Isaac Asimov — Fundatia — V6 Fundatia Si Pamantul

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Fundaţia și Pamântul 


Partea întâi. 

Gaia. 

CAPITOLUL. |. 

Începe căutarea 

— DE CE AM FĂCUT ASTA? se întrebă Golan Trevize. 

Nu era o întrebare nouă. De când sosise pe Gaia, şi-o 
pusese de multe ori. În răcoarea plăcută a nopţii, se trezea 
dintr-un somn adânc şi o auzea răsunându-i tăcut în minte, 
ca un uşor răpăit de tobă: De ce am făcut asta? De ce am 
făcut asta? 

Acum însă, pentru prima oară, reuşise să i-o pună lui Dom, 
înțeleptul Gaiei. 

Dom ştia foarte bine în ce tensiune se afla Trevize. Avea 
capacitatea de a percepe starea emoţională a Consilierului. 
Însă nu putea face nimic. Gaia nu trebuia să se atingă 
niciodată, în nici un fel, de mintea lui Trevize. Şi cel mai bun 
mod de a rămâne imun la tentaţie era să ignore ceea ce 
simţea. 

— La anume te referi, Trev? întrebă el. 

Îi era foarte greu să pronunţe numele proprii mai lungi de 
o silabă. Trevize începuse să se obişnuiască. 

— La decizia pe care am luat-o, spuse Trevize. Am ales 
Gaia ca model pentru viitorul omenirii. 

— Ai ales bine, spuse Dom. 

Era aşezat pe un scaun, iar ochii îmbătrâniţi şi înfundaţi în 
orbite îl priveau deschis, fără sentimente ascunse, pe 
bărbatul din Fundaţie. Trevize stătea în picioare. 

— Asta o spuneţi voi. 


— Eu/noi/Gaia ştim că ai ales bine. Pentru noi, importanţa 
ta deosebită decurge din asta: ai capacitatea de a lua o 
decizie corectă, bazându-te pe informaţii incomplete. Iar 
această decizie corectă deja ai luat-o. Ai ales Gaia! Ai 
refuzat anarhia unui Imperiu Galactic construit pe 
tehnologia Primei Fundaţii, ca şi anarhia unui Imperiu 
Galactic bazat pe puterea mentală a celei de-A Doua 
Fundaţii. Ţi-ai dat seama că niciuna dintre aceste opţiuni nu 
poate duce la o stabilitate de durată. Aşa că ai ales Gaia. 

— Da, spuse Trevize. Exact! Am ales Gaia, un super- 
organism; o întreagă planetă, cu minte şi personalitate 
unică, integratoare. Care, pentru a putea exprima 
inexprimabilul, a avut nevoie să inventeze pronumele 
„eu/noi/Gaia”. 

Măsura camera dintr-o parte într-alta, cu un pas nervos. 

— Iar în cele din urmă, Gaia va deveni Galaxia. Un 
supersuper-organism care va îngloba întreg muşuroiul ăsta 
numit Calea Lactee. 

Se opri, apoi se întoarse agresiv spre Dom, spunând: 

— Simt că am dreptate, la fel cum simţiţi şi voi, dar voi 
vreţi ca Gaia să devină Galaxia, aşa că sunteţi mulţumiţi de 
decizie. Însă există în mine ceva care nu vrea ca acest lucru 
să se întâmple. lată motivul pentru care nu sunt dispus să 
accept cu atât de mare uşurinţă că este o decizie corectă. 
Vreau să ştiu de ce am luat aceasta decizie, vreau să-i 
cântăresc, să-i judec corectitudinea, şi apoi să fiu mulţumit 
de ea. Nu este suficient doar să am impresia că e corectă. 
Cum pot fi sigur că am dreptate? Care este criteriul care 
hotărăşte că am dreptate? 

— Eu/noi/Gaia nu ştim cum ai ajuns să iei decizia corectă. 
Dar este chiar aşa de important să ştim cum a fost luată? 

— Vorbeşti pentru întreaga planetă, nu-i aşa? În numele 
conştiinţei colective, în numele fiecărei picături de rouă, al 
fiecărei pietricele, şi chiar al nucleului lichid? 

— Da, şi la fel ca mine poate face orice părticică a planetei 
în care intensitatea conştiinţei colective este suficient de 


ridicată. 

— Şi toată această conştiinţă colectivă este mulţumită să 
mă folosească pe mine ca pe o cutie neagră. Din moment ce 
cutia funcţionează, nu este important să ştii ce este 
înăuntru, nu-i aşa? ... Eu nu sunt de acord cu aşa ceva. Nu 
vreau să fiu o cutie neagră. Vreau să ştiu ce este înăuntru. 
Vreau să ştiu cum şi de ce am ales Gaia şi Galaxia ca model 
pentru viitorul omenirii. Numai astfel am să-mi pot 
redobândi pacea interioară. 

— Dar de ce eşti atât de pornit împotriva acestei decizii? 
De ce nu ai încredere în ea? 

Trevize inspiră adânc şi spuse încet, cu voce gravă şi 
convingătoare: 

— Pentru că nu vreau să fac parte dintr-un super- 
organism. Nu vreau să fiu o piesă neesenţială ce poate fi 
aruncată atunci când super-organismul hotărăşte că aşa 
este mai bine pentru întreg. 

Dom îl privi gânditor: 

— Deci vrei să-ţi schimbi decizia, Trev? Dacă vrei, o poţi 
face. 

— Îmi doresc să schimb decizia, dar nu pot s-o fac doar 
pentru simplul motiv că îmi displace. Înainte de a face ceva, 
trebuie să ştiu sigur dacă decizia este greşită sau corectă. 
Nu este suficient să am impresia că este corectă. 

— Dacă simţi că ai, dreptate, atunci ai dreptate. 

Mereu aceeaşi voce domoală şi blândă care îl enerva şi 
mai tare pe Trevize, prin contrastul faţă de propriul său 
tumult interior. 

Apoi, ieşind din pendularea fără de soluţie dintre a avea 
impresia şi a fi sigur, Trevize spuse aproape în şoaptă: 

— Trebuie să găsesc Pământul. 

— Pentru că are vreo legătură cu dorinţa ta arzătoare de a 
şti? 

— Pentru că este o altă problemă care mă frământă foarte 
tare, şi simt că între cele două există o legătură. Nu sunt o 


cutie neagră? Simt că există o legătură. Nu vă este 
suficient? Nu credeţi că am dreptate? 

— Poate, spuse Dom cu indiferenţă. 

— Admiţând că de mii de ani - de douăzeci de mii, probabil 
- locuitorii Galaxiei nu s-au mai preocupat de Pământ, cum 
se face totuşi că am uitat cu toţii planeta din care ne 
tragem? 

— Douăzeci de mii de ani este un interval de timp mai 
mare decât îţi închipui tu. Vechiul Imperiu are multe 
aspecte neelucidate; multe legende, aproape sigur 
născocite, dar pe care le repetăm mereu, pentru că nu 
avem cu ce le înlocui. lar Pământul este mai vechi decât 
Imperiul. 

— Dar trebuie să existe unele documente. Bunul meu 
prieten, Pelorat, culege mituri şi legende despre străvechiul 
Pământ; stoarce tot ce poate din orice sursă găseşte. Asta 
este profesiunea lui şi, mai important chiar, hobby-ul lui. Nu 
a putut găsi decât mituri şi legende. Nu există nici arhive, 
nici documente. 

— Documente vechi de douăzeci de mii de ani? Lucrurile 
se descompun, pier, sunt distruse din neatenţie sau datorită 
războiului. 

— Dar ar trebui să existe copii, copii ale copiilor, şi copii 
ale copiilor copiilor; documente recente, nu vechi de peste 
douăzeci de mii de ani. Dar au fost retrase. Biblioteca 
Galactică de pe Trantor trebuie să fi avut materiale 
referitoare la Pământ. Aceste documente sunt menţionate 
în index-urile arhivelor, dar nu mai există în Biblioteca 
Galactică. Ca o carte în care găseşti cuprinsul, dar în rest 
sunt numai foi albe. 

— Aduc-ţi aminte că Trantor-ul a fost jefuit acum câteva 
secole. 

— Biblioteca a rămas neatinsă. A Doua Fundaţie a 
protejat-o. Şi tot A Doua Fundaţie a descoperit de curând că 
nu mai există nici un material referitor la Pământ. 


Documentele au fost retrase în mod intenţionat, într-o 
perioadă recentă. De ce? 

Trevize se opri şi îl fixă pe Dom cu intensitate: 

— Dacă am să găsesc Pământul, am să aflu ce ascunde... 

— Ascunde? 

— Sau din ce cauză este ascuns. După ce voi afla, probabil 
voi şti de ce am ales Gaia şi Galaxia în detrimentul 
individualităţii noastre. Presupun că voi şti, nu voi intui 
doar, că am dreptate. lar dacă am dreptate, atunci... asta 
este. 

Şi ridică neajutorat din umeri. 

— Dacă simţi că astfel stau lucrurile, spuse Dom, şi dacă 
simţi că trebuie să pleci în căutarea Pământului, atunci, 
bineînţeles, te vom ajuta cât vom putea de mult. Însă acest 
ajutor este limitat. Eu/noi/Gaia nu ştim unde se află 
Pământul în această imensă aglomerare de lumi din 
Galaxie. 

— Chiar şi aşa, spuse Trevize, trebuie să caut... Chiar dacă 
această pulbere nesfârşită de stele pare să nu dea nici o 
şansă căutării mele, şi chiar dacă trebuie să o fac de unul 
singur. 

Clima blândă a Gaiei îl învăluia pe Trevize. Temperatura, 
ca întotdeauna, era agreabilă. Vântul adia plăcut, răcoritor, 
însă fără să fie rece. Norii lunecau pe cer acoperind din 
când în când soarele. Bineînţeles, dacă ar fi existat vreo 
zonă în care umiditatea să scadă sub limita acceptabilă, 
ploaia ar fi reparat imediat situaţia. 

Copacii creşteau la distanţe regulate, ca într-o livadă, pe 
întreaga planetă. Solul şi apa erau populate cu specii de 
plante şi animale într-un număr adecvat şi într-o varietate 
dinainte stabilită, care să asigure echilibrul ecologic. 
Numărul lor se modifica mereu, oscilând uşor în jurul 
valorii de optim... Acest lucru era valabil şi pentru oameni. 

Dintre toate elementele prezente în câmpul vizual, 
singurul care nu se potrivea cu decorul era Far Star. 


Nava fusese curățată şi recondiţionată în detaliu de câţiva 
Gaieni. Fusese aprovizionată cu mâncare şi cu băutură, 
mobilierul renovat sau înlocuit, componentele mecanice 
controlate. Trevize însuşi îi verificase cu grijă computerul. 

Nava nu avea nevoie de reîncărcare cu combustibil, 
deoarece era una dintre puţinele nave gravitice ale 
Fundaţiei, utilizând câmpul gravitațional galactic. Iar acesta 
era suficient pentru a asigura propulsia tuturor posibilelor 
flote ale omenirii de-a lungul întregii sale existenţe, fără a 
descreşte semnificativ în intensitate. 

Cu trei luni în urmă, Trevize era Consilier Terminus. Cu 
alte cuvinte, membru al Legislativului Fundaţiei şi, ex 
officio, persoană importantă în Galaxie. Trecuseră oare 
doar trei luni? Parcă trecuse o jumătate de viaţă - avea 
treizeci şi doi de ani - de când se afla încă în post, singura 
lui preocupare fiind să afle dacă marele Plan Seldon mai 
era sau nu valabil; dacă ascensiunea lină a Fundaţiei, de la 
un sat planetar la dimensiuni Galactice, fusese calculată 
corect dinainte. 

Totuşi, în unele privinţe nu se schimbase nimic. Era în 
continuare Consilier. Funcţia şi privilegiile sale rămâneau 
aceleaşi, numai că nu credea să se reîntoarcă vreodată pe 
Terminus pentru a şi le revendica. Uriaşul haos al Fundaţiei 
nu îl mai atrăgea, dar nici ordinea de pe Gaia. Nicăieri nu 
se afla acasă, pretutindeni era un orfan. 

Încleştă fălcile şi îşi trecu furios degetele prin părul negru. 
Înainte de a pierde timpul plângându-şi soarta, trebuia să 
găsească Pământul. Dacă va supravieţui acestei căutări, va 
avea apoi suficient răgaz să se aşeze şi să verse lacrimi. 
Poate că atunci va avea motive mai serioase. 

Apoi îşi aminti... 

Cu trei luni în urmă, el şi Janov Pelorat, cărturarul naiv şi 
competent, părăsiseră Terminus-ul. Pelorat era mânat de 
dorinţa de a descoperi locul în care se găsea de mult uitatul 
Pământ. Trevize îl însoţise, folosindu-se de intenţiile lui 
pentru a disimula adevăratul scop al misiunii. Nu găsiseră 


Pământul, dar descoperiseră Gaia, iar Trevize s-a trezit 
obligat să ia acea decizie fatidică. 

Acum venise momentul să facă o întoarcere de o sută 
optzeci de grade, încercând să caute el Pământul. 

Cât despre Pelorat, şi el găsise ceva la care nu se 
aşteptase. O găsise pe Bliss, bruneta cu ochi negri, tânăra 
care era în acelaşi timp Gaia (la fel ca şi Dom... la fel ca şi 
cel mai mic grăunte de nisip sau fir de iarbă). Pelorat, cu 
înflăcărarea specifică vârstei medii târzii, se îndrăgostise de 
o femeie care nu avea nici jumătate din anii săi. Spre 
uimirea lui Trevize, tânăra părea satisfăcută de această 
relaţie. 

Ciudat... dar Pelorat era fericit, iar Trevize îşi zise 
resemnat că fiecare trebuie să-şi găsească fericirea în felul 
său. Aceasta ţinea de individualitatea fiecăruia... pe care el 
o va aboli (la un moment dat) pretutindeni în Galaxie. 

Durerea reveni. Decizia pe care o luase, pe care trebuise 
să o ia, nu înceta să îl chinuie şi era... 

— Golan! 

Vocea dădu buzna în gândurile sale. Ridică privirea în 
direcţia soarelui, clipind din ochi 

— Ah, Janov, spuse el. 

Pusese entuziasm în voce... un entuziasm fals, pentru ca 
Pelorat să nu-i ghicească gândurile amare. Reuşi chiar să 
spună, pe un ton jovial: 

— Văd că ai reuşit să te smulgi de lângă Bliss. 

Pelorat dădu din cap. Briza uşoară îi agita părul alb şi 
mătăsos. Faţa prelungă şi gravă era aceeaşi ca întotdeauna. 
— De fapt, prietene, ea mi-a sugerat să vin să te văd... În 
legătură cu... În legătură cu ceea ce vreau să discutăm. Nu 
că n-aş fi vrut să vin din proprie iniţiativă, desigur, dar se 

pare că ea gândeşte ceva mai repede decât mine. 

Trevize zâmbi: 

— În regulă, Janov. Înţeleg că ai venit să-ţi iei rămas-bun. 

— Ei bine, nu chiar. De fapt, dimpotrivă. Golan, atunci 
când am plecat de pe 'Terminus, tu şi cu mine, intenţia mea 


era să descopăr Pământul. Aproape întreaga viaţă 
profesională mi-am dedicat-o acestui scop. 

— Iar eu am să continui ce ai început tu, Janov. Treaba 
asta este acum a mea. 

— Da, dar este şi a mea; încă nu am renunţat. 

— Dar... 

Trevize făcu un gest vag, cuprinzând tot ceea ce se afla în 
jurul lor. 

Pelorat spuse dintr-o dată, pe nerăsuflate: 

— Vreau să merg cu tine. 

Trevize rămase uimit: 

— Janov, tu nu vorbeşti serios. Acum o ai pe Gaia. 

— Am să mă întorc la Gaia într-o zi, dar nu te pot lăsa să 
mergi singur. 

— Ba sigur că poţi. Sunt destul de mare, mă descurc şi 
singur. 

— Nu vreau să te jignesc, Golan, dar tu nu ştii suficient de 
multe lucruri. Eu cunosc bine miturile şi legendele. Te pot 
îndruma. 

— Vrei s-o părăseşti pe Bliss? Nu-ţi dai seama ce spui. 

Obrajii lui Pelorat căpătară o uşoară tentă de roz: 

— Nu vreau deloc s-o părăsesc, prietene, dar ea a spus... 

Trevize se încruntă: 

— Adică încearcă să scape de tine? Mi-a promis că... 

— Nu, nu înţelegi. Golan, te rog stai liniştit şi ascultă-mă. 
Ai obiceiul ăsta nefericit de a exploda şi de a sări la 
concluzii pripite înainte de a auzi tot ceea ce este de spus. 
Asta e firea ta, ştiu. De asemenea, şi eu am o oarecare 
dificultate în a mă exprima coerent şi concis, dar... 

— Bine, spuse Trevize cu blândeţe, spune-mi exact ce 
gândeşte Bliss. Spune-mi cum vrei tu, iar eu promit să fiu 
foarte calm. 

— Îţi mulţumesc, şi din moment ce eşti calm, cred că am să 
termin imediat. Vezi tu, Bliss vrea să vină cu noi. 

— Bliss vrea să vină? făcu Trevize. Nu, simt că explodez 
din nou. Ba nu, uite, nu explodez. Spune-mi, Janov, de ce 


vrea Bliss să vină şi ea? Ie întreb foarte calm. 

— N-a spus că vrea să vină. A spus că vrea să-ţi vorbească. 

— Şi atunci pentru ce n-aţi venit împreună? 

Pelorat spuse: 

— După părerea mea... spun după părerea mea... are 
impresia că nu o agreezi, şi ezită să se apropie de tine. Am 
făcut tot ce-am putut, bătrâne, să o asigur că nu ai nimic 
împotriva ei. Nu cred că cineva ar putea gândi urât la 
adresa ei. Cu toate acestea, a dorit să te abordez eu mai 
întâi. Pot să-i spun că eşti de acord să o vezi, Golan? 

— Bineînţeles, vin chiar acum. 

— Şi ai să fii rezonabil? Vezi tu, bătrâne, pe ea o preocupă 
foarte tare problema asta. Spune că este de o importanţă 
vitală şi că trebuie să meargă cu tine. 

— Nu ţi-a spus de ce, nu-i aşa? 

— Nu, dar dacă ea crede că trebuie să meargă, la fel crede 
şi Gaia. 

— Ceea ce înseamnă că nu trebuie să refuz. Am dreptate, 
Janov? 

— Da, Golan, cred că nu trebuie să o refuzi. 

Pentru prima oară în scurta sa şedere pe Gaia, Trevize 
intră în casa lui Bliss... casă care acum îl adăpostea şi pe 
Pelorat. 

Aruncă o privire rapidă în jur. Pe Gaia, casele erau simple. 
Clima violentă de orice fel lipsind cu desăvârşire, 
temperatura fiind întotdeauna blândă la această latitudine, 
plăcile tectonice mişcându-se foarte încet atunci când 
trebuiau să se mişte, nu era nevoie de protecţie împotriva 
condiţiilor dificile; nu trebuia creat un mediu confortabil 
într-unui neconfortabil. Întreaga planetă era o casă, ca să 
spunem aşa, pentru toţi locuitorii ei. 

În acea mare casă planetară, casa lui Bliss era micuță, 
ferestrele acoperite cu perdele dar nu cu geamuri, mobila 
puţină şi restrânsă doar la strictul necesar. Pe pereţi găseai 
imagini holografice; într-una din ele, Pelorat afişa o figură 
surprinsă şi timidă. Buzele lui Trevize dădură să se ridice la 


colţuri, dar încercă să nu-şi arate amuzamentul; îşi făcu de 
lucru cu centura, aranjându-şi-o cu grijă. 

Bliss îl privea. Nu zâmbea în felul ei obişnuit. Arăta mai 
degrabă serioasă, cu ochii negri şi frumoşi larg deschişi, cu 
părul căzându-i în cascadă pe umeri, ca un val negru, 
blând. Doar buzele date cu roşu împrumutau feţei un pic de 
culoare. 

— Îmi pare bine că ai venit să mă vezi, Trev. 

— Janov a spus că este vorba de ceva foarte important, 
Blissenobiarella. 

Bliss zâmbi scurt: 

— Te rog să mă scuzi. Dacă îmi vei spune Bliss, am să 
încerc să-ţi pronunţ întregul nume, Trevize. 

Se poticni, aproape insesizabil, la a doua silabă. 

Trevize ridică mâna: 

— Bine, s-a făcut. Înţeleg obiceiul Gaienilor de a folosi 
doar o silabă din numele întreg, aşa că dacă din când în 
când ţi se va întâmpla să-mi spui Trev, n-am să mă simt 
jignit. Totuşi, ar fi bine să-mi spui Trevize, cât mai des cu 
putinţă... iar eu îţi voi spune Bliss. 

O studie atent, ca întotdeauna când o întâlnea. Ca 
persoană, era o tânără femeie abia trecută de douăzeci de 
ani. Însă ca parte din Gaia, avea mii de ani. Diferenţa nu 
apărea în înfăţişare, ci în vorbire şi în atmosfera care, 
inevitabil, o înconjura. Asta vroia el, ca toată omenirea să 
arate astfel? Nu! Desigur că nu, şi totuşi... 

— Am să trec direct la subiect, spuse Bliss. Ţi-ai exprimat 
dorinţa de a găsi Pământul... 

— N-am vorbit decât cu Dom. 

Trevize era hotărât să nu se dea bătut fără a-şi susţine cu 
insistenţă punctul de vedere. 

— Da, dar vorbind cu Dom, ai vorbit cu Gaia şi cu fiecare 
părticică a ei. Aşa că, de exemplu, ai vorbit şi cu mine. 

— M-ai auzit vorbind? 

— Nu, nu te ascultam, dar dacă după aceea m-aş fi 
concentrat, mi-aş fi adus aminte ce ai spus. Acceptă situaţia 


asta, pentru a putea continua... Ţi-ai exprimat dorinţa de a 
găsi Pământul şi ai insistat asupra importanţei acestui 
lucru. Nu văd de ce este important, dar tu te pricepi să ai 
dreptate, aşa că eu/noi/Gaia trebuie să acceptăm ceea ce 
spui. Dacă misiunea aceasta este crucială pentru decizia ta 
privitoare la Gaia, atunci este de o importanţă crucială şi 
pentru Gaia. Deci Gaia trebuie să meargă cu tine, fie şi 
numai pentru a te proteja. 

— Când spui că Gaia trebuie să meargă cu mine, înţeleg că 
tu trebuie să mergi cu mine. Am dreptate? 

— Eu sunt Gaia, spuse simplu Bliss. 

— Ca şi orice altceva de pe această planetă. Atunci, de ce 
tu? De ce nu o altă părticică din Gaia? 

— Pentru că Pel vrea să meargă cu tine. lar dacă va merge 
cu tine, nu va fi fericit cu nici o altă parte din Gaia în afară 
de mine. 

Pelorat, care stătea discret în alt colţ al camerei (cu 
spatele la propria sa hologramă, remarcă Trevize) spuse 
încet: 

— Este adevărat, Golan. Bliss este părticica mea din Gaia. 

Bliss zâmbi: 

— Pare interesant să fiu gândită astfel. Bineînţeles, este 
foarte neobişnuit. 

— Ei bine, hai să discutăm. 

Trevize îşi împreună mâinile la ceafă şi începu să se lase 
pe spate, în scaun. Picioarele subţiri ale scaunului scârţâiră; 
nu era suficient de robust pentru un astfel de joc. Îl aduse 
din nou pe patru picioare: 

— Şi dacă pleci, vei face în continuare parte din Gaia? 

— Nu neapărat. Mă pot izola, de exemplu, dacă am 
senzaţia că sunt în pericol sau că pot fi grav rănită, astfel 
încât răul să nu se răsfrângă şi asupra Gaiei; sau dacă am 
un motiv foarte important. Însă numai în cazurile de 
urgenţă. În general, voi fi o parte din Gaia. 

— Chiar şi atunci când facem Saltul prin hiperspaţiu? 

— Chiar şi atunci, deşi asta va complica puţin lucrurile. 


— Nu mi se pare foarte plăcut. 

— De ce? 

Trevize strâmbă din nas, aşa cum face de obicei cineva 
care dă de un miros dezagreabil: 

— Asta înseamnă că orice se spune sau se face la bordul 
navei mele şi care va fi auzit şi văzut de tine, va fi auzit şi 
văzut de Gaia. 

— Eu sunt Gaia, deci tot ceea ce văd, aud, şi simt, va fi 
auzit, văzut şi simţit de Gaia. 

— Exact. Chiar şi peretele ăla vede, aude şi simte. 

Bliss privi la peretele spre care arătase Trevize şi ridică 
din umeri: 

— Da, chiar şi peretele acela. Are o conştiinţă 
infinitezimală, aşa că va simţi şi înţelege doar infinitezimal, 
dar presupun că se produc unele modificări subatomice ca 
reacţie la ceea ce vorbim noi în acest moment. Şi care îi 
permit să se integreze mult mai armonios în Gaia, spre 
binele general. 

— Dar dacă doresc intimitate? Poate nu vreau ca peretele 
să afle ceea ce spun sau fac. 

Bliss părea exasperată. Pelorat interveni brusc: 

— Golan, eu nu ştiu prea multe despre Gaia, şi de aceea n- 
aş fi vrut să mă amestec. Totuşi, am stat împreună cu Bliss 
şi mi-am dat oarecum seama despre ce este vorba... Dacă 
mergi într-un loc aglomerat pe Terminus, vezi şi auzi o 
grămadă de lucruri. Mai târziu, s-ar putea să-ţi aminteşti 
unele dintre ele. Dacă eşti supus unei stimulări cerebrale 
adecvate, s-ar putea să-ţi aminteşti chiar totul, dar nu te 
interesează. Le laşi să treacă pe lângă tine. Chiar dacă vezi 
o scenă emoţionantă între doi străini şi îi acorzi o oarecare 
atenţie, totuşi, nu te interesează... o laşi să curgă... o uiţi. 
Cu Gaia este la fel. Chiar dacă cunoaşte în amănunt ceea ce 
faci, nu înseamnă neapărat că Gaia este interesată... Nu-i 
aşa, Bliss dragă? 

— N-am gândit niciodată astfel, Pel, dar este ceva adevăr 
în ceea ce ai spus. Totuşi, această intimitate de care 


vorbeşte Trev - vreau să spun, Trevize - nu are nici o 
valoare pentru noi. De fapt, eu/noi/Gaia o găsim de 
neînțeles. Să vrei să nu faci parte... să nu ţi se cunoască 
faptele... să nu ţi se simtă gândurile... 

Dădu cu putere din cap şi continuă: 

— Am spus că în cazuri de urgenţă ne putem izola, dar 
cine ar putea să trăiască astfel, chiar şi timp de o oră? 

— Eu aş vrea, spuse Trevize. De-asta trebuie să găsesc 
Pământul..., să aflu motivul, dacă există vreunul, care m-a 
făcut să aleg această soartă cumplită pentru omenire. 

— Nu este o soartă cumplită, dar hai să nu mai despicăm 
firul în patru. Voi fi cu tine, nu ca spion, ci ca prieten şi 
sprijin. Gaia va fi cu tine, nu ca spion, ci ca prieten şi sprijin. 

Trevize spuse posomorât: 

— Gaia m-ar putea ajuta cel mai bine arătându-mi drumul 
spre Pământ. 

Bliss dădu din cap: 

— Gaia nu ştie unde se află Pământul. Dom ţi-a spus-o 
deja. 

— Nu prea cred în ce mi-a spus. La urma urmelor, trebuie 
să aveţi arhive. De ce nu le-am văzut cât timp am stat aici? 
Chiar dacă Gaia este sinceră şi nu ştie unde se află 
Pământul, eu aş Putea scoate ceva folositor din acele 
documente. Cunosc Galaxia foarte bine, mult mai bine decât 
Gaia. Aş putea înţelege şi urmări în arhivele voastre unele 
indicii pe care Gaia, probabil, nu le poate sesiza. 

— Dar despre ce documente vorbeşti, Trevize? 

— Orice fel de documente. Cărţi, filme, înregistrări, 
holograme, obiecte de artă, orice aveţi... Cât timp am stat 
aici n-am văzut nimic care să poată fi considerat 
document... Tu ai văzut, Janov? 

— Nu, spuse Pelorat şovâind, dar nici n-am căutat cu 
adevărat. 

— Eu am căutat, cu discreţie, spuse Trevize, dar n-am 
găsit nimic. Nimic! Presupun că-mi sunt ascunse. De ce, mă 
întreb? Poţi să-mi spui? 


Fruntea lui Bliss se încreţi, perplexă: 

— De ce nu m-ai întrebat până acum? Eu/noi/Gaia nu 
ascundem nimic, şi nu spunem minciuni. Un Izolat - un 
individ care trăieşte în izolare - ar putea spune minciuni. El 
este limitat, şi se teme din cauză că este limitat. Însă Gaia 
este un organism planetar cu o mare capacitate mentală, şi 
nu se teme. Pentru Gaia este inutil să spună minciuni, să 
facă descrieri ce nu corespund realităţii. 

Trevize pufni: 

— Atunci pentru ce am fost împiedicat cu atâta 
meticulozitate să văd vreun document? Dă-mi un motiv 
plauzibil. 

— Îţi dau. 

Bliss întinse mâinile, cu palmele îndreptate în sus: 

— Nu avem nici un document. 

Pelorat îşi reveni primul. 

— Draga mea, spuse el cu duioşie, este absolut imposibil. 
Nu puteţi avea o civilizaţie decentă fără documente de 
vreun fel. 

Bliss ridică sprâncenele: 

— Înţeleg. Am vrut doar să spun că nu avem documente de 
genul cărora vorbeşte sau se aştepta să găsească Trev... 
Trevize. Eu/noi/Gaia nu avem scrieri, tipărituri, filme, bănci 
de date computerizate, nimic. De altfel, nu avem nici 
gravuri în piatră. Asta vroiam să spun. Şi este normal ca, 
neavând nimic din toatea acestea, Trevize să nu le 
găsească. 

— Şi atunci ce aveţi? întrebă Trevize. 

Bliss spuse, pronunţând cuvintele cu grijă, ca şi cum ar fi 
vorbit unui copil: 

— Eu/noi/Gaia avem memorie. Eu îmi amintesc. 

— Ce îţi aminteşti? întrebă Trevize. 

— Totul. 

— Îţi aminteşti toate lucrurile importante, de referinţă? 

— Desigur. 

— Până unde? Cu câţi ani în urmă? 


— Pe o perioadă nedeterminată. 

— Îmi poţi da informaţii istorice, biografice, geografice, 
ştiinţifice? Cniar şi evenimentele mondene locale? 

— Totul. 

— Şi toate astea le ai în căpşorul tău! 

Trevize arătă cu degetul, ironic, spre tâmpla lui Bliss. 

— Nu, spuse ea. Memoria planetei Gaia nu se limitează 
doar la conţinutul căpăţânii mele. Uite... 

Pentru moment deveni formală, chiar puţin rigidă, 
încetând să fie doar Bliss, fuzionând cu alte entităţi. 

— „trebuie să fi existat o vreme, înaintea începuturilor 
istorice, când oamenii erau atât de primitivi încât, deşi îşi 
puteau aminti întâmplările, nu puteau vorbi. Vorbirea a fost 
inventată pentru ca amintirile să poată fi exprimate şi 
transmise de la o persoană la alta. De atunci încoace, tot 
progresul tehnologic nu a servit decât la a face cât mai mult 
loc pentru transferul şi stocarea amintirilor, şi pentru a 
facilita la maximum accesul la informaţia dorită. Însă odată 
ce indivii au fuzionat pentru a forma Gaia, totul a devenit 
inutil. Ne putem întoarce la memorie, sistemul fundamental 
de păstrare a informaţiilor, de la care a pornit totul. 
Înţelegi? 

— Spui că suma totală a creierelor de pe Gaia îşi poate 
aminti mult mai multe informaţii decât un singur creier? 
întrebă Trevize. 

— Bineînţeles. 

— Dar dacă Gaia are amintirile răspândite în memoria 
planetară, la ce-ţi foloseşte ţie acest lucru, ca părticică 
individuală din Gaia? 

— Îmi foloseşte foarte mult. Orice doresc să aflu se găseşte 
undeva într-o minte individuală, sau poate în mai multe. 
Dacă este foarte importantă, ca de exemplu semnificaţia 
cuvântului „scaun”, se află în fiecare minte. Dar chiar şi 
dacă este ceva puţin folosit, aflat numai într-o foarte mică 
părticică a memoriei Gaiei, pot avea acces la el dacă vreau. 
Deşi acest acces ar putea necesita ceva mai mult timp decât 


în primul exemplu... Uite, Trevize, dacă vrei să găseşti ceva 
ce nu ai în memorie, cauţi într-o video-carte adecvată, sau 
foloseşti banca de date a unui computer. La fel, eu pot 
explora întreaga minte a Gaiei. 

— Şi cum împiedici toate informaţiile astea să ţi se scurgă 
în minte, să-ţi suprasatureze creierul, şi să-ţi facă ţeasta să 
explodeze? spuse Trevize. 

— Încerci să fii ironic, Trevize? 

— Haide, Golan, spuse Pelorat, nu fii antipatic. 

Trevize îşi mută privirea de la unul la celălalt şi, cu un 
efort vizibil, reuşi să-şi relaxeze trăsăturile crispate ale 
feţei. 

— Îmi cer scuze. Sunt strivit de o responsabilitate pe care 
nu mi-o doresc, şi de care nu ştiu cum să scap. Din cauza 
asta par uneori dezagreabil, deşi nu am deloc intenţia. 
Bliss, să ştii că am vorbit serios, chiar mă interesează. Cum 
afli conţinutul altui creier fără să-l stochezi în propriul tău 
creier, suprasaturându-i foarte repede capacitatea? 

Bliss spuse: 

— Nu ştiu, Trevize; aşa cum nici tu nu cunoşti în amănunt 
cum îţi funcţionează creierul. Probabil ştii care este 
distanţa de la soarele tău la o stea vecină, dar nu eşti tot 
timpul conştient de ea. O stochezi undeva în memorie, şi o 
poţi accesa oricând, dacă este nevoie. Dacă nu este nevoie, 
s-ar putea să o uiţi cu timpul, dar o poţi afla totuşi căutând 
într-o bancă de date. Imaginează-ţi creierul Gaiei ca pe o 
imensă bancă de date, şi că eu pot avea acces la ea. Nu este 
obligatoriu să am mereu în minte informaţia de care am 
avut nevoie. După ce folosesc acea întâmplare sau amintire, 
mi-o scot din memorie. Cu alte cuvinte, o pot pune 
intenţionat înapoi, în locul de unde am luat-o. 

— Câţi sunteţi pe Gaia, Bliss? Câţi oameni? 

— În jur de un miliard. Vrei cifra exactă? 

Trevize zâmbi mărinimos: 

— Îmi dau perfect seama că poţi obţine cifra exactă dacă 
vrei, dar mă mulţumesc cu aproximaţia. 


— Populaţia este stabilă şi oscilează în jurul junui număr 
precis, care este un pic mai mare decât un miliard. Îţi pot 
spune câţi oameni sunt peste sau sub acest număr, 
realizând o expansiune de conştiinţă şi - să zicem - pipăind 
limitele. Mai bine de atât nu pot să explic cuiva care nu a 
trăit niciodată o astfel de experienţă. 

— Am impresia, însă, că un miliard de minţi umane - mare 
parte din ele aparţinând copiilor - nu sunt suficiente pentru 
a memora toate datele necesare unei societăţi complexe. 

— Dar, Trev, oamenii nu sunt singurele fiinţe de pe Gaia. 

— Vrei să spui că şi animalele îşi amintesc? 

— Creierele neumâne pot stoca amintiri cu aceeaşi 
densitate ca şi creierele umane, iar o mare parte din 
memorie, umană sau nu, este rezervată amintirilor 
personale. Aceste amintiri personale sunt utile doar celui 
care le deţine, însă pentru întreg nu au mare importanţă. 
Totuşi, foarte mari cantităţi de date pot fi - şi sunt - stocate 
în creierele animalelor, şi în țesuturile vegetale, şi în 
structura minerală a planetei. 

— În structura minerală? Adică în pietre şi în lanţurile 
muntoase? 

— Şi, pentru unele tipuri de date, în ocean şi atmosferă. Şi 
ele sunt Gaia. 

— Dar ce pot păstra sistemele ne-vii? 

— Foarte multe. Densitatea este scăzută, dar volumul este 
atât de mare, încât marea majoritate a memoriei Gaiei se 
află în roci. Este nevoie de mai mult timp pentru a obţine şi 
înlocui date din memoria rocilor, aşa încât sunt preferate 
pentru stocarea amintirilor moarte, dacă se poate spune 
aşa... amintiri care, în mod normal, este puţin probabil să 
fie cerute. 

— Şi ce se întâmplă când cineva moare şi creierul său 
conţine informaţii de o valoare deosebită? 

— Informaţiile nu se pierd. Ele se disipă încet, pe măsură 
ce creierul se descompune după moarte, dar avem la 
dispoziţie suficient timp pentru a distribui amintirile în alte 


porţiuni ale Gaiei. Odată cu noii născuţi apar alte creiere, 
care se organizează, îşi creează propriile lor amintiri şi 
gânduri personale; în acelaşi timp, li se impregnează şi 
cunoştinţele necesare, din alte surse. Ceea ce tu numeşti 
educaţie este ceva automat pentru mine/noi/Gaia. 

— Să fiu sincer, Golan, spuse Pelorat, mie mi se pare că 
ideea asta de planetă vie are foarte multe avantaje. 

Trevize îi aruncă colegului său din Fundaţie o privire 
scurtă şi piezişă: 

— Sunt sigur, Janov, dar nu impresionat. Planeta, oricât de 
mare şi de diversă, reprezintă un singur creier. Unul! Orice 
nou creier care se naşte fuzionează cu întregul. Unde există 
posibilitatea de opoziţie, de dezacord? Când vorbeşti de 
istoria omenirii, te gândeşti la cei câţiva oameni al căror 
punct de vedere minoritar era condamnat de societate, dar 
care în cele din urmă se impunea şi schimba lumea. Ce 
şansă ar avea aici, pe Gaia, marii răzvrătiți ai istoriei? 

— Există conflicte, spuse Bliss. Nu toate componentele 
Gaiei sunt obligate să accepte punctul de vedere comun. 

— Dar li se impune o limitare, spuse Trevize. Nu-ţi poţi 
permite prea multă dezordine într-un unic organism, altfel 
nu ar mai funcţiona cum trebuie. Chiar dacă apariţia şi 
dezvoltarea aspectelor disonante nu sunt oprite complet, cu 
siguranţă sunt încetinite. Putem risca să impunem o astfel 
de soartă întregii Galaxii? Întregii omeniri? 

Bliss spuse, fără a exterioriza vreun sentiment: 

— Acum te îndoieşti de propria ta decizie? Te răzgândeşti, 
spunând că Gaia este un viitor de nedorit pentru omenire? 

Trevize strânse buzele, nehotărât. Apoi spuse încet: 

— Da, aşa aş vrea, dar... nu încă. Am luat decizia bazându- 
mă pe ceva - ceva din subconștient - şi până nu descopăr 
pe ce anume m-am bazat, nu mă pot hotări dacă să mi-o 
schimb sau nu. În consecinţă, hai să revenim la Pământ. 

— Şi când vei găsi Pământul, crezi că vei afla natura 
argumentelor care te-au făcut să iei decizia. Aşa este, 
Trevize? 


— Da, aşa am impresia... Dom spune că Gaia nu ştie unde 
se află Pământul. Iar tu eşti de acord cu el, presupun. 

— Bineînţeles că sunt de acord cu el. Şi eu sunt Gaia, la fel 
ca el. 

— Şi îmi ascunzi informaţii? Conştient, vreau să spun? 

— Bineînţeles că nu. Chiar dacă Gaia ar putea minţi, nu te- 
ar putea minţi pe tine. Noi depindem de concluziile tale, şi 
avem nevoie ca ele să fie corecte. lar pentru asta, trebuie 
să se bazeze pe realitate. 

— Atunci, spuse Trevize, hai să ne folosim de memoria ta 
planetară. Sondează înapoi în timp şi spune-mi până unde 
îţi poţi aminti. 

O mică ezitare. Bliss îl privi pe Trevize cu ochi goi, ca şi 
cum pentru o clipă ar fi intrat în transă. Apoi spuse: 

— Cincisprezece mii de ani. 

— De ce ai ezitat? 

— A fost nevoie de timp. Amintirile vechi - cu adevărat 
vechi - se află aproape toate la rădăcina munţilor, şi este 
nevoie de timp pentru a săpa după ele. 

— Deci, cincisprezece mii de ani în urmă? Atunci a fost 
colonizată Gaia? 

— Nu. Din câte ştim noi, colonizarea a avut loc cam cu trei 
mii de ani înaintea acestor cincisprezece mii. 

— De ce eşti nesigură? Tu... sau Gaia... nu-ţi aduci aminte? 

— Colonizarea s-a produs înainte ca Gaia să-şi creeze o 
memorie unică, integratoare, spuse Bliss. 

— Şi totuşi, înainte de a se putea baza pe memoria 
colectivă, Gaia trebuie să fi ţinut arhive, Bliss. Documente 
stocate în modul obişnuit... Înregistrate, scrise, filmate, şi 
aşa mai departe. 

— Îmi închipui, dar nu cred că suportul lor a putut 
supravieţui timpului. 

— Puteau fi copiate sau, şi mai bine, transferate în 
memoria colectivă, după constituirea ei. 

Bliss se încruntă. Altă ezitare, de data aceasta mai lungă. 


— Nu descopăr nici o urmă a documentelor de care 
vorbeşti. 

— Şi care să fie explicaţia? 

— Nu ştiu, Trevize. Presupun că nu s-au dovedit foarte 
importante, iar atunci când Gaia şi-a dat seama că vechile 
documente ne-memorie aveau să se degradeze, a tras 
concluzia că deveniseră arhaice şi inutile. 

— Nu ştii sigur. Presupui şi îţi imaginezi, dar nu ştii sigur. 
Gaia nu ştie sigur. 

Bliss cobori ochii: 

— Dar aşa trebuie să fi fost. 

— Aşa trebuie? Eu nu fac parte din Gaia, şi în consecinţă 
nu sunt obligat să presupun ceea ce presupune Gaia... lată, 
ai un exemplu privind importanţa izolării. Eu, ca Izolat, 
presupun altceva. 

— Ce presupui? 

— În primul rând, sunt sigur de un lucru: O civilizaţie pe 
cale de a se naşte este foarte puţin probabil să îşi distrugă 
vechile documente! Departe de a le considera arhaice şi 
inutile, le-ar trata cu un respect exagerat şi şi-ar da silinţa 
să le păstreze. Dacă arhivele de dinaintea constituirii 
memoriei colective a Gaiei au fost distruse, această 
distrugere nu cred să fi fost voită. 

— Şi atunci, tu cum îţi explici? 

— În Biblioteca de pe Trantor, toate documentele 
referitoare la Pământ au fost retrase de o persoană sau de 
o forţă, alta decât A Doua Fundaţie care îşi are sediul chiar 
pe Trantor. Deci, este posibil ca şi pe Gaia toate 
documentele referitoare la Pământ să fi fost retrase de 
cineva care nu aparţine de Gaia. 

— De unde ştii că vechile documente se refereau la 
Pământ? 

— Aşa cum ai spus, Gaia a fost colonizată acum 
optsprezece mii de ani. Asta ne duce înapoi, într-o perioadă 
anterioară formării Imperiului Galactic. În perioada 


colonizării Galaxiei. lar atunci, principala sursă de Colonii 
era Pământul. Pelorat poate să confirme. 

Pelorat luat puţin prin surprindere, îşi drese vocea: 

— Aşa spun legendele, draga mea. Eu le iau în serios şi 
cred, ca şi Golan Trevize, că omenirea a fost la început 
concentrată pe o singură planetă, iar acea planetă era 
Pământul. Primii Coloni au pornit de pe Pământ. 

— În acest caz, spuse Trevize, dacă Gaia a fost colonizată 
în epoca de început a călătoriilor hiperspaţiale, este foarte 
probabil să fi fost colonizată de Pământeni; sau poate de 
oameni aparţinând unei planete proaspăt colonizate de 
Pământeni. Din acest motiv, documentele privitoare la 
colonizarea Gaiei şi la cele câteva milenii ulterioare acestei 
colonizări trebuie obligatoriu să se fi referit la Pământ şi la 
Pământeni. Aceste documente au dispărut. Cineva are 
probabil grijă ca Pământul să nu fie menţionat nicăieri în 
documentele Galaxiei. Şi dacă este aşa, atunci are un motiv. 

— Astea nu sunt decât presupuneri, Trevize, spuse Bliss 
încăpăţânată. Nu ai nici o dovadă. 

— Dar Gaia susţine că am talentul de a trage concluziile 
corecte, chiar dacă mă bazez pe dovezi insuficiente. Deci, 
dacă ajung la o concluzie fermă, nu îmi spune tu mie că nu 
am dovezi. 

Bliss tăcu. 

— Iată un motiv în plus pentru a găsi Pământul, continuă 
Trevize. Am de gând să plec imediat ce Far Star este gata. 
Mai vreţi să veniţi cu mine? 

— Da, spuse imediat Bliss. 

— Da, spuse şi Pelorat. 

CAPITOLUL. 2 

Spre Comporellon. 

PLOUA UŞOR. Trevize ridică privirea spre cerul de un alb- 
gri compact. 

Purta o pălărie de ploaie care respingea picăturile 
aruncându-le în toate direcţiile. Pelorat, care se ţinea 


departe de atingerea picăturilor respinse, nu avea o astfel 
de protecţie. 

— Nu văd pentru ce te laşi udat, Janov, spuse Trevize. 

— Umezeala nu mă deranjează, prietene, spuse Pelorat cu 
aerul la fel de serios ca întotdeauna. Este o ploaie uşoară şi 
călduţă, fără vânt. Şi în plus, respect vechea zicală: „Când 
te afli pe Anacreon, fă şi tu cum fac Anacreonienii.” 

Arătă spre cei câţiva Gaieni care stăteau lângă Far Star, 
supraveghind-o în linişte. Păstrau o anumită distanţă între 
ei, ca nişte arbori într-o dumbravă Gaiană; niciunul nu 
purta pălărie. 

— Probabil nu-i deranjează că se udă, spuse Trevize, din 
cauză că tot restul Gaiei se udă. Copacii... iarba... 
pământul... toate ude, şi toate făcând parte din Gaia, 
împreună cu Gaienii. 

— Cred că ai dreptate, spuse Pelorat. Soarele o să apară 
destul de curând, şi totul se va usca repede. Hainele nu se 
vor şifona sau scoroji, frig nu este şi, din moment ce nu 
există nici un microorganism patogen inutil, nimeni n-o să 
capete răceală, gripă, sau pneumonie. Atunci, de ce să-ţi 
faci griji pentru un pic de umezeală? 

Trevize admise logica celor spuse, dar nu se putu abţine să 
nu-şi manifeste nemulţumirea: 

— Totuşi, nu era nevoie să plouă la plecarea noastră. 
Ploaia asta este voluntară. Gaia nu ar fi plouat dacă n-ar fi 
vrut. Este aproape ca şi cum şi-ar fi manifestat disprețul 
faţă de noi. 

— Poate că..., buza lui Pelorat se arcui puţin, ... Gaia este 
întristată de plecarea noastră, şi plânge. 

— Aşa o fi, spuse Trevize, însă eu nu sunt trist deloc. 

— De fapt, continuă Pelorat, presupun că solul din regiune 
are nevoie de umiditate; această nevoie este mai 
importantă decât dorinţa ta ca soarele să strălucească. 

Trevize zâmbi: 

— Am impresia că îţi place foarte mult lumea asta, nu-i 
aşa? Chiar făcând abstracţie de Bliss. 


— Da, aşa este, spuse Pelorat trecând puţin în defensivă. 
Întotdeauna am dus o viaţă liniştită, ordonată, şi mă 
gândesc cum m-aş descurca aici, unde o întreagă planetă se 
străduieşte să o menţină liniştită şi ordonată... La urma 
urmelor, Golan, atunci când construim o casă - sau o navă - 
încercăm să ne construim un adăpost perfect. O echipăm cu 
tot ceea ce avem nevoie; facem astfel încât să-i putem 
controla temperatura, calitatea aerului, iluminarea, şi tot 
ceea ce ne mai interesează, pentru a le acomoda perfect 
cerinţelor noastre. Gaia nu este decât o extrapolare a 
dorinţei de confort şi siguranţă, extinsă la o întreagă 
planetă. Ce vezi tu rău în asta? 

— Ce văd rău în asta? spuse Trevize. Răul este următorul: 
casa sau nava mea sunt construite astfel încât ele să îmi 
convină mie. Nu sunt construit eu pentru a mă adapta lor. 
Dacă aş face parte din Gaia, oricât de perfect ar fi 
organizată planeta pentru a-mi conveni mie, voi fi totuşi 
foarte nemulţumit de faptul că şi eu sunt astfel aranjat încât 
să îi convin ei. 

Pelorat obiectă: 

— Se poate argumenta că orice societate îşi modelează 
populaţia pentru ca fiecare individ să i se integreze în mod 
convenabil. Obiceiurile care se nasc trebuie să aibă sens în 
acea societate, şi prin aceasta, individul este ferm constrâns 
să se adapteze nevoilor ei. 

— În societăţile pe care le cunosc eu, oricine are 
posibilitatea să se revolte. Există excentrici, chiar şi 
criminali. 

— Şi chiar îţi convin excentricii şi criminalii? 

— De ce nu? Tu şi cu mine suntem nişte excentrici. Nu 
suntem reprezentativi pentru majoritatea celor de pe 
Terminus. Cât despre criminali, asta este o problemă de 
definiţie. lar dacă criminalii sunt preţul pe care trebuie să-l 
plătim pentru rebeli, eretici, şi genii, atunci eu sunt gata să- 
Il plătesc. Ba chiar cer ca acest preţ să fie plătit. 


— Criminalii sunt oare singura modalitate de plată? Nu 
poţi avea genii fără criminali? 

— Geniile şi sfinţii sunt oameni aflaţi mult departe de 
regulile majorităţii; nu văd cum ai putea face ca toţi non- 
conformiştii să stea de o singură parte a liniei. Trebuie să 
existe o oarecare simetrie... În orice caz, dacă e să iau 
decizia de a face din Gaia model pentru viitorul omenirii, 
vreau un motiv mai bun decât această versiune planetară a 
unui cămin confortabil. 

— O, dragul meu. Nu încercam să îţi induc un sentiment 
de mulţumire vizavi de decizia ta. Pur şi simplu făceam 
nişte observa... 

Se opri brusc. Bliss se îndrepta cu paşi mari spre ei. Părul 
negru se udase, iar costumul i se lipea de corp, subliniindu-i 
formele generoase ale şoldurilor. Le adresă un semn cu 
capul. 

— Îmi cer scuze că v-am întârziat, spuse ea trăgându-şi un 
pic răsuflarea. Verificarea ultimelor detalii împreună cu 
Dom mi-a luat mai mult timp decât am estimat la început. 

— "Totuşi, spuse Trevize, tu ştii tot ceea ce ştie şi el. 

— Uneori există unele diferenţe în interpretare. La urma 
urmelor, nu suntem identici, aşa că purtăm discuţii. Ai două 
mâini. Amândouă fac parte din tine, şi par identice, cu 
excepţia faptului că una este imaginea în oglindă a 
celeilalte. Şi totuşi, nu le foloseşti absolut la fel, nu-i aşa? 
Sunt unele lucruri pe care aproape tot timpul le faci cu 
mâna dreaptă, şi unele pe care le faci cu stânga. Diferențe 
în interpretare, ca să spun aşa. 

— Aici te-a avut, spuse Pelorat cu o satisfacţie evidentă. 

Trevize dădu din cap: 

— Ar fi o analogie convingătoare, dacă ar avea vreo 
importanţă, însă sunt foarte sigur că nu are. În orice caz, 
putem urca la bord? Plouă. 

— Da, da. Oamenii noştri au coborât cu toţii; nava este 
într-o stare perfectă. 

Apoi, cu o privire curioasă şi neaşteptată spre Trevize: 


— Nu te-ai udat deloc. Picăturile de ploaie nu te ating. 

— Da, aşa e, spuse Trevize. Evit să mă ud. 

— Dar nu te simţi bine să te mai uzi din când în când? 

— Ba da, desigur. Dar atunci când vreau eu, nu când vrea 
ploaia. 

Bliss ridică din umeri: 

— Bine, cum vrei. Bagajele au fost încărcate, aşa că hai să 
mergem. 

Se îndreptară spre Far Star. Ploaia se potolise, dar iarba 
era udă de-a binelea. Trevize păşi cu multă precauţie; Bliss 
îşi scoase încălţările, purtându-le în mână, mergând cu 
picioarele goale prin iarbă. 

Trevize cobori privirea spre picioarele ei. 

— Este o senzaţie minunată, spuse ea. 

— Mă bucur, spuse el cu un aer absent. 

Apoi, cu o urmă de iritare: 

— "Totuşi, de ce mai stau ceilalţi Gaieni pe-aici? 

— Înregistrează evenimentul, spuse Bliss, pe care Gaia îl 
consideră deosebit de important. Trevize, tu eşti important 
pentru noi. Dă-ţi seama că dacă în urma acestei călătorii te 
răzgândeşti şi iei o decizie în defavoarea noastră, noi nu 
vom mai deveni niciodată Galaxia, poate nu vom mai 
rămâne nici măcar Gaia. 

— Deci eu reprezint viaţa sau moartea pentru Gaia; 
pentru întreaga planetă. 

— Aşa cred. 

Trevize se opri deodată, scoţându-şi pălăria de ploaie. Pe 
cer apăruseră pete de albastru senin. 

— Dar acum, spuse el votul meu este în favoarea voastră. 
Dacă mă omorâţi, n-aş mai avea cum să-l modific. 

— Golan, murmură îngrozit Pelorat. Ai spus un lucru oribil. 

— Tipic pentru un Izolat, spuse calm Bliss. Trebuie să 
înţelegi, Trevize, că pe noi nu ne interesează persoana ta, şi 
nici măcar votul tău. Nu ne interesează decât adevărul. Tu 
nu eşti important decât ca ghid spre adevăr; votul tău va fi 
ca o confirmare a adevărului. Asta vrem de la tine, şi dacă 


te omorâm pentru a evita schimbarea deciziei, n-am face 
decât să ne ascundem noi înşine de adevăr. 

— Şi dacă vă spun că adevărul este împotriva Gaiei? Veţi fi 
cu toţii mulţumiţi să muriţi? 

— Poate că nu vom fi mulţumiţi, dar până la urmă tot acolo 
vom ajunge. 

Trevize dădu din cap: 

— Dacă există vreun argument care ar trebui să mă 
convingă că Gaia este o oroare şi că trebuie să moară, 
acesta ar fi chiar declaraţia pe care abia ai făcut-o. 

Apoi spuse, întorcându-şi ochii spre Gaienii care priveau în 
linişte (şi care probabil îi şi auzeau): 

— De ce sunt împrăştiaţi astfel? Şi de ce este nevoie de 
atâţia? Dacă unul dintre ei observă evenimentul şi îl 
stochează în memorie, nu va fi apoi disponibil pentru tot 
restul planetei? Nu-l puteţi stoca apoi într-un milion de 
locuri diferite, dacă vreţi? 

— Fiecare îl observă dintr-un unghi diferit, spuse Bliss, şi 
fiecare îl stochează într-un creier puţin diferit. După ce vor 
fi studiate toate observaţiile, se va vedea că ceea ce se 
întâmplă acum va fi mult mai bine înţeles din toate 
observaţiile luate împreună decât dintr-o singură 
observaţie. 

— Cu alte cuvinte, întregul este mai mare decât suma 
tuturor părţilor. 

— Exact. Ai sesizat justificarea fundamentală a existenţei 
Gaiei. Tu, ca individ uman, eşti alcătuit probabil din 
cincizeci de trilioane de celule; dar eşti cu mult mai 
important decât acele cincizeci de trilioane, ca sumă a 
importanţei lor individuale. Eşti de acord cu asta. 

— Da, spuse Trevize, cu asta sunt de acord. 

Intră în navă, şi se întoarse brusc pentru a arunca o ultimă 
privire spre Gaia. Ploaia scurtă dăduse atmosferei o nouă 
prospeţime. Văzu o lume verde, luxuriantă, tăcută, liniştită; 
o grădină de pace în mijlocul unei Galaxii învolburate. 

„.„. Dar spera din toată inima să nu o mai revadă. 


După închiderea sas-ului în urma lor, Trevize se simţi ca şi 
cum scăpase nu chiar dintr-un coşmar, dar din ceva foarte 
anormal, care îl împiedicase să respire liber. 

Îşi dădea seama că o parte din acea realitate stranie era în 
continuare cu el, în persoana lui Bliss. Cât timp ea era 
acolo, era şi Gaia... În acelaşi timp însă intuia importanţa 
deosebită a prezenţei ei. Se simţea din nou funcţionând ca o 
cutie neagră; spera din toată inima că nu va rămâne cu 
această senzaţie pentru tot restul vieţii. 

Studie nava din priviri, şi o găsi minunată. Nu era a lui 
decât de puţină vreme, de când Primarul Fundaţiei, Harla 
Branno, îl obligase să se urce la bord şi îl trimisese printre 
stele... un paratrăsnet viu, menit să atragă fulgerele 
duşmanilor Fundaţiei. Îşi îndeplinise misiunea, însă nava 
era în continuare a lui şi nu avea de gând să o înapoieze. 

Îi aparţinea de doar câteva luni, dar o simţea ca pe o casă, 
şi nu-şi putea aminti decât foarte vag, ca prin ceaţă, de ceea 
ce cândva, pe Terminus, fusese adevăratul lui cămin. 

Terminus! Nucleul periferic al Fundaţiei destinat, prin 
Planul Seldon, să formeze în decursul următoarelor cinci 
sute de ani un al doilea Imperiu, mai măreț decât primul. 
Numai că el, Trevize, făcuse ca Planul să deraieze. Prin 
decizia lui, transforma Fundaţia în nimic. În schimb, făcea 
loc unei noi societăţi, unui nou model de viaţă. O revoluţie 
terifiantă, cea mai mare de la apariţia vieţii multicelulare. 

Acum se anagajase într-o călătorie hărăzită a-i dovedi că 
decizia era corectă (sau, dimpotrivă, greşită). 

Se trezi pierdut în gânduri, inert. leşi din acea stare 
nemulţumit de sine însuşi, grăbindu-se să ajungă în cabina 
de pilotaj. Computerul era tot acolo. 

Strălucea; totul strălucea. Aparatele fuseseră curățate cu 
foarte multă minuţiozitate. Contactele pe care le închidea, 
aproape la întâmplare, funcționau perfect şi, după părerea 
lui, cu mai multă uşurinţă decât oricând. Sistemul de 
ventilaţie era atât de silențios încât trebui să ducă mâna la 
gurile de aerisire pentru a simţi curenţii de aer. 


Cercul de lumină de deasupra computerului strălucea 
îmbietor. 'Trevize îl atinse şi lumina se răspândi acoperind 
întreg pupitrul. Apăru conturul unor mâini: dreapta şi 
stânga. Inspiră adânc şi îşi dădu seama că rămăsese câteva 
momente cu respiraţia oprită. Gaienii nu cunoşteau nimic 
despre tehnologia Fundaţiei şi ar fi putut strica foarte uşor 
computerul, fără nici cea mai mică rea-voinţă. Până aici, nu 
stricaseră nimic... conturul mâinilor era în continuare acolo. 

Testul crucial începea însă cu aşezarea propriilor mâini 
deasupra contururilor şi, preţ de o clipa, şovâi. Va afla, 
aproape imediat, dacă ceva era în neregulă... şi dacă era în 
neregulă, ce putea face? Pentru reparaţii, va trebui să se 
întoarcă pe Terminus, şi în acest caz era foarte sigur că 
Primarul Branno nu îl va mai lăsa să plece. Şi dacă nu va 
reuşi să plece din nou... 

Îşi simţi inima bătând cu putere; nu avea nici un rost să 
prelungească acest suspans. 

Întinse mâinile, dreapta, stânga, şi le aşeză deasupra 
contururilor de pe pupitru. Imediat, avu senzaţia că o altă 
gereche de mâini i le prinde pe ale sale. Simţurile se 
dilatară, şi putu să vadă Gaia din toate direcţiile, verde şi 
umedă, şi pe Gaieni încă observându-i. Dori să privească în 
sus, şi văzu un cer în mare parte acoperit de nori. Din nou, 
la dorinţă, norii dispărură şi privi un cer de un albastru 
imaculat, în care se zărea sfera soarelui Gaiei. 

Îşi exprimă din nou dorinţa, şi albastrul dispăru. Văzu 
stelele. 

Le şterse, şi dori să vadă Galaxia, ca un volant la scară 
redusă. Verifică imaginea computerizată, îi regla 
orientarea, modificând trecerea aparentă a timpului, o roti 
întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă. Localiză soarele 
planetei Sayshell, cea mai importantă stea din vecinătatea 
Gaiei; apoi soarele Terminus-ului; apoi cel al Trantor-ului. 
Călători din stea în stea prin harta Galactică aflată în 
măruntaiele computerului. 


Apoi îşi retrase mâinile, lăsând lumea reală să îl înconjoare 
din nou... şi îşi dădu seama că în tot acest timp stătuse în 
picioare, semi-aplecat deasupra computerului pentru a face 
contactul palmelor cu pupitrul. Se simţea înţepenit, şi 
trebui să-şi întindă muşchii spatelui înainte de a se aşeza. 

Privi computerul cu o uşurare plină de căldură. 
Funcţionase perfect. Fusese, dacă se putea spune aşa, plin 
de afecţiune, şi ceea ce simţea pentru acest aparat nu se 
putea descrie decât ca dragoste. La urma urmei, cât timp 
se ţinuse de mâini cu acel lucru (refuza cu încăpățânare să 
admită că se gândise la aparat ca la o ea) făcuseră fiecare 
parte din celălalt, iar dorinţa sa dirijase, controlase, trăise, 
şi făcuse parte dintr-o entitate mai mare. El şi aparatul 
fuseseră, la scară redusă, ceea ce Gaia era la o scară mult 
mai extinsă. Gândul îl năpădi pe neaşteptate, iritându-l. 

Scutură din cap. Nu! În cazul său şi al computerului, el - 
Trevize - era comandantul absolut. Computerul se supunea 
în totalitate. 

Se ridică şi merse spre bucătăria compactă, în zona unde 
se lua masa. Era multă mâncare, de toate felurile, cu 
instalaţiile de răcire adecvate, şi cu facilităţi de încălzire a 
hranei. Remarcase deja că video-cărţile din camera sa erau 
aranjate într-o ordine desăvârşită şi era destul de sigur... 
nu, absolut sigur... că biblioteca personală a lui Pelorat era 
de asemeni în ordine. În caz contrar, l-ar fi auzit până acum 
plângându-se. 

Pelorat! îşi aduse aminte. Intră în camera acestuia. 

— Janov, e destul loc aici şi pentru Bliss? 

— O, da, destul. 

— Aş putea aranja un dormitor pentru ea în camera 
comună. 

Bliss ridică spre el o privire contrariată: 

— Nu doresc deloc să am un dormitor separat. Sunt foarte 
mulţumită să stau aici cu Pel. Presupun, totuşi, că mă pot 
folosi de celelalte camere, dacă voi avea nevoie. De camera 
pentru gimnastică, de exemplu. 


— Bineînţeles. Te poţi folosi de orice cameră, în afară de a 
mea. 

— Foarte bine. Dacă mi s-ar fi cerut, şi eu aş fi sugerat 
acelaşi aranjament. Bineînţeles, nici tu nu vei intra în 
camera noastră. 

— Normal, spuse Trevize. 

Apoi cobori privirea şi îşi dădu seama că încălţările sale 
depăşiseră pragul. Se dădu înapoi cu o jumătate de pas şi 
spuse, nemulţumit: 

— Bliss, astea nu sunt camere pentru luna de miere. 

— Având în vedere spaţiul redus, aş spune mai degrabă că 
este perfectă pentru o lună de miere. Deşi Gaia a făcut-o de 
două ori mai încăpătoare faţă de cât era înainte. 

Trevize încercă să nu zâmbească. 

— Va trebui să fiţi foarte prietenoşi unul cu altul, spuse el. 

— Chiar suntem, spuse Pelorat evident stânjenit de 
subiectul conversaţiei. Dar, serios, prietene, ai putea să ne 
laşi să ne aranjăm singuri. 

— Ei, uite că aici este problema, spuse încet Trevize. Nu 
pot. În continuare vreau să vă fie clar că aceste camere nu 
sunt făcute pentru luna de miere. N-am nici o obiecţie la 
orice veţi face prin consimţământ mutual, dar trebuie să vă 
daţi seama ca vă va lipsi intimitatea. Sper că înţelegi, Bliss. 

— Există o uşă, spuse Bliss, şi presupun că nu ne vei 
deranja atunci când este blocată... cu excepţia cazurilor de 
urgenţă, bineînţeles. 

— Desigur că nu vă voi deranja. Însă nu există nici un fel 
de izolare fonică. 

— Încerci să spui, făcu Bliss, că vei auzi foarte clar orice 
conversaţie sau orice sunet emis în cursul actului sexual. 

— Da, chiar asta încercam să spun. Fiind acum conştienţi 
de acest lucru, cred că vă veţi restrânge activitatea sexuală, 
cel puţin la bordul navei. S-ar putea să nu vă convină, şi îmi 
pare rău, dar asta este situaţia. 

Pelorat îşi drese vocea şi spuse cu blândeţe: 


— Golan, asta este o problemă cu care de fapt m-am 
confruntat deja. Orice senzaţie pe care o trăieşte Bliss 
atunci când este împreună cu mine este experimentată şi 
de Gaia. 

— M-am gândit la asta, Janov, spuse Trevize. 

Arăta de parcă încerca să-şi reprime o grimasă. Spuse în 
continuare: 

— N-am avut intenţia să aduc vorba... doar în cazul în care 
nu ţi-a trecut şi ţie prin minte. 

— Mi-a trecut, spuse Pelorat. 

— Nu face atâta caz, Trevize, spuse Bliss. În orice moment, 
pe Gaia sunt mii de oameni angajaţi în actul sexual; 
milioane care mănâncă, beau, sau fac alte lucruri 
aducătoare de plăcere. Aceasta dă naştere unei aure de 
satisfacţie generală, pe care Gaia o trăieşte cu fiecare 
părticică din care este alcătuită. Animalele inferioare, 
plantele, mineralele, au şi ele plăcerile lor care, deşi - în 
această ordine - sunt din ce în ce mai atenuate ca 
intensitate, contribuie la o bucurie generalizată a 
conştiinţei, pe care Gaia o simte întotdeaua cu toate părţile 
sale, şi care nu este trăită în nici o altă lume. 

— Avem şi noi propriile noastre plăceri, spuse Trevize, pe 
care le putem împărtăşi într-un fel sau altul, dacă dorim; 
sau le putem păstra pentru noi, dacă dorim. 

— Dacă le-ai simţi pe ale noastre, ai afla cât de săraci 
sunteţi voi, Izolaţii, în această privinţă. 

— De unde ştii tu ce simţim noi? 

— Fără să ştiu ce simţi, mi se pare normal să presupun că 
plăcerile împărtăşite în comun de o întreagă lume trebuie 
să fie mai intense decât cele trăite de un singur individ 
izolat. 

— Poate, dar chiar dacă plăcerile mele sunt sărace, mi-aş 
păstra bucuriile şi durerile şi aş fi mulţumit cu ele, oricât de 
firave, fiind eu însumi, şi nu frate de sânge cu cel mai 
apropiat bolovan. 


— Nu vorbi cu atât dispreţ, spuse Bliss. Îţi preţuieşti 
fiecare cristal mineral din oase şi dinţi şi n-ai fi de acord ca 
vreunul din ele să sufere, deşi nu au mai multă conştiinţă 
decât un cristal de aceeaşi mărime din orice rocă. 

— Este destul de adevărat, spuse Trevize în retragere, dar 
uite că ne-am îndepărtat de la subiect. Nu mă interesează 
dacă Gaia îţi împărtăşeşte bucuria, Bliss, însă eu nu vreau 
să particip la ea. Aici trăim în camere apropiate şi nu sunt 
dispus să fiu părtaş la activităţile voastre, nici măcar 
indirect. 

— Discuţia asta este complet inutilă, bunul meu prieten, 
spuse Pelorat. Nu m-ar mulţumi deloc să-ţi văd intimitatea 
violată. La fel gândesc şi despre intimitatea mea. Bliss şi cu 
mine vom fi discreţi; nu-i aşa, Bliss? 

— Va fi aşa cum doreşti, Pel. 

— La urma urmelor, spuse Pelorat, cel mai probabil este că 
yom sta mai multă vreme la sol decât în spaţiu, iar pe 
planete, ocazia pentru o adevărată intimitate... 

— Nu mă interesează ce faceţi pe planete, îl întrerupse 
Trevize, dar pe această navă, eu sunt şeful. 

— Exact, spuse Pelorat. 

— Bun, dacă am lămurit asta, a sosit vremea să ne luăm 
zborul. 

— Aşteaptă! 

Pelorat se întinse să îl tragă pe Trevize de mânecă: 

— Încotro să ne luăm zborul? Nici tu, nici eu, şi nici Bliss 
nu ştim unde se află Pământul. Nici computerul nu ştie, mi- 
ai spus mai demult că nu deţine vreo informaţie despre 
Pământ. Ce vrei să faci? Nu poţi rătăci prin spaţiu la 
întâmplare, dragul meu prieten. 

Auzind acestea, Trevize zâmbi, aproape cu satisfacţie. 
Pentru prima oară de când căzuse în mâna planetei Gaia, se 
simţea stăpân pe propria-i soartă. 

— Te asigur, Janov, spuse el, că nu am deloc intenţia să 
rătăcesc. Ştiu exact încotro mă îndrept. 


Pelorat bătu uşor la uşa cabinei de pilotaj. Aşteptă câteva 
momente lungi, în care nu primi nici un răspuns, apoi intră 
în vârful picioarelor. Îl găsi pe Trevize privind foarte 
absorbit câmpul de stele. 

— Golan..., începu Pelorat. 

Apoi aşteptă. 

Trevize ridică privirea: 

— Janov! Stai jos... Unde-i Bliss? 

— Doarme... După câte văd, am ieşit în spaţiu. 

— Vezi bine. 

Trevize nu era surprins de uşoara uimire a celuilalt. În 
noile nave gravitice, pur şi simplu nu aveai cum să-ţi dai 
seama de momentul decolării. Nu interveneau efecte 
inerţiale; nici puseuri de acceleraţie; nici zgomot; nici 
vibraţie. 

Posedând capacitatea de a se izola faţă de câmpurile 
gravitaționale exterioare (izolare ce putea merge chiar 
până la sută la sută), Far Star se ridica de pe suprafaţa unei 
planete ca şi cum ar fi plutit într-un fel de ocean cosmic. Şi 
în tot acest timp, câmpul gravitațional din interiorul navei 
rămânea, în mod paradoxal, la valoarea normală. 

În zborurile atmosferice, bineînţeles că accelerările erau 
inutile, astfel încât lipseau zgomotul şi vibraţiile datorate 
trecerii rapide prin aer. Însă odată ce atmosfera era lăsată 
în urmă, se putea accelera până la valori mari, fără ca 
pasagerii să fie afectaţi. 

Era ultima noutate în materie, şi Trevize nu îşi dădea 
seama cum mai putea fi îmbunătăţită. Doar dacă nu cumva 
va veni o vreme când oamenii vor descoperi o modalitate de 
a străbate hiperspaţiul fără a avea nevoie de nave, şi fără a- 
şi mai face griji vizavi de câmpurile gravitaționale prea 
intense. Deocamdată, Far Star va trebui să se mai 
îndepărteze câteva zile de soarele Gaiei, înainte ca 
intensitatea câmpului gravitațional să scadă suficient de 
mult pentru a putea încerca Saltul. 


— Golan, bunul meu prieten, spuse Pelorat. Pot vorbi cu 
tine, câteva momente? Nu eşti prea ocupat? 

— Nu sunt ocupat deloc. Odată ce l-am instruit în mod 
corect, computerul se ocupă de toate. lar câteodată parcă 
ghiceşte dinainte ce instrucţiuni am de gând să-i dau; nu 
apuc să le formulez, că sunt deja îndeplinite. 

Trevize mângâie cu dragoste suprafaţa pupitrului. 

— Am devenit foarte buni prieteni, Golan, spuse Pelorat, în 
scurta perioadă de timp de când ne cunoaştem, deşi trebuie 
să recunosc că mie nu mi s-a părut deloc o perioadă scurtă. 
S-au întâmplat atâtea! Pentru mine este ciudat să descopăr, 
când mă gândesc la viaţa mea destul de lungă, că jumătate 
din întâmplările pe care le-am trăit s-au aglomerat în 
ultimele câteva luni. Sau aşa mi se pare mie. Aş putea chiar 
să presupun... 

Trevize ridică o mână: 

— Janov, sunt sigur că începi să te îndepărtezi de la 
subiectul iniţial. Începuseşi prin a spune că am devenit 
foarte buni prieteni într-o perioadă de timp foarte scurtă. 
Da, aşa este, şi în continuare suntem foarte buni prieteni. În 
aceeaşi ordine de idei, o cunoşti pe Bliss de şi mai puţină 
vreme, dar aţi devenit chiar şi mai buni prieteni. 

— Asta, desigur, este cu totul altceva, spuse Pelorat 
dregându-şi vocea oarecum stânjenit. 

— Desigur, spuse Trevize, dar ce trebuie să rezulte din 
tânăra dar solida noastră prietenie? 

— Dacă suntem în continuare prieteni, aşa cum ai spus 
chiar adineauri, atunci va trebui să aduc vorba despre Bliss, 
care aşa cum ai spus chiar adineauri, îmi este deosebit de 
dragă. 

— Înţeleg. Şi, ce-i cu asta? 

— Ştiu, Golan, că nu îţi place Bliss, dar de dragul meu, aş 
dori... 

Trevize ridică din nou mâna: 

— Stai o clipă, Janov. Nu mă topesc după Bliss, dar nici nu 
o urăsc. De fapt, nu am nici un pic de animozitate împotriva 


ei. Este o tânără atrăgătoare şi, chiar dacă nu ar fi, atunci 
de dragul tău aş fi gata să o găsesc atrăgătoare. Mie Gaia 
îmi displace. 

— Dar Bliss este Gaia. 

— Ştiu, Janov. lată motivul pentru care lucrurile sunt atât 
de complicate. Atâta vreme cât mă gândesc la Bliss ca la o 
persoană, nu e nici o problemă. Însă dacă mă gândesc la ea 
ca fiind Gaia, atunci totul se schimbă. 

— Dar, Golan, tu nu i-ai dat Gaiei nici o şansă... Ascultă, 
dă-mi voie să-ţi mărturisesc ceva. Când fac dragoste cu 
Bliss, îmi împărtăşeşte şi mie din conştiinţa ei. Aproximativ 
un minut. Nu mai mult. Ea spune că sunt prea bătrân ca să 
mă mai adaptez la această conştiinţă... Oh, Golan, nu zâmbi, 
pentru că şi tu ai fi la fel de bătrân pentru aşa ceva. Dacă 
un Izolat, ca mine sau ca tine, ar fi să facă parte din Gaia 
mai mult de un minut sau două, creierul i-ar putea fi 
afectat, şi dacă durează mai mult de cinci sau zece minute, 
afecțiunea ar putea fi ireversibilă... Golan, dacă ai trăi şi tu 
aşa ceva! 

— Ce? O afecţiune ireversibilă a creierului? Nu, 
mulţumesc. 

— Golan, te faci că nu mă înţelegi, şi o faci intenţionat. Mă 
refeream doar la acel scurt moment defuziune. Nici nu ştii 
ce pierzi. Nu se poate descrie. Bliss spune că e un 
sentiment de fericire. E ca şi cum ai spune că trăieşti un 
sentiment de fericire atunci când în sfârşit bei un strop de 
apă după ce mai înainte aproape că ai murit de sete. Nici 
măcar nu pot începe să-ţi explic cu ce se aseamănă. 
Împărtăşeşti toate plăcerile pe care un miliard de oameni le 
trăiesc separat. Nu este o fericire continuă; dacă ar fi aşa, 
ai înceta foarte repede să o mai simţi. Vibrează... tresaltă... 
are un ritm pulsatoriu, straniu, care te captivează. Este mai 
multă fericire... nu, nu mai multă... este o fericire mai 
puternică decât ai putea tu trăi vreodată de unul singur. Îmi 
vine să plâng atunci când mă lasă pe dinafară. 

Trevize dădu din cap: 


— Eşti nemaipomenit de convingător, bunul meu prieten, 
dar vorbeşti de parcă ai căzut în patima pseudoendorfinei, 
sau a unui alt drog care îţi oferă fericire pe termen scurt, şi 
în schimb te lasă în oroare pe termen lung. Asta nu e 
pentru mine! Nu am de gând să-mi vând individualitatea 
pentru un trecător sentiment de fericire. 

— Dar eu îmi păstrez în continuare individualitatea, Golan. 

— Cât timp vei reuşi, dacă vei continua tot aşa, Janov? Ai 
să cerşeşti din ce în ce mai mult acest drog până când, în 
cele din urmă, creierul îţi va fi deteriorat. Janov, nu trebuie 
să o mai laşi pe Bliss să îţi facă aşa ceva... Poate chiar ar fi 
mai bine să vorbesc eu cu ea. 

— Nu! Să nu faci asta! Ştii bine că diplomaţia nu este 
punctul tău forte, şi n-aş vrea să o răneşti. Ie asigur că în 
această privinţă are foarte multă grijă. Este mai îngrijorată 
decât mine de posibilitatea deteriorării creierului. De asta 
poţi să fii sigur. 

— Bine, în cazul ăsta am să vorbesc cu tine. Janov, 
renunţă. Ai trăit cincizeci şi doi de ani cu propriile tale 
plăceri şi bucurii, şi creierul tău s-a adaptat pentru a le 
suporta pe acestea. Nu te lăsa dominat de un viciu nou şi 
neobişnuit. Vei avea de plătit; dacă nu acum, atunci ceva 
mai târziu. 

— Da, Golan, spuse Pelorat cu voce joasă şi privind la 
vârfurile încălţărilor. Să presupunem că vezi lucrurile 
astfel: dacă ai fi o creatură unicelulară... 

— Ştiu ce vrei să-mi spui, Janov. Las-o baltă! Bliss şi cu 
mine am mai discutat o dată pe marginea acestei analogii. 

— Da, dar gândeşte-te puţin. Să ne imaginăm nişte 
organisme unicelulare la un nivel de conştiinţă egal cu cel 
al omului şi cu puterea de a gândi, şi să presupunem că 
acestea se confruntă cu posibilitatea de a deveni un 
organism multicelular. Oare organismele unicelulare nu ar 
jeli pierderea individualităţii, şi nu ar resimţi cu amărăciune 
viitoarea lor înregimentare în personalitatea unui organism 


atotcuprinzător? Dar oare nu ar greşi? O celulă separată îşi 
poate imagina vreodată care este puterea creierului uman? 

Trevize dădu din cap cu violenţă: 

— Nu, Janov, analogia este falsa. Organismele unicelulare 
nu au conştiinţă, şi nici capacitatea de a gândi... sau dacă o 
au, este atât de redusă încât ar putea fi considerată nulă. 
Pentru astfel de obiecte, să se combine şi să îşi piardă 
individualitatea înseamnă să piardă ceva ce nu au avut 
niciodată cu adevărat. Însă o fiinţă umană este conştientă, 
şi are capacitatea de a gândi. Ea chiar are de pierdut o 
conştiinţă proprie şi o inteligenţă proprie independentă, aşa 
că analogia nu este valabilă. 

Între cei doi se lăsă liniştea; o linişte aproape apăsătoare; 
în cele din urmă Pelorat spuse, încercând să orienteze 
conversaţia într-o altă direcţie: 

— De ce te holbezi aşa în ecran? 

— Din obişnuinţă, spuse Trevize zâmbind crispat. 
Computerul îmi spune că nu sunt urmărit de nici o navă 
Gaiană, şi nici un fel de flotă Sayshelliană nu vine să mă 
întâmpine. Şi cu toate astea privesc neliniştit, reconfortat 
doar de propria mea neputinţă de a detecta ceva, deşi 
senzorii computerului sunt de sute de ori mai ageri şi mai 
pătrunzători decât ochii mei. Mai mult, computerul este 
capabil să detecteze cu foarte mare precizie unele 
proprietăţi ale spaţiului pe care simţurile mele nu le pot 
percepe în nici un caz... Şi fiind conştient de toate astea, 
continui totuşi să mă holbez. 

— Golan, dacă într-adevăr suntem prieteni..., începu 
Pelorat. 

— Îţi promit că n-am să fac nimic care s-o deranjeze pe 
Bliss; în măsura în care va fi posibil. 

— Acum mai e o problemă. Îmi ascunzi destinaţia, ca şi 
cum nu ai avea încredere în mine. Unde mergem? Te 
pomeneşti că ştii unde se află Pământul? 

Trevize privi în sus, mirat: 


— Îmi pare rău. Am ţinut secretul pentru mine însumi, nu-i 
aşa? 

— Da, dar de ce? 

— Într-adevăr, de ce? spuse Trevize. Mă întreb, prietene, 
dacă nu cumva din cauza lui Bliss. 

— Bliss? Deci vrei ca ea să nu ştie. Serios, prietene, poţi 
avea deplină încredere în ea. 

— Nu asta-i cauza. Ce rost ar avea să nu am încredere în 
ea? Bănuiesc că dacă vrea, poate să-mi smulgă din minte 
orice secret. Motivul este mult mai copilăresc. Am senzaţia 
că îi acorzi numai ei atenţie, şi că eu de fapt nu mai exist 
pentru tine. 

Pelorat făcu o mutră perplexă: 

— Dar, Golan, nu este adevărat. 

— Ştiu, dar încerc să-mi analizeze cu sinceritate propriile 
sentimente. Ai venit chiar adineauri cu temeri referitoare la 
prietenia noastră, şi dacă stau să mă gândesc, simt că şi eu 
am aceleaşi temeri. În sinea mea n-am recunoscut, dar cred 
că m-am simţit dat la o parte de Bliss. Probabil că am 
încercat să mă răzbun, ascunzându-ţi unele lucruri. O 
copilărie, presupun. 

— Golan! 

— Am recunoscut că a fost o copilărie, nu? Dar care este 
individul care, din când în când, nu se comportă şi el ca un 
copil? Oricum, suntem prieteni. Ne-am lămurit, şi în 
consecinţă am să termin cu joaca. Ne îndreptăm spre 
Comporellon. 

Pentru moment, Pelorat nu-şi aminti: 

— Comporellon? 

— Sunt sigur că îţi aduci aminte de prietenul meu, 
trădătorul. Munn Li Compor. Ne-am întâlnit cu el pe 
Sayshell. 

Figura lui Pelorat se lumină dintr-o dată: 

— Bineînţeles că îmi aduc aminte. Comporellon era lumea 
strămoşilor săi. 


— În caz că a fost. Nu cred orbeşte în vorbele lui Compor. 
Dar Comporellon este o lume cunoscută, iar Compor a spus 
că locuitorii săi au cunoştinţe despre Pământ. Ei bine, vom 
merge acolo să ne lămurim. S-ar putea să nu descoperim 
nimic, dar este singurul punct de plecare pe care-l avem. 

Pelorat îşi drese vocea, cu un aer neîncrezător: 

— Dragul meu prieten, eşti sigur? 

— Nu putem fi siguri pe nimic. Avem un punct de plecare 
şi, oricât de plăpând ar fi, trebuie să ne bazăm pe el. 

— Da, dar dacă ne bazăm pe ceea ce ne-a spus Compor, 
atunci ar trebui să luăm în considerare tot ceea ce ne-a 
spus. Şi anume, a subliniat că Pământul, ca planetă vie, nu 
mai există... că suprafaţa sa este radioactivă şi că nu mai 
adăposteşte nici o formă de viaţă. Şi dacă lucrurile stau aşa, 
degeaba mergem pe Comporellon. 

Cei trei luau micul dejun în încăperea strâmtă destinată 
mesei. 

— "Totul este foarte bun, spuse Pelorat satisfăcut. Astea fac 
parte din proviziile luate la început, pe Terminus? 

— Nu, spuse Trevize. Alea s-au terminat de mult. Ce avem 
aici sunt provizii cumpărate pe Sayshell, înainte de a ne 
îndrepta spre Gaia. Până acum n-ai mai mâncat aşa ceva, 
nu? Un fel de hrană luată din mare, dar foarte crocantă... 
Cât despre chestia asta... când am cumpărat-o aveam 
impresia că este varză, dar nu seamănă deloc la gust cu 
varza. 

Bliss asculta, însă nu spunea nimic. Pescuia cu precauţie 
mâncarea din farfurie. 

— Trebuie să mănânci, dragă, spuse Pelorat cu blândeţe. 

— Ştiu, Pel, şi mănânc. 

Trevize spuse, cu o undă de nervozitate pe care nu reuşi 
să şi-o disimuleze: 

— Bliss, avem şi mâncare Gaiană. 

— Ştiu, spuse Bliss, dar aş prefera să o păstrez. Nu ştiu 
câtă vreme vom rămâne în spaţiu, şi în cele din urmă va 
trebui să mă deprind cu hrana Izolaţilor. 


— E chiar atât de rea? Sau Gaia trebuie să mănânce 
numai Gaia? 

Bliss oftă: 

— De fapt, avem o zicală care spune: „Când Gaia mănâncă 
Gaia, nimic nu se pierde şi nimic nu se câştigă.” Nu se 
produce decât un transfer de conştiinţă pe un nivel de 
conştiinţă mai scăzut sau mai înalt. Orice aş mânca pe Gaia 
este Gaia, şi atunci când mare parte din hrană este 
metabolizată şi devine parte din mine, rămâne tot Gaia. 
Hrana are astfel şansa de a participa la un nivel de 
conştiinţă mai ridicat, în timp ce, bineînţeles, altă parte din 
ceea ce mănânc se transforniă în reziduuri şi coboară pe 
scara conştiinţei. 

Luă o îmbucătură serioasă, mestecă viguros, apoi spuse: 

— În acest mod se realizează o circulaţie la scară mare. 
Plantele cresc şi sunt mâncate de animale. Animalele 
mănâncă şi sunt mâncate. Orice organism care moare este 
incorporat în celulele solului, bacteriilor de descompunere, 
şi aşa mai departe... toată Gaia. La această vastă circulaţie 
participă chiar şi materia anorganică, şi fiecare participant 
are şansa de a trăi periodic la un nivel mai elevat al 
conştiinţei. 

— Chestia asta, făcu Trevize, e valabilă pe orice planetă. 
Fiecare atom din mine poate că a făcut parte anterior din 
multe organisme vii, inclusiv oameni; sau poate a avut lungi 
perioade în care a fost în mare, sau într-un zăcământ de 
cărbune, sau într-o rocă, sau în vântul care suflă asupra 
noastră. 

— Însă pe Gaia, spuse Bliss, toţi atomii fac de asemeni 
parte dintr-o conştiinţă planetară superioară, despre care 
tu nu ştii nimic. 

— Bine, atunci ce se întâmplă cu legumele astea de pe 
Sayshell, pe care le mănânci acum? Devin şi ele Gaia? 

— Devin... destul de încet. Iar excreţiile mele încetează a 
mai fi Gaia. În cele din urmă, materiile eliminate se rup de 
Gaia, rămânând fără contactul indirect, hiperspaţial, pe 


care eu îl păstrez datorită înaltului nivel de conştiinţă. Acest 
contact hiperspaţial face ca hrana ne-Gaiană să devină 
Gaia, pe măsură ce o mănânc. 

— Şi cu rezervele noastre de hrană Gaiană ce se întâmplă? 
Vor deveni, încetul cu încetul, ne-Gaiene? Dacă este aşa, 
atunci mai bine consumă-le acum. 

— Nu e cazul să-ţi faci griji, spuse Bliss. Rezervele de 
hrană Gaiană au fost astfel tratate încât vor rămâne Gaia 
un interval de timp destul de lung. 

Pelorat interveni deodată: 

— Dar ce se va întâmpla atunci când noi vom mânca hrană 
Gaiană? Că tot veni vorba, ce ni s-a întâmplat când am 
consumat hrană Gaiană, pe Gaia? Devenim şi noi Gaia, 
încetul cu încetul? 

Bliss dădu din cap, şi pe figură i se aşternu o expresie 
stranie, de stânjeneală: 

— Nu, ceea ce ati mâncat a rămas pierdut pentru noi. Sau 
mai bine zis, am pierdut acele părţi care au fost 
metabolizate în ţesuturi. Excreţiile voastre au rămas Gaia 
sau au revenit foarte lent Gaia, astfel că în cele din urmă a 
fost restabilit echilibrul, însă numeroşi atomi din Gaia au 
devenit non-Gaia, ca rezultat al vizitei voastre. 

— De ce? întrebă curios Trevize. 

— Pentru că nu aţi fi fost în stare să suportaţi 
transformarea, chiar şi una parţială. Aţi fost oaspeţii noştri, 
aduşi pe lumea noastră prin constrângere, dacă se poate 
spune astfel, şi a trebuit să vă ferim de pericole, chiar cu 
preţul pierderii unor mici fragmente ale Gaiei. Am vrut să 
plătim acest preţ, deşi nu ne-a făcut plăcere. 

— Ne pare rău, spuse Trevize, însă eşti sigură că hrana 
ne-Gaiană, sau anumite feluri de hrană ne-Gaiană, nu ţi-ar 
putea face râu? 

— Nu, spuse Bliss. Ceea ce este comestibil pentru voi este 
comestibil şi pentru mine. Eu am în plus problema 
metabolizării hranei. Aceasta reprezintă o barieră 
psihologică şi îmi cam strică pofta de mâncare. De aceea 


mănânc mai încet, dar am să depăşesc neplăcerea, cu 
timpul. 

— Dar dacă te infectezi? spuse Pelorat alarmat şi cu o voce 
stridentă. Nu înţeleg de ce nu m-am gândit mai devreme la 
asta. Bliss! Orice lume pe care vei ateriza este posibil să 
posede microorganisme împotriva cărora nu ai nici un fel 
de apărare şi vei muri dintr-o banală boală infecțioasă. 
Trevize, trebuie să ne întoarcem. 

— Nu intra în panică, Pel dragă, spuse Bliss zâmbind. 
Microorganismele sunt şi ele asimilate în Gaia, când le 
mănânc sau când intră în corpul meu pe o altă cale. Dacă 
sunt susceptibile să îmi provoace vreun rău, atunci vor fi 
asimilate cu atât mai repede, şi odată devenite Gaia, nu vor 
mai fi deloc periculoase. 

Dejunul se apropia de sfârşit, şi Pelorat îşi sorbea sucul de 
fructe, aromat şi încălzit. 

— Dragul de mine, spuse el lingându-şi buzele, cred că 
este cazul să schimb din nou subiectul. Am impresia că 
singura mea ocupaţie la bordul acestei nave este aceea dea 
schimba subiectul discuţiilor. Oare care să fie cauza? 

Trevize spuse cu seriozitate: 

— Deoarece atunci când discutăm, Bliss şi cu mine ţinem 
foarte mult la propriile noastre puncte de vedere, şi suntem 
dispuşi să le susţinem până în pânzele albe. Depindem de 
tine, Janov, pentru a reveni la o judecată sănătoasă. La ce 
subiect ai vrea să te opreşti, bătrâne prieten? 

— Am parcurs materialul care se referă la Comporellon, şi 
întreg sectorul din care acesta face parte este bogat în 
legende străvechi. Bazele coloniei lor au fost puse cu multă 
vreme în urmă, în primul mileniu al călătoriilor 
hiperspaţiale. Comporellienii vorbesc chiar despre un 
fondator legendar pe nume Benbally, deşi nu se spune de 
unde a venit. Ei susţin că numele original al planetei era 
„Lumea lui Benbally”. 

— Şi după părerea ta, Janov, cât adevăr este în această 
afirmaţie? 


— Cât un sâmbure, probabil, dar cine poate ghici cât de 
mare este acest sâmbure? 

— În istoria oficială n-am auzit de nimeni cu numele de 
Benbally. Tu ai auzit? 

— Nu, dar ştii că spre sfârşitul erei Imperiale a avut loc o 
ştergere deliberată a istroriei pre-Imperiale. Împărații, în 
ultimele secole turbulente ale Imperiului, erau foarte 
preocupaţi să atenueze patriotismul local, considerând-l - 
pe bună dreptate - un factor cu influentă dezintegratoare. 
În consecinţă, în aproape toate sectoarele Galaxiei, istoria 
oficială - cu documente complete şi cronologic precisă - 
începe doar cu zilele în care s-a făcut simțită influenţa 
Trantorului şi sectorul respectiv s-a aliat de bună voie 
Imperiului, sau a fost anexat. 

— N-aş fi crezut că istoria poate fi ştearsă cu atâta 
uşurinţă, spuse Trevize. 

— Din multe puncte de vedere nici nu este, spuse Pelorat, 
dar un guvern hotărât şi puternic o poate estompa în mare 
măsură. Dacă este suficient de mult estompată, istoria 
străveche ajunge să depindă de materiale rispite pe ici-colo 
şi tinde să degenereze în basme populare. În mod 
invariabil, asemenea basme populare vor include din ce în 
ce mai multe exagerări şi vor prezenta sectorul ca fiind mai 
vechi şi mai puternic decât în realitate. Şi oricât de idioată 
ar fi o anumită legendă, sau oricât de imposibilă ar părea, 
localnicii o cred, închipuindu-şi că astfel dau dovadă de 
patriotism. Vă pot arăta poveşti din fiecare colţişor al 
Galaxiei care spun că, la origine, colonizarea sa a avut ca 
punct de plecare chiar Pământul, deşi nu acesta este 
întotdeauna numele pe care îl dau planetei-mamă. 

— Şi cum îi mai spun? 

— Îi mai spun în tot felul. Uneori o numesc Singura; 
uneori, Cea Mai Veche. Sau îi mai spun Lumea cu Lună, 
ceea ce, după unele autorităţi în materie, se referă la 
satelitul său gigantic, Luna. Alţii îi mai spun Lumea 
Pierdută, sau Lumea Părăsită. 


Trevize interveni: 

— Janov, opreşte-te! O să continui la nesfârşit cu 
autorităţile şi contra-autorităţile tale. Spui că legendele 
astea sunt pretutindeni? 

— O, da, bunul meu prieten. Pretutindeni. Nu trebuie 
decât să treci prin ele pentru a te acomoda cu această 
meteahnă omenească de a începe cu o sămânță de adevăr 
şi de a aşterne apoi peste ea neadevăruri, strat după strat... 
după modelul scoicilor de Rhampora, care îşi construiesc 
perlele plecând de la un grăunte de nisip. Am dat odată 
chiar peste această metaforă, când... 

— Janov, opreşte-te, iar începi? Spune-mi, există ceva în 
legendele din Comporellon care diferă de celelalte? 

— Oh! 

Pelorat se uită un moment la Trevize, cu o privire pierdută. 

— Care diferă? spuse el. Ei bine, ei pretind că Pământul 
este relativ aproape. lată ceva neobişnuit. Pe majoritatea 
lumilor în care se vorbeşte de Pământ, oricare ar fi numele 
pe care i-l atribuie, exista tendinţa ca localizarea să fie 
vagă... este plasat, undeva, foarte departe, sau undeva într- 
un ţinut fantastic. 

— Da, spuse Trevize, aşa cum unii de pe Sayshell ne-au 
spus că Gaia este plasată undeva în hiperspaţiu. 

Bliss râse. 

Trevize îi aruncă o privire rapidă: 

— Este adevărat. Aşa ni s-a spus. 

— Te cred. Este amuzant, atâta tot. Bineînţeles, asta şi 
vrem să se creadă. În acest moment nu cerem decât să fim 
lăsaţi în pace, şi unde am putea fi mai liniştiţi şi mai în 
siguranţă decât în hiperspaţiu? Chiar dacă nu suntem 
acolo, dacă oamenii cred că acolo ne aflăm, e ca şi cum am 
(1. 

— Da, spuse sec Trevize, şi în mod asemănător există ceva 
care îi face pe oameni să creadă că Pământul nu există, sau 
că este foarte departe, sau că are o crustă radioactivă. 


— Numai că, spuse Pelorat, cei de pe Comporellon cred că 
este relativ aproape de ei. 

— Însă oricum, are o crustă radioactivă. Într-un fel sau 
altul, fiecare popor care are legende despre Pământ 
consideră că acesta este inabordabil. 

— O concepţie mai mult sau mai puţin corectă, spuse 
Pelorat. 

— Mulţi Sayshellieni cred că Gaia este pe undeva prin 
apropiere, spuse Trevize. Unii chiar îi identificau soarele cu 
precizie; şi totuşi, cu toţii consideră că Gaia este 
inaccesibilă. Ar putea exista unii pe Comporellon care să 
creadă că Pământul este radioactiv, mort, dar care i-ar 
putea identifica soarele. Atunci ne vom apropia de el, aşa 
inaccesibil cum l-ar putea considera unii. Vom face exact ca 
în cazul Gaiei. 

— 'Trevize, Gaia a vrut să vă primească, spuse Bliss. Eraţi 
neajutoraţi în mâinile noastre, dar noi nu aveam de gând să 
vă pricinuim vreun rău. Dacă Pământul este puternic, însă 
nu şi binevoitor? Atunci ce se va întâmpla? 

— În orice caz, trebuie să ajung pe Pământ, şi voi accepta 
consecinţele. Însă asta este misiunea mea. Odată ce voi 
localiza Pământul şi mă voi îndrepta spre el, vă puteţi 
despărţi de mine. Vă voi duce pe cea mai apropiată lume a 
Fundaţiei, sau înapoi pe Gaia, dacă insistaţi, apoi voi merge 
singur spre Pământ. 

— Dragul meu prieten, făcu Pelorat o figură suferindă, nu 
mai spune astfel de lucruri. Nici prin gând nu-mi trece să te 
abandonez. 

— Şi nici mie să îl abandonez pe Pel, spuse Bliss întinzând 
o mână şi mângâind obrazul lui Pelorat. 

— Foarte bine, atunci. În scurtă vreme vom fi gata să 
facem Saltul spre Comporellon şi după aceea, să sperăm, ne 
vom îndrepta... spre Pământ. 

Partea a doua. 

Comporellon. 

CAPITOLUL. 3 


La staţia de intrare. 

BLISS INTRĂ ÎN CAMERĂ ŞI SPUSE: 

— Ţi-a spus Trevize că dintr-un moment într-altul vom face 
Saltul prin hiperspaţiu? 

Pelorat, aplecat asupra video-discului, ridică privirea şi 
spuse: 

— Ca să spun drept, a băgat doar capul pe uşă şi mi-a 
spus: „Într-o jumătate de oră.” 

— Gândul la Salt mă nelinişteşte, Pel. Nu mi-a plăcut 
niciodată. Am aşa un sentiment ciudat, de parcă mă întorc 
pe dos. 

Pelorat păru un pic surprins: 

— Bliss dragă, nu mi-am închipuit niciodată că ai făcut 
călătorii spaţiale. 

— Nu am călătorit foarte mult, şi când spun asta mă refer 
doar la aspectul meu de component. Gaia însăşi nu are 
ocazia de a face călătorii spaţiale regulate. Prin natura 
mea/noastră/Gaiei, eu/noi/Gaia nu explorăm, nu ne ocupăm 
cu comerţul, şi nu facem călătorii de plăcere în spaţiu. 
Totuşi, cineva trebuie să stea la staţiile de intrare. 

— Ca atunci când am avut marele noroc de a te întâlni pe 
tine. 

— Da, Pel. 

Îi surâse cu afecţiune: 

— Uneori, Gaia vizitează Sayshell-ul sau alte regiuni 
stelare, din diverse motive... de obicei clandestine. Dar, 
clandestine sau nu, asta presupune Saltul; iar atunci când 
orice parte din Gaia face Saltul, şi Gaia îl face. 

— E foarte neplăcut, spuse Pel. 

— Ar putea fi şi mai rău. Cea mai mare parte din masa 
Gaiei nu suferă din cauza Saltului, aşa că efectul este foarte 
mult diminuat. Însă eu am impresia că îl simt mult mai 
intens. Aşa cum îi tot spun lui Trevize, deşi tot ceea ce 
alcătuieşte Gaia este Gaia, componentele individuaie nu 
sunt identice. Avem fiecare diferenţele noastre, şi structura 


mea este - din cine ştie ce motiv - deosebit de sensibilă la 
Salt. 

— Stai! spuse Pelorat amintindu-şi deodată. Trevize mi-a 
explicat mai demult. Situaţia neplăcută apare în navele 
obişnuite. La intrarea în hiperspaţiu părăseşti câmpul 
gravitațional Galactic, şi revii atunci când te întorci în 
spaţiul normal. Senzaţia este produsă de aceste schimbări. 
Dar Far Star este o navă gravitică. Ea nu depinde de 
câmpul gravitațional, şi deci nu îl părăseşte cu adevărat, 
pentru ca apoi să revină la el. Din acest motiv, nu vom simţi 
nimic. 'Te pot asigura de acest lucru, dragă, pe baza 
experienţei mele personale. 

— Dar este minunat! Ce bine ar fi fost dacă am fi discutat 
despre asta mai devreme. M-aş fi scutit de foartă multă 
nelinişte. 

— Mai există şi un alt avantaj. 

Pelorat deveni expansiv, în rolul său neobişnuit de profesor 
în probleme de astronautică: 

— Pentru a realiza Saltul, navele obişnuite trebuie să se 
îndepărteze până la o distanţă foarte mare - în spaţiul 
normal - faţă de corpurile cereşti masive. Unul dintre 
motive este acesta: cu cât eşti mai aproape de o stea, cu 
atât este mai intens câmpul ei gravitațional, şi cu atât mai 
pronunţate sunt senzațiile care însoțesc Saltul. Apoi, de 
asemeni, cu cât este mai intens câmpul gravitațional, cu 
atât sunt mai complicate ecuaţiile care trebuiesc rezolvate 
pentru a efectua un Salt fără probleme şi pentru a ajunge 
în punctul dorit. Însă într-o navă gravitaţională nu se poate 
vorbi de o senzaţie datorată Saltului. În plus, această navă 
are un computer deosebit, care poate rezolva ecuaţii foarte 
complexe cu o deosebită uşurinţă şi rapiditate. Rezultatul 
este că în loc să se îndepărteze timp de două săptămâni de 
o stea pentru a ajunge la o distanţă confortabilă, Far Star 
nu trebuie să călătorească decât două sau trei zile. Asta 
deoarece nu suntem supuşi unui câmp gravitațional, deci 
nici efectelor inerţiale - recunosc că nu înţeleg, dar aşa mi- 


a spus Trevize - şi putem accelera mult mai rapid decât ar 
putea-o face o navă obişnuită. 

— Este nemaipomenit, spuse Bliss. Trev merită toată 
admiraţia pentru că poate conduce o navă atât de 
neobişnuită. 

Pelorat se încruntă uşor: 

— Te rog, Bliss. Spune „Irevize”. 

— Bine, bine. Însă în absenţa lui, mă mai relaxez şi eu 
puţin. 

— Nu te relaxa. N-ar fi bine să încurajezi deloc acest 
obicei. E atât de sensibil în privinţa numelui! 

— Nu în privinţa numelui. Este sensibil în ceea ce mă 
priveşte. Nu mă place. 

— Nu este adevărat, spuse Pelorat cu toată convingerea. 
Am vorbit cu el... Haide, haide, nu te încrunta. Am fost cât 
se poate de diplomat. M-a asigurat că nu te antipatizează. 
Are suspiciuni vizavi de Gaia, şi este nemulţumit de faptul 
că a trebuit să o aleagă ca model pentru viitorul omenirii. 
Trebuie să-i tolerăm această atitudine. Va reuşi să 
depăşească dificultatea pe măsură ce va înţelege care sunt 
avantajele Gaiei. 

— Sper, dar nu este vorba numai de Gaia. Orice ţi-ar fi 
spus, Pel - aminteşte-ţi că ţine foarte mult la tine, şi nu vrea 
să-ţi rănească sentimentele - mă detestă pe mine personal. 

— Nu, Bliss. Nu ar fi în stare. 

— Nu toată lumea este obligată să mă iubească pentru 
simplul fapt că mă iubeşti tu, Pel. Dă-mi voie să-ţi explic. 
Trev... În regulă, Trevize... crede că sunt un robot. 

O expresie de uluire puse stăpânire pe trăsăturile lui 
Pelorat, de obicei impasibile. 

— Fii serioasă, spuse el, nu are cum să creadă că eşti o 
fiinţă umană artificială. 

— Ce-ar fi atât de surprinzător? Gaia a fost colonizată cu 
ajutorul roboților. Este un fapt recunoscut. 

— Roboții au ajutat, la fel ca şi maşinile, însă oamenii au 
colonizat Gaia; Pământenii. lată ce crede Trevize. Sunt 


sigur. 

— Aşa cum v-am mai spus, ţie şi lui Trevize, nu există nimic 
în memoria Gaiei care să facă referire la Pământ. Însă în 
cele mai vechi amintiri ale noastre există roboţi, care 
munceau pentru a desăvârşi transformarea Gaiei într-o 
lume locuibilă. În aceeaşi vreme, noi formam conştiinţa 
planetară a Gaiei... Asta a necesitat o perioadă îndelungata, 
Pel dragă, şi iată încă un motiv pentru care amintirile 
noastre sunt neclare; probabil că nu Pământul le-a şters, 
aşa cum crede Trevize. 

— Da, Bliss spuse Pelorat neliniştit, dar ce s-a întâmplat cu 
roboții? 

— Ei bine, pe măsură ce Gaia se forma, roboții au plecat. 
Nu doream ca Gaia să includă roboţi, fiind convinşi - ca şi 
acum, de altfel - că o componentă robotică este, pe termen 
lung, dăunătoate unei societăţi omeneşti, fie ea formată din 
Izolaţi sau Planetară. Nu ştiu cum am ajuns la această 
concluzie, dar este posibil să fi fost bazată pe evenimentele 
petrecute în vremurile de demult ale istoriei Galactice, la 
care memoria Gaiei nu poate ajunge. 

— Dacă roboții au plecat... 

— Da, dar dacă unii au rămas? Dacă eu sunt unul dintre 
ei... probabil vechi de cincisprezece mii de ani? Trevize 
bănuieşte acest lucru. 

Pelorat dădu încet din cap: 

— Dar nu eşti. 

— Sigur crezi asta? 

— Sigur. Nu eşti robot. 

— De unde ştii? 

— Bliss, ştiu. Nu există nimic artificial în tine. Nimeni nu 
poate şti asta mai bine decât mine. 

— Dar nu este posibil ca elementul artificial să fie 
disimulat cu foarte mare abilitate, în cele mai mici detalii, 
astfel încât să nu pot fi deosebită de ceea ce este natural? 
În acest caz, cum ţi-ai putea da seama de diferenţa dintre 
mine şi o fiinţă umană adevărată? 


— Nu cred că este posibil ca artificialul să poată fi 
disimulat cu atât de mare abilitate. 

— Şi dacă ar fi posibil, în ciuda a ceea ce crezi tu? 

— Pur şi simplu nu pot să cred aşa ceva. 

— Atunci hai să consideram un caz ipotetic. Dacă aş fi un 
robot ce nu poate fi deosebit de o fiinţă umană, ce ai simţi? 

— Păi, eu... eu... 

— Să fiu mai precisă. Cum te-ai simţi făcând dragoste cu 
un robot? 

Pelorat pocni deodată din degete: 

— Ştii, există unele legende despre femei care se 
îndrăgostesc de bărbaţi artificiali, şi invers. Întotdeauna am 
crezut că au un sens alegoric, dar nu mi-am închipuit că 
poveştile ar putea reprezenta chiar adevărul, în sens 
literal... Desigur, Golan şi cu mine nu am auzit niciodată de 
cuvântul „robot” până nu am aterizat pe Sayshell. Dar dacă 
stau acum să mă gândesc, femeile şi bărbaţii aceia artificiali 
trebuie să fi fost roboţi. Evident, astfel de roboţi au existat 
în vremurile străvechi. Ceea ce înseamnă că legendele ar 
trebui reconsiderate... 

Căzu pe gânduri, tăcut, şi după ce aşteptă un moment, 
Bliss pocni din palme. Pelorat tresări. 

— Pel dragă, spuse Bliss, te foloseşti de mitologie pentru a 
evita întrebarea. Întrebarea este: cum te-ai simţi făcând 
dragoste cu un robot? 

El o privi, stânjenit: 

— Cu unul care cu adevărat nu poate fi deosebit de o fiinţă 
umană? 

— Da. 

— Păi atunci, mie mi se pare că un robot care nu poate fi 
în nici un fel deosebit de o fiinţă umană este o fiinţă umană. 

— Asta vroiam să aud de la tine, Pel. 

Pelorat aşteptă, apoi spuse: 

— Ei bine, acum că m-ai auzit, n-ai de gând să-mi spui că 
eşti o fiinţă umană naturală şi că nu trebuie să mă mai lupt 
cu situaţii ipotetice? 


— Nu, n-am să fac asta. Ai definit o fiinţă umană naturală 
ca fiind o entitate posedând toate proprietăţife unei fiinţe 
umane naturale. Dacă eşti mulţumit că eu am toate aceste 
proprietăţi, atunci punem capăt discuţiei. Avem o definiţie 
valabilă, şi nu este nevoie de o alta. La urma urmei, de unde 
ştiu eu că nu eşti chiar tu un robot care nu se poate deosebi 
de o fiinţă umană? 

— Pentru că îţi spun eu că nu sunt. 

— A, dar poate ai fost programat să-mi spui că eşti o fiinţă 
umană. S-ar putea să crezi chiar tu însuţi asta, prin 
program. Nu avem decât definiţia, şi este tot ceea ce putem 
avea. 

Îşi puse braţele pe după gâtul lui Pelorat şi îl sărută. 
Sărutul deveni din ce în ce mai înflăcărat, şi se prelungi 
până când Pelorat reuşi să spună, înăbuşit: 

— Dar i-am promis lui Trevize că n-o să-l deranjăm 
transformându-i nava într-un refugiu pentru doi guguştiuci. 

Bliss spuse, dezmierdându-l: 

— Hai să ne lăsăm purtaţi de val şi să nu mai pierdem 
timpul gândindu-ne la ceea ce am promis. 

— Dar nu pot face asta, spuse Pelorat tulburat. Ştiu că 
poate te deranjează, Bliss, dar mă gândesc mereu că eu, 
prin constituţie nu mă pot lăsa purtat de sentimente. Este o 
obişnuinţă îndelungată, şi probabil că pe ceilalţi îi 
deranjează foarte mult. N-am reuşit să trăiesc niciodată cu 
o femeie care să nu se plângă în cele din urmă. Prima mea 
nevastă... dar presupun că nu este momentul potrivit 
pentru o astfel de discuţie... 

— Da, este foarte nepotrivit, dar nu în mod fatal. Nici tu nu 
eşti primul meu amant. 

— O! spuse Pelorat un pic descumpănit. 

Apoi, dându-şi seama de zâmbetul discret al lui Bliss, 
spuse: 

— Adică, bineînţeles că nu. Nici nu mă aşteptam... Oricum, 
primei mele neveste nu i-a plăcut acest fel de a fi. 


— Dar mie îmi place. Găsesc că nesfârşita ta scufundare în 
gânduri este atrăgătoare. 

— Asta nu pot s-o cred, dar uite că mi-a mai venit un gând. 
Robot sau om, nu contează. Aici am căzut de acord. Totuşi, 
eu sunt un Izolat, iar tu o ştii bine. Nu fac parte din Gaia, şi 
atunci când suntem în intimitate, participi la emoţii 
exterioare Gaiei deşi uneori mă laşi să pătrund pentru o 
scurtă perioadă în conştiinţa globală. Şi s-ar putea ca 
intensitatea trăirilor să nu fie la fel de mare ca atunci când 
Gaia ar face dragoste cu Gaia. 

— Dragostea cu tine, Pel, are propriile ei delicii, spuse 
Bliss. Nu caut să obţin mai mult. 

— Dar nu se pune problema ca tu să mă iubeşti pe mine. 
Tu nu eşti doar tu. Dacă Gaia consideră asta o perversiune? 

— Dacă ar considera-o, atunci aş şti, pentru că eu sunt 
Gaia. Şi din moment ce-mi face plăcere să fiu cu tine, şi 
Gaiei îi place. Când facem dragoste, Gaia împărtăşeşte 
senzaţia într-o măsură mai mare sau mai mică. Când spun 
că te iubesc, înseamnă că Gaia te iubeşte, deşi doar acea 
parte din ea pe care o reprezint eu primeşte acest rol 
imediat... Pari un pic nelămurit. 

— Fiind Izolat, Bliss, nu reuşesc să înţeleg foarte bine. 

— Oricând se poate face analogia cu corpul unui Izolat. 
Dacă fluieri o melodie, întregul tău corp, organismul tău, 
doreşte să fluiere melodia, dar sarcina imediată de a fluiera 
revine buzelor, limbii, şi plămânilor. Degetul mare de la 
piciorul drept nu face nimic. 

— Ar putea bate ritmul. 

— Dar nu este necesar pentru fluierat. A bate ritmul cu 
degetul mare de la picior nu este acţiunea în sine ci un 
răspuns la acţiune şi, fără îndoială, toate părţile Gaiei pot 
reacţiona într-un fel sau altul, într-o mică măsură, la emoția 
mea. Aşa cum şi eu reacţionez la ale lor. 

— Bănuiesc că nu are rost să mă simt jenat de acest lucru, 
spuse Pelorat. 

— Absolut niciunul. 


— Dar îmi dă un straniu sentiment de responsabilitate. 
Când încerc să te fac fericită, descopăr că trebuie să fac 
fericit până şi cel mai mic organism de pe Gaia. 

— Până şi ultimul atom... dar asta şi faci. Contribui la 
sentimentul de bucurie colectivă pe care te las să îl 
împărtăşeşti pentru scurt timp. Contribuţia ta este prea 
mică pentru a putea fi măsurată cu uşurinţă, dar există. Şi, 
ştiind că există, bucuria ar trebui să-ţi crească. 

— Mi-ar place să fiu sigur că Golan este suficient de 
ocupat cu manevrele lui prin hiperspaţiu. Aş vrea să 
rămână ceva mai mult timp în cabina de pilotaj, spuse 
Pelorat. 

— Ai vrea să facem dragoste, nu-i aşa? 

— Da, aş vrea. 

— Atunci ia o foaie de hârtie, scrie pe ea „Refugiu pentru 
Proaspăt Căsătoriţi”, lipeşte-o pe partea exterioară a uşii, şi 
dacă doreşte să intre, treaba lui. 

Pelorat se conformă, şi în timpul activităţilor dătătoare de 
plăcere care urmară, Far Star făcu Saltul. Nici Pelorat şi 
nici Bliss nu îl simţiră. Nu l-ar fi simţit, chiar dacă i-ar fi 
acordat atenţie. 

Nu trecuseră decât câteva luni de când Pelorat îl întâlnise 
pe Trevize şi părăsise pentru prima oară Terminus-ul. Până 
atunci, toată viaţa sa semicentenară (Standard Galactic) 
fusese permanent legată de solul planetei. 

În mintea sa, acum devenise un bătrân lup al spaţiului. 
Văzuse trei planete: Terminus-ul însuşi, Sayshell, şi Gaia. 
Acum vedea o a patra, chiar dacă imaginea venea printr-un 
echipament telescopic comandat de computer. Cea de-a 
patra planetă era Comporellon. 

Şi din nou, pentru a patra oară, se simţea vag dezamăgit. 
Într-un fel, continua să creadă că dacă priveşti din spaţiu 
spre o lume locuită trebuie să vezi conturul continentelor 
înconjurate de oceane; sau, dacă era vorba de o lume 
deşertică, trebuiau să se distingă contururile lacurilor 
înconjurate de pământ. 


Niciodată nu se întâmplase aşa. 

Dacă lumea era locuită, avea atmosferă, şi, de asemenea 
hidrosferă. Şi dacă avea aer şi apă, avea nori; şi dacă avea 
nori, imaginea era neclară. Deci, Pelorat se trezi încă o dată 
privind nişte vârtejuri albe, prin care se puteau distinge din 
când în când câte o pată de albastru deschis sau de brun 
roşcat. 

Se întrebă, posomorât, dacă cineva putea identifica o lume 
în caz că îi vedea imaginea luată de la - să spunem - trei 
sute de mii de kilometri. Cum se puteau deosebi între ele 
vârtejurile de nori? 

Bliss îl privi cu o oarecare îngrijorare: 

— Ce este, Pel? Pari nefericit. 

— Găsesc că, văzute din spaţiu, toate planetele arată la fel. 

— Şi ce-i cu asta, Janov? spuse 'Trevize. La fel se întâmplă 
cu toate contururile reliefului de pe Terminus atunci când 
apar la orizont, dacă nu ştii ce anume priveşti... un anume 
vârf de munte, sau o anume insuliţă în larg cu o formă 
caracteristică. 

— Aşa o fi, spuse Pelorat nemulţumit, dar ce anume să 
cauţi într-o masă de nori aflată în continuă mişcare? Şi 
chiar dacă încerci să găseşti ceva, ajungi în emisfera 
întunecată înainte de a te lămuri. 

— Priveşte cu ceva mai multă atenţie, Janov. Dacă 
urmăreşti forma noriior, vei descoperi că aceştia tind să 
capete o structură care înconjoară planeta, rotindu-se în 
jurul unui centru. Acel centru este, cu aproximaţie, la unul 
dintre poli. 

— La care? întrebă Bliss cu interes. 

— Întrucât, faţă de nori, planeta se mişcă în sensul acelor 
de ceasornic, înseamnă că privim, prin definiţie, spre polul 
sud. Centrul pare să fie la aproximativ cincisprezece grade 
faţă de terminator - linia de umbră a planetei - şi axa 
planetară este înclinată cu douăzeci şi unu de grade faţă de 
perpendiculara pe planul de revoluţie. Suntem deci fie în 
mijlocul primăverii, fie în mijlocul verii, în funcţie de felul în 


care se mişcă polul, îndepărtându-se sau apropiindu-se de 
terminator. Computerul îi poate calcula orbita şi îmi poate 
da rezultatul foarte repede, dacă i-l cer. Capitala se află la 
nord de ecuator, aşa că este fie în mijlocul toamnei, fie în 
mijlocul iernii. 

Pelorat se încruntă: 

— Îţi poţi da seama de toate astea? 

Privi stratul de nori ca şi cum ar fi avut impresia că aceştia 
puteau vorbi acum, sau ar fi trebuit să-i vorbească. Dar, 
desigur, nu se întâmplă nimic. 

— Nu numai atât, spuse Trevize, dar dacă vei privi 
regiunile polare, nu vei putea zări nici o spărtură în stratul 
de nori pe măsură ce acesta se îndepărtează de poli. De 
fapt, spărturile există, dar printre ele se vede gheaţa, deci 
este o imagine alb-pe-alb. 

— Aha, spuse Pelorat, dar bănuiesc că ăsta este un lucru 
normal în regiunile polare. 

— Pe planetele locuite, desigur. Planetele fără viaţă ar 
putea fi lipsite de aer sau apă, sau ar putea prezenta 
anumite semne că norii nu sunt formaţi din vapori de apă, 
sau că gheaţa nu este apă îngheţată. Comporellon nu 
prezintă astfel de urme, deci putem fi siguri că ceea ce 
vedem sunt nori formaţi din vapori de apă şi apă îngheţată. 
Următorul lucru pe care-l remarcăm este suprafaţa de alb 
continuu care se află pe partea luminată a terminatorului, şi 
un ochi experimentat vede imediat că aceasta este mai 
mare decât în mod normal. Mai mult, se poate observa o 
oarecare strălucire portocalie, una foarte slabă, în lumina 
reflectată, iar asta înseamnă că soarele Comporellon-ului 
este mult mai rece decât soarele Terminus-ului. Deşi 
Comporellon este mai aproape de soarele său în comparaţie 
cu 'Tlerminus-ul, nu este suficient de aproape pentru a 
compensa temperatura scăzută a astrului. În consecinţă, 
Comporellon este o lume rece în comparaţie cu majoritatea 
lumilor locuite. 

— Parcă citeşti dintr-o carte, spuse Pelorat cu admiraţie. 


— Nu te lăsa impresionat, spuse Trevize zâmbindu-i cu 
simpatie. Computerul mi-a pus la dispoziţie toată statistica, 
inclusiv temperatura sa medie uşor coborâtă. Este uşor să 
deduci un lucru pe care deja îl cunoşti. De fapt, 
Comporellon se află în pragul unei ere glaciare, şi va avea 
una, dacă are şi o configuraţie a continentelor adecvată 
acestui lucru. 

Bliss îşi muşcă buza de jos: 

— Nu-mi plac lumile reci. 

— Avem haine călduroase, spuse Trevize. 

— Nu are importanţă. Fiinţele umane nu sunt adaptate la 
vremea rece. Noi nu avem blană groasă sau pene, sau un 
strat subcutanat de grăsime. Când o lume are clima rece, 
asta pare să indice o anumită indiferenţă faţă de fericirea 
părţilor sale componente. 

— Gaia are pretutindeni o climă blândă? întrebă Trevize. 

— În cea mai mare parte, da. Avem unele zone reci pentru 
plantele şi animalele adaptate la frig, dar majoritatea 
zonelor sunt uniform temperate, nedevenind niciodată 
neplăcut de calde sau neplăcut de reci pentru cei care le 
locuiesc, inclusiv pentru oameni, desigur. 

— Pentru oameni, desigur. Toate părţile Gaiei sunt egale în 
această privinţă, dar unele, ca de exemplu fiinţele umane, 
sunt mai egale decât celelalte. 

— Renunţă la sarcasmul ăsta prostesc, spuse Bliss cu o 
urmă de iritare. Nivelul şi intensitatea conştiinţei şi 
cunoaşterii sunt importante. O fiinţa umană este mult mai 
utilă decât ar putea fi o rocă de aceeaşi greutate. 
Proprietăţile şi funcţiile Gaiei au necesarmente o pondere 
mai mare în direcţia fiinţelor umane... Însă nu chiar atât de 
mult ca în lumile voastre formate din Izolaţi. Mai mult, 
există momente când ponderea poate fi mai mare în alte 
direcţii, dacă aşa are nevoie Gaia, ca întreg. S-ar putea 
chiar ca la intervale destul de mari să fie îndreptată înspre 
miezul de rocă. Şi acesta are, la rândul său, nevoie de 


atenţie. În lipsa acestei atenţii, toate părţile Gaiei pot suferi. 
Nimeni nu-şi doreşte o erupție vulcanică inutilă, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Trevize. Nu una inutilă. 

— Nu pari impresionat. 

— Uite ce e, spuse Trevize. Avem lumi mai reci decât 
media, şi lumi mai calde; lumi care în cea mai mare parte 
sunt constituite din păduri tropicale, şi lumi care au savane 
imense. Nu există două lumi la fel, şi fiecare dintre ele 
reprezintă un cămin pentru cei obişnuiţi cu ea. Eu sunt 
obişnuit cu clima relativ blândă a Terminus-ului - de fapt, 
noi am domesticit-o până la o moderație aproape egală cu 
cea a Gaiei - dar îmi place să plec, cel puţin pentru scurtă 
vreme, spre ceva diferit. Bliss, ceea ce avem noi, şi Gaia nu 
are, este variaţia. Dacă Gaia se extinde şi devine Galaxia, 
toate lumile din Galaxie vor fi obligate să aibă o climă 
blândă? Monotonia ar fi insuportabilă. 

— Dacă lucrurile stau astfel, spuse Bliss, şi dacă variaţia 
pare de dorit, atunci se va menţine variaţia. 

— Ca un cadou de la comitetul central, ca să spun aşa? 
făcu sec Trevize. Şi concesia să fie cât mai mică, de parcă ar 
da-o din buzunar? Aş prefera să las acest lucru pe seama 
naturii. 

— Dar voi nu l-aţi lăsat pe seama naturii. Fiecare lume 
locuită din Galaxie a fost modificată. Fiecare a fost găsită 
într-o stare naturală inconfortabilă pentru oameni, dar 
transformată până când a devenit cât mai blândă posibil. 
Dacă această lume este rece, sunt sigură că locuitorii săi nu 
au putut-o încălzi mai mult fără un cost inacceptabil. Chiar 
şi aşa, porțiunile locuite probabil că sunt încălzite artificial 
pentru a fi cât mai blânde. Aşa că n-are rost să faci morala 
asta trufaşă cu natura care este lăsată să decidă singură 
asupra climei lumilor. 

— Presupun că prin tine vorbeşte Gaia, spuse Trevize. 

— Bineînţeles. Eu sunt Gaia. 

— Atunci, dacă Gaia este atât de sigură pe superioritatea 
ei, ce nevoie mai aveţi de decizia mea? De ce n-aţi mers mai 


departe, fără mine? 

Bliss făcu o pauză, ca pentru a-şi aduna gândurile. Apoi 
spuse: 

— Pentru că nu este înţelept să ai prea multă încredere în 
tine însuţi. Pentru noi este firesc să ne vedem calităţile mai 
limpede decât ne vedem defectele. Noi ne dorim să facem 
ceea ce este corect; nu ceea ce ni se pare a fi corect, ci ceea 
ce este corect în mod obiectiv, dacă se poate spune aşa. Tu 
pari a fi cea mai la îndemână soluţie pentru a descoperi 
acest lucru, deci ne lăsăm ghidaţi de tine. 

— Dreptatea mea este atât de obiectivă, spuse Trevize cu 
tristeţe, încât nici măcar nu-mi înţeleg propria decizie şi îi 
caut justificarea. 

— O vei găsi, spuse Bliss. 

— Sper, spuse Trevize. 

— De fapt, prietene, spuse Pelorat, am impresia că această 
discuţie i-a dat câştig de cauză lui Bliss, fără a fi nevoie de 
prea mult efort. De ce nu recunoşti că argumentele ei 
justifică decizia ta? Gaia este valul care va aduce viitorul 
pentru omenire. 

— Pentru că, spuse Trevize cu asprime, în momentul în 
care am luat decizia nu aveam aceste argumente. Nu ştiam 
niciunul dintre aceste detalii despre Gaia. Altceva m-a 
influenţat, cel puţin inconştient. Ceva fundamental, care nu 
depinde de detaliile Gaiei. Asta trebuie să găsesc eu. 

Pelorat ridică o mână împăciuitoare: 

— Nu te enerva, Golan. 

— Nu mă enervez. Mă aflu pur şi simplu sub o tensiune 
insuportabilă. Nu vreau să fiu buricul Galaxiei. 

— Nu te condamn, Trevize, spuse Bliss, şi îmi pare sincer 
rău că soarta te-a obligat să îţi asumi acest rol... Când vom 
ateriza pe Comporellon? 

— Peste trei zile, spuse Trevize, şi numai după ce ne vom 
opri la una dintre staţiile orbitale de intrare. 

— N-ar trebui să avem nici o problemă, nu-i aşa? spuse 
Pelorat. 


Trevize ridică din umeri: 

— Depinde de numărul navelor care se apropie de planetă, 
de numărul staţiilor de intrare, şi, în primul rând, de 
regulamentul specific care permite sau refuză intrarea. 
Regulamentele astea se schimbă din când în când. 

Pelorat interveni, indignat: 

— Cum adică, să ne refuze intrarea? Cum ar putea ei să 
refuze intrarea unor cetăţeni ai Fundaţiei? Comporellon nu 
face parte din dominionul Fundaţiei? 

— Ei bine, da... şi nu. Există o problemă legală delicată în 
jurul acestui subiect, şi nu ştiu sigur cum o interpretează 
cei de pe Comporellon. Presupun că există probabilitatea să 
ni se refuze intrarea, dar nu cred că este o probabilitate 
mare. 

— Şi dacă suntem refuzaţi, ce facem? 

— Nu ştiu prea bine, spuse Trevize. Să aşteptăm şi să 
vedem ce se întâmplă. După aceea vom face planuri, în 
funcţie de noua situaţie. 

Se aflau acum suficient de aproape de Comporellon pentru 
a-l vedea ca pe un glob de mari dimensiuni, fără a mai avea 
nevoie de mărirea telescopică. Dacă se făcea însă uz de 
telescop, se puteau vedea chiar şi staţiile de intrare. Se 
aflau mult mai departe de planetă decât majoritatea 
celorlalte structuri de pe orbită, şi erau bine luminate. 

Far Star apropiindu-se în direcţia polului sud, jumătate din 
planetă era permanent luminată de soare. Stațiile de 
intrare aflate în partea întunecată se vedeau mai clar, ca 
nişte scântei luminoase. Erau plasate pe un arc de cerc în 
jurul planetei, la distanţe egale. Şase dintre ele erau vizibile 
(plus şase pe partea luminată, fără îndoială) şi înconjurau 
planeta cu viteze constante, identice. 

Pelorat, uşor înfiorat de această privelişte, spuse: 

— Sunt şi alte luminiţe, mai aproape de planetă. 

— Nu cunosc planeta în amănunt, aşa că nu-ţi pot da 
lămuriri. Unele ar putea fi fabrici orbitale, sau laboratoare, 
sau observatoare, sau chiar oraşe-navă. Unele planete 


preferă să-şi ţină toate obiectivele de pe orbită în partea 
întunecată, cu excepţia staţiilor de intrare. De exemplu, aşa 
face Terminus-ul. Evident, Comporellon se conduce după un 
principiu mai liberal. 

— Spre care staţie de intrare ne îndreptăm, Golan? 

— Depinde de ei. Am trimis cererea de aterizare şi vom 
primi peste puţin timp instrucţiuni spre care staţie de 
intrare să ne îndreptăm, şi când. Depinde foarte mult de 
numărul navelor care încearcă să intre în acest moment. 
Dacă la fiecare staţie s-a format o coadă din câte zece nave, 
va trebui să avem răbdare. 

— N-am călătorit decât de două ori la distanţe 
hiperspaţiale faţă de Gaia, spuse Bliss, şi de fiecare dată am 
fost pe sau aproape de Sayshell. Nu m-am îndepărtat până 
la o astfel de distanţă. 

Trevize o privi cu severitate: 

— Are vreo importanţă? Eşti în continuare Gaia, nu-i aşa? 

Bliss păru iritată pentru moment, însă apoi începu să 
chicotească. 

— Trevize, trebuie să recunosc că de data asta m-ai prins, 
spuse ea. Cuvântul „Gaia” are două înţelesuri. Se poate 
folosi pentru a desemna planeta fizică, un obiect globular 
solid în spaţiu. Mai poate fi de asemeni folosit pentru a 
desemna obiectul viu care include acel glob. Pentru a vorbi 
corect, ar trebui să folosim două cuvinte diferite pentru 
aceste două concepte diferite, dar Gaienii ştiu întotdeauna, 
din context, care anume sens este folosit. Recunosc că din 
când în când un Izolat poate fi pus în încurcătură. 

— Ei bine, spuse Trevize, admițând că eşti la multe mii de 
parseci depărtare de Gaia-planetă, mai faci în continuare 
parte din Gaia-organismul viu? 

— Dacă ne referim la organism, sunt în continuare Gaia. 

— Şi nu există nici o atenuare? 

— În esenţă, nu. Ţi-am spus deja că apare o complicaţie în 
plus, dar rămân Gaia. 


— Nu ţi-a trecut niciodată prin minte, spuse Trevize, că 
Gaia poate fi văzută ca o caracatiţă Galactică - monstrul 
legendar - care îşi întinde tentaculele pretutindeni? Nu 
trebuie decât să pui câţiva Gaieni pe fiecare dintre lumile 
locuite, şi devii efectiv Galaxia. De fapt, probabil că aţi şi 
făcut asta. Unde v-aţi instalat Gaienii? Presupun că unul sau 
mai mulţi pe Terminus, şi unul sau mai mulţi pe Trantor. 
Până unde aţi mers? 

Era clar că Bliss nu se prea simţea în largul ei: 

— Ţi-am promis că n-am să te mint, Trevize, dar asta nu 
înseamnă că sunt obligată să-ţi dezvălui întregul adevăr. 
Sunt unele lucruri pe care nu este nevoie să le afli. lar 
poziţia şi identitatea fragmentelor individuale ale Gaiei fac 
parte din acestea. 

— Pot afla motivul existenţei acestor tentacule, Bliss, chiar 
dacă nu ştiu unde se află? 

— Părerea Gaiei este că nu ai nevoie să le ştii. 

— Am impresia totuşi că pot face presupuneri. Voi vă 
credeţi în postură de protectori ai Galaxiei. 

— Suntem interesaţi să avem o Galaxie stabilă şi sigură: 
paşnică şi prosperă. Planul Seldon, aşa cum a fost iniţial 
conceput de Hari Seldon, are ca scop crearea unui Al Doilea 
Imperiu Galactic, mai stabil şi mai eficient decât Primul. 
Planul, care a fost în mod continuu modificat şi îmbunătăţit 
de A Doua Fundaţie, se pare că a funcţionat bine pană 
acum. 

— Dar Gaia nu doreşte un Al Doilea Imperiu Galactic în 
sensul clasic, nu-i aşa? Voi doriţi Galaxia... un organism viu, 
integrator. 

— Din moment ce tu ai hotărât acest lucru, vom avea, 
sperăm, Galaxia. Dacă nu ai fi permis, ne-am fi străduit şi 
noi pentru Al Doilea Imperiu al lui Seldon, şi l-am fi făcut 
cât mai sigur, în măsura posibilităţilor noastre. 

— Dar ce e rău în... 

Urechea sa prinse semnalul discret, ca un tors de pisică. 


— Computerul mă avertizeată, spuse el. Bănuiesc că a 
primit instrucţiuni referitoare la staţia de intrare. Mă întorc 
imediat. 

Intră în cabina de pilotaj şi aşeză mâinile pe contururile de 
pe pupitru, descoperind ca erau, într-adevăr, instrucţiuni 
referitoare la staţia de intrare spre care trebuia să se 
îndrepte... coordonatele faţă de linia dintre centrul 
Comporellon-ului şi polul nord... traseul de apropiere pe 
care trebuia să îl parcurgă. 

Trevize trimise acceptul, apoi se lăsă pe spate, preţ de o 
clipă. 

Planul Seldon! Nu se mai gândise la el de foarte multă 
vreme. Primul Imperiu Galactic se prăbuşise, şi Fundaţia 
crescuse continuu timp de cinci sute de ani, mai întâi 
întrecându-se cu Imperul muribund, apoi înălțându-se pe 
ruinele acestuia... totul în deplină concordanţă cu Planul. 

A existat întreruperea provocată de Catâr care, o vreme, a 
ameninţat să facă Planul ţăndări. Dar Fundaţia a reuşit să 
depăşească momentul greu... probabil cu ajutorul etern- 
secretei A Doua Fundaţie... posibil cu ajutorul şi-mai- 
secretei Gaia. 

Acum Planul era ameninţat de ceva mult mai serios decât 
Catârul. Se transforma dintr-o renaştere a Imperiului în 
ceva cu totul diferit faţa de ceea ce se petrecuse până 
atunci în istorie - Galaxia. lar hotărârea o luase el. 

Dar de ce? Exista oare vreo fisură în Plan? O fisură 
esenţială? 

Ca într-o fulgerare, Trevize avu impresia că această fisură 
exista cu adevărat şi că ştia ce anume era, că ştiuse încă de 
atunci când luase decizia, însă acest scurt moment de 
conştientizare - dacă asta o fi fost - dispăru la fel de repede 
precum venise, lăsându-l cu mintea goală. 

Poate că fusese doar o iluzie; şi atunci când luase decizia, 
şi acum. La urma urmelor, nu ştia nimic despre Plan, în 
afara ipotezelor esenţiale care validau psihoistoria. În afară 


de acestea, nu cunoştea nici un amănunt, şi nici o singură 
fărâmiţă din matematicile pe care se baza. 

Închise ochii şi se gândi... 

Nimic. 

Să fi fost oare forţa suplimentară pe care o primise de la 
computer? Îşi puse mâinile pe pupitru şi parcă simţi căldura 
celorlalte mâini, prinzându-le pe ale sale. Închise ochii şi se 
gândi încă o dată... 

Tot nimic. 

Comporellianul care urcă la bordul navei avea o cartelă 
holografică de identitate. Aceasta îl înfăţişa cu o 
remarcabilă fidelitate: faţă dolofană, barbă scurtă. 
Dedesubt era un nume, A. Kendray. 

Era mic de statură, cu un corp la fel de dolofan ca şi faţa. 
Avea înfăţişare şi gesturi indolente, domoale. Cerceta nava 
cu o uimire nedisimulată. 

— Cum aţi coborât atât de repede? întrebă el. Nu vă 
aşteptam înainte de două ore. 

— Avem un model nou de navă, spuse Trevize cu o politeţe 
rezervată. 

Însă Kendray nu era chiar un tânăr inocent, aşa cum 
părea. Intră în cabina de pilotaj şi spuse imediat: 

— Graviticăâ? 

Trevize îşi dădu seama că nu avea rost să nege un lucru 
atât de evident. Spuse, pe un ton neutru: 

— Da. 

— Foarte interesant. Auzi de ele, dar de fapt nu le vezi 
niciodată. Motoarele sunt în fuselaj? 

— Într-adevăr. 

Kendray privi computerul: 

— La fel şi circuitele computerului? 

— Într-adevăr. În sfârşit, aşa mi s-a spus. N-am verificat 
niciodată. 

— Aha, bine. Mie nu-mi trebuie decât documentele navei: 
numărul motorului, locul de fabricaţie, codul de 
identificare, ştiţi, toată bucătăria... Le găsesc în computer, 


sunt sigur, şi probabil că într-o jumătate de secundă îmi 
poate oferi formularul de care am nevoie. 

Operația dură cu foarte puţin mai mult de o jumătate de 
secundă. Kendray privi din nou înjur: 

— Dumneavoastră trei sunteţi toţi oamenii de la bord? 

— Da, spuse Trevize. 

— Nici un animal viu? Plante? Starea de sănătate? 

— Nu. Nu. Bună, spuse crispat Irevize. 

— Hum! făcu Kendray notând-şi ceva. Vreţi să vă aşezaţi 
mâna aici? Simplă rutină... Mâna dreaptă, vă rog. 

Trevize privi aparatul fără nici un pic de bunăvoință. Se 
utiliza pe o scară din ce în ce mai largă, şi devenea din ce în 
ce mai sofisticat. Aproape că îţi puteai da seama de 
înapoierea tehnologică a unei lumi dintr-o singură privire, 
după vechimea microdetectorului folosit. Acum nu mai 
existau decât puţine lumi, înapoiate, unde microdetectorul 
nu era folosit. Începutul venise odată cu prăbuşirea finală a 
Imperiului, pe măsură ce fiecare fragment al întregului 
începuse să se preocupe de protejarea împotriva bolilor şi 
microorganismelor străine. 

— Ce este ăsta? întrebă Bliss cu voce înceată şi curioasă, 
întinse gâtul pentru a vedea aparatul dintr-o parte, apoi din 
cealaltă. 

— Un microdetector, spuse Pelorat, bănuiesc că aşa se 
numeşte. 

— Nu este nici un secret, adăugă Trevize. Un aparat care 
cercetează automat o părticică din corpul tău, pe dinafară 
şi pe dinăuntru, căutând orice microorganism capabil să 
transmită vreo boală. 

— Acesta face şi o clasificare, spuse Kendray pe un ton în 
care se desluşea mândria. A fost realizat chiar aici, pe 
Comporellon... Şi, dacă nu vă supăraţi, aş dori totuşi să 
puneţi mâna dreaptă aici. 

Trevize introduse mâna dreaptă în aparat, şi privi o serie 
de semne roşii dansând deasupra unui set de linii 


orizontale. Kendray atinse un contact, şi imediat apăru un 
facsimil în culori. 

— Va trebui să semnaţi asta, domnule, spuse el. 

Trevize semnă. 

— Cât de grav bolnav sunt? întrebă el. Nu mă aflu în foarte 
mare pericol, nu-i aşa? 

— Nu sunt medic, spuse Kendray, aşa că nu vă pot spune 
cu precizie, însă nu apare nici un indiciu care să impună 
întoarcerea dumneavoastră din drum sau punerea în 
carantină. Pe mine, altceva nici nu mă interesează. 

— Ce diagnostic fericit pe capul meu! spuse sec Trevize. 

Apoi îşi scutură mâna pentru a scăpa de câteva uşoare 
furnicături. 

— Este rândul dumneavoastră, domnule, spuse Kendray. 

Pelorat introduse mâna, cu o oarecare ezitare. După 
aceea, semnă facsimilul. 

— Şi dumneavoastră, doamnă? 

Câteva momente mai târziu Kendray privea rezultatele, 
spunând: 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva. 

Ridică ochii spre Bliss, cu o expresie de uimire şi respect: 

— Sunteţi negativă. Complet negativă. 

Bliss îi adresă un zâmbet plăcut: 

— Ce drăguţ! 

— Da, doamnă. Vă invidiez. 

Reveni la primul facsimil, şi spuse: 

— Actele dumneavoastră de identitate, Domnule Trevize. 

Trevize i le prezentă. Kendray le privi, apoi ridică privirea, 
încă o dată surprins: 

— Consilier în Parlamentul Terminus-ului? 

— Exact. 

— Înalt demnitar al Fundaţiei? 

— Foarte exact, spuse rece Trevize. Aşa că hai să 
terminăm mai repede toată chestia asta, vrei? 

— Sunteţi comandantul acestei nave? 

— Da, suni. 


— Scopul vizitei? 

— Securitatea Fundaţiei, şi ăsta este singurul răspuns pe 
care îl primeşti. Sper că înţelegi, nu? 

— Da domnule. Cat timp intenţionaţi să rămâneţi? 

— Nu ştiu. Poate o săptămână. 

— Foarte bine. Şi dumnealor? 

— Dânsul este Dr. Janov Pelorat, spuse Trevize. Ai aici 
semnătura lui, şi garantez eu pentru el. Este savant şi mă 
asistă în chestiunea pentru care mă aflu aici. 

— Înţeleg, domnule, totuşi trebuie să-i verific actele de 
identitate. Regulamentele sunt regulamente, şi mă tem că 
nu am ce face. Sper că mă înţelegeţi, domnule. 

Pelorat îi prezentă documentele. Kendray aprobă cu o 
mişcare a capului. 

— Şi dumneavoastră, domnişoară? întrebă el. 

— Nu e nevoie să o mai deranjezi pe domnişoara, spuse 
încet Trevize. Garantez şi pentru ea. 

— Da, domnule, dar trebuie să-i verific actele de 
identitate. 

— Mă tem că nu am nici un document asupra mea, 
domnule, spuse Bliss. 

Kendray se încruntă: 

— Poftim? 

— Tânăra domnişoară nu a luat nici un document cu ea, 
spuse Trevize. O neglijenţă regretabilă. Însă totul este în 
perfectă regulă, îmi asum întreaga responsabilitate. 

— Aş dori eu să vă asumaţi responsabilitatea, spuse 
Kendray, dar nu se poate. Responsabilitatea îmi revine mie. 
Având în vedere circumstanţele, nu este o problemă foarte 
mare. N-ar trebui să existe nici o dificultate în a obţine 
duplicatele. Presupun că domnişoara vine de pe Terminus. 

— Nu, nu de acolo vine. 

— Atunci, de undeva din teritoriile Fundaţiei? 

— Ca să fiu sincer, nu. 

Kendray o privi cu atenţie pe Bliss. Apoi îşi mută privirea 
asupra lui Trevize. 


— lată o complicaţie, Domnule Consilier, spuse el. Nefiind 
vorba de o lume a Fundaţiei, s-ar putea să fie nevoie de 
ceva mai mult timp pentru a obţine un duplicat. Întrucât nu 
sunteţi cetăţean al Fundaţiei, Domnişoară Bliss, trebuie să- 
mi spuneţi numele planetei pe care v-aţi născut şi al 
planetei al cărei cetăţean sunteţi. După aceea, vom aştepta 
să sosească duplicatul documentelor dumneavoastră. 

— Uite ce e, Domnule Kendray, spuse Trevize. Nu văd 
motivul pentru care suntem întârziaţi. Sunt un înalt 
demnitar al guvernului Fundaţiei şi mă aflu aici într-o 
misiune de mare importanţă. N-ar trebuisă fiu reţinut şi 
întârziat pentru o banală problemă cu documentele. 

— Nu am ce face, Domnule Consilier. Dacă ar fi după mine, 
v-aş lăsa chiar acum să coborâţi pe Comporellon, dar am o 
carte groasă plină de reguli care îmi dirijează fiecare 
acţiune. Trebuie să respect regulamentul, altfel se va 
întoarce împotriva mea... Desigur, bănuiesc că sunteţi 
aşteptat de o personalitate a guvernului. Îmi spuneţi cine 
este, şi iau legătura cu dânsul. Dacă îmi ordonă să vă las să 
treceţi, atunci asta este, vă las. 

Trevize ezită un moment. 

— N-ar fi înţelept, Domnule Kendray, spuse el. Pot vorbi cu 
superiorul dumitale imediat? 

— Bineînţeles, dar nu aşa, pe nepregătite... 

— Sunt sigur că va veni imediat ce va înţelege că vorbeşte 
cu un demnitar al Fundaţiei... 

— De fapt, spuse Kendray, fie vorba între noi, asta nu ar 
face decât să înrăutăţească lucrurile. Vedeţi, noi nu facem 
parte din teritoriul aflat sub controlul direct al Fundaţiei. 
Noi venim cu titlul de Putere Asociată, şi ne luăm foarte în 
serios. Oamenii au mare grijă să nu apară ca nişte 
marionete ale Fundaţiei - folosesc o expresie populară, 
înţelegeţi - şi fac tot posibilul pentru a-şi demonstra 
independenţa. Superiorul meu s-ar aştepta să obţină o 
apreciere favorabilă mai degrabă dacă s-ar opune să vă 
facă vreun favor. 


Figura lui Trevize se întunecă: 

— Şi tu gândeşti la fel? 

Kendray dădu din cap: 

— Eu sunt în afara politicii, domnule. Nimeni nu îmi dă 
vreun premiu, orice aş face. Să zic mersi dacă îmi primesc 
salariul. Însă pot primi note proaste, cu foarte mare 
uşurinţă. Aş dori să nu mi se întâmple aşa ceva. 

— Ştii, având în vedere poziţia mea, aş putea avea grijă de 
tine. 

— Nu, domnule. Îmi cer scuze dacă sună a impertinenţă, 
dar nu cred că puteţi... Şi, domnule, mi-e jenă s-o spun, dar 
să nu-mi oferiţi ceva de valoare. S-au dat exemple cu 
funcţionari corupți, şi în zilele astea se pricep foarte bine 
să-i descopere. 

— Nici nu mă gândeam să te mituiesc. Mă gândeam numai 
la ce-ţi poate face Primarul de pe Terminus dacă te 
amesteci în misiunea mea. 

— Domnule Consilier, atâta vreme cât mă pot ascunde în 
spatele regulamentului, sunt în perfectă siguranţă. Dacă 
membrii Prezidiului Comporellian vor fi pedepsiţi în vreun 
fel de către Fundaţie, asta-i treaba lor, nu a mea... Dar dacă 
vă poate ajuta cu ceva, domnule, vă putem lăsa pe 
dumneavoastră doi să pătrundeţi cu nava. O lăsaţi pe 
Domnişoara Bliss la staţia de intrare, o vom ţine o vreme şi 
apoi o vom trimite jos, imediat ce ne parvin duplicatele 
documentelor. Dacă din vreun anume motiv nu vom putea 
obţine aceste documente, o vom trimite înapoi pe lumea 
dânsei, cu un transport comercial. Mă tem totuşi că în acest 
din urmă caz, cineva va trebui să suporte costul călătoriei. 

Trevize surprinse expresia lui Pelorat. 

— Domnule Kendray, făcu el, pot să-ţi vorbesc între patru 
ochi, în cabina de pilotaj? 

— Foarte bine, însă nu pot rămâne multă vreme la bord, 
altfel voi fi luat la întrebări. 

— N-o să dureze mult, spuse Trevize. 


În cabina de pilotaj, Trevize avu grijă să închidă foarte 
bine uşa, apoi spuse cu voce joasă: 

— Am fost în multe locuri, Domnule Kendray, dar n-am 
văzut nicăieri atâta zel şi minuţiozitate în aplicarea 
regulamentelor de imigrare, mai ales că este vorba de 
cetăţeni ai Fundaţiei, şi demnitari pe deasupra. 

— Dar tânăra femeie nu este cetăţean al Fundaţiei. 

— Chiar şi aşa. 

— Situaţia se schimbă tot timpul..., spuse Kendray. Am 
avut multe scandaluri şi, în acest moment, disciplina s-a 
înăsprit. Dacă veţi reveni la anul, s-ar putea să nu 
întâmpinați nici un fel de problemă, dar în acest moment nu 
vă pot ajuta cu nimic. 

— Încearcă, Domnule Kendray, spuse Trevize cu o voce 
suavă. Mă las pe mâinile tale, şi te rog să mă ajuţi, ca între 
bărbaţi. Pelorat şi cu mine suntem de multă vreme în 
misiunea asta. El şi cu mine. Doar el şi cu mine. Suntem 
prieteni buni, dar din când în când te simţi cam singur, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Acum câtva timp, Pelorat a dat 
peste această micuță domnişoară. Nu trebuie să-ţi spun ce 
s-a întâmplat, dar am hotărât să o luăm şi pe ea cu noi. Ne 
mai folosim de ea uneori, iar asta ne face bine la sănătate. 
Acum, problema este că Pelorat are o legătură pe lerminus. 
Eu n-am nici o obligaţie, mă înţelegi, însă Pelorat este ceva 
mai bătrân, şi a ajuns la o vârstă când bărbaţii devin un 
pic... disperaţi. Are nevoie să-şi regăsească tinereţea, sau 
ceva de genul ăsta. Nu o poate părăsi. În acelaşi timp, dacă 
Bliss este menţionată vreodată în mod oficial, la întoarcerea 
pe lerminus va avea parte de o grămadă de mizerii. 
Înţelegi sper că nu este nimic rău în ce face el. Domnişoara 
Bliss, aşa cum îşi spune ea însăşi - un nume foarte potrivit, 
având în vedere profesiunea ei - nu excelează în 
inteligenţă; nu pentru aşa ceva avem noi nevoie de ea. 
Chiar este obligatoriu să o pui şi pe ea în raport? Ne poţi 
menţiona doar pe mine şi pe Pelorat. Când am plecat de pe 


Terminus nu mai figura nimeni altcineva la bord. La urma 
urmelor, nu poartă nici un fel de boală. Ai observat şi tu. 

Kendray făcu o grimasă: 

— Nu vreau să vă fac neplăceri, sincer. Înţeleg situaţia şi, 
credeţi-mă, aveţi toată simpatia mea. Ascultaţi, dacă vă 
închipuiţi că e o distracţie să faci de gardă cu schimbul aici, 
pe staţia asta, timp de câteva luni neîntrerupte, vă înşelaţi. 
Formaţiile de gardă nici măcar nu sunt mixte; nu aici, pe 
Comporellon. 

Scutură din cap: 

— Am şi eu o nevastră, aşa că înţeleg... Dar ascultaţi-mă, 
chiar dacă vă las să treceţi, imediat ce... mmmm... 
domnişoara... este descoperită că nu are acte, ea intră la 
închisoare, iar dumneavoastră şi Domnul Pelorat intraţi în 
bucluc; veţi fi trimiţi înapoi pe Terminus. lar eu, cu 
siguranţă voi fi dat afară. 

— Domnule Kendray, spuse Trevize, în privinţa asta ai 
încredere în mine. Odată ce voi fi pe Comporellon, voi fi în 
siguranţă. Pot vorbi despre misiunea mea cu unii dintre 
oamenii în drept şi după aceea nu va mai exista nici un 
necaz. Voi lua asupra mea întreaga responsabilitate pentru 
cele ce s-au întâmplat aici, dacă va fi vreodată cazul... Însă 
mă îndoiesc. Mai mult, voi recomanda promovarea 
dumitale, şi o vei avea; Terminus-ul poate exercita nişte 
presiuni... Şi-l scăpăm şi pe Pelorat de o grijă. 

Kendray şovăi, apoi spuse: 

— În regulă. Vă las să treceţi... dar vă previn: Din 
momentul acesta, încep să-mi pregătesc o modalitate de a- 
mi salva pielea, în caz că se întâmplă ceva. Şi n-am de gând 
să fac nimic pentru a o salva pe o dumneavoastră. Mai mult, 
eu ştiu cum stau lucrurile pe Comporellon, iar 
dumneavoastră nu. Comporellon nu este o lume uşoară 
pentru cei care încalcă regulile. 

— Îţi mulţumesc, Domnule Kendray, spuse Trevize. Nu va 
exista nici o problemă. Te asigur. 

CAPITOLUL 4 


Pe Comporellon 13 

TRECUSERĂ. Staţia de intrare rămăsese în urmă, ca o 
stea ce se micşora cu rapiditate. În două ore urmau să 
pătrundă în stratul de nori. 

O navă gravitică nu are nevoie să-şi frâneze traiectoria, 
luând-o de-a lungul unei spirale cu rază de curbură mare, 
dar nici nu se poate năpusti spre sol. Libertatea faţă de 
atracţia gravitaţională nu însemna totodată şi libertatea 
faţă de frecarea cu aerul. Nava putea cobori în linie 
dreaptă, dar trebuiau totuşi luate măsuri de precauţie; 
coborârea nu putea fi prea rapidă. 

— Unde mergem? întrebă Pelorat cu o expresie încurcată. 
Ştii, bătrâne, printre nori, eu nu sunt în stare să deosebesc 
un lot de altul. 

— Nici eu nu pot, spuse Trevize, dar avem o hartă 
holografică oficială, care prezintă conturul continentelor şi 
accentuează relieful, atât înălțimile muntoase cât şi 
adâncimea oceanelor... sunt prezentate de asemenea şi 
subdiviziunile administrative. Harta se află în computer, şi 
cu asta totu-i rezolvat. Computerul va face corespondenţa 
între conturul apă-uscat al planetei şi cel al hărţii, orientând 
în mod corect nava, iar apoi ne va duce în capitală, pe o 
traiectorie cicloidică. 

— Dacă mergem în capitală, spuse Pelorat, plonjăm 
imediat în vârtejul politicii. Comporellon fiind anti-Fundaţie, 
aşa cum a insistat tipul de la staţia de intrare, înseamnă că 
ne îndreptăm cu bună ştiinţă spre bucluc. 

— Pe de altă parte, capitala este, probabil, centrul 
intelectual al planetei. lar dacă vrem informaţii, acolo le 
vom afla, mai degrabă decât în oricare altă parte. Cât 
despre faptul că sunt anti-Fundaţie, mă îndoiesc că se vor 
manifesta prea făţiş. Primarul Branno nu mă place prea 
mult, dar nici nu-şi poate permite să accepte maltratarea 
unui Consilier. Va avea grijă să nu încurajeze crearea unui 
precedent. 


Bliss ieşi din toaletă. Se spălase pe mâini, care erau încă 
umede. Îşi aranjă lenjeria de corp fără a da semne că ar fi 
jenată de prezenta celor doi bărbaţi, apoi spuse: 

— Cred că excreţiile sunt reciclate în întregime. 

— Altfel nici nu se poate, spuse Trevize. Cât timp crezi că 
ar rezista rezerva noastră de apă fără reciclarea 
excreţiilor? Pe ce anume crezi că se bazează condimentul 
aromat, de foarte bună calitate, folosit pentru a da gust 
hranei congelate? Sper că asta nu-ţi va strica apetitul, Bliss. 

— De ce să mi-l strice? De unde crezi că provin apa şi 
hrana pe Gaia, sau pe această planetă, sau pe lerminus? 

— Pe Gaia, spuse Trevize, excreţiile sunt la fel de vii ca şi 
voi. 

— Nu sunt vii. E o diferenţă. Nivelul lor de conştiinţă este, 
normal, foarte scăzut. 

Trevize pufni pe nas, dispreţuitor, dar nu încercă să 
răspundă. 

— Mă duc în cabina de pilotaj să ţin companie 
computerului, spuse el. Nu că ar avea neapărată nevoie de 
mine. 

— Putem veni şi noi? întrebă Pelorat. Nu mă împac cu 
gândul că ne poate duce jos de unul singur, fără nici un fel 
de ajutor; că poate detecta alte nave, sau furtuni, sau... ce-o 
mai fi. 

Trevize zâmbi larg: 

— Obişnuieşte-te, te rog. Când se află sub controlul 
computerului, nava este de departe mai în siguranţă decât 
în mâinile mele... Desigur, vino. Îţi va face bine să vezi cu 
ochii tăi ce se întâmplă. 

Se aflau pe partea luminată de soare. Asta pentru că - le 
explică Trevize - la lumina zilei, harta din computer putea fi 
mult mai uşor confruntată cu realitatea. 

— Evident, spuse Pelorat. 

— Nu este deloc evident. Computerul se poate hotări la fel 
de repede şi în întuneric, detectând lumina infraroşie 
radiată de suprafaţa planetei. Însă undele infraroşii sunt 


mai lungi şi nu permit o rezoluţie la fel de bună ca cea a 
luminii vizibile. Cu alte cuvinte, în infraroşu computerul nu 
vede la fel de precis şi cu la fel de mare profunzime. Având 
în vedere că nu suntem mânaţi de necesitate, aş prefera să- 
i uşurez cât mai mult sarcina. 

— Şi dacă oraşul-capitală este în emisfera întunecată? 

— Şansa este de una din două, spuse Trevize. Însă odată 
ce harta computerului este corelată cu realitatea, la lumina 
zilei, putem pluti uşor spre capitală, cu foarte mare 
precizie, chiar dacă se află în întuneric. De altfel, cu multă 
vreme înainte de a ajunge în împrejurimile capitalei, vom 
intersecta fascicolele de microunde şi vom primi mesaje 
care ne vor îndrepta spre cosmoportul cel mai adecvat... 
Nu avem motive de îngrijorare. 

— Eşti sigur? întrebă Bliss. Mă duci acolo, jos, fără acte, şi 
sunt născută pe o lume de care aceşti oameni nu au habar... 
iar eu am obligaţia şi hotărârea să nu vorbesc despre Gaia, 
sub nici un motiv. Deci, ce vom face dacă ni se vor cere 
actele? 

— Nu cred să se întâmple aşa ceva, spuse Trevize. Toată 
lumea va presupune că s-a avut grijă de acest lucru, la 
staţia de intrare. 

— Dar dacă totuşi întreabă? 

— Ei bine, vom face faţă acestei situaţii atunci când va veni 
vremea. Între timp, să nu ne mai facem probleme din nimic. 
— În momentul când ne vom confrunta cu problemele ce 
pot apare, s-ar putea să fie prea târziu pentru a le rezolva. 

— Mă bazez pe ingeniozitatea mea de a le evita. 

— Apropo de ingeniozitate, cum ai reuşit să ne faci să 
trecem de staţia de intrare? 

Trevize o privi pe Bliss, apoi buzele i se lăţiră într-un 
zâmbet care-l făcea să pară un adolescent pus pe şotii: 

— Mi-am folosit creierul. 

— În ce fel, bătrâne? întrebă Pelorat. 

— Problema era să-l ating la coarda sensibilă, spuse 
Trevize. Am încercat cu ameninţări şi cu o mituire subtilă. 


Am apelat la logică şi la fidelitatea sa faţă de Fundaţie. 
Nimic n-a mers, aşa că am recurs la ultimul argument. l-am 
spus că îţi înşeli nevasta, Pelorat. 

— Nevasta? Dar, dragă prietene, în acest moment nu am 
nici o nevastă. 

— Ştiu, dar el nu avea de unde să ştie. 

— Prin nevastă, spuse Bliss, bănuiesc că te referi la o 
parteneră pe termen lung. 

— Ceva mai mult decât atât, Bliss, spuse Trevize. O 
parteneră legală, care se bucură de nişte drepturi în urma 
acestei asocieri. 

— Bliss, nu am nici o nevastă, spuse Pelorat agitat. În 
trecut am avut, însă se împlineşte multă vreme de când nu 
mai am. Dacă doreşti să respecţi ritualul legal... 

Bliss făcu o mişcare de negare: 

— Pel, pentru ce să-mi doresc aşa ceva? Am nenumărați 
parteneri, care îmi sunt la fel de apropiaţi ca şi mâinile, de 
exemplu. Doar Izolaţii se simt atât de alienaţi încât se 
folosesc de convenţii artificiale ca să dea forţă unui palid 
înlocuitor pentru o adevărată companie. 

— Dar, Bliss dragă, eu sunt Izolat. 

— Cu timpul vei fi mai puţin Izolat, Pel. Poate că nu vei 
deveni niciodată Gaia, dar vei fi mai puţin Izolat, şi vei avea 
multe companii. 

— Dar eu nu te vreau decât pe tine, Bliss, spuse Pel. 

— Asta din cauză că încă nu ştii nimic. Vei afla. 

În timpul acestui schimb de cuvinte, Trevize se 
concentrase asupra ecranului, cu o expresie de indulgență 
forţată. Stratul de nori era aproape şi, pentru un moment, 
totul deveni o ceaţă cenuşie. 

Imagine prin microunde, gândi el, şi computerul comută 
imediat pentru detectarea ecourilor radar. Norii dispărură 
şi suprafaţa Comporellon-ului apăru în culori false. Limitele 
sectoarelor erau un pic confuze şi tremurau uşor. 

— Aşa se va vedea de acum înainte? întrebă Bliss cu o 
oarecare stupefacţie. 


— Numai până trecem sub stratul de nori. După aceea 
revenim la lumina soarelui. 

Chiar în timp ce vorbea, strălucirea soarelui şi vizibilitatea 
normală reveniră. 

— Aha, înţeleg, spuse Bliss. 

Apoi, întorcându-se spre el: 

— Dar nu înţeleg de ce îl interesează pe acel funcţionar de 
la staţia de intrare dacă Pel îşi înşeală sau nu nevasta. 

— l-am spus acelui tip, Kendray, că dacă te-ar fi reţinut, 
veştile ar fi putut ajunge pe Terminus, deci la nevasta lui 
Pelorat. În acest caz, Pelorat ar fi avut necazuri. N-am 
specificat ce gen de necazuri, dar am insinuat că vor fi 
mari... 

Trevize zâmbi: 

— Între masculi există un fel de camaraderie, şi un mascul 
nu trădează un alt mascul. Ba chiar l-ar ajuta, dacă i s-ar 
cere. Justificarea, cred, este că cel care ajută va avea şiel 
nevoie să fie ajutat odată şi-odată. Presupun că şi între 
femei există o camaraderie asemănătoare; însă nefiind 
femeie, n-am avut niciodată ocazia să observ mai 
îndeaproape. 

Figura lui Bliss semăna cu un nor pus pe furtună. 

— Ce-i asta, o glumă? întrebă ea. 

— Nu, vorbesc serios, spuse Trevize. Nu spun că tipul ăsta, 
Kendray, ne-a lăsat să trecem doar ca să-l scape pe Janov de 
furia nevesti-sii. Camaraderia masculină probabil că a dat 
doar un simplu şi ultim impuls, adăugându-se celorlalte 
argumente. 

— Dar este oribil. Regulile ţin societatea unită şi îi asigură 
coeziunea. Este chiar atât de simplu să nesocoteşti regulile 
pentru nişte motive minore? 

— Păi, spuse Trevize trecând imediat în defensivă, unele 
dintre reguli sunt stupide. În vremuri de pace şi 
prosperitate comercială, aşa cum avem acum datorită 
Fundaţiei, puţine lumi sunt pretenţioase şi scrupuloase în 
ceea ce priveşte intrarea şi ieşirea. Comporellon, din cine 


ştie ce motiv, face excepţie... probabil din cauza unei 
obscure probleme de politică internă. De ce să suferim noi 
din cauza asta? 

— Nu asta este problema. Dacă nu respectăm decât acele 
reguli care ni se par nouă drepte şi rezonabile, atunci nici o 
regulă nu va fi respectată. Nu există regulă pe care unii să 
nu 0 considere nedreaptă şi nerezonabilă. Dacă nu suntem 
preocupaţi decât de interesul nostru personal, aşa cum este 
cazul de faţă, atunci întotdeauna vom găsi un motiv să 
credem că o anumită regulă care ne deranjează este 
nedreaptă şi nerezonabilă. Ceea ce începe ca o înşelăciune 
vicleană se va termina în anarhie şi dezastru, chiar şi 
pentru şarlatanul cel isteţ, pentru că nici el nu va putea 
supravieţui colapsului societăţii. 

— Societăţile nu se prăbuşesc chiar atât de uşor, spuse 
Trevize. Prin tine vorbeşte Gaia, iar Gaia nu are cum să 
înţeleagă asocierea indivizilor liberi. Regulile, stabilite în 
mod corect şi justificat, pot foarte uşor să nu mai fie utile 
atunci când situaţia se schimbă, însă pot rămâne în vigoare 
datorită inerţiei. În cazul acesta, este nu numai corect dar 
şi bine să încalci acele reguli, ca un avertisment că au 
devenit inutile... sau chiar dăunătoare. 

— Atunci orice hoţ şi orice ucigaş poate pretinde că 
serveşte omenirea. 

— Exagerezi. În superorganismul Gaiei, există un consens 
implicit faţă de regulile societăţii, şi nimeni nu se gândeşte 
să le încalce. S-ar putea spune la fel de bine că Gaia 
vegetează sau fosilizează. În asocierea liberă a indivizilor 
există, recunosc, un element de dezordine, dar este un preţ 
care trebuie plătit pentru posibilitatea de a introduce 
noutatea şi schimbarea... În ansamblu, preţul este 
rezonabil. 

Vocea lui Bliss crescu în intensitate: 

— Greşeşti foarte mult dacă îţi închipui că Gaia vegetează 
şi fosilizează. Faptele, comportamentul, punctele noastre de 
vedere se află sub o permanentă auto-examinare. Ele nu 


persistă din inerție, fără motiv. Gaia învaţă din experienţă şi 
din gândire; în consecinţă, atunci când se dovedeşte 
necesar, face schimbările cuvenite. 

— Chiar dacă ceea ce spui tu este adevărat, auto- 
examinarea şi învăţarea probabil că sunt lente, pentru că 
pe Gaia nu există nimic altceva decât Gaia. Aici, în libertate, 
chiar şi atunci când aproape toată lumea este de acord, se 
întâmplă să fie unii care merg împotriva curentului şi, în 
unele cazuri, cei puţini pot avea dreptate. Şi dacă sunt 
destul de inteligenţi, destul de entuziaşti, dacă au suficientă 
dreptate, atunci în cele din urmă vor câştiga şi vor deveni 
eroii vremurilor viitoare... aşa, ca Hari Seldon, care a 
inventat psihoistoria, a înfruntat cu ideile sale întregul 
Imperiu Galactic, şi a câştigat. 

— A câştigat numai până în acest moment, Trevize. Al 
Doilea Imperiu pe care l-a planificat el nu se va realiza. În 
locul lui se va forma Galaxia. 

— Oare? spuse Trevize cu înverşunare. 

— A fost decizia ta, şi oricât de mult ai pleda în favoarea 
Izolaţilor şi a libertăţii lor de a fi nebuni şi criminali, există 
ceva în ungherele ascunse ale minţii tale care te-a obligat 
să optezi pentru mine/noi/Gaia. 

— Ceea ce se găseşte în ungherele ascunse ale minţii 
mele, spuse Trevize cu şi mai mare înverşunare, este chiar 
ceea ce caut... la uitaţi acolo. 

Şi arătă cu degetul spre ecran, unde se zărea un mare 
oraş ce se întindea până la linia orizontului, un ciorchine de 
clădiri joase din care se ridicau din când în când unele 
clădiri mai înalte. Oraşul era înconjurat de câmpuri maronii 
acoperite de un strat subţire de chiciură. 

Pelorat dădu din cap: 

— Păcat. Vroiam să văd apropierea, dar m-am lăsat purtat 
de discuţia voastră în contradictoriu. 

— Nu face nimic, Janov, spuse Trevize. Vei privi la plecare. 
Promit să-mi ţin gura închisă, dacă o convingi tu pe Bliss să 
şi-o stăpânească pe a ei. 


Şi Far Star cobori pentru a ateriza pe cosmoport, dirijată 
printr-un fascicol de microunde. 

Întorcându-se la staţia de intrare şi privind cum Far Star 
se îndreaptă spre planetă, expresia lui Kendray căpătă o 
nuanţă mohorâtă. La terminarea schimbului, era în 
continuare vizibil abătut. 

Se aşezase pentru a lua cina, când unul dintre colegii săi 
(un individ deşirat, cu ochii depărtaţi, părul rar şi deschis la 
culoare, sprâncene atât de blonde încât ziceai că nici nu 
are), se aşeză lângă el. 

— Ce s-a întâmplat, Ken? întrebă el. 

Kendray strâmbă din buze. 

— Nava aia care a trecut mai devreme era gravitică, Gatis, 
spuse el. 

— Aia cu formă ciudată şi radioactivitate zero? 

— Din cauza asta nu era radioactivă. Nu are combustibil. 
Este gravitică. 

Gatis făcu o mişcare cu capul: 

— Ni s-a spus să fim cu ochii în patru la nave de genul 
ăsta, nu-i asa? 

— Aşa e. 

— Şi a venit la tine. Aşa a fost să fie, să cadă norocul 
asupra ta. 

— Nu e un noroc chiar atât de mare. Înăuntru se află o 
femeie fără acte de identitate... şi nu am raportat-o. 

— Ce? Nu-mi spune mie. Nu vreau să mai ştiu nimic. Nici 
un cuvânt. Mi-oi fi tu prieten, dar n-am de gând să devin 
complice. 

— Nu asta mă deranjează. Adică nu prea mult. Eram 
obligat să trimit nava jos. Şefii doresc să pună mâna pe ea... 
sau pe orice altă navă gravitică. Ştii şi tu foarte bine. 

— Sigur, dar ai fi putut măcar să raportezi femeia. 

— Mi-am zis că mai bine nu. A fost luată la bord numai 
pentru... pentru distracţie. 

— Câţi bărbaţi sunt la bord? 

— Doi. 


— Şi au luat-o numai pentru...? Probabil că vin de pe 
Terminus. 

— Aşa e. 

— Ăştia de pe Terminus fac tot felul de chestii. 

— Aşa e. 

— Dezgustător. Deci au plecat mai departe cu ea. 

— Unul dintre ei este căsătorit, şi nu dorea ca nevastă-sa 
să afle. Dacă aş fi raportat femeia, nevastă-sa ar fi aflat. 

— Nevastă-sa n-a rămas pe lerminus? 

— Ba da, dar oricum ar fi aflat. 

— Şi tipul ar fi încasat-o urât de tot. 

— Sunt de acord cu tine... dar nu vreau ca eu să port 
răspunderea. 

— O să ţi se facă scandal pentru că nu ai raportat. N-ai 
vrut să faci necazuri unui individ... asta nu este o scuză. 

— Tu ai fi raportat? 

— Aşa spune regulamentul. 

— Nu, nu l-ai fi raportat. Guvernul doreşte să pună mâna 
pe navă. Dacă aş fi insistat să raportez femeia, bărbaţii din 
navă s-ar fi răzgândit şi s-ar fi îndreptat spre o altă planetă. 
Guvernului nu i-ar fi plăcut deloc aşa ceva. 

— Dar te vor crede? 

— Cred că da... Este o femeie foarte atrăgătoare. 
Închipuie-ţi o femeie ca ea, dispusă să meargă împreună cu 
doi bărbaţi, însuraţi, care au curajul să profite... Ştii, este 
foarte tentant. 

— Nu cred că ţi-ar place să afle nevastă-ta ce ai spus 
adineauri... sau măcar că ai gândit aşa ceva. 

Kendray îl întrebă, provocator: 

— Şi cine o să-i spună? lu? 

— Ei, haide. Doar mă cunoşti bine. 

Expresia indignată a lui Gatis se topi repede, şi spuse: 

— Ştii, nu cred că le-ai făcut un bine tipilor ălora, lăsându-i 
să treacă. 

— Ştiu. 


— Cei de jos îi vor descoperi destul de repede, şi chiar 
dacă tu vei reuşi să te descurci, ei nu vor reuşi. 

— Ştiu, spuse Kendray, dar îmi pare rău pentru ei. Oricare 
ar fi beleaua în care vor intra din cauza femeii, va fi o 
nimica toată în comparaţie cu necazul pe care-l vor avea 
datorită navei. Căpitanul a făcut câteva remarci... 

Kendray se opri şi Gatis întrebă, curios: 

— Cum ar fi? 

— Las-o baltă, spuse Kendray. Dacă răsuflă ceva, în capul 
meu se sparg toate. 

— N-am să spun nimănui. 

— Eu, nici atât. Dar îmi pare rău pentru indivizii ăia doi de 
pe lerminus. 

Pentru acela care a fost în spaţiu şi a trăit senzaţia de 
monotonie, adevărata plăcere a zborului spaţial vine la 
aterizarea pe o planetă nouă. Pământul de sub tine rămâne 
repede în urmă; zăreşti, ca într-o străfulgerare, uscat şi 
apă, suprafeţe geometrice şi linii; câmpuri şi şosele. 
Conştientizezi verdele vegetației, gri-ul betonului, maroniul 
pământului dezgolit, albul zăpezii. Şi mai presus de toate te 
emoţionează vederea zonelor populate; oraşe, care pe 
fiecare lume au propriile lor caracteristici geometrice şi 
stiluri arhitecturale. 

O navă obişnuită ar fi avut nevoie de pistă pentru rulare şi 
aterizare. Cu Far Star, lucrurile stăteau altfel. Ea plutea 
prin aer, realizând echilibrarea precisă a rezistenţei la 
înaintare şi a greutăţii; în cele din urmă se opri deasupra 
cosmoportului. Vântul sufla în rafale, complicând procedura 
de aterizare. Când era reglată pentru un răspuns slab la 
atracţia gravitaţională, Far Star avea nu numai o greutate 
anormal de scăzută, dar şi o masă la fel de redusă. Dacă 
masa ar fi fost prea aproape de zero, vântul ar fi trimis-o 
repede departe, în derivă. În consecinţă, răspunsul la 
atracţia gravitaţională trebuia amplificat, iar jeturile de 
tracţiune erau folosite cu foarte mare atenţie, nu numai 
împotriva atracției gravitaționale, ci şi împotriva forţei 


vântului. Fără un computer adecvat, adaptarea la variațiile 
în intensitate ale vântului nu s-ar fi putut realiza aşa cum 
trebuie. 

Mai jos, din ce în ce mai jos, cu mici devieri inevitabile într- 
o direcţie sau alta; nava cobori, şi în cele din urmă intră în 
zona repartizată. 

Cerul era albastru, palid, cu pete de alb monoton. Vântul 
sufla în rafale chiar şi la nivelul solului. Deşi nu mai 
prezenta acum un pericol pentru navigaţie, aducea răcoare. 
Trevize se strânse în sine, zgribulit, dându-şi seama că 
garderoba lor nu era adaptată climei Comporelliene. 

Pelorat, dimpotrivă, privi satisfăcut în jur şi inspiră adânc 
pe nas, savurând momentul. Îi plăcea frigul muşcător, cel 
puţin pentru moment. Ba chiar îşi desfăcu mantaua, pentru 
a simţi vântul suflându-i în piept. În scurt timp, se va încheia 
din nou şi îşi va pune eşarfa la gât, dar acum dorea să simtă 
existenţa unei atmosfere, lucru care la bord nu era 
niciodată posibil. 

Bliss îşi strânse mantaua pe corp şi, cu mâinile 
înmănuşate, trase de pălărie în jos pentru a-şi acoperi 
urechile. Faţa îi era crispată din cauza suferinţei şi părea 
gata-gata să lăcrimeze. 

— Lumea asta este rea, murmură ea. Ne urăşte şi ne 
maltratează. 

— Absolut deloc, Bliss dragă, spuse Pelorat. Sunt sigur că 
locuitorilor le place această lume, şi că ea îi... ăăhh... place 
pe ei, dacă se poate spune aşa. Vom ajunge în curând la 
adăpost, şi acolo va fi mai cald. 

Ca şi cum gândul îi venise puţin cam târziu, desfăcu o 
latură a mantalei şi o înfăşură pe Bliss, care se strânse la 
pieptul lui. 

Trevize se străduia din răsputeri să ignore temperatura. 
Obţinu de la autorităţile portuare o cartelă magnetizată, şi 
o verifică cu ajutorul computerului de buzunar pentru a se 
asigura că îi dădea toate detaliile necesare... numărul 
coridorului, numărul locului de amplasare a navei, seria şi 


numărul motorului navei, şi aşa mai departe. Verifică încă o 
dată pentru a se asigura că nava era bine ancorată, şi îşi luă 
toate măsurile de prevedere împotriva unor acţiuni de 
pătrundere forţată în navă (inutile, de fapt, din moment ce 
Far Star trebuia să fie invulnerabilă la tehnologia 
Comporelliană). 

Trevize găsi staţia de taxiuri acolo unde trebuia să fie. 
(Unele dintre facilităţile cosmoporturilor erau 
standardizate ca poziţie, aspect şi mod de utilizare. 
Explicabil, având în vedere clientela care provenea de pe o 
mulţime de lumi diferite.) 

Făcu un apel, menţionând la tastatură doar cuvântul 
„oraş”. 

Un taxi se îndreptă spre ei alunecând pe ski-uri 
diamagnetice, oscilând uşor sub presiunea rafalelor 
vântului; motorul nu era prea silențios. Avea o culoare gri- 
închis, şi pe uşile din spate era marcat însemnul alb al 
taxiurilor. Şoferul purta manta neagră şi caschetă albă, 
îmblănită. 

Pelorat îşi dădu deodată seama şi spuse: 

— Decorul acestei planete pare să fie numai în alb şi 
negru. 

— Poate că în oraşul propriu-zis vom găsi culori mai pline 
de viaţă, spuse Trevize. 

Şoferul vorbi într-un mic microfon, poate pentru a evita 
deschiderea ferestrei: 

— Mergeţi în oraş, băieţi? 

Dialectul său Galactic avea o uşoară notă melodioasă, 
foarte plăcută, şi nu era greu de înţeles... ceea cepeo 
planetă nouă reprezenta întotdeauna o mare uşurare. 

— Exact, spuse Trevize. 

Uşa din spate se deschise alunecând uşor. Prima intră 
Bliss, urmată de Pelorat, şi apoi de Trevize. Uşa se închise şi 
simţiră un curent de aer cald ascensional. Bliss îşi frecă 
mâinile şi oftă lung, satisfăcută. Taxiul porni uşor. 


— Nava aceea, cu care aţi venit, este gravitică, nu-i aşa? 
întrebă şoferul. 

Trevize răspunse sec: 

— Având în vedere felul în care a coborât, te mai îndoieşti? 

— Deci este de pe Terminus? întrebă şoferul. 

— Cunoşti vreo altă lume care ar putea construi aşa ceva? 
replică Trevize. 

Şoferul rămase pe gânduri, taxiul luând viteză. 

— Întotdeauna răspunzi la o întrebare cu o altă întrebare? 
făcu el. 

Trevize nu rezistă tentaţiei: 

— De ce nu? 

— Şi ce răspuns mi-ai da dacă te-aş întreba: Te numeşti 
Golan Trevize? 

— Aş răspunde aşa: De ce întrebi? 

Taxiul opri la periferia cosmoportului. 

— Din curiozitate! spuse şoferul. Întreb încă o dată: Te 
numeşti Golan Trevize? 

Vocea lui Trevize deveni rigidă şi ostilă: 

— Ce te interesează pe tine? 

— Prietene, nu ne mişcăm de aici până nu aflu răspunsul. 
Şi dacă în aproximativ două secunde nu îmi răspunzi clar cu 
da sau nu, opresc căldura în compartimentul pasagerilor. 
După care continuăm să aşteptăm. Eşti Golan Trevize, 
Consilier pe Terminus? Dacă răspunsul este negativ, va 
trebui să-mi prezinţi actele de identitate. 

— Da, sunt Golan Trevize, spuse 'Trevize, şi în calitate de 
Consilier al Tlerminus-ului am pretenţia să fiu tratat cu tot 
respectul. Dacă nu eşti în stare să-mi acorzi acest respect, 
rişti să te arzi, amice. Şi acum? 

— Acum putem continua cu inima ceva mai uşoară. 

Taxiul porni din nou. 

— Eu îmi aleg cu mare grijă pasagerii; mă aşteptam să 
transport doar doi bărbaţi. Femeia a constituit o surpriză, şi 
mi-a fost teamă să nu fi făcut o greşeală. Însă din moment 
ce am reuşit să vă iau pe dumneavoastră doi, nu mă 


interesează pe mine cum veţi explica prezenţa femeii... 
după ce ajungeţi la destinaţie. 

— Nu ştii care este destinaţia mea. 

— Din întâmplare, o cunosc. Mergeţi la Departamentul 
Transporturilor. 

— Dar nu acolo vreau să merg. 

— Asta nu contează absolut deloc, Domnule Consilier. 
Dacă aş fi fost şofer de taxi, v-aş fi dus acolo unde doreaţi 
dumneavoastră să ajungeţi. Dar din moment ce nu sunt, vă 
duc acolo unde doresc eu să ajungeţi. 

— Scuză-mă, spuse Pelorat aplecându-se înainte, însă pari 
şofer de taxi. Conduci un taxi. 

— Oricine poate conduce un taxi. Însă nu oricine are şi 
permis pentru asta. De asemenea, nu orice automobil care 
seamănă cu un taxi este într-adevăr taxi. 

— Hai să terminăm cu joaca, spuse Trevize. Cine eşti şi ce 
ai de gând? Ţine cont că va trebui să dai socoteala în faţa 
Fundaţiei. 

— Nu eu, spuse şoferul. Poate superiorii mei. Eu sunt 
agent al Forţelor de Securitate Comporelliene. Am ordinul 
să vă tratez cu tot respectul datorat rangului, dar trebuie 
să mergeţi acolo unde vă duc eu. Şi fiţi foarte atent la 
modul în care reacţionaţi, pentru că acest vehicul este 
înarmat, şi am ordin să mă apăr împotriva oricărui atac. 

Odată atinsă viteza de croazieră, vehiculul se deplasă într- 
o linişte netulburată. Trevize tăcea împietrit. Fără să se uite 
înspre Pelorat, ştia că acesta îl privea din când în când cu o 
expresie de nesiguranţă întipărită pe faţă, de parcă întreba: 
„Acum ce facem? Spune-mi, te rog.” 

Aruncă pe furiş un ochi spre Bliss, şi observă că stătea 
calmă, aparent liniştită. Natural, doar era o întreagă lume. 
Gaia, deşi la distanţe Galactice, se găsea învelită în pielea 
ei. Avea resurse la care putea apela în situaţiile disperate. 

Dar ce se întâmplase de fapt? 

Fără îndoială, funcţionarul de la staţia de intrare a trimis, 
conform rutinei, raportul - nemenţionând-o pe Bliss. Acest 


raport atrăsese interesul celor de la Securitate şi, amănunt 
interesant, celor de la Departamentul Transporturilor. De 
ce? 

Erau vremuri de pace, şi nu ştia să existe vreo tensiune 
semnificativă între Comporellon şi Fundaţie. lar el era un 
important demnitar al Fundaţiei. 

Ia stai, îi spusese celui de la staţia de intrare - Kendray, 
aşa îl chema - că avea o treabă importantă cu guvernul 
Comporellian. Insistase asupra acestui lucru în încercarea 
de a putea trece. Kendray probabil că raportase. lată deci 
de unde provenea interesul. 

Nu luase în calcul această posibilitate, dar ar fi trebuit s-o 
facă. 

Deci, ce se întâmplase cu presupusul lui dar de a avea 
dreptate? Oare nu începea şi el să creadă că funcţiona ca o 
cutie neagră, aşa cum credea şi Gaia? Îşi cultivase un exces 
de încredere în sine bazat pe superstiție? 

Cum se putuse lăsa, fie şi pentru un singur moment, prins 
în capcana acestei absurdităţi? Avusese întotdeauna 
dreptate în viaţă? Ştia cum va fi vremea mâine? Câştigase 
sume importante la jocuri de noroc? Răspunsurile erau nu, 
Nu, şi nu. 

Bun, dar avea dreptate numai în problemele mari, 
cruciale? ... De unde să ştie? 

Las-o baltă! ... La urma urmei, simpla declaraţie că trebuia 
să rezolve o importantă afacere de stat... nu, spusese că era 
o problemă de „securitate a Fundaţiei”... 

Deci, simplul fapt că se afla acolo într-o problemă de 
securitate a Fundaţiei, venind în secret şi neanunţat, era de 
natură a atrage atenţia... Da, dar până când Comporellienii 
ar fi aflat despre ce era vorba, ar fi acţionat cu cea mai 
mare prudenţă. Ar fi fost politicoşi, tratându-l ca pe un înalt 
demnitar. Nu l-ar fi răpit, şi nu ar fi recurs la ameninţări. 

Cu toate acestea, acţionaseră exact pe dos. De ce? 

Ce-i făcea să se simtă atât de puternici şi de siguri pe ei 
încât să trateze astfel un Consilier al Terminus-ului? 


Să fi fost implicat Pământul? Aceeaşi forţă care a ascuns 
lumea de origine cu atât de mare eficacitate, chiar şi 
împotriva marilor mentalişti ai celei de-A Doua Fundaţii? O 
forţă care se străduia acum să-l oprească din încercarea de 
a găsi Pământul, încă din prima etapă a căutării? Să fi fost 
Pământul atotştiutor? Atotputernic? 

Scutură din cap. În felul ăsta, putea să ajungă la paranoia. 
Avea să dea vina pe Pământ pentru toate necazurile? 
Fiecare ciudăţenie, fiecare piedică, fiecare schimbare de 
situaţie, trebuiau să fie rezultatul maşinaţiunilor secrete ale 
Pământului? Dacă gândea astfel, nu mai avea nici o şansă. 

Simţi vehiculul încetinind, şi reveni la realitate. 

Până în acest moment nu privise deloc oraşul prin care 
treceau. O făcu acum, cu o urmă de curiozitate. 
Construcţiile erau joase, dar planeta fiind rece... probabil 
că majoritatea clădirilor se aflau sub nivelul solului. 

Nu văzu nici o urmă de culoare, iar asta părea a fi 
împotriva firii umane. 

Din când în când zărea câte un trecător bine înfofolit. Dar 
probabil că oamenii, la fel ca şi clădirile, se aflau în cea mai 
mare parte în subteran. 

Taxiul opri în faţa unei clădiri joase, aşezată într-o 
adâncitură a cărei bază Trevize nu reuşi să o zărească. 
Trecură câteva momente. Şoferul nu făcea nici un gest. 
Cascheta albă, înaltă, aproape că atingea capota 
vehiculului. 

Trevize se întrebă, într-o doară, cum reuşea şoferul să 
intre şi să iasă din vehicul fără a-şi dărâma cascheta. Apoi 
spuse, cu mânia reţinută a unui demnitar arogant şi 
netratat aşa cum se cuvine: 

— Ei bine şofer, acum ce facem? 

Versiunea Comporelliană a câmpului de forţe care separa 
şoferul de pasageri nu era deloc primitivă. Undele sonore 
puteau trece prin el... dar nu şi anumite obiecte materiale, 
contondente. 


— Vine cineva să vă ia în primire, spuse şoferul. Staţi acolo 
şi aveţi răbdare. 

Chiar în acel moment apărură trei capete, într-o urcare 
înceată şi lină, din adâncitura în care se afla clădirea. După 
capete, urmară şi trupurile aferente. Probabil că noii-veniţi 
urcau cu un fel de escalator, dar de-acolo de unde stătea, 
Trevize nu reuşi să zărească detaliile respectivei instalaţii. 

Între timp, uşa taxiului de la compartimentul pasagerilor 
se deschise, şi un val de aer rece pătrunse înăuntru. 

Trevize, ieşi, închizându-şi mantaua până la gât. Ceilalţi 
doi ieşiră în urma lui... Bliss cu o reţinere vizibilă. 

Cei trei Comporellieni erau inexpresivi, şi purtau veşminte 
umflate ca nişte baloane, probabil încălzite electric. Trevize 
le privi cu dispreţ. Astfel de haine nu prea aveau utilizare 
pe Terminus. Singura dată când împrumutase o manta 
încălzită, pe planeta vecină, Anacreon, descoperise că se 
încălzea din ce în ce mai tare, şi până să-şi dea seama că îi 
era prea cald, transpirase deja în mod neplăcut. 

Trevize observă, cu un puternic sentiment de indignare, că 
noii-veniţi erau înarmaţi. Nici măcar nu încercau să 
ascundă acest lucru. Dimpotrivă. Fiecare purta un blaster 
în holsterul legat pe partea exterioară a veşmintelor. 

Unul dintre Comporellieni înaintă până în faţa lui Trevize, 
şi spuse cu voce aspră: 

— Mă scuzaţi, domnule Consilier... 

Apoi îi desfăcu mantaua, cu o mişcare brutală. Îşi 
introduse mâinile agile pe dedesubt, le mişcă repede în sus 
şi în jos, pe deasupra coastelor, spatelui, pieptului, şi 
coapselor. Mantaua fu scuturată şi pipăită. Trevize era prea 
derutat pentru a-şi da seama, înainte ca totul să se termine, 
că fusese percheziţionat cu rapiditate şi eficacitate. 

Pelorat, cu bărbia în piept şi cu gura schimonosită într-o 
grimasă, suferea acelaşi tratament jignitor, din partea unui 
al doilea Comporellian. 

Cel de-al treilea se apropie de Bliss, care nu aşteptă să fie 
atinsă. Ea măcar ştia, mai mult sau mai puţin, la ce să se 


aştepte. Îşi scoase mantaua rămânând în hainele subţiri, 
expusă rafalelor de vânt. 

Spuse pe un ton glacial, care se potrivea destul de bine cu 
temperatura: 

— Observi, sper, că sunt neînarmată. 

Şi, într-adevăr, oricine putea vedea. Comporellianul 
scutură mantaua ca şi cum cântărind-o şi-ar fi putut da 
seama dacă ascundea vreo armă - probabil chiar putea - 
apoi se dădu înapoi. 

Bliss îşi puse din nou mantaua, ghemuindu-se în ea, şi 
Trevize îi admiră gestul. Ştia că Bliss suporta greu frigul, şi 
cu toate acestea nu lăsase să-i scape nici un tremur, nici un 
frison, cât timp stătuse acolo, în bluza şi pantalonul subţiri. 
(Dar probabil că, în caz de urgenţă, Bliss putea obţine 
căldură de la restul Gaiei.) 

Unul dintre Comporellieni făcu un gest, şi cei trei Străini îl 
urmară. Ceilalţi doi Comporellieni mergeau în urmă. 
Singurul pieton (sau poate fuseseră doi) care se afla pe 
stradă nu se sinchisi să privească scena. Ori erau prea 
obişnuiţi cu astfel de situaţii, ori, mai probabil, erau prea 
preocupaţi să ajungă la destinaţie cât mai curând posibil, 
pentru a intra la adăpost. 

Trevize văzu acum că cei trei Comporellieni urcaseră pe o 
scară rulantă. Acum, coborau, toţi şase; trecură printr-o 
poartă etanşă, aproape tot atât de complicată ca cea a unei 
nave... fără îndoială, pentru a menţine căldura înăuntru, şi 
nu aerul. 

Apoi, deodată, se treziră în interiorul unei clădiri uriaşe. 

CAPITOLUL 5 

Lupta pentru navă. 

PRIMA IMPRESIE a lui Trevize era că intraseră în 
decorurile unei hiperdrame - mai precis, ale unei 
melodrame istorice despre vremurile Imperiale. Exista un 
decor tipic (probabil unul singur, folosit de toţi producătorii 
de hiperdrame), care sugera marele şi cuprinzătorul oraş- 
planetă Trantor, în epoca splendorii sale: Spaţii largi, 


agitația preocupată a pietonilor, vehicule mici mergând în 
viteză de-a lungul culoarelor special amenajate. 

Trevize ridică privirea, aşteptându-se să vadă aero-taxiuri 
urcând în traiectorii uşor boltite, dar nu descoperi niciunul. 
De fapt, odată depăşită surpriza iniţială, se putea observa 
că incinta era mult mai scundă decât cele la care te puteai 
aştepta pe Trantor. Era doar o clădire, şi nu un complex ce 
se întindea neîntrerupt pe mii de kilometri în orice direcţie. 

De asemenea, nici culorile nu corespundeau. 
Hiperdramele înfăţişau întotdeauna Trantor-ul în culori 
cumplit de ţipătoare, iar hainele erau pur şi simplu 
fanteziste, aproape incomode. Culorile, luxul inutil, aveau 
un scop simbolic, indicând decadenţa (un aspect care 
trebuia obligatoriu scos în evidenţă) Imperiului, şi în special 
a Trantorului. 

Dacă e să ne luăm după acest criteriu, Comporellon era în 
consecinţă la capătul opus decadenţei, deoarece paleta de 
culori remarcată de Pelorat la cosmoport se menținea şi 
aici. 

Zidurile erau în diverse tonuri de gri; acoperişurile albe; 
îmbrăcămintea populaţiei în negru, gri, şi alb. Din când în 
când, apărea câte un costum în întregime negru; mai rar, 
unul complet gri; niciunul complet alb. Însă modelele erau 
întotdeauna diferite, ca şi cum oamenii, privaţi de culoare, 
găseau totuşi alte posibilităţi pentru a-şi afirma 
individualitatea. 

Figurile erau inexpresive, chiar macabre. Femeile purtau 
părul scurt; bărbaţii îl purtau mai lung, dar aranjat la spate 
într-o codiţă scurtă. Fiecare părea profund preocupat, de 
parcă trebuia să rezolve o afacere precisă, şi nu se putea 
gândi la nimic altceva. Bărbaţii şi femeile erau îmbrăcaţi la 
fel. Diferenţa dintre sexe nu era marcată decât de lungimea 
părului, de uşoarele proeminențe ale sânilor, şi de 
rotunjimile coapselor. 

Străinii fură îndreptaţi spre un ascensor, cu care coborâră 
cinci nivele. Acolo ieşiră, ajungând la o uşă pe care era 


scris, alb pe gri, cu litere mici şi discrete, „Mitza Lizalor, 
MinTrans”. 

Comporellianul din faţă atinse literele; acestea se 
aprinseră, parcă într-un răspuns. Uşa se deschise şi intrară. 

Era o cameră spațioasă şi mai curând goală. O 
remarcabilă risipă de spaţiu, menită să scoată în evidenţă 
importanţa ocupantului. 

Două străji stăteau în picioare lângă zidul îndepărtat, cu 
feţe inexpresive şi ochi pironiţi ferm asupra noilor veniţi. Un 
birou mare ocupa centrul camerei. Dincolo de acesta se afla 
neîndoielnic, Mitza Lizalor: trup mare, faţă netedă, ochi 
negri, două mâini puternice şi mari (cu degete lungi şi 
vârfuri pătrate) aşezate pe tăblia biroului. 

MinTrans (Ministrul Transporturilor, deduse Trevize) 
purta o bluză cu revere largi, de un alb orbitor, contrastând 
puternic cu gri-ul închis al restului costumului. Două dungi 
albe plecau în diagonală de sub fiecare rever, traversând 
bluza şi intersectându-se în mijlocul pieptului. Trevize 
observă că deşi bluza era croită astfel încât să ascundă 
proeminenţa sânilor, X-ul alb atrăgea atenţia asupra lor. 

Ministrul era, categoric, femeie. Chiar dacă nu s-ar fi ţinut 
cont de sâni, părul arăta acest lucru. Deşi faţa nu îi era 
deloc machiată, trăsăturile ofereau şi ele un indiciu în acest 
sens. 

Vocea era feminină, indiscutabil, un contralto răsunător. 

— Bună ziua, spuse ea. Avem destul de rar onoarea unei 
vizite din partea bărbaţilor de pe Terminus... Şi a unei 
femei nemenţionată în raport. 

Ochii săi treceau de la unul la altul, fixându-se în final 
asupra lui Trevize, care stătea în picioare, drept, ţeapăn, şi 
încruntat. 

— Şi de asemenea, a unui membru din Consiliu, continuă 
ea. 

— Un Consilier al Fundaţiei, spuse 'Trevize încercând să 
dea cât mai multă putere vocii sale. Consilier Golan Trevize, 
aflat în misiune. 


— În misiune? spuse Doamna Ministru ridicând 
sprâncenele. 

— În misiune, repetă Trevize. În consecinţă, vreau să ştiu 
pentru ce suntem trataţi ca nişte criminali? De ce am fost 
escortaţi de gărzi înarmate, şi aduşi aici ca prizonieri? 
Consiliul Fundaţiei, sper că înţelegi, nu va fi deloc încântat 
să afle acest lucru. 

— Şi în orice caz, spuse Bliss cu o voce care părea o idee 
mai stridentă în comparaţie cu cea a Doamnei Ministru, 
vom sta tot timpul în picioare? 

Doamna Ministru aruncă o privire rece şi îndelungată 
asupra lui Bliss, apoi ridică un braţ şi spuse: 

— Trei scaune! Imediat! 

Se deschise o uşă, şi trei bărbaţi aduseră aproape în fugă 
trei scaune. Erau îmbrăcaţi după moda Comporelliană 
obişnuită, mohorâtă. Străinii se aşezară. 

— Aşa, spuse Doamna Ministru cu un surâs glacial, acum 
ne simţim bine? 

Trevize îşi spuse că nu. Scaunele erau netapiţate, reci la 
atingere, cu suprafeţele drepte, nefăcând nici un fel de 
compromis cu forma corpului. 

— Pentru ce ne aflăm aici? întrebă el. 

Doamna Ministru consultă hârtiile de pe birou. 

— Am să vă explic de îndată, spuse ea. Nava dumitale este 
Far Star, plecată de pe Terminus. Corect, Domnule 
Consilier? 

— Corect. 

Doamna Ministru ridică privirea dintre hârtii: 

— Eu nu ţi-am omis titlul, Domnule Consilier. Vrei şi 
dumneata, din politeţe, să-l foloseşti pe-al meu, atunci când 
mi te adresezi? 

— Doamnă Ministru” va fi suficient? Sau ai vreun titlu 
onorific? ... 

— N-am nici un titlu onorific, domnule. „Doamnă Ministru! 
este suficient, sau „doamnă”, dacă adresarea ţi se pare 
prea lungă. 


7 


— Atunci răspunsul meu la întrebarea ta este: Corect, 
Doamnă Ministru. 

— Căpitanul navei este Golan Trevize, cetăţean al 
Fundaţiei şi membru al Consiliului de pe Terminus... un 
Consilier destul de proaspăt în funcţie. Trevize eşti 
dumneata. Am greşit cu ceva până acum, Domnule 
Consilier? 

— Deloc, Doamnă Ministru. Şi din moment ce sunt 
cetăţean al Fundaţiei... 

— N-am terminat încă, Domnule Consilier. Păstrează-ţi 
obiecțiile pentru mai târziu. Împreună cu dumneata se află 
Janov Pelorat, om de cultură, istoric, şi cetăţean al 
Fundaţiei. Acela eşti dumneata, nu-i aşa, Dr. Pelorat? 

Pelorat nu reuşi să-şi stăpânească o uşoară tresărire, 
sesizând privirea intensă a Doamnei Ministru. 

— Da, spuse el, aşa este, draga... 

Se opri şi începu din nou: 

— Da, aşa este, Doamnă Ministru. 

Doamna Ministru îşi împreună mâinile, într-o strângere 
puternică: 

— În raportul care mi-a fost înaintat nu este menţionată 
nici o femeie. Femeia din faţa mea face şi ea parte din 
echipajul navei? 

— Da, Doamnă Ministru, spuse Trevize. 

— În cazul acesta, am să mă adresez direct femeii. Numele 
tău? 

— Sunt cunoscută sub numele de Bliss, spuse Bliss stând 
ţeapănă şi vorbind cu calm şi limpezime. Deşi numele meu 
întreg este mai lung, doamnă. Vreţi să vi-l spun pe tot? 

— Pentru moment, mă mulţumesc cu Bliss. Eşti cetăţean al 
Fundaţiei, Bliss? 

— Nu, doamnă. 

— Din ce lume vii, Bliss? 

— Nu am documente care să ateste cetăţenia mea. 

— Nu ai documente, Bliss? 

Doamna Ministru făcu un semn pe hârtiile din faţa sa. 


— Am notat, spuse ea. Şi ce faci la bordul navei? 

— Sunt pasager, doamnă. 

— "Ţi-a cerut Consilierul Trevize, sau Dr. Pelorat, actele 
pentru verificare înainte să urci la bord, Bliss? 

— Nu, doamnă. 

— I-ai informat că nu ai acte, Bliss? 

— Nu, doamnă. 

— Şi ce faci la bordul acestei nave, Bliss? Numele are vreo 
legătură cu ocupaţia ta? 

— Sunt pasager şi nu am nici o altă funcţie, spuse Bliss cu 
mândrie. 

— Pentru ce o baţi la cap pe această femeie, Doamnă 
Ministru? interveni Trevize. Ce lege a încălcat? 

Ochii Doamnei Ministru Lizalor se mutară dinspre Bliss 
asupra lui Trevize. 

— Eşti Străin, Domnule Consilier, spuse ea, şi nu ne 
cunoşti legile. Însă din moment ce ai ales să ne vizitezi, 
trebuie să te supui lor. Nu vii aici cu legile tale; cred că asta 
este o regulă general valabilă în Galaxie. 

— Desigur, Doamnă Ministru, dar asta tot nu mă lămureşte 
care anume dintre legile voastre a fost încălcată. 

— Domnule Consilier, în Galaxie există regula ca un 
vizitator ce nu face parte din dominioanele lumii pe care o 
vizitează să aibă asupra sa actele de identitate. Multe lumi 
sunt îngăduitoare în această privinţă, punând preţ pe 
turism, sau nesinchisindu-se prea mult de respectarea 
ordinii. Noi, Comporellienii, nu procedăm aşa. Noi punem 
legea la loc de cinste şi suntem fermi în aplicarea ei. Femeia 
este apatridă, şi în acest fel ne încalcă legea. 

— N-a avut de ales, spuse Trevize. Eu sunt pilotul navei, şi 
eu am coborât-o pe Comporellon. Era obligată să ne 
însoţească, Doamnă Ministru. Sau vrei să spui că trebuia 
abandonată în spaţiu? 

— Asta înseamnă că şi dumneata ai încălcat legea, 
Domnule Consilier. 


— Nu, Doamnă Ministru. Eu nu sunt Străin. Sunt cetăţean 
al Fundaţiei, iar Comporellon împreună cu lumile pe care le 
are în stăpânire este Putere Asociată Fundaţiei. Deci pot 
călători aici în libertate. 

— Desigur, Domnule Consilier, atâta vreme cât ai 
documente care să dovedească faptul că eşti într-adevăr 
cetăţean al Fundaţiei. 

— Am aceste documente, Doamnă Ministru. 

— Totuşi, chiar şi în calitate de cetăţean al Fundaţiei, nu ai 
dreptul să ne încalci legea aducând împreună cu dumneata 
o persoană apatridă. 

Trevize şovăi. Sentinela de la frontieră, Kendray, nu-şi 
ţinuse cuvântul dat, aşa că nu mai avea nici un rost să-l 
protejeze. 

— Nu am fost opriţi la staţia de intrare, spuse el. Am 
considerat aceasta ca pe o permisiune implicită, Doamnă 
Ministru. 

— Este adevărat că nu ai fost oprit, Domnule Consilier. 
Este adevărat că femeia nu a fost raportată, şi i s-a permis 
să intre. Probabil, ofiţerii de la staţia de intrare au hotărât - 
în mod foarte corect - că era mai important ca nava ta să fie 
adusă pe suprafaţă. Ceea ce au făcut ei a fost, strict 
vorbind, o nerespectare a legilor, iar această problemă va fi 
rezolvată aşa cum se cuvine. Însă nu am nici o îndoială, 
verdictul va fi că infracţiunea a fost justificată. Suntem o 
lume rigidă în respectarea legii, Domnule Consilier, dar nu 
suntem rigizi până dincolo de argumentele raţiunii. 

— În acest caz, Doamnă Ministru, interveni imediat 
Trevize, apelez acum la rațiune pentru a-ţi înmuia rigoarea. 
Dacă de la staţia de intrare nu ai primit nici o informaţie 
despre vreo persoană apatridă, nu ştiai că încălcaserăm 
legea. Şi totuşi, este evident că ai fost pregătită să ne iei în 
primire încă din momentul aterizării noastre. De ce, dacă 
nu aveai nici un motiv să crezi că a fost încălcată legea? 

Doamna Ministru zâmbi: 


— Îţi înţeleg nedumerirea, Domnule Consilier. Te asigur că 
pasagera ta nu are nimic de-a face cu aducerea voastră sub 
escortă. Noi am acţionat în interesul Fundaţiei, căreia, aşa 
cum ai arătat, îi suntem Putere asociată. 

Trevize se holbă la ea: 

— Dar este imposibil, Doamnă Ministru. De fapt, este chiar 
mai rău. Este ridicol. 

Chicotitul Doamnei Ministm era ca o lină revărsare de 
miere: 

— Aş dori să aflu motivul pentru care consideri că ridicolul 
este mai rău decât imposibilul, Domnule Consilier. Cu asta 
sunt de acord şi eu. Însă din păcate - pentru dumneata - nu 
este nici ridicol, nici imposibil. De ce ar fi? 

— Pentru că eu sunt demnitar în guvernul Fundaţiei, 
trimis în misiune, şi este pur şi simplu de neconceput ca ei 
să dorească să mă aresteze, sau că măcar ar avea puterea 
de a face acest lucru. Am imunitate parlamentară. 

— Aha, iar mi-ai omis titlul, însă eşti adânc tulburat şi 
poate că acest lucru este scuzabil. Trebuie să ştii însă că nu 
mi s-a cerut în mod direct să te arestez. Am făcut acest 
lucru doar pentru a respecta adevărata cerere a Fundaţiei, 
Domnule Consilier. 

— Adică, Doamnă Ministru? spuse Trevize încercând să-şi 
ţină emoția sub control în faţa acestei formidabile femei. 

— Adică să-ţi rechiziţionez nava, Domnule Consilier, şi să o 
înapoiez Fundaţiei. 

— Ce? 

— Iarăşi mi-ai omis titlul, Domnule Consilier. Este o 
neglijenţă deloc de natură a-ţi îmbunătăţi situaţia. Nava nu 
îţi aparţine, presupun. A fost proiectată, construită, plătită 
de dumneata? 

— Bineînţeles că nu, Doamnă Ministru. Mi-a fost 
repartizată de către guvernul Fundaţiei. 

— Guvernul Fundaţiei are dreptul de a anula această 
repartiție, Domnule Consilier. Îmi imaginez că este o navă 
valoroasă. 


Trevize nu răspunse. 

— Este o navă gravitică, o raritate, Domnule Consilier, 
spuse Doamna Ministru. Fundaţia regretă că ţi-a repartizat- 
o. Probabil îi poţi convinge să îţi dea o altă navă, mai puţin 
valoroasă, care însă te va satisface din plin în misiunea 
dumitale... Dar noi trebuie să recuperăm nava în care ai 
sosit. 

— Nu, Doamnă Ministru. Nu pot preda nava. Nu pot crede 
că Fundaţia ţi-a cerut aşa ceva. 

Doamna Ministru zâmbi: 

— Nu mi-a cerut numai mie, Domnule Consilier. Nu numai 
Comporellon-ului, în mod special. Avem motive să credem 
că această cerere a fost transmisă fiecăreia dintre multele 
lumi şi regiuni aflate sub jurisdicţia Fundaţiei sau asociate 
cu ea. De aici deduc că Fundaţia nu îţi cunoaşte itinerariul 
şi te caută cu înverşunare. De unde deduc în continuare că 
nu ai venit pe Comporellon în misiune din partea 
Fundaţiei... pentru că în acest caz ar fi ştiut unde te afli. Pe 
scurt, Domnule Consilier, m-ai minţit. 

Trevize spuse, cu o oarecare dificultate: 

— Aş vrea să văd o copie a cererii pe care ai primit-o de la 
guvernul Fundaţiei, Doamnă Ministru. Am acest drept, 
cred. 

— Bineînţeles, dacă ajungem la o acţiune legală. Noi luăm 
foarte în serios procedurile legale, şi drepturile dumitale 
vor fi respectate în întregime, te asigur. Totuşi, ar fi mai 
bine - şi mai simplu - dacă am ajunge la o înţelegere fără să 
ne confruntăm cu publicitatea şi întârzierea unei acţiuni 
legale. Am prefera această variantă, şi cred că Fundaţia ar 
fi la fel de satisfăcută. Nu i-ar conveni să afle toată Galaxia 
despre un Parlamentar evadat. Aşa ceva ar pune-o într-o 
lumină ridicolă, ceea ce, după părerea mea şi a dumitale, ar 
fi mai rău decât imposibilul. 

Trevize rămase din nou tăcut. 

Doamna Ministru aşteptă un moment, apoi continuă, 
imperturbabilă ca întotdeauna: 


— Haide, Domnule Consilier, indiferent de modalitate - 
prin înţelegere amiabilă sau prin acţiune legală - noi 
intenţionăm să recuperăm nava. Pedeapsa pentru aducerea 
unui pasager apatrid va depinde de calea urmată. Dacă 
pretinzi aplicarea legii, femeia va reprezenta o acuzaţie în 
plus împotriva voastră şi veţi primi cu toţii pedeapsa 
maximă. Vă asigur că nu va fi uşoară. Dacă ajungem la o 
înţelegere, pasagera voastră va fi trimisă printr-un zbor 
comercial spre orice destinaţie doreşte, şi aveţi posibilitatea 
să o însoţiţi, dacă doriţi. Sau, dacă Fundaţia este de acord, 
vă punem la dispoziţie una din navele noastre, care să te 
satisfacă. Bineînţeles cu condiţia ca Fundaţia să o 
înlocuiască, dându-ne o navă de-a lor echivalentă. Sau dacă, 
din cine ştie ce motiv, nu doriţi să vă întoarceţi în teritoriul 
controlat de Fundaţie, poate am fi dispuşi să vă oferim un 
refugiu aici şi chiar cetăţenia Comporelliană. Vezi, aveţi 
multe posibilităţi de a ieşi avantajos din această situaţie 
dacă ajungem la o înţelegere amiabilă, dar absolut nici un 
avantaj dacă insistaţi asupra drepturilor voastre legale. 

— Te aprinzi prea tare, Doamnă Ministru, spuse Trevize. 
Promiţi ceva ce nu poţi respecta. Nu îmi poţi oferi refugiu 
dacă Fundaţia a cerut să le fiu predat. 

— Domnule Consilier, spuse Doamna Ministru, nu promit 
niciodată ceva dacă nu mă pot ţine de cuvânt. Cererea 
Fundaţiei se referă doar la navă. Asupra dumitale, ca 
individ, nu au formulat nici o cerere, şi nici asupra altcuiva 
de la bordul navei. Singura lor cerere se referă la navă. 

Trevize schimbă o privire rapidă cu Bliss, apoi spuse: 

— Îţi cer permisiunea, Doamnă Ministru, de a mă consulta 
câteva momente cu Dr. Pelorat şi cu Domnişoara Bliss. 

— Desigur, Domnule Consilier. Ai la dispoziţie 
cincisprezece minute. 

— Aş dori să nu mai fie altcineva de faţă, Doamnă Ministru. 

— Veţi fi conduşi într-o cameră, şi după cincisprezece 
minute veţi fi aduşi înapoi, Domnule Consilier. Cât timp vă 
veţi afla în acea cameră nu veţi fi deranjaţi şi nici nu vom 


încerca să vă spionăm conversaţia. Ai cuvântul meu, şi să 
ştii că eu mă ţin de cuvânt. Însă veţi fi păziţi cu străşnicie; 
să nu-ţi închipui că puteţi evada. 

— Înţelegem, Doamnă Ministru. 

— După aceea, aştept acordul vostru liber consimţit de a 
preda nava. Altfel, legea îşi va urma cursul, şi veţi avea mult 
de suferit, Domnule Consilier. Ai înţeles? 

— Am înţeles, Doamnă Ministru. 

Trevize îşi stăpâni furia. Situaţia nu s-ar fi îmbunătăţit 
deloc dacă i-ar fi dat frâu liber. 

Camera era micuță, însă bine luminată, mobilată cu o 
canapea şi două scaune. Se putea auzi zumzetul slab al 
unui ventilator. Pe ansamblu, era mai confortabilă decât 
biroul mare şi steril al Doamnei Ministru. 

Fuseseră aduşi acolo de o strajă, un tip serios şi înalt, 
care-şi plimba mereu mâinile pe lângă tocul blasterului. 
Intraseră în cameră, iar el rămăsese în afara uşii spunând, 
cu voce sumbră: 

— Aveţi cincisprezece minute. 

Uşa alunecase închizându-se cu un zgomot surd. 

— Sper că nu vom fi spionaţi, spuse Trevize. 

— Ne-a dat cuvântul, Golan, spuse Pelorat. 

— Tu ai impresia că toţi ceilalţi sunt ca tine, Janov. Aşa- 
zisul ei „cuvânt” nu este suficient. Dacă doreşte, îl poate 
încălca fără nici o ezitare. 

— Nu contează, spuse Bliss. Eu pot ecrana acest spaţiu. 

— Ai vreun echipament de protecţie? întrebă Pelorat. 

Bliss zâmbi, şi dinţii ei albi străluciră: 

— Mintea Gaiei este un echipament de ecranare, Pel. 
Mintea Gaiei este enormă. 

— Ne aflăm în situaţia asta, spuse mânios Trevize, tocmai 
din cauza limitelor acestei minţi enorme. 

— Ce vrei să spui? se miră Bliss. 

— După ce s-a terminat tripla confruntare, m-ai scos din 
minţile Primarului şi a lui Gendibal din A Doua Fundaţie. 


Niciunul nu trebuia să se mai gândească la mine, decât vag 
şi cu indiferenţă. Trebuia să fiu lăsat în pace. 

— Am fost obligaţi să procedăm astfel, spuse Bliss. Tu eşti 
extrem de important pentru noi. 

— Da, eu sunt Golan Trevize, cel-care-are-întotdeauna- 
dreptate. Dar nava nu ai scos-o din mintea lor, nu-i aşa? 
Primarul Branno nu m-a cerut pe mine; peeanuo 
interesează persoana mea, dar a cerut nava. Nava nu a 
uitat-o. 

Bliss se încruntă. 

— Gândeşte-te puţin, spuse Trevize. Gaia a presupus, cu 
prea mare uşurinţă, că eu includ şi nava; că formăm un 
întreg. Dacă Branno nu se gândeşte la mine, nu se va gândi 
nici la navă. Necazul este că Gaia nu înţelege 
individualitatea. S-a gândit la navă şi la mine ca la un singur 
organism, iar asta a fost o greşeală. 

— Este posibil, spuse încet Bliss. 

— Bun, în cazul ăsta, spuse 'Trevize, trebuie să îndrepţi 
greşeala. Trebuie să rămân cu nava gravitică şi cu 
computerul. Nimic altceva nu le poate ţine locul. În 
consecinţă, Bliss, ai grijă să îmi păstrez nava. Tu poţi 
controla minţile. 

— Da, Trevize, dar nouă nu ne este uşor să exercităm un 
astfel de control. Am făcut-o la tripla confruntare, dar ştii 
de câtă vreme fusese plănuită acea confruntare? Calculată? 
Cântărită? A fost nevoie de - nu glumesc deloc - mulţi ani. 
Nu mă pot apropia pur şi simplu de o femeie ca să-i „lucrez” 
mintea pentru a-i face cuiva pe plac. 

— Dar momentul ăsta... 

Bliss continuă, încercând să fie cât mai convingătoare: 

— Dacă aş începe să acţionez în acest mod, unde ne-am 
opri? Puteam influenţa mintea agentului de la staţia de 
intrare, şi nu am fi avut nici o problemă. Puteam influenţa 
mintea agentului din vehicul, şi ne-ar fi dat drumul. 

— Aha, că tot ai adus vorba, de ce n-ai făcut-o? 


— Pentru că nu ştiu unde am putea ajunge. Nu cunoaştem 
efectele secundare. Acestea ar putea duce la înrăutățirea 
situaţiei. Dacă aş „lucra” acum mintea Doamnei Ministru, 
asta ar putea afecta relaţiile ei cu ceilalţi, şi din moment ce 
este un înalt demnitar, ar putea fi afectate de asemenea şi 
relaţiile interstelare. Până când nu luăm în calcul toate 
posibilităţile, nu îndrăznim să ne atingem de mintea ei. 

— Atunci, pentru ce ai mai venit cu noi? 

— Pentru că s-ar putea să vină un moment în care îţi va fi 
ameninţată viaţa. Eu trebuie să-ţi protejez viaţa cu orice 
preţ, chiar şi cu sacrificiul meu sau al lui Pel. Viaţa ta nu a 
fost în pericol la staţia de intrare. Nici acum nu este în 
pericol. Trebuie să te descurci singur, cel puţin până când 
Gaia va putea estima consecinţele unei anumite acţiuni. 

Trevize căzu pe gânduri o vreme. Apoi spuse: 

— În cazul ăsta, va trebui să improvizez. S-ar putea să nu 
meargă. 

Uşa se deschise, intrând în lăcaş cu un zgomot asemănător 
celui cu care se închisese. 

— leşiţi, spuse straja. 

— Ce-ai de gând să faci, Golan? şopti Pelorat. 

Trevize dădu din cap şi şopti la rândul lui: 

— Nu sunt foarte sigur. 

Doamna Ministru Lizalor stătea în continuare la birou. La 
vederea lor, figura ei abordă un zâmbet neîndurător. 

— Am speranţa, Domnule Consilier Trevize, spuse ea, că 
acum îmi vei preda nava Fundaţiei. 

— Am venit, Doamnă Ministru, spuse calm Trevize, pentru 
a negocia. 

— Nu avem ce negocia, Domnule Consilier. Un proces, 
dacă insişti să ai unul, poate fi aranjat foarte repede, şi se 
poate termina chiar şi mai rapid. Garantez că vei fi 
condamnat chiar şi într-un proces foarte imparţial, întrucât 
vina de a fi adus aici o persoană apatridă este evidentă şi 
indiscutabilă. După aceea, vom fi legal îndreptăţiţi să 


recuperăm nava, iar voi trei veţi suferi pedepse grele. Nu 
are rost să riscaţi numai pentru a ne întârzia pe noi cu o zi. 

— Cu toate acestea, avem ce negocia, Doamnă Ministru, 
deoarece oricât de repede ne-ai condamna, nu poţi pune 
mâna pe navă fără consimţământul meu. Orice încercare de 
a intra cu forţa în navă va duce la distrugerea ei şi a 
cosmoportului, bineînţeles împreună cu toţi oamenii care se 
află în perimetrul acestuia. Fundaţia s-ar înfuria cumplit, 
deci va trebui să găseşti o altă soluţie. Legile voastre nu-ţi 
permit să foloseşti ameninţarea sau maltratarea ca metode 
de convingere. Dacă din disperare îţi încalci propria lege şi 
ne supui torturilor sau unui prizonierat în condiţii dure, 
Fundaţia s-ar înfuria chiar şi mai tare. Oricât de mult îşi 
doreşte nava, nu poate admite maltratarea cetăţenilor 
Fundaţiei... Deci, negociem? 

— Dar este absurd, vorbi Doamna Ministru cu mânie. Dacă 
va fi nevoie, vom apela chiar la Fundaţie. Ei vor şti cum să-şi 
deschidă propria navă, sau te vor forţa să o deschizi. 

— Nu mi-ai folosit titlul, Doamnă Ministru, spuse Trevize. 
Dar eşti puternic emoţionată, aşa că se poate trece cu 
vederea. Ştiu foarte bine că ultimul lucru pe care l-ai face 
ar fi să apelezi la Fundaţie. Asta pentru că nu ai intenţia să 
le predai nava. 

Zâmbetul pieri de pe faţa Doamnei Ministru: 

— Ce aiureli sunt astea, Domnule Consilier? 

— Genul de aiureli, Doamnă Ministru, care poate ar fi mai 
bine să nu fie auzite de alte urechi. Dă-le prietenilor mei 
voie să meargă într-o cameră confortabilă, la un hotel, să se 
bucure de odihnă. Şi spune-le străjilor să plece. N-au decât 
să rămână imediat în spatele uşii. Cere-le să-ţi dea un 
blaster. Nu pari o femeie sfrijită; cu blasterul, nu ai nici un 
motiv să te temi de mine. Eu sunt neînarmat. 

Doamna Ministru se aplecă pe deasupra biroului, înspre 
el: 

— Fii sigur că nu mă tem de tine! 


Fără a privi în spate, făcu un semn uneia dintre străji. 
Aceasta porni imediat, oprindu-se lângă ea cu un pocnet din 
călcâie. 

— Gardă, spuse ea, ia-i pe aceia doi şi du-i în Grupul 5. Vor 
locui acolo şi vor trebui să se simtă bine. Ai grijă să fie bine 
păziţi. Răspunzi pentru orice maltratare a lor, sau pentru 
orice încălcare a securităţii. 

Se ridică în picioare. Trevize, cu toată hotărârea lui de a-şi 
păstra un calm absolut, nu reuşi să-şi reprime o uşoară 
tresărire. Era înaltă; cel puţin la fel de înaltă ca şi el, care 
avea |, 85 metri. Cele două benzi albe care-i traversau 
pieptul se prelungeau înconjurându-i talia, făcând-o să pară 
foarte subţire. Avea o aură de graţie masivă. Declaraţia ei 
cum că nu avea nici un motiv de teamă nu era deloc 
lăudăroşenie, gândi el. Într-o luptă corp la corp, Doamna 
Ministru îl putea pune foarte uşor cu umerii la podea. 

— Vino cu mine, Domnule Consilier, spuse ea. Dacă tot ai 
de gând să spui prostii, atunci, pentru binele tău, ar fi bine 
să le audă cât mai puţine urechi. 

Porni prima, cu un pas energic. Trevize se simţea mic în 
umbra ei masivă; o senzaţie pe care nu o mai 
experimentase niciodată în compania unei femei. 

Intrară într-un ascensor. Uşa se închise în urma lor, şi 
Doamna Ministru spuse: 

— Acum suntem singuri, Domnule Consilier, şi dacă îţi faci 
cumva iluzia că te poţi folosi de forţă asupra mea, să ştii că 
te înşeli. 

Vocea ei devenea din ce în ce mai cântată. Spuse, cu un 
amuzament nedisimulat: 

— Pari un specimen destul de puternic, dar te asigur că-ţi 
pot rupe braţul fără nici o problemă. Sunt înarmată, dar nu 
am nevoie de armă. 

Trevize îşi frecă obrazul şi îşi plimbă ochii peste trupul ei, 
de jos în sus. 

— Doamnă Ministru, spuse el, mă pot lua la trântă cu orice 
bărbat de talia mea, fără a mă face de râs, dar am hotărât 


deja să renunţ la plăcerea unei trânte cu tine. Îmi dau bine 
seama că n-am Nici o şansă. 

— Bine, spuse Doamna Ministru părând satisfăcută. 

— Unde mergem, Doamnă Ministru? întrebă Trevize. 

— Jos! Jos de tot. Însă nu e cazul să-ţi faci griji. În 
hiperdrame, acesta ar fi preludiul la o încarcerare în 
subteran, dar noi nu avem carcere pe Comporellon... doar 
închisori decente. Mergem în apartamentul meu; nu la fel 
de romantic ca o carceră din vremurile vechiului Imperiu, 
dar mai confortabil. 

Uşa ascensorului se deschise alunecând într-o parte şi 
ieşiră. Trevize estimă că se aflau la cel puţin cincizeci de 
metri sub suprafaţa planetei. 

Trevize cercetă apartamentul cu privirea, fără a încerca 
să-şi ascundă surprinderea. 

— Nu-ţi plac camerele mele, Domnule Consilier? întrebă 
Doamna Ministru pe un ton aspru. 

— Ba da, n-am nici un motiv să nu-mi placă, Doamnă 
Ministru. Numai că sunt surprins. Impresia pe care o aveam 
despre Comporellon, din puţinul pe care l-am văzut şi auzit 
de la sosire, era una de... de cumpătare, de evitare a luxului 
inutil. 

— Impresia dumitale este corectă, Domnule Consilier. 
Resursele sunt limitate, iar viaţa noastră trebuie să fie la fel 
de aspră ca şi clima. 

— Dar aici, Doamnă Ministru..., spuse Trevize. 

Şi desfăcu braţele arătând spre camera unde, pentru 
prima oară de la sosirea sa în această lume, vedea culoare; 
unde canapelele erau bine tapiţate; unde lumina care 
provenea de la pereţii luminoşi era blândă; şi unde podeaua 
era acoperită cu un covor de forţă astfel încât paşii să fie 
elastici şi silenţioşi. 

— Aici este de-a dreptul lux, spuse el. 

— Aşa cum spui dumneata, Domnule Consilier, evităm 
luxul inutil; luxul ostentativ; luxul excesiv şi extravagant. 
Acesta însă este un lux privat, şi are un scop precis. Eu 


muncesc din greu şi port o mare responsabilitate. Am 
nevoie de un loc unde să pot uita, pentru o vreme, 
greutăţile muncii mele. 

— Toţi Comporellienii beneficiază de un astfel de lux 
privat, DoamnăMinistru? întrebă Trevize. 

— Depinde cât de mult muncesc şi ce responsabilităţi au. 
Puţini îşi pot permite; puţini merită, sau - mulţumită codului 
nostru etic - doresc. 

— Dar tu, Doamnă Ministru, îţi poţi permite, meriţi, şi... Îţi 
doreşti? 

— Rangul, pe lângă îndatoriri, are şi privilegii, spuse 
Doamna Ministru. Acum ia loc, Domnule Consilier. 
Povesteşte-mi despre aiurelile tale. 

Se aşeză pe canapea, care se înfundă uşor sub greutatea 
ei; apoi arătă cu degetul spre un fotoliu la fel de moale, din 
care Trevize o putea privi din faţă, de la o distanţă nu prea 
mare. 

Trevize luă loc: 

— Aiureli, Doamnă Ministru? 

Doamna Ministru adoptă o poziţie relaxantă, sprijinindu-şi 
cotul drept pe o pernuţă: 

— Într-o discuţie particulară nu e cazul să respectăm cu 
prea hiare scrupulozitate regulile unui dialog oficial. Poţi 
să-mi spui Lizalor. Iar eu îţi voi spune Trevize... Spune-mi ce 
ai în minte, Trevize, şi hai să analizăm împreună. 

Trevize puse picior peste picior şi se lăsă pe spate în 
scaun: 

— Vezi tu, Lizalor, mi-ai dat de ales între a preda nava de 
bună voie şi a face faţă unui proces oficial. În ambele cazuri, 
te alegi cu nava... Cu toate acestea, ai făcut tot posibilul să 
mă convingi că prima variantă e mai bună. Eşti dispusă să- 
mi oferi o altă navă, astfel încât prietenii mei şi cu mine să 
putem merge oriunde am dori. Ba chiar am putea rămâne 
aici, pe Comporellon, primind cetăţenie. Încă un mic 
detaliu: mi-ai acordat cincisprezece minute pentru a mă 
consulta cu prietenii mei. M-ai adus aici, în propriul tău 


apartament, în timp ce prietenii mei se bucură şi ei acum, 
probabil, de apartament confortabil. Pe scurt, Lizalor, mă 
mituieşti cu disperare, pentru ca să-ţi încredinţez nava fără 
a trece printr-un proces public. 

— Haide, Trevize, nu crezi că pot avea şi eu impulsuri 
umane? 

— Nu. 

— Sau nu crezi că o înţelegere amiabilă ar fi mai rapidă şi 
mai convenabilă decât un proces? 

— Nu în condiţiile tale! Aş putea oferi o cu totul altă 
sugestie. 

— Şi anume? 

— Procesul are un mare dezavantaj: este o afacere 
publică. Te-ai referit de câteva ori la sistemul legal foarte 
riguros, şi bănuiesc că ar fi greu de aranjat un proces fără 
ca acesta să fie înregistrat în întregime. Dacă lucrurile sau 
aşa, Fundaţia va afla de el, şi va trebui să le predai nava 
imediat ce se încheie procesul. 

— Bineînţeles, spuse Lizalor cu o expresie neutră. Nava 
aparţine Fundaţiei. 

— Însă, spuse Trevize, un acord neoficial cu mine nu ar 
trebui înregistrat ca document oficial. Tu ai obţine nava şi, 
din moment ce Fundaţia nu va afla nimic - nu ştie nici 
măcar că noi ne găsim acum pe această planetă - 
Comporellon ar putea-o păstra. Sunt sigur că aceasta este 
intenţia voastră. 

— De unde ţi-a venit o astfel de idee? 

Expresia ei era în continuare impasibilă: 

— Nu facem parte din Confederaţia Fundaţiei? 

— Nu chiar. Statutul vostru este acela de Putere Asociată. 
Pe orice hartă Galactică în care lumile membre ale 
Fundaţiei ar fi prezentate în roşu, Comporellon şi lumile 
care depind de ea ar fi prezentate ca un petic roz. 

— Chiar şi aşa, ca Putere Asociată, suntem dispuşi să 
colaborăm în condiţii bune cu Fundaţia. 


— Serios? Oare Comporellon nu visează la independenţă 
totală? Poate chiar la rolul de conducător? Sunteţi o lume 
veche. Aproape toate lumile se pretind mai vechi decât sunt 
în realitate, dar Comporellon chiar este o lume veche. 

Un zâmbet rece primi permisiunea de a traversa faţa 
Doamnei Ministru Lizalor: 

— Cea mai veche, dacă ar fi să-i credem pe unii dintre 
exaltaţii noştri. 

— Să nu fi existat oare o vreme când Comporellon 
conducea un grup relativ mic de lumi? Oare nu visaţi încă la 
recuperarea acelei puteri, acum pierdută? 

— Crezi că visăm la un ţel atât de imposibil? Ţi-am spus că 
aiurezi, chiar înainte de a-ţi cunoaşte gândurile, însă acum, 
că le cunosc, am convingerea că spui prostii. 

— Visurile pot fi imposibile, însă nu pot fi împiedicate. 
Terminus, plasată la marginea Galaxiei şi cu o istorie de 
doar cinci secole, mai scurtă decât a oricărei arte lumi, 
conduce toată Galaxia. Şi Comporellon să nu fie în stare? 
Ei? 

Zâmbea. 

Lizalor păstra o expresie de seriozitate: 

— Ni s-a dat de înţeles că Terminus a ajuns în această 
poziţie prin derularea Planului Seldon. 

— Acesta este fundamentul psihologic al superiorității sale, 
care va dura doar atâta vreme cât oamenii vor crede în el. 
S-ar putea ca guvernul Comporellon să nu creadă. Chiar şi 
aşa, însă, Terminus-ul se mai bucură de avantajul 
tehnologic. Poziţia privilegiată a Terminus-ului se bazează, 
fără îndoială, pe tehnologia sa avansată... un exemplu este 
nava gravitică pe care voi sunteţi dornici să puneţi mâna. 
Nici o altă lume în afară de Terminus nu dispune de nave 
gravitice. Comporellon, dacă ar avea una şi ar afla în detaliu 
cum funcţionează, ar face un enorm pas tehnologic înainte. 
Nu cred că ar fi suficient pentru a trece înaintea Terminus- 
ului, dar poate că aşa îşi închipuie guvernul vostru. 


— Nu-ţi dai seama ce spui, făcu Lizalor. Orice guvern care 
ar păstra nava pe ascuns ar avea de înfruntat mânia 
Fundaţiei. lar istoria arată că nu-i bine să superi Fundaţia. 

— Mânia Fundaţiei nu s-ar putea manifesta decât dacă ar 
şti că are un motiv întemeiat, spuse Trevize. 

— În acest caz, Trevize - presupunând că ceea ce spui tu 
nu este o simplă aiureală - n-ar fi spre binele tău să ne 
predai nava şi să începi negocierea? Conform 
raţionamentului tău, am plăti bine pentru şansa deao 
obţine pe ascuns. 

— Şi după aceea, veţi avea încredere în mine că n-am să 
vă pârăsc Fundaţiei? 

— Bineînţeles. Pentru că va trebui să aminteşti şi rolul 
jucat de tine. 

— Aş putea spune că am fost constrâns. 

— Da. Însă bunul tău simţ îţi spune că Primarul nu te va 
crede niciodată... Hai să ajungem la o înţelegere. 

Trevize dădu din cap: 

— Nu, Doamnă Lizalor. Nava este şi trebuie să rămână a 
mea. După cum ţi-am spus, în caz că încercaţi să intraţi în 
ea cu forţa, va exploda cu o putere extraordinară. Te asigur 
că spun adevărul. Să nu crezi că este o cacialma. 

— Tu ai putea-o deschide, şi ai putea reprograma 
computerul. 

— Bineînţeles, dar n-am s-o fac. 

Lizalor oftă adânc: 

— Ştii, te-am putea obliga să-ţi schimbi părerea... mă 
gândesc că poate ţii la prietenii tăi. 

— Vrei să-i torturezi, Doamnă Ministru? Asta este legea 
voastră? 

— Nu, Domnule Consilier. Nu vom fi obligaţi să recurgem 
te ceva atât de crud. Există întotdeauna posibilitatea 
Testului Psihic. 

Pentru prima oară de la intrarea în apartamentul Doamnei 
Ministru, Trevize se simţi traversat de un fior rece. Spuse: 


— Nu vei îndrăzni. În întreaga Galaxie, Testul Psihic nu 
este permis decât în scopuri medicale. 

— Dar dacă suntem aduşi la disperare... 

— Îmi asum riscul, spuse calm Trevize, pentru că voi tot n- 
o să obţineţi nimic. Hotărârea mea este atât de fermă, încât 
Testul Psihic mai degrabă mi-ar distruge creierul decât să 
mă aducă în situaţia de a vă da nava. (Asta chiar că era o 
cacialma, gândi el, şi fiorul crescu în intensitate.) 

— Chiar dacă m-aţi putea forţa să deschid nava, 
dezarmând-o şi predând-o în mâinile voastre, tot nu v-ar 
folosi la nimic. Computerul navei este mai perfecţionat 
decât nava, şi este proiectat - nu ştiu cum - să lucreze la 
potenţialul său maxim doar împreună cu mine. Este ceea ce 
aş putea numi computer personal. 

— Atunci să presupunem că păstrezi nava şi rămâi în 
continuare pilotul ei. N-ai vrea să o pilotezi pentru noi... ca 
onorabil cetăţean al Comporellon-ului? Salariu mare. Lux 
considerabil. La fel şi prietenii tăi. 

— Nu. 

— Şi atunci, ce propui? Să vă urcați în navă şi să dispăreţi 
în Galaxie? Mai bine anunţăm Fundaţia, şi lăsăm totul în 
seama lor. 

— Renunţaţi atât de uşor la navă? 

— Dacă tot este să o pierdem, mai degrabă să se întoarcă 
în mâinile Fundaţiei decât să rămână proprietatea unui 
Străin obraznic. 

— Dă-mi voie să-ţi sugerez eu un compromis. 

— Un compromis! Bine, te ascult. Dă-i drumul. 

— Mă aflu într-o misiune importantă. Această misiune a 
început cu sprijinul Fundaţiei. Sprijinul se pare că a încetat, 
însă misiunea rămâne în continuare importantă. Oferiţi-mi 
sprijinul Comporellian, şi dacă reuşesc să-mi duc misiunea 
la bun sfârşit, nu veţi avea decât de câştigat. 

Lizalor aborda o expresie de neîncredere: 

— Şi nu vei înapoia Fundaţiei nava? 


— Niciodată n-am avut această intenţie. Fundaţia nu ar 
căuta-o cu atâta disperare dacă ar şti că vreau să le-o 
înapoiez. 

— Nu e ca şi cum ai spune că ne dai nouă nava. 

— După ce termin misiunea, nava s-ar putea să nu-mi mai 
fie de nici un folos. Caz în care n-aş avea nimic împotrivă să 
o luaţi voi. 

Cei doi se priviră câteva momente în linişte. 

— Ai folosit condiţionalul, spuse Lizalor. Nava „s-ar putea 
să...” Nu ne-ai oferit nimic sigur. 

— Aş putea face promisiuni în vânt, dar la ce v-ar folosi? 
Faptul că promisiunile mele sunt prudente şi limitate ar 
putea să vă arate că cel puţin sunt sincere. 

— Inteligent, aprobă Lizalor cu o mişcare a capului. Îmi 
place. Bine, care este misiunea ta, şi cum ar putea beneficia 
Comporellon-ul dacă ea este îndeplinită cu succes? 

— Nu, nu, spuse Trevize, acum e rândul tău. Îmi acordaţi 
sprijinul dacă vă demonstrez că misiunea este importantă 
pentru Comporellon? 

Doamna Ministru Lizalor se ridică de pe canapea. O alură 
înaltă, impunătoare. 

— Mi-e foame, Domnule Consilier 'Trevize, spuse ea, şi n- 
am de gând să continui discuţia pe stomacul gol. Îţi ofer 
ceva de mâncare şi de băut... ceva modest. După aceea 
reluăm de unde am rămas. 

În acel moment, Trevize avu impresia că zăreşte în ochii ei 
o undă de poftă carnivoră; strânse din buze, puţin tulburat. 

Masa poate că fusese hrănitoare, dar în nici un caz 
gustoasă. Felul principal constase din carne de vacă fiartă 
în sos de muştar, pusă pe un strat de legume cu frunze, pe 
care Trevize nu reuşise să le indentifice. Avuseseră un gust 
sărat-amărui, şi nu îi pfăcuseră. Mai târziu avea să afle că 
era vorba de o specie de algă. 

După aceea, urmară o fructă care aducea la gust cu un 
măr altoit cu piersică (deloc rău, de fapt) şi o băutură 
fierbinte, neagră la culoare, atât de amară încât Trevize nu 


bău decât jumătate şi ceru în schimb nişte apă rece. Porţiile 
erau mici, dar Trevize nu avu nimic împotrivă. 


Masa fusese intimă, nu apăruse nici un servitor. Doamna 
Ministru încălzise şi servise singură mâncarea, după care 
făcuse curat pe masă. 

— Sper că ţi-a plăcut mâncarea, spuse Lizalor în timp ce 
părăseau încăperea destinată mesei. 

— Foarte mult, spuse Trevize cu jumătate de gură. 

Doamna Ministru îşi ocupă din nou locul pe canapea. 

— Să ne întoarcem, deci, la discuţia anterioară, spuse ea. 
Comporellon, aşa cum ai spus, ar putea fi nemulţumit de 
avansul tehnologic al Fundaţiei şi de poziţia ei de 
conducător în Galaxie. Într-un fel este adevărat, dar asta îi 
interesează doar pe aceia care se ocupă de politica 
interstelară, şi sunt relativ puţini. Însă se poate spune cu 
certitudine că omul obişnuit de pe Comporellon este 
îngrozit de imoralitatea Fundaţiei. Imoralitatea afectează 
majoritatea lumilor, dar pe Terminus este cel mai puternic 
prezentă. Sentimentele anti-Fundaţie ale Comporellienilor, 
de aici se trag. 

— Imoralitate? făcu nedumerit Trevize. Oricare ar fi 
greşelile Fundaţiei, trebuie să recunosc că guvernează cu o 
eficacitate rezonabilă şi cu corectitudine din punct de 
vedere fiscal. Drepturile civile sunt în general respectate 
Și, 

— Domnule Consilier Trevize, mă refeream la imoralitatea 
sexuală. 

— Acum chiar că nu te mai înţeleg. Noi formăm o societate 
perfect morală din punct de vedere sexual. Femeile sunt 
bine reprezentate în fiecare aspect al vieţii sociale. 
Primarul nostru este femeie, şi aproape jumătate din 
Consiliu este alcătuit din... 

O expresie de exasperare trecu pe faţa Doamnei Ministru: 

— Domnule Consilier, îţi baţi joc de mine? Sunt sigură că 
ştii ce înseamnă moralitatea sexuală. Căsătoria pe 
Terminus, este sau nu un legământ solemn? 

— Ce înţelegi prin legământ solemn? 

— Există un contract de căsătorie destinat unirii cuplului? 


— Desigur, dacă oamenii doresc. Un astfel de contract 
simplifică problemele de impozite şi moştenire. 

— Dar divorţul este posibil. 

— Bineînţeles. Ar fi o imoralitate din punct de vedere 
sexual să ţii oamenii legaţi unul de altul atunci când... 

— Nu există restricţii religioase? 

— Religioase? Unii oameni respectă filosofiile bazate pe 
credinţe străvechi, dar ce legătură are asta cu căsătoria? 

— Domnule Consilier, aici, pe Comporellon, fiecare aspect 
al sex-ului este perfect controlat. Sex-ul nu poate avea loc în 
afara căsătoriei. Şi chiar în cadrul căsătoriei, formele sale 
de exprimare sunt limitate. Suntem neplăcut şocaţi de acele 
lumi - în special de Terminus - în care sex-ul este considerat 
o simplă distracţie socială fără prea mare importanţă, şi 
care poate fi practicat oricând, oricum, cu oricine, neglijând 
valorile religiei. 

Trevize dădu din umeri: 

— Îmi pare rău, nu mă pot angaja să introduc reforma 
sexuală în Galaxie, nici măcar pe Terminus... dar ce 
legătură are sex-ul cu nava mea? 

— Mă refeream la faptul că opinia publică îmi poate limita 
libertatea de a face un compromis. Comporellienii s-ar 
îngrozi dacă ar afla că aţi luat la bord o tânără atrăgătoare 
pentru a vă satisface, ţie şi prietenului tău, necesităţile 
desfrânate. E mult mai bine pentru voi să alegeţi o 
renunțare paşnică în locul unui proces public. 

— Văd ca te-ai folosit de răgazul din timpul mesei pentru a 
te gândi la un nou mod de convingere: prin ameninţare, 
spuse Trevize. Acum trebuie să mă tem de linşaj? 

— Am vrut doar să-ţi arăt care sunt inconvenientele. Eşti 
în stare să negi că femeia pe care ai luat-o la bordul navei 
este altceva decât sursă de plăceri sexuale? 

— Bineînţeles că neg. Bliss este iubita prietenului meu, Dr. 
Pelorat. El nu are altă obligaţie conjugală. Situaţia lor nu 
poate fi numită căsătorie, dar cred că în mintea lui Pelorat 
şi a lui Bliss, ei se consideră căsătoriţi. 


— Vrei să-mi spui că nu eşti deloc implicat? 

— Bineînţeles că nu sunt implicat, spuse Trevize. Drept 
cine mă iei? 

— Nu prea ştiu. Nu-ţi cunosc noţiunile despre moralitate. 
— Atunci dă-mi voie să-ţi spun că noţiunile mele despre 
moralitate nu-mi permit să-mi bat joc de posesiunile - sau 

relaţiile - prietenului meu. 

— Nu eşti nici măcar tentat? 

— Pot rezista tentaţiei - dacă ar apare. 

— Serios? Poate nu-ţi plac femeile. 

— Ba cum să nu? Îmi plac. 

— De cât timp nu ai mai făcut dragoste cu o femeie? 

— De câteva luni. De când am părăsit Terminus-ul. 

— Desigur că situaţia asta nu te încântă. 

— Sigur că nu mă încântă, spuse Trevize puternic 
tulburat, dar n-am ce face. 

— Poate că prietenul tău, Dr. Pelorat, obsevându-ţi 
suferinţa, ar fi dispus să împartă femeia cu tine. 

— Comportamentul meu nu trădează o astfel de suferinţă, 
dar chiar şi aşa, Pelorat nu ar fi dispus să o împartă pe 
Bliss. Şi nici femeia nu ar fi dispusă, cred. Nu prezint 
interes pentru ea. 

— Spui asta din cauză că ai tatonat terenul? 

— Nu. Am tras concluzia fără a tatona. În orice caz, nu mă 
atrage în mod deosebit. 

— Curios! Orice bărbat ar considera-o atrăgătoare. 

— Din punct de vedere fizic, este atrăgătoare. Cu toate 
acestea, nu mă atrage. În primul rând, este prea tânără, 
prea copilăroasă în anumite privinţe. 

— Deci preferi femeile mature? 

Trevize se opri. 1 se întindea o capcană? Spuse, cu 
prudenţă: 

— Sunt suficient de în vârstă pentru a aprecia unele femei 
mature. Dar ce legătură are asta cu nava mea? 

— Pentru moment, spuse Lizalor, să lăsăm nava... Am 
patruzeci şi şase de ani, şi nu sunt căsătorită. Am fost prea 


ocupată pentru a acorda atenţie căsătoriei. 

— În acest caz, după legile societăţii voastre, înseamnă că 
ai practicat abstinenţa întreaga ta viaţă. De-asta m-ai 
întrebat de cât timp nu am mai făcut dragoste? Îmi ceri un 
sfat în această privinţă? ... Dacă da, am să-ţi spun că sex-ul 
nu este nici mâncare, nici băutură. Este neplăcut să te 
descurci fără el, dar nu imposibil. 

Doamna Ministru zâmbi, şi în ochii ei se zări din nou acea 
privire carnivoră. 

— Nu mă înţelege greşit, Trevize, spuse ea. Rangul are 
privilegiile lui, şi pot impune păstrarea discreţiei. Nu sunt 
chiar abstinentă. Totuşi, bărbaţii de pe aici sunt 
nesatisfăcători. Accept faptul că moralitatea este un bine 
absolut, dar îi împovărează pe bărbaţi cu un sentiment de 
vinovăţie, astfel încât devin neaventuroşi, neîntreprinzători, 
se aprind greu, termină repede, şi sunt, în general, 
nepricepuţi. 

— Nici aici nu te pot ajuta, spuse Trevize cu foarte mare 
precauţie. 

— Vrei să insinuezi că greşeala ar fi a mea? Că nu sunt în 
stare să stârnesc dorinţa bărbaţilor? 

Trevize ridică o mână: 

— N-am spus deloc aşa ceva. 

— Bine, atunci cum ai reacţiona tu, dacă ai avea ocazia să 
profiţi de mine? Tu, un bărbat dintr-o lume imorală, care ai 
avut probabil experienţe sexuale de toate felurile, şi care ai 
fost supus de câteva luni la o abstinenţă forţată, deşi ai avut 
permanent lângă tine o femeie tânără şi atrăgătoare? Cum 
ai reacţiona tu în prezenţa unei femei ca mine, matură, aşa 
cum pretinzi că îţi place? 

— M-aş comporta cu respectul şi decenţa cuvenite 
rangului şi importanţei tale, spuse Trevize. 

— Nu fi tâmpit! spuse Doamna Ministru. 

Duse mâna spre partea dreaptă a taliei. Banda albă care o 
încercuia se desfăcu şi îi eliberă pieptul şi ceafa. Gulerul 
negru se prăbuşi. 


Trevize îngheţase. De câtă vreme avea chestia asta în 
minte? Sau era doar o momeală pentru a reuşi acolo unde 
amenințările nu avuseseră nici un efect? 

Partea de sus a bluzei alunecă în jos, împreună cu sutienul 
rigid. Doamna Ministru stătea în capul oaselor, arogantă, şi 
goală de la talie în sus. Sânii erau o versiune mai redusă a 
femeii... masivi, fermi, şi teribil de agresivi. 

— Ei bine? spuse ea. 

— Minunaţi! spuse Trevize cu sinceritate. 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— Ce dictează moralitatea pe Comporellon, Doamnă 
Lizalor? 

— Ce importanţă are, pentru un bărbat de pe lerminus? 
Ce dictează moralitatea ta? ... Haide odată! Pieptul meu 
este rece şi tânjeşte după căldură. 

Trevize se ridică şi începu să se dezbrace. 

CAPITOLUL. 6 

Despre Pământ. 

TREVIZE SE SIMŢEA CA DROGAT; oare cât timp trecuse? 

Lângă el se odihnea Mitza Lizalor, Ministrul 
Transporturilor. Dormea pe burtă, cu capul într-o parte, cu 
gura deschisă, sforăind uşor. Trevize era mulţumit; îşi dorea 
şi el să doarmă, dar simţea că e important să nu cedeze 
impulsului. În acest fel, când se va trezi, Mitza Lizalor îi va 
aprecia rezistenţa fizică. 

Într-un fel, se descurcase bine. Îşi spusese că Lizalor, cu 
alura şi forţa sa fizică, cu puterea ei politică, cu disprețul 
faţă de bărbaţii Comporellieni, cu amestecul de oroare şi 
fascinaţie faţă de legendele despre isprăvile sexuale ale 
desfrânaţilor de pe 'Terminus, îşi va dori să fie dominată. 
Spre norocul său, avusese dreptate. (Trevize, cel-care-are- 
întotdeauna-dreptate, se persiflă el). Femeii îi plăcuse, iar el 
reuşise să aleagă poziţii avantajoase, care să o epuizeze pe 
ea, păstrându-i lui vigoarea intactă. 

Nu fusese uşor. Lizalor avea un corp minunat (patruzeci şi 
şase, spusese, dar ar fi stârnit invidia unei atlete de 


douăzeci şi cinci) şi o vitalitate enormă... depăşită doar de 
frenezia nechibzuită cu care şi-o cheltuise. 

Într-adevăr, dacă ar putea fi stăpânită şi învățată ce este 
aceea moderaţia, dacă practica (dar ar putea el supravieţui 
practicii?) ar putea-o aduce la o mai bună înţelegere a 
capacităţii sale, şi, chiar mai important, a capacităţilor lui, 
ar fi plăcut să... 

Sforăitul încetă brusc şi femeia tresări. El îi puse mâna pe 
umăr şi începu să-l mângâie cu blândeţe... Lizalor deschise 
ochii. Trevize se sprijinea într-un cot, şi făcea tot posibilul 
să pară plin de energie şi bună dispoziţie. 

— Îmi pare bine că ai dormit, draga mea, spuse el. Aveai 
nevoie de odihnă. 

Ea îi oferi un surâs somnoros şi, preţ de o clipă deloc 
confortabilă, Trevize crezu că avea de gând să-i propună 
reluarea activităţii... dar ea se întoarse cu faţa în sus. 
Spuse, cu o voce blândă şi satisfăcută: 

— Te-am apreciat corect, de la bun început. Eşti un rege al 
amorului. 

— Ar fi trebuit să fiu ceva mai cumpătat, spuse prefăcut 
Trevize. 

— Prostii! Ai făcut exact ceea ce trebuia. Mi-era teamă să 
nu fi fost folosit şi vlăguit de tânăra aceea, dar mi-ai dovedit 
că m-am înşelat. 

— M-am comportat eu ca un bărbat pe jumătate 
satisfăcut? 

— Nu, deloc, spuse ea şi râse puternic. 

— Mai ai de gând să ne supui la Testele Psihice? 

Ea râse din nou: 

— Eşti nebun? Crezi că aş vrea să te pierd acum? 

— "Totuşi, ar fi mai bine dacă m-ai pierde pentru o vreme... 

— Ce? se încruntă ea. 

— Dacă ar fi să rămân aici definitiv, dr... draga mea, cât 
timp crezi că ar trece până ca ochii să vadă, şi gurile să 
şuşotească? Însă dacă aş merge în misiune, m-aş întoarce 
periodic pentru a da raportul, şi ar fi foarte normal ca 


atunci să stăm ascunşi o vreme, în secret... iar misiunea 
mea este importantă. 

Ea se gândi puţin, frecându-şi în doară coapsa dreaptă. 
Apoi spuse: 

— Cred că ai dreptate. Urăsc gândul, dar... cred că ai 
dreptate. 

— Şi nu trebuie să te temi că n-am să mă întorc, spuse 
Trevize. Nu sunt atât de prost încât să uit ce mă aşteaptă 
aici. 

Ea îi zâmbi, îi atinse cu gingăşie obrazul şi spuse, privindu- 
| în ochi: 

— A fost plăcut, iubitule? 

— Mai mult decât plăcut, draga mea. 

— Şi totuşi, tu aparţii Fundaţiei. Un bărbat în floarea 
tinereţii, de pe Terminus. Probabil că eşti obişnuit cu tot 
felul de femei, de toate calităţile... 

— N-am întâlnit nici o femeie - nici măcar una - care să 
semene chiar de departe cu tine, spuse Trevize. 

Şi spunea adevărul. 

Lizalor gânguri, flatată: 

— Bine, dacă spui tu. Totuşi, năravurile dispar greu, şi nu 
cred că aş putea avea încredere în cuvântul unui bărbat 
fără a-mi lua măsuri de siguranţă. Este de presupus că tu şi 
prietenul tău, Pelorat, puteţi pleca în misiune, după ce îmi 
povestiţi despre ea şi după ce o voi aproba, dar am să o ţin 
aici pe tânără. Va fi bine tratată, nu vă faceţi nici o grijă. Dr. 
Pelorat îi va duce dorul, şi va avea grijă să vă întoarceţi des 
pe Comporellon. 

— Dar, Lizalor, este imposibil. 

— Serios? 

Bănuiala se strecură imediat în ochii ei: 

— De ce imposibil? La ce-ţi trebuie femeia? 

— Nu pentru sex. Ţi-am spus-o, şi am fost sincer. Ea îi 
aparţine lui Pelorat, iar pe mine nu mă interesează deloc. În 
plus, sunt sigur că s-ar rupe în două dacă ar încerca să facă 
ceea ce tu ai reuşit cu atât de mult succes. 


Lizalor aproape că surâse, însă îşi reprimă pornirea şi 
spuse pe un ton aspru: 

— Şi atunci, ce te interesează pe tine dacă ea rămâne pe 
Comporellon? 

— Pentru că este de o importanţă esenţială pentru 
misiunea noastră. lată pentru ce trebuie să meargă cu noi. 

— Bine. Deci, care este misiunea ta? A sosit momentul să- 
mi spui. 

Trevize ezită puţin. Trebuia să spună adevărul. Nu îi venea 
în minte nici o minciună mai eficace decât adevărul. 

— Ascultă, spuse el. Comporellon este o lume veche, poate 
chiar dintre cele mai vechi, dar nu cea mai veche. Nu aici îşi 
are originea viaţa umană. Primii oameni au ajuns aici 
venind de pe o altă planetă, şi poate că nici pe acea planetă 
nu a apărut pentru prima oară viaţa umană, ci pe alta, mai 
veche. Totuşi, această succesiune inversă în timp trebuie să 
se oprească undeva, la prima lume, lumea pe care s-a 
născut omenirea. Caut Pământul. 

Schimbarea care se produse deodată în Mitza Lizalor îl 
lăsă perplex: femeia holbă ochii, începu să respire sacadat, 
şi toţi muşchii i se crispară. Stătea în continuare la 
orizontală. Împinse braţele în sus, vertical, încrucişând 
primele două degete de la fiecare mână. 

— Tu ai spus, şopti ea răguşită. 

După aceea, nu mai spuse nimic; nu îi aruncă nici o 
privire. Braţele coborâră încet, picioarele lunecară pe 
marginea patului; se ridică în capul oaselor, cu spatele la el. 
Trevize rămăsese locului, împietrit. 

Îşi aminti de Munn Li Compor, care îi spusese despre fraţii 
săi Comporellieni: „Sunt foarte superstiţioşi. De fiecare 
dată când este pomenit cuvântul acesta, ridică în sus 
ambele mâini şi încrucişează primele două degete de la 
fiecare mână, pentru a îndepărta blestemul.” 

Însă îşi amintise prea târziu. 

— Cum ar fi trebuit să spun, Mitza? murmură el. 


Ea dădu uşor din cap, se ridică, se îndreptă spre o uşă, şi 
trecu pragul. Închise uşa în urma ei. După o clipă, se auzi 
curgând apa. 

Nu putea decât să aştepte, gol, lipsit de demnitate, 
întrebându-se dacă să meargă după ea să facă duş 
împreună; apoi îşi spuse că mai bine nu. Şi pentru că, într- 
un fel, avu împresia că i se refuză duşul, simţi o acută 
nevoie de a face duş. 

Ea ieşi în cele din urmă şi începu să-şi aleagă hainele, în 
tăcere. 

— 'Te superi dacă..., spuse el. 

Ea nu spuse nimic, iar el luă tăcerea drept consimţământ. 
Încercă să se îndrepte spre camera de baie cu un pas 
viguros şi masculin; dar se simţea penibil, la fel ca în zilele 
când mama sa, supărată de vreo năzbâtie de-a lui, îl 
pedepsea cu tăcerea, făcându-l să se simtă copleşit de 
ruşine. 

Cercetă camera de baie. Pereţi netezi... pustie... complet 
pustie. Privi mai cu atenţie... Nimic! 

Deschise din nou uşa, scoase capul afară, şi spuse: 

— Auzi, cum se porneşte duşul? 

Ea puse jos deodorantul (asta trebuie să fi fost, gândi 
Trevize), se îndreptă spre camera de baie şi, fără să-l 
privească, arătă cu degetul. Trevize urmări degetul şi 
observă o pată pe perete, rotundă şi foarte uşor rozalie. 
Atât de slab colorată, de parcă decoratorului îi păruse rău 
că stricase albul imaculat pentru un motiv atât de puţin 
important - acela de a marca elementul de pornire a 
duşului. 

Trevize ridică uşor din umeri, se aplecă spre perete şi 
puse mâna pe locul marcat. Într-o clipă fu lovit din toate 
părţile de jeturi de apă fin pulverizată, ca un potop. 1 se tăie 
respiraţia şi atinse din nou pata, oprind torentul. 

Deschise uşa, conştient că arăta şi mai penibil decât 
înainte, tremurând şi articulând cu dificultate cuvintele. 

— Cum se dă drumul la apă caldă? orăcăi el. 


De data aceasta ea îl privi, şi înfăţişarea lui reuşi să-i 
topească supărarea (sau teama, sau ce altă emoție pusese 
stăpânire pe ea). Începu să chicotească şi apoi, fără 
avertisment, râse de el, în hohote răsunătoare. 

— Ce apă caldă? spuse ea. Crezi că ne permitem să risipim 
energia încălzind apa pentru apălat? Ai apă bună, călduţă, 
atât cât să nu fie foarte rece. Ce altceva mai vrei? Molâi mai 
sunteţi voi, Terminienii! ... Intră înapoi şi te spală! 

Trevize şovăi, dar nu mult. Nu avea de ales. 

Cu inima îndoită, atinse din nou pata şi de data aceasta se 
încordă, pregătindu-se să înfrunte duşul ca de gheaţă. Apă 
călduţă? Pe corp începuse să se formeze o spumă. Se frecă 
în grabă ici, colo, peste tot, trăgând concluzia că acesta era 
ciclul de săpunire şi estimând că nu avea să dureze mult. 

Apoi veni ciclul de clătire. Aha, cald... adică nu cald, dar nu 
chiar atât de rece, şi aducând o senzaţie de căldură 
trupului său complet îngheţat. Chiar în momentul în care 
avea de gând să atingă din nou pata-contact pentru a opri 
apa, întrebându-se cum făcuse Lizalor de ieşise uscată (nu 
se vedea nici un prosop, sau ceva asemănător) ... apa se 
opri. Urmă un jet de aer care l-ar fi dat de-a rostogolul dacă 
n-ar fi venit cu o forţă egală din mai multe direcţii. 

Era fierbinte; aproape prea fierbinte. Încălzirea aerului 
necesita mult mai puţină energie decât încălzirea apei. Apa 
se evaporă sub jetul de aer fierbinte, şi în câteva minute 
reuşi să iasă afară, uscat de parcă niciodată în viaţă nu s-ar 
fi atins de apă. 

Lizalor părea să-şi fi revenit complet. 

— Te simţi bine? întrebă ea. 

— Foarte bine, spuse Trevize. 

De fapt, se simţea uimitor de revigorat. 

— N-a trebuit decât să mă adaptez la temperatură. Nu mi- 
ai spus... 

— Molâule, spuse Lizalor ocărându-l cu blândeţe. 

Trevize se folosi de deodorantul ei, apoi începu să se 
îmbrace, deranjat de faptul că ea avea la dispoziţie lenjerie 


spălată şi călcată, iar el nu. 

— Cum ar fi trebuit să-i spun... acelei lumi? întrebă el. 

— Noi îi spunem Cea Mai Veche. 

— De unde să ştiu că numele pe care l-am folosit eu este 
interzis? întrebă Trevize. M-ai avertizat? 

— M-ai întrebat? 

— De unde să ştiu că trebuia să întreb? 

— Acum Ştii. 

— S-ar putea să uit. 

— Ai face bine să nu uiţi. 

— Dar ce importanţă are? spuse Trevize simțind cum 
începe să-şi piardă cumpătul. Este un simplu cuvânt, o 
combinaţie de sunete. 

— Sunt lucruri care nu trebuiesc pomenite, spuse Lizalor 
pe un ton încărcat de mister. Unele cuvinte nu se pronunţă 
oricum şi oricând, nu crezi? 

— Unele cuvinte sunt vulgare, altele nepotrivite, iar altele 
pot răni. Din ce categorie face parte... cuvântul folosit de 
mine? 

— Este un cuvânt trist, solemn, spuse Lizalor. Desemnează 
o lume care ne-a fost străbună tuturora. Acum nu mai 
există. Întrucât era departe de noi, această moarte a ei o 
considerăm tragică şi dureroasă. Preferăm să nu vorbim 
despre ea sau, dacă trebuie, să nu îi folosim numele. 

— Şi încrucişatul degetelor? Cum alungă acest gest 
durerea şi tristeţea? 

Lizalor se făcu roşie: 

— A fost o reacţie instinctivă, şi nu-ţi sunt deloc 
recunoscătoare. Unii oameni cred că acel cuvânt, chiar şi 
gândul la el, aduce nenorocire... şi cu acest gest, o 
îndepărtează. 

— Chiar crezi că încrucişarea degetelor îndepărtează 
nenorocirea? 

— Nu... Adică ba da, într-un fel. Nu mă simt în largul meu 
dacă nu fac gestul. 


Îi ocolea privirea. Apoi, pentru a schimba subiectul, spuse 
repede: 

— Şi cum se face că bruneta aia a voastră este de o 
importanţă vitală pentru a ajunge la... lumea de care ai 
vorbit? 

— Spune-i „Cea Mai Veche”. Sau preferi să nu îi spui nici 
măcar aşa? 

— Aş prefera să nu discut deloc despre ea. [i-am pus o 
întrebare. 

— Cred că planeta ei a fost colonizată de... Cea Mai Veche. 

— La fel ca şi Comporellon, spuse Lizalor cu mândrie. 

— Semenii ei au anumite tradiţii care ar putea reprezenta 
cheia înţelegerii Celei Mai Vechi. Dar numai dacă ajungem 
acolo putem studia arhivele. 

— Minciuni. 

— Probabil, dar trebuie să verificăm. 

— Dacă o ai pe bruneta asta cu informaţiile ei dubioase, şi 
dacă vrei să ajungi pe Cea Mai Veche împreună cu ea, de ce 
ai mai venit pe Comporellon? 

— Pentru a afla unde se găseşte Cea Mai Veche. Am avut 
odată un prieten cu descendență Comporelliană. El m-a 
asigurat că mare parte din istoria Celei Mai Vechi este bine 
cunoscută aici, pe Comporellon. 

— Serios? Dar el ţi-a spus ceva despre istoria Celei Mai 
Vechi? 

— Da. A spus că Cea Mai Veche este o lume moartă, în 
întregime radioactivă. Nu ştia motivul, dar credea că 
avusese loc o explozie nucleară. În urma unui război, poate. 

— Nu! explodă Lizalor. 

— Nu, n-a fost nici un război? Sau nu, Cea Mai Veche nu 
este radioactivă? 

— Este radioactivă, dar n-a fost nici un război. 

— Atunci cum a devenit radioactivă? Nu putea fi aşa de la 
început, altfel viaţa nu ar mai fi apărut deloc. 

Lizalor păru să şovăie. Stătea dreaptă şi respira greu, 
aproape gâfâind. 


— A fost pedepsită, spuse ea. Din cauză că a folosit roboți. 
Ştii ce sunt roboții? 

— Da. 

— Au folosit roboţi, şi pentru asta au fost pedepsiţi. Toate 
lumile în care au existat roboţi au fost pedepsite cu 
moartea. 

— Cine le-a pedepsit, Lizalor? 

— Cel Care Pedepseşte. Forţele istorice. Nu ştiu. 

Privi într-o parte, stingherită, apoi spuse încet: 

— Întreabă-i pe alţii. 

— Aş vrea eu, dar pe cine să întreb? Există Comporellieni 
care au studiat istoria primitivă? 

— Există. Nu sunt foarte populari printre noi, 
Comporellienii obişnuiţi. Dar Fundaţia, Fundaţia ta, insistă 
asupra libertăţii intelectuale, şi se laudă cu acest lucru. 

— După părerea mea, nu face rău, spuse Trevize. 

— Tot ceea ce este impus din afară este rău, spuse Lizalor. 

Trevize dădu din umeri. Nu avea de gând să polemizeze 
pe tema asta. 

— Prietenul meu, Dr. Pelorat, spuse el, este un fel de 
istoric, şi îl pasionează trecutul îndepărtat. l-ar place, sunt 
sigur, să-şi întâlnească colegii de pe Comporellon. Poţi 
aranja aşa ceva, Lizalor? 

Ea aprobă cu o mişcare a capului: 

— Este un istoric, pe nume Vasil Deniador, membru al 
Universităţii din acest oraş. Nu predă cursuri, dar s-ar 
putea să vă dea informaţiile de care aveţi nevoie. 

— De ce nu predă cursuri? 

— Nu din cauză că i se interzice; pur şi simplu, studenţii 
nu îi agrează cursurile. 

— Presupun, spuse Trevize încercând să nu pară ironic, că 
studenţii sunt încurajați să ia o astfel de atitudine. 

— De ce crezi asta? El este Sceptic. Avem şi din ăştia, să 
ştii. Întotdeauna apar indivizi care se pun de-a curmezişul, 
cu mintea lor, împotriva tuturor curentelor de gândire; sunt 


supărător de aroganţi, închipuindu-şi că ei au freptate şi că 
ceilalţi se înşeală. 

— În unele cazuri, au dreptate. 

— Niciodată! se răsti Lizalor cu o convingere care dădea 
clar de înţeles că discuţiile în această direcţie erau inutile. 
Dar, în ciuda scepticismului său, va fi obligat să vă spună 
ceea ce v-ar spune orice alt Comporellian. 

— Şi anume? 

— Anume că dacă sunteţi în căutarea Celei Mai Vechi, nu o 
veţi găsi. 

Se aflau în apartamentul pus la dispoziţie de Lizalor. 
Pelorat îl ascultă gânditor pe Trevize, cu figura sa prelungă 
şi lipsită de expresie, apoi spuse: 

— Vasil Deniador? Nu-mi aduc aminte să fi auzit de el, dar 
poate că la bordul navei, în bibliotecă, aş putea găsi lucrări 
de-ale lui. 

— Eşti sigur că nu-l cunoşti? întrebă Trevize. Gândeşte-te! 

— Nu, în acest moment nu-mi aduc aminte să fi auzit de el, 
spuse Pelorat cu prudenţă. Dar la urma urmelor, dragul 
meu prieten, sunt sute de istorici respectabili despre care 
nu am auzit; sau am auzit, dar nu-mi aduc aminte. 

— Totuşi, asta înseamnă că nu e mare lucru de capul lui. 

— Studiul Pământului... 

— Obişnuieşte-te să-i spui „Cea Mai Veche”, Janov, altfel s- 
ar putea să avem necazuri. 

— Studiul Celei Mai Vechi, spuse Pelorat, nu este un 
domeniu foarte bine văzut, aşa încât istoricii străluciți nu se 
grăbesc să apuce acest drum. Sau, dacă privim lucrurile 
invers, cei care deja se ocupă de Cea Mai Veche nu reuşesc 
să-şi facă un renume pe baza acestei lumi neinteresante, 
deci nu li se recunoaşte valoarea... Eu, sunt sigur, nu trec 
drept un istoric strălucit în ochii nimănui. 

Bliss spuse tandru: 

— În ochii mei eşti, Pel. 

— Da, în ochii tăi desigur, draga mea, spuse Pelorat 
zâmbind uşor, dar tu nu mă judeci din punct de vedere 


profesional. 

După ceas, se făcuse aproape noapte, şi Trevize simţi cum 
devine din ce în ce mai nervos, ca întotdeauna atunci când 
Bliss şi Pelorat schimbau cuvinte drăgăstoase. 

— Voi încerca să aranjez o întrevedere cu acest Deniador, 
spuse el, dar dacă ştie tot atât de puţine lucruri ca şi 
Doamna Ministru, n-o să ne fie de mare folos. 

— S-ar putea să ne îndrume spre altcineva, spuse Pelorat. 

— Mă îndoiesc. Atitudinea acestei lumi faţă de Pământ... 
scuze, am uitat. Atitudinea acestei lumi faţă de Cea Mai 
Veche este prostească şi superstiţioasă. 

Apoi schimbă subiectul: 

— Dar a fost o zi grea şi ar trebui să ne gândim la cină - 
dacă putem face faţă meniurilor lor deloc atrăgătoare - şi 
apoi să tragem un pui de somn. Voi doi aţi aflat cum se 
foloseşte duşul? 

— Prietene, spuse Pelorat, am fost trataţi cu foarte mare 
amabilitate. Am primit tot felul de instrucţiuni, din care 
mare parte nu ne-au folosit la nimic. 

— Stai puţin, Trevize, spuse Bliss. Şi nava? 

— Ce-i cu nava? 

— Guvernul Comporellian o confiscă? 

— Nu. Nu cred că o va face. 

— Aha! Minunat! De ce? 

— Din cauză că am convins-o pe Doamna Ministru să-şi 
schimbe părerea. 

— Uimitor, spuse Pelorat. Mie nu mi se părea o persoană 
foarte uşor de convins. 

— Nu se ştie, spuse Bliss. Câmpul ei emoţional arăta clar 
că Trevize o atrage. 

Trevize aruncă brusc o privire stupefiată spre Bliss: 

— Tu ai făcut-o? 

— Ce anume, Trevize? 

— Adică, ai „lucrat”-o? 

— N-am „lucrat”-o. Totuşi, când am observat că era atrasă 
de tine, n-am putut rezista, şi i-am înlăturat una sau două 


inhibiţii. O nimica toată. Acele inhibiţii ar fi dispărut oricum, 
şi era important ca Doamna Ministru să fie plină de 
bunăvoință faţă de tine. 

— Binevoitoare? A fost mai mult decât atât! S-a îmblânzit, 
nu zic nu, dar post-coital. 

— Bătrâne, doar nu vrei să spui..., începu Pelorat. 

— De ce nu? spuse Trevize ţâfnos. Poate că a trecut de 
prima tinereţe, dar se pricepe foarte bine. Nu este deloc o 
începătoare, te asigur. Şi nici n-am să fac pe gentleman-ul: 
Ea a venit cu ideea - pentru că Bliss s-a jucat cu inhibiţiile 
ei. lar eu nu eram deloc în situaţia de a refuza, chiar daca 
mi-ar fi trecut prin minte, ceea ce nu s-a întâmplat... Haide, 
Janov, ce stai acolo şi faci pe puritanul! Sunt luni de când n- 
am mai avut ocazia. Iu... 

Şi făcu un gest vag cu mâna, în direcţia lui Bliss. 

— Stai puţin, făcu Pelorat stânjenit, dacă interpretezi 
expresia mea ca puritană, te înşeli. N-am nimic împotrivă. 

— Dar ea este puritană, spuse Bliss. Eu am dorit să aibă 
sentimente mai calde faţă de tine; nu mă gândisem, în nici 
un caz, la un paroxism sexual. 

— Şi totuşi, exact asta ai declanşat, micuța mea Bliss, 
spuse Trevize. Probabil că Doamna Ministru este obligată 
să facă pe puritana în public, ceea ce pune paie pe foc. 

— Astfel încât, dacă o scarpini acolo unde îi place, va trăda 
Fundaţia... 

— Ar fi trădat-o oricum, spuse Trevize. Ea vroia nava... 

Se opri, apoi spuse în şoaptă: 

— Suntem spionaţi? 

— Nu! spuse Bliss. 

— Eşti sigură? 

— Sigură. Este imposibil să intri în contact neautorizat cu 
mintea Gaiei. 

— Bine. Comporellon doreşte să păstreze nava. 

— Fundaţia nu ar permite aşa ceva. 

— Comporellon nu are deloc intenţia ca Fundaţia să afle. 


— Ciudaţi mai sunteţi voi, Izolaţii, oftă Bliss. Doamna 
Ministru trădează Fundaţia în numele Comporellon-ului şi, 
în schimbul unor satisfacţii sexuale, îşi va trăda propria 
lume... Cât despre Trevize, el îşi vinde trupul pentru a o 
convinge să trădeze. Ce anarhie în Galaxia asta a voastră! 
Ce haos! 

Trevize replică rece: 

— Te înşeli, tinerico... 

— Adineauri a vorbit Gaia. 

— Atunci te înşeli, Gaia. Eu nu-mi vând trupul. Mi l-am 
oferit, cu plăcere. M-am bucurat, şi nimeni nu a avut de 
suferit. Cât despre consecinţe, recunosc că ele îmi sunt 
favorabile. Comporellon doreşte nava pentru sine, dar cine 
este în măsură să spună de care parte se află dreptatea? 
Este nava Fundaţiei, dar mi-a fost dată mie pentru a căuta 
Pământul. Deci, până termin căutarea, nava este a mea şi 
Fundaţia nu are nici un drept să revină asupra înţelegerii. 
Comporellon nu vede cu ochi buni dominaţia Fundaţiei, aşa 
că visează să obţină independenţa. Din punctul lor de 
vedere, este corect să procedeze astfel; pentru ei, acesta ar 
fi nu un act de trădare, ci unul de patriotism. Cine ştie? 

— Chiar aşa! Cine ştie? Cum să deosebeşti acţiunile 
rezonabile de cele nerezonabile, într-o Galaxie anarhică? 
Cum să alegi între corect şi greşit, bine şi rău, justiţie şi 
crimă, util şi inutil? Şi cum îţi explici că Doamna Ministru îşi 
trădează propriul guvern, lăsându-te să păstrezi nava? 
Tânjeşte după propria independenţă într-o lume opresivă? 
Este o trădătoare, sau o egoistă? 

— Ca să fiu sincer, spuse Trevize, nu ştiu dacă mi-a lăsat 
nava doar din recunoştinţă. Cred că a luat decizia numai 
după ce i-am spus că sunt în căutarea Celei Mai Vechi. 
Pentru ea, acea lume este blestemată. Iar noi, împreună cu 
nava noastră, suntem de asemenea aducători de 
nenorocire. Îşi închipuie că prin încercarea de a pune mâna 
pe navă, urgia se va abate asupra Comporellon-ului. În 
acest moment, nava s-ar putea sa reprezinte o oroare. 


Lăsându-ne să plecăm împreună cu nava, îşi închipuie că 
fereşte Comporellon-ul de nenorocire; deci, îndeplineşte un 
act de patriotism. 

— Asta înseamnă că motivaţia este dată de superstiție. 
Crezi că e de admirat? 

— Nici nu admir, nici nu condamn. În absenţa cunoaşterii, 
acţiunea este întotdeauna dirijată de superstiție. Fundaţia 
crede în Planul Seldon, deşi nimeni nu îl poate înţelege, nu 
îi poate interpreta detaliile, şi nici nu îl poate folosi pentru a 
face predicții. Îl urmăm orbeşte, din ignoranță şi din 
încredere. Asta nu este superstiție? 

— Ba da, ar putea îi. 

— Şi Gaia se află în aceeaşi situaţie. Voi credeţi că am luat 
decizia corectă: Gaia trebuie să absoarbă Galaxia şi să 
devină un singur organism integrator; dar nu ştiţi de ce am 
dreptate, sau cât de bine ar fi să respectaţi această decizie. 
Sunteţi dispuşi să faceţi aşa cum am hotărât eu, doar din 
ignoranță şi încredere. Ba chiar vă supăraţi pe mine pentru 
că încerc să găsesc o dovadă care să înlăture ignoranţa şi 
să facă inutilă încrederea oarbă. Asta nu este superstiție? 

— Cred că aici te-a avut, Bliss, spuse Pelorat. 

— Nu chiar, spuse Bliss. Ori nu va găsi nimic, ori va găsi 
ceva care să-i confirme decizia. 

— Convingerea ta se bazează pe ignoranță şi încredere, 
spuse Trevize. Cu alte cuvinte, pe superstiție. 

Vasil Deniador era un bărbat mărunt, urâţel; avea un fel 
ciudat de a privi în sus ridicând ochii dar nu şi capul. Acest 
lucru, combinat cu scurtele zâmbete care îi luminau 
periodic faţa, dădea impresia că în sinea lui îşi râdea de 
lume. 

Biroul era lung şi îngust, plin de benzi magnetice; acestea 
păreau a fi într-o dezordine cumplită, dar numai din cauză 
că nu erau aşezate la rând în locaşurile lor; rafturile dădeau 
impresia unor maxilare cu dinţi lipsă. Cele trei scaune 
rezervate vizitatorilor nu erau de acelaşi fel şi prezentau 


semne că fuseseră de curând şterse de praf, însă cu 
neglijenţă. 

— Janov Pelorat, spuse el, Golan Trevize, şi Bliss... Nu 
cunosc care vă este cel de-al doilea nume, domnişoară. 

— Bliss, aşa mi se spune de obicei. 

După care luă loc. 

— Este suficient, spuse Deniador făcându-i cu ochiul. Chiar 
dacă nu aţi avea nici un nume, sunteţi destul de atrăgătoare 
pentru a vi se trece cu vederea această infracţiune. 

Luară cu toţii loc pe scaune. 

— Am auzit de dumneavoastră, Dr. Pelorat, spuse 
Deniador, deşi nu am corespondat niciodată. Veniţi din 
Fundaţie, nu-i aşa? Din lerminus? 

— Da, Dr. Deniador. 

— lar dumneavoastră, sunteţi Consilierul Trevize. Parcă 
am auzit de curând că aţi fost exclus din Consiliu şi exilat. 
Nu cred că am înţeles motivul. 

— Nu am fost exclus, domnule. Fac în continuare parte din 
Consiliu, deşi nu ştiu când am să-mi reiau îndatoririle. Cât 
despre exil... Mi s-a dat o misiune, în legătură cu care dorim 
să vă cerem ajutor. 

— Vă stau bucuros la dispoziţie, spuse Deniador. Dar 
această încântătoare domnişoară? Şi dânsa vine de pe 
Terminus? 

Trevize interveni cu promptitudine: 

— Ea este de altundeva, Doctore. 

— Aha! O lume ciudată, această Altundeva. De acolo 
provin cele mai neobişnuite categorii de oameni... Dar din 
moment ce dumneavoastră doi veniţi din Terminus, capitala 
Fundaţiei, a treia persoană este o tânără atrăgătoare, iar 
Mitza Lizalor nu se topeşte nici după Ilerminieni, nici după 
persoanele de Altundeva, cum se face că mi-aţi fost totuşi 
recomandaţi cu atâta căldură? 

— Cred că pentru a scăpa de noi, puse Trevize. Vedeţi, cu 
cât ne ajutaţi mai repede, cu atât mai curând vom părăsi 
Comporellon-ul. 


Deniador îl studie cu interes pe Trevize (din nou zâmbetul 
fugar) şi spuse: 

— Desigur, un tânăr viguros ca dumneavoastră ar putea-o 
atrage, indiferent de unde veniţi. Îşi joacă bine rolul de 
vestală rece, dar nu la perfecţie. 

— Nu ştiu nimic în această privinţă, spuse ţeapăn Trevize. 

— Bine ar fi să rămâneţi în continuare neştiutor. Cel puţin, 
în public. Însă eu sunt Sceptic, şi am deformația 
profesională de a nu crede în aparenţe. Deci, Domnule 
Consilier, care este misiunea dumneavoastră? Aş vrea să 
ştiu dacă vă pot ajuta. 

— În problema asta, spuse Trevize, purtătorul nostru de 
cuvânt este Dr. Pelorat. 

— N-am nimic împotrivă, spuse Deniador. Dr. Pelorat? 

— Ca să fiu cât mai scurt, dragă Doctore, am să-ţi spun că 
întreaga viaţă de adult mi-am petrecut-o încercând să aflu 
informaţii despre lumea pe care s-a născut specia umană. 
Am fost trimis împreună cu bunul meu prieten Golan 
Trevize - deşi, ca să fiu sincer, în acel moment nu îl 
cunoşteam - să descoperim, dacă se poate... ăâhh... Cea 
Mai Veche, cred că aşa îi spuneţi. 

— Cea Mai Veche? spuse Deniador. Înţeleg că vă referiţi la 
Pământ. 

Pelorat rămase cu gura căscată. Apoi îngăimă: 

— Aveam impresia... adică, mi se dăduse de înţeles... că 
nu... 

Privi neajutorat spre Trevize. 

— Doamna Ministru Lizalor mi-a spus că acest cuvânt nu 
se foloseşte pe Comporellon, spuse Trevize. 

— Adică a făcut aşa? 

Deniador cobori colţurile gurii, strâmbă din nas, şi aruncă 
cu putere braţele spre înainte, încrucişând primele doua 
degete de la fiecare mână. 

— Da, spuse Trevize. Exact aşa. 

Deniador se destinse şi începu să râdă: 


— Prostii, domnilor, destul ăsta se face doar din 
obişnuinţă. Cei din regiunile mai puţin dezvoltate îl iau în 
serios, însă pentru restul nu înseamnă nimic. Nu cunosc 
Comporellian care să nu spună „Pământ” atunci când este 
necâjit sau luat prin surprindere. Este vulgarismul cel mai 
des folosit. 

— Vulgarism? făcu Pelorat. 

— Sau expletiv, dacă preferaţi. 

— Oricum, spuse Trevize, Doamna Ministru părea foarte 
tulburată după ce am pronunţat cuvântul. 

— Ei, păi ea vine de la munte. 

— Ce vrea să însemne asta, domnule? 

— Ceea ce am spus. Mitza Lizalor vine din Lanţul Muntos 
Central. Copiii de acolo sunt crescuţi după metodele 
străvechi, cea ce înseamnă că oricât de bine i-ai şcoli, n-o să 
poţi scoate din ei obişnuinţa asta de a încrucişa degetele. 

— Deci cuvântul „Pământ” nu vă deranjează deloc, 
Doctore, spuse Bliss. 

— Absolut de loc, dragă domnişoară. Eu sunt Sceptic. 

— Ştiu ce înseamnă cuvântul „sceptic” în Galactică, spuse 
Trevize, dar dumneavoastră în ce sens îl utilizaţi? 

— Exact la fel ca şi dumneavoastră, Domnule Consilier. 
Accept numai ceea ce dovezile evidente mă forţează să 
accept, şi numai până la sosirea unor dovezi ulterioare. Din 
cauza asta nu suntem priviţi cu ochi buni. 

— De ce? întrebă Trevize. 

— Nicăieri în Galaxie nu am fi bine văzuţi. Care este lumea 
ai cărei oameni să renunţe la o credinţă confortabilă, 
călduţă, străveche, oricât de ilogică, preferând adierile reci 
ale incertitudinii? Gândiţi-vă cum credeţi dumneavoastră în 
Planul Seldon, fără dovezi. 

— Da, spuse Trevize studiindu-şi vârfurile degetelor. Ieri 
am folosit şi eu acelaşi exemplu. 

— Pot reveni la subiect, prietene? întrebă Pelorat. Din tot 
ceea ce se cunoaşte despre Pământ, cât anume consideră 
Scepticii că este adevărat? 


— Foarte puţin, spuse Deniador. Putem presupune că 
specia umană a luat naştere pe o singură planetă, deoarece 
este improbabil ca aceleaşi specii, suficient de identice 
pentru a fi interfertile, să ia naştere independent pe mai 
multe lumi. Acestei planete îi putem da numele de Pământ. 
La noi există credinţa aproape generală că Pământul se 
găseşte în acest colţ de Galaxie, deoarece lumile de aici 
sunt deosebit de vechi şi este probabil ca primele lumi 
colonizate să fie mai apropiate de Pământ. 

— Şi în afară de faptul că este planeta de origine, mai are 
Pământul şi alte caracteristici unice? întrebă Pelorat cu 
aviditate. 

— Vă gândiţi la ceva anume? întrebă Deniador cu 
zâmbetul său vioi. 

— Mă gândesc la satelitul său, pe care unii îl numesc 
„Lună”. Are ceva deosebit, nu-i aşa? 

— Iată o întrebare fundamentală, Dr. Pelorat. S-ar părea 
că îmi citiţi gândurile. 

— N-am spus şi ce anume face din Lună un satelit 
neobişnuit. 

— Dimensiunile sale, desigur. Am dreptate? ... Da, am. 
Toate legendele despre Pământ fac referiri la imensul 
număr de specii vii şi la giganticul său satelit... un satelit 
care are în jur de trei mii sau trei mii cinci sute de kilometri 
în diametru. Numărul mare de specii vii este uşor de 
acceptat, din moment ce poate rezulta dintr-o evoluţie 
biologică naturală, lipsită de constrângeri artificiale. Un 
satelit gigantic este mai greu de acceptat. Nici o altă lume 
locuită din Galaxie nu are un asemenea satelit. Sateliții mari 
sunt invariabili asociaţi gigantelor gazoase, nelocuite şi 
nelocuibile. Deci, ca Sceptic, prefer să nu accept existenţa 
Lunii. 

— Dacă Pământul este unic prin milioanele de specii pe 
care le adăposteşte, spuse Pelorat, nu ar putea fi de 
asemenea unic şi prin faptul că posedă un satelit gigant? 
Unul dintre aspectele unice l-ar putea impliea pe celălalt. 


Deniador zâmbi: 

— Nu văd cum prezenţa a milioane de specii ar putea 
creea, din nimic, un satelit gigant. 

— Sau invers... Poate că un satelit gigant ar putea favoriza 
apariţia a milioane de specii. 

— Nici asta nu văd cum. 

— Dar povestea despre radioactivitatea Pământului? 
întrebă Trevize. 

— Este o poveste foarte larg răspândită în întreaga 
Galaxie. 

— Dar, spuse Trevize, Pământul nu a putut fi atât de 
radioactiv încât să împiedice apariţia vieţii. Cum a devenit 
radioactiv? Un război nuclear? 

— Este opinia cea mai răspândită, Domnule Consilier 
Trevize. 

— Din felul în care o spuneţi, deduc că nu credeţi în 
această ipoteză. 

— Nu există nici o dovadă că ar fi avut loc un război. 
Opinie răspândită, sau chiar universală, ea nu reprezintă, în 
sine, o dovadă. 

— Ce altceva s-ar fi putut întâmpla? 

— Nimeni nu ştie dacă s-a întâmplat ceva. Radioactivitatea 
Pământului ar putea fi pur şi simplu o invenţie, la fel ca şi 
legenda despre marele său satelit. 

— Care este versiunea general acceptată privind istoria 
Pământului? întrebă Pelorat. De-a lungul carierei mele 
profesionale am adunat un mare număr de legende 
referitoare la lumea de origine. Multe dintre ele vorbesc 
despre o lume numită Pământ, sau cu un nume foarte 
asemănător. Nu am reuşit să obţin nimic de pe 
Comporellon; nimic în afară de o vagă menționare a unuia, 
Benbally, care ar fi venit de cine ştie unde. 

— Nu e de mirare. Nu obişnuim să ne exportăm legendele, 
şi sunt surprins că aţi găsit referinţe la Benbally. 
Superstiţie, încă o dată. 


— Dar dumneavoastră nu sunteţi superstiţios, şi puteţi 
vorbi despre aceste legende, nu-i aşa? 

— Corect, spuse istoricul ridicând ochii spre Pelorat. Dacă 
se află, popularitatea mea va cobori periculos de mult, dar 
dumneavoastră trei veţi părăsi curând Comporellon-ul şi 
sper că nu mă veţi cita niciodată ca sursă de informaţii. 

— Aveţi cuvântul nostru de onoare, spuse repede Pelorat. 

— Atunci, iată - pe scurt - ceea ce se presupune că s-a 
întâmplat, lăsând la o parte elementele supranaturale sau 
moraliste. Pământul a fost multă vreme singura lume care 
adăpostea oameni. Apoi, cu aproximativ douăzeci şi cinci de 
mii de ani în urmă, specia umană a pus la punct călătoriile 
interstelare prin intermediul Saltului hiperspaţial, şi a 
colonizat un grup de planete. Colonii de pe aceste planete 
s-au folosit de roboţi. Primii roboţi au fost construiți pe 
Pământ, înaintea epocii călătoriilor hiperspaţiale, şi... 
apropo, ştiţi ce sunt roboții? 

— Da, spuse Trevize. Am mai fost întrebaţi, şi nu o singură 
dată. Ştim ce sunt roboții. 

— Colonii, cu o societate complet robotizată, au cucerit o 
tehnologie de vârf. Viaţa lor dura câteva sute de ani. Au 
ajuns în cele din urmă să-şi dispreţuiască planeta-mamă. 
După unele versiuni mai dramatice, au dominat şi oprimat 
lumea strămoşească. În cele din urmă, Pământul a trimis în 
spaţiu un nou grup de Coloni, cărora li s-a interzis să 
folosească roboţi. Dintre noile lumi, Comporellon era 
printre primele. Patrioţii noştri susţin că a fost prima, dar 
nu au nici o dovadă serioasa. Primul grup de Coloni a murit, 
Şi... 

— De ce a murit primul grupa, Dr. Deniador? întrebă 
Trevize. 

— De ce? Romanticii îşi imaginează că au fost pedepsiţi 
pentru crimele lor de către Cel Care Pedepseşte, dar nu-şi 
bat capul să spună pentru ce a aşteptat atâta vreme. Însă 
nu e neapărat necesar să apelăm la basme pentru a obţine 
o explicaţie. Este uşor de demonstrat că o societate 


dependentă în totalitate de roboţi devine flască şi 
decadentă, diminuându-se şi pierind din pură plictiseală 
sau, mai subtil, pierzându-şi dorinţa de a trăi. Al doilea val 
de Coloni, cel fără roboţi, a supravieţuit şi a pus stăpânire 
pe întreaga Galaxie, dar Pământul a devenit radioactiv, şi a 
dispărut încetul cu încetul de pe scenă. În general se crede 
că tot din cauza roboților... 

Bliss, care ascultase relatarea cu o nerăbdare vizibilă, 
spuse: 

— Ei bine, Dr. Deniador, radioactivitate sau nu, şi oricâte 
valuri de Coloni or fi fost, problema crucială este una 
simplă. Unde se află Pământul? Care sunt coordonatele 
sale? 

Deniador spuse: 

— Răspunsul la această întrebare este: nu ştiu... Dar 
haideţi, a sosit vremea prânzului. După aceea putem 
discuta despre Pământ oricât de mult doriţi. 

— Nu ştiţi? făcu Trevize cu o voce stridentă. 

— Drept să spun, cred că nimeni nu ştie. 

— Dar este imposibil. 

— Domnule Consilier, spuse Deniador oftând uşor, dacă 
doriţi să calificaţi adevărul drept imposibil, este dreptul 
dumneavoastră; dar aşa nu veţi ajunge nicăieri. 

CAPITOLUL. 7 

Părăsind Comporellon-ul. 

PRÂNZUL consta dintr-o grămăjoară de bule crocante pe 
dinafară şi moi pe dinăutru, de diferite nuanţe şi cu diverse 
umpluturi. 

Deniador ridică un obiect şi îl despături, obţinând o 
pereche de mănuşi subţiri şi transparente, apoi le trase pe 
mâini. Oaspeţii îi imitară. 

— Vă rog, cu ce sunt umplute aceste obiecte? întrebă 
Bliss. 

— Cele roz sunt umplute cu bucățele de peşte 
condimentat, o mare delicatesă aici, pe Comporellon. 
Acestea galbene conţin o umplutură pe bază de brânză 


foarte puţin aromată. Cele verzi reprezintă un amestec de 
legume. Mâncaţi-le cât timp sunt calde. După aceea vom 
avea plăcintă caldă cu migdale, şi băuturile obişnuite. Aş 
recomanda cidrul fierbinte. Climatul fiind rece, mâncăm 
hrana caldă, chiar şi desertul. 

— Văd că vă respectaţi, spuse Pelorat. 

— Nu-i chiar aşa, spuse Deniador. Îmi place să fiu 
ospitalier cu invitaţii mei. Eu unul, mă mulţumesc cu foarte 
puţin. Nu am de hrănit o masă corporală prea mare, cum 
probabil că aţi observat deja. 

Trevize muşcă dintr-o bulă roz şi găsi că avea, într-adevăr, 
o plăcută aromă de peşte condimentat dar gustul, gândi el, 
îi va rămâne în gură tot restul zilei şi, poate, chiar noaptea. 

Depărta de gură obiectul din care muşcase, observând că 
crusta se închisese deasupra conţinutului. Nu împroşcase 
zeamă, nu cursese, şi se întrebă ce rost aveau mănuşile. 
Mâinile nu aveau cum să se ude sau să-i devină lipicioase, 
chiar dacă nu folosea mănuşi. Decise că era o problemă de 
igienă. Mănuşile se foloseau în caz că spălarea mâinilor era 
dificil de realizat. Protocolul impunea, probabil, utilizarea 
lor indiferent de situaţie. (Lizalor nu folosise mănuşi cu o zi 
înainte, când luaseră masa împreună... Poate din cauză că 
era munteancă.) 

— Ar fi nepoliticos să discutăm afaceri în timpul mesei? 
întrebă el. 

— După obiceiurile Comporelliene ar fi, însă 
dumneavoastră sunteţi oaspeţii, aşa că vom face cum doriţi. 
Dacă nu credeţi - sau nu vă pasă - că acest lucru vă va 
diminua plăcerea de-a mânca, vă rog să începeţi. 

— Vă mulţumim, spuse Trevize. Doamna Ministru Lizalor a 
lăsat să se înţeleagă - ba nu, a spus-o foarte direct - că 
Scepticii sunt impopulari în această lume. Aşa este? 

Buna dispoziţie a lui Deniador păru să se amplifice: 

— Desigur. Dar nu cred că este o nenorocire! Vedeţi, 
Comporellon este o lume frustrată. Există o credinţă mistică 
generalizată şi deloc fundamentată conform căreia, odată, 


cu multe milenii în urmă, când Galaxia locuită nu avea 
dimensiuni mari, Comporellon domnea peste toate lumile. 
Faptul că în istoria oficială nu se menţionează acest lucru 
ne irită, ne dă - e vorba de populaţie, în general - un 
sentiment de nedreptate. Dar ce putem face? Guvernul a 
fost obligat să se supună Imperiului trecut, iar acum este un 
Asociat loial Fundaţiei. Şi cu cât ni se aminteşte mai mult de 
poziţia noastră de subordonați, cu atât devine mai influentă 
credinţa în zilele măreţe şi misterioase ale trecutului. 
Comporellienii nu au putut înfrunta Imperiul în vremurile 
trecute, iar acum nu pot înfrunta Fundaţia. Deci se 
descarcă atacându-ne şi urându-ne pe noi, pentru că nu 
credem în legende şi râdem de superstiții. Cu toate acestea, 
suntem feriţi de efectele violente ale persecuției. Noi 
controlăm tehnologia, noi reprezentăm Universitățile. Cei 
mai sinceri dintre noi au dificultăţi în a preda liber. Am şi eu 
aceeaşi dificultate, deşi ţin conferinţe paşnice cu studenţii 
mei, în afara câmpus-ului. Dacă am fi cu adevărat scoşi din 
viaţa publică, tehnologia s-ar prăbuşi iar Universitățile şi-ar 
pierde acreditarea în aproape toată Galaxia. Probabil că 
prostia oamenilor este atât de mare încât perspectiva unei 
sinucideri intelectuale nu i-ar împiedica să-şi dea frâu liber 
urii, însă Fundaţia ne sprijină. Aşa că suntem în 
permanenţă ocărâţi, batjocoriţi, şi denunţaţi... Însă nimeni 
nu se atinge de noi. 

— Deci teama de reacţia violentă a populaţiei vă împiedică 
să ne spuneţi unde se află Pământul? îl întrebă Trevize. Vă 
temeţi cumva că, în ciuda protecţiei, sentimentul anti- 
Sceptici va duce la consecinţe fatale, dacă mergeţi chiar 
atât de departe? 

Deniador dădu din cap: 

— Nu. Nimeni nu ştie unde se află Pământul. Nu vă ascund 
nimic. Nici de frică, nici din vreun alt motiv. 

— E ceva care mă intrigă, insistă Trevize. În acest sector al 
Galaxiei există un număr limitat de planete locuibile; 
majoritatea lor sunt locuite, deci le cunoaşteţi bine. Cât de 


greu v-ar fi să exploraţi sectorul în căutarea unei planete 
care să fie locuibilă, (dacă nu ar fi radioactivă), şi să aibă în 
plus un satelit uriaş? Cu radioactivitatea şi satelitul 
gigantic, Pământul ar fi imposibil de confundat, şi ar putea 
fi descoperit chiar şi într-o căutare superficială. Ar fi nevoie 
de ceva timp, însă asta este singura dificultate. 

— Din punct de vedere al Scepticilor, radioactivitatea 
Pământului şi satelitul său uriaş sunt simple legende, spuse 
Deniador. Să căutăm aşa ceva, ar însemna să căutăm lapte 
de vrabie sau pene de iepure. 

— Poate, dar asta nu ar trebui să împiedice Comporellon- 
ul în căutare. Dacă ar găsi o lume radioactivă cu o mărime 
adecvată pentru a fi locuibilă, cu un satelit uriaş, gândiţi-vă 
ce credibilitate ar căpăta legendele Comporelliene. 

Deniador râse: 

— S-ar putea ca exact pentru acest motiv Comporellon să 
nu caute. Dacă ratăm, sau găsim un Pământ diferit de cel 
din legende, s-ar produce contrariul. Legendele 
Comporelliene ar fi distruse şi ar deveni obiect de 
batjocură. Comporellon nu ar risca aşa ceva. 

După o pauză, Trevize continuă cu argumentele: 

— În plus, chiar dacă nu ţinem cont de radioactivitate şi 
satelitul uriaş, există un al treilea aspect unic care, prin 
definiţie, trebuie să existe, indiferent ce spun legendele. 
Pământul adăposteşte o viaţă înfloritoare de o incredibilă 
diversitate, sau rămăşiţele ei, sau, în cel mai rău caz, 
urmele fosilizate ale unei astfel de vieţi. 

— Domnule Consilier, spuse Deniador, deşi Comporellon 
nu a trimis nici o expediţie în căutarea Pământului, avem 
totuşi ocazia să călătorim prin spaţiu, şi primim din când în 
când rapoarte de la nave care s-au abătut de la ruta dorită, 
dintr-un motiv sau altul. Salturile nu sunt întotdeauna 
perfecte, după cum probabil ştiţi. Cu toate acestea, nimeni 
nu a pomenit despre vreo planetă care să aibă caracteristici 
asemănătoare Pământului. Şi nici nu este de presupus ca 
vreo navă să aterizeze pe o planetă nefocuită, pentru ca 


echipajul să caute fosile. Deci, dacă în mii de ani nu s-a 
raportat nimic de acest gen, sunt dispus să accept cu toată 
convingerea că Pământul nu poate fi găsit. 

Trevize spuse, cu un sentiment de frustrare: 

— Dar Pământul trebuie să fie undeva. Undeva există o 
planetă pe care au evoluat omenirea şi toate formele de 
viaţă. Chiar dacă Pământul nu se află în această parte a 
Galaxiei, el există. 

— Poate, spuse Deniador, dar în tot acest timp, nu s-a 
arătat nicăieri. 

— Oamenii nu l-au căutat cu adevărat. 

— Ei, bine, se pare că dumneavoastră îl căutaţi. Vă urez 
noroc, dar nu aş paria pe succesul acetei misiuni. 

— S-a încercat aflarea coordonatelor Pământului prin 
metode indirecte, altele decât o căutare directă? 

— Da, spuseră două voci simultan. 

Deniador, proprietarul uneia dintre ele, spuse către 
Pelorat: 

— Vă gândiţi la proiectul lui Yariff? 

— Da. 

— Atunci, sunteţi bun să i-l explicaţi Domnului Consilier? 
Am impresia că mai repede v-ar crede pe dumneavoastră 
decât pe mine. 

— Golan, spuse Pelorat, în ultimele zile ale Imperiului a 
existat o perioadă când Căutarea Originilor - aşa era 
numită - devenise o distracţie la modă, poate pentru că 
reprezenta un mijloc de a pune un paravan între tine şi 
cruda realitate înconjurătoare. Ştii, Imperiul era în acea 
vreme în plin proces de dezintegrare. Un istoric Livian, 
Humbal Yariff, s-a gândit că oricare ar fi planeta de origini, 
aceasta ar fi colonizat la început lumile care se găseau în 
apropierea ei, în loc să se îndrepte spre planete mai 
îndepărtate. În general, cu cât o lume este mai departe de 
punctul de origine, cu atât mai târziu a fost colonizată. Să 
presupunem, deci, că cineva înregistrează data colonizării 
fiecărei planete locuite din Galaxie, şi desenează reţele care 


cuprind, fiecare, lumile cu un anumit număr de ani 
vechime. Ar putea exista o reţea care trece prin toate 
planetele vechi de zece mii de ani; o altă reţea care să 
treacă prin cele vechi de cincisprezece mii de arii. Rețelele 
ar trebui să fie, teoretic, aproximativ sferice şi aproximativ 
concentrice. Rețelele mai vechi formează sfere cu rază mai 
mică decât cele mai tinere, şi dacă am căuta centrul, am 
obţine un volum de spaţiu relativ restrâns, care ar trebui să 
includă planeta originior - Pământul. 

Pelorat începuse să deseneze sfere concentrice prin aer, 
cu mâinile făcute cupă: 

— Înţelegi ce vreau să spun, Golan? 

— Da, încuviinţă Trevize. Dar trag concluzia că n-a mers. 

— Teoretic ar fi trebuit să meargă. Unul dintre necazuri 
era că momentul colonizării nu se cunoştea foarte precis. 
Fiecare lume exagera într-un grad mai mic sau mai mare, şi 
nu era deloc uşor să determini vechimea făcând abstracţie 
de legende. 

— Descompunerea carbonului-l4 în trunchiul copacilor, 
spuse Bliss. 

— Desigur, dragă, spuse Pelorat, dar pentru aşa ceva era 
nevoie de acceptul lumilor respective, iar acest lucru nu se 
obținea niciodată. Nici o lume nu dorea ca declaraţia 
exagerată asupra vârstei sale să fie pulverizată, iar 
Imperiul nu era atunci în măsură să se certe cu localnicii 
într-o problemă atât de neînsemnată. Avea alte lucruri pe 
cap. Tot ceea ce a putut face Yariff a fost să se folosească de 
lumile vechi de cel mult două mii de ani, a căror colonizare 
fusese înregistrată precis. Nu erau decât câteva, distribuite 
pe o suprafaţă aproximativ sferică, cu centrul relativ 
aproape de Trantor, capitala Imperiului. Deoarece de acolo 
porniseră expedițiile de colonizare ale acelor lumi. Asta, 
desigur, era o altă problemă. Pământul nu fusese singurul 
punct de plecare în colonizarea lumilor. Pe măsură ce a 
trecut timpul, lumile mai vechi au trimis Coloni pe cont 
propriu. Trantor colonizase o mulţime de planete. Yariff a 


fost, foarte pe nedrept, batjocorit şi ridiculizat, iar reputaţia 
profesională i-a fost distrusă. 

Trevize spuse: 

— Am înţeles cum stau lucrurile, Janov... Dr. Deniador, deci 
nu-mi puteţi oferi nici cea mai slabă rază de speranţă? 
Există vreo altă lume unde ar fi posibil să obţin informaţii 
privind Pământul? 

Deniador se cufundă o vreme în gânduri. Spuse în cele din 
urmă, alegându-şi cu grijă cuvintele: 

— Păi... ei bine, ca Sceptic trebuie să vă spun că eu nu 
sunt sigur că Pământul există, sau că a existat vreodată. 
Totuşi... 

Tăcu din nou. 

Într-un târziu, Bliss spuse: 

— Cred că v-aţi gândit la ceva care ar putea fi important, 
Doctore. 

— Important? Mă îndoiesc, spuse Deniador. Poate 
amuzant, totuşi. Pământul nu este singura planetă ale cărei 
coordonate reprezintă un mister. Mai sunt şi lumile 
primului grup de Coloni, Spaţienii. Unii le-au numit „lumile 
Spaţiene”; alţii le numesc „Lumile Interzise”. Al doilea 
nume este cel mai răspândit. Când se aflau la apogeul 
civilizaţiei lor, spun legendele, Spaţienii aveau o durată de 
viaţă care ajungea până la câteva secole, şi refuzau să-i 
primească în lumile lor pe strămoşii noştri, cei cu viaţă 
scurtă. După ce i-am învins, situaţia s-a inversat. Noi am 
refuzat să mai ţinem legătura cu ei, şi i-am lăsat să se 
descurce singuri, interzicând navelor şi Comercianţilor 
noştri să îi mai contacteze. În consecinţă, acele lumi au 
devenit Lumile Interzise. Eram siguri, aşa spun legendele, 
că Cel Care Pedepseşte îi va distruge şi fără intervenţia 
noastră; se pare că aşa a şi făcut. Din câte ştim noi, nici un 
Spaţian nu a mai apărut în Galaxie, de multe milenii. 

— Credeţi că Spaţienii ştiu ceva despre Pământ? întrebă 
Trevize. 


— aşa e de presupus, din moment ce lumile lor erau mai 
vechi decât oricare dintre lumile noastre. Însă nu cred să 
mai existe Spaţieni. 

— Chiar şi aşa, lumile lor există şi ar putea avea 
documente. 

— Dar puteţi găsi acele lumi? 

Pe Trevize îl cuprinse exasperarea: 

— Vreţi să spuneţi că cheia spre Pământ, a cărui localizare 
este necunoscută, poate fi găsită pe lumile Spaţiene, a 
căror poziţie este de asemeni necunoscută? 

Deniador înălţă din umeri: 

— De douăzeci de mii de ani nu am mai avut de-a face cu 
ei. Nu ne-am mai gândit la ei. Ca şi Pământul, au dispărut în 
ceața istoriei. 

— Pe câte lumi trăiau Spaţienii? 

— Legendele vorbesc de cincizeci... un număr suspect de 
rotund. Probabil că erau mult mai puţine. 

— Şi nu cunoaşteţi poziţia nici măcar a uneia din cele 
cincizeci? 

— Ei bine, stau acum şi mă întreb... 

— Ce anume? 

— Întrucât istoria primitivă este hobby-ul meu, ca şi al 
Doctorului Pelorat, am cercetat din când în când vechile 
documente, căutând ceva care s-ar putea referi la 
vremurile de demult; ceva mai credibil decât nişte simple 
legende. Anul trecut am dat peste jurnalul de bord al unei 
nave vechi, înregistrările erau aproape indescifrabile, şi 
datau din vremurile străvechi, pe când lumea noastră nu 
era cunoscută sub numele de Comporellon. Se folosea 
numele de „Planeta lui Baley” care, după mine, poate fi o 
formă chiar mai veche decât „Lumea lui Benbally” din 
legendele noastre. 

— Aţi publicat? întrebă entuziasmat Pelorat. 

— Nu, spuse Deniador. Nu plonjez decât după ce mă 
asigur că există apă în piscină, după cum spune vechea 
zicală. Vedeţi dumneavoastră, înregistrarea spune că şeful 


acestei nave a vizitat o lume Spaţiană şi a luat cu elo 
femeie de acolo. 

— Dar spuneaţi că Spaţienii nu permiteau altora să-i 
viziteze, interveni Bliss. 

— Exact, şi acesta este motivul pentru care nu public 
materialul. Sună incredibil. Avem câteva basme care se 
referă la Spaţieni şi la conflictul lor cu Colonii - strămoşii 
noştri... Astfel de basme există nu numai pe Comporellon ci 
şi pe multe alte lumi, în diverse variante, dar toate spun 
acelaşi lucru: cele două grupuri, Spaţienii şi Colonii, nu s-au 
amestecat. Nu existau contacte sociale, cu atât mai puţin 
sexuale, şi cu toate acestea căpitanul Colon şi femeia 
Spaţiană s-au legat unul de altul prin firele iubirii. Este atât 
de incredibil încât nu văd nici o şansă ca această poveste să 
fie acceptată decât, în cel mai bun caz, ca piesă de ficţiune. 

Trevize spuse dezamăgit: 

— Asta-i tot? 

— Nu, Domnule Consilier, mai este încă ceva. În rămăşiţele 
jurnalului de bord am dat peste nişte numere care ar putea 
reprezenta coordonate spaţiale. Dacă ar fi coordonate - şi 
repet, pentru că onoarea mea de Sceptic mă obligă, ar 
putea să nu fie - atunci, intuiţia mă face să trag concluzia că 
reprezintă coordonatele a trei dintre lumile Spaţiene. Una 
dintre ele ar putea fi lumea Spaţiană pe care s-a născut 
iubita căpitanului. 

— Chiar dacă povestea este ficţiune, coordonatele ar 
putea fi reale? întrebă Trevize. 

— S-ar putea, făcu Deniador. Vă voi da numerele, şi sunteţi 
liberi să le folosiţi; dar s-ar putea să nu ajungeţi nicăieri... 
Şi totuşi, mi-a venit o idee amuzantă. 

Zâmbetul lui vioi îşi făcu din nou apariţia. 

— Care anume? spuse Trevize. 

— Ce-ar fi dacă una dintre acele grupe de coordonate 
defineşte chiar poziţia Pământului? 

Soarele Comporellon-ului, de un portocaliu limpede, 
apărea mai mare decât soarele Terminus-ului, dar era jos 


pe cer şi oferea căldură puţină. Vântul, din fericire slab, 
atingea obrajii lui Trevize cu degete de gheaţă. 

Tremura înăuntrul mantalei încălzită electric, primită de la 
Mitza Lizalor. Doamna Ministru se afla acum alături de el. 

— Probabil că există şi zile mai călduroase, Mitza. 

Ea ridică ochii şi aruncă soarelui o privire scurtă. Stătea 
dreaptă în cosmoportul pustiu, nedând vreun semn de 
disconfort - înaltă, impozantă, purtând o manta mai subţire 
decât Trevize. Şi chiar dacă nu era insensibilă la frig, cel 
puţin nu-i acorda atenţie. 

— Avem o vară minunată, spuse ea. Nu este lungă, dar 
plantele noastre de cultură sunt adaptate. Speciile sunt 
alese cu grijă, se dezvoltă repede la soare şi rezistă la 
îngheţ. Animalele domestice au blană bogată, şi toată lumea 
din Galaxie recunoaşte că lâna Comporelliană este cea mai 
bună. Mai avem ferme, plasate pe orbită în jurul planetei, 
care cresc fructe tropicale. De fapt, chiar exportăm ananas 
în conserve, cu o aromă deosebită. Majoritatea celor care 
ştiu despre noi că suntem o lume rece habar n-au de aşa 
ceva. 

— Mitza, îţi mulţumesc că ai venit să ne vezi la plecare, 
spuse Trevize. Şi îţi sunt recunoascător că ai fost dispusă să 
colaborezi cu noi în această misiune. Totuşi, pentru liniştea 
mea sufletească, trebuie să te întreb dacă nu cumva vei 
avea necazuri din această cauză. 

— Nu! dădu ea din cap cu mândrie. Nici un fel de necaz. În 
primul rând, nimeni nu-mi va cere vreo explicaţie. Eu 
controlez transportul, ceea ce înseamnă că eu singură 
stabilesc regulile pentru acest cosmoport şi pentru 
celelalte, pentru staţiile de intrare, pentru navele care vin şi 
pleacă. Primul Ministru depinde de mine în toate aceste 
privinţe, şi este foarte bucuros că nu trebuie să afle 
detaliile... Şi chiar daca mi s-ar pune întrebări, nu va trebui 
să spun decât purul adevăr. Guvernul mă va aplauda pentru 
că nu am predat Fundaţiei această navă. La fel şi populaţia, 


dacă s-ar hotări că este bine sa afle. lar Fundaţia nu va afla 
NIMIC. 

— Poate că guvernul este de acord să nu predea Fundaţiei 
nava, spuse Trevize, dar aprobă faptul că ne-ai lăsat să 
plecăm cu ea? 

Lizalor zâmbi: 

— Eşti un tip de treabă, Trevize. Ai luptat cu tenacitate să- 
ţi păstrezi nava, iar acum că o ai, îţi faci griji pentru mine. 

Întinse mâna spre el ca şi cum ar fi dorit să-l mângâie, 
însă, cu o dificultate vizibilă, reuşi să-şi controleze impulsul. 

Reluă, cu brutalitate: 

— Chiar dacă îmi vor pune la îndoială decizia, nu va trebui 
să le spun decât că eraţi, şi sunteţi în continuare, în 
căutarea Celei Mai Vechi. Vor spune că am făcut bine 
scăpând atât de repede de voi, cu navă cu tot. Şi vor 
participa la ceremonii de alungare a demonilor, deşi nu 
aveam cum ghici dinainte care erau intenţiile voastre. 

— Chiar te temi că nenorocirea se va abate asupra ta şi a 
Comporellon-ului, din cauza prezenţei mele? 

— Desigur, făcu Lizalor cu încăpățânare. 

Apoi spuse, cu ceva mai multă blândeţe: 

— Mie mi-ai adus deja nefericirea, pentru că acum, după 
ce te-am cunoscut, bărbaţii Comporellieni îmi vor părea şi 
mai insipizi. Voi rămâne cu un dor nealinat. Cel Care 
Pedepseşte a avut deja grijă de mine. 

Trevize ezită, apoi spuse: 

— N-aş vrea să-ţi schimbi părerea în privinţa mea, dar nici 
nu vreau să suferi inutil. Trebuie să ştii că ideea asta cu 
nefericirea este o simplă superstiție. 

— Presupun că Scepticul ţi-a spus-o. 

— Ştiam şi fără să mi-o spună el. 

Lizalor îşi şterse faţa, deoarece sprâncenele îi fuseseră 
acoperite de un strat subţire de chiciură. Apoi spuse: 

— Ştiu că mai sunt unii care cred că este superstiție. 
Faptul că Cea Mai Veche aduce, totuşi, nefericirea, este o 


realitate. S-a demonstrat de multe ori, şi toate argumentele 
isteţilor de Sceptici nu pot împiedica existenţa adevărului. 

Îi întinse deodată mâna: 

— La revedere, Golan. Urcă-te în navă, înainte ca trupul 
tău de Terminian sensibil să îngheţe în suflarea vântului 
nostru, rece dar binevoitor. 

— La revedere, Mitza, şi sper să ne întâlnim la întoarcere. 

— Da, ai promis că te vei întoarce, şi mi-am impus să cred 
că aşa va fi. Ba mi-am spus chiar că voi veni eu la tine pe 
navă, în spaţiu, astfel încât nenorocirea să cadă doar asupra 
mea, nu şi asupra lumii mele... dar nu vei reveni. 

— Te înşeli! Am să revin! N-am să renunţ la tine chiar atât 
de uşor, după plăcerea pe care mi-ai oferit-o. 

În acel moment, Trevize era foarte convins de ceea ce 
spunea. 

— Nu pun la îndoială impulsurile tale romantice, scumpul 
meu Terminian. Însă cei care se aventurează în căutarea 
Celei Mai Vechi nu se mai întorc niciodată... dispar. Simt 
asta în adâncul sufletului meu. 

Era frig, şi Trevize încerca să-şi stăpânească clănţănitul 
dinţilor. Nu vroia să se creadă că îi clănţăneau de frică. 

— Şi asta e tot superstiție, spuse el. 

— O fi, spuse ea, dar este adevărat. 

Era plăcută întoarcerea în cabina de pilotaj de pe Far 
Star! Ce dacă era înghesuită? Ce dacă era ca o celulă de 
închisoare în spaţiul infinit? Era familiară, prietenoasă, şi 
caldă. 

— Mă bucur că în sfârşit ai urcat şi tu la bord, spuse Bliss. 
Mă întrebam cât aveai de gând să mai stai cu Doamna 
Ministru. 

— Nu mult, spuse Trevize. E frig afară. 

— Am avut impresia, spuse Bliss, că ţi-ar fi plăcut să mai 
rămâi cu ea, amânând căutarea Pământului. Nu-mi face 
plăcere să-ţi sondez mintea, nici măcar la suprafaţă, însă 
eram îngrijorată din cauza ta, şi tentaţia care te stăpânea 
era evidentă. 


— Ai dreptate, spuse Trevize. Am fost încolţit de această 
tentaţie, timp de câteva momente. Doamna Ministru este o 
femeie remarcabilă, n-am mai întâlnit vreuna care să-i 
semene... Mi-ai amplificat rezistenţa la tentaţie, Bliss? 

— Ţi-am spus de mai multe ori, Trevize, că nu trebuie, şi 
nici nu sunt dispusă, să-ţi „lucrez” mintea în vreun fel. 
Presupun că ai rezistat tentaţiei datorită puternicului tău 
simţ al datoriei. 

— Nu, nu cred că ăsta a fost motivul, zâmbi el strâmb. N-a 
fost nimic dramatic, sau nobil. Am rezistat în primul rând 
pentru că era frig. În al doilea rând, mi-a trecut prin minte 
o perspectivă tristă, şi anume că femeia asta nu are nevoie 
de prea multe şedinţe de amor pentru ca să mă termine. Nu 
i-aş putea face faţă. 

— În sfârşit, acum te afli în siguranţă, la bord, îi întrerupse 
Pelorat. Ce vom face în continuare? 

— În viitorul imediat vom traversa rapid sistemul planetar, 
până când ne vom depărta suficient de mult de soarele 
Comporellon-ului pentru a putea efectua Saltul. 

— Te temi să nu fim opriţi, sau urmăriţi? 

— Nu, sunt convins că Doamna Ministru îşi doreşte să 
plecăm de aici cât mai repede posibil şi să nu ne mai 
apropiem de ei, pentru a scuti planeta de răzbunarea Celui 
Care Pedepseşte. De fapt... 

— Da? 

— Ea crede că noi oricum nu vom putea scăpa de 
pedeapsă. Este foarte convinsă că nu vom reveni niciodată. 
Asta, mă grăbesc să adaug, nu din cauză că m-ar considera 
infidel. A vrut să spună că Pământul are o aură de 
nenorocire atât de puternică, încât oricine pleacă să îl caute 
îşi va găsi moartea. 

— De unde ştie ea? întreba Bliss. Câţi au plecat de pe 
Comporellon să caute Pământul? 

— Mă îndoiesc că vreun Comporellian a plecat vreodată 
într-o astfel de căutare. De fapt, i-am şi spus că temerile ei 
sunt simple superstiții. 


— Eşti convins de ceea ce spui? Nu cumva ţi-a strecurat o 
urmă de teamă? 

— Ştiu că temerile ei sunt cea mai pură superstiție. Însă 
asta nu le împiedică să aibă de asemenea şi un fundament 
real. 

— Vrei să spui că radioactivitatea ne va ucide? 

— Nu cred că Pământul este radioactiv. Însă cred că se 
protejează. Adu-ţi aminte că toate referirile la Pământ 
aflate în biblioteca de pe Trantor au fost sustrase. Adu-ţi 
aminte că minunata memoria a Gaiei, la care contribuie 
întreaga planetă, inclusiv straturile de rocă de la suprafaţă 
şi metalul topit din nucleu, nu reuşeşte să penetreze 
suficient de mult înapoi în timp pentru a ne da vreo 
informaţie despre Pământ. Este clar că dacă Pământul are 
puterea de a face asta, atunci poate influenţa minţile astfel 
încât să impună credinţa în radioactivitate. Probabil că, 
fiind atât de aproape de Pământ, Comporellon reprezintă 
un pericol mai mare, şi de aceea este amplificată şi mai 
puternic această indiferenţă. Deniador, Sceptic şi om de 
ştiinţă, este extrem de convins că nu are nici un rost să 
cauţi Pământul. Spune că nu poate fi găsit... lată motivul 
pentru care superstiţia Doamnei Ministru ar putea avea un 
fundament real. Dacă Pământul face totul pentru a se 
ascunde, oare nu ne-ar putea omori, sau mutila minţile? 

Bliss se încruntă şi spuse: 

— Gaia... 

— Nu spune că Gaia ne va proteja, interveni prompt 
Trevize. Din moment ce Pământul a fost capabil să şteargă 
amintirile cele mai vechi ale Gaiei, este clar că, în cazul unui 
conflict între aceasta şi Pământ, Pământul ar câştiga. 

— De unde ştii că amintirile au fost şterse? făcu Bliss cu 
răceală. Poate că pur şi simplu Gaia a avut nevoie de timp 
pentru a creea o memorie planetară, iar acum nu putem 
sonda decât până la momentul desăvârşirii acestui proces. 
lar dacă amintirile au fost într-adevăr şterse, de unde ştii că 
Pământul a făcut-o? 


— Nu ştiu, spuse Trevize. Nu fac decât să avansez nişte 
speculaţii. 

Pelorat interveni, cu oarecare timiditate: 

— Dacă Pământul este atât de puternic, şi ţine atât de mult 
să-şi păstreze anonimatul, la ce mai foloseşte căutarea 
noastră? Pari a crede că nu ne va permite să mergem cu 
succes până la capăt, şi ne va ucide dacă nu ne va putea 
împiedica pe alte căi. În cazul ăsta, ce rost mai are să 
continuăm? 

— S-ar părea că cel mai înţelept ar fi să renunţăm, 
recunosc, dar sunt foarte puternic convins că Pământul 
există, că trebuie să îl găsesc, şi că îl voi găsi. lar Gaia mi-a 
spus că ori de câte ori am o convingere foarte puternică, de 
acest gen, am întotdeauna dreptate. 

— Dar cum vom supravieţui acestei descoperiri? 

— S-ar putea, spuse Trevize făcând efortul să pară 
degajat, ca şi Pământul să recunoască valoarea 
extraordinară a deciziei mele, şi să mă lase în pace. Dar - şi 
asta este concluzia la care doream să ajung - nu pot fi sigur 
că voi doi veţi supravieţui. Cred că ar trebui să vă duc 
înapoi pe Gaia, după care să continui de unul singur. Eu, şi 
nu voi, am hotărât primul că trebuie să caut Pământul; eu, 
şi nu voi, am interesul să îl găsesc; eu, şi nu voi, sunt atras 
de el. Deci eu trebuie să-mi asum riscul, şi nu voi. Trebuie 
să merg singur... Janov? 

Pelorat îşi înfundă bărbia în gât, iar faţa sa deveni parcă şi 
mai prelunga decât de obicei: 

— Nu neg că sunt îngrijorat, Golan, dar mi-ar fi ruşine de 
mine dacă te-aş abandona. M-aş dezonora în proprii mei 
ochi. 

— Bliss? 

— Orice ai face, Trevize, Gaia nu te va abandona. Dacă 
Pământul se va dovedi periculos, Gaia va face tot ce-i stă în 
putinţă pentru a te proteja. Şi oricum, în rolul meu de Bliss, 
nu îl voi abandona pe Pel. Dacă se agaţă de tine, atunci eu 
mă voi agăța de el. 


— Foarte bine. Să nu spuneţi că nu v-am oferit o şansă. 
Deci mergem împreună. 

— Împreună, spuse Bliss. 

Pelorat zâmbi uşor, şi îl strânse pe Trevize de umăr: 

— Împreună. Mereu. 

— Priveşte, Pel, spuse Bliss. 

Umbla la telescopul navei, în joacă, pentru a mai face şi 
altceva decât să studieze biblioteca lui Pelorat, plină cu 
legende despre Pământ. 

Pelorat se apropie, îi puse un braţ pe după umăr, apoi privi 
ecranul. Se putea vedea una dintre gigantele gazoase ale 
sistemului planetar Comporellian, de dimensiuni 
impresionante. 

Avea o culoare portocalie blândă, brăzdată de benzi mai 
pale. Părea un cerc de lumină aproape perfect. 

— Minunat, spuse Pelorat. 

— Banda centrală se extinde dincolo de planetă, Pel. 

Pelorat ridică sprâncenele şi spuse: 

— Ştii, Bliss, cred că ai dreptate. 

— Crezi că e o iluzie optică? 

— Nu ştiu, spuse el. În problemele astea sunt la fel de 
novice ca şi tine... Golan! 

Trevize răspunse apelului cu un „Ce s-a întâmplat?” 
anemic, şi intră în cabina de pilotaj. Părea un pic şifonat, ca 
şi cum ar fi dormit îmbrăcat în pat... ceea ce de fapt şi 
făcuse. 

Spuse, pe un ton în care se putea distinge o urmă de 
iritare: 

— Vă rog! Nu mai umblaţi la instrumente. 

— N-am făcut decât să privim prin telescop, spuse Pelorat. 
Ia uite aici. 

Trevize privi, după care spuse: 

— Este o gigantă gazoasă. I se spune Gallia. 

— De unde ştii că e chiar Gallia, doar dintr-o privire? 

— În primul rând, spuse Trevize, ţinând cont de 
dimensiunile planetelor, de poziţiile lor orbitale pe care le- 


am studiat când am calculat traseul, şi de distanţa faţă de 
soare, aceasta este singura care poate fi mărită pe ecran în 
asemenea măsură, în acest moment. În al doilea rând, este 
inelul. 

— Inelul? făcu Bliss peste măsură de uimită. 

— Nu puteţi zări decât o urmă subţire şi palidă, din cauză 
că privim chiar din planul inelului. Putem ieşi din planul 
orbital pentru a avea un unghi mai favorabil. Vreţi? 

— N-aş vrea ca din cauza noastră să recalculezi poziţiile şi 
traseele, Golan, spuse Pelorat. 

— Nici o problemă! Computerul se va ocupa de toate 
astea, în locul meu. 

Se aşeză în faţa computerului şi puse palmele pe 
contururile de pe pupitru. Computerul, bine acordat pe 
frecvențele minţii sale, se ocupă de restul. 

Far Star, scutită de problema combustibilului şi de 
senzațiile inerţiale, acceleră rapid. Încă o dată, Trevize 
sirnţi un val de afecţiune pentru acest computer-navă care 
îi răspundea astfel - ca şi cum era acţionat şi direcționat de 
gândul său; ca şi cum ar fi fost o puternică şi docilă extensie 
a organelor sale de acţiune. 

Nu era de mirare că Fundaţia o vroia înapoi; nu era de 
mirare că şi Comporellon-ul o dorise. Singura surpriză era 
că forţa superstiţiei fusese suficient de puternică pentru a-i 
determina pe Comporellieni să renunţe la ea. 

Înarmată cum se cuvine, ar fi putut lupta mai bine decât 
oricare navă sau grup de nave... cu condiţia să nu se 
confrunte cu una la fel ca şi ea. 

Desigur, nu era înarmată. Primarul Branno, când îi dăduse 
nava pe mână, îşi luase totuşi această elementară măsură 
de precauţie. 

Pelorat şi Bliss priveau cu atenţie cum Gallia se rotea spre 
ei, încet, încet. Polul de deasupra (oricare o fi fost) deveni 
vizibil, înconjurat de o zonă turbulentă extinsă, circulară. 
Polul de jos dispăru în spatele sferei. 


Observară cum, în partea superioară, zona de umbră 
invada zona de lumină portocalie, diminuând progresiv 
superbul disc. 

Cel mai tare îi uimea faptul că banda centrală nu mai era o 
linie dreaptă, ci se curbase, la fel ca şi celelalte benzi 
dinspre nord şi dinspre sud, însă de o manieră mult mai 
vizibilă. Era limpede că se continua şi în spatele planetei. 
Nu se punea problema unei iluzii optice. Natura sa era 
evidentă: un inel de materie, înconjurând planeta, invizibil 
în partea întunecată a sferei. 

— Cred că este suficient pentru a vă face o idee, spuse 
Trevize. Dacă am trece pe deasupra axei de rotaţie a 
planetei, aţi vedea că inelul are o formă circulară, este 
concentric cu planeta, şi nu o atinge nicăieri. Probabil aţi 
mai observa şi că nu este unul singur, ci mai multe inele 
concentrice. 

— N-aş fi crezut că aşa ceva este posibil, spuse Pelorat 
copleşit. Ce anume le ţine în spaţiu? 

— Aceleaşi forţe ca şi în cazul sateliților, spuse Trevize. 
Inelele sunt constituite din particule mici, fiecare orbitând 
în jurul planetei. Sunt atât de aproape de planetă, încât 
efectele mareelor le împiedică să se condenseze într-un 
singur Corp. 

Pelorat dădu din cap: 

— Mă îngrozesc când mă gândesc la mine, bătrâne. Cum 
este posibil să-mi fi petrecut întreaga viaţă încercând să 
devin un erudit, şi totuşi să ştiu atât de puţine lucruri 
despre astronomie? 

— lar eu nu ştiu nimic despre miturile omenirii. Nimeni nu 
poate cuprinde întreaga cunoaştere... Chestia este că 
aceste inele planetare nu reprezintă ceva neobişnuit. Toate 
gigantele gazoase au aşa ceva, chiar dacă uneori se 
prezintă sub forma unor curbe subţiri formate din praf. 
Întâmplător, soarele Terminus-ului nu are o gigantă 
gazoasă veritabilă în sistemul său planetar, aşa că 
Terminienii nu prea ştiu despre inelele planetare. Totuşi, 


lăţimea acestui inel, de peste două sute de kilometri, este 
neobişnuită. 

Pelorat pocni deodată din degete: 

— Deci asta vroia să spună! 

— Ce s-a întâmplat, Pel? tresări Bliss. 

— Am dat mai demult peste un fragment dintr-o poezie 
foarte veche, spuse Pelorat. Era într-o versiune arhaică a 
limbajului Galactic, greu de descifrat, însă asta era o 
dovadă foarte bună a vechimii... Deşi nu ar trebui să mă 
plâng, bătrâne. Profesia mea a făcut din mine un expert în 
diversele variante ale Galaticii Vechi, iar asta îmi aduce 
destule satisfacţii, chiar dacă nu îmi foloseşte la nimic 
altceva... Despre ce vorbeam? 

— Un fragment de poezie veche, Pel dragă, spuse Bliss. 

— Mulţumesc, Bliss, spuse el. 

Apoi, spre Trevize: 

— Ea mă readuce pe traseu când o iau razna... ceea ce se 
întâmplă aproape tot timpul. 

— Asta face parte din farmecul tău, Pel, spuse Bliss 
zâmbind. 

— În sfârşit, acel fragment de poezie se dorea o descriere 
a sistemului planetar din care făcea parte Pământul. Nu 
ştiu în ce scop. Nu a supravieţuit decât această mică parte, 
probabil din cauza elementelor de astronomie pe care le 
conţine. În orice caz, era vorba despre strălucitorul inel 
triplu al celei de-a şasea planete, „atât de mare şi de lat, 
încât planeta parcă se chirceşte când o compari cu el.” 
După cum vezi, încă mai pot cita din memorie. Nu 
înţelesesem ce putea fi acel „inel planetar”. Îmi aduc acum 
aminte că îmi imaginam trei cercuri în linie, dispuse pe o 
parte a planetei. Părea atât de absurd, încât nu m-am mai 
obosit să îl includ în biblioteca mea. Acum îmi pare rău că n- 
am insistat să aflu mai multe. 

— Poate că ai făcut bine ignorând-o, Janov, încercă Trevize 
să îl consoleze. E o greşeală să iei de bune toate 
pălăvrăgelile dintr-o poezie. 


— Dar la asta se referea, spuse Pelorat arătând cu degetul 
înspre ecran. Despre asta vorbea poezia. Trei inele, 
concentrice, mai largi decât planeta însăşi. 

— N-am mai auzit de aşa ceva, spuse Trevize. Nu cred că 
inelele pot fi atât de largi. În comparaţie cu planeta pe care 
o înconjoară, ele sunt întotdeauna foarte subţiri. 

— Da, dar până acum nu am mai auzit nici de planete 
locuibile cu sateliți gigantici, spuse Pelorat. Sau cu crustă 
radioactivă. lată caracteristica unică numărul trei. Dacă 
descoperim o planetă radioactivă (care altfel ar putea fi 
locuibilă), cu un satelit gigantic, şi dacă mai găsim în sistem 
o planetă înconjurată de un inel uriaş, atunci putem fi siguri 
că am dat peste Pământ. 

— Sunt de acord, Janov, zâmbi Trevize. Dacă dăm peste 
toate aceste trei caracteristici unice, atunci cu siguranţă că 
este vorba de Pământ. 

— Dacă! oftă Bliss. 

Trecuseră de principalele lumi ale sistemului planetar, 
năpustindu-se în spaţiul dintre cele două planete aflate la 
periferia sistemului. În jurul lor, pe o rază de |, 5 miliarde 
de kilometri, nu se afla nici o masă importantă. În faţă se 
întindea un vast nor, nesemnificativ din punct de vedere 
gravitațional. 

Far Star accelerase până la o viteză de 0,1c. Adică o 
zecime din viteza luminii. Trevize ştia bine că, teoretic, nava 
putea fi accelerată până în vecinătatea vitezei luminii, dar 
mai ştia de asemeni că, în practică, 0, Ic era limita 
rezonabilă. 

La această viteză, obiectele cu masă apreciabilă puteau fi 
ocolite, însă nu aveai cum să eviţi nenumăratele particule 
de praf din spaţiu şi, mai ales, atomii şi moleculele. La 
viteze foarte mari, aceste obiecte infime puteau provoca 
avarii, erodând şi zgâriind învelişul navei. La viteze 
apropiate de cea a luminii, fiecare atom care ciocnea 
învelişul avea proprietăţile unei particule de rază cosmică. 


Supus acestei radiaţii penetrante, nimeni de la bordul navei 
nu ar fi putut supravieţui multă vreme. 

Deşi nava se deplasa cu treizeci de mii de kilometri pe 
secundă, stelele din depărtare dădeau impresia că sunt fixe. 

Computerul cerceta spaţiul pe o rază mare, detectând 
obiectele de dimensiuni importante iar nava vira uşor 
pentru a le evita. 

Trevize îşi concentrase întreaga atenţie asupra celor trei 
seturi de coordonate primite de la Deniador. 

— Este ceva în neregulă cu numerele? întrebă neliniştit 
Pelorat. 

— Deocamdată nu-mi pot da seama, răspunse Trevize. 
Coordonatele în sine nu sunt utile decât dacă ştii originea, 
convențiile de calcul... direcţia după care este măsurată 
distanţa - echivalentul primului meridian, ca să spun aşa - 
şi altele. 

— Şi cum ai să afli toate astea? întrebă dezamăgit Pelorat. 

— Am obţinut coordonatele Terminus-ului şi ale altor 
câteva puncte cunoscute, faţă de Comporellon. Dacă le 
introduc în computer, acesta îmi va determina convențiile. 
Încerc să-mi fac ordine în minte pentru a putea programa 
computerul să facă un calcul corect. Odată determinate 
convențiile, numerele referitoare la Lumile Interzise ar 
putea căpăta un sens. 

— Ar putea? Doar atât? întrebă Bliss. 

— Mă tem că doar atât, spuse Trevize. La urma urmelor, 
sunt numere vechi... probabil Comporelliene, dar nu 
obligatoriu. Dacă se bazează pe alte convenţii? 

— Şi atunci? 

— Atunci vom avea doar nişte numere fără semnificaţie. 
Dar... asta vom afla în curând. 

Degetele sale alunecară deasupra tastelor computerului, 
introducând informaţiile necesare. După aceea îşi aşeză 
mâinile deasupra contururilor de pe pupitru. Aşteptă până 
ce computerul determină convențiile, apoi interpretă 
coordonatele celei mai apropiate dintre Lumile Interzise în 


aceleaşi convenţii, şi în cele din urmă raportă acele 
coordonate la harta Galactică aflată în memoria 
computerului. 

Pe ecran apăru un câmp de stele, evoluând rapid pentru a 
se potrivi cu informaţiile transmise. Odată ajuns în stază se 
mări, şi stelele începură să alerge înspre margini în toate 
direcţiile, până când majoritatea dispărură. Ochiul nu putea 
urmări această mişcare rapidă; totul era ca o ceaţă pestriță. 
În cele din urmă, pe ecran nu rămase decât un spaţiu de o 
zecime de parsec pe fiecare latură (conform indexului de 
cifre de sub ecran). Doar şase puncte slab strălucitoare 
pătau întunecimea ecranului. 

— Care dintre ele este Lumea Interzisă? întrebă încet 
Pelorat. 

— Niciuna, răspunse Trevize. Patru sunt pitice roşii, una 
este o pitică aproape roşie, iar ultima este o pitică alba. 
Niciuna dintre ele nu poate avea pe orbită vreo lume 
locuibilă. 

— Cum îţi dai seama că sunt pitice roşii doar uitânduc-te la 
ele? 

— Acum nu privim stele adevărate, spuse Trevize. Privim o 
secţiune a hărţii Galactice stocată în memoria 
computerului. Fiecare stea are o etichetă. Tu nu o poţi 
vedea, dar atâta vreme cât mâinile mele sunt în contact, ca 
acum, primesc o cantitate considerabilă de informaţii. 

Pelorat spuse, pe un ton jalnic: 

— Atunci, coordonatele sunt inutile. 

Trevize ridică privirea spre el. 

— Nu, Janov. Încă nu am terminat. Mai există problema 
timpului. Coordonatele Lumii Interzise sunt cele de acum 
douăzeci de mii de ani. În acea vreme, atât ea cât şi 
Comporellon se roteau în jurul Centrului Galactic, şi este 
posibil ca rotația să fi fost efectuată cu viteze diferite, pe 
orbite cu diferite înclinări şi excentricităţi. Deci, cu timpul, 
cele două lumi probabil s-au apropiat sau îndepărtat una de 


alta. Cu siguranţă că nu a mai rămas în acest cub cu latura 
de o zecime de parsec. 

— Şi atunci, ce facem? 

— Punem computerul să întoarcă Galaxia cu douăzeci de 
mii de ani în urmă, relativ la Comporellon. 

— Poate face aşa ceva? întrebă Bliss uluită. 

— Nu poate muta Galaxia reală, însă poate deplasa harta 
din băncile sale de date. 

— Vom vedea ceva? întrebă din nou Bliss. 

— Priviţi, îi îndemnă Trevize. 

Foarte încet, cele şase stele începură să alunece pe ecran. 
O nouă stea apăru în marginea din stânga, şi Pelorat o arătă 
cu degetul, entuziasmat: 

— Acolo! Acolo! 

— Îmi pare rău, spuse Trevize. Încă o pitică roşie. Cel 
puţin trei pătrimi din stelele Galaxiei sunt pitice roşii. 

Imaginea de pe ecran se stabiliză. 

— Ei? făcu Bliss. 

— Asta e, spuse Trevize. lată imaginea acestei porţiuni de 
Galaxie, aşa cum ar fi arătat acum douăzeci de mii de ani. 
Exact în centru ecranului se află un punct unde ar trebui să 
fie Lumea Interzisă. 

— Ar trebui, dar nu este, spuse ironic Bliss. 

— Nu este, fu de acord Trevize. 

Nu părea foarte decepţionat. 

Pelorat dădu aerul afară din plămâni, oftând prelung: 

— Of, Golan, ce păcat! 

— Aşteaptă, nu dispera, spuse Trevize. Nici nu mă 
aşteptam să văd vreo stea acolo. 

— Nu te aşteptai? făcu uimit Pelorat. 

— Nu. Ţi-am spus că asta nu este Galaxia reală, ci harta 
computerului. Dacă o stea adevărată nu este inclusă în 
hartă, atunci nu o putem vedea. Dacă planeta se numeşte 
„Interzisă”, şi a fost numită aşa timp de douăzeci de mii de 
ani, sunt şanse ca ea să nu apară pe hartă. 


— Poate că nu există, spuse Bliss. Legendele 
Comporelliene pot fi false, sau coordonatele inexacte. 

— Foarte adevărat. Însă computerul poate face acum o 
estimare privind valoarea coordonatelor în momentul de 
faţă. Folosind coordonatele corectate cu factorul timp, o 
corecție pe care nu o putem face decât prin utilizarea hărţii 
stelare, putem să aruncăm acum o privire asupra câmpului 
stelar al Galaxiei reale. 

— Dar tu ai presupus că Lumea Interzisă a deviat cu o 
viteză medie, spuse Bliss. Dacă viteza nu a fost medie? 

— Adevărat, însă o corecție folosind viteza medie ne duce 
mai aproape de poziţia reală decât dacă nu facem nici o 
corecție. 

— Asta speri tu! făcu neîncrezătoare Bliss. 

— Da, exact asta fac, spuse Trevize. Sper... Şi acum, hai să 
privim Galaxia adevărată. 

Cei doi spectatori priveau cu atenţie, în timp ce Trevize 
(poate pentru a-şi diminua propria nelinişte interioară şi a 
întârzia momentul crucial) vorbea încet, de parcă ar fi ţinut 
o prelegere: 

— Galaxia reală este mai dificil de observat. Harta din 
computer este o construcţie artificială, capabilă să elimine 
elementele nesemnificative. Dacă o nebuloasă întunecă 
imaginea, o pot scoate. Dacă unghiul de vedere este 
nepotrivit pentru ceea ce am eu în minte, pot schimba 
unghiul. Şi aşa mai departe. Însă Galaxia reală trebuie să o 
iau aşa cum este, iar dacă doresc o modificare a imaginii 
trebuie să mă deplasez fizic prin spaţiu, ceea ce îmi va lua 
mult mai mult timp decât modificarea unei hărţi. 

În timp ce vorbea, ecranul afişă un nor de stele atât de 
compact, încât părea o grămadă neregulată de pudră. 

— Iată Calea Lactee văzută dintr-un unghi cu deschidere 
mare, continuă Trevize. Bineînţeles, eu doresc un prim- 
plan. Dacă măresc prim-planul, fundalul va pierde din 
luminozitate. Punctul dat de coordonate este suficient de 
aproape de Comporellon, aşa că pot face o mărire, obţinând 


aproximativ aceeaşi situaţie pe care mi-a oferit-o harta. 
Staţi puţin să introduc intrucţiunile necesare... Acum! 

Câmpul de stele se mări dintr-o dată, mii de stele 
dispărură în fugă pe la toate marginile ecranului, dând 
privitorilor o senzaţie atât de reală că se mişcau înspre 
ecran, încât se traseră cu toţii înapoi, ca o reacţie la acest 
fals salt puternic spre înainte. 

Vechea imagine reveni, nu la fel de întunecată ca pe hartă, 
dar cu cele şase stele dispuse în aceeaşi poziţie. Şi, aproape 
de centru, se afla o altă stea, strălucind mult mai puternic 
decât celelalte. 

— Uite-o, şopti înfiorat Pelorat. 

— Este posibil. Am să pun computerul să-i analizeze 
spectrul. 

Urmă o pauză destul de lungă. 

— Clasa spectrală G-4, spuse în cele din urmă Trevize, 
ceea ce înseamnă că este o idee mai slabă şi mai mică decât 
soarele 'Terminus-ului, dar mult mai strălucitoare decât 
soarele Comporellon-ului. Şi nici o stea de clasă G nu ar 
trebui în mod normal să fie omisă din harta Galactică a 
computerului. lată un indiciu destul de puternic că ar putea 
fi soarele în jurul căruia se roteşte Lumea Interzisă. 

— Totuşi, există vreo şansă ca în jurul acestei stele să nu se 
rotească nici o planetă locuibilă? întrebă Bliss. 

— Presupun că da. În acest caz, vom încerca să găsim 
celelalte două Lumi Interzise. 

— Şi dacă şi celelalte două sunt alarme false? insistă Bliss. 

— Atunci vom încerca altceva. 

— Ca de exemplu? 

— Tare as vrea să ştiu şi eu! făcu Trevize pe un ton 
mohorât. 

Partea a treia. 

AURORA. 

CAPITOLUL. 8 

Lumea interzisă 

3l 


— GOLAN, spuse Pelorat. 'le deranjează dacă privesc? 

— Nu. 

— Şi dacă pun întrebări? 

— Dă-i drumul. 

— Ce faci? 

Trevize îşi luă ochii de pe eccan: 

— Măsor distanţa până la fiecare stea care pe ecran pare 
apropiată de Lumea Interzisă. Trebuie să cunosc 
intensitatea câmpurilor lor gravitaționale, deci am nevoie 
de mase şi distanţe. Fără aceste informaţii, nu putem fi 
siguri că vom efectua un Salt precis. 

— Şi acum faci? 

— Păi, fiecare stea de pe ecran are coordonatele stocate în 
memoria computerului, iar acestea pot fi convertite în 
sistem Comporellian. După care, cunoscând poziţia lui Far 
Star faţă de soarele Comporellon-ului, obţin distanţa până 
la fiecare dintre ele, Acele pitice roşii par - pe ecran - 
foarte apropiate de Lumea Interzisă, dar unele pot fi mult 
mai apropiate, iar altele, mult mai îndepărtate. Înţelegi, 
avem nevoie de poziţia lor tridimensională. 

— Şi ai deja coordonatele Lumii Interzise... 

— Da, dar nu este suficient. Am nevoie de distanţele până 
la celelalte stele, cu eroare de maximum unu la sută. 
Intensitatea câmpului lor gravitațional în vecinătatea Lumii 
Interzise este atât de slabă, încât o mică eroare nu duce la 
o diferenţă sesizabilă. Soarele în jurul căruia orbitează - 
oare? 

— Lumea Interzisă prezintă în vecinătatea lui o atracţie 
gravitaţională enormă, şi trebuie să-i aflu distanţa cu 
precizie de o mie de ori mai mare în comparaţie cu celelalte 
astre apropiate. Nu-mi sunt suficiente doar coordonatele. 

— Şi atunci? 

— Măsor distanţa aparentă dintre Lumea Interzisă - sau, 
mai degrabă, soarele ei - şi trei stele apropiate de pe ecran. 
Acestea trebuie să aibă o strălucire atât de slabă încât să fie 
nevoie de o focalizare puternică pentru a le distinge. În 


mod normal, aceste trei stele vor fi în realitate foarte 
departe de ea. După care păstrăm în centrul ecranului una 
dintre aceste stele şi facem un Salt de o zecime de parsec 
într-o direcţie perpendiculară pe linia de vedere spre 
Lumea ÎInterzisă. Putem face asta în deplină siguranţă, fără 
a şti neapărat distanţele faţă de stelele îndepărtate. După 
Salt, menţinem în centrul ecranului steaua de referinţă. 
Celelalte două stele slabe, dacă toate trei sunt cu adevărat 
foarte îndepărtate, nu-şi vor schimba semnificativ 
amplasarea pe ecran. Însă Lumea Interzisă este suficient de 
apropiată pentru ca paralaxa să-i afecteze poziţia. Pe baza 
acestei modificări, determinăm distanţa până la ea. Dacă 
vreau să mă asigur de două ori, aleg alte trei stele şi încerc 
încă o dată. 

— Cât de mult timp ne va lua această procedură? întrebă 
Pelorat. 

— Nu foarte mult. Treaba cea mai grea o va face 
computerul. Eu doar îi spun ce anume vreau de la el. Însă 
după aceea, analiza rezultatelor îmi va lua mult timp, 
trebuie să mă asigur că sunt corecte şi că instrucţiunile 
mele nu au vreo greşeală pe undeva. Dacă aş fi mai puţin 
pretenţios, şi aş avea încredere deplină în computer, totul 
ar fi gata în câteva minute. 

— Este de-a dreptul uimitor, spuse Pelorat. Gândeşte-te 
câte face computerul pentru noi! 

— Tot timpul mă gândesc. 

— Cum te-ai descurca fără el? 

— Cum m-aş descurca fără o navă gravitică? Ce m-aş face 
fără pregătirea de astronaut? Ce m-aş face fără cei 
douăzeci de mii de ani de tehnologie hiperspaţială pe care îi 
avem în spate? Cert este că eu sunt... aici... acum. Ce-ar fi 
să-ţi închipui că ne-am afla cu încă douăzeci de mii de ani în 
viitor? Pentru ce minunăţii tehnologice ar trebui să fim 
recunoscători? Sau poate că peste douăzeci de mii de ani, 
omenirea nu va mai exista? 


— Puțin probabil, spuse Pelorat. Chiar dacă nu vom face 
parte din Galaxia, vom avea totuşi psihoistoria, care să ne 
dirijeze. 

Trevize se întoarse în scaun, întrerupând contactul cu 
computerul. 

— Hai să-l lăsăm să calculeze distanţele, spuse el. S-o facă 
de mai multe ori. Nu avem motiv să ne grăbim. 

Îi aruncă lui Janov o privire intrigată, şi continuă: 

— Psihoistoria. Ştii, Janov, subiectul asta a fost de două ori 
adus în discuţie pe Comporellon, şi de fiecare dată a fost 
descris ca o superstiție. Prima dată de mine, apoi de către 
Deniador. Cum altfel poţi descrie psihoistoria decât ca pe o 
superstiție a Fundaţiei? Nu este o credinţă fără certitudini? 
Tu ce crezi, Janov? Ţine mai mult de domeniul tău decât de 
al meu. 

— De ce spui că nu există nici o certitudine, Golan? 
Simulacrul lui Hari Seldon a apărut de mai multe ori în 
Cripta Timpului şi a comentat evenimentele, exact aşa cum 
urmau să se întâmple. La vremea lui nu putea şti care vor fi 
acele evenimente, dacă nu ar fi fost în stare să le prevadă. 

— Da, sună convingător, dădu din cap Trevize. S-a înşelat 
în privinţa Catârului, dar chiar şi aşa pare convingător. Însă 
este înconjurat de o aură misterioasă, care pe mine mă 
irită. Orice magician poate face şmecherii. 

— Nu există magician care să poată prezice ce se va 
întâmpla peste câteva secole, în viitor. 

— Nu există magician care să poată face ceea ce îţi dă ţie 
impresia că face. 

— Haide, Golan. Nu-mi trece prin minte nici o şmecherie 
cu care să prezic ce se va întâmpla peste cinci secole. 

— La fel cum nu-ţi imaginezi vreo şmecherie care să 
permită unui magician citirea conţinutului unui mesaj 
ascuns într-un recipient de pe un satelit orbital fără om la 
bord. Şi cu toate acestea, am văzut pe unul făcând-o. Te-ai 
gândit vreodată că simulacrul lui Hari Seldon, împreună cu 
Cripta Timpului, pot fi trucate de către guvern? 


Pelorat păru revoltat de idee: 

— Nu ar face aşa ceva! 

Trevize scoase un sunet dispreţuitor. 

— S-ar da de gol, dacă ar încerca, mai spuse Pelorat. 

— Nu sunt foarte sigur. Cert este că noi nu ştim deloc cum 
funcţionează psihoistoria. 

— Nici eu nu ştiu cum funcţionează un computer, dar ştiu 
că funcţionează. 

— Din cauză că alţii ştiu cum funcţionează. Cum ar fi ca 
nimeni să nu ştie cum funcţionează? Atunci, dacă dintr-un 
motiv oarecare s-ar opri, ne-am uita nejutoraţi la el. Dacă 
psihoistoria ar înceta brusc să funcţioneze... 

— Cei din A Doua Fundaţie cunosc mecanismele 
psihoistoriei. 

— De unde ştii, Janov? 

— Aşa se spune. 

— Orice se poate spune... Aha, iată distanţa până la 
soarele Lumii Interzise, şi sper că este foarte precisă. Stai 
să mă uit pe cifre. 

Le cercetă multă vreme, mişcându-şi buzele din când în 
când, ca şi cum ar fi făcut unele calcule simple în minte. În 
cele din urmă spuse, fără a-şi ridica ochii de pe ele: 

— Ce face Bliss? 

— Doarme, bătrâne, răspunse Pelorat. 

Apoi, ca scuză: 

— Are nevoie de somn, Golan. Consumă foarte multă 
energie pentru a menţine contactul cu Gaia prin 
hiperspaţiu. 

— Îmi imaginez, spuse Trevize. 

După care se întoarse spre computer. Puse mâinile pe 
pupitru, şi murmură: 

— Îl voi pune să facă mai multe Salturi, şi să verifice 
calculele de fiecare dată. 

Apoi reveni la vechea discuţie: 

— Vorbesc serios, Janov. Ce ştii tu despre psihoistorie? 

Pelorat spuse, luat prin surprindere: 


— Nimic. Este o diferenţă enormă între un istoric - ceea 
ce, într-un fel, sunt - şi un psihoistoric... Desigur, cunosc 
cele două condiţii fundamentale ale psihoistoriei, dar toată 
lumea le cunoaşte. 

— Chiar şi eu. Prima cerinţă este ca numărul oamenilor 
implicaţi să fie suficient de mare pentru a valida un 
tratament statistic. Dar ce înseamnă „suficient de mare”? 

— Ultima estimare a populaţiei Galaxiei este de 
aproximativ zece cvadrilioane, ceea ce probabil reprezintă 
o subestimare. Numărul este suficient de mare. 

— De unde ştii? 

— Pentru că psihoistoria funcţionează, Golan. Indiferent 
cum suceşti tu logica, psihoistoria funcţionează. 

— lar a doua cerinţă, spuse Trevize, este ca oamenii să nu 
ştie de psihoistorie, pentru ca această cunoaştere să nu le 
altereze reacţiile... Dar oamenii sunt la curent cu existenţa 
psihoistoriei. 

— Sunt la curent doar cu existenţa sa, bătrâne. Nu asta 
contează. A doua cerinţă este ca oamenii să nu cunoască 
predicțiile psihoistoriei. Şi nu le cunosc, cu excepţia celor 
din A Doua Fundaţie, însă ei reprezintă un caz special. 

— Şi psihoistoria a fost creată doar pe baza acestor două 
ipoteze! Greu de crezut. 

— Nu doar pe baza acestor două ipoteze, spuse Pelorat. 
Sunt implicate matematica, şi metode statistice complicate. 
Se spune - dacă te interesează poveştile - că Hari Seldon a 
conceput psihoistoria pornind de la teoria cinetică a 
gazelor. Fiecare atom sau moleculă dintr-un gaz se mişcă 
aleator, şi nu putem cunoaşte poziţia sau viteza nici unei 
particule. Totuşi, folosind statistica, putem determina cu 
mare precizie regulile care guvernează comportamentul lor 
ca ansamblu. În acelaşi mod, Seldon a intenţionat să deducă 
comportamentul societăţilor umane în ansamblu, chiar dacă 
rezultatele nu se pot aplica indivizilor. 

— Poate, dar oamenii nu sunt atomi. 


— Este adevărat, spuse Pelorat. Omul are conştiinţă, iar 
comportamentul pare determinat de liberul arbitru. Cum a 
rezolvat asta Seldon, nu am nici o idee, şi sunt sigur că nu 
aş înţelege chiar dacă cineva ar încerca să îmi explice. 
Totuşi, a reuşit. 

— Deci totul depinde de o populaţie numeroasă şi care să 
nu cunoască predicțiile, spuse Trevize. Nu ţi se pare un 
edificiu matematic uriaş, construit pe nisipuri mişcătoare? 
Dacă aceste cerinţe nu sunt satisfăcute, totul se prăbuşeşte. 

— Dar din moment ce Planul nu a eşuat... 

— Sau, chiar dacă cerinţele nu sunt false sau inadecvate, 
ci pur şi simplu nesatisfăcute pe deplin, psihoistoria ar 
putea funcţiona corect câteva secole după care, ajungând la 
o anumită criză, s-ar putea prăbuşi... aşa cum a făcut 
pentru scurtă vreme când a apărut Catârul... Daca există şi 
o a treia cerinţă? 

— Care a treia cerinţă? întrebă Pelorat încruntându-se 
uşor. 

— Nu ştiu, spuse Trevize. O demonstraţie poate fi foarte 
logică şi elegantă, şi totuşi să cuprindă unele ipoteze 
neformulate. Poate a treia condiţie este atât de evidentă 
încât nimeni nu se gândeşte să o exprime. 

— O ipoteză atât de evidentă este de obicei suficient de 
adevărată, altfel nu ar fi unanim acceptată. 

Trevize pufni: 

— Dacă ai cunoaşte istoria ştiinţei la fel de bine cum 
cunoşti istoria omenirii, Janbv, ţi-ai da seama cât de mult te 
înşeli... Dar observ că am ajuns în apropierea soarelui Lumii 
Interzise. 

Într-adevăr, în centrul ecranului se afla o stea 
strălucitoare - atât de strălucitoare încât ecranul fu obligat 
să filtreze automat lumina; celelate stele dispărură. 

Cabina destinată spălării şi igienei personale era strâmtă, 
iar consumul apei menţinut întotdeauna la un minimum 
rezonabil, pentru a evita suprasolicitarea sistemelor de 


reciclare. Atât Pelorat cât şi Bliss fuseseră preveniţi cu 
fermitate în acest sens. 

Dar chiar şi aşa, Bliss păstra întotdeauna un aer proaspăt; 
părul său lung şi negru strălucea mereu, unghiile erau 
îngrijite cu cea mai mare atenţie. 

Intră în cabina de pilotaj şi spuse: 

— Aha! lată-vă! 

Trevize ridică privirea şi spuse: 

— Ce te miră? Nu putem părăsi nava, şi ne poţi găsi 
oriunde ne-am afla, în mai puţin de jumătate de minut... 
asta în caz că nu te foloseşti de tentaculele mentale. 

— N-am vrut decât să vă salut, după cum cred că ştii 
foarte bine, spuse Bliss. Unde ne aflăm? ... Să nu-mi spui: 
„În cabina de pilotaj”. 

— Bliss dragă, spuse Pelorat întinzând un braţ spre ea, 
suntem la periferia sistemului planetar al uneia dintre cele 
trei Lumi Interzise. 

Ea se apropie de el, îi puse uşor mâna pe umăr, în timp ce 
braţul lui o cuprinse după talie. 

— Nu poate fi foarte Interzisă, remarcă ea. Nimic nu ne-a 
oprit. 

— Este Interzisă numai în sensul că celelalte lumi din al 
doilea val de Coloni, inclusiv Comporellon-ul, au pus 
intenţionat în carantină lumile primului val - Spaţienii. Dacă 
noi nu ne simţim obligaţi să respectăm acest acord, ce ne-ar 
putea opri? 

— Spaţienii, dacă a mai rămas vreunul, puteau foarte bine 
să pună şi ei în carantină lumile celui de-al doilea val. Faptul 
că pe noi nu ne deranjează să ne băgăm nasul în treburile 
lor, nu înseamnă neapărat că şi ei sunt de acord cu asta. 

— Adevărat, spuse Trevize, dacă există. Însă până acum nu 
ştim nimic sigur. Deocamdată nu vedem decât obişnuitele 
gigante gazoase. Două, şi nu deosebit de mari. 

Pelorat se grăbi să intervină: 

— Dar asta nu înseamnă că lumea Spațială nu există. Orice 
lume locuibilă se află aproape de soare şi este destul de 


mică, deci foarte greu de detectat de la această distanţă, 
datorită strălucirii soarelui. Va trebui să înaintăm în micro- 
Salturi pentru a o descoperi. 

Părea foarte mândru de el; vorbise ca un călător spaţial 
experimentat. 

— În cazul ăsta, spuse Bliss, de ce nu înaintăm? 

— Nu încă, spuse Trevize. Am pus computerul să caute cât 
poate el de departe vreun semn al unei construcţii 
artificiale. O să înaintăm în etape mai mici - chiar şi o 
duzină, dacă este necesar - şi vom face verificări în fiecare 
etapă. Nu vreau să cad încă o dată în capcană, aşa cum s-a 
întâmplat când ne-am apropiat pentru prima oară de Gaia. 
Îţi aduci aminte, Janov? 

— În capcane ca aceea aş intra oricând. Gaia mi-a adus-o 
pe Bliss. 

Pelorat o privi cu tandreţe. 

Trevize spuse: 

— Speri să găseşti de fiecare dată câte o nouă Bliss? 

Pelorat păru ofensat iar Bliss spuse, cu o urmă de iritare: 

— Bătrâne - sau cum altfel îţi mai spune Pel - poţi avansa 
repede. Cât timp sunt eu cu tine, nu vei intra în nici o 
capcană. 

— Puterea Gaiei? 

— Pentru a detecta prezenţa altor minţi? Desigur. 

— Ai chiar atât de mare încredere în puterea ta, Bliss? Îmi 
imaginez că a trebuit să dormi destul de mult ca să 
recuperezi forţele cheltuite pentru a menţine contactul cu 
Gaia. Cât de mult mă pot baza pe capacităţile tale, probabil 
destul de limitate la această distanţă faţă de Gaia? 

Bliss roşi: 

— Puterea legăturii este foarte mare. 

— N-am vrut să te ofensez, spuse Trevize. N-am făcut 
decât să pun o întrebare... Nu ţi se pare că ăsta este un 
dezavantaj al Gaiei? Eu nu sunt Gaia? Sunt un individ 
complet şi independent. Ceea ce înseamnă că mă pot 
îndepărta de lumea mea şi de semenii mei oricât de mult 


doresc, rămânând în continuare acelaşi Golan Trevize. 
Puterile mele, slabe cum sunt, mi le păstrez oriunde m-aş 
duce. Dacă aş fi singur în spaţiu, la mulţi parseci depărtare 
de orice fiinţă omenească, şi incapabil, dintr-un motiv sau 
altul, să comunic cu cineva, sau măcar să disting pe cer 
strălucirea unei stele, aş fi şi aş rămâne Golan Trevize. 
Poate că nu aş putea supravieţui, poatecă aş muri. Dar aş 
muri Golan Trevize. 

— Singur în spaţiu şi departe de ceilalţi nu vei putea cere 
ajutor de la semenii tăi, nu vei putea beneficia de 
capacităţile şi cunoştinţele lor. Singur, ca individ izolat, vei fi 
jalnic diminuat în comparaţie cu ceea ce ai fi dacă ai face 
parte dintr-o societate integrată. Ştii foarte bine asta, spuse 
Bliss. 

— Totuşi, diminuarea nu va fi la fel de accentuată ca în 
cazul tău. Între tine şi Gaia există o legătură mult mai 
puternică decât cea dintre mine şi societatea mea. Această 
legătură se extinde prin hiperspaţiu şi are nevoie de 
energie pentru a fi menţinută, iar efortul mental te 
epuizează. Eşti o entitate diminuată mult mai mult decât 
mine. 

Figura tânără a lui Bliss căpătă trăsături aspre. Parcă nu 
mai avea vârstă, părea mai mult Gaia decât Bliss, ca pentru 
a spulbera argumentele lui Trevize. 

— Chiar dacă tot ceea ce spui tu este adevărat, Golan 
Trevize, spuse ea, pentru a avea ceva mai bun, trebuie să 
plăteşti un preţ. Nu este mai bine să fii o creatură cu sânge 
cald, ca tine, decât una cu sânge rece, cum ar fi un peşte, 
sau altceva? 

— Broaştele țestoase au sângele rece, spuse Trevize. Pe 
Terminus nu există, însă pot fi găsite pe alte lumi. Sunt 
creaturi cu carapace, foarte lente, însă au o longevitate 
mare. 

— Bine, deci, nu este mai bine să fii om decât broască 
ţestoasă? Să te mişti repede indiferent de temperatură, în 
loc să te mişti încet? Nu este mai bine să poţi efectua 


activităţi energice, să-ţi contracţi rapid muşchii, să ai fibre 
nervoase rapide, gânduri intense şi susţinute... În loc să te 
târăşti încet, să ai senzaţii gradate, şi să nu conştientizezi 

decât vag ceea ce se întâmplă în jurul tău? Nu e mai bine? 

— Ba te cred că este mai bine, fu de acord Trevize. Şi ce-i 
cu asta? 

— Păi, nu ştii că trebuie să plăteşti pentru a avea sângele 
cald? Pentru a-ţi menţine temperatura deasupra 
temperaturii mediului înconjurător, trebuie să cheltuieşti 
mult mai multă energie decât o broască ţestoasă. Mănânci 
des pentru a introduce energie în organism, înlocuind-o pe 
cea care se consumă. Ai muri de foame mult mai repede 
decât o broască ţestoasă. Ai prefera să fii o broască 
ţestoasă, trăind mai încet şi mai mult? Sau ai prefera să 
plăteşti preţul şi să fii un organism rapid, activ, şi inteligent? 

— Crezi că analogia este valabilă, Bliss? 

— Nu, Trevize, deoarece situaţia cu Gaia este mult mai 
favorabilă. Atunci când suntem cu toţii împreună, nu 
cheltuim cantităţi deosebite de energie. Consumul creşte 
numai când o parte din Gaia se află la distanţe 
hiperspaţialede restul Gaiei... Şi ţine cont că tu ai votat nu 
doar pentru o Gaia mai mare, nu doar pentru o singură 
planetă mai mare. Ai votat în favoarea Galaxiei, un enorm 
complex de planete. Oriunde te vei afla în Galaxie, vei face 
parte din Galaxia şi vei fi înconjurat îndeaproape de entităţi 
din diverse categorii, de la atomii de gaz interstelar până la 
gaura neagră centrală. În consecinţă, va fi necesară o 
cantitate redusă de energie pentru a menţine întregul. Nici 
o parte nu se va afla la distanţă mare de celelalte părţi. lată 
ce ai ales, Trevize. Cum te poţi îndoi că alegerea ta a fost 
justă? 

Trevize cobori capul, cugetând. În cele din urmă, ridică 
privirea şi spuse: 

— Poate că am ales bine, dar trebuie să mă conving. 
Decizia pe care am luat-o este cea mai importantă din 


istoria omenirii, şi nu este suficient ca ea să fie bună. 
Trebuie să fiu sigur că este bună. 

— Şi ce alte argumente îţi mai trebuie, în afară de cele pe 
care ţi le-am oferit? 

— Nu ştiu, dar voi afla după ce voi descoperi Pământul. 

Vorbise cu o convingere neprefăcută. 

— Golan, spuse Pelorat, steaua are câteva planete mai 
MICI. 

Într-adevăr. Computerul, ocupat cu treburile lui şi deloc 
atent la discuţiile care se purtau lângă el, se apropiase de 
stea, ajungând la distanţa pe care i-o indicase Trevize. 

Erau în continuare mult în afara planului planetar; 
computerul împărţi imaginea de pe ecran pentru a 
prezenta în fiecare fereastră câte una dintre cele trei mici 
planete interioare. 

Ultima dintre ele, cea mai apropiată de soare, avea o 
temperatură superficială compatibilă cu apa în fază lichidă; 
în atmosferă era prezent oxigenul. Trevize aşteptă până i se 
calculă orbita, şi prima estimare grosieră păru rezonabilă. 
Lăsă calculul să se deruleze, deoarece cu cât se observa 
mai mult mişcarea planetară, cu atât era mai precisă 
determinarea elementelor orbitale. 

— Avem în faţă o planetă locuibilă, spuse el calm. Foarte 
probabil, locuibilă. 

— Aha! 

Pelorat avea aerul cel mai încântat pe care îl văzuse 
vreodată Trevize. 

— Mă tem totuşi că nu are un satelit gigantic, continuă 
Trevize. În consecinţă, nu este Pământul. Cel puţin, dacă ne 
luăm după legende. 

— Nu-ţi face griji, Golan, spuse Pelorat. După ce am văzut 
că niciuna dintre gigantele gazoase nu are vreun sistem 
neobişnuit de inele, am bănuit că nu vom găsi Pământul. 

— Foarte bine atunci, spuse Trevize. Următorul pas va fi 
să aflăm natura vieţii de pe planetă. Din faptul că are o 


atmosferă cu oxigen, putem fi absolut siguri că există viaţă 
vegetală, dar... 

— Există şi viaţă animală, interveni brusc Bliss. Din 
abundență. 

— Ce? făcu Trevize întorcându-se spre ea. 

— O simt. Foarte slab de la această distanţă, dar planeta 
este fără îndoială nu numai locuibilă, ci şi locuită. 

Far Star se deplasa pe o orbită polară în jurul Lumii 
Interzise, la o distanţă suficient de mare pentru a păstra 
perioada orbitală la puţin peste şase zile. Trevize nu părea 
deloc grăbit să se apropie. 

— Planeta este locuită, explică el. Dacă ţinem cont că, aşa 
cum a spus Deniador, locuitorii de acum douăzeci de mii de 
ani erau avansați din punct de vedere tehnologic - făcând 
parte din primul val de Coloni, aşa-zişii Spaţieni - s-ar putea 
ca şi urmaşii lor să deţină o tehnologie avansată. De 
asemenea, s-ar putea să nu ne iubească din cale afară pe 
noi, cei din al doilea val, care i-am învins. Aş vrea să aflu 
câte ceva despre ei, înainte de aterizare. 

— Poate că nu ne-au detectat prezenţa, spuse Pelorat. 

— Noi i-am detecta, dacă am fi în locul lor. În consecinţă, 
dacă există locuitori, trebuie să presupunem că este posibil 
să încerce stabilirea unui contact cu noi. Poate chiar să ne 
captureze. 

— Dar dacă vin după noi şi sunt avansați tehnologic, poate 
vom fi incapabili să... 

— Nu cred, spuse Trevize. Progresul tehnologic nu se face 
neapărat într-un singur sens. Ar fi posibil ca în câteva 
domenii să fie mult înaintea noastră, dar este cert că nu se 
ocupă de călătoriile interstelare. Noi am colonizat Galaxia, 
nu ei, şi nu cunosc să existe în întreaga istorie a Imperiului 
vreun eveniment care să ne atragă atenţia asupra lor, deci 
care să arate că şi-au părăsit lumile. Dacă nu au călătorit 
prin spaţiu, cum să-ţi imaginezi că au făcut progrese 
importante în astronautică? Şi dacă n-au făcut progrese în 
astronautică, este imposibil să fi pus la punct ceva care să 


semene cu o navă gravitică. Om fi noi aproape neînarmaţi, 
dar dacă se pun pe urma noastră cu vreo hodoroagă de 
navă de război, nu au cum să ne prindă... Nu, nu vom fi 
neajutoraţi. 

— Poate că au făcut progrese în plan mental. Catârul, de 
exemplu, poate că a fost un Spaţian... 

Trevize ridică din umeri, vizibil iritat: 

— Multe s-au zis despre Catâr. Gaianii l-au descris ca pe 
un Gaian aberant. De asemenea, a fost considerat un 
mutant născut întâmplător. 

— Ca să fiu sincer, spuse Pelorat, s-au mai avansat unele 
speculaţii - nu prea luate în serios, bineînţeles - cum că era 
o creatură artificială. Cu alte cuvinte, un robot. Deşi nu 
acesta a fost cuvântul folosit. 

— Dacă există ceva care să pară periculos din punct de 
vedere mental, va trebui să ne bazăm pe protecţia lui Bliss. 
Poate să... apropo, ce face acum, doarme? 

— A dormit, spuse Pelorat, însă când am venit eu încoace, 
tocmai începuse să dea semne că se trezeşte. 

— Aşa deci. Ei bine, dacă se întâmplă ceva, va trebui să se 
dea rapid jos din pat. Sper că vei avea tu grijă de asta, 
Janov. 

— Da, Golan, spuse calm Pelorat. 

Trevize îşi îndreptă atenţia spre computer: 

— Pe mine mă intrigă staţiile de intrare. De obicei, ele 
arată clar că o planetă este locuită de oameni cu tehnologie 
avansată. Dar astea... 

— E ceva în neregulă cu ele? 

— Mai multe lucruri. În primul rând, sunt foarte primitive. 
Vechi de mii de ani. În al doilea rând, nu emit decât radiaţie 
termică. 

— Ce este radiaţia termică? 

— Orice obiect mai cald decât mediul înconjurător emite 
radiaţie termică. Este o caracteristică a tuturor corpurilor 
şi constă dintr-o radiaţie cu bandă largă, iar amprenta 
seamănă în mare cu forma respectivului obiect, depinzând 


de temperatura lui. Aceste staţii de intrare nu emit alt tip 
de radiaţii. Dacă la bordul lor ar exista echipamente în 
stare de funcţionare, ar trebui să se producă o scurgere de 
radiaţie ne-termică, ne-aleatoare. Din moment ce nu sunt 
prezente decât radiaţiile termice, putem presupune fie că 
staţiile sunt părăsite, probabil de mii de ani de zile, fie că, 
dacă sunt ocupate de oameni, aceştia au o tehnologie atât 
de avansată încât nu se produce nici o scurgere de radiaţii. 

— Poate că planeta are o civilizaţie evoluată, spuse Pelorat, 
dar staţiile de intrare sunt părăsite deoarece au fost izolaţi 
atât de strict şi de atât de multă vreme, încât nu-şi mai fac 
probleme că cineva se poate apropia de ei. 

— Cine ştie? ... Poate că este vreun fel de capcană. 

Îşi făcu apariţia Bliss, iar Trevize, observând-o cu coada 
ochiului, spuse ţâfnos: 

— Da, iată-ne. 

— Am remarcat, spuse Bliss, pe aceeaşi orbită. Măcar de 
atâta lucru îmi pot da seama. 

Pelorat se grăbi să-i explice: 

— Golan este prudent, dragă. Stațiile de intrare par pustii, 
şi nu suntem siguri ce vrea să însemne asta. 

— Nu e cazul să vă faceţi probleme, spuse indiferentă 
Bliss. Pe planeta în jurul căreia orbităm nu sunt detectabile 
semne de viaţă inteligentă. 

Trevize îi aruncă o privire stupefiată: 

— Ce tot vorbeşti acolo? Doar ai spus... 

— Am spus că pe planetă există viaţă animală, şi este 
adevărat. Dar unde ai învăţat tu că viaţa animală implică 
obligatoriu viaţa umană? 

— De ce n-ai spus asta de la început? 

— Pentru că de la distanţa aceea nu puteam face 
distincţie. De-abia am putut detecta urma unor activităţi 
neurale animale, dar la acea intensitate nu puteam să fac 
deosebirea dintre oameni şi fluturi. 

— Şi acum? 


— Acum suntem mult mai aproape. Probabil îţi închipui că 
am dormit, dar nu este aşa... de-abia am aţipit puţin. Ca să 
folosesc un cuvânt nepotrivit, am „ascultat” cu cea mai 
mare atenţie orice semn care să dea în vileag prezenţa 
inteligenţei. 

— Şi? Nu există? 

Bliss deveni deodată prudentă: 

— Aş spune că dacă de la această distanţă nu detectez 
nimic, pe planetă nu pot exista mai mult decât câteva mii de 
oameni... dacă există. Să ne apropiem; mi-aş putea da 
seama cu mai multă precizie. 

— Păi, asta schimbă situaţia, spuse Trevize cu o oarecare 
confuzie. 

— 'Te cred, spuse Bliss care arăta foarte somnoroasă şi 
prin urmare iritabilă. Lasă la o parte toate treburile astea 
cu analiza radiaţiilor, şi ipotezele, şi deducţiile, şi cine ştie 
ce altceva mai faci. Simţurile mele Gaiane sunt mult mai 
eficiente şi mai sigure. Probabil înţelegi acum la ce mă refer 
când spun că este mai bine să fii Gaian decât Izolat. 

Trevize ezită înainte de a răspunde, făcând eforturi 
evidente pentru a-şi păstra cumpătul. Când vorbi, tonul său 
era politicos, aproape oficial: 

— Îţi sunt recunoscător pentru informaţie. Totuşi, trebuie 
să înţelegi că - pentru a folosi o analogie - gândul la 
avantajul îmbunătăţirii simțului mirosului nu este un motiv 
suficient de puternic pentru a-mi abandona condiţia de om, 
devenind un câine de vânătoare. 

Intraseră sub stratul de nori, plutind în derivă prin 
atmosferă. Acum puteau observa Lumea Interzisă; avea un 
aspect ciudat, ca o haină mâncată de molii. Regiuni polare 
acoperite de gheaţă, însă ocupând o suprafaţă restrânsă. 
Regiuni muntoase aride, cu câte un ghețar. Câteva mici 
zone deşertice, rare şi la distanţe mari una de alta. 

Abstracţie făcând de acestea, planeta era superbă, ca 
potenţial: zone continentale foarte vaste, dar sinuoase, cu 
ţărmuri lungi, şi litoraluri întinse; păduri tropicale şi 


temperate pe o suprafaţă foarte mare, mărginite de 
şesuri... şi totuşi, peste tot aveai impresia de haină mâncată 
de molii. 

Din loc în loc, pădurile erau presărate cu zone semi-deşer- 
tice, şi unele porţiuni din câmpii păreau uscate sau lipsite 
de vegetaţie. 

— Să fie oare o boală a plantelor? se întrebă Pelorat. 

— Nu, spuse încet Bliss. Ceva mult mai rău, şi permanent. 

— Am văzut multe lumi, spuse Trevize, dar niciuna care să 
semene cu asta. 

— Eu am văzut foarte puţine lumi, spuse Bliss, dar cam aşa 
te-ai putea aştepta să arate o lume de pe care au dispărut 
oamenii. 

— De ce? întrebă Trevize. 

— Nici o lume locuită nu are un veritabil echilibru 
ecologic. Doar Pământul trebuie să fi avut unul la început, 
întrucât dacă pe ela apărut şi evoluat omenirea, trebuie să 
fi existat o foarte mare perioadă când omenirea încă nu 
exista, deci nu avea cine să modifice mediul înconjurător. În 
acest caz, trebuie să fi existat un echilibru natural - care se 
modifica continuu, bineînţeles. Pe toate celelalte lumi 
locuite, oamenii şi-au creeat cu grijă mediul înconjurător, au 
aclimatizat viaţa vegetală şi animală. Însă sistemul ecologic 
introdus de ei este dezechilibrat. Nu cuprinde decât un 
număr limitat de specii, acelea pe care oamenii le-au dorit, 
sau au fost obligaţi să le aclimatizeze. 

— Ştii, asta îmi aduce aminte..., făcu Pelorat. Scuză-mă, 
Bliss, că te-am întrerupt, dar se potriveşte atât de bine 
încât nu rezist să nu-ţi spun, de teamă să nu uit. Am dat 
odată peste un vechi mit al creaţiei; un mit în care pe o 
planetă s-a format viaţa, iar aceasta era alcătuită numai 
dintr-o varietate restrânsă de specii, doar acelea utile sau 
plăcute omenirii. Primii oameni au făcut atunci o prostie — 
nu contează ce anume, pentru că miturile astea vechi sunt 
de obicei simbolice şi te zăpăcesc dacă le iei literal - şi solul 
planetei a fost blestemat şi invadat de nenorociri. „lară el 


nu-ţi va oferi de azi înainte decât mărăcini şi scaieţi”, aşa 
era citat blestemul; sună mult mai bine în Galactica arhaică. 
Problema este, totuşi, a existat într-adevăr un blestem? 
Lucruri pe care oamenii nu le ageează şi nu le doresc, cum 
ar fi mărăcinii şi scaieţii, ar putea fi necesare totuşi pentru 
a echilibra balanţa ecologică. 

Bliss zâmbi: 

— Este de-a dreptul uimitor, Pel, cum mereu îţi aduci 
aminte de o legendă revelatoare. Oamenii, atunci când îşi 
construiesc mediul înconjurător, lasă deoparte mărăcinii şi 
scaieţii, sau ce or mai fi, după care fac eforturi să îl menţină 
în echilibru. Căci acesta nu este un organism autonom, ca 
Gaia. Este mai degrabă o colecţie eterogenă de Izolaţi, iar 
colecţia nu este suficient de diversificată pentru a permite 
restabilirea automată a echilibrului ecologic. Dacă oamenii 
dispar, dacă nu mai există mâna călăuzitoare a omului, 
formele de viaţă ale planetei îşi încep inevitabil decăderea. 
Planeta se de-terraformează singură. 

— Dacă acesta este fenomenul care are loc acum, atunci 
cred că durează de foarte mult timp, spuse sceptic Trevize. 
Lumea asta poate că nu mai adăposteşte oameni, şi totuşi 
se pare că, în general, echilibrul ecologic se menţine. 

— Desigur, spuse Bliss, asta depinde de cât de bine a fost 
stabilit echilibrul ecologic la început. Dacă echilibrul iniţial 
a fost foarte bun, s-ar putea menţine multă vreme şi fără 
prezenţa oamenilor. La urma urmelor, douăzeci de mii de 
ani, deşi pentru oameni este o perioadă extrem de lungă, la 
scară planetară ar putea reprezenta doar o noapte. 

Pelorat spuse, privind cu atenţie panorama: 

— Dacă planeta este în proces de degenerare, putem fi 
siguri că oamenii au dispărut. 

— Încă nu detectez activitate mentală umană, spuse Bliss. 
Există însă zumzetul şi ţiuitul caracteristic nivelurilor joase 
ale conştiinţei, suficient de intense pentru a indica prezenţa 
păsărilor şi mamiferelor. Totuşi nu sunt sigură că de- 
terraformarea este suficientă pentru a putea spune că 


oamenii au dispărut. O planetă s-ar putea deteriora chiar şi 
în prezenţa oamenilor, dacă societatea ar fi ea însăşi 
anormală şi nu ar înţelege importanţa protejării mediului 
înconjurător. 

— Fără îndoială că o astfel de societate s-ar autodistruge 
foarte curând, observă Pelorat. Nu cred că este posibil ca 
oamenii să nu înţeleagă importanţa menţinerii factorilor 
esenţiali care le garantează viaţa. 

— Eu nu am aceeaşi încredere reconfortantă în raţiunea 
umană, Pel, spuse Bliss. Mi se pare foarte posibil ca într-o 
societate planetară constituită numai din Izolaţi, interesele 
locale şi chiar individuale să treacă uşor înaintea celor 
planetare. 

— La fel ca şi Pelorat, spuse Trevize, nici eu nu cred că aşa 
ceva ar fi posibil. De fapt, din moment ce lumi populate cu 
oameni există cu milioanele, şi niciuna dintre ele nu s-a 
deteriorat până la pragul de-terraformării, teama de 
Izolare cred că este exagerată, Bliss. 

Nava părăsea acum emisfera luminată de soare, 
pătrunzând în cea întunecată. Efectul era acela al unui 
asfinţit rapid; fură înconjurați de un întuneric complet, cu 
excepţia unor licăriri ale stelelor printre nori. 

Nava îşi menținea altitudinea, controlând presiunea 
atmosferică şi intensitatea câmpului gravitațional. Se aflau 
la o înălţime prea mare pentru a se ciocni de crestele 
vreunui masiv muntos. Totuşi, pentru orice eventualitate, 
computerul pipăia drumul cu degetele sale formate din 
microunde. 

Trevize privi întunericul catifelat şi spuse, gânditor: 

— Într-un fel, cel mai convingător indiciu că planeta este 
părăsită, îl reprezintă absenţa luminilor pe partea 
întunecată. Nici o societate tehnologică nu ar putea suporta 
întunericul... Imediat ce ajungem în partea luminată de 
soare, coborâm. 

— La ce bun? întrebă Pelorat. Nu există nimic, acolo jos. 

— Cine a spus că nu există nimic? 


— Bliss. Şi tu. 

— Nu, Janov. Am spus că nu există radiaţii de origine 
tehnologică, iar Bliss a spus că nu există semne ale vreunei 
activităţi umane, dar asta nu înseamnă că nu există nimic. 
Chiar dacă pe planetă nu sunt oameni, trebuie să fi rămas 
urme ale prezenţei lor. Eu caut informaţii, Janov, iar 
vestigiile unei civilizaţii mi-ar putea fi utile în acest sens. 

— După douăzeci de mii de ani? se miră Pelorat. Ce crezi 
că poate supravieţui timp de douăzeci de mii de ani? Nu vei 
găsi nici filme, nici hârtie, nici tipărituri; metalul a ruginit, 
lemnul a putrezit, plasticul s-a transformat în pulbere, chiar 
şi piatra s-a erodat şi fărâmiţat. 

— Poate că nu e vorba de douăzeci de mii de ani, spuse 
calm Trevize. Am amintit acest interval deoarece legendele 
Comporelliene spun că în acea vreme Lumea Interzisă era 
înfloritoare. Dar, ce-ar fi să ne imaginăm că ultimul om a 
murit, a dispărut, sau a fugit de aici doar în urmă cu o mie 
de ani? 

Ajunseră la celălalt capăt al emisferei întunecate, apărură 
zorii şi aproape instantaneu fură scăldaţi de himina 
strălucitoare a soarelui. 

Far Star plonjă; apoi îşi încetini coborârea până când 
detaliile de pe suprafaţa planetei deveniră foarte clar 
vizibile. Micuţele insule de culoare care pătau zona 
continentală erau în marea lor majoritate constituite din 
vegetaţie. 

— Ideea mea este că ar trebui să studiem în mod special 
zonele deşertice, spuse Trevize. Cred că locurile cu cea mai 
mare concentrare de oameni sunt susceptibile să prezinte 
cel mai puternic dezechilibru ecologic. Acele zone ar putea 
constitui nucleul din care să pornească această molimă a 
de-terraformării. Tu ce crezi, Bliss? 

— Este posibil. În orice caz, în absenţa oricărei informaţii 
precise, ar fi bine să începem căutarea în locurile cele mai 
accesibile. Câmpurile şi pădurile au înghiţit probabil cea 


mai mare parte a semnelor prezenţei umane, aşa că dacă 
am începe de acolo am putea pierde timpul. 

— Mă gândesc, spuse Pelorat, că o lume ar putea ajunge în 
cele din urmă la un echilibru ecologic, doar cu ceea ce are; 
că pot lua naştere noi specii; şi că zonele distruse ar putea 
fi recolonizate pe baze noi. 

— Posibil, Pel, spuse Bliss. Însă depinde de amploarea 
iniţială a dezechilibrului ecologic. lar pentru ca o lume să se 
însănătoşească şi să atingă un nou echilibru este nevoie de 
mult timp; poate de milioane de ani. 

Far Star plana uşor deasupra unui câmp lat de cinci sute 
de kilometri, pătat din loc în loc cu iarbă neagră şi rare 
pâlcuri de copaci. 

— Ce zici de asta? făcu deodată Trevize arătând cu 
degetul. 

Nava se opri plutind în aer. Se auzea zumzetul slab dar 
persistent al motoarelor gravitice care trecuseră într-un 
regim mai înalt, neutralizând aproape în întregime câmpul 
gravitațional. 

Nu erau prea multe de văzut acolo unde arătase Trevize 
cu degetul. Nimic altceva decât movile neregulate de 
pământ şi câteva tufişuri de iarbă. 

— Nu văd nimic deosebit, spuse Pelorat. 

— Este un aranjament în linii drepte. Linii paralele, şi se 
pot distinge slab unele linii perpendiculare. Vezi? Vezi? Aşa 
ceva nu se poate forma în mod natural. Este o construcţie 
omenească, marcând fundaţii şi ziduri; cu puţină imaginaţie 
ţi le poţi închipui încă stând drepte, neafectate de trecerea 
timpului. 

— Să zicem, spuse Pelorat. Dar nu este decât o ruină. Dacă 
ne apucăm de investigaţii arheologice, va trebui să săpăm 
mult şi bine. Profesioniştilor le trebuie ani întregi pentru a 
face totul cum se cuvine... 

— Da, dar noi nu avem suficient timp pentru a face totul 
cum se cuvine. Aceasta ar putea fi urma unui oraş antic, şi 


poate că ceva din ela mai rămas încă în picioare. Să 
urmărim liniile acelea şi să vedem unde ne conduc. 

La capătul zonei, într-un loc unde copacii erau ceva mai 
deşi, dădură peste nişte ziduri care stăteau în picioare... 
parţial. 

— Destul de bine pentru început, spuse Trevize. Aterizăm. 

CAPITOLUL. 9 

Înfruntând haita. 

FAR STAR OPRI la poalele unei coline, într-o regiune în 
general plată. Trevize o apreciase ca fiind cel mai bun loc 
de amplasare a navei. 

— Temperatura exterioară este de 24 grade Celsius, 
anunţă el. Vântul suflă dinspre vest cu aproximativ 
unsprezece kilometri pe oră, iar cerul este parţial acoperit. 
Computerul nu are suficiente informaţii privind circulaţia 
generală a aerului, pentru a putea prognoza vremea. Însă, 
întrucât umiditatea este în jur de patruzeci la sută, e foarte 
puţin probabil să plouă. Pe ansamblu, se pare că am ales o 
latitudine confortabilă - sau un anotimp plăcut al anului - şi, 
după ce am făcut cunoştinţă cu clima Comporelliană, acest 
loc mi se pare de-a dreptul încântător. 

— Bănuiesc, spuse Pelorat, că pe măsură ce planeta va 
continua să se de-terraformeze, condiţiile meteo vor oscila 
din ce în ce mai mult între extreme. 

— Sunt sigură, aprobă Bliss. 

— Fii cât de sigură vrei, spuse Trevize. Până atunci vor mai 
trece mii de ani. Deocamdată este o planetă plăcută şi va 
continua să fie aşa până la sfârşitul vieților noastre, ba chiar 
mult timp după aceea. 

În timp ce vorbea, îşi strânse o centură lată în jurul taliei. 
Bliss spuse, surprinsă: 

— Ce faci, Trevize? 

— Aşa mi-am format eu un obicei, încă din marină. Nu 
cobor niciodată neînarmat pe o planetă necunoscută. 

— Vrei să iei arme cu tine? 


— Categoric. Aici în dreapta..., şi lovi cu palma holsterul în 
care ţinea o armă masivă de calibru mare, ... este blasterul; 
iar aici, în stânga..., o armă mai micuță, cu ţeava subţire şi 
fără nici o deschizătură, ... am biciul neuronic. 

— Două moduri de a ucide, făcu Bliss cu dezgust. 

— Unul singur. Numai blasterul omoară. Biciul neuronic 
nu. Doar stimulează nervii durerii, şi doare atât de tare 
încât îţi doreşti să mori. Din fericire, nu m-am aflat 
niciodată la capătul periculos al ţevii unui bici neuronic. 

— De ce le iei cu tine? 

— 'Ţi-am spus. Este o lume ostilă. 

— 'Trevize, este o lume părăsită. 

— Serios? După câte se pare, societatea tehnologică a 
dispărut, dar dacă a fost continuată de un primitivism post- 
tehnologic? Poate că nu au la dispoziţie decât bâte sau 
pietre, dar şi acestea pot ucide. 

Bliss era exasperată, dar cobori vocea, într-un efort de a fi 
rezonabilă: 

— Nu detectez nici un fel de activitate neuronică, Trevize. 
Asta înseamnă că nu există primitivi de nici un fel, post- 
tehnologici sau altceva. 

— Atunci nu voi fi pus în situaţia de a folosi armele, spuse 
Trevize. Totuşi, ce rău vezi în faptul că le port cu mine? 
Adevărat, atârn puţin mai greu, dar din moment ce atracţia 
gravitaţională la suprafaţă este cam de nouăzeci şi unu la 
sută din cea a Terminus-ului, îmi pot permite acest surplus 
de masă... Ascultă, nava este neînarmată, dar are la bord o 
rezervă suficientă de arme de mână. Vă sugerez să luaţi şi 
voi... 

— Nu, spuse imediat Bliss. Nu voi face nici un gest pentru 
a ucide... sau pentru a provoca durerea. 

— Nu se pune problema de a ucide, ci de a evita să fii ucis, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Am mijloacele mele de protecţie. 

— Janov? 

Pelorat şovăi: 


— Pe Comporellon nu am avut arme. 

— Haide, Janov. Comporellon era o lume cunoscută, o lume 
asociată Fundaţiei. În plus, am fost luaţi imediat în primire. 
Dacă am fi avut arme, ne-ar fi fost confiscate. Vrei un 
blaster? 

Pelorat negă cu un gest al capului: 

— N-am fost niciodată în Marină, bătrâne. Nu ştiu să mă 
folosesc de chestiile astea şi, într-o situaţie disperată, nici 
nu m-aş gândi la ele. Pur şi simplu aş fugi... şi aş fi omorât. 

— Nu vei fi omorât, Pel, spuse Bliss. Gaia te are sub 
protecţia mea/noastră/ei, ca de altfel şi pe individul ăla care 
face pe eroul. 

— Bine, spuse Trevize. Nu am nimic împotrivă să fiu 
protejat, dar nu fac deloc pe grozavul. Pur şi simplu mă 
asigur de două ori, iar dacă nu va trebui să fac vreun gest 
spre aceste arme, voi fi foarte mulţumit, vă asigur. Totuşi, 
trebuie să le iau cu mine. 

Bătu armele cu ambele palme, într-un gest afectuos, apoi 
continuă: 

— Şi acum hai să coborâm pe această lume care s-ar putea 
să nu mai fi simţit de mii de ani paşi de oameni pe solul ei. 

— Am senzaţia, spuse Pelorat, că trebuie să fie aproape 
seară, însă soarele se află destul de sus pe cer. Probabil să 
este de-abia miezul zilei. 

— Da, spuse Trevize privind panorama tăcută, cred că 
senzaţia ta vine de la culoarea portocalie a soarelui, şi dacă 
formațiunile noroase ne vor permite, la apus ar trebui să 
remarcăm un roşu mai profund decât cel cu care suntem 
obişnuiţi. Nu ştiu dacă va fi minunat sau deprimant... Ca să 
fiu drept, roşul trebuie să fi fost chiar mai accentuat pe 
Comporellon, dar acolo ne aflam practic aproape tot timpul 
în zone acoperite. 

Se roti uşor, contemplând împrejurimile, în toate direcţiile. 
În plus faţă de stranietatea aproape subliminală a luminii, 
lumea aceasta avea un miros deosebit... cel puţin în această 


regiune. Un miros slab de mucegai, dar departe de a fi 
neplăcut. 

Copacii din apropiere aveau o înălţime medie şi păreau 
bătrâni, cu scoarţa noduroasă şi trunchiul uşor aplecat. Nu- 
şi putea da seama dacă acest fapt se datora vânturilor 
puternice sau proastei calităţi a solului. Ambianţa aceasta, 
oarecum amenințătoare, era creată de copaci, sau de 
altceva, mai subtil? 

— Ce-ai de gând să faci, Trevize? întrebă Bliss. Doar n-am 
parcurs atâta drum doar pentru a admira priveliştea. 

— De fapt, poate chiar asta ar trebui să şi fac în acest 
moment, spuse 'Trevize. Aş sugera ca Janov să cerceteze 
locul. În direcţia aceea sunt nişte ruine, şi doar el poate 
aprecia valoarea documentelor pe care... cine ştie? ... le va 
găsi. Bănuiesc că poate înţelege scrisul sau filmele în 
Galactica veche, lucru de care eu nu sunt în stare. Şi 
presupun că vrei să mergi cu el, Bliss, pentru a-l proteja. 
Cât despre mine, voi sta aici de pază, la marginea ruinelor. 

— De pază împotriva cui? A primitivilor cu pietre şi 
ciomege? 

— Poate. 

Apoi zâmbetul care îi fluturase pe buze dispăru: 

— E destul de ciudat, Bliss, dar locul ăsta îmi provoacă un 
fel de nelinişte. Nu-mi dau seama de ce. 

— Haide, Bliss, spuse Janov. Toată viaţa mea am fost un 
colecţionar casnic de legende vechi, şi în consecinţă nu am 
pus niciodată cu adevărat mâna pe documente străvechi. 
Imaginează-ţi ce-ar fi să găsim... 

Trevize îi privi în timp ce se îndepărtau, vocea lui Pelorat 
devenind din ce în ce mai slabă. Bliss mergea cu un pas 
degajat alături de el. 

Îi ascultă fără prea mare atenţie, apoi se întoarse să-şi 
continue studiul asupra împrejurimilor. Ce anume îi putea 
provoca acest sentiment de nelinişte? 

Nu pusese niciodată piciorul pe o lume lipsită de populaţie 
umană, dar observase multe astfel de lumi, din spaţiu. De 


obicei erau prea mici pentru a putea păstra apa sau aerul, 
dar foloseau drept baze de regrupare în timpul manevrelor 
navale (de când se născuse el, nu avusese loc nici un război, 
dar manevrele continuau), sau pentru exerciţii de reparaţie 
în cazuri de avarie simulată. Fusese pe nave care orbitau în 
jurul unor astfel de lumi, ba chiar aterizaseră pe ele, însă 
nu avusese niciodată ocazia de a ieşi afară, sub cerul liber. 

Era oare din cauză că se afla cu adevărat pe o lume 
pustie? S-ar fi simţit la fel dacă ar fi stat pe una dintre 
numeroasele lumi mici, fără atmosferă, pe care le întâlnise 
în studenţie şi chiar după aceea? 

Scutură din cap. Nu l-ar fi deranjat, cu siguranţă. Ar fi 
purtat un costum spaţial, ca în nenumărate alte ocazii când 
ieşise afară din navă, în spaţiu. Era o situaţie obişnuită, şi 
contactul cu un banal bloc de piatră nu ar fi produs 
alterarea acestui sentiment familiar. Cu siguranţă! 

Desigur... Acum nu purta un costum spaţial. 

Se afla pe o lume locuibilă, la fel de confortabilă ca şi 
Terminus... mult mai confortabilă decât Comporellon. 
Simţea vântul în obraji, căldura soarelui în spate, foşnetul 
vegetației în urechi. Totul era familiar, cu excepţia faptului 
că nu erau oameni... sau, cel puţin, nu mai erau. 

Asta era? Asta făcea ca lumea să pară atât de 
amenințătoare? Faptul că nu era o simplă lume nelocuită, ci 
una părăsită? 

Nu fusese niciodată pe o lume părăsită; nu auzise că o 
lume ar putea fi părăsită; nu se gândise vreodată că o lume 
putea fi părăsită. Toate planetele pe care le cunoscuse sau 
de care auzise până acum, odată populate cu oameni, 
rămâneau aşa de-a pururi. 

Ridică privirea spre cer. O pasăre pătrunse ca din 
întâmplare în câmpul său vizual, părând oarecum mai 
naturală decât cerul albastru palid care apărea printre 
norii portocalii, de vreme frumoasă. (Trevize era sigur că 
după câteva zile petrecute pe planetă se va obişnui cu 
ciudăţeniile, cerul şi norii i se vor părea normali.) 


Auzea cântecul păsărilor în copaci, şi zumzetul mai 
estompat al insectelor. Bliss vorbise mai devreme de fluturi 
şi acum iată-i... surprinzător de mulţi, plini de culoare. 

Se mai auzeau din când în când foşnete prin tufele de 
iarbă care înconjurau copacii, dar nu reuşea să-şi dea 
seama ce anume le provoca. 

Nici prezenţa evidentă a vieţii în jurul său nu îi creea 
starea de nelinişte. După cum spusese Bliss, lumile 
terraformate erau, de la bun început, lipsite de animale 
periculoase. Basmele din copilărie, epopeile eroice din 
adolescenţă, aveau invariabil ca loc de desfăşurare o lume 
legendară, plăsmuită pornind de la miturile Pământului. 
Holo-hiperdramele erau pline de monştri - lei, inorogi, 
dragoni, balene, brontozauri, urşi. Erau o grămadă, dar nu- 
şi aducea aminte numele tuturor; unele dintre ele 
imaginare, poate chiar toate. Erau şi animale mai mici, care 
muşcau şi înţepau, şi chiar plante periculoase la atingere - 
dar numai în imaginaţie. Auzise odată că albinele primitive 
înţepau, însă desigur că era o exagerare; în realitate, nici o 
albină nu putea fi periculoasă. 

O luă încet înspre dreapta, înconjurând baza colinei. Iarba 
era înaltă şi încâlcită, dar rară, crescând în tufe. Îşi făcu 
drum printre copaci, care şi ei creşteau în pâlcuri. 

Apoi căscă. Da, era clar, nu se întâmpla nimic interesant, şi 
se întrebă dacă nu era mai bine să se retragă în navă şi să 
tragă un pui de somn. Nu, nici gând. Trebuia să stea de 
pază. 

Poate că trebuia să facă pe santinela - mărşăluind, unu- 
doi, unu-doi, o întoarcere bruscă, apoi manevre complicate 
cu un elecro-baston imaginar. (Era o armă pe care nici un 
războinic n-o mai folosise de trei secole încoace, însă era 
esenţială la antrenamente, fără ca cineva să poată spune 
din ce motiv.) 

Gândul îl făcu să zâmbească, apoi se întrebă dacă să se 
alăture celorlalţi doi în ruine. La ce bun? Cu ce îi putea 
ajuta? 


Şi dacă observa ceva peste care Pelorat trecuse cu 
neglijenţă? ... Nu-i nimic, avea tot timpul la dispoziţie să 
facă asta, după ce se întorcea Pelorat. Dacă era ceva care 
putea fi descoperit cu uşurinţă, mai bine să-l descopere 
Pelorat! 

Poate că aveau necazuri? Prostii! Ce fel de necazuri? 

Şi dacă aveau necazuri, atunci ar fi strigat. 

Se opri să asculte. Nu auzi nimic. 

Apoi dorinţa irezistibilă de a face pe santinela îi reveni; se 
trezi mărşăluind, ridicând piciorul şi coborându-l cu putere; 
un electro-baston imaginar plecă de pe umăr, rotindu-se, şi 
se opri în faţă, drept, vertical... din nou rotire, şi oprire pe 
celălalt umăr. Apoi întoarcere rapidă cu 180 grade, privirea 
încă o dată înspre navă (care acum era destul de departe) 


După care împietri de-adevăratelea, şi nu din cauză că 
făcea pe santinela. 

Nu era singur. 

Până atunci nu văzuse alte creaturi vii în afară de 
vegetaţie, insecte, şi câte o pasăre. Nu văzuse şi nu auzise 
nimic apropiindu-se. Însă acum, între el şi navă se afla un 
animal. 

Surpriza totală în faţa acestui eveniment neaşteptat îi răpi, 
pentru moment, capacitatea de a recunoaşte ceea ce vedea. 
De-abia după câteva clipe îşi dădu seama la ce anume se 
holba. 

Era doar un câine. 

Lui Trevize nu îi plăceau câinii. Se gândi, nemulţumit, că 
nu exista lume în care oamenii să nu fie însoţiţi de aceste 
creaturi. 

Se cunoşteau nenumărate rase, şi era convins că fiecare 
lume avea cel puţin o rasă caracteristica. Totuşi, toate 
rasele aveau un punct comun: indiferent că erau ţinuţi 
pentru distracţie, spectacol, sau vreo formă de activitate 
utilă, câinii erau educați să iubească omul şi să aibă 
încredere în el. 


Iubire şi încredere pe care Trevize nu le apreciase 
niciodată. Trăise odată cu o femeie care avea un câine; de 
dragul ei, Trevize îl tolerase. Acel câine ajunsese să îl adore 
profund, îl urmărea peste tot, se culca pe el când încerca să 
se odihnească (cântărea douăzeci şi cinci de kilograme), îl 
umplea cu salivă şi păr în cele mai neaşteptate momente, se 
culca de cealaltă parte a uşii şi începea să scheune când 
încerca să facă dragoste cu iubita. 

Din acea experienţă, Trevize ieşise cu convingerea fermă 
că, din motive cunoscute doar de câini, el devenise un 
obiect sacru al devoţiunii canine. 

În consecinţă, odată depăşită surpriza iniţială, studie 
câinele fără nici un fel de teamă. Mare, subţire şi sprinten, 
cu picioare lungi. Îl privea, fix, fără a da semne de adoraţie. 
Botul era deschis în ceea ce se putea lua drept un zâmbet 
de „bine ai venit”, însă dinţii ieşeau la iveală, mari şi 
periculoşi. Trevize decise că s-ar fi simţit mult mai bine 
dacă nu l-ar fi avut în câmpul vizual. 

Apoi se gândi că acest câine nu văzuse niciodată un om. 
Trebuie să fi fost la fel de surprins şi de nesigur pe ella 
brusca apariţie a unei fiinţe umane, pe cât fusese Trevize la 
apariţia câinelui. Trevize, cel puţin, recunoscuse repede 
animalul, însă câinele nu avea acest avantaj. Era în 
continuare zăpăcit, şi prebabil în stare de alarmă. 

Desigur, nu era înţelept să laşi în stare de alarmă un 
animal aşa de mare, cu asemenea dinţi. Trevize îşi dădu 
seama că se impunea stabilirea urgentă a unei relaţii de 
prietenie. 

Foarte încet, se apropie de câine (fără mişcări bruşte), 
întinse mâna, pregătit să lase câinele să i-o miroasă, şi 
începu să spună „cuţu-cuţu”... lucru pe care îl găsea 
deosebit de penibil. 

Câinele, cu ochii mereu fixaţi asupra lui Trevize, se dădu 
înapoi cu un pas sau doi, de parcă ar fi fost cuprins de 
neîncredere. Apoi ridică buza de sus dezgolindu-şi colții, şi 
scoase un mârâit puternic. Deşi nu văzuse niciodată un 


câine comportându-se astfel, 'Trevize nu putea interpreta 
această atitudine decât ca pe o ameninţare. 

Se opri din înaintare şi îngheţă. Prinse cu coada ochiului o 
mişcare laterală, şi întoarse uşor capul. Din acea direcţie se 
apropiau încă doi câini. Păreau la fel de criminali ca şi 
primul. 

Criminali? Adjectivul îi venise spontan, însă li se potrivea 
de minune. Chiar că avea motive să se teamă. 

Inima începu deodată să-i bată cu putere. Calea spre navă 
era blocată. Nu putea alerga la întâmplare, căci acei câini 
cu picioare lungi l-ar fi ajuns imediat. Dacă rămânea pe loc 
şi îşi folosea blasterul, atunci în timp ce omora unul, ceilalţi 
doi ar fi sărit pe el. Undeva, departe, văzu alţi câini 
apropiindu-se. Oare comunicau în vreun fel? Vânau în 
haite? 

Încet, o luă înspre stânga, într-o direcţie în care nu erau 
câini... deocamdată. Încet. Încet. 

Câinii avansau odată cu el. Ştia sigur că ceea ce îl salva de 
la un atac imediat era faptul că aceşti câini nu văzuseră şi 
nu mirosiseră vreodată ceva asemănător. Nu stabiliseră 
încă o schemă de comportament pentru cazul lui. 

Dacă ar fugi, bineînţeles că asta ar reprezenta ceva 
familiar pentru câini. Ar şti ce să facă dacă o fiinţă de 
mărimea lui Trevize şi-ar manifesta frica şi ar lua-o la fugă. 
Ar alerga şi ei. Mult mai repede. 

Trevize continuă să alunece încet în direcţia unui copac. 
Cea mai mare dorinţă a lui era să se urce undeva astfel 
încât să nu fie ajuns. Câinii se mişcau împreună cu el, 
mârâind încet, apropiindu-se. Toţi trei îl fixau fără să 
clipească. Mai veniră încă doi şi, în depărtare, Trevize zărea 
alţii. La momentul potrivit, când va fi suficient de aproape, 
va trebui să ţâşnească. Nu putea aştepta prea mult, dar nici 
porni prea curând. Orice eroare putea fi fatală. 

Acum! 

Stabili fără îndoială un record personal de viteză, dar 
Chiar şi aşa, scăpă ca prin urechile acului. Simţi clămpănitul 


fălcilor pe unul dintre călcâie, şi pentru o clipă piciorul îi 
rămase un pic în urmă, înainte ca dinţii să alunece pe 
ceramoidul dur. 

Nu se pricepea la căţăratul în copaci. Nu se mai urcase 
într-un copac de la vârsta de zece ani şi, din câte îşi 
amintea, făcuse atunci un efort penibil. De data asta însă, 
trunchiul nu era perfect vertical, iar scoarţa noduroasă îi 
oferea puncte de care să se apuce cu mâinile. Fantastic ce 
poate face omul atunci când este încolţit de necesitate! 

Se trezi aşezat pe o cracă, la vreo zece metri deasupra 
solului. Pe moment, nu era deloc conştient că se zgâriase la 
o mână şi că sângera. La baza copacului stăteau aşezaţi 
cinci câini, privind în sus, cu limba atârnând, aşteptând 
răbdători. 

Şi acum? 

Trevize nu era în situaţia în care putea gândi logic, pe 
îndelete, la fiecare detaliu. Era cutreierat de gânduri 
rapide, într-o secvenţă ciudată şi distorsionată, şi dacă le-ar 
fi pus în ordine, ar fi ajuns aici: 

Bliss susţinuse mai devreme că pe o planetă terraformată, 
oamenii ar instaura un dezechilibru ecologic, pe care l-ar 
putea menţine doar printr-un efort continuu. De exemplu, 
Colonii nu aduseseră niciodată cu ei vreunul dintre marile 
animale de pradă. Cu cele mici nu aveai ce face, veneau 
singure. Insecte, paraziți - chiar şi mici şoimi, şoareci, şi 
altele. 

Dar acele animale fantastice prezente în legende - tigri, 
urşi grizzly, balene ucigaşe, crocodili? Cine să-i transporte 
de pe o lume pe alta, chiar dacă ar avea vreun sens? Dar ar 
avea vreun sens? 

Însemna că oamenii erau animalele de pradă dominante, şi 
lor le revenea sarcina de a frâna înmulţirea acelor plante şi 
animale care, lăsate în voia lor, s-ar sufoca sub propria 
abundență. 

Şi dacă oamenii dispar cumva, atunci alţi prădători trebuie 
să le ia locul. Dar care anume? Cei mai mari prădători 


toleraţi de oameni erau câinii şi pisicile, animale 
domesticite. 

Dar dacă nu mai rămâne nici un om pentru a-i hrăni? 
Trebuie să-şi găsească singuri hrana - pentru a supravieţui 
şi, ca să fim drepţi, pentru a asigura supraviețuirea 
vânatului, al cărui număr trebuie limitat deoarece 
suprapopulaţia va face de o sută de ori mai mult rău decât 
prădătorii. 

Deci câinii se vor înmulţi. Toate rasele: cei mari vor ataca 
ierbivorele mari, abandonate; cei mici vor vâna păsări şi 
rozătoare. Pisicile vor vâna noaptea, câinii ziua; pisicile vor 
vâna singure, câinii în haite. 

Şi poate că evoluţia va crea în final alte rase, pentru a 
umple noile goluri ecologice. Poate că unii dintre câini vor 
căpăta caracteristici amfibii care să le permită să se 
hrănească cu peşti? Şi poate că unele dintre pisici vor 
căpăta capacităţi de zbor planat pentru a vâna păsările mai 
greoaie, atât în aer cât şi la sol? 

Toate aceste gânduri îl străbătuseră pe Trevize ca nişte 
fulgere; îl luminau şi dispăreau rapid. Între timp, el căuta o 
soluţie concretă la situaţia în care se găsea. 

Numărul câinilor creştea încontinuu. Numără douăzeci şi 
trei în jurul copacului, dar se apropiau şi alţii. Cât de mare 
era haita? Ce mai conta? Deja era suficient de mare. 

Scoase blasterul din holster, dar contactul ferm cu 
mânerul armei nu-i dădu sentimentul de siguranţă pe care 
şi l-ar fi dorit. Când îl încărcase ultima oară cu o unitate 
energetică, şi câte focuri putea să tragă? În nici un caz 
douăzeci şi trei. 

Şi Pelorat, şi Bliss? Dacă ar ieşi, câinii se vor năpusti 
asupra lor? Erau în siguranţă, chiar dacă nu ieşeau? Dacă 
animalele ar simţi prezenţa oamenilor în interiorul ruinelor, 
ce le-ar putea opri să îi atace acolo? Nu existau uşi sau alte 
bariere. 

Bliss ar putea fi capabilă să îi oprească, sau chiar să îi 
alunge? Şi-ar putea concentra puterile prin hiperspaţiu, la 


intensitatea necesară? Cât timp le-ar putea menţine? 

Să strige deci după ajutor? Vor veni cu sufletul la gură 
auzind strigătul lui, iar câinii se vor împrăştia sub privirea 
lui Bliss? (Va trebui o privire, sau pur şi simplu o acţiune 
mentală nesesizabilă de oamenii cu simţuri normale?) Sau, 
dacă vor apărea, vor fi sfâşiaţi sub ochii lui Trevize, care va 
fi obligat să privească, neputincios, din adăpostul său relativ 
sigur? 

Nu, va trebui să se folosească de blaster. Dacă va putea 
omori un câine, ceilalţi se vor speria pentru o vreme, va 
cobori din copac, va striga după Pelorat şi Bliss, va omori un 
al doilea câine dacă vor da semne că vor să atace din nou; 
atunci îi va lua pe cei doi cu el, şi se vor repezi în grabă 
spre navă. 

Reglă intensitatea fascicolului de microunde până la 
semnul care marca trei sferturi din intensitatea maximă. 
Era suficient pentru a ucide un câine şi a produce o 
detunătură puternică. Detunătura îi va speria şi împrăştia 
pe câini, iar el va putea economisi energia. 

Un câine din mijlocul haitei părea (în imaginaţia lui 
Trevize, cel puţin) să emane o răutate mai mare decât 
ceilalţi... poate doar din cauză că stătea mai calm şi, în 
consecinţă, părea să-şi supravegheze prada cu mai mult 
sânge rece. Câinele privea acum direct arma, ca şi cum ar fi 
luat pregătirile lui Trevize în cea mai mare bătaie de joc. 

Trevize îşi dădu seama că nu trăsese niciodată asupra unei 
fiinţe umane cu blasterul, şi nici nu văzuse pe cineva 
făcând-o. Participase la trageri asupra manechinelor din 
piele şi plastic umplute cu apă, în timpul antrenamentelor; 
apa se încălzea aproape instantaneu până la punctul de 
fierbere, şi sfâşia învelişul prin explozie, împrăştiindu-se în 
toate direcţiile. 

Dar cine, în timp de pace, ar trage asupra altui om? Şi 
care om ar sfida un blaster? Doar aici, pe o lume adusă în 
stare patologică prin absenţa oamenilor... 


Cu acea ciudată capacitate a creierului de a observa ceva 
ce nu avea nici o legătură cu situaţia de faţă, Trevize îşi 
dădu seama că un nor acoperise soarele... apoi trase. 

Atmosfera vibră straniu pe linia dreaptă care unea ţeava 
blasterului cu câinele; o strălucire vagă, care ar fi putut 
rămâne neobservată dacă soarele ar fi strălucit 
nestingherit. 

Câinele trebuie să fi simţit valul iniţial de căldură, căci făcu 
o tentativă de mişcare, ca pentru a sări. Apoi explodă, în 
timp ce o parte din sânge şi conţinutul celular se evaporară. 

Explozia făcu un zgomot dezamăgitor de slab, pentru că 
tegumentele câinelui nu erau tot atât de rigide ca cele ale 
manechinului de la antrenamente. Cu toate acestea, prin 
aer se împrăştiară carne, piele, sânge, şi oase, iar Trevize 
simţi cum i se întoarce stomacul pe dos. 

Câinii se dădură înapoi, unii dintre ei fiind împroşcaţi cu 
fragmente neplăcut de calde. Dar ezitarea fu de scurtă 
durată. Se îngrămădiră deodată unii peste alţii, pentru a 
mânca ceea ce li se oferise. Trevize simţi cum i se 
accentuează senzaţia de greață. Nu îi speriase; îi hrănise. 
În felul acesta, nu vor mai pleca niciodată. Ba dimpotrivă, 
mirosul de sânge proaspăt şi carne caldă va atrage mai 
mulţi câini; probabil şi alte animale de pradă, mai mici. 

Se auzi o voce: 

— Trevize! Ce... 

Trevize privi în lateral. Bliss şi Pelorat îşi făcuseră apariţia 
dintre ruine. Bliss se opri imediat, întinzând mâinile pentru 
a-l opri pe Pelorat. Privi câinii. Situaţia era evidentă şi clară. 
Nu avea nevoie de răspuns. 

— Am încercat să-i alung fără a vă implica şi pe voi, strigă 
Trevize. Îi poţi ţine pe loc? 

— Cu greu, spuse încet Bliss. 

Trevize o auzi cu dificultate, deşi mârâitul câinilor se 
domolise, ca şi cum asupra lor fusese aruncată o pătură de 
izolare fonică. 


— Sunt prea mulţi, spuse Bliss, şi nu cunosc forma lor de 
activitate neuronică. Pe Gaia nu avem animale atât de 
sălbatice. 

— Nici pe lerminus, sau pe oricare altă lume civilizată, 
strigă Trevize. Am să omor câţi am să pot, iar tu încearcă să 
te descurci cu restul. Un număr mai mic îţi va da mai puţină 
bătaie de cap. 

— Nu, Trevize. Dacă îi omori, vei atrage alţii... Rămâi în 
spatele meu, Pel. Nu ai cum să mă protejezi... Trevize, 
cealaltă armă. 

— Biciul neuronic? 

— Da. Produce durere. Reglează-l la putere redusă! 
Putere redusă! 

— 'Ţi-e teamă să nu le faci vreun rău? urlă furios Trevize. 
Ţi se pare că acum este momentul să te gândeşti la 
caracterul sacru al vieţii? 

— Mă gândesc la Pel. Şi la mine. Fă cum ţi-am spus: putere 
redusă, şi ţinteşte asupra unui singur câine. Nu îi mai pot 
stăpâni multă vreme. 

Câinii se îndepărtaseră de copac şi îi înconjuraseră pe 
Bliss şi Pelorat, care stăteau cu spatele lipit de un zid în 
ruină. Cei mai îndrăzneţi făceau tentative ezitante de a se 
apropia şi mai mult, scheunând încet ca şi cum ar fi încercat 
să se dezmeticească, să afle ce anume îi ţinea, când ei de 
fapt nu simțeau nimic. Unii încercară în van să se caţere pe 
perete şi să atace pe la spate. 

Trevize reglă biciul neuronic la putere redusă. Mâna îi 
tremura. Biciul neuronic folosea mult mai puţină energie 
decât blasterul, iar o încărcătură energetică putea produce 
sute de lovituri, dar nu-şi mai amintea când încărcase 
ultima oară această armă. 

Nu era foarte important să ţinteşti precis. Din moment ce 
economisirea energiei nu era chiar atât de critică, îşi putea 
permite să plimbe o rază peste toată haita. Aceasta era 
metoda obişnuită de domolire a maselor care dădeau 
semne că devin periculoase. 


Totuşi, acţionă precum îi spusese Bliss. Ţinti spre un 
singur câine şi trase. Câinele se clătină, cu picioarele 
împleticite. Scoase scheunături puternice şi ascuţite. 

Ceilalţi câini se îndepărtară de animalul lovit, urechile se 
dădură înapoi până se lipiră de craniu. Apoi, scheunând la 
rândul lor, se întoarseră şi plecară; la început încet, apoi 
mai repede, şi în cele din urmă gonind din răsputeri. 
Câinele lovit se ridică greu pe picioare, şi plecă 
şchiopătând, gemând, mult în urma celorlalţi. 

Larma pieri în depărtare. 

— Ar fi mai bine să intrăm în navă, spuse Bliss. Se vor 
întoarce. Sau vor veni alţii. 

Trevize aprecie că niciodată nu manipulase cu atâta 
rapiditate mecanismul de intrare în navă. Probabil că nu va 
mai fi în stare să repete vreodată această performanţă, 
gândi el. 

Căzuse noaptea, dar Trevize încă nu îşi revenise la normal. 
Mica bandă de sinto-epidermă pe care o aplicase deasupra 
zgărieturii de pe mână îi alinase durerea fizică, dar mai 
avea o zgărietură, pe psihic, iar asta nu se putea alina chiar 
atât de uşor. 

Nu era doar expunerea la pericol. În caz de pericol, putea 
reacţiona ca oricare alt om normal şi curajos. Era direcţia 
total neaşteptată din care venise pericolul. Era sentimentul 
ridicolului. Cum ar fi să afle lumea că se urcase în copac 
încolţit de nişte câini care mârâiau la el? O situaţie mai 
jenantă nu putea fi decât fuga din faţa unor canari înfuriaţi. 

Timp de câteva ore, trase cu urechea aşteptând un nou 
atac din partea câinilor, lătrături, sau zgomotul ghearelor 
frecându-se de carcasa exterioară a navei. 

În comparaţie cu el, Pelorat părea foarte calm: 

— Bătrâne, nu m-am îndoit niciodată că Bliss putea stăpâni 
situaţia, dar în privinţa ta, trebuie să spun că ai tras foarte 
bine cu arma, sunt mândru de tine. 

Trevize ridică din umeri. Se simţea copleşit de ruşine. 


Pelorat ţinea în mână biblioteca - discul compact pe care 
erau stocate cercetările sale de o viaţă în domeniul 
miturilor şi legendelor - şi se retrase cu ea în dormitor, 
unde avea un cititor de disc mai mic. Părea foarte mulţumit. 
Trevize observase, dar deocamdată nu îi acorda atenţie. 
Poate mai târziu, după ce va alunga câinii din minte. 

Odată rămaşi singuri, Bliss spuse, tatonând terenul: 

— Presupun că ai fost luat prin surprindere. 

— Exact, făcu întunecat Trevize. Cine s-ar fi gândit că la 
vederea unui câine - un câine - o voi lua la goană pentru a- 
mi salva viaţa? 

— După douăzeci de mii de ani fără oameni, nu mai sunt 
chiar câini. Animalele astea trebuie să fie acum prădătorii 
dominanţi. 

Trevize aprobă: 

— M-am gândit şi eu la asta în timp ce stăteam pe craca de 
copac, în postură de pradă dominată. Ai avut dreptate în 
privinţa dezechilibrului ecologic. 

— Dezechilibrat din punctul de vedere al oamenilor, 
desigur. Dar ţinând cont de eficienţa cu care câinii se 
descurcă, mă întreb dacă nu cumva Pel are dreptate când 
spune că ecologia se echilibrează singură, golurile fiind 
umplute prin diversificarea puţinelor specii existente. 

— Destul de ciudat, spuse Trevize, dar tot la asta m-am 
gândit şi eu. 

— Cu condiţia, bineînţeles, ca dezechilibrul să nu fie atât 
de mare încât procesul de reechilibrare să dureze prea 
mult. Dacă lucrurile stau aşa, planeta ar putea deveni 
improprie vieţii înainte de restabilirea echilibrului. 

Trevize mormăi. 

— Cum se face că te-ai gândit să te înarmezi? îl întrebă 
curioasă Bliss. 

— Nu mi-a fost de prea mare folos, făcu Trevize. Numai 
datorită capacităţii tale... 

— Nu chiar. Am avut nevoie de arma ta. Menţinând doar 
un contact hiperspaţial cu restul Gaiei, cu atât de multe 


minţi individuale nefamiliare, n-aş fi putut face nimic fără 
biciul tău neuronic. 

— Blasterul a fost inutil. Am încercat şi cu el. 

— Cu un blaster nu poţi decât să omori. Restul câinilor pot 
fi surprinşi, dar nu înspăimântați. 

— Mai rău, spuse Trevize. I-au mâncat măruntaiele. l-am 
încurajat să rămână. 

— Da. Biciul neuronic este diferit. Produce durere, şi un 
câine în dureri emite strigăte foarte bine înţelese de ceilalţi 
câini. Prin reflex condiţionat, se sperie şi ei. Câinii fiind deja 
receptivi la acest sentiment de teamă, eu de-abia le-am 
atins mintea, şi duşi au fost. 

— Da, dar ţi-ai dat seama că în această situaţie, dintre cele 
două arme, biciul neuronic va fi cel eficient. Eu nu mi-am 
dat seama. 

— Eu sunt obişnuită cu contactul mental. Tu nu eşti. De 
aceea am insistat să foloseşti putere redusă şi să ţinteşti un 
singur câine. Nu doream atât de multă durere încât câinele 
să fie ucis şi să tacă. Nu doream o durere atât de dispersată 
încât să ajungem la un simplu scheunat colectiv. Doream o 
durere puternică, concentrată într-un singur punct. 

— Şi ai obținut-o, spuse Trevize. A mers perfect. Îţi sunt 
recunoscător. 

— Mă invidiezi, observă nemulțumită Bliss. Ai impresia că 
ai jucat un rol ridicol. Şi totuşi, repet, nu puteam face nimic 
fără armele tale. Nu-mi explic cum se face că te-ai înarmat, 
deşi te-am asigurat că pe această planetă nu trăiesc 
oameni, lucru de care sunt în continuare convinsă. Ai 
prevăzut apariţia câinilor? 

— Nu, făcu Trevize. Desigur că nu. Cel puţin, nu conştient. 
Şi de obicei nici nu mă plimb înarmat. Pe Comporellon nu 
mi-a trecut niciodată prin minte să mă înarmez... Însă nu-mi 
pot permite să cad în capcana de a crede că la mijloc a fost 
o magie. Este imposibil. Bănuiesc că atunci când am început 
să discutăm despre dezechilibre ecologice, am avut cumva 
în subconştient o imagine cu animale sălbăticite în absenţa 


oamenilor. Că animalele au devenit periculoase este clar 
acum, dar este posibil să fi avut o vagă presimţire. Nimic 
mai mult. 

— Treci cu prea mare uşurinţă peste această problemă, 
spuse Bliss. Am participat şi eu la conversaţia despre 
dezechilibrele ecologice, şi nu am avut aceeaşi presimţire. 
lată ce apreciază Gaia la tine, capacitatea de previziune. 
Observ, de asemenea, cât te irită această capacitate pe care 
O ai, şi a cărei natură nu o poţi detecta; să acţionezi cu 
hotărâre, dar fără un motiv bine definit. 

— Expresia uzuală pe Terminus este „să acţionezi din 
intuiţie”. 

— Pe Gaia spunem „să ştii fără să gândeşti”. Te deranjează 
că ştii fără să gândeşti, nu-i aşa? 

— Da, mă deranjează. Nu-mi place să fiu condus de intuiţii. 
Presupun că intuiţia are un motiv ascuns, dar faptul că nu 
ştiu care este acel motiv mă face să mă simt ca şi cum nu aş 
avea control asupra minţii - ca şi cum aş fi un pic nebun. 

— Când ai decis în favoarea Gaiei şi a Galaxiei, ai făcut-o 
din intuiţie, iar acum cauţi motivul. 

— Am spus asta de cel puţin zece ori. 

— Iar eu am refuzat să te cred. Îmi pare rău. N-am să te 
mai contrez în această privinţă. Sper, totuşi, că pot continua 
să aduc argumente în favoarea Gaiei. 

— Desigur, spuse Trevize, dacă şi tu, la rândul tău, 
recunoşti că am libertatea de a nu le accepta. 

— Atunci, nu ţi se pare că această Lume Necunoscută se 
întoarce la un fel de sălbăticie, şi poate în final la pustietate 
şi lipsă de viaţă, din cauza dispariţiei singurei specii 
capabile sa acţioneze ca inteligentă călăuzitoare? Dacă 
lumea ar fi Gaia, sau, şi mai bine, Galaxia, aşa ceva nu s-ar 
putea întâmpla. Inteligența călăuzitoare va exista în 
continuare sub forma Galaxiei ca întreg, iar echilibrul 
ecologic, dacă se va deteriora din cine ştie ce motiv, se va 
restabili încet. 

— Deci câinii vor înceta să mai mănânce? 


— Bineînţeles că vor mânca, la fel ca şi oamenii. Însă o vor 
face având un scop, acela de a echilibra ecologia printr-o 
acţiune deliberată, şi nu ca rezultat al unor circumstanţe 
aleatoare. 

— Pierderea libertăţii individuale poate că nu contează 
foarte mult pentru câini, spuse Trevize, dar pentru oameni 
contează... Şi ce se întâmplă dacă toţi oamenii ar pieri? Ce 
se întâmplă dacă Galaxia rămâne fără nici o fiinţă umană? 
Va mai exista o inteligenţă călăuzitoare? Vor fi capabile 
celelalte forme de viaţă şi de materie ne-vie să creeze o 
inteligenţă colectivă adecvată acestui scop? 

Bliss ezită: 

— O asemenea situaţie nu a mai fost întâlnită până acum. 
Şi nici nu pare probabil să se întâmple în viitor. 

— Dar nu îţi este evident, spuse Trevize, că mintea umană 
este calitativ diferită de orice altceva, şi că dacă ar dispare, 
suma totală a celorlalte minţi nu o va putea înlocui? Şi 
atunci, nu este adevărat că fiinţele umane reprezintă un caz 
special şi trebuiesc tratate ca atare? N-ar trebui să 
fuzioneze nici măcar între ele; cu atât mai puţin cu obiecte 
ne-umane. 

— Şi totuşi, ai decis în favoarea Gaiei. 

— Dintr-un motiv superior, pe care însă nu pot pune mâna. 

— Poate că acel motiv superior a fost o viziune a efectului 
dezechilibrelor ecologice? Poate ai raţionat că fiecare lume 
din Galaxie se află pe muchie de cuţit, cu instabilitate de 
fiecare parte, şi numai Galaxia poate împiedica dezastre ca 
cel de pe aceasta planetă... ca să nu mai vorbim de 
neîntreruptele dezastre umane datorate războiului şi 
eşecurilor administrative. 

— Nu. La momentul deciziei, nu aveam în minte 
dezechilibrele ecologice. 

— De ce eşti atât de sigur? 

— Poate ca nu sunt conştient de ceea ce prevăd, dar dacă 
după aceea mi se sugerează ceva anume, aş recunoaşte 
imediat dacă acel lucru l-am avut în minte... Aşa cum am 


impresia că este posibil să fi prevăzut existenţa animalelor 
periculoase pe această lume. 

— Ei bine, spuse calm Bliss, aceste animale periculoase ne- 
ar fi putut omori pe toţi dacă nu ne-am fi combinat puterile, 
previziunea ta şi mentalismul meu. Deci, hai să fim prieteni! 

Trevize dădu din cap: 

— Dacă vrei... 

Era o undă de răceală în vocea sa, care o făcu pe Bliss să 
ridice sprâncenele; însă atunci dădu buzna Pelorat, mişcând 
din cap de parcă ar fi vrut să îl scoată de pe umeri. 

— Cred că am reuşit! spuse el. 

În general, Trevize nu credea în victorii uşoare, şi totuşi 
era omenesc să se lase cuprins de speranţă, împotriva 
raţiunii. Simţi cum muşchii pieptului şi gâtului i se 
încordează, dar reuşi să îngaime: 

— Coordonatele Pământului? Asta ai descoperit, Janov? 

Pelorat se holbă la Trevize preţ de un moment, apoi se 
dezumflă. 

— Ei bine, nu, spuse el vizibil ruşinat. Nu chiar... De fapt, 
Golan, n-are nici o legătură. Am uitat de asta. Altceva am 
descoperit între ruine. Bănuiesc că nu este chiar atât de 
important. 

Trevize inspiră adânc şi spuse: 

— Nu-i nimic, Janov. Orice descoperire este importantă. 
Despre ce anume vroiai să vorbeşti? 

— Ei bine, spuse Pelorat, problema este că aproape nimic 
nu a supravieţuit, înţelegi? Douăzeci de mii de ani de 
furtună şi vânt nu lasă multe în urma lor. În plus, viaţa 
vegetală distruge treptat urmele, iar viaţa animală... Dar nu 
contează. Important este că „aproape nimic” nu este 
sinonim cu „nimic”. Printre ruine trebuie să se fi aflat o 
clădire publică, pentru că am găsit unele blocuri de piatră, 
sau de beton, pe care erau gravate nişte inscripţii. Cu greu 
se putea distinge ceva, bătrâne, înţelegi? Dar am făcut 
fotografii cu unul dintre aparatele acelea pe care le avem la 


bord, cu computer incorporat - n-am avut cum să-ţi cer voie 
să iau unul, Golan, dar era important şi... 

Trevize alungă scuzele cu un gest nerăbdător: 

— Zi-i mai departe! 

— Am putut bănui existenţa unor inscripţii, foarte arhaice. 
Chiar cu prelucrarea computerizată a imaginii şi cu talentul 
meu în citirea limbajului arhaic, a fost imposibil să descifrez 
mai mult de un fragment scurt. Literele erau mai mari şi un 
pic mai clare decât celelate. Poate au fost gravate mai 
adânc din cauză că reprezentau numele dat acestei lumi. 
Fragmentul spune „Planeta Aurora”, deci bănuiesc că 
această lume pe care stăm se numeşte Aurora, sau mai bine 
Zis, se numea Aurora. 

— Trebuia să aibă un nume, spuse Trevize. 

— Da, dar numele sunt foarte rar alese la întâmplare. Am 
făcut chiar adineauri o cercetare amănunţită prin biblioteca 
mea şi am găsit două legende vechi, din două lumi foarte 
îndepărtate una de alta, aşa încât putem presupune în mod 
logic că au origini independente, dacă acest aspect ar avea 
vreo importanţă... Dar să revin. În ambele legende, Aurora 
este folosit ca nume pentru „zori”. Se întâmplă adesea ca 
staţiile spaţiale, sau alte structuri construite pentru prima 
oară, să poarte un nume ca „zori” sau „răsărit”. Dacă 
această lume este numită Zori într-un limbaj oarecare, ar 
putea fi prima planetă de acest gen. 

— Eşti pe cale să sugerezi că această planetă este 
Pământul şi că Aurora este un nume alternativ, din cauză că 
reprezintă zorile vieţii şi ale omului? 

— N-aş merge chiar până acolo, Golan, spuse Pelorat. 

Trevize spuse, cu o undă de amărăciune: 

— La urma urmelor, nu avem nici suprafaţă radioactivă, 
nici satelit gigant, nici gigantă gazoasă cu inele uriaşe. 

— Exact. Dar Deniador, pe Comporellon, părea să creadă 
că aceasta a fost una dintre lumile locuite de primul val de 
Coloni - Spaţienii. Dacă este adevărat, atunci numele său, 
Aurora, ar putea arăta că a fost prima dintre lumile 


Spaţiene. Poate că în acest moment stăm pe cea mai veche 
lume a omenirii din Galaxie, cu excepţia Pământului. Nu e 
minunat? 

— Este interesant, dar oare n-ai mers prea departe 
pornind de la un simplu nume, Aurora? 

— Mai este ceva, continuă Pelorat cu însufleţire. Atât cât 
am putut verifica eu prin arhive, nu există astăzi în Galaxie 
o lume cu numele de „Aurora”, şi sunt sigur că acest lucru 
poate fi verificat de computerul tău. După cum am spus, 
există tot felul de lumi şi alte obiecte numite „Zori” în 
diverse limbaje, dar niciuna nu foloseşte numele de 
„Aurora”. 

— De ce ar face-o? Este un cuvânt pre-Galactic, nu are 
cum să fie răspândit. 

— Dar numele se păstrează, chiar şi atunci când îşi pierd 
înţelesul. Dacă aceasta ar fi prima lume colonizată, s-ar 
bucura de o faimă deosebită; poate a fost chiar, o vreme, 
cea mai puternică lume din Galaxie. Cu siguranţă că alte 
lumi şi-ar spune „Noua Aurora”, sau „Aurora Minor”, sau în 
vreun fel asemănător, mândrindu-se cu descendența lor. 
Apoi altele... 

— Poate că n-a fost prima lume colonizată, îl întrerupse 
Trevize. Poate că a fost o planetă insignifiantă. 

— În opinia mea, există un motiv mai valabil, bătrâne. 

— Şi care să fie acela, Janov? 

— Dacă primul val de Coloni a fost înnăbuşit de un al 
doilea val căruia îi aparţin astăzi toate lumile din Galaxie - 
aşa cum a spus Deniador - atunci este foarte probabil să fi 
existat o perioadă de ostilitate între cele două valuri. Al 
doilea val - care a fondat lumile existente azi - nu ar fi 
folosit niciunul dintre numele folosite de primul val. Astfel, 
din faptul că numele „Aurora” nu a fost niciodată repetat, 
putem deduce că au existat două valuri de Coloni, şi că 
aceasta este o lume a primului val. 

Trevize zâmbi: 


— Încep să înţeleg modul în care lucraţi voi, mitologii. 
Construiţi o suprastructură minunată, dar care este fondată 
pe aer. Legendele ne spun că primul val de Coloni a fost 
însoţit de numeroşi roboţi, şi se presupune că aceasta a fost 
cauza care i-a dus la pierzanie. Dacă am putea găsi un 
robot pe această lume, aş fi dispus să accept toată această 
ipoteză cu primul val, dar nu ne putem aştepta ca după 
două... 

Pelorat, care închisese şi deschisese tot timpul gura, reuşi 
în sfârşit să-şi recapete glasul: 

— Dar Golan, nu ţi-am spus? ... Nu, desigur, nu ţi-am spus. 
Sunt atât de emoţionat încât nu reuşesc să-mi pun ordine în 
gânduri. Acolo era un robot. 

Trevize îşi freca fruntea, de parcă l-ar fi durut. 

— Un robot? spuse el. Ai văzut un robot? 

— Da, spuse Pelorat dând energic din cap. 

— De unde ştii? 

— Păi, era un robot. Cum aş putea să nu-l recunosc dacă îl 
văd? 

— Ai mai văzut vreun robot până acum? 

— Nu, dar era un obiect de metal care semăna cu o fiinţă 
umană. Cap, braţe, picioare, trup. Desigur, când spun 
metal, trebuie să înţelegi ca era aproape în întregime 
rugină, şi presupun că vibraţiile paşilor mei l-au deteriorat 
şi mai tare; am vrut să-l ating şi... 

— De ce să-l atingi? 

— Ei bine, parcă nu-mi venea să cred ochilor. A fost o 
reacţie instinctivă. Imediat ce l-am atins, s-a transformat în 
pulbere. Dar... 

— Da? 

— Înainte de asta, ochii săi au strălucit foarte slab şi a scos 
un sunet de parcă încerca să spună ceva. 

— Vrei să spui că era în stare de funcţionare? 

— De-abia mai funcţiona, Golan. După care s-a prăbuşit. 

Trevize se întoarse spre Bliss: 

— Susţii şi tu acelaşi lucru, Bliss? 


— Era un robot, iar noi l-am văzut, spuse Bliss. 

— Şi era încă în stare de funcţionare? 

Bliss spuse pe un ton impersonal: 

— În timp ce se prăbuşea, am detectat o slabă urmă de 
activitate neuronică. 

— Cum e posibil să fi existat activitate neuronică? Un 
robot nu are creier organic format din celule. 

— Dar are un echipament computerizat, spuse Bliss; iar 
asta pot detecta. 

— Ai detectat o activitate mentală robotică? 

Bliss strânse buzele, după care spuse: 

— Era prea slabă pentru a-mi da seama de altceva decât 
că a existat. 

Trevize o privi pe Bliss, apoi îl privi pe Pelorat, şi spuse pe 
un ton exasperat: 

— Asta schimbă totul. 

Partea a patra. 

SOLARIA. 

CAPITOLUL. 10 

Roboţi. 

ÎN TIMPUL MESEI, Trevize se cufundă în gânduri, iar 
Bliss se concentră asupra hranei. 

Pelorat, singurul care părea doritor să vorbească, sublinie 
că dacă lumea pe care se aflau se numea Aurora şi era 
prima lume colonizată, Pământul trebuia să se găsească pe 
undeva, prin apropiere. 

— S-ar putea să merite să cutreierăm stelele din imediata 
noastră vecinătate, spuse el. Ar însemna să cercetăm cel 
mult câteva sute de stele. 

Trevize murmură că încearcă-şi-vezi era ultima metodă la 
care avea de gând să apeleze, şi că dorea cât mai multe 
informaţii despre Pământ înainte de a încerca să se apropie 
de el, chiar dacă i-ar descoperi poziţia. Nu spuse mai mult, 
şi Pelorat, cu entuziasmul retezat, se cufundă şi el în tăcere. 

După masă, întrucât Trevize continua să rămână mut, 
Pelorat încercă o discuţie: 


— Rămânem aici, Golan? 

— Pe timpul nopţii, da, spuse Trevize. Trebuie să mă mai 
gândesc puţin. 

— Crezi că suntem în siguranţă? 

— Dacă nu apare ceva mai rău decât câinii, spuse Trevize, 
suntem în perfectă siguranţă, aici în navă. 

— Şi cât timp ne va lua pentru a decola, în caz că apare 
ceva mai rău decât câinii? 

— Computerul este în alertă de decolare, spuse Trevize. 
Ne putem ridica într-un interval de două sau trei minute. Şi 
oricum, computerul ne va preveni în caz că se întâmplă 
ceva neaşteptat, aşa că sugerez să mergem la culcare. 
Mâine dimineaţă voi lua o hotărâre. 

Uşor de zis, gândi Trevize cu ochii deschişi, în întuneric. 
Stătea încovoiat, îmbrăcat parţial, pe podeaua camerei 
computerului. Era foarte inconfortabil, dar ştia că patul nu 
îl va îmbia la somn în acest moment, iar aici cel puţin putea 
acţiona imediat ce computerul dădea alarma. 

Apoi auzi paşi şi se ridică automat, lovindu-se cu capul de 
marginea pupitrului - nu atât de tare pentru a-şi provoca o 
rană, dar suficient pentru o durere ascuţită. 

— Janov? spuse el printre dinţi şi cu ochii înlăcrimaţi. 

— Nu. Sunt eu, Bliss. 

Trevize întinse o mână peste pupitru pentru a face măcar 
un semi-contact cu computerul, şi o lumină blândă o învălui 
pe Bliss, îmbrăcată într-un deshabille roz. 

— Ce s-a întâmplat? făcu Trevize. 

— Te-am căutat în dormitorul tău şi nu erai acolo. Aveai 
însă, neîndoielnic o activitate neuronică, şi am venit ghidată 
de ea. Nu dormeai, aşa că am intrat. 

— Bine, ce vrei? 

Bliss se aşeză pe podea, cu spatele lipit de perete, cu 
genunchii ridicaţi, odihnindu-şi bărbia pe ei: 

— Nu-ţi face griji. N-am nici un gând rău cu ceea ce ţi-a 
mai rămas din virginitate. 


— Nici nu mi-am imaginat aşa ceva, spuse sardonic 
Trevize. De ce nu dormi? Ai nevoie de somn, mai mult decât 
noi. 

— Da, spuse ea cu voce joasă şi sinceră, întâmplarea asta 
cu câinii a fost epuizantă. 

— 'Te cred. 

— Dar trebuie să-ţi vorbesc cât timp doarme Pel. 

— Despre ce anume? 

— Când ţi-a vorbit despre robot, spuse Bliss, ai zis că asta 
schimbă totul. La ce te refereai? 

— Nu-ţi dai seama şi singură? Avem trei seturi de 
coordonate, trei Lumi Interzise. Vreau să le vizitez pe toate 
trei pentru a afla cât mai multe lucruri despre Pământ, 
înainte de a încerca să ajung la el. 

Se apropie un pic de ea pentru a putea vorbi mai încet, 
apoi se îndepărtă cu o mişcare bruscă: 

— Uite ce e, nu vreau ca Janov să intre aici şi să ne 
găsească împreaună. Nu ştiu ce ar crede el. 

— Este puţin probabil. Doarme, l-am încurajat şi eu puţin 
în acest sens. Dacă începe să se agite prin pat, voi afla 
imediat... Continuă. Vrei să le vizitezi pe toate trei. Ce 
anume s-a schimbat? 

— Planul meu nu era să pierd timpul aiurea pe fiecare 
lume. Dacă Aurora a fost părăsită de oameni acum douăzeci 
de mii de ani, atunci este îndoielnic să mai fi supravieţuit 
vreo informaţie valoroasă. N-aveam chef să mai irosesc 
săptămâni sau luni scormonind degeaba suprafaţa planetei, 
luptându-mă cu câinii, pisicile, taurii, sau cine ştie ce alte 
bestii periculoase, numai pentru speranţa de a descoperi un 
fragment de material edificator prin praf, ruine şi 
putregaiuri. Poate că pe una sau pe ambele Lumi Interzise 
ale căror coordonate le mai avem există oameni, şi 
biblioteci intacte... Aşa că intenţia mea era să plecăm 
imediat de pe Aurora. Acum am fi fost în spaţiu, dormind în 
deplină siguranţă. 

— Dar? 


— Dar dacă există roboţi care încă funcţionează, poate că 
au informaţii importante, utile. Ar fi mai uşor să tratez cu ei 
decât cu oamenii, pentru că, din câte am auzit, roboții 
trebuie să respecte ordinele şi nu pot face rău unei fiinţe 
umane. 

— Deci ţi-ai modificat planul şi acum vei pierde timp pe 
această lume, căutând roboţi. 

— Nu-mi face nici o plăcere, Bliss. Părerea mea este că 
roboții nu pot rezista douăzeci de mii de ani fără reparaţii şi 
întreţinere... Totuşi, dacă ai detectat o scânteie de activitate 
mentală, înseamnă că m-am înşelat. Cine ştie? Poate că 
roboții sunt mai rezistenți decât îmi închipui eu, sau poate 
că au posibilitatea de a se auto-întreţine. 

— Ascultă-mă, Trevize, şi te rog să păstrezi secretul. 

— Secretul? făcu Trevize ridicând vocea surprins. Faţă de 
cine? 

— Sşşşt! Faţă de Pel, bineînţeles. Ascultă, nu trebuie să-ţi 
modifici planurile. Ai avut dreptate la început. Pe această 
lume nu există roboţi în stare de funcţionare. Eu nu 
detectez nimic. 

— L-ai detectat pe acela, şi dacă există unul... 

— Nu l-am detectat deloc. Nu era în stare de funcţionare; 
nu mai funcţiona de multă vreme. 

— Dar ai spus... 

— Ştiu ce am spus. Pel şi-a închipuit că a văzut o mişcare şi 
a auzit un sunet. Şi-a petrecut viaţa adunând informaţii, dar 
este greu să te faci remarcat într-un domeniu ca al lui. l-ar 
place foarte mult să facă el însuşi o descoperire. 
Descoperirea numelui „Aurora” a fost reală, şi l-a făcut mai 
fericit decât îţi poţi tu închipui. Şi-a dorit cu disperare să 
descopere mai mult. 

— Vrei să-mi spui că îşi dorea atât de mult să facă o 
descoperire încât şi-a închipuit că a dat peste un robot în 
stare de funcţionare, când de fapt robotul nu funcţiona? 

— Da, a dat peste un morman de rugină care nu avea mai 
multă conştiinţă decât roca pe care se sprijinea. 


— Dar i-ai susţinut povestea. 

— Nu m-a lăsat inima să-l aduc cu picioarele pe pământ. 
Ar fi fost puternic deziluzionat! Pel înseamnă foarte mult 
pentru mine. 

Trevize o fixă un minut întreg cu privirea. Apoi spuse: 

— 'Te deranjează dacă-mi explici de ce înseamnă atât de 
mult pentru tine? Serios că aş vrea să ştiu. Pentru tine, nu 
este probabil decât un bărbat mai în vârstă, fără nimic 
romantic. Un Izolat, iar tu dispreţuieşti Izolaţii. Eşti tânără 
şi frumoasă, şi cred că există alte părţi ale Gaiei cu trup de 
bărbaţi tineri, viguroşi şi frumoşi. Împreună cu ei poţi avea 
o relaţie fizică nemaipomenită, care să rezoneze în întreaga 
Gaia, şi să provoace culmi de extaz. Deci, ce vezi tu la 
Janov? 

Bliss îl privi pe Trevize cu un aer serios: 

— Tu nu îl iubeşti? 

Trevize dădu din umeri şi spuse: 

— "Ţin la el. Cred că s-ar putea spune, în sens non-sexual, 
că îl iubesc. 

— Nu-l cunoşti de multă vreme. Pentru ce îl iubeşti, în felul 
acesta al tău, non-sexual? 

Trevize zâmbi fără să vrea: 

— E un tip atât de ciudat. Cred sincer că niciodată în viaţă 
nu s-a gândit la el. I s-a spus să vină cu mine, şi a venit. Fără 
nici o obiecţie. Vroia să mergem pe Trantor, dar când i-am 
spus că mergem pe Gaia, nu m-a contrazis deloc. lar acum 
mă însoţeşte în această căutare a Pământului, deşi ştie că 
este periculos. Sunt sigur că dacă ar trebui să-şi sacrifice 
viaţa pentru mine - sau pentru altcineva - ar face-o, fără 
şovăială. 

— Tu ţi-ai da viaţa pentru el, Trevize? 

— S-ar putea, dacă n-aş avea timp să gândesc. Altfel, cred 
că aş ezita şi poate că mi s-ar face frică. Eu nu sunt la fel de 
bun ca el. Şi poate de aceea simt această nevoie teribilă de 
a-l proteja şi de a-l păstra mai departe la fel de bun. Nu 
vreau ca Galaxia să îl înveţe să nu fie bun. Înţelegi? Şi în 


mod special trebuie să îl apăr de tine. Nu pot suporta 
gândul că-l vei părăsi după ce se va termina cu 
amuzamentul pe care ţi-l produc acum cine ştie ce 
ciudăţenii de-ale lui. 

— Da, ştiam că aşa vei gândi. Nu crezi că şi eu văd în Pel 
ceea ce vezi tu? Ba chiar mai mult, pentru că eu pot lua 
contact direct cu mintea lui? Mă port ca şi cum i-aş vrea 
răul? Aş susţine eu visul lui cu robotul în stare de 
funcţionare, dacă aş suporta să-i văd sentimentele rănite? 
Trevize, eu sunt obişnuită cu ceea ce tu numeşti bunătate, 
pentru că fiecare parte din Gaia este gata să se sacrifice 
pentru întreg. Nu cunoaştem şi nu înţelegem alt mod de 
acţiune. Dar, făcând astfel, noi nu renunţăm la nimic, 
pentru că fiecare parte este întregul, deşi nu mă aştept să 
înţelegi acest lucru. Pel este diferit. 

Bliss nu îl mai privea pe Trevize. Era ca şi cum ar fi vorbit 
pentru sine: 

— El este un Izolat. Nu este altruist pentru că face parte 
dintr-un întreg. Este altruist prin însăşi natura lui. Mă 
înţelegi? Are numai de pierdut şi nimic de câştigat. Îmi este 
ruşine pentru că sunt ceea ce sunt şi nu simt teama dea 
pierde ceva, pe când el nu are nici o speranţă de câştig. 

Ridică din nou privirea spre Trevize, foarte serioasă: 

— Îţi dai acum seama că îl înţeleg mai mult decât ai putea 
tu vreodată? Crezi că i-aş putea face vreun rău în vreun fel? 

Trevize spuse: 

— Bliss, azi, mai devreme, ai propus: „Hai să fim prieteni”, 
iar eu nu am spus decât: „Dacă vrei...” Am avut reticenţe, 
închipuindu-mi că i-ai putea face rău lui Janov. Acum este 
rândul meu. Bliss, hai să fim prieteni. Poţi veni cu 
argumente în favoarea Gaiei, iar eu le pot refuza, dar chiar 
şi aşa, în ciuda acestui duel, hai să fim prieteni. 

Şi întinse mâna. 

— Desigur, Trevize, spuse Bliss. 

Mâinile lor se strânseră puternic. 


Trevize surâse tăcut în sinea sa. Era un surâs interior, 
buzele nu schiţaseră nici o mişcare. 

Când lucrase cu computerul pentru a descoperi posibila 
stea a primului set de coordonate, atât Pelorat cât şi Bliss 
priviseră cu atenţie şi puseseră întrebări. Acum stăteau în 
camera lor şi dormeau sau se relaxau, lăsând întreaga 
treabă doar pe umerii lui. 

Într-un fel se simţea flatat: acum aceptaseră faptul că 
Trevize era şeful, ştia ce făcea, şi nu avea nevoie de 
supraveghere sau încurajări. Cât despre el, acumulase 
suficientă experienţă pentru a avea încredere deplină în 
computer şi pentru a simţi că acesta nu avea deloc nevoie 
de asistenţă. Sau, în orice caz, de foarte puţină. 

O altă stea - luminoasă şi neînregistrată în harta Galactică 
- îşi făcu apariţia. Această a doua stea era mai luminoasă 
decât cea în jurul căreia orbita Aurora, ceea ce dădea şi mai 
multă semnificaţie faptului că nu fusese inclusă în harta 
computerizată. 

Trevize era uimit de ciudăţeniile vremurilor străvechi. 
Secole întregi puteau fi puse sub telescop, sau dimpotrivă, 
scoase total din conştiinţa omenirii. Întregi civilizaţii puteau 
fi aruncate în uitare. Şi totuşi, din ceţurile istoriei, smulse 
din mijlocul acelor civilizaţii, apăreau unul sau două 
elemente de informaţie rămase intacte - cum ar fi 
coordonatele primite de la Deniador. 

Îi mărturisise aceste gânduri lui Pelorat cu câtva timp 
înainte, iar Pelorat îi spusese imediat că tocmai de aceea 
studiul miturilor şi legendelor este un domeniu atât de 
interesant. 

— Marea artă este, spusese Pelorat, să afli sau să hotărăşti 
care anume componentă dintr-o legendă reprezintă purul 
adevăr. Nu este uşor, şi mitologi diferiţi aleg diferite 
componente, de obicei în funcţie de felul în care acestea 
corespund interpretării lor. 

În orice caz, steaua era chiar acolo unde coordonatele lui 
Deniador, corectate cu factorul timp, spuneau că va fi. În 


acest moment, Trevize era gata să parieze pe o sumă 
importantă că a treia stea va fi şi ea în locul precizat. Şi 
dacă aşa stăteau lucrurile, era dispus să creadă că legenda 
spunea în continuare adevărul, şi anume că existau în total 
cincizeci de Lumi Interzise (în ciuda numărului suspect de 
rotund). Se întrebă unde ar putea fi celelalte patruzeci şi 
şapte. 

O lume locuibilă - Lume interzisă - fu descoperită orbitând 
în jurul stelei... iar de această dată, prezenţa ei nu induse 
nici o adiere de surpriză în sufletul lui Trevize. Fusese 
absolut sigur că va fi acolo. Încadră nava pe o orbită lentă în 
jurul planetei. 

Stratul de nori era suficient de dispersat pentru a permite 
o imagine satisfăcătoare. Planeta avea un procent mare de 
apă, aşa cum aveau de altfel majoritatea lumilor locuibile. 
Exista un ocean tropical neîntrerupt, şi două oceane polare. 
Într-una din emisfere, la latitudinile temperate, se afla un 
continent serpentiform, înconjurând planeta, cu golfuri pe 
fiecare țărm. În cealaltă emisferă, tot la latitudinile 
temperate, suprafaţa uscatului era divizată în trei părţi, mai 
late pe direcţia nord-sud decât continentul din emisfera 
opusă. 

Trevize ar fi dorit să ştie suficientă climatologie pentru a 
putea prezice, din ceea ce vedea, care ar putea fi 
temperaturile şi anotimpurile. Pentru o clipă, cochetă cu 
ideea de a pune computerul să rezolve această problemă. 
Însă nu clima reprezenta aspectul cel mai important. 

Mult mai important era faptul că, încă o dată, computerul 
nu detectase nici o radiaţie de origine tehnologică. 
Telescopul nu-i spunea decât că planeta nu avea un aspect 
de haină mâncată de molii, şi nu apăreau zone deşertice. 
Solul se derula sub ei cu diferite nuanţe de verde, dar nu se 
distingeau zone urbane în partea luminată, sau luminiţe în 
partea întunecată. 

Planeta asta era oare şi ea plină de toate formele de viaţă 
în afară de cea umană? 


Bătu la uşa celuilalt dormitor. 

— Bliss? şopti el tare. 

După care bătu din nou. 

Se auzi agitaţie, apoi vocea lui Bliss: 

— Da? 

— Vrei să ieşi? Am nevoie de ajutorul tău. 

— Da, numai că te rog să aştepţi puţin până mă fac ceva 
mai prezentabilă. 

Când apăru în cele din urmă, era mai prezentabilă decât o 
văzuse 'Trevize vreodată. Totuşi, simţi o undă de iritare 
pentru că îl lăsase să aştepte; puţin îi păsa cum arăta ea. 
Dar acum erau prieteni, aşa că îşi suprimă iritarea. 

Bliss spuse zâmbind, pe un ton deosebit de plăcut: 

— Cu ce te pot ajuta, Irevize? 

Trevize arătă înspre ecran: 

— După cum vezi, survolăm o lume care pare perfect 
sănătoasă, suprafeţele de pământ sunt acoperite cu o 
vegetaţie foarte solidă. Totuşi, nu apar lumini în noapte şi 
nu există radiaţie de natură tehnologică. Te rog să sondezi 
şi să îmi spui dacă există viaţă animală. Mi s-a părut că 
undeva am văzut ceva care semăna cu o turmă de ierbivore, 
dar nu sunt sigur. S-ar putea să fi zărit ceea ce doream cu 
disperare să văd. 

Bliss „ascultă”, concentrându-se intens. Spuse: 

— A, da... e bogată în viaţ [animală. 

— Manmifere? 

— Desigur. 

— Oameni? 

Bliss păru că se concentrează şi mai puternic. Trecu un 
minut, apoi încă unul, şi în final se relaxă: 

— Nu-mi pot da foarte bine seama. Din când în când am 
avut impresia că prind o undă de inteligenţă, suficient de 
elevată pentru a putea fi considerată umană. Dar era atât 
de slabă şi atât de aleatoare încât poate că şi eu, la rândul 
meu, am simţit ceea ce doream cu disperare să simt. Vezi 
tu... 


Se opri. 

— Ei? o îmboldi Trevize. 

— Am impresia că detectez altceva, spuse ea. Nu sunt 
obişnuită cu ei, dar nu pot fi decât... 

Figura ei se încordă din nou. Începu să „asculte” cu o şi 
mai mare atenţie. 

— Ei? spuse din nou Trevize. 

Bliss se relaxă: 

— Nu văd ce altceva ar putea fi decât roboţi. 

— Roboţi! 

— Da, iar dacă detectez roboţi, cu siguranţă că aş putea fi 
capabilă să detectez şi oameni. Însă până acum... 

— Roboţi! spuse din nou Trevize încruntându-se. 

— Da, spuse Bliss, şi, după părerea mea, în număr mare. 

Când află vestea, Pelorat exclamă aproape pe acelaşi ton 
ca şi Irevize: 

— Roboţi! 

Apoi zâmbi uşor: 

— Ai avut dreptate, Golan, iar eu am greşit când m-am 
îndoit de tine. 

— Nu-mi aduc aminte să te fi îndoit de mine, Janov. 

— Am zis că e mai bine să nu mă exprim. Pur şi simplu am 
crezut, în inima mea, că a fost o greşeală să plecăm de pe 
Aurora atâta vreme cât aveam o şansă de a interoga vreun 
robot supravieţuitor. Însă acum este clar: ştiai că aici vei 
găsi o lume cu mai mulţi roboţi. 

— Nu, Janov, n-am ştiut deloc. Pur şi simplu am mers la 
noroc. Câmpurile lor mentale, după cum spune Bliss, arată 
că sunt în perfectă stare de funcţionare. După părerea mea, 
aşa ceva nu se poate fără existenţa oamenilor care să aibă 
grijă de ei şi să îi repare. Totuşi, Bliss nu poate detecta 
nimic de natură umană, aşa că mai căutăm. 

— Se pare că peste tot e pădure, nu-i aşa? spuse Pelorat 
privind ecranul. 

— Aproape peste tot. Dar sunt câteva pete care pot fi 
câmpuri. Problema este că nu văd nici un oraş, nici o lumină 


noaptea, nimic altceva decât radiaţie termică. 

— Deci, nici o fiinţă umană? 

— Asta mă întreb şi eu. Bliss este în cameră şi se 
concentrează. Am fixat la întâmplare un prim meridian. 
Bliss are un mic echipament pe care apasă ori de câte ori 
detectează o activitate mentală robotică deosebit de intensă 
- presupun că nu se poate vorbi de „activitate neuronică” în 
legătură cu roboții - sau o urmă de gânduri umane. 
Echipamentul este conectat la computer, care memorează 
astfel toate latitudinile şi longitudinile marcate de Bliss, şi îl 
vom lăsa pe el să aleagă în care loc vom ateriza. 

— Crezi că e înţelept să laşi problema asta pe seama 
computerului? 

— De ce nu, Janov? Este un computer foarte competent. În 
plus, când nu ai elemente pe baza cărora să faci tu însuţi o 
alegere, ce e rău în a lăsa această sarcină pe seama 
computerului? 

Pelorat se lumină deodată: 

— Asta îmi aduce aminte de ceva, Golan. Unele dintre 
legendele cele mai vechi includ poveşti cu oameni care iau 
decizii aruncând cuburi. 

— Serios? Şi ce rezolvă cu asta? 

— Fiecare faţă a cubului are marcată pe ea o decizie: „da”, 
„nu”, „poate”, „mai târziu”, şi aşa mai departe. Faţa care 
vine în sus la oprirea cubului va da sfatul ce trebuie urmat. 
Sau pun o bilă să se învârtă în jurul unui disc cu fante, şi în 
fiecare fantă este marcată o decizie. Decizia marcată pe 
fanta în care se opreşte bila este cea care va fi respectată. 
Unii mitologi cred că astfel de activităţi reprezentau mai 
degrabă jocuri de noroc decât loterii, dar după părerea 
mea, ambele noţiuni exprimă acelaşi lucru. 

— Într-un fel, spuse Trevize, şi noi jucăm un joc de noroc. 

Bliss ieşi din cameră, la timp pentru a auzi această ultimă 
remarcă. 

— Nu e nici un joc de noroc, spuse ea. Am apăsat pe mai 
multe „poate”, apoi pe un singur „da”, cert, şi vom merge 


către „da”. 

— Ce anume face din el un „da”? întrebă Trevize. 

— Am prins o adiere de gânduri umane. Clară. 
Neîndoielnică. 

Plouase, pentru că iarba era udă. Deasupra, norii pluteau 
purtaţi de vânt, şi dădeau semne că se destramă. 

Far Star ateriză lin lângă un mic pâlc de copaci. (În caz că 
apar câini, gândi Trevize, glumind doar pe jumătate.) 
Împrejurimile păreau a reprezenta o păşune; Trevize zărise 
livezi şi lanuri cu grâne... şi, în trecere, animale ierbivore. 

Totuşi, nu existau clădiri. Nimic artificial, în afara faptului 
că regularităţile copacilor în livezi şi limitele precise care 
separau lanurile de grâne erau la fel de artificiale ca şi o 
staţie de recepţie a microundelor. 

Să fi fost doar opera roboților? Fără oameni? 

Calm, îşi puse centura cu holstere. De data aceasta, se 
asigurase că ambele arme erau în stare de funcţionare şi 
încărcate la maxim. Pentru un moment, prinse privirea lui 
Bliss şi se opri. 

— Nu te opri, spuse ea. Nu cred că-ţi vor fi de folos la 
ceva, dar la fel am crezut şi data trecută. 

— Tu nu vrei să te înarmezi, Janov? îl întrebă Trevize. 

Pelorat dădu din umeri: 

— Nu, mulţumesc. Avându-vă pe tine, care îmi asiguri 
protecţia fizică, şi pe Bliss, care îmi asigură protecţia 
mentală, nu mă simt deloc în pericol. Cred că este o laşitate 
să mă ascund la umbra protecţiei voastre, dar ruşinea mea 
nu este prea mare, deoarece sunt foarte mulţumit de faptul 
că nu voi fi obligat să folosesc forţa. 

— 'Te înţeleg, spuse Trevize. Ai grijă să nu mergi singur 
nicăieri. Dacă eu şi cu Bliss ne despărţim, rămâi cu unul din 
noi; şi să nu dispari, tentat de cine ştie ce curiozitate 
personală. 

— Nu-ţi face griji, Trevize, spuse Bliss. Mă ocup eu. 

Trevize ieşi primul din navă. Vântul era puternic şi un pic 
răcoros după ploaie, dar Trevize îl găsi binevenit. Probabil 


că înainte de ploaie, căldura şi umiditatea fuseseră 
neplăcute. 

Respiră adânc, surprins. Mirosul planetei era încântător. 
Fiecare planetă avea mirosul ei, ştia asta, un miros 
întotdeauna neobişnuit şi de obicei dezgustător - probabil 
doar din cauză că era neobişnuit. Acesta însă era 
încântător. Sau poate prinseseră doar o conjunctură 
fericită, imediat după ploaie, într-un anumit anotimp al 
anului? Indiferent de situaţie... 

— Haideţi, strigă el. Este foarte plăcut afară. 

Pelorat ieşi şi spuse: 

— Plăcut este cuvântul cel mai potrivit. Crezi că 
întotdeauna miroase astfel? 

— Nu contează. Până într-o oră ne vom obişnui cu aroma; 
receptorii noştri olfactivi vor fi suficient de saturați pentru 
ca să nu mai simţim mirosul. 

— Păcat, se dezumflă Pelorat. 

— larba este udă, spuse Bliss cu o umbră de dezaprobare. 

— De ce nu? Ce, pe Gaia nu plouă? făcu Trevize. 

Şi imediat ce spuse acestea, o rază de soare ajunse până la 
ei, printr-o mică spărtură de nori. În curând avea să se 
mărească. 

— Desigur, răspunse Bliss, dar ştim când, şi suntem 
pregătiţi. 

— Păcat, spuse Trevize, pierzi fiorul suprizei. 

— Ai dreptate, spuse Bliss. Am să încerc să nu mai fac 
mofturi. 

Pelorat privi împrejur şi remarcă, pe un ton dezamăgit: 

— Se pare că nu este nimic pe aici. 

— O impresie greşită, spuse Bliss. Se apropie din spatele 
acelei coline. 

Privi spre Trevize. 

— Crezi că ar trebui să mergem să-i întâmpinăm? 

Trevize dădu din cap: 

— Nu. Noi am parcurs mulţi parseci pentru a-i întâlni. 
Lasă-i pe ei să parcurgă ultima distanţă. Îi vom aştepta. 


Pe moment, Bliss era singura care putea simţi apropierea; 
însă în curând, din spatele dealului apăru o siluetă. Apoi a 
doua, apoia treia. 

— Cred că deocamdată asta-i tot, spuse Bliss. 

Trevize privea curios. Deşi nu văzuse niciodată roboţi, nu 
avea nici o fărâmiţă de îndoială că asta erau. Formele 
aduceau schematic cu cele umane, şi totuşi nu păreau 
metalice. Suprafaţa lor era mată şi dădea iluzia de moale, 
ca şi cum ar fi fost acoperită de pluş. 

Dar de unde ştia el că era doar o iluzie de moale? Simţi o 
bruscă dorinţă de a pipăi acele siluete care se apropiau 
într-un ritm atât de constant. Dacă această lume era o 
Lume Interzisă - din moment ce soarele ei nu fusese inclus 
în harta Galactică - atunci Far Star şi pasagerii ei trebuie să 
reprezinte ceva nemaiîntâlnit vreodată de roboţi. Şi totuşi 
acționau cu o siguranţă calmă, ca şi cum executau un 
exerciţiu de rutină. 

Trevize spuse, încet: 

— Aici putem obţine informaţii pe care nu le-am putea 
obţine nicăieri altundeva în Galaxie. Îi putem întreba care 
sunt coordonatele Pământului în raport cu această planetă, 
iar dacă le ştiu, ni le vor spune. Cine ştie de câtă vreme 
funcţionează obiectele astea? Nu pot răspunde decât 
bazându-se pe memoria personală. Este un lucru de care 
trebuie să ţinem cont. 

— Pe de altă parte, spuse Bliss, poate că sunt fabricaţi 
recent şi nu ştiu nimic. 

— Sau, spuse Pelorat, poate că ştiu dar nu vor să ne spună. 

— Nu ne pot refuza decât dacă li s-a ordonat să nu ne 
spună, făcu Trevize, şi de ce să li se fi dat astfel de ordine 
când nimeni de pe această planetă nu ne aştepta să sosim? 

Roboții se opriră la o distanţă de aproximativ trei metri. 
Nu spuseră nimic şi nu mai schiţară nici o mişcare. 

Trevize, cu mâna pe blaster, îi spuse lui Bliss, fără a-şi lua 
ochii de pe roboţi: 

— Îţi poţi da seama dacă sunt ostili sau nu? 


— Să ştii că nu am nici o experienţă în privinţa activităţii 
lor mentale, Trevize. Totuşi, nu detectez nimic ostil. 

Trevize luă mâna de pe patul armei, dar o ţinu aproape. 
Ridică mâna dreaptă, cu palma înspre roboţi, într-un gest 
care spera să fie recunoscut drept gest de pace, şi spuse, 
vorbind rar: 

— Vă salut. Am venit pe această lume ca prieteni. 

Robotul din centru înclină capul într-un fel de plecăciune 
incompletă, pe care un optimist ar fi putut-o lua de 
asemenea ca pe un gest de pace, şi răspunse. 

Lui Trevize îi căzu falca de uimire. Într-o lume obişnuită, 
care intra în reţeaua comunicării Galactice, nimeni nu s-ar 
fi gândit la un eşec în stabilirea unui limbaj comun. Totuşi, 
robotul nu vorbi în Galactica Standard, şi nici în ceva 
asemănător. De fapt, Trevize nu reuşi să înţeleagă nici un 
cuvânt. 

Surpriza lui Pelorat era la fel de mare ca şi a lui Trevize, 
dar conţinea şi un vizibil element de satisfacţie. 

— Nu este ciudat? spuse el. 

Trevize se întoarse spre el şi spuse, cu o urmă de asprime 
în glas: 

— Nu este ciudat. Este păsărească. 

— Nu este deloc păsărească, spuse Pelorat. Este Galactică, 
dar foarte veche. Am prins câteva cuvinte. Probabil că le-aş 
fi înţeles mai uşor dacă ar fi fost scrise. Pronunţia mă 
încurcă. 

— Bine, şi ce-a spus? 

— Cred că a spus că nu ţi-a înţeles vorbele. 

— Nu-mi dau seama ce a spus, zise Bliss, dar simt un fel de 
nedumerire, şi mi se pare plauzibil. Asta dacă ai încredere 
în analiza mea asupra emoţiilor robotice - în caz că există 
ceva ce poate fi numit emoție robotică. 

Vorbind foarte rar, şi cu dificultate, Pelorat spuse ceva, 
după care cei trei roboţi aplecară capetele la unison. 

— Ce le-ai spus? întrebă Trevize. 


— Le-am spus că nu pot vorbi bine, dar voi încerca, zise 
Pelorat. Le-am cerut un pic de răgaz. Nemaipomenit, 
bătrâne, este nemaipomenit de interesant. 

— Nemaipomenit de dezamăgitor, murmură Trevize. 

— Vezi tu, spuse Pelorat, fiecare planetă locuibilă din 
Galaxie reuşeşte să-şi creeze propria variantă de Galactică, 
deci există un milion de dialecte care uneori sunt aproape 
imposibil de înţeles, dar care evoluează odată cu Galactica 
Standard. Presupunând că această lume a fost izolată timp 
de aproape douăzeci de mii de ani, limbajul ar fi trebuit în 
mod normal să devieze atât de mult faţă de cel al restului 
Galaxiei încât să devină un limbaj total diferit. Nu s-a 
întâmplat aşa, probabil datorită faptului că această lume 
are un sistem social care depinde de roboţi, iar aceştia nu 
înţeleg decât limbajul pe care au fost programaţi să îl 
înţeleagă. Pentru a nu-i reprograma tot timpul, limbajul a 
rămas la fel, iar acum avem ocazia să auzim o foarte 
arhaică versiune a limbajului Galactic. 

— lată un exemplu, spuse Trevize, despre cum o societate 
poate să rămână pe loc, şi în cele din urmă să degenereze. 

— Dar, bunul meu prieten, protestă Pelorat, a păstra un 
limbaj relativ nemodificat nu este un semn de degenerare. 
Există şi avantaje. Documentele păstrate timp de secole şi 
milenii au sens şi dau o mai mare longevitate şi autoritate 
arhivelor istorice. În restul Galaxiei, limbajul edictelor 
Imperiale de pe vremea lui Hari Seldon deja începe să sune 
demodat. 

— Şi tu cunoşti forma asta arhaică de limbaj Galactic? 

— N-aş spune că o cunosc, Golan. Să spunem mai bine că, 
studiind miturile şi legendele străvechi, m-am obişnuit cu 
ea. Vocabularul nu este complet străin, inflexiunile însă sunt 
diferite. Persistă de asemenea expresii idiomatice la care 
noi am renunţat şi, după cum am spus, pronunția este total 
schimbată. Aş putea ţine loc de interpret, dar nu unul foarte 
bun. 

Trevize oftă tremurat: 


— O slabă adiere de noroc este mai bună decât nimic. Dă-i 
drumul, Janov. 

Pelorat se întoarse spre roboţi, aşteptă un moment, apoi 
privi înapoi spre Trevize: 

— Ce să le spun? 

— Să luăm taurul de coarne. Întreabă-i unde se află 
Pământul. 

Pelorat rosti cuvintele unul câte unul, gesticulând 
exagerat. 

Roboții se priviră unul pe altul şi scoaseră câteva sunete. 

Apoi cel din mijloc îi vorbi lui Pelorat, care răspunse 
întinzând mâinile ca şi cum ar fi tras de un cordon elastic. 
Robotul îi replică rostind cuvintele cu la fel de multă grijă. 

Pelorat se întoarse spre Trevize: 

— Nu sunt sigur că i-am făcut să înţeleagă ce vreau să 
spun prin „Pământ”. Probabil îşi închipuie că m-am referit 
la o anumită regiune a planetei lor. Mi-au spus că nu au 
auzit de o astfel de regiune. 

— Au spus cum se numeşte această planetă? 

— Numele folosit de ei cred că s-ar putea traduce cel mai 
bine prin „Solaria”. 

— Ai auzit de ea în legendele tale? 

— Nu... La fel cum nu am auzit nici de Aurora. 

— Bine, atunci întreabă-i dacă există pe cer... printre 
stele... vreun loc numit Pământ. Arată cu degetul în sus. 

Un nou schimb de cuvinte; în cele din urmă, Pelorat se 
întoarse şi spuse: 

— 'Tot ce pot obţine de la ei, Golan, este că nu există locuri 
pe cer. 

— Întreabă-i ce vârstă au, interveni Bliss. Sau, mai bine, 
de câtă vreme funcţionează. 


— Nu ştiu cum se spune „funcţionează”. Cât despre 
„vârstă”... Nu sunt un interpret foarte bun. 

— Dă-ţi silinţa, Pel dragă, spuse Bliss. 

După câteva replici, Pelorat spuse: 

— Funcţionează de douăzeci şi şase de ani. 

— Douăzeci şi şase de ani, spuse Trevize cu dezgust. Sunt 
de-abia cu puţin mai în vârstă decât tine, Bliss. 

Bliss reacţionă cu un neaşteptat orgoliu: 

— Întâmplător... 

— Ştiu, o întrerupse Trevize. Tu eşti Gaia, care este veche 
de mii de ani... În orice caz, aceşti roboţi nu pot vorbi 
despre Pământ din proprie experienţă, şi în memorie nu le- 
au fost stocate informaţii de care nu au nevoie. Deci nu 
cunosc nimic despre astronomie. 

— Poate că sunt alţi roboţi undeva pe planetă, probabil 
mai vechi, spuse Pelorat. 

— Mă îndoiesc, spuse Trevize, dar întreabă-i, dacă poţi 
găsi cuvintele potrivite. 

De această dată conversaţia dură mult timp şi în final 
Pelorat o întrerupse, roşu la faţă şi cu un vizibil aer de 
iritare. 

— Golan, spuse el, nu am înţeles chiar tot ce au încercat să 
spună, dar trag concluzia că roboții mai vechi sunt folosiţi 
pentru muncă manuală şi nu cunosc nimic. Dacă robotul 
ăsta ar fi un om, aş spune că vorbit cu dispreţ despre 
roboții mai vechi. Aceştia trei sunt roboţi casnici, după cum 
se laudă, şi sunt înlocuiţi înainte să se învechească. Ei deţin 
adevăratele cunoştinţe... au fost vorbele lor, nu ale mele. 

— Nu par să cunoască prea multe, bombăni Trevize. Cel 
puţin, din lucrurile pe care vrem noi să le aflăm. 

— Acum regret că am plecat chiar aşa rapid de pe Aurora, 
spuse Pelorat. Dacă am fi găsit acolo un robot 
supravieţuitor, şi am fi găsit, din moment ce primul pe care 
l-am întâlnit mai avea o scânteie de viaţă în el, am fi aflat 
despre Pământ din memoria lor personală. 


— În caz că le-a rămas memoria intactă, Janov, spuse 
Trevize. Ne putem întoarce oricând acolo, şi dacă va trebui 
o vom face, înfruntând pericolul haitelor de câini... Dar 
dacă aceşti roboţi au o vechime de două decenii, înseamnă 
că cei care i-au construit nu au pierit încă. Iar aceştia 
trebuie să fie oameni. Cel puţin aşa gândesc eu. 

Se întoarse spre Bliss: 

— Eşti sigură că ai detectat... 

Dar ea ridică o mâna pentru a-l opri. Pe faţa ei se 
întipărise o expresie de atenţie încordată. 

— Vine acum, spuse ea cu voce joasă. 

Trevize se întoarse spre colină şi acolo, întâi apărând de 
după ea, apoi îndreptându-se spre ei, zări silueta de 
neconfundat a unei fiinţe umane. Tenul său era palid, părul 
lung şi deschis la culoare, umflându-se în părţile laterale ale 
capului. Avea o faţă gravă dar care părea foarte tânără. 
Mâinile şi picioarele goale nu erau deosebit de musculoase. 

Roboții se dădură la o parte din faţa sa, iar el avansă până 
ajunse aproape. 

Apoi vorbi, cu o voce clară, plăcută, iar cuvintele, deşi 
pronunția era arhaică, erau în limbajul Standard Galactic, 
uşor de înţeles. 

— Bine aţi venit, călători prin spaţiu, spuse el. Ce vreţi de 
la roboții mei? 

Trevize nu se acoperi de glorie. Spuse, prosteşte: 

— Vorbeşti Galactica? 

Solarianul răspunse, cu un zâmbet aspru: 

— De ce nu, din moment ce nu sunt mut? 

Trevize arătă înspre roboţi: 

— Dar ăştia? 

— Aceştia sunt roboţi. Ei vorbesc limba mea. Dar eu sunt 
Solarian şi aud comunicațiile hiperspaţiale ale lumilor de 
dincolo, aşa încât, la fel ca şi predecesorii mei, am învăţat 
modul vostru de a vorbi. Ei au lăsat descrieri ale limbajului, 
dar aud mereu cuvinte noi şi expresii care se modifică odată 
cu trecerea timpului. Ca şi cum voi, Colonii, vă puteţi fixa pe 


planete, dar nu puteţi fixa limbajul. De ce te surprinde 
faptul că înţeleg limbajul vostru? 

— N-ar fi trebuit să mă surprindă, spuse Trevize. Îmi cer 
scuze. Am vorbit adineauri cu roboții, şi nu mi-am închipuit 
că voi auzi limbajul Galactic vorbindu-se pe această lume. 

Privi cu atenţie fiinţa din faţa sa. Purta o robă albă şi 
subţire, largă pe umeri, cu deschideri mari pentru braţe. 
Era deschisă în faţă, expunând vederii pieptul gol şi, mai 
jos, slipul. În afară de o pereche de sandale uşoare, nu mai 
purta altceva. 

Trevize îşi dădu seama că nu putea spune dacă Solarianul 
era bărbat sau femeie. Sânii erau de bărbat, desigur, dar nu 
avea păr pe piept, iar slipul subţire nu prezenta nici o 
umflătură. 

Se întoarse spre Bliss şi şopti: 

— Şi ăsta ar putea fi un robot, dar seamănă foarte mult cu 
o fiinţă umană în... 

Bliss spuse, de-abia mişcând buzele: 

— Mintea este a unei fiinţe umane, nu a unui robot. 

— Şi totuşi, nu mi-aţi răspuns întrebării iniţiale, reluă 
Solarianul. Voi scuza această omisiune şi o voi pune pe 
seama surprizei. Acum vă voi întreba încă o dată, şi nu 
trebuie să mai greşiţi. Ce vreţi de la roboții mei? 

— Facem o călătorie, spuse Trevize, şi căutăm unele date 
pentru a putea ajunge la destinaţie. Am cerut roboților tăi 
să ne ajute, dar nu au ştiut să ne răspundă. 

— Ce informaţii căutaţi? Poate vă ajut eu. 

— Căutăm să aflăm care sunt coordonatele Pământului. Ni 
le poţi spune? 

Solarianul ridică din sprâncene, mirat: 

— M-aş fi aşteptat ca primul obiect al curiozităţii voastre 
să fie persoana mea. Deşi nu aţi cerut-o, vă voi spune că mă 
numesc Sarton Bander, şi vă aflaţi pe moşia Bander, care se 
întinde cât vedeţi cu ochii în toate direcţiile, şi mult mai 
departe. Nu pot spune că sunteţi bineveniţi aici, pentru că 
prin venirea voastră aţi violat un pact. După o perioadă de 


multe mii de ani, sunteţi primii Coloni care aţi aterizat pe 
Solaria şi, după cum înţeleg, aţi venit doar pentru a afla 
care este cel mai bun mod de a ajunge pe o altă lume. 
Odinioară aţi fi fost distruşi, împreună cu nava voastră, 
imediat ce aţi fost detectaţi. 

— Este un mod barbar de a trata oamenii inofensivi şi fără 
intenţii rele, spuse prudent Trevize. 

— Sunt de acord, dar atunci când membrii unei societăţi în 
expansiune pun piciorul într-o societate inofensivă şi 
statică, acest simplu contact reprezintă prin el însuşi un 
potenţial pericol. Atâta vreme cât ne temeam de acest 
pericol, eram gata să-i distrugem pe cei care veneau, încă 
de la sosire. Din moment ce acum nu mai avem motive să ne 
temem, suntem, după cum vezi, dispuşi să discutăm. 

— Apreciez informaţia pe care ne-ai oferit-o cu atâta 
amabilitate, spuse Trevize, dar ai omis să ne răspunzi la 
întrebarea pe care ţi-am pus-o. O voi repeta. Ne poţi spune 
care sunt coordonatele Pământului? 

— Prin Pământ, presupun că înţelegi lumea din care se 
trag specia umană şi restul speciilor de plante şi animale. 

Spunând acestea, mâna sa evoluă grațios indicând 
împrejurimile. 

— Da, domnule, spuse Trevize. 

Pe faţa Solarianului se întipări o expresie ciudată, de 
repulsie: 

— Te rog să mi te adresezi simplu, cu Bander, spuse el, 
dacă vrei să foloseşti vreo formă de adresare. Nu mi te 
adresa cu cuvinte care definesc o clasificare sexuală. Eu nu 
sunt nici mascul, nici femelă. Sunt complet. 

Trevize încuviinţă (avusese dreptate): 

— Cum doreşti, Bander. Deci, care sunt coordonatele 
Pământului, lumea din care ne tragem cu toţii? 

— Nu ştiu, spuse Bander. Şi nici nu doresc să ştiu. Dacă aş 
şti, sau dacă aş afla, tot nu v-ar folosi la nimic, pentru că 
Pământul nu mai există ca lume. 

Desfăcu larg braţele şi continuă: 


— Ah! ... Soarele este plăcut. Nu vin des la suprafaţă, şi 
niciodată când nu se arată soarele. Am trimis roboții să vă 
întâmpine primii. Nu am venit decât după ce s-a înseninat. 

— Cum se face că Pământul nu mai există ca lume? insistă 
Trevize. 

Se pregăti să asculte încă o dată povestea cu 
radioactivitatea, însă Bander nu auzi întrebarea sau, mai 
degrabă, o lăsă neglijent la o parte. 

— Povestea este prea lungă, spuse el. Mi-aţi spus că aţi 
venit fără nici o intenţie rea. 

— Corect. 

— Atunci de ce aţi venit înarmaţi? 

— A fost o simplă precauţie. Nu ştiam peste ce vom da. 

— Nu contează. Micuţele voastre arme nu reprezintă 
vreun pericol pentru mine. Şi totuşi, sunt curios. Am auzit, 
bineînţeles, multe despre istoria voastră deosebit de 
barbară, care pare să depindă în totalitate de arme... Dar 
n-am văzut niciodată cu adevărat o armă. Pot să ovădpea 
ta? 

Trevize făcu un pas înapoi: 

— Mă tem că nu, Bander. 

Bander părea amuzat: 

— Am întrebat doar din politeţe. De fapt, nu aveam deloc 
nevoie de acordul tău. 

Întinse mâna, şi din holsterul drept al lui Trevize ieşi 
blasterul, iar din holsterul stâng apăru biciul neuronic. 
Trevize se repezi să-şi apuce armele, dar îşi simţi braţele 
împiedicate ca de nişte fire elastice foarte puternice. 
Pelorat şi Bliss încercară să se repeadă în faţă, dar şi ei 
erau reţinuţi în acelaşi mod. 

— Nu încercaţi să mă împiedicaţi, spuse Bander. Nu aveţi 
cum. 

Armele aterizară în mâinile lui, şi le examină cu atenţie. 

— Acesta, spuse el arătând blasterul, pare să fie un 
emiţător de microunde care produce căldură, făcând astfel 
să explodeze orice corp care conţine fluide. Celălalt este 


mai complicat, şi trebuie să recunosc că nu-mi dau seama 
dintr-o simplă privire care îi este destinaţia. Totuşi, din 
moment ce nu aveţi intenţii rele şi nu faceţi râu, nu aveţi 
nevoie de arme. Voi goli conţinutul energetic al unităţilor 
din fiecare armă. Acum sunt inofensive, doar dacă nu 
cumva vreţi să le folosiţi ca obiecte contondente, ceea ce nu 
v-aş sfătui. 

Solarianul dădu drumul armelor, şi acestea plutiră din nou 
prin aer, de data aceasta înapoi spre Trevize. Fiecare armă 
intră cu precizie în holsterul său. 

Trevize, simțindu-se eliberat, scoase blasterul, dar inutil. 
Contactul se bălăngănea liber, iar unitatea enegetică fusese 
total golită. La fel păţise şi biciul neuronic. 

Ridică privirea spre Bander care spuse, zâmbind: 

— Eşti foarte neajutorat, Străine. La fel de uşor, dacă 
doresc, îţi pot distruge nava. La fel de uşor te pot distruge 
pe tine. 

CAPITOLUL 11 

Subteran. 

TREVIZE ÎNGHEŢĂ. Încercând să respire normal, se 
întoarse, aruncând o privire spre Bliss. 

Ea îşi pusese un braţ protector în jurul taliei lui Pelorat şi, 
după toate aparențele, era foarte calmă. Zâmbi uşor, şi 
înclină discret capul. 

Trevize se întoarse spre Bander. Interpretând gestul lui 
Bliss ca pe un semn de încurajare, şi sperând din toată 
inima că interpretase corect, spuse apăsat: 

— Cum ai făcut asta, Bander? 

Bander zâmbi, bine dispus: 

— Spuneţi-mi, micuţilor, credeţi în vrăjitorie? În magie? 

— Nu credem, micuţule, latră Trevize. 

Bliss îl trase de mânecă şi şopti: 

— Nu-l enerva. Este periculos. 

— Văd şi eu că este, spuse Trevize reuşind cu mare 
dificultate să coboare vocea. Fă ceva! 

Vocea lui Bliss de-abia se auzi: 


— Nu încă. Dacă se simte în siguranţă, va fi mai puţin 
periculos. 

Bander nu acordă atenţie scurtului schimb de şoapte 
dintre cei doi Străini. Se îndepărtă nepăsător, roboții 
dându-se la o parte pentru a-i face loc să treacă. 

Apoi privi înapoi şi îndoi leneş degetul făcându-le semn: 

— Veniţi. Urmaţi-mă. Toţi trei. Vă voi spune o poveste. 
Poate că pe voi nu vă va interesa, dar pentru mine are o 
însemnătate. 

Continuă să înainteze alene. 

Trevize rămase locului o vreme, neştiind ce reacţie ar fi 
trebuit să aibă. Însă Bliss o luă înainte, iar Pelorat făcu la 
fel, tras de braţul ei. În cele din urmă, Trevize se mişcă şi el; 
alternativa era să rămână singur cu roboții. 

Bliss spuse uşor: 

— Bander, dacă eşti amabil să ne spui povestea care s-ar 
putea să nu ne intereseze... 

Bander se întoarse şi o privi cu atenţie, ca şi cum abia 
acum ar fi devenit cu adevărat conştient de prezenţa ei. 

— Tu eşti jumătatea feminină a omului, nu-i aşa? întrebă 
el. Jumătatea inferioară? 

— Jumătatea cu gabaritul mai redus, Bander. Da. 

— Atunci, ceilalţi doi sunt jumătăţi masculine? 

— Într-adevăr. 

— Ai avut un copil, jumătate-feminină? 

— Bander, numele meu este Bliss. Până acum, nu am 
născut nici un copil. Acesta este Trevize. Acesta este Pel. 

— Şi care dintre aceşti doi masculi te vor asista atunci 
când îţi va veni vremea? Sau te vor asista amândoi? Sau 
niciunul? 

— Pel mă va asista, Bander. 

Bander îşi îndreptă atenţia spre Pelorat: 

— Văd că ai păr alb. 

— Da, spuse Pelorat. 

— Dintotdeauna a avut această culoare? 

— Nu, Bander, a devenit aşa odată cu înaintarea în vârstă. 


— Ce vârstă ai? 

— Cincizeci şi doi de ani, Bander, spuse Pelorat. 

Apoi adăugă repede: 

— Ani Galactici Standard. 

Bander continua să meargă (către conacul îndepărtat, 
presupuse Trevize), dar ceva mai încet. 

— Nu ştiu cât de lung este un An Galactic Standard, spuse 
el, dar nu poate fi foarte diferit faţă de anul nostru. La ce 
vârstă vei muri, Pel? 

— N-aş putea spune. Aş mai putea trăi vreo treizeci de ani. 

— Deci optzeci şi doi de ani. Cu viaţă scurtă, şi divizați în 
jumătăţi. Pare de necrezut, şi totuşi strămoşii mei 
îndepărtați erau la fel ca voi, şi trăiau pe Pământ... Dar unii 
dintre ei au părăsit Pământul pentru a întemeia lumi noi, în 
jurul altor stele. Lumi minunate, bine organizate, şi 
numeroase. 

— Nu multe. Cincizeci, interveni Trevize cu voce tare. 

Bander îi acordă lui Trevize o plivire arogantă. Acum 
părea mai puţin bine dispus. 

— Trevize, spuse el. Acesta este numele tău. 

— Golan Trevize este numele meu întreg. Am zis că erau 
cincizeci de lumi Spaţiene. Lumile noastre se numără cu 
milioanele. 

— Deci cunoaşteţi povestea pe care doresc să v-o spun? 
făcu Bander cu voce liniştită. 

— Dacă povestea este că au existat cândva cincizeci de 
lumi Spaţiene, atunci o cunoaştem. 

— Noi nu ţinem cont doar de număr, jumătate-de-om, 
spuse Bander. Noi ţinem cont şi de calitate. Eram cincizeci, 
dar toate milioanele voastre nu valorează împreună nici 
măcar cât una din cele cincizeci. lar Solaria era a 
cincizecea şi, în consecinţă, cea mai bună. Solaria depăşea 
cu mult celelalte lumi Spaţiene, în aceeaşi măsură în care 
lumile Spaţiene depăşeau Pământul. Doar noi, de pe 
Solaria, am învăţat cum trebuie trăită viaţă. Noi nu ne-am 
adunat şi îngrămădit ca animalele, aşa cum făceau cei de pe 


Pământ, aşa cum făceau şi alte lumi, chiar Spaţiene. Noi am 
trăit în singurătate, servindu-ne de roboţi, şi văzându-ne 
oricât de des doream, dar pe cale electronică. Foarte rar 
ne-am întâlnit în carne şi oase. Sunt mulţi ani de când n-am 
mai privit o fiinţă umană aşa cum vă privesc acum pe voi, 
dar voi nu sunteţi decât jumătăţi de oameni, şi deci 
prezenţa voastră nu îmi restrânge libertatea mai mult decât 
ar face-o o vacă, sau un robot. Cu toate acestea, şi noi am 
fost odinioară jumătăţi de oameni. Indiferent cât de mult ne 
perfecţionaserăm libertatea, deşi stăpâneam nenumărați 
roboţi, libertatea nu era niciodată totală. Pentru a putea 
produce urmaşi, trebuiau să coopereze doi indivizi. Era 
posibil, desigur, să obţii spermatozoizi şi ovule, să 
declanşezi procesul de fertilizare, iar creşterea embrionară 
să aibă loc artificial, automatizat. Era posibilă creşterea 
adecvată a copiilor, sub supravegherea roboților. 'Toate 
acestea se puteau face, dar jumătăţile de oameni nu erau 
dispuse să renunţe la plăcerea care însoțea însămânţarea 
biologică. În consecinţă, se dezvoltau ataşamente 
emoţionale perverse, şi libertatea dispărea. Înţelegeţi că 
situaţia trebuia schimbată? 

— Nu, Bander, spuse Trevize, nu înţelegem, pentru că noi 
nu măsurăm libertatea după standardele tale. 

— Asta din cauză că nu ştiţi ce este libertatea. Nu aţi trăit 
decât în muşuroaie, nu cunoaşteţi alt mod de viaţă decât să 
fiţi mereu forţaţi - până în cele mai mici detalii - să vă 
supuneţi voinţa în faţa altora sau, lucru la fel de 
dezgustător, luptându-vă să supuneţi voinţa altora în 
interesul vostru. Unde este libertatea? Libertatea nu 
înseamnă nimic dacă nu trăieşti aşa cum doreşti! Exact aşa 
cum doreşti! Apoi a venit vremea când Pământenii au 
început din nou sa se răspândească în spaţiu, ca nişte roiuri 
scăpate de sub control. Ceilalţi Spaţieni au încercat să intre 
în competiţie. Noi, Solarienii, nu am făcut aşa ceva. Noi am 
prevăzut că aglomerarea duce la un eşec inevitabil. Ne-am 
mutat în subteran şi am întrerupt orice contact cu restul 


Galaxiei. Eram hotărâți să rămânem noi înşine, indiferent 
de preţ. Am construit roboţi şi arme adecvate care să 
protejeze suprafaţa planetei, aparent părăsită, şi care şi-au 
îndeplinit admirabil misiunea. Au venit nave, şi au fost 
distruse până când au încetat să mai vină. Planeta a fost 
uitată, exact aşa cum ne-am dorit. Între timp, în subteran, 
am încercat să ne rezolvăm problemele. Ne-am reglat 
genele cu precauţie şi delicateţe. Am avut eşecuri, dar şi 
succese, şi am ştiut să profităm de ele. A fost nevoie de 
multe secole, dar în cele din urmă am devenit fiinţe umane 
complete; avem plăcerea totală în orice moment dorim, şi 
producem, atunci când considerăm necesar, ovule 
fertilizate care se vor dezvolta sub grija competentă a 
roboților. 

— Hermafrodiţi, spuse Pelorat. 

— Aşa se spune în limbajul vostru? întrebă indiferent 
Bander. N-am mai auzit niciodată acest cuvânt. 

— Hermafroditismul opreşte evoluţia, spuse Trevize. 
Fiecare copil este dublul genetic al părintelui său 
hermafrodit. 

— Tu consideri evoluţia ca fiind supusă hazardului. Noi ne 
putem proiecta copiii aşa cum dorim. Putem modifica sau 
ajusta genele şi, din când în când, o facem... Dar aproape că 
am ajuns la locuinţa mea. Hai să intrăm. S-a făcut târziu. 
Soarele deja nu mai oferă căldură, şi ne vom simţi mai bine 
înăuntru. 

Trecură printr-o uşă fără încuietori dar care se deschise la 
apropierea lor şi se închise în urmă. Nu existau ferestre, 
dar la intrarea într-o încăpere cavernoasă, pereţii începură 
să strălucească, oferind o lumină vie. Podeaua părea goală, 
dar era moale şi elastică la atingere. În fiecare dintre cele 
patru colţuri ale camerei stătea nemişcat un robot. 

Bander arătă cu degetul spre peretele opus uşii, care nu 
părea deloc diferit de ceilalţi trei pereţi: 

— Acel perete este video-ecranul meu. Lumea se deschide 
în faţa mea prin acel ecran, dar aceasta nu îmi limitează în 


nici un fel libertatea, pentru că nu sunt obligat să-l folosesc. 

— Şi nici nu poţi obliga pe altul să-l folosească, chiar dacă 
tu doreşti, spuse Trevize. 

— Să oblig? spuse Bander cu aroganță. Celelalte fiinţe 
complete fac cum vor, şi este cu atât mai bine dacă ceea ce 
fac eu le convine. Te rog să ţii cont că nu folosim pronumele 
personale atunci când vorbim despre noi. 

În cameră se afla un scaun, cu faţa spre video-ecran, iar 
Bander luă loc în el. 

Trevize privi în jur, ca şi cum se aştepta ca din podea să 
răsară alte scaune. 

— Ne putem aşeza şi noi? întrebă el. 

— Dacă doriţi..., spuse Bander. 

Bliss, zâmbind, se aşeză pe podea. Pelorat se aşeză lângă 
ea. Trevize, încăpățânat, rămase în continuare în picioare. 

— Spune-mi, Bander, începu Bliss, câte fiinţe umane 
trăiesc pe această planetă? 

— Spune „Solarieni”, jumătate-de-om Bliss. Cuvântul 
„fiinţă umană” este compromis, pentru că jumătăţile-de- 
oameni îşi spun şi ele la fel. Ne putem spune „oameni 
compleţi”, dar este mai puţin practic. Termenul potrivit este 
„Solarian”. 

— Atunci, câţi Solarieni trăiţi pe această planetă? 

— Nu sunt sigur. Nu ne numărăm. Poate o mie două sute. 

— O mie două sute pe o întreagă lume? 

— O mie două sute. Din nou vă interesează numărul, în 
timp ce noi suntem preocupaţi de calitate... şi nici nu 
înţelegeţi ce este libertatea. Dacă ar exista vreun Solarian 
cu care să-mi disput stăpânirea absolută asupra oricărei 
porţiuni din teritoriul meu, sau asupra oricărui robot, sau 
vieţuitoare, sau obiect, libertatea mea ar fi limitată. Din 
moment ce există şi alţi Solarieni, limitarea libertăţii trebuie 
îndepărtată cât mai mult posibil, separându-ne până la 
punctul la care contactul este virtual nonexistent. Solaria 
păstrează o mie două sute de Solarieni în condiţii care se 


apropie de ideal. Dacă ar fi mai mulţi, libertatea ar fi 
simţitor limitată, până la un nivel insuportabil. 

— Asta înseamnă că trebuie numărat fiecare copil, iar 
decesele trebuiesc compensate, spuse deodată Pelorat. 

— Desigur. Acest lucru se face pe orice lume cu populaţie 
stabilă... chiar şi pe a voastră, cred. 

— Şi din moment ce probabil că sunt mai puţine decese, 
trebuie să fie mai puţini copii. 

— Într-adevăr. 

Pelorat dădu din cap şi se cufundă în tăcere. 

— Vreau să ştiu cum ai făcut armele mele să zboare prin 
aer, spuse Trevize. Nu mi-ai dat nici o explicaţie. 

— Ţi-am oferit o explicaţie: vrăjitorie sau magie. Refuzi să 
o acceţi? 

— Bineînţeles că refuz. Drept ce mă iei? 

— Atunci, crezi în conservarea energiei şi în creşterea 
entropiei? 

— Asta da. Nu cred că în douăzeci de mii de ani aţi 
schimbat aceste legi, sau le-aţi modificat măcar cu un 
singur micron. 

— Ai dreptate, jumătate-de-persoană. Dar gândeşte-te. 
Afară străluceşte soarele. 

Făcu un gest încărcat cu o stranie graţie, ca şi cum ar fi 
arătat lumina soarelui, pretutindeni în jurul său. După care 
continuă: 

— Dar este şi umbră. La lumină este mai cald decât în 
întuneric, iar căldura se scurge spontan dinspre zona 
luminată spre zona întunecată. 

— Îmi spui lucruri cunoscute, făcu Trevize. 

— Probabil că le cunoşti atât de bine încât nu te mai 
gândeşti la ele. Noaptea, suprafaţa Solariei este mai caldă 
decât obiectele de dincolo de atmosfera sa, şi căldura se 
scurge spontan dinspre suprafaţa planetei înspre spaţiu. 

— Ştiu şi asta. 

— Şi, zi sau noapte, interiorul planetei este mai cald decât 
suprafaţa ei. În consecinţă, căldura se scurge spontan de la 


interior spre suprafaţă. Îmi închipui că ştii şi acest lucru. 

— Unde vrei să ajungi, Bander? 

— Transferul căldurii dinspre mai cald spre mai rece, care 
trebuie să aibă loc în virtutea legii a doua a termodinamicii, 
poate fi folosit pentru a dezvolta lucru mecanic. 

— În teorie, da, dar lumina soarelui este dispersată, 
căldura suprafeţei planetei este şi mai dispersată, şi viteza 
cu care căldura se extinde din interior face din aceasta din 
urmă cea mai slabă sursă de căldură. Cantitatea de căldură 
utilizabilă probabil că nu va fi suficientă aici pentru a ridica 
o pietricică. 

— Depinde de echipamentul folosit în acest scop, spuse 
Bander. Instrumentul nostru a fost creat într-un interval de 
mii de ani, şi nu este altceva decât o porţiune a creierului. 

Bander îşi ridică părul de pe părţile laterale ale capului, 
expunând vederii acele porţiuni ale craniului aflate în 
spatele urechilor. Întoarse capul într-o parte şi într-alta; în 
spatele fiecărei urechi se afla o umflătură de mărimea şi 
forma unui ou de găină, văzut dinspre capătul mai rotund. 

— Această protuberanţă a creierului meu, şi absenţa ei la 
creierul vostru, reprezintă diferenţa dintre un Solarian şi 
voi. 

Trevize arunca din când în când o privire spre Bliss, care 
părea concentrată total asupra lui Bander. Îşi dădea bine 
seama ce se întâmpla. 

Bander, în ciuda imnului pe care-l închinase libertăţii, nu 
putuse rezista acestei ocazii. Nu putea vorbi cu roboții de 
pe o poziţie egală din punct de vedere intelectual, şi în nici 
un caz cu animalele. Să vorbească celorlalţi Solarieni îi era 
neplăcut, iar comunicarea ar fi fost forţată şi nu spontană. 

Cât despre Trevize, Bliss, şi Pelorat, or fi fost ei jumătăţi- 
de-oameni, după aprecierea lui Bander, şi poate că - în 
mintea sa - nu îi limitau libertatea mai mult decât un robot 
sau o vacă, dar îi erau egali (sau aproape egali) ca intelect, 
şi ocazia de a le vorbi reprezenta un lux unic pe care nu îl 
mai experimentase vreodată. 


Nu e de mirare, gândi Trevize, că Solarianul se lăsase dus 
de val. Iar Bliss (Trevize era de două ori sigur) îl încurajase, 
împingând uşor mintea lui Bander să facă ceea ce oricum îşi 
dorea foarte mult. 

Bliss, probabil, considera că dacă Bander şi-ar da drumul 
la gură, le-ar putea spune ceva util referitor la Pământ. Lui 
Trevize i se părea o atitudine bine motivată, aşa că, deşi nu 
era cu adevărat curios despre subiectul în discuţie, făcu 
efortul de a continua conversaţia. 

— Ce fac acei lobi cerebrali? întrebă el. 

— Sunt transductori, spuse Bander. Activaţi de fluxul de 
căldură, îl transformă în energie mecanică. 

— Nu pot crede aşa ceva. Fluxul de căldură este 
insuficient. 

— Micuţă jumătate-de-om, nu vrei deloc să gândeşti. Dacă 
ar exista o mulţime de Solarieni, îngrămădiţi laolaltă, 
fiecare încercând să se folosească de fluxul de căldură, 
atunci da, cantitatea de căldură ar fi insuficientă. Însă eu 
am peste patruzeci de mii de kilometri pătraţi la dispoziţie, 
doar ai mei. Eu pot asimila fluxul de căldură de pe orice 
porţiune din această suprafaţă a mea, fără să o împart cu 
nimeni; cantitatea este suficientă. Înţelegi? 

— Este chiar aşa de simplu să asimilezi fluxul de căldură 
de pe o suprafaţă întinsă? Simplul fapt al concentrării 
acestui flux necesită o mare cantitate de energie. 

— Poate, dar eu nu sunt conştient de acest lucru. Lobii- 
transductori concentrază în mod continuu fluxul de căldură 
atunci când este nevoie. Când ţi-am ridicat armele în aer, 
un anumit volum al atmosferei luminate de soare şi-a 
pierdut excesul de căldură în beneficiul unui volum din 
partea întunecată, astfel încât m-am folosit de energia 
solară. În loc să mă folosesc de un instrument mecanic sau 
electronic, m-am folosit de un instrument neuronic. 

Atinse uşor unul dintre lobii-transductori: 

— Lucrează repede, eficient, continuu... şi fără efort. 

— Incredibil murmură Pelorat. 


— Nu este deloc incredibil, spuse Bander. Gândeşte-te la 
fineţea ochiului şi urechii, şi cum pot acestea transforma 
cantităţi mici de fotoni sau vibrații ale aerului în informaţii. 
Pare incredibil, dacă nu aţi fi aflat niciodată despre aceste 
lucruri. Lobii-transductori nu sunt deloc mai misterioşi. 

— Ce faceţi cu aceşti lobi-transductori care funcţionează 
continuu? întrebă Trevize. 

— Administrăm planeta, spuse Bander. Fiecare robot de 
pe această vastă moşie obţine energia de la mine; sau, mai 
degrabă, de la fluxul natural de căldură. Un robot, fie că 
apasă pe un contact, fie că taie un copac, obţine energia 
prin transducţie mentală - transducţia mea mentală. 

— Şi dacă dormi? 

— Procesul de transducţie nu se opreşte, micuță jumătate- 
de-om, spuse Bander. Încetezi să mai respiri atunci când 
dormi? Inima încetează să mai bată? Noaptea, roboții mei 
continuă să muncească, cu preţul unei extrem de mici răciri 
a interiorului Solariei. Efectul este nedetectabil la scară 
globală iar noi nu suntem decât o mie două sute; energia pe 
care o folosim nu scurtează apreciabil durata de viaţă a 
soarelui nostru, şi nici nu epuizează căldura internă a 
planetei. 

— Te-ai gândit vreodată că aţi putea-o folosi ca armă? 

Bander îl privi pe Trevize ca pe o arătare greu de 
identificat: 

— Probabil prin asta vrei să spui că Solaria ar putea 
înfrunta alte lumi, folosindu-ne de arme energetice bazate 
pe transducţie? Pentru ce? Chiar dacă am putea înfrânge 
armele lor energetice bazate pe alte principii - ceea ce cu 
siguranţă că putem face - unde ar fi câştigul? În controlul 
asupra altor lumi? Ce să facem cu celelalte lumi, când o 
avem pe a noastră, ideală? Să ne impunem dominaţia 
asupra jumătăţilor-de-oameni şi să-i folosim la muncă 
forţată? Avem roboţi. Avem totul. Nu vrem nimic... decât să 
fim lăsaţi în pace. Uite... să vă mai spun încă o poveste... 

— Dă-i drumul, spuse Trevize. 


— Acum douăzeci de mii de ani, când jumătăţile-de- 
creaturi de pe Pământ au început să invadeze spaţiul iar noi 
ne-am retras în subteran, celelalte lumi Spaţiene erau 
hotărâte să-i înfrunte pe noii Coloni-Pământeni. Aşa că au 
lovit Pământul. 

— Pământul, spuse Trevize încercând să-şi ascundă 
satisfacția că în sfârşit se abordase şi acest subiect. 

— Da, au lovit în centru, o mişcare inteligentă, într-un fel. 
Dacă vrei să omori o persoană, loveşti nu în deget sau în 
călcâi, ci în inimă. lar prietenii noştri Spaţieni, nu foarte 
departe de fiinţele umane în ceea ce priveşte pasiunile, au 
reuşit să trasforme suprafaţa Pământului într-un rug 
radioactiv; lumea a devenit în mare măsură nelocuibilă. 

— Aha, deci aşa s-a întâmplat, spuse Pelorat strângând 
pumnul şi agitându-l ca şi cum ar fi vrut să sublinieze o 
idee. Ştiam eu că nu putea fi un fenomen natural. Cum au 
făcut? 

— Nu ştiu cum au făcut, spuse indiferent Bander. În orice 
caz, Spaţienilor nu le-a folosit la nimic. Aici este partea 
interesantă. Colonii au continuat să se răspândească, iar 
Spaţienii... au murit. Au încercat să intre în competiţie, şi 
au dispărut. Noi, Solarienii, am refuzat să ne întrecem cu ei 
şi suntem în continuare aici. 

— La fel şi Colonii, spuse apăsat Trevize. 

— Da, dar nu pentru totdeauna. Invadatorii trebuie să se 
lupte, să intre în competiţie, şi în cele din urmă sunt sortiţi 
pieirii. Poate nu acum, poate peste zeci de mii de ani, dar 
vom aştepta. Iar atunci când se va întâmpla, noi, Solarienii, 
compleţi, singuri, eliberaţi, vom avea Galaxia pentru noi. 
Atunci vom putea folosi - sau nu - orice lume vom dori, pe 
lângă lumea noastră. 

— Dar povestea asta, cu Pământul, întrebă Pelorat pocnind 
nerăbdător din degete. Ceea ce ne-ai spus este legendă sau 
istorie? 

— Cum se face diferenţa, jumătate-de-Pelorat? spuse 
Bander. Toată istoria este legendă, mai mult sau mai puţin. 


— Dar arhivele voastre ce spun? Le-aş putea vedea, 
Bander? ...le rog să înţelegi că domeniul meu de studiu îl 
reprezintă miturile, legendele, şi istoria primitivă. Mă 
preocupă aceste lucruri, şi în mod special cele legate de 
Pământ. 

— Nu am făcut decât să repet ceea ce am auzit, spuse 
Bander. Nu există arhive privitoare la acest subiect. 
Arhivele noastre se referă în întregime la problemele 
Solariene. Celelalte lumi sunt menţionate doar în măsura în 
care au avut vreo influenţă asupra noastră. 

— Pământul cu siguranţă că v-a influenţat, spuse Pelorat. 

— Probabil, dar chiar dacă este aşa, s-a întâmplat cu mult, 
mult timp în urmă. lar Pământul, dintre toate lumile, era 
pentru noi cel mai respingător. Dacă am avut ceva 
documente referitoare la Pământ, sunt sigur că au fost 
distruse din simplă repulsie. 

Trevize scrâşni din dinţi, dezamăgit. 

— Cine le-a distrus? întrebă el. Voi? 

Bander îşi întoarse atenţia spre el: 

— Nimeni altcineva nu o putea face. 

Dar Pelorat nu era dispus să renunţe: 

— Ce altceva ai mai auzit referitor la Pământ? 

Bander stătu pe gânduri. Apoi spuse: 

— Când eram tânăr, am auzit de la un robot o poveste 
despre un Pământean care a vizitat odinioară Solaria; 
despre o femeie Solariană care a plecat împreună cu el şi 
au devenit personaje importante în Galaxie. Însă asta, după 
părerea mea, este pură invenţie. 

Pelorat îşi muşca buza: 

— Eşti sigur? 

— Cum aş putea fi sigur pe ceva în astfel de probleme? 
spuse Bander. Totuşi, pare de necrezut ca un Pământean să 
îndrăznească să vină pe Solaria, sau ca Solaria să tolereze o 
astfel de intruziune. Este chiar şi mai puţin credibil ca o 
femeie Solariană - pe atunci eram jumătăţi-de-oameni, dar 


Chiar şi aşa - să părăsească de bună voie această lume... 
Dar haideţi, vreau să vă arăt locuinţa. 

— Locuinţa? făcu Bliss privind împrejur. Acum nu suntem 
în locuinţa ta? 

— Nu, spuse Bander. Aceasta este o anticameră. Este 
camera de vizionare. În ea mă văd cu colegii mei Solarieni, 
arunci când este cazul. Imaginile lor apar bi-dimensional, 
pe acel perete, sau tri-dimensional, în spaţiul din faţa 
peretelui. Deci, această cameră este o cameră de reuniuni 
publice, şi nu face parte din locuinţa mea. Veniţi cu mine! 

O luă înainte, fără a întoarce privirea. Dar cei patru roboţi 
îşi părăsiră locurile din colţurile camerei, iar Trevize era 
sigur că, dacă el şi tovarăşii lui de drum nu îl urmau imediat 
pe Bander, roboții i-ar fi obligat, cu blândeţe, să o facă. 

Ceilalţi doi se ridicară în picioare. Trevize şopti uşor spre 
Bliss: 

— Tu l-ai impulsionat să vorbească? 

Bliss îl apăsă pe mână, şi aprobă cu o mişcare a capului. 

— Totuşi, aş dori să aflu care îi sunt intenţiile, spuse ea cu 
o urmă de nelinişte în glas. 

Mergeau în urma lui Bander. Roboții păstrau o distanţă 
politicoasă, dar prezenţa lor era simțită ca o ameninţare 
constantă. 

Se plimbau printr-un coridor. Trevize bombăni, descurajat: 

— Pe planeta asta nu există nici o informaţie utilă 
referitoare la Pământ. Doar o altă variantă pe tema 
radioactivităţii. 

Dădu apoi din umeri: 

— Va trebui să ne îndreptăm spre al treilea set de 
coordonate. 

În faţa lor se deschise o uşă; de cealaltă parte se zărea o 
cameră micuță. 

— Haideţi, jumăţi-de-oameni, spuse Bander. Vreau să vă 
arăt cum trăiesc eu. 

— Se afişează ca un copil, şopti Trevize. Tare mi-ar place 
să-i pocnesc una! 


— Nu te întrece cu el în copilării, spuse Bliss. 

Bander îi introduse pe toţi în cameră. Intră şi unul dintre 
roboţi. Bander le făcu semn celorlalţi roboţi să plece, apoi 
intră şi el. Uşa se închise în urma sa. 

— Este un ascensor, spuse Pelorat încântat de descoperire. 
— Da, spuse Bander. După ce am intrat în subteran, noi, 
Solarienii, nu am mai ieşit niciodată cu adevărat. Nici nu ne 
dorim aşa ceva, deşi, din când în când, găsesc că este plăcut 

să simţi lumina soarelui. Dar nu îmi plac norii, şi nici 
noaptea sub cerul liber. Îţi dă senzaţia că eşti în subteran, 
fără a fi cu adevărat, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Într- 
un fel, este o disonanţă cognitivă, şi o găsesc destul de 
dezagreabilă. 

— Pământul a construit subterane, spuse Pelorat. 
Cavernele de Oțel, aşa şi-au denumit oraşele. Şi Trantorul, 
la rândul lui, a construit subterane, la o scară mult mai 
extinsă, în vechile zile Imperiale... Şi Comporellon a 
construit subterane, în zilele noastre. Este o tentaţie 
comună, dacă stai să te gândeşti. 

— Jumătătile-de-oameni viermuind sub pământ, şi noi 
trăind în subteran într-o splendidă izolare, sunt două 
lucruri complet diferite, spuse Bander. 

— Pe Terminus, locuinţele se află la suprafaţă, spuse 
Trevize. 

— Expuse capriciilor climei, spuse Bander. Foarte primitiv. 

Ascensorul, după senzaţia iniţială de scădere a atracției 
gravitaționale, care îl făcuse pe Pelorat să ghicească în ce 
anume intraseră, nu mai dădea nici o senzaţie de mişcare. 
Trevize tocmai se întreba cât de mult se vor afunda, când 
avu o scurtă impresie de creştere a greutăţii proprii, după 
care uşa se deschise. 

În faţa lor se afla o cameră vastă, luxos mobilată. Slab 
luminată, deşi sursa de lumină nu era evidentă. Ca şi cum 
aerul însuşi era luminos. 

Bander plimbă degetul, şi acolo unde arătă el, lumina 
deveni un pic mai intensă. Îndreptă degetul în altă parte, şi 


se întâmplă acelaşi lucru. Puse mâna stângă pe o tijă groasă 
aflată lângă uşă şi, cu mâna dreaptă, făcu un gest larg, 
circular. Întreaga încăpere se lumină ca şi cum s-ar fi aflat 
în lumina soarelui, însă fără senzaţia de căldura. 

Trevize se strâmbă şi spuse, cu voce aproape tare: 

— Omul ăsta este un şarlatan. 

— Nu „Omul”, spuse aspru Bander, ci „Solarianul”. Nu ştiu 
ce înseamnă „şarlatan”, dar dacă interpretez corect tonul 
vocii, are un sens peiorativ. 

— Desemnează un farseur, spuse Trevize. Care aranjează 
efecte pentru ca totul să pară mai impresionant decât este 
în realitate. 

— Recunosc că îmi place să impresionez, spuse Bander, 
dar ceea ce v-am arătat nu este o iluzie. Este real. 

Bătu cu palma tija pe care îşi sprijinise mâna stângă: 

— Această tijă conductoare de căldură se afundă câţiva 
kilometri în jos; există tije pe întreaga moşie. Pe celelalte 
moşii sunt tije asemănătoare. Ele cresc viteza cu care 
căldura parcurge drumul dinspre interiorul Solariei spre 
suprafaţă, şi uşurează transformarea ei în energie utilă. Nu 
am nevoie de gesturi ale mâinii pentru a produce lumină, 
dar asta face ca totul să pară spectaculos, iar mie îmi place. 

— Ai des ocazia de a gusta astfel de efecte spectaculoase? 
întrebă Bliss. 

— Nu, spuse Bander. Pe roboții mei nu îi impresionază 
astfel de lucruri. Nici pe colegii mei Solarieni. Această 
şansă nemaipomenită de a întâlni jumătăţi-de-oameni şi a le 
face o demonstraţie este foarte... amuzantă. 

— Lumina din cameră era foarte slabă când am intrat, 
spuse Pelorat. Este aşa tot timpul? 

— Da, un mic consum de energie - pentru a menţine 
roboții în funcţiune. Moşia funcţionează continuu, iar acele 
părţi care nu sunt angajate într-o muncă activă, merg în 
gol. 

— Iar tu furnizezi în mod continuu energia pentru această 
vastă moşie? 


— Energia este furnizată de soare şi de nucleul planetei. 
Eu sunt doar un conductor. lar moşia nu este în întregime 
productivă. Cea mai mare parte o ţin în stare sălbatică, 
populată cu o mare diversitate de animale, în primul rând 
pentru că îmi protejează graniţele, şi în al doilea rând 
pentru că găsesc în acest lucru o valoare estetică. 
Câmpurile şi fabricile mele sunt mici. Nu trebuie decât să- 
mi satisfacă mie nevoile. Ofer câteva specialităţi în schimbul 
produselor altora. De exemplu, am roboţi care pot produce 
şi instala tijele conductoare de căldură în orice moment 
este nevoie. Mulţi Solarieni depind de mine în această 
privinţă. 

— Şi locuinţa ta? întrebă Trevize. Cât de mare este? 

Întrebarea trebuie să fi fost foarte binevenită, căci Bander 
începu să radieze de mândrie: 

— Foarte mare. Una dintre cele mai mari de pe planetă, 
cred. Se întinde pe mulţi kilometri, în orice direcţie. Am 
extrem de mulţi roboţi în subteran, ca să nu mai vorbesc de 
cei de pe miile de kilometri pătraţi de la suprafaţă. 

— Cunoşti fiecare cameră, nu? spuse Pelorat. 

— Cred că există camere în care nu am intrat niciodată, 
dar ce contează? spuse Bander. Roboții păstrează curăţenia 
în fiecare cameră, o aerisesc bine, şi au grijă ca totul să fie 
în ordine. Dar haideţi, veniţi pe aici. 

leşiră printr-o uşă, nu cea prin care intraseră, şi se treziră 
în alt coridor. În faţa lor se afla un mic automobil fără 
capotă, care rula pe şine. 

Bander le făcu semn să intre, iar ei urcară unul câte unul. 
Spaţiul nu era chiar suficient pentru toţi patru, dar Pelorat 
şi Bliss se înghesuiră unul într-altul pentru a-i face loc lui 
Trevize. Bander se aşeză în faţă, confortabil, robotul lângă 
el, şi automobilul porni. Nu părea comandat direct, doar 
mâna lui Bander făcea din când în când câte o mişcare 
uşoară. 

— Aceasta este un robot cu formă de automobil, spuse 
Bander cu un aer indiferent. 


Înaintau în ritmul unei parade, trecând uşor prin uşile 
care se deschideau la apropierea lor, şi se închideau după 
ce treceau de ele. Fiecare era decorată în felul ei, ca şi cum 
roboții fuseseră instruiți să realizeze combinaţii la 
întâmplare. 

În faţă, coridorul era cufundat în penumbră. La fel şi în 
spate. În schimb, în dreptul lor, lumina era echivalentă cu 
cea a soarelui, ca luminozitate, lipsind căldura specifică. 
Camerele se luminau şi ele la deschiderea uşilor. Şi de 
fiecare dată, Bander mişca din mână, cu un gest lent şi 
grațios. 

Călătoria părea fără sfârşit. Din când în când intrau într-o 
curbă care arăta clar că locuinţa din subteran se întindea în 
două dimensiuni. (Nu, trei, gândi Trevize la un moment dat, 
când se angajară în coborârea unei pante uşoare.) 

Oriunde mergeau, dădeau peste roboţi, cu zecile... cu 
sutele, implicaţi în munci lejere, a căror natură Trevize nu o 
putea ghici cu uşurinţă. Trecură prin uşa deschisă a unei 
încăperi spaţioase, în care rânduri de roboţi erau aplecaţi 
asupra birourilor. 

— Ce fac aceşti roboţi, Bander? întrebă Pelorat. 

— Contabilitate, spuse Bander. Ţin fişe statistice, conturi 
financiare, şi tot felul de lucruri cu care, sunt fericit să o 
spun, nu trebuie să îmi bat capul. Moşia aceasta produce. 
Aproximativ un sfert din zonele cultivabile este acoperit de 
livezi. Alte zece la sută din suprafaţă sunt acoperite cu 
lanuri de grâne; dar mândria mea sunt de fapt livezile. Aici 
cresc cele mai bune fructe de pe planetă, şi în cea mai mare 
diversificare. O piersică Bander este piersica de pe Solaria. 
Aproape nimeni altcineva nu se mai complică să cultive 
piersici. Roboții v-ar putea furniza toate informaţiile. 

— Ce faci cu fructele? întrebă Trevize. Nu le poţi mânca de 
unul singur. 

— Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. Îmi plac fructele, 
dar nu din cale-afară. Le export în celelalte moşii. 

— În schimbul...? 


— În schimbul minereurilor. Pe moşia mea nu există 
zăcăminte importante. De asemenea, mă preocup să fac 
rost de ceea ce este necesar pentru a menţine un echilibru 
ecologic sănătos. Am o mare diversitate de viaţă vegetală şi 
animală pe această moşie. 

— Deci roboții au grijă de toate astea, spuse Trevize. 

— Aşa este. Şi foarte bine, chiar. 

— Totul pentru un singur Solarian. 

— Totul pentru moşie şi standardele sale ecologice. 
Întâmplător, sunt singurul Solarian care îşi vizitează 
diferitele zone ale moşiei - atunci când vreau - dar asta face 
parte din libertatea mea absolută. 

— Presupun, spuse Pelorat, că ceilalţi... ceilalţi Solarieni, 
menţin şi ei un echilibru ecologic local, şi au pe domeniile 
lor mlaştini, poate, sau zone muntoase, sau ţărmuri la mare. 

— Cred, că da, răspunse Bander. De astfel de probleme 
privitoare la planetă ne ocupăm, atunci când este necesar, 
la conferinţă. 

— Cât de des vă reuniți? întrebă Trevize. (Acum treceau 
printr-un pasaj îngust, foarte lung, şi fără camere laterale. 
Trevize presupuse că fusese săpat într-o zonă unde nu se 
putea construi o încăpere mai largă, deci servea ca linie de 
legătură între două aripi care se puteau extinde mai uşor.) 

— Prea des. Sunt rare lunile în care nu trebuie să-mi 
petrec ceva timp într-o conferinţă cu unul dintre comitetele 
ale cărui membru sunt. Totuşi, deşi pe moşia mea nu am 
munţi sau mlaştini, livezile mele, eleşteele, şi gradinele 
botanice sunt cele mai grozave de pe planetă. 

— Dar, dragul meu prieten... vreau să spun, Bander... tu 
nu ai părăsit niciodată moşia pentru a le vizita pe celelalte, 
spuse Pelorat. 

— Desigur că nu, făcu Bander cu un aer jignit. 

— Aşa am zis şi eu, spuse Pelorat împăciuitor. Dar în acest 
caz, cum poţi fi sigur că ale tale sunt cele mai grozave, din 
moment ce nu le-ai cercetat, nici măcar văzut, pe ale 
celorlalţi? 


— Pentru că, spuse Bander, îmi dau seama de acest lucru 
după cererea produselor mele în comerţul dintre moşii. 

— Şi industria? se interesă Trevize. 

— Sunt moşii unde se produc scule şi maşini, spuse 
Bander. După cum am spus, pe moşia mea se produc tije 
conductoare de căldură, însă acestea sunt foarte simple. 

— Şi roboții? 

— Roboții se construiesc pe alte moşii. De-a lungul istoriei, 
Solaria s-a aflat în fruntea Galaxiei la capitolul ingeniozităţii 
şi subtilităţii în proiectarea roboților. 

— Presupun că şi astăzi lucrurile stau la fel, spuse Trevize 
având grijă ca remarca să sune ca o afirmaţie şi nu ca o 
întrebare. 

— Astăzi? făcu Bander. Cu cine să ne comparăm astăzi? 
Doar Solaria fabrică roboţi. Lumile voastre nu o fac, dacă 
interpretez corect ceea ce am auzit pe hiper-unde. 

— Dar celelalte lumi Spaţiene? 

— 'Ţi-am spus deja. Au murit. 

— Toate? 

— Nu cred că mai trăieşte vreun Spaţian în altă parte 
decât pe Solaria. 

— Deci nimeni nu cunoaşte care sunt coordonatele 
Pământului? 

— Pentru ce să dorească cineva să afle care sunt 
coordonatele Pământului? 

— Eu doresc să ştiu, interveni Pelorat. Acesta este 
domeniul meu de studiu. 

— Atunci, spuse Bander, va trebui să studiezi altceva. Eu 
nu cunosc nimic despre subiectul ăsta, nu am auzit ca 
altcineva să ştie, şi problema nu mă interesează mai mult 
decât o bucăţică de tablă dintr-un robot. 

Automobilul se opri şi, pentru o clipă, Trevize crezu că 
Bander se simţise ofensat. Însă oprirea fusese lină iar 
Bander, coborând din automobil, purta expresia obişnuită 
de amuzament; le făcu semn şi celorlalţi să coboare. 


Luminaţia din camera în care intraseră era discretă, chiar 
şi după ce Bander o amplificase la maximum, cu un gest. 
Dădea într-un coridor lateral, care avea pe ambele laturi 
camere mai micuţe. În fiecare dintre camerele micuţe se 
aflau unul sau două vase ornamentale, uneori flancate de 
obiecte ce puteau fi proiectate de film. 

— Ce reprezintă toate astea, Bander? întrebă Trevize. 

— Astea sunt camerele funerare ale strămoşilor, Trevize, 
spuse Bander. 

Pelorat privi împrejur cu interes: 

— Deci aici ţii înmormântată cenuşa strămoşilor tăi. 

— Dacă prin „înmormântată” înţelegi „îngropată în 
pământ”, spuse Bander, atunci nu ai perfectă dreptate. Om 
fi noi în subteran, dar aceasta este locuinţa mea, iar cenuşa 
se află în ea. La fel ca şi noi, în momentul de faţă. În 
limbajul nostru, spunem că cenuşa este „încăminată”. 

Ezită, apoi spuse: 

— Cămin” este un cuvânt arhaic, având sensul de 
„locuinţă”. 

Trevize aruncă o privire superficială în jur: 

— Şi aceştia sunt strămoşii tăi? Câţi sunt? 

— Aproape o sută, spuse Bander fără să-şi ascundă 
mândria din voce. Nouăzeci şi patru, ca să fiu mai exact. 
Desigur, cei mai vechi nu sunt Solarieni adevăraţi, în sensul 
adevărat al cuvântului. Ei erau jumătăţi de oameni, masculi 
şi femele. Aceste jumătăţi de strămoşi au fost plasate de 
către descendenţii lor imediaţi în urne adiacente. Desigur, 
eu nu intru în acele camere. Ar fi o faptă de-a dreptul 
„Tuşinoasă”. Acesta este cuvântul Solarian, însă nu cunosc 
echivalentul Galactic. Poate că nici nu aveţi un echivalent. 

— Şi filmele? întrebă Bliss. Presupun că acelea sunt 
proiectoare de fim. 

— Jurnale intime, spuse Bander. Istoria vieţii lor. Scene cu 
ei, în diferite părţi ale moşiei. Asta înseamnă că ei nu mor. O 
parte din ei rămâne, şi este parte din libertatea mea faptul 


că îi pot regăsi oricând doresc, pot privi un pic din acest 
film, sau din acela, dacă vreau. 

— Dar nu şi din cele... ruşinoase. 

Privirea lui Bander lunecă într-o parte. 

— Nu, recunoscu el, dar avem cu toţii astfel de strămoşi. 
Este o tinichea atârnată de coada tuturor. 

— Tuturor? Deci şi ceilalţi Solarieni au astfel de camere 
funerare? întrebă Trevize. 

— Desigur, toţi avem, dar ale mele sunt cele mai grozave, 
cele mai frumos lucrate, cele mai perfect păstrate. 

— Tu ai pregătită camera funerară? întrebă Trevize. 

— Bineînţeles. Este complet pusă la punct. Aceasta a fost 
prima mea datorie după ce am luat în primire moşia. Când 
voi fi transformat în cenuşă - ca să fiu poetic - succesorul 
meu va avea ca primă sarcina construcţia propriei sale 
camere funerare. 

— Ai un succesor? 

— Voi avea, la momentul potrivit. Până una-alta, mai am 
mult de trăit. Când va trebui să dispar, va exista un 
succesor adult, suficient de matur pentru a se bucura de 
moştenire, şi cu lobii suficient de bine dezvoltați pentru 
transducereâ energiei. 

— Va fi progenitura ta, bănuiesc. 

— Desigur. 

— Dar dacă se produce un eveniment neaşteptat? întrebă 
Trevize. Probabil că au loc accidente şi nenorociri, chiar şi 
pe Solaria. Ce se întâmplă când un Solarian este 
transformat prematur în cenuşă şi nu are un succesor care 
să îi ia locul? 

— Rar se întâmplă aşa ceva. În linia strămoşilor mei, asta a 
survenit o singură dată. Totuşi, atunci când se întâmplă, nu 
e o nenorocire prea mare; există alţi succesori, aşteptând o 
moştenire. Unii dintre ei sunt suficient de maturi pentru a o 
primi, şi totuşi au un părinte prea tânăr. Unul dintre aceşti 
succesori va primi succesiunea moşiei mele în caz de 
accident. 


— Cine face această atribuire? 

— Avem un consiliu de conducere care, printre puţinele 
sale funcţii, o are şi pe aceasta: desemnarea unui succesor 
în caz de trasformare prematură în cenuşă. Desigur, totul 
se face prin holoviziune. 

— Dar fă-mă să înţeleg, spuse Pelorat, dacă Solarienii nu 
se văd niciodată cu adevărat unul pe altul, cum se va putea 
şti că undeva, un anume Solarian a fost transformat în 
cenuşă? 

— Mogşia rămâne fără energie. Dacă nu există un succesor 
care să preia imediat sarcina, această situaţie anormală va 
fi remarcată, şi se vor lua măsuri de corectare. Vă asigur că 
sistemul nostru social funcţionează fără blocaje. 

— Ar fi posibil să vizonăm unul dintre filmele pe care le ai 
aici? întrebă Trevize. 

Bander încremeni. Apoi spuse: 

— Nu ai drept scuză decât ignoranţa. Ceea ce ai spus este 
grosolan şi obscen. 

— Îmi cer scuze, spuse Trevize. Nu vreau să fiu indiscret, 
dar ţi-am explicat deja că ne interesează foarte mult 
obţinerea de informaţii referitoare la Pământ. Mă gândesc 
că filmele cele mai vechi pe care le ai datează dintr-o epocă 
anterioară radioactivităţii crustei Pământului. Deci, ar 
putea conţine unele detalii referitoare la el. Nu avem nici 
cea mai mică dorinţă să dăm buzna peste intimitatea ta, dar 
poate găseşti o cale de a viziona tu însuţi acele filme. Sau ai 
putea pune un robot să facă acest lucru, şi după aceea să 
ne transmiţi informaţiile care ne interesează, în caz că 
există. Desigur, dacă ne respecţi motivațiile şi înţelegi că 
vom face tot posibilul să-ţi respectăm sentimentele, ne-ai 
putea permite să efectuăm chiar noi vizionarea. 

— Probabil nu îţi dai seama că devii din ce în ce mai 
grosolan, spuse rece Bander. Însă putem pune capăt 
imediat acestui lucru; nu există nici un film alături de 
cenuşa strămoşilor mei jumătate-umani. 

— Niciunul? 


Dezamăgirea lui Trevize era sinceră. 

— Au existat, odată. Dar vă puteţi imagina ce era pe ele. 
Două jumătăţi de oameni manifestând interes una pentru 
cealaltă, sau chiar... aici Bander îşi drese glasul şi scoase cu 
efort cuvintele afară... interacţionând. Toate filmele 
jumătăţilor de oameni au fost distruse acum multe 
generaţii. 

— Dar arhivele celorlalţi Solarieni? 

— "Toate au fost distruse. 

— Eşti sigur? 

— Ar fi o nebunie să nu le fi distrus. 

— Poate că unii dintre Solarieni au fost nebuni, sau 
sentimentali, sau neglijenţi. Sper că nu ai nimic împotrivă 
să ne îndrumi spre moşiile învecinate. 

Bander îl privi pe Trevize, surprins: 

— Crezi că ceilalţi vă vor tolera, aşa cum am făcut eu? 

— De ce nu, Bander? 

— Veţi descoperi că nu vă vor tolera. 

— Este un risc pe care va trebui să ni-l asumăm. 

— Nu, Trevize. Nu, niciunul dintre voi nu-şi va asuma un 
asemenea risc. Ascultaţi-mă. 

Pe fundal se distingeau câţiva roboţi. Bander se 
încruntase. 

— Ce este, Bander? întrebă Trevize brusc neliniştit. 

— Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu voi, spuse Bander, şi să 
vă observ, în toată... ciudăţenia voastră. A fost o experienţă 
unică, am fost încântat, dar nu o pot înregistra în jurnalul 
intim, şi nici nu pot imprima pe film. 

— De ce nu? 

— Faptul că am vorbit cu voi; v-am ascultat; v-am adus în 
locuinţa mea; v-am adus aici, în camerele funerare ale 
strămoşilor; toate acestea sunt acte ruşinoase. 

— Noi nu suntem Solarieni. Pentru tine, contăm tot atât de 
mult ca şi aceşti roboţi, nu-i aşa? 

— Asta a fost pentru a mă justifica faţă de mine. În faţa 
celorlalţi, nu poate servi ca scuză. 


— Dar ce-ţi pasă? Ai libertate absolută să faci ceea ce îţi 
place, nu-i aşa? 

— Chiar şi aşa cum suntem, libertatea nu este cu adevărat 
deplină. Dacă as fi fost singurul Solarian de pe planetă, aş fi 
putut comite chiar şi acte ruşinoase, în deplină libertate. 
Dar nu sunt singur. Din acest motiv, libertatea ideală, deşi 
foarte aproape, nu este niciodată atinsă. Pe această planetă 
există o mie două sute de Solarieni care m-ar dispreţui dacă 
ar afla ce am făcut. 

— Dar ei nu au cum să afle. 

— Este adevărat. Mi-am dat seama, din momentul sosirii 
voastre. Am fost conştient de asta, cât timp m-am amuzat cu 
voi. Ceilalţi nu trebuie să afle. 

— Dacă te temi de complicaţii, nu vom menţiona nimic 
despre faptul că te-am vizitat pe tine mai întâi. 

Bander dădu din cap: 

— Am riscat deja suficient de mult. Bineînţeles, nu voi 
vorbi despre acest eveniment. Roboții mei nu vor vorbi nici 
ei, vor fi instruiți să nu îşi aducă aminte. Nava voastră va fi 
adusă în subteran şi cercetată în vederea informaţiilor pe 
care ni le-ar putea furniza... 

— Ia stai puţin, spuse Trevize, cât timp crezi că putem 
aştepta aici ca să ne inspectezi tu nava? Este imposibil. 

— Nu este deloc imposibil, pentru că nu veţi avea de ales. 
Îmi pare rău. Mi-ar place să mai discut cu voi, să vorbim 
despre multe alte lucruri, dar vedeţi, situaţia devine 
periculoasă. 

— Nu, nu devine, insistă Trevize. 

— Ba da, micuță jumătate-de-om. Mă tem că a sosit timpul 
să fac ceea ce strămoşii mei ar fi făcut pe loc. Trebuie să vă 
omor, pe toţi trei. 

CAPITOLUL. 12 

Spre suprafaţă. 

TREVIZE întoarse imediat capul pentru a o privi pe Bliss. 
Figura ei era fără expresie, dar crispată, iar ochii erau fixaţi 


pe Bander, cu o intensitate care o făcea să pară indiferentă 
la altceva. 

Pelorat holbase ochii, neîncrezător. 

Trevize, neştiind ce va face - sau ce va putea face - Bliss, 
se luptă să-şi controleze un copleşitor sentiment de panică 
(nu atât la gândul că va muri, ci pentru că va muri fără a fi 
aflat unde se găseşte Pământul, fără a şti pentru ce a ales 
Gaia ca model pentru viitorul omenirii). Trebuia să câştige 
timp. 

Spuse, străduindu-se să-şi păstreze vocea calmă şi 
cuvintele clare: 

— Te-ai arătat un Solarian plin de curtoazie şi blândeţe, 
Bander. Nu te-ai supărat că am sosit pe lumea ta. Ai fost 
amabil, ne-ai arătat moşia şi locuinţa, şi ne-ai răspuns la 
întrebări. Ar fi mai normal, ţinând cont de caracterul tău, să 
ne laşi să plecăm acum. Nimeni nu va avea nevoie să ştie că 
am fost pe această planetă, iar noi nu vom avea nici un 
motiv de întoarcere. Am sosit plini de inocenţă, căutând 
doar informaţii. 

— Ceea ce spui tu este adevărat, zise încet Bander, şi, 
până acum, v-am permis să trăiţi. Însă voi v-aţi pierdut 
dreptul la viaţă din momentul în care aţi intrat în atmosfera 
noastră. Ar fi trebuit să vă omor pe loc. După care aş fi 
ordonat unui robot să vă disece cadavrele în căutarea unor 
informaţii utile. Nu am făcut acest lucru. Mi-am satisfăcut 
curiozitatea şi am cedat caracterului meu comod, dar acum 
ajunge! Nu mai pot continua. Am pus deja în pericol 
siguranţa Solariei pentru că dacă, din slăbiciune, v-aş fi 
lăsat să plecaţi, semenii voştri ar fi venit şi ei aici. Vă fac, 
totuşi, o favoare. Am să vă încălzesc încet creierele, până la 
dezactivare. Nu veţi avea nici un fel de durere. Viaţa va 
înceta, pur şi simplu. În final, după ce se vor încheia disecţia 
şi studiul, vă voi transforma în cenuşă printr-o puternică 
raza de căldură, şi totul se va termina. 

— Dacă ar trebui să murim, spuse Trevize, atunci nu aş 
avea nimic împotriva unei morţi rapide şi nedureroase, însă 


pentru ce trebuie să murim, din moment ce nu v-am adus 
nici o ofensă? 

— Sosirea voastră a fost o ofensă. 

— Este ilogic; nu ştiam că va fi o ofensă. 

— Societatea este cea care defineşte ce înseamnă ofensă. 
Pentru voi poate părea irațional şi arbitrar, dar nu şi pentru 
noi; aceasta este lumea noastră, pe care avem drepturi 
depline să dăm definiţii, deci să spunem că aţi greşit şi că vă 
meritaţi moartea. 

Bander zâmbi, ca şi cum purta o discuţie plăcută: 

— Şi nici nu aveţi dreptul să vă plângeţi, invocând virtuțile 
voastre superioare. Ai un blaster care foloseşte un fascicul 
de microunde, inducând o imensă căldură ucigătoare. Face 
ceea ce am şi eu de gând să fac cu voi, însă, sunt sigur, într- 
o manieră mult mai crudă şi dureroasă. L-ai folosi fără 
ezitate asupra mea, chiar acum, dacă nu l-aş fi golit de 
energie, şi dacă aş fi atât de nesăbuit încât să îţi permit 
libertatea de mişcare. 

Trevize spuse cu disperare, temându-se să arunce o nouă 
privire spre Bliss, pentru a nu atrage atenţia lui Bander 
asupra ei: 

— Îţi implor mila, nu face aşa ceva! 

Bander, deodată hotărât, spuse: 

— În primul rând trebuie să am milă de mine şi de lumea 
mea. lar pentru asta, voi trebuie să muriţi. 

Ridică mâna şi, instantaneu, întunericul cobori asupra lui 
Trevize. 

Pentru o clipă, simţi cum întunericul îl înăbuşă, şi gândi, 
răvăşit: Asta este moartea? 

Şi, ca şi cum gândurile sale dăduseră naştere unui ecou, 
auzi o şoaptă: 

— Asta este moartea? 

Era vocea lui Pelorat. 

Trevize încercă să şoptească, şi descoperi că poate. 

— De ce întrebi? spuse el cu un sentiment de imensă 
uşurare. Simplul fapt că poţi întreba arată că nu ai murit. 


— Unele legende străvechi spun că există viaţă după 
mparte. 

— Prostii, murmură Trevize. Bliss? Eşti aici, Bliss? 

Nu primi nici un răspuns. 

Din nou, Pelorat se făcu ecoul lui: 

— Bliss? Bliss? Ce s-a întâmplat, Golan? 

— Bander trebuie să fi murit, spuse Trevize. Nu mai este 
în măsură să-şi alimenteze moşia cu energie. De aceea s-au 
stins luminile. 

— Dar cum...? Vrei să spui că Bliss a făcut-o? 

— Aşa bănuiesc. Sper că nu a păţit ceva din cauza asta. 

Se târa în patru labe, în întunericul total al subteranului. 

Apoi atinse cu mâna ceva cald şi moale. Pipăi în continuare 
şi recunoscu un picior, pe care îl prinse. Era prea mic 
pentru a fi al lui Bander. 

— Bliss? 

Piciorul se zbătu, obligându-l pe Trevize să-i dea drumul. 

— Bliss? spuse el. Vorbeşte! 

— Trăiesc, spuse Bliss. 

Vocea îi era puternic deformată. 

— Dar eşti bine? făcu Trevize. 

— Nu. 

Şi cu aceasta, fură înconjurați din nou de lumină... o 
lumină atenuată. Pereţii străluceau slab, cu o intensitate 
variabilă, neregulată. 

Bander zăcea chircit, într-o zonă de umbră. Lângă el, 
ţinându-i capul în mâini, se afla Bliss. 

Ridică privirea spre cei doi bărbaţi. 

— Solarianul este mort, spuse ea. 

Şi în lumina difuză, lacrimi îi străluciră pe obraji. 

Trevize era uluit: 

— Pentru ce plângi? 

— Plâng pentru că am ucis o creatură vie, inteligentă. Nu 
asta era intenţia mea. 

Trevize se aplecă pentru a o ajuta să se ridice, dar ea îl 
respinse. 


Pelorat îngenunche la rândul lui, spunând cu blândeţe: 

— 'Te rog, Bliss, oricum nu îl mai poţi învia. Povesteşte-ne 
ce s-a întâmplat. 

Bliss se lăsă trasă în sus şi spuse, cu voce obosită: 

— Gaia poate face ceea ce poate face Bander. Gaia se 
poate folosi de energia inegal distribuită în Univers şi o 
poate transforma, mental, într-o formă utilă de lucru 
mecanic. 

— Ştiam asta, spuse Trevize încercând să o aline fără să-şi 
dea foarte bine seama cum trebuia să procedeze. Îmi aduc 
bine aminte de întâlnirea noastră în spaţiu când tu - sau, 
mai degrabă, Gaia - ne-ai ţinut nava în captivitate. Acelaşi 
lucru mi-a venit în minte când Bander m-a ţinut captiv după 
ce mi-a luat armele. Şi pe tine te-a ţinut captivă, dar eram 
încrezător că te puteai elibera oricând ai fi dorit. 

— Nu. Dacă aş fi încercat, aş fi eşuat. Atunci când nava s-a 
aflat în puterea mea/noastră/Gaiei, spuse ea cu tristeţe, eu 
şi Gaia eram cu adevărat o singură entitate. Acum, între noi 
există o distanţă hiperspaţială. Gaia acţionează prin pura 
putere mentală a creierelor reunite. Însă acele creiere duc 
lipsă de lobii-transductori pe care îi are acest Solarian. Nu 
ne putem folosi de energie cu delicateţea, eficienţa, şi lipsa 
de efort de care dădea el dovadă... Vedeţi că nu pot face 
luminile să strălucească mai puternic, şi nu ştiu cât am să le 
mai pot ţine aşa înainte de a obosi. Bander putea asigura 
energia pentru o întreagă moşie, chiar şi atunci când 
dormea. 

— Dar tu i-ai oprit, spuse Trevize. 

— Pentru că nu-mi bănuia puterile, spuse Bliss, şi pentru 
că nu am făcut nimic care să mile pună în evidenţă. În 
consecinţă, nu avea nici o bănuială în privinţa mea, şi nu mi- 
a acordat atenţie. S-a concentrat în întregime asupra ta, 
Trevize, pentru că tu aveai armele - din, nou, ce bine ai 
făcut că te-ai înarmat - iar eu a trebuit să aştept ocazia de 
a-l opri, cu o lovitură rapidă şi neaşteptată. În momentul în 
care era pe punctul de a ne ucide, când întreaga sa minte 


era concentrată asupra acestui lucru, şi asupra ta, atunci 
am putut lovi. 

— Şi a mers minunat. 

— De ce eşti crud, Trevize? Intenţia mea era doar să îl 
opresc. N-am vrut decât să blochez folosirea 
transductorilor. În momentul de surpriză ulterior celui în 
care dorea să ne distrugă, ar fi descoperit că nu poate. Mai 
mult, ar fi observat că iluminarea puternică din jurul nostru 
se transformă în întuneric. Atunci mi-aş fi intensificat 
eforturile şi l-aş fi trimis într-un somn normal şi prelungit, 
eliberând transductorul. Energia ar fi continuat să fie 
furnizată, iar noi am fi putut ieşi din această locuinţă, intra 
în navă, şi părăsi planeta. Speram să pot aranja lucrurile în 
aşa fel încât Bander, când s-ar fi trezit în sfârşit, să uite tot 
ceea ce s-a întâmplat din momentul în care ne-a văzut. Gaia 
nu doreşte să ucidă pentru a face ceva ce se poate realiza şi 
pe alte căi. 

— Ce nu a mers, Bliss? întrebă încet Pelorat. 

— N-am mai întâlnit niciodată ceva asemănător lobilor- 
transductori şi nu am mai avut timp să îi cercetez pentru a 
afla mai multe. Pur şi simplu am lovit puternic cu manevra 
mea de blocare şi, după câte se vede, n-a mers cum trebuie. 
Nu a fost blocată intrarea energiei în lobi, ci ieşirea ei. 
Energia intră permanent în acei lobi într-un ritm susţinut 
dar, de obicei, creierul se auto-protejează eliberând-o la fel 
de repede. Însă, după ce am blocat ieşirea, energia s-a 
acumulat imediat în lobi; într-o infimă fracțiune de secundă, 
temperatura a urcat până la punctul la care proteinele 
creierului s-au dezactivat prin explozie, iar ela murit. 
Luminile s-au stins şi am înlăturat imediat blocajul, dar, 
desigur, a fost prea târziu. 

— Nu văd ce altceva ai fi putut face, dragă, spuse Pelorat. 

— Cu ce mă linişteşte asta, din moment ce am ucis? 

— Dar Bander era pe punctul de a ne ucide pe noi, spuse 
Trevize. 

— Era un motiv pentru a-l opri, nu pentru a-l ucide. 


Trevize şovăi. Nu dorea să-şi exprime nerăbdarea, ca să 
nu 0 jignească sau să o supere şi mai tare pe Bliss; la urma 
urmelor, ea era singura lor apărare împotriva acestei lumi 
ostile. 

— Bliss, spuse el, este timpul să privim dincolo de moartea 
lui Bander. Din cauză că a murit, întreaga moşie a rămas 
fără energie. Acest lucru va fi observat, mai devreme său 
mai târziu - probabil mai devreme - de către ceilalţi 
Solarieni. Vor face cercetări. Nu cred că vei fi capabilă să 
înfrunţi un probabil atac conjugat. Şi, aşa cum ai 
recunoscut tu însăţi, nu vei fi capabilă să furnizezi multă 
vreme fărâma de energie pe care o furnizezi acum. Deci, 
este important să ne întoarcem neîntârziat la suprafaţă, şi 
la navă. 

— Dar, Golan, spuse Pelorat, cum vom face acest lucru? 
Am venit aici parcurgând mulţi kilometri, pe o traiectorie 
sinuoasă. Îmi imaginez că suntem într-un labirint şi, eu 
unul, nu am nici cea mai vagă idee pe unde s-o luăm pentru 
a ajunge la suprafaţă. Dintotdeauna am avut un foarte slab 
simţ al orientării. 

Trevize, privind în jur, îşi dădu seama că Pelorat avea 
dreptate. 

— Cred că sunt mai multe ieşiri spre suprafaţă, spuse el, şi 
nu avem nevoie să o găsim tocmai pe cea prin care am 
intrat. 

— Dar nu ştim unde sunt ieşirile. Cum să le găsim? 

Trevize se întoarse din nou spre Bliss: 

— Poţi detecta, mental, ceva care să ne ajute să ieşim? 

— Roboții de pe această moşie sunt cu toţii inactivi, spuse 
Bliss. Pot detecta o uşoară adiere de viaţă subinteligentă, 
undeva deasupra, dar asta nu ne spune decât că suprafaţa 
este deasupra, ceea ce deja ştim. 

— Ei bine, făcu Trevize, atunci va trebui să căutăm o 
ieşire. 

— Încearcă-şi-vezi, spuse Pelorat îngrozit. Nu vom reuşi 
niciodată. 


— Poate că vom reuşi, Janov, spuse Trevize. Căutând, avem 
o şansă, oricât de mica. Alternativa este să rămânem aici, şi 
atunci sigur nu vom reuşi niciodată. Haide, o şansă micuță 
este mai bună decât niciuna. 

— Staţi, spuse Bliss, acum simt ceva. 

— Ce? întrebă Trevize. 

— Inteligență. 

— Inteligență? 

— Da, dar limitată, cred. Totuşi, nu asta recepţionez cel 
mai intens, ci altceva. 

— Ce anume? făcu Trevize stăpânindu-şi încă odată 
nerăbdarea. 

— Spaimă! O spaimă insuportabilă! şopti Bliss. 

Trevize aruncă o privre jalnică împrejur. Ştia pe unde 
intraseră, dar nu-şi făcea iluzii că vor putea reface drumul 
pe care veniseră. Dăduse puţină atenţie întoarcerilor şi 
ocolurilor. Cine s-ar fi gândit că se vor găsi în situaţia de a 
trebui să refacă drumul parcurs, singuri, fără ajutor, ghidaţi 
doar de o lumină slabă şi pâlpâindă? 

— Crezi că poţi activa automobilul, Bliss? 

— Desigur, Trevize, spuse Bliss, dar asta nu înseamnă că îl 
pot conduce. 

— Cred că Bander l-a condus mental, spuse Pelorat. Nu l- 
am văzut atingând ceva, la venire. 

Bliss spuse, cu blândeţe: 

— Da, l-a condus mental, Pel, dar cum a făcut-o? Dacă nu 
cunoşti detaliile, nu-ţi foloseşte la nimic, nu-i aşa? 

— Ai putea încerca, spuse Trevize. 

— Dacă încerc, va trebui să-mi concentrez întreaga atenţie 
asupra acestui lucru; mă îndoiesc că voi fi capabilă să ţin 
luminile aprinse. În întuneric, automobilul nu ne va fi de nici 
un folos, chiar dacă învăţ să îl conduc. 

— Deci, va trebui să hoinărim pe jos? 

— Mă tem că da. 

Trevize trase cu ochiul la întunericul gros şi ameninţător 
care se întindea dincolo de lumina slabă ce îi înconjura. Nu 


vedea nimic, nu auzea nimic. 

— Bliss, spuse el, tot mai simţi mintea înspăimântată? 

— Da. 

— Îţi poţi da seama unde este? Ne poţi duce până la ea? 

— Undele mentale se propagă în linie dreaptă. Nu sunt 
refractate de materia obişnuită, deci pot spune că vin din 
direcţia aceea. 

Arătă cu degetul spre o pată de pe peretele întunecat şi 
spuse: 

— Dar nu putem merge prin perete. Cel mai bun lucru pe 
care îl putem face este să mergem pe coridoare şi să găsim 
drumul urmărind direcţia în care intensitatea devine din ce 
în ce mai puternică. Pe scurt, ar trebui să jucăm „cald- 
rece”. 

— Atunci, hai să începem chiar acum. 

Pelorat bătu în retragere: 

— Aşteaptă, Golan. Eşti sigur că vrei să găsim lucrul 
acesta, orice ar fi? Ceea ce îi provoacă lui spaima, este 
foarte probabil să ne provoace şi nouă acelaşi sentiment. 

Trevize dădu nervos din cap: 

— Nu avem de ales, Janov. Este o minte, înspăimântată sau 
nu, şi poate este dispusă - sau poate fi convinsă - să ne 
îndrume spre suprafaţă. 

— Îl părăsim pe Bander? întrebă stânjenit Pelorat. 

Trevize îl apucă de cot: 

— Haide, Janov. Nu avem de ales. Un Solarian va reactiva 
locul, un robot îl va descoperi pe Bander şi va avea grijă de 
el... nu înainte, sper, ca noi să fim departe, în siguranţă. 

O lăsă pe Bliss în frunte. Lumina era întotdeauna mai 
puternică în imediata ei vecinătate. Se oprea la fiecare uşă, 
la fiecare bifurcaţie, încercând să simtă direcţia din care 
venea spaima. Uneori intra pe o uşă sau făcea un viraj, apoi 
se întorcea şi încerca un drum alternativ, în timp ce Trevize 
o privea neajutorat. 

De fiecare dată când Bliss ajungea la o decizie şi se 
deplasa hotărâtă într-o anumită direcţie, lumina strălucea 


înaintea ei. Trevize observă că acum era un pic mai 
strălucitoare - fie din cauză că ochii săi se adaptaseră la 
obscuritate, fie din cauză că Bliss învățase să lucreze mai 
eficient cu transducţia. La un moment dat, când trecu pe 
lângă una dintre tijele de metal înfipte în sol, puse mâna pe 
ea şi luminile străluciră puternic. Dădu din cap, ca şi cum ar 
fi fost mulţumită de ea însăşi. 

Nimic nu le părea cât de cât familiar; rătăceau în această 
întortocheată locuinţă subterană, în porţiuni prin care nu 
mai trecuseră la venire. 

Înaintau prin tăcere, cu excepţia zgomotelor făcute de 
proprii lor paşi; prin întuneric, cu excepţia luminii din 
imediata lor vecinătate; prin moarte, cu excepţia propriilor 
lor vieţi. Din când în când, distingeau umbra masivă a unui 
robot, aşezat sau stând în picioare. O dată zăriră un robot 
zăcând pe o parte, cu picioarele şi braţele îngheţate într-o 
poziţie nefirească. Întreruperea energiei îl prinsese într-un 
moment de dezechilibru, gândi Trevize, nu mai avusese 
timp să se redreseze, şi căzuse. Bander, viu sau mort, nu 
putea influenţa forţa de atracţie gravitaţională. Probabil că 
pe întreaga moşie Bander, roboții stăteau în picioare sau 
zăceau, inactivi; acest lucru va fi repede remarcat la 
graniţe. 

Sau poate că nu, se gândi el deodată. Solarienii ştiau 
atunci când unul dintre ei era pe cale să moară de 
bătrâneţe sau decrepitudine fizică. Lumea era în stare de 
alertă, şi pregătită pentru eveniment. Însă Bander murise 
brusc, pe neaşteptate, în floarea vârstei. Cine să ştie? Cine 
să se aştepte la aşa ceva? Cine să supravegheze 
dezactivarea? 

Dar nu. (Trevize respinse optimismul şi consolarea ca pe 
nişte capcane primejdioase, întinse de excesul de 
încredere.) Solarienii vor remarca încetarea activităţii pe 
moşia Bander şi vor interveni imediat. Existau destui 
succesori interesaţi, nici o moşie nu era lăsată 
nesupravegheată. 


Pelorat murmură, nefericit: 

— Ventilaţia s-a oprit. Un loc subteran, ca ăsta, trebuie 
ventilat, şi Bander asigura energia necesară. Acum, 
ventilaţia s-a oprit. 

— Nu contează, Janov, spuse Trevize. Avem suficient aer, 
ne-ar ajunge pentru câţiva ani. 

— Dar suntem închişi. Este rău, din punct de vedere 
psihologic. 

— Te rog, Janov, nu deveni claustrofobic... Bliss, ne-am mai 
apropiat? 

— Destul de mult, Trevize, spuse ea. Senzaţia este mai 
puternică, şi îmi este mai uşor să o localizez. 

Înainta cu siguranţă, ezitând foarte puţin în punctele de 
bifurcaţie. 

— Acolo! Acolo! spuse ea. O simt foarte intens. 

Trevize spuse sec: 

— Chiar şi eu pot auzi o voce, acum. 

Se opriră cu toţii şi, în mod automat, îşi ţinură suflarea. 
Puteau auzi un plâns uşor, fragmentat de sughiţuri. 

Intrară într-o cameră vastă. Lumina le permise să remarce 
că era diferită de tot ceea ce văzuseră până atunci. Acum 
vedeau o încăpere bogat colorată şi mobilată. 

În centru se afla un robot, uşor aplecat, cu braţele 
desfăcute într-un gest aproape afectuos. Bineînţeles, era 
complet imobil. 

În spatele robotului se agitară nişte veşminte, apăru un 
ochi rotund şi îngrozit; se auzeau în continuare sughiţurile 
unui plânset sfâşietor. 

Trevize se repezi să vadă ce era în spatele robotului şi, în 
cealaltă parte, răsări o siluetă micuță, ţipând strident. Se 
împiedică, se prăbuşi, rămase întinsă acoperindu-şi ochii, 
dând din picioare în toate direcţiile, ca pentru a alunga o 
ameninţare ce putea veni de oriunde. Şi ţipa, şi ţipa... 

Bliss spuse, deşi nu era deloc nevoie: 

— Un copil! 


Trevize se trase îndărăt, uluit. Ce făcea un copil aici? 
Bander fusese atât de mândru de singurătatea sa totală, 
insistase atât de mult asupra acestui lucru! 

Pelorat, care dintre cei trei era cel mai puţin aplecat spre 
explicaţii complicate, prinse imediat răspunsul corect, şi 
spuse: 

— Presupun că acesta este succesorul. 

— Copilul lui Bander, aprobă Bliss, dar prea tânăr, cred, 
pentru a putea fi un succesor. Solarienii vor trebui să 
găsească pe altcineva, în altă parte. 

Studie copilul, dar nu cu o privire fixă, ci cu una blândă, 
hipnotică, şi încet-încet, larma se diminuă. Copilul deschise 
ochii şi o privi la rândul său pe Bliss. Plânsetul se redusese 
la câteva scâncete rare. 

Bliss începuse şi ea să scoată sunete, de alinare, cuvinte 
fragmentate care nu aveau un înţeles în sine, destinate 
aducerii calmului în gândurile copilului. Ca şi cum mângâia 
cu degete nevăzute mintea neobişnuită a acestuia, pentru 
a-i netezi emoţiile ciufulite. 

Încet, neluându-şi ochii de pe Bliss, copilul se ridică în 
picioare, se legănă o clipă, apoi se aruncă înspre robotul 
tăcut şi îngheţat în nemişcare. Cuprinsese cu braţele 
piciorul robust al robotului, ca şi cum tânjea după siguranţa 
oferită de această atingere. 

— Bănuiesc că robotul îi este... doică... sau îngrijitoare, 
spuse Trevize. Cred că un Solarian nu poate avea grijă de 
un alt Solarian, nici măcar dacă sunt în relaţia părinte-copil. 

— lar eu presupun că acest copil este hermafrodit, spuse 
Pelorat. 

— Da, îl susţinu 'Trevize. 

Bliss, în continuare preocupată doar de copil, se apropie 
încet de el, cu mâinile semi-ridicate, cu palmele îndreptate 
spre sine, ca pentru a arăta că nu avea de gând să pună 
mâna pe micuța creatură. Copilul tăcea, privind-o cum se 
apropie, strângând şi mai puternic robotul. 


— Stai, copile..., spuse Bliss, ...e cald, copile... e moale, e 
cald, e plăcut, e bine, copile... e bine... e bine. 

Se opri şi, fără a întoarce privirea, spuse în şoaptă: 

— Pel, vorbeşte-i în limbajul lui. Spune-i că suntem roboţi 
şi am venit să avem grijă de el, din cauză că s-a întrerupt 
energia. 

— Roboţi! spuse şocat Pelorat. 

— Da! De roboţi nu îi este frică. Şi nu a văzut niciodată o 
fiinţă umană, poate nici nu concepe că aşa ceva ar putea 
exista. 

— Nu ştiu dacă mă pot gândi la expresia potrivită, spuse 
Pelorat. Nu cunosc care este cuvântul arhaic pentru 
„robot”. 

— Atunci spune „robot”, Pel. Dacă nu merge, spuse „lucru 
metalic”. Spune ce poţi. 

Încet, cuvânt cu cuvânt, Pelorat vorbi pe limba copilului. 
Acesta îl privea, încruntându-se puternic, ca şi cum încerca 
să înţeleagă. 

— Ce-ar fi să-l întrebi cum facem să ieşim, spuse Trevize, 
dacă tot te înţelegi cu el. 

— Nu, spuse Bliss. Nu încă. Mai întâi încrederea, şi după 
aceea informaţia. 

Copilul, privind acum spre Pelorat, slăbi strânsoarea şi 
vorbi cu o voce ascuţită, muzicală. 

— Vorbeşte prea repede pentru mine, spuse alarmat 
Pelorat. 

— Cere-i să-ţi repete, mai rar, spuse Bliss. Fac tot posibilul 
să îl calmez şi să-i înlătur temerile. 

Pelorat, ascultând din nou vorbele copilului, spuse: 

— Cred că a întrebat de ce s-a oprit Jemby. Jemby trebuie 
să fie robotul. 

— Verifică şi asigură-te, Pel. 

Pelorat vorbi, apoi ascultă, apoi spuse: 

— Da. Jemby este robotul. Copilul îşi spune Fallom. 

— Bun! 


Bliss zâmbi spre copil. Un zâmbet luminos, fericit. Arătă 
spre el cu degetul, şi spuse: 

— Fallom e bun. Fallom e curajos. 

Duse mâna la piept, şi spuse: 

— Bliss. 

Copilul surâse. Era drăguţ atunci când zâmbea. 

— Bliss, spuse el pronunţând „s”-ul puţin imperfect. 

— Bliss, spuse Trevize, dacă ai activa robotul, pe Jemby, 
poate că ne va da el informaţiile necesare. Pelorat poate 
vorbi cu el la fel de uşor. 

— Nu, spuse Bliss. Ar fi o greşeală. Prima datorie a 
robotului este să apere copilul. Dacă îl activez şi îşi dă 
seama de prezenta noastră, fiinţe umane străine, ne-ar 
putea ataca imediat. Fiinţele umane străine nu au ce căuta 
aici. Dacă voi fi forţată să îl dezactivez, nu ne va oferi nici o 
informaţie, iar copilul, confruntat cu această a doua 
dezactivare a singurului părinte pe care îl cunoaşte... Ei 
bine, nu am s-o fac. 

— Dar ni s-a spus, interveni Pelorat cu blândeţe, că roboții 
nu pot face rău fiinţelor umane. 

— Aşa este, replică Bliss, dar nu ni s-a spus ce fel de roboţi 
au conceput aceşti Solarieni. Şi chiar dacă roboții au fost 
concepuţi să nu facă nici un rău, atunci acesta ar avea de 
ales între copil - sau ceea ce i se pare lui că seamănă cel 
mai mult cu un copil - şi trei obiecte pe care s-ar putea 
Chiar nici să nu le recunoască drept fiinţe umane, ci doar ca 
pe nişte intruşi ilegali. Normal, va alege copilul şi ne va 
ataca pe noi. 

Se întoarse din nou spre copil: 

— Fallom, Bliss. 

Apoi arătă cu degetul spre cei doi bărbaţi. 

— Pel... Trev. 

— Pel, Trav, spuse ascultător copilul. 

Bliss se apropie de copil, întinzând încet braţele spre el. 
Acesta o privi, apoi făcu un pas înapoi. 


— Calm, Fallom, spuse Bliss. Bine, Fallom. Atinge-mă, 
Fallom. Cuminte, Fallom. 

Copilul făcu un pas spre ea şi Bliss oftă: 

— Bravo, Fallom. 

Atinse braţul gol al lui Fallom, căci acesta purta, ca şi 
părintele său, doar o robă lungă, deschisă în faţă, şi un slip. 
Atingerea fusese delicată. Bliss îşi trase braţul înapoi, apoi îl 
atinse din nou, mângâindu-l uşor. 

Ochii copilului se închiseră pe jumătate, sub puternicul 
efect calmant al minţii lui Bliss. 

Mâinile lui Bliss urcară încet, blând, de-abia atingând 
pielea, spre umerii copilului, gât, urechi, apoi sub părul 
lung şi castaniu, până la un punct situat imediat deasupra şi 
înapoia urechilor. 

— Lobii-transductori sunt încă mici. Oasele craniului încă 
nu s-au dezvoltat. Nu are decât un strat de piele mai dură, 
care mai târziu se va extinde în afară şi va fi protejat de un 
strat osos, după ce lobii vor ajunge la dimensiunea 
maximă... Ceea ce înseamnă că în acest moment nu poate 
conduce moşia, şi nici măcar nu îşi poate activa robotul 
personal... Întreabă-l ce vârstă are, Pel. 

După un schimb de vorbe, Pel spuse: 

— Are paisprezece ani, dacă am înţeles corect. 

— Arată mai degrabă de unsprezece, spuse Trevize. 

— Lungimea anilor pe această lume este probabil diferită 
de cea a Anilor Galactici Standard, spuse Bliss. În plus, se 
presupune că Spaţienii au o viaţă lungă, deci probabil că se 
maturizează mai încet. În consecinţă, cred că vârsta nu este 
un factor revelator. 

Trevize spuse, plescăind nerăbdător din limbă: 

— Destul cu antropologia. Trebuie să ajungem la suprafaţă 
şi, ţinând cont că avem de-a face cu un copil, poate ne 
pierdem în mod inutil timpul. Poate nu ştie drumul spre 
suprafaţă. Poate că n-a fost niciodată pe suprafaţa planetei. 

— Pel! spuse Bliss. 


Pelorat ştia ce înseamnă asta, şi urmă cea mai lungă 
conversaţie pe care o avusese până atunci cu Fallom. În 
cele din urmă, spuse: 

— Copilul ştie ce este soarele. Spune că l-a văzut. Cred că 
a văzut copaci. Din comportamentul lui, trag concluzia că 
ştie ce înseamnă acest cuvânt... sau, cel puţin, cuvântul pe 
care l-am folosit eu... 

— Da, Janov, îl întrerupse Trevize, dar treci la subiect. 

— l-am promis lui Fallom că, dacă ne duce la suprafaţă, s- 
ar putea să-i activăm robotul. De fapt, i-am promis că sigur 
îi vom activa robotul. Crezi că ne putem ţine de cuvânt? 

— O să vedem mai târziu, spuse Trevize. A spus că ne 
poate conduce? 

— Da. Mi-am zis că va avea o motivaţie, dacă i-am promite 
acest lucru, înţelegi... Bănuiesc că riscăm să îl dezamăgim... 

— Haide, spuse Trevize, să-i dăm drumul. Dacă suntem 
prinşi în subteran, toate grijile astea vor fi pur teoretice. 

Pelorat îi spuse ceva copilului, care începu să meargă, apoi 
se opri şi privi înapoi spre Bliss. 

Bliss îi întinse mâna, şi porniră amândoi, împreună. 

— Eu sunt noul robot, făcu ea zâmbind uşor. 

— Pare mulţumit, spuse Trevize. 

Fallom începu să ţopăie, şi Trevize se întrebă dacă era 
mulţumit doar din cauză că Bliss avusese grijă să îl aducă în 
această stare, sau dacă, în plus, mai era şi emoția vizitei la 
suprafaţă, şi faptul că avea acum trei roboţi noi în loc de 
unul. Sau dacă era bucuria dată de gândul că îşi va 
recăpăta fostul părinte adoptiv, pe Jemby. Dar ce mai 
conta... atâta vreme cât copilul le arăta drumul? 

Fallom înainta fără nici o ezitare. Ori de câte ori întâlneau 
o intersecţie de drumuri, nu stătea să aleagă. Ştia oare cu 
adevărat unde mergea, sau era pur şi simplu indiferența 
proprie copilăriei? Juca un joc fără vreo finalitate precisă? 

Dar Trevize îşi dădu seama, din uşoara îngreunare a 
mersului, că urcau, iar copilul, înaintând viguros şi dându-şi 
importanţă, arăta cu degetul, ciripind zgomotos. 


Trevize îl privi pe Pelorat, care îşi drese glasul şi spuse: 

— Cred că a spus „uşă”. 

— Sper că impresia ta este corectă, spuse Trevize. 

Copilul se despărţi de Bliss, luând-o la fugă. Arătă cu 
degetul spre o porţiune a podelei, o pată mai întunecată. 
Copilul păşi pe ea, sări de câteva ori, apoi se întoarse cu o 
evidentă expresie de panică, şi începu să vorbească repede 
şi strident. 

Bliss spuse, cu o grimasă: 

— Va trebui să asigur energia... Ioate astea mă seacă. 

Faţa ei se înroşi şi luminăţia scăzu în intensitate, dar chiar 
în faţa lui Fallom se deschise o trapă. Acesta îşi manifestă 
încântarea, printr-un râs ascuţit. 

Copilul ieşi primul, urmat de cei doi bărbaţi. Bliss veni 
ultima, şi privi înapoi: luminile se stinseră, trapa se închise. 
Apoi se opri pentru a-şi trage răsuflarea, vizibil epuizată. 

— Ei bine, spuse Pelorat, am ieşit. Unde este nava? 

Stăteau cu toţii scăldaţi în lumina amurgului, încă 
puternică. 

— Mi se pare că era în direcţia aceea, murmură Trevize. 

— Şi eu am aceeaşi impresie, spuse Bliss. Să mergem, 
întinse mâna spre Fallom. 

Nu se auzeau alte sunete decât cele produse de vânt, de 
mişcările şi se strigătele animalelor. La un moment dat 
trecură pe lângă un robot care stătea nemişcat în picioare 
sprijinit de trunchiul unui copac, ţinând în mâini un obiect 
cu destinaţie incertă. 

Pelorat făcu un pas spre el, curios, dar Trevize îl opri: 

— Nu e treaba noastră, Janov. Mergi mai departe. 

Trecură pe lângă un alt robot, prăbuşit la o distanţă mai 
mare. 

— Cred că există roboţi împrăştiaţi aşa pe o rază de câţiva 
kilometri, spuse Trevize. 

Apoi, triumfător: 

— Aha, uite nava! 


Măriră ritmul, apoi se opriră deodată. Fallom începu să 
chiţăie cu voce ascuţită. 

La sol, lângă navă, se afla ceva ce semăna cu o aeronavă 
concepută primitiv: un rotor neeficient şi fragil. În 
apropiere, interpuşi între micul grup de Străini şi navă, 
stăteau în picioare patru siluete umane. 

— Prea târziu, spuse Trevize. Am pierdut prea mult timp. 
Acum ce facem? 

Pelorat spuse, uimit: 

— Patru Solarieni? Nu se poate. Cu siguranţă că nu ar 
intra aşa de uşor în contact fizic. Crezi că sunt holo- 
imagini? 

— Sunt foarte materiali, spuse Bliss. Nu încape îndoială. 
Dar nu sunt Solarieni. Sunt roboti. 

— Bine, făcu exasperat Trevize. Înainte! 

Reluă drumul spre navă, cu un pas calm, urmat de ceilalţi. 

Pelorat spuse, aproape cu sufletul la gură: 

— Ce ai de gând să faci? 

— Dacă sunt roboţi, trebuie să asculte ordinele! 

Roboții îi aşteptau, şi, pe măsură ce distanţa se micşora, 
Trevize îi studie cu atenţie. 

Da, erau roboţi, cu feţele lipsite de orice expresie. Aveau 
uniforme care nu lăsau vederii nici un centimetru pătrat de 
piele în afara feţei. Chiar şi mâinile era acoperite de mănuşi 
subţiri, opace. 

Trevize făcu un gest neglijent, care le cerea indiscutabil să 
se dea la o parte. 

Roboții nu mişcară. 

Cu voce joasă, Trevize îi spuse lui Pelorat. 

— Spune-le cu cuvinte, Janov. Fii ferm! 

Pelorat îşi drese glasul şi, îngroşându-şi vocea, vorbi rar, 
gesticulând în acelaşi timp, la fel ca şi Trevize, ca roboții să 
se dea la o parte. Ca răspuns, unul dintre roboţi, poate o 
idee mai înalt decât ceilalţi, spuse ceva cu voce rece şi 
incisivă. 

Pelorat se întoarse spre Trevize. 


— Cred că a spus că suntem Străini. 

— Răspunde-le că suntem fiinţe umane şi trebuie să 
asculte de ordinele noastre. 

Apoi vorbi robotul, într-o Galactică stranie, dar inteligibilă. 

— Înţeleg ce spui, Străine. Vorbesc Galactica. Noi suntem 
Roboţi Gardieni. 

— Atunci m-ai auzit spunând că suntem fiinţe umane. În 
consecinţă, trebuie să asculţi ordinele noastre. 

— Suntem programaţi să ascultăm doar de Stăpâni, 
Străine. Voi nu sunteţi Stăpâni, şi nici Solarieni. Stăpânul 
Bander nu a răspuns la apel, şi am venit să investigăm mai 
îndeaproape. Asta este datoria noastră. Am găsit o navă 
spaţială care nu este de provenienţă Solariană, câţiva 
Străini, şi toţi roboții Bander inactivi. Unde este Stăpânul 
Bander? 

Trevize dădu din cap, spunând încet şi clar: 

— Nu ne dăm seama ce vrei să spui. Computerul navei 
noastre nu funcţionează cum trebuie. Ne-am apropiat de 
această planetă ciudată, fără vreo intenţie anume. Am 
aterizat pentru a descoperi unde ne aflăm. Am găsit toţi 
roboții dezactivaţi. Nu ştiu ce s-a putut întâmpla. 

— Povestea nu este credibilă. Dacă toţi roboții de pe moşie 
sunt dezactivaţi şi energia lipseşte, Stăpânul Bander a 
murit. Nu este logic să presupunem că a murit chiar atunci 
când aţi aterizat voi, prin simplă coincidenţă. Trebuie să 
existe o legătură cauzală. 

Trevize spuse, pe un ton nevinovat, cu intenţia de a 
încurca iţele, manifestând o neînțelegere proprie Străinilor. 

— Dar energia nu lipseşte. Tu şi ceilalţi sunteţi activi. 

— Noi suntem Roboţi Gardieni, spuse robotul. Noi nu 
aparţinem nici unui Stăpân. Aparţinem întregii lumi. Avem o 
sursa de alimentare independentă, atomică. Întreb încă o 
dată: Unde este Stăpânul Bander? 

Trevize privi în jurul lui. Pelorat părea neliniştit; Bliss 
strângea din buze, dar era calmă. Fallom tremura, dar 


mâna lui Bliss îi atinse umărul, şi copilul se încorda uşor, 
pierzându-şi expresia facială. (Oare Bliss îl seda?) 

— Pentru ultima oară, spuse robotul, unde este Stăpânul 
Bander? 

— Nu ştiu, spuse apăsat Trevize. 

Robotul dădu din cap, şi doi dintre colegii săi plecară în 
grabă. 

— Colegii mei Gardieni, spuse el, vor cerceta locuinţa. 
Între timp, voi veţi fi reţinuţi pentru interogatoriu. Dă-mi 
obiectele acelea pe care le porţi în lateral. 

Trevize făcu un pas înapoi: 

— Sunt inofensive. 

— Nu mişca! Nu te-am întrebat dacă sunt sau nu 
inofensive. [i le-am cerut. 

— Nu. 

Robotul făcu un pas rapid înainte, şi braţul său se întinse 
prea repede pentru ca Trevize să îşi dea seama ce se 
întâmplă. Mâna robotului îi prinse umărul; strânsoarea se 
accentuă, şi apăsă în jos. Trevize căzu în genunchi. 

— Obiectele, spuse robotul. După care întinse cealaltă 
mână. 

— Nu, gâfâi Trevize. 

Bliss se repezi, scoase blasterul din holster înainte ca 
Trevize, imobilizat, să poată face ceva pentru a o împiedica, 
şi îl întinse robotului. 

— "Ţine, Gardian, spuse ea. Şi dacă mai aştepţi un 
moment... iată-l şi pe celălalt. Acum eliberează-mi colegul. 

Robotul, ţinând cele două arme, se dădu înapoi. Trevize se 
ridică încet în picioare, frecându-şi viguros umărul, şi 
strâmbându-se de durere. (Fallom gemu încet, iar Pelorat îl 
ridică distrat în braţe, ţinându-l strâns.) 

Bliss şopti furioasă spre Trevize: 

— De cei te opui? Te poate ucide cu două degete. 

Trevize mormăi şi spuse, printre dinţi: 

— De ce nu te ocupi tu de el? 


— Încerc. Am nevoie de timp. Mintea lui este încordată, 
intens programată, greu de abordat. Trebuie să i-o studiez. 
Tu încearcă să câştigi timp. 

— Nu-i studia mintea, spuse Trevize de-abia auzit. 
Distruge-i-o. 

Bliss privi repede spre robot. Acesta cerceta cu atenţie 
armele, în timp ce robotul de lângă el îi supraveghea pe 
Străini. Niciunul nu părea interesat de schimbul de şoapte 
dintre Trevize şi Bliss. 

— Nu, spuse Bliss. Nici o distrugere. Am ucis un câine şi 
am rănit un altul, pe prima planetă. Pe lumea asta, ştii şi tu 
ce s-a întâmplat. (Încă o privire rapidă spre Roboții 
Gardieni.) 

— Gaia nu trebuie să distrugă în mod inutil viaţa sau 
inteligenţa, continuă ea. Am nevoie de timp pentru a 
acţiona paşnic. 

Făcu un pas înapoi şi privi fix robotul. 

— Acestea sunt arme, spuse robotul. 

— Nu, spuse Trevize. 

— Ba da, spuse Bliss, dar nu folosesc la nimic. Sunt golite 
de energie. 

— Serios? Şi pentru ce purtaţi arme golite de energie? 
Poate că nu sunt descărcate. 

Apucă una dintre arme şi puse degetul mare în locul 
potrivit: 

— Aşa se activează? 

— Da, spuse Bliss. Dacă apeşi mai tare se va activa, în caz 
că este încărcată cu energie... dar nu este. 

— Sigur? 

Robotul îndreptă arma spre Trevize: 

— Vrei să spui că dacă îl activez acum, nu va funcţiona? 

— Nu va funcţiona, spuse Bliss. 

Trevize îngheţase, incapabil să mai articuleze vreun 
cuvânt. Verificase blasterul după ce Bander i-l golise, şi era, 
într-adevăr, complet descărcat. Însă robotul ţinea în mână 
biciul neuronic. Pe acesta nu îl verificase. 


Dacă biciul conţinea chiar o infimă cantitate de energie, va 
fi suficientă pentru stimularea nervilor durerii, iar ceea ce 
va simţi Trevize va face ca strânsoarea robotului să pară, 
prin comparaţie, o uşoară mângâiere plină de afecţiune. 

La Academia Navală, fusese obligat să suporte un şfichi 
neuronic, ca toţi cadeţii de altfel. Aşa, ca să afle ce senzaţie 
produce. Nu avea chef să afle încă o dată. 

Robotul apăsă şi, preţ de o clipă, Trevize se încorda pentru 
a primi durerea... apoi se relaxa încet. Biciul fusese şi el 
complet descărcat. 

Robotul îl fixă cu privirea pe Trevize, apoi aruncă ambele 
arme, în lateral. 

— Cum au fost descărcate de energie aceste arme? 
întrebă el. Dacă nu sunt de folos, pentru ce le mai porţi? 

— Sunt obişnuit cu greutatea lor, spuse Trevize, şi le port 
chiar dacă sunt descărcate. 

— Este ilogic, spuse robotul. Sunteţi arestaţi cu toţii. Veţi fi 
reţinuţi pentru interogatorii suplimentare, şi, dacă decid 
Stăpânii, veţi fi apoi dezactivaţi. Cum se deschide nava 
aceasta? Trebuie să o cercetăm. 

— Nu-ţi va folosi la nimic, spuse Trevize. N-ai să înţelegi 
nimic din ea. 

— Dacă nu eu, atunci Stăpânii vor înţelege. 

— Nici ei nu vor înţelege. 

— Atunci le vei explica tu. 

— Nu am s-o fac. 

— Atunci vei fi dezactivat. 

— Dezactivarea mea nu vă va oferi nici o explicaţie, şi cred 
că oricum voi fi dezactivat, chiar dacă le explic. 

— Ţine-o tot aşa, murmură Bliss. Încep să desluşesc cum îi 
funcţionează creierul. 

Robotul nu o luă în seamă pe Bliss. (Avusese ea grijă de 
asta? gândi Trevize şi speră din toată inima că, într-adevăr, 
avusese grijă.) 

Concentrat în continuare asupra lui Trevize, robotul 
spuse: 


— Dacă ne faci greutăţi, atunci te vom dezactiva parţial. Îţi 
vom provoca stricăciuni, şi atunci ne vei spune ceea ce 
dorim sa aflăm. 

Pelorat sări deodată, cu un strigăt aproape sugrumat: 

— Stai, nu poţi face aşa ceva... Gardian, nu poţi face aşa 
ceva. 

— Am instrucţiuni foarte detaliate, spuse calm robotul. Pot 
face asta. Desigur, voi face minimum de stricăciuni, doar 
atât cât este necesar pentru a obţine informaţii. 

— Ba nu poţi. Absolut deloc. Eu sunt Străin, la fel ca şi cei 
doi colegi ai mei. Dar acest copil, spuse el privind spre 
Fallom, este Solarian. El îţi va spune ce să faci, iar tu 
trebuie să îl asculţi. 

Fallom îl privi pe Pelorat cu ochi deschişi, dar aparent goi. 

Bliss dădu puternic din cap, dar Pelorat o privi fără a da 
vreun semn că înţelege. 

Ochii robotului se opriră scurt asupra lui Fallom. Apoi 
spuse: 

— Copilul nu prezintă nici o importanţă. Nu are lobi- 
transductori. 

— Nu are lobi-transductori suficient dezvoltați, spuse 
Pelorat respirând cu greutate, dar îi va avea, cu timpul. 
Este un copil Solarian. 

— Este un copil, dar dacă nu are lobi-transductori complet 
dezvoltați, nu este Solarian. Nu sunt obligat să îi ascult 
ordinele sau să îl feresc de rele. 

— Dar este urmaşul Stăpânului Bander. 

— Serios? Cum ai aflat acest lucru? 

Pelorat se bâlbâi, aşa cum făcea uneori când punea prea 
mult suflet: 

— Ce... ce alt copil ar exista pe această moşie? 

— De unde ştii că nu mai sunt şi alţi copii? 

— Ai mai văzut tu vreunul? 

— Eu pun întrebările. 

În acest moment, atenţia robotului se îndreptă asupra 
colegului său, care îi atinsese braţul. Cei doi roboţi trimişi în 


locuinţă se întorceau într-o fugă rapidă care, fără îndoială, 
prezenta o anumită neuniformitate. 

Se făcu linişte până la sosirea lor, apoi unul dintre ei vorbi 
în limbajul Solarian... şi toţi cei patru roboţi părură să-şi 
piardă elasticitatea. Pentru o clipă se ofiliră, se dezumflară. 

— L-au găsit pe Bander, spuse Pelorat înainte ca Trevize 
să-i poată face semn să tacă din gură. 

Robotul se întoarse încet şi spuse, cu o voce care deforma 
silabele: 

— Stăpânul Bander este mort. Prin remarca pe care ai 
făcut-o adineauri, ai arătat că ştiaţi acest lucru. Cum se 
explică? 

— De unde să ştiu eu? spuse obraznic Trevize. 

— Ştiaţi că este mort. Ştiaţi că este acolo. Cum puteaţi şti, 
dacă nu aţi fost acolo? Înseamnă că voi i-aţi luat viaţa. 

Pronunţia robotului începea deja să se îmbunătăţească. 
Acuzase şocul, dar îşi revenea. 

— Cum să-l omoram pe Bander? spuse Trevize. Cu lobii- 
transductori pe care îi avea, ne-ar fi putut distruge într-o 
clipă. 

— De unde ştiţi ce pot - sau ce nu pot - face lobii- 
transductori? 

— Adineuri ai vorbit de lobii-transductori. 

— Nu am făcut decât să îi menţionez. Nu le-am descris 
proprietăţile şi posibilităţile. 

— Am aflat aşa, într-un vis. 

— Răspunsul nu este credibil. 

— Nici acuzaţia ta nu este credibilă, spuse Trevize. 

— Şi în orice caz, adăugă Pelorat, dacă Stăpânul Bander 
este mort, atunci Stăpânul Fallom controlează acum 
această moşie. Iată deci Stăpânul, şi de el trebuie să 
ascultați. 

— Am explicat deja, spuse robotul, că un urmaş cu lobi- 
transductori nedezvoltaţi nu este considerat Solarian. În 
consecinţă, nu poate fi Succesor. Aici va fi instalat altcineva, 


cu vârstă potrivită, imediat ce vom raporta această ştire 
tristă. 

— Şi Stăpânul Fallom? 

— Nu există nici un Stăpân Fallom. Este doar un copil, şi 
avem un exces de copii. Va fi distrus. 

Bliss spuse, aprinzându-se: 

— Nu vei îndrăzni! Este un copil! 

— Nu neapărat eu îl voi distruge, spuse robotul, şi cu 
certitudine că nu eu voi lua decizia. Consiliul Stăpânilor se 
va ocupa de el. Însă, având un exces de copii, ştiu bine care 
va fi decizia. 

— Nu. Am spus nu. 

— Nu va fi dureros... Dar se apropie o altă navă. Acum 
trebuie să intrăm în fosta locuinţă Bander pentru a 
organiza un Consiliu holovizat care va alege un Succesor şi 
va hotări asupra soartei voastre... Dă-mi copilul. 

Bliss smulse copilul semi-inconştient din braţele lui 
Pelorat. Ţinându-l strâns şi încercând să îşi plaseze 
greutatea pe umăr, spuse: 

— Nu te atinge de acest copil. 

Încă o dată, robotul înaintă şi întinse repede braţul pentru 
a pune mâna pe Fallom. Bliss se repezi în lateral, 
începându-şi mişcarea cu mult înainte ca robotul să şi-o fi 
început pe a sa. 

Robotul continuă totuşi să înainteze, ca şi cum Bliss s-ar 
mai fi aflat în faţa lui. Înclinându-se rigid, căzu cu faţa în jos. 
Ceilalţi trei roboţi rămaseră nemişcaţi, cu privirea pierdută. 

Bliss plângea, în parte furioasă: 

— Aproape că găsisem modalitatea potrivită pentru a-i 
controla, dar nu mi-a mai lăsat timp. N-am avut de ales, a 
trebuit să lovesc, şi acum, toţi patru sunt dezactivaţi... Să 
intrăm în navă, înainte ca cealaltă navă să aterizeze. Sunt 
prea slăbită ca să mai fac faţă altor roboţi. 

Partea a cincea. 

MELPOMENIA. 

CAPITOLUL 13 


Departe de Solaria. 

PLECAREA SE PETRECU CA PRIN CEAȚĂ. Trevize îşi 
recupera armele inutile, deschise uşa navei, şi se repeziră 
cu toţii înăuntru. De-abia după decolare îşi dădu seama că 
Fallom intrase cu ei. 

Probabil că evadarea nu le-ar fi reuşit dacă manevrele 
aeronavei Solariene nu ar fi fost, prin comparaţie, atât de 
primitive. Nava Solariană avea nevoie de un timp 
remarcabil de lung pentru coborâre şi aterizare. Pe de altă 
parte, computerul de pe Far Star porni nava gravitică în 
mai puţin de o secundă. 

Deşi eliminarea efectului gravitațional şi, în consecinţă, a 
inerţiei, îi scuti de efectele accelerației, nu scăpară de 
consecinţele frecării cu aerul. Temperatura învelişului 
exterior al navei crescu cu o viteză mult mai mare decât cea 
admisă de specificaţiile navale. 

În timp ce urcau, zăriră o a doua navă Solariană aterizând, 
şi altele sosind. Trevize se întrebă câţi roboţi ar fi putut 
stăpâni Bliss, şi ajunse la concluzia că, dacă ar mai fi rămas 
pe suprafaţă încă cincisprezece minute, ar fi fost copleşiţi 
de numărul acestora. 

Odată ieşiţi în spaţiu, Trevize se ascunse în partea 
întunecată a planetei. Nu trebui să se deplaseze prea mult, 
pentru că, atunci când părăsiseră suprafaţa, soarele deja se 
apropia de asfinţit. În întuneric, Far Star se va putea răci 
mai repede, şi îşi va continua îndepărtarea de planetă, într- 
o spirală lentă. 

Pelorat ieşi din camera pe care o împărțea împreună cu 
Bliss. 

— Copilul doarme normal acum, spuse el. I-am arătat cum 
se foloseşte toaleta şi a înţeles fără nici un fel de probleme. 
— Nu e de mirare. Trebuie să fi avut facilităţi similare în 

locuinţa subterană. 

— Nu am văzut aşa ceva acolo, şi chiar aveam nevoie, 
spuse Pelorat accentuându-şi cu înţeles cuvintele. Din 


punctul meu de vedere, nu ne-am întors deloc prea 
devreme pe navă. 

— E valabil pentru toţi. Dar de ce am luat şi copilul? 

Pelorat dădu din umeri, parcă cerându-şi scuze: 

— Bliss n-a vrut să-l lase. E ca şi cum ar fi salvat o viaţă, în 
schimbul celei pe care a luat-o. Nu poate suporta... 

— Ştiu, spuse Trevize. 

— Copilul are o conformaţie foarte ciudată, spuse Pelorat. 

— Fiind hermafrodit, mi se pare normal. 

— Are testicule, ştii? 

— Fără ele nu s-ar putea reproduce. 

— Şi un foarte mic vagin. 

Trevize făcu o grimasă: 

— Dezgustător. 

— Nu chiar, Golan, protestă Pelorat. S-a adaptat nevoilor. 
Nu eliberează decât un ovul fertilizat, sau un foarte mic 
embrion, care apoi se dezvoltă în condiţii de laborator, sub 
îngrijirea roboților. 

— Şi ce se întâmplă dacă sistemul lor robotic cade? Nu vor 
mai fi în stare să producă urmaşi viabili. 

— Orice lume ar avea probleme serioase dacă i s-ar 
prăbuşi complet structura socială. 

— N-aş plânge de nefericire dacă aşa ceva li s-ar întâmpla 
Solarienilor. 

— Recunosc că nu pare o lume foarte atrăgătoare... 
pentru noi, vreau să spun. Dar nouă ne displac doar 
oamenii şi structura socială, dragă amice. Fă abstracţie de 
oameni şi de roboţi şi vei avea o lume care altfel... 

— S-ar deteriora, la fel ca şi Aurora, spuse Trevize. Cum se 
simte Bliss? 

— Mă tem că este epuizată. Acum doarme. A avut o 
experienţă foarte neplăcută, Golan. 

— Nici eu n-aş putea spune că m-am distrat. 

Trevize închise ochii, şi socoti că ar fi cazul să doarmă un 
pic. Îşi va oferi această plăcere imediat ce va fi sigur că 
Solarienii nu au posibilitatea zborului spaţial... iar până 


acum, computerul nu detectase vreun obiect artificial în 
spaţiu. 

Se gândi cu amărăciune la cele două planete Spaţiene pe 
care le vizitaseră - câini sălbatici şi ostili pe una, 
hermafrodiţi singuratici şi ostili pe cealaltă - şi la faptul că 
nu descoperiseră vreun indiciu asupra locului în care se afla 
Pământul. În urma dublei vizite, nu se puteau lăuda decât 
cu Fallom. 

Deschise ochii. 

Pelorat stătea în continuare aşezat de cealaltă parte a 
computerului, şi îl privea cu seriozitate. 

Trevize declară cu o convingere bruscă: 

— Ar fi trebuit să lăsăm copilul Solarian jos. 

— Sărăcuţul, spuse Pelorat. L-ar fi omorât. 

— Ce dacă? Aparţinea acelei lumi. Făcea parte din acea 
societate. Ăsta era destinul lui: să fie omorât din cauză că 
sunt prea mulţi copii. 

— Vai dragul meu prieten, vezi lucrurile dintr-o 
perspectivă foarte nemiloasă. 

— O perspectivă sănătoasă. Nu ştiu cum o să avem grijă de 
el. Cu noi ar putea avea parte de o suferinţă lentă, şi în 
final, tot de moarte. Ce mănâncă? 

— Ceea ce mâncăm şi noi bătrâne. De fapt, problema este 
ce mâncăm noi? Ce rezerve mai avem? 

— Arhisuficiente. Arhisuficiente. Chiar şi cu un pasager în 
plus. 

Pelorat nu părea copleşit de bucurie. 

— Meniul a devenit foarte monoton, spuse el. Trebuia să fi 
luat câteva specialităţi de pe Comporellon... nu că ar fi avut 
o bucătărie excelentă. 

— Nu puteam. Am plecat în foarte mare grabă, dacă îţi 
mai aduci aminte, la fel cum am făcut pe Aurora şi, mai ales, 
la fel cum am făcut pe Solaria... Dar ce contează un pic de 
monotonie? Îţi strică plăcerea, însă te menţine în viaţă. 

— N-ar fi posibil să facem rost de nişte rezerve proaspete, 
dacă avem nevoie? 


— Oricând, Janov. Cu o navă gravitică şi cu motoare 
hiperspaţiale, Galaxia este un spaţiu strâmt. În câteva zile, 
putem fi oriunde. Numai că jumătate dintre lumile Galaxiei 
sunt alertate pentru a ne descoperi nava, şi aş prefera să 
stau la fereală o vreme. 

— Bănuiesc că nu avem de ales... Bander nu părea 
interesat de navă. 

— Probabil că nici nu a fost conştient de existenţa ei. 
Solarienii au renunţat de mult la zborul spaţial. Principala 
lor dorinţă este să fie lăsaţi complet singuri, şi nu s-ar putea 
bucura de siguranţa izolării dacă s-ar mişca tot timpul prin 
spaţiu, făcându-şi simțită prezenţa. 

— Ce vom face în continuare, Golan? 

— Avem de vizitat o a treia lume, spuse Trevize. 

— Judecând după primele două, nu îmi pun mari speranţe 
în ea. 

— Nici eu, în acest moment, dar imediat după ce trag un 
pui de somn, pun computerul să ne calculeze drumul. 

Trevize dormi mult mai mult decât se aşteptase, dar asta 
nu prea avea importanţă. La bordul navei nu exista nici zi, 
nici noapte. Orele erau definite subiectiv, iar bioritmurile 
pasagerilor se desincronizau adesea. 

Trevize cocheta chiar cu gândul, în cursul frecării 
(importanţa conservării apei recomandă înlăturarea prin 
frecare a săpunului, şi nu prin clătire), de a mai dormi o oră 
sau două... se întoarse brusc şi se trezi holbându-se la 
Fallom, la fel de dezbrăcat ca şi el. 

Nu se putu abţine să nu sară înapoi; spaţiul Camerei de 
Igienizare fiind foarte strâmt, se lovi inevitabil de ceva tare. 
Mârâi. 

Fallom privea curios şi arăta cu degetul spre penisul lui 
Trevize. Spunea cuvinte de neînțeles, dar întregul său 
comportament indica un sentiment de nedumerire. Pentru 
liniştea sa interioară, Trevize nu găsi altceva de făcut decât 
să-şi acopere penisul cu mâinile. 

Fallom spuse, cu vocea sa ascuţită: 


— Salutări. 

Trevize tresări uşor la auzul acestui neaşteptat cuvânt în 
Galactică, care părea să fi fost învăţat pe de rost. 

Fallom continuă, rostind cu greutate cuvintele: 

— Bliss... spune... tu... speli... mine. 

— Ce spui tu?! făcu Trevize. 

Îl prinse pe Fallom de umeri: 

— Tu... stai... aici. 

Arătă cu degetul înspre podea iar Fallom, bineînţeles, privi 
imediat spre locul cu pricina. Părea să nu fi înţeles nimic din 
frază. 

— Nu te mişca, spuse Trevize. 

Şi îl prinse pe copil de mâini, strângându-i-le pe lângă 
corp, ca pentru a simboliza imobilitatea. Se uscă în grabă, 
îşi puse slipul, apoi pantalonii. 

leşi din cabină şi scoase un răget: 

— Bliss! 

La bordul navei, distanţa care separa doi oameni nu putea 
fi mai mare de patru metri. Bliss apăru imediat în uşa 
camerei. Spuse, zâmbind: 

— M-ai strigat, cumva, Trevize, sau a fost doar murmurul 
uşor al vântului prin iarba mlădioasă? 

— Lasă glumele, Bliss. Ce-i asta? 

Şi arătă cu degetul mare peste umăr. Bliss privi dincolo de 
el, şi spuse: 

— Păi, seamănă cu tânărul Solarian pe care l-am adus ieri 
la bordul navei. 

— Tu l-ai adus la bordul navei. Şi pentru ce vrei să-l spăl? 

— M-am gândit că-ţi va face plăcere. Este o creatură 
deosebit de inteligentă. Reţine cu mare uşurinţă cuvintele 
Galactice. Îi explic un lucru, şi nu îl mai uită. Desigur, îl ajut 
şi eu. 

— Normal. 

— Da. Îl calmez. L-am ţinut într-o stare de buimăceală 
acolo, pe planetă. Aici am avut grijă să doarmă, şi încerc să- 


i abat un pic gândurile de la Jemby, pe care, după toate 
aparențele, l-a iubit foarte mult. 

— În cele din urmă îi va place aici. 

— Sper. Este adaptabil, pentru că este tânăr, şi îl încurajez 
în această privinţă atât cât pot. Îl voi învăţa să vorbească 
Galactica. 

— Atunci spălă-l tu. Ai înţeles? 

Bliss dădu din umeri: 

— Dacă insişti... dar mi-aş dori să se împrietenească cu 
toţi. Ar fi bine dacă fiecare dintre noi ne-am asuma unele 
funcţii de părinte. Sunt sigură că poţi coopera în acest sens. 

— Da, dar numai până la un anumit punct. Şi după ce îl 
speli, scapă de el. Vreau să-ţi vorbesc. 

Bliss spuse, cu un neaşteptat aer de ostilitate: 

— Cum adică, să scap de el? 

— Nu-ţi propusesem să-l arunci în spaţiu. Instalează-l în 
camera ta. Undeva într-un colţ. Vreau să-ţi vorbesc. 

— Îţi voi sta la dispoziţie, spuse ea cu răceală. 

Privi în urma ei, lăsând mânia să-i crească, apoi se duse în 
cabina de pilotaj şi activă ecranul. 

Solaria era un cerc întunecat, cu un pătrar luminos în 
stânga. Trevize aşeză mâinile pe pupitru şi mânia i se potoli 
instantaneu. Trebuia să fii calm pentru o legătură între 
minte şi computer, iar reflexul condiţionat sfârşise prin a 
asocia contactul cu pacea mentală. 

În jurul navei, pe o rază egală cu distanţa până la planetă, 
nu existau obiecte artificiale. Solarienii (sau, mai plauzibil, 
roboții lor) nu puteau, sau nu erau dispuşi, să-i urmărească. 

Foarte bine. Putea deci să iasă din umbră. Oricum, dacă ar 
fi continuat să se îndepărteze, umbra ar fi dispărut pe 
măsură ce discul Solariei s-ar fi micşorat în raport cu discul 
soarelui în jurul căruia orbita. 

Puse computerul să scoată nava din planul planetar, 
îndreptându-se spre o regiune în care curbura spaţiului să 
fie suficient de redusă pentru a asigura un Salt precis. 


Şi, ca de multe alte ori în asemenea ocazii, se trezi 
studiind stelele. Erau aproape hipnotice, în imobilitatea lor 
liniştită. Toată turbulenţa şi instabilitatea erau şterse de 
distanţă, care făcea din ele doar nişte puncte luminoase. 

Unul dintre acele puncte putea fi foarte bine soarele în 
jurul căruia orbita Pământul... soarele original, sub radiaţia 
căruia a apărut viaţa, şi sub ale cărui efecte binefăcătoare a 
evoluat omenirea. 

Lumile Spaţiene orbitau în jurul unor aştri strălucitori. 
Aceştia făceau parte dintr-o categorie importantă a stelelor, 
însă nu erau menţionaţi în harta Galactică a computerului. 
Desigur, acelaşi lucru ar putea fi valabil şi pentru soare. 

Sau sorii lumilor Spaţiene au fost omişi doar din cauza 
unor acorduri datând din epoca primitivă, şi care stabileau 
ca acestea să fie lăsate în pace? Să fie soarele Pământului 
inclus în harta Galactică, dar imposibil de distins printre 
miriadele de stele asemănătoare lui, şi în jurul cărora nu 
orbitează totuşi nici o planetă locuibilă? 

În Galaxie existau aproximativ treizeci de miliarde de stele 
asemănătoare soarelui, şi doar una dintr-o mie avea planete 
locuibile. Pe o rază de câteva sute de parseci în jurul navei 
ar putea exista o mie de planete locuibile. Să cutreiere 
toate stelele asemănătoare soarelui, una câte una? 

Sau soarele original nici nu exista în această parte a 
Galaxiei? Câte alte regiuni erau la fel de convinse că soarele 
se afla în preajma lor, că acolo trăiau urmaşii primilor 
Coloni? 

Avea nevoie de informaţii, şi până acum nu obținuse 
niciuna. 

Nu credea că o examinare, oricât de amănunţită, a 
ruinelor milenare ale Aurorei îi va da vreo informaţie cu 
privire la coordonatele Pământului. Se îndoia şi mai 
puternic că Solarienii puteau fi convinşi să furnizeze 
informaţii. 

Dacă toate informaţiile despre Pământ au dispărut din 
marea Bibliotecă de pe Trantor, şi din marea Memorie 


Colectivă a Gaiei, părea puţin probabil să fi fost scăpată din 
vedere vreo informaţie existentă pe lumile pierdute ale 
Spaţienilor. 

Şi dacă ar găsi soarele Pământului şi apoi chiar Pământul 
însuşi, prin cel mai pur noroc...? Nu va exista oare ceva 
care să-l facă să nu-şi dea seama de acest lucru? Apărarea 
Pământului era perfectă? Hotărârea de a rămâne ascuns 
era de nestrămutat? 

De fapt, ce căuta el? 

Pământul? Sau o breşă în Planul Seldon? Breşă pe care el 
credea (fără vreun motiv clar) că o va găsi pe Pământ? 

Planul Seldon funcţiona de cinci secole, şi va purta specia 
umană (aşa se spunea) într-un port sigur, în pântecul unui 
Al Doilea Imperiu Galactic, mai mare decât primul, mai 
nobil şi mai liber... şi totuşi, el, Trevize, votase împotriva lui, 
în favoarea Galaxiei. 

Galaxia ar trebui să fie un imens organism, în timp ce Al 
Doilea Imperiu Galactic, oricât de mare ca dimensiuni şi 
varietate, ar trebui să fie o simplă uniune de organisme 
individuale, de dimensiuni microscopice în comparaţie cu 
întregul. Al Doilea imperiu Galactic ar fi un alt exemplu al 
formelor de uniune pe care omenirea le-a cunoscut de-a 
lungul timpului. Al Doilea Imperiu ar putea fi cel mai mare 
şi cel mai bun din familia sa, dar nu va fi decât un exemplu 
în plus. 

Pentru ca Galaxia, o formă de organizare complet diferită, 
să fie mai bună decât Al Doilea Imperiu Galactic, trebuie să 
existe o fisură în Plan, ceva ce însuşi marele Hari Seldon a 
omis. 

Dar dacă Seldon omisese ceva, ce putea face Trevize? Nu 
era matematician; nu ştia nimic, dar nimic, despre detaliile 
Planului; mai mult, chiar dacă i s-ar explica, tot nu ar 
înţelege. 

Nu cunoştea decât ipotezele: că trebuie implicat un mare 
număr de fiinţe umane, şi că ele nu trebuie să fie conştiente 
de concluziile obţinute. Prima ipoteză era evident 


adevărată, având în vedere imensa populaţie a Galaxiei, iar 
a doua probabil că era adevărată: doar cei din A Doua 
Fundaţie cunoşteau detaliile Planului, şi nu le divulgau 
nimănui. 

Mai rămânea oare o ipoteză neverificată, una general 
acceptată, atât de acceptată încât nimeni nu o menţionase 
şi nici nu se gândise la ea... şi care totuşi putea fi falsă? O 
ipoteză care, dacă într-adevăr era falsă, ar altera măreaţa 
concluzie a Planului şi ar face din Galaxia o variantă 
preferabilă Imperiului? 

Dar dacă ipoteza era atât de evidentă şi de acceptată încât 
nu fusese niciodată exprimată, cum putea ea fi falsă? Dacă 
nimeni nu o menţionase, sau nu se gândise la ea, cum putea 
Trevize să ştie că există? Sau să aibă vreo idee despre 
natura sa, chiar dacă îi ghicise existenţa? 

Să fi fost Trevize într-adevăr omul cu intuiţia infailibilă, aşa 
cum insistase Gaia? Ştia ce trebuia făcut, chiar dacă nu ştia 
din ce motiv? 

Acum cerceta toate lumile Spaţiene de care aflase... Era 
corect? Lumile Spaţiene deţineau răspunsul? Sau, cel puţin, 
începutul răspunsului? 

Ce se afla pe Aurora, în afară de ruine şi câini sălbatici? 
(Şi, probabil, alte creaturi sălbatice. Tauri turbaţi? Şobolani 
uriaşi? Feline prădătoare cu ochi verzi?) Solaria era 
populată cu oameni, dar ce puteai găsi acolo în afară de 
roboţi şi fiinţe umane capabile să transducă energia? Ce 
legătură să existe între fiecare dintre aceste lumi şi Planul 
Seldon, în afară de secretul coordonatelor Pământului? 

Dar ce legătură are Pământul cu Planul Seldon? Nu era 
totul o nebunie? Nu cumva aplecase prea mult urechea la 
basmele privind propria sa infailibilitate? 

O ruşine imensă îl copleşi, şi păru să îl apese cu greutatea 
ei până când aproape îl sufocă. Privi stelele - îndepărtate, 
nepăsătoare - şi gândi: Probabil că eu sunt Marele Nebun 
al Galaxiei. 

Vocea lui Bliss îl scoase din gânduri: 


— Ei bine, Trevize, pentru ce vrei să... S-a întâmplat ceva? 

În glasul său se desluşea o bruscă îngrijorare. 

Trevize ridică privirea şi, pe moment, găsi că-i era dificil 
să-şi alunge starea mizerabilă. O privi fix, apoi spuse: 

— Nu, nu. Nu s-a întâmplat nimic. Pur şi simplu... mă 
pierdusem în gânduri. Din când în când, mă mai trezesc şi 
eu gândind. 

Era conştient şi jenat de faptul că Bliss îi putea citi 
sentimentele. Nu avea decât promisiunea ei că se va abţine 
să-i spioneze voluntar mintea. 

Totuşi, Bliss păru să accepte această explicaţie. 

— Pelorat este cu Fallom, spuse ea. Îl învaţă fraze 
Galactice. Copilul pare să mănânce ceea ce mâncăm şi noi, 
fără mofturi exagerate... dar pentru ce doreai să mă vezi? 

— Ei bine, nu aici, spuse Trevize. Deocamdată, computerul 
nu are nevoie de mine. Dacă vrei să vii în camera mea, patul 
este făcut şi poţi sta pe el; eu voi sta pe scaun. Sau invers, 
dacă preferi. 

— Nu are importanţă. 

Parcurseră distanţa până la camera lui Trevize. Ea îl privi 
cu atenţie: 

— Nu mai pari furios. 

— Îmi spionezi mintea? 

— Nu. Îţi studiez faţa. 

— Nu sunt furios. Din când în când, se întâmplă să mă mai 
pierd cu firea, dar asta nu înseamnă că sunt furios. Totuşi, 
dacă nu ai nimic împotrivă, trebuie să îţi pun câteva 
întrebări. 

Bliss se aşeză pe pat, dreaptă, cu o expresie serioasă pe 
faţa cu pomeţi largi şi în ochii întunecaţi. Părul negru îi 
cădea pe umeri, aranjat cu grijă, iar mâinile stăteau larg 
deschise pe genunchi. Răspândea o urmă discretă de 
parfum. 

Trevize zâmbi: 

— Te-ai făcut frumoasă. Poate îţi închipui că nu voi ţipa la o 
fată tânără şi drăguță. 


— Dacă crezi că-ţi face bine, poţi să strigi şi să urli cât vrei. 
Însă nu vreau să strigi şi să urli la Fallom. 

— Departe de mine acest gând. De fapt, nici la tine nu 
vreau să strig şi să urlu. N-am hotărât că suntem prieteni? 

— Faţă de tine, Trevize, Gaia nu a avut niciodată alte 
sentimente decât de prietenie. 

— Nu mă refeream la Gaia. Ştiu că faci parte din Gaia şi că 
eşti Gaia. Totuşi, există în tine o parte care îşi păstrează 
individualitatea, cel puţin într-un anumit sens. Eu vorbesc 
cu individul. Vorbesc cu cineva care se numeşte Bliss, fără 
referire - sau referindu-mă cât mai puţin posibil - la Gaia. 
N-am hotărât că suntem prieteni, Bliss? 

— Ba da, Trevize. 

— Atunci, cum se face că ai întârziat să te ocupi de roboții 
de pe Solaria, după ce am părăsit locuinţa subterană şi ne- 
am îndreptat spre navă? Am fost umilit şi lovit fizic, totuşi 
nu ai acţionat în nici un fel. Deşi fiecare moment de 
întârziere putea aduce în scenă alţi roboţi, şi numărul lor ne 
putea copleşi, nu ai făcut nimic. 

Bliss îl privi cu seriozitate, şi vorbi ca şi cum intenţiona să- 
şi explice faptele, dar nu să le justifice: 

— Nu este adevărat că stăteam degeaba, Trevize. Studiam 
minţile Roboţilor Gardieni, încercând să aflu cum îi pot 
controla. 

— Ştiu că asta făceai. Cel puţin, aşa mi-ai spus la 
momentul respectiv. Numai că nu văd ce rost avea. Dece să 
le manevrezi minţile, când le puteai distruge... aşa cum ai şi 
făcut, în cele din urma? 

— Crezi că este uşor să distrugi o fiinţă inteligentă? 

Trevize strânse buzele, într-o expresie de dezgust: 

— Haide, Bliss. O fiinţă inteligentă? Era doar un robot. 

— Doar un robot? 

Bliss vorbi cu înflăcărare: 

— Întotdeauna, argumentul este acesta. Doar. Doar! De ce 
să fi ezitat Solarianul, Bander, să ne omoare? Noi nu eram 
decât fiinţe umane fără transductori. De ce să nu-l lăsăm pe 


Fallom în voia soartei? Este doar un Solarian, ba mai mult, 
un specimen imatur. Dacă începi să dai la o parte pe cutare 
sau cutare spunând că este doar aşa sau aşa, poţi distruge 
orice doreşti. Oricine şi orice poate fi introdus într-o 
categorie. 

— Nu împinge la extreme o remarcă perfect legitimă, 
numai pentru a o face să sune ridicol, spuse Trevize. 
Robotul era doar un robot. Nu poseda o inteligenţă umană. 
Era o maşină mimând inteligenţa. 

— Cu câtă uşurinţă poţi vorbi atunci când nu ştii nimic 
despre un lucru, spuse Bliss. Eu sunt Gaia. Da, sunt şi Bliss, 
dar sunt Gaia. O lume care consideră că fiecare atom din ea 
este preţios şi are un sens; fiecare structură organizată a 
atomilor este chiar mai prețioasă şi plină de sens. 
Eu/noi/Gaia nu distrugem cu uşurinţă o structură 
organizată, deşi am fi bucuroşi să o transformăm în ceva 
mai complex, cu condiţia ca procedând astfel să nu aducem 
prejudicii întregului. Cea mai înaltă formă de organizare pe 
care o cunoaştem produce inteligenţă, şi pentru a distruge 
inteligenţa trebuie să fii mânat de necesitatea cea mai 
acută. Foarte puţin contează dacă este inteligenţă artificială 
sau biochimică. Robotul Gardian reprezenta o formă de 
inteligenţă pe care eu/noi/Gaia nu am întâlnit-o niciodată. 
Ar fi fost minunat să o putem studia. Să o distrugem, ar fi 
fost de neconceput... cu excepţia unei situaţii disperate. 

— Erau trei inteligenţe mai preţioase în joc, spuse sec 
Trevize. A ta, cea a lui Pelorat, omul pe care îl iubeşti, şi, 
dacă nu te supără că o menţionez, a mea. 

— Patru! Uiţi în continuare să îl incluzi pe Fallom... Însă nu 
erau în pericol. Aşa am apreciat eu. Ascultă... Să 
presupunem că eşti în faţa unei picturi, o mare capodoperă, 
a cărei existenţă îţi este fatală. Tot ce ai de făcut este să 
aduci repede o bidinea şi să o mânjeşti la întâmplare, 
distrugând-o pentru totdeauna. Aşa vei fi în siguranţă. Să 
presupunem însă că, în loc să faci acest lucru, studiezi 
pictura cu atenţie, adaugi o tuşă de vopsea aici, o pată 


micuță acolo, răzui o suprafaţă foarte mică în altă parte, şi 
tot aşa, până vei modifica pictura suficient de mult pentru a 
evita moartea, ea rămânând în continuare capodoperă. 
Normal, modificarea nu se poate face fără cea mai mare 
atenţie. Va cere timp, dar dacă îl ai la dispoziţie, merită să 
salvezi şi pictura, nu numai propria-ţi viaţă. 

— Poate, spuse Trevize. Dar, până la urmă, ai distrus 
pictura iremediabil. Bidineaua s-a prăbuşit peste ea, 
eliminând toate tuşele minunate de culoare, toate 
subtilităţile formelor şi modelelor. Şi ai făcut asta imediat ce 
micuțul hermafrodit a fost în primejdie. Atunci când noi, 
împreună cu tine, înfruntam pericolul, nu ai fost deloc 
mişcată. 

— Noi, Străinii, nu eram încă într-un pericol imediat, în 
timp ce Fallom, după părerea mea, era. Am avut de ales 
între Roboții Gardieni şi Fallom, şi, fără întârziere, l-am ales 
pe Fallom. 

— Chiar aşa să fi fost, Bliss? Un calcul rapid care să decidă 
între o minte şi alta, o judecată rapidă care să spună unde 
se află complexitatea şi valoarea mai mare? 

— Da. 

— Dar dacă îţi spun că în faţa ta nu ai văzut decât un copil, 
un copil speriat de moarte? Atunci ai fost cuprinsă de un 
sentiment matern instinctiv, şi l-ai salvat; mai devreme, 
când eram în pericol numai trei vieţi adulte, făceai calcule. 

Bliss roşi uşor: 

— Ar putea fi ceva adevăr în asta; dar nu în modul 
batjocoritor în care te-ai exprimat. La bază a existat şi un 
raţionament. 

— Mă îndoiesc. Dacă ar fi existat un raţionament, ai fi 
considerat că acel copil urma să-şi suporte destinul în 
propria societate. Cine ştie câte mii de copii nu au fost 
sacrificați pentru a menţine populaţia redusă la un număr 
pe care Solarienii îl consideră convenabil? 

— Nu este numai atât, Trevize. Copilul urma să fie omorât 
deoarece era prea tânăr pentru un Succesor, iar asta se 


întâmpla din cauză că părintele său murise prematur, 
omorât de mine. 

— Într-un moment în care trebuia să alegi între a ucide 
sau a fi ucis. 

— Nu are importanţă. Eu i-am ucis părintele. Nu puteam 
rămâne indiferentă, acceptând uciderea copilului, ca 
urmare a propriilor mele fapte... În plus, am ocazia de a 
studia un gen de creier care nu a mai fost niciodată studiat 
pe Gaia. 

— Creierul unui copil! 

— Nu va rămâne pentru totdeauna un creier de copil. În 
părţile laterale ale creierului se vor dezvolta mai târziu cei 
doi lobi-transductori. Aceşti lobi oferă Solarienilor 
capacităţi pe care întreaga Gaia nu le poate avea. Pentru a 
ţine aprinse câteva lumini, pentru a activa un mecanism de 
deschidere a unei uşi, eu am depus eforturi epuizante. 
Bander putea furniza energie pentru o moşie mai complexă 
şi mai întinsă decât oraşul pe care l-am văzut pe 
Comporellon... o putea face chiar şi în timpul somnului. 

— Deci priveşti copilul ca pe un element important în 
cercetarea fundamentală a creierului, spuse Trevize. 

— Într-un fel, da. 

— Eu nu simt lucrurile la fel. Eu am impresia că am luat la 
bord un pericol. Un mare pericol. 

— Pericol, în ce sens? Se va adapta perfect... cu ajutorul 
meu. Este deosebit de inteligent, şi deja dă semne de 
afecţiune pentru noi. Va mânca ceea ce vom mânca şi noi, 
va merge unde vom merge şi noi, iar eu/noi/Gaia vom 
obţine informaţii inestimabile referitoare la creierul său. 

— Şi dacă produce un urmaş? Nu are nevoie de o fiinţă 
complementară. Este complet. 

— Vor trece mulţi ani până să fie capabil să dea naştere 
unor urmaşi. Spaţienii trăiesc câteva secole, iar Solarienii 
nu au avut nici un interes să se înmulțească. Reproducerea 
tardivă este probabil implementată genetic în Solarieni. 
Fallom nu va avea copii multă vreme de acum încolo. 


— De unde ştii? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu fac apel la logică. 

— Iar eu îţi spun că Fallom se va dovedi periculos. 

— N-ai de unde să ştii. Şi nici nu eşti logic. 

— Simt asta, Bliss, fără un motiv precis... În acest moment. 
Şi tu, nu eu, insişti asupra infailibilităţii intuiţiei mele. 

Bliss se încruntă, încurcată. 

Pelorat se opri în cadrul uşii cabinei de pilotaj şi privi 
înăuntru, stânjenit. Ca şi cum încerca să-şi dea seama dacă 
Trevize era foarte ocupat sau nu. 

Trevize îşi ţinea mâinile pe pupitru, ca întotdeauna atunci 
când se integra cu computerul. Privea fix ecranul. În 
consecinţă, Pelorat trase concluzia că Trevize avea de lucru, 
şi aşteptă răbdător, încercând să nu se mişte sau să-l 
perturbe în vreun fel. 

Într-un târziu, Trevize ridică privirea spre Pelorat. Nu era 
perfect conştient de prezenţa celuilalt. Ochii lui păreau 
întotdeauna un pic sticloşi şi nefocalizaţi când era în 
comuniune cu computerul, ca şi cum privea, gândea, trăia, 
în alt mod decât o persoană obişnuită. 

Dar îi făcu lui Pelorat un semn discret cu capul, ca şi cum 
imaginea acestuia, penetrând cu dificultate, lent, îi 
impresionase în cele din urmă lobii optici. Apoi, după un 
timp, ridică mâinile şi zâmbi. Redevenise el însuşi. 

Pelorat spuse, scuzându-se: 

— Mă tem că te cam încurc, Golan. 

— Nu cine ştie ce, Janov. Făceam doar o verificare, pentru 
a vedea dacă suntem gata pentru Salt. Suntem, din acest 
moment, dar cred că o să mai aştept câteva ore, pentru a 
ne mări şansele. 

— Norocul - sau factorii aleatori - au vreun amestec în 
Salt? 

— Era doar o expresie, zâmbi Trevize, dar, uneori, intervin 
- teoretic - şi factori aleatori... Care-i problema? 

— Pot să mă aşez? 


— Desigur, dar mai bine să mergem în camera mea. Cum 
se simte Bliss? 

— Foarte bine, spuse Pelorat, dregându-şi vocea. Doarme 
din nou. Are nevoie de somn, cred că înţelegi. 

— Înţeleg foarte bine. Este vorba de separaţia 
hiperspaţială. 

— Exact, bătrâne. 

— Şi Fallom? 

Trevize se întinse pe pat, lăsându-l pe Pelorat să ocupe 
scaunul. 

— Ştii cărţile alea, din biblioteca mea, pe care computerul 
tău mi le-a tipărit? Basmele populare? Le citeşte. Desigur, 
înţelege foarte puţin Galactica, dar se pare că îi place să 
audă sunetele. El... m-am obişnuit să mă gândesc la el ca la 
un băiat. Care să fie cauza? 

Trevize dădu din umeri: 

— Poate pentru că şi tu eşti mascul. 

— Poate. Este teribil de inteligent, ştii? 

— Sunt sigur. 

Pelorat şovăi: 

— Trag concluzia că nu ţii prea mult la Fallom. 

— N-am nimic cu el personal, Janov. N-am avut copii, şi în 
general nu prea îmi plac. Tu ai avut, din câte îmi amintesc 
eu. 

— Un fiu... Îmi amintesc că era o încântare. Poate de aceea 
mă gândesc la Fallom ca la un băiat. Simt că mă întorc 
înapoi în timp cu aproape douăzeci şi cinci de ani. 

— Nu mă deranjează că îţi place Fallom. 

— Şi ţie ţi-ar place, dacă i-ai da o şansă. 

— Sunt sigur, Janov, şi poate că într-o zi voi face o 
încercare. 

Pelorat şovăi din nou: 

— Probabil te-ai săturat să discuţi în contradictoriu cu 
Bliss. 

— Nu cred că vom discuta prea mult în contradictoriu. Ea 
şi cu mine ne înţelegem destul de bine în acest moment. 


Chiar ieri am purtat o discuţie rezonabilă - fără ţipete, fără 
acuzaţii - despre întârzierea cu care a dezactivat Roboții 
Gardieni. La urma urmelor, ne salvează viaţa în momente 
grele, deci îi sunt dator cel puţin cu prietenia mea, nu-i aşa? 

— Da, înţeleg, dar nu mă refeream la o ceartă cu urlete. 
Mă refeream la această dispută interminabilă, în care 
Galaxia se opune individualităţii. 

— Aşa deci! Disputa va continua... în termeni politicoşi. 

— 'Te superi, Golan, dacă îi ţin partea? 

— Deloc. Accepţi din proprie convingere ideea Galaxiei, 
sau pur şi simplu te simţi mai fericit atunci când eşti de 
acord cu Bliss? 

— Sincer să fiu, o accept din convingere. Cred că Galaxia 
ar trebui să fie viitorul nostru. Tu însuţi ai ales această 
variantă, şi devin din ce în ce mai convins că ai făcut bine. 

— Pentru că am ales-o? Ăsta nu e un argument. Orice ar 
spune Gaia, este posibil totuşi să mă înşel. Aşa că n-o lăsa 
pe Bliss să te convingă să accepţi Galaxia, doar pe baza 
acestei ipoteze. 

— Nu cred că te înşeli. Solaria mi-a arătat asta, nu Bliss. 

— Cum? 

— Ei bine, pentru început, tu şi cu mine suntem Izolaţi. 

— Ăsta este termenul ei, Janov. Eu prefer să mă gândesc la 
noi ca la nişte personalităţi individuale. 

— Este doar o problemă de semantică, bătrâne. Spune-i 
cum vrei, noi suntem închişi în propria noastră piele, care 
ne acoperă gândurile. Iar noi ne gândim întotdeauna doar 
la persoana întâi singular, considerând-o cea mai 
importantă. Auto-apărarea este prima noastră lege 
naturală, chiar dacă asta înseamnă rănirea existenţei altuia. 

— Se cunosc oameni care şi-au dat viaţa pentru semenii 
lor. 

— Un fenomen rar. Se cunosc cu mult mai mulţi oameni 
care au distrus existenţele altora, pentru a-şi satisface un 
capriciu nebunesc. 

— Şi ce legătură este între asta şi Solaria? 


— Păi, pe Solaria putem vedea ce pot deveni Izolaţii - sau 
indivizii, dacă preferi. Solarienii suportă cu greu să-şi 
împartă o întreagă lume între ei. Libertatea perfectă o 
consideră a fi viaţa în completă izolare. Nu îşi îndrăgesc nici 
măcar proprii urmaşi, ba chiar îi omoară, dacă sunt prea 
numeroşi. Se înconjoară cu roboţi, sclavi mecanici, cărora le 
asigură alimentarea cu energie; dacă mor, întreaga lor 
moşie moare şi ea, simbolic. Găseşti că este de admirat, 
Golan? O poţi compara cu Gaia din punct de vedere al 
bunei-cuviinţe, blândeţii, şi preocupării faţă de ceilalţi? Bliss 
nu a discutat deloc cu mine. Este ceea ce simt eu. 

— Şi îţi este caracteristic să ai un asemenea sentiment, 
Janov, spuse Trevize. Îl împărtăşesc şi eu. Găsesc că 
societatea Solariană este oribilă, dar nu a fost aşa 
dintotdeauna. Ei sunt urmaşii Pământenilor şi, mai recent, 
ai Spaţienilor care duceau o viaţă relativ normala. Dintr-un 
motiv sau altul, Solarienii au ales un drum care i-a dus la o 
extremă, dar nu poţi judeca după extreme. În toată Galaxia, 
cu milioanele ei de lumi locuite, ştii vreuna care are, sau a 
avut, o societate asemănătoare celei de pe Solaria? Şi chiar 
Solaria, ar fi avut o asemenea societate dacă n-ar fi fost 
înţesată de roboţi? Este de conceput ca o societate de 
indivizi să evolueze până la o asemenea culme a ororii, fără 
roboţi? 

Faţa lui Pelorat se strâmbă puţin: 

— Mereu cauţi nod în papură, Golan... văd că nu te 
deranjează deloc să aperi forma de organizare Galactică 
împotriva căreia ai votat. 

— Nu caut nod în papură. Există un argument raţional în 
favoarea Galaxiei, iar atunci când îl voi găsi, mă voi preda. 
Dacă îl voi găsi. 

— Crezi că am putea eşua? 

Trevize ridică din umeri: 

— De unde să ştiu eu? ... Ştii pentru ce mai aştept câteva 
ore înainte de a face Saltul, şi pentru ce sunt gata să mai 
aştept chiar câteva zile? 


— Ai spus că este mai sigur dacă aşteptăm. 

— Da, asta am spus, dar suntem deja în siguranţă deplină. 
Lucrul de care mă tem eu cu adevărat este ca nu cumva 
lumile Spaţiene ale căror coordonate le deţinem să ne 
dezamăgească toate. Nu avem decât trei, şi am folosit deja 
două, de fiecare dată scăpând de moarte ca prin urechile 
acului. Şi cu toate că ne-am riscat vieţile, nu am obţinut 
vreun indiciu care să ne arate unde se află Pământul; sau să 
ne spună dacă măcar există. Acum sunt în faţa ultimei 
şanse. Dacă eşuăm şi de această dată? 

Pelorat oftă: 

— Ştii, există unele basme străvechi în care cineva are 
dreptul la trei dorinţe. Însă nu mai multe. Trei pare să fie 
un număr semnificativ în acele basme, poate din cauză că 
este primul număr impar care permite o decizie 
hotărâtoare. Ştii, două din trei câştigă... Chestia este că în 
acele basme, dorinţele nu folosesc la nimic. Nimeni nu şi-a 
dorit vreodată lucrul corect, ceea ce, am avut dintotdeauna 
convingerea, reprezintă o lecţie a înţelepciunii străvechi, 
care spune că satisfacerea dorințelor trebuie meritată, şi 
Tila 

Se întrerupse deodată, jenat: 

— Îmi pare rău, bătrâne, dar îţi irosesc timpul. 
Întotdeauna trăncănesc prea mult când încep să vorbesc 
despre hobby-ul meu. 

— Întotdeauna am găsit că spui lucruri interesante, Janov. 
Aş vrea însă să înţeleg analogia. Ni s-au permis trei dorinţe, 
şi am consumat două care nu ne-au folosit la nimic. Acum 
ne-a mai rămas doar una... În sinea mea, sunt sigur de un 
nou eşec, şi din această cauză îmi doresc o amânare. De- 
asta întârzii Saltul cât mai mult timp posibil. 

— Ce-ai să faci dacă nici acum nu găsim nimic? Ne 
întoarcem pe Gaia? Pe Terminus? 

— O, nu, şopti Trevize dând din cap. Căutarea va trebui să 
continue... Însă măcar de-aş şti cum! 

CAPITOLUL 14 


Planeta moartă. 

TREVIZE SE SIMŢEA DEPRIMAT. Puținele victorii pe care 
le obținuse de la începutul căutării nu fuseseră, niciuna 
dintre ele, definitive; fuseseră doar nişte amânări 
temporare ale înfrângerii. 

Acum întârziase Saltul spre a treia lume Spaţiană, reuşind 
să-i contamineze şi pe ceilalţi cu neliniştea sa. Când decise 
în cele din urmă că nu mai avea ce face şi trebuia să se 
apropie, Pelorat stătea solemn în pragul uşii cabinei de 
pilotaj; Bliss era undeva în spatele lui, în lateral. Până şi 
Fallom era prezent, privindu-l pe Trevize cu ochii măriţi, 
ţinând-o strâns de mână pe Bliss. 

Trevize ridicase privirea de la computer şi spusese, cam în 
bătaie de joc: 

— Un adevărat tablou de familie! 

Însă nu vorbise decât starea mizerabilă care îl cuprinsese. 

Ordonă computerului să facă un Salt mai mic, astfel încât 
să reintre în spaţiu la o distanţă mare faţă de steaua în 
chestiune. Îşi spuse în sinea sa că făcuse acest lucru din 
prudenţă, dar nici el nu era convins de pretext. În adâncul 
lui, spera că distanţa mare nu-i va permite să fie sigur dacă 
steaua poseda sau nu o planetă locuibilă. Asta îi va oferi un 
răgaz de câteva zile în plus înainte de a afla, şi (poate) de a 
fi obligat să-şi recunoască amara înfrângere. 

Astfel încât acum, sub privirile „tabloului de familie”, 
inspiră adânc, îşi ţinu răsuflarea, apoi expiră şuierând 
printre buze, dând computerului ultima instrucţiune. 

Câmpul de stele se schimbă printr-o discontinuitate 
silenţioasă, şi ecranul deveni mai gol, pentru că fusese dus 
într-o regiune în care stelele erau mai rare. Şi acolo, 
aproape de centru, se afla o stea puternic strălucitoare. 

Trevize zâmbi larg, pentru că şi asta era, într-un fel, o 
victorie. La urma urmelor, al treilea set de coordonate 
putea fi eronat şi ar fi fost posibil să nu zărească nici o stea 
de tipul G. Privi spre ceilalţi trei, şi spuse: 

— Asta e! Steaua numărul trei. 


— Eşti sigur? întrebă moale Bliss. 

— Priveşte! spuse Trevize. Voi trece pe imaginea echi- 
centrată a hărţii Galactice din memoria computerului. Dacă 
steaua strălucitoare dispare, înseamnă că, nefiind 
înregistrată, este cea pe care o căutăm. 

Computerul răspunse comenzii sale, şi steaua dispăru 
dintr-o dată. Ca şi cum nu fusese niciodată acolo. Dar restul 
câmpului de stele rămăsese neschimbat, într-o sublimă 
indiferenţă. 

— Asta este, spuse Trevize. 

Şi cu toate acestea, puse Far Star să înainteze cu puţin 
peste jumătate din viteza obişnuită. Se punea în continuare 
problema prezenţei unei planete locuibile, şi nu era deloc 
grăbit să afle răspunsul. Chiar şi după trei zile de 
apropiere, tot nu se putea spune nimic în această privinţă. 

Adică, nu chiar nimic. În jurul stelei orbita o mare gigantă 
gazoasă. Era foarte depărtată de stea şi, în emisfera 
luminată strălucea cu galben foarte pal. Din poziţia în care 
se aflau, o putea distinge ca pe un semicerc impozant. 

Lui Trevize nu îi plăcea cum arată, dar încercă să nu 
trădeze acest lucru şi vorbi pe un ton neutru, ca din 
îndrumar: 

— Acolo este o gigantă gazoasă, foarte impresionantă. Are 
o pereche de inele subţiri şi doi sateliți de dimensiuni 
considerabile, vizibili în acest moment. 

— Majoritatea sistemelor au în componenţă gigante 
gazoase, nu-i aşa? se interesă Bliss. 

— Da, dar asta este foarte mare. Judecând după distanţa 
la care se află sateliții faţă de ea, după perioadele lor de 
revoluţie, giganta gazoasă este de aproape două mii de ori 
mai voluminoasă decât o planetă locuibilă. 

— Ce importanţă are? spuse Bliss. Gigantele gazoase sunt 
gigante gazoase şi nu contează ce dimensiuni au, nu-i aşa? 
Întotdeauna se află la o distanţă mare faţă de steaua în 
jurul căreia orbitează, şi niciuna dintre ele nu este locuibilă, 
datorită gabaritului şi distanţei faţă de soare. Va trebui să 


căutăm mai aproape de stea pentru a găsi o planetă 
locuibilă. 

Trevize ezită, apoi se decise să pună cărţile pe masă: 

— Problema este că gigantele gazoase au tendinţa să 
„cureţe” spaţiul din jurul lor. Materia care nu este absorbită 
de masa lor se condensează formând corpuri de dimensiuni 
mari: sateliți. La distanţe mari de ele, condensarea este 
împiedicată. Deci, cu cât giganta gazoasă este mai mare, cu 
atât este mai probabil ca ea să fie singura planetă 
importantă a unei stele. Nu vor exista decât giganta 
gazoasă şi câţiva asteroizi. 

— Vrei să spui că aici nu există nici o planetă locuibilă? 

— Cu cât este mai mare giganta gazoasă, cu atât se 
diminuează şansa existentei unei planete locuibile, iar 
această gigantă gazoasă, prin masa şi gabaritul ei, este 
practic o stea pitică. 

— O putem vedea? întrebă Pelorat. 

Priveau toţi trei ecranul (Fallom se afla în camera lui Bliss, 
cu cărţile oferite de Pelorat). 

Imaginea fu mărită până când sectorul de cerc luminos 
umplu ecranul. Era traversat de o linie subţire întunecată, 
deasupra centrului, umbra unui sistem de inele. Acestea se 
puteau observa la o mică distanţă deasupra suprafeţei 
planetei, curbe strălucitoare penetrând uşor zona 
întunecată înainte de a dispărea la rândul lor în umbră. 

— Axa de rotaţie a planetei, spuse Trevize, este înclinată la 
aproximativ treizeci şi cinci de grade faţă de planul de 
revoluţie, iar inelul este, desigur, în planul ecuatorial. Deci, 
în poziţia de acum a planetei pe orbită, lumina stelei vine de 
jos, iar umbra inelului se formează mult deasupra 
ecuatorului. 

Pelorat privea fascinat: 

— Inelele sunt subţiri. 

— Sunt de dimensiuni medii, spuse Trevize. 

— Conform legendei, inelele care încercuiesc giganta 
gazoasă din sistemul planetar al Pământului, sunt mult mai 


late, mai strălucitoare, şi mai complexe decât acestea. Prin 
comparaţie, acele inele fac ca giganta gazoasă să pară mult 
mai mică decât este în realitate. 

— Nu mă surprinde, spuse Trevize. Când o poveste se 
transmite din om pe o perioadă de mii de ani, te aştepţi să 
nu apară exagerări? 

— Este minunat, spuse Bliss. Când priveşti sectorul de 
cerc, ai impresia că se mişcă şi se contorsionează în faţa 
ochilor. 

— Furtuni atmosferice, spuse Trevize. Se pot vedea mai 
clar dacă alegi o lungime de undă potrivită. Ia, lăsaţi-mă să 
încerc. 

Puse mâinile pe pupitru şi ordonă computerului să 
parcurgă spectrul şi să se oprească la lungimea de undă 
potrivită. 

Sectorul de cerc, acum un pic mai luminos, intră într-o 
succesiune rapidă de culori. Atât de rapidă, încât dacă 
încercai să îl priveşti cu atenţie, te alegeai cu o durere de 
ochi. În cele din urmă, imaginea se stabiliză la un roşu- 
portocaliu, şi, în interiorul sectorului de cerc, apărură 
turbioane clare, răsucindu-se şi descolăcindu-se. 

— Incredibil, murmură Pelorat. 

— Încântător, spuse Bliss. 

Foarte credibil, gândi Trevize cu amărăciune, şi deloc 
încântător. Nici Pelorat, nici Bliss, cuceriţi de imaginea 
spectaculoasă, nu îşi făceau probleme că planeta pe care o 
admirau scădea şansele rezolvării misterului pe care el, 
Trevize, încerca să-l limpezească. Dar, de fapt, pentru ce să- 
i intereseze? Amândoi erau convinşi că decizia lui fusese 
corectă, şi îl însoţiseră în această căutare fără vreun 
ataşament emoţional. N-avea nici un rost să le reproşeze 
acest lucru. 

— Partea umbrită pare întunecată, spuse el, dar dacă ochii 
noştri ar fi sensibili la frecvenţe imediat sub limita undelor 
lungi obişnuite, am putea vedea că de fapt are o culoare 
roşie întunecată, profundă, sângerie. Planeta emite în 


spaţiu mari cantităţi de radiaţie infraroşie, pentru că, din 
cauza masivităţii, este aproape incandescentă. Nu este o 
simplă gigantă gazoasă, ci o sub-stea. 

Mai aşteptă puţin, apoi spuse: 

— Şi acum, hai să ne scoatem din minte acest obiect, şi să 
căutăm planeta care ar putea exista. 

— Poate că există, spuse zâmbind Pelorat. Nu te da bătut, 
amice. 

— Nu m-am dat bătut, spuse Trevize fără prea mare 
convingere. Formarea planetelor este prea complicată, şi 
nu e cazul să tragem concluzii simpliste. Vorbim doar în 
termeni probabilistici. Cu monstrul acesta în spaţiu, şansele 
scad, însă nu până la zero. 

— De ce nu gândeşti altfel? spuse Bliss. Din moment ce 
primele două seturi de coordonate ţi-au oferit fiecare câte o 
planetă Spaţiană locuibilă, atunci acestal treilea set, care ţi- 
a dat deja o stea de tipul G, ar trebui să-ţi ofere şi el o 
planetă locuibilă. Pentru ce să vorbim de probabilităţi? 

— Sper din tot sufletul că ai dreptate, spuse Trevize care 
nu se simţea deloc mai consolat. Acum vom ieşi din planul 
planetar şi ne vom apropia de stea. 

Computerul se ocupă de acest lucru, aproape imediat ce 
Trevize îşi formulă intenţia. Acesta se lăsă pe spate în scaun 
şi se gândi, o dată în plus, că singura nenorocire în 
pilotarea unei nave gravitice cu un computer atât de 
evoluat era că după aceea, niciodată - niciodată - nu ai mai 
putea pilota un alt tip de navă. 

Ar mai putea avea vreodată răbdarea să facă singur 
calculele? Să ia în consideraţie acceleraţia, şi să o limiteze 
la un nivel rezonabil? ... Mai mult ca sigur, va uita şi va 
comanda o tracţiune care îi va strivi de pereţii navei, pe el 
şi pe ceilalţi de la bord. 

Ei bine deci, va continua să piloteze mereu această navă - 
sau una exact la fel, dacă va avea ocazia. 

Şi, pentru că vroia să îşi ţină mintea departe de problema 
existenţei planetei locuibile, se gândi că impusese navei să 


se deplaseze deasupra planului, şi nu dedesubtul lui. În 
lipsa unui motiv întemeiat, piloţii alegeau întotdeauna să 
meargă pe deasupra planului planetar. De ce? 

Şi, că tot veni vorba, pentru ce să se considere o direcţie 
ca fiind deasupra, şi cealaltă dedesubt? În simetria 
spaţiului, asta era o pură convenţie. 

Totuşi, întotdeauna căuta să afle sensul în care o planetă 
aflată sub observaţie se rotea în jurul axei proprii, şi orbita 
în jurul stelei sale. Atunci când ambele erau în sens contrar 
rotirii acelor de ceasornic, direcţia braţului ridicat desemna 
nordul, iar direcţia picioarelor desemna sudul. Şi, în 
întreaga Galaxie, nordul era considerat ca fiind sus, iar 
sudul jos. 

O pură convenţie, care se pierdea în ceţurile epocii 
primitive, şi era respectată mecanic. Dacă cineva privea o 
hartă cunoscută cu sudul în sus, nu o mai recunoştea. 
Trebuia să o întoarcă pentru a o putea citi. Deci o întorcea 
cu nordul... în sus. 

Trevize se gândi la o bătălie purtată de Bel Riose, 
generalul Imperiului de acum trei secole, care, într-un 
moment crucial, virase cu o întreagă escadrilă sub planul 
planetar, şi capturase o escadră de nave nepregătite pentru 
o astfel de manevră. Au fost plângeri că manevra nu fusese 
cinstită... plângerile au venit din partea celor capturați, 
desigur. 

O convenţie atât de puternică şi atât de veche trebuie să 
se fi născut pe Pământ - şi cu asta, gândurile lui Trevize 
reveniră brusc la problema planetei locuibile. 

Pelorat şi Bliss continuară să privească giganta gazoasă 
cum se mişca pe ecran, încet, foarte încet, spre marginile 
acestuia. Zona luminată de soare se mări şi, cum Trevize 
menţinuse spectrul în domeniul lungimilor de undă roşii- 
portocalii, suprafaţa acesteia, răscolită de furtuni, deveni 
mai agitată şi mai hipnotică. 

Apoi intră Fallom, care nu-şi găsea locul, şi Bliss decise că 
venise vremea să-l trimită la culcare. De altfel, şi ea avea 


nevoie de somn. 

Trevize îi spuse lui Pelorat, care rămăsese: 

— Trebuie să renunţ la giganta gazoasă, Janov. Vreau să 
pun computerul să se concentreze asupra vreunui centru 
de atracţie gravitaţională de o intensitate adecvată. 

— Desigur, bătrâne, spuse Pelorat. 

Dar lucrurile erau mai complicate. Computerul nu trebuia 
să caute doar o amprentă gravitaţională de mărime 
adecvată, ci de asemeni aflată şi la o distanţă convenabilă. 
Vor mai trece câteva zile până să obţină o certitudine. 

Trevize pătrunse în cameră, grav, solemn, ... posomorât, ... 
şi tresări vizibil. 

Bliss îl aştepta; imediat lângă ea se afla Fallom, cu slipul şi 
roba purtând mireasma inconfundabilă de prospeţime dată 
de spălarea şi presarea în vid. Tânărul arăta mai bine în 
îmbrăcămintea proprie decât în cămăşile de noapte sumare 
ale lui Bliss. 

— Lucrai la computer şi n-am vrut să te deranjez, spuse 
Bliss, dar acum ascultă... Dă-i drumul, Fallom. 

Fallom spuse, cu vocea sa subţire şi muzicală: 

— 'Te salut, Protector Trevize. Cu mare plăcere te ap... 
ad... acompaniez pe această navă călătoare în spaţiu. Sunt 
fericit, de asemenea, că prietenii mei, Bliss şi Pel, sunt atât 
de buni cu mine. 

Fallom termină cu un surâs drăguţ, şi încă o dată Trevize 
se întrebă în sinea sa: Mă gândesc la el ca la un băiat, sau o 
fată, sau amândouă, sau niciuna? 

Dădu din cap: 

— Foarte bine memorat. lar pronunția a fost aproape 
perfectă. 

— Nu a memorat deloc, spuse Bliss cu multă căldură în 
glas. Fallom a compus singur fraza şi m-a întrebat dacă ar fi 
posibil să ţi-o recite. Nici măcar nu ştiam ce dorea să-ţi 
spună, până nu am auzit. 

Trevize forţă un surâs: 

— În cazul acesta, este, într-adevăr foarte bine. 


Observă că Bliss evita, de câte ori era posibil, să folosească 
pronumele. 

Bliss se întoarse spre Fallom şi spuse: 

— Ţi-am spus că Trevize o să aprecieze... Acum mergi la 
Pel şi, dacă vrei, mai poţi citi ceva. 

Fallom plecă în fugă, şi Bliss continuă: 

— Este de-a dreptul uimitor cât de repede învaţă Fallom 
limbajul Galactic. Solarienii trebuie să aibă o aptitudine 
specială pentru limbaje. Gândeşte-te cum vorbea Bander 
Galactica, doar pe baza a ceea ce auzise din comunicațiile 
hiperspaţiale. Creierele Solarienilor ar putea fi remarcabile 
şi în alte aspecte decât transducţia de energie. 

Trevize mârâi. 

— Nu-mi spune că nici acum nu-ţi place Fallom, îl tatonă 
Bliss. 

— Nici nu-mi place, nici nu-mi displace. Creatura asta mă 
stânjeneşte, pur şi simplu. În primul rând, mi se pare 
sinistru să am de-a face cu un hermafrodit. 

— Haide, Trevize, spuse Bliss. Fallom este o fiinţă perfect 
acceptabilă. Pentru o societate de hermafrodiţi, gândeşte-te 
cât de respingători am părea tu şi cu mine - masculii şi 
femelele, în general. Fiecare este jumătatea unui întreg şi, 
pentru a se reproduce, este nevoie de o uniune temporară 
şi dizgraţioasă. 

— Ce, ai vreo obiecţie, Bliss? Poate nici ţie nu-ţi place? 

— Nu te preface că nu ai înţeles. Încerc să-mi imaginez 
cum am fi noi văzuţi de către hermafrodiţi. Pentru ei, actul 
sexual trebuie să fie extrem de dizgraţios; pentru noi, este 
natural. Fallom ţi se pare respingător, dar reacţia ta este 
mărginită şi îngustă. 

— Sincer să fiu, spuse Trevize, mă deranjează că nu ştiu ce 
pronume să folosesc. Această şovăială îmi împiedică 
gândurile şi îmi stânjeneşte conversaţia. 

— Dar asta este o lipsă a limbajului nostru, spuse Bliss, şi 
nu a lui Fallom. Limbajul uman nu a fost elaborat ţinând 
cont de hermafroditism. Şi mă bucur că ai adus vorba, 


pentru că şi eu m-am gândit la asta... De ce să nu alegem 
un pronume în mod arbitrar? Eu mă gândesc la Fallom ca la 
o fată. Are vocea ascuţită a unei fete, şi capacitatea de a 
naşte, care este definiţia esenţială a feminităţii. Pelorat a 
fost de acord; ce-ar fi să accepţi şi tu? Să-i spunem „ea”. 

Trevize ridică din umeri: 

— Foarte bine. Va suna ciudat când vei spune că ea are 
testicule, dar nu am nimic împotrivă. 

Bliss oftă: 

— Ai obiceiul nesuferit de a lua totul în derâdere, însă ştiu 
că acum eşti tensionat, şi nu am să-ţi fac reproşuri. Deci, te 
rog ca atunci când vorbeşti despre Fallom, să foloseşti 
pronumele feminin. 

— Aşa voi face. 

Trevize ezită puţin, apoi, incapabil să reziste, spuse: 

— Ori de câte ori vă văd împreună, Fallom pare din ce în 
ce mai mult copilul tău adoptiv. Să fie cumva din cauză că îţi 
doreşti un copil, şi Janov nu îţi poate face unul? 

Bliss deschise larg ochii: 

— Nu pentru copii sunt împreună cu Pelorat! Crezi că îl 
folosesc ca pe un instrument? În orice caz, pentru mine încă 
nu a sosit timpul să am un copil. Când va veni, va trebui să 
fie un copil Gaian, iar Pel nu este apt pentru aşa ceva. 

— Adică Janov va fi dat la o parte? 

— Deloc. Va fi doar o separare temporară. Ba chiar aş 
putea face copilul prin inseminare artificială. 

— Bănuiesc că nu poţi avea un copil decât atunci când 
Gaia decide că este necesar; atunci când se produce un gol 
prin moartea unui fragment uman Gaian deja existent. 

— Ai un mod deloc delicat de a prezenta lucrurile, dar 
ceea ce ai spus este destul de adevărat. Gaia trebuie să fie 
bine proporţionată în toate elementele şi relaţiile dintre 
elementele sale. 

— Ca şi în cazul Solarienilor. 

Bliss strânse buzele, iar faţa îi deveni mai palidă: 


— Complet neadevărat. Solarienii produc mai mult decât 
au nevoie şi distrug excesul. Noi producem exact atât cât 
este necesar, şi nu apare niciodată necesitatea de a 
distruge... aşa cum straturile exterioare moarte ale pielii 
tale sunt înlocuite prin naşterea a exact atâtea celule cât 
este nevoie pentru reîntinerire, şi niciuna în plus. 

— Înţeleg ce vrei să spui, făcu Trevize. Apropo, sper că ţii 
cont de sentimentele lui Janov. 

— În legătură cu posibilul meu copil? Acest subiect nu a 
fost pus niciodată în discuţie; şi nici nu va fi pus. 

— Nu, nu mă refeream la asta... Remarc că Fallom te 
acaparează din ce în ce mai mult. Janov s-ar putea simţi 
neglijat. 

— Nu este neglijat, şi este interesat de Fallom la fel de 
mult ca şi mine. Ea este încă un element de implicare 
mutuală care ne apropie unul de celălalt. Nu cumva tu eşti 
cel care se simte neglijat? 

— Eu? 

Trevize era sincer surprins. 

— Da, tu. Eu nu îi înţeleg pe Izolaţi mai mult decât înţelegi 
tu Gaia, dar am sentimentul că îţi place să fii în centrul 
atenţiei pe această navă, şi poate că te simţi pus în umbră 
de Fallom. 

— Ce tâmpenie! 

— Nu mai mare decât sugestia ta că eu îl neglijez pe Pel. 

— Atunci hai să facem un armistițiu şi să încetăm. Am să 
încerc să mă gândesc la Fallom ca la o fată, şi n-am să-mi 
mai fac griji închipuindu-mi că nu iei în considerare 
sentimentele lui Janov. 

Bliss zâmbi: 

— Îţi sunt recunoscătoare. Deci, totul este în regulă. 

Trevize dădu să plece, dar Bliss îl opri: 

— Aşteaptă! 

Trevize se întoarse şi spuse pe un ton puţin plictisit: 

— Da? 


— Îmi este foarte clar, Trevize, că eşti trist şi deprimat. Nu 
am de gând să-ţi sondez mintea, dar poate eşti dispus să-mi 
spui ce nu merge. leri ai spus că există o planetă adecvată 
speranţelor noastre în acest sistem, şi păreai foarte 
mulţumit... Este în continuare acolo, sper. Descoperirea nu 
s-a dovedit a fi o greşeală, nu-i aşa? 

— Există o planetă adecvată în sistem, şi este în continuare 
acolo, spuse Trevize. 

— Are dimensiunile potrivite? 

Trevize aprobă, cu capul: 

— Din moment ce este adecvată, are dimensiunile 
potrivite. Şi, de asemenea, se află la o distanţă potrivită faţă 
de stea. 

— Bine, atunci ce nu este în regulă? 

— Suntem suficient de aproape pentru a putea analiza 
atmosfera. Se pare că nu există aşa ceva. 

— Nu are atmosferă? 

— Nimic care să poată fi considerat atmosferă. Este o 
planetă nelocuibilă, şi în jurul acestui soare nu orbitează o 
altă planetă care să aibă cea mai slabă şansă de a fi 
locuibilă. Bilanţ zero! 

Pelorat avea o înfăţişare gravă, şi era clar că nu dorea să 
tulbure tăcerea nefericită a lui Trevize. Îl privea din uşa 
cabinei de pilotaj, sperând că acesta va iniţia primul o 
conversaţie. 

Trevize însă nu făcea nimic în acest sens. Dacă tăcerea 
poate primi calificativul de încăpăţânată, atunci a lui 
Trevize aşa era: o tăcere încăpăţânată. 

Şi, în cele din urmă, Pelorat nu mai putu suporta. Spuse cu 
timiditate: 

— Ce facem? 

Trevize ridică privirea. Îl fixă un moment pe Pelorat, se 
întoarse cu spatele, şi spuse: 

— Ne îndreptăm spre planetă. 

— Dar din moment ce nu are atmosferă... 


— Asta o spune computerul. Până acum, mi-a spus 
întotdeauna ceea ce doream să aud, şi de aceea l-am 
acceptat. Acum mi-a spus ceva ce nu vreau să aud, şi am de 
gând să verific... Dacă ar avea vreodată posibilitatea să se 
înşele, atunci aş vrea să se înşele acum. 

— Crezi că se înşeală? 

— Nu, nu cred. 

— Vezi vreun motiv pentru care s-ar putea înşela? 

— Nu, nu văd. 

— Arunci pentru ce te mai frămânţi, Golan? 

În sfârşit, Trevize roti scaunul şi îl privi în ochi pe Pelorat, 
cu 0 expresie aproape disperată. Spuse: 

— Nu înţelegi, Janov, că nu-mi imaginez ce am putea face 
în continuare? Am dat chix pe primele două lumi. Acum, 
lumea aceasta este de la început un mare eşec. Ce să fac în 
continuare? Să rătăcesc dintr-o planetă într-alta, să arunc o 
privire şi să întreb: „Scuzaţi-mă. Unde se află Pământul?” 
Pământul şi-a acoperit prea bine urmele. Nu a lăsat nicăieri 
nici cel mai mic indiciu. Încep să cred că va avea grijă să fim 
incapabili să descoperim vreun indiciu, chiar dacă acesta 
există. 

Pelorat îl aprobă cu o mişcare a capului şi spuse: 

— Să ştii că şi mie mi-au trecut prin minte gânduri 
asemănătoare. le deranjează dacă discutăm? Ştiu că eşti 
nefericit, aşa că dacă vrei să te las singur, o voi face. 

— Dă-i drumul, discută, spuse Trevize aproape mârâind. 
Ce altceva mai bun am de făcut decât să discut? 

— Nu pari ca şi cum ai dori cu adevărat să-ţi vorbesc, 
spuse Pelorat, dar poate ne va face bine. Te rog să mă 
opreşti dacă nu mă mai poţi suporta... Am impresia, Golan, 
că Pământul nu ia doar măsuri pasive pentru a se ascunde. 
Nu se rezumă doar la ştergerea documentelor care fac 
referire la el. Nu cumva aruncă în joc şi dovezi false, 
lucrând activ în acest sens, pentru a se ascunde? 

— Cum adică? 


— Ei bine, am auzit în mai multe locuri despre 
radioactivitatea lui. Informaţia asta ar putea fi ticluită 
special pentru a descuraja pe oricine în încercarea de a-l 
localiza. Dacă ar fi cu adevărat radioactiv, nimeni nu s-ar 
putea apropia de el. După toate probabilitățile, nu am putea 
nici măcar pune piciorul pe el. Chiar şi roboții exploratori, 
dacă i-am avea, este posibil să nu supravieţuiască 
radiaţiilor. Aşa că, pentru ce să-l mai căutăm? lar dacă nu 
este radioactiv, atunci rămâne neatins, cu excepţia 
apropierilor accidentale, în care caz ar putea avea mijloace 
de a se disimula. 

Trevize reuşi să surâdă: 

— Este destul de ciudat, Janov, dar şi eu am gândit la fel. 
M-am gândit chiar că acel satelit neverosimil de mare a fost 
inventat şi plasat intenţionat în legendele despre Pământ. 
Cât despre giganta gazoasă cu monstruosul sistem inelar, 
este la fel de improbabilă, şi este posibil să fie de asemenea 
introdusă artificial în legende. Totul este inventat, poate, 
pentru a ne face să căutăm ceea ce nu există, astfel încât 
dacă nimerim în sistemul planetar cu pricina, ne putem 
holba chiar la Pământ, şi îl vom neglija din cauză că în 
realitate, nu are un satelit gigantic sau un vecin cu trei 
inele, sau o crustă radioactivă. Deci, nu îl recunoaştem şi 
nici măcar nu ne imaginăm că privim Pământul... Eu îmi 
închipui situaţii chiar şi mai rele. 

— Ce poate fi mai rău? 

— Simplu... atunci când mintea o ia razna, în mijlocul 
nopţii, şi începe să caute în imensul tărâm al imaginaţiei 
ceva care nu poate decât să-ţi adâncească disperarea. Dacă 
Pământul are o capacitate nemărginită de a se ascunde? 
Dacă ne poate înceţoşa minţile? Dacă ne îndreptăm chiar 
spre Pământ, cu satelitul sau gigantic, şi cu giganta gazoasă 
înconjurată de inele imense, şi nu îl remarcăm? Dacă asta s- 
a întâmplat deja? 

— Dacă crezi aşa ceva, atunci pentru ce...? 


— N-am spus „cred”. Vorbeam despre imaginaţia bolnavă. 
Vom continua căutarea. 

Pelorat ezită, apoi spuse: 

— Cât timp, Trevize? La un moment dat, va trebui să ne 
dăm bătuţi. 

— Niciodată! se aprinse Trevize. Dacă va trebui să-mi 
petrec restul vieţii mergând din planetă în planetă, căutând 
şi întrebând: „Vă rog, domnule, unde se află Pământul?” 
atunci asta am să fac. În orice moment vă pot duce înapoi 
pe Gaia, pe tine şi pe Bliss, chiar şi pe Fallom, dacă doreşti. 
După care voi continua de unul singur. 

— Nu! Ştii că nu te voi abandona, Golan, şi nici Bliss nu o 
va face. Vom cutreiera planetele împreună cu tine, dacă 
trebuie. Dar de ce? 

— Pentru că trebuie să descopăr Pământul, şi pentru că în 
cele din urmă voi reuşi. Nu ştiu cum, dar voi reuşi... Acum 
ascultă, încerc să caut o poziţie din care să studiez partea 
luminată a planetei, fără să mă apropii prea mult de soare, 
aşa că lasă-mă în pace o vreme. 

Pelorat tăcu, dar nu se mişcă. Continuă să privească, în 
timp ce Trevize studia imaginea planetei, care pe ecran se 
prezenta mai mult de jumătate luminată de soare. Pentru 
Pelorat, nu avea nimic remarcabil, dar ştia că Trevize, unit 
cu computerul, o vedea din unghiuri multmai favorabile. 

— Văd un abur, şopti Trevize. 

— Deci trebuie să existe o atmosferă. 

— Nu cine ştie ce. Nu suficientă pentru a menţine viaţa, 
dar suficientă pentru a se putea produce un vântuleţ care 
să ridice praful. Este o bine-cunoscută caracteristică a 
planetelor cu atmosfera rarefiată. Ar putea exista chiar 
micuţe calote polare. Un pic de apă condensată în gheaţă, 
la poli. Lumea aceasta este prea caldă pentru dioxid de 
carbon solid... Va trebui să comut pe cartografierea prin 
radar. Voi putea lucra mai uşor în partea întunecată. 

— Serios? 


— Da. Ar fi trebuit să încerc de la început, dar cu o planetă 
care practic nu are aer, deci nici nori, încercarea cu lumina 
naturală vizibilă s-a impus de la sine. 

Trevize rămase tăcut o vreme îndelungată, în timp ce 
ecranul deveni neclar, cu reflecţii radar care generau un fel 
de planetă abstractă, semănând cu opera unui artist din 
perioada Cleoniană. Apoi spuse: „Ei bine...” surprins, 
prelungind cuvântul; după care tăcu din nou. 

În cele din urmă, Pelorat întrebă: 

— Cum adică „E bine”? 

Trevize îl privi scurt: 

— Nu văd nici un crater. 

— Nici un crater? E bine? 

— E total neaşteptat, spuse Trevize. 

Apoi figura i se transformă într-un zâmbet: 

— Şi foarte bine. De fapt, s-ar putea să fie chiar minunat. 

Fallom rămase cu nasul lipit de hublou, acolo unde se 
putea vedea cu ochiul liber o mică parte din Univers, fără 
posibilităţile de mărire şi filtrare oferite de computer. 

Bliss, care încercase să-i explice, oftă şi spuse încet spre 
Pelorat: 

— Nu ştiu cât de mult înţelege, Pel dragă. Pentru ea, 
întregul Univers era alcătuit din locuinţa părintelui ei şi o 
mică parte a moşiei în care se află această locuinţă. Nu cred 
că a ieşit vreodată noaptea la suprafaţă, sau că a văzut 
stele. 

— Chiar aşa? 

— Da. Nu am avut curajul să-i arăt ceva din Univers până 
nu a învăţat suficiente cuvinte pentru a mă înţelege cât de 
cât... şi ce noroc că tu poţi vorbi cu ea în propriul ei limbaj! 

— Problema este că nu mă pricep chiar foarte mult, se 
scuză Pelorat. Iar Universul este greu de înţeles atunci 
când îl abordezi dintr-o dată. Mi-a spus că dacă acele 
luminiţe mici sunt lumi gigantice, fiecare cât Solaria - sunt 
mult mai mari decât Solaria, desigur - nu ar putea să 
atârne în gol. Ar trebui să cadă, aşa spune ea. 


— Şi are dreptate, prin prisma a ceea ce ştie. Pune 
întrebări inteligente, şi încetul cu încetul va înţelege. Bine 
măcar că manifestă curiozitate şi nu frică. 

— Problema este, Bliss, că şi eu sunt curios. Uite-l pe 
Golan, cum s-a schimbat după ce a aflat că pe lumea spre 
care ne îndreptăm nu sunt cratere. N-am nici cea mai mică 
idee în ce sens s-au schimbat lucrurile. Tu ai? 

— Deloc. Totuşi, el ştie mult mai multe lucruri despre 
planetologie decât noi. Noi nu putem să presupunem decât 
că ştie ce face. 

— Aş vrea să ştiu şi eu. 

— Foarte bine, întreabă.-l. 

Pelorat făcu o grimasă: 

— Întotdeauna mă tem să nu-l deranjez. Sunt sigur că, 
după părerea lui, eu ar trebui să ştiu lucrurile astea fără să 
mi se spună. 

— Este o prostie, Pel, spuse Bliss. El nu ezită deloc să te 
întrebe despre orice aspect util al miturilor şi legendelor 
Galaxiei. Tu eşti întotdeauna gata să-i răspunzi şi să-i 
explici; de ce n-ar fi şi el la fel? Du-te şi întreabă-l. Dacă 
asta îl va deranja, atunci va avea ocazia să exerseze 
sociabilitatea, lucru care nu îi poate fi decât de folos. 

— Vii şi tu cu mine? 

— Nu, bineînţeles că nu. Vreau să rămân cu Fallom şi să 
încerc să-i bag în cap conceptul de Univers. Îmi vei putea 
explica după aceea... după ce îţi explică el. 

Pelorat intră cu sfială în cabina de pilotaj. Fu încântat să 
remarce că Trevize fluiera de unul singur, evident bine 
dispus. 

— Golan, spuse el cât putu de vesel. 

Trevize ridică privirea: 

— Janov! Intri mereu în vârful picioarelor ca şi cum ai avea 
impresia că este împotriva legii să mă deranjezi. Închide 
uşa şi aşează-te. Stai jos! la priveşte aici! 

Arătă cu degetul spre planeta de pe ecran, şi spuse: 


— N-am găsit mai mult de două sau trei cratere, de 
dimensiuni foarte reduse. 

— Are vreo importanţă, Golan? Serios? 

— Importanță? Desigur. Ce întrebare-i asta? 

Pelorat gesticulă a neputinţă: 

— Pentru mine, totul este un mister. La liceu m-am 
specializat în istorie. Pe lângă istorie, am mai învăţat 
sociologie şi psihologie, limbaje şi literatură antică. lar la 
universitate m-am specializat în mitologie. Nu m-am 
apropiat niciodată de planetologie sau de vreuna din 
ştiinţele fizicii. 

— Nu este nici o crimă, Janov.! Şi eu aş vrea să ştiu ceea ce 
ştii tu. Cunoştinţele tale în limbaje antice şi în mitologie ne- 
au fost de un enorm folos. Iar când vine vorba de 
planetologie, atunci mă ocup eu. Vezi tu, Janov, planetele se 
formează prin ciocnirea mai multor obiecte mici, care 
rămân împreună după ciocnire. Ultimele obiecte care intră 
în coliziune cu planeta formează cratere. Cel puţin, aşa se 
întâmplă în mod normal. Dacă avem de-a face cu o gigantă 
gazoasă, atunci ea este în principal în stare lichidă sub o 
atmosferă gazoasă, şi coliziunile împrăştie stropi, nelăsând 
nici un fel de urmă. Planetele mai mici, care sunt solide, 
alcătuite fie din gheaţă, fie din rocă, prezintă urme de 
cratere, iar acestea rămân la nesfârşit, dacă nu cumva 
intervine ceva care să le şteargă. Sunt trei tipuri de astfel 
de intervenţii. În primul rând, o planetă poate avea o 
suprafaţă îngheţată acoperind un ocean lichid. În acest caz, 
orice obiect cu care se ciocneşte pătrunde prin gheaţă şi 
împroaşcă apa. În urma sa, gheaţa se regenerează şi 
vindecă țesutul rănit, dacă se poate spune asa. O astfel de 
planetă, în nici un caz nu va fi locuibilă. În al doilea rând, 
dacă o planetă este intens activă, vulcanică, atunci 
craterele care se formează sunt mereu acoperite de 
scurgerea perpetuă a lavei sau de căderea cenuşei 
vulcanice. Totuşi, nici o astfel de planetă - sau satelit - nu 
are mari şanse să fie locuibilă. Ajungem deci, în al treilea 


caz, la lumile locuibile. Aceste lumi pot avea calote de 
gheaţă polare, dar cea mai mare parte a oceanului trebuie 
să fie în stare lichidă. Pot avea vulcani activi, dar aceştia 
trebuie să fie puţin numeroşi, şi împrăştiaţi la distanţe mari 
unul de altul. Aceste lumi nu pot nici vindeca nici umple 
craterele. Se produc, totuşi, efecte de eroziune. Vântul şi 
apa curgătoare vor eroda craterele, iar dacă există viaţă, 
acţiunile creaturilor vii sunt şi ele de natură puternic 
erozivă. Înţelegi? 

Pelorat se gândi, apoi spuse: 

— Dar, Golan, nu te înţeleg de loc. Această planetă de care 
ne apropiem... 

— Vom ateriza mâine, spuse vesel Trevize. 

— Această planetă de care ne apropiem nu are oceane. 

— Doar nişte calote subţiri de gheaţă, la poli. 

— Şi nici cine ştie ce atmosferă. 

— Doar o sutime din densitatea atmosferei de pe 
Terminus. 

— Şi nici viaţă. 

— Nu am detectat nimic în acest sens. 

— Atunci, ce anume ar fi putut şterge craterele? 

— Oceanul, atmosfera, şi viaţa, spuse Trevize. Ascultă, 
dacă planeta ar fi fost moartă de la început, orice crater 
care s-ar fi format ar continua să existe şi astăzi; întreaga 
suprafaţă ar fi fost presărată de cratere. Absența craterelor 
dovedeşte că nu putea fi lipsită de la început de aer şi apă, 
şi în trecutul apropiat poate că a avut o atmosferă şi un 
ocean demne de a fi luate în considerare. De altfel, există 
bazine uriaşe, vizibile, care probabil au conţinut pe vremuri 
mări şi oceane, ca să nu mai vorbim de urmele râurilor, 
acum secate. Aşa că vezi tu, a existat o eroziune, iar acea 
eroziune a încetat cu foarte puţin timp în urmă, astfel încât 
nu s-au putut forma multe cratere noi. 

Pelorat nu părea convins: 

— N-oi fi eu planetolog, dar am impresia că o planetă 
suficient de mare pentru a-şi putea menţine o atmosferă 


densă timp de - poate - miliarde de ani, nu are cum să şi-o 
piardă dintr-o dată, nu-i aşa? 

— De acord cu tine, spuse Trevize. Dar această lume a 
adăpostit fără îndoială viaţa înainte ca atmosfera să i se 
risipească; probabil viaţă umană. Presupun că a fost o lume 
terraformată, aşa cum sunt aproape toate lumile locuite din 
Galaxie. Necazul este că nu ştim cu adevărat care erau 
condiţiile înainte de sosirea vieţii umane; sau ce anume s-a 
întreprins pentru a o face comodă fiinţelor umane; sau în ce 
condiţii a dispărut viaţa. Poate a avut loc o catastrofă care a 
aspirat atmosfera. Sau poate că exista un dezechilibru 
ciudat pe care oamenii l-au ţinut sub control atâta vreme 
cât au stat aici; după ce oamenii au plecat, s-a pornit un 
ciclu vicios de reducere a atmosferei. Poate vom afla 
răspunsul după ce vom ateriza, ori poate că nu. Nu 
contează. 

— Dar nu contează nici dacă a existat vreodată viaţă. Ce 
importanţă are dacă planeta asta a fost dintotdeauna 
nelocuibilă, sau este nelocuibilă doar acum? 

— Dacă este nelocuibilă doar acum, vor exista ruine ale 
construcţiilor de altădată. 

— Şi pe Aurora au existat ruine... 

— Corect, dar pe Aurora au trecut douăzeci de mii de ani 
cu ploaie şi zăpadă, îngheţ şi dezgheţ, vânt şi modificări de 
temperatură. Şi, de asemenea, a fost viaţă... nu uita viaţa. 
Poate că nu au mai fost oameni, dar viaţă a fost din belşug. 
Ruinele pot fi erodate, la fel ca şi craterele. Ba chiar mai 
repede. Şi, după douăzeci de mii de ani, nu a mai rămas 
nimic care să ne fie de ajutor... Însă pe această planetă 
timpul a trecut, poate douăzeci de mii de ani, poate mai 
puţin, fără vânturi, fără furtuni, fără viaţă. Au existat 
modificări de temperatură, recunosc, dar numai atât. 
Ruinele vor fi în stare bună. 

— Dacă există ruine, spuse neîncrezător Pelorat. Este 
posibil ca pe această planetă să nu fi existat vreodată viaţă, 


iar această pierdere a atmosferei să se datoreze vreunui 
eveniment care să nu aibă legătură cu oamenii? 

— Nu, nu, spuse 'Trevize, nu încerca să-mi transmiţi o 
stare de pesimism, pentru că nu-ţi va merge. Chiar şi de la 
această distanţă, am depistat rămăşiţele a ceea ce sunt 
sigur că a fost un oraş... Aşa că aterizăm mâine. 

Bliss spuse, cu o voce în care răzbătea îngrijorarea: 

— Fallom este convinsă că o vom duce înapoi la Jemby, 
robotul ei. 

— Hummm, spuse Trevize studiind suprafaţa planetei care 
luneca pe sub nava aflată în zbor. 

Apoi ridică privirea: 

— Păi, este singurul părinte pe care-l cunoştea, nu-i aşa? 

— Da, desigur, dar crede că ne-am întors pe Solaria. 

— Dar ce, seamănă cu Solaria? 

— Cum ar putea ea să îşi dea seama? 

— Spune-i că nu este Solaria. Uite; am să-ţi dau una sau 
două video-cărţi, cu ilustraţii. Arată-i imagini luate de la 
mică înălţime pe diferite lumi locuite, şi explică-i că există 
milioane de astfel de lumi. Vei avea suficient timp. Nu ştiu 
cât ne va lua, mie şi lui Janov, să cutreierăm împrejurimile, 
după ce alegem o zonă adecvată aterizării. 

— Tu şi cu Janov? 

— Da. Fallom nu poate veni cu noi, chiar dacă aş vrea, 
ceea ce s-ar întâmpla doar dacă sunt scrântit la cap. Pe 
lumea aceasta este nevoie de costume spaţiale, Bliss. Nu 
există aer de respirat. Şi nu avem vreun costum spaţial pe 
măsura lui Fallom. Aşa că ea şi cu tine veţi rămâne pe nava. 

— De ce eu? 

Buzele lui Trevize se întinseră într-un zâmbet din care 
lipsea buna dispoziţie. 

— Recunosc, spuse el, că m-aş simţi mai în siguranţă dacă 
ai veni şi tu, dar nu o putem lăsa pe Fallom singură în navă. 
Poate strica ceva, chiar şi fără intenţie. Janov trebuie să mă 
însoţească pentru că el este în stare să descifreze 
inscripţiile arhaice pe care le-am putea descoperi. Asta 


înseamnă că tu va trebui să rămâi cu Fallom. Mă gândeam 
că-ţi va face plăcere. 

Bliss părea nehotărâtă. 

— Uite ce e, spuse Trevize. Tu ai vrut ca Fallom să vină cu 
noi, nu eu. Eu sunt convins că nu ne va face decât necazuri. 
Deci... prezenţa ei aici implică nişte constrângeri, şi va 
trebui să te adaptezi. Ea rămâne aici, deci şi tu va trebui să 
rămâi aici. Asta este situaţia. 

— Bănuiesc că nu am de ales, oftă Bliss. 

— Exact. Unde este Janov? 

— Este cu Fallom. 

— Foarte bine. Mergi şi înlocuieşte-l. Vreau să vorbesc cu 
el. 

Trevize continua să studieze suprafaţa planetei. Pelorat 
intră, dregându-şi vocea pentru a-şi semnala prezenţa. 

— E ceva în neregulă, Golan? întrebă el. 

— Nu chiar în neregulă, Janov. Sunt doar nehotărât. 
Această lume este ciudată, şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. 
Mările trebuie să fi fost întinse ca suprafaţă, judecând după 
bazinele pe care le-au lăsat în urma lor, însă erau puţin 
adânci. Pot spune, după urmele lăsate, că aceasta a fost o 
planetă desalinizată, şi plină de canale... sau poate că 
mările nu erau foarte sărate. Dacă nu erau sărate, se 
explică absenţa depozitelor masive de sare din bazine. Sau, 
atunci când oceanul a dispărut, conţinutul lor sărat a 
dispărut şi el... ceea ce seamănă cu certitudine a acţiune 
umană. 

Pelorat spuse, şovăielnic: 

— Scuză-mi ignoranţa în astfel de probleme, Golan, dar 
ceea ce-mi spui tu acum are vreo importanţă pentru 
misiunea noastră? 

— Presupun că nu, dar nu-mi pot stăvili curiozitatea. Dacă 
aş şti măcar cum a fost terraformată această planetă pentru 
a deveni locuibilă, şi cum arăta înainte de terraformare, 
poate aş înţelege ce s-a întâmplat cu ea după ce a fost 
abandonată... sau, poate, chiar şi mai înainte de a fi 


abandonată. Dacă am şti ce s-a întâmplat cu ea, am putea fi 
preveniţi împotriva surprizelor neplăcute. 

— Ce fel de surprize? Este o lume moartă, nu-i aşa? 

— Suficient de moartă. Foarte puţină apă; atmosferă 
rarefiată, nerespirabilă; iar Bliss nu detectează nici un 
semn de activitate mentală. 

— Asta clarifică lucrurile, după părerea mea. 

— Absența activităţii mentale nu implică obligatoriu şi 
absenţa vieţii. 

— Cu siguranţă, implică absenţa vieţii periculoase. 

— Nu ştiu... Dar nu în această problemă vroiam să te 
consult. Sunt două oraşe care se arată potrivite unei prime 
inspecții. Par a fi în formă excelentă; ca şi restul oraşelor, de 
altfel. Aceste două oraşe sunt deosebit de mari. Însă cel mai 
mare dintre ele pare lipsit de spaţii libere. Există 
cosmoporturi la periferie, dar nimic în oraşul propriu-zis. 
Cel mai puţin întins are spaţii libere, aşa că va fi mai uşor 
de aterizat în centrul său, deşi nu există vreun cosmoport... 
dar cui îi pasă? 

Pelorat se strâmbă: 

— Şi vrei ca eu să iau decizia, Golan? 

— Nu, decizia o voi lua eu. Vroiam să ştiu doar ce gândeşti. 

— După părerea mea, un oraş extins şi aglomerat este 
probabil un centru comercial sau industrial. Un oraş mai 
Mic, cu spaţii libere, este probabil un centru administrativ. 
Din punctul nostru de vedere, mai convenabil este centrul 
administrativ. Are clădiri monumentale? 

— Ce înţelegi prin clădire monumentală? 

Pelorat zâmbi discret, ca de obicei: 

— Nu cine ştie ce. Moda se schimbă de la o lume la alta, şi 
din timp în timp. Bănuiesc, totuşi, că întotdeauna au o alură 
impozantă, inutilă, şi costisitoare... Ca acea construcţie în 
care am fost pe Comporellon. 

Trevize zâmbi la rândul său. 

— E greu de spus privind direct în jos; iar când privesc din 
lateral, în trecere, totul pare neclar. Pentru ce preferi 


centrul administrativ? 

— Acolo este cel mai probabil să găsim muzeul planetar, 
biblioteci, arhive, universităţi, şi aşa mai departe. 

— Bine. Deci, acolo vom merge; spre oraşul mai mic. Şi 
poate nu ne vom întoarce cu mâna goală. Am avut două 
eşecuri, poate că de data asta vom găsi ceva. 

— Poate că a treia e cu noroc. 

Trevize ridică sprâncenele: 

— De unde ai luat expresia asta? 

— Este veche, spuse Pelorat. Am găsit-o într-o legendă 
primitivă. Înseamnă succesul în a treia încercare, după 
părerea mea. 

— Sună bine, spuse Trevize. Foarte bine, atunci... a treia 
să fie cu noroc. 

CAPITOLUL 15 

Mugşchi. 

TREVIZE ARĂTA GROTESC în costumul său spaţial. Nu 
rămăseseră afară decât holsterele - nu cele pe care şi le 
agăța de obicei pe şolduri, ci unele mai impunătoare, 
făcând parte din costum. Introduse cu grijă blasterul în 
holsterul din dreapta, şi biciul în holsterul din stânga. 
Fuseseră reîncărcate, şi de aceasta dată, gândi el foarte 
hotărât, nimeni şi nimic nu i le va mai lua. 

Bliss zâmbi: 

— Ai de gând să-ţi iei armele cu tine chiar şi pe o lume fără 
aer sau... Dar nu contează! Nu-ţi voi pune la îndoială 
deciziile. 

— Foarte bine! spuse Trevize. 

După care se întoarse pentru a-l ajuta pe Pelorat să-şi 
pună casca. 

Pelorat, care nu mai purtase niciodată un costum spaţial, 
spuse pe un ton plângăreţ: 

— Crezi că voi putea respira în chestia asta, Golan? 

— Îţi promit că vei putea, spuse Trevize. 

Bliss, ţinând-o pe Fallom de după umeri, îi privi 
închizându-şi ultimele articulaţii. Tânăra Solariană se holba 


la cele două siluete în costume spaţiale, cu o nelinişte 
evidentă. Tremura. Braţul lui Bliss o strânse uşor şi 
protector. 

Uşa camerei de presurizare se deschise, lăsându-i pe cei 
doi să intre agitându-şi braţele în semn de bun-rămas, după 
care se închise în urma lor. Apoi se deschise uşa exterioară, 
şi păşiră, cu mişcări greoaie, pe solul unei lumi moarte. 

Era dimineaţă, în zori. Cerul era senin, desigur, şi avea o 
tentă de purpuriu, dar soarele nu se ridicase încă. La 
orizontul mai luminat, acolo unde urma să răsară soarele, 
plutea o uşoară ceaţă. 

— Este frig, spuse Pelorat. 

— Îţi este frig? îl întrebă surprins Trevize. 

Costumele erau bine etanşate, şi dacă se mai ivea din când 
în când vreo problemă, aceasta era mai degrabă din cauza 
supraîncălzirii. 

— Nu, deloc, spuse Pelorat, dar uite acolo... 

Vocea sa transmisă prin radio suna clar în urechea lui 
Trevize. Arătă cu degetul. 

În lumina purpurie a zorilor, faţada ruinată a clădirii de 
care se apropiau era acoperită cu o peliculă subţire de 
gheaţă. 

— Atmosfera fiind rarefiată, spuse Trevize, noaptea este 
mai frig decât te aştepţi, şi ziua mai cald. Acum ne găsim în 
perioada cea mai rece a zilei, şi vor mai trece câteva ore 
până ni se va face prea cald pentru a mai putea rămâne 
expuşi soarelui. 

O mică parte din soare începu să se distingă deasupra 
orizontului, ca şi cum cuvintele lui Trevize fuseseră o 
incantaţie magică. 

— Nu te uita la el, îl avertiză Trevize pe tonul unei 
conversații banale. Viziera ta este reflectorizantă şi opacă la 
radiaţiile ultraviolete, dar chiar şi aşa ar putea fi periculos. 

Întoarse spatele răsăritului de soare, şi umbra sa lungă se 
profila pe clădire. Lumina soarelui făcea ca gheaţa să 
dispară, chiar în timp ce privea. Timp de câteva clipe, zidul 


căpătă o culoare întunecată datorită umezelii, apoi dispăru 
şi umezeala. 

— De aici, de jos, clădirile nu mai par atât de bine 
conservate, aşa cum păreau din aer, spuse Trevize. Sunt 
crăpate şi stau să se prăbuşească. Ăsta este rezultatul 
modificărilor de temperatură, cred, şi ciclurilor zilnice de 
îngheţ şi dezgheţ ale apei, care durează poate de douăzeci 
de mii de ani. 

— Sunt câteva litere gravate în piatra de deasupra intrării, 
spuse Pelorat, dar eroziunea le face greu de citit. 

— Le poţi descifra, Janov? 

— Un fel de instituţie financiară. Cel puţin, pot descifra un 
cuvânt care ar putea fi „bancă”. 

— Ce e aia? 

— O clădire în care bunurile se depun, se retrag, se 
schimbă, se împrumută... dacă este vorba de ceea ce cred 
eu. 

— Un întreg edificiu pentru aşa ceva? Fără computere? 

— Cu computere, dar care nu se ocupă de toate 
problemele. 

Trevize ridică din umeri. Detaliile istoriei antice nu i se 
păreau deosebit de interesante. 

Îşi continuară drumul, mărind din ce în ce mai mult pasul, 
petrecând din ce în ce mai puţin timp în dreptul fiecărei 
clădiri. Tăcerea, moartea, erau de-a dreptul deprimante. 
Colapsul lent, durând de milenii, făcea ca acest loc să pară 
cadavrul unui oraş, din care nu mai rămăseseră decât 
oasele. 

Se aflau la o latitudine mare în zona temperată, dar 
Trevize avu impresia că simte căldura soarelui în spate. 

Pelorat, aflat la aproximativ o sută de metri în dreapta, 
strigă deodată: 

— Priveşte aici! 

Vocea lui răsună puternic în urechile lui Trevize, care 
spuse: 


— Nu striga, Janov. Îţi pot auzi foarte clar chiar şi şoaptele, 
indiferent cât de departe ai fi. Ce este? 

Pelorat spuse, coborând imediat vocea: 

— Această clădire este „Casa Lumilor”. Cel puţin, asta 
cred că înseamnă inscripţia. 

Trevize veni lângă el. În faţa lor se afla o clădire pe trei 
nivele, cu un acoperiş neregulat. Acesta era presărat cu 
mari fragmente de piatră, ca şi cum pe vremuri acolo se 
aflase o sculptură, acum prăbuşită în bucăţi. 

— Eşti sigur? întrebă Trevize. 

— Dacă vom intra înăuntru, vom afla. 

Urcară cinci trepte scunde, largi, şi traversară o piaţă 
enormă. În aerul rarefiat, tălpile lor metalice produceau o 
vibraţie slabă. 

— Acum înţeleg ce-ai vrut să spui prin „impozante, inutile, 
şi costisitoare”, murmură Trevize. 

Intrară într-un hol, vast şi impunător; lumina pătrundea 
prin ferestre înalte, luminând prea puternic suprafeţele pe 
care cădea, lăsând restul în obscuritate. Atmosfera rarefiată 
difuza foarte puţin lumina. 

În centru se afla o siluetă umană mai înaltă decât un om 
obişnuit, sculptată în piatră sintetică. Un braţ îi căzuse. 
Celălalt braţ era crăpat de la umăr. Se dădu înapoi, ca şi 
cum apropierea l-ar fi putut ispiti să comită un vandalism 
incalificabil. (Se gândise că dacă ar atinge braţul crăpat, 
acesta s-ar rupe.) 

— Mă întreb cine-o fi? spuse Trevize. Nici o inscripţie, 
nicăieri. Probabil cei care l-au sculptat erau siguri că faima 
lui nu mai avea nevoie de nici un semn pentru identificare, 
dar acum... 

Simţi că e pe cale să alunece pe panta consideraţiilor 
filosofice, şi îşi îndreptă atenţia în altă parte. 

Pelorat privea în sus. Trevize îi urmări unghiul capului. Pe 
perete se aflau inscripţii - gravuri - pe care el nu le putea 
citi. 


— Incredibil, spuse Pelorat. Vechi, poate, de douăzeci de 
mii de ani, şi, aici, protejate împotriva soarelui şi a umezelii, 
sunt încă lizibile. 

— Pentru mine, nu, făcu Trevize. 

— Scrierea este veche şi ornamentată. Hai să vedem... 
şapte... unu... doi... 

Vocea sa se stinse într-un murmur, apoi vorbi din nou. 

— Sunt listate cincizeci de nume, şi este vorba despre cele 
cincizeci de lumi Spaţiene, aceasta fiind „Casa Lumilor”. 
Presupun că numele sunt listate în ordinea colonizării. 
Aurora este prima, iar Solaria ultima. Dacă observi, sunt 
şapte coloane, cu câte şapte nume în primele şase coloane, 
şi cu opt nume în a şaptea. Ca şi cum ar fi conceput o grilă 
de şapte-pe-şapte, şi după aceea au adăugat Solaria, forţaţi 
de realitate. Părerea mea, bătrâne, este că această listă a 
fost concepută înainte ca Solaria să fie terraformată şi 
populată. 

— Şi care este planeta pe care ne aflăm acum? Îţi poţi da 
seama? 

— Ai să remarci că al cincilea nume, de sus în jos, în a treia 
coloană, spuse Pelorat, al nouăsprezecelea de la începutul 
listei, este gravat cu litere un pic mai mari decât celelalte. 
Cei care au făcut lista trebuie să fi fost destul de orgolioşi, 
manifestând un anume şovinism. De altfel... 

— Da, spune! 

— Din câte îmi pot da eu seama, este vorba de 
Melpomenia. Un nume care îmi este complet străin. 

— Ar putea fi un alt nume pentru Pământ? 

Pelorat dădu energic din cap, dar mişcarea rămase 
neobservată în exteriorul căştii de cosmonaut. 

— În legende se folosesc zeci de cuvinte pentru a face 
referire la Pământ, spuse el. După cum ştii, Gaia este unul 
dintre ele. La fel şi Terra, şi Erda, şi aşa mai departe. Toate 
sunt scurte. Nu cunosc nici un nume lung folosit pentru a 
desemna Pământul, sau care să semene cu o prescurtare 
pentru Melpomenia. 


— Atunci ne aflăm pe Melpomenia, şi nu pe Pământ. 

— Da. Şi în plus - aşa cum începusem să spun mai 
devreme - un şi mai bun indiciu este acela că valorile 
coordonatelor Melpomeniei sunt „0,0,0”, şi este firesc ca 
astfel de valori să se refere la planeta pe care stăm. 

— Coordonate? făcu uluit Trevize. Lista asta dă şi 
coordonatele? 

— Sunt câte trei numere în dreptul fiecărui nume, şi 
bănuiesc că este vorba de coordonate. Ce altceva ar putea 
fi? 

Trevize nu răspunse. Deschise un mic compartiment în 
partea costumului care îi acoperea şoldul drept, şi luă de 
acolo un instrument compact, legat de compartiment prin 
fire. Îl duse la ochi şi reglă atent focalizarea, ţintind 
inscripţia de pe perete. Degetele sale înmănuşate 
îngreunau mult procedura, care altfel ar fi durat câteva 
momente. 

— Aparat de fotografiat? întrebă inutil Pelorat. 

— Va transmite imaginile direct spre computerul navei, 
spuse Trevize. 

Luă câteva fotografii din diferite unghiuri, apoi spuse. 

— Aşteaptă! Trebuie să mă urc pe ceva mai înalt. Ajută- 
mă, Janov. 

Pelorat îşi prinse mâinile încrucişând degetele, dar Trevize 
scutură din cap: 

— Nu, aşa nu vei fi stare să-mi suporţi greutatea. Mai bine 
aşează-te în patru labe. 

Pelorat se conformă, cu dificultate, şi, la fel de greoi, după 
ce puse la loc în compartiment aparatul de fotografiat, 
Trevize se urcă pe umerii săi. De acolo, ajunse pe 
piedestalul statuii, împinse încet statuia, pentru a-i verifica 
soliditatea, apoi puse piciorul pe un genunchi îndoit al 
statuii, folosindu-l ca punct de sprijin, şi se propulsă în sus, 
prinzând umărul fără braţ. Încleştând degetele pe o 
asperitate la nivelul pieptului, se ridică şi, în cele din urmă, 
după câteva icnituri, reuşi să se aşeze pe umăr. Pentru cei 


de multă vreme dispăruţi, care veneraseră statuia şi ceea 
ce reprezenta ea, fapta lui Trevize ar fi părut blasfemie. 
Trevize se simţi puternic influenţat de acest gând şi încercă 
să se aşeze doar cu jumătate din greutatea sa. 

— Ai să cazi şi ai să te loveşti! strigă alarmat Pelorat. 

— N-am să cad, şi nici n-am să mă lovesc. Însă este posibil 
ca tu să mă surzeşti. 

Trevize luă aparatul şi reglă încă o dată focalizarea. Făcu 
câteva fotografii, apoi îl puse la loc şi cobori cu grijă până 
când atinse piedestalul cu picioarele. Sări, şi vibrația 
produsă de contactul cu solul fu, după toate probabilitățile, 
şocul decisiv, căci braţul încă intact se rupse, formând o 
mică grămâjoară de pietre la piciorul statuii. Căderea nu 
făcuse practic nici un zgomot. 

Trevize încremeni, şi primul impuls fu să îşi găsească o 
ascunzătoare înainte ca paznicul să vină şi să pună mâna pe 
el. Uimitor, gândi el după aceea, cât de repede îţi aminteşti 
de zilele copilăriei într-o situaţie ca aceasta - când din 
greşeală spargi ceva aparent important. Sentimentul nu 
durase decât o clipă, dar avusese o intensitate puternică. 

Vocea lui Pelorat suna spart, aşa cum se cade unui martor, 
ba chiar complice la săvârşirea unui act de vandalism. Însă 
reuşi să găsească cuvinte de consolare: 

— Este... este în regulă, Golan. Oricum, până la urmă ar fi 
căzut singur. 

Se îndreptă spre cioburile de pe piedestal şi sol, ca şi cum 
ar fi avut de gând să demonstreze afirmaţia făcută; se 
aplecă spre unul dintre fragmentele mai mari, şi spuse: 

— Golan, vino aici. 

Trevize se apropie şi Pelorat, arătând spre o bucată de 
piatră provenind din braţul care până arunci stătuse la 
locul lui, legat de umăr, spuse: 

— Ce este asta? 

Trevize deschise larg ochii. Era o pată pufoasă, de culoare 
verde-strălucitor. O frecă uşor cu degetele înmănuşate. 
Puful se desprinse fără nici o greutate. 


— Seamănă foarte mult cu muşchiul, spuse el. 

— Viaţa neinteligentă de care ai amintit? 

— Nu sunt sigur cât de neinteligentă este. Bliss, îmi 
imaginez, va spune că şi asta are conştiinţă... dar Bliss 
pretinde că până şi piatra ar avea conştiinţă. 

— Crezi că muşchiul acesta atacă piatra? 

— Nu m-ar mira să ajute la procesul de erodare. Planeta 
are lumină solară din belşug, şi ceva apă. Jumătate din 
atmosferă este formată din vapori de apă. Restul, din 
nitrogen şi gaze inerte, şi o urmă de dioxid de carbon, care 
ar putea duce la ipoteza că nu există viaţă vegetală - dar 
este posibil ca dioxidul de carbon să fie scăzut din cauză că 
este practic în întregime incorporat în crusta de rocă. Dacă 
roca are ceva carbonaţi, acest muşchi o descompune 
secretând acid, după care se foloseşte de dioxidul de 
carbon eliberat. Muşchiul ar putea fi ultima formă 
predominantă de viaţă pe această planetă. 

— Fascinant, spuse Pelorat. 

— Fără îndoială, spuse Trevize, dar nu cine ştie ce. 
Coordonatele lumilor Spaţiene sunt mai interesante, dar noi 
dorim de fapt coordonatele Pământului. Dacă nu sunt aici, 
ar putea fi în altă parte a clădirii - sau în altă clădire. Haide, 
Janov. 

— Dar ştii..., începu Pelorat. 

— Nu, nu, spuse nerăbdător Trevize. Discutăm mai târziu. 
Trebuie să vedem dacă această clădire ne mai poate oferi 
ceva. lemperatura creşte. 

Privi micul indicator de temperatură de pe dosul mânuşii 
stângi, apoi spuse: 

— Haide, Janov. 

Hoinăriră prin camere, păşind cât mai uşor posibil. Nu 
pentru că făceau zgomot în sensul obişnuit al cuvântului, 
sau pentru că îi putea auzi cineva, ci pentru că nu 
îndrăzneau să mai provoace vreo stricăciune prin vibrația 
datorată paşilor. 


Lăsau urme, ridicând praful care plutea puţin la mică 
înălţime, şi apoi se aşeza repede prin aerul rarefiat. 

Din când în când, în vreun ungher umbrit, unul dintre ei 
arăta cu degetul spre alte câteva pete de muşchi. Prezenţa 
vieţii le dădea o oarecare senzaţie de reconfortare, care, 
oricât de slabă ar fi fost, mai atenua sentimentul apăsător, 
sufocant, al trecerii printr-o lume moartă. Moartă acum, 
deoarece construcţiile arătau că odată, cu mult timp în 
urmă, societatea fusese vie şi foarte dezvoltată. 

Apoi Pelorat spuse: 

— Cred că asta este o bibliotecă. 

Trevize privi împrejur, curios. Erau rafturi şi, privind mai 
atent, descoperi video-cărţi. Se îndreptă spre unul dintre 
rafturi, cu băgare de seamă. Erau late şi grosolan făcute. 
Apoi îşi dădu seama că avea de-a face cu simple cutii. 
Încercă, cu degete groase şi neîndemânatice, să deschidă 
una, şi înăuntru văzu mai multe discuri. 

— Incredibil de primitiv, spuse el. 

— Sunt vechi de mii de ani, spuse Pelorat pe un ton de 
scuză. 

Parcă lua apărarea vechilor Melpomenieni împotriva 
acuzaţiei de înapoiere tehnologică. 

Trevize arătă spre muchia cutiei, unde se găseau curbele 
subţiri ale literelor ornamentate folosite de antici. 

— Ăsta este titlul? Ce spune? 

Pelorat cercetă cu atenţie: 

— Nu sunt foarte sigur, bătrâne. Cred că unul dintre 
cuvinte se referă la viaţa microscopică. Ar putea însemna 
„microorganism”. Bănuiesc că sunt termeni tehnici din 
microbiologie, pe care nu îi înţeleg nici măcar în Galactica 
Standard. 

— 'Tot ce se poate, făcu morocănos Trevize. Şi, la fel de 
probabil, nu ne-ar folosi la nimic chiar dacă le-am putea 
descifra. Nu ne interesează microbii. Fă-mi plăcerea, Janov, 
uită-te prin câteva din cărţile astea, şi vezi dacă găseşti 


vreuna cu titlu interesant. Între timp, eu voi cerceta aceste 
proiectoare de cărţi. 

— Deci asta sunt? se miră Pelorat. 

Erau obiecte plate, paralelipipedice. Aveau un ecran 
înclinat deasupra, şi o extensie curbată pe părţile laterale 
superioare, pe care se putea pune cotul sau un electro- 
carnet de însemnări... În caz că se inventase aşa ceva pe 
Melpomenia. 

— Dacă este o bibliotecă, spuse Trevize, trebuie să aibă 
proiectoare de cărţi, sub o formă sau alta, iar acestea par 
cele mai adecvate scopului. 

Înlătură praful de pe ecran, cu mare grijă, şi răsuflă 
uşurat când văzu că ecranul - nu ştia din ce era făcut - nu 
se năruise la atingerea mâinii. Manevră uşor comenzile, 
una după alta. Nu se întâmplă nimic. Încercă un alt 
proiector, apoi un altul, mereu cu acelaşi rezultat negativ. 

Nu era de mirare. Chiar dacă aparatul era capabil să se 
menţină în stare de funcţionare timp de mii de ani într-o 
atmosferă rarefiată, şi era rezistent la vaporii de apă, 
rămânea totuşi problema sursei de alimentare. Energia, în 
orice formă ar fi fost stocată, se pierdea pe diferite căi, 
odată cu trecerea timpului. Fenomenul nu putea fi oprit. 
Acesta era încă un aspect al legii a doua a termodinamicii, 
atotcuprinzătoare, irezistibilă. 

Pelorat era în spatele lui: 

— Golan? 

— Da. 

— Am aici o video-carte... 

— Ce fel? 

— Cred că este o istorie a zborului spaţial. 

— Perfect... dar nu ne va fi de nici un folos dacă nu putem 
face proiectorul să funcţioneze. 

Strânse pumnii, frustrat. 

— Putem duce filmul pe navă, spuse Pelorat. 

— Nu ştiu cum îl putem adapta la proiectorul nostru. Nu s- 
ar potrivi, iar sistemul nostru de scanare este cu siguranţă 


incompatibil cu sistemul pe care l-au folosit ei. 

— Dar chiar sunt necesare toate astea, Golan? Dacă am... 

— Sunt necesare, Janov. Acum nu mă mai întrerupe. Încerc 
să mă hotărăsc ce trebuie să facem. Aş putea alimenta eu 
proiectorul. Poate că nici nu are nevoie de altceva. 

— De unde faci rost de energie? 

— Păi... 

Trevize îşi scoase armele, le privi scurt, apoi puse blasterul 
înapoi în holster. Desfăcu biciul neuronic, şi verifică nivelul 
energiei. Era la maxim. 

Se aplecă la podea şi găsi spatele proiectorului (considera 
în continuare că era un proiector), împingându-l înainte. 
Acesta se deplasă puţin. Trevize studie să vadă ce s-ar 
putea face. 

Unul dintre cabluri trebuia să fie cablul de alimentare, şi, 
mai mult ca sigur, era acela care venea din perete. Nu se 
vedea vreo priză sau vreun conector. (Cum să te descurci 
cu o cultură veche şi străină, unde lucrurile cele mai simple, 
cunoscute de toată lumea, erau de nerecunoscut pentru 
alţii?) 

Trase încet de cablu, apoi mai tare. Îl răsuci într-un sens, 
apoi în celălalt. Apăsă peretele în vecinătatea cablului, şi 
cablul în vecinătatea peretelui. Îşi îndreptă atenţia, în 
măsura în care era posibil, spre partea din spate a 
aparatului, pe jumătate ascunsă, dar nici aşa nu obţinu 
vreun rezultat. 

Puse o mână pe podea pentru a se ridica şi, ridicându-se, 
cablul veni cu el. Nu avea nici cea mai vagă idee cum făcuse 
de se desprinsese cablul. 

Nu părea rupt sau smuls. Capătul era foarte neted, şi 
lăsase în urmă, în perete, o porţiune mică şi cu formă 
regulata, acolo unde fusese prins. 

Pelorat spuse încet: 

— Golan, ai putea să... 

Trevize făcu un gest categoric cu mâna: 

— Nu acum, Janov. le rog! 


Remarcă deodată crusta verde care îi acoperea pliurile de 
la mănuşa stângă. Probabil că, atunci când căutase cu mâna 
în spatele proiectorului, se frecase de nişte muşchi, şi 
acesta se desprinsese. Mănuşa era uşor umedă, dar se uscă 
imediat. Pata verde deveni maronie. 

Îşi îndreptă atenţia spre cablu, cercetând cu minuţiozitate 
capătul desprins din perete. Acolo se aflau două găuri, în 
care puteau intra fire. 

Se aşeză din nou pe podea, şi deschise compartimentul 
energetic al biciului neuronic. Cu grijă, depolariză unul 
dintre fire şi îi scoase capătul în afară. Apoi, încet şi cu 
delicateţe, îl introduse într-unul din orificiile cablului de 
alimentare, împingându-l până la maximum. Când încercă 
să îl scoată din nou afară trăgând uşor, acesta nu cedă, ca şi 
cum fusese bine prins. Îşi stăpâni tentaţia de a-l trage afară 
cu forţa. Depolariză şi celălalt fir, împingându-l în celălalt 
orificiu. Era de presupus că astfel se va închide circuitul, şi 
va alimenta proiectorul cu energie. 

— Janov, spuse el, tu ai avut de-a face cu video-cărţi de 
toate felurile. Vezi dacă nu cumva poţi să introduci cartea 
aia în video-proiector. 

— Chiar este necesar să... 

— 'Te rog, Janov, încetează să mai pui întrebări inutile. Nu 
avem prea mult timp la dispoziţie, din cauza căldurii. Nu am 
de gând să aştept încă o noapte pentru a ne putea întoarce 
din nou în această clădire, după ce se va răci. 

— Aşa ar trebui să intre, spuse Janov, dar... 

— Bun, spuse Trevize, dacă este o istorie a zborului 
spaţial, atunci va trebui să înceapă cu Pământul. Să vedem 
acum dacă aparatul ăsta funcţionează. 

Pelorat, un pic nervos, introduse video-cartea în 
compartimentul care nu putea avea altă destinaţie, apoi 
începu să studieze semnele de pe diferitele taste, căutând o 
indicație oarecare. 

Trevize, în aşteptare, începu să vorbească cu voce joasă, în 
parte pentru a-şi potoli propria emoție: 


— Bănuiesc că trebuie să existe roboţi pe lumea asta - ici 
şi colo - într-o stare destul de bună, după toate 
probabilitățile, strălucind în atmosfera rarefiată. Necazul 
este că şi surselelor de alimentare trebuie să se fi descărcat 
de multă vreme, şi chiar dacă ar fi realimentaţi, nu ştiu ce s- 
a întâmplat cu creierele lor. Pârghiile şi angrenajele ar 
putea rezista mileniilor, dar ce s-o fi întâmplat cu 
microcontactele şi elementele subatomice pe care le aveau 
în creier? Cu siguranţa că s-au deteriorat, şi chiar dacă nu 
s-au deteriorat, ce-ar putea să ştie ei despre Pământ? Ce-ar 
putea... 

— Proiectorul funcţionează, bătrâne, spuse Pelorat. Uite 
aici... 

Proiectorul începu să pâlpâie, în penumbră. Strălucirea 
era vagă, dar Trevize mări uşor puterea eliberată de biciul 
neuronic, şi ecranul deveni mai strălucitor. Aerul rarefiat 
din jur lăsa zonele din afara razelor de soare într-o relativă 
penumbră, astfel încât camera era întunecoasă, şi, prin 
contrast, ecranul părea mai strălucitor. 

Continua să pâlpâie, traversat din când în când de umbre. 

— Trebuie reglat, spuse Trevize. 

— Ştiu, spuse Pelorat, dar se pare că nu pot obţine mai 
mult decât atât. Filmul probabil că s-a deteriorat. 

Umbrele defilau acum mai repede pe ecran, şi, periodic, 
apărea ceva care semăna foarte vag cu un text. Era 
imposibil de descifrat, între text şi cei doi se interpusese 
parcă o ceaţă groasă. Apoi, pentru o clipă, imaginea deveni 
clară, pentru a dispărea din nou. 

— Dă înapoi şi păstrează imaginea, Janov, spuse Trevize. 
Pelorat încerca deja să prindă din nou imaginea clară. 
Trecu de ea dând înapoi, apoi dădu înainte şi trecu din nou 
de ea, până când în cele din urmă o prinse şi o păstră. 

Nerăbdător. Trevize încercă să citească, apoi spuse, iritat: 

— "Tu poţi descifra ce scrie aici, Janov? 

— Nu în întregime, spuse Pelorat privind ecranul cu ochii 
pe jumătate închişi. Este despre Aurora. De asta îmi pot da 


seama. Cred că vorbeşte despre prima expediţie 
hiperspaţială... „prima evadare”, aşa se spune. 

Dădu înainte, şi imaginea se înceţoşă devenind din nou 
întunecată. Spuse, în cele din urmă: 

— Pare că se ocupă de lumile Spaţiene, Golan. Nu găsesc 
nimic referitor la Pământ. 

— Şi nici n-ai să găseşti, spuse Trevize cu amărăciune. Şi 
pe aceasta lume, ca şi pe Trantor, a fost şters tot ceea ce se 
referea la Pământ. Opreşte aparatul. 

— Dar nu contează..., începu Pelorat oprind aparatul. 

— De ce, din cauză că mai putem încerca în alte biblioteci? 
Şi acolo au fosf şterse. Peste tot. Ştii... 

În timp ce vorbea îi aruncă o privire lui Pelorat. Se holbă 
deodată la el cu un amestec de oroare şi repulsie. 

— Ce s-a întâmplat cu viziera ta? întrebă el. 

Pelorat ridică automat mâna înmănuşată până la vizieră, 
apoi o îndepărtă, privind-o. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el perplex. 

Apoi îl privi pe Trevize, şi continuă, cu o voce aproape 
piţigăiată: 

— Este ceva ciudat cu viziera ta, Golan. 

Trevize privi imediat în jurul sau, căutând o oglindă. Nu 
era niciuna, şi chiar dacă ar fi fost, ar fi avut nevoie de 
lumină. 

— Vino la soare, murmură el. 

Tras, împins, Pelorat fu adus în raza de lumină a celei mai 
apropiate ferestre. Trevize simţi căldura în spate, în ciuda 
efectului izolator al costumului spaţial. 

— Priveşte spre soare, Janov, spuse el, şi închide ochii. 

Se lămuri imediat ce nu era în regulă cu viziera. Era 
muşchiul, care creştea abundent acolo unde sticla vizierei 
întâlnea țesătura metalizată a costumului spaţial. Viziera lui 
Pelorat avea pe margini puf verde. Trevize nu avea nici o 
îndoială că şi viziera lui era în aceeaşi situaţie. 

Frecă muşchiul de pe viziera lui Pelorat, cu degetul 
mâănuşii. O parte se desprinse, acoperindu-i mănuşa cu o 


crustă verde, însă în timp ce o privea strălucind în soare, 
aceasta deveni mai dură şi mai uscată. Încercă din nou, şi 
de această dată muşchiul se desprinse ca o coajă, căzând. 
Începuse să capete o culoare maronie. Frecă din nou, cu 
râvnă, marginile vizierei lui Pelorat. 

— Curăţă-mi viziera, aşa cum fac şi eu cu ata, spuseeel. 

Apoi, mai târziu: 

— Sunt curat? Perfect, şi tu la fel... Să mergem. Nu mai 
avem ce face pe aici. 

În oraşul pustiu şi fără aer, soarele era neplăcut de 
fierbinte. Clădirile de piatră străluceau aproape dureros de 
puternic. Trevize miji ochii privindu-le, şi, pe cât posibil, 
încercă să meargă pe arterele umbrite. Se opri în faţa unei 
crăpături care brăzda faţada unei clădiri. O crăpătură 
suficient de largă pentru a-şi putea introduce degetul prin 
ea, cu mănuşă cu tot. Băgă degetul, îl scoase, îl privi, şi 
murmură: 

— Muşchi. 

Se duse până la marginea umbrei şi ţinu o vreme degetul 
la soare. 

— Dioxidul de carbon este explicaţia, spuse el. Oriunde se 
poate face rost de dioxid de carbon - în rocile aflate în 
descompunere - oriunde - acolo va creşte şi muşchiul. Noi, 
precum ştii, suntem o sursă bogată de dioxid de carbon, 
probabil mai bogată decât orice altceva de pe planeta asta, 
şi cred că unele cantităţi infime de gaz scapă pe la 
marginile vizierei. 

— Deci muşchiul va creşte acolo. 

— Da. 

Drumul înapoi spre navă părea lung, mult mai lung decât 
la ducere, desigur, mai ales că acum soarele dogorea mai 
puternic decât în zori. Însă când ajunseră, nava se afla în 
continuare la umbră. Cel puţin din acest punct de vedere, 
Trevize calculase corect. 

— Priveşte! spre Pelorat. 


Trevize văzuse. Marginile uşii principale erau încărcate de 
muşchi verde. 

— Tot scăpări de dioxid de carbon? întrebă Pelorat. 

— Bineînţeles. Cantități insignifiante, sunt sigur, dar 
muşchiul ăsta este cel mai fin detector de dioxid de carbon 
pe care l-am văzut până acum. Sporii săi probabil că se 
găsesc pretutindeni, şi oriunde se întâlnesc cu câteva 
molecule de dioxid de carbon, germinează. 

Îşi potrivi radio-ul pe lungimea de undă a navei şi spuse: 

— Bliss, mă auzi? 

Vocea lui Bliss răsună în urechile amândorura: 

— Da. Sunteţi pregătiţi să intraţi? Aţi avut noroc? 

— Suntem în faţa uşii exterioare, spuse Trevize, dar nu 
deschide uşa camerei de presurizare. Repet, nu o deschide. 

— De ce? 

— Bliss, vrei să faci ce-ţi spun? După aceea vom discuta pe 
îndelete. 

Trevize scoase blasterul şi cobori cu grijă intensitatea la 
minimum, apoi îl privi, nehotărât. Nu îl folosise niciodată 
reglat astfel. Privi împrejur. Nu descoperi nimic suficient de 
fragil pentru a putea face o verificare. 

În disperare de cauză, ochi la baza colinei pietroase în 
umbra căreia se adăpostea Far Star... [inta nu deveni 
incandescentă. Automat, pipăi locul în care trăsese. Era 
cald? Nu-şi putea da seama cu certitudine, prin țesătura 
izolatoare a costumului. 

Ezită din nou, apoi aprecie că învelişul navei trebuia să 
aibă o rezistenţă la fel de mare, sau în orice caz de acelaşi 
ordin de mărime, ca şi piatra colinei. Îndreptă blasterul 
spre marginea uşii şi apăsă scurt contactul, ţinându-şi 
respiraţia. 


Câţiva centimetri din substanţa asemănătoare muşchiului 
arseră pe loc. Agită mâna pe lângă pata maronie, şi slabul 
curent produs în aerul rarefiat fu suficient pentru a 
împrăştia fragmentele moarte. 

— Merge? întrebă neliniştit Pelorat. 

— Da, merge, spuse Trevize. Am reglat blasterul la 
minimum. 

Parcurse cu fasciculul caloric conturul uşii, şi, la atingerea 
acestuia, verdele dispăru. Complet. Lovi uşa principală 
pentru a creea o vibraţie care să ducă la desprinderea 
rămăşiţelor, şi un praf maroniu căzu la sol... un praf atât de 
fin încât pluti uşor în atmosfera rarefiată, ridicat de slabe 
mişcări în masa gazului. 

— Cred că acum o putem deschide, spuse Trevize. 

Folosind tastele brăţării de la încheietura mâinii, realiză 
combinaţia de unde radio care activau din interior 
mecanismul de deschidere. Uşa se debloca şi, la jumătatea 
cursei de deschidere, Trevize spuse: 

— Nu mai pierde timpul, Janov, intră... Nu aştepta să se 
coboare scara. Urcă-te! 

După care urcă şi el, curăţând conturul uşii cu blasterul. 
Curăţă şi scara, după ce aceasta se deplie. Apoi comandă 
închiderea uşii principale, continuând să folosească 
fasciculul caloric până la etanşarea completă. 

— Suntem în camera de presurizare, Bliss, spuse Trevize. 
Vom sta aici câteva minute. Continuă să nu faci nimic! 

— Totuşi, spune-mi ceva, nu mă lăsa în aer, se auzi vocea 
lui Bliss. Sunteţi în regulă? Cum se simte Pel? 

— Sunt aici, Bliss, spuse Pel, şi sunt foarte bine. Nu ai 
motive de îngrijorare. 

— Bine, Pel, dacă spui tu... dar mai târziu va trebui să-mi 
explici, îţi dai seama. 

— Îţi promitem, spuse Trevize. 

După care activă iluminarea camerei de presurizare. Cele 
două siluete îmbrăcate în costume spaţiale se treziră una în 
faţa celeilalte. 


— Evacuăm la maximum aerul planetar din această 
cameră, spuse Trevize, aşa că avem de aşteptat până se 
termină. 

— Şi aerul din navă? Îl lăsăm să intre? 

— Deocamdată, nu. Sunt la fel de nerăbdător ca şi tine să 
mă dezbrac de costumul spaţial, Janov. Însă vreau să mă 
asigur că vom scăpa de toţi sporii care au intrat odată cu 
n0i... sau lipiţi de noi. 

În iluminarea nu foarte satisfăcătoare a camerei de 
presurizare, Trevize îndreptă blasterul spre partea 
interioară a conturului uşii principale, împrăştiind căldura, 
metodic, apoi urmară podeaua, pereţii, apoi din nou 
podeaua. 

— Acum este rândul tău Janov. 

Pelorat tresări speriat. 

— S-ar putea să ţi se facă neplăcut de cald, spuse Trevize. 
Însă nu vei simţi nimic altceva. Dacă devine insuportabil, să- 
mi spui. 

Plimbă fascicului invizibil pe deasupra vizierei, mai ales pe 
la margini, apoi, încetul cu încetul, pe deasupra întregului 
costum spaţial. 

— Ridică braţele, Janov, murmură el. 

Apoi: 

— Pune-ţi braţele pe umărul meu, şi ridică un picior... 
trebuie să-ţi curăţ tălpile... acum celălalt... te-ai încălzit 
prea tare? 

— Sincer să fiu, Golan, nu stau într-un curent de aer 
proaspăt şi răcoros, spuse Pelorat. 

— Bine, atunci, dă-mi să gust din propriul meu 
medicament. Curăţă-mă. 

— N-am ţinut niciodată un blaster în mână. 

— Acum trebuie să-l ţii. Apucă-l aşa, în timp ce cu degetul 
mare apeşi butonaşul ăsta... şi ţii strâns. Foarte bine... 
Acum plimbă-l pe deasupra vizierei mele. Plimbă-l continuu, 
Janov, nu zăbovi prea mult într-un singur loc. Acum plimbă-l 
peste restul căştii, acum mergi în jos, pe obraji, pe gât. 


Continuă să îl îndrume, şi după ce se încălzise peste tot, 
transpirând neplăcut, îşi recuperă blasterul şi verifică 
nivelul de energie. 

— S-a dus mai mult de jumătate, spuse el. 

Apoi curăţă cu meticulozitate interiorul camerei de 
presurizare, trecând de mai multe ori peste pereţi, până 
când blasterul se goli, încălzindu-se el însuşi foarte puternic 
în urma descărcării rapide şi susţinute. Îl puse la loc în 
holster. 

De-abia atunci dădu semnalul de intrare în navă. Primi cu 
satisfacţie şuierul şi curentul aerului care intră în camera 
de presurizare, odată cu deschiderea uşii interioare. 
Prospeţimea şi calităţile sale convective aveau să înlăture 
căldura costumului spaţial foarte repede. Să fi fost poate 
doar în imaginaţia lui, dar simţi imediat efectul de răcire. 
Reală sau nu, această senzaţie îi produse plăcere. 

— Dezbracă-te de costum, Janov, şi lasă-l aici, în camera de 
presurizare, spuse Trevize. 

— Dacă nu te superi, spuse Pelorat, înainte de orice 
altceva mi-aş dori să fac un duş. 

— Nu ştiu dacă ai să-l poţi face chiar acum. Înainte de duş, 
şi înainte chiar să-ţi uşurezi vezica, bănuiesc că va trebui să 
stai de vorbă cu Bliss. 

Bliss îi aştepta, bineînţeles, cu o expresie de îngrijorare 
întipărită pe faţă. În spatele ei, privind pe furiş, stătea 
Fallom, strângând-o puternic de braţul stâng. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bliss nerăbdătoare. Ce s-a 
întâmplat? 

— Am luat măsuri contra infecţiei, spuse sec Trevize, şi 
acum voi porni radiaţia ultravioletă. Puneţi-vă ochelarii 
negri. Mai repede, vă rog. 

Razele ultraviolete alăturându-se iluminării normale, 
Trevize îşi scoase unul câte unul veşmintele umede, şi le 
scutură, întorcându-le pe toate părţile. 

— Simplă măsură de precauţie, spuse el. Fă şi tu la fel, 
Janov. Şi, Bliss, să ştii că va trebui să mă dezbrac până la 


piele. Dacă te deranjează treci în camera alăturată. 

— Nu mă deranjează deloc, spuse Bliss. Cred că ştiu destul 
de bine cum arâţi, şi, cu siguranţă, nu vei veni cu vreo 
surpriză... Ce infecţie? 

— Un nimic care, lăsat liber, spuse Trevize prefăcându-se 
indiferent, ar putea face mult rău omenirii, cred. 

Totul se terminase. Lumina ultravioletă îşi îndeplinise 
misiunea. Oficial, conform complexei documentaţii filmate 
care însoţise Far Star, această radiaţie era destinată 
dezinfectării. 

Trevize bănuia că cei din lumile în care tenul închis la 
culoare era la modă o foloseau pentru a se bronza. Însă 
ultravioletele, în orice scop ar fi fost folosite, erau 
dezinfectante. 

Se înălţară din nou în spaţiu, şi Trevize manevră ca să 
ajungă cât mai aproape de soarele Melpomeniei, fără a 
strica însă confortul pasagerilor, rotind nava pentru a se 
asigura că întregul ei înveliş fusese scăldat în ultraviolete. 

În final, recuperă cele două costume spaţiale părăsite în 
camera de presurizare, şi le examina până când se declară 
satisfăcut. 

— "Toate astea, spuse după aceea Bliss, pentru nişte 
muşchi. Nu asta ai spus că era, Trevize? Muşchi? 

— l-am spus muşchi, făcu Trevize, pentru că semăna cu 
muşchiul. Însă nu sunt botanist. Tot ceea ce pot spune este 
că are o culoare verde intensă şi că probabil se mulţumeşte 
cu foarte puţină energie luminoasă. 

— De ce foarte puţină? 

— Muşchiul este sensibil la ultraviolete şi nu poate creşte 
sau supravieţui în lumina directă a soarelui! Sporii săi se 
află pretutindeni şi cresc în colţuri ascunse, în crăpăturile 
statuilor, pe părţile de jos ale suprafeţei clădirilor, hrănindu- 
se cu energia fotonilor reflectaţi, ori de câte ori au la 
dispoziţie o sursă de dioxid de carbon. 

— Trag concluzia că, după părerea ta, este periculos, 
spuse Bliss. 


— Este foarte posibil. Dacă ar fi intrat împreună cu noi 
câţiva spori, lipiţi de costume sau purtaţi de curenţi slabi de 
aer, ar fi găsit iluminaţie din belşug, fără ultraviolete. Ar fi 
găsit multă apă, şi o nesfârşită sursă de dioxid de carbon. 

— Doar 0,03 procente din atmosfera noastră, spuse Bliss. 

— Pentru ei este foarte mult... şi încă patru procente, din 
expiraţie. Ce s-ar fi întâmplat dacă sporii ar fi crescut în 
nările noastre, şi pe piele? Dacă ne-ar fi descompus şi 
distrus hrana? Dacă ar fi produs toxine ucigătoare? Chiar 
dacă am fi reuşit să-i omorâm, dar am fi lăsat fie şi câţiva 
spori în viaţă, ar fi fost suficienţi pentru ca, purtaţi pe o altă 
lume, să o infesteze. Şi de acolo puteau fi răspândiţi în alte 
părţi. Cine ştie ce nenorociri ar fi putut provoca? 

Bliss dădu din cap: 

— Pentru simpul fapt că este diferită, viaţa nu este 
neapărat periculoasă. Mereu eşti grăbit să ucizi. 

— Aici a vorbit Gaia, spuse Trevize. 

— Bineînţeles, dar sper să recunoşti că nu spune prostii. 
Muşchiul este adaptat condiţiilor acestei lumi. Foloseşte 
lumina în cantităţi mici, însă este ucis de lumina puternică; 
se foloseşte de infime emanaţii de dioxid de carbon, însă o 
cantitate mai mare l-ar putea distruge. Este posibil să nu 
poată supravieţui pe o altă lume în afară de Melpomenia. 

— Şi ce, vroiai să-mi asum un asemenea risc? întrebă 
Trevize. 

Bliss ridică din umeri: 

— Foarte bine. Nu e cazul să intri în defensivă. Îţi înţeleg 
punctul de vedere. Fiind un Izolat, probabil că nu ai avut de 
ales. 

Trevize ar fi răspuns, dar fu întrerupt de vocea clară, 
ascuţită, a lui Fallom, care vorbi pe limba ei. Trevize îl 
întrebă pe Pelorat: 

— Ce spune? 

— Fallom spune..., începu Pelorat. 

Însă Fallom, ca şi cum îşi amintise un pic prea târziu că 
limbajul ei nu putea fi înţeles, începu din nou: 


— Era şi Jemby acolo unde aţi fost voi? 

Cuvintele fuseseră pronunţate cu grijă, şi Bliss radia de 
bucurie: 

— Nu-i aşa că vorbeşte bine Galactica? După o perioadă 
de timp pe care o putem considera foate mică. 

Trevize spuse, coborând vocea: 

— Încearcă să-i explici tu... dacă-i vorbesc eu, s-ar putea 
să nu iasă bine. Explică-i că nu am găsit roboţi pe această 
planetă, Bliss. 

— Am să-i explic eu, spuse Pelorat. Vino, Fallom. 

O cuprinse pe Fallom cu braţul, de după umeri: 

— Vino în camera noastră, şi îţi, voi da să citeşti altă carte. 

— O carte? Despre Jemby? 

— Nu chiar... 

Usa se închise în urma lor. 

— Ştii, spuse Trevize privind nemulţumit, ne pierdem 
timpul făcând pe dădaca cu copilul ăla. 

— Ne pierdem timpul? Dar în ce fel afectează acest lucru 
căutarea Pământului, Trevize? ... În nici un fel. Jucându-ne 
însă de-a dădaca, avem posibilitatea de a stabili nişte 
comunicaţii, de a alunga frica, de a oferi dragoste. Acestea 
nu înseamnă nimic? 

— Iar vorbeşte Gaia. 

— Da, spuse Bliss. Hai să analizăm rezultatele. Am vizitat 
trei dintre vechile lumi Spaţiene, şi nu am obţinut nimic. 

— Destul de adevărat, recunoscu Trevize. 

— De fapt, fiecare s-a dovedit periculoasă, nu-i aşa? Pe 
Aurora, am găsit câini sălbatici; pe Solaria, fiinţe umane 
neobişnuite şi periculoase; pe Melpomenia, muşchi agresiv. 
Deci, după toate aparențele, atunci când o lume este lăsată 
de una singură, fie că adăposteşte sau nu fiinţe umane, 
devine periculoasă pentru comunitatea interstelară. 

— Nu este o regulă generală. 

— Trei din trei este totuşi foarte impresionant. 

— Şi cum te impresionează pe tine, Bliss? 


— Îţi spun imediat. Te rog să mă asculţi cu mintea 
deschisă. Dacă în Galaxie există milioane de lumi care 
interacționează, şi dacă fiecare lume este constituită în 
întregime din Izolaţi, atunci, pe fiecare lume, fiinţele umane 
sunt dominante şi îşi pot impune voinţa asupra formelor de 
viaţă neumană, asupra mediului, şi chiar asupra altor fiinţe 
umane. Deci, Galaxia este o Galaxie foarte primitivă, oarbă 
şi disfuncţională. Începutul unei entităţi. Înţelegi ce vreau 
să spun? 

— Înţeleg... dar asta nu înseamnă că voi fi de acord cu 
tine. 

— Nu te rog decât să mă asculţi. Că vei fi sau nu de acord, 
asta este treaba ta, însă ascultă-mă. Singura stare în care 
Galaxia va funcţiona va fi cea de proto-Galaxia, şi cu cât mai 
puţin proto şi mai mult Galaxia, cu atât mai bine. Imperiul 
Galactic a fost o tentativă de a realiza o proto-Galaxia 
puternică, iar atunci când acesta s-a prăbuşit, lucrurile s-au 
înrăutățit rapid, şi a existat o preocupare constantă de a 
revigora conceptul de proto-Galaxia. Confederaţia 
Fundaţiei reprezintă o tentativă în această direcţie. La fel şi 
Imperiul Catârului. La fel şi Imperiul pe care îl plănuieşte A 
Doua Fundaţie. Dar chiar dacă nu ar fi existat aceste 
Imperii şi Confederații, chiar dacă întreaga Galaxie ar fi 
într-o stare de puternica frământare, ar exista o legătură. 
Fiecare lume ar interacţiona cu celelalte, deşi într-un mod 
ostil. Ar fi şi asta, în sine, un fel de uniune, şi încă nu ar fi 
cel mai rău caz. 

— Care ar fi cel mai rău caz? 

— Cunoşti răspunsul, Trevize. L-ai văzut. Dacă o lume 
locuită de oameni se prăbuşeşte complet, devine cu 
adevărat Izolată, iar dacă pierde toate interacţiunile cu 
celelalte lumi, devine... malignă. 

— Ca un cancer? 

— Da. Nu este cazul Solariei? Ea, împotriva tuturor 
celorlalte lumi. Şi, pe ea, fiecare individ este împotriva 
celorlalţi. Ai văzut, iar dacă fiinţele umane dispar complet, 


dispare şi ultima fărâmă de disciplină. Se va instaura lupta 
sălbatică împotriva celorlalţi, ca în cazul câinilor, sau va 
exista doar o forţă elementară, ca în cazul muşchiului. 
Înţelegi cred de ce, cu cât ne apropiem mai mult de Galaxia, 
cu atât este mai bună societatea. De ce să nu mergem până 
la capăt? 

Trevize o privi un timp în tăcere. Apoi spuse: 

— Mă gândesc la ceea ce mi-ai spus. Dar de unde ideea 
asta că dozajul este ceva cu sens unic? Că dacă puţin este 
bun, atunci să ai mult este bine, şi să ai totul este cel mai 
bine? N-ai spus chiar tu că este posibil ca muşchiul să fi fost 
adaptat la foarte puţin dioxid de carbon, astfel încât o 
cantitate mare l-ar putea ucide? O fiinţă umană înaltă de 
doi metri este mai avantajată decât una înaltă de un metru; 
dar este mai avantajată şi decât una înaltă de trei metri. Un 
şoarece nu ar câştiga nimic dacă ar fi mărit până la 
dimensiunile unui elefant. Ar muri. Şi nici elefantul nu ar fi 
avantajat dacă ar fi redus până la dimensiunile unui 
şoarece. Există o mărime naturală, o complexitate naturală, 
o calitate optimă pentru orice, fie stea, fie atom, iar acest 
lucru este valabil, cu siguranţă, şi pentru creaturile vii, şi 
pentru societăţile vii. Nu spun că vechiul Imperiu Galactic 
era ideal, şi remarc multe defecte la Confederaţia 
Fundaţiei, dar nu sunt pregătit să accept că dacă Izolarea 
totală este dăunătoare, atunci, totala Unificare este 
benefică. Extremele pot fi la fel de oribile, şi un Imperiu 
Galactic de modă veche, oricât de imperfect, ar putea fi cel 
mai bun lucru realizabil. 

Bliss scutură energic din cap: 

— Mă întreb dacă şi tu crezi ceea ce spui, Trevize. Vrei să 
spui că un virus şi o fiinţă umană sunt la fel de 
nesatisfăcătoare, şi că ţi-ai dori ceva intermediar... ceva 
care să semene cu un mucegai? 

— Nu. Dar aş putea spune că un virus şi un supraom sunt 
la fel de nesatisfăcători, şi mi-aş dori ceva intermediar... 
ceva aşa, ca o fiinţă umană obişnuită... Însă discuţia asta nu 


are nici un rost. Soluţia o voi afla pe Pământ. Pe 
Melpomenia am dat peste coordonatele altor patruzeci şi 
şapte de lumi Spaţiene. 

— Şi le vei vizita pe toate? 

— Pe fiecare, dacă va trebui. 

— Riscându-ţi de fiecare dată viaţa? 

— Dacă numai astfel pot găsi Pământul, da. 

Pelorat ieşise din camera în care o lăsase pe Fallom, şi 
părea pe punctul de a spune ceva, când fu prins de 
schimbul rapid de replici dintre Bliss şi Trevize. Privea când 
pe unul, când pe celălalt, pe măsură ce luau cuvântul. 

— Cât va dura? întrebă Bliss. 

— Cât va fi nevoie, spuse Trevize. Şi am putea găsi ceea ce 
ne trebuie chiar în următoarea lume pe care o vom vizita. 

— Sau pe niciuna. 

— Asta nu putem şti până nu căutăm. 

De-abia acum, în sfârşit, Pelorat reuşi să strecoare o 
vorbă: 

— Dar pentru ce să căutăm, Golan? Avem răspunsul. 

Trevize dădu nervos din mână în direcţia lui Pelorat, apoi 
opri mişcarea, întoarse capul, şi spuse, interzis: 

— Ce? 

— Am spus că am găsit răspunsul. Am încercat să-ţi spun 
asta pe Melpomenia de cel puţin cinci ori, dar erai atât de 
prins de ceea ce făceai... 

— Ce răspuns avem? Ce tot spui acolo? 

— Vorbeam despre Pământ. Cred că ştim unde se află 
Pământul. 

Partea a şasea. 

ALFA. 

CAPITOLUL. 16 

Centrul lumilor. 

TREVIZE ÎL FIXĂ ÎNDELUNG pe Pelorat, cu o expresie de 
vădită neîncredere întipărită pe figură. Apoi spuse: 

— Ai văzut ceva ce nu am văzut eu, şi de care nu mi-ai 
vorbit? 


— Nu, spuse Pelorat. Ai văzut şi tu, şi după cum ţi-am mai 
spus, am încercat să-ţi explic. Însă tu nu erai dispus să mă 
asculţi. 

— Bine, mai încearcă o dată. 

— Nu-l brusca, Trevize, spuse Bliss. 

— Nu-l bruschez. Cer informaţii. Iar tu, încearcă să nu te 
mai porţi cu el ca şi cum ar fi un bebeluş. 

— Vă rog, spuse Pelorat, ascultaţi-mă pe mine, nu începeţi 
iar o dispută... Îţi aduci aminte, Golan, că am discutat 
despre primele încercări de a descoperi originea speciei 
umane? Proiectul lui Yariff? Ştii, acela în care se încerca 
reprezentarea grafică a datelor de colonizare, în ipoteza că 
planetele au fost colonizate la fel în toate direcţiile, plecând 
din punctul de origine? Şi deci, mergând dinspre lumile mai 
noi înspre cele vechi, ne-am apropia, din orice direcţie, spre 
lumea de origine. 

Trevize dădu din cap, nerăbdător: 

— Îmi aduc aminte că nu a mers, datele colonizărilor 
nefiind de încredere. 

— Adevărat, bătrâne. Dar lumile cu care a lucrat proiectul 
lui Yariff făceau parte din a doua expansiune a rasei umane. 
Pe atunci, călătoriile spaţiale erau foarte avansate, iar 
colonizările au avut loc într-un mod neregulat. Era simplu 
să parcurgi distanţe foarte mari în Salturi, iar colonizarea 
nu era obligatoriu să se producă simetric. Cu siguranţă că 
şi asta s-a adăugat incertitudinii datelor de colonizare. Dar 
gândeşte-te puţin, Golan, la lumile Spaţiene. Ele făceau 
parte din primul val de colonizare. Pe atunci, zborul 
hiperspaţial era mai puţin avansat, şi probabil că Salturile 
erau micuţe, sau chiar inexistente. În cursul celei de-a doua 
expansiuni au fost colonizate milioane de lumi, probabil 
într-o manieră haotică; în primul val au fost colonizate doar 
cincizeci, probabil într-o manieră ordonată. Milioanele de 
lumi ale celei de-a doua expansiuni au fost colonizate pe 
parcursul unei perioade de douăzeci de mii de ani; cele 
cincizeci din prima expansiune au fost colonizate într-o 


perioadă de câteva secole... aproape instantaneu, prin 
comparaţie. Cele cincizeci, luate împreună, ar trebui să fie 
dispuse într-o simetrie aproximativ sferică faţă de lumea de 
origine. Avem coordonatele celor cincizeci de lumi. Le-ai 
fotografiat, îţi aduci aminte, când te-ai urcat pe statuie. 
Acela care a distrus documentele referitoare la Pământ, ori 
a omis aceste coordonate, ori nici măcar nu s-a gândit că ne 
vor da informaţia de care avem nevoie. Tot ceea ce ai de 
făcut, Golan, este să corectezi aceste coordonate ţinând 
cont de deriva stelelor în ultimii douăzeci de mii de am, apoi 
să găseşti centrul sferei. Vei cădea foarte aproape de 
soarele Pământului. 

Trevize rămăsese cu gura căscată, şi nu o închise decât la 
câteva momente după terminarea expunerii. 

— De ce nu m-am gândij şi eu la asta? spuse el. 

— Am încercat să-ţi spun, când încă mai eram pe 
Melpomenia. 

— Da, desigur. Îmi cer scuze, Janov, pentru că am refuzat 
să ascult. Adevărul este că am crezut... 

Se opri, încurcat. Pelorat chicoti încet: 

— Că nu am nimic important de spus. În general ai 
dreptate, dar de data aceasta era o problemă care 
aparţinea de domeniul meu, înţelegi. Sunt sigur că, în rest, 
ai toate motivele să nu-ţi pierzi timpul ascultându-mă. 

— Nu e adevărat, spuse Trevize. Nu este deloc aşa, Janov. 
Mă simt ca un idiot, şi pe merit. Îmi cer din nou scuze... Şi 
acum, trebuie să alerg la computer. 

Merse împreună cu Pelorat în cabina de pilotaj. Pelorat, ca 
întotdeauna, privi cu un amestec de minunare şi 
neîncredere cum ia naştere un organism om/computer. 

— Va trebui să fac unele ipoteze, Janov, spuse Trevize cu o 
expresie seacă datorată concentrării atenţiei asupra 
computerului. Trebuie să presupun că primul număr 
reprezintă distanţa în parseci, iar celelalte două numere 
sunt unghiuri în radiani; primul dintre unghiuri fiind sus- 
jos, ca să spun aşa, iar celălalt stânga-dreapta. Va trebui să 


presupun că semnul plus sau minus este folosit ca în 
convenţia Galactică Standard, şi că valoarea zero-zero-zero 
reprezintă coordonatele Melpomeniei. 

— Mie mi se pare logic şi simplu, spuse Pelorat. 

— Chiar aşa? Sunt şase posibilităţi de aranjare a 
numerelor, patru posibilităţi de aranjare a semnelor, 
distanţele pot fi în ani-lumină şi nu în parseci, unghiurile în 
grade şi nu în radiani. Deci avem nouăzeci şi şase de 
variante posibile. În plus, dacă distanţele sunt în ani-lumină, 
nu ştiu care este lungimea anului folosit. Mai adaugă de 
asemeni şi faptul că nu ştiu care sunt convențiile pentru 
măsurarea unghiurilor. Bănuiesc că pentru primul dintre 
unghiuri, măsurarea se face pornind de la ecuatorul 
Melpomeniei, însă în al doilea caz, care este primul 
meridian? 

Pelorat se încruntă: 

— Din ce spui tu aici, se pare că nu avem nici o şansă. 

— Nu trebuie să exagerezi. Aurora şi Solaria sunt incluse 
în listă, şi le cunosc poziţia în spaţiu. Voi folosi coordonatele 
din tabel, şi voi vedea dacă le pot localiza. Dacă nu 
nimeresc, voi corecta coordonatele până când voi da peste 
ele, şi de aici voi afla ce ipoteze greşite am făcut. Odată 
ipotezele corectate, voi putea căuta centrul sferei. 

— Cu toate variantele astea, nu va fi greu să decizi ce 
trebuie să faci? 

— Ce? spuse Trevize. 

Era din ce în ce mai absorbit. Apoi, după ce Pelorat repetă 
întrebarea, spuse: 

— Da, sunt şanse ca aceste coordonate să folosească 
aceleaşi convenţii ca în Standardul Galactic, iar aflarea 
primului meridian nu este dificilă. Sistemele de coordonate 
sunt folosite de multă vreme pentru localizarea punctelor în 
spaţiu, şi majoritatea astronomilor spun că ele datează 
dintr-o epocă anterioară călătoriilor interstelare. Oamenii 
sunt deosebit de conservatori în anumite privinţe, şi nu 
schimbă niciodată convențiile numerice, odată ce s-au 


obişnuit cu ele. Uneori cred că ajung chiar să le confunde 
cu legile naturii... Ceea ce în fond este foarte bine. Dacă 
fiecare lume ar avea convenţii de măsurare proprii, pe care 
le-ar schimba la fiecare secol, cred sincer că progresul 
ştiinţei s-ar opri pentru totdeauna. 

Era clar că lucra în timp ce vorbea, pentru că vorbirea îi 
devenise din ce în ce mai greoaie. Murmură: 

— Acum, linişte. 

După aceasta, pe faţă îi apărură cutele unei concentrări 
intense, până când, după câteva minute, se lăsă pe spate în 
scaun şi inspiră adânc. Spuse încet: 

— Convenţiile sunt valabile. Am localizat Aurora. Nu 
încape nici o îndoială... Vezi? 

Pelorat fixă cu intensitate câmpul de stele, şi mai ales pe 
cea strălucitoare din centru, spunând: 

— Eşti sigur? 

— Părerea mea nu contează, spuse Trevize. Computerul 
este sigur. Am vizitat Aurora. Avem caracteristicile sale... 
diametrul, masa, luminozitatea, temperatura, detaliile 
spectrale, ca să nu mai amintesc de poziţia stelelor 
învecinate. Computerul spune că este Aurora. 

— Atunci, trebuie să-l credem pe cuvânt. 

— Crede-mă, trebuie. Dă-mi voie să reglez ecranul, şi după 
aceea computerul poate trece la lucru. Are cincizeci de 
seturi de coordonate şi le va folosi pe toate odată. 

În timp ce vorbea, Trevize lucra la ecran. De obicei, 
computerul lucra în cele patru dimensiuni spaţiu-timp, dar 
oamenii aveau rareori nevoie de mai mult de doua 
dimensiuni pentru lămurire. De data aceasta, ecranul păru 
să se concentreze pe un volum de spaţiu întunecat, la fel de 
adânc pe cât era de lat şi de înalt. Trevize micşoră până 
aproape de zero luminozitatea în cabină, pentru a face mai 
uşor de observat strălucirea stelelor de pe ecran. 

— Va începe acum, şopti el. 

O clipă mai târziu, apăru o stea... apoi alta... apoi alta. 
Imaginea se modifica la fiecare nouă apariţie, pentru a le 


include pe toate. Era ca şi cum spaţiul se dădea înapoi din 
faţa ochiului, oferind astfel o imagine din ce în ce mai 
panoramică. În acelaşi timp se mişca în stânga sau în 
dreapta, în sus sau în jos... 

În cele din urmă, apărură cincizeci de puncte luminoase, 
plutind în spaţiul tri-dimensional. 

— Mi-ar fi plăcut să obţin un minunat aranjament sferic, 
spuse Trevize, dar ceea ce avem aici seamănă mai mult cu 
suprafaţa unui bulgăre de zăpadă granulată şi dură, 
bătătorit în grabă. 

— Asta înseamnă că nu mai avem nici o speranţă? 

— Apar nişte dificultăţi, dar, după părerea mea, erau 
inevitabile. Stelele nu sunt uniform distribuite, şi cu atât 
mai mult planetele locuibile, deci este obligatoriu să existe o 
neuniformitate în poziţia planetelor colonizate. Computerul 
va corecta fiecare poziţie, ţinând cont de mişcarea 
probabilă din ultimii douăzeci de mii de ani - chiar dacă în 
această perioadă nu s-a produs o derivă semnificativă - apoi 
va încerca să le încadreze într-o suprafaţă sferică „optimă”. 
Cu alte cuvinte, va găsi o suprafaţă sferică astfel încât suma 
distanțelor de la fiecare punct luminos la respectiva 
suprafaţă să fie minimă. Apoi vom găsi centrul sferei, iar 
Pământul va trebui să se afle destul de aproape de acel 
centru. Cel puţin, aşa sperăm noi... Nu va dura mult. 

Într-adevăr, nu dură mult. Trevize, care se obişnuise să 
accepte miracole din partea computerului, rămase el însuşi 
uimit de rapiditatea operaţiunii. 

Instruise computerul să emită un sunet cald şi reverberant 
după găsirea presupusului centru. Fără vreun motiv special, 
doar pentru satisfacția de a-l auzi şi de a afla că probabil 
căutarea luase sfârşit. 

Sunetul veni după câteva minute, şi era blând, ca de gong. 
Crescu în intensitate până când îşi simţiră trupurile vibrând 
cu aceeaşi frecvenţă, apoi se stinse discret. 

Bhss apăru aproape imediat în cadrul uşii. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea cu ochii măriţi. Alarmă? 


— Deloc, spuse Trevize. 

Pelorat se grăbi să adauge: 

— Este posibil să fi localizat Pământul, Bliss. Sunetul pe 
care l-ai auzit a fost modalitatea în care computerul ne-a 
anunţat acest lucru. 

Bliss pătrunse în cabină: 

— Ar fi fost mai bine să mă preveniţi şi pe mine. 

— Îmi pare rău, Bliss, spuse Trevize. N-am vrut să sune 
chiar atât de puternic. 

Fallom intră în cabină după Bliss şi întrebă: 

— De ce a fost sunetul acela, Bliss? 

— Văd că şi ea este curioasă, spuse Trevize. 

Se lăsă pe spate, simțindu-se epuizat. Următorul pas era 
să verifice descoperirea pe Galaxia reală, să se raporteze la 
coordonatele centrului lumilor Spaţiene şi să vadă dacă 
acolo era cu adevărat prezentă vreo stea de tip G. Încă o 
dată, ezită să facă acest pas necesar, incapabil să ia o 
decizie în direcţia verificării posibilei soluţii. 

— Da, spuse Bliss. De ce n-ar fi curioasă? Este o fiinţă 
umană, la fel ca şi noi. 

— Părintele ei s-ar fi simţit jignit de afirmaţia ta 
categorică, spuse Trevize într-o doară. Copilul ăsta mă 
îngrijorează. Ne aduce ghinion. 

— De unde ştii? întrebă Bliss. 

Trevize deschise larg braţele: 

— Simplă intuiţie. 

Bliss îi arunca o privire plină de reproş şi se întoarse spre 
Fallom: 

— Încercăm să găsim Pământul, Fallom. 

— Ce este Pământul? 

— O altă lume, însă una mai specială. Este lumea 
strămoşilor noştri. Ştii ce înseamnă cuvântul „strămoşi”, din 
ceea ce ai citit până acum, Fallom? 

— Înseamnă cumva *******2 (Ultimul cuvânt nu era în 
Galactică.) 


— Fallom a pronunţat un cuvânt arhaic sinonim cu 
„strămoşi”, Bliss. Mai apropiat de el este cuvântul nostru 
„străbuni”. 

— Foarte bine, spuse Bliss arborând deodată un surâs 
strălucitor. Pământul este lumea străbunilor noştri, Fallom. 
Ai tăi şi ai mei, ai lui Pel, şi ai lui Trevize. 

— Ai tăi, Bliss... şi de asemenea, ai mei... 

Fallom părea nedumerită: 

— Adică ai amândorura? 

— Nu există decât un singur fel de străbuni, spuse Bliss. 
Cu toţii am avut aceiaşi strâăbuni. Cu toţii. 

— După părerea mea, fata îşi dă foarte bine seama că este 
diferită faţă de noi, spuse Trevize. 

Bliss spuse spre Trevize, coborând vocea: 

— Să nu mai spui aşa ceva. Trebuie să devină conştientă 
că acest lucru nu este adevărat. În aspectele esenţiale, nu 
este diferită faţă de noi. 

— Hermafroditismul este esenţial, după părerea mea. 

— Eu mă refeream la intelect. 

— Şi lobii-transductori sunt esenţiali. 

— Haide, Trevize, nu căuta nod în papură. Este inteligentă 
şi umană, indiferent de detalii. 

Se întoarse spre Fallom, ridicând vocea: 

— Gândegşte-te în linişte la asta, Fallom, şi vezi ce înseamnă 
pentru tine. Străbunii tăi şi ai mei erau aceiaşi. Toţi oamenii 
de pe toate lumile - multe, foarte multe lumi - au avut 
aceiaşi străbuni, care au trăit la începuturi pe lumea numită 
Pământ. Asta înseamnă că suntem rude, nu-i aşa? ... Acum 
mergi înapoi în cameră şi gândeşte-te. 

Fallom, după ce îşi opri privirea îngândurată asupra lui 
Trevize, se întoarse şi fugi spre cameră, îndemnată de 
atingerea afectuoasă a lui Bliss, pe spinare. 

Bliss se întoarse spre Trevize şi spuse: 

— Te rog, Trevize, promite-mi că n-o să mai faci de faţă cu 
ea comentarii din care să tragă concluzia că este diferită de 
NOI. 


— Îţi promit, spuse Trevize. N-am intenţia să-i împiedic 
sau să-i stric educaţia, însă, să ştii că este diferită de noi. 

— În anume privinţe. Aşa cum eu sunt diferită de tine, sau 
de Pel. 

— Nu fi naivă, Bliss. Diferenţele în cazul lui Fallom sunt 
mult mai mari. 

— Un pic mai mari. Asemănările sunt cu mult mai 
importante. Ea şi semenii ei vor face într-o bună zi parte din 
Galaxia, şi se vor dovedi chiar foarte utili. 

— Foarte bine. Nu ne mai certăm. 

Se întoarse spre computer, cu o reţinere evidentă: 

— Şi, între timp, mă tem că va trebui să verific presupusa 
poziţie a Pământului în spaţiul real. 

— Ai emoţii? 

Trevize ridică din umeri: 

— Ei bine, şi dacă nu este nici o stea adecvată în acel loc? 

— Atunci nu este, şi gata, spuse Bliss. 

— Mă întreb dacă are vreun rost să verificăm acum. 
Oricum, nu vom putea face Saltul înainte de câteva zile. 

— Pe care ţi le vei petrece agonizând în supoziţii. Mai bine 
află acum. Aşteptarea nu va schimba lucrurile. 

Trevize rămase o clipă locului, cu buzele strânse, apoi 
spuse: 

— Ai dreptate. Foarte bine, atunci... Îi dăm drumul. 

Se întoarse spre computer, puse mâinile pe pupitru, şi 
ecranul se întunecă. 

— Bine, te las, spuse Bliss. Am impresia că prezenţa mea 
este de natură să te irite. 

Plecă, fluturând din mână. 

— Problema este, murmură el, că vom verifica mai întâi 
harta Galactică a computerului, şi chiar dacă soarele 
Pământului se află în poziţia calculată, harta probabil nu îl 
include. Dar atunci vom... 

Vocea i se stinse, uimită, în timp ce pe ecran apăru o 
puzderie de stele. Erau foarte numeroase şi slabe ca 
strălucire în afară de câteva. Acopereau uniform suprafaţa 


ecranului. Dar chiar aproape de centru se afla o stea mai 
strălucitoare decât toate celelalte. 

— Am găsit-o, jubilă Pelorat. Am găsit-o, bătrâne. Uite ce 
strălucitoare este! 

— Orice stea aflată în centrul coordonatelor pare mai 
strălucitoare, spuse Trevize încercând să-şi înfrâneze un 
sentiment de bucurie care putea să nu aibă un fundament 
real. Imaginea, la urma urmelor, este luată de la un parsec 
distanţă faţă de centru. Steaua aceea nu este o pitică roşie, 
sau o gigantă roşie, sau o aibastră-albă fierbinte. Să 
aşteptăm informaţiile; computerul le verifică în banca de 
date. 

Preţ de câteva secunde se făcu tăcere, apoi Trevize spuse: 

— Clasa spectrală G-2. 

Altă pauză, apoi: 

— Diametrul, 1.400.000 kilometri... masa, de 1, 02 ori mai 
mâie decât soarele Terminus-ului... temperatura 
superficială 6.000 grade Kelvin... rotaţie înceată, un pic sub 
treizeci de zile... nici un fel de activitate neobişnuită, nici o 
neregularitate. 

— Nu aşa sunt stelele în vecinătatea cărora este plauzibil 
să găseşti planete locuibile? întrebă Pelorat. 

— Ba da, spuse Trevize aprobând cu un semn al capului. 
Şi, în consecinţă, ar putea fi soarele Pământului. Dacă acolo 
s-a născut viaţa, soarele Pământului a impus standardul 
original. 

— Deci există o şansă destul de mare să găsim o planetă 
locuibilă acolo. 

— Nu e cazul să facem speculaţii pe tema asta, spuse 
Trevize. 

Părea de-a dreptul nedumerit: 

— În Harta Galactică este menţionată ca adăpostind viaţă 
umană... Însă cu un semn de întrebare. 

Entuziasmul lui Pelorat crescu: 

— Exact la asta ne aşteptam şi noi, Golan. Planeta vieţii 
este acolo, dar încercările de a o ascunde ridică îndoieli 


asupra datelor referitoare la ea. Cei care au realizat harta 
nu au fost siguri. 

— Nu, de fapt chiar asta mă deranjează, spuse Trevize. Nu 
la asta ne aşteptam. Ne aşteptam la ceva mai radical. Având 
în vedere eficienţa cu care au fost şterse datele referitoare 
la Pământ, cei care au realizat harta nu ar fi trebuit să afle 
deloc că în acest sistem există viaţă, şi mai ales viaţă 
umană. Nici măcar nu ar fi trebuit să ştie că soarele 
Pământului există. Lumile Spaţiene nu apar pe hartă. De ce 
să apară soarele Pământului? 

— Ei, uite că totuşi este acolo. Ce rost mai are să 
discutăm? Mai există şi alte informaţii referitoare la stea? 

— Un nume. 

— Aha! Care? 

— Alfa. 

Se făcu o scurtă pauză, apoi Pelorat spuse înflăcărat: 

— Asta este, bătrâne. Ăsta este indiciul decisiv. Gândeşte- 
te la semnificaţia lui. 

— Are vreo semnificaţie? întrebă Trevize. Pentru mine nu 
este decât un nume neobişnuit. Nu pare a fi Galactic. 

— Nu este Galactic. Este într-un limbaj preistoric de pe 
Pământ, acelaşi care care a dat planetei lui Bliss numele de 
Gaia. 

— Bine, deci ce înseamnă Alfa? 

— Alfa este prima literă a alfabetului în acel limbaj 
preistoric. Aceasta este una din rarele informaţii atestate 
pe care le avem referitoare la Pământ. În vremurile 
străvechi, „alfa” se folosea uneori pentru a da semnificaţia 
de „primul”. A spune unui soare „Alfa”, înseamnă că acela 
este primul soare. Şi nu în jurul primului soare orbita 
planeta pe care s-a născut viaţa umană? Pământul? 

— Eşti sigur? 

— Absolut sigur! spuse Pelorat. 

— Există ceva în vechile legende - la urma urmelor, tu eşti 
mitologul - care să spună că soarele Pământului avea o 
caracteristică foarte puţin obişnuită? 


— Nu, de unde să existe aşa ceva? Soarele Pământului 
trebuie să fie standard prin definiţie, iar caracteristicile pe 
care ni le-a oferit computerul sunt dintre cele mai standard 
posibile, nu? 

— Soarele Pământului este o stea simplă, cred. Nu-i aşa? 

— Păi da, desigur! spuse Pelorat. Din câte ştiu eu, toate 
planetele locuite orbitează în jurul unei stele simple. 

— Aşa aş fi zis şi eu, spuse Trevize. Necazul este că acea 
stea din centrul ecranului nu este o stea simplă; este o stea 
binară. Cea mai strălucitoare stea din cuplu este, într- 
adevăr, standard, şi informaţiile primite de la computer se 
referă la ea. Însă în jurul acestei stele se învârte o alta, cu 
patru cincimi din masa ei. Cu ochiul liber nu se poate vedea 
că sunt două stele separate, dar dacă mărim imaginea, le 
vom distinge. 

— Eşti sigur, Golan? întrebă Pelorat luat prin surprindere. 
— Asta îmi spune computerul. Şi, dacă ceea ce privim noi 
acum este o stea binară, atunci nu este soarele Pământului. 

Nu poate i. 

Trevize întrerupse contactul cu computerul, şi luminile din 
cabină străluciră din nou. 

Acesta fusese parcă semnalul pentru revenirea lui Bliss, cu 
Fallom pe urmele sale. 

— Ei, care sunt rezultatele? întrebă ea. 

Trevize spuse pe un ton neutru: 

— Dezamăgitoare, într-o anumită măsură. Acolo unde mă 
aşteptam să găsesc soarele Pământului, am găsit de fapt o 
stea binară. Soarele Pământului este o stea simplă. Deci, 
cea din centrul ecranului nu este ţinta căutării noastre. 

— Şi acum ce facem, Golan? întrebă Pelorat. 

Trevize ridică din umeri: 

— De fapt, nu mă aşteptam ca acolo, în centru, să 
descopăr ceea ce căutam. Nici Spaţienii nu ar coloniza 
planetele astfel încât să se formeze o sferă perfectă. 
Aurora, cea mai veche dintre lumile Spaţiene, poate că a 
trimis ea însăşi Coloni, iar asta este de natură să 


distorsioneze sfera. Apoi, de asemenea, soarele Pământului 
este posibil să nu fi deviat chiar cu viteza medie a lumilor 
Spaţiene. 

— Deci Pământul poate fi oriunde, spuse Pelorat. Asta vrei 
să spui? 

— Nu. Nu chiar „oriunde”. Toate aceste posibile surse de 
eroare nu pot avea o influenţă chiar atât de mare. Pământul 
trebuie să fie prin vecinătate. Steaua pe care am 
descoperit-o în centru trebuie să fie vecină cu soarele 
Pământului. 

— Dar atunci am vedea soarele Pământului pe hartă, nu-i 
aşa? Vreau să spun, în apropiere de Alfa. 

— Nu. Sunt sigur că soarele Pământului nu se află deloc 
pe hartă. De aceea am avut îndoieli, când am verificat 
pentru prima oară steaua Alfa. Indiferent cât de mult ar 
semăna cu soarele Pământului, găsirea ei pe hartă m-a 
făcut să bănuiesc că nu este ceea ce căutăm. 

— Bine atunci, spuse Bliss. De ce să nu ne concentrăm 
asupra aceloraşi coordonate în spaţiul real? Dacă găsim o 
stea strălucitoare aproape de centru, o stea care nu există 
în harta computerului; dacă seamănă foarte mult cu Alfa 
din punct de vedere al caracteristicilor, dar este simplă, nu 
ar putea fi soarele Pământului? 

Trevize oftă: 

— Dacă lucrurile ar sta aşa, aş fi dispus să pariez pe 
jumătate din averea mea că în jurul stelei de care vorbeşti 
ar orbita planeta Pământ... Însă, din nou, ezit să încerc. 

— 'Ţi-e frică de un eşec? 

Trevize încuviinţă cu capul. 

— Totuşi, spuse el, daţi-mi un răgaz de o clipă-două să-mi 
trag răsuflarea, şi am să mă strădui să verific. 

În timp ce cei trei adulţi se priveau unul pe celălalt, Fallom 
se apropie de pupitrul computerului şi privi curioasă, 
conturul mâinilor desenat pe el. Întinse mâna, şovăind, spre 
contururi, dar Trevize îi opri mişcarea cu un gest brusc al 
braţului, strigând aspru: 


— Nu atinge, Fallom! 

Tânăra Solariană tresări şi se refugie sub braţul protector 
al lui Bliss. 

— Trebuie să avem curaj, Golan. Ce facem dacă nu găsim 
nimic în spaţiul real? 

— Atunci vom fi obligaţi să ne întoarcem la vechiul plan, 
spuse Trevize. Vom vizita pe rând toate cele patruzeci şi 
şapte de lumi Spaţiene. 

— Şi dacă nici aşa nu ajungi la vreun rezultat? 

Trevize scutură capul necăjit, ca şi cum încerca să îşi 
alunge gândurile negative din minte. Privind în jos, spre 
genunchi, spuse înverşunat: 

— Atunci mă voi gândi la altceva. 

— Dar dacă nu există deloc lumea străbunilor? 

Ridică brusc privirea, spre vocea subţire care vorbise. 

— Cine a spus asta? întrebă el. 

Era o întrebare inutilă. Odată depăşit momentul de 
surprindere, ştiu foarte bine cine pusese întrebarea. 

— Eu, spuse Fallom. 

Trevize o privi încruntându-se uşor: 

— Ai înţeles ce am discutat noi? 

— Cauţi lumea străbunilor, spuse Fallom, dar nu ai găsit-o 
încă. Poate că există nici o asemenea lume. 

— Poate că nu există o asemenea lume, o corectă Bliss cu 
blândeţe. 

— Nu, Fallom, spuse Trevize cu seriozitate. S-a făcut un 
mare efort pentru a o ascunde. Un asemenea efort arată că 
există ceva de ascuns. Înţelegi ce spun? 

— Da, spuse Fallom. Nu mă laşi să pun mâna pe pupitru. 
Din cauză că nu mă laşi, înseamnă că este interesant să îl 
ating. 

— Este interesant, dar nu pentru tine, Fallom... Bliss, 
creezi un monstru care ne va distruge pe toţi. Să nuo mai 
laşi vreodată să intre aici decât în prezenţa mea. Dar chiar 
şi atunci, ai foarte mare grijă. 


Totuşi, această scurtă diversiune păru să-l scoată din 
nehotărâre. 

— Este clar că ar fi mai bine să mă apuc de treabă, spuse 
el. Dacă stau aici, şi nu fac nimic, zgripţuroaica asta mică va 
prelua controlul asupra navei. 

Luminile scăzură în intensitate, şi Bliss spuse în şoaptă: 

— Mi-ai promis, Trevize. Nu-i mai spune „monstru” sau 
„Zzgripţuroaică” atunci când este şi ea de faţă. 

— Atunci fii cu ochii pe ea, şi învaţ-o să se poarte. Spune-i 
că celor mici nu trebuie să li se audă niciodată gura, şi 
trebuie să stea cât mai mult timp departe de treburile celor 
mari. 

Bliss se încruntă: 

— Atitudinea ta faţă de copii este de-a dreptul 
îngrozitoare, Trevize. 

— Poate, dar nu este acum momentul să discutăm despre 
asta. 

Apoi spuse, pe un ton în care se îmbinau armonios 
satisfacția şi uşurarea: 

— Iată din nou Alfa, în spaţiul real... Şi la stânga ei, uşor 
deasupra, se află o stea aproape la fel de strălucitoare, care 
nu apare în harta Galactică a computerului. Ăsta este 
soarele Pământului. Pun pariu pe toată averea mea. 

— Bine, spuse Bliss. Dacă pierzi, promitem să nu-ţi luăm 
averea, aşa că ce-ar fi să rezolvăm rapid treaba? Hai să 
vizităm steaua imediat ce poţi face Saltul. 

Trevize dădu din cap. 

— Nu. De data asta, nu mai este vorba de nehotărâre sau 
de teamă. Trebuie să fim precauţi. De trei ori am vizitat 
câte o lume necunoscută, şi de trei ori am dat peste ceva 
neaşteptat de periculos. Mai mult, de trei ori am fost 
obligaţi să părăsim respectiva lume în mare grabă. De data 
aceasta, problema este crucială şi definitivă. Nu am de 
gând să acţionez în necunoştinţă de cauză, decât dacă nu 
mai am de ales. Până acum, nu avem decât poveşti vagi 
despre radioactivitate. Printr-o şansă nemaipomenită, pe 


care nimeni nu ar fi prevăzut-o, există o planetă cu viaţă 
umană, la aproximativ un parsec depărtare de Pământ... 

— Dar chiar ştim cu siguranţă că Alfa are o planetă cu 
viaţă umană? interveni Pelorat. Computerul a pus semnul 
întrebării, aşa ai spus. 

— Chiar şi aşa, spuse Trevize, merită încercat. De ce să nu 
aruncăm o privire? Dacă într-adevăr adăposteşte fiinţe 
umane, hai să aflăm ce ştiu ele despre Pământ. La urma 
urmelor, pentru oamenii de acolo, Pământul nu este o 
planetă legendară, îndepărtată; este o lume învecinată, 
strălucitoare şi importantă pe cerul lor. 

Bliss spuse, îngândurată: 

— Nu este o idee rea. Cred că dacă Alfa este locuită, dacă 
locuitorii nu sunt Izolaţi convinşi, ar putea fi prietenoşi, şi 
vom putea obţine de la ei un pic de hrană mai ca lumea. 

— Şi vom putea întâlni nişte oameni agreabili, spuse 
Trevize. Contează destul de mult. Tu eşti de acord, Janov? 

— Tu iei deciziile, bătrâne, spuse Pelorat. Oriunde mergi 
tu, acolo merg şi eu. 

Fallom spuse deodată: 

— Îl vom găsi pe Jemby? 

Bliss se grăbi să spună, înaintea lui Trevize: 

— Îl vom căuta, Fallom. 

Apoi Trevize spuse: 

— Deci, am stabilit. Mergem spre Alfa. 

— Două stele mari, spuse Fallom arătând cu degetul spre 
ecran. 

— Exact, spuse Trevize. Două... Bliss, fii cu ochii pe ea. Nu 
vreau să facă vreo prostie. 

— Este fascinată de aparate, spuse Bliss. 

— Ştiu, spuse Trevize, dar pe mine nu mă fascinează 
fascinația ei... Deşi, să fiu sincer, sunt la fel de impresionat 
ca şi ea văzând două stele strălucind simultan pe ecran. 

Ecranul folosise automat filtrul, pentru a opri radiaţiile 
dure şi a atenua strălucirea stelelor, care ar fi putut vătăma 


retina. Ca rezultat, se putură remarca alte câteva stele, iar 
perechea rămase într-o nobilă izolare. 

— Realitatea este, spuse Trevize, că nu m-am apropiat 
niciodată de un sistem binar. 

— Serios? spuse Pelorat cu uimire în voce. Cum este 
posibil aşa ceva? 

Trevize râse: 

— M-am mai plimbat eu pe ici, pe colo, Janov, dar n-am 
călătorit prin spaţiu chiar atât de mult pe cât ţi-ai imaginat 
tu. 

— Până când nu te-am întâlnit pe tine, Golan, spuse 
Pelorat, n-am mai ieşit niciodată în spaţiu. Dar întotdeauna 
am considerat că cel care are posibilitatea de a călători... 

— Va merge pretutindeni. Ştiu. Este destul de firesc. 
Problema cu oamenii sedentari este că, indiferent ce le 
spune mintea, imaginaţia lor nu poate cuprinde mărimea 
adevărată a Galaxiei. Am putea călători întreaga viaţă, 
lăsând majoritatea Galaxiei nepătrunsă şi neatinsă. În plus, 
nimeni nu se îndreaptă spre sistemele binare. 

— De ce nu? se încruntă Bliss. Noi, pe Gaia, cunoaştem 
puţină astronomie în comparaţie cu Izolaţii călători ai 
Galaxiei, dar am impresia că sistemele binare nu sunt rare. 

— Nu sunt rare, spuse Trevize. De fapt, sunt mult mai 
multe sisteme binare decât stele simple. Totuşi, formaţia de 
două stele apropiate deranjează procesele obişnuite de 
formare a planetelor. Binarele au mai puţin material 
planetar decât stelele simple. Planetele care se formează în 
jurul lor au adesea orbite relativ instabile, şi sunt rareori 
considerate acceptabile pentru locuit. Îmi imaginez că 
vechii exploratori au studiat îndeaproape sistemele binare 
dar, după un timp, s-au gândit că adecvate pentru 
colonizare sunt doar stelele simple. Şi, desigur, odată ce 
Galaxia a fost puternic colonizată, toate călătoriile au 
implicat comerţ şi comunicaţie doar între lumile locuite 
care orbitează în jurul stelelor simple. În perioadele de 
activitate militară, bănuiesc că au fost stabilite uneori baze 


pe lumi mici, altfel nelocuite, orbitând în jurul uneia dintre 
stelele unui sistem binar strategic plasat, dar odată cu 
perfecţionarea crescândă a călătoriilor hiperspaţiale, astfel 
de baze nu mai sunt necesare. 

Pelorat spuse, umilit: 

— Fantastic cât de multe lucruri nu ştiu! 

Trevize zâmbi: 

— Nu te lăsa impresionat, Janov. Când eram în Marină, am 
ascultat un număr incredibil de tactici militare demodate, 
foarte puţin susceptibile de a fi utilizate. Erau prezentate 
pur şi simplu din inerție. N-am făcut decât să trăncănesc 
despre una dintre ele. Gândeşte-te la tot ce ştii tu despre 
mitologie, folclor, limbaje arhaice. Cunoscătorii în domeniul 
tău sunt rari. 

— Da, spuse Bliss, dar acele două stele formează un sistem 
binar, şi una dintre ele are o planetă locuită. 

— Să sperăm că aşa este, Bliss, spuse Trevize. Orice 
regulă are şi excepţii. Şi, în acest caz, mai există şi un semn 
de întrebare oficial, care măreşte misterul... Nu, Fallom, 
butoanele alea nu sunt jucării... Bliss, ori îi pui cătuşe, ori o 
duci afară. 

— Nu strică nimic, spuse Bliss luându-i apărarea lui 
Fallom. 

Totuşi, o trase pe tânăra Solariană mai aproape de ea. 

— Dacă te interesează atât de mult acea planetă locuibilă, 
de ce nu suntem deja acolo? 

— În primul rând, spuse Trevize, sunt şi eu om şi vreau să 
privesc de aproape imaginea celor două stele binare. Apoi, 
sunt precaut. După cum ţi-am explicat deja, tot ceea ce am 
păţit de când am plecat de pe Gaia mă determină să fiu 
precaut. 

— Care dintre ele este Alfa, Golan? întrebă Pelorat. 

— Nu ne vom rătăci, Janov. Computerul ştie foarte bine 
care este Alfa. Întâmplător, ştim şi noi. Cea din dreapta are 
o tentă de portocaliu, ca şi soarele Aurorei, dacă-ţi 
aminteşti. Vezi? 


— Da, acum după ce mi-ai atras atenţia. 

— Foarte bine. Aceea este steaua cea mică... Care este cea 
de-a doua literă din alfabetul acelui limbaj arhaic de care 
vorbeai? 

Pelorat se gândi un moment, şi spuse: 

— Beta. 

— Atunci, hai s-o numim pe cea portoclie Beta şi pe cea 
galben-alb Alfa. Noi ne vom îndrepta spre Alfa. 

CAPITOLUL 17 

Noul Pământ 

— PATRU PLANETE MICI, murmură Trevize, plus un nor 
de asteroizi. 

— Eşti dezamăgit? întrebă Pelorat. 

— Nu chiar. Mă aşteptam. Stelele binare ce se rotesc una 
în jurul alteia la distanţe mici nu pot avea planete care să 
orbiteze în jurul uneia dintre ele. Planetele se pot roti în 
jurul centrului de greutate al sistemului, dar este foarte 
puţin probabil să fie locuibile... sunt prea departe. Pe de 
altă parte, dacă stelele binare se află la o distanţă 
rezonabilă una faţă de alta, pot exista planete care să 
orbiteze în jurul fiecăreia, dacă sunt suficient de aproape 
de una dintre stele. Acestea două, conform datelor 
computerului, sunt separate de o distanţă medie de 3,5 
miliarde de kilometri, şi chiar la periastru, când sunt cel 
mai apropiate una de alta, distanţa este de aproximativ |, 7 
miliarde de kilometri. O planetă care orbitează la mai puţin 
de 200 milioane de kilometri în jurul uneia dintre stele ar 
putea avea o orbită stabilă. Însă nu poate exista vreo 
planetă cu o orbită mai mare. Asta înseamnă că nu există 
gigante gazoase, care ar trebui să fie mai departe de stea, 
dar ce contează? Gigantele gazoase oricum nu sunt 
locuibile. 

— Dar una dintre acele patru planete poate fi locuibilă. 

— De fapt, a doua planetă oferă singura posibilitate reală. 
În primul rând, este singura suficient de mare pentru a 
avea o atmosferă. 


Se apropiară rapid de a doua planetă şi, timp de două zile, 
imaginea ei se mări treptat; la început, cu o moderație 
maiestuoasă. Apoi, când nu se arătă nici o navă care să le 
vină în întâmpinare, cu o viteză din ce în ce mai mare, 
aproape înfricoşătoare. 

Far Star se mişca iute pe o orbită temporară la o mie de 
kilometri deasupra stratului de nori, când Trevize spuse 
nemulţumit: 

— Înţeleg pentru ce băncile de date ale computerului au 
pus semnul de întrebare. Nu există nici un semn clar de 
radiaţie, lumină în emisfera întunecată, sau emisii radio. 

— Stratul de nori pare foarte gros, spuse Pelorat. 

— Dar nu are cum opri undele radio. 

Priveau planeta rotindu-se sub ei, o simfonie cu nori albi 
cuprinşi de vârtejuri, cu rare breşe prin care se putea zări o 
culoare albăstruie, indicând prezenţa oceanului. 

— Stratul de nori este foarte dens pentru o lume locuită, 
spuse Trevize. S-ar putea să fie o lume foarte mohorâtă... 
Cel mai mult mă deranjează că nu am fost interpelaţi de nici 
o staţie spaţială. 

— Aşa cum s-a întâmplat pe Comporellon, vrei să spui? 
întrebă Pelorat. 

— Aşa cum ar trebui să se întâmple pe oricare lume 
locuită. Ar trebui să fim opriţi pentru verificarea de rutină a 
actelor, încărcăturii, durata şederii, şi aşa mai departe. 

— Poate că nu am reuşit să interceptăm mesajul lor, cine 
ştie din ce motiv, spuse Bliss. 

— Computerul nostru l-ar fi recepționat, pe orice lungime 
de undă s-ar fi deranjat ei să îl trimită. lar noi am trimis 
propriile noastre mesaje, fără nici un rezultat. Dacă 
pătrundem sub stratul de nori fără o comunicare prealabilă 
cu oficialii staţiilor, violăm convențiile spaţiale. Dar nu văd 
ce altceva am putea face. 

Far Star încetini, şi intensifică antigravitaţia până la un 
nivel care să îi permită menţinerea altitudinii. Intră din nou 
în emisfera luminată, şi încetini în continuare. Trevize, 


împreună cu computerul, găsi o breşă adecvată în stratul 
de nori. Nava plonjă şi trecu prin ea. Dedesubtul lor se afla 
un ocean agitat. Se întindea, plin de valuri, la câţiva 
kilometri sub ei, brăzdat de dungi albe de spumă. 

leşiră din conul de lumină, adăpostindu-se sub stratul de 
nori. Întinderea de apă care se afla imediat sub ei căpătă o 
culoare gri-ardezie, şi temperatura scăzu simţitor. 

Fallom, cu ochii holbaţi în ecran, vorbi câteva momente pe 
limba ei bogată în consoane, apoi trecu la Galactică. Vocea îi 
tremura: 

— Ce este ceea ce văd eu dedesubt? 

— Este un ocean, spuse Bliss încercând să o liniştească. O 
cantitate foarte mare de apă. 

— De ce nu se usucă? 

Bliss aruncă o privire spre Trevize, apoi spuse: 

— Este prea multă apă pentru a putea seca. 

Fallom spuse, aproape gâtuită: 

— Nu vreau atâta apă. Să plecăm! 

Apoi ţipă strident, când Far Star trecu printre nişte nori de 
furtună, ecranul devenind lăptos şi acoperindu-se de 
picături de ploaie. 

Luminile din cabina de pilotaj scăzură în intensitate, şi 
mişcarea navei deveni un pic smucită. 

Trevize ridică surprins privirea şi strigă: 

— Bliss, Fallom asta a ta este suficient de matură pentru a 
transduce. Uite-o cum foloseşte energia electrică pentru a 
încerca să acţioneze comenzile. Opreşte-o! 

Bliss o cuprinse pe Fallom în braţe şi o ţinu strâns: 

— Este în regulă, Fallom, este în regulă. Nu ai de ce să te 
temi. Este doar o altă lume, atâta tot. Sunt multe altele care 
seamănă cu ea. 

Fallom se relaxă întrucâtva, dar continuă să tremure. Bliss 
îi spuse lui Trevize: 

— Copilul n-a mai văzut niciodată un ocean şi probabil, din 
câte cred eu, nici ceaţă sau ploaie. Fii mai înţelegător! 


— Nu, dacă îmi dereglează nava. Pentru că în acest caz, 
este un pericol pentru noi toţi. Du-o în cabina ta şi calmeaz- 
0. 

Bliss dădu scurt din cap. 

— Vin cu tine, Bliss, spuse Pelorat. 

— Nu, nu, Pel, spuse ea. Rămâi aici. Eu o liniştesc pe 
Fallom, tu îl linişteşti pe Trevize. 

După care plecă. 

— Nu am nevoie să fiu calmat, spuse Trevize mârâind spre 
Pelorat. Îmi pare rău dacă mi-am ieşit din fire, dar nu 
putem permite unui copil să se joace cu nava, nu-i aşa? 

— Sigur că nu putem permite, spuse Pelorat, dar Bliss a 
fost luată prin suprindere. Ea o poate stăpâni pe Fallom, 
care se comportă totuşi foarte civilizat, pentru un copil luat 
de acasă de lângă... robotul lui, şi aruncat, vrând-nevrând, 
într-o viaţă pe care nu o înţelege. 

— Ştiu. Dar nu eu am venit cu ideea să o luăm cu noi, îţi 
aminteşti? A fost ideea lui Bliss. 

— Da, dar copilul ar fi fost omorât, dacă nu l-am fi luat cu 
Noi. 

— Bine, am să-i cer scuze lui Bliss, mai târziu. Şi copilului, 
de asemenea. 

Dar era în continuare încruntat, şi Pelorat spuse cu 
blândeţe: 

— Golan, bătrâne, mai e şi altceva care te deranjează? 

— Oceanul, spuse Trevize. 

leşiseră de multă vreme din furtună, dar norii nu 
dispăruseră. 

— Ce e rău cu oceanul? întrebă Pelorat. 

— Este prea întins, asta-i tot. 

Pelorat păru nelămurit, şi Trevize îi explică, iritat: 

— Nu am văzut continente. Nicăieri nu am văzut pământ. 
Atmosfera este perfect normală, oxigenul şi azotul în 
proporţii adecvate, deci ecologia planetei a fost modificată, 
şi trebuie să existe viaţă vegetală pentru a menţine nivelul 
de oxigen. O astfel de atmosferă nu apare în mod natural - 


cu excepţia Pământului probabil, unde cine ştie cum s-a 
format. Însă pe planetele colonizate există întotdeauna 
suprafeţe rezonabile de uscat, până la o treime din întreg, 
şi niciodată mai puţin de o cincime. Deci cum a putut fi 
această planetă colonizată, dacă nu are pământ? 

— Probabil că această planetă este complet atipică, spuse 
Pelorat, din moment ce face parte dintr-un sistem binar. 
Poate că nu a fost colonizată, ci s-a creeat o atmosferă care 
nu se poate întâlni niciodată pe planetele ce orbitează în 
jurul stelelor simple. Probabil că viaţa s-a dezvoltat aici în 
mod independent, aşa cum s-a întâmplat odinioară pe 
Pământ, dar numai în ocean. 

— Dacă ar fi să admitem aşa ceva, spuse Trevize, nu 
obţinem nimic. Viaţa apărută în ocean nu poate elabora o 
tehnologie. Tehnologia este întotdeauna bazată pe foc, iar 
focul este incompatibil cu marea. O planetă cu viaţă dar 
lipsită de tehnologie, nu ne interesează. 

— Îmi dau seama, dar făceam şi eu nişte speculaţii. La 
urma urmelor, din câte ştim noi, tehnologia nu s-a născut 
decât o singură dată - pe Pământ. În rest, Colonii nu au 
făcut decât să o extindă. Nu poţi generaliza, plecând de la 
un singur caz. 

— Mişcarea în mediul marin presupune o formă adecvată. 
Viaţa din mare nu poate avea contururi neregulate sau 
apendice, cum ar fi mâinile. 

— Calmarii au tentacule. 

— Recunosc că putem face speculaţii, spuse Trevize, dar 
dacă te gândeşti la creaturi inteligente asemănătoare 
calmarilor evoluând independent undeva în Galaxie, şi 
elaborând o tehnologie care nu se bazează pe foc, faci nişte 
presupuneri deloc fondate, după părerea mea. 

— După părerea ta, spuse blând Pelorat. 

Trevize râse, deodată: 

— Foarte bine, Janov. Observ că încerci să mă baţi la 
logică, pentru a mă pedepsi că am vorbit cam dur cu Bliss; 
te descurci foarte bine. Îţi promit că dacă nu găsim uscat, 


vom examina oceanul cât mai amănunţit posibil, poate vom 
descoperi calmari civilizaţi. 

În timp ce vorbea, nava pătrunse din nou în emisfera 
întunecată, şi ecranul deveni negru. 

Pelorat făcu o grimasă. 

— Mă tot întreb, spuse el. Este sigur? 

— Ce să fie sigur, Janov? 

— Să alergăm aşa prin noapte. Am putea devia, 
scufundându-ne în ocean. 

— Este imposibil, Janov. Serios! Computerul menţine 
traseul după o linie de forţă gravitaţională. Cu alte cuvinte, 
rămânem mereu la o intensitate constantă a forţei 
gravitaționale planetare, ceea ce înseamnă că ne menţinem 
la o altitudine relativ constantă deasupra nivelului mării. 

— La ce altitudine? 

— Aproape cinci kilometri. 

— Asta nu mă linişteşte prea mult, Golan. Dacă ajungem la 
o porţiune de uscat şi ne ciocnim de un munte pe care nu îl 
vedem? 

— Noi nu îl vedem, dar radarele navei îl vor vedea, iar 
computerul va dirija nava pe lângă sau pe deasupra 
muntelui. 

— Şi dacă suprafaţa este plată? În întuneric, nu o vom 
remarca. 

— Nu, Janov, nu o vom rata. Undele radar reflectate de 
apă nu sunt ca undele radar reflectate de sol. Apa este 
plată; solul este neregulat. Din acest motiv, reflecţia undelor 
pe suprafaţa uscatului este mult mai haotică decât reflecţia 
datorată apei. Computerul va putea face diferenţa şi ne va 
anunţa dacă apare uscatul. Chiar dacă ar fi zi şi planeta s-ar 
scălda în lumina soarelui, computerul ar detecta uscatul 
înaintea noastră. 

Se cufundară în tăcere şi, după două ore, intrară din nou 
în emisfera luminată, oceanul pustiu unduindu-se monoton 
sub ei, ascuns uneori vederii de una dintre numeroasele 
furtuni. Într-una dintre aceste furtuni, vântul scoase Far 


Star de pe traiectorie. Computerul nu se opusese, explică 
Trevize, pentru a evita o irosire inutilă a energiei şi pentru 
a minimiza şansa vreunei deteriorări fizice. Apoi, când 
turbulenţa încetă, computerul aduse nava din nou pe 
traiectorie. 

— A fost probabil marginea unui uragan, spuse Trevize. 

— Ascultă aici, bătrâne, spuse Pelorat. Noi nu facem decât 
să mergem de la vest la est - sau de la est la vest. Nu 
examinăm decât ecuatorul. 

— Ar fi o tâmpenie, nu-i aşa? spuse Trevize. De fapt, 
mergem pe un traseu cu rază mare, de la nord-vest spre 
sud-est, care trece prin tropice şi prin ambele zone 
temperate. De fiecare dată când repetăm ciclul, traiectoria 
se deplasează spre vest, deoarece planeta se roteşte în 
jurul axei sale, sub noi. Traversăm planeta metodic, în zig- 
zag. Până acum, din moment ce nu am dat de uscat, şansele 
de a descoperi un continent notabil sunt mai mici de zece la 
sută - cel puţin, aşa ne spune computerul - iar pentru o 
insulă importantă, şansele sunt sub douăzeci şi cinci la sută. 
Şi şansele scad la fiecare ciclu pe care îl parcurgem. 

— Ştii ce aş fi făcut eu? spuse încet Pelorat în timp ce 
emisfera întunecată îi înghiţea din nou. Aş fi stat departe de 
planetă şi aş fi scanat cu radarul întreaga emisferă 
îndreptată spre mine. Norii nu ar fi avut nici o influenţă, nu- 
i aşa? 

— Apoi ne-am fi mutat în partea cealaltăşi am fi făcut 
acelaşi lucru, spuse Trevize. Sau am fi lăsat planeta să facă 
o rotaţie... Asta se cheamă „mintea de pe urmă”, Janov. Cine 
s-ar fi aşteptat să ne apropiem de planetă fără a fi opriţi la o 
staţie de intrare, unde să ni se dea o traiectorie pentru 
aterizare, sau să ni se refuze accesul? Şi, chiar dacă am fi 
trecut de stratul de nori fără a fi opriţi la o staţie, cine s-ar 
fi aşteptat să nu găsim imediat uscatul? Planetele locuibile 
sunt... pământ! 

— Da, dar nu în întregime, spuse Pelorat. 


— Nu asta vroiam să spun, izbucni entuziasmat Trevize. 
Spuneam că am găsit pământ! Linişte! 

Apoi, cu o sobrietate care nu reuşea să îi ascundă 
entuziasmul, Trevize aşeză mâinile pe pupitru şi deveni 
parte componentă a computerului. Spuse: 

— Este o insulă de aproximativ două sute cincizeci de 
kilometri lungime şi şaizeci şi cinci de kilometri lăţime. Cu o 
arie de - probabil - cincisprezece mii de kilometri pătraţi. 
Nu mare, dar destul de importantă. Mai mult decât un 
simplu punct pe hartă. Aşteaptă! 

Luminile din cabina de pilotaj slăbiră progresiv în 
intensitate, după care se stinseră complet. Pelorat vorbi în 
şoaptă, de parcă întunericul era ceva fragil, care nu trebuia 
spart: 

— Ce facem? 

— Aşteptăm ca ochii noştri să se adapteze la întuneric. 
Nava pluteşte deasupra insulei. Priveşte. Vezi ceva? 

— Nu... poate nişte mici puncte luminoase. Nu sunt sigur. 

— Le văd şi eu. Acum voi utiliza lentila telescopică. 

Şi era, într-adevăr, lumină! Vizibilă clar. În pete 
neregulate. 

— Este locuită, spuse Trevize. Ar putea fi singura porţiune 
locuibilă a planetei. 

— Ce facem? 

— Aşteptăm să se facă ziuă. Avem astfel la dispoziţie 
câteva ore în care ne putem odihni. 

— Nu există pericolul să ne atace? 

— Cu ce? Nu am detectat nici un fel de radiaţie, în afara 
luminii vizibile şi a radiaţiilor infraroşii. Este locuită, iar 
locuitorii sunt inteligenţi. Cu tehnologie, dar cu siguranţă 
preelectronică; deci părerea mea este că, la această 
altitudine, nu avem de ce ne teme. Dacă mă înşel cumva, 
computerul mă va avertiza în timp util. 

— Şi după ce se face ziuă? 

— Aterizăm, bineînţeles. 


Coborâră când primele raze ale soarelui de dimineaţă 
străluciră printr-o spărtură a norilor, luminând o parte a 
insulei - de un verde proaspăt, cu interiorul marcat de un 
şir de coline joase, clar conturate pe fundalul purpuriu. 

Pe măsură ce se apropiau, puteau distinge păduri izolate, 
şi rare livezi, dar cea mai mare parte a teritoriului era 
constituită din ferme bine întreţinute. Imediat sub ei, în 
partea de sud-est a insulei, se afla o plajă argintie, 
delimitată în spate de un şir de stânci, dincolo de care, se 
întindea o pajişte. Puteau zări din când în când câte o casă, 
dar acestea nu se aglomerau pentru a forma ceva care să 
semene cu un oraş. 

În cele din urmă, reuşiră să distingă o vagă reţea de 
drumuri, în lungul căreia se aliniau, la distanţă mare una de 
alta, locuinţe. Apoi, în aerul proaspăt al dimineţii, observară 
un vehicul aerian, în depărtare. Îşi puteau da seama că era 
un vehicul aerian şi nu o pasăre doar din modul în care era 
manevrat. Primul semn clar al inteligenţei tehnologice 
depistat până acum pe această planetă. 

— Ar putea fi un vehicul automat, dacă ar reuşi să facă aşa 
ceva fără electronică, spuse Trevize. 

— Ar putea fi, spuse Bliss. Părerea mea este că dacă acel 
vehicul ar fi fost pilotat de o fiinţă umană, atunci s-ar fi 
îndreptat spre noi. Trebuie că suntem un spectacol rar... un 
vehicul care coboară fără să facă uz de jeturi de frânare sau 
de rachete. 

— Ar fi un spectacol inedit pentru orice planetă, spuse 
gânditor Trevize. Foarte puţine lumi au fost vreodată 
martore la coborârea unei nave gravitice... Plaja ar fi un loc 
de aterizare foarte bun, dar dacă suflă vântul, există 
pericolul ca nava să fie scufundată în mare, şi nu mi-aş dori 
aşa ceva. Voi opta pentru întinderea de iarbă din spatele 
bolovanilor. 

— Cel puţin, spuse Pelorat, o navă gravitică nu va pârjoli în 
coborâre proprietatea cuiva. 


Coborâră încet, şi nava se sprijini pe cei patru suporţi care 
ieşiră în timpul ultimei faze de aterizare. Aceştia pătrunseră 
în sol, sub greutatea navei. 

— Mă tem că totuşi vom lăsa urme, spuse Pelorat. 

Bliss spuse, cu o voce nu foarte mulţumită: 

— Climatul este temperat... chiar cald, aş spune. 

Pe iarbă se afla o femeie, privind coborârea navei şi 
nemanifestând vreun semn de teamă sau de surpriză. 
Expresia ei nu trăda decât un puternic interes. 

Era foarte sumar îmbrăcată, ceea ce confirma spusele lui 
Bliss în privinţa climatului. Sandalele păreau a fi din pânză, 
şi în jurul şoldurilor avea înfăşurată o fustă dintr-un 
material pe care erau imprimate flori. Picioarele îi erau 
descoperite, şi nu purta nimic de la brâu în sus. 

Avea păr negru, lung, foarte strălucitor, coborându-i până 
aproape de talie. Culoarea pielii era măslinie, iar ochii îi 
erau înguşti. 

Trevize cercetă împrejurimile. Nici o altă fiinţă umană nu 
se afla prin apropiere. Ridică din umeri şi spuse: 

— Ei bine, este dimineaţa devreme, iar majoritatea 
locuitorilor ar putea fi în casele lor, probabil dormind. 
Totuşi, n-aş spune că zona asta este foarte populată. 

Se întoarse spre ceilalţi şi spuse: 

— Am să ies pentru a vorbi cu femeia, dacă mă pot 
înţelege cu ea. Voi ceilalţi... 

— Cred că am putea ieşi şi noi, spuse Bliss cu hotărâre. 
Femeia aceea pare complet inofensivă şi, oricum, aş vrea 
să-mi dezmorţesc picioarele şi să respir aer planetar. Poate 
obţin şi nişte hrană. Aş vrea ca şi Fallom să ia din nou 
contactul cu o lume, şi cred că Pel ar dori sa examineze mai 
îndeaproape femeia. 

— Cine? Eu? spuse Pelorat roşind uşor. Absolut deloc, 
Bliss, însă sunt lingvistul micului nostru grup. 

Trevize ridică din umeri: 

— Faceţi cum vreţi. Totuşi, deşi pare inofensivă, 
intenţionez să-mi iau armele cu mine. 


— Nu cred că vei fi tentat să le foloseşti asupra acelei 
tinere. 

Trevize zâmbi: 

— Este frumoasă, nu-i aşa? 

leşi primul din navă, urmat de Bliss, care ţinea mâna 
întinsă înapoi trăgând-o pe Fallom. Aceasta cobori cu grijă 
treptele, în urma lui Bliss. Pelorat rămase ultimul. 

Tânăra cu părul negru continua să îi fixeze cu interes. Nu 
se retrase nici măcar un centimetru. 

— Bine, hai să încercăm, murmură 'Trevize. 

Depărtă mâinile de arme şi spuse: 

— Salutări. 

Tânăra se gândi un moment, apoi spuse: 

— Binecuvântată fie sosirea voastră. 

Pelorat spuse, bucuros: 

— Ce minunat! Vorbeşte Galactica Clasică, ba chiar cu un 
accent corect. 

— O înţeleg şi eu, spuse Trevize agitând mâna pentru a 
arăta că nu înţelegea chiar perfect. Sper că ea mă înţelege 
pe mine. 

Spuse, zâmbind, şi compunându-şi o expresie prietenoasă: 

— Venim din spaţiu. Venim de pe o altă lume. 

— Bine, spuse tânăra cu voce limpede de soprană. Nava 
din Imperiu vine? 

— Vine de pe o stea îndepărtată, şi se numeşte Far Star. 

Tânăra ridică privirea spre literele imprimate pe învelişul 
navei: 

— Astea înseamnă? Dacă aşa este, şi dacă litera dintâi este 
F, atunci luaţi aminte că fost-a imprimat pe dos. 

Trevize era pe punctul de a protesta, dar Pelorat, într-un 
acces de bucurie, spuse: 

— Are dreptate. Litera F a fost inversată acum aproximativ 
două mii de ani. Ce şansă nemaipomenită de a studia în 
detaliu Galactica Clasică! Este un limbaj viu încă. 

Trevize o privi cu atenţie pe tânăra din faţa sa. Nu avea 
mai mult de |, 5 metri înălţime, iar sânii frumoşi erau mici. 


Totuşi, părea matură: sfârcurile erau mari şi înconjurate de 
o aureolă întunecată, deşi acest lucru se putea datora şi 
tonului închis al pielii. 

— Numele meu este Golan Trevize, spuse el. Prietenul 
meu se numeşte Janov Pelorat; femeia este Bliss; iar copilul 
este Fallom. 

— Pe steaua îndepărtată din care venit-aţi, obiceiul este ca 
bărbaţii să poarte două nume? Eu mi-s Hiroko, fiica lui 
Hiroko. 

— Şi tatăl tău? interveni deodată Pelorat. 

La care Hiroko răspunse cu o ridicare indiferentă din 
umeri: 

— Numele lui, după cum spune mama, este Smool, dar nu 
are nici o importanţă. Nu îl cunosc. 

— Unde sunt ceilalţi? întrebă Trevize. Se pare că eşti 
singura care ne întâmpină. 

— Mulţi bărbaţi au plecat cu bărcile de pescuit, spuse 
Hiroko. Multe femei îs pe câmp. Mi-am luat liber aste ultime 
două zile, şi am avut noroc să văd acest lucru 
nemaipomenit. Totuşi, oamenii îs curioşi şi nava trebuie să fi 
fost zărită atunci când a coborât, chiar de la mare distanţă. 
Vor veni şi alţii aici, în curând. 

— Sunteţi mulţi pe această insulă? 

— Peste douăzeci şi cinci de mii, spuse Hiroko cu o 
mândrie nedisimulată. 

— Mai sunt şi alte insule în ocean? 

— Alte insule, bunule domn? 

Fata părea nedumerită. Trevize consideră că primise un 
răspuns destul de clar. Acesta era singurul loc de pe 
întreaga planetă unde locuiau oameni. 

— Cum se numeşte lumea voastră? întrebă el. 

— Alfa, bunule domn. Fost-am învăţaţi că numele întreg 
este Alfa Centauri, dacă vă lămureşte mai mult, însă noi îi 
spunem doar Alfa şi, vedeţi, este o lume cu faţă frumoasă. 

— O lume cum? spuse Trevize întorcându-se interzis spre 
Pelorat. 


— O lume minunată, asta a vrut să spună, îl lămuri Pelorat. 

— Într-adevăr, spuse Trevize, cel puţin aici, şi în acest 
moment. 

Ridică privirea spre cerul senin al dimineţii, cu rare 
zdrenţe de nori. 

— Aveţi o zi frumoasă şi însorită, Hiroko, spuse el, dar am 
impresia că este o situaţie rară pe Alfa. 

Hiroko ripostă: 

— Avem câte dorim, domnule. Norii pot veni atunci când 
avem nevoie de ploaie, dar în majoritatea zilelor, ne place 
să avem cer senin. Este lucru ştiut că un cer limpede şi un 
vânt liniştit îs de dorit atunci când bărcile de pescuit îs pe 
mare. 

— Deci, Hiroko, semenii tăi pot controla vremea? 

— Dacă nu am fi în stare, Domnule Golan Trevize, ploaia 
ne-ar mura tot timpul. 

— Dar cum faceţi asta? 

— Nu-s inginer specialist, domnule, nu-ţi pot spune. 

— Şi cum se cheamă aiastă insulă pe care trăiţi tu şi 
semenii tăi? întrebă 'Trevize trezindu-se prins în capcana 
Galacticii Clasice (şi întrebându-se cu disperare dacă 
vorbise corect). 

— Insulei noastre paradisiace din mijlocul imensului 
ocean, îi spunem Noul Pământ, răspunse Hiroko. 

La care Trevize şi Pelorat se priviră unul pe altul cu 
surpriză şi încântare. 

Nu mai aveau timp să continue cu întrebările în această 
direcţie. Soseau alţii. Cu zecile. Erau probabil aceia, gândi 
Trevize, care nu se aflau cu bărcile sau pe câmpuri, şi care 
avuseseră mult de mers până la navă. Majoritatea soseau 
pe jos, deşi se puteau observa şi două vehicole terestre - 
destul de vechi şi de caraghioase. 

Evident, această societate avea un nivel tehnologic scăzut. 
Cu toate acestea, putea controla vremea. 

Se ştia bine că tehnologia nu era obligatoriu un bloc 
omogen în toate direcţiile; că lipsa de progres în anumite 


direcţii nu excludea neapărat un avans considerabil în 
altele - dar, cu siguranţă, acest exemplu nu era edificator. 

Dintre cei care priveau acum nava, cel puţin jumătate erau 
bătrâni; se mai aflau de asemenea trei sau patru copii. În 
rest, mai multe femei decât bărbaţi. Niciunul nu arăta 
vreun semn de frică sau de nesiguranţă. 

Trevize spuse încet spre Bliss: 

— Îi manipulezi? Par... senini. 

— Absolut deloc, spuse Bliss. Nu mă ating niciodată de alte 
minţi, decât dacă sunt obligată. Acum sunt atentă la Fallom. 

Deşi noii-veniţi erau puţini ca număr, pentru Fallom 
reprezentau un număr copleşitor. Şi aşa se obişnuise destul 
de greu cu cei trei adulţi de pe Far Sar. Acum respira rapid 
şi superficial, cu ochii aproape închişi. Părea cuprinsă de un 
fel de stare de şoc. 

Bliss o mângâia, încet şi ritmic, emițând sunete liniştitoare. 
Trevize era sigur că acest gest era însoţitde o infinit mai 
blândă rearanjare a conexiunilor mentale. 

Fallom inspiră deodată adânc, ca şi cum până atunci 
stătuse fără aer, şi fu străbătută de un tremur probabil 
involuntar. Înălţă capul şi îi studie pe cei prezenţi cu o 
privire aproape normală, după care îşi înfundă capul în 
spaţiul dintre braţul şi trupul lui Bliss. 

Bliss o lăsă în pace; braţul cu care îi înconjurase umărul o 
strângea din când în când, amintindu-i că era mereu acolo, 
pentru a o proteja. 

Pelorat părea cuprins de uimire, în timp ce-şi plimba ochii 
de la un Alfan la altul. 

— Golan, spuse el, sunt atât de deosebiți între ei! 

Trevize observase şi el acest lucru. Erau prezente diverse 
tonuri de culoare a pielii şi a părului, inclusiv o podoabă de 
păr roşcat şi strălucitor, însoţită de ochi albaştri şi piele 
pistruiată. Cel puţin trei presupuşi adulţi erau la fel de 
scunzi ca şi Hiroko, iar unul sau doi erau mai înalţi decât 
Trevize. O mulţime de persoane de ambele sexe aveau ochi 
ca ai lui Hiroko. Trevize îşi aminti că oamenii de pe una 


dintre planetele comerciale supraaglomerate ale sectorului 
Fili aveau ochii la fel, însă nu vizitase niciodată acel sector. 

Toţi Alfanii erau goi de la talie în sus, iar femeile aveau, 
toate, sânii mici. Părea cea mai răspândită caracteristică 
fizică a celor prezenţi. 

Bliss spuse deodată: 

— Domnişoară Hiroko, tânăra mea însoţitoare nu este 
obişnuită cu călătoriile spaţiale şi este confruntată dintr-o 
dată cu mai multe noutăţi decât poate asimila. Nu ar exista 
posibilitatea să stea jos şi, poate, să obţină ceva de mâncat 
şi de băut? 

Hiroko păru nedumerită, şi Pelorat repetă ceea ce spusese 
Bliss, în limbajul mai înflorit al perioadei de mijloc a 
Imperiului. 

Apoi Hiroko duse mâna la gură şi căzu grațios în genunchi. 

— Iertarea îţi implor, respectată doamnă, spuse ea. Nu m- 
am gândit la necesităţile copilului, nici la ale voastre. Fost- 
am prea acaparată de acest eveniment neobişnuit. Vreţi - 
cu toţii - ca vizitatori şi oaspeţi, să intraţi în refectoriu 
pentru a lua masa de dimineaţă? Vă putem însoţi şi noi, 
pentru a vă servi, ca gazde? 

— Foarte amabil din partea voastră, spuse Bliss. 

Vorbise încet şi pronunţase cu grijă cuvintele, sperând să 
le facă mai uşor de înţeles. 

— Ar fi totuşi mai bine, continuă ea, dacă ai servi doar tu 
singură ca gazdă, de dragul copilului, care nu este obişnuit 
să stea laolaltă cu mulţi oameni. 

Hiroko se ridică în picioare: 

— Va fi aşa precum ai spus. 

Îi conduse, fără grabă, prin iarbă. Câţiva Alfani se 
apropiară. Păreau interesaţi în special de îmbrăcămintea 
noilor veniţi. Trevize îşi scoase vesta uşoară şi o înmâna 
unui bărbat care se întorsese spre el şi îndreptase un deget 
întrebător în direcţia vestei. 

— Uite, spuse el, cerceteaz-o, dar să mi-o dai înapoi. 

Apoi, către Hiroko: 


— Ai grijă să mi-o dea înapoi, Domnişoară Hiroko. 

— Îţi va fi înapoiată, respectat domn. 

Tânăra dădu din cap cu seriozitate. 

Trevize zâmbi şi îşi continuă drumul. Se simţea mai bine 
fără vestă, în briza uşoară şi călduţă. 

Nu văzuse arme în jurul său, şi i se păru interesant că 
nimeni nu arăta vreun semn de teamă sau de jenă faţă de 
ale lui. Nici măcar nu manifestară curiozitate vizavi de ele. 
Era posibil ca ei să nu-şi fi dat seama că acele obiecte erau 
arme. Din cele văzute deocamdată, Alfa era o lume pe care 
violenţa nu-şi avea locul. 

O femeie, deplasându-se rapid înainte pentru a ajunge în 
faţa lui Bliss, se întoarse pentru a-i examina bluza cu 
atenţie: 

— Ai sâni, respectată doamnă? 

Şi, ca şi cum nu mai putea aştepta un răspuns, puse uşor 
mâna pe pieptul lui Bliss. Bliss zâmbi şi spuse: 

— După cum ai descoperit, am. Probabil că nu sunt la fel 
de frumoşi ca ai tăi, dar nu acesta este motivul pentru care 
îi ascund. Pe lumea mea, nu se cade descoperiţi cu ei să 
stau. 

Şopti spre Pelorat, care era alături: 

— Ce zici de mine, cum mă descurc cu Galactica Clasică? 

— "Te-ai descurcat foarte bine, Bliss, spuse Pelorat. 

Refectoriul era spaţios, cu mese lungi care aveau de 
fiecare parte bănci la fel de lungi. Era clar, Alfanii luau 
masa în comun. 

Trevize se simţi mustrat de conştiinţă. Cererea lui Bliss de 
a rămâne singuri rezervase acest imens spaţiu doar pentru 
cinci oameni şi îi obligase pe majoritatea Alfanilor să 
rămână afară. Totuşi, câţiva se aşezară la o distanţă 
respectuoasă faţă de ferestre (care nu erau decât găuri 
practicate în perete, fără perdele), probabil pentru a-i 
putea privi pe străini cum mănâncă. 

Fără să vrea, se întrebă ce s-ar întâmpla dacă ar începe să 
plouă. Desigur, ploaia venea doar atunci când era nevoie, 


uşoară şi blândă, fără vânt puternic, şi dura până când 
cădea o cantitate suficientă de apă. Mai mult, venea 
întotdeauna la momente cunoscute, astfel încât Alfanii erau 
pregătiţi pentru ea. 

Fereastra din faţa sa dădea spre mare, şi departe, la 
orizont, Trevize avu impresia că distinge o masă noroasă 
asemănătoare celor care acopereau întregul cer al acestei 
planete, cu excepţia acestui mic loc din Eden. 

Controlul asupra vremii avea, desigur, multe avantaje. 

În cele din urmă, fură serviţi de o tânără care se deplasa 
în vârful picioarelor. Nu fuseseră întrebaţi ce preferinţe 
aveau, fură serviţi, pur şi simplu. Era un pahar mic cu lapte, 
unul mai mare cu suc de struguri, şi unul şi mai mare, plin 
cu apă. Fiecare primi două ouă mari fierte, încadrate cu 
felii de brânză albă. Mai primiră câte o farfurie mare de 
peşte la grătar cu cartofi prăjiţi tăiaţi subţiri, aşezaţi pe foi 
de lăptucă, verzi şi proaspete. 

Bliss privi cu disperare cantitatea de mâncare din faţa ei; 
nu ştia de unde să înceapă. Fallom nu-şi făcea complexe. 
Bău însetată sucul de struguri, apoi se apucă să mănânce 
peştele şi cartofii. Avea de gând să-şi folosească degetele în 
acest scop, dar Bliss îi întinse o lingură mare cu margini 
zimţate, care putea servi la fel de bine şi ca furculiţă. Fallom 
o acceptă. 

Pelorat zâmbi satisfăcut şi atacă ouăle fără întârziere. 

— Aproape că uitasem ce gust au ouăle adevărate, spuse 
Trevize. 

Apoi îl imită pe Pelorat. 

Hiroko, uitând să-şi mănânce propriul mic dejun privind 
fascinată la modul în care mâncau ceilalţi (pentru că până şi 
Bliss începu să mănânce, cu o evidentă poftă) întrebă: 

— Este bun? 

— Este bun, spuse Trevize printre înghiţituri. Din câte se 
pare, insula aceasta nu duce lipsă de mâncare... Sau ne-aţi 
servit pe noi cu mai multă mâncare decât de obicei, din 
politeţe. 


Hiroko îl ascultă cu o privire atentă, şi păru să fi înţeles, 
pentru că spuse: 

— Nu, nu, respectat domn. Pământul nostru este darnic, 
iar marea îl depăşeşte chiar în generozitate. Gâştele ne dau 
ouă, caprele brânză şi lapte. Avem lanuri cultivate cu grâne. 
Şi mai presus de toate, marea noastră este plină cu 
nenumărate soiuri de peşte, în cantităţi interminabile. 
Întregul Imperiu ar putea mânca la mesele noastre fără a 
se termina peştele din mare. 

Trevize zâmbi discret. Evident, tânăra Alfană nu avea nici 
cea mai mică idee despre adevărata dimensiune a Galaxiei. 

— Hiroko, acestei insule îi spuneţi Noul Pământ, o aborda 
el. Unde ar putea fi Vechiul Pământ? 

Ea îl privi, nedumerită: 

— Vechiul Pământ, ai spus? Iertarea îţi implor, respectat 
dorim, dar nu înţeleg ce doreşti să spui. 

— Înainte de a fi un Nou Pământ, semenii tăi au trăit în 
altă parte. Unde se află acel loc din care au venit? 

— Nimic nu ştiu despre aşa ceva, respectat domn, spuse 
ea cu o seriozitate tulburată. Acest pământ fost-a al meu 
dintotdeauna, şi al mamei, şi al bunicii; şi, nu mă îndoiesc, al 
bunicilor lor şi al străbunicilor lor, şi al celor de dinainte. 
Despre vreun alt pământ, nimic nu ştiu. 

— Dar, spuse Trevize revenind la subiect, vorbeşti despre 
acest pământ ca fiind Noul Pământ. De ce îi spuneţi astfel? 

— Pentru că, respectat domn, răspunse ea la fel de blând, 
aşa este numit dintotdeauna de toată lumea, femeia 
neavând nimic împotrivă. 

— Dar este Noul Pământ, şi, în consecinţă, trebuie să 
existe un Pământ anterior. Trebuie să fie un Vechi Pământ, 
de unde i se trage numele. În fiecare dimineaţă este o nouă 
zi, iar asta implică faptul că anterior a existat o veche zi. Nu 
înţelegi că aşa stau lucrurile? 

— Nu, respectat domn. Despre acest pământ nu ştiu decât 
cum se cheamă, altceva nimic. Şi nici nu pot urmări vorbele 


tale, care sună foarte mult cu ceea ce noi numim „despicat 
firul în patru”. Nu este o ofensă. 

Trevize dădu din cap şi se simţi învins. 

Trevize se aplecă spre Pelorat şi şopti: 

— Oriunde am merge, orice am face, nu căpătăm nici o 
informaţie. 

— Ştim unde se află Pământul, aşa că ce importanţă mai 
are? spuse Pelorat din vârful buzelor. 

— Vreau să ştiu ceva despre el. 

— Este prea tânără. 

Trevize se gândi puţin la acest argument, apoi încuviinţă: 

— Ai dreptate, Janov. 

Se întoarse spre Hiroko şi spuse: 

— Domnişoară Hiroko, nu ne-ai întrebat pentru ce am 
venit aici, pe pământul vostru. 

Hiroko aplecă privirea şi spuse: 

— Ar fi nepoliticos să vă descoasem înainte de a vă fi 
hrănit şi odihnit, respectat domn. 

— Dar am terminat de mâncat, sau aproape, şi ne-am 
odihnit de curând, aşa că îţi voi spune pentru ce ne aflăm 
aici: Prietenul meu, Dr. Pelorat, este un cărturar din lumea 
noastră, un om învăţat. Un mitolog. Ştii ce înseamnă asta? 

— Nu, respectat domn, nu ştiu. 

— Studiază basmele străvecrii, aşa cum sunt spuse ele pe 
diferite lumi. Basmele vechi sunt cunoscute ca mituri sau 
legende, şi ele prezintă interes pentru Dr. Pelorat. Există 
oameni învăţaţi pe Noul Pământ, care cunosc basmele vechi 
ale acestei lumi? 

Fruntea lui Hiroko se încreţi uşor, într-o încruntătură 
îngândurată. Spuse: 

— Eu nu mă pricep la aiaste lucruri. Avem prin părţile 
noastre un bătrân căruia îi place să vorbească despre zilele 
de odinioară. De unde a auzit poveştile, nu ştiu, dar cred că 
sunt năzăriri. Probabil că aşa poveşti ar dori să audă 
învățatul tău coleg, dar nu vreau să va înşel. După părerea 
mea... 


Privi în stânga şi în dreapta ca şi cum nu dorea să fie 
auzită: 

— ... bătrânul nu-i decât un palavragiu, deşi mulţi cu 
plăcere îl ascultă. 

Trevize încuviinţă: 

— Palavre din acestea dorim să auzim şi noi. Ar fi posibil să 
îl duci pe prietenul meu la acest bătrân... 

— Monolee îşi spune. 

— Monolee, deci. Şi crezi că Monolee ar fi dispus să 
vorbească cu prietenul meu? 

— El) Să fie dispus să vorbească? spuse Hiroko 
dispreţuitoare. Mai degrabă ar trebui să întrebi dacă este 
dispus să se oprească vreodată din vorbă. Nu este decât un 
bărbat, deci va vorbi - dacă i se permite - două săptămâni 
de acum încolo, fără pauză. Nu este o ofensă, respectat 
domn. 

— Nu mă consider ofensat. Vrei să-l conduci acum pe 
prietenul meii la Monolee? 

— Asta poate face oricine, oricând. Bătrânul este mereu 
acasă, şi cu drag primeşte orice ureche gata să îl asculte. 

— Şi poate că o femeie mai în vârstă ar fi dispusă să vină şi 
să stea cu Doamna Bliss. Trebuie să aibă grijă de copil şi nu 
are prea mare libertate de mişcare. l-ar face plăcere să 
aibă o companie, pentru că femeile, după cum ştii, sunt... 

— Vorbăreţe? spuse Hiroko eviderit amuzată. Păi, aşa spun 
bărbaţii, deşi văzut-am că bărbaţii sunt întotdeauna cei mai 
mari palavragii. Aşteaptă să se întoarcă bărbaţii de la 
pescuit, şi vei vedea cum se vor întrece în gogoşi. Nimeni 
nu le dă atenţie, nimeni nu-i crede, şi totuşi mereu se laudă. 
Dar, destul cu pălăvrăgeala... Avea-voi grijă ca o prietenă a 
mamei, pe care o zăresc acum prin fereastră, să stea cu 
Doamna Bliss şi copilul, iar înainte de asta îl va conduce pe 
prietenul tău, respectatul doctor, la bătrânul Monolee. Dacă 
prietenul tău asculta-va cu tot atât interes pe cât vorbi-va 
Monolee, cu greu putea-vor fi despărțiți în aiastă viaţă. 
Vreţi să-mi scuzaţi o clipă absenţa? 


După ce plecă, Trevize se întoarse spre Pelorat şi spuse: 

— Ascultă, scoate tot ce poţi de la bătrân, iar tu, Bliss, află 
tot ceea ce se poate de la cea care va sta cu tine. le 
interesezi de orice în legătură cu Pământul. 

— Şi tu? spuse Bliss. Tu ce vei face? 

— Voi rămâne cu Hiroko, şi voi încerca să găsesc o a treia 
sursă. 

Bliss zâmbi: 

— Aşa deci. Pel va sta cu bătrânul; eu, cu o bătrână. lar tu 
te vei sacrifica şi vei rămâne cu această tânără 
fermecătoare, sumar îmbrăcată. Mi se pare o diviziune a 
muncii foarte rezonabilă. 

— Întâmplător, Bliss, este rezonabilă. 

— Dar nu-ţi pare deloc rău că responsabilităţile trebuiesc 
astfel împărţite. 

— Nu. Pentru ce să-mi pară rău? 

— Într-adevăr, pentru ce? 

Hiroko se întoarse, şi se aşeză din nou. 

— S-a aranjat totul, spuse ea. Respectatul Dr. Pelorat va fi 
condus la Monolee; iar respectata Doamnă Bliss, împreună 
cu copilul ei, avea-vor o companie. Aş putea deci avea 
onoarea, respectat Domn Trevize, să continui conversaţia 
cu tine, despre acest Vechi Pământ cu care tu... 

— Să pălăvrăgim? întrebă Trevize. 

— Nu, spuse Hiroko râzând. Dar dreptate ai să îţi râzi de 
mine. M-am arătat nepoliticoasă până acum răspunzând în 
felul ăsta la întrebările tale. Ar fi fain să mă răscumpăr faţă 
de tine. 

Trevize se întoarse spre Pelorat: 

— Fain? 

— Adică ar fi bucuroasă, spuse încet Pelorat. 

— Domnişoară Hiroko, spuse Trevize, nu am simţit deloc 
nepoliteţe, dar dacă asta te face să te simţi mai bine, voi fi 
bucuros să vorbim. 

— Eşti foarte bun. Îţi mulţumesc, spuse Hiroko ridicându- 
se în picioare. 


Trevize se ridică şi el. 

— Bliss, spuse el, ai grijă de Janov. 

— Nici o problemă. Cât despre tine, tu ai... 

Şi arătă cu capul spre holsterele lui. 

— Nu cred că voi avea nevoie de ele, spuse stânjenit 
Trevize. 

O urmă pe Hiroko afară din sala de mese. Soarele urcase 
pe cer, şi temperatura crescuse. Simţea un miros de lume 
străină, ca peste tot, de altfel. Îşi aminti că mirosul fusese 
vag pe Comporellon, un pic mucegăit pe Aurora, şi foarte 
plăcut pe Solaria. (Pe Melpomenia fuseseră în costumele 
spaţiale, şi nu îşi putuseră mirosi decât propriile corpuri). 
În orice caz, mirosul dispărea în câteva ore, pe măsură ce 
centrii osmici ai nasului se saturau. 

Aici, pe Alfa, mirosul sugera o prospeţime plăcută a ierbii 
încălzită de razele soarelui, şi 'Trevize se simţi puţin trist 
ştiind că şi acesta va dispare în câteva ore. 

Se apropiară de o locuinţă micuță, construită din ipsos de 
culoare roz-pal. 

— Aiasta, spuse Hiroko, casa mea este. A aparţinut surorii 
mai mici a mamei mele. 

Intră, îndemnându-l pe Trevize să facă la fel. Uşa era 
deschisă; sau, observă Trevize după ce intră, era mai corect 
să spună că nu exista deloc uşă. 

— Ce faci atunci când plouă? întrebă Trevize. 

— Suntem pregătiţi. Va ploua peste două zile, timp de trei 
ore înaintea răsăritului de soare, când este cel mai răcoare. 
Atunci nu voi avea de făcut decât să trag aiastă draperie, 
atât grea cât şi impermeabilă, peste uşă. 

În timp ce vorbea, trase draperia. Părea făcută dintr-o 
țesătură groasă. 

— O voi lăsa aşa, spuse ea. Vor şti cu toţii că sunt înăuntru 
dar nu pot fi deranjată. 

— Nu pare o protecţie foarte eficientă pentru intimitate. 

— De ce nu? Nu vezi, intrarea este acoperită. 

— Dar oricine o poate da la o parte. 


— Fără să ţină cont de dorinţele ocupantului? 

Hiroko părea şocată. 

— Pe lumea ta se fac asemenea lucruri? întrebă ea. Barbar 
ar fi. 

Trevize zâmbi: 

— Era doar o întrebare. 

Ea îl conduse în ultima din cele două camere. Trevize fu 
invitat să ia loc pe un scaun tapiţat. Era ceva claustrofobic 
în strâmteţea şi singurătatea camerelor, dar casa părea 
destinată doar izolării şi odihnei. Deschiderile pentru 
ferestre erau mici şi apropiate de tavan, dar pereţii erau 
tapetaţi cu fâşii de oglinzi aranjate cu grijă, care reflectau o 
lumină difuză. În tavan erau practicate fante prin care 
pătrundea aerul proaspăt. Trevize nu văzu semne de 
iluminare artificială, şi se întrebă dacă Alfanii se sculau la 
răsăritul soarelui şi se culcau la apus. 

Tocmai vroia să întrebe, dar Hiroko vorbi prima, spunând: 

— Doamna Bliss este compania ta? 

Trevize spuse, prudent: 

— Adică, dacă este partenera mea de sex? 

Hiroko roşi: 

— Te rog, vorbeşte politicos, dar da, la plăcerea intimă mă 
refeream. 

— Nu, este compania învățatului meu prieten. 

— Dar tu eşti mai tânăr şi mai arătos. 

— Ei bine, îţi mulţumesc pentru aprecieri, dar nu asta este 
şi părerea lui Bliss. Îl place pe Dr. Pelorat mult mai mult 
decât pe mine. 

— Surprinsă sunt. Şi nu o împarte cu tine? 

— Nu l-am întrebat dacă ar fi dispus, dar sunt sigur că nu. 
Şi nici eu nu aş vrea să o facă. 

Hiroko încuviinţă cu un semn al capului, în semn că 
înţelegea: 

— Ştiu. Este fundamentul ei. 

— Fundamentul ei? 

— Ştii. Ăsta. 


Şi îşi dădu o palmă peste graţiosul fund. 

— Aha, acela! Te înţeleg. Da, Bliss este generos 
proporţionată în partea pelviană. 

Făcu un gest cu ambele mâini, sugerând nişte forme 
rotunde, ample, şi îi făcu cu ochiul. (Hiroko râse.) 

— Oricum, spuse el, o grămadă de bărbaţi apreciază 
generozitatea formelor în acea parte a corpului. 

— Aşa ceva nu pot crede. Cu siguranţă, ar fi lăcomie să îţi 
doreşti un exces pentru ceea ce, în cantitate moderată, ar fi 
plăcut. M-ai aprecia mai mult dacă aş avea sâni masivi care 
să îmi atârne, cu sfârcurile îndreptate spre degetele 
picioarelor? Văzut-am astfel de sâni, şi totuşi nu am văzut 
bărbaţii strânşi în jurul lor. Bietele femei lovite de aiastă 
ruşine sunt obligate să îşi acopere monstruozităţile... aşa 
cum face şi Doamna Bliss. 

— Nici pe mine nu m-ar atrage o astfel de 
supradimensionare, deşi sunt sigur că Bliss nu îşi acoperă 
sânii pentru că ar avea vreo imperfecţiune. 

— Deci nu îţi displac faţa mea, sau formele mele? 

— Ar trebui să fiu nebun. Eşti superbă. 

— Şi cum faci să obţii plăceri pe nava ta atunci când 
zburaţi de pe o lume pe alta... Doamna Bliss interzisă 
fiindu-ţi? 

— Nu fac nimic, Hiroico. Nu am nimic de făcut. Din când în 
când mă gândesc la astfel de plăceri, dar mă trezesc cu 
nişte stări antipatice. Cel care călătoreşte prin spaţiu ştie 
foarte bine că trebuie să se descurce şi fără. Ne consolăm 
gândindu-ne că vom avea alte ocazii. 

— Dacă este disconfort, cum poate fi înlăturat? 

— Ca să fiu sincer, trăiesc o jenă mult mai mare, de când ai 
început să discuţi despre acest subiect. Nu cred că ar fi 
politicos din partea mea să-ţi sugerez cum ar putea fi 
înlăturat. 

— Ar fi nepoliteţe dacă aş încerca eu să sugerez o cale? 

— Depinde în întregime de natura sugestiei. 


— Sugerez că plăcut ar fi să ne procurăm plăcere unul 
altuia. 

— Pentru asta m-ai adus aici, Hiroko? 

Hiroko spuse, cu un zâmbet agreabil: 

— Da, Ar fi în acelaşi timp datoria mea de gazdă, şi, de 
asemenea, o dorinţă. 

— Dacă aşa stau lucrurile, recunosc că este şi dorinţa mea. 
De fapt, mi-aş dori foarte mult să îţi fac această plăcere. Ar 
fi... ăăh... fain să-ţi ofer această plăcere. 

CAPITOLUL. 18 

Festivalul muzicii. 

SALA DE MESE în care luaseră micul dejun se folosea şi 
pentru prânz. Era plină de Alfani, şi împreună cu ei se aflau 
Trevize şi Pelorat, admişi cu foarte multă bucurie. Bliss şi 
Fallom mâncară separat, mai mult sau mai puţin izolate, 
într-o mică anexă. 

Erau mai multe varietăţi de peşte, împreună cu o supă în 
care se aflau bucăţi din ceva care semăna cu ied fiert. 
Bucăţi mari de pâine pentru a fi tăiate în felii, unt şi gem 
pentru întins pe pâine. După aceea veni salata, cu frunze 
mari şi răsfirate. Era de notat absenţa oricărui desert, deşi 
sucurile de fructe treceau dintr-o mână în alta, în ulcioare 
aparent inepuizabile. Ambii bărbaţi din Fundaţie erau 
obligaţi la cumpătare, după bogatul mic dejun. Dar ceilalţi 
păreau să mănânce cu poftă. 

— Cum fac de nu se îngraşă? se miră în şoaptă Pelorat. 

Trevize ridică din umeri: 

— Multă muncă fizică, probabil. 

Era evident că această societate nu punea mare preţ pe 
etichetă în timpul meselor. Era un amestec de strigăte, 
râsete, bufnituri în masă cu căni groase şi incasabile... 
Femeile erau la fel de zgomotoase şi de vorbăreţe, dar 
aveau vocea mai ascuţită. 

Pelorat se strâmbă, dar Trevize, care acum (cel puţin, 
pentru o vreme) nu mai avea nici urmă din jena pe care i-o 
mărturisise lui Hiroko, se simţea relaxat şi bine dispus. 


— De fapt, spuse el, există şi o latură bună. Aceşti oameni 
par să se bucure de viaţă şi au puţine griji, în caz că au. Nu 
se ocupă decât de vreme, iar hrana este incredibil de 
abundentă. Trăiesc într-o epocă de aur fără sfârşit. 

Trebuise să strige pentru a se face auzit. Pelorat strigă la 
rândul său: 

— Dar este atâta gălăgie! 

— Ei sunt obişnuiţi. 

— Nu-mi dau seama cum se pot înţelege unul pe altul, în 
hărmălaia asta. 

Firesc, se simțeau derutaţi. Pronunţia ciudată, gramatica 
arhaică şi ordinea cuvintelor în limba Alfană îi împiedica să 
înţeleagă ceva, la acest nivel sonor. Pentru ei, era ca şi cum 
ascultau sunetele dintr-o grădină zoologică aflată în delir. 

De-abia după prânz se întâlniră cu Bliss într-o căsuţă mică, 
pe care Trevize o găsi deloc diferită de locuinţa lui Hiroko, 
şi care le fusese repartizată ca locuinţă temporară. Fallom 
se afla în a doua cameră, extrem de mulţumită că, în sfârşit, 
putea rămâne singură - cel puţin aşa spunea Bliss. Încerca 
să tragă un pui de somn. 

Pelorat privi deschiderea din perete care ţinea loc de uşă, 
şi spuse, mirat: 

— Aici este foarte putină intimitate. Cum se poate vorbi 
liber? 

— Te asigur, spuse Trevize, că după ce vom trage bariera 
de pânză peste uşă, nu vom fi deranjaţi. Pânza face această 
locuinţă impenetrabilă, prin forţa convențiilor sociale. 

Pelorat privi ferestrele înalte, deschise: 

— Putem fi auziţi. 

— Nu este neapărat necesar să strigăm. Alfanii nu vor 
trage cu urechea. Chiar şi atunci când se aflau dincolo de 
ferestrele sălii de mese, când am luat micul dejun, păstrau o 
distanţă respectuoasă. 

Bliss zâmbi: 

— Ai învăţat atât de multe despre obiceiurile Alfane în 
timpul pe care l-ai petrecut cu micuța şi simpatica Hiroko, şi 


ai căpătat o atât de mare încredere în respectul lor pentru 
intimitate! Ce s-a întâmplat? 

— Dacă ai remarcat că neuronii mei au suferit o schimbare 
în bine, spuse Trevize, şi poţi ghici motivul, te rog să-mi laşi 
mintea în pace. 

— Gaia nu se va atinge de mintea ta în nici o împrejurare, 
cu excepţia celor în care te afli în pericol de moarte, şi ştii 
foarte bine de ce. Totuşi, nu sunt oarbă. Pot simţi ce s-a 
întâmplat, de la un kilometru depărtare. Acesta este 
obiceiul tău invariabil în călătoriile spaţiale, dragul meu 
prieten? Se pare că eşti erotomaniac. 

— Erotomaniac? Haide, Bliss. De două ori în toată 
călătoria. De două ori! 

— Nu am fost decât pe două lumi pe care să se afle femele 
umane funcţionale. Două din două, şi pe fiecare nu am stat 
decât câteva ore. 

— Îţi dai seama că pe Comporellon nu avusesem de ales. 

— Într-adevăr. Îmi aduc aminte cum arăta. 

Câteva momente, Bliss se scutură de râs. Apoi reluă: 

— Totuşi, nu cred că Hiroko te-a ţinut, neajutorat, în 
strânsoarea ei puternică, sau că şi-a impus voinţa 
irezistibilă asupra corpului tău care, se zbătea să scape. 

— Bineînţeles că nu. Am fost perfect de acord. Totuşi, 
trebuie să recunosc că sugestia a venit din partea ei. 

Pelorat spuse, cu o urmă de invidie în voce: 

— Aşa ţi se întâmplă mereu, Golan? 

— Desigur, Pel, spuse Bliss. Femeile sunt irezistibil atrase 
de el. 

— Mi-aş dori eu, spuse Trevize, dar nu este aşa. Şi, de fapt, 
chiar mă bucur... am alte lucruri de făcut în viaţă. Totuşi, în 
cazul acesta am fost irezistibil. La urma urmelor, Hiroko şi 
ceilalţi văd pentru prima oară oameni veniţi de pe o altă 
lume. Avea convingerea - excitantă pentru ea - că aş fi 
diferit de ceilalţi Alfani, fie anatomic, fie din punct de 
vedere al tehnicii. Cel puţin, aşa am tras eu concluzia, din 


câteva remarci întâmplătoare. Sărmana! Mă tem că a fost 
dezamăgită. 

— Serios? făcu Bliss. Dar tu? 

— Nu, spuse Trevize. Eu am fost pe multe lumi, şi am avut 
o grămadă de experienţe. Am descoperit că oamenii sunt 
oameni şi sex-ul este sex, oriunde te-ai duce. Dacă există 
diferenţe notabile, acestea sunt atât triviale cât şi 
dezagreabile. Ce ciudăţenii am întâlnit în viaţa mea! Îmi 
aduc aminte de o tânără care nu era bună de nimic dacă nu 
punea muzica să cânte tare, muzică alcătuită din sunete 
stridente şi disperate. Aşa că ea punea muzica, şi atunci eu 
nu mai eram bun de nimic. Le asigur... sunt mulţumit când 
dau peste vechile şi bunele metode. 

— Vorbind de muzică, spuse Bliss, după cină suntem 
invitaţi la o serată muzicală. O serbare oficială, după toate 
aparențele, ţinută în cinstea noastră. Bănuiesc că Alfanii 
sunt foarte mândri de muzica lor. 

Trevize făcu o grimasă: 

— Mândria lor nu poate face muzica să sune mai bine în 
urechile noastre. 

— Lasă-mă să termin, spuse Bliss. Bănuiesc că mândria lor 
se datorează faptului că ştiu să cânte perfect la instrumente 
foarte arhaice. Foarte arhaice. Am putea obţine astfel ceva 
informaţii despre Pământ. 

Trevize ridică sprâncenele: 

— lată o idee interesantă. lar asta îmi aminteşte că 
amândoi aţi putea avea deja nişte informaţii. Janov, te-ai 
întâlnit cu acest Monolee de care ne-a povestit Hiroko? 

— Da, spuse Pelorat. Am stat cu el trei ore, şi Hiroko nu a 
exagerat deloc. A ţinut practic un monolog, iar atunci când 
m-am ridicat pentru a pleca la dejun, s-a agăţat de mine şi 
nu m-a lăsat să plec până nu i-am promis că mă voi 
întoarce, pentru a-l asculta. Asta pentru că mai are multe 
de spus. 

— Şi a zis ceva interesant? 


— Ei bine, şi el - ca toţi ceilalţi - a insistat că Pământul 
este în întregime şi mortal radioactiv; că strămoşii Alfanilor 
au plecat ultimii, altfel ar fi murit... Şi, Golan, era atât de 
convingător, încât nu pot să nu îl cred. Sunt convins că 
Pământul este mort, şi că întreaga noastră căutare este, în 
final, inutilă. 

Trevize se lăsă pe spate în scaun, fixându-l pe Pelorat, care 
stătea pe un pătuţ îngust. Bliss, ridicându-se de lângă 
Pelorat, unde stătuse până atunci, îi privea, când pe unul, 
când pe celalalt. 

În cele din urmă, Trevize spuse: 

— Lasă-mă pe mine să judec cât de utilă este căutarea 
noastră, Janov. Spune-mi ce ţi-a povestit bătrânul ăla 
vorbăreţ... pe scurt, desigur. 

— Mi-am notat ceea ce mi-a spus Monolee, spuse Pelorat. 
Asta m-a ajutat să-mi consolidez rolul de erudit, dar acum 
nu am nevoie de însemnări. Discursul lui a fost foarte 
dezlânat. Fiecare lucru pe care îl spunea îi amintea de 
altceva, dar desigur, eu mi-am petrecut viaţa încercând să 
organizez informaţiile în căutarea celor relevante, aşa că la 
mine, este a doua natură capacitatea de a condensa un 
discurs lung şi incoerent... 

— În ceva la fel de lung şi incoerent? îl întrerupse cu 
blândeţe Trevize. Treci la subiect, dragă Janov. 

Pelorat îşi drese glasul, stânjenit: 

— Da, desigur, bătrâne. Am să încerc să scot un rezumat 
coerent şi cronologic. Pământul a fost casa iniţială a 
omenirii şi a milioane de specii de plante şi animale. A fost 
aşa timp de nenumărați ani, până când a fost inventat 
zborul hiperspaţial. Atunci au fost fondate lumile Spaţiene. 
Ele s-au rupt de Pământ, şi-au dezvoltat propriile culturi, şi 
au ajuns să dispreţuiască şi să oprime planeta mamă. După 
două secole în care a răbdat această situaţie, Pământul a 
reuşit să-şi recâştige libertatea, deşi Monolee nu a explicat 
modul concret în care s-a făcut acest lucru. Iar eu nu am 
îndrăznit să pun întrebări, chiar dacă mi-ar fi dat ocazia să 


îl întrerup - ceea ce nu s-a întâmplat - de teamă să nu 
devieze cu discuţia pe alte căi. A menţionat un erou 
legendar, pe nume Elijah Baley. Dar oamenii au obiceiul de 
a atribui unui singur personaj realizările unei întregi 
generaţii, şi Baley se pare că nu a fost ocolit de această 
regulă, aşa încât nu mi s-a părut util să... 

— Da, Pel dragă, înţelegem, spuse Bliss. 

Pelorat se opri din nou în mijlocul frazei şi stătu puţin să îşi 
aducă aminte unde rămăsese: 

— Desigur. Scuze. Pământul a iniţiat un al doilea val de 
colonizări, fondând în acest fel multe noi lumi. Noul grup de 
Coloni s-a dovedit mai viguros decât Spaţienii, i-a depăşit, i- 
a înfrânt, şi le-a supravieţuit, fondând în cele din urmă 
Imperiul Galactic! În cursul războaielor dintre Coloni şi 
Spaţieni - nu, nu războaie, pentru că el a folosit cuvântul 
„conflicte”, cu foarte mare precauţie - Pământul a devenit 
radioactiv. 

Trevize spuse, vizibil iritat: 

— Este ridicol, Janov. Cum poate o lume să devină 
radioactivă? Fiecare lume este foarte puţin - sau puţin - 
radioactivă încă de la începutul formării sale, dar acea 
radioactivitate scade încetul cu încetul. Nu devine 
radioactivă. 

Pelorat ridică din umeri: 

— Am repetat şi eu ceea ce mi-a spus el. lar el mi-a repetat 
mie ceea ce auzise, de la cineva care îi repetase ceea ce 
auzise, şi aşa mai departe. Este folclor, repetat din 
generaţie în generaţie, şi cine ştie ce distorsiuni intervin la 
fiecare repovestire. 

— Înţeleg, dar nu există cărţi, documente, vechi povestiri 
care au îngheţat istoria la un moment anterior şi care să ne 
ofere ceva mai precis decât povestea asta? 

— Am reuşit să pun această întrebare, şi răspunsul a fost: 
Nu. A amintit vag că au existat, odinioară, cărţi care 
vorbeau despre acest lucru, dar că s-au pierdut de mult. 


Însă ceea ce ne spune el este exact ceea ce se spunea şi în 
acele cărţi. 

— Da, însă mult denaturat. Mereu aceeaşi poveste. În 
oricare lume mergem, documentele referitoare la Pământ 
au dispărut, într-un fel sau altul... Bun, şi cum a devenit 
Pământul radioactiv? 

— Nu a dat detalii. Nu a spus decât că Spaţienii sunt 
răspunzători pentru acest lucru, dar apoi am tras concluzia 
că Spaţienii erau demonii pe seama cărora Pământenii 
puneau toate nenorocirile lor. Radioactivitatea... 

Aici fu întrerupt de o voce clară: 

— Bliss, eu sunt Spaţian? 

Fallom stătea în uşa îngustă dintre cele două camere, cu 
părul ciufulit. Cămaşa de noapte pe care o purta (croită 
după formele mai generoase ale lui Bliss) îi căzuse pe un 
umăr, descoperind un sân nedezvoltat. 

— Ne facem griji de cei care trag cu urechea din afară, 
spuse Bliss, şi îi uităm pe cei de dinăuntru... Fallom, de ce 
întrebi asta? 

Se ridică şi se îndreptă spre tânără. 

— Nu am ceea ce au ei, spuse Fallom arătând cu degetul 
spre cei doi bărbaţi, şi nici ceea ce ai tu, Bliss. Eu sunt 
altfel. Cumva dincauză că sunt Spaţian? 

— Da, Fallom, eşti Spaţian, spuse Bliss cu blândeţe 
încercând să-i înlăture tensiunea. Dar micile diferenţe nu 
au importanţă. Du-te la culcare. 

Fallom se supuse, ca întotdeauna când Bliss dorea să o 
vadă liniştită. Se întoarse: 

— Sunt un demon? Ce este un demon? 

Bliss spuse peste umăr: 

— Aşteptaţi-mă o clipă. Mă întorc imediat. 

Se întoarse după cinci minute, dând din cap: 

— Acum va dormi până o voi trezi eu. Cred că ar fi trebuit 
să procedez astfel de la început, dar orice modificare a 
minţii trebuie să decurgă dintr-o necesitate. 

Adăugă, ca şi când s-ar fi scuzat: 


— Nu vreau să-şi bată capul cu diferenţele dintre 
echipamentul ei genital şi al nostru. 

— Într-o zi va trebui să afle că este hermafrodită, spuse 
Pelorat. 

— Într-o zi, spuse Bliss, dar nu acum. Continuă-ţi povestea, 
Pel. 

— Da, spuse Trevize, înainte să fim întrerupţi din nou. 

— Ei bine, Pământul a devenit radioactiv, sau, cel puţin, 
crusta sa. Pe vremea aceea, Pământul avea o populaţie 
enormă, concentrată în oraşe uriaşe construite în cea mai 
mare parte în subteran... 

— Ei, spuse Trevize, dar astea sunt gogoriţe. Probabil că 
aici intervine patriotismul local, care glorifică epoca de aur 
a Pământului, iar detaliile sunt pur şi simplu o deformare a 
ceea ce a fost pe Trantor în epoca sa de aur, când era 
capitala unui sistem de lumi care ocupa aproape întreaga 
Galaxie. 

Pelorat se opri, apoi spuse: 

— Serios, Golan, nu e cazul să mă înveţi tu pe mine 
meserie. Noi, mitologii, ştim foarte bine că miturile şi 
legendele conţin elemente împrumutate, lecţii morale, 
elemente supranaturale, şi o sută de alte influenţe 
deformante, şi ne străduim să fe înlăturăm pentru a rămâne 
cu ceea ce ar putea fi un sâmbure de adevăr. De fapt, 
aceleaşi metode trebuiesc aplicate şi celor mai oficiale 
relatări, pentru că nimeni nu scrie adevărul clar şi evident - 
dacă se poate spune că aşa ceva există. Până acum, ţi-am 
relatat mai mult sau mai puţin din ceea ce mi-a spus mie 
Monolee, deşi presupun că şi eu vin cu distorsiunile mele, 
oricât de mult aş încerca să nu o fac. 

— Bine, bine, spuse Trevize. Continuă Janov. Nu vroiam să 
te jignesc. 

— Nici nu m-am considerat jignit. Oraşele uriaşe, 
presupunând că au existat, s-au prăbuşit şi au dispărut pe 
măsură ce radiaţia se intensifica, până când populaţia a 
devenit o rămăşiţă a ceea ce fusese, trăind riscant în 


regiunile mai puţin afectate. Populaţia era menţinută la un 
nivel scăzut prin controlul riguros al naşterilor şi prin 
eutanasia oamenilor trecuţi de şaizeci de ani. 

— Oribil, făcu Bliss indignată. 

— Fără îndoială, spuse Pelorat, dar se pare că aşa au 
procedat, din cele spuse de Monolee, şi ar putea fi 
adevărat, pentru că nu reprezintă un prilej de laudă pentru 
Pământeni, şi nu este plauzibil să fie confecţionată o 
minciună rău voitoare. Pământenii, după ce fuseseră 
dispreţuiţi şi oprimaţi de către Spaţieni, erau acum 
dispreţuiţi şi oprimaţi de către Imperiu, deşi aici ar putea 
interveni o exagerare datorată auto-compătimirii, un 
sentiment foarte tentant. Este cazul... 

— Da, da, Pelorat. Altă dată. Acum te rog să continui cu 
Pământul. 

— Îmi cer scuze. Imperiul, într-un acces de bunăvoință, a 
fost de acord cu importarea de sol neiradiat şi cu evacuarea 
solului contaminat. Inutil să mai spun, era o acţiune de 
foarte mare amploare şi care cerea eforturi imense, de care 
Imperiul s-a săturat curând. Mai ales că această perioadă 
(dacă bănuielile mele sunt corecte) coincide cu căderea lui 
Kandar V, după care Imperiul a avut prea multe alte lucruri 
pe cap ca să se mai intereseze de Pământ. Radioactivitatea 
a continuat să crească, populaţia a continuat să scadă, şi în 
cele din urmă, Imperiul, într-un alt acces de bunăvoință, s-a 
oferit să transfere rămăşiţele populaţiei pe o lume nouă - 
adică pe această lume. Într-o perioadă anterioară, se pare 
că o expediţie a adus peşti în acest ocean, astfel încât în 
momentul în care planurile pentru transferarea 
Pământenilor erau gata, aici, pe Alfa, exista o atmosferă cu 
oxigen şi imense surse de hrană. Niciuna dintre lumile 
Imperiului Galactic nu invidia această lume, pentru că 
există o anumită antipatie naturală faţă de planetele care 
orbitează în jurul unui sistem binar. Într-un astfel de sistem 
cred că există atât de puţine planete adecvate vieţii, încât 
chiar şi cele adecvate sunt ignorate, presupunându-se că 


totuşi trebuie să fie ceva în neregulă cu ele. Este un mod de 
gândire foarte larg răspândit. De exemplu, este bine 
cunoscut cazul în care... 

— Mai târziu cu bine-cunoscutul caz, Janov, spuse Trevize. 
Zi-i mai departecu transferul populaţiei. 

— Nu mai rămânea, spuse Pelorat accelerând puţin debitul 
verbal, decât pregătirea unui continent. A fost identificată 
cea mai puţin adâncă porţiune a oceanului şi au fost aduse 
sedimente din porțiunile adânci în porţiunea cea mai puţin 
adâncă, şi, în final, s-a ivit insula Noul Pământ. Au fost 
dragaţi bolovani, au fost aduşi corali. Au fost însămânţate 
plante astfel încât rădăcinile lor să ajute ia formarea unui 
teren ferm. Din nou, Imperiul s-a înhămat la o treabă 
enormă. Probabil că la început au fost planificate 
continente, dar la vremea când a fost înălţată această 
insulă, momentul de bunăvoință al Imperiului trecuse. Ceea 
ce a mai rămas din populaţia Pământului, a fost adusă aici. 
Flota Imperiului a adus oamenii şi maşinile, după care nu s- 
a mai întors niciodată. Pământenii, trăind pe Noul Pământ, 
s-au trezit complet izolaţi. 

— Complet? spuse Trevize. A spus Monolee că nimeni 
altcineva din Galaxie nu a mai sosit aici înaintea noastră? 

— Aproape complet, spuse Petorat. Nimeni nu are pentru 
ce să vină aici, bănuiesc, chiar dacă nu ţinem cont de 
dezgustul superstiţios faţă de sistemele binare. Din când în 
când, la intervale mari de timp, mai venea câte o navă, aşa 
cum a venit a noastră, dar pleca în cele din urmă şi nu era 
urmată de altele. Cam asta ar fi tot. 

— L-ai întrebat pe Monolee unde se află Pământul? se 
interesă Trevize. 

— Desigur că l-am întrebat. Nu ştie. 

— Cum poate şti atât de multe despre istoria Pământului şi 
nu ştie unde se află? 

— L-am întrebat în mod special, Golan, dacă steaua care 
se află la doar un parsec depărtare de Afla ar putea fi 
soarele în jurul căruia se roteşte Pământul. Habar n-avea 


ce-i aia parsec, iar eu i-am explicat că este o distanţă 
scurtă, astronomic vorbind. Ela spus că, scurtă sau lungă, 
nu ştia unde se află poziţionat Pământul. Nimeni nu ştie. 
După părerea lui, este o greşeală că încercăm să îl găsim. 
Ar trebui să fie lăsat în pace de-a pururi, să-şi continue 
mişcarea în spaţiu. 

— Eşti de acord cu el? întrebă Trevize. 

Pelorat dădu din cap, cu tristeţe: 

— Nu chiar. Dar ela spus că în ritmul în care 
radioactivitatea continua să crească, planeta trebuie să fi 
devenit complet nelocuibilă la puţină vreme de la 
efectuarea transferului de populaţie, iar acum probabil că 
este puternic incandescent, astfel încât nimeni nu se poate 
apropia de el. 

— Prostii, spuse hotărât Trevize. O planetă nu poate 
deveni radioactivă. Radioactivitatea ei nu poate creşte. 

— Dar Monolee este atât de sigur! Atât de mulţi oameni cu 
care am vorbit pe diferite lumi sunt în consens în această 
privinţă - că Pământul este radioactiv! Cu siguranţă, nu are 
rost să continuăm. 

Trevize inspiră adânc, după care vorbi, controlându-şi cu 
atenţie vocea: 

— Prostii, Janov. Nu este adevărat. 

— Ei prietene, spuse Pelorat, acum nu trebuie să crezi un 
anumit lucru doar pentru că vrei să-l crezi. 

— Dorinţele mele nu intervin câtuşi de puţin. Pe fiecare 
planetă, una după alta, descoperim că informaţiile despre 
Pământ au fost şterse. Pentru ce să fie şterse dacă nu este 
nimic de ascuns? Dacă pământul este mort, radioactiv, şi 
nimeni nu se poate apropia de el, pentru ce să fie ascuns? 

— Nu ştiu, Golan. 

— Ba da, ştii. Atunci când ne apropiam de Melpomenia, 
spuneai că povestea cu radioactivitatea ar putea fi a doua 
metodă. Distrugerea arhivelor pentru a elimina informaţiile 
precise cu privire la Pământ, zvonul cu radioactivitatea 
pentru a introduce informaţii false, ambele sunt de natură 


să descurajeze orice încercare de a găsi Pământul. Dar noi 
nu trebuie să ne lăsăm cuprinşi de descurajare. 

— De fapt spuse Bliss, după impresia ta de nezdruncinat, 
steaua din apropiere este soarele Pământului. Atunci, 
pentru ce să mai facem speculaţii cu privire la 
radioactivitate? Ce mai contează? De ce să nu mergem spre 
steaua învecinată, să verificăm dacă acolo se găseşte 
Pământul, şi, în acest caz, în ce stare este? 

— Pentru că cei de pe Pământ, spuse Trevize, trebuie să 
fie, în felul lor, extraordinar de puternici. Aş prefera să mă 
apropii având ceva informaţii despre Pământ şi locuitorii lui. 
Deocamdată, din moment ce continui să nu aflu nimic, ar fi 
periculos să mă apropii de el. Propunerea mea este să vă 
las pe voi aici pe Alfa, şi să merg de unul singur. Riscul unei 
singure vieţi este şi aşa suficient. 

— Nu, Golan, spuse Pelorat cu aprindere. Bliss şi copilul ar 
putea aştepta aici, dar eu trebuie să merg cu tine. Eu caut 
Pământul încă dinainte de a te naşte tu şi nu pot sta 
deoparte când capătul drumului este atât de aproape, 
oricare ar fi pericolele care ne ameninţă. 

— Bliss şi copilul nu vor aştepta aici, spuse Bliss. Eu sunt 
Gaia, iar Gaia te poate apăra, chiar şi împotriva Pământului. 
— Sper că ai dreptate, spuse întunecat Trevize, dar Gaia 
nu a putut împiedica eliminarea primelor amintiri privind 

rolul Pământului în fondarea ei. 

— Acest lucru s-a întâmplat în vremurile de început ale 
Gaiei, când încă nu era bine organizată, încă nu evoluase. 
Acum, altfel stau lucrurile. 

— Sper că aşa este... Sau ai căpătat cumva informaţii 
despre Pământ în această dimineaţă, şi noi nu ştim? 'Ţi-am 
cerut să vorbeşti cu una dintre bătrânele de pe aici. 

— Şi aşa am făcut. 

— Ce ai aflat? întrebă Trevize. 

— Nimic despre Pământ. În privinţa asta, vid complet. 

— Aha. 

— Dar aceşti oameni sunt nişte biotehnologi avansați. 


— Ce spui? 

— Pe această mică insulă, au crescut şi testat nenumărate 
varietăţi de plante şi animale, şi au construit un echilibru 
ecologic adecvat, stabil şi autosuficient, în ciuda puţinelor 
specii cu care au pornit la drum. Au îmbunătăţit viaţa 
oceanică pe care au găsit-o la sosire, acum câteva mii de 
ani, crescându-i valoarea nutritivă şi rafinându-i gustul. 
Biotehnologia lor a făcut din această lume un corn al 
abundenței. Au planuri şi pentru ei înşişi. 

— Ce fel de planuri? 

— Sunt perfect conştienţi că nu au cum să se extindă în 
actualele condiţii, spuse Bliss, limitați fiind de acest mic 
petic de pământ, dar visează să devină amfibii. 

— Să devină ce? 

— Amfibii. Au de gând să-şi dezvolte branhii, pe lângă 
plămâni. Visează să poată petrece perioade mari de timp 
sub apă; să descopere regiuni mai puţin adânci şi să 
construiască clădiri pe fundul oceanului. Cea care mi-a 
vorbit despre aceste lucruri strălucea de entuziasm, dar a 
recunoscut că acest ţel al Alfanilor este vechi de câteva sute 
de ani, şi că progresul înregistrat a fost foarte mic, poate 
chiar inexistent. 

— Iată două domenii în care ar putea fi mai evoluaţi decât 
noi, spuse Trevize. Controlul vremii şi biotehnologia. Mă 
întreb care le-or fi tehnicile. 

— Chiar dacă am da peste specialişti, spuse Bliss, este 
posibil să nu discute despre aşa ceva cu noi. 

— Nu acesta este principalul nostru scop aici, spuse 
Trevize, dar cu siguranţă că Fundaţia ne-ar fi îndatorată 
dacă ar putea învăţa câte ceva de la această lume 
miniaturală. 

— Şi noi reuşim să controlăm destul de bine vremea, pe 
Terminus, spuse Pelorat. 

— Multe lumi o controlează, spuse Trevize, dar 
întotdeauna în ansamblu. Alfanii controlează vremea pe o 


mică porţiune a lumii, şi trebuie să aibă tehnici pe care noi 
nu le cunoaştem... Altceva, Bliss? 

— Invitaţii sociale. Aceşti oameni par să aprecieze 
vacanţele, atunci când se pot elibera de lucrările 
pământului şi de pescuit, în această seară, după cină, va fi 
un festival al muzicii. V-am mai spus deja. Mâine, în timpul 
zilei, va avea loc un festival pe plajă. După toate aparențele, 
pe întreg cuprinsul insulei va fi o reuniune a tuturor celor 
care se pot elibera de muncile câmpului pentru a se bucura 
de apă şi pentru a sărbători soarele, întrucât în următoarea 
zi va ploua. Flota de pescuit se va întoarce mâine dimineaţă, 
înaintea ploii, iar seara va fi un festival al hranei, când toată 
lumea va gusta din peştele capturat. 

— Mesele sunt şi aşa destul de săţioase, se plânse Pelorat. 
Mă întreb cum ar putea arăta un festival al hranei. 

— Bănuiesc că se va insista mai puţin asupra cantităţii, şi 
mai mult asupra calităţii. În orice caz, toţi patru suntem 
invitaţi să participăm la festivalul muzicii, care va avea loc 
în această seară. 

— Cu instrumentele antice? întrebă Trevize. 

— Exact. 

— Prin ce anume sunt antice? Au computere primitive? 

— Nu, nu. Aici vine partea interesantă. Nu este deloc 
muzică electronică, ci mecanică. Mi-au descris-o. Freacă 
nişte corzi, suflă în tuburi, şi bat pe diferite suprafeţe 
rezonante. 

— Sper că nu vorbeşti serios, spuse îngrozit Trevize. 

— Ba da. Şi am înţeles că Hiroko a ta va sufla într-unul din 
acele tuburi - am uitat cum îi zice - deci ar trebui să fii 
capabil să suporţi. 

— Mie mi-ar place mult să merg, spuse Pelorat. Ştiu foarte 
puţine lucruri despre muzica primitivă şi aş vrea să o aud. 

— Nu este „Hiroko a mea”, spuse Trevize cu răceală. Dar 
ce crezi, instrumentele sunt de tipul celor folosite cândva 
pe Pământ? 


— Aşa am înţeles, spuse Bliss. Cel puţin, femeia Alfană a 
spus că au fost concepute cu mult înainte de venirea 
strămoşilor ei aici. 

— În cazul acesta, spuse Trevize, s-ar putea să merite să 
ascultăm scârţâitul, suflatul, şi băngănitul, în speranţa că 
vom obţine ceva informaţii referitoare la Pământ. 

Destul de ciudat, dar cea mai încântată de perspectiva 
unei serate muzicale era Fallom. Ea şi cu Bliss făcuseră baie 
în micuța clădire din spatele casei. Acea căsuţă avea o baie 
cu apă curentă fierbinte şi rece (sau, mai degrabă, caldă şi 
rece), o cadă, şi o comodă. Totul era curat, în perfectă stare 
de funcţionare şi, în după-amiaza târzie, era bine luminată 
şi primitoare. 

Ca întotdeauna, Fallom era fascinată de sânii lui Bliss iar 
Bliss se mărgini să spună (acum, că Fallom înţelegea 
limbajul Galactic) că aşa erau oamenii de pe lumea ei. La 
care Fallom întrebă, inevitabil: 

— De ce? 

Bliss, după un timp de gândire, îi dădu replica universală: 

— De-aia! 

Când terminară, Bliss o ajută să-şi pună lenjeria intimă 
dată de Alfani, şi reuşi să găsească modul de a-i trage fusta 
pe deasupra. Părea destul de rezonabil să o lase pe Fallom 
dezbrăcată de la brâu în sus. Îşi puse şi ea o fustă Alfană 
(cam strâmtă la şolduri), după care urmă bluza. Era o 
prostie să aibă reţineri în a-şi expune sânii într-o societate 
în care toate femeile o făceau, mai ales că nu îi avea mari şi 
erau la fel de frumoşi ca ai celorlalte, dar... 

Urmară cei doi bărbaţi, unul după altul, Trevize 
mormăindu-şi nemulţumirea - catacteristică universală a 
bărbaţilor - vizavi de timpul irosit de femei în baie. 

Bliss o puse pe Fallom să se învârtă pe loc, pentru a se 
asigura că fusta nu îi va aluneca de coapsele şi fesele 
băieţeşti. 

— Este o fustă foarte frumoasă, Fallom, spuse ea. Îţi place? 

Fallom se privi în oglindă şi spuse: 


— Da, îmi place. Totuşi, nu-mi va fi frig fără nimic sus? 
Şi îşi plimbă mâinile pe deasupra pieptului descoperit. 
— Nu cred, Fallom. Pe lumea asta este destul de cald. 
— Tu ţi-ai acoperit pieptul. 

— Da, aşa e. Aşa se procedează pe lumea mea. Acum, 
Fallom, urmează să ne întâlnim cu foarte mulţi Alfani, în 
timpul cinei şi după aceea. Crezi că poţi suporta? 

Fallom părea nefericită, şi Bliss continuă: 

— Voi sta în dreapta ta şi te voi ţine lipită de mine. Pel va 
sta în stânga, iar Trevize, de cealaltă parte a mesei, în faţa 
ta. Nu vom lăsa pe nimeni să-ţi vorbească, şi nu vei fi 
obligată să vorbeşti cu nimeni. 

— Voi încerca, Bliss. 

— După aceea, spuse Bliss, câţiva Alfani vor cânta în felul 
lor, pentru noi. Ştii ce este muzica? 

Fredonă o bucată de muzică electronică, încercând să 
imite sunetele cât putea ea de bine. 

Figura lui Fallom se lumină: 

— Vrei să spui FE, 

Ultimul cuvânt era pe limba ei. Începu să cânte. 

Bliss făcu ochii mari. Era o melodie minunată, deşi 
necizelată, şi bogată în triluri. 

Într-adevăr, spuse ea. Muzică. 

Fallom spuse, entuziasmată: 

— Jemby făcea... 

Ezită, apoi se hotări să pronunţe cuvântul Galactic: 

— ... muzică mereu. Făcea muzică la XXX****, 

Din nou un cuvânt pe limba ei. Bliss repetă, nesigură: 

— La un fifil? 

Fallom râse: 

— Nu fifil, Fr, 

Cu cele două cuvinte pronunţate unul după altul, Bliss 
reuşi să-şi dea seama de diferenţă, dar renunţă să-l 
reproducă pe al doilea. 

— Cum arată? întrebă ea. 


Vocabularul lui Fallom era deocamdată limitat, insuficient 
pentru o descriere precisă. lar gesturile făcute de ea nu 
reuşiră să inspire în mintea lui Bliss nici o formă clară. 

— Mi-a arătat cum se foloseşte *******, spuse Fallom cu 
mândrie. Foloseam degetele la fel ca şi Jemby, dar el mi-a 
spus că în curând nu voi mai avea nevoie. 

— Este minunat, dragă. După cină, vom vedea dacă Alfanii 
sunt la fel de buni la muzica pe cât eraţi tu şi cu Jemby. 

Ochii lui Fallom străluciră; cu mintea ocupată de 
perspective frumoase, reuşi să treacă cu bine de o cină 
bogată, în ciuda mulţimii, a râsetelor şi a zgomotelor din 
jurul ei. Doar o singură dată, când se răsturnă din greşeală 
o farfurie, declanşând strigăte agitate chiar în apropiere de 
ea, Fallom păru speriată, dar Bliss o strânse prompt, într-o 
îmbrăţişare caldă şi protectoare. 

— Mă întreb dacă nu cumva putem aranja să mâncăm 
singuri, murmură ea spre Pelorat. Altfel, va trebui să 
plecăm de pe această lume. E şi aşa destul de neplăcut că 
trebuie să mănânc toate aceste proteine de animale Izolate, 
însă măcar trebuie să o fac în linişte. 

— Nu fac decât să-şi manifeste buna dispoziţie, spuse 
Pelorat. 

EI ar fi fost capabil să îndure orice, punând totul pe seama 
comportamentului şi credințelor primitive. 

Apoi cina luă sfârşit, şi se anunţă că festivalul va începe în 
curând. 

Sala în care urma să aibă loc festivalul muzicii era cam la 
fel de mare ca şi sala de mese, cu scaune pliante (pe care 
Trevize le găsi foarte incomode) pentru aproximativ o sută 
cincizeci de oameni. Ca oaspeţi de onoare, vizitatorii fură 
conduşi în rândul din faţă, şi numeroşi Alfani făcură 
comentarii politicoase şi favorabile referitoare la 
îmbrăcămintea lor. 

Ambii bărbaţi erau goi de la brâu în sus, şi Trevize îşi 
încorda muşchii abdominali ori de câte ori îşi aducea 
aminte. Din când în când, cobora privirea în jos, auto- 


admirându-şi pieptul acoperit de păr negru. Pelorat, 
puternic preocupat să observe tot ceea ce se afla în jurul 
său, era indiferent la propria înfăţişare. Bluza lui Bliss 
atrase priviri nedumerite, dar nimeni nu făcu vreun 
comentariu. 

Trevize observă că sala era doar pe jumătate plină, şi 
majoritatea audienței era formată din femei, foarte mulţi 
bărbaţi fiind plecaţi pe mare. 

Pelorat îl înghionti şi îi şopti: 

— Au electricitate. 

Trevize privi spre tuburile verticale de pe pereţi şi tavan, 
împrăştiau o lumină blândă. 

— Tuburi fluorescente, spuse el. Foarte primitiv. 

— Da, dar sunt utile, şi avem chestii din astea în casă şi la 
baie. Credeam că au doar un rol decorativ. Dacă putem afla 
cum se pun în funcţiune, nu vom mai fi obligaţi să stăm în 
întuneric. 

— Ar fi putut să ne spună, făcu Bliss iritată. 

— S-au gândit că ştim, spuse Pelorat. Că toată lumea ar 
trebui să ştie. 

De după cortine ieşiră patru femei care se aşezară, 
formând un grup în spaţiul din faţă. Fiecare ţinea în mână 
câte un instrument din lemn lăcuit, toate identice ca formă, 
dar greu de descris. Instrumentele erau net diferite ca 
mărime. Unul era foarte mic, două ceva mai mari, iar al 
patrulea foarte mare. Fiecare femeie mai ţinea în cealaltă 
mână câte o tijă lungă. 

Auditoriul fluieră uşor la apariţia lor şi, ca răspuns, cele 
patru femei se înclinară. Fiecare purta o bandă de pânză 
strânsă peste sâni, ca pentru a-i împiedica să se atingă de 
instrumente. 

Trevize, interpretând fluierăturile ca pe un semn de bună 
primire, sau de plăcere anticipată, găsi că este politicos să 
fluiere şi el. Fallom se alătură cu un tril asurzitor care era 
pe cale să atragă atenţia, când o presiune a mâinii lui Bliss 
o făcu să se oprească. 


Trei dintre femei, fără alte pregătiri, îşi puseră 
instrumentele sub bărbie; cel mai mare dintre instrumente 
rămase între picioarele celei de-a patra, sprijinindu-se de 
podea. Tija lungă din mâna fiecăreia era plimbată pe 
deasupra corzilor, pe aproape toată lungimea 
instrumentului, în timp ce degetele mâinii drepte alunecau 
rapid pe la capetele superioare ale corzilor. 

Aceasta, gândi Trevize, era „scârţâiala” la care se 
aşteptase, însă nu suna deloc ca o scârţâială. Era o 
succesiune blândă şi melodică de sunete; fiecare 
instrument îşi interpreta propria partitură, şi totul fuziona 
într-un mod plăcut. 

Îi lipsea infinita complexitate a muzicii electronice 
(„adevărata muzică”, nu se putu opri Trevize să gândească) 
şi avea o anume monotonie. Totuşi, cu trecerea timpului, 
urechea i se obişnui cu sistemul ciudat de sunete şi începu 
să „prindă” subtilităţile. Era obositor, şi se gândi cu regret 
la strălucirea, precizia matematică şi puritatea muzicii 
adevărate, dar îi veni ideea că dacă ar asculta suficient de 
mult timp muzica acestor instrumente simple de lemn, s-ar 
putea să înceapă să-i placă. 

De-abia după patruzeci şi cinci de minute apăru Hiroko. Îl 
remarcă imediat pe Trevize în primul rând, şi îi zâmbi. El se 
alătură cu tot sufletul audienței care începuse să fluiere 
blând, în semn de satisfacţie. Fata arăta minunat, îmbrăcată 
cu o fustă lungă şi rafinată, avea o floare mare în păr şi 
nimic pe deasupra sânilor, din moment ce (după toate 
aparențele) nu exista pericolul ca aceştia să se atingă de 
instrument. 

Instrumentul său se dovedi a fi un tub de lemn închis la 
culoare, lung de aproximativ două treimi de metru, şi gros 
de aproape doi centimetri. Duse instrumentul la buze şi 
suflă într-o deschizătură aflată la unul din capete, 
producând un sunet subţire, duios, care crescu în înălţime 
pe măsură ce degetele sale manipulau nişte obiecte de 
metal dispuse în lungul tubului. 


La primul sunet, Fallom o strânse pe Bliss de mână şi 
spuse: 

— Bliss, acesta este un XXX*E**, 

Şi pronunţă din nou cuvântul care lui Bliss i se păruse că 
aduce cu „fifil”. 

Bliss dădu ferm din cap spre Fallom, care spuse, coborând 
vocea: 

— Ba da, este! 

Câţiva spectatori priveau în direcţia lui Fallom. Bliss îi 
acoperi hotărâtă gura, cu mâna, se aplecă şi îi murmură în 
ureche, cu o forţă aproape subliminală: 

— Linişte! 

După aceea, Fallom o ascultă pe Hiroko în linişte, dar 
degetele i se mişcau spasmodic, ca şi cum apăsau obiectele 
aflate în lungul unui instrument imaginar. 

Ultima parte a concertului fu susţinut de un bărbat în 
vârstă purtând pe umeri un instrument eu caneluri pe 
laturi. Îl strângea şi îl întindea, în timp ce cu una dintre 
mâini parcurgea rapid o succesiune de obiecte albe şi 
negre aflate la unul dintre capete, apăsându-le mai multe 
odată. 

Trevize găsi că aceste sunete erau deosebit de obositoare, 
chiar barbare şi neplăcute, ca amintirea lătratului câinilor 
de pe Aurora - nu din cauză că sunetul semăna cu un lătrat, 
ci din cauză că emoţiile pe care le stârnea erau 
asemănătoare. Bliss părea ca şi cum era pe cale să-şi ducă 
mâinile la urechi pentru a le acoperi, iar Pelorat avea o 
încruntătură pe faţă. Doar Fallom părea, să se distreze, din 
cauză că bătea uşor cu piciorul în podea, iar Trevize, după 
ce remarcă acest lucru, îşi dădu seama, surprins, că ritmul 
muzicii se potrivea perfect cu bătaia din picior a lui Fallom. 

Muzica luă, în cele din urmă, sfârşit, şi se produse o 
adevărată furtună de fluierături, trilul lui Fallom acoperind 
clar toate celelalte zgomote. 

Apoi auditoriul se sparse în grupuri mici, conversând, şi 
deveni la fel de gălăgios ca în toate reuniunile publice ale 


Alfanilor. Persoanele care concertaseră stăteau în partea 
din faţă a camerei şi discutau cu cei veniţi să le felicite. 

Fallomse eliberă din priza lui Bliss şi alergă spre Hiroko. 

— Hiroko, strigă ea aproape sufocându-se. Lasă-mă să văd 
eee ice 

— Ce anume, dragă? spuse Hiroko. 

— Lucrul cu care ai făcut muzica. 

— Aha, râse Hiroko. Acesta flaut este, mititico. 

— Pot să-l văd? 

— Bine. 

Hiroko deschise o cutie şi scoase instrumentul. Era 
compus din trei părţi separate, dar le asambla rapid; i-l 
întinse lui Fallom cu muştiucul spre buze şi spuse: 

— Uite, stârneşte-ţi suflarea pe aici. 

— Ştiu, ştiu, spuse nerăbdătoare Fallom dând să apuce 
flautul. 

Automat, Hiroko îl smulse şi îl ridică: 

— Suflă, copilă, dar nu îl atinge. 

Fallom părea dezamăgită: 

— Atunci, pot să mă uit la el? Nu îl ating. 

— Desigur, drăguță. 

Întinse din nou flautul şi Fallom îl privi cu aviditate. 

Apoi, lumina fluorescentă din cameră păli foarte uşor, şi se 
făcu auzit sunetul unei note de flaut, uşor şovăielnic şi 
fluctuant. 

Hiroko, surprinsă, era aproape să scape flautul, iar Fallom 
strigă: 

— Am reuşit! Am reuşit! Jemby mi-a spus că odată am să 
pot! 

— Tu ai scos sunetul acesta? întrebă Hiroko. 

— Da, eu. Eu. 

— Dar cum ai reuşit, copilă? 

Bliss spuse, roşie de ruşine: 

— Îmi cer scuze, Hiroko. Am să o iau de aici. 

— Nu, spuse Hiroko. Să mai facă încă o dată vreau. 


Câţiva dintre Alfanii din apropiere se strânseră să 
privească. Fallom avea fruntea încreţită, ca şi cum făcea 
eforturi mari. luburile fluorescente păliră mai puternic 
decât prima dată, şi se auzi din nou vibrația unei note de 
flaut, de această dată pură şi stabilă, urmată de o 
succesiune dezordonată de sunete, în timp ce obiectele de 
metal din lungul flautului se mişcau de capul lor. 

— Este un pic diferit faţă de *******, spuse Fallom cu 
răsuflarea un pic tăiată. 

Ca şi cum suflarea care activase flautul fusese a ei, şi nu 
aer dirijat de la distanţă. 

— Probabil că foloseşte energie de la curentul electric ce 
trece prin tuburile fluorescente, spuse Pelorat spre Trevize. 

— Încearcă din nou, spuse Hiroko cu voce sugrumată. 

Fallom închise ochii. Nota era acum mai uşoară, şi sub un 
control mai ferm. Flautul cânta parcă de unul singur, 
acţionat de energia transdusă de lobii încă imaturi ai 
creierului lui Fallom. Notele care la început fuseseră 
aproape dezordonate intrară într-o succesiune melodioasă. 
Toată lumea din sală se adunase acum în jurul lui Hiroko şi 
al lui Fallom, Hiroko ţinând uşor flautul la capete, între 
degetul mare şi arătător de la fiecare mână, şi Fallom, cu 
ochii închişi, comandând curentul de aer şi mişcarea 
clapelor. 

— Este melodia pe care am cântat-o eu, şopti Hiroko. 

— Mi-o aduc aminte, spuse Fallom dând încet din cap şi 
încercând să nu îşi perturbe concentrarea. 

— Nu ţi-a scăpat nici o notă, spuse la sfârşit Hiroko. 

— Dar nu a fost bine, Hiroko. Nu ai cântat bine. 

— Fallom! strigă Bliss. Nu este politicos ceea ce spui. Nu 
trebuie... 

— Vă rog, spuse categoric Hiroko, nu vă băgaţi. De cenua 
fost bine, copilă? 

— Pentru că eu aş fi cântat în alt fel. 

— Atunci, arată-mi. 


Flautul cântă din nou, dar într-un mod mai complicat, 
deoarece forţele care acționau clapele o făceau într-o 
succesiune mai rapidă şi în combinaţii mai elaborate decât 
înainte. Muzica era mai complexă, şi infinit mai 
sentimentală şi mişcătoare. Hiroko stătea dreaptă, şi în tot 
restul camerei nu se mai auzea nici un zgomot. 

Chiar şi după ce Fallom termină de cântat, nu se auzi nici 
un sunet până când Hiroko nu inspiră adânc şi spuse: 

— Micuţo, ai mai cântat vreodată melodia asta? 

— Nu, spuse Fallom, înainte nu puteam să mă folosesc 
decât de degete, dar nu pot mişca degetele pentru a face 
flautul să cânte astfel. 

Apoi, simplu şi fără urmă de îngâmfare: 

— Nimeni nu poate. 

— Poţi să cânţi şi altceva? 

— Pot să inventez. 

— Vrei să spui... să improvizezi? 

Fallom se încruntă auzind cuvântul şi privi spre Bliss. Bliss 
aprobă cu o mişcare a capului, şi Fallom spuse: 

— Da. 

— Atunci, te rog să o faci, spuse Hiroko. 

Fallom făcu o pauză de un minut sau două pentru gândire, 
apoi începu încet, cu o foarte simplă succesiune de note, 
totul fiind ca într-un vis. Luminile fluorescente păleau şi 
străluceau în funcţie de cantitatea de energie necesară 
activării instrumentului. Nimeni nu remarcase acest lucru, 
pentru că fluctuaţia părea să fie efectul muzicii şi nu cauza, 
ca şi cum un spirit electric invizibil asculta de ordinele 
notelor muzicale. 

Combinația de sunete se repetă un pic mai puternic, apoi 
un pic mai complex, apoi cu variaţii care, fără a se pierde 
combinaţia de bază, o făceau mai tulburătoare şi mai 
fascinantă, până când toţi rămaseră aproape fără 
respiraţie. Şi în final, cobori mult mai repede decât urcase, 
sugerând un plonjon care aduse auditoriul înapoi pe 
pământ, deşi rămăseseră cu impresia că pluteau în aer. 


Aerul fu pur şi simplu sfâşiat de o adevărată furtună de 
aplauze; chiar şi Trevize, obişnuit cu un gen de muzică total 
diferit, gândi cu tristeţe: 

Nu voi mai auzi niciodată aşa ceva. 

Când se făcu din nou - cu multă greutate - linişte, Hiroko 
întinse flautul: 

— 'Ţine-l, Fallom, al tău este! 

Fallom se întinse avidă după el, dar Bliss prinse braţul 
întins al copilului şi spuse: 

— Nu îl putem lua, Hiroko. Este un instrument de valoare. 

— Am altul, Bliss. Nu la fel de bun, dar aşa-i corect. 
Instrumentul aista aparţine aceluia care cântă mai bine. 
Niciodată nu am auzit o astfel de muzică şi ar fi o greşeală 
din partea mea să am un instrument fără a scoate din el tot 
ce se poate. Ce mult aş vrea să ştiu şi eu cum se poate cânta 
la instrument fără a-l atinge! 

Fallom luă flautul şi, cu o expresie de adâncă mulţumire, îl 
strânse la piept. 

Fiecare dintre cele două camere ale locuinţei ce le fusese 
repartizată era luminată de un tub fluorescent. Camera de 
baie avea încă unul. Luminiţa era slabă şi incomodă pentru 
citit, dar cel puţin nu mai era întuneric. 

Şi totuşi, întârziară afară. Cerul era plin de stele, un lucru 
întotdeauna fascinant pentru cineva născut pe Terminus. 
Acolo, cerul nopţii, era întunecat, şi nu se observa decât o 
vagă urmă a norului Galactic. 

Hiroko îi însoţise pe drumul înapoi spre camere, de teamă 
ca oaspeţii să nu se rătăcească sau să se împiedice de ceva. 
Tot drumul o ţinu pe Fallom de mână, şi apoi, după ce le 
arătă cum se aprind tuburile fluorescente, rămase afară cu 
ei. 

Bliss încercă încă o dată, deoarece era clar că Hiroko se 
afla într-o stare de puternic conflict emoţional: 

— Serios, Hiroko, nu putem accepta flautul. 

— Nu, Fallom trebuie să-l păstreze. 

Însă avea o expresie de parcă era pe marginea prăpastiei. 


Trevize continua să privească cerul. Noaptea era într- 
adevăr întunecată, un întuneric slab afectat de picătura de 
lumină care venea din camere; şi cu atât mai puţin de 
slabele scânteieri venind de la celelalte case aflate în 
depărtare. 

— Hiroko, spuse el, vezi steaua aceea, care este aşa de 
strălucitoare? Cum se numeşte? 

Hiroko ridică o privire absentă şi spuse, fără prea mare 
interes: 

— Este Sora. 

— De ce este numită astfel? 

— La fiecare optzeci de Ani Standard face un tur complet 
în jurul soarelui nostru. În aiastă perioadă a anului, este o 
stea de seară. Totuşi, este vizibilă şi ziua, când apare 
deasupra orizontului. 

Bun, gândi Trevize. Nu este complet ignorantă în 
probleme de astronomie. 

— Ştii că Alfa are o altă soră, una foarte mică şi palidă, 
care este mult, mult mai departe decât acea stea 
strălucitoare? Nu o poţi zări fără telescop. (Nici el nu o 
văzuse, nu îşi bătuse capul să o caute, dar computerul avea 
informaţia în băncile sale de date.) 

Ea spuse indiferentă: 

— Ni s-a spus la şcoală. 

— Dar ce spui de aceea? Vezi acele şase stele în zig-zag? 

— Este Casiopeea, spuse Hiroko. 

— De ce îi spune astfel? 

— Nu ştiu. Nimic nu ştiu despre astronomie, respectat 
Trevize. 

— Vezi cea mai joasă stea din zig-zag, cea mai 
strălucitoare din tot grupul? Ce este? 

— Este o stea. Numele nu i-l cunosc. 

— Dar, exceptând cele două stele surori, este steaua cea 
mai apropiată de Alfa. Se află la doar un parsec depărtare. 

— Da? Nu ştiam, spuse Hiroko. 


— Nu ar putea fi steaua în jurul căreia orbitează 
Pământul? 

Hiroko privi steaua cu o uşoară sclipire de interes. 

— Nu ştiu, spuse ea. N-am auzit pe nimeni să spună aşa 
ceva. 

— Nu crezi că ar putea fi? 

— De unde să ştiu? Nimeni nu ştie unde ar putea fi 
Pământul. Eu... Eu trebuie să vă părăsesc acum. Mâine îmi 
vine rândul să lucrez la câmp, înainte de festivalul plăjii. Ne 
vom vedea cu toţii acolo, imediat după prânz. Da? Da? 

— Bineînţeles, Hiroko. 

Ea plecă deodată, aproape în fugă, dispărând în întuneric. 
Trevize privi în urma ei, apoi îi urmă pe ceilalţi, intrând în 
coliba slab luminată. 

— "Ţi-ai putut da seama dacă nu cumva minţea în privinţa 
Pământului, Bliss? întrebă el. 

Bliss dădu din cap. 

— Nu cred că minţea. Este într-o stare de puternică 
tensiune nervoasă, lucru de care mi-am dat seama de-abia 
după concert. Tensiunea exista dinainte de a întreba tu de 
stele. 

— Din cauză că a renunţat la flaut, crezi? 

— Poate. Nu-mi dau seama. 

Se întorse spre Fallom: 

— Fallom, vreau să mergi acum în camera ta. Când eşti 
gata de culcare, mergi în camera de baie, foloseşti toaleta, 
te speli pe mâini, pe faţă, şi pe dinţi. 

— Aş vrea să cânt la flaut, Bliss. 

— Numai puţin, şi foarte încet. Înţelegi, Fallom? Iar atunci 
când îţi voi spune să încetezi, încetezi. 

— Da, Bliss. 

Cei trei erau acum singuri; Bliss stătea aşezată pe singurul 
scaun din cameră, iar cei doi bărbaţi ocupară fiecare câte 
un pat. 

— Are vreun rost să mai rămânem pe planeta asta? 
întrebă Bliss. 


Trevize ridică din umeri: 

— N-am apucat să discutăm despre legătura dintre 
Pământ şi instrumentele străvechi. Poate aflăm ceva 
interesant. De asemenea, poate merită să aşteptăm 
întoarcerea flotei de pescuit. Bărbaţii ar putea cunoaşte 
ceva în plus faţa de cei care stau acasă. 

— Foarte improbabil, după părerea mea, spuse Bliss. Eşti 
sigur că nu ochii negri ai lui Hiroko sunt cei care te ţin 
legat? 

Trevize spuse, iritat: 

— Nu te înţeleg, Bliss. Ce treabă ai tu cu ceea ce am eu de 
gând să fac? Pentru ce îţi arogi dreptul de a-mi face 
morală? 

— Nu mă interesează moralitatea ta. Această problemă 
afectează expediţia noastră. Vrei să descoperi Pământul 
pentru a lua o decizie finală privind corectitudinea alegerii 
Galaxiei în detrimentul lumilor Izolate. Eu doresc să iei 
decizia. Spui că ai nevoie să vizitezi Pământul pentru a o 
lua, şi pari convins că Pământul se învârte în jurul acelei 
stele de pe cer. Bun, atunci să mergem acolo. Recunosc că 
ar fi fost util să avem ceva informaţii în plus înainte de a 
face acest pas, dar pentru mine este clar că de aici nu avem 
ce informaţii să primim. Nu vreau să rămân doar din cauză 
că ţie îţi place compania lui Hiroko. 

— Poate că o să plecăm, spuse Trevize. Dă-mi timp de 
gândire, şi Hiroko nu va avea nici o influenţă asupra 
hotărârii mele, te asigur. 

— Eu simt că ar trebui să ne îndreptăm spre Pământ, 
spuse Pelorat, fie şi numai pentru a vedea dacă este sau nu 
radioactiv. Nu văd ce rost mai are aşteptarea. 

— Eşti sigur că nu eşti influenţat de ochii negri ai lui Bliss? 
făcu Trevize puţin înciudat. 

Apoi, imediat: 

— Nu, Janov, retrag ceea ce am spus. M-am purtat ca un 
copil. Totuşi... lumea asta este încântătoare, făcând chiar 
abstracţie de Hiroko, şi vreau să spun că în alte împrejurări 


aş fi fost tentat să rămân pentru totdeauna... Nu ai 
impresia, Bliss, că Alfa distruge teoria ta despre Izolaţi? 

— În ce fel? întrebă Bliss. 

— Ai susţinut că fiecare lume izolată devine periculoasă şi 
ostilă. 

— Chiar şi Comporellon, spuse Bliss pe un ton neutru, care 
este cam desprinsă de curentul principal al activităţii 
Galactice, deşi, teoretic, este o Putere Asociată a Federaţiei 
Fundaţiei. 

— Dar nu Alfa. Această lume este complet izolată, dar te 
poţi plânge de prietenia şi ospitalitatea lor? Ne hrănesc, ne 
îmbracă, ne adăpostesc, organizează festivaluri în cinstea 
noastră, ne îmbie să rămânem. Ce rău vezi la ei? 

— Niciunul, după toate aparențele. Hiroko îţi dă chiar şi 
trupul ei. 

Trevize replică, mânios: 

— Bliss, ce te deranjază pe tine în asemenea hal chestia 
asta? Nu mi-a dat trupul ei. Ne-am oferit reciproc trupurile. 
Amândoi am căzut de acord, şi a fost extrem de plăcut. Nici 
tu nu eziţi să-ţi oferi trupul, atunci când ai chef. 

— Te rog, Bliss, spuse Pelorat, Golan are perfectă 
dreptate. Nu ai nici un motiv să-i critici plăcerile personale. 
— Atâta vreme cât nu ne afectează pe noi, se încăpăţână 

Bliss. 

— Nu ne afectează, spuse Trevize. Vom pleca, te asigur. 
Întârzierea pentru căutarea unor informaţii în plus nu va fi 
lungă. 

— Şi totuşi, nu am încredere în Izolaţi, spuse Bliss, nici 
măcar atunci când fac cadouri. 

Trevize ridică braţele, exasperat: 

— Tu tragi o concluzie, după care deformezi realitatea 
astfel încât să i se potrivească. Ce-ar fi să... 

— Să nu mai spui aşa ceva, spuse amenințătoare Bliss. Eu 
nu sunt o simplă femeie. Eu sunt Gaia. Gaia, şi nu eu, se 
simte neliniştită. 

— Nu există nici un motiv să... 


În acel moment auziră pe cineva făcând zgomot la 
draperie. Trevize îngheţă. 

— Ce a fost asta? întrebă el în şoaptă. Bliss ridică uşor din 
umeri: 

— Dă la o parte draperia şi vezi. Ai zis că oamenii de aici 
sunt amabili, şi nu prezintă nici un pericol. 

Trevize ezită totuşi, până când se auzi o voce slabă 
spunând, de cealaltă parte: 

— Vă rog. Sunteu! 

Era vocea lui Hiroko. Trevize se grăbi să dea draperia la o 
parte. 

Hiroko intră repede. Avea obrajii umezi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bliss. 

Hiroko se agăţă de Trevize: 

— Să rezist nu am mai putut. Încercat-am, dar nu am mai 
putut suporta, trebuie să vă spun. Plecaţi, cu toţii. Luaţi 
repede copilul cu voi. Duceţi nava departe - departe de Alfa 
- cât mai sunteţi încă la adăpostul întunericului. 

— De ce? întrebă Trevize. 

— Pentru că altfel, muri-veţi; cu toţii. 

Cei trei Străini o priviră împietriţi, un moment îndelungat. 
Apoi vorbi Trevize: 

— Vrei să spui că semenii tăi ne vor omori? 

Hiroko spuse, lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji: 

— Eşti deja pe drumul morţii, respectat Trevize. Şi ceilalţi 
împreună cu tine... Cu mult timp în urmă, învățații noştri 
pus-au la punct un virus, inofensiv pentru noi, dar mortal 
pentru Străini. Noi am fost imunizaţi. 

Surescitată, scutura braţul lui Trevize: 

— Eşti infectat! 

— Cum? 

— Atunci când ne-am oferit plăcere. Aiasta-i una din 
modalităţi. 

— Dar mă simt foarte bine, spuse Trevize. 

— Deocamdată, virusul este inactiv. Activ va fi făcut atunci 
când se va întoarce flota de pescuit. Conform legilor 


noastre, toţi trebuie să ia parte la o atare decizie... chiar şi 
bărbaţii. Cu siguranţă că toţi vor decide că este necesar să 
muriţi, iar noi trebuie să vă ţinem aici până atunci, adică 
până peste două dimineţi. Plecaţi acum cât încă întuneric 
este şi nimeni nu bănuieşte nimic. 

— De ce fac semenii tăi acest lucru? întrebă Bliss cu 
asprime. 

— Pentru siguranţa noastră. Suntem puţini, şi mult avem. 
Nu dorim să fim deranjaţi de Străini. Dacă vine vreunul şi 
raportează bunăstarea noastră, şi alţii vor veni. Din acest 
motiv, atunci când soseşte o navă, siguri trebuie să fim că 
nu mai pleacă niciodată. 

— Bine, spuse Trevize, atunci tu pentru ce ne-ai prevenit? 

— Nu întreba care este motivul... nu, am să-ţi spun, pentru 
că aud acum din nou. Ascultă... 

Din camera alăturată, o puteau auzi pe Fallom cântând 
încet... şi deosebit de frumos. 

— Nu pot suporta distrugerea unei astfel de muzici, spuse 
Hiroko, deoarece şi tânăra va muri împreună cu voi. 

Trevize întreba, mohorât: 

— De asta i-ai oferit flautul lui Fallom? Pentru că ştiai că îl 
vei recăpăta, după ce va muri? 

Hiroko părea îngrozită de idee: 

— Nu, atunci nu m-am gândit la aşa ceva. Şi când, în cele 
din urmă, mi-a trecut prin minte, ştiut-am că nu trebuie să 
se întâmple. Plecaţi împreună cu copilul, luaţi şi flautul, pe 
care nu îl voi mai vedea niciodată. În spaţiu fi-veţi în 
siguranţă şi, rămas inactiv, virusul din corpul tău va muri 
după o vreme. În schimb, vă cer ca nimeni dintre voi să nu 
vorbească vreodată de această lume. Nimeni altcineva să 
nu afle de ea. 

— Nu vom vorbi, spuse Trevize. 

Hiroko ridică privirea. Întrebă, în şoaptă: 

— Pot să te mai sărut încă o dată înainte de plecare? 

— Nu, spuse Trevize. M-ai infectat o dată, şi este de ajuns. 

Apoi, cu mai puţină asprime, adăugă: 


— Nu plânge. Oamenii te vor întreba pentru ce plângi şi 
nu vei şti ce să le spui... Te voi ierta pentru ceea ce mi-ai 
făcut, având în vedere că acum te străduieşti să ne salvezi. 

Hiroko se redresă, îşi şterse cu grijă lacrimile de pe obraji 
cu dosul palmei, inspiră adânc, şi spuse: 

— Mulţumescu-ţi. 

După care plecă în fugă. 

— Stingem lumina, spuse Trevize, şi aşteptăm puţin. Apoi 
plecăm... Bliss, spune-i lui Fallom să termine de cântat. Nu 
uita să iei flautul, desigur... Apoi vom încerca să găsim 
drumul spre navă. Să sperăm că vom reuşi, în întunericul 
ăsta. 

— Îl vom găsi, spuse Bliss. Hainele mele sunt la bord şi, 
oricât de puţin, sunt şi ele Gaia. Gaia nu va avea nici o 
greutate în a o găsi pe Gaia. 

Dispăru în camera ei pentru a o pregăti pe Fallom. 

— Crezi că ne-au deteriorat nava pentru a ne ţine pe 
planeta asta? întrebă Pelorat. 

— Nu cred că se pricep la aşa ceva, spuse încrezător 
Trevize. 

Bliss ieşi, ţinând-o pe Fallom de mână, şi Trevize stinse 
luminile. 

Stătură tăcuţi în întuneric, aproximativ o jumătate de 
noapte după părerea lui Trevize, dar putea să fi trecut doar 
o jumătate de oră. Apoi Trevize dădu calm draperia la o 
parte. Cerul părea un pic mai noros, dar stelele străluceau. 
Sus pe cer se distingea Casiopeea, având în vârful de jos 
steaua strălucitoare care putea fi soarele Pământului. Aerul 
încremenise şi nu se auzea nici un sunet. 

Trevize ieşi cu precauţie, îndemnându-i pe ceilalţi să îl 
urmeze. Una dintre mâini se sprijini, aproape instinctiv, de 
patul biciului neuronic. Era sigur că nu va fi nevoie să îl 
folosească, dar... 

Bliss trecu în fată, ţinându-l de mână pe Pelorat, care îl 
prinsese pe Trevize. Cealaltă mână a lui Bliss o ţinea pe 
Fallom. Pipăind cu piciorul, în întunericul aproape total, 


Bliss îi conduse pe ceilalţi în direcţia în care simţea, foarte 
slab, caracteristicile Gaiane ale hainelor sale de la bordul 
lui Far Star. 

Partea a şaptea. 

PĂMÂNTUL. 

CAPITOLUL 19 

Radioactiv? 

FAR STAR SE DESPRINSE LIN, ridicându-se uşor prin 
atmosferă, părăsind insula întunecată de dedesubt. Cele 
câteva puncte luminoase de sub ei păliră şi dispărură. Pe 
măsură ce atmosfera devenea mai rarefiată, viteza navei 
creştea, iar punctele luminoase de pe cer se înmulţeau, 
strălucind din ce în ce mai puternic. 

În cele din urmă, putură contempla planeta Alfa, iluminată 
pe un singur pătrar, şi acesta în mare măsură acoperit de 
nori. 

— Nu cred că au o tehnologie spaţială activă, spuse 
Pelorat. Nu ne pot urmări. 

— Nu sunt sigur că asta e de natură să mă bine-dispună, 
spuse Trevize. 

Avea o figură mohorâtă, şi vocea îi era descurajată. 

— Sunt infectat, se plânse el. 

— Cu un virus inactiv, spuse Bliss. 

— Totuşi, poate deveni activ. Ei aveau o metodă. Ce 
metodă? 

Bliss ridică din umeri: 

— Hiroko a spus că virusul, lăsat inactiv, va muri în cele din 
urmă într-un corp la care nu este adaptat... aşa cum este al 
tău. 

— Serios? spuse Trevize cu furie. De unde ştie ea? De 
unde ştiu eu că declaraţia lui Hiroko nu a fost decât o 
minciună? Şi nu este posibil ca metoda de activare, oricare 
ar fi ea, să poată fi declanşată în mod natural? O substanţă 
chimică anume, un tip de radiaţie, un... un... cine ştie ce? 
Mă pot îmbolnăvi deodată, după care veţi muri şi voi. Sau, 
dacă acest lucru se întâmplă după ce ajungem pe o planetă 


intens populată, se poate declanşa o epidemie 
distrugătoare, pe care oameni fugind în disperare o vor 
purta pe alte lumi. 

O privi pe Bliss: 

— Poţi face ceva în această privinţă? 

Bliss dădu încet din cap: 

— Nu este simplu. Gaia are în componenţă paraziți... 
microorganisme, viermi. Ei reprezintă o parte benignă a 
echilibrului ecologic. Trăiesc şi contribuie la conştiinţa 
colectivă a lumii, dar nu se dezvoltă niciodată peste măsura. 
Trăiesc fără a face un rău notabil. Problema este, Trevize, 
că virusul care te afectează nu face parte din Gaia. 

— Ai spus „nu este simplu”, făcu încruntat Trevize. În 
condiţiile de faţă, poţi face o încercare, chiar dacă este 
dificil? Poţi localiza virusul din mine pentru a-l distruge? 
Dacă nu reuşeşti să faci asta, poţi măcar să-mi întăreşti 
sistemul de apărare? 

— Îţi dai seama ce-mi ceri, Trevize? Nu sunt familiarizată 
cu flora microscopică a trupului tău. Nu îmi este uşor să 
deosebesc un virus între celelalte celule, l-aş putea 
confunda cu o genă normală. Ar fi şi mai dificil să fac 
deosebirea dintre viruşii cu care corpul tău este obişnuit şi 
virusul cu care te-a infectat Hiroko. Voi încerca, Trevize, dar 
asta va cere mult timp, şi nu sunt sigură că voi reuşi. 

— Ai timp berechet la dispoziţie, spuse Trevize. Încearcă. 

— Desigur, spuse Bliss. 

— Dacă Hiroko a spus adevărul, Bliss, interveni Pelorat, ai 
putea găsi viruşi cărora deja le scade vitalitatea, şi le-ai 
putea accelera declinul. 

— Da, aş putea, spuse Bliss. Este o idee bună. 

— Nu te va mustra conştiinţa? o întrebă Trevize. Va trebui 
să distrugi fragmente preţioase de viaţă, să ştii! Viruşi! 

— Eşti ironic, Trevize, spuse Bliss cu răceală, dar ironic 
sau nu, ai pus degetul pe o dificultate reală. Totuşi, trebuie 
să te pun înaintea acestor viruşi. Îi voi omori dacă voi avea 


posibilitatea, nu te teme. La urma urmelor, chiar dacă nu aş 
avea o mare consideraţie pentru tine... 

În acest moment, gura i se deforma ca şi cum se străduia 
să îşi reprime un zâmbet. 

— „.„„atunci trebuie să ţin cont că Pelorat şi Fallom sunt şi 
ei în primejdie, şi ai putea avea încredere în sentimentele 
mele faţă de ei, dacă nu ai încredere în cele faţă de tine. Ai 
putea ţine cont că eu însămi sunt în primejdie. 

— Nu am nici un pic de încredere în dragostea ta pentru 
propria-ţi persoană, murmură Trevize. Eşti mereu gata să-ţi 
dai viaţa pentru o cauză mai înaltă. Însă am să accept 
argumentul tău în ceea ce îi priveşte pe Pelorat şi Fallom. 

După care spuse: 

— Nu aud flautul lui Fallom. S-a întâmplat ceva cu ea? 

— Nu, spuse Bliss. Doarme. Un somn perfect natural, la 
care eu nu am avut nici o contribuţie. Şi propun ca, după ce 
calculezi Saltul spre steaua care credem noi că este soarele 
Pământului, să facem cu toţii la fel ca şi ea. Eu am mare 
nevoie de somn, şi bănuiesc că şi tu eşti în aceeaşi situaţie, 
Trevize. 

— Da, daca am să reuşesc! Ştii, Bliss, ai avut dreptate. 

— În ce privinţă, Trevize? 

— În legătură cu Izolaţii. Noul Pământ nu era un paradis, 
oricât de mult ar fi dat această impresie. Ospitalitatea - 
toată acea prietenie exagerată de la început - era menită să 
ne adoarmă vigilenţa, astfel încât unul dintre noi să poată fi 
mai uşor de infectat. Şi tot teatrul de după aceea, 
festivalurile de tot felul, trebuiau să ne ţină pe loc până 
când se întorcea flota de pescuit şi se hotăra activarea. 
Totul ar fi decurs conform planului lor, dacă nu ar fi fost 
Fallom şi muzica ei. S-ar putea ca şi aici să fi avut dreptate. 

— În privinţa lui Fallom? 

— Da. Nu am fost de acord să o luăm, şi nu am fost 
niciodată mulţumit de prezenţa ei la bordul acestei nave. 
Este meritul tău, Bliss, că o avem aici, iar ea, inconştient, 
ne-a salvat. Şi totuşi... 


— Şi totuşi ce? 

— În ciuda acestui lucru, în continuare mă deranjează 
prezenţa lui Fallom. Nu ştiu de ce. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, Trevize, pot să-ţi spun 
că nu e cazul să pui totul pe seama lui Fallom. Hiroko a 
pretins că Fallom şi muzica ei a fost motivul, ca scuză 
pentru a comite un act de trădare faţă de Alfani. Poate a 
crezut ea însăşi acest lucru, dar mai era ceva în mintea ei, 
ceva ce am detectat vag dar nu am putut identifica cu 
certitudine, probabil pentru că îi era ruşine să-l recunoască 
în mod conştient. Am impresia că avea un sentiment cald 
pentru tine, şi nu dorea să te vadă murind. lar asta nu avea 
nici o legătură cu Fallom şi muzica ei. 

— Crezi? spuse Trevize. 

Şi zâmbi uşor, pentru prima dată de când părăsiseră Alfa. 

— Da, cred. Probabil că te pricepi foarte bine la femei. Ai 
convins-o pe Doamna Ministru Lizalor să ne permită să 
plecăm cu nava de pe Comporellon, şi ai influenţat-o pe 
Hiroko să ne salveze vieţile. Trebuie să recunoaştem 
meritele fiecăruia. 

Trevize zâmbi larg: 

— Dacă spui tu... Bun, deci ne îndreptăm spre Pământ. 

Dispăru în cabina de pilotaj cu un pas vioi. Pelorat, privind 
îndelung în urma lui, spuse: 

— De fapt, Bliss, l-ai mângâiat, nu-i aşa? 

— Nu, Pelorat, nu m-am atins de mintea lui. 

— Bineânţeles că te-ai atins, când i-ai flatat atât de 
puternic vanitatea masculină. 

— Într-un mod indirect, spuse Bliss zâmbind. 

— Chiar şi aşa, Bliss, îţi mulţumesc. 

După Salt, steaua care putea fi soarele Pământului se afla 
în continuare la o zecime de parsec depărtare. Era cel mai 
strălucitor obiect de pe cer, dar nu era decât o stea. 

Trevize filtra lumina, pentru a uşura vizualizarea, şi studie 
imaginea cu o expresie întunecată. 


— Nu există nici o îndoială că aceasta este sora geamănă a 
lui Alfa, steaua în jurul căreia orbitează Noul Pământ, spuse 
el. Şi totuşi, Alfa este în harta computerului, iar aceasta nu. 
Nu avem un nume pentru această stea, nu avem date 
despre ea, nu avem nici o informaţie despre sistemul său 
planetar, în caz că are vreunul. 

— Nu la asta trebuia să ne aşteptăm, dacă Pământul se 
învârte în jurul acestui soare? întrebă Pelorat. Un astfel de 
gol în informaţii sprijină ideea că toate informaţiile despre 
Pământ au fost eliminate. 

— Da, dar ar putea însemna că este o lume Spaţiană care 
se întâmplă să nu apară pe lista de pe zidul acelei clădiri 
Melpomeniene. Nu putem fi perfect siguri că lista era 
completa. Sau, această stea ar putea fi lipsită de planete, şi 
de aceea nu a meritat să fie cuprinsă în harta computerului, 
care este în principal folosită în scopuri militare şi 
comerciale... Janov, există vreo legendă din care să rezulte 
că soarele Pământului este la doar un parsec depărtare de 
o stea geamănă? 

Pelorat dădu din cap: 

— Îmi pare rău, Golan, dar nu îmi aduc aminte de vreo 
astfel de legendă. Ar putea exista totuşi una. Memoria mea 
nu este perfectă. Am să caut. 

— Nu, lasă, nu are importanţă. Soarele Pământului are 
vreun nume? 

— 1 s-au dat diferite nume. Cred că trebuie să aibă câte un 
nume în fiecare din diferitele limbaje. 

— Uit mereu că pe Pământ se vorbeau multe limbi. 

— Aşa era şi normal. Altfel nu ar fi existat atâtea legende. 

Trevize spuse, necâjit: 

— Bun, şi ce facem? De la distanţa asta nu aflăm nimic 
despre sistemul planetar, şi trebuie să ne apropiem. Aş vrea 
să fiu prudent, însă nu excesiv, şi nu fără motiv. Deocamdată 
nu văd vreun pericol posibil. Probabil că cineva atât de 
puternic încât să distrugă toate informaţiile din Galaxie 
referitoare la Pământ ne poate distruge şi pe noi de la 


această distanţă, dacă vrea cu toată convingerea să nu fie 
descoperit. Însă văd că nu s-a întâmplat nimic. Nu are rost 
să rămânem aici la nesfârşit, temându-ne să ne apropiem, 
nu-i aşa? 

— Înţeleg că nici computerul nu detectează ceva care ne 
poate pune în primejdie, spuse Bliss. 

— Când am spus că nu văd vreun pericol posibil, mă 
refeream la informaţiile date de computer. Eu desigur că nu 
pot zări nimic cu ochiul liber. Nici nu am pretenţia. 

— Atunci trag concluzia că eşti în căutare de sprijin pentru 
ceea ce consideri a fi o decizie riscantă. În regulă. Eu te 
sprijin. Nu am venit până aici pentru a ne întoarce din drum 
fără un motiv întemeiat, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Trevize. Tu ce spui, Pelorat? 

— Eu vreau să ne apropiem, spuse Pelorat, fie şi numai din 
curiozitate. Nu aş putea suporta să ne întoarcem fără a fi 
siguri dacă am descoperit sau nu Pământul. 

— Bine, spuse Trevize. Atunci suntem cu toţii de acord. 

— Nu toţi, spuse Pelorat. Mai este şi Fallom. 

Trevize rămase interzis: 

— Sugerezi cumva că ar trebui s-o întrebăm şi pe copilă? 
Ce valoare ar putea avea părerea ei, în caz că are vreo 
părere? De altfel, ea nu doreşte decât să ne întoarcem pe 
lumea ei. 

— Îi poţi reproşa acest lucru? întrebă Bliss cu aprindere. 

Şi pentru că începuseră să discute despre Fallom, Trevize 
deveni conştient de flautul ei, care acum răsuna într-un 
ritm de marş alert. 

— Ascultaţi-o, spuse el. De unde a auzit ea vreodată un 
ritm de marş? 

— Poate că Jemby i-a cântat marşuri la flaut. 

Trevize dădu din cap: 

— Mă îndoiesc. Mai degrabă ritmuri de dans, de leagăn... 
Ascultaţi, Fallom mă nelinişteşte. Învață prea repede. 

— Este ajutată de către mine, spuse Bliss. Nu uita acest 
lucru. Este foarte inteligentă şi a fost extrem de mult 


stimulată în timpul în care a stat cu noi. Mintea eia 
cunoscut noi senzaţii. A văzut spaţiul, lumi diferite, oameni 
mulţi; toate deodată, pentru prima oară. 

Ritmul de marş al lui Fallom deveni mai frenetic şi mai 
barbar. 

Trevize oftă şi spuse: 

— Ei bine, este aici, şi cântă o melodie care pare să inspire 
optimism şi plăcerea aventurii. Voi considera deci că ne dă 
un vot favorabil apropierii de Pământ. Să o facem, deci, cu 
prudenţă, şi să verificăm sistemul planetar al acestui soare. 

— Dacă are vreun sistem planetar, spuse Bliss. 

Trevize zâmbi discret: 

— Are un sistem planetar. Pun pariu. Pe cât vrei tu. 

— Ai pierdut, spuse distrat Trevize. Ce sumă ai pariat? 

— Nimic. Nu am acceptat pariul, spuse Bliss. 

— Nu contează. Oricum, nu-ţi luam banii. 

Se aflau la zece miliarde de kilometri depărtare de soare. 
Semăna în continuare cu o stea, dar de la această distanţă 
era de aproape patru mii de ori mai puţin strălucitor decât 
un soare normal văzut de pe suprafaţa unei planete 
locuibile. 

— Acum putem distinge două planete, spuse Trevize. Din 
diametrul lor şi din spectrul luminii reflectate, este clar că 
sunt gigante gazoase. 

Nava era mult ieşită din planul planetar. Bliss, împreună 
cu Pelorat privea ecranul peste umărul lui Trevize. 
Observară două mici pătrare cu aură verzuie. Cel mai mic 
dintre ele părea într-o fază mai avansată. 

— Janov! exclamă Trevize. Este corect, nu-i aşa, că soarele 
Pământului ar avea patru gigante gazoase. 

— Conform legendelor, da, spuse Pelorat. 

— Dintre acestea, cea mai apropiată de soare este cea mai 
mare, iar a doua ca distanţă faţă de soare are inele. Corect? 

— Inele mari şi proeminente, Golan. Da. Totuşi, bătrâne, 
trebuie să ţii cont de exagerările care apar pe parcursul 
transmiterii orale a legendei. Dacă nu găsim o planetă cu 


un sistem de inele extraordinar de mare, nu cred că trebuie 
să descurajăm, şi să spunem că de fapt nu am găsit sistemul 
planetar al Pământului. 

— Oricum, cele două pe care le vedem ar putea fi cele mai 
îndepărtate faţă de soare, iar cele mai apropiate se pot afla 
de cealaltă parte, la o distanţă prea mare pentru a putea fi 
uşor localizate pe fundalul plin de stele. Va trebui să ne 
apropiem şi mai mult - să trecem dincolo de soare, de 
cealaltă parte. 

— Este posibil, în vecinătatea masei solare? 

— Sunt sigur că se poate, cu ajutorul computerului, şi cu 
un minimum de precauţie. Dacă acesta va considera însă că 
pericolul este prea mare, va refuza să execute deplasarea, 
şi atunci ne vom putea mişca în paşi mai mici, prudenţi. 

Mintea sa dădu instrucţiuni computerului, şi câmpul de 
stele prezent pe ecran se modifică. Steaua străluci 
puternic, apoi ieşi din ecran, în timp ce computerul, 
respectând instrucţiunile, cercetă cerul în căutarea altei 
gigante gazoase. Încercarea fu încununată de succes. 

Cei trei privitori înlemniră, cu ochii fixaţi în ecran, în timp 
ce mintea lui Trevize, aproape paralizată de uimire, tatona 
computerul pentru a-i cere să mărească imaginea. 

— Incredibil, spuse Bliss cu răsuflarea tăiată. 

În imagine se ivise o gigantă gazoasă, văzută dintr-un 
unghi sub care apărea luminată aproape în întregime. În 
jurul ei se curba un inel de materie, larg şi strălucitor, 
înclinat astfel încât prindea lumina soarelui în partea din 
care era privit. Era mai strălucitor decât planeta însăşi şi 
de-a lungul său, la o treime din distanţa înspre planetă, se 
distingea o linie despărţitoare îngustă. 

Trevize formulă o cerere de mărire la maximum şi inelul se 
transformă într-o mulţime de cerculeţe, înguste şi 
concentrice, strălucind în lumina soarelui. Pe ecran era 
vizibilă doar o porţiune a sistemului de inele, iar planeta se 
deplasase în afara ecranului. Încă o instrucţiune a lui 
Trevize, şi într-un colţ apăru un dreptunghi în interiorul 


căruia era înfăţişată imaginea în miniatură a planetei şi 
inelele. 

— Este un lucru obişnuit? întrebă fascinată Bliss. 

— Nu, spuse Trevize. Aproape fiecare gigantă gazoasă are 
inele formate din fragmente solide, dar acestea tind să 
devină subţiri şi înguste. Am văzut mai demult una în care 
inelele erau înguste, dar foarte strălucitoare. Dar aşa ceva 
nu am văzut niciodată; şi nici nu am auzit vorbindu-se. 

— Este fără îndoială giganta cu inele de care vorbesc 
legendele, spuse Pelorat. Dacă este într-adevăr unică... 

— Într-adevăr unică, din câte ştim eu sau computerul, 
spuse Trevize. 

— Atunci acesta trebuie să fie sistemul planetar care 
conţine Pământul. Cu siguranţă, nimeni nu ar putea descrie 
o asemenea planetă fără a o vedea. 

— Acum sunt gata să cred aproape tot ceea ce se spune în 
legendele tale, făcu Trevize. Aceasta este a şasea planetă. 
Pământul ar fi a treia? 

— Exact, Golan. 

— Atunci aş spune că suntem la mai puţin de un miliard şi 
jumătate de kilometri distanţă de Pământ, şi nu am fost 
opriţi. Gaia ne-a oprit, atunci când ne-am apropiat. 

— Eraţi mai aproape de Gaia atunci când aţi fost opriţi, 
spuse Bliss. 

— Aşa este, spuse Trevize, dar în opinia mea, Pământul 
este mai puternic decât Gaia, iar acesta mi se pare un semn 
bun. Dacă nu suntem opriţi, poate că Pământul nu are nimic 
împotriva apropierii noastre. 

— Sau poate că Pământul nu există, spuse Bliss. 

— Vrei să pui pariu, de data asta? întrebă hotărât Trevize. 

— După părerea mea, interveni Pelorat, Bliss a vrut să 
spună că Pământul este radioactiv, aşa cum toată lumea 
pare să fie de acord, şi nu suntem opriţi de nimeni deoarece 
pe Pământ nu există viaţă. 

— Nu, spuse Trevize cu violenţă. Cred orice s-a spus 
despre Pământ, în afară de asta. Ne vom apropia, şi vom 


verifica singuri. Am sentimentul că nu vom fi opriţi. 

Gigantele gazoase fuseseră lăsate mult în urmă. Imediat 
după giganta gazoasă cea mai apropiată de soare se afla o 
centură de asteroizi. (Acea gigantă gazoasă era cea mai 
mare şi mai masivă, exact aşa cum spuneau legendele.) 

În interiorul centurii de asteroizi se aflau patru planete. 

Trevize le studie cu atenţie: 

— A treia este cea mai mare. Dimensiunile sunt adecvate, 
la fel şi distanţa faţă de soare. Ar putea fi locuibilă. 

Pelorat prinse o urmă de incertitudine în cuvintele lui 
Trevize. 

— Are atmosferă? întrebă el. 

— A, da, spuse Trevize. A doua, a treia, şi a patra au 
fiecare atmosferă. Şi, ca în vechile basme pentru copii, a 
doua este prea densă, a patra nu este suficient de densă, 
însă a treia este exact aşa cum trebuie. 

— Deci crezi că ar putea fi Pământul? 

— Să cred? aproape că explodă Trevize. Nu am nevoie să 
cred. Este Pământul. Are satelitul gigant de care mi-ai 
povestit. 

— Are? 

Şi Trevize fu martor la cel mai larg zâmbet care apăruse 
vreodată pe figura lui Pelorat. 

— Sigur! Uite, priveşte-l, la mărire maximă. 

Pelorat văzu două pătrare, unul evident mai mare şi mai 
strălucitor decât celălalt. 

— Cel mic este satelitul? întrebă el. 

— Da. Este mai depărtat de planetă decât sateliții 
obişnuiţi, dar nu încape nici o îndoială că se roteşte în jurul 
ei. Are mărimea unei planete mai mici; de fapt, este mai mic 
decât oricare dintre cele patru planete interioare care 
înconjoară soarele. Totuşi, este mare pentru un satelit. Are 
un diametru de cel puţin două mii de kilometri, semănând 
din acest punct de vedere cu sateliții ce orbitează în jurul 
gigantelor gazoase. 


— Nu e mai mare? făcu dezamăgit Pelorat. Deci nu este un 
satelit gigantic? 

— Ba da, este. Un satelit cu un diametru de două sau trei 
mii de kilometri orbitând în jurul unei gigante gazoase este 
una. Acelaşi satelit înconjurând o planetă mică, solidă, 
locuibilă, este cu totul altceva. Acel satelit are un diametru 
ce depăşeşte un sfert din diametrul Pământului. Unde ai 
mai auzit de un asemenea raport atunci când este vorba de 
o planetă locuibilă? 

— Ştiu foarte puţin despre aceste lucruri, spuse Pelorat cu 
timiditate. 

— Atunci crede-mă pe cuvânt, Janov. Este unic. În acest 
moment privim practic o planetă dublă, şi sunt puţine 
planetele în jurul cărora orbitează altceva decât pietroaie... 
Janov, dacă iei în considerare acea gigantă gazoasă de pe 
poziţia a şasea, şi această planetă de pe poziţia a treia cu 
enormul său satelit - legendele făcând referiri la amândouă, 
referiri care ţi se par incredibile dacă nu le verifici cu 
proprii tăi ochi - atunci acea planetă pe care o privim acum 
trebuie să fie Pământul. Nu este de conceput că ar putea fi 
altceva. L-am găsit, Janov, l-am găsit! 

Erau în a doua zia lentei apropieri de Pământ, şi Bliss 
căscă în timpul cinei: 

— Am impresia că cea mai mare parte a timpului am 
petrecut-o apropiindu-ne şi îndepărtându-ne de planete. 
Am irosit săptămâni întregi, fără nici o exagerare. 

— Asta din cauză că Salturile pot fi periculoase dacă sunt 
efectuate prea aproape de o stea, spuse Trevize. lar în 
cazul de faţă, ne mişcăm foarte încet deoarece nu vreau să 
intru prea repede într-un posibil pericol. 

— Din câte am înţeles eu, aveai sentimentul că nu vom fi 
opriţi. 

— Într-adevăr, dar nu vreau să risc totul din cauza unui 
simplu sentiment. 

Trevize privi conţinutul lingurii înainte de a-l introduce în 
gură, şi spuse: 


— Ştiţi, duc dorul peştelui mâncat pe Alfa. Nu ne-am 
ospătat decât de trei ori acolo. 

— Păcat, fu de acord Pelorat. 

— Ei bine, spuse Bliss, am vizitat cinci lumi şi a trebuit să 
le părăsim pe fiecare într-o asemenea grabă încât nu am 
mai avut timp să ne facem provizii suplimentare de hrană şi 
să facem o variaţie. Chiar şi atunci când lumea avea hrană 
de oferit, aşa cum a fost cazul cu Comporellon şi Alfa, şi 
probabil... 

Nu duse fraza până la capăt, deoarece Fallom, ridicând 
rapid privirea, o termină ea: 

— Solaria? Nu aţi putut lua hrană de acolo? Este foarte 
multă mâncare. La fel de multă ca şi pe Alfa. Şi chiar mai 
bună. 

— Ştiu, Fallom, spuse Bliss. Însă nu am avut timp. 

Fallom o privi cu un aer serios: 

— Îl voi mai revedea vreodată pe Jemby, Bliss? Spune-mi 
adevărul. 

— S-ar putea, dacă ne întoarcem pe Solaria, spuse Bliss. 

— Ne vom întoarce vreodată pe Solaria? 

Bliss ezită: 

— Nu ştiu. 

— Acum mergem spre Pământ, nu-i aşa? Nu este planeta 
pe care ne-am născut cu toţii, după cum spuneai? 

— Unde s-au născut străbunii noştri, spuse Bliss. 

— Pot să pronunţ „strămoşi”. 

— Da, mergem spre Pământ. 

— De ce? 

— Cine n-ar vrea să vadă lumea strămoşilor săi? spuse 
Bliss cu blândeţe. 

— Cred că nu este singurul motiv. Păreţi cu toţii îngrijoraţi. 

— Din cauză că nu am mai fost niciodată pe Pământ. Nu 
ştim la ce să ne aşteptăm. 

— Cred că sunt şi alte motive. 

Bliss zâmbi: 


— Ai terminat de mâncat, Fallom dragă, aşa că ce-ar fi să 
mergi în cameră şi să ne cânţi o serenadă la flaut? Cânţi din 
ce în ce mai frumos. Haide, haide. 

Îi dădu o pălmiţă peste fund, pentru a o grăbi, şi Fallom 
plecă, întorcându-seo singură dată pentru a-i arunca lui 
Trevize o privire meditativă. 

Trevize privi în urma ei cu un dezgust nedisimulat: 

— Chestia asta citeşte minţile? 

— Nu o numi „chestie”, Trevize, spuse Bliss cu asprime. 

— Citeşte minţile? Ai putea fi în măsură să-ţi dai seama. 

— Nu, nu le citeşte. Nici Gaia nu poate. Nici cei din A Doua 
Fundaţie. Citirea minţilor în sensul spionării unei 
conversații, sau aflării unor gânduri concrete, nu este un 
lucru posibil acum, sau în viitorul previzibil. Putem detecta, 
interpreta, şi, într-o anumită măsură, influenţa 
sentimentele, dar nu este deloc acelaşi lucru. 

— De unde ştii că nu poate face un lucru despre care 
numai se presupune ca este deocamdată imposibil? 

— Pentru că, aşa cum ai spus adineauri, ar trebui să îmi 
pot da seama. 

— Poate că te manipulează, şi nu eşti conştientă de acest 
lucru. 

Bliss dădu ochii peste cap, exasperată: 

— Fii rezonabil, Trevize. Chiar dacă ar avea capacităţi 
paranormale, mie nu mi-ar putea face nimic, deoarece eu 
nu sunt Bliss, eu sunt Gaia. Mereu uiţi acest lucru. Ştii ce 
inerție mentală are o întreagă planetă? Crezi că un Izolat, 
oricât de dotat, poate stăpâni aşa ceva? 

— Nu ştii totul, Bliss, aşa că nu e cazul să fii excesiv de 
încrezătoare în tine însăţi, spuse posac Trevize. Ches... Ea 
nu este de foarte multă vreme împreună cu noi. În acest 
timp eu nu am putut învăţa decât rudimentele unui limbaj, 
dar uite că ea vorbeşte deja la perfecţie Galactica, practic 
cu întregul vocabular. Da, ştiu că ai ajutat-o, dar aş dori să 
încetezi. 


— Ţi-am spus că am ajutat-o, dar ţi-am spus de asemeni că 
este teribil de inteligentă. Suficient de inteligentă pentru a- 
mi dori să facă parte din Gaia. Dacă am putea-o atrage spre 
noi! Este tânără, am putea afla destule despre Solarieni 
pentru a absorbi în cele din urmă în întregime acea lume a 
lor. Ne-ar putea fi utili. 

— Nu te-ai gândit că Solarienii sunt Izolaţi într-o măsură 
patologică, chiar şi pentru standardele mele? 

— Ca parte a Gaiei, nu ar mai fi aşa. 

— Cred că te înşeli, Bliss. Cred că acest copil Solarian este 
periculos şi că ar trebui să scăpăm de el. 

— Cum? O arunci afară prin uşa principală? O omori, o tai 
bucăţi şi o adaugi la rezervele noastre de hrană? 

— Bliss, exagerezi, spuse Pelorat. 

— Este dezgustător, spuse Trevize, şi complet deplasat. 

Ascultă câteva momente. Flautul cânta fără întrerupere 
sau ezitare, şi vorbiseră aproape în şoaptă. 

— Când toate acestea se vor sfârşi, va trebui să o ducem 
înapoi pe Solaria, şi să ne asigurăm că Solaria va fi pentru 
totdeauna ruptă de restul galaxiei. Părerea mea este că ar 
trebui distrusă. Nu am încredere şi mă tem de ea. 

Bliss se gândi puţin, după care spuse: 

— Trevize, ştiu că ai darul de a ajunge la decizia corectă, 
dar ştiu de asemeni că de la început Fallom ţi-a fost 
antipatică. Bănuiesc că asta se datorează umilirii suferite 
pe Solaria. În consecinţă, ai căpătat o ură violentă faţă de 
planetă şi de locuitorii săi. Având în vedere că nu mă pot 
atinge de mintea ta, nu sunt sigură. Te rog să-ţi aminteşti că 
dacă nu am fi luat-o pe Fallom cu noi, acum am fi fost pe 
Alfa... morţi. Şi, probabil, îngropaţi. 

— Ştiu, Bliss, dar chiar şi aşa... 

— Iar inteligenţa ei este de admirat, nu de invidiat. 

— Nu o invidiez. Mă tem de ea. 

— De inteligenţa ei? 

Trevize îşi linse buzele, gânditor: 

— Nu, nu chiar. 


— Atunci, de ce anume? 

— Nu ştiu, Bliss. Dacă aş şti de ce anume mă tem, ar fi 
posibil să nu mă mai tem. Este ceva ce nu înţeleg foarte 
bine. 

Vocea îi cobori, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi: 

— Se pare că Galaxia este plină de lucruri pe care nu le 
înţeleg. De ce am ales Gaia? De ce trebuie să găsesc 
Pământul? Psihoistoria are o ipoteză lipsă? Dacă da, care 
anume? Şi, mai presus de toate, de ce mă îngrijorează 
Fallom? 

— Din nefericire, nu pot răspunde la aceste întrebări, 
spuse Bliss. 

Se ridică şi părăsi camera. 

Pelorat privi în urma ei, apoi spuse: 

— Cu siguranţă că lucrurile nu sunt chiar atât de negre 
precum par, Golan. Ne apropiem din ce în ce mai mult de 
Pământ, şi odată ce vom ajunge la el, toate misterele s-ar 
putea să se lămurească. Până acum se pare că nimeni şi 
nimic nu depune efortul de a ne opri din drum. 

Trevize miji ochii înspre Pelorat şi spuse: 

— Mi-aş dori ca ceva să ne împiedice. 

— Serios? se miră Pelorat. De ce? 

— Să fiu sincer, aş dori să văd un semn de viaţă. 

Pelorat deschise ochii mari: 

— Deci, în cele din urmă, ai descoperit că Pământul este 
radioactiv? 

— Nu chiar. Dar este cald. Un pic mai cald decât mă 
aşteptam. 

— Este semn rău? 

— Nu neapărat. Nu înseamnă că este nelocuibil. Stratul de 
nori este gros şi format fără îndoială din vapori de apă, 
astfel încât norii, împreună cu oceanul care are o masă 
considerabilă, ar putea menţine viaţa în ciuda temperaturii 
pe care am calculat-o. Deocamdată nu pot fi sigur. Numai 
că... 

— Da, Golan? 


— Ei bine, dacă Pământul ar fi radioactiv, asta ar explica 
foarte bine temperatura ceva mai ridicată. 

— Dar reciproca nu este obligatorie, nu-i aşa? Dacă este 
mai cald decât ne-am fi aşteptat, asta nu înseamnă că 
trebuie să fie radioactiv. 

— Nu. Nu înseamnă. 

Trevize reuşi să scoată un zâmbet forţat: 

— N-are nici un rost să facem tot felul de presupuneri, 
Janov. Într-o zi sau două, voi putea afla mai multe despre el, 
şi vom şti cu siguranţă. 

Fallom stătea pe pat, cufundată în gânduri, când Bliss 
intră în cameră. Fallom ridică scurt privirea, apoi o cobori 
din nou. Bliss spuse calm: 

— Ce s-a întâmplat, Fallom? 

— De ce mă detestă Trevize atât de mult? 

— De unde ai tras concluzia că te detestă? 

— Mă priveşte iritat... acesta este cuvântul? 

— Da, posibil. 

— Mă priveşte iritat ori de câte ori sunt lângă el. Faţa lui 
se crispează mereu, un pic. 

— Trevize trece printr-o perioadă mai dificilă, Fallom. 

— Deoarece caută Pământul? 

— Da. 

Fallom se gândi puţin, apoi spuse: 

— Este deosebit de iritat atunci când deplasez mental 
vreun lucru. 

Bliss strânse buzele: 

— Haide, Fallom, ţi-am spus că nu trebuie să faci aşa ceva, 
mai ales atunci când este Trevize de faţă! 

— Ieri stăteam aici în cameră, iar el era în pragul uşii, şi 
nu l-am observat. Nu ştiam că se uită la mine. Oricum, era 
una dintre video-cărţile lui Pel, şi încercam s-o fac să stea 
pe un colţ. Nu făceam nimic rău. 

— Îl enervează, Fallom, şi vreau să nu mai faci aşa ceva, 
chiar dacă el nu e de faţă. 

— Se enervează din cauză că nu poate să facă şi el la fel? 


— Probabil. 

— Tu poţi? 

Bliss dădu încet din cap: 

— Nu, nu pot. 

— Pe tine nu te enervează atunci când o fac. Nici pe Pel. 

— Oamenii diferă între ei. 

— Ştiu, spuse Fallom cu o duritate care o surprinse pe 
Bliss şi o făcu să se încrunte. 

— Ce ştii tu, Fallom? 

— Eu sunt diferită. 

— Desigur, adineauri am spus asta. Oamenii diferă între ei. 

— Trupul meu este diferit. Şi pot mişca lucruri. 

— Este adevărat. 

Fallom spuse, cu o urmă de răzvrătire: 

— Eu trebuie să mişc lucruri. Trevize nu ar trebui să se 
enerveze din cauza asta, iar tu nu ar trebui să mă opreşti. 

— Dar pentru ce trebuie să mişti lucrurile? 

— Pentru antrenament. Ezerciziu... aşa se spune? 

— Nu chiar. Exerciţiu. 

— Da. Jemby mereu îmi spunea că trebuie să-mi 
antrenez... 

— Lobii-transductori? 

— Da. Şi să-i fac puternici. Apoi, când voi fi mare, voi putea 
activa toţi roboții. Chiar şi pe Jemby. 

— Fallom, cine activa toţi roboții, dacă nu tu? 

— Bander. 

Fallom vorbise fără nici o urmă de emoție. 

— L-ai cunoscut pe Bander? 

— Desigur. L-am vizionat de multe ori. Eu trebuia să fiu 
următorul şef al moşiei. Moşia Bander urma să devină 
moşia Fallom. Aşa mi-a spus Jemby! 

— Vrei să spui că Bander a venit în... 

Datorită surprinderii, gura lui Fallom descrise un O 
perfect. Spuse, aproape sugrumată: 

— Bander n-ar fi venit niciodată în... 


Rămase fără respiraţie şi aşteptă puţin ca să-şi recapete 
suflul, apoi spuse: 

— Am vizionat imaginea lui Bander. 

— Cum te trata Bander? întrebă şovăitoare Bliss. 

Fallom o privi pe Bliss cu ochi puţin nedumeriţi: 

— Bander mă întreba dacă aveam nevoie de ceva; dacă mă 
simţeam bine. Dar Jemby era mereu alături de mine, aşa 
încât nu aveam nevoie de nimic şi mă simţeam întotdeauna 
bine. 

Cobori privirea în podea. Apoi îşi acoperi ochii cu mâinile, 
şi spuse: 

— Dar Jemby s-a oprit. Din cauză că Bander... s-a oprit şi 
el. Aşa cred. 

— De ce spui asta? o întrebă Bliss. 

— M-am gândit. Bander activa toţi roboții, iar dacă Jemby 
s-a oprit, ca şi ceilalţi roboţi, trebuie sa se fi oprit şi Bander. 
Nu-i aşa? 

Bliss rămase tăcută. 

— Dar atunci când mă veţi duce înapoi pe Solaria, spuse 
Fallom, îl voi activa pe Jemby, apoi restul roboților, şi voi fi 
din nou fericită. 

Plângea cu suspine. 

— Nu eşti fericită cu noi, Fallom? o întrebă Bliss. Nici 
măcar un pic? Din când în când? 

Fallom ridică din podea faţa brăzdată de lacrimi şi o privi 
pe Bliss. Scutură din cap şi spuse cu voce tremurândă: 

— Îl vreau pe Jemby. 

Plină de compasiune, Bliss o cuprinse în braţe: 

— Of, Fallom, ce mult aş dori să vă pot aduce din nou 
împreună, pe tine şi pe Jemby! 

Îşi dădu deodată seama că şi ea plângea. 

Pelorat intră şi le găsi în această poziţie. Se opri şi spuse: 

— Ce s-a întâmplat? 

Bliss se desprinse şi cotrobăâi după o bucată de țesătură cu 
care să îşi şteargă lacrimile. Dădu din cap, şi Pelorat spuse 
deodată, cu o îngrijorare crescută: 


— Dar ce s-a întâmplat? 

— Fallom, odihneşte-te puţin, spuse Bliss. Am să mă 
gândesc la ceva care să-ţi amelioreze situaţia. Ţine minte... 
Te iubesc la fel cum te iubea şi Jemby. 

Îl prinse pe Pelorat de cot şi se grăbi să îl scoată afară din 
cameră, spunând: 

— Nu-i nimic, Pel... Nimic. 

— Este Fallom, nu-i aşa? Îi este dor de Jemby. 

— 'Teribil. Şi nu putem face nimic. Îi pot spune că o 
iubesc... şi o iubesc sincer. Cum să nu iubeşti un copil atât 
de inteligent şi de blând? ... Fantastic de inteligent. Trevize 
crede că este prea inteligent. Ştii, ea l-a văzut deja pe 
Bander... sau, mai degrabă, i-a vizionat imaginea 
holografică. Amintirea lui însă nu o afectează; este foarte 
rece şi prozaică atunci când vorbeşte despre el, iar eu o 
înţeleg. Nu îi unea decât faptul că Bander era proprietarul 
moşiei, şi ea trebuia să îi succeadă. Nici un fel de altă 
relaţie. 

— Fallom înţelege că Bander i-a fost tată? 

— Mamă. Dacă suntem de acord că Fallom trebuie 
considerată femeie, atunci putem spune la fel şi despre 
Bander. 

— Nu contează, Bliss dragă. Fallom îşi dă seama că Bander 
i-a fost părinte? 

— Nu ştiu dacă ar înţelege. Ar putea, desigur, dar nu a dat 
nici un semn în această direcţie. Oricum, Pel, a putut să 
deducă faptul că Bander este mort, deoarece şi-a dat seama 
că dezactivarea lui Jemby trebuie să fie rezultatul 
întreruperii alimentării, şi din moment ce Bander furniza 
energia... Asta mă înfricoşează. 

Pelorat spuse gânditor: 

— Pentru ce, Bliss? Nu este, la urma urmelor, decât o 
deducție logică. 

— Acest deces permite încă o deducție logică. Decesele 
trebuie să fie foarte rare pe Solaria, cu Spaţienii săi 
longevivi şi izolaţi. Experienţa morţii naturale trebuie că 


este limitată pentru fiecare dintre ei, şi probabil absentă la 
un copil Solarian de vârsta lui Fallom. Dacă Fallom continuă 
să se gândească la moartea lui Bander, va începe să se 
întrebe de ce a murit Bander, iar faptul că acest eveniment 
a avut loc atunci când eram şi noi pe planetă cu siguranţă o 
va determina să lege cauza de efect. 

— Îşi va da seama că noi l-am omorât pe Bander? 

— Nu noi l-am omorât pe Bander, Pel. Eu l-am omorât. 

— Nu are cum să-şi dea seama. 

— Dar va trebui să-i spun. Şi aşa este destul de necâjită 
din cauza lui Trevize, iar el este evident şeful expediției. Ea 
va considera, în mod firesc, că el a provocat moartea lui 
Bander, şi cum aş putea permite ca Trevize să suporte pe 
nedrept aceasta învinuire? 

— Dar ce contează, Bliss? Copilul nu simte nimic pentru 
ta... mama ei. Doar pentru robot, pentru Jemby. 

— Dar moartea mamei a însemnat şi moartea robotului. 
Eram gata să-mi mărturisesc responsabilitatea. Am fost 
puternic tentată. 

— De ce? 

— Aşa i-aş fi putut explica în felul meu. Aş fi putut-o calma, 
să o pregătesc pentru descoperirea acestui fapt, într-o 
succesine logică, derulată astfel încât să capete ojustificare. 

— Dar a existat o justificare. A fost auto-apărare. Toţi am fi 
putut muri într-o clipă, dacă nu ai fi acţionat tu. 

— Asta i-aş fi explicat, dar nu am ştiut cum să i-o spun. Mi- 
a fost teamă că nu mă va crede. 

Pelorat dădu din cap. Spuse, oftând: 

— Crezi că ar fi fost mai bine dacă n-am fi luat-o cu noi? 
Situaţia asta îţi provoacă atâta nefericire! 

— Nu, spuse Bliss furioasă, nu spune aşa ceva. Aş fi fost 
infinit mai nefericită dacă aş fi lăsat-o acolo, şi mai târziu 
mi-aş fi reproşat neîncetat că am lăsat un copil să fie 
măcelărit fără milă din cauza unui lucru de care noi suntem 
vinovaţi. 

— Acesta-i obiceiul pe lumea lui Fallom. 


— Haide, Pel, nu începe să gândeşti şi tu ca Trevize. 
Izolaţilor le este posibil să accepte aceste lucruri, şi să nu se 
mai gândească la ele. Metoda Gaiei este însă aceea de a 
salva viaţa, nu de a o distruge, sau a sta pasivă în timp ce 
este distrusă. Viaţa tuturor creaturilor trebuie, după cum 
ştim cu toţii, să ajungă inevitabil la un sfârşit, pentru a 
permite naşterea altor creaturi. Dar niciodată în mod inutil, 
niciodată fără un scop anume. Moartea lui Bander, deşi 
inevitabilă, este foarte greu de îndurat; moartea lui Fallom 
ar fi depăşit orice limită. 

— Da, spuse Pelorat, cred că ai dreptate... Şi în orice caz, 
nu venisem să te văd pentru problema lui Fallom. Este 
vorba de Trevize. 

— Ce-i cu Trevize? 

— Bliss, sunt îngrijorat din cauza lui. Aşteaptă informaţiile 
pentru a le analiza, şi sunt sigur că nu mai poate suporta 
tensiunea. 

— Nu-mi fac probleme pentru el. Îl bănuiesc că are o 
minte robustă şi stabilă. 

— Avem cu toţii nişte limite, însă. Ascultă, planeta Pământ 
este mai caldă decât s-a aşteptat; mi-a spus-o. Probabil are 
impresia că este prea caldă pentru a putea adăposti viaţa, 
deşi sunt evidente eforturile de a se sugestiona ca lucrurile 
nu stau chiar aşa. 

— Poate că are dreptate. Poate că nu este prea cald pentru 
a adăposti viaţa. 

— De asemenea, recunoaşte că această căldură ar putea fi 
emanată de o crustă radioactivă. Dar refuză să creadă acest 
lucru... Într-o zi sau două, vom fi suficient de aproape 
pentru a afla adevărul. Dacă Pământul este radioactiv? 

— Atunci va trebui să acceptăm realitatea. 

— Dar... Nu ştiu cum să spun, sau cum să formulez în 
termeni de specialitate. Dacă mintea lui... 

Bliss aşteptă, apoi spuse, ironică: 

— Sare în aer? 


— Da. Sare în aer. N-ar trebui să faci acum ceva pentru a-l 
întări? Să-l ţii calm, sub control, ca să spun asa? 

— Nu, Pel. Nu cred că este chiar atât de fragil, iar 
hotărârea Gaiei este fermă: nu trebuie să ne atingem de 
mintea lui. 

— Dar asta este problema. Are această capacitate de a 
ajunge la decizii corecte, după cum spuneţi. Șocul pe care îl 
va avea atunci când îşi va da seama că întreg proiectul lui 
se reduce la neant, tocmai când părea gata să reuşească, s- 
ar putea să nu-i distrugă creierul, dar i-ar putea afecta 
capacitatea de a lua decizii corecte. Această capacitate este 
foarte neobişnuită. Nu ar putea fi totodată neobişnuit de 
fragilă? 

Bliss rămase o clipa pe gânduri. Apoi ridică din umeri. 

— Bine, spuse ea, poate că am să ţin un ochi îndreptat 
asupra lui. 

În următoarele treizeci şi şase de ore, Trevize îşi dădu vag 
seama că Bliss şi, într-o măsură mai mică, Pelorat, îl ţineau 
tot timpul sub supraveghere. Totuşi, nu era ceva foarte 
neobişnuit pe o navă atât de compactă ca a lor, şi de altfel 
avea alte lucruri pe cap. 

Acum, stând la computer, îi simţi în pragul uşii. Ridică 
privirea spre ei, cu o figură inexpresivă. 

— Da? spuse el cu o voce foarte calmă. 

Pelorat spuse stânjenit: 

— Ce mai faci, Golan? 

— Întreab-o pe Bliss, spuse Trevize. Mă supraveghează 
intens de ore întregi. Probabil că-mi cotrobăie prin minte... 
Nu-i aşa, Bliss? 

— Nu, spuse Bliss, pe un ton neutru, dar dacă simţi că ai 
nevoie de ajutorul meu, aş putea încerca... Ai nevoie de 
ajutorul meu? 

— Nu, pentru ce? Lăsaţi-mă în pace. Amândoi. 

— Te rog, spune-ne ce se întâmplă, îl rugă Pelorat. 

— Ghici! 

— Pământul este... 


— Da, este. Ceea ce toată lumea ne spunea cu atâta 
insistenţă, este perfect adevărat. 

Trevize făcu un gest înspre ecran, unde Pământul se vedea 
în partea întunecată, eclipsând soarele. Era un cerc 
complet negru, care se profila pe cerul înstelat, cu 
circumferința subliniată de o curbă portocalie discontinuă. 

— Portocaliul acela este radioactivitatea? întrebă Pelorat. 

— Nu. Este lumina soarelui refractată prin atmosferă. 
Dacă atmosfera nu ar fi atât de noroasă, linia ar fi continuă. 
Radioactivitatea nu o putem vedea. Diversele radiaţii, chiar 
şi razele gama, sunt absorbite de atmosferă. Totuşi, se 
produc radiaţii secundare, relativ slabe, pe care computerul 
le poate detecta. Ele sunt în continuare invizibile, dar 
computerul poate produce un foton de lumină vizibilă 
pentru fiecare particulă sau undă de radiaţie pe care o 
primeşte şi poate astfel reprezenta Pământul în culori false. 
Priviţi. 

Şi cercul întunecat începu să se coloreze cu pete slabe de 
albastru. 

— Cât de mare este radioactivitatea acolo? întrebă încet 
Bliss. Suficientă pentru ca viaţa umană să nu poată exista? 

— Nici un fel de viaţă, spuse Trevize. Planeta este 
nelocuibilă. Ultima bacterie, ultimul virus, au pierit de mult. 

— O putem cerceta? spuse Pelorat. Vreau să spun, în 
costume spaţiale? 

— Timp de câteva ore... Înainte de a fi doborâţi de o boală 
ireversibilă datorată radiaţiei. 

— Atunci, Golan, ce facem? 

— Ce facem? 

Trevize îl privi pe Pelorat cu aceeaşi figură inexpresivă. 

— Ştii ce aş vrea să fac? spuse el. V-aş duce - pe tine, pe 
Bliss şi copilul - înapoi pe Gaia, şi v-aş lăsa acolo pentru 
totdeauna. După care m-aş întoarce pe Terminus, şi aş 
preda nava. Apoi aş vrea să demisionez din Consiliu, lucru 
care ar fi de natură să o bucure foarte mult pe Doamna 
Primar Branno. Apoi aş vrea să trăiesc din pensie şi să las 


Galaxia să se descurce singură, cum o vrea ea. Nu mă va 
mai interesa nimic despre Planul Seldon, sau Fundaţie, sau 
A Doua Fundaţie, sau Gaia. Galaxia este liberă să-şi aleagă 
drumul propriu. Eu oricum voi muri, ca orice fiinţă umană, 
de ce să mă intereseze vreun pic ceea ce se va întâmpla 
după moartea mea? 

— Sunt sigur că nu vorbeşti serios, Golan, insistă Pelorat. 

Trevize îl fixă o clipă, apoi inspiră adânc: 

— Nu, nu vorbesc serios, dar ce mult mi-aş dori să fac 
exact ceea ce ţi-am spus adineauri! 

— Lasă asta. Ce vei face în realitate? 

— "Ţin nava pe orbită în jurul Pământului, trec peste şocul 
ăsta, şi mă gândesc la ce fac în continuare. Numai că... 

— Da? 

Şi Trevize spuse, disperat: 

— Ce pot face în continuare? Ce mai este de căutat? Ce 
mai este de găsit? 

CAPITOLUL. 20 

Lumea vecină. 

TIMP DE PATRU MESE SUCCESIVE, Pelorat şi Bliss se 
întâlniră cu Trevize doar la masă. În restul timpului, era fie 
în cabina de pilotaj, fie în propriul său dormitor. Când lua 
masa, era tăcut. Stătea cu buzele strânse, şi mânca puţin. 

La a patra masă, însă, Pelorat avu impresia că ceva din 
gravitatea obişnuită dispăruse de pe figura lui Trevize. Îşi 
drese de două ori glasul, ca şi cum era gata de a spune 
ceva, după care se răzgândi. 

În cele din urmă, Trevize ridică privirea spre el şi spuse: 

— Da? 

— Te-ai... Te-ai gândit, Golan? 

— De ce întrebi? 

— Pari mai puţin posomorât. 

— Nu sunt mai puţin posomorât, dar într-adevăr, m-am 
gândit. Intens. 

— Putem afla şi noi la ce te-ai gândit? întrebă Pelorat. 


Trevize aruncă o privire scurtă în direcţia lui Bliss. Ea se 
uita cu încăpățânare în propria farfurie, păstrând o linişte 
prudentă, ca şi cum era sigură că Pelorat va merge mai 
departe decât ar putea ea în acest moment delicat. 

— Şi tu eşti curioasă, Bliss? întrebă Trevize. 

Ea ridică o clipă ochii: 

— Da. Desigur. 

Fallom lovi veselă cu piciorul în masă, şi spuse: 

— Am găsit Pământul? 

Bliss o strânse de umăr. Trevize nu îi acordă atenţie. 

— Trebuie să începem cu un fapt incontestabil, spuse el. 
Informaţiile referitoare la Pământ au fost eliminate de pe 
toate lumile. Asta e de natură să ne conducă la o concluzie 
inevitabilă. Se ascunde ceva care se află pe Pământ. Şi 
totuşi, prin observaţie directă, descoperim că Pământul este 
radioactiv, deci orice s-ar afla pe el este ascuns în mod 
automat. Nimeni nu poate ateriza pe suprafaţa lui şi, de la 
distanţa asta, când suntem foarte aproape de limita 
magnetosferei şi nu îndrăznim să ne apropiem mai mult, nu 
putem descoperi nimic. 

— Eşti sigur? întrebă încet Bliss. 

— Am petrecut mult timp la computer, analizând Pământul 
în toate modurile. Nu este nimic de găsit. Mai mult, simt că 
nu este nimic. Atunci, pentru ce au fost înlăturate toate 
datele despre Pământ? Cu siguranţă, ceea ce trebuie 
ascuns este disimulat într-un mod mai eficient decât îşi 
poate imagina cineva, şi nu este nevoie de oameni pentru a 
proteja acest tezaur preţios. 

— Este posibil, spuse Pelorat, să fi fost într-adevăr ceva de 
ascuns pe Pământ, într-o perioadă când încă nu devenise 
atât de radioactiv încât să interzică accesul vizitatorilor. 
Pământenii s-au temut probabil ca cineva ar putea ateriza şi 
descoperi acel nu-ştiu-ce. Atunci a încercat Pământul să 
elimine informaţiile referitoare la el însuşi. Ce avem acum 
nu este decât un vestigiu al acelei perioade nesigure. 


— Nu, spuse Trevize, nu cred. Eliminarea informaţiilor din 
Biblioteca Imperială a Trantorului pare să fi avut loc recent. 

Se întoarse deodată spre Bliss: 

— Am dreptate? 

Bliss spuse, pe un ton neutru: 

— Eu/noi/Gaia aşa am tras concluzia, analizând mintea 
tulburată a lui Gendibal din A Doua Fundaţie, atunci când 
el, voi, şi cu mine, am avut întâlnirea cu Primarul Terminus- 
ului. 

— Deci orice ar fi fost ascuns pentru a nu fi găsit, spuse 
Trevize, trebuie că se ascunde şi acum. Mai mult ca sigur, 
acum există pericolul de a fi descoperit, în ciuda faptului că 
Pământul este radioactiv. 

— Cum este posibil aşa ceva? întrebă nelămurit Pelorat. 

— Gândeşte-te, spuse Trevize. Poate că ceea ce s-a aflat pe 
Pământ nu mai este acum acolo, ci a fost mutat după ce 
pericolul radioactiv a crescut. Cu toate acestea, ar putea fi 
posibil ca, dacă descoperim Pământul, să putem deduce 
locul în care a fost mutat secretul. Dacă lucrurile stau aşa, 
locul în care se află Pământul ar trebui ascuns în 
continuare. 

Vocea lui Fallom se auzi din nou, ascuţită: 

— Pentru că dacă nu găsim Pământul, Bliss spune că mă 
vei duce înapoi la Jemby. 

Trevize se întoarse spre Fallom şi o privi duşmănos. Bliss 
spuse, coborând vocea: 

— 'Ţi-am spus că ar fi posibil, Fallom. Discutăm mai târziu 
despre asta. Acum mergi în camera ta şi citeşte, sau cântă 
la flaut, sau fă ce vrei. Du-te... du-te. 

Fallom, încruntându-se îmbufnată, părăsi masa. 

— Dar cum poţi spune aşa ceva, Golan? întrebă Pelorat. 
lată-ne aici. Am descoperit Pământul. Putem deduce acum 
unde s-ar afla acel secret, dacă nu pe Pământ? 

Trevize avu nevoie de câteva momente pentru a depăşi 
starea de proastă dispoziţie pe care i-o indusese Fallom. 
Apoi spuse: 


— De ce nu? Imaginează-ţi cum radioactivitatea crustei 
Pământului a devenit din ce în ce mai periculoasă. Populaţia 
descreştea continuu prin moarte şi emigrare, iar secretul, 
oricare ar fi fost, era într-o nesiguranţă crescândă. Cine va 
mai rămâne să îl protejeze? În cele din urmă, trebuia mutat 
pe o altă lume, altfel utilitatea lui pentru Pământ - oricare 
ar fi fost ea - avea să fie pierdută. Bănuiesc că mutarea s-a 
făcut cu inima îndoită şi, mai mult sau mai puţin, în ultima 
clipă. Acum, Janov, îţi aminteşti de bătrânul de pe Noul 
Pământ, care ţi-a împuiat urechile cu versiunea lui despre 
istoria Pământului? 

— Monolee? 

— Da. El. Nu ţi-a spus, referitor la colonizarea Noului 
Pământ, că pe acea planetă a fost adus ceea ce mai 
rămăsese din populaţia Pământului? 

— Vrei să spui, bătrâne, că ceea ce căutăm noi se află 
acum pe Noul Pământ? Adus acolo de rămăşiţele populaţiei 
Pământului? 

— Crezi că nu ar fi posibil? spuse Trevize. Galaxia 
cunoaşte despre Noul Pământ cu foarte puţin mai multe 
decât cunoaşte despre Pământ, iar locuitorii săi sunt 
suspect de înverşunaţi în a ţine. Străinii departe de lumea 
lor. 

— Am fost acolo, interveni Bliss. Nu am găsit nimic. 

— Nu căutam decât locul unde se află Pământul. 

Pelorat spuse, nedumerit: 

— Dar noi căutăm ceva cu tehnologie înaltă; ceva care 
poate subtiliza informaţiile chiar de sub nasul celei de-A 
Doua Fundaţii, şi chiar de sub nasul - scuză-mă, Bliss - 
Gaiei. Oamenii aceia de pe Noul Pământ pot controla 
vremea pe o suprafaţă redusă şi pot avea la dispoziţie 
anumite tehnici de biotehnologie, dar trebuie să recunoşti 
ca nivelul lor tehnologic este, pe ansamblu, foarte redus. 

Bliss încuviinţă: 

— Sunt de acord cu Pel. 


— Tragem concluzii plecând de la foarte puţine certitudini, 
spuse Trevize. Nu i-am văzut deloc pe bărbaţii din flota de 
pescuit. Nu am văzut din întreaga insulă decât micuțul petic 
pe care am aterizat. Ce am fi descoperit dacă am fi cercetat 
cu mai multă insistenţă? La urma urmelor, nu am 
recunoscut tuburile fluorescente decât după ce le-am văzut 
funcţionând, iar dacă tehnologia părea să fie la un nivel 
scăzut, părea, spun... 

— Da? spuse Bliss deloc convinsă. 

— Aceasta s-ar putea datora vălului destinat ascunderii 
adevărului. 

— Imposibil, spuse Bliss. 

— Imposibil? Tu mi-ai spus că pe Trantor, civilizaţia cea 
mai importantă ca număr era în mod intenţionat ţinută la 
un nivel scăzut de tehnologie, pentru a disimula micul 
nucleu al celor din A Doua Fundaţie. De ce în cazul 
Pământului nu ar fi valabilă aceeaşi strategie? 

— Deci propui să ne întoarcem pe Noul Pământ şi să 
riscăm din nou infectarea... care de această dată poate fi 
activată? Contactul sexual este fără îndoială un mod 
deosebit de plăcut de infectare, dar s-ar putea să nu fie 
singurul. 

Trevize ridică din umeri: 

— Nu mă încântă deloc să ne întoarcem pe Noul Pământ, 
dar s-ar putea să fim obligaţi. 

— S-ar putea? 

— S-ar putea! În definitiv, există şi o altă posibilitate. 

— Care anume? 

— Noul Pământ orbitează în jurul stelei numită Alfa. Dar 
Alfa face parte dintr-un sistem binar. Nu ar fi la fel de 
posibil ca şi în jurul surorii lui Alfa să orbiteze o planetă 
locuibilă? 

— Destul de puţin probabil, spuse Bliss dând din cap. Sora 
are o strălucire egală cu un sfert din cea a Alfei. 

— Puțin probabil, dar nu prea puţin probabil. Dacă există o 
planetă destul de apropiată de stea, ar putea fi locuibilă. 


— Computerul spune ceva despre vreo planetă a surorii? 

Trevize zâmbi, sigur pe el: 

— Am verificat. Sunt cinci planete de dimensiuni 
moderate. Fără gigante gazoase. 

— Şi este vreuna din cele cinci locuibilă? 

— Computerul nu dă nici un fel de informaţii despre 
planete, în afară de numărul şi de dimensiunea lor. 

— Oh, făcu dezamăgit Pelorat. 

— Nu există motiv pentru care să fii dezamăgit, spuse 
Trevize. Niciuna dintre lumile Spaţiene nu apărea în 
computer. Informaţiile despre Alfa sunt minime. Aceste 
lucruri sunt ascunse în mod deliberat, şi dacă despre Sora 
stelei Alfa nu se cunoaşte aproape nimic, am putea 
considera asta ca pe un semn bun. 

— Deci, spuse Bliss pe un ton practic, planul tău este 
următorul: vizitezi Sora şi, dacă nu obţii nimic, te întorci pe 
Alfa. 

— Da. Şi de data aceasta, când vom ateriza din nou pe 
Noul Pământ, vom fi pregătiţi. Vom cerceta cu 
meticulozitate întreaga insulă înainte de aterizare şi, Bliss, 
aştept de la tine să te foloseşti de capacităţile mentale 
pentru a ecrana... 

În acel moment Far Star se hurducă de parcă ar fi fost 
cuprinsă de un sughiţ. Trevize strigă jumătate furios, 
jumătate perplex: 

— Cine umblă la comenzi? 

Şi chiar în momentul în care punea întrebarea, ştiu foarte 
bine cine era vinovatul. 

Fallom, la consola computerului, era complet absorbită. 
Mâinile ei mici, cu degete lungi, erau larg desfăcute pentru 
a se încadra în conturul uşor strălucitor al palmelor de pe 
pupitru, şi părură că se afundă în el, chiar dacă acesta era, 
evident, dur şi lunecos. 

Îl văzuse de multe ori pe Trevize ţinând mâinile astfel, şi 
nu îl văzuse făcând mai mult decât atât. Din punctul ei de 
vedere, aşa se putea controla nava. 


Atunci când avusese ocazia, Fallom îl văzuse pe Trevize 
închizând ochii; îi închise şi ea acum. După un moment sau 
două, auzi parcă o voce slabă, îndepărtată - îndepărtată, 
dar răsunându-i în cap, prin (îşi dădu vag seama) lobii- 
transductori. Aceştia erau mai importanţi chiar decât 
mâinile. Se strădui să înţeleagă cuvintele. 

Instrucţiuni, spuneau acestea, aproape rugător. Care sunt 
instrucţiunile dumneavoastră? 

Fallom nu spuse nimic. Nu-l văzuse niciodată pe Trevize 
spunând ceva computerului - dar ştia ce dorea, din toată 
inima. Dorea să se întoarcă pe Solaria, la imensitatea 
reconfortantă a locuinţei, la Jemby... Jemby... Jemby... 

Dorea să meargă acolo şi, gândindu-se la lumea pe care o 
iubea, şi-o imagină vizibilă pe ecran, aşa cum văzuse şi alte 
lumi, pe care nu le dorea. Deschise ochii şi îi fixă pe ecran, 
dorind ca acolo să se afle o altă lume decât acest Pământ 
odios. Apoi, privind lumea vizibilă pe ecran, şi-o imagină ca 
fiind Solaria. Ura această Galaxie goală în care fusese 
introdusă împotriva voinţei ei. Îi dădură lacrimile, şi nava 
tremură. 

Simţi acel tremurat, şi se clătină puţin. 

Apoi auzi paşi răsunând afară, pe coridor şi, când deschise 
ochii, imaginea fu ocupată de faţa lui Trevize, desfigurată. 
Acesta îi bloca ecranul, pe care era prezentat tot ceea ce îşi 
dorea. Trevize striga ceva, dar ea nu îi acordă atenţie. Elo 
luase de pe Solaria omorându-l pe Bander, şi el îi împiedica 
întoarcerea gândindu-se mereu doar la Pământ. Acum nu 
mai avea de gând să îl asculte. 

Avea să ducă nava înapoi pe Solaria, şi sub intensitatea 
hotărârii ei, aceasta tremură din nou. 

Bliss se agăţă disperată de braţul lui Trevize: 

— Nu face asta! Nu face asta! 

Îl strângea cu putere, trăgându-l înapoi, în timp ce Pelorat, 
zăpăcit şi împietrit, stătea undeva în spate. 

Trevize striga: 


— l-aţi mâinile de pe computer! ... Bliss, nu-mi sta în cale. 
Nu vreau să te rănesc. 
Bliss spuse cu o voce aproape epuizată: 


— Nu fi violent cu copilul. Va trebui să-ţi fac rău ţie... în 
ciuda tuturor ordinelor. 

Ochii lui Trevize se plimbau, sălbatic, între Fallom şi Bliss. 

— Atunci ia-o de-acolo, Bliss. Acum! 

Bliss îl împinse într-o parte cu o surprinzătoare forţă (pe 
care o luase, se gândi Trevize după aceea, de la Gaia, 
probabil). 

— Fallom, spuse ea, ridică mâinile. 

— Nu, ţipă Fallom. Vreau ca nava să meargă pe Solaria. 
Vreau să meargă acolo! Acolo! 

Arătă cu capul înspre ecran, pentru ca nu cumva să 
slăbească presiunea mâinilor asupra pupitrului. 

Dar Bliss o prinse de umăr şi, când mâinile ei o atinseră, 
începu să tremure. 

Vocea lui Bliss deveni blândă: 

— Haide, Fallom, spune computerului să fie la fel ca 
înainte şi vino cu mine. Vino cu mine. 

Mâinile ei mângâiau copilul, care se prăbuşi într-un acces 
de plâns. 

Fallom luă mâinile de pe pupitru. Bliss, prinzând-o de 
subsuoară, o ridică în picioare. O întoarse, strângând-o 
puternic la piept, lăsând-o să îşi înăbuşe acolo sughiţurile 
deznădăjduite. 

Apoi îi spuse lui Trevize, care stătea încremenit în pragul 
uşii: 

— Dă-te la o parte, Trevize, şi să nu ne atingi atunci când 
vom trece. 

Trevize se dădu repede la o parte. 

Bliss se opri o clipă, spunându-i lui Trevize, în şoaptă: 

— A trebuit să pătrund o clipă în mintea ei. Dacă i-am 
provocat fie şi cea mai mică stricăciune, nu te voi ierta uşor. 

Trevize avu impulsul de a-i spune că nu dădea nici un 
milimetru de vacuum pentru mintea lui Fallom; că nu se 
temea decât pentru computer. Însă, sub privirea 
concentrată a Gaiei (cu siguranţă, Bliss singură nu era 


capabilă să îi inspire acel moment de teroare rece pe care îl 
simţi), tăcu din gură. 

Rămase mut şi nemişcat o perioadă destul de lungă după 
ce Bliss şi Fallom dispăruseră în camera lor. De fapt, rămase 
aşa până când Pelorat spuse, domol: 

— Golan, eşti în regulă? Nu ţi-a făcut nici un rău, nu-i asa? 

Trevize dădu puternic din cap, ca pentru a se scutura de 
paralizia care îl cuprinsese: 

— Sunt în regulă. De fapt, problema este dacă acela este 
în regulă. 

Se aşeză la consola computerului, punându-şi mâinile pe 
cele doua contururi care fuseseră recent acoperite de 
mâinile lui Fallom. 

— Ei? întrebă neliniştit Pelorat. 

Trevize ridică din umeri: 

— Pare să răspundă normal. Este posibil să descopăr mai 
târziu ceva în neregulă, dar acum pare normal. 

Apoi, furios: 

— Computerul nu ar trebui să răspundă eficient decât la 
mâinile mele, dar în cazul hermafroditului nu au intervenit 
doar mâinile. Au fost şi lobii-transductori, sunt sigur... 

— Dar ce a făcut nava să se scuture? N-ar fi trebuit să facă 
aşa, nu? 

— Nu. Este o navă gravitică şi nu ar fi trebuit să suportăm 
aceste efecte inerţiale. Dar acel monstru-femelă... 

Se opri, părând din nou furios. 

— Da? 

— Bănuiesc că a dat computerului două instrucţiuni 
contradictorii, şi pe fiecare cu o asemenea hotărâre, încât 
computerul nu a avut de ales decât să încerce să facă 
ambele lucruri în acelaşi timp. A încercat să facă 
imposibilul, şi din această cauza, trebuie să fi slăbit pentru 
moment condiţia de insensibilitate la inerție a navei. Cel, 
puţin, aşa cred că s-a întâmplat. 

Apoi, trăsăturile feţei i se mai relaxară puţin: 


— Iar acesta ar putea fi un lucru bun totuşi. Acum îmi dau 
seama că toată pălăvrăgeala mea despre Alfa Centauri şi 
Sora sa era o tâmpenie. Acum ştiu unde trebuie să-şi fi 
mutat Pământul secretul. 

Pelorat se holbă la el, apoi ignoră ultima remarcă şi se 
întoarse la o nedumerire mai veche: 

— În ce fel a cerut Fallom două lucruri auto-contradictorii? 

— Ei bine, a spus că vrea ca nava să se întoarcă pe Solaria. 

— Da. Sigur, asta dorea. 

— Dar ce vroia ea să spună prin Solaria? Nu poate 
recunoaşte Solaria, pentru că de fapt nu a văzut-o niciodată 
din spaţiu. Atunci când am părăsit acea lume în mare grabă, 
ea dormea. Şi în ciuda celor citite la tine în bibliotecă, 
împreună cu ce i-o fi spus Bliss, bănuiesc că nu-şi poate 
imagina o Galaxie de sute de miliarde de stele şi milioane 
de planete populate. Crescută aşa cum a fost, în subteran şi 
izolată, ea nu poate înţelege decât că există lumi diferite - 
dar câte? Două? Trei? Patru? Pentru ea, orice lume este 
probabil să fie Solaria, şi datorită puterii dorinţei sale, este 
Solaria. Întrucât Bliss a încercat să o liniştească spunându-i 
că dacă nu găsim Pământul o vom duce înapoi pe Solaria, şi- 
a imaginat că Solaria este aproape de Pământ. 

— Dar de unde ştii, Golan? Ce te face să crezi asta? 

— Din cele ce ne-a spus, Janov, atunci când ne-am repezit 
la ea. A strigat că vrea să meargă pe Solaria, apoi a adăugat 
„acolo... acolo”, arătând cu capul înspre ecran. Şi ce se afla 
pe ecran? Satelitul Pământului. Înainte de a merge la masă, 
când am părăsit computerul, nu era pe ecran; în schimb, 
era Pământul. Dar poate că Fallom, atunci când a întrebat 
de Solaria, şi-a întipărit în minte imaginea satelitului, iar 
computerul, ca răspuns, trebuie să se fi focalizat asupra 
acestuia. Crede-mă, Janov, ştiu cum funcţionează 
computerul. Cine ar şti mai bine? 

Pelorat privi marele pătrar luminos de pe ecran şi spuse, 
gânditor: 


— În cel puţin unul dintre limbajele Pământului era numit 
„Moon”; „Lună”, în alte limbaje. Probabil că avea multe alte 
nume... Închipuie-ţi ce zăpăceală, bătrâne, pe o lume cu 
multe limbaje... neînţelegeri, complicaţii... 

— Lună? spuse Trevize. Ei bine, pare destul de simplu... 
Apoi, gândeşte-te puţin, copilul poate că a încercat, 
instinctiv, să deplaseze nava prin intermediul lobilor- 
transductori, folosind sursa de energie a navei, iar asta a 
dus la acea momentană confuzie inerţială... Dar astea nu 
contează deloc, Janov. Ceea ce contează este că ne putem 
concentra atenţia asupra Lunii - da, îmi place numele - 
aflată acum pe ecran, mărită. O privesc acum... şi mă 
minunez... 

— Din ce cauză, Trevize? 

— Din cauza dimensiunii sale. De obicei, noi nu luăm în 
seamă sateliții, Janov. Sunt nişte obiecte atât de mici! Însă 
acesta este diferit. Este o lume. Are un diametru de 
aproximativ trei mii cinci sute de kilometri. 

— O lume? Nu o poţi numi lume. Nu poate fi locuibilă. Un 
diametru ca acesta, cniar dacă are trei mii cinci sute de 
kilometri, este prea mic. Nu are atmosferă. Îţi pot spune 
asta uitându-mă doar la ea. Nu are nori. Curba circulară 
care îi pune în evidenţă conturul pe fundalul cerului de 
stele este clară; la fel este şi curba interioară care separă 
emisfera luminoasă de cea întunecată. 

Trevize aprobă: 

— Începi să devii un astronaut exersat, Janov. Nu are apă. 
Asta înseamnă doar că Luna nu este locuită la suprafaţă. 
Dar în subteran? 

— Subteran? întrebă Pelorat nesigur pe el. 

— Da. În subteran. De ce nu? Oraşele Pământului erau 
subterane, aşa mi-ai spus. Ştim că ITrantorul era de 
asemenea construit în subteran. Mare parte din capitala 
Comporellon-ului este construită în subteran. Locuinţele 
Solariene sunt aproape în întregime subterane. Este o 
situaţie foarte obişnuită. 


— Dar, Golan, în fiecare dintre aceste cazuri, oamenii se 
aflau pe o planetă locuibilă. Suprafaţa era şi ea locuibilă, cu 
o atmosferă şi cu un ocean. Este posibil să trăieşti în 
subteran atunci când suprafaţa este nelocuibilă? 

— Haide, Janov, gândeşte! Unde trăim noi în acest 
moment? Far Star este o micuță lume cu suprafaţă 
nelocuibilă. Afară nu există aer sau apă. Şi totuşi, înăuntru 
trăim într-un confort perfect. Galaxia este plină de staţii de 
intrare şi de Colonii spaţiale de o varietate infinită, ca să nu 
mai amintesc de nave spaţiale. Toate sunt nelocuibile, cu 
excepţia interiorului. Consideră Luna ca fiind o navă 
spaţială gigantică. 

— Cu un echipaj înăuntru? 

— Da. Milioane de oameni, din câte ne putem imagina; şi 
Plante, şi animale; şi o tehnologie avansată... Uite, Janov, nu 
ţi se pare plauzibil? Dacă Pământul, în ultimele sale zile, a 
putut trimite un grup de Coloni pe o planetă care orbita în 
jurul lui Alfa Centauri; şi dacă, probabil cu ajutorul 
Imperial, au putut încerca să o terraformeze, să îi 
însămânţeze oceanele, să construiască o insulă acolo unde 
nu era niciuna; nu putea Pământul, de asemenea, să trimită 
un grup pe propriul său satelit pentru a-l terraforma în 
interior? 

— Presupun că da, spuse şovăielnic Pelorat. 

— Cu certitudine. Dacă Pământul are ceva de ascuns, de 
ce să îl trimită la un parsec depărtare, când putea fi ascuns 
pe o lume aflată la o distanţă mai mică de p sută de 
milioane de ori decât cea până la Alfa? Şi, din punct de 
vedere psihologic, Luna ar fi o ascunzătoare mult mai 
eficientă. Nimeni nu s-ar gândi la viaţă pe sateliți. Nici eu 
nu m-am gândit. Gândurile mele o luaseră razna spre Alfa, 
cu Luna la mai puţin de doi centimetri de nas. Dacă n-ar fi 
fost Fallom... 

Strânse buzele, şi dădu din cap: 

— Cred că va trebui să recunosc că meritul este al ei. Dacă 
n-am s-o fac eu, sigur o va face Bliss. 


— Dar, ascultă-mă, bătrâne, spuse Pelorat, dacă se 
ascunde ceva sub suprafaţa Lunii, cum îl vom găsi noi? 
Trebuie să fie o suprafaţă de milioane de kilometri pătraţi... 

— În jur de patruzeci de milioane. 

— Şi va trebui să o cercetăm pe toată, căutând ce? O 
deschidere? O cameră de presurizare? 

— Dacă pui problema în felul acesta, spuse Trevize, ar fi 
într-adevăr o treabă imposibilă, dar noi nu căutăm obiecte, 
noi căutăm viaţă; mai mult, viaţă inteligentă. Şi o avem pe 
Bliss, iar ea are capacitatea de a detecta inteligenţa, nu-i 
aşa? 

Bliss îl privi acuzator pe Trevize: 

— Am reuşit în sfârşit să o adorm. Mi-a fost extrem de 
greu. Era dezlănţuită. Din fericire, nu cred că i-am provocat 
vreo stricăciune. 

Trevize spuse cu răceală: 

— Ai putea încerca să i-l scoţi din minte pe Jemby, ştii, din 
moment ce este sigur că n-am nici cea mai mică intenţie de 
a mă întoarce pe Solaria. 

— Pur şi simplu, să-i elimin o fixaţie, nu-i aşa? Ce ştii tu 
despre lucrurile astea, Trevize? Tu nu ai tatonat niciodată o 
minte. Nu ai nici cea mai mică idee despre complexitatea ei. 
Dacă ai şti câtuşi de puţin ceva despre cum funcţionează 
mintea, nu ai vorbi despre înlăturarea unei fixaţii ca şi cum 
ar trebui să scoţi o lingură cu gem dintr-un borcan. 

— Bine, măcar slăbeşte-i-o. 

— Aş putea-o slăbi puţin, după o lună de pătrundere 
atentă. 

— Ce vrei să spui prin pătrundere? 

— Nu pot explica unuia care nu ştie. 

— Atunci, ce ai de gând să faci cu copilul? 

— Nu ştiu încă; trebuie să mă gândesc foarte bine. 

— În cazul acesta, spuse Trevize, hai să-ţi spun eu ce vom 
face cu această navă. 

— Ştiu ce ai de gând să faci. Mergem înapoi pe Noul 
Pământ şi mai facem o încercare cu încântătoarea Hiroko, 


dacă ne promite însă că de data asta nu te va mai infecta. 

— Nu, spuse el, dimpotrivă. M-am răzgândit. Mergem pe 
Lună... acesta este numele satelitului, din câte mi-a spus 
Janov. 

— Satelitul? Pentru că este lumea cea mai la îndemână? 
Nu m-am gândit la asta. 

— Nici eu. Şi nici altcineva. Nicăieri în Galaxie nu există un 
satelit care să merite vreun pic de atenţie. Dar acest satelit, 
fiind supradimensionat, este unic. Mai mult, anonimatul 
Pământului este şi pentru el o foarte bună protecţie. Dacă 
nu găseşti Pământul, nu poţi găsi nici Luna. 

— Este locuibil? 

— La suprafaţă, nu. Dar nu este deloc radioactiv, deci nu 
este complet nelocuibil. Ar putea avea viaţă - o viaţă foarte 
bogată, chiar - sub suprafaţă. Şi, desigur, tu vei fi capabilă 
să ne spui dacă este aşa, după ce ne vom apropia suficient 
de mult. 

Bliss ridică din umeri: 

— Am să încerc... Însă ce te-a făcut să te gândeşti aşa, 
deodată, la varianta satelitului? 

Trevize răspunse calm: 

— M-am gândit la ceea ce a făcut Fallom atunci când era la 
comenzi. 

Bliss aşteptă, ca şi cum se aştepta la explicaţii 
suplimentare, apoi ridică din nou din umeri: 

— Orice ar fi fost, bănuiesc că n-ai fi avut această 
inspiraţie dacă ţi-ai fi dat frâu liber impulsului criminal. 

— N-am avut intenţia să o ucid, Bliss. 

Bliss dădu din mână: 

— În regulă. Fie. Acum ne îndreptăm spre Lună? 

— Da. Şi, din precauţie, nu merg prea repede. Dar dacă 
totul merge bine, vom fi în apropierea sa în treizeci de ore. 

Luna era o suprafaţă pustie. Trevize privi cum sub ei 
alunecă porţiunea strălucitoare. O panoramă monotonă 
formată din cratere şi zone muntoase, şi din umbre negre 


pe fundal luminos. Solul prezenta schimburi subtile ale 
culorilor, şi rare întinderi plate întrerupte de cratere. 

Pe măsură ce se apropiau de emisfera întunecată, umbrele 
creşteau în lungime până când, în cele din urmă, se 
contopiră. O vreme, în urma lor, vârfurile munţilor 
străluciră în lumină, ca nişte stele mari, eclipsându-şi 
suratele de pe cer. Apoi dispărură, şi cerul fu luminat doar 
de razele ceva mai slabe ale Pământului, o sferă mare 
albastru-albă, plină ceva mai mult decât jumătate. Apoi 
nava lăsă în urmă Pământul, care se scufundă sub orizont 
astfel încât rămaseră în întuneric beznă dedesubt, iar 
deasupra doar cu o pulbere vagă de stele, care pentru 
Trevize, crescut pe lumea lipsită de stele a Terminus-ului, 
erau şi aşa suficient de fascinante. 

Apoi, în faţă, apărură noi puncte luminoase, la început una 
sau două, apoi altele, mărindu-se, îngroşându-se, fuzionând. 
Şi, imediat, depăşiră terminatorul intrând în emisfera 
luminată. Soarele răsări cu o splendoare infernală, în timp 
ce ecranul se schimbă, cercetând suprafaţa solului de 
dedesubt printr-un filtru polarizant. 

Trevize îşi dădea bine seama că era inutil să spere a găsi o 
cale de intrare în interiorul locuit (dacă exista aşa ceva) 
printr-o simplă examinare făcută cu ochiul liber. Avea de 
examinat o suprafaţă imensă. 

Se întoarse pentru a o privi pe Bliss, care stătea lângă el. 
Ea nu privea ecranul; de fapt, ţinea ochii închişi. Părea mai 
degrabă că se prăbuşise în scaun, nu că stătea pe el. 

Trevize, întrebându-se dacă nu cumva adormise, spuse 
încet: 

— Detectezi ceva? 

Bliss dădu uşor din cap. 

— Nu, şopti ea. N-a fost decât acea adiere slabă. Mai bine 
m-ai duce înapoi acolo. O mai poţi găsi? 

— Computerul ştie unde se află. 

Era ca şi cum ar fi încadrat o ţintă, lunecând încoace şi 
încolo, apoi o găsi. Suprafaţa în cauză se afla în continuare 


cufundată în noaptea adâncă, şi, în afară de faptul că 
Pământul strălucea foarte jos pe cer dând suprafeţei dintre 
umbre o tentă cenuşie şi fantomatică, nu se putea distinge 
nimic, deşi luminile din cabina de pilotaj fuseseră stinse 
pentru a creşte vizibilitatea. 

Pelorat se apropiase şi stătea neliniştit în pragul uşii. 

— Am găsit ceva? şopti el răguşit. 

Trevize ridică mâna pentru a-l face să tacă. O privea pe 
Bliss. Ştia că vor trece câteva zile până când lumina 
soarelui va atinge acest petic de pământ de pe Lună, dar 
ştia de asemenea că pentru ceea ce încerca Bliss să 
detecteze, lumina, de orice fel, nu avea importanţă. 

— Este acolo, spuse ea. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

— Este singurul punct? 

— Singurul pe care l-am detectat. Ai survolat toată 
suprafaţa Lunii? 

— Am trecut peste o mare parte din ea. 

— Ei bine, până aici nu am putut detecta decât acest 
punct. Acum este mai puternic, ca şi cum lucrul acela ne-a 
detectat pe noi, şi nu pare periculos. Am sentimentul că 
suntem bineveniţi. 

— Eşti sigură? 

— Ăsta este sentimentul pe care îl detectez. 

— Poate că simulează, spuse Pelorat. 

Bliss spuse, cu o urmă de semeţie: 

— Aş detecta un fals, te asigur. 

Trevize murmură ceva despre excesul de încredere în 
sine, apoi spuse: 

— Ai detectat inteligenţă puternică. 

— Detectez o inteligenţă puternică. Numai că... 

Vocea sa căpătă o notă ciudată. 

— Numai că ce? 

— Şşşt. Nu mă deranja. Lasă-mă să mă concentrez. 
Ultimul cuvânt îl deduseră din mişcarea buzelor. Apoi 


spuse, uşor surprinsă: 

— Nu este fiinţă umană. 

— Nu este umană, repetă Trevize cuprins de o uimire mai 
mare. Avem din nou de-a face cu roboţi? Ca pe Solaria? 

— Nu, spuse Bliss zâmbind. Nu este nici robot. 

— Trebuie să fie ori una, ori alta. 

— Uite că nu este. 

Bliss chicotea. 

— Nu este om, spuse ea, şi totuşi nu seamănă cu nici un 
robot pe care l-am întâlnit până acum. 

— Aş vrea s-o văd şi pe-asta, spuse Pelorat. 

Dădu energic din cap, cu ochii înnecaţi în plăcere: 

— Ar fi nemaipomenit. Ceva nou. 

— Ceva nou, murmură Trevize. 

El însuşi deveni mai bine dispus... străfulgerat de lumina 
unei neaşteptate descoperiri. 

Coborâră spre suprafaţa Lunii, aproape jubilând. Chiar şi 
Fallom li se alătură şi, cu entuziasmul tinereţii, se lăsă 
purtată de o bucurie aproape insuportabilă, ca şi cum se 
întorcea cu adevărat pe Solaria. 

Cât despre Trevize, simţi în sine o undă de luciditate care 
îi spunea că era ciudat ca Pământul - sau ce-o fi provenit de 
pe Pământ şi se afla acum pe Lună - care luase măsuri atât 
de drastice pentru a-i ţine pe toţi ceilalţi departe de el, lua 
acum măsuri pentru a-i atrage. Scopul putea fi acelaşi, în 
ambele cazuri? Era un caz de „Dacă nu-i poţi face să te 
evite, atunci atrage-i şi distruge-i”? În ambele cazuri, 
secretul Pământului rămânea neatins. 

Dar acest gând păli şi pieri în valul de bucurie care creştea 
continuu pe măsură ce se apropiau de suprafaţa Lunii. 
Totuşi, dincolo de bucurie, reuşi să se agaţe de momentul 
de iluminare pe care îl avusese chiar înainte de a începe 
coborârea. 

Părea că nu are nici un fel de îndoială încotro se îndrepta 
nava. Acum se aflau chiar deasupra vârfurilor colinelor, şi 
Trevize, la computer, nu simţea nevoia de a face ceva. Ca şi 


cum el şi computerul, amândoi, erau dirijaţi, şi nu simţi 
decât o imensă euforie pentru faptul că greutatea 
responsabilităţii îi fusese ridicată de pe umeri. 

Alunecau paralel cu solul, spre o stâncă ce se înălța 
înaintea lor ca o barieră amenințătoare; o barieră 
strălucind slab în lumina Pământului şi în fascicolul luminos 
al lui Far Star. Perspectiva unei coliziuni păru să nu aibă 
importanţă pentru Trevize, şi deveni conştient, deloc 
surprins, că porţiunea din stâncă cese afla chiar în faţa lor 
coborâse, şi că un coridor, strălucind în lumina artificială, se 
deschisese pentru ei. 

Nava încetini, aparent din propria sa dorinţă, şi se 
introduse cu precizie prin uşă... intrând... lunecând în 
interior... Poarta se închise în urma ei, apoi se deschise o 
alta, în faţă. Intră prin a doua poartă şi pătrunse într-o sală 
gigantică, ce părea săpată în interiorul muntelui. 

Far Star se opri, şi toţi cei din interior se grăbiră spre 
camera de presurizare. Nici unuia dintre ei, nici măcar lui 
Trevize, nu-i trecu prin minte să verifice dacă afară era o 
atmosferă respirabilă - sau dacă era atmosferă. 

Totuşi, era aer. Respirabil şi agreabil. Priviră în jurul lor cu 
expresia oamenilor mulţumiţi care ajunseseră acasă. De- 
abia într-un târziu remarcară prezenţa unei siluete care îi 
aştepta politicos să se apropie. 

Era înalt, cu o expresie serioasă. Avea părul de culoarea 
bronzului, tăiat scurt. Pomeţii erau largi, ochii strălucitori, 
iar îmbrăcămintea avea stilul celor văzute în vechile cărţi 
de istorie. Deşi părea robust şi viguros, avea o aură subtilă 
obosită. 

Prima reacţiona Fallom. Cu un chiot puternic, ascuţit, 
alergă spre bărbat, dând din mâini şi strigând cu sufletul la 
gură: 

— Jemby! Jemby! 

Nu încetini cursa, şi când ajunse destul de aproape, 
bărbatul se aplecă şi o ridică în aer. Ea îl cuprinse de după 
gât, plângând, strigând în continuare, sugrumată: 


— Jemby! 

Ceilalţi se apropiară într-un ritm mai decent şi Trevize 
spuse, rar şi clar (omul ăsta putea înţelege Galactica?): 

— Ne cerem scuze, domnule. Acest copil şi-a pierdut 
protectorul şi îl caută cu disperare. Ne uimeşte faptul că s-a 
repezit la dumneavoastră, având în vedere că ea caută de 
fapt un robot; un lucru meca... 

Omul vorbi pentru prima oară. Vocea sa era mai degrabă 
monotonă decât muzicală, şi purta o vagă notă arhaică, dar 
vorbi Galactica cu o uşurinţă perfecta. 

— Vă întâmpin cu toată prietenia, spuse el. 

Şi părea fără îndoială prietenos, deşi faţa sa continua să 
poarte expresia de seriozitate. 

— Cât despre copil, arată probabil o perspicacitate mai 
mare decât vă închipuiţi, deoarece sunt robot. Numele meu 
este Daneel Olivaw. 

CAPITOLUL 21. 

Căutarea ia sfârşit. 

TREVIZE era într-o stare de completă uluială. Îşi revenise 
din euforia ciudată pe care o simţise înainte şi după 
aterizarea pe Lună - o euforie care, bănuia acum, îi fusese 
indusă de acest aşa-zis robot din faţa sa. 

Îl fixa în continuare, şi cu mintea acum perfect lucidă şi 
neatinsă, rămase cuprins de uimire. Vorbise plin de uimire, 
făcuse conversaţie plin de uimire, de-abia înţelesese ce 
spusese sau auzise în timp ce căuta în înfăţişarea acestui 
aparent om, în comportamentul său, în modul de avorbi, 
ceva care să trădeze robotul. 

Nu-i de mirare, gândi Trevize, că Bliss detectase ceva ce 
nu era nici om, nici robot. Dar care, după spusele lui 
Pelorat, era „ceva nou”. Nimic rău în asta, deoarece îi 
condusese gândurile într-o zonă mai luminoasă. 

Bliss şi Fallom plecaseră să se familiarizeze cu 
împrejurimile. Fusese sugestia lui Bliss, dar Trevize avu 
impresia că venise după un schimb de priviri, rapid ca un 
fulger, dintre ea şi Daneel. Atunci când Fallom refuză şi 


ceru să rămână cu fiinţa pe care se încăpăţâna să o 
numească Jemby, un cuvânt din partea lui Daneel şi 
ridicarea unui deget fură de ajuns pentru a o face să 
demareze imediat. Trevize şi Pelorat rămaseră. 

— Ele nu fac parte din Fundaţie, domnilor, spuse robotul 
ca şi cum asta explica totul. Una este Gaia, iar cealaltă, 
Spaţiană. 

Trevize păstră tăcerea în timp ce erau conduşi spre un 
copac sub care se găseau scaune foarte simple. Se aşezară, 
la un gest al robotului, şi după ce şi acesta luă loc, cu 6 
mişcare perfect umană, Trevize spuse: 

— Eşti cu adevărat robot? 

— Într-adevăr, domnule, spuse Daneel. 

Figura lui Pelorat strălucea de bucurie. 

— În vechile legende, spuse el, există referinţe la un robot 
numit Daneel. Eşti numit astfel în cinstea lui? 

— Eu sunt acel robot, spuse Daneel. Nu este o legendă. 

— O, nu, spuse Pelorat. Dacă eşti acel robot, ar trebui să fii 
vechi de mii de ani. 

— Douăzeci de mii, spuse calm Daneel. 

Pelorat părea stânjenit. Îl privi pe Trevize, care spuse, cu o 
urmă de mânie: 

— Dacă eşti robot, îţi ordon să spui adevărul. 

— Nu am nevoie să mi se ceară să spun adevărul, 
domnule. Eu trebuie să spun adevărul. Deci, domnilor, aveţi 
în faţă trei alternative. Fie sunt un om care vă minte; fie 
sunt un robot care a fost programat să creadă că are o 
vechime de douăzeci de mii de ani, însă în realitate nu are 
această vechime; fie sunt un robot într-adevăr vechi de 
douăzeci de mii de ani. Trebuie să hotărâți ce alternativă 
acceptaţi ca fiind adevărată. 

— Problema s-ar putea lămuri în cursul conversaţiei, spuse 
sec Trevize. De exemplu, este greu de crezut că acesta este 
interiorul Lunii. Nici lumina... 

Ridică în acelaşi timp privirea, căci lumina era aproape 
identică cu lumina difuză şi blândă a soarelui, deşi pe cer 


nu se vedea soarele, ba mai mult, nu se vedea nici cerul. 

— „nici atracţia gravitaţională nu par credibile. Atracția 
gravitaţională la suprafaţa acestei lumi ar trebui să fie mai 
mică de 0,2 g. 

— Atracția gravitaţională normală la suprafaţă ar fi de fapt 
0,16 g, domnule. Însă cea de aici este creată cu ajutorul 
aceloraşi forţe care vă dau dumneavoastră, pe navă, 
senzaţia greutăţii normale, chiar dacă sunteţi în cădere 
liberă sau în mişcare accelerată. Alte necesităţi energetice, 
inclusiv lumina, sunt satisfăcute tot pe cale gravitaţională, 
deşi, acolo unde este mai avantajos, folosim energia solară. 
Materialele necesare sunt asigurate de solul Lunii, cu 
excepţia elementelor uşoare - hidrogen, carbon şi azot - pe 
care Luna nu le posedă. Acestea le obţinem capturând câte 
o cometă ocazională. O astfel de captură o dată la un secol 
este mai mult decât suficientă pentru satisfacerea nevoilor 
noastre. 

— Înţeleg că Pământul este inutilizabil, ca sursă de 
aprovizionare. 

— Din nefericire, aşa este, domnule. Creierele noastre 
pozitronice sunt tot atât de sensibile la radioactivitate ca şi 
proteinele umane. 

— Foloseşti pluralul, şi clădirea din faţa noastră pare 
vastă, minunată, rafinată... cel puţin, văzută din exterior. 
Deci mai sunt şi alte creaturi pe Lună. Oameni? Roboţi? 

— Da, domnule. Avem pe Lună o ecologie completă, 
precum şi o cavitate vastă şi complexă care adăposteşte 
această ecologie. Creaturile inteligente sunt însă toate 
roboţi, mai mult sau mai puţin asemănători mie. Cu toate 
acestea, nu veţi vedea niciunul. Cât despre această locuinţă, 
este folosită doar de mine, şi este o construcţie care o imita 
exact pe cea în care am trăit acum douăzeci de mii de ani. 

— Şi pe care ţi-o aminteşti în amănunt, nu-i aşa? 

— Exact, domnule. Am fost construit, şi am existat o 
perioadă - cât de scurtă mi se pare, acum - pe Aurora, una 
dintre lumile Spaţiene. 


— Cea cu... 

Trevize se opri. 

— Da, domnule. Cea cu câinii. 

— Eşti la curent? 

— Da, domnule. 

— Şi cum ai ajuns aici, dacă la început ai trăit pe Aurora? 

— Domnule, am venit aici la începuturile colonizării 
Galaxiei, pentru a împiedica crearea unui Pământ 
radioactiv. Împreună cu mine venise un alt robot, Giskard, 
care putea percepe şi modifica minţile. 

— La fel ca Bliss? 

— Da, domnule. Am dat greş, dintr-un anumit punct de 
vedere, şi Giskard şi-a încetat funcţionarea. Înainte de 
dezactivare, însă, mi-a transmis mie talentul său şi m-a 
însărcinat pe mine să am în continuare grijă de Galaxie; şi 
în special de Pământ. 

— De ce în special de Pământ? 

— În parte, datorită unui om, numit Elijah Baley. Un 
Pământean. 

Pelorat interveni, entuziasmat: 

— Golan, acesta este eroul legendar de care am adus 
vorba cu ceva vreme în urmă. 

— Un erou legendar, domnule? 

— Dr. Pelorat vrea să spună, explică Trevize, că este un 
personaj căruia i-au fost atribuite multe realizări, şi care 
întruneşte calităţile multor bărbaţi din istoria adevărată, 
sau poate chiar inventată. 

Daneel se gândi un moment, apoi spuse foarte calm: 

— Lucrurile nu stau astfel, domnilor. Elijah a fost un om 
adevărat, unul singur. Nu ştiu ce spun legendele 
dumneavoastră despre el, dar în istoria reală, fără el 
Galaxia poate că nu ar fi fost niciodată colonizată. În cinstea 
lui, am făcut tot ce am putut pentru a salva Pământul după 
ce a devenit radioactiv. Colegii mei roboţi au fost împrăştiaţi 
în toată Galaxia, într-un efort de a influenţa o persoană aici, 
alta acolo... La un moment dat, am iniţiat un proiect de 


reciclare a solului Pământului. La un alt moment, mult mai 
târziu, am iniţiat un proiect de terraformare a unei lumi ce 
înconjoară o stea vecină, numită astăzi Alfa. În niciunul 
dintre cazuri nu am avut cu adevărat succes. Nu am putut 
influenţa minţile oamenilor atât cât aş fi dorit, pentru că 
întotdeauna a existat riscul de a face rău unuia dintre ei. 
Vedeţi, am fost limitat - aşa cum sunt limitat astăzi - de 
Legile Roboticii. 

— Da? 

Nu era neapărată nevoie să ai puterile mentale ale lui 
Daneel pentru a sesiza neîncrederea în această monosilabă. 

— Prima lege, domnilor, spuse el, este următoarea: „Un 
robot nu are voie să rănească o fiinţă umană sau, prin 
pasivitate, să permită rănirea unei fiinţe umane”. A Doua 
Lege: „Un robot trebuie să asculte ordinele date de fiinţele 
umane, cu excepţia cazurilor când aceste ordine intră în 
conflict cu Prima Lege.” A Treia Lege: „Un robot trebuie să- 
şi protejeze propria existenţă, atâta vreme cât procedând 
astfel nu intră în conflict cu Prima sau A Doua Lege.” 
Desigur, vă enunţ aceste legi într-un limbaj aproximativ. În 
realitate, el reprezintă configurații matematice complicate 
ale sinapselor noastre pozitronice. 

— Îţi este greu să respecţi aceste Legi? 

— Trebuie, domnule. Prima Lege este un absolut care 
aproape că îmi interzice folosirea vreunuia dintre talentele 
mele mentale. Atunci când ai de-a face cu Galaxia, este 
improbabil ca o acţiune să împiedice complet răul. 
Întotdeauna vor suferi câţiva oameni, poate mulţi, astfel 
încât un robot trebuie să aleagă pentru a minimiza răul. 
Totuşi, complexitatea posibilităţilor este atât de mare, încât 
este nevoie de timp pentru a lua acea hotărâre, şi nici 
atunci nu poţi fi sigur. 

— Înţeleg, spuse Trevize. 

— Pe parcursul întregii istorii Galactice, spuse Daneel, am 
încercat să ameliorez cele mai rele aspecte ale conflictelor 
şi dezastrelor care s-au făcut mereu simţite în Galaxie. Din 


când în când poate că am reuşit, într-o anumită măsilră, dar 
dacă sunteţi la curent cu istoria Galactică, veţi şti sigur că 
reuşitele au fost rare, şi nu foarte însemnate. 

— Măcar atâta lucru ştiu şi eu, spuse Trevize cu un zâmbet 
fals. 

— Giskard, cu puţin înainte de a se dezactiva, a conceput o 
lege robotică ce o devansa chiar şi pe prima. Am numit-o 
„Legea Zero”, din imposibilitatea de a ne gândi la altceva 
care să aibă sens. Legea Zero spune: „Un robot nu are voie 
să rănească omenirea sau, prin pasivitate, să permită 
rănirea omenirii.” Ceea ce înseamnă că, automat, Prima 
Lege trebuie modificată pentru a suna astfel: „Un robot nu 
are voie să rănească o fiinţă umană sau, prin pasivitate, să 
permită rănirea unei fiinţe umane, cu excepţia cazurilor în 
care se intră în conflict cu Legea Zero.” Modificări similare 
trebuiesc făcute în A Doua şi A treia Lege. 

Trevize se încruntă: 

— Şi cum decizi tu ce este bine sau rău pentru omenire în 
ansamblu? 

— Exact aici este problema, domnule, spuse Daneel. 
Teoretic, Legea Zero era soluţia problemelor noastre. În 
practică însă, nu puteam decide niciodată. O fiinţă umană 
este concretă. Rănirea unei persoane poate fi evaluată şi 
judecată. Omenirea este o abstracţie. Cum să lucrezi cu ea? 

— Nu ştiu, spuse Trevize. 

— Stai spuse Pelorat. Ai putea transforma omenirea într- 
un singur organism. Gaia. 

— Asta am încercat să fac, domnule. Am condus fondarea 
Gaiei. Dacă omenirea ar putea fi transformată într-un 
singur organism, ar deveni un obiect concret, cu care s-ar 
putea lucra. Totuşi, crearea unui superorganism nu a fost 
chiar aşa de uşoară pe cât mă işteptasem. În primul rând, 
nu se putea face decât dacă oamenii preţuiau 
superorganismul mai mult decât propriul lor ego, şi a 
trebuit să găsesc un tipar mental care să permită acest 


lucru. Asta a fost cu mult timp înainte de a mă gândi la 
Legile Roboticii. 

— Deci Gaianii sunt roboţi. Am bănuit asta de la început. 

— În acest caz, bănuiala dumneavoastră este greşită, 
domnule. Sunt fiinţe umane, dar în creierele lor a fost 
puternic inoculat echivalentul Legilor Roboticii. Ei trebuie 
să preţuiască viaţa, să o preţuiască cu adevărat... Şi, chiar 
şi după ce acest lucru a fost realizat, a rămas o fisură 
puternică. Un superorganism constând doar din fiinţe 
umane este instabil. Nu poate fi format. Trebuiesc adăugate 
alte animale... apoi plante... apoi lumea anorganică. Cel mai 
mic superorganism cu adevărat stabil este o întreagă lume, 
o lume suficient de mare şi de complexă pentru a avea o 
ecologie durabilă. A fost nevoie de mult timp pentru a 
înţelege asta, şi de-abia în ultimul secol Gaia a fost pe 
deplin constituită; acum este gata să se îndrepte spre 
Galaxia... dar va fi nevoie de o perioadă îndelungată. Poate 
că drumul rămas este totuşi mai scurt decât cel parcurs 
până acum, din moment ce cunoaştem regulile. 

— Ai avut nevoie de mine pentru a lua decizia în locul tău. 
Este adevărat, Daneel? 

— Da, domnule. Legile Roboticii nu ne-ar permite nici mie, 
nici Gaiei, să luăm o decizie care să rişte evoluţia în rău a 
omenirii. Şi, între timp, acum cinci secole, când se părea că 
nu voi descoperi niciodată metodele pentru a depăşi 
dificultăţile care-mi stăteau în calea spre definitivarea 
Gaiei, mi-am îndreptat atenţia spre o a doua variantă, şi am 
ajutat la naşterea şi dezvoltarea ştiinţei psihoistoriei. 

— Trebuia să-mi fi imaginat, murmură Trevize. Ştii, 
Daneel, încep să cred că într-adevăr ai o vechime de 
douăzeci de mii de ani. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Ia stai puţin, spuse Pelorat. Cred că încep să întrezăresc 
ceva. Tu însuţi faci parte din Gaia, Daneel? Aşa ai aflat 
despre câinii din Aurora? Prin Bliss? 


— Într-un fel aveţi dreptate, domnule, spuse Daneel. Sunt 
asociat cu Gaia, deşi nu fac parte din ea. 

Trevize ridică sprâncenele: 

— Semeni cu Comporellon, lumea pe care am vizitat-o 
imediat după ce am părăsit Gaia. Aceasta insistă că nu face 
parte din Confederaţia Fundaţiei, ci este doar asociată cu 
ea. 

Daneel aprobă cu o mişcare lentă a capului: 

— Cred că analogia este pertinentă, domnule. Pot, ca 
asociat al Gaiei, lua cunoştinţă de tot ceea ce 
conştientizează Gaia... prin persoana lui Bliss, de exemplu. 
Însă Gaia nu poate deveni conştientă de ceea ce 
conştientizez eu, astfel încât îmi păstrez libertatea de 
mişcare. Această libertate de mişcare îmi este necesară 
până când va fi formată Galaxia. 

Trevize privi lung robotul, preţ de o clipă, apoi spuse: 

— Şi, conştientizând prin Bliss, ai influenţat după bunul 
plac întâmplările petrecute în călătoria noastră? 

Daneel emise un oftat ciudat, aproape omenesc: 

— N-am putut face prea mult, domnule. Întotdeauna sunt 
reţinut de Legile Roboticii... Şi totuşi, am uşurat presiunea 
care apăsa mintea lui Bliss, luând asupra mea un pic din 
excesul de responsabilitate. Astfel încât a reuşit să 
acţioneze în cazul lupilor de pe Aurora şi Spaţianului de pe 
Solaria cu mai mare promptitudine şi cu mai puţine efecte 
negative asupra ei. În plus, am influenţat femeia de pe 
Comporellon - ca şi pe cea de pe Noul Pământ - prin Bliss, 
ca să aibă un sentiment favorabil faţă de dumneavoastră, şi 
să vă puteţi astfel continua călătoria. 

Trevize zâmbi, aproape trist: 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu era meritul meu. 

Daneel acceptă remarca, dar respinse subestimarea 
jalnică a lui Trevize: 

— Dimpotrivă, domnule, dumneavoastră aţi avut un merit 
important. Fiecare dintre cele două femei v-au privit de la 
bun început cu un ochi favorabil. Eu nu am făcut decât să 


amplific atât cât puteam impulsul deja prezent, ţinând cont 
de stricteţea Legilor Roboticii. Din cauza acestor 
restrângeri - şi din cauza altora - cu foarte mare greutate 
am reuşit să vă aduc aici, şi doar indirect. În câteva situaţii 
am fost în mare pericol de a vă pierde. 

— Dar acum sunt aici, spuse Trevize. Ce vrei de la mine? 
Să confirm decizia mea în favoarea Galaxiei? 

Faţa lui Daneel, mereu inexpresivă, reuşi de această dată 
să pară disperată: 

— Nu, domnule. Simpla decizie nu mai este acum 
suficientă. V-am adus aici aşa cum am putut mai bine ţinând 
cont de situaţia mea actuală, pentru ceva mult mai disperat. 
Sunt pe moarte. 

Poate din cauza felului prozaic în care vorbise Daneel; sau 
poate din cauză că o viaţă lungă de douăzeci de mii de ani 
făcea ca moartea să nu mai pară o tragedie pentru cineva 
condamnat să trăiască mai puţin de un procent din acea 
perioadă; în orice caz, Trevize nu simţi nici un impuls de 
compasiune: 

— Să mori? Ce, o maşină poate muri? 

— Îşi poate înceta existenţa, domnule. Folosiţi ce cuvânt 
doriţi. Sunt bătrân. Nici o creatură conştientă care trăia pe 
vremea când mi s-a dat pentru prima oară conştiinţă nu mai 
trăieşte astăzi, fie ea de natură organică sau robotică. Chiar 
şi eu am discontinuități. 

— În ce sens? 

— Nu există element fizic din mine, domnule, care să nu fi 
fost înlocuit. Nu o dată, ci de mai multe ori. Chiar şi creierul 
pozitronic a fost înlocuit de cinci ori. De fiecare dată, 
conţinutul vechiului creier a fost imprimat în cel nou, până 
la ultimul pozitron. De fiecare dată, noul creier a căpătat o 
capacitate şi o complexitate mai mare decât cel vechi, aşa 
încât s-a făcut loc pentru mai multă memorie, şi s-a dat 
posibilitatea unor decizii şi acţiuni mai rapide. Dar... 

— Dar? 


— Cu cât creierul este mai evoluat şi mai complex, cu atât 
este mai instabil, şi cu atât mai repede se degradează. 
Creierul meu actual este de o sută de mii de ori mai sensibil 
decât primul, şi are o capacitate de zece milioane de ori mai 
mare; dar în timp ce primul meu creier a rezistat peste 
zece mii de ani, cel actual nu are decât şase sute de ani 
vechime, şi este fără îndoială bătrân. Fiecare amintire a 
celor douăzeci de mii de ani este perfect înregistrată. 
Mecanismul de apelare este perfect. Dar creierul este plin. 
Capacitatea de a lua decizii este într-un declin rapid; iar 
capacitatea de a verifica şi a influenţa minţile aflate la 
distanţe hiperspaţiale este într-un declin şi mai puternic. Şi 
nici nu pot proiecta un al şaselea creier. O miniaturizare 
superioară va duce la depăşirea barierei principiului de 
nedeterminare, iar creşterea complexităţii va duce la o 
degenerare aproape imediată. 

Pelorat părea tulburat şi cuprins de disperare: 

— Dar, Daneel, Gaia poate merge mai departe şi fără tine. 
Acum, după ce Trevize a hotărât să aleagă Galaxia... 

— Pur şi simplu, procesul a durat prea mult timp, spuse 
Daneel la fel de inexpresiv ca întotdeauna. A trebuit să 
aştept ca Gaia să fie pe deplin formată, în ciuda 
dificultăţilor neaşteptate care au apărut. În momentul 
apariţiei unei fiinţe umane - domnul Trevize - capabilă să ia 
decizia crucială, era deja prea târziu. Să nu credeţi, totuşi, 
că nu am luat măsuri pentru a-mi prelungi durata de viaţă. 
Încetul cu încetul mi-am redus activităţile, păstrându-mă 
pentru cazurile urgente. Atunci când nu m-am mai putut 
baza pe măsurile active pentru a păstra izolarea sistemului 
Pământ/Lună, am recurs la metode pasive. În câţiva ani, toţi 
roboții umaniformi care au lucrat cu mine au fost chemaţi 
acasă, unul câte unul. Ultima lor datorie a fost să elimine 
din arhivele planetare toate informaţiile referitoare la 
Pământ. Fără mine şi colegii mei roboţi, acţionând la 
deplina capacitate, Gaia va fi lipsită de instrumentele 
esenţiale pentru a se transforma în Galaxia într-o perioadă 


scurtă. Lăsată singură, acest proces s-ar putea realiza doar 
după un număr imens de ani. 

— Ştiai toate astea, spuse Trevize, atunci când am luat eu 
decizia? 

— Ştiam cu mult timp înainte, spuse Daneel. Gaia, desigur, 
nu ştia. 

— Şi atunci, spuse furios Trevize, ce rost a avut să mă treci 
prin toată această şaradă? La ce a folosit? De când am luat 
decizia, am cotrobăit prin Galaxie căutând Pământul şi ceea 
ce credeam eu că reprezintă „secretul” său - neştiind ca 
secretul erai tu - pentru a-mi confirma decizia. Ei bine, am 
confirmat-o. Ştiu acum că Galaxia este esenţială... dar, după 
toate aparențele, nu se mai poate face nimic. De ce nu ai 
lăsat Galaxia în pace? De ce nu m-ai lăsat pe mine în pace? 

— Deoarece, domnule, spuse Daneel, căutam o cale de 
rezolvare a problemei, şi am continuat în speranţa că voi 
găsi una. Cred că am găsit-o! În loc de a-mi înlocui creierul 
cu unul pozitronic, care este de nerealizat, l-aş putea face 
să fuzioneze cu un creier uman; un creier uman neafectat 
de cele Trei Legi, şi care va aduce creierului meu nu numai 
capacitate în plus, ci şi un nou set de capacităţi. Pentru asta 
v-am adus aici. 

— Adică vrei să-ţi uneşti creierul cu unul uman? Creierul 
uman să-şi piardă individualitatea pentru ca tu să realizezi 
o Gaia cu două creiere? 

— Da, domnule. Asta nu mă va face nemuritor, dar mi-ar 
putea permite să trăiesc suficient de mult pentru a 
definitiva Galaxia. 

— Şi m-ai adus pe mine pentru aşa ceva? Vrei 
independenţa mea faţă de cele Trei Legi, vrei să integrezi în 
tine puterea mea de judecată, cu preţul individualităţii 
mele? ... Nu! 

— Adineauri aţi spus că Galaxia este esenţială pentru 
binele ome..., începu Daneel. 

— Chiar dacă ar fi aşa, va fi nevoie de mult timp pentru a fi 
definitivată, iar eu îmi voi petrece viaţa ca individ. Pe de altă 


parte, dacă Galaxia ar fi rapid definitivată, se va produce o 
pierdere de individualitate la nivel Galactic, iar pierderea 
mea va face parte dintr-un întreg inimaginabil mai mare. 
Totuşi, nu voi consimţi niciodată să-mi pierd individualitatea 
în timp ce restul oamenilor din Galaxie şi-o păstrează. 

— Deci, este aşa cum mi-am imaginat, spuse Daneel. 
Creierul dumneavoasttră nu este potrivit pentru fuziune şi, 
în orice caz, ar fi mai bine dacă v-aţi păstra capacitatea 
individuală de judecată. 

— Când te-ai răzgândit? Ai spus că m-ai adus aici pentru 
fuziune. 

— Da, şi am făcut-o folosindu-mi la maximum puterile mult 
slăbite. Totuşi, când am spus „Pentru asta v-am adus aici”, 
ţineţi cont că în Galactica Standard, cuvântul 
„dumneavoastră” se referă şi la plural, şi la singular. Eu mă 
refeream la toţi. 

Pelorat înţepeni în scaun: 

— Serios? Spune-mi, Daneel, un creier uman care ar 
fuziona cu al tău ar avea acces la toate amintirile tale... la 
toţi cei douăzeci de mii de ani petrecuţi, mergând înapoi 
până în vremurile legendare? 

— Desigur, domnule. 

Pelorat inspiră adânc: 

— Asta ar fi o încununare superbă a cercetării de o viaţă 
întreagă, şi iată ceva pentru care aş renunţa bucuros la 
individualitate. Te rog, fă-mi favoarea de a împărţi creierul 
cu tine. 

— Şi Bliss? întrebă blând Trevize. Cu ea cum rămâne? 

Pelorat nu ezită decât un moment. 

— Bliss va înţelege, spuse el. În orice caz, îi va fi mai bine 
fără mine... după un anumit timp. 

Daneel dădu din cap: 

— Oferta dumneavoastră, Dr. Pelorat, este generoasă, dar 
nu o pot accepta. Creierul dumneavoastră este îmbătrânit, 
şi nu poate supravieţui decât două, cel mult trei decenii, 


chiar şi într-o fuziune cu creierul meu. Am nevoie de 
altceva... Priviţi! 

Arată cu degetul, apoi spuse: 

— Am chemat-o înapoi. 

Bliss se întorcea, păşind voioasă şi plină de viaţă. Pelorat 
se ridică disperat în picioare: 

— Bliss! O, nu! 

— Nu vă alarmaţi, Dr. Pelorat, spuse Daneel. Nu o pot 
folosi pe Bliss. Asta m-ar face să fuzionez cu Gaia, iar eu 
trebuie să fiu independent de Gaia, după cum am explicat 
deja. 

— Dar în acest caz, spuse Pelorat, cine... 

Şi Trevize, privind silueta subţirică ce alerga în spatele lui 
Bliss, spuse: 

— Robotul a vrut-o tot timpul doar pe Fallom, Janov. 

Bliss se întoarse, zâmbitoare, într-o stare de vizibilă 
satisfacţie. 

— Nu am putut trece dincolo de limita domeniului, spuse 
ea, dar mi-a amintit foarte mult de Solaria. Fallom, desigur, 
nu are nici o îndoială că este Solaria. Am întrebat-o dacă nu 
crede că Daneel are o înfăţişare diferită de cea a lui Jemby - 
la urma urmelor, Jemby era metalic - şi Fallom a spus: „Nu, 
nu chiar.” N-am înţeles ce a vrut să spună prin „nu chiar”. 

Privi spre Fallom. Nu foarte departe, cânta la flaut pentru 
un Daneel serios, care dădea din cap în ritmul melodiei. 
Sunetul ajungea până la ei, subţire, clar, şi încântător. 

— Ştiaţi că a luat flautul cu ea? întrebă Bliss. Cred că nu 
vom reuşi să o separăm foarte curând de Daneel. 

Remarca întâlni o linişte grea, şi Bliss îi privi pe cei doi 
bărbaţi, brusc îngrijorată: 

— Ce s-a întâmplat? 

Trevize dădu din mâna în direcţia lui Pelorat. „Spune-i tu”, 
părea să însemne gestul. 

Pelorat îşi drese glasul şi spuse: 

— De fapt, Bliss, cred ca Fallom va rămâne pentru 
totdeauna cu Daneel. 


— Serios? făcu Bliss încruntându-se. 

Dădu să se îndrepte în direcţia lui Daneel, dar Pelorat o 
prinse de braţ: 

— Bliss dragă, nu poţi. Chiar şi acum este mai puternic 
decât Gaia, şi Fallom trebuie să rămână cu el pentru a se 
definitiva Galaxia. Dă-mi voie să-ţi explic... şi, Golan, 
corectează-mă te rog dacă greşesc undeva. 

Bliss ascultă relatarea, cu un aer din ce în ce mai disperat. 

Încercând să judece la rece, Trevize spuse: 

— Înţelegi cum stau lucrurile, Bliss? Copilul este Spaţian, 
iar Daneel a fost conceput şi construit de Spaţieni. Copilul a 
fost crescut de un robot şi nu cunoştea nimic altceva, pe o 
moşie la fel de pustie ca şi aceasta. Are puteri transductive, 
şi acestea îi sunt necesare lui Daneel, care astfel va mai trăi 
trei sau patru secole, ceea ce s-ar putea să fie de ajuns 
pentru definitivarea Galaxiei. 

Bliss spuse, cu obrajii roşii şi ochii umezi: 

— Bănuiesc că robotul a manevrat călătoria noastră astfel 
încât să trecem prin Solaria şi să luăm copilul, pentru a-l 
folosi el. 

Trevize ridică din umeri: 

— Poate că a profitat de ocazie. Nu cred că în acest 
moment puterile îi sunt suficient de mari pentru a face din 
noi nişte marionete perfecte, manevrate de la distanţe 
hiperspaţiale. 

— Nu. A făcut-o intenţionat. S-a asigurat că mă voi ataşa 
puternic de copil, pentru a-l lua cu mine în loc să îl las 
acolo, ca să fie omorât; că îl voi apăra de tine, care nu 
manifestai decât resentiment şi supărare pentru faptul că 
este împreună cu noi. 

— Poate că aici n-a intervenit decât etica ta Gaiană, spuse 
Trevize, pe care Daneel a amplificat-o puţin. Haide, Bliss, 
mai bine decât atât nu se poate. Să presupunem că ai putea 
să o iei pe Fallom împreună cu tine. În ce loc a-i putea-o 
duce ca să fie mai fericită decât aici? Ai duce-o înapoi pe 
Solaria, unde ar fi omorâtă fără milă? Pe vreo lume 


aglomerată, unde s-ar îmbolnăvi şi ar muri? Pe Gaia, undei 
s-ar sfâşia inima de dorul lui Jemby? Într-o nesfârşită 
călătorie prin Galaxie, unde ar crede că fiecare lume 
întâlnită este Solaria? Şi i-ai putea găsi lui Daneel un alt 
ajutor pentru a construi Galaxia? 

Bliss tăcea, tristă. 

Pelorat întinse o mână spre ea, un pic timid. 

— Bliss, spuse el, m-am oferit voluntar pentru a fuziona cu 
creierul lui Daneel. N-a acceptat, pe motivul că sunt prea 
bătrân. Mi-aş fi dorit să accepte, dacă astfel ai fi putut 
rămâne cu Fallom. 

Bliss îi luă mâna şi i-o sărută: 

— Mulţumesc, Pel, dar preţul ar fi prea mare, chiar şi 
pentru Fallom. 

Inspiră adânc, şi încercă un zâmbet: 

— Poate că, atunci când ne vom întoarce pe Gaia, 
organismul global îmi va permite să am şi eu un copil... şi, 
printre silabele numelui său, se va găsi şi Fallom... 

Daneel, ca şi cum îşi dăduse seama că problema se 
rezolvase, se îndreptă spre ei. Fallom ţopăia pe lângă el. 
Tânăra copilă o luă la fugă şi ajunse prima la ei. 

— Mulţumesc, Bliss, spuse ea, că m-ai adus din nou acasă, 
la Jemby, şi că ai avut grijă de mine pe navă. Nu te voi uita 
niciodată. 

Apoi se aruncă în braţele lui Bliss, şi se strânseră puternic. 

— Sper că vei fi întotdeauna fericită, spuse Bliss. Şi eu îmi 
voi aduce aminte de tine, Fallom dragă. 

Îi dădu drumul, cu părere de rău. 

Fallom se întoarse spre Pelorat şi spuse: 

— Şi ţie îţi mulţumesc, Pel, pentru că m-ai lăsat să îţi citesc 
video-cărţile. 

Apoi, fără nici un cuvânt în plus, şi după o urmă de ezitare, 
întinse spre Trevize o mână subţire, de fetiţă. Elo ţinu o 
clipă, apoi îi dădu drumul. 

— Succes, Fallom, murmură Trevize. 


— Vă mulţumesc tuturor, domnilor şi doamnă, spuse 
Daneel, pentru ceea ce aţi făcut, fiecare în felul propriu. 
Sunteţi liberi să plecaţi acum, deoarece căutarea 
dumneavoastră a luat sfârşit. Cât despre munca mea, va lua 
şi ea în curând sfârşit, cu succes. 

Dar Bliss spuse: 

— Stai, încă nu am terminat. Încă nu ştim dacă Trevize 
crede în continuare că viitorul cel mai bun pentru omenire 
este Galaxia, în opoziţie cu vasta conglomerare a Izolaţilor. 

— S-a exprimat clar în această privinţă, cu câtva timp în 
urmă, doamnă, spuse Daneel. A decis în favoarea Galaxiei. 

Bliss strânse buzele: 

— Prefer să aud de la el... Ce decizi, Trevize? 

Trevize spuse pe un ton calm: 

— Tu ce ai vrea, Bliss? Dacă decid împotriva Galaxiei, s-ar 
putea să o primeşti înapoi pe Fallom. 

— Eu sunt Gaia, spuse Bliss. Trebuie să aflu care este 
decizia ta de dragul adevărului, nu pentru altceva. 

— Spuneţi-i, domnule, îl îndemnă Daneel. Mintea 
dumneavoastră, după cum Gaia îşi poate da seama, este 
neatinsă. 

— Am decis în favoarea Gaiei, spuse Trevize. Nu mai am 
nici o îndoială în această privinţă. 

Bliss rămase împietrită o perioadă de timp, cât să numeri 
până la cincizeci, ca şi cum trebuia să permită informaţiei 
să ajungă în toate colţurile Gaiei. Apoi spuse: 

— De ce? 

— Ascultă-mă, spuse Trevize. Am ştiut de la bun început că 
pentru oamenire nu există decât două posibilităţi pentru 
viitor: Galaxia, sau Al Doilea Imperiu al Planului Seldon. Şi 
părerea mea este că aceste două posibilităţi se exclud una 
pe alta. Nu putem avea Galaxia decât dacă, dintr-un anume 
motiv, Planul Seldon are o fisură fundamentală. Din 
nefericire, n-am ştiut nimic despre Planul Seldon în afară de 
cele două axiome pe care se bazează: unu, că trebuie 
implicat un mare număr de oameni pentru a permite 


omenirii să fie tratată statistic ca grup de indivizi 
interacţionând aleator; şi doi, că omenirea nu trebuie să 
cunoască rezultatul concluziilor psihoistorice înainte ca 
acest rezultat să fie atins. Din moment ce decisesem deja în 
favoarea Galaxiei, înseamnă că sesizasem în subconştient 
unele fisuri în Planul Seldon, iar aceste fisuri trebuie să fie 
prezente doar în axiome, pentru că nu cunoşteam nimic 
altceva despre Plan. Şi totuşi, n-am reuşit să văd nimic în 
neregulă cu axiomele. M-am străduit, atunci, să descopăr 
Pământul, intuind că Pământul nu putea fi ascuns cu atâta 
îndârjire fără un scop anume. Trebuia să descopăr care era 
acest scop. N-aveam nici un motiv întemeiat să mă aştept la 
găsirea unei soluţii, dar eram disperat şi nu ştiam ce altceva 
aş fi putut face... Şi poate că dorinţa lui Daneel pentru un 
copil Solarian a fost un impuls în plus. În orice caz, în cele 
din urmă am găsit Pământul, apoi Luna, şi Bliss a detectat 
gândurile lui Daneel, pe care el, deliberat desigur, le 
trimisese în întâmpinare. Ea a descris mintea lui Daneel ca 
fiind nici umană, nici robotică. Ulterior s-a dovedit că avea 
dreptate, căci creierul lui Daneel este mult mai evoluat 
decât al oricărui robot care a existat vreodată, şi nu ar 
putea fi descris ca fiind un simplu creier robotic. Însă nu 
putea fi simţit nici ca fiind uman. Pelorat a spus, referindu- 
se la el, că este „ceva nou”, iar acest lucru a servit pentru a 
declanşa în mine „ceva nou”: o nouă idee. Aşa cum, cu mult 
timp în urmă, Daneel şi colegul său au pus la punctoa 
patra lege a roboticii, mai fundamentală decât celelalte trei, 
aşa am putut intui şi eu oa treia axiomă de bază a 
psihoistoriei, mai fundamentală decât primele două; oa 
treia axiomă, atât de fundamentală, încât nimeni nu şi-a 
bătut capul să o enunţe. Iat-o. Cele două axiome cunoscute 
au în vedere fiinţele umane, şi se bazează pe axioma 
implicită că acestea reprezintă singura specie inteligentă 
din Galaxie; în consecinţă, ar fi singurele organisme ale 
căror acţiuni sunt semnificative pentru evoluţia societăţii şi 
a istoriei. Aceasta este axioma nedeclarată: că în Galaxie nu 


există decât o singură specie inteligentă, iar aceasta este 
Homo sapiens. Dacă ar exista „ceva nou”, dacă ar exista 
alte specii cu o inteligenţă mult diferită, atunci 
comportamentul lor nu ar putea fi descris în mod corect 
prin matematicile psihoistoriei, iar Planul Seldon nu ar avea 
nici un sens. Înţelegeţi? 

Trevize tremura aproape, din dorinţa sinceră de a se face 
înţeles. 

— Înţelegeţi? repetă el. 

— Da, spuse Pelorat, înţeleg, dar ca avocat al necuratului, 
bătrâne... 

— Da? Continuă. 

— Fiinţele umane sunt singurele creaturi inteligente din 
Galaxie. 

— Roboții? spuse Bliss. Gaia? 

Pelorat se gândi puţin, apoi spuse, ezitant: 

— Roboții nu au jucat vreun rol semnificativ în istoria 
oamenilor, de la dispariţia Spaţienilor încoace. Gaia nu a 
jucat un rol semnificativ până foarte recent. Roboții sunt 
creaţia oamenilor, Gaia este creaţia roboților - şi atât 
roboții cât şi Gaia, întrucât trebuie să asculte de cele Trei 
Legi, nu au de ales decât să se supună dorințelor oamenilor. 
În ciuda celor douăzeci de mii de ani de muncă ai lui Daneel 
şi a îndelungatei evoluţii a Gaiei, un singur cuvânt din 
partea lui Golan Trevize, o fiinţă umană, ar pune capăt atât 
muncii cât şi evoluţiei lor. Rezultă, deci, că omenirea este 
singura specie inteligentă semnificativă în Galaxie, iar 
psihoistoria rămâne validă. 

— Singura formă de inteligenţă din Galaxie, repetă rar 
Trevize. Sunt de acord. Cu toate acestea, vorbim atât de 
des şi atât de mult despre Galaxie, încât ne este imposibil să 
vedem eroarea. Galaxia nu este Universul. Mai sunt şi alte 
galaxii. 

Pelorat şi Bliss tresăriră tulburaţi. Daneel asculta cu o 
seriozitate binevoitoare, mângâind uşor părul lui Fallom. 


— Ascultaţi-mă mai departe, spuse Trevize. Imediat 
dincolo de Galaxie se află Norii lui Magellan, unde nu a 
penetrat până acum nici o navă construită de oameni. Mai 
departe se află alte mici galaxii, şi nu foarte departe este 
gigantica Galaxie Andromeda, mai mare decât a noastră. 
Dincolo de ea, sunt miliarde de galaxii. Galaxia noastră a 
creat o singură specie inteligentă capabilă să ajungă la o 
societate tehnologică, dar ce ştim noi despre celelalte 
galaxii? A noastră poate că este atipică, în altele - poate în 
toate - pot exista multe specii inteligente angajate în 
competiţie, luptând una împotriva alteia, fiecare de 
neînțeles pentru noi. Poate că acum îi preocupă lupta lor 
internă, dar dacă într-o anume galaxie una dintre specii 
câştigă supremaţia asupra celorlalte şi are după aceea timp 
să se gândească la posibilitatea penetrării altor galaxii? Din 
punct de vedere hiperspaţial, Galaxia este un punct - la fel 
ca şi Universul. Noi nu am vizitat vreo altă Galaxie şi, din 
câte ştim noi, nici o specie inteligentă din altă galaxie nu ne- 
a vizitat pe noi. Dar această stare de lucruri poate lua 
sfârşit într-o zi. Şi dacă vin invadatorii, pot găsi modalităţi 
de a învrăjbi oamenii unii împotriva altora. De atâta amar 
de vreme nu ne luptăm decât între noi, încât suntem 
obişnuiţi cu luptele interne. Un invadator care ne găseşte 
divizați unii împotriva altora ne va domina, sau ne va 
distruge pe toţi. Singura apărare validă este crearea 
Galaxiei, care nu se poate întoarce împotriva ei însăşi, şi 
care poate înfrunta invadatorii cu maximum de eficienţă. 

— Imaginea pe care ne-o descrii este înfricoşătoare, spuse 
Bliss. Vom avea timp să formăm Galaxia? 

Trevize ridică privirea, ca pentru a penetra stratul gros de 
rocă lunară care îi separa de suprafaţa Lunii şi de spaţiu; ca 
şi cum se străduia să vadă acele galaxii îndepărtate, 
mişcându-se încet în prăpăstiile inimaginabile ale spaţiului. 

— În toată istoria omenirii, spuse el, din câte ştim, nici o 
altă inteligenţă nu a intrat în contact cu noi. Această 
situaţie nu trebuie să mai dureze decât câteva secole, poate 


puţin mai mult decât o zecime de miime din timpul în care a 
evoluat civilizaţia noastră până acum. După aceea vom fi în 
siguranţă. La urma urmelor... 

Aici, Trevize se simţi cuprins de un fior de nelinişte, pe 
care se strădui să nu îl ia în seamă, şi continuă: 

— ... duşmanul încă nu este aici, printre noi. 

Şi evită să coboare privirea pentru a întâlni ochii mari şi 
impenetrabili ai lui Fallom - hermafrodită, transductiva, 
diferită - aţintiţi asupra lui. 


SFÂRŞIT