Isaac Asimov — Fundatia — V5 Marginea Fundatiei

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Marginea Fundaţiei 


— Consilierul 

— BINEÎNŢELES CĂ NU CRED, făcu Golan Trevize, aflat 
în capul scărilor largi care duceau spre Sala Seldon, de pe 
înălţimea cărora putea privi întregul oraş, strălucind în 
lumina soarelui. 

Terminus era o planetă binecuvântată, cu un raport 
echilibrat între uscat şi apă. Trevize se gândea deseori că 
introducerea climatizării făcuse ca planeta să devină mult 
mai agreabilă, dar în acelaşi timp mai lipsită de farmec. 

— Nu cred nimic din toate astea, repetă Golan cu un 
zâmbet care-i puse în evidenţă dinţii albi, regulaţi, 
strălucitori, şi chipul tineresc. 

Prietenul lui, Consilierul Munn Li Compor, care adoptase 
numele de mijloc ca o sfidare la adresa tradiţiei de pe 
Terminus, clătină din cap stingherit: 

— Ce nu crezi? Că am salvat capitala? 

— A, nu, asta o cred. Aici nu greşiţi. Chiar Seldon a afirmat 
că o vom salva şi că avem tot dreptul s-o facem, căci el avea 
cunoştinţă despre asta de acum cinci sute de ani. 

Vocea lui Compor scăzu până deveni o şoaptă: 

— Ascultă, nu mă deranjează că-mi vorbeşti astfel, pentru 
că tot nu te iau în serios, dar dacă o să începi să vociferezi 
în public, s-ar putea să te audă şi alţii şi, cinstit să fiu, n-aş 
vrea să mă aflu prin preajmă când o să cadă trăsnetul pe 
capul tău. Mă tem să nu greşească ţinta. 

Trevize rămase zâmbitor şi netulburat: 

— Am comis un păcat spunând că oraşul este salvat? Şi că 
am făcut-o fără a purta un război? 


— Nici n-am avut cu cine lupta, zise Compor. 

Avea părul blond deschis, ochii albaştri precum cerul şi 
rezistase tentaţiei de a modifica într-un fel sau altul aceste 
nuanţe ce nu erau la modă. 

— N-ai auzit niciodată despre războaie civile, Compor? 
întrebă Trevize. 

Înalt, cu părul negru, uşor ondulat, el obişnuia să umble 
ţinându-şi degetele mari agăţate de centironul de care 
părea să nu se despartă niciodată. 

— Un război civil pentru a fixa locul capitalei? 

— Problema a fost atât de acută încât a provocat o Criză 
Seldon. Oricum, cariera politică a lui Hannis a fost distrusă 
din aceeaşi pricină. Şi tot asta ne-a slujit şi nouă în alegerile 
trecute, astfel că am putut intra amândoi în Consiliu, dar 
problema a rămas cam neclară... şi-şi mişcă mâna înainte şi 
înapoi ca acul indicator al unei balanţe ce-şi caută punctul 
de echilibru şi nu şi-l găseşte. 

Se opri pe scări o clipă, neluându-i în seamă pe ceilalţi 
membri ai guvernului, pe ziarişti, precum şi pe indivizii din 
înalta societate care, prin relaţii, îşi procuraseră invitaţii 
pentru a fi prezenţi la reîntoarcerea lui Seldon (sau, mai 
exact, la revenirea imaginii lui). 

Toată lumea cobora scările vorbind, râzând, fălindu-se cu 
normalitatea tuturor lucrurilor ce-i înconjurau şi radiind un 
aer de mulţumire pentru că fuseseră aprobaţi de Seldon. 

Trevize rămase nemişcat şi lăsă mulţimea să se scurgă pe 
lângă el. Compor, care era cu vreo doi paşi în faţa lui, se 
opri de parcă un fir invizibil i-ar fi legat unul de altul. 

— Hai, nu vii? 

— Ce grabă avem? Întrunirea Consiliului nu va începe 
până când Primarul Branno nu va reevalua situaţia în stilul 
ei obişnuit: mocăit şi citind totul, silabă cu silabă. N-am 
motive să mă grăbesc pentru a asculta încă o cuvântare 
plină de vorbe mari. Mai bine priveşte oraşul! 

— Îl văd. L-am văzut şi ieri. 


— Da, dar l-ai văzut acum cinci sute de ani, când a fost 
întemeiat? 

— Patru sute nouăzeci şi opt, îl corectă pe dată Compor. 
Peste doi ani vom sărbători jumătate de mileniu, şi tot 
Primarul Branno va deţine funcţia şi atunci dacă, sperăm 
noi, nu se vor petrece evenimente a căror probabilitate e 
oricum neglijabilă. 

— Să sperăm, zise Trevize sec. Dar cum arăta acum cinci 
sute de ani, când a fost întemeiat? Un singur oraş pe toată 
planeta! Un orăşel locuit de un grup de oameni care 
pregăteau o Enciclopedie nicicând dusă la bun sfârşit! 

— Ba a fost terminată. 

— 'Te referi la Enciclopedia Galactică pe care o avem 
acum? Nu-i cea la care au lucrat ei. Actuala enciclopedie 
este stocată în computer şi revizuită zilnic. Ai văzut 
vreodată originalul incomplet? 

— Cel de la Muzeul Hardin? 

— La Muzeul Originilor Salvor Hardin. Să folosim numele 
complet, te rog, dacă tot ţii atât de mult la exactitate. L-ai 
văzut? 

— Nu. Trebuia? 

— Nu neapărat, nu prea ai ce vedea. Dar oricum, asta a 
fost situaţia; un grup de Enciclopedişti care formau nucleul 
unui orăşel aflat pe o lume lipsită de zăcăminte metalifere, 
rotindu-se în jurul unui soare izolat de restul Galaxiei, chiar 
la marginea Galaxiei. lar acum, la cinci sute de ani distanţă, 
am rămas o lume periferică, întreaga planetă a devenit un 
parc uriaş şi avem toate metalele trebuincioase. Acum 
suntem centrul tuturor lucrurilor! 

— Nu chiar, zise Compor. Încă ne rotim în jurul unui soare 
izolat de restul Galaxiei. Tot la marginea extremă a Galaxiei 
ne aflăm. 

— A, nu, vorbeşti fără să gândeşti. Criza Seldon tocmai de 
aceea a apărut. Nu mai suntem doar mica lume a 
Terminusului. Reprezentăm Fundaţia, care-şi desface 
tentaculele, cuprinzând toată Galaxia, conducând-o din 


locul acesta, situat exact la margine. Şi putem s-o facem 
deoarece nu rămânem izolaţi decât prin poziţie, iar asta nu 
are nici o importanţă. 

— În regulă. Să zicem că aşa stau lucrurile. 

Era vădit că pe Compor nu-l interesa turnura pe care o 
luase discuţia, căci el cobori încă o treaptă. Firul invizibil 
care-i lega se mai desfăşură puţin. 

Trevize întinse o mână după colegul său de parcă ar fi 
încercat să-l tragă pe trepte în sus. 

— Compor, chiar nu înţelegi? S-a produs o schimbare 
enormă, numai că noi refuzăm s-o acceptăm. În adâncul 
sufletelor noastre, am dori aceeaşi Fundaţie mică, limitată 
la o singură lume, cea care a existat dintru începuturi, din 
vremea eroilor fierului şi a nobililor sfinţi. Toate astea au 
dispărut pe vecie. 

— Asta-i bună! 

— Vorbesc serios. Uită-te doar la Sala Seldon. La început, 
în cadrul primei crize de pe vremea lui Salvor Hardin, 
exista numai Bolta Timpului, o sală de şedinţe unde apărea 
imaginea holografică a lui Seldon. Atâta tot. Acum avem un 
mausoleu gigantic, dar ai văzut măcar o rampă care să 
funcţioneze pe baza unui câmp de forţă? Vreun covor 
rulant? Vreun lift gravitic? Nu, doar treptele acestuia, pe 
care le urcăm şi le coborâm aşa cum ar fi făcut-o şi Hardin. 
În situaţii ciudate şi neaşteptate ne agăţăm speriaţi de 
trecut. (Îşi zvârli braţele în lături în focul peroraţiei.) Există 
la vedere măcar vreo componentă din metal? Niciuna. Nici 
nu s-ar cuveni, întrucât pe vremea lui Salvor Hardin nu se 
putea vorbi de metale pe planetă, iar puţinul necesar se 
importa. Ba s-a folosit chiar material plastic atunci când s-a 
construit mormanul acesta şi, între timp, el a îmbătrânit şi 
s-a îngălbenit, aşa încât vizitatorii de pe alte lumi se pot 
opri ca să se minuneze: „Pentru numele Galaxiei! Ce plastic 
vechi şi drăguţ!” Ascultă-mă pe mine, Compor: Totul e fals. 

— Dar Seldon afirmă că te înşeli. Planul Seldon decurge 
aşa cum a fost stabilit. 


— Ştiu, ştiu. Iar fiecare copil de pe Terminus este educat 
să creadă că Hari Seldon a formulat un Plan, că a anticipat 
totul încă de acum cinci secole, că a programat Fundaţia 
astfel încât a putut indica anumite crize, că imaginea lui 
holografică va apare în cursul crizelor ca să ne comunice un 
minim de lucruri pe care ar trebui să le cunoaştem ca să ne 
continuăm drumul până vom ajunge la criza următoare, şi 
că în felul acesta, ne va conduce printr-o mie de ani de 
istorie, până când vom putea construi în siguranţă un al 
Doilea Imperiu Galactic şi mai măreț pe ruinele structurii 
învechite care se destrămase acum cinci sute de ani şi care 
se dezintegrase complet acum circa două secole. 

— De ce-mi spui toate astea, Golan? 

— Pentru că vreau să te conving că ne lăsăm amăgiţi. Totul 
e o mascaradă... Sau chiar dacă la început a fost vorba de 
ceva real, acum totul se dovedeşte un fals de proporţii. Nu 
suntem propriii noştri stăpâni. Nu noi urmăm Planul! 

— Ai mai spus vorbe ca astea şi înainte, Golan, dar 
întotdeauna am crezut că făceai afirmaţii ridicole doar ca să 
mă stârneşti. Pentru numele Galaxiei, cred că de fapt 
vorbeşti foarte serios. 

— Bineînţeles că vorbesc serios! 

— Nu se poate. Ori vrei să faci glume greu de înţeles pe 
socoteala mea, ori ţi-ai pierdut minţile. 

— Niciuna, nici alta, îl lămuri Trevize, mai liniştit acum, 
agăţându-şi degetele de centiron, de parcă n-ar mai fi avut 
nevoie să gesticuleze cu mâinile pentru a-şi întări spusele. 
Am mai chibzuit la problema asta, recunosc, dar până acum 
a fost doar intuiţie. Farsa la care am asistat în dimineaţa 
aceasta mi-a limpezit toate nelămuririle şi, la rândul meu, 
intenţionez să comunic părerile mele Consiliului. 

— Eşti nebun! izbucni Compor. 

— Aşa o fi. Vino cu mine ca să auzi despre ce este vorba. 

Cei doi coborâră scările. Rămăseseră ultimii şi mai aveau 
de coborât câteva trepte. Apoi, în timp ce Trevize o luase cu 


puţin înainte, buzele lui Compor se mişcară imperceptibil, 
aruncând o vorbă nerostită în direcţia lui: „Nesăbuitul!” 

Primarul Harla Branno deschise şedinţa Consiliului 
Executiv. Privi câtre adunare fără nici o urmă de interes; cu 
toate acestea, nimeni dintre participanţi nu se îndoi că ea-i 
observase pe toţi cei prezenţi şi-i ştia deja pe cei care încă 
nu sosiseră. 

Îşi purta părul cărunt atent pieptănat într-o coafură care 
nu era nici feminină, nici masculină. Pur şi simplu aşa îşi 
aranja părul, nimic mai mult. Chipul ei prozaic nu avea 
nimic în comun cu frumuseţea, dar oricum nimeni n-ar fi 
căutat aşa ceva la ea. 

Era cel mai capabil administrator al planetei. Nimeni nu 
putea, şi de fapt nici nu încerca, să o asemuiască strălucirii 
lui Salvor Hardin sau a lui Hober Mallow, al căror fapte 
însufleţiseră primele două secole ale existenţei Fundaţiei, 
dar nici nu se putea găsi vreo legătură între activitatea ei şi 
neroziile celor trei Indburi ereditari care conduseseră 
Fundaţia cu puţin înainte de apariţia Catârului. 

Cuvântările ei n-aveau darul de a înflăcăra minţile 
bărbaţilor, pentru că nu o caracterizau gesturile dramatice, 
însă era capabilă de a lua fără multă zarva hotărâri pe care 
le respecta atâta vreme cât era convinsă de corectitudinea 
lor. Fără a poseda un farmec personal care să ia ochii cuiva, 
avea talentul de a convinge electoratul că hotărârile luate 
de ea vor fi drepte. 

Întrucât potrivit doctrinei lui Seldon cursul istoriei este, în 
mare măsură, greu de deviat (dacă nu ţinem seama de 
elementele imprevizibile, un lucru pe care majoritatea 
admiratorilor lui Seldon îl ignoră, în ciuda incidentului 
cutremurător provocat de Catâr), Fundaţia şi-ar fi putut 
păstra capitala pe Terminus în orice condiţii. Aceasta era, 
totuşi, o posibilitate. Seldon, în cadrul apariţiei sale care 
tocmai se încheiase, apreciase calm că probabilitatea ca 
Terminus să rămână capitală era de aproximativ 87,2 la 
sută. 


Cu toate acestea, chiar şi pentru admiratorii fanatici ai lui 
Seldon, acest lucru însemna că existau 12,8 la sută şanse că 
mutarea s-ar fi putut face spre un loc mai apropiat de 
centrul Federaţiei Fundaţiei, cu toate consecinţele 
neplăcute pe care le expusese Seldon. Faptul că această 
probabilitate de una din opt nu se materializase se datora 
Primarului Branno. 

Sigur că nu ar fi aprobat aşa ceva. Deşi trecuse prin 
perioade de scădere considerabilă a popularității, ea 
susţinuse sus şi tare că Terminus era capitala tradiţională a 
Fundaţiei şi ca aici avea să rămână. Inamicii ei politici 
caricaturizaseră falca ei hotărâtă (cu oarecare exactitate, 
trebuie să recunoaştem), asemuind-o cu un bloc de granit. 

lar acum, Seldon sprijinise punctul ei de vedere şi, cel 
puţin pentru o vreme, acest succes avea să-i ofere un 
avantaj politic copleşitor. Se spunea chiar că afirmase cu un 
an mai înainte că, dacă în cursul apariţiei sale Seldon avea 
să o sprijine, ea va considera că-şi dusese sarcina la bun 
sfârşit. După aceea, putea mai degrabă să se retragă din 
politică, şi să se bucure de onorurile cuvenite unui om de 
stat respectabil decât să-şi asume în continuare riscurile 
unor bătălii politice cu şanse îndoielnice de izbânda. 

Nimeni nu o crezuse cu adevărat. Se simţea cu mult mai 
sigură pe ea în cursul bătăliilor politice decât mulţi alţi 
predecesori de-ai ei, iar acum, când imaginea lui Seldon 
apăruse şi dispăruse, nu dădea nicidecum de înţeles că ar 
dori să se retragă. 

Vorbi cu o voce de o claritate perfectă, cu un accent 
specific Fundaţiei de care nu-i era ruşine (împlinise demult 
misiunea de ambasador pe Mandress, dar nu adoptase 
vechiul stil imperial de exprimare, foarte la modă acum, şi 
care constituia, măcar în parte, o atracţie cvasiimperială 
pentru Provinciile Interioare). 

— Criza Seldon a trecut şi există o tradiţie, aş spune, 
înţeleaptă, care ne îndeamnă să nu întreprindem măsuri de 
represalii - nici prin fapte, nici prin vorbe - împotriva 


acelora care au sprijinit o idee greşită. Mulţi oameni cinstiţi 
au crezut că găsiseră motive întemeiate pentru a dori ceea 
ce Seldon nu a vrut. Nu are rost să-i umilim până într-atât 
încât să-i facem să-şi recapete respectul de sine doar prin 
denunţarea Planului Seldon. În acelaşi timp, exista un 
obicei bine înrădăcinat şi pe care l-am dori reînviat, ca 
aceia care au sprijinit ideea greşită să accepte eşecul cu 
zâmbetul pe buze şi fără alte comentarii. Pentru ambele 
părţi, problema în litigiu a rămas undeva departe pentru 
totdeauna. 

Se opri o clipă, privi fără urmă de resentiment către feţele 
celor din sală, apoi continuă: 

— Jumătate din perioada a trecut, domnilor membri ai 
Consiliului - jumătate din acel mileniu care ne desparte de 
împlinirea marelui Imperiu. A fost o perioadă presărată cu 
greutăţi, dar am parcurs o bună bucată de drum. Suntem 
deja un Imperiu Galactic aproape închegat şi nu au mai 
rămas duşmani externi de care să ne temem. Acest 
Interregnum ar fi ţinut treizeci de mii de ani dacă nu ar fi 
existat Planul Seldon. După treizeci de mii de ani de 
decădere se putea întâmpla să nici nu mai existe putere 
pentru a întemeia un nou Imperiu. Se putea întâmpla să 
rămână doar lumi izolate şi muribunde. Datorăm lui Hari 
Seldon tot ce avem astăzi şi pentru rest va trebui să ne 
bizuim pe mintea lui. De azi înainte, domnilor Consilieri, 
primejdia suntem noi înşine şi, din acest moment, nu 
trebuie să mai existe îndoieli cu privire la valoarea Planului. 
Să fim de acord acum, calmi şi hotărâți, ca oficial să nu mai 
apară critici sau condamnări ale Planului. Trebuie să-l 
sprijinim necondiţionat. Şi-a dovedit valabilitatea de-a 
lungul a cinci secole. Planul reprezintă siguranţă pentru 
umanitate şi nu trebuie să-i punem nici un fel de piedici. 
Sunteţi de acord? 

Se auzi un murmur discret. Primarul abia ridică privirea 
pentru a se încredința cu propriii ochi că era aprobată. Îi 
cunoştea pe toţi membrii Consiliului şi ştia cum va reacţiona 


fiecare. După recentul triumf era sigură că nu va întâmpina 
nici o opoziţie. Poate în anul următor. Dar nu acum. Toate 
problemele trebuiau rezolvate la vremea lor. 

Întotdeauna va fi aşa, cu excepţia... 

— Prin control al gândirii, Primare Branno? întrebă Golan 
Trevize, apropiindu-se cu paşi mari pe intervalul dintre 
scaune şi spunându-şi părerea cu voce tare de parcă ar fi 
vrut să compenseze tăcerea celorlalţi. Nu se osteni să-şi 
ocupe locul care, ca proaspăt membru în Consiliu, îi fusese 
rezervat în ultimul rând de scaune. 

Branno încă nu ridicase privirea spre el. 

— Care este opinia dumneavoastră, Consilier Trevize? 
întrebă ea. 

— Că guvernul nu poate impune interdicții asupra 
exprimării libere; că toţi cetăţenii - iar asta priveşte, 
desigur, şi pe Consilieri, fie ei bărbaţi sau femei, care 
tocmai în acest scop au fost aleşi - au dreptul să discute 
problemele politice ale momentului; şi că nici o problemă 
politică nu poate fi separată de Planul Seldon. 

Branno îşi încrucişă mâinile la piept şi ridică ochii spre el. 
Chipul îi era lipsit de expresie. 

— Consilier 'Trevize, aţi intervenit în această dezbatere 
fără a vă înscrie la cuvânt şi aţi tulburat astfel ordinea de zi. 
Cu toate acestea, eu v-am solicitat să vă exprimaţi opiniile şi 
de aceea vă voi răspunde. Nu există piedici în calea 
exprimării libere a opiniilor în contextul Planului Seldon. 
Planul, prin natura lui, ne limitează libertatea. Pot exista 
multe moduri de a interpreta evenimentele înainte ca 
imaginea să ia hotărârea finală, dar, după ce ea este luată, 
n-o mai putem contesta în acest Consiliu. Şi nici nu va fi 
cazul să o punem dinainte la îndoială făcând afirmaţii de 
genul: „Dacă Hari Seldon ar susţine cutare lucru, ar greşi 

— Şi dacă, totuşi, cineva ar simţi că altul e adevărul, 
Doamnă Primar? 

— Atunci are libertatea s-o facă, dacă e o persoană 
particulară şi discută problema într-un cerc restrâns. 


VW 


— Deci vreţi să mă faceţi să înţeleg că restricţiile asupra 
liberei exprimări pe care le propuneţi ar urma să se aplice 
complet şi precis oficialităților guvernamentale? 

— Exact. Acesta nu este un principiu nou al legilor 
Fundaţiei. A mai fost aplicat şi înainte, de către Primari 
aparţinând altor partide. Un punct de vedere personal nu 
reprezintă nimic; exprimarea oficială a unei păreri are 
greutate şi poate fi periculoasă. Nu am parcurs un drum 
atât de lung pentru a periclita totul acum. 

— Doamnă Primar, permiteţi-mi să precizez că acest 
principiu al dumneavoastră a fost aplicat în rare ocazii unor 
anumite acte ale Consiliului. El nu a avut ca obiect ceva atât 
de vast şi imposibil de definit precum Planul Seldon. 

— Planul Seldon are nevoie de o maximă protecţie pentru 
că în cazul lui, orice contestare poate să fie extrem de 
primejdioasă. 

— Primare Branno, nu aveţi impresia, începu Trevize şi se 
întoarse adresându-se membrilor Consiliului, care priveau 
cu răsuflarea tăiată, de parcă ar fi aşteptat deznodământul 
unui duel, nu aveţi şi dumneavoastră senzaţia, stimaţi 
membri ai Consiliului, că există motive suficiente pentru a 
considera că Planul Seldon nu există? 

— "Toţi am fost martori astăzi la desfăşurarea lui, zise calm 
Primarul Branno, în timp ce glasul lui Trevize deveni din ce 
în ce mai puternic şi mai apăsat. 

— Doamnelor şi domnilor Consilieri, tocmai pentru că l-am 
văzut astăzi în desfăşurarea lui, ne putem da seama că 
Planul Seldon, aşa cum am fost educați să credem în el, nu 
există. 

— Consilier 'Trevize, încălcaţi ordinea de zi şi nu este cazul 
să continuaţi pe tonul acesta. 

— Îmi exercit prerogativele pe care mi le conferă funcţia, 
Doamnă Primar. 

— Aceste prerogative vă sunt retrase din această clipă, 
domnule Consilier. 


— Nu aveţi acest drept. Afirmația dumneavoastră privind 
restricţiile impuse asupra liberei exprimări a opiniei nu 
poate avea prin ea însăşi, putere de lege. Nu s-a supus încă 
la vot în cadrul Consiliului, doamnă Primar, şi chiar dacă s- 
ar fi procedat astfel, tot aş fi avut dreptul de a-i contesta 
legalitatea. 

— Retragerea prerogativelor nu are nimic de-a face cu 
afirmaţia mea care protejează Planul Seldon, domnule 
Consilier. 

— Atunci de ce depinde acest lucru? 

— Vă acuz de trădare, domnule Consilier. Nu doresc să 
aduc atingere onoarei acestui Consiliu arestându-vă în 
plenul Camerei Consiliului, însă la uşă se afla membri ai 
Siguranţei care vă vor lua în custodie când veţi părăsi sala. 
lar acum vă rog să vă retrageţi fără a provoca dezordine. 
Dacă veţi comite vreun gest necugetat, atunci acesta va fi 
desigur interpretat drept un pericol imediat şi Siguranţa va 
pătrunde în Cameră. Sunt încredinţată că nu ne veţi sili să 
recurgem la o asemenea măsură. 

Trevize se încruntă. În sală domnea o tăcere totală. (În 
afară de el şi de Compor, cine se mai aştepta la un 
asemenea deznodământ?) Privi către ieşire. Nu văzu nimic 
deosebit, dar nu avea motive să creadă ca Primarul Branno 
voia doar să-l intimideze. 

Se bâlbâi din cauza furiei: 

— Repre... reprezint un electorat important, Primar 
Branno... 

— Fără îndoială că electoratul va fi dezamăgit de 
comportarea dumneavoastră. 

— În baza căror dovezi îmi aduceţi această acuzaţie 
nemeritată? 

— Ea vă va fi comunicată la momentul potrivit, dar vă 
asigur că avem toate probele necesare. Sunteţi un tânăr 
foarte nestăpânit şi ar trebui să înţelegeţi că s-ar putea ca 
cineva să vă fie prieten şi cu toate acestea să nu dorească 
să trădeze alături de dumneavoastră. 


Trevize se răsuci pe călcâie pentru a-l privi pe Conmpor 
drept în ochi. Ochii albaştri ai acestuia îl fixară cu răceală. 

— Vă cer tuturor să fiţi martori, spuse calm Primarul 
Branno, că atunci când am făcut ultima afirmaţie, 
Consilierul Trevize s-a întors să-l privească pe Consilierul 
Compor. Acum vreţi să părăsiţi sala, domnule Consilier, ori 
ne veţi obliga să aducem o ofensă acestei adunări efectuând 
o arestare în Cameră? 

Golan Trevize se întoarse, urcă treptele, iar în dreptul uşii 
doi bărbaţi în uniforme şi bine înarmaţi, îl încadrară. 

lar Harla Branno, privind imperturbabil către el, şopti 
printre buzele întredeschise: „Nesăbuitul!”. 

Liono Kodell fusese Director al Siguranţei de-a lungul 
întregii administrații Branno. După cum îi plăcea să afirme, 
nu era o slujbă istovitoare, dar bineînţeles că nimeni nu 
putea spune dacă minţea sau nu. Nu avea aerul unui 
mincinos, dar asta nu însemna nimic. 

Părea reconfortant şi prietenos şi probabil că aceste 
calităţi se potriveau de minune cu slujba. Avea o statură mai 
degrabă sub media obişnuita, o corpolenţă mai degrabă 
peste medie, o mustață stufoasă (cu totul neobişnuită 
pentru un cetăţean de pe Terminus) care era acum mai 
mult albă decât căruntă, avea ochi căprui şi strălucitori, iar 
buzunarul de pe pieptul hainei de lucru pe care o purta era 
scos în evidenţă de un petec de culoare stridentă. 

— Stai jos, Trevize, începu el. Să păstrăm, dacă se poate, o 
atmosferă amicală. 

— Amicală? Cu un trădător? 

Trevize îşi vâri degetele mari pe sub centiron şi rămase în 
picioare. 

— Cu o persoană acuzată de trădare. N-am ajuns încă în 
situaţia în care acuzaţia - chiar dacă ea vine din partea 
Primarului - reprezintă echivalentul condamnării. Sunt 
încredinţat că nici nu vom ajunge vreodată la asta. Treaba 
mea este să clarific situaţia dumitale, dacă voi putea. Aş 
prefera s-o fac acum, când s-au adus prejudicii doar 


mândriei dumitale, probabil, decât să fiu silit a transforma 
totul într-o chestiune care să conducă la un proces public. 
Sper că eşti de acord cu mine. 

Trevize nu se lăsă impresionat: 

— Să lăsăm deoparte încercările de a ne intra în graţii 
unul altuia. Îndatorirea dumitale este de a nu-mi da pace în 
ideea că sunt un trădător. Trădător nu sunt şi îmi displace 
că trebuie să fac o demonstraţie care să vă convingă de 
justeţea afirmației mele. De ce n-ar trebui să demonstraţii 
loialitatea dumneavoastră, astfel încât să mă convingeţi pe 
mine de adevărul spuselor dumneavoastră? 

— În principiu, n-am nici o obiecţie. Tristul adevăr este că, 
totuşi, eu am puterea de partea mea, iar dumneata nu. Şi 
tocmai de aceea eu mă bucur de privilegiul de a pune la 
îndoială, în timp ce dumneata nu. Fiindcă tot veni vorba, 
dacă asupra mea ar plana bănuiala de neloialitate sau de 
trădare, îmi închipui că aş fi destituit şi interogat de către 
altcineva care, sper din toată inima, nu mă va trata mai rău 
decât intenţionez eu să te tratez. 

— Şi cum intenţionaţi să mă trataţi? 

— Ca pe un amic şi egal al meu, desigur, dacă şi dumneata 
mă vei trata la fel. 

— Să vă ofer ceva de băut? întrebă Trevize cu amărăciune 
în glas. 

— Poate altă dată, însă pentru moment luaţi loc. Vă cer 
acest lucru în calitate de prieten. 

Trevize ezită o clipă, apoi se aşeză. Orice altă sfidare i se 
păru dintr-o dată lipsită de sens: 

— Şi acum? făcu el. 

— Acum, îmi permit să vă rog să daţi răspunsuri complete, 
conforme cu realitatea şi care să nu ocolească adevărul. 

— lar dacă nu? Ce mă aşteaptă? Sonda Psihică? 

— Sper să nu fie cazul... 

— Şi eu sper. Nu e cazul s-o folosiţi asupra unui membru al 
Consiliului. Nu va dovedi trădarea, iar când voi fi achitat, 
probabil că vă voi distruge politic atât pe dumneavoastră, 


cât şi pe doamna Primar. Aproape ca ar merita să vă 
determin să încercaţi folosirea Sondei Psihice. 

Kodell se încruntă şi clătină uşor din cap. 

— A, nu. Nu. Pericolul de vătămare cerebrală e prea mare. 
Uneori vindecarea este lentă şi nici nu v-ar face cinste s-o 
folosim. Asta e sigur. Ştiţi, când se foloseşte Sonda în 
desperare de cauză, uneori... 

— E o ameninţare, Kodell? 

— O evaluare a situaţiei, Trevize. Să nu mă înţelegi greşit, 
domnule Consilier. Dacă va trebui să folosesc Sonda, o voi 
face, şi chiar dacă eşti nevinovat nu vei avea dreptul la 
recurs. 

— Ce vreţi să ştiţi? 

Kodell închise un comutator de pe birou: 

— Ceea ce te întreb şi ceea ce vei răspunde se va 
înregistra, atât ca sunet, cât şi ca imagine. Nu am nevoie de 
declaraţii din proprie iniţiativă şi nici de răspunsuri 
selective. Cel puţin, în acest moment. Sunt sigur că înţelegi. 

— Înţeleg că veţi înregistra numai ceea ce veţi dori, zise 
Trevize dispreţuitor. 

— E adevărat, dar repet: nu mă înţelege greşit. Nu voi 
deforma niciuna din declaraţiile dumitale. Le voi folosi sau 
nu, atâta tot. Însă vei şti pe care din declaraţii n-o voi folosi 
şi astfel nu mă vei determina să risipesc timpul meu şi al 
dumitale. 

— Vom vedea. 

— Domnule Consilier Trevize, şi nota de formalitate din 
glasul lui constituia o dovadă elocventă că pornise 
înregistrarea, avem motive să credem că aţi declarat în 
mod deschis, cu diverse prilejuri, că nu credeţi în existenţa 
Planului Seldon. 

— Dacă am făcut astfel de afirmaţii, spuse rar Trevize, şi 
încă în mod repetat, ce altceva vă mai trebuie? 

— Vă propun să nu pierdem timpul cu ocolişuri, domnule 
Consilier. Ştiţi că ceea ce doresc este o recunoaştere 
sinceră, cu propria dumitale voce, care să poarte amprenta 


vocală de necontestat, în condiţii care să arate limpede că 
nu ai fost supus constrângeri. 

— Deoarece presupun că folosirea oricărui efect hipnotic, 
chimic sau de altă natură, ar modifica amprentele vocale? 

— Destul de pregnant. 

— Şi ţineţi foarte mult să demonstraţii că nu aţi făcut uz de 
metode ilegale în cazul interogării unui Consilier? Nu vă 
condamn pentru asta. 

— Sunt încântat că nu mă condamni, domnule Consilier. 
Atunci să continuăm. Aţi afirmat în mod deschis, şi în mod 
repetat, că nu credeţi în existenţa Planului Seldon. 
Recunoaşteţi? 

Trevize vorbi cumpănit, alegându-şi cuvintele cu grijă: 

— Nu cred că ceea ce numim Plan Seldon are semnificaţia 
ce i se atribuie. 

— O declaraţie cam confuza. N-aţi vrea să fiţi mai explicit? 

— Părerea mea este că obişnuitul concept, pe care l-a 
elaborat Hari Seldon în urmă cu cinci sute de ani folosind 
ştiinţa matematică a psihoistoriei, prin care a conceput 
desfăşurarea evenimentelor până la ultimul detaliu, şi 
potrivit căruia noi urmăm un drum menit să ne ducă de la 
Primul Imperiu Galactic până la cel de-al Doilea Imperiu 
Galactic pe o cale de maximă probabilitate, este nativ. Nu 
poate fi astfel. 

— Cu alte cuvinte, susţineţi că Hari Seldon n-a existat? 

— Nicidecum. Bineînţeles c-a existat. 

— N-a dezvoltat psihoistoria? 

— Ba da, şi nici n-am afirmat contrariul. Domnule Director, 
aş fi lămurit totul în faţa Consiliului dar nu mi s-a permis, de 
aceea vă voi explica dumneavoastră. Adevărul spuselor 
mele este atât de simplu... 

Directorul Siguranţei oprise calm şi ostentativ aparatul de 
înregistrare... 

Trevize se încruntă: 

— De ce-aţi făcut asta? 


— Îmi răpeşti timpul, domnule Consilier. Nu ţi-am cerut o 
prelegere. 

— Doriţi totuşi, să-mi justific opiniile. Mă înşel, cumva? 

— Câtuşi de puţin. Eu îţi cer să răspunzi la întrebări - 
simplu, direct şi cinstit. Doar atât şi nu adăuga elemente de 
care n-am nevoie. Dacă înţelegi asta, discuţia noastră nu va 
dura mult. 

— Astfel spus, îmi cereţi declaraţii care să vină în sprijinul 
versiunii oficiale în legătură cu ceea ce se presupune că aş 
fi comis. 

— Noi vă cerem doar să faceţi declaraţii în spiritul 
adevărului şi vă asigurăm că nu le vom răstălmăci. Să 
încercăm încă o dată, vă rog. Vorbeam despre Hari Seidon. 

Instalaţia de înregistrare se puse din nou în mişcare şi 
Kodell repetă calm: 

— N-am dezvoltat psihoistoria? 

— Bineînţeles că a dezvoltat ştiinţa pe care o numim 
psihoistorie, răspunse Trevize, nereuşind să-şi ascundă 
iritarea şi gesticulând înfierbântat şi exasperat. 

— Şi cum aţi defini-o? 

— Pentru numele Galaxiei! De obicei, este definită drept 
ramură a matematicii care studiază reacţiile unor mari 
grupuri umane la o serie de stimuli în anumite condiţii. Cu 
alte cuvinte, se presupune că anticipează schimbările 
sociale şi istorice. 

— Spui „se presupune.” Pui la îndoială această posibilitate 
a matematicii? 

— Nu, răspunse Trevize. Nu sunt psihoistoric. După cum 
nu există psihoistorici printre membrii Guvernului 
Fundaţiei, sau printre cetăţenii de pe Terminus, sau... 

Kodell ridică o mână cu un aer împăciuitor: 

— Domnule Consilier, vă rog, şi Trevize se opri. Aveţi vreun 
motiv să presupuneţi că Hari Seldon nu a analizat 
combinaţia cea mai eficientă de factori probabili pentru a 
scurta drumul care conduce de la Primul către cel de-al 
Doilea Imperiu prin mijlocirea Fundaţiei? 


— N-am fost de faţă, zise Trevize sardonic. De unde să ştiu 
asta? 

— Dar puteţi fi sigur că n-a făcut-o? 

— Nu. 

— Prin urmare puneţi la îndoială faptul că imaginea 
holografică a lui Hari Seldon, care a apărut în momente de 
criză istorică de-a lungul ultimilor cinci sute de ani este o 
reproducere făcută în ultimul său an de viaţă, la scurt timp 
după întemeierea Fundaţiei? 

— Presupun că nu pot nega. 

— Presupuneţi”. Spuneţi-ne: această imagine este o 
înşelătorie, un truc ieftin, pus la cale de cineva cu un anume 
scop? 

— Nu. Nu susţin aşa ceva, oftă Trevize. 

— Sunteţi gata să afirmaţi că mesajele pe care Hari Seldon 
ni le transmite sunt manipulate, într-un fel sau altul, de 
către cineva? 

— Nu. N-am nici un motiv să cred că ar fi posibilă sau utilă 
o asemenea manipulare. 

— Înţeleg. Aţi fost martor la ultima apariţie a imaginii lui 
Seldon. Vi s-a părut că această analiză, pregătită acum cinci 
şute de ani, nu reflectă îndeaproape situaţia concretă de 
astăzi? 

— Dimpotrivă, zise Trevize înveselit dintr-o dată. S-a 
potrivit foarte bine. 

Kodell păru să nu ia în seamă buna dispoziţie a lui Trevize: 

— Şi totuşi, domnule Consilier, după apariţia lui Seldon 
susţineţi că Planul Seldon nu există. 

— Desigur. Susţin că nu există tocmai pentru că analiza s-a 
dovedit prea perfectă... 

Kodell oprise înregistrarea: 

— Domnule Consilier, după apariţia lui Seldon mai 
susţineţi că Planul Seldon nu există? 

— De unde ştiţi? După apariţie, nimeni n-a avut prilejul să 
vorbească cu prietenul meu Compor, informatorul 
dumneavoastră. 


— Am bănuit, domnule Consilier. Şi să zicem că aţi răspuns 
deja: „Desigur”. Dacă veţi spune asta încă o dată, fără a mai 
adăuga elemente de prisos, vom putea continua discuţia. 

— Desigur, făcu Trevize ironic. 

— Bun, aprobă Kodelf, voi alege acel „Desigur” care sună 
mai natural. Vă mulţumesc, domnule Consilier, şi opri din 
nou instalaţia de înregistrare. 

— Asta-i tot? 

— Pentru ceea ce vreau să demonstrez, da. 

— Mi-e foarte limpede că vă trebuie un grup de întrebări 
şi răspunsuri pe care să le puteţi prezenta Terminusului şi 
întregii Federaţii a Fundaţiei cu scopul de a dovedi că 
accept pe de-a-ntregul legenda Planului Seldon. Asta 
înseamnă că dacă voi exprima public vreo îndoială voi fi 
considerat de-a dreptul scrântit sau nebun. 

— Sau chiar trădător în ochii unei mulţimi extaziate care 
consideră Planul drept esenţial pentru siguranţa Fundaţiei. 
Probabil că nu va fi nevoie să facem publice aceste afirmaţii, 
domnule Consilier, dacă ajungem la o înţelegere, dar vom 
avea grijă ca Federaţia să le audă dacă ne siliţi la măsuri 
extreme. 

— Domnule, izbucni Trevize, cum de puteţi fi atât de 
nesăbuit încât să nu vă intereseze cât de cât ceea ce am de 
spus? 

— Ca fiinţă umană, mă interesează foarte mult şi, dacă 
vom găsi momentul potrivit, vă voi asculta cu atenţie şi cu 
doza cuvenită de scepticism. Totuşi, ca Director al 
Siguranţei, în aceste clipe am exact ce-mi trebuie. 

— Sper că vă daţi seama că nici dumneavoastră, nici 
primarul nu veţi trage vreun folos din asta. 

— E foarte ciudat, dar nu împărtăşesc această părere. 
Acum veţi pleca. Escortat, desigur. 

— Unde voi fi dus? 

Kodell îl învrednici cu un zâmbet: 

— La revedere, domnule Consilier. N-aţi cooperat perfect, 
dar dacă m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea 


dumneavoastră ar fi însemnat să dau dovadă de lipsă de 
realism. 

Îi întinse mâna. 

Ridicându-se în picioare, 'Trevize ignoră mâna întinsă, îşi 
îndreptă centironul şi zise: 

— Nu veţi reuşi decât să amânaţi inevitabilul. Mai devreme 
sau mai târziu vor apare şi alţii care să gândească la fel ca 
mine. Întemniţarea sau uciderea mea n-ar crea decât 
uimire şi ar da naştere mai curând unor idei asemănătoare. 
În cele din urmă, adevărul şi eu vom triumfa. 

Kodeli îşi retrase mâna şi clătină încet din cap: 

— Serios, Trevize. Eşti tare nesăâbuit. 

Cele două gărzi veniră abia la miezul nopţii pentru a-l 
elibera pe Trevize din camera din sediul Siguranţei care, 
trebui el să recunoască, era luxoasă. Luxoasă, dar sub 
cheie. Oricum ar fi numit-o, tot celulă de închisoare 
rămânea. 

Trevize avu mai bine de patru ore pentru o evaluare 
amară a situaţiei în care se afla, păşind aproape tot timpul 
încoace şi încolo, incapabil să-şi găsească liniştea. 

De ce avusese încredere în Compor? 

De ce nu? Lăsase impresia că-l aprobase întru totul. Ba nu, 
nu era numai asta. Păruse dispus să se lase convins de 
argumente. Nu, nici acest lucru nu era adevărat,. Lăsase 
impresia că e atât de prost, atât de uşor de dominat, într- 
atât de lipsit de gândire şi de păreri proprii, încât Trevize 
se bucurase de şansa ce i se oferise de a-l folosi drept 
cameră de rezonanţă foarte comodă. Compor îl ajutase pe 
Trevize să-şi exprime părerile cu voce tare şi să şi le 
limpezească. Îi fusese de folos, şi Trevize avusese încredere 
în el pentru simplul motiv că îi convenise această situaţie. 

Acum, însă, era inutil să încerce să analizeze dacă s-ar fi 
cuvenit să descopere adevăratele intenţii ale lui Compor. Ar 
fi trebuit să urmeze acel sfat simplu şi general: „Să nu te 
încrezi în nimeni”. 

Dar poţi trăi fără a avea încredere în cineva? 


Se părea că aceasta era calea de urmat. 

Şi cine şi-ar fi închipuit că Branno va îndrăzni să elimine 
un Consilier din şedinţa de Consiliu şi că nimeni dintre 
ceilalţi Consilieri nu va interveni pentru a-l apăra pe unul 
dintre ai lor? Chiar dacă îl dezaprobaseră din adâncul 
inimilor pe Trevize, chiar dacă ar fi fost gata să-şi dea până 
şi ultima picătură de sânge ca să apere punctul de vedere al 
lui Branno, tot ar fi trebuit, măcar din principiu, să se 
opună unei violări a prerogativelor lor. Până şi Branno cea 
de bronz, cum mai era numită uneori, acţionase cu o 
rigiditate ieşită din comun... 

Doar dacă nu era şi ea constrânsă... 

A, nu! Aceasta ar fi calea sigură spre nebunie! 

Şi totuşi... 

Mintea îi lucra febril şi precaut, iar în momentul în care 
sosiră gărzile, gândurile i se învălmăşiseră în minte. 

— Veniţi cu noi, domnule Consilier, spuse cu gravitate cel 
mai în vârstă dintre ei. 

Insigna dovedea că era locotenent. Avea o mică cicatrice 
pe obrazul drept şi părea obosit de parcă ar fi stat mult 
peste program măcinându-şi timpul în aşteptare şi 
inactivitate, situaţie aproape normală în cazul unui soldat al 
cărui popor trăise paşnic de mai bine de-un veac. 

Trevize nu păru impresionat: 

— Numele dumitale, Locotenente. 

— Sunt Locotenent Evander Sopellor, domnule Consilier. 

— Sper că înţelegi că încâlci legea, Locotenent Sopellor. 
Nu ai dreptul să arestezi un Consilier. 

— Acesta este ordinul pe care l-am primit, domnule. 

— N-are importanţă. Nu ţi se poate ordona să arestezi un 
Consilier. Cred că-ţi dai seama c-ai putea fi deferit curţii 
marţiale pentru această acţiune. 

— Nu sunteţi în stare de arest, domnule Consilier. 

— În cazul acesta nu trebuie să merg cu dumneata, aşa e? 

— Ni s-au transmis instrucţiuni să vă escortăm la 
domiciliu. 


— Ştiu şi singur drumul. 

— Şi să vă protejăm. 

— De ce? Sau împotriva cui? 

— De orice mulţime ce s-ar putea strânge. 

— La miez de noapte? 

— Tocmai de aceea am aşteptat până la miezul nopţii, 
domnule. lar acum, pentru binele dumneavoastră, trebuie 
să vă invit să mergeţi cu noi. Permiteţi-mi să spun - nuca o 
ameninţare, ci spre informarea dumneavoastră - că suntem 
autorizaţi să folosim forţa la nevoie. 

Trevize văzuse deja cravaşele neuronice cu care erau 
înarmaţi cei doi. Se ridică cu un aer care nădăjdui că 
exprima demnitate: 

— Acasă, deci... Ori voi descoperi că vreţi să mă duceţi la 
închisoare? 

— Nu ni s-a ordonat să vă minţim, domnule, zise mândru 
locotenentul. 

Trevize îşi dădu seama că se afla în prezenţa unui 
profesionist care ar solicita o aprobare chiar şi pentru a 
minţi şi că, în cazul când i s-ar ordona aşa ceva, expresia 
feţei şi tonul vocii l-ar da imediat de gol. 

— Cer scuze, domnule Locotenent. N-am vrut să las a se 
înţelege că m-aş îndoi de cuvântul dumitale. 

Afară erau aşteptaţi de un vehicul de teren. Strada era 
pustie şi nu se vedea ţipenie de om. Nici vorbă de mulţimi, 
dar locotenentul se exprimase corect. Nu spusese că afară 
se afla sau se va aduna o mulţime. Se referise doar la „orice 
mulţime care s-ar putea strânge”. 

Locotenentul se plasase precaut între Trevize şi vehicul. 
Trevize nu s-ar fi putut strecura pentru a-şi căuta salvarea 
prin fugă. Locotenentul urcă imediat după el şi se aşeză în 
spate. 

Vehiculul se urni din loc. 

— Presupun că de îndată ce voi ajunge acasă voi putea să- 
mi văd, liber şi neîngrădit, de treburile mele şi că, de 
exemplu, aş putea pleca dacă am chef. 


— Avem ordin să nu vă deranjăm în nici un fel, domnule 
Consilier, decât dacă acest lucru contravine ordinului de a 
vă proteja. 

— Contravine? Ce vrea să însemne asta în cazul de faţă? 

— Am primit ordin să vă comunic că imediat ce ajungeţi 
acasă nu puteţi pleca. Străzile nu prezintă siguranţă, iar eu 
răspund de integritatea dumneavoastră. 

— Vrei să spui că voi fi arestat la domiciliu? 

— Nu sunt avocat, domnule Consilier. Nu ştiu ce înseamnă 
asta. 

Apoi privi drept înainte, însă îşi menţinu cotul în coasta lui 
Trevize. Trevize n-ar fi putut să facă nici o mişcare, oricât 
de mică, fără ca locotenentul să nu-şi dea seama. 

Autovehiculul se opri în faţa casei micuţe din suburbia 
Flexner. În prezent locuia singur - Flavella îl părăsise, 
obosită de viaţa dezordonată pe care el era silit să o ducă 
din pricina numeroaselor angajamente pe care le avea de 
când devenise Consilier - aşa că nu erau speranţe să-l 
aştepte cineva. 

— Acum cobor? întrebă Trevize. 

— Voi cobori eu mai întâi, domnule Consilier. Vă vom 
eseorta. 

— Pentru propria-mi siguranţă? 

— Da, domnule. 

În casă îl aşteptau două gărzi. O lampă de veghe arunca o 
lumină palidă, iar ferestrele fuseseră date cu o peliculă 
opacă, astfel că din afară nimeni nu putea privi în casă. 

Pentru o clipă, simţi o revoltă împotriva acestei încălcări a 
intimităţii sale, după care alungă sentimentul cu o uşoară 
ridicare din umeri. Dacă nici măcar Consiliul n-a îndrăznit 
să-l apere în şedinţa Camerei, atunci era sigur că propria-i 
casă nu putea deveni peste noapte un castel. 

— Câţi sunteţi cu totul? Un regiment? 

— Nu, domnule Consilier, se auzi o voce hotărâtă şi sigură. 
O singură persoană în afara celor pe care le poţi vedea şi te 
asigur că te aştept de multă vreme. 


Harla Branno, Primarul 'Tlerminusului, apăru în cadrul uşii 
care dădea în camera de zi. 

— Avem timp suficient pentru a discuta, de acord? 

Trevize făcu ochii mari şi miraţi: 

— Toată tevatura asta doar ca sa... 

Dar Branno spuse cu o voce înceată, dar autoritară: 

— Mai încet, domnule Consilier... Iar voi patru, poftiţi 
afară. leşiţi! Totul va fi în regulă. 

Cele patru gărzi salutară şi se răsuciră pe călcâie. Trevize 
şi Branno rămaseră singuri. 

— Primarul. 

BRANNO aştepta de o oră, apăsată de gânduri ce nu-i 
dădeau pace. La drept vorbind, era vinovată de violare de 
domiciliu, în plus. Încălcând chiar Constituţia, violase 
drepturile unui Consilier. Potrivit legilor severe pe care 
Primarii trebuiau să le respecte încă de pe vremea lui 
Indbur al III-lea şi a Catârului, deci de două secole încoace, 
ea putea fi pusă sub acuzare. 

Totuşi, în această zi, vreme de douăzeci şi patru de ore, ea 
nu avea dreptul să greşească. 

Totul avea să treacă, gândi ea şi se foi neliniştită. 

Primele două secole reprezentaseră Epoca de Aur a 
Fundaţiei, Era Eroică - cel puţin din perspectiva 
prezentului, dacă nu a nefericiţilor care trăiseră acele 
vremuri de nesiguranţă. Salvor Hardin şi Hober Mallow 
fuseseră mari eroi, aproape zeificaţi, astfel încât 
rivalizaseră cu incomparabilul Hari Seldon. Cei trei formau 
un reazem solid pe care se ţesuse întreaga legendă a 
Fundaţiei (şi chiar istoria ei). 

Pe vremea aceea, Fundaţia fusese totuşi o lume 
neînsemnată, exercitând o dominație anemică asupra celor 
Patru Regate şi doar vag conştientă de măsura în care era 
protejată de Planul Seldon, reuşind să-şi poarte singură de 
grijă chiar împotriva rămăşiţelor puternicului Imperiu 
Galactic. 


Şi cu cât mai puternică devenea Fundaţia ca entitate 
politică şi comercială, cu atât mai neînsemnaţi ajunseseră 
stăpânitorii şi luptătorii ei. Lathan Devers fusese uitat 
aproape cu totul. Dacă cineva îşi mai aducea aminte de 
Devers, o făcea fiindcă el sfârşise în mod tragic în minele în 
care munceau sclavi, iar nu pentru că dusese o luptă 
inegală, dar încununată de succes, împotriva lui Bel Riose. 

În ceea ce-l privea pe Bel Riose, cel mai nobil dintre 
adversarii Fundaţiei, era şi el aproape şters din amintire, 
umbrit de statura Catârului, singurul adversar redutabil 
care întrerupsese Planul Seldon şi învinsese şi stăpânise 
Fundaţia. Numai el era amintit drept Marele Duşman - cu 
adevărat ultimul din Cei Mari. 

Rareori se menţiona că, în ultimă instanţă, Catârul fusese 
înfrânt de o femeie pe nume Bayta Darell şi că ea izbândise 
fără ajutorul altcuiva, chiar nesprijinită de Planul Seldon. 
Tot astfel, faptul că fiul şi nepotul ei, Toran şi Arkady Darell, 
învinseseră cea de-a Doua Fundaţie, făcând ca Prima 
Fundaţie să aibă supremaţia, aproape că se ştersese din 
memoria oamenilor. 

Aceşti învingători aparţinând istoriei recente nu mai erau 
figuri eroice. Timpul părea că se dilatase micşorând statura 
eroilor, transformându-i în muritori de rând. Poate tocmai 
de aceea biografia scrisă de Arkady despre bunica ei nu 
reuşise decât să zugrăvească o figură romantică, iar nu o 
eroină. 

Iar de arunci încoace nu mai existaseră eroi - nici măcar 
figuri romantice. Războiul kalganian, ultima izbucnire de 
violenţă care cuprinsese Fundaţia, fusese un conflict minor 
Aproape două secole de pace! 

O sută douăzeci de ani în care nu se înregistrase nici o 
zgârietură cât de mică la vreo navă. 

Fusese o pace binecuvântată - Branno nu putea nega 
acest fapt - o pace profitabilă. Fundaţia nu întemeiase cel 
de-al Doilea Imperiu Galactic - potrivit Planului Seldon era 
abia la jumătatea procesului dar, ca Federație a Fundaţiei, 


ea exercita o puternică dominație economică peste mai 
mult de o treime dintre entităţile politice disparate în 
Galaxie şi reuşea să influenţeze lumile pe care nu le 
controla. Puţine erau locurile în care cel ce rostea vorbele 
„Sunt de pe Fundaţie” să nu fie întâmpinat şi tratat cu 
respect. Iar în toate milioanele de lumi locuite, nimeni nu 
era mai respectat decât Primarul de pe Terminus. 

Titlul acesta dăinuise. Fusese moştenit de la conducătorul 
unui orăşel aproape nebăgat în seamă, de pe o lume 
singuratică aşezată la marginea civilizaţiei, cu cinci secole 
în urmă, dar nimeni nu îndrăznea să-l schimbe sau să-i 
adauge ceva pentru a-l face să sune mai impresionant. Doar 
titlul de Maiestate Imperială, de mult uitat şi acesta, ar mai 
fi putut să rivalizeze cu el pentru a inspira teamă şi respect. 

Singura excepţie putea fi întâlnită chiar pe Terminus, unde 
Primarul avea puteri limitate. Amintirea Indburilor se 
păstrase. Nu tirania lor era greu de uitat, ci faptul că ei 
pierduseră în faţa Catârului. 

lar acum, Primarul Harla Branno, cea de-a cincea femeie 
în această funcţie, după ştiinţa ei, era cea mai puternică 
dintre toţi conducătorii Fundaţiei de la moartea Catârului 
încoace şi abia în această zi putuse să-şi folosească puterea 
în mod deschis. 

Luptase pentru a-şi impune versiunea proprie a ceea ce 
considera ea necesar şi drept şi câştigase lupta împotriva 
opoziţiei îndărătnice a celor care tânjeau după prestigiul 
conferit de stăpânirea Interiorului Galaxiei şi după aura 
puterii imperiale. 

„Încă nu e momentul”, spusese ea. „Nu încă! Dacă ne 
repezim prea curând asupra Interiorului, vom pierde din 
cutare sau cutare motiv”. lar Seldon apăruse şi o sprijinise 
cu argumente aproape identice cu ale ei. 

Pentru o vreme asta o făcuse să devină, în ochii tuturor 
locuitorilor Fundaţiei, la fel de înţeleaptă ca însuşi Seldon. 
Ştia, totuşi, că acest lucru putea oricând să treacă în uitare. 


Iar acest tânăr îndrăznea să o provoace exact în ziua 
triumfului ei. 

Şi mai îndrăznea să aibă dreptate! 

Acesta era pericolul. Avea dreptate! Şi, cu dreptatea de 
partea lui, ar putea distruge Fundaţia! 

Acum era singură, faţă-n faţă cu el: 

— N-ai fi putut veni să discutăm în particular? întrebă ea 
cu tristeţe. Trebuia să strigi în gura mare în Camera 
Consiliului, din dorinţa ta neroadă de a mă face pe mine de 
râs? Ce-ai făcut, băiat fără minte? 

Trevize simţi că roşeşte şi se strădui din răsputeri să-şi 
stăpânească furia. Primarul era o femeie în vârstă care avea 
să împlinească în curând şaizeci şi trei de ani. Ezită să 
ridice tonul în această dispută cu o persoană care avea de 
aproape două ori vârsta lui. 

Pe lângă acestea, ea avea experienţa confruntărilor 
politice şi ştia că dacă-şi putea prinde de la bun început 
adversarul pe picior greşit, atunci lupta era pe jumătate 
câştigată. Dar pentru ca o asemenea tactică să dea roade 
avea nevoie de public, iar acum nu beneficia de spectatori 
în faţa cărora să-l poată umili. Erau doar ei doi. 

Prin urmare, Trevize nu-i luă remarca în seamă şi se 
strădui să o măsoare cu răceală din cap până-n picioare. O 
femeie în vârstă, purtând o îmbrăcăminte unisex, care 
domina moda de două secole încoace. Nu o avantaja deloc. 
Primarul, lider al Galaxiei - dacă putea fi numit astfel - era 
o femeie vârstnică şi simplă care putea trece cu uşurinţă 
drept un bătrân, dacă n-ar fi avut părul cărunt legat strâns 
la spate, în loc să-l poarte liber, în stilul masculin tradiţional. 

Trevize zâmbi încurajator. Oricât s-ar fi străduit un 
adversar în vârstă să transforme în insultă epitetul „băiete”, 
acest „bâiat” avea de partea sa tinereţea şi farmecul, fiind 
pe deplin conştient de aceste avantaje. 

— E adevărat, zise el. Am treizeci şi doi de ani, aşadar sunt 
într-un fel băiat. Apoi sunt Consilier şi, ca urmare, 
considerat ex officio fără minte. Prima situaţie este 


inevitabilă. În ce-o priveşte pe cea de-a doua, nu pot sa 
spun decât că regret. 

— Stai jos şi nu te mai strădui să faci pe spiritualul. Pune-ţi 
mintea la contribuţie, dacă te simţi în stare, şi dă un 
răspuns raţional la întrebarea mea: îţi dai seama ce-ai 
făcut? 

— Ştiu ce-am făcut. Am spus adevărul aşa cum îl văd eu. 

— Şi încerci să mă sfidezi într-o zi ca asta? Tocmai astăzi, 
când prestigiul meu este atât de mare încât îmi pot permite 
să te alung din Consiliu şi să te arestez fără ca nimeni să 
îndrăznească a protesta? 

— Consiliul îşi va reveni din uluială şi va protesta. S-ar 
putea să protesteze chiar în acest moment. Şi cu cât mă veţi 
persecuta mai mult, cu atât mai atent mă vor asculta pe 
mine. 

— Nu te va asculta nimeni, pentru că dac-aş fi sigură că 
vei persevera tot aşa cum ai început, te-aş trata în 
continuare ca pe un trădător, folosind întreaga forţă a legii. 

— În acest caz, ar trebui să fiu judecat. Aş oferi un 
spectacol de zile mari în tribunal. 

— Nu fi sigur de asta. Chiar rar folosite, puterile 
Primarului sunt enorme în cazul procedurii de urgenţă. Se 
găsesc motive, iar la nevoie voi inventa. Măcar atâta 
imaginaţie am şi eu şi nu mi-e teamă să-mi asum riscuri 
politice. Nu mă stârni, tinere. Vom ajunge la o înţelegere 
acum, altfel nu vei mai fi niciodată liber. Vei sta în temniţă 
tot restul zilelor, îţi garantez asta. 

Ochii cenuşii ai lui Branno şi cei căprui ai lui Trevize se 
întâlniră într-o confruntare mută. 

— Ce fel de înţelegere? întrebă într-un târziu Trevize. 

— A. Deci eşti curios. Asta-i ceva mai bine. Atunci putem să 
lăsăm confruntarea deoparte şi să discutăm. Care e punctul 
tău de vedere? 

— Îl ştiţi foarte bine. Aţi uneltit cu Consilierul Compor, e 
adevărat? 


— Vreau să aud totul din gura ta - ţinând seama de Criza 
Seldon pe care tocmai am traversat-o. 

— Foarte bine, dacă asta-i ceea ce doriţi, doamnă Primar! 
(Era pe punctul de a spune „babo”.) Descrierea făcută de 
Seldon a fost prea corectă, imposibil de corectă după cinci 
sute de ani. Dacă nu mă înşel, acum a apărut pentru a opta 
oară. În unele cazuri n-a fost nimeni de faţă ca să-l asculte. 
În cel puţin un caz, pe vremea lui Indbur al III-lea, ceea ce a 
avut de spus s-a dovedit a fi în totală neconcordanţă cu 
realitatea, dar asta s-a întâmplat când a apărut Catârul, aşa 
e? Când a mai fost atât de exact ca acum? Trevize îşi 
permise să zâmbească. Doamnă Primar, judecând toate 
înregistrările pe care le avem din trecut, Seldon n-a reuşit 
niciodată să descrie situaţia atât de perfect până la cele din 
urmă detalii. 

— Sugerezi, aşadar, că apariţia lui Seldon, adică imaginea 
holografică, este falsificată, că înregistrările lui Seldon au 
fost pregătite de un contemporan ca mine, de pildă, sau că 
un actor joacă rolul lui Seldon? 

— Nu-i imposibil, doamnă Primar, dar nu asta voiam să 
spun. Adevărul e cu mult mai crud. Sunt convins că ceea ce 
vedem este imaginea lui Seldon şi că descrierea 
momentului istoric actual a fost pregătită acum cinei sute 
de ani. Exact acest lucru i l-am spus lui Kodell, omul 
dumneavoastră, care mi-a pus întrebări astfel concepute 
încât răspunsurile mele să pară a susţine superstiţiile în 
care un fundaţionist crede orbeşte. 

— Da, dacă va fi necesar vom folosi înregistrarea pentru a 
arăta Fundaţiei că, de fapt, niciodată nu te-ai situat cu 
adevărat în opoziţie. 

Trevize înălţă braţele exasperat: 

— Dar sunt în opoziţie. Nu există un Plan Seldon în 
înţelesul în care ne închipuim noi, şi probabil că nici nu se 
poate vorbi de aşa ceva în ultimele două sute de ani. De ani 
de zile am îndoieli cu privire la Plan şi ceea ce am trăit în 


Bolta Timpului cu douăsprezece ore în urmă dovedeşte că 
am dreptate. 

— Deoarece Seldon a fost prea exact? 

— Tocmai de aceea. Nu zâmbiţi. Aceasta e dovada 
zdrobitoare. 

— După cum vezi, nu zâmbesc. Continuă. 

— Cum de-a putut fi atât de precis? Acum două secole 
analiza lui Seldon cu privire la evenimentele acelei perioade 
s-a dovedit complet greşită. Trecuseră trei sute de ani de 
când fusese întemeiată Fundaţia, iar el se înşela total. Cu 
totul! 

— Consiliere, singur ai explicat asta acum câteva minute. 
S-a întâmplat din cauza Catârului. Catârul era un mutant cu 
puteri extraordinare şi nu avusese cum să anticipeze şi să 
ţină seama de existenţa lui în Plan. 

— Dar iată că, anticipat sau nu, ela dat peste cap Planul 
Seldon. Catârul n-a domnit mult şi n-a avut succesor. 
Fundaţia şi-a recâştigat independenţa şi supremaţia, dar 
cum de-a putut Planul Seldon să revină pe drumul corect 
după ce a suferit o ruptură atât de brutală? 

Branno îl privi sumbru şi-şi împreună strâns mâinile 
bătrâne şi obosite: 

— Ştii răspunsul. Noi eram una dintre Fundaţii. Doar ai 
citit cărţi de istorie. 

— Am citit biografia scrisă de Arkady despre bunica ei - la 
urma urmei, era o lectură obligatorie în şcoală - şi am citit 
şi romanele ei. Am lecturat versiunea istorică oficială 
privitoare la domnia Catârului şi la perioada ce a urmat. Am 
dreptul să le pun la îndoială? 

— În ce sens? 

— Potrivit versiunii oficiale, noi, Prima Fundaţie, trebuia să 
păstrăm ştiinţele exacte şi să le dezvoltăm. Trebuia să 
acţionăm în mod deschis, dezvoltarea noastră istorică 
urmând Planul Seldon, fie că eram conştienţi de el, fie că 
nu. Exista totuşi şi cea de-a Doua Fundaţie, care avea să 
păstreze intacte şi să perfecţioneze ştiinţele psihologice, 


inclusiv psihoistoria, iar existenţa acestei Fundaţii să ne 
rămână necunoscută. Cea de-a Doua Fundaţie era forţa 
regulatoare a Planului, care acţiona pentru a armoniza 
tendinţele istoriei Galactice atunci când ele deviau de la 
drumul schiţat de Plan. 

— Atunci poţi răspunde şi singur, spuse Primarul. Bayta 
Darell l-a înfrânt pe Catâr probabil la inspiraţia venită din 
partea celei de-a Doua Fundaţii, deşi nepoata ei susţine că 
nu este adevărat. Fără îndoială că cea de-a Doua Fundaţie 
s-a străduit să readucă istoria galactică pe făgaşul schiţat 
de Plan după moartea Catârului şi este foarte limpede că a 
reuşit. Atunci la ce te referi, Consiliere? 

— Doamnă Primar, dacă urmărim relatarea lui Arkady 
Dareâl, vedem că cea de-a Doua Fundaţie, prin încercarea 
de a corecta istoria galactică, a subminat întregul proiect al 
lui Seldon, întrucât în tentativa de a îndrepta şi-a revelat 
secretul propriei existenţe. Noi, Prima Fundaţie, am 
descoperit că imaginea noastră în oglindă, adică cea de-a 
Doua Fundaţie, există, şi nu am putut trăi cu ideea că 
suntem manipulaţi. Ca urmare, ne-am chinuit să 
descoperim cea de-a Doua Fundaţie şi s-o distrugem. 

Branno încuviinţă cu o mişcare a capului: 

— Iar noi am izbândit, potrivit relatării lui Arkady Darell, 
dar din nou este izbitor că n-am reuşit decât atunci când 
cea de-a Doua Fundaţie reaşezase istoria galactică ferm pe 
făgaşul corect, după devierea provocată de Catăr. Şi 
evoluează încă pe acest făgaş. 

— Chiar puteţi crede asta? Potrivit relatării, a Doua 
Fundaţie a fost găsită şi locuitorii ei anihilaţi. Asta s-a 
întâmplat în 378 E. F., cu o sută douăzeci de ani în urmă. Se 
presupune că de cinci generaţii ne dezvoltăm fără 
intervenţia celei de-a Doua Fundaţii şi, cu toate acestea, ne- 
am menţinut atât de aproape de drumul schiţat de Plan, 
încât dumneavoastră şi imginea lui Seldon aţi vorbit 
aproape identic. 


— Asta ar putea însemna că am intuit foarte exact sensul 
dezvoltării istoriei. 

— Iertaţi-mă. Nu am intenţia de a pune la îndoială 
acurateţea intuiţiei dumneavoastră, însă mie mi se pare că 
explicaţia cea mai plauzibilă este că cea de-a Doua Fundaţie 
nu a fost distrusă. Ea încă ne cârmuieşte. Încă ne 
manipulează. Şi cred că tocmai de aceea am revenit pe 
făgaşul Planului Seldon. 

Primarul nu lăsă să se vadă pe chipul ei că această 
afirmaţie îi provocase un şoc. 

Era ora unu noaptea şi voia cu disperare să pună capăt 
discuţiei şi cu toate astea nu putea precipita lucrurile. 
Tânărul trebuia tratat cu prudenţă pentru că nu voia să-l 
scape din mână. Nu dorea să împingă lucrurile până într- 
atât încât să fie silită a-l îndepărta, când de fapt, el ar fi 
putut servi planurilor ei. 

— Serios? făcu ea. Zici că povestea lui Arkady în legătură 
cu Războiul kalganian şi cu distrugerea celei de-a Doua 
Fundaţii a fost falsă? O invenţie? Un joc sau o minciună? 

— Nu e obligatoriu, se apără Trevize ridicând uşor din 
umeri. Asta e în afara problemei. Să presupunem că 
relatarea lui Arkady a fost adevărată în totalitate, după 
ştiinţa ei. Să presupunem că totul s-a petrecut aşa cum 
afirmă Arkady; că a fost descoperit cuibul celei de-a Doua 
Fundaţii şi că el a fost distrus. Cum am putea totuşi susţine 
că am distrus locuitorii până la ultimul? Cea de-a Doua 
Fundaţie se ocupa de întreaga Galaxie. Nu manipula doar 
istoria Terminusului sau a Fundaţiei. Răspunderile lor nu 
includeau doar lumea noastră sau întreaga Fundaţie. Era 
inevitabil ca unii dintre membrii celei de-a Doua Fundaţii să 
se afle la mii de parseci depărtare. Era posibil să-i 
distrugem pe toţi? lar dacă n-am reuşit să-i anihilăm pe toţi 
putem spune că am învins? Ar fi putut Catărul să afirme 
acest lucru la vremea lui? El a cucerit Terminusul şi, o dată 
cu planeta, toate lumile pe care 'Terminus le controla în mod 
direct... Însă Lumile Comerciale Independente au rămas 


libere. A cucerit Lumile Comerciale şi, cu toate astea, au 
rămas trei fugari: Ebling Mis, Bayta Darell şi soţul ei. I-a 
ţinut sub control pe cei doi bărbaţi, dar pe Bayta - doar pe 
ea - a lăsat-o necontrolată. A făcut-o din sentimentalism, 
dacă e să dăm crezare relatării romanţioase a lui Arkady. 
lar această scăpare a fost de-ajuns. Potrivit poveştii lui 
Arkady, doar o persoană - doar Bayta - a fost lăsată să facă 
ce dorea şi, din cauza acţiunilor ei, Catârul nu a mai putut 
localiza cea de-a Doua Fundaţie şi a fost astfel înfrânt. Doar 
o persoană scăpată de sub control şi totul s-a năruit! 
Aceasta este importanţa pe care o are chiar şi o singură 
persoană, în ciuda tuturor legendelor ce s-au ţesut în jurul 
Planului Seldon cu scopul de a demonstra că individul nu 
reprezintă nimic şi că masele înseamnă totul! Şi dacă, după 
toate probabilitățile, nouă ne-au scăpat, nu doar unul, ci 
câţiva zeci de membri ai celei de-a Doua Fundaţii, care este 
situaţia? Nu s-ar fi unit din-nou, nu şi-ar fi reconstruit 
starea dinainte, nu şi-ar fi reluat carierele, crescând 
numeric prin recrutări şi pregătire, pentru a ne transforma 
din nou pe toţi în pioni? 

— Chiar crezi asta? rosti Branno cu gravitate. 

— Sunt sigur. 

— Atunci spune-mi ceva, Consiliere. De ce s-ar deranja? De 
ce ar mai continua această rămăşiţă, demnă de toată mila, 
să se agaţe cu disperare de o idee pe care nimeni nu o 
priveşte cu ochi buni? Ce-i îndeamnă să menţină Galaxia pe 
drumul spre cel de-al Doilea Imperiu Galactic? Şi dacă 
acest grup restrâns insistă să-şi îndeplinească misiunea, de 
ce să ne îngrijorăm? De ce să nu acceptăm drumul trasat de 
Plan şi să fim recunoscători că altcineva se îngrijeşte ca noi 
să n-o luam razna - sau să nu ne rătăcim? 

Trevize duse mâna la ochi să şi-i frece. În ciuda tinereţii, 
arăta mai obosit decât ea. Apoi privi lung către Primar şi 
zise: 

— Nu pot să vă cred. Aveţi cumva impresia că cea de-a 
Doua Fundaţie face totul de dragul nostru? Că membrii ei 


ar fi idealişti? Nu vă este clar, din câte cunoaşteţi 
dumneavoastră despre politică, despre aspectele practice 
ale exerciţiului puterii şi manipulării, că ei acţionează în 
propriul lor interes? Noi suntem lama care taie. Noi suntem 
motorul, forţa. Noi trudim, asudăm, sângerăm şi plângem. 
Ei doar controlează, ici reglând un amplificator, colo 
închizând un contact şi făcând toate astea fără efort şi fără 
riscuri pentru ei înşişi. După aceea, când totul va fi 
desăvârşit şi când, după o mie de ani de eforturi şi strădanii 
neprecupeţite vom întemeia cel de-al Doilea Imperiu 
Galactic, oamenii celei de-a Doua Fundaţii se vor instala ca 
elită stăpânitoare. 

— Deci vrei să elimini cea de-a Doua Fundaţie? întrebă 
Branno. După ce am ajuns la jumătatea drumului către a 
Doua Fundaţie vrei ca noi să încercăm a duce sarcina la 
bun sfârşit prin forţele proprii şi să devenim propria 
noastră elită? Aşa e? 

— Desigur! Desigur! Nu doriţi şi dumneavoastră acelaşi 
lucru? Nici eu, nici dumneavoastră nu vom trăi s-o vedem şi 
pe asta, dar aveţi nepoți şi într-o bună zi voi avea şi eu, iar 
ei vor avea la rândul lor nepoți şi aşa mai departe. Vreau ca 
ei să se bucure de roadele strădaniilor noastre şi aş mai 
dori ca ei să ne considere sursa acestor reuşite şi să ne 
slăvească pentru ceea ce-am izbândit. Nu vreau ca totul să 
fie pus pe seama unei conspirații ascunse ticluită de Seldon, 
care pentru mine nu este un erou. Vă spun eucăel 
reprezintă o ameninţare mai mare decât Catârul dacă 
lăsăm ca Planul să se realizeze. Pentru numele Galaxiei, aş 
vrea ca existenţa Catârului să fi deviat complet şi 
iremediabil acest Plan. Lui i-am fi supravieţuit. Era unic în 
felul lui şi pe deasupra muritor de rând. Cea de-a Doua 
Fundaţie pare a fi nemuritoare. 

— Dar ai vrea să distrugi cea de-a Doua Fundaţie, 
adevărat? 

— Dacă aş şti cum! 


— De vreme ce nu ştii cum, nu crezi că ar fi posibil ca ea 
să te distrugă? 

Trevize o privi cu un aer dispreţuitor: 

— M-am gândit chiar că şi dumneavoastră v-aţi putea afla 
sub controlul lor. Exactitatea dumneavoastră în ceea ce 
priveşte vorbele pe care avea să le rostească imaginea lui 
Seldon şi modul în care m-aţi tratat după aceea puteau fi 
inspirate de a Doua Fundaţie. Aţi putea fi cutia de 
rezonanţă prin care ea se exprimă. 

— Deci de aceea îmi vorbeşti astfel?! 

— Pentru că, dacă vă aflaţi sub controlul celei de-a Doua 
Fundaţii, soarta mea e oricum pecetluită şi atunci aş putea 
să-mi vărs furia care clocoteşte în mine ca să mă răcoresc. 
De fapt, în sinea mea risc să cred că nu sunteţi sub 
controlul lor şi că pur şi simplu nu vă daţi seama ce faceţi. 

— În orice caz, a meritat să joci totul pe cartea asta, 
fiindcă ai câştigat. Sunt propriul meu stăpân şi nu mă aflu 
sub controlul nimănui. Şi, cu toate astea, ai putea fi sigur că 
spun adevărul? Dacă aş fi sub controlul celei de-a Doua 
Fundaţii aş recunoaşte asta? As şti chiar eu că mă aflu sub 
controlul ei? Însă cu asemenea întrebări nu vom face nici 
un pas înainte. Cred că nu sunt manipulată şi nu aialtă 
ieşire decât să crezi la fel ca mine. Să analizăm, totuşi, 
situaţia. Dacă a Doua Fundaţie există, e sigur că grija lor de 
căpetenie ar fi ca nimeni din Galaxie să nu aibă habar de 
existenţa ei. Planul Seldon funcţionează bine numai dacă 
pionii - adică noi -, nu au cunoştinţă de modul în care el se 
desfăşoară şi cum suntem manipulaţi. A Doua Fundaţie a 
fost distrusă pe vremea lui Arkady doar pentru că acel 
Catâr a atras atenţia Fundaţiei asupra celei de-a Doua. Ori 
ar trebui să spun că a fost aproape distrusă, Consiliere? De 
aici deducem două concluzii logice. Prima, că suntem 
îndreptăţiţi să presupunem că intervenţiile lor brutale apar 
extrem de rar. Putem presupune că le-ar fi posibil să ne 
cucerească. Chiar şi a Doua Fundaţie, dacă există, trebuie 
să aibă puteri limitate. A lua în stăpânire şi a permite altora 


să-şi dea seama de acest lucru ar introduce distorsiuni în 
Plan. Drept urmare, ajungem la concluzia că amestecul lor 
este cât se poate de discret, indirect şi redus şi, deci, eu nu 
sunt controlată. Şi nici tu. 

— Aceasta este o concluzie logică şi înclin să o accept, sau 
probabil mă încăpăţânez să cred în ea. Care este cealaltă? 

— A doua este mai simplă şi aproape inevitabilă. Dacă cea 
de-a Doua Fundaţie există şi doreşte să-şi păstreze secretul 
existentei ei, atunci un lucru este cert. Cel care crede că ea 
există încă, vorbeşte despre ea şi o anunţă strigând să-l 
audă toată Galaxia trebuie să fie neîntârziat eliminat de 
către ei, îndepărtat, uitat, şters, în mod discret. N-ai trage 
aceeaşi concluzie? 

— De aceea m-aţi luat în custodie, Doamnă Primar? Ca să 
mă protejaţi de cea de-a Doua Fundaţie? 

— Parţial adevărat, într-o anumită măsură. Atenta 
înregistrare făcută de Liono Kodell în legătură cu părerile 
tale va fi dată publicităţii nu atât pentru a feri populaţia 
Terminusului şi a Fundaţiei de inutilele confuzii create de 
vorbele tale necugetate, cât pentru a proteja Fundaţia 
împotriva altor tulburări. Dacă a Doua Fundaţie există, nu 
vreau ca atenţia ei să se îndrepte asupra ta. 

— Ia te uită, izbucni Trevize cu ironie amară. Spre binele 
meu? De dragul ochilor mei căprui? 

Branno tresări şi apoi, pe neaşteptate, râse delicat: 

— Nu sunt chiar atât de bătrână, Consiliere, ca să nu-mi 
dau seama că ai nişte ochi fermecători, iar cu treizeci de ani 
în urma, ei ar fi putut fi motivul acţiunilor mele. Acum, însă, 
n-aş mişca un deget ca să te salvez, dacă ar fi vorba numai 
de ochi. Dar dacă a Doua Fundaţie există şi-şi îndreaptă 
atenţia asupra persoanei tale, s-ar putea să nu se 
mulţumească doar cu asta. Trebuie să mă gândesc şi la 
viaţa mea şi a altora cu mult mai inteligenţi şi mai valoroşi 
decât tine, precum şi la planurile pe care le-am făcut. 

— Aşa, deci? Credeţi că a Doua Fundaţie există de vreme 
ce reacţionaţi cu atâta precauţie faţă de un posibil răspuns 


al ei?! 

Branno lovi cu pumnul în masă: 

— Cred, bineînţeles, întruchipare a neghiobiei ce eşti! 
Dacă n-aş şti că cea de-a Doua Fundaţie există şi dacă nu aş 
lupta împotriva ei din răsputeri, crezi că aş acorda atenţie 
celor spuse de tine pe tema asta? Dacă a Doua Fundaţie n- 
ar exista, ar avea vreo importanţă că tu declari contrariul? 
De luni întregi voiam să-ţi pun lacăt la gură înainte de-a 
face declaraţii publice, dar mi-a lipsit puterea politică ca să 
tratez cu duritate un Consilier. Apariţia lui Seldon mi-a 
consolidat imaginea şi mi-a dat puterea - fie şi temporar - şi 
exact în momentul acela te-ai dat în spectacol. Am acţionat 
pe dată, iar acum te-aş ucide fără să mă mustre conştiinţa şi 
fără să ezit o clipă dacă n-o să faci exact ce ţi se va cere. 
Discuţia noastră de la această oră din noapte, când aş 
prefera să dorm, a avut scopul de a te face să crezi cele ce- 
ți spun. Vreau să ştii că problema celei de-a Doua Fundaţii, 
pe care am avut grijă să te fac să o expui singur, mă 
îndeamnă şi-mi oferă chiar suficiente motive pentru a cere 
să ţi se şteargă memoria fără proces şi fără judecată. 

Trevize dădu să se ridice de pe scaun. 

— A, te rog să nu încerci ceva necugetat. Sunt o femeie în 
vârstă, cum fără îndoială crezi, dar ai muri înainte dea mă 
atinge. Suntem supravegheați de oamenii mei, tinere 
nesăbuit. 

Trevize se aşeză. Cu o voce uşor nesigură spuse: 

— Nu mai înţeleg. Dacă aţi crede în existenta celei de-a 
Doua Fundaţii n-aţi vorbi despre ea atât de direct. Nu v-aţi 
expune primejdiilor despre care afirmaţi că mă pândesc. 

— Recunoşti, deci, că am ceva mai mult bun simţ decât 
tine. Cu alte cuvinte, crezi că a Doua Fundaţie există, dar cu 
toate astea vorbeşti fără ocoliş despre ea pentru că eşti 
nesăbuit. Eu cred că există şi vorbesc şi eu neîngrădit, însă 
numai pentru că mi-am luat măsuri de precauţie. Întrucât 
se pare că ai citit cu atenţie istoria lui Arkady s-ar putea să- 
ţi aminteşti că se referă la tatăl ei, care a inventat ceea ce 


ea numea „Dispozitiv de Bruiere Mentala”. Serveşte ca un 
scut faţă de tipul de putere mentală pe care o posedăa 
Doua Fundaţie. Încă există şi a fost perfecţionat în condiţii 
deosebite de securitate. Această casă este, pentru moment, 
sigură în faţa oricărei încercări de interceptare. Dacă tot 
am limpezit acest aspect, dă-mi voie să-ţi spun ce ai de 
făcut. 

— Ce anume? 

— Va trebui să afli dacă e adevărat ceea ce credem 
amândoi. Urmează să descoperi dacă a Doua Fundaţie mai 
există şi dacă da, să afli unde. Asta înseamnă că va trebui să 
părăseşti Terminusul şi să pleci, încă nu ştiu încotro - chiar 
dacă în final s-ar putea să rezulte, la fel ca pe vremea lui 
Arkady, că a Doua Fundaţie există în mijlocul nostru. 
Înseamnă că nu te vei întoarce decât atunci când vei avea 
ceva de comunicat; iar dacă n-ai nimic de spus, nu vei 
reveni niciodată, iar populaţia de pe Terminus va număra 
un prost mai puţin. 

Trevize se trezi că-i tremura glasul: 

— Cum, cum aş putea să-i caut fără să dau în vileag acest 
lucru? Vor înscena vreun accident iar dumneavoastră nu 
veţi şti cu nimic mai mult decât înainte. 

— Atunci, nu-i căuta, copil neştiutor. Caută altceva. 
Iscodeşte cu tot sufletul şi cu mintea şi dacă, în această 
căutare, dai de ei, pentru că ei nu te-au considerat demn de 
atenţie, atunci foarte bine pentru tine! În acest caz, poţi să 
ne transmiţi informaţia ecranată şi codificată prin 
hiperundă, şi abia atunci vei primi, ca recompensă, dreptul 
de a te întoarce. 

— Presupun că aveţi idee ce ar trebui să caut. 

— Desigur. Îl cunoşti pe Janov Pelorat? 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Îl vei întâlni mâine. Îţi va spune ce trebuie să cauţi şi te 
va însoţi într-una din navele noastre cele mai perfecţionate. 
Veţi fi doar voi doi, pentru că nu pot risca să trimit mai 
multe persoane. Şi dacă vei face vreodată încercarea să te 


întorci fără a ne aduce informaţiile de care avem nevoie, 
atunci nici nu vei ajunge la un parsec distanţă de Terminus 
şi vei fi făcut pulbere stelară. Asta-i tot. Conversaţia noastră 
a luat sfârşit. 

Se ridică, îşi privi mâinile şi apoi cu mişcări încete îşi trase 
mănuşile. Se întoarse spre uşă şi imediat apărură două 
gărzi cu armele în mâini. Cei doi se dădură în lături 
făcându-i loc sa treacă. 

Când ajunse în cadrul uşii se întoarse: 

— Mai sunt şi alte gărzi afară. Să nu faci ceva necugetat ca 
să le iriţi, căci asta ne va scuti de prezenta ta supărătoare. 

— lar dumneavoastră veţi pierde foloasele pe care vi le-aş 
putea aduce, remarcă Trevize, constatând că, graţie unui 
mic efort, reuşise să spună asta pe un ton aproape 
nepăsător. 

— Vom risca şi asta, îi răspunse Branno cu un zâmbet lipsit 
de umor. 

Liono Kodell o aştepta afară. 

— Am ascultat totul, doamnă Primar. Aţi dovedit o răbdare 
extraordinară. 

— lar eu sunt extraordinar de obosită. Am impresia că ziua 
asta a avut şaptezeci şi două de ore. Acum las totul în 
seama ta. 

— Întocmai, dar spuneţi-mi: Chiar a existat un Dispozitiv 
de Bruiere Mentală instalat în junii casei? 

— Of, Kodell, oftă ostenită Branno. Ai prea multă 
experienţă ca să nu-ţi dai seama de realitate. Îţi imaginezi 
că a Doua Fundaţie supraveghează totul pretutindeni şi tot 
timpul? Nu sunt atât de romantică precum Trevize; el ar fi 
în stare să creadă aşa ceva, dar eu nu. Şi chiar dacă aşa ar 
sta lucrurile, dacă ochii şi urechile celei de-a Doua Fundaţii 
ar fi pretutindeni, existenţa unui asemenea dispozitiv nu ne- 
ar fi dat de gol pe dată? În acelaşi timp, folosirea lui n-ar fi 
arătat celei de-a Doua Fundaţii că posedăm un mijloc de 
protecţie împotriva puterilor ei prin apariţia unei regiuni 
opace din punct de vedere mental? Şi, până în momentul în 


care-l vom folosi cu maximă eficienţă, secretul existenţei 
acestui dispozitiv merită a fi protejat mai mult decât 
Trevize, sau chiar decât noi doi împreună. Şi totuşi... Acum 
se aflau în vehiculul de teren, condus de Kodell. 

— Şi totuşi..., zise Kodell. 

— Totuşi ce? întrebă Branno. A, da. Tânărul acesta este 
inteligent. L-am făcut neghiob, prost şi cum mi-a venit la 
gură de atâtea ori în cursul discuţiei, doar ca să-l pun la 
punct, dar nu mi-am găsit omul. E tânăr şi a citit prea multe 
dintre romanele lui Arkady Darell, iar ele l-au făcut să 
creadă că Galaxia este ca în cărţi, însă are o intuiţie şi 
capacitatea de a înţelege repede orice, şi ar fi mare păcat 
să-l pierdem. 

— Deci sunteţi sigură că-l vom pierde? 

— Foarte sigură, spuse Branno cu tristeţe. Cu toate astea, 
poate că-i mai bine aşa. Nu avem nevoie de tineri 
romanţioşi care dau buzna orbeşte şi distrug într-o clipită 
ceea ce probabil că ne-a luat ani de zile să făurim. În plus, 
va servi unui scop. Cu siguranţă că va atrage atenţia celei 
de-a Doua Fundaţii, presupunând că ea există şi că o 
preocupă soarta noastră. Şi în timp ce ei se vor ocupa de 
Trevize, există probabil şansa ca noi să trecem nebăgaţi în 
seamă. Poate că ni se oferă chiar mai mult decât şansa de a 
fi ignoraţi. Există şi posibilitatea, şi ne punem mari speranţe 
în asta, ca ei să se dea de gol prin grija lor deosebită de a-l 
urmări pe Trevize. În felul acesta, vom avea şi prilejul şi 
timpul necesar pentru a pune la punct contramăsuri. 

— Prin urmare, lrevize va atrage trăsnetul. 

Bazele lui Branno tresăriri: 

— A, e metafora pe care am căutat-o tot timpul. El va fi 
paratrăsnetul nostru, care va absorbi şocul loviturii, 
apărându-ne pe noi contra răului. 

— Iar acel Pelorat, care se va afla de asemenea în calea 
trăsnetului? 

— S-ar putea să aibă şi el de suferit. Dar n-avem de ales. 

Kodell aprobă cu o mişcare calmă din cap: 


— Păi, ştiţi ce spunea Salvor Hardin: „Sentimentele morale 
nu trebuie să te împiedice să faci ceea ce este corect”. 

— În aceste clipe n-am sentimente morale, murmură 
Branno. Am doar o senzaţie de sfârşeală. Şi totuşi, aş putea 
face o listă de oameni pe care aş prefera să-i pierd în locul 
lui Golan Trevize. E un tânăr atrăgător. Şi sunt sigură că 
ştie asta. Ultimele cuvinte îi rămaseră nedesluşite lui Kodell 
pentru că ea închise ochii şi alunecă uşor în somn. 

— Istoricul. 

JANOV PELORAT avea părul complet albit, iar în momente 
de relaxare, chipul său părea cam lipsit de expresie. Numai 
că Pelorat rareori îşi oferea momente de relaxare. De 
statură şi de greutate medie, obişnuind să se mişte calm şi 
fără grabă şi să vorbească domol şi cumpănit, părea să aibă 
cu mult peste cei cincizeci şi doi de ani, vârsta lui reală. 

Nu plecase niciodată de pe Terminus, lucru cu totul 
neobişnuit, mai ales pentru un om atât de dedicat profesiei 
lui. Nici el însuşi nu era sigur dacă sedentarismul acesta 
era în acord sau în dezacord cu pasiunea lui devoratoare 
pentru istorie. 

Pasiunea vecină cu obsesia se născuse dintr-o dată pe la 
vârsta de cincisprezece ani când, bolnav fiind, i se dăduse o 
carte cu legende ale începuturilor. Observase că în acele 
legende apărea în mod repetat motivul unei lumi 
singuratice şi izolate - o lume care nici măcar nu era 
conştientă de izolarea ei, întrucât nu cunoscuse niciodată o 
altă stare. 

Boala îi trecuse pe dată. După două zile citise cartea de 
trei ori şi se însănătoşise. În ziua următoare se afla la 
consola computerului, căutând toate referinţele pe care i le- 
ar fi putut pune la dipoziţie Biblioteca Universităţii 
Terminus despre legende asemănătoare. 

De atunci se adâncise în studiul unor astfel de legende. 
Biblioteca Universităţii Terminus nu deţinea un fond prea 
mare în acest domeniu dar, când crescu, descoperi cu 
bucurie posibilitatea împrumuturilor interbiblioteci. 


Ajunsese să posede copii care fuseseră recepționate prin 
hiperradiaţii până şi din îndepărtata Ifnia. 

Devenise profesor de istorie antică şi acum, după treizeci 
şi şapte de ani de activitate, îşi începea primul său an de 
concediu universitar, pe care îl solicitase în ideea de a face 
o călătorie (prima, de altfel) prin spaţiu, spre Trantor. 

Pelorat îşi dădea seama că era cu totul neobişnuit ca o 
persoană de pe Terminus să nu fi călătorit prin spaţiu. 
Niciodată nu avusese intenţia de a se face remarcat în acest 
fel. Numai că de fiecare dată când era gata să plece în 
spaţiu găsea vreo carte nouă, vreun studiu sau vreo analiză 
interesantă. 

Şi atunci îşi amâna proiectata călătorie până când citea 
totul din scoarță în scoarță şi adăuga, dacă era posibil, câte- 
un element nou sau vreo speculație la muntele de detalii pe 
care îl poseda deja. În cele din urmă, singurul lui regret era 
că nu făcuse această călătorie spre Trantor. 

Trantor fusese capitala Primului Imperiu Galactic şi 
reşedinţa împăraţilor vreme de douăsprezece mii de ani şi, 
înainte de aceasta, capitala unuia dintre cele mai 
importante regate pre-imperiale care, încet-încet, cucerise 
sau absorbise celelalte regate, întemeind Imperiul. 

Trantor fusese un oraş ce cuprindea o întreagă lume, un 
oraş construit din metal. Pelorat citise despre el în lucrările 
lui Gaal Dornick, iar acesta vizitase Trantorul pe vremea lui 
Hari Seldon. Volumul lui Dornick nu mai fusese retipărit, iar 
Pelorat ar fi putut vinde exemplarul pe care-l poseda pentru 
o suma care făcea cât jumătate din salariul său pe un an, 
dar ideea de a se despărţi de el l-ar fi îngrozit pe istoric. 

Bineînţeles că atunci când se referea la Trantor, ceea ce îl 
interesa mai mult era Biblioteca Galactică, fiindcă aceasta 
fusese cea mai mare din Galaxie pe vremurile imperiale 
(când se numea Biblioteca Imperială). Trantor, capitala 
celui mai mare şi populat Imperiu pe care-l cunoscuse 
vreodată umanitatea, fusese un singur oraş mare cât o 
lume, a cărui populaţie depăşea cu mult patruzeci de 


miliarde de suflete, iar Biblioteca sa strânsese dovezi ale 
întregii munci creatoare (sau distractive) a umanităţii, suma 
completă a cunoştinţelor umane. Şi era informatizată într-o 
asemenea măsură, încât numai experţii puteau opera 
computerele. 

Demn de luat în seamă era că Biblioteca supravieţuise. Pe 
Pelorat acest lucru îl uimea cel mai mult. În urmă cu două 
secole şi jumătate, când se prăbuşise şi fusese devastată, 
planeta 'Trantor suferise distrugeri îngrozitoare, iar istoriile 
privind mizeria umană şi moartea sunt de nepovestit. Cu 
toate acestea, Biblioteca supravieţuise, apărată (se spunea) 
de către studenţii Universităţii, care folosiseră arme 
ingenios concepute de ei înşişi. (Unii împărtăşeau părerea 
că faptele de vitejie ale studenţilor în apărarea Universităţii 
erau prezentate romanţat). 

În orice caz, Biblioteca rezistase de-a lungul întregii 
perioade în care devastările se ţinuseră lanţ. În această 
bibliotecă de pe o lume în ruine lucrase Ebling Mis când 
aproape că aflase locul unde se afla cea de-a Doua Fundaţie 
(potrivit relatărilor în care oamenii Fundaţiei încă mai 
credeau, dar faţă de care istoricii îşi exprimaseră 
dintotdeauna rezervele). 

La vremea lor, cele trei generaţii de Darelli - Bayta, Toran 
şi Arkady - călcaseră pe Trantor. Cu toate acestea, Îrkady 
nu vizitase Biblioteca, iar din epoca în care trăise ea şi până 
acum, Biblioteca nu influenţase în vreun fel istoria 
galactică. 

Nimeni de pe Fundaţie nu mai venise pe Trantor de circa o 
sută douăzeci de ani, dar nu erau motive temeinice să se 
considere că Biblioteca n-ar mai fi acolo. Cea mai sigură 
dovadă era faptul că ea nu exercitase nici o influenţă. Cu 
siguranţă că distrugerea ei ar fi provocat emoție. 

Biblioteca fusese arhaică şi demodată şi pe vremea lui 
Ebiing Mis, dar acest lucru nu putea decât să prezinte 
avantaje. Pelorat îşi freca mâinile încântat când se gândea 
la o asemenea Bibliotecă. Cu cât mai veche şi demodată, cu 


atât era mai probabil să posede ceea ce căuta el. În visurile 
sale, Pelorat intra în Bibliotecă şi întreba cu o voce şoptită şi 
temătoare: „Biblioteca a fost modernizată? Aţi zvârlit 
vechile benzi şi computerizările?” Şi de fiecare dată îşi 
imagina răspunsul bibliotecarilor prăfuiţi şi bătrâni cât 
veacul: „E la fel ca întotdeauna, Profesore.” 

lar acum avea să i se-mplinească visul. Chiar Primarul în 
persoană îi dăduse asigurări. Avea, însă, o nelămurire: cum 
de ştiuse ea despre lucrările lui, fiindcă nu reuşise să 
publice prea multe articole? Deşi puţine, lucrările lui 
fuseseră îndeajuns de documentate pentru a merita 
publicarea, dar nu făcuse o impresie nemaipomenită. Cu 
toate acestea, se spunea că Branno cea de Bronz ştia tot ce 
se petrece pe Terminus şi că avea ochi până şi în vârful 
degetelor. Pelorat era în stare să creadă şi acest lucru, dar 
dacă ea ştia despre opera lui de ce nu o considerase şi până 
acum importanta pentru a-l ajuta cât de cât din punct de 
vedere financiar? 

În mare măsură, se gândi el, stârnind toată amărăciunea 
pe care-o avea în suflet, Fundaţia părea cu ochii aţintiţi 
către viitor. Toată lumea era absorbită de ideea celui de-al 
Doilea Imperiu şi de destinul acestuia. Nimeni n-avea timp 
şi nici dorinţa de a arunca din când în când câte-o privire 
înspre trecut - iar cei care-o făceau, deranjau. 

Asta dovedea, desigur, o anumită doză de mărginire, însă 
de unul singur nu putea alunga prostia. Şi poate că era mai 
bine aşa. Îşi va continua căutările dragi lui şi într-o bună zi 
poate că avea să sosească momentul în care să fie 
recunoscut drept marele Căutător al Esenţialului. 

Bineînţeles, asta însemna (iar el, ca intelectual, era prea 
cinstit ca sa refuze a înţelege) că şi el era absorbit de viitor 
- un viitor în care avea să fie aclamat şi să fie declarat erou 
de talia lui Hari Seldon. De fapt, el va fi mai mare, deoarece 
cum se putea compara desfăşurarea unui viitor trasat 
limpede pe durată de numai un mileniu cu descifrarea unui 
trecut lung de cel puţin douăzeci şi cinci de milenii? 


Şi această clipă, ziua, lui cea mare, sosise. 

Primarul spusese că marele moment va veni la o zi după 
apariţia imaginii lui Seldon. Acesta era singurul motiv 
pentru care, cu multe luni înainte, Pelorat se arătase 
interesat de Criza Seldon care acaparase gândurile tuturor 
celor de pe Terminus şi chiar din Federație. 

Pentru el însă nu prezenta nici o importanţă dacă 
Terminusul avea sa rămână în continuare capitala 
Fundaţiei, ori nu. lar acum, când criza lămurise lucrurile, 
Pelorat nu ştia sigur cui dăduse dreptate Hari Seldon sau 
dacă problema în litigiu fusese luată măcar în discuţie. 

Îi era suficient că Seldon apărase şi că acum sosise ziua 
cea mare. 

Era trecut de două după-amiază când autovehiculul de 
teren opri pe aleea din faţa casei lui Pelorat, situată într-o 
zonă destul de izolată din afara oraşului Terminus. 

Uşa din spate a maşinii se dădu în lături fără zgomot. Un 
gardian în uniforma Unităţii de Siguranţă a Primăriei cobori 
primul, urmat de un tânăr şi de alte două gărzi. 

Pelorat rămase impresionat fără să vrea. lată că Primarul 
nu numai că ştia de lucrările lui, dar le considera şi de cea 
mai mare importanţă. Persoanei care avea să-i fie tovarăş 
de călătorie i se dăduse o gardă de onoare, iar lui i se 
promisese o navă de înaltă clasă pe care tovarăşul lui avea 
să o piloteze. Deosebit de măgulitor! Deosebit... 

Menajera lui Pelorat deschise uşa. Tânărul intră, iar cele 
două gărzi se aşezară de o parte şi de cealaltă a uşii. 
Pelorat văzu că cel de-al treilea gardian rămăsese afară şi 
că tocmai sosise al doilea vehicul de teren. Pază 
suplimentară! 

Uluitor! 

Se întoarse, îl văzu pe tânăr în cameră şi rămase surprins 
descoperind că figura îi era cunoscută din holotransmisii. 

— A, dumneavoastră sunteţi Consilier. Sunteţi Trevize! 

— Golan Trevize. Exact. Dumneavoastră sunteţi Profesor 
Janov Pelorat? 


— Da, da, răspunse Pelorat. lar dumneavoastră sunteţi cel 
care va... 

— Vom călători împreună, răspunse Trevize destul de sec. 
Sau cel puţin aşa mi s-a comunicat. 

— Dar nu sunteţi istoric. 

— Nu, nu sunt. După cum singur aţi spus, sunt Consilier, 
politician. 

— Da... Unde mi-o fi mintea? Istoric sunt eu, prin urmare 
la ce-ar mai trebui al doilea? Dumneavoastră veţi pilota 
nava. 

— Da, mă pricep foarte bine la treaba asta. 

— Ei, păi asta-i exact ce ne trebuie. Excelent! Tinere, 
regret că n-am o viziune practică asupra lumii, la fel ca 
oamenii politici, dar dacă dumneavoastră sunteţi un om 
practic, vom forma o echipă reuşită. 

— În momentul de faţă nu mă pot lăuda cu claritatea 
viziunii mele, dar se pare că va trebui să ne străduim să 
alcătuim o echipă bună. N-avem de ales. 

— Atunci să sperăm că-mi voi putea învinge teama faţă de 
călătoria în spaţiu. Ştiţi, domnule Consilier, n-am ieşit 
niciodată în spaţiu. Sunt legat de pământ, dacă pot să mă 
exprim astfel. Apropo, nu vreţi un pahar cu ceai? O voi ruga 
pe Kloda să ne pregătească ceva. Înţeleg că avem, totuşi, 
câteva ore până la plecare. De fapt, eu sunt pregătit şi 
acum. Am tot ce ne trebuie. Primarul a dovedit o 
bunăvoință ieşită din comun. Mă uimeşte interesul domniei 
sale faţă de acest proiect. 

— Deci ştiaţi de acest proiect? De când? se interesă 
Trevize. 

— Primarul m-a abordat (şi, spunând acestea, Pelorat se 
încruntă uşor şi păru să facă nişte socoteli în minte) acum 
două sau trei săptămâni. Eu am fost încântat. lar acum, 
dacă m-am lămurit că-mi trebuia un pilot şi nu un al doilea 
istoric, mă bucur că dumneavoastră, stimate prieten, veţi fi 
tovarăşul meu de călătorie. 


— Cu două sau poate trei săptămâni în urmă, repetă 
Trevize cu o voce mirată. Deci, se pregătea de multă vreme. 
lar eu... Vocea i se stinse. 

— Poftim? 

— A, nimic, Profesore. Am uneori prostul obicei de a gândi 
cu voce tare. Dacă voiajul nostru se va prelungi, va trebui 
să vă obişnuiţi cu asta. 

— Da, cu siguranţă, încuviinţă Pelorat, îndemnându-l pe 
Trevize cu gesturi largi câtre masa din sufragerie unde 
ceaiul fusese adus cu mare fast de către menajeră. Ştim 
când plecăm, dar n-avem idee când ne vom întoarce. 
Primarul m-a asigurat că putem călători cât dorim, că toată 
Galaxia va fi a noastră şi că putem apela la fondurile 
financiare ale Fundaţiei oriunde vom merge. A precizat, 
desigur, că aceste cheltuieli ar trebui să fie rezonabile. Am 
promis că vom proceda întocmai. (Chicoti vesel şi-şi frecă 
mâinile.) Luaţi loc, stimate prieten, luaţi loc. Cine ştie când 
vom mai lua masa pe lerminus. 

Trevize se aşeză. 

— Aveţi familie, Profesore? 

— Am un fiu, la Universitatea Santanni. Cred că-i chimist 
sau ceva de genul ăsta. Seamănă cu maică-sa. Nici ea n-a 
stat prea multă vreme cu mine, aşa că vă daţi seama că nu 
port grija nimănui; cum s-ar zice, nimic nu mă împiedică să- 
mi caut norocul. Sunt încredinţat că nici dumneavoastră n- 
aveţi pe nimeni. Dar luaţi un sandviş, tinere domn. 

— Nici pe mine nu mă reţine mare lucra. Poate câteva 
femei. Una vine, alta pleacă... 

— Aşa-s femeile. E bine când lucrurile se aranjează aşa. Ba 
chiar e şi mai plăcut când descoperi că relaţiile astea nu 
trebuie luate în serios. N-ai copii, bănuiesc. 

— Niciunul. 

— Foarte bine! Ştii, sunt într-o dispoziţie de zile mari. 
Când ai venit, am rămas puţin surprins, recunosc. Acum, 
însă, găsesc că eşti foarte reconfortant. Îmi lipseau 
tinereţea şi entuziasmul unei persoane care să se simtă în 


largul ei în Galaxie. Vom porni într-o căutare, ştii. O căutare 
cu totul deosebită. 

Chipul calm al lui Pelorat şi vocea lui domoală fură 
străbătute de o vioiciune neobişnuită, fără însă ca 
trăsăturile feţei sau intonaţia să lase să se observe ceva. 

— Mă întreb dacă ţi s-a spus despre asta. 

— O căutare cu totul deosebită? întrebă Trevize încercând 
să înţeleagă. 

— Da, bineînţeles. Printre zecile de milioane de lumi 
locuite ale Galaxiei există o perlă nepreţuită şi nu posedăm 
decât vagi indicii care să ne slujească drept ghid. Şi tocmai 
din pricina asta, dacă o vom găsi, vom obţine un trofeu 
inegalabil. lar dacă vom reuşi asta împreună, băiete, o, ar 
trebui să-ţi spun Trevize, pentru că n-aş vrea să crezi că mi- 
am pus în gând să te domin, atunci, numele noastre vor fi 
pe toate buzele oamenilor până la sfârşitul timpului. 

— Trofeul despre care vorbiţi, perla aceasta nepreţuită... 
— Vorbesc precum Arkady Darell - ştii, scriitoarea - când 
se referea la cea de-a Doua Fundaţie, nu-i aşa? Nici nu-i de 
mirare că pari surprins. (Pelorat lăsă capul pe spate, de 
parcă ar fi vrut să izbucnească în râs, însă se mulţumi să 

zâmbească.) Nu-i ceva atât de nebunesc şi de lipsit de 
importanţă, te asigur. 

— Dacă nu vă referiţi la cea de-a Doua Fundaţie, atunci 
despre ce este vorba, Profesore? 

Pelorat deveni dintr-o dată grav. Chiar împăciuitor: 

— A, deci Primarul nu ţi-a spus? E ciudat, să ştii. Zeci de 
ani am disprețuit guvernul pentru incapacitatea lui de a 
înţelege cu ce mă ocupam, iar acum, dintr-o dată, Primarul 
Branno a devenit extraordinar de generos. 

— Da, spuse Trevize, fără a încerca să-şi ascundă ironia în 
glas, Primarul este o femeie animată de nebănuite 
sentimente filantropice, dar mie nu mi-a spus despre ce 
este vorba. 

— Deci n-ai nici o idee despre cercetările mele? 

— Nu. Regret. 


— Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze. Nu-i nimic. N-am făcut ceva 
ieşit din comun ca să auzi de mine. Să-ţi explic. Tu şi eu vom 
căuta şi vom găsi, pentru că mi-a venit o idee extraordinară, 
da, vom descoperi Pământul. 

Trevize nu dormise bine în noaptea aceea. 

Se zbătuse neîncetat, fără să găsească ieşire din 
închisoarea pe care bătrâna o construise în jurul lui. Nu 
putea găsi o cale de scăpare. 

Era silit să plece în exil şi nu avea cum să se opună. 
Hotărârea fusese implacabilă şi rece şi Primarul nu se 
deranjase câtuşi de puţin să ascundă neconstituţionalitatea 
întregii acţiuni. El se bazase pe drepturile sale de Consilier 
şi de cetăţean al Federaţiei, iar ea nu dovedise nici o urmă 
de respect faţă de ele. 

lar acum, acest Pelorat, acest ciudat erudit care părea să 
trăiască într-o lume cu care nu avea nici cea mai vagă 
legătură, îi spunea că vajnica bătrână făcuse pregătiri 
pentru plecarea asta cu săptămâni înainte. 

Se simţea „băieţelul” la care făcuse ea referire. 

Avea să fie exilat împreună cu un specialist în istorie care 
nu-l scosese din „stimate prieten” şi care părea să trăiască 
un sentiment de bucurie tăcută pentru că se afla în pragul 
unei călătorii Galactice în căutarea Pământului! 

În numele bunicii Catârului, ce mai era şi Pământul ăsta? 

Întrebase. Era absolut normal! De cum auzise numele 
acesta ceruse lămuriri: 

— Iertaţi-mă, Profesore. Sunt un ignorant în specialitatea 
dumneavoastră şi sper că nu vă supăraţi dacă o să vă rog 
să-mi daţi o explicaţie pe înţelesul meu. Ce este Pământul? 

Cu un aer grav, Pelorat îl privise lung şi spusese: 

— E o planetă. Planeta originară. Cea pe care au apărut 
pentru întâia oară fiinţele umane, stimate prietene. 

— Au apărut pentru întâia dată? făcuse Trevize ochii mari 
de mirare. De unde? 

— De niciunde. E planeta pe care umanitatea s-a dezvoltat 
din animale inferioare, prin procese evolutive. 


Trevize se gândise la spusele lui Pelorat, apoi clătinase din 
cap: 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

Pe chipul lui Pelorat apănise o expresie de iritare care 
dispăruse într-o clipă. Îşi dresese glasul şi continuase: 

— A fost o vreme când Terminus nu avea populaţie. 
Fiinţele umane au sosit de pe alte lumi. Presupun că ştii 
asta. 

— Da, desigur, spusese Trevize indispus. 

Îl iritase tonul doctoral al celuilalt. 

— Foarte bine. Acest lucru rămâne valabil şi pentru toate 
celelalte lumi. Anacreon, Santanni, Kalgan... şi multe altele. 
Toate au fost întemeiate. Cândva, în trecut, oamenii au sosit 
acolo de pe alte lumi, lucru adevărat şi în cazul planetei 
Trantor care, chiar dacă vreme de douăzeci de mii de ani a 
fost o mare metropolă, înainte de asta n-a avut locuitori. 

— Păi cum a fost înainte? 

— Pustie! Adică, lipsită de fiinţe umane. 

— Asta-i greu de crezut. 

— Dar e adevărat. O dovedesc vechile documente. 

— De unde au venit oamenii care s-au stabilit la început pe 
Trantor? 

— Nimeni nu ştie sigur. Sute de planete susţin că au fost 
populate în negurile antichităţii şi la popoarele acestora se 
întâlnesc istorii ciudate privind sosirea primelor seminţe ale 
umanităţii. Istoricii înclină să ignore astfel de poveşti şi se 
gândesc în schimb la „Problema Originii.” 

— Asta ce mai înseamnă? N-am mai auzit de aşa ceva. 

— Nici nu mă surprinde. Istoricii actuali nu prea îndrăgesc 
această problemă, recunosc asta. Însă a fost o vreme, în 
timpul decăderii Imperiului, când ea a stârnit interes în 
rândul intelectualilor. Salvor Hardin o menţionează în 
trecere în memoriile lui. Este o problemă de indentitate şi 
de localizare a planetei de pe care a pornit totul. Dacă 
privim înapoi în timp, umanitatea se retrage de pe lumile 
cele mai recent colonizate spre altele mai vechi, şi de acolo 


spre altele şi mai vechi, până când totul se concentrează pe 
o singură lume - cea originară. 

Trevize se gândise pe dată la efectul evident al 
argumentaţiei: 

— N-ar fi putut exista mai multe planete de origine? 

— Bineînţeles că nu. Fiinţele umane din întreaga Galaxie 
aparţin unei singure specii. O specie unică nu poate avea 
originea pe mai mult de o planetă. Este imposibil. 

— De unde ştiţi? 

— În primul rând, şi Pelorat îşi împreună mâinile, lăsând 
impresia că se pregătea, neîndoielnic, să ţină o lungă şi 
complicată prelegere. Apoi îşi lăsase mâinile, să alunece pe 
lângă corp şi spusese pe un ton convingător: 

— Stimate prieten, îţi dau cuvântul meu de onoare. 

Trevize făcuse o plecăciune politicoasă şi zisese: 

— Nici prin gând nu-mi trece să pun la îndoială cuvântul 
dumneavoastră, Profesor Pelorat. Presupunând, prin 
urmare, că există o planetă de origine, n-ar putea apare 
sute care să pretindă această onoare? 

— Nu numai că ar putea, ci chiar există. Cu toate acestea, 
pretenţiile sunt nejustificate. Niciuna dintre sutele de 
planete care aspiră să li se acorde această onoare nu poate 
menţiona urme ale unei societăţi prehiperspaţiale, ca să nu 
mai vorbim de dovezi privind evoluţia umană din organisme 
preumane. 

— Atunci dumneavoastră susţineţi că există o planetă de 
origine dar că, din anumite motive, nu emite pretenţii la 
acest titlu? 

— Ai spus un mare adevăr. 

— Şi aveţi de gând să o căutaţi? 

— O vom căuta împreună. Aceasta este misiunea noastră. 
Primarul Branno a plănuit torul. Tu vei pilota nava până la 
Trantor. 

— Trantor? Dar nu e planeta de origine. Chiar 
dumneavoastră aţi afirmat asta acum câteva minute. 

— N-am spus aşa ceva. De Pământ e vorba. 


— Arunci de ce nu-mi spuneţi să pilotez nava spre 
Pământ? 

— Cred că n-am fost destul de clar. Pământul e un nume 
legendar. El s-a păstrat cu sfinţenie în miturile antice. N-are 
un înţeles de care să fim siguri, dar e mai convenabil să 
folosim cuvântul ca sinonim pentru „planeta de origine a 
speciei umane”. Nu se ştie care-i planeta din spaţiul real pe 
care o definim drept „Pământ”. 

— Cei de pe Trantor ştiu? 

— Eu sper să găsesc informaţiile acolo, bineînţeles. Pe 
Trantor se află Biblioteca Galactică, cea mai mare din 
sistem. 

— Dar sunt sigur că Biblioteca a fost cercetată de cei care 
studiau „Problema Originii” pe vremea Primului Imperiu. 

Pelorat dăduse gânditor din cap: 

— Da, dar probabil că nu îndeajuns de bine. Eu am aflat 
despre „Problema Originii” multe lucruri pe care 
cercetătorii imperiali de acum cinci secole nu le ştiau. Cu 
ceea ce ştiu, aş putea înţelege mai lesne documentele vechi, 
înţelegi? M-am gândit la acest aspect de multe ori şi am în 
minte câteva idei nemaipomenite. 

— Îmi închipui că aţi spus toate acestea Primarului Branno 
şi că ea este de acord. 

— De acord?! Stimate prieten, a fost în al nouălea cer. Mi-a 
spus că Trantor este sigur locul în care voi găsi tot ce vreau 
să ştiu. 

— Neîndoielnic, bolborosi Trevize. 

Amintirea acestei discuţii nu-i dăduse pace toată noaptea. 
Primarul Branno îl trimitea în spaţiu ca să afle tot ce se 
putea despre cea de-a Doua Fundaţie. Il trimitea cu Pelorat, 
astfel încât să-şi poată ascunde adevăratul scop sub masca 
aşa-zisei descoperiri a Pământului - o căutare care l-ar fi 
purtat pretutindeni prin Galaxie. Era, de fapt, o deghizare 
perfectă, şi din acest punct de vedere trebuia să-şi 
mărturisească admiraţia faţă de iscusinţa minţii ei. 


Dar de ce Trantor? Ce rost avea? De îndată ce vor ajunge 
pe Trantor, Pelorat va intra în Biblioteca Galactică şi nu va 
mai ieşi în veac. Având la dispoziţie teancuri de cărţi, filme, 
documente, nenumărate computerizări şi reprezentări 
simbolice, cu siguranţă că nu va voi să mai plece de acolo. 

Pe lângă acestea... 

Demult, pe vremea Catârului, Ebling Mis mersese pe 
Trantor. Se spunea că descoperise locul unde se afla a Doua 
Fundaţie şi că murise înainte de a dezvălui secretul acesta, 
dar după aceea şi Arkady Darell reuşise să descopere a 
Doua Fundaţie chiar pe Terminus şi cuibul membrilor ei 
fusese distrus. Locul celei de-a Doua Fundaţii era acum în 
cu totul altă parte: prin urmare, ce elemente noi avea să 
ofere 'Trantor? Dacă tot pleacă în căutare, cel mai bine ar fi 
să meargă în oricare altă parte, dar nu pe Trantor. 

Şi în plus... 

Nu avea de unde să ştie ce mai plănuise Branno, dar el nu 
era dispus să-i cânte în strună. Branno fusese în al nouălea 
cer de fericire, nu-i aşa, la ideea unei călătorii spre 
Trantor? Ei bine, dacă Branno voia spre Trantor, nu vor 
merge acolo! În oricare altă parte, dar nu Trantor! 

Şi, epuizat după o noapte de gânduri chinuitoare, spre 
dimineaţă, Trevize căzu într-un somn profund. 

A doua zi după arestarea lui Trevize, Primarului Branno îi 
mersese totul din plin. Fusese lăudată şi apreciată mai mult 
decât merita şi nimeni nu adusese vorba despre incidentul 
din Consiliu. 

Cu toate acestea, ştia foarte bine că în curând Consiliul 
avea să iasă din starea de paralizie şi că asta va da naştere 
la o serie de interpelări. Va trebui să acţioneze repede. Prin 
urmare, lăsând deoparte o mulţime de alte probleme, se 
dedică întru totul situaţiei lui Trevize. 

În timp ce Trevize şi Pelorat discutau despre Pământ, 
Branno îl avea în faţa ei pe Consilierul Munn Li Compor în 
Biroul Primarului. Perfect relaxată, ea îl măsura din ochi pe 
Compor, care stătea în faţa biroului ei. 


Mai mărunt şi mai firav decât Trevize, era doar cu doi ani 
mai în vârstă decât acesta. Tineri şi plini de cutezanţă, 
amândoi îşi câştigaseră recent posturile de Consilieri, iar 
acesta părea singurul lucru care-i apropiase, fiindcă în rest 
erau cu totul diferiţi. 

Dacă Trevize strălucea cu o intensitate orbitoare, Compor 
radia o încredere în sine plină de seninătate. Asta se datora, 
probabil, părului lui blond şi ochilor albaştri, care nu erau 
câtuşi de puţin obişnuite printre locuitorii Fundaţiei. Aceste 
trăsături îi confereau o delicateţe aproape feminină care 
(socotea Branno) îl făceau mai puţin atrăgător pentru femei 
decât 'Trevize. Ţinea totuşi, mai mult decât se cuvenea, la 
propria-i înfăţişare pe care încerca să şi-o pună în evidentă 
purtând părul destul de lung şi îngrijindu-se să-i fie tot 
timpul buclat. Purta o uşoară tuşă de albastru sub 
sprâncene, tocmai pentru a accentua culoarea ochilor. 
(Tuşele de diferite nuanţe deveniseră un lucru obişnuit 
pentru bărbaţi în cursul ultimilor zece ani.). 

Nu alerga după femei. Ducea o viaţă liniştită alături de 
soţia lui, însă nu-şi manifestase până atunci intenţia de a 
deveni tată şi, după câte ştia, nu avea o a doua consoartă 
clandestină. Şi asta îl deosebea de Trevize care-şi schimba 
prietenele la fel de des precum îşi schimba centiroanele 
strident colorate, binecunoscute tuturor. 

Puţine erau obiceiurile lui intime care să fi scăpat 
nedescoperite serviciului condus de Kodell, care acum 
şedea calm într-un colţ al încăperii, radiind, ca întotdeauna, 
un aer de bună dispoziţie. 

— Consiliere Compor, începu Branno, ai adus Fundaţiei un 
serviciu deosebit dar, din nefericire pentru dumneata, nu 
este cazul ca el să fie lăudat în public sau recompensat aşa 
cum se obişnuieşte. 

Compor zâmbi. Avea dinţi albi şi egali şi, pentru o clipă, 
Branno se întrebă fără să vrea dacă toţi locuitorii Sectorului 
Sirius arătau astfel. Pretenţiile lui Compor care susţinea că 
provenea din exact acea regiune cam periferică unde se 


născuse bunica lui dinspre mamă care, la rândul ei, fusese 
blondă cu ochi albaştri şi afirma că şi mama ei trăise în 
Sectorul Sirius. Dar, după câte ştia Kodell, Compor nu 
deţinea dovezi de necontestat în susţinerea acestor 
pretenţii. 

„Ioate femeile sunt vanitoase”, afirmase Kodell, „iar ea 
susţinuse că avea strămoşi pe un sistem îndepărtat şi exotic 
tocmai pentru a aduce un plus de strălucire uimitoarei ei 
frumuseți.” „Ioate femeile?” întrebase Branno cu o voce 
uscată, iar Kodell zâmbise şi adăugase spăşit că el se 
referise la femeile obişnuite, bineînţeles. 

— Nu este necesar ca poporul Fundaţiei să ştie despre 
serviciile pe care le-am adus, zise Compor. E de ajuns că 
aveţi dumneavoastră cunoştinţă de ele. 

— Ştiu. Şi nu voi uita, dar n-o să te las să crezi că 
obligaţiile tale s-au încheiat. Te-ai angajat pe un drum 
întortocheat şi va trebui să continui să ne ajuţi. Vrem mai 
multe informaţii despre Trevize. 

— V-am spus tot ce ştiu despre el. 

— Poate vrei să ne faci să credem asta. Sau poate căe 
ceea ce crezi cu adevărat. Cu toate astea, te rog să-mi 
răspunzi. Cunoşti un domn pe nume Pelorat? 

Compor se concentră şi pe frunte îi apărură câteva riduri, 
apoi chipul i se însenină. Spuse apoi cu precauţie: 

— S-ar putea să-l cunosc, dacă l-aş vedea, însă numele nu 
pare să-mi sugereze nimic. 

— E un erudit. 

Buzele lui Compor se ţuguiară într-un „Oho” destul de 
dispreţuitor, dar mut, ca şi când ar fi fost surprins că 
Primarul se aştepta ca el să cunoască oameni de ştiinţă. 

— Pelorat este o persoană interesantă care, din motive 
ştiute numai de el, nutreşte ambiția de a vizita Trantor. 
Consilierul Trevize îl va însoţi. Acum, pentru că ai fost bun 
prieten cu Trevize, şi probabil că ştii cum gândeşte, spune- 
mi: crezi ca Trevize va fi de acord să meargă spre Trantor? 


— Dacă vă îngrijiţi ca Trevize să se îmbarce şi dacă nava 
se îndreaptă spre Trantor, ce altceva ar putea face decât să 
meargă acolo? Doar nu vreţi să-mi sugeraţi că se va răscula 
şi va pune mâna pe navă ca s-o deturneze? 

— Nu înţelegi. El şi Pelorat vor fi singuri pe navă, iar 
Trevize va pilota. 

— Mă întrebaţi dacă se va duce de bunăvoie pe Trantor? 

— Da, acesta-i sensul întrebării. 

— Doamnă, cum ar fi posibil să ştiu ce va face? 

— Consilier Compor, ai fost prieten apropiat al lui Trevize. 
Ştii despre credinţa lui în existenţa celei de-a Doua 
Fundaţii. Nu ţi-a vorbit niciodată despre teoriile lui în ceea 
ce priveşte situarea ei, sau unde ar putea fi găsită? 

— Niciodată, Doamnă Primar. 

— Crezi că o va găsi? 

Compor chicoti: 

— Cred că a Doua Fundaţie, în ciuda puterii ei, a fost 
distrusă complet pe vremea lui Arkady Darell. Dau crezare 
relatării ei. 

— Serios? În cazul acesta, de ce ţi-ai trădat prietenul? 
Dac-ar fi căutat ceva ce nu există, ce rău ar fi putut provoca 
susţinându-şi teoriile lui bizare? 

— Nu numai adevărul poate provoca rău, răspunse 
Compor. Poate că teoriile lui erau bizare, dar ele ar fi putut 
să dezorienteze poporul de pe 'Terminus şi, semănând 
temeri şi îndoieli cu privire la rolul Fundaţiei în marele 
spectacol al istoriei galactice, ar fi slăbit forţa conducătoare 
a Federaţiei şi credinţa în visul constituirii celui de-al Doilea 
Imperiu dalactic. Este limpede că şi dumneavoastră aţi 
gândit la fel, altfel nu l-aţi fi arestat în plenul Consiliului şi 
nu l-aţi fi silit să ia acum calea exilului fără un proces. 
Permiteţi-mi să vă întreb: de ce aţi procedat astfel, Doamnă 
Primar? 

— Să zicem că am fost îndeajuns de precaută să-mi pun 
întrebarea dacă nu cumva există o cât de mică posibilitate 
ca el să aibă dreptate şi m-am gândit că părerile lui ar 


putea constitui o primejdie dac-ar fi exprimate activ şi în 
mod direct. 

Compor rămase fără replică. 

Branno continuă: 

— Sunt de acord cu tine, însă răspunderile pe care le 
presupune poziţia mea mă obligă să iau în calcul această 
posibilitate. Aş vrea sa te întreb din nou dacă ai vreun 
indiciu privind părerea lui Trevize despre locul în care ar 
putea fi a Doua Fundaţie şi despre direcţia în care ar putea 
merge. 

— N-am nici o idee. 

— Nu i-a scăpat niciodată vreo aluzie în această privinţă? 

— Nu, sigur nu. 

— Niciodată? Te rog să iei în serios întrebarea mea. Mai 
gândeşte-te! Chiar niciodată? 

— Niciodată. 

— Nici o aluzie? Nici măcar în glumă? N-a avut niciodată 
vreo scăpare? N-a spus uneori lucruri care acum, când 
priveşti în perspectivă, ar putea să aibă vreo însemnătate? 

— Niciunul. Doamnă Primar, visurile lui privind a Doua 
Fundaţie sunt foarte neclare. Ştiţi asta şi nu reuşiţi decât să 
pierdeţi timpul şi să vă frământaţi mai mult decât s-ar 
cuveni. 

— Nu cumva ai trecut dintr-o dată de partea prietenului 
tău şi acum încerci să-l protejezi după ce mi l-ai dat pe 
mână? 

— Nu, zise Compor. L-am trădat din raţiuni care în acel 
moment mi s-au părut justificate şi patriotice. Nu am motive 
să regret ceea ce am făcut şi nici nu am de gând să-mi 
schimb atitudinea. 

— Deci nu-mi poţi oferi nici cea mai vagă idee privind 
direcţia în care vor porni dacă ar avea o navă la dispoziţie? 

— După cum v-am mai spus deja... 

— Şi totuşi, Consiliere, şi spunând acestea chipul ei luă un 
aer întrebător amestecat cu regret, aş dori să ştiu încotro 
va merge. 


— În cazul acesta, cred că ar trebui să instalaţi un 
hiperreleu pe nava lui. 

— M-am gândit şi la asta, Consiliere. Trevize este, totuşi, 
un om bănuitor şi presupun că-l va descoperi, oricât de 
iscusit va fi plasat. A, sigur că s-ar putea instala un 
asemenea sistem în aşa fel încât să nu-l poată îndepărta 
fără să avarieze nava şi, prin urmare, ar fi obligat să-l lase 
la locul lui. 

— O idee excelentă. 

— Numai că, urmă Branno, în cazul acesta ar fi inhibat. 
Dacă nu se va simţi liber şi nestingherit s-ar putea să 
meargă în altă parte decât şi-a pus în minte. Ceea ce-aş afla 
nu mi-ar fi de nici un folos. 

— Atunci se pare că nu veţi putea afla încotro va pleca. 

— Ba aş putea, pentru că am de gând să procedez foarte 
primitiv. O persoană care se aşteaptă la tot ce poate fi mai 
complicat şi care se păzeşte nu se va gândi niciodată la ceva 
extrem de simplu. M-am gândit să pun pe cineva să-l 
urmărească pe Trevize. 

— Să fie urmărit? 

— Exact. De un pilot aflat pe altă navă. Vezi şi singur cât 
de mult te-a surprins această idee? Şi el ar fi la fel de uimit. 
S-ar putea să nu cerceteze spaţiul în căutarea unei mase 
care îl însoţeşte şi, în orice caz, vom avea grijă ca nava lui 
să nu fie echipată cu cele mai sofisticate dispozitive de 
detectare a maselor. 

— Doamnă Primar, interveni Compor, vă rog să nu 
interpretaţi drept lipsă de respect ceea ce vă voi spune, 
însă trebuie să vă atrag atenţia că nu aveţi experienţă în 
probleme de zbor în spaţiu. Nu se practică niciodată 
urmărirea unei nave de către alta, pentru că aşa ceva nu se 
poate realiza. Trevize va fi pierdut la primul salt 
hiperspaţial pe care-l va face. Chiar dacă nu-şi dă seama că 
e urmărit, acel prim salt îi oferă şansa libertăţii. Dacă nu 
există un hiperreleu la bord, nava nu va putea fi detectată. 


— Îmi recunosc lipsa de experienţă. Spre deosebire de 
tine şi de Trevize, nu am pregătire specială în acest 
domeniu. Cu toate astea, consilierii mei, care au o 
asemenea pregătire, mi-au spus că dacă o navă este 
observată cu puţin înainte de salt, direcţia, viteza şi 
acceleraţia permit, în general, calcularea saltului. Cu un 
computer perfecţionat, cu un excelent simţ de anticipare şi 
cu o judecată limpede, un urmăritor ar putea reproduce 
saltul pentru a cădea din nou pe urmele navei, mai ales 
dacă are un detector de masă în care să se poată încrede. 

— Asta s-ar putea întâmpla o dată, protestă energic 
Compor, chiar de două ori, dacă urmăritorul este foarte 
norocos, dar cam atât. Nu puteţi pune bază pe asta. 

— Poate că da. Consiliere Compor, ai participat la zboruri 
prin hiperspaţiu când erai mai tânăr. După cum observi, 
ştiu o sumedenie de detalii despre tine. Eşti un pilot 
excelent şi ai realizat lucruri uimitoare în problema 
urmăririi unui competitor în cazul efectuării salturilor. 

Compor rămase cu gura căscată. Se foi neliniştit pe scaun: 

— Pe vremea aceea eram la colegiu. Am mai îmbătrânit de 
atunci. 

— Nu eşti chiar atât de bătrân. N-ai nici măcar treizeci şi 
cinci de ani. Prin urmare, tu îl vei urmări pe Trevize, 
Consiliere. Oriunde va merge, vei fi pe urma lui şi-mi vei 
raporta mie. Vei pleca la scurt timp după Trevize. El va 
decola peste câteva ore... Consiliere, dacă refuzi această 
însărcinare, vei fi închis pentru trădare. Dacă preiei nava 
pe care ţi-o vom pune la dispoziţie şi nu vei reuşi să-l 
urmăreşti, nu va fi nevoie să te deranjezi să te mai întorci. 
Vei fi distrus dacă vei încerca asta. 

Compor se ridică precipitat: 

— Dar vreau să-mi trăiesc viaţa. Am atâtea lucruri de 
făcut. Am o soţie. Nu pot abandona totul. 

— Va trebui. Cei care am ales să servim Fundaţia trebuie 
să fim pregătiţi oricând să o facem, chiar şi în condiţii grele 
şi prin efort prelungit, dacă situaţia o impune. 


— Soţia mea trebuie să mă însoţească, bineînţeles. 

— Mă crezi cretină? Bineînţeles că va rămâne aici. 

— Ca ostatic? 

— Ostatic, dacă ţii la cuvântul ăsta. Eu prefer să spun că 
vei avea de înfruntat primejdii, iar inima mea plină de 
bunătate o vrea aici, unde nu va fi în pericol. Discuţiile nu-şi 
mai au rostul. Te găseşti în stare de arest ca şi Trevize, şi 
sunt încredinţată că-ţi dai seama că trebuie să acţionez 
repede, înainte de a se risipi euforia care a cuprins 
Terminusul. Mă tem că în curând steaua mea norocoasă va 
începe să pălească. 

— N-aţi fost prea blândă cu el, Doamnă Primar, constată 
Kodell. 

— De ce-aş fi? pufni Primarul. Şi-a trădat un prieten. 

— Asta a fost în folosul nostru. 

— Da, întâmplător aşa e. Însă n-o va mai face a doua oară. 

— Dar de ce-ar mai trebui s-o facă? 

— Hai, Liono, făcu Branno iritată, lasă joaca asta cu mine. 
Cel care este capabil să facă o dată un joc dublu va fi 
întotdeauna bănuit că va recidiva. 

— Dar dacă se va alătura din nou lui Trevize? Împreună ar 
putea... 

— Nici tu nu crezi asta. În ciuda naivităţii şi nesăbuinţei 
lui, Trevize îşi va urmări țelul. El nu acceptă trădarea şi, 
oricare ar fi circumstanţele, nu va mai avea niciodată 
încredere în Compor. 

— lertaţi-mă, Doamnă Primar, dar vreau să fiu sigur că vă 
înţeleg raţionamentul. Aşadar, în ce măsură aveţi încredere 
în Compor? De unde ştiţi că-l va urmări pe Trevize şi că ne 
va informa corect? Vă bazaţi pe teama în ceea ce priveşte 
soarta soţiei lui? Pe dorinţa lui de a se întoarce la ea? 

— Sunt factori de care trebuie să ţin seama, însă nu mă 
bazez numai pe aceştia. Pe nava lui Compor va exista un 
hiperreleu. Trevize va bănui că este urmărit şi-l va căuta. 
Cu toate acestea, fiind urmăritor, Compor presupun că nu 
se va gândi că este supravegheat şi nu va cerceta nava. 


Desigur, dacă va scotoci şi-l va găsi, atunci va trebui să ne 
bizuim pe farmecul soţiei lui. 

— Şi când te gândeşti că v-am dat lecţii cândva, spuse 
râzând Kodefl. Şi care ar fi scopul urmăririi? 

— O dublă protecţie. Dacă Trevize va fi prins, poate 
Compor va continua şi ne va aduce informaţiile de care 
avem nevoie. 

— Mai am o întrebare. Ce se întâmplă dacă, printr-o 
întâmplare, Trevize găseşte a Doua Fundaţie şi aflăm de 
existenţa ei de la el sau de la Compor sau dacă vom avea 
motive să bănuim existenţa ei, în ciuda morţii amândurora? 

— Eu sper că a Doua Fundaţie există cu adevărat, Liono, 
răspunse ea. În orice caz, Planul Seldon nu ne va mai servi 
multă vreme. Marele Hari Seldon l-a întocmit pe vremea 
decăderii Imperiului când, practic, nu se mai înregistrase 
nici un progres tehnic. Seldon a fost un produs al epocii 
sale şi oricât de extraordinară ar fi fost această ştiinţă pe 
jumătate mitică a psihoistoriei, ea nu s-a putut smulge de 
contextul istoric. E sigur însă că ea nu admite un progres 
tehnologic rapid. Fundaţia tocmai asta a realizat, mai ales 
în ultima sută de ani. Posedăm dispozitive de detectare a 
masei cum n-au visat nici cei mai îndrăzneţi fizicieni, 
computere capabile să răspundă gândurilor şi, mai presus 
de toate, ecranare mentală. A Doua Fundaţie nu ne va mai 
controla multă vreme, chiar dacă acum o poate face. Vreau 
ca în ultimii mei ani la putere să fiu cea care să îndrepte 
Terminus pe un drum nou. 

— Dar dacă, de fapt, nu există a Doua Fundaţie? 

— Atunci vom porni de îndată pe un drum nou. 

Somnul agitat care-l cuprinsese pe Trevize nu dură mult. 
Se trezi la a doua atingere a unei mâini. 

Trevize tresări şi, cu ochii lipiţi de somn şi nereuşind să 
priceapă ce căuta într-un pat străin, dădu să se ridice: 

— Da. Ce...ce e? 

— Îmi pare rău, Consilier Trevize, începu Pelorat 
împăciuitor. Eşti oaspetele meu şi ar trebui să te las să te 


odihneşti, dar a sosit Primarul. Rămăsese în picioare lângă 
pat, îmbrăcat în pijama şi tremurând uşor. Abia atunci 
Trevize se trezi de-a binelea, cu toate că era încă obosit, şi- 
şi aminti unde se afla. 

Primarul era în camera de zi, având înfăţişarea calmă de 
întotdeauna. Era însoţită de Kodell care-şi mângâia mustaţa 
albă. 

Trevize îşi aranjă centironul cu mare grijă şi se întrebă 
câtă vreme puteau sta despărțiți cei doi - Branno şi Kodell. 

— Consiliul şi-a revenit deja în fire? întrebă ironic Trevize. 
Membrii lui sunt îngrijoraţi de absenţa vreunuia dintre ei? 

— Dă unele semne de viaţă, răspunse Primarul, dar 
insuficiente ca să-ţi slujească la ceva. Nimeni n-ar pune la 
îndoială faptul că încă am puterea de a te determina să 
pleci. Vei fi condus la Spaţioportul Ultimate... 

— Nu la Spaţioportul Terminus, Doamnă Primar? Chiar 
vreţi să mă lipsiţi de ceremonia de rămas bun a mii de 
oameni înlăcrimaţi? 

— A, văd că ţi-ai recăpătat darul de a face glume infantile, 
Consiliere, şi sunt încântată. Asta domoleşte ceea ce altfel 
ar putea deveni o licărire de conştiinţă. Tu şi Profesor 
Pelorat vă veţi îndrepta fără multă agitaţie spre 
Spaţioportul Ultimate. 

— Şi nu ne vom întoarce niciodată? 

— Şi probabil că nu vă veţi întoarce. Bineînţeles, şi 
spunând acestea umbra unui zâmbet trecu pe faţa ei, dacă 
veţi descoperi ceva de mare importanţă şi utilitate încât să 
fiu chiar şi eu încântată să vă revăd, vă veţi putea întoarce. 
Ba s-ar putea să fiţi primiţi chiar cu onoruri. 

— S-ar putea întâmpla şi asta, zise Trevize şi clătină 
nepăsător din cap. 

— Se poate întâmpla orice. În orice caz, confortul nu-ţi va 
lipsi. "i se va încredința un crucişător de buzunar recent 
construit, Far Star, numit astfel în amintirea navei lui Hober 
Mallow. Poate fi manevrat de o singură persoană şi poate 
transporta trei persoane în condiţii bune de confort. 


Trevize făcu uitată atitudinea de uşoară ironie pe care şi-o 
construise cu deosebită grijă: 

— Complet înarmat? 

— Neînarmat, dar, în rest, complet echipat. Veţi rămâne 
cetăţeni ai Fundaţiei oriunde v-aţi duce şi veţi găsi un 
consul la ajutorul căruia puteţi apela, aşa că nu veţi avea 
nevoie de arme. Veţi putea recurge la fonduri în caz de 
nevoie. Aş adăuga, totuşi, că fondurile nu-s nelimitate. 

— Sunteţi generoasă. 

— Aşa e! Consiliere, însă te rog să înţelegi, îl ajuţi pe 
Profesor Pelorat să caute Pământul. Nu te vei gândi decât la 
descoperirea Pământului. Toţi cei pe care-i întâlneşti 
trebuie să înţeleagă acest lucru. Şi să ţii minte că Far Star 
nu este înarmată. 

— Sunt în căutarea Pământului, repetă Trevize. Înţeleg 
perfect. 

— Atunci puteţi pleca. 

— lertaţi-mă, dar ar mai fi de discutat unele probleme. Am 
pilotat nave în tinereţe, dar nu cunosc acest crucişător de 
buzunar de ultimul tip. Dacă se întâmplă să nu-l pot pilota? 

— Mi s-a comunicat că Far Star este în întregime 
computerizat. Şi ca să nu mai pui întrebări, nici nu e nevoie 
să ştii să lucrezi pe un computer instalat pe o navă din 
ultimele generaţii. Îţi va spune singur tot ce vrei să ştii. Mai 
ai nevoie de ceva? 

Trevize îşi contemplă cu un sentiment de milă şi jenă 
propria înfăţişare: 

— Îmbrăcăminte de schimb. 

— Vei găsi la bordul navei. Inclusiv centiroane la care ţii 
atât, sau cingători sau cum s-or fi numind ele. Şi profesorul 
va avea tot ce-i trebuie. Tot ce a fost considerat necesar se 
află la bord, deşi ţin să adaug că asta nu include şi 
companie feminină. 

— Păcat, făcu Trevize. Ar fi plăcut, dar întâmplător nici nu 
există vreo candidată acum. Presupun, totuşi, că se găsesc 


destule în Galaxie şi că, odată plecat de-aici, pot face tot ce 
doresc. 

— În ceea ce priveşte compania? Ai toată libertatea. Se 
ridică greoi şi continuă: Nu te voi conduce la spaţioport, 
căci o vor face alţii şi te sfătuiesc să nu comiţi vreun gest în 
plus faţă de ceea ce ţi s-a spus. Cred că te vor ucide dacă 
vei încerca să fugi. Faptul că nu voi fi prezentă acolo va 
înlătura orice reţinere. 

— Nu voi întreprinde nici o acţiune neautorizată, Doamnă 
Primar, dar ar mai fi ceva... 

— Da? 

Trevize gândi cu febrilitate şi în cele din urmă, cu un 
zâmbet despre care nădăjdui că nu părea forţat, spuse: 

— S-ar putea să vină vremea, Doamnă Primar, când mă 
veţi ruga să fac un gest. Voi proceda atunci cum voi crede 
de cuviinţă, dar voi ţine seama de aceste ultime două zile. 

Primarul Branno oftă: 

— Scuteşte-mă de melodrama asta. Dacă voi trăi la vremea 
aceea, voi vedea; acum, însă, nu te rog nimic. 

— Spaţiu 14 

NAVA PĂREA chiar mai impresionantă decât se aşteptase 
Trevize, care încă îşi amintea de vremea când noii clase de 
crucişătoare i se făcuse o reclamă asurzitoare. 

Nu mărimea impresiona, pentru că nava era destul de 
mică. Fusese prevăzută cu motoare gravitice şi cu ultimele 
cuceriri în domeniul computerelor pentru a se obţine 
maximum de manevrabilitate şi de viteză. Nu trebuia să fie 
mare - mărimea n-ar fi slujit scopului, ci o navă pentru un 
singur om, putând înlocui cu succes navele mai vechi cărora 
le trebuia un echipaj format din douăsprezece persoane sau 
chiar mai numeros. Prin existenţa unei a doua sau a treia 
persoane pentru organizarea de schimburi la comandă, o 
asemenea navă putea înfrunta şi pune pe fugă o flotilă de 
nave mult mai mari, care nu ar fi aparţinut Fundaţiei. În 
plus, la nevoie, putea depăşi în viteză orice altă navă 
existentă. 


Era întruchiparea zvelteţii - nici o linie gândită la 
întâmplare, nici o sinuozitate de prisos în exterior sau în 
interior. Se folosise cu extremă eficienţă fiecare centimetru 
cub, astfel încât, atunci când te aflai înăuntru, se crea 
impresia de spaţiu. Nimic din ceea ce ar fi putut să-i 
comunice Primarul în legătură cu importanţa misiunii nu l- 
ar fi impresionat mai mult pe Trevize decât nava cu ajutorul 
căreia i se cerea să o îndeplineasă. 

Branno cea de Bronz, se gândi el cu tristeţe, îl împinsese 
să accepte o misiune periculoasă de o însemnătate 
covârşitoare. Poate că n-ar fi acceptat cu atâta uşurinţă 
dacă ea n-ar fi aranjat totul în aşa fel încât să vrea el însuşi 
să-i dovedească de ce este în stare. 

Cât îl privea pe Pelorat, acesta era transfigurat de uimire. 

— Îţi vine a crede, murmură el, atingând uşor cu degetele 
corpul navei înainte de a păşi înăuntru, că nici nu m-am 
apropiat vreodată de o navă spaţială? 

— Sigur că vă cred, Profesore, dacă spuneţi 
dumneavoastră, dar cum de-aţi reuşit? 

— Nu-mi dau seama, ca să fiu cinstit, stimate prie... vreau 
să zic, dragă Trevize. Cred că am fost cu totul absorbit de 
cercetările mele. Când ai acasă un computer excelent, 
capabil să intre în legătură cu alte computere din orice colţ 
al galaxiei, nu prea simţi nevoia să te agiţi de colo-colo, 
înţelegi? Mă aşteptam ca navele spaţiale să fie mai mari 
decât asta. 

— Acesta-i un model mic, dar chiar aşa cum arată, e mult 
mai spațioasă înăuntru decât oricare altă navă de mărimea 
ei. 

— Cum se poate? Îţi râzi de ignoranţa mea. 

— Nu, nu. Vorbesc serios. Aceasta este una dintre primele 
nave complet gravitizate. 

— Ce înseamnă asta? Nu-mi explica, te rog, dacă e nevoie 
de cunoştinţe vaste de fizică. Te cred pe cuvânt, aşa cum tu 
m-ai crezut ieri în legătură cu unicitatea speciei umane şi 
cu singura lume de origine. 


— Să încercăm, Profesore Pelorat. De-a lungul miilor de 
ani de zbor spaţial au existat motoare chimice, ionice şi 
hiper-atomice dar toate foarte greoaie şi voluminoase. 
Vechea Flotă Imperială deţinea nave de cinci sute de metri 
lungime care nu aveau un spaţiu locuibil mai mare decât un 
apartament modest. Din fericire, pe parcursul a sute de ani 
de existenţă, datorită lipsei de resurse materiale, Fundaţia 
s-a specializat în miniaturizare. Nava aceasta reprezintă 
culmea perfecțiunii. Utilizează antigravitaţia şi, practic, 
dispozitivul care înlesneşte acest lucru nu ocupă loc pentru 
că este inclus în corpul navei. Fără el, încă am mai avea 
nevoie de motoare hiper... 

Un membru al gărzii de siguranţă se apropie: 

— Va trebui să urcați, domnilor! 

Cerul începuse să se lumineze deşi mai era o jumătate de 
oră până la răsăritul soarelui. Trevize privi în jur: 

— Bagajul meu a fost adus? 

— Da, Consiliere, veţi găsi nava complet echipată. 

— Cu articole de îmbrăcăminte care, presupun, nu sunt pe 
măsura sau pe gustul meu. 

Gardianul nu-şi putu reţine un zâmbet şcolăresc: 

— Eu cred că sunt, zise el. Primarul ne-a silit să lucrăm 
peste program în ultimele treizeci sau patruzeci de ore şi 
ne-am străduit să asortăm totul. Banii n-au fost o problemă. 
Să vă mai spun ceva, făcu el şi privi cu fereală în jur pentru 
a fi sigur că nimeni nu observă sentimentul lui de 
fraternizare, aveţi mare noroc. Asta-i cea mai bună navă din 
lume. Complet echipată, doar că nu-i înarmată. Aţi luat 
caimacul. 

— Dacă nu s-a tăiat laptele, i-o reteză Trevize. Ei, bine, 
Profesore, sunteţi gata? 

— Cu asta, da, răspunse Pelorat şi ridică mâna ţinând între 
degete un mic pacheţel cu latura de aproximativ douăzeci 
de centimetri care era protejat de un înveliş argintiu din 
plastic. 


Abia acum îşi dădu Trevize seama că Pelorat ţinuse 
pacheţelul acela încă de când plecaseră de la locuinţa lui şi- 
| mutase dintr-o mână într-alta şi nu-l pusese nici o clipă jos, 
nici măcar atunci când se opriseră pe drum ca să ia un mic 
dejun frugal. 

— Ce-aveţi acolo, Profesore? 

— Biblioteca mea. E indexată potrivit subiectelor şi 
surselor şi totul într-un singur disc. Dacă tot susţii că nava e 
o minune, ce zici de el? O întreagă bibliotecă! Tot ce am 
adunat! Minunat! Minunat! 

— Ei bine, constată Trevize, am luat tot caimacul. 

Trevize rămase uimit văzând interiorul navei. Spaţiul 
fusese inteligent utilizat: cameră pentru depozitarea 
proviziilor de alimente, îmbrăcăminte, filme şi jocuri. Exista 
şi o mică sală de gimnastică, un salon şi două dormitoare 
aproape identice. 

— Acesta trebuie să fie al dumneavoastră, Profesore. E 
utilat cu un Lector FX. 

— Excelent, exclamă mulţumit Pelorat. Ce nătâng am fost 
că am evitat să zbor în spaţiu până acum. Aş putea trăi 
netulburat aici, dragul meu Trevize. 

— E mai spaţios decât m-am aşteptat, remarcă Trevize 
încântat. 

— Iar motoarele sunt chiar în corpul navei, cum ai spus? 

— În orice caz, instrumentele de control acolo sunt. Nu 
trebuie să stocăm combustibil. Folosim rezerva de energie 
fundamentală a Universului, astfel încât combustibilul şi 
motoarele sunt... sunt afară. Făcu un gest vag cu mâna. 

— Dar, dacă nu te superi, ce facem dacă se întâmplă ceva 
neprevăzut? 

Trevize ridică din umeri: 

— N-am făcut pregătirea de navigaţie spaţială pe nave de 
tipul acesta. Dacă s-ar întâmpla ceva cu acţionarea 
gravitică, mă tem că n-aş şti cum să procedez. 

— Dar poţi să conduci nava asta? S-o pilotezi, adică? 

— Şi eu îmi pun aceeaşi întrebare. 


— Crezi că e o navă automată? Nu s-ar putea întâmpla să 
devenim simpli pasageri? Poate că nu-i nevoie decât să stăm 
pe fotoliu. 

— Există aşa ceva în cazul legăturilor între planete şi staţii 
spaţiale din interiorul sistemelor stelare, dar încă n-am 
auzit despre călătorii controlate automat prin hiperspaţiu. 
Cel puţin până acum. 

Aruncă o privire în jur şi fu cuprins de un fior de nelinişte. 
Reuşise, oare, zgripţuroaica de Primar să meargă atât de 
departe cu planurile ei? Fusese Fundaţia în stare să 
automatizeze inclusiv călătoriile interstelare, iar acum avea 
să ajungă pe Trantor împotriva voinţei lui, ca o simplă piesă 
de mobilier de pe navă, fără să aibă un cuvânt de spus în 
privinţa destinaţiei? 

Mimând vioiciune şi bună dispoziţie, i se adresă parcă cu 
gura altuia: 

— Domnule Profesor, aşezaţi-vă. Primarul a afirmat că 
nava este complet computerizată. Dacă dumneavoastră 
aveţi un Lector FX în cameră, atunci sunt sigur că la mine 
voi găsi un computer. Fceţi-vă comod şi, între timp, eu voi 
vedea cum stau lucrurile. 

Pelorat deveni dintr-o dată neliniştit: 

— 'Trevize, dragă prietene... Sper că nu vei cobori. 

— Nu mi-am pus în minte aşa ceva, Profesore. Şi chiar 
dacă aş încerca, puteţi fi sigur că aş fi oprit. Intenţia 
Primarului este să nu mă lase să fug. Nu vreau decât să aflu 
cum funcţionează Far Star. Zâmbi încurajator: N-am de 
gând să vă părăsesc. 

Încă zâmbea când intră în camera care simţea că-i fusese 
destinată şi, după ce închise uşa fără zgomot, redeveni grav. 
Cu siguranţă că existau modalităţi de a lua legătura cu 
planete din vecinătatea navei. 1 se părea imposibil de 
conceput o navă izolată în mod deliberat de restul lumii şi, 
prin urmare, undeva, într-un perete probabil, trebuia să fie 
instalat un Comunicator. L-ar putea folosi pentru a lua 
legătura cu biroul Primarulu pentru a cere instrucţiuni. 


Cercetă cu atenţie pereţii, capătul patului şi mobilierul cu 
linii elegante şi plăcute. Dacă nu descoperea nimic aici, 
avea să scotocească restul navei. 

Tocmai voia să plece când ochii îi fură atraşi de un cerc 
luminos de pe suprafaţa cafenie şi netedă a biroului. Pe el 
scria cu litere ordonate: INSTRUCŢIUNI DE UTILIZARE A 
COMPUTERULUI. Aha! 

Inima începu să-i bată mai iute. Existau tot felul de 
computere şi programe pentru a căror deprindere i-ar fi 
trebuit mult timp. Trevize nu făcuse niciodată greşeala de 
a-şi subestima inteligenţa dar, pe de altă parte, nu era un 
Maestru Desăvârşit. Unii aveau talentul pentru a folosi 
computerul, iar alţii nu, şi Trevize ştia foarte bine din ce 
categorie făcea parte. 

În scurta lui carieră în Flota Fundaţiei ajunsese la gradul 
de locotenent şi când şi când îndeplinise funcţia de ofiţer de 
serviciu, astfel că avusese prilejul să utilizeze computerul 
navei. Cu toate acestea, nu acţionase de unul singur şi nici 
nu avuseseră nevoie să cunoască mai mult decât manevrele 
de rutină pe care le presupunea funcţia. 

Cu un sentiment de deznădejde, în faţa ochilor îi apărură 
volumele ce conţineau programele complete şi-şi aminti 
atitudinea Sergentului Tehnician Krasnet, aflat la consola 
computerului de pe navă. Degetele lui jucau pe tastatura ce 
părea a fi unul dintre cele mai complexe instrumente 
muzicale din Galaxie şi făcea totul cu un aer nonşalant de 
parcă simplitatea aceea l-ar fi plictisit, totuşi trebuia şi el să 
consulte volumele din când în când, blestemându-şi 
stângăcia. 

Trevize ezită o clipă, apoi puse degetul pe cercul luminos 
şi imediat lumina inundă întreaga tăblie a biroului. Apărură 
contururile a două mâini: stânga şi dreapta. Cu o mişcare 
neaşteptată şi înceată, tăblia biroului se înclină la patruzeci 
şi cinci de grade. 

Trevize se aşeză pe scaunul din faţa biroului. Nu erau 
necesare cuvinte. | se sugera ce avea de făcut. 


Îşi puse palmele deasupra contururilor care erau astfel 
aşezate încât acest lucru îi reuşi fără nici un efort. Tăblia 
biroului i se păru moale, aproape catifelată când o atinse, şi 
palmele i se afundară în ea. 

Îşi privi mâinile cu uimire pentru că ele nu se afundaseră 
de fel. Ochii îl asigurau că rămăseseră pe suprafaţa aceea. 
Şi cu toate astea, simţurile îi spuneau că suprafaţa biroului 
cedase, iar ceva cald şi moale îi reţinea palmele. 

Ce era asta? 

Dar acum? 

Privi în jur, apoi închise ochii ca răspuns la sugestia pe 
care o primise. 

Nu auzise nici o vorbă. Nimic! 

În creierul lui se iscă un gând fugar venit de niciunde, 
părând totuşi să-i aparţină, care îi comunică: „Închide ochii, 
te rog. Relaxează-te. Vom stabili legătura”. 

Prin palme? 

Trevize îşi imaginase că dacă omul avea să comunice 
vreodată cu un computer prin intermediul gândirii, acest 
lucru se va realiza cu ajutorul unui dispozitiv ca o glugă 
aşezat pe cap şi cu electrozi fixaţi de ţeastă şi de ochi. 

Dar mâinile? 

Dar de ce nu? Trevize se simţi plutind ca într-un somn, 
fără însă a-şi pierde din acuitatea mentală. De ce nu 
mâinile? 

Ochii nu erau altceva decât organe de simţ. Creierul nu 
era decât un pupitru central de comandă, protejat de 
oasele craniului şi separat de suprafaţa corpului, expus 
tuturor influențelor. 

Mâinile reprezentau suprafaţa activă, ele simțeau şi 
manipulau Universul. 

Fiinţele umane gândeau cu mâinile. Mâinile satisfăceau 
curiozitatea, pipăiau, apucau, răsuceau, ridicau şi 
cântăreau totul. Existau animale care posedau un creier de 
dimensiuni apreciabile, însă ele nu aveau mâini şi asta le 
deosebea cu totul de om. 


Şi, în timp ce el şi computerul îşi împreunaseră mâinile, 
gândirea lor deveni un singur tot şi nu mai avea importanţă 
dacă ţinea ochii închişi sau deschişi. Dacă-i deschidea nu 
reuşea nicidecum să vadă mai limpede, iar dacă-i închidea 
viziunea nu i se întuneca. 

Astfel stând lucrurile, reuşi să vadă camera cu o claritate 
uimitoare, şi nu numai în direcţia în care privea, ci de jur 
împrejur şi chiar de sus sau de jos. 

Văzu fiecare încăpere de pe navă şi cuprinse şi exteriorul 
ei. Soarele răsărise şi strălucirea lui era îndulcită de uşoara 
ceaţă a dimineţii, iar el putu să privească la astru direct, 
fără a fi orbit, întrucât computerul filtra lumina în mod 
automat. 

Simţi adierea, temperatura vântului, precum şi sunetele 
lumii înconjurătoare. Detectă câmpul magnetic al planetei 
şi neînsemnatele sarcini electrice acumulate pe pereţii 
navei. 

Înţelese dintr-o dată toate comenzile navei fără ca măcar 
să ştie în mod amănunţit ce reprezentau ele. Ştia doar că 
dacă voia ca nava să se ridice, să se rotească sau să 
accelereze, sau să utilizeze vreuna dintre însuşirile ei, 
procesul era identic aceluia prin care realiza operaţiuni 
analoge ale propriului său corp. N-avea decât să-şi 
folosească voinţa. 

Cu toate astea, voinţa lui nu acţiona absolut independent. 
Computerul putea lua iniţiativa, în acel moment, de 
exemplu, în minte i se născuse o propoziţie, iar el ştiu exact 
când şi cum va decola nava. În această privinţă nu există 
alternativă. Ştiu cu siguranţă că mai târziu va putea hotări 
singur. 

Pe măsură ce-şi proiecta spre exterior conştiinţa care, 
graţie computerului, îşi sporise capacitatea de cuprindere, 
descoperi că putea simţi starea păturilor superioare ale 
atmosferei: că putea vedea evoluţia vremii; că putea 
detecta alte nave ţâşnind spre spaţiu sau coborând pe 
planetă. Trebuia să ţină seama de toate acestea, iar 


computerul tocmai asta făcea. Trevize îşi dădu seama că 
dacă acest lucru n-ar fi fost făcut de către computer, ar fi 
fost de ajuns să comunice gândul computerului, iar dorinţa 
s-ar fi îndeplinit. 

Cât priveşte volumele de programare, acestea 
dispăruseră. Trevize se gândi la Sergentul Tehnician 
Krasnet şi nu-şi putu reţine un zâmbet. Citise de multe ori 
despre uriaşa revoluţie pe care o va aduce utilizarea foiţei 
gravitice, însă fuziunea computerului cu mintea umană era 
încă secret de stat. Aceasta avea să fie o revoluţie şi mai 
mare. 

Deveni conştient de scurgerea timpului. Ştia cu exactitate 
ora locală pe Terminus şi ora după Standardul galactic. 

Cum se separase? 

Şi chiar în clipa când gândul îi veni în minte, mintea îi fu 
eliberată, iar tăblia biroului reveni la poziţia lui de la 
început, iar Trevize rămase cu propriile-i simţuri, lipsite de 
ajutorul din afară. 

Se simţi orb şi neajutorat, de parcă fusese susţinut şi 
protejat vremelnic de către o suprafiinţă, care acum îl 
abandonase. Dacă n-ar fi ştiut că putea oricând relua 
legătura, copleşitoarea senzaţie de părăsire l-ar fi făcut să 
izbucnească în lacrimi. 

Dar aşa, se mulţumi să-şi recapete capacitatea de 
orientare, de adaptare la propriile-i limite, după care se 
ridică nesigur în picioare şi ieşi din cameră. 

Pelorat ridică privirea spre el. Cum era de aşteptat, îşi 
reglase Lectorul: 

— Funcţionează foarte bine. Programul de căutare este 
excelent. Ai găsit comenzile, băiatule? 

— Da, profesore. Totul e în ordine. 

— Atunci n-ar fi cazul să ne pregătim de decolare? Mă 
refer la autoprotecţie. Nu trebuie să ne punem centuri de 
siguranţă sau ceva de genul ăsta? Am căutat şi eu 
instrucţiuni, dar n-am găsit nimic şi asta mi-a creat o stare 


de nervozitate. A trebuit să apelez la biblioteca mea ca să 
mă liniştesc. Când lucrez, reuşesc să... 

În acest timp Trevize împinse în faţă mâinile cu palmele 
desfăcute, încercând să mai domolească torentul de vorbe. 
Se văzu silit să ridice glasul ca să se facă auzit: 

— Nu-i nevoie de aşa ceva, Profesore. Antigravitaţia este 
echivalentul non-inerţiei. Nu apare senzaţia de acceleraţie 
când viteza se modifică, întrucât toate lucrurile de pe navă 
suferă schimbarea în mod simultan. 

— Vrei să spui că nu ne vom da seama când vom părăsi 
planeta şi vom intra în spaţiu? 

— Tocmai asta spuneam şi eu, pentru că, în timp ce noi 
discutăm, am decolat. Peste câteva minute vom ieşi din 
straturile superioare ale atmosferei şi după mai puţin de 
jumătate de oră vom fi în spaţiu. 

Auzind spusele lui Trevize, Pelorat păru să se facă mai mic. 
Deşi încercă să rămână netulburat, chipul lui pătrăţos 
exprima o adâncă nelinişte. 

Ochii începură să i se rotească în toate direcţiile, 
încercând să caute un punct de sprijin. 

Trevize retrăi senzațiile din timpul primei lui călătorii 
dincolo de atmosfera planetei. 

— Janov, spuse Trevize străduindu-se să ia un ton cât mai 
natural (pentru că era prima oară când îi vorbea 
profesorului cu un aer de familiaritate, şi în cazul de faţă 
era vorba de cel cu experienţă care se adresa unui 
începător şi se impunea ca el să lase impresia că e mai în 
vârstă), suntem în siguranţă. Ne aflăm în pântecul unui 
crucişător aparţinând Flotei Fundaţiei. Nu suntem înarmaţi, 
însă nu există vreun colţişor din Galaxie unde numele 
Fundaţiei să nu ne slujească drept pavăză. Chiar dacă vreo 
navă ar acţiona nebuneşte şi ne-ar ataca, ne-am putea ţine 
departe de armele ei într-o clipa. Şi te asigur că am 
descoperit că pot stăpâni perfect nava. 

— Golan, mă gândeam doar la pustietatea cosmosului. 


— Ei asta-i bună. Terminus este înconjurat de pustietate. 
Doar un strat superficial de aer la suprafaţă şi după aceea 
vid de jur împrejur. Nu facem decât să depăşim acest strat 
neînsemnat. 

— O fi el neînsemnat, dar îl putem respira. 

— Şi aici respirăm. Aerul de pe navă este mai curat şi mai 
pur şi va rămâne la nesfârşit aşa, spre deosebire de 
atmosfera de pe Terminus. 

— Dar meteoriţii? 

— Ce-i cu ei? 

— Atmosfera ne apără de meteoriți. Şi de radiaţii, fiindcă 
tot veni vorba. 

— Dacă nu mă înşel, umanitatea călătoreşte în spaţiu de 
douăzeci de milenii. 

— Douăzeci şi două. Dacă luăm în seamă cronologia lui 
Hallblock, e destul de limpede că... 

— De ajuns! Ai auzit despre accidente provocate de 
meteoriți sau de pierderi de vieţi datorită radiaţiilor? În 
ultima vreme, vreau să zic. Şi mai precis, în cazul navelor 
Fundaţiei? 

— N-am prea urmărit veştile din domeniul ăsta, băiete, 
însă eu sunt istoric şi... 

— Da, de-a lungul istoriei s-au întâmplat astfel de lucruri, 
dar tehnologia a progresat. Nici un meteorit periculos nu se 
poate apropia înainte ca noi să luăm măsurile necesare de 
evitare a impactului. Ar trebui ca patru meteoriți să se 
îndrepte simultan spre noi din patru direcţii care să fie 
vârfurile unui tetraedru pentru a ne putea lovi, dar fă un 
calcul şi vei constata că o să mori de bătrâneţe de o mie de 
milioane de ori până vei obţine probabilitatea de cincizeci la 
sută de a trăi un fenomen atât de interesant. 

— Dacă te-ai afla lângă computer în clipa aceea, vrei să 
spui. 

— Nu, răspunse Trevize uşor dispreţuitor. Dacă aş da 
comenzi computerului pe baza propriilor mele simţuri şi 
reacţii am fi loviți înainte de a ne da seama ce se întâmplă. 


Computerul însuşi prelucrează datele şi dă comenzi de 
milioane de ori mai repede decât aş putea s-o facem eu sau 
tu. Îi întinse mâna. Janov, vino cu mine să-ţi arăt de ce-i 
capabil un computer şi ce înseamnă spaţiul. 

Pelorat holbă ochii spre el. Apoi râse scurt: 

— Golan, nu cred că vreau să ştiu asta. 

— Bineînţeles că nu, Janov, pentru că n-ai idee cât 
reprezintă ceea ce aşteaptă să fie cunoscut. Lasă 
nesiguranța! Hai în camera mea! 

Trevize îl apucă de mână şi-l trase după el. În timp ce se 
aşeza în faţa computerului zise: 

— Janov, ai văzut vreodată Galaxia? Ai privit-o? 

— Te referi la cer? întrebă Pelorat. 

— Sigur. La ce altceva? 

— L-am văzut ca toată lumea. E de ajuns să ridici privirea 
ca să-l vezi. 

— Ai contemplat vreodată cerul într-o noapte senină, când 
Diamantele se aflau sub linia orizontului? 

„Diamantele” erau cele câteva stele suficient de apropiate 
şi de luminoase care aveau o strălucire medie pe cerul 
nopţii planetei Terminus. Formau un mic grup care se 
întindea pe o lăţime de numai douăzeci de grade şi, în cea 
mai mare parte a nopţii, se aflau sub linia orizontului. În 
afară de acel grup, mai existau o puzderie de stele foarte 
slab luminoase care abia puteau fi zărite cu ochiul liber. Nu 
se întrezărea decât licărirea palidă a Galaxiei, singura 
privelişte posibilă de pe o lame ca Ierminus, situată la 
marginea extremă a spiralei celei mai îndepărtate a 
Galaxiei. 

— Cred că da, dar ce să contemplu? E o privelişte 
normală. 

— Bineînţeles că-i aşa, se porni Trevize. Tocmai de aceea 
nimeni n-o admiră. De ce să te uiţi mai atent dacă o poţi 
vedea oricând? Acum, însă, o vei vedea, dar nu de pe 
Terminus, unde ceața şi norii te împiedică tot timpul. O vei 
admira cum nu ţi s-a întâmplat niciodată pe Terminus, 


indiferent cât de mult ai făcut-o sau cât de limpede sau 
întunecat ar fi fost cerul. Ce mult aş vrea să nu fi ieşit în 
spaţiu până acum, astfel încât, la fel ca şi tine, să pot vedea 
Galaxia în frumuseţea ei pură pentru întâia dată. 

Împinse un scaun către Pelorat: 

— Stai jos, Janov. S-ar putea să dureze puţin. Trebuie să 
mă familiarizez cu computerul. Din câte am simţit deja, ştiu 
că imaginea e holografică aşa că nu vom avea nevoie de 
ecran. Computerul stabileşte legătura direct cu creierul 
meu, dar cred că îl pot face să proiecteze o imagine 
obiectivă pe care s-o vezi şi tu. Stinge lumina, te rog! Ei, ce 
nătâng sunt! Voi pune computerul să facă asta. Rămâi pe 
loc. 

Trevize intră în legătură cu computerul care îi prinse 
mâna cu căldură şi intimitate. 

Lumina se stinse gradat şi Pelorat se foi neliniştit în 
întuneric. 

— Nu te agita, Janov, îl calmă Trevize. S-ar putea să 
întâmpin dificultăţi în controlarea computerului, dar voi 
proceda cu precauţie şi de aceea te rog să ai răbdare. Acum 
vezi? Semiluna aceea. 

Era suspendată în bezna din faţa lor. La început neclară şi 
parcă învăluită în aburi uşori, dar devenind tot mai clară şi 
mai strălucitoare. 

Pelorat era atât de copleşit încât abia reuşi să întrebe: 

— Terminus? Suntem chiar atât de departe de el? 

— Da, pentru că nava se deplasează cu viteză mare. 

Traiectoria navei descrise o curbă în partea înnoptată a 
Terminusului care apărea ca o semilună puternic luminată. 
Trevize se simţi brusc îmboldit de ideea de a efectua un arc 
larg pentru ca nava să ajungă deasupra suprafeţei planetei 
unde era zi pentru a i-o arăta în toată splendoarea, dar se 
abţinu. 

Poate că Pelorat ar fi văzut ceva cu totul nou, dar 
frumuseţea ar fi fost destul de comună. Existau prea multe 
fotografii, harţi globuri. Orice copil ştia cum arată lerminus 


din spaţiu. O planetă acoperită de apă într-o proporţie mai 
mare decât majoritatea planetelor. O planetă bogată în apă 
dar săracă în minerale, potrivită agriculturii dar cu o 
industrie grea nu deosebit de dezvoltată, însă cea mai bună 
din Galaxie în privinţa tehnologiilor avansate şi a 
miniaturizării. 

Dacă ar putea determina computerul să folosească 
microunde pe care să le transforme într-un model vizibil, ar 
vedea oricare dintre cele zece mii de insule locuite ale 
Terminusului împreună cu singura insulă suficient de mare 
pentru a fi considerată continent, unde se afla 'Terminus 
City şi... 

Întoarce-te! 

Fusese doar un gând, un exerciţiu de voinţă, însă imaginea 
se schimbă imediat. Semiluna strălucitoare se deplasă spre 
periferia câmpului vizual şi dispăru. Vedea acum doar 
spaţiul întunecat, lipsit de stele. 

Pelorat îşi drese glasul şi zise: 

— Aş vrea să readuci imaginea lerminusului, băiete. Parcă 
aş fi orbit. 

În vocea lui se făcu simțită încordarea. 

— N-ai orbit. Priveşte! 

Crâmpeie străvezii de ceaţă le apărură în faţă. Ceaţa se 
destrămă şi deveni tot mai strălucitoare până când întreaga 
încăpere păru să radieze. 

Îndepărtează! 

Un alt exerciţiu de voinţă şi Galaxia se îndepărtă, de parcă 
ar fi fost privită printr-un ochean întors, a cărui capacitate 
de micşorare a imaginii creştea clipă de clipă. Galaxia se 
contractă şi deveni o structură cu luminozitate variabilă. 

Contrast! 

Imaginea câştigă în luminozitate, fără a-şi schimba 
dimensiunea şi întrucât sistemul stelar de care aparţinea 
Terminus era situat deasupra planului galactic, Galaxia nu 
se vedea exact din margini. Era o dublă spirală puternic 
scurtată către extremităţi, cu şiruri întunecate de 


nebuloase care părăseau marginea pâlpâitoare de pe 
partea în care se afla Terminus. Pâcla lăptoasă a nucleului, 
îndepărtată şi micşorată din cauza distanţei, părea 
neînsemnată. 

Profund impresionat, Pelorat spuse în şoaptă: 

— Ai avut dreptate. N-am văzut-o niciodată astfel. Nici nu 
visam că există atâtea detalii. 

— Nici n-aveai cum. Nu poţi vedea jumătatea exterioară 
atunci când atmosfera Planetei se află între tine şi Galaxie. 
De pe suprafaţa Terminusului abia dacă reuşeşti să 
întrezăreşti nucleul. 

— Ce păcat că imaginea frontală e atât de apropiată. 

— Nu neapărat. Computerul ţi-o poate prezenta din orice 
unghi. Trebuie doar să-mi exprim dorinţa asta şi nici măcar 
nu-i nevoie s-o fac cu voce tare. 

Schimbă coordonatele! 

Acest exerciţiu de voinţă nu semăna nicidecum cu un ordin 
precis, totuşi imaginea Galaxiei începu să sufere o uşoară 
modificare; mintea lui îndruma computerul, iar acesta 
trebuia să se supună dorinţei lui. 

Imaginea Galaxiei se roti încet, astfel încât acum putea fi 
văzută la unghiuri drepte faţă de planul galactic. Se 
întindea ca un vârtej gigantic şi strălucitor, cu rotunjimi 
învăluite în beznă, cu roiuri luminoase şi cu o incandescenţă 
centrală unde nu se putea distinge nici un detaliu. 

— Cum reuşeşte computerul să vadă Galaxia din poziţia 
asta, care trebuie ca se află la o depărtare de peste 
cincizeci de mii de parseci? întrebă Pelorat, apoi adăugă cu 
o şoaptă reţinută: Te rog să mă ierţi că întreb. Nu înţeleg. 

— Ştiu la fel de puţine lucruri despre computerul acesta ca 
şi tine. Dar până şi un computer simplu poate regla 
coordonatele pentru a prezenta Galaxia din orice unghi, 
începând cu ceea ce se poate detecta dintr-o poziţie 
normală, prezentând, adică, imaginea care apare din locul 
unde se află computerul în spaţiu. Bineînţeles că foloseşte 
doar informaţiile pe care le poate detecta dintru început, 


aşa că, atunci când ne prezintă o vedere mai largă, vor 
apare anumite goluri şi neclarităţi. În cazul acesta, totuşi... 

— Da? 

— Avem o imagine excelentă. Bănuiesc că e echipat cu o 
hartă completă a Galaxiei şi ne-o poate arăta la fel de lesne 
din orice unghi! 

— Ce înţelegi prin hartă completă? 

— Coordonatele spaţiale ale fiecărei stele care trebuie să 
fie în băncile de memorie ale computerului. 

— Ale fiecărei stele? făcu Pelorat vădit impresionat. 

— Ei, probabil că nu pentru toate cele trei sute de 
miliarde. Cu siguranţă că ale stelelor care luminează 
planete populate şi probabil că sunt incluse şi cele din clasa 
de spectru K, precum şi cele mai luminoase. Asta ar 
însemna aproximativ şaptezeci şi cinci de miliarde. 

— Orice stea a vreunui sistem populat? 

— N-aş vrea să susţin ceea ce nu ştiu sigur; probabil că 
nu-s toate. La urma urmelor, pe vremea lui Hari Seldon 
erau douăzeci şi cinci de milioane de sisteme populate, ceea 
ce ar părea mult, însă asta înseamnă doar o stea din o mie 
două sute. lar apoi, în cele cinci secole ce au urmat, 
destrămarea Imperiului nu a împiedicat colonizarea altor 
sisteme. Cred mai degrabă că situaţia asta a încurajat 
colonizările. Mai sunt încă o mulţime de planete locuibile 
către care umanitatea se poate extinde, aşa că s-ar putea ca 
ele să fi sporit la treizeci de milioane. Există chiar 
posibilitatea ca cele recent colonizate să nu figureze în 
documentele Fundaţiei. 

— Dar cele vechi? Acestea ar trebui să fie incluse, fără nici 
o excepţie. 

— Aşa-mi imaginez. Nu pot băga mâna-n foc, desigur, dar 
m-ar mira ca vreun sistem locuit de multă vreme să 
lipsească din documente. Să-ţi arăt ceva, asta dacă 
posibilităţile mele de a controla computerul merg atât de 
departe. 


Trevize făcu un efort să-şi încordeze mâinile care părură 
să se cufunde şi mai mult în strânsoarea uşoară a 
computerului. Poate că nici n-ar fi trebuit să facă asta; 
ajungea să gândească simplu şi fără grabă: Terminus! 

Nici nu se închegă bine gândul că îi şi apăru, ca răspuns, 
imaginea unui diamant de un roşu orbitor, aşezat chiar la 
marginea vârtejului. 

— Uite soarele nostru, zise el mişcat. Asta-i steaua în jurul 
căreia se roteşte lerminus. 

— Aha! exclamă Pelorat cu o şoaptă nesigură. 

Un punct de un galben strălucitor căpătă viaţă într-un 
grup numeros de stele din chiar inima Galaxiei, situat însă 
într-o parte a incandescenţei centrale. Era mai apropiat de 
marginea Galaxiei spre care se afla Terminus. 

— lar acela, zise Trevize, este soarele Trantorului. 

Se auzi un nou oftat, apoi Pelorat îndrăzni: 

— Sigur? Se spune că Trantor este situat în centrul 
Galaxiei. 

— Într-un fel chiar este. Foarte aproape de centru, atât cât 
să poată fi locuibil. E mai apropiat decât orice alt sistem 
populat. O gaură neagră formează adevăratul centru al 
Galaxiei, iar ea are masa a circa un milion de stele, astfel că 
reprezintă un loc de o violenţă deosebită. După câte ştiu, nu 
există viaţă acolo şi probabil că nici nu poate exista. Trantor 
face parte din subinelul cel mai apropiat de centru al 
braţelor spiralei şi crede-mă că dacă-ai vedea cerul nopţii 
de acolo ai avea impresia că se află exact în miezul Galaxiei. 
E înconjurat de o aglomerare extrem de bogată de stele. 

— Golan, ai fost pe Trantor? întrebă Pelorat plin de invidie. 

— Nu tocmai, însă am văzut reprezentări holografice ale 
cerului său. 

Trevize aruncă o privire întunecată către Galaxie. În 
căutarea celei de-a Doua Fundaţii, pe vremea Catârului 
toată lumea cercetase hărţile Galactice şi pe această temă 
fuseseră scrise şi filmate nenumărate volume. 


Şi toate astea pentru că Hari Seldon afirmase, de la 
început, că a Doua Fundaţie va fi întemeiată „la celălalt 
capăt” al Galaxiei, numind acel loc „Capătul Stelei”. 

La celălalt capăt al Galaxiei! Exact în clipa când Trevize 
gândi asta, se ivi o linie delicată şi albastră care se întindea 
de la Terminus prin gaura neagră din centrul Galaxiei, către 
cealaltă extremitate. Trevize tresări fără să-şi dea seama. 
Nu ceruse în mod explicit linia, dar se gândise la ea destul 
de limpede şi asta îi fusese suficient computerului. 

Dar bineînţeles că ruta în linie dreaptă către partea opusă 
a Galaxiei nu înseamnă neapărat un indiciu privind „celălalt 
capăt” la care se referise Seldon. Doar Arkady Darell (dacă 
ar fi fost să dea crezare autobiografiei ei) fusese cea care 
folosise expresia „un cerc nu are capăt” pentru a arăta ceea 
ce acum toată lumea considera drept adevărat... 

Şi, cu toate că Trevize încercă să-şi înăbuşe gândul, 
computerul fusese mai iute decât el. Linia albastră se şterse 
şi în locul ei apăru un cerc ce aproape că tivea cu albastru 
Galaxia şi trecea prin punctul roşu aprins, adică prin 
soarele Terminusului. 

Un cerc nu are capăt, iar dacă cercul începe la Terminus, 
şi pornim în căutarea celuilalt capăt, asta n-ar însemna 
altceva decât o revenire pe 'Terminus, şi exact acolo trebuia 
să fi fost întemeiată a Doua Fundaţie, populând aceeaşi 
lume ca şi Prima. 

Dar dacă în realitate nimeni n-o găsise, şi aşa-zisa 
descoperire a celei de-a Doua Fundaţii rămăsese o iluzie, 
arunci ce era de făcut? În această situaţie ce altceva, în 
afară de linia dreaptă şi de cerc, ar putea clarifica totul? 

— Ai început să creezi iluzii? întrebă Pelorat. Ce-i cu cercul 
acela albastru? 

— Testam comenzile. Ai vrea să localizăm Pământul? După 
câteva clipe de tăcere, Pelorat se hotări să vorbească: 

— Glumeşti? 

— Nu. Să încercăm. 

Încercă, dar nu se-ntâmplă nimic. 


— Regret, zise Trevize. 

— Nu e acolo? Nu există Pământul? 

— Presupun că am gândit greşit comanda, deşi nu mi se 
pare posibil. Mai degrabă cred că Pământul nu este inclus 
pe lista pe care o are computerul la dispoziţie. 

— Ar putea figura sub un alt nume. 

Trevize prinse ideea din zbor: 

— Sub ce nume, Janov? 

Pelorat rămase tăcut şi, la adăpostul întunericului, Trevize 
zâmbi. Se gândi că o dată cu trecerea vremii exista 
posibilitatea ca lucrurile să se clarifice. Să mai aştepte 
puţin. Să nu forţeze lucrurile. Apoi, în mod deliberat, 
schimbă subiectul: 

— Mă întreb dacă am putea manipula timpul. 

— Timpul? Şi cum am putea face asta? 

— Galaxia se roteşte. Terminusului îi trebuie aproximativ 
jumătate de miliard de ani pentru a efectua o rotaţie 
completă de-a lungul circumferinței mari a Galaxiei. Stelele 
mai apropiate de centru termină această călătorie mult mai 
repede, desigur. S-ar putea ca în computer să existe date 
referitoare la mişcarea fiecărei stele faţă de gaura neagră 
centrală şi, dacă e aşa, vom comanda computerului să 
multiplice fiecare mişcare de milioane de ori astfel încât să 
facă vizibil efectul de rotaţie. Să încerc să-i comand asta. 

Comunică instrucţiunea şi nu putu să nu-şi simtă muşchii 
încordându-se sub efortul de voinţă pe care-l exercită, ca şi 
cum ar fi cuprins Galaxia în braţe şi ar fi accelerat-o, 
răsucind-o, obligând-o să se rotească, şi ar fi întâmpinat o 
rezistenţă uriaşă în această teribilă încercare. 

Galaxia se mişcă. Încet, maiestuos, ea se rotea în direcţia 
în care ar fi trebuit să se mişte pentru ca braţele spiralei să 
se strângă. Timpul se scurgea nebănuit de repede - un timp 
fals, artificial - şi în această mişcare stelele deveniră licăriri 
evanescente. 

Ici şi colo, unele dintre cele mai mari căpătară o culoare 
roşu înşhis, crescând în strălucire pe măsură ce redeveneau 


gigante roşii. lar apoi, o stea dintr-o aglomerare centrală 
explodă fără să scoată vreun sunet producând o văpaie 
orbitoare care, pentru o fracțiune de secundă, întunecă 
restul Galaxiei şi apoi se mistui. După aceea mai văzură o 
explozie într-unul dintre braţele spiralei, apoi alta, nu 
departe de prima. 

— Supernove, spuse Trevize cu o voce tremurătoare. 

Putea computerul să anticipeze cu precizie ce stele vor 
exploda şi când? Ori folosea doar un model simplificat care 
servea pentru a arata viitorul stelelor în termeni mai 
degrabă generali decât exacţi? 

Cu o voce gâtuită de emoție, Pelorat reuşi să îngaime: 

— Galaxia seamănă cu o vietate care se târăşte prin 
spaţiu. 

— Aşa e, spuse Trevize, dar am obosit. Dacă nu învăţ să 
transmit instrucţiuni cu mai puţin efort, nu voi putea 
continua jocul acesta prea multă vreme. 

Se desprinse. Galaxia îşi încetini mişcarea, apoi se opri, se 
înclină până reveni la poziţia laterală din care o văzuseră la 
început. 

Trevize închise ochii şi trase cu nesaţ aer în piept. Simţi 
cum lerminus se făcea tot mai mic în urma lor, în timp ce 
ultimele crâmpeie de atmosferă se răreau. Simţi toate 
navele aflate în spaţiul din jurul Terminusului. 

Nu-i trecu prin minte să verifice dacă se putea constata 
ceva neobişnuit în legătură cu vreuna dintre navele acelea. 
Exista oare o navă care să posede acţionare gravitică la fel 
ca şi nava lui şi a cărei traiectorie să o copieze pe a sa mai 
mult decât ar fi admis legile probabilității? 

— Oratorul. 

TRANTOR! 

Vreme de opt mii de ani fusese capitala unei puternice 
entităţi politice care cuprinsese o uniune mereu crescândă 
de sisteme planetare. Douăsprezece mii de ani după aceea 
devenise capitala unei entităţi politice care includea 


întreaga Galaxie. Constituia centrul, inima, chintesenţa 
Imperiului Galactic. 

Imperiul nu putea fi conceput fără ca mai întâi să te 
gândeşti la Trantor. 

Trantor nu atinsese apogeul dezvoltării sale decât atunci 
când destrămarea Imperiului devenise ireversibilă. De fapt, 
nimeni nu băgase de seamă că Imperiul îşi pierduse 
capacitatea de progres şi de a privi în exterior, deoarece 
Trantor era înveşmântat în metal strălucitor. 

Dezvoltarea culminase prin extinderea oraşului la 
dimensiunile întregii planete. Populaţia se stabilise (prin 
lege) la patruzeci şi cinci de miliarde şi singura suprafaţă 
acoperită de verdeață rămăsese în jurul Palatului Imperial 
şi a complexului compus din Biblioteca şi Universitatea 
Galactică. 

Suprafaţa de uscat şi apă era îmbrăcată în metal. Zonele 
fertile şi deşertice fuseseră de asemenea înghiţite şi 
transformate în aglomerări umane, adevărate jungle 
administrative, complexităţi computerizate, vaste spaţii de 
depozitare şi păstrare a alimentelor şi a pieselor de schimb. 
Lanţurile muntoase fuseseră retezate iar depresiunile 
nivelate. Nesfârşitele coridoare ale oraşului, săpate sub 
nivelul platourilor continentale şi al oceanelor se 
transformaseră în gigantice bazine subterane destinate 
acvaculturii - singura (şi neîndestulătoarea) sursă internă 
de hrană şi de minerale. 

Legăturile cu Lumile Exterioare, de la care Trantor îşi 
obținea resursele trebuincioase, depindeau de miile de 
spaţio-porturi, de zecile de mii de nave de luptă, de sutele 
de mii de nave comerciale; de milioanele de nave de 
transport. 

Nici un oraş de mărime comparabilă nu suferise asemenea 
transformări într-o perioadă de timp atât de scurtă. Nici o 
planetă din Galaxie nu folosise energia solară într-o 
asemenea măsură şi nici nu făcuse eforturi atât de 
disperate pentru a evacua căldura reziduală. Radiatoarele 


ajungeau până la straturile mai rarefiate ale atmosferei în 
timpul nopţii, şi erau readuse sub carapacea de metal a 
oraşului în cursul zilei. Planeta se rotea, iar radiatoarele se 
ridicau tot mai sus o dată cu căderea nopţii şi coborau 
încet-încet pe măsură ce lumina zilei creştea. Aşa se făcea 
că Trantor avea o asimetrie artificială care aproape că 
devenise simbolul său. 

Ajuns la un asemenea apogeu, Trantor conducea Imperiul! 

Îl conducea în mod ineficient, însă nimeni şi nimic n-ar fi 
fost în stare să guverneze bine. Imperiul era prea întins 
pentru a fi condus de pe o singură lume chiar sub domnia 
celui mai activ dintre împărați. Şi cum ar fi putut Trantor să 
guverneze cu succes când, în cursul secolelor de 
destrămare, coroana Imperială devenise obiect de 
tranzacţie între politicieni şireţi şi incompetenţi care nu 
vedeau mai departe de vârful nasului, iar birocraţia se 
transformase treptat într-o clasă de oameni coruptibili? 

Dar chiar şi în perioadele sale cele mai sumbre, exista 
ceva care făcea întreaga maşinărie să funcţioneze în 
continuare. Fără Trantor, Imperiul Galactic n-ar fi putut 
merge înainte. 

Imperiul se năruia neîncetat, dar atâta vreme cât Trantor 
rămânea în locul său, esenţa Imperiului se păstra şi-şi 
menținea un aer de mândrie, eternitate, tradiţie şi putere 
şi, de ce nu, de exaltare. 

Numai atunci când s-a produs ceea ce era de neconceput - 
când Trantor s-a prăbuşit şi a fost devastat, cetăţenii săi 
ucişi cu milioanele şi lăsaţi să moară de foame cu 
miliardele; când impunătoarea carcasă de metal a fost 
sfârtecată, găurită, topită sub atacurile flotei „barbare” - 
abia atunci s-a considerat că Imperiul se prâăbugşise. 
Supraviețuitorii fostei mari puteri au continuat să distrugă 
ceea ce mai rămăsese întreg şi, în decursul unei generaţii, 
din cea mai impunătoare planetă cunoscută de umanitate, 
Trantor devenise un neînchipuit vălmăşag de mine. 


Asta se întâmplase cu aproximativ două secole şi jumătate 
în urmă. Pentru restul Galaxiei, Trantor rămăsese în 
amintirea tuturor aşa cum fusese odinioară. Avea să dăinuie 
pe vecie ca scenă preferată a romanelor istorice, simbolul şi 
amintirea duioasă a trecutului, cuvântul îndrăgit în maxime 
precum: „loate drumurile stelare duc spre Trantor”, sau 
„Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de pe Trantor” 
sau „Cum frumosul şi urâtul tot aşa Trantor şi lutul”. 

Asta, pentru restul Galaxiei... 

Pentru Trantor, însă, acest lucru nu era adevărat. Trantor! 
Imaginea vechiului Trantor fusese uitată cu totul. Metalul 
de la suprafaţă dispăruse aproape complet. Trantor era 
acum o lume cu o populaţie redusă, formată din fermieri 
care produceau pentru ei înşişi, un loc unde rareori 
ajungeau nave comerciale care, atunci când soseau, nu 
erau primite cu multă bucurie. Însuşi cuvântul „Trantor”, 
încă folosit în mod oficial, dispăruse din limbajul oamenilor. 
Trantorienii o numeau acum „Comin”, ceea ce în dialectul 
lor ar fi reprezentat „Cămin” din Galactica Standard. 

Quindon Shandess se gândea la toate acestea şi la multe 
altele în timp ce stătea liniştit, într-o binecuvântată stare de 
semiadormire, în care putea să-şi lase mintea să 
hoinărească în voie. 

Era Prim Orator al celei de-a Doua Fundaţii de 
optsprezece ani şi, dacă gândirea lui avea să-şi păstreze 
vigoarea şi abilitatea de a continua războaiele politice, 
putea să-şi mai păstreze poziţia încă zece sau doisprezece 
ani. 

El era omologul, altfel spus, imaginea în oglindă a 
Primarului de pe Terminus, care cârmuia Prima Fundaţie, 
dar se deosebea foarte mult de acesta în toate privinţele. 
Primarul Terminusului era cunoscut în întreaga Galaxie, iar, 
ca urmare, Prima Fundaţie reprezenta „Fundaţia” pentru 
toate lumile. Primul Orator al celei de-a Doua Fundaţii era 
cunoscut doar colaboratorilor săi. 


Şi cu toate acestea, cea care deţinea adevărata putere, 
sub conducerea sa şi a predecesorilor săi, era cea de-a 
Doua Fundaţie. Prima Fundaţie deţinea întâietatea în 
domeniul puterii fizice, al tehnologiei şi al armelor. A Doua 
Fundaţie deţinea supremaţia în domeniul puterii mentale, 
al gândirii şi al capacităţii de control. În cazul oricărui fel de 
conflict între cele două, ce importanţă ar fi avut numărul de 
nave şi de arme aflat la dispoziţia Primei Fundaţii dacă a 
Doua Fundaţie controla gândirea celor care acționau navele 
şi armele? 

Dar cât se va mai putea bucura această putere secretă? 

Ca al douăzeci şi cincilea Prim Orator, purtase povara 
acestei îndatoriri mai multă vreme decât alţi predecesori. 
Oare nu s-ar cuveni să renunţe la poziţie şi să le facă loc 
aspiranţilor mai tineri? Unul dintre ei ar fi fost Oratorul 
Gendibal, cel mai dornic şi recent primit dintre membrii 
Mesei. Shandess era preocupat de întâlnirea din acea 
seară. Avea să aştepte cu acelaşi interes şi posibila preluare 
a funcţiei într-o buna zi? 

Răspunsul la această întrebare era că Shandess nu se 
gândea serios să-şi părăsească poziţia. Ţinea prea mult la 
ea. 

Rămânea pe loc pentru că, în ciuda vârstei înaintate, era 
perfect capabil să-şi onoreze îndatoririle. Albise, dar părul îi 
fusese dintotdeauna mai decolorat şi-l purta foarte scurt, 
astfel încât culoarea nu avea mare importanţă. Ochii îi erau 
albaştri spălăcit, iar îmbrăcămintea se conforma stilului 
auster al fermierilor de pe Trantor. 

Primul Orator putea cobori în mijlocul poporului Hamish, 
trecând neobservat, dar păstrându-şi totuşi puterile 
ascunse. Dacă îşi concentra mintea şi privirea putea 
determina oamenii să acţioneze conform dorințelor lui, fără 
ca mai târziu aceştia să păstreze vreo amintire despre ceea 
ce făcuseră. 

Rareori se întâmpla aşa ceva. Aproape niciodată. Regula 
de Aur a celei de-a Doua Fundaţii suna: „Să nu întreprinzi 


nimic decât dacă trebuie, iar când trebuie să acţionezi, 
ezită.” 

Primul Orator lăsă să-i scape un oftat uşor. Viaţa în vechea 
Universitate, în vecinătatea grandoarei încărcată de 
melancolia ruinelor Palatului Imperial, nu se putea să nu-l 
îndemne uneori să cugete la Regula de Aur. 

Pe vremea Marii Devastări, Regula de Aur fusese pusă la 
mare şi grea încercare. Nu se găsise nici o cale de salvare a 
Trantorului fără a sacrifica Planul Seldon privind 
întemeierea celui de-al Doilea Imperiu. Cruţarea vieţii a 
patruzeci şi cinci de miliarde ar fi reprezentat o atitudine 
umană, dar această alternativă însemna păstrarea Primului 
Imperiu, ceea ce n-ar fi dus decât la amânarea verdictului. 
Peste alte câteva secole s-ar fi ajuns la o distrugere şi mai 
mare şi probabil că niciodată nu s-ar mai fi putut întemeia 
al Doilea Imperiu. 

Primii Oratori de odinioară concepuseră vreme de zeci de 
ani Devastarea care fusese anticipată cu claritate, însă nu 
întrevăzuseră nici o soluţie, nici o modalitate de a asigura şi 
salvarea Trantorului şi impecabila constituire a celui de-al 
Doilea Imperiu. Fusese ales răul cel mai mic, iar Trantor 
pierise! 

La vremea aceea, membrii celei de-a Doua Fundaţii 
reuşiseră să salveze ca prin urechile acului complexul 
Universitate/Bibliotecă şi trebuie spus că şi această soluţie 
crease un sentiment de vinovăţie. Cu toate că nimeni nu 
putuse demonstra că păstrarea intactă a complexului 
contribuise la ridicarea meteorică a Catârului, unii intuiau 
că trebuia să existe o legătură între acestea. 

Asta era cât pe ce să năruiască toate planurile! 

Şi totuşi, după zecile de ani ale Devastării şi ale Catârului, 
sosise Secolul de Aur al celei de-a Doua Fundaţii. 

Înainte de asta, după moartea lui Seldon, membrii celei 
de-a Doua Fundaţii se îngropaseră în Bibliotecă precum 
cârtiţele, vreme, de peste două secole şi jumătate, în 
intenţia de a se da la o parte din calea susținătorilor 


Imperiului. Într-o societate îndreptându-se spre ruină şi 
căreia îi păsa din ce în ce mai puţin de Biblioteca Galactică, 
numită în fel şi chip, ei slujeau ca bibliotecari, iar instituţia 
căzuse în desuetudine, ceea ce se potrivea perfect 
scopurilor lor. 

Duceau o viaţă nedemnă şi umilă. Nu contribuiau decât la 
conservarea Planului, în timp ce departe, la capătul 
Galaxiei, Prima Fundaţie lupta din răsputeri să 
supravieţuiască împotriva atacurilor unor duşmani mai 
puternici decât ea, fără a primi ajutor din partea celei de-a 
Doua Fundaţii şi fără a avea măcar cunoştinţă de existenţa 
ei. 

A Doua Fundaţie a fost eliberată prin Marea Devastare - 
un alt motiv pentru care nimeni şi nimic n-a împiedicat 
Devastarea (tânărul Gendibal, care era curajos, afirmase 
recent că eliberarea fusese motivul principal). 

După Marea Devastare, Imperiul dispăruse şi, în vremurile 
ce urmaseră, supraviețuitorii de pe Trantor nu călcaseră 
nechemaţi pe teritoriul celei de-a Doua Fundaţii. Aceasta se 
îngrijise ca întregul complex Universitate/ Bibliotecă, rămas 
intact după Devastare, să supravieţuiască şi Marii Reînnoiri. 
Fuseseră păstrate şi ruinele Palatului. Metalul dispăruse de 
pe cea mai mare parte a lumii. Uriaşele şi nesfârşitele 
coridoare fuseseră acoperite, umplute, răsucite, distruse, 
uitate; toate se aflau acum sub stânci şi sol - cu excepţia 
acestui loc, unde metalul încă mai înconjura clădirile antice. 

Complexul putea fi asemuit unui impunător monument 
închinat măreției, un mausoleu al Imperiului, însă pentru 
poporul Hamish acestea erau locuri bântuite de duhuri, 
populate de stafii care nu trebuiau tulburate. Doar membrii 
Fundaţiei mai puneau piciorul prin coridoarele străvechi ori 
atingeau pereţii strălucitori din titan. 

Şi chiar şi aşa, din cauza Catârului care sosise pe Trantor, 
totul era cât pe ce să se năruiască. Ce s-ar fi întâmplat dacă 
el ar fi aflat adevărul despre lumea pe care o locuise o 
vreme? Armele lui fizice erau cu mult mai puternice decât 


cele aflate la dispoziţia celei de-a Doua Fundaţii, iar armele 
lui mentale aproape la fel de redutabile. Necesitatea de a 
nu întreprinde nimic în afară de ceea ce trebuia şi 
înţelegerea faptului că orice şansă de a câştiga o bătălie 
imediată putea purta în sine germenele unui eşec de 
proporţii mai mari, ar fi împiedicat a Doua Fundaţie să 
acţioneze. 

Şi dacă n-ar fi existat Bayta Darell şi acea acţiune 
fulgerătoare... Căci şi aceea se petrecuse fără intervenţia 
sau ajutorul celei de-a Doua Fundaţii. 

Iar după aceea, Secolul de Aur când, într-un fel sau altul, 
Primii Oratori ai vremii au găsit mijlocul prin care au putut 
deveni activi, punând capăt carierei de cuceritor a 
Catârului, controlându-i în cele din urmă gândirea, iar apoi 
oprind chiar Prima Fundaţie atunci când ea a început a fi 
bănuitoare şi din cale afară de curioasă privind natura şi 
identitatea celei de-a Doua Fundaţii. Preem Palver, al 
nouăsprezecelea şi cel mai de seamă Prim Orator, reuşise - 
nu fără sacrificii îngrozitoare - să îndepărteze toate aceste 
primejdii şi salvase Planul Seldon. 

De o sută douăzeci de ani încoace, a Doua Fundaţie era 
iarăşi ceea ce fusese odinioară, rămânând ascunsă într-o 
regiune de pe Trantor. Nu se mai ascundea de 
reprezentanţii Imperiului, ci de Prima Fundaţie, care era la 
fel de întinsă ca şi fostul Imperiu Galactic şi care dispunea 
de o forţă tehnologică mult mai puternică. 

În căldura plăcută, Primul Orator închise ochii şi alunecă 
uşor în starea aceea inexprimabilă în care putea trăi 
experienţe halucinatorii liniştitoare, când nici nu visa, dar 
nici nu gândea conştient. 

Se sfârşise cu atmosfera sumbră şi apăsătoare. Totul avea 
să fie bine. Trantor încă era capitala Galaxiei, pentru că a 
Doua Fundaţie se afla aici, mai puternică şi mai capabilă de 
a controla evenimentele decât fusese vreodată în stare 
chiar împăratul. 


Prima Fundaţie va fi încorsetată şi dirijată şi va acţiona 
cum se cuvine. Chiar de-ar avea cele mai grozave nave şi 
arme, ea n-ar putea întreprinde nimic atâta vreme cât 
conducătorii ei importanţi ar fi, la nevoie, controlaţi pe cale 
mentală. 

Iar al Doilea Imperiu se va naşte, dar nu va semăna cu 
primul. Va fi un Imperiu Federal, în care părţilor 
componente li se vor încredința apreciabile puteri de 
autoconducere, astfel încât să nu se manifeste puterea 
iluzorie a unui guvern militar şi centralizat, căruia, în fond, 
să-i lipsească autoritatea. Noul Imperiu va fi mai destins, 
mai suplu, mai flexibil, mai capabil de a rezista tensiunilor şi 
va fi întotdeauna dirijat - dar întotdeauna - de către 
oamenii neştiuţi ai celei de-a Doua Fundaţii. Trantor va fi în 
continuare capitala, mai puternică, datorită celor patruzeci 
de mii de psihoistorici, femei şi bărbaţi, decât fusese 
vreodată cu cele patruzeci şi cinci de miliarde de locuitori ai 
ei. 

Primul Orator se trezi brusc. Soarele coborâse spre 
asfinţit. Îi scăpase vreun murmur? Spusese ceva cu voce 
tare? 

Dacă a Doua Fundaţie trebuie să ştie mult şi să vorbească 
puţin, atunci Oratorii cârmuitori trebuiau să ştie cel mai 
mult şi să vorbească cel mai puţin. 

Zâmbi crispat. Era atât de tentant să devină patriot 
trantorian şi să considere că singurul scop al celui de-al 
Doilea Imperiu ţintea să aducă hegemonia Trantorului. 
Seldon atrăsese atenţia asupra primejdiei; anticipase până 
şi această posibilitate cu cinci secole înainte ca aşa ceva să 
se poată întâmpla. 

Primul Orator nu dormitase prea mult. Încă nu sosise ora 
audienței lui Gendibal. 

Shandess aştepta cu interes această întrevedere 
particulară. Gendibal era îndeajuns de tânăr ca să vadă cu 
ochi mai limpezi întregul Plan Seldon şi suficient de 
inteligent ca să înţeleagă ceea ce alţii n-ar fi reuşit. Şi nu 


putea fi exclusă posibilitatea ca Shandess să desprindă ceva 
nou din ceea ce avea tânărul de spus. 

Nimeni nu va şti vreodată cât de mult profitase Preem 
Palver - însuşi marele Palver - în ziua când tânărul Kol 
Benjoam, care nu împlinise încă treizeci de ani, venise să 
vorbească cu el despre căile posibile de a manipula Prima 
Fundaţie. Benjoam, socotit mult după aceea drept cel mai 
mare teoretician după Seldon, nu a scos o vorbă despre 
acea întâlnire în anii ce au urmat, însă a devenit cel de-al 
douăzeci şi unulea Prim Orator. Unii chiar atribuiau 
meritele mai mult lui Benjoam decât lui Palver pentru 
marile realizări din vremea administraţiei Palver. 

Shandess se amuză gândindu-se la ceea ce ar putea să-i 
comunice Gendibal. Era o tradiţie ca tinerii subtili să-şi 
expună întreaga teorie în chiar prima fază arunci când se 
aflau pentru prima oară singuri faţă în faţă cu Primul 
Orator. Neîndoios că niciodată nu solicitau acea primă 
audienţă pentru ceva lipsit de importanţă, căci dacă Primul 
Orator socotea că erau lipsiţi de argumente serioase, asta 
le putea distruge întreaga carieră. 

Patru ore mai târziu, Gendibal se afla în faţa lui. Tânărul 
nu părea stânjenit. Aştepta calm ca Shandess să înceapă 
discuţia. 

— Orator, ai solicitat audienţă într-o problemă importantă. 
N-ai vrea să mi-o expui în rezumat? 

lar Gendibal vorbi rar şi calm, de parcă ar fi povestit ce 
mâncase la masa de prânz: 

— Prim Orator, Planul Seldon este lipsit de sens! 

Lui Stor Gendibal nu-i trebuiau dovezi din partea altora 
care să întărească sentimentul propriei valori. Îşi amintea 
că aproape întotdeauna se dovedise altfel decât alţii. Nu 
împlinise nici zece ani când un agent, care intuise 
capacitatea lui de gândire, îl recrutase pentru a Doua 
Fundaţie. 

După aceea, în cursul anilor de studiu, obținuse rezultate 
remarcabile; fusese receptiv la psihoistorie la fel de uşor ca 


o navă care răspunde unui câmp gravitațional. Psihoistoria 
îl atrăsese, iar el se îndreptase către ea, citind textul lui 
Seldon referitor la problemele fundamentale, în vreme ce 
alţii de vârsta lui făceau eforturi ca să înţeleagă şi să 
folosească ecuaţiile diferenţiale. 

La cincisprezece ani intrase la Universitatea Galactică 
Trantor (după cum fusese rebotezată în mod oficial 
Universitatea Trantor), după o discuţie în cursul căreia, 
fiind întrebat care-i erau ambițiile, el răspunsese hotărât: 
„Să devin Prim Orator înainte de a împlini patruzeci de 
ani.” 

Nu îndrăznea să ţintească spre funcţia de Prim Orator fără 
pregătirea necesară. Într-un fel sau altul, dobândirea ei i se 
părea o certitudine, dar scopul lui era să ajungă la această 
învestitură în tinereţe. Chiar şi Preem Palver avusese 
patruzeci şi doi de ani când primise rangul. 

Expresia de pe chipul examinatorului se schimbase atunci 
când Gendibal afirmase acest lucru, dar tânărul îşi însuşise 
deja psiholimbajul şi putuse interpreta acea tresărire. La fel 
de bine ştia, de parcă examinatorul i-ar fi dat de ştire, că în 
dosarul lui va apare o scurtă menţiune, în sensul că va fiun 
student greu de controlat. 

Păi bineînţeles! Gendibal voia să fie greu de manipulat. 

Peste două luni avea să împlinească treizeci şi unu de ani 
şi făcea deja parte din Consiliul Oratorilor. Trebuia să mai 
aştepte cel mult nouă am până să poată deveni Prim Orator 
şi ştia că va reuşi. Această audienţă la actualul Prim Orator 
era de însemnătate crucială pentru planurile lui şi, în 
strădania de a lăsa o impresie deosebită, nu precupeţise 
nici un efort pentru a stăpâni la perfecţie psiholimbajul. 

Când doi Oratori ai celei de-a Doua Fundaţii comunică, 
limbajul lor nu seamănă cu nici un altul din Galaxie. Este, în 
aceeaşi măsură, un limbaj compus atât din gesturi 
evanescente şi cuvinte, precum şi din modele mentale 
schimbătoare, inteligibile doar lor. 


Un necunoscător ar putea prinde frânturi de vorbe când şi 
când, dar multe idei se transmit pe calea gândului, iar 
aceste comunicări ar rămâne intraductibile cuiva care nu 
este el însuşi Orator. 

Limbajul Oratorilor se bucura de avantajul rapidităţii şi al 
infinitelor nuanţări, dar păcătuia prin faptul că făcea 
aproape imposibilă ascunderea adevăratelor păreri. 

Gendibal îşi cunoştea propria opinie despre Primul Orator. 
Simţea că acesta trecuse de piscul puterii mentale. După 
aprecierea lui Gendibal, Primul Orator nu anticipa şi nici nu 
era pregătit să facă faţă vreunei crize şi-i lipsea 
clarviziunea de a o depăşi dacă aceasta avea să apară cu 
adevărat. În ciuda bunelor intenţii şi a amabilităţii lui, el era 
plămada din care se întrupează dezastrul. 

Gendibal trebuia să alunge toate acestea nu numai din 
cuvinte, gesturi şi expresii ale chipului, ci şi din propriile 
gânduri. Nu ştia în ce măsură va reuşi acest lucru, astfel ca 
Primul Orator să nu surprindă vreo aluzie. 

Lui Gendibal îi era deopotrivă de greu să ignore 
sentimentele pe care Primul Orator le nutrea faţă de el. 
Dincolo de bonomie şi de bunăvoință, vizibile şi destul de 
sincere, Gendibal putea detecta aerul uşor distant pe care-l 
creau îngăduinţa şi surâsul rece şi făcu un efort de 
autocontrol mental pentru a nu lăsa să se simtă vreun 
resentiment din această pricină, iar dacă i-ar fi scăpat 
vreun gest, el să fie cât mai neînsemnat. 

Primul Orator zâmbi şi se rezemă mai bine de spătarul 
jilțului. Nu-şi pusese picioarele pe birou, dar prin acest gest 
reuşise să lase să se întrevadă un amestec de siguranţă 
superioară şi amiciţie în care formalităţile sunt de prisos, 
ceea ce-l făcu pe Gendibal să fie nesigur în legătură cu 
efectul afirmației lui. 

Întrucât nu fusese invitat să ia loc, Gendibal simţi 
zădărnicia mişcărilor şi atitudinilor prin care-ar fi putut să- 
şi mascheze sau să-şi alunge nesiguranța. Era imposibil ca 
Primul Orator să nu înţeleagă acest lucru. 


— Planul Seldon este lipsit de sens? întrebă Shandess. Ce 
afirmaţie ieşită din comun! Ai cercetat Întâiul Radiant în 
ultima vreme, Orator Gendibal? 

— Îl studiez adesea, Prim Orator. E datoria mea s-o fac şi 
asta constituie o plăcere pentru mine. 

— Studiezi, întâmplător, doar acele porţiuni care cad în 
sarcina ta? Îl cercetezi în detaliile microscopice, adică un 
sistem de ecuaţii aici, o tendinţă de reglare colo? E deosebit 
de important, bineînţeles, însă eu l-am socotit întotdeauna 
drept un exerciţiu excelent pentru a înţelege întreaga 
dezvoltare. Studierea Întâiului Radiant pas cu pas e utilă, 
însă observarea lui ca un continent te poate inspira. Ca să-ţi 
mărturisesc un adevăr, Orator, nici eu nu l-am mai parcurs 
cam de multă vreme. N-ai vrea s-o facem împreună? 

Gendibal nu îndrăzni să zăbovească cu răspunsul. Trebuia 
să răspundă fără a se ofensa, pentru că altfel n-ar fi reuşit 
deloc în ceea ce-şi propusese: 

— Ar fi o onoare şi o plăcere, Prim Orator. 

Primul Orator apăsă pe o pârghie aflată pe o latură a 
biroului. În biroul oricărui Orator exista câte un Radiant, iar 
al lui Gendibal nu era cu nimic mai prejos decât cel pe care- 
| avea Primul Orator. A Doua Fundaţie devenise o societate 
egalitară în toate manifestările ei exterioare, mai precis, în 
cele neimportante. În realitate, singurul prerogativ oficial 
de care se bucura Primul Orator era acela ce rezulta din 
chiar titlul pe care-l purta: el vorbea întotdeauna primul. 

Camera se cufundă în beznă, dar aproape instantaneu 
întunericul deveni clar-obscur şi sidefat. Pereţii mai lungi ai 
camerei căpătară o culoare crem care crescu în 
luminozitate şi strălucire şi într-un târziu pe perete apărură 
ecuaţii scrise cu caractere ordonate şi atât de mici încât 
abia de puteau fi citite. 

— Dacă nu există vreo obiecţie, începu Primul Orator, 
lăsând să se înţeleagă de la sine că nici nu va fi admisă 
vreuna, vom reduce amplificarea pentru a putea vedea cât 
mai mult dintr-o singură privire. 


Scrisul ordonat se micşoră până ce caracterele deveniră 
subţiri cât firul de păr, vagi înşiruiri întunecate pe fundalul 
sidefat. 

Primul Orator atinse tastele unei mici console ataşată în 
braţul jilţului: 

— Vom aduce totul înapoi, către începuturi, pe vremea lui 
Hari Seldon şi vom crea o mişcare înceată de înaintare. Vom 
segmenta şuvoiul pentru a putea vedea doar câte o decadă 
din dezvoltare dintr-o privire. Asta dă un sentiment minunat 
de scurgere a istoriei, fără a fi deranjat de detalii. Tare-s 
curios să ştiu dacă ai făcut asta vreodată. 

— Exact în felul acesta n-am procedat, Prim Orator. 

— Ar trebui s-o faci. E un simţământ unic. Te rog să 
observi cât de răzlețe sunt liniile negre de la început. În 
cursul primelor decade nu exista şansa unor alte soluţii. 
Punctele de bifurcaţie cresc totuşi exponențial pe măsura 
trecerii timpului. Dacă n-ar fi faptul că, imediat ce este 
urmată o anumită ramificaţie, în viitor ar dispare o vastă 
reţea de alte ramificații, toată dezvoltarea aceasta ar 
deveni complet nemanevrabilă. Desigur, atunci când ne 
ocupăm de viitor trebuie să fim atenţi pe dispariţia căror 
ramificații ne bazăm. 

— Ştiu asta, Prim Orator. 

În răspunsul lui Gendibal răzbătu o notă de uşoară iritare 
pe care nu şi-o putu înfrâna. 

Primul Orator nu acordă importanţă acestui răspuns: 

— Observă, te rog, liniile şerpuitoare ale simbolurilor 
scrise cu roşu. Alcătuiesc un model. După toate 
probabilitățile, ele ar trebui să existe aleatoriu, întrucât 
fiecare Orator îşi câştigă locul graţie rafinamentelor pe 
care le adaugă Planului original. S-ar părea că, la urma 
urmei, nu se poate anticipa punctul în care poate fi 
adăugată fără probleme o astfel de corecție ori punctul în 
care un Orator anume încearcă să-şi impună propriile 
interese sau măiestria, şi, cu toate astea, de multă vreme 
am impresia că amestecul de negru, aparţinând lui Seldon, 


şi roşu, aparţinând Oratorilor, urmează o lege severă care 
depinde foarte mult de timp, dar prea puţin de alte 
elemente. 

Gendibal urmări fascinat cum scurgerea anilor şi a liniilor 
subţiri scrise în negru şi roşu se împleteau într-o țesătură 
aproape hipnotică. Modelul în sine nu însemna nimic. 
Importante erau simbolurile din care se compunea acest 
model. 

Ici şi colo îşi făcea apariţia câte-un pârâiaş, umflându-se, 
ramificându-se şi devenind proeminent, apoi prăbuşindu-se 
în el însuşi şi dispărând, acoperit de negru sau roşu. 

— Deviaţia albastră, zise Primul Orator, şi sentimentul de 
dispreţ pe care acesta îl stârni în mintea amândurora păru 
să-i unească. Trecem mereu prin situaţia asta şi vom 
ajunge, evident, la Secolul Deviaţiilor. 

Aşa se şi întâmplă. Se putea spune cu precizie momentul 
în care fenomenul distrugător pe care-l reprezentase 
Catârul apăruse şi cuprinsese întreaga Galaxie, pentru că 
Întâiul Radiant se întunecă dintr-o dată din pricina 
pârâiaşelor albastre şi ramificate, mai multe decât puteau fi 
stopate până când însăşi încăperea păru să devină albastră 
din cauza liniilor care se îngroşau şi încărcau peretele cu o 
poluare din ce în ce mai strălucitoare (poluare era singurul 
cuvânt potrivit). 

Totul crescu până într-un punct, apoi se stinse, se subţie şi 
liniile se adunară într-una singură vreme de un secol până 
să dispară cu totul. Când linia albastră se făcu nevăzută şi 
când Planul îşi recapătă culorile negru şi roşu, se văzu cu 
claritate intervenţia lui Preem Palver. 

Tot înainte, înainte... 

— Acesta este prezentul, remarcă Primul Orator cu o voce 
lipsită de griji. 

Înainte, spre viitor... 

Apoi apăru o îngustare într-un veritabil nod constituit din 
linii negre strâns întreţesute cu câteva linii roşii. 


— Iată întemeierea celui de-al Doilea Imperiu, spuse 
Primul Orator. 

Stinse Întâiul Radiant şi camera fu inundată de lumină 
obişuită. 

— A fost o experienţă emoţionantă. 

— Într-adevăr, zâmbi Primul Orator, văd că eşti foarte 
precaut nespunând pe nume acestei emoţii, pe care te 
străduieşti, de altfel, să nu o recunoşti. Nu-i nimic. Dă-mi 
voie să clarific câteva lucruri. În primul rând, vei băga de 
seamă absenţa aproape totală a Deviaţiei Albastre după 
epoca lui Preem Palver, cu alte cuvinte, în ultimele 
douăsprezece decenii. Vei constata, de asemenea, că nu 
există probabilitatea apariţiei unor Deviaţii care să 
depăşească clasa a cincea în cursul următoarelor cinci 
secole. Vei mai observa că noi am început extinderea 
modificărilor psihoistorice de detaliu până dincolo de 
întemeierea celui de-al Doilea Imperiu. După cum bine ştii, 
Hari Seldon, deşi un geniu care şi-a depăşit cu mult epoca, 
nu este şi nici n-ar putea fi atoateştiutor. Noi am adus 
îmbunătăţiri Planului. Cunoaştem cu mult mai mult despre 
psihoistorie decât ar fi putut el să ştie vreodată. Seldon şi-a 
încheiat calculele odată cu naşterea Imperiului, iar noi am 
mers şi mai departe. Mi-aş permite să spun, fără intenţia de 
a jigni pe cineva, că Hiper Planul, care trece dincolo de 
momentul întemeierii celui de-al Doilea Imperiu, este în 
mare măsură opera mea şi mi-a adus funcţia pe care o am 
în prezent. Îţi spun acestea pentru a fi scutit de vorbe de 
prisos din partea ta. Dacă ţii seama de toate acestea, cum 
reuşeşti să ajungi la concluzia că Planul Seldon este lipsit 
de sens? Nu are nici un punct slab. Simplul fapt că a 
supravieţuit Secolului Deviaţiilor, cu tot respectul pe care-l 
datorăm geniului lui Palver, constituie cea mai sigură 
dovadă că Planul nu are fisuri. Tinere, unde vezi slăbiciunea 
care te determină să etichetezi Planul drept lipsit de sens? 

Gendibal se ridică în picioare şi rămase neclintit: 


— Ai dreptate, Prim Orator. Planul Seldon nu are nici un 
punct slab. 

— Atunci, îţi retragi afirmaţia? 

— Nu, Prim Orator. Slăbiciunea lui este tocmai lipsa 
fisurilor. Perfecţiunea lui este fatală! 

Primul Orator îl privi impasibil pe Gendibal. Învăţase să-şi 
controleze expresia chipului şi se distră văzând inabiiitatea 
lui Gendibal în această privinţă. La fiecare replică, tânărul 
făcea tot ce-i stătea în putinţă să-şi ascundă sentimentele, 
dar de fiecare dată şi le dezvăluia complet. 

Shandess îl studie cu răceală. Era un tânăr slăbuţ cu puţin 
peste medie ca înălţime, cu buze subţiri şi mâini osoase, în 
veşnică agitaţie. Avea ochi negri, lipsiţi de umor, care acum 
păreau să ardă mocnit. 

Primul Orator ştia că-i va fi greu să-l convingă să-şi 
schimbe părerile: 

— Te exprimi prin paradoxuri, Orator. 

— Sună ca un paradox, Prim Orator, deoarece sunt foarte 
multe lucruri în Planul Seldon pe care le luăm drept 
infailibile şi le acceptăm fără să le analizăm. 

— Mai exact, ce pui la îndoială? 

— Însăşi baza Planului. Ştim cu toţii că Planul nu va 
funcţiona dacă natura ori chiar propria lui existenţă sunt 
cunoscute prea multor oameni al căror viitor îl anticipează. 

— Cred că Hari Seldon a înţeles acest lucru. Sunt chiar 
convins că a făcut din aceasta una din axiomele 
fundamentale ale psihoistoriei 

— El n-a anticipat Catârul, Prim Orator, şi, prin urmare, nu 
a putut anticipa măsura în care a Doua Fundaţie va deveni 
o obsesie pentru oamenii Primei Fundaţii imediat ce Catârul 
le evidenţiase importanţa ei. 

— Hari Seldon, porni să spună Primul Orator şi după un 
moment se cutremură şi tăcu. 

Înfăţişarea fizică a lui Hari Seldon era cunoscută tuturor 
membrilor celei de-a Doua Fundaţii. 


Pretutindeni erau prezente reproduceri ale lui, în două 
sau trei dimensiuni, fotografice sau holografice, în 
basorelief, şezând sau stând în picioare. Toate îl arătau în 
ultimii ani de viaţă. Toate înfăţişau un bătrân blajin cu 
chipul smochinit şi purtând semnele înţelepciunii vârstei, 
simbolizând chintesenţa geniului ajuns la apogeu. 

Dar Primul Orator îşi aminti acum că văzuse o fotografie 
rară care îl înfăţişa pe Seldon tânăr. Fotografia era ignorată 
pentru că a concepe un Seldon tânăr însemna aproape o 
contradicţie în termeni. Cu toate acestea, Shandess o 
văzuse şi îl străfulgeră gândul că Stor Gendibal semăna 
extraordinar de mult cu tânărul Seldon. 

Ridicol! Era exact felul de superstiție de care sufereau toţi 
oamenii din când în când, oricât de raţionali ar fi fost ei. Se 
lăsase înşelat de o asemănare trecătoare. Dacă ar fi avut 
fotografia în faţă, şi-ar fi dat seama pe dată că similitudinea 
era înşelătoare. Şi totuşi de ce îi trecuse ideea aceasta prin 
minte tocmai acum? 

Îşi reveni. Fusese o tresărire de o clipă, o rătăcire 
trecătoare a gândurilor, prea scurtă pentru a putea fi 
detectată de cineva care nu era Orator. Gendibal era liber 
s-o intrepreteze cum voia. 

— Hari Seldon, reluă el foarte hotărât, ştia bine că existau 
un număr infinit de probabilităţi pe care nu le putea 
anticipa şi tocmai din acest motiv a întemeiat a Doua 
Fundaţie. N-a anticipat nici apariţia Catârului, însă noi l-am 
recunoscut de îndată ce ne-a apărut în cale şi l-am oprit. N- 
am anticipat obsesia ulterioară a Primei Fundaţii în ceea ce 
priveşte existenţa noastră, dar am simţit-o când şi-a făcut 
simțită prezenta şi am oprit-o. În legătură cu acestea, ce 
posibile scăderi găseşti? 

— În primul rând, spuse Gendibal, obsesia Primei Fundaţii 
în ceea ce ne priveşte nu a încetat încă. 

Se simţea o uşoară lipsă de respect în vocea lui Gendibal. 
Observase tremurul din vocea Primului Orator (îşi dădu 


seama Shandess) şi-l interpretase drept incertitudine. 
Acestei atitudini trebuia să i se dea riposta cuvenită. 

Primul Orator interveni tăios: 

— Dă-mi voie să anticipez. Sunt oameni pe Prima Fundaţie 
care, comparând greutăţile inimaginabile ale primelor 
patru secole de existenţă cu calmul plat al ultimelor 
douăsprezece decenii, vor trage concluzia că aceasta nu se 
poate întâmpla decât dacă a Doua Fundaţie se îngrijeşte de 
bunul mers al Planului şi bineînţeles că ar fi îndreptăţiţi să 
creadă asta. Vor socoti că, la urma urmelor, a Doua 
Fundaţie nu a fost distrusă şi desigur vor avea dreptate să 
gândească astfel: De fapt, am primit rapoarte despre un 
tânăr de pe 'Terminus, capitala Primei Fundaţii, un înalt 
funcţionar guvernamental care este convins de toate 
acestea... Îmi scapă numele... 

— Golan Trevize, îl ajută Gendibal. Eu am observat primul 
această problemă în rapoarte şi tot eu am înaintat-o către 
biroul tău. 

— Da? făcu Primul Orator cu o politeţe exagerată. Şi cum 
se face că ţi-ai concentrat atenţia asupra lui? 

— Unul dintre agenţii noştri de pe Terminus a trimis un 
raport plicticos referitor la membrii recent aleşi în Consiliul 
lor - o lucrare de rutină transmisă către Oratori şi pe care 
toţi au ignorat-o. 

— Ai recunoscut un spirit contestatar, nu-i aşa? 

— Câtuşi de puţin, răspunse Gendibal înfoindu-se. Părea o 
persoană nestăpânită căreia îi place să facă tot soiul de 
lucruri ridicole, o descriere care mie nu mi se potriveşte. În 
orice caz, am solicitat un studiu mai amănunţit. Nu mi-a 
trebuit mult ca să-mi dau seama că ar fi putut deveni un 
material uman deosebit de valoros dacă ar fi fost recrutat la 
o vârstă fragedă. 

— Probabil, reveni Primul Orator, dar ştii că nu facem 
recrutări pe Terminus. 

— Ştiu bine asta. În orice caz, chiar fără pregătirea pe 
care-o avem noi, el dovedeşte o intuiţie neobişnuită. Dar, 


desigur, extrem de nedisciplinată. Prin urmare, n-am fost 
deosebit de surprins când el a înţeles că a Doua Fundaţie 
încă există. Lucrul acesta mi s-a părut totuşi îndeajuns de 
important pentru a trimite un raport către biroul tău 

— Să înţeleg din tonul tău că au apărut elemente noi în 
problema asta? 

— Graţie capacităţilor intuitive deosebit de dezvoltate, el a 
înţeles că noi existăm şi a folosit această descoperire într-un 
mod tipic pentru indisciplina care-l caracterizează şi, ca 
rezultat, a fost exilat de pe Terminus. 

Primul Orator făcu ochii mari: 

— Te-ai oprit brusc. Doreşti ca eu să interpretez 
semnificaţia. Fără a apela la computer, dă-mi voie să aplic o 
aproximare brutală a ecuaţiilor Seldon şi să deduc de aici 
că un Primar abil, capabil să bănuiască existenţa celei de-a 
Doua Fundaţii, preferă să nu ţină în preajmă un individ 
indisciplinat care e gata să strige ca să audă toată Galaxia şi 
astfel să avertizeze a Doua Fundaţie în legătură cu 
primejdia. Înţeleg că Branno cea de Bronz a socotit că 
Terminus se va simţi în siguranţă dacă Trevize va fi alungat 
de pe planetă. 

— Ar fi putut să-l întemniţeze pe Trevize ori să-l asasineze 
fără multă vâlvă. 

— După cum ştii, ecuaţiile nu sunt sigure atunci când se 
aplică indivizilor. Ele au valabilitate doar în cazul umanităţii 
luată ca masă. Prin urmare, comportamentul individual este 
imprevizibil şi putem presupune că Primarul, ca fiinţă 
umană, consideră întemnițarea, ca să nu mai vorbim de 
asasinat, drept un mijloc barbar şi rudimentar. 

O vreme Gendibal nu spuse nimic, păstrând o tăcere 
elocventă, atâta cât să-l facă pe Primul Orator să-şi piardă 
încrederea în sine, dar să nu declanşeze o izbucnire de 
furie. 

Calculă totul până la fracțiuni de secundă şi apoi spuse: 

— Nu aceasta este interpretarea mea. Cred că Trevize 
reprezintă, în acest moment, partea vizibilă a celei mai 


grave ameninţări prin care a trecut vreodată a Doua 
Fundaţie de la întemeierea ei, o primejdie chiar mai mare 
decât Catărul! 

Gendibal era satisfăcut. Forţa cu care-şi reprezentase 
punctul de vedere dăduse roade. Primul Orator nu se 
aşteptase la aşa ceva şi fusese luat pe nepregătite. Din 
acest moment, Gendibal avea să facă jocurile. Chiar dacă 
trecuse prin momente de cumpănă, toate îndoielile i se 
risipiră la următoarea remarcă a lui Shandess. 

— Asta are ceva în comun cu ideea că Planul Seldon e 
lipsit de sens? 

Gendibal jucă totul pe cartea certitudinii absolute, 
continuând pe un ton profesoral care să nu-i permită 
Primului Orator să-şi revină din starea de uimire: 

— Prim Orator, noi credem din adâncul inimii că Preem 
Palver a fost cel care a reaşezat Planul pe făgaşul său după 
cumplitele absurdităţi din Secolul Deviaţiilor. Studiază 
Întâiul Radiant şi vei constata că Deviaţiile nu au dispărut 
decât la două decenii după moartea lui Palver şi că de 
atunci încoace nu a mai apărut nici măcar una. Meritul ar 
putea fi atribuit Primilor Oratori de după Palver, dar acest 
lucru mi se pare improbabil. 

— Improbabil? Să admitem că niciunul dintre noi nu l-ar fi 
putut egala pe Palver, dar... de ce improbabil? 

— Prim Orator, îmi permiteţi să demonstrez? Folosind 
matematica psihoistorică, pot atâta cu claritate că şansele 
de dispariţie totală a Deviaţiei sunt infinit de mici pentru ca 
acest lucru să se fi petrecut printr-o intervenţie a celei de-a 
Doua Fundaţii. Poţi să mă întrerupi dacă nu ai timp sau 
dacă nu eşti dispus să asculţi o demonstraţie care ţi-ar 
solicita o jumătate de oră de atenţie încordată. Ca o 
alternativă, aş putea solicita o întrunire în plen a Mesei 
Oratorilor pentru a-mi susţine punctul de vedere. Dar 
pentru mine asta ar însemna o pierdere de vreme şi multe 
controverse neplăcute. 


— Da, şi o posibilă ştirbire a prestigiului meu. 
Demonstrează-mi acum. Dar te avertizez, şi Primul Orator 
făcu un efort eroic pentru a-şi recăpăta stăpânirea de sine, 
dacă ceea ce vei susţine va fi lipsit de orice valoare, nu vei 
scăpa uşor. 

— Dacă părerea mea se va dovedi stupidă, spuse Gendibal, 
cu o mândrie neascunsă care o domina pe a celuilalt, vei 
primi demisia mea pe loc. 

Totul dură, de fapt, cu mult peste jumătate de oră, pentru 
că Primul Orator, cu o îndârjire aproape sălbatică, puse la 
îndoială raţionamentele matematice. 

Gendibal economisi mult timp folosind cu îndemânare 
Micro-Radiantul său. Dispozitivul, care putea localiza 
holografic orice porţiune din vastul Plan, şi căruia nu-i 
trebuia nici ecran pentru protecţie şi nici consolă pentru 
birou, fusese introdus în uzul curent cu numai un deceniu în 
urmă, dar Primul Orator nu deprinsese încă arta de a-l 
manevra. Gendibal cunoştea acest lucru. Iar Primul Orator 
ştia că Gendibal era în temă. 

Gendibal agăţă dispozitivul de degetul mare al mâinii şi 
degetele ce-i rămăseseră libere jucară pe taste la fel ca pe 
un instrument muzical cu clape (scrisese chiar o mică 
lucrare privind această analogie). 

Ecuațiile pe care Gendibal le extrase (şi le găsi cu o 
uşurinţă dezarmantă) se mişcau încoace şi încolo şerpuind, 
şi însoţind comentariile sale. Putea obţine definiţii, dacă era 
necesar, stabili axiome, produce diagrame atât bicât şi 
tridimensionale (ca să nu mai menţionăm proiecţii ale 
relaţiilor multidimensionale). 

Comentariul lui Gendibal era limpede şi precis, şi convins, 
Primul Orator abandonă jocul. 

— Nu-mi amintesc să fi văzut vreo analiză de acest fel. Cui 
îi aparţine ideea? 

— Mie, Prim Orator. Am publicat elementele matematice 
de bază pa care le presupune. 


— Foarte ingenios, Orator Gendibal. Aşa ceva te va 
promova în cursa pentru postul de Prim Orator, în caz că 
voi muri... sau mă voi retrage. 

— Nu la asta m-am gândit când am proiectat programul, 
Prim Orator, dar pentru că nu întrevăd posibilitatea de a fi 
crezut, îmi retrag afirmaţia. M-am gândit la această situaţie 
şi sper că voi fi Prim Orator, pentru că cel ales pentru un 
asemenea post trebuie să urmeze un procedeu pe care 
numai eu îl înţeleg limpede. 

— Da, reveni Primul Orator, lipsa de modestie poate fi 
foarte periculoasă. Ce procedeu? Probabil că şi actualul 
Prim Orator l-ar putea urma. Dacă sunt prea bătrân pentru 
a face acest salt creator, cred că nu m-am ramolit într-atât 
încât să nu fiu în stare să urmez şi să înţeleg instrucţiunile 
pe care mi le-ai da. 

O capitulare elegantă şi, destul de surprins, Gendibal 
constată că nutrea un sentiment din ce în ce mai cald faţă 
de mai vârstnicul său înterlocutor pe măsură ce înţelesese 
că exact aceasta era intenţia Primului Orator. 

— Îţi mulţumesc, Prim Orator, pentru că voi avea mare 
nevoie de ajutorul tău. N-aş putea să-i conving pe membrii 
Mesei fără susţinerea ta înţeleaptă. (La eleganţă se 
răspunde cu eleganţă). Presupun, deci, că ai înţeles deja din 
demonstraţia mea că este imposibil ca Secolul Deviaţiilor să 
fi fost corectat graţie politicii noastre sau ca toate Deviaţiile 
să fi încetat de atunci încoace 

— Mi-e clar acest lucru, zise Primul Orator. Dacă aceste 
calcule matematice sunt corecte, atunci ar fi trebuit să 
anticipăm cu un grad variabil de certitudini şi reacţiile unor 
grupuri mici de oameni, chiar ale unor indivizi, pentru ca 
Planul să fi revenit la cursul firesc, aşa cum s-a întâmplat de 
altfel, şi pentru ca în prezent el să funcţioneze perfect, aşa 
după cum lasă impresia. 

— Întocmai. Întrucât matematica psihoistoriei nu permite 
aşa ceva, Deviaţiile n-ar fi trebuit să dispară ba, dimpotrivă, 
era cazul ca ele să-şi facă simțită prezenţa. Înţelegi, aşadar, 


ce gândeam atunci când am afirmat că punctul slab al 
Planului Seldon este însăşi perfecțiunea lui. 

Primul Orator începu să vorbească animat: 

— Ori Planul Seldon posedă Deviaţii, ori e ceva în neregulă 
în relaţiile tale matematice. Întrucât trebuie să recunosc că 
Planul Seldon nu a pus evidenţă Deviaţii de mai bine de un 
secol, rezultă că ceva nu merge în partea de matematică, 
numai că eu n-am constatat nici erori, nici judecăţi greşite. 

— Rău faci, interveni Gendibal, că excluzi o a treia soluţie. 
Planul Seldon nu prezintă Deviaţii şi, cu toate acestea, 
relaţiile matematice prin care am demonstrat că lipsa 
Deviaţiilor este imposibilă sunt corecte. 

— Nu prea înţeleg cea de-a treia soluţie. 

— Să presupunem că Planul Seldon este controlat cu 
ajutorul unei metode psihoistorice atât de avansate încât 
reacţiile unor grupuri umane mici - poate chiar ale unor 
indivizi - pot fi anticipate: o modalitate pe care noi, a Doua 
Fundaţie, nu o posedăm. Atunci şi numai arunci, calculele 
mele vor anticipa că Planul Seldon nu va suferi defel din 
cauza Deviaţiilor! 

O vreme (potrivit standardelor de pe a Doua Fundaţie), 
Primul Orator ramase îngândurat. Apoi spuse: 

— Judecând după expresia ta, nu există vreo metodă 
psihoistorică avansată care să ne fie cunoscută. Dacă nici 
eu, nici tu nu avem cunoştinţă de aşa ceva, sunt foarte 
puţine şanse ca vreun alt Orator sau grup de Oratori să fi 
dezvoltat o asemenea micropsihoistorie, dacă o pot numi 
astfel, şi să o fi ţinut ascunsă faţă de restul membrilor 
Mesei. De acord? 

— Da. 

— Atunci fie că analiza ta este greşită, fie că 
micropsihoistoria se află în mâinile unui grup din afara celui 
de-a Doua Fundaţii. 

— Exact, Prim Orator, aşa trebuie să stea lucrurile. 

— Poţi demonstra adevărul unei asemenea afirmaţii? 


— În mod formal nu pot, dar să ne gândim. N-a existat 
deja o persoană care să poată afecta Planul Seldon prin 
atenţia ce s-a acordat unui individ? 

— Presupun că te referi la Catâr. 

— Da, bineînţeles. 

— Era inevitabil ca el să producă perturbații. Problema ce- 
o avem în faţă este că Planul Seldon funcţionează prea bine, 
cu mult mai aproape de perfecţiune decât rezultă din 
relaţiile matematice. Ar fi nevoie de un Anti-Catâr, adică o 
persoană la fel de capabilă să răstoarne Planul ca şi 
Catârul, dar care să acţioneze dintr-un motiv opus, 
introducând perturbații, nu pentru a da Planul peste cap, ci 
pentru a-l face perfect. 

— Exact, Prim Orator. Îmi pare rău că nu mi-a venit mie în 
minte expresia asta. Ce a fost Catârul? Un mutant. Dar de 
unde a venit? Cum de-a devenit astfel? Nimeni nu are vreo 
idee. Ar mai putea fi şi alţii ca el? 

— Evident că nu. Singurul lucru care se cunoaşte cu 
certitudine despre Catâr se referă la sterilitatea lui. De aici 
şi numele. Sau crezi cumva că e vorba de un mit? 

— Nu mă refer la descendenţii Catârului. Nu s-ar putea ca 
acest Catâr să fi fost un membru cu un comportament 
aberant a ceea ce este sau, mai exact, a devenit acum - 
grupul apreciabil de oameni posedând puteri similare cu 
ale Catârului şi care din motive numai de ei ştiute, nu 
perturbează Planul Seldon ci, dimpotrivă, îl sprijină? 

— Dar, pentru numele Galaxiei, de ce l-ar sprijini? 

— Dar noi de ce-o facem? Şi noi plănuim un al Doilea 
Imperiu în care noi vom lua hotărârile sau, mai precis, 
descendenţii noştri intelectuali. Dacă un alt grup sprijină 
Planul mai eficient decât noi, nu se poate ca ei să lase în 
seama noastră luarea hotărârilor. Ei vor hotări, dar care va 
fi țelul final? N-ar fi cazul să încercăm să aflăm în ce fel de 
Imperiu vor să ne arunce? 

— Şi cum ţi-ai propus să afli? 


— Ei, bine, Primarul Terminusului de ce l-a exilat pe 
Trevize? Procedând astfel, ea permite unei persoane 
potenţial periculoase să se deplaseze liber prin Galaxie. Nu 
pot crede că face asta din motive umanitare. Istoric 
vorbind, cârmuitorii Primei Fundaţii au acţionat 
întotdeauna în mod realist, ceea ce de obicei înseamnă că 
au făcut abstracţie de „moralitate”. Unul dintre eroii lor, 
Salvor Hardin chiar dădea sfaturi contrare moralei. Nu, nu 
cred că Primarul a acţionat sub constrângerea unor agenţi 
ai Anti-Catârului, ca să folosesc expresia ta. Cred că Trevize 
a fost recrutat de aceştia şi bănuiasc că reprezintă vârful de 
lance al marelui pericol care ne paşte. Un pericol de 
moarte. 

— Pe numele lui Seldon, spuse Primul Orator, s-ar putea să 
ai dreptate. Dar cum vom reuşi să-i convingem pe membrii 
Mesei de existenţa acestei primejdii? 

— Prim Orator, nu-ţi subestima calităţile. 

— Pământul. 

TREVIZE era înfierbântat şi iritat. El şi Pelorat se aflau în 
mica sufragerie şi tocmai terminaseră masa de prânz. 

— Suntem în spaţiu doar de două zile, spuse Pelorat, şi mă 
simt în largul meu, deşi mi-e dor de aer proaspăt şi curat, 
de natură şi de multe altele. Ciudat! Nici nu băgăm în 
seamă toate acestea atunci când le aveam la îndemână. 
Bine totuşi că am la mine o întreagă bibliotecă sau, mai 
precis, ceea ce este importanti. Şi acum nici nu-mi mai este 
teamă de spaţiu. Uimitor! 

Trevize îşi drese glasul şi făcu un gest evaziv. Gândurile îi 
erau în cu totul altă parte. 

Pelorat continuă imperturbabil: 

— Departe de mine ideea de a te supăra, Golan, dar am 
impresia că nu mă asculţi. N-aş putea susţine că sunt un om 
deosebit de interesant, ci mai degrabă pisălog. Pari 
preocupat de cu totul alte probleme. Avem necazuri? Poţi 
să-mi spui fără menajamente. Nu c-aş putea face mare 


lucru, dragul meu prieten, dar te asigur că nu voi intra în 
panică. 

— Necazuri? 

Trevize părea să fi lăsat deoparte gândurile ce-l frământau 
şi se încruntă uşor. 

— Mă refer la navă. E un model nou, aşa că-mi închipui că 
s-ar fi putut întâmpla ceva rău. (Şi spunând acestea, Pelorat 
îşi îngădui să zâmbească nesigur.) 

Trevize scutură hotărât din cap: 

— Ce prostie din partea mea să te las pradă nesiguranţei, 
Janov. Nava nu are nimic. Funcţionează perfect. Numai că 
eram în căutarea unui hiperreleu. 

— Aha, înţeleg. Adică, nu prea pricep. Ce este acela un 
hiperreleu? 

— Păi, să-ţi explic, Janov. Eu sunt în legătură cu Terminus. 
Mai precis, pot lua legătura oricând cu Terminus, iar cei de 
acolo pot comunica cu noi. Ei cunosc situarea în spaţiu a 
navei prin observarea traiectoriei ei. Şi chiar dacă n-ar face 
asta, ne-ar putea detecta cercetând spaţiul apropiat şi 
căutând o masă care să indice prezenţa unei nave sau a 
unui meteorit. Dar ar mai detecta şi un model energetic, iar 
acesta i-ar ajuta să deosebească nu numai o navă de un 
meteorit, ci chiar să identifice o navă anume, pentru că nu 
toate navele utilizează energia în mod identic. Într-un fel, 
modelul nostru rămâne caracteristic, indiferent ce 
instrumente sau aparate electrice folosim sau nu. Desigur 
se poate întâmpla ca nava să fie necunoscută, dar dacă e 
vorba de o navă al cărui model energetic este cunoscut pe 
Terminus - ca în cazul nostru - ea poate fi identificată 
imediat după detectare. 

— Golan, mi se pare că progresul civilizaţiei nu-i altceva 
decât un exerciţiu de îngrădire a intimităţii. 


— S-ar putea să ai dreptate. Totuşi, mai devreme sau mai 
târziu, va trebui să ne mişcăm prin hiperspaţiu, altfel vom fi 
condamnaţi să rămânem pentru tot restul vieţii la un 
parsec, cel mult doi, depărtare de Terminus. Dacă-i aşa, nu 
vom putea porni în călătorie interstelară. Pe de altă parte, 
în trecerea prin hiperspaţiu, suferim o discontinuitate în 
spaţiul obişnuit. Trecem de aici până dincolo - şi când spun 
dincolo, mă refer la o distanţă de sute de parseci uneori - 
într-o fracțiune de timp trăit. Ne trezim deodată la o 
distanţă enormă faţă de locul iniţial, pornind într-o direcţie 
care este greu de anticipat şi, practic, nu mai putem fi 
detectaţi... 

— Înţeleg. Aşa e. 

— ... decât dacă la bord este instalat un hiperreleu. 
Hiperreleul transmite un semnal prin hiperspaţiu - un 
semnal caracteristic acestei nave - iar autorităţile de pe 
Terminus ştiu tot timpul unde ne aflăm. După cum vezi, cu 
asta am răspuns la întrebarea ta. N-ar exista nici un loc din 
Galaxie unde să ne putem ascunde şi oricâte Salturi am 
face prin hiperspaţiu tot n-am scăpat nedetectaţi. 

— Golan, dar lămureşte-mă şi pe mine, spuse Pelorat fără 
grabă, nu avem nevoie de protecţia Fundaţiei? 

— Ba da, Janov, dar numai când cerem noi aşa ceva. 
Spuneai mai devreme că progresul civilizaţiei înseamnă 
îngrădirea intimităţii. Ei, bine, eu nu vreau să fiu atât de 
evoluat. Vreau libertatea de a călători după voia mea, fără a 
fi detectat, până când voi avea nevoie de protecţie. Aşa că 
m-aş simţi mai bine, cu mult mai bine, dacă n-ar exista un 
hiperreleu la bord. 

— Golan, ai găsit aşa ceva? 

— Nu, încă nu. Dacă l-aş găsi, poate-aş reuşi să-l fac 
inoperant. 

— Dacă l-ai vedea ai putea să-l recunoşti? 

— Asta-i una din probleme. S-ar putea întâmpla să nu-l 
recunosc. În general, ştiu cum arată un hiperreleu şi mai 
ştiu şi cum să testez un obiect cu înfăţişare dubioasă, numai 


că nava e un model de ultimă oră, proiectat pentru misiuni 
speciale. S-ar putea ca hiperreleul să fi fost încorporat în 
proiectarea generală în aşa fel încât prezenţa lui să nu bată 
la ochi. 

— Pe de altă parte, poate că nici nu există aşa ceva şi de 
aceea nu l-ai descoperit. 

— Nu îndrăznesc să presupun asta şi nici nu mă încântă 
ideea de a efectua un Salt până nu aflu. 

Pelorat părea lămurit: 

— Nu-mi explicam sentimentul că parcă am pluti în derivă. 
Chiar mă întrebam de ce n-am făcut un Salt. Am auzit 
despre Salturi, să ştii. Ca să fiu cinstit, ideea m-a cam 
speriat, şi-mi făceam gânduri c-o să-mi ordoni să mă leg de 
scaun, să iau vreo pastilă sau ceva de felul ăsta. 

Tvevize îşi îngădui un zâmbet: 

— Nu-i nevoie să te alarmezi. Asta se făcea odinioară. Pe o 
navă ca asta, laşi totul în seama computerului. Îi transmiţi 
instrucţiuni, iar el face restul. Nici nu ţi-ai da seama că se 
petrece ceva neobişnuit dacă n-ai observa că imaginea 
spaţiului s-ar schimba brusc. Dacă ai văzut vreodată o 
proiecţie de diapozitive, ştii ce se întâmplă când un 
diapozitiv este proiectat în locul altuia. Cam aşa e şi cu 
Saltul. 

— Vai de mine! Şi chiar nu simţi nimic? Ciudat! Sunt cam 
dezamăgit. 

— Eu nu am simţit niciodată ceva anume, iar navele pe 
care m-am aflat nu erau atât de perfecţionate ca a noastră. 
Dar nu numai din cauza hiperreleului n-am efectuat Saltul. 
Trebuie să ne mai îndepărtăm puţin de Terminus şi de 
soarele lui. Cu cât ne afăm mai departe de orice corp ceresc 
cu masă mare, cu atât e mai uşor să controlezi Saltul şi să 
reintri în spaţiu exact pe coordonatele pe care ţi le-ai 
propus. În cazuri extreme, poţi risca un Salt când te afli 
doar la două sute de kilometri de suprafaţa unei planete şi 
să crezi orbeşte că vei avea norocul ca totul să se termine 
cu bine. Întrucât în Galaxie există mai mult spaţiu liber 


decât ocupat, te poţi baza pe şansă. Iar în limite rezonabile, 
cu toate astea, există oricând posibilitatea ca factorii 
neprevăzuţi să provoace reintrarea la distanţă de câteva 
milioane de kilometri de o stea mare sau chiar în miezul 
Galaxiei, iar în cazul acesta te faci scrum cât ai clipi. Cu cât 
eşti mai departe de mase cereşti, cu atât scade 
probabilitatea apariţiei acestor factori şi a incidentelor 
nedorite. 

— Dacă aşa stau lucrurile, îţi recomand să fii prevăzător. 
Nu ne zoreşte nimeni. 

— Exact. Mai ales că ţin morţiş să descopar hiperreleul 
înainte de a face vreo manevră. Ori măcar să mă conving că 
nu avem aşa ceva la bord. 

Trevize păru să se lase din nou furat de visare şi Pelorat, 
ridicând puţin glasul pentru a-i abate gândurile de la 
problema care nu-i dădea pace, întrebă: 

— Cât timp mai avem? 

— Poftim? 

— Voiam să spun, când ai face Saltul dacă hiperreleul nu 
te-ar preocupa atât de mult, dragul meu prieteni? 

— La viteza actuală şi la traiectoria pe care o urmăm, aş 
zice că în a patra zi a călătoriei. Voi afla momentul optim cu 
ajutorul computerului. 

— Atunci îţi mai rămân două zile pentru căutări. Pot să-ţi 
dau o sugestie? 

— Te rog. 

— În munca mea, foarte diferită de a ta, desigur, dar 
putem generaliza, am descoperit că dacă te concentrezi 
prea intens asupra unei anume probleme, există riscul de a 
da greş. Mai bine o laşi deoparte şi discuţi despre cu totul 
altceva, iar subconştientul, despovărat de încordare, s-ar 
putea să-ţi ofere soluţia problemei. 

Pentru o clipă, Trevize îl privi agasat, apoi râse: 

— Chiar, de ce nu? Spune-mi, Profesore, ce ţi-a stârnit 
interesul pentru Pământ? Cum de-ai ajuns la ideea asta 


bizară a existenţei unei planete de pe care a pornit 
umanitatea? 

— Ehei! făcu Pelorat şi clătină din cap, auzind cuvântul 
care-i trezea atâtea amintiri. E mult de-atunci. Mai bine de 
treizeci de ani. În colegiu mă bătea gândul să devin biolog. 
Mă interesa în mod deosebit, variaţia speciilor pe diferite 
lumi. Variația, după cum ştii, dar bănuiesc că n-ai de unde, 
aşa că sper să nu te superi dacă-ţi spun, este foarte mică. 
Toate formele de viaţă din întreaga Galaxie - cele pe care le 
cunoaştem în prezent, mai precis - au în comun o structură 
chimică bazată pe apă, proteine şi acid nucleic. 

— Eu am urmat colegiul militar, unde se punea mare preţ 
pe nucleonică şi gravitică, dar nu m-am specializat în 
domeniile astea. Oricum, am idee despre bazele chimice ale 
vieţii. Ni s-a predat că apa, proteinele şi acizii nucleici 
constituie singura bază care permite apariţia formelor de 
viaţă. 

— Socot că asta este o concluzie nejustificată. E mai sigur 
să afirmi că nu s-au descoperit încă alte forme de viaţă sau, 
în orice caz, n-au fost recunoscute ca atare, şi gata. 
Surprinde mai ales faptul că speciile indigene, adică 
speciile găsite doar pe o anume planetă şi pe altele nu, sunt 
puţine la număr. Majoritatea speciilor existente, inclusiv 
Homo sapiens, sunt distribuite pe toate sau pe majoritatea 
lumilor locuite ale Galaxiei şi se înrudesc foarte mult din 
punct de vedere chimic, fiziologic şi morfologic. Pe de altă 
parte, formele indigene sunt extraordinar de diferite, atât 
faţă de formele mai răspândite, cât şi una faţă de alta. 

— Bine, şi ce importanţă are asta? 

— lată concluzia la care am ajuns; o singură lume din 
Galaxie, doar una, diferă de restul lumilor. Zeci de milioane 
de lumi din Galaxie, nimeni nu ştie cu exactitate numărul 
lor, au creat forme de viaţă. Simplă, sărăcăcioasă, fragilă - 
nu deosebit de variată, nu uşor de păstrat şi cu o 
răspândire limitată. O lume, una singură, a creat forme de 
viaţă în milioane de specii, asta-i sigur; unele dintre ele 


foarte specializate, înalt dezvoltate, deosebit de capabile de 
înmulţire şi răspândire pe arii mari, care ne includ şi pe noi. 
Suntem îndeajuns de inteligenţi pentru a construi o 
civilizaţie, pentru a dezvolta zborul hiperspaţial; şi pentru a 
coloniza Galaxia şi pentru a ne extinde în Galaxie, am dus 
pretutindeni multe alte forme de viaţă, forme înrudite între 
ele şi chiar cu noi... 

— Dacă mă gândesc mai bine, spuse Trevize cu un aer 
aproape nelăsător, cred că e absolut normal. Mai precis, 
trăim într-o Galaxie umană. Dacă presupunem că totul a 
început pe o singură lume, atunci aceea lume ar trebui să 
fie diferită. Şi de ce nu? Probabilitatea ca viaţa să se 
dezvolte într-un mod atât de divers trebuie să fie foarte 
redusă - probabil de una la o sută de milioane - aşa încât s- 
ar putea ca totul să fi apărut pe o lume capabilă de a crea 
viaţă, una dintr-o sută de milioane. Una trebuia sa existe. 

— Dar ce a făcut ca acea lume să fie atât de diferită faţă de 
celelalte? întrebă Pelorat însufleţit. Care au fost condiţiile 
care au contribuit la unicitatea ei? ... 

— Probabil că şansa, pur şi simplu. La urma urmelor, 
fiinţele umane şi formele de viaţă pe care le-au luat cu ele 
există acum pe zeci de milioane de planete care pot oferi 
condiţii propice vieţii, prin urmare toate acele lumi trebuie 
să fie destul de bune. 

— Nu! După ce specia umană a evoluat, a dezvoltat o 
tehnologie şi s-a călit în lupta aspră pentru supravieţuire, 
ea a putut să se adapteze la viaţa de pe orice lume care 
prezenta condiţii cât de cât prielnice vieţii, ca Terminus, 
bunăoară? Dar poţi să-ţi imaginezi viaţă inteligentă 
dezvoltându-se pe Terminus? Când Terminus a fost ocupat 
pentru prima oară de fiinţe umane pe vremea 
Enciclopediştilor, cea mai înalt evoluată formă de viaţă 
vegetală era un soi de muşchi fixat pe roci; cele mai 
evoluate forme de viaţă animală oceanică erau de genul 
coralilor, iar pe uscat organisme de tipul insectelor. Noi le- 
am distrus aproape complet şi am populat marea şi uscatul 


cu peşti, iepuri şi capre, ierburi şi cereale şi arbori, şi aşa 
mai departe. N-am păstrat nimic din viaţa indigenă decât în 
grădini zoologice şi acvarii. 

— Hmm! făcu Trevize. 

Pelorat amuţi şi rămase cu privirea aţintită la el, apoi oftă 
şi constată: 

— Nu prea te atrage subiectul, aşa-i? Nici nu mă miră! 
Oricum, cu greu aş putea găsi pe cineva care să mă asculte. 
Cred că eu sunt de vină. Nu reuşesc să-l fac atractiv, cu 
toate că pe mine mă interesează atât de mult. 

— Ba e interesant, se dezvinovăţi Trevize. Serios. Dar la ce 
bun toate astea? 

— Nu te intrigă faptul că din punct de vedere ştiinţific ar fi 
interesant să studiezi o lume care a dat naştere singurului 
sistem ecologic echilibrat şi înfloritor pe care l-a cunoscut 
Galaxia? 

— Poate, dacă aş fi biolog. Dar nu sunt. le rog să mă ierţi. 

— Nu face nimic, dragă prietene. Problema e că n-am 
întâlnit biologi pe care să-i intereseze ideea. Îţi spuneam că 
voiam să-mi dau licenţa în biologie. I-am expus problema 
profesorului meu şi chiar şi el a manifestat indiferenţă. Ba 
încă mi-a recomandat să-mi îndrept atenţia asupra unei 
probleme practice. Asta m-a dezgustat într-atât, încât mi- 
am luat lucrarea de licenţă la istorie, care devenise 
pasiunea mea încă de pe vremea adolescenţei şi-am 
abordat „Problema Originii” din punctul acesta de vedere. 

— Asta cel puţin ţi-a dat de lucru toată viaţa, aşa că, într- 
un fel, trebuie să-i fii recunoscător profesorului care s-a 
dovedit atât de îngust la minte. 

— Da, cred c-ar fi bine să privesc lucrurile şi în lumina 
asta, mai ales că munca mă pasionează şi nu mă oboseşte 
niciodată. Dar tare mult aş vrea ca problema să te preocupe 
şi pe tine. Am tot timpul impresia că vorbesc la pereţi. 

Trevize izbucni într-un hohot sănătos de râs. Chipul până 
atunci calm al lui Pelorat se întunecă, semn că se simţise 
jignit: 


— De ce râzi de mine? 

— Nu râd de tine, Janov, îl linişti Trevize, ci de propria mea 
mărginire. Şi, ca să-ţi iei o piatră de pe inimă, îţi rămân 
profund recunoscător. Să ştii c-ai avut dreptate. 

— Ocupându-mă de originea umanităţii? 

— Nu, nu de aceea... Dar şi pentru asta... De fapt, voiam 
să spun că ai avut dreptate când mi-ai sugerat să nu mă mai 
preocupe atât problema mea şi să mă gândesc la altceva. 
Am reuşit. În timp ce vorbeai despre modul în care a 
evoluat viaţa, mi-am dat seama că ştiu cum pot găsi 
hiperreleul, dacă există aşa ceva pe navă. 

— A, despre asta era vorba?! 

— Da, sigur! Asta e monomania mea acum. Am căutat 
hipereleul acela de parcă m-aş fi aflat pe vechea navă- 
şcoală, studiind fiecare-părticică a navei din ochi, încercând 
să găsesc ceva care să iasă în evidenţă. Uitasem că nava 
noastră e produsul a mii de ani de evoluţie tehnologică. 
Înţelegi? 

— Nu prea, Golan. 

— Avem computer la bord. Cum de-am uitat? 

Porni spre camera sa, făcându-i semn cu mâna lui Pelorat 
să-l urmeze. 

— Trebuie doar să încerc să comunic, zise el, stabilind 
contactul cu computerul. 

N-avea decât să facă o încercare de a contacta Terminusul, 
care acum se afla la mii de kilometri distanţă. 

Contact! Comunică! Avu senzaţia că terminaţiile nervoase 
se prelungesc, pornind spre depărtări cu o iuţeală 
uimitoare - viteza luminii, bineînţeles - pentru a stabili 
legătura. 

Trevize avu impresia că atinge - sau, mai degrabă că simte 
- nu, nici asta nu era senzaţia - ci... dar, oricum, n-avea 
importanţă, pentru că acest simţământ nu-şi găsea 
echivalentul în cuvinte. 

Era conştient de prezenţa învăluitoare a Terminusului şi, 
deşi distanţa dintre el şi planetă creştea cu circa douăzeci 


de kilometri pe secundă, legătura rămase vie de parcă 
planeta şi nava nu se mişcau deloc, ci le despărţeau doar 
câţiva metri. 

Nu scoase un cuvânt. Întrerupse contactul. Testase doar 
principiul comunicării, nu voia să comunice în mod activ. 

La distanţă de opt parseci, adică în imediata apropiere, 
potrivit standardelor Galactice, se află Anacreon, cea mai 
apropiată planetă mare. Pentru a transmite un mesaj prin 
sistemul valabil pentru Terminus şi pentru a primi un 
răspuns i-ar trebui cincizeci şi doi de ani. 

Contactează Anacreon! Gândeşte-te la Anacreon! 
Imaginează-ţi-o cât mai limpede. Îi cunoşti poziţia faţă de 
Treminus şi faţă de miezul Galaxiei; i-ai studiat 
planetografia şi istoria; ai rezolvat probleme militare în 
care era necesar să recucereşti Anacreonul (în cazul, cu 
totul improbabil, că ar fi fost ocupat de vreun duşman). 

O, spaţiu! Doar ai fost pe Anacreon. 

Imaginează-ţi-l! Vizualizează-l! Vei simţi că te afli acolo 
prin mijlocirea hiperreleului. 

Nimic! Terminaţiile nervoase vibrară şi nu reuşiră să 
ajungă niciunde. 

Trevize se deconectă brusc: 

— N-avem hiperreleu pe Far Star. Absolut sigur nu. Şi mă 
întreb cât timp mi-ar fi trebuit să ajung la concluzia asta 
dacă nu-ţi urmam sfatul. 

În loc să fie şocat la aflarea acestei veşti, Pelorat radia de 
fericire: 

— Mă bucur că ţi-am fost de ajutor. Asta înseamnă că vom 
face un Salt? 

— Nu, vom aştepta încă două zile, pentru mai multă 
siguranţă. Trebuie să ne îndepărtăm de mase mari, sau ai 
uitat? În mod obişnuit, ţinând seama că ne aflăm pe o navă 
nouă, încă neîncercată, şi pe care nu o cunosc în 
amănunţime, probabil că voi avea nevoie de două zile ca să 
calculez exact procedura, mai precis, hiperpropulsia. Am 
totuşi senzaţia că totul va fi făcut de computer. 


— Vai de noi! Am impresia că o să ne cam plictisim. 

— Să ne plictisim? exclamă Trevize şi un zâmbet îi lumină 
chipul. Nici vorbă de-aşa ceva! Janov, vom discuta despre 
Pământ. 

— Serios? întrebă Pelorat nevenindu-i să creadă. Încerci 
să-i faci pe plac unui bătrân? Frumos din partea ta. Chiar 
foarte frumos. 

— Ei, asta-i acum! Janov, voi încerca să recuperez timpul 
pierdut. Ai reuşit să mă converteşti. Ca rezultat al celor 
spuse de tine, am înţeles dintr-o dată că Pământul devine 
mai important, de departe cel mai interesant şi mai 
acaparator lucru din întregul Univers. 

Cu siguranţă că în momentul în care Pelorat îşi expusese 
punctul de vedere în legătură cu Pământul, Trevize fusese 
străfulgerat de o idee. Nu reacţionase imediat fiindcă n- 
avea în minte decât problema hiperreleului. Iar în clipa 
când aflase răspunsul la întrebarea care-l chinuia, 
înţelesese totul. 

Probabil că cea mai cunoscută afirmaţie a lui Seldon în 
legătură cu cea de-a Doua Fundaţie era cea care o plasa „la 
celălalt capăt al Galaxiei” faţă de Terminus. Seldon dăduse 
chiar şi un nume acelui loc: „Capătul Stelei”. 

Ideea se regăsea şi în relatarea lui Gaal Dornick despre 
procesul desfăşurat în faţa curţii imperiale. „Capătul 
celălalt al Galaxiei” - acestea fuseseră chiar cuvintele pe 
care Seldon i le spusese lui Dornick şi din ziua aceea ele 
deveniseră un subiect ce dădea naştere controverselor. 

Dar ce lega oare un capăt al Galaxiei de „celălalt capăt”? 
Era vorba de o linie dreaptă, o spirală, un cerc, sau de cu 
totul altceva? 

lar acum, ca într-o străfulgerare orbitoare, Trevize 
înţelese limpede că afirmaţia nu se referea la o linie sau la o 
curbă care trebuia sau putea fi trasată pe harta Galaxiei. 
Aluzia era cu mult mai subtilă. 

Rezulta cu limpezime că Terminusul constituia un capăt al 
Galaxiei. Da, se afla la marginea Galaxiei - la hotarele 


dinspre noi ale Galaxiei - ceea ce atribuia un înţeles ad 
litteram cuvântul „capăt”. Era, în acelaşi timp, cea mai nouă 
lume a Galaxiei pe vremea lui Seldon, o lume pe cale de 
întemeiere şi care nu fiinţase încă. 

În lumina acestui adevăr, unde se afla celălalt capăt al 
Galaxiei, adică celălalt hotar al Fundaţiei? Nu cumva 
răspunsul apărea cu limpezime: cea mai veche lume a 
Galaxiei? Şi, potrivit argumentului adus chiar de Pelorat, 
care nu-şi dăduse seama ce descoperire uluitoare făcuse, 
această lume nu putea fi alta decât Pământul. Pe Pământ 
trebuia căutată cea de-a Două Fundaţie. 

Cu toate acestea, Seldon spusese că celălalt capăt al 
Galaxiei se afla la „Capătul Stelei”. Cine putea afirma că el 
nu vorbise metaforic? Refăcând istoria umanităţii, aşa cum 
procedase Pelorat, linia mergea înapoi dinspre fiecare 
sistem planetar, fiece stea care lumina o planetă 
nepopulată, spre alt sistem planetar şi altă stea de pe care 
sosiseră primii colonişti, iar apoi către o altă stea... până 
când, în cele din urmă, toate liniile se îndreptau spre acea 
planetă pe care se născuse umanitatea. Steaua ce-şi 
răsfrângea lumina asupra Pământului era „Capătul Stelei”. 

Trevize zâmbi şi zise aproape rugător: 

— Mai spune-mi ceva despre Pământ, Janov. 

Pelorat clătină din cap: 

— Ţi-am povestit tot ce ştiu. Pe Trantor vom afla mai 
multe. 

— Nu, Janov, te înşeli: Nu vom descoperi nimic nou acolo. 
Şi ştii de ce? Pentru că nu vom pleca spre Trantor. Eu 
controlez nava şi te asigur că vom merge în altă parte. 

Pelorat rămase cu gura căscată de uimire. Pentru o clipă, 
avu impresia că-şi pierduse şi graiul, apoi exclamă pierdut: 

— Of, dragă prietene! 

— Hai, vino-ţi în fire, Janov. Nu mă privi aşa. Vom 
descoperi Pământul. 

— Dar numai pe Trantor puteam... 


— Nu-i adevărat. Trantor e un loc unde poţi studia doar 
filme prăfuite, gata să se destrame şi unde chiar tu însuţi 
vei deveni ca ele. 

— Zeci de ani am vi... 

— Ai visat să găseşti Pământul. 

— Şi, totuşi... 

Trevize se ridică şi aplecându-se îl apucă uşor de haină pe 
Pelorat: 

— Nu mai repeta asta, Profesore. N-are rost. Când mi-ai 
spus prima oară că vom căuta Pământul, şi asta a fost 
înainte de a urca la bord, ai afirmat că sigur îl vom găsi 
deoarece, şi-ţi reamintesc propriile tale cuvinte: „Am o idee 
excelentă”. Nici nu vreau să mai aud cuvântul „Irantor”. 
Vreau să ştiu care este ideea aceea. 

— Dar ar trebui confirmată. Până acum n-a fost decât un 
gând, o speranţă, o posibilitate neclară. 

— Foarte bine. Spune-mi şi mie despre asta! 

— Nu înţelegi. Şi nici nu vrei. E un domeniu în care nimeni 
altcineva n-a întreprins cercetări. Nimic istoric, solid sau 
real. Oamenii vorbesc despre Pământ ca despre o realitate 
sau despre un mit. Există un milion de istorii care se bat 
cap în cap. 

— Bine, şi ce-ai obţinut prin cercetările tale? 

— Am fost silit să strâng fiece poveste sau element de aşa- 
zisă istorie, orice legendă sau mit obscur, ba chiar şi 
literatură, adică tot ce făcea referire la numele de Pământ 
sau la ideea unei planete de origine. Vreme de treizeci de 
ani am adunat tot ce-am găsit despre fiecare planetă din 
Galaxie. Dacă aş putea găsi ceva mai documentat la 
Biblioteca Galactică de pe... Dar văd că nu mă laşi să-i mai 
pronunţ numele. 

— Exact. Să n-aud de el. Spune mai degrabă că unul 
dintre aceste elemente ţi-a atras atenţia în mod deosebit şi 
expune-ţi motivele care te-au determinat să hotărăşti de ce 
acela, între atâtea altele, ar trebui să fie cel esenţial. 

Pelorat clătină din cap: 


— Ascultă, Golan, iartă-mă că ţi-o spun, dar vorbeşti ca un 
militar sau ca un politician. Nu aşa se studiază istoria. 

Trevize îşi reţinu nemulţumirea: 

— Atunci spune-mi tu. Mai avem două zile. Învaţă-mă. 

— Nu te poţi bizui pe un mit şi nici măcar pe grupuri de 
mituri. A trebuit să le adun pe toate, să le analizez, să le 
organizez, să stabilesc simboluri pentru a reprezenta 
diferite aspecte ale conţinutului lor - povestiri despre 
condiţii atmosferice deosebite, detalii astronomice ale 
sistemelor planetare în comparaţie cu ceea ce există în 
prezent, locul de origine al eroilor culturali despre care se 
făceau referiri precise că nu sunt băştinaşi şi sute de alte 
categorii. Nu văd ce rost ar avea să le enumăr pe toate. Nu 
mi-ar ajunge două zile. Am lucrat mai bine de treizeci de 
ani, te asigur. După aceea am conceput un program de 
calculator care a căutat elemente comune în toate aceste 
mituri şi am încercat să găsesc o transformare care să 
elimine incompatibilităţile reale. Cu timpul, am pus la punct 
un model al Pământului aşa cum ar fi trebuit el să fie. La 
urma urmei, dacă toate fiinţele umane şi-au avut originea 
pe o singură planetă, ea trebuie să reprezinte unicul 
element comun pe care-l împărtăşeau toate miturile 
originare, toate basmele despre eroi culturali. Şi-acum, ai 
vrea să intru în detalii matematice? 

— Nu acum, mulţumesc, răspunse Trevize, dar de unde ştii 
că matematica nu-ţi va oferi soluţii eronate? Cunoaştem cu 
certitudine că Terminus a fost întemeiat acum cinci secole şi 
că primele fiinţe umane au sosit ca o colonie de pe Trantor, 
dar se adunaseră acolo de pe zeci, dacă nu cumva de pe 
sute de alte lumi. Cu toate astea, cineva care n-ar fi ştiut 
asta putea presupune că Hari Seldon şi Salvor Hardin, care 
nu s-au născut pe 'lerminus, veneau de pe Pământ şi că 
Trantor era în realitate un nume care-l înlocuia pe celal 
Pământului. 

— Bineînţeles, dacă cineva ar porni în căutarea 
Trantorului, aşa cum arăta el pe vremea lui Seldon - adică, 


o lume înveşmântată cu totul şi cu totul în metal - nu l-ar 
putea descoperi şi atunci acesta ar fi considerat un mit 
imposibil (Pelorat părea încântat). Îmi retrag remarca pe 
care-am făcut-o mai devreme cu referire la militari şi 
politicieni, dragă prietene. Ai o intuiţie extraordinară. A 
trebuit, desigur, să institui o serie de puncte de control. Am 
inventat sute de falsuri bazate pe deformări ale unor 
evenimente istorice contemporane şi imitând mituri de tipul 
celor pe care le adunasem. Apoi am încercat şa încorporez 
în model propriile mele invenţii. Una din acestea avea ca 
origine istoria timpurie a lerminusului. Computerul le-a 
respins pe toate. Asta putea să însemne pur şi simplu că îmi 
lipsea talentul scriitoricesc pentru a însăila ceva acceptabil, 
dar te asigur că mi-am dat toată străduinţa. 

— Sunt sigur că-i aşa, Janov. Şi ce ţi-a dezvăluit acest 
model? 

— O serie de lucruri cu grade variabile de certitudine. Un 
soi de portret-robot. Spre exemplu, aproximativ 90 la sută 
din planetele locuite din Galaxie au perioade de rotaţie 
cuprinse între douăzeci şi două şi douăzeci şi şase de Ore 
Galactice Standard. Şi... 

— Janov, sper că n-ai acordat atenţie prea mare acestui 
aspect, îl întrerupse Trevize. Pentru ca o planetă să fie 
locuibilă, ea nu trebuie să se rotească prea repede, astfel 
încât circulaţia aerului să dea naştere unor furtuni 
extraordinar de violente sau prea încet, încât modelul 
variațiilor de temperatură să prezinte extreme. Această 
proprietate rezultă de la sine. Fiinţele umane preferă să 
trăiască cu caracteristici adecvate şi, prin urmare, când 
toate planetele locuibile seamănă una cu alta în ceea ce 
priveşte aceste caracteristici, se găsesc unii care afirmă: 
„Ce coincidenţă nemaipomenită”, când, de fapt, nu-i nici 
nemaipomenit, nici măcar coincidenţă. 

— În realitate, reluă calm Pelorat, acesta-i un fenomen 
binecunoscut în ştiinţele sociale sau în fizică, bănuiesc, dar 
cum nu-s fizician, nu pot susţine aşa ceva. În orice caz, se 


numeşte „principiu antropic”. Observatorul influenţează 
evenimentele la care este martor prin chiar simpla 
observare sau prin faptul că se află în miezul lor pentru a le 
vedea. Dar se naşte întrebarea: Unde este planeta care a 
servit de model? Care planetă se roteşte exact într-o Zi 
Galactică Standard, adică în douăzeci şi patru de Ore 
Galactice Standard? 

Trevize rămase pe gânduri şi-şi muşcă buzele: 

— Şi crezi c-ar fi Pământiii? Standardul Galactic s-ar putea 
baza pe caracteristicile locale ale oricărei lumi, nu-i aşa? 

— Improbabil. Nu-i în spiritul omului. Douăsprezece mii de 
ani Trantor a fost capitala Galaxiei, cea mai dens populată 
lume vreme de douăzeci de mii de ani, şi totuşi n-a impus 
perioada proprie de rotaţie de 1,08 Zile Galactice Standard 
tuturor planetelor din Galaxie. Iar în perioada de rotaţie a 
Terminusului este 0,91 Z. G. S. Şi noi n-o introducem cu 
forţa tuturor planetelor pe care le dominăm. Fiecare 
planetă foloseşte propriile calcule în sistemul propriu de Zi 
Planetară Locală şi, în cazul problemelor de importanţă 
interplanetară, transformă Ziua Planetară Locală în Z. G. S. 
Şi invers cu ajutorul computerelor. Ziua Galactică Standard 
trebuie să-şi aibă originea pe Pământ! 

— De ce neapărat acolo? 

— Pe de o parte, Pământul a fost odinioară singura lume 
populată, aşa că îţi mod normal, pe măsură ce se populau 
alte lumi, ziua şi noaptea de acolo trebuiau să devină şi sa 
rămână standard din cauza inerţiei sociale. Şi atunci am 
obţinut modelul Pământului, care se roteşte în jurul axei 
sale în exact douăzeci şi patru de Ore Galactice Standard şi 
care efectuează o rotaţie completă în jurul soarelui său în 
exact un An Galactic Standard. 

— N-ar fi o coincidenţă? 

Pelorat izbucni în râs: 

— Acum tu vorbeşti de coincidenţe. Ai îndrăzni să pariezi 
că aşa ceva înseamnă coincidenţă? 

— Asta-i bună, bolborosi Trevize. 


— De fapt, mai sunt şi alte elemente. De pildă, o unitate 
arhaică de măsurare a timpului numită lună. 

— Am auzit despre ea. 

— Ea aproximează perioada de revoluţie a satelitului 
Pământului. Şi totuşi... 

— Da? 

— O trăsătură destul de izbitoare a modelului o constituie 
faptul că satelitul menţionat este uriaş, având mai mult de- 
un sfert din diametrul Pământului însuşi. 

— N-am auzit aşa ceva. În Galaxie nu există o planetă 
populată care să aibă un asemenea satelit. 

— Foarte bine, exclamă Pelorat. Dacă Pământul este o 
lume unică prin specii atât de diverse şi prin evoluţia 
inteligenţei, atunci are nevoie şi de unicitate din punct de 
vedere fizic. 

— Dar satelitul mare ce-ar putea avea în comun cu 
varietatea speciilor, cu inteligenţa şi cu restul? 

— Ei, aici ai atins un punct nevralgic. Chiar că nu ştiu. Dar 
merită să cercetăm, nu crezi? 

Trevize se ridică în picioare şi-şi încrucişă mâinile: 

— Atunci care-i problema? Consultă lista planetelor locuite 
şi găseşte-o pe cea care are o perioadă de rotaţie şi de 
revoluţie de exact o Zi Galactică Standard şi respectiv de un 
An Galactic Standard. Şi dacă mai are şi un satelit gigantic 
vei afla ceea ce cauţi. Ținând seama de afirmaţia ta că „ai o 
idee excelentă”, presupun că ai făcut-o deja şi că ştii care-i 
planeta. 

Pelorat părea dezorientat: 

— Nu-i chiar aşa. Am cercetat statisticile sau, mai bine zis, 
i-am rugat pe cei de la departamentul de astronomie s-o 
facă şi, ei bine, ca să nu mai lungim vorba, nu există o 
asemenea lume. 

Dezamăgit, Trevize se aşeză din nou: 

— Dar înseamnă că toate argumentele tale s-au năruit. 

— Nu tocmai. 


— Ce vrei să spui cu asta? Construieşti un model cu tot 
felul de descrieri detaliate şi nu poţi găsi nimic să se 
potrivească. Atunci modelul tău e inutil. Trebuie s-o iei de la 
capăt. 

— Ba nu. Asta înseamnă doar că statisticile care conţin 
planetele populate sunt incomplete. La urma urmelor, 
există zeci de milioane, unele obscure. De pildă, nu se deţin 
date precise înlegătură cu populaţia a aproape jumătate din 
ele, iar în cazul a aproape şase sute patruzeci de mii de 
lumi locuite n-am găsit alte informaţii în afară de nume şi, 
uneori, coordonate. Unii galactografi au apreciat c-ar putea 
fi circa zece mii de planete locuite neincluse în liste. Se 
pare că acelor lumi le convine situaţia aceasta. Le ajuta să 
evite plata impozitelor pe vremea Epocii Imperiale. 

— Precum şi-n secolele ce-au urmat, remarcă Trevize. Ar fi 
putut servi ca baze pentru pirați şi, întâmplător, asta 
aducea venituri mai substanţiale decât un comerţ cinstit. 

— Asta n-o ştiu, zise îngândurat Pelorat. 

— În sfârşit, am impresia că Pământul ar trebui să fie 
primul pe lista planetelor populate, indiferent de ceea ce 
preferă locuitorii săi. Considerată prin definiţie drept cea 
mai veche, nu putea fi ignorată în secolele de început ale 
civilizaţiei Galactice. Şi odată pusă pe listă, trebuia să 
rămână acolo. Aici sigur nu putem invoca inerția socială. 

Pelorat avu o ezitare şi păru chinuit de-un gând: 

— De fapt, există o... o planetă numită Pământ pe lista 
celor populate. 

— Am înţeles eu greşit sau ai spus adineaori că Pământul 
nu figurează pe listă? întrebă Trevize privindu-l ţintă pe 
Pelorat. 

— Nu sub numele de pământ. Există, totuşi, o planetă 
numită Gaia. 

— Nu văd legătura. Gahyah? 

— Se scrie G-A-I-A. Înseamnă „Pământ”. 

Gaia (sau Gea) - zeiţă greacă, personificând glia fertilă, 
principiul născător şi subzistenţial al vieţii, divinitate duală 


care dăruieşte neîncetat viaţa şi îşi ia periodic totul înapoi 
(N. Trad.). 

— Janov, de ce-ar însemna Pământ şi nu altceva? Pentru 
mine numele ăsta n-are sens. 

Pe chipul, altfel calm şi lipsit de expresie al lui Pelorat, 
apăru o strâmbătură: 

— Nu ştiu dacă o să mă crezi, dar potrivit modului în care 
au analizat miturile, pe Pământ existau mai multe limbi care 
nu semănau una cu alta. 

— Poftim? 

— Aşa cum ai auzit. La urma urmei în Galaxie avem o mie 
de feluri de exprimare... 

— În Galaxie există, desigur, variaţii dialectale, dar ele nu 
diferă esenţial. Şi chiar dacă înţelegerea unora presupune 
eforturi, vorbim cu toţii limba galactică standard. 

— Asta, bineînţeles, în condiţiile călătoriei interstelare. 
Dar dacă o lume a rămas izolată mai multă vreme? 

— Noi vorbim despre Pământ, adică o singură planetă. Ce 
înseamnă izolarea? 

— Nu uita că Pământul e planeta de origine, unde 
umanitatea trebuie să fi cunoscut o viaţă primitivă pe care 
nici nu ne-o putem imagina astăzi. Fără călătorii 
interstelare, computere, tehnologie, provenind din strămoşi 
non-umani şi luptându-se să răzbată spre civilizaţie. 

— Chiar că e ridicol! 

La auzul acestor vorbe, jenat, Pelorat lasă capul în jos: 

— Poate că n-are rost să discutăm despre asta, prietene. 
Nici n-am încercat vreodată să conving pe cineva. Asta-i 
greşeala mea, desigur. 

— Janov, îmi cer scuze, spuse contrariat Trevize. Am vorbit 
fără să gândesc. Nu sunt obişnuit cu astfel de puncte de 
vedere. Tu ţi-ai dezvoltat teoriile de-a lungul a treizeci de 
ani, pe când eu le aflu pe toate dintr-o dată. Se cuvine să fii 
mai îngăduitor. Uite, o să-mi închipui că-i şi văd pe oamenii 
primitivi de pe Pământ, care vorbesc două limbi complet 
diferite... 


— Probabil cinci sau şase, zise precaut Pelorat. Pământul 
trebuie să fi fost separat în câteva mase mari de uscat şi 
acestea n-au comunicat una cu alta de la început, iar 
locuitorii fiecăreia şi-au creat limba lor proprie. 

— lar pe fiecare dintre aceste porţiuni de uscat, reluă cu 
gravitate Trevize, de îndată ce au luat cunoştinţă despre 
alţii, oamenii şi-au pus „Problema Originii” şi s-au întrebat 
care dintre fiinţele umane s-a dezvoltat primele din alte 
specii inferioare. 

— "Tot ce se poate, Golan. Mi se pare o atitudine absolut 
normală. 

— Iar într-una dintre limbile acelea, Gaia înseamnă 
Pământ. Chiar cuvântul „Pământ” provine din altă limbă. 

— Bineînţeles. 

— Şi dacă Galactica Standard a apărut din acea limbă în 
care „Pământ” înseamnă „Pământ”, dintr-un motiv sau altul, 
oamenii Pământului îşi numesc planeta Gaia în altă limbă. 

— Exact. Înveţi repede, Golan. 

— Dar am impresia că nu era nevoie să faci un mister din 
asta. Dacă Gaia înseamnă de fapt Pământ, în ciuda 
diferenţei de nume, atunci ea, potrivit argumentaţiei tale, 
ar trebui să aibă o perioadă de revoluţie de un An Galactic 
şi un satelit uriaş care se roteşte în jurul ei într-o lună. 

— Da, aşa e. 

— Păi atunci, îndeplineşte sau nu aceste condiţii? 

— Nu pot afirma asta. În tabele nu apar astfel de 
informaţii. 

— Zău? Janov, în cazul acesta, mergem spre Gaia ca să-i 
calculăm perioadele de revoluţie şi să-i vedem satelitul? 

— Tare mult aş vrea, Golan, ezită Pelorat, dar din 
nefericire nici coordonatele nu sunt date exact. 

— Vrei să spui că n-ai decât un nume şi că asta este 
excelenta ta idee? 

— "Tocmai de aceea vreau să vizitez Biblioteca Galactică! 

— Ia stai puţin. Zici că tabelul nu dă coordonatele exacte. 
Alte informaţii n-ai găsit? 


— Ba da, planeta apare inclusă în Sectorul Sayshell şi-n 
dreptul ei figurează un semn de întrebare. 

— Hai, Janov, nu mai fi amărât. Vom merge spre Sectorul 
Sayshell şi vom găsi noi Gaia! 

— Fermierul. 

STOR GENDIBAL alerga cu paşi mărunți pe drumul de 
ţară din preajma Universităţii. Membrii celei de-a Doua 
Fundaţii nu prea aveau obiceiul să se aventureze în lumea 
agricolă de pe Trantor. Nimeni nu le-o interzicea, desigur, 
iar când o făceau, nu pătrundea prea adânc şi nici nu 
zăboveau multă vreme acolo. 

Gendibal constituia o excepţie, şi uneori se şi întreba de 
ce. Mersul pe jos, fără o ţintă precisă, îi oferea prilejui de a- 
şi explora gândurile, iar Oratorii erau chiar încurajați să 
practice acest exerciţiu. Deopotrivă armă şi scop, mintea lor 
trebuia menţinută într-o stare de permanentă agerime, atât 
pentru atac cât şi pentru apărare. 

Spre propria-i satisfacţie, Gendibal socotea că se deosebea 
de ceilalţi, fiindcă venea de pe o planetă mai rece şi mai 
masivă decât restul celor locuite. În copilărie, când fusese 
adus pe Trantor (datorită reţelei nevăzute pe care agenţii 
Fundaţiei o creaseră în întreaga Galaxie în căutare de 
telente), se trezise, aşadar, într-un câmp gravitațional mai 
slab şi un climat încântător şi blând, aşa că i se părea 
normal să trăiască bucuria naturii şi a spaţiilor deschise mai 
deplin decât alţii. 

Încă de la început devenise conştient de statura lui 
minusculă, subdimensionată, şi se temea că acceptarea 
confortului acestei lumi binecuvântate îl va moleşi, de aceea 
făcea exerciţii pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice care, 
chiar dacă nu-l ajutaseră să capete o ţinută mai 
impunătoare, îl menţinuseră viguros şi rezistent la efort. 
Plimbările lungi şi alergatul constituiau o parte a 
programului, ceea ce stârnise murmure din partea unora 
dintre membrii Mesei Oratorilor, însă Gendibal nu băgase în 
seamă micile lor răutăţi. 


Îşi vedea de obiceiurile lui, în ciuda faptului că făcea parte 
din prima generaţie. Toţi ceilalţi se considerau a doua sau a 
treia generaţie, având părinţi sau bunici ca membri ai celei 
de-a Doua Fundaţii. Cu toţii erau mai în vârstă decât el. La 
ce altceva se putea aştepta? 

Prin tradiţie, minţile de la Masa Oratorilor rămâneau 
neascunse (complet deschise, se presupunea, deşi rareori 
se întâmpla ca vreun Orator să nu păstreze pentru sine 
măcar un colţişor care, în cele din urmă tot devenea 
cunoscut) şi Gendibal ştia că era invidiat. Ştia la fel de bine 
că propria lui atitudine era de ambiţie defensivă, 
hipercompensatorie. lar ei cunoşteau sentimentele lui. 

În plus (gândurile lui Gendibal reveniseră asupra 
motivelor care-l făceau să se aventureze prin împrejurimi), 
îşi petrecuse copilăria pe o lume completă - întinsă şi în 
continuă expansiune, cu peisaje măreţe şi diversificate - şi 
într-o vale fertilă, înconjurată de lanţuri de munţi care lui i 
se păruseră cei mai frumoşi din Galaxie. Ofereau un 
spectacol incredibil în cursul iernilor crâncene de pe acea 
lume. Rememora fosta lui lume, strălucirea şi bucuriile 
copilăriei, care acum îi păreau foarte îndepărtate. Deseori 
le visa. Cum ar fi putut să se mulţumească cu câţiva zeci de 
kilomerti pătraţi de arhitectură antică? 

Alergând, aruncă o privire dezaprobatoare în jur. Trantor 
era o planetă agreabilă, cu climă blândă, dar nu frumoasă şi 
sălbatică. Devenise o lume agricolă, nu se bucura de 
fertilitate. 

Aşa fusese întotdeauna. Probabil că această caracteristică, 
pe lângă altele, o făcuse să devină, la început, centrul 
administrativ al unei uniuni de planete, iar mai apoial 
Imperiului Galactic. Nici nu încercase cineva să o 
transforme în altceva. Nu putea servi altui scop. 

După Marea Devastare, rezervele enorme de oţel au 
contribuit la menţinerea planetei. Devenise o mină uriaşă 
de oţel aliat, aluminiu, titan, cupru, magneziu, toate ieftine, 
pentru nenumărate lumi, înapoind în felul acesta ceea ce 


adunase vreme de mii de ani; risipindu-şi resursele cu o 
iuţeală de sute de ori mai mare decât rata iniţială de 
acumulare. 

Rămăseseră, totuşi, uriaşe cantităţi de metal, dar acestea 
erau în subsol şi mai greu de obţinut. Fermierii hamish 
(care niciodată nu-şi spuneau „Irantorieni”, termen 
considerat de rău augur şi pe care membrii celei de-a Doua 
Fundaţii îl păstraseră pentru ei înşişi) cu greu mai puteau fi 
convinşi să vândă metal în continuare. Din superstiție, 
neîndoielnic. 

Dovadă de nerozie. Metalul sub pământ putea să 
otrăvească solul şi să contribuie la scăderea fertilităţii lui. Şi 
totuşi, pe de altă parte, densitatea populaţiei era scăzută, 
iar pământul încă reuşea să asigure hrană. Şi tot se mai 
făceau unele vânzări de metal. 

Gendibal cercetă orizontul. Din punct de vedere geologic, 
Trantor era o planetă vie ca mai toate celelalte, dar 
trecuseră cel puţin un milion de ani de la formarea 
lanțurilor muntoase. Zonele înalte se transformaseră în 
dealuri leneşe, multe dintre ele nivelate când întreaga 
suprafaţă a Trantorului fusese acoperită cu metal. 

Spre nord, dincolo de linia orizontului, se aflau ţărmul 
Golfului Capital şi, mai departe, Oceanul de Est, ambele 
repuse în drepturi după distrugerea giganticelor bazine 
subterane. 

Spre nord se înălţau tunurile Universităţii Galactice, 
ascunzând vederii Biblioteca, relativ scundă, dar întinsă pe 
o mare suprafaţă (precum şi subteran) şi rămăşiţele 
Palatului Imperial ceva mai la nord. 

De pe o parte şi de alta se vedeau terenurile fermelor şi, 
ici şi colc, câte-o clădire. Trecu pe lângă turme de vite, 
capre, stoluri de păsări şi alte animale domestice crescute 
la fermele trantoriene, netulburate de prezenţa lui. 

Gendibal se gândi în treacăt c-ar putea vedea astfel de 
animale pe orice lume din întinsul Galaxiei şi cu toate astea 
n-ar găsi două lumi care să fie aidoma. Îşi aminti de 


caprinele de la planeta lui natală şi de capra blândă pe care 
o avusese şi pe care chiar o mulsese o dată. Erau mult mai 
mari şi mai greu de stăpânit decât specimenele mici cu un 
aer uşor înţelept aduse pe Trantor şi aclimatizate aici după 
Marea Devastare. Pe lumile locuite ale Galaxiei trăiau 
nenumărate varietăţi ale aceloraşi specii de animale, dar 
fiecare locuitor al acestor planete era în stare să jure că 
speciile de acolo erau cele mai bune producătoare de 
carne, lapte, ouă, lâna şi câte altele. 

Ca de obicei, nu se zărea nici un hamish. Gendibal trăia 
sentimentul că fermierii evitau să se lase văzuţi de cei pe 
care-i botezaseră „încruntaţi” (o deformare, probabil 
deliberată, a cuvântului „învăţaţi”). Din nou superstiţia. 

Gendibal aruncă o privire spre soarele Trantorului. Deşi în 
slava cerului, căldura lui nu era înăbuşitoare. La această 
latitudine, vremea rămânea plăcută, iar frigul nu devenea 
niciodată înţepător. (Uneori, Gendibal ducea dorul 
muşcăturii gerului sau cei puţin aşa îşi imagina. Nu-şi 
revăzuse planeta natală. Şi asta pentru că nu voia să fie 
deziluzionat). 

Îşi simţea muşchii încordându-se ritmic şi precis şi socoti 
că alergase îndeajuns de mult. Reveni la mers cu pas vioi 
respirând adânc. 

Era pregătit pentru apropiata întrunire a Mesei şi pentru 
un ultim îndemn de a determina o schimbare a politicii, 
atitudine nouă, ce recunoştea pericolul crescând pe care-l 
reprezenta Prima Fundaţie şi nu numai ea, şi care avea să 
pună capăt încrederii neţărmurite dar fatale în 
„perfecţiunea” desfăşurării Planului. Oare când îşi vor da 
seama că însăşi perfecțiunea reprezenta cel mai sigur semn 
de primejdie? 

Ştia că dacă oricare altul ar fi avansat propunerea, ea ar fi 
fost acceptată fără discuţii. Aşa cum stăteau lucrurile acum, 
ideea avea să stârnească proteste, dar cu toate astea va fi 
acceptată, fiindcă bătrânul Shandess îl sprijinea şi o va face 
în continuare. Dar nu voia să intre în cărţile de istorie ca 


Primul Orator sub conducerea căruia a Doua Fundaţie 
pierduse din putere. 

Hamish! 

Gendibal tresări. Percepu prelungirea unei minţi cu mult 
înainte de a vedea omul. Gândirea hamish, barbară şi lipsită 
de subtilitate, a unui fermier. Gendibal se retrase pe 
nesimţite, lăsând un semn aproape imposibil de detectat. 
Politica celei de-a Doua Fundaţii era fermă în această 
privinţă. Fermierii deveniseră o pavăză neştiutoare pentru 
a Doua Fundaţie. Pe cât posibil, trebuiau lăsaţi neatinşi. 

Cei care soseau pe Trantor ca turişti sau ca neguţători nu 
vedeau altceva decât fermieri, plus câţiva cărturari 
neînsemnaţi care trăiau în trecut. Dacă fermierii ar dispare 
sau le-ar fi tulburată nevinovăția şi curăţenia de acum, 
savanții ar deveni mai uşor de observat şi asta ar produce o 
adevărată catastrofă. (Aceasta era una din demonstrațiile 
clasice pe care neofiţii de la Universitate trebuiau să o 
dezvolte singuri. Deviaţiile care apăreau pe Întâiul Radiant 
când se exercitau influenţe minore asupra minţii fermierilor 
erau uriaşe şi surprinzătoare.) 

Gendibal îl văzu. Fermier hamish, desigur, până-n vârful 
unghiilor, o namilă de om: înalt şi lat în spate, brunet, 
îmbrăcat simplu, cu braţele dezgolite, cu părul şi ochii 
negri, mergând cu paşi mari şi apăsaţi. Gendibal aproape 
că simţi izul de staul pe care-l răspândea. (Nu trebuie 
disprețuit, se gândi el. Nici Preem Palver nu ezitase să joace 
rolul de fermier atunci când asta slujise planurilor lui. Şi 
încă ce fermier - scund, grăsuţ şi fără vlagă. O păcălise pe 
tânăra Arkady cu ascuţimea minţii lui, pentru că prin 
înfăţişarea fizică n-ar fi reuşit.) 

Fermierul se apropia, păşind greoi, privindu-l fără teamă, 
şi asta-l făcu pe Gendibal să se-ncrunte. Nici un bărbat sau 
vreo femeie hamish nu-l privise vreodată în felul acesta. 
Până şi copiii se trăgeau de-o parte şi-l cercetau de al 
distanţă. 


Gendibal nu încetini pasul. Aveau loc să treacă unul pe 
lângă altul, fără să se privească sau să schimbe vreo vorbă 
şi aşa era cel mai bine. Hotări să nu intre în contact mental 
cu fermierul. 

Gendibal făcu un pas lateral, dar fermierul nu-i acceptă 
gestul. Se opri şi se proţăpi în mijlocul drumului, îşi desfăcu 
braţele în lături tăindu-i calea şi zise: 

— Hei! Vei fi vreun învăţat? 

Oricât încercă, Gendibal nu putu să nu simtă o adiere de 
gâlceava în mintea celui care-i stătea în cale. Se opri. Îi va fi 
imposibil să încerce să treacă pe lângă el fără să schimbe 
câteva cuvinte, iar asta are să fie o caznă. Obişnuit cu jocul 
subtil şi rapid de sunete, expresii, gânduri şi mesaje 
mentale care alcătuiau comunicarea dintre membrii celei 
de-a Doua Fundaţii, a recurge numai la combinaţii de 
cuvinte însemna o trudă istovitoare. Era ca şi cum ar fi 
încercat să disloce un bolovan folosindu-şi doar braţele şi 
umerii, ignorând pârghia aflată la îndemână. 

Încet şi rar, eliminând cu grijă orice emoție, Gendibal îi 
răspunse: 

— Sunt învăţat. Da. 

— Na! Tu sunt învăţat. Ce limbă ciudată o mai fi şi asta? 
Crezi că nu văd că tu ai fi unul şi eu sunt unul? (Făcu o 
plecăciune dispreţuitoare.) Şi un' mai pui că eşti mărunţel, 
uscat, gălbejit, dar cu nasul pe sus. 

— Ce doreşti de la mine, omule? îl întrebă Gendibal, fără 
să tresară. 

— Numele meu a fi Rufirant. lar âl dinainte Karoll. 
Accentul hamish deveni mai apăsat. Avea un „r” gutural 
care părea să se rostogolească precum un bolovan din 
gâtlejul lui. 

— Şi ce doreşti de la mine, Karoll Rufirant? 

— Dar cum ţi-a fi numele, învăţatule? 

— Ce contează? Poţi să-mi spui în continuare „învăţat”. 

— Dacă tot te întreb, trebuia să răspunzi, învăţat cu nasul 
pe sus. 


— Bine, numele meu este Stor Gendibal, iar acum îmi voi 
vedea de treaba mea. 

— Şi care a fi treaba ta? 

Gendibal îşi simţi părul de pe ceafă zburlindu-se. Mai erau 
prezente şi alte minţi. Nu era nevoie să se întoarcă pentru a 
şti că în spatele lui apăraseră alţi trei hamishi. lar undeva, 
la oarecare distanţă, alţii. Mirosul fermierului devenea tot 
mai pătrunzător. 

— Treburile mele, Karoll Rufirant, sigur nu te privesc. 

— Aşa zici tu? ridică Rufirant glasul. Prieteni, zice că 
treburile lui n-ar fi şi-ale noastre. 

Răsunară râsete în spatele său, apoi se auzi o voce: 

— A fi având dreptate, fiindcă treaba lui a fi răsfoitul de 
cări şi rostul coatelor, iar asta n-a fi ceva pentru bărbaţii 
adevăraţi. 

— Oricare mi-ar fi treaba, vorbi Gendibal hotărât, o să-mi 
văd de drum. 

— Şi cum ai s-o faci, învăţat pipernicit? îl sfidă Rufirant. 

— Îmi voi vedea de drumul meu. 

— Îndrăzneşti? Nu ţi-e teamă că braţul meu te va opri? 

— Tu şi prietenii tăi? Sau tu singur? (apoi Gendibal se 
adresă în dialect hamish): Lăturaş nu ţi-e teamă? 

De fapt, nu se cuvenea să-i stârnească în felul acesta, dar 
numai aşa putea împiedica atacul lor unit. Aşa ceva nu 
trebuia să se întâmple, căci s-ar fi dat de gol. 

Reugşi. Expresia de hotărâre de pe faţa lui Rufirant se mai 
înmuie: 

— Băiete cu carte, de-i vreunul din noi lăturaş, tu ai fi 
acela. Faceţi loc, prieteni. Daţi-vă-n lături şi lăsaţi-l să 
treacă şi vedea-vom de sunt lăturaş. 

Rufirant ridică braţele şi le vântură. Gendibal nu se temea 
de calităţile pugilistice ale fermierului, dar exista riscul de a 
primi o lovitură straşnică. 

Gendibal se apropie cu precauţie, acţionând cu 
repeziciune şi fereală asupra minţii lui Rufârant. Nu mult, 
doar o atingere uşoară, care să rămână imperceptibilă, dar 


îndeajuns pentru a-i încetini puţin reflexele. Apoi pătrunse 
în minţile celorlalţi, din ce în ce mai numeroşi, care 
începuseră să se strângă în jurul lor! Gândurile Oratorului 
Gendibal ţâşniră încoace şi încolo cu mare iuţeală, fără a 
zăbovi prea mult în mintea vreunuia pentru a lăsa vreo 
urmă durabilă, ci atât cât să descopere ceva ce i-ar fi putut 
folosi. 

Se apropie atent, cu paşi felini de fermier, uşurat la gândul 
că niciunul dintre ceilalţi nu făcea vreo mişcare pentru a 
interveni. 

Rufirant slobozi o lovitură pe neaşteptate, dar Gendibal o 
percepuse deja în mintea lui, chiar înainte ca muşchii să fi 
început să se contracte şi făcu un pas în lături. Lovitura 
vâjâi pe lângă el, cât pe-aci să-l atingă. Gendibal rămase 
locului, neclintit. Privitorii rămaseră cu răsuflarea tăiată. 

Gendibal nu încercase nici să pareze şi nici să răspundă 
loviturii. N-ar fi putut bloca lovitura fără să sufere el însuşi, 
iar a lovi nu avea nici un rost, fiindcă fermierul i-ar fi 
rezistat fără probleme. 

Putea doar să-l poarte de colo-colo, ca pe un taur înfuriat, 
silindu-l să nu-şi nimerească ţinta. Asta i-ar distruge 
moralul mai mult decât o ripostă hotărâtă. 

Pufnind şi mugind ca o fiară, Rufirant atacă. Pregătit, 
Gendibal se dădu la o parte cât să-l facă pe fermier să 
greşească din nou. Acesta se repezi din nou, dar dădu greş. 

Gendibal simţi propria respiraţie şuierătoare. Efortul fizic 
era redus, dar cel mental prin care încerca să controleze, 
fără a lua cu totul în stăpânire mintea celuilalt, îl extenua. 
Nu mai putea rezista mult. 

Apoi, în timp ce testa cu delicateţe mecanismul de inhibare 
a sentimentului de spaimă la Rufirant, încercând să 
sporească uşor teama superstiţioasă pe care acesta o avea 
faţă de învăţaţi, spuse cât putu de calm: 

— Acum îmi voi vedea de treburile mele. 

Faţa lui Rufirant se schimonosi de furie, dar nu reacţionă 
pe moment. Gendibal îi simţi efortul de a gândi. Pipernicitul 


învăţat dispăruse ca prin minune. Gendibal simţi teama 
crescând, dar numai pentru o clipă... 

„„„ Căci imediat furia lui Rufirant răbufni şi alungă orice 
reţinere: 

— Prieteni! Încruntatul a fi dansator. Mişcă repede din 
picioare şi-şi bate joc de cinstitele legi ale luptei hamish. 
Prindeţi-l! Ţineţi-l bine! Ne vom bate lovitură pentru 
lovitură. Îi dau voie să lovească primul. Îi fac favoarea asta. 

Gendibal observă că se putea strecura printre cei ce-l 
înconjurau. Singura lui şansă era să creeze un coridor prin 
care să treacă şi să o ia la fugă, lăsând totul în seama 
picioarelor, plămânilor şi a abilității de a înmuia voinţa 
urmăritorilor. 

Pendulă înainte şi înapoi, căutând o soluţie. 

N-avea scăpare. Erau prea mulţi, iar el era constrâns să se 
supună regulilor vieţii de pe Trantor. 

Se simţi strâns de multe braţe. Era prizonier. 

Ar fi trebuit să influenţeze câteva minţi. Dar aşa ceva ar fi 
fost inacceptabil, iar cariera lui s-ar nărui. Şi cu toate aste 
viaţa - însăşi viaţa, îi era în pericol. 

Cum de se-ntâmplase aşa ceva? 

Unul dintre membrii Mesei nu venise la întrunire. 

N-aveau obiceiul să-l aştepte pe cel care întârzia şi, în 
orice caz, Masa nu părea într-o dispoziţie prea bună, se 
gândi Shandess. Stor Gendibal era cel mai tânăr şi ştia 
foarte bine acest lucru. Se comporta, însă, ca şi cum 
tinereţea ar fi fost o virtute prin ea însăşi şi vârsta o 
scăpare sau o lipsă a celorlalţi. Ceilalţi Oratori nu-l prea 
iubeau pe Gendibal şi, de fapt, nici Shandess nu ţinea mult 
la el, însă nu aşa se punea acum problema. 

Delora Delarmi îi întrerupse reveria. Chipul ei rotund şi 
ochii mari, albaştri, cu obişnuitul aer de nevinovăție şi 
apropiere ascundea o minte strălucită (pentru toţi membrii 
celei de-a Doua Fundaţii, mai puţin pentru cei care ocupau 
aceeaşi poziţie ca şi ea), dar şi o concentrare care părea 
feroce. 


— Prim Orator, mai aşteptăm mult? întrebă ea zâmbind. 
Oficial, şedinţa nu începuse, astfel că ea putu deschide 
discuţia, cu toate că alţii ar fi aşteptat ca Shandess să 
vorbească primul, potrivit dreptului acordat de titlul său. 

Ignorând încălcarea etichetei, Shandess îi aruncă o privire 
descurajatoare: 

— De obicei, nu aşteptăm pe nimeni, Orator Delarmi, dar, 
întrucât Masa se întruneşte tocmai pentru a-l asculta pe 
Orator Gendibal, se cuvine să fim îngăduitori. 

— Dar unde zăboveşte. Prim Orator? 

— Nu ştiu, Orator Delarmi. 

Delarmi privi pe rând chipurile celorlalţi. Primul Orator şi 
unsprezece oratori. Doar doisprezece Oratori. Vreme de 
cinci secole a Doua Fundaţie îşi extinsese puterile şi 
îndatoririle, dar orice încercare de a mări numărul 
membrilor Mesei dăduse greş. 

Doisprezece fuseseră şi după moartea lui Seldon, când cel 
de-al Doilea Prim Orator (pentru că Seldon fusese 
dintotdeauna considerat cel dintâi) stabilise cifra care 
rămăsese încă valabilă. 

De ce doisprezece? Numărul se împărțea cu uşurinţă în 
grupuri de aceeaşi mărime. Era suficient de redus spre a 
permite consultări în plen şi îndeajuns de mare pentru 
lucrul în subgrupuri. Un număr mai mare ar fi fost 
neproductiv, iar unul mai mic, inflexibil. 

Atât în ceea ce privea explicaţiile. De fapt, nimeni nu ştia 
care era motivul acestei alegeri sau de ce numărul trebuia 
să rămână neschimbat. lar în cazul acesta, chiar şi a Doua 
Fundaţie rămăsese o sclavă a tradiţiei. 

Trecând cu privirea de la un chip la altul şi cu gândul de la 
o minte la alta, Delarmi reuşi, într-o clipită, să răsucească 
pe toate feţele situaţia creată de absenţa celui mai tânăr 
dintre Oratori. 

Se simţea satisfăcută de faptul că nimeni nu manifesta 
înţelegere faţă de Gendibal. Tânărul acesta avea farmecul 
unei centipede; aşa simţise ea mereu, şi merita un 


tratament pe măsură. Doar talentul şi neîntrecuta lui 
pricepere îi împiedicaseră pe ceilalţi să propună în mod 
deschis excluderea. (De-a lungul istoriei semicenterane a 
celei de-a Doua Fundaţii, doar doi Oratori fuseseră puşi sub 
acuzare, însă niciunul condamnat). 

Această absenţă de la o întrunire era o sfidare gravă la 
adresa Mesei şi atârna mai greu decât multe alte păcate, 
iar Delarmi simţi că-i creşte inima când detectă la ceilalţi 
dorinţa de a-l supune judecății pe Gendibal. 

— Prim Orator, rupse ea tăcerea, aş fi încântată să vă 
informez unde se află Orator Gendibal, în caz că nu ştiţi. 

— “Te rog, Orator. 

— Cine nu ştie că acest tânăr (nu-i folosi titlul onorific, 
lucru pe care-l băgară de seamă cu toţii, desigur) îşi 
găseşte mereu de lucru printre hamishi? Nu întreb cu ce 
scop, dar acolo se află acum şi preocupările lui faţă de 
aceşti oameni par importante dacă sunt puse mai presus de 
interesele Mesei. 

— Eu cred că se plimbă sau aleargă pentru a-şi menţine 
forma fizică, interveni un alt Orator. 

Delarmi zâmbi din nou. Găsea o plăcere în asta. Doar n-o 
costa nimic: 

— Universitatea, Biblioteca, Palatul şi întreaga regiune 
înconjurătoare ne aparţin. Cam puţin, în comparaţie cu 
suprafaţa planetei, dar cred că e loc suficient pentru 
exerciţii fizice. Prim Orator, n-am putea începe? 

Primul Orator îşi reţinu un suspin. Deţinea puteri depline 
şi putea să mai întârzie începerea întâlnirii sau chiar să o 
amâne pentru o dată la care Gendibal ar fi fost prezent. 

Nici un Prim Orator nu-şi putea îndeplini funcţia fără 
sprijinul măcar pasiv al celorlalţi Oratori căci, dacă i-ar fi 
iritat, n-ar fi dovedit înţelepciune. Chiar şi Preem Palver se 
văzuse uneori silit să intre în polemici pentru a-şi impune 
punctul de vedere dar, în cazul de faţă, absenţa lui Gendibal 
era supărătoare. Tânărul Orator ar trebui să înveţe că nu el 
stabilea legile. 


Iar acum, ca Prim Orator, vorbi cel dintâi: 

— Vom începe. Studiind datele Întâiului Radiant, Orator 
Gendibal a prezentat câteva deducţii uluitoare. El crede că 
există o organizaţie care acţionează pentru a aplica Planul 
Seldon mai eficient decât noi şi că face acest lucru în 
propriul ei folos. Prin urmare, după părerea lui, noi ar 
trebui să aflăm mai multe detalii, ca să ne putem apăra. Aţi 
fost informaţi cu toţii, iar această întrunire are rostul de a 
vă oferi posibilitatea de a-l audia pe Orator Gendibal, astfel 
încât să putem lua o hotărâre în ceea ce priveşte politica de 
urmat. 

De fapt, era inutil să vorbească atât de mult. Îi puteau citi 
gândurile, aşa că ştiau cu toţii. Dar cuvintele introductive 
făceau parte din ceremonial. 

Delarmi aruncă o privire către ceilalţi zece care păreau 
împăcaţi cu ideea de a-i îngădui să-şi asume rolul de 
purtător de cuvânt împotriva lui Gendibal: 

— Gendibal (o nouă ignorare a titlului onorific) nu ştie şi 
nici nu poate preciza ce sau pe cine reprezintă această 
organizaţie. 

Exprimă această afirmaţie care nu admitea replică pe un 
ton aproape necuviincios, ca şi cum ar fi spus: i-am 
analizat gândurile, nu te mai deranja să dai o explicaţie. 

Primul Orator hotărî pe dată să ignore lipsa de politeţe: 

— Faptul că Orator Gendibal (reluă el, evitând cu 
pedanterie să omită titlul şi fără să-l evidenţieze prin a-l 
pronunţa mai apăsat) nu ştie şl nu ne poate spune ce este 
cealaltă organizaţie, nu înseamnă că ea nu există. De-a 
lungul istoriei lor, oamenii Primei Fundaţii practic n-au avut 
idee despre noi şi de fapt nici acum nu ştiu mai nimic. Pui la 
îndoială existenţa noastră? 

— Dacă suntem necunoscuţi şi totuşi existăm nu înseamnă 
neapărat că orice lucru trebuie să rămână necunoscut 
pentru a exista, spuse Delarmi şi izbucni în râs. 

— Adevărat. locmai de aceea afirmaţia Oratorului 
Gendibal trebuie examinată cu deosebită atenţie. Se 


bazează pe deducţii matematice riguroase, pe care le-am 

verificat eu însumi şi vă îndemn pe toţi să vă gândiţi la ele. 
Nu e (şi căută o exprimare mentală care să redea cât mai 

bine părerile sale) chiar neconvingătoare. 

— Şi acest Golan Trevize, prezent în mintea ta şi despre 
care nu ne spui nimic? (O nouă necuviinţă şi, de data 
aceasta, Primul Orator roşi imperceptibil.) Ce-i cu el? 

— Orator Gendibal socoteşte că acest om, Trevize, este o 
unealtă - neştiutoare, probabil - a acestei organizaţii şi că 
nu trebuie să-l tratăm cu indiferenţă. 

— Dacă această organizaţie există, insistă Delarmi 
aşezându-se mai comod pe scaun şi dându-şi la o parte 
părul cărunt care-i cădea peste ochi, şi dacă ea e atât de 
periculoasă prin putere şi capacităţi mentale şi rămâne 
ascunsă, găsiţi normal ca ea să acţioneze la lumina zilei prin 
intermediul cuiva atât de expus precum un Consilier exilat 
de Prima Fundaţie? 

— Nu-i de crezut, răspunse grav Primul Orator. Şi cu toate 
acestea, am observat ceva deosebit de alarmant. Nu 
reuşesc să înţeleg. 

Aproape involuntar, lăsă gândul ascuns în străfundurile 
minţii sale, ruşinat să şi-l facă cunoscut. 

Fiecare dintre Oratori observă stratagema mentală şi, 
conform etichetei foarte severe, respectă sentimentul de 
jenă. Delarmi se supuse şi ea, dar fără convingere. Potrivit 
formulei obişnuite în asemenea situaţii, ea continuă: Te 
rugăm să-ţi faci cunoscute gândurile, întrucât înţelegem şi 
iertăm orice sentiment de ruşine pe care l-ai avea. 

— La fel şi voi, reluă Primul Orator, nu înţeleg din ce motiv 
s-ar putea bănui că Trevize este o unealtă a celeilalte 
organizaţii, sau ce scop ar putea servi în caz că bănuiala se 
verifică. Orator Gendibal pare totuşi sigur de asta şi nu 
avem dreptul de a ignora valoarea potenţială a intuiţiei 
cuiva care a întrunit calităţi de Orator. Prin urmare, am 
încercat să aplic Planul la Trevize. 


— La o singură persoană? întrebă încet unul dintre 
oratori, dar fără a-şi ascunde surprinderea, iar apoi îşi 
exprimă pe dată părerea de rău pentru că-şi însoţise 
întrebarea de un gând care echivala cu: Ce neghiobie! 

— La o singură persoană, întări Primul Orator, şi ai 
dreptate. Ce neghiob sunt! Ştiu foarte bine că Planul nu 
poate fi aplicat în cazul unui individ şi nici chiar unor 
grupuri mici. Cu toate acestea, am fost curios. Am 
extrapolat Intersecţiile Interpersonale cu mult peste 
limitele normale, dar am procedat în prezece moduri 
diferite şi am ales mai degrabă o zonă decât un punct. Apoi 
am folosit toate detaliile pe care le deţinem despre Trevize 
- un Consilier al Primei Fundaţii nu rămâne total 
neobservat - şi despre Primarul Fundaţiei. Apoi le-am 
combinat la întâmplare. Făcu, o pauză. 

— Şi? făcu Delarmi. Înţeleg că... Rezultatele au fost 
surprinzătoare? 

— N-am obţinut rezultate, după cum vă şi aşteptaţi, 
răspunse Primul Orator. Nu se poate face nimic cu un 
singur individ şi totuşi, ... totuşi... 

— Da? 

— Mi-am petrecut patruzeci de ani analizând şi am 
deprins să le simt cu claritate chiar înainte de a ajunge la 
etapa finală, şi rareori m-am înşelat. În cazul de faţă, cu 
toate că n-am obţinut o concluzie, trăiesc cu sentimentul că 
Gendibal a avut dreptate şi că Trevize nu trebuie ignorat. 

— De ce nu, Prim Orator? întrebă Delarmi luată prin 
surprindere de puternicul sentiment din mintea Primului 
Orator. 

— Mi-e ruşine pentru că m-am lăsat amăgit şi am folosit 
Planul într-un scop nepotrivit. lar acum mă simt jenat 
pentru că sunt influenţat de ceva pur intuitiv. Şi cu toate 
astea, trebuie, pentru că aşa simt. Dacă Oratorul Gendibal 
are dreptate, dacă suntem ameninţaţi dintr-o direcţie 
necunoscută, cred că atunci când va veni momentul unei 
crize, 'Trevize va deţine şi va juca o carte hotărâtoare. 


— Pe ce se bazează sentimentul acesta? întrebă Delarmi 
şocată. 

Primul Orator Shandess privi neajutorat către membrii 
Mesei: 

— Pe nimic. Matematica psihoistorică nu oferă soluţii, dar 
aşa am văzut eu jocul relaţiilor, am impresia că Trevize este 
cheia. Trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra acestui 
tânăr. 

Gendibal ştia că nu va reuşi să se întoarcă la vreme pentru 
a participa la întrunirea Mesei. Era foarte probabil să nu se 
mai întoarcă niciodată între ai săi. 

Se simţea ţinut de braţe puternice şi testă cu disperare 
pentru a găsi o cale de a-i determina să-l elibereze. 

Rufirant se proptise triumfător în faţa lui: 

— Acum vei fi fiind gata, învăţatule? Lovitură pentru 
lovitură, pumn pentru pumn, în felul hamish. Hai dar, eşti 
mai Mic, loveşte tu primul. 

— Te va ţine şi pe tine cineva? întrebă Gendibal. 

— Daţi-i drumul. Noo, noo. Numa” mâinile. Lăsaţi-i mâinile 
libere, dar ţineţi-l de picioare. Nu mai vreau dansuri. 

Gendibal se simţi fixat de pământ. Braţele-i erau libere. 

— Loveşte, învăţatule, strigă Rufirant. Dă-mi un pumn. 

În acea clipă, mintea lui Gendibal le sondă gândurile şi 
descoperi ceva la care putea trezi un răspuns - indignarea, 
sentimentul de dreptate şi mila. N-avea de ales, trebuia să 
rişte stimularea imediată a acestor simţăminte şi apoi să 
improvizez pe baza... 

Dar au mai trebui s-o facă. Nu sondase această minte care 
abia apăruse şi, cu toate astea, ea reacţionă exact aşa cura 
voia el. 

Simţi deodată prezenţa unei siluete neînsemnate - scundă 
şi îndesată, cu părul negru încâlcit şi braţele întinse în faţă 
- şi o văzu apărând în goană, furioasă, îmbrâncindu-l pe 
fermierul hamish. 

O femeie. Sumbru, Gendibal socoti că din cauza tensiunii 
şi îngrijorării nu simţise asta dintru început şi că ochii 


trebuiseră să-i confirme acest adevăr. 

— Karoll Rufirant! strigă ea la fermier cu o voce ascuţită. 
Eşti un ticălos şi-un laş! Lovitură pentru lovitură, aici? După 
obiceiul hamish? Ai fi de două ori cât învățatul. Primejdie 
mai mare a fi dacă m-ai ataca pe mine. Vei fi câştigând în 
renume bătându-l pe neajutoratul acela? Unde-a fi ruşinea, 
mă-ntreb”? Toţi or să te arate cu degetul şi-or zice: „Uite-l pe 
Rufirant, cel de se bate cu copiii.” Vei fi de râsul tuturor, 
cred eu, şi nici un hamish cu scaun la cap n-o să mai închine 
un pahar cu tine şi nici, o femeie întreagă la minte n-o să te 
urmeze. 

În timp ce se apăra de loviturile ei, Rufirant încercă să 
potolească torentul de vorbe, răspunzând împăciuitor: 

— Stai, Sura. Termină, Sura. 

Gendibal îşi dădu seama că nu mai era ţinut, că Rufirant 
nu se mai holba furios la el, şi că gândurile tuturor nu-i mai 
acordau nici o atenţie. 

Nici pe Sura n-o mai preocupa soarta lui; dezlănţuirea ei 
de furie asupra lui Rufirant o făcuse să uite de el. 
Revenindu-şi din uimire, Gendibal se gândi c-ar trebui să 
întreprindă ceva ca să împrospăteze izbucnirea aceea de 
furie şi să accentueze în mintea lui Rufirant sentimentul de 
ruşine neputincioasă, dar cu delicateţe şi pricepere, astfel 
încât să nu lase urme. Dar, din nou, era de prisos, căci 
femeia continuă: 

— Daţi-vă-napoi cu toţii. Ascultaţi-mă! Şi parcă n-a fi de- 
ajuns că voinicosul Karoll arată ca un uriaş pe lângă 
costelivul acela, şi o fi nevoie de alţi cinci-şase aflaţi şi 
prieteni ca să-mpărţiţi ruşinea, ca să vă-ntoarceţi la fermele 
voastre şi să vă făliţi c-aţi stâlcit în bătaie un copil. „Eu l-am 
ţinut de-o mână”, o să ziceţi, iar uriaşul şi căpăţânosul 
Rufârant l-a făcut în fel şi chip când n-a vrut să lovească. 
Ilar voi o să povestiţi: „Da eu l-am ţinut de-un picior, aşa că 
daţi-mi şi mie o părticică din gloria asta!” lar matahala de 
Rufirant a zice: „Nu l-am putut face să stea locului, aşa că 


tovarăşii mei de plug l-au țintuit, şi cu ajutorul celorlalţi 
şase, l-am învins”. 

— Sura, îndrăzni Rufirant aproape scâncit, dar i-am spus 
învățatului că poate lovi primul. 

— Şi tare te mai temi tu de grozavele lovituri ale braţelor 
lui slăbănoage, nu-i aşa, Rufirant-găgăuţă? Hai, lasă. Dă-i 
drumul să plece unde are treburi iar voi, restul, duceţi-vă 
pe furiş acasă, şi o să aflaţi de mai sunteţi bineveniţi după 
asemenea voinicie. Bine a fi să speraţi că marile voastre 
fapte de astăzi s-or face uitate! Da” nu se va-ntâmpla asta 
pentru că o să împrăştii vestea pretutindeni dacă mă 
înfuriaţi mai tare. 

Plecară tăcuţi, cu capetele plecate fără a mai privi înapoi. 

Gendibal îi privi cum se îndepărtau, apoi îşi întoarse ochii 
spre femeia îmbrăcată cu pantaloni, o bluză, purtând 
pantofi grosolani. Avea nasul cam mare, sâni grei (după cât 
putea vedea Gendibal prin bluza largă), iar braţele 
dezgolite îi erau musculoase. Asta însemna, deci, că femeile 
hamish munceau la câmp cot la cot cu bărbaţii lor. 

Ea-l privi pătrunzător, ţinându-şi mâinile-n şolduri: 

— Hei, învăţatule, ce-i fi zăbovind? Mergi la Palatul 
învăţaţilor? "Ţi-a fi teamă? Să te-nsoţesc? 

Gendibal simţi mirosul de transpiraţie degajat de 
îmbrăcămintea ei, nu tocmai proaspăt spălată, dar în 
situaţia în care se afla ar fi fost cu totul necuviincios să-şi 
arate repulsia. 

— Îţi mulţumesc, domnişoară Sura... 

— Novi mi-e numele, spuse ea cu voce răguşită. Sura Novi. 
Poţi să-mi zici Novi. De mai mult n-a fi nevoie. 

— Mulţumesc, Novi. Mi-ai fost de mare ajutor. Chiar te rog 
să mă însoţeşti, nu fiindcă m-aş teme, ci pentru că-mi face 
plăcere tovărăşia ta. Şi spunând acestea, făcu o plecăciune 
elegantă, de parcă ar fi salutat vreuna dintre tinerele 
doamne de la Universitate. 

Novi se îmbujora, ezită o clipă, apoi încercă să-i imite 
gestul politicos. 


— Plăcerea a fi a mea, răspunse ea străduindu-se să 
găsească cuvintele potrivite pentru a crea impresia de bună 
creştere şi pentru a-şi exprima, în acelaşi timp, încântarea. 

Porniră alături. Gendibal ştia bine că mersul acesta în pas 
domol făcea ca întârzierea lui la întrunirea Mesei să devină 
de neiertat, dar abia acum avea prilejul să se gândească la 
înţelesul celor întâmplate mai devreme şi, cu o satisfacţie 
răutăcioasă, hotări să-i lase să mai aştepte. 

Clădirile Universităţii se zăreau în faţa lor când Sura Novi 
se opri şi spuse fără convingere: 

— Domnule învăţat... 

Gendibal îşi dădea seama că, pe măsură ce se apropiau de 
clădirile cărora ea le spunea Palatul învăţaţilor, Novi 
devenea tot mai politicoasă. O clipă se simţi îndemnat s-o 
întrebe: „Nu cumva te adresezi costelivului acela?” dar asta 
ar fi ruşinat-o peste măsură. 

— Da, Novi? 

— A fi frumos şi bogat Palatul învăţaţilor? 

— E frumos, răspunse Gendibal. 

— Am visat şi eu odată să merg la Palat şi... şi să fiu 
învăţat. 

Privirea ei dovedea că nu-şi considera spusele drept o 
simplă politeţe: 

— Ştiu să scriu. M-a şcolit învățătorul. Dacă scriu scrisoare 
la tine, încercă ea să pară detaşată, cum o însemn ca să 
ajungă la tine? 

— Scrii doar, Parlamentul Oratorilor, apartament 27 şi va 
ajunge la mine. Acum trebuie să plec, Novi. 

Făcu o plecăciune şi ea încercă din nou să-l imite. Plecară 
fiecare în drumul său, iar Gendibal şi-o scoase din minte 
imediat. Se gândea, în schimb, la întrunirea Mesei, şi mai 
ales la Oratorul Delora Delarmi. Gândurile nu-i erau prea 
blajine. 

— Femeia de la fermă. 

ORATORII stăteau în jurul Mesei împietriţi în izolare 
mentală, de parcă - printr-un acord tacit - şi-ar fi ascuns cu 


toţii gândurile pentru a evita să-l insulte în mod irevocabil 
pe Primul Orator după cele afirmate în legătură cu Trevize. 
Priviră pe furiş către Delarmi şi acest gest dezvăluia multe 
lucruri nespuse. Între toţi Oratorii, ea era binecunoscută 
pentru aroganță. Până şi Gendibal dădea dovadă, măcar din 
gură, de mai mult respect faţă de tradiţii şi convenţii. 

Delarmi simţi semnificaţia acestor priviri şi-şi dădu seama 
că n-avea altceva de făcut decât să-şi asume răspunderea 
pentru situaţia imposibilă pe care ea însăşi o crease. De 
fapt, nici nu avea intenţia de a ocoli această spinoasă 
problemă. În întreaga istorie a celei de-a Doua Fundaţii, 
nici un Prim Orator nu fusese pus sub acuzare pentru 
analize greşite (şi dincolo de termenul acesta, pe care chiar 
ea îl inventase drept paravan, era vorba despre 
incompetenţă nerecunoscută). Acum, o asemenea punere 
sub acuzare devenea posibilă. N-avea de gând să dea 
înapoi. 

— Prim Orator! vorbi ea rar, fără să-şi mişte buzele subţiri 
şi lipsite de viaţă, mai greu de distins acum din cauza palorii 
chipului. Chiar tu ai afirmat că n-ai dovezi palpabile care să- 
ţi sprijine părerea şi că matematica psihoistorică nu indică 
nimic. Ne ceri să luăm o hotărâre crucială pe baza unui 
sentiment mistic? 

Primul Orator ridică ochii şi se încruntă. Era conştient de 
izolarea mentală a membrilor Mesei. Ştia ce înseamnă asta 
şi răspunse cu răceală: 

— Nu vă ascund că-mi lipsesc dovezile. Nu vă prezint, însă, 
nici lucruri false. Ceea ce vă ofer este puternica percepţie 
intuitivă a unui Prim Orator cu decenii de experienţă, care 
şi-a petrecut o viaţă-ntreagă analizând îndeaproape Planul 
Seldon. Privi în jur inflexibil aşa cum n-o făcuse niciodată şi, 
una după alta, protecţiile mentale slăbiră şi dispărură. 
Delarmi renunţă ultima la această izolare, abia când Primul 
Orator întoarse privirea spre ea. 

Cu o sinceritate dezarmantă care şterse orice urmă de 
alte sentimente şi gânduri, Delarmi spuse: 


— Prim Orator, accept declaraţia. Cu toate acestea, socot 
că poate vei vrea să faci o reevaluare. Întrucât ţi-ai 
exprimat deja sentimentul de ruşine pentru ca ai recurs la 
intuiţie, ai dori să nu includem în documente afirmaţiile pe 
care le-ai făcut, asta bineînţeles dacă, după părerea ta s-ar 
cuveni să... 

— Care-s aceste afirmaţii ce-ar trebui şterse din 
documente? interveni tăios Gendibal. 

Toate privirile se îndreptară spre el. Dacă izolarea lor 
mentală n-ar fi fost deplină în momentele cruciale dinainte, 
ar fi detectat apropierea lui înainte chiar ca el să ajungă la 
uşă. 

— Orice comunicare cu exteriorul întreruptă? Nimeni nu 
şi-a dat seama de intrarea mea? întrebă sardonic Gendibal. 
Ce întrunire obişnuită! Nu veghea nimeni asupra sosirii 
mele sau eraţi absolut siguri că nu voi mai veni? 

Această izbucnire venea ca o violare flagrantă a tuturor 
regulilor. Întârzierea lui Gendibal constituia o încălcare 
serioasă a uzanțelor. Mai grav era că intrase neanunţat. lar 
a vorbi înainte ca Primul Orator să fi încuviinţat intrarea 
venea ca o ofensă foarte gravă. 

Primul Orator se-ntoarse spre el. Ioate celelalte probleme 
treceau acum pe planul doi. Problema disciplinei devenise 
de primă importanţă: 

— Orator Gendibal, ai întârziat. Soseşti neanunţat. 
Vorbeşti. Ne poţi prezenta un motiv întemeiat care să ne 
împiedice să te suspendăm din funcţie pe o perioadă de 
treizeci de zile? 

— Bineînţeles. Discutarea suspendării din funcţie nu 
trebuie să înceapă până nu analizăm cine a acreditat ideea 
că voi întârzia şi de ce-a făcut-o, li se adresă Gendibal pe un 
ton stăpânit şi glacial, dar învăluindu-şi gândurile într-o 
perdea de furie fără să-i pese că cineva simţea asta. 

Delarmi detecta sentimentul imediat şi zise cu convingere: 

— Acest om e nebun. 


— Nebun? E nebună femeia care afirmă aşa ceva. Ori se 
simte vinovată. Prim Orator, mă adresez ţie pentru a solicita 
un privilegiu personal, declară Gendibal. 

— Ce caracter are acest privilegiu personal, Orator? 

— Prim Orator, acuz pe cineva prezent aici de tentativă de 
asasinat. 

Atmosfera deveni explozivă când toţi Oratorii se ridicară în 
picioare în acelaşi timp, izbucnind într-o babilonie de vorbe, 
expresii şi gânduri. 

Primul Orator ridică braţele încercând să-i liniştească şi 
strigă: 

— Oratorului trebuie să i se ofere cuvântul pentru a-şi 
exprima punctul de vedere. 

Se simţi obligat să-şi intensifice autoritatea mentală într-o 
manieră nepotrivită locului în care se aflau, dar nu avea de 
ales. 

Spiritele se potoliră. 

Gendibal aşteptă neclintit până când tăcerea deveni 
profundă atât sonor, cât şi mental, apoi începu: 

— Trecând pe un drum hamish, aflându-mă la o distanţă şi 
deplasându-mă cu o viteză care mi-ar fi permis să ajung aici 
la vreme pentru a participa la întrunire, am fost oprit de 
câţiva fermieri şi am scăpat nebătut şi-n viaţă ca prin 
urechile acului. Dar şi aşa, am fost reţinut, de aceea am 
sosit abia acum. De la început aş dori să precizez că, de la 
Marea Devastare, nu cunosc nici un caz în care vreun 
membru al celei de-a Doua Fundaţii să fi fost tratat 
ireverenţios ca să nu spunem brutalizat - de către aceşti 
hamishi. 

— Nici eu n-am auzit aşa ceva, întări Primul Orator. 

— De obicei, membrii Fundaţiei nu pătrund neînsoţiţi pe 
teritoriul hamish, strigă Delarmi. Singur ţi-ai căutat-o! 

— Adevărul e că m-am plimbat mereu pe teritoriul lor, 
reluă Gendibal. Am fost acolo de sute de ori. Cu toate astea, 
nimeni nu m-a acostat vreodată. Alţii nu se plimbă atât de 
liberi ca mine, dar nimeni nu se rupe de lume ca să devină 


prizonier al Universităţii. Îmi aduc aminte că Delarmi, iar 
apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit titlul acesteia prea târziu, îl 
transformă într-o insultă mortală. Voiam să spun că şi 
Oratoriţa Delarmi a pătruns pe teritoriul hamish în câteva 
rânduri şi, cu toate astea, ea nu a fost acostată. 

— Astea pentru că nu le-am vorbit niciodată prima, spuse 
Delarmi fixându-l cu privirea, şi am rămas la distanţă şi 
pentru că m-am purtat ca şi cum îmi datorau respect, au 
fost siliţi să mi-l acorde. 

— Ciudat, se miră Gendibal, iar eu era cât pe-aci să spun 
că asta se datorează înfăţişării tale mai impunătoare. La 
urma urmei, chiar şi aici, puţini îndrăznesc să se apropie de 
tine. Dar spune-mi, cum se face că au găsit prilejul să mă 
atace tocmai azi, când trebuia să particip la o întrunire 
importantă a Mesei? 

— Dacă nu din cauza purtării tale, atunci trebuie să fi fost 
o întâmplare, afirmă Delarmi. Nici măcar matematica lui 
Seldon n-a eliminat cu totul rolul întâmplării din evoluţia 
Galaxiei - ca să nu mai vorbim de evenimentele personale. 
Sau vorbeşti şi tu inspirat de intuiţie? (Unul sau doi Oratori 
scăpară mental câte-un oftat imperceptibil auzind această 
aluzie la adresa Primului Orator). 

— N-a fost vorba de comportarea mea. Şi nici de 
întâmplare. Totul s-a petrecut deliberat, insistă Gendibal. 

— Cum am putea şti asta? întrebă calm Primul Orator. 
Simţea că trebuie să manifeste înţelegere faţă de Gendibal, 
ca rezultat al ultimei remarci a lui Delarmi. 

— Prim Orator, nu-mi ascund gândurile. Vă voi prezenta 
evenimentele aşa cum mi-au rămas întipărite în memorie. 

Transferul dură doar câteva momente. Primul Orator nu 
se putu stăpâni: 

— Uimitor! Orator, te-ai comportat foarte bine în condiţii 
de tensiune extraordinară. Sunt de acord că hamishii s-au 
comportat cu totul anormal şi că s-ar cuveni să facem o 
investigaţie. Până atunci, însă, te rog să participi la 
întrunire... 


— O clipă! interveni Delarmi! Ce certitudine avem că 
relatarea Oratorului este exactă? 

Gendibal pufni iritat în faţa acestei insulte, dar îşi domoli 
pornirea firească într-o asemenea situaţie şi zise: 

— Mintea mea e deschisă. 

— Am cunoscut şi minţi deschise care nu erau sincere. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta, Orator, îi răspunse 
Gendibal, întrucât tu, ca şi alţii, trebuie să-ţi controlezi 
gândirea tot timpul. Când mintea mi-e deschisă, aşa 
rămâne. 

— Să nu con..., începu Primul Orator. 

— Prim Orator, cu scuzele cuvenite pentru întrerupeie, 
solicit un privilegiu personal, zise Delarmi 

— Ce fel de privilegiu, Orator? 

— Oratorul Gendibal a acuzat pe unul dintre noi de 
tentativă de asasinat, probabil instigând pe fermier să-l 
atace. Atâta timp cât nu retractează această acuzaţie atât 
eu, cât şi ceilalţi, inclusiv tu, Prim Orator, trebuie să ne 
considerăm ucigaşi potenţiali. 

— Orator Gendibal, vrei să-ţi retragi acuzaţia? întrebă 
Primul Orator. 

Gendibal îşi ocupă fotoliul şi lăsându-şi mâinile pe braţele 
lui, le strânse cu putere, de parcă ar fi vrut să le ia în 
stăpânire, şi spuse: 

— O voi face imediat ce mi se va explica de ce un fermier 
hamish, căruia i s-au alăturat alţi câţiva, părea hotărât să 
mă reţină din drum. 

— Dintr-o mie de motive, probabil, încercă Primul Orator 
să explice. Repet că vom investiga acest incident. lar acum, 
Orator Gendibal, ca să ne putem continua discuţia, n-ai vrea 
să-ţi retractezi acuzaţia? 

— Nu pot, Prim Orator. Am încercat minute-n şir, cât de 
delicat mi-a stat în putinţă, să-i cercetez mintea, căutând o 
modalitate de a-i influenţa comportamentul fără să-i fac nici 
un rău. Şi am dat greş. Gândurilor lui le lipsea flexibilitatea 


pe care o aşteptam. Emoţiile lui erau orientate, fixate, 
parcă de o altă gândire. 

— Şi crezi că vreunul dintre noi era gândirea aceea? 
întrebă Delarmi ironic. N-ar putea fi organizaţia aceea 
misterioasă care ne face concurenţă şi care, după părerea 
ta, e mai puternică decât noi? 

— S-ar putea, încuviinţă Gendibal. 

— În cazul acesta, noi, care nu aparţinem acestei 
organizaţii de care ai tu cunoştinţă, nu suntem vinovaţi şi ar 
trebui să-ţi retragi acuzaţia. Ori acuzi pe cineva că se află 
sub controlul ei? Sau vrei să spui că vreunul sau vreuna 
dintre noi nu e ceea ce pare? 

— Posibil şi aşa, îi răspunse netulburat Gendibal, conştient 
că Delarmi încerca să-i întindă o cursă. 

— S-ar părea că năzărirea ta, continuă Delarmi ajungând 
la capătul demonstraţiei şi pregătindu-se să tragă o 
concluzie, privitoare la organizaţia secretă, necunoscută, 
ascunsă şi misterioasă, e un coşmar provocat de paranoia. 
Seamănă cu închipuirea ta vecină cu paranoia, că fermierii 
hamish sunt influenţaţi, că Oratorii se află sub control. Sunt 
gata, totuşi, să urmez acest ciudat mod de gândire. Orator, 
care dintre cei prezenţi aici e controlat? Eu, poate? 

— Cred că nu, Orator. Dacă ai încerca să scapi de mine, nu 
ţi-ai arăta ostilitatea în mod deschis. 

— O dublă dedublare, poate? sugeră Delarmi, jubilând. 
Asta ar fi o concluzie obişnuită în cazul imaginaţiei 
paranoice. 

— S-ar putea. Ai mai multă experienţă decât mine în astfel 
de probleme. 

Oratorul Lestim Gianni îl întrerupse iritat: 

— Ascultă, Orator Gendibal, dacă o exonerezi pe Orator 
Delarmi, arunci acuzaţia împotriva noastră rămâne valabilă. 
Ce motive ar fi avut vreunul dintre noi să te împiedice să 
participi la această întrunire sau să te vrea mort? 

Gendibal răspunse pe dată, de parcă ar fi aşteptat această 
întrebare: 


— Când am intrat, subiectul în curs de dezbatere era 
omiterea din documente a unor informaţii făcute de Primul 
Orator. Eu n-am avut prilejul să le aud. Aş vrea sa le aflu şi 
cred că după aceea vă voi comunica motivul pentru care am 
fost reţinut. 

— Pe baza intuiţiei şi a utilizării diferite a matematicii 
psiho-istorice, afirmasem că întregul viitor al Planului s-ar 
putea bizui pe Golan Trevize, exilat de către Prima 
Fundaţie, iar Orator Delarmi şi ceilalţi au exprimat 
obiecţiuni serioase, explică Primul Orator. 

— Îi priveşte pe Oratori ce părere au, interveni Gendibal. 
În ceea ce mă priveşte, aprob această ipoteză. Trevize este 
cheia. Exilarea lui foarte precipitată mi se pare prea 
ciudată pentru a fi nevinovată. 

— Orator Gendibal, vrei să dai de înţeles că Trevize sau cei 
care l-au exilat sunt manipulaţi de această organizaţie 
misterioasă? Oare toată lumea este controlată, cu excepţia 
ta şi a Primului Orator? 

— Nu merită să răspund acestor provocări. Permiteţi-mi, 
în schimb, să vă întreb dacă vreunul dintre Oratorii 
prezenţi ar dori să-şi exprime acordul faţă de cele 
exprimate de Primul Orator şi de mine. Bănuiesc că aţi citit 
dezvoltarea matematică pe care v-am distribuit-o cu 
acordul Primului Orator. 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Repet întrebarea, reluă Gendibal. A citit-o cineva? 

Aceeaşi tăcere. 

— Prim Orator, acum ai explicaţia reţinerii mele, conchise 
Gendibal. 

— Dorim o formulare mai clară, spuse Primul Orator. 

— Aţi exprimat ideea că va trebui să ne ocupăm de 
Trevize, ceea ce reprezintă o iniţiativă importantă în 
politica noastră şi dacă Oratorii au citit prezentarea mea, ei 
şi-au dat seama, în linii mari, la ce face aluzie. Dacă, totuşi, 
ei ar fi dezaprobat în unanimitate propunerea ta, atunci, 
prin blocarea puterii de decizie, n-ai fi realizat nimic. Dacă 


te-ar fi sprijinit măcar unul dintre Oratori, atunci ai fi putut 
pune în aplicare noua politică. Cei ce-au citit lucrarea mea 
ştiau că eu eram acel mic aliat şi, prin urmare, trebuia să 
fiu împiedicat prin orice mijloace să particip la întrunirea 
Mesei. Cât pe-aci ca această stratagemă să reuşească, 
numai că eu am sosit şi-l voi susţine pe Primul Orator. Mă 
declar de acord cu el şi, potrivit tradiţiei, obiecțiile celorlalţi 
unsprezece Oratori pot fi respinse. 

Deiarmi izbi cu pumnul în masă: 

— Se sugerează că cineva a ştiut dinainte ce va 
recomanda Primul Orator, că Gendibal va sprijini această 
poziţie şi că restul Oratorilor se vor opune - mai precis, 
cineva avea cunoştinţă de ceva ce nu fusese gândit sau 
spus. Se mai sugerează că această iniţiativă nu este pe 
placul organizaţiei născocite de paranoia lui Gendibal şi că 
membrii ei depun eforturi de a o bloca şi că, prin urmare, 
unul sau mai mulţi Oratori se află sub controlul ei. 

— Asta sugerez, o aprobă Gendibal. Ai făcut o 
demonstraţie perfectă. 

— Şi pe cine acuzi? izbucni Deiarmi. 

— Pe nimeni. Solicit Primului Orator să reia subiectul. Este 
de netăgăduit că cineva din interior acţionează împotriva 
noastră. Sugerez ca toţi cei care slujesc cea de-a Doua 
Fundaţie să fie supuşi unei analize mentale amănunțite. 
Absolut toţi, inclusiv Oratorii. Chiar şi eu şi... Primul Orator. 

Întrunirea Mesei degeneră într-un vacarm şi o agitaţie 
cum nu se mai întâmplase vreodată. 

În cele din urmă Primul Orator suspendă şedinţa, iar 
Gendibal, fără a spune o vorbă cuiva, se duse în camera lui. 
Ştia bine că n-avea prieteni printre Oratori şi că însuşi 
Primul Orator nu se va încumeta să-l ajute decât cu 
jumătate de gură, în cel mai bun caz. 

Nu ar fi putut spune dacă se temea pentru sine sau pentru 
a Doua Fundaţie. Simţea un gust amar la gândul că 
probabil soarta ei era pecetluită. 


Gendibal dormi prost. Gândurile ce-l chinuiau în 
momentele de veghe şi visurile ce-i bântuiau somnul 
continuau disputa cu Delora Delarmi. Într-o frântură de vis, 
chiar o confundă pe Delarmi cu Rufirant, fermierul hamish, 
astfel că Gendibal se găsi faţă-n faţă cu o Delarmi de 
proporţii înspăimântătoare care înainta spre el 
ameninţător, cu pumnii enormi şi cu un zâmbet mieros care 
dezvelea nişte dinţi ascuţiţi ca acele. 

Se trezi mai târziu decât de obicei cu senzaţia că nu s-a 
odihnit câtuşi de puţin şi observă că soneria de pe noptieră 
semnaliza, dar amuţise. Se întoarse şi o puse în funcţiune. 

— Da? Ce s-a întâmplat? 

— Orator! strigă administratorul de etaj cu o voce mai 
puţin respectuoasă decât se cuvenea. Un vizitator vrea să 
vă vorbească. 

— Un vizitator? Gendibal îşi controlă programul de 
întrevederi şi ecranul nu-i afişă nici o întâlnire înainte de 
amiază. Apăsă tasta de afişare a orei; 8,32. Întrebă prost 
dispus: Cine e? 

— Nu vrea să-şi dea numele, Orator. Apoi dezaprobator: 
Unul dintre hamishi. Venit la invitaţia ta, încheie el ca 
Teproş. 

— Să aştepte în sala de primire până cobor. 

Gendibal nu se grăbi. Cât timp dură spălarea rituală 
rămase cufundat în gânduri. Faptul că cineva-i folosea pe 
hamishi pentru a-i zădărnici planurile avea un înţeles, dar 
ar fi vrut să ştie cine era acea persoană. Ce rost avea 
această intruziune hamish chiar în viaţa retrasă de aici? Să 
fi fost vreo capcană meşteşugită? 

Pentru numele lui Seldon, ce căuta acest fermier hamish în 
Universitate? Ce motiv putea invoca? Ce motive avea de 
fapt? 

O clipă, Gendibal se întrebă dacă nu s-ar cuveni să se 
înarmeze. Alungă dispreţuitor acest gând deoarece simţea 
că pe terenurile Universităţii putea să controleze un 


fermier fără a-şi primejdui situaţia şi fără a lăsa urme 
inacceptabile în mintea unui hamish. 

Gendibal constată că fusese prea afectat de incidentul din 
ziua precedentă. Dar apropo, venise chiar acel fermier? 
Nemaifiind sub influenţa cuiva, se putea ca el să dorească 
acum să ceară scuze lui Gendibal pentru ceea ce făcuse, 
temându-se de pedeapsă. Dar cum de ştiuse Rufirant unde 
să meargă şi pe cine să caute? 

Gendibal porni hotărât pe coridor şi intră în sala de 
aşteptare. Se opri uimit, apoi se întoarse spre 
administratorul care se prefăcea că-i foarte ocupat în 
cubiculul lui cu pereţi de sticlă. 

— Administrator, nu ai precizat că vizitatorul e o femeie. 

— Orator, am zis un hamish, răspunse calm 
administratorul. N-aţi cerut alie lămuriri. 

— Minimum de informaţii, administrator? Va trebui să ţin 
minte că asta te caracterizează. (Şi va trebui să verifice 
dacă nu cumva administratorul fusese numit chiar de 
Delarmi. lar de-acum înainte îi va ţine minte pe funcţionarii 
din preajma sa, „Inferiorii”, pe care îi ignorase cu prea 
multă uşurinţă de la înălţimea funcţiei de Orator, recent 
dobândită). E liberă vreuna dintre sălile de conferinţă? 

— Orator, Sala Numărul 4 este singura disponibilă pentru 
următoarele trei ore, spuse administratorul cu un aer 
nevinovat, aruncând o privire spre femeia hamish, apoi spre 
Gendibal. 

— Administrator, vom folosi Sala Numărul 4, şi te sfătuiesc 
să-ţi stăpâneşti gândurile. 

Gendibal lovi neiertător, iar sistemul de protecţie al 
administratorului se închise mult prea încet. Gendibal ştia 
că era sub demnitatea lui să trateze cu dispreţ o gândire 
inferioară, dar o persoană incapabilă să-şi ascundă 
sentimenul de ranchiună faţă de un superior merita o lecţie 
pe care s-o ţină minte. Administratorul avea să sufere o 
uşoară durere de cap care va ţine câteva ore. O pedeapsă 
binemeritată. 


Numele ei nu-i veni pe dată în minte şi nici nu era într-o 
dispoziţie care să-l îndemne la un efort de memorie, iar ea 
în nici un caz nu se aştepta ca el să-şi amintească. 

Spuse morocănos: 

— Eşti... 

— Novi, învăţatule, rosti ea pe nerăsuflate. Celălalt nume a 
fi Sura, dar mi se spune Novi şi atât. 

— Da. Novi. Ne-am cunoscut ieri; acum îmi aduc aminte. 
N-am uitat că mi-ai sărit în ajutor. Nu se putea hotări să 
folosească accentul hamish chiar în incinta Universităţii. 
Cum ai ajuns aici? 

— Maestre, ai spus că pot trimite scrisoare. Şi că trebuie 
să scriu: „Parlamentul Oratorilor, apartament 27”. Am adus- 
o personal, ca să-ţi arăt propriul meu scris, zise ea cu 
mândrie amestecată cu sfială. M-au întrebat ai mei: „Pentru 
cine a fi scrisoarea?” Ţi-am auzit numele când i-ai răspuns 
mojicului cu mintea otrăvită, Rufirant. Aşa c-am zis că a fi 
pentru Stor Gendibal, Maestru Cărturar. 

— Şi te-au lăsat să treci, Novi? N-au cerut să vadă 
scrisoarea? 

— Am fost tare spăimântată. M-am gândit că poate vor 
simţi milă şi bunătate. Şi-am zis: „Cărturarul G mi-a promis 
că-mi arată Palatul Cărturarilor”, iar ei au zâmbit. Unul 
dintre cei de la poartă a râs către un altul: „Şi n-o să-i arate 
numai Palatul”. Apoi mi-au arătat pe unde să merg 
sfătuindu-mă să n-o iau alt încotro, altfel or să mă dea afară 
pe dată. 

Gendibal roşi uşor. Pentru numele lui Seldon, dacă ar simţi 
nevoia să se distreze în compania unei femei hamish, n-ar 
face-o într-un mod atât de deschis şi-ar fi mai pretenţios în 
alegere. Privi spre femeie cu intenţia de a clătina dojenitor 
din cap, dar se abţinu. 

Arăta foarte tânără în ciuda muncilor grele care-ar fi 
trebuit s-o îmbătrânească. Nu putea să aibă mai mult de 
douăzeci şi cinci de ani, vârstă la care femeile hamish erau 
de obicei deja măritate. Îşi purta împletit părul negru, semn 


că era necăsătorită - de fapt, fecioară - şi asta nu-l 
surprinse. Atitudinea din ziua precedentă dovedea că avea 
un talent neîntrecut de ceartă şi Gendibal se îndoia că s-ar 
fi găsit vreun bărbat care să se lase înhămat şi strunit de 
limba ei slobodă şi ascuţită. Înfăţişarea ei nu atrăgea în mod 
deosebit. Deşi se vedea că-şi dăduse toată silinţa să arate 
mai prezentabilă, chipul îi era simplu şi colţuros, iar mâinile 
butucănoase şi înroşite de muncă. Întreaga ei făptură radia 
mai degrabă trăinicia decât graţia. 

Simţindu-se privită cercetător, buzele începură să-i 
tremure. El îi înţelese sfiala şi teama şi i se făcu milă de ea. 
Îi fusese de mare ajutor cu o zi în urmă şi, de fapt, asta 
conta cel mai mult. 

Încercând să fie prietenos şi binevoitor, o întrebă: 

— Şi ai venit ca să vezi Palatul Cărturarilor? 

Ea deschise larg ochii negri (foarte frumoşi, de altfel) şi-i 
răspunse: 

— Maestre, nu te supăra pe minE. Dar am venit să mă fac 
şi eu Cărturar. 

— Vrei să devii Cărturar? făcu Gendibal, ca lovit de 
trăsnet. Femeie... 

Se opri. Cum oare-să-i explice unei femei simple, total 
lipsită de subtilitate, nivelul de inteligenţă, pregătire şi 
activitate mentală necesare pentru a deveni ceea ce 
trantorienii numeau „cărturar”? 

Dar Sura Novi continuă cu ardoare: 

— Eu ştiu scrie şi citi. Am citit cărţi întregi din scoarță în 
scoarță. Şi am dorinţa de-a fi cărturar. Nu vreau să devin 
nevastă de fermier. Nu-s făcută pentru munca la fermă. N- 
am de gând să mă mărit c-un fermier şi nici să am copii de 
la el. (Ridicând capul spuse cu mândrie.) Am fost cerută. Şi- 
ncă de câte ori. Şi-ntotdeauna zic: „Nu”. Cuviincios, dar 
totuşi „Nu”. 

Gendibal îşi putu da seama destul de limpede că minţea. 
N-o ceruse nimeni de soţie, dar nu lăsă să se înţeleagă că 
ştia adevărul: 


— Şi ce vei face din viaţa ta dacă nu te căsătoreşti? 

Novi îşi lăsă palma grea pe masă: 

— Vreau să fiu cărturar. Nu femeie de fermier. 

— Dar dacă nu te pot face cărturar? 

— Atunci nu-s nimic şi-o să aştept să mor N-o să fiu nimic 
în viaţă dacă nu devin cărturar. 

Gendibal se simţi îmboldit să-i cerceteze gândurile pentru 
a afla motivaţia acestei hotărâri, dar nu se cuvenea să facă 
aşa ceva. Un Orator nu se distra scotocind prin gândurile 
unor persoane neajutorate. Exista şi un cod al ştiinţei şi al 
tehnicii de control mental - mentalistica - la fel ca şi în alte 
profesiuni. Ori ar trebui să existe unul. (Regretă pe dată că- 
| încălcase în cazul administratorului.) 

— De ce să nu rămâi la fermă, Novi? 

Printr-o uşoară intervenţie o putea face să se mulţumească 
cu această situaţie, iar apoi, putea determina vreun 
necioplit să fie fericit să se însoare cu ea - şi să procedeze 
la fel şi cu ea. Asta n-ar însemna rea-intenţie, ci bunăvoință, 
numai că era împotriva legii, şi prin urmare, de neconceput. 

— Nu vreau. Fermierii-s neştiutori ca pământul pe care 
muncesc şi devin ca el. Ca femeie a unui fermier, m-aş 
transforma şi eu în pământ. N-aş mai avea vreme să citesc 
şi-aş uita tot ce-am învăţat. Mintea mi-ar rămâne înţepenită 
şi-mpâclită, zise ea ducând mâna la cap. Nu! Un cărturar 
înseamnă altceva. Cuminţenie! (Gendibal observă că prin 
acest ultim cuvânt ea se referea mai degrabă la 
„inteligenţă” decât la „bună creştere”.) Un cărturar, 
continuă ea, trăieşte din cărţi şi... şi din, uit cum se mai 
cheamă. Făcu un gest larg cu mâinile care ar fi rămas 
neînțeles lui Gendibal dacă nu i-ar fi detectat gândurile. 

— Microfilme, o ajută el. De unde ştii de microfilme? 

— În cărţi citeşti despre multe lucruri, afirmă ea plină de 
mândrie. 

Gendibal nu-şi putu înfrânge dorinţa de a afla mai multe. 
Această femeie hamish era nemaipomenită; nu mai auzise 
de una ca asta. Nu se făceau recrutări dintre hamishi, dar 


dacă Novi ar fi fost mai tânără cu vreo zece ani, de 
exemplu... 

Ce pierdere! N-o va tulbura; n-o va deranja câtuşi de 
puţin, dar la ce bun să fii Orator dacă nu puteai observa 
minţi neobişnuite de la care să înveţi? 

— Novi, spuse el, aş vrea să rămâi aici câteva clipe. Stai 
liniştită. Să nu vorbeşti. Nu te gândi să zici ceva. Gândeşte- 
te că vrei să dormi. Înţelegi? 

Femeia îi reveni în priviri: 

— De ce trebuie să fac asta, Maestre? 

— Pentru că aş vrea să mă gândesc cum ai putea deveni 
cărturar. 

La urma urmei, indiferent ce ar fi citit, nu era posibil ca ea 
să ştie exact ce înseamnă „cărturar”. Prin urmare, trebuia 
să afle ce credea ea despre cărturari. 

Cu mare atenţie şi cu o infinită delicateţe îi sondă mintea, 
palpând fără ca practic să o atingă în vreun fel, ca atunci 
când aşezi mâna pe o suprafaţă metalică lustruită fără a 
lăsa amprente. Pentru ea, un cărturar era o persoană care 
citeşte tot timpul. N-avea nici cea mai vagă idee de ce 
trebuie citite cărţile. Munca învățatului se confunda cu 
munca grea cu care era ea obişnuită - să aducă, să care, să 
gătească, să deretice, să execute ordine, însă pe domeniile 
Universităţii, unde se găseau cărţile şi unde credea că va 
avea timp să citească şi să devină vag „educată”. Totul se 
reducea la dorinţa ei de a fi servitoare, servitoarea lui. 

Gendibal se încruntă. O servitoare hamish, şi încă una 
urâtă, lipsită de graţie, needucată, abia alfabetizată. De 
neconceput. 

Va trebui s-o facă să-şi schimbe gândul. Va trebui să 
găsească o cale de a-i modela dorinţele şi de-a o face să se 
mulţumească cu condiţia ei, astfel încât să nu lase urme şi 
nici măcar Delarmi să nu aibă ce reproşa. 

Ori fusese trimisă de Delarmi? Oare fusese pus la punct un 
plan complicat pentru a-l determina să influenţeze 


gândurile unui hamish pentru a putea fi prins şi pus sub 
acuzare? 

Ridicol. Îl pândea pericolul de a deveni paranoic. Undeva, 
în reţeaua gândurilor ei simple trebuia să devieze un firicel 
de curent mintal. Nu era nevoie decât de un uşor impuls. 

Călca litera legii, dar n-avea să-i facă nici un rău şi nimeni 
nu va băga de seamă. 

Zăbovi o clipă. 

Înapoi. Înapoi. Înapoi. 

Pentru numele Spaţiului! Cât pe-aci să-i scape! 

Era victima unei iluzii? 

Ba nu! Acum, că atenţia îi fusese atrasă de acest amănunt, 
îl putu distinge cu claritate. Găsise o ramificaţie firavă 
palpitând dezordonat - neobişnuit de dezordonat. Şi cu 
toate acestea era atât de delicată, de lipsită de ramificații. 

Gendibal se retrase din mintea ei şi vorbi cu blândeţe: 

— Novi. 

Concentrându-şi privirea asupra lui, ea-i răspunse: 

— Da, Stăpâne? 

— Poţi lucra cu mine. 'Te voi face învăţat... 

Brusc uşurată şi cu ochii arzându-i, ea nu se putu stăpâni: 

— Stăpâne... 

Îi detectă pe dată intenţia. Voia să se azvârle la picioarele 
lui. Îi puse mâinile pe umeri şi o strânse uşor: 

— Nu te mişca, Novi. Rămâi aşa. Stai! 

Ca şi cum ar fi vorbit unui animal pe jumătate îmblânzit. 
Când văzu că ordinul său fusese recepționat, îi dădu drumul 
de umeri. Abia acum îşi dădu seama de muşchii viguroşi ai 
braţelor ei. 

— Dacă vrei să devii învăţat trebuie să te comporţi 
întocmai ca unul adevărat. Asta înseamnă că va trebui să fii 
tăcută, să vorbeşti calm şi să faci întotdeauna ce-ţi voi 
spune. Şi trebuie să încerci sa înveţi a te exprima la fel ca 
mine. De asemenea, vei cunoaşte şi alţi învăţaţi. Te vei 
teme? 

— Frica n-oi avea, Stăpâne, dacă vei fi cu mine 


— Voi fi cu tine. Acum, însă, trebuie să-ţi găsesc o cameră, 
să aranjez să ţi se atribuie o toaletă, un loc în sala de mese 
şi haine. Va trebui să porţi haine potrivite pentru un învăţat, 
Novi. 

— Astea-s tot ce..., se lamenta ea. 

— Vom găsi altele. 

Fără îndoială că va trebui să roage o femeie să se ocupe de 
îmbrăcăminte pentru Novi. Va mai avea nevoie de cineva 
care s-o înveţe pe această femeie hamish câte ceva despre 
igiena personală. La urma urmei, deşi hainele pe care le 
purta erau probabil cele de sărbătoare şi se gătise în mod 
special, Novi încă mai păstra un miros distinct, uşor 
neplăcut. 

Va trebui, de asemenea, să aibă certitudinea că relaţia 
dintre ei va fi înţeleasă cum se cuvine. Era un secret la 
îndemâna oricui că atât bărbaţii, ba chiar şi femeile celei 
de-a Doua Fundaţii îşi permiteau escapade ocazionale 
printre hamishi pentru a-şi satisface plăcerile trupului. 
Atâta timp cât în cursul acestor aventuri nu se produceau 
intervenţii în gândurile hamishilor, nimeni nu găsea că 
merită să ridice obiecţii. În ceea ce-l privea, Gendibal nu-şi 
îngăduise asemenea distracţii şi-i plăcea să creadă că asta 
se datora faptului că nu simţea nevoia unor relaţii erotice 
mai vulgare şi mai piperate decât cele care-i erau la 
îndemână în interiorul Universităţii. În comparaţie cu 
femeile hamish, cele ale Fundaţiei erau poate mai şterse, 
dar străluceau de curăţenie şi aveau pielea mai catifelată. 

Dar chiar dacă situaţia dădea naştere la interpretări şi se 
putea aştepta la ironii şi aluzii răutăcioase pentru că, nu 
numai că apelase la o femeie hamish, dar şi o adusese în 
preajma lui, Gendibal decise că merită să rabde această 
situaţie jenantă. Aşa cum stăteau lucrurile acum, această 
femeie de ţară, Sura Novi, devenea cheia victoriei lui în 
inevitabilul duel pe care avea să-l poarte cu Orator Delarmi 
şi cu restul membrilor Mesei. 


Gendibal n-o revăzut pe Novi decât după cină, când veni 
însoţită de femeia căreia îi explicase îndelung toată situaţia, 
sau cel puţin caracterul asexual al relaţiei. Femeia 
înţelesese sau, oricum, nu îndrăznise să dea de înţeles că 
refuză să priceapă, ceea ce era la fel de bine. 

Acum Novi stătea în faţa lui, timidă, mândră, sfioasă, 
triumfătoare - într-un amestec bizar de sentimente. 

— Arăţi foarte frumos, Novi, îi spuse el. 

Îmbrăcămintea pe care i-o dăduseră i se potrivea 
surprinzător de bine şi nu arăta nicidecum ridicol gătită 
astfel. Îi strâmtaseră rochia la talie, îi ridicaseră sânii sau 
nu putuse observa toate acestea când ea purta haine 
ţărăneşti? 

Avea fese proeminente, dar nu neplăcute privirii. Chipul îi 
rămăsese simplu, desigur, dar atunci când bronzul datorat 
traiului în bătaia vântului şi-a soarelui avea să se şteargă, 
iar ea va învăţa să-şi îngrijească tenul, nu va fi chiar urâtă. 

Pentru numele Vechiului Imperiu, femeia aceea îşi 
închipuise că Novi avea să fie amanta lui. Încercase s-o facă 
frumoasă pentru el. 

Dar apoi se gândi: La o adică, de ce nu? 

Novi va trebui să apară în faţa Mesei şi cu cât mai 
atrăgătoare, cu atât mai uşor va reuşi el să-şi impună 
punctul de vedere. 

Exact când se gândea la acestea primi şi mesajul din 
partea Primului Orator. Avea gradul de adecvare obişnuit 
într-o societate mentalistă. Într-un limbaj mai mult sau mai 
puţin familiar, era numit „Efect de Coincidenţă”. Dacă te 
gândeşti vag la cineva care în acelaşi timp se gândeşte la 
tine, există o stimulare reciprocă din ce în ce mai 
pronunţată care, în câteva clipe, face gândurile precise, 
hotărâtoare şi simultane, după toate probabilitățile. 

Chiar şi pentru cei care-l percep intelectual, procesul 
poate fi uimitor, mai ales dacă gândurile preliminare, 
neclare, ar apare atât de nedesluşite - de o parte sau de 


alta (sau de ambele) - încât ar trece neobservate la nivelul 
conştiinţei. 

— Novi, nu pot sta cu tine astă seară. Am de lucru, explică 
Gendibal. 'Te voi conduce în camera ta. Vei găsi acolo câteva 
cărţi şi poţi face exerciţii de lectură. Îţi voi arăta cum să 
foloseşti semnalul dacă vei avea cumva nevoie de ajutor... şi 
ne vom revedea mâine. 

— Prim Orator? se adresă Gendibal politicos. 

Shandess se mulţumi să clatine din cap. Avea o înfăţişare 
aspră care îi accentua vârsta. Arăta ca o persoană care nu 
obişnuia să bea, dar nu i-ar fi stricat o înghiţitura de alcool. 
În cele din urmă îi răspunse: 

— Eu te-am „chemat”... 

— Fără mesager. Din „chemarea” directă am dedus că era 
vorba de ceva important. 

— Aşa-i. Vânatul tău de pe Prima Fundaţie, Trevize. 

— Da? 

— Nu se îndreaptă spre Trantor. 

Gendibal nu păru surprins: 

— De ce-ar face-o? Informaţiile pe care le-am primit 
făceau referire la călătoria împreună cu un profesor de 
istorie antică pornit în căutarea Pământului. 

— Da, legendara Planetă de Origine. Tocmai de aceea 
trebuia să vină pe Trantor. La urma urmei, profesorul ştie 
unde se află Pământul? Tu ştii? Sau eu? Putem fi siguri că 
există cu adevărat sau că a existat vreodată? Cu siguranţă 
că vor veni la Biblioteca aceasta pentru a obţine informaţiile 
necesare. Până în acest moment n-am considerat că situaţia 
a atins un punct de criză deoarece am crezut că Trevize va 
veni aici şi că prin el vom afla mai multe despre el şi despre 
intenţiile lui. 

— Acesta ar fi sigur motivul pentru care nu i se permite să 
vină aici. 

— Atunci unde merge? 

— Încă n-am aflat. 

— Pari destul de calm, spuse ţâfnos Primul Orator. 


— Mă întreb dacă nu cumva e mai bine aşa, răspunse 
Gendibal. Vrei ca el să vină pe Trantor pentru a-l apăra şi a- 
l folosi ca sursă de informaţii. N-ar deveni oare un izvor de 
informaţii mai importante dacă merge unde doreşte şi face 
ceea ce şi-a propus, cu condiţia să nu-l pierdem din ochi? 

— Insuficient! izbucni Primul Orator. M-ai convins de 
existenţa acestui nou duşman şi acum nu-mi găsesc liniştea. 
Ba, mai grav, m-am autosugestionat că trebuie să-l protejăm 
pe Trevize fiindcă altfel vom pierde totul. Nu reuşesc să 
alung sentimentul că el şi numai el este cheia. 

— Prim Orator, orice s-ar întâmpla, noi nu vom pierde, 
spuse Gendibal cu convingere. Asta ar fi posibil dacă aceşti 
Anti-Catări, ca să folosesc propria ta exprimare, ar fi 
continuat să se strecoare neobservaţi printre noi. Dar acum 
ştiu că sunt acolo. Nu mai acţionăm orbeşte. La următoarea 
întrunire a Mesei, dacă vom lucra împreună, vom declanşa 
contraatacul. 

— Nu problema Trevize m-a determinat să te chem. 
Subiectul a căpătat importanţă doar fiindcă mi-a apărut ca 
o înfrângere personală. Analizasem inexact acest aspect al 
situaţiei. Am greşit punând orgoliul mai presus de politica 
generală şi-mi cer scuze. Mai e ceva. 

— Ceva mai grav, Prim Orator? 

— Exact, Orator Gendibal. Primul Orator oftă şi bătu 
darabana cu degetele pe birou în timp ce Gendibal rămase 
răbdător în picioare, aşteptând. 

Într-un târziu Primul Orator vorbi cu blândeţe de parcă ar 
fi încercat să uşureze forţa loviturii: 

— La o întrunire de urgenţă a Mesei, iniţiată de Orator 
Delarmi... 

— Fără încuviințarea ta, Prim Orator? 

— Pentru ceea ce dorea ea, n-avea nevoie decât de 
susţinerea a trei dintre Oratori, mai puţin eu. La întrunirea 
convocată de urgenţă tu ai fost pus sub acuzare, Orator 
Gendibal. Acuzarea susţine că eşti nedemn de calitatea de 
Orator şi că trebuie să fii judecat. Pentru prima oară în 


decurs de mai bine de trei secole se întâmplă ca împotriva 
unui Orator să se emită o punere sub acuzare. 

Străduindu-se să-şi ascundă orice semn de furie, Gendibal 
spuse: 

— Bineînţeles că nu ai votat pentru punerea mea sub 
acuzare. 

— Nu, dar am fost singurul. Restul Mesei a votat în 
unanimitate, iar rezultatul a fost de zece contra unul în 
favoarea acuzării. După cum ştii, pentru punerea sub 
acuzare trebuiau zece voturi, inclusiv cel al Primului Orator, 
sau zece fără vot lui. 

— Dar eu n-am fost convocat. 

— N-ai fi avut drept de vot. 

— Dar aş fi putut lua cuvântul ca să mă apăr. 

— Nu în condiţiile astea. Există puţine precedente, dar 
clare. Te vei apăra la procesul care va avea loc cât de 
curând posibil. 

Îngândurat, Gendibal lăsă capul în pept, apoi afirmă: 

— Asta nu mă îngrijorează în mod deosebit, Prim Orator. 
Consider că prima ta reacţie a fost corectă. Problema 
Trevize capătă caracter prioritar. Îmi permiţi să-ţi sugerez 
amânarea procesului din acest motiv? 

Primul Orator ridică mâna pentru a-l opri. 

— Orator, nu eşti de condamnat dacă nu înţelegi situaţia. 
Punerea sub acuzare se face atât de rar, încât chiar şi eu 
am fost obligat să cercetez procedura legală pe care o 
presupune. În aceste momente procesul are un caracter de 
urgenţă. Suntem siliţi să-l derulăm imediat, lăsând deoparte 
orice alte preocupări. 

Gendibal îşi aşeză mâinile strânse pumn pe birou şi se 
înclină spre Primul Orator: 

— Sper că nu vorbiţi serios. 

— Aşa spune legea. 

— Nu putem admite ca legea să ne facă orbi la un pericol 
evident. 


— Orator Gendibal, pentru membrii Mesei tu reprezinţi un 
pericol imediat. Nu încerca să mă întrerupi. Legea în 
chestiune se bazează pe convingerea că nimic nu poate fi 
mai important decât posibilitatea de corupţie sau de 
utilizare ilegală a puterii de către un Orator. 

— Dar nu pot fi acuzat nici de una, nici de alta. Prim 
Orator, şi ştiai acest lucru. E vorba de o vendetă personală 
a Oratorului Delarmi. Dacă se pune problema utilizării 
ilegale a puterii, singurul acuzat ar trebui să fie ea. Vina 
mea este că niciodată nu mi-am dat silinţa să devin mai 
agreabil - atâta lucru recunosc - şi că am acordat prea 
puţină atenţie unor bătrâni neghiobi şi atinşi de senilitate, 
dar consideraţi suficient de tineri pentru a li se încredința 
puterea. 

— Ca mine, de exemplu, Orator? 

Gendibal oftă: 

— Vezi, iar am greşit. Nu mă refer la tine, Prim Orator... 
Foarte bine, atunci, să organizăm un proces în procedura 
de urgenţă. Chiar mâine. Ba mai bine astă seară. Să 
terminăm o dată cu el şi să trecem la problema Trevize. Nu 
trebuie să mai întârziem. 

— Orator GendibaL.. Spuse Primul Orator, cred că nu 
înţelegi exact care este situaţia. Au mai fost cazuri de 
punere sub acuzare, nu multe, ci doar două. N-a fost 
condamnat niciunul dintre cei acuzaţi, însă tu nu ai cum să 
scapi nepedepsit! Atunci nu vei mai fi membru al Mesei şi 
nu vei mai avea nici un cuvânt de spus în probleme de 
politică publică. De fapt, vei pierde dreptul de vot la 
întrunirea anuală a Adunării. 

— Şi nu vrei să acţionezi pentru a împiedica acest lucru? 

— Nu pot. Vor vota împotriva mea, iar atunci voi fi silit să- 
mi dau demisia, ceea ce i-ar încânta pe Oratori. 

— Iar Delarmi va deveni Prim Orator? 

— Asta e aproape sigur. 

— Aşa ceva nu trebuie să se întâmple! 


— Exact! Iată de ce va trebui ca eu să votez în favoarea 
condamnării tale. 

Gendibal trase adânc aer în piept. 

— Insist asupra procedurii de urgenţă. 

— Trebuie să ai timp să-ţi pregăteşti apărarea. 

— Care apărare? Nu vor să asculte apărarea. Procedura 
de urgenţă! 

— Masa trebuie să-şi instrumenteze acuzaţia. 

— Nu există acuzaţie şi nici nu le trebuie aşa ceva. În 
mintea lor sunt deja condamnat şi nu au nevoie de altceva. 
De fapt, cred că preferă să mă vadă condamnat cât mai 
curând, deci le-ar surâde ideea ca procesul să aibă loc astă 
seară. Propune-le acest lucru. 

Primul Orator se ridică. Se priviră în ochi, apoi Primul 
Orator întrebă: 

— De ce te grăbeşti atât de mult? 

— Problema 'Trevize nu suportă amânare. 

— De îndată ce vei fi condamnat şi autoritatea mea va 
scade în faţa unei Mese unite, ce vom realiza? 

Gendibal îi răspunse într-o şoaptă şuierată: 

— Să n-ai teamă! În ciuda tuturor aparenţelor, nu voi fi 
condamnat. 

— Hiperspaţiu 

3l 

— EŞTI GATA, JANOV? întrebă Trevize. 

Pelorat ridică ochii din cartea pe care-o viziona: 

— Pentru Salt, vrei să spui, prietene? 

— Da, pentru Saltul hiperspaţial. 

Pelorat înghiţi în sec: 

— Eşti sigur că nu va crea disconfort? Ştiu că-i stupid să 
mă tem, dar gândul de-a fi redus la dimensiunea tahionilor 
pe care încă nimeni nu i-a văzut sau detectat... 

— Hai, Janov, totu-i pus perfect la punct. Pe onoarea mea! 
Saltul se foloseşte de douăzeci şi două de mii de ani, după 
cum singur explicai, iar eu n-am auzit de nici un accident în 
hiperspaţiu. S-ar putea să ieşim din hiperspaţiu într-un loc 


neplăcut, dar atunci accidentul s-ar petrece în spaţiu, nu în 
timp ce devenim tahioni. 

— Mi se pare o slabă consolare. 

— N-o să greşim. Ca să-ţi spun drept, mă gândeam s-o fac 
fără să-ţi spun, astfel încât să nici nu-ţi dai seama că totul s- 
a petrecut. Dar gândindu-mă mai bine, am decis că nu ţi-ar 
strica să treci prin experienţa asta în deplină cunoştinţă de 
cauză şi să constaţi că nu se pun probleme, iar pe viitor să 
nu-ţi mai faci absolut nici o grijă. 

— Aşa e, începu Pelorat nesigur, presupun că ai dreptate, 
dar zău că nu mă grăbesc. 

— 'Te asigur... 

— Nu, prietene, nu pun la îndoială spusele tale. Numai 
că... Ai citit vreodată Santerestil Matt? 

— Bineînţeles, doar nu-s analfabet. 

— Sigur, sigur. Nu trebuia să pun întrebarea asta. Îţi 
aminteşti de el? 

— Nici uituc nu sunt. 

— S-ar părea că am un talent neîntrecut de a ofensa. 
Vreau să spun că nu-mi ies din minte imaginile în care 
Santerestil şi prietenul lui, Ban, s-au îndepărtat de Planeta 
17 şi s-au pierdut în spaţiu. Mă gândesc la scenele acelea 
absolut hipnotice petrecute între stele mişcându-se lenevos 
în tăcerea adâncă şi eternă... Nu puteam crede, înţelegi? 
Mi-au plăcut şi m-au mişcat profund, dar nu am crezut. 
Acum, însă, după ce m-am obişnuit cu ideea că mă aflu în 
spaţiu şi trăiesc această experienţă, ştiu că e ridicol, dar nu 
vreau să renunţ. Parc-aş fi Santerestil... 

— Iar eu Ban, completă Trevize ajuns aproape la limita 
râbdării. 

— Într-un fel, da. Stelele palide presărate în depărtări stau 
nemişcate, cu excepţia soarelui nostru, pe care nu-l vedem, 
desigur, dar se micşorează mereu. Galaxia îşi păstrează 
măreţia ei rece şi întunecată, neschimbătoare. Spaţiul tace 
şi nu mă poate împiedica nimic... 

— În afară de mine. 


— În afară de tine. Dar şi-aşa, Golan, dragă prietene, a fost 
o plăcere să-ţi vorbesc despre Pământ şi să încerc să te- 
nvăţ puţină preistorie. N-aş vrea să sfârşim aşa. 

— Nici eu. Ai răbdare. Doar nu-ţi închipui că vom face 
Saltul şi vom ieşi din el pe suprafaţa unei planete. Vom 
rămâne tot în spaţiu şi Saltul nu va dura decât fracțiuni de 
secundă. Va trece mai mult de-o săptămână până să vedem 
vreo planetă, aşa că poţi să stai liniştit. 

— Doar nu vrei să spui Gaia când te referi la suprafaţa 
unei planete. S-ar putea să nu ne apropiem de Gaia când 
ieşim din Salt. 

— Ştiu asta, Janov, dar dacă informaţiile tale sunt corecte, 
vom ajunge în sectorul respectiv. Dacă nu, atunci... 

Mohorât, Pelorat clătină din cap: 

— Ce folos că vom ajunge în sectorul potrivit dacă nu 
cunoaştem coordonatele planetei Gaia. 

— Janov, să presupunem c-ai fi pe Terminus, îndreptându- 
te spre oraşul Argyropal şi n-ai şti decât că se află undeva, 
pe istm. De îndată ce-ai ajunge pe istm, ce-ai face? 

Pelorat rămase tăcut şi bănuitor, închipuindu-şi că Trevize 
aştepta de la el un răspuns foarte complicat. În cele din 
urmă, lăsă deoparte sfiala şi spuse: 

— Cred c-aş întreba pe cineva. 

— Exact! Ce altceva să faci? Acum eşti gata? 

— Vrei să spui chiar acum? 

Pelorat se ridică precipitat în picioare cu un aer aproape 
îngrijorat pe chipul altfel inexpresiv: 

— Ce trebuie să fac? Stau jos? În picioare? Ce? 

— Pentru numele Spaţiului, Pelorat, nu faci nimic. Vino în 
camera mea ca să pot folosi computerul şi după aceea poţi 
să şezi sau să stai în picioare sau în cap, după cum crezi că 
te simţi mai bine. Eu îţi sugerez să stai în faţa ecranului şi 
să priveşti. Te asigur că va fi interesant. Hai să mergem! 

leşiră pe coridorul ce ducea către camera lui Trevize, 
unde acesta se aşeză în faţa computerului. 


— N-ai vrea să faci tu asta, Janov? îl luă el pe nepregătite. 
Eu îţi dau cifrele şi tu va trebui doar să te gândeşti la ele. 
Computerul va face restul. 

— Nu, mulţumesc. Nu mă pricep. Ştiu că vei spune că am 
nevoie de exerciţiu, dar nu cred. Cine ştie ce ţi-ai pus în 
minte, Golan... 

— Nu fi ridicol. 

— Nu, nu. Computerul ţi se potriveşte doar ţie. Când eşti 
conectat, tu şi el păreţi a deveni un singur organism. Când 
fac eu asta, rămân două obiecte în contact - Janov Pelorat şi 
un computer. Nu-i acelaşi lucru. 

— Asta-i bună, spuse Trevize, deşi avu un vag sentiment de 
încântare auzindu-l şi mângâie cu degete iubitoare locul 
destinat plasării palmelor. 

— Prefer să mă uit, întări Pelorat. Adică, aş prefera să nu 
se întâmple nimic, dar cum nu contează ce vreau eu, nu-mi 
rămâne decât să privesc. (Îşi fixă ochii cercetători la 
ecranul pe care se vedea Galaxia învăluită în ceţuri şi 
pulberea fină a stelelor pâlpâind slab în fundal.) Să-mi spui 
când are să se petreacă. (Apoi făcu câţiva paşi până la 
perete şi încercă să-şi facă curaj.) 

Trevize zâmbi. Îşi aşeză palmele pe suprafaţa netedă şi 
simţi contactul mental. Acesta se stabilea din ce în ce mai 
uşor o dată cu scurgerea zilelor, devenind mai profund şi, 
oricât ar fi luat în râs spusele lui Pelorat, îl simţea cu 
adevărat. Avu impresia că nici nu era nevoie să gândească 
conştient coordonatele. Computerul părea să ştie ce dorea, 
fără procesul conştient de „comunicare”. Îşi extrăgea 
singur informaţiile din creierul lui. 

Dar de data aceasta Trevize „comunică” şi apoi solicită un 
interval de două minute înainte de efectuarea Saltului. 

— În regulă, Janov. Avem două minute: 120-115-110. 
Priveşte ecranul. 

Pelorat privi, având buzele uşor încordate şi ţinându-şi 
răsuflarea. 

— 15-10-5-4-3-2-1-0, continuă calm Trevize. 


Imaginea de pe ecran se transformă pe nesimţite aproape. 
Se văzu o îndesire a stelelor şi Galaxia dispăru. Pelorat 
tresări: 

— Ce-a fost asta? 

— Ce anume! Ai avut o tresărire. Dar din vina ta. N-ai 
simţit nimic. Hai, recunoaşte. 

— Recunosc. 

— Asta-i tot. Demult când călătoria hiperspaţială era la 
începuturi, cel puţin aşa scrie-n cărţi, apărea o senzaţie 
internă ciudată şi unii oameni sufereau amețeli sau greţuri. 
Ceva de natură psihogenă, probabil. În orice caz, senzațiile 
acestea au disparat odată cu acumularea de experienţă şi 
cu crearea unor echipamente mai bune. Cu un computer ca 
acesta aflat la bordul navei noastre, orice efect se află sub 
pragul perceptibil. Mie, cel puţin, aşa mi se pare. 

— Şi mie la fel, trebuie să recunosc. Unde suntem, Golan? 

— Doar c-un pas înainte. În regiunea Kalgan. Mai avem 
mult de mers şi înainte de-a face o nouă mişcare trebuie să 
verificăm acurateţea Saltului. 

— Ceea ce mă deranjează... unde-i Galaxia? 

— În jurul nostru, Janov. Acum suntem în interiorul ei. 
Dacă focalizăm imaginea putem vedea părţile ei mai 
îndepărtate apărând ca nişte benzi luminoase de-a latul 
cerului. 

— Calea Lactee! strigă Pelorat plin de încântare. Aproape 
fiecare lume o descrie aşa cum apare pe cerul ei, dar e ceva 
ce noi nu putem vedea de pe Terminus. Arată-mi-o, 
prietene! 

Ecranul se înclină, creând un efect ameţitor prin mişcarea 
câmpului de stele, apoi apăru o luminozitate intensă de 
culoare sidefie care umplu aproape toată suprafaţa. 
Ecranul urmă câmpul de stele care se rari, apoi se îndesi 
din nou. 

— Mai dens spre centrul Galaxiei, remarcă Trevize. N-are, 
totuşi, o densitate şi o strălucire deplină, datorită norilor 


întunecaţi din braţele spiralei. Cam asta-i imaginea pe care 
o ai de pe majoritatea lumilor populate. 

— Şi de pe Pământ. 

— Asta nu spune nimic. Caracteristica aceasta nu ne va 
ajuta să-l identificăm. 

— Bineînţeles că nu, dar ştii... N-ai studiat istoria ştiinţei, 
am dreptate? 

— Nu chiar, deşi am reţinut câte ceva, desigur. Dacă ai 
nelămuriri să nu te aştepţi să-ţi răspund ca un expert. 

— Saltul acesta mi-a adus aminte ceva ce m-a uimit 
dintotdeauna. Se poate face o descriere a Universului în 
care călătoria hiperspaţială devine imposibilă şi unde viteza 
luminii, la traversarea vidului, este maxima absolută. 

— Desigur. 

— În aceste condiţii, geometria Universului face imposibilă 
parcurgerea acestei distanţe în mai puţin timp decât i-ar 
trebui unei raze de lumină. lar dacă am face acest drum cu 
viteza luminii, atunci experienţa noastră a duratei nu va fi 
aceeaşi cu aceea a Universului în general. Dacă acest 
punct, de exemplu, se află la patruzeci de parseci distanţă 
de Terminus, atunci, în cazul în care am fi ajuns aici cu 
viteza luminii, n-am fi resimţit nici o diferenţă de timp - dar 
pe Terminus şi în întreaga Galaxie se vor fi scurs 
aproximativ o sută treizeci de ani. Acum noi am efectuat o 
deplasare, însă nu cu viteza luminii, ci de o mie de ori mai 
repede şi nu s-a petrecut un salt înainte în timp. Cel puţin 
aşa sper eu. 

Trevize interveni: 

— Să nu te-aştepţi să-ţi explic matematica Teoriei 
Hiperspaţiale a lui Olanjen. Tot ce pot să-ţi spun e că dacă 
am călători cu viteza luminii prin spaţiul normal, timpul ar 
avansa într-adevăr, în ritmul de 3,26 ani la fiecare parsec 
parcurs, aşa cum ai afirmat. Aşa-numitul Univers relativist, 
pe care umanitatea l-a înţeles încă din preistorie - deşi 
socot că asta-i specialitatea ta - rămâne, iar legile sale nu 
sunt abolite. În Salturile noastre hiperspaţiale noi facem 


ceva în afara condiţiilor în care acţionează relativitatea, şi 
regulile sunt diferite. Din punct de vedere hiperspaţial, 
Galaxia este doar un punct neînsemnat, în mod ideal, un 
punct lipsit de dimensiuni - astfel că nu apar efectele 
probabilității. De fapt, în formulările matematice ale 
cosmologiei, există două simboluri pentru Galaxie: Gr 
pentru „Galaxia relativistă”, unde viteza lumină reprezintă 
un maxim, şi Gh pentru „Galaxia hiperspaţială”, unde viteza 
nu are practic nici un înţeles. Hiperspaţial vorbind, valoarea 
oricărei viteze este egală cu zero şi nu ne mişcăm; în 
relaţiile cu spaţiul, viteza este infinită. Mai bine de atât nu-ţi 
pot explica. A, doar că una din frumoasele capcane din 
fizica teoretică este de a strecura un simbol sau o valoare 
care are sens în Gr într-o ecuaţie care tratează Gh, sau 
invers, şi să pui un student să-şi bată capul cu ea. Există 
toate şansele ca studentul să cadă în plasă şi să rămână 
prins în ea, transpirând şi gâfâind pentru că nimic nu pare 
să-i iasă corect până când nu-l scoate din impas cineva mai 
experimentat. Şi eu am căzut odată în capcana asta. 

Pelorat se gândi cu gravitate câteva momente apoi 
exclamă nelămurit: 

— Dar atunci care e adevărata Galaxie? 

— Oricare dintre ele, în funcţie de ceea ce faci. Când te afli 
pe lerminus, poţi folosi un automobil pentru a parcurge o 
distanţă pe uscat sau un vapor pentru a călători pe mare. În 
fiecare caz condiţiile diferă, prin urmare care e adevăratul 
Terminus, uscatul sau apa? 

Pelorat clătină din cap: 

— Analogiile-s întotdeauna periculoase, făcu el, dar prefer 
s-o accept pe asta decât să-mi periclitez sănătatea 
continuând să mă gândesc la hiperspaţiu. Mai bine înţeleg 
ce se petrece în momentul de faţă. 

— Consideră ceea ce am făcut drept prima noastră escală 
spre Pământ. 

„Către ce altceva” se gândi el. 

— Ei, bine, am pierdut o zi, constată Trevize. 


— Serios? întrebă Pelorat, ridicând privirea din fişele lui. 
Ce vrei să spui? 

— N-am avut încredere în computer, zise el gesticulând. 
M-am temut că s-a strecurat vreo greşeală, aşa că am 
verificat poziţia noastră de acum cu poziţia pe care am 
avut-o în vedere când am efectuat Saltul. N-am putut găsi 
nici o diferenţă. Nici o eroare detectabilă. 

— Asta-i bine, nu? 

— Mai mult decât bine. E de necrezut. N-am auzit de-aşa 
ceva. Am făcut până acum nenumărate Salturi şi le-am 
dirijat în toate direcţiile, folosind sumedenie de dispozitive. 
Îmi amintesc că la şcoală a trebuit să calculez un Salt cu 
ajutorul unui computer de capacitate redusă şi după aceea 
am transmis un hiperreleu pentru a verifica rezultatele. 
Bineînţeles că n-am putut trimite o navă adevărată, pentru 
că, în afară de cheltuieli, există riscul de-a o plasa în cele 
din urmă în mijlocul vreunei stele. N-am făcut niciodată 
greşeli, continuă Trevize, dar întotdeauna trebuie să existe 
o eroare măsurabilă. Şi la experţi mai apar erori. Neapărat, 
din cauza numeroaselor variabile. Să-ţi explic: geometria 
spaţiului e prea complicată pentru a o stăpâni perfect şi 
hiperspaţiul adaugă propria sa complexitate pe care nici 
măcar nu putem pretinde c-o înţelegem. Tocmai de aceea 
trebuie să ne deplasăm pas cu pas, în loc să facem un Salt 
mare de aici până la Sayshell. Eroarea creşte în funcţie de 
distanţă. 

— Dar ai afirmat că acest computer n-a comis nici o 
eroare, îl calmă Pelorat. 

— Ela declarat că n-a făcut nici o eroare. l-am dat 
instrucţiuni să compare poziţia noastră reală cu poziţia 
precalculată - adică „ceea ce exista” cu „ceea ce s-a cerut”. 
A comunicat că cele două sunt identice potrivit capacităţii 
lui de măsurare şi arunci m-am gândit: Dacă minte? 

Pelorat puse pe masă printerul pe care îl ţinuse în mână 
până în acel moment şi întrebă cutremurat: 


— Glumeşti? Un computer nu poate minţi. Poate vrei să 
spui că te-ai gândit că s-a defectat. 

— Nu, nu la asta m-am gândit. Of, Spaţiu... Am crezut că 
minte. Computerul ăsta-i atât de perfecţionat încât nu-l pot 
concepe decât uman - sau poate supra-uman. Îndeajuns de 
uman ca să aibă un dram de mândrie şi să mintă. l-am dat 
instrucţiuni pentru a calcula un curs prin hiperspaţiu până 
în apropiere de planeta Sayshell, capitala Uniunii Sayshell. 
A făcut-o şi a programat un traseu în douăzeci şi nouă de 
etape, ceea ce reprezintă o aroganță de cel mai revoltător 
prost gust. 

— De ce aroganță? 

— Eroarea din primul Salt îl face pe cel de-al doilea cu 
mult mai nesigur, iar eroarea suplimentară face ca cel de-al 
treilea Salt să fie problematic, ba chiar periculos. Şi aşa mai 
departe. Cum calculezi douăzeci şi nouă de etape dintr-o 
dată? Cel de-al douăzeci şi nouălea s-ar putea termina 
oriunde în Galaxie, cu totul la întâmplare. Prin urmare, i-am 
cerut să efectueze doar prima etapă, ca s-o putem verifica 
înainte de a continua. 

— O abordare prudentă, zise Pelorat încurajator. O aprob 
întru totul! 

— Da, dar făcând prima etapă, oare computerul nu s-ar 
simţi jignit pentru că n-am avut încredere în el? N-ar fi 
atunci obligat să aibă o tresărire de orgoliu comunicându- 
mi că nu a apărut nici o eroare? E oare posibil să nu-şi 
recunoască greşeala, să nu-şi admită propria 
imperfecţiune? Dacă lucrurile stau astfel, prefer să renunţ 
la computer. 

Chipul prelung al lui Pelorat se întristă: 

— Şi ce putem face în cazul ăsta, Golan? 

— Ceea ce-am făcut deja, să pierdem o zi. Am verificat 
poziţia câtorva dintre stelele înconjurătoare prin metodele 
cele mai primitive posibile: observare prin telescop, 
fotografiere şi măsurători manuale. Am comparat fiecare 


poziţie reală cu poziţia anticipată în cazul că n-ar fi apărut 
erori. Munca asta mi-a răpit o zi şi m-a extenuat. 

— Da, şi ce s-a întâmplat? 

— Am găsit două erori flagrante şi le-am verificat ca să 
constat în cele din urmă că ele proveneau din calculele 
mele. Eu însumi greşisem. Am cercetat calculele, apoi le-am 
rulat prin computer, luând-o de la zero - doar ca să văd 
dacă vor ajunge la acelaşi rezultat. Numai că le-a prelucrat 
adăugând alte câteva zecimale, arătând că cifrele mele 
erau corecte, iar ele au dovedit că acest computer nu 
făcuse nici o greşeală. S-ar putea să fie o bestie arogantă şi 
încăpăţânată, dar e îndreptăţit să se comporte astfel. 

Pelorat răsuflă uşurat: 

— Asta-i o veste bună. 

— Într-adevăr! O să-l las să efectueze celelalte douăzeci şi 
opt de etape. 

— Toate deodată? Dar... 

— Nu toate odată. Nu te-ngrijora. N-am devenit chiar atât 
de imprudent. Le va face pe rând, iar după fiecare pas va 
verifica poziţia şi dacă aceasta va corespunde în limite 
tolerabile, va avea permisiunea să treacă mai departe. Când 
va descoperi că eroarea e prea mare, şi crede-mă că n-am 
stabilit cu dărnicie limitele, va trebui să se oprească pentru 
a calcula etapele rămase. 

— Când vei face asta? 

— Când? Chiar acum. Ascultă, tu lucrezi la indexarea 
Bibliotecii personale... 

— Da, dacă tot mi s-a oferit prilejul. Golan, de mult voiam 
s-o fac, dar mereu m-a împiedicat câte ceva. 

— N-am nici o obiecţie. Continuă şi nu-ţi face griji. 
Concentrează-te asupra indexării. Mă ocup eu de rest. 

Pelorat clătină din cap în semn de protest: 

— Nu fi ridicol. Nu-mi găsesc liniştea până nu se clarifică 
situaţia. Sunt speriat de moarte. 

— Atunci mai bine nu-ţi spuneam, dar trebuia să mă 
confensez cuiva şi cum eşti singurul... Să-ţi explic fără 


ocolişuri. Există oricând riscul să ajungem într-un loc 
perfect din spaţiu dar care, întâmplător, să fie ocupat de un 
meteorit în mişcare sau de o minigaură neagră, iar nava ar 
fi avariată şi noi am muri. Se pot întâmpla astfel de lucruri, 
cel puţin în teorie, dar probabilitatea este, totuşi, foarte 
mică. Janov, la urma urmei, chiar acasă la tine fiind, în birou 
sau vizionând un film sau în pat, s-ar putea ca un meteorit 
să treacă prin atmosfera lerminusului şi să te lovească 
exact în cap şi atunci ar fi un om mort. Dar, din nou, 
probabilitatea e redusă. De fapt, şansa ca drumul tău să se 
intersecteze cu un obiect ucigător, prea mic pentru a fi luat 
în calcul de computer în cursul unui Salt hiperspaţial, e cu 
mult, mult mai redusă decât aceea de a te trezi lovit de-un 
metorit în propria casă. De-a lungul întregii istorii a 
călătoriiilor spaţiale nu s-a întâmplat ca vreo navă să fie 
distinsă astfel. Orice alt fel de pericol - precum intrarea în 
miezul unei stele - este şi mai redus. 

— Atunci de ce-mi povesteşti toate astea, Golan? 

Trevize rămase tăcut, lăsă capul în jos, cufundat în 
gânduri şi, într-un târziu, explică: 

— Ştiu eu...? Ba da, ştiu. Presupun că, oricât de mică ar fi 
probabilitatea producerii unei catastrofe, ea tot trebuie să 
se întâmple dacă un număr suficient de mare de oameni 
riscă. Oricât de încredinţat aş fi că nimic nu poate scăpa de 
sub control, o voce dinlăuntrul meu nu-mi dă pace „Poate se 
va-ntâmpla de data asta”. Şi mă face să mă simt vinovat. 
Cred că asta e. Janov, dacă se va petrece ceva râu, te rog să 
mă ierţi! 

— Golan, prietene drag, dar dacă s-ar întâmpla ceva rău, 
vom muri amândoi pe dată. Nici eu nu voi avea timp să te 
iert, nici tu ca să-ţi primeşti iertarea. 

— Înţeleg, aşa că iartă-mă de pe-acum. 

Pelorat zâmbi: 

— Nu-mi dau seama de ce, dar parcă-mi dau curaj vorbele 
tale, pentru că au o doză de umor. Bineînţeles că te iert, 
Golan. Am citit o sumedenie de mituri despre unele forme 


ale vieţii de apoi şi dacă un asemenea loc ar exista, 
probabilitatea fiind mai redusă decât probabilitatea de a 
ieşi din salt într-o minigaură neagră, presupun că ne vom 
întâlni acolo, voi depune mărturie că ţi-ai dat toată silinţa şi 
că nu trebuie să fii tras la răspundere pentru moartea mea. 

— Mulţumesc! Acum mă simt uşurat. Sunt gata să risc, dar 
nu mă încântă ideea ca tu să te simţi în primejdie din 
pricina mea. 

Pelorat îl prinse de mână: 

— Ştii, Golan, te cunosc de mai puţin de-o săptămână şi nu 
m-aş aventurai să emit o părere pripită, dar cred că nu 
greşesc spunând că eşti un companion pe cinste. Acum, 
însă, să ne vedem fiecare de treburile lui şi să terminăm cu 
lamentările. 

— Ai dreptate! Trebuie doar să ating contactul acela. 
Computerul ştie ce-are de făcut şi-aşteaptă să-i spun: 
„Start!” N-ai vrea... 

— Nici să nu te gândeşti! Îţi aparţine cu totul! E 
computerul tău. 

— Foarte bine. Răspunderea-mi aparţine. Încă mai încerc 
să scap de ea, după cum vezi. Rămâi cu ochii la ecran! 

Zâmbind cu toată sinceritatea, şi sigur pe el, Trevize 
stabili contactul. 

Urmă un moment de pauză, apoi imaginea se modifică, 
apoi din nou şi din nou. Stelele deveniră din ce în ce mai 
dese şi mai strălucitoare. 

Pelorat număra în gând. La „15” înregistra o oprire, ca şi 
cum o componentă a vreunui mecanism se blocase. 

Parcă temându-se că orice zgomot ar putea deteriora în 
mod fatal mecanismul, Pelorat întrebă în şoaptă: 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 

Trevize ridică din umeri: 

— Îmi imaginez că reface calculele. Probabil că vreun 
obiect neinclus în calculul preliminar, o stea pitică 
necartografiată sau o planetă hoinară sau cine ştie ce 


obiect aflat în spaţiu adaugă o deviaţie perceptibilă la forma 
generală a câmpului gravitațional total. 

— Periculos? 

— Dacă suntem încă în viaţă, înseamnă că nu. O planetă 
situată la o sută de milioane de kilometri depărtare ar 
putea introduce o perturbare gravitaţională îndeajuns de 
mare pentru a face necesară recalcularea. Iar la zece 
miliarde de kilometri, o stea pitică ar putea... 

Trevize tăcu, deoarece imaginea începu din nou să se 
modifice şi când Pelorat ajunse în sfârşit la „28”, nu se mai 
percepu nici o mişcare. 

Trevize consultă computerul şi anunţă: 

— Am ajuns. 

Am socotit primul Salt cu „1” şi seria asta am început-o cu 
„2” şi-am numărat până la 28. Ai spus că vor fi douăzeci şi 
nouă. 

— Recalcularea de la Saltul 15 ne-a scutit probabil, de un 
Salt. Pot verifica în computer, dacă doreşti, dar sigur nu-i 
nevoie. Ne aflăm în vecinătatea Planetei Sayshell. Aşa zice 
computerul, şi nu pun la îndoială asta. Dacă aş orienta 
ecranul, am vedea un soare frumos şi strălucitor, dar n-are 
rost să suprasolicităm capacitatea de receptare. Planeta 
Sayshell este a patra din poziţia noastră şi se află la 
aproximativ 3,2 milioane de kilometri, ceea ce reprezintă 
distanţa optimă de la sfârşitul unui Salt. Putem ajunge acolo 
în trei zile sau, dacă ne grăbim, în două zile. 

Trevize inspiră adânc şi încercă să pună capăt stării de 
tensiune pe care-o trăiseră. 

— Înţelegi ce-nseamnă asta, Janov? Orice navă pe care am 
mai călătorit până acum ar fi făcut aceste Salturi cu pauze 
de cel puţin o zi între ele pentru a efectua calcule 
istovitoare şi pentru reverificare, chiar cu ajutorul 
computerului. Călătoria ar fi durat aproape o lună, sau 
poate două - trei săptămâni dacă ar fi acţionat în pripă. Noi 
am făcut-o în jumătate de oră. Când toate navele vor fi 
echipate cu asemenea computere... 


— Mă întreb de ce ne-a dat Primarul o navă atât de 
perfecționată. Trebuie să fie incredibil de scumpă, îl 
întrerupse Pelorat. 

— O navă experimentală, îi răspunse sec Trevize. Probabil 
că prea-buna doamnă a dorit ca noi s-o testăm şi să 
descoperim ce deficienţe ar putea s-apară. 

— Vorbegşti serios? 

— Nu te enerva. La urma urmei n-avem motive de 
îngrijorare. N-am găsit nici un minus, deşi o văd în stare. 
Dacă ni s-ar întâmpla ceva nu cred că ar suferi prea mult. 
În plus, nici n-a avut încredere să ne dea arme ofensive şi 
asta a redus considerabil costurile. 

Îngândurat, Pelorat spuse: 

— Mă gândesc tot timpul la computer. Pare a fi reglat atât 
de bine pentru tine - şi nu cred că s-ar comporta la fel cu 
altcineva. Cu mine doar funcţionează. 

— Cu atât mai bine pentru noi. 

— Da, dar asta-i pură întâmplare? 

— Dar ce altceva, Janov? 

— E sigur că Primarul te cunoaşte foarte bine. 

— Bătrâna fregată? Cred că da. 

— Oare n-ar fi putut să proiecteze un computer special 
pentru tine? 

— De ce? 

— Mă-ntreb dacă nu cumva mergem încotro vrea 
computerul. 

Trevize îl privi fix: 

— Vrei să spui că atunci când sunt în contact cu 
computerul, el ia hotărârile şi nu eu? 

— Mă-ntreb doar. 

— E ridicol. O nebunie. Calmează-te, Janov. 

Trevize se-ntoarse către computer pentru a focaliza 
imaginea Planetei Sayshell pe ecran şi pentru a desemna un 
curs prin spaţiul normal. 

Ridicol! 

Dar de ce îi venise o asemenea idee lui Pelorat? 


— Masa. 

TRECUSERĂ DOUĂ ZILE şi Gendibal se simţea nu atât 
îndurerat, cât înverşunat. Nu vedea motivul pentru care nu 
putea avea loc o audiere de urgenţă. Dacă ar fi fost 
nepregătit, dacă ar fi avut nevoie de timp, atunci cu 
siguranţă că ar fi precipitat audierea. 

Dar întrucât după criza provocată de Catâr, nimic nu 
părea să mai amenințe cea de-a Doua Fundaţie, se pierdea 
timp şi asta doar cu scopul de a-lirita pe el. 

Îl întărâtau şi, pe numele lui Seldon, asta va face ca riposta 
lui să fie şi mai înverşunată. Era foarte hotărât să nu 
cedeze. 

Privi în jur. Anticamera era goală şi aşa rămăsese şi-n 
ultimele două zile. Un om marcant, un Orator pe care toţi îl 
cunoşteau, îşi va pierde poziţia datorită unei maşinaţiuni 
fără precedent în istoria de cinci secole a celei de-a Doua 
Fundaţii. Va fi degradat şi coborât până la rangul de simplu 
membru al celei de-a Doua Fundaţii. 

Era, totuşi, foarte onorant să aparţii Fundaţiei, mai ales 
dacă deţineai un titlu respectabil, aşa cum se va întâmpla 
probabil cu Gendibal după punerea sub acuzare, însă vezi 
lucrurile în cu totul altă lumină când retrogradezi din postul 
de Orator. 

Dar asta nu se va întâmpla, se gândi furios Gendibal, chiar 
dacă vreme de două zile toţi îl evitaseră. Doar Sura Novi îl 
trata ca şi până atunci, dar ea era prea naivă ca să 
înţeleagă situaţia. Tot „Stăpân” rămăsese pentru ea. 

Gendibal se simţea nervos tocmai pentru că găsea o 
mângâiere în asta. Se ruşina constatând că prindea curaj 
când ea-l privea plină de adoraţie. Devenise recunoscător 
pentru daruri atât de neînsemnate? 

Un funcţionar ieşi din Cameră şi-i spuse că Masa îl putea 
primi. Gendibal păşi înăuntru. Îl cunoştea bine pe 
funcţionar, iar acesta ştia, până la ultimul amănunt, gradul 
exact de politeţe datorat fiecărui Orator. În acel moment, 
lipsa de respect pe care-o manifesta faţă de Gendibal era 


revoltătoare. Până şi acest funcţionar îl considera vinovat şi 
condamnat. 

Stăteau cu toţii gravi în jurul mesei, îmbrăcaţi în robele 
negre pe care le purtau numai la procese. Primul Orator 
Shandess arăta puţin stânjenit în această postură, şi nu-şi 
îngădui totuşi nici un semn de amiciţie faţă de Gendibal. 
Delarmi - unul dintre Oratorii femei - nici nu catadicsi să-l 
privească. 

Primul Orator deschise şedinţa: 

— Orator Stor Gendibal, ai fost pus sub acuzare pentru 
comportare nedemnă de un Orator. Ai acuzat Masa, 
întrunită în plen, de trădare şi încercare de asasinat, fără a 
avea dovezi concludente. Ai dat de înţeles că toţi membrii 
celei de-a Doua Fundaţii - inclusiv Oratorii şi Primul Orator 
- trebuie supuşi unei riguroase analize mentale pentru a se 
stabili care dintre ei nu mai merită să i se acorde încredere. 
O asemenea atitudine în interiorul comunităţii distruge 
coeziunea, fără de care a Doua Fundaţie nu poate să 
controleze o Galaxie potenţial ostilă şi să construiască în 
siguranţă un al Doilea Imperiu durabil. Întrucât am fost cu 
toţii martori la aceste insulte, acuzarea nu va mai da citire 
rechizitoriului. Prin urmare, vom trece direct la următorul 
punct. Orator Stor Gendibal, ai apărător? 

Abia acum îşi permise Delarmi un zâmbet felin, dar fără 
să-l privească pe Gendibal. 

— Dacă adevărul poate fi considerat apărare, începu 
Gendibal, arunci am apărător. Există motive pentru a 
suspecta o încălcare a măsurilor de protecţie. Această 
situaţie pare să indice un control mental exercitat asupra 
unuia sau mai multor membri ai celei de-a Doua Fundaţii - 
cu excepţia celor prezenţi aici - şi acest lucru a dat naştere 
unei crize mortale pentru a Doua Fundaţie. Dacă grăbiţi 
acest proces înseamnă că probabil vă daţi seama de 
gravitatea crizei dar, în acest caz, de ce-aţi lăsat să treacă 
două zile după ce am cerut oficial o procedură de urgenţă? 
Susţin că această criză mortală m-a determinat să declar 


ceea ce cunoaşteţi cu toţii. Dacă nu aş fi făcut-o puteaţi 
considera că atitudinea mea e nedemnă pentru un Orator. 

— Nu face decât să repete jignirile, Prim Orator, spuse 
încet Delarmi. 

Scaunul lui Gendibal era aşezat mai departe de masă 
decât al celorlalţi Oratori, ceea ce demonstra deja 
degradarea. Îl împinse şi mai mult înapoi, arătând că nu-i 
păsa câtuşi de puţin şi se ridică spunând: 

— Vreţi să mă condamnaţi acum, fără judecată, sfidând 
legea, sau îmi permiteţi să-mi prezint în detaliu apărarea? 

— Aceasta nu-i o adunare ilegală, Orator, glăsui Primul 
Orator. Fără a avea precedente care să ne slujească de 
îndrumar, îţi vom acorda tot spijinul, recunoscând că, dacă 
prea umanele noastre limite ne vor abate de la înfăptuirea 
justiţiei absolute, e mai bine să lăsăm ca vinovatul să 
rămână nepedepsit decât să condamnăm un nevinovat. Prin 
urmare, deşi cazul pe care-l judecăm este atât de grav încât 
nu putem permite cu inima uşoară vinovatului să rămână 
nepedepsit, îţi vom îngădui să-ţi prezinţi apărarea aşa cum 
crezi de cuviinţă şi-ţi vom acorda timpul pe care-l vei 
considera necesar până când se va hotărî, prin vot unanim, 
inclusiv al meu (şi ridică vocea spunând acestea) că am 
ascultat îndeajuns. 

— Atunci, daţi-mi voie să încep prin a spune că Golan 
Trevize - membrul Primei Fundaţii, care a fost alungat de 
pe 'Terminus şi pe care eu şi Primul Orator îl considerăm 
drept vârful de lance în această criză ce ia proporţii - se 
îndreaptă într-o direcţie neaşteptată. 

— Asta da informaţie, spuse Delarmi încet. De unde ştie 
oratorul (intonaţia dovedea limpede că nu acordase 
cuvântului greutatea cuvenită) toate acestea? 

— Am fost informat de către Primul Orator, spuse 
Gendibal. Confirm, însă, că aveam deja cunoştinţă de acest 
detaliu. În aceste condiţii, ţinând seama de suspiciunile 
mele privind nivelul de securitate al Camerei, trebuie să mi 
se permită să păstrez secretă sursa informaţiilor. 


— Nu vom pune în discuţie această afirmaţie care nu are 
legătură cu cauza, interveni Primul Orator. Să continuăm 
fără divulgarea acestei informaţii, dar dacă Masa consideră 
că trebuie să cunoască sursa, Orator Gendibal va fi silit să o 
dezvăluie. 

— Dacă Oratorul nu va pune la dispoziţie această 
informaţie acum, afirmă Delarmi, sunt îndreptăţită să 
presupun că are un agent care-i slujeşte numai lui personal 
şi care, de regulă, nu răspunde în faţa Mesei. Nu putem fi 
siguri că un asemenea agent se supune regulilor de 
comportament care trebuie respectate de personalul celei 
de-a Doua Fundaţii. 

Primul Orator interveni destul de nemulţumit: 

— Orator Delanni, înţeleg toate implicaţiile. Nu e nevoie să 
le enumeri acum. 

— Cer ca procesul verbal să consemneze acest lucru, Prim 
Orator, întrucât tăinuirea sursei agravează delictul, iar 
informaţia nu a apărut în actul de acuzare, care nici nu a 
fost citit în întregime. Solicit ca şi acest refuz să fie trecut în 
rechizitoriu. 

— Grefierul are instrucţiuni să adauge acest element, 
răspunse primul Orator, iar formularea exactă va fi făcută la 
vremea potrivită. Orator Gendibal (în sfârşit, cu respectul 
cuvenit) apărarea ta este neadecvată. Continuă. 

— Acest Trevize nu numai că s-a îndreptat într-o direcţie 
neaşteptată, dar călătoreşte cu o viteză nemaiîntâlnită. 
Potrivit informaţiilor pe care le deţin, şi de care Primul 
Orator nu are cunoştinţă încă, ela străbătut aproximativ 
zece mii de parseci în mai puţin de o oră. 

— Într-un singur Salt? întrebă unul dintre Oratori, 
nevenindu-i să creadă. 

— În mai mult de douăzeci de Salturi, unul după altul, 
aproape fără pauze, spuse Gendibal, ceea ce-i mai greu de 
imaginat decât un singur Salt. Chiar dacă acum am reuşit 
să-l localizăm, ne va trebui timp ca să-l urmărim şi, în cazul 
că ne va detecta şi va voi să ne scape, nu vom putea să-l 


ajungem din urmă. Iar voi vă pierdeţi timpul jucându-vă de- 
a punerea sub acuzare şi lăsaţi să treacă două zile ca să 
savuraţi umilirea mea. 

Primul Orator făcu un efort să-şi ascundă suferinţa 
lăuntrică: 

— Orator Gendibal, spune-ne, te rog, ce crezi c-ar putea 
însemna asta? 

— Prim Orator, reprezintă un indiciu al progreselor 
tehnologice înregistrate de Prima Fundaţie, care e cu mult 
mai puternică decât pe vremea lui Preem Palver. Nu le-am 
putea rezista dacă ne-ar descoperi şi-ar scăpa necontrolaţi 
mental. 

Oratorul Delarmi se ridică în picioare şi-l întrerupse: 

— Prim Orator, pierdem timpul cu lucruri irelevante. Nu 
mai suntem copii să ne speriem ascultând poveşti spuse de 
Bunicuţa Spațială. N-are importanţă cât de impresionantă a 
devenit tehnologia Primei Fundaţii când, în cazul unei crize, 
gândirea lor va fi controlată de noi. 

— Ce poţi răspunde, Orator Gendibal? întrebă Primul 
Orator. 

— Doar că vom ajunge la problema aceasta la momentul 
potrivit. Deocamdată vreau să insist asupra puterii 
tehnologice superioare, în continuă creştere, a Primei 
Fundaţii. 

— Treci la următorul punct, Orator Gendibal, îl invită 
Primul Orator. Trebuie să afirm că declaraţiile pe care le-ai 
făcut până acum nu corespund capetelor de acuzare. 

Membrii Mesei răsplătiră vorbele cu gesturi aprobatoare. 

— Voi trece mai departe, spuse Gendibal. Trevize are un 
tovarăş în această călătorie (se opri o clipă pentru a-şi 
aminti pronunția corectă) un anume Janov Pelorat, un 
erudit destul de obscur, care şi-a dedicat întreaga viaţă 
descoperirii de mituri şi legende referitoare la Pământ. 

— Ştii toate astea despre el? Presupun că el e sursa ta 
secretă, spuse Delarmi care, cu un aer de satisfacţie, părea 
să-şi fi luat în serios rolul de acuzator. 


— Da, ştiu totul despre el, răspunse Gendibal îndâriit. 
Acum câteva luni, Primarul Terminusului, o femeie energică 
şi capabilă, şi-a manifestat interesul faţă de acest erudit din 
motive ce mi-au rămas neclare, aşa că acest lucru mi-a 
stârnit curiozitatea, bineînţeles, însă n-am păstrat aceste 
informaţii pentru mine. lot ce-am aflat am pus la dispoziţia 
Primului Orator. 

— Depun mărturie în acest sens, confirmă Primul Orator 
cu voce scăzută. 

Un Orator în vârstă interveni: 

— Ce e acest Pământ? Lumea originară pe care o întâlnim 
în texte? Cel care a dat naştere unor controverse în vechile 
timpuri imperiale? 

Gendibal aprobă cu o mişcare a capului: 

— În poveştile Bunicii Spațiale, cum ar zice Orator 
Delarmi. Presupun că Pelorat visa să vină pe Trantor să 
consulte Biblioteca Galactică pentru a căuta informaţii pe 
care nu le putea obţine prin serviciul de schimb 
interbiblioteci interstelar existent pe Terminus. Când a 
plecat de pe Terminus trăia cu impresia că visul avea să i se 
împlinească. Bineînţeles că-i aşteptam pe amândoi şi 
speram să avem posibilitatea de a-i examina spre folosul 
nostru. După cum ştim cu toţii, nu vor mai veni aici. S-au 
îndreptat către o destinaţie care, din diverse motive, ne-a 
rămas necunoscută. 

Cu un chip absolut angelic, Delarmi întrebă: 

— Şi de ce te tulbură asta? N-o să le ducem lipsa, asta-i 
sigur. A, de vreme ce renunţă la noi cu atâta uşurinţă, 
putem trage concluzia că Prima Fundaţie nu cunoaşte 
adevărata natură a Trantorului şi putem aprecia la justa ei 
valoare opera lui Preem Palver. 

— Dacă nu vedem mai departe de vârful nasului, remarcă 
Gendibal, am putea trage o astfel de concluzie comodă. Nu 
cumva şi-au schimbat planul, de teamă că Trantor ar putea 
să înţeleagă importanţa Pământului urmărindu-i pe aceşti 
doi bărbaţi? 


Membrii Mesei se agitară neliniştiţi. Delarmi îşi păstră 
sângele rece: 

— Oricine poate născoci idei suprinzătoare pe care să le 
prezinte într-un ambalaj ademenitor. Dar au ele vreun rost 
când inventezi astfel? Chiar îi pasă cuiva ce gândim noi 
despre Pământ? Doar pe istorici, antropologi, colecționari 
de basme ca Pelorat, îi interesează dacă el este cu adevărat 
planeta de origine sau un mit, sau dacă un asemenea loc 
există. De ce ne-ar interesa pe noi? 

— Chiar, de ce? replică Gendibal. Cum se face că în 
Bibliotecă nu există cărţi referitoare la Pământ? 

Atitudinea de ostilitate a membrilor Mesei dispăru pentru 
o clipa şi Delarmi întrebă: 

— Nu există aşa ceva? 

Poarte calm, Gendibal îi răspunse: 

— Când am aflat că Trevize şi Pelorat ar putea veni aici să 
caute referinţe despre Pământ, am programat computerul 
Bibliotecii pentru a-mi alcătui o listă a documentelor care 
conţin asemenea informaţii. În momentul când computerul 
nu mi-a oferit nimic am devenit curios. Nici măcar lucruri 
minore n-am găsit. Nimic! Aţi insistat totuşi să mai aştept 
două zile până să aibă loc această audiere şi, în acelaşi 
timp, curiozitatea mea a crescut şi mai mult aflând că cei 
doi nu se îndreaptă spre noi. Simţeam că trebuie să fac 
ceva. Aşadar, în timp ce voi stăteaţi la taifas şi puneaţi ţara 
la cale iar totul se prăbuşeşte în jurul vostru, eu am parcurs 
câteva cărţi de istorie din biblioteca personală. Am găsit 
pasaje care se refereau direct la unele dintre cercetările 
întreprinse la sfârşitul epocii imperiale asupra „Problemei 
Originii”. Se făceau trimiteri la anumite documente tipărite 
şi filmate, şi am întâlnit câteva citate. M-am întors la 
Bibliotecă şi am verificat dacă acele documente există. Vă 
asigur că n-am găsit absolut nimic. 

— Nu trebuie să te surprindă, chiar dacă aşa stau 
lucrurile. Dacă şi Pământul e un mit... 


— Atunci ar trebui să găsesc referinţe despre el la fişierul 
mitologie. Dac-ar fi o poveste istorisită de Bunicuţa 
Spaţiului, aş găsi-o într-o antologie de basme. Iar dac-ar fi 
nălucirea unei minţi bolnave aş afla-o la fişierul 
„psihopatologie”. În realitate, trebuie să fi existat ceva 
despre Pământ, astfel n-aţi fi ştiut cu toţii despre el şi nu L- 
aţi fi recunoscut pe dată drept numele presupusei planete 
pe care-şi are originea specia umană. Cum se face că 
nicăieri în întreaga Bibliotecă nu există nici o referire la el? 

Delarmi rămase tăcută o clipă şi, profitând de acest lucru, 
un alt Orator interveni în discuţie. Era Leonis Cheng, un 
bărbat destul de scund, posesor al unor cunoştinţe 
enciclopedice în privinţa amănuntelor insignifiante ale 
Planului Seldon, dar care nu înţelegea mai deloc 
problemele reale ale Galaxiei. Avea obiceiul de a clipi des 
atunci când vorbea, ceea ce se întâmplă şi de astă dată: 

— Este bine ştiut că, la vremea decăderii, Imperiul a 
încercat să creeze o mistică imperială, temperând interesul 
faţă de timpurile pre-imperiale. 

Gendibal îl aprobă cu o mişcare din cap: 

— Temperare, aceasta-i cuvântul potrivit, Orator Cheng. 
Dar asta nu echivalează cu distrugerea de dovezi. După 
cum s-ar cuveni să ştii mai bine decât oricare, o altă 
caracteristică a epocii de destrămare a Imperiului a fost 
interesul subit faţă de perioada timpurie, considerată mai 
bună. M-am referit deja la interesul faţă de „Problema 
Originii” de pe vremea lui Hari Seldon. 

Cheng îl întrerupse dregându-şi zgomotos glasul: 

— Tinere, ştiu foarte bine asta, şi cunosc cu mult mai 
multe despre problemele sociale din vremea destrămării 
Imperiului decât îţi închipui. Procesul de „Imperializare” a 
depăşit cu mult stadiul de joc copilăresc în ceeea ce 
priveşte Pământul şi istoria lui. Sub conducerea lui Cleon al 
II-lea, în perioada ultimei încercări de revitalizare, adică la 
două secole după Seldon, Imperializarea a atins apogeul şi 
toate speculaţiile referitoare la problema Pământului au 


încetat. În timpul lui Cleon a existat chiar şi un decret în 
legătură cu asta, calificând astfel de preocupări (şi sper să 
citez corect) drept „speculaţii sterile şi neproductive care 
tind să submineze dragostea oamenilor fată de tronul 
imperial”. 

Gendibal zâmbi: 

— Prin urmare, Orator Cheng, ai plasa distrugerea tuturor 
documentelor referitoare la Pământ în vremea lui Ceon al 
II-lea? 

— Eu nu trag concluzii. Am declarat exact ce-ai auzit. 

— E înţelept din partea ta că nu tragi concluzii. Se prea 
poate ca Imperiul să fi trăit o perioadă de renaştere sub 
domnia lui Cleon, dar Universitatea şi Biblioteca, cel puţin, 
erau în mâinile noastre sau, în orice caz, ale predecesorilor 
noştri. Mi se pare o imposibilitate ca o serie de materiale să 
fie scoase din Bibliotecă fără ştiinţa Oratorilor celei de-a 
Doua Fundaţii. De fapt, Oratorilor li s-ar fi încredinţat o 
asemenea sarcină, căci Imperiul n-avea cum să ştie ce erau 
ei de fapt. 

Gendibal îşi îngădui o pauză, dar Cheng, fără a da 
răspuns, rămase cu privirea goală. 

Gendibal se simţi îndemnat să continue: 

— Rezultă că Biblioteca nu putea fi golită de materiale 
despre Pământ în vremea lui Seldon, pentru că „Problema 
Originii” devenise la vremea aceea o preocupare arzătoare. 
Nici mai apoi nu era posibil să se întâmple acest lucru, 
deoarece a Doua Fundaţie funcţiona. Şi totuşi, din 
Bibliotecă lipsesc acum aceste documente. Cum explicaţi 
fenomenul? 

Iritată, Delarmi izbucni: 

— Nu mai întoarce problema pe toate părţile, Gendibal. 
Înţelegem. Ce soluţie ne sugerezi? Că tu însuţi ai scos 
documentele? 

— Ca-ntotdeauna, ai pătruns până-n miezul problemei, 
Delarmi. Şi Gendibal făcu o plecăciune ironică (la care ea îşi 
permise o uşoară strâmbătură). O soluţie este că 


operaţiunea de curăţire a făcut-o un Orator al celei de-a 
Doua Fundaţii, cineva care ştia cum să se slujească de 
curatori, fără a lăsa amintiri în memoria lor, şi de 
computere, ştergând astfel toate urmele. 

Primul Orator Shandess roşi! 

— Ridicol, Orator Gendibal. Nu-mi pot imagina ca un 
Orator să făptuiască aşa ceva. Ce motive ar avea? Chiar 
dacă, din anumite raţiuni, documentele despre Pământ au 
fost eliminate, ce rost ar avea ca ele să fie tăinuite faţă de 
restul Mesei? De ce şi-ar risca cineva cariera prin această 
intervenţie când şansele de a fi descoperit sunt atât de 
mari? În plus, cred că nici cel mai iscusit Orator n-ar putea 
duce la sfârşit o asemenea faptă fără să lase urme. 

— Prim Orator, prin urmare nu sunteţi de acord cu 
sugestia Oratorului Delarmi că eu aş fi autorul. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Primul Orator. Uneori ţi-am 
pus la îndoială judecata, dar acum mă văd silit să te 
consider de-a dreptul nebun. 

— Atunci n-ar fi trebuit să se-ntâmple, Prim Orator. S-ar 
cuveni ca materialele despre Pământ să se găsească încă în 
Bibliotecă, pentru că acum se pare că am eliminat toate 
căile prin care ele puteau fi scoase, şi totuşi ele nu sunt 
acolo. 

Cu o atitudine care voia să dea de înţeles că această 
discuţie o oboseşte, Delarmi spuse: 

— Bine, bine, hai să terminăm. Te mai întreb o dată: ce 
soluţie recomanzi? Sunt sigură că ai una. 

— Orator, şi noi suntem la fel de siguri. Cred că Biblioteca 
a fost epurată de cineva din a Doua Fundaţie care se află 
sub controlul unei forţe oculte din afară. Operaţiunea a 
trecut neobservată, întrucât aceeşi forţă s-a îngrijit de 
ştergerea urmelor. 

— Până ai făcut tu descoperirea, spuse Delarmi pufnind în 
râs. Tu - cel necontrolat şi necontrolabil. Dacă această forţă 
misterioasă a existat, cum se face că tocmai tu ai aflat 


despre absenta materialelor din Bibliotecă? De ce n-ai fost 
şi tu controlat? 

— Nu găsesc nimic de râs, Orator, o puse Gendibal la 
punct. S-ar putea ca ei să-şi dea seama, la fel ca şi noi, că 
amestecul acesta trebuie redus la minimum. Când viaţa mi- 
a fost pusă în pericol acum câteva zile, m-a preocupat mai 
mult ideea de a nu perturba gândurile mulţimii decât soarta 
mea. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul de faţă - de îndată 
ce-au considerat că situaţia e sigură, au sistat controlul. 
Acesta-i pericolul, primejdia mortală. Faptul că am 
descoperit ce s-a întâmplat poate să însemne că nu le mai 
pasă ce voi face. lar faptul că nu-i mai interesează poate 
însemna că simt c-au câştigat deja. Şi-n timpul ăsta, noi 
continuăm să ne jucăm cu soarta noastră! 

— Dar ce ţintesc prin aceste acţiuni? Care-ar fi scopul? 
întrebă Delarmi, bătând din picior impacientată şi 
muşcându-şi buzele. Simţea că pierde din putere şi că 
membrii Mesei deveneau tot mai preocupaţi şi chiar 
îngrijoraţi. 

— Să evaluăm situaţia. Prima Fundaţie, cu arsenalul ei 
enorm de putere fizică, a pornit în căutarea Pământului. Se 
prefac a exila doi oameni sperând că noi vom lua asta de 
bună, însă le-ar fi încredinţat nave de o perfecţiune 
incredibilă, capabile să parcurgă zece mii de parseci în mai 
puţin de-o oră dac-ar fi fost nişte izgoniți? În ceea ce ne 
priveşte, noi nu căutăm Pământul şi evident că au fost 
întreprinse măsuri fără ştirea noastră pentru a ne zădărnici 
orice acces la informaţii referitoare la această planetă. 
Prima Fundaţie e acum la fel de aproape de a descoperi 
Pământul precum suntem noi de departe de asta, aşa că... 

Gendibal se opri şi Delarmi profită: 

— Aşa că ce? Încetează cu poveştile de adormit copii. Ştii 
ceva precis sau nu? 

— Orator, nu ştiu totul. N-am pătruns până în adâncul 
complotului ce se urzeşte în jurul nostru, dar ştiu că el 
există. Nu-mi dau seama ce însemnătate are descoperirea 


Pământului, dar sunt sigur că a Doua Fundaţie trece printr- 
un pericol enorm şi o dată cu ea Planul Seldon şi viitorul 
întregii umanităţi atârnă de un fir de păr. 

Delarmi se ridică. Nu mai zâmbea şi se adresă celor 
prezenţi cu o voce încordată, dar bine controlată: 

— Prostii! Prim Orator, pune capăt acestor flecăreli! Am 
pus în discuţie comportarea acuzatului. Ceea ce ne 
debitează el nu-i doar ridicol, ci de-a dreptul revoltător şi 
lipsit de relevanţă. Îşi justifică purtarea construind un 
păienjeniş de teorii care-şi au înţeles doar în mintea lui. Vă 
cer să vă exprimaţi părerea prin vot, un vot unanim, de 
condamnare. 

— Staţi, interveni precipitat Gendibal. Mi s-a spus că voi 
avea dreptul să mă apăr şi mai am doar un punct - doar 
unul. Permiteţi-mi să vi-l prezint şi după aceea puteţi să 
treceţi la vot, iar eu nu voi mai ridica obiecţii. 

Primul Orator se frecă la ochi, obosit! 

— Poţi continua, Gendibal. Vreau să pun în vedere 
membrilor Mesei că o condamnare a unui Orator pus sub 
acuzare este o chestiune delicată şi fără precedent, astfel 
că nu trebuie sub nici un motiv să lăsăm impresia că 
interzicem prezentarea tuturor argumentelor invocate de 
apărare. De asemenea, vă rog să ţineţi seama de un aspect: 
chiar dacă verdictul ne va mulţumi pe noi, s-ar putea ca el 
să nu satisfacă pe cei ce ne vor urma şi nu-mi vine a crede 
că vreunui membru al celei de-a Doua Fundaţii - ca să nu 
mai vorbim de Oratorii Mesei - îi este indiferent cum ne va 
judeca istoria. Să acţionăm în aşa fel încât să fim siguri de 
aprobarea Oratorilor ce ne vor urma în secolele viitoare. 

Îndârjită, Delarmi reveni: 

— Prim Orator, riscăm să devenim de râsul posterităţii 
pentru că ignorăm aceste dovezi strigătoare la cer. Tu 
hotărăşti dacă apărarea poate continua. 

Gendibal respiră adânc şi spuse: 

— Prim Orator, în conformitate cu hotărârea ta, doresc să 
chem un martor - o tânără femeie pe care am cunoscut-o 


acum trei zile, şi fără ajutorul căreia n-aş fi ajuns deloc la 
întrunirea Mesei. 

— Femeia la care te referi este cunoscută Mesei? întrebă 
Primul Orator. 

— Nu, Prim Orator. Este născută pe această planetă. 

Delarmi făcu ochii mari de uimire: 

— O femeie hamish? 

— Exact! 

— Ce-avem în comun cu o asemenea fiinţă? Crezi că ar lua 
cineva în seamă declaraţiile unei asemenea fiinţe? Oamenii 
aceştia nici nu există! 

Gendibal schiţă un rictus care nu semăna nicidecum a 
zâmbet şi replică tăios: 

— "Toţi hamishii există din punct de vedere fizic. Sunt fiinţe 
umane şi au şi ei un rol de jucat în Planul Seldon. Prin 
protecţia pe care o oferă indirect celei de-a Doua Fundaţii, 
ei joacă un rol crucial. Doresc să mă disociez de atitudinea 
lipsită de umanism a Oratorului Delarmi şi sper că remarca 
ei va fi reţinută în procesul verbal şi considerată mai târziu 
drept dovadă a incompatibilităţii ei cu poziţia de Orator. 
Ceilalţi membri ai Mesei aprobă opinia incredibilă a 
Oratorului şi mă vor împiedica să convoc martorul? 

— Orator, cheamă-ţi martorul, spuse Primul Orator. 

Trăsăturile chipului lui Gendibal se înmuiară şi reveniră la 
lipsa de expresivitate obişnuită pentru un Orator aflat într-o 
stare de încordare. Se feri să-şi facă ştiute gândurile dar, 
dincolo de pavăza protectoare pe care o puse între mintea 
lui şi a celorlalţi, simţi că momentul cel mai primejdios 
trecuse şi că biruise. 

SURA NOVI părea încordată. Avea ochii mari şi neliniştiţi 
şi buza inferioară îi tremura imperceptibil, iar chipul ei ars 
de soare tresărea când şi când din cauza emoţiei. Părul îi 
fusese strâns la spate şi prins într-un coc. Respira precipitat 
şi degetele, într-o frământare continuă, îşi găsiseră de lucru 
cu pliurile rochiei lungi într-o încercare de a le aşeza mai 
bine. Cu ochii plini de spaimă, se uită în fugă la chipurile 


membrilor Mesei, trecând cu privirea de la un Orator la 
altul. 

Căutătura Oratorilor trăda nuanţe diferite de dispreţ şi 
neplăcere. Delarmi privi undeva deasupra capului lui Novi, 
ignorând-o. 

Cu multă delicateţe, Gendibal atinse zona periferică a 
minţii ei, calmând şi eliberând încordarea. Putea obţine 
acelaşi rezultat bătând-o uşor peste mână sau mângâind-o 
pe obraz, dar aici, în aceste condiţii, aşa ceva era desigur 
imposibil. 

— Prim Orator, începu el, desensibilizez percepțiile ei 
conştiente, astfel că mărturia ei să nu fie influenţată de 
teamă. Vă rog să mă urmăriţi cu toţii, dacă doriţi, şi să mă 
asistați pentru a constata că nu voi acţiona în nici un fel 
asupra minţii ei. 

Novi se trase înapoi auzind spusele tui Gendibal, iar el nu 
se arătă surprins de această reacţie. Înţelese că nu-i auzise 
niciodată pe membrii de rang superior ai celei de-a Doua 
Fundaţii vorbind între ei. Nu trăise acea experienţă unică, o 
combinaţie ciudată de sunete, tonuri, expresii şi gânduri ce 
se succedau cu repeziciune. Cu toate acestea, după 
intervenţia lui, groaza dispăru de pe chipul ei de parcă nici 
n-ar fi existat. Chipul ei luă un aer de placiditate. 

— Novi, ai un scaun în spatele tău, o anunţă Gendibal. Ia 
loc, te rog. 

Novi făcu o reverență stângace, se aşeză şi rămase 
dreaptă, într-o poziţie căutată şi artificială. 

Vorbi limpede şi cu înţeles, dar Gendibal o rugă să repete 
ori de câte ori accentul ei hamish devenea neinteligibil şi, 
întrucât se exprima conform respectului pe care-l datora 
Mesei, trebui să repete din când în când întrebările pe care 
ea nu le înţelegea. 

Calm şi fără grabă Novi relată lupta dintre el şi Rufirant. 

— Novi, ai văzut toate acestea cu ochii tăi? întrebă 
Gendibal. 


— Nu, Stăpâne, că dacă era aşa, îi puneam capăt mai din 
vreme. Rufirant a fi băiat bun, dar nu-i prea merge mintea. 
— Dar ai descris totul în amănunţime. Cum ai reuşit asta 

dacă n-ai fost de faţă? 

— Rufirant mi-a zis mai târziu, când l-am luat eu la 
întrebări. Îi era ruşine. 

— Ruşine? Ai cunoştinţă de purtări asemănătoare cu alte 
ocazii? 

— Rufirant? Nu, Stăpâne. E blând, cu toate că a fi aşa de 
solid. Nu-i mai bătăuş şi se teme de învăţaţi. Mereu zicea că 
ei au putere mare şi-s posedaţi de forţe. 

— De ce n-a simţit la fel când m-a întâlnit? 

— E ciudat. N-a înţeles de ce, răspunse ea clătinând-din 
cap. Nu era el însuşi. Eu i-am zis: „Tu, cap sec. De când îţi 
stă în fire s-ataci un învăţat?”. lar el a-ngăimat: „Nu ştiu 
cum de s-a-ntâmplat. Eu parcă eram deoparte şi stăteam şi 
mă uitam la altul.” 

Oratorul Cheng interveni: 

— Prim Orator, la ce ne slujeşte relatarea discuţiei pe care 
femeia a avut-o cu acel bărbat? Nu-l putem convoca pe el 
pentru a răspunde? 

— Ba da, îl lămuri Gendibal. Dacă Masa, în completare la 
mărturia acestei femei, doreşte să aibă şi dovezi 
suplimentare, sunt gata să-l convoc la bară pe Karoll 
Rufirant, recentul meu adversar. Dacă nu, Masa poate trece 
direct la deliberări după ce voi termina de audiat acest 
martor. 

— Foarte bine, spuse Primul Orator. Continuă. 

Gendibal se adresă lui Novi: 

— Iar tu? Îţi stătea în fire să te amesteci astfel într-o 
încăierare? 

Pe moment, Novi rămase mută. O cută îi apăru între 
sprâncene, apoi se linişti şi zise: 

— Nu ştiu. Nu doresc să li se facă rău învăţaţilor. Am fost 
împinsă şi fără să mă gândesc m-am băgat la mijloc. După o 


clipă de ezitare adăugă: Da' aş face-o din nou dac-a fi 
nevoie. 

Gendibal rosti rar: 

— Novi, acum vei dormi. Nu te vei gândi la nimic. Te vei 
odihni şi nici măcar nu vei visa. 

Novi mormăi ceva, închise ochii şi capul îi alunecă uşor pe 
rezemătoarea scaunului. 

Gendibal aşteptă o clipă, apoi spuse: 

— Prim Orator, vă rog respectuos să mă urmaţi în mintea 
acestei femei. Veţi descoperi o simplitate şi o simetrie de 
neînchipuit, şi asta prezintă un avantaj, pentru că altfel n-ar 
fi fost vizibil ceea ce ne interesează. Uşor... aici... aici... 
Observaţi? Pătrundeţi şi voi, vă rog, va fi mai uşor dacă o 
facem toţi în acelaşi timp. 

Se auziră murmure de uimire. 

— Se mai îndoieşte cineva? întrebă Gendibal. 

— Mă îndoiesc, pentru că... începu Delarmi, dar se opri 
pentru că ceea ce-i trecuse prin minte nu putea fi exprimat 
nici măcar de ea. 

Gendibal o făcu în numele ei: 

— Crezi că am intervenit deliberat în mintea ei pentru a 
prezenta probe false? Îţi închipui, deci, că pot produce o 
modificare atât de precisă - deoarece avem aici o fibră 
mentală evident deformată în timp ce niciuna din jurul ei nu 
pare să fi fost cât de puţin atinsă? Dac-aş putea realiza aşa 
ceva, de ce ar trebui să mă disculp în felul acesta? De ce mi- 
aş lăsa demnitatea mânjită într-un asemenea proces? De ce 
m-aş chinui să vă conving? Dac-aş reuşi să fac ceea ce 
vedeţi în mintea acestei femei şi dacă n-aţi fi pregătiţi 
dinainte, aţi fi neajutoraţi în faţa mea. Crudul adevăr este 
că nu cred pe nimeni dintre voi în stare să manipulaţi 
mintea cuiva în felul acesta. Şi nici eu nu-s în stare. Şi cu 
toate acestea, iată realitatea. 

Se opri şi privi pe rând către toţi Oratorii, apoi rămase cu 
ochii pironiţi la Delarmi şi vorbi rar: 


— Acum, dacă vi se pare necesar, îl voi convoca pe 
fermierul hamish, Karol Rufirant, pe care l-am examinat şi 
am descoperit că s-a intervenit şi-n mintea lui în acelaşi 
mod. 

— Nu va fi nevoie, conchise Primul Orator, care avea 
întipărită pe chip o expresie de groază. Ceea ce-am văzut 
ne-a zdruncinat toate concepţiile. 

— În cazul acesta, îndrăzni Gendibal, pot trezi femeia 
hamish şi să o trimit în camera ei? Am aranjat să fie 
aşteptată afară pentru a i se acorda îngrijirile necesare. 

Novi plecă, condusă uşor de mână de către Gendibal care 
se întoarse şi reluă: 

— Permiteţi-mi să trag câteva scurte concluzii. Minţile au 
fost şi pot fi dirijate în moduri care depăşesc puterile 
noastre. În acest fel, chiar curatorii puteau fi determinaţi să 
elimine din Bibliotecă materialele despre Pământ, fără 
ştirea noastră şi fără ca ei înşişi să realizezexe fac. 
Înţelegem, deci, cum s-a pus la cale reținerea mea şi 
întârzierea de la întrunirea Mesei. Am fost ameninţat, apoi 
salvat. Rezultatul obţinut: punerea mea sub acuzare. 
Această înlănţuire de evenimente aparent normale trebuia 
să ducă la eliminarea mea dintr-o funcţie de decizie - 
negarea şi blocarea unui curs de acţiune în favoarea căruia 
lupt şi care îi ameninţă pe aceşti oameni, oricare ar fi ei. 

Delarmi se apropie de masă, evident zdruncinată: 

— Dacă această organizaţie secretă este atât de 
inteligentă, cum se face c-ai reuşit să descoperi atâtea 
lucruri? 

Gendibal îşi îngădui acum să zâmbească: 

— Să nu exagerăm. Nu pretind că aş avea o pregătire mai 
temeinică decât a celorlalţi Oratori sau a Primului Orator, 
bineînţeles. 'Totuşi, aceşti Anti-Catâri - cum i-a denumit 
foarte sugestiv Primul Orator - nu sunt infinit de inteligenţi 
sau de imuni în faţa realităţii. Probabil că au ales această 
femeie şi nu pe alta drept instrument al lor deoarece ea 
avea nevoie doar de o transformare minoră. În plus, în felul 


ei, ţinea mult la ceea ce numeşte ea „iînvăţaţi” şi-i admira în 
mod deosebit. Dar mai târziu, când incidentul s-a încheiat, 
contactul ei cu mine a dat naştere dorinţei ei de a deveni 
„învăţat”. A doua zi a venit la mine cu acest scop în minte. 
Intrigat de această ambiţie de neînțeles, i-am studiat 
mintea - lucru pe care altminteri nu l-aş fi făcut - şi, mai 
degrabă din întâmplare, decât din intuiţie, am descoperit 
acea condiţionare şi i-am observat semnificaţia. Daca ar fi 
fost aleasă o altă femeie - una cu o simpatie pro-învăţaţi mai 
puţin pronunţată, Anti-Catârii ar fi avut mai mult de furcă 
pentru a efectua modificarea, dar consecinţele n-ar fi fost 
aceleaşi, iar eu n-aş fi aflat nicicând de intervenţia lor. Anti- 
Catârii au calculat greşit sau n-au lăsat loc suficient 
elementelor neprevăzute. Mi se pare înduioşător că s-au 
poticnit într-un asemenea detaliu. 

Delarmi era încă nelămurită: 

— Presupun că primul Orator şi tu numiţi această... 
organizaţie „Anti-Catării”, deoarece par a trudi pentru ca 
mai degrabă să menţină Galaxia pe drumul trasat de Seldon 
decât să o devieze, aşa cum a procedat Catârul însuşi. Dacă 
fac asta, atunci de ce-i consideri periculoşi? 

— Cum să nu acţioneze dacă au în vedere un anume scop? 
Însă nu ştim care este el. Dacă aş fi cinic aş zice că 
intenţionează să-şi facă simțită prezenţa în viitor şi să 
dirijeze toată evoluţia Galaxiei într-o direcţie care să le fie 
lor favorabilă, nu nouă. Eu aşa simt, chiar dacă n-aş putea 
trece examenul la cinism. Doreşte să susţină Oratorul 
Delarmi, din dragoste şi încredere neţărmurită care, ştim 
cu toţii, atârnă atât de greu în caracterul ei, că oamenii 
aceştia reprezintă întruchiparea altruismului cosmic şi 
trudesc în locul nostru fără a se gândi la recompensă? 

Se auzi râsul reţinut al membrilor Mesei la auzul acestor 
cuvinte, iar Gendibal înţelese că învinsese. Iar Delarmi 
pricepu că pierduse, pentru că o undă de furie scăpă 
rigurosului ei autocontrol mental, aşa cum o rază de soare 
răzbate uneori prin desişul frunzelor. 


— Când am avut acel incident cu fermierul, m-am grăbit să 
trag concluzia că la originea lui era un alt Orator. Când am 
observat modificarea din mintea femeii, mi-am dat seama că 
nu greşeam considerând totul o înscenare, dar mă înşelam 
în privinţa autorului. Cer scuze pentru această interpretare 
eronată şi vă solicit să-mi acordaţi circumstanţe atenuante. 

— Consider că această afirmaţie poate fi luată drept 
scuză... începu primul Orator. 

— Prim Orator, îl întrerupse Delarmi cu o voce de-a 
dreptul dulceagă şi cu o expresie prietenoasă pe chip, cu 
tot respectul ce-l datorez, iertaţi-mă că vă întrerup... 
Propun să suspendăm punerea sub acuzare. În aceste 
momente n-aş putea vota în favoarea condamnării şi-mi 
închipui că niciunul dintre noi n-ar face-o. Sugerez chiar ca 
punerea sub acuzare să fie scoasă cu totul din dosarul 
nepătat al Oratorului. Oratorul Gendibal s-a disculpat cu 
succes. Îl felicit pentru această reuşită şi pentru 
descoperirea unei crize pe care noi, ceilalţi, am fi lăsat-o să 
mocnească la infinit, cu rezultate incalculabile. Îi ofer 
Oratorului scuzele mele cele mai sincere pentru ostilitatea 
ce i-am arătat-o până acum. 

Îi zâmbi deschis lui Gendibal care, împotriva voinţei lui, 
avu un sentiment de admiraţie pentru modul în care ea îşi 
schimbase dintr-o dată atitudinea pentru a salva 
aparențele. Simţi, de asemenea, că această purtare 
reprezenta o etapă premergătoare unui nou atac, însă din 
altă direcţie. 

Cu siguranţă că ceea ce avea să urmeze nu va fi tocmai 
plăcut. 

Străduindu-se să fie amabilă, Orator Delora Delarmi reuşi 
să domine Masa Oratorilor. Vocea îi deveni catifelată, 
zâmbetul înţelegător, ochii strălucitori şi întreaga ei fiinţă 
radia bunătate. Nimeni nu îndrăzni s-o întrerupă, căci 
aşteptau cu toţii lovitura de trăsnet. 

— Mulțumită Oratorului Gendibal, spuse ea, cred că acum 
ştim ce-avem de făcut. Nu-i vedem pe Anti-Catâri; doar că 


ei există constatând intervenţiile lor trecătoare în minţile 
oamenilor de aici, din însăşi citadela celei de-a Doua 
Fundaţii. Nu cunoaştem ce pune la cale centrul de putere al 
Primei Fundaţii. Ne-am putea confrunta cu o alianţă între 
Anti-Catări şi Prima Fundaţie. Pe de altă parte, avem 
cunoştinţă că acest Golan Trevize şi tovarăşul său, al cărui 
nume îmi scapă acum, se îndreaptă către o destinaţie 
neidentificată, şi că Primul Orator şi Gendibal îşi închipuie 
că au găsit soluţia de rezolvare a acestei mari crize. Prin 
urmare, ce trebuie să facem? Evident, trebuie să aflăm tot 
ce se poate despre Trevize; încotro merge, ce gândeşte, 
care-i este scopul; dacă are o destinaţie anume şi ce 
urmăreşte, sau dacă el n-ar putea fi, de fapt, o simplă 
unealtă a unei forţe mai mari. 

— E pus sub observaţie, remarcă Gendibal. 

Delarmi îşi ţuguie buzele într-un surâs îngăduitor: 

— De către cine? De vreunul din agenţii noştri externi? Ne 
putem aştepta ca un asemenea agent să reziste în faţa celor 
care şi-au demonstrat puterea aici? Bineînţeles că nu. Pe 
vremea Catârului, şi chiar mai târziu, a Doua Fundaţie n-a 
ezitat să-şi trimită şi uneori să-şi sacrifice voluntari dintre 
membrii cei mai buni pe care i-a avut, pentru că altfel nu se 
putea. Când s-a impus restabilirea Planului Seldon, Preem 
Palver în persoană a cutreierat Galaxia în postură de 
neguţător Trantorian pentru a o aduce înapoi pe fata aceea, 
Arkady. Nu putem să stăm şi să aşteptăm acum, când criza 
poate fi mai gravă decât cele pe care le-am înfruntat până 
acum. Nu ne putem bizui pe funcţionari minori, 
supraveghetori şi curieri. 

— Sper că nu sugerezi ca Primul Orator să părăsească 
Trantorul în perioada ce urmează? se interesă Gendibal. 

— Bineînţeles că nu, explică Delarmi. Avea mare nevoie de 
el aici. Pe de altă parte, mai eşti tu, Orator Gendibal, cel 
care a detectat şi a evaluat criza. Tu ai descoperit subtilul 
amestec exern petrecut în Bibliotecă şi în minţile hamish. 
Ţi-ai susţinut opiniile în faţa opoziţiei unite a Mesei şi ai 


câştigat. Niciunul dintre cei prezenţi n-a văzut atât de 
limpede situaţia şi cred că nimeni nu poate aprecia la fel ca 
tine urmarea. După părerea mea, tu trebuie să mergi 
pentru o confruntare cu duşmanul. Am asentimentul Mesei? 

Oratorii îşi dădură asentimentul fără a mai supune la vot 
propunerea ei. Fiecare Orator simţi gândurile celorlalţi şi 
Gendibal înţelese îngrozit că, după momentul victoriei sale 
şi al înfrângerii ei, această femeie extraordinară reuşea să-l 
trimită irevocabil în exil, cu o misiune care-l va ţine ocupat o 
perioadă greu de precizat, în timp ce ea va rămâne aici 
pentru a controla Masa, adică a Doua Fundaţie, şi de fapt, 
Galaxia, ca să le ducă probabil pe toate pe drumul 
pierzaniei. 

Şi dacă exilatul Gendibal va reuşi cumva să strângă 
informaţii care să permită celei de-a Doua Fundaţii să evite 
criza, Delarmi se va bucura de mari onoruri pentru că ea a 
avut ideea trimiterii lui şi succesul lui n-ar face decât să 
confirme părerea ei. Cu cât mai repede şi mai bine şi-ar 
îndeplini misiunea, cu atât puterea ei va creşte. 

O manevră frumoasă, o revenire spectaculoasă şi 
incredibilă. 

lar acum domina atât de evident Masa încât, practic, 
uzurpase rolul Primului Orator. Gândurile lui Gendibal în 
aprecierea situaţiei trecură pe plan secundar când simţi 
furia Primului Orator. 

Se întoarse. Primul Orator nu făcu nici un efort să-şi 
ascundă supărarea - şi curând se vădi că izbucnise o nouă 
criză internă, parcă pentru a lua locul celei abia depăşite. 

Quidor Shandess, cel de-al douăzeci şi cincilea Prim 
Orator, nu-şi făcea iluzii în legătură cu propriile caliiăţi. 

Ştia că nu era unul dintre acei puţini Primi Oratori 
dinamici care străluciseră vreme de cinci secole de istorie a 
celei de-a Doua Fundaţii şi, la o adică, nici nu trebuia. El 
controla Masa într-o perioadă liniştită de prosperitate 
galactică când nu se impuneau măsuri dinamice şi hotărâte. 
Se crease impresia că se ajunsese la un moment în care 


trebuia aplicat un joc de menţinere a situaţiei, iar el fusese 
omul potrivit acestui rol. Tocmai din acest motiv îl aleseseră 
predecesorii săi. 

— Nu eşti un aventurier, ci un om aplecat studiului, îi 
spusese al douăzeci şi patrulea Prim Orator. Tu vei păstra 
Planul, în timp ce un aventurier l-ar putea duce de râpă. 
Menţine-l! Acesta să fie cuvântul de ordine al Mesei tale. 

Se străduise, dar asta însemnase să-şi asume o atitudine 
pasivă care uneori fusese interpretată drept slăbiciune. Se 
zvonise mereu că avea intenţia de a se retrage şi se 
urziseră intrigi la lumina zilei pentru a se asigura 
succesiunea într-o direcţie sau alta. 

Shandess nu se îndoia de fel că lider în aceste lupte fusese 
Delarmi. Era cea mai puternică personalitate a Mesei şi 
până şi Gendibal, în ciuda înflăcărării şi impetuozităţii 
tinereşti, dăduse înapoi în faţa ei, aşa cum o făcea şi acum. 

Dar, pentru numele lui Seldon, pasiv sau chiar slab, exista 
totuşi un prerogativ al primului Orator la care niciunul din 
predecesorii săi nu renunţase, aşa după cum nici el n-avea 
de gând să-l facă uitat acum. 

Se ridică pentru a vorbi şi membrii Mesei amuţiră. Atunci 
când Primul Orator se ridica pentru a se adresa celorlalţi, 
nimeni nu avea dreptul să-l întrerupă. Nici măcar Delarmi 
sau Gendibal nu vor îndrăzni să intervină. 

— Oratori! începu el. Sunt de acord că ne confruntăm cu o 
criză periculoasă şi că trebuie să luăm măsuri hotărâte. S- 
ar cuveni să plec eu pentru a da faţă cu duşmanul. Orator 
Delarmi, cu amabilitatea ce-o caracterizează, m-a scutit de 
această misiune, declarând că e nevoie de mine aici. În 
realitate, însă, nimeni n-are nevoie de mine nici aici, nici în 
altă parte. Am îmbătrânit şi am obosit. Aţi tot aşteptat ziua 
în care mă voi retrage şi probabil că va trebui s-o fac destul 
de curând. Mă vor retrage după ce criza va fi depăşită cu 
succes. Dar Primul Orator se bucură de privilegiul de a-şi 
alege succesorul. O voi face acum. Avem între noi un Orator 
care a dominat mereu dezbaterile Mesei; un Orator care, 


prin forţa personalităţii sale, a îndeplinit adesea rolul de 
conducător în locul meu. Ştiţi cu toţii că mă refer la Orator 
Delarmi. Făcu o pauză şi continuă: Doar tu singur, Orator 
Gendibal, îţi exprimi dezaprobarea. Pot întreba de ce? (Se 
aşeză pentru ca Gendibal să aibă drept de replică.) 

— Prim Orator, nu dezaprob, răspunse Gendibal încet. 
Unul dintre prerogativele tale e să-ţi alegi succesorul. 

— Şi voi proceda întocmai. Când te vei întoarce - după ce 
vei reuşi să iniţiezi procesul care va pune capăt acestei 
crize, va veni vremea ca eu să mă retrag. Succesorul meu 
va fi împuternicit să adopte politica necesară pentru a 
desfăşura şi duce la bun sfârşit acest proces. Ai ceva de 
obiectat, Orator Gendibal? 

Gendibal spuse calm: 

— Când o vei face pe Orator Delarmi succesorul tău, sper 
că vei găsi de cuviinţă să o sfătuieşti să... 

Primul Orator îl întrerupse cu asprime: 

— Am vorbit despre Orator Delarmi, dar n-am numit-o 
succesor al meu. Ce ai de spus? 

— Prim Orator, te rog să mă ierţi. Ar fi trebuit să spun că 
presupunând că o vei numi succesor pe Orator Delarmi, la 
întoarcerea mea în misiune, o vei sfătui să... 

— În nici un caz n-o voi numi succesorul meu. De data 
aceasta ce ai de spus? (Primul Orator avu un sentiment de 
satisfacţie făcând această declaraţie şi dându-şi seama ce 
lovitură însemna vestea pentru Delarmi. Mai mult nici n-o 
putea umili.) Hai, Orator Gendibal, ce ai de spus? 

— Că sunt dezorientat. 

Primul Orator se ridică din nou: 

— Orator Delarmi a dominat şi a condus, dar aceste 
lucruri nu sunt suficiente pentru funcţia de Prim Orator. 
Orator Gendibal a văzut ceea ce noi n-am fost în stare. A 
înfruntat ostilitatea unită a Mesei pe care a silit-o să 
reconsidere problema şi a convins-o să-l aprobe. Am unele 
bănuieli cu privire la motivele pentru care Orator Delarmi 
aruncă toată răspunderea urmăririi lui Golan Trevize pe 


umerii Oratorului Gendibal, dar adevărul e că nimeni altul 
nu poate purta această povară. Eu ştiu că el va reuşi, aşa-mi 
spune intuiţia, şi când se va întoarce, Orator Gendibal va fi 
cel de-al douăzeci şi şaselea Prim Orator. 

Se aşeză brusc şi fiecare Orator începu să-şi limpezească 
şi să-şi exprime părerea într-o babilonie de sunete, tonuri, 
gânduri şi expresii. Primul Orator nu le acordă nici o 
atenţie, păstrând o atitudine de indiferenţă. Acum că o 
făcuse, înţelesese dintr-o dată cu surprindere ce uşurat se 
simţea lepădând haina grea a răspunderii. Trebuia s-o facă 
mai demult, dar nu găsise prilejul. 

Şi asta nu pentru că nu-şi găsise succesorul potrivit. 

Apoi, fără să înţeleagă cum, mintea lui o întâlni pe cea a lui 
Delarmi şi atunci o privi în ochi. 

Pentru numele lui Seldon! Era calmă şi zâmbea. 
Dezamăgirea, vecină cu disperarea, nu se vedea pe chipul 
ei - nu renunţase încă. Se întrebă dacă nu cumva făcuse 
jocul ei. Ce mai punea oare la cale? 

Delora Delarmi şi-ar fi dat frâu liber disperării şi 
dezamăgirii dacă asta s-ar fi dovedit de vreun folos. 

S-ar fi simţit deosebit de satisfăcută să-l lovească pe acest 
nerod senil care controla Masa, ori pe acel idiot juvenil de 
partea căruia era Norocul - dar nu satisfacţie voia Delarmi. 
Ea dorea mult mai mult. 

Să devină Prim Orator. 

Şi dacă tot îi mai rămăsese vreo carte de jucat, va risca. 

Zâmbi cu amabilitate şi reuşi să ridice mâna ca şi când ar 
fi cerut încuviințarea pentru a vorbi şi apoi rămase în 
această poziţie îndeajuns de mult pentru a fi sigură că 
atunci când va vorbi, atmosfera se va normaliza şi toţi o vor 
asculta cu calm. 

— Prim Orator, vorbi ea, aşa cum a afirmat Oratorul 
Gendibal mai devreme, nu dezaprob hotărârea. Dacă vă 
vorbesc acum, o fac în scopul de a-mi aduce contribuţia, 
sper, la succesul misiunii Oratorului Gendibal. Pot să-mi 
exprim părerea, Prim Orator? 


— Te rog, o invită scurt primul Orator. 1 se părea prea 
cuminte, prea docilă. 

Delarmi înclină din cap cu gravitate. Nu mai zâmbea. 

— Avem nave, spuse ea. Ele nu sunt atât de perfecţionate 
precum cele ale Primei Fundaţii, dar suficient de bune. 
Orator Gendibal ştie să piloteze, bănuiesc, aşa cum ştim şi 
noi. Avem reprezentanţi pe fiecare planetă mai importantă 
din Galaxie şi el va fi pretutindeni bine primit. În plus, se 
poate apăra împotriva acestor Anti-Catâri, întrucât este 
conştient de pericol. Chiar când noi nu aveam cunoştinţă de 
el, presupun că ei au preferat să acţioneze prin intermediul 
inferiorilor noştri şi al fermierilor hamish. Noi vom cerceta, 
desigur, minţile tuturor membrilor celei de-a Doua Fundaţii, 
inclusiv ale Oratorilor, dar sunt sigură că ele sunt neatinse. 
Anti-Catârii n-au îndrăznit să ne influenţeze. Cu toate 
acestea, nu văd motive pentru care Orator Gendibal să rişte 
mai mult decât trebuie. El nu intenţionează să întreprindă 
acte necugetate de bravură şi ar fi mai bine dacă misiunea 
lui s-ar desfăşura sub o acoperire oarecare, pentru a-i lua 
pe ei pe nepregătite. Sugerez să-şi asume rolul de 
neguţător hamish. Ştim cu toţii că Preem Palver a plecat în 
Galaxie ca aşa-zis neguţător. 

Primul Orator încercă să lămurească această chestiune: 

— Procedând astfel, Preem Palver a urmărit un scop 
precis; lucrurile stau altfel cu Orator Gendibal. Sunt sigur 
că dacă situaţia o va cere, el va da dovadă de ingeniozitate 
şi-şi va găsi o acoperire. 

— Prim Orator, cu respect, aş dori să evidenţiez o 
acoperire foarte verosimilă şi la îndemâna oricui. După cum 
vă amintiţi, Preem Palver a plecat în acea călătorie 
întovărăşit de soţia sa, care cu mulţi ani înainte îi fusese 
concubină. Asta i-a indus pe toţi în eroare şi i-a convins de 
caracterul nevinovat şi bine intenţionat al lui Palver. Tot 
astfel au fost îndepărtate orice fel de suspiciuni cu privire la 
natura călătoriei. 


— Eu n-am soţie, remarcă Gendibal. Consoarte şi 
concubine am avut, dar nu cred c-aş găsi vreuna care să 
vrea sa joace acest rol. 

— Asta ştim şi noi, Orator Gendibal, spuse Delarmi, dar 
indiferent ce femeie te-ar însoţi, oamenii vor crede acelaşi 
lucru. Se poate găsi un voluntar, iar dacă vei găsi de 
cuviinţă că-ţi trebuie documente doveditoare, vom aranja şi 
asta. 

Gendibal rămase fără grai. Doar nu se referea la... 

Putea fi o manevră pentru a-şi asigura o părticică din 
succes? Ţintea să ocupe, cu schimbul sau împreună cu el, 
postul de Prim Orator? 

— Mă simt flatat auzind că Orator Delarmi consideră că... 

Iar Delarmi izbucni într-un hohot nestăpânit de râs şi-l 
privi pe Gerfdibal aproape drăgăstos. Gendibal căzuse în 
capcana întinsă de ea şi se făcuse de râs. Masa nu va uita 
asta. 

— Orator Gendibal, reluă ea, n-aş îndrăzni să-ncerc să-ţi 
iau din merite participând la misiune. E în exclusivitate 
sarcina ta, tot aşa cum şi postul de Prim Orator îţi va 
aparţine. Nici nu mi-ar fi trecut prin minte că mă vrei 
alături de tine. Orator, la vârsta mea nu mă mai consider 
seducătoare... 

O parte dintre membrii Mesei zâmbiră şi până şi Primul 
Orator schiţă un început de zâmbet pe care şi-l reprimă 
imediat. 

Gendibal simţi împunsătura şi se strădui să-i dea o replică 
pe măsură, dar pe un ton uşor ironic pentru că dacă ar fi 
luat un aer ofensat ar fi stricat totul: 

— În cazul acesta ce-mi sugerezi? Te asigur că nici eu nu 
m-am gândit vreo clipă că ai dori să mă-nsoţeşti. Masa este 
locul care ţi se potriveşte cel mai bine, pentru că, din câte- 
mi dau eu seama, nu ţi-ar prii să te afli în vârtejul afacerilor 
galactice. 

— De acord, Orator Gendibal, de acord, îi răspunse 
Delarmi. Sugestia mea se referă, totuşi, la rolul tău de 


neguţător hamish. Pentru a-l juca în mod convingător, ce 
însoţitoare mai bună ţi-ai putea găsi decât o femeie hamish? 

— Hamish? (Pentru a doua oară în decurs de câteva 
secunde Gendibal era din nou luat prin surprindere, iar 
Masa se distra pe socoteala lui.) 

— Femeia hamish, continuă Delarmi. Cea care te-a salvat 
de ciomăgeală. Care te priveşte ca pe un idol. Cea a cărei 
minte ai sondat-o şi care, fără să vrea, te-a salvat a doua 
oară de ceva care promitea să fie mai mult decât o bătaie. 
Propun s-o iei pe ea. 

Gendibal se simţi îndemnat să refuze, dar ştia că Delarmi 
abia aştepta o asemenea reacţie. Iar asta ar însemna alte 
zâmbete răutăcioase. Se vedea acum că Primul Orator, din 
dorinţa de a o pune la punct pe Delarmi, făcuse o greşeală 
numindu-l pe Gendibal drept succesor al său, sau în orice 
caz, ea voia să demonstreze păcatele acestei hotărâri. 

Gendibal era cel mai tânăr dintre Oratori. Îi înfuriase pe 
membrii Mesei, iar apoi scăpase de pedeapsă. În realitate, îi 
umilise. Niciunul nu-l putea accepta ca moştenitor fără să 
aibă resentimente. 

Era o antipatie greu de uitat, dar acum îşi vor aminti cu 
toţii cât de uşor îl umpluse Delarmi de ridicol şi cât de mult 
se distraseră pe seama lui. Ea va folosi acest avantaj pentru 
a-i convinge că nu îndeplinea condiţiile de experienţă şi de 
vârstă pentru a ocupa funcţia de Prim Orator. Presiunile pe 
care le vor exercita în cursul absenței sale îl vor obliga pe 
Primul Orator să-şi schimbe hotărârea. Sau, dacă Primul 
Orator se încăpăţâna, Gendibal se va trezi instalat într-o 
funcţie în care va fi neputincios în faţa opoziţiei lor unite. 

Înţelese toate acestea într-o străfulgerare şi reuşi să 
răspundă fără ezitare: 

— Orator Delarmi, îţi admir intuiţia. Mă gândisem să vă 
iau prin surprindere. Chiar aveam intenţia de a lua cu mine 
pe femeia hamish, deşi nu exact din motivele pe care le 
sugerezi. Voiam să mă însoţească pentru că m-a intrigat 
mintea ei. Aţi examinat-o cu toţii. Aţi putut constata 


inteligenţa dar, mai presus de asta, simplitatea; claritatea şi 
neprihănirea. Nici o intervenţie din afară nu va scăpa 
nedetectată, sunt sigur că aţi observat asta. De aceea, mă 
întreb, Orator Delarmi, dacă te-ai gândit că mi-ar putea 
servi ca un excelent sistem de avertizare. Cu ajutorul minţii 
ei voi descoperi orice prezenţă simptomatică de mentalism 
mai uşor decât aş putea-o face cu propria-mi minte. 

Toţi tăcură uimiţi, iar el continuă pe un ton stăpânit: 

— A, nimeni n-a întrevăzut asta. Ei, nu-i nimic. Acum aş 
vrea să-mi iau rămas bun. Nu trebuie să pierdem timpul. 

— Aşteaptă! sări Delarmi, simțind din nou că pierde 
iniţiativa. Ce intenţii ai? 

Ridicând uşor din umeri, Gendibal îi răspunse: 

— De ce să intrăm în detalii? Cu cât mai puţin vor şti 
membrii Mesei, cu atât mai puţin vor încerca Anti-Catâării să 
intervină. Spuse acestea ca şi cum siguranţa Mesei ar fi fost 
grija lui de căpetenie. Lăsă ideea să-i ocupe toate gândurile 
pe care apoi le-o oferi celorlalţi. 

Asta îi va încânta, ba, mai mult, satisfacția pe care-o vor 
simţi îi va împiedica să se întrebe dacă Gendibal ştia într- 
adevăr ce intenţii avea. 

În aceeaşi seară, Primul Orator purtă o discuţie cu 
Gendibal. 

— Ai avut dreptate, constată el. Nu m-am putut stăpâni şi- 
am pătruns în adâncul minţii tale. Am văzut că ai considerat 
numirea drept o greşeală şi aşa şi era. Am făcut-o din 
dorinţa de a şterge zâmbetul acela etern de pe chipul ei şi 
pentru a-i da o replică la modul în care atât de des îmi 
uzurpă rolul. 

— Ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi spus-o între patru ochi şi 
ai fi aşteptat întoarcerea mea pentru a face următorul pas, 
spuse Gendibal. 

— N-aş fi reuşit s-o lovesc unde-o doare. Ştiu, e un slab 
argument pentru un Prim Orator. 

— Prim Orator, nimic n-o poate opri. Va continua să ţeasă 
intrigi pentru a ocupa postul şi probabil că are motive 


întemeiate. Sunt sigur că unii consideră că ar fi trebuit să 
refuz numirea. Nu le-ar fi greu să susţină că Orator Delarmi 
este cea mai ascuţită minte a Mesei şi că poate deveni cel 
mai bun Prim Orator. 

— Cea mai ascuţită minte în cadrul Mesei, nu în afara ei, 
mormăi Shandess. În afară de Oratori, ea nu recunoaşte alţi 
duşmani. În primul rând, nici nu trebuia numită Orator. 
Ascultă, să-ţi interzic s-o iei pe femeia hamish? Ea te-a silit 
să accepţi ideea. 

— Nu, nu, motivul pe care l-am prezentat este real. Ea va 
fi sistemul de alarmă şi-i rămân îndatorat Oratorului 
Delarmi că m-a făcut să înţeleg asta. Sunt convins că femeia 
se va dovedi utilă. 

— Cum zici. Apropo, nici eu n-am minţit. Chiar sunt sigur 
că vei izbândi şi vei pune capăt acestei crize. Sper că te 
încrezi în intuiţia mea. 

— Am încredere, pentru că te aprob întru totul. Îţi promit 
că orice s-ar întâmpla, rezultatele vor fi mai bune decât te 
aştepţi. Indiferent ce-ar face Anti-Catârii sau Orator 
Delarmi, eu tot mă voi întoarce pentru a deveni Prim 
Orator. 

În timp ce vorbea, Gendibal îşi studie propria satisfacţie. 
Care era sursa acestei insistenţe de a se aventura în spaţiu? 
Ambiţia, desigur. Preem Palver dăduse un exemplu cândva. 
De ce n-ar fi fost şi el capabil de-un asemenea curaj? După 
aceea nimeni nu-i va mai smulge postul de Prim Orator. Îl 
mai anima şi altceva decât ambiția? Ispita luptei? Dorinţa 
nemărturisită a celui care s-a născut şi s-a învăţat să se 
mişte pe spaţii largi şi care a fost silit să trăiască o viaţă 
întreagă pe un petec de pământ de pe o planetă înapoiată. 
Nu-şi putea da un răspuns, dar ştia că voia cu disperare să 
plece. 

— Sayshell. 

DUPĂ CE TREVIZE efectuă un „micro-Salt”, Janov Pelorat 
privi pentru prima oară-n viaţa lui cum strălucitoarea stea 
deveni un astru ceresc. Apoi, în răstimpul câtorva zile, 


Sayshell, cea de-a patra planetă locuibilă care era şi 
destinaţia lor imediată, crescu în mărime şi luminozitate. 

Computerul executase o hartă care acum era proiectată 
pe un ecran portabil pe care Pelorat îl ţinea pe genunchi. 

Cu siguranţa lui, care de-a lungul carierei coborâse pe 
câteva zeci de planete, 'Trevize spuse: 

— Nu te grăbi, Janov. Trebuie să trecem pe la staţia de 
acces întâi şi s-ar putea să fie tare plicticos. 

Pelorat ridică ochii spre el: 

— Bineînţeles că-i doar o formalitate. 

— Exact. Şi totuşi plicticoasă. 

— Dar trăim în vremuri de pace. 

— Sigur. Asta înseamnă că ne vor lăsa să trecem. Cu toate 
astea, se pune problema echilibrului ecologic. Fiecare 
planetă are un echilibru şi nimeni nu vrea să-l strice. Aşa că 
e absolut normal să se verifice toate navele pentru 
depistarea unor organisme sau infecţii nedorite. O măsură 
înţeleaptă de prevedere. 

— Cred că n-avem la bord aşa ceva. 

— Nu, şi se vor convinge. În acelaşi timp, ţine seama că 
Sayshell nu e membră a Federaţiei Fundaţiei, aşa că sigur o 
să ne reţină puţin pentru a-şi demonstra statutul de 
independenţă. 

O navă mică se apropie şi la bord sosi un funcţionar vamal 
de pe Sayshell pentru inspecţie. Trevize îl salută respectuos 
şi precis, amintindu-şi de vremea când fusese militar. 

— Far Star, de pe Terminus. Documentele navei. 
Neiînarmată. Navă particulară. Paşaportul meu. Am un 
pasager. Poftiţi paşaportul. Suntem turişti. 

Funcţionarul vamal purta o uniformă înzorzonată la care 
predomina culoarea purpurie. Obrajii şi buza superioară îi 
erau bărbierite, însă avea o barbă pieptănată în aşa fel 
încât smocurile ei păreau să ţâşnească spre stânga şi 
dreapta bărbiei. 

— Navă a Fundaţiei? întrebă el. 


Pronunţă anapoda, însă Trevize avu grijă să nu-l corecteze 
şi să nu-i scape un zâmbet. Dialectele limbii Galactice 
Standard erau la fel de numeroase ca şi planetele. Fiecare 
planetă avea felul ei de a vorbi, dar diferenţele nu contau 
atâta vreme cât oamenii se puteau înţelege unii cu alţii. 

— Da, domnule, răspunse Trevize. Navă a Fundaţiei. 
Proprietate personală. 

— Foarte bine. Scrisoarea de trăsură, vă rog. 

— Poftim? 

— Scrisoarea de trăsură. Ce transportaţi? 

— A, încărcătura. Poftiţi o listă pe articole. Bunuri 
personale. N-am venit pentru a face comerţ. După cum v- 
am spus, suntem simpli turişti. 

Funcţionarul privi curios în jur: 

— Nava e cam perfecționată pentru nişte simpli turişti. 

— Potrivit standardelor Fundaţiei nu, remarcă Trevize cu o 
notă de bună dispoziţie. Sunt bogat şi-mi pot permite aşa 
ceva. 

— Sugeraţi cumva că aş putea să mă-mbogăţesc şi eu? 
întrebă funcţionarul fulgerându-l cu privirea. 

Trevize ezită o clipă pentru a interpreta sensul vorbelor, 
apoi îi trebui încă un moment pentru a hotărî ce să-i 
răspundă: 

— Nu, n-am intenţia de a vă mitui. Nici n-am motive, iar 
dumneavoastră nu arătaţi ca unul care poate fi cumpărat, 
chiar dacă aş încerca. Dacă doriţi, puteţi verifica nava. 

— Nu-i nevoie, spuse funcţionarul punându-şi mini- 
înregistratorul în buzunar. Aţi fost deja examinaţi pentru 
depistarea unor infecţii şi nu am găsit nimic. Nava are 
atribuită o lungime de undă şi asta va servi ca fascicul de 
ghidaj. 

Apoi plecă. Formalităţile duraseră cincisprezece minute. 

— Putea să ne facă greutăţi? se interesă Pelorat. Chiar se 
aştepta să-l mituim? 

Trevize ridică din umeri: 


— Cadorisirea funcţionarilor vamali e veche de când lumea 
şi aş fi făcut-o dacă încerca încă o dată. Dar aşa... Ei, 
presupun că nu vrea să rişte cu o navă a Fundaţiei şi, mai 
ales, cu una atât de luxoasă. Bătrânul Primar, binecuvântată 
fie-i pielea cea tăbăcită, a spus că numele Fundaţiei ne va 
apăra oriunde-am merge şi n-a greşit, altfel ne reţineau mai 
mult. 

— De ce? Parcă a aflat tot ce voia. 

— Da, dar a fost politicos şi ne-a verificat prin detector 
radio. Dacă voia, putea să răscolească toată nava cu un 
aparat manual şi i-ar fi trebuit ore-ntregi. Mai putea să ne 
ducă la un spital şi să ne ţină-n carantină zile-n şir. 

— Ce? Dragă prietene! 

— Nu te agita. N-a făcut-o, dar îl vedeam în stare. Nu s-a 
întâmplat aşa, ceea ce înseamnă că putem cobori pe 
planetă. Aş vrea să folosesc sistemul gravitic, căci asta ne-ar 
lua cincisprezece minute, dar nu ştiu unde se află 
spaţioporturi şi n-aş vrea să dăm de bucluc. Va trebui să 
urmăm fasciculul de ghidaj şi asta ar dura câteva ore, cât 
traversăm atmosfera într-o spirală. 

Pelorat păru înveselit: 

— Dar asta-i nemaipomenit, Golan. Vom călători îndeajuns 
de încet pentru a studia terenul? (Ridică ecranul portabil pe 
care se vedea harta la scară mică.) 

— Într-un fel, da. Va trebui să coborâm sub plafonul de 
nori şi ne vom deplasa cu câţiva kilometri pe secundă. N-o 
să planăm prin atmosferă, dar vei putea face o confruntare 
cu harta. 

— Excelent! 

Gânditor, Trevize spuse: 

— Mă întreb dacă vom rămâne pe Planeta Sayshell 
îndeajuns de mult ca să merite să reglăm ceasul navei după 
ora locală. 

— Depinde de ce ne propunem să facem. Ce-ai de gând, 
Golan? 


— Sarcina noastră e să găsim Gaia şi nu ştiu cât timp ne va 
trebui. 

— Ne putem regla doar ceasurile de mână şi să lăsăm 
ceasul navei aşa cum este. 

— Bine şi-aşa. (Privi spre planeta cate se vedea din ce în ce 
mai clar.) N-are rost să mai aşteptăm. O să reglăm 
computerul pe fasciculul de ghidaj şi el poate să utilizeze 
forţa gravitică pentru a mima un zbor convenţional. Gata, 
Janov! Să coborâm şi să vedem ce ne aşteaptă acolo. 

Privi din nou îngândurat către planetă, în timp ce nava 
începu să alunece pe curba reglată gravitațional. 

Trevize nu mai vizitase Uniunea Sayshell, însă ştia că în 
cursul secolului precedent ea manifestase o atitudine 
constant neprietenoasă faţă de Fundaţie. Era surprins şi 
chiar puţin deconcertat că trecuseră atât de lesne de vamă. 

Nu i se părea normal. 

Numele funcţionarului vamal era Jogoroth Sobhaddartha 
şi aproape jumătate din viaţă lucrase pe staţia orbitală. 

Nu-l deranja viaţa asta, pentru că-i oferea şansa ca o lună 
din trei să-şi vizioneze cărţile, să asculte muzică şi să scape 
de grija soţiei şi a copilului său minor. 

Sigur, în ultimii doi ani Şeful Vămilor fusese un Visător şi 
asta îl deranja. Nu exista pe lume persoană mai nesuferită 
decât aceea care atunci când trebuie să justifice un ordin, 
susţine că acesta i-a apărut în vis. 

În ceea ce-l privea, Sobhaddartha considera că nu trebuie 
să dea crezare unor asemenea afirmaţii, dar se ferea s-o 
spună cu voce tare, pentru că majoritatea oamenilor de la 
Sayshell dezaprobau pe cei care puneau la îndoială 
psihismul. Recunoaşterea că era materialist îi putea pune în 
pericol pensionarea. 

Îşi mângâie cele două smocuri de barbă, unul cu mâna 
stângă, celălalt cu dreapta, îşi drese glasul cam zgomotos şi 
apos pe un ton neobişnuit de normal spuse: 

— Aceasta era nava, Şefule? 


Şeful care purta un nume la fel de sayshellian, Namarath 
Godhisavatta, se concentrase asupra unor probleme 
furnizate de un computer şi întrebă absent: 

— Ce navă? 

— Far Star. Nava Fundaţiei pe care tocmai am lăsat-o sa 
treacă. Cea pe care am holografiat-o din toate unghiurile. 
Pe asta aţi visat-o? 

Godhisavatta ridică ochii din hârtii. Era un bărbat 
mărunţel cu ochi aproape negri, înconjurați de riduri fine 
care sigur nu se formaseră din pricina predispoziţiei de a 
zâmbi prea des. Întrebă scurt: 

— De ce întrebi? 

Sobhaddartha se îndreptă de spate şi sprâncenele 
luxuriante aproape că i se uniră într-o expresie încruntată: 

— S-au declarat turişti, dar eu n-am văzut niciodată o navă 
ca asta. După părerea mea sunt agenţi ai Fundaţiei. 

Godhisavatta se rezemă de spătarul scaunului: 

— Ascultă amice, oricât m-aş strădui, tot nu-mi amintesc 
să-ţi fi cerut părerea. 

— Da, Şefu', consider că-i datoria mea patriotică să 
semnalez că... 

Godhisavatta îşi încrucişă braţele la piept şi-l măsură sever 
pe subordonatului care (deşi mult mai impozant prin 
statură şi ţinută) se făcu mic şi luă o poziţie umilă. 

— Amice, îl puse el la punct, daca vrei să-ţi fie bine, fă-ţi 
treaba fără comentarii, altfel o să mă-ngrijesc să nu 
primeşti pensie când o să te retragi din activitate, iar asta 
se va-ntâmpla foarte curând dacă te mai aud vorbind 
despre probleme care nu te privesc. 

Cu voce pierită, Sobhaddartha îngăimă: 

— Am înţeles, domnule. (Apoi, cu un aer suspect de supus, 
adăugă:) E de datoria mea, domnule, să vă raportez că oa 
doua navă a apărut pe ecranele detectoarelor? 

— Consideră c-ai raportat, făcu Godhisavatta iritat, 
întorcându-se la ale lui. 


— Cu nişte caracteristici foarte asemănătoare cu ale navei 
căreia i-am permis accesul mai devreme, adăugă el şi mai 
umil. 

Godhisavatta puse mâinile pe birou şi se ridică în picioare: 

— A doua? 

Lui Sobhaddartha îi veni să zâmbească. Individul impulsiv, 
născut dintr-o împreunare ciudată (se referea la Şef) nu 
visase, evident, două nave. Îndrăzni să spună: 

— Evident, domnule! Acum o să mă-ntorc la îndatoririle 
mele să aştept ordine şi sper, domnule... 

— Da? 

Sobhaddartha nu se putu abţine, ignorând riscurile 
pensionării premature: 

— Şi sper, domnule, că n-am greşit lăsând-o pe cealaltă să 
treacă. 

Far Star se mişca cu viteză pe deasupra planetei şi Pelorat 
părea fascinat. Stratul de nori era superficial şi mai 
dispersat decât pe Terminus şi, aşa cum arăta şi harta, 
suprafeţele de uscat mai compacte şi mai întinse, 
cuprinzând largi zone deşertice, judecând după culoarea 
ruginie a unei mari porţiuni continentale. 

Nu se zăreau semne de viaţă. O lume cu zone deşertice 
sterile, câmpii cenuşii, nesfârşite şiruri de încreţituri care 
trebuie să fie fost zone muntoase şi, desigur, cu un ocean 
întins. 

— Pare lipsită de viaţă, murmură Pelorat. 

— Doar nu-ţi închipui că o să poţi vedea urme de viaţă de 
la înălţimea asta, îl corectă Trevize. Când vom mai cobori, 
vei vedea uscatul devenind verde în unele porţiuni. De fapt, 
înainte de asta o să vezi licăriri de lumină pe partea unde e 
noapte acum. Oamenii simt nevoia de a-şi lumina lumile la 
coborârea întunericului. N-am întâlnit încă lumea care să 
facă excepţie. Cu alte cuvinte, primele semne de viaţă nu 
vor fi doar umane, ci tehnologice. 

Rămas pe gânduri, Pelorat constată: 


— La urma urmei, fiinţele umane au o natură diurnă. Cred 
că una dintre primele sarcini ce şi le asumă tehnologia ar fi 
transformarea nopţii în zi. De fapt, dacă o lume ar începe să 
se dezvolte tehnologic, ai putea să-i urmăreşti progresul 
după creşterea nivelului de iluminare de pe faţa scufundată 
în noapte. Cât timp crezi că i-ar trebui unei lumi ca să 
treacă de la întuneric uniform la lumină constantă? 

Trevize izbucni în râs: 

— Ciudate gânduri îţi mai trec prin minte, dar presupun că 
asta ţi se trage de la mitologie. Nu cred că vreo lume va 
realiza o strălucire uniformă. Lumina nocturnă va urma 
structura de densitate a populaţiei, astfel încât continentele 
vor străluci ici şi colo. Chiar şi Trantor când ajunsese la 
apogeu, când devenise o singură structură gigantică, avea 
iluminate doar câteva puncte izolate. 

Uscatul se înverzi, aşa cum anticipase Trevize care, în 
timpul ultimei rotații în jurul planetei, îi arătă lui Pelorat 
câteva puncte despre care afirmă că sunt oraşe: 

— Nu-i o lume prea urbanizată. N-am mai vizitat Uniunea 
Sayshell, dar interpretând informaţiile pe care ni le 
furnizează computerul, înţeleg că oamenii se agaţă de 
trecut. După părerea întregii Galaxii, Fundaţia înseamnă 
tehnologie, iar acolo unde ea n-are un bun renume, apare 
tendinţa de a trăi în trecut. Există o singură excepţie peste 
tot: armele. Te asigur că şi Sayshell e aproape la zi în acest 
domeniu. 

— Vai de mine, Golan, oare n-o să avem neplăceri? Ca 
locuitori ai Fundaţiei aflaţi pe teritoriu inamic... 

— Nu-i teritoriu inamic, Janov. Nu te teme, se vor purta 
politicos. Doar că Fundaţia nu se bucură de popularitate, 
atâta tot. Sayshell nu aparţine Federaţiei Fundaţiei. Prin 
urmare, pentru că sunt mândri de independenţa lor şi nu le 
place să li se amintească de slăbiciunea lor în faţa 
Fundaţiei, rămân independenţi doar pentru că noi îi lăsăm 
în voia lor, iar ei îşi permit luxul de a ne dispreţui. 


— Totuşi mă tem că vom avea neplăceri, spuse Pelorat 
amărât. 

— Deloc, îl calmă Trevize. Hai, Janov. Mă refer la 
atitudinea oficială a guvernului sayshellian. Oamenii 
planetei sunt normali, iar dacă noi o să ne purtăm corect, şi 
nu ca nişte Stăpâni ai Galaxiei, or să aibă o atitudine 
binevoitoare. N-am venit pe Sayshell ca să aducem 
stăpânirea Fundaţiei. Suntem simpli turişti, şi o să punem 
îmtrebări despre Sayshell, aşa cum face orice turist. Şi ne 
putem îngădui şi puţină distracţie dacă se iveşte ocazia. Nu 
facem nici un rău stând aici câteva zile şi bucurându-ne de 
ceea ce ne poate oferi planeta. S-ar putea să aibă o cultură 
interesantă, peisaje frumoase, mâncăruri neobişnuite şi, 
dacă dăm greş cu astea, femei atrăgătoare. Bani de 
cheltuială avem... 

— Of, prietene, se încruntă Pelorat. 

— Hai, lasă. Nu eşti chiar aşa de bătrân. Nu ţi se pare 
interesant programul pe care ţi-l propun? 

— Era o vreme când ştiam rolul ăsta pe de rost, dar n-a 
sosit încă vremea distracţiilor. Avem o misiune. Vrem să 
ajungem pe Gaia. Te rog să nu mă înţelegi greşit; nu mă 
opun plăcerilor, dar odată început, jocul e greu de terminat. 
(Clătină din cap şi continuă cu seriozitate:) Cred că şi tu te- 
ai temut că s-ar putea să mă simt prea bine la Biblioteca 
Galactică de pe Trantor şi că n-o să reuşeşti să mă mai scoţi 
de acolo. Biblioteca e pentru mine ceea ce pentru tine e o 
fetişcană cu ochi frumoşi. 

— Nu sunt un destrăbălat, Janov, dar nici ascet n-am de 
gând să devin. Foarte bine, îţi promit c-o să continuăm 
căutarea planetei Gaia, dar dacă-ntâlnesc frumuseţea în 
calea mea, nimic n-o să mă împiedice să mă port cum mi-e 
firea. 

— Dacă pui Gaia pe primul loc... 

— Aşa va fi. Dar ţine minte: să nu te lauzi tuturor că venim 
de pe Fundaţie. Îşi vor da seama şi singuri, pentru că avem 
Credite de pe Fundaţie şi vorbim cu un puternic accent 


terminusian. Dar dacă nu facem referiri la Fundaţie îşi pot 
închipui că suntem nişte dezrădăcinaţi şi se vor purta 
prietenos. Dacă insistăm asupra originii noastre, vor fi 
destul de politicoşi, dar nu ne vor spune nimic, nu ne vor 
arăta nimic şi ne vor ocoli. 

Pelorat oftă; 

— Niciodată n-o să înţeleg oamenii. 

— Nu-i mare greutate. Trebuie doar să te uiţi mai atent la 
tine însuţi şi-i vei înţelege pe toţi ceilalţi. Nici noi nu suntem 
din altă plămadă. Seldon cum şi-ar fi putut construi Planul - 
şi mă refer la matematica subtilă - dacă n-ar fi înţeles 
oamenii, şi cum ar fi reuşit să-l pună la punct dacă oamenii 
n-ar fi fost uşor de înţeles? Arată-mi unul care nu-i în stare 
să-nţeleagă lumea şi pun degetul pe unul care şi-a construit 
o imagine falsă despre el însuşi - n-am vrut să te supăr. 

— Nu m-am supărat. Sunt gata să recunosc că n-am 
experienţă şi că am trăit o viaţă izolată şi egocentrică. Poate 
că niciodată nu m-am privit pe mine însumi, aşa că o să te 
las pe tine să-mi fii ghid şi sfătuitor în probleme care 
privesc oamenii. 

— Bun aşa. Atunci urmează-mi sfatul şi priveşte peisajul 
acum. Curând aterizăm şi te asigur că n-o să simţi nimic. Eu 
şi computerul o să avem grijă de asta. 

— Golan, nu te necăji. Dacă apare vreo tânără... 

— Las-o baltă! Acum mă ocup de coborâre. 


Pelorat se întoarse pentru a privi lumea, acum foarte 
apropiată. Era prima lume necunoscută pe care avea să 
pună piciorul. Gândul îl umplu de sentimente nelămurite, în 
ciuda faptului că toate milioanele de planete populate 
fuseseră colonizate de oameni născuţi în altă parte. 

Toate în afară de una, se gândi el cu un fior de încântare şi 
emoție. 

După standardele Fundaţiei, spaţioportul bine întreţinut 
nu era mare. Trevize asistă la operaţiunile de transportare 
şi de depunere a navei sale, Far Star, într-un hangar. Primi 
o cartelă cu un cod complicat şi Pelorat îl întrebă discret: 

— O lăsăm aici? 

Trevize dădu afirmativ din cap şi puse mâna pe umărul lui 
Pelorat ca să-l liniştească. 

— Nu-ţi face griji, îi răspunse încet. 

Urcară într-un vehicul de teren pe care-l închiriaseră şi 
Trevize comută harta oraşului ale cărui clădiri înalte se 
puteau vedea la orizont. 

— Sayshell City, spuse el, capitala planetei. Oraşul - 
planeta - steaua, toate numite la fel. 

— Mă îngrijorează nava, insistă Pelorat. 

— Nu te mai frământa atât, îl calmă Trevize. Ne întoarcem 
la ea, pentru că acolo vom dormi dacă avem să stăm aici 
mai mult de câteva ore. Trebuie să-nţelegi şi că există un 
cod interstelar al eticii spaţioporturilor care, din câte ştiu, 
n-a fost încălcat niciodată, nici măcar la vreme de război. 
Navele sosite cu gânduri paşnice sunt inviolabile. Dacă nu 
s-ar întâmpla aşa, nimeni nu s-ar mai simţi în siguranţă şi 
comerţul ar deveni imposibil. Piloții spaţiali din Galaxie 
boicotează lumea care încalcă acest cod şi te asigur că nici 
o lume nu riscă aşa ceva. În plus... 

— În plus? ... 

— În plus, am programat computerul astfel încât cel care 
nu arată ca vreunul dintre noi şi nu poate fi indentificat 
după voce să fie ucis în caz că încearcă să urce la bord. Mi- 
am permis să explic asta şi Comandantului. I-am explicat 


foarte politicos că din respect faţă de reputaţia pe care-o 
are spaţioportul în ceea ce priveşte securitatea şi 
integritatea navelor, aş dori din toată inima să anulez 
comanda asta, dar nava mea e un model nou şi nu am idee 
cum s-o fac. 

— Doar n-a crezut o asemenea minciună! 

— Bineînţeles că nu. Dar s-a prefăcut că-nţelege, pentru 
că altfel ar fi trebuit să se simtă insultat. lar a se simţi 
insultat înseamnă umilire, şi pentru că nu voia niciuna, nici 
alta, singura soluţie era să mă creadă. 

— Şi ăsta-i alt exemplu de felul în care se comportă 
oamenii? 

— Da. O să înveţi repede. 

— De unde ştii că discuţiile din vehiculul ăsta nu sunt 
ascultate? 

— M-am gândit şi eu la asta, aşa că atunci când mi-au 
oferit unul, am refuzat şi-am luat altul, la alegere. Chiar 
dacă toate-ar avea microfoane, ce lucruri îngrozitoare am 
discutat? 

Pelorat arăta nefericit: 

— Nu ştiu cum să-ţi spun. Mi se pare nepoliticos să mă 
plâng, dar nu-mi place cum miroase. Simt ceva... un miros. 

— În vehicul? 

— Încă de la început, în spaţioport. Cred că aşa miros 
spaţioporturile, dar a intrat şi-n vehicul. N-am putea 
deschide geamurile? 

Trevize râse: 

— Cred c-aş putea nimeri butonul pentru coborât geamul, 
dar n-are nici un rost. Planeta asta pute. E chiar aşa de 
nesuferit mirosul? 

— Nu foarte puternic, dar perceptibil - şi destul de 
respingător. Întreaga lume miroase la fel? 

— Uit mereu că n-ai mai fost pe altă planetă. Fiecare lume 
populată are un miros specific. La asta contribuie în primul 
rând vegetaţia, deşi cred că animalele şi fiinţele umane îşi 
au şi ele partea lor de contribuţie. După câte ştiu, nimeni nu 


agrează mirosul unei planete când soseşte acolo pentru 
prima dată. O să te obişnuieşti, Janov. Îţi promit că-n câteva 
zile n-o să-l mai bagi în seamă. 

— Chiar vrei să spui că toate lumile miros astfel? 

— Nu. 'Ţi-am spus doar că fiecare are mirosul ei. Dacă am 
acorda atenţie sau dacă nasul nostru ar fi mai ager - ca cel 
al câinilor anacreonieni - am putea spune pe ce lume ne 
aflăm de la prima respiraţie. Când am intrat în Flotă, în 
prima zi nici nu puteam mânca pe altă planetă; apoi am 
învăţat de la piloţii cu experienţă stratagema: să ţin la nas, 
în timpul coborârii, o batistă impregnată cu mirosul 
planetei respective. Când ajungeam în aer liber, totul îmi 
părea normal. După o vreme, te deprinzi cu orice şi înveţi 
să nu-ţi mai pese. Mai rău e când te-ntorci acasă. 

— De ce? 

— Îţi închipui că Terminus nu miroase? 

— Vrei să spui că da? 

— Bineînţeles. După ce te familiarizezi cu mirosul unei alte 
lumi, să zicem, Sayshell, ai rămâne surprins când ai 
constata cum pute Terminus. Într-o vreme, când ajungea pe 
Terminus după vreun tur de serviciu mai îndelungat şi se 
deschideau ecluzele, tot echipajul striga în cor: „lar acasă 
la duhoare”. 

Pelorat părea revoltat. 

Turnurile oraşului se vedeau mai bine, dar Pelorat 
rămăsese cu ochii pironiţi spre peisajul ce defila pe lângă ei. 
Vehicule de teren circulau cu viteză pe aceeaşi şosea, şi din 
când în când câte un vehicul zburător trecea pe deasupra 
lor, însă Pelorat studia arborii. 

— Viaţa vegetală pare ciudată. Crezi că e vreun arbore 
indigen printre ei? 

— Mă-ndoiesc, răspunse Trevize absent. (Studia harta şi 
încerca să programeze computerul vehiculului). Nu-s prea 
multe forme indigene pe planetele locuite. Coloniştii au 
importat dintotdeauna planetele şi animalele - fie când s-au 
stabilit pe planetă, fie mai târziu. 


— "Totuşi, mi se pare ciudat. 

— Doar nu te-aştepţi să găseşti aceleaşi varietăţi pe toate 
lumile. Am auzit că cei care au făcut Enciclopedia Galactică 
au alcătuit un atlas de varietăţi care ocupă optzeci şi şapte 
de dischete, şi care s-a dovedit incomplet şi depăşit la data 
când a fost terminat. 

Vehiculul înghiţea kilometrii şi curând fură înghiţiţi de 
oraş. Pelorat se scutură, neplăcut impresionat: 

— Arhitectura oraşului nu-i grozavă. 

— Fiecare cum poate, remarcă Trevize cu indiferența 
călătorului învăţat şi cu binele şi cu răul. 

— Apropo, încotro mergem? 

— Păi, răspunse Trevize destul de iritat, încerc să conving 
computerul ăsta să dirijeze vehiculul spre centrul turistic. 
Sper că ştie străzile cu sens unic şi regulile de circulaţie, 
pentru că mie-mi sunt străine. 

— Ce-o să facem acolo? 

— Ca s-o luăm de la început, suntem turişti, aşa că-i 
normal să mergem în primul rând acolo şi să dorim să nu 
atragem atenţia în mod deosebit. În al doilea rând, tu unde- 
ai merge ca să obţii informaţii despre Gaia? 

— La vreo universitate sau societate antropologică. Sau la 
muzeu. În nici un caz în centrul turistic. 

— Ei, bine, te-nşeli. În centrul turistic vom trece drept 
intelectuali care-s dornici să facă rost de-o listă o 
universităţilor şi a muzeelor din oraş. După aceea vom 
hotărî unde mergem mai întâi, iar acolo vom găsi oameni 
cărora să le cerem părerea privind istoria antică, 
galactografie, mitologie sau orice-ai dori. Dar totul va 
începe la centrul turistic. 

Pelorat rămase tăcut, iar vehiculul îşi continuă drumul 
întortochiat, devenind o componentă din şuvoiul traficului 
urban. Întrară pe o stradă secundară şi trecură pe lângă 
inscripţii care păreau semne de circulaţie, dar erau scrise 
cu caractere imposibil de citit. 


Din fericire, vehiculul continua să meargă de parc-ar fi 
ştiut drumul şi, când intră într-o parcare şi se opri, reuşiră 
să descifreze unul dintre indicatoare: CENTRUL SOCIAL 
SAYSHELL, iar dedesubt, cu litere uşor de citit în Galactica 
Standard, scria: CENTRUL TURISTIC SAYSHELL.. 

Intrară în clădire, care se dovedi mai mică decât lăsa 
faţada să se creadă. Înăuntru nu era mare animaţie. 

Văzură un şir de partiţii, una dintre ele fiind ocupată de un 
bărbat care citea veştile ejectate printr-o fantă; în alta, 
două femei păreau absorbite de un joc încâlcit cu cărţi de 
joc şi jetoane. Având în faţă câteva terminale de computer, 
care păreau că-i depăşesc nivelul intelectual, şi stând la un 
birou prea mare pentru el, văzură un funcţionar sayshellian 
cu înfăţişare plictisită, îmbrăcat într-o haină care amintea 
de o tablă de şah. 

Pelorat rămase cu ochii ţintă la el şi şopti: 

— Ce pestriţ e îmbrăcată lumea aici! 

— Da, am observat, îl aprobă Trevize. Moda se schimbă de 
la o lume la alta, ba chiar şi de la o regiune la alta în cadrul 
aceleiaşi lumi. Se schimbă şi în timp. Acum cincizeci de ani 
toată lumea de pe Sayshell purta negru, după câte ştiu. Să 
luăm lucrurile aşa cum sunt. 

— Presupun că aşa e, dar eu prefer moda noastră, spuse 
Pelorat. Cel puţin la noi văzul nu ţi-e atât de agresat. 

— Pentru că purtăm tot felul de nuanţe de cenuşiu? Şi asta 
deranjează pe unii. Am auzit spunându-se că ne îmbrăcăm 
în culoarea ţărânei. Probabil că uniformitatea Fundaţiei îi 
determină pe cei de-aci să poarte toate culorile 
curcubeului, tocmai pentru a-şi scoate în evidenţă 
independenţa. Depinde cum te-ai obişnuit. Hai, Janov. 

Se îndreptară spre birou şi exact în acelaşi timp, bărbatul 
din partiție lăsă deoparte ştirile, se ridică şi se apropie să-i 
întâmpine zâmbind. Măcar îmbrăcămintea lui era în nuanţe 
cenuşii. 

La început, Trevize nu privi înspre el, dar când o făcu 
înlemni. 


Respiră adânc şi exclamă: 

— Pentru numele Galaxiei, prietenul meu, trădătorul! 

— Agentul. 

CONSILIERUL MUNN LI COMPOR nu păru prea sigur de 
sine când îi întinse mâna lui Trevize. 

Trevize se mulţumi să se uite chiorâş la mâna întinsă, apoi 
spuse ca pentru sine: 

— N-am chef să mă trezesc arestat pe-o planetă străină 
pentru tulburarea liniştii publice, dar s-ar putea s-o fac 
dacă individul ăsta se apropie de mine. 

Compor se opri ca fulgerat, ezită o clipă şi în cele din 
urmă, după ce privi întrebător către Pelorat, se adresă încet 
lui Trevize: 

— Nu-mi dai şansa de-a explica? Chiar nu vrei să m- 
asculţi? 

Pelorat îi măsură pe amândoi cu privirea şi se încruntă: 

— Ce se-ntâmplă, Golan? Nici n-am ajuns bine pe-această 
lume îndepărtată şi ai şi întâlnit pe cineva cunoscut? 

Trevize îl ţintui mohorât pe Compor, dar se întoarse ca să 
arate că vorbea cu Pelorat: 

— Această... fiinţă umană... aşa s-ar zice la prima vedere, 
a fost odată, demult, un prieten de-al meu de pe Terminus. 
Am avut încredere-n el, ca în toţi ceilalţi prieteni ai mei. I- 
am destăinuit părerile mele, care probabil că nu erau 
împărtăşite de prea multă lume. El le-a relatat autorităţilor 
în detaliu, asta-i sigur, şi nici nu s-a deranjat să-mi spună ce 
făcuse. Din pricina asta, am căzut frumuşel în capcană şi 
iată-mă exilat. lar acum, creatura asta vrea să fie 
recunoscută ca prieten. 

Se întoarse către Compor şi-şi trecu degetele prin părul 
acestuia, deranjându-i buclele: 

— Hei, i-ascultă. Am o-ntrebare! Ce cauţi aici? Dintre toate 
planetele Galaxiei, cum de ţi-ai găsit să vii tocmai pe asta? 
Şi de ce acum? 

Compor, care rămăsese cu mâna întinsă, o lăsă să cadă 
moale şi zâmbetul îi pieri de pe chip. Aerul de siguranţă 


care-l caracteriza dispăruse şi acum părea mai tânăr şi 
copleşit de durere: 

— O să-ţi explic, dar de când a-nceput! 

Trevize privi în jur: 

— Aici? Chiar vrei să-mi povesteşti totul? într-un loc 
public? Vrei să te snopesc în bătaie aici, după ce-o să-mi 
înşiri minciuni? 

Compor ridică mâinile rugător: 

— E cel mai sigur loc, crede-mă. (Apoi, controlându-şi 
gesturile şi pricepând în cele din urmă ce voia să spună 
Trevize, adăugă grăbit:) N-are importanţă dacă n-o să mă 
crezi. O să-ţi spun adevărul. Am ajuns pe planetă la câteva 
ore după tine şi am verificat deja. Azi e o zi deosebită pe 
Sayshell. Ziua meditaţiei se cheamă, nu ştiu de ce. Aproape 
toată lumea stă acasă. Nu vezi ce pustiu e locul ăsta? Doar 
nu-ţi închipui că aşa-i mereu. 

Pelorat dădu din cap aprobator: 

— Chiar mă miram de ce-o fi aşa puţină lume. (Se aplecă 
spre urechea lui Trevize şi-i şopti): De ce nu-l laşi să 
vorbească, Golan? Nu vezi ce amărât e, săracul, poate-şi 
cere scuze. Mi se pare nedrept să nu-i acorzi o şansă. 

— Doctor Pelorat pare dornic să te-ascultE. Spuse Trevize. 
Sunt gata să-i fac pe plac, dar ţi-aş fi recunoscător dacă ai 
termina repede. S-ar putea ca asta să fie ziua în care o să- 
mi pierd răbdarea. Dacă toată lumea meditează, am 
speranţe ca apărătorii legii să nu apară. Poate mâine n-o să 
mai am norocul ăsta. De ce-aş pierde un asemenea prilej? 

Compor spuse cu o voce gâtuită: 

— Ascultă, dacă vrei să mă pocneşti, fă-o. Nici n-o să-ncerc 
să mă apăr, înţelegi? Hai, dă, dar ascultă-mă! 

— Poftim, spune ce-ai de spus. O să te-ascult. 

— Golan, în primul rând... 

— Să-mi spui Trevize, te rog. Nu mai sunt Golan cu tine. 

— Trevize, în primul rând, ai reuşit să mă convingi cu 
părerile tale... 


— Ce bine-ai ascuns asta! Puteam să jur că te distrai pe 
socoteala mea. 

— Încercam doar să mă ascund de mine însumi, pentru că 
ceea ce spuneai mă speria. Ascultă, hai să ne aşezăm lângă 
perete. Chiar dacă-i pustiu aici, s-ar putea să mai intre câte 
cineva şi nu cred că merită să batem la ochi. 

Cei trei se îndreptară încet spre fundul sălii. Compor 
încercă un zâmbet timid dar, precaut, păstră distanţa faţă 
de Trevize. 

Se aşezară pe fotolii care cedară sub greutatea lor şi se 
mulară pe rotunjimile corpului. Pelorat păru surprins şi 
dădu să se ridice. 

— Calm, Profesore, îl linişti Compor. Eu m-am obişnuit 
deja. Sunt mai avansați decât noi în unele privinţe. Cei de- 
aici ţin la confort. 

Se întoarse spre Trevize şi rezemându-şi braţul de 
spătarul fotoliului începu să vorbească fără reţinere: 

— M-ai zdruncinat. M-ai făcut să simt că a Doua Fundaţie 
există cu adevărat, şi lucrul acesta m-a dat peste cap. Dacă 
aşa stau lucrurile, gândeşte-te la consecinţe. Nu era normal 
să-şi îndrepte atenţia asupra ta? Să te îndepărteze pentru 
că deveneai o ameninţare? lar dacă din comportarea mea 
rezulta că-ţi împărtăşesc părerile, urma să fiu şi eu izgonit. 
Înţelegi raţionamentul meu? 

— Înţeleg că eşti un laş. 

— La ce-ţi foloseşte să faci pe viteazul din poveste? spuse 
Compor cu compasiune. Poate cineva să stea în calea unei 
organizaţii capabile să stăpânească minţile şi emoţiile? 
Singura noastră şansă în lupta cu ei ar fi să păstrăm ascuns 
ceea ce ştim. 

— Şi-aşa ai înţeles tu să păstrezi secretul? Spunându-i 
totul Primarului Branno? Ai cam riscat. 

— Aşa e! M-am gândit că merită. Discuţiile noastre nu 
puteau duce decât la un control mental, ori la ştergerea 
memoriei. Pe de altă parte, dacă-i spuneam Primarului... 


Ştii doar că-l cunoaşte pe tatăl meu. Noi am imigrat din 
Smyrno şi Primarul a avut o bunică... 

— Da, da, îl întrerupse Trevize agasat, şi strămoşii tăi au 
trăit în Sectorul Sirius şi aşa mai departe. Ai povestit 
chestiile astea tuturor cunoştinţelor. Treci la subiect, 
Compor! 

— În fine, Primarul m-a ascultat cu atenţie. Dacă puteam s- 
o conving de existenţa pericolului folosind argumentele 
tale, Federaţia avea şansa de a întreprinde ceva. Nu mai 
suntem nevolnici ca pe vremea Catărului şi, în cel mai rău 
caz, aceste cunoştinţe periculoase se vor răspândi peste tot, 
iar noi nu vom mai fi singurii care să înfrunte primejdia. 

— Adică să primejduim Fundaţia, dar să scăpăm noi, 
constată sarcastic Trevize. Ăsta da patriotism. 

— Asta în cel mai rău caz. Eu aşa am crezut. 

Fruntea îi era îmbrobonată de sudoare. Se zbătea să 
învingă atitudinea constant dispreţuitoare a lui Trevize. 

— Şi mie nu mi-ai spus nimic despre planul ăsta inteligent. 

— Nu, n-am făcut-o şi-mi pare rău, Trevize. Aşa mi-a 
ordonat ea. A zis că voia să afle tot ce ştii, susţinând că ţi-ai 
pune lacăt la gură dacă ai prinde de veste că părerile tale 
au ajuns la urechile ei. 

— Aici a avut dreptate! 

— N-am ştiut; de fapt, nici nu mi-am închipuit că... Nu 
puteam să concep că ea plănuia să te aresteze şi să te 
alunge. 

— Aştepta un moment politic prielnic, când statutul meu 
de Consilier nu mai făcea multe parale. La asta nu te-ai 
gândit? 

— Dar puteam? Nici tu n-ai anticipat asta. 

— Dac-aş fi ştiut că e la curent cu părerile mele, poate. 

Cu o undă de insolenţă în glas, Compor i-o reteză: 

— E uşor să vorbeşti aşa. 

— Da, şi-acum când e uşor să vorbeşti de trecut, ce doreşti 
de la mine? 


— Să repar totul. Să uităm tot răul ce ţi l-am făcut fără de 
voia mea. 

— Asta-i bună, constată sec Trevize. Ce înduioşător! Dar 
nu mi-ai răspuns la prima întrebare. Cum de-ai ajuns aici? 
Cum se face că ai ajuns în acelaşi timp cu mine? 

— Nu mi-e greu să-ţi răspund: te-am urmărit! 

— Prin hiperspaţiu? Când nava mea a efectuat o serie de 
Salturi? 

Compor clătină din cap: 

— Nu-i nici un mister în asta. Am o navă la fel ca a ta, cu 
un computer identic. Ştii că stăpânesc meşteşugul de-a 
ghici direcţia în care o altă navă efectuează Saltul. Nu 
ghicesc perfect de fiecare dată, mai dau şi greş în două-trei 
cazuri, dar cu un coputer sunt mult mai bun. lar tu ai cam 
ezitat la început şi asta mi-a oferit prilejul de a aprecia 
direcţia şi viteza cu care te deplasai înainte de-a intra în 
hiperspaţiu. Am introdus datele culese şi împreună cu 
extrapolările mele intuitive, computerul a făcut restul. 

— Şi-ai ajuns de fapt înaintea mea în oraş? 

— Da. N-ai folosit forţa gravitică, la fel ca mine. Am bănuit 
că vei veni în capitală, aşa că am coborât direct, în timp ce 
tu... Compor descrise o spirală cu degetul prin aer, 
sugerând modul în care o navă urmează un fascicul 
direcţional. 

— Ai riscat ignorând oficialităţile din Sayshell. 

— Asta e... (Chipul lui Compor se destinse într-un zâmbet 
care-i dădea un farmec de netăgăduit şi Trevize se simţi 
puţin atras de el.) Nu-s laş chiar în toate ocaziile, adăugă el. 

Trevize se ţinu băţos: 

— Şi cum de-ai căpătat o navă ca a mea? 

— La fel cum ai primit-o şi tu. Tot bătrâna doamnă mi-a 
încredinţat-o. 

— De ce asta? 

— O să fiu foarte sincer cu tine. Misiunea mea era să te 
urmăresc. Primarul voia să ştie încotro mergi şi cu ce te 
ocupi. 


— Iar tu i-ai raportat ca un supus credincios ce eşti, nu? 
Sau ai trădat-o şi pe ea? 

— Am raportat. De fapt, nici n-aveam de ales. A instalat un 
hiperreleu la bord, pe care, după părerea ei, nu trebuia să-l 
găsesc. 

— Şi? 

— L-am găsit, dar din nefericire e astfel conectat încât nu-l 
pot scoate din uz fără a paraliza nava. Eu, cel puţin, nu-s în 
stare să aflu o soluţie pentru a-l demonta. Prin urmare, ştie 
unde mă aflu şi ştie că tu eşti în acelaşi loc. 

— Să zicem că nu mă puteai urmări. Atunci ea n-avea cum 
să ştie unde sunt. La asta te-ai gândit? 

— Sigur că da. Mi-a trecut prin minte să raportez că ţi-am 
pierdut urma, dar nu m-ar fi crezut, iar eu n-aş fi putut să 
mă-ntorc pe Terminus cine ştie câtă vreme. În plus, eu nu-s 
ca tine, Trevize. Nu-s frunză-n vânt care n-are pe nimeni pe 
lume. Soţia mea se află pe 'Terminus şi e însărcinată, iar eu 
vreau să fiu lângă ea. Ţie-ţi dă mâna să te gândeşti doar la 
propria persoană. Mie nu. Pe de altă parte, am venit să te 
previn. Dar, pentru numele lui Seldon, orice-aş zice s-ar 
părea că nu vrei să mă asculţi. Mereu schimbi subiectul. 

— Grija asta subită a ta mă lasă rece. Să mă previi? Pentru 
ce? Am impresia că trebuie să fiu prevenit în primul rând în 
ceea ce priveşte persoana ta. M-ai trădat o dată, iar acum 
m-ai urmărit ca să mă trădezi din nou. Nu văd pe altul în 
stare să-mi facă vreun rău. 

— Lasă teatrul ieftin, omule, spuse Compor febril. Trevize, 
tu eşti un paratrăznet! Ai fost trimis ca să atragi asupra ta 
reacţia celei de-a Doua Fundaţii, dacă există aşa ceva. Îmi 
folosesc intuiţia şi-n alte scopuri decât urmărirea prin 
hiperspaţiu, şi-s sigur că ăsta-i planul ei. Dacă vei încerca să 
descoperi a Doua Fundaţie, ei îşi vor da seama şi vor 
acţiona împotriva ta. Dacă o vor face, se vor da de gol. Şi 
arunci Primarul Branno îi va ataca. 

— Mare păcat că grozava ta intuiţie n-a funcţionat când 
Branno punea la cale arestarea mea. 


Compor roşi şi îngăimă: 

— Doar ştii că nu merge-ntotdeauna. 

— Iar acum intuiţia îţi zice că ea plănuieşte un atac 
împotriva celei de-a Doua Fundaţii?! N-o să îndrăznească. 

— Ba cred că da, dar nu despre asta vorbeam. Problema e 
că ea te foloseşte ca momeală. 

— Şi? 

— Şi pe toate găurile negre din spaţiu, nu mai căuta a 
Doua Fundaţie. Ei n-o să-i pese dacă mori în aventura asta, 
dar pe mine mă doare. Simt că-s răspunzător de asta. 

— Sunt mişcat, spuse cu răceală Trevize, dar, întâmplător, 
am alte preocupări acum. 

— Chiar aşa? 

— Eu şi Pelorat am pornit în căutarea Pământului, planeta 
pe care unii o consideră drept leagănul rasei umane. Nu-i 
aşa, Janov? 

Pelorat încuviinţă: 

— Întocmai, e o problemă pur ştiinţifică şi o preocupare 
statornică pentru mine. 

Compor rămase fără grai, neştiind ce să spună, apoi 
întrebă: 

— Căutaţi Pământul? Păi de ce? 

— Ca să-l studiem, îl lămuri Pelorat. Fiind lumea pe care 
fiinţele umane s-au dezvoltat probabil din forme inferioare 
de viaţă, Pământul trebuie să reprezinte un subiect unic de 
studiu faţă de toate celelalte planete care au primit totul 
de-a gata. 

— Şi-n plus, interveni Trevize, s-ar putea ca pe Pământ să 
aflu mai multe despre a Doua Fundaţie. E o probabilitate. 

— Dar Pământul nu există, zise Compor. Nu ştiaţi asta? 

— Nu există? făcu Pelorat pe un ton neutru, aşa cum făcea 
întotdeauna când se agăța de o idee. Vrei să spui că planeta 
pe care s-a născut specia umană n-a existat? 

— A, nu. Bineînţeles c-a existat. Nici nu se pune problema 
asta. Dar Pământul nu mai există acum. Ca planetă 
populată, vreau să spun. A dispărut! 


Neconvins, Pelorat nu se dădu bătut: 

— Dar ştiu poveşti... 

— Stai puţin, Janov, interveni Trevize. Spune-mi şi mie, 
Compor, de unde ştii tu asta? 

— Cum adică de unde? De la strămoşii mei care se trag din 
Sectorul Sirius, dacă-mi daţi voie să repet asta fără intenţia 
de-a vă plictisi. Acolo toată lumea ştia depre Pământ. Există 
în sectorul acela, ceea ce-nseamnă că nu face parte din 
Fundaţie, aşa că nimeni de pe Terminus nu-şi bate capul cu 
el. Dar acolo este Pământul, orice aţi zice. 

— E o idee, trebuie să recunosc, spuse Pelorat. Pe vremea 
Imperiului s-a manifestat mare entuziasm faţă de 
„Alternativa Sirius”, cum se numea ea atunci. 

— Nu-i o alternativă, stărui vehement Compor, ci 
realitatea. 

— Ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că ştiu multe planete 
din Galaxie care sunt, sau mai exact, erau numite Pământ 
de către oamenii care trăiau pe planete învecinate? întrebă 
Pelorat. 

— Dar asta-i realitatea, răspunse Compor. Sectorul Sirius 
este porţiunea cu populaţiile cele mai vechi din Galaxie. 
Toată lumea ştie atâta lucru. 

— Aşa susţin cei din Sirius, nu se lăsă Pelorat înduplecat. 

Compor părea frustrat: 

— Vă spun eu că... 

— Spune-ne ce s-a întâmplat cu Pământul, îl îndemnă 
Trevize. Afirmi că nu mai e populat. De ce? 

— Radioactivitatea. Întreaga suprafaţă planetară e 
radioactivă din cauză că reacţiile nucleare au scăpat 
oricărui control ori s-au produs explozii, nu ştiu precis; iar 
acum viaţa nu mai e posibilă acolo. 

Cei trei se uitară unul la altul în tăcere, iar Compor simţi 
că era cazul să repete: 

— Vă spun sigur, Pământul nu mai există. N-are rost să-l 
căutaţi. 


De astă dată chipul lui Pelorat se însufleţi. Îl ţintui printre 
gene pe Compor şi, profund tulburat, îl întrebă de-a 
dreptul, fără menajamente: 

— De unde spuneai că ştii toate astea? 

— Dar v-am spus deja, de la strămoşii mei. 

— Nu te mai amăgi, tinere. Eşti Consilier şi asta-nseamnă 
că te-ai născut pe una dintre lumile Federaţiei - mi se pare 
c-ai spus Smyrno mai adineauri. 

— Exact. 

— Ei, şi-atunci despre ce strămoşi tot vorbeşti? Vrei să mă 
faci să-nţeleg că posezi gene de pe Sirius care-ţi oferă şi 
cunoaşterea nemijlocită a miturilor referitoare la Pământ? 

— Nu, sigur că nu, recunoscu Compor luat din scurt. 

— Atunci ce tot spui acolo? 

Compor rămase tăcut şi încercă să-şi adune gândurile, 
apoi explică: 

— Familia mea are cărţi vechi de istorie despre Sirius, 
moştenite din altă parte. Nu-i ceva despre care să vorbeşti 
cu multă lume, mai ales dacă vrei să-ţi faci o carieră în 
politică. Trevize-şi închipuie că-i plictisesc pe toţi cu 
povestea asta, dar crede-mă c-o povestesc doar prietenilor 
apropiaţi. 

Urmă cu o undă de amărăciune în glas: 

— Teoretic, toţi cetăţenii Fundaţiei sunt la fel, dar cei care 
provin de pe lumile mai vechi ale Federaţiei seamănă mai 
mult între ei decât nou veniţii - iar cei care se trag din 
lumile din afara Federaţiei seamănă cel mai puţin cu restul. 
Dar să lăsăm asta. În plus, eu am şi vizitat lumile vechi. Hei, 
Trevize. 

Trevize se îndreptase spre un capăt al sălii şi acum privea 
afară pe o fereastră în formă triunghiulară, aşezată puţin 
deasupra capului, care îi îngădui să vadă un petec de cer, 
dar nimic din panorama oraşului. Trevize se ridică pe 
vârfuri ca să privească spre oraş, apoi se întoarse: 

— Interesant cum a fost gândită fereastra aceea. M-ai 
chemat, Consiliere? 


— Da. Îţi aminteşti turul pe care l-am făcut după 
absolvirea colegiului? 

— După absolvire? Mi-l amintesc perfect. Eram prieteni. 
Prieteni pe vecie. Încredere neţărmurită. Noi şi restul lumii. 
Tu ai plecat în turul acela, iar eu m-am înrolat în Flotă, 
animat de patriotism. Nu ştiu de ce, dar n-am vrut să te 
însoțesc atunci - instinctul mi-a dictat aşa. Păcat că 
instinctul m-a înşelat după aceea. 

Compor nu răspunse acestei provocări: 

— Am vizitat atunci Comporellon. Tradițiile familiei 
spuneau că strămoşii, cel puţin cei din partea tatei, se 
trăgeau din părţile acelea. Făcuseră parte din clasa 
conducătoare înainte ca Imperiul să ne-înghită, şi numele 
meu provine de la acea lume. Aşa susţine tradiţia familiei. 
Steaua în jurul căreia se-nvârtea Comporellon avea un 
nume vechi, poetic - Epsilon Eridani. 

— Asta ce-nseamnă? întrebă Pelorat. 

Compor clătină din cap: 

— Nu cred că-nseamnă ceva. O simplă tradiţie. Oamenii 
de-acolo trăiesc în mijlocul tradiţiilor. E o lume veche, care 
posedă documente minuţioase privind istoria Pământului, 
dar nimeni nu vorbeşte prea mult despre el. Sunt cam 
superstiţioşi. Ori de câte ori aduc vorba de Pământ, oamenii 
ridică mâinile şi-şi încrucişează degetul arătător cu indexul 
ca să alunge nenorocirea. 

— Ai povestit cuiva despre toate astea când te-ai întors? 
— Bineînţeles că nu. Pe cine interesa aşa ceva? Şi nici nu 
voiam să bat la cap pe cineva cu povestea asta. Mulţumesc, 
nu-i de mine! Aveam de clădit o carieră politică şi originea 
mea străină era ultimul lucru pe care voiam să-l scot în 

evidenţă. 

— Dar satelitul lui? Povesteşte-ne despre satelitul 
Pământului, se răsti Pelorat. 

Compor îl privi mirat: 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Are sau n-are? 


— Nu-mi amintesc să fi citit sau să fi auzit de el. Dar sunt 
sigur că veţi afla dacă veţi consulta documentele 
comporelloniene. 

— Dar tu nu ştii nimic? 

— Despre satelit, nu. Nu mai ţin minte. 

— Uf! Şi cum de-a devenit Pământul radioactiv? 

Compor se mărgini să clatine din cap. 

— Gândeşte-te! Trebuie să fi auzit ceva! îl îmboldi Pelorat. 

— Asta a fost acum şapte ani, Profesore. Pe vremea aceea 
n-aveam cum să ştiu c-o să mi se pună astfel de-ntrebări. 
Am auzit un fel de legendă, pe care unii o considerau istorie 
reală... 

— Ce spune legenda? 

— Că Pământul era radioactiv, ostracizat şi tratat cu 
brutalitate de către Imperiu, că populaţia se micşora mereu 
şi că-ntr-o bună zi avea să distrugă Imperiul. 

— O lume muribundă în stare să distrugă întregul 
Imperiu?! repetă Trevize. 

Compor încercă să se scuze: 

— Ţi-am spus că e o legendă. Nu cunosc detalii. Ştiu că Bel 
Arvardan avea o legătură cu ea. 

— Ăsta cine mai era? întrebă Trevize. 

— Un personaj istoric. I-am căutat numele prin arhive. A 
fost un arheolog de toată cinstea din perioada de început a 
Imperiului şi el a susţinut că Pământul se află în sectorul 
Sirius. 

— Am auzit despre el, zise Pelorat. 

— E un erou bine cunoscut în Comporellon. Ascultaţi-mă, 
dacă vreţi să aflaţi toate astea, mergeţi pe Comporellon. N- 
are rost să mai pierdeţi vremea aici. 

— Dar cum explicau că Pământul plănuia distrugerea 
Imperiului? 

— Habar n-am. (În vocea lui Compor se simţea o uşoară 
iritare.) 

— Radiația avea ceva de-a face cu planul? 


— Nu ştiu. Se vorbea despre un stimulator cerebral creat 
pe Pământ - cred că se numea Sinamplificator, sau cam aşa 
ceva. 

— Şi asta ajuta la formarea unor minţi supradezvoltate? 
întrebă Pelorat grav şi sceptic. 

— Nu cred. Întâi de toate n-a dat rezultatele dorite. 
Oamenii deveneau foarte inteligenţi, dar mureau prematur. 

— Un mit moralizator, probabil, conchise Trevize. Dacă 
ceri prea mult, pierzi şi ceea ce ai. 

Stârnit, Pelorat se-ntoarse spre Trevize: 

— Ce ştii tu despre miturile moralizatoare? 

Ridicând mirat sprâncenele, Trevize îi răspunse: 

— O fi domeniul tău, Janov, dar asta nu-nseamnă că eu 
sunt un ignorant. 

— Ce altceva îţi mai aminteşti despre aşa-numitul 
Sinamplificator, Consiliere Compor? insistă Pelorat. 

— Nimic, şi nu sunt dispus să mă las interogat. Uite cum 
stau lucrurile: v-am urmărit din ordinul Primarului. Nu mi s- 
a ordonat să vă contactez personal. Am făcut-o numai ca să 
vă previn că sunteţi urmăriţi şi c-aţi fost trimişi pentru a 
sluji scopurilor Primarului. Nu trebuia să discut nimic cu 
voi, dar m-aţi luat prin surprindere aducând vorba despre 
Pământ. Ei bine, vă repet: 'Tot ce-a existat în trecut - Bel 
Arvardan, Sinamplificatorul, sau altele - n-are nici o 
legătură cu prezentul. Luaţi aminte: Pământul este o lume 
moartă. Vă sfătuiesc prieteneşte să mergeţi pe 
Comporellon, unde veţi afla ceea ce vă interesează. Numai 
să părăsiţi planeta asta. 

— Iar tu, bineînţeles, vei anunţa cu supuşenie pe Primar că 
noi am plecat spre Comporellon, şi ne vei urmări ca să fii 
sigur. Sau poate că Primarul ştie deja. Îmi închipui că te-a 
instruit cu grijă şi te-a pus să repeţi fiecare vorbă pe care 
ne-ai spus-o acum, pentru că scopul ei e să ne ştie pe 
Comporellon. Greşesc? 

Compor păli. Se ridică în picioare şi aproape că se bâlbăâi, 
încercând să-şi controleze vocea: 


— Am încercat să-ţi explic. Să-ţi fiu de ajutor. Nu trebuia s- 
o fac. Trevize, îţi doresc să te prăbuşeşti într-o gaură 
neagră. 

Se ridică precipitat în picioare, se răsuci pe călcâie şi se 
îndepărtă păşind hotărât, fără să privească înapoi. 

Pelorat rămase ca trăsnit: 

— Ai fost lipsit de tact, prietene. Puteam afla mai multe de 
la el. 

— Nu, în nici un caz, zise cu seriozitate Trevize. Nu 
puteam afla mai mult decât voia el să ne spună. Janov, nu-ţi 
dai seama ce este Compor... Până astăzi nici eu n-am ştiut. 

Pelorat se ferea să se bage-n sufletul lui Trevize care 
(rămăsese nemişcat pe scaun, muncit de gânduri. 

În cele din urmă îndrăzni: 

— Golan, stăm aici toată noaptea? 

Trevize tresări: 

— Nu, ai dreptate. Ne-am simţi mult mai bine între 
oameni. Hai să mergem! 

Pelorat se ridică şi întrebă încurcat: 

— De unde-atâta lume? Compor spunea că e un fel de zi de 
meditaţie aici. 

— Aşa a spus? Când am venit încoace circulau vehicule pe 
drum? 

— Da, câteva. 

— Destul de multe, am avut eu impresia. lar apoi, când am 
intrat în oraş, străzile erau pustii? 

— Nu chiar. Cu toate astea, trebuie să recunoşti că în 
clădirea asta nu era nimeni. 

— Aşa e. Asta mi-a sărit în ochi. Hai, Janov, mi s-a făcut 
foame. Trebuie să găsim un loc unde să mâncăm ceva şi 
cred că ne putem permite să alegem ceva ca lumea. În orice 
caz, să găsim un restaurant unde să putem încerca vreo 
specialitate culinară sayshelliană sau, dacă ne trece pofta, o 
să ne mulţumim cu nişte mâncare galactică standard. Hai, 
şi când o să ne pierdem între oameni, o să-ţi spun ce cred 
că s-a întâmplat de fapt aici. 


Trevize se rezemă de spătarul scaunului, având un plăcut 
sentiment de prospeţime. Potrivit standardelor de pe 
Terminus, restaurantul nu era scump, însă sigur avea un 
aspect inedit. Era încălzit în parte de focul dintr-o vatră 
deschisă deasupra căreia se pregăteau mâncărurile. 
Asezonată cu tot felul de sosuri picante, carnea se servea în 
porţii de mărimea unei îmbucături care puteau fi luate din 
farfurie cu ajutorul unor frunze verzi şi lucioase care 
rămâneau reci şi umede, cu un gust uşor mentolat, care 
protejau degetele de grăsime şi de fierbinţeală. 

Fiecare bucăţică de carne avea alături o astfel de frunză. 
Chelnerul le explicase plin de solicitudine cum să 
procedeze. Obişnuit cu oaspeţi de pe alte planete, el 
zâmbise încurajator când îi văzuse pe Pelorat şi pe Trevize 
mânuind atenţi carnea aburindă şi zâmbi încântat când 
constată că străinii îşi dăduseră seama cu uşurare că 
frunzele le răcoreau şi degetele şi carnea atunci când era 
mestecată. 

— Delicios! spuse Trevize şi comandă încă o porţie. La fel 
făcu şi Pelorat. 

Zăboviră apoi la o prăjitură făcută din aluat pufos şi nu 
foarte dulce şi o la o ceaşcă cu cafea care avea o aromă de 
caramel şi, nelămuriţi, clătinară din cap. Îi adăugară sirop 
şi chelnerul, văzându.-i, clătină la rândul lui din cap. 

— Ei, ce s-a întâmplat la centrul turistic? începu Pelorat. 

— Cu Compor, vrei să spui? 

— Parcă despre asta voiai să discutăm. 

Trevize privi împrejur. Se aflau într-un separeu destul de 
retras, bucurându-se de oarece discreţie, însă restul 
restaurantului era aglomerat şi rumoarea obişnuită a 
glasurilor consumatorilor constituia un fond perfect. El 
spuse cu glas scăzut: 

— Nu-i ciudat că ne-a urmărit până în Sayshell? 

— A afirmat că are calităţi intuitive. 

— Da, a fost campion pe toată durata colegiului la 
detectarea în hiperspaţiu. Până azi problema asta nu m-a 


frământat. Înţeleg eu că s-ar putea aprecia unde urmează 
cineva să facă un Salt după modul în care se pregăteşte 
dacă îţi dezvolţi anumite aptitudini, reflexe, dar nu pricep 
cum poţi calcula o serie de Salturi. Doar pe primul îl 
pregăteşti; computerul le face pe toate celelalte, aşa că 
urmăritorul îl poate intui pe primul, dar prin ce minune 
poate ghici ce se află în măruntaiele computerului? 

— Dar a făcut-o. Golan. 

— Bineînţeles că da, răspunse Trevize, şi nu-mi pot 
imagina decât c-a ştiut dinainte încotro mergeam. Ştiind, nu 
ghicind. 

Pelorat rămase pe gânduri: 

— Aproape imposibil, băiete. De unde să ştie? Noi n-am 
hotărât asupra destinaţiei decât după ce ne aflam la bordul 
lui Far Star. 

— Ştiu. Şi ce-i cu ziua asta a meditaţiei? 

— Compor nu ne-a minţit. Când am intrat aici, l-am 
întrebat pe chelner şi mi-a zis că e ziua meditaţiei. 

— Da, dar a adăugat că restaurantul nu-i închis. De fapt, a 
zis: „Sayshell-City nu se află în pădure. Nu se închide.” Cu 
alte cuvinte, oamenii meditează, dar nu în oraşul ăsta mare, 
unde lumea e emancipată şi pietatea din micile oraşe nu-şi 
află locul. Prin urmare, oamenii îşi văd de treburi şi traficul 
e aglomerat, poate nu ca în celelalte zile, dar, oricum, se 
circulă. 

— Golan, dar n-a intrat nimeni în centrul turistic cât ne-am 
aflat noi acolo. Am constatat asta chiar atunci. Nimeni. 

— Şi eu am observat. Ba, la un moment dat, m-am dus 
chiar până la o fereastră şi-am văzut cu ochii mei că străzile 
din jurul centrului erau destul de animate, vehiculele 
circulau, oamenii umblau de colo-colo şi, cu toate astea, 
nimeni n-a intrat. Ziua meditaţiei a fost o acoperire 
grozavă. N-am fi pus la-ndoială neaşteptata intimitate dacă 
nu m-aş fi hotărât să nu mai am deloc încredere în ticălosul 
ăla. 


— Şi-atunci ce înseamnă toate astea? deveni curios 
Pelorat. 

— Cred că-i clar, Janov. Omul ştie încotro mergem de 
îndată ce luăm o asemenea hotărâre, chiar dacă eu sunt 
într-o navă, iar el într-alta şi, de asemenea, poate să 
menţină pustie o clădire publică, astfel încât să discute 
netulburat cu noi, deşi în jurul ei sunt o mulţime de oameni. 

— Vrei să mă faci să cred că e-n stare să facă minuni? 

— Sigur. Dacă din întâmplare Compor este un agent al 
celei de-a Doua Fundaţii şi poate controla gândirea; dacă 
poate să treacă nesemnalat pe lângă staţia Vămii; dacă 
poate cobori pe planetă folosind forţa gravitică, fără a 
stârni reacţia patrulelor de paza frontierei pentru că 
sfidează fasciculul de ghidare; şi dacă poate influenţa 
minţile în aşa fel încât să-i determine să nu intre într-o 
clădire în care are el treabă. Pe toate stelele Galaxiei, 
continuă Trevize cu un aer din ce în ce mai îngrijorat. Mi- 
am adus aminte de alte lucruri din vremea colegiului. După 
absolvire, eu nu l-am însoţit în turul acela. Îmi amintesc că 
n-am vrut. Nu m-a influenţat el cumva? Trebuia să fie 
singur? Unde s-o fi dus de fapt? 

Pelorat împinse deoparte farfuriile din faţa lui, ca şi cum ar 
fi vrut să facă loc în jurul lui ca să poată gândi mai limpede. 
Părea să fie un gest care chema robotul debarasator, o 
masă autopropulsată care se opri lângă ei şi rămase 
nemişcată până puseră pe ea farfuriile şi vesela. 

Când rămaseră din nou singuri, Pelorat spuse: 

— Dar asta-i o nebuie. Tot ce s-a întâmplat mi s-a părut 
normal. De îndată ce-ţi intră în cap că cineva controlează 
evenimentele, poţi interpreta totul prin prizma asta şi- 
atunci nu mai găseşti nicăieri vreo certitudine. Hai, 
prietene, toate-s rodul întâmplării şi interpretării 
deformate. Nu te lăsa pradă nălucirilor. 

— Dar nici n-o să mă las pradă autoamăgirii şi indolenţei. 

— Bine, hai să privim logic lucrurile. Să presupunem că ar 
fi agent al celei de-a Doua Fundaţii. De ce-ar risca să 


trezească suspiciunile noastre făcând lumea să evite centrul 
turistic? Ce ne-a spus atât de important încât o mână de 
oameni, aflaţi oricum la distanţă şi preocupaţi fiecare de 
treburile lui, să-l deranjeze? 

— E uşor de răspuns, Janov. Trebuia să ne observe cu 
mare atenţie mintea şi nu voia să fie tulburat de gândurile 
altora. Fără paraziți. Nici o posibilitate de receptare 
eronată. 

— Asta-i, din nou, interpretarea ta. Ce importanţă avea 
discuţia cu noi? Aşa cum a insistat el, ar avea sens să 
presupunem că ne-a căutat ca să explice ce-a făcut, să-şi 
ceară scuze şi să ne prevină în legătură cu necazurile ce ni 
s-ar putea întâmpla. De ce-ar trebui să credem altceva? 

Receptacolul minuscul cât o carte de vizită de la capătul 
îndepărtat al mesei sclipi discret şi pe el apărură cifrele 
reprezentând costul mesei. Trevize îşi căută sub centiron 
cartea de credit care, tipărită cu însemnele Fundaţiei, era 
valabilă oriunde în Galaxie sau în orice loc în care se putea 
afla un cetăţean al Fundaţiei. O introduse în fantă şi după 
clipa necesară efectuării transferului, Trevize (cu precauţia 
celui păţit) verifică suma înscrisă pe care-o mai avea în cont 
şi o puse înapoi în buzunar. 

Apoi cercetă cu un aer nepăsător chipurile celor aflaţi încă 
în restaurant ca să se asigure că nimeni nu manifestă vreun 
interes deosebit faţă de persoana lui şi zise: 

— De ce să privim dincolo de toate astea? De ce? Ne-a mai 
spus şi altele. A vorbit despre Pământ. Ne-a asigurat că-i o 
planetă moartă şi ne-a îndemnat foarte serios să plecăm 
spre Comporellon. Mergem acolo? 

— Chiar mă gândeam la asta, Golan, recunoscu Pelorat. 

— Adică să plecăm imediat? 

— Ne putem întoarce după ce facem verificări în Sectorul 
Sirius. 

— Nu ţi-a trecut prin minte că ne-a întâlnit special ca să ne 
determine să plecăm din Sayshell? Să ne ducem oriunde, 
numai să nu rămânem aici? 


— De ce? 

— N-am idee. Ascultă. Se aşteptau să mergem spre 
Trantor. Tu voiai asta şi probabil c-au crezut că vom 
proceda întocmai. Eu am încurcat lucrurile, insistând să 
venim pe Sayshell, ceea ce-i ultimul luciu pe care-l vor ei, 
iar acum trebuie să ne facă să plecăm. 

Pe chipul lui Pelorat se întipări nefericirea; 

— Golan, dar laşi lucrurile neexplicate. De ce nu ne vor pe 
Sayshell? 

— Asta n-o ştiu, Janov. Dar mi-e îndeajuns să ştiu că 
suntem nedoriți aici. O să rămân. N-am de gând să plec. 

— Dar... dar... Ascultă, Golan, dacă a Doua Fundaţie ar 
dori ca noi să plecăm nu ne-ar influenţa gândurile în sensul 
ăsta? De ce şi-ar mai pierde vremea ca să ne convingă cu 
frumosul? 

— Profesore, acum, că tot ai adus vorba despre asta, oare 
nu tocmai asta au făcut în cazul tău? Şi Trevize îl privi 
bănuitor. Tu nu vrei să pleci? 

Pelorat se uită uimit la Trevize: 

— Mi se pare că-i o idee bună. 

— Bineînţeles că ţi se pare, daca ai fost influenţat. 

— Ba n-am fost. 

— Sigur că eşti gata să şi juri că nu te-a influenţat nimeni, 
mai ales dacă-i adevărat. 

— Dacă mă-ncolţeşti în felul ăsta, n-am cum să dovedesc 
contrariul. Ce-ai de gând să faci? 

— Voi rămâne pe Sayshell. Şi-o să stai şi tu cu mine. Nu te 
pricepi să conduci nava fără mine, aşa că dacă te-a 
influenţat, Compor are să afle curând că a greşit persoana. 

— Foarte bine, Golan. Vom rămâne aici până când vom 
avea motive să plecăm. La urma urmei, cel mai grav lucru 
ce ni s-ar putea întâmpla e să nu ne mai înţelegem între noi. 
Hai, prietene, dacă aş fi fost influenţat ai putea să mă 
determini să-mi schimb părerea şi să rămân alături de tine 
fără să-ţi port pică, aşa cum am de gând să fac acum? 


Trevize se gândi o clipă apoi, cu un impuls sincer, zâmbi şi- 
i întinse mâna lui Pelorat: 

— Bate palma, Janov. Să mergem la navă şi mâine s-o luăm 
de la capăt. Poate găsim o soluţie. 

Munn Li Compor nu-şi mai amintea exact când fusese 
recrutat. Pe de o parte, la vremea aceea era copil; pe de 
alta, agenţii celei de-a Doua Fundaţii se îngrijiseră în mod 
deosebit să şteargă orice urmă a intervenţiei lor. 

Compor era „Observator” şi orice membru al celei de-a 
Doua Fundaţii îi putea recunoaşte pe dată această calitate. 

Asta însemna că Munn Li Compor se familiarizase cu 
ştiinţa mentalistă şi, până la un punct, putea comunica cu 
membrii celei de-a Doua Fundaţii în propriul lor limbaj, dar 
ocupa locul cel mai de jos în ierarhie. Era în stare să 
înţeleagă parţial gândurile altora, dar nu le putea influenţa. 
Educaţia pe care o primise nu mersese atât de departe. Era 
un Observator, nu un Făuritor. 

Asta-l trecea în rândul celor de categoria a doua, în cel 
mai ban caz, dar pe el nu-l deranja atâta lucru. Îşi cunoştea 
importanţa în planul general. 

În cursul primelor secole de existenţă, a Doua Fundaţie 
subestimase sarcina ce-i revenea. Îşi imaginase că numărul 
redus de membri puteau manipula întreaga Galaxie şi că, 
pentru a menţine Planul Seldon pe cursul său firesc, nu era 
nevoie decât de-o neînsemnată intervenţie ici şi colo. 

Catârul sfâşiase vălul autoamăgirilor. Apărând de 
niciunde, el luase prin surprindere cea de-a Doua Fundaţie 
(şi pe Prima, desigur, deşi asta n-a schimbat prea mult 
lucrurile) şi o lăsase fără replică! Au fost necesari cinci ani 
până la organizarea unui contraatac, iar asta a însemnat 
multe vieţi pierdute. 

Renaşterea a fost posibilă sub conducerea lui Palver, dar 
din nou cu un preţ de neînchipuit şi s-au luat, în cele din 
urmă, măsurile potrivite. Ela hotărât ca operaţiunile celei 
de-a Doua Fundaţii să se extindă enorm fără ca în acelaşi 


timp posibilităţile de detectare să crească în mod nedorit, 
astfel că s-a instituit un corp de Observatori. 

Compor nu ştia câţi Observatori existau în Galaxie sau pe 
Terminus. Nici nu era treaba lui să cunoască acest luciu. În 
mod ideal, nu trebuiau să apară legături detectabile între 
doi Observatori, pentru ca pierderea unuia să n-o atragă şi 
pe a celuilalt. Toate legăturile se realizau cu eşaloanele 
superioare de pe Trantor. 

Ambiţia lui Compor era să ajungă pe Trantor într-o bună 
zi, deşi acest lucru i se părea cu totul improbabil. Ştia că 
din când în când se întâmpla ca un Observator să fie 
chemat pe Trantor pentru promovare, dar astfel de cazuri 
apăreau rar. Calitățile graţie cărora cineva putea lucra ca 
Observator nu coincideau cu cele care-l îndreptăţeau să 
devină membru al Mesei. 

Gendibal, de exemplu, era cu patru ani mai tânăr decât 
Compor. Bineînţeles că şi el, asemeni lui Compor, fusese 
recrutat de mic, dar el fusese dus direct pe Trantor şi acum 
ajunsese Orator. Compor îşi dădea seama de ce se 
întâmplase aşa. În ultima vreme intrase deseori în contact 
cu Gendibal şi-i simţise forţa de gândire. Nu i-ar fi putut 
rezista nici măcar o clipă. 

Compor nu era conştient mereu de poziţia sa inferioară. 
Nu i se ivise prilejul să nutreasă astfel de gânduri. La urma 
urmei, credea el, potrivit standardelor de pe Trantor 
funcţia nu însemna mare lucru. Pe propriile lor lumi, în 
societăţi non-mentale, Observatorilor le venea uşor să 
ocupe poziţii sociale importante. 

Compor, de pildă, nu întâmpinase nici o dificultate când 
voise să urmeze o şcoală bună sau să-şi găsească prieteni. 
Putuse să-şi folosească cunoştinţele mentaliste în mod 
direct pentru a-şi îmbunătăţi calităţile intuitive native (de 
aceea şi fusese recrutat, considera el, şi nu fără temei) şi de 
a se dovedi neîntrecut în urmărirea prin hiperspaţiu. 
Devenise un erou al colegiului şi asta-l ajutase să facă primii 


paşi în cariera politică. Era greu de apreciat cât de departe 
ar putea merge după ce criza aceasta avea să se sfârşească. 

Dacă criza se rezolva cu succes, ceea ce părea de la sine 
înţeles, cineva îşi aminti că el, Compor, îl descoperise pe 
Trevize - nu ca fiinţă umană (pentru că oricine ar fi fost în 
stare de aşa ceva), dar ca o minte ascuţită. 

Îl cunoscuse pe Trevize la colegiu şi la început îl 
considerase doar un amic jovial şi deosebit de inteligent. 
Totuşi, într-o dimineaţă, se desprinsese lenevos şi cu părere 
de rău din somn şi în fluxul conştiinţei care străjuia tărâmul 
niciodată atins al momentului dintre veghe şi somn, simţise 
cât pierduse a Doua Fundaţie prin faptul că nu-l recrutase 
pe Trevize. 

Trevize nu putea fi recrutat, desigur, întrucât se născuse 
pe Terminus, nu pe altă lume, precum Compor. Şi chiar 
trecând peste acest amănunt, era prea târziu. Numai cei 
foarte tineri se dovedeau îndeajuns de maleabili pentru a 
primi educaţie în domeniul mental; fiind mai presus de 
ştiinţă, dureroasa implantare a acestei arte în creierele 
adulte, fixate definitiv în matricea lor, se făcuse doar în 
cazul primelor două generaţii de după moartea lui Seldon. 

Dar şi-aşa, dacă dintru început Trevize nu fusese eligibil 
pentru recrutare şi mai apoi pierduse orice şansă, ce 
anume stârnise interesul fui Compor? 

Când i-se mai oferise prilejul, Compor pătrunsese până în 
străfundurile minţii lui Trevize şi descoperise ceea ce-l 
intrigase de la bun început. Mintea lui Trevize avea 
caracteristici care nu se potriveau cu regulile pe care le 
învățase Compor. Gândurile lui îi scăpau mereu-mereu. Pe 
măsură ce-i urmărise modul de judecată, descoperise zone 
albe. Ba nu, nu puteau fi albe, zone absolut goale, ci locuri 
în care modul de gândire al lui Trevize se deosebea prea 
profund pentru a fi pătruns. 

Compor n-avea cum să-şi dea seama ce însemna asta, dar 
urmări comportamentul lui Trevize pe baza celor 
descoperite şi începu să creadă că Trevize poseda o 


capacitate cu totul neobişnuită de a ajunge la concluzii 
corecte pornind de la date ce păreau insuficiente. 

Oare fenomenul avea vreo legătură cu existenţa acelor 
abisuri? Bineînţeles că această problemă de mentalism, ce 
depăşea puterea lui de înţelegere, era de competenţa 
Mesei, probabil. Avea sentimentul, şi asta-i dădea fiori, că 
puterea de decizie era necunoscută chiar lui Trevize însuşi, 
şi că tocmai de aceea el ar putea să facă... 

Ce anume? Cunoştinţele lui Compor se dovedeau prea 
sărăcăcioase. Aproape că înţelesese ce forţă reprezenta 
Trevize, dar nu pe deplin. Era numai o concluzie pe baza 
intuiţiei, sau probabil o bănuială că Trevize ar putea fi o 
persoană de importanţă capitală. 

Trebuise să-şi asume riscul şi să creadă că s-ar putea să 
aibă dreptate şi să lase probabil impresia că nu-şi merita 
postul. La urma urmei, dacă se dovedea c-a avut dreptate... 

Acum, când privea în urmă, nu-şi mai amintea cum reuşise 
să găsească atâta îndrăzneală pentru a-şi continua 
eforturile. Nu putea trece de barierele administrative ce 
protejau Masă. Aproape că se împăcase cu ideea că 
dobândise un prost renume. Prin propria strădanie 
ajunsese la cel mai tânăr membru al Mesei şi, în cele din 
urmă, Stor Gendrbal răspunse apelului său. 

Gendibal îl ascultase cu răbdare şi înţelegere şi din acea 
clipă între ei se stabilise o legătură specială. Compor 
menţinuse legătura cu Trevize în numele lui Gendibal şi, tot 
din îndemnul acestuia, Compor pregătise atent situaţia care 
avusese ca deznodământ exilul lui Trevize. Şi Compor 
începuse să spere că prin sprijinul lui Gendibal va reuşi să- 
şi vadă împlinit visul de a fi promovat pe Trantor. 

Toate pregătirile avuseseră ca scop trimiterea lui Trevize 
către Trantor. Refuzul lui de a merge acolo îl luase prin 
surprindere pe Compor. Atitudinea lui Trevize nu fusese 
anticipată nici de Gendibal (Credea Compor). 

În orice caz, acum Gendibal se îndrepta în grabă către 
Sayshell şi asta îi trezea lui Compor un acut sentiment 


privind iminenţa crizei. 

Începu transmiterea hipersemnalului. 

Simţindu-şi mintea atinsă uşor, Gendibal se trezi din somn. 
Receptase apelul cu exactitate şi nu-l găsise câtuşi de puţin 
supărător. Întrucât el fusese concentrat asupra centrului 
nervos de veghe, se trezi cu mintea clară. 

Se ridică în capul oaselor în pat şi cearceaful lunecă pe 
torsul lui muşchiulos şi armonios dezvoltat. Recunoscuse 
atingerea; pentru mentalişti diferenţele erau percepute 
cam în acelaşi fel ca şi vocile de către cei care comunicau 
exclusiv prin sunete. 

Gendibal transmise semnalul standard, întrebând dacă era 
posibilă o mică întârziere şi recepționa mesajul: „Nu e nici o 
urgenţă.” 

Fără să se grăbească în mod inutil, Gendibal parcurse 
toate etapele obişnuite ale ritualului de fiecare dimineaţă. 
Se afla încă în duşul navei când reluă contactul. 

— Compor? 

— Da, Orator. 

— Ai vorbit cu Trevize şi cu celălalt? 

— Pelorat. Janov Pelorat. Da, Orator. 

— Bine. Acordă-mi încă cinci minute şi vom stabili legătura 
vizuală. 

În drum spre tabloul de bord, trecu pe lângă Sura. Ea îl 
privi întrebător şi vru să spună ceva, dar el duse un deget la 
buze şi ea înţelese pe dată. Gendibal avea încă un 
sentiment de jenă din cauza amestecului de adoraţie şi 
respect din comportarea ei, dar încetul cu încetul situaţia 
avea să capete un aer de normalitate. 

Îşi fixase un fir mental de mintea ei, iar acum ar fi fost 
imposibil ca gândurile lui să fie influențate fără ca mintea ei 
să sufere. Simplitatea gândirii ei (iar el simţea o neasemuită 
plăcere estetică atunci când îi contempla simetria lipsită de 
ornamente inutile) făcea imposibilă existenţa vreunui câmp 
mental extern în preajma lor. Simţi un val de recunoştinţă 
pentru impulsul de bunătate pe care-l avusese în momentul 


întâlnirii lor în afara Universităţii şi care-o făcuse să se 
apropie de el exact atunci când avea mare nevoie de 
ajutorul cuiva. 

— Compor? 

— Da, Orator. 

— Relaxează-te. Trebuie să-ţi explorez mintea. Nu trebuie 
să te simţi jignit. 

— Cum doreşti, Orator. Pot afla scopul? 

— Pentru a mă asigura că eşti neatins. 

— Orator, ştiu că ai adversari politici la Masă, dar te 
asigur, niciunul n-a... 

— Lasă speculaţiile, Compor. Relaxează-te. Da, eşti 
neatins. Şi acum, dacă vei coopera, vom stabili contactul 
vizual. 

Urmă ceva ce se putea numi, cu un singur cuvânt sugestiv, 
o iluzie, pentru că numai un membru al celei de-a Doua 
Fundaţii, ajutat de o forţă mentală bine antrenată, ar fi 
reuşit să o detecteze. Simţurile obişnuite sau aparatele 
fizice de detecție n-ar fi slujit la nimic. 

Era plăsmuirea unui chip şi a trăsăturilor sale din 
contururi mentale, şi trebuie spus că nici cei mai buni 
mentalişti nu reuşeau să producă decât o imagine aburoasă 
şi oarecum icertă. 

Chipul lui Compor apăru în aer, de parcă ar fi fost privit 
printr-o perdea subţire şi etern mişcătoare, cu ochiuri 
nenumărate, iar Gendibal înţelese că şi propriul lui chip 
apăruse la fel în faţa ochilor lui Compor. 

Prin hiperundă fizică se stabileau legături vizuale atât de 
precise încât persoanele situate la mii de parseci depărtare 
se puteau socoti stând faţă-n faţă. Însă nava lui Gendibal nu 
dispunea de asemenea aparatură. 

Transmiterea mentală a imaginilor prezenta, totuşi, unele 
avantaje. Cel mai important dintre ele era că nu putea fi 
interceptată cu nici un fel de tehnică aflată la dispoziţia 
Primei Fundaţii. În plus, nici un membru al celei de-a Doua 
Fundaţii nu putea intercepta comunicarea mentală a altuia. 


Jocul gândurilor putea fi urmărit, dar nu şi delicatele 
nuanţe ale expresiilor faciale care dădeau acestui tip de 
comunicare un caracter cu totul aparte. 

În ceea ce privea Anti-Catârii, puritatea gândurilor lui 
Novi era suficientă pentru a-l avertiza asupra oricărei 
încercări de interceptare. 

— Compor, repetă întocmai discuţia pe care-ai avut-o cu 
Trevize şi cu acest Pelorat. La nivelul mental, dar cu 
exactitate. 

— Desigur, Orator, spuse Compor, Totul se încheie curând. 
Combinația de sunete, expresii şi mentalism comprimă 
comunicarea, în ciuda faptului că trebuiau spuse mult mai 
multe lucruri la nivel mental decât dacă s-ar fi apelat la 
limbajul oral. 

Gendibal urmări totul cu atenţie maximă. 

În comunicarea mentală, redundanţele erau aproape 
excluse. În cazul transmisiilor vizuale, sau chiar al 
hiperviziunii la distanţe de parseci, receptorii puteau 
percepe infinit mai mulţi biţi de informaţie decât era 
absolut necesar pentru a înţelege şi, de aceea, unele 
pierderi nu afectau semnificaţia mesajului. 

Prin reţeaua cu ochiuri dese a mesajului vizual mental se 
obținea o protecţie absolută, în schimb exista riscul de a se 
pierde biţi semnificativi de informaţie. Fiecare bit era 
extrem de important. 

Pe 'Trantor circulau poveşti de groază, relatate de către 
instructori elevilor lor, istorii menite să-i avertizeze pe tineri 
asupra importanţei concentrării. Cea mai des repetată 
părea a fi şi cea mai fantezistă. Ea se referea la primul 
raport privind mişcările Catârului după ce cucerise 
Kalganul şi la un funcţionar neînsemnat care primise 
mesajul şi care nu rămăsese decât cu imaginea unui animal 
semănând a cal deoarece nu percepuse sau nu înţelesese 
licărul imperceptibil care semnifica „nume de persoană”. 

Drept urmare, funcţionarul cu pricina hotărâse că mesajul 
părea prea lipsit de importanţă pentru a-l mai transmite 


mai departe Trantorului. În momentul în care s-a 
recepționat următorul mesaj, era deja prea târziu pentru a 
se mai putea lua măsuri imediate şi astfel au urmat cinci ani 
de cumplite întâmplări. 

Aproape sigur că acest eveniment nu se petrecuse, dar 
asta n-avea nici o importanţă. Ca poveste de un dramatism 
ieşit din comun, ea era de folos pentru a motiva ca fiecare 
ucenic în arta comunicării mentale să deprindă perfect 
rostul concentrării maxime. Gendibal îşi aminti de vremea 
uceniciei lui, când comisese o eroare de receptare care i se 
păruse pe cât de nesemnificativă, pe atât de scuzabilă. 

Profesorul lui, bătrânul Kendast, un tiran absolut, pufnise 
dispreţuitor şi se mulţumise să întrebe: „Un animal 
aducând a cal, Gendibal, puiule?”, iar asta fusese de ajuns 
ca să-l facă pe Gendibal să vrea să intre în pământ de 
ruşine. 

Compor încheie. 

— Aş vrea o apreciere proprie a reacției lui Trevize, te rog, 
zise Gendibal. Îl cunoşti mai bine decât mine. 

— A fost destul de clar. A avut reacţii uşor de detectat. 
Consideră că acţiunile şi vorbele mele exprimă preocuparea 
mea extremă de a-l determina să plece spre Trantor, spre 
Sectorul Sirius sau orice alt loc decât cel spre care vrea el 
să se îndrepte. După părerea mea, asta înseamnă că va 
rămâne sigur acolo unde se află în prezent. Pe scurt, faptul 
că am insistat mult să plece de acolo l-a sensibilizat pe 
Trevize la fel de mult, şi pentru că simte că interesele 
noastre sunt diametral opuse, el va acţiona în mod deliberat 
în sens opus faţă de ceea ce consideră că aş dori eu. 

— Eşti sigur de asta? 

— Foarte sigur. 

Gendibal analiză tot ce aflase, hotări că răspunsul lui 
Compor era corect şi spuse: 

— Sunt mulţumit. Te-ai descurcat bine. Povestea despre 
distrugerea Pământului din cauza radioactivităţii a fost 


fericit aleasă pentru a produce o reacţie adecvată fără a fi 
nevoie de o manipulare directă a gândurilor. Lăudabil! 

Compor părea să ducă o luptă cu sine însuşi, apoi îndrăzni: 

— Orator. Nu pot orimi aceste laude. Nu am inventat 
povestea. Ea e reală. În Sectorul Sirius există cu adevărat o 
planetă numită Pământ, considerată leagănul originar al 
omenirii. A fost de la început, sau a devenit radioactivă mai 
târziu, iar acest fenomen s-a agravat până când planeta a 
murit. A existat chiar şi stimulatorul cerebral, dar invenţia 
n-a adus nimic bun. Toate acestea sunt socotite istorie pe 
planeta de baştină a strămoşilor mei. 

— aşa deci? Interesant! remarcă Gendibal nu prea 
convins. Şi mai bine. Mare lucru să ştii când adevărul poate 
face minuni, pentru că un neadevăr nu poate fi prezentat cu 
aceeaşi sinceritate. Palver spunea: „Minciuna-i cu atât mai 
convingătoare cu cât e mai aproape de adevăr, iar adevărul 
însuşi, bine folosit, poate deveni cea mai sfruntată 
minciună.” 

— Ar mai fi ceva de spus, spuse Compor. Urmând 
instrucţiunile de a-l reţine pe Trevize în Sectorul Sayshell 
până la sosirea ta - şi de a realiza acest lucru cu orice preţ - 
a trebuit să merg atât de departe încât mi-e limpede că 
acum bănuieşte că mă aflu sub influenţa celei de-a Doua 
Fundaţii. 

Gendibal încuviinţă uşor din cap: 

— Cred că în condiţiile acestea era inevitabil. Monomania 
lui în ceea ce priveşte un asemenea subiect ar fi suficientă 
pentru a-l face să vadă mâna celei de-a Doua Fundaţii chiar 
şi acolo unde nu există. Va trebui să ţinem seama de asta. 

— Orator, înţeleg că e absolut necesar ca Trevize să 
rămână pe loc până vei putea ajunge la el, dar problema s- 
ar simplifica dacă aş veni să te întâmpin, te-aş lua pe nava 
mea şi te-aş duce înapoi. Totul ar dura mai puţin de o zi... 

— Nu, Observator, îi răspunse tăios Gendibal. Nu vei face 
asta. Oamenii de pe Terminus ştiu unde te afli. Ai la bord un 
hiperreleu pe care nu-l poţi dezactiva, nu-i aşa? 


— Aşa e, Orator. 

— Şi dacă Terminusul ştie că ai coborât pe Sayshell, atunci 
şi ambasadorul a fost informat despre prezenţa ta acolo şi 
despre sosirea lui Trevize. Hiperreleul va transmite pe 
Terminus că ai părăsit Sayshell, îndreptându-te spre un 
punct oarecare situat la sute de parseci depărtare şi că ai 
revenit; iar ambasadorul îi va informa că Trevize a rămas, 
totuşi, pe loc. Ce vor crede cei de pe Tlerminus? După 
aprecierile mele, Primarul lerminusului este o femeie 
perspicace şi n-aş dori cu nici un preţ s-o alarmăm oferindu- 
i spre dezlegare o şaradă ca asta. Nu vrem ca ea să 
pornească încoace în fruntea unei părţi din flotă. 
Probabilitatea ca ea să vină e şi-aşa alarmant de mare. 

— Cu respectul cuvenit, Orator... spuse Compor. Dacă 
putem ţine sub control un comandant avem motive să ne 
temem de o flotă? 

— Ar trebui să ne temem, chiar dacă flota nu e aici. Rămâi 
unde eşti, Observator. Când voi ajunge la tine, voi veni pe 
nava ta şi apoi... 

— Şi apoi. Orator? 

— Ei bine, voi prelua comanda. 

După ce destramă viziunea, mentală, Gendibal rămase 
nemişcat minute în şir gândindu-se. 

Pentru că din punct de vedere tehnologic nava sa nu se 
putea compara cu navele perfecţionate ale Primei Fundaţii 
şi călătoria durase foarte mult timp, Gendibal avusese 
răgazul sa cerceteze în amănunţime fiecare raport referitor 
la 'Trevize. Rapoartele acopereau o perioadă de circa zece 
ani. 

Având o idee de ansamblu asupra calităţilor lui şi judecând 
în lumina ultimelor evenimente petrecute, nu mai încăpea 
nici o îndoială că Trevize ar fi devenit un ajutor nepreţuit 
pentru a Doua Fundaţie dacă interdicţia de a se efectua 
recrutări în rândul celor născuţi pe Terminus nu s-ar fi 
respectat în litera ei încă de pe vremea lui Palver. 


Era imposibil de spus câţi recruți de cea mai aleasă 
calitate pierduse a Doua Fundaţie de-a lungul anilor. Nici 
nu exista posibilitatea de a evalua pe fiecare dintre 
cvadrilioanele de fiinţe umane care trăiau în Galaxie. Cu 
toate acestea, niciunul dintre ei nu ar fi putut oferi la fel de 
mult ca Trevize, şi bineînţeles că niciunul nu s-ar fi putut 
afla într-un punct atât de nevralgic. 

Gendibal clătină uşor din cap. Trevize ar fi trebuit luat în 
seamă, chiar dacă se născuse pe Terminus. Toate laudele 
pentru Observator Compor că înţelesese acest lucru, chiar 
dacă trecerea anilor îl mai schimbase. 

Acum 'Trevize nu le putea fi de nici un folos, desigur. Deşi 
prea vârstnic pentru a mai putea fi modelat, el avea o 
intuiţie înnăscută, o capacitate de a găsi soluţii pe baza 
unor informaţii total inadecvate şi ceva, ceva care... 

Bătrânul Shandess înţelesese toate aceste lucruri, chiar 
fără să coreleze toate datele şi raţionamentele pe care 
Gendibal le cercetase amănunţit în cursul acestei călătorii. 
Shandess socotise că Trevize era cheia crizei. 

De ce venise Trevize pe Sayshell? Ce punea la cale? Ce 
căuta acolo? 

Şi nu putea fi atins! Trevize era sigur de asta. Până nu va 
afla exact ce rol joaca Trevize ar fi o greşeală de neiertat să 
încerce a-l influenţa într-un fel sau altul. Ţinând seama de 
existenţa Anti-Catârilor, orice manevră greşită în privinţa 
lui Trevize ar putea provoca o adevărată catastrofă. 

Simţi o minte sâcâindu-l şi o îndepărtă distrat de parcă ar 
fi fost una dintre numeroasele insecte supărătoare de pe 
Trantor. Detectă brusc un efluviu de durere care nu era a 
lui şi ridică ochii. 

Încruntată, Sura Novi se ţinea cu o mână de frunte: 

— Cer iertare, Stăpâne, capul mi-a fost cuprins brusc de o 
învolburare. 

Gendibal se simţi invadat de remuşcări. 

— Iartă-mă, Novi. Nu eram atent, mă adâncisem în 
gânduri. Apoi, imediat, atinse cu delicateţe câteva 


terminaţii nervoase. 

Cu faţa luminată dintr-o dată, Novi zâmbi şi spuse: 

— A dispărut ca un nimic suflat de vânt. Sunetul blând al 
cuvintelor tale, Stăpâne, face minuni... 

— Mă bucur! S-a întâmplat ceva? De ce ai venit aici? 

Avu o reţinere să-i pătrundă în minte pentru a cerceta şi 
afla în detaliu motivul sosirii ei. Avea o reţinere lăuntrică 
din ce în ce mai accentuată atunci când se simţea ispitit să 
pătrundă în intimitatea gândurilor ei. 

Novi ezită. Se înclină uşor înspre el: 

— Eram îngrijorată. Priveai în gol şi spuneai vorbe fără de 
înţeles, iar chipul îţi părea răscolit. Am rămas acolo ca 
îngheţată, temătoare că ţi-e rău şi nu ştiam ce să fac. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, Novi. N-ai de ce te teme. (O bătu 
uşor pe mână.) Nu te îngrijora. Înţelegi? 

Teama - ca şi orice altă emoție puternică - tulbura şi 
modifica într-o oarecare măsură simetria minţii ei. Elo 
prefera calmă, echilibrată şi senină, dar avu o strângere de 
inimă la gândul de a o face să rămână în această stare 
printr-o intervenţie a sa. Ceva mai devreme ea simţise acea 
armonizare ca fiind efectul vorbelor lui şi avu impresia că 
era mai bine aşa. 

— Novi, de ce nu-ţi spun eu Sura? 

Ea îl privi, brusc îndurerată: 

— Vai, Stăpâne, să nu faci asta. 

— Dar Rufirant aşa şi-a spus în ziua în care ne-am întâlnit 
prima oară. De-acum te cunosc destul de bine... 

— Prea bine ştiu c-aşa mi-a spus. Aşa vorbesc bărbaţii cu 
fetele nemăritate, care nu-s căpătuite. Pentru mine e mai 
onorabil dacă rămân „Novi” şi o să fiu mândră dacă o spui 
tu. lar dacă acum nu am bărbat, am în schimb un stăpân, şi- 
s mulţumită. Sper că „Novi” nu-ţi sună neplăcut. 

— Bineînţeles că nu, Novi. 

Şi auzind acestea, mintea ei se domoli, iar Gendibal se 
simţi încântat. Prea încântat. Se cuvenea oare să aibă acest 
sentiment? 


Puțin ruşinat, îşi aminti de Catâr despre care se auzise că, 
spre nenorocirea lui, nutrise sentimente asemănătoare faţă 
de femeia aceea de pe Prima Fundaţie, Bayta Darell. 

În cazul lui, însă, lucrurile stăteau altfel. Această femeie 
hamish reprezenta scutul său împotriva unor minţi 
necunoscute, iar el voia ca ea să slujească acestui scop cât 
mai bine. 

Nu, nu acesta era adevărul. S-ar compromite ca Orator 
dacă ar înceta să-şi înţeleagă propria gândire sau, şi mai 
grav, s-ar autoamăgi pentru a ocoli adevărul. În realitate, 
avea un sentiment de mulţumire când ea era calmă, liniştită 
şi fericită fără intervenţia lui, şi îl încânta simplul fapt că ea 
era mulţumită; şi nu vedea nici un rău în asta (gândielca o 
sfidare la adresa altora care ar fi socotit altfel). 

— Stai jos, Novi, spuse el. 

Ea îl ascultă, aşezându-se stângaci pe marginea scaunului 
cel mai îndepărtat pe care-l găsi. Un sentiment de respect 
părea să-i fi cuprins toate gândurile. 

— Novi, când m-ai văzut scoțând sunete, vorbeam în limba 
învăţaţilor cu cineva din depărtări, o lămuri el. 

— Stăpâne, spuse ea cu tristeţe ţinând ochii în pământ, 
înţeleg eu că sunt multe lucruri de-ale învăţaţilor pe care 
nu le înţeleg şi nici mi mi le imaginez. Cred că-i o artă-naltă 
cât munţii. Mi-a fi ruşine să vin la tine ca să mă faci învăţat. 
Stăpâne, oare cum de n-ai râs de mine? 

— Nu-i nici o ruşine să aspiri către lucruri care depăşesc 
capacitatea ta de înţelegere. Acum nu mai ai vârsta ca să 
ajungi învăţat, aşa ca mine, dar eşti încă destul de tânără ca 
să înveţi mai mult decât ştii deja şi să poţi face mai multe 
decât în prezent. 'Te voi învăţa câte ceva despre nava asta. 
Când vom ajunge la destinaţie, o vei cunoaşte destul de 
bine. 

Se simţea încântat. Şi de ce nu? Respingea în mod 
deliberat ideile preconcepute privitoare la hamishi. La 
urma urmei, ce drept avea grupul eterogen al membrilor 
celei de-a Doua Fundaţii de a stabili o asemenea imagine 


deformată? Rareori se-ntâmpla ca vlăstarele lor să posede 
calităţi potrivite pentru a deveni membri înzestrați ai celei 
de-a Doua Fundaţii. Copiii Oratorilor nu se ridicau aproape 
niciodată la nivelul cerut unui Orator. Cu trei secole în urmă 
existaseră trei generaţii de Oratori din familia Linguester, 
dar mai tot timpul planase asupra lor bănuiala că Oratorul 
din generaţia a doua nu-şi merita funcţia. Şi dacă acest 
lucru era adevărat, drept cine se considerau oamenii 
Universităţii de se cocoţaseră singuri pe un piedestal atât 
de înalt? 

Privi ochii uşor umezi de emoție ai lui Novi şi simţi 
crescând în el sentimentul de încântare. 

— Mă străduiesc să deprind tot ce mă-nveţi, Stăpâne. 

— Sunt încredinţat de asta, spuse el, apoi avu o ezitare. 

Se gândi că în conversaţia cu Compor nu dăduse nicicum 
de înţeles că nu era singur. Nu făcuse nici o aluzie că ar fi 
însoţit. 

Probabil că prezenţa unei femei părea normală; Compor 
nu se va arăta surprins. Dar de ce tocmai o femeie hamish? 

O clipă doar, în ciuda proaspetei convingeri, ideea 
preconcepută ajunse să-l domine şi descoperi surprins o 
undă de fericire la gândul că Munn Li Compor nu călcase 
niciodată pe Trantor şi n-avea cum să-şi dea seama că Novi 
era o femeie hamish. 

Alungă aceste gânduri. N-avea importantă dacă 
Observatorul ştia sau nu. Gendibal era Orator al celei de-a 
Doua Fundaţii şi, în limitele stabilite de Planul Seldon, îşi 
putea satisface orice capriciu, şi nimeni n-avea să-l 
împiedice. 

Novi îi întrerupse reveria: 

— Stăpâne, de-ndată ce-ajungem la destinaţie ne 
despărţim? 

EI o privi lung şi-i răspunse mai răspicat decât ar fi dorit: 

— Nu ne vom despărţi, Novi. 

Iar femeia hamish schiţă un zâmbet sfios care o făcu să 
arate ca orice altă femeie din Galaxie. 


— Universitatea. 

Pelorat strâmbă din nas când se întoarse pe Far Star 
împreună cu Trevize. 

Trevize ridică nepăsător din umeri. 

— Corpul uman este un mare producător de mirosuri. 
Instalaţia de reciclare a aerului nu reuşeşte să le elimine 
perfect şi parfumurile artificiale se suprapun, dând naştere 
altor mirosuri neplăcute. 

— Şi presupun că mirosul specific al unei nave nu seamănă 
cu al alteia. 

— Adevărat, dar ai mai simţit mirosul Planetei Sayshell 
după ce ai petrecut o oră pe ea? 

— Nu, recunoscu Pelorat. 

— Atunci nu vei mai simţi nici mirosul acesteia după o 
vreme. De fapt, dacă trăieşti pe o navă o perioadă 
îndelungată, mirosul care te întâmpină la întoarcere îţi va 
place, pentru că-ţi dă sentimentul că ai ajuns acasă. Şi, 
apropo. Janov, dacă vei mai cutreiera Galaxia, să ţii minte 
că-i o dovadă de impoliteţe să faci remarci nelalocul lor 
privind mirosul specific al unei nave sau al unei planete de 
faţă cu cei care trăiesc pe nava sau pe planeta aceea. Dacă 
discutăm, între noi nu vom jigni pe nimeni. 

— Golan, la drept vorbind, partea curioasă e că mă simt ca 
acasă pe Far Star. Poate pentru că a fost fabricată de 
Fundaţie, spuse Pelorat şi zâmbi. Ştii, niciodată nu m-am 
considerat patriot. Îmi place să cred că recunosc numai 
umanitatea ca naţiune căreia îi aparţin, dar trebuie să 
mărturisesc că de când sunt departe de Fundaţie mi se 
umple sufletul de iubire faţă de ea. 

Trevize îşi făcea patul. 

— Să ştii că nici nu ne aflăm prea departe de Fundaţie. 
Uniunea Sayshell aproape că e înconjurată de Teritorii ale 
Fundaţiei. Avem aici un ambasador şi ne facem simțită 
prezenţa prin consuli şi alte persoane oficiale. Celor de pe 
Sayshell le place să ni se opună prin vorbe, dar de obicei 
manifestă precauţie şi nu fac nimic pentru a strica relaţiile. 


Janov, hai să punem punct aici. N-am realizat mare lucru 
astăzi şi mâine va trebui să recuperăm timpul pierdut. 

Sunetele se auzeau dintr-o cameră în cealaltă şi când nava 
se cufundă în întuneric, nereuşind să-şi găsească liniştea şi 
întorcându-se de pe-o parte pe alta, Pelorat îndrăzni într-un 
târziu să spargă tăcerea: 

— Golan? 

— Da. 

— Nu dormi? 

— Cum să dorm dacă ţi-am răspuns? 

— Totuşi am aflat ceva astăzi. Prietenul tău, Compor... 

— Fostul meu prieten, mârâi Trevize. 

— Cum doreşti, dar a vorbit despre Pământ şi ne-a spus 
ceva ce n-am întâlnit în cursul cercetărilor mele. 
Radioactivitate! 

Trevize se săltă într-un cot: 

— Ascultă, Janov, dacă Pământul e cu-adevărat mort, asta 
nu înseamnă că ne vom întoarce acasă. Eu tot mai vreau să 
găsesc Gaia. 

Pelorat scoase un şuierat uşor şi spuse: 

— Desigur, dragul meu prieten. Şi eu vreau. Şi nu cred că 
Pământul e o planetă moartă. Compor a spus probabil ceea 
ce simţea ca adevărat, dar nu cred că exista vreun sector al 
Galaxiei care să nu aibă poveşti care să susţină că acolo s-a 
născut umanitatea. Şi aproape fără excepţie, toţi dau 
planetelor respective numele de Pământ sau un nume 
foarte apropiat. În antropologie asta se cheamă 
„globocentrism”. Oamenii au înclinația de a se considera 
mai buni decât vecinii lor: că posedă o cultură mai veche, 
superioară faţă de a altor lumi; că ceea ce-i bun pe alte lumi 
a fost împrumutat de la ei, în vreme ce aspectele negative 
sunt prezentate distorsionat, răstălmăcite prin împrumut 
sau inventate altundeva. lar tendinţa generală este de a 
trage un semn de egalitate între calitate şi durată. Dacă nu 
pot susţine convingător că planeta lor este Pământul sau 
echivalentul său şi, respectiv, leagănul speciei umane, 


atunci se străduiesc să plaseze Pământul în propriul lor 
sector, chiar dacă nu reuşesc să precizeze coordonatele 
acestuia. 

Trevize interveni: 

— Iar tu vrei să spui că amicul Compor nu făcea decât să 
ilustreze acest obicei atunci când a afirmat că Pământul 
există în Sectorul Sirius. Cu toate astea, Sectorul Sirius 
chiar are o îndelungată istorie, aşa că ar trebui ca fiecare 
lume să fie bine cunoscută şi, prin urmare, ne va fi uşor să 
verificăm fără să ne mai ducem acolo. 

Pelorat chicoti: 

— Chiar dacă s-ar întâmpla să dovedeşti că nici o lume din 
Sectorul Sirius n-are cum să fie Pământul, tot n-ai rezolva 
nimic. Golan, nici nu-ţi dai seama cât de bine reuşeşti ca 
prin misticism să denaturezi adevărul raţional. În Galaxie 
există cel puţin cinci sau şase sectoare în care savanţi 
demni de tot respectul repetă, cu prilejul oricărei 
solemnităţi, poveşti locale care susţin că Pământul sau cum 
doresc ei să-i spună - este aşezat în hiperspaţiu şi că nimeni 
nu poate ajunge acolo decât cu totul întâmplător. 

— Şi susţin că a ajuns cineva acolo din întâmplare? 

— Poveştile coexistă cu refuzul patriotic de a le pune la 
îndoială, chiar dacă ele sunt incredibile şi nu-s luate în 
serios decât de cei de pe lumea care le-a născocit. 

— Janov, atunci să nu le dăm nici noi crezare şi să intrăm 
fiecare în hiperspaţiul somnului. 

— Golan, dar treaba asta cu radioactivitatea Pământului 
mi-a trezit interesul. Pentru mine, detaliul ăsta pare să 
poarte amprenta adevărului sau a unui anume adevăr. 

— Ce vrei să spui cu un anume adevăr? 

— Ei bine, o lume radioactivă e una în care radiaţiile 
puternice sunt prezente în concentraţii mai mari decât 
normale. Pe o asemenea lume, ritmul mutaţiei va fi mai 
rapid, iar evoluţia ar face paşi mai grăbiţi şi mai diverşi. 
Dacă-ţi aminteşti, ţi-am povestit că unul dintre elementele 
care apropie majoritatea poveştilor este cel care susţine că 


viaţa de pe Pământ a cunoscut o diversitate uimitoare: 
milioane de specii şi nenumărate forme de viaţă. Această 
diversitate a vieţii, această dezvoltare explozivă, a dus la 
apariţia inteligenţei pe Pământ şi la expansiunea şi zborul 
spre toate colţurile Galaxiei. Dacă, dintr-un motiv sau altul, 
Pământul ar fi radioactiv, adică mai radioactiv decât alte 
planete, asta ar explica de ce Pământul este, sau a fost, 
unic. 

Trevize rămase tăcut câteva clipe, apoi zise: 

— În primul rând, n-avem motiv să credem că amicul 
Compor ne-a spus adevărul. Poate că ne-a minţit cât a putut 
de bine ca să ne determine să plecăm de-aici şi să dăm fuga 
ca proştii spre Sirius. Cred că tocmai asta a încercat el. Şi 
chiar de ne-ar fi spus adevărul, a susţinut că 
radioactivitatea e atât de ridicată, încât viaţa acolo a 
devenit imposibilă. 

Pelorat scoase un nou şuierat: 

— Nivelul scăzut al radioactivităţii Pământului a permis 
dezvoltarea vieţii căreia, o dată apărută, i-a fost mai uşor să 
se menţină decât îi fusese ca să se dezvolte. Să admitem, 
deci, că viaţa a apărut şi a continuat să existe pe Pământ. 
Prin urmare, nivelul radioactivităţii n-a fost incompatibil cu 
viaţa chiar de la început şi nici nu putea să dispară între 
timp. Dar nu înţeleg ce putea să contribuie la creşterea 
acestui nivel. 

— Dar exploziile nucleare? sugeră Trevize. 

— Ce-au ele de-a face cu nivelul de radioactivitate? 

— Vreau să ziC. Dacă au avut loc explozii nucleare pe 
Pământ? 

— Pe suprafaţa Pământului? Imposibil. Documentele 
privind istoria Galaxiei nu fac referire la vreo societate care 
să fi fost atât de descreierată încât să folosească exploziile 
nucleare ca armă. N-am fi supravieţuit. În timpul insurecției 
din Trigellia, când cele două tabere au înregistrat pierderi 
uriaşe din pricina foametei, şi când Jendippurus Khoratt, 


din disperare, a sugerat iniţierea unei reacţii de fuziune 
în... 

— A fost spânzurat de soldaţii propriei flote. Ştiu istoria 
galactică. Eu mă gândeam la un accident. 

— Nu s-au înregistrat accidente de acest fel care să 
contribuie la o creştere semnificativă a intensității 
radioactivităţii unei planete. Pelorat oftă şi continuă: 
Presupun că va trebui să mergem în Sectorul Sirius şi să 
facem cercetări. 

— Într-o bună zi o să ajungem şi acolo. Deocamdată... 

— Gata, am înţeles. O să-mi ţin gura. 

Tăcu, iar Trevize rămase treaz încă o oră, gândindu-se 
dacă nu cumva atrăsese deja atenţia asupra sa şi dacă n-ar 
ft fost mai înţelept să plece spre Sectorul Sirius şi apoi să se 
întoarcă pe Gaia când toată lumea va fi preocupată de cu 
totul alte probleme. 

Când adormi încă nu reuşise să ia o hotărâre într-un sens 
sau altul. Avu un somn tulburat de vise. 

Sosiră din nou în oraş cu o oră sau două înainte de amiază. 
De data aceasta, centrul turistic era aglomerat de-a 
binelea, dar reuşiră să afle drumul către o bibliotecă 
renumită, unde primiră informaţiile necesare pentru a 
putea folosi modelele locale ale computerelor cu fişiere de 
date. 

Fără să le scape nici un amănunt, vizitară muzee şi 
universităţi, începând cu cele care se aflau în imediata 
apropiere, şi verificară atent toate informaţiile care se 
refereau la antropologi, arheologi şi specialişti în istorie 
antică. 

— Aha! exclamă Pelorat. 

— Aha? făcu Trevize cam iritat. Ce aha? 

— Numele ăsta. Quintesetz. Mi se pare cunoscut. 

— Îl cunoşti? 

— Bineînţeles că nu, dar probabil c-am citit lucrări de-ale 
lui. Hai până la navă, pentru că fişierul meu e acolo. 


— Nu ne întoarcem, Janov. Dacă numele ţi-e cunoscut, 
avem un punct de plecare. Dacă n-are cum să ne ajute, 
poate ne dă vreo sugestie. (Se ridică în picioare.) Hai să 
aflăm cum putem ajunge la Universitatea Sayshell. Şi 
pentru că înainte de prânz tot n-o să găsim pe nimeni acolo, 
hai întâi să mâncăm. 

Reugşiră să ajungă la universitate abia spre seară. Se 
descurcară cu greu prin labirintul de săli şi coridoare şi 
ajunseră într-o anticameră unde rămaseră să aştepte 
întoarcerea unei tinere care plecase să se intereseze dacă 
Profesorul Quintesetz se afla în Universitate sau nu şi dacă-i 
putea primi. 

— Mă-ntreb cât trebuie să mai aşteptăm, spuse neliniştit 
Pelorat. Programul e pe sfârşite. 

Şi ca la un semn, tânăra doamnă, care cu o jumătate de 
oră în urmă se oferise să-i ajute, intră îndreptându-se 
grăbită spre ei, încălţată cu pantofi strălucitori de culoare 
roşieşi violetă şi scoțând sunete muzicale stridente la 
fiecare pas. Tonurile mai înalte sau mai joase variau în 
funcţie de viteza şi forţa cu care călca. 

Pelorat avu un fior. Bănuia că fiecare lume are modul ei 
aparte de a-i hăâitui simţurile, aşa după cum fiecare lume 
mirosea altfel. Acum, când nu mai băga în seamă 
mirosurile, se întreba dacă va fi în stare să se obişnuiască şi 
cu torentul de sunete stridente pe care-l produceau pantofii 
la modă ai tinerelor doamne. 

Ea se apropie de Pelorat şi se opri în faţa lui: 

— Profesore, vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră 
complet? 

— Janov Pelorat, domnişoară. 

— Planeta de origine? 

Trevize dădu să ridice o mână ca pentru a solicita un 
moment de tăcere, dar Pelorat, nevăzându-l sau 
neobservând gestul, răspunse: 

— Terminus. 

Tânăra zâmbi larg arătându-se încântată: 


— Când i-am spus Profesorului Quintesetz că un oarecare 
Profesor Pelorat întreabă de el, mi-a comunicat că vă va 
primi numai dacă sunteţi Janov Pelorat de pe Terminus. 

Pelorat clipi descumpănit: 

— Vreţi... vreţi să ziceţi că a auzit de mine? 

— Aşa s-ar părea. 

Aproape buimăcit, Pelorat reuşi să zâmbească şi se 
întoarse către Trevize: 

— A auzit de mine. La asta chiar că nu m-aş fi gândit... 
adică, am scris foarte puţine lucrări şi nu credeam că le-a 
citit cineva... Clătină din cap. Nu erau chiar atât de 
importante. 

— Hai, lasă, spuse Trevize, zâmbind şi el, nu te mai 
subestima atât. Să mergem. (Se întoarse către tânără.) 
Domnişoară, bănuiesc că va trebui să ne deplasăm până 
acolo cu vreun mijloc de transport. 

— Nu, putem merge pe jos. Nici nu va trebui să ieşim din 
complexul de clădiri şi-mi va face plăcere să vă conduc până 
la el. Sunteţi amândoi de pe Terminus? întrebă ea şi o luă 
înainte. 

Ei porniră după ea şi Trevize, cu o uşoară iritare în glas îi 
răspunse: 

— Da, suntem. Are vreo importanţă? 

— A, nu, sigur că nu. Pe Sayshell sunt unii care nu-i prea 
iubesc pe cei de pe Fundaţie, ştiţi, dar aici la Universitate, 
suntem mai cosmopoliţi. Trăieşte, dar lasă-i şi pe alţii să 
trăiască, asta-i deviza mea. Şi cei de pe Fundaţie sunt 
oameni, înţelegeţi? 

— Da, înţeleg. Şi mulţi dintre noi gândesc la fel. 

— aşa şi trebuie. N-am fost niciodată pe Terminus. Cu 
siguranţă că e un oraş mare. 

— La drept vorbind, nu e, zise nepăsător Trevize. 
Presupun că-i mai mic decât Sayshell City. 

— Vreţi să râdeţi de mine, făcu ea. Doar e capitala 
Federaţiei Fundaţiei, nu? Vreau să zic, alt lerminus nu mai 
există, adevărat? 


— Nu, din câte ştiu, există doar un Terminus şi de acolo 
venim, din capitala Federaţiei Fundaţiei. 

— Păi atunci trebuie să fie un oraş gigantic. Şi aţi făcut 
atâta drum ca să-l întâlniți pe profesor?! Să ştiţi că ne 
mândrim cu el. loată Galaxia îl consideră o autoritate 
demare prestigiu. 

— Serios? În ce domeniu? întrebă Trevize. 

— Tare ghiduş mai sunteţi. Ştie mai multe despre istoria 
antică decât... decât ştiu eu despre familia mea. Şi continuă 
să păşească înainte în ritm alert şi muzical. 

Dacă îi tot spui cuiva că e glumeţ şi ghiduş nu se poate ca 
el să nu capete o înclinaţie reală către aşa ceva. Trevize 
zâmbi şi o întrebă: 

— Presupun că profesorul ştie absolut totul despre 
Pământ. 

— Pământ? (Se opri în faţa unei uşi şi îi privi pe amândoi 
fără să clipească.) 

— Vreau să zic, lumea pe care s-a născut umanitatea. 

— A, vă referiţi la planeta dintâi. Cred că da. De fapt, ar 
trebui să cunoască totul despre ea. La urma urmei, se află 
în Sectorul Sayshell. Toată lumea ştie asta! Aici e biroul lui. 
Mă duc să-l anunţ. 

— Nu, încă nu, zise Trevize. Aşteptaţi puţin. Spuneţi-mi 
câte ceva despre Pământ. 

— Practic n-am auzit pe nimeni numind-o Pământ. Cred că 
aşa i se zice pe Fundaţie. Noi îi spunem Gaia. 

Trevize aruncă o privire spre Pelorat: 

— Da? Şi unde este situată? 

— Nicăieri. În hiperspaţiu; şi nimeni nu poate ajunge 
acolo. Când eram mică, bunica îmi povestea că, demult, 
Gaia fusese în spaţiul real, dar dezgustată din cale-afară din 
cauza... 

— Crimelor şi a prostiei umane, continuă Pelorat, a părăsit 
spaţiul ruşinată şi a refuzat să mai aibă ceva de-a face cu 
fiinţele umane pe care le zămislise şi le trimisese în toate 
colţurile Galaxiei. 


— Văd că ştiţi povestea. Aşa e. O prietenă de-a mea zice că 
asta-i o supersiţie. Îi arăt eu ei. Dacă aşa cred şi profesorii 
de pe Fundaţie... 

Pe geamul fumuriu al uşii străluceau câteva cuvinte scrise 
cu litere strălucitoare în grafia greu de descifrat din 
Saysliell: SOTAYN QUINTESETZ ABIT, iar dedesubt, cu 
aceleaşi caractere, se putea vedea o altă tăbliță: CATEDRA 
DE ISTORIE ANTICĂ. 

Tânăra atinse cu degetul un cerculeţ neted din metal. Nu 
se auzi nici un sunet, dar nuanţa fumurie a geamului deveni 
de un alb lăptos şi o voce calmă li se adresă pe un ton 
neutru: „Vă rog să vă prezentaţi”. 

— Janov Pelorat de pe Terminus şi Golan Trevize de pe 
aceeaşi lume. Uşa se deschise instantaneu. 

Bărbatul care se ridică de la birou îl ocoli şi veni să-i 
întâmpine; era înalt şi trecut de floarea vârstei. Avea un ten 
măsliniu deschis, iar părul, aranjat în bucle mici şi 
sârmoase, îi era cenuşiu ca oţelul. Întinse mâna ca să le 
ureze bun venit şi li se adresă cu o voce caldă şi liniştita: 

— Eu sunt S. Q. Încântat să vă cunosc, domnilor Profesori. 

— Eu n-am titlu academic. Îl însoțesc doar pe Profesor 
Pelorat. Puteţi să-mi spuneţi simplu Trevize, zise el în chip 
de explicaţie. Încântat să văcunosc, Profesore Abt. 

Quintesetz ridică o mână, vizibil stânjenit: 

— Nu, nu, vă rog. Abt e un titlu caraghios şi de prisos al 
cărui înţeles rămâne accesibil doar celor de pe Sayshell. 
Ignoraţi-l, vă rog, şi spuneţi-mi pur şi simplu S. Q. Pe 
Sayshell obişnuim să folosim inițialele în relaţiile noastre 
sociale. Sunt încântat să vă cunosc pe amândoi, deşi nu mă 
aşteptam la o mică delegaţie. 

Ezită o clipă apoi le întinse mâna pe rând după ce şi-o 
trecu pe stofa pantalonilor ca să şi-o şteargă. 

Trevize îi strânse mâna, punându-şi întrebarea care era 
protocolul de salut pe Sayshell. 

— Luaţi loC. Vă rog, spuse Quintesetz. Regret dacă 
scaunele astea vi se vor părea lipsite de confortul obişnuit 


pe planeta noastră, dar, mie unul, nu-mi place să mă simt 
îmbrăţişat de ele. Asta-i moda zilei, însă eu prefer ca 
îmbrăţişarea să reprezinte cu totul altceva, nu sunteţi de 
aceeaşi părere? 

Trevize zâmbi şi spuse în glumă: 

— Cui nu-i place? Numele dumneavoastră, S. Q., pare să 
provină din Lumile de la Periferie, iar nu din Sayshell. Vă 
cer scuze dacă remarca vi se pare nelalocul ei. 

— Nu mă supără deloc. Majoritatea strămoşilor mei au 
trăit pe Askone. În urma cu cinci generaţii, stră-străbunicii 
mei au plecat de pe Askone, deoarece jugul Fundaţiei 
devenise de nesuportat. 

— lar noi suntem de pe Fundaţie. Cerem iertare, spuse 
Pelorat. 

Quintesetz făcu un semn împăciuitor: 

— Doar n-o să întreţin duşmănia după cinci generaţii, deşi 
am auzit de astfel de întâmplări şi e mare păcat. Vreţi să 
mâncaţi ceva? Să vă ofer ceva de băut? Doriţi muzică 
ambientală? 

— Dacă nu vă supăraţi, îndrăzni Pelorat, aş dori să trecem 
direct la subiect, dacă nu cumva obiceiurile sayshelliene 
sunt altele. 

— Obiceiurile nu trebuie să devină un obstacol, vă asigur. 
Nici nu vă închipuiţi cât de binevenită este vizita 
dumneavoastră, Doctor Pelorat. Cu nici două săptămâni în 
urmă am citit articolul dumneavoastră despre miturile 
originilor în Archaeological Review şi mi s-a părut o sinteză 
genială - păcat că era cam concis. 

Pelorat roşi de plăcere. 

— Sunt deosebit de încântat că l-aţi citit. A trebuit să-l 
redactez mai condensat pentru că revista n-ar fi publicat un 
studiu complet. Proiectam să scriu un tratat pe această 
temă. 

— Ar fi o idee foarte bună. Şi cum vă spuneam, imediat ce 
l-am citit am simţit nevoia să vă cunosc. Chiar mă gândeam 


să fac o vizită pe Terminus în acest scop, deşi ar fi fost 
destul de greu de aranjat. 

— De ce asta? întrebă Trevize. 

Quintesetz părea încurcat: 

— Îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar Sayshell nu 
doreşte să se alăture Federaţiei Fundaţiei şi de aceea 
descurajează orice legături cu Fundaţia. Rămânem neutri 
din tradiţie, înţelegeţi? Până şi Catârul ne-a lăsat în pace 
după ce a obţinut prin forţă o declaraţie solemnă de 
neutralitate. Din acest motiv, orice cerere pentru a efectua 
o vizită pe teritoriul Fundaţiei în general - şi pe Terminus în 
mod special - este privită cu suspiciune, deşi un savant ca 
mine, pe care nu-l interesează decât probleme academice, 
probabil c-ar obţine în cele din urmă un paşaport. Dar 
constat că n-a mai fost nevoie de toate demersurile astea 
pentru că aţi venit dumneavoastră la mine. Nici nu-mi vine 
să cred. Chiar mă întreb de ce. Aţi auzit despre mine aşa 
cum am auzit eu despre dumneavoastră? 

— Vă cunosc opera, S. Q., şi în arhiva mea deţin rezumate 
ale lucrărilor dumneavoastră. Tocmai de aceea am venit să 
vă văd. Efectuez unele cercetări, atât în privinţa 
Pământului, care este cunoscut ca planetă unde-şi are 
originea specia umană, cât şi în legătură cu perioada de 
început a explorării şi colonizării Galaxiei. Iar ca interes 
special, doresc să aflu o serie de lucruri despre întemeierea 
Sayshellului. 

— Judecând după subiectul lucrării, presupun că vă 
interesează miturile şi legendele, spuse Quintesetz. 

— Chiar şi istoria, evenimentele reale, dacă se poate. Dacă 
nu, doar mituri şi legende. 

Quintesetz se ridică în picioare şi începu să umble încolo 
şi-ncoace prin birou, se opri o clipă şi-l privi cu luare aminte 
pe Pelorat, apoi îşi reluă plimbarea. 

Nerăbdător, Trevize nu se putu abţine: 

— Vă ascultăm, domnule. 

— Ciudat! Foarte ciudat! Nu mai departe ieri... 


— Ce s-a întâmplat ieri? deveni curios Pelorat. 

— V-am spus, Doctore Pelorat - daţi-mi voie să vă spun ]. P 
Mi se pare anormal să folosesc numele complet. 

— Vă rog. 

— V-am spus, ]. P, că lucrarea dumneavoastră mi s-a părut 
admirabilă şi că voiam să vă cunosc sau să vă întâlnesc 
pentru că, deşi posedaţi o colecţie cuprinzătoare de 
legende privind începuturile lumii, pe ale noastre nu le 
aveţi. Cu alte cuvinte, voiam să vă comunic exact ceea ce 
căutaţi dumneavoastră. 

— Ce legătură există între această coincidenţă şi ceea ce s- 
a întâmplat ieri, S. Q.? întrebă Trevize. 

— Legende avem destule. Mai precis, o legendă. 
Importantă pentru societate, deoarece ea a devenit 
misterul nostru esenţial... 

— Mister? se miră Trevize. 

— Vreau să spun că nu e o şaradă sau ceva asemănător. 
Cam aşa s-ar traduce cuvântul în Galactica Standard. Are 
un sens mai ascuns. Înseamnă „ceva secret”; ceva anume, 
al cărui înţeles îl cunosc doar câţiva adepţi: un lucru care 
nu trebuie cunoscut de străini... lar ieri a fost ziua aceea. 

— Ce zi, S. Q.? întrebă Trevize mimând o atitudine 
răbdătoare. 

— Ieri a fost Ziua Zborului. 

— A, da, explică Trevize, o zi a meditaţiei şi liniştei, când 
toată lumea ar fi trebuit să stea în casă. 

— Destul de exact, în teorie, numai că în oraşele mai mari 
şi în regiunile mai mondene nu se prea respectă vechile 
obiceiuri. Dar văd că ştiţi despre ce e vorba. 

Pelorat, puţin îngrijorat din cauza aerului de iritare al lui 
Trevize, interveni grăbit: 

— Am auzit şi noi câte ceva ieri, când am sosit aici. 

— Tocmai ieri ne-am găsit şi noi să sosim, făcu Trevize 
sarcastic. Ascultaţi-mă, S. Q. După cum v-am spus, eu nu-s 
cadru universitar, dar aş avea de pus o întrebare. Aţi 
afirmat că ar fi vorba de un mister esenţial, ceea ce 


înseamnă că nu poate fi divulgat străinilor. Atunci de ce ne 
vorbiţi despre el? Doar suntem străini. 

— Aveţi dreptate. Dar eu nu respect ziua asta şi nu 
împărtăşesc din tot sufletul această superstiție. Cu toate 
acestea, lucrarea Doctorului ]. P A făcut să renască un 
sentiment pe care-l aveam de foarte multă vreme. Miturile 
şi legendele nu capătă substanţă din nimic. Nimic nu se 
naşte astfel. Oricât de înflorite ar fi legendele, dincolo de 
ele trebuie să existe un sâmbure de adevăr, iar eu aş vrea 
să cunosc adevărul care se află la originea legendei noastre 
despre Ziua Zborului. 

— Putem discuta în siguranţă despre asta? întrebă 
Trevize. 

Quintesetz ridică din umeri: 

— Nu sunt sigur. Elementele conservatoare ale societăţii 
noastre s-ar cutremura la aşa o idee. Totuşi, nu ele 
controlează guvernul şi nici nu l-au mai controlat în ultima 
sută de ani. Ateii sunt puternici şi ar fi şi mai puternici dacă 
aceşti conservatori n-ar profita de, şi vă rog să mă scuzaţi 
pentru asta, de atitudinea noastră anti-Fundaţie. Şi, la 
urma urmei, Liga Academicienilor mă va susţine cu 
hotărâre dacă va fi nevoie, pentru că eu discut, la urma 
urmei, problema din punctul de vedere al istoriei antice. 

— Prin urmare, vreţi să ne povestiţi despre acest mister 
esenţial, S. Q.? 

— Da, dar mai întâi aş vrea să mă asigur că nu vom fi 
deranjaţi şi că nimeni nu va trage cu urechea. Avem o 
zicală: „Dacă trebuie să dai ochii cu taurul nu face prostia 
să-l stârneşti”. 

Apăsă pe butonul unui instrument aflat pe biroul lui şi 
spuse: 

— Acum nu mai suntem în legătură cu restul lumii. 

— Sigur nu suntem interceptaţi? se interesă Trevize. 

— Interceptaţi? 

— Ascultaţi! Spionaţi! Supravegheaţi prin mijloace de 
ascultare sau video sau chiar ambele. 


Quintesetz părea consternat: 

— Nu se întâmplă aşa ceva pe Sayshell! 

— Dacă spuneţi dumneavoastră... făcu Trevize ridicând 
din umeri. 

— Continuaţi, vă rog, interveni Pelorat. 

Quintesetz îşi ţuguie buzele, se aşeză mai comod pe 
scaunul care scârţâi sub greutatea lui şi-şi împreună 
vârfurile degetelor. Se gândea cum să înceapă. Într-un 
târziu zise: 

— Ştiţi ce este un robot? 

— Un robot? făcu Pelorat surprins. Nu. 

Quintesetz privi spre Trevize care clătină încet din cap. 

— Şi totuşi ştiţi ce e un computer. 

— Bineînţeles, spuse Trevize impacientat. 

— Aşadar, o unealtă mobilă computerizată... 

— E o unealtă mobilă computerizată, îl îngână Trevize din 
ce în ce mai iritat. Există nenumărate tipuri şi nu cunosc 
altă expresie generalizată în afară de asta: unealtă mobilă 
computerizată. 

— Care arată exact ca o fiinţă umană se numeşte robot, 
termină definiţia S. Q. Fără să dea semne de supărare. Ceea 
ce distinge un robot este forma lui umană. 

— De ce formă umană? întrebă Pelorat sincer surprins. 

— Nu ştiu exact de ce. Reprezintă o formă total ineficientă 
pentru o unealtă, vă asigur, dar nu fac decât să repet 
legenda. „Robot” e un cuvânt vechi dintr-o limbă 
necunoscută acum, deşi savanții susţin că are înţelesul de 
„muncă”. 

— Nu cunosc vreun cuvânt, îşi exprimă Trevize 
scepticismul, care să sune cât de cât ca „robot” şi care să 
aibă legătură cu „muncă”. 

— Nici eu n-am auzit, asta-i sigur, îl aprobă Quintesetz, dar 
aşa susţin ei. 

— S-ar putea să aibă o etimologie inversă, spuse Pelorat. 
Obiectele acestea erau folosite în muncă, şi s-a spus că 


cuvântul înseamnă „muncă”. Bine, bine, dar de ce ne 
spuneţi toate astea? 

— Pentru că pe Sayshell s-a dezvoltat o tradiţie potrivit 
căreia roboții au fost inventaţi şi construiți atunci când 
Pământul era singura lume şi întreaga Galaxie nepopulată i 
se deschidea în faţă. Au coexistat la vremea aceea două 
tipuri de fiinţe umane: unele naturale şi altele inventate, 
unele din carne şi oase, iar altele din metal, unele biologice, 
celelalte mecanice, unele complexe, celelalte simple. 
Quintesetz se opri să-şi tragă sufletul şi apoi adăugă râzând 
amar: lertaţi-mă. Mi-e imposibil să vă vorbesc despre roboţi 
fără a cita din Cartea Zborului. Roboții au fost inventaţi de 
către oamenii Pământului, mai mult nu-i nevoie să spun. 
Asta-i limpede ca lumina zilei. 

— Dar de ce-au construit roboţi? întrebă Trevize. 

Quintesetz ridică din umeri: 

— Cine mai ştie după atâta amar de vreme? Probabil că 
erau în număr redus şi aveau nevoie de ajutor, cu deosebire 
în uriaşul efort de a explora şi popula Galaxia. 

— Ideea mi se pare acceptabilă, spuse Trevize. De îndată 
ce Galaxia a fost colonizată nu le-au mai trebuit roboţi. Am 
certitudinea că astăzi nu mai există unelte mobile 
computerizate cu formă umanoida în Galaxie. 

— În orice caz, reluă Quintesetz, dacă o simplificăm 
considerabil şi lăsăm deoparte nenumăratele zorzoane 
poetice pe care, cinstit să fiu, nu le prea accept, deşi lumea, 
în general, pretinde că au farmecul lor, povestea urmează 
cam aşa: în jurul Pământului s-au dezvoltat lumi-colonii care 
se roteau în jurul stelelor şi aceste colonii erau mult mai 
bogate în roboţi chiar decât Pământul. Pe lumile noi, 
nemodelate, roboții se utilizau pe scară mai mare. De fapt. 
Pământul s-a retras, n-a mai dorit roboţi şi s-a răsculat 
împotriva lor. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Pelorat. 

— Lumile Exterioare erau mai puternice. Cu ajutorul 
roboților lor, copiii au înfrânt şi controlat Pământul-Mamă. 


lertaţi-mă, dar mi-e imposibil să nu strecor citate. Dar mai 
erau şi alte grupuri de pe Pământ, care fugiseră pe lumile 
lor, cu ajutorul unor nave mai perfecţionate, capabile de 
călătorii hiperspaţiale. Ei s-au îndreptat spre stele şi lumi 
îndepărtate, cu mult mai departe de lumile colonizate la 
început. Au fost întemeiate noi colonii - de astă dată fără 
roboţi - unde fiinţele umane puteau trăi după pofta inimii. 
Acestea au fost aşa-numitele Vremuri ale Zborului, iar ziua 
în care primii pământeni au ajuns în Sectorul Sayshell - 
adică exact această planetă - este Ziua Zborului, 
sărbătorită cu regularitate de mii de ani. 

— Dragul meu prieten, se lumină Pelorat, din ceea ce 
spuneţi înţeleg că Sayshell a fost întemeiat chiar de oameni 
de pe Pământ. 

Quintesetz se gândi şi avu o ezitare înainte de a răspunde: 

— Aceasta este credinţa oficial acceptată. 

— Dar evident, remarcă Trevize, dumneavoastră n-o 
acceptaţi. 

— Mi se pare că... începu Quintesetz apoi izbucni: Of, pe 
toate stelele şi planetele, nu! E cu totul improbabilă, dar 
reprezintă dogma oficială şi oricât de ateu ar deveni 
guvernul, credinţa trebuie respectată măcar de formă. Şi, 
ca să revenim la subiectul nostru, ]. P, din articolul 
dumneavoastră nu rezultă că aţi cunoaşte această legendă 
despre roboţi şi despre două valuri de colonizări, unul cu 
roboţi, celălalt, mai mare, fără ei. 

— N-am ştiut-o, bineînţeles, recunoscu Pelorat. Acum am 
auzit-o pentru prima oară şi, dragă S. Q., vă rămân etern 
îndatorat că mi-aţi spus-o. Sunt chiar uimit că n-am găsit 
nici măcar o aluzie în vreuna dintre lucrările pe care le-am 
consultat. 

— Asta dovedeşte, întări Quintesetz, cât de eficient este 
sistemul nostru social. E marele secret sayshellian - marele 
nostru mister. 

— Tot ce se poate, rezumă Trevize sec. Cu toate astea, al 
doilea val de colonizări, cel fără roboţi, trebuie să se fi 


îndreptat în toate direcţiile. Cum se explică faptul că numai 
pe Sayshell se păstrează acest secret? 

— Secretul ar putea exista şi-n alte lumi unde este la fel de 
bine păzit, spuse Quintesetz. Conservatorii noştri cred cu 
tărie că numai Sayshell a fost colonizat cu oamenii veniţi de 
pe Pământ şi că restul Galaxiei s-a format având ca plecare 
Sayshell. Probabil că asta este o vorbă goală. 

— Cu timpul, aceste necunoscute secundare pot fi 
descifrate, socoti Pelorat. Acum, dacă avem acest punct de 
plecare, pot căuta informaţii similare pe alte lumi. 
Important mi se pare că am descoperit ce întrebări trebuie 
să punem, iar o întrebare bine formulată este, desigur, 
cheia cu ajutorul căreia putem obţine răspunsul la dilema 
noastră. Ce întâmplare fericită că... 

— Da, Janov, interveni Trevize, dar amabilul domn S. Q. Nu 
ne-a spus toată povestea. Ce s-a întâmplat cu coloniile mai 
vechi şi cu roboții lor? Tradițiile dumneavoastră 
menţionează asemenea lucruri? 

— Nu în detaliu, ci în esenţă. Oamenii şi formele umanoide 
nu pot trăi împreună, asta-i limpede. Lumile cu roboţi au 
murit. Nu erau viabile. 

— Iar Pământul? 

— Oamenii au plecat şi s-au stabilit aici, dar probabil şi pe 
alte planete, deşi conservatorii n-ar agrea o asemenea 
părere. 

— Dar e sigur că nu toate fiinţele umane au părăsit 
Pământul. Doar n-o fi rămas pustiu. 

— Probabil că nu. Nu ştiu. 

— A rămas radioactiv? întrebă 'Trevize pe neaşteptate. 

— Radioactiv? făcu Quintesetz vădit surprins. 

— Exact asta v-am întrebat. 

— După câte ştiu eu, nu. N-am cunoştinţă de-aşa ceva. 

Trevize duse o mână Ia gură şi se gândi o clipă, după care 
spuse: 

— S. Q., s-a făcut târziu, iar noi probabil că v-am răpit 
destul timp. (Pelorat făcu un gest care arăta că avea de 


gând să protesteze, dar Trevize îşi lăsă mâna pe genunchiul 
lui şi-l strânse uşor, aşa că Pelorat înţelese şi se stăpâni.) 

— Mă bucur că v-am putut fi de folos, îi răspunse 
Quintesetz. 

— Chiar ne-aţi ajutat şi dacă putem face ceva pentru 
dumneavoastră, vă rog să nu vă sfiiţi. 

Quintesetz râse cu amabilitate: 

— Dacă în bunătatea sa, ]. P Se va abţine să menţioneze 
numele meu în legătură cu misterul nostru în vreo lucrare 
viitoare, mă voi considera pe deplin recompensat. 

Pelorat se pomi îndatoritor: 

— Vă veţi bucura de toate onorurile pe care le meritaţi şi 
probabil că veţi fi mai apreciat dacă vi s-ar permite să 
efectuaţi o vizită pe Terminus şi să rămâneţi poate ca 
profesor invitat de universitatea noastră pe o perioadă mai 
îndelungată. Ne-am putea ocupa noi de asta. Poate că 
Sayshell nu agrează Federaţia, dar nu cred c-ar refuza o 
solicitare directă pentru a vă permite să veniţi pe Terminus 
pentru a participa, de exemplu, la un colocviu pe o temă de 
istorie antică. 

Quintesetz dădu să se ridice de pe scaun: 

— Vreţi să spuneţi că puteţi trage sfori pentru a aranja aşa 
ceva? 

— Nici nu mă gândisem la asta, dar ]. P Are perfectă 
dreptate, aprobă Trevize. Dacă ne dăm silinţa s-ar putea 
aranja. Şi bineînţeles, cu cât mai satisfăcuţi ne vom declara 
noi de întâlnirea noastră, cu atât mai mult ne vom strădui. 

Quintesetz rămase tăcut, apoi se încruntă: 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Că ar trebui să ne povestiţi despre Gaia, S. Q., îl lămuri 
Trevize. 

Instantaneu, buna dispoziţie de pe chipul lui Quintesetz se 
stinse. 

Quintesetz rămase abătut, cu privirea fixată la obiectele 
de pe birou. Îşi trecu absent mâna prin părul scurt şi 


cârlionţat, apoi se uită la Trevize şi strânse din buze, dând 
de înţeles că era hotărât să nu spună o vorbă. 

Trevize deschise ochii mari, aşteptând, şi, într-un târziu, 
Quintesetz spuse cu o voce chinuită: 

— Chear că s-a făcut târziu - s-a întunerecit. 

Până în momentul acela vorbise într-o Galactică 
impecabilă, însă acum cuvintele căpătară forme ciudate de 
parcă felul sayshellian de a vorbi împingea în planul doi 
ecuaţia lui clasică. 

— Întunericit, S. Q.? 

— E aproape noapte. 

Trevize încuviinţă cu o uşoară înclinare a capului: 

— Am pierdut noţiunea timpului. Şi acum mi s-a făcut şi 
foame. Nu vreţi să luaţi masa de seară cu noi, S. Q.? Sunteţi 
invitatul nostru. Am putea, eventual, să continuăm discuţia 
noastră despre... Gaia. 

Quintesetz se ridică nehotărât în picioare. Era mai înalt 
decât ei, dar mai în vârstă şi mai corpolent, astfel că 
înălţimea nu crea impresia de forţă. Părea mai ostenit decât 
îl văzuseră la sosire. 

Clipi nervos şi spuse: 

— Am uitat ce-nseamnă ospitalitatea. Sunteţi străini de 
această lume şi nu se cade să accept invitaţia 
dumneavoastră. Veniţi la mine acasă, adică în centrul 
universitar. Nu-i departe şi, dacă doriţi să ne continuăm 
discuţia, o putem face simţindu-ne mai în largul nostru 
acolo decât aici. Singura mea părere de rău este (şi păru 
puţin stânjenit) că nu vă pot oferi decât o masă modestă. Eu 
şi soţia mea suntem vegetarieni, iar dacă dumneavoastră 
obişnuiţi să consumaţi carne, nu-mi rămâne decât să vă 
prezint scuze, dar asta e situaţia. 

— Mie şi lui ]. P Chiar ne-ar prinde bine să mai uităm de 
obiceiurile noastre alimentare măcar o dată pe zi. Sper că 
farmecul conversaţiei cu dumneavoastră va compensa din 
plin acest mic neajuns. 


— Vă promit un meniu interesant, indiferent cum va 
decurge discuţia, spuse Quintesetz, dacă aromele şi 
condimentele tipice pentru Sayshell sunt pe gustul 
dumneavoastră. Eu şi soţia mea am studiat în detaliu 
specificul local. 

— Aştept cu nerăbdare felurile exotice pe care ni le veţi 
oferi, S. Q., spuse Trevize fără entuziasm, deşi Pelorat părea 
puţin îngrijorat de această perspectivă. 

Quintesetz îi conduse. leşiră din birou şi merseră pe un 
coridor ce li se păru că nu se mai sfârşea, pe lângă grupuri 
de studenţi şi colegi care-l salutară pe S. Q., dar acesta nu- 
şi manifestă dorinţa de a-i prezenta pe însoțitorii lui. 
Trevize îşi dădu seama cu neplăcere că ceilalţi se holbau 
curioşi la pieptarul şi la centironul lui, care din întâmplare 
erau de culoare cenuşie. Culorile lipsite de strălucire în 
materie de îmbrăcăminte nu erau de rigueur în centrul 
universitar. 

În cele din urmă ieşiră din clădire şi ajunseră în aer liber. 
Era într-adevăr întuneric şi destul de rece. De-o parte şi de 
alta a aleii luminate de lămpi discrete, se profilau siluetele 
cenuşii ale arborilor. 

Pelorat se opri deodată cu spatele la lumina ce se revărsa 
prin ferestrele Universităţii şi privi spre cer. 

— Minunat, spuse el. Într-o poezie a unuia dintre marii 
noştri poeţi e un vers care vorbeşte de „strălucirea 
nestematelor din “naltul cerului Sayshell”. 

Trevize contemplă şi el cerul şi spuse cu voce reţinută: 

— S. Q., suntem de pe Terminus, şi prietenul meu, cel 
puţin, n-a văzut cerul de pe alte planete. De pe lerminus se 
vede doar ceața palidă şi neîntreruptă a Galaxiei şi câteva 
stele mai răsărite. Aţi avea cuvinte de laudă pentru cerul de 
aici dacă aţi trăi pe planeta noastră. 

— Îl apreciem cum se cuvine, vă asigur, îi răspunse 
Quintesetz cu gravitate. Nu numai că ne aflăm într-o zonă 
mai puţin aglomerată a Galaxiei, dar şi distribuţia stelelor 
era remarcabil de uniformă. Cred că nu veţi găsi nicăieri în 


Galaxie stele de primă magnitudine dispuse atât de perfect. 
Şi nici nu sunt prea multe. Am văzut cerul unor lumi situate 
în interiorul aglomerării globulare şi acolo există prea 
multe stele cu strălucire puternică. Fură din profunzimea 
cerului nopţii şi micşorează considerabil din splendoarea 
lui. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, îl flata Trevize. 

— Mă-ntreb, reluă Quintesetz, dacă puteţi vedea 
pentagonul acela aproape regulat format din stele de 
strălucire aproximativ egală. Le numim Cele Cinci Surori. În 
direcţia aceea, puţin deasupra şirului de arbori. Vedeţi? 

— Văd, spuse Trevize. Extraordinar. 

— Într-adevăr. Se spune că simbolizează succesul în 
dragoste şi nu există scrisoare de dragoste care să nu se 
termine cu un pentagon format din puncte pentru a indica 
dorinţa de a face dragoste. Fiecare dintre cele cinci stele 
reprezintă un pas în dragoste şi avem poeme renumite care 
se întrec în a scrie cât mai amănunţit fiecare etapă a 
erotismului. Când eram tânăr, am încercat şi eu să pun în 
versuri acest subiect şi nici nu-mi închipuiam atunci că voi 
ajunge să nu mă mai intereseze Cele Cinci Surori, deşi 
presupun că asta ne-aşteaptă pe toţi. Vedeţi steaua mai 
palidă situată aproape în centrul celor Cinci Surori? 

— Da. 

— Se spune că aceea reprezintă dragostea neîmpărtăşită. 
Există şi o legendă potrivit căreia steaua a avut o strălucire 
la fel de puternică precum celelalte, dar s-a stins de durere, 
explică S. Q. Şi iuți pasul. 

Trevize trebui să recunoască în sinea lui că masa se 
dovedise delicioasă. Se delectară cu o nesfârşită varietate 
de arome şi condimente, cu garnituri având gusturi subtile 
şi neaşteptate. 

— Apropo, toate legumele astea care au o savoare 
deosebită fac parte din regimul alimentar al întregii Galaxii, 
nu-i aşa? 

— Da, bineînţeles. 


— Presupun, totuşi, că există şi forme indigene de viaţă. 

— Sigur. Planeta Sayshell avea o atmosferă bogată în 
oxigen când au sosit primii colonişti, deci trebuie să fi avut 
forme de viaţă. lar noi am păstrat unele forme indigene. 
Avem rezervaţii naturale pe suprafeţe mari, unde s-au 
păstrat atât flora cât şi fauna Vechiului Sayshell. 

Pelorat se întrista: 

— În privinţă aceasta ne-aţi luat-o înainte, S. Q. Pe 
Terminus, suprafaţa de uscat era redusă şi, cu regret 
trebuie s-o spun, multă vreme nu s-a făcut nici cel mai 
neînsemnat efort pentru a se conserva formele de viaţă 
marină, adică cele producătoare de oxigen. Fără ele n-ar fi 
fost posibilă colonizarea. În prezent, Terminus are o 
ecologie de provenienţă pur galactică. 

— Pe Sayshell, spuse Quintesetz cu mândrie reţinută, viaţa 
este conservată cu multă dragoste, iar aceasta constituie o 
tradiţie durabilă. 

Iar Trevize găsi acum prilejul pentru a relua subiectul: 

— S. Q., la plecarea din biroul dumneavoastră, mi s-a părut 
că doreaţi să ne oferiţi o cină şi să ne povestiţi despre Gaia. 

Soţia lui Quintesetz, o femeie brunetă, durdulie, 
prietenoasă, dar destul de reţinută şi care vorbise foarte 
puţin în timpul mesei, privi cu uimire pe cei prezenţi, se 
ridică şi plecă din cameră fără să scoată un cuvânt. 

— Îmi pare rău, dar soţia mea este foarte conservatoare, îi 
lămuri Quintesetz şi o nelinişteşte până şi cea mai 
nevinovată aluzie la... la lumea asta. Vă rog s-o scuzaţi. Dar 
de ce vă interesează? 

— Pentru că-i importantă pentru lucrarea lui ]. P 

— Dar de ce mă întrebaţi pe mine? Discutăm despre 
roboţi, despre întemeierea Sayshellului. Ce are asta în 
comun cu Gaia? 

— Poate că n-are, şi totuşi apar multe ciudăţenii în 
legătură cu acest subiect. De ce e tulburată soţia 
dumneavoastră când aude de Gaia? De ce vă deranjează pe 
dumneavoastră? Unii vorbesc despre ea fără să-şi facă griji. 


Nu mai departe şi astăzi ni s-a spus că Gaia este chiar 
Pământul şi că a dispărut în hiperspaţiu din pricina răutăţii 
oamenilor. 

Pe chipul lui Quintesetz trecu o umbră de durere: 

— Cine v-a spus neghiobia asta? 

— O persoană pe care-am cunoscut-o la universitate. 

— Asta-i o simplă superstiție. 

— Deci nu face parte din dogma esenţială a legendelor 
privind Zborul? 

— Nu, sigur nu. E doar o născocire a oamenilor obişnuiţi, 
lipsiţi de educaţie. 

— Sunteţi sigur? întrebă Trevize cu răceală. 

Quintesetz se rezemă şi privi absent la resturile din 
propria farfurie: 

— Veniţi în camera de zi. Soţia mea nu va putea să strângă 
masa şi să facă ordine dacă rămânem să discutăm aici 
despre problema asta. 

— Sunteţi sigur că-i o născocire? repetă Trevize după ce 
se aşezară în faţa unei ferestre care lăsa să se vadă 
splendoarea cerului. 

Stinseră câteva din luminile din cameră pentru a putea 
contempla cerul mai în voie. Silueta întunecată a lui 
Quintesetz se detaşa vag în semiobscuritate. 

— Dumneavoastră nu sunteţi siguri? întrebă Quintesetz. 
Credeţi că orice lume se poate dizolva în hiperspaţiu? 
Trebuie să înţelegeţi că oamenii obişnuiţi n-au decât o idee 
foarte confuză despre ceea ce înseamnă hiperspaţiul. 

— Adevărul e că nici eu nu ştiu prea bine ce este 
hiperspaţiul, îl aprobă Trevize, cu toate că am trecut prin el 
de sute de ori. 

— Arunci să mă refer la realităţi. Vă asigur că Pământul, 
oriunde s-ar afla, nu e situat în apropierea graniţelor 
Uniunii Sayshell şi că lumea la care faceţi aluzie nu e 
Pământul. 

— S. Q., dar chiar dacă nu ştiţi unde e Pământul, ar trebui 
să aveţi idee unde putem găsi lumea despre care vorbim. 


Ea se află sigur în interiorul graniţelor Uniunii Sayshell. 
Măcar atâta lucru ştim şi noi, nu-i aşa Pelorat? 

Pelorat, care ascultase cu atenţie, tresări când îşi auzi 
numele şi zise: 

— Golan, dacă despre asta-i vorba, ştiu unde se află. 

Trevize se înjtoarse spre el: 

— De când ştii, Janov? 

— Din seara asta, dragul meu. S. Q., în drum spre locuinţa 
ta ne-ai arătat Cele Cinci Surori. Ne-ai indicat o stea mai 
puţin luminoasă din centrul pentagonului. Bag mâna-n foc 
că aceea este Gaia. 

Quintesetz şovăi, iar la adăpostul semiobscurităţii, 
trăsăturile chipului său nu lăsară să i se ghicească 
sentimentele. În cele din urmă, spuse: 

— Ei bine, aşa afirmă astronomii noştri, dar nu în public. 
În jurul acelei stele se roteşte o planetă. 

Trevize se uită admirativ la Pelorat, dar expresia de pe 
chipul profesorului era impenetrabilă. Trevize i se adresă 
lui Quintesetz: 

— Atunci spuneţi-ne ceva despre steaua aceea. Îi ştiţi 
coordonatele? 

— Eu? Nu, negă el aproape violent. N-am de unde să vi le 
dau. Le puteţi obţine de la Catedra de astronomie, deşi îmi 
imaginez că nu tocmai uşor. Nu sunt permise călătorii spre 
acea stea. 

— De ce nu? Doar e în teritoriul dumneavoastră?! 

— Din punct de vedere teritorial, da. Politic, nu. 

Trevize aşteptă, sperând ca S. Q. Să continue. Când se 
lămuri că nu mai avea rost să stăruie, se ridică: 

— Profesore Quintesetz, nu sunt nici poliţist, nici soldat, 
nici diplomat, nici răufăcător. N-am venit să vă smulg 
informaţii cu forţa. Mă voi duce în schimb la ambasadorul 
nostru, deşi o fac împotriva voinţei mele. Sunt sigur că 
înţelegeţi că nu va solicit aceste informaţii în interes 
personal. Sunt în joc interesele Fundaţiei şi n-aş vrea să 


provoc un incident interstelar. Cred că nici Uniunea 
Sayshell nu doreşte aşa ceva. 

— Şi ce interese are Fundaţia? întrebă Quintesetz temător. 

— Nu pot discuta acest aspect cu dumneavoastră. Dacă nu 
vreţi să vorbiţi cu mine despre Gaia, atunci vom aborda 
problema la nivel guvernamental şi în aceste condiţii, 
situaţia se agravează pentru Sayshell. Sayshell şi-a păstrat 
independenţa faţă de Federație, iar eu nu am nimic de 
obiectat în această privinţă. N-am motive să doresc răul 
pentru Sayshell şi nu aş vrea să întreprind demersuri pe 
lângă ambasadorul nostru. De fapt, dacă aş recurge la 
soluţia asta mi-aş periclita cariera, pentru că am ordine 
precise să obţin informaţiile fără a transforma totul într-o 
problemă oficială. Prin urmare, spuneţi-mi, vă rog, dacă 
există vreun motiv serios care vă interzice să discutaţi 
despre Gaia. Dacă veţi vorbi, veţi fi arestat sau pedepsit în 
alt mod? Vreţi să-mi spuneţi de-a dreptul că n-am de ales şi 
că trebuie să mă adresez ambasadorului? 

— Nu, nu, protestă slab Quintesetz, care părea total 
dezorientat. Nu mă pricep la probleme guvernamentale. 
Pur şi simplu nu discutăm despre lumea aceea. 

— Din superstiție? 

— Ei bine, da. Din superstiție! O, Cerule, cu ce sunt eu mai 
breaz decât neghiobul care v-a povestit despre Gaia că se 
află în hiperspaţiu, sau decât soţia mea, care nici măcar nu 
rămâne în camera unde se menţionează numele Gaiei şi 
care s-ar putea să fi plecat de-acasă de teamă să nu ne 
lovească... 

— Trăsnetul? 

— Ceva din depărtări. lar eu, până şi eu şovăi când e să-i 
pronunţ numele. Gaia! Gaia! Silabele nu dor! Şi nu mi s-a 
întâmplat nimic. Şi cu toate astea ezit. Dar credeţi-mă, vă 
rog, atunci când vă declar pe cuvânt de onoare că nu 
cunosc coordonatele stelei din apropierea planetei Gaia. Aş 
putea încerca să le obţin pentru dumneavoastră, dacă vă va 
fi de folos, dar vreau să vă spun că noi nu discutăm despre 


lumea asta. Alungăm ideea asta din minte. Vă pot spune 
cele câteva lucruri pe care le ştiu ca adevărate, şi nu simple 
supoziţii, dar mă îndoiesc că veţi afla altceva în plus de la 
cineva de pe lumile Uniunii. Ştim că Gaia e o lume foarte 
veche, iar unii cred că e cea mai veche din acest sector al 
Galaxiei, dar nimeni nu are certitudinea. Patriotismul ne 
dictează să credem că Planeta Sayshell e cea mai veche; 
teama ne îndeamnă să credem că e Gaia. Singura cale de a 
pune de acord cele două păreri înseamnă să presupunem 
că Gaia e Pământul, întrucât se ştie că pământenii au 
întemeiat Sayshell. Majoritatea istoricilor consideră, dar în 
sinea lor şi în cerc restrâns, că Planeta Gaia a fost 
întemeiată în mod independent. Ei împărtăşesc părerea că 
ea nu e colonia nici uneia dintre lumile Uniunii şi că 
Uniunea n-a fost colonizată de Gaia. N-am auzit să existe 
consens în ceea ce priveşte vârsta lor, aşa că nu se ştie care 
dintre ele a fost colonizată mai întâi. 

— Până aici, ceea ce ştiţi nu aduce nici un element nou, 
remarcă Trevize, întrucât fiecare dintre păreri are 
susţinătorii proprii. 

Amărât, Quintesetz încuviinţă din cap: 

— Aşa se pare. Abia târziu ne-am dat seama de existenta 
Gaiei. La început ne-a preocupat formarea Uniunii, apoi 
lupta şi respingerea Imperiului Galactic, iar mai târziu 
dorinţa de a ne găsi rostul ca provincie imperială şi de a 
limita puterile Viceregilor. Abia când Imperiul a ajuns într-o 
stare avansată de decădere, unul dintre Viceregi, asupra 
căruia Imperiul exercita un control foarte slab, şi-a dat 
seama că Gaia exista şi părea să-şi păstreze independenţa 
atât faţă de provincia Sayshell, cât şi faţă de Imperiu. 
Rămăsese pur şi simplu izolată şi tainică, astfel că, de fapt, 
nu se ştia cu nimic mai mult atunci decât acum. Viceregele 
a hotărât s-o cucerească. Nu deţinem amănunte despre 
cele întâmplate, dar expediţia lui a fost zdrobită şi s-au 
întors doar câteva nave. Desigur, pe vremea aceea navele 
nu erau într-o stare perfectă şi nici bine conduse. Întreaga 


populaţie de pe Sayshell a jubilat când a aflat de 
înfrângerea pe care-o suferise Viceregele, considerat 
opresor imperial, şi dezastrul lui a dus aproape direct la 
restabilirea independenţei noastre. Uniunea Sayshell a rupt 
orice legături cu Imperiul şi sărbătorim şi acum aniversarea 
acelui eveniment de Ziua Uniunii. Aproape recunoscători, 
am dat pace Gaiei timp de-aproape un secol, dar apoi a 
venit vremea când am devenit îndeajuns de puternici 
pentru a nutri gânduri de expansiune. De ce să nu cucerim 
Gaia? Sau de ce să nu întemeiem măcar o Uniune Vamală? 
Am trimis flota într-acolo şi a fost şi ea zdrobită. După aceea 
ne-am limitat la încercări timide de a stabili relaţii 
comerciale - încercări sortite eşecului. Gaia rămânea în 
izolarea ei semeaţă şi, după câte ştiu, n-a făcut niciodată 
nici cea mai neînsemnată încercare de a se ocupa de 
comerţ sau de a lua legătura cu vreo altă lume. Bineînţeles 
că nici n-a întreprins acţiuni ostile împotriva nimănui. Şi 
apoi... 

Quintesetz aprinse lumina atingând un buton aflat pe 
braţul fotoliului său. 

Lui Trevize şi lui Janov nu le scăpă expresia sardonică de 
pe chipul lui când reluă: 

— Pentru că sunteţi cetăţeni ai Fundaţiei vă amintiţi 
probabil de Catâr. 

Trevize roşi uşor. În cinci secole de existenţă, Fundaţia 
fusese cucerită doar o dată. Ocupaţia durase puţin şi nu 
frânase ascensiunea ei spre întemeierea ceiui de-al Doilea 
Imperiu, dar bineînţeles că nimeni nu ezita să aducă vorba 
de Catăr, singurul ei ocupant, atunci când avea 
resentimente fată de Fundaţie şi voia să-i rănească orgoliul. 
Şi probabil că Quintesetz aprinsese lumina (se gândi 
Trevize) pentru a putea vedea sentimentul lor de 
stânjeneală. 

— Da, toţi ne amintim despre Catâr, recunoscu 'Trevize. 

— Catârul, urmă Quintesetz, a domnit o vreme într-un 
Imperiu care era la fel de mare ca Federaţia controlată 


acum de Fundaţie. Cu toate astea, nu şi-a extins stăpânirea 
asupra noastră. Ne-a dat pace. A trecut prin Sayshell o 
singură dată. A semnat un tratat de neutralitate şi o 
declaraţie de prietenie. Nu ne-a cerut mai mult. Eram 
singurii de la care n-a vrut mai mult în zilele de dinaintea 
bolii care l-a silit să-şi aştepte sfârşitul şi să pună capăt 
cuceririlor. Să ştiţi că n-a fost un om lipsit de înţelepciune. 
N-a folosit forţa în mod nesăbuit, nici sângeros n-a fost şi, 
cât a domnit, a dovedit omenie. 

— Doar c-a avut intenţii de cucerire, zise Trevize sarcastic. 

— Ca şi Fundaţia, îl puse la punct Quintesetz. 

Luat pe nepregătite, Trevize întrebă iritat: 

— Mai puteţi să ne spuneţi ceva despre Gaia? 

— Numai despre declaraţia pe care a semnat-o Catărul. 
Potrivit relatărilor, la întâlnirea dintre Catâr şi Preşedintele 
Uniunii, Kallo, după ce şi-a semnat numele cu o înfloritură. 
Catârul ar fi afirmat: „Din fericire pentru voi, acest 
document stabileşte neutralitatea voastră faţă de Gaia. Nici 
măcar eu nu mă voi atinge de ea”. 

Trevize clătină din cap: 

— De ce-ar fi făcut-o? Sayshell abia aştepta să 
dobândească statut de neutralitate, iar despre Gaia se ştia 
că nu tulburase niciodată liniştea şi pacea vreunei lumi. La 
vremea respectivă, Catârul plănuia cucerirea întregii 
Galaxii, prin urmare, ce rost avea să zăbovească pentru 
nimicuri? Avea timp berechet să se abată şi asupra 
Sayshellului şi a Gaiei după ce-şi realiza planul. 

— Probabil, spuse Quintesetz, dar potrivit unui martor de 
atunci, o persoană demnă de încredere, Catârul a aşezat 
stiloul pe masă şi a declarat: „Nici chiar eu nu mă voi atinge 
de Gaia”. Vocea lui scăzuse şi, într-o şoaptă pe care n-ar fi 
vrut s-o audă cineva, a adăugat: „din nou”. 

— Ziceţi că nu era pentru urechile altora. Atunci cum de se 
ştie asta? 

— Pentru că stiloul s-a rostogolit şi a căzut de pe masă şi 
un sayshellian s-a apropiat şi s-a aplecat să-l ridice, cum era 


normal. Urechea lui se afla lângă gura Catârului când a fost 
pronunţat cuvântul şi el l-a auzit. N-a povestit nimănui acest 
incident decât după moartea Catârului. 

— Şi cum puteţi dovedi că nu-i o simplă născocire? 

— Omul acela a avut o viaţă fără de pată şi nu s-ar fi 
coborât să născocească aşa ceva. Relatarea lui este 
acceptată. 

— Şi ce dacă? 

— Catârul n-a venit în Uniunea Sayshell decât cu acel 
prilej, şi nici nu s-a mai apropiat vreodată de ea. lar dacă 
pusese piciorul cândva pe Gaia, asta trebuie că se 
întâmplase înainte de apariţia sa în istoria Galaxiei. 

— Ei bine, şi ce-i cu asta? 

— Ei, bine, unde s-a născut Catârul? 

— Nu cred că ştie cineva asta, zise Trevize. 

— În Uniunea Sayshell, mulţi susţin cu tărie că s-ar fi 
născut pe Gaia. 

— Judecând după acel cuvânt? 

— Parţial adevărat. Catârul n-a putut fi înfrânt, deoarece 
poseda calităţi mentale deosebite. Nici Gaia nu poate fi 
înfrântă. 

— Asta deocamdată. Asta nu dovedeşte că n-ar putea fi 
înfrântă. 

— Nici măcar Catârul nu voia să se apropie de ea. 
Cercetaţi documentele din vremea domniei lui. Descoperiţi 
dacă a mai fost tratată atât de blând vreo altă regiune 
precum Uniunea Sayshell. Şi să ştiţi că nu s-a mai întors 
niciunul dintre cei care-au plecat spre Gaia cu gândul 
paşnic de a face comerţ. De ce credeţi că ştim atât de 
puţine lucruri despre ea? 

— Atitudinea dumneavoastră e vecină cu superstiţia, spuse 
Trevize. 

— Numiţi-o cum vreţi. Încă de pe vremea Catârului noi am 
şters Gaia din minţile noastre. Nu vrem ca ea să se 
gândească la noi. Ne simţim în siguranţă dacă socotim că 
pur şi simplu ea nu există. S-ar putea ca guvernul să fi 


iniţiat şi încurajat în secret legenda potrivit căreia Gaia a 
dispărut în hiperspaţiu cu speranţa că oamenii vor uita că 
mai există o stea cu numele acesta. 

— Crezi că Gaia e o lume a Catărilor? 

— Probabil. Spre binele dumneavoastră, vă sfătuiesc să nu 
vă duceţi acolo. Dacă o veţi face, n-o să vă mai întoarceţi. 
Dacă Fundaţia va încerca să-şi facă simțită prezenţa acolo, 
va dovedi mai puţină înţelepciune decât Catârul. Puteţi să 
comunicaţi asta ambasadorului dumneavoastră. 

— Daţi-mi coordonatele, insistă Trevize, şi voi părăsi pe 
dată lumea dumneavoastră. Voi ajunge pe Gaia şi mă voi 
întoarce. 

— Le voi obţine, încuviinţă Quintesetz. Catedra de 
astronomie lucrează noaptea, desigur, şi le voi avea chiar 
acum, dacă voi putea. Dar vreau să vă spun încă o dată să 
nu încercaţi să ajungeţi pe Gaia. 

— Eu vreau să fac încercarea asta, îi răspunse Trevize. 

— Asta înseamnă sinucidere, spuse Quintesetz sumbru. 

— Înainte! 

JENOV PELORAT privi peisajul scăldat în lumina difuză şi 
cenuşie a zorilor cu un amestec de regret şi nehotărâre: 

— Am stat cam puţin, Golan. Lumea asta mi s-a părut 
interesantă şi agreabilă. Aş fi vrut s-o cunosc mai bine. 

Trevize, aflat în faţa computerului, ridică ochii spre el şi 
zâmbi strâmb: 

— Crezi că eu n-aş vrea să mai rămânem? Aici am luat trei 
mese excelente, deşi atât de diferite una de alta. Şi 
singurele femei pe care le-am văzut abia le-am privit în 
fugă, iar unele dintre ele arătau grozav; ei bine, exact pe 
gustul meu. 

Pelorat strâmbă din nas: 

— Of, prietene, prietene. Cu tălăngile acelea la pantofi şi 
înveşmântate în culori stridente şi neasortate şi cu genele 
făcute-n fel şi chip. Ai băgat de seamă cum îşi pictează 
pleoapele? 


— Închipuie-ţi că nu mi-a scăpat nici un amănunt, Janov. Te 
deranjează chestii de suprafaţă. Nu-i greu să le faci să se 
spele pe faţă şi chiar să-şi lepede pantofii şi straiele 
colorate, dacă insişti puţin. 

— Bine, Golan, te cred pe cuvânt, spuse Pelorat. Eu mă 
gândeam cum să facem ca să ne continuăm cercetările 
privind Pământul. Ceea ce ni s-a spus până acum nu mă 
satisface; toate se bat cap în cap - ba radiaţii, ba roboţi. 

— Ba moarte, aici toţi spun acelaşi lucru. 

— Adevărat, recunoscu Pelorat cu greu, dar n-avem cum 
să ştim cine are dreptate. Serios, când auzi tot felul de 
istorisiri care aruncă o pâclă din ce în ce mai groasă şi 
înşelătoare asupra realităţii, bineînţeles că te simţi îmboldit 
să explorezi şi să descoperi ce se află dincolo de toate astea. 

— Aşa e, îl aprobă Golan. Pe toate stelele pitice din 
Galazxie, ai dreptate. Problema numărul unu este, totuşi, 
Gaia. După ce rezolvăm asta putem să mergem pe Pământ 
sau să ne-ntoarcem pe Sayshell pentru a sta mai mult. Dar 
întâi şi-ntâi Gaia. 

Pelorat clătină aprobator din cap: 

— Problema prioritară! Dacă luăm de bună povestea pe 
care ne-a spus-o Quintesetz, pe Gaia ne-aşteaptă moartea. 
Să mergem acolo? 

— Şi eu stau la-ndoială. Ţi-e frică? 

Pelorat ezită, încercând să-şi definească sentimentele. 
Apoi spuse simplu şi direct: 

— Da. Grozav. 

Trevize se roti cu scaun cu tot spre Pelorat şi vorbi rar şi 
apăsat: 

— Janov, n-ai nici un motiv să participi la aventura asta. 
Doar să spui o vorbă şi te debarc pe Sayshell cu bagajele 
personale şi jumătate din credite. La întoarcere o să te iau 
şi vom merge către Sectorul Sirius, dacă ţii atât de mult, şi 
spre Pământ sau unde mai vrei. Dacă n-o să mă mai întorc, 
oamenii noştri de pe Sayshell se vor îngriji ca să ajungi 


teafăr pe Terminus. Nu-i nici o supărare dacă rămâi aici, 
prietene. 

Pelorat clipi mărunt din ochi şi rămase tăcut câtva timp. 
Apoi controlându-şi cu greu vocea, întrebă: 

— Prietene. De când ne cunoaştem? De-o săptămână? Nu-i 
ciudat că refuz să părăsesc nava? Mi-e frică, dar vreau să 
rămân cu tine. 

Trevize făcu un gest de nehotărâre: 

— Dar de ce? Serios, nu-ţi cer să mă-nsoţeşti. 

— Nu ştiu de ce, tocmai asta mă frământă. Poate pentru 
că... eu... Golan, am încredere în tine. Simt că ştii 
întotdeauna ce vrei. Voiam să merg pe Trantor, unde 
probabil că nu s-ar fi-ntâmplat nimic. Acum m-am lămurit. 
Tu ai insistat să căutăm Gaia care sigur e un punct sensibil 
în Galaxie. Tot ce se întâmplă pare să aibă legătură cu Gaia. 
Şi dacă ce ţi-am spus nu te-a convins, te-am studiat când l-ai 
obligat pe Quintesetz să-ţi dea informaţii despre Gaia. 
Straşnic l-ai mai dus de nas. Eram topit de admiraţie. 

— Deci ai încredere-n mine. 

— Da, sigur. 

Mişcat, Trevize îl strânse uşor de braţ pe Pelorat, păru 
puţin încurcat, apoi spuse: 

— Janov, te rog de pe-acum să mă ierţi dacă o să greşesc şi 
dacă o să te trag după mine în cine ştie ce necazuri. 

— Vai, dragul meu prieten, ce tot vorbeşti?! Singur am luat 
hotărârea asta, din motive personale. Şi te rog să plecăm 
deîndată. Mi-e teamă ca nu cumva să mă las cuprins de 
vreun acces de laşitate de care să-mi fie ruşine mai târziu. 

— Cum zici tu, Janov, îi răspunse Trevize. Plecăm cât de 
curând posibil, numai să consult computerul. De data asta 
ne vom deplasa gravitic - direct spre spaţiu - imediat ce mă 
asigur că nu există vreo navă deasupra noastră. Şi pe 
măsură ce atmosfera se va rarefia, vom accelera. În mai 
puţin de-o oră vom fi în spaţiu. 

— Bine, răsuflă uşurat Pelorat şi rupse sigiliul unui 
container cu cafea. Pe orificiul proaspăt deschis începu să 


iasă un abur aromat. Pelorat duse containerul la buze şi 
sorbi uşor ca să nu se frigă. 

Trevize zâmbi larg: 

— Ce bine-ai învăţat să foloseşti invențiile astea! Ai ajuns 
deja un veteran al spaţiului, Janov. 

Pelorat privi atent containerul de plastic şi întrebă: 

— Dacă acum avem nave cu câmp gravitațional propriu ce 
poate fi reglat după dorinţă, putem folosi şi containere 
obişnuite, nu? 

— Fireşte, dar n-o să reuşeşti să-i faci pe oameni să 
renunţe la dotările tipice pentru o nava spaţială. Cum să 
dovedească un veteran uns cu toate alifiile că n-are nici în 
clin, nici în mânecă cu oamenii care n-au călcat în viaţa lor 
pe o navă dacă bea dintr-o cană obişnuită? Vezi inelele 
acelea de pe pereţi şi de pe tavane? Vreme de mai bine de 
douăzeci de mii de ani ele au reprezentat o tradiţie, dar pe 
o navă cu acţionare gravitică sunt absolut inutile. Şi cu 
toate astea, ele există şi pun la bătaie nava contra unei ceşti 
de cafea că veteranul va susţine că se sufocă la pornire şi se 
va legăna încoace şi încolo, agăţat de inelele acelea, de 
parcă s-ar afla la gravitație zero când de fapt ea este 
normală, adică unu. 

— Glumeşti. 

— Da, şi poate exagerez puţin, dar inerția socială este 
prezentă peste tot, chiar şi în progresul tehnologic. Ca 
dovadă inelele de pe pereţi şi containerele cu tetină. 

Pelorat încuviinţă cu o mişcare uşoară din cap şi continuă 
să soarbă tacticos din cafea. 

— Şi când plecăm? întrebă el. 

Trevize îi răspunse printre hohote de râs: 

— Te-am păcălit. Te-am ţinut de vorbă şi nici n-ai băgat de 
seamă că am pornit. Suntem deja la o milă deasupra 
planetei. 

— Nu vorbeşti serios. 

— Priveşte afară dacă nu crezi. 

Pelorat făcu întocmai şi exclamă: 


— Dar n-am simţit nimic. 

— Nici nu trebuia. 

— Nu încălcăm legile? Nu trebuia să urmăm fasciculul 
radio şi să ne ridicăm în spirală aşa cum am făcut-o la 
sosire? 

— Acum nu mai avem de ce, Janov. N-o să ne împiedice 
nimeni. Absolut nimeni. 

— Dar când am coborât spuneai că... 

— Atunci era altceva. Nu s-au prea bucurat să ne vadă 
venind, aşa că vor fi în al nouălea cer de fericire că plecăm. 
— De ce vorbeşti aşa, Golan? Singura persoană care ne-a 
spus câte ceva despre Gaia a fost Quintesetz, iar el ne-a 

implorat să nu plecăm acolo. 

— Nu te lăsa înşelat, Janov. A făcut-o de formă. A vrut să 
fie sigur că vom pleca spre Gaia. Janov, ţi-ai exprimat 
admiraţia pentru felul în care l-am convins pe Quintesetz să 
ne dea informaţii. Regret, dar nu merit atâtea laude. Chiar 
dacă aş fi stat ca de lemn şi tot mi-ar fi oferit informaţiile. 
Şi, dac-aş fi încercat să-mi astup urechile, ar fi ţipat ca să-l 
aud. 

— Golan, de ce spui asta? E-o nebunie. 

— Paranoia? Da, recunosc, spuse Trevize şi se întoarse 
către computer şi se concentra intens. Nu ne opreşte 
nimeni. Nici o navă prin preajmă şi nici semnale de 
avertizare. 

Se roti cu scaunul şi-l privi pe Peâdrat: 

— Spune-mi te rog, Janov, tu cum ai aflat despre Gaia? 
Ştiai despre ea încă de când ne aflam pe Terminus. Ştiai că-i 
în Sectorul Sayshell şi că într-un anume fel se numea tot 
Pământ. De unde ai auzit asta? 

Pelorat se crispa: 

— Dac-aş fi în biroul meu de pe Terminus mi-aş putea 
consulta dosarele. N-am luat chiar totul cu mine şi sigur n- 
am aici fişele în care am dat peste informaţia asta. 

— Mai gândeşte-te, spuse 'Trevize morocănos. Ţine seama 
că înşişi sayshellienii nu vorbesc de bunăvoie despre 


problema asta! Şovăie atât de mult când cineva aduce 
vorba despre Gaia încât e aproape sigur că, în realitate, ei 
încurajează superstiţia care-i face pe oameni să creadă că 
nu există o asemenea planetă în spaţiul normal. De fapt, ţi- 
aş putea spune şi altceva. la priveşte! 

Trevize se întoarse către computer şi-şi plimbă degetele 
peste senzori cu uşurinţa şi graţia căpătată prin exerciţiu. 
Când îşi plasă palmele la locul lor pe computer, simţi 
plăcuta învăluire ce-l cuprindea mereu la stabilirea 
contactului. Avu senzaţia de-acum familiară că o parte din 
voinţa lui se transmite computerului. 

— Aceasta-i harta galactică, aşa cum arăta ea în memoria 
computerului înainte de a ajunge pe Sayshell. O să-ţi expun 
porţiunea care reprezintă cerul nopţii pe Sayshell, aşa cum 
l-am văzut noi seara trecută. 

Camera se cufundă în întuneric şi pe ecran apăru o 
reprezentare a cerului nopţii. 

Pelorat nu-şi putu reţine o exclamaţie: 

— La fel de frumoasă cum am văzut-o de pe Sayshell. 

— Chiar mai frumoasă, zise Trevize grăbit. Nu apare nici o 
neclaritate datorată atmosferei, norilor sau fenomenului de 
absorbţie de la orizont. Acum stai puţin să fac o reglare. 

Imaginea se mişcă cu repeziciune dându-le amândurora 
impresia, nu prea plăcută, că se deplasau şi ei. Instinctiv, 
Pelorat se apucă de braţele fotoliului ca să-şi recapete 
echilibrul. 

— Uite! făcu Trevize. Recunoşti imaginea? 

— Fireşte. Acelea sunt cele Cinci Surori - pentagonul de 
stele pe care ni l-a arătat Quintesetz. Sunt inconfundabile. 

— Într-adevăr. Dar unde-i Gaia? 

Pelorat clipi mirat. În mijlocul pentagonului nu se vedea 
steaua mai puţin luminoasă. 

— Nu-i acolo, recunoscu el. 

— Exact. Nu-i acolo. Şi asta pentru că banca de date din 
computer nu conţine coordonatele ei. Şi pentru că mi se 
pare dincolo de orice închipuire ca datele să fi fost 


descompletate în sensul ăsta numai pentru noi, trag 
concluzia că galactografii Fundaţiei care au proiectat 
fişierele computerului - şi care de altfel conţin cantităţi 
uriaşe de informaţii - nu ştiu de existenţa Gaiei. 

— Crezi că dacă am fi mers pe Trantor... îndrăzni Pelorat. 

— Presupun că n-am fi aflat nimic despre Gaia. Existenţa 
ei este păstrată în cel mai adânc secret de către 
sayshellieni, ba mai mult, chiar de către cei de pe Gaia. Ai 
spus şi singur acum câteva zile că nu era ieşit din comun ca 
unele lumi să-şi păstreze în mod deliberat anonimatul 
pentru a scăpa de plata taxelor şi de amestecul din afară. 

— De obicei, atunci când cartografii şi statisticienii 
întâlnesc o asemenea lume, ea se află în sectoare puţin 
populate ale Galaxiei. Izolarea le permite să rămână 
ascunse. Gaia nu-i izolată. 

— Adevărat. Şi acesta-i un detaliu care mă face curios. Să 
lăsăm totuşi harta pe ecran ca să ne minunăm de ignoranţa 
galactografilor noştri, dar vreau să te mai întreb o dată: 
având în vedere ignoranţa dovedită de oamenii care-ar fi 
trebuit să ştie aproape totul, cum de-ai reuşit tu să afli 
despre Gaia? 

— Golan dragă, vreme de mai bine de treizeci de ani am 
strâns mituri, legende şi istorisiri despre Pământ. Fără să 
am toate fişele şi dosarele cum crezi c-aş putea...? 

— Putem începe de undeva, Janov. Ai întâlnit referiri la 
Gaia în primii cincisprezece ani de cercetare sau în ultimii 
cincisprezece? 

— A, dacă ne referim la perioade atât de lungi, e vorba de 
ultimii cincisprezece ani. 

— Mai fă un efort. Să presupunem că ţi-aş sugera că ai 
aflat despre Gaia abia în ultimii ani. 

Trevize privi spre Pelorat, dar dându-şi seama că pe 
întuneric nu putea surprinde expresia de pe chipul 
acestuia, ridică nivelul de iluminare al camerei. Strălucirea 
cerului de noapte de pe ecran păli considerabil. Pelorat 
avea o expresie împietrită şi impenetrabilă. 


— Ei, bine? făcu Trevize. 

— Mă gândesc, răspunse Pelorat calm. S-ar putea să ai 
dreptate. N-aş băga mâna-n foc, dar când i-am scris lui 
Jimbor de la Universitatea Ledbet, nu am făcut nici o 
menţiune despre Gaia, deşi ar fi trebuit, şi asta s-a 
întâmplat în... să vedem... În 95, adică acum trei ani. Cred 
că ai dreptate, Golan. 

— Şi cum ai dat de informaţia asta? întrebă Trevize. Într-o 
comunicare ştiinţifică? Vreo carte? Vreo lucrare? Vreun 
cântec vechi? Cum? Hai, gândeşte-te! 

Pelorat se aşeză mai comod şi încrucişa braţele la piept. Se 
adânci în gânduri şi rămase nemişcat. Trevize aştepta în 
tăcere. 

Într-un târziu, Pelorat spuse: 

— Într-o comunicare personală. Dar n-are rost să mă- 
ntrebi de la cine era, dragul meu prieten. Nu-mi amintesc. 

Trevize îşi trecu mâinile peste centiron. Şi le simţea uşor 
transpirate şi lipicioase din cauza acestui efort continuu de 
a afla ce-l interesa fără a-i sugera lui Pelorat ce să spună: 

— De la un istoric? Un expert în mitologie? Galactograf? 

— Degeaba. Nu reuşesc să fac legătura între comunicare 
şi un nume. 

— Poate că nici nu există vreun nume. 

— A, nu. Nu se poate. 

— De ce? Ai fi aruncat la coş o comunicare nesemnată? 

— Cred că nu. 

— Ai primit şi aşa ceva? 

— Când şi când. În anii din urmă, devenisem binecunoscut 
în unele cercuri academice pentru pasiunea mea de 
colecţionar de mituri şi legende pe o anumită temă, aşa că 
unii dintre corespondenţii mei erau foarte amabili şi-mi 
trimiteau materiale culese din surse neacademice. Uneori 
ele nu pot fi atribuite cuiva anume. 

— Bine, dar ai primit vreodată direct informaţii 
nesemnate, trimise de cineva din afara lumii academice? 

— S-a întâmplat şi-aşa ceva, dar foarte rar. 


— Şi poţi fi sigur că nu e cazul informaţiei referitoare la 
Gaia? 

— Comunicările anonime apăreau atât de rar, încât cred 
că ar trebui să-mi amintesc dacă aşa s-a întâmplat în cazul 
ăsta. Cu toate astea, nu pot susţine cu tărie că informaţia 
nu a avut o sursă misterioasă. Atenţie, însă, asta nu 
înseamnă că am primit-o de la un corespondent anonim. 

— Înţeleg. Dar rămâne ca posibilitate, nu? 

— Cred că da, răspunse Pelorat fără chef. Dar ce 
importanţă are? 

— Stai că n-am terminat, spuse Trevize fără drept de 
replică. De unde ai primit informaţia asta, anonimă sau nu? 
Din ce lume? 

Pelorat ridică din umeri: 

— Asta-i bună. Crede-mă că n-am nici cea mai vagă idee. 

— Putea să fie din Sayshell? 

— Dar ţi-am spus că nu ştiu. 

— Eu sugerez că ai primit-o exact de pe Sayshell. 

— Poţi să sugerezi ce pofteşti, dar asta nu-nseamnă că-i 
adevărat. 

— Zău? Când Quintesetz ne-a arătat steaua mai palidă din 
centrul celor Cinci Surori ai ştiut pe dată că era Gaia. Chiar 
tu i-ai spus asta mai târziu lui Quintesetz, identificând-o 
înaintea lui. Îţi aminteşti? 

— Da, sigur. 

— Cum de-a fost posibil? Cum de-ai recunoscut imediat că 
steluța aceea era Gaia? 

— Pentru că în materialul pe care l-am primit despre Gaia, 
ea era foarte rar numită astfel. Se foloseau eufemisme. 
Unul dintre ele, care se repeta de câteva ori, suna: 
„Frăţiorul celor Cinci Surori”, iar altul era „Centrul 
Pentagonului”. Stelei i se spunea chiar „Pentagonul 0”. 
Când Quintesetz ne-a arătat cele Cinci Surori şi steaua 
centrală, mi-am amintit instantaneu de aluziile acelea. 

— Mie nu mi-ai povestit despre ele. 


— Nu ştiam ce înseamnă şi nu credeam c-ar fi atât de 
importante ca sa le discut cu tine, care erai... şi Pelorat avu 
o ezitare. 

— Un nespecialist? 

— Da. 

— Sper că-ţi dai seama că pentagonul celor Cinci Surori e 
o formă cu torul relativă? 

— Ce vrei să spui? 

Trevize râse înţelegător: 

— Of, neştiutor mai eşti! Crezi că cerul are o formă 
obiectivă proprie? Că stelele sunt bătute-n cuie? Pentagonul 
are forma aceasta când îl priveşti de pe lumile sistemului 
planetar din care aparţine, dar numai de aici. De pe o 
planetă care se roteşte în jurul altei stele, cele Cinci Surori 
apar altfel. Pe de o parte, le vezi dintr-un alt unghi. Pe de 
altă parte, cele cinci stele ale pentagonului se află la 
distanţe diferite faţă de Sayshell şi, văzute din alt unghi, nu 
poţi detecta nici o relaţie între ele. Una sau două dintre 
stele s-ar putea situa într-o jumătate a cerului, restul în 
cealaltă jumătate. Priveşte aici. 

Trevize făcu din nou întuneric în cameră şi se aplecă 
deasupra computerului: 

— Uniunea Sayshell se compune din optzeci şi şase de 
sisteme planetare populate. Să păstrăm pe loc Gaia sau, 
mai bine zis, punctul în care-ar trebui să se afle ea (şi în 
timp ce spuse asta apăru un cerc mic şi roşu în centrul 
pentagonului format de cele Cinci Surori) şi să ne mişcăm 
ca şi când am privi la întâmplare de pe unele dintre cele 
optzeci şi şase de lumi. 

Cerul avu o mişcare de translație şi Pelorat clipi neliniştit. 
Cerculeţul roşu rămase în centrul ecranului, dar cele Cinci 
Surori dispărură. Stelele strălucitoare din apropiere se 
vedeau, dar nu în formaţie pentagonală. Cerul defila din 
nou prin faţa ochilor lor într-o mişcare continuă. Cercul 
roşu rămânea mereu la locul lui, dar micul pentagon format 
din stele de aceeaşi - luminozitate nu mai apăru. Se zări 


întâmplător un pentagon neregulat alcătuit din stele de 
strălucire diferită, însă acesta nu semăna în frumuseţe cu 
cel pe care Li-l arătase Quintesetz. 

— Te-am convins? întrebă Trevize. Te asigur că nici o altă 
lume în afară de Sistemul planetar Sayshell nu poate vedea 
Cele Cinci Surori grupate într-un pentagon perfect. 

— Poate că imaginea văzută pe Sayshell a intrat în tradiţia 
celorlalte planete. În epoca imperială existau multe 
proverbe dintre care unele mai dăinuie şi toate provin din 
Trantor. 

— Când Sayshell veghează atât de aprig secretul Gaiei? Şi 
de ce ar prezenta atâta interes pentru lumile din afara 
Uniunii Sayshell? De ce le-ar păsa lor de „Frăţiorul celor 
Cinci Surori” dacă pe cerul lor n-ar putea vedea aşa ceva? 

— Poate că ai dreptate. 

— Atunci înţelegi că informaţia originală provine sigur 
chiar din Sayshell? Şi nu de undeva din Uniune, ci precis 
din Sistemul planetar din care face parte planeta-capitală a 
Uniunii. 

Pelorat protestă clătinând din cap: 

— Ai demonstrat foarte convingător, dar nu mai ţin minte 
amănuntul ăsta. Pur şi simplu nu-mi amintesc. 

— Cu toate astea, eşti convins că am dreptate, nu-i aşa? 

— Da. 

— Mai departe... Când crezi că se putea naşte legenda? 

— Oricând. Presupun că în Epoca Imperială. Are-n ea ceva 
antic. 

— 'Te-nşeli, Janov. Cele Cinci Surori sunt destul de aproape 
de Planeta Sayshell, de aceea strălucesc atât de puternic. 
Patru dintre ele au mişcări proprii mari şi nici măcar nu fac 
parte din aceeaşi familie, astfel că fiecare posedă propria 
direcţie de deplasare. Uite ce se întâmplă dacă fac harta să 
defileze înapoi în timp cu viteză redusă. 

Cercul roşu care marca locul Gaiei rămase din nou 
nemişcat, dar pentagonul se desfăcu încet când patru 


dintre stele alunecară fiecare într-o direcţie, iar a cincea se 
deplasă doar puţin. 

— Priveşte, Janov, îl invită 'Trevize. Ai mai zice că a fost un 
pentagon regulat? 

— E total deformat, recunoscu Pelorat. 

— Mai vezi Gaia în centru? 

— Nu, e într-o parte. 

— Foarte bine. Aşa arătau stelele în urmă cu o sută 
cincizeci de ani. Acum un secol şi jumătate. Materialul pe 
care l-ai primit în legătură cu „Centrul Pentagonului” n-are 
sens pentru nici un sistem, nici măcar pentru Sayshell, 
decât în contextul secolului pe care îl trăim. Cu siguranţă că 
el ţi-a fost trimis din Sayshell şi asta relativ recent, probabil, 
în cursul ultimilor zece ani. Şi l-ai primit, cu toate că 
Sayshell pare să păstreze atât de bine secretul. 

Trevize aprinse lumina, opri computerul, astfel că harta 
dispăru, apoi se întoarse spre Pelorat pe care-l fixă cu o 
privire întrebătoare. 

— Nu mai înţeleg nimic, spuse Pelorat. Ce-nseamnă toate 
astea? 

— Mai bine mi-ai spune tu. la ascultă! Nu ştiu cum mi-a 
venit ideea asta că cea de-a Doua Fundaţie încă ar exista. 
Ţineam un discurs în timpul campaniei mele electorale. Am 
încercat să stârnesc interesul auditoriului, îndepărtându- 
mă de la subiect cu scopul de a mai stoarce câteva voturi de 
la cei indecişi şi am spus pe un ton dramatic: „Dacă cea de- 
a Doua Fundaţie ar mai exista...” şi tot în ziua aceea m-am 
gândit: Dar dacă există cu adevărat? Am început să citesc 
cărţi de istorie şi în mai puţin de-o săptămână îmi formasem 
o convingere. N-am găsit nici urmă de dovezi, dar 
dintotdeauna un simţ special m-a ajutat să ajung la o 
concluzie corectă având la dispoziţie un vălmăşag de 
speculaţii care se băteau cap în cap. De data asta, totuşi... 

Trevize rămase puţin pe gânduri, apoi urmă: 

— Şi uite ce s-a-ntâmplat de-atunci încoace. Din câţi 
prieteni aveam, l-am ales tocmai pe Compor pentru a mă 


destăinui, iar el m-a trădat. După aceea Primarul Branno a 
dat ordin să fiu arestat şi trimis în exil. De ce în exil când 
putea să mă întemniţeze sau să încerce să mă reducă la 
tăcere prin ameninţări? De ce mi-a dat tocmai mie o navă 
de ultimul tip care să-mi permită să fac o asemenea 
călătorie prin Galaxie? Şi, colac peste pupăză, de ce a 
insistat să te iau pe tine la bord, sugerându-mi să te ajut să 
descoperi Pământul? 

Dar de ce am fost eu atât de sigur că nu trebuie să 
mergem pe Trantor? Eram convins că tu ştiai mai bine de 
unde să începem cercetările şi tu, pe nepusă masă, apari cu 
lumea asta misterioasă a Gaiei despre care se dovedeşte că 
ai primit informaţii în condiţii foarte neclare. Apoi am mers 
pe Sayshell, prima noastră escală şi, niciuna nici două, ne- 
am întâlnit cu Compor care ne-a servit o poveste despre 
Pământ şi despre moartea acestuia. Tot el ne-a asigurat că 
el se află înSectorul Sirius şi ne-a îndemnat să mergem 
degrabă într-acolo. 

— Uite ce e, interveni Pelorat. Vrei să sugerezi că toate 
întâmplările astea ne obligă să ne îndreptăm spre Gaia, dar 
aşa cum singur ai spus, Compor a-ncercat să ne convingă să 
mergem în altă parte. 

— Ca răspuns, eu eram hotărât să continuăm ceea ce ne 
propusesem de la început şi asta din cauză că nu am deloc 
încredere în omul ăsta. Nu crezi că tocmai pe asta s-a bazat 
el? Poate că în mod deliberat ne-a spus să mergem în altă 
parte, ştiind că n-o să facem ceea ce ne-a sfătuit el. 

— Asta-i o simplă impresie, bolborosi Pelorat. 

— Chiar aşa? Arunci să continuăm. Am luat legătura cu 
Quintesetz pur şi simplu pentru că era singurul disponibil... 

— Nu-i adevărat, spuse Pelorat. Eu am recunoscut numele. 

— Ţi s-a părut cunoscut. N-ai citit nici o lucrare de-a lui 
demnă de a fi menţionată. De ce-ţi suna familiar numele? ... 
În fine, a rezultat că el citise o lucrare de-a ta şi fusese 
copleşit... dar cât de adevărată era afirmaţia asta? Tu însuţi 
ai recunoscut că lucrările tale nu-s chiar celebre. Pe lângă 


asta, tânăra care ne-a condus la el a adus vorba despre 
Gaia fără s-o întrebe nimeni, insistând că se află în 
hiperspaţiu, de parcă voia să fie sigură că n-o să uităm. 
Când l-am întrebat pe Quintesetz despre Gaia, omul s-a 
comportat ca şi cum n-ar fi dorit să dicutăm un asemenea 
subiect, dar nu ne-a dat afară, cum era de aşteptat, deşi i- 
am vorbit cam nepoliticos. În schimb, ne-a dus la el acasă şi, 
pe drum, s-a deranjat să ne arate cele Cinci Surori. Ba chiar 
a insistat asupra stelei mai slab luminoase din centru. De 
ce? Nu reprezintă toate astea o extraordinară înlănţuire de 
coincidenţe? 

— Dacă le prezinţi aşa... îndrăzni Pelorat. 

— Oricum le-aş prezenta, totuna e. Nu cred într-un 
asemenea lanţ de coincidenţe. 

— Atunci cum interpretezi toate astea? Că suntem 
manevraţi să plecăm spre Gaia? 

— Da. 

— De către cine? 

— Nu-ncape nici o îndoială că suntem manipulaţi, întări 
Trevize. Cine poate să influenţeze gândurile, să te-mpingă 
uşurel într-o direcţie sau alta, şi să îndrepte evenimentele 
într-un sens sau altul? 

— Vrei să spui că... te referi la a Doua Fundaţie? 

— Ei, ce ni s-a spus despre Gaia? Că-i de neatins. Că flotele 
ce pornesc împotrivă-i sunt spulberate. Că oamenii care- 
ajung acolo nu se mai întorc. Nici măcar Catârul n-a 
îndrăznit s-o atace, iar Catârul probabil că s-a născut acolo. 
Totul pare să ne-arate că Gaia este a Doua Fundaţie şi mi- 
am pus în minte să aflu dacă-i adevărat. 

Pelorat clătină sceptic din cap: 

— Dar după unii istorici, a Doua Fundaţie a oprit 
ascensiunea Catârului. Cum putea să fie unul dintre 
membrii ei? 

Încruntându-se, Trevize rămase cu privirea pierdută în 
gol, încercând să se lămurească: 


— Să ne mai gândim. A Doua Fundaţie întotdeauna a 
considerat că-i important ca Galaxia să ştie cât mai puţin 
despre ea, dorind chiar ca propria-i existenţă să rămână 
necunoscută. Măcar de asta suntem siguri. Vreme de o sută 
douăzeci de ani s-a apreciat că a Doua Fundaţie dispăruse 
şi asta le-a convenit de minune membrilor săi. Totuşi, atunci 
când am început să bănuiesc că ea există cu adevărat, nu s- 
a întreprins nici o acţiune. Compor ştia. A Doua Fundaţie |- 
ar fi putut folosi ca să mă determine ca, într-un fel sau altul, 
să-mi ţin gura, chiar ucigându-mă. Dar n-au făcut nimic. 

— Au contribuit la arestarea ta, interveni Pelorat, dacă ţii 
neapărat să pui ceva în seama celei de-a Doua Fundaţii. 
După cum mi-ai spus, prin acţiunea asta, poporul de pe 
Terminus nu ţi-a aflat părerile. Cei de pe a Doua Fundaţie 
şi-au atins scopul fără violenţă şi, din punctul ăsta de 
vedere, s-ar părea că sunt urmaşii direcţi ai lui Salvor 
Hardin, care obişnuia să spună: „Violenţa este ultimul 
refugiu al incompetenţilor”. 

— Dar păstrând secretul faţă de populaţia de pe Terminus 
n-au obţinut mai nimic. Primarul Branno îmi ştie părerea şi, 
în cel mai rău caz se-ntreabă dacă nu cumva am dreptate. 
Aşa că acum, precum vezi, e prea târziu ca să ne mai facă 
vreun rău. Pe de o parte, dacă ar fi încercat să mă lichideze 
s-ar fi dat de gol. Pe de alta, dacă m-ar fi lăsat în pace, tot s- 
ar fi dat în vileag, pentru că ar fi trebuit să controleze tot 
Terminusul şi să facă pe toată lumea să creadă că sunt 
excentric sau de-a dreptul nebun. Distrugerea carierei mele 
politice m-ar fi redus la tăcere de îndată ce-aş fi înţeles ce 
însemna să-mi trâmbiţez părerile peste tot. lar acum e prea 
târziu ca să mai întreprindă ceva. Primarul Branno şi-a dat 
seama că-i ceva necurat la mijloc şi l-a trimis pe Compor să 
mă urmărească dar, neavând încredere nici în el, s-a 
dovedit cea mai şireată dintre toţi, fiindcă a instalat un 
hiperreleu pe nava lui. 

În concluzie, ea ştia că ne aflăm pe Sayshell. Aşa că 
noaptea trecută, în timp ce tu dormeai, eu am pus 


computerul să transmită un mesaj direct către computerul 
ambasadorului Fundaţiei, explicându-i că noi plecăm spre 
Gaia. M-am deranjat până-ntr-atât încât i-am comunicat şi 
coordonatele. Sunt sigur că Branno va cere o investigaţie 
dacă ni se va întâmpla ceva rău, iar cea de-a Doua Fundaţie 
nu doreşte să atragă atenţia asupra ei. 

— Dacă ar fi atât de puternici şi-ar mai face griji că atrag 
atenţia Fundaţiei asupra lor? 

— Da, spuse Trevize apăsat. Stau ascunşi pentru că-şi simt 
slăbiciunea şi pentru că Fundaţia a progresat din punct de 
vedere tehnologic mai mult decât ar fi putut anticipa Seldon 
însuşi. Modul discret, chiar perfid, în care încearcă să ne 
determine să mergem pe lumea lor pare să demonstreze 
dorinţa lor nestăpânită de a nu întreprinde nimic prin care 
să atragă atenţia. Şi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că 
deja au pierdut, cel puţin parţial, bătălia, pentru că s-au 
deconspirat şi mă îndoiesc că mai pot face ceva pentru a 
îndrepta situaţia. 

— Dar de ce ar proceda astfel? întrebă Pelorat. Dacă 
analiza ta este corectă, de ce ar risca încercând să ne 
atragă? Ce vor de la noi? 

Trevize îl fulgeră cu privirea pe Pelorat şi se îmbujoră: 

— Janov. Am un presentiment. Natura m-a înzestrat cu 
darul de a ajunge la concluzii corecte chiar când nu mi se 
oferă multe detalii. Simt cum creşte în mine un fel de 
certitudine care-mi spune când am dreptate şi asta-i ceea 
ce mi se-ntâmplă acum. Ei vor ceva ce se află în posesia 
mea - şi-l vor cu atâta ardoare, încât sunt gata să-şi 
primejduiască propria existeriţă. Nu ştiu despre ce este 
vorba, dar trebuie să aflu, pentru că dacă lucrurile stau aşa 
şi prezintă importanţă, atunci vreau să folosesc atuul ăsta 
pentru a obţine ceea ce simt eu că merită. (Ridică uşor din 
umeri.) Prietene, acum când te-ai convins cât de nesăbuit 
sunt, mai vrei să mergi cu mine? 

— 'Ţi-am spus că am încredere în tine. Nu mi-am schimbat 
părerea, îi răspunse Pelorat. 


Complet uşurat, Trevize izbucni într-un râs eliberator: 

— Minunat! Şi asta pentru că simt că şi tu eşti, din motive 
care-mi scapă, de neînlocuit în toată încurcătura asta. 
Janov, în concluzie vom porni spre Gaia, cu viteză maximă. 
Înainte! 

Primarul Harla Branno arăta cu mult peste vârsta ei reală. 
Nu părea întotdeauna atât de bătrână ca acum. O 
frământau atâtea gânduri încât uitase cu totul să se 
privească în oglindă, iar acum, în drum spre sala hărților, îşi 
zărise întâmplător chipul reflectat de o fereastră. Abia aşa 
înţelese pe deplin cât de răvăşită îi era înfăţişarea. 

Oftă. Se simţea sleită de puteri. Deţinea funcţia de Primar 
de cinci ani şi vreme de doisprezece ani înainte de asta 
fusese adevăratul creier care condusese Fundaţia din 
umbra liderilor oficiali. Totul se petrecuse într-o atmosferă 
calmă, presărată de succese, dar ea avea un sentiment de 
sfârşeală. Se întrebă cum ar fi fost viaţa ei dacă ar fi avut 
parte doar de încordare, eşecuri şi dezastre. 

Din punct de vedere personal nu-i mersese chiar rău, 
hotări ca. Puţină acţiune ar mai fi înviorat-o. Sentimentul 
acut că nu putea întreprinde nimic şi că trebuia să aştepte o 
obosea cel mai mult. 

De asemenea, o rodea ideea că Planul Seldon funcţiona 
perfect şi că de aceasta se ocupa a Doua Fundaţie. Deşi 
deţinea cu autoritate frâiele puterii pe Fundaţie (de fapt 
Prima Fundaţie, dar nimeni nu mai făcea efortul de a 
adăuga adjectivul acesta) ea era doar purtată de val. 

Istoria nu va consemna prea multe despre ea. Se afla în 
cabina de comandă a unei nave spaţiale care era manevrată 
din exterior. 

Până şi Indbur al III-lea, care administrase Fundaţia până 
la catastrofala ei capitulare în faţa Catârului, făcuse ceva. El 
măcar se prăbuşise. 

Dar Primarul Branno n-avea nici o şansă să întreprindă 
ceva care să intre în istorie dacă Golan Trevize, acest 


Consilier nesocotit, acest paratrăsnet, nu-şi va duce 
misiunea la bun sfârşit. 

Încă adâncită în gânduri sumbre, privi harta care nu era o 
structură oferită de un computer modern, ci o aglomerare 
de lumini care înfăţişau o imagine holografică a Galaxiei. 
Deşi nu putea fi făcută să se mişte, să se rotească, să se 
dilate sau să se contracteze, privitorul avea posibilitatea să 
se deplaseze în jurul ei pentru a o cerceta din orice unghi. 

O mare secţiune a Galaxiei, probabil o treime (cu excepţia 
miezului, care era „tărâmul nimănui”) se lumină în roşu 
când atinse un contact. Aceasta era Federaţia Fundaţiei, 
adică cele peste şapte milioane de lumi locuite aflate sub 
conducerea ei şi a Consiliului - cele şapte milioane de lumi 
cu drept de vot şi reprezentate în Parlamentul Lumilor, care 
dezbătea probleme de importanţă minoră, apoi vota şi 
niciodată, nici măcar întâmplător, nu se ocupa de lucruri 
capitale. 

Mai apăsă un contact şi, ici şi colo, marginile Federaţiei 
căpătară o culoare roz deschis. Sferele de influenţă! 
Acestea nu erau teritorii ale Fundaţiei, ci regiuni care, deşi 
independente cu numele, n-ar fi îndrăznit să se opună 
vreunei acţiuni a Fundaţiei. 

Branno considera că nici nu se punea problema ca vreo 
forţă din Galaxie - fie chiar a Doua Fundaţie, să se 
împotrivească Fundaţiei, fiind sigură că dacă dorea, 
Fundaţia putea să-şi mobilizeze întreaga flotă compusă din 
nave ultramoderne şi să întemeieze al Doilea Imperiu. 

Trecuseră însă doar cinci secole de la conceperea Planului 
care stabilise că vor fi necesare zece secole până la 
constituirea celui de-al Doilea Imperiu şi a Doua Fundaţie 
se îngrijea de respectarea Planului. Primarul clătină cu 
tristeţe din cap. Dacă Fundaţia ar încerca vreo acţiune, ea 
ar fi sortită eşecului. Cu toate navele ei irezistibile, orice 
acţiune ar da greş. 

Asta dacă Trevize, paratrăsnetul Fundaţiei, nu atrăgea 
asupra sa fulgerul celei de-a Doua Fundaţii şi astfel să se 


poată ajunge la sursa lui. 

Îşi roti privirea. Unde era Kodell? Nu alesese bine 
momentul pentru a întârzia. 

Kodell intră cu paşi vioi, zâmbitor, de parcă i-ar fi auzit 
gândul. Cu mustaţa lui sură şi cu tenul bronzat arăta ca un 
bunicuţ. Un bunicuţ sfătos, care nu părea bătrân. La urma 
urmei, era cu zece ani mai tânăr decât Branno. 

Cum de nu se zăreau pe faţa lui urmele încordării? Cei 
cincisprezece ani ca Director al Siguranţei nu lăsaseră 
urme de neşters pe chipul lui? 

Kodell îşi aplecă capul uşor în faţă în semn de salut 
obligatoriu înainte de a începe discuţia cu Primarul. Acest 
ceremonial era o tradiţie ce dăinuia de pe vremea nefericită 
a Indburilor. Aproape toate se schimbaseră, însă eticheta 
rămăsese aceeaşi. 

— Regret întârzierea, Primare, dar ecourile arestării lui 
Trevize au început să-şi croiască loc prin minţile anesteziate 
ale Consilierilor. 

— Da? făcu Primarul cu nepăsare. Anticipezi cumva o 
revoluţie de palat? 

— Nici vorbă de-aşa ceva. Controlăm situaţia. Dar va ieşi 
cu tărăboi. 

— Lasă-i să facă tărăboi. Aşa se vor simţi mai bine, iar eu... 
eu o să stau deoparte. Presupun că opinia publică va fi, în 
general, de partea mea. 

— Cred că da. Mai ales pe Terminus. Nu cred că celor din 
afara Terminusului le pasă ce i se întâmplă unui Consilier 
care a luat-o puţin razna. 

— Mie-mi pasă. 

— Aha. Veşti noi? 

— Liono, spuse Primarul. Spune-mi tot ce ştii despre 
Sayshell. 

— Nu-s carte ambulantă de istorie, îi răspunse Liono 
Kodell zâmbind. 

— Nu vreau istorie. Adevărul. De ce este Sayshell 
independent? Uite-aici. (Arătă spre porţiunea roşie de pe 


harta holografică şi undeva, în interiorul spiralelor, se 
vedea o zonă albă. Înconjurată din toate părţile, aproape 
înghițită, şi cu toate astea, reprezentată prin alb.) Harta 
nici n-arată măcar roşul care semnifică un aliat loial. 

Kodell ridică neputincios din umeri: 

— Oficial nu ne e aliat şi problema loialității nu se pune, 
însă nu ne-a creat niciodată probleme. Are o poziţie de 
neutralitate. 

— În regulă. Atunci priveşte aici. (Şi Branno atinge un 
buton. Culoarea roşie cuprinse şi alte regiuni, acoperind 
practic jumătate din Galaxie.) Acesta era teritoriul cucerit 
de Catâr la vremea morţii lui. Dacă te uiţi mai atent, vei 
vedea Uniunea Sayshell. Complet înconjurată. E singura 
enclavă pe care Catârul a lăsat-o liberă. 

— Era neutră şi pe vremea aceea. 

— Catârul nu prea respecta neutralitatea. 

— Se pare că a făcut-o în cazul de faţă. 

— Se pare. Dar ce reprezintă Sayshell? 

— Nimic! spuse Kodell. Crede-mă, Primare, va fi a noastră 
când vom dori. 

— Sigur? Şi totuşi nu-i a noastră. 

— Nici nu simţim nevoia ei. 

Branno se aşeză greoi pe un scaun şi, trecându-şi mâna 
peste butoane, stinse reprezentarea Galaxiei. 

— Cred că acum vrem să fie a noastră. 

— N-am înţeles. 

— Liono, l-am trimis pe Consilierul acela neghiob pe post 
de paratrăsnet. Am simţit că a Doua Fundaţie îl va 
considera un pericol mai mare decât e de fapt şi va ignora 
Fundaţia o vreme. Socoteam că trăsnetul îl va lovi pe el şi 
astfel vom vedea de unde pleacă). 

— Da, Primare! 

— Intenţia mea era ca el să meargă pe Trantor să 
cotrobăie prin ceea ce a mai rămas întreg din Bibliotecă şi 
să caute dovezi despre existenţa Pământului. Dacă-ţi 
aminteşti, unii mistici susţin că asta-i lumea pe care-şi are 


originea umanitatea, ca şi cum, dacă ar fi adevărat, ar mai 
prezenta vrea importanţă. Nu se poate ca cea de-a Doua 
Fundaţie să nu-şi fi dat seama ce caută el în realitate şi 
sigur îl urmăreşte. 

— Dar nu s-a dus pe Trantor. 

— Nu. Cu totul surprinzător, a ajuns pe Sayshell. De ce? 

— Nu ştiu. Dar te rog să-l ierţi pe copoiul bătrân a cărui 
îndatorire este să pună totul la îndoială şi spune-mi cum de- 
ai aflat că el şi Pelorat au ajuns pe Sayshell. Ştiu că-ţi 
raportează Compor orice mişcare a lui Trevize, dar cât de 
mult ne putem încrede în Compor? 

— Hiperreleul ne confirmă că nava lui Compor a coborât 
pe Planeta Sayshell. 

— Neîndoielnic, dar eşti sigură că Trevize şi Pelorat se află 
tot acolo? Poate că Munn Compor s-a dus pe Sayshell mânat 
de interese personale şi nu ştie sau nici nu-i pasă unde-s 
ceilalţi. 

— Dacă vrei să ştii, ambasadorul nostru de pe Sayshell ne- 
a informat despre sosirea navei pe care se aflau Trevize şi 
Pelorat. Nu pot crede că nava a ajuns acolo fără ei. În plus, 
Compor raportează că a discutat cu ei şi, dacă punem la 
îndoială afirmaţia lui, am primit alte rapoarte care 
semnalează prezenţa lor la Universitatea Sayshell, unde s- 
au consultat cu un istoric neînsemnat. 

— La mine n-a ajuns niciuna din informaţiile astea, spuse 
Kodell calm. 

Branno pufni uşor: 

— Nu-i cazul să te simţi ofensat. Mă ocup personal de 
problema asta, iar acum eşti în posesia acestor informaţii 
fără întârziere prea mare. Ultimele veşti le-am primit de la 
ambasador. Paratrăsnetul nostru îşi continuă drumul. A stat 
pe Sayshell două zile, apoi a plecat. Se îndreaptă spre alt 
sistem planetar, situat la aproximativ zece parseci 
depărtare. A dat numele şi coordonatele galactice ale 
destinaţiei lui, iar ambasadorul ni le-a transmis cu 
promptitudine. 


— Avem raportul de la Compor care să confirme aceste 
informaţii? 

— Compor a raportat înaintea ambasadorului că Trevize şi 
Pelorat au plecat de pe Sayshell. Compor nu a descoperit 
încă destinaţia lui Trevize. E de presupus că-l va urmări. 

— Ne scapă motivele acestei plecări, spuse Kodell. (Îşi vâri 
o pastilă în gură şi, gânditor, începu s-o sugă:) 

— Ce-a căutat Trevize pe Sayshell? De ce-a plecat de- 
acolo? 

— Întrebarea care mă frământă cel mai mult este: Unde? 
Unde a plecat? 

— Primare, ai afirmat că a comunicat ambasadorul numele 
şi coordonatele destinaţiei. Vrei să zici că l-a minţit pe 
ambasador? Sau că ambasadorul ne minte? 

— Chiar dacă am presupune ca toată lumea spune 
adevărul şi nimeni n-a înţeles greşit, a apărut un nume care 
mă interesează. Trevize l-a anunţat pe ambasador că pleacă 
spre Gaia. Asta se scrie G-A-I-A. Trevize l-a scris cu mare 
grijă. 

— Gaia? se miră Kodell. N-am auzit de ea. 

— Serios? Nu mă mir deloc, spuse Branno şi arătă spre 
locul în care până nu demult se aflase harta. Pot localiza 
într-o clipă orice stea în jurul căreia se roteşte o lume 
locuită, precum şi multe stele importante cu sisteme 
nepopulate. Dacă manevrez comenzile cum se cuvine, pot 
evidenția peste treizeci de milioane de stele: una câte una, 
în pereche sau în aglomerări. Există posibilitatea de a le 
face să apară în cinci culori diferite, câte una sau toate- 
odată. Dar pe harta asta nu pot localiza Gaia. Potrivit 
acestei hărţi, Gaia nu există. 

— Pentru fiecare stea prezentată, există alte zece mii pe 
care harta nu le arată, o lămuri Kodell. 

— De acord, dar stelele pe care nu le arată nu au planete 
locuite şi de ce-ar dori Trevize să ajungă pe o planetă 
nelocuită? 


— Ai încercat prin Computerul Central? Are listate toate 
cele trei sute de miliarde de stele galactice. 

— Aşa mi s-a spus şi mie, dar crezi că le are? Amândoi ştim 
foarte bine că sunt sute de planete nelocuite care-au scăpat 
inventarierii pe toate hărţile noastre, începând cu cea de- 
aici şi terminând cu cea din Computerul Central. Gaia e 
neîndoielnic una dintre acestea. 

Vocea lui Kodell rămase calmă, chiar consolatoare: 

— Primare, probabil că n-ai de ce să te nelinişteşti. 
Presupun că Trevize a pornit în căutarea zilei de ieri sau ne 
minte şi că, de fapt, nici nu există vreo stea cu numele de 
Gaia, sau cu coordonatele pe care ni le-a transmis. Încearcă 
să ne pună pe o pistă greşită, mai ales că s-a întâlnit cu 
Compor şi şi-a dat seama că l-am pus sub urmărire. 

— Cum să ne pună pe-o pistă greşită? Compor tot îl va 
urmări. Nu, Liono, mă gândesc la altceva, care poate da 
naştere unor necazuri de neînchipuit. Ascultă... (Făcu o 
pauză, apoi continuă:) Camera aceasta este ecranată, 
Liono. Te rog să înţelegi asta. Nimeni nu poate trage cu 
urechea, aşa că spune tot ce-ai de spus. Voi vorbi şi eu fără 
ocolişuri. Dacă acceptăm informaţia, această planetă 
numită Gaia este situată la zece parseci distanţă de Planeta 
Sayshell şi, prin urmare, face parte din Uniunea Sayshell. 
Uniunea este o porţiune explorată a Galaxiei. Toate 
sistemele ei stelare, locuite sau nu, se regăsesc în 
documente, iar cele locuite sunt cunoscute în detaliu, în 
afară de Gaia. Nimeni n-a auzit de ea, pentru că nu apare 
pe nici o hartă. Adaugă la asta faptul că Uniunea Sayshell 
îşi menţine un ciudat statut de independenţă faţă de 
Federaţia Fundaţiei şi că s-a bucurat de acelaşi privilegiu şi 
faţă de fostul regat al Catârului. E independentă încă de la 
prăbuşirea Imperiului Galactic. 

— Şi ce-nseamnă asta? întrebă Kodell prudent. 

— Cele două aspecte pe care le-am enumerat sunt sigur 
legate unul de altul. Sayshell încorporează un sistem 
planetar total necunoscut şi nu poate fi atins. Între ele 


există o legătură. E clar că Gaia se apără singură. Are grijă 
ca nimeni să nu ştie de existenţa ei. În afară de vecinii din 
imediata apropiere pe care-i protejează, astfel încât ei să nu 
poată fi cuceriţi de puteri din afară. 

— Primare, vrei să insinuezi că Gaia este bârlogul celei de- 
a Doua Fundaţii? 

— Insinuez că s-ar cuveni să investigăm Gaia. 

— Îmi dai voie să mă refer la un amănunt ciudat care cu 
greu ar putea fi explicat prin aseastă teorie? 

— Te rog. 

— Dacă Gaia este, de fapt, a Doua Fundaţie şi dacă vreme 
de-atâtea secole s-a apărat împotriva intruşilor protejând 
Uniunea Sayshell care-a devenit un scut şi o pavăză pentru 
ea, şi dacă a împiedicat până şi răspândirea veştilor despre 
propria existenţă, de ce s-a ridicat dintr-o dată valul acesta 
care-o învăluia în mister? 'Trevize şi Pelorat au plecat de pe 
Terminus şi, cu toate că i-ai îndemnat să se ducă spre 
Trantor, s-au îndreptat imediat spre Sayshell, iar acum spre 
Gaia. Pe lângă asta, acum poţi să te gândeşti la Gaia şi să 
apreciezi situaţia. De ce nu te împiedică nimeni să faci asta? 

Primarul Branno lăsă capul în jos şi rămase tăcută mult 
timp. Într-un târziu, spuse: 

— Nu-mi dau seama cum, dar Consilierul Trevize a răscolit 
totul. A întreprins sau întreprinde ceva care va pune în 
pericol Planul Seldon. 

— Imposibil, Primare. 

— Cred că poţi găsi lipsuri oriunde. Nici măcar Hari 
Seldon n-a fost perfect. Planul are undeva o fisură şi Trevize 
a descoperit-o din întâmplare, şi nici măcar nu ştie asta. 
Trebuie să aflăm ce se întâmplă. De aceea ne vom deplasa 
la faţa locului. 

De data aceasta Kodell luă o înfăţişare serioasă şi gravă: 

— Nu lua hotărâri de una singură. Nu trebuie să facem 
vreo mişcare fără a o justifica perfect. 

— Mă crezi nebună, Liono? N-am de gând să declanşez un 
război. Nu voi trimite o forţă expediţionară care să ocupe 


Gaia. Vreau numai să mă aflu la faţa locului sau în 
apropiere. Înţelegi? Liono, mi-e lehamite să discut cu cei de 
la Ministerul Apărării, pe care-i consider total anchilozaţi şi 
ridicoli după o sută douăzeci de ani de pace, dar cred că pe 
tine nu te deranjează prea tare asta. Te rog să afli doar câte 
nave de luptă se află în apropiere de Sayshell. A, şi dacă 
putem să facem ca manevrele lor să nu arate a mobilizare, 
ci să pară absolut normale. 

— La aceste vremi de pace sigur nu sunt multe nave în 
zonă, dar o să mă interesez. 

— Ar fi suficiente chiar două sau trei nave, mai ales dacă 
una e din clasa Supernova. 

— Ce doreşti să faci cu ele? 

— Aş vrea ca ele să se apropie cât pot de mult de Sayshell, 
bineînţeles, fără să provoace vreun incident şi le-aş mai 
vrea aproape una de alta pentru a-şi oferi sprijin reciproc. 

— Şi ce rost au manevrele astea? 

— Flexibilitate, adică să poată ataca şi lovi oricând în caz 
de nevoie. 

— Să lovească a Doua Fundaţie? Dacă Gaia a reuşit să 
rămână izolată şi neatinsă pe vremea Catărului, sigur va 
rezista şi acum în faţa câtorva nave. 

Cu ochii dintr-o dată foarte vii, în care păreau că se 
reflectă străfulgerări de bătălii cosmice, Branno spuse: 

— Prietene, ţi-am spus că nimeni şi nimic nu-i infailibil. 
Nici măcar Hari Seldon. Când a perfecţionat Planul nu 
putea să nu rămână un om al timpului său. A fost 
matematician pe vremea prăbuşirii Imperiului, când 
tehnologia trăgea să moară. Prin urmare, nu putea atribui 
un rol foarte însemnat progresului tehnologic. Gravitica, de 
exemplu, reprezintă o direcţie cu totul nouă pe care a luat-o 
progresul şi el n-ar fi putut să anticipeze aşa ceva. Şi mai 
sunt şi altele. 

— Poate că şi Gaia a progresat. 

— În starea ei de izolare? Să fim serioşi. În cadrul 
Federaţiei Fundaţiei există zece cvadrilioane de fiinţe 


umane, dar puţine dintre ele se pot considera creatoare de 
progres tehnologic. O lume singură, izolată, nu poate 
realiza lucruri mari. Navele noastre vor avansa, iar eu voi fi 
cu ele. 

— Poftim”? Primare, ce vrea să-nsemne asta? 

— O să merg eu însămi cu navele care se vor grupa la 
graniţa cu Sayshell. Vreau să controlez situaţia. 

Kodell rămase o clipă cu gura căscată. Înghiţi cu greu şi 
icni încercând să-şi revină din surpriză: 

— Primare, nu... nu-i o hotărâre înţeleaptă. 

Nimănui în afară de Kodell nu i-ar fi scăpat o remarcă atât 
de tăioasă. 

— Înţeleaptă ori nu, se enervă Branno, aşa o să fac. M-am 
săturat de 'Terminus şi de neîncetatele bătălii politice, de 
luptele intestine, de alianțele care se fac şi se desfac mereu, 
de trădări şi de vicleşuguri. Am trăit şaptesprezece ani în 
mijlocul lor şi acum vreau să mai fac şi altceva - orice 
altceva. Acolo, departe, şi spunând aceasta flutură mâna 
spre cer, se poate schimba întreaga istorie a Galaxiei şi 
vreau să joc şi eu un rolimportant. 

— Primare, dar nu te pricepi defel la astfel de lucruri. 

— Dar cine se pricepe? (Se ridică greoaie de pe scaun.) 
După ce-mi vei aduce informaţiile despre nave şi de îndată 
ce punem la punct mersul înainte al neroadelor afaceri 
interne, voi pleca. Şi încă ceva, Liono. Să nu cumva să- 
ncerci vreo manevră ca să mă-mpiedici să-mi duc hotărârea 
până la capăt, pentru că fac uitată prietenia care ne leagă şi 
te distrug. Încă mai pot face atâta lucru. 

Kodell dădu din cap aprobator: 

— Ştiu că poţi, Primare, dar înainte de a lua hotărârea 
asta, îndrăznesc să te rog să te mai gândeşti la forţa 
Planului Seldon. Ceea ce vrei să faci poate însemna 
sinucidere. 

— Nu-mi fac eu griji din pricina asta, Liono. Planul a greşit 
în ceea ce-l privea pe Catâr, pe care nu l-a putut anticipa, şi 
un asemenea prim eşec nu-l exclude pe al doilea. 


— Bine-atunci, oftă Kodell, dacă eşti chiar atât de pornită, 
îţi voi oferi loialitatea şi tot sprijinul meu. 

— Foarte faimos. Aş dori însă ca această ultimă remarcă să 
vină din adâncul inimii tale, altfel... Şi dacă o să ţii minte 
vorbele astea, pot pleca liniştită spre Gaia. Înainte! 

15 Gaia-S. 

SURA NOVI păşi în camera de comandă a navei mici şi 
destul de demodată pe care Stor Gendibal o conducea 
străbătând parsec după parsec, efectuând din când în când 
câte un Salt. 

Novi ieşise de curând din camera de baie, unde uleiurile 
aromate, aerul fierbinte şi apa, deşi drămuită cu zgârcenie, 
îi împrospătaseră trupul. Era înfăşurată într-un halat pe 
care şi-l ţinea strâns cu o pudicitate exagerată. Părul îi era 
uscat, însă nepieptănat. Cu o voce scăzută zise: 

— Stăpâne? 

Gendibal ridică ochii de pe harta afişată de computer: 

— Da, Novi? 

— Eu a fi încărcată de tristeţe... (Se opri şi apoi spuse rar:) 
lartă-mă că te deranjez, Stăpâne (apoi alunecă din nou în 
dialectul hamish), dar eu a fi pierdut hainele. 

— Îmbrăcămintea? (Gendibal o privi o clipă neînţelegând 
despre ce era vorba, apoi avu mustrări de conştiinţă şi se 
ridică în picioare). 

— Novi, mi-a ieşit din minte. Trebuiau spălate şi le-am pus 
în maşina de curăţat. Sunt acolo, curate, uscate, împăturite 
şi te aşteaptă. Trebuia să le scot şi să le las la vedere. Am 
uitat cu totul de ele. 

— N-am vrut să... să te supăr. 

— N-ai supărat pe nimeni, îi răspunse Gendibal uşor 
amuzat. Uite, când terminăm, mă voi îngriji să ai multe 
haine - toate noi şi în pas cu moda. Am plecat în mare grabă 
şi nu m-am gândit să mai iau şi alte veşminte, dar nu-i 
nimic, Novi. Suntem numai noi doi şi vom mai rămâne o 
vreme împreună în spaţiul ăsta strâmt. Nu-i nevoie să fii... 
să fii atât de preocupată de treaba asta... Făcu un gest 


imprecis cu mâna dar observă brusc privirea ei îngrozită şi 
se gândi: La urma urmei e o fată de la ţară cu obiceiuri 
adânc înrădăcinate; probabil că-i obişnuită să audă tot felul 
de vorbe - dar să fie îmbrăcată. 

Apoi se ruşină de cele gândite şi se bucură că ea nu era 
încă „învăţat” ca să-i poată descifra gândurile. 

— Să ţi le-aduc? 

— O, nu, Stăpâne. Asta n-a fi treaba pentru tine. Ştiu unde 
să le găsesc. 

Mai târziu o văzu îmbrăcată şi cu părul pieptănat. Avea un 
aer de sfiiciune şi modestie. 

— Mi-e ruşine, Stăpâne, că m-am purtat necuviincios. 
Trebuia să le caut singură. 

— Lasă asta, încercă Gendibal să facă uitată întâmplarea. 
Faci progrese la limba galactică, Novi. Prinzi foarte repede 
limbajul învăţaţilor. 

Novi nu-şi putu reţine un zâmbet. N-avea dinţii perfect 
regulaţi însă acest mic defect nu răpea din drăgălăşenia şi 
iluminarea chipului atunci când se auzea lăudată, socoti 
Gendibal. Îşi zise că asta se datora faptului că îi plăcea să 
fie încurajată şi apreciată. 

— Hamishii se vor distra pe socoteala mea când o să mă- 
ntorc acasă, spuse ea. Or să spună că eu a fi... sunt 
cioplitoare de cuvinte. Aşa le zic ei celor care vorbesc 
ciudat. Nu le prea place. 

— Novi, mă-ndoiesc că te vei întoarce printre hamishi. 
Sunt sigur că îţi vei găsi locul în complex - între învăţaţi, 
vreau să spun, după ce isprăvim. 

— Aş vrea să se-ntâmple asta, Stăpâne... 

— Cred că nu te superi dacă te rog să mite adresezi cu 
„Orator Gendibal”: sau simplu... A, nu îndrăzneşti, făcu el, 
ca răspuns la atitudinea ei de protest. Bine, cum vei. 

— Nu se cade, Stăpâne. Dar aş vrea să te-ntreb când voiţi 
termina. 

Gendibal clătină nesigur din cap: 


— Cine ştie? Acum, de exemplu, trebuie să ajung undeva 
cât de repede se poate. Nava asta, care e foarte, bună 
pentru clasa ei, n-are viteză prea mare şi acest „cât de 
repede se poate” nu-i atât cât aş vrea eu. Vezi tu (şi făcu un 
gest către computer şi către hărţile risipite pe masă), 
trebuie să calculez rute pentru a traversa spaţii uriaşe, dar 
computerul are puteri limitate şi nici eu nu mă pricep 
perfect să fac calcule. 

— Trebuie s-ajungi acolo repede pentru că suntem în 
pericol? 

— Ce te face să crezi că suntem în pericol? 

— Pentru că te privesc uneori când cred că nu mă bagi în 
seamă şi chipul tău pare... nu ştiu cum să spun. Nu temător, 
sau înspăimântat, dar nici aşteptându-te la lucruri bune. 

— Preocupat, o ajută Gendibal. 

— Pari... îngrijorat. Asta e cuvântul? 

— Depinde. Ce înţelegi prin îngrijorare, Novi? 

— Arăţi de parcă ţi-ai spune mereu: „Care este următorul 
pas în problema asta complicată?” 

Gendibal rămase înmărmurit: 

— Asta înseamnă „îngrijorat”, dar poţi să citeşti asta pe 
faţa mea, Novi. La Palatul învăţaţilor am mare grijă să nu le 
ofer celorlalţi prilejul de a-mi citi pe chip sentimentele, dar 
cred că acum, de când sunt singur - cu tine vreau să spun - 
pot să mă relaxez şi să mă port normal. Îmi pare rău dacă 
asta te-a făcut să suferi în vreun fel. O să încerc să mă 
controlez mai bine dacă eşti atât de simţitoare. Din când în 
când trebuie să-mi reamintesc că şi nementaliştii pot să 
ghicească sentimentele. 

Novi părea nelămurită: 

— Stăpâne, nu înţeleg... 

— Vorbeam mai mult pentru mine. Nu te-ngrijora. Vezi, iar 
cuvântul ăsta. 

— Dar suntem în pericol? 

— Nu tocmai, Novi. Nu ştiu ce-o să aflu când voi ajunge pe 
Sayshell - într-acolo mergem noi acum. S-ar putea să mă 


confrunt cu o situaţie extrem de dificilă. 

— Şi asta nu înseamnă primejdie? 

— Nu, căci voi putea găsi o soluţie. 

— Şi cum ştii asta de pe-acum? 

— Nu uita că-s învăţat. Cel mai bun dintre ei. Nu există 
vreo situaţie căreia să nu-i găsesc rezolvarea. 

— Stăpâne, şi trăsăturile ei trădară o adâncă tulburare, nu 
vreau să te simţi jignit, adică să te supăr şi să te enervez. 
Te-am văzut dând piept cu bruta aceea de Rufirant şi erai 
şi-atunci în primejdie, iar el nu era decât un biet fermier 
hamish. Acum n-am habar ce te-aşteaptă şi... şi nici tu nu 
Ştii. 

Gendibal se simţi îndurerat: 

— 'Ţi-e teamă, Novi? 

— Nu pentru mine, Stăpâne. Mi-e teamă... am temeri... 
pentru tine. 

— Poţi să spui fără grijă „mi-e teamă”, murmură Gendibal. 
Şi asta-i în galactică. 

Rămase adâncit în gânduri câteva clipe. Apoi ridică 
privirea, luă mâinile aspre ale Surei Novi între ale sale şi 
spuse: 

— Novi, nu vreau să-ţi fie teamă de nimic. Să-ţi explic. Ştiu 
că ţi-ai dat seama că eram sau că vom fi în primejdie după 
trăsăturile chipului meu - ca şi când mi-ai putea citi 
gândurile. 

— Da. 

— Eu pot citi gândurile mai bine decât tine. Asta-i 
deprinderea învăţaţilor şi eu sunt un învăţat foarte bun. 

Novi făcu ochii mari de uimire şi-şi trase mâinile. Părea să 
fi rămas fără glas, dar reuşi să-l întrebe: 

— Poţi să-mi citeşti gândurile? 

Gendibal ridică degrabă un deget în sus: 

— Nu, Novi. Nu-ţi citesc gândurile decât atunci când 
trebuie. Nu citesc gândurile tale. (Ştia că în esenţă minţea. 
Îi era imposibil să se afle cu Sura Novi şi să nu înţeleagă 
sensul general al unora dintre gândurile ei. Nici nu prea 


era nevoie să aparţii celei de-a Doua Fundaţii pentru asta. 
Gendibal simţi că e cât pe ce să roşească. Chiar dacă o 
asemenea atitudine venea din partea unei femei hamish nu 
putea să nu se simtă măgulit. Trebuia să-i insufle 
încredere...) 

— Pot chiar influenţa modul de gândire al oamenilor. Am 
puterea de a-i face să le pacă râu. Şi mai pot... 

Dar Novi clătină din cap: 

— Cum poţi face toate astea, Stăpâne? Arunci, cu 
Rufiranit... 

— Lasă-l pe Rufirant, spuse Gendibal iritat. Îl puteam opri 
într-o clipă. Sau puteam să-l fac să cadă la pământ. Puteam 
să-i influenţez pe toţi... (Se opri brusc, cuprins de 
remuşcare pentru că începuse să se laude, şi să încerce s-o 
impresioneze pe această femeie simplă. lar ea continua să 
clatine din cap:) 

— Stăpâne, încerci să-mi alungi teama, dar eu mă tem 
doar pentru tine. Ştiu că eşti mare învăţat şi poţi face nava 
asta să zboare prin spaţiu când alţii în locul tău s-ar pierde 
cu totul. Şi mai foloseşti maşini pe care nici eu, nici alt 
hamish nu le-ar putea înţelege. Dar nu-i nevoie să-mi 
vorbeşti despre puterile minţii, care sigur nu pot fi atât de 
mari, pentru că, din tot ce-ai spus că-i puteai face lui 
Rufnant, n-ai făcut nimic, deşi erai în primejdie. 

Gendibal strânse din buze ca să nu izbucnească. „Lasă 
lucrurile aşa cum sunt”, gândi el. „Dacă femeia consideră că 
nu se teme pentru sine, aşa să fie”. Nu voia, totuşi, ca ea să- 
l creadă un nevolnic şi un lăudăros. Nu şi nu. 

— Nu i-am făcut nimic din toate astea lui Rufirant pentru 
că n-am vrut. Noi, învățații nu trebuie să le facem vreun rău 
fermierilor hamish. Suntem oaspeţi pe lumea lor. Înţelegi? 

— Sunteţi stăpânii noştri. Aşa zicem noi întotdeauna. 

Gendibal rămase mirat: 

— Cum explici atunci că acest Rufirant m-a atacat? 

— Nu ştiu, răspunse ea simplu. Cred că nici el nu ştie. 
Trebuie să fi fost cu mintea pe coclauri... adică nebun. 


Gendibal pufni nemulţumit: 

— În orice caz, noi nu facem rău hamishilor. Dacă aş fi fost 
obligat să-l opresc, făcându-i vreun rău, probabil că ceilalţi 
învăţaţi m-ar fi desconsiderat total şi mi-aş fi pierdut 
poziţia. Dar ca să scap fără a fi eu însumi vătămat grav 
aveam dreptul să-l influenţez foarte puţin - doar o idee. 

Novi se întrista dintr-o dată: 

— Atunci nu era nevoie să dau buzna ca o neroadă. 

— Ai făcut exact ce trebuia, o consolă Gendibal. Am spus, 
doar că n-ar fi fost bine dacă-l vătămam în vreun fel. M-ai 
scutit de a face ceva rău. Iu l-ai oprit şi acesta a fost 
norocul meu. Îţi rămân îndatorat. 

Ea zâmbi din nou fericită: 

— Acum înţeleg de ce-ai fost atât de bun cu mine. 

— Recunoscător, o corectă Gendibal puţin încurcat, dar 
trebuie să înţelegi că nu suntem în primejdie. Pot face faţă 
unei armate de oameni obişnuiţi. Orice învăţat poate asta - 
mai ales cei importanţi - şi ţi-am spus că-s cel mai bun 
dintre ei. Nimeni din Galaxie nu-mi poate rezista. 

— Stăpâne, dacă aşa spui tu, sunt sigură. 

— Aşa spun. Acum te mai temi de mine? 

— Nu, Stăpâne, numai că... doar învățații noştri pot citi 
gândurile şi...? Nu mai sunt şi alţi învăţaţi, diii alte părţi, 
care ţi se pot opune? 

Pentru o clipă Gendibal rămase ca lovit de trăsnet. Femeia 
avea un uimitor dar de a pătrunde până în esenţa lucrurilor. 

Trebui să mintă: 

— Nu mai există alţii. 

— Dar sunt atât de multe stele pe cer. Am încercat odată 
să le număr şi n-am fost în stare. Dacă există tot atâtea lumi 
cu oameni câte stele, n-ar putea unii dintre ei să fie 
învăţaţi? În afară de învățații de pe lumea noastră, vreau să 
ZIC. 

— Nu. 

— Dar dacă sunt? 

— N-ar fi la fel de puternici. 


— Dar dacă sar la tine pe neaşteptate? 

— Nu pot face asta. Dacă vreun învăţat necunoscut s-ar 
apropia de mine, aş şti pe dată. Aş şti cu mult înainte de-a 
putea să-mi facă vreun rău! 

— Ai putea fugi ca să te salvezi? 

— N-ar trebui. Dar (anticipând obiecțiile ei), dacă aş fi silit 
aş face-o cu o navă nouă, mai bună decât oricare alta din 
Galaxie. Nu m-ar prinde. 

— N-ar putea să-ţi schimbe gândul şi să te facă să rămâi 
pe loc? 

— Nu. 

— Dar s-ar putea ca ei să fie mai mulţi. Tu nu eşti decât 
unul. 

— Imediat ce i-aş simţi, şi cu mult înainte ca ei să-şi 
imagineze că m-ar putea prinde, eu aş şti ce vor şi aş pleca. 
Atunci întreaga noastră lume ar porni împotriva lor şi n-ar 
putea rezista. Iar ei ar şti asta, aşa că n-ar îndrăzni să mă 
atace. De fapt, ei nici nu vor ca eu să ştiu de existenţa lor - 
dar eu vreau. 

— Pentru că eşti cu mult mai bun decât ei? întrebă Novi 
nesigură, dar cu chipul strălucind de mândrie. 

Gendibal nu putu rezista. Inteligența ei înnăscută, 
capacitatea de a înţelege repede orice, îl umpleau de 
bucurie că o avea alături de ei. Orator Delora Delarmi, acel 
monstru cu vorba mieroasă, îi făcuse o mare favoare când îl 
obligase s-o ia pe aceasta femeie în călătorie. 

— Nu, Novi, spuse el, nu pentru că-s mai bun decât ei, deşi 
asta-i realitatea, ci pentru că te am pe tine cu mine. 

— Pe mine? 

— Exact, Novi. Ai bănuit asta? 

— Nu, Stăpâne, răspunse ea mirată. Şi eu ce-aş putea 
face? 

— Mă refer la mintea ta. (Ridică mâna ca s-o liniştească.) 
Nu-ţi citesc gândurile. Văd doar conturul minţii tale şi 
trebuie să mărturisesc că el este neobişnuit de simplu, fără 
asperităţi. 


Ea duse mâna la frunte: 

— Stăpâne, fiindcă sunt needucată? Fiindcă sunt atât de 
proastă? 

— Nu, draga mea. (Nici nu-şi dădu seama de modul în care 
i se adresase.) Pentru că eşti cinstită şi neprihănită; pentru 
că eşti deschisă şi spui tot ce-ai pe suflet; pentru că aio 
inimă caldă şi... şi altele. Dacă alţi învăţaţi ar vrea să ne 
influenţeze gândurile - mie şi ţie - intervenţia lor ar fi 
instantaneu detectabilă în mintea ta. Voi simţi cu mult mai 
uşor orice schimbare în mintea ta decât în a mea - şi atunci 
voi avea timp să adopto strategie pentru a contracara acest 
amestec şi a-l îndepărta. 

După aceasta rămaseră multă vreme tăcuţi. Gendibal 
observă că ochii lui Novi străluceau nu doar de fericire, ci şi 
de încântare şi mândrie. Novi întrebă încet: 

— Din pricina asta m-ai luat cu tine? 

Gendibal încuviinţă cu o mişcare domoală din cap: 

— Da. Acesta a fost un motiv important. 

Vocea ei scăzu până ajunse o şoaptă: 

— Şi cum ţi-aş putea sluji mai cu folos, Stăpâne? 

— Păstrânduc-ţi calmul. Nu te teme. Să rămâi aşa cum eşti. 

— O să rămân. Şi mă voi aşeza între tine şi primejdie, aşa 
cum am făcut atunci cu Rufirant. 

leşi din cameră şi Gendibal privi lung după ea. 

Uimitoare fiinţă. Cum de putea o femeie atât de simplă să 
posede o asemenea complexitate? Simplitatea structurii 
minţii ei ascundea o inteligenţă extraordinară, o înţelegere 
şi un curaj nebănuit. Ce altceva şi-ar mai fi dorit? 

Reuşi să surprindă, nici el nu înţelese cum, o imagine a 
Surei Novi, care nu era Orator, nici măcar membră a celei 
de-a Doua Fundaţii şi nici educată - mohorâtă alături de el, 
jucând un rol auxiliar deosebit de important în drama care 
avea să se petreacă. 

Încă nu reuşea să perceapă limpede toate detaliile. Nu 
putea să vadă cu precizie ce-i aştepta. 

— Un singur salt, murmură Trevize, şi-am ajuns. 


— Gaia? întrebă Pelorat privind la ecran peste umărul lui 
Trevize. 

— Soarele Gaiei. Numeşte-l Gaia-S, dacă vrei, ca să nu le 
confunzi. Aşa procedează galactografii. 

— Şi-atunci unde-i Gaia? Sau o numim Gaia-P de la 
planetă? 

— Pentru planetă va fi suficient Gaia. Încă n-o putem 
vedea. Planetele se văd mai greu decât stelele şi suntem 
oricum la o sută de microparseci depărtare de Gaia-S. 
Observă, te rog, că-i o stea simplă, deşi foarte strălucitoare. 
Nici n-am ajuns la o distanţă de la care s-o vedem ca pe un 
disc. Janov, să n-o priveşti direct. E suficient de 
strălucitoare ca să-ţi ardă retina. Imediat ce-mi voi termina 
observaţiile voi pune un filtru. Abia după aceea poţi s-o 
priveşti pe săturate. 

— Golan, cât reprezintă o sută de microparseci în unităţi 
de măsură pe care să le poată înţelege şi un istoric? 

— Trei miliarde de kilometri; de aproximativ douăzeci de 
ori distanţa de la Terminus până la propriul lui Soare. 
Lămurirea asta te ajută? 

— Grozav. Dar n-ar trebui să ne apropiem mai mult? 

— Nu! spuse Trevize şi-l privi surprins pe Pelorat. Nu 
imediat. După ce-am auzit atâtea despre Gaia, de ce să ne 
grăbim? Una e să ai curaj, dar alta e să dai buzna orbeşte. 
Mai întâi să cercetăm atent. 

— Ce, Golan? Ai spus că încă nu putem vedea Gaia. 

— În nici un caz cu ochiul liber. Avem însă telescop şi un 
computer excelent pentru a face rapid o analiză. Pentru 
început, am putea să studiem Gaia-S, şi să efectuăm şi alte 
câteva observaţii. Calm, Janov. (Întinse mâna şi-l bătu 
prieteneşte pe umăr, după care continuă:) Gaia-S e o stea 
unică sau, dacă are pereche, ea e situată mult mai departe 
decât suntem noi de ea în acest moment şi, în cel mai bun 
caz, ar putea fi o pitică roşie, ceea ce înseamnă că nu 
prezintă importanţă pentru noi. Gaia-S este o stea de clasa 
G4, deci ar putea să aibă o planetă locuibilă, şi asta-i bine. 


Dacă ar fi din clasa A sau M, ar trebui să facem cale-ntoarsă 
imediat. 

— M-oi pricepe eu doar la mitologie, dar când ne aflam pe 
Sayshell nu puteam determina clasa spectrală a Gaiei-S? 

— Puteam şi am şi făcut-o, Janov, dar nu strică niciodată să 
verifici la faţa locului. Gaia-S are un sistem planetar, dar 
asta nu mă surprinde. Se văd două gigante gazoase şi una 
dintre ele este mare şi frumoasă - dacă aprecierea făcută 
de computer de la distanţa asta se dovedeşte exactă. Ar 
putea să existe încă una mai greu de detectat de partea 
cealaltă a stelei, pentru că, din întâmplare, suntem destul 
de aproape de planul planetar. Nu detectez nimic în 
regiunile interioare, şi nici asta nu mă surprinde. 

— Asta-i rău? 

— Nu chiar. Era de aşteptat. Planetele locuibile se compun 
din roci şi metale, sunt mai mici decât gigantele gazoase şi 
mult mai apropiate de stea ca sa fie suficient de calde - şi 
din aceste motive nu s-ar vedea cu uşurinţă tocmai de la o 
asemenea distanţă. Rezultă că mai avem de aşteptat până 
să ajungem la circa patru microparseci de Gaia-S pentru a 
cerceta zona. 

— Eu sunt gata. 

— Eu nu. Lăsăm Saltul pe mâine. 

— De ce mâine? 

— De ce nu? Să le lăsăm o zi ca să încerce să ne captureze 
sau eventual să ne îndepărtăm dacă-i simţim venind şi nu 
ne place ce întorsătură iau lucrurile. 

Îşi continuară călătoria încet şi cu precauţie. Trevize îşi 
dedică mai toată ziua efectuând cu ajutorul computerului o 
serie de calcule privind diferite rute şi încercând să o 
aleagă pe cea mai bună. Neavând date verificate la 
dispoziţie, nu se putea bizui decât pe intuiţie care, din 
nefericire, nu-l ajuta câtuşi de puţin. Îi lipsea acel sentiment 
de „siguranţă” care-l îndruma uneori. 

Stabili în cele din urmă direcţii pentru un Salt care l-ar fi 
adus departe de planul planetar. 


— Asta ne va oferi o imagine mai bună a zonei în întregul 
ei, spuse Trevize, pentru că numai aşa vom putea vedea 
planetele pe orbitele lor la distanţă maximă de soare. lar ei, 
oricine ar fi, poate nu supraveghează atât de atent 
regiunile din afara planului. Aşa sper eu. 

Erau acum la aceeaşi distanţă de Gaia-S ca şi cea mai 
apropiată şi cea mai mare dintre uriaşele gazoase. Îi 
despărţeau aproape jumătate de miliard de kilometri de 
planetă. Trevize mări imaginea de pe ecran pentru ca 
Pelorat s-o poată vedea. Oferea o privelişte impresionantă, 
chiar dacă ignora cele trei inele înguste şi rarefiate 
alcătuite din praf cosmic, roci şi resturi de meteoriți. 

— Posedă numărul obişnuit de sateliți, dar aşezată la 
distanţa asta faţă de Gaia-S ştiu că niciuna dintre ele nu 
poate fi locuită. Niciuna n-a fost colonizată de fiinţe umane 
care oricum n-ar putea supravieţui decât sub un dom de 
sticlă sau în alte condiţii, strict artificiale. 

— De unde ştii asta? 

— În banda radio nu detectez zgomote pe care să le pot 
califica drept semnale de natură inteligentă. Desigur, 
adăugă el, explicându-şi afirmaţia, se poate concepe că un 
avanpost uman ar lua toate măsurile necesare pentru a-şi 
ecrana semnalele radio, iar uriaşa gazoasă emite paraziți 
radio capabili să acopere undele pe care le caut eu. Şi 
totuşi, receptorul nostru radio este deosebit de sensibil, iar 
computerul posedă calităţi extraordinare, îndrăznesc să 
spun că probabilitatea ca sateliții aceia să fie populaţi este 
foarte redusă. 

— Asta-nseamnă că nu există Gaia? 

— Nicidecum. Dar înseamnă că dacă ea există, nu s-a 
deranjat să colonizeze acei sateliți. Probabil că nu are 
capacitatea sau interesul s-o facă. 

— Bine, bine, dar există Gaia? 

— Ai răbdare, Janov. 

Trevize cercetă cerul cu o răbdare ieşită din comun. La un 
moment dat, se opri şi constată: 


— Serios, faptul că n-au ieşit în spaţiu ca să ne lovească 
mă cam descurajează într-un fel. A, dac-ar avea puterea 
despre care se tot vorbeşte, până acum ar fi dat vreun 
semn. 

— Poate că totul este rodul imaginaţiei unora, îşi dădu 
Pelorat cu părerea. 

— Să-i spunem mit, Janov, făcu Trevize şi zâmbi cam fără 
chef, şi-atunci intrăm în domeniul tău. Există, totuşi, o 
planetă care se mişcă prin ecosferă, ceea ce înseamnă c-ar 
putea fi locuibilă. Vreau s-o mai studiez cel puţin o zi. 

— De ce asta? 

— În primul rând ca să mă asigur că e locuibilă. 

— Golan, tocmai ai afirmat că se află în ecosferă. 

— Da, în momentul ăsta, dar orbita ei ar putea fi foarte 
excentrică şi asta ar duce-o la mai puţin de un microparsec 
de stea sau la o depărtare de cincisprezece microparseci. 
Ambele situaţii sunt posibile. Va trebui să determinăm şi să 
comparăm distanţa de la planetă la Gaia-S cu viteza ei 
orbitală şi asta ne va ajuta să observării direcţia ei de 
mişcare. 

Încă o zi. 

— Are o orbită aproape circulară, spuse Trevize într-un 
târziu, ceea ce înseamnă că nu ne înşelăm deloc dacă 
afirmăm că e locuibilă. Cu toate astea, nici măcar acum nu 
se apropie nimeni de noi. Va trebui s-o facem noi. 

— De ce ne trebuie atât de mult pentru a calcula un Salt? 
Mai bine fă mai multe Salturi mici. 

— l-auzi la el. Salturile mici sunt mai greu de controlat 
decât cele mari. Ce-i mai uşor să apuci între degete: o 
piatră sau un fir de nisip? În plus, Gaia-S se află în 
apropiere şi spaţiul prezintă o curbură accentuată. 
Calculele devin complicate chiar şi pentru computer. Până şi 
un specialist în mitologie ar trebui să înţeleagă asta. 

Pelorat mormăi nemulţumit. 

— Acum poţi vedea planeta cu ochiul liber, îl anunţă 
Trevize. Uite, acolo. O vezi? Perioada de rotaţie e de 


aproximativ douăzeci şi două de ore Galactice şi înclinarea 
ei de circa douăsprezece grade. Practic, e un exemplu tipic 
de planetă locuibilă care prezintă urme de viaţă. 

— Asta de unde-ai mai scos-o? 

— În atmosferă există cantităţi mari de oxigen liber care 
nu apare decât în prezenţa unei vegetaţii abundente. 

— Asta înseamnă şi viaţă inteligentă? 

— Depinde de analiza radiaţiei de unde radio. Desigur, 
poate exista viaţă inteligentă care a renunţat la tehnologie, 
dar presupun că e foarte imposibil ea aşa ceva să se 
întâmple. 

— Au mai fost cazuri, spuse Pelorat. 

— 'Te cred pe cuvânt. Doar e domeniul tău. Cu toate astea 
nu mi se pare plauzibil să existe doar o viaţă pastorală pe o 
planetă care l-a ţinut la respect pe Catâr. 

— Are vreun satelit? 

— Da, are, răspunse Trevize calm. 

— Cât de mare? întrebă Pelorat cu o voce gâtuită de 
emoție. 

— Nu pot spune sigur. Probabil cu diametrul de vreo sută 
de kilometri. 

— Ce păcat, făcu Pelorat cu o privire plină de regret. Aş 
vrea să am la îndemână şi alte cuvinte care să exprime ceea 
ce simt, dar asta e, dragă prietene. 

— Vrei să spui că dacă avea un satelit uriaş putea fi chiar 
Pământul? 

— Da, dar sigur nu e. 

— Păi dacă-l credem pe Compor, Pământul nu se află în 
această regiune galactică, ci departe, spre Sirius. Regret 
nespus. Janov. 

— Ce să-i faci... 

— Ei bine, vom mai aştepta şi vom risca încă un mic Salt. 
Dacă n-o să descoperim urme de viaţă inteligentă, atunci 
putem să coborâm în siguranţă, deşi în cazul ăsta n-ar mai 
avea rost s-o facem, nu? 

După următorul Salt, Trevize exclamă uimit. 


— Am reuşii, Janov. Uite Gaia. Bine că posedă o civilizaţie 
tehnologică. 

— "Ţi-ai dat seama după undele radio? 

— Nu numai după asta. Există şi o staţie spaţială care 
orbitează în jurul planetei. O vezi? 

Pe ecran se vedea un obiect. Pentru Pelorat care n-avea 
ochiul format, ea nu părea cu totul ieşită din comun, dar 
Trevize explică: 

— Artificială, metalică şi sursă radio. Şi-acum ce facem? 

— Pentru moment, nimic. La un asemenea nivel tehnologic 
e imposibil să nu ne detecteze. Mai aşteptăm puţin şi dacă 
nu dau nici un semn de viaţă o să transmit un mesaj radio. 
Dacă nici aşa nu reacţionează, ne vom apropia cu 
precauţie? 

— Şi dacă reacţionează? 

— Depinde cum. Dacă n-o să-mi placă, atunci va trebui să 
profit de faptul că ei n-au ajuns la o tehnologie care să le 
permită să facă un Salt ca nava noastră. 

— Vrei să spui că vom pleca? 

— Cu viteza unui proiectil spaţial. 

— Dar asta înseamnă că ne-ntoarcem la fel de neştiutori 
cum am venit. 

— Nu-i deloc aşa. Vom şti cel puţin că Gaia există, că 
posedă o tehnologie bine pusă la punct şi că a întreprins 
ceva care să bage groază-n noi. 

— Golan, să nu ne lăsăm înspăimântați. 

— De acord. Janov, ştiu că n-ai dorinţă mai mare pe lumea 
asta decât să afli cât mai multe despre Pământ şi că eşti în 
stare de orice pentru asta, dar te rog să ţii minte că eu nu 
sufăr de-o asemenea monomanie. Ne aflăm pe o navă 
neînarmată, iar oamenii aceia au rămas izolaţi vreme de 
secole întregi. Să presupunem că n-au auzit niciodată de 
Fundaţie şi că n-au ajuns să o respecte. Sau să spunem că 
acolo este a Doua Fundaţie şi că de îndată ce-am fi prinşi în 
strânsoarea lor s-ar putea să nu mai rămânem aşa cum 
suntem acum. Asta în cazul că au ceva împotriva noastră. 


Vrei să-ţi şteargă cu totul memoria şi să te trezeşti că nu 
mai ştii deloc mituri şi legende? 

Pelorat deveni sumbru: 

— Dacă aşa vezi tu lucrurile... Dar ce-o să facem după ce 
plecăm? 

— Nimic deosebit. Ne întoarcem pe 'Terminus cu vestea 
asta, sau ne apropiem atât cât ne va permite bătrâna. Apoi 
ne putem întoarce spre Gaia, ceva mai repede de data asta, 
fără a mai pierde atâta timp, dar cu o navă înarmată sau cu 
o flotă întreagă. Situaţia ar fi cu totul alta. 

Aşteptară. Se obişnuiră curând cu asta. Rămaseră în 
preajma Gaiei mai mult timp decât le trebuise pentru a 
străbate distanţa de la Terminus până la Sayshell. 

Trevize programă computerul pentru declanşarea 
automată a alarmei şi-şi permise să moţăie cu nepăsare pe 
un scaun capitonat. 

Tocmai de aceea se trezi speriat când alarma începu să 
sune. Pelorat intră în camera lui Trevize, arătând Ia fel de 
zdruncinat Alarma îl prinsese în timp ce se bărbierea. 

— Ai primit vreun mesaj? întrebă el. 

— Nu, îi răspunse Trevize agitat. Ne deplasăm. 

— Ne deplasăm? Încotro? 

— Către staţia spaţială. 

— Cum aşa? 

— Nu ştiu. Motoarele au pornit, iar computerul nu vrea să- 
mi răspundă la comenzi... dar ne deplasăm. Janov, am fost 
capturați. Ne-am apropiat prea mult de Gaia. 

— Convergenţă. 

ÎNTR-UN TÂRZIU, când reuşi să identifice pe ecran nava 
lui Compor, Stor Gendibal avu senzaţia că ajunsese la 
capătul unei călătorii incredibil de lungi. Dar bineînţeles că 
nu era sfârşitul, ci doar începutul. Drumul parcurs de la 
Trantor până la Sayshell reprezentase numai un prolog. 

Novi privi uimită: 

— Stăpâne, aceea e o navă a spaţiului? 


— O navă spaţială, Novi. Cea pe care trebuia s-o întâlnim. 
E mai mare decât a noastră şi mult mai perfecționată. Se 
poate deplasa prin spaţiu atât de iute, încât, dacă ar fugi de 
noi, n-am putea nici s-o ajungem din urmă şi nici s-o 
urmărim. 

— Mai iute decât o navă a învăţaţilor? (Sura Novi părea 
revoltată de o asemenea sfidare.) 

Gendibal făcu un semn nepăsător: 

— După cum susţii, sunt învăţat şi stăpân, dar nu le pot 
stăpâni chiar pe toate. Noi, învățații, nu avem nave ca aceea 
şi nici alte lucruri materiale. 

— Dar cum se poate ca învățații să nu aibă aşa ceva, 
Stăpâne? 

— Pentru că noi suntem stăpâni peste ceea ce este 
important. Progresele lor materiale sunt mofturi. 

Novi spuse gânditoare: 

— Mie nu mi se pare că-i un moft ca unii să zboare atât de 
repede iar un învăţat să nu poată. Cine sunt oamenii aceştia 
care au aşa lucruri de minune, perfecţionate, vreau să zic? 

Gendibal se binedispuse: 

— Se numesc Fundaţia. Ai auzit vreodată de Fundaţie? (Se 
întrebă ce ştiau şi ce nu ştiau hamishii despre Galaxie şi de 
ce pe Oratori nu-i preocupase problema asta până atunci. 
Oare el era singurul care nu-şi pusese astfel de întrebări şi 
considera că hamishii nu erau buni decât să trudească pe 
pământurile lor?) 

Novi îşi însoţi răspunsul de o mişcare a capului: 

— N-am auzit niciodată despre ea, Stăpâne. Când m-a 
învăţat ştiinţa literelor, cititul adică, pedagogul mi-a explicat 
că există multe alte lumi şi mi-a şi spus numele câtorva. Tot 
el mi-a povestit că lumea hamish se numeşte de fapt 
Trantor şi că, demult, ea a domnit peste toate celelate. 
Zicea că Trantor fusese acoperit cu metal strălucitor şi că 
avusese un împărat atotputernic. (Zâmbi sfioasă şi ridică 
ochii spre Gendibal.) Nu puteam să cred toate astea. În 
nopţile de iarnă se povestesc multe istorii. Când eram mică, 


credeam tot ce auzeam, dar când am mai crescut, am 
descoperit că multe nu erau adevărate. Acum nu ştiu dacă 
mai cred vreuna dintre poveştile pe care le-am auzit. Până 
şi pedagogii spun uneori lucruri de mirare. 

— Cu toate astea, istoria pe care ţi-a spus-o învățătorul 
acela a fost adevărată, dar demult. Trantor era acoperit cu 
metal şi avea un împărat care domnea peste întreaga 
Galaxie. Acum pe Trantor trăiesc oamenii Fundaţiei care 
într-o bună zi vor conduce toate lumile. Ei sunt din ce în ce 
mai puternici. 

— Vor cârmui peste, toate. Stăpâne? 

— Nu imediat. Peste cinci sute de ani. 

— Şi-i vor stăpâni pe stăpâni? 

— A, nu. Vor conduce lumile. Noi le vom cârmui spre 
binele fiecăreia în parte şi spre binele tuturor. 

Novi se încruntă: 

— Stăpâne, oamenii Fundaţiei au multe nave grozave ca 
aceea? 

— Îmi închipui că da. 

— Şi alte lucruri foarte uimitoare? 

— Au arme puternice de tot felul. 

— Şi ei nu pot sa cucerească toate lumile acum? 

— Nu, nu pot. Încă n-a sosit vremea. 

— De ce nu pot? l-ar opri învățații? 

— Nu va fi nevoie, Novi. Chiar dacă noi nu ne-am opune, 
tot n-ar putea cuceri toate lumile. 

— Dar ce i-ar împiedica? 

— Vezi tu, începu Gendibal, există un plan pe care l-a 
conceput cândva un om înţelept. (Făcu o pauză, zâmbi 
imperceptibil şi clătină din cap:) Novi, e greu să-ţi explic 
acum. Poate altă dată. De fapt, dacă vei fi atentă la ceea ce 
se va întâmpla până ne vom întoarce pe Trantor, s-ar putea 
să înţelegi şi singură. 

— Ce se va-ntâmpla, Stăpâne? 

— Nu ştiu sigur. Dar totul se va termina cu bine. 


Îi întoarse spatele şi se pregăti să intre în contact cu 
Compor. În acelaşi timp, nu-şi putut reţine un gând care 
suna: Cel puţin sper că totul se va sfârşi cu bine. 

Se supără imediat pe el însuşi, pentru că-şi dădu seama 
care era sursa acelui gând rătăcit şi prostesc: o imagine a 
puterii enorme şi a progresului Fundaţiei pe care o 
reprezenta nava lui Compor, şi propria lui părere de rău 
pentru admiraţia neascunsă a lui Novi fotă de această navă. 

E o prostie! Cum de-şi permite să compare forţa şi puterea 
cu capacitatea de a dirija evenimentele? Asta era ceea ce 
generaţii de Oratori numiseră: „Neputinţa braţului care 
vrea să ucidă.” 

Şi când te gândeşti că încă nu era imun în faţa acestei 
ispite. 

Munn Li Compor nu ştia prea bine cum să se comporte. Îşi 
imaginase mai tot timpul că atotputernicii Oratori existau 
dincolo de tărâmul experienţei lui zilnice. Intrase rareori în 
legătură cu Oratorii care prinseseră întreaga umanitate în 
strânsoarea lor misterioasă. 

În ultimii ani fusese îndrumat de Oratorul Stor Gendibal. 
De cele mai multe ori nu comunicase cu o voce, cicu o 
simplă prezenţă mentală purtând o conversaţie fără 
ajutorul unui hiperreleu. 

A Doua Fundaţie depăşise cu mult Fundaţia în această 
privinţă. În absenţa oricăror mijloace materiale, aceste 
comunicări care nu puteau fi interceptate sau deviate 
străbăteau distanţe uriaşe numai şi numai prin forţa şi 
puterea minţii educate şi evoluate. Ele formau o reţea 
invizibilă şi nedetectabilă care învăluia strâns toate lumile 
prin intermediul unui număr restrâns de indivizi înzestrați. 

Toate firele mergeau spre Oratori, ca acest Gendibal, 
bunăoară, despre care Compor credea că într-o bună zi va 
deveni următorul Prim Orator, cu alte cuvinte, mai puternic 
decât un împărat al necuprinsului Imperiu. 

Gendibal era acum aici, pe o navă de pe Trantor, şi 
Compor făcu un efort ca să-şi ascundă dezamăgirea că 


această întâlnire nu avea loc chiar pe Trantor. 

Să fie aceea o navă de pe Trantor? Până şi Neguţătorii de- 
acum câteva secole care cutreieraseră printr-o Galaxie 
ostilă în căutare de cumpărători pentru mărfurile produse 
de Fundaţie avuseseră nave mai bune decât asta. Nici nu 
era de mirare că Oratorului îi trebuise atâta timp pentru a 
parcurge distanţa dintre Trantor şi Sayshell. 

Nici măcar nu era echipată cu mecanism de cuplare care 
să permită unirea cu altă navă atunci când ar fi fost necesar 
vreun transfer de personal de pe o navă pe alta. Navele 
Flotei sayshelliene, aşa demodate şi demne de tot disprețul 
cum erau, tot aveau asemenea facilităţi. Oratorul trebui să 
analizeze nava, să o facă să se deplaseze cu aceeaşi viteză 
şi să arunce un cablu de-a lungul căruia să pornească până 
la bordul navei lui Compor. Exact ca pe vremea Imperiului. 

Asta e situaţia, gândi Compor sumbru, nereuşind să-şi 
înăbuşe sentimentul de neputinţă. Nu era decât o navă 
imperială demodată, de dimensiuni mai mult decât 
modeste. 

De-a lungul cablului se mişcau două siluete, una dintre ele 
atât de stângace şi de caraghioasă încât nu încăpea nici o 
îndoială că persoana respectivă nu mai ieşise până atunci în 
spaţiu. 

Ajunseră în cele din urmă la bordul navei lui Compor şi-şi 
scoaseră costumele spaţiale. Oratorul Stor Gendibal, de 
statură medie, nu-i lăsă o impresie deosebită: nici nu arăta 
impunător şi robust, nici nu radia un aer de distincţie şi 
erudiție. Doar în ochii negri şi adânciţi în orbite se putea 
citi înţelepciunea. Numai că acum Oratorul privi în jur cu o 
expresie care arăta fără doar şi poate cât de copleşit se 
simţea el însuşi. Era însoţit de o femeie cu înfăţişare simplă, 
cam de aceeaşi statură. Uimită de ceea ce vedea, femeia 
rămăsese cu gura căscată. 


Pentru Gendibal, deplasarea de-a lungul cablului întins 
între cele două nave nu fusese o experienţă cu totul 
dezagreabilă. Ca oricare alt membru al celei de-a Doua 
Fundaţii, el nu devenise un expert în zboruri spaţiale, dar 
nici nu rămăsese complet neştiutor, pentru că nimănui nu-i 
era îngăduit aşa ceva. La urma urmei, călătoria spaţială 
putea deveni o necesitate pentru fiecare dintre ei, deşi toţi 
sperau ca această obligaţie să apară cât mai rar posibil. 
(Preem Palver, care călătorise atât de mult încât intrase în 
legendă, spusese odată în glumă că succesul unui Orator 
putea fi măsurat prin numărul mic de călătorii efectuate cu 
scopul de a asigura desfăşurarea normală şi reuşita 
Planului.) 

Până acum, Gendibal trebuise să folosească deplasarea pe 
cablu de trei ori. Asta era a patra oara, şi chiar dacă ideea 
de a se mişca astfel îi dădea o stare neplăcută, ea dispăru 
când se gândi îngrijorat cum avea să se comporte Sura 
Novi. N-avea nevoie să facă un sondaj mental pentru a-şi da 
seama că acel pas în gol o înspăimânta de moarte. 

— Mi-e frică, Stăpâne, spuse ea, după ce el îi explică ce vor 
trebui să facă. A fi să păşesc în gol. Numai şi recăderea în 
dialectul hamish trăda starea ei de încordare şi spaimă. 

Gendibal îi spuse cu blândeţe: 

— Novi, nu te pot lăsa la bord, pentru că eu voi merge pe 
cealaltă navă şi trebuie să te am alături. Nu e nici un 
pericol, deoarece costumul spaţial te va proteja şi n-ai unde 
să cazi. Chiar dacă pierzi contactul cu cablul, să rămâi în 
apropiere fără să faci mişcări inutile, iar eu voi întinde 
mâna ca să te ajut. Hai, Novi, dovedeşte-mi că eşti 
curajoasă şi inteligentă, demnă de a deveni învăţat. 

Ea nu mai scoase nici un murmur, iar Gendibal, deşi nu 
voia să intervină pentru a tulbura starea de moliciune şi 
netezime a minţii ei, reuşi să-i transmită o undă uşoară şi 
liniştitoare. 

— Poţi să-mi vorbeşti, îi explică el, după ce îmbrăcară 
costumele etanşe. Dacă gândeşti intens, voi înţelege. Să 


gândeşti cuvintele limpede, unul câta unul. Acum mă auzi, 
da. 

— Da, Stăpâne, îi răspunse ea. 

Reuşi să-i vadă buzele mişcându-se şi o rugă: 

— Să spui totul fără să foloseşti buzele, Novi. Costumele 
învăţaţilor nu au instalaţii radio. Totul se face prin gânduri. 

Buzele îi rămaseră nemişcate şi chipul ei deveni îngrijorat: 
Poţi să m-auzi, Stăpâne? 

Perfect, gândi Gendibal, fără să tresară. Dar tu mă auzi? 

Da, Stăpâne, Atunci vino cu mine şi te rog să faci ceea ce 
fac eu. 

Porniră. Gendibal cunoştea teoria, chiar dacă în practică 
mai dovedea stângăcii. Secretul consta în menţinerea 
picioarelor perfect drepte şi împreunate şi mişcarea lor 
doar din coapsă. În felul acesta, centrul de greutate se 
deplasa în linie dreaptă, în timp ce mâinile se mişcau 
alternativ de-a lungul cablului. Îi explicase toate acestea 
Surei Novi şi, fără să se întoarcă pentru a vedea cum se 
descurca, îi află ţinuta corpului cercetându-i zonele motorii 
din creier. 

Pentru o începătoare, reuşea să se mişte foare bine, 
aproape la fel de bine ca şi el. Ea îşi domolise încordarea şi 
respecta întocmai sfaturile primite. O dată în plus, Gendibal 
era mulţumit de ea. 

Apoi, la fel ca şi Gendibal, se bucură sincer când ajunseră 
la bordul celeilalte nave. Gendibal privi în jur în timp ce-şi 
scotea costumul spaţial şi rămase mut de uimire văzând 
luxul şi aspectul aparaturii. Nu recunoaştea aproape 
niciunul dintre aparate şi se întristă dintr-o dată la gândul 
că va avea prea puţin timp la dispoziţie pentru a deprinde 
folosirea lor. Putea să transfere cunoştinţele şi experienţa în 
mod direct de la Compor, dar acest lucru nu dădea 
niciodată satisfacția adevăratei învăţări. 

După aceea se concentră asupra lui Compor. Compor era 
înalt şi zvelt, cu câţiva ani mai în vârstă, foarte atrăgător, 
însă cu unele trăsături uşor efeminate, poate din cauza 


părului cârlionţat de un uimitor blond deschis ce amintea 
de culoarea untului. 

Gendibal înţelese dintr-o privire că această persoană era 
dezamăgită de Oratorul pe care-l întâlnea acum pentru 
prima oară şi pe care chiar îl dispreţuia. În plus, nici nu 
reuşea prea bine să-şi ascundă aceste sentimente. 

În general, pe Gendibal nu-l deranjau toate acestea. 
Compor nu era trantorian - nici măcar membru deplin al 
celei de-a Doua Fundaţii şi bineînţeles că-şi făcuse iluzii. O 
cercetare superficială a minţii lui arăta limpede ce 
sentimente nutrea Compor. El îşi închipuia că adevărata 
putere era în mod necesar legată de aparenţa puterii. Atâta 
vreme cât iluziile nu dăunau planurilor lui Gendibal, ele 
puteau fi păstrate, dar în acel moment ceea ce simţea 
Compor era foarte supărător. 

Gendibal îi transmise pe calea gândului echivalentul unui 
pocnet din degete. Compor se dezechilibră uşor la 
receptarea unei dureri intense, dar trecătoare. Gândirea lui 
purta acum pecetea concentrării maxime, căci înţelesese 
dintr-o dată puterea înfricoşătoare pe care o avea un 
Orator şi pe care o şi putea folosi oricând. 

Compor căpătă un respect neţărmurit faţă de Gendibal 
care-i vorbi binevoitor: 

— Prietene Compor, n-am făcut decât să-ţi atrag puţin 
atenţia. Te rog să-mi comunici unde se află amicul tău, 
Golan Trevize şi celălalt, Janov Pelorat. 

Nehotărât, Compor întrebă: 

— Pot vorbi în prezenţa femeii, Orator? 

— Compor, femeia reprezintă o prelungire a mea. Nu văd 
motivele care te-ar împiedica să vorbeşti fără ezitare. 

— Cum doreşti, Orator. În aceste momente, Trevize şi 
Pelorat se apropie de o planetă cunoscută sub numele de 
Gaia. 

— Mi-ai comunicat acelaşi lucru acum câteva zile. Trebuie 
să fi coborât deja pe Gaia şi probabil că au plecat de acolo. 
N-au stat mult nici pe Planeta Sayshell. 


— Orator, încă nu coborâseră când am plecat eu de acolo. 
Se apropiau cu multă precauţie de planetă, oprindu-se 
îndelung între micro-Salturi. Mi-e clar că nu deţin nici o 
informaţie despre planetă şi acesta-i motivul ezitărilor. 

— Dar tu deţii informaţii despre ea? 

— Absolut nimic, Orator. Computerul navei nu deţine date 
despre planetă. 

— Computerul acesta? (Gendibal cercetă din ochi tabloul 
de control şi întrebă plin de speranţă:) Te ajută cu ceva la 
conducerea navei? 

— Poate să controleze nava şi s-o conducă singur, Orator. 
Nu trebuie decât să-i comunici gândurile tale. 

Gendibal deveni dintr-o dată îngrijorat: 

— Atât de departe a ajuns Fundaţia? 

— Da, dar cu stângăcii. Computerul nu funcţionează 
perfect. Trebuie să-mi repet gândurile de câteva ori şi nici 
aşa nu obţin decât informaţii minime. 

— S-ar putea ca eu să mă descurc, mai bine decât tine, 
spuse Gendibal. 

— Sunt sigur de asta, Orator, confirmă Compor 
respectuos. 

— Dar pentru moment să lăsăm asta. De ce nu deţine nici 
o informaţie despre Gaia? 

— Nu ştiu, Orator. Pretinde că deţine informaţii despre 
toate planetele locuite din Galaxie, dacă se poate spune că 
un computer are dreptul să emită asemenea pretenţii. 

— Nu poate deţine alte informaţii decât cele ce i-au fost 
introduse în memorie, iar dacă cei care l-au programat şi- 
au închipuit că au date despre toate planetele, şi de fapt s- 
au înşelat amarnic, atunci şi computerul lucrează cu 
această falsă impresie despre sine. Am dreptate? 

— Fireşte, Orator. 

— Ai făcut cercetări pe Sayshell? 

— Orator, răspunse Compor tulburat, pe Sayshell se 
vorbeşte despre Gaia, dar ceea ce am aflat n-are nici o 


valoare. Pure superstiții. Se povesteşte că Gaia e o lume 
puternică şi că l-a respins până şi pe Catâr. 

— Chiar aşa se spune? întrebă Gendibal, controlându-şi 
emoția şi tulburarea. Şi încredinţat că asta era o superstiție 
n-ai mai cerut şi alte detalii? 

— Ba da. Am pus o sumedenie de întrebări, dar ceea ce ţi- 
am spus e tot ce-am putut afla. Oamenii vorbesc vrute şi 
nevrute despre planeta asta, dar totul se rezumă la ceea ce 
ţi-am spus deja. 

— Atunci e limpede că şi Trevize a auzit cam aceleaşi 
lucruri şi a plecat spre Gaia ca să afle mai multe, sau ca să 
intre în legătură cu această putere. Şi procedează cu atâta 
fereală pentru că probabil se teme de forţa ei. 

— Tot ce se poate, Orator. 

— Şi cu toate astea, nu l-ai urmărit? 

— Ba da, Orator, dar atât cât să fiu sigur că se îndreaptă 
cu adevărat spre Gaia. După aceea m-am întors aici, la 
marginea sistemului Gaia. 

— De ce asta? 

— Din trei motive, Orator. În primul rând, trebuia să 
soseşti şi voiam să te întâmpin şi să te invit la bordul navei 
mele cât mai curând posibil, aşa cum ai transmis 
instrucţiuni. Întrucât nava mea are un hiperreleu la bord, 
nu puteam să mă îndepărtez prea mult de 'Trevize şi Pelorat 
fără a stârni suspiciuni pe Terminus, dar am socotit că nu 
era nici o primejdie dacă mă deplasez puţin în zonă. În al 
doilea rând, când am înţeles că Trevize se apropie foarte 
încet de Planeta Gaia, am considerat că am timp suficient ca 
să mă îndrept spre tine ca să grăbim întâlnirea, fără a mă 
lăsa depăşit de evenimente, mai ales că tu vei fi mai potrivit 
şi mai competent decât mine să-l urmăreşti chiar până pe 
planetă şi ca să soluţionezi orice problemă care ar putea să 
apară. 

— Până aici foarte adevărat. Şi care-i cel de-al treilea 
motiv? 


— Orator, de la ultimul contact pe care l-am avut, s-a 
întâmplat ceva neaşteptat şi de neînțeles. De aceea am 
considerat că ar fi bine să ne întâlnim cât mai curând 
posibil. 

— Şi care-i evenimentul la care te referi? 

— Nave ale flotei Fundaţiei se apropie de frontiera 
sayshelliană. Computerul a recepționat această informaţie 
din buletinele de ştiri transmise pe Sayshell. Flotila e 
formată din cel puţin cinci nave foarte perfecţionate, care 
au destulă forţă de foc pentru a obţine o victorie asupra 
Sayshellului. 

Gendibal nu răspunse imediat, pentru că nu se cuvenea să 
arate că nu s-ar fi aşteptat la o asemenea întorsătură a 
evenimentelor sau că n-ar fi înţeles-o. Prin urmare, după 
câteva momente de tăcere, spuse nepăsător: 

— Crezi că asta are vreo legătură cu deplasarea lui 
Trevize spre Gaia? 

— Asta s-a întâmplat imediat după aceea - şi dacă B 
urmează lui A, atunci există posibilitatea, chiar minimă, ca 
evenimentul A să fi provocat evenimentul B, răspunse 
Compor. 

— Ei bine, în cazul acesta se pare că ne îndreptăm cu toţii 
spre Gaia: Trevize, eu şi Prima Fundaţie. Ai acţionat bine, 
Compor, spuse Gendibal. Uite cum vom proceda acum. În 
primul rând să-mi arăţi cum funcţionează computerul şi 
cum poate fi manevrată nava. Sunt sigur ca n-o să ne ia 
mult timp. După aceea, vei merge pe nava mea, pentru că 
îţi voi întipări în minte cum s-o conduci. Nu vei avea 
probleme deosebite, deşi trebuie să-ţi mărturisesc că e cam 
primitivă. Cred că ţi-ai dat seama şi singur de asta după 
înfăţişarea ei. De îndată ce vei prelua controlul asupra 
navei, o vei menţine în acest punct şi mă vei aştepta. 

— Cât timp, Orator? 

— Până mă voi întoarce. Nu cred că voi sta atât cât să rişti 
să rămâi fără provizii, dar dacă voi întârzia nepermis de 
mult, poţi să te îndrepţi spre vreuna dintre planetele locuite 


ale Uniunii Sayshell şi mă vei aştepta acolo. Te voi găsi 
oriunde te-ai afla. 

— Cum spui tu, Orator. 

— Şi să nu te alarmezi. Dacă va fi nevoie, mă pot ocupa 
atât de această misterioasă Gaia, cât şi de cele cinci nave 
ale Fundaţiei. 

Littoral Thoobing ocupa funcţia de Ambasador al Fundaţiei 
pe Sayshell de şapte ani. Îi plăcea tare mult această poziţie. 

Înalt şi destul de corpolent, Thoobing purta o mustață 
stufoasă, deşi atât pe Fundaţie cât şi pe Sayshell bărbaţii se 
bărbiereau cu mare grijă, iar moda căzuse în desuetudine. 
Chipul îi era adânc brăzdat de riduri la numai cincizeci şi 
patru de ani şi întreaga lui atitudine trăda o nepăsare 
studiată care nu lăsa să se înţeleagă adevărata părere pe 
care o avea despre munca şi despre îndatoririle de 
ambasador. 

Preţuia această funcţie, căci ea îl ţinea departe de vârtejul 
politic de pe Terminus şi era profund recunoscător pentru 
asta. În plus, slujba îi dădea şansa de a trăi ca un favorizat 
al soartei şi de a oferi soţiei şi fiicei lui confortul şi luxul 
care de-acum ajunseseră să li se pară absolut normale şi 
meritate. Cu nici un chip n-ar fi vrut ca această tihnă să-i fie 
tulburată. 

Pe de altă parte, nu-l avea la inimă pe Liono Kodell, poate 
pentru că şi acesta arbora o mustață impunătoare, cu toate 
că a lui era mai mică, mai scurtă şi sură. Pe vremuri, 
amândoi fuseseră singurele personalităţi ale vieţii publice 
care purtaseră mustață şi asta declanşase între ei o 
competiţie nemărturisită. „Acum”, se gândea Thoobing, 
„competiţia dispăruse”; mustaţa lui Kodell arăta jalnic. 

Kodell fusese Director al Siguranţei de pe vremea când 
Thoobing se mai afla încă pe Terminus, visând să intre în 
cursă pentru funcţia de Primar împotriva Harlei Branno, 
dar se lăsase cumpărat şi acceptase postul de ambasador. 
Branno i-l oferise din motive lesne de înţeles, dar el sfârşise 
prin a-i fi recunoscător perftru acest gest. 


Dar lui Kodell n-avea de ce să-i fie recunoscător. Şi asta 
din cauza seninătăţii pe care şi-o impunea Kodell şi aerului 
întotdeauna atât de prietenos, chiar dacă tot el hotărâse cu 
câteva clipe înainte cum să i se taie capul celui căruia îi era 
adresată amabilitatea. 

Acum apăruse într-o imagine hiperspaţială, radiind 
bonomie şi bună dispoziţie ca întotdeauna. Era bine că 
trupul lui Kodell se afla pe Terminus pentru că asta-l scutea 
pe Thoobing să-i ofere vreun semn palpabil de ospitalitate. 

— Kodell, începu el, solicit retragerea navelor. 

Kodell îi zâmbi larg: 

— Păi şi eu vreau acelaşi lucru, dar bătrâna doamnă a 
hotărât altfel. 

— Parcă te ştiam mai convingător. 

— În alte cazuri, poate. Când a vrut să se lase convinsă. De 
data asta n-a mai vrut... Ihoobing, fă-ţi datoria şi calmează 
spiritele în Sayshell. 

— Kodell, acum nu mă gândesc la Sayshell, ci la Fundaţie. 

— Nu eşti singurul. 

— Kodell, nu te ascunde după deget. Te rog să mă asculţi 
cu atenţie. 

— Întru totul de acord, dar trăim vremuri tulburi pe 
Terminus şi n-am de gând să te-ascult o veşnicie. 

— Voi fi cât se poate de scurt, mai ales că-i vorba de 
posibilitatea unui eşec pentru Fundaţie. Dacă această linie 
hiperspaţială nu e interceptată voi vorbi fără nici o reţinere. 

— Nu poate fi interceptată. 

— Atunci uite ce-am de spus. Am primit acum câteva zile 
un mesaj de la un anume Golan Trevize. Eu îmi amintesc de 
un Trevize de pe vremea când eram şi eu în politică, un 
Ministru al Transporturilor. 

— Unchiul tânărului, îl ajută Kodell. 

— Aha, atunci îl cunoşti pe acest Trevize care mi-a 
transmis mesajul. Potrivit informaţiilor pe care le-am primit 
până acum, el a fost Consilier, însă după rezolvarea cu 
succes a unei Crize Seldon a fost arestat şi trimis în exil. 


— Exact. 

— Nu-mi vine a crede. 

— Ce nu-ţi vine a crede? 

— Că a fost exilat. 

— Şi de ce nu? 

— Când s-a mai întâmplat ca vreun cetăţean al Fundaţiei 
să fie exilat? întrebă Thoobing. El e arestat sau nu. Dacă-i 
arestat, e judecat sau nu. Dacă-i judecat, e condamnat ori 
nu. Dacă-i condamnat, e amendat, destituit, i se ridică o 
serie de drepturi, e închis ori executat. Nimeni nu e trimis 
în exil. 

— Toate au un început. 

— Vorbe goale. Cu o navă ultraperfecţionată? Orice cretin 
îşi poate da seama că bătrâna l-a trimis într-o misiune 
specială. Pe cine îşi închipuie ea că o să păcălească? 

— Şi după tine, care ar putea fi misiunea asta? 

— Să zicem descoperirea planetei Gaia. 

Kodell începu să-şi mai piardă din buna dispoziţie pe care 
o avusese până în acel moment. În ochi îşi făcu loc o 
căutătură mânioasă. 

— Ştiu că nu te simţi îndemnat să iei în serios afirmaţiile 
mele, Domnule Ambasador. Dar în acest caz îţi solicit în 
mod special să mă crezi. Nici Primarul şi nici eu nu auzisem 
despre Gaia atunci când 'Trevize a fost trimis în exil. Abia 
zilele trecute am aflat şi noi despe Gaia. Dacă mă crezi, 
putem continua djjscuţia. 

— O să renunţ la atitudinea mea de scepticism o vreme ca 
să accept ideea asta, Directore, deşi mi-e foarte greu s-o 
fac. 

— Domnule Ambasador, este foarte adevărat, şi dacă am 
adoptat dintr-o dată o atitudine oficială în ceea ce afirm, o 
fac pentru că după ce vom termina discuţia, vei descoperi 
că va trebui să răspunzi la unele întrebări de-a dreptul 
stânjenitoare. 'Te referi la Gaia de parcă ţi-ar fi o lume 
familiară. Cum se face că ştii ceva ce noi, cei de pe 
Terminus nu ştim? Nu intră în îndatoririle tale să ne 


informezi despre tot ce afli despre entitatea politică pe care 
ai fost numit? 

Thoobing spuse moale: 

— Gaia nu face parte din Uniunea Saysheli. Probabil că 
nici nu există cu adevărat. Trebuia să transmit pe Terminus 
toate basmele pe care indivizii neşcoliţi şi superstiţioşi din 
Sayshell le povestesc despre Gaia? Unii dintre ei susţin ca 
Gaia e situată în hiperspaţiu. După alţii, ar fi o lume care 
apără Sayshellul prin forţe supranaturale. Ba mai sunt unii 
care afirmă că Gaia a trimis Catârul pentru a pune mâna pe 
Galaxie. Dacă ţi-ai pus în minte să comunici guvernului 
sayshellian că Trevize a fost trimis pentru a găsi Gaia şi că 
cele cinci nave ale Fundaţiei s-au deplasat până aici pentru 
a-l sprijini în cercetările lui, nimeni nu te va crede. Poate că 
oamenii cred în basmele despre Gaia, dar guvernul în nici 
un caz, şi nu se vor lăsa convinşi că Fundaţia îşi închipuie 
aşa ceva. Vor considera că intenţionaţi să forţaţi Sayshellul 
să intre în Federaţia Fundaţiei. 

— Şi dacă plănuim şi asta? 

— Ar fi fatal. Hai să fim serioşi, Kodell, în cinci secole de 
istorie a Fundaţiei, când s-a pomenit să purtăm un război 
de cucerire? Am avut războaie ca să respingem încercările 
altora de a ne cuceri - şi o dată am şi dat greş - dar nici un 
război nu s-a terminat prin expansiunea noastră teritorială. 
Afilierea la Federație s-a făcut prin acorduri paşnice. Ni s- 
au alăturat cei care au întrevăzut avantajele care le oferă 
această uniune. 

— N-ar fi posibil ca şi Sayshell să vadă avantajele acestei 
afilieri? 

— Asta nu se va întâmpla atâta vreme cât navele noastre 
rămân la graniţa lor. Retragele. 

— Nu se poate. 

— Kodell, situaţia actuală reprezintă un prilej minunat 
pentru a demonstra bunăvoința Federaţiei Fundaţiei. 
Aproape înconjurat de teritoriul nostru, Sayshell se află 
într-o poziţie deosebit de vulnerabilă şi totuşi a trăit în 


siguranţă până acum, şi-a ales singur calea de dezvoltare, a 
putut chiar să-şi menţină o politică externă anti-Fundaţie 
fără a se simţi primejduit. Cum altfel putem arăta întregii 
Galaxii că nu forţăm pe nimeni, că venim către toţi cu 
gânduri amicale? Dacă vom cuceri Sayshell, vom poseda 
ceea ce, în esenţă, posedăm deja. La urma urmei, o 
dominăm din punct de vedere economic, chiar dac-o facem 
discret. Dar dacă o cucerim prin forţa armelor, ne facem 
reclamă în Galaxie că am devenit expansionişti. 

— Şi dacă-ţi voi spune că de fapt ne interesează Gaia? 

— Atunci n-o să cred asta nici cât vă crede Uniunea 
Sayshell. Omul ăsta, Trevize, mi-a transmis că e în drum 
spre Gaia şi mi-a cerut să înaintez mesajul către Fundaţie. 
Cu adâncă părere de rău, am făcut-o pentru că asta mi-e 
datoria, şi nici nu s-a răcit bine linia de comunicaţie cu voi, 
că Flota Fundaţiei s-a şi pus în mişcare. Cum veţi ajunge la 
Gaia fără a viola spaţiul sayshellian? 

— Dragul meu 'Thoobing, cred că nu ştii ce vorbeşti. N-ai 
spus adineauri că Gaia, dacă ea există cumva, nu face parte 
din Uniunea Sayshell? Şi presupun că ştii că hiperspaţiul e 
al tuturor şi că nu aparţine nici unei lumi. Atunci cum ar 
putea protesta Sayshell dacă noi ne deplasăm din teritoriul 
Fundaţiei (unde se află acum navele noastre) prin 
hiperspaţiu, către teritoriul Gaiei, iar în această călătorie 
nu ocupăm nici un centimetru cub din spaţiul sayshellian? 

— Sayshell nu va interpreta evenimentele în felul acesta, 
Kodell. În caz că există, Gaia este înconjurată total de 
Uniunea Sayshell, chiar dacă nu-i aparţine din punct de 
vedere politic, şi cunosc precedente care califică enclavele 
de acest fel drept porţiuni din teritoriul înconjurător atunci 
când vine vorba de nave de luptă duşmane. 

— Navele noastre n-au intenţii duşmănoase. Suntem în 
relaţii paşnice cu Sayshell. 

— Vă anunţ că s-ar putea ca Sayshell să declare război. 
Nici nu s-ar aştepta să-l câştige prin superioritate militară, 
dar adevărul e că un conflict armat în această zonă ar 


declanşa un val de reacţii anti-Fundaţie în întreaga Galaxie. 
Noua politică expansionistă a Fundaţiei va încuraja 
constituirea de alianţe împotriva noastră. Unele dintre 
lumile membre ale Federaţiei vor începe să-şi reconsidere 
legăturile cu noi. S-ar putea să pierdem răzoiul din cauza 
tulburărilor interne şi atunci sigur vom da înapoi procesul 
de creştere care i-a slujit atât de bine Fundaţiei în aceste 
cinci sute de ani. 

— Hai, lasă, Thoobing, spuse Kodell cu nepăsare. Vorbeşti 
de parcă cinci sute de ani n-au însemnat nimic, şi am fi 
rămas aceeaşi Fundaţie de pe vremea lui Salvor Hardin, 
când ne luptam cu Anacreon, regatul acela prăpădit. Acum 
suntem cu mult mai puternici decât a fost vreodată Imperiul 
Galactic la apogeul lui. O escadrilă de nave de-ale noastre 
ar putea înfrânge întreaga Flotă Galactică sau ar putea 
ocupa orice sector fără ca măcar să-şi dea seama că a 
participai la un război. 

— Nu luptăm împotriva Imperiului Galactic, ci împotriva 
planetelor şi sectoarelor existente în prezent. 

— Care n-au progresat la fel ca noi. Acum putem cuprinde 
toată Galaxia. 

— Potrivit Planului Seldon nu putem face asta vreme de 
încă cinci sute de îni. 

— Planul Seldon subestimează ritmul de dezvoltare 
tehnologică. Stă în puterea noastră s-o facem acum! Te rog 
să mă-nţelegi, nu spun că o vom face sau că ar trebui s-o 
facem imediat. Spun doar că putem realiza asta foarte 
curând. 

— Kodell, ai trăit toată viaţa pe lerminus. Nu cunoşti 
Galaxia. Flota şi tehnologia noastră pot înfrânge Forţele 
Armate ale altor lumi dar n-am reuşi să guvernăm o Galaxie 
rebelă şi încărcată de ură, căci la asta s-ar ajunge dacă o 
cucerim prin forţa armelor. Retrage navele! 

— Nu se poate, Thoobing. la gândeşte-te. Dacă Gaia nu-i 
un simplu mit? 


Thoobing rămase tăcut, cercetând chipul lui Kodell, vrând 
parcă să-i citească gândurile: 

— O lume în hiperspaţiu nu-i un mit? 

— O lume în hiperspaţiu e o superstiție, dar până şi 
superstiţiile se nasc dintr-un sâmbure de adevăr. Omul ăsta 
care a fost exilat, Trevize, vorbeşte despre ea de parc-ar fi o 
lume reală în spaţiu real. Dacă are dreptate? 

— Prostii. Nu cred aşa ceva. 

— Nu? Încearcă, măcar pentru o clipă. O lume reală, care 
i-a asigurat Sayshellului imunitatea împotriva Catârului şi 
împotriva Fundaţiei! 

— Dar te contrazici singur. Cum îi apără Gaia pe 
sayshellieni împotriva Fundaţiei? Nu trimitem nave contra 
ei? 

— Nu contra ei, ci contra Gaiei, care-i atât de misterioasă 
şi de puţin cunoscută şi care are atâta grijă să rămână 
ascunsă încât, deşi se află în spaţiul real, convinge lumile 
vecine că este situată în hiperspaţiu şi reuşeşte chiar să fie 
trecută cu vederea când se alcătuiesc hărţile computerizate 
complete ale Galaxiei. 

— Atunci e sigur o lume cu totul neobişnuită, pentru că 
reuşeşte să manipuleze conştiinţele oamenilor. 

— Şi n-ai spus chiar tu acum câteva clipe că un basm 
sayshellian susţine că Gaia a trimis pe Catâr pentru a cuceri 
Galaxia? Catârul nu manipula minţile? 

— Şi-atunci Gaia e o lume a Catărilor? 

— Dar n-ar putea să fie? 

— Atunci de ce n-ar fi lumea renăscută a celei de-a Doua 
Fundaţii? 

— Chiar. De ce nu? Nu trebuie s-o cercetăm? 

Thoobing deveni serios. Zâmbise puţin dispreţuitor în 
timpul ultimelor schimburi de replici, dar acum lăsă capul 
în jos şi privi pe sub sprâncene: 

— Dacă vorbeşti serios, o asemenea investigaţie nu e 
periculoasă? 

— Chiar aşa? 


— Îmi răspunzi la întrebări prin alte întrebări pentru că nu 
poţi găsi nişte răspunsuri mulţumitoare. La ce ne-ar folosi 
navele împotriva Catârilor sau a membrilor celei de-a Doua 
Fundaţii? Nu ţi se pare plauzibil că, dacă ei există, încearcă 
să ne ademenească pentru a ne distruge? Ascultă, spuneai 
că Fundaţia poate întemeia Imperiul acum, chiar dacă 
Planul Seldon s-a desfăşurat doar pe jumătate, iar eu te-am 
avertizat că te-ai aventurat cam mult şi că iţele Planului te 
vor trage cu forţa înapoi. Dacă Gaia există şi e ceea ce susţii 
tu, atunci probabil că ea acţionează ca un mecanism care va 
produce acea frânare. Fă din proprie iniţiativă ceea ce în 
curând vei fi silit să faci din constrângere. Fă în mod paşnic 
şi fără vărsări de sânge ceea ce s-ar putea să fii silit să faci 
prin nenorociri şi dezastru. Retrage navele. 

— Nu se poate. Thoobing, de fapt Primarul Branno în 
persoană intenţionează să conducă flota şi câteva nave de 
cercetare au trecut deja prin hiperspaţiu către presupusul 
teritoriu gaian. 

Thoobing bulbucă ochii: 

— Cu siguranţă că va izbucni război, aşa zic eu. 

— Tu eşti ambasadorul nostru. Fă demersurile necesare 
pentru a împiedica asta, Dă-le sayshellienilor toate 
asigurările pe care le solicită. Respinge orice acuzaţie de 
rea credinţă. Dacă va trebui, spune-le că nu vor avea decât 
de câştigat dacă rămân liniştiţi şi aşteaptă ca Gaia să ne 
distrugă. Spune-le tot ce doreşti, dar linişleşte-i. 

Kodell făcu o pauză, studie expresia împietrită de pe 
chipul lui Thoobing şi reluă: 

— Serios, asta-i tot. După câte ştiu, nici o navă a Fundaţiei 
nu va cobori pe vreo lume din Uniunea Sayshell şi nici nu va 
pătrunde în vreun punct din spaţiul real care aparţine 
Uniunii. Cu toate acestea, orice navă sayshelliană care va 
încerca să ne provoace în afara teritoriului Uniunii, adică pe 
teritoriul Fundaţiei, va fi neîntârziat distrusă. Explică-le 
asta foarte răspicat şi linişteşte-i pe sayshellieni. Dacă dai 
greş, vei răspunde direct. Thoobing, până acum ai avut o 


misiune uşoară, dar te-aşteaptă vremuri grele şi 
următoarele săptămâni îţi vor hotări soarta. Dacă ne vei 
înşela aşteptările, n-o să găseşti nici un colţişor din Galaxie 
în care să te ascunzi. 

Chipul lui Kodell nu mai era nici bine dispus şi nici 
prietenos când contactul se întrerupse şi imaginea lui 
dispăru. 

Thoobing rămase cu ochii holbaţi şi cu gura căscată către 
locul din care imaginea tocmai se mistuise. 

Golan Trevize se trăgea de păr de parcă ar fi încercat să-şi 
aprecieze stare gândurilor prin intermediul simţurilor. Apoi 
îl luă pe neaşteptate pe Pelorat: 

— Care-i starea ta de spirit? 

— Starea de spirit? repetă absent Pelorat. 

— Da. Uite în ce situaţie am ajuns, prinşi, fără nici un 
control asupra navei şi atraşi în mod inexorabil către o lume 
despre care nu ştim nimic. N-ai un sentiment de panică? 

Pe faţa lungă a lui Pelorat trecu o umbră de melancolie: 

— Nu. Sunt cam abătut. Mă simt puţin îngrijorat, dar n-am 
intrat în panică. 

— Nici eu. Nu-i ciudat? De ce nu ne agităm mai mult? 

— Ne aşteptam la asta, Golan, sau la ceva asemănător. 

Trevize se întoarse către ecran. Pe el rămăsese fixată 
imaginea staţiei spaţiale. Acum era mai mare, ceea ce 
însemna că se apropiaseră mai mult de ea. 

Ca înfăţişare, staţia nu i se părea impresionantă. Nu 
prezenta nici un elemnt care să sugereze superştiinţă. De 
fapt, arăta cam primitiv. Şi cu toate acestea, ţinea nava în 
strânsoare. 

— Janov, încerc să analizez situaţia la rece. Aă vrea să cred 
că nu-s laş şi că mă pot comporta bine în condiţii de criză, 
dar probabil că mă supraapreciez. Toţi păcătuim prin asta. 
Ar trebui să mă agit nebuneşte de colo-colo şi să mă treacă 
toate răcorile. Poate că ne-am aşteptat la ceva, dar nu să 
fim reduşi la neputinţă şi eventual ucişi. 


— Nu cred, Golan. Dacă cei de pe Gaia au putut prelua 
controlul asupra navei de la o asemenea distanţă, nu ne 
puteau ucide deja? De vreme ce suntem încă în viaţă... 

— Dar nu mai suntem noi înşine. Prea aşteptăm cu calm. 
Cred că ne-au tranchilizat. 

— De ce? 

— Ca să ne păstreze întregi la minte. Aşa cred. Poate vor 
să ne interogheze, iar după aceea să ne ucidă. 

— Dacă sunt atât de raţionali încât vor să ne interogheze, 
s-ar putea să-şi păstreze un dram de minte şi să nu ne ucidă 
fără un motiv întemeiat. 

Trevize se lăsă cu spatele pe spătarul scaunului şi-şi puse 
picioarele pe pupitrul unde de obicei îşi plasa mâinile 
pentru a intra în legătură cu computerul. 

— Ingenioşi cum sunt, s-ar putea să găsească vreun motiv 
care să pară întemeiat. Dacă ne-au perturbat gândurile, n- 
au lucrat prea brutal. Catârul, de exemplu, ne-ar fi făcut să 
tresăltăm şi să vibrăm din fiecare fibră a fiinţei noastre din 
dorinţa de a ajunge mai repede acolo, spuse Trevize şi 
arătă cu degetul spre staţia spaţială. N-ai acelaşi sentiment, 
Janov? 

— Nu. Sigur nu. 

— Sper că bagi de seamă că am o stare de spirit în care 
încă mai pot să analizez totul la rece. Din cale-afară de 
ciudat! Ori simt altceva? Sunt panicat, incoerent, nebun şi 
doar am impresia că raţionez? 

— Pari întreg la minte, spuse Pelorat ridicând din umeri. 
Probabil că eu sunt la fel de bolnav la minte ca şi tine şi 
trăiesc cu aceeaşi iluzie, dar discuţia asta nu ne-ajută să 
rezolvăm situaţia. S-ar putea ca toată umanitatea să sufere 
de aceeaşi boală şi să se îmbete cu aceleaşi iluzii în timp ce 
trăieşte într-un haos comun. Nu ai cum să dovedeşti 
contrariul, şi pentru că tot n-o să găsim altă cale, trebuie să 
ne lăsăm în voia simţurilor. (Apoi, brusc înviorat, adăugă:) 
De fapt, m-am gândit şi eu la ceva. 

— Da? 


— Ei bine, am ajuns să considerăm Gaia fie o lume a 
Catârilor, fie o a Doua Fundaţie renăscută. Nu te-ai gândit 
c-ar putea exista şi o a treia explicaţie, mai plauzibilă? 

— Şi care-ar fi asta? 

În ochii lui Pelorat apăru o expresie de concentrare. Nu-l 
privi pe 'Trevize, iar vocea îi deveni adâncă şi stăpânită: 

— Din vremuri imemoriale, lumea asta, Gaia, a făcut tot ce 
i-a stat în putinţă ca să rămână într-o strictă izolare. N-a 
încercat deloc să intre în legătură cu alte lumi, nici măcar 
cu vecinii săi apropiaţi din Uniunea Sayshell. Are o ştiinţă 
dezvoltată în unele domenii, dacă dăm crezare poveştilor 
despre distrugerea unor flote şi sigur pot controla oamenii, 
dar cu toate acestea n-au făcut nici o tentativă de a-şi 
extinde puterea. Nu cere decât să fie lăsată în pace. 

— Şi? 

— Mi se pare inuman. Cei peste douăzeci de mii de ani de 
istorie umană reprezintă un proces neîntrerupt de 
expansiune şi de încercări eşuate de extindere a 
teritoriului. Aproape toate lumile care pot fi populate sunt 
populate. De-a lungul timpului, aproape fiecare dintre lumi 
a avut o neînțelegere cu un vecin sau altul. Dacă Gaia se 
deosebeşte atât de mult de celelalte lumi în privinţa asta, 
atunci înseamnă că e inumană. 

Trevize clătină din cap cu hotărâre: 

— Imposibil. 

— De ce imposibil? întrebă Pelorat împătimit. Ţi-am spus 
doar că rasa umană reprezintă o enigmă tocmai pentru că 
este singura forma inteligentă şi evoluată din Galaxie. Şi ce 
dacă Gaia nu-i umană? N-ar putea exista pe vreo planetă o 
altă formă de viaţă căreia să-i lipsească tendinţa de 
expansiune tipic umană? De fapt, spuse Pelorat din ce în ce 
mai convins, ce dacă există un milion de inteligenţe în 
Galaxie şi doar una este expansionistă? Noi înşine. Celelalte 
ar rămâne acolo unde se află şi acum, discrete, ascunse... 

— Ridicol! protestă Trevize. Le-am întâlni. Am cobori pe 
lumile lor. Ar apare în toate ipostazele şi tipurile de evoluţie 


tehnologică şi puţine ni s-ar putea opune. Dar nu le-am 
întâlnit niciodată. Pentru numele Spaţiului! Nu am 
descoperit nici ruine, nici relicve ale vreunei civilizaţii 
neumane. Tu eşti istoric, aşa că ar trebui să ştii mai bine. 
Am întâlnit aşa ceva? 

Pelorat clătină din cap: 

— Nu, Golan, dar ar putea exista una! Lumea asta! 

— Nu cred: Zici că se numeşte Gaia, ceea ce înseamnă 
„Pământ” într-un dialect antic. Cum ar putea fi non-uman? 

— Fiinţele umane i-au dat numele de „Gaia”, dar cine ştie 
din ce motive? Asemănarea cu vreo lume antică ar putea fi 
o simplă coincidenţă. Gândeşte-te numai. Aşa cum explicai 
tu cu câtva timp în urmă, simplul fapt că am fost ademeniţi 
spre Gaia şi acum suntem atraşi spre ea împotriva voinţei 
noastre se prezintă ca argumente în favoarea ideii non- 
umanităţii celor de pe Gaia. 

— De ce? Ce are asta cu non-umanitatea? 

— Vor să ştie despre noi, oamenii. 

— Janov, ai luat-o razna, spuse Trevize. Trăiesc în Galaxie, 
înconjurați de oameni, de mii de ani. De ce ar fi devenit 
curioşi exact acum? Şi dacă doresc să-şi satisfacă această 
curiozitate, de ce ne-au ales tocmai pe noi? Dac-ar vrea să 
studieze fiinţele umane şi cultura lor, de ce n-ar începe cu 
lumile Sayshellului? De ce ne-ar alege neapărat pe noi, de 
pe Terminus? 

— Poate că-i interesează Fundaţia. 

— Prostii, izbucni Trevize cu o violenţă neaşteptată. Janov, 
tu vrei o inteligenţă non-umană şi o vei avea. Eu cred că 
dacă te-ai gândit că vei întâlni non-umani, nu te-ar mai 
îngrijora ideea că eşti capturat, neajutorat sau că vei fi 
chiar ucis, dar numai să-ţi ofere puţin răgaz ca să-ţi 
satisfaci curiozitatea. 

Pelorat încercă să protesteze, dar începu să se bâlbâie, de 
aceea se opri, trase adânc aer în piept şi zise în cele din 
urmă: 


— Bine, s-ar putea să ai dreptate, Golan, dar o să rămân la 
părerea mea. Nu cred că va trebui să aşteptăm prea mult 
ca să vedem cine are dreptate... Priveşte! 

Arătă către ecran. Trevize, care în înflăcărarea lui uitase 
să mai privească la ecran, îşi aruncă ochii înspre el: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aceea care părăseşte staţia nu-i cumva o navă? 

— Da, e ceva, recunoscu Trevize, nevenindu-i să creadă. 
Încă nu percep detaliile şi nu pot să măresc imaginea mai 
mult. Şi aşa e la maximum. După ce privi mai atent spuse: 
Pare să se apropie şi cred că-i o navă. Facem un pariu? 

— Ce fel de pariu? 

— Dacă ne-om mai întoarce vreodată pe Terminus, să dăm 
o masă la care fiecare dintre noi să invite pe cine pofteşte, 
dar maximum patru persoane, şi plătesc eu totul dacă pe 
nava care se apropie acum de noi sunt non-umani, iar dacă 
sunt oameni plăteşti tu. 

— Mă prind, spuse Pelorat. 

— S-a făcut, încuviinţă Trevize şi privi spre ecran, 
încercând să distingă detaliile navei şi întrebându-se dacă 
acestea puteau să-i dezvăluie mai presus de orice îndoială 
umanitatea sau non-umanitatea ocupanților ei. 

Judecând după pieptănătura îngrijită şi atentă şi după 
vioiciunea tinerească a chipului, puteai jura că Branno se 
afla încă în Palatul Primăriei. Nimic din comportarea ei nu 
lăsa să se înţeleagă că se afla în spaţiu doar pentru a doua 
oară. (Prima ei ieşire în spaţiu, când fusese însoţită de 
părinţi într-o vacanţă pe Kalgan, nici nu se putea considera 
cu adevărat o călătorie spaţială. La vremea aceea avea doar 
trei ani.) 

— La urma urmei, se adresă ea lui Kodell cu o voce stinsă, 
treaba lui Thoobing e să-şi exprime părerea şi să mă 
avertizeze. Nu-i port ranchiună pentru asta. 

Kodell, care se îmbarcase pe nava Primarului pentru a-i 
putea vorbi neîngrădit de bariera psihologică pe care o 
creau distanţa şi imaginea nefirească, îi răspunse: 


— Se află la post de prea multă vreme. A început să 
gândească la fel ca şi sayshellienii. 

— Ăsta-i riscul meseriei de ambasador, Liono. Să aşteptăm 
până se va isprăvi totul şi după aceea o să-i dăm o vacanţă 
mai lungă şi o să-l trimitem la post în altă parte. E un tip 
capabil. La drept vorbind, a avut curajul şi înţelepciunea de 
a ne transmite neîntârziat mesajul lui Trevize. 

Pe faţa lui Kodell licări un zâmbet: 

— Da, mi-a spus că a făcut-o împotriva voinţei lui. „Am 
făcut-o pentru că trebuia”, cam astea au fost cuvintele lui. 
Vezi, Doamnă Primar, trebuia să ne anunţe chiar dacă nu 
era de acord, pentru că imediat ce Trevize a intrat în 
spaţiul Uniunii Sayshell, eu l-am informat pe Ambasadorul 
Thoobing să înainteze orice date referitoare la el. 

— Da? făcu Primarul Branno şi se întoarse în scaun pentru 
a-l privi mai bine pe Kodell. Şi ce te-a determinat să 
procedezi astfel? 

— Consideraţii elementare. Trevize avea la dispoziţie o 
navă de ultimul tip, aparţinând Fundaţiei şi era normal ca 
sayshellienii să observe asta. De asemenea, comportarea lui 
lipsită de tact şi de diplomaţie nu putea să le scape. Prin 
urmare, putea să dea de bucluc şi orice cetăţean al 
Fundaţiei ştie că trebuie să dea fuga să se plângă celui mai 
apropiat reprezentant al Fundaţiei. Personal nu mi-ar 
displace să-l ştiu pe Trevize prins la-nghesuială, căci asta l- 
ar mai ajuta să-şi vâre minţile în cap, dar l-ai trimis pe post 
de paratrăsnet şi voiam să poţi aprecia cum se cuvine ceea 
ce ar lovi, aşa că m-am îngrijit ca reprezentantul cel mai 
autorizat al Fundaţiei să-l supravegheze. 

— Înţeleg! Abia acum pricep de ce Thoobing a reacţionat 
atât de energic. Şi eu îi transmisesem un avertisment 
similar. Întrucât a primit separat ordine de la noi, nici nu-i 
de acuzat dacă-şi închipuie că manevrele câtorva nave ale 
Fundaţiei ar putea însemna mai mult decât pare la prima 
vedere. Liono, cum se face că nu m-ai consultat înainte de a 
transmite acest mesaj? 


Kodell răspunse cu răceală: 

— Dacă te-aş implica în toate activităţile mele, n-ai mai 
avea timp să fii cu adevărat Primar. Dar tu de ce nu m-ai 
informat de intenţiile tale? 

— Dacă te-aş ţine la curent cu toate intenţiile mele, ai şti 
prea multe, îi răspunse Branno fără chef. Asta e o problemă 
minoră, care nu justifică îngrijorarea lui Thoobing. lar 
reacţiile de protest ale Sayehellului nu mă ating. Pe mine 
mă interesează Trevize. 

— Navele noastre de cercetare l-au reperat pe Compor. Îl 
urmăreşte pe Trevize şi amândouă înaintează cu precauţie 
către Gaia. 

— Am primit rapoartele acelor nave, Liono. E clar că atât 
Trevize cât şi Compor au luat în serios problema Gaiei. 

— Doamnă Primar, toată lumea zâmbegşte ironic auzind de 
superstiţia numită Gaia, dar, în acelaşi timp, toţi gândim: 
„Dacă totuşi...” Chiar şi Ambasadorul Thoobing pare cam 
îngrijorat de situaţia creată. Ar putea fi o politică foarte 
şireată din partea sayshellienitor. Ca un fel de culoare 
protectoare. Dacă răspândeşti zvonuri despre o lume 
misterioasă şi invincibilă, oamenii se vor feri nu numai de 
lumea respectivă, dar şi de lumile vecine, precum cele care 
compun Uniunea Sayshell. 

— Crezi că de aceea s-a ferit Catârul să-i supere pe cei de 
pe Sayshell? 

— Probabil. 

— Crezi că Fundaţia nu s-a atins de Sayshell din cauza 
Gaiei? Ştii bine că nu aveam cunoştinţă de existenţa acestei 
lumi. 

— Recunosc că nu există nici o menţiune despre Gaia prin 
arhivele noastre, dar nu putem găsi o explicaţie plauzibilă 
pentru atitudinea noastră tolerantă faţă de Uniunea 
Sayshell. 

— Să sperăm că, în ciuda părerii lui Thoobing, guvernul 
sayshellian s-a convins măcar în parte de puterea Gaiei şi 
de pericolul pe care-l reprezintă. 


— De ce asta? 

— Pentru că-n acest caz, Uniunea Sayshell nu va 
condamna intenţia noastră de a ne îndrepta spre Gaia. Cu 
cât mai vehement vor respinge planul nostru, cu atât mai 
grabnic se vor convinge singuri că acţiunea noastră trebuie 
aprobată, astfel încât Gaia să ne înghită. Îşi vor imagina că 
lecţia pe care-o vom primi va fi binevenită şi va sluji de 
exemplu pentru alţi potenţiali invadatori. 

— Dacă, totuşi, au motive întemeiate să creadă asta, 
Primare? Dacă Gaia este cu adevărat primejdioasă? 

Branno zâmbi: 

— Mereu pui pe „Dacă totuşi” în faţă, Liono. 

— Trebuie să cântăresc toate posibilităţile, Primare. Asta 
mi-e meseria. 

— Dacă Gaia e primejdioasă, atunci îl va captura pe 
Treyize. Asta e menirea lui, ca paratrăsnet al meu. Şi sper 
ca şi Compor şi păţească la fel. 

— Speri asta? De ce? 

— Pentru că asta îi va face să se încreadă prea mult în 
propriile forţe şi ne vom sluji de această slăbiciune. Ne vor 
subestima puterea şi ne vor uşura astfel sarcina. 

— Dar dacă cei care se supraapreciază suntem noi?. 

— Nu vom fi noi, i-o reteză sec Branno. 

— Dar nu avem nici cea mai vagă informaţie despre Gaia şi 
nu putem aprecia potenţialul ei. Primare, nu mi-o lua în 
nume de rău, dar ar trebui luată în calcul şi posibilitatea 
asta. 

— Serios? De unde-ai mai scos-o şi pe asta, Liono? 

— Şi tu crezi că, în cel mai rău caz, Gaia ar putea fi cea de- 
a Doua Fundaţie. Sayshell are o istorie interesantă încă de 
pe vremea Imperiului. Numai Sayshell a fost lăsată să se 
autoguverneze. Tot Sayshell a beneficiat de scutiri de taxe 
în timpul domniei aşa-numiţilor „împărați Necruţători”. Pe 
scurt, Sayshell pare să fi beneficiat de protecţia Gaiei chiar 
în perioada imperială. 

— Şi-atunci? 


— A Doua Fundaţie a fost întemeiată de Hari Seldon în 
acelaşi timp cu Fundaţia noastră. A Doua Fundaţie nu exista 
în vremurile imperiale, dar Gaia exista. Prin urmare, Gaia 
nu este a Doua Fundaţie, ci altceva. Probabil ceva mai 
periculos. 

— Nu mi-am propus să mă las intimidată de ceea ce nu 
cunosc, Liono. Există doar două surse potenţiale de pericol 
- arme fizice şi arme mentale - iar noi suntem pregătiţi să 
rezistăm oricăreia dintre ele. Mergi înapoi pe nava ta şi 
menţine toate navele în alertă la graniţa cu Sayshell. Numai 
nava mea se va îndrepta spre Gaia, dar va rămâne, tot 
timpul în legătură cu tine şi te vom aştepta să ne urmezi 
printr-un singur salt, dacă va fi nevoie... Mergi, Liono, şi 
alungă expresia asta de tulburare de pe faţa ta. 

— Îmi dai voie să-ţi mai pun o întrebare? Ştii sigur în ce te 
bagi? 

— Sigur, răspunse ea sumbru. Şi eu am studiat istoria 
Sayshellului şi am înţeles că Gaia nu poate fi a Doua 
Fundaţie dar, aşa cum ţi-am mai spus, am primit raportul 
complet al navelor de cercetare şi din ele am... 

— Da? 

— Ei bine, Liono, acum ştiu unde se află a Doua Fundaţie, 
aşa că ne vom ocupa de amândouă. Întâi Gaia şi după aceea 
Trantorul. 

— Gaia. 

NAVA PORNITA de pe staţia spaţială ajunse în apropiere 
de Far Star după patru ore care i se părură ani lui Trevize. 

În condiţii normale, Trevize ar fi încercat să semnalizeze şi 
s-ar fi aşteptat la un răspuns. lar dacă n-ar fi primit răspuns 
ar fi luat hotărârea să se îndepărteze. 

Dar întrucât nava nu era înarmată şi oricum nu răspundea 
la comenzi, nu putea decât să aştepte. Computerul nu 
primea alte instrucţiuni decât cele care priveau interiorul 
navei. 

În rest, totul funcţiona normal. Sistemele de ventilaţie şi 
de încălzire erau perfecte; astfel că el şi Pelorat nu simțeau 


nici un inconvenient fizic. Dar asta nu slujea la nimic. 
Minutele se scurgeau greu şi lrevize era apăsat de 
nesiguranţă cu privire la soarta ce li se rezervase. Observă 
contrariat că Pelorat părea calm. Şi, ca să pună capăt la 
toate, în timp ce el n-avea poftă de mâncare, Pelorat 
desfăcuse un mic container cu carne de pui care se 
încălzise imediat după deschidere şi acum împrăştia un 
miros îmbietor. lar acum, nepăsător şi metodic, Pelorat 
mânca. 

Enervat, Trevize nu se mai putu stăpâni: 

— Pentru numele Spaţiului, Janov! Pute! 

Pelorat se uită mirat şi mirosi containerul. 

— Mie nu-mi miroase urât, Golan. 

Trevize clătină din cap: 

— Nu mă lua în serios. Sunt nervos. Dar măcar foloseşte o 
furculiţă. O să-ţi miroasă degetele toată ziua. 

Pelorat îşi privi uimit degetele: 

— Scuze! Nici n-am băgat de seamă. Mă gândeam la 
altceva. 

Trevize îl întrebă sarcastic: 

— Te gândeai probabil în ce categorie să încadrezi 
creaturile non-umane care se apropie de noi? (Se simţea 
umilit pentru că Pelorat se dovedea mai calm decât el.) El, 
un veteran al Flotei (deşi nu participase la nici o bătălie) se 
temea, în timp ce Pelorat, un simplu istoric, părea 
netulburat. 

— Ar fi imposibil de imaginat cum ar evolua formele de 
viaţă în condiţii diferite de cele ale Pământului. Deşi destul 
de mari, diferenţele n-ar putea fi infinite. Cu toate astea, 
presimt că fiinţele astea nu se vor manifesta extrem de 
violent şi că vom beneficia de un tratament civilizat. Dacă 
era altfel, ne ucideau de mult. 

— Bine că măcar tu ţi-ai păstrat cumpătul, prietene. Eu 
sunt neliniştit şi nervos de parcă aş vrea să ies din starea de 
tranchilizare pe care ne-au indus-o. Simt că nu pot sta 
locului. De ce nu mai ajunge odată nava aia blestemată? 


— M-am învăţat să fiu pasiv, Golan. Mi-am petrecut 
jumătate din viaţă aplecat asupra documentelor, aşteptând 
mereu altele şi altele. Tu eşti un om de acţiune şi suferi 
când nu te poţi mişca. 

Trevize se simţi mai uşurat şi mormăi: 

— Pelorat, nu ţi-am apreciat bunul simţ la adevărata lui 
valoare. 

— Te înşeli, răspunse Pelorat placid, dar până şi un 
profesor, cu capul în nori ajunge uneori să înţeleagă rostul 
vieţii. 

— Şi până şi un politician abil se poate înşela. 

— N-am afirmat aşa ceva. Golan. 

— Nu, dar o spuneu. Aşa că lasă-mă să fac ceva. Măcar să 
observ. Văzută mai de-aproape, nava asta pare primitivă. 

— Pare? 

— Dacă e produsul unor minţi şi braţe non-umane, ceea ce 
nouă ne pare primitiv ar putea fi de fapt doar non-uman. 

— Crezi c-ar putea fi un artefact non-uman? întrebă 
Pelorat roşind uşor. 

— Nu-mi dau seama. Bănuiesc că oricât de mult ar diferi 
de la cultură la alta, artefactele nu-s la fel de expresive ca 
produsele ce poartă amprenta deosebirilor genetice. 

— Asta-i doar o bănuială. Noi n-am întâlnit decât culturi 
diferite. Nu cunoaştem multe specii inteligente şi, prin 
urmare, nu avem unitatea de măsură cu ajutorul căreia să 
apreciem cât de mult poate să se deosebească un artefact 
de altul. 

— Peştii, delfinii, pinguinii, calmarii, ba chiar şi ambiflexii, 
care nu sunt de origine pământeană, presupunând că restul 
sunt, rezolvă problema mişcării printr-un mediu lichid prin 
unduire, iar înfăţişarea lor nu diferă atât de mult pe cât te- 
ar face să crezi structura lor genetică Probabil că situaţia 
se repetă în cazul artefactelor. 

— În orice caz, spuse Trevize, mă simt mai bine acum. Tot 
sporovăind cu tine m-am mai calmat. Şi cred că foarte 
curând vom afla în ce ne-am vârât. Nava aceea nu va putea 


să se lipsească de-a noastră pentru că n-are ecluză şi fie că 
vom merge noi la ei folosind cablul, fie că vor veni ei în 
acelaşi fel, dacă nu cumva vor folosi un alt sistem. 

— Cât de mare-i nava? 

— Dacă n-am cum să folosesc computerul navei pentru a 
calcula la ce distanţă se află nu pot să-mi dau seama de 
mărimea ei. 

Un cablu se îndreptă şerpuind spre Far Star. 

— Umani sau non-umani, tot cablu vor folosi. Se pare că 
nu există altă soluţie. 

— Ar putea folosi un tub sau o scară, sugeră Pelorat. 

— Sunt rigide. Ar fi prea complicat să realizezi legătura în 
felul ăsta. Trebuie ceva care să combine flexibilitatea cu 
rezistenţa. 

Când cablul atinse peretele exterior al navei, se auzi un 
zgomot surd care făcu aerul din interior să vibreze. Cablul 
se mai întinse puţin. În timp ce nava cealaltă reduse viteza 
pentru a o egala pe aceea a navei lui Trevize. Acum cablul 
nu mai vibra. 

În peretele navei străine apăru un punct negru care se 
dilată ca pupila unui ochi. 

— Ia te uită, exclamă Trevize. În loc de uşă glisantă are o 
diafragmă care se deschide. 

— Non-uman? 

— Nu neapărat, dar oricum interesant. 

În deschizătură apăru o siluetă. 

Pelorat o privi încordat şi strânse din buze, apoi zise 
dezamăgit. 

— Păcat. Umană. 

— Nu se ştie, făcu Trevize calm. Distingem cinci 
extremităţi. Astea ar putea fi capul, două braţe, două 
picioare, dar... Stai aşa... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Silueta se mişcă mai repede şi mai uşor decât m- 
aşteptam. Aha! 

— Ce mai e? 


— Are un fel de propulsie. După câte-mi dau seama, n-are 
propulsie-rachetă şi nici nu-şi foloseşte braţele. Totuşi, 
deplasarea nu-i în mod necesar tipic umană. 

În ciuda rapidităţii cu care silueta se mişca de-a lungul 
cablului, aşteptarea li se păru nesfârşită, dar în cele din 
urmă se auzi un zgomot. 

— Nu ştiu ce-o fi, dar acum intră. Cred c-am s-o trântesc la 
podea imediat ce apare, spuse Trevize şi-şi încleştă pumnii. 
— Cred c-ar fi mai bine să ne calmăm, îl sfătui Pelorat. Ar 
putea fi mai puternică decât tine, iar pe nava aceea trebuie 

să mai fie şi alte creaturi. Aşteptăm până ne lămurim. 

— Devii din ce în ce mai înţelept, Janov, constată Trevize, 
în timp ce eu îmi pierd capul. 

Auziră zgomotul produs de deschiderea ecluzei şi în cele 
din urmă silueta apăru înăuntrul navei. 

— Are o statură aproape normală, bolborosi în barbă 
Pelorat, în costumul acela spaţial începe o fiinţă umană. 

— N-am mai văzut asemenea model, dar după cum arată 
pare făcut de oameni. Văd că nu scoate nici un sunet. 

Silueta în costum spaţial se opri în faţa lor şi-şi mişcă un 
braţ către casca rotundă care, chiar dacă părea din sticlă, 
nu era transparentă. Nu putură vedea nimic prin ea. 

Braţul atinse ceva cu o mişcare rapidă pe care Trevize nu 
reuşi s-o urmărească, şi casca se detaşă de restul 
costumului. Se ridică. 

Văzură chipul unei femei tinere şi atrăgătoare. 

Pe chipul de obicei lipsit de expresie al lui Pelorat apăru o 
expresie de stupefacţie. Întrebă nesigur: 

— Eşti umană? 

Femeia deschise ochii mari, arcuindu-şi sprâncenele şi 
strâmbă din buze. Din gestul acesta nu se putea deduce 
dacă auzea o limbă necunoscută şi neînţeleasă, sau dacă 
înţelegea limbajul, dar întrebarea o punea pe gânduri. 

Ea duse mâna spre partea stângă a costumului, care se 
desfăcu de parcă ar fi avut balamale. Păşi afară din costum 


şi acesta rămase o clipă în poziţie verticală apoi, cu un 
sunet ce aducea cu un oftat, se prăbuşi la podea. 

Acum, după ce ieşise din costumul spaţial, femeia părea şi 
mai tânără. Îmbrăcămintea îi era largă şi translucidă, iar 
puţinele articole intime se vedeau ca nişte umbre. Roba de 
deasupra îi venea până la genunchi. 

Avea sânii mici şi talia subţire, cu şolduri pline şi rotunde. 
Picioarele bine făcute aveau gleznele fine şi graţioase. Părul 
negru şi bogat îi cădea pe umeri, buzele pline păreau uşor 
asimetrice, iar ochii mari şi căprui priviră în jur, apoi spre 
picioare şi rezolvă dilema, arătând că pricepea limbajul lor: 

— Nu arăt umană? 

Vorbea Galactica Standard cu o ezitare abia detectabilă, 
părând că face un mic efort pentru a pronunţa foarte 
corect. 

Pelorat încuviinţă cu o mişcare a capului, însoţită de un 
zâmbet: 

— N-aş putea nega asta. Foarte umană. Încântător de 
umană. 

Tânăra îşi desfăcu braţele larg de parcă i-ar fi invitat să o 
privească mai de aproape. 

— Aşa sper şi eu, domnilor. Mulţi bărbaţi ar muri după 
corpul acesta. 

— Aş prefera să trăiesc pentru el, glăsui Pelorat, cu un aer 
galant care-l luă şi pe el prin surprindere. 

— Bună alegere, spuse femeia cu solemnitate. Corpul 
acesta naşte şoapte şi extaz. 

Râse, iar Pelorat porni şi el să râdă. 

Trevize, care rămăsese încruntat şi tăcut în timpul acestui 
schimb de vorbe galante, găsi momentul să întrebe: 

— Ce vârstă ai? 

Femeia încetă să râdă şi răspunse cu seriozitate: 

— Douăzeci şi trei, domnilor. 

— De ce-ai venit? Cu ce scop ne vizitezi? 

— Am venit să vă-soţesc pe Gaia, răspunse ea, rotunjind 
uşor vocalele în diftongi, semn că nu stăpânea la perfecţie 


Galactica Standard. 

— Să ne-nsoţească o fată? 

Ea deveni dintr-o dată mai băţoasă, vrând să le 
dovedească lui Trevize şi lui Pelorat că era stăpână pe 
situaţie: 

— Eu reprezint Gaia la fel de bine ca oricare altul. Dacă s- 
a întâmplat să fiu eu de tură pe staţie... 

— Tura ta? Erai singură la bordul staţiei? 

— Nici nu trebuie mai multe persoane, răspunse ea 
semeaţă. 

— Şi acum nu-i nimeni pe ea? 

— Staţia nu e părăsită dacă eu lipsesc de acolo. Ea 
rămâne. 

— Ea? La ce te referi? 

— La staţie. Ea este Gaia. N-are nevoie de mine câtă 
vreme vă reţine nava. 

— Atunci tu ce faci pe staţie? 

— Datoria. 

Pelorat îl apucase de mânecă pe Trevize şi-l trăsese uşor. 
Repetă gestul şi-i spuse în şoaptă: 

— Golan, nu mai ţipa la ea. Nu vezi ce tânără e? Lasă-mă 
pe mine să vorbesc cu ea. 

Trevize se smuci furios, dar Pelorat i-o luă înainte şi 
întrebă: 

— Domnişoară, cum te numeşti? 

Chipul ei se lumină într-un zâmbet larg, ca reacţie la tonul 
mai blând, şi răspunse: 

— Bliss. 

— Bliss? repetă Pelorat. Ce nume frumos. Dar nu e 
singurul, nu-i-aşa? 

— Fireşte. Era caraghios că am un nume format dintr-o 
silabă. S-ar putea repeta pe fiecare secţiune şi nu ne-am 
mai putea deosebi, iar bărbaţii ar muri luând un trup drept 
altul. Numele meu complot e Blissenobiarella. 

— Ţi se umple gura pronunţându-l. 


— Poftim? Cu numai şapte silabe? Nu-i lung deloc. Am 
prieteni cu nume din cincisprezece silabe şi nu mai 
prididesc încercând tot felul de combinaţii pentru a-şi găsi 
un apelativ mai scurt. Eu am rămas la Bliss de când am 
împlinit cincisprezece ani. Mama îmi spunea „Nobby”, dacă 
vă vine-a crede. 

— În Galactica Standard „bliss” înseamnă „extaz” sau 
„bucurie nemărginită” spuse Pelorat. 

— Tot aşa şi-n limba gaiană. Nu se deosebeşte foarte mult 
de Standard, şi vreau să-mi şi justific numele. 

— Numele meu e Janov Pelorat. 

— Şi celălalt domn, cel care strigă, este Golan Tievize. Am 
primit mesajul din Sayshell. 

— Cum adică aţi primit mesaj? întrebă Trevize bănuitor. 

Bliss se-ntoarse către el şi răspunse calm. 

— Nu l-am primit eu personal, ci Gaia. 

— Domnişoară Bliss, ne dai voie să discutăm ceva între 
patru ochi? vorbi Pelorat. 

— N-am nimic împotrivă, dar să ştiţi că suntem aşteptaţi. 

— Nu durează mult. (Îl trase de braţ pe Trevize care-l 
urmă fără chef în cealaltă cameră). 

— Ce-nseamnă toate astea? spuse Trevize în şoaptă. Sunt 
sigur că ne aude şi de-aici. Probabil că ne citeşte şi 
gândurile, creatură perfidă. 

— N-are importanţă dacă ni le citeşte sau nu. Puţină 
izolare psihologică nu ne strică. Ascultă, prietene, las-o în 
pace. Nu putem face nimic şi n-are rost să te răsteşti la ea 
ca să-ţi verşi năduful. Probabil că nici ea nu ne poate ajuta. 
Nu-i decât un emisar. De fapt, câtă vreme se află la bord, 
suntem în siguranţă; n-ar lăsa-o aici dacă ar intenţiona să 
distrugă nava. Dacă te porţi ca un bădăran or să ne 
spulbere după ce o recheamă. 

Nu suport să mă simt neajutorat, îi explică Trevize 
îmbufnat. 

— Cui îi place? Dar nervozitatea te face şi mai neajutorat. 
Devii un revoltat fără cauză. Dragul meu prieten, nu vreau 


să te sâcâi şi eu şi să nu mi-o iei în nume de rău că te critic 
atât de aspru, dar fata n-are nici o vină. 

— Janov, e atât de tânără că ţi-ar putea fi fiică. 

Pelorat luă o poziţie bătăioasă: 

— Cu atât mai mult va trebui să ne purtăm delicat cu ea, 
deşi nu prea-mi dau seama ce vrei să spui cu asta. 

Trevize se gândi o clipă, apoi chipul i se lumină: 

— Foarte bine. Ai dreptate, am greşit. Totuşi e supărător 
că au trimis o fată. Puteau să însărcinezeun ofiţer, de 
exemplu, şi să ne arate că ne preţuiesc cât de cât. Dar o 
fată, care una-două aruncă toată răspunderea pe Gaia? 

— Se referă probabil la un cârmuitor care primeşte 
numele planetei ca titlu onorific, ori are în vedere consiliul 
planetar. O să aflăm şi asta, dar nu întrebând de-a dreptul. 

— Mor bărbaţii după ea! pufni Trevize. Asta-i bună! E cam 
plinuţă la şolduri! 

— Nu ţi-a cerut nimeni să-ţi dai viaţa pentru ea, Golan, 
spuse Pelorat domol. Vino! Ce, nu-i dai voie să se 
autoironizeze? Mi se pare amuzantă şi lipsită de 
prejudecăţi. 

O găsiră pe Bliss aşezată în faţa computerului, aplecată 
asupra lui şi privind cu ochi miraţi la componentele 
acestuia, ţinându-şi mâinile la spate de parcă s-ar fi temut 
să-l atingă. 

Când ei intrară, aplecându-şi capetele ca să nu se lovească 
de tocul uşii, ea ridică ochii şi rosti: 

— Uimitoare navă. Nu înţeleg nici jumătate din ceea ce 
văd, dar dac-aţi vrea să-mi faceţi un cadou de bun venit, mi- 
aş dori nava. E minunată. A mea arată groaznic. 

Pe chip îi apăru o expresie de curiozitate nepotolită: 

— Chiar veniţi de pe Fundaţie? 

— De unde ştii despre Fundaţie? întrebă Pelorat. 

— Învăţăm la şcoală despre ea. Mai ales din pricina 
Catârului. 

— De ce din cauza lui, Bliss? 


— E unul dintre noi, dom... Ce silabă din numele voastre 
pot folosi, domnilor? 

Pelorat reacţiona primul: 

— Jan sau Pel. Pe care-l preferi? 

— Pel. A plecat dintre noi, Pel, reluă Bliss cu un zâmbet 
complice. S-a născut pe Gaia, dar se pare că nimeni nu ştie 
cu exactitate unde. 

— Bliss, să-nţeleg că e un erou al Gaiei? (Trevize se 
hotărâse să adopte o atitudine aproape agresiv de 
prietenoasă şi aruncă o privire răutăcioasă şi ucigătoare în 
direcţia lui Pelorat.) Poţi să-mi spui Trev, adăugă el. 

— A, nu, spuse ea pe nerăsuflate. A plecat de pe Gaia fără 
să i se permită acest lucru, şi nimeni nu trebuie să facă 
asta. Nimeni nu ştie cum a reuşit. Dar a plecat şi tocmai de- 
aceea cred c-a avut un sfârşit nefericit. Fundaţia l-a înfrânt 
în cele din urmă. 

— A Doua Fundaţie? întrebă Trevize. 

— Mai există una? Cred că mi-aş aminti dacă aş face un 
efort, dar nu m-a interesat istoria. Dacă mă gândesc mai 
bine, ceea ce socoteşte Gaia că-i mai bun mă interesează şi 
pe mine. Dacă istoria nu s-a lipit de mine, înseamnă că sunt 
destui istorici sau că nu m-a atras prea mult obiectul acesta 
de studiu. Probabil că de aceea am devenit tehnician 
spaţial. Primesc mereu însărcinări pe staţie şi-mi place ceea 
ce fac, aşa că se-nţelege de la sine că... 

Începuse să vorbească repede, pe nerăsuflate aproape, şi 
Tevize trebui să pândească un moment de pauză ca s-o 
întrebe: 

— Cine-i Gaia? 

Bliss îl privi nedumerită 

— Gaia. Pel şi Trev, hai să trecem la treabă. Trebuie sa 
ajungem pe planetă. 

— Deci într-acolo mergem, nu-i aşa? 

— Da, dar încet. Gaia simte că vă puteţi deplasa mult mai 
repede dacă folosiţi forţa navei. Vreţi să-ncercaţi? 


— Vrem, răspunse Trevize morocănos. Dar dacă ni se va 
reda controlul asupra navei, nu vă temeţi c-aş putea ţâşni 
înspre spaţiu? 

— Ce caraghios eşti, ispuse Bliss printre hohote de râs. 
Bineînţeles că Gaia n-o să te lase să mergi în altă direcţie. 
Dar poţi zbura mai repede în direcţia în care vrea Gaia. 
Pricepi? 

— Pricep, încuviinţă Trevize, şi-o să încerc să-mi mai 
temperez simţul umorului. Unde cobor? 

— N-are importanţă. Zboară spre suprafaţa planetei şi vei 
cobori în locul potrivit. Se va îngriji Gaia de asta. 

Pelorat nu-şi putu stăpâni curiozitatea: 

— Şi tu vei rămâne cu noi ca să fii sigură că ne vor trata 
cum se cuvine? 

— Aş putea s-o fac şi pe asta. Să vedem, onorariul obişnuit 
pentru serviciile mele - vreau să zic tipul acesta de servicii - 
se poate vărsa direct în contul meu. 

— Şi pentru altfel de servicii...? 

Bliss chicoti: 

— Ce bătrânel simpatic eşti. 

Pelorat primi lovitura în plin. 

Bliss rămase puţin uimită când nava descrise o curbă 
rapidă spre Gaia: 

— Nu se simte deloc efectul accelerației. 

— Acţionare gravitică, o lămuri Peiorat. Acceleraţia 
antrenează totul de pe navă, inclusiv ocupanţii, aşa că nu 
avem de suferit. 

— Pel, dar cum funcţionează? 

Pelorat ridică din umeri:. 

— Cred că Trev ştie mai bine, dar e cam indispus şi nu 
pare să aibă chef de vorbă. 

Trevize dirijă nava cu destulă brutalitate spre suprafaţa 
planetei. Nava răspundea parţial la comenzile lui, aşa cum 
de altfel îl avertizase Bliss. 1 se acceptă încercarea de a 
traversa oblic liniile de forţă gravitică, dar numai după o 


scurtă ezitare O uşoară tentativă de ridicare a navei spre 
înalt rămase fără răspuns. Nava nu-i mai aparţinea cu totul. 

Pelorat întrebă blajin: 

— Golan, nu zburăm cu viteză prea mare? 

Străduindu-se să rămână calm şi netulburat. Trevize spuse 
cu o voce egală şi fără nici o inflexiune: 

— Tânăra doamnă susţine că Gaia va avea grijă de noi. 

— Bineînţeles, Pel, interveni Bliss, Gaia n-ar permite navei 
să ne pună viaţa în pericol. Aveţi ceva de mâncare la bord? 

— Desigur, răspunse îndatoritor Peiorat. Ce ţi-ai dori? 

— Ceva fără carne, Pel, îi răspunse Bliss aproape 
nepăsătoare, dar poate să fie şi peşte sau legume. 

— Bliss, o parte dintre proviziile noastre provin de pe 
Sayshell, explică Pelorat. Nu ştiu prea bine ce-i în cutii, dar 
s-ar putea să-ţi placă. 

— Întâi să gust şi vom vedea, făcu ea visătoare. 

— Oamenii de pe Gaia sunt vegetarieni? vru să ştie 
Peiorat. 

— Mulţi da, răspunse ea dând vioi din cap. Depinde ce 
substanţe nutritive îi trebuie organismului în anumite 
momente. În ultima vreme carnea nu m-a prea tentat, aşa 
că nici acum nu vreau. Şi nici după dulciuri n-am tânjit. 
Brânzeturile şi creveţii îmi plac pentru că au un gust plăcut. 
În fine, cred c-ar trebui să mai slăbesc. Şi spunând acestea, 
se bătu cu palma peste fund, De-aici trebuie să dau jos 
câteva kilograme. 

— Nu văd ce motiv ai avea, o linişti Pelorat. Abia ai pe ce 
să şezi mai confortabil. 

Bliss întoarse capul ca să se admire: 

— În fine, n-are importanţă. Când pierzi în greutate, când 
câştigi. Nu-mi fac eu probleme dintr-atât. 

Trevize tăcea, pentru că se lupta cu Far Star. Ezitase cam 
mult căutând o orbită convenabilă, iar acum treceau vâjâind 
prin limitele inferioare ale ecosferei planetare. Încetul cu 
încetul, nava începu să scape controlului lui ca şi când o altă 
forţă învățase deja să dea comenzi motoarelor gravitice. Far 


Stor, conducându-se aproape singură, intră în atmosfera 
rarefiată şi încetini rapid. Apoi se deplasă într-o curbă lină. 

Bliss rămase impasibilă la şuieratul ascuţit produs de aerul 
care opunea rezistenţă la înaintarea navei şi mirosi cu 
delicateţe aburul ce se înălța din container: 

— Trebuie să fie delicios, Pel, altfel n-ar avea mirosul ăsta 
plăcut şi apetisant. (Băgă degetul în sos şi apoi şi-l linse.) Ai 
avut dreptate. Pel. Par creveţi. Excelenţi. 

Cu un gest de nemulţumire, Trevize părăsi computerul. 

— Doamnă, exclamă el, de parcă arunci ar fi văzut-o 
pentru prima oară. 

— Numele meu e Bliss, îi răspunse ea ferm. 

— Bliss, fie! Ştiai cum ne numim. 

— Da, Trev. 

— De unde ai aflat numele noastre? 

— Trebuia să le ştiu ca să-mi pot face datoria. 

— Ştii cine a Munn Li Compor? 

— Dacă ar prezenta importanţă pentru munca mea aş şti. 
N-am idee cine e, dar Compor nu vine aici. Şi, ca să fiu mai 
exactă, spuse ea şi făcu o mică pauză, în afară de voi doi nu 
mai vine nimeni. 

— Vom vedea. 

Privi în jos şi văzu nori. Nu erau în strat compact şi 
continuu, ci în mai multe straturi succesive, care nu ofereau 
o privelişte clară a suprafeţei planetei. 

Comută pe microundă şi radarul se ilumină. Suprafaţa 
părea o copie aproape fidelă a cerului. Arăta ca o lume 
compusă din insule - foarte asemănătoare cu Terminus, 
numai că aici erau mai numeroase, niciuna prea mare sau 
izolată de restul lor. Aminteau de un arhipelag planetar. 
Nava se înscrise pe o orbită cu înclinaţie mare faţă de 
planul ecuatorial, dar nu se zări niciuna dintre calotele 
polare. 

Trevize nu reuşi să vadă nici semnele neîndoielnice ale 
distribuţiei inegale a populaţiei, cum era de aşteptat, după 
luminarea din zona cufundată în noapte. 


— Vom cobori lângă capitală, Bliss? întrebă Trevize. 

— Gaia te va ajuta să ajungi într-un loc convenabil, 
răspunse ea cu un aer indiferent. 

— Aş prefera un oraş mare. 

— Vrei să zici o grupare mare de oameni? 

— Da. 

— Gaia va hotări. 

Nava continuă să coboare şi Trevize îşi găsi o distracţie 
încercând să ghicească pe care insulă se va aşeza. 

Nava cobori uşor ca un fulg, şi se aşeză pe sol fără 
zdruncinături sau efecte gravitaționale neplăcute. Coborâră 
unul după altul: întâi Bliss, apoi Pelorat şi în cele din urmă 
Trevize. 

Vremea aducea cu primăvara timpurie din Terminus City. 
Adia o briză uşoară, iar soarele dimineţii strălucea puternic 
pe cerul presărat cu nori rari. Solul era acoperit de 
verdeață şi la o oarecare distanţă se afla o livadă cu copacii 
aliniaţi în şiruri lungi, iar în partea opusă se zărea linia 
tâărmului. 

Printre ierburi forfoteau insecte, o pasăre săgeta cerul şi, 
de undeva, din apropiere, se auziră zgomotele înfundate 
făcute de cineva care folosea vreo unealtă agricolă. 

Pelorat rupse tăcerea după ce trase adânc aer în piept: 

— O, miroase plăcut, a suc de mere. 

— Păi de la livada de colo. Probabil că la fermă face cineva 
suc de mere, spuse Trevize. 

— Fiindcă tot veni vorba, nava voastră are un miros... greu 
de suportat, interveni Bliss. 

— Atunci de ce n-ai spus nimic? mârâi Trevize. 

— Din politeţe. Doar eram oaspete. 

— Şi-acum ai uitat de politeţe? 

— Acum sunt pe lumea mea. Iu eşti oaspete, aşa că te rog 
să fii politicos. 

— Are probabil dreptate, Golan. Avem cum să aerisim 
nava? se băgă în vorbă Pelorat. 


— Da, i-o reteză Trevize, sigur, dacă această mică 
domnişoară ne asigură că nu se va atinge nimeni de navă. 
Ne-a dovedit deja că are puteri neobişnuite asupra ei. 

Bliss îşi arcui trupul şi nu se lăsă mai prejos: 

— Nu sunt chiar mică şi dacă-ţi închipui că se aeriseşte 
dacă o las în pace, atunci aşa o sa fac. 

— Bine, şi-acum ne duci la omul căruia îi spuneţi Gaia? 

Bliss părea amuzată: 

— Trev, nu ştiu dacă o să mă crezi. Eu sunt Gaia. 

Trevize înmărmuri. Auzise de nenumărate ori fraza: „a-şi 
aduna minţile” folosită metaforic, însă abia acum simţi pe 
propria-i piele adevărul pe care-l exprima ea. Reuşi să 
îngaime: 

— Tu? 

— Da. Şi pământul. Şi pomii aceia. Şi iepurele acela, 
ascuns între ierburi. Şi bărbatul pe care-l vezi umblând prin 
livadă. Întreaga planetă şi tot ce vieţuieşte pe ea înseamnă 
Gaia. Suntem indivizi - organisme separate - dar cu toţii 
împărtăşim o conştiinţă comună. Planeta are o parte infimă 
din această conştiinţă, diferitele forme de viaţă îşi au şi ele 
partea lor mai mare sau mai mică, iar fiinţele umane, cea 
mai mare parte. 

— 'Trevize, cred că vrea să spună că Gaia e un fel de 
conştiinţă de grup, explică Pelorat. 

Trevize aprobă dând din cap: 

— Asta am înţeles şi eu. Bliss, în cazul acesta, cine conduce 
lumea? 

— Se conduce singură. Copacii aceia cresc în şiruri drepte 
şi ordonate din propria lor voinţă. Se înmulţesc doar în 
măsura în care e nevoie pentru a-i înlocui pe cei care mor. 
Fiinţele umane recoltează merele de care au nevoie; 
celelalte animale, inclusiv insectele, consumă partea ce li se 
cuvine, dar nimic mai mult. 

— Şi zici că insectele ştiu ce li se cuvine? întrebă ironic 
Trevize. 


— Într-un fel, da. Plouă când trebuie şi uneori plouă 
torențial când este necesar, şi uneori se-ntâmplă şi câte-o 
perioadă de secetă pentru că şi asta este necesară. 

— Şi ploaia ştie şi ea când să cadă? 

— Da, răspunse Bliss cu seriozitate. Nu se-ntâmplă la fel 
şi-n organismul tău? Celulele ştiu ce să facă. Ştiu când să 
producă anumite substanţe şi când să inhibe acest proces, 
iar când produc respectiva substanţă, ele ştiu ce cantităţi 
sunt necesare, şi nu secretă nici mai mult, nici mai puţin. 
Fiecare dintre celule este, într-o anumită măsură, o uzină 
chimică independentă, dar toate îşi extrag materia primă 
dintr-o sursă comună, adusă de un sistem de transport ce le 
aparţine deopotrivă şi toate îşi elimină reziduurile într-o 
serie de canale comune. Toate acestea contribuie la 
formarea unei conştiinţe de grup. 

Entuziasmat, Pelorat exclamă: 

— Extraordinar. Vrei să spui că planeta e un 
superorganism şi că tu eşti o celulă a lui. 

— Am încercat o analogie, n-am spus că totul merge până 
la identificare. Suntem analogii celulelor, dar nu ne 
identificăm cu ele, înţelegi? 

— Păi, în ce fel nu sunteţi celule? încercă Trevize s-o 
încurce. 

— Şi noi înşine suntem construiți din celule şi avem o 
conştiinţă de grup, dacă vorbim din punctul acesta de 
vedere. Această conştiinţă a organismului individual, a unei 
fiinţe, umane, în cazul meu... 

— Cu un organism după care mor bărbaţii... 

— Exact. Conştiinţa mea e mult mai avansată decât cea a 
unei celule individuale. Faptul că noi, la rândul nostru, 
suntem o părticică dintr-o conştiinţă de grup mai 
cuprinzătoare, situată la un nivel superior, nu ne reduce la 
nivelul celulelor. Eu rămân o fiinţă umană - dar deasupra 
noastră se află o conştiinţă de grup pe care n-o pot 
cuprinde, aşa cum o celulă din structura muşchiului biceps 
nu poate cuprinde conştiinţa mea de sine. 


— Cineva a ordonat sechestrarea navei noastre. Cine? 
întrebă Trevize. 

— În nici un caz cineva anume. Gaia a ordonat. Noi toţi am 
vrut asta. 

— Şi copacii şi pământul, Bliss? 

— Au avut o contribuţie foarte mică, dar sigură. Ascultă, 
dacă un muzician ar scrie o simfonie, întrebi care celulă din 
corpul lui a ordonat compoziţia şi care celulă a 
supravegheat arhitectura ei? 

— Şi, după câte înţeleg, gândirea comună, ca să zicem aşa, 
a conştiinţei de grup este mult mai puternică decât 
gândirea unui individ, spuse Pelorat, aşa cum un muşchi e 
mai puternic decât o celulă individuală din acel muşchi. Prin 
urmare, Gaia a capturat nava noastră de la distanţă, 
controlând computerul, chiar dacă individual, nici o minte 
de pe planetă n-ar fi putut s-o facă. 

— Ai înţeles perfect, Pel, îl încuraja Bliss. 

— Tot aşa am priceput şi eu, zise Trevize. Nu-i chiar aşa de 
complicat. Dar ce vreţi de la noi? N-am venit cu intenţii 
duşmănoase. Voiam să aflăm anumite lucruri. De ce ne-aţi 
capturat? 

— Ca să discutăm cu voi? 

— Puteam să rămânem pe nava noastră dacă doreaţi 
numai atât. 

— Nu cu mine veţi vorbi, spuse Bliss cu gravitate. 

— Dar nu faci parte din conştiinţa de grup? 

— Da, dar nu pot zbura ca pasărea, bâzâi ca o insectă sau 
creşte înaită ca un copac. Fac ceea ce mă pricep şi nu 
trebuie să vă informez eu, deşi mi s-ar putea încredința 
informaţiile care vă interesează. 

— Cine-a hotărât asta? 

— Noi toţi. 

— Şi cine ne va spune ceea ce dorim să ştim? 

— Dom. 

— Cine-i Dom? 


— Numele lui complet este Endomandiovizamarondayaso 
şi aşa mai departe, spuse Bliss. Fiecare i se adresează 
folosind silaba pe care-o consideră potrivită, dar îl ştiu ca 
Dom, şi cred c-ar fi bine să-i spuneţi la fel. Probabil că 
aparţine Gaiei mai mult decât oricare altul dintre noi şi 
locuieşte pe insula asta. Ela cerut să vă vadă şi i s-a 
aprobat. 

— Cine a aprobat? întrebă Trevize, dar găsi răspunsul 
aproape imediat: A. Da, ştiu cum; voi toţi. 

Bliss îl aprobă. 

— Şi când îl vom întâlni pe Dom? se interesă Pelorat. 

— Imediat. Dacă mă urmaţi, o să vă duc la el chiar acum, 
Pel. Şi tu eşti aşteptat, Trev. 

— Şi după aceea vei pleca? întrebă Pelorat. 

— Vrei să rămân, Pel? 

— Ca să fiu sincer, da. 

— Aşa se întâmplă mereu, spuse Bliss, păşind înaintea lor 
pe un drum bine pietruit care ocolea livada. Cât ai zice 
peşte le şi cad cu tronc bărbaţilor. Chiar şi cei vârstnici se 
lasă cuprinşi de ardoare tinerească. 

Pelorat izbucni în râs: 

— Ardoarea tinerească s-a cam stins, Bliss, dar cred că s- 
ar aprinde din nou, şi n-ar fi numai din pricina ta. 

— Nu te nelinişti, ea încă există. Pot să fac minuni, îi spuse 
Bliss. 

— Trevize întrebă nerăbdător: 

— După ce ajungem unde trebuie, cât vom avea de 
aşteptat până vine acest Dom? 

— Elvă aşteaptă pe voi. De altfel, Dom-prin-Gaia a trudit 
ani de zile ca să vă aducă aici. 

Trevize rămase cu un picior în aer, uitând să mai păşească, 
şi privi pe furiş spre Pelorat care-i spuse pe muteşte: Ai avut 
dreptate. 

Fără a privi spre ei, Bliss rosti calm: 

— Trev, ştiu că ai bănuit că Eu/noi/Gaia ne interesăm de 
voi. 


— Eu/noi/Gaia? îngână Pelorat cu jumătate de gură. 

Ea se întoarse spre el şi-i zâmbi: 

— Avem alături de diferite pronume pentru a exprima 
nuanțele de individualitate existente pe Gaia. Vi le-aş putea 
explica dar, până una-alta, deşi „Eu/noi/Gaia” pare cam 
stângaci, sugerează destul de exact ce vreau să comunic. 
Hai, ce-ai rămas aşa, Trev? Dom ne aşteaptă şi n-aş vrea să 
te fac să mergi împotriva voinţei tale. Îţi dă un sentiment 
neplăcut dacă nu eşti obşnuit cu aşa ceva. 

Trevize porni. Privirea pe care i-o aruncă lui Bliss trăda o 
adâncă neîncredere. 

Bătrânul Dom recită cele două sute cincizeci şi trei de 
silabe ale numelui său într-o frazare muzicală curgătoare şi 
unduitoare. 

— Într-un fel, spuse el, numele meu reprezintă o scurtă 
biografie. El comunică celui ce-l aude, îl citeşte sau îl 
percepe, cine sunt, ce rol am jucat în întreg şi ce-am 
împlinit. De mai bine de cincizeci de ani mă mulţumesc să 
mi se spună Dom. Când se aduce vorba şi de alţii cu acelaşi 
nume, sunt numit Domandio, iar în numeroasele mele 
legături profesionale se folosesc şi alte variante. O dată pe 
an, de ziua mea, numele meu complet este recitat-în-minte, 
aşa cum am făcut-o eu acum cu voce tare pentru voi. 
Impresionează, dar personal, mă simt stânjenit. 

Bătrânul Dom era înalt şi slab, aproape stafâdit. Ochii 
adânciţi în orbite aveau o strălucire neobişnuit de 
tinerească, deşi mişcările îi erau domoale. Nasul ascuţit şi 
subţire avea nările larg depărtate una de alta. Mâinile, cu 
vene proeminente, nu păreau să sufere de artrită. Purta o 
robă lungă, de culoare cenuşie, care îi cădea până peste 
glezne, iar în picioare, sandale decupate la vârf care-i lăsau 
libere degetele. 

— Ce vârstă aveţi, domnule? întrebă Trevize. 

— Trev, te rog să mi te adresezi cu Dom. Folosirea altor 
formule de adresare ar impune o politeţe rece care-ar 
împiedica schimbul liber de idei între noi. În Ani Galactici 


Standard, am trecut de nouăzeci şi trei de ani, dar 
adevărata mea aniversare va fi peste câteva luni, când voi 
împlini nouăzeci de ani după standardul Gaiei. 

— Eram sigur că n-ai mai mult de şaptezeci şi cinci, do..., 
Dom spuse Trevize. 

— Potrivit standardelor gaiene nu-i o performanţă, nici ca 
vârstă, nici ca înfăţişare, Trev. Dar să lăsăm asta. 

Pelorat privi spre farfuria lui, pe care erau câteva resturi 
dintr-un fel de mâncare deosebit de simplu, apoi se adresă 
lui Dom cu oarecare reţinere: 

— Dom, pot să-ţi pun o întrebare stânjenitoare? 
Bineînţeles, dacă te deranjează, te rog să-mi spui şi o facem 
uitată. 

— Nu te jena, îl invită Dom cu un zâmbet. Chiar doresc să- 
ţi satisfac orice curiozitate în legătură cu Gaia. 

— De ce? reacţionă pe dată Trevize. 

— Pentru că sunteţi nişte oameni de vază. Să începem cu 
întrebarea lui Pel. 

— Pentru că toate lucrurile de pe Gaia participă la 
conştiinţa de grup, cum se face că tu, ca element al 
grupului, ai putut mânca ceea ce a fost neîndoielnic un alt 
element? 

— Adevărat! Dar toate lucrurile sunt recirculate. Trebuie 
să mâncăm ca să trăim şi, în acelaşi timp, toate, adică atât 
hrana de origine vegetală cât şi de origine animală, ba chiar 
şi ingredientele, sunt o părticică din Gaia. Dar vedeţi voi, 
nimic nu-i ucis din plăcere sau din distracţie şi moartea nu 
înseamnă durere inutilă. Îmi pare rău, dar nu voi încerca să 
laud preparatele noastre culinare, pentru că nici un gaian 
nu mănâncă decât din necesitate. Nu ţi-a plăcut prea mult 
masa, nu-i aşa, Pel? Mâncarea nu trebuie să fie o plăcere. În 
altă ordine de idei, ceea ce se mănâncă rămâne, la urma 
urmei o parte din conştiinţa planetară. În măsura în care 
porţiuni din ea sunt încorporate în organismul meu, el va 
participa mai din plin la conştiinţa totală. Când voi muri, şi 
eu voi deveni hrană, chiar dacă pentru bacterii de 


descompunere, şi voi participa într-un grad mult mai redus. 
Dar într-o bună zi, părţi din mine vor intra în compoziţia 
altor fiinţe umane. 

— Un fel de transmigraţie a sufletelor, încercă să explice, 
Pelorat. 

— A cui, Pel? 

— Mă refeream la un mit vechi, cunoscut pe alte lumi. 

— A, nu-l ştiu. Să mi-l povesteşti şi mie cu altă ocazie. 

— Dar conştiinţa voastră individuală, interveni Trevize, 
adică ceea ce reprezinţi tu, Dom, nu se va mai alcătui 
complet. 

— Nu, sigur că nu. Dar ce importanţă are? Voi rămâne o 
părticică din Gaia, şi asta contează. Printre noi sunt unii 
mistici care se întreabă dacă n-ar trebui să luăm măsuri 
pentru a crea memorii de grup ale unor existenţe trecute, 
dar nu poţi ajunge să percepi Gaia în mod practic, iar asta 
oricum n-ar servi la nimic. N-ar face decât să întunece 
actuala conştiinţă. Desigur, pe măsură ce condiţiile se vor 
schimba şi Gaia va fi percepută altfel, dar eu nu cred că 
schimbările se vor petrece prea curând. 

— De ce trebuie să mori, Dom? întrebă Trevize. Ai ajuns la 
nouăzeci de ani. Conştiinţa de grup n-ar putea să... 

— Niciodată, îl întrerupse Dom, care se şi încruntă. Măcar 
cu atât să contribui şi eu. Fiecare nou individ reprezintă o 
rearanjare a moleculelor şi genelor într-o fiinţă nouă. Noi 
talente, noi inteligenţe, alte contribuţii la dezvoltarea Gaiei. 
Avem nevoie de ele, şi singura soluţie este să le facem loc. 
Am realizat mai multe decât alţii, dar şi eu am o limită pe 
care am atins-o deja. Nu există dorinţă de a trăi mai mult 
decât ţi-e dat, şi nici dorinţă de a muri înainte de vreme. 

Apoi, dându-şi seama că adăugase un aer de tristeţe serii, 
se ridică şi-şi întinse mâinile către cei doi.) 

— Haideţi, Trev şi Pel, să mergem în biroul meu, unde-aş 
vrea să vă arăt câteva dintre obiectele de artă la care ţin. 
Sper că n-o să luaţi în nume de rău mica vanitate a unui om 
bătrân. 


Îi conduse în altă cameră unde, pe o masă, se aflau câteva 
lentile fumurii legate două câte două. 

— Acestea sunt Participări pe care le-am făcut eu, spuse 
Dom. Nu-s chiar expert, dar m-am specializat în obiecte 
lipsite de viaţă cu care marii maeştri nu-şi bat capul. 

— Pot să pun mâna? Nu-s fragile? întrebă Pelorat. 

— Nu, nu. Poţi să dai cu ele de podea, dacă vrei, dar ar fi 
mai bine să n-o faci. Şocurile ar putea afecta contrastul 
imaginii. 

— Cum se folosesc, Dom? 

— Le pui la ochi şi se vor fixa acolo singure. Nu transmit 
lumina, ci dimpotrivă, mai întunecă din strălucirea care 
altfel ţi-ar distrage atenţia, deşi senzațiile ajung oricum la 
creier prin nervul optic. În esenţă, conştiinţa devine mai 
precisă şi poate participa la alte aspecte ale vieţii de pe 
Gaia. Cu alte cuvinte, dacă vei privi peretele acela, îl vei 
percepe aşa cum se percepe el însuşi. 

— Fascinant, bolborosi Pelorat. Pot să-ncerc cu ăsta? 

— Fireşte, Pel. Ia unul la întâmplare. Fiecare e construit în 
felul lui. Privind prin el un perete sau oricare alt obiect vei 
percepe diferite aspecte ale conştiinţei obiectului. 

Pelorat îşi puse o pereche la ochi şi aceasta se fixă 
instantaneu. Avu o tresărire uşoară, apoi rămase nemişcat 
câtva timp. 

— Când nu mai vrei să priveşti, să pui palmele pe fiecare 
parte a Participării şi să apeşi uşor. Se va desprinde 
imediat. 

Pelorat făcu întocmai cum i se spusese şi apoi începu să 
clipească mărunt şi să se frece la ochi. 

— Ce-ai simţit? îl întrebă Dom. 

— Greu de explicat sau de exprimat în cuvinte. Zidul părea 
să sclipească şi să radieze o lumină, iar din când în când 
părea să devină fluid, având simetrii schimbătoare. Îmi pare 
rău, Dom, dar nu-l găsesc prea atrăgător. 

Dom oftă: 


— Nu participi la conştiinţa Gaiei, aşa că nu poţi vedea 
ceea ce văd eu. Mă temusem de asta. Păcat! Vă asigur că, 
deşi Participările acestea sunt apreciate în primul rând 
pentru valoarea lor estetică, ele au şi utilizări practice. Un 
zid fericit este durabil, practic, util. 

— Un zid fericit? făcu Trevize, zâmbind vag. 

— Zidul trăieşte o senzaţie neclară, analogă „fericirii” 
noastre. Un zid se simte fericit atunci când e bine proiectat, 
când se reazemă ferm pe fundaţie, când simetria lui 
echilibrează părţile componente şi nu suferă deformări 
supărătoare. O bună proiectare se poate realiza pe baza 
principiilor matematice ale mecanicii, dar folosirea unei 
Participări potrivite contribuie la o reglare de fineţe până la 
nivel atomic. Nici un sculptor nu poate produce o operă de 
artă pe Gaia fără o Participare bine făcută, şi cele pe care le 
fac eu sunt considerate excelente, vă rog să mă credeţi. 
Participările vii, care nu intră în preocupările mele, 
continuă Dom cu entuziasmul celui care se aşteaptă ca 
ascultătorii săi să aibă aceleaşi pasiuni, ne dau, prin 
analogie, o trăire directă a echilibrului ecologic. El este 
destul de simplu pe Gaia, ca şi pe toate celelalte lumi, dar 
cel puţin aici nutrim speranţa să-l putem face mai complex, 
îmbogăţind astfel conştiinţa totală. 

Trevize ridică o mână ca să i-o ia înainte lui Pelorat şi-i 
făcu semn să tacă: 

— De unde ştii că o planetă ar putea avea un echilibru 
ecologic mai complex dacă toate celelalte au unul mai 
simplu? 

— Aha, făcu Dom cu o licărire şireată în ochi, vrei să-l pui 
la încercare pe bătrânul Dom. Ştii la fel de bine ca şi mine 
că leagănul originar al umanităţii, Pământul, avea un 
echilibru ecologic extraordinar de complex. Doar lumile 
secundare, adică cele derivate, sunt simple din punct de 
vedere ecologic. 

Pelorat nu se putu abţine: 


— Mi-am dedicat întreaga viaţă acestei probleme. De ce 
numai Pământul a avut un sistem ecologic complex? Ce l-a 
deosebit de alte lumi? De ce milioane de alte lumi din 
Galaxie, capabile de a susţine viaţa, au creat doar o 
vegetaţie săracă şi forme de viaţă animală de dimensiuni 
reduse şi cu o inteligenţă embrionară? 

— Noi avem o poveste despre asta, răspunse Dom, sau mai 
degrabă o fabulă. Nu pot garanta autenticitatea ei. De fapt, 
cinstit vorbind, sună ca o născocire. 

Bliss, care nu luase masa împreună cu ei, intră în cameră 
în acest moment al discuţiei, şi-i zâmbi lui Pelorat. Purta o 
bluză argintie, foarte subţire şi străvezie. 

Pelorat se ridică: 

— Credeam c-ai plecat. 

— Nici vorbă. Trebuia să rezolv nişte rapoarte şt alte 
treburi. Dom, pot rămâne şi eu? 

Dom se ridicase şi el (deşi Trevize rămăsese aşezat): 

— Eşti binevenită. Prezenţa ta umple de bucurie ochii 
bătrânului Dom. 

— Tocmai de aceea am îmbrăcat bluza asta. Pel a ajuns la 
vârsta când astfel de lucruri nu-l mai interesează, iar 
Trevize le ignoră. 

— Bliss, dacă-ţi închipui aşa ceva, s-ar putea să-ţi fac o 
surpriză într-o bună zi, îi replică Pelorat. 

— Ar fi o plăcere deosebită, spuse Bliss şi se aşeză, urmată 
de ceilalţi doi bărbaţi. Dar n-aş vrea să vă întrerup. 

— Tocmai mă pregăteam sale spun oaspeţilor noştri 
povestea Eternităţii, îi explică Dom. Pentru a o înţelege, 
trebuie mai întâi să pricepeţi că există multe Universuri - 
virtual, un număr infinit. Orice eveniment individual poate 
să se petreacă sau nu, sau poate avea loc într-un mod sau 
altul, şi fiecare dintre nenumăratele posibilităţi va contribui 
la desfăşurarea viitoare a evenimentelor, iar deosebirile 
dintre ele ar fi considerabile. De exemplu, se putea ca Bliss 
să nu intre exact acum, sau putea să fi sosit mai devreme, 
sau cu mult timp în urmă, sau venind abia acum, putea să 


aibă altă bluză sau, chiar dacă ar fi avut-o pe ea, exista 
posibilitatea ca ea să nu zâmbească atât de ştrengăreşte 
unor bătrâni. În oricare dintre aceste cazuri, sau în fiecare 
dintre nenumăratele posibilităţi ale aceluiaşi eveniment, 
Universul ar fi luat alt cursS. Şi aşa mai departe, pentru 
fiecare variaţie a fiecărui eveniment, oricât de neînsemnat 
ar părea el. 

Trevize se foi pe scaun: 

— Consider că asta e de fapt o speculație obişnuită şi bine 
cunoscută în mecanica cuantică. 

— Deci ai mai auzit de ea. Dar să continuăm. Să ne 
imaginăm că ar fi posibil ca fiinţele umane să îngheţe 
numărul infinit de Universuri şi să păşească de pe unul pe 
altul după dorinţă şi să-l aleagă pe acela care-ar trebui să 
devină „real”, în contextul de care vorbim. 

— Te ascult şi-mi imaginez chiar conceptul pe care-l 
descrii, dar nu reuşesc să mă conving că aşa ceva s-ar 
putea întâmpla, remarcă Trevize. 

— Nici eu nu pot percepe întregul, îl aprobă Dom, şi de 
aceea afirm că totul ar părea un basm. Cu toate acestea, 
basmul zice că au existat unii oamenj care puteau păşi în 
afara timpului ca să examineze nesfârşitele crâmpeie 
potenţiale de realitate. Aceştia se numeau Eterni şi atunci 
când ieşeau din timp se spunea că ajung în Eternitate. 
Sarcina lor era să aleagă o Realitate care să convină 
umanităţii. lot timpul aduceau modificări, şi povestea intră 
în detalii, pentru că trebuie să-ţi mărturisesc că ea a fost 
scrisă în formă epică de dimensiuni apreciabile. Bineînţeles 
că au găsit (sau cel puţin aşa se spune) un Univers în care 
Pământul era singura planetă din întreaga Galaxie care 
poseda un sistem ecologic complex, împreună cu specii 
inteligente capabile să dezvolte o tehnologie superioară. 
Asta era situaţia în care umanitatea putea să 
supravieţuiască în perfectă siguranţă, au considerat ei. Au 
îngheţat acel şir de evenimente drept Realitate şi apoi au 
încetat operaţiunile. Acum trăim într-o Galaxie care a fost 


colonizată numai cu fiinţe umane şi, într-o mare măsură, cu 
plante, animale şi forme microscopice de viaţă duse de 
oameni - din proprie iniţiativă sau din întâmplare - de la o 
planetă la alta, copleşind şi învingând formele indigene de 
viaţă. Undeva, în ceţurile întunecate ale probabilității, 
există alte Realităţi în care Galaxia găzduieşte multe alte 
inteligenţe, dar ele sunt intangibile. Suntem singuri în 
Realitatea noastră. Din fiecare eveniment al Realităţii 
pornesc noi ramuri, dintre care doar una este o continuare 
a Realităţii, astfel încât există un număr nemărginit de 
Universuri potenţiale care se nasc din Universul nostru, dar 
toate sunt probabil asemănătoare, deoarece conţin Galaxia 
cu o singură inteligenţă. Sau probabil c-ar trebui să spun că 
toate, în afara unui procentaj din ce în ce mai mic, sunt 
asemănătoare în acest fel, pentru că în cazul în care 
posibilităţile devin aproape infinite ca număr, este 
primejdios să elimini ceva. 

Făcu o pauză, ridică lişor din umeri, şi adăugă: 

— Aşa spune povestea. Datează dinaintea întemeierii 
Gaiei. Nu ştiu cât de adevărată este. 

Ceilalţi îl ascultaseră foarte concentrați. Bliss clătină din 
cap, ca şi cum ar fi cunoscut povestea şi aproba exactitatea 
relatării. Pelorat rămase tăcut, cu un aer solemn, apoi îşi 
lăsă greu mâna pe braţul scaunului. 

— Nu, spuse el cu o voce sugrumată, asta nu schimbă cu 
nimic lucrurile. Nu se poate demonstra adevărul poveştii 
prin mijloace raţionale, aşa că ea rămâne doar un produs al 
gândirii, însă în afară de asta... Dar să presupunem că-i 
adevărată! Universul în care trăim este încă acela în care 
doar Pământul a dezvoltat o viaţă bogată şi specii 
inteligente astfel încât, în acest Univers, fie că el reprezintă 
totalitatea sau doar una dintre nenumăratele posibilităţi - 
trebuie să existe ceva unic în natura planetei Pământ. Moi 
vrem totuşi să cunoaştem în ce constă această unicitate. 

În tăcerea care urmă, doar Trevize clătină din cap şi 
încercă să continue argumentaţia: 


— Nu, Janov, nu merge aşa. Să zicem că probabilitatea 
este de una la un miliard de trilioane, adică de una din 1021, 
ca din miliardul de planete locuibile din Galaxie doar 
Pământul, prin jocul întâmplării, să poată dezvolta un 
sistem ecologic bogat şi, bineînţeles, inteligenţă. Dacă acest 
lucru este adevărat, atunci numai una dintre cele 1021 de 
crâmpeie de Realităţi posibile ar reprezenta o asemenea 
Galaxie şi Eternii au ales-o exact pe asta. Prin urmare, 
trăim într-un Univers în care Pământul este singura planetă 
care a dezvoltat o ecologie complexă, o specie inteligentă, o 
tehnologie avansată, nu pentru că el reprezintă un caz 
special, ci pentru că, pur şi simplu din întâmplare, toate 
acestea au apărut pe Pământ şi nu în altă parte. De fapt, 
presupun că există porţiuni de Realitate în care doar Gaia a 
dezvoltat o specie inteligentă, ori numai Sayshell ori 
Terminus, ori altă planetă care în această Realitate se- 
ntâmplă să nu aibă deloc viaţă. Şi toate aceste cazuri foarte 
speciale reprezintă un procentaj din ce în ce mai redus din 
numărul tolal de Realităţi în care există mai mult de o 
specie inteligentă în Galaxie. Presupun că dacă Eternii ar fi 
căutat mai atent, ar fi descoperit o porţiune de Realitate în 
care orice planetă locuibilă putea să fi dezvoltat o specie 
inteligentă. 

Pelorat reluă ideca: 

— Dar n-ai putea, de asemenea, să susţii că s-a descoperit 
o Realitate în care Pământul infera la fel ca în alte porţiuni, 
dar special înzestrat într-un anume mod pentru a dezvolta 
inteligenţă? De fapt, putem merge chiar mai departe, şi 
vom spune că s-a găsit o Realitate în care întreaga Galaxie 
era diferită de alte porţiuni, în sensul că ea se afla într-o 
asemenea etapă de dezvoltare, încât numai Pământul putea 
produce inteligenţă. 

— Se poate argumenta şi aşa, nu se lăsă Trevize mai 
prejos, dar presupun că versiunea mea este mai inteligibilă. 
— Asta-i o părere pur subiectivă, desigur, începu Pelorat 

înfocat, dar Dom îi potoli. 


— Aţi început să despicaţi firul în patru. Haideţi să nu 
stricăm această seară plăcută şi tihnită cu astfel de 
controverse. 

Pelorat se strădui să se calmeze. În cele din urmă zâmbi şi 
încuviinţă: 

— Cum spui tu. Dom. 

După ce aruncase ocheade înspre Bliss, care stătea cu 
mâinile pe genunchi, într-o atitudine ironic pudică, 
interveni: 

— Şi cum a apărut această lume, Dom? Mă refer la Gaia şi 
la conştiinţa ei de grup. 

Dom îşi lăsă capul uşor pe spate şi începu să râdă pe un 
ton piţigăiat. Apoi spuse: 

— Iarăşi poveşti? Uneori, când citesc documentele pe care 
le avem despre istoria umană, mă gândesc la asta. 
Indiferent cât de atent ar fi păstrate, fişate şi 
computerizate, documentele devin neclare o dată cu 
trecerea timpului. Poveştile se dezvoltă prin sedimentare. 
Ele se adună precum... praful. Cu cât e mai îndepărtată 
perioada de timp, cu atât e mai prăfuită istoria, până când 
ea degenerează în poveste. 

— Dom, noi, istoricii, cunoaştem îndeaproape fenomenul. 
Există o anumită preferinţă pentru poveşti. În urmă cu circa 
cincisprezece secole, Liebel Gennerat a afirmat: „Falsul 
dramatism compensează abundența de elemente 
plicticoase.” Acum afirmaţia asta se numeşte Legea lui 
Gennerat. 

— Adevărat? făcu Dom. Şi eu care credeam că-i un 
comentariu cinic din partea mea. Ei bine. Legea lui 
Gennerat conferă farmec şi imprecizie istoriei noastre 
trecute. Ştii ce-i acela un robot? 

— Am aflat pe Sayshell, răspunse sec Trevize. 

— Aţi văzut vreunul? 

— Nu, am fost întrebaţi şi dac-am spus că n-am văzut, ni s- 
a explicat 


— Înţeleg. Umanitatea a trăit demult cu roboţi, dar asta n- 
a dat rezultate bune. 

— Aşa am auzit şi noi. 

— Roboții erau îndoctrinaţi să respecte cele trei Legi ale 
fepboticii, a căror origine se pierde în negura istoriei. 
Există mai multe versiuni ale celor Trei Legi. Cea mai 
cunoscută dintre ele sună cam aşa: „1) Un robot nu are voie 
să facă vreun rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să 
permită ca o fiinţă umană să sufere vătămări; 2) Un robot 
trebuie să execute ordinele primite de la o fiinţă umană 
numai în măsura în care aceste ordine nu contravin Primei 
Legi; 3) Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă 
atâta vreme cât această protecţie nu contravine Primei sau 
celei de-a Doua Legi.” Pe măsură ce au devenit tot mai 
inteligenţi şi mai diversificaţi, roboții au început să 
interpreteze aceste Legi din ce în ce mai larg şi mai divers, 
în special atotputernica Primă Lege, şi şi-au asumat într-o 
măsură din ce în ce mai mare rolul de protectori ai 
umanităţii. Protecţia aceasta răpea oamenilor libertatea şi 
iniţiativa, şi situaţia devenise de nesuportat. Roboții erau cu 
totul paşnici. Munca desfăşurată de ei era tipic umană şi 
menită a aduce foloase tuturor, ceea ce i-a făcut cu atât mai 
nesuferiţi. Orice perfecţionare adusă roboților înrăutăţea 
starea de lucruri. Se creaseră roboţi cu capacitate 
telepatică, dar asta însemna că până şi gândirea umană 
putea fi controlată, astfel încât comportamentul uman 
devenise tot mai dependent de supravegherea roboților. 
Mai trebuie spus că exista tendinţa ca roboții să semene cu 
oamenii, dar prin comportament tot roboţi rămâneau, iar 
forma lor humanoidă îi făcea cu atât mai respingători. Prin 
urmare, bineînţeles că trebuia să se pună capăt acestei 
situaţii. 

— De ce „bineînţeles”? întrebă Pelorat, care ascultase 
foarte atent. 

— Pentru că logica trebuie urmată până la concluzia finală, 
oricât de amară ar fi ea, îl lămuri Dom. În mod inexorabil, 


roboții au ajuns atât de perfecţionaţi, încât au căpătat 
calităţi aproape umane care le-au permis să aprecieze de ce 
fiinţele umane trebuiau, spre binele lor, să respingă ideea 
de a fi lipsite de tot ce era uman. În cele din urmă, roboții 
au fost obligaţi să ajungă la concluzia că umanitatea ar fi 
mai fericită dacă şi-ar purta singură de grijă, chiar dacă ar 
mai apare cazuri de ineficientă sau neglijenţă. În concluzie, 
se spune că roboții au creat Eternitatea, nimeni nu ştie 
cum, şi au devenit Eterni: Ei au descoperit Realitatea în 
care considerau că fiinţele umane puteau trăi în siguranţă 
maximă, dar singure în Galaxie. Apoi, după ce-au făcut tot 
ce-au putut pentru a ne apăra, respectând astfel cu 
stricteţe Prima Lege, roboții au hotărât să dispară din viaţa 
oamenilor şi de atunci am rămas numai noi, fiinţele umane, 
pentru a progresa singure, cum ne vom pricepe mai bine. 

Dom tăcu. Îşi mută privirea de la Trevize la Pelorat, apoi 
întrebă: 

— Ei, credeţi povestea asta? 

Trevize dădu din cap ca să-şi limpezească gândurile: 

— Nu. Nici un document istoric nu menţionează aşa ceva. 
În orice caz, eu n-am auzit o asemenea poveste. Dar, tu, 
Janov? 

— Există mituri similare în unele aspecte, răspunse 
Pelorat. 

— Janov, sunt mituri care s-ar asemăna cu orice am însăila 
noi, dacă dăm dovadă de inventivitate. Eu vorbesc despre 
istorie, despre documente în care să putem avea încredere. 

— A. În sensul ăsta nu există documente, din câte cunosc 
eu. 

— Nu-i de mirare, constată Dom. Înainte de retragerea 
roboților, multe grupuri mari de oameni au plecat pentru a 
coloniza lumi din adâncul spaţiului, unde nu existau roboţi, 
dorind să trăiască liberi şi neîngrădiţi. Proveneau în special 
de pe Pământul suprapopulat, unde rezistenţa faţă de 
dezvoltarea roboților îşi avea o istorie îndelungată. Noile 
lumi pe care se stabiliseră porneau aproape de la zero şi 


oamenii nici măcar nu voiau să-şi mai amintească de 
amarele suferinţe pe care le înduraseră sub oblăduirea 
maternă a roboților. N-au ţinut documente şi curând au 
uitat. 

— E cu totul improbabil, spuse Trevize. 

Pelorat se întoarse spre el: 

— Nu, Golan. Nu-i deloc improbabil. Societăţile îşi 
urmează propria lor istorie şi au tendinţa de a şterge cu 
totul începuturile lipsite de măreție, fie uitându-le, fie 
apelând la tot felul de ficțiuni salvatoare. Guvernul imperial 
a încercat să distrugă cunoştinţele despre trecutul pre- 
Imperial pentru a întări aura mistică a domniei eterne. De 
asemenea, nu există aproape nici o mărturie despre 
vremurile de dinaintea zborurilor hiperspaţiale şi ştii bine 
că însăşi existenţa Pământului a rămas necunoscută pentru 
majoritatea oamenilor care trăiesc în prezent. 

— Nu le poţi împăca pe toate, Janov, îl corectă Trevize. 
Dacă Galaxia a uitat de roboţi, cum explici că Gaia încă-şi 
aminteşte? 

Bliss interveni cu un hohot cristalin de râs: 

— Noi suntem altfel. 

— Da? În ce fel? 

Dom încercă să calmeze spiritele: 

— Bliss, lasă asta în seama mea. Noi suntem diferiţi, 
domnilor de pe Terminus. Dintre toate grupurile de 
refugiaţi care şi-au căutat scăparea de sub tirania roboților, 
cei care au ajuns pe Gaia (urmând altor grupuri care au 
ajuns pe Sayshell), am fost singurii care am învăţat de la 
roboţi arta telepatiei. E o artă, să ştiţi, care aparţine în mod 
firesc minţii umane, dar ea trebuie dezvoltată, şi acest lucru 
pretinde subtilitate şi înlăturarea unor obstacole. Sunt 
necesare multe generaţii pentru ca ea să ajungă la un 
potenţial deplin, dar după aceea se dezvoltă de la sine. 
Posedăm arta asta de peste douăzeci de mii de ani şi 
perceperea Gaiei ne arată că n-am atins capacitatea 
maximă nici măcar acum. Dezvoltarea pe care-a căpătat-o 


telepatia ne-a făcut să înţelegem conştiinţa de grup, la 
început a fiinţelor umane, apoi a animalelor, a plantelor şi, 
în cele din urmă, acum câteva secole, a structurii 
neînsufleţite a planetei. Noi nu i-am uitat pe roboţi pentru 
că de la ei am învăţat telepatia. Noi i-am considerat 
profesori, iar nu mame excesiv de iubitoare. Am apreciat că 
ei ne-au făcut sensibili la unele lucruri pe care acum n-am 
mai vrea să le pierdem. Ne amintim de ei cu recunoştinţă. 

— Dar aşa cum aţi fost odată copii neajutoraţi pentru 
roboţi, tot aşa aţi devenit acum vlăstare ale conştiinţei de 
grup, remarcă Trevize. Nu v-aţi pierdut şi acum din 
umanitate, cum s-a întâmplat pe vremea roboților? 

— Nu-i acelaşi lucru, Trev. Ceea ce facem acum reprezintă 
propria noastră opţiune. Asta contează. Nimeni nu ne-o 
impune, ba dimpotrivă, ea creşte din noi înşine. Şi ne 
deosebim şi din alt punct de vedere. Suntem unici în 
Galaxie. Nici o lume nu seamănă cu Gaia. 

— Şi cum de sunteţi aşa de siguri? 

— Dacă n-ar fi aşa, am şti. Am detecta o conştiinţă 
planetară ca a noastră chiar şi la celălalt capăt al Galaxiei. 
Putem identifica începuturile unei asemenea conştiinţe la 
cea de-a Doua Fundaţie, de exemplu, iar ea nu exista până 
acum două secole. 

— Pe vremea Catârului? 

— Da. Catăârul a plecat dintre noi. Era o personalitate 
aberantă şi ne-a părăsit. În naivitatea noastră, am crezut că 
un asemenea lucru nu se putea întâmpla, aşa că n-am 
acţionat la vreme pentru a-l opri. Apoi, când ne-am 
îndreptat atenţia către Lumile Exterioare, am devenit 
conştienţi de existenţa a ceea ce voi numiţi a Doua Fundaţie 
şi l-am lăsat pe Catâr în seama ei. 

Trevize rămase cu privirea fixată în gol câteva momente, 
apoi murmură: 

— Cărţile de istorie nu mai valorează nimic. (Clătină din 
cap şi se adresă lui Dom cu voce tare:) A fost o dovadă de 


laşitate din partea Gaiei, nu crezi? Nu v-aţi asumat 
responsabilitatea. 

— Ai dreptate. Dar de-ndată ce ne-am îndreptat ochii spre 
Galaxie, am constatat că până atunci fuseserăm orbi, astfel 
că tragedia provocată de Catâr s-a dovedit salvatoare 
pentru noi. Numai aşa am identificat criza care sigur se va 
abate asupra noastră. 

— Ce fel de criză? 

— Una care ne ameninţă cu distrugerea 

— Nu pot crede. Aţi rezistat Imperiului. Catârului şi 
Sayshellului. Aveţi o conştiinţă de grup care poate atrage o 
navă de la o depărtare de milioane de kilometri. Cum să vă 
temeţi? Uită-te la Bliss. Ea nu pare tulburată deloc. Ea nu 
crede că va avea loc o criză. 

Bliss îşi aşezase un picior pe braţul scaunului şi-şi mişcă 
degetele spre el: 

— Ba sunt şi eu îngrijorată, Trev. Tu vei rezolva criza. 

Trevize nu se putu stăpâni 

— Eu? 

— Gaia te-a adus aici printr-o mie de manevre, îi spuse 
Dom. Tu trebuie să înfrunţi criza noastră. 

Trevize holbă ochii la Dom şi expresia de stupefacţie de pe 
chipul lui se transformă în revoltă şi furie: 

— Eu? Pentru numele Spaţiului, de ce tocmai eu? N-am 
nimic de-a face cu criza asta. 

— Cu toate acestea, spuse Dom cu o voce calmă şi aproape 
hipnotică, tu vei fi acela, Trev. Doar tu. Din tot spaţiul, 
numai tu. 

— Confruntarea. 

STOR GENDIBAL se îndrepta spre Gaia la fel de bănuitor 
şi de precaut ca şi Trevize, iar acum, când steaua planetei 
se vedea ca un disc şi nu maj putea fi privită decât prin 
filtre puternice, avu prilejul să apreciem situaţia. 

Sura Novi stătea alături, ridicând din când în când ochii 
temători spre el. 

— Stăpâne?! rosti ea încet. 


— Ce s-a întâmplat, Novi? întrebă el pe jumătate absent. 

— Eşti nefericit? 

O privi scurt: 

— Nu. Îngrijorat. Îţi aminteşti cuvântul acesta? Încerc să 
decid dacă e cazul să mă grăbesc sau să mai aştept o 
vreme. Să fiu foarte curajos, Novi? 

— Eu cred că eşti curajos în toate ocaziile, Stăpâne. 

— Curajul în toate ocaziile e vecin cu nesăbuinţa. 

— Cum ar putea să fie nesăbuit un învăţat? spuse Novi 
zâmbind. Acela e un soare, nu-i aşa, Stăpâne? întrebă ea 
arătând spre ecran. 

Gendibal dădu afirmativ din cap. 

După o scurtă ezitare, Novi întrebă din nou: 

— E soarele care luminează Trantorul? Soarele hamish? 

— Nu, Novi. E un soare total diferit. Există mulţi sori, 
miliarde. 

— Aha! Asta ştiam şi eu cu mintea mea, dar nu-mi venea să 
cred. Stăpâne, cum îţi explici că se poate întâmpla să ştii 
ceva şi totuşi să nu crezi? 

Pe chipul lui Gendibal apăru un zâmbet fugar: 

— În mintea ta, Novi, ... începu el şi de îndată ce spuse 
aceste vorbe îi pătrunse aproape mecanic în minte. (O 
mângâie uşor, aşa cum făcuse întotdeauna când se afla 
acolo, doar o atingere delicată a prelungirilor nervoase, 
pentru a o menţine calmă şi senină, şi ar fi ieşit imediat 
dacă atenţia nu i-ar fi fost atrasă de ceva.) 

Ceea ce simţi nu putea fi redat exact nici măcar în termeni 
mentali, dar metaforic spus, creierul lui Novi strălucea slab. 
Abia perceptibil, dar strălucea. 

Această licărire nu ar fi apărut decât dacă exista un câmp 
mental impus din afară - un câmp de o intensitate atât de 
scăzută încât mintea lui Gendibal, foarte fină şi bine 
antrenată pentru a recepta orice semnal, abia îl detecta pe 
acesta, cu toate că structura mentală a lui Novi era absolut 
netedă. 

O întrebă pe neaşteptate: 


— Novi, cum te simţi? 

Ea deschise larg ochii: 

— Mă simt bine, Stăpâne. 

— Nu eşti ameţită, confuză? Închide ochii şi rămâi 
nemişcată până îţi voi spune: „Acum!” 

Ascultătoare, ea închise ochii. Cu mare precauţie, 
Gendibal îndepărtă din mintea ei toate senzațiile de 
provenienţă străină, îi potoli gândurile, îi linişti emoţiile, 
atinse, mângâie... Nu lăsă nimic în afară de strălucirea 
aceea atât de slabă, încât cu greu se putea convinge pe sine 
că exista. 

— Acum! spuse el şi Novi deschise ochii. Cum te simţi? 

— Foarte calmă, Stăpâne. Odihnită. 

Influenţa externă era prea slabă pentru a avea vreun efect 
asupra ei. 

Se întoarse la computerul care-i dădea de furcă. Trebuia 
să admită că nu reuşea să devină una cu el. Asta se datora 
probabil faptului că se obişnuise să-şi folosească mintea în 
mod direct, iar acum nu era în stare să lucreze printr-un 
intermediar. Dar căuta o navă, nu o minte, şi cercetările 
preliminare nu puteau fi realizate eficient decât cu ajutorul 
computerului. 

Şi la depărtare de jumătate de milion de kilometri 
descoperi tipul de navă pe care-l bănuia. Era foarte 
asemănătoare cu a lui, dar mult mai mare şi mai 
perfecționată. 

De îndată ce-o detecta cu ajutorul computerului, Gendibal 
îngădui minţii lui să preia sarcina. Îşi proiectă gândurile în 
exterior, ca pe un fascicul îngust, cu ajutorul căruia pipăi 
(cam acesta era echivalentul mental al acţiunii lui) nava pe 
dinăuntru şi ne dinafară. 

Apoi îşi lansă gândurile spre planeta Gaia, până la câteva 
milioane de kilometri şi, şi le retrase. Niciuna dintre aceste 
încercări nu era suficientă ca să-i confirme fără nici o 
umbră de îndoială sursa câmpului mental. 


— Novi, aş vrea să stai lângă mine pentru a mai încerca 
ceva. 

— Stăpâne, suntem în primejdie? 

— Pe tine nu trebuie să te preocupe nimic altceva acum, 
Novi. Mă voi îngriji eu să rămâi teafără şi nevătămată. 

— Stăpâne, pe mine nu mă preocupă siguranţa mea. Dacă 
suntem în pericol, aş vrea să te pot ajuta. 

Gendibal se înmuie: 

— Novi, m-ai ajutat deja. Datorită ţie am devenit conştient 
de ceva foarte important. Fără tine aş fi orbecăit şi aş fi 
nimerit într-o încurcătură din care n-aş fi reuşit să ies decât 
cu mari sforţări. 

— Stăpâne, am făcut asta cu mintea mea, aşa cum mi-ai 
explicat mai demult? întrebă Novi cutremurată. 

— Exact, Novi. Nici un instrument nu s-ar fi dovedit atât 
de sensibil. Şi nici mintea mea nu mă putea sluji, pentru că 
e prea complexă. 

Pe chipul lui Novi apăru o expresie de încântare: 

— Sunt atât de recunoscătoare că pot să-ţi fiu de folos... 
Gendibal zâmbi şi clătină din cap, apoi se lăsă cuprins de 
gânduri sumbre, pentru că mai avea nevoie de ajutor şi din 
altă parte. Simţi protestul unui gând aproape copilăresc. 

Era misiunea lui, numai a lui. 

Şi totuşi n-o putea duce la îndeplinire de unul singur. Miza 
creştea... 

Pe 'Trantor, Quindon Shandess simţea povara sufocantă a 
funcţiei de Prim Orator. De când nava lui Gendibal 
dispăruse în bezna de dincolo de atmosfera planetei, nu mai 
convocase nici o întrunire a Mesei. Se lăsase furat de 
propriile gânduri. 

Fusese oare o dovadă de înţelepciune să-l lase pe Gendibal 
să plece singur? Gendibal avea o minte deosebită, dar nu 
chiar atât de strălucită încât să fie uneori umbrită de o 
încredere nejustificată în propriile forţe. Marea slăbiciune a 
lui Gendibal era aroganţa, după cum punctul vulnerabil al 


lui Shandess (cugetă el cu amărăciune) era oboseala 
datorată vârstei. 

Mereu îşi amintea că Preem Palver stabilise un precedent 
periculos atunci când călătorise prin Galaxie pentru a pune 
lucrurile în ordine. Mai putea cineva să procedeze la fel ca 
Preem Palver? Avea să reuşească Gendibal? Măcar Palver o 
avusese alături pe soţia lui. 

Desigur, Gendibal era însoţit de această femeie hamish, 
dar ea u-l putea ajuta prea mult. Soţia lui Palver fusese 
Orator cu drepturi depline. 

Tot aşteptând veşti de la Gendibal, Shandess simţea că 
îmbătrâneşte şi că starea de încordare creştea zi după zi. 

Trebuia trimisă o flotă sau măcar o flotilă... 

Ba nu. Masa n-ar fi acceptat. 

Şi totuşi... 

Când, în cele din urmă, sosi şi mesajul, epuizat de 
aşteptare Shandess fusese cuprins de un somn agitat care 
nu putea să-i aducă liniştea. Adormise foarte greu din cauza 
vântului care bătuse cu furie şi avusese la un moment dat 
impresia că vântul aducea un zvon de glasuri. 

Încă înainte de-a se scufunda în somn, gândurile îi 
deveniseră un vârtej ameţitor de întrebări şi năluciri, 
născute din neputinţă şi resemnare. În care dorinţa de a 
întreprinde ceva se lovea de sentimentul că nu putea face 
nimic şi că Delarmi avea să-i succeadă la conducerea Mesei. 

Apelul îi întrerupse coşmarul. Se ridică în capul oaselor, 
perfect treaz, şi întrebă: 

— E totul bine? 

— Perfect, Prim Orator, îl linişti Gendibal. Stabilim 
legătura vizuală pentru o comunicare mai intimă? 

— Poate mai târziu. Mai întâi spune-mi care este situaţia. 

Gendibal vorbi cu deosebită atenţie, conştient de brusca 
ieşire din somn şi de starea de oboseală a lui Shandess. 

— Mă aflu în apropierea unei planete locuite numită Gaia, 
despre a cărei existenţă n-am găsit nici măcar o aluzie în 
analele galactice. 


— Lumea celor care au acţionat pentru a perfecționa 
Planul? Anti-Catârii? 

— Tot ce se poate, Prim Orator. Am motive să cred că da. 
În primul rând, nava pe care erau Trevize şi Pelorat s-a 
deplasat spre Gaia şi probabil că a ajuns deja pe planetă. În 
al doilea rând, la distanţă de aproximativ jumătate de milion 
de kilometri de mine am detectat o navă de luptă a 
Fundaţiei. 

— E imposibil ca ei să manifeste atâta interes fără să aibă 
motive întemeiate. 

— Prim Orator, probabil că interesul lor e justificat. Eu mă 
aflu aici doar pentru că-l urmăresc pe Trevize, iar nava de 
luptă ar putea să aibă acelaşi scop. Rămâne de lămurit 
motivul care l-a îndemnat pe Trevize să se aventureze până 
aici. 

— Orator, intenţionezi să-l urmăreşti pe 'Trevize până pe 
planetă? 

— Am luat în calcul această posibilitate, dar între timp s-a 
întâmplat ceva neaşteptat. Acum sunt la o sută de milioane 
de kilometri de Gaia şi simt un câmp mental foarte slab dar 
omogen în spaţiul înconjurător. Nici nu mi-aş fi dat seama 
de existenţa lui dacă n-ar fi avut un efect de focalizare 
asupra minţii femeii hamish. O minte cu totul neobişnuită; 
tocmai din această cauză am încuviinţat s-o iau cu mine. 

— Deci bănuielile tale s-au adeverit... Crezi că Orator 
Dalarmi ştia că-ţi va fi de folos? 

— Când m-a îndemnat să iau femeia cu mine? Nu cred că 
s-a gândit, dar mie mi-a folosit enorm, Prim Orator. 

— Mă bucur, Orator Gendibal. După părerea ta planeta 
aceea este sursa câmpului? 

— Pentru a afirma cu certitudine, ar trebui să efectuez 
măsurători din puncte diferite, situate la mare distanţă 
unele de altele, şi să văd dacă acest câmp are o formă 
simetrică şi sferică. Sondajul mental unilateral îmi indică 
planeta ca sursă probabilă. Totuşi nu cred c-ar fi înţelept să 


fac alte cercetări în prezenţa navei de luptă a Primei 
Fundaţii. 

— Constituie o ameninţare directă? 

— Probabil. Prim Orator, nu sunt sigur, dar şi nava ar 
putea emite câmpul. 

— Dar ea... 

— Prim Orator, cu respectul datorat, permite-mi să te 
întrerup. Nu ştiu ce progrese tehnologice a mai făcut Prima 
Fundaţie. Nava evoluează cu o dezinvoltură ciudată şi s-ar 
putea să ne rezerve surprize neplăcute. Trebuie să stabilim 
dacă au învăţat să folosească mijloacele mentale. Pe scurt, 
Prim Orator, mă voi confrunta fie cu o navă de luptă având 
la bord capacităţi mentale, fie cu o planetă populată de 
mentalişti. Dacă mentaliştii se află pe navă, înseamnă că 
sunt mult prea slabi ca să mă imobilizeze, dar ar putea să 
mă facă să pierd timp, iar armele pe care le au sunt 
suficiente pentru a mă distruge. Pe de altă parte, dacă 
sursa se află pe planetă, atunci prezenţa câmpului la o 
asemenea distanţă dovedeşte că la nivelul suprafeţei 
intensitatea este enormă şi n-aş putea să-i fac faţă. În orice 
caz, va fi necesară crearea unei reţele totale, şi solicit să mi 
se pună la dispoziţie resursele complete ale Trantorului. 

Primul Orator ezită: 

— O reţea totală?! Procedeul nu s-a folosit niciodată şi nu a 
fost sugerat decât pe vremea Catârului. 

— Prim Orator, această criză ar putea fi mai gravă decât 
aceea. 

— Nu cred că Masa va aproba. 

— Nu-i nevoie să-i rogi, Prim Orator. Trebuie să declari 
stare de urgenţă. 

— Şi ce motiv să invoc? 

— Spune-le că aşa am cerut eu, Prim Orator. 

— Orator Delarmi va declara că eşti laş şi incompetent, 
cuprins de nebunie datorată spaimei. 

Gendibal întârzie cu răspunsul: 


— Aproape sigur va face asemenea afirmaţii, Prim Orator, 
dar las-o să spună despre mine tot ce doreşte, că n-o să mor 
eu din atâta lucru. Acum nu se află în joc mândria sau 
orgoliul meu, ci însăşi existenţa celei de-a Doua Fundaţii. 

Harla Branno zâmbi amar, şi asta îi scoase în evidenţă 
ridurile adânci ce-i brăzdau chipul. 

— Cred că putem acţiona, spuse ea. Eu sunt pregătită. 

— Eşti sigură că ştii ce ai de făcut? întrebă Kodell. 

— Liono, dac-aş fi nebună, aşa cum mă consideri tu, ai mai 
fi insistat să rămâi pe aceeaşi navă cu mine? 

— Probabil că da, răspunse Kodell ridicând din umeri. M- 
aş afla aici cu speranţa că te-aş putea opri sau măcar potoli 
înainte de a face ceva ireparabil. Desigur, dacă nu eşti 
nebună... 

— Da? 

— Atunci n-aş vrea ca istoricii să acorde atenţie numai 
persoanei tale. Aş dori să se poată menţiona că şi eu am fost 
alături de tine şi chiar să se întrebe care dintre noi merită 
laudele. Ce zici de asta, Primare? 

— Inteligent, Liono, dar inutil. Vreme de prea multe 
învestituri am fost adevărata putere din spatele Primarului 
pentru a permite ca o asemenea anomalie să se petreacă 
tocmai în timpul mandatului meu. 

— Vom vedea. 

— 'Te înşeli, pentru că istoria ne va judeca după moarte. 
Dar n-am de ce să mă tem. Nici pentru locul meu în istorie, 
nici pentru aceea, şi arătă un punct pe ecran. 

— Nava lui Compor, constată Kodell. 

— Da, nava lui Compor, remarcă Branno. Numai că el nu 
se află la bord. Una dintre navele noastre de cercetare a 
observat schimbul. Nava lui a fost oprită de o alta. Două 
persoane au trecut pe nava lui Compor, iar el s-a transferat 
pe-a lor. (Îşi frecă mâinile satisfăcută:) Trevize şi-a jucat 
perfect rolul. L-am azvârlit în spaţiu ca să servească drept 
paratrăsnet, iar el a atras fulgerul. Nava care l-a oprit 
aparţine celei de-a Doua Fundaţii. 


— Mă-ntreb cum de poţi fi atât de sigură, spuse Kodell 
scoţându-şi pipa şi începând s-o umple tacticos cu tutun. 

— Dintotdeauna l-am bănuit pe Compor că s-ar putea afla 
sub controlul celei de-a Doua Fundaţii. Viaţa lui era prea 
cuminte. Toate îi ieşeau perfect şi, în plus, era expert în 
detecție hiperspaţială. Denunţarea lui Trevize putea să 
treacă drept o simplă manevră politică a unui om ros de 
ambiţii dacă n-ar fi fost făcută cu atâta conştiinciozitate. 

— Astea-s doar bănuieli, Primare! 

— Bănuielile astea s-au confirmat când l-a urmărit pe 
Trevize cu atâta uşurinţa de-a lungul atâtor Salturi de 
parcă ar fi fost vorba doar de unul. 

— S-a folosit de computer, Primare. 

Branno se aşeză mai confortabil şi pufni în râs: 

— Dragul meu Liono, eşti atât de ocupat să pui la cale tot 
felul de stratageme complicate, încât uiţi de eficacitatea 
unor soluţii directe. Nu l-am trimis pe Compor pe post de 
urmăritor ca să ştiu ce face Trevize. N-aveam nevoie, 
pentru că oricât de discret s-ar fi deplasat de colo-colo, 
Trevize n-ar fi făcut decât să atragă atenţia oricărei planete 
care nu aparţine Federaţiei Fundaţiei. O navă atât de 
perfecționată de pe Fundaţie, accentul evident, credite ale 
Fundaţiei, aveau să-i confere o aură de notorietate. lar dacă 
dădea de bucluc, trebuia să apeleze obligatoriu la 
reprezentanţii Fundaţiei, aşa cum s-a întâmplat pe Sayshell, 
de unde am aflat totul, fără ajutoail lui Compor. Nu, 
continuă ea îngândurată, Compor a fost trimis pentru a se 
da de gol. Şi stratagema asta a dat roade, pentru că 
dinadins i-am instalat la bord un computer cu unele 
minusuri, care să-i permită efectuarea în siguranţă a unor 
manevre ale navei, dar care să nu fie atât de perfect în 
urmărirea prin Salturi multiple. Cu toate acestea, Compor 
s-a descurcat admirabil. 

— Primare, constat că sunt multe lucruri pe care nu mi le 
comunici decât atunci când e limpede că nu le mai poţi 
tăinui. 


— Liono, nu te simţi jignit, dar ţin secrete numai acele 
acţiuni care nu te privesc în mod direct. Te admir, şi-mi eşti 
de mare folos, dar uneori n-am încredere decât în mine 
însămi. Nici tu nu-mi destăinui unele secrete, şi te rog să nu 
te osteneşti să negi asta. 

— Nici n-am s-o fac, spuse Kodell, iar într-o bună zi o să-mi 
iau libertatea de a vă reaminti acest amănunt. Până una- 
alta, mai e ceva ce-ar trebui să ştiu? De exemplu, cui 
aparţinea nava care i-a oprit? Fiind vorba de Compor, cred 
că e vorba de o navă a celei de-a Doua Fundaţii. 

— Conversaţia cu tine e-ntotdeauna o plăcere, pentru că 
intri foarte repede în subiect. După cum constaţi, a Doua 
Fundaţie nu mai face nici un efort ca să se ascundă. 
Consideră că poate şterge orice urmă pe care-ar lăsa-o. 
Nici nu i-ar trece prin minte vreunui membru al celei de-a 
Doua Fundaţii să călătorească pe o navă de provenienţă 
străină, chiar dacă ştie cât de exact putem să identificăm 
originea ei după modelul de utilizare a energiei. Ar putea 
şterge din memoria oricui faptul că a văzut nava, aşa că la 
ce bun să-şi mai bată capul ca să se ascundă? Şi uite-aşa, la 
câteva clipe după ce-au detectat-o, cercetaşii noştri au 
putut preciza originea navei care l-a oprit pe Compor. 

— lar acum presupun că a Doua Fundaţie va şterge din 
memoria noastră acest amănunt. 

— Dacă vor putea, îi răspunse Branno, pentru că vor 
constata că lucrurile s-au cam schimbat. 

— Ai spus mai devreme că ştii unde se află a Doua 
Fundaţie, înseamnă că întâi te vei ocupa de Gaia şi după 
aceea de Trantor. Am dedus că cealaltă navă aparţine 
Trantorului. 

— Exact. Şi asta te surprinde? 

Kodell clătină încet din cap: 

— Privind lucrurile în perspectivă istorică, nu mă 
surprinde. Ebling Mis, Toran Darell, şi Bayta Darell s-au 
aflat pe Trantor în perioada înfrângerii Catârului. Arkady 
Darell, nepoata Baytei, s-a născut pe Trantor şi a vizitat din 


nou planeta când s-a considerat că ascensiunea celei de-a 
Doua Fundaţii a fost oprită. În relatarea ei apare im anume 
Preem Palver care a jucat un rol-cheie, apărând în 
momentele cruciale ca neguţător trantorian. Rezultă fără 
putinţă de tăgadă că a Doua Fundaţie era pe Irantor unde, 
întâmplător, a trăit şi Hari Seldon atunci când a întemeiat 
ambele Fundaţii. 

— Evident, numai că nimeni n-a sugerat vreodată această 
posibilitate. A Doua Fundaţie s-a îngrijit să păstreze 
secretul propriei existente. Asta voiam să spun când am 
afirmat că nu trebuia să-şi ascundă prezenţa. Puteau lesne 
să aranjeze ca nimeni să nu-i caute sau chiar să şteargă din 
minte orice amintire care să-i dea de gol. 

— În cazul acesta, continuă Kodell, să nu ne lăsăm păcăliţi 
şi să privim în altă direcţie decât cea pe care ne-o 
sugerează ei. Cum de-a putut Trevize să ajungă la concluzia 
că cea de-a Doua Fundaţie există? De ce nu l-a împiedicat 
ea? 

Branno ridică mâna şi începu să numere pe degete: 

— În primul rând, Trevize e un individ cu totul imprevizibil 
care, în ciuda capacităţii lui de a fi precaut, are nişte calităţi 
pe care nici eu n-am reuşit să le înţeleg pe deplin. S-ar 
putea să fie un caz special. În al doilea rând, a Doua 
Fundaţie n-a fost ca totul ignorantă. Compor l-a urmărit 
îndeaproape pe Trevize şi mi-a raportat de îndată părerile 
lui. Ideea era ca eu să-l reduc la tăcere pe Trevize fără ca a 
Doua Fundaţie să rişte un amestec direct. În al treilea rând, 
când n-am reacţionat aşa cum se anticipa, adică n-a urmat 
nici execuţie, nici închisoare, nici ştergerea memoriei şi nici 
utilizarea Sondei Psihice, când m-am mulţumit să-l trimit în 
spaţiu, a Doua Fundaţie a mers mai departe. A decis să 
trimită una dintre navele sale în urmărire. Apoi Branno 
adăugă încântată de sine: Excelent paratrăsnet. 

— Şi care va fi următoarea noastră mişcare? întrebă 
Kodell. 


— Îl vom provoca direct pe membrul celei de-a Doua 
Fundaţii. Mai precis, în momentul de faţă, ne îndreptăm 
spre el. 

Gendibal şi Novi stăteau alături, privind cu atenţie 
încordată la ecran. 

Novi era înspăimântată. Gendibal simţea cu acuitate 
zbaterea ei disperată de a scăpa din ghearele fricii, dar nu 
putea face nimic pentru a o ajuta, întrucât considera că nu-i 
înţelept să aducă vreo atingere minţii ei în aceste clipe. Nu 
voia ca intervenţia lui să influenţeze în nici un fel reacţia pe 
care o avea ea faţă de câmpul mental slab care-i înconjura. 

Nava de luptă a Fundaţiei se apropia încet, dar sigur. Avea 
un echipaj format probabil din şase persoane, judecând 
după mărimea ei. Gendibal era sigur că armele de la bord 
puteau pune stavilă şi, la nevoie, zdrobi o flotă compusă din 
toate navele aflate în posesia celei de-a Doua Fundaţii, asta 
în cazul că acestea s-ar baza doar pe forţa fizică. 

Aşa cum stăteau lucrurile acum, apropierea navei de luptă 
de cea pilotată doar de un membru al celei de-a Doua 
Fundaţii dădea naştere câtorva concluzii. Chiar dacă nava 
poseda capacităţi mentale, nu era normal ca ea să se 
arunce orbeşte în colții celei de-a Doua Fundaţii. Mai 
plauzibil era că ignoranţa căpitanului şi a echipajului o 
împingea înainte. 

Asta însemna că acel căpitan nu-şi dăduse seama că cineva 
îl înlocuise pe Compor sau, dacă prinsese de veste, nu ştia 
că cel care-l înlocuise aparţinea celei de-a Doua Fundaţii, 
ori n-avea habar de forţa ei. 

Dar dacă nava poseda forţă mentală (căci Gendibal luă în 
calcul şi această posibilitate) şi tocmai de aceea înainta fără 
reţinere sau teamă? Asta însemna că era condusă de o 
persoană megalomană sau avea la dispoziţie forţe care 
depăşeau orice închipuire. 

Dar ceea ce considera el posibil nu reprezenta ultima 
concluzie. 


Cercetă atent mintea lui Novi. Ea nu era conştientă de 
câmpul mental dar, în acelaşi timp, mintea lui Gendibal nu 
putea percepe un câmp atât de slab. Acesta era un paradox 
care merita să fie studiat în viitor şi, în cele din urmă, 
roadele unei asemenea munci puteau să se dovedească mai 
importante decât rezolvarea problemei de interes imediat 
pe care o ridica apropierea navei de luptă. 

Gendibal întrevăzuse intuitiv această chestiune atunci 
când detectase pentru prima oară netezimea şi simetria din 
mintea lui Novi şi avusese un sentiment de mândrie 
amestecată cu amărăciune gândindu-se la propriile lui 
calităţi. Oratorii se făliseră dintotdeauna cu puterea lor 
intuitivă, dar în ce măsură era ea rezultatul incapacității de 
a aprecia câmpurile prin metode fizice directe şi, prin 
urmare, a imposibilității lor de a înţelege exact ceea ce 
puteau să realizeze? Părea lesne să defineşti neştiinţa 
printr-un cuvânt cu rezonanţă mistică: „intuiţie”. Şi cât din 
această neştiinţă îşi avea sursa în subestimarea importanţei 
fizicii în comparaţie cu mentalica? 

Şi cât din aceasta era mândrie oarbă? Gendibal se gândi 
că situaţia se va schimba imediat ce va deveni Prim Orator. 
Prăpastia fizică dintre cele două Fundaţii va trebui 
micşorată. Cea de-a Doua Fundaţie nu se putea împăca cu 
ideea de a fi distrusă într-un moment în care monopolul 
asupra puterii mentale ar fi pierdut. 

Monopolul părea să nu funcţioneze în aceste momente. 
Probabil că Prima Fundaţie făcuse progrese remarcabile 
sau încheiase o alianţă cu Anti-Catării. (Acest gând, care-l 
străfulgerase acum pentru prima oară, îi dădu fiori.) 

Gândurile legate de acest subiect se derulară prin mintea 
lui cu o repeziciune obişnuită pentru un Orator şi, în timp 
ce evalua situaţia, rămase conştient de strălucirea din 
mintea lui Novi, de reacţia creierului ei la pătrunzătorul 
câmp mental ce-i înconjura. El nu devenea mai puternic pe 
măsură ce nava Fundaţiei se apropia. 


În sine, acest lucru nu constituia un indiciu absolut sigur 
că nava nu era echipată cu instrumente mentale. Se ştia 
bine că un câmp mental nu respectă legea inversului 
pătratului. El nu devenea mai puternic exact ca pătrat al 
distanţei cu care se reducea depărtarea dintre emiţător şi 
receptor. Din punctul acesta de vedere, câmpul mental se 
deosebea net de cel electromagnetic sau cel gravitațional. 
Totuşi, în comparaţie cu diferite alte câmpuri, cel mental 
variază mai puţin în funcţie de distanţă şi nu rămâne cu 
totul neinfluenţat de ea. Reacţia din mintea lui Novi ar 
trebui să indice o creştere detectabilă la apropierea navei 
de luptă. (Cum se întâmplase că vreme de cinci secole nici 
un membru al celei de-a Doua Fundaţiinu se gândise să 
dezvolte o relaţie matematică între intensitatea câmpului 
mental şi distanţă? Trebuie să se pună capăt acestei 
atitudini de nesocotire a fizicii, îşi jură în gând Gendibal.) 

Dacă cei de pe navă posedau forţe mentale şi dacă erau 
siguri că se apropie de un membru al celei de-a Doua 
Fundaţii n-ar mări la maximum intensitatea câmpului? Şi în 
acest caz, mintea lui Novi ar evidenția sigur o reacţie 
crescută la acest câmp. Cu toate acestea, mintea ei nu arăta 
nimic! Pe deplin încredinţat de acest lucru, Gendibal alungă 
temerea că nava de luptă avea capacităţi mentale. Înainta, 
condusă de ignoranţi şi periculozitatea ei putea fi trecută 
cu vederea. 

Câmpul mental încă exista, desigur, dar el provenea de pe 
Gaia. Asta îl tulbura îndeajuns pe Gendibal, dar trebuia să 
acorde prioritate navei. După eliminarea acesteia putea să- 
şi îndrepte atenţia asupra lumii Anti-Catârilor. 

Aşteptă. Nava de luptă va face o mişcare sau se va apropia 
îndeajuns pentru ca el să se încredinţeze că putea trece la 
ofensivă deschisă. 

Nava continua să se apropie destul de repede acum şi 
totuşi nu se întâmpla nimic. În cele din urmă, Gendibal 
socoti că forţa intervenţiei sale va fi suficientă. Cei de pe 
navă nu vor simţi nici o durere, nici un disconfort, dar vor 


descoperi că muşchii braţelor şi spatelui vor răspunde cu 
întârziere la comenzi. 

Gendibal îngustă câmpul mental controlat de mintea lui. 
Acesta deveni intens şi se năpusti cu viteza luminii peste 
abisul ce despărţea cele două nave. (Ele erau suficient de 
aproape una de alta astfel încât contactul hiperspaţial 
devenise inutil). 

Şi Gendibal făcu un pas înapoi, mut de uimire. 

Nava Fundaţiei poseda un scut mental care creştea în 
densitate pe măsură ce câmpul emis de Gendibal devenea 
mai intens. Se dovedea că nava nu era nepregătită şi că 
avea o neaşteptată armă defensivă. 

— Aha, făcu Branno. A încercat un atac, Liono. Priveşte! 

Acul psihometrului se mişcă şi vibra în urcarea lui. 

Crearea câmpului mental îi preocupase pe oamenii de 
ştiinţă de pe Fundaţie vreme de o sută douăzeci de ani în 
cadrul unui program ştiinţific desfăşurat într-o discreţie 
egalată doar de cercetările lui Seldon în domeniul analizei 
psihoistorice. Cinci generaţii de savanţi trudiseră să 
îmbunătăţească încetul cu încetul un sistem care nu se 
sprijinea pe o teorie satisfăcătoare. 

Dar acest salt n-ar fi fost posibil fără psihometru, invenţie 
care acţiona ca un indicator al progresului înregistrat în 
fiecare etapă. Nimeni nu putea explica modul lui de 
funcţionare, dar existau indicii că era capabil să măsoare 
nemăsurabilul şi să atribuie numere indescriptibilului. 
Branno nutrea sentimentul (împărtăşit, de altfel, şi de unii 
dintre savanţi) că dacă Fundaţia ar reuşi vreodată să 
explice modul de funcţionare al psihometrului, ea va ajunge 
egalul celei de-a Doua Fundaţii în ceea ce privea controlul 
şi manipularea mentală. 

Dar asta cădea în sarcina viitorului. În aceste momente, 
scutul trebuia să fie rezistent, sprijinit de supremaţia 
armelor fizice. 

Branno transmise mesajul pronunţat cu o voce masculină, 
din care fuseseră eliminate toate inflexiunile emoţionale 


până ce frazele deveniseră plate, reci şi mortale: 

— Apel către nava Bright Star şi către persoanele de la 
bord. Aţi ocupat o navă din Flota Federaţiei Fundaţiei 
printr-un act pirateresc. Vă somăm să vă predaţi imediat, 
altfel veţi fi atacați. 

Răspunsul sosi rostit cu voce normală: 

— Primar Branno de pe Terminus, ştiu că te afli pe navă. 
N-am ocupat Bright Star prin piraterie. Am fost invitat la 
bord de către căpitanul ei legal, Munn Li Compor. Solicit o 
perioadă de armistițiu, astfel încât să putem discuta 
probleme importante care ne privesc pe amândoi. 

Kodell îi şopti lui Branno: 

— Primare, lasă-mă pe mine să vorbesc. 

Ea ridică mâna cu un gest dispreţuitor: 

— E răspunderea mea, Liono. 

După ce reglă emițătorul, Branno folosi acelaşi ton rece şi 
lipsit de emoție: 

— Omule de pe a Doua Fundaţie, sper că înţelegi situaţia 
în care te afli. Dacă nu te predai neîntârziat, îţi vom 
spulbera nava într-o fracțiune de secundă şi te asigur că 
suntem pregătiţi s-o facem. Nu avem ce pierde prin 
dispariţia ta, căci nu deţii secrete care să ne determine să-ţi 
cruţăm viaţa. Ştim că vii de pe Trantor şi după ce ne vom 
ocupa de tine vom fi gata să facem acelaşi lucru şi cu 
planeta ta. Suntem dispuşi să-ţi acordăm o amânare ca să ai 
şi tu un cuvânt de spus dar, pentru că nu ne poţi oferi mare 
lucru, te rugăm să nu abuzezi de răbdarea noastră. 

— În cazul acesta, răspunse Gendibal, voi vorbi scurt şi la 
obiect. Scutul vostru nu-i perfect şi nici n-ar putea fi. L-aţi 
supraevaluat şi mi-aţi subestimat puterea. Încă pot 
manevra şi controla gândurile voastre. Ceva mai greu, din 
cauza scutului, dar pot. În chiar clipa când veţi încerca să 
folosiţi o armă împotriva mea, vă voi lovi - şi vă rog să 
înţelegeţi un lucru: Fără scut vă pot manipula fără a vă 
provoca vreun rău. Dată fiind prezenţa scutului, va trebui 
să lovesc şi să penetrez, lucru pe care pot să-l realizez, însă 


intervenţia va fi brutală şi directă. Minţile voastre vor fi 
sfârtecate la fel ca şi scutul, iar efectul ireversibil. Cu alte 
cuvinte, nu mă puteţi opri şi, pe de altă parte, dacă mă 
obligaţi, vă pot face un rău mai mare decât moartea. Veţi 
rămâne nişte epave fără minte. Vreţi să riscaţi aşa ceva? 

— Ştii că nu-ţi poţi pune în aplicare amenințările. 

— Deci vreţi să vă expuneţi riscului de a suporta 
consecinţele pe care le-am descris? întrebă Gendibal cu un 
aer rece şi indiferent. 

Kodell se aplecă spre urechea ei şi şopti: 

— Primare, pentru numele lui Seldon... 

Gendibal continuă (nu instantaneu, pentru că până şi 
luminii îi trebuia mai bine de-o secundă pentru a parcurge 
distanţa de la o navă la alta): 

— Îţi urmăresc gândurile, Kodell. Nu-i nevoie să vorbeşti 
în şoaptă. Ştiu şi ce gândeşte Primarul. Ea e nehotărâtă, 
aşa că nu trebuie să intri în panică. Şi simplul fapt că ştiu 
aceste detalii dovedeşte fără putinţă de tăgadă că scutul 
vostru are fisuri. 

— Poate fi intensificat, îl sfidă Primarul. 

— La fel şi forţa mea mentală, spuse Gendibal. 

— Dar eu stau liniştită aici, consumând doar energie fizică 
pentru a menţine scutul şi pot rezista multă vreme. Tu 
trebuie să foloseşti energie mentală pentru a străpunge 
scutul şi curând vei obosi. 

— Nu sunt obosit, o contrazise Gendibal. În aceste clipe, 
niciunul dintre voi nu poate să dea ordine echipajului sau 
altor nave. Reuşesc asta fără să vă provoc nici un rău, dar 
să nu faceţi vreun gest pentru a scăpa de sub control, căci 
voi spori şi eu forţa câmpului şi veţi suferi în mod 
iremediabil, aşa cum v-am avertizat. 

— Voi aştepta, i-o reteză Brartno, aşezându-se cu braţele 
încrucişate, vrând să arate că are o răbdare inepuizabilă. 
Vei obosi, şi atunci nu te voi distruge, pentru că vei fi 
neputincios, ci voi da ordin ca marea Flotă a Fundaţiei să 
pornească împotriva Trantorului. Dacă vrei să-ţi salvezi 


lumea, predă-te. Organizaţia ta nu va mai supravieţui 
acestei orgii distructive, aşa cum s-a întâmplat pe vremea 
Marii Devastări. 

— Primare, nu înţelegi că dacă voi simţi că obosesc îmi pot 
salva lumea pur şi simplu distrugându-vă înainte de a-mi 
pierde puterea? 

— N-o vei face. Sarcina ta de căpetenie este de a menţine 
Planul Seldon. Dacă vei distruge pe Primarul de pe 
Terminus şi vei da o lovitură mortală prestigiului şi 
încrederii de care se bucură Prima Fundaţie, vei provoca 
prăbuşirea ei ca putere şi vei încuraja pe duşmanii ei de 
pretutindeni, iar asta va duce la o asemenea perturbare a 
Planului, încât va fi sinonimă cu distrugerea Trantorului. 
Mai bine te predai. 

— Şi eşti gata să joci totul pe cartea pe care-o reprezintă 
ezitarea mea de a te distruge? 

Branno trase adânc aer în piept, expiră încet, apoi spuse 
cu hotărâre: 

— Da! 

Kodell, care şedea alături de ea, se făcu alb ca varul. 

Gendibal privea fix spre silueta lui Branno, proiectată în 
spaţiul liber din faţa unui perete. Imaginea era puţin 
înceţoşată şi pâlpâitoare din cauza interferenţei provocate 
de scut. Trăsăturile bărbatului de lângă ea rămăseseră de 
nedesluşit pentru că Gendibal nu voise să-şi risipească 
energia şi pentru el. Trebuia să-şi îndrepte toată atenţia 
asupra lui Branno. 

Bineînţeles că Branno nu avea imaginea lui Gendibal în 
faţa ochilor, aşa că nu putea şti că şi el era însoţit de cineva. 
Nevăzând expresia chipului, sau mişcările corpului, care 
constituie prin ele însele un limbaj special, ea nu putea 
aprecia situaţia corect. Din aceasta cauză era 
dezavantajată. 

Tot ce spusese Gendibal era adevărat. Putea să o lovească 
cu preţul unui consum mental enorm şi, procedând astfel, i- 
ar fi provocat suferinţe mentale aproape ireparabile. 


În acelaşi timp însă, şi ceea ce afirmase Branno era 
perfect adevărat. Dacă el ar distruge-o, ar perturba Planul. 
Noua deviere ar putea fi şi mai gravă decât cea provocată 
de Catâr, pentru că acum Planul se afla în plină desfăşurare 
şi nimeni din Galaxie n-ar mai fi avut la dispoziţie timpul sau 
forţa de a repara o eroare atât de gravă. 

Şi pericolul cel mare era Gaia, care reprezenta încă un 
element necunoscut în această ecuaţie, cu un câmp mental 
slab dar constant, ce putea fi detectat doar cu eforturi 
chinuitoare. 

Vreme de câteva clipe atinse mintea lui Novi pentru a se 
convinge că fluxul încă mai exista. Era în continuare 
prezent şi neschimbat. 

Ea n-ar fi putut să-i simtă atingerea, dar se întoarse spre 
el şi cu expresie de groază întipărită pe chip, îi şopti: 

— Stăpâne, văd un abur uşor lângă perete. Lui îi vorbeşti? 

Detectase probabil ceața atunci când se stabilise contactul 
între minţile lor. Gendibal duse un deget la buze: 

— Nu te teme. Novi. Închide ochii şi linişteşte-te. 

Apoi ridică vocea: 

— Primare Branno. Într-un fel, merită să joci totul pe 
această carte. Nu doresc-să te înlătur imediat pentru că 
socot că dacă ţi-aş da câteva explicaţii vei asculta de glasul 
raţiunii şi nu va fi nevoie să provocăm distrugeri. Primare, 
să presupunem că tu vei câştiga şi că eu mă voi preda. Ce 
se va întâmpla după aceea? Într-o dezlănţuire de încredere 
nesăbuită în scutul tău mental, tu şi urmaşii tăi veţi încerca 
să vă extindeţi puterea asupra Galaxiei, grăbindu-vă în mod 
păgubitor. Procedând în felul acesta, nu veţi reuşi decât să 
amânaţi constituirea celui de-al Doilea Imperiu, pentru că, 
în acelaşi timp, veţi distrage şi Planul Seldon. 

— Dorinţa ta mă surprinde şi cred că dacă vei mai analiza 
situaţia, vei ajunge să înţelegi că nici nu îndrăzneşti să mă 
distrugi, spuse Branno. 

— Nu te amăgi cu vise deşarte. Ascultă-mă bine. 
Majoritatea Galaxiei a rămas încă în afara Fundaţiei şi, într- 


o măsură considerabilă, manifestă o atitudine anti- 
Fundaţie. Există chiar părţi componente ale Federaţiei 
Fundaţiei care n-au uitat vremea independenţei lor. Dacă 
Fundaţia întreprinde acţiuni necugetate şi pripite după ce 
aş ceda eu, ea va lecui restul Galaxiei de bolile care-o 
macină în prezent: dezbinarea şi nehotărârea. Teama le va 
sili să se unească şi tot tu vei alimenta tendinţele de revoltă 
din interior. 

— Cu poveştile astea n-ai putea speria nici un copil, i-o tăie 
scurt Branno. Avem puterea necesară pentru a înfrânge cu 
uşurinţă orice duşman, chiar dacă toate lumile ce nu 
aparţin Fundaţiei şi-ar uni forţele împotriva noastră şi chiar 
dacă acestea ar fi ajutate de o rebeliune izbucnită în 
jumătate din Federație. Asta n-ar fi o problemă. 

— N-ar fi o problemă de interes imediat. Nu face greşeala 
de a vedea numai rezultatele care apar pe loc. Poţi întemeia 
al Doilea Imperiu doar proclamându-l, dar nu vei putea să-l 
menţii. Va trebui să-l recucereşti din zece în zece ani. 

— Atunci vom face asta până când toate lumile vor obosi, 
aşa cum se va întâmpla şi cu tine curând. 

— Nu vor ceda, aşa cum nici eu nu mă voi da bătut. Şi 
procesul acesta nu va ţine o veşnicie, pentru că există alt 
pericol, cu mult mai mare, pentru acest pseudo-Ilmperiu pe 
care vrei să-l proclami. Întrucât el poate fi menţinut doar 
printr-o forţă militară în permanentă creştere, care trebuie 
ţinută într-o alertă continuă, generalii Fundaţiei vor deveni, 
la început, mai importanţi şi mai puternici decât autorităţile 
civile. Apoi pseudo-Ilmperiul se va fragmenta în regiuni 
militare în cadrul cărora comandanții vor deveni autorităţi 
supreme. Va apare o stare de anarhie şi o alunecare înapoi, 
în barbarie, care ar putea dura mai mult decât cei treizeci 
de mii de ani calculaţi de Seldon înainte ca Planul să fi fost 
pus în aplicare. 

— Ameninţări puerile. Chiar dacă matematica Planului 
Seldon ar face asemenea predicții, ele privesc numai 
probabilitățile, nu situaţiile inevitabile. 


— Primare Branno, reluă Gendibal cu hotărâre. Lasă 
Planul Seldon. Nu-i înţelegi matematica şi nu poţi vizualiza 
modelul general. Dar probabil că nici nu trebuie. Eşti un 
politician trecut prin multe încercări, cu reuşite notabile, 
dacă judecăm după poziţia pe care o ai; ba mai mult, dai 
dovadă de mare curaj dacă punem la socoteală jocul pe 
care-l faci acum. Prin urmare, îţi sugerez să-ţi foloseşti 
înţelepciunea politică. Examinează întreaga istorie politică 
şi militară a umanităţii şi apreciaz-o în lumina cunoştinţelor 
pe care le ai despre natura umană - despre modul în care 
oamenii, politicienii şi militarii superiori acţionează, 
reacţionează şi interacționează - şi vei constata că nu 
greşesc câtuşi de puţin. 

— Chiar dacă ai avea dreptate, este un risc pe care trebuie 
să ni-l asumăm. Cu o conducere competentă şi cu o 
dezvoltare continuă a tehnologiei, precum şi a mentalicii şi 
fizicii, putem învinge. Hari Seldon n-a luat în calcul 
asemenea progrese. Nici nu putea. Se regăseşte în Planul 
lui crearea unui scut mental de către Prima Fundaţie? Şi, la 
urma urmei, de ce-am ţine atât de mult să respectăm 
Planul? Vom risca să întemeiem un nou Imperiu fără el. 
Eşecul prin nerespectarea Planului ar fi mai de dorit decât 
succesul obţinut cu ajutorul lui. Nu vrem un Imperiu în care 
să devenim marionete manipulate din umbră de către a 
Doua Fundaţie. 

— Vorbeşti astfel doar pentru că refuzi să înţelegi ce 
semnificaţie ar avea pentru oamenii Galaxiei un eşec al 
vostru. 

— Tot ce se poate! spuse Branno cu glas ca de gheaţă. Ai 
început să oboseşti? 

— Nu-ţi pune speranţe în asta. Dă-mi voie să-ţi propun o 
acţiune alternativă pe care n-ai cântărit-o până acum, una 
în care niciunul dintre noi nu se va considera înfrânt. Ne 
aflăm în vecinătatea unei planete numită Gaia. 

— Nu mi-a scăpat acest amănunt. 


— Te-ai gândit vreodată că s-ar putea ca pe planeta 
aceasta să se fi născut Catârul? 

— Vreau mai multe dovezi care să susţină o asemenea 
afirmaţie. 

— Planeta este înconjurată de un câmp mental. Pe ea 
trăiesc mulţi Catâri. Dacă-ţi vei împlini visul de a distruge a 
Doua Fundaţie veţi deveni cu toţii sclavii acestei planete de 
Catâri. Ce rău v-au făcut până acum membrii celei de-a 
Doua Fundaţii? Dar să-mi răspunzi precis, fără să fabulezi 
sau să teoretizezi. Şi după aceea gândeşte-te cât rău a 
putut să vă facă un singur Catâr. 

— Nu pot da crezare unor afirmaţii fără acoperire. 

— Atâta vreme cât rămânem în acest loc, nu-ţi pot oferi 
alte detalii. Prin urmare, îţi propun un armistițiu. Dacă n-ai 
încredere, menţine activ scutul, dar fii pregătită să 
conlucrezi cu mine. Să ne apropiem împreună de această 
planetă şi când te vei convinge ce pericol reprezintă, atunci 
eu voi anula câmpul ei mental şi tu vei ordona navelor tale 
să o ia în stăpânire. 

— Şi după aceea? 

— După aceea, cele două Fundaţii vor rămâne să continue 
cursa pentru supremație fără alte forte exterioare care să 
le stea în cale. Atunci lupta se va da pe un teren deschis 
pentru că, după cum constaţi, acum nu îndrăznim o 
confruntare directă, deoarece existenţa ambelor Fundaţii 
se află în grea cumpănă. 

— De ce nu mi-ai spus asta până acum? 

— Am crezut că te-aş putea convinge că nu suntem 
duşmani, astfel încât să cooperăm. Pentru că mi-e limpede 
că am dat greş cu asta sugerez oricum să ne sprijinim 
reciproc. 

Branno rămase tăcută şi căzu pe gânduri. După câteva 
momente spuse: 

— Încerci să-mi adormi vigilenţa cu cântece de leagăn. 
Cum vei putea, singur, să anulezi câmpul mental al unei 


întregi planete de Catâri? Ideea este atât de ridicolă încât 
nu pot avea încredere în propunerea ta. 

— Nu sunt singur, explică Gendibal. În spatele meu se află 
întreaga forţă a celei de-a Doua Fundaţii, şi această forţă, 
canalizată prin mine, va fi îndreptată spre Gaia. În plus, ea 
ar putea oricând să îndepărteze scutul tău ca pe o pânză 
subţire de ceaţă. 

— Dacă aşa stau lucrurile, de ce-ai avea nevoie de ajutorul 
meu? 

— În primul rând pentru că anularea câmpului nu ajunge. 
Cea de-a Doua Fundaţie nu-şi poate dedica întreaga 
existenţă acestei sarcini, tot aşa cum nici eu nu pot să-mi 
petrec tot restul vieţii participând la acest balet verbal cu 
tine. Avem nevoie de forţa navelor voastre. Şi, în al doilea 
rând, dacă prin argumente raţionale nu reuşesc să te 
conving că cele două Fundaţii trebuie să se considere 
aliate, poate că voi avea succes prin cooperarea în această 
încercare grea. Dacă vorbele ne dezbină poate faptele ne 
vor uni. 

Branno rămase din nou tăcută, apoi încuviinţă: 

— Sunt dispusă să ne apropiem de Gaia, dar o vom face 
împreună. Mai mult nu-ţi pot promite. 

— Mi-e de ajuns şi atât, spuse Gendibal aplecându-se 
asupra computerului. 

— Nu, Stăpâne, până în acest moment poate nu avea 
importanţă, dar acum te rog să nu întreprinzi nimic. 
Trebuie să-l aşteptăm pe Consilierul Trevize din Terminus, 
rosti Novi apăsat. 

— Hotărârea 

8l 

— SERIOS, GOLAN, făcu Pelorat cu o umbră de iritare în 
glas, nimeni nu lasă impresia că i-ar păsa cât de cât că într- 
o viaţă destul de lungă - nu excesiv de lungă, Bliss, te 
asigur - asta-i prima dată când călătoresc prin Galaxie. Şi 
cu toate astea, nici n-apuc bine să pun piciorul pe o lume, 
că imediat trebuie s-o părăsesc şi să plec din nou în spaţiu 


fără ca măcar să mi se ofere o şansă cât de mică deao 
studia. Până acum am păţit asta de două ori. 

— Adevărat, îl consolă Bliss, dar dacă nu plecai de pe 
Sayshell atât de precipitat nu aveai norocul să mă întâlneşti 
decât cine ştie când. Cred că asta compensează pierderea 
pe care ai suferit-o. 

— Sigur. Pe cuvântul meu, draga mea, aşa e. 

— Şi, Pel, chiar dacă ai părăsit planeta şi de data asta, mă 
ai pe mine, iar eu reprezint Gaia şi tot ce înseamnă ea. 

Trevize, care ascultase încruntat acest schimb de 
amabilităţi, nu se mai putu abţine: 

— E dezgustător. De ce n-a venit Dom cu noi? Pentru 
numele Spaţiului, n-o să mă obişnuiesc niciodată cu 
monosilabele astea. Auzi, să ai un nume format din două 
sute cincizeci de silabe şi să nu foloseşti decât una. De ce nu 
ne însoţeşte el, cu toate silabele lui? Dacă treaba e-atât de 
importantă, dacă însăşi existenţa Gaiei depinde de aventura 
asta, de ce nu-i cu noi ca să ne sfătuiască? 

— Sunt eu aici, rev, spuse Bliss, iar eu reprezint Gaia la 
fel de mult ca şi el. Apoi, privindu-l cercetător cu ochii ei 
negri: Te supără că-ţi spun „Irev”? 

— Da. Şi eu, am dreptul la obiceiuri. Numele meu e 
Trevize. Trei silabe Tre-vi-ze. 

— Foarte bine. Nu vreau să te-nfurii, Trevize. 

— Nu sunt furios. Doar iritat. (Se ridică brusc, se plimbă 
dintr-un capăt în celălalt al camerei, păşind peste picioarele 
întinse în faţă ale lui Pelorat, care şi le trase repede înapoi, 
şi făcu drumul întors. Se opri şi, întorcându-se, o privi pe 
Bliss drept în ochi:) 

— Ascultă! începu el, arătând cu degetul spre ea. Nu mai 
sunt propriul meu stăpân! Am fost manevrat de pe 
Terminus până pe Gaia şi chiar când începusem să bănuiesc 
asta, nu am găsit calea de a mă smulge din strânsoare. lar 
acum, când am ajuns pe Gaia, mi se spune că scopul 
manipulării a fost ca eu să salvez Gaia. De ce? Şi cum? Ce 
reprezintă Gaia pentru mine sau, mai bine zis, ce reprezint 


eu pentru ea ca să trebuiască s-o salvez? Între atâtea 
cvintilioane de fiinţe umane din Galaxie n-aţi găsit pe altul 
să facă asta? 

— Te rog, Trevize, i se adresă Bliss cu gravitate şi cu o 
atitudine din care aerul ştrengăresc dispăruse dintr-o dată. 
Nu te înfuria. Vezi, folosesc numele tău întreg şi o fac cu 
toată seriozitatea. Şi Dom te-a rugat să ai răbdare. 

— Pentru numele tuturor planetelor din Galaxie, locuibile 
sau nu, nu vreau să mai am răbdare. Dacă-i atât de 
important nu merit să mi se dea o explicaţie? Întâi şi-ntâi 
să-mi spui de ce n-a venit Dom cu noi. Nu-i destul de 
importantă sarcina asta ca să fie şi el pe Far Star? 

— Dar este aici, Trevize, spuse Bliss. Dacă-s eu aici, 
înseamnă că e şi el, după cum fiecare om de pe Gaia, 
fiecare fiinţă şi fiecare părticică din planetă se află alături 
de noi. 

— Poate că tu eşti convinsă că-i adevărat, dar eu nu socot 
aşa. Doar nu pot să iau toată planeta pe navă. Abia dacă 
mai încape o persoană. Te avem pe tine şi Dom e o parte din 
tine... Foarte bine. De ce n-a mers Dom, iar tu să rămâi o 
parte din el? 

— În primul rând, îl lămuri Bliss, Pel, vreau să spun că Pe- 
lo-rat a cerut ca eu să vin cu voi. Deci eu, nu Dom. 

— A fost galant. Trebuia să-l luaţi în seamă? 

— Of, dragă prietene, asta-i bună, izbucni Pelorat, 
ridicându-se în picioare, roşu în obraji. Am vorbit serios. Nu 
vreau să fiu ignorat în felul ăsta. Recunosc că n-are 
importanţă ce parte din Gaia se află pe nava noastră. Însă e 
mai plăcut pentru mine că ne însoţeşte Bliss, iar tu ar trebui 
să simţi la fel. Hai, Golan, te porţi ca un copil răsfăţat. 

— Da? Chiar aşa? protestă Trevize încruntându-se. Bine, 
aşa o fi. Cu toate astea, ameninţă el, împungând din nou cu 
degetul spre Bliss, vă asigur că n-o să fac ce vreţi voi dacă 
nu sunt tratat omeneşte. Întâi de toate am de întrebat două 
lucruri: Ce trebuie să fac? Şi de ce tocmai eu? 

Bliss rămase cu ochii holbaţi şi se dădu uşor înapoi: 


— Iartă-mă, dar nu pot să-ţi spun acum. Nici Gaia, în 
întregul ei, nu-ţi poate spune. Trebuie în primul rând să 
ajungi acolo fără a şti nimic. Apoi va trebui să faci ceea ce 
crezi că trebuie făcut, calm şi fără să te laşi purtat de 
emoţii. Dacă vei rămâne în starea de acum, totul va fi 
zadarnic şi, într-un fel sau altul, Gaia îşi va găsi sfârşitul. 
Trebuie să-ţi revizuieşti atitudinea şi nu ştiu cum să te ajut. 

— Dom ar şti dac-ar fi aici? întrebă cu îndărătnicie Trevize. 

— Dom se află aici. El/eu/noi nu ştim cum să procedăm ca 
să te linişteşti. Nu înţelegem fiinţele umane care nu pot să 
simtă care-i locul lor în planul general, care nu simt că sunt 
o parte dintr-un întreg. 

— Nu-i adevărat. Aţi putut captura nava mea de la o 
distanţă mai mare de un milion de kilometri şi ne-aţi făcut 
să fim calmi, deşi sentimentul nostru dominant era de 
disperare. Calmaţi-mă şi acum. Să nu-mi spuneţi că nu 
puteţi. 

— Dar nu trebuie. Nu în aceste clipe. Dacă ţi-am schimba 
starea sau te-am condiţiona într-un fel sau altul n-ai valora 
mai mult decât un om obişnuit şi nu ne-ai fi de nici un folos. 
Dacă te influenţăm în momentul acesta, am fi pierduţi. Te 
rog. Trebuie să te calmezi prin propriile tale forte. 

— Nici o şansă, domnişoară, dacă nu-mi spui măcar o 
parte din ceea ce vreau să ştiu. 

— Bliss, lasă-mă pe mine să-ncerc, se rugă Pelorat. Du-te 
rogu-te în cealaltă cameră. 

— Bliss se retrase încet cu spatele. Pelorat închise uşa în 
urma ei. 

— Poale să audă, să vadă şi să simtă totul, spuse Trevize. 
Ce importanţă are dacă rămânem singuri sau nu? 

— Pentru mine are. Vreau să fiu numai cu tine, chiar dacă 
izolarea nu-i decât o iluzie. Golan, dacă te temi... 

— Nu fi caraghios. 

— Ba ţi-e teamă. Nu ştii încotro mergi, ce te aşteaptă, ce 
ar trebui să faci. Ai tot dreptul să te simţi neliniştit. 

— Darjm suni. 


— Ba da. Probabil că nu te temi, ca mine, de pericolele 
fizice. Mie mi-a fost groază să mă aventurez în spaţiu, m-am 
temut de fiecare nouă lume pe care aveam s-o văd, şi m-a 
înfiorat orice lucru pe care nu-l mai văzusem până atunci. 
La urma urmei, mi-am petrecut jumătate de secol în izolare, 
în renunţări de tot felul, în timp ce tu ai făcut parte din 
Flotă şi te-ai azvârlit în vârtejul politicii, într-un cuvânt, te-ai 
învăţat şi cu binele şi cu răul de acasă sau din spaţiu. Eu am 
încercat să fiu mai curajos şi tu m-ai ajutat. De când suntem 
împreună ai avut răbdare cu mine, ai fost bun şi înţelegător 
şi, datorită ţie, am învăţat să-mi stăpânesc teama şi să mă 
port bărbăteşte. Dă-mi voie şi mie să-ţi întorc serviciul pe 
care mi l-ai făcut şi să te ajut în clipele astea. 

— Dar ţi-ain spus că nu mă tem. 

— Ba te temi. Dacă nu de altceva, te temi din cauza 
răspunderii ce te apasă. Ţi-e limpede că o lume întreagă 
depinde de tine şi că prin urmare va trebui să trăieşti cu 
sentimentul că distragerea ei s-a datorat nereuşitei tale. De 
ce să porţi răspunderea pentru o lume care nu înseamnă 
nimic pentru tine? Ce drept au ei să-ţi pună în spate o 
asemenea sarcină? Nu te temi numai de eşec, aşa cum i s-ar 
întâmpla oricui în situaţia asta, dar te înfurie că ei te-au pus 
în postura de a-ţi fi frică. 

— 'Te-nşeli amarnic. 

— Nu cred, aşa că te rog să mă laşi s-o fac eu în locul tău. 
Mă ofer să acţionez eu, indiferent despre ce-ar fi vorba. 
Presupun că nu-i un lucru care să-ţi ceară forţă fizică sau 
vitalitate, pentru că atunci un simplu mecanism te-ar înlocui 
cu acelaşi rezultat. Bănuiesc că nu e nici ceva care să 
necesite aptitudini mentale, pentru că asta e specialitatea 
lor. S-ar putea să, ei bine, nu ştiu, dar dacă nu-ţi trebuie nici 
muşchi, nici inteligenţă, atunci întrunesc şi eu calităţile 
necesare şi sunt gata să-mi asum răspunderea. 

— De ce eşti aşa de dornic să preiei povara asta? îl întrebă 
tăios Trevize. 


Pelorat privi în pământ, parcă temându-se să-l privească 
drept în ochi: 

— Am avut o soţie. Am cunoscut femeile, totuşi ele n-au 
devenit importante în viaţa mea. Întotdeauna interesante, 
plăcute, dar niciodată foarte importante. Şi deodată, femeia 
asta... 

— Cine? Bliss? 

— Pentru mine înseamnă ceva. 

— Pentru numele Terminusului, Janov, ea ştie fiecare vorbă 
de-a ta. 

— Asta nu schimbă situaţia. Ştie oricum. Vreau să-i fac pe 
plac. Voi prelua eu sarcina asta, oricare ar fi ea; voi risca 
oricât, cu speranţa foarte îndepărtată că ea mă va aprecia. 

— Janov, e-un copil. 

— Nu-i copil, şi ceea ce crezi tu despre ea nu are nici o 
importanţă pentru mine. 

— Nu-ţi dai seama cum apari în faţa ei? 

— Un bătrân? Şi ce dacă? Ea e o parte dintr-un întreg, iar 
eu nu sunt, şi fie şi numai asta ridică un zid de netrecut 
între noi. Crezi că nu-mi dau seama? Dar nu-i cer nimic 
altceva decât să... 

— Să aibă o părere bună despre tine? 

— Da, sau orice alt simţământ ce l-ar putea nutri. 

— Şi pentru atâta lucru vrei să faci totul în locul meu? 
Janov, poate n-ai ascultat cu atenţie. Nu te vor pe tine, ci pe 
mine dintr-un motiv blestemat pe care nu-l pricep nici în 
ruptul capului. 

— Dacă tu nu vrei şi cineva trebuie oricum s-o facă, mai 
bine eu decât altul, asta-i clar. 

Trevize clătină din cap: 

— Nu-mi vine a crede că se poate întâmpla aşa ceva. 
Bătrâneţea îţi bate la uşă, iar tu descoperi dintr-o dată 
tinereţea. Janov, încerci tu s-o faci pe eroul ca să poţi muri 
şi tu pentru trupul acela. 

— Nu mai vorbi aşa. Nu-mi arde de glume. 


Trevize vru să râdă, dar văzând chipul grav al lui Pelorat 
îşi drese glasul şi spuse; 

— Ai dreptate. Îmi cer scuze. Cheam-o înapoi, Janov. 
Cheam-o, te rog. 

Bliss intră, uşor mâhnită şi vorbi cu glas slab: 

— Regret, Pel. Nu-i poţi lua locul. Trebuie să fie Trevize 
sau nimeni altcineva. 

— Foarte bine, încuviinţa 'Trevize. O să mă calmez. Orice 
ar fi, o să mă străduiesc să nu dau greş. Sunt în stare de 
orice ca să-l scutesc pe Janov s-o facă pe eroul romantic la 
vârsta lui. 

— Îmi cunosc vârsta, bolborosi Pelorat. 

Bliss se apropie încet de Pelorat şi-i puse mâna pe umăr: 

— Pel, eu ... am o părere bună despre tine. 

— Îţi mulţumesc, Bliss, spuse încet Pelorat cu privirea 
pierdută în gol. Nu-i nevoie să fii atât de amabilă. 

— Dar nu-i vorba de amabilitate, Pel. Te apreciez foarte 
mult. 

La început confuz, apoi din ce în ce mai limpede, Sura 
Novi înţelese că se numea Suranoviremblastiran şi că 
atunci când era mică părinţii îi spuneau Su, iar prietenii Vi. 

Bineînţeles că nu uitase cu totul, dar aceste amănunte 
rămăseseră adânc întipărite şi necunoscute celorlalţi. Şi 
niciodată nu fuseseră mai tăinuite decât în această ultimă 
lună, pentru că până acum nu se aflase vreme îndelungată 
în preajma unei minţi atât de puternice. 

Dar acum era momentul. Nu din propria ei vrere se 
întâmpla. Aproape tot ce însemna ea îşi croia drum către 
suprafaţă dintr-o necesitate firească şi globală. 

Procesul era însoţit de o stare ciudată ca un fel de dorinţă 
arzătoare care se topea iute într-un sentiment plăcut de 
revelare a sinelui. De ani de zile nu fusese atât de aproape 
de globul Gaiei. 

Îşi aminti de una dintre formele de viaţă pe care le iubise 
pe Gaia atunci când era copilă, înțelegând la vremea aceea 
simţămintele acelei fiinţe drept o părticică din ea însăşi, 


acum retrăi mai acut, la nivelul propriei existenţe 
sentimentele acelea confuze. Se simţea ca un fluture care 
iese din gogoaşă. 

Stor Gendibal o privi sever şi pătrunzător pe Novi şi din 
cauza surprizei provocate de vorbele ei, era cât pe ce să 
piardă controlul asupra lui Branno. lar asta se întâmpla, 
probabil, datorită unui sprijin din afară, şi pe care, vreme 
de o clipă, îl ignorase. 

— Novi, ce ştii despre Consilierul Trevize? (lar apoi, brusc, 
conştient de complexitatea din ce în ce mai vastă a minţii ei, 
strigă:) „Ce eşti tu?”. 

Încercă să-i pătrundă în minte şi să i-o stăpânească, dar 
descoperi că devenise impenetrabilă. Şi instantaneu, 
recunoscu uimit că strânsoarea în care o ţinea pe Branno 
era susţinută de o forţă mai puternică decât a sa. Repetă: 

— Ce eşti tu? 

— Stăpâne, spune ea cu o expresie uşor dramatică, Orator 
Gendibal. Numele meu adevărat este Suranoviremblastiran 
şi reprezint Gaia. 

Spuse doar atât, iar Gendibal, înfuriat dintr-o dată, îşi 
intensifică aura mentală, şi cu mare abilitate scăpă 
blocajului din ce în ce mai puternic şi o cuprinse pe Branno 
într-o strânsoare aprigă în timp ce începu o luptă surdă şi 
încordată cu mintea lui Novi. 

Ea îl îndepărtă cu o pricepere care o egala pe a lui, însă 
nu-şi putu păstra gândurile ascunse sau nici nu voi acest 
lucru. 

Gendibal îi vorbi ca oricărui alt Orator: 

— Ai jucat un rol, m-ai înşelat, m-ai atras aici şi aparţii 
neamului din care a provenit Catârul. 

— Catârul a fost o monstruozitate, Orator. Eu/noi nu 
suntem Catări. Eu/noi suntem Gaia. 

Întreaga esenţă a Gaiei i se descrise prin acea comunicare 
complexă cu mult mai precis decât prin cuvinte. 

— O întreagă planetă vie, înţelese Gendibal. 


— Şi cu un câmp mental mult mai puternic decât al unui 
individ ca tine. Te rog să nu te opui cu atâta disperare. Mă 
tem că ţi-ar putea dăuna şi nu vreau să se-ntâmple asta. 

— Chiar ca planetă vie, nu sunteţi mai puternici decât cei 
de pe Trantor la un loc. Şi noi constituim, într-un fel, o 
planetă vie. 

— Doar câteva mii de oameni într-o cooperare mentală, 
Orator, iar în momentul de faţă nici nu te poţi bizui pe 
sprijinul lor, pentru că ţi-am blocat orice posibilitate de a 
intra în legătură cu ei. Încearcă şi te vei convinge. 

— Şi ce plănuieşti, Gaia? 

— Orator, sper că vei continua să-mi spui Novi. Acum 
acţionez în numele Gaiei, dar în acelaşi timp sunt şi Novi, şi 
tot astfel vreau să rămân pentru tine. 

— Gaia, ce vrei să faci? 

Gendibal percepu echivalentul mental al unui oftat, apoi 
Novi rosti: 

— Vom rămâne într-un triplu impas. O vei ţintui pe 
Primarul Branno prin scutul ei şi eu te voi ajuta, astfel că nu 
vom obosi. Presupun că tu îţi vei menţine strânsoarea 
asupra mea, iar eu mi-o voi păstra pe a mea asupra ta, şi 
niciunul dintre noi nu va osteni. Şi vom rămâne încleştaţi 
astfel. 

— În ce scop. 

— După cum ţi-am spus, îl aşteptăm pe Consilierul Trevize, 
care ne va scoate din impas, dar aşa cum va dori el. 

Computerul de la bordul navei Far Star localiză cele două 
nave şi Golan Trevize proiectă imaginea fiecăreia pe câte o 
jumătate de ecran. 

Ambele aparţineau Fundaţiei. Una era exact ca Far Star şi 
aparţinea neîndoielnic lui Compor. Cealaltă părea mai mare 
şi mult mai puternică. 

Se întoarse către Bliss şi-o întrebă: 

— Aşa, ştii ce se-ntâmplă acum? Poţi să-mi dai vreo 
sugestie? 

— Da! Dar nu te alarma. Nu-ţi vor face nici un rău. 


— De ce-i toată lumea convinsă că tremur de frică? întrebă 
Trevize certăreţ. 

— Las-o să vorbească, Golan. Nu te răsti la ea, îl îndemnă 
grăbit Pelorat. 

Trevize ridică braţele împăciuitor: 

— Nu mă răstesc. Vorbeşte, doamnă. 

— Pe nava mare se află cârmuitorul Fundaţiei voastre. Cu 
ea... 

Trevize nu-şi putu reţine uimirea: 

— Cârmuitorul? 'le referi la Bătrâna Doamnă Branno? 

— Nu acesta-i e titlul, răspunse Bliss, uşor amuzată. Dar la 
ea m-am referit. (Făcu o pauză ca şi cum ar fi ascultat cu 
atenţie glasul organismului din care făcea, parte.) O 
cheamă Harlabranno. Mi se pare ciudat că are doar patru 
silabe când ocupă o asemenea funcţie pe lumea ei, dar 
presupun că aşa se obişnuieşte acolo. 

— Aşa cred şi eu, răspunse posomorât Trevize. Bănuiesc 
că o să-i spui Brann. Dar ce caută aici? De ce nu se află pe... 
a, înţeleg. Gaia a atras-o şi pe ea. De ce? 

Bliss ignoră întrebarea şi spuse: 

— Alături de ea se află Lionokodell, cinci silabe, deşi îi e 
subordonat. Mi se pare o lipsă de respect, cu toate că ocupă 
o funcţie oficială suspusă în lumea ta. Mai sunt alţi patru 
care se ocupă de armele navei. Vrei să ştii cum îi cheamă? 

— Nu. Înţeleg că pe cealaltă navă e un bărbat, Munn Li 
Compor, care reprezintă a Doua Fundaţie. Aţi pus faţă-n 
faţă cele două Fundaţii. De ce? 

— Nu tocmai, lrev, vreau să zic Trevize... 

— Hai, lasă, spune-mi cum vrei. Nu-mi mai pasă. 

— Bine, Trev. Compor a părăsit nava şi a fost înlocuit de 
două persoane. Una este Storgendibal, o forţă a celei de-a 
Doua Fundaţii, supranumit Orator. 

— O persoană cu funcţie importantă? Îmi imaginez că are 
puteri mentale, aşa-i? 

— Desigur. Considerabile. 

— Poţi să-i rezişti? 


— Fireşte. A doua persoană de pe nava lui este Gaia. 

— Unul dintre oamenii voştri? 

— Da. Se numeşte Suranoviremblastiran. Ar trebui să aibă 
un nume mai lung, dar a stat mult timp departe de 
mine/noi/restul. 

— Şi poate să ţină sub control un personaj atât de puternic 
de pe a Doua Fundaţie? 

— Nu ea, ci Gaia îl ţine în strânsoare. Ea/eu/noi/toţi putem 
să-l strivim. 

— Şi vrea Gaia să facă aşa ceva? Să-i înfrângă pe el şi pe 
Branno? Ce-nseamnă asta? Gaia vrea să distrugă Fundaţiile 
şi să întemeieze propriul ei Imperiu Galactic? Iarăşi 
Catârul? Unul şi mai puternic? 

— Nu, nu Trev. Nu te frământa. Nu trebuie. Toţi trei sunt 
în impas şi aşteaptă. 

— Ce? 

— Hotărârea ta. 

— Iar o luam de la început. Ce hotărâre? De ce tocmai eu? 

— Te rog, Trev, zisg Bliss. Ţi se va explica în curând. 
Eu/noi/ea am spus tot ce am putut. 

— E limpede c-am făcut o greşeală, Liono, probabil fatală, 
constată Branno cu o voce marcată de bătrâneţe şi 
oboseală. 

— Trebuie să facem mărturisiri complete? bolborosi Kodell 
printre buze. 

— Ei ştiu ce gândesc eu. Acum nu mai contează că ţi-o 
spun. Să nu-ţi închipui că ei nu-ţi cunosc gândurile, chiar 
dacă vorbeşti fără să-ţi mişti buzele. Trebuia să aştept până 
duceam la perfecţiune scutul. 

— De unde-aveai să ştii, Primare? Dacă am fi aşteptat ca 
să fim de o mie de ori mai siguri de scut ne-ar fi trebuit încă 
o viaţă. A, sigur că era mai bine dacă nu veneam noi înşine. 
Mai bine-i puneam pe alţii să treacă prin chinurile astea, pe 
Trevize de exemplu. 

Branno oftă adânc: 


— Voiam să-i iau pe nepregătite, Liono, însă ai pus degetul 
pe rană. Puteam să mai am răbdare până scutul era 
impenetrabil, sau aproape de netrecut. Ştiam că există 
fisuri, dar n-am mai suportat să aştept. Până se rezolva 
problema fisurilor mi-ar fi expirat mandatul şi voiam să 
tranşăm confruntarea cât mai eram Primar şi să mă aflu în 
miezul acţiunii. În orbirea mea neghioabă, m-am silit să 
cred că scutul era perfect. N-am voit să aplec urechea la 
sfaturile ce mă invitau la prudenţă şi nici n-am vrut să dau 
crezare îndoielilor tale 

— Încă mai putem câştiga dacă avem răbdare. 

— Poţi să ordoni deschiderea focului asupra celeilafte 
nave? 

— Nu pot, Primare, şi nu reuşesc să mă împac cu gândul 
acesta. 

— Nici eu. lar dacă eu sau tu am reuşi să dăm acest ordin, 
sunt sigură că oamenii noştri nu l-ar respecta, pentru că n- 
ar puteasă facă nici o mişcare. 

— În condiţiile astea nu, dar ele s-ar putea schimba, 
Primare. De fapt, pe scenă apare un nou personaj. 

Arătă spre ecran. Computerul navei împărţise automat 
ecranul de îndată ce detectase prezenţa unei alte nave în 
raza lui de acţiune. Ea apăru înjumătăţea din dreapta a 
ecranului. 

— Liono, poţi mări imaginea 

— Fără probleme. E dibaci acest membru al celei de-a 
Doua Fundaţii. Ne lasă să facem orice manevră care nu-l 
stânjeneşte pe el. 

— Hei, exclamă Branno, după ce studie imaginea, dar asta- 
i Far Star. Şi-mi închipui că la bord se află Trevize şi Pelorat. 
(Apoi continuă cu glas amar:) Dacă nu cumva au fost şi ei 
înlocuiţi de membri ai celei de-a Doua Fundaţii. 
Paratrăsnetul meu s-a dovedit inutil. Măcar de-am fi avut un 
scut mai rezistent. 

— Răbdare, ceru Kodell. 


În camera de comandă a navei răsună o voce şi, fără să 
ştie cum, Brannoâşi dădu seama că nu era vorba de unde 
sonore. Auzi totul direct în minte şi aruncând o privire spre 
Kodell înţelese că şi el o auzise. 

Vocea li se adresă: 

— Primare Branno, mă auzi? Dacă da, nu este nevoie să-mi 
răspunzi, Ajunge să gândeşti asta. 

— Ce eşti tu? întrebă calm Braanno. 

— Eu sunt Gaia. 

Raportate una la cealaltă, cele trei nave se aflau în stare 
de repaos. 'Ioate rotindu-se încet în jurul planetei Gaia, ca 
un satelit format din trei părţi distincte, însoţind planeta în 
nesfârşita ei călătorie. 

Aşezat pe un scaun, Trevize privea la ecran, sătul să tot 
încerce a ghici ce rol avea de jucat după ce parcursese o 
mie de parseci până aici. 

Nu tresări când mesajul îi răsună în minte. Se putea spune 
că-l aştepta de mult. Îi comunica: 

— Golan Trevize, mă auzi? Dacă da, nu este nevoie să-mi 
răspunzi. Ajunge să gândeşti asta. 

Trevize privi în jur. Luat prin surprindere, Pelorat îşi 
aruncă ochii în toate părţile de parcă ar fi încercat să 
descopere sursa Sunetului. Bliss stătea liniştită, cu mâinile 
lăsate pe genunchi. Trevize era absolut convins că şi ea 
percepuse sunetul. 

Trevize ignoră ordinul de a folosi calea gândului şi vorbi 
limpede şi apăsat: 

— Dacă nu aflu despre ce este vorba, nu voi face nimic din 
ceea ce mi se cere. 

Iar vocea îi răspunse: 

— Vei afla curând. 

— Mă veţi auzi doar în minte, anunţă Novi. Aveţi libertatea 
de a răspunde tot astfel. Voi aranja în aşa fel încât să vă 
puteţi auzi cu toţii între voi. Şi, după cum vă daţi şi singuri 
seama, ne aflăm la distanţă relativ mică unii faţă de alţii, iar 
mesajele vor fi transmise fără întârzieri supărătoare pentru 


că în cadrul câmpului mental ele călătoresc cu viteza 
luminii. Vă anunţ dintru început că ne aflăm aici datorită 
unui aranjament. 

— În ce sens? se auzi vocea lui Branno. 

— Nu prin intervenţii mentale, explică Novi. Gaia nu a 
perturbat gândurile nimănui. Noi nu acţionăm astfel. Am 
profitat doar de ambițiile fiecăruia. Primarul Branno voia să 
întemeieze imediat cel de-al Doilea Imperiu; Orator 
Gendibal voia să devină Prim Orator. Era de ajuns să 
încurajăm aceste dorinţe şi să lăsăm lucrurile să se 
desfăşoare de la sine în mod selectiv şi judicios. 

— Ştiu cum am fost adus aici, spuse Gendibal cu emfază. 
Şi chiar ştia de ce se arătase atât de dornic să plece în 
spaţiu, să-l urmărească pe 'Trevize şi de ce fusese atât de 
sigur că va reuşi să rezolve toate problemele. 

Novi era cauza. Da, Novi! 

— Orator Gendibal, tu constitui un caz special. Ambiţia ta 
era devoratoare, dar aveai unele puncte slabe care ne-au 
făcut sarcina mai uşoară. Ai manifestat bunătate faţă de 
persoane pe care, prin natura educaţiei pe care ai primit-o, 
trebuia să le socoteşti inferioare ţie din toate punctele de 
vedere. Am folosit această trăsătură şi-am îndreptat-o 
împotriva ta. Eu/noi mă/ne ruşinăm din această cauză. 
Situaţia gravă prin care trece Galaxia justifică şi scuză 
acţiunea noastră. 

Novi făcu o pauză, iar vocea (deşi nu vorbea folosindu-şi 
coardele vocale) îi deveni mai serioasă şi gravă, asemeni 
chipului ei. 

— Acum era momentul. Gaia nu mai putea sta în aşteptare. 
Vreme de mai bine de-un secol, oamenii de ştiinţă de pe 
Terminus au lucrat să perfecţioneze un câmp mental. 
Netulburaţi timp de încă o generaţie, ei ar fi devenit 
impenetrabili chiar şi pentru Gaia şi ar fi putut să 
folosească nestingheriţi armele lor fizice. Galaxia nu ar fi 
putut să se opună, şi s-ar fi întemeiat un al doilea Imperiu 
Galactic după modelul impus de 'Tlerminus, în pofida 


Planului Seldon, a oamenilor de pe Trantor şi a Gaiei. 
Trebuia ca Primarul Branno să fie manipulată pentru a 
întreprinde o acţiune atâta timp cât scutul avea unele 
imperfecţiuni. Câteva cuvinte despre Trantor. Planul Seldon 
funcţiona perfect, pentru că Gaia s-a străduit să dirijeze 
precis evenimentele pe făgaşul lor firesc. Mai mult de-un 
secol au existat Primi Oratori inactivi, astfel că Trantor a 
vegetat. Acum însă, Stor Gendibal era într-o rapidă 
ascensiune. Urma să devină sigur Prim Orator şi, sub 
conducerea lui, Trantorul avea să-şi asume un rol activ. 
Existau indicii că se va concentra asupra forţei fizice, va 
recunoaşte pericolul pe care-l reprezenta Terminus şi va 
desfăşura acţiuni împotriva lui. Dacă putea acţiona 
împotriva Terminusului înainte de perfecţionarea scutului, 
atunci Planul Seldon se sfârşea printr-un al Doilea Imperiu 
Galactic după modelul gândit de Trantor, nesocotind 
dorinţele Terminusului şi ale Gaiei. În concluzie, Gendibal 
trebuia manipulat într-un fel sau altul pentru a acţiona 
înainte de a deveni Prim Orator. Din fericire, şi asta întrucât 
Gaia a acţionat cu luare aminte vreme de zeci de ani, am 
reuşit să aducem cele două Fundaţii la locul ales într-un 
moment potrivit. Repet toate acestea pentru ca Golan 
Trevize, Consilier pe Terminus, să poată înţelege situaţia. 

Trevize interveni imediat şi din nou nesocoti invitaţia de a 
comunica prin gânduri. Vorbi cu hotărâre: 

— Nu înţeleg. Prin ce suferă fiecare dintre versiunile celui 
de-al Doilea Imperiu Galactic? 

— După modelul Terminusului, al Doilea Imperiu Galactic 
va avea un caracter militar, întemeiat pe cale militară, 
menţinut prin forţă şi va fi sigur distrus prin violenţă. N-ar 
însemna decât renaşterea primului Imperiu Galactic. Asta 
este părerea Gaiei. 

După modelul construit de 'Trantor, al Doilea Imperiu 
Galactic va fi o întruchipare paternalistă, întemeiat prin 
calcule, menţinut prin calcule şi trăind tot timpul între viaţă 


şi moarte datorită nesfârşitelor calcule. Înseamnă un 
permanent impas. Aşa socoteşte Gaia. 

— Şi ce soluţie propune Gaia? întrebă Trevize. 

— O Gaie cu mult mai cuprinzătoare. Galaxia! Cu fiecare 
planetă locuită la fel de vie ca şi ea. Şi fiece planetă vie 
participând la o viaţă hiperspaţială şi mai bogată, în care să 
fie incluse şi planetele nepopulate. Cu toate stelele. Cu 
fiecare fărâmă de gaz interstelar. Înglobând chiar şi uriaşa 
gaură neagră din centrul galaxiei. O galaxie vie care să 
devină prielnică dezvoltării vieţii în forme pe care încă nu le 
putem prezice. Un mod de viaţă diferit de ceea ce a existat 
până în prezent, în care să nu se mai repete niciuna din 
greşelile de până acum. 

— Să dea naştere unor greşeli originale, bolborosi 
sarcastic Gendibal. 

— Am avut la dispoziţie mii de ani pe Gaia ca să eliminăm 
toate greşelile posibile. 

— Dar nu la scară galactică. 

Neluând în seamă acest duel verbal, Trevize merse direct 
la ţintă: 

— Şi care este rolul meu în această dispută? 

Transmisă prin mintea lui Novi, vocea Gaiei bubui: Alege! 
care e soluţia cea mai bună? 

Se lăsă o tăcere adâncă şi atotcuprinzătoare. Într-un 
târziu, în liniştea aceea se auzi vocea lui Trevize, mentală în 
cele din urmă, pentru că el era surprins pentru a mai vorbi. 
Suna slab dar sfidător: 

— De ce eu? 

Novi spuse: 

— Pentru că nu am putut acţiona noi înşine, deşi ne-am dat 
seama că, la un moment dat, Ierminus sau Trantor vor 
deveni prea puternice ca să mai fie oprite sau, şi mai grav, 
amândouă vor dobândi o asemenea forţă încât întreaga 
Galaxie va intra într-un impas mortal şi pustiitor. Pentru a 
atinge scopul pe care ni-l propusesem aveam nevoie de o 
anumită persoană capabilă să deosebească adevărul de 


neadevăr. le-am găsit pe tine, Consiliere. Nu, nu e numai 
meritul nostru. Oamenii de pe Trantor te-au descoperit prin 
Compor, deşi nici ei nu ştiau ce şansă nesperată avuseseră. 
Golan, faptul că ei te-au ales a atras atenţia noastră asupra 
persoanei tale. Golan Trevize, tu posezi darul de a alege 
întotdeauna drumul cel drept. 

— Resping această afirmaţie, protestă Trevize. 

— Tu eşti mai întotdeauna sigur. Şi vrem ca de data asta să 
fii sigur în numele Galaxiei. Probabil că nu vrei să-ţi asumi 
răspunderea. Ai face orice ca să nu fi silit să alegi. Cu toate 
astea, vei înţelege că se cuvine să hotărăşti. Vei fi sigur! Şi 
după aceea vei alege. De îndată ce te-am descoperit, am 
ştiut că toate căutările noastre se sfârşiseră şi apoi ani 
întregi am trudit pentru a determina desfăşurarea 
evenimentelor astfel încât, fără amestec mental, să vă aflaţi 
toţi trei: Primarul Branno, Oratorul Gendibal şi Consilierul 
Tvevize, în vecinătatea Gaiei în acelaşi moment. Am reuşit! 

— În această clipă şi în actualele condiţii, nu e adevărat că 
tu, Gaia, dacă preferi să-ţi spun aşa, ii poţi înfrânge, atât pe 
Primar cât şi pe Orator? Nu-i adevărat că poţi întemeia 
această Galaxie vie despre care vorbeşti şi fără ajutorul 
meu7 De ce n-o faci? 

Novi îi răspunse: 

— Nu cred că-ţi pot oferi o explicaţie care să te 
mulţumească. Gaia s-a format cu mii de ani în urmă cu 
ajutorul roboților care, pentru o scurtă perioadă de timp, 
au slujit speciei umane, dar acum n-o mai fac. Ei ne-au 
demonstrat cu limpezime că nu vom putea supravieţui 
decât dacă respectăm strict cele Trei Legi ale Roboticii 
aplicate la viaţă în general. În formularea lor, Prima lege 
suna astfel: „Gaia nu are voie să facă rău vieţii sau, prin 
inacţiune, să permită ca viaţa să fie vătămată.” Am urmat 
această regulă de-a lungul întregii noastre istorii şi nu 
putem proceda altfel. Prin urmare, acum suntem 
neajutoraţi. Nu putem impune viziunea noastră despre o 
Galazxie vie cvintilionului de fiinţe umane şi nenumăratelor 


forme de viaţă şi nici nu avem dreptul să facem rău altora. 
Pe de altă parte, nu putem să stăm cu mâinile încrucişate şi 
să asistăm cum se autodistruge întreaga Galaxie într-o 
zbatere pe care avem posibilitatea s-o împiedicăm. Nu ştiu 
dacă acţiunea sau inacţiunea vor apăsa Galaxia mai mult 
sau mai puţin. În caz că alegem calea acţiunii, nu avem cum 
să apreciem dacă ajutorul pe care va trebui să-l acordăm 
Terminusului sau 'Trantorului va însemna un rău mai mic 
pentru Galaxie. Consilierul Trevize să hotărască şi Gaia va 
face aşa cum va spune el. 

— Şi cum aş putea să hotărăsc eu? Ce să fac? 

— Ai computerul, îl sfătui Novi. Când l-au conceput, 
oamenii lerminusului n-au ştiut că performanţele lui vor 
depăşi orice închipuire. Computerul de la bordul navei tale 
încorporează ceva din Gaia. Aşează-ţi palmele pe terminal 
şi gândeşte-te. De exemplu, poate crezi că scutul Primarului 
Branno este impenetrabil. Dacă-i aşa, s-ar putea ca ea să 
folosească imediat armele de care dispune pentru a 
distruge sau deteriora celelalte două nave şi pentru a pune 
stăpânire întâi pe Gaia, iar apoi pe Trantor. 

— Şi nu veţi face nimic ca s-o împiedicaţi? întrebă Trevize 
împietrit. 

— Absolut nimic. Dacă tu eşti sigur că dominaţia 
Terminusului va provoca Galaxiei mai puţin rău decât orice 
altă soluţie, noi vom susţine bucuroşi această dominație, 
chiar dacă asta ar însemna propria pieire. Pe de altă parte, 
poţi descoperi câmpul mental al Oratorului Gendibal şi 
atunci ai posibilitatea de a-i oferi sprijinul tău amplificat de 
computer. În cazul acesta, el ar scăpa din strânsoarea minţii 
mele şi m-ar respinge. Apoi el ar putea să influenţeze 
gândurile Primarului, şi folosind navele ei, ar reuşi să 
impună o dominație fizică asupra Gaiei şi ar asigura 
supremaţia Planului Seldon. Gaia nu va întreprinde nimic 
pentru a împiedica acest curs al evenimentelor. 

Ca o alternativă, poţi descoperi câmpul meu mental şi mă 
poţi sprijini, iar atunci Galaxia vie va fi pusă în mişcare 


pentru a ajunge la apogeu, nu imediat sau în cursul 
următoarei generaţii, ci după secole de strădanii şi eforturi, 
urmând Planul Seldon. Tu trebuie să alegi. 

Primarul Branno interveni: 

— Aşteaptă! Să nu iei hotărârea acum. Pot să spun şi eu 
ceva? 

— Ai toată libertatea, o invită Novi. La fel şi Oratorul 
Gendibal. 

— Consilier Trevize, începu Branno, când ne-am întâlnit 
ultima oară pe Lerminus ai afirmat: „Doamnă Primar, s-ar 
putea să vină clipa când mă vei ruga să fac un efort şi 
arunci voi proceda cum voi crede de cuviinţă, dar ţine 
seama de ceea ce mi s-a întâmplat în ultimele două zile.” Nu 
ştiu dacă ai anticipat situaţia asta, dacă ai intuit cum vor 
evolua lucrurile sau pur şi simplu ai avut talentul de a găsi 
calea cea mai bună, aşa cum susţine femeia asta care 
vorbeşte despre o Galaxie vie. În orice caz, ai avut dreptate. 
Îți cer ca acum, în numele Federaţiei, să faci un efort. 
Presupun că ai dori să mi-o plăteşti pentru că te-am arestat 
şi exilat. Ie rog să mă ţii minte că am procedat astfel spre 
binele Federaţiei Fundaţiei. Chiar dacă am greşit sau am 
acţionat mânată de interese înguste, să ştii că eu am 
hotărât, nu Fundaţia. Să nu distrugi întreaga Fundaţie din 
dorinţa de a-mi plăti cu aceeaşi monedă pentru ce ţi-am 
făcut. Aminteşte-ţi că eşti fundaţionist şi fiinţă umană, că nu 
vrei să devii o simplă cifră în planurile matematicienilor 
trantorieni lipsite de orice sentiment, sau, şi mai puţin de 
atăt în acest talmeş-balmeş galactic de viaţă şi non-viaţă pe 
care îl propune Gaia. Vrei ca tu însuţi, urmaşii tăi, precum 
şi restul oamenilor să rămâneţi fiinţe independente, 
înzestrate cu voinţă neîncătuşată. Nimic altceva nu trebuie 
să influenţeze hotărârea ta. S-ar putea ca ceilalţi să-şi 
spună că Imperiul nostru va duce la vărsări de sânge şi la 
nenorociri, dar nu e obligatoriu să se întâmple astfel. Totul 
depinde de voinţa noastră. Putem alege şi altă cale. Şi, în 
orice caz, e mai bine să pleci la luptă din propria-ţi voinţă şi 


sa pierzi, decât să trăieşti cu certitudinea neroadă că eşti ca 
o rotiţă într-un mecanism uriaş. Te rog să ţii seama că acum 
ţi se cere să iei o hotărâre în calitate de fiinţă umană. 
Înzestrată cu voinţă proprie. Cei de pe Gaia, incapabili să 
decidă din cauză că maşinăria pe care au pus-o la punct nu 
le dă libertatea de mişcare, se bazează pe tine. Şi dacă tu 
le-o vei cere, se vor autodistruge. Asta e ceea ce doreşti să 
se întâmple în întreaga Galaxie? 

— Primare, nu ştiu ce înseamnă voinţă liberă, răspunse 
Trevize. Probabil că gândurile mi-au fost perturbate pentru 
a da răspunsul pe care Gaia îl aşteaptă 

— Mintea nu ţi-a fost perturbată în nici un fel, îl asigură 
Novi. Dacă puteam să-ţi influenţăm gândurile pentru a sluji 
scopurilor noastre, nu mai organizam această întâlnire. 
Dacă am fi atât de lipsiţi de principii, am adopta calea care 
ne-ar conveni nouă, fară să ne mai preocupe problemele 
mari şi binele umanităţi. 

Gendibal o întrerupse: 

— Cred că ar fi timpul să-mi permiteţi şi mie să-mi spun 
părerea. Consilier Trevize, nu te lasă mânat de o concepţie 
partizană şi meschină. Faptul că te-ai născut pe Terminus 
nu trebuie să te facă să crezi că Terminusul are prioritate în 
faţa Galaxiei. De cinci secole Galaxia se dezvoltă conform 
Planului Seldon. Procesul s-a desfăşurat şi înăuntrul şi în 
afara Federaţiei Fundaţiei. Eşti şi ai fost o parte din Planul 
Seldon, dincolo de locul pe care-l ocupi ca membru al 
Primei Fundaţii. Să nu întreprinzi ceva care să devieze 
Planul în numele unei înţelegeri mărunte a patriotismului 
sau din goana romantică după o experienţă nouă şi 
neîncercată încă. A Doua Fundaţie nu va împiedica 
exprimarea liberă a voinţei umanităţii. Suntem îndrumători, 
nu despoţi. Vă oferim un al Doilea Imperiu Galactic 
fundamental diferit de Primul. De-a lungul întregii istorii 
umane, în zecile de mii de ani de când se cunoaşte călătoria 
prin hiperspaţiU. N-au existat nici măcar perioade de zece 
ani în care să nu se înregistreze vărsări de sânge şi violenţe 


în Galaxie. Chiar şi pe vremea când Fundaţia era paşnică s- 
au petrecut fapte sângeroase. Dacă o vei alege pe Primarul 
Branno, aceste grozăvii vor continua la nesfârşit. Vom trăi 
din nou aceleaşi orori. Planul Seldon oferă şansa de a le 
evita, dar nu devenind atomi într-o Galaxie compusă din 
atomi, ca egali ai ierburilor, bacteriilor sau firelor de praf. 

— Aprob părerea Oratorului Gendibal despre modul în 
care Prima Fundaţie concepe cel de-al Doilea Imperiu, 
spuse Novi. Nu aprob felul în care prezintă planurile celei 
de-a Doua Fundaţii. La urma urmei, Oratorii Trantorului 
sunt fiinţe umane independente, cu voinţă proprie, aşa cum 
au fost dintotdeauna. Nu-i animă dorinţe distructive, nu-i 
atrag politica şi căţărarea în posturi înalte cu orice preţ? 
Nu există certuri, ba chiar şi dezlănţuiri de ură la Masa 
Oratorilor? Pot să rămână educatori pe care omenirea să-i 
urmeze fără nici o reţinere? Onorează-l pe Orator Gendibal 
cu o astfel de întrebare. 

— Nu-i nevoie, se oferi Gendibal. Recunosc deschis că la 
Masa Oratorilor se manifestă ura, competiţia neloială şi 
trădarea. Dar când se ia o hotărâre, ea este respectată de 
către toţi. Nu cunosc excepţii de la această regulă. 

— Şi dacă nu aleg ce se va întâmpla? 

— Trebuie, îi spuse Novi. Vei înţelege că aşa se cuvine şi 
până la urmă vei alege. 

— Dar dacă încerc să aleg şi nu pot? 

— Trebuie să poţi. 

— Cât timp am la dispoziţie? 

— Până vei fi sigur, oricât ar dura. 

Trevize nu scoase nici o vorbă. 

Ceilalţi aşteptară în tăcere şi Trevize avu impresia că-şi 
aude sângele pulsând prin vene. 

Apoi auzi vocea hotărâtă a Primarului Branno: 

— Voinţă neîngrădită! 

Vocea lui Gendibal răsună puternic, parcă neadmiţând 
replică: 

— Îndrumare şi pace! 


Şi în cele din urmă se auzi vocea tristă şi melancolică a lut 
Novi: 

— Viaţă. 

Trevize întoarse capul şi constată că Pelorat îl privea 
întrebător. 

— Ai auzit, Janov? făcu Trevize. 

— Da, Golan, totul. 

— Şi cum ţi se pare? 

— Nu eu trebuie să hotărăsc. 

— Ştiu asta. Dar ce părere ai? 

— Niciuna. Mă sperie fiecare dintre cele trei soluţii. Şi 
totuşi mi-a venit o idee ciudată... 

— Da? 

— Când am ieşit pentru prima dată în spaţiu mi-ai arătat 
Galaxia. Îţi aminteşti? 

— Fireşte. 

— Ai făcut timpul să se scurgă mai repede şi Galaxia părea 
că se roteşte. Şi, ca şi cum aş fi anticipat momentul acesta, 
eu am exclamat: „Galaxia seamănă cu un organism viu care 
se târăşte prin spaţiu.” Nu ţi se pare că, într-un fel, e deja 
vie? 

Iar Trevize, amintindu-şi acele clipe, se simţi sigur pe sine; 
Simţi că şi Pelorat va avea un rol important de jucat. Se 
răsuci precipitat, din dorinţa de a nu mai avea timp să se 
gândească, să se-ndoiască, să se lase cuprins de 
nesiguranţă. Puse palmele pe terminalul computerului şi se 
gândi cu o încordare şi o intensitate pe care nu le mai 
cunoscuse până atunci. 

Luase hotărârea de care atârna soarta întregii Galaxii. 

— Încheiere. 

PRIMARUL HARLA BRANNO avea toate motivele să se 
simtă satisfăcută. Vizita de stat nu ţinuse mult, însă fusese 
rodnică din toate punctele de vedere. 

— Dar bineînţeles că nu putem avea deplină încredere în 
ei, remarcă ea, încercând să nu pară insolentă. 


Privea la ecran. Navele Flotei intrau una după alta în 
hiperspaţiu, revenind pe poziţiile lor. 

Nici nu încăpea vreo îndoială că oficialităţile din Sayshell 
se arătaseră deosebit de plăcut impresionate de prezenţa 
celor doi, dar era limpede că nu le scăpaseră două 
amănunte: navele rămăseseră tot timpul în spaţiul 
Fundaţiei şi plecaseră în grabă de îndată ce Branno 
promisese acest lucru. 

Pe de altă parte, Sayshell nu avea să uite că navele puteau 
fi rechemate la graniţă în cel mult o zi. Era o manevră care 
demonstrase atât forţă, cât şi bunăvoință. 

— Ai dreptate, o aprobă Kodell, nu ne putem încrede 
orbeşte în ei, dar şi Sayshell are interesul să respecte 
clauzele acordului. Am fost generoşi cu ei. 

— Multe depind de punerea la punct a detaliilor şi 
anticipez că asta o să dureze luni de zile. Liniile generale 
ale acordului pot fi acceptate imediat, dar mai rămân 
lucrurile de fineţe: stabilirea perioadei de carantină pentru 
importuri şi exporturi, calcularea echivalentă a valorii 
cerealelor şi vitelor şi câte altele, spuse Branno. 

— Ştiu, dar asta-i doar o chestiune de timp. Totul se va 
aranja, iar meritele îţi aparţin în întregime, doamnă Primar. 
A fost un act îndrăzneţ de a cărui înţelepciune recunosc 
sincer că m-am îndoit la început. 

— Lasă, Liono. Vizita reprezentanţilor Fundaţiei a 
constituit o recunoaştere a mândriei sayshelliene. Şi-au 
păstrat o anumită independenţă încă de pe vremea 
Imperiului. Acesta-i un lucru demn de toată lauda şi 
admiraţia. 

— Da, mai ales că de-acum încolo n-o să ne mai deranjeze. 

— Exact, aşa că trebuie să lăsăm deoparte propria noastră 
mândrie şi să facem un gest de bunăvoință. Ca Primar al 
puternicei Federaţii, la început mi-a venit greu să mă decid 
să onorez cu o vizită grupul acesta de stele, dar acum, după 
ce am făcut-o, mi se pare c-a meritat efortul: le-am dat un 
prilej de satisfacţie. Trebuia să ne dăm seama că vor 


accepta vizita, mai ales după sosirea navelor noastre la 
graniţă. 

Kodell o aprobă: 

— Am renunţat la etalarea forţei păstrând însă esenţa 
acesteia. 

— Exact. Cine a spus prima oară vorbele astea? 

— Cred că un personaj dintr-o piesă de Eriden, dar n-aş 
băga mâna-n foc. Poate întrebăm pe vreunul dintre criticii 
literari când ajungem pe Terminus. 

— Dacă o să mai ţin minte. Trebuie să urgentăm vizita de 
răspuns a sayshellienilor şi să ne ocupăm ca ei să fie trataţi 
ca egali ai noştri. Dar mă tem că se impune să iei măsuri 
stricte de securitate, Liono. Unele capete mai înfierbântate 
de la noi ar putea organiza demonstraţii de protest şi n-ar fi 
deloc înţelept să-i supunem pe oaspeţii noştri unor umilinţe 
inutile. 

— Bineînţeles, spuse Kodell. Şi apropo, trimiterea lui 
Trevize a fost o manevră inteligentă. 

— A, paratrăsnetul meu? Ca să fiu cinstită, a realizat mai 
multe decât mi-aş fi imaginat. A sosit în Sayshell cu multă 
tevatură şi a atras atenţia şi protestele lor cu o iuţeală 
incredibilă. Pentru numele Spaţiului, asta a constituit o 
excelentă motivare pentru vizita mea. În primul rând, am 
dovedit că mă preocup constant ca nici un cetăţean al 
Fundaţiei să nu tulbure obiceiurile altei lumi, iar în al doilea 
rând mi-am exprimat recunoştinţa pentru răbdarea şi 
înţelegerea pe care le-au arătat faţă de situaţia creată de 
Trevize. 

— Subtil! Dar nu crezi că era mai bine dacă-l luam pe 
Trevize cu noi la plecare? 

— Nu. La drept vorbind, îl prefer oriunde, numai acasă nu. 
Pe 'Terminus ar deveni un factor destabilizator. Prostiile pe 
care le debita despre a Doua Fundaţie au servit ca pretext 
ideal pentru a-l izgoni şi eram sigură că Pelorat îl va 
convinge să meargă spre Sayshell. Dar n-aş vrea ca el să se- 


ntoarcă şi să vorbească din nou vrute şi nevrute. Nu se ştie 
ce necazuri ne-ar mai putea crea. 

Kodell chicoti: 

— Nu cred că s-ar putea găsi palavragii mai desăvârşiţi 
decât intelectualii cu pretenţii academice. Mă-ntreb câte-ar 
mai fi înghiţit Pelorat dacă l-am fi încurajat. 

— Credinţa lui în existenţa Gaiei mitice ne-a slujit de 
minune. Dar să lăsăm asta. La întoarcere va trebui să dăm 
piept cu Consiliul, căci avem nevoie de voturile lor pentru 
aprobarea tratatului cu Sayshell. Din fericire, avem 
declaraţia lui Trevize, cu amprenta lui vocală şi tot ce ne 
mai trebuie ca să convingem pe oricine că a plecat de 
bunăvoie de pe Terminus. Voi prezenta în mod oficial scuze 
pentru reținerea lui temporară şi cred că vom da satisfacţie 
Consiliului. 

— Sunt încredinţat ea vei reuşi să-i ameţeşti cu vorba, 
Primare, spuse sec Kodell. Dar te-ai gândit că Trevize ar 
putea totuşi să caute în continuare cea de-a Doua Fundaţie? 

— S-o caute, zise Branno ridicând nepăsătoare din umeri, 
numai să nu se-ntoarcă pe Terminus. Asta-i va da iluzia că 
face ceva, cu toate că n-o să ajungă la nici un rezultat. 
Existenţa celei de-a Doua Fundaţii devine mitul secolului, 
aşa cum Gaia e mitul Sayshellului. 

Cu un aer mulţumit, se aşeză mai lejer pe scaun şi 
continuă: 

— Iar acum avem şi Sayshellul în mână şi când or să-şi dea 
seama de asta are să fie prea târziu ca să mai scape. 
Fundaţia va continua să se dezvolte încet, dar sigur. 

— Toate meritele îţi aparţin, primare. 

— Ştiam şi singură asta, îi răspunse Branno. 

Nava intră în hiperspaţiu şi reapăru în apropierea 
Terminusului. 

Aflat din nou pe propria-i navă, Gendibal avea toate 
motivele să fie mulţumit. Deşi scurtă, întâlnirea cu Prima 
Fundaţie fusese foarte rodnică. 


Transmisese deja un mesaj în care îşi exprimase cu 
discreţie triumful. Deocamdată trebuia ca Primul Orator să 
ştie că totul a decurs bine (lucru ce se putea deduce şi din 
simplul fapt că nu fusese obligat să apeleze la forţa totală a 
celei de-a Doua Fundaţii.). Detaliile aveau să fie dezvăluite 
mai târziu. 

Va povesti cum o intervenţie atentă şi minoră asupra minţii 
Primarului Branno a făcut-o să renunţe la fantasmagoriile ei 
imperiale şi să revină pe tărâmul mai practic al tratatelor 
comerciale; cum o intervenţie precaută, făcută de la mare 
distanţă, asupra minţii conducătorului Uniunii Sayshell 
avusese ca rezultat o invitaţie adresată Primarului pentru 
efectuarea unei vizite de stat şi cum, mai târziu, s-a ajuns la 
o apropiere a poziţiilor fără alte intervenţii şi Compor s-a 
putut întoarce pe Terminus pe propria lui navă pentru a 
supraveghea respectarea acordului. Gendibal se gândi că 
totul fusese un exemplu aproape clasic privind rezultatele 
ce se pot obţine prin folosirea expertă a mentalicii. 

Sigur că toate astea o vor reduce la tăcere pe Orator 
Delarmi, şi vor duce la numirea sa ca Prim Orator foarte 
curând după prezentarea detaliilor în cadrul întrunirii 
formale a Mesei. În ceea ce-l privea, Gendibal nu putea să 
minimalizeze importanţa prezenţei Surei Novi, deşi acest 
aspect nu trebuia evidenţiat în mod deosebit în faţa 
Oratorilor. Ea nu numai că-şi adusese o contribuţie 
esenţială la victoria lui, dar îi oferise şi scuza de care avea 
acum nevoie pentru a-şi savura bucuria aproape 
copilărească (şi foarte umană, pentru că şi Oratorii sunt 
oameni) la gândul că va deveni obiectul atenţiei şi 
admiraţiei tuturor. 

Gendibal ştia că ea nu înţelegea numic din ceea ce se 
întâmplase, fiind doar conştientă că lucrurile se aranjaseră 
după placul lui, iar acum nu-şi mai încăpea în piele 
mândrindu-se cu succesul lui. El mângâie perfecta netezime 
a minţii ei, simţi căldura acestui sentiment, şi spuse: 


— Novi, fără tine n-aş fi reuşit. Cu ajutorul tău am putut 
spune Primei Fundaţii, adică oamenilor de pe nava aceea 
mare... 

— Da, Stăpâne, ştiu despre cine-i vorba. 

— Tu m-ai ajutat să-mi dau seama că aveau un scut mental 
şi că emiteau un câmp mental slab. Din efectul reflectat de 
mintea ta am înţeles perfect caracteristicile amândurora. 
Astfel am reuşit să penetrez scutul şi să deviez câmpul. 

— Stăpâne, nu înţeleg exact despre ce vorbeşti, spuse 
Novi. Dar dac-aş fi putut, făceam chiar mai mult ca să te 
ajut. 

— Ştiu asta, Novi, dar mi-ai fost de mare ajutor. Am rămas 
uimit cât de periculoşi pot să fie, însă prinşi acum, înainte 
de a-şi perfecționa scutul şi câmpul mental, ar putea fi 
opriţi. Primarul se întoarce acasă uitând şi de scut şi de 
câmp, mulţumită că a obţinut un tratat comercial cu 
Sayshell, care va deveni astfel o parte constitutivă a 
federaţiei. Nu neg că mai sunt multe de făcut pentru a 
dezafecta armele lor, pentru că până acum am cam ignorat 
acest aspect. Rămase tăcut şi gânditor câteva clipe, apoi 
continuă cu voce scăzută: Ne-am înşelat asupra 
posibilităţilor reale ale Primei Fundaţii. Trebuie să instituim 
o supraveghere foarte atentă. Acum e momentul să 
acţionăm pentru a uni Galaxia. Va trebui să folosim mai 
intens mentalica pentru a realiza o cooperare strânsă între 
conştiinţe, căci asta ar sluji Planului. Adânc convins de 
aceste adevăruri, mă voi strădui să le aplic întocmai. 

— Stăpâne?! spuse Novi îngrijorată. 

Gendibal nu-şi putu reţine un zâmbet: 

— Iartă-mă. Gândeam cu voce tare... Novi, îţi mai 
aminteşti de Rufirant? 

— Fermierul acela tare de cap care te-a atacat? Eu zic că 
da. 

— Sunt convins că agenţi ai Primei Fundaţii, înarmaţi cu 
scuturi mentale personale, au pus la cale acea întâmplare, 
precum şi altele care ne-au făcut viaţa amară. Şi când te 


gândeşti că am fost orbi la asemenea anomalii. Pe vremea 
aceea, uitasem cu totul de Prima Fundaţie, absorbit cu totul 
de mitul acestei lumi misterioase, mai precis, de superstiţia 
sayshelliană referitoare la Gaia. Şi în problema asta mintea 
mi-a fost de folos. M-a ajutat să stabilesc cu precizie că 
sursa câmpului mental se află pe nava de luptă, iar nu în 
altă parte. 

Îşi frecă mâinile satisfăcut. 

— Stăpâne?! întrebă timid Novi. 

— Da, Novi? 

— Vei fi recompensat pentru ceea ce-ai realizat? 

— Ba bine că nu. Shandess se va retrage, iar eu voi deveni 
Prim Orator şi astfel voi avea prilejul să fac din a Doua 
Fundaţie un factor activ în dezvoltarea Galaxiei pe un nou 
făgaş. 

— Prim Orator? 

— Da, Novi. Voi fi cel mai important şi mai puternic învăţat. 

— Cel mai important? Îl privi cu adâncă tristeţe. 

— De ce te-ai supărat, Novi? N-ai vrea să fiu recompensat? 

— Ba da, Stăpâne, aş vrea. Dar dacă vei fi cel mai 
important dintre învăţaţi n-o să mai doreşti să ai în preajma 
ta o femeie hamish. Nu ţi-ar face cinste. 

— Aşa crezi? Cine mă poate-mpiedica? spuse el şi se simţi 
cuprins de un val de afecţiune. Novi, o să rămâi lângă mine 
oriunde aş merge şi orice aş face. Îţi închipui că vreau să 
mai risc să lucrez împreună cu unele dintre fiarele care 
alcătuiesc Masa fără mintea ta, care-mi poate arăta 
oricând, fără ca tu să-ţi dai seama şi înainte ca ei să ştie, 
care le sunt emoţiile? Pe lângă acestea..., continuă el şi 
păru străfulgerat de o revelaţie. În plus, eu... Îmi place să te 
am alături şi doresc să te păstrez lângă mine. Dar numai 
dacă vrei şi tu acelaşi lucru. 

— Of, Stăpâne, şopti Novi şi-şi lăsă capul pe umărul lui, în 
timp ce el o cuprinse de talie. 

În straturile cele mai profunde, acolo unde nici mintea lui 
Novi nu putea pătrunde şi înţelege, esenţa Gaiei rămăsese 


vie şi dirija cursul evenimentelor, iar acea mască 
impenetrabilă făcea posibilă continuarea măreţei misiuni. 

lar masca - aparţinând femeii hamish - se simţea întru 
totul fericită. Atât de fericită, încât Novi se consolase cu 
distanţa apărută între ea şi ea/ei/toţi, mulţumită să rămână 
şi pe viitor ceea ce părea a fi. 

Frecându-şi încântat mâinile şi încercând să-şi domolească 
entuziasmul, Pelorat exclamă: 

— Ce fericit sunt că ne-am întors pe Gaia. 

— Hmm, făcu Trevize gândindu-se la ale lui. 

— Ştii ce mi-a spus Bliss? Primarul se întoarce pe 
Terminus cu un tratat comercial încheiat cu Sayshell. 
Oratorul celei de-a Doua Fundaţii revine pe Trantor convins 
că el a rezolvat criza şi femeia aceea Novi, îl însoţeşte ca să 
fie sigură că se vor iniţia schimbările care să facă posibilă 
renaşterea Galaxiei. Şi că niciuna dintre Fundaţii n-are 
habar că Gaia există. E uimitor. 

— Da, răspunse Trevize. Mi s-a comunicat şi mie. Dar noi 
ştim că Gaia există şi putem vorbi despre ea fărăgrijă. 

— Bliss nu-i de aceeaşi părere. Zice că n-o să ne creadă 
nimeni şi că ar trebui să fim conştienţi de asta. În plus, eu 
unul nu intenţionez să mai plec de pe Gaia. 

Vorbele acestea îl treziră pe Trevize din starea de visare în 
care căzuse. Ridică ochii surprins: 

— Poftim? 

— Vreau să rămân aici. Nici nu-mi vine să cred. Până acum 
câteva săptămâni duceam o viaţă solitară pe Terminus, aşa 
cum am trăit zeci de ani, absorbit de documente, şi de 
propriile mele gânduri, fericit în felul meu, dar vegetând. 
Apoi peste noapte am devenit călător prin spaţiu, m-am 
trezit în mijlocul unei crize de proporţii galactice şi... să nu 
râzi, Golan, am găsit-o pe Bliss. 

— Nu râd, Janov, îl asigură Trevize, dar crezi că e bine ce 
faci? 

— Fireşte. Problema asta, a Pământului, nu mă mai 
preocupă atât de mult. S-a explicat mulţumitor de bine că a 


fost prima lume cu un sistem ecologic dezvoltat şi echilibrat 
şi cu o viaţă inteligentă. Eternii, îşi aminteşti? 

— Da, sigur. Şi ai de gând să stai pe Gaia? 

— Bineînţeles. Pământul aparţine trecutului, iar eu sunt 
sătul de istorie. Gaia reprezintă viitorul. 

— Nu eşti o parte a Gaiei, Janov. Crezi că vei putea deveni 
o parte a ei? 

— Bliss spune că din punct de vedere intelectual, dacă nu 
biologic, aş putea. Are să mă ajute, înţelegi? 

— Dar dacă ea este parte componentă a Gaiei, cum veţi 
putea să trăiţi alături, să aveţi un punct de vedere comun şi 
interese... 

Se aflau undeva în aer liber şi Trevize contemplă grav 
insula rodnică şi liniştită, marea şi, la orizont, o altă insulă 
ce părea împurpurată din cauza distanţei... toate radiind 
calm, viaţă, civilizaţie şi unitate. 

— Janov, rosti el, ea e o lume; tu doar un minuscul individ. 
Dacă se va plictisi de tine? E tânără... 

— M-am gândit, Golan. Numai la asta mi-a fost gândul în 
ultimele zile. Nu sunt chiar un prostănac romantic. S-ar 
putea să se plictisească de mine, dar mă voi mulţumi cu 
ceea ce-mi va oferi până la despărţire. Mi-a oferit deja 
destule. Am primit mai mult decât am visat toată viaţa. 
Chiar dacă din clipa asta n-aş mai vedea-o, tot mă consider 
câştigător. 

— Nu te cred, spuse Trevize cu blândeţe. Socot că eşti un 
prostănac romantic şi, pe cuvântul meu, nici nu te-aş vrea 
altfel. Janov, deşi nu ne cunoaştem de multă vreme, am 
trecut împreună prin atâtea în ultimele săptămâni... lartă- 
mă dacă-ţi par ridicol, dar ţin foarte mult la tine. 

— Şi eu te preţuiesc, Golan, îl asigură Pelorat. 

— N-aş vrea să suferi. Ar trebui să mă laşi să vorbesc cu 
Bliss. 

— Nu, nu. le rog să n-o faci. O să-i ţii o predică. 

— N-o să-i ţin nici o predică. Vreau să vorbesc cu ea între 
patru ochi, dar nu neapărat în legătură cu tine. Te rog, 


Janov, n-am intenţia de a face asta fără asentimentul tău, 
aşa că lasă-mă să am o discuţie cu ea pentru a clarifica o 
serie de lucruri. Dacă o să fiu mulţumit, a să-ţi adresez cele 
mai sincere felicitări şi o să rămân şi eu cu cugetul împăcat, 
orice s-ar întâmpla după aceea. 

— O să strici totul, spuse Pelorat clătinând neîncrezător 
din cap. 

— Îţi promit că nu. Te implor. 

— Bine, dar să fii atent, dragă prietene... 

— Ai cuvântul meu de onoare. 

— Mi-a zis Pel că voiai să-mi vorbeşti. 

— Da, răspunse Trevize. 

— Bliss se afla în micul apartament ce-i fusese rezervat lui 
Trevize. 

Se aşeză cu eleganţă, şi puse picior peste picior. Ochii ei 
frumoşi şi limpezi îl priviră cercetători. Părul lung şi negru 
avea reflexe aibăstrui. 

— Nu-ţi prea sunt pe plac, aşa-i? M-ai privit dezaprobator 
încă de la început. 

Rămas în picioare, Trevize îi spuse: 

— Îţi dai seama ce-i în mintea altora. Ştii ce cred despre 
tine şi cunoşti motivul. 

Cu o uşoară mişcare din cap Bliss negă: 

— Mintea ta nu e încătuşată de Gaia. Ştii asta şi singur. Am 
avut nevoie de alegerea ta, căci trebuia făcută de o minte 
limpede şi neinfluenţată din afara. Când v-am capturat 
nava, tu şi Pelorat v-aţi aflat sub înrâurirea unui câmp 
calmant, dar acest lucru era esenţial. Din cauza panicii sau 
fricii se putea întâmpla ceva grav cu mintea ta, căci ar fi 
putut să-şi piardă calităţile şi să nu ne folosească la nimic în 
momentele cruciale care au urmat. Atât şi nimic mai mult. 
N-am trecut dincolo de acest prag şi nici n-am făcut-o de 
atunci încoace, aşa că nu ştiu la ce te referi. 

— Am făcut alegerea de care aveaţi nevoie. Am hotărât în 
favoarea Gaiei şi a Galaxiei. Atunci de ce mai vorbim despre 
faptul că mintea mea a rămas limpede şi neinfluenţată? Aţi 


obţinut ceea ce doreaţi şi acum puteţi face ce vreţi din 
mine. 

— Te înşeli profund, Trev. S-ar putea ca în viitor să mai fie 
nevoie de luat hotărâri importante. Tu rămâi ceea ce eşti şi, 
cât vei trăi, te vom considera o resursă naturală rară a 
Galaxiei. Fără îndoială că s-ar putea să existe sau să mai 
apară şi alţii ca tine în Galaxie, dar deocamdată nu 
cunoaştem altul. Încă nu-ţi putem aduce nici o atingere. 

Trevize rămase pe gânduri. 

— Tu eşti Gaia, dar eu nu doresc să vorbesc cu ea. Eu 
vreau să-ţi voebesc ţie, ca individ, dacă aşa ceva e posibil. 

— Se poate. Suntem departe de a duce o existenţă 
comună. Pot bloca existenţa Gaiei pentru un timp. 

— Da, spuse Trevize, cred că poţi. Ai făcut-o în clipa asta? 

— Da. 

— Atunci dă-mi voie să-ţi spun că n-ai jucat cinstit. Probabil 
că n-ai pătruns în mintea mea pentru a-mi influenţa 
hotărârea, dar sigur ai influenţat-o pe a lui Pelorat, aşa-i? 

— Aşa ţi s-a părut? 

— Exact. În momentul crucial, Pelorat mi-a amintit de 
viziunea pe care o avea el despre o Galaxie vie şi gândul lui 
m-a determinat să fac alegerea din acea clipă. S-ar putea ca 
gândul să fi fost al lui, dar mintea care-l inspirase era ata, 
nu-i aşa? 

— Gândul acesta, ca şi altele, existau în mintea lui. Am 
netezit calea şi activat ideea de Galaxie vie, dar nu în dauna 
altui gând. Prin urmare, el a lunecat cu uşurinţă din 
conştiinţă ajungând să fie exprimat în cuvinte. Te rog să mă 
crezi, nu eu l-am creat. El se afla acolo. 

— Acest lucru poate fi totuşi considerat un amestec direct 
în libertatea totală pe care o aveam pentru a lua o hotărâre, 
nu? 

— Gaia a socotit că e necesar. 

— A socotit? Atunci, în speranţa că asta te-ar putea face să 
te simţi mai bine sau mai nobilă, vreau să ştii că deşi 
remarca lui Janov m-a convins să iau hotărârea în acel 


moment, eu aş fi făcut aceeaşi alegere chiar dacă n-ar fi 
scos o vorbă sau dacă ar fi încetat să mă determine să aleg 
în alt fel. Ţin foarte mult să cunoşti acest fapt. 

— Mă simt uşurată, îi răspunse Bliss cu răceală. Asta e tot 
ce voiai să-mi comunici când ţi-ai exprimat dorinţa de a mă 
vedea? 

— Nu. 

— Mai e ceva? 

Trevize se aşeză pe un scaun pe care-l pusese în faţa ei, 
astfel că genunchiili se atinseră. Se aplecă spre ea şi spuse: 

— Când ne-am apropiat de Gaia, tu erai de serviciu pe 
staţia spaţială. Tu ne-ai capturat; tu ai venit să ne iei şi de 
atunci ai rămas tot timpul cu noi, cu excepţia mesei pe care 
am luat-o cu Dom, când n-ai fost de faţă. Şi încă ceva. Tot tu 
te-ai aflat pe Far Star cu noi când am luat hotărârea. Mereu 
tu. 

— Eu sunt Gaia. 

— Explicaţia nu mă satisface. Un iepure înseamnă Gaia. 
Chiar şi o pietricică înseamnă Gaia, dar nu toate reprezintă 
Gaia în aceeaşi măsură. Unele sunt mai importante. Dar de 
ce tocmai tu? 

— Tu ce crezi? 

Trevize lasă deoparte orice reţinere: 

— Eu cred că tu nu eşti Gaia. Reprezinţi mai mult de-atât. 

Bliss îşi ţuguie buzele şi scoase un sunet dispreţuitor. 
Trevize nu se dădu bătut: 

— În momentele când trebuia să iau hotărârea, femeia 
care se afla împreună cu Oratorul... 

— EL îi spunea Novi. 

— Aşa, această Novi a afirmat că roboții, care acum nu mai 
există, au îndrumat Gaia pe drumul acesta şi au educat-o să 
urmeze o versiune a celor trei Legi ale Roboticii. 

— Foarte adevărat. 

— Şi roboții nu mai există? 

— Aşa a spus Novi. 


— Novi nu a spus aşa ceva. Îmi amintesc exact cuvintele ei: 
„Gaia s-a format cu mii de ani în urmă cu ajutorul roboților 
care, pentru o scurtă perioadă, au slujit speciei umane, dar 
acum n-o mai fac.” 

— Trev, şi asta înseamnă că ei mai există? 

— Nu, înseamnă că nu mai slujesc omenirii. Dar n-ar putea 
cârmui? 

— Ridicolă idee! 

— Sau supraveghea? De ce te aflai acolo în momentul 
hotărârii? Nu păreai atât de importantă. Novi a condus 
tratativele şi ea reprezenta Gaia. Ce nevoie era de tine? 
Doar dacă nu cumva... 

— Ei bine? Doar dacă ce? 

— Doar dacă nu cumva tu eşti supraveghetorul care are 
rolul de a aprecia dacă Gaia respectă sau nu cele Trei Legi. 
Doar dacă tu nu eşti cumva un robot atât de iscusit 
construit încât nimeni nu te poate deosebi de o fiinţă 
umană. 

— Dacă nimeni nu poate, cum se face că tu eşti în stare? 
întrebă Bliss cu o undă de sarcasm. 

Trevize se rezemă de spătarul scaunului: 

— Nu vă întreceţi cu toţii să-mi spuneţi că posed 
capacitatea de a fi sigur? de a lua hotărâri? de a vedea 
soluţii şi de a ajunge la concluzii corecte? Eu n-am o 
asemenea pretenţie; voi susţine asta. Dă-mi voie să-şi spun 
că din momentul când te-am văzut pentru prima oară m-am 
simţit nelalocul meu. Cu tine mi se-ntâmplă ceva ciudat. 
Sunt la fel de sensibil la graţia feminină ca şi Pelorat, ba 
chiar mai sensibil, şi tu ai o înfăţişare plăcută. Cu toate 
astea, n-am simţit nici o clipă vreo atracţie faţă de tine. 

— Mă simt distrusă din pricina asta. 

Trevize ignoră remarca şi continuă netulburat: 

— Când ai apărut pe nava noastră, noi tocmai discutam 
despre posibilitatea existenţei unei civlizaţii non-umane pe 
Gaia, şi când Janov te-a văzut, în nevinovăția lui, te-a şi 
întrebai: „Eşti umană?” Probabil că un robot trebuie să 


spună întotdeauna adevărul, dar presupun că poate 
răspunde şi evaziv. Tu te-ai mulţumit să spui: „Nu arăt 
umană?” Da, pari umană, Bliss, dar vreau să te mai întreb o 
dată: „Eşti umană?” 

Bliss nu-i răspunse şi Trevize urmă: 

— Cred că din acel prim moment am simţit că nu eşti 
femeie. Eşti robot şi nu ştiu cum se face, dar mi-am dat 
seama de asta. Şi din cauza acestui sentiment, toate 
evenimentele care s-au petrecut după aceea au avut pentru 
mine o anumită semnificaţie - în special absenţa ta de la 
masă. 

— Trev, crezi că nu pot mânca? întrebă Bliss. Ai uitat că 
am luat câteva îmbucături din creveţi pe nava ta? Te asigur 
că pot mânca şi îndeplini toate celelalte funcţii biologice 
umane. Inclusiv sexuale, ca să te scutesc să mă mai întrebi. 
Şi te încredinţez că nici asta nu dovedeşte că nu sunt robot. 
Roboții atinseseră culmea perfecțiunii chiar cu mii de ani în 
urmă, când doar creierul îi deosebea de fiinţele umane şi 
atunci diferenţa era detectabilă doar pentru cei capabili să 
utilizeze câmpurile mentale. Orator Gendibal ar fi putut să 
spună dacă sunt robot sau om, asta în cazul că s-ar fi 
deranjat să mă studieze. Dar bineînţeles că n-a făcut-o. 

— Foarte bine, dar deşi eu nu am acces la mentalică, sunt 
convins că eşti robot. 

— Şi dacă aş fi? întrebă Bliss. Nu recunosc nimic, dar m-ai 
făcut curioasă. Dacă sunt? 


— Nu-i nevoie să recunoşti nimic. Ştiu că eşti robot. Dacă 
mi-ar trebui o dovadă cât de mică, m-aş folosi de afirmaţia 
ta de adineauri, când ai susţinut că poţi bloca influenţa 
Gaiei pentru a-mi vorbi ca un simplu individ. Nu cred c-ai 
putea face asta dacă ai fi o parte din Gaia, numai că tu nu 
aparţii planetei. Tu eşti un robot supraveghetor şi, prin 
urmare, vii din afara Gaiei. Şi pentru că am adus vorba 
despre asta, de câţi roboţi supraveghetori are nevoie Gaia 
şi câţi posedă ea? 

— Îţi repet: nu recunosc nimic, dar m-ai făcut curioasă. 
Dar dacă sunt robot? 

— În cazul acesta, aş vrea să ştiu un singur lucru: Ce vrei 
de la Janov Pelorat? Mi-e prieten şi, în felul lui, a rămas un 
copil. EL îşi închipuie că te iubeşte. Crede că vrea doar ceea 
ce eşti tu dispusă să-i oferi, socotind că i-ai dat deja destul. 
El nu cunoaşte şi nici nu-i în stare să-şi imagineze ce 
înseamnă dezamăgire în dragoste sau, în cazul de faţă, 
agonia de a afla nu eşti umană... 

— Dar tu ştii ce-nseamnă durerea pricinuită de dragostea 
neîmpărtăşită? 

— Am trecut prin asemenea momente. Eu n-am dus o viaţă 
retrasă ca Janov. Nu mi-am consumat inutil existenţa şi nici 
nu am uitat de mine lăsându-mă antrenat într-o goană 
intelectuală care să înghită cu totul celelalte laturi ale vieţii, 
cum ar fi soţia şi copilul, aşa cum a făcut el. Acum, dintr-o 
dată, renunţă la toate de dragul tău. N-aş vrea ca el să 
sufere. Nu accept asta. Dacă am adus un serviciu Gaiei, 
cred că merit o recompensă, iar aceasta e asigurarea că 
Janov Pelorat nu va regreta alegerea făcută. 

— Să declar că-s robot şi să-ţi dau un răspuns acum? 

— Da. Chiar acum, spuse Trevize. 

— Foarte bine. Atunci să presupunem c-aş fi robot şi că am 
funcţia de supraveghetor. Să mai admitem ca există şi alţii 
ca mine, puţini la număr, care au acelaşi rol. Să zicem că 
ceea ce ne uneşte este dorinţa de a ne îngriji de fiinţele 
umane în ideea că pe Gaia nu există fiinţe umane în 


adevăratul înţeles al cuvântului, deoarece toate formează o 
fiinţă planetară atotcuprinzătoare. Să presupunem de 
asemenea că purtând de grijă Gaiei simţim că ne îndeplinim 
menirea. Să mai presupunem că în noi subzistă ceva 
primar, care tânjeşte după fiinţa umană în sensul ce i se 
dădea pe vremea când abia apăruseră primii roboţi. Să nu 
mă înţelegi greşit; eu nu susţin că sunt bătrână 
(presupunând că sunt robot). Am aceeaşi vârstă ca şi tine, 
aşa cum ţi-am spus ori, cel puţin, asta e durata existenţei 
mele. Presupunând că-s robot, structura mea robotică va 
rămâne întotdeauna la fel, şi grija pe care-o acord fiinţelor 
umane se va păstra constantă. Pel este o astfel de fiinţă. Nu 
aparţine Gaiei şi a depăşit vârsta pentru a mai deveni cu 
adevărat o parte a ei. El vrea să rămână cu mine pe Gaia 
pentru că faţă de persoana mea are cu totul alte sentimente 
decât tine. El nu socoteşte că eu aş fi robot. În sfârşit, şi eu 
vreau ca el să rămână aici. Dacă susţii că eu sunt robot, nu-i 
greu să te convingi de adevărul spuselor mele. Sunt 
capabilă de orice reacţie umană şi-l voi iubi. Insişti asupra 
ideii că sunt robot şi consideri, probabil, că nu-s în stare să 
iubesc în înţeles uman şi mistic, dar tu n-ai reuşit să 
deosebeşti reacţiile mele de cele pe care tu le asociezi cu 
dragoste, aşa că te rog să-mi spui care ar fi diferenţa. 

Rămase tăcută şi-l privi sfidător pe Trevize. 

— Vrei să spui că nu-l vei părăsi? întrebă Trevize. 

— Dacă tu presupui că sunt robot, atunci poţi înţelege şi 
singur că, potrivit Primei Legi, nu l-aş putea părăsi 
niciodată decât dacă el mi-ar ordona acest lucru şi, în plus, 
aş fi şi eu convinsă că vorbeşte serios şi că i-aş provoca mai 
mult rău rămânând lângă el decât părăsindu-l. 

— Dar un bărbat mai tânăr n-ar...? 

— Care bărbat mai tânăr? Tu ai fi acela, dar nu-mi închipui 
că ai avea nevoie de mine la fel de mult ca Pel şi, de fapt, 
nici nu mă vrei, aşa că Prima Lege mi-ar interzice să încerc 
să-mi leg viaţa de a ta. 


— Şi dacă nu eşti robot? întrebă Trevize cu vocea 
stăpânită şi calmă. 

— Hotărăşte-te, îl invită Bliss. 

— Am spus: Dacă nu eşti robot? 

— Atunci n-ai nici un drept să mai ştii ceva şi-ar rămâne ca 
numai eu şi Pelorat să decidem. 

— În cazul acesta, revin la prima mea idee, rosti Trevize. 
Îmi cer recompensa, iar prin ea înţeleg ca tu să-l tratezi cu 
tot respectul pe Janov. Nu mai insist să aflu ce eşti. Vreau 
garanţia că te vei purta frumos cu el. 

— O să mă port frumos cu el, spuse Bliss încet, nu pentru a 
te recompensa pe tinE. Ci pentru că aşa vreau. Asta e 
dorinţa mea cea mai fierbinte. Îţi promit că o să mă ţin de 
cuvânt. Apoi strigă: „Pel! Pel!” 

— Da, Bilss, îi răspunse Pelorat intrând în cameră. 

Bliss îi întinse o mână: 

— Cred că Trev vrea să-ţi spună ceva. 

Pelorat îi strânse mâna, apoi Trevize, luând mâinile lor 
împreunate între ale lui, spuse: 

— Janov, mă bucur din inimă pentru voi amândoi. 

— Of, prieten drag, se fâstâci Pelorat. 

— Probabil că eu voi părăsi Gaia, îi anunţă Trevize. Plec 
chiar acum să vorbesc cu Dom despre problema asta. Nu 
ştiu dacă ne vom mai revedea, dar în orice caz, Janov, ne-am 
înţeles bine împreună. 

— Ai dreptate. Întări Pelorat zâmbind. 

— La revedere, Bliss, şi-ţi mulţumesc anticipat. 

— La revedere, Trev. 

Iar 'Trevize, fluturând uşor o mână, ieşi din casă. 

— Ai reuşit. Trev... Dar, la urma urmei, ai procedat aşa 
cum mă aşteptam. 

Erau din nou la masă. Trevize mancă fără poftă, la fel ca şi 
prima oară, numai că de data aceasta nu-i mai păsa. 
Probabil că nu avea să mai mănânce vreodată pe Gaia. 

— Am procedat aşa cum te aşteptai, dar probabil că nu din 
motivele pe care ţi le închipui, răspunse Trevize. 


— Bineînţeles c-ai fost sigur de corectitudinea hotărârii 
tale. 

— Da, dar nu din cauza darului meu înnăscut de a 
surprinde esenţa adevărului. Dacă am ales Galaxia, am 
făcut-o potrivit unui raţionament obişnuit, la care ar fi 
apelat oricare altul pus într-o asemenea situaţie. Te superi 
dacă-ţi explic? 

— Deloc. Te tog, Trev. 

— Aş fi putut face trei lucruri: fie să mă alătur Primei 
Fundaţii, fie celei de-a Doua, fie Gaiei. Dacă treceam de 
partea Primei Fundaţii, Primarul Branno ar fi luat imediat 
măsuri pentru a-şi asigura dominaţia asupra celei de-a 
Doua Fundaţii şi a Gaiei. Dacă mă alăturam celei de-a Doua 
Fundaţii, Oratorul Gendibal ar fi trecut de îndată la acţiune 
pentru a domina Prima Fundaţie şi Gaia. În oricare dintre 
aceste cazuri s-ar fi petrecut ceva ireversibil şi dacă vreuna 
dintre soluţii ar fi fost greşită, ar fi rezultat o catastrofă. 
Totuşi, dacă mă alăturam Gaiei, atunci atât Prima cât şi cea 
de-a Doua Fundaţie ar fi plecat cu convingerea că fiecare a 
obţinut o victorie minoră împotriva celeilalte. Totul ar fi 
continuat ca şi până acum, deoarece, după cum mi s-a spus, 
constituirea Galaxiei va dura generaţii, chiar secole. 
Alegerea mea s-a oprit asupra Gaiei în ideea de a mai 
obţine o amânare şi de a fi siguri că vom avea suficient timp 
la dispoziţie pentru a modifica anumite lucruri sau chiar 
pentru a schimba total planul dacă am greşit acum. 

Dom îşi arcui sprâncenele. În rest, chipul lui aproape 
cadaveric, rămase inexpresiv. Cu o voce piţigăiată şi 
melodioasă spuse: 

— Şi părerea ta este că alegerea ar putea fi greşită? 

Trevize ridică din umeri: 

— Nu cred, dar ca să ştiu sigur ar mai trebui să fac ceva. 
Intenţionez să vizitez Pământul, în caz că voi reuşi să-l 
găsesc. 

— Trev, noi nu te vom împiedica să pleci dacă aşa ţi-e voia. 

— Nu mă potrivesc lumii voastre. 


— Nici Pel, dar dacă totuşi vrei să rămâi vei fi bine primit, 
la fel ca şi el. Noi nu te vom reţine cu forţa... dar spune-mi, 
de ce doreşti să vizitezi Pământul? 

— Cred că înţelegi foarte bine de ce, afirmă Trevize. 

— Te înşeli. 

— Dom, mi-ai ascuns unele lucruri pe care le ştiai. Probabil 
că ai avut motive serioase, dar eu aş fi preferat ca lucrurile 
să stea altfel. 

— Stai puţin. Nu înţeleg, spuse Dom. 

— Ascultă, Dom, când am luat hotărârea, am folosit 
computerul şi, pentru scurtă vreme, m-am aflat în contact 
cu minţile celor din jurul meu: Primarul Branno, Oratorul 
Gendibal, Novi. În acele momente mi-au trecut prin minte 
tot felul de viziuni, care, luate izolat, nu aveau prea mare 
însemnătate pentru mine. Între care, de exemplu, efectul 
pe care Gaia, prin mijlocirea lui Novi, îl produsese asupra 
Trantorului. În scopul de a-l determina pe Orator să meargă 
spre Gaia. 

— Da? 

— Da, şi unul dintre acestea era şi epurarea bibliotecii de 
pe 'Trantor de orice menţiuni referitoare la Pământ. 

— Retragerea tuturor menţiunilor despre Pământ? 

— Exact. Am tras concluzia că Pământul este important şi 
că secretul asupra existenţei lui trebuie păstrat atât faţă de 
cea de-a Doua Fundaţie, cât şi faţă de mine. lar dacă eu 
trebuie să port răspunderea pentru direcţia în care se va 
dezvolta Galaxia, nu accept să rămân ignorant. N-ai vrea 
să-mi spui de ce e atât de important să mi se ascundă orice 
cunoştinţe despre Pământ? 

— Trev, spuse Dom cu gravitate. Gaia nu are cunoştinţă 
despre această operaţiune. Absolut nimic! 

Trevize se gândi câteva clipe şi-şi plimbă vârful limbii 
peste buze: 

— Atunci cine a făcut-o? 

— Nu ştiu. Şi nici nu văd rostul unei asemenea acţiuni. 

Cei doi se priviră cu încordare, apoi Dom adăugă: 


— Ai dreptate. Aveam impresia că am ajuns la un epilog 
fericit, dar întrucât această problemă rămâne confuză, nu 
ne putem îngădui să ne odihnim. Rămâi o vreme cu noi ca 
să vedem ce concluzie putem trage împreună. Apoi vei fi 
liber să pleci şi-ţi vom acorda tot sprijinul de care vei avea 
nevoie. 

— Mulţumesc, spuse simplu Trevize. 


SFÂRŞIT