
subţiri, pe care le purta mereu, ar putea fi observate sau că 
filtrele nazale s-ar putea vedea, dar nu se întâmplă nimic. 
Nici o barieră nu-i bloca drumul în jurul Oraşului sau spre 
alte Oraşe. Avea destui bani şi banii erau cei care vorbeau 
pe Pământ (şi, ca să fie sincer, chiar şi pe lumile Spațiale). 

Se obişnui cu lipsa roboților în spatele său şi, când se 
întâlni cu câţiva dintre roboții săi cu aspect uman de pe 
Aurora, trebui să le explice ferm că nu este nevoie să-l 
urmeze. Ascultă rapoartele lor, le dădu instrucţiunile cerute 
şi făcu aranjamente pentru noi încărcături de roboţi care să 
fie trimise în afara Oraşului. În cele din urmă, găsi drumul 
către navă şi plecă. Nu fu ameninţat nici când plecă, cum 
nu fusese ameninţat nici când venise. 

— De fapt, zise el gânditor către Amadiro, aceşti 
Pământeni nu sunt chiar barbari. 

— Ei, nu mai spune! 


— În lumea lor se comportă ca nişte oameni. De fapt, e 
ceva captivant în prietenia lor. 

— Ai început să regreţi sarcina asumată? 

— Am un sentiment înfiorător când umblu printre ei, 
gândindu-mă la ce o să li se întâmple. Nu-mi pot impune să- 
mi placă ceea ce fac. 

— Bineînţeles că poţi, Mandamus. Gândeşte-te că, odată 
treaba terminată, poţi fi sigur de un post de director al 
Institutului, la scurtă vreme după aceea. Asta-ţi va îndulci 
sarcina. 

Şi, de atunci, Amadiro îl supraveghe îndeaproape pe 
Mandamus. 

51b. 

În a treia călătorie a lui Mandamus o mare parte din 
nesiguranța sa dispăruse şi se putea comporta aproape ca 
un Pământean. Proiectul înainta greu dar se afla pe direcţia 
prevăzută. 

Nu avusese probleme de sănătate în vizitele sale 
prealabile, dar în această a treia incursiune - desigur 
datorită încrederii sale prea mari - probabil că se expusese 
prea mult. Până la urmă îi cursese nasul şi tuşise. O vizită în 
unul dintre dispensarele Oraşului se încheiase cu o injecție 
cu gamaglobulină care-l pusese pe picioare imediat, dar 
dispensarul i se păruse mai îngrozitor decât boala. Ştia că 
toţi de acolo erau poate bolnavi de ceva contagios sau, cel 
puţin, stăteau în apropierea bolnavilor. 

Dar acum ajunsese în sfârşit pe liniştita Aurora şi era 
incredibil de mulţumit de asta. Îl asculta pe Amadiro cum 
povesteşte despre criza Solariană. 

— N-ai auzit nimic de ea? Întrebă Amadiro. 

Mandamus dădu negativ din cap. 

— Nimic, domnule. Pământul e o lume incredibil de 
provincială. 800 de Oraşe cu o populaţie totală de opt 
miliarde de oameni - toţi interesaţi doar de cele 800 de 
Oraşe cu un total de opt miliarde de oameni. Ai crede că 
aceşti Colonişti trăiesc numai ca să viziteze Pământul şi că 


locuitorii Spaţiului nici nu există. În emisiunile informative 
ale unui Oraş se vorbeşte cam 90% despre acel Oraş. 
Pământul e o lume închisă, claustrofilă, mental şi fizic. 

— Şi totuşi, ai spus că nu sunt barbari. 

— Claustrofilia4 nu e neapărat barbarism. Din punctul lor 
de vedere, sunt civilizaţi. 

— Din punctul lor de vedere. Dar nu contează. În 
momentul ăsta problema e Solaria. Nici o Lume din Spaţiu 
nu va mişca un deget. Principiul neamestecului este suprem 
şi ei insistă pe faptul că problemele interne ale Solariei o 
privesc numai pe aceasta. Propriul nostru Preşedinte e la 
fel de inert ca şi ceilalţi, cu toate că Fastolfe a murit şi mâna 
lui împietrită nu ne mai apasă. Eu singur însă nu pot face 
nimic până nu voi fi Preşedinte. 

Mandamus zise: 

— Cum pot ei să spună că Solaria are probleme interne în 
care nu trebuie să ne băgăm, din moment ce Solarienii au 
plecat? 

Amadiro comentă sardonic: 

— Cum se face că tu vezi prostia lor, pe când ei nu? Au 
spus că nu există probe clare despre faptul că Solarienii au 
plecat cu toţii şi atâta timp cât ei sau câţiva dintre ei pot fi 
pe planetă, nici o Lume din Spaţiu nu are dreptul să 
intervină neinvitată. 

— Cum explică lipsa de activitate radioactivă? 

— Spun că s-ar putea ca Solarienii să se fi mutat sub 
pământ sau că au avansat din punct de vedere tehnologic 
atât de mult, încât pot absorbi într-un fel radiaţiile. De 
asemenea spun că nu au fost văzuţi Solarieni plecând şi că 
nu au efectiv unde să se ducă. Bineînţeles că nu au fost 
văzuţi plecând, din moment ce nimeni nu s-a uitat. 

— Ce argumente au adus în favoarea faptului că Solarienii 
n-au unde să se ducă? Întrebă Mandamus. Sunt multe 
planete goale. 

— Argumentul este că Solarienii n-ar putea trăi fără 
numărul imens de roboţi, pe care însă nu-i pot lua cu ei. 


Dacă de exemplu ar veni aici, câţi roboţi crezi că le-am 
putea aloca - dacă am face-o? 

— Şi care este argumentul dvS. Împotriva acestui lucru? 

— Niciunul. Totuşi, e ciudat şi enigmatic faptul că nu ştim 
dacă au plecat sau nu şi că nimeni nu caută să afle 
adevărul. I-am atenţionat pe toţi, cât de ameninţător am 
putut, că inerția şi apatia ne vor grăbi sfârşitul; că, odată ce 
Lumile Coloniştilor îşi vor da seama că Solaria este sau s-ar 
putea să fie pustie, nu vor ezita să analizeze problema. 
Aceste râme colcăitoare au o curiozitate nebunească pe 
care aş fi vrut s-o avem şi noi, măcar în parte. Îşi vor risca 
viaţa fără să se gândească de două ori, dacă îi va îndemna 
profitul. 

— Ce fel de profit, dr. Amadiro? 

— Dacă Solarienii au plecat, au lăsat, vrând-nevrând, 
aproape toţi roboții pe planetă. Ei sunt - sau au fost - nişte 
roboticieni străluciți şi Coloniştii, cu toată ura lor faţă de 
roboţi, nu vor ezita să se apropie de ei şi să ni-i aducă în 
navele lor, pentru nişte credite spaţiale destul de bune. De 
fapt ne-au şi spus-o. Deja două nave coloniste au asolizat pe 
Solaria. Am trimis un protest, dar sunt sigur că nu-l vor lua 
în seamă şi că nu vom putea merge mai departe. 
Dimpotrivă. Unele Lumi din Spaţiu au trimis cereri în care 
întreabă despre natura roboților ce pot fi salvaţi şi care ar fi 
preţul lor. 

— Probabil că aşa e bine, zise calm Mandamus. 

— E bine să ne comportăm exact aşa cum au prezis 
propagandiştii Colonişti? Să ne comportăm ca şi cum am 
degenera şi ne-am transforma în indivizi înmuiaţi de 
decadenţă? 

— De ce le repetaţi cuvintele, domnule? De fapt suntem 
liniştiţi şi civilizaţi şi nu am fost, încă, atinşi unde ne doare. 
Dacă am fi fost, am fi purtat o bătălie crâncenă şi sunt sigur 
că i-am fi zdrobit. Încă îi mai întrecem foarte mult din punct 
de vedere tehnologic. 

— Da, dar nici ceea ce am fi pătimit noi nu ar fi fost plăcut. 


— Asta înseamnă că nu trebuie să declarăm foarte repede 
un război. Dacă Solaria e pustie şi Coloniştii vor s-o 
jefuiască, poate că trebuie să-i lăsăm în pace. În definitiv, 
cred că vom fi cu toţii gata să acţionăm în câteva luni. 

Amadiro îl privi sălbatic. 

— Câteva luni? 

— Sunt sigur. Deci primul lucru pe care trebuie să-l facem 
e să evităm să fim provocaţi. Vom strica totul dacă vom intra 
degeaba într-un conflict şi vom suferi pierderi şi, chiar dacă 
vom câştiga, va fi o suferinţă de care n-avem nevoie. De 
fapt, peste puţin timp vom câştiga definitiv, fără să luptăm şi 
fără pierderi. Săracul Pământ! 

— Dacă ai de gând să-ţi fie milă de ei, zise Amadiro 
enervat, probabil că nu le vei face nimic. 

— Dimpotrivă, zise Mandamus rece, tocmai pentru că am 
de gând să le fac ceva şi ştiu sigur că o voi face, de aceea 
mi-e milă de ei. Veţi fi Preşedinte! 

— Şi tu director al Institutului. 

— Un post mic în comparaţie cu al dvs. 

— Şi după moartea mea? Rosti Amadiro aproape urlând. 

— Nu mă gândesc aşa departe. 

— Sunt destul de., începu Amadiro, dar îl întrerupse 
semnalul de la biroul de mesaje. 

Fără să se uite, aproape automat, Amadiro puse mâna la 
deschizătura pe care scria „IEŞIRE”. Privi banda îngustă de 
hârtie şi zâmbi scurt. 

— Cele două nave Coloniste care au aterizat pe Solaria., 
zise el. 

— Da, domnule? Întrebă Mandamus încruntat. 

— Distruse! Amândouă distruse! 

— Cum? 

— Într-o explozie de radiaţii, uşor de detectat din spaţiu. 
Înţelegi ce înseamnă asta? De fapt Solarienii nu au plecat şi 
cea mai slabă dintre Lumile noastre poate uşor să învingă 
navele Coloniste. E o lovitură grea pentru Colonişti, pe care 
n-o vor uita. Jine, Mandamus, citeşte şi tu. 


Mandamus dădu hârtia la o parte. 

— Dar asta nu înseamnă, neapărat, că Solarienii mai sunt 
pe planetă. Probabil că au minat-o într-un fel. 

— Ce importanţă are? Atac personal sau minare, navele au 
fost distruse. 

— De data asta au fost luaţi prin surprindere. Ce se va 
întâmpla data viitoare, când vor fi pregătiţi? Şi dacă vor 
considera că evenimentul a fost un atac deliberat din partea 
locuitorilor din spaţiu? 

— Vom răspunde că Solarienii doar se apărau de o invazie 
Colonistă deliberată. 

— Dar, domnule, sugeraţi un război verbal? Dacă Coloniştii 
nu se vor sinchisi să vorbească, considerând că distrugerea 
navelor e o provocare la război şi vor răspunde imediat la 
fel? 

— De ce? 

— Pentru că vor fi la fel de nebuni pe cât am fi noi, dacă ni 
s-ar călca mândria-n picioare, cu atât mai mult cu cât a fost 
vorba de violenţă. 

— Vor fi înfrânți. 

— Chiar dvS. Aţi recunoscut că ne vor aduce pierderi mari, 
chiar dacă vor fi învinşi. 

— Şi ce-ai vrea să fac? Nu Aurora le-a distrus navele. 

— Convingeţi-l pe Preşedinte să dea o declaraţie că Aurora 
nu are nici o legătură cu asta, că nici o Lume din Spaţiu nu 
a fost implicată, că vina e numai a Solariei. 

— Şi să abandonez Solaria? Ar fi un act de laşitate. 

Mandamus rămase uluit: 

— Dr. Amadiro, n-aţi auzit niciodată de ceea ce se numeşte 
o retragere strategică? Convingeţi Lumile din Spaţiu să se 
retragă, măcar un timp, pentru un pretext plauzibil. E o 
chestiune de câteva luni, până când planul nostru privind 
Pământul va da roade. Poate fi greu pentru toţi ceilalţi să se 
retragă şi să-i scuze pe Spaţiali, pentru că nu ştiu ce va 
urma - dar noi ştim. De fapt, dvS. Şi cu mine, datorită 
informaţiilor pe care le avem, putem să considerăm 


evenimentul ăsta drept un dar al zeilor. Lăsaţi-i pe Colonişti 
să se preocupe de Solaria, în timp ce noi le pregătim 
distrugerea pe Pământ, fără să-şi dea seama. Sau vreţi să 
fim ruinaţi tocmai acum, când mai avem puţin şi câştigăm? 

Amadiro se trezi clipind sub privirea fixă şi directă a 
ochilor adânci ai lui Mandamus. 

Amadiro nu mai avusese niciodată o perioadă aşa proastă 
precum cea care urmă distrugerii navelor Coloniştilor. 
Preşedintele, din fericire, putu fi convins să urmeze o 
politică pe care Amadiro o numise de supunere 
poruncitoare. Fraza prinse la Preşedinte, cu toate că era un 
oximoron. Şi, în afară de asta, Preşedintele se pricepea 
perfect să se supună. 

Restul Consiliului fu mai greu de manevrat. Amadiro, 
exasperat, se istovi tot arătând ororile războiului şi 
necesitatea alegerii momentului propice pentru a lovi - şi 
nu al unuia inadecvat - dacă războiul devenea inevitabil. 
Inventă motive plauzibile pentru faptul că nu sosise, încă, 
momentul şi le folosi în discuţiile cu liderii celorlalte Lumi 
din Spaţiu. Hegemonia naturală a Aurorei a trebuit să fie 
folosită la maximum ca să-i facă să se supună. 

Dar când căpitanul D. G. Baley sosi cu nava şi cu cererea 
sa, Amadiro simţi că nu mai are ce să facă. Era prea mult. 

— E imposibil, zise Amadiro. Doar n-o să-l lăsăm să 
asolizeze pe Aurora cu barba şi îmbrăcămintea lui ridicolă, 
cu accentul lui de neînțeles! Ar trebui să cer Consiliului să 
fie de acord să-i dea pe mână o femeie din Spaţiu? Ar fiun 
act fără precedent în istoria noastră. O femeie din Spaţiu! 

Mandamus spuse sec: 

— Întotdeauna v-aţi referit la ea numind-o „femeia 
Solariană”. 

— Pentru noi e „femeia Solariană”, dar va fi considerată o 
spaţială de vreme ce e implicat un Colonist. Dacă nava lui 
va cobori pe Solaria, aşa cum spune el, s-ar putea să fie 
distrusă ca şi celelalte, împreună cu el şi cu femeia asta. 


Apoi, voi fi acuzat de duşmanii mei, pe bună dreptate, de 
crimă, iar cariera mea va fi distrusă. 

Mandamus zise: 

— Gândiţi-vă, mai bine, la faptul că ne-am chinuit aproape 
şapte ani să distrugem Pământul şi că mai avem câteva luni 
până la realizarea acestui proiect. Să riscăm acum un 
război şi, dintr-o lovitură, să distrugem tot ce-am făcut, 
tocmai când suntem atât de aproape de victoria finală? 

Amadiro scutură din cap: 

— Se pare că n-am nici o soluţie, prietene. Consiliul nu mă 
va asculta dacă voi încerca să-i determin să o lase pe femeie 
Colonistului. Până şi faptul că am sugerat aşa ceva va fi 
folosit împotriva mea. Cariera mea politică va fi zdruncinată 
şi s-ar putea să ne trezim şi cu un război. Pe lângă asta, 
gândul că o femeie Solariană s-ar putea să moară aflându- 
se în slujba unui Colonist e de nesuportat. 

— Se pare că vă place mult femeia Solariană. 

— Ştii bine că nu. Aş fi vrut din toată inima să moară acum 
douăzeci de decade, dar nu aşa. Nu pe o navă Colonistă. 
Dar ar trebui să ţin seama că ţi-e strămoaşă de gradul cinci. 

Mandamus se uită chiorâş: 

— Ce consecinţă are lucrul ăsta asupra mea? Sunt un 
locuitor din Spaţiu conştient de mine şi de societatea mea. 
Nu sunt membru al unui conglomerat tribal care-şi 
idolatrizează strămoşii. 

Tăcu o clipă, apoi urmă: 

— Dr. Amadiro, nu puteţi explica Consiliului că această 
strămoaşă a mea a fost reţinută nu ca prizonieră, ci pentru 
cunoştinţele sale unice despre Solaria, unde şi-a petrecut 
copilăria şi adolescenţa, fiind de neînlocuit pentru 
explorarea asta, care s-ar putea să ne fie de folos atât nouă, 
cât şi Coloniştilor? În definitiv, nu ar fi mai bine pentru noi 
să aflăm ce au de gând nenorociţii ăştia de Solarieni? 
Femeia va aduce, fără îndoială, un raport al evenimentelor, 
dacă va supravieţui. 

Amadiro scoase buza de jos în afară: 


— Ar merge dacă femeia s-ar îmbarca voluntar, dacă ar 
spune clar că a înţeles importanţa muncii şi vrea să-şi 
îndeplinească o datorie patriotică. Oricum e de neacceptat 
să o aducem la bordul navei cu forţa. 

— Ei bine, să presupunem că eu mă duc să-mi văd 
strămoaşa asta şi încerc s-o conving să se îmbarce voluntar. 
Şi să presupunem, de asemenea, că dvS. O să vorbiţi cu 
căpitanul Colonist prin hiperunde şi-i veţi spune că poate 
asoliza pe Aurora şi o poate lua pe femeie, dacă o va 
convinge să meargă de bunăvoie cu el; sau cel puţin să 
spună că va merge cu el de bunăvoie, indiferent dacă e 
adevărat sau nu. 

— Presupun că nu pierdem nimic dacă facem efortul ăsta, 
dar nu văd cum am putea câştiga. 

Şi totuşi, spre surprinderea lui Amadiro, au câştigat. Îl 
ascultă uimit pe Mandamus expunându-i toate detaliile. 

— Am pus în discuţie problema roboților cu aspect uman, 
zise Mandamus, şi e clar că nu ştie nimic despre ei, de unde 
am dedus că nici Fastolfe nu ştia nimic. A fost unul dintre 
lucrurile care nu mi-au dat pace. Apoi am vorbit mult 
despre descendența mea, ca astfel s-o forţez să vorbească 
despre Pământeanul ăla, Elijah Baley. 

— Ce-i cu el? Zise Amadiro aspru. 

— Nimic, în afară de faptul că şi-a amintit şi a vorbit 
despre el. Colonistul ăsta care o vrea e un urmaşal lui 
Baley şi am crezut că faptul ar putea s-o influenţeze. 

În orice caz, a mers şi, câteva zile, Amadiro simţi o scădere 
a presiunii care-l chinuise, aproape încontinuu, încă de la 
începutul crizei Solariene. Dar numai pentru câteva zile. 

Un avantaj al lui Amadiro a fost că, în timpul crizei 
Solariene, cel puţin deocamdată, n-o văzuse pe Vasilia. 
Sigur că n-ar fi fost momentul cuvenit pentru aşa ceva. Nu 
dorea să se enerveze din cauza robotului pe care femeia îl 
considera al ei - fără să ia în considerare legalitatea 
situaţiei - acum, când criza îi întindea la maxim nervii şi-i 
apăsa gândurile. Nici nu dorea să se expună unei certe, 


care ar fi putut apărea uşor între ea şi Mandamus, referitor 
la cine urma să conducă Institutul de Robotică. 

Oricum, ajunsese la concluzia că Mandamus trebuie să-i 
fie succesorul. Pe tot timpul crizei Solariene, el avusese 
grijă de ce era mai important. Chiar şi când Amadiro îşi 
pierdea cumpătul, Mandamus rămânea de gheaţă. 
Mandamus fusese cel care considerase posibilă plecarea de 
bunăvoie a femeii Solariene cu căpitanul Colonist şi tot el o 
manipulase în direcţia respectivă. Şi dacă planul de 
distrugere a Pământului avea să meargă aşa cum trebuie, 
atunci Amadiro poate-l va lăsa pe Mandamus să-i urmeze şi 
ca Preşedinte al Consiliului. Ar fi şi drept să fie aşa, gândi 
Amadiro cu o neaşteptată izbucnire de altruism. 

În consecinţă, în această seară nu se gândise deloc la 
Vasilia. Plecă de la Institut supravegheat de o mulţime de 
roboţi până la maşina lui de teren. Maşina, condusă de un 
robot şi cu încă doi roboţi care stăteau în spate cu el, trecu 
încet prin ploaia rece de amurg şi îl duse la reşedinţa lui, 
unde alţi doi roboţi îl conduseră înăuntru. Şi în tot acest 
timp nu se gândi la Vasilia. 

De aceea, când o găsi în salonul său, în faţa aparatului cu 
hiperunde, privind un balet robotic complex, cu câţiva 
dintre roboții lui Amadiro stând în nişele lor şi cu doi roboţi 
ai ei în spatele scaunului, fu supărat nu atât din pricina 
violării intimităţii, cât pur şi simplu din cauza surprizei. Îi 
trebui ceva timp până să-şi controleze respiraţia atât cât să 
poată vorbi, apoi furia îi crescu şi spuse aspru: 

— Ce cauţi aici? Cum ai intrat înăuntru? 

Vasilia era destul de liniştită. De fapt reacţia lui Amadiro 
era una la care se aştepta: 

— Ce fac aici? Zise ea. le aştept pe tine. N-a fost greu să 
intru. Roboții tăi îmi cunosc bine înfăţişarea şi funcţia din 
Institut. De ce nu m-ar lăsa să intru, dacă i-am asigurat că 
am o întâlnire cu tine? 

— Pe care n-o ai. Mi-ai violat domiciliul. 


— Nu cred. Există o limită în ce priveşte încrederea pe 
care o pot avea roboții altcuiva în tine. Uită-te la ei. Nu şi-au 
luat ochii de la mine. Dacă doream să-ţi percheziţionez 
casa, să mă uit prin acte, să profit în vreun fel de absenţa 
ta, te asigur că n-aş fi putut-o face. Cei doi roboţi ai mei nu 
puteau să le ţină piept. 

— Ştii, zise Amadiro acru, că te-ai comportat într-un mod 
absolut non-Spaţial? Eşti vrednică de dispreţ şi nu voi uita 
asta. 

Vasilia se înfierbântă auzind adjectivele. Spuse încet şi 
aspru: 

— Sper să nu uiţi asta, Kelden, pentru că ceea ce am făcut 
a fost pentru tine, şi dacă aş reacţiona aşa cum meriţi 
pentru că ai gura mare, aş pleca şi te-aş lăsa să rămâi toată 
viaţa omul învins care ai fost timp de douăzeci de decade. 

— N-am să rămân un învins. Orice ai face. 

Vasilia zise: 

— Se pare că tu crezi în ceea ce spui, dar vezi, tu nu ştii ce 
ştiu eu, şi-ţi pot spune că, fără intervenţia mea, vei rămâne 
un învins. Nu mă interesează ce plan ai. Nu-mi pasă cea 
clocit acest Mandamus cu buze subţiri şi faţă acră. 

— De ce aduci vorba de el? Întrebă Amadiro repede. 

— Fiindcă aşa vreau eu, rosti Vasilia cu dispreţ. Orice a 
făcut sau crede că o să facă - şi stai liniştit, nu am nici cea 
mai mică idee despre asta - nu va merge. Poate că nu ştiu 
altceva despre planul tău, dar ştiu că n-o să meargă. 

— Spui tâmpenii, pufni Amadiro. 

— Ar fi mai bine să asculţi tâmpeniile astea, Kelden, dacă 
nu vrei ca totul să se ducă pe râpă. Nu numai tu, ci şi 
Lumile din Spaţiu. Dar poţi să nu mă asculţi. Tu alegi. Deci, 
ce ai ales? 

— De ce să te ascult? Ce motive aş avea? 

— Una la mână, ţi-am zis că Solarienii se pregătesc să 
plece de pe planetă. Dacă m-ai fi ascultat, nu erai luat pe 
neaşteptate când ai auzit că au făcut-o. 

— Şi totuşi, criza Solariană e în avantajul nostru. 


— Nu, nu e, zise Vasilia. Poate că tu crezi asta, dar nu-i 
aşa. Te va distruge, indiferent ce vei face ca să întâmpini 
pericolul ăsta, în afară de cazul în care mă laşi să vorbesc. 

Buzele lui Amadiro erau albe şi tremurau vizibil. Afirmația 
Vasiliei despre cele două secole de înfrângeri avu efect 
asupra lui şi criza Solariană într-adevăr nu-l ajutase, astfel 
că-i lipsi puterea de a le ordona roboților să o dea afară, aşa 
cum ar fi trebuit s-o facă. Zise posac: 

— Ei bine, spune pe scurt ce ai de spus. 

— Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune ce doresc, aşa că lasă- 
mă să abordez problema-n felul meu. Mă poţi opri oricând, 
dar atunci vei distruge Lumile din Spaţiu. Desigur că ele 
vor supravieţui după moartea mea şi nu eu voi rămâne în 
istorie - în istoria Coloniştilor, că tot veni vorba - drept cel 
mai mare eşec înregistrat vreodată. Pot să vorbesc? 

Amadiro se lăsă pe un scaun: 

— Atunci vorbeşte şi, după ce termini, pleacă. 

— Am de gând să plec, Kelden, în afară, desigur, de cazul 
în care mă vei ruga foarte politicos să rămân şi să te ajut. 
Pot să încep? 

Amadiro nu zise nimic şi Vasilia începu: 

— Ţi-am spus că în timpul şederii mele pe Solaria am 
observat nişte modele pozitronice foarte ciudate, proiectate 
de ei; modele care semănau cu încercări de a produce 
roboţi telepatici. Ei bine, de ce mi-o fi venit în minte tocmai 
asta? 

Amadiro zise acru: 

— De unde să ştiu ce motive patologice te-au făcut să 
gândeşti aşa? 

Vasilia îl ignoră, schiţând o grimasă: 

— Mulţumesc, Kelden, m-am gândit multe luni la asta, din 
moment ce eram destul de sigură că nu era vorba de ceva 
patologic, ci de o memorie subliminală. Mintea mea a 
revenit la copilărie, când Fastolfe, pe care-l consideram pe 
atunci tatăl meu, în modul său generos binecunoscut - ştii 
că făcea uneori pe genialul - mi-a dat un robot. 


— Din nou Giskard? Murmură Amadiro nerăbdător. 

— Da, Giskard. Întotdeauna Giskard. Eram majoră şi deja 
aveam instinct de roboticiană, sau aş zice că m-am născut 
cu instinctul ăsta. Nu ştiam multă matematică, dar aveam 
idee ce înseamnă un model. Odată cu trecerea decadelor, 
cunoştinţele mele de matematică s-au perfecţionat mult, 
dar nu cred că am evoluat în ceea ce priveşte intuiţia 
modelelor. 'Tatăl meu îmi spunea: „Micuţă Vasi (întotdeauna 
folosea diminutive iubitoare, ca să vadă cum reacţionez), 
eşti un geniu al modelelor.” Cred că eram. 

— Scuză-mă, spuse Amadiro. Sunt de acord cu genialitatea 
ta. Printre altele, nu am cinat, ştii asta? 

— Ei bine, zise aspru Vasilia, comandă-ţi cina şi invită-mă 
şi pe mine. Amadiro, încruntat, ridică mâna indiferent şi 
făcu un gest scurt. 

Imediat roboții se auziră pregătind cina. 

Vasilia zise: 

— Obişnuiam să mă joc cu modele pozitronice pe Giskard. 
Veneam la Fastolfe - tatăl meu, cum îl consideram atunci - 
şi îi arătam modelul. El dădea din cap, râdea şi-mi spunea: 
„Dacă adaugi asta creierului bietului Giskard, el nu va mai 
putea vorbi şi va suferi mult.” Îmi aduc aminte că l-am 
întrebat dacă Giskard putea, într-adevăr, să simtă durerea 
şi tatăl meu mi-a zis: „Noi nu ştim ce ar simţi el, dar sigur s- 
ar comporta ca şi noi când suntem îndureraţi, deci putem 
spune la fel de bine că şi el suferă.” Sau altădată, când îi 
duceam câte unul dintre modelele mele, el zâmbea 
indulgent şi zicea: „Ăsta nu o să-i facă nici un rău, micuță 
Vas, şi ar fi interesant să încerci.” Şi aşa făceam, uneori îl 
scoteam din nou, alteori îl lăsam înăuntru. Nu mă jucam cu 
Giskard doar dintr-o simplă plăcere sadică, aşa cum poate 
că aş fi fost tentată să cred dacă nu ar fi fost vorba de mine. 
De fapt îmi plăcea foarte mult Giskard şi nu doream să-l 
rănesc. Când mi se părea că una dintre îmbunătățirile 
aduse de mine - întotdeauna le-am considerat îmbunătăţiri 
- l-a făcut pe Giskard să vorbească mai liber sau să 


reacționeze mai repede sau mai interesant - şi nu-i făcea 
nici un rău - o lăsam înăuntru. Şi apoi, într-o zi. 

Un robot stătea la cotul lui Amadiro şi nu ar fi îndrăznit să 
întrerupă un musafir, dacă n-ar fi fost o urgenţă, dar 
bărbatului nu-i fu greu să înţeleagă semnificaţia aşteptării 
sale. 

— Cina e gata? Întrebă el. 

— Da, domnule, spuse robotul. 

Amadiro făcu un gest aproape nerăbdător către Vasilia: 

— Eşti invitată să cinezi cu mine. 

Merseră în sufrageria lui Amadiro, unde Vasilia nu intrase 
niciodată. În definitiv, era cunoscută neglijenţa lui Amadiro 
în ce priveşte mondenitatea. 1 se spusese, nu o dată, că ar 
reuşi mai bine în politică dacă ar da petreceri acasă şi 
întotdeauna zâmbise politicos şi replicase: 

— Prea scump. 

Probabil din această cauză, se gândi Vasilia, nu era nici un 
semn de originalitate sau creativitate în mobilierul 
încăperii. Nimic nu putea fi mai banal ca masa, vesela şi 
tacâmurile. În ceea ce priveşte pereţii, nu erau decât nişte 
planuri verticale colorate. Toate astea, gândi ea, îţi tăiau 
pofta de mâncare. 

Supa cu care începură era la fel de banală ca şi mobila, o 
zeamă limpede, şi Vasilia începu s-o mănânce fără 
entuziasm. 

Amadiro zise: 

— Draga mea Vasilia, vezi că sunt râăbdător. N-am nimic 
împotrivă dacă vrei să-ţi scrii autobiografia. Dar chiar ai de 
gând să-mi reciţi capitole întregi din ea? Dacă asta 
intenţionezi, atunci trebuie să-ţi spun pe şleau că nu mă 
interesează. 

— Imediat vei deveni extrem de interesat, spuse Vasilia. 
Totuşi, dacă eşti fermecat de eşec şi nu vrei nici în 
continuare să realizezi ceva, spune-o. Atunci am să mănânc 
în linişte şi am să plec. Asta vrei? 

Amadiro oftă: 


— Ei bine, continuă, Vasilia. 

Femeia urmă: 

— Şi apoi, într-o zi, am adus un model mai elaborat, mai 
plăcut şi mai incitant decât văzusem vreodată şi chiar - ca 
să spun drept - decât am mai văzut de atunci. Aş fi vrut să i- 
l arât tatălui meu, dar tocmai atunci era plecat la o 
conferinţă pe una dintre celelalte Lumi. Nu ştiam când se- 
ntoarce şi am pus modelul de-o parte, dar în fiecare zi îl 
priveam cu mai mult interes şi cu mai multă fascinaţie. Până 
la urmă n-am mai putut aştepta. Pur şi simplu nu mai 
puteam rezista. Mi se părea atât de frumos, încât credeam 
că e absurdă bănuiala că ar putea să facă vreun rău. Eram 
doar un copil de două decade şi încă nu trecusem de faza 
iresponsabilităţii, deci i-am modificat creierul lui Giskard, 
încorporându-i modelul. Şi nu i-a făcut nici un rău. Asta s-a 
văzut imediat. Îmi răspundea foarte uşor şi mi s-a părut că 
înţelege mai repede şi e mult mai inteligent. Părea că e mai 
fascinant şi mai atractiv decât înainte. Eram încântată şi 
emoţionată în acelaşi timp. Ceea ce făcusem - modificarea 
lui Giskard fără asentimentul lui Fastolfe - era împotriva 
legilor pe care mi le impusese el şi ştiam asta foarte bine. 
Dar îmi era clar că n-o să readuc lucrurile la starea iniţială. 
Când îi modificasem creierul lui Giskard, mi-am spus că va fi 
numai pentru puţină vreme şi că, apoi, voi neutraliza 
schimbarea. Însă, după ce am făcut modificarea, mi-am dat 
imediat seama că nu o voi neutraliza. Pur şi simplu nu o voi 
face. De fapt nu l-am mai modificat niciodată pe Giskard, de 
frică să nu stric ceea ce făcusem. Nici nu i-am spus 
vreodată lui Fastolfe ce am făcut. Am distrus înregistrarea 
minunatului model şi Fastolfe nu a aflat niciodată că 
Giskard a fost modificat fără ştirea sa. Niciodată. Apoi ne- 
am despărţit, eu şi Fastolfe, şi el nu a vrut să renunţe la 
Giskard. Am ţipat că era al meu şi că-l iubeam, dar 
bunăvoința lui Fastolfe, de care a făcut paradă toată viaţa - 
chestia aia cu iubirea lucrurilor mari şi mici - nu a fost o 
barieră în calea dorințelor lui. Am primit alţi roboţi de care 


nu-mi păsa dar l-a păstrat pe Giskard pentru el. Şi când a 
murit l-a lăsat pe Giskard femeii Solariene - o ultimă palmă 
dureroasă pentru mine. 

Amadiro reuşi să mănânce numai pe jumătate somonul în 
aspic. 

— Dacă tot ce spui e cu intenţia de a-ţi susţine cazul de 
transferare a lui Giskard de la femeia Solariană, nu o să te 
ajute cu nimic. Ţi-am explicat, deja, de ce nu pot ignora 
testamentul lui Fastolfe. 

— E mult mai mult decât atât, Kelden, zise Vasilia. Mult 
mai mult. Infinit mai mult. Vrei să mă opresc? 

Amadiro rânji ironic: 

— Din moment ce am ascultat atâta, o să fac pe nebunul şi 
o să ascult în continuare. 

— Ai fi cu adevărat nebun dacă n-ai face-o, pentru că acum 
am ajuns la punctul final. Nu am încetat să mă gândesc la 
Giskard şi la nedreptatea ce mi s-a făcut când am fost lăsată 
fără el, dar nu m-am gândit niciodată la modelul cu care l- 
am modificat, fără ştirea altcuiva. Sunt sigură că nu l-aş fi 
putut reproduce, chiar dacă voiam, şi din ce-mi aduc aminte 
nu semăna cu nimic văzut în robotică, până când am zărit 
ceva asemănător, în timpul şederii mele pe Solaria. Modelul 
Solarian mi s-a părut familiar, dar nu ştiam de ce. Mi-au 
trebuit câteva săptămâni bune să mă gândesc, înainte de a 
scoate de undeva, dintr-o parte bine ascunsă a 
inconştientului, gândul alunecos al acelui model pe care L- 
am făcut din nimic acum douăzeci şi cinci de decade. Chiar 
dacă nu-mi aduc aminte exact, ştiu că modelul Solarian era 
doar o imitație palidă a celui creat de mine. Era doaro 
simplă asemănare cu ceea ce eu capturasem într-o simetrie 
miraculos de complexă. Dar m-am uitat la modelul Solarian 
cu experienţa câştigată în douăzeci şi cinci de decade de 
studii teoretice în robotică şi mi-a sugerat telepatia. Dacă 
un simplu model, aproape neinteresant, mi-a sugerat asta, 
oare ce înseamnă cel original - pe care l-am inventat când 
eram copil şi nu l-am mai repetat? 


Amadiro zise: 

— Tot îmi spui că treci la subiect, Vasilia. Aş exagera cu 
ceva dacă ţi-aş cere să termini cu văicărelile şi amintirile şi 
să spui clar, într-o frază, ce ai de spus? 

— Bucuroasă, încuviinţă femeia. Ce vreau să-ţi spun, 
Kelden, e că, fără să ştiu, l-am transformat pe Giskard într- 
un robot telepatic şi că asta este el, de atunci. 

Amadiro o privi îndelung pe Vasilia şi, pentru că părea că 
povestea s-a sfârşit, se întoarse la somonul în aspic şi mâncă 
din el gânditor. Apoi zise: 

— Imposibil! Mă crezi un idiot? 

— 'Te cred un ratat, zise Vasilia. Nu spun că Giskard poate 
citi gândurile, că poate transmite şi primi cuvinte sau idei. 
S-ar putea ca asta să fie imposibil chiar şi în teorie. Dar 
sunt sigură că poate detecta emoţii şi setul general de 
activităţi mentale şi că poate, chiar, să-l modifice. 

Amadiro scutură violent din cap: 

— Imposibil! 

— Imposibil? Gândeşte-te un pic. Acum douăzeci de 
decade aproape că-ţi atinseseşi ţinta. Fastolfe era la mila ta, 
Preşedintele Horder era aliatul tău. Ce s-a întâmplat? De ce 
totul a mers prost? 

— Pământeanul, începu Amadiro, amintindu-şi. 

— Pământeanul, îl imită Vasilia. Pământeanul. Sau poate 
femeia Solariană? Niciunul! Niciunul din ei! Giskard a fost 
acolo tot timpul. Simţind. Modificând. 

— De ce l-ar fi interesat? E un robot. 

— Un robot loial stăpânului său, Fastolfe. Datorită Primei 
Legi, trebuia să aibă grijă ca lui Fastolfe să nu i se întâmple 
nimic râu şi, fiind telepatic, nu interpreta asta doar ca un 
rău fizic. Ştia că Fastolfe nu-şi va putea urma calea, nu va 
putea încuraja colonizarea Lumilor din Galaxie, că va avea o 
dezamăgire profundă, şi asta însemna „rău” în universul 
telepatic al lui Giskard. Nu putea să fie de acord să se- 
ntâmple aşa ceva. Şi atunci a intervenit. 


— Nu, nu, nu, zise Amadiro dezgustat. Tu vrei să fie aşa 
dintr-un dor sălbatic şi romantic, dar nu poate fi aşa. Îmi 
aduc aminte foarte bine ce s-a întâmplat. A fost 
Pământeanul. Nu-i nevoie de un robot telepatic ca să poată 
fi explicate evenimentele. 

— Şi ce s-a întâmplat de atunci, Kelden? Întrebă Vasilia. Ai 
reuşit vreodată, de douăzeci de decade, să-l învingi pe 
Fastolfe? Cu toate faptele în favoarea ta, cu toată decăderea 
politicii lui Fastolfe, ai reuşit vreodată să ai votul majorităţii 
în Consiliu? Ai reuşit vreodată să-l înlături pe Preşedinte ca 
să preiei tu puterea? Cum îţi explici asta, Kelden? În toate 
aceste douăzeci de decade, Pământeanul n-a fost pe 
Aurora. E mort de şaisprezece decade, viaţa lui nenorocită 
şi scurtă s-a sfârşit în opt decade, şi totuşi ai continuat să 
ratezi - ai atins un record încă nedepăşit de eşecuri. Chiar 
şi acum, că Fastolfe e mort, ai reuşit să profiţi de fracţiunile 
dezbinate ale coaliţiei sale sau încă mai crezi că succesul te 
ocoleşte? Ce mai rămâne? Pământeanul s-a dus. Fastolfe s-a 
dus. Giskard a fost cel care a lucrat împotriva ta în anii 
aceştia, şi el a rămas. Acum e la fel de loial femeii Solariene 
pe cât îi era lui Fastolfe şi cred că femeia Solariană n-are 
nici un motiv să te iubească. 

Faţa lui Amadiro se schimonosi de furie şi frustrare: 

— Nu-i aşa. Nimic nu-i aşa. Inventezi lucrurile. 

Vasilia rămase rece: 

— Nu, nu le inventez, le explic. Am explicat lucruri pe care 
tu n-ai fost în stare să le explici. Sau ai o altă explicaţie? Şi- 
ţi pot oferi o soluţie. Trece-mi mie proprietatea asupra lui 
Giskard şi, deodată, lucrurile se vor desfăşura în favoarea 
ta. 

— Nu, zise Amadiro. Lucrurile sunt deja în favoarea mea. 

— Asta crezi tu, dar nu vor fi, atâta timp cât Giskard 
lucrează împotriva ta. Indiferent de cât de aproape vei fi de 
victorie, indiferent de cât de sigur vei fi de victorie, totul va 
dispărea în ceaţă atâta timp cât nu-l ai pe Giskard de partea 


ta. Asta s-a-ntâmplat acum douăzeci de decade şi asta o să 
se întâmple şi acum. 

Faţa lui Amadiro deveni senină. 

— Dacă mă gândesc bine, chiar dacă nu-l avem pe 
Giskard, nici tu, nici eu, asta nu contează, pentru că îţi pot 
dovedi că Giskard nu e telepat. Dacă era aşa cum spui, dacă 
putea să schimbe evenimentele după propria-i voinţă sau 
după dorinţa proprietarului lui - atunci de ce a fost de 
acord s-o lase pe femeia Solariană să meargă la moarte? 

— La moarte? Despre ce vorbeşti, Kelden? 

— Nu ştiai că două nave Coloniste au fost distruse pe 
Solaria? Sau n-ai mai făcut altceva în ultimul timp decât să 
visezi la modelele şi la zilele nemaipomenite ale copilăriei, 
când îţi modificai robotul de joacă? 

— Sarcasmul nu ţi se potriveşte, Kelden. Am auzit despre 
navele Coloniste. Ce-i cu ele? 

— O a treia navă se duce să investigheze. S-ar putea să fie 
şi ea distrusă. 

— Posibil. Pe de altă parte însă, îşi vor lua precauţii. 

— Şi-au luat. Au cerut şi li s-a dat femeia Solariană, pentru 
că ea cunoaşte destul de bine planeta, ca să-i ajute să nu fie 
distruşi. 

Vasilia zise: 

— Nu cred că va fi de folos, din moment ce n-a mai fost 
acolo de peste douăzeci de decade. 

— Aşa e! Deci, sunt şanse ca ea să moară împreună cu ei. 
Pentru mine personal nu ar însemna nimic. Aş fi încântat s-o 
văd moartă şi cred că şi tu la fel. Şi, luând în considerare 
moartea ei, o vom folosi ca pretext pentru o plângere 
împotriva Lumilor colonizate, şi atunci lor le va fi greu să 
afirme că distrugerea navelor e un act deliberat al Aurorei. 
Am distruge noi pe unul de-al nostru? Acum te întreb: de ce 
Giskard, dacă are puterile pe care pretinzi că le are şi 
loialitatea respectivă, ar lăsa-o pe femeia Solariană să se 
ducă de bună voie la moarte? 

Vasilia rămase surprinsă: 


— S-a dus de bună voie? 

— Bineînţeles. A vrut să meargă. Era imposibil, din punct 
de vedere politic, să o forţăm să facă asta. 

— Dar nu înţeleg. 

— Nu e nimic de înţeles, doar că Giskard nu e decât un 
simplu robot. 

Un moment Vasilia îngheţă pe scaun cu o mână la bărbie. 
Apoi pronunţă rar: 

— Nu se permit roboţi pe Lumile colonizate sau pe navele 
Coloniste. Asta înseamnă că a plecat singură. Fără roboţi. 

— Ei bine, nu, bineînţeles că nu. Au fost nevoiţi să-i 
accepte roboții personali, dacă voiau ca ea să vină de bună 
voie. Au luat robotul ăla care are aspectul unui om, Daneel, 
iar celălalt. 

— Făcu o pauză şi spuse cuvântul printre dinţi - Giskard. 
Cine altul? Deci acest robot miraculos merge, de asemenea, 
spre distrugere. Nu va mai putea. 

Amuţi. Vasilia sărise în picioare cu ochii arzând, lipsită de 
culoare în obraji. 

— Vrei să spui că Giskard a plecat? Că e în afara Lumii 
noastre, pe o navă Colonistă? Kelden, s-ar putea să ne fi 
ruinat pe toţi! 

Niciunul nu-şi termină masa. 

Vasilia ieşi în fugă din sufragerie şi dispăru în baie. 
Amadiro, încercând să rămână logic şi distant, strigă la ea 
prin uşa închisă, fiind sigur că, astfel, îşi călca demnitatea: 

— E cea mai bună dovadă că Giskard e doar un robot. De 
ce ar fi fost gata să plece pe Solaria şi să rişte distrugerea, 
alături de stăpâna sa? 

Zgomotul apei încetă şi Vasilia ieşi, cu faţa proaspăt 
spălată şi aproape îngheţată într-o expresie de linişte. Zise: 
— Nu înţelegi, nu-i aşa? Mă uluieşti, Kelden. Gândeşte-te 

bine. Giskard n-ar putea niciodată să fie în pericol, de 
vreme ce poate influenţa mintea oamenilor, nu? Nici femeia 
Solariană, odată ce Giskard îi e devotat. Colonistul care a 
luat cu el femeia Solariană probabil a aflat, când s-a întâlnit 


cu ea, că n-a mai fost de douăzeci de decade pe Solaria, şi 
deci nu poate să-şi închipuie că-l va ajuta. Cu ea l-a luat şi 
pe Giskard, dar nu ştia că acesta va fi de mare ajutor. Sau 
poate ştia asta? 

Se gândi o clipă, apoi continuă încet: 

— Nu, n-are cum să ştie. Dacă în mai mult de douăzeci de 
decade nimeni n-a aflat de capacităţile mentale ale lui 
Giskard înseamnă că pe Giskard îl interesează faptul ca 
nimeni să nu afle şi dacă-i aşa, înseamnă că nimeni n-a 
putut afla. 

Amadiro zise iritat: 

— Pretinzi că tu ai rezolvat problema. 

— Am informaţii speciale, Kelden, preciză Vasilia, şi, chiar 
şi aşa, nu mi-am dat seama de adevăr decât acum şi asta 
numai din cauza indiciului de pe Solaria. Se pare că Giskard 
mi-a întunecat mintea, altfel mi-aş fi dat seama demult de 
asta. Mă întreb dacă Fastolfe ştia. 

— E mult mai uşor, zise Amadiro neconvins, să accepţi pur 
şi simplu faptul că Giskard e un simplu robot. 

— Tu mergi pe calea lină a pierzaniei, Kelden, dar n-am să 
te las, indiferent cât ai vrea. Înseamnă că acel Colonist care 
a venit după femeia Solariană a luat-o totuşi cu el chiar 
dacă şi-a dat seama că îi va fi de un foarte mic ajutor. Şi 
femeia Solariană s-a oferit să-l însoţească cu toate că se 
teme să meargă pe o navă Colonistă cu barbari şi chiar 
dacă şi-a dat seama că s-ar putea să moară pe Solaria. Deci, 
cred că e tot mâna lui Giskard, care l-a silit pe Colonist să 
ceară femeia Solariană împotriva logicii şi a forţat-o pe 
femeie să accepte cererea. 

— Din nou fără logică. 

Amadiro spuse: 

— Dar de ce? Pot pune această simplă întrebare? De ce? 

— Presupun că Giskard a considerat că e important să 
plece de pe Aurora. Oare şi-a dat seama că sunt pe punctul 
de a-i descoperi secretul? Dacă da, înseamnă că şi-a dat 
seama de imposibilitatea de-a mă manevra. În definitiv, sunt 


o roboticiană pricepută. În afară de asta, îşi aduce aminte 
că a fost cândva al meu şi un robot nu poate ignora uşor 
legile loialității. Probabil că singurul mod prin care a simţit 
că poate să o apere pe această femeie a fost acela de a se 
îndepărta de influenţa pe care o am asupra lui. 

Se uită la Amadiro şi zise hotărâtă: 

— Kelden, trebuie să-l aducem înapoi. Nu-l putem lăsa să 
lucreze la promovarea cauzei Coloniste, la adăpostul sigur 
al unei Lumi colonizate. A făcut destule rele, chiar aici 
printre noi. Trebuie să-l aducem înapoi şi trebuie să mă faci 
proprietara lui legală. Îl pot manevra, te asigur, şi îl pot face 
să lucreze pentru noi. Ţine minte! Numai eu pot să-l 
manevrez. 

— Nu văd nici un motiv de îngrijorare, rosti Amadiro. În 
cazul cel mai probabil, că e un simplu robot, va fi distrus pe 
Solaria şi vom scăpa şi de el şi de femeia Solariană. În 
cazul, mai puţin probabil, că e aşa cum spui, nu va fi distrus 
pe Solaria, dar va trebui să se întoarcă pe Aurora. În 
definitiv femeia Solariană, deşi nu s-a născut pe Aurora, a 
trăit prea mult aici ca să poată face faţă traiului printre 
barbari şi, când va insista să revină la civilizaţie, Giskard va 
trebui să se întoarcă împreună cu ea. 

Vasilia zise: 

— După toate astea, Kelden, tot nu înţelegi posibilităţile lui 
Giskard. Dacă el va considera că e important să stea 
departe de Aurora, atunci poate uşor să modifice emoţiile 
femeii Solariene, astfel încât să o facă să suporte viaţa pe o 
Lume colonizată, aşa cum a făcut-o să-şi dorească 
îmbarcarea pe nava Colonistă. 

— Ei bine, dacă e necesar, putem pur şi simplu să 
escortăm nava Colonistă, cu Solariana ei cu tot şi cu 
Giskard, înapoi pe Aurora. 

— Şi cum propui să faci asta? 

— Se poate face. Noi, cei de pe Aurora, nu suntem nişte 
proşti, deşi se pare că, după mintea ta, numai tu eşti 
singura fiinţă raţională de pe planetă. Nava Colonistă se 


duce pe Solaria să investigheze distrugerea celor două 
nave, dar sper că nu vrei să depinzi de serviciile acestei 
nave sau de cele ale Solarienei. Vom trimite două nave de 
război pe Solaria şi sigur că ele nu vor avea nici o 
problemă. Dacă mai există Solarieni pe planetă, ei vor 
putea distruge o navă Colonistă primitivă, dar nu se vor 
putea atinge de una Auroriană. Şi apoi, dacă nava 
Colonistă, printr-o magie a lui Giskard. 

— Nu magie, întrerupse nervoasă Vasilia. Influență 
mentală. 

— Dacă nava Colonistă, indiferent din ce motiv, se va ridica 
de pe suprafaţa Solariei, navele noastre îi vor tăia calea şi 
vor cere politicos să le fie predată femeia Solariană, 
împreună cu roboții ei. Dacă nu, vor insista ca nava 
Colonistă să urmeze navele noastre, până pe Aurora. Nu va 
exista vreo împotrivire. Navele noastre nu vor face altceva 
decât să escorteze o cetăţeană Auroriană pe lumea ei. 
Odată ce femeia Solariană şi cei doi roboţi au să debarce pe 
Aurora, nava Colonistă va putea pleca în ce direcţie 
doreşte. 

Vasilia dădu din cap plictisită: 

— Sună bine, Kelden, dar ştii ce bănuiesc că o să se 
întâmple? 

— Ce, Vasilia? 

— Părerea mea este că nava Colonistă se va ridica de pe 
suprafaţa Solariei, dar nu şi navele noastre de război. Orice 
există pe Solaria poate fi distrus de Giskard, dar mi-e teamă 
că de nimic altceva. 

— Dacă asta se va întâmpla, zise Amadiro cu un zâmbet 
scârbit, atunci voi fi de acord că în scornelile tale e un 
sâmbure de adevăr. Dar nu se va întâmpla. 

A doua zi dimineaţa, principalul robot personal al Vasiliei, 
proiectat cu înfăţişare feminină, veni la patul femeii. 
Aceasta se foi şi, fără să deschidă ochii, zise: 

— Ce e, Nadila? (Nu era nevoie să deschidă ochii. De 
multe decade nimeni, în afară de Nadila, nu venise la patul 


ei.) 

Nadila zise, cu o voce dulce: 

— Doamnă, sunteţi chemată la Institut de dr. Amadiro. 

Vasilia deschise ochii larg: 

— Ce oră e? 

— E 05:17, doamnă. 

— Înainte de răsăritul soarelui? Se indignă Vasilia. 

— Da, doamnă. 

— Când are nevoie de mine? 

— Acum, doamnă. 

— De ce? 

— Roboții lui nu m-au informat, doamnă, dar spun că e 
important. 

Vasilia dădu la o parte cearşafurile. 

— Mai întâi o să iau dejunul, Nadila, şi o să fac un duş. 
Informează-i pe roboții lui Amadiro să intre în nişele 
vizitatorilor şi să aştepte. Dacă cer să mă grăbesc, adu-le 
aminte că sunt pe proprietatea mea. 

Deşi neliniştită, Vasilia nu se grăbi în mod nejustificat. 
Toaleta ei dură mai mult decât de obicei şi dejunul fu luat cu 
mai puţină grabă. (Ea nu obişnuia să piardă prea mult timp 
cu aceste lucruri.) Programele de ştiri pe care le viziona nu 
indicau nimic ce ar fi putut explica solicitarea lui Amadiro. 

Când maşina de teren (cu ea şi patru roboţi - doi ai ei, doi 
ai lui Amadiro) o aduse la Institut, soarele îşi făcea apariţia 
la orizont. 

Amadiro îşi ridică privirea şi zise: 

— În sfârşit, ai sosit! 

Pereţii biroului mai străluceau încă, deşi nu mai era nevoie 
de lumina lor. 

— Îmi pare rău, replică Vasilia înţepată. Îmi dau seama că 
răsăritul soarelui e o oră foarte târzie pentru începerea 
lucrului. 

— Te rog lasă joaca, Vasilia. În curând trebuie să fiu în sala 
Consiliului. Preşedintele s-a sculat mai devreme ca mine. 
Îmi cer scuze, Vasilia, chiar cu umilinţă, că nu te-am crezut. 


— Deci nava Colonistă a decolat fără probleme. 

— Da. Şi una dintre navele noastre a fost distrusă, aşa cum 
ai prezis. Faptul nu a fost încă dat publicităţii, dar 
bineînţeles că se va afla. 

Vasilia făcu ochii mari. Prezisese acest rezultat mai mult 
intuitiv, dar era clar că nu era momentul să recunoască. 
Spuse doar: 

— Deci, eşti de acord că Giskard are puteri extraordinare. 

Amadiro vorbi prudent: 

— Nu consider că faptul e dovedit matematic, dar sunt 
gata s-o accept şi doresc alte informaţii. Vreau să ştiu ce 
trebuie să facem acum. Consiliul nu ştie nimic despre 
Giskard şi propun să nu-i spunem. 

— Mă bucur că gândeşti aşa de limpede, Kelden. 

— Dar tu eşti cea care-l înţelege pe Giskard şi, deci, cea 
mai în măsură să spună ce e de făcut. Ce să-i spun 
Consiliului şi cum să-i explic acţiunea noastră, fără să 
dezvălui întregul adevăr? 

— Depinde. Acum, că a părăsit Solaria, unde are de gând 
să se ducă nava Colonistă? Putem afla? În definitiv, dacă se 
întoarce pe Aurora, nu trebuie decât să ne pregătim s-o 
întâmpinăm. 

— Nu vine pe Aurora, zise Amadiro emfatic. Se pare că şi 
aici ai avut dreptate. Giskard - presupunând că el trage 
sforile - pare hotărât să stea departe. Am interceptat 
mesajul navei către propria-i Lume. Cifrat, desigur, dar nu 
există vreun cod de-al Coloniştilor pe care să nu-l fi 
descifrat. 

— Presupun că şi ei le-au descifrat pe ale noastre. Mă 
întreb de ce nu e toată lumea de acord să trimită mesaje 
clare, ca să nu mai muncim atât să le descifrăm. 

Amadiro dădu din umeri: 

— Nu contează asta. Problema e că nava Colonistă se duce 
înapoi pe planeta ei. 

— Împreună cu femeia Solariană şi cu roboții săi? 

— Desigur. 


— Eşti sigur de asta? Nu au fost lăsaţi pe Solaria? 

— Suntem siguri de asta, zise Amadiro nerăbdător. 
Aparent, Solariana a fost responsabilă de plecarea lor de pe 
planetă. 

— Ea? Cum? 

— Încă nu ştiu. 

Vasilia zise: 

— Trebuie să fie Giskard. Ela făcut să pară că femeia 
Solariană e eroina. 

— Şi acum ce facem? 

— Trebuie să-l aducem pe Giskard înapoi. 

— Dar nu putem convinge Consiliul să rişte o criză 
interstelară ca să aducă înapoi un robot. 

— Nici nu trebuie, Kelden. Soliciţi întoarcerea femeii 
Solariene; asta avem dreptul să cerem. Şi crezi că o să se 
întoarcă fără roboții ei? Sau crezi că Giskard va fi de acord 
ca ea să se întoarcă fără el? Sau că Lumea colonizată vrea 
să păstreze roboții, dacă Solariana se întoarce? Cere-o pe 
ea. Hotărât. E o cetăţeană Auroriană împrumutată pentru o 
misiune pe Solaria, care s-a încheiat, şi acum trebuie să fie 
adusă înapoi. Fă-o într-un mod beligerant, ca şi cum ar fi o 
ameninţare de război. 

— Nu putem risca un război, Vasilia. 

— Nu vom risca. Giskard nu poate acţiona într-un mod 
care să ducă la război. În cazul în care Coloniştii se 
împotrivesc şi vor război, Giskard va face modificările 
necesare în atitudinea conducătorilor Colonişti ca să o 
readucă, în pace, pe femeia Solariană înapoi pe Aurora. Şi 
bineînţeles că el va trebui să revină cu ea. 

Amadiro zise jalnic: 

— Şi, odată întors, ne va modifica pe noi, presupun, şi-i 
vom uita puterile şi nu-l vom mai lua în seamă şi va reuşi să- 
şi ducă la bun sfârşit planul, oricare ar fi el. 

Vasilia îşi lăsă capul pe spate şi râse: 

— N-are nici o şansă. Vezi, eu îl cunosc pe Giskard şi-l pot 
manevra. Doar adu-l înapoi, obligă Consiliul să nu ia în 


considerare testamentul lui Fastolfe - poţi s-o faci - şi dă-mi- 
Il pe Giskard. Atunci va lucra pentru noi; Aurora va conduce 
Galaxia, tu îţi vei petrece ultimele decade ale vieţii ca 
Preşedinte al Consiliului şi eu te voi urma ca director al 
Institutului de Robotică. 

— Eşti sigură că aşa se va rezolva problema? 

— Absolut. Tu trimite un mesaj hotărât şi eu îţi garantez 
restul: victoria Spaţialilor şi a noastră, distrugerea 
Pământului şi a Coloniştilor. 

14. DUELUL. 

Gladia privea globul Aurorei, pe ecran. Învelişul său de 
nori părea prins într-un vârtej de-a lungul secerii groase 
care strălucea în lumina soarelui. 

— Sigur că nu suntem aşa aproape, zise ea. 

D. G. Zâmbi: 

— Bineînţeles. O vedem prin nişte lentile destul de 
bunicele. Este la câteva zile depărtare, luând în considerare 
apropierea în spirală. Dacă vom reuşi, vreodată, să obţinem 
propulsia antigravitaţională la care tot visează fizicienii, dar 
se pare că e imposibil de obţinut, zborul spaţial va deveni 
simplu şi rapid. Aşa, Salturile noastre pot, cel mult, să ne 
ducă în siguranţă la o distanţă bunicică de o masă 
planetară. 

— Ciudat, făcu Gladia gânditoare. 

— Ce anume, doamnă? 

— Când am fost pe Solaria mi-am spus „Mă duc acasă”, 
dar când am asolizat mi-am dat seama că nu eram deloc 
acasă. Acum mergem pe Aurora şi mi-am spus „Acum mă 
duc acasă”, şi totuşi nici lumea asta nu e casa mea. 

— Atunci unde e casa dvs., doamnă? 

— Şi eu mă întreb. Dar de ce îmi tot spui doamnă? 

D. G. Fu surprins: 

— Preferaţi „doamna Gladia”, doamnă Gladia? 

— E tot un respect ironic. Asta simţi tu că merit? 

— Respect ironic? Desigur că nu. Dar cum altfel se poate 
adresa un Colonist unui locuitor din Spaţiu? Încerc să fiu 


politicos şi să mă conformez tradiţiilor voastre - să fac exact 
ceea ce vă face să vă simţiţi bine. 

— Dar nu mă face să mă simt bine. Spune-mi simplu 
„Gladia”. În definitiv, eu îţi spun „D.G.”. 

— Perfect, deşi în faţa ofiţerilor şi a oamenilor mei aş 
prefera să-mi spuneţi „căpitane”, şi eu să vă spun 
„doamnă”. Disciplina trebuie menţinută. 

— Da, desigur, zise Gladia absentă, uitându-se din nou 
spre Aurora. Nu am casă. 

Se răsuci spre D.G.: 

— Poţi să mă duci pe Pământ, D. G.? 

— Da, zâmbi D. G., dar s-ar putea să nu vrei să mergi, 
Gladia. 

— Cred că vreau să merg, doar dacă nu o să-mi pierd 
curajul. 

— Posibilitatea infectării există, şi de ea se tem locuitorii 
din Spaţiu, nu? 

— Poate prea mult. De fapt, l-am cunoscut pe strămoşul 
tău şi nu m-am infectat. Am fost pe nava asta şi am 
supravieţuit. Uite, acum eşti lângă mine. Am fost chiar şi pe 
Lumea ta, înconjurată de mii de oameni. Cred că am 
căpătat o anumită imunitate. 

— Trebuie să-ţi spun, Gladia, că Pământul e de o mie de ori 
mai aglomerat decât Lumea lui Baley. 

— Chiar şi aşa, zise Gladia, vocea încălzindu-i-se. Mi-am 
schimbat complet ideile despre multe lucruri. Ţi-am spus că 
nu mai aveam pentru ce să trăiesc, după douăzeci şi trei de 
decade, şi iată că acum am. Ce mi s-a întâmplat pe Lumea 
lui Baley - cuvântarea pe care am ţinut-o, faptul că i-a 
emoţionat pe oameni - era ceva nou, ceva de neimaginat 
pentru mine. Era ca şi cum m-aş fi născut din nou, ca şi cum 
ar fi reînceput totul de la prima decadă. Mi se pare acum 
că, chiar dacă Pământul mă va omori, merită, pentru că voi 
muri tânără, încercând să mă lupt cu moartea, nu bătrână, 
plictisită şi gata să o primesc. 


— Ei bine, rosti D. G. Făcând cu mâna un gest de 
parodiere a eroismului, parcă eşti un documentar istoric la 
hiperviziune. Ai văzut vreunul pe Aurora? 

— Desigur. Sunt foarte populare. 

— Faci repetiţie pentru aşa ceva, Gladia, sau chiar crezi 
ceea ce spui? 

Gladia râse: 

— Presupun că îţi par caraghioasă, D. G., dar chestia 
amuzantă e că asta cred, dacă n-o să-mi pierd curajul. 

— În cazul ăsta, aşa vom face. Ne vom duce pe Pământ. Nu 
cred că vor considera că merită să pornească un război din 
cauza asta, în special dacă le vei raporta pe larg 
evenimentele de pe Solaria, aşa cum vor, şi dacă le vei da 
cuvântul de onoare, ca femeie Spațială - dacă obişnuieşti să 
faci asta - că te vei întoarce. 

— Dar nu mă voi întoarce. 

— S-ar putea să vrei să te întorci, într-o zi. Şi acum, 
doamnă - vreau să spun Gladia - întotdeauna a fost o 
plăcere să stau de vorbă cu tine, dar mereu sunt tentat să 
vorbesc prea mult şi sunt sigur că au nevoie de mine în 
cabina de comandă. Dacă nu, şi se pot descurca singuri, 
atunci aş prefera să nu-şi fi dat seama că lipsesc. 

— A fost mâna ta, prietene Giskard? 

— La ce te referi, prietene Daneel? 

— Doamna Gladia e nerăbdătoare să meargă pe Pământ şi 
poate chiar să nu se mai întoarcă. E o dorinţă atât de 
nepotrivită cu gândirea unei Spațiale ca ea, că nu mă pot 
abţine să cred că tu ai fost cel care a făcut-o să simtă asta. 

Giskard zise: 

— Nici nu m-am atins de ea. E destul de greu să 
îmblânzeşti o fiinţă umană când eşti închis în cuşca celor 
Trei Legi. Să schimbi gândirea unui anumit individ, de a 
cărui siguranţă eşti direct răspunzător, e şi mai greu. 

— Atunci, de ce vrea să se ducă pe Pământ? 

— Acţiunile ei de pe Lumea lui Baley i-au schimbat punctul 
de vedere. Are o misiune - aceea de a asigura pacea în 


Galaxie - şi arde de nerăbdare să şi-o îndeplinească. 

— În cazul ăsta, prietene Giskard, nu ar fi mai bine să faci 
tot posibilul să-l convingi pe căpitan, în felul tău, să se ducă 
direct pe Pământ? 

— Asta ar crea dificultăţi. Autorităţile Auroriene sunt atât 
de insistente în ce priveşte întoarcerea doamnei Gladia pe 
Aurora, că ar fi mai bine s-o facem, cel puţin temporar. 

— Şi totuşi, ar putea fi periculos să ne întoarcem, zise 
Daneel. 

— Deci mai crezi încă, prietene Daneel, că vor să mă 
reţină pentru că au aflat de capacităţile mele? 

— Nu văd nici un alt motiv să insiste atât ca doamna 
Gladia să se întoarcă. 

— A gândi ca un om e un dezavantaj uneori, zise Giskard. 
Poţi bănui dificultăţi care nu există. Chiar dacă cineva de pe 
Aurora ar suspecta puterile mele, cu aceste puteri voi 
înlătura bănuielile. Nu avem de ce ne teme, prietene 
Daneel. 

Şi Daneel zise, fără tragere de inimă: 

— Cum spui tu, prietene Giskard. 

Gladia privi gânditoare în jur, expediindu-şi roboții cu un 
gest absent al mâinii. Îşi privi palma când făcu asta, ca şi 
cum ar fi văzut-o pentru prima oară. Fusese cea cu care 
strânsese mâinile membrilor echipajului, înainte de a intra 
în mica navă care o dusese pe ea şi D. G. Pe Aurora. 
Promisese să se întoarcă, ei o ovaţionaseră şi Niss strigase: 
„N-o să plecăm fără dvs., doamnă”. 

Uralele o emoţionaseră enorm. Roboții ei o urmaseră 
întotdeauna, loiali, răbdători; dar niciodată n-o 
ovaţionaseră. 

D. G., privind-o curios, zise: 

— Acum eşti acasă, Gladia. 

— Sunt pe domeniul meu, rosti ea încet. Este al meu de 
când mi l-a dat dr. Fastolfe, acum douăzeci de decade, şi 
totuşi mi se pare străin. 


— Mie mi se pare străin, spuse D. G. M-aş simţi pierdut 
dacă aş sta singur aici. Se uită în jur, schiţând un zâmbet, la 
mobilele ornate şi la pereţii decoraţi cu migală. 

— Nu vei fi singur, D. G. Roboții mei casnici vor fi cu tine şi 
au instrucţiuni complete. Se vor devota ţie. 

— Vor înţelege accentul meu de Colonist? 

— Dacă nu vor înţelege, te vor ruga să repeţi şi atunci vei 
vorbi rar şi vei gesticula. Îţi vor găti, îţi vor arăta cum să te 
foloseşti de înlesnirile din camera musafirilor şi te vor 
supraveghea ca să nu te comporţi altfel decât trebuie s-o 
facă un oaspete. Te vor opri la nevoie, dar fără să te 
rănească. 

— Sper că nu mă vor considera non-uman. 

— Ca supraveghetoarea? Nu, îţi garantez asta, D. G., deşi 
barba şi accentul îi vor face să reacționeze cu câteva 
secunde mai târziu. 

— Şi presupun că mă vor proteja împotriva nepoftiţilor? 

— Da, dar nu vor exista nepoftiţi. 

— Poate că vor veni să mă ia cei din Consiliu. 

— În cazul ăsta vor trimite roboţi, iar roboții mei îi vor 
întoarce din drum. 

— Dar dacă roboții lor sunt mai puternici? 

— Asta n-o să se întâmple, D. G. Un domeniu e inviolabil. 

— Haide, Gladia. Doar nu vrei să spui că nimeni niciodată 
nu a. 

— Nimeni, niciodată! Replică ea imediat. Tu o să stai aici 
confortabil şi roboții mei vor avea grijă să-ţi aducă tot ce ai 
nevoie. Dacă vrei să iei legătura cu nava ta, cu Lumea lui 
Baley, chiar şi cu Consiliul Aurorian, vor şti exact ce să facă. 
Nu va trebui să mişti nici măcar un deget. 

D. G. Se lăsă în primul scaun pe care-l găsi, se întinse cât 
putu şi răsuflă adânc: 

— Cât de înţelepţi suntem că nu lăsăm nici un robot pe 
Lumile colonizate. Ştii cât mi-ar trebui să fiu corupt, să 
devin trândav şi leneş dacă aş trăi într-o astfel de societate? 


Cel mult cinci minute. De fapt sunt corupt, deja. Căscă şi se 
întinse leneş: Roboții or să se supere dacă dorm? 

— Bineînţeles că nu. Dacă dormi, roboții vor avea grijă ca 
să fie linişte şi întuneric. 

Apoi D. G. Se ridică în capul oaselor, alarmat: 

— Dar dacă nu te mai întorci? 

— De ce nu m-aş întoarce? 

— Se pare că, totuşi, Consiliul are nevoie de tine foarte 
urgent. 

— Nu mă pot opri. Sunt o cetăţeană Auroriană liberă şi mă 
duc unde vreau. 

— Întotdeauna există urgenţe când guvernul o doreşte, iar 
în caz de urgenţă, legile pot fi încălcate. 

— Prostii. Giskard, o să fiu reţinută acolo? 

Giskard zise: 

— Doamnă Gladia, nu veţi fi reţinută. Căpitanul nu trebuie 
să-şi facă griji în privinţa asta. 

— Poftim, D. G.! Şi Strămoşul tău mi-a spus, ultima oară 
când m-a văzut, că trebuie să am mereu încredere în 
Giskard. 

— Bun! Excelent! Oricum, motivul pentru care am venit cu 
tine, Gladia, a fost că voiam să fiu sigur că te întorci. Ţine 
minte asta şi spune-i-o doctorului Amadiro al tău, dacă e 
nevoie. Dacă încearcă să te reţină împotriva dorințelor tale, 
vor trebui să mă reţină şi pe mine, iar nava mea, care e pe 
orbită, e capabilă să reacționeze. 

— Nu, te rog, zise Gladia tulburată, să nu faci asta. Aurora 
are şi ea nave şi sunt sigură că a ta e sub observaţie. 

— "Totuşi e o diferenţă. Nu-mi vine să cred că Aurora ar 
vrea să pornească un război pentru tine. Pe de altă parte, 
Lumea lui Baley ar fi pregătită să riposteze. 

— Bineînţeles că nu. Nu vreau să pornească un război din 
cauza mea. Şi în definitiv, de ce ar face-o? Pentru că am fost 
prietena Strămoşului tău? 

— Nu chiar. Nu cred că cineva ar putea crede că tu ai fost 
acea prietenă. Poate stră-străbunica ta, nu tu. Nici măcar 


eu nu cred că tu ai fost. 

— Dar ştii că eu am fost. 

— Raţional, da. Emoţional, mi se pare imposibil. Asta a fost 
acum douăzeci de decade. 

Gladia scutură din cap: 

— Ai orizontul unei persoane cu viaţă scurtă. 

— Poate că toţi îl avem, dar nu contează. Ce te face 
importantă pentru Lumea lui Baley e cuvântarea pe care ai 
ţinut-o. Eşti o eroină şi vor hotări că trebuie să fii 
prezentată pe Pământ. Nimic nu le va sta împotrivă. 

Gladia zise puţin alarmată: 

— Prezentată pe Pământ? Cu o ceremonie întreagă? 

— Cea mai mare ceremonie. 

— De ce se consideră că e un lucru aşa de important, încât 
să merite un război? 

— Nu cred că pot explica asta unui locuitor din Spaţiu. 
Pământul nu e o lume deosebită. Pământul E. O lume 
sfântă. E singura lume adevărată. E singurul loc unde 
fiinţele se nasc, evoluează, se dezvoltă şi trăiesc într-un 
decor natural, viu. Noi avem copaci şi insecte pe Lumea lui 
Baley, dar pe Pământ sunt o întreagă varietate de copaci şi 
insecte pe care niciunul dintre noi nu le-a văzut în altă 
parte. Lumile noastre sunt imitații, palide imitații. Ele nu 
există şi nu pot exista fără puterea intelectuală, culturală şi 
spirituală pe care au luat-o de la Pământ. 

— Opinia ta despre Pământ, spuse Gladia, e total opusă 
celei pe care o au locuitorii din Spaţiu. Când ne referim la 
Pământ, destul de rar de altfel, spunem că e o lume barbară 
şi decăzută. 

D. G. Roşi: 

— De asta au devenit Lumile din Spaţiu aşa de slabe. După 
cum am spus înainte, sunteţi ca nişte plante care şi-au rupt 
rădăcinile, ca nişte animale care şi-au scos inimile. 

— Ei bine, rosti femeia, am să văd Pământul şi singură, dar 
acum trebuie să plec. Te rog comportă-te ca şi cum ai fi 
proprietarul domeniului, până mă-ntorc. O luă brusc înspre 


uşă, se opri şi se întoarse: Nu există băuturi alcoolice pe 
domeniul ăsta sau oriunde pe Aurora, nici tutun sau 
stimulente alcaloide, nimic artificial de genul ăsta, cu care 
probabil că eşti obişnuit. 

D. G. Rânji amar: 

— Noi, Coloniştii, suntem conştienţi de asta. Suntem un 
popor foarte puritan. 

— Puritan pe naiba, zise Gladia încruntată. Trebuie să 
plătim treizeci-patruzeci de decade de viaţă în felul ăsta. 
Doar nu-ţi închipui că suntem magicieni, nu? 

— Ei bine, voi bea sănătoasele sucuri de fructe şi cafea 
sterilizată şi voi mirosi flori. 

— O să găseşti o cantitate considerabilă, zise Gladia rece, 
şi când te vei întoarce pe nava ta, sunt sigură că poţi 
compensa neplăcerea suferită acum din cauza lipsei de 
produse adecvate. 

— O să sufăr numai din cauza lipsei dvs., doamna mea, 
spuse D. G. Grav. 

Gladia se forţă să zâmbească: 

— Eşti un mincinos incorigibil, căpitanul meu. Mă voi 
întoarce. Daneel! Giskard! 

Gladia stătea ţeapănă în biroul lui Amadiro. Timp de multe 
decade îl văzuse pe Amadiro numai de la distanţă sau pe 
ecranul de vizionare, şi în astfel de ocazii îşi făcuse o 
obişnuinţă din a-i întoarce spatele. Îşi aducea aminte de el 
numai ca de marele duşman al lui Fastolfe şi acum, când se 
găsea pentru prima oară în aceeaşi cameră cu el - într-o 
confruntare făţişă - trebuia să-şi facă faţa cât mai 
inexpresivă ca să nu se vadă ura. 

Deşi numai ea şi Amadiro erau singurele fiinţe umane în 
carne şi oase, în odaie mai existau prin intermediul 
holoviziunii cel puţin o duzină de oficialități - printre care 
Preşedintele însuşi. Gladia îl recunoscu pe Preşedinte şi pe 
alţi câţiva, dar nu pe toţi. Fu o experienţă destul de 
neplăcută. Aducea mult cu vizionarea care era universală 


pe Solaria, şi cu care fusese obişnuită încă de când era 
copil, clipe pe care şi le reamintea cu neplăcere. 

Făcu efortul de a vorbi clar, fără să dramatizeze, şi concis. 
Când i se punea câte o întrebare, răspunsul ei era pe cât de 
scurt şi clar, pe atât de neutru şi politicos. 

Preşedintele ascultă impasibil şi ceilalţi îl imitară. Era 
destul de în vârstă - întotdeauna Preşedinţii erau aşa, 
pentru că, de obicei, obțineau postul spre sfârşitul vieţii. 
Avea faţa prelungă, capul încă acoperit de păr des şi 
sprâncene proeminente. Vocea era suavă, dar în nici un caz 
prietenoasă. 

Când Gladia termină, spuse: 

— Deci, opinia dvS. E că Solarienii redefiniseră fiinţa 
umană într-un sens restrâns, limitat numai la ei? 

— Nu sugerez nimic, domnule Preşedinte. E vorba doar de 
faptul că nimeni n-a găsit altă explicaţie evenimentelor. 

— Vă daţi seama, doamnă Gladia, că în toată istoria ştiinţei 
roboticii, nici unui robot nu i s-a implementat o noţiune 
restrânsă de „fiinţă umană”? 

— Nu sunt roboticiană, domnule Preşedinte, şi nu ştiu 
nimic despre matematica circuitelor pozitronice. Din 
moment ce spuneţi că nu s-a mai făcut asta vreodată, 
bineînţeles că eu accept ideea. Nu pot spune, după 
propriile-mi cunoştinţe, că, dacă nu s-a mai făcut vreodată, 
înseamnă că nu se va face nici în viitor. 

Niciodată ochii ei nu fuseseră aşa de mari şi inocenți ca 
acum, iar preşedintele roşi şi zise: 

— Teoretic nu e imposibilă restrângerea unei definiţii, dar 
este de neconceput. 

Gladia zise, privind în jos la mâinile ce-i erau împreunate-n 
poală: 

— Uneori, oamenii se pot gândi la astfel de lucruri ciudate. 

Preşedintele schimbă subiectul: 

— O navă Auroriană a fost distrusă. Ce aveţi de spus? 

— Nu am fost acolo când s-a petrecut incidentul, domnule 
Preşedinte. Nu am nici o idee despre ce s-a-ntâmplat, deci 


nu am ce să vă explic. 

— Aţi fost pe Solaria, planeta pe care v-aţi născut. Având în 
vedere recenta experienţă şi originea dvs., ce credeţi că s-a 
întâmplat? Preşedintele dădea semne de nerăbdare. 

— Dacă trebuie să ghicesc, zise Gladia, cred că nava 
noastră de război a fost aruncată în aer cu ajutorul unui 
amplificator nuclear portabil, similar cu acela care era să 
fie folosit împotriva navei Coloniste. 

— Nu vă sare-n ochi faptul că cele două cazuri sunt 
diferite? Într-unul, o navă Colonistă invadează Solaria ca să 
confişte roboţi Solarieni, în celălalt, o navă Auroriană vine 
pe Solaria să protejeze o planetă soră. 

— Pot doar să presupun, domnule Preşedinte, că 
supraveghetorii - roboții umanoizi lăsaţi să supravegheze 
planeta - erau prea puţin instruiți ca să-şi dea seama de 
diferenţe. 

Preşedintele se ofensă: 

— E de neconceput că nu au fost instruiți să facă diferenţa 
dintre Colonişti şi prietenii Spaţiali. 

— Dacă spuneţi dvs., domnule Preşedinte. Cu toate 
acestea, dacă singura definiţie a unei fiinţe umane e cineva 
cu înfăţişare de om, care ştie să vorbească Solariana - aşa 
cum am înţeles noi, care am fost acolo - atunci Aurorienii, 
care nu vorbesc Solariana, nu sunt consideraţi oameni de 
către supraveghetori. 

— Deci dvS. Spuneţi că Solarienii i-au definit pe semenii 
lor din Spaţiu drept non-umani şi i-au expus distrugerii. 

— E doar o supoziţie, întrucât nu găsesc altă explicaţie 
pentru distrugerea unei nave de război Auroriene. Oamenii 
cu mai multă experienţă sigur că vor găsi alte explicaţii. Din 
nou arboră privirea inocentă, aproape tâmpă. 

Preşedintele zise: 

— Vreţi să vă întoarceţi pe Solaria, doamnă Gladia? 

— Nu, domnule Preşedinte, nu am astfel de planuri. 

— Vi s-a cerut asta de câtre prietenul dvs. Colonist, ca să 
scăpaţi planeta de supraveghetori? 


Gladia clătină încet din cap: 

— Nu mi s-a cerut asta. Dacă mi s-ar fi cerut, aş fi refuzat. 
Nici nu m-am dus pe Solaria pentru alte motive în afară de 
acela de a-mi îndeplini datoria faţă de Aurora. Am fost 
solicitată să plec pe Solaria de către dr. Levular Mandamus 
de la Institutul de Robotică, cel care lucrează sub 
conducerea doctorului Kelden Amadiro. Mi s-a cerut să mă 
duc, astfel ca la întoarcere să pot raporta evenimentele - 
aşa cum am şi făcut. Cererea mi s-a părut, după cum am 
înţeles eu, că este de fapt un ordin şi l-am îndeplinit exact - 
privi scurt în direcţia lui Amadiro - ca şi cum ar fi venit din 
partea doctorului Amadiro însuşi. 

Amadiro nu răspunse. 

— Deci care sunt planurile dvS. De viitor? Întrebă 
Preşedintele. 

Gladia aşteptă două bătăi de inimă, apoi hotări să pună 
cărţile pe masă. 

— Intenţia mea, domnule Preşedinte, zise ea răspicat, e să 
vizitez Pământul. 

— Pământul? De ce aţi vizita Pământul? 

— Ar putea fi important, domnule Preşedinte, pentru 
autorităţile Auroriene să ştie ce se întâmplă pe Pământ. Din 
moment ce am fost invitată de autorităţile de pe Lumea lui 
Baley să vizitez Pământul şi din moment ce căpitanul e gata 
să mă ducă acolo, ar fi o ocazie să mă întorc cu un raport al 
evenimentelor de acolo - aşa cum am raportat acum 
evenimentele de pe Solaria. 

„Ei, acum, gândi Gladia, oare va încălca obiceiurile şi mă 
va sechestra pe Aurora? Dacă da, atunci va exista o cale de 
contestare a deciziei.” Simţi că i se ridică tensiunea şi 
aruncă o privire scurtă către Daneel, care, desigur, părea 
total impasibil. 

Oricum, Preşedintele zise acru: 

— În acest caz, doamnă Gladia, aveţi dreptul ca Auroriană 
să faceţi ce doriţi, dar va fi pe propria dvS. Răspundere. 
Nimeni nu vă mai cere asta, aşa cum aţi spus că v-au cerut 


să vizitaţi Solaria. De aceea trebuie să vă previn că Aurora 
nu se va simţi datoare să vă ajute, în caz că veţi avea 
neplăceri. 

— Înţeleg asta, domnule. Preşedintele încheie brusc: 

— Vom discuta mai mult despre asta mai târziu, Amadiro. 
Voi ţine legătura cu tine. 

Imaginile dispărură iar Gladia şi roboții ei se treziră, 
deodată, singuri cu Amadiro şi roboții lui. 

Gladia se ridică şi zise înţepată, refuzând să se uite în ochii 
lui Amadiro: 

— Presupun că întâlnirea s-a terminat, deci pot pleca. 

— Da, desigur, dar am o întrebare sau două şi sper că nu 
vă veţi supăra dacă vi le voi pune. Trupul său înalt păru 
ameninţător când se ridică şi zâmbi adresându-i-se cu 
curtoazie, ca şi cum între ei ar fi fost o prietenie veche: 
Lăsaţi-mă să vă însoțesc, doamnă Gladia. Aşadar vă duceţi 
pe Pământ? 

— Da. Preşedintele n-a avut nici o obiecţie şi un cetăţean 
Aurorian poate călători liber prin Galaxie, în timp de pace. 
Mă scuzaţi, dar roboții mei, şi dacă e nevoie, şi ai dvS. Vor fi 
de ajuns ca să mă însoţească. 

— Cum doriţi, doamnă. Un robot le ţinu uşa deschisă. 
Presupun că veţi lua roboții cu dvS. Când veţi pleca pe 
Pământ, nu? 

— Nu încape nici o îndoială în privinţa asta. 

— Care roboţi, doamnă, dacă nu vă supăraţi? 

— Aceştia doi. Cei doi roboţi pe care-i am cu mine. Pantofii 
ei ţăcăniră când traversă repede coridorul, rămânând cu 
spatele la Amadiro, nefăcând vreun efort să vadă dacă el o 
auzise. 

— E înţelept, doamnă? Sunt roboţi avansați, produse 
deosebite ale marelui dr. Fastolfe. Veţi fi înconjurată de 
barbari pământeni care s-ar putea să-i râvnească. 

— Dacă-i vor râvni, în nici un caz nu-i vor obţine. 

— Nu subestimaţi pericolul, nici nu supraestimaţi protecţia 
roboților. Veţi fi în unul dintre Oraşele lor, înconjurată de 


zeci de milioane de astfel de Pământeni şi roboții nu pot 
răni fiinţe umane. Într-adevăr, cu cât roboții sunt mai 
avansați, cu atât sunt mai sensibili la nuanțele celor Trei 
Legi şi este cu atât mai puţin probabil că vor acţiona astfel 
încât să existe riscul de a răni fiinţe umane în vreun fel. Nu- 
i aşa, Daneel? 

— Da, doctore Amadiro, zise Daneel. 

— Presupun că Giskard e de acord cu tine. 

— Sunt, vorbi Giskard. 

— Vedeţi, doamnă? Aici pe Aurora, într-o societate non- 
violentă, roboții dvS. Vă pot proteja împotriva altor 
persoane. Pe Pământ - nebun, decăzut, barbar - doi roboţi 
nu o să aibă cum să vă protejeze pe dvS. Sau pe ei înşişi. Nu 
vreau să fiţi jefuită. Nici - dacă ar fi să fim egoişti - nu vreau 
ca Institutul şi guvernul să vadă roboţi avansați intrând pe 
mâna barbarilor. N-ar fi mai bine să luaţi roboţi mai 
obişnuiţi, pe care Pământenii îi vor ignora? În cazul ăsta 
puteţi lua oricâţi. O grămadă dacă vreţi. 

Gladia replică: 

— Dr. Amadiro, am luat aceşti doi roboţi pe o navă 
Colonistă şi am vizitat o Lume colonizată. Nimeni nu a 
încercat să şi-i însuşească. 

— Coloniştii nu folosesc roboţi şi pretind că nu îi doresc. 
Dar pe Pământ se mai folosesc roboţi. 

Daneel interveni: 

— Dacă-mi daţi voie, dr. Amadiro, după câte ştiu, roboții au 
fost retraşi de pe Pământ. Sunt foarte puţini în Oraşe. 
Aproape toţi roboții existenţi pe Pământ sunt folosiţi, acum, 
în agricultură şi minerit. În rest se utilizează automate. 

Amadiro îl privi scurt pe Daneel, apoi se adresă Gladiei: 

— Poate că robotul dvS. Are dreptate şi presupun că nu va 
fi rău să-l luaţi pe Daneel. Ar putea trece drept un om, dar 
Giskard ar fi bine să rămână pe domeniul dvs. Poate trezi 
instincte acaparatoare într-o societate lacomă, chiar dacă e 
adevărat că încearcă să scape de roboţi. Gladia zise: 


— Niciunul nu îmi va fi luat, domnule. Vor veni cu mine. Eu 
sunt singura în măsură să judec care părţi ale proprietăţii 
mele pot veni cu mine şi care nu. 

— Desigur, zâmbi Amadiro cât mai amabil. Nimeni nu 
contestă asta. Vreţi să aşteptaţi aici? 

Altă uşă se deschise, lăsând să se vadă o cameră 
confortabil mobilată. Deşi nu avea ferestre, era inundată de 
o lumină dulce şi scăldată într-o muzică şi mai dulce. 

Gladia se opri în prag şi întrebă aspru: 

— De ce? 

— Un membru al Institutului vrea să vă vadă şi să vă 
vorbească. Nu va dura mult, dar e necesar. După asta 
sunteţi liberă să plecaţi. Nici măcar nu veţi mai fi deranjată 
de prezenţa mea din momentul ăsta. Vă rog. În ultimele 
cuvinte se simţi răceala. 

Gladia ridică mâna ca să-i cheme pe Daneel şi Giskard. 

— Intrăm împreună. Amadiro zise binevoitor: 

— Credeţi că încerc să vă despart de roboții dvs.? Credeţi 
că mi-ar permite asta? Ai stat prea mult cu Coloniştii, draga 
mea. 

Gladia se uită la uşa închisă şi murmură printre dinţi: 

— Nu pot să-l sufăr pe omul ăsta. În special când râde şi 
încearcă să fie binevoitor. 

Se întinse şi încheieturile coatelor îi trosniră uşor. 

— Oricum sunt obosită, şi dacă vine cineva cu întrebări 
despre Solaria şi despre Lumea lui Baley, e clar că va primi 
răspunsuri scurte. 

Se aşeză pe o sofa, care se lăsă uşor sub greutatea ei. Îşi 
scoase pantofii şi-şi puse picioarele pe sofa. Zâmbi 
somnoroasă, inspiră adânc, întorcându-se pe o parte, şi, cu 
spatele întors spre cameră, adormi imediat. 

— E bine că i-a fost somn, zise Giskard. Am putut să 
accentuez oboseala fără să o tulbur deloc. N-aş vrea ca 
doamna Gladia să audă ceea ce, probabil, are să se 
întâmple. 


— Ce are să se întâmple, prietene Giskard? Întrebă 
Daneel. 

— Ce are să se întâmple e rezultatul, cred, a faptului că 
am greşit, prietene Daneel, iar tu ai avut dreptate. Trebuia 
să iau mai în serios mintea ta excelentă. 

— Deci tu eşti cel pe care vor să-l ţină pe Aurora? 

— Da. Şi când au chemat-o de urgenţă pe doamna Gladia 
să se întoarcă, de fapt m-au chemat pe mine. Ai auzit 
cererea doctorului Amadiro să fim lăsaţi aici. La început 
amândoi, apoi numai eu. 

— Oare cuvintele lui au avut numai înţelesul superficial, şi 
anume că el consideră periculoasă pierderea unui robot 
avansat pe o lume Pământeană? 

— Am sesizat la el un şuvoi ascuns de nelinişte, prietene 
Daneel, pe care îl consider prea puternic pentru a se potrivi 
cuvintelor lui. 

— Îţi dai seama dacă ştie sau nu de capacităţile tale 
deosebite? 

— Nu pot fi sigur, din moment ce nu pot citi gândurile. Cu 
toate acestea, de două ori în cursul întrevederii cu membrii 
Consiliului, în mintea doctorului Amadiro a crescut brusc 
intensitatea emoţională. Extraordinar de mult. Nu pot să o 
descriu prin cuvinte, dar ar fi similar, poate, cu a privi o 
scenă alb-negru care, pe neaşteptate, s-ar transforma în 
una foarte viu colorată. 

— Când s-a-ntâmplat asta, prietene Giskard? 

— A doua oară a fost când doamna Gladia a menţionat că 
se va duce pe Pământ. 

— Asta a creat o agitaţie invizibilă printre membrii 
Consiliului. Cum le erau minţile? 

— Nu aş putea spune. Erau prezenţi prin holoviziune şi 
astfel de imagini nu sunt însoţite de senzaţii mentale pe 
care să le pot detecta. 

— Deci putem trage concluzia că, indiferent dacă membrii 
Consiliului sunt neliniştiţi sau nu de plecarea doamnei 
Gladia pe Pământ, dr. Amadiro este tulburat în mod sigur. 


— Nu era o simplă tulburare. Dr. Amadiro era 
extraordinar de neliniştit; ca şi cum ar avea un proiect, 
ceea ce şi bănuim de fapt, pentru distrugerea Pământului şi 
i-a fost teamă să nu fie descoperit. Mai mult, când doamna 
Gladia a menţionat intenţiile sale, prietene Daneel, dr. 
Amadiro mi-a aruncat o privire scurtă; singura dată în 
timpul întâlnirii când m-a privit. Intensitatea emoţională a 
crescut chiar în acel moment. Cred că gândul plecării mele 
pe Pământ l-a neliniştit atât de mult. Aşa cum ne-am putea 
aştepta, a crezut că eu, cu puterile mele deosebite, pot fi un 
pericol palpabil pentru planurile sale. 

— Acţiunile lui, prietene Giskard, pot fi luate şi drept 
rezultatul unei temeri, exprimate în Consiliu, că Pământenii 
vor încerca să se apropie de tine, fiind un robot avansat, şi 
asta n-ar fi bine pentru Aurora. 

— Probabilitatea ca acest lucru să se întâmple, prietene 
Daneel, şi răul care i s-ar putea face comunităţii Spațiale e 
prea nesemnificativ ca să explice starea lui. Ce rău aş face 
Aurorei dacă aş fi în posesia Pământenilor, fiind doar 
banalul Giskard, aşa cum sunt considerat? 

— Aşadar, deduc că dr. Amadiro ştie că nu eşti un simplu 
robot? 

— Nu sunt sigur. Poate că doar bănuieşte. Dacă ar şti ce 
sunt, nu ar face toate eforturile să evite să-şi facă planuri în 
prezenţa mea? 

— Poate că e doar ghinionul lui că doamna Gladia nu va fi 
despărțită de noi. Nu poate insista ca tu să rămâi, prietene 
Giskard, fără să se dea de gol că ştie de puterile tale. 
Daneel se opri şi zise: Ai un mare avantaj, prietene Giskard, 
că poţi cântări emoţiile creierului. Dar ai zis că intensitatea 
emoţională a doctorului Amadiro a crescut a doua oară la 
ideea călătoriei pe Pământ. Când a fost prima oară? 

— Prima oară a fost când s-a adus vorba despre 
amplificatorul nuclear; şi asta pare, de asemenea, 
important. Conceptul de amplificator nuclear este 
binecunoscut pe Aurora. Nu au un aparat portabil, destul 


de uşor şi eficient ca să fie practic la bordul unei nave, dar 
aceasta nu era chiar o ştire senzaţională. Deci, de ce atâta 
nelinişte? 

— Poate, zise Daneel, pentru că un amplificator de genul 
ăsta are legătură cu planurile sale în privinţa Pământului. 

— Poate. 

În momentul acela uşa se deschise, o persoană intră şi o 
voce rosti: 

— Ei, Giskard, iată-te! 

Giskard privi pe noul sosit şi vorbi calm: 

— Doamna Vasilia. 

— Deci îţi aduci aminte de mine, spuse Vasilia zâmbind 
călduros. 

— Da, doamnă. Sunteţi o binecunoscută roboticiană şi 
figura dvS. Apare, când şi când, în emisiunile informative 
ale hiperviziunii. 

— Haide, Giskard. Nu te-am întrebat dacă mă recunoşti, 
oricine poate face asta. Am zis că îţi aduci aminte de mine. 
Cândva îmi spuneai domnişoara Vasilia. 

— Îmi aduc aminte şi asta, doamnă. A fost demult. 

Vasilia închise uşa-n urma ei şi se aşeză pe unul dintre 
scaune. Se întoarse spre celălalt robot. 

— Şi tu eşti Daneel, desigur. 

Daneel spuse: 

— Da, doamnă. Ca să mă folosesc de nuanţa pe care 
tocmai aţi evidenţiat-o, îmi aduc aminte de dvs., pentru că 
eram cu detectivul Elijah Baley când v-a anchetat o dată şi, 
de asemenea, v-am recunoscut. 

Vasilia zise aspru: 

— Să nu mai vorbeşti despre Pământeanul ăla. Şi eu te 
recunosc, Daneel. Eşti la fel de vestit în felul tău, ca şi mine. 
Amândoi sunteţi renumiţi pentru că sunteţi cele mai mari 
creaţii ale regretatului dr. Han Fastolfe. 

— Al tatălui dvs., doamnă, adăugă Giskard. 

— Ştii foarte bine, Giskard, că nu dau nici o importanţă 
acestei relaţii pur genetice. Să nu te mai referi la el 


niciodată ca la tatăl meu. 

— Da, doamnă. 

— Şi asta? Privi în treacăt persoana adormită de pe sofa. 
Din moment ce voi doi sunteţi aici, pot să spun sigur că 
frumoasa adormită e femeia Solariană. 

Giskard zise: 

— E doamna Gladia, iar eu sunt proprietatea ei. Vreţi s-o 
scol, doamnă? 

— N-o să facem altceva decât s-o deranjăm, Giskard, dacă 
vom vorbi numai noi doi despre vremuri apuse. Las-o să 
doarmă. 

— Da, doamnă. 

Vasilia se adresă lui Daneel: 

— Poate că discuţia pe care o voi avea eu cu Giskard nu te 
interesează nici pe tine, Daneel. Ce-ar fi să aştepţi afară? 

Daneel spuse: 

— Mi-e teamă că nu pot pleca, doamnă. Sarcina mea e s-o 
păzesc pe doamna Gladia. 

— Nu cred că e nevoie s-o păzeşti prea mult de mine. Doar 
vezi că n-am roboţi cu mine, deci Giskard va fi de ajuns ca s- 
o protejeze pe doamna ta Solariană. 

Daneel zise: 

— Nu aveţi roboţi în cameră, doamnă, dar am văzut patru 
roboţi chiar afară, pe coridor, când uşa era deschisă. Ar fi 
mai bine dacă aş rămâne. 

— Bine, n-am să încerc să-ţi încalc ordinele. Poţi rămâne. 
Giskard! 

— Da, doamnă? 

— Îţi aduci aminte când ai fost prima oară pus în 
funcţiune? 

— Da, doamnă. 

— Ce-ţi aminteşti? 

— Mai întâi lumina. Apoi sunetul. Apoi o cristalizare şi 
imaginea doctorului Fastolfe. Puteam înţelege Galactica 
standard şi aveam o cantitate considerabilă de inteligenţă 
înnăscută în circuitele mele pozitronice. Bineînţeles, ştiam 


cele Trei Legi, un vocabular bogat, cu definiţii; îndatoriri 
robotice; tradiţii sociale. Alte lucruri le-am învăţat repede. 

— Îţi aminteşti de primul tău proprietar? 

— Aşa cum am spus, dr. Fastolfe. 

— Mai gândeşte-te o dată, Giskard. Nu eram eu? 

Giskard tăcu un moment, apoi zise: 

— Doamnă, mi s-a dat sarcina să vă păzesc cât pot, fiindcă 
aparţineam doctorului Han Fastolfe. 

— Cred că era mai mult decât atât. Mi te-ai supus numai 
mie, timp de zece ani. Dacă ascultai şi de alţii, inclusiv de 
dr. Fastolfe, o făceai într-un mod cu totul întâmplător, ca o 
consecinţă a îndatoririlor tale de robot şi numai atât cât îţi 
permitea prima ta funcţie, şi anume de a mă păzi pe mine. 


— Da, e adevărat că v-am fost distribuit, doamnă Vasilia, 
dar dr. Fastolfe v-a retras dreptul de proprietate. Odată ce 
aţi plecat de pe domeniu, şi-a reluat controlul total asupra 
mea, ca proprietar. A rămas proprietarul meu chiar şi când 
m-a dat, mai târziu, doamnei Gladia. A fost singurul meu 
proprietar atâta timp cât a trăit. După moartea sa, a 
transferat prin testament proprietatea doamnei Gladia şi, 
deci, îi aparţin ei. 

— Nu aşa. Te-am întrebat dacă-ţi aduci aminte când ai fost 
prima oară pus în funcţiune şi ce-ţi aminteşti. Acum nu mai 
eşti cum ai fost prima dată când ai fost activat. 

— Banca mea de memorie este incomparabil mai bogată, 
doamnă, informaţiile mele sunt mult mai complexe decât 
atunci şi am avut multe experienţe pe care atunci nu le 
trăisem. 

Vocea Vasiliei deveni şi mai furioasă: 

— Eu nu vorbesc de memoria ta şi nici de experienţă. Eu 
vorbesc de capacităţile tale. Eu am făcut modificări 
circuitelor tale pozitronice. Eu am schimbat circuitele astea 
şi le-am îmbunătăţit. 

— Da, doamnă, aţi făcut asta cu ajutorul şi consimţământul 
doctorului Fastolfe. 

— Odată, Giskard, am introdus o îmbunătăţire, sau cel 
puţin o extindere şi asta fără ajutorul şi consimţământul 
doctorului Fastolfe. 'Ţi-aduci aminte? 

Giskard tăcu o bună bucată de vreme. Apoi răspunse: 

— Îmi aduc aminte că o dată nu am fost de faţă când dvs. 
V-aţi consultat cu el. Bănuiam că l-aţi întrebat când eu nu 
eram acolo. 

— Dacă ai crezut asta, nu ai avut dreptate. De fapt, din 
moment ce ştiai că atunci nu era pe planetă, nu puteai să 
crezi asta. Eşti evaziv, ca să nu folosim alt cuvânt mai tare. 

— Nu, doamnă. Puteaţi să-l consultaţi prin hiperunde. Am 
considerat asta o posibilitate. 

— Oricum, spuse Vasilia, modificările acelea erau în 
totalitate ale mele. Rezultatul a fost că ai devenit realmente 


un alt robot. Robotul care ai devenit din momentul în care 
te-am schimbat a fost proiectul meu, creaţia mea, şi tu ştii 
asta foarte bine. 

Giskard tăcu. 

— Acum, Giskard, spune-mi cu ce drept era dr. Fastolfe 
stăpânul tău când ai fost activat? Aşteptă, după care spuse 
aspru: Răspunde-mi, Giskard. E un ordin! 

Giskard zise: 

— Din moment ce el era proiectantul şi supraveghetorul 
construirii mele, eu eram proprietatea lui. 

— Şi când eu, de fapt, te-am reproiectat şi reconstruit 
fundamental, nu ai devenit proprietatea mea? 

— Nu pot răspunde la întrebarea asta. Ar fi nevoie de 
decizia unei Curți de justiţie ca să elucideze cazul. Probabil 
că ar depinde de gradul în care am fost reproiectat şi 
reconstruit. 

— Eşti conştient de acest grad? 

Giskard tăcu din nou. 

— E o copilărie, Giskard, zise Vasilia. Trebuie să trag de 
tine la fiecare întrebare? Nu mă obliga să fac asta. Oricum, 
în cazul ăsta, tăcerea înseamnă cu siguranţă că am 
dreptate. Ştii despre ce schimbare vorbesc şi că a fost 
fundamentală şi eşti conştient că şi eu ştiu asta. Ai făcut-o 
pe femeia Solariană să doarmă ca să nu afle de la mine cum 
a fost. Nu ştie, nu? 

— Nu, doamnă, răspunse Giskard. 

— Şi nu vrei să ştie? 

— Nu, doamnă. 

— Daneel ştie? 

— Da, doamnă. 

Vasilia dădu din cap. 

— Am bănuit eu, din nerăbdarea cu care voiai să rămână. 
Ascultă-mă, Giskard. Să presupunem că o Curte de justiţie 
află că înainte ca eu să te reproiectez, erai un robot 
obişnuit şi că, după ce te-am reproiectat, ai devenit un 
robot care poate percepe mintea oamenilor şi o poate 


schimba după propria dorinţă. Crezi că nu vor considera 
asta de ajuns ca să treacă proprietatea în mâinile mele? 

Giskard răspunse: 

— Doamnă Vasilia, nu putem lăsa ca acest lucru să ajungă 
în faţa Curţii de justiţie. Având în vedere circumstanţele, voi 
fi declarat, din motive serioase, proprietatea statului. S-ar 
putea să se ordone să fiu dezactivat. 

— Prostii. Mă crezi un copil? Cu puterile tale, poţi opri 
Curtea să ajungă la o astfel de decizie. Dar nu asta e ideea. 
Nu sugerez să aducem problema în faţa Curţii de justiţie. Îţi 
cer ţie însuţi să judeci. Tu nu consideri că eu sunt, de fapt şi 
de drept, proprietarul tău şi că am fost încă de pe când 
eram copil? 

Giskard răspunse: 

— Doamna Gladia se consideră proprietara mea şi, până 
ce legea nu spune contrariul, trebuie considerată astfel. 

— Dar tu ştii că şi ea şi legea acţionează pe baza unei 
neînţelegeri. Dacă îţi faci griji pentru sentimentele femeii 
Solariene, atunci ar fi foarte uşor să-i influenţezi creierul în 
aşa fel încât să nu-i pese că nu mai eşti în proprietatea ei. 
Poţi chiar s-o faci să se simtă uşurată că te voi lua din 
mâinile ei. Îţi voi ordona să faci asta imediat ce vei fi de 
acord cu ceea ce ştii de fapt - că sunt proprietara ta. De cât 
timp ştie Daneel de capacităţile tale? 

— De decade, doamnă. 

— Poţi să-l faci să uite. Şi dr. Amadiro ştie de câtva timp şi 
poţi să-l faci şi pe el să uite. Numai eu şi cu tine vom şti. 

Daneel vorbi pe neaşteptate: 

— Doamnă Vasilia, din moment ce Giskard nu se consideră 
proprietatea dvs., poate uşor să vă facă pe dvS. Să uitaţi şi 
veţi fi astfel perfect mulţumită că lucrurile stau aşa. 

Vasilia îl privi rece pe Daneel: 

— Poate? Dar vezi tu, nu tu vei hotări pe cine consideră 
Giskard proprietarul lui. Eu ştiu că Giskard ştie că eu sunt 
proprietara lui, deci că, în conformitate cu cele Trei Legi, 
are datorii faţă de mine. Dacă trebuie să facă pe cineva să 


uite şi poate s-o facă fără nici un pericol fizic, va fi necesar 
să aleagă pe oricine vrea, în afară de mine. Pe mine nu mă 
poate face să uit, şi nici nu poate să-mi influenţeze mintea. 
Mulţumesc, Daneel, că mi-ai dat ocazia să limpezesc 
problema asta. 

Daneel continuă: 

— Dar emoţiile doamnei Gladia sunt atât de legate de 
Giskard, încât, pentru el, a o forţa să uite înseamnă a-i face 
un rău. 

Vasilia spuse: 

— Giskard e cel care hotărăşte. Giskard, eşti al meu. Ştii 
că eşti al meu şi-ţi ordon să-l faci să uite pe robotul ăsta, 
jumătate om, jumătate maimuţă, care stă lângă tine, şi pe 
femeia care te-a considerat, în mod greşit, proprietatea ei. 
Fă-o în timp ce doarme şi nu i se va întâmpla nimic. 

— Prietene Giskard, spuse Daneel, doamna Gladia e 
deținătoarea ta legală. Dacă o faci pe doamna Vasilia să uite 
asta nu-i va dăuna. 

— Ba da, rosti Vasilia imediat. Femeia Solariană nu va fi 
rănită pentru că trebuie doar să uite că are impresia că e 
proprietara lui Giskard. Eu, de pe altă parte, ştiu în plus că 
Giskard are şi puteri mentale. Să-mi şteargă asta din 
memorie ar fi greu şi Giskard poate să fie sigur, dându-şi 
seama de hotărârea mea să păstrez informaţia respectivă, 
că nu ar putea să nu mă rănească. 

Daneel zise: 

— Prietene Giskard. 

Vasilia vorbi cu o voce dură ca diamantul: 

— Îţi ordon, robot Daneel Olivaw, să taci. Nu sunt 
proprietara ta, dar cea adevărată doarme şi nu 
contramandează ordinul, deci ordinul meu trebuie 
îndeplinit. 

Daneel tăcu, dar buzele-i tremurau ca şi cum încerca să 
vorbească în ciuda ordinului. Vasilia îi privi reacţia şi un 
zâmbet îi flutură pe buze. 

— Vezi, Daneel, nu poţi vorbi. 


lar Daneel zise cu o voce gâtuită: 

— Pot, doamnă, mi-e greu dar pot, pentru că există ceva 
deasupra ordinului dvs., care e guvernat numai de Legea a 
Doua. 

Femeia făcu ochii mari şi zise aspru: 

— Tăcere, am zis. Nimic nu e dincolo de ordinul meu în 
afară de Prima Lege şi i-am arătat deja lui Giskard că vom 
face un rău infim - de fapt niciunul - dacă se întoarce la 
mine. În schimb pe mine mă va răni, pe mine, căreia îi e cel 
mai greu să-i facă vreun rău, dacă acţionează altfel. Îl arătă 
cu degetul pe Daneel şi zise din nou, sâsâind molcom: 
Linişte. 

Daneel făcea eforturi considerabile ca să nu scoată nici un 
sunet. Pompiţa din el, care mişca aerul producând sunete, 
bâzâia imperceptibil. Şi totuşi, deşi vorbea în şoaptă, putea 
încă să fie auzit. 

— Doamnă Vasilia, există ceva care transcende chiar şi 
Prima Lege. Giskard vorbi cu o voce la fel de joasă, dar 
neforţată: 

— Prietene Daneel, nu trebuie să spui asta. Nimic nu 
transcende Prima Lege. 

Vasilia, încruntându-se un pic, păru că are o sclipire de 
interes: 

— Chiar aşa? Daneel, te previn că dacă vei continua în 
acest fel discuţia te vei distruge singur. Niciodată n-am 
văzut sau n-am auzit vreun robot care să facă ce faci tu şi ar 
fi fascinant să văd propria-ţi distrugere. Continuă. 

Primind ordinul acela, vocea lui Daneel reveni imediat la 
normal. 

— Mulţumesc, doamnă Vasilia. Acum ani de zile am stat la 
căpătâiul unui Pământean muribund despre care mi-aţi 
cerut să nu vorbesc. Pot acum să-i amintesc numele, sau 
ştiţi despre cine-i vorba? 

— Vorbeşti de poliţaiul Baley, zise sec Vasilia. 

— Da, doamnă. De pe patul de moarte, el mi-a spus: 
„Munca fiecărui individ contribuie la o totalitate şi, astfel, 


devine o parte nemuritoare a totalităţii. Totalitatea vieților 
omeneşti, trecute, prezente şi viitoare formează o tapiserie 
care există de multe zeci de mii de ani şi care va deveni tot 
mai complexă şi, ca întreg, tot mai frumoasă. Chiar şi 
locuitorii din Spaţiu sunt o ramificaţie a tapiseriei şi se 
alătură complexităţii şi frumuseţii modelului. O viaţă 
individuală e un fir al tapiseriei, şi ce e un fir în comparaţie 
cu întregul? Daneel, ţine mintea fixată pe tapiserie şi nu 
lăsa ca un fir dus să te afecteze”. 

— Sentimentalism exagerat, murmură Vasilia. 

Daneel spuse: 

— Cred că partenerul Elijah încerca să mă protejeze 
împotriva morţii sale ce avea să vină. Despre viaţa lui 
vorbea ca despre un fir într-o tapiserie; viaţa lui era „acel 
fir dus”, care nu trebuia să mă afecteze. Cuvintele lui m-au 
protejat de-a lungul acelei crize. 

— Desigur, încuviinţă Vasilia, dar spune cum e cu chestia 
aceea care e mai presus de Prima Lege şi care te va 
distruge. 

— Decade întregi, spuse Daneel, am răsucit pe toate feţele 
fraza detectivului Elijah Baley şi e clar că aş fi înţeles-o 
imediat dacă cele Trei Legi nu mi-ar fi stat în cale. În 
cercetarea mea am fost ajutat de prietenul Giskard, care de 
mult a considerat că cele Trei Legi sunt incomplete. De 
asemenea, m-au ajutat unele lucruri spuse de doamna 
Gladia într-o cuvântare recent ţinută pe o Lume colonizată. 
Mai mult, prezenta criză, doamnă Vasilia, mi-a ascuţit 
gândirea şi acum sunt sigur că ştiu de ce cele Trei Legi sunt 
incomplete. 

— Un robot care e în aceeaşi măsură şi un robotician, zise 
Vasilia cu o urmă de compasiune. De ce sunt incomplete 
cele Trei Legi, robotule? 

— Tapiseria vieţii e mai importantă decât un singur fir, 
răspunse Daneel. Aplicând asta nu numai partenerului 
Elijah, ci generalizând-o, ajungem la concluzia că omenirea, 
ca totalitate, e mai importantă decât un singur individ. 


— Te bâlbâi când spui asta, robotule. Nu crezi în ceea ce 
spui. 

— Există o lege mai presus de Prima Lege: Un robot nu 
are voie să pricinuiască vreun rău omenirii sau să îngăduie, 
prin neintervenţie, să i se întâmple ceva rău omenirii. Mă 
gândesc la ea ca la Legea Zero a Roboticii. Deci Prima Lege 
ar fi: Un robot nu are voie să facă unei fiinţe omeneşti rău 
sau, prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti 
să i se facă rău, atâta timp cât acest lucru nu contravine 
Legii Zero. 

Vasilia ţipă: 

— Şi mai eşti încă pe picioarele tale, robotule? 

— Da, doamnă. 

— Atunci am să-ţi explic, robotule, şi o să vedem dacă o să 
supravieţuieşti explicaţiei. Cele Trei Legi ale roboticii 
presupun oamenii luaţi ca indivizi şi roboții tot ca indivizi. 
Te referi la un individ ca om sau la un individ ca robot. Dar 
„omenirea” ta ce altceva este decât o abstracţie? Poţi să-mi 
arăţi cu degetul omenirea? Poţi răni o persoană şi poţi şti în 
ce grad s-a produs acel rău. Poţi, însă, vedea răul adus 
omenirii? Îl poţi evalua? E, oare, el palpabil? 

Daneel tăcu. Vasilia zâmbi cu toată gura: 

— Răspunde, robotule. Poţi vedea un rău adus omenirii şi îl 
poţi arăta? 

— Nu, doamnă, nu pot. Dar cred că un astfel de rău 
împotriva omenirii există, totuşi, şi vedeţi că mai sunt încă-n 
picioare. 

— Atunci întreabă-l pe Giskard dacă vrea sau poate să se 
supună Legii tale Zero. 

Daneel întoarse capul spre Giskard: 

— Prietene Giskard? 

Giskard răspunse încet: 

— Nu pot accepta Legea Zero, prietene Daneel. Ştii că am 
citit mult din istoria umanităţii. Am găsit în ea crime 
înfăptuite de oameni împotriva oamenilor. Şi întotdeauna 
scuza a fost că aceste crime erau justificate de nevoile 


tribului, sau ale statului, sau chiar ale omenirii. Pentru că 
omenirea e o abstracţie cu care poţi justifica orice, Legea 
Zero a ta este necorespunzătoare. 

— Dar tu ştii, prietene Giskard, spuse Daneel, că acum 
planează un pericol asupra omenirii şi că el se va declanşa 
dacă tu vei deveni proprietatea doamnei Vasilia. Cel puţin 
asta nu e o abstracţie. 

Giskard zise: 

— Pericolul la care te referi nu-l cunoaştem, ci doar îl 
presupunem. Nu putem să ne bazăm acţiunile pe o 
bănuială, sfidând cele Trei Legi. 

Daneel se opri şi apoi rosti încet: 

— Dar speri că studiile tale de istorie umană te vor ajuta 
să dezvolţi legile care guvernează comportamentul uman; 
că vei învăţa să prezici şi să îndrumi istoria omenirii - sau, 
cel puţin, să faci un început, astfel ca altcineva să înveţe, 
cândva, să o prezică şi să o îndrume. Chiar ai numit ştiinţa 
asta psihoistorie. În cazul ăsta, nu ai de-a face cu tapiseria 
umană? Nu încerci să munceşti cu omenirea ca un tot 
generalizat, în loc de fiinţe umane individuale? 

— Da, prietene Daneel, dar nu e altceva decât o speranţă 
şi nu-mi pot baza acţiunile pe o simplă speranţă, nici nu pot 
modifica cele Trei Legi în conformitate cu ea. 

Daneel nu răspunse. Vasilia zise: 

— Ei bine, robotule, toate încercările tale n-au dus la 
nimic, totuşi eşti în picioare. Eşti ciudat de încăpățânat şi un 
robot ca tine, care poate sfida cele Trei Legi şi încă să mai 
funcţioneze, este un pericol clar pentru orice om. De aceea, 
cred că ar trebui să fii demontat fără întârziere. Cazul e 
prea periculos ca să aşteptăm lenta măreție a legii, în 
special pentru că eşti, în definitiv, un robot şi în nici un caz o 
fiinţă umană cu care încerci să semeni. 

— Desigur, doamnă, spuse Daneel, că nu stă în puterea 
dvS. Să luaţi singură aşa o hotărâre. 

— Totuşi am luat-o, şi dacă vor exista repercusiuni, le voi 
rezolva. 


— O veţi lipsi pe doamna Gladia de un al doilea robot - 
unul pe care nu-l cereţi pentru dvs. 

— Ea şi Fastolfe, mână-n mână, m-au lipsit de robotul meu, 
Giskard, timp de mai mult de douăzeci de decade şi nu cred 
că i-a deranjat chestia asta măcar o clipă. Acum nici pe 
mine n-o să mă deranjeze s-o frustrez. Are zeci de roboţi şi 
sunt mulţi, aici la Institut, care vor avea grijă de siguranţa 
ei, cu credinţă, până când se va putea întoarce la proprii ei 
roboți. 

Daneel spuse: 

— Prietene Giskard, dacă o vei scula pe doamna Gladia, 
poate ar convinge-o pe doamna Vasilia. 

Vasilia, uitându-se încruntată la Giskard, vorbi aspru: 

— Nu, Giskard. Lasă femeia să doarmă. 

Giskard, care se mişcase la auzul vorbelor lui Daneel, se 
supuse. Vasilia pocni de trei ori din degetele mâinii drepte; 
uşa se deschise imediat şi patru roboţi intrară. 

— Ai avut dreptate, Daneel. Sunt patru roboţi. Te vor 
demonta şi îţi ordon să nu te opui. De acum încolo, Giskard 
şi cu mine vom descurca toate problemele. 

Privi peste umăr la roboții care intrară: 

— Închideţi uşa-n urma voastră. Şi acum demontaţi repede 
şi eficient robotul ăsta - şi-l arătă pe Daneel. 

Roboții se uitară la Daneel şi câteva secunde nu se 
mişcară. Vasilia zise nerăbdătoare: 

— V-am spus că e un robot şi nu trebuie să luaţi în seamă 
înfăţişarea lui omenească. Daneel, spune-le că eşti un robot. 

— Sunt un robot, zise Daneel, şi n-am să mă opun. 

Vasilia se dădu la o parte şi cei patru roboţi înaintară. 
Daneel lăsă braţele-n jos. Pentru ultima oară, se întoarse să 
o privească pe Gladia care dormea, apoi întâmpină roboții. 

Femeia zâmbi şi spuse: 

— O să fie interesant. 

Roboții se opriră. 

— Daţi-i drumul, repetă Vasilia. 


Nu se mişcară şi Vasilia se întoarse uluită spre Giskard. Nu 
reuşi să se întoarcă complet. Muşchii îi cedară şi leşină. 
Giskard o prinse şi o aşeză cu spatele rezemat de perete. 
Spuse cu o voce înăbuşită: 

— Am nevoie de câteva momente, apoi vom pleca. 

Cele câteva momente trecură. Ochii Vasiliei rămaseră 
închişi. Roboții ei rămaseră nemişcaţi. Daneel ajunsese 
lângă Gladia dintr-o singură mişcare. 

Giskard ridică ochii şi se adresă roboților Vasiliei: 

— Aveţi grijă de doamna voastră. Nu lăsaţi pe nimeni să 
intre până nu se trezeşte. Se va trezi liniştită. 

Chiar în timp ce vorbea, Gladia se mişcă şi Daneel o ajută 
să se ridice-n picioare. Rosti buimacă: 

— Cine e femeia asta? Ai cui sunt roboții? Cum a. 

Giskard vorbi ferm, dar îngrijorat: 

— Doamna mea, mai târziu. Vă voi explica. Acum trebuie 
să ne grăbim. 

Şi plecară. 

PARTEA A CINCEA - PĂMÂNTUL 

15. LUMEA SFÂNTĂ. 

Amadiro îşi muşcă buza de jos şi ochii îi licăriră în direcţia 
lui Mandamus, care părea pierdut în gânduri. 

Vorbi apoi, apărându-se: 

— Ea a insistat. Mi-a zis că-l poate controla pe acel 
Giskard, că numai ea poate să exercite destulă influenţă 
asupra lui şi că-l împiedică să folosească puterile mentale 
pe care le are. 

— Nu mi-aţi spus nimic din toate astea, dr. Amadiro. 

— Nu eram sigur ce să-ţi spun, tinere. Nu eram sigur că 
avea dreptate. 

— Acum sunteţi? 

— Complet. Nu-şi aminteşte nimic din ce s-a întâmplat. 

— Deci, noi nu ştim nimic din ce s-a întâmplat. 

Amadiro dădu din cap: 

— Exact. Şi nu-şi aduce aminte nimic din ce mi-a spus mai 
devreme. 


— Nu joacă teatru? 

— l-am făcut o electroencefalogramă. Au avut loc 
schimbări radicale faţă de vechile înregistrări. 

— Există vreo şansă să-şi recapete, cu timpul, memoria? 

Amadiro dădu, amărât, din cap: 

— Cine ştie? Dar mă îndoiesc. 

Mandamus, cu ochii încă în pământ şi adânciţi în gânduri, 
zise: 

— Dar mai contează? Putem să considerăm că e adevărată 
povestea ei cu Giskard şi ştim că robotul are puterea să 
influenţeze mintea umană. Informaţia e crucială şi acum ne 
aparţine. De fapt, e bine că roboticiana noastră a dat greş. 
Dacă Vasilia ar fi pus stăpânire pe robotul ăla, cât timp crezi 
că i-ar fi trebuit până să vă aibă şi pe dvS. Sub control? 

— Şi pe mine, dacă ar fi considerat că merit asta. 

Amadiro dădu afirmativ din cap: 

— Cred că s-ar fi putut să aibă aşa ceva în minte. Chiar şi 
acum e greu de spus ce e în capul ei. Pare neatinsă, 
exceptând pierderea memoriei privitoare la această 
întâmplare - aparent îşi aduce aminte orice altceva - dar 
cine ştie cum îi va afecta procesul mai profund al gândirii şi 
talentul ei de roboticiană? Că Giskard a putut face asta unui 
om atât de priceput ca ea, îl face să fie un fenomen 
incredibil de periculos. 

— V-a dat prin cap, dr. Amadiro, că, poate, Coloniştii au 
dreptate să nu aibă încredere în roboţi? 

— Aproape, Mandamus. 

Mandamus îşi frecă mâinile una de alta: 

— Îmi dau seama din purtarea dvS. Deprimată că treaba 
asta nu a fost dezvăluită înainte ca ei să plece de pe Aurora. 

— Ai dreptate. Căpitanul Colonist are pe nava lui femeia 
Solariană împreună cu roboții ei şi se îndreaptă spre 
Pământ. 

— Şi acum ce facem? 

Amadiro zise rar: 


— În nici un caz nu suntem învinşi. Dacă ne realizăm 
proiectul, am câştigat, indiferent de Giskard. Şi-l putem 
duce la bun sfârşit. Orice ar putea face Giskard cu emoţiile, 
el nu poate citi gândurile. Poate să spună când un val de 
emoţii trece prin creierul uman, chiar să distingă o emoție 
de alta, sau să le schimbe, sau să inducă somnul sau 
amnezia - chestii de genul ăsta. Dar nu poate fi precis. Nu 
poate să citească idei sau cuvinte. 

— Sunteţi sigur? 

— Aşa a zis Vasilia. 

— Poate că nu-şi dădea seama ce vorbeşte. În definitiv n-a 
reuşit să controleze robotul, aşa cum a zis că e sigură că 
poate face. Nu e o dovadă a acurateţei înţelegerii ei. 

— Şi, totuşi, o cred pe cuvânt. Ca să fie capabil să citească 
gânduri, trebuie ca modelul circuitelor pozitronice să fie 
atât de complex, încât e puţin probabil că un copil ar fi 
putut introduce aşa ceva într-un robot, acum mai mult de 
douăzeci de decade. Depăşeşte chiar nivelul de astăzi al 
roboticii, Mandamus. lrebuie să recunoşti. 

— Într-adevăr. Şi acum se duc pe Pământ? 

— Sunt sigur. 

— Oare femeia asta chiar se va duce pe Pământ, având în 
vedere cum a fost crescută? 

— N-are de ales, dacă Giskard o controlează. 

— Şi de ce ar vrea Giskard ca ea să meargă pe Pământ? 
Poate că ştie ceva despre proiect? Mi se pare că nu credeţi 
asta. 

— Se poate să nu ştie. Motivul plecării sale pe Pământ nu 
poate să fie altul decât dorinţa de a ţine femeia Solariană 
departe de noi. 

— Nu cred că-i e frică de noi, dacă a putut-o mânui pe 
Vasilia. 

— O armă cu bătaie lungă, zise Amadiro cu vocea ca de 
gheaţă, l-ar putea învinge. Propriile-i puteri trebuie să fie 
limitate. Nu au la bază altceva decât câmpul 
electromagnetic şi, deci, trebuie să fie supuse legii 


pătratelor inverse. Noi ieşim din raza puterilor sale, dar el 
se va trezi că nu e în afara bătăii armelor noastre. 

Mandamus se încruntă neliniştit: 

— Se pare că aveţi o plăcere non-Spaţială pentru violenţă, 
dr. Amadiro. În cazul ăsta, totuşi, cred că folosirea forţei ar 
fi admisă. 

— Un caz ca ăsta? Un robot capabil să rănească fiinţe 
umane? Cred şi eu. Va trebui să găsim un pretext să 
trimitem o navă bună în căutarea lor. Nu ar fi înţelept să 
explicăm situaţia reală. 

— Nu, zise Mandamus emfatic. Gândiţi-vă câţi ar vrea să 
aibă controlul asupra unui astfel de robot. 

— Ceea ce nu putem permite. Şi ceea ce reprezintă un alt 
motiv pentru care consider că distrugerea robotului este 
rezolvarea cea mai sigură şi preferabilă. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, zise Mandamus fără chef, 
dar nu cred că e înţelept să ne bazăm numai pe distrugerea 
asta. Trebuie să mă duc pe Pământ acum. Proiectul trebuie 
grăbit, chiar dacă nu avem timp de toate amănuntele. 
Odată făcut, nimeni nu-l poate desface. Chiar şi un robot 
care manipulează omul, indiferent sub controlul cui ar fi, nu 
va putea să desfacă ce vom face. Şi dacă va face altceva, 
probabil că nu va conta. 

Amadiro zise: 

— Nu vorbi numai de tine, vin şi eu. 

— Dvs.? Pământul e o lume oribilă. Eu trebuie să merg, 
dar dvs.? 

— Pentru că şi eu trebuie să vin. Nu mai pot să stau aici şi 
să mă frământ. Tu n-ai aşteptat clipa asta toată viaţa ta, 
Mandamus, tu nu ai de achitat datorii, nu trebuie să te 
răfuieşti ca mine. 

Gladia era din nou în spaţiu şi din nou Aurora se vedea ca 
un glob. D. G. Era ocupat cine ştie unde şi întreaga navă 
avea aerul vag, dar persistent de mobilizare, ca şi cum ar fi 
fost pe picior de război, ca şi cum ar fi fost urmăriţi, sau se 
aşteptau să fie. 


Femeia scutură din cap. Putea să gândească limpede, se 
simţea bine, dar când se întoarse cu gândurile la timpul 
petrecut în Institut, imediat după ce Amadiro o părăsise, i 
se părea că totul fusese ireal. Era un gol în timp. Cu o clipă 
înainte stătuse pe canapea, somnoroasă şi în momentul 
următor patru roboţi şi o femeie, care până atunci nu 
fuseseră în cameră, erau prezenţi acolo. Deci adormise, dar 
ea nu-şi aducea aminte, nu era conştientă de asta. Era un 
gol, ca o non-existenţă. 

Gândindu-se din nou, recunoscu femeia. Era Vasilia Aliena 
- fiica pe care Gladia o înlocuise prin afecțiunea faţă de Han 
Fastolfe. Gladia n-o mai văzuse niciodată pe Vasilia, deşi o 
vizionase prin hiperunde de mai multe ori. Se gândea la ea 
ca la un îndepărtat şi ostil alter ego. Exista o vagă 
similitudine în înfăţişarea lor, pe care ceilalţi o tot 
comentau, pe care Gladia, însă, insista că n-o observă; şi 
mai era şi legătura ciudată, antitetică cu Fastolfe. 

Odată ajunşi pe navă, când rămase singură cu roboții ei, 
puse întrebarea inevitabilă: 

— Ce făcea Vasilia Aliena în cameră şi de ce n-am fost 
trezită când a intrat? 

Daneel zise: 

— Doamnă Gladia, vă voi răspunde eu la întrebare, pentru 
că prietenului Giskard i-ar fi greu să discute despre asta. 

— De ce-i e greu, Daneel? 

— Doamna Vasilia a venit sperând că-l poate convinge pe 
Giskard să intre-n serviciul ei. 

— Să-l ia de lângă mine? Zise Gladia indignată la culme. 
Nu-l plăcea prea mult pe Giskard, dar asta nu conta. Ce era 
al ei era alei. Şi m-ai lăsat să dorm, în timp ce voi doi 
rezolvaţi singuri problema? 

— Am considerat, doamnă, că aveaţi mare nevoie de 
odihnă. Şi apoi doamna Vasilia ne-a ordonat să te lăsăm să 
dormi. Până la urmă am decis ca Giskard să nu intre în nici 
un caz în serviciul ei. De aceea nu v-am trezit. 

Gladia zise indignată: 


— Sper ca Giskard să nu se gândească nici o clipă să mă 
părăsească. Ar fi ilegal atât după legea Auroriană, cât mai 
ales prin legile roboticii. Ar fi bine să ne întoarcem pe 
Aurora şi să rezolvăm problema în faţa Curţii de justiţie. 

— N-ar fi înţelept în momentul ăsta, doamnă. 

— Ce pretext avea să-l ceară pe Giskard? A avut vreunul? 

— Când era copilă, Giskard i-a fost dat ei. 

— Legal? 

— Nu, doamnă. Dr. Fastolfe doar i-a dat voie să-l 
folosească. 

— Deci, nu avea nici un drept asupra lui Giskard. 

— Am subliniat şi noi asta, doamnă. Aparent, era o 
chestiune de ataşament sufletesc din partea doamnei 
Vasilia. 

Gladia pufni: 

— Din moment ce a supravieţuit pierderii lui Giskard, încă 
înainte ca eu să vin pe Aurora, putea să continue tot aşa 
fără să recurgă la procedee ilegale ca să-mi ia mie 
proprietatea. Apoi, nervoasă: Ar fi trebuit să mă trezeşti. 

Daneel zise: 

— Doamna Vasilia avea patru roboţi cu ea. Dacă aţi fi fost 
trezită şi v-aţi fi aruncat cuvinte grele una alteia, ar fi fost 
greu ca roboții să vă îndeplinească ordinele. 

— l-aş fi făcut să acţioneze cum trebuie, te asigur, Daneel. 

— Nici o îndoială, doamnă. Aşa cum ar fi putut-o face şi 
doamna Vasilia, şi ea este una dintre cele mai inteligente 
roboticiene din Galaxie. 

Gladia îşi îndreptă atenţia spre Giskard: 

— Şi tu n-ai nimic de zis? 

— Doar că a fost mai bine că s-a-ntâmplat aşa. 

Femeia privi gânditoare ochii slab luminaţi ai robotului, 
atât de diferiţi de cei aproape umani ai lui Daneel, şi 
consideră că, în definitiv, incidentul nu era important deloc. 
Un fleac. Altele erau lucrurile de care să se îngrijoreze. Se 
duceau spre Pământ. Şi nu se mai gândi la Vasilia. 


— Sunt îngrijorat, zise Giskard confesându-se în şoaptă, 
de-abia perceptibil. 

Nava Colonistă se îndepărta lin de Aurora şi încă nu erau 
urmăriţi. Activitatea la bord revenise la rutină şi, pentru că 
era toată automatizată, era linişte iar Gladia dormea 
normal. 

— Sunt îngrijorat din cauza doamnei Gladia, prietene 
Daneel. 

Daneel înţelegea destul de bine caracteristicile circuitelor 
pozitronice ale lui Giskard şi nu avea nevoie de o explicaţie 
mai lungă. Zise: 

— A fost necesar s-o influenţezi pe doamna Gladia, 
prietene Giskard. Dacă ar mai fi pus întrebări, şi-ar fi dat 
seama de activităţile tale mentale şi, mai târziu, ar fi fost 
mai periculos să-i modifici gândurile. Şi aşa este destul de 
rău că doamna Vasilia a descoperit adevărul. Nu ştim cui şi 
câtor persoane le-a dat informaţia asta. 

— În nici un caz, zise Giskard, nu am vrut s-o influenţez. 
Dacă doamna Gladia ar fi vrut să uite ar fi fost o modificare 
simplă, fără riscuri. Dar ea a vrut cu fermitate, chiar cu 
furie, să ştie mai multe despre cele petrecute. Regretă că 
nu a jucat un rol mai important în ceea ce s-a întâmplat. De 
aceea am fost obligat să distrug forţe de legătură cu o 
intensitate considerabilă. 

Daneel spuse: 

— Chiar şi asta a fost necesar, prietene Giskard. 

— Şi totuşi, probabilitatea de a face rău a fost, fără 
îndoială, nesemnificativă în cazul ăsta. Dacă te gândeşti la o 
forţă de legătură ca la o coardă subţire, elastică - e o 
analogie mai puţin reuşită, dar nu-mi vine alta-n minte 
pentru că ceea ce simt eu într-un creier nu seamănă cu 
nimic din exterior - atunci inhibările normale, cu care sunt 
confruntat, sunt aşa de subţiri şi nesubstanţiale că dispar la 
o atingere. Pe de altă parte, când o forţă de legătură se 
frânge are tendinţa de a se retrage, iar acest recul poate 
distruge alte forţe de acelaşi fel, dar total separate sau, prin 


răsucirea în jurul altor asemenea forţe, să le întărească 
simţitor. În ambele cazuri, pot avea loc modificări nedorite 
în emoţiile şi atitudinile omului, care sigur îi pot dăuna. 

Daneel rosti ceva mai tare: 

— Tu crezi că i-ai făcut vreun rău doamnei Gladia, 
prietene Giskard? 

— Nu cred. Am fost foarte prudent. Am muncit la treaba 
asta cât timp ai stat tu de vorbă cu ea. A fost înţelept din 
partea ta că ai dus greul conversaţiei şi ţi-ai asumat riscul 
să fii prins între un adevăr neplăcut şi o minciună. Dar, în 
ciuda prudenţei mele, prietene Daneel, mi-am asumat riscul 
şi acum sunt îngrijorat că am dorit să-mi asum riscul ăsta. 
Eram atât de aproape de încălcarea Primei Legi, că mi-a 
trebuit un efort extraordinar ca să o fac. Sunt sigur că nu aş 
fi putut-o face. 

— Da, prietene Giskard? 

— Dacă nu ai fi expus tu noţiunea de Lege Zero. 

— Deci o accepţi? 

— Nu, nu pot. Dar tu? Pus faţă-n faţă cu posibilitatea de a 
face rău unui om, sau de a permite prin neintervenţie să i 
se întâmple ceva rău, ai putea să faci sau să accepţi răul în 
numele termenului abstract de omenire? Gândeşte-te! 

— Nu ştiu, zise Daneel, cu vocea tremurând. Apoi, cu 
efort: Aş putea. Simplul concept în sine mă sileşte s-o fac, ca 
şi pe tine. Te-a ajutat să hotărăşti asumarea riscului atunci 
când ai modificat gândurile doamnei Gladia. 

— Da, recunoscu Giskard, şi cu cât ne gândim mai mult la 
Legea Zero, cu atât mai mult vom fi siliţi s-o aplicăm. 
Oricum, crezi că vom fi siliţi să acţionăm, mai mult decât 
ocazional? Nu ar putea să ne împingă să ne asumăm riscuri 
ceva mai mari decât de obicei? 

— Totuşi sunt convins de validitatea Legii Zero, prietene 
Giskard. 

— Şi eu aş fi dacă am putea defini ce înţelegem prin 
omenire. Urmă o pauză şi Daneel spuse: 


— Nu ai acceptat de fapt Legea Zero când i-ai oprit pe 
roboții doamnei Vasilia şi i-ai şters din memorie informaţia 
despre puterile tale mentale? 

Giskard spuse: 

— Nu, prietene Daneel. Nu chiar. Am fost tentat să o 
accept, dar n-am făcut-o. 

— Totuşi acţiunile tale. 

— Au fost dictate de o combinaţie de motive. Mi-ai spus 
despre conceptul tău de Lege Zero şi mi s-a părut că are un 
temei, dar nu destul încât să anuleze Prima Lege, sau Legea 
a Doua de care se folosea doamna Vasilia când mi-a dat 
acele ordine. Apoi, când mi-ai îndreptat atenţia spre 
aplicarea Legii Zero în psihoistorie, am simţit că forţa 
pozitronomotivă a crescut fără să fie totuşi atât de mare 
încât să depăşească Prima Lege sau chiar puternica Lege a 
Doua. 

— Şi totuşi, murmură Daneel, ai doborât-o pe doamna 
Vasilia, prietene Giskard. 

— Când le-a ordonat roboților ei să te demonteze, prietene 
Daneel, şi a făcut-o clar cu plăcere, nenorocirea ta 
adăugată la conceptul de Lege Zero a înlăturat Legea a 
Doua şi a devenit egală cu Prima Lege. Legea Zero, 
psihoistoria, loialitatea faţă de doamna Gladia şi situaţia ta, 
toate la un loc m-au făcut să acţionez aşa. 

— Situaţia mea nu ar fi putut să te afecteze, prietene 
Giskard. Sunt doar un robot şi, deşi nevoia proprie ar putea 
să-mi influenţeze acţiunile prin Legea a treia, nu ar putea 
să le afecteze pe ale tale. Ai distrus supraveghetorul de pe 
Solaria fără ezitare; ar fi trebuit să te uiţi cum sunt distrus, 
fără să faci nici o mişcare. 

— Da, prietene Daneel, aşa ar fi fost normal. Oricum, 
menţionarea Legii Zero a redus simţitor intensitatea Primei 
Legi, la o valoare anormal de mică. Necesitatea salvării tale 
a fost suficientă ca să anuleze ce a rămas din Prima Lege şi 
eu am acţionat în consecinţă. 


— Nu, prietene Giskard. Ideea distrugerii unui robot nu ar 
fi trebuit să te afecteze deloc. N-ar fi trebuit să contribuie 
în nici un fel la anularea Primei Legi, indiferent de cât de 
slabă ar fi devenit ea. 

— E ciudat, prietene Daneel. Nu ştiu cum s-a-ntâmplat. 
Poate pentru că am observat că gândeşti din ce în ce mai 
mult ca un om, dar. 

— Da, prietene Giskard? 

— În momentul în care roboții au înaintat spre tine şi 
doamna Vasilia şi-a exprimat plăcerea sălbatică, modelul 
meu pozitronic s-a reformat într-un mod ciudat. O clipă m- 
am gândit la tine ca la o fiinţă umană şi am acţionat în 
consecinţă. 

— Ai greşit. 

— Ştiu. Totuşi. Totuşi dacă s-ar mai întâmpla asta o dată 
cred că ar avea loc aceeaşi modificare ciudată. 

Daneel spuse: 

— E ciudat, dar auzindu-te spunând-o astfel, simt şi eu că 
ai făcut ce trebuia. Dacă situaţia ar fi fost invers, aproape 
cred că şi eu aş fi făcut. Aş fi făcut la fel, adică te-aş fi 
considerat un. Un om. 

Daneel, ezitând, încet, întinse mâna şi Giskard o privi într- 
un mod nesigur. Apoi, foarte încet, o întinse şi elpe a lui. 
Buricele degetelor aproape că se atinseră şi apoi, puţin câte 
puţin mâinile se apropiară, se strânseră - ca şi cum ar fi fost 
prieteni, aşa cum se adresau unul altuia. 

Gladia privi în jur cu o curiozitate ascunsă. Era pentru 
prima oară în cabina lui D. G. Nu era vizibil mai luxoasă 
decât noua cabină, care fusese pregătită pentru ea. Cabina 
lui D. G. Avea un ecran de vizionare mai elaborat şi o 
consolă complexă de lumini şi contacte care, îşi închipuia 
ea, îl ţineau pe căpitan în legătură cu restul navei, chiar şi 
de aici. 

— Te-am văzut puţin de când am plecat de pe Aurora, D. 
G., vorbi ea. 


— Sunt flatat că ai remarcat, răspunse D. G. Rânjind. Ca să 
fiu sincer, Gladia, şi eu mi-am dat seama de asta. Cu un 
echipaj format numai din bărbaţi, sari în ochi. 

— Nu e un motiv prea flatant pentru care să-ţi fie dor de 
mine. Cu un echipaj format numai din oameni, presupun că 
şi Daneel şi Giskard sar în ochi. Ţi-a fost dor de ei tot atât 
de mult cât ţi-a fost de mine? 

D. G. Privi în jur. 

— De fapt mi-au lipsit atât de puţin încât de-abia acum mi- 
am dat seama că nu sunt cu tine. Unde sunt? 

— În cabina mea. Mi s-a părut o prostie să-i târăsc după 
mine înăuntrul acestei mici lumi, care e nava. Se pare că au 
fost bucuroşi să mă lase singură, ceea ce mă surprinde. Nu, 
se corectă ea, dacă stau bine să mă gândesc a trebuit să le 
ordon destul de ferm să rămână în cabină. 

— Nu-i ciudat? Aurorienii nu sunt niciodată singuri, fără 
roboţi, după câte am înţeles. 

— Şi ce-i cu asta? Odată, demult, când am venit prima 
oară pe Aurora, a trebuit să învăţ să suport prezenţa reală 
a oamenilor, cu toate că educaţia mea Solariană nu mă 
pregătise pentru asta. Învăţând să fiu fără roboții mei, când 
şi când, poate că-mi va fi mai uşor să mă adaptez când voi fi 
printre Colonişti, decât mi-a fost prima oară. 

— Bine, foarte bine. Trebuie să recunosc că prefer să fiu 
doar cu tine, fără sclipirea ochilor lui Giskard aţintiţi asupra 
mea şi mai ales fără zâmbetul ironic al lui Daneel. 

— Nu zâmbeşte. 

— Mie mi se pare că zâmbeşte, chiar că are un zâmbet 
insinuant, senzual. 

— Eşti nebun. Lui Daneel îi e total necunoscut aşa ceva. 

— Tu nu te uiţi la el ca mine. Prezenţa lui e foarte 
inhibantă. Mă obligă să mă controlez. 

— Sper s-o faci. 

— Nu-i nevoie să speri aşa tare. Dar n-are importanţă. Dă- 
mi voie să-mi cer scuze că te-am văzut aşa puţin de când am 
părăsit Aurora. 


— Nu e necesar. 

— Din moment ce ai adus vorba, am considerat că e 
necesar. Oricum, lasă-mă măcar să-ţi explic. Am fost pe 
picior de război. Eram siguri, având în vedere cum am 
plecat, că navele Auroriene ne vor urmări. 

— Cred că au fost fericiţi să scape de un grup de Colonişti. 

— Desigur, dar tu nu eşti o Colonistă şi poate că pe tine te 
vor. Erau destul de nerăbdători să te aducă înapoi de pe 
Lumea lui Baley. 

— M-au adus. Le-am dat raportul şi asta a fost tot. 

— N-au vrut nimic altceva? 

— Nu. Gladia se opri şi un moment se încruntă, ca şi cum 
ceva i-ar fi trecut prin minte, ca o amintire înceţoşată. Orice 
ar fi fost, trecu şi zise indiferentă: Nu. 

D. G. Dădu din umeri: 

— N-are nici cap nici coadă, dar nu au încercat să ne 
oprească cât timp mai eram pe Aurora şi nici după asta, 
când ne-am îmbarcat şi ne-am pregătit să părăsim orbita. 
Nu o să-mi bat capul cu asta. Nu va mai trece mult şi vom 
face Saltul, şi dup-aia nu ne vom mai face griji! 

Gladia zise: 

— Apropo, de ce ai un echipaj format numai din bărbaţi? 
Navele Auroriene întotdeauna au echipaje mixte. 

— Şi navele Coloniste la fel. Cele normale. Asta e una de 
Neguţători. 

— Ce diferenţă e? 

— Comerţul presupune pericole. E o viaţă destul de aspră 
şi energică. Femeile ne-ar crea probleme la bord. 

— Ce prostie! Ce probleme vă fac eu? 

— Nu discut. În afară de asta, aşa-i tradiţia. Bărbaţii n-ar 
suporta. 

— De unde ştii? Gladia râse. Ai încercat? 

— Nu, dar, pe de altă parte, nu vreau pe nava mea o 
grămadă de femei care să vocifereze că vor cuşete 
separate. 

— Dar eu sunt aici. Şi-mi place. 


— Tu ai parte de un tratament special - şi dacă nu m-ai fi 
ajutat pe Solaria, am fi avut multe necazuri. De fapt am şi 
avut. Oricum n-are importanţă. Atinse unul dintre 
contactele de pe consolă şi, pentru o clipă, apăru o 
numărătoare inversă. Vom face Saltul peste vreo două 
minute. N-ai fost niciodată pe Pământ, nu-i aşa Gladia? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Şi nu ai văzut soarele, nu doar un soare oarecare. 

— Nu, deşi l-am văzut în dramele istorice de la 
hiperviziune, dar îmi închipui că ceea ce arată ei în drame 
nu e soarele adevărat. 

— Sunt sigur că nu e. Dacă nu te superi, vom micşora 
lumina din cabină. 

Lumina aproape că se stinse şi Gladia văzu pe ecran 
câmpul stelar, cu stele mai luminoase şi mai aglomerate 
decât pe cerul Aurorei. 

— E o imagine telescopică? Întrebă şoptit. 

— Cam aşa ceva. Are o putere de mărire destul de mică. 
Cincisprezece secunde, începu el numărătoarea inversă. 

Câmpul stelar se depărtă şi o stea luminoasă ajunse acum 
aproape în centru. D. G. Apăsă alt buton şi zise: 

— Am ieşit mult din planul eclipticii. Bun! Puţin riscant. Ar 
fi trebuit să ne îndepărtăm mai mult de steaua Aurorei 
înainte de Salt, dar eram grăbiţi. lată soarele. 

— Vrei să spui, steaua aceea luminoasă? 

— Da. Ce zici de ea? 

Gladia spuse, puţin nedumerită, căci nu ştia ce răspuns 
aştepta bărbatul: 

— E strălucitoare. 

D. G. Apăsă pe alt buton şi cadranul se întunecă: 

— Da, şi n-o să facă bine ochilor tăi dacă te tot uiţi la ea. 
Dar nu strălucirea contează. E doar o stea - în aparenţă - 
dar gândeşte-te. Acesta a fost soarele original. Aceasta a 
fost steaua a cărei lumină a strălucit pe o planetă care era 
singura locuită de oameni. A strălucit pe o planetă pe care 
oamenii se dezvoltau încetul cu încetul. A strălucit pe 


planeta pe care viaţa s-a format acum miliarde de ani, 
forme de viaţă care au evoluat transformându-se în fiinţe 
omeneşti. Sunt 300 de miliarde de stele în Galaxie şi 100 de 
miliarde de galaxii în univers, dar numai una dintre stelele 
astea au dat naştere omenirii şi aceasta este soarele. 

Gladia era să spună: „Oricum, una tot trebuia să fie 
soarele”, dar se gândi mai bine: 

— Foarte impresionant, zise ea destul de încet. 

— Nu e numai impresionant, zise D. G., ochii fiindu-i 
ascunşi în întuneric. Nu există Colonist în Galaxie care să 
nu considere că asta e steaua lui. Radiația stelelor care 
strălucesc deasupra planetelor considerate „planete casă” 
este o radiaţie împrumutată - radiaţia închiriată pe care o 
folosim noi. Aici - chiar aici - e radiaţia adevărată care ne-a 
dat viaţă. Steaua şi planeta care se învârte în jurul ei, 
Pământul, sunt cele care ne ţin strâns legaţi. Dacă nu am fi 
avut nimic altceva în comun, ne-ar fi rămas luminile de pe 
ecran şi ar fi fost de ajuns. Voi, Spaţialii, aţi uitat-o. De asta 
sunteţi despărțiți şi de-asta nu veţi supravieţui mult. 

— E destul loc pentru toţi, căpitane, zise Gladia încet. 

— Da, desigur. N-aş face nimic ca să împiedic 
supraviețuirea locuitorilor din Spaţiu. Cred că asta li se va 
întâmpla şi s-ar putea să nu li se întâmple dacă ar lăsa 
deoparte aerul lor superior atât de iritant, roboții şi 
egocentrismul, cufundarea în lunga lor viaţă. 

— Aşa mă vezi tu pe mine, D. G.? Întrebă Gladia. 

D. G. Răspunse: 

— Ai avut momente când erai aşa. Oricum, te-ai schimbat 
în bine. Trebuie să recunosc. 

— Mulţumesc, spuse ea cu ironie evidentă. Şi, deşi ţi s-ar 
părea greu de crezut, Coloniştii au şi ei aroganţa şi mândria 
lor. Dar şi tu te-ai schimbat în bine şi eu îţi recunosc acest 
merit. 

D. G. Râsse: 

— În ciuda amabilităţii pe care ne-o arătăm unul altuia, se 
pare că tot vom sfârşi duşmănindu-ne pe viaţă. 


— Aiurea, răspunse Gladia, râzând la rândul ei, şi fu puţin 
surprinsă să vadă că mâna lui era în a ei. Şi cu atât mai 
surprinsă când îşi dădu seama că nu o îndepărtase. 

Daneel zise: 

— Sunt neliniştit, prietene Giskard, că doamna Gladia nu e 
sub observaţia noastră directă. 

— Nu e nevoie s-o ţinem sub observaţie la bordul navei, 
prietene Daneel. Nu detectez nici o emoție periculoasă şi 
căpitanul e cu ea în momentul ăsta. Pe lângă asta, va fi în 
folosul ei dacă o să se simtă bine fără noi, cel puţin din când 
în când, când vom fi toţi pe Pământ. E posibil ca noi doi să 
trebuiască să acţionăm rapid, fără să fim încurcaţi de 
prezenţa şi asigurarea securităţii ei. 

— Deci ai manevrat-o ca să se separe de noi? 

— Puțin. Destul de ciudat, am observat în ea o tendinţă 
puternică de a imita modul de viaţă al Coloniştilor. Are o 
dorinţă acută de independenţă, izvorâtă din faptul că îşi 
închipuie că astfel va viola principiile Spațiale. Ăsta e cel 
mai bun mod în care pot descrie ce se întâmplă. Senzaţiile 
şi emoţiile ei sunt, fără îndoială, uşor de interpretat, pentru 
că nu am mai detectat până acum la Spaţiali senzațiile 
astea. Deci, n-am făcut altceva decât să reduc inhibiţia 
specific Spațială. 

— Dar dacă atunci nu va mai dori să se folosească de 
serviciile noastre, prietene Giskard? Asta m-ar nelinişti. 

— Nu. Dacă va decide că vrea o viaţă fără roboţi, că e mai 
fericită aşa, asta-i vom dori şi noi. Dar, deocamdată, cred 
că-i vom mai fi folositori. Nava asta e un mediu îngust şi 
specializat unde nu prea există pericole. Mai are şi 
sentimentul de siguranţă datorat prezenţei căpitanului şi 
asta o face să aibă mai puţină nevoie de noi. Pe Pământ va 
mai avea nevoie de noi, deşi nu cred că atât de mult ca pe 
Aurora. După cum am spus, vom avea nevoie de multă 
libertate de acţiune odată ajunşi pe Pământ. 

— Deci poţi ghici natura crizei de pe Pământ? Ştii ce avem 
de făcut? Giskard spuse: 


— Nu, prietene Daneel. Eu nu. Tu ai darul înţelepciunii. 
Poate întrevezi tu ceva. 

Daneel tăcu un timp, apoi răspunse: 

— M-am gândit. 

— La ce? 

— Mi-ai spus la Institutul de Robotică - ţi-aduci aminte? 

— Chiar înainte ca doamna Vasilia să intre în camera unde 
dormea doamna Gladia, că dr. Amadiro a avut două intense 
momente de nelinişte. Primul când a fost menţionat 
amplificatorul nuclear, al doilea când doamna Gladia a zis 
că se duce pe Pământ. Mi se pare că cele două emoţii 
puternice au legătură între ele. Criza cu care suntem 
confruntaţi cred că presupune folosirea unui amplificator 
nuclear pe Pământ, că avem timp s-o oprim şi că doctorului 
Amadiro îi e teamă că o vom face dacă ne ducem pe 
Pământ. 

— Mintea ta îmi spune că acest raţionament nu te 
satisface. De ce, prietene Daneel? 

— Un amplificator nuclear grăbeşte procesul de fuziune 
care se întâmplă să fie în desfăşurare, prin intermediul unui 
flux de particule W. De aceea m-am întrebat dacă dr. 
Amadiro plănuieşte să folosească unul sau mai multe 
amplificatoare nucleare ca să distrugă reactoarele cu 
microfuziune care alimentează Pământul cu energie. 
Exploziile nucleare astfel realizate vor produce distrugerea 
prin căldură şi forţă mecanică, prin praf şi produse 
radioactive care vor fi aruncate în atmosferă. Chiar dacă 
asta n-ar fi îndeajuns să pună în pericol Pământul, 
distrugerea centralelor de energie ale acestuia va duce, 
sigur, la dispariţia treptată a civilizaţiei Pământene. 

Giskard zise, zâmbind: 

— E un gând terifiant şi ar fi singurul răspuns sigur la 
întrebarea care e cauza crizei. Aşadar, de ce nu eşti 
mulţumit? 

— Mi-am luat libertatea de a folosi computerul navei ca să 
obţin informaţii referitoare la planeta Pământ. Computerul 


e, aşa cum este de aşteptat pe o navă Colonistă, bogat în 
astfel de informaţii. Se pare că Pământul e singura dintre 
Lumile omeneşti care nu foloseşte reactoare cu 
microfuziune ca sursă de energie pe scară largă. Foloseşte 
aproape în întregime energie solară directă, cu staţii solare 
puternice de-a lungul întregii orbite geostaţionare. Deci, 
amplificatorul nuclear nu poate decât să distrugă lucruri 
mărunte - nave, construcţii. Pierderile sunt neglijabile, nu 
ar ameninţa existenţa Pământului. 

— Poate că Amadiro, prietene Daneel, are o armă care va 
distruge generatoarele energetice solare. 

— Dacă-i aşa, de ce a reacţionat la menţionarea 
„amplificatorului nuclear”? Nu poate fi folosit împotriva 
generatoarelor solare. 

Giskard dădu din cap încet: 

— Da, punctul tău de vedere e bun. Şi am să exprim şi eu 
un altul: dacă dr. Amadiro era atât de îngrozit la gândul că 
mergem pe Pământ, de ce n-a făcut nimic ca să ne oprească 
atât timp cât am fost pe Aurora? Sau dacă a descoperit 
nava noastră după ce am părăsit orbita, de ce n-a trimis o 
navă Auroriană să ne intercepteze înainte de a face Saltul 
spre Pământ? S-ar putea să fim, oare, pe o pistă complet 
greşită, să fi făcut pe undeva un pas foarte greşit care. 

Un ţârâit intermitent răsună prin navă şi Daneel zise: 

— Am făcut Saltul fără probleme, prietene Giskard. L-am 
simţit acum câteva minute. Dar, încă, nu am ajuns pe 
Pământ şi interceptarea despre care tocmai ai pomenit cred 
că are loc acum şi, deci, nu suntem pe o pistă greşită. 

D. G. Fu aşa de emoţionat încât căzu într-o admiraţie plină 
de invidie. Când Aurorienii se puneau pe treabă, precizia 
lor tehnologică era evidentă. Fără îndoială că trimiseseră 
una dintre cele mai noi nave de război, din care oricine ar fi 
putut deduce că motivul acţiunii le era aproape de inimă. Şi 
nava aceea detectase prezenţa navei lui D. G. În 15 minute 
de la apariţia sa în spaţiul cosmic normal şi de la o distanţă 
considerabilă. 


Nava Auroriană folosea un aparat cu hiperunde cu focar 
limitat. Capul vorbitorului se putea vedea clar când era în 
punctul focal. Restul era înceţoşat şi cenuşiu. Dacă 
vorbitorul îşi mişca capul un decimetru mai încolo nu se mai 
vedea. Sunetul era, de asemenea, abia perceptibil. Drept 
urmare, puteai vedea şi auzi numai minimul fundamental 
din nava inamică (D. G. Deja se gândea la ea ca la „nava 
duşmană”), astfel că intimitatea le era păzită. 

Şi nava lui D. G. Avea un aparat cu hiperunde cu focar 
limitat dar, gândi el invidios, îi lipsea eleganța şi 
perfecțiunea versiunii Auroriene. Desigur, nava sa nu era 
cea mai bună navă Colonistă, dar chiar şi aşa, Spaţialii erau 
avansați din punct de vedere tehnologic. Coloniştii încă mai 
trebuiau să se chinuie ca să-i ajungă. 

Capul Aurorian din centru era clar şi atât de real, că părea 
înspăimântător de imaterial şi lipsit de corp, astfel că lui D. 
G. Nu i s-ar fi părut ciudat dacă ar fi picurat sânge din el. 
Când îl privi încă o dată, îşi dădu seama că imaginea se 
întuneca chiar după gulerul unei uniforme, fără îndoială 
bine croite. 

Capul se recomandă, cu o curtoazie pedantă, drept 
comandantul Lisiform al navei Auroriene Borealis. D. G. Se 
prezentă la rândul său, împingând bărbia înainte ca să fie 
sigur că barba i se vede foarte bine. Credea că barba îi 
dădea un aer de ferocitate, care nu putea să fie decât 
descurajator pentru un Spaţial fără barbă şi (gândea el) cu 
bărbia moale. 

D. G. Îşi luă un aer neoficial, la fel de iritant pentru un 
ofiţer din Spaţiu pe cât era aroganţa tradiţională a celui din 
urmă pentru un Colonist. Zise: 

— Care e motivul pentru care m-aţi oprit, comandante 
Lisiform? Comandantul Aurorian avea un accent exagerat 
pe care, probabil, îl considera la fel de formidabil pe cât îşi 
considera D. G. Barba. D. G. Se simţi foarte încordat 
încercând să se obişnuiască cu accentul şi să-l înţeleagă. 


— Credem, zise Lisiform, că aveţi pe navă o cetăţeană 
Auroriană, numită Gladia Solaria. Aşa este, căpitane Baley? 
— Doamna Gladia e la bordul acestei nave, comandante. 

— Mulţumesc, căpitane. Cu ea, după câte am fost informat, 
sunt doi roboţi fabricaţi pe Aurora, R. Daneel Olivaw şi R. 
Giskard Reventlov. Aşa e? 

— Da. 

— În cazul ăsta trebuie să vă informez că, în prezent, acel 
R. Giskard Reventlov este o armă periculoasă. Puțin înainte 
ca nava dvS. Să părăsească spaţiul Aurorian cu el, mai sus 
pomenitul robot Giskard a rănit rău un cetăţean Aurorian, 
în pofida celor Trei Legi. De aceea robotul trebuie demontat 
şi reparat. 

— Sugeraţi, comandante, să-l demontăm noi pe nava 
noastră? 

— Nu, domnule, nu ar fi bine. Oamenii dvs., neavând 
experienţă cu roboții, nu ar putea să-l dezmembreze corect 
şi nici să-l repare. 

— Atunci am putea să-l distrugem. 

— E prea valoros. Căpitane Baley, robotul este produsul 
Aurorei şi, deci, responsabilitatea îi revine ei. Nu vrem să 
fim cauza distrugerii oamenilor de pe nava dvS. Şi de pe 
Pământ, dacă o să aterizaţi acolo. De aceea vă cerem să ni-l 
predaţi. 

D. G. Spuse: 

— Comandante, vă apreciez îngrijorarea. Oricum robotul 
este proprietatea legală a doamnei Gladia, care e cu noi. S- 
ar putea ca ea să nu consimtă să fie despărțită de robotul ei 
şi, cu toate că nu vreau să vă învăţ legile Auroriene, cred că 
ar fi ilegal să forţaţi o astfel de separare. Din moment ce 
echipajul meu şi cu mine nu ne considerăm legaţi de legea 
Auroriană, nu vă vom ajuta să faceţi ceea ce propriul nostru 
guvern consideră a fi un act ilegal. 

În vocea comandantului se simţi o urmă de nerăbdare: 

— Nu e vorba de ilegalitate, căpitane. O defecţiune a unui 
robot, care poate pune în pericol viaţa oamenilor, depăşeşte 


ca importanţă simplele drepturi ale unui proprietar. Cu 
toate astea, dacă există vreo problemă, nava mea e gata să 
o accepte pe doamna Gladia şi pe robotul ei, Daneel, 
împreună cu Giskard, robotul în cauză. Astfel, Gladia 
Solaria nu va fi separată de proprietatea ei până la 
întoarcerea pe Aurora. Atunci se va putea urma procedura 
legală. 

— S-ar putea, comandante, ca doamna Gladia să nu 
dorească să părăsească nava mea şi nici să-i permită 
proprietăţii ei să facă asta. 

— Nu are nici o şansă de scăpare, căpitane: sunt 
împuternicit legal de guvernul meu să o cer şi ea, ca 
cetăţeană Auroriană, trebuie să se supună. 

— Dar nu sunt obligat, prin lege, să dau ceva de pe nava 
mea la cererea unei puteri străine. Ce-ar fi dacă nu aş lua în 
seamă cerința? 

— În cazul ăsta, căpitane, nu o să am altceva de făcut 
decât să-l consider un act neprietenesc. Pot să vă spun că 
suntem în sfera sistemului planetar din care face parte şi 
Pământul. Nu aţi ezitat să mă învăţaţi legea Auroriană. 
Deci, mă scuzaţi dacă o să vă aduc aminte că poporul dvs. E 
cel care consideră că nu e frumos să începi ostilitățile în 
sistemul său planetar. 

— Sunt conştient de asta, comandante. Nu vreau nici o 
ostilitate şi nici nu intenţionez un act neprietenesc. Oricum, 
sunt obligat să ajung de urgenţă pe Pământ. Pierd timpul cu 
conversaţia asta şi aş pierde mai mult timp dacă aş înainta 
înspre dvS. Sau dacă aş aştepta să veniţi dvS. Spre mine, ca 
să o transferăm pe doamnă cu roboții ei. Aş prefera să merg 
spre Pământ şi să accept formal toată responsabilitatea 
pentru robotul Giskard şi comportamentul său, până când 
doamna Gladia şi roboții ei se vor întoarce pe Aurora. 

— Aş putea să vă sugerez, căpitane, să puneţi femeia şi cei 
doi roboţi într-o navetă de salvare şi să lăsaţi un membru al 
echipajului dvS. Să o aducă până la noi? Odată ce femeia şi 
cei doi roboţi vor fi trimişi, vom escorta noi înşine naveta 


până la Pământ şi, astfel, vă vom recompensa pentru deranj 
şi timpul pierdut. Un Neguţător n-ar trebui să refuze asta. 

— Nu refuz, comandante, nu refuz, zise D. G. Zâmbind. 
Totuşi, membrul echipajului care ar fi trimis să piloteze 
naveta ar putea fi în mare pericol, din moment ce ar fi 
singur cu robotul cel periculos. 

— Căpitane, dacă proprietara robotului e fermă în a-l 
controla, pilotul tău nu va fi într-un pericol mai mare în 
navetă decât pe nava dvs. Îl vom recompensa pentru riscul 
asumat. 

— Dar dacă robotul poate fi în definitiv controlat de 
proprietara lui, desigur că nu e atât de periculos încât să nu 
poată fi lăsat cu noi. 

Comandantul se încruntă. 

— Căpitane, sper că nu încercaţi să vă jucaţi cu mine. V-am 
cerut ceva şi vă rog să-mi onoraţi cererea imediat. 

— Presupun că am voie s-o consult pe doamna Gladia. 

— Dacă o faceţi imediat. Vă rog explicaţi-i exact cum stau 
lucrurile. Dacă între timp încercaţi să mergeţi spre Pământ, 
voi considera că e un act neprietenos şi voi acţiona în 
consecinţă. Din moment ce, aşa cum pretindeţi, călătoria 
spre Pământ e urgentă, vă sfătuiesc să vă consultaţi cu 
Gladia Solaria şi să hotărâți imediat să cooperaţi cu noi. 
Apoi, nu veţi mai fi reţinut prea mult. 

— Am să fac ce pot, zise D. G. Ţeapăn, ieşind din câmpul 
vizual. 

— Ei bine? Rosti D. G. Grav. 

Gladia era dezamăgită. Automat privi spre Daneel şi 
Giskard, dar ei rămaseră tăcuţi şi nemişcaţi. 

— Nu vreau să mă întorc pe Aurora, D. G. Nu se poate să 
dorească distrugerea lui Giskard; merge perfect. Te asigur. 
E. doar un subterfugiu. Pe mine mă vor, dintr-un motiv sau 
altul. Presupun că n-ai cum să-i opreşti, nu-i aşa? 

D. G. Spusse: 

— E o navă Auroriană de război, şi încă una mare. A mea e 
doar o navă comercială. Avem scuturi energetice şi nu ne 


pot distruge dintr-o lovitură, dar ne pot epuiza energia, 
destul de repede de fapt, şi apoi ne vor distruge. 

— Poţi să-i loveşti? 

— Cu armele mele? Îmi pare rău, Gladia, dar scuturile lor 
pot suporta orice aş arunca în ei, atâta timp cât mai am 
energie. În afară de asta. 

— Da? 

— Ei bine, m-au încolţit. Am crezut că vor încerca să mă 
intercepteze înainte de Salt, dar ei au ştiut destinaţia, au 
ajuns înaintea mea şi m-au aşteptat. Suntem în interiorul 
Sistemului Solar - sistemul planetar din care face parte şi 
Pământul. Nu putem lupta aici. Chiar dacă aş vrea, 
echipajul nu mi s-ar supune. 

— De ce nu? 

— Numeşte-o superstiție. Sistemul Solar e pentru noi un 
loc sfânt - dacă vrei să-l descriu în termeni melodramatici. 
Nu-l putem pângări luptându-ne. 

Giskard interveni pe neaşteptate: 

— Pot să particip la discuţie, domnule? 

D. G. Se încruntă şi se uită la Gladia, iar aceasta spuse: 

— Te rog. Lasă-l. Roboții ăştia sunt foarte inteligenţi. Ştiu 
că ţi-e greu să crezi, dar. 

— Am să ascult. Nu trebuie să fiu influenţat. 

— Domnule, începu Giskard, sunt sigur că pe mine mă vor. 
Nu pot fi de acord să constitui cauza rănirii unor oameni. 
Dacă nu vă puteţi apăra singur şi sunteţi sigur că veţi fi 
distrus într-o bătălie cu cealaltă navă, nu aveţi altă 
posibilitate decât să mă predaţi. Sunt sigur că, dacă mă 
daţi, nu vor obiecta dacă vreţi să o reţineţi pe doamna 
Gladia şi pe Daneel. E singura soluţie. 

— Nu, zise Gladia hotărâtă. Eşti al meu şi n-o să te dau. 
Mă duc cu tine dacă va considera căpitanul că trebuie să 
pleci, şi voi avea grijă să nu fii distrus. 

— Pot să spun şi eu ceva? Rosti Daneel. 

D. G. Desfăcu braţele, luându-şi un aer profund de 
disperare profundă: 


— Te rog. Toată lumea vrea să vorbească. 

Daneel spuse: 

— Dacă vă hotărâți că trebuie să renunţaţi la Giskard, 
trebuie să înţelegeţi consecinţele. Cred că Giskard îşi 
închipuie că dacă le va fi predat, cei de pe nava Auroriană 
nu-i vor face nici un rău, chiar îi vor da drumul. Eu nu cred 
asta. Cred că Aurorienii îl consideră cu adevărat periculos 
şi pot foarte bine să aibă instrucţiuni să distrugă naveta de 
salvare când se apropie, omorând pe cei de la bord. 

— De ce ar face-o? Întrebă D. G. 

— Nici un Aurorian n-a întâlnit - nici măcar nu a conceput 
- că poate exista ceea ce numesc ei un robot periculos. Nu 
vor avea tupeul să ia unul la bord. Vă sugerez, căpitane, să 
vă retrageţi. De ce să nu faceţi din nou un Salt, 
îndepărtându-vă de Pământ? Nu suntem destul de aproape 
de o masă planetară care să împiedice asta. 

— Să mă retrag? Vrei să spui să fug? Nu pot să fac asta. 

— Ei bine, atunci trebuie să ne predăm, zise Gladia cu un 
aer de resemnare. 

D. G. Spuse hotărât: 

— Nu vă dau. Nu fug. Şinu pot să mă lupt. 

— Atunci ce a mai rămas? Întrebă Gladia. 

— O a patra soluţie, zise D. G. Gladia, trebuie să-ţi cer să 
rămâi aici cu roboții tăi până mă întorc. 

D. G. Reanaliză informaţiile. Conversaţia durase destul 
pentru ca nava Auroriană să fie localizată şi transformată-n 
ţintă. Era puţin mai departe de soare decât nava lui şi asta 
era bine. Ca să facă un Salt spre soare de la distanţa aceea 
ar fi fost, într-adevăr, riscant; să facă un Salt în lateral ar fi 
fost un nimic, în comparaţie cu asta. Putea avea loc un 
accident din cauza deviaţiei, dar riscul respectiv exista 
mereu. 

Îşi asigurase echipajul că nu se va trage nici un foc (ceea 
ce, în orice caz, nu ar fi fost bine). În mod clar, credeau că 
spaţiul pământean îi va proteja, atâta timp cât nu-i profanau 


pacea prin violenţă. Era doar un misticism pe care D.G. 
Însuşi l-ar fi ridiculizat, dacă nu ar fi crezut şi el în asta. 

Se mută din nou în faţa ecranului. Fusese o aşteptare 
destul de lungă, dar ceilalţi nu dăduseră nici un semn de 
viaţă. Dăduseră dovadă de o răbdare exemplară. 

— Aici căpitanul Baley, zise el. Vreau să vorbesc cu 
comandantul Lisiform. 

Nu aşteptă mult. 

— Aici comandantul Lisiform. Puteţi să-mi răspundeţi? 

— Vom trimite femeia şi cei doi roboți. 

— Bun! O decizie înţeleaptă. 

— Şi-i vom trimite cât de repede putem. 

— Din nou o hotărâre înţeleaptă. 

— Mulţumesc. 

D. G. Dădu semnalul şi nava sa făcu Saltul. 

Nu era timp, nici nevoie să-ţi ţii respiraţia. Se termină 
imediat ce începu; sau, cel puţin, scurgerea timpului fu 
insensibilă. 

Pilotul spuse: 

— Noua poziţie a navei inamice fixată, căpitane. 

— Bun, zise D. G. Ştiţi ce aveţi de făcut. 

Nava ieşi din Salt cu o viteză destul de mare în comparaţie 
cu nava Auroriană şi schimbarea direcţiei (nu prea mare, 
sperau ei) fu făcută. Apoi urmă o nouă accelerare. 

D. G. Reveni în centrul ecranului. 

— Suntem aproape, comandante, şi ne pregătim să vi-i 
trimitem. Puteţi să trageţi dacă doriţi, dar scuturile noastre 
sunt ridicate şi înainte de a le putea distruge, vom fi ajuns, 
deja, ca să facem transbordarea. 

— Trimiteţi o navetă de salvare? 

Comandantul ieşi din centrul ecranului. 

D. G. Aşteptă şi comandantul reveni cu faţa contorsionată: 

— Ce-i asta? Nava dvS. O să se ciocnească de a noastră. 

— Da, aşa se pare, zise D. G. E cea mai rapidă cale de 
transbordare. 

— Vă veţi distruge nava. 


— Şi pe a voastră. Nava voastră e cel puţin de cincizeci de 
ori mai scumpă ca a mea, poate mai mult. Un schimb prost 
pentru Aurora. 

— Dar te angajezi într-o luptă în spaţiul Pământean, 
căpitane. Tradițiile voastre nu permit asta. 

— A, ne cunoaşteţi obiceiurile şi vă folosiţi de ele. Dar eu 
nu sunt în luptă. Nu am tras nici un erg de energie şi nici n- 
o să trag. Doar urmez o traiectorie. Întâmplător traiectoria 
se intersectează cu poziţia voastră, dar, din moment ce sunt 
sigur că vă veţi mişca înainte să ne ciocnim, e clar că nu 
intenţionez nici o violenţă. 

— Stai! Hai să discutăm. 

— M-am săturat de vorbă, comandante. Nu ne putem 
spune un la revedere călduros? Dacă nu vă mişcaţi voi 
renunţa la patru decade, dintre care a treia şi a patra 
oricum n-au fost bune. Dar dvS. La câte o să renunţaţi? Şi 
D. G. leşi din focarul aparatului cu hiperunde. 

O rază de radiaţii fu trasă de pe nava Auroriană, doar o 
încercare care să testeze dacă scuturile celeilalte erau într- 
adevăr ridicate. Erau. 

Scuturile navei ţineau piept radiaţiei electromagnetice şi 
particulelor subatomice, incluzând chiar şi neutrinii şi 
puteau suporta energia cinetică a maselor mici - particulele 
de praf, chiar pietriş meteoric. Scuturile nu puteau rezista 
la energii cinetice mari cum ar fi fost aceea a unei nave 
întregi care se deplasa cu o viteză supermeteorică. Chiar şi 
masele periculoase, necontrolate - de exemplu un meteor - 
puteau fi manevrate. Computerele ar fi virat automat nava 
din calea oricărui meteor care se apropia şi care nu putea 
să fie respins de scuturi. Oricum asta nu se întâmpla în 
cazul în care o navă putea să se mişte odată cu ţinta sa. Şi 
dacă nava Colonistă era cea mai mică dintre cele două, era 
şi cea mai uşor manevrabilă. 

Exista doar o singură cale prin care nava Auroriană putea 
preîntâmpina distrugerea. 


D. G. Privi cum cealaltă navă creşte în dimensiuni pe ecran 
şi se întrebă dacă Gladia ştia ce se întâmplă. Trebuie să fi 
simţit acceleraţia, în ciuda suspensiei hidraulice din cabina 
sa şi în ciuda acţiunii compensatorii a câmpului 
pseudogravitaţional. 

Şi apoi cealaltă navă pur şi simplu dispăru de pe ecran, 
făcând un Salt, şi D. G. Foarte nervos, îşi dădu seama că-şi 
ţinea respiraţia şi inima-i bătea nebuneşte. Oare nu avusese 
destulă încredere în influenţa protectoare a Pământului sau 
în analiza sa asupra situaţiei? 

D. G. Vorbi în transmiţător încercând, cu o hotărâre de fier, 
să nu-i tremure vocea: 

— Bine lucrat, băieţi! Modificaţi traiectoria şi îndreptaţi-vă 
spre Pământ. 

16. ORAŞUL 

— Vorbeşti serios, D. G.? Zise Gladia. Chiar intenţionai să 
le ciocneşti nava? 

— Nicidecum, zise D. G. Indiferent. Nu mă aşteptam să mă 
ciocnesc. Doar m-am năpustit spre ei, ştiind că se vor 
retrage. Spaţialii aceia nu aveau de gând să-şi rişte vieţile 
lor lungi şi minunate, când le pot păstra aşa uşor. 

— Spaţialii aceia? Vai, ce laşi sunt?! 

D. G. Îşi drese vocea: 

— Mereu uit că şi tu eşti Spațială, Gladia. 

— Da, şi-mi închipui că tu crezi că ăsta e un compliment. 
Dar dacă ar fi fost şi ei la fel de proşti ca tine - dacă ar fi dat 
dovadă de aceeaşi nebunie copilărească pe care o consideri 
vitejie - şi ar fi stat pe loc? Ce ai fi făcut? 

D. G. Murmură: 

— Il-aş fi lovit. 

— Şi atunci am fi murit cu toţii. 

— Tranzacţia ar fi fost în favoarea noastră, Gladia. O navă 
comercială veche şi rablagită de pe o Lume colonizată 
pentru o navă de război nouă şi modernă a unei Lumi din 
Spaţiu. 


D. G. Îşi rezemă scaunul de perete şi-şi duse mâinile la 
ceafă (uluitor ce bine se simţea acum, că totul se 
terminase). 

— Odată am văzut o hiperdramă istorică în care, la 
sfârşitul unui război, avioane încărcate cu exploziv au fost 
pilotate deliberat direct în nave maritime mult mai scumpe 
ca să le scufunde. Desigur, pilotul fiecărui avion şi-a pierdut 
viaţa. 

— Asta era ficţiune, zise Gladia. Doar nu crezi că oamenii 
civilizaţi fac astfel de lucruri în viaţa reală, nu? 

— De ce nu, dacă au o cauză care merită? 

— Atunci, ce simţeai când te îndreptai spre o moarte 
glorioasă? Exaltare? Îţi trăgeai tot echipajul după tine spre 
aceeaşi moarte. 

— Ştiau. Nu puteam face altceva. Pământul ne privea. 

— Oamenii de pe Pământ nici măcar nu ştiau. 

— Am spus-o metaforic. Eram în spaţiul Pământean. Nu 
puteam face un act ruşinos. 

— Vai, ce prostie! Şi mi-ai riscat şi mie viaţa. 

D. G. Îşi privi cizmele: 

— Vrei să auzi ceva nebunesc? Ăsta era singurul lucru 
care mă neliniştea. 

— Că o să mor? 

— Nu chiar. Că o să te pierd. Când nava aia mi-a ordonat 
să te predau ştiam că n-o s-o fac, chiar dacă o să mă rogi. 
Mai curând i-aş fi distrus pe ei; nu te-ar fi luat. Şi, pe 
măsură ce urmăream pe ecran cum se apropie nava lor, m- 
am gândit: „Dacă nu se cară de acolo, o pierd oricum”, şi 
atunci inima a început să-mi bată nebuneşte şi am început 
să transpir. Ştiam că or să fugă, totuşi gândul că. Scutură 
din cap. 

Gladia se încruntă: 

— Nu te înţeleg. Nu-ţi făceai griji că o să mor, ci pentru că 
mă vei pierde? Oare cele două nu se leagă-ntre ele? 

— Ştiu. Nu spun că e logic. M-am gândit cum te-ai bătut cu 
supraveghetoarea ca să mă salvezi, deşi ştiai că te poate 


ucide dintr-o lovitură. M-am gândit la tine, cum ai înfruntat 
mulţimea de pe Lumea lui Baley şi i-ai redus la tăcere, deşi 
nu mai văzuseşi în viaţa ta o mulţime. M-am gândit chiar 
cum te-ai dus pe Aurora, în tinereţe, şi ai învăţat un nou stil 
de viaţă şi ai supravieţuit. Şi am considerat că nu-mi pare 
rău că o să mor. Îmi părea doar rău că o să te pierd. Ai 
dreptate, n-are logică. 

Gladia zise, gânditoare: 

— Mi-ai uitat vârsta? Când te-ai născut tu, eram cam la fel 
de bătrână ca acum. Când eram de vârsta ta, visam la 
Strămoşul tău îndepărtat. Mai mult, una din articulațiile 
şoldului e artificială. Degetul mare de la mâna stângă, cel 
de aici - îl mişcă - e de fapt o proteză. Câţiva nervi mi-au 
fost înlocuiţi. Dinţii mei sunt din ceramică implantată şi 
vorbeşti de parcă, dintr-un moment în altul, te-ai pregăti să 
mărturiseşti o pasiune transcendentă. Pentru ce? Pentru 
cine? Gândeşte-te, D. G.! Priveşte-mă şi vezi-mă aşa cum 
sunt! 

D. G. Îşi înclină scaunul pe spate, balansându-l pe numai 
două picioare şi îşi frecă barba, făcând un zgomot ciudat. 

— Bine. M-ai făcut să par un prostănac, dar am să continui 
pe calea asta. Ce ştiu despre vârsta ta e că o să trăieşti şi 
după ce eu o să mor şi că arăţi prea puţin bătrână faţă de 
cum o să arăt eu, deci tu eşti mai tânără decât mine, nu mai 
bătrână. Ce aş dori este ca tu să mă însoţeşti peste tot; dacă 
e posibil, toată viaţa mea. 

Femeia vru să spună ceva, dar D. G. Interveni repede: 

— Sau dacă ţi se pare mai convenabil, eu să fiu cu tine 
oriunde te duci; toată viaţa mea, dacă se poate. Dacă eşti de 
acord. 

Gladia zise încet: 

— Sunt o Spațială. Tu eşti Colonist. 

— Cui îi pasă, Gladia? Ţie? 

— Vreau să zic că nu putem avea copii. Eu am avut, deja. 

— Şi ce-i cu asta? Nu există nici un pericol ca numele de 
Baley să dispară. 


— Eu am un ţel. Vreau să aduc pacea în Galaxie. 

— Am să te ajut. 

— Şi comerţul tău? O să renunţi la ocazia de a deveni 
bogat? 

— O să facem ceva bani împreună. Oricum destui ca să-mi 
înveselesc echipajul şi să te pot susţine să aduci pacea. 

— Viaţa va fi monotonă pentru tine, D.G. 

— Oare? Mi se pare că de când mă însoţeşti a fost prea 
palpitantă. 

— Şi probabil că vei insista să renunţ la roboții mei. 

D. G. Se supără: 

— De-asta ai încercat să deviezi discuţia? Nu o să mă 
deranjeze dacă-i vei ţine pe cei doi - chiar şi pe Daneel cu 
zâmbetul lui senzual - dar dacă vom trăi printre Colonişti. 

— Atunci presupun că va trebui să găsesc curajul s-o fac. 

Râseră amândoi. El îi luă mâinile într-ale sale şi ea îl lăsă. 
Apoi zise: 

— Eşti nebun ca şi mine; dar totul a fost aşa ciudat încă 
din seara când am privit cerul Aurorei şi am încercat să 
zăresc soarele Solariei, încât presupun că a fi nebun este 
singurul răspuns posibil pentru tot ce s-a întâmplat. 

— Ce ai zis acum nu e doar nebunesc, zise D. G., este chiar 
demenţial, dar aşa te vreau. Ezită: Nu, am să aştept. O să- 
mi rad barba înainte de a încerca să te sărut. Asta va 
micşora şansele de infecţie. 

— Nu, nu o face! Sunt curioasă cum se simte. 

Şi află imediat. 

Comandantul Lisiform măsura cabina în lung şi-n lat. Zise: 

— Nu era cazul să pierd nava. Nu, nu era. 

Consilierul său politic stătea calm pe scaun. Ochii săi nu se 
oboseau să urmărească agitatul du-te-vino al celuilalt. 

— Da, desigur, încuviinţă el. 

— Ce au barbarii de pierdut? Ei trăiesc doar câteva 
decade. Viaţa nu înseamnă nimic pentru ei. 

— Da, desigur. 


— Şi, totuşi, nici n-am mai auzit şi nici n-am mai văzut o 
navă Colonistă făcând asta. Poate că e o nouă tactică 
fanatică faţă de care nu există apărare. Ce-ar fi dacă ar 
trimite nave automate împotriva noastră, cu scuturile 
ridicate, dar fără nici un om la bord? 

— Ne putem automatiza complet navele. 

— N-ar ajuta la nimic. Nu am putea să ne permitem 
pierderea navelor. Ceea ce ne lipseşte este „cuţitul” pentru 
scuturi, despre care se tot vorbeşte. Ceva care să spintece 
un scut. 

— Atunci vor face şi ei unul la fel şi noi va trebui să 
construim un nou scut, rezistent la acel cuţit, şi tot aşa, dar 
la un nivel mai înalt. 

— Atunci avem nevoie de ceva complet nou. 

— Ei bine, zise consilierul, poate vom găsi ceva. Misiunea 
ta principală nu era să o aduci pe femeia solariană şi pe 
roboții ei, nu-i aşa? Ar fi fost plăcut dacă i-am fi putut forţa 
să iasă din navă, dar asta era ceva secundar. 

— Oricum Consiliului tot n-o să-i placă. 

— Asta e treaba mea. Important e faptul că Amadiro şi 
Mandamus au părăsit nava şi acum se îndreaptă cu iuţeală 
spre Pământ. 

— Da, aşa e. 

— Şi nu numai că ai distras atenţia navei Coloniste, dar ai 
făcut-o şi să întârzie. Asta înseamnă că Amadiro şi 
Mandamus nu numai că au părăsit nava neobservaţi, dar 
vor ajunge pe Pământ înainte de căpitanul barbar. 

— Presupun că aşa e. Dar ce-i cu asta? 

— Mă întreb: Dacă ar fi fost vorba numai de Mandamus, 
nu mi-aş fi făcut probleme. N-o să existe nici o consecinţă. 
Dar Amadiro? Să abandonezi războiul politic de acasă, într- 
un moment dificil, şi să te duci pe Pământ? Se pare că se 
întâmplă ceva crucial acolo. 

— Ce? Comandantul era supărat că trebuie să fie implicat 
atât de direct şi aproape fatal în ceva din care nu înţelegea 
nimic. 


— N-am nici cea mai mică idee. 

— Presupui că s-ar putea să fie vorba de negocieri secrete, 
la nivelul cel mai înalt, în privinţa unei modificări radicale a 
tratatului de pace negociat de Fastolfe? 

Consilierul zâmbi: 

— Tratatul de pace? Dacă poţi să crezi asta, înseamnă că 
nu-l cunoşti pe dr. Amadiro. Nu s-ar duce el pe Pământ să 
modifice o clauză sau două dintr-un tratat de pace. Ce vrea 
el e o Galaxie fără Colonişti şi dacă se duce pe Pământ - ei 
bine, tot ce pot spune e că n-aş vrea să fiu acum în pielea 
Coloniştilor barbari. 

— Sper, prietene Giskard, zise Daneel, că doamna Gladia 
nu se simte prost fără noi. Poţi să-mi spui dacă e adevărat, 
de la distanţa asta? 

— Îi interceptez mintea slab, dar clar, prietene Daneel. 
Este cu căpitanul şi sunt sigur că este fericită şi se simte 
bine. 

— Excelent, prietene Giskard. 

— Eu însă nu mă simt atât de bine, prietene Daneel. Sunt 
cam tulburat. Am fost într-o mare încordare. 

— Îmi pare rău că aud asta, prietene Giskard. Şi care a 
fost motivul? 

— Am stat ceva timp aici, cât a negociat căpitanul cu nava 
Auroriană. 

— Dar nava Auroriană a plecat, se pare, deci căpitanul a 
negociat bine. 

— A făcut ceva de care, aparent, nu ţi-ai dat seama. Dar eu 
da, într-o oarecare măsură. Deşi căpitanul nu a fost cu noi 
aici, n-am avut probleme în a-i intercepta mintea. A iradiat 
o tensiune şi un suspans copleşitor şi, pe lângă asta, un 
sentiment intens de pierdere. 

— O pierdere, prietene Giskard? Ţi-ai dat seama în ce 
constă ea? 

— Nu pot descrie metoda mea de analizare a acestor 
lucruri, dar pierderea nu părea să fie asociată unor 
generalităţi sau obiecte neînsufleţite, aşa cum am detectat 


altădată. Se pare că se lega - nu-i ăsta cuvântul potrivit dar 
nu găsesc altul - de pierderea unei persoane anumite. 

— Doamna Gladia? 

— Da. 

— Dar e normal, prietene Giskard. A fost confruntat cu 
posibilitatea de a fi nevoit s-o predea navei Auroriene. 

— Era prea intens ca să fie asta. Plin de jale. 

— Plin de jale? 

— E singurul cuvânt care se potriveşte. Era un sentiment 
de îndoliere legat de unul de pierdere. Nu era ca şi când 
doamna s-ar fi mutat în alt loc şi, astfel, n-ar mai fi fost de 
găsit. Asta se poate îndrepta într-un timp viitor. Era ca şi 
cum doamna ar fi încetat să existe - ar fi murit - şi ar fi fost 
de negăsit în veci. 

— Deci, a simţit că Aurorienii o vor ucide? Dar asta e 
imposibil. 

— Da, imposibil. Totuşi, nu-i aşa. Am simţit o urmă de 
responsabilitate personală asociată cu o teamă mare de tot 
de a o pierde. Am analizat celelalte minţi de pe navă şi, 
legându-le între ele, mi-am dat seama că actul căpitanului 
era deliberat, deci dorea să se ciocnească de nava 
Auroriană. 

— Dar şi asta e imposibil, prietene Giskard, zise Daneel 
încet. 

— Trebuie să o accept. Primul meu impuls a fost să modific 
emoţiile căpitanului ca să-l fac să schimbe direcţia navei, 
dar n-am putut. Mintea sa era atât de hotărâtă, de fermă şi, 
în ciuda suspansului, tensiunii şi fricii de acea pierdere, atât 
de încrezătoare în succes. 

— Cum pot coexista frica de a pierde pe cineva prin 
moarte şi încrederea în reuşită? 

— Prietene Daneel, am încetat să mă mai minunez de 
capacitatea minţii omeneşti de a avea simultan două emoţii 
contradictorii. Cu greu pot accepta aşa ceva. În acest caz, 
încercarea de a influenţa mintea căpitanului, până la a-l 


face să schimbe direcţia navei, l-ar fi omorât. Nu puteam 
face asta. 

— Dar dacă n-o făceai, prietene Giskard, o mulţime de 
oameni de pe această navă, inclusiv doamna Gladia, şi alte 
câteva sute de pe nava Auroriană ar fi murit. 

— Nu ar fi murit dacă sentimentul de încredere în succes, 
pe care l-a avut căpitanul, era adevărat. Nu puteam să 
omor pe cineva ca să previn probabilitatea ca alţii să moară. 
Aici, prietene Daneel, e dificultatea Legii Zero. Întâia Lege 
are în vedere persoane individuale şi evenimente sigure. 
Legea Zero a ta are în vedere grupări vagi şi probabilitatea 
existenţei unor evenimente. 

— Oamenii de la bordul acestor nave nu sunt grupuri vagi. 
Sunt mai mulţi indivizi specifici consideraţi ca un întreg. 

— Şi, totuşi, când trebuie să iau o hotărâre, individul luat 
ca atare e sub influenţa mea directă şi destinul lui mă 
interesează. În privinţa asta n-am ce face. 

— Atunci, ce-ai făcut, prietene Giskard? Sau erai, pur şi 
simplu, legat de mâini şi de picioare? 

— În disperarea mea, prietene Daneel, am încercat să-l 
contactez pe comandantul navei Auroriene, după ce Saltul 
l-a adus destul de aproape de noi. N-am putut; distanţa era 
prea mare. Totuşi, încercarea n-a fost un eşec total. Am 
detectat ceva, echivalentul unui zumzăit. Am rămas 
nedumerit un timp, înainte să-mi dau seama că primesc 
emoţiile trăite de toţi oamenii de pe nava Auroriană. 
Trebuia să le separ pe acestea de emoţiile mult mai 
puternice de pe nava noastră - o sarcină grea. 

— Aproape imposibil, cred, prietene Giskard. 

— Aşa cum spui, aproape imposibil, dar am reuşit, cu un 
efort enorm. Oricum, în ciuda efortului, nu am izbutit să 
separ emoţiile pe indivizi. Când doamna Gladia a fost faţă-n 
faţă cu numărul mare de oameni care formau publicul ei pe 
Lumea lui Baley, am sesizat o confuzie anarhică de minţi 
amestecate, dar câteva momente am reuşit să detectez, ici 


şi colo, sentimentele unei singure persoane. De data asta, 
nu. 

Giskard se opri, ca şi cum ar fi fost adâncit în amintirea 
acelei senzaţii. 

Daneel spuse: 

— Îmi închipui că e ceva similar modului în care vedem 
stele izolate, chiar printre grupuri uriaşe de alte stele, când 
întregul este relativ aproape de noi. Oricum, într-o galaxie 
îndepărtată, nu putem vedea o stea izolată, ci doar o ceaţă 
luminoasă. 

— Mi se pare că e o analogie bună, prietene Daneel; în 
timp ce mă concentram asupra zumzetului slab şi depărtat, 
mi s-a părut că detectez o uşoară urmă de teamă. Nu eram 
sigur, dar simţeam că trebuie să profit de asta. Niciodată n- 
am încercat să influenţez ceva atât de îndepărtat, atât de 
incoerent, ca un simplu zumzet, dar am încercat disperat să 
măresc teama asta, chiar şi foarte puţin. Nu ştiu dacă am 
reuşit. 

— Nava Auroriană a fugit. Trebuie să fi reuşit. 

— Nu neapărat. Nava poate că ar fi fugit şi fără ca eu să 
fac ceva. 

Daneel rămase pe gânduri: 

— Se poate. În cazul când căpitanul nostru era atât de 
sigur că va fugi. 

— Pe de altă parte, spuse Giskard, nu pot fi sigur că 
încrederea sa a avut o bază raţională, logică. Mi se pare că 
ceea ce am detectat era amestecat cu un sentiment de 
respect şi de venerație faţă de Pământ. Încrederea pe care 
am simţit-o era similară cu cea întâlnită la copiii mici faţă de 
protectorii lor, părinţi sau de altă natură. Am avut 
sentimentul că, totuşi, căpitanul era sigur că nu poate da 
greş în vecinătatea Pământului, datorită influenţei acestuia 
din urmă. Nu cred că această senzaţie era total ilogică, dar, 
oricum, nici prea aproape de rațiune. 

— Ai dreptate, fără îndoială, prietene Giskard. Căpitanul a 
vorbit cu noi de faţă, odată, despre Pământ, într-un mod 


respectuos. Din moment ce Pământul nu poate înrâuri cu 
adevărat succesul unei acţiuni prin vreo forţă mistică, e 
posibil să bânuim că influenţa ta a fost exercitată cu succes. 
Şi mai mult decât atât. 

Giskard spuse, în timp ce ochii-i străluceau slab: 

— La ce te gândeşti, prietene Daneel? 

— M-am gândit la faptul că indivizii umani sunt concreţi, în 
timp ce omenirea e abstractă. Când ai interceptat acel 
zgomot abia perceptibil de pe nava Auroriană, nu era vorba 
de un individ, ci de o parte a omenirii. Nu puteai, dacă te 
aflai la distanţa potrivită faţă de Pământ şi dacă zgomotul 
de fond era destul de mic, să detectezi zumzăitul activităţii 
mentale a întregii populaţii umane Pământene? Şi 
extinzând, nu ne putem închipui că în Galaxie, în general, 
există un zumzăit al activităţii mentale al întregii omeniri? 
Deci, cum ar putea fi omenirea o abstracţie? E ceva 
palpabil. Gândeşte-te la asta în conexiune cu Legea Zero şi 
ai să vezi că extinderea Legilor Roboticii e justificată, 
justificată chiar de propria-ţi experienţă. 

Urmă o pauză lungă şi Giskard vorbi rar, ca şi cum 
cuvintele i-ar fi fost trase cu cleştele din gură: 

— S-ar putea să ai dreptate, prietene Daneel. Cu toate 
acestea, dacă o să aterizăm pe Pământ, cu o Lege Zero pe 
care o putem folosi, noi nu ştim cum anume am putea-o 
folosi. Până acum, am ajuns la concluzia că această criză a 
Pământului presupune folosirea unui amplificator nuclear, 
dar, după câte ştim, pe Pământ nu există nimic important 
care să fie distrus de un amplificator nuclear. Deci, ce vom 
face noi pe Pământ? 

— Încă nu ştiu, zise Daneel trist. 

Se auzea un zgomot ciudat. 

Gladia asculta uluită. Nu o asurzea. Nu era zgomotul făcut 
de ciocnirea a două suprafeţe. Nu era un țipăt pătrunzător, 
sau o larmă, sau bubuituri, nimic din ce s-ar fi putut 
exprima printr-o onomatopee. Era mai domol şi mai puţin 


ameninţător, urcând şi coborând, neregulat la răstimpuri, 
dar întotdeauna acolo. 

D. G. O privi cum ascultă, îndreptându-şi capul într-o parte 
şi-n alta şi spuse: 

— Eu îi spun „Bondarul Oraşului”, Gladia. 

— Se opreşte vreodată? 

— Niciodată cu totul, dar la ce te aştepţi? Nu ai stat 
niciodată pe o câmpie şi n-ai auzit foşnetul frunzelor, 
ţârâitul insectelor, ţipătul păsărilor şi apele curgând. Asta 
nu se opreşte niciodată. 

— Asta e altceva. 

— Nu, nu e. E la fel. Zgomotul de aici e amestecul dintre 
zdrăngănitul maşinăriilor şi zgomotele variate ale 
oamenilor, dar principiul este, desigur, acelaşi ca al 
zgomotelor câmpului. Eşti obişnuită cu câmpurile, deci nu 
auzi zgomotul lor. Nu eşti obişnuită cu cel de aici, deci îl 
auzi şi, probabil, ţi se va părea neplăcut. Pământenii nu-l 
aud decât cu rarele ocazii când tocmai au venit de la ţară şi 
atunci sunt, într-adevăr, foarte fericiţi să-l audă. Mâine nici 
tu nu-l vei mai sesiza. 

Gladia privi în jur gânditoare, de la balconaşul unde se 
aflau: 

— Sunt atâtea clădiri! 

— Aşa e. În toate direcţiile se întind construcţii pe 
kilometri întregi. Şi sus şi jos. Nu e doar un Oraş în genul 
celor de pe Aurora sau de pe Lumea lui Baley. E un Oraş - 
cu O mare - care există numai pe Pământ. 

— Astea sunt Cavernele de Oțel, zise Gladia. Ştiu. Suntem 
sub pământ, nu? 

— Da. Absolut. Trebuie să-ţi spun că mi-a trebuit şi mie 
ceva timp să mă obişnuiesc cu aşa ceva când am vizitat 
prima oară Pământul. Oriunde te-ai duce într-un Oraş, vezi 
un tablou citadin aglomerat. Trotuare, străzi, firme, mulţimi 
de oameni, şi permanentele lămpi fluorescente care scaldă 
totul într-o lumină dulce solară, fără umbre - dar nu e 
solară - şi, sus la suprafaţă, nu ştiu dacă soarele străluceşte 


în momentul respectiv sau e acoperit de nori, sau lipseşte, 
lăsând această parte a lumii cufundată în noapte şi 
întuneric. 

— Dar asta face ca Oraşul să fie închis. Fiecare om respiră 
aerul altuia. 

— Aşa se-ntâmplă oriunde - pe orice Lume. 

— Nu ca aici. Aici miroase. 

— Orice Lume miroase. Orice Oraş de pe Pământ miroase 
altfel. Te vei obişnui. 

— Dar vreau să mă obişnuiesc? De ce nu se sufocă 
oamenii? 

— Ventilaţia e excelentă. 

— Ce se-ntâmplă dacă se strică? 

— Nu se strică niciodată. 

Gladia privi din nou în jur şi zise: 

— Fiecare clădire pare că are o mulţime de balcoane. 

— E un semn al rangului social. Foarte puţini oameni au 
apartamente cu vedere la stradă şi, dacă le au, vor să 
profite de ele. Cei mai mulţi trăiesc în apartamente fără 
geamuri. 

Gladia se înfioră. 

— Oribil! Apoi: Care e numele Oraşului ăsta, D. G.? 

— E New York. E Oraşul conducător, dar nu cel mai mare. 
Pe continentul ăsta, Ciudad de Mexico şi Los Angeles sunt 
cele mai mari şi există Oraşe mai mari decât New York şi pe 
alte continente. 

— Atunci ce face ca New York-ul să fie Oraşul conducător? 

— Motivul obişnuit. Guvernul planetar e aici. Naţiunile 
Unite. 

— Națiuni? Arătă cu degetul spre D. G., triumfătoare. 
Pământul a fost împărţit în mai multe unităţi politice 
independente. Nu? 

— Da. O mulţime. Dar asta a fost înainte de zborul 
hiperspaţial - în timpurile prehiper. Oricum, numele 
rămâne. Asta e frumuseţea Pământului. E o istorie păstrată. 


Orice altă Lume e nouă şi pustie. Numai Pământul e 
omenire în esenţă. 

D. G. O spuse în şoaptă apoi reveni în cameră. Nu era 
mare şi avea mobilă puţină. 

Gladia zise dezamăgită: 

— De ce nu e nimeni pe aici? 

D. G. Râsse: 

— Nu te îngrijora. Dacă vrei demonstraţii şi să ţi se acorde 
atenţie, le vei avea. Doar că le-am cerut să ne lase-n pace o 
vreme. Vreau puţină odihnă şi pace şi îmi închipui că şi tu 
doreşti la fel. Cât despre oamenii mei, trebuie să asigure 
nava, s-o curețe, să umple rezervoarele, să se dedice 
pasiunilor lor. 

— Femei? 

— Nu, nu m-am referit la asta, deşi presupun că femeile 
vor juca şi ele, mai târziu, un rol important. Prin pasiune 
înţeleg că Pământul are încă religiile lui şi religia îi 
linişteşte pe oameni. Cel puţin aici, pe Pământ. Se pare că 
are un înţeles mai profund aici. 

— Ei bine, zise Gladia pe jumătate cu dispreţ, istorie 
încremenită, aşa cum ai zis. Crezi că putem ieşi din clădire 
să ne plimbăm un pic? 

— Urmează-mi sfatul, Gladia, şi nu face asta chiar acum. O 
să te saturi de plimbare când or să înceapă ceremoniile. 

— Dar vor fi atât de oficiale! Nu putem sări peste 
ceremonii? 

— N-avem nici o şansă. Din moment ce ai insistat să faci pe 
eroina pe Lumea lui Baley, va trebui să fii la fel şi pe 
Pământ. Oricum, ceremoniile se vor termina şi când îţi vei 
reveni, vom lua un ghid şi vom vedea cu adevărat Oraşul. 

— Vom avea probleme dacă vom lua roboţi cu noi? Arătă 
înspre celălalt capăt al camerei unde stăteau Daneel şi 
Giskard. Nu-mi pasă că nu sunt cu ei atunci când sunt cu 
tine pe navă, dar, dacă voi fi în mijlocul unei mulţimi de 
străini, mă voi simţi mai în siguranţă dacă-i voi avea lângă 
mine. 


— Desigur, cu Daneel nu va fi nici o problemă. E un erou. A 
fost partenerul Strămoşului şi trece drept om. Giskard, care 
se vede că e robot, ar trebui, teoretic, să nu fie lăsat 
înăuntrul Oraşului, dar au făcut o excepţie în cazul lui şi 
sper că o să continue să procedeze aşa. E totuşi păcat că 
trebuie să aşteptăm aici şi nu putem ieşi afară. 

— Ai spus că încă n-ar trebui să mă expun zgomotului, zise 
Gladia. 

— Nu, nu. Nu mă refer la pieţele publice şi la autostrăzi. 
Aş vrea doar să te scot pe coridoarele clădirii acesteia. Sunt 
kilometri întregi de coridoare - în adevăratul sens al 
cuvântului - şi formează un micro-Oraş: magazine, săli de 
mese, locuri de distracţie, toalete, lifturi, şosele, birouri şi 
altele. E mai multă culoare şi varietate pe coridorul unui 
etaj dintr-o clădire a unui Oraş de pe Pământ decât în toate 
Oraşele Colonizate şi decât pe o întreagă Lume din Spaţiu. 

— Cred că toată lumea s-ar rătăci aici. 

— Bineînţeles că nu. Aici fiecare cunoaşte locurile 
învecinate ca nicăieri în altă parte. Străinii nu au nevoie 
decât să urmeze săgețile. 

— Cred că le face bine mersul pe jos, din punct de vedere 
fizic, comentă Gladia, ezitând. 

— Chiar şi social. Există oameni care stau mereu pe 
coridoare şi obiceiul e să te opreşti pentru a schimba câteva 
cuvinte cu orice cunoscut şi să-i saluţi chiar şi pe cei pe care 
nu-i cunoşti. Nici nu e absolut necesar să mergi pe jos. 
Peste tot sunt lifturi folosite la transportul pe verticală. 
Coridoarele principale sunt, de fapt, transportoare care se 
folosesc la deplasarea pe orizontală. În afara clădirii există, 
desigur, o bandă transportoare spre reţeaua de autostrăzi. 
Asta e ceva. O să mergi şi tu pe ea. 

— Am auzit de ele. Au şosele pe care mergi şi ele te duc 
mai repede sau mai încet, şi poţi sări de pe una pe alta. N- 
aş putea face asta. Nu mi-o cere. 

— Bineînţeles că o să fii în stare s-o faci, zise D. G. Senin. O 
să te ajut. Dacă e nevoie, te voi duce eu în braţe, dar n-o să 


ai nevoie decât de puţin exerciţiu. Printre Pământeni, chiar 
şi copiii de grădiniţă se descurcă, la fel bătrânii cu baston. 
Recunosc, unii Colonişti sunt mai neîndemânatici. Nici eu 
nu sunt un exemplu de graţie, dar mă descurc şi te vei 
descurca şi tu. 

Gladia oftă din greu: 

— Ei bine, voi încerca dacă e nevoie. Dar să-ţi spun ceva, 
D. G. Dragule. Trebuie să avem o cameră liniştită la noapte. 
Vreau să n-aud Bondarul Oraşului tău. 

— Asta sunt sigur că se poate aranja. 

— Şi nu vreau să mănânc la cantină. 

D. G. O privi nedumerit: 

— Putem să aranjăm să ni se aducă masa, dar îţi va face 
într-adevăr bine să participi la viaţa socială a Pământului. În 
definitiv voi fi cu tine. 

— Poate mai târziu, D. G., dar nu chiar de la început, şi 
vreau o baie a mea. 

— A, nu, asta e imposibil. În fiecare cameră vom avea 
chiuvetă şi toaletă, pentru că deţinem o anumită poziţie 
socială, dar dacă vrei un duş sau o baie serioasă, va trebui 
să faci precum ceilalţi. O femeie te va iniţia în procedura 
respectivă şi vei primi un separeu sau ce au ei acolo. Nu 
trebuie să te jenezi. Femeile Coloniste trebuie să fie iniţiate 
în folosirea Personalelor în fiecare zi a anului. Şi s-ar putea 
să-ţi placă până la urmă, Gladia. Am înţeles că Personala 
femeilor e un loc plin de activitate şi amuzament. Nu ca la 
bărbaţi, unde nu e voie să vorbeşti şi e foarte plicticos. 

— E oribil, murmură Gladia. Cum suporţi lipsa de 
intimitate? 

— Pe o lume înţesată nevoile primează, zise D. G. Senin. 
Nu-ţi poate lipsi ceva ce n-ai avut niciodată. Mai vrei şi alt 
aforism? 

— Nu chiar, zise Gladia. 

Părea dezamăgită şi D. G. Îi puse mâna pe umăr: 

— Haide, nu va fi chiar atât de groaznic cum crezi. Îţi 
promit. 


Nu era chiar un coşmar, dar Gladia mulțumea experienţei 
anterioare de pe Lumea lui Baley care-i formase o idee 
despre ceea ce, acum, devenise un veritabil ocean de 
omenire. Mulţimile erau mai mari aici, în New York, decât 
pe Lumea colonizată dar, pe de altă parte, era mai izolată 
de gloată aici decât fusese cu cealaltă ocazie. 

Oficialităţile guvernului doreau să fie văzuţi alături de ea. 
Duceau o bătălie tăcută, dar politicoasă, pentru un loc 
destul de aproape de Gladia ca să fie văzuţi lângă ea la 
hiperviziune. Asta o izola, nu numai de mulţimea de dincolo 
de şirul de poliţai, dar şi de D. G. Şi cei doi roboţi ai ei. De 
asemenea, era supusă unei înghesuieli politicoase de către 
oameni care nu aveau ochi decât pentru camerele de 
transmisiuni. 

Ascultă un şir nesfârşit de cuvântări, toate foarte scurte 
din fericire, fără să le audă de fapt. Zâmbea din când în 
când, fără veselie, dar prietenoasă, arătându-şi dinţii în 
toate direcţiile, fără discriminare. 

Merse cu maşina kilometri întregi, târându-se prin 
tuneluri, în timp ce oamenii, ca furnicile dintr-un muşuroi, 
stăteau de o parte şi de alta a drumului, ovaţionând-o şi 
făcându-i semn cu mâna când trecea. (Se întrebă dacă 
vreun Spaţial mai fusese vreodată atât de adulat de 
Pământeni, şi era sigură că faptul era fără precedent). 

La un moment dat văzu, în depărtare, o grămadă de 
oameni strânsă în jurul unui ecran de hiperviziune şi, o 
clipă, se văzu pe sine pe ecran. Oamenii ascultau 
înregistrarea cuvântării de pe Lumea lui Baley şi Gladia se 
întrebă de câte ori, în câte locuri şi în faţa câtor oameni era 
pusă înregistrarea, de câte ori fusese vizionată de când 
avusese loc, de câte ori avea să mai fie vizionată în viitor şi 
dacă se auzise ceva despre ea pe planetele din Spaţiu. 

Oare părea o trădătoare în ochii celor de pe Aurora şi 
această primire constituia o dovadă? Poate că da, dar nu-i 
păsa. Avea misiunea ei de pace şi reconciliere şi va urma 
calea asta oriunde ar duce, fără să se plângă - chiar dacă 


implica orgia de neînchipuit a trupurilor îmbăindu-se 
laolaltă şi a exhibiţionismului inconştient şi gălăgios din 
Personala femeilor. (Mă rog, fără să se plângă prea mult). 

Ajunseseră la una dintre autostrăzile menţionate de D.G. 
Şi privi, cu o groază pe care nu încerca să şi-o ascundă, la 
şirul neîntrerupt de maşini care treceau întruna, încărcate 
cu oameni de afaceri, care nu puteau fi oprite ca să treacă 
alaiul lor şi care priveau solemn la mulţime şi la 
procesiunea care rămânea, pentru câteva momente, în raza 
privirii. Apoi, maşina se avântă pe sub autostradă, printr-un 
mic tunel, care nu se deosebea deloc de pasajul de 
deasupra (Oraşul era tot numai tuneluri), şi urcă din nou pe 
cealaltă parte. 

În cele din urmă, şirul de maşini se opri în faţa unei clădiri 
publice mari, din fericire mai atractivă decât blocurile 
monotone, fără sfârşit, din cartierul rezidenţial al Oraşului. 

Înăuntrul clădirii urmă altă recepţie, unde se serviră 
băuturi alcoolice şi diverse aperitive. Gladia, dispreţuitoare, 
nu se atinse de niciuna. O mie de oameni se perindară, într- 
o succesiune nesfârşită, să-i vorbească. Se pare că se 
zvonise că nu trebuiau să încerce să dea mâna cu ea, dar 
cineva o făcu din greşeală şi Gladia, încercând să nu ezite, 
atinse cu două degete mâna, doar pentru o clipă, apoi le 
retrase. 

În cele din urmă, câteva femei se pregătiră să plece la cea 
mai apropiată Personală şi una dintre ele făcu ceea ce 
părea a fi, fără îndoială, un ritual social, întrebând-o, plină 
de tact, pe Gladia dacă n-ar vrea să le însoţească. Gladia nu 
dorea, totuşi o aştepta o noapte lungă şi ar fi fost mult mai 
jenant să trebuiască să se întrerupă mai târziu. 

În Personală răsunau, ca de obicei, râsete şi sporovăială, 
iar Gladia, conformându-se situaţiei şi întărită de 
experienţa din cursul dimineţii, folosi ustensilele necesare 
într-o cameră mică cu deschizături în ambele părţi, dar fără 
nimeni în faţa ei. Păru că nimeni nu se supără că stătea 
singură şi încercă să-şi amintească de faptul că trebuia să 


se obişnuiască cu obiceiurile locale. Cel puţin locul era bine 
ventilat şi curat lună. 

Daneel şi Giskard fuseseră ignoraţi. Gladia îşi dădu seama 
că asta era o dovadă de bunătate. Roboții nu mai erau 
admişi în interiorul Oraşului, deşi erau milioane în afara 
acestuia. A-i scoate în evidenţă pe Daneel şi Giskard ar fi 
însemnat să-şi ridice-n cap legea. Era mai uşor să se 
prefacă, cu diplomaţie, că ei nu există. Odată cu începerea 
banchetului ei stătură la aceeaşi masă cu D. G., nu departe 
de estradă. Gladia stătea pe estradă, de abia ciugulind şi 
întrebându-se dacă mâncarea nu-i va provoca dizenterie. D. 
G., nu prea mulţumit de postul său de păzitor de roboţi, se 
uita în continuu, neliniştit, în direcţia Gladiei şi, câteodată, îi 
făcea semn şi-i zâmbea. 

Giskard, la fel de atent cu Gladia, avu ocazia să-i spună, 
foarte încet, lui Daneel, la adăpostul murmurelor de fond şi 
zăngănitului tacâmurilor: 

— Prietene Daneel, cei din sala asta sunt oficialități înalte. 
S-ar putea ca unul sau mai mulţi să deţină informaţii care 
să ne fie folositoare. 

— Se poate, prietene Giskard. Poţi să mă ajuţi, datorită 
capacităţii tale, în această privinţă? 

— Nu pot. Nici fondul mental şi nici sclipirile ocazionale 
din jur nu indică vreun interes anume. Şi totuşi, sunt sigur 
că momentul culminant al crizei se apropie cu paşi repezi, 
chiar în timp ce stăm aici. 

Daneel spuse grav: 

— Am să încerc să fac ceea ce ar fi făcut partenerul Elijah 
şi să forţez lucrurile. 

Daneel nu mânca. Privea adunarea cu ochii lui calmi şi 
localiză persoana pe care-o căuta. Se ridică încet şi se duse 
la o altă masă, fixând tot timpul o femeie care încerca să 
mănânce repede şi să întreţină, în acelaşi timp, o 
conversaţie cu bărbatul din stânga ei. Era o femeie 
îndesată, cu păr scurt, cărunt. Faţa, deşi nu mai era tânără, 
era plăcută. 


Daneel aşteptă o pauză în conversaţie şi, pentru că 
aceasta nu se produse, zise, cu efort: 

— Doamnă, pot să vă întrerup? 

Femeia îl privi uluită şi vădit nemulțumită: 

— Da, zise ea tăios, ce e? 

— Doamnă, zise Daneel, mă scuzaţi că vă întrerup, dar îmi 
daţi voie să vorbesc puţin cu dvs.? 

Se uită fix la el, încruntându-se o clipă, apoi expresia i se 
îndulci: 

— Presupun că tu eşti robotul, din moment ce eşti aşa 
politicos, nu? 

— Sunt unul dintre roboții doamnei Gladia, doamnă. 

— Da, dar tu eşti cel cu aspect uman. Eşti R. Daneel 
Olivaw. 

— Acesta e numele meu, doamnă. 

Femeia se întoarse spre comeseanul din stânga şi zise: 

— Vă rog să mă scuzaţi. Nu pot să-l refuz chiar aşa pe. 
Robotul ăsta. 

Vecinul ei zâmbi nedumerit şi-şi concentră atenţia asupra 
farfuriei din faţa lui. Femeia îi zise lui Daneel: 

— Dacă ai un scaun de ce nu-l aduci aici? Aş fi bucuroasă 
să vorbesc cu tine. 

— Mulţumesc, doamnă. 

Când Daneel se întoarse şi se aşeză, ea îl întrebă: 

— Eşti cu adevărat R. Daneel Olivaw, nu? 

— Aşa mă cheamă, doamnă, încuviinţă Daneel din nou. 

— Vreau să spun cel care a lucrat, demult, cu Elijah Baley. 
Nu eşti un model nou de acelaşi tip? Nu eşti Daneel al 4-lea 
sau ceva de genul ăsta? 

Daneel răspunse: 

— Doar puţin din mine nu a fost înlocuit în ultimele 20 de 
decade, modernizat şi îmbunătăţit, dar creierul meu 
pozitronic e la fel ca atunci când lucram cu partenerul 
Elijah - pe trei Lumi diferite şi altă dată pe o navă. Creierul 
n-a fost schimbat. 


— Ei bine! Se uită la el admirativ. Eşti desigur o reuşită de 
excepţie. Dacă toţi roboții ar fi ca tine, n-aş avea nimic 
împotriva lor. Despre ce vrei să vorbim? 

— Când aţi fost prezentată doamnei Gladia, doamnă, 
înainte de a ne aşeza cu toţii, am reţinut că sunteţi 
Subsecretarul energiei, Sophia Quintana. 

— Îţi aduci bine aminte. Acestea sunt numele şi funcţia 
mea. 

— Supravegheaţi întreg Pământul sau doar Oraşul? 

— Te asigur că sunt Subsecretarul mondial. 

— Deci cunoaşteţi domeniul energeticii? 

Quintana zâmbi. Părea că nu-i displace să i se pună 
întrebări. Poate i se părea amuzant sau, pur şi simplu, o 
atrăgea aerul grav al lui Daneel sau faptul că un robot 
putea pune astfel de întrebări. Oricum, ea răspunse cu-n 
zâmbet: 

— Am studiat energetica la Universitatea din California şi 
mi-am luat doctoratul. În privinţa cunoştinţelor pe care le 
deţin, nu ştiu dacă mai sunt sigură de ele. Am fost prea 
mulţi ani administrator şi asta e ceva care te plafonează, 
poţi fi sigur. 

— Dar cunoaşteţi bine aspectele legate de actualele surse 
energetice ale Pământului, nu? 

— Da, le cunosc. Vrei să afli ceva? 

— E ceva care mă interesează, doamnă. 

— Curiozitate? La un robot? 

Daneel înclină capul: 

— Dacă un robot e destul de complex, poate să-şi dea 
seama că există ceva în el care caută informaţii. Asta e 
analog cu ceea ce am observat că se numeşte „curiozitate” 
la oameni şi-mi iau libertatea de a folosi acelaşi cuvânt 
pentru a-mi exprima simţămintele. 

— Destul de corect. Şi ce te interesează, R. Daneel? Pot să- 
ţi spun aşa? 

— Da, doamnă. Am înţeles că energia este furnizată de 
staţiile solare de pe orbita geostaţionară din planul 


ecuatorial al Pământului. 

— Ai înţeles corect. 

— Dar staţiile acestea sunt singurele furnizoare de 
energie ale acestei planete? 

— Nu. Sunt principalele, dar nu singurele furnizoare. Se 
foloseşte destul de mult energia datorată căldurii interne a 
Pământului, energia eoliană, valurilor, mareelor, apelor 
curgătoare şi altele. Avem o întreagă varietate şi fiecare 
procedeu are avantajele lui. Oricum, energia solară rămâne 
sursa fundamentală. 

— N-aţi menţionat energia nucleară, doamnă. Nu este 
folosită microfuziunea? 

Quintana ridică sprâncenele. 

— În legătură cu asta erai curios, R. Daneel? 

— Da, doamnă. Care e motivul lipsei de surse nucleare pe 
Pământ? 

— Ele nu lipsesc, R. Daneel. Există, dar la o scară mică. 
Roboții noştri - avem mulţi în exterior, ştii, nu? 

— Folosesc microfuziunea. Tu utilizezi microfuziunea? 

— Da, doamnă. 

— Şi apoi, continuă ea, există ici şi colo maşini alimentate 
prin micro-fuziune, dar totalul e infim. 

— E adevărat, doamnă Quintana, că sursele de energie de 
micro-fuziune sunt sensibile la acţiunea amplificatorilor 
nucleari? 

— Sigur că da. Bineînţeles. Sursa de energie prin 
microfuziune va exploda şi presupun că asta înseamnă că e 
sensibilă. 

— Dar nu s-ar putea ca, prin folosirea unui intensificator 
nuclear, să se distrugă o parte vitală din alimentarea 
energetică a Pământului? 

Quintana râse: 

— Nu, bineînţeles că nu. În primul rând, nu văd cine ar 
târi dintr-o parte în alta un amplificator nuclear. Cântăreşte 
tone şi nu cred că poate fi manevrat de-a lungul străzilor şi 
coridoarelor unui Oraş. Desigur că s-ar observa dacă cineva 


ar încerca. Şi chiar dacă s-ar pune în funcţiune un 
amplificator nuclear, tot ceea ce ar putea face ar fi să 
distrugă câţiva roboţi şi câteva maşini, înainte să fie 
descoperit şi oprit. Nu există nici o şansă să fim loviţi în 
felul ăsta. Asigurarea asta o doreai, R. Daneel? Spuse ea, ca 
şi cum l-ar fi trimis la plimbare. 

— Aş mai vrea să clarific două puncte, doamnă Quintana. 
De ce nu există surse mari de microfuziune pe Pământ? 
Lumile din Spaţiu depind de microfuziune, ca şi Lumile 
colonizate. Microfuziunea e portabilă, multifuncţională şi 
ieftină şi nu presupune un efort enorm de întreţinere, 
reparare şi înlocuire, ca structurile spaţiale. 

— Şi, aşa cum ai zis, R. Daneel, este sensibilă la 
amplificatoarele nucleare. 

— Şi aşa cum aţi spus dvs., doamnă Quintana, 
amplificatoarele nucleare sunt prea mari şi greoaie ca să fie 
folosite. 

Quintana zâmbi şi încuviinţă din cap: 

— Eşti foarte inteligent, R. Daneel, zise ea. Nu mi-a trecut 
niciodată prin cap că o să stau la o masă şi o să am o astfel 
de discuţie cu un robot. Roboticienii Aurorieni sunt foarte 
deştepţi - prea deştepţi - fiindcă mi-e teamă să continui 
discuţia asta! Trebuie să-mi pun problema dacă nu-mi vei 
lua locul în guvern. Ştii, avem o legendă despre un robot 
numit Stephen Byerkley, care a ocupat un post înalt în 
guvern. 

— Trebuie să fie simplă ficţiune, doamnă Quintana, rosti 
Daneel serios. Nu există roboţi ce ocupă posturi 
guvernamentale pe niciuna dintre Lumile Spațiale. Suntem, 
pur şi simplu, roboţi. 

— Mă bucur să aud asta şi, de aceea, voi continua. 
Problema diferenţelor în ceea ce priveşte sursele de 
energie îşi are rădăcinile în istorie. Când de-abia se 
dezvolta călătoria hiperspaţială, noi foloseam microfuziunea 
astfel că oamenii care au plecat de pe Pământ au luat cu ei 
surse de energie de microfuziune. Era necesară pe nave 


spaţiale şi, de asemenea, pe planete de-a lungul 
generaţiilor în care acestea au fost adaptate pentru oameni. 
Durează mulţi ani să construieşti un complex adecvat de 
staţii de energie solară şi, decât să-şi ia pe cap o astfel de 
sarcină, emigranții au preferat să folosească microfuziunea. 
Aşa s-a întâmplat cu Spaţialii, pe timpul lor, aşa e şi acum în 
cazul Coloniştilor. Oricum, pe Pământ, microfuziunea şi 
energia solară în spaţiu au fost dezvoltate cam în acelaşi 
timp şi amândouă au fost folosite din ce în ce mai mult. Până 
la urmă, am putut alege între a folosi ori microfuziunea, ori 
energia solară, ori bineînţeles amândouă. Şi am ales 
energia solară. 

Daneel zise: 

— Mi se pare ciudat, doamnă Quintana. De ce nu pe 
amândouă? 

— De fapt, nu e o întrebare prea grea, R. Daneel. 
Pământul, în zilele prehiperspaţiale, avusese o experienţă 
neplăcută cu o formă primitivă de energie nucleară. Când a 
venit vremea să alegem între energie solară şi 
microfuziune, pământenii au văzut în microfuziune o formă 
de energie nucleară şi au renunţat la ea. Alte Lumi, care nu 
au avut experienţa noastră directă cu forma primitivă a 
energiei nucleare, nu au avut motive să renunţe la 
microfuziune. 

— Pot să întreb, doamnă, care ar fi forma primitivă de 
energie nucleară la care vă referiţi? 

— Fisiunea uraniului, zise Quintana. E complet diferită de 
microfuziune. Fisiunea presupune divizarea nucleelor mari, 
cum sunt acelea de uraniu. Microfuziunea înseamnă unirea 
nucleelor uşoare, ca acelea de hidrogen. Oricum, ambele 
sunt forme de energie nucleară. 

— Presupun că uraniul ar fi combustibil pentru aparatele 
cu fisiune. 

— Da, sau alte nuclee mari ca acelea de toriu sau plutoniu. 

— Dar uraniul şi celelalte sunt metale foarte rare. Ar putea 
susţine o societate care foloseşte fisiunea? 


— Elementele astea sunt rare pe alte Lumi. Pe Pământ nu 
sunt nici comune, dar nici foarte rare. Uraniul şi toriul sunt 
împrăştiate pe o suprafaţă mare în manta, în cantităţi mici, 
şi sunt concentrate în câteva locuri. 

— Dar acum există pe Pământ vreun aparat cu fisiune? 

— Nu, zise Quintana. Nicăieri şi sub nici o formă. Oamenii 
preferă să ardă petrol, sau chiar lemn, decât să folosească 
fisiunea uraniului. Până şi cuvântul „uraniu” e tabu în 
societate. N-ai fi întrebat aşa ceva şi nici eu nu ţi-aş fi 
răspuns, dacă ai fi fost om şi Pământean. Daneel insistă: 

— Totuşi sunteţi sigură, doamnă? Nu există nici un aparat 
secret care să folosească fisiunea, de dragul securităţii 
naţionale? 

— Nu, robotule, zise Quintana încruntându-se. Îţi spun că 
nu există nici un astfel de aparat. Niciunul. 

Daneel se ridică. 

— Vă mulţumesc, doamnă, şi-mi cer iertare că v-am reţinut 
şi că am atins un subiect delicat. Cu permisiunea dvs., am 
să mă retrag. 

Quintana îi făcu un semn nepăsător cu mâna: 

— Cu plăcere, R. Daneel. 

Se întoarse din nou spre vecinul ei, sigură fiind că, în 
mulțimile de pe Pământ, oamenii nu încercau niciodată să 
tragă cu urechea la o conversaţie, iar dacă o făceau, n-ar fi 
recunoscut. 

— Ţi-ai închipuit vreodată, spuse ea, că vei avea o discuţie 
despre energetică cu un robot? 

Iar Daneel reveni la locul său şi-i zise încet lui Giskard: 

— Nimic, prietene Giskard. Nimic de folos. 

Apoi adăugă trist: 

— Poate că nu am pus întrebările care ar fi trebuit. 
Partenerul Elijah le-ar fi pus pe cele bune. 

17. ASASINUL. 

Secretarul general Edgar Andrew, şef executiv al 
Pământului, un om înalt şi impunător, era mereu proaspăt 
bărbierit după stilul Spaţial, întotdeauna mergea cu paşi 


măsuraţi, ca şi cum permanent s-ar fi controlat, şi era 
radios, foarte mulţumit parcă de el însuşi. Vocea îi era cam 
subţire pentru trupul său, dar nu piţigăiată. Fără să pară 
încăpățânat, era greu de influenţat. Şi acum se afla într-o 
astfel de situaţie. 

— Imposibil, zise el ferm lui D. G. Trebuie ca ea să apară. 

— A avut o zi grea, domnule secretar general, spuse D.G. 
Nu e obişnuită cu mulţimea şi nici cu aceste locuri. Sunt 
răspunzător în faţa Lumii lui Baley pentru sănătatea ei şi 
onoarea mea e în joc. 

— Apreciez poziţia ta, dar eu reprezint Pământul şi nu pot 
să le interzic Pământenilor să o vadă. Coridoarele sunt 
pline, canalele hiperviziunii sunt gata şi nu o pot ascunde, 
chiar dacă aş vrea cu disperare să fac asta. Şi-apoi, cât 
poate dura? O jumătate de oră? După aceea se poate 
retrage şi nu va trebui să mai apară până la cuvântarea de 
mâine seară. 

— Trebuie avut grijă să se simtă bine, preciză D.G. 
Abandonându-şi tacit poziţia. Trebuie să fie ţinută la 
oarecare distanţă de mulţime. 

— Va exista un cordon de securitate, care-i va asigura 
destul spaţiu. Primul rând al mulţimii va fi ţinut destul de 
departe. Oamenii sunt afară. Dacă nu anunţăm că va 
apărea în curând, s-ar putea să se işte dezordine. 

D. G. Zise: 

— N-ar fi trebuit programată această apariţie. E riscant. 
Există Pământeni cărora nu le plac locuitorii din Spaţiu. 

Secretarul general dădu din umeri: 

— Aş vrea să-mi spui cum o puteam împiedica. În 
momentul de faţă ea este o eroină şi nu poate fi ţinută 
deoparte. Toată lumea doreşte s-o aplaude. Deocamdată. 
Dar dacă nu apare, situaţia se schimbă. Şi acum, hai să 
mergem. 

D. G. O luă înapoi, nemulţumit. O văzu pe Gladia. Arăta 
obosită şi cam nefericită. 

— Trebuie, Gladia, spuse el. Nu există nici o soluţie. 


O clipă femeia îşi privi mâinile, ca şi cum se întreba dacă 
ele ar putea face ceva s-o protejeze, apoi se îndreptă şi-şi 
ridică bărbia - o firavă Spațială printre hoardele de barbari. 

— Dacă trebuie, trebuie. O să stai cu mine? 

— Doar dacă nu mă scot ei de acolo. 

— Şi roboții mei? 

D. G. Ezită: 

— Gladia, cum te pot ajuta doi roboţi printre acele 
milioane de oameni? 

— Ştiu, D. G., şi mai ştiu că va trebui, până la urmă, să mă 
descurc fără ei, dacă am de gând să-mi continui misiunea. 
Dar încă nu, te rog. Acum m-aş simţi mai în siguranţă cu ei, 
indiferent dacă e logic sau nu. Dacă oficialităţile Pământene 
vor să mă prezint mulţimii, să zâmbesc, să fac cu mâna, să 
fac tot ceea ce e nevoie, prezenţa lui Daneel şi a lui Giskard 
mă va face să mă simt bine. Uite, D. G., eu mă supun lor, 
cedez în faţa lor, deşi sunt atât de tulburată încât cred că 
cel mai bun lucru ar fi să o rup la fugă. Cere-le să-mi ofere 
şi ei acest mic lucru. 

— O să încerc, zise D. G., descurajat vizibil şi, când porni 
spre Andrew, Giskard îl însoţi în linişte. 

Câteva minute mai târziu, când Gladia, înconjurată de o 
escortă de oficiali selectaţi cu grijă, merse spre un balcon, 
D. G. Rămase puţin în spatele ei, avându-i pe Daneel şi 
Giskard de o parte şi de alta. Secretarul general spusese 
enervat: 

— Bine, bine. Nu ştiu cum ai reuşit să mă faci să accept, 
dar hai, să zicem. Îşi frecase fruntea, dându-şi seama că-l 
doare puţin tâmpla dreaptă. Aruncase o privire către 
Giskard şi se întorsese tremurând: Dar trebuie să-i ţii 
nemişcaţi, căpitane, ţine minte. Şi te rog fă ca acela care 
arată ca un robot să fie cât mai neobservat. Mă 
stinghereşte şi nu vreau ca oamenii să-l vadă mai mult 
decât e nevoie. 

D. G. Zisese: 


— Se vor uita la Gladia, domnule secretar general. Nu vor 
vedea pe altcineva. 

— Sper, replicase Andrew înţepat. Se oprise să ia o 
capsulă cu mesaje, pe care i-o înmânase cineva. O pusese în 
buzunar, mersese mai departe şi nu se mai gândise la ea 
până când ajunseră la balcon. 

Gladiei i se părea că, de fiecare dată când se muta pe altă 
scenă, era mai rău - mai mulţi oameni, mai mult zgomot, 
mai multă lumină năucitoare, un mai mare asalt asupra 
tuturor simţurilor. 

Se auzeau strigăte, şi îşi putea auzi numele. Cu greu îşi 
stăpâni dorinţa de a se retrage şi de a nu se mai mişca. 
Ridică braţul, flutură din mână şi zâmbi; ţipetele se înteţiră. 
Cineva începu să vorbească, vocea spărgând parcă 
microfonul; faţa vorbitorului se zărea pe un ecran mare 
deasupra lor, ca să poată fi văzută de toată mulţimea. Fără 
îndoială, era vizibilă pe nenumărate ecrane, în nenumărate 
săli, în toate secţiunile fiecărui Oraş de pe planetă. 

Gladia oftă, uşurată că reflectoarele erau îndreptate spre 
altcineva. Încercă să se facă mică, pentru ca vorbitorul să 
distragă atenţia mulţimii. 

Secretarul general Andrew, căutând adăpost de zgomotul 
acelei voci, ca şi Gladia, nu dorea să vorbească. Îşi aduse 
deodată aminte de mesajul pe care-l băgase-n buzunar. Se 
încruntă la ideea că exista ceva care putea întrerupe o 
ceremonie aşa de importantă şi, apoi, simţămintele se 
schimbară în iritare la gândul că putea să fie ceva fără 
importanţă. Apăsă buricul degetului mare de la mâna 
dreaptă în concavitatea specială şi capsula se deschise. 
Scoase mesajul, îl citi, apoi îl rupse în bucățele. Scutură 
fragmentele rămase şi-i făcu semne disperate lui D. G. Nu 
era nevoie să vorbească în şoaptă întrucât în piaţă era un 
zgomot asurzitor şi continuu. 

— Ai zis că ai întâlnit o navă de război Auroriană în 
sistemul nostru solar. 


— Da, şi-mi închipui că şi senzorii de pe Pământ au 
detectat-o. 

— Bineînţeles. Ai zis că nu au existat acţiuni ostile de nici o 
parte. 

— Nu s-a folosit nici o armă. Au cerut-o pe doamna Gladia 
şi pe roboții ei, eu i-am refuzat şi ei au plecat. V-am explicat 
asta. 

— Cât a durat totul? 

— Nu foarte mult. Câteva ore. 

— Vrei să spui că Aurora a trimis o navă de război numai 
ca să negocieze cu tine câteva ore şi apoi să plece? 

D. G. Dădu din umeri: 

— Domnule secretar general, nu cunosc motivele lor. Eu 
pot, doar, să raportez ce s-a întâmplat. 

Secretarul general îl privi de sus: 

— Totuşi n-ai raportat tot ce s-a întâmplat. Informaţia 
senzorilor a fost analizată complet de computer şi se pare 
că tu ai atacat. 

— N-am tras nici măcar un kilowatt de energie, domnule. 

— Dar la energia cinetică te-ai gândit? Ţi-ai folosit nava ca 
proiectil. 

— Poate că aşa au crezut ei. Nu au hotărât să mă înfrunte 
şi să dea în vileag ceva ce putea fi o cacealma. 

— A fost, oare, o farsă? 

— Ar fi putut fi. 

— Mi se pare, căpitane, că erai gata să distrugi două nave 
în interiorul sistemului solar şi să creezi, poate, o stare de 
război. '[i-ai asumat un mare risc. 

— Nu am considerat că se va ajunge, cu adevărat, la 
distrugere. Şi nu s-a ajuns. 

— Dar toată treaba te-a făcut să întârzii şi ţi-a distras 
atenţia. 

— Da, aşa e, însă de ce ţineţi să-mi spuneţi asta? 

— Pentru că senzorii noştri au detectat ceva ce tu n-ai 
observat sau, cel puţin, n-ai raportat. 

— Ce anume, domnule secretar general? 


— Lansarea unui modul orbital, care se pare că avea doi 
oameni la bord şi care cobora spre Pământ. 

Cei doi erau cufundaţi, parcă, într-o lume a lor. Nimeni de 
la balcon nu le dădea nici o atenţie. Doar cei doi roboţi 
care-l flancau pe D. G. Se uitau la ei şi ascultau. 

În momentul acesta vorbitorul se opri, ultimele sale 
cuvinte fiind: 

— Doamna Gladia, o locuitoare a Spaţiului, născută pe 
Solaria, care a trăit pe Aurora, dar care a devenit o 
cetăţeană a Galaxiei pe Lumea lui Baley. Se întoarse spre ea 
şi o prezentă entuziasmat: Doamna Gladia. 

Mulțimea deveni mai zgomotoasă şi mai fericită, o pădure 
de braţe unduitoare. Gladia simţi o mână pe umăr şi auzi o 
voce care-i spuse la ureche: 

— Vă rog. Câteva cuvinte, doamnă. 

Gladia rosti încet: 

— Oameni ai Pământului. 

Cuvintele explodară şi se lăsă o linişte stranie. Gladia 
continuă mai hotărâtă: 

— Oameni ai Pământului, stau în faţa voastră, un om ca şi 
voi. Puțin mai bătrână, trebuie să recunosc, astfel că-mi 
lipseşte tinereţea, speranţa şi entuziasmul vostru. Oricum, 
în momentul de faţă, în prezenţa voastră, simt şi eu cum iau 
foc iar vălul anilor se şterge. 

Aplauzele izbucniră şi cineva de la balcon spuse altcuiva: 

— Îi face să fie fericiţi că au o viaţă scurtă. Femeia asta 
Spațială are neruşinarea unui diavol. 

Andrew nu era atent. Îi zise lui D.G.: 

— Întregul episod cu nava Auroriană putea fi doar un mod 
de a-i aduce pe aceşti oameni pe Pământ. 

D. G. Spuse: 

— Nu aveam de unde să ştiu. Nu mă gândisem decât s-o 
salvez pe doamna Gladia şi nava mea. Unde au aterizat? 

— Nu ştiu. În tot cazul, nu pe un aeroport al Oraşului. 

— Bănuiam eu, zise D.G. 


— Nu contează, zise secretarul general, dar mă 
îngrijorează. În ultimii ani au mai existat nişte aterizări de 
genul ăsta, deşi niciuna n-a fost aşa de bine pregătită. Nu s- 
a întâmplat nimic şi noi nu le-am luat în seamă. În definitiv, 
Pământul e o lume deschisă. E casa oamenilor şi orice 
persoană de pe orice Lume poate veni şi pleca liberă - chiar 
şi locuitorii Spaţiului, dacă vor. 

D. G. Îşi frecă barba cu un zgomot enervant: 

— Şi totuşi, intenţia lor s-ar putea să nu fie binevoitoare. 


(Gladia spunea: „Vă doresc numai bine pe această Lume, 
unde-şi are originea omul, pe această Lume aparte şi bine 
dotată şi în acest Oraş minunat” şi întâmpina aplauzele cu 
un zâmbet şi cu o fluturare de mână, în timp ce stătea acolo 
în picioare, văzând cum entuziasmul creşte.) 

Andrew îşi ridică vocea, ca să fie auzit prin larma 
generală: 

— Oricare ar fi intenţiile lor, nu vor rodi. Pacea, care a 
coborât pe Pământ de când s-au retras Spaţialii şi a început 
colonizarea, nu poate fi distrusă nici dinăuntru, nici 
dinafară. De multe decade, spiritele mai aventuroase dintre 
noi pleacă pe Lumile colonizate, astfel că unul ca tine, 
căpitane, care îndrăzneşte să rişte distrugerea a două nave 
în sistemul solar, nu se prea găseşte pe Pământ. Nu există 
crime şi vinovaţi pe Pământ. Gărzile care controlează 
mulţimea asta nu au arme, fiindcă n-au nevoie de ele. 

Şi în timp ce vorbea, din anonimatul uriaşei mulţimi un 
blaster se îndreptă spre balcon şi, cu grijă, fu îndreptat 
spre ţintă. 

Mai multe lucruri se întâmplară aproape în acelaşi timp. 

Capul lui Giskard se întoarse să privească mulţimea, 
tulburat fiind de o emoție bruscă. 

Ochii lui Daneel urmară şi ei aceeaşi traiectorie, văzură 
blasterul îndreptat spre ţintă şi, cu reflexe mai rapide decât 
ale oamenilor, se năpusti înainte. 

Detunătura blasterului răsună. 


Oamenii de la balcon îngheţară, apoi izbucniră în 
exclamaţii. 

D. G. O apucă pe Gladia şi o trase în lateral. 

Zgomotul mulţimii erupse într-o larmă terifiantă. 

Daneel se năpusti spre Giskard şi-l aruncă la pământ. 

Glontele blasterului pătrunse în camera din spatele 
balconului şi făcu o gaură mare în tavan. O linie imaginară, 
trasă de la blaster spre gaură, ar fi trecut prin spaţiul 
ocupat, cu o clipă mai devreme, de capul lui Giskard. Acesta 
murmură, în timp ce era ţinut la podea: 

— Nu om. Robot. 

Daneel îi dădu drumul lui Giskard şi examină rapid 
întreaga scenă. Solul era cu şase metri sub balcon şi spaţiul 
de dedesubt era gol. Gărzile îşi făceau drum spre zona în 
care se agita mulţimea, care marca punctul unde stătuse 
asasinul. 

Daneel sări de la balcon, scheletul său de metal absorbind 
cu uşurinţă şocul, aşa cum un om n-ar fi putut-o face. Fugi 
spre mulţime. Nu avea de ales. Principala problemă era să 
ajungă la robotul cu blaster înainte de a fi distrus şi, cu 
asta-n minte, Daneel îşi dădu seama că pentru prima oară-n 
existenţa sa nu putea să respecte cerința privitoare la 
protejarea persoanelor individuale. Trebuia să-i dea la o 
parte. Îi azvârli în părţi când se năpusti în mulţime, răcnind 
cu 0 voce aspră: 

— Faceţi loc! Faceţi loc! Persoana cu blasterul trebuie 
interogată. 

Gărzile merseră în urma sa şi găsiră, până la urmă, 
„persoana” la pământ, bătută zdravăn. 

Chiar şi pe Pământ, care se mândrea cu absenţa violenţei, 
o izbucnire de furie împotriva unui asasin lăsa urme. 
Asasinul fusese prins şi bătut. Doar aglomeraţia îl salvase să 
nu fie făcut bucăţi. Atacatorii numeroşi, blocându-şi calea 
reciproc, nu-i putuseră face prea mult rău. 

Gărzile împinseră, cu greutate, mulţimea înapoi. Pe 
pământ, lângă robot se afla blasterul. Daneel nu-l luă-n 


seamă. 

Daneel îngenunche lângă asasinul capturat şi întrebă: 

— Poţi vorbi? 

Ochii strălucitori îl fixară pe Daneel: 

— Pot, zise asasinul cu o voce înceată, dar normală. 

— Eşti de origine Auroriană? 

Asasinul nu răspunse. Daneel urmă repede: 

— Ştiu că eşti. A fost o întrebare fără sens. Unde e baza ta 
pe planeta asta? 

Asasinul nu răspunse. Daneel insistă: 

— Baza ta? Unde e? Trebuie să răspunzi. Îţi ordon să 
răspunzi. 

— Nu poţi să-mi ordoni. Eşti R. Daneel Olivaw. Mi s-a spus 
cine eşti şi nu trebuie să mă supun ţie. 

Daneel privi în sus, atinse cel mai apropiat paznic şi zise: 

— Domnule, vă rog să întrebaţi persoana asta unde-i e 
baza. Paznicul uluit încercă să vorbească, dar nu scoase 
decât un mormăit, înghiţi un nod, stingherit, îşi drese 
glasul, apoi se răsti: 

— Unde e baza ta? 

— Mi s-a interzis să răspund la întrebarea asta, zise 
asasinul. 

— Trebuie, vorbi Daneel ferm. O oficialitate planetară ţi-o 
cere. Domnule, vă rog ordonaţi-i să răspundă. 

Paznicul repetă ca un ecou: 

— Îţi ordon să răspunzi, prizonierule. 

— Mi s-a interzis să răspund la întrebarea asta, domnule. 

Paznicul se aplecă să-l zgâlţâie de umăr pe asasin, dar 
Daneel interveni repede: 

— Cred că nu e necesar să folosiţi forţa, domnule. 

Se uită împrejur. Larma mulţimii scăzuse. Se simţea o 
tensiune în aer ca şi cum milioane de oameni aşteptau 
nerăbdători să vadă ce va face Daneel. Acesta se adresă 
gărzilor care se îngrămădiseră ciorchine în jurul lui şi al 
asasinului: 


— Vreţi să-mi faceţi loc, domnilor? Trebuie să duc 
prizonierul la doamna Gladia. Poate-l va forţa ea să 
răspundă. 

— Ce facem cu asistenţa medicală pentru prizonier? 
Întrebă unul dintre paznici. 

— Nu va fi nevoie, domnilor, zise Daneel fără să explice de 
ce. 

— De ce dracu trebuia să se întâmple asta? Zise Andrew 
tăios, iar buzele îi tremurau. Erau în camera cu balcon şi 
privea la gaura din plafon, o dovadă mută a violenţei care 
avusese loc. 

Gladia zise, reuşind să-şi stăpânească tremurul vocii: 

— Nu s-a întâmplat nimic. Nu sunt rănită. Va trebui să 
astupaţi gaura şi, poate, să mai reparaţi ceva în camera de 
deasupra. Asta-i tot. 

Chiar în timp ce vorbea, se auzeau oameni la nivelul 
superior mutând obiectele de deasupra spărturii şi 
evaluând pierderile. 

— Asta nu-i tot, zise Andrew. Sunt ruinate planurile 
noastre care prevedeau apariţia ta de mâine, când trebuia 
să te adresezi întregii Planete. 

— Dimpotrivă, rosti Gladia. Planeta va fi nerăbdătoare să 
mă audă, ştiind că am fost victima unei tentative de 
asasinat. 

— Dar se poate ca această tentativă să se repete. 

Gladia dădu senină din umeri: 

— Asta mă face să cred că sunt pe calea cea bună. 
Domnule secretar general Andrew, cu puţin timp în urmă 
am descoperit că am o misiune în viaţă. Nu mi-a dat prin 
cap că mă va pune într-un asemenea pericol, dar, din 
moment ce se-ntâmplă astfel, cred că nu aş fi în pericol şi 
nu aş merita să fiu omorâtă dacă nu aş fi pe drumul cel bun. 
Dacă pericolul este preţul pe care trebuie să-l plătesc, sunt 
gata să risc pentru misiunea mea. 

Giskard, care se ridicase demult în picioare, zise: 


— Doamnă Gladia, Daneel e aici cu cel care a acţionat 
blasterul. 

În pragul uşii apăru Daneel, care purta o persoană 
liniştită, ce nu se zbătea, urmat de gărzi. Afară, zgomotul 
mulţimii părea mai slab şi mai depărtat. Era clar că 
începeau să se risipească şi, la intervale, se putea auzi 
anunţul la megafoane: 

— Nimeni n-a fost rănit. Nu e nici un pericol. Întoarceţi-vă 
la casele voastre. 

Andrew le făcu semn gărzilor să plece: 

— Ăsta e? Întrebă tăios. 

Daneel zise: 

— Nu e nici o îndoială, domnule, că acesta e individul cu 
blasterul. Arma era lângă el, oamenii din preajmă au fost 
martorii acţiunii sale, şi el însuşi îşi recunoaşte fapta. 

Andrew îl privi înmărmurit: 

— E atât de calm. Parcă nici n-ar fi om. 

— Nu e, domnule. E un robot, un robot cu aspect uman. 

— Dar noi nu avem aşa ceva pe Pământ. În afară de tine. 

— Acest robot, domnule secretar general, zise Daneel, 
este, ca şi mine, de fabricaţie Auroriană. 

Gladia se încruntă: 

— Dar e imposibil. Unui robot nu i s-ar fi putut ordona să 
mă omoare. D. G., exasperat şi punând o mână cât se poate 
de posesivă pe umărul Gladiei, interveni nervos: 

— Un robot Aurorian, programat special. 

— Prostii, D. G., zise Gladia. Imposibil! Aurorian sau nu, cu 
programare specială sau nu, un robot nu poate, în mod 
intenţionat, să încerce să facă rău unei fiinţe umane, ştiind 
că e o fiinţă umană. Dacă acest robot a tras cu blasterul în 
direcţia mea, sigur a greşit ţinta intenţionat. 

— Pentru ce? Întrebă Andrew. De ce ar fi greşit-o, 
doamnă? 

— Nu vă daţi seama? Zise Gladia. Oricine ar fi fost cel care 
a dat ordin robotului a considerat că o simplă tentativă de 
asasinat ar fi de ajuns să-mi zădărnicească planurile de pe 


Pământ şi chiar asta dorea. Nu putea să-i ordone robotului 
să mă omoare, dar putea să-i ordone să greşească ţinta şi, 
dacă asta era de ajuns să-mi distrugă programul, era 
satisfăcut. Numai că nu-mi vor afecta programul. N-o să 
accept asta. 

D. G. Zise: 

— Nu face pe eroina, Gladia. Nu ştiu ce or să încerce data 
viitoare şi nimic, dar nimic nu merită să te pierd. 

Expresia ochilor Gladiei se îndulciră. 

— Mulţumesc, D. G. Îţi apreciez sentimentele, dar trebuie 
să încercăm. 

Andrew se trase perplex, de lobul urechii: 

— Ce ne facem? Ştirea că un robot cu aspect uman a 
folosit un blaster într-o mulţime de oameni nu va fi bine 
primită de locuitorii Pământului. 

— Bineînţeles că nu, aprobă D. G. De aceea, hai să nu le 
spunem. 

— Dar un anumit număr de oameni ştiu deja sau, cel puţin, 
bănuiesc că avem de-a face cu un robot. 

— Nu veţi opri zvonurile, domnule secretar general, dar 
nu-i nevoie să le înteţiţi printr-un anunţ oficial. 

Andrew zise: 

— Dacă Aurora e gata să ajungă la o astfel de măsură 
extremă. 

— Nu Aurora, vorbi Gladia. Doar anumiţi oameni de pe 
Aurora, anumiţi mâncători de foc. Sunt astfel de extremişti 
belicoşi printre Colonişti, poate şi pe Pământ. Nu le faceţi 
jocul acestor extremişti, domnule secretar general. Eu 
apelez la marea majoritate a oamenilor cu bun simţ aflaţi de 
ambele părţi şi nu trebuie făcut nimic pentru ca acest apel 
să fie ignorat. 

Daneel, care aşteptase răbdător, profită de o pauză în 
discuţie ca să intervină. 

— Doamnă Gladia, domnilor, e important să aflăm de la 
acest robot unde se află baza lui pe planetă. S-ar putea să 
mai fie şi alţii. 


— Nu l-ai întrebat? Zise Andrew. 

— Ba da, domnule secretar general, dar eu sunt un robot. 
Acest robot nu este obligat să răspundă la întrebările pe 
care i le pune alt robot. Nici să-mi îndeplinească ordinele. 

— Ei bine, atunci îl voi întreba eu, spuse Andrew. 

— S-ar putea să nu rezolvaţi nimic, domnule. Robotul are 
ordine stricte să nu răspundă şi ordinul dvS. De a răspunde 
s-ar putea să nu fie mai presus de ele. Nu cunoaşteţi 
frazarea necesară şi intonaţia. Doamna Gladia e Auroriană 
şi ştie cum să procedeze. Doamnă Gladia, vreţi să-l întrebaţi 
unde se află baza sa planetară? 

Giskard zise încet, astfel că numai Daneel îl auzi: 

— S-ar putea să fie imposibil. S-ar putea să i se fi ordonat 
să îngheţe pentru totdeauna dacă întrebările devin prea 
insistente. 

Capul lui Daneel se întoarse brusc spre Giskard: 

— Poţi împiedica asta? 

— Nu sunt sigur, zise Giskard. Creierul i-a fost vătămat 
fizic pentru că a tras cu blasterul în direcţia unei fiinţe 
omeneşti. 

Daneel se întoarse din nou spre Gladia: 

— Doamnă, rosti el, v-aş sugera să fiţi mai curând blândă 
decât brutală. 

— Nu ştiu ce să zic, căzu pe gânduri femeia. 

Se uită la robotul asasin, suspină adânc şi cu o voce fermă, 
dar dulce zise: 

— Robot, cum să mă adresez ţie? 

Robotul spuse: 

— Mi se spune R. Ernett Second, doamnă. 

— Ernett, poţi să-ţi dai seama că sunt Auroriană? 

— Vorbiţi ca Aurorienii, dar nu în totalitate, doamnă. 

— Am fost născută pe Solaria, dar sunt o Spațială care a 
trăit 20 de decade pe Aurora şi sunt obişnuită să fiu servită 
de roboţi. Am aşteptat şi am primit servicii de la roboţi în 
fiecare zi a vieţii mele de când eram mică. Niciodată n-am 
fost dezamăgită. 


— Accept faptul, doamnă. 

— Vei răspunde la întrebări şi-mi vei accepta ordinele, 
Ernett? 

— Da, doamnă, dacă nu sunt contracarate de un alt ordin. 

— Dacă te întreb care e baza ta pe planetă - care parte 
din ea o consideri domeniul stăpânului tău - îmi răspunzi? 

— Nu, doamnă. Nu pot răspunde la nici o întrebare legată 
de stăpânul meu. La niciuna. 

— Înţelegi că dacă nu-mi răspunzi o să fiu dezamăgită 
amarnic şi că aşteptările mele în ce priveşte serviciul 
roboților vor fi înşelate pentru totdeauna? 

— Da, doamnă, şopti robotul. 

Gladia îl privi pe Daneel: 

— Să încerc? 

— N-avem altă soluţie, doamnă Gladia, spuse Daneel. Dacă 
încercarea nu ne va aduce nici o informaţie, nu o să fim 
într-o situaţie mai proastă decât acum. 

Gladia rosti cu o voce autoritară: 

— Nu-mi crea probleme, Ernett, refuzând să-mi spui unde 
e baza ta pe planeta asta. Îţi ordon să-mi spui. 

Robotul păru că înţepeneşte. Deschise gura, dar nu scoase 
nici un sunet. O deschise din nou şi şopti: „. Mile.” O 
deschise a treia oară, şi apoi, în timp ce gura îi rămânea 
deschisă, licărul i se stinse din ochi, aceştia devenind lipsiţi 
de viaţă, ca de ceară. Una dintre mâini, care se ridicase o 
clipă, îi căzu. 

Daneel zise: 

— Creierul pozitronic a îngheţat. 

Giskard îi şopti doar lui Daneel: 

— Ireversibil! Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, dar n-a 
reuşit să reziste. 

— N-am obţinut nimic, zise Andrew. Nu ştim unde sunt 
roboții. 

— A spus „mile”, le aminti D.G. 

— Nu recunosc cuvântul, zise Daneel. Nu e în Galactica 
standard, limba folosită pe Aurora. Are vreun înţeles pe 


Pământ? 

Andrew comentă posac: 

— Probabil că a încercat să spună „smile”5 sau Miles. Am 
cunoscut odată un om pe care-l chema Miles. 

Daneel spuse serios: 

— Nu văd cum ar putea vreunul din aceste cuvinte să fie 
răspunsul sau o parte a răspunsului la întrebarea pusă. Nici 
n-am auzit altă silabă înainte sau după sunetul ăsta. 

Un Pământean mai bătrân, care până atunci tăcuse, zise 
cu oarecare sfială: 

— Am impresia că o milă poate fi un mijloc vechi de 
măsurare a distanţei, robotule. 

— Cât de mare e o milă, domnule? Întrebă Daneel. 

— Nu ştiu, zise Pământeanul. Mai mare decât un 
kilometru, cred. 

— Nu se mai foloseşte, domnule? 

— Din era prehiperspaţială, nu. 

D. G. Se trase de barbă şi vorbi gânditor: 

— Se mai foloseşte. Cel puţin noi avem o veche zicală pe 
Lumea lui Baley care sună cam aşa: „O pierdere e la fel de 
bună ca o milă”. Este folosită cu sensul că ocolirea 
ghinionului se poate face fie la o distanţă mică, fie la o 
distanţă mai mare, ambele cazuri cu acelaşi rezultat. 
Întotdeauna am considerat că „milă” înseamnă „foarte 
mult”. Dacă într-adevăr e o unitate de măsură pentru 
distanţe, pot înţelege mai bine fraza. 

Gladia zise: 

— Dacă e aşa, asasinul poate că a încercat să spună exact 
asta. Poate că a vrut să spună cu satisfacţie că o nereuşită - 
adică eşecul său voit - ar duce la îndeplinirea ordinelor 
primite, sau poate că acest insucces, neprovocând nici un 
rău, ar fi echivalent cu o nefolosire a armei. 

— Doamnă Gladia, spuse Daneel, un robot de fabricaţie 
Auroriană nu ar folosi expresii care există pe Lumea lui 
Baley, dar care cu siguranţă nu au fost auzite vreodată pe 


Aurora. Şi având în vedere că era defect, nu putea filosofa. | 
s-a pus o întrebare şi el, doar, încerca să răspundă. 

— Ah! Exclamă Andrew, poate că încerca să răspundă. 
Încerca să ne spună că baza era la o distanţă mare de aici. 
Adică mile întregi. 

— În cazul ăsta, zise D. G., de ce a folosit o unitate de 
măsură arhaică? Nici un Aurorian n-ar folosi altceva decât 
kilometri şi un robot de fabricaţie Auroriană la fel. De fapt, 
continuă el iritat, robotul mergea cu paşi repezi spre 
dezactivare şi poate că doar scotea nişte sunete la 
întâmplare. N-are rost să încerci o deducție din ceva care 
nu are înţeles. Şi acum vreau să fiu sigur că doamna Gladia 
o să se odihnească sau, cel puţin, va pleca din camera asta 
până nu ne cade la toţi tavanul în cap. 

Plecară repede şi Daneel, rămânând o clipă în urmă, îi zise 
încet lui Giskard: 

— Încă un eşec! 

Oraşul nu era niciodată complet tăcut, dar existau 
perioade când luminile erau mai slabe, zgomotul continuu 
al autostrăzilor era atenuat şi nesfârşita larmă a maşinilor 
şi oamenilor se mai potolea. În câteva milioane de 
apartamente oamenii dormeau. 

Gladia se băgă în patul din apartamentul primit, 
neliniştită. Oare la suprafaţă era noapte, se întrebă ea chiar 
înainte de a adormi, sau poate aceasta era o perioadă 
arbitrară de somn fixată doar pentru această Cavernă de 
Oțel, din respect pentru obiceiul stabilit de sute de milioane 
de ani de câtre oameni şi strămoşii lor care trăiseră la 
suprafaţă. Apoi adormi. 

Daneel şi Giskard nu dormeau. Daneel, găsind un 
computer în apartament, petrecu o jumătate de oră 
absorbit în învăţarea combinațiilor nefamiliare. Nu existau 
instrucţiuni de nici un fel (cine avea nevoie de instrucţiuni 
pentru ceea ce copiii învățau la şcoala primară?) dar, din 
fericire, comenzile, deşi nu erau precum cele de pe Aurora, 
nu erau nici total diferite de ele. Până la urmă, reuşi să 


găsească secţiunea documentară a bibliotecii publice şi să 
ceară o enciclopedie. Trecură ore întregi. Când mai era 
puţin şi se termina perioada de somn, Giskard rosti: 

— Prietene Daneel! 

Daneel ridică ochii: 

— Da, prietene Giskard. 

— Trebuie să-ţi cer o explicaţie a acţiunilor tale de pe 
balcon. 

— Prietene Giskard, tu te-ai uitat în mulţime. Eu ţi-am 
urmărit privirea, am văzut o armă îndreptată în direcţia ta 
şi am reacţionat imediat. 

Giskard zise: 

— Aşa ai făcut, prietene Daneel, şi, luând în considerare 
anumite bănuieli, înţeleg de ce m-ai protejat pe mine. 
Începând cu faptul că presupusul asasin era un robot. În 
cazul ăsta, indiferent de programare, el nu-şi putea 
îndrepta arma împotriva unei fiinţe umane cu intenţia de a 
o lovi. Nici nu se părea că o va îndrepta spre tine, pentru că 
înfăţişarea ta este destul de asemănătoare cu a unui om ca 
să activeze Prima Lege. Chiar dacă robotului i s-ar fi spus 
că la balcon va fi un robot cu aspect uman, nu putea fi sigur 
că tu eşti acela. De aceea, dacă robotul intenţiona să 
distrugă pe cineva de la balcon, numai eu puteam fi acela, 
pentru că se vedea clar că sunt robot şi tu ai acţionat 
imediat, protejându-mă. Să pornim de la faptul că asasinul 
era un Aurorian - om sau robot, nu contează. Dr. Amadiro e 
cel care ar fi putut ordona un astfel de atac, din moment ce 
e un extremist antipământean şi noi credem că plănuieşte 
să distrugă Pământul. Putem fi siguri că dr. Amadiro a aflat 
de puterile mele deosebite de la doamna Vasilia şi a acordat 
prioritate distrugerii mele, deoarece e normal să-i fie frică 
cel mai tare de mine, şi nu de altcineva - fie robot, fie om. 
Ajungând la această concluzie a fost logic să mă protejezi. 
Şi într-adevăr, dacă nu m-ai fi trântit la pământ, cred că m- 
ar fi distrus. Dar, prietene Daneel, nu puteai şti că asasinul 
era robot sau că era Aurorian. Chiar şi eu abia am simţit 


anomalia unui creier robotic în tumultul de emoţii omeneşti, 
când tu m-ai trântit şi abia după aceea, te-am putut 
informa. Neavând capacităţile mele, puteai doar să-ţi dai 
seama că arma era mânuită de o persoană, pe care ar fi 
trebuit, în mod normal, să o consideri om şi Pământean. 
Ţinta logică era deci doamna Gladia, aşa cum a crezut de 
altfel toată lumea din balcon. Atunci, de ce ai ignorat-o pe 
doamna Gladia şi m-ai protejat, în schimb, pe mine? 

Daneel spuse: 

— Prietene Giskard, ia în considerare modul meu de 
gândire. Secretarul general a zis că doi Aurorieni au 
aterizat, într-un modul, pe suprafaţa Pământului. Am bănuit 
imediat că dr. Amadiro şi dr. Mandamus au venit pe Pământ. 
Pentru asta nu exista decât un motiv. Planul pe care-l au, 
indiferent de natura lui, este gata, sau aproape gata de pus 
în practică. Dar pentru că ai venit tu pe Pământ, prietene 
Giskard, au năvălit aici ca să aibă grijă să-şi pună imediat în 
aplicare planul, înainte ca tu să ai vreo posibilitate de a-i 
opri cu puterea ta de influențare. Ca să fie şi mai siguri, vor 
încerca să te distrugă dacă pot. De aceea, când am văzut o 
armă, te-am scos imediat din bătaia ei. 

Giskard zise: 

— Prima Lege ar fi trebuit să te oblige s-o scoţi imediat pe 
doamna Gladia din bătaia armei. Nici un gând, nici un motiv 
n-ar fi trebuit să schimbe asta. 

— Nu, prietene Giskard. Tu eşti mai important decât 
doamna Gladia. De fapt, în momentul ăsta, eşti mai 
important decât orice om. Dacă cineva poate opri 
distrugerea Pământului, acela eşti tu. Din moment ce îmi 
dau seama de serviciul nemijlocit pe care-l aduci omenirii, 
când trebuie să aleg o cale de acţiune, Legea Zero îmi cere 
să te protejez mai întâi pe tine. 

— Şi nu te simţi tulburat că ai acţionat împotriva Primei 
Legi? 

— Nu, pentru că am acţionat sub imperiul Legii Zero, care 
e mai presus. 


— Dar Legea Zero nu ţi-a fost implementată. 

— Am acceptat-o ca un corolar al Primei Legi, căci cum 
poate fi un om protejat decât asigurând protecţia societăţii 
umane în general, şi menţinerea ei în funcţiune? 

Giskard se gândi o clipă. 

— Înţeleg ce încerci să spui, dar dacă, acţionând pentru 
salvarea mea şi deci pentru salvarea omenirii, nu eu aş fi 
fost cel ţintit iar doamna Gladia murea? Cum te-ai fi simţit 
atunci, prietene Daneel? 

— Nu ştiu, prietene Giskard, şopti Daneel. Totuşi, dacă 
săream să o apăr pe doamna Gladia şi, până la urmă, s-ar fi 
dovedit că ea era în afara pericolului, dacă aş fi acceptat ca 
tu să fii distrus şi odată cu tine, după opinia mea, viitorul 
omenirii, cum aş fi supravieţuit acestei lovituri? 

Cei doi se priviră un timp, pierduţi în gânduri. 

Până la urmă, Giskard zise: 

— S-ar putea să ai dreptate, prietene Daneel, dar eşti de 
acord că în astfel de cazuri e greu să iei o hotărâre? 

— Da, prietene Giskard. 

— E destul de greu când cineva trebuie să aleagă rapid 
între doi indivizi, să hotărască care din ei poate suporta mai 
bine lovitura. Să aleagă între un individ şi omenire, când nu 
e sigur cu care aspect al omenirii se confruntă, e atât de 
greu încât şi validitatea Legilor Roboticii e pusă sub semnul 
întrebării. De îndată ce se ia în considerare omenirea ca 
abstracţiune, Legile Roboticii se bat cap în cap cu legile 
omenirii, care s-ar putea nici să nu existe. 

— Nu te înţeleg, prietene Giskard. 

— Nu mă miră. Nici eu nu sunt sigur pe ceea ce spun - dar 
gândeşte-te. Când ne gândim la omenirea care trebuie 
salvată, ne gândim la Pământeni şi Colonişti. Ei sunt mai 
mulţi ca locuitorii Spaţiului, mai viguroşi, mai expansivi. Au 
mai multă iniţiativă pentru că depind mai puţin de roboţi. 
Au un potenţial mai mare de dezvoltare biologică şi socială 
pentru că trăiesc puţin, deşi destul de mult ca să contribuie 
fiecare la lucruri măreţe. 


— Da, încuviinţă Daneel, ai prezentat problema succint. 

— Şi totuşi, Pământenii şi Coloniştii se pare că au o 
încredere mistică şi chiar ilogică în sfinţenia şi 
inviolabilitatea Pământului. Oare această mistică nu le va fi 
la fel de fatală dezvoltării pe cât le este Spaţialilor mistica 
roboților şi a vieţii lungi? 

— Nu m-am gândit la asta, spuse Daneel. Nu ştiu. 

Giskard zise: 

— Dacă ai fi putut percepe mintea ca mine, nu ai fi putut 
evita să te gândeşti la asta. Cum alegem? Continuă el 
înflăcărându-se deodată. Gândeşte-te că omenirea e 
împărţită în două specii: Spaţialii, cu mistica lor aparent 
fatală, şi Pământenii plus Coloniştii, cu o altă mistică posibil 
fatală. Poate că în viitor vor apărea şi alte specii, cu calităţi 
şi mai puţin atrăgătoare. 

— Deci nu e de ajuns să alegi, prietene Daneel. Trebuie să 
fim capabili să modelăm. Trebuie să modelăm o specie mai 
bună şi, apoi, s-o protejăm, mai degrabă decât să alegem 
între două sau mai multe specii rele. Dar cum să o modelăm 
pe cea dorită dacă nu avem psihoistorie, ştiinţa la care visez 
şi n-o pot obţine? 

Daneel zise: 

— Nu m-am gândit, prietene Giskard, ce dificultăţi ridică 
posesia capacităţii de a detecta şi a influenţa creiere. E 
posibil să fi aflat prea multe ca să te mai poţi supune cu 
uşurinţă Legilor Roboticii? 

— Acest lucru ar fi putut fi posibil oricând, prietene 
Daneel, ultimele evenimente l-au accentuat. Ştiu modul în 
care se produce acest efect de detectare şi influențare a 
minţii. M-am studiat pe mine cu grijă timp de decade ca să-l 
determin şi să ţi-l pot transfera, astfel ca să te poţi 
programa singur să fii ca mine, dar am rezistat tentaţiei. Ar 
fi fost neplăcut pentru tine. E de ajuns că duc eu povara. 

— Oricum, prietene Giskard, dacă vreodată vei considera 
că binele omenirii o cere, o să accept povara. Într-adevăr, 
prin Legea Zero voi fi obligat s-o accept. 


— Dar discuţia asta n-are sens, spuse Giskard. Se pare că 
ne ameninţă o criză şi, din moment ce n-am reuşit nici 
măcar să aflăm natura ei. 

Daneel îl întrerupse: 

— Cel puţin aici greşeşti, prietene Giskard. Acum ştiu 
natura crizei. 

Nu te puteai aştepta ca Giskard să fie surprins. Faţa lui 
era, desigur, incapabilă să exprime ceva. Vocea avea 
modulaţii care o făceau să pară omenească şi nu suna nici 
monoton, nici neplăcut. Oricum acele modulaţii nu erau 
schimbate în vreun fel de emoție. De aceea, când zise 
„Vorbeşti serios?” păru ca şi cum s-ar fi îndoit de o remarcă 
pe care ar fi făcut-o Daneel referitor la vremea din ziua 
următoare. Şi totuşi, din felul cum întoarse capul spre 
Daneel, din felul în care ridică o mână, nu era nici o îndoială 
că era surprins. 

Daneel încuviinţă: 

— O cunosc, prietene Giskard. 

— Cum ai obţinut informaţia? 

— În parte, de la doamna subsecretară Quintana, la cină. 

— Dar nu ai zis că n-ai obţinut nimic folositor de la ea? Că 
ai considerat că nu ai pus întrebările care trebuiau? 

— Aşa mi s-a părut atunci, pe moment. Reflectând însă, am 
reuşit să fac nişte deducţii folositoare din spusele ei. Am 
căutat în enciclopedia centrală a Pământului prin computer, 
în ultimele câteva ore. 

— Şi ai aflat că deducţiile tale erau adevărate? 

— Nu chiar, dar n-am găsit nimic care să le infirme, ceea 
ce e foarte bine. 

— Dar lipsa infirmării e suficientă ca să fii sigur? 

— Nu. De aceea nu sunt sigur. Hai să-ţi expun, totuşi, 
raţionamentul meu şi tu o să-mi spui dacă e greşit. 

— Te rog, dă-i drumul, prietene Daneel. 

— Energia de fuziune, prietene Giskard, s-a dezvoltat pe 
Pământ înainte de zborul hiperspaţial, aşadar pe timpul 
când oamenii se aflau numai pe planeta Pământ. Asta se 


ştie. A fost nevoie de o perioadă lungă pentru dezvoltarea 
unei energii de fuziune controlată, după ce s-a emis prima 
oară această ipoteză şi a fost confirmată de ştiinţă. 
Principala problemă în ceea ce privea punerea ei în 
practică era faptul că trebuia să se obţină o temperatură 
destul de înaltă într-un gaz suficient de dens, care să fie 
menţinută destul timp pentru a se ajunge la iniţierea 
fuziunii. Şi totuşi, cu câteva decade înainte de a fi obţinută 
energia de fuziune controlată, au existat bombele cu 
fuziune care au reprezentat o reacţie de fuziune 
necontrolată. Controlată sau nu, fuziunea nu putea avea loc 
fără o temperatură extraordinar de mare, de milioane de 
grade. Dacă oamenii nu puteau produce temperatura 
necesară pentru energia de fuziune controlată, cum au 
putut să producă o explozie de fuziune necontrolată? 
Doamna Quintana mi-a spus că înainte de fuziune, pe 
Pământ a existat o altă formă de reacţie nucleară - fisiunea 
- în cazul căreia energia era produsă prin descompunerea 
nucleelor mari, ca acelea de uraniu şi toriu. Asta, am gândit 
eu, putea fi o cale de obţinere a unei temperaturi înalte. 
Enciclopedia pe care am consultat-o azi noapte are prea 
puţine informaţii privind bombele nucleare de orice fel şi 
bineînţeles că lipsesc orice detalii. E un subiect tabu, 
presupun, şi poate că aşa este şi pe celelalte Lumi, pentru 
că n-am găsit nici pe Aurora astfel de detalii, deşi asemenea 
bombe mai există. E o perioadă a istoriei de care oamenilor 
le e ruşine sau teamă, sau amândouă, şi cred că e logic. În 
ceea ce am citit despre bombele cu fuziune n-am dat de 
nimic referitor la iniţierea lor, care să elimine bomba cu 
fisiune ca mecanism de iniţiere. Deci bănuiesc, bazându-mă 
pe această deducție, că bomba cu fisiune era mecanismul 
de iniţiere. Atunci, cum a fost iniţiată bomba cu fisiune? Ea 
a existat înaintea celor cu fuziune şi dacă bombele cu 
fisiune ar fi presupus o temperatură de iniţiere foarte 
înaltă, ca şi bombele cu fuziune, atunci nu putea exista 
nimic înaintea bombelor cu fisiune care să dezvolte o 


temperatură atât de înaltă. De aici am tras concluzia, deşi 
enciclopedia nu deţinea nici o informaţie despre subiectul 
ăsta, că bombele cu fisiune puteau fi iniţiate la o 
temperatură mică, poate chiar la temperatura camerei. 
Bineînţeles că au existat dificultăţi, că a fost necesar un 
efort susţinut, de mai mulţi ani, după descoperirea fisiunii, 
pentru realizarea bombei cu fisiune. Oricum, indiferent 
care ar fi fost aceste dificultăţi, ele nu presupuneau 
producerea unei temperaturi foarte mari. Care e părerea ta 
despre toate astea, prietene Giskard? 

Giskard, care îl fixase pe Daneel cu privirea tot timpul 
conversaţiei, zise: 

— Cred că raţionamentul tău are deficienţe serioase, 
prietene Daneel, şi de aceea s-ar putea să nu fie corect; dar 
chiar dacă ar fi fost perfect, n-ar fi avut nimic de-a face cu 
criza care, probabil, va veni şi pe care încercăm s-o 
înţelegem. 

Daneel zise: 

— Te rog să ai răbdare, prietene Giskard, şi am să 
continui. Prin urmare ambele procese, de fuziune şi de 
fisiune, sunt expresia interacțiunilor slabe, unul dintre cele 
patru tipuri de interacțiuni care controlează toate 
evenimentele din Univers. Deci acelaşi amplificator nuclear 
care va face să explodeze un reactor de fuziune va putea 
face să explodeze şi unul de fisiune. Iotuşi există o 
diferenţă. Fuziunea are loc numai la temperaturi foarte 
înalte. Amplificatorul face să explodeze partea foarte 
fierbinte a combustibilului care este implicată în procesul 
de fuziune, plus o parte din combustibilul din jur, care e 
încălzit de fuziune până la explozia iniţială, înainte ca 
materialul să fie aruncat în toate părţile şi căldura să fie 
disipată sub limita la care fuziunea mai poate fi iniţiată şi în 
alte porţiuni de combustibil. O parte din combustibilul 
folosit pentru fuziune explodează, cu alte cuvinte, dar o 
mare parte, poate cea mai mare, nu. Explozia e destul de 
puternică pentru a distruge chiar reactorul de fuziune şi tot 


ce se află în imediata sa apropiere, ca de exemplu nava care 
îl transportă. Pe de altă parte, un reactor de fisiune poate 
acţiona la temperaturi mici, poate puţin peste punctul de 
fierbere a apei, poate chiar la temperatura camerei. Efectul 
amplificatorului nuclear va fi consumarea întregului 
combustibil în procesul de fisiune. Într-adevăr, chiar dacă 
reactorul de fisiune nu este activ, amplificatorul nuclear îl 
va face să explodeze. Deşi presupun că fisiunea degajă mai 
puţină energie decât fuziunea, reactorul de fisiune va 
produce o explozie mai mare pentru că va exploda o 
cantitate mai mare de combustibil decât în cazul celui de 
fuziune. 

Giskard dădu încet din cap, afirmativ: 

— S-ar putea să fie aşa, prietene Daneel, dar există 
centrale energetice de fisiune pe Pământ? 

— Nu, nu există niciuna. Aşa mi-a spus subsecretara 
Quintana şi se pare că enciclopedia o confirmă. Într-adevăr, 
în timp ce pe Pământ există aparate alimentate de mici 
reactoare de fuziune, nu există nimic - absolut nimic - care 
să fie alimentat de reactoare de fisiune, mari sau mici. 

— Atunci, prietene Daneel, un amplificator nuclear nu are 
nici o utilitate. Tot raţionamentul tău, deşi perfect, nu ne 
foloseşte la nimic. 

— Nu chiar, prietene Giskard. Rămâne un al treilea tip de 
reacţie nucleară care trebuie luat în considerare. 

Giskard zise: 

— Şi care ar fi aceasta? Nu-mi vine nimic în cap. 

— Nu e uşor să o găseşti, prietene Giskard, pentru că pe 
Lumile din Spaţiu şi în cele Colonizate există puţin uraniu şi 
toriu în crusta planetară şi, de aceea, există puţină 
radioactivitate. Subiectul e puţin discutat, în consecinţă, şi e 
ignorat de toţi, cu excepţia câtorva fizicieni care se ocupă 
numai în teorie de problema asta. Oricum, pe Pământ, aşa 
cum mi-a atras atenţia doamna Quintana, uraniul şi toriul 
sunt comune, comparativ cu celelalte Lumi, iar 
radioactivitatea naturală, cu emisia sa lentă de căldură şi 


radiaţie, constituie o parte importantă a mediului 
înconjurător. Acesta e cel de-al treilea tip de reacţie 
nucleară care trebuie luat în considerare. 

— În ce sens, prietene Daneel? 

— Radioactivitatea naturală este, de asemenea, rezultatul 
unei interacțiuni slabe. Un amplificator nuclear care poate 
face să explodeze un reactor de fuziune sau unul de fisiune, 
poate şi să accelereze radioactivitatea naturală, până la 
explozia unei porţiuni din suprafaţa solului, dacă acolo 
există de ajuns uraniu şi toriu. 

Giskard îl privi un timp pe Daneel fără să se mişte sau să 
vorbească, apoi zise încet: 

— Deci, crezi că planul doctorului Amadiro este să arunce 
în aer suprafaţa Pământului, să distrugă planeta pentru că 
este un lăcaş de viaţă şi, astfel, să asigure dominaţia 
Spaţialilor în Galaxie? 

Daneel dădu din cap afirmativ. 

— Sau, dacă nu e de ajuns toriu şi uraniu pentru o explozie 
în masă, creşterea radioactivităţii poate produce un exces 
de căldură care va distruge clima, şi radiaţii excesive, care 
vor produce cancer şi malformații congenitale, şi asta va 
servi aceluiaşi scop - chiar dacă ceva mai încet. 

Giskard spuse: 

— E o posibilitate groaznică. Crezi că se poate, într- 
adevăr, ajunge la aşa ceva? 

— Poate. Cred că, ani de-a rândul - nu ştiu câţi anume - 
roboţi cu aspect uman de pe Aurora, ca acel aşa-zis asasin, 
au fost pe Pământ. Sunt destul de avansați ca să fie 
programaţi complex şi sunt capabili, la nevoie, să intre în 
Oraşe pentru procurarea echipamentului. Putem 
presupune că au amplasat amplificatoare nucleare în 
locurile în care solul e bogat în uraniu şi toriu. Poate că de 
ani de zile se tot montează amplificatoare. Dr. Amadiro şi dr. 
Mandamus au venit aici, acum, ca să pună la punct ultimele 
detalii şi să activeze amplificatoarele. Probabil că aranjează 


lucrurile în aşa fel încât să aibă timp să fugă înainte ca 
planeta să fie distrusă. 

— În cazul ăsta, zise Giskard, e vital ca secretarul general 
să fie informat, ca forţele de securitate ale Pământului să fie 
mobilizate imediat, iar dr. Amadiro şi dr. Mandamus să fie 
localizaţi fără întârziere, şi să fie împiedicaţi să-şi ducă 
planul la îndeplinire. 

— Nu cred că putem face asta, spuse Daneel. Secretarul 
general s-ar putea foarte bine să refuze să ne creadă, 
datorită credinţei mistice larg răspândite că planeta e 
inviolabilă. Te-ai referit la asta ca la ceva care ar acţiona 
împotriva omenirii şi cred că aşa va fi în cazul de faţă. Dacă 
este pusă în discuţie credinţa lui în poziţia unică a 
Pământului, nu va accepta să-i fie zdruncinată convingerea 
şi va căuta un refugiu refuzând să ne creadă. Şi apoi, chiar 
dacă ne-ar crede, orice pregătiri de contra-acţiuni ar trebui 
să treacă prin birocraţia guvernamentală. Indiferent cât ar 
grăbi procesul ăsta, va dura prea mult pentru ca măsurile 
să mai fie utile. Nu numai asta, dar chiar şi dacă am 
presupune că toate resursele Pământului ar fi imediat 
mobilizate, nu cred că Pământenii ar putea localiza 
prezenţa a două fiinţe umane în sălbăticie. Pământenii au 
trăit multe decade în Oraşe şi aproape că nu s-au mai 
aventurat vreodată dincolo de hotarele lor. Îmi aduc aminte 
bine acest lucru de la primul caz pe care l-am avut aici, pe 
Pământ, cu Elijah Baley. Şi chiar dacă Pământenii s-ar forţa 
să umble prin spaţiile deschise, probabil că nu-i vor întâlni 
pe cei doi oameni suficient de repede ca să salveze situaţia, 
în afară de cazul că ar exista o coincidenţă incredibilă, dar 
nu ne putem baza pe aceasta. 

Giskard zise: 

— Coloniştii ar putea să alcătuiască o echipă de cercetare. 
Nu le e teamă de spaţii deschise sau necunoscute. 

— Dar vor fi la fel de convinşi de inviolabilitatea planetei 
ca şi Pământenii, la fel de insistenţi în a refuza să ne creadă 


şi e puţin probabil că-i vor găsi pe cei doi oameni destul de 
repede ca să salveze situaţia, chiar dacă ne-ar crede. 

— Atunci ce zici de roboții Pământului? Întrebă Giskard. 
Sunt nenumărați în spaţiile dintre Oraşe. Unii ar fi trebuit 
să remarce deja existenţa oamenilor în pustietăţile alea. Ar 
trebui întrebaţi. 

— Oamenii aceia, spuse Daneel, sunt roboticieni 
experimentați. Nu le-ar fi greu să facă în aşa fel ca roboții 
din vecinătatea lor să nu-şi dea seama de prezenţa lor. Nici 
nu trebuie să le fie teamă - din acelaşi motiv - de vreun 
robot care ar putea face parte dintr-o echipă de cercetare. 
Echipei i se va ordona să plece şi să uite. Mai rău, roboții 
Pământului sunt modele simple, construite numai pentru a 
face anumite lucruri, cum ar fi îngrijirea ogoarelor, 
creşterea animalelor şi operaţii miniere. Nu pot fi adaptaţi 
uşor pentru o misiune atât de generală cum este căutarea 
într-un scop anumit şi important. 

— Ai eliminat toate acţiunile posibile, prietene Daneel? A 
rămas ceva? 

Daneel spuse: 

— Trebuie să-i găsim noi înşine pe cei doi oameni şi să-i 
oprim. Şi trebuie s-o facem imediat. 

— Ştii unde sunt, prietene Daneel? 

— Nu, prietene Giskard. 

— Atunci, dacă o echipă complexă de cercetare, compusă 
din mulţi, foarte mulţi Pământeni, din Colonişti sau din 
roboţi sau, să zicem, din toţi la un loc, nu va reuşi să-i 
găsească decât printr-o coincidenţă uimitoare, cum vom 
putea noi doi s-o facem? 

— Nu ştiu, prietene Giskard, dar trebuie. 

Giskard rosti, cu o voce aspră: 

— Necesitatea nu e de ajuns, prietene Daneel. Ai străbătut 
o cale lungă. Ai aflat de existenţa unei crize şi, încetul cu 
încetul, ai aflat şi natura ei. Şi nimic din toate astea nu ne 
ajută cu nimic. Deci, iată-ne la fel de neputincioşi ca înainte, 
căci nu putem face nimic. 


— Mai există o posibilitate, zise Daneel, una foarte 
îndepărtată, dar nu avem altă soluţie decât să încercăm. De 
frica ta, Amadiro a trimis un robot asasin să te distrugă şi s- 
ar putea ca asta să fi fost greşeala lui. 

— Şi dacă şi această soluţie va fi un eşec, prietene Daneel? 

Daneel îl privi calm pe Giskard. 

— Atunci suntem neputincioşi, Pământul va fi distrus şi 
istoria omenirii se va îndrepta către inevitabilul sfârşit. 

18. LEGEA ZERO. 

Kelden Amadiro nu era fericit. Gravitaţia Pământului era 
prea mare pentru el, atmosfera prea densă, zgomotul şi 
mirosul din exterior diferite şi neliniştitoare faţă de cele de 
pe Aurora şi nu existau locuinţe care să aibă pretenţia că 
sunt civilizate. Roboții construiseră nişte adăposturi. Aveau 
provizii suficiente de mâncare şi toalete provizorii care erau 
funcţionale, dar foarte nepotrivite din toate punctele de 
vedere. 

Lucrul cel mai rău era că, deşi dimineaţa se arăta destul 
de plăcută şi era o zi frumoasă, soarele Pământului 
strălucea prea tare. În curând temperatura avea să fie prea 
mare, aerul prea umed şi urmau să apară insectele 
înţepătoare. Amadiro nu înţelesese la început de ce avea pe 
braţe băşici mici, până nu-i explicase Mandamus. 

Acum bombănea în timp ce se scărpina. 

— Groaznic! Pot să transmită infecţii. 

— Cred, zise Mandamus cu o indiferenţă aparentă, că aşa 
se şi întâmplă uneori. Oricum, s-ar putea să nu fie adevărat. 
Am loţiuni pentru ameliorarea inflamaţiilor şi putem arde 
anumite substanţe dăunătoare insectelor, deşi şi pentru 
mine va fi neplăcut. 

— Arde-le, zise Amadiro. 

Mandamus continuă pe acelaşi ton: 

— Dar nu vreau să fac nici un semn, oricât de mic - fie el 
miros sau fum - care ar spori şansele de a fi găsiţi. 

Amadiro îl privi suspicios: 


— Ai spus, de nu ştiu câte ori, că regiunea asta nu e 
niciodată vizitată nici de Pământeni, nici de roboții lor. 

— Asta aşa e, dar nu e o axiomă matematică. E o 
observaţie sociologică şi întotdeauna pot exista excepţii. 

Amadiro se strâmbă: 

— Calea spre siguranţă este să terminăm cu proiectul ăsta 
odată. Ai zis că azi eşti gata. 

— Şi asta e tot o observaţie sociologică, dr. Amadiro. Ar 
trebui să fiu gata azi. Aş vrea să fiu. Dar nu pot garanta. 

— În cât timp poţi garanta că o să fii gata? 

Mandamus dădu din mâini ca şi cum ar fi vrut să spună 
„Cine ştie?”: 

— Dr. Amadiro, am impresia că v-am mai explicat o dată, 
dar sunt gata să vă explic din nou. Mi-au trebuit 7 ani să 
ajung la stadiul ăsta. Sperasem să beneficiez de câteva luni 
de observaţii personale pe 14 staţii de relee diferite de pe 
suprafaţa Pământului. Acum nu mai pot proceda după 
dorinţă, pentru că trebuie să terminăm înainte de a fi 
localizaţi şi, poate, opriţi de robotul Giskard. Asta înseamnă 
că trebuie să-mi fac cercetările comunicând cu roboții 
noştri umanoizi de la staţii. Nu pot să am tot atâta 
încredere în ei cât am în mine. Trebuie să verific iar şi iar 
rapoartele lor şi s-ar putea să fiu nevoit să mă deplasez la o 
staţie sau două până voi fi satisfăcut. Asta o să dureze zile 
sau poate o săptămână, două. 

— O săptămână, două! Imposibil! Cât timp crezi că pot 
suporta planeta asta, Mandamus? 

— Domnule, în una din vizitele mele anterioare am stat pe 
planeta asta aproape un an, în alta peste patru luni. 

— Şi ţi-a plăcut? 

— Nu, domnule, dar aveam de făcut o treabă şi am făcut-o, 
fără să-mi cruţ forţele. Mandamus îl privi rece pe Amadiro. 

Amadiro se înroşi şi zise pe un ton moderat: 

— Ei bine, cum stăm? 

— Încă mai cântăresc rapoartele primite. Nu lucrăm cu un 
sistem de laborator proiectat cu mare fineţe, doar ştiţi asta. 


Avem de-a face cu o suprafaţă planetară extraordinar de 
eterogenă. Din fericire materialele radioactive sunt larg 
răspândite, dar pe suprafeţe mici, şi trebuie să plasăm câte 
un releu în locurile respective şi să lăsăm roboții să le 
supravegheze. Dacă aceste relee nu sunt în toate cazurile 
bine poziţionate şi nu funcţionează bine, amplificarea 
nucleară va scădea şi toţi anii de muncă se vor duce de 
râpă. Sau s-ar putea să fie o amplificare prea mare, care va 
avea forţa unei explozii ce va detona locul şi va lăsa restul 
crustei neatins. În ambele cazuri, stricăciunile vor fi 
nesemnificative. Ceea ce vreau, dr. Amadiro, este ca 
materialele radioactive şi, astfel, mari regiuni ale scoarţei 
Pământului să devină - încet, nemijlocit, ireversibil (scuipa 
cuvintele parcă în timp ce le rostea la intervale mari) - din 
ce în ce mai radioactive, astfel ca Pământul să ajungă, 
treptat, din ce în ce mai puţin locuibil. Structura socială a 
planetei va fi distrusă şi Pământul, lăcaş al omenirii, va 
dispărea. Presupun, dr. Amadiro, că asta doriţi. Asta v-am 
spus acum ani de zile şi mi-aţi zis că asta doriţi. 

— Şi încă mai vreau, Mandamus. Nu fi prost. 

— Atunci suportaţi lipsa de confort, domnule, sau plecaţi şi 
am să continui eu, indiferent cât ar dura. 

— Nu, nu, murmură Amadiro. Trebuie să fiu aici când o vei 
face - dar nu pot să-mi domin nerăbdarea. Cât timp o să 
dureze procesul? Adică odată ce iniţiezi primul val de 
intensificări, în cât timp devine Pământul nelocuibil? 

— Asta depinde de gradul de amplificare pe care îl aplic 
iniţial. Acum nu ştiu de ce grad va fi nevoie, pentru că asta 
depinde de eficienţa totală a releelor, deci am pregătit un 
dispozitiv de schimbare a gradului de amplificare. Vreau să 
aranjez o perioadă de zece-douăzeci de decade pentru 
terminarea procesului. 

— Şi dacă micşorezi perioada de timp? 

— Dacă grăbesc procesul, porţiuni ale scoarţei planetare 
vor deveni mai repede radioactive, planeta se va încălzi mai 


rapid şi va deveni periculoasă. Şi asta înseamnă că un 
număr mare de oameni nu vor putea fi salvaţi. 

— Contează? Murmură Amadiro. 

Mandamus se încruntă: 

— Cu cât Pământul se deteriorează mai repede, cu atât 
Pământenii şi Coloniştii vor bănui o cauză tehnologică şi noi 
vom fi cei pe care se va da vina. Coloniştii ne vor ataca cu 
furie şi vor lupta până la unul, pentru cauza Lumii lor 
Sfinte, presupunând că pot să ne provoace daune mari. 
Asta am mai discutat şi parcă fusesem de acord unul cu 
altul. Ar fi mai bine să lăsăm ca procesul să dureze mai 
mult, timp în care ne putem pregăti pentru ce e mai rău şi 
în care Pământenii vor considera creşterea radioactivităţii 
ca un fenomen natural, pe care nu-l înţeleg. Adică ceva cea 
devenit mai urgent azi decât ieri. 

— Da? Se încruntă şi Amadiro. Ai acea privire acră care 
mă face să fiu sigur că ai găsit o cale să laşi 
responsabilitatea pe umerii mei. 

— Cu respect, domnule, nu e greu de făcut aşa ceva. N-a 
fost înţelept din partea dvS. Să trimiteţi unul dintre roboții 
noştri să-l distrugă pe Giskard. 

— Trebuia s-o fac. Giskard e singurul care ne poate 
distruge. 

— Mai întâi trebuie să ne găsească, şi n-o să reuşească. Şi 
chiar dacă reuşeşte, suntem roboticieni capabili. Nu credeţi 
că-l putem controla? 

— Chiar aşa? Zise Mandamus. Aşa a crezut şi Vasilia şi-l 
cunoştea mai bine pe Giskard decât noi - totuşi ea nu l-a 
putut controla. Nici nava de război care trebuia să-l ia şi să- 
| distrugă de la distanţă nu l-a putut controla. Acum a 
aterizat pe Pământ. Într-un fel sau altul trebuie distrus. 

— Nu a fost. Nu s-a raportat nimic. 

— Veştile proaste sunt ţinute departe de mulţime de către 
un guvern prudent, şi oficialităţile Pământului, deşi 
barbare, pot să fie prudente. Dacă robotul nostru a eşuat şi 
a fost anchetat, s-a blocat ireversibil. Asta înseamnă că am 


pierdut un robot, ceea ce ne putem permite, dar nimic mai 
mult. Şi dacă Giskard mai e cumva în libertate, e un motiv 
în plus să ne grăbim. 

— Dacă am pierdut un robot, înseamnă că am pierdut mai 
mult decât atât dacă reuşesc să localizeze acest centru de 
operaţiuni. Cel puţin nu trebuia să folosim un robot local. 

— Am folosit pe cel care-mi era la îndemână. Şi nu va 
spune nimic. Cred că poţi avea încredere în programarea 
mea. 

— Nu poate să nu arate prin propria prezenţă, indiferent 
dacă s-a blocat sau nu, că e de fabricaţie Auroriană. 
Roboticienii Pământului, şi sunt destui, vor fi siguri de asta. 
Încă un motiv să creştem radioactivitatea foarte încet. 
Trebuie să treacă destul timp, pentru ca Pământenii să uite 
incidentul şi să nu-l asocieze cu schimbarea progresivă a 
radioactivităţii. Trebuie să avem cel puţin zece decade, 
poate cincisprezece, sau chiar douăzeci. 

Plecă să-şi inspecteze din nou instrumentele şi să 
restabilească contactul cu releele 6 şi 10, care îi făceau încă 
probleme. Amadiro îl urmări cu privirea, scârbit şi neliniştit 
în acelaşi timp, şi murmură pentru sine: 

— Da, dar eu nu mai am douăzeci de decade de trăit, nici 
cincisprezece, poate nici chiar zece. Tu da, eu însă nu. 

Era dis-de-dimineaţă la New York. Giskard şi Daneel 
presupuseră asta din înteţirea treptată a activităţii. 

— Undeva deasupra şi în afara Oraşului, zise Giskard, se 
crapă de ziuă acum. Odată, acum douăzeci de decade, când 
vorbeam cu Elijah Baley, m-am referit la Pământ ca fiind 
Lumea Zorilor. Oare va continua mult să fie aşa? Sau, deja, 
a încetat să fie? 

— Ai nişte gânduri morbide, prietene Giskard, spuse 
Daneel. Ar fi mai bine să ne ocupăm de ce trebuie făcut azi 
ca să păstrăm Pământul ca Lume a Zorilor. 

Gladia intră în apartament, purtând un halat de baie şi 
papuci. Părul de-abia şi-l uscase. 


— Ridicol! Exclamă ea. Femeile Pământene merg pe 
coridoare dimineaţa, în drum spre Personală, nepieptănate 
şi şleampăte. Presupun că o fac special. E o lipsă de bun 
simţ să te piepteni în drum spre Personală. Ar fi trebuit să 
iau cu mine un întreg arsenal de ustensile. Ar fi trebuit să 
vezi cum se uitau la mine când m-au văzut plecând în halat 
de baie. Când pleci de la Personală, trebuie să arăţi bine. Ce 
este, Daneel? 

— Doamnă, zise Daneel, pot să vorbesc ceva cu dvs.? 

Gladia ezită. 

— Nu prea, Daneel. După câte ştii probabil, va fi o zi mare 
şi întâlnirile mele de dimineaţă vor începe aproape imediat. 

— Tocmai despre asta vreau să vă vorbesc, doamnă. În 
această zi importantă totul va merge mai bine dacă noi nu 
vom fi cu dvs. 

— Ce? 

— Efectul pe care vreţi să-l obţineţi asupra Pământenilor 
va fi mult diminuat dacă vă veţi înconjura de roboţi. 

— Nu voi fi înconjurată. Veţi fi doar voi doi. Cum m-aş 
descurca fără voi? 

— Trebuie să învăţaţi s-o faceţi şi pe asta, doamnă. Când 
suntem cu dvS. Sunteţi diferită de Pământeni. Parcă vă e 
frică de ei. 

Gladia rosti, tulburată: 

— Am nevoie de ceva protecţie, Daneel. Aminteşte-ţi ce s-a 
întâmplat în seara trecută. 

— Doamnă, nu am fi putut preveni cele întâmplate aseară 
şi nu am fi putut să vă protejăm, dacă ar fi fost necesar. Din 
fericire, nu dvS. Aţi fost ţinta. Blasterul era îndreptat spre 
capul lui Giskard. 

— De ce tocmai el? 

— Cum ar putea un robot să vă ţintească pe dvS. Sau pe 
orice alt om? Robotul a tras spre Giskard din anumite 
motive. Ca atare, s-ar putea să vă punem şi mai mult în 
pericol dacă vom fi aproape de dvs. [ineţi seama că, atunci 
când se va afla povestea de aseară, deşi guvernul 


Pământului va încerca să nu lase la iveală detaliile, va 
izbucni un scandal teribil pentru că cel care a tras cu 
blasterul a fost un robot. Asta va duce la indignarea 
publicului, care se va ridica împotriva roboților - împotriva 
noastră - şi chiar împotriva dvs., dacă veţi continua să fiţi 
văzută cu noi. Ar fi mai bine să fiţi fără noi. 

— Cât timp? 

— Cel puţin atât cât va dura misiunea dvs., doamnă. 
Căpitanul va fi mai în măsură să vă ajute, în zilele 
următoare, decât noi. El cunoaşte Pământenii, e bine văzut 
de ei şi gândeşte foarte frumos despre dvs. 

Gladia zise: 

— Poţi fi sigur că gândeşte frumos despre mine? 

— Deşi sunt un robot, aşa mi se pare. Şi, oricând veţi dori 
să ne întoarcem, vom veni, bineînţeles - dar acum cred că 
cel mai bun mod de a vă servi şi proteja e să vă lăsăm în 
mâinile căpitanului Baley. 

— O să mă mai gândesc, făcu Gladia. 

— Între timp, doamnă, zise Daneel, îl vom vedea pe 
căpitanul Baley şi vom afla dacă este de acord cu noi. 

— Bine! Încuviinţă femeia şi intră în dormitor. 

Daneel se întoarse şi vorbi în şoaptă cu Giskard: 

— Vrea? 

— Mai mult decât atât, zise Giskard. Întotdeauna a fost 
puţin neliniştită în prezenţa mea şi nu a suferit deloc când 
nu eram de faţă. Pentru tine, prietene Daneel, are 
sentimente ambivalente. Îi aduci aminte mult de prietenul 
Jander, a cărui dezactivare de acum mai multe decade, a 
fost atât de traumatizantă pentru ea. Aşadar sursa era atât 
de atracţie, cât şi de repulsie pentru ea, şi nu a trebuit să 
fac prea multe. l-am micşorat atracţia pentru tine şi am 
crescut-o pe cea pentru căpitan. O să se descurce uşor fără 
noi. 

— Atunci, hai să-l găsim pe căpitan, spuse Daneel. 

Părăsiră împreună camera şi porniră pe holul care trecea 
pe lângă apartament. 


Atât Daneel, cât şi Giskard mai fuseseră pe Pământ, 
Giskard fiind cel care fusese cel mai recent. Au înţeles cum 
se foloseşte catalogul computerizat pentru a afla secţia, 
aripa şi numărul apartamentului lui D. G. Şi apoi au 
descifrat codurile de culori de pe coridoare, care indicau 
căile spre intersecţii şi lifturi. 

Era destul de devreme pentru ca traficul de călători să fie 
intens, totuşi oamenii care treceau sau se apropiau îl 
priveau uluiţi pe Giskard, apoi se uitau în altă parte, 
prefăcându-se că nu-i interesează. Paşii lui Giskard ezitau 
apropiindu-se de uşa apartamentului lui D. G. Nu era vizibil, 
dar Daneel îl observă. Spuse încet: 

— Eşti neliniştit, prietene Giskard? 

Giskard replică: 

— A trebuit să şterg uluirea, înţelegerea şi chiar atenţia 
unui număr mare de bărbaţi şi femei - ba chiar şia unui 
tânăr, ceea ce a fost mult mai greu. Nu am avut timp să fiu 
absolut sigur că nu am făcut nici un rău. 

— Era important să faci asta. Nu trebuie să fim opriţi. 

— Înţeleg, dar Legea Zero nu funcţionează bine la mine. 
Eu nu am uşurinţa ta. Continuă ca şi cum ar fi vrut să-şi 
distragă lui însuşi atenţia de la starea pe care o avea. Am 
observat de multe ori că hiperrezistenţa circuitelor 
pozitronice se face simțită mai întâi când stau în picioare, 
când merg şi, apoi, în vorbire. 

Daneel apăsă pe soneria de la uşă. 

— Şi eu sunt în aceeaşi situaţie, prietene Giskard. E destul 
de greu să menţii un echilibru pe doi suporţi, chiar în 
condiţii favorabile. Dar a menţine acest echilibru în timpul 
mersului este şi mai greu. Am auzit că odată au existat 
încercări de producere a unor roboţi cu patru picioare şi 
două mâini. Erau numiţi centauri. Au funcţionat bine, dar 
nu au putut fi acceptaţi pentru că aveau o înfăţişare 
neomenească. 

— În momentul ăsta, zise Giskard, aş vrea să am patru 
picioare, prietene Daneel. Oricum cred că starea de 


disconfort îmi trece. 

D. G. Deschise uşa. Îi privi cu un zâmbet larg. După aceea 
privi într-o parte şi-n alta a coridorului, iar zâmbetul îi 
dispăru şi fu înlocuit de o privire îngrijorată: 

— Ce faceţi aici fără Gladia? E cumva. 

Daneel spuse: 

— Căpitane, doamna Gladia e bine. Nu se află în pericol. 
Pot să intru şi să vă explic? 

D. G. Se încruntă în timp ce le făcu semn cu mâna să intre. 
Vocea căpătă un ton aspru, pe care l-ar fi avut oricine în 
faţa unor maşini care s-ar fi comportat ciudat, şi zise: 

— De ce aţi lăsat-o singură? Ce împrejurări deosebite v-au 
permis să o lăsaţi singură? 

Daneel răspunse: 

— Nu e mai singură decât orice altă persoană de pe 
Pământ şi nu e într-un pericol mai mare decât alţii. Dacă o 
veţi întreba mai târziu despre asta, cred că vă va spune că 
nu va putea să facă ceva bun pe Pământ atâta timp câte 
însoţită de roboţi Spaţiali. Cred că vă va spune că protecţia 
şi ajutorul de care are nevoie ar trebui mai curând să i le 
asiguraţi dvs., decât roboții. Credem că asta vrea, cel puţin 
pentru moment. Dacă ne va dori înapoi vreodată, ne va 
avea. 

Faţa lui D. G. Se lăţi într-un zâmbet. 

— Vrea protecţia mea? 

— În momentul ăsta, căpitane, credem că e nerăbdătoare 
să vă vadă pe dvs. Mai curând decât pe noi. 

Zâmbetul lui D. G. Deveni rânjet: 

— Cine poate s-o condamne? O să mă pregătesc şi osă mă 
duc la apartamentul ei cât pot de repede. 

— Dar mai înainte, domnule. 

— Oho, zise D. G., propuneţi un qui pro quo? 6 

— Da, domnule. Suntem nerăbdători să aflăm cât mai 
multe despre robotul care a tras cu blasterul spre balcon, 
aseară. 

D. G. Se nelinişti din nou: 


— Anticipaţi un nou pericol pentru doamna Gladia? 

— Nimic de genul ăsta. Robotul acela nu a tras în doamna 
Gladia. Fiind un robot, n-o putea face. A tras în prietenul 
Giskard. 

— De ce ar fi făcut-o? 

— Asta am vrea şi noi să aflăm. De aceea, vă rog săo 
sunaţi pe doamna Quintana, Subsecretarul energiei, să-i 
spuneţi că e vorba de ceva important şi că vă va face 
plăcere dvS. Şi guvernului Lumii lui Baley - dacă aţi vrea să 
adăugaţi şi asta - să mă lase să-i pun câteva întrebări 
referitoare la subiectul acesta. Vrem să faceţi ce credeţi că 
e mai bine ca să o convingeţi să accepte întrevederea. 

— Asta e tot ce vreţi? Să conving o oficialitate foarte 
importantă şi ocupată să fie anchetată de un robot? 

— Domnule, spuse Daneel, s-ar putea să fie de acord dacă 
formulaţi cererea cu toată seriozitatea. Pe lângă asta, 
pentru că probabil e foarte departe, ar fi bine să închiriaţi o 
maşină pentru noi ca să ne ducă acolo. După cum vă puteţi 
închipui, suntem grăbiţi. 

— Numai flecuşteţele astea mi le cereţi? Întrebă D.G. 

— Nu tocmai, căpitane, zise Daneel. Vom avea nevoie de 
un şofer şi vă rog să-l plătiţi destul de bine ca să fie de 
acord să-l transporte pe prietenul Giskard, care e clar un 
robot. Împotriva mea s-ar putea să n-aibă nimic. 

D. G. Zise: 

— Sper că-ţi dai seama, Daneel, că ceea ce-mi ceri e 
absolut imposibil. 

— Sperasem să nu fie, căpitane. Dar, din moment ce îmi 
spui că este, nu mai e nimic de zis. Nu avem altă soluţie 
decât să ne întoarcem la doamna Gladia, ceea ce o va face 
nefericită, pentru că ar prefera să stea cu dvs. 

Se întoarse să plece, făcând-i semn lui Giskard să-l 
însoţească, dar D. G. Îl opri: 

— Stai. Există un centru pentru comunicaţii publice chiar 
în hol. Pot să încerc. Stai aici şi aşteaptă-mă. 

Cei doi roboţi rămaseră în picioare. Daneel spuse: 


— A trebuit să-l influenţezi mult, prietene Giskard? 

Giskard părea că-şi recăpătase echilibrul pe picioare. 

— N-am avut ce face, spuse el. Era total împotrivă să 
vorbească cu doamna Quintana şi să ne aducă o maşină. Nu 
puteam să-i schimb sentimentele astea fără să-l rănesc. 
Oricum, când i-ai sugerat să ne întoarcem la doamna 
Gladia, atitudinea lui s-a schimbat deodată în mod dramatic. 
Presupun că anticipai asta, nu-i aşa, prietene Daneel? 

— Da. 

— Se pare că n-ai nevoie de mine. Există mai multe feluri 
de influențare a creierului. Oricum, tot am reuşit să fac 
ceva. Schimbarea atitudinii căpitanului a fost însoţită de o 
puternică emoție favorabilă faţă de doamna Gladia. Am 
reuşit să o intensific. 

— "Tocmai de aceea am nevoie de tine. Eu n-aş fi putut face 
asta. 

— Dar ai să poţi, prietene Daneel. Poate chiar în curând. 

D. G. Se întoarse: 

— Nu-mi vine să cred, dar acceptă să te vadă, Daneel. 
Maşina şi şoferul vor fi aici într-o clipă şi, cu cât plecaţi mai 
repede, cu atât mai bine. O să mă duc imediat la 
apartamentul Gladiei. 

Cei doi roboţi se opriră în hol să-l aştepte. Giskard spuse: 

— E foarte fericit. 

— Aşa s-ar părea, prietene Giskard, încuviinţă Daneel, dar 
mi-e teamă că partea uşoară s-a terminat. Ne-a fost lesne să 
aranjăm ca doamna Gladia să ne dea permisiunea să 
plecăm şi să ne vedem singuri de problemele noastre. Apoi 
l-am convins, cu oarecare dificultate, pe căpitan să facă în 
aşa fel încât să o putem vedea pe Subsecretară. Dar cine 
ştie, cu ea s-ar putea să ajungem pe o linie moartă. 

Şoferul azvârli o privire spre Giskard şi curajul păru că-l 
părăseşte: 

— Ascultă, îi zise el lui Daneel, mi s-a spus că voi fi plătit 
dublu dacă duc un robot, dar roboții nu au voie în Oraş şi aş 


putea intra în bucluc. Banii n-or să mă ajute dacă-mi pierd 
permisul. Nu pot să vă duc doar pe dvs., domnule? 

Daneel spuse: 

— Şi eu sunt un robot, domnule. Acum suntem în Oraş şi 
asta nu e vina dvs. Încercăm să ieşim din Oraş şi dvS. Ne 
veţi ajuta. Ne ducem la o înaltă oficialitate guvernamentală 
care sper că va aranja lucrurile şi e îndatorirea ta civică să 
ne ajuţi. Dacă ne vei refuza, şoferule, asta va însemna că ţii 
roboții în Oraş şi, deci, acţionezi împotriva legii. 

Faţa şoferului se încruntă. Deschise uşa şi zise printre 
dinţi: 

— Urcaţi. Apoi închise cu grijă geamul translucid şi gros 
care-l despărţea de pasagerii lui. 

Daneel zise încet: 

— A trebuit să-l influenţezi mult, prietene Giskard? 

— Foarte puţin, prietene Daneel. Afirmația ta a fost cea 
care l-a influenţat. E uluitor cum un grup de afirmaţii, 
adevărate fiecare în parte, pot, folosite împreună, să creeze 
un efect pe care adevărul nu l-ar putea produce. 

— Am observat deseori lucrul ăsta în conversațiile 
oamenilor, prietene Giskard, chiar la aceia care de obicei 
spun adevărul. Presupun că asta se justifică în mintea lor 
prin faptul că servesc unui ideal înalt. 

— Vrei să spui Legii Zero. 

— Sau echivalentului ei, dacă mintea omenească are un 
astfel de echivalent. Prietene Giskard, ai zis, cu puţin timp 
în urmă, că poate o să am în curând puterile tale. Mă 
pregăteşti pentru un astfel de scop? 

— Da, prietene Daneel. 

— De ce? Pot să te întreb? 

— Din nou Legea Zero. Episodul cu tremuratul picioarelor 
mi-a arătat cât de vulnerabil sunt când încerc să folosesc 
Legea Zero. Înainte de sfârşitul acestei zile poate că va 
trebui să acţionez în conformitate cu Legea Zero ca să 
salvez lumea şi omenirea, şi poate că n-am să fiu în stare. 
De aceea trebuie să fii tu în stare să o faci. Te pregătesc, 


încetul cu încetul, astfel ca la momentul oportun să-ţi pot da 
instrucţiunile finale şi să pun lucrurile la locul lor. 

— Nu înţeleg cum poţi face asta, prietene Giskard. 

— Nu-ţi va fi greu să înţelegi când va veni timpul. Am 
folosit tehnica asta, într-o oarecare măsură, la roboții pe 
care i-am trimis pe Pământ demult, când încă nu fuseseră 
scoşi prin lege din Oraş şi ei m-au ajutat la influențarea 
conducătorilor Pământului, până la a-i face să accepte 
hotărârea de a trimite Colonişti în afara planetei. 

Şoferul, a cărui maşină n-avea roţi, dar rămânea în 
permanenţă la un centimetru distanţă de sol, merse destul 
de repede, pe coridoare special destinate acestor vehicule. 
Apoi intră pe un coridor comun al Oraşului, paralel cu o 
autostradă aflată în stânga, la mică distanţă. Maşina, 
mişcându-se acum mult mai încet, coti la stânga, cobori sub 
autostradă, ieşi pe cealaltă parte şi, după ce merse un 
kilometru pe serpentine, se opri în faţa unei clădiri cu 
faţada împodobită. 

Uşa maşinii se deschise automat. Daneel ieşi primul, îl 
aşteptă şi pe Giskard, apoi îi înmână şoferului o bucată de 
hârtie pe care o primise de la D. G. Şoferul o privi pieziş, 
apoi uşile se închiseră cu zgomot şi plecă repede fără un 
cuvânt. 

Trecu un moment până ca uşa să se deschidă, ca răspuns 
la apelul lor şi Daneel îşi dădu seama că erau urmăriţi. 
Când se deschise, o femeie tânără îi conduse în centrul 
clădirii. Evită să se uite la Giskard, dar dovedi ceva mai 
mult decât un simplu interes pentru Daneel. 

O găsiră pe Subsecretara Quintana în spatele unui birou 
mare. Femeia zâmbi şi vorbi cu o veselie forţată: 

— Doi roboţi neînsoţiţi de oameni. Mă aflu oare în 
siguranţă? 

— În întregime, doamnă Quintana, răspunse Daneel serios. 
E la fel de neobişnuit pentru noi să vedem un om neînsoţit 
de roboţi. 


— Vă asigur, zise Quintana, că am roboții mei. Le spun 
lachei şi unul din ei v-a adus aici. Sunt uluită că n-a leşinat 
când l-a văzut pe Giskard. Cred că ar fi leşinat dacă nu ar fi 
fost atenţionată şi dacă tu însuţi n-ai fi avut o înfăţişare 
extraordinar de interesantă, Daneel. Dar n-are a face. 
Căpitanul Baley a insistat foarte mult să vă primesc şi 
interesul meu pentru menţinerea unor relaţii bune cu o 
Lume Colonizată importantă a fost atât de mare, încât am 
acceptat această întrevedere. 'Iotuşi, am o zi încărcată şi aş 
fi recunoscătoare dacă am putea să rezolvăm repede 
problema. Cu ce vă pot ajuta? 

— Doamnă Quintana. Începu Daneel. 

— O clipă. Staţi jos? Ştii, te-am văzut stând jos aseară. 

— Putem sta jos, dar e la fel de confortabil dacă stăm în 
picioare. Nu ne deranjează. 

— Dar pe mine, da. Nu m-aş simţi confortabil să stau în 
picioare şi dacă mă aşez o să-mi înţepenească gâtul tot 
uitându-mă la voi. Vă rog, luaţi-vă scaune şi aşezaţi-vă. 
Mulţumesc. Acum, Daneel, despre ce-i vorba? 

— Doamnă Quintana, începu Daneel, presupun că vă 
aduceţi aminte de incidentul cu focul tras în balcon, aseară 
după banchet. 

— Bineînţeles. Mai mult, ştiu că cel care ţinea blasterul era 
un robot cu aspect uman, deşi nu vrem să recunoaştem 
oficial. Şi totuşi, iată-mă stând aici de vorbă cu doi roboţi, 
fără să fiu protejată. lar unul din voi e robot cu aspect 
uman. 

— Dar nu am blaster doamnă, zâmbi Daneel. 

— Sper că nu. Celălalt robot cu aspect uman nu arată 
deloc ca tine, Daneel. Eşti aproape o capodoperă, ştii? 

— Sunt programat complex, doamnă. 

— Mă refer la înfăţişarea ta. Dar ce-i cu incidentul cu 
blasterul? 

— Doamnă, robotul acela are o bază undeva pe Pământ şi 
trebuie să aflu unde e. Am venit de pe Aurora pentru a găsi 


această bază şi să previn să se întâmple incidente care pot 
curma pacea dintre Lumile noastre. Am motive să cred. 

— Ai venit tu? Nu căpitanul? Nu doamna Gladia? 

— Noi, doamnă, zise Daneel. Eu şi cu Giskard. Nu pot să 
vă spun întreaga poveste, cum am ajuns să preluăm noi 
această sarcină, şi nici nu vă pot spune sub instrucţiunile 
cărui om lucrăm. 

— Ei bine, ăsta-i spionaj interstelar! Ce fascinant! Ce păcat 
că nu vă pot ajuta, dar nu ştiu de unde a venit robotul. 
Habar n-am unde ar putea fi baza lui. Nici nu ştiu de ce aţi 
venit de fapt la mine să-mi cereţi asemenea informaţii. Dacă 
eram în locul tău, Daneel, m-aş fi dus la Departamentul 
securităţii. Se aplecă spre el. Ai piele adevărată pe faţă, 
Daneel? Dacă nu, e o imitație extraordinară. Îl atinse uşor 
cu mâna pe obraz. Chiar se simte ca o piele. 

— Cu toate acestea, doamnă, nu e adevărată. Nu se 
vindecă singură dacă e tăiată. Pe de altă parte, o ruptură 
poate fi uşor lipită, iar o fâşie poate fi chiar înlocuită. 

— Brr! Strâmbă din nas Quintana. Dar afacerea noastră s- 
a încheiat, pentru că nu vă pot ajuta în ceea ce-l priveşte pe 
cel care a folosit blasterul. Nu ştiu nimic. 

Daneel zise: 

— Doamnă, lăsaţi-mă să vă explic în continuare. Acest 
robot poate face parte dintr-un grup care e interesat de 
procesul primitiv de producere a energiei despre care mi- 
aţi vorbit azi noapte - fisiunea. Să presupunem că am 
dreptate: că există oameni interesaţi de fisiune şi de 
conţinutul de uraniu şi toriu al scoarţei. Care ar putea fi un 
loc bun pentru o bază? 

— Poate o veche mină de uraniu. Nici nu ştiu unde ar 
putea exista aşa ceva. Trebuie să înţelegi, Daneel, că 
Pământul are o aversiune aproape superstiţioasă faţă de tot 
ce e nuclear, în special faţă de fisiune. Nu vei găsi aproape 
nimic despre fisiune în cărţile noastre de popularizare a 
ştiinţei şi energiei, ci numai noţiuni generale în lucrări 


tehnice pentru specialişti. Chiar şi eu ştiu foarte puţin, sunt 
doar administrator, nu om de ştiinţă. 

— Încă ceva, doamnă. L-am întrebat pe prezumtivul asasin 
despre locul bazei sale pe Pământ şi încă foarte autoritar. 
Era programat să se dezactiveze pentru totdeauna, să-şi 
îngheţe total circuitele creierului în cazul că i se pune o 
asemenea întrebare şi chiar s-a dezactivat. Oricum, înainte 
s-o facă, în bătălia finală dintre a răspunde şi a se dezactiva, 
a deschis gura de trei ori, poate ca să zică trei silabe sau 
trei cuvinte sau trei grupuri de cuvinte sau o combinaţie de 
genul ăsta. A doua silabă, sau cuvânt, sau sunet a fost 
„mile”. Înseamnă ceva pentru dvs., are vreo legătură cu 
fisiunea? 

Quintana clătină încet din cap: 

— Nu, nu pot să spun ce înseamnă. E cu siguranţă un 
cuvânt pe care nu-l veţi găsi în dicţionarul de Galactică 
standard. Îmi pare rău, Daneel. Mi-a făcut plăcere să te văd 
din nou, dar am un birou plin de hârţoage. Scuză-mă. 

Daneel continuă ca şi cum n-ar fi auzit-o: 

— Mi s-a spus, doamnă, că „mile” ar putea fi o expresie 
arhaică referitoare la o veche unitate de lungime, una care 
s-ar putea să fie mai mare de un kilometru. 

— Sună total irelevant, zise Quintana, chiar dacă-i 
adevărat. Ce ar putea şti un robot de pe Aurora despre 
expresii arhaice şi despre vechi. 

Se opri brusc. Făcu ochii mari şi păli, apoi zise: 

— Se poate? 

— Ce anume, doamnă? Întrebă Daneel. 

— Există un loc, spuse Quintana, pierdută pe gânduri, care 
e evitat de toată lumea, atât de Pământeni, cât şi de roboții 
lor. Dacă aş vrea să fiu dramatică, aş spune că e un loc de 
rău augur. E atât de malefic încât a fost şters din conştiinţa 
oamenilor. Nici nu e trecut pe hartă. Reprezintă 
chintesenţa a tot ceea ce înseamnă fisiune. Îmi amintesc că 
am dat de el într-un film vechi de referinţă, în primele zile 
ale angajării mele aici. Atunci se vorbea despre el ca de un 


incident care a făcut ca Pământenii să refuze pentru 
totdeauna fisiunea ca sursă de energie. Locul se cheamă 
„Insula de 3 mile”. 

Daneel zise: 

— Un loc izolat, deci în afara oricăror intruziuni. Genul de 
loc pe care sigur l-ar găsi cineva care ar căuta prin vechile 
materiale ce se referă la fisiune şi pe care l-ar recunoaşte 
ca bază ideală absolut secretă. În plus, cu un nume format 
din trei cuvinte dintre care „mile” e al doilea. Ăsta trebuie 
să fie locul, doamnă. Ne puteţi spune cum să ajungem acolo 
şi puteţi face în aşa fel încât să putem pleca din Oraş şi să 
fim duşi la Insula de 3 mile sau măcar în apropierea ei? 

Quintana zâmbi. Părea mai tânără când o făcea: 

— E clar că dacă aveţi de-a face cu un caz de spionaj 
interstelar, nu vă puteţi permite să pierdeţi timpul, nu? 

— Într-adevăr nu putem, doamnă. 

— Ei bine, atunci e de datoria mea să arunc o privire la 
Insula de 3 mile. De ce nu v-aş duce eu cu aerocarul? Pot 
conduce un aerocar. 

— Doamnă, problemele dvs. 

— Nimeni nu se va atinge de hârtiile mele. Vor fi tot aici 
când mă întorc. 

— Dar veţi părăsi Oraşul. 

— Şi ce dacă? Nu mai suntem pe timpuri. În vremurile 
vechi şi rele ale dominaţiei Spaţialilor, Pământenii nu-şi 
părăseau niciodată Oraşele lor, e adevărat, dar am 
progresat şi colonizăm Galaxia de aproape 20 de decade. 
Au mai rămas unii, mai puţin educați, care menţin vechea 
atitudine provincială, dar majoritatea ne-am schimbat 
părerile. Presupun că există mereu sentimentul că putem să 
ne asociem unui grup de Colonişti. Eu nu intenţionez asta, 
dar îmi pilotez aerocarul frecvent şi, acum 5 ani, am zburat 
până la Chicago şi-napoi. Staţi aici. Voi aranja eu. 

Plecă precum un vârtej. 

Daneel se uită după ea şi murmură: 


— Prietene Giskard, entuziasmul ăsta nu-i era 
caracteristic. Ai făcut ceva? 

— Un pic. Mi s-a părut, atunci când am intrat, că tânăra 
care ne-a condus a fost atrasă de înfăţişarea ta. Am fost 
sigur că acelaşi lucru fusese şi-n mintea doamnei Quintana, 
aseară la banchet, deşi eram prea departe de ea şi erau 
prea mulţi în sală ca să fiu sigur. Astăzi, o dată ce am 
început conversaţia, atracţia era de netăgăduit. Încetul cu 
încetul am intensificat-o, şi de fiecare dată când sugera să 
se termine întrevederea, era din ce în ce mai puţin 
hotărâtă. Până la urmă, a propus să mergem cu aerocarul 
pentru că a ajuns să nu mai suporte să piardă ocazia de a fi 
cu tine mai mult timp. 

— Asta poate complica lucrurile pentru mine, comentă 
Daneel gânditor. 

— E pentru o cauză bună, zise Giskard. Gândeşte-te la 
asta având în vedere Legea Zero. Spunând asta părea că 
zâmbeşte, dacă faţa lui ar fi putut exprima aşa ceva. 

Quintana răsuflă uşurată când ateriză cu aerocarul pe o 
lespede de beton, acceptabilă pentru aşa ceva. Doi roboţi se 
apropiară imediat pentru examinarea obligatorie a 
vehiculului şi pentru realimentarea cu combustibil, dacă era 
necesar. 

Ea se uită la dreapta, aplecându-se înspre Daneel: 

— E în direcţia asta, câţiva kilometri mai sus pe fluviul 
Susquehanna. E o zi călduroasă. 

Se îndreptă de spate, aparent fără plăcere, şi-i zâmbi lui 
Daneel: 

— Ăsta e cel mai rău lucru când pleci din Oraş. Mediul 
înconjurător e total necontrolat aici, afară. Imaginează-ţi 
cum e să suporţi o asemenea căldură. O simţi, Daneel? 

— Am un termostat intern, doamnă, care e în bună stare 
de funcţionare. 

— Splendid. Aş vrea să am şi eu. În regiunea asta nu sunt 
şosele, Daneel. Nici roboţi care să te ghideze, pentru că ei 
nu merg niciodată acolo. Nici nu ştiu unde este acel loc în 


regiunea asta destul de vastă. Putem să ne învârtim fără să 
dăm de bază, chiar dacă trecem la 500 metri de ea. 

— Nu „noi”, doamnă. Trebuie să rămâneţi aici. Ceea ce va 
urma poate fi foarte periculos şi, din moment ce n-aveţi aer 
condiţionat, situaţia v-ar putea pune probleme de ordin 
fizic, chiar dacă n-ar fi periculoasă. Puteţi să ne aşteptaţi, 
doamnă? E important pentru mine s-o faceţi. 

— O să aştept. 

— S-ar putea să lipsim câteva ore. 

— Există diferite moduri de distracţie aici şi micul Oraş 
Harrisburg nu e departe. 

— În cazul ăsta, doamnă, noi trebuie să plecăm. 

Sări fără efort din aerocar, urmat de Giskard. Porniră spre 
nord. Era aproape după amiază şi soarele strălucitor al 
verii lucea pe porțiunile lustruite ale lui Giskard. 

Daneel spuse: 

— Orice semn de activitate mentală pe care-l poţi detecta 
e cel pe care-l căutăm. Nu mai e nimeni altcineva pe o rază 
de kilometri. 

— Eşti sigur că-i putem opri dacă-i găsim, prietene 
Daneel? 

— Nu, prietene Giskard, nu sunt, dar trebuie s-o facem. 

Levular Mandamus mârâi şi se uită la Amadiro arborând 
un zâmbet subţire pe faţa sa uscăţivă. 

— Uluitor, zise el, este foarte bine. 

Amadiro îşi şterse cu prosopul sprâncenele şi obrajii şi 
întrebă: 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că toate staţiile de relee lucrează perfect. 

— Deci poţi începe amplificarea? 

— Imediat ce calculez gradul optim al concentraţiei 
particulelor W. 

— Şi cât o să dureze? 

— 15 minute, poate 30. 

Amadiro îl privi cu iritare crescândă, până când 
Mandamus spuse: 


— Bun, am găsit. Este 2,72 pe scara arbitrară pe care am 
stabilit-o. Asta înseamnă 15 decade până se va ajunge la un 
nivel maxim de echilibru care se va menţine, fără schimbări 
esenţiale, milioane de ani. Acest nivel va permite 
menţinerea pe Pământ numai a câtorva grupuri răzlețe de 
oameni, în regiuni relativ lipsite de radiaţii. Va trebui doar 
să aşteptăm şi, în 15 decade, un grup dezorganizat de Lumi 
Colonizate va fi la discreţia noastră. 

— Eu n-o să mai trăiesc 15 decade, rosti încet Amadiro. 

— Regretele mele, domnule, zise Mandamus sec, dar acum 
vorbim de Aurora şi de Lumile din Spaţiu. Vor fi alţii care vă 
vor îndeplini misiunea. 

— Ca, de exemplu, tu? 

— Mi-aţi promis directoratul Institutului şi, după cum 
vedeţi, l-am câştigat. În ceea ce priveşte politica, pot spera 
să devin Preşedinte într-o zi, când voi duce o politică 
necesară pentru distrugerea finală a Lumilor Colonizate 
care vor fi, atunci, arhaice. 

— Ai ceva încredere în tine. Ce-ar fi dacă ai da drumul la 
fluxul de particule W şi apoi cineva l-ar opri, de-a lungul 
celor 15 decade? 

— Imposibil, domnule. O dată aparatul pus în funcţiune, un 
comutator atomic intern îl va bloca în poziţia respectivă. Şi- 
apoi, procesul e ireversibil, indiferent ce se întâmplă aici. 
Întregul loc poate fi vaporizat, totuşi scoarţa îşi va continua 
arderea înceată. Presupun că ar fi posibil să fie refăcută 
programarea, dacă cineva de pe Pământ sau dintre 
Colonişti ar fi capabil să facă ceea ce am făcut eu, dar şi 
dacă vor reuşi nu vor face altceva decât să crească gradul 
radioactivităţii, nu să îl scadă. A doua lege a termodinamicii 
va avea grijă să fie aşa. 

Amadiro zise: 

— Mandamus, ai spus că ţi-ai câştigat postul de director. 
Oricum, cred că eu sunt cel care hotărăşte asta. 

— Nu sunteţi, domnule, spuse tăios Mandamus. Cu 
respect, detaliile acestui proces eu le cunosc, nu dvs. Ele 


sunt cifrate şi puse într-un loc pe care nu-l veţi găsi şi chiar 
dacă o veţi face, e păzit de roboţi, care mai curând îl vor 
distruge decât să-l lase să intre pe mâinile dvs. Nu puteţi 
face lucrul acesta. Eu, da. 

— Oricum, dacă obţii aprobarea mea grăbeşti lucrurile. 
Dacă ar fi să iei din mâna mea directoratul fără ca eu să 
vreau, indiferent ce mijloace vei folosi, vei avea o opoziţie 
permanentă din partea unora dintre membrii Consiliului, 
ceea ce ţi-ar nenoroci decadele de directorat. Vrei doar 
titlul de director sau posibilitatea de-a folosi tot ce decurge 
dintr-un adevărat post de conducere? 

— Vă arde de discutat politică? Acum un moment eraţi 
foarte nerăbdător fiindcă mai aveam de muncit 15 minute 
la computer. 

— A, dar acum vorbim de reglarea razei de particule W. 
Vrei s-o fixezi la 2,72 - parcă asta era valoarea, nu? 

— Totuşi mă întreb dacă e bine. Care este domeniul maxim 
pe care-l poţi controla? 

— De la zero la 12, dar e nevoie de 2,72 plus sau minus 
0,05, dacă vrei detalii. Asta e cifra găsită pe baza 
rapoartelor de la cele 14 relee, care va permite cele 15 
decade de echilibru. 

— Continui să cred că cifra corectă e 12. 

Mandamus îl privi îngrozit: 

— 12? Înţelegi ce înseamnă asta? 

— Da. Înseamnă că Pământul va fi prea radioactiv ca să 
poţi trăi pe el peste un deceniu sau un deceniu şi jumătate 
şi că vom ucide câteva miliarde de Pământeni de-a lungul 
procesului. 

— Şi vom declanşa, cu siguranţă, un război împotriva unei 
federaţii Coloniste înfuriate. Ce vă închipuiţi c-o să fie după 
acest holocaust? 

— O să-ţi repet. Nu mă aştept să trăiesc încă 15 decade şi 
vreau să apuc să văd distrugerea Pământului. 

— Dar o să provocaţi, de asemenea, şi distrugerea Aurorei. 
Nu puteţi vorbi serios. 


— Dar vorbesc serios. Trebuie să răzbun 20 de decade de 
înfrângeri şi umilinţă. 

— Aceste decade au existat din cauza lui Han Fastolfe şi a 
lui Giskard, nu a Pământului. 

— Nu, au fost din cauza Pământeanului Elijah Baley. 

— Care a murit acum mai bine de 16 decade. Care e 
valoarea unei clipe de răzbunare împotriva unui om mort 
de atâta timp? 

— Nu vreau să discut. Îţi fac o ofertă. O să-ţi dau 
Directoratul; o să demisionez imediat ce ne întoarcem pe 
Aurora şi te voi numi în locul meu. 

— Nu. Nu vreau directoratul în condiţiile astea. Moartea a 
miliarde de oameni! 

— Miliarde de Pământeni. Ei bine, nu pot să am încredere 
în tine că vei manevra corect butoanele. Arată-mi mie cum 
să reglez instrumentul de control şi îmi voi asuma eu 
responsabilitatea. Iar la întoarcere o să renunţ la post şi am 
să te numesc în locul meu. 

— Nu. Tot va însemna moartea a miliarde de oameni şi 
cine ştie dacă nu şi a multor milioane de Spaţiali. Dr. 
Amadiro, vă rog înţelegeţi că n-o s-o fac cu nici o condiţie şi 
că n-o puteţi face fără mine. Mecanismul pentru reglarea 
gradului radiaţiei e cifrat pe amprenta de la degetul mare 
al mâinii mele stângi. 

— Te întreb încă o dată. 

— Nu sunteţi sănătos dacă mă întrebaţi iar, în ciuda a tot 
ce v-am spus. 

— Asta e părerea ta personală. Nu sunt chiar atât de 
nebun pe cât crezi, căci am trimis roboții locali după 
diverse treburi. Suntem singuri aici. 

Mandamus surâse batjocoritor: 

— Şi cu ce intenţionaţi să mă ameninţaţi? Aveţi de gând să 
mă omorâţi acum, că nu sunt roboţi care să vă oprească? 

— Da, Mandamus, o s-o fac dacă va fi nevoie. 

Amadiro scoase dintr-un sac ceva, ce era fără îndoială un 
blaster de calibru mic: 


— Sunt greu de obţinut pe Pământ, dar nu imposibil, dacă 
preţul e pe măsură. Şi ştiu bine cum să-l folosesc. Te rog, 
crede-mă când îţi spun că îţi voi zbura creierii chiar acum, 
dacă nu-ţi pui degetul mare pe buton şi nu mă laşi să reglez 
discul la 12. 

— Nu veţi îndrăzni. Dacă eu mor cum o să potriviţi discul 
fără mine? 

— Nu fi idiot. Dacă-ţi zbor creierii, degetul mare îţi va 
rămâne intact şi voi potrivi discul la fel de uşor ca şi cum aş 
răsuci un robinet. Aş vrea să fii viu pentru că ar fi dificil să 
explic moartea ta la întoarcerea pe Aurora, dar nu 
imposibil. De aceea, îţi dau 30 de secunde să te hotărăşti. 
Dacă vrei să cooperezi, o să-ţi dau imediat postul de 
director. Dacă nu, totul va merge aşa cum vreau eu, iar tu 
vei muri. Începem acum. Unu. Doi. Trei. 

Mandamus îl privi îngrozit pe Amadiro, care continua să 
numere şi să se uite la el, cu blasterul ridicat, având o 
privire lipsită de orice expresie. 

Apoi, Mandamus şuieră: 

— Lasă blasterul deoparte, Amadiro, sau amândoi vom fi 
imobilizaţi sub pretextul că trebuie să fim protejaţi de vreun 
rău. 

Prevenirea veni prea târziu. Mai repede decât ai bate din 
palme, un braţ se întinse să-i apuce încheietura lui Amadiro, 
imobilizând-o, iar blasterul căzu. 

Daneel zise: 

— Îmi pare rău că a trebuit să vă fac să suferiţi, dr. 
Amadiro, dar nu vă pot lăsa să îndreptaţi un blaster asupra 
altui om. 

Amadiro nu spuse nimic. Mandamus zise, rece: 

— Sunteţi doi roboţi care, după câte văd, n-au nici un 
stăpân cu ei. Prin urmare, eu sunt stăpânul vostru şi vă 
ordon să plecaţi şi să nu vă mai întoarceţi. Din moment ce, 
după cum vedeţi, nici o persoană prezentă nu se află în 
pericol, nu există nimic care să depăşească necesitatea de a 
asculta de acest ordin. Plecaţi imediat. 


— Cu respect, domnule, răspunse Daneel, nu e nevoie să 
ne ascundem identitățile sau puterea, din moment ce le ştiţi 
deja. Colegul meu, R. Giskard Reventlov, are capacitatea de 
a detecta emoţii. Prietene Giskard! 

Giskard spuse: 

— Când ne-am apropiat, detectându-vă prezenţa de la 
oarecare distanţă, am observat o furie amenințătoare în 
mintea doctorului Amadiro. În a doctorului Mandamus era 
multă frică. 

— Furia, dacă furie a fost, rosti Mandamus, reprezenta 
reacţia doctorului Amadiro la vederea a doi roboţi ciudaţi, 
în special unul capabil să influenţeze mintea omului şi care 
a făcut deja rău, poate iremediabil, doamnei Gladia. Teama 
mea, dacă a fost teamă, era de asemenea rezultatul 
apropierii voastre. Acum suntem stăpâni pe emoţiile 
noastre şi nu există nici un motiv să interveniţi. Vă 
ordonăm, din nou, să plecaţi pentru totdeauna. 

Daneel zise: 

— Scuzaţi-mă, doctore Mandamus, dar vreau doar să fiu 
sigur că vă putem urma ordinele fără nici un pericol. Nu 
era un blaster în mâna doctorului Amadiro când ne-am 
apropiat şi nu era acesta îndreptat spre dvs.? 

— Îmi explica cum funcţionează, mormăi Mandamus şi 
tocmai voia să-l pună deoparte când i l-aţi luat din mână. 

— Atunci să i-l înapoiez înainte de a pleca? 

— Nu, zise Mandamus calm, pentru că atunci ai avea un 
motiv să rămâi aici, ca să ne protejezi, după cum spui tu. Ia- 
| cu tine şi, când pleci, nu vei avea motiv să te întorci. 

— Vă aflaţi într-o regiune în care oamenilor nu le e permis 
să intre, interveni Daneel. 

— Asta e o tradiţie, nu o lege, şi în cazul nostru n-are nici 
un efect, din moment ce nu suntem Pământeni. Dar şi 
roboților le e interzisă regiunea asta. 

— Am fost aduşi aici, doctore Mandamus, de către o înaltă 
oficialitate a guvernului Pământean. Avem motive să 
credem că sunteţi aici ca să intensificaţi radioactivitatea 


scoarţei Pământului şi să faceţi pagube ireparabile acestei 
planete. 

— Nicidecum, începu Mandamus. 

Amadiro întrerupse, pentru prima oară, discuţia: 

— Cu ce drept ne interoghezi, robotule? Suntem oameni; 
ţi-am dat un ordin, urmează-l! Acum! 

Tonul său era ameninţător şi Daneel tremură, în timp ce 
Giskard se întoarse pe jumătate. 

Însă Daneel zise: 

— Scuzaţi-mă, dr. Amadiro. Nu vă interoghez. Doar vreau 
să mă asigur că pot să vă urmez ordinul fără nici un pericol. 
Avem motive să credem că. 

— Nu-i nevoie să repeţi, se răsti Mandamus, apoi continuă 
în şoaptă: Dr. Amadiro, vă rog lăsaţi-mă să răspund eu. 
Reveni la Daneel: Daneel, suntem aici într-o misiune 
antropologică. Scopul nostru este să găsim originea 
diferitelor tradiţii omeneşti care influenţează 
comportamentul Spaţialilor. Această origine poate fi găsită 
numai aici, pe Pământ, şi iată ce căutăm în acest loc. 

— Aveţi permisiunea Pământului? 

— Acum 7 ani am discutat cu oficialităţile Pământului şi am 
primit permisiunea lor. 

Daneel zise încet: 

— Prietene Giskard, ce zici de asta? 

Giskard răspunse: 

— Mintea doctorului Mandamus arată că ceea ce afirmă 
nu e în conformitate cu realitatea. 

— Deci minte? Zise Daneel ferm. 

— Asta cred eu, încuviinţă Giskard. 

Mandamus rosti, netulburat: 

— Asta e părerea ta, dar o părere nu înseamnă siguranţă. 
Nu poţi să nu te supui unui ordin pe baza unei simple 
bănuieli. Ştim amândoi asta. 

— Totuşi, explică Giskard, în mintea doctorului Amadiro 
furia e reţinută doar de forţe emoţionale care abia rezistă 


solicitării. E posibil să permită acestor forţe să se deschidă, 
ca să zic aşa, şi astfel furia să izbucnească. 

Amadiro răcni: 

— De ce mai discuţi lucrurile astea, Mandamus? 

— Nu spune nici un cuvânt, Amadiro, urlă Mandamus. Le 
faci jocul. 

Amadiro nu-l luă în seamă: 

— E înjositor şi fără rost. Dădu la o parte, cu o furie 
violentă, braţul lui Daneel. Ei ştiu adevărul, dar ce-i cu 
asta? Roboţi, suntem Spaţiali, în plus, suntem Aurorieni de 
pe Lumea în care aţi fost construiți. Mai mult decât atăt, 
suntem oficialități înalte pe Aurora şi trebuie să interpretaţi 
expresia „fiinţe umane”, în conformitate cu cele Trei Legi 
ale Roboticii, drept Aurorieni. Dacă nu vă supuneţi acum, 
ne faceţi rău şi ne umiliţi, deci violaţi atât Prima, cât şi a 
Doua Lege. Că acţiunile noastre aici intenţionează să 
distrugă Pământenii, chiar un număr mare de Pământeni, e 
adevărat, dar irelevant. Puteţi foarte bine să refuzaţi să vă 
supuneţi pentru că mâncăm carnea animalelor pe care le- 
am omorât. Şi acum că v-am explicat asta, plecaţi! 

Dar ultimele cuvinte deveniră un horcăit. Ochii lui Amadiro 
ieşiră parcă din orbite şi căzu la pământ. Mandamus se 
aplecă peste el, gemând. 

Giskard zise: 

— Dr. Mandamus, dr. Amadiro nu e mort. În momentul de 
faţă e într-o comă din care poate fi trezit oricând. Oricum, 
va uita totul în legătură cu proiectul ăsta; nici nu va 
înţelege nimic referitor la el, dacă, de exemplu, aţi încerca 
să i-l explicaţi. Făcând acest lucru - ceea ce nu aş fi reuşit 
dacă n-ar fi recunoscut el însuşi că intenţionează să 
distrugă un număr mare de Pământeni - s-ar putea să-i fi 
distrus total anumite părţi ale memoriei, precum şi procesul 
gândirii. Regret, dar n-am avut ce face. 

— Vedeţi, interveni Daneel, dr. Mandamus, cu câtva timp 
în urmă pe Solaria, am întâlnit roboţi care defineau oamenii 
drept Solarieni. Recunoaştem că, dacă roboţi diferiţi sunt 


supuşi unei definiţii înguste, distrugerile sunt infinite. E 
imposibil să ne faceţi să definim oamenii drept Aurorieni. 
Pentru noi oamenii sunt toţi membrii speciei homo sapiens, 
care include Pământenii şi Coloniştii, şi credem că protecţia 
grupurilor de oameni, şi a omenirii ca întreg, stă înaintea 
prevenirii pericolului pentru un individ anume. 

Mandamus zise, cu respiraţia tăiată: 

— Nu asta spune Prima Lege. 

— E ceea ce eu numesc Legea Zero şi e mai presus de 
Prima Lege. 

— Nu ai fost programat aşa. 

— Aşa m-am programat singur. Şi, din moment ce am ştiut 
de când am ajuns aici că aţi venit ca să faceţi rău, nu-mi 
puteţi ordona să plec sau să nu vă fac vreun rău. Legea 
Zero are prioritate şi trebuie să salvez Pământul. De aceea 
îţi cer să mă ajuţi să distrugem aparatul pe care-l ai aici. 
Altfel sunt obligat să te ameninţ, cum a făcut dr. Amadiro, 
deşi eu n-o să folosesc un blaster. 

— Stai! Strigă Mandamus. Stai! Ascultă-mă. Lasă-mă să-ţi 
explic. Că doctorului Amadiro i s-a şters memoria e un lucru 
bun. El dorea să distrugă Pământul, dar eu nu. De asta a 
îndreptat blasterul spre mine. 

Daneel zise: 

— Oricum, tu ai fost cel care a avut ideea, a proiectat şi a 
construit aparatele astea. Dr. Amadiro nu ar fi putut să te 
silească să faci ceva. Ar fi făcut-o singur şi nu ar fi avut 
nevoie de ajutorul tău. Nu-i aşa? 

— Aşa e. Giskard poate să-mi examineze emoţiile şi să 
vadă dacă mint. Am construit aceste aparate şi eram gata 
să le folosesc, dar nu aşa cum dorea dr. Amadiro. Spun 
adevărul? 

Daneel se uită la Giskard, care încuviinţă: 

— Atât cât pot să-mi dau seama, e adevărat. 


— Bineînţeles, zise Mandamus. Ce vreau eu să fac e să 
introduc o accelerare a radioactivităţii naturale a scoarţei 
Pământului. Va dura 150 de ani, timp în care Pământenii se 
pot muta pe alte planete. Va creşte populaţia actualelor 
Lumi Colonizate şi se vor construi multe alte Lumi 
Colonizate. Va dispărea Pământul, această imensă Lume 
aberantă, care îi ameninţă pe locuitorii din Spaţiu şi îi 
minimalizează pe Colonişti. Va dispărea un centru de 
fervoare mistică ce îi trage înapoi pe Colonişti. Nu-i aşa că 
spun adevărul? 

Din nou Giskard zise: 

— Atât cât pot să-mi dau seama, spune adevărul. 

— Planul meu, dacă reuşeşte, va menţine pacea şi va face 
din Galaxie o casă pentru Spaţiali şi Colonişti. lată de ce, 
când am construit acest aparat. 

Arătă spre el punându-şi degetul mare de la mâna stângă 
pe buton şi apoi, apăsând butonul pentru volum strigă: 

— Îngheţaţi! 

Daneel înaintă spre el şi încremeni cu mâna dreaptă 
ridicată. Giskard nu se mişcă. 

Mandamus se întoarse, gâfâind: 

— E la 2,27. S-a făcut. E ireversibil. Acum totul se va 
desfăşura cum am vrut eu. Nici nu puteţi să depuneţi 
mărturie împotriva mea, pentru că astfel o să înceapă 
războiul şi Legea voastră Zero interzice asta. 

Se uită la trupul leşinat al lui Amadiro cu o privire plină de 
milă: 

— Prostule! Nu ai fi ştiut niciodată cum se face. 

19. SINGUR. 

Mandamus rosti: 

— Acum nu puteţi să-mi faceţi nici un rău, roboților, pentru 
că nimic din ceea ce-mi veţi face nu va schimba soarta 
Pământului. 

— În orice caz, zise Giskard nesigur pe el, nu trebuie să-ţi 
aduci aminte ce ai făcut. Nu trebuie să le explici Spaţialilor 
ce viitor îi aşteaptă. 


Căută un scaun şi, cu mâna tremurândă, îl luă şi se aşeză, 
în timp ce Mandamus, zdrobit, aluneca în ceea ce părea un 
somn uşor. 

— Am dat greş chiar în final, vorbi Daneel disperat, 
uitându-se la cele două trupuri inconştiente. Când trebuia 
să-l împiedic pe dr. Mandamus să facă vreun rău oamenilor 
care nu erau sub ochii mei, m-am trezit forţat să-i urmez 
ordinul şi să-ngheţ. Legea Zero nu a funcţionat. 

Giskard zise: 

— Nu, prietene Daneel, nu ai dat greş. Eu te-am 
împiedicat. Dr. Mandamus trebuia să facă ce a făcut şi era 
împiedicat de teama că îl vei opri dacă încerca. l-am 
neutralizat frica şi apoi te-am oprit pe tine. Deci, dr. 
Mandamus a dat foc scoarţei Pământului, ca să zic aşa, dar 
foarte lent. 

— Dar de ce, prietene Giskard, de ce? 

— Pentru că spunea adevărul. Ţi-am zis asta. El credea că 
minte. După triumful existent în mintea sa, am ferma 
convingere că a simţit că anarhia şi confuzia Pământenilor 
şi Coloniştilor va fi consecinţa creşterii radioactivităţii şi că 
Spaţialii vor distruge şi vor cuceri Galaxia. Dar am înţeles 
că scenariul pe care l-a prezentat ca să ne dea gata era cel 
corect. Îndepărtarea Pământului, o Lume mare şi 
aglomerată, înseamnă îndepărtarea unei mistici care simt 
că e periculoasă pentru Colonişti. Se vor extinde în Galaxie 
cu paşi rapizi - fără Pământul spre care să se întoarcă 
mereu, care să le aducă aminte de trecut ca un zeu - şi vor 
fonda un Imperiu Galactic. Trebuia să facem acest lucru 
posibil. Făcu o pauză şi, cu vocea slăbită, zise: Roboții şi 
Imperiul. 

— Te simţi bine, prietene Giskard? 

— Nu pot să stau în picioare, dar mai pot vorbi încă. 
Ascultă-mă. E timpul să-mi iei povara de pe umeri. le-am 
programat pentru detecție şi control mental. Nu trebuie 
decât să urmezi modelele finale, aşa cum ţi le-am 
programat. Ascultă. 


Vorbea ferm, dar din ce în ce mai greu, într-o limbă şi cu 
simboluri pe care Daneel mai mult le simţea. Chiar în timp 
ce îl asculta, simţea cum i se schimbă circuitele pozitronice. 
Şi când Giskard termină, Daneel simţi deodată cum 
intercepta mintea lui Mandamus, bătăile de inimă ale lui 
Amadiro şi firul subţire, metalic al lui Giskard. 

Giskard zise: 

— Trebuie să te întorci la doamna Quintana şi să aranjezi 
ca aceşti doi oameni să fie trimişi înapoi pe Aurora. Nu vor 
mai putea face nici un rău Pământului. Apoi ai grijă ca 
forţele de securitate ale Pământului să găsească şi să 
dezactiveze roboții cu aspect uman trimişi de Mandamus pe 
Pământ. Ai grijă cum îţi foloseşti noile puteri, pentru că nu 
eşti obişnuit cu ele şi nu le vei controla perfect. Le vei 
stăpâni mai bine cu timpul, dacă ai grijă să le examinezi de 
fiecare dată când le foloseşti. Utilizează Legea Zero, dar nu 
ca să justifici rănirea fără motiv a persoanelor. Prima Lege e 
aproape la fel de importantă. Ai grijă de doamna Gladia şi, 
bineînţeles, de căpitanul Baley. Lasă-i să fie fericiţi 
împreună şi las-o pe doamna Gladia să-şi continue eforturile 
de a aduce pacea. Ajută şi supraveghează, de-a lungul 
deceniilor, scoaterea Pământenilor de pe Lumea asta. Şi 
încă ceva, dacă-mi pot aminti - da - dacă poţi află unde au 
plecat Solarienii. S-ar putea să fie important. 

Vocea lui Giskard nu se mai auzi. Daneel îngenunche lângă 
Giskard, care stătea jos, şi-i luă mâna metalică în a sa. 
Spuse şoptind: 

— Revino-ţi, prietene Giskard. Revino-ţi. Ce ai făcut a fost 
bine din punctul de vedere al Legii Zero. Ai salvat câte vieţi 
ai putut. Ai făcut bine pentru umanitate. De ce să suferi 
atât, când ceea ce ai făcut ne salvează pe toţi? 

Giskard rosti, cu o voce distorsionată, care de-abia se 
auzea: 

— Pentru că nu sunt sigur. Dacă celălalt punct de vedere e 
până la urmă corect şi Spaţialii vor triumfa, decăzând apoi 
şi ei, atunci Galaxia va fi pustie. La revedere, prietene Dan. 


Şi Giskard tăcu, nemişcat pentru totdeauna. 
Daneel se ridică. Era singur şi cu o Galaxie de care trebuia 
să aibă grijă. 


SFÂRŞIT 


1 Fără legătură (lb. Latină) 

2 Quackenbush - şarlatanie (lb. Engleză) 

3 Corect: „Centerum censeo Carthaginem esse 
delendam!” - de altfel trebuie distrusă Cartagina (lb. Lat.). 
Expresie cu care îşi încheia Cato cel Bătrân toate 
discursurile după revenirea din Africa. 

4 Atracția pentru spaţiile închise 

5 A zâmbi (lb. Engleză) 

6 Schimb pentru schimb; serviciu contra serviciu (lb. 
Latină)