Isaac Asimov — Fundatia — V3 Fundatia Si Imperiul

Fundaţia și Imperiul 


Fundaţia şi Imperiul 


Isaac ASIMOV 


PARTEA ÎNTÂI. 

Generalul |. 

În căutarea magicienilor. 

BEL RIOSE... În cariera sa relativ scurtă, Riose şi-a 
câştigat titlul de „Ultima dintre figurile imperiale”, şi pe 
bună dreptate. Un studiu al campaniilor lui ni-l înfăţişează 
ca pe egalul lui Peurifoy prin capacitatea strategică şi 
superior acestuia prin priceperea de a folosi oamenii. 
Faptul că s-a născut în zilele de declin ale Imperiuhti l-a 
împiedicat să egaleze rezultatele lui Peurifoy în postura de 
cuceritor. Cu toate acestea, a avut şi el momentul său de 
măreție când, ca primul dintre Generalii Imperiului care au 
purtat lupte cu Fundaţia, a înfruntat-o bărbăteşte... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

BEL RIOSE călătorea fără escortă, ceea ce, potrivit 
etichetei Curţii, nu era chiar recomandabil pentru 
conducătorul flotei staționate într-un sistem stelar încă 
nestatornic de la Hotarele Imperiului Galactic. 

Bel Riose era însă tânăr şi energic - îndeajuns de energic 
pentru a fi trimis cât mai la marginea Universului de către o 
Curte lipsită de sentimente şi animată de calcule reci. În 
plus, era împins de o vie curiozitate. Istorii ciudate şi greu 
de crezut, repetate şi îmbogăţite de fantezia a sute de 
oameni şi cunoscute confuz de alte mii de oameni, ridicau 
semne de întrebare asupra adevărului lor, iar posibilitatea 
unei confruntări militare aducea calităţile lui în atenţia 
tuturora. Acest amestec era tulburător. 

Cobori din demodatul vehicul de teren pe care-l conducea 
şi ajunse la destinaţie: un conac lipsit de strălucire. Aşteptă. 


Un bătrân îi deschise uşa, deşi ochiul fotonic ce-o 
supraveghea era activ. 

Bel Riose îi zâmbi bătrânului. 

— Sunt Riose... 

— V-am recunoscut. (Bătrânul rămase ţeapăn, fără să-şi 
exprime surpriza în vreun fel.) Cu ce treburi? 

Riose făcu un pas înapoi, cu un gest de supunere. 

— 'Treburi de pace. Dacă sunteţi Ducem Barr, v-aş cere 
îngăduinţa de a purta o discuţie. 

Ducem Barr se retrase în lături şi în interiorul casei pereţii 
începură să emită lumină. Când intră generalul, casa era 
luminată ca ziua. 

Atinse pereţii biroului, apoi îşi privi atent vârful degetelor. 

— Aveţi aşa ceva pe Siwenna? 

Un zâmbet fugar apăru pe chipul lui Barr. 

— Nici nu există în altă parte, cred. Întreţin instalaţia 
singur, atât cât mă pricep. Trebuie să-mi cer scuze că v-am 
făcut să aşteptaţi la uşa. Sistemul automat semnalează 
prezenţa vizitatorilor, dar n-o mai deschide. 

— Nu mai faceţi faţă reparațiilor? întrebă generalul cu o 
uşoară ironie. 

— Nu mai există piese de schimb. Vă rog să luaţi loc, 
domnule. Beţi ceai? 

— Pe Siwenna? Stimate domn, este imposibil să fii atât de 
nepoliticos încât să refuzi ceaiul în aceste locuri. 

Bătrânul patrician se retrase înclinându-se discret, ceea 
ce ţinea de politeţea moştenită de la aristocrația ci-devant 
*, aparţinând unui secol defunct. Ci-devant (lb fr.) - De viţă 
veche (n.t.). 

Riose privi cum se îndepărtează silueta gazdei sale şi găsi 
că actul studiat de bună-cuviinţă nu-l prindea prea bine. 
Educaţia lui fusese pur militară, iar experienţa de viaţă 
aidoma. Dacă ar fi să folosim un clişeu verbal, văzuse 
moartea cu ochii de multe ori, dar întotdeauna tangibilă şi 
familiară. Prin urmare, n-ar fi un neadevăr dacă am spune 


că adulatul leu al Flotei a Douăsprezecea se înfiora în 
camera pe care o simţi, dintr-o dată, rece şi demodată. 

Generalul observă în cutiile mici de culoare neagră-ivorie, 
aliniate pe rafturi, nişte cărţi cu titluri necunoscute. Bănui 
că obiectul masiv dintr-un capăt al încăperii era receptorul 
care, la cerere, transforma cărţile în sunete şi imagini. Nu 
văzuse niciunul funcţionând, dar auzise despre asemenea 
lucruri. 

I se spusese cândva că în vremurile de aur, când Imperiul 
însemna întreaga Galaxie, nouă case din zece aveau astfel 
de receptoare şi asemenea şiruri de cărţi. 

Acum însă trebuiau apărate graniţele, iar cărţile 
rămâneau în grija bătrânilor. Şi, oricum, mai bine de 
jumătate din istoriile care se povesteau despre vremurile de 
odinioară erau mitologie. 

Ceaiul sosi şi Riose se aşeză. Ducem Barr ridică ceaşca. 

— În onoarea dumneavoastră! 

— Mulţumesc. În a dumneavoastră! 

— Se spune că sunteţi tânăr. Treizeci şi cinci? 

— Destul de exact. Treizeci şi patru. 

— În cazul acesta, continuă Barr, cu o uşoară emfază, nu 
găsesc altă introducere mai fericită decât aceea de avă 
informa cu părere de rău că nu sunt în posesia unor 
farmece, poţiuni sau filtre ale dragostei. Şi nu sunt câtuşi 
de puţin capabil să influenţez grațiile vreunei tinere 
doamne de care v-aţi simţi atras. 

— Nu am nevoie de ajutoare din afară în această privinţă, 
domnule. (Mulţumirea de sine, prezentă şi până atunci, 
răzbătu în glasul uşor amuzat al generalului.) Primiţi multe 
solicitări de acest fel? 

— Destule. Din nefericire, persoanele neinformate tind să 
ia erudiţia drept magie, iar dragostea drept acea latură a 
vieţii care are nevoie cel mai mult de ajutorul magiei. 

— Mi se pare normal. Numai că eu sunt altfel. Pentru 
mine, erudiţia nu reprezintă altceva decât posibilitatea de a 
răspunde unor întrebări dificile. 


Siwennianul i se adresă neutru: 

— S-ar putea să vă înşelaţi la fel de mult ca şi ceilalţi. 

— Vom vedea. (Tânărul general îşi aşeză cana în locaşul 
ceaincului şi aceasta se umplu la loc. 1 se oferi o capsulă cu 
aromă, căreia îi dădu drumul cu un plescăit în cană.) 
Spuneţi-mi atunci, Patricianule, cine sunt magicienii? Cei 
adevăraţi. 

Barr păru surprins la auzul unui cuvânt demult uitat. 

— Nu există magicieni, răspunse el. 

— Dar siwennienii istorisesc multe despre ei. Există o 
legătură ciudată între această situaţie şi acele grupuri de 
conaţionali de-ai dumneavoastră care visează şi tânjesc 
după vremurile de odinioară şi după ceea ce ei numesc 
libertate şi autonomie. Evident, aceste idei ar putea 
periclita fiinţa Statului. 

Bătrânul clătină din cap: 

— De ce-mi spuneţi toate astea? Bănuiţi că e vorba de o 
revoltă condusă de mine? 

— Nu, nici gând, îl linişti Riose, ridicând din umeri. De 
fapt, ideea nu e întru totul ridicolă. Tatăl dumneavoastră a 
fost la vremea sa un exilat, iar dumneavoastră aţi fost 
patriot şi şovin la vremea dumneavoastră. Ca oaspete, mi se 
pare o nedelicateţe să amintesc aceste lucruri, dar 
misiunea mea de acum îmi cere să v-o spun. Şi, totuşi, să fie 
vorba de o conspirație? Mă îndoiesc. În cursul ultimelor trei 
generaţii, Siwenna şi-a pierdut spiritul de cutezanţă. 

— Aşa cum dumneavoastră sunteţi lipsit de delicateţe ca 
oaspete, tot aşa voi fi şi eu ca gazdă, răspunse bătrânul, 
parcă împotriva voinţei sale. Aş vrea să vă reamintesc că, 
demult, un vicerege gândea la fel despre siwennienii lipsiţi 
de cutezanţă. Din ordinul acelui vicerege, tatăl meu a 
devenit un fugar sărac, lipit pământului, fraţii mei au 
devenit martiri, iar sora mea o sinucigaşă. Şi, totuşi, acel 
vicerege a avut parte de o moarte groaznică, fiind ucis de 
prea umilii şi servilii siwennieni. 


— A, da, şi cu asta aţi atins aproape un subiect asupra 
căruia aş vrea să zâbovim. Vreme de trei ani, moartea 
acelui vicerege nu a constituit un mister pentru mine. În 
garda lui personală a existat un soldat ale cărui acţiuni mi s- 
au părut demne de interes, şi acela aţi fost dumneavoastră, 
deci nu cred că ar mai fi necesare alte detalii. 

— Desigur, răspunse Barr netulburat. Şi ce-mi propuneţi? 

— Să-mi răspundeţi la întrebări. 

— N-o voi face sub presiunea amenințărilor. Sunt bătrân, 
dar nu atât de bătrân încât pentru mine viaţa să nu mai 
însemne nimic. 

— Stimate domn, trăim vremuri grele - spuse Riose rar, 
vrând să dea greutate cuvintelor - iar dumneavoastră aveţi 
copii şi prieteni, o patrie pentru care aţi spus vorbe de 
iubire nechibzuite în trecut. Să fim serioşi, dacă m-aş hotări 
să folosesc forţa, nu m-aş cobori într-atât încât să lovesc în 
dumneavoastră. 

— Ce doriţi? întrebă Barr cu răceală. 

Ridicând ceaşca goală, Riose spuse: 

— Patricianule, vă rog să mă ascultați cu atenţie. Trăim 
vremuri în care soldaţii cei mai apreciaţi sunt cei care 
conduc parade de gală pe aleile palatului regal la zile de 
sărbătoare şi escortează strălucitoarea navă de agrement 
care-o poartă pe Splendoarea sa Imperială către planetele 
pe care-şi petrece verile. Eu... la treizeci şi patru de ani 
sunt un ratat şi aşa voi rămâne. Pentru că-mi place să lupt, 
înţelegeţi? 

De aceea m-au şi trimis aici. La Curte aş crea prea multe 
probleme. Eticheta Curţii nu mi se potriveşte. Îi jignesc pe 
filfizoni şi pe lorzii-amirali, dar sunt prea bun conducător de 
nave şi de oameni ca să-şi încheie conturile cu mine 
abandonându-mă în spaţiu. Aşa că Siwenna este un 
înlocuitor - o lume de frontieră, o provincie săracă şi 
bântuită de răscoale, situată foarte departe, îndeajuns de 
departe pentru ca toată lumea să fie mulţumită. Şi, prin 
urmare, lâncezesc. Nu sunt revolte pe care să le înăbuş, 


căci în ultima vreme viceregii nu s-au mai revoltat; cel puţin 
n-au mai făcut-o de când tatăl Maiestăţii sale Regale, fie-i 
amintirea încărcată de glorie, a dat un exemplu prin 
Mountel de Paramay. 

— Puternic împărat, murmură Barr. 

— Da, şi am dori şi alţii la fel de puternici. El este stăpânul 
meu; să ţineţi minte asta. Eu îi apăr interesele aici. 

Barr ridică indiferent din umeri şi întrebă: 

— Ce legătură au toate astea cu motivul vizitei 
dumneavoastră? 

— Vă voi spune în câteva cuvinte. Magicienii la care m-am 
referit vin de dincolo... de dincolo de avanposturile de 
frontieră, unde stelele sunt foarte, foarte rare. 

— Acolo unde stelele sunt foarte, foarte rare, repetă Barr. 
Şi-s frigului din spaţiu o poartă de intrare. 

— Asta-i o poezie? se încruntă Riose. (Versurile i se păreau 
o frivolitate într-un asemenea moment.) În orice caz, sunt 
de la Periferie, din singurul sector în care pot lupta pentru 
gloria împăratului. 

— Şi serviţi interesele Maiestăţii sale Imperiale, 
satisfăcându-vă astfel pasiunea dumneavoastră pentru 
luptă. 

— Exact. Dar trebuie să ştiu împotriva cui lupt; aici mă 
puteţi ajuta. 

— De unde ştiţi asta? 

Riose muşcă dezinvolt dintr-o prăjitură. 

— Pentru că de trei ani încoace am notat toate zvonurile, 
miturile, fiecare şoaptă în legătură cu magicienii şi, dintr-o 
mulţime de informaţii care ar umple o bibliotecă, doar două 
elemente izolate sunt unanim admise, prin urmare, 
adevărate. Primul este acela că magicienii se află la 
marginea Galaxiei, într-o poziţie opusă faţă de Siwenna, iar 
al doilea, acela că tatăl dumneavoastră a întâlnit odată un 
magician în carne şi oase şi a discutat cu el. 

Bătrânul patrician îl privi pe Riose fără să clipească şi 
acesta continuă: 


— M-ar interesa tot ce ştiţi în acest sens. 

— Într-adevăr, unele lucruri, spuse Barr gânditor, ar 
constitui o experienţă psihoistorică proprie. 

— Ce fel de experienţă? 

— Psihoistorică. Bătrânul îşi însoţi vorbele de un zâmbet 
ironic. Apoi, spuse reţinut: Mai serviţi ceai. Povestea mea va 
fi cam lungă. 

Se rezemă de pernele moi ale scaunului. Lumina emisă de 
pereţi devenise o strălucire odihnitoare, de culoare roz- 
ivorie, care îndulcise până şi trăsăturile rigide ale 
soldatului. 

— Cunoştinţele mele sunt rezultatul a două întâmplări, 
începu el. Prima, că întâmplător sunt fiul tatălui meu şi a 
doua, că întâmplător m-am născut pe această planetă. Totul 
a început în urmă cu patruzeci de ani, la scurtă vreme după 
Marele Masacru, când tatăl meu s-a salvat refugiindu-se în 
pădurile din Sud, iar eu eram tunar în flota personală a 
viceregelui. Apropo, e vorba de acelaşi vicerege care 
ordonase Masacrul şi care a avut parte mai apoi deo 
moarte crudă. 

Barr zâmbi întristat şi continuă: 

— Tatăl meu era Patrician al Imperiului şi Senator de 
Siwenna. Se numea Onum Barr. 

Nerăbdător, Riose îl întrerupse: 

— Cunosc circumstanţele care au dus la exilul lui. Nu este 
nevoie să intraţi în aceste detalii. 

Siwennianul nu-l băgă în seamă şi continuă netulburat: 

— În timpul exilului a venit la el un călător - un Neguţător 
de la marginea Galaxiei - un tânăr care vorbea cu un accent 
ciudat, nu cunoştea nimic din Istoria recentă a Imperiului şi 
era protejat de un câmp de forţă individual. 

— Câmp de forţă individual? întrebă Riose mirat. Spuneţi 
vorbe mari. Ce generator ar putea fi atât de puternic 
pentru a condensa un câmp protector de mărimea unui 
singur om? Pentru numele Galaxiei, căra pe un cărucior 


echipamentul unei surse atomice de cinci mii de mirya- 
tone? 

— Este magicianul despre care aţi auzit poveşti şi mituri, 
spuse Barr calm. Numele de magician nu se dobândeşte 
lesne. Nu căra nici un generator la vedere, dar nici cea mai 
puternică armă nu putea să străpungă acest câmp din jurul 
lui. 

— Asta e toată istoria? Oare magicienii s-au născut din 
nălucirile unui bătrân zdrobit de suferinţă şi de exil? 

— Istorisiri despre magicieni circulau şi înainte de a-l 
întâlni tatăl meu pe acest călător, domnule. Şi iată o dovadă 
şi mai elocventă. După ce s-a despărţit de tatăl meu, acest 
Neguţător, pe care oamenii îl numesc magician, a vizitat un 
Tehnician din oraşul spre care tatăl meu îl îndrumase şi a 
lăsat acolo un generator de câmp de acelaşi tip cu cel pe 
care-l purta. Generatorul a fost recuperat de tatăl meu la 
întoarcerea lui din exil, după execuţia sângerosului 
vicerege. I-a trebuit multă vreme până să-l găsească. 

Generatorul este agăţat pe peretele din spatele 
dumneavoastră, domnule. Nu funcţionează. N-a funcţionat 
decât două zile; dar dacă-l veţi privi, veţi constata că nimeni 
din Imperiu nu l-ar fi putut proiecta. 

Bel Riose întinse mâna după centura de metal care atârna 
pe perete. 

În momentul atingerii, câmpul slab de aderenţă dispăru şi 
obiectul se desprinse ca o ventuză. Elipsoidul de la un capăt 
al centurii îi reţinu atenţia. Era de mărimea unei nuci. 

— Acesta... făcu el. 

— Este generatorul, încuviinţă Barr. Era generatorul, se 
corectă el. Secretul modului de funcţionare nu poate fi 
descoperit. Cercetările subelectronice au dovedit că face 
corp comun cu metalul care-l adăposteşte, şi nici cele mai 
atente studii ale reţelelor de difracție nu au reuşit să 
distingă părţile individuale care existaseră înainte de 
fuziune. 


— În acest caz, „dovada” dumneavoastră ezită încă la 
graniţa nesigură a cuvintelor care nu se bazează pe probe 
concrete. 

Barr făcu un gest de renunțare. 

— Mi-aţi cerut să vă spun ceea ce ştiu şi aţi ameninţat că 
veţi obţine aceste informaţii prin forţă. Ce să înţeleg dacă 
preferaţi o atitudine sceptică? Pot continua? 

— Desigur, spuse generalul, aproape poruncitor. 

— Am continuat cercetările după moartea tatălui meu şi 
apoi a intervenit a doua întâmplare la care mă refeream 
mai devreme, şi anume faptul că Siwenna a fost cunoscută 
bine de către Hari Seldon. 

— Şi cine este acesta? 

— Un om de ştiinţă de pe vremea domniei împăratului 
Daluben al IV-lea. A fost psihoistoric - ultimul şi cel mai 
mare dintre toţi. A vizitat Siwenna când era un mare centru 
comercial, recunoscut în arte şi ştiinţă. 

— Hmm! făcu acru Riose. Arătaţi-mi şi mie planeta cu o 
economie stagnantă care să nu susţină că a fost cândva un 
pământ al abundenței şi bunăstării. 

— Vremurile despre care vorbesc au existat acum două 
secole, când stăpânirea împăratului se întindea până la 
ultima şi cea mai îndepărtată stea; când Siwenna era o 
lume interioară, şi nu o provincie semibarbară de la 
Frontieră. In vremurile acelea Hari Seldon a anticipat 
declinul puterii imperiale şi căderea aproape sigură în 
barbarie a întregii Galaxii. 

Riose izbucni în râs: 

— A prevăzut el aşa ceva? Atunci a profeţit greşit, dragul 
meu om de ştiinţă. Presupun că asta vă consideraţi. Păi, 
Imperiul e mai puternic decât a fost în ultima mie de ani. 
Ochii dumneavoastră obosiţi de bătrâneţe sunt orbiţi de 
sărăcia de la graniţă. Faceţi o vizită lumilor interioare într-o 
bună zi; veniţi către căldura şi bogăţia de la centru. 

Bătrânul clătină din cap întristat: 


— Circulaţia încetează în primul rând la extremităţi. Va 
mai trece multă vreme până când declinul va atinge inima. 
Vreau să spun, declinul evident, pe înţelesul tuturora, spre 
deosebire de prăbuşirea internă, care este o poveste veche 
de circa cincisprezece secole. 

— Deci, acest Hari Seldon a profeţit o Galaxie în care 
barbaria se va generaliza, spuse Riose vădit amuzat. Şi ce 
se va întâmpla atunci? 

— Ela întemeiat două Fundaţii la capetele opuse ale 
Galaxiei - Fundaţii populate cu cei mai buni, cei mai tineri şi 
cei mai puternici oameni, pentru ca aceştia să se 
înmulțească, să crească şi să se dezvolte. Lumile pe care le- 
au colonizat au fost alese cu grijă, acordându-se aceeaşi 
atenţie momentului şi vecinătăţii. Totul s-a aranjat în aşa fel 
încât viitorul, aşa cum fusese el anticipat prin matematică şi 
psihoistorie, să presupună dintru început izolarea lor de 
restul civilizaţiei imperiale şi dezvoltarea lor treptată, până 
ce vor deveni germeni ai celui de-al Doilea Imperiu Galactic 
- reducând inevitabila perioadă de barbarie de la treizeci 
de mii la numai o mie de ani. 

— Şi cum aţi reuşit să aflaţi toate acestea? Lăsaţi impresia 
că sunteţi informat în detaliu. 

— Detaliile nu le-am cunoscut niciodată, spuse cu o voce 
stăpânită Patricianul. Totul s-a închegat prin osteneala mea, 
prin punerea cap la cap a anumitor dovezi descoperite de 
tatăl meu sau aflate de mine. Baza este fragilă şi subţire, iar 
suprastructura, rezultatul fabulaţiilor care s-au născut 
pentru a umple golurile uriaşe. Dar sunt convins că ceea ce 
v-am spus este în esenţă adevărat. 

— Aşa se pare. 

— Oare? Mi-au trebuit patruzeci de ani de cercetări. 

— Hmm, patruzeci de ani! Aş putea rezolva problema în 
patruzeci de zile, ceea ce voi şi face. Ar fi cu totul altceva. 

— Şi cum veţi proceda? 

— Simplu şi direct. Dacă aş deveni explorator, aş avea 
posibilitatea să descopăr şi să văd cu ochii mei Fundaţia 


aceasta la care vă referiţi. Spuneţi că sunt două? 

— Există probe care susţin numai existenţa uneia, ceea ce 
mi se pare explicabil, întrucât cealaltă se află la capătul 
opus al Axei Galactice. 

— Păi atunci o vom vizita. Generalul se ridică în picioare şi- 
şi îndreptă centura. 

— Ştiţi încotro să mergeţi? întrebă Barr. 

— Într-un fel, da. Documentele rămase de pe vremea 
penultimului vicerege, cel pe care l-aţi ucis, conţin relatări 
neclare despre barbari de pe lumi exterioare. De fapt, una 
dintre fiicele lui i-a fost dată de soţie unui prinţ barbar. Mă 
descurc eu. 

Întinse mâna pentru a-şi lua rămas bun: 

— Vă mulţumesc pentru ospitalitate. 

Ducem Barr îi strânse mâna şi se înclină ceremonios: 

— Vizita dumneavoastră m-a onorat în mod deosebit. 

— Cât priveşte informaţiile pe care mi le-aţi dat, continuă 
Bel Riose, voi găsi o cale de a vă mulţumi când mă voi 
întoarce. 

Ducem Barr îşi conduse respectuos oaspetele până la uşă 
şi, privind în urma autovehiculului ce se îndepărta, spuse: 
„Dacă te vei mai întoarce”. 

Magicienii. 

FUNDAŢIA... După patruzeci de ani de expansiune, 
Fundaţia a trebuit să înfrunte ameninţarea lui Riose. Zilele 
de epopee ale lui Hardin şi ale lui Mallow dispăruseră şi, o 
dată cu ele, apuseseră într-o oarecare măsură temeritatea 
şi hotărârea... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

ÎN CAMERA IZOLATA, de care nimeni nu se putea apropia 
să tragă cu urechea, se aflau patru bărbaţi. După ce îşi 
aruncară priviri furişe, se uitară spre masa care-i 
despărţea, unde-i aşteptau patru sticle şi tot atâtea pahare 
pline, dar niciunul nu se atinse de al său. 

Apoi, bărbatul cel mai apropiat de uşă întinse mâna şi bătu 
calm şi ritmat cu degetele în tăblia mesei. 


— Vă mai gândiţi mult? întrebă el. Oare contează cine va 
vorbi primul? 

— Atunci vorbeşte tu, spuse bărbatul corpolent care stătea 
vizavi. Tu ar trebui să fii cel mai îngrijorat. 

Sennett Forell zise sec, fără nici o urmă de umor: 

— Asta pentru că mă consideri cel mai bogat dintre toţi. 
Ori pentru că te aştepţi să continuu aşa cum am început. 
Sper că n-ai uitat că flota mea comercială a capturat nava 
lor însărcinată cu misiuni de cercetare. 

— Aveai flota cea mai mare şi cei mai buni piloţi, interveni 
al treilea, ceea ce ne lasă să înţelegem că eşti cel mai bogat 
dintre noi. A fost un risc pe care nimeni altul nu şi l-ar fi 
putut asuma. 

Sennett Forell chicoti din nou: 

— Am moştenit de la tatăl meu o anumită uşurinţă în a-mi 
asuma riscuri. La urma urmelor, atunci când îţi asumi nişte 
riscuri, trebuie să le justifici prin foloasele pe care le tragi. 
Luaţi ca exemplu faptul că nava inamică a fost izolată şi 
capturată fără pierderi pentru noi şi fără a fi nevoie să le 
alertăm pe celelalte. 

Pe Fundaţie se recunoştea în mod deschis şi se accepta 
tacit că Forell era fiul nelegitim al marelui dispărut Hober 
Mallow. 

Cel de-al patrulea bărbat clipi mărunt din ochi, aruncând o 
căutătură furişă. Strecură printre buzele subţiri câteva 
cuvinte: 

— Nu-i cazul să fiţi atât de mândru că aţi capturat o navă 
minusculă. Pentru că, probabil, o să-l irităm şi mai şi pe 
tânărul acela. 

— Crezi că-i mai trebuie alte motive? întrebă Forell 
dispreţuitor. 

— Cred că da, şi asta îl va scuti de osteneala de a-şi căuta 
vreunul, spuse cel de-al patrulea şi continuă: Hober Mallow 
nu proceda aşa. Şi nici Salvor Hardin. Îi lăsau pe adversari 
să aleagă incerta cale a forţei, iar ei acționau cu siguranţă 
şi fără zarvă. 


Forell se strâmbă: 

— Nava aceasta şi-a dovedit importanţa. Motivele n-au nici 
o valoare, afirmă el, cu satisfacția neguţătorului înnăscut. 
Apoi adăugă: Tânărul vine din Vechiul Imperiu. 

— Ştiam, zise cel de-al doilea bărbat, cel corpolent, cu o 
voce groasă şi nemulțumită. 

— Am bănuit, îl corectă Forell cu calm. Când apare un om 
cu nave şi bani, cu intenţii amicale şi cu propuneri de 
afaceri, mi se pare că e o chestiune de bun simţ să te 
stăpâneşti şi să nu ţi-l faci duşman decât dacă ai siguranţa 
că profitul pe care-l sugerează nu constituie, până la urmă, 
decât un paravan. Acum însă... 

— Se cuvenea să fim mai precauţi, spuse al treilea eu o 
iritare reţinută. Trebuia să aflăm noi primii, chiar înainte de 
a-i permite să plece. Ar fi fost cea mai înţeleaptă hotărâre. 

— Problema s-a discutat şi s-a rezolvat, spuse Forell, care, 
printr-un gest larg şi decis, le arătă celorlalţi că subiectul 
nu mai e actual. 

— Guvernul este nehotărât, iar primarul un neisprăvit, se 
plânse cel de-al treilea. 

Cel de-al patrulea îi privi pe ceilalţi, pe rând, scoţându-şi 
din gură ţigara de foi stinsă. O lăsă să cadă neglijent într-o 
fantă din dreapta lui, în care dispăru, dezinte-grându-se cu 
o strălucire de o clipă. 

— Sunt încredinţat, spuse el sarcastic, că domnul care a 
vorbit ultimul s-a exprimat astfel din pură obişnuinţă. Ne 
putem reaminti că noi suntem Guvernul. 

Se auzi un murmur aprobator. 

— Atunci să lăsăm deoparte politica Guvernului, spuse cel 
de-al patrulea, privind tăblia mesei. Tânărul acesta... acest 
străin ar fi putut deveni un client. S-au mai întâlnit cazuri. 
Toţi trei aţi încercat să-l înduplecaţi să încheie un contract 
preliminar. Deşi avem un acord - o înţelegere verbală - care 
interzice acest lucru, totuşi aţi încercat. 

— Şi tu ai fi făcut la fel, mârâi cel de-al doilea bărbat. 

— Ştiu, spuse cel de-al patrulea. 


— Atunci să nu mai discutăm despre ceea ce ar fi trebuit 
să facem mai devreme şi să vedem ce trebuie să facem 
acum, îl întrerupse Forell. În cazul în care l-am fi aruncat în 
închisoare ori l-am fi ucis, ce s-ar fi întâmplat? Încă nu-i 
cunoaştem intenţiile şi, oricum, nu am distruge un Imperiu 
dispunând de viaţa unui om. S-ar putea să existe flote 
întregi pregătite pentru situaţia în care nu s-ar mai 
întoarce. 

— Exact, îl aprobă cel de-al patrulea. Îmi spuneţi şi mie cu 
ce v-aţi ales de pe nava capturată? Sunt prea bătrân ca să 
mai suport astfel de discuţii. 

— Putem rezuma totul în câteva cuvinte, spuse Forell 
morocănos. E un general din Imperiu - sau ce grad o fi 
având acolo. Un tânăr care s-a comportat strălucit ca 
militar - aşa am auzit - şi care este un idol pentru oamenii 
săi. O carieră foarte romantică. Nu mă îndoiesc ca istoriile 
pe care ei le povestesc sunt pe jumătate minciuni, dar chiar 
şi aşa îl ridică în slăvi ca pe un fel de bărbat-minune. 

— Cine sunt aceşti „ei”? întrebă cel de-al doilea. 

— Echipajul navei capturate. Ascultaţi, declaraţiile lor sunt 
înregistrate pe un microfilm pe care l-am pus la loc sigur. 
Mai târziu, dacă doriţi, puteţi să-l vizionaţi sau să vorbiţi 
personal cu oamenii, dacă socotiți necesar. Eu v-am spus 
esenţialul. 

— Cum ai obţinut declaraţiile? De unde ştii că au spus 
adevărul? 

— N-aş zice că prin blândeţe, domnule, spuse Forell 
încruntându-se. l-am maltratat, i-am drogat, de nu mai 
ştiam nici eu cine sunt, şi am folosit fără nici o reţinere 
Sonda. Au vorbit. Puteţi să le daţi crezare. 

— Înainte vreme, se trezi vorbind cel de-al-treilea, aparent 
fără nici o legătură cu subiectul, s-ar fi folosit psihologia 
pură. O metodă care nu provoacă dureri, dar foarte sigură. 
Nu dă niciodată greş. 

— Ei, multe erau odinioară, spuse Forell sec. Trăim alte 
timpuri. 


— Dar ce căuta aici acest general, acest bărbat 
nemaipomenit? întrăbă cel de-al patrulea cu o voce obosită, 
dar în care se simţea încăpăţânarea de a obţine un răspuns. 

Forell îi aruncă o privire critică. 

— Îţi închipui că încredinţează celor din echipaj detalii de 
politică de stat? Habar n-aveau. Din acest punct de vedere 
n-am aflat nimic şi doar am încercat. Galaxia mi-e martoră. 

— Ceea ce ne lasă să... 

— Să tragem propriile noastre concluzii, evident. (Forell 
bătea darabana pe tăblia mesei.) Deşi tânărul este un 
conducător militar al Imperiului, a pretins că e un prinţişor 
neînsemnat peste câteva stele împrăştiate într-un colţ uitat 
al Periferiei. Fie şi numai acest lucru ne convinge că nu-i 
convine ca noi să-i cunoaştem adevăratele motive. Şi dacă 
ar fi să coroborăm natura profesiunii lui cu faptul că 
Imperiul a susţinut un atac împotriva noastră pe vremea 
tatălui meu, pericolul este real şi înspăimântător. Primul 
atac a dat greş. Personal, mă îndoiesc că Imperiul ne are la 
suflet pentru asta. 

— Şi nu există nimic cert în investigaţiile tale? întrebă 
prudent cel de-al patrulea bărbat. Nu cumva ne ascunzi 
ceva? 

— În nici un caz, spuse Forell calm. Acum, nu mai este 
vorba de rivalitate şi de competiţie în afaceri. Suntem 
obligaţi să fim uniţi. 

— Patriotism, pufni ironic cel de-al treilea bărbat. 

— Lăsaţi patriotismul pe seama altora, i-o tăie Forell rece. 
Credeţi că pun vreun preţ pe ceea ce vrea să fie cel de-al 
Doilea Imperiu? Credeţi că mi-aş risca măcar o singură 
reprezentanţă comercială pentru a-i netezi calea? Vă 
imaginaţi că afacerile mele sau ale voastre vor merge mai 
bine dacă vom fi cuceriţi de Imperiu? Dacă Imperiul 
învinge, vor apărea destui corbi flămânzi care să se 
năpustească asupra trofeelor. 

— lar noi am fi trofeele, adăugă cel de-al patrulea, 
indiferent. 


Cel de-al doilea bărbat sparse tăcerea care se lăsase şi se 
foi greoi, încât scaunul scârţâi sub greutatea lui: 

— Dar ce rost are să mai discutăm despre asta?! Imperiul 
nu ne poate învinge, nu-i aşa? Doar Seldon ne-a asigurat că 
până la urmă vom forma cel de-al Doilea Imperiu. E vorba 
doar de o simplă criză. Au mai fost trei înainte. 

— Da, o simplă criză, repetă Forell gânditor. Numai că în 
cazul primelor două l-am avut pe Salvor Hardin care să ne 
conducă; la cea de-a treia l-am avut pe Hober Mallow. Dar 
acum pe cine mai avem? Le aruncă celorlalţi o privire 
întunecată şi continuă: Legile psihoistorice ale lui Seldon, 
pe care ne bazăm cu atâta comoditate, conţin, probabil, ca 
o variabilă importantă, o anumită iniţiativă din partea 
oamenilor Fundaţiei, şi mi se pare normal să fie aşa. Legile 
lui Seldon îi ajută pe cei ce se ajută singuri. 

— Dacă ţii atât de mult la proverbe, vremurile mari 
creează oameni mari, spuse cel de-al treilea bărbat. 

— Nu ne putem bizui pe proverbe, asta-i sigur, reluă grav 
Forell. lată calea care-mi pare demnă de urmat. În cazul în 
care ne vom confrunta cu cea de-a patra criză, atunci 
Seldon a anticipat-o. Dacă acest lucru e adevărat, criza 
poate fi depăşită, deci trebuie să existe o soluţie. 

În prezent, Imperiul este mai puternic decât noi, şi asta nu 
de azi de ieri. Dar acum ne paşte pentru prima dată 
primejdia unui atac direct, aşa încât ameninţarea e mai 
grozavă ca oricând. lar daca ea poate fi înfrântă, atunci 
trebuie s-o facem, ca şi în cazul crizelor precedente, prin 
alte metode decât prin forţa pură. Trebuie să-i găsim 
adversarului punctul slab şi acolo să-l lovim. 

— Şi care ar fi acest punct slab? întrebă cel de-al patrulea 
bărbat. Ai de gând să propui o teorie? 

— Nu. Aici voiam să ajung. Marii noştri conducători din 
trecut au detectat întotdeauna slăbiciunile adversarilor şi 
le-au folosit în propriul avantaj. Acum însă... 

Vocea lui trădă lipsa de speranţă şi, pentru o vreme, 
nimeni nu îndrăzni să comenteze. 


Apoi, cel de-al patrulea rupse tăcerea: 

— Avem nevoie de spioni. 

Forell se întoarse spre el, brusc înflăcărat: 

— Exact! Nu ştim când va ataca Imperiul. Poate avem timp 
să ne pregătim. 

— Şi Hober Mallow în persoana a pătruns în interiorul 
Imperiului, sugeră cel de-al doilea bărbat. 

— Nu e nevoie de o acţiune atât de directă, spuse Forell, 
clătinând din cap. Niciunul dintre noi nu mai este tânăr; toţi 
am devenit sclavii detaliilor administrative şi ne-am învăţat 
cu fastul protocoalelor. Avem nevoie de oameni tineri, care 
călătoresc mult... 

— Neguţătorii Independenţi? întreba cel de-al patrulea. 

Forell clătină afirmativ din cap şi spuse: 

— Dacă nu cumva e prea târziu... 

Mâna moartă. 

BEL. RIOSE, care se plimba îngrijorat prin birou, se opri şi- 
| privi plin de speranţă pe aghiotantul său, care tocmai 
intrase: 

— Ai vreo veste despre Starlet? 

— Niciuna. Navele de cercetare au cutreierat în lung şi-n 
lat, dar instrumentele n-au detectat nimic. Comandantul 
Yume a raportat că Flota este pregătită pentru un atac de 
represalii. 

— Nu, pentru o simplă navă de patrulare, spuse generalul, 
clătinând din cap. Încă nu. Spune-le să dubleze... Stai! 
Redactez eu mesajul. Să fie codificat şi transmis prin 
fascicul cu bandă îngustă. În timp ce vorbea, îi dădu 
ofițerului hârtia şi întrebă: Siwennianul a fost adus? 

— Încă nu. 

— Atunci, să fie trimis la mine imediat ce soseşte. 

Aghiotantul salută scurt şi plecă. Riose îşi reluă umbletul 
ca un întemnițat. 

Când uşa se deschise din nou, în prag se afla Ducem Barr. 
Păşind încet în urma aghiotantului care-l condusese, intră 
în încăperea orbitor de luxoasă, al cărei tavan era 


ornamentat cu un model stereoscopic al Galaxiei. În centrul 
încăperii, îmbrăcat în uniformă, Bel Riose îl aştepta. 

— Bună ziua, Pâtricianule! Generalul împinse cu piciorul 
un scaun şi-i făcu semn aghiotantului să plece, spunându-i: 
Nu intră nimeni până la noi ordine. 

Rămase drept în faţa siwennianului, cu picioarele larg 
desfăcute, cu mâinile la spate, legănându-se încet şi 
gânditor pe călcâie. 

Apoi, spuse aspru: 

— Patricianule, eşti supus loial al Imperiului? 

Barr, care până atunci tăcuse nepăsător, ridică din 
sprâncene şi răspunse calm: 

— N-am nici un motiv să iubesc dominaţia imperială. 

— Ceea ce e departe de a spune că ai fi capabil de trădare. 

— Adevărat. Dar acest simplu fapt nu înseamnă nicidecum 
că sunt de acord să acţionez ca sprijinitor. 

— În condiţii normale, şi acest lucru este adevărat. Însă 
refuzul de a ne ajuta acum, spuse Riose apăsat, va fi 
considerat trădare şi va fi tratat în consecinţă. 

Barr se încruntă: 

— Păstraţi-vă şfichiuirile verbale pentru subordonați. 
Spuneţi precis ce doriţi de la mine şi-mi va fi de ajuns. 

Riose se aşeză picior peste picior: 

— Barr, noi am mai avut o discuţie cu jumătate de an în 
urmă. 

— Despre magicienii dumneavoastră? 

— Da. Îţi aminteşti ce am spus că voi face? 

Barr încuviinţă din cap, în timp ce-şi odihnea mâinile pe 
genunchi. 

— Voiaţi să-i vizitaţi şi aţi fost plecat acolo în ultimele patru 
luni. l-aţi găsit? 

— Dacă i-am găsit?! Bineînţeles, strigă Riose, Patricianule, 
nu sunt magicieni, ci diavoli. E dincolo de orice închipuire. 
Gândeşte-te numai! O lume de mărimea unei batiste, a unui 
degetar, cu resurse atât de sărăcăcioase, cu o putere atât 
de neînsemnată şi cu o populaţie atât de redusă cum nu 


întâlneşti nici pe cele mai înapoiate lumi din prăfuitele 
prefecturi ale Stelelor întunecate. Şi, cu toate acestea, cu 
un popor atât de mândru şi ambițios încât visează să pună 
stăpânire, încet şi melodic, pe toată Galaxia. 

Sunt foarte siguri de ei şi nici măcar nu se grăbesc. Se 
mişcă încet, flegmatic; vorbesc de secolele necesare, înghit 
o lume după alta fără efort; se strecoară printre sisteme cu 
o încredere nepăsătoare. Şi reuşesc. Nimeni nu-i poate 
opri. Au construit o murdară comunitate comercială care-şi 
încolăceşte tentaculele în jurul unor sisteme situate mult 
mai departe decât cutează să se aventureze navele lor ca 
nişte jucării. Neguţătorii - aşa îşi zic agenţii lor - pătrund 
tot mai adânc, parsec după parsec. 

Ducem Barr îi întrerupse tirada: 

— Cât adevăr conţin informaţiile şi care-i rostul acestei 
izbucniri de furie? 

Soldatul se controlă şi redeveni calm. 

— Nu sunt orbit de furie. Te asigur că am vizitat lumi mai 
apropiate de Siwenna decât de Fundaţie pe care Imperiul 
era un mit îndepărtat, iar Neguţătorii, adevăruri vii. Noi 
înşine am fost luaţi drept Neguţători. 

— Şi v-au spus oamenii Fundaţiei că ţintesc să domine 
Galaxia? 

— Chiar aşa, de-a dreptul? Riose se înfurie din nou: N- 
aveau cum. Persoanele oficiale nu scot o vorbă despre 
asemenea lucruri. Ele se referă exclusiv la afaceri. Am 
discutat însă cu oameni simpli şi le-am reţinut spusele: 
„destinul lor sigur”, acceptarea calmă a unui mare viitor. 
Aşa ceva nu se poate ascunde; e vorba de un optimism 
universal pe care nici nu încearcă să-l tăinuiască. 

Siwennianul îşi stăpâni cu greu satisfacția: 

— Până acum, s-ar părea că ceea ce aţi constatat singur 
seamănă cu ceea ce am descoperit eu din puţinele date pe 
care le-am avut. 

— Fără îndoială, răspunse Riose, sarcastic. E un tribut pe 
care-l aduc puterii tale analitice şi, în acelaşi timp, o 


recunoaştere sinceră şi limpede a pericolului din ce în ce 
mai mare care ameninţă proprietăţile Maiestăţii sale 
Imperiale. 

Barr ridică din umeri nepăsător, iar Riose, aplecându-se 
brusc, îl prinse pe bătrân de braţe şi-l privi drept în ochi cu 
o ciudată blândeţe. 

— Nu-ţi face griji, Patricianule. Nu doresc să fiu barbar. 
Din punctul meu de vedere, perpetuarea ostilităţii 
siwenniene faţă de Imperiu reprezintă o povară cumplită şi 
aş face orice s-o uit. Însă specialitatea mea este milităria şi 
nu mă pot amesteca în treburi civile. Ar însemna să fiu 
rechemat şi asta mi-ar distruge cariera, înţelegi? Sunt sigur 
că da. Îţi spun între patru ochi: lasă ca autorul atrocităților 
care au durat patruzeci de ani să fie răsplătit prin acte de 
răzbunare şi să nu ne mai gândim la restul. Recunosc 
deschis că am nevoie de ajutorul tău. 

În vocea tânărului se simţea o impresionantă îngrijorare, 
dar Ducem Barr clătină hotărât şi calm din cap în semn de 
refuz. 

— Nu înţelegi, Patricianule, spuse Riose rugător, şi mă 
îndoiesc că sunt în stare să te fac să înţelegi. Nu pot câştiga 
pe terenul tău. Tu eşti savant, iar eu militar. Dar sunt sigur 
măcar de câteva lucruri. Orice părere ai avea despre 
Imperiu, vei recunoaşte că a adus şi mari servicii. Forţele 
lui armate au comis crime ici şi colo, dar, în mare, au fost o 
forţă a păcii şi civilizaţiei. Flota imperială a creat Pax 
Imperium, care a domnit în întreaga Galaxie vreme de două 
mii de ani. Compară cele două milenii de pace trăite sub 
semnul Soarelui-şi-Navei cu cele două milenii de anarhie 
interstelară de dinainte. Gândeşte-te numai la războaiele şi 
distrugerile din zilele acelea şi spune-mi dacă, în ciuda 
tuturor erorilor comise, Imperiul nu merită să fie păstrat. 

Gândeşte-te - continuă el avântat - la ceea ce s-a ales de 
Lumile Exterioare ale Galaxiei acum, când toate s-au 
desprins şi sunt independente, şi pune-ţi întrebarea dacă, 
de dragul unei răzbunări copilăreşti, merită să transformi 


Siwenna dintr-o provincie protejată de o Flotă neînfricată, 
într-o lume barbară a Galaxiei, decăzută şi scufundată în 
mizerie. 

— Se va înrăutăţi totul aşa de curând? murmură 
siwennianul. 

— Nu, recunoscu Riose. Dacă vieţile noastre ar fi de patru 
ori mai lungi, cu siguranţă c-am afla. Destinul meu, pe care 
nu ţi-l pot impune, e să lupt pentru Imperiu, pentru o 
tradiţie militară. Ea îşi găseşte originea în instituţia 
imperială pe care o slujesc. 

— Deveniţi mistic şi mi-e întotdeauna greu să înţeleg 
misticismul altuia. 

— N-are importanţă. Înţelegi pericolul pe care-l reprezintă 
Fundaţia. 

— Dacă îmi amintesc bine, chiar înainte de plecarea 
dumneavoastră de pe Siwenna, v-am atenţionat asupra 
acestuia. 

— Atunci îţi dai seama că trebuie oprit încă dintru început, 
altfel n-o vom mai putea face niciodată. Ai avut idee de 
această Fundaţie înainte ca oricine altcineva să audă măcar 
de ea. Ai aflat mai multe despre ea decât oricare altul din 
Imperiu. Probabil că ştii cum poate fi atacată fără riscuri şi 
mă poţi avertiza asupra contramăsurilor pe care le va lua. 
Hai să fim prieteni! 

Ducem Barr se ridică şi spuse calm: 

— Ajutorul pe care vi-l pot da eu nu înseamnă nimic, deci 
vă scutesc de a-mi adresa o asemenea rugăminte. 

— Lasă-mă să judec eu priorităţile. 

— Nu, vorbesc foarte serios. Nici întreaga putere a 
Imperiului nu ar putea să strivească această lume aparent 
neînsemnată. 

— De ce? (Ochii lui Bel Riose se aprinseră de furie.) Rămâi 
aici. Vei pleca când îţi voi permite eu. Dacă-ţi închipui că 
subestimez acest duşman pe care l-am descoperit, te înşeli. 
Patricianule, spuse el reţinut, la întoarcere am pierdut o 
navă. N-am nici o dovadă c-ar fi căzut în mâinile Fundaţiei; 


dar n-a mai fost găsită de atunci şi, dacă ar fi avut loc un 
accident, ar fi trebuit să-i găsim epava până acum. Naeo 
pierdere importantă - nu înseamnă mare lucru - dar asta 
îmi sugerează că, probabil, Fundaţia a declanşat deja 
ostilitățile. O asemenea grabă şi o ignorare a consecinţelor 
ar putea să însemne forţe despre care nu ştiu nimic. Îmi 
răspunzi la o întrebare foarte precisă? Care este puterea 
lor militară? 

— N-am idee. 

— Atunci desluşeşte singur ceea ce ai afirmat. De ce susţii 
că Imperiul nu poate zdrobi acest mic duşman? 

Siwennianul se aşeză din nou şi evită privirea fixă a lui 
Riose. Spuse apăsat: 

— Pentru că am încredere în principiile psihoistoriei. E o 
ştiinţă ciudată. A atins maturitatea printr-un singur om - 
Hari Seldon - şi a pierit o dată cu el, pentru că nimeni n-a 
mai reuşit să-i stăpânească iţele complicate. Dar, în acea 
scurtă perioadă, s-a dovedit cel mai puternic instrument de 
studiere a umanităţii inventat vreodată. Fără a pretinde 
anticiparea acţiunilor oamenilor ca indivizi, ea a formulat 
legi precise, capabile de analiză matematică şi de 
extrapolare, în scopul dirijării şi anticipării acţiunii 
concertate a grupurilor umane. 

90 3044 

— A fost psihoistoria pe care Seldon şi grupul său a 
aplicat-o din plin la întemeierea Fundaţiei. Locul, momentul 
şi condiţiile se întrepătrund din punct de vedere matematic 
şi conduc astfel, în mod inevitabil, la dezvoltarea Imperiului 
Universal. 

Lui Riose începu să-i tremure glasul de indignare: 

— Vrei să spui că această ştiinţă prezice că voi ataca 
Fundaţia şi că voi pierde nu ştiu ce bătălie din motive 
cunoscute dinainte? Încerci să susţii că sunt un robot fără 
imaginaţie şi că urmez un drum la capătul căruia îmi voi 
găsi sfârşitul? 


— Nu, răspunse tăios bătrânul patrician. Am afirmat deja 
că ştiinţa nu are nimic de-a face cu acţiunile individuale şi 
că a fost anticipat un context mai larg. 

— Prin urmare, ne aflăm în strânsoarea Zeiţei Necesităţii 
Istorice? 

— A Necesităţii Psihoistorice, îl ajută Barr cu delicateţe. 

— Şi dacă-mi exercit dreptul meu de liberă voinţă? Dacă 
hotărăsc să atac anul viitor, sau să nu atac deloc? Cât de 
docilă este Zeița? Cât de ingenioasă? 

Barr ridică din umeri: 

— Puteţi ataca acum ori niciodată, cu o singură navă sau 
cu forţa întregului Imperiu; prin forţă militară ori prin 
presiuni economice; printr-o declaraţie deschisă de război 
sau printr-o ambuscadă perfidă. Puteţi face orice doriţi, 
exercitându-vă plenar libera voinţă. Şi, totuşi, veţi pierde. 

— Din cauza mâinii moarte a lui Seldon? 

— Din cauză că mâna moartă a matematicii 
comportamentului uman nu poate fi nici oprită, nici deviată, 
nici frânată. 

Cei doi râmaseră faţă în faţă, ca într-o încleştare mută, 
până când generalul făcu un pas înapoi. 

— Primesc provocarea. O mână moartă contra unei voințe 
vii, spuse el simplu. 

Împăratul. 

CLEON AL II-LEA... numit îndeobşte „Cel Mare”. Ca ultim 
împărat puternic al Primului Imperiu, el este important prin 
renaşterea artistică şi politică ce a avut loc în timpul lungii 
sale domnii. Literatura romanţată ni-l face cunoscut, totuşi, 
mult mai bine, legându-i numele de cel al lui Bel Riose, deci 
pentru oamenii simpli rămâne „împăratul lui Riose”. Nu 
trebuie să lăsăm ca evenimentele din ultimul său an de 
domnie să umbrească patruzeci de ani de... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

CLEON AL II-LEA, numit îndeobşte „Cel Mare”. Ultimul 
împărat puternic. O dureroasă suferinţă care nu poate fi 
diagnosticată. Date fiind neînţelesele meandre ale vieţii 


oamenilor, cele două afirmaţii nu se exclud şi nici nu sunt 
compatibile. De-a lungul istoriei s-au întâlnit supărător de 
multe cazuri similare. 

Dar lui Cleon al II-lea nu-i păsa de astfel de precedente. 
Suferințele personale nu i s-ar fi ameliorat câtuşi de puţin 
chiar dacă s-ar fi gândit la lista lungă de cazuri 
asemănătoare. La fel de puţin l-ar fi liniştit şi gândul că, în 
timp ce străbunicul său fusese domnitor şi pirat al unei 
planete cât un grăunte de praf, el domnea în Palatul 
Plăcerilor, care aparținuse lui Ammenetik cel Mare, ca 
moştenitor al unui şir de domnitori galactici ce se pierdea în 
negura vremurilor. În aceste momente nu-l alina nici măcar 
faptul că, prin eforturi deosebite, tatăl său curăţase 
focarele de revoltă şi restabilise pacea şi unitatea de care 
se bucurase Imperiul sub Stanel al Vl-lea şi că, prin urmare, 
în cei douăzeci şi cinci de ani ai domniei sale nici măcar 
ideea de răscoală nu-i umbrise strălucirea gloriei. 

Împăratul Galaxiei şi Stăpânul Tuturora avu o tresărire şi- 
şi lăsă capul pe spate în câmpul înviorător de forţă din jurul 
pernelor. Câmpul opunea o uşoară rezistenţă şi, simțind 
plăcuta lui mângâiere, Cleon se linişti. Se ridică greoi în 
capul oaselor şi privi morocăânos către pereţii camerei. Nu 
era o cameră în care să stai singur. Era prea mare. Toate 
camerele erau prea mari. 

Mai bine să fie singur în timpul acestor crize care-l 
istovesc complet decât să suporte agitația plină de ifose şi 
compasiune a curtenilor, obtuzitatea lor îngăduitoare şi fără 
vlagă. Mai bine singur decât să vadă măştile insipide, în 
spatele cărora se ţes speculaţii nesfârşite privind 
probabilitatea morţii şi soarta succesiunii. 

Gândurile îl copleşiră şi-i dădură putere. Cei trei fii ai săi, 
falnici, virtuoşi, puteau oferi un viitor Imperiului. Dar unde 
dispăruseră tocmai acum, când se simţea atât de rău? 
Aşteptau, desigur - fiecare cunoscând mişcările celorlalţi şi 
cu toţii supraveghindu-l pe el. 


Se foi nemulţumit. Şi acum Brodrig tânjea să vină în 
audienţă. Credinciosul Brodrig, născut într-o familie 
nevoiaşă; credincios, pentru că altfel n-ar fi fost detestat de 
toată lumea, fără deosebire - ura fiind singurul punct 
comun al numeroaselor grupuri care formau Curtea... 

Brodrig - favoritul credincios, pentru că aşa trebuia să fie 
- cel care, dacă nu se va îmbarca pe cea mai rapidă navă 
din Galaxie imediat după moartea Împăratului, va sfârşi în 
camera atomică. 

Cleon al II-lea atinse butonul de pe braţul divanului 
încăpător pe care stătea şi uşa imensă de la capătul 
camerei se dizolvă, devenind transparentă. 

Brodrig înaintă pe covorul stacojiu şi îngenunche pentru a 
săruta mâna vlăguită a Împăratului. 

— Cum vă simţiţi, sire? întrebă Secretarul particular cu o 
voce slabă în care se simţea îngrijorarea. 

— Sunt viu, dacă mai poţi numi viaţă ceea ce a devenit un 
domeniu primitor şi insensibil la tot felul de experienţe 
nevolnice ale oricărui şarlatan în stare să citească o carte 
de medicină, i-o reteză Împăratul exasperat. Dacă mai 
există vreun remediu chimic, fizic sau atomic încă netestat, 
atunci poţi fi sigur că se va găsi mâine-poimâine vreun 
deştept bun de gură care să vină din cine ştie ce văgăună a 
Imperiului ca să mi-l propună. Şi e foarte probabil că va fi 
folosită ca autoritate vreo carte abia descoperită sau, mai 
degrabă, măsluită. Pe memoria tatălui meu - continuă 
Împăratul dezlănţuit - se pare că nu mai există nici un 
biped care să poată studia o boală cu propriii săi ochi, sau 
care să poată lua pulsul fără să consulte o carte din 
vechime. Şi ei numesc asta „necunoscută”. Neghiobii! Dacă, 
de-a lungul mileniilor, corpul uman deprinde noi metode de 
a o lua razna, cauza rămâne necunoscută şi deci boala e 
incurabilă pentru că studiile anticilor n-au descoperit-o. Ori 
anticii ar trebui să fie acum în viaţă, ori eu ar trebui să 
trăiesc în vremea lor. 


Împăratul lăsă să-i scape câteva blesteme, în timp ce 
Brodrig aştepta supus. Apoi întrebă prost dispus: 

— Câţi sunt afară? - şi făcu cu capul către uşă. 

— Sala Mare adăposteşte numărul obişnuit. 

— Atunci să aştepte. Sunt ocupat cu treburi de stat. 
Trimite-l pe căpitanul gărzii să-i anunţe. Sau, lasă, lasă 
treburile de stat. Să le spună că nu acord audienţe şi să 
arboreze o figură îndurerată. Şacalii s-ar putea trăda 
singuri. Împăratul râse dispreţuitor. 

— Circulă zvonuri, sire, că vă supără inima, spuse Brodrig 
cu umilinţă. 

Împăratul pufni răutăcios: 

— Cei care iau în serios acest zvon vor avea dureri de 
inimă şi mai rele. Spune-mi, mai degrabă, ce doreşti tu. 

Brodrig se ridică de jos când îi făcu semn împăratul şi 
spuse: 

— În legătură cu Generalul Bel Riose, Guvernatorul Militar 
al Siwennei. 

— Riose? făcu Cleon, încruntat. (Încercă să-şi amintească, 
dar nu ştiu de unde să-l ia.) Stai puţin, nu-i cel care a trimis 
un mesaj fantezist cu câteva luni în urmă? Da, ştiu acum. 
Cerşea o aprobare ca să-şi facă o carieră de cuceritor, întru 
gloria Imperiului şi a Împăratului. 

— Exact, sire. 

Împăratul izbucni în râs: 

— Crezi că mai am asemenea generali, Brodrig? Astfel de 
oameni par a fi bizare relicve ale trecutului. Şi ce i-am 
răspuns? Cred c-ai avut tu grijă să-i răspunzi. 

— Da, sire. 1 s-a cerut să trimită informaţii suplimentare şi 
să nu ia nici o hotărâre care să implice acţiuni navale fără 
ordinul personal al Împăratului. 

— Hmm! Destul de prudent. Cine e acest Riose? A fost 
vreodată pe la Curte? 

Brodrig dădu afirmativ din cap şi colţurile gurii i se 
ridicară într-o încercare de zâmbet ironic: 


— Şi-a început cariera militară acum zece ani, prin a fi 
cadet în Gardă. A participat la lupta de la Aglomerarea 
Lemul. 

— Aglomerarea Lemul? Nu mai am o memorie atât de... 
Atunci când un tânăr soldat a intervenit, salvând două nave 
de linie de la o ciocnire directă? (Gesticulă iritat.) Nu-mi 
amintesc detaliile. A fost ceva eroic. 

— Riose era acel soldat. A fost avansat şi numit căpitan 
activ pe o navă, spuse Brodrig sec. 

— lar acum Guvernator Militar al unui sistem de la graniţă 
- şi e încă tânăr. Un bărbat capabil, Brodrig! 

— Nu ne putem baza pe el, sire. Trăieşte în trecut. Are 
nostalgia acelor vremuri sau, mai degrabă, a miturilor care 
relatează despre viaţa de atunci. Asemenea oameni sunt 
inofensivi în ceea ce-i priveşte, dar ciudata ignorare a 
realităţii îi face să pară nişte caraghioşi în ochii altora. 
Subordonaţii sunt complet subjugaţi de el, adăugă Brodrig. 
Este unul dintre generalii iubiţi. 

— Chiar aşa? se miră împăratul. Hai, Brodrig, nu mi-ar 
surâde să fiu slujit numai de incompetenţi. Astfel de oameni 
n-au cum să devină exemple de invidiat în ceea ce priveşte 
credinţa. 

— Un trădător care este şi incompetent nu prezintă nici un 
pericol. Mai degrabă oamenii capabili trebuie 
supravegheați. 

— Te numeri şi tu printre aceştia, Brodrig? (Cleon al II-lea 
râse şi apoi se strâmbă de durere.) Bine, lasă acum 
cuvintele mari. Ce veşti mai ai de la acest tânăr cuceritor? 
Sper că n-ai venit doar ca să retrăim trecutul. 

— Sire, s-a primit un nou mesaj de la Generalul Riose. 

— Da? Şi ce mai doreşte? 

— A spionat zona în care trăiesc aceşti barbari şi 
recomandă o expediţie în forţă. Motivaţiile sunt detaliate şi 
destul de plicticoase. Cu toate acestea, nu merită s-o 
deranjez pe Maiestatea voastră Imperială acum, când 
sunteţi indispus, mai ales că problema va fi discutată pe 


îndelete în cursul sesiunii Consiliului Lorzilor. Se uită către 
împărat. 

Cleon se încruntă. 

— Lorzii? E o treabă de competenţa lor? Asta ar însemna 
noi cereri pentru o interpretare mai permisivă a Cartei. 
Întotdeauna se ajunge la asemenea pretenţii. 

— E inevitabil, sire. Ar fi fost mai bine dacă Augustul 
dumneavoastră tată ar fi înfrânt ultima revoltă fără să 
acorde acea Cartă. Dar pentru că ea există, trebuie s-o 
suportăm o vreme. 

— Cred că ai dreptate. Atunci, Lorzii să dezbată problema. 
Dar pentru ce atâta solemnitate? La urma urmei, nu-i decât 
un subiect minor. Succesul la o graniţă îndepărtată, cu 
trupe nu prea numeroase, nu reprezintă o treabă de stat. 

Brodrig schiţă un zâmbet şi spuse indiferent: 

— Poate pentru un idiot romantic, dar chiar şi un 
asemenea om devine o armă mortală dacă un rebel lipsit de 
romantism îl foloseşte ca unealtă. Sire, omul a fost iubit aici 
şi este iubit şi la graniţă. Tânăr e, iar dacă va anexa una sau 
două planete barbare care au luat-o razna va deveni un 
cuceritor. Şi un tânăr cuceritor, capabil să stârnească 
entuziasmul piloților, minerilor, comercianților şi al altor 
asemenea specimene, este oricând un pericol. Chiar dacă n- 
ar fi împins de dorinţa de a proceda cu dumneavoastră aşa 
cum a procedat Augustul dumneavoastră tată cu 
uzurpatorul Ricker, tot ar putea fi folosit drept armă de 
către unul dintre loialii voştri Lorzi. 

Cleon al II-lea făcu un gest repezit şi se chirci de durere. 
Se linişti, dar zâmbetul îi era şters şi vorba doar o şoaptă. 

— Eşti un supus nepreţuit, Brodrig. Întotdeauna bănuieşti 
mai mult decât se cuvine şi trebuie să accept doar jumătate 
din precauţiile pe care le-ai sugerat ca fiind absolut sigure. 
Le vom supune spre dezbatere în Consiliul Lorzilor. Vom 
vedea ce spun şi ei şi vom lua măsuri în consecinţă. 
Presupun că tânărul încă nu a întreprins nici o acţiune 
ostilă. 


— N-a raportat aşa ceva, dar cere deja întăriri. 

— Întăriri! (Ochii împăratului se luminară a uimire.) Ce 
forţă are cu el? 

— Zece nave de linie, sire, cu vasele auxiliare respective. 
Două dintre nave sunt echipate cu motoare recuperate de 
la fosta Mare Flotă, una cu o baterie de artilerie grea din 
aceeaşi sursă, iar celelalte sunt din ultimii cincizeci de ani, 
dar totuşi utilizabile. 

— Zece nave mi se par suficiente pentru orice acţiune 
rezonabilă. Tatăl meu a obţinut primele victorii asupra 
uzurpatorului cu mai puţine. Cine sunt barbarii ăştia 
împotriva cărora vrea să lupte? 

Secretarul particular ridică ochii, plin de sine. 

— Raportul face referire la „Fundaţie”. 

— Fundaţie? Ce înseamnă asta? 

— Nu avem documente despre ea, sire. Am cercetat cu 
atenţie arhivele. Zona indicată se află în vechea provincie 
Anacreon, care acum două secole a decăzut, fiind bântuită 
de piraterie, barbarie şi anarhie. Cu toate acestea, nu există 
nici o planetă cunoscută sub numele de Fundaţie în 
întreaga provincie. Există câteva menţiuni neclare despre 
un grup de oameni de ştiinţă trimişi în provincia aceea cu 
puţin timp înainte de a ieşi de sub protecţia noastră. 
Oamenii de ştiinţă trebuiau să pregătească o Enciclopedie. 
(Zâmbi vag.) Cred că au numit-o Fundaţia Enciclopediei. 

— Atunci, socoti Împăratul îngândurat, acesta mi se pare 
un element insuficient pentru a face vreo supoziţie. 

— Sire, nu s-a mai primit nici un mesaj din partea acelei 
expediţii după instaurarea anarhiei în regiune. Dacă 
urmaşii lor mai trăiesc şi încă-şi păstrează numele, atunci e 
sigur că s-au scufundat în barbarie. 

— Şi deci vrea întăriri. (Împăratul îl privi neîndurător.) 
Foarte ciudat! Să-ţi propui să lupţi împotriva unor sălbatici 
cu zece nave şi să ceri întăriri chiar înainte de a da prima 
lovitură. Şi, cu toate astea, parcă am început sa mi-l 
amintesc pe acest Riose; era un băiat atrăgător, provenit 


dintr-o familie loială nouă. Brodrig, există complicaţii al 
căror înţeles nu-l pătrund. S-ar putea ca ele să aibă o 
importanţă mai mare decât pare la prima vedere. 

Îşi plimbă degetele pe cearşaful strălucitor care-i 
acoperea picioarele ţepene. 

— Am nevoie de un om acolo, spuse el, unul care să vadă 
tot, să înţeleagă şi să fie credincios, Brodrig... 

Secretarul dădu supus din cap: 

— Şi navele, sire? 

— Încă nu. (Împăratul gemu uşor în timp ce-şi schimba 
poziţia cu mare atenţie şi îndreptă spre Brodrig un deget 
tremurător.) Nu, până nu vom şti mai multe. Convoacă 
Consiliul Lorzilor de azi într-o săptămână. Va veni şi 
momentul potrivit pentru cucerire. Vom rezolva şi problema 
asta, altfel mulţi vor regreta. 

Îşi lăsă capul în fluxul înviorător al pernei cu câmp de forţă 
spre a-şi alina durerile. 

— Du-te acum, Brodrig, şi trimite doctorul. E cel mai 
nătâng şarlatan pe care l-am avut. 

Începe războiul. 

DIN SIWENNA, care devenise punctul central, forţele 
Imperiului porniră cu precauţie spre zonele necunoscute şi 
întunecate ale Periferiei. Navele gigantice străbătură 
distanţele vaste care separau stelele călătoare de la 
marginea Galaxiei şi-şi căutară drum spre zonele în care se 
făcea simțită influenţa Fundaţiei. 

Lumile izolate şi scufundate de mai bine de două secole în 
barbarie simţiră din nou sosirea Lorzilor Imperiali pe 
pământurile lor. Jurară credinţă sub ameninţarea artileriei 
îndreptate spre oraşele-capitală. 

Fură postate garnizoane: zeci de soldaţi îmbrăcaţi în 
uniforma imperială, purtând pe umeri însemnele Navei-şi- 
Soarelui. Bătrânii îşi amintiră din nou poveştile uitate, 
auzite de la stră-străbunici, despre vremurile în care 
Universul era întins, bogat şi netulburat de războaie şi 


aceiaşi oameni reprezentând Nava-şi-Soarele domniseră 
peste toate. 

Apoi navele plecară mai departe, ca să-şi presare bazele 
dm ce în ce mai avansate în jurul Fundaţiei. Şi, pe măsură 
ce fiecare lume era prinsă în această plasă deasă, lui Bel 
Riose i se transmiteau noi veşti la Cartierul General instalat 
în pustietatea stâncoasă a unei planete rătăcitoare şi fără 
soare. 

Riose se relaxaşi zâmbi mohorât către Ducem Barr: 

— Ei, Patricianule, tu ce părere ai? 

— Eu? Ce valorează gândurile mele? Doar nu sunt militar. 

Contemplă cu ochi dispreţuitori şi obosiţi dezordinea şi 
aglomerarea de bolovani din încăperea alcătuită dintr-o 
peliculă artificială de aer, lumină şi căldură, care 
reprezenta singura celulă de viaţă în nemărginirea acelei 
lumi pustii. 

— După cât ajutor vă pot oferi eu, sau după cât vă puteţi 
aştepta de la mine, aţi face mai bine să mă trimiteţi înapoi 
pe Siwenna. 

— Încă nu. Încă nu. (Generalul îşi întoarse scaunul spre 
colţul în care se găsea sfera uriaşă, transparentă şi 
strălucitoare care reprezenta vechea prefectură imperială 
Anacreon şi sectoarele învecinate.) Mai târziu, când vom 
termina aici, te vei întoarce la cărţile tale şi la multe altele. 
Voi avea grijă ca proprietăţile familiei să-ţi fie restituite, ţie 
şi copiilor tăi, pentru totdeauna. 

— Mulţumesc, spuse Barr uşor ironic, dar n-am încredere 
în sfârşitul fericit al acestei aventuri. 

Riose râse nepăsător: 

— Nu începe iarăşi cu întristătoarele tale profeţii. Această 
hartă vorbeşte mai convingător decât teoriile tale 
lamentabile. Mângâie cu gingăşie conturul invizibil: Ştii să 
citeşti o hartă în proiecţie radială? Bine, bine, uită-te aici. 
Stelele aurii reprezintă teritoriile imperiale, stelele roşii, pe 
cele loiale Fundaţiei, iar stelele roz sunt acelea care se află, 
probabil, în sfera de influenţă comercială. Acum priveşte. 


(Riose apăsă un buton şi, treptat, o zonă în care se aflau 
puncte albe deveni de un albastru închis. Ca o ceaşcă 
întoarsă cu gura în jos, ele învăluiră punctele roşii şi roz.) 
Stelele albastre au fost cucerite de forţele mele, spuse 
Riose cu mândrie abia reţinută, şi ele avansează în 
continuare fără a întâmpina vreo rezistenţă. Barbarii sunt 
liniştiţi. Forţele Fundaţiei dorm adânc. 

— V-aţi împrăştiat efectivele pretutindeni, e adevărat? 
întrebă Barr. 

— De fapt, spuse Riose, în ciuda aparenţelor, n-am făcut-o. 
Punctele-cheie în care stabilesc garnizoane şi fortificaţii 
sunt puţine, dar au fost judicios alese. Rezultă deci că forţa 
dispersată e mică, iar succesul strategic, deosebit. Sunt 
multe avantaje, chiar mai multe decât i s-ar părea unuia 
care n-a făcut un studiu atent al tacticii spaţiale, însă e 
limpede pentru oricine, de exemplu, că pot porni un atac 
din orice punct al unei sfere care se închide şi că, atunci 
când voi termina, Fundaţia nu va mai putea ataca din flanc 
sau din spate. Această strategie a Încercuirii Prealabile a 
mai fost folosită, îndeosebi în cursul campaniilor lui Loris al 
VI-lea, acum aproximativ două mii de ani, dar niciodată 
complet; întotdeauna, cu ştiinţa adversarului şi cu 
încercările lui de a se opune. Acum situaţia e diferită. 

— Cazul ideal pe eare-l prezintă tratatele? Vocea lui Barr 
era indiferentă şi nepăsătoare. 

— Tot mai crezi că forţele mele vor da greş? întrebă Riose 
iritat. 

— Desigur. 

— Sper că înţelegi că nu există nici un caz în istoria 
militară în care, după ce încercuirea completă a fost 
realizată, forţele atacatoare să nu fi eâştigat, cu excepţia 
situaţiilor în care vreo Flotă exterioară, destul de puternică, 
putea sparge încercuirea. 

— Dacă ziceţi dumneavoastră, aşa e. 

— Deci rămâi încă la părerea ta. 

— Da. 


— Fie, spuse Riose, ridicând din umeri. 

Barr lăsă ca iritarea să se mai atenueze şi apoi întrebă 
calm: 

— Aţi primit vreun răspuns din partea Împăratului? 

Riose îşi luă o ţigară dintr-un sertar din spatele său, o puse 
într-un ţigaret şi o aprinse grijuliu: 

— Te referi la cererea mea pentru întăriri? A venit, dar 
asta-i tot. Doar un răspuns pe hârtie. 

— Deci nici o navă. 

— Niciuna. Nici nu prea speram, Patricianule, n-ar fi 
trebuit să mă las sedus de teoriile tale şi, în primul rând, n- 
ar fi trebuit să-ţi cer părerea. Mă pune într-o falsa lumină. 

— Da? 

— Sigur. Navele sunt la mare preţ. Războaiele civile din 
ultimele două secole au distrus mai bine de jumătate din 
Marea Flotă, iar navele care au mai rămas sunt în stare 
precară. Ştii că navele care se fabrică acum nu fac două 
parale. Nu cred că mai e cineva în întreaga Galaxie care să 
poată construi astăzi un motor hiperatomic de clasă. 

— Ştiam, zise siwennianul, cu o privire gânditoare. Nu 
eram sigur dacă şi dumneavoastră cunoaşteţi acest lucru. 
Deci Maiestatea sa Imperială nu se poate lipsi de nici o 
navă. Psihoistoria ar fi putut anticipa o asemenea situaţie şi, 
de fapt, a şi făcut-o. Aş îndrăzni să afirm că mâna moartă a 
lui Hari Seldon câştigă prima rundă. 

— Am şi aşa destule nave, răspunse Riose tăios. Seldon al 
tău nu câştigă nimic. Dacă situaţia s-ar agrava, atunci ar fi 
puse la dispoziţie alte nave. Deocamdată, Împăratul nu 
cunoaşte întreaga poveste. 

— Serios? De ce nu i-aţi comunicat-o? 

— Din cauza teoriilor tale, evident. (Riose îl privi sardonic.) 
Cu tot respectul ce ţi-l datorez, povestea mi se pare 
improbabilă. Numai dacă evenimentele îmi furnizează noi 
dovezi voi prezenta situaţia drept gravă şi primejdioasă. Şi, 
în plus, continuă Riose calm, povestea nefondată miroase a 


lEse-majeste, ceea ce s-ar putea să-i fie foarte puţin pe plac 
Maiestăţii sale Imperiale. 

Bătrânul patrician zâmbi. 

— Să înţeleg că informaţia potrivit căreia tronul îi e 
primejduit de uneltirile câtorva barbari neciopliţi de la 
capătul Universului nu este demnă de crezare sau că nu va 
fi apreciată? Atunci n-aveţi la ce să vă aşteptaţi din partea 
lui. 

— Decât dacă luăm în calcul un trimis special. 

— Şi de ce, mă rog, un trimis special? 

— E un vechi obicei. Un reprezentant direct al Coroanei 
este prezent la fiecare campanie militară care se 
desfăşoară sub auspiciile guvernamentale. 

— Zău? De ce? 

— O metodă de a păstra simbolul conducerii personale de 
către Împărat a tuturor campaniilor. A mai dobândit o 
funcţie suplimentară, aceea de a garanta fidelitatea 
generalilor, dar care nu dă întotdeauna roade. 

— Această prezenţă vă va stânjeni, generale. O autoritate 
din afară... 

— Nu mă îndoiesc, spuse Riose roşind uşor, dar n-am ce 
face. 

Receptorul de pe biroul generalului se lumină şi, cu un 
pocnet discret, comunicarea cilindrică apăru în fantă. Riose 
o desfăcu: 

— Bun! Asta e! 

Ducem Barr îşi arcui întrebător sprâncenele. Riose 
continuă: 

— Să ştii că l-am capturat pe unul dintre aceşti 
Neguţători. Viu şi cu nava intactă. 

— Am auzit vorbindu-se despre asta. 

— Tocmai l-au adus aici şi va sosi peste câteva clipe. 
Rămâi, Patricianule. Vreau să fii de faţă când îl voi interoga, 
de-aceea te-am chemat. S-ar putea ca tu să înţelegi atunci 
când mie îmi vor scăpa unele lucruri. 


Se auzi un semnal; generalul atinse un buton cu piciorul şi 
uşa se deschise larg. Bărbatul care stătea în prag era înalt 
şi bărbos, purta o haină scurtă dintr-un material moale, din 
piele sintetică, cu o glugă ataşata lăsată pe spate. Avea 
mâinile libere şi părea să-i ignore pe cei din jur, chiar dacă 
erau înarmaţi. 

Păşi înăuntru netulburat şi aruncă o privire, cântărind 
totul. Îl onoră pe general cu o fluturare neglijentă a mâinii 
şi cu o înclinare a capului. 

— Numele tău? întrebă Riose scurt. 

— Lathan Devers. (Neguţătorul îşi vâri degetele mari în 
găicile centurii late, cu aspect ţipător.) Eşti şef pe-aici? 

— Eşti Neguţător de pe Fundaţie? 

— Ai nimerit-o. Ascultă, dacă eşti şeful, fă bine şi spune-le 
oamenilor tăi să nu se atingă de marfa mea. 

Generalul îşi lăsă capul puţin pe spate şi-l măsură cu 
răceală pe prizonier: 

— Răspunde la întrebări! Nu mai da ordine! 

— În regulă. Sunt înţelegător. Dar unul dintre băieţii tăi şi- 
a făcut deja o ditamai gaură în piept, vârându-şi labele unde 
nu era treaba lui. 

Riose îşi mută privirea spre locotenentul de serviciu: 

— Acest om spune adevărul? Raportul tău, Vrank, nu 
semnala vieţi pierdute. 

— Când am întocmit raportul, răspunse locotenentul cu 
oarecare teamă în glas, nu pierdusem nici un om. Mai 
târziu s-a dat ordin să se facă o percheziţie a navei 
deoarece circulau zvonuri că ar exista o femeie la bord. 
Acestea nu s-au confirmat, în schimb, au fost găsite multe 
instrumente a căror natură este necunoscută, domnule, 
instrumente despre care prizonierul afirmă că ar fi mărfuri 
pe care le are în stoc. În momentul mânuirii, unul dintre ele 
a emis o flacără şi soldatul respectiv a murit. 

Generalul se întoarse către Neguţător: 

— Transportaţi explozivi atomici? 


— Nu, pentru numele Galaxiei! Neghiobul a apucat un 
găuritor atomic de partea de care nu trebuia şi l-a pornit pe 
dispersie maximă. Nu trebuie să faci aşa ceva. Mai bine-ţi 
pui la tâmplă un pistol cu neutroni. L-aş fi oprit dacă cinci 
dintre oamenii tăi nu mi-ar fi stat pe piept. 

Riose făcu un gest către garda care aştepta: 

— Puteţi pleca. Nava capturată va fi sigilată şi nu va mai 
pătrunde nimeni în ea. Stai jos, Devers! 

Neguţătorul se aşeză pe locul indicat şi rămase neclintit 
sub privirea pătrunzătoare a generalului şi sub ochii curioşi 
al Patricianului. 

— Se vede că eşti un om cu care se poate discuta, Devers, 
spuse Riose. 

— Mulţumesc. Ori te-a impresionat chipul meu, ori vrei 
ceva anume. Să-ţi spun ceva. Mă pricep la afaceri. 

— E acelaşi lucru. Te-ai predat, când, de fapt, ai fi putut 
hotări să devii pulbere stelară şi să ne faci şi pe noi sa 
stricăm muniţia. Înseamnă că-ţi vom oferi un tratament 
uman, mai ales dacă vei continua să ai aceeaşi părere 
despre viaţă. 

— Şefule, mă dau în vânt după un tratament confortabil. 

— Bine, şi eu mă dau în vânt după cooperare, zâmbi Riose, 
şi-i şopti lui Ducem Barr: Sper că expresia „mă dau în vânt” 
înseamnă ce cred eu. Ai mai auzit vreodată o expresie atât 
de barbară? 

— Minunat, făcu Devers politicos. Suntem pe aceeaşi 
lungime de undă. Dar ce fel de cooperare ai în vedere, 
şefule? Dacă e s-o spun de-a dreptul, n-am idee care-i 
situaţia mea. (Privi în jur.) De exemplu, unde mă aflu şi ce 
vrei să-mi propui? 

— O, am neglijat partea introductivă, îmi cer scuze. (Riose 
era bine dispus.) Acest domn este Ducem Barr, Patrician al 
Imperiului. Eu sunt Bel Riose, Nobil al Imperiului şi General 
Clasa a IlI-a în forţele armate ale Maiestăţii sale Imperiale. 

Neguţătorul rămase cu gura căscată, apoi îşi reveni şi 
întrebă: 


— Imperiul? Vrei să spui Vechiul Imperiu despre care ni s- 
a predat la şcoală? Hmm! Ciudat! Eu credeam că nu mai 
există. 

— Uită-te în jur. Există, spuse Riose sumbru. 

— Şi, totuşi, ar fi trebuit să-mi dau seama. (Lathan Devers 
privi spre tavan.) Navele care mi-au capturat hârbul păreau 
foarte făloase. Nici un regat de la Periferie n-ar fi fost în 
stare să producă asemenea nave. (Se încruntă.) Ca să 
lămurim lucrurile, care-i problema, şefule? Sau vrei să-ţi 
spun general? 

— Problema e războiul. 

— Imperiul contra Fundaţiei? 

— Bineînţeles. 

— De ce? 

— Cred că ştii de ce. 

Neguţătorul făcu ochii mari şi clătină din cap, neştiind ce 
să creadă. 

Riose îl lăsă să se gândească, apoi spuse rar: 

— Sunt sigur că ştii de ce. 

— E cam cald aici, murmură Lathan Devers. (Se ridică să- 
şi dezbrace haina cu glugă, apoi se aşeză din nou şi-şi 
întinse picioarele în faţă.) Ştii - făcu, simțindu-se în largul 
său - am impresia că te aştepţi să-mi sară inima din piept şi 
să cad lat. Dacă-mi pun mintea şi prind un moment prielnic, 
te înhaţ fără mare efort, iar bătrânelul care stă aici fără să 
scoată o vorbă n-ar putea face mare lucru pentru a mă opri. 

— Dar n-o vei face. 

— Aşa e, îl aprobă Devers cordial. În primul rând, 
presupun că moartea ta n-ar opri războiul. Or mai fi şi alţi 
generali prin locurile din care vii. 

— O apreciere foarte exactă. 

— Pe lângă asta, aş fi prins, acum sau mai târziu, şi ucis pe 
loc, cine ştie? Deci, adio viaţă, şi nu prea-mi surâde 
perspectiva. Nu merită. 

— Am spus eu că eşti un om cu care se poate discuta. 


— Dar aş dori un lucru, şefule. Ce să pricep atunci când 
spui că ştiu de ce-aţi pornit război contra noastră? Eu unul 
habar n-am şi joaca asta de-a ghicitul mă calcă pe nervi 
cum nici nu-ţi închipui. 

— Da? Ai auzit vreodată de Hari Seldon? 

— Nu. Am zis că nu-mi place joaca asta de-a ghicitul. 

Riose aruncă o privire către Ducem Barr, care zâmbi afabil 
şi recăzu în visare. 

— Lasă joaca, Devers, spuse Riose cu o strâmbătură. 
Există pe Fundaţie o tradiţie, ori o fabulă, ori o poveste 
serioasă - la urma-urmei nu-mi pasă ce e - care spune că 
veţi întemeia al Doilea Imperiu. Ştiu chiar o versiune 
amănunţită a aiurelii psihoistorice a lui Hari Seldon şi a 
planurilor voastre de agresiune împotriva Imperiului. 

— Chiar aşa? întrebă Devers, clătinând gânditor din cap. 
Şi cine ţi-a spus asta? 

— Are vreo importanţă? întrebă Riose calm, dar 
ameninţător. Nu eşti aici să mă interoghezi. Vreau să-mi 
spui tot ce ştii despre „istoria” asta a lui Seldon. 

— Păi, dacă e o „istorie”... 

— Nu te juca cu vorbele, Devers. 

— Nu mă joc. De fapt, o să ţi-o spun de-a dreptul. Ştii ceea 
ce ştiu şi eu. Poveşti neghioabe, pe jumătate năluciri. 
Fiecare lume îşi are plăsmuirile ei; nu le poţi alunga. Da, am 
auzit vorbindu-se despre Seldon, despre al Doilea Imperiu 
şi altele. Astea sunt poveştile care se spun copiilor înainte 
de culcare. 'Ţâncii se cuibăresc cu proiectoarele lor de 
buzunar în câte-o cameră mai ferită şi se îndoapă cu 
aventuri despre Seldon. Treaba asta nu-i pentru adulţi. Sau, 
oricum, e pentru adulţii lipsiţi de inteligenţă. Neguţătorul 
clătină din cap. 

Ochii generalului se întunecară. 

— Asta-i realitatea? Faci risipă de imaginaţie, omule. Am 
fost pe Terminus. Cunosc Fundaţia. Am văzut-o de aproape. 
— Atunci de ce mă-ntrebi pe mine? În ultimii zece ani, nu 
cred să fi stat pe Terminus mai mult de două luni. Îţi pierzi 


timpul. Dar dă-i înainte cu războiul, dacă te iei după istorii. 

— Eşti atât de încredinţat că Fundaţia va câştiga? 
interveni Barr calm şi măsurat. 

Neguţătorul întoarse capul spre el. Roşi uşor şi cicatricea 
veche de pe tâmplă îi păli: 

— Hmm, partenerul cel tăcut. Asta ai înţeles din ce-am 
spus eu, doctore? 

Riose făcu o mişcare uşoară din cap către Barr, şi 
siwennianul continuă cu o voce moale şi egală: 

— Te-ar deranja până şi ideea că lumea ta nu ar putea 
pierde acest război şi că ar trebui să înduri tristeţea 
înfrângerii, sunt sigur. Lumea mea a trecut prin aşa ceva şi 
încă suferă. 

Lathan Devers îşi răvăşi barba, se uită pe rând la cei doi 
adversari, apoi izbucni în râs: 

— Întotdeauna vorbeşte aşa, şefule? Ascultă, spuse el, 
redevenind serios, ce înseamnă înfrângerea? Am văzut şi 
războaie şi înfrângeri. Ce dacă învingătorul ia puterea? Pe 
cine deranjează? Pe mine? Pe tipi ca mine? (Clătină din cap 
în bătaie de joc.) Nu înţelegeţi că de obicei cinci sau şase 
barosani conduc o planetă de mărime medie? spuse cu voce 
hotărâtă şi convingătoare. Ei iau partea cea mai mare, dar 
unul ca mine n-o să-şi piardă liniştea pentru atâta lucru. 
Poporul? Oamenii cei mulţi şi simpli? A, bineînţeles, unii 
sunt ucişi, iar restul plătesc taxe mai mari o vreme, Dar şi 
asta se rezolvă de la sine, e un lucru obişnuit. Şi după aia 
situaţia e la fel, cu singura diferenţă că sus sunt alţi cinci 
sau şase barosani. 

Ducem Barr începu să respire precipitat şi mâna dreaptă îi 
tresări, dar nu spuse nimic. 

Lathan Devers era cu ochii pe el. Nu-i scăpase nici un gest. 

— Uitaţi-vă, îmi petrec mai toată viaţa în spaţiu, cu 
jucărioarele mele de două parale şi cu porţia zilnică de bere 
şi covrigei de la automat. Iar acolo, pe planetă - făcu un 
gest cu degetul peste umăr - barosanii stau acasă şi 
primesc în fiecare minut venitul meu pe un an - şi asta doar 


luând caimacul de la mine şi de la alţii. Să presupunem că 
aţi conduce voi Fundaţia. Tot veţi avea nevoie de noi. Veţi 
avea mai mare nevoie de noi decât Sindicatul. - pentru că 
n-aţi şti cum merg treburile şi doar noi am putea aduce 
marile venituri. Şi am face afaceri mai bune cu Imperiul. 
Zău, chiar aşa; doar sunt om de afaceri şi ştiu ce spun. Dacă 
asta îmi va aduce venituri suplimentare, sunt întru totul de 
acord - încheie el şi-i scrută pe cei doi, gata pentru o nouă 
ripostă. 

Rămaseră în tăcere secunde în şir, apoi în recipient 
zăngăni un nou cilindru. Generalul îl deschise febril, aruncă 
o privire la scrisul mărunt şi conectă toate monitoarele. 

— Pregătiţi un plan cu indicarea poziţiilor fiecărei nave 
aflate în misiune. Aşteptaţi ordine în condiţii de defensivă 
armată! 

Întinse mâna după mantie. În timp ce şi-o punea pe umeri, 
şopti monoton către Barr, aproape fără să-şi mişte buzele: 

— Îl las pe acest om în grija ta. Voi aştepta rezultatele. 
Suntem în război şi aş putea fi necruţător în caz de eşec. 
Plecă fără să salute. 

Privind în urma lui, Lathan Devers constată: 

— L-am lovit unde-l doare cel mai tare. Ce se întâmplă? 

— O bătălie, evident, răspunse răguşit Barr. Forţele 
Fundaţiei se apropie pentru a da o primă luptă. Vino cu 
mine. 

În încăpere erau soldaţi înarmaţi. Aveau o ţinută 
respectuoasă şi feţele le erau împietrite. Devers îl urmă pe 
bătrânul siwennian afară din cameră. 

Fură conduşi într-una mai mică şi mai simplu mobilată: 
două paturi, un vizi-ecran şi un duş cu dotări sanitare. 
Soldaţii ieşiră şi uşa grea bubui înfundat. 

— Hmm, făcu Devers şi privi dezaprobator în jur. Am 
senzaţia că e ceva de durată. 

— Asta e situaţia, spuse Barr tăios. Bătrânul siwennian îi 
întoarse spatele. 

— Ce joc faci, doctore? întrebă Neguţătorul iritat. 


— Niciunul. Eşti în grija mea, asta-i tot. 

Neguţătorul se ridică şi se apropie. Îl domina prin statură 
pe bătrânul patrician. 

— Da? Dar stai în aceeaşi celulă cu mine şi, când ai fost 
adus aici, armele erau îndreptate şi spre tine. Ascultă, mi se 
pare că v-a cam dat peste cap părerea mea despre război şi 
pace. Aşteptă şi, cum nu primi răspuns, continuă: Bine, să 
lăsăm asta. Vreau să te întreb ceva. Spuneai că lumea ta a 
fost zdrobită odată. De către cine? De oamenii cometelor 
din nebuloasele exterioare? 

— De către Imperiu, spuse Barr, privindu-l în ochi. 

— Aşa, deci! Şi atunci ce cauţi aici? 

Barr păstră o tăcere semnificativă. 

Neguţătorul îşi ţuguie buzele şi clătină încet din cap. Îşi 
scoase brăţara plată care-i înlănţuia încheietura mâinii 
drepte şi i-o întinse bătrânului: 

— Ce părere ai de asta? Mai avea o brățară la mâna 
dreaptă. 

Siwennianul o primi, răspunse încet la gestul 
Neguţătorului şi şi-o puse la mână. Senzaţia ciudată de la 
încheietură îi dispăru curând. 

Vocea lui Devers se schimbă pe dată: 

— În regulă, doctore. Acum poţi să vorbeşti normal. Dacă 
discuţiile din această cameră sunt ascultate, nu vor pricepe 
nimic. Ceea ce ţi-am dat e un Deviator de Câmp - proiect 
Mallow autentic. Se vinde cu douăzeci şi cinci de credite pe 
orice lume, de aici până la marginile cele mai îndepărtate. 
Ţi-o dau pe gratis. Ţine-ţi buzele nemişcate când vorbeşti şi 
nu te grăbi. Trebuie să te obişnuieşti. 

Ducem Barr se simţi dintr-o dată obosit. Ochii pătrunzători 
ai Neguţătorului erau luminoşi şi încurajatori. Simţea că nu 
poate răspunde îndemnului lor. 

— Ce doreşti? spuse Barr. Cuvintele îi zăboviră pe buzele 
nemişcate. 

— 'Ţi-am spus. Vorbeşti de parcă ai fi mare patriot. Lumea 
ta a fost zdrobită de Imperiu şi, totuşi, faci jocul acestui 


tânăr general al Imperiului. Nu prea se potriveşte, nu 
crezi? 

— Eu mi-am făcut datoria, spuse Barr. Un vicerege 
imperial a pierit din pricina mea. 

— Serios? Recent? 

— Acum patruzeci de ani. 

— Acum patruzeci... de ani! (Cuvintele părură să-l 
impresioneze pe Neguţător.) Nu poţi trăi prea mult din 
amintiri. Generalul ăsta imberb ştie? 

Barr dădu afirmativ din cap. 

Ochii lui Devers se înnegurară: 

— Vrei ca Imperiul să învingă? 

— Fie ca Imperiul şi nenorocirile pe care le-a adus să piară 
pe vecie. Tot poporul Siwennei se roagă zilnic pentru asta. 
Odată, demult, am avut fraţi, o soră, un tată. Acum nu mai 
am decât copii şi nepoți. Generalul ştie unde-i poate găsi. 

Devers rămase tăcut. 

Barr continuă în şoaptă: 

— Dar asta nu mă împiedică dacă riscurile se justifică. Vor 
şti cum să moară. 

— Spui că ai ucis un vicerege? întrebă încet Neguţătorul. 
Asta-mi aminteşe de ceva. Am avut cândva un primar pe 
nume Hober Mallow, care a vizitat Siwenna. Aşa se cheamă 
lumea ta, nu? Şi a întâlnit un bătrân cu numele de Barr. 

Ducem îl privi încordat şi bănuitor: 

— Ce ştii despre asta? 

— Ceea ce ştie oricare Neguţător de pe Fundaţie. S-ar 
putea să fii un bătrânel isteţ aruncat în celula asta pentru a 
mă trage de limbă. Bineînţeles că te-au ameninţat, fiindcă 
tu urăşti Imperiul şi susţii sus şi tare că-i vrei pieirea. Eu 
mor de dragul tău şi spun tot ce ştiu, iar generalul are să fie 
nespus de încântat. N-ai şanse prea mari, doctore. Şi, cu 
toate astea, aş vrea să văd cum dovedeşti că eşti fiul lui 
Onum Barr de pe Siwenna - al şaselea şi cel mai mic fiu, 
care a scăpat de la masacru. 


— Cu mâini tremurătoare, Ducem Barr deschise o cutie 
metalică plată, aflată într-o ascunzătoare în zid, şi scoase un 
obiect metalic. Se auzi un clinchet uşor când îl puse în 
mâinile Neguţătorului. 

— Uită-te la asta, spuse el. 

Devers făcu ochii mari şi-i apropie de zona centrală a 
obiectului, care era mai proeminentă, scăpând o înjurătură: 

— Să m-apuce nebunia spaţiului dacă asta nu-i 
monograma lui Mallow, iar modelul e vechi de cincizeci de 
ani, cum mă vezi şi cum te văd. 

Ridică ochii şi zâmbi: 

— Bate palma, doctore. Un scut atomic pentru o persoană 
îmi ajunge ca dovadă, zise el, şi-i întinse bătrânului mâna. 

Favoritul. 

NAVELE MINUSCULE apărură dintr-o dată din 
străfundurile spaţiului şi se năpustiră în mijlocul Armadei. 
Fără să tragă vreun foc sau să emită vreun fascicul 
energetic, ele şerpuiră prin zona înţesată de nave, apoi se 
îndepărtară în mare viteză, în timp ce navele imperiale se 
răsuciră spre ele ca nişte animale mătăhăloase şi greoaie. 
Două explozii de lumină străluciră în spaţiu când două 
dintre navele-ţânţar se dezintegrară, iar restul dispărură. 

Navele uriaşe cercetară sectorul de spaţiu, apoi reveniră 
la misiunea lor, şi o lume după alta continuară să fie strânse 
în plasa încercuirii. 

Brodrig purta o uniformă ceremonioasă, croită îngrijit. Se 
plimba calm, cu o expresie serioasă pe chip, prin grădinile 
unei planete neînsemnate, Wanda, pe care se stabilise 
temporar Cartierul General Imperial. 

Bel Riose mergea alături de el, iar vestonul cenuşiu, 
desfăcut la guler, îi dădea un aer trist. 

Riose arătă către o bancă înnegrită şi lustruită de vreme, 
aflată sub un înmiresmat arbore-ferigă ale cărui frunze 
spatulate se înălţau timid spre soarele alb. 

— O vedeţi, domnule? E o relicvă a Imperiului. Băncile 
ornamentate făcute pentru îndrăgostiţi mai dăinuie încă, 


proaspete şi utile, pe când palatele şi uzinele se prăbuşesc 
în ruină şi uitare. 

Se aşeză, în timp ce Secretarul particular al lui Cleon al [I- 
lea rămase în picioare în faţa lui şi începu a reteza frunzele 
de deasupra capului cu şfichiuiri precise ale bastonului din 
fildeş. 

Riose îşi puse picior peste picior, îi oferi o ţigaretă celuilalt 
şi, învârtindu-şi între degete propria-i ţigară, spuse: 

— Era de aşteptat din partea Prea-Luminatei şi înţeleptei 
Maiestăţi Imperiale să trimită un observator atât de 
competent ca dumneavoastră. Asta îmi alungă orice posibil 
sentiment de îngrijorare că povara unor alte afaceri de stat, 
mai importante şi mai arzătoare, ar putea umbri total o 
campanie în zona Periferiei. 

— Ochii împăratului sunt pretutindeni, spuse Brodrig, 
aproape mecanic. Nu subestimăm importanţa campaniei; 
totuşi, s-ar părea că se pune prea mare accent pe 
dificultăţile ei. E clar că navele lor foarte mici nu constituie 
o asemenea piedică încât să trebuiască să parcurgem toate 
manevrele preliminare ale încercuirii. 

Riose roşi, dar îşi păstră cumpătul: 

— Nu pot risca într-un atac nesăbuit viaţa puţinilor mei 
oameni sau pierderea navelor care sunt de neînlocuit. Prin 
realizarea încercuirii, voi înregistra pierderi umane doar în 
cazul unui atac final, oricât de dificil ar fi acesta. Mi-am 
permis să vă explic ieri motivaţia militară a hotărârii. 

— De acord, eu nu sunt militar. În cazul de faţă, mă 
asiguraţi că ceea ce pare normal din toate punctele de 
vedere este, de fapt, greşit. Trecem peste asta. Dar 
precauţia dumneavoastră merge mult prea departe. E 
adevărat că în cel de-al doilea mesaj aţi cerut întăriri 
împotriva unui duşman neînsemnat, sărac şi barbar, cu care 
încă nu avuseserăţi vreo confruntare până atunci. Cererea 
de forţe suplimentare în condiţiile de faţă m-ar duce cu 
gândul la incapacitate sau la ceva şi mai grav dacă întreaga 


dumneavoastră carieră de până acum nu ar fi dovedit 
cutezanţă şi imaginaţie. 

— Vă mulţumesc, răspunse rece generalul, dar aş dori să 
vă reamintesc că e o mare diferenţă între cutezanţă şi 
orbire. Una e când îţi cunoşti duşmanul şi poţi calcula, 
măcar în mare, riscurile, şi alta când acţionezi împotriva 
unui inamic necunoscut; aceasta din urmă înseamnă 
cutezanţă. La fel de bine vă puteţi întreba de ce un om sare 
cu bine toate obstacolele într-o cursă desfăşurată ziua, iar 
noaptea, acelaşi om se împiedică de mobila din propria-i 
cameră. 

Brodrig ignoră vorbele celuilalt cu o mişcare scurtă din 
degete şi spuse: 

— Dramatic, dar nesatisfăcător. Dumneavoastră în 
persoană aţi vizitat această lume barbară. În plus, aveţi un 
prizonier inamic - acel Neguţător pe care-l cocoloşiţi. Cu 
ceea ce aţi constatat personal şi cu ce aţi aflat de la acest 
prizonier, nu sunteţi în totală necunoştinţă de cauză. 

— Nu? Vă rog să ţineţi seama că o lume care s-a dezvoltat 
într-o izolare absolută vreme de două secole nu poate fi 
înţeleasă într-o vizită de-o lună. Sunt soldat, nu un erou cu 
pieptul bombat şi cu gropiţă în bărbie dintr-un film serial de 
aventuri subeterice, fie el şi tridimensional. Un prizonier, şi 
acela un membru neimportant al unui grup economic care 
nu are legături strânse cu lumea din care face parte, nu-mi 
poate revela toate secretele intime ale strategiei 
duşmanului. 

— L-aţi interogat? 

— Desigur. 

— Şi? 

— A fost util, dar nu esenţial. Nava lui minusculă nici nu 
contează. Vinde mici jucărioare care sunt amuzante, dacă 
nu chiar caraghioase. Am reţinut câteva dintre cele mai 
inteligente şi aş dori să le trimit împăratului drept 
curiozităţi. Evident că pe navă există multe instalaţii care 
mă depăşesc, dar, la urma urmei, nu sunt tehnician. 


— Ai, în schimb, tehnicieni printre oamenii tăi, remarcii 
Brodrig. 

— Ştiu asta, răspunse generalul pe un ton veninos. Dar 
nevolnicii mai au multe de învăţat până să corespundă 
necesităţilor actuale. Am cerut deja oameni pregătiţi care 
să fie în stare să-nţeleagă modul de funcţionare a unor 
ciudate circuite de câmp atomic cu care este echipată nava. 
N-am primit nici un răspuns. 

— Nu putem risipi astfel de oameni, generale. Cu 
siguranţă că aveţi pe cineva printre oamenii dumneavoastră 
care să se priceapă la asemenea probleme. 

— Dacă aş avea un astfel de om, l-aş pune să repare 
motoarele betege care acţionează două dintre cele zece 
nave mici ale flotei mele, care nu pot participa la o bătălie 
decisivă întrucât sunt lipsite de energie. O cincime din forţa 
mea e condamnată să apere doar poziţiile din spatele 
frontului. 

Secretarul făcu un gest plictisit: 

— În această privinţă, situaţia dumneavoastră nu e 
singulară, generale. Împăratul are necazuri similare. 

Generalul azvârli ţigara morfolită pe care nici nu apucase 
s-o aprindă, aprinse alta şi ridică din umeri: 

— Lipsa tehnicienilor de înaltă clasă nu e problema cea 
mai presantă. Aş fi putut face progrese însemnate cu 
prizonierul meu dacă Sonda Psihică ar funcţiona bine. 

Secretarul ridică sprâncenele în semn de mirare: 

— Aveţi o Sondă? 

— Veche. Una demodată, care m-a lăsat exact atunci când 
am avut nevoie de ea. Am instalat-o în timp ce prizonierul 
dormea şi n-am obţinut nici un rezultat. Asta-i situaţia. Am 
încercat-o pe oamenii mei şi rezultatele sunt satisfăcătoare, 
dar nimeni din personalul tehnic nu poate spune de ce nu 
dă rezultate şi în cazul prizonierului. Ducem Barr, care e un 
fel de teoretician, afirmă că structura psihică a 
prizonierului nu poate fi afectată de Sondă, întrucât a fost 
supus unor stimuli neurali şi de mediu străini încă de pe 


vremea copilăriei. N-am cum să ştiu. Dar s-ar putea ca 
prizonierul să-mi fie totuşi util. Îl păstrez cu această 
speranţă. 

Brodrig se rezemă în baston: 

— Voi vedea dacă avem vreun specialist în Capitală. Pentru 
că veni vorba, ce e cu celălalt despre care-mi vorbeai, acel 
siwennian? Cam mulţi duşmani ţi-au intrat în graţii. 

— Cunoaşte adversarul. Şi pe el îl păstrez în speranţa că- 
mi va fi de folos în viitor. 

— Dar e siwennian şi fiu al unui rebel proscris. 

— Un bătrân neputincios, iar familia lui este ostatică. 

— Înţeleg. Totuşi, sunt de părere că ar trebui să vorbesc 
personal cu acest Neguţător. 

— Fireşte. 

— Singur, adăugă secretarul pe un ton glacial care nu 
admitea replică. 

— Bineînţeles, repetă Riose amabil. Ca supus credincios al 
Împăratului, îl recunosc pe reprezentantul său personal 
drept superior al meu. Totuşi, pentru că Neguţătorul se află 
la baza noastră permanentă, va trebui să părăsiţi linia întâi 
într-un moment interesant. 

— Da? Interesant în ce sens? 

— Prin faptul că încercuirea se va încheia astăzi, iar în 
cursul săptămânii, Flota a Douăzecea va avansa spre 
punctul central, care va opune rezistenţă. Riose zâmbi, se 
întoarse şi plecă. 

Brodrig simţi că-şi pierde din măreție. 

Mita. 

SERGENTUL MORI LUK era omul ideal pentru a deveni 
conştiincios. Venea de pe una dintre uriaşele planete 
agricole din constelația Pleiadelor şi pentru populaţia de- 
acolo numai înrolarea în armată putea sfărâma lanţurile ce- 
o legau de pământ şi de viaţa monotonă şi searbădă, iar el 
era un reprezentant elocvent al acestei lumi. Îndeajuns de 
lipsit de imaginaţie pentru a fi gata să înfrunte pericolele 
fără umbră de teamă, era puternic şi agil atât cât să iasă cu 


succes din multe încercări. Accepta ordinele fără să ezite, îi 
conducea pe oamenii din subordine nemilos şi hotărât şi-l 
adora pe generalul său fără nici o rezervă. 

Cu toate acestea, avea un caracter luminos. Chiar dacă în 
îndeplinirea unei misiuni era în stare să ucidă un om fără să 
ezite, o făcea fără nici cea mai mică urmă de ură. 

Faptul că bătu la uşă înainte de a intra dovedea tact, 
pentru că ar fi avut tot dreptul să dea buzna pe neanunţate. 
Cei doi din celulă îşi ridicară privirile din farfuriile în care li 
se servise masa de seară şi unul dintre ei întinse piciorul 
pentru a reduce vocea spartă ce răzbătea cu o vioiciune 
neobişnuită din transmiţătorul de buzunar care apucase şi 
zile mai bune. 

— Mai ai cărţi? întrebă Lathan Devers. 

Sergentul le întinse o rolă de film înfăşurat strâns şi se 
scărpină la ceafă: 

— E a mecanicului Orre şi trebuie să i-o înapoiez. Vrea să 
le-o trimită copiilor, ştiţi, ca amintire. 

Ducem Barr întoarse rola pe o parte şi pe alta, vădit 
interesat: 

— Şi de unde o are mecanicul? N-are cumva şi un 
transmiţător? 

Sergentul clătină energic din cap. Arătă spre aparatul 
zgâriat şi lovit, de la picioarele patului: 

— E singurul pe care-l avem. Tipul ăsta, Orre, a pus mâna 
pe Cartea asta pe una din lumile murdare ca nişte coteţe pe 
care le-am capturat. lar aparatul l-a luat dintr-o clădire 
mare şi a trebuit să ucidă câţiva băştinaşi care au încercat 
să-l împiedice. (Cântări din ochi aparatul.) Ştiţi, e bun ca 
amintire - pentru copii. 

Rămase tăcut o vreme, apoi zise cu o voce secretoasă: 

— Apropo, am nişte veşti grozave. Sunt doar vorbe prinse 
din zbor, dar chiar şi aşa merită povestite. Generalul a dat 
din nou lovitura. Clătină încet şi grav din cap. 

— Serios? făcu Devers. Cum anume? 


— A terminat încercuirea. (Sergentul chicoti cu mândrie 
aproape paternă.) Nu-i mare? N-a făcut o treabă pe cinste? 
Unul dintr-ai noştri, care ştie să vorbească frumos, zicea că 
totul a mers fără discordanţe, ca o muzică a sferelor, ce-or 
mai fi şi alea. 

— Acum începe marea ofensivă? întrebă Barr calm. 

— Aşa sper, veni foarte impetuos răspunsul. Fiindcă mi s-a 
vindecat braţul, vreau să mă întorc pe nava mea. M-am 
săturat să stau degeaba. 

— Şi eu, bolborosi Devers, fără să-şi stăpânească furia. i 
venea să-şi muşte buzele pentru o asemenea scăpare. 

Sergentul îl privi bănuitor şi zise: 

— Ar trebui să plec. Căpitanul îşi face rondul la ora asta şi 
n-aş vrea să mă prindă aici. 

Se opri în cadrul uşii. 

— Apropo, domnule, se adresă el Neguţătorului cu o 
sfiiciune stângace, nevasta mi-a transmis veşti. Ştiţi, i-am 
trimis congelatorul acela mic pe care mi l-aţi dat şi zice că 
funcţionează grozav. N-o costă nimic şi poate să-şi ţină 
mâncarea pe o lună perfect îngheţată. Vă sunt 
recunoscător. 

— În regulă. Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. 

Uşa grea se închise fără zgomot în urma sergentului 
zâmbitor. 

Ducem Barr se ridică de pe scaun: 

— Şi-a plătit cum se cuvine datoria pentru congelator. Hai 
să vedem şi Cartea asta. Ah, nu mai are tillu. Derulă 
aproape un metru de film şi se uită la el contra luminii: Hei, 
să mă faci pierdut în spaţiu, după cum zice sergentul. Ia te 
uită ce avem aici, Devers: „Grădina din Sumrria”. 

— Serios? făcu Neguţătorul nepăsător, împingând 
deoparte resturile cinei. Stai jos, Barr. Nu-mi prieşte să tot 
ascult literatură prăfuită. Ai auzit ce-a spus sergentul? 

— Ana auzit. Şi ce-i cu asta? 

— Vor porni ofensiva. lar noi mucezim aici! 

— Dar unde ai vrea să stai? 


— Nu te mai preface că nu pricepi. N-are rost să aşteptăm. 

— Da? (Barr se concentră să scoată filmul cel vechi din 
transmiţător şi să-l monteze pe cel nou.) În ultima lună mi- 
ai spus multe despre istoria Fundaţiei şi am înţeles că marii 
conducători din vremea celorlalte crize n-au făcut altceva 
decât să stea şi să aştepte. 

— Ei, Barr, dar ştiau încotro se desfăşurau evenimentele. 

— Ştiau? Cred mai degrabă că se lăudau cu asta când totul 
se isprăvea şi poate că aşa se şi întâmpla. Dar n-aveau nici o 
dovadă că lucrurile nu s-ar fi rezolvat la fel de bine sau 
chiar mai bine dacă n-ar fi ştiut încotro se îndreptau ele. 
Forţele economice şi sociologice mai profunde nu sunt 
dirijate de oameni. 

Devers pufni iritat: 

— Dar n-avem cum să ştim dacă lucrurile n-ar fi ieşit mai 
rău. Pui totul de-a-ndoaselea. Ochii îi trădară gândurile 
ascunse şi nu se mai putu abţine: la zi, ce-ar fi să-l omor? 

— Pe cine? Pe Riose? 

— Da. 

Barr suspină. Ochii lui bătrâni şi obosiţi erau tulburaţi de 
imagini din trecut: 

— Asasinatul nu este o soluţie, Devers. Am încercat odată, 
când aveam douăzeci de ani, fiind provocat - dar asta nu a 
rezolvat nimic. L-am ucis pe asupritorul Siwennei, dar n-am 
îndepărtat jugul imperial, care era, de fapt, mai important 
decât acel ticălos. 

— Riose nu e un simplu ticălos, doctore. El reprezintă 
armata, care, fără el, se va destrăma. Se agaţă cu toţii de 
poala lui de parc-ar fi copii. Sergentul lăcrimează de câte 
ori îi pronunţă numele. 

— Chiar aşa. Mai sunt şi alte armate, şi alţi conducători. 
Trebuie să mergi mai adânc. Ia-l ca exemplu pe Brodrig. 
Împăratul îl ascultă numai pe el, şi pe nimeni altul. Ar putea 
să ceară sute de nave şi să le obţină, în timp ce Riose se 
zbate cu zece. Îi cunosc reputaţia. 


— Eşti sigur? Ce ştii despre el? Devers alungă 
dezamăgirea şi sentimentul de neputinţă, devenind brusc 
interesat. 

— Vrei o scurtă prezentare? E un ticălos născut dintr-o 
familie modestă care, prin linguşiri şi supuşenie, e în 
grațiile Împăratului, căruia îi satisface toate toanele tocmai 
pentru că nu are în spate o familie puternică; e cât se poate 
de detestat de toţi aristocrații de la Curte, şi aceia nişte 
viermi, căci nu-s cu nimic mai presus decât el. El este 
sfetnicul Împăratului în toate problemele şi unealta 
împăratului în făptuirea celor mai mari grozăvii. E 
necredincios din născare, dar loial de nevoie. Nu e om în 
Imperiu care să fie la fel de subtil ca el în ticăloşie sau la fel 
de brutal în căutarea plăcerilor. Şi se mai zice că nu poţi 
intra în grațiile Împăratului decât prin mijlocirea lui; iar în 
grațiile lui nu poţi intra decât prin ticăloşie. 

— Grozav! (Devers se trase gânditor de barba tunsă scurt 
şi îngrijit.) Deci ăsta-i tipul pe care Împăratul l-a trimis aici 
să stea cu ochii pe Riose. Ştii că mi-ai dat o idee? 

— Aflu acum. 

— Ce-ar fi dacă acest Brodrig ar începe să-l deteste pe 
tânărul nostru Comandant de Oşti? 

— Probabil că-l detestă deja. E recunoscut pentru 
capacitatea de a uri. 

— Dar să presupunem că l-ar urî rău de tot, că Împăratul 
ar afla şi Riose ar da de bucluc. 

— Înâmm. Foarte probabil. Dar cum îţi propui să faci asta? 

— Nu ştiu. Presupun că poate fi mituit. 

Patricianul râse îngăduitor: 

— Într-un fel, da, dar nu aşa cum l-ai mituit pe sergent - 
nu-i de-ajuns un congelator de buzunar. Şi chiar de-ai avea 
ceva pentru nasul lui, nu merită osteneala. Probabil că 
nimeni nu se lasă mai uşor mituit ca el, dar îi lipseşte până 
şi o anumită cinste ce caracterizează corupţia onorabilă. 
Uită c-a fost mituit, indiferent de sumă. Gândeşte-te la 
altceva. 


Devers îşi puse picior peste picior şi zise: 

— Oricum, avem un punct de pornire... 

Dar tăcu brusc; semnalul luminos de la uşă se aprinse din 
nou şi sergentul apăru în prag. Era emoţionat, cu faţa 
îmbujorată, fără urmă de zâmbet. 

— Domnule, începu el, încercând să rămână respectuos, vă 
sunt îndatorat pentru congelator şi pentru că-mi vorbiţi 
întotdeauna frumos, cu toate că nu-s decât băiat de ţărani, 
iar dumneavoastră sunteţi mari Lorzi. 

Accentul lui provincial, greoi, făcea ca vorbele să nu poată 
fi lesne înţelese şi, datorită emoţiei, exprimarea ţărănească 
şi bolovănoasă şterse cu totul impresia de comportare 
băţoasă şi soldăţească îndelung şi chinuitor cultivată. 

— Ce s-a întâmplat, sergent? întrebă nerăbdător Barr. 

— Mâine vine lordul Brodrig să vă vadă! Ştiu sigur. Mi-a 
zis căpitanul să-mi pregătesc oamenii pentru inspecția de 
front mâine... pentru el. M-am gândit că... ar fi bine să vă 
pun în gardă. 

— Mulţumim, sergent, spuse Barr. Îţi suntem 
recunoscători. Dar nu-i nici o problemă, omule... nu-i nevoie 
să te... 

Însă privirea din ochii sergentului Luk trăda teama. Li se 
adresă în şoaptă: 

— Se vede că n-aţi auzit ce lucruri îngrozitoare se spun 
despre el. Şi-a vândut sufletul Diavolului Spaţiului. Nu, nu 
vă mai hliziţi. Zice-se că are oameni înarmaţi până-n dinţi 
care-l urmează pretutindeni şi, când îl apucă, le ordonă să-i 
omoare pe toţi cei care-i stau în cale, iar el râde. Se mai 
zice că însuşi Împăratul îi ştie de frică şi că el îl obligă să tot 
mărească taxele şi să nu asculte plângerile oamenilor. 

Unii spun că-l urăşte pe general şi că ar vrea să-l ucidă 
pentru că este măreț şi înţelept. Dar nu poate, pentru că 
generalul n-are pereche în lume şi ştie că Lord Brodrig e 
soi rău. 

Sergentul clipi speriat, apoi zâmbi, brusc ruşinat de 
propria-i izbucnire, şi se retrase cu spatele către uşă, 


clătinând din cap. 

— Ascultaţi-mă pe mine. O sa vedeţi, spuse el, şi ieşi. 

Devers ridică ochii plini de hotărâre spre tavan: 

— Asta ne dă apă la moară, nu-i aşa, doctore? 

— Depinde, spuse Barr sec. Depinde de Brodrig, nu crezi? 

Dar Devers nu-l mai asculta. Mintea îi lucra febril. 

Lord Brodrig îşi lăsă capul în jos ca să nu se lovească de 
canatul uşii când intră în careul locuibil, cam îngrămădit, al 
navei comerciale, şi cei doi membri ai gărzii lui personale îl 
urmară repede cu armele gata să tragă, furişând priviri 
hotărâte de gorile profesioniste. 

Secretarul particular nu arăta ca un suflet pierdut. Chiar 
dacă şi-l vânduse Diavolului Spaţiului, nimic din înfăţişarea 
lui nu trăda că ar fi posedat. Brodrig putea fi considerat mai 
degrabă ca o adiere de la Curte care venise să înveselească 
puţin urâţenia şi severitatea atmosferei dintr-o baza 
militară. 

Croiala rigidă şi strâmtă a costumului imaculat şi lucios îi 
conferea o statură impunătoare, de la înălţimea căreia ochii 
lui reci şi lipsiţi de orice sentiment priveau în jos către 
Neguţător. Manşetele sidefii şi largi i se învolburară în jurul 
încheieturilor când puse bastonul din fildeş pe podea, 
sprijinindu-se delicat în el. 

— Nu, spuse el, făcând un gest scurt, tu rămâi aici. Lasă 
jucăriile, nu mă interesează. 

Îşi trase un scaun, îl şterse atent de praf cu iridiscenta 
țesătură legată de partea de sus a bastonului alb şi se 
aşeză. Devers aruncă o privire spre celălalt scaun liber, dar 
Brodrig continuă leneş: 

— Vei sta în picioare în prezenţa unui Pair al Imperiului - şi 
zâmbi. 

Devers ridică nepăsător din umeri: 

— Dacă nu vă interesează mărfurile mele, eu pentru ce 
sunt aici? 

Secretarul particular îl privi rece şi nu-i răspunse, iar 
Devers adăugă fără chef: „Domnule”. 


— Pentru o discuţie între patru ochi, zise secretarul. Ţi se 
pare normal să călătoresc două sute de parseci pentru a 
inspecta o încărcătură de nimicuri? Pentru tine am venit. 
(Scoase o tabletă minusculă de culoare roz dintr-o cutie 
gravată şi o puse cu mişcări delicate între dinţi, începu s-o 
sugă încet şi plin de încântare.) De exemplu, tu cine eşti? 
Chiar eşti cetăţean al acestei lumi barbare care stârneşte 
agitația asta furibundă şi războinică? 

Devers încuviinţă grav din cap. 

— Şi chiar ai fost capturat de el după începerea acestei 
ciondăneli pe care el o numeşte război? Mă refer la tânărul 
nostru general, Devers clătină iarăşi din cap. 

— Aşa deci! Foarte bine, stimate Străin. Bag seama că stai 
cam prost cu fluenţa în exprimare. O să te ajut eu. Se pare 
că generalul nostru duce un război fără noimă cu un 
consum înspăimântător de forţe - şi asta pentru o lume 
prăpădită şi uitată de toţi de la capătul Universului, pentru 
care un om întreg la minte n-ar strica nici măcar o salvă de 
tun. Şi, totuşi, generalul nu e lipsit de logică. Dimpotrivă, aş 
zice că este extrem de inteligent. Pricepi? 

— N-aş crede, domnule. 

Secretarul îşi admiră unghiile şi continuă: 

— Atunci ascultă. Generalul nu şi-ar împrăştia şi nu şi-ar 
risca navele şi oamenii pentru o faptă de glorie sterilă. Ştiu 
că vorbeşte despre glorie şi despre onoarea imperială, dar 
e foarte limpede că iluzia de a deveni unul dintre nesuferiţii 
semizei ai acestui Secol Eroic nu se prea justifică. În toată 
afacerea asta e ceva mai mult decât gloria, iar el are o grijă 
cel puţin ciudată, suspectă chiar, faţă de persoana ta. Dacă 
ai fi prizonierul meu şi mi-ai spune mie tot atât de puţine 
lucruri utile câte i-ai servit generalului, cu mâna mea ţi-aş 
despica burta şi te-aş gâtui cu propriile-ţi intestine. 

Devers înlemni. Ochii i se mişcară imperceptibil, întâi 
către unul dintre membrii gărzii de corp a secretarului, 
apoi către celălalt. Erau în alertă, gata să intervină. 

Secretarul zâmbi: 


— Văd că ţi-ai pus lacăt la gură. Dacă e să-l cred pe 
general, nici măcar Sonda Psihică n-a dat roade şi, apropo, 
asta a fost o greşeală din partea lui, pentru că m-a convins 
că tânărul nostru militar fanfaron minte. Continuă foarte 
bine dispus. Cinstite Neguţător, am o Sondă Psihică proprie, 
una care ar trebui să ţi se potrivească perfect. Vezi 
această... 

Ridică neglijent între degetul mare şi arătător câteva 
pătrate cu desene complicate, în culori roz şi galben, a 
căror identitate era de neconfundat. 

— Par a fi bani, spuse Devers. 

— Bani, şi încă cei mai siguri bani din Imperiu, pentru că 
sunt garantaţi de proprietăţile mele, mai întinse chiar decât 
ale Împăratului. O sută de mii de credite. Aici şi acum! Între 
două degete! Pot fi ale tale! 

— Pentru ce, domnule? Oi fi eu bun Neguţător, dar 
afacerile se fac între parteneri care au ce să-şi ofere unul 
altuia. 

— Pentru ce? Pentru adevăr! Ce urmăreşte de fapt 
generalul? De ce poartă acest război? 

Lathan Devers suspină şi-şi netezi barba, cufundat în 
gânduri: 

— Ce urmăreşte? (Ochii lui studiau mişcările mâinilor 
secretarului care-şi număra banii, bancnotă după 
bancnotă.) Pe scurt, Imperiul. 

— Hmm. Ce banal! Întotdeauna se ajunge la asta până la 
urmă. Dar cum? Cum se face că drumul ce duce de la 
marginea Galaxiei până în fruntea Imperiului este atât de 
larg şi de ademenitor? 

— Fundaţia are secrete, spuse Devers cu amărăciune. 
Cărţi, cărţi vechi - atât de vechi încât limba în care sunt 
scrise este cunoscută doar de câţiva iniţiaţi. Dar secretele 
sunt înveşmântate în ritual şi religie şi nimeni nu le poate 
folosi. Am încercat, şi acum sunt aici. Acolo mă aşteaptă o 
condamnare la moarte. 


— Înţeleg. Şi ce-i cu aceste secrete antice? Hai, pentru o 
sută de mii de credite merit detalii cât mai ascunse. 

— Transmutaţia elementelor, spuse Devers precipitat. 

Ochii secretarului îşi pierdură din aerul de detaşare şi 
nepăsare. 

— Ştiam că, potrivit legilor atomului, transmutaţia este 
practic imposibilă. 

— Aşa şi este, dacă sunt folosite forţe atomice. Anticii, însă, 
erau băieţi sclipitori. Există surse de energie mai puternice 
decât atomul. Dacă Fundaţia ar folosi acele surse aşa cum 
am sugerat eu... 

Devers fu cuprins de o uşoară senzaţie de gol în stomac. 
Momeala era pregătită, iar peştele îi dădea târcoale. 

Secretarul nu se mai putu stăpâni: 

— Continuă. Sunt convins că generalul e conştient de toate 
astea. Dar ce vrea să facă după ce desăvârşeşte această 
mascaradă? 

Devers spuse sigur de sine: 

— Cu transmutaţia controlează economia întregului sistem 
al Imperiului. Terenurile bogate în minerale nu vor mai 
valora nici cât negru sub unghie atunci când Riose va putea 
fabrica tungsten din aluminiu şi iridiu din fier. Un întreg 
sistem de producţie bazat pe raritatea unor elemente şi pe 
abundența altora îşi va ieşi din ţâţâni. Ar fi cea mai mare 
dezorganizare pe care ar putea s-o cunoască Imperiul, şi 
doar Riose ar avea cum să-i pună capat. Mai e şi problema 
noii energii despre care v-am vorbit, a cărei utilizare nu-l va 
face pe Riose să cadă în crize religioase. Acum, nimic nu-l 
mai poate opri. Are Fundaţia în palmă şi, după ce va 
termina cu ea, va fi Împărat în cel mult doi ani. 

— Aşa deci. (Brodrig chicoti uşor.) Iridiu din fier, aşa ai zis, 
nu? Îţi voi spune un secret de stat. Ştii că Fundaţia a luat 
deja legătura cu generalul? 

Devers înlemni de uimire. 

— Pari surprins. De ce nu? Acum totul se leagă. I-au oferit 
o sută de tone de iridiu pe an pentru a încheia pacea. O 


sută de tone de fier convertite în iridiu, încălcându-şi 
propriile principii religioase, pentru a-şi salva pielea. Destul 
de cinstit, dar nu mă miră că băţosul şi incoruptibilul nostru 
general a refuzat, când, de fapt, ar putea avea şi iridiul, şi 
Imperiul. Şi când te gândeşti că sărmanul Cleon îl apreciază 
drept singurul lui general cinstit. Pe barba ta, Negustorule, 
îţi meriţi banii! 

Îi azvârli spre el, iar Devers începu să prindă din zbor 
bancnotele. 

Lord Brodrig se opri în uşă şi se întoarse: 

— Un avertisment, Neguţătorule. Însoţitorii mei înarmaţi 
n-au nici urechi medii, nici limbă, nici educaţie şi nici nu-s 
inteligenţi. Nu pot să audă, să vorbească sau să scrie, iar 
Sonda Psihică nu poate scoate nimic de la ei. Sunt însă mari 
maeştri în execuţii interesante. Te-am cumpărat cu o sută 
de mii de credite, ţine minte. Eşti o marfă de valoare. Dacă 
vei uita vreodată că te-ai vândut mie şi vei încerca să... să-i 
redai conversaţia noastră lui Riose, de exemplu, vei fi 
executat. Dar aşa cum ştiu eu. 

Şi chipul său cu trăsături delicate se strâmbă într-o 
expresie de cruzime, care transformă zâmbetul studiat într- 
un rânjet ameninţător şi sângeros. Pentru o clipă, lui Devers 
i se păru că vede acel Diavol al Spaţiului, care-l cumpărase 
pe cumpărătorul său, privindu-i prin ochii lui Brodrig. 

leşi tăcut, escortat până în camera sa de cei doi „tovarăşi 
de joacă” ai lui Brodrig. 

Răspunse întrebării lui Ducem Barr cu o satisfacţie 
sumbră: 

— Nu, tocmai asta-i partea mai ciudată. El m-a mituit pe 
mine. 

Cele două luni de război îl marcaseră pe Bel Riose. Avea 
un aer grav şi preocupat şi se enerva din nimica toată. 

lar acum se adresa iritat devotatului sergent Luk: 

— Aşteaptă afară, soldat, şi să-i escortezi pe aceşti oameni 
înapoi în camera lor după ce voi termina cu ei. Să nu intre 
nimeni fără aprobarea mea. Absolut nimeni, ai înţeles? 


Sergentul salută regulamentar şi ieşi, iar Riose, 
murmurând, dezgustat de toate, strânse de-a valma 
documentele de pe birou, le azvârli într-un sertar şi-l 
închise trântindu-l. 

— Luaţi loc! se răsti el la cei doi care aşteptau. N-am prea 
mult timp la dispoziţie. La drept vorbind, nici n-ar trebui să 
fiu aici, dar era important să vă văd. 

Se întoarse spre Ducem Barr, ale cărui degete lungi 
mângâiau cubul de cristal în care era încrustat chipul 
auster şi ridat al Maiestăţii sale Imperiale, Cleon al Il-lea. 

— Patricianule, în primul rând, Seldon al tău pierde. Nu 
pot să neg, se luptă bine, pentru că oamenii Fundaţiei 
roiesc asemenea unor albine fără minte şi se bat ca nişte 
descreieraţi. Fiecare planetă e apărată cu îndârjire şi, după 
ce este cucerită, clocoteşte de revolte care fac stăpânirea la 
fel de grea ca şi cucerirea. Dar planetele sunt cucerite şi 
menținute sub ocupaţie. Seldon al tău pierde. 

— Dar încă n-a pierdut, murmură Barr politicos. 

— Însăşi Fundaţia păstrează un optimism rezervat. Îmi 
oferă milioane ca să nu-l supun pe Seldon încercării din 
urmă. 

— Circulă zvonuri. 

— Aha, mi-o iau zvonurile înainte? S-a auzit şi ultima 
noutate? 

— Care-i ultima? 

— Păi, acest Lord Brodrig, favoritul Împăratului, este 
acum adjunct la comanda Flotei, la cerere. 

Devers, care tăcuse până acum, întrebă: 

— La cererea lui, şefule? Ori a ajuns să-ţi placă tipul? Râse 
ironic. 

— Nu, n-aş putea spune asta, zise Riose calm. Şi-a 
cumpărat postul la un preţ pe care-l consider cinstit şi 
meritat. 

— Care ar fi? 

— Obţinerea de întăriri din partea Împăratului. 

Faţa lui Devers era toată un zâmbet dispreţuitor. 


— A luat legătura cu Împăratul, nu-i aşa? După cum văd, 
şefule, aştepţi întăririle, iar ele pot sosi oricând. Am 
dreptate? 

— Nu tocmai! Au şi sosit. Cinci nave de linie, zvelte şi 
puternice, cu un mesaj personal de felicitare din partea 
Împăratului, iar alte nave sunt pe drum. Ce s-a întâmplat, 
Neguţătorule? întrebă el sarcastic. 

Devers simţi că îngheaţă şi abia reuşi să îngâne: 

— Nimic! 

Riose păşi în faţa lui, cu mâna pe patul armei: 

— Spune-mi, ce-i în neregulă, Neguţătorule? Veştile astea 
par să te fi tulburat Doar nu a renăscut aşa de brusc 
interesul tău faţă de Fundaţie! 

— Nu. 

— Ba da, ai o comportare care ridică semne de întrebare. 

— Chiar aşa, şefule? (Devers zâmbi cu jumătate de gură şi- 
şi frământă nervos mâinile pe care le ţinea în buzunar.) 
Aliniază semnele astea şi le ştergem imediat, unul câte 
unul. 

— Bine. Te-ai dat de gol. Te-ai predat după prima lovitură, 
din cauza unui scut distrus. Eşti gata să-ţi trădezi lumea, şi 
asta pe gratis. Cam ciudat, nu crezi? 

— Îmi place sa fac parte din tabăra câştigătoare, şefule. 
Chiar tu ai spus că sunt un om de înţeles. 

— De acord! zise Riose cu o voce răguşită. Totuşi, de 
atunci n-a mai fost prins nici un Neguţător. Navele 
Neguţătorilor dispun doar de iuţeala pe care-o pot folosi 
atunci când vor sa scape. Dacă aceste nave hotărăsc să 
lupte, au un scut care le permite o confruntare cu un 
crucişător uşor. Şi întotdeauna au luptat până la capăt când 
n-au avut încotro. Neguţătorii sunt consideraţi lideri şi 
instigatori ai luptelor de gherilă de pe planetele ocupate şi 
ai raidurilor în spaţiul ocupat. Iar tu vrei să fii singurul om 
de înţeles? Nici nu te baţi, nici nu încerci să scapi prin fugă, 
ci devii trădător fără să-ţi fi cerut cineva. Eşti unic, uimitor 
de singular - şi de fapt suspect prin unicitatea ta. 


Devers spuse calm: 

— Înţeleg ce vrei, dar n-ai ce să-mi reproşezi. Sunt aici de 
şase luni şi am stat cât se poate de cuminte. 

— Asta aşa e, dar ai beneficiat de un tratament confortabil. 
Nava ţi-a rămas neatinsă şi te-ai bucurat de toată 
consideraţia. Totuşi, nu te ridici la înălţimea aşteptărilor. De 
pildă, mi-ar fi fost utile informaţii din proprie iniţiativă 
privind mărfurile tale. Principiile atomice pe baza cărora 
sunt construite par să fi fost utilizate şi în construcţia 
armelor celor mai grozave ale Fundaţiei. Nu crezi? 

— Sunt doar Neguţător, spuse Devers, şi nu specialist cu 
ifose. Eu vând marfa, n-o produc. 

— Ei, vom vedea asta curând. De-aia am şi venit aici. De 
exemplu, nava ta va fi percheziţionată pentru a se găsi un 
scut de forţă personal, aşa cum poartă toţi soldaţii 
Fundaţiei. Faptul că există informaţii pe care nu vrei sa mi 
le dai va fi o dovadă semnificativă. Ce zici? 

Devers nu-i răspunse, aşa că Riose continuă: 

— Vom mai avea, de altfel, şi dovezi mai directe. Am adus 
Sonda Psihică. A dat greş o dată, dar contactul cu duşmanul 
m-a învăţat multe. 

Vocea lui era uşor amenințătoare şi Devers simţi brusc 
arma generalului împingându-l în coaste. Generalul spuse 
cu răceală: 

— Scoate-ţi brăţara de la mână şi orice alt ornament 
metalic pe care-l porţi şi dă-mi-le. Uşurel! Câmpul atomic ar 
putea fi distorsionat şi Sonda Psihică ar cerceta atunci doar 
câmpul parazitar. Aşa, dă-o încoace! 

Becul receptorului de pe biroul generalului se aprinse şi o 
capsulă cu un mesaj ateriză cu un uşor zgomot metalic în 
fanta de lângă Barr, care încă mai ţinea în mâini bustul 
tridimensional al Împăratului. 

Riose trecu în spatele biroului cu dezintegratorul pregătit. 
I se adresă lui Barr: 

— Patricianule, brăţara te condamnă şi pe tine. Mi-ai fost, 
totuşi, de ajutor la început, şi eu nu sunt răzbunător, dar voi 


aprecia soarta ostaticilor din familia ta după rezultatele pe 
care mi le va da Sonda Psihică. 

Şi în timp ce Riose se aplecă să scoată capsula cu mesajul, 
Barr ridică braţul lui Cleon încastrat în cristal şi, cu calm şi 
precizie, îl pocni în cap pe general. 

Totul se petrecu atât de iute încât Devers nici nu avu timp 
să schiţeze vreun gest. Era ca şi cum bătrânul fusese 
cuprins de un demon nestăpânit. 

— Să plecăm! şuieră Barr printre dinţi. Repede! Ridică 
dezintegratorul lui Riose de pe podea şi-l băgă în sân. 

Sergentul Luk apăru de îndată ce crăpară puţin uşa. 

— Condu-ne, sergent! spuse Barr cu răceală. 

Sergentul Luk îi conduse în tăcere către camera lor şi 
apoi, după o scurtă ezitare, merse mai departe, simțindu-se 
îmboldit în coaste cu ţeava dezintegratorului şi îndemnat de 
o voce hotărâtă ce-i şopti: 

— La nava comercială! 

Devers făcu un pas înainte pentru a debloca ecluza de 
presurizare şi Barr zise: 

— Rămâi pe loc, Luk. Te-ai purtat omeneşte şi n-am vrea să 
te ucidem. 

Dar, recunoscând monograma de pe patul armei, 
sergentul strigă cu o furie abia reţinută: 

— L-aţi ucis pe general! 

Cu un răcnet sălbatic, neinteligibil, se năpusti orbeşte în 
bătaia armei şi se prâbuşi, retezat. 

Nava comercială se ridică deasupra planetei moarte 
înainte ca luminile de semnalizare să înceapă a clipi nervos 
şi, curând, alte şi alte nave se înălţară, profilându-se pe 
păienjenişul lăptos al formei lenticulare care era Galaxia. 

— 'Ţinte-te bine, Barr, spuse Devers sumbru, să vedem 
dacă au vreo navă care să se poată măsura în viteză cu a 
mea. 

Ştia că n-au! 

Imediat ce ajunseră în spaţiu, Neguţătorul spuse cu o voce 
pierdută: 


— Minciuna pe care i-am servit-o lui Brodrig a prins 
grozav. Se pare că a luat-o pe urmele generalului. 

Goneau cu viteză maximă spre adâncurile puzderiei de 
stele ale Galaxiei. 

Spre Trantor. 

DEVERS se aplecă deasupra micului glob insensibil, 
sperând să observe un semn de viaţă oricât de mic. 
Controlul direcţional cerceta încet şi minuţios spaţiul cu un 
fascicul îngust de semnale. 

Stând pe un pat scund în colţul cabinei, Barr îl privea 
cercetător şi calm pe Devers. 

— Îi mai detectezi? 

— Pe băieţii Imperiului? Nu. (Neguţătorul rosti aceste 
vorbe cu un glas nemulţumit şi nerăbdător.) Am scăpat 
demult de nevolnici. Mare ţi-e spaţiul! Cu cele trei salturi 
prin hiperspaţiu, e un miracol că n-am nimerit în miezul 
vreunui soare. N-ar fi putut să ne urmărească nici măcar 
dacă ar fi avut un loc mai mare de manevră, şi nu le-am 
oferit o asemenea şansă. 

Se rezemă de speteaza scaunului, desfăcându-şi gulerul cu 
o mişcare bruscă. 

— Nu-mi dau seama ce-au făcut aici băieţii ăştia ai 
Imperiului. Am impresia că unele spaţii nu mai sunt aliniate. 

— Înţeleg că încerci să ajungi pe Fundaţie. 

— Chem Asociaţia sau, mai degrabă, încerc s-o fac. 

— Asociaţia? Asta ce mai e? 

— Asociaţia Neguţătorilor Independenţi. N-ai auzit de-aşa 
ceva, aşa-i? Nu-i nimic, nu eşti singurul, încă n-am făcut 
mare zarvă până acum! 

O vreme, rămase tăcut, concentrându-se asupra 
Indicatorului de Recepție care nu reacţiona în nici un fel, 
apoi Barr întrebă: 

— Poţi recepționa? 

— Habar n-am. Nici nu ştiu cam pe unde ne aflăm. Voi 
folosi controlul direcţional. S-ar putea să avem nevoie de 
ani, crede-mă. 


— Serios? 

Deodată, Barr făcu un semn spre aparat şi Devers se grăbi 
să-şi aşeze căştile pe urechi. În interiorul sferei întunecate 
licări o luminiţă alburie. 

Vreme de jumătate de ceas, Devers se chinui să capteze 
firava şi nesigura fărâmă de comunicare pe care o 
recepționa prin hiperspaţiu şi să conecteze două puncte, 
lucru pentru care luminii rătăcitoare i-ar fi trebuit cinci 
sute de ani. 

Apoi renunţă dezamăgit şi se rezemă de spătarul 
scaunului. Privi în tavan şi-şi scoase căştile de pe urechi. 

— Hai să mâncăm, doctore. Am un duş în care abia te poţi 
învârti, dar foloseşte-l dacă ai chef. Te rog însă s-o laşi mai 
moale cu apa caldă. 

Se aplecă şi cotrobăi într-unul dintre dulapurile care se 
întindeau de-a lungul peretelui. 

— Sper că nu eşti vegetarian. 

— Sunt omnivor, zise Barr. Dar ce-i cu Asociaţia? I-ai 
pierdut? 

— Aşa se pare. Era raza maximă de acţiune, ba chiar mai 
mult decât atât, dar n-are importanţă. Am recepționat ce 
trebuia. 

Se ridică în picioare şi puse două containere metalice pe 
masă. 

— Las-o cinci minute, doctore, apoi deschide-o apăsând pe 
contact. Conţine hrana, farfuria şi furculiţa - destul de 
convenabil când eşti zorit, mai ales dacă nu acorzi 
importanţă unor detalii, cum ar fi şerveţelele. Presupun că 
vrei să ştii ce-am recepționat din partea Asociaţiei. 

— Dacă nu-i secret. 

Devers clătină din cap: 

— Pentru tine, nu. E adevărat ce-a spus Riose. 

— În legătură cu oferta de tribut? 

— Înîm. Ei l-au oferit, dar eli-a refuzat. Situaţia e gravă. 
Se dau lupte în apropierea sorilor externi ai sistemului 
Loris. 


— Loris e în apropierea Fundaţiei? 

— Ce zici? A, n-ai de unde să ştii. E unul dintre cele Patru 
Regate, chiar o parte a liniei interioare de apărare, aş 
putea spune. Acesta însă nu-i lucrul cel mai grav. Se luptă 
cu nave mari cum n-am mai întâlnit până acum. Deci, Riose 
n-a vorbit fără temei. Chiar a primit alte nave. Brodrig s-a 
răzgândit, iar eu am încurcat şi mai rău lucrurile. 

Apăsă absent contactul cutiei cu mâncare şi privi cum 
aceasta se deschise uşor. Mâncarea, un fel de ghiveci, îşi 
împrăştie aroma în întreaga încăpere. Ducem Barr se 
ospăta deja. 

— Gata cu improvizaţiile, zise Barr. Nu putem face nimic 
aici; nu putem trece direct prin liniile imperiale pentru a ne 
întoarce pe Fundaţie; aşa că, singurul lucru de bun simţ 
este să aşteptăm cu răbdare. Cred, totuşi, că dacă Riose a 
ajuns la linia interioară de apărare, nu vom avea prea mult 
de aşteptat. 

Devers puse furculiţa lângă farfurie: 

— Să aşteptăm, zici? se zbârli el. Ţie-ţi convine, n-ai nimic 
de pierdut. 

— Aşa crezi? Barr schiţă un zâmbet. 

— Nu, de fapt am o idee. (Nervozitatea lui Devers era 
perceptibilă.) M-am săturat să tot analizez afacerea asta de 
parc-ar fi un preparat pe lamela unui microscop. Am 
prieteni care pier acolo, şi o lume întreagă, care este şi a 
mea, luptă pe viaţă şi pe moarte. Tu eşti în afara problemei, 
n-ai de unde să ştii ce înseamnă asta. 

— Am văzut prieteni de-ai mei murind, spuse bătrânul, 
închizând uşor ochii. Eşti căsătorit? 

— Neguţătorii nu se căsătoresc. 

— Eu am doi fii şi un nepot. Au fost avertizaţi, dar s-ar 
putea să nu se întreprindă nimic. Evadarea noastră 
înseamnă moartea lor. Sper că fiică-mea şi cei doi nepoți au 
părăsit planeta înainte de evadarea noastră, dar, oricum, 
am riscat şi-am pierdut mult mai mult decât tine. 


— Înţeleg, spuse Devers mânios. Dar a fost o chestiune de 
opţiune. Ai fi putut să rămâi cu Riose. Doar nu ţi-am cerut 
niciodată să... 

Barr clătină din cap: 

— N-a fost vorba de opţiune, Devers. Nu-i nevoie să-ţi 
încarci conştiinţa, căci nu mi-am riscat fiii pentru tine. Am 
cooperat eu Riose cât s-a putut. Dar era vorba de Sonda 
Psihică. 

Patricianul deschise ochii şi Devers văzu cum în ei se 
răsfrângea durerea: 

— Riose m-a vizitat acum un an şi ceva. Mi-a vorbit de un 
cult care înflorise în jurul magicienilor, dar situaţia reală îi 
scăpase. Nu e un cult în adevăratul sens al cuvântului. Vezi 
tu, sunt patruzeci decani de când Siwenna a fost prinsă în 
insuportabila strânsoare a aceluiaşi cleşte care acum 
ameninţă şi lumea ta. Au fost înăbuşite cinci revolte. Apoi 
am descoperit documentele vechi referitoare la Hari Seldon 
şi acum acest „cult” aşteaptă sosirea „magicienilor” şi e 
pregătit pentru acea zi. Fiii mei sunt liderii acestora. lată 
secretul la care Sonda nu trebuia să ajungă. Prin urmare, ei 
vor trebui să moară ca ostatici, pentru că alternativa 
înseamnă moartea lor ca rebeli şi pieirea, o dată cu ei, a 
unei jumătăţi din Siwenna. Vezi, n-am avut de ales! Şi nici 
nu sunt în afara problemei. 

Devers îşi cobori privirea şi Barr continuă calm: 

— Speranţele Siwennei depind de victoria Fundaţiei, iar 
fiii mei sunt sacrificați pentru asta. Hari Seldon nu 
antecalculează salvarea inevitabilă a Siwennei, aşa cum o 
face în cazul Fundaţiei. N-am nici o certitudine în ceea ce 
priveşte poporul meu, ci numai speranţe. 

— Şi, totuşi, te mulţumeşti să aştepţi. Chiar acum, când 
Flota Imperială se află pe Loris. 

— Sunt plin de încredere, spuse Barr simplu, chiar dacă ar 
ajunge să cucerească şi planeta Terminus. 

Neguţătorul se încruntă, nereuşind să înţeleagă nimic. 


— Nu ştiu. Eu nu pot gândi aşa, nu cred în magie. 
Psihoistorie sau nu, sunt grozav de puternici, iar noi, foarte 
slabi. Ce poate face Seldon în situaţia asta? 

— Nu-i nimic de făcut. Totul e făcut deja. Se desfăşoară 
acum. Faptul că nu auzi rotiţele învârtindu-se şi gongul 
bătând nu înseamnă că nu se-ntâmplă nimic. 

— Aşa o fi, dar aş fi preferat să-i crapi ţeasta lui Riose. Ca 
duşman, e mai puternic decât toată armata lui. 

— Să-i crap ţeasta? Când Brodrig este adjunctul la 
comandă? (Chipul lui Barr se înăspri de ură.) Toţi oamenii 
de pe Siwenna ar fi devenit ostatici. Brodrig a dovedit de 
multe ori ce-i poate pielea. Există o lume care acum cinci 
ani a pierdut un bărbat din zece - şi asta numai pentru că 
nu s-au putut plăti taxele restante. Acelaşi Brodrig era 
perceptorul. Nu, Riose merită să trăiască. În comparaţie cu 
Brodrig, Riose merită o pedeapsă blândă. 

— Dar şase luni pierdute fără nici un folos în Baza 
dușmanului, spuse Devers frângându-şi mâinile, fără nici un 
profit! 

— Ia stai puţin. Mi-am amintit. (Barr se cotrobăi prin 
buzunare.) Ai putea să scazi asta din pierderi - şi aruncă pe 
masă mica sferă de metal. 

Devers o înşfacă: 

— Ce-i asta? 

— Capsula-mesaj pe care Riose o primise înainte ca eu să-l 
lovesc. Are vreo valoare? 

— Nu ştiu. Depinde ce-i înăuntru. Devers se aşeză şi o 
învârti atent în palmă. 

Când Barr termină de făcut duşul rece şi păşi 
recunoscător în curentul cald al uscătorului, îl găsi pe 
Devers la masa de lucru, tăcut şi preocupat. 

Sâwennianul începu să-şi maseze ritmic corpul şi întrebă: 

— Ce faci acolo? 

Devers ridică privirea. Picături de transpiraţie îi 
străluceau în barbă. 

— Vreau sa deschid capsula. 


— Poţi s-o deschizi fără a avea amprenta personală a lui 
Riose? O uşoară undă de mirare răzbătu în glasul 
siwennianului. 

— Dacă nu-s în stare, îmi dau demisia din Asociaţie şi nu 
mai calc pe-o navă cât trăiesc. Am făcut deja o analiză 
electronică tridimensională a interiorului şi am nişte 
jucărioare, special făcute pentru a vida capsula, de care 
Imperiul n-a auzit vreodată. Înainte, am fost spărgător. Un 
Neguţător trebuie să ştie câte ceva din toate. 

Se aplecă din nou asupra sferei şi, cu un instrument mic şi 
plat, o atinse delicat ici, colo, stârnind la fiecare contact 
mici scântei roşiatice. 

— Oricum, capsula asta e grosolan făcută. Băieţii 
Imperiului nu se pricep la miniaturizare. Ai văzut vreodată 
o capsulă pe care-o folosim pe Fundaţie? E pe jumătate mai 
mică şi impenetrabilă la analiza electronică. 

Apoi rămase nemişcat, doar muşchii umerilor îi jucau sub 
tunică. Sonda minusculă apăsă încet... 

Capsula se deschise fără nici un sunet, iar Devers lăsă să-i 
scape un oftat de uşurare. Avea în mână sfera strălucitoare, 
şi mesajul se derula ca un papirus. 

— De la Brodrig, zise el, apoi făcu dispreţuitor: Suportul 
mesajului este permanent. Într-o capsulă de-a noastră, 
mesajul se oxidează şi se transformă în gaz în câteva 
secunde. 

Ducem Barr îi făcu semn să tacă. Citi grăbit mesajul: 

DIN PARTEA: AMMEL BRODRIG. TRIMIS 
EXTRAORDINAR AL MAIESTĂŢII SALE IMPERIALE, 
SECRETAR PARTICULAR AL CONSILIULUI ŞI PAIR AL 
IMPERIULUI. 

CĂTRE: BEL RIOSE, GUVERNATOR MILITAR AL 
SIWENNEI, GENERAL AL FORŢELOR IMPERIALE ŞI PAIR 
AL IMPERIULUI. TE FELICIT! PLANETA 1120 NU MAI 
REZISTA. OFENSIVA CONTINUĂ CONFORM PLANULUI. 
INAMICUL ESTE VIZIBIL SLĂBIT ŞI SCOPURILE ULTIME 
VOR FI CU SIGURANŢĂ ATINSE. 


Barr îşi ridică privirea de pe scrisul microscopic şi strigă 
cu amărăciune: 

— Nesăbuitul! Paiaţă nenorocită şi caraghioasă! Asta-i 
mesaj? 

— Poftim? făcu Devers, puţin dezamăgit. 

— Nu comunică nimic, pufni Barr. Curteanul ăsta lingău şi 
preaplecat se joacă acum de-a generalul. Prin îndepărtarea 
lui Riose, el e comandantul întregii acţiuni şi trebuie să-şi 
gâdile cugetul aproape inexistent, născocind rapoarte 
găunoase privind acţiuni militare cu care n-are nimic 
comun. „Planeta cutare nu mai rezistă... Ofensiva 
continuă... Inamicul slăbit”. Se umflă-n pene ca un păun 
fără minte. 

— Ia stai puţin... 

— Aruncă-l. (Bătrânul se întoarse scârbit.) Galaxia mi-e 
martoră că nu mă aşteptam ca mesajul ăsta să fie atât de 
important încât să zguduie lumea din temelii, dar în război 
e normal să presupui că până şi cel mai obişnuit ordin care 
nu ajunge la destinaţie ar putea frâna acţiunile militare şi 
ar conduce, în cele din urmă, la complicaţii. De aceea l-am 
luat. Şi acum, uite! Era mai bine dacă-l lăsam. I-ar fi răpit 
lui Riose un minut care acum ne-ar fi adus mai mult folos 
nouă. 

Dar Devers se ridicase: 

— N-ai vrea să te opreşti puţin şi să nu-ţi mai dai atâta 
importanţă? Pentru numele lui Seldon... Împinse fâşia cu 
mesajul sub ochii lui Barr: la mai citeşte o dată. Ce vrea să 
spună cu „scopurile ultime”? 

— Cucerirea Fundaţiei. Şi? 

— Sigur? Dar poate că vrea să spună cucerirea Imperiului. 
Ştii foarte bine că el crede că acesta e scopul final. 

— Şi dacă e aşa? 

— Dacă e aşa, spuse Devers, îţi arăt ceva. la priveşte aici. 
Cu un deget, împinse uşor hârtia care conţinea mesajul 
înapoi în fantă. Cu un declic imperceptibil, aceasta dispăru 

în interiorul globului, care redeveni întreg şi neted. 


Undeva, înăuntru, se auzi clinchetul uşor al rotiţelor bine 
unse care se reaşezară prin mişcări aleatorii. 

— Nu există metode de deschidere a capsulelor fără a 
cunoaşte caracteristicile personale ale lui Riose. 

— In Imperiu, nu, spuse Barr. 

— Atunci conţinutul mesajului ne este necunoscut şi 
absolut inedit. 

— Pentru Imperiu, da, răspunse Barr. 

— Dar Împăratul poate să-l deschidă? Caracteristicile 
personale ale membrilor Guvernului trebuie să existe în 
dosare. Pe Fundaţie aşa stau lucrurile. 

— Şi în capitala Imperiului, îl aprobă Barr. 

— Deci dacă tu, un patrician siwennian şi Pair al 
Imperiului, vei spune acestui Cleon, acestui Împărat, că 
papagalul lui iubit şi cel mai strălucit dintre generali s-au 
aliat pentru a-l răsturna şi-i vei înmâna capsula ca probă, 
care va crede el că sunt scopurile finale ale lui Brodrig? 

Barr se aşeză încet: 

— Stai puţin. Nu prea înţeleg. Îşi trecu mâna peste faţă şi 
continuă: Sper că nu vorbeşti serios. 

— Ba da. (Devers se aprinsese şi era uşor iritat.) Ascultă, 
dintre ultimii zece împărați, nouă s-au ales cu gâtul tăiat ori 
cu ţeasta sfărâmată de vreunul sau altul dintre generalii lor 
cu gânduri de mărire. Chiar tu mi-ai spus asta de multe ori. 
Bătrânul împărat ne va crede imediat, încât până şi Riose 
va rămâne fără replică. 

Barr murmură ca pentru sine: 

— Riose este serios. Pentru numele Galaxiei, omule, nu 
poţi depăşi o criză Seldon printr-un plan greu de crezut şi 
neserios ca acesta. Să presupunem că Brodrig n-ar fi folosit 
cuvântul, final”. Seldon nu s-a bizuit pe o astfel de 
întâmplare. 

— Dacă ni se oferă o asemenea şansă, nici o lege nu spune 
că nu trebuie să profităm de ea. 

— Sigur. Dar... Barr se opri, apoi vorbi calm, cu glas 
reţinut: Ascultă, în primul rând, cum vei ajunge pe Trantor? 


Nu-i cunoşti poziţia în spaţiu; iar eu nu-mi amintesc 
coordonatele. Nici măcar poziţia ta în spaţiu n-o ştii. 

— În spaţiu nu te poţi pierde, spuse Devers numai zâmbet. 
(Se afla deja în faţa pupitrului de control.) Coborâm pe 
planeta cea mai apropiată, aflăm imediat poziţia exactă şi, 
cu ajutorul sutei de mii de credite a lui Brodrig, ne alegem 
şi cu cele mai bune hărţi de navigaţie. 

— Poate ne alegem şi cu o încărcătură în piept. 
Semnalmentele noastre au fost cu siguranţă transmise pe 
fiecare planetă din acest sector al Imperiului. 

— Doctore, spuse Devers răbdător, nu mai fi atât de 
provincial şi de naiv. Riose a spus că nava mea s-a predat 
prea lesne şi, pe onoarea mea, n-a glumit. Nava are 
suficientă putere de foc şi energie în scut pentru a respinge 
orice atac în zona asta din interior. Avem şi scuturi 
personale. Băieţii lui Riose nu le-au găsit, înţelegi, dar nici 
nu mă aşteptam s-o facă. 

— Bine, bine, spuse Barr. Să presupunem că ajungem pe 
Trantor. Cum îl vei contacta pe Împărat? Crezi că are ore 
de audienţă? 

— Ce-ar fi să lăsăm asta pentru mai târziu? 

— Bine, făcu înfrânt Barr. De jumătate de secol tot visam 
să văd planeta Trantor înainte de a muri. Fie cum zici. 

Odată activat motorul hiperatomic, luminile navei pâlpâiră 
şi cei doi simţiră o mică zdruncinătură internă care însemna 
trecerea în hiperspaţiu. 

Pe Trantor. 

STELELE erau dese ca buruienile pe un câmp neîngrijit şi, 
pentru prima oară, Lathan Devers descoperi importanţa 
capitală a zecimalelor unui număr pentru a calcula cursul 
prin hiperspaţiu. Din cauza salturilor care nu depăşeau un 
an-lumină, trăiră senzaţia de claustrofobie. Cerul care 
strălucea continuu în toate direcţiile părea nemilos şi 
înspăimântător. Se pierdea într-o mare de radiaţie. 

Şi în centrul unei grupări de zece mii de stele, a căror 
lumină părea să sfâşie şi să alunge întunericul din jurul lor, 


se rotea uriaşa planetă imperială, Trantor. 

Era însă mai mult decât o planetă; era inima vie şi 
fermecătoare a unui Imperiu format din douăzeci de 
milioane de sisteme solare. N-avea decât o funcţie - 
administrarea; un scop - guvernarea; şi un produs finit - 
legea. 

Întreaga lume era o singură distorsiune funcţională. Pe 
suprafaţa sa nu existau alte forme de viaţă în afară de 
oameni, favoriţi şi paraziți. Nu se vedea nici un fir de iarbă 
sau vreun petic de sol dezgolit, ci doar cele o sută de mile 
pătrate ale Palatului Imperial. În afara terenurilor Palatului, 
nu exista apă decât în uriaşele bazine subterane care 
adăposteau rezervele lumii. 

Metalul indestructibil, incoruptibil, cu strălucire rece, care 
forma suprafaţa continuă a planetei, constituia fundaţia 
giganticelor structuri ce făceau din ea un labirint nesfârşit. 
Existau structuri legate prin şosele; unite printr-o horbotă 
de coridoare; presărate cu birouri; sprijinite pe uriaşe 
centre comerciale, întinse pe suprafeţe de mile pătrate; 
glazurate de strălucitoare spaţii de distracţie, care apăreau 
în toată splendoarea în fiecare noapte. 

Te plimbai prin lumea Trantorului fără ca măcar să 
părăseşti o astfel de clădire-conglomerat şi fără a putea 
vedea oraşul. 

O flotă mai numeroasă decât toate flotele de război pe 
care le avusese vreodată Imperiul aducea în fiecare zi pe 
Trantor hrană pentru cele patruzeci de miliarde de oameni 
care nu făceau alleeva decât să descâlcească miriadele de 
iţe ce duceau, pe căi întortocheate, spre administraţia 
centrală a celui mai complex guvern cunoscut vreodată de 
Umanitate. 

Douăzeci de Lumi Agricole erau grânarul Trantorului. Un 
întreg univers era servitorul său... 

Prinsă de nişte braţe metalice uriaşe, nava comercială 
cobori încet către rampa ce ducea la Hangar. Devers îşi 
croise deja drum prin nenumăratele meandre ale acestei 


lumi care trăia prin hârţogărie, dedicată trup şi suflet 
principiului formularului în patru exemplare. 

Se opriră mai întâi în spaţiu şi completară primul dintre 
cele o sută de chestionare, apoi pe celelalte. Urmară o sută 
de verificări şi constatări, testarea de rutină cu o Sondă 
simplă, fotografierea navei şi înregistrarea, Analiza 
Caracteristică a celor doi călători, perchiziţionarea pentru 
eventuala depistare a mărfurilor de contrabandă, plata 
taxei de intrare şi, în sfârşit, problema cărţilor de identitate 
şi a vizei de intrare. 

Ducem Barr era siwennian şi supus al Imperiului, însă 
Lathan Devers era un necunoscut fără documentele de 
identitate necesare. Funcţionarul de serviciu îşi exprimă 
imediat profundul regret că Devers nu putea intra. De fapt, 
trebuia reţinut pentru cercetări. 

Ca din senin, o sută de credite în bancnote noi şi 
foşnitoare îşi schimbară discret proprietarul. Funcţionarul 
îşi drese glasul cu multă solemnitate şi regretul i se topi de 
parcă nici n-ar fi existat. Dintr-un raft apăru formularul 
potrivit, pe care funcţionarul îl completă rapid şi 
sârguincios şi-i adăugă datele personale ale lui Devers. 

Cei doi bărbaţi, Neguţătorul şi Patricianul, pătrunseră pe 
Trantor. 

În Hangar, nava comercială trebui parcată, fotografiată, 
înregistrată, inventariată, se făcură copii după actele de 
identitate ale pasagerilor, iar pentru toate astea se plăti o 
taxă adecvată, înregistrată la rândul ei, şi se emise o 
chitanţă. 

Abia după aceea Devers ajunse pe o terasă uriaşă, sub 
bătaia razelor orbitoare ale soarelui alb, unde femeile 
flecăreau, copiii ţipau, iar bărbaţii îşi sorbeau alene 
băuturile, ascultând veşti din Imperiu ce se revărsau din 
difuzoarele televizoarelor uriaşe. 

Barr scoase un număr potrivit de monede din iridiu şi-şi 
cumpără ziarul Imperial News - care apărea pe Trantor - 
organ oficial al Guvernului. Din spatele magazinului de 


publicaţii, unde se tipăreau ziarele, răzbăteau susurul şi 
clinchetul maşinilor de tipărit care lucrau simultan cu 
rotativele de la Imperial News - situate la zece mii de mile 
depărtare, dacă ai fi mers pe coridoare, sau la şase mii de 
mile, dacă ai fi mers cu aerotaxiul - în timp ce zece milioane 
de seturi de copii erau tipărite în zece milioane de alte 
magazine identice de pe întreaga planetă. 

Barr aruncă o privire pe titluri şi spuse încet: 

— Ce facem mai întâi? 

Devers încercă să alunge starea de deprimare care-l 
cuprinsese. Se afla într-un univers mult deosebit de cel 
care-i era familiar, într-o lume care-l strivea prin 
complicatele-i meandre, între oameni ale căror fapte i se 
păreau de neînțeles şi a căror limbă abia dacă o pricepea. 
Strălucitoarele turnuri metalice care-l înconjurau şi care 
păreau să se multiplice la nesfârşit, până dincolo de orizont, 
îl apăsau; viaţa agitată şi nepăsătoare a unei lumi- 
metropolă îl azvârlise într-o cumplită şi întunecată izolare, 
readucându-l la dimensiunile unui obiect fără valoare. 

— Mai bine las totul în seama ta, doctore, zise el. 

— Am încercat să-ţi spun, dar ştiu că e greu să crezi fără 
să vezi. Ai idee câţi oameni vor să ajungă în fiecare zi la 
împărat? Aproape un milion. Va trebui să apelăm la 
Serviciul Secret şi asta va complica lucrurile. Oricum, nu ne 
putem permite să apelam la aristocrație. 

— Avem aproape o sută de mii de credite. 

— De-abia ne ajung pentru un Pair al împăratului, iar ca să 
ne facem drum până la împărat ar trebui să apelăm la trei 
sau patru. Asta înseamnă circa cincizeci de comisari şi 
funcţionari superiori, şi fiecare dintre ei ne va costa o sută, 
probabil. Voi vorbi numai eu. În primul rând, cu accentul pe 
care-l ai, le-ar fi greu să te înţeleagă, iar în al doilea rând, 
nu cunoşti ritualul de mituire imperială. E o artă, te asigur. 
Aha, ia uite-aici! 

Pagina a treia din Imperial News cuprindea exact ceea ce 
căutau, deci îi înmână ziarul lui Devers. Cu tot limbajul 


ciudat, Devers reuşi să înţeleagă. Îşi ridică privirea de pe 
pagină, preocupat şi îngrijorat. Lovi furios ziarul cu dosul 
palmei: 

— Oare ne putem încrede? 

— Cu unele rezerve, da, răspunse Barr calm. E foarte 
puţin probabil ca Flota Fundaţiei să fi fost complet distrusă. 
Cred că au publicat vestea de câteva ori până acum, dacă 
procedează potrivit tehnicii obişnuite de prezentare a 
războiului într-o capitală situată oricum departe de locul 
bătăliei. Cu toate astea, înseamnă că Riose a mai câştigat o 
bătălie, ceea ce n-ar fi atât de surprinzător. Scrie că a 
capturat Lorisul. Asta-i planeta-capitală a Regatului Loris? 

— Da, a ceea ce obişnuiam să numim Regatul Loris, 
răspunse Devers gânditor. Şi se află la mai puţin de 
douăzeci de parseci de Fundaţie. Doctore, trebuie să 
lucrăm repede. 

Barr ridică din umeri şi spuse: 

— Nu se poate pe Trantor. Dacă vei încerca aşa ceva, mai 
mult ca sigur că te vei trezi cu un dezintegrator în coaste. 

— Cât ne trebuie? 

— O lună, dacă suntem norocoşi. O lună şi, o sută de mii de 
credite - dacă ne va ajunge suma asta - în cazul în care 
Împăratului nu-i vine ideea de a pleca spre Planetele Verii, 
unde nu primeşte nici un petiţionar. 

— Dar Fundaţia... 

— Are să-şi poarte singură de grijă, ca şi până acum. Hai, 
trebuie să mâncăm. Mi-e foame. Şi apoi, toată seara va fi a 
noastră. N-o să mai vedem niciodată Trantorul sau vreo 
lume ca asta, de acord? 

Comisarul cu Probleme Interne ale Provinciilor Exterioare 
îşi ridică neajutorat mâinile plinuţe şi se holbă la petiţionari 
cu ochi miopi ca ai unei bufniţe surprinse de lumină. 

— Domnilor, Împăratul are o indispoziţie. E absolut inutil 
să prezint problema în faţa superiorului meu. Maiestatea sa 
Imperială n-a primit pe nimeni de-o săptămână. 


— Pe noi ne va primi, zise Barr, mimând o deplină 
încredere. E vorba doar de o persoană din subordinea 
Secretariatului privat. 

— Imposibil, spuse comisarul cu emfază. Dacă aş încerca 
aşa ceva, mi-aş periclita slujba. N-aţi putea să-mi precizaţi 
natura problemei dumneavoastră? Vreau să vă ajut din 
toată inima, dar e normal să fiu cât de cât în temă, ca să-i 
prezint superiorului meu un motiv întemeiat, astfel ca 
problema să poată fi promovată la cel mai malţ nivel. 

— Dacă aşa stau lucrurile, interveni Barr mieros, n-ar fi 
atât de important pentru mine să solicit o audienţă la 
Maiestatea sa Imperială. V-aş sugera să vă asumaţi acest 
risc. Mi-aş mai permite să vă amintesc că, dacă Maiestatea 
sa Imperială acordă acestei probleme importanţa pe care o 
merită - şi noi garantăm că aşa va fi - vă asigurăm 
respectuos că veţi primi onorurile pe care le meritaţi 
pentru ajutorul ce ni-l oferiţi. 

— Da, dar... şi comisarul ridică din umeri, incapabil să 
găsească cuvintele potrivite. 

— E o şansă, recunoscu Barr. Orice risc trebuie să fie 
recompensat pe măsură. Poate vă solicităm o mare favoare, 
dar vă suntem deja profund îndatoraţi pentru amabilitatea 
de a ne permite să vă expunem problema noastră. Şi dacă 
ne permiteţi să ne exprimăm recunoştinţa, am dori să 
primiţi... 

Devers se strâmbă. Mai auzise vorbele astea, cu mici 
diferenţe, de vreo douăzeci de ori în luna ce trecuse. 
Discuţia se termina, ca întotdeauna, cu înmânarea pe furiş 
a unor bancnote. Numai că epilogul era diferit de astă dată. 
De obicei, bancnotele dispăreau ca prin farmec; acum, însă, 
ele rămaseră la vedere, iar comisarul le numără tacticos, 
inspectându-le şi pe o parte, şi pe alta. Simţiră o schimbare 
subită în vocea lui: 

— Garantate de Secretarul particular, nu? Bani buni! 

— Să ne întoarcem la subiect... îl îndemnă Barr. 


— Nu, aşteptaţi puţin, îl întrerupse comisarul, s-o facem cu 
încetul. "Ţin morţiş să aflu ce problemă aveţi. Banii ăştia 
sunt noi, recent emişi, şi se pare că aveţi o sumă mare. Am 
impresia că aţi mai fost primiţi şi de alţi funcţionari până la 
mine. Hai, vorbiţi, ce-i cu ei? 

— Nu înţeleg ce vreţi să insinuaţi, spuse Barr. 

— Păi, s-ar putea dovedi că prezenţa dumneavoastră pe 
planetă este ilegală, întrucât Cărţile de Identitate şi de 
Intrare ale tăcutului dumneavoastră prieten nu sunt în 
regulă. El nu este un supus al împăratului. 

— Resping această acuzaţie. 

— Respingerea n-are nici o valoare, spuse comisarul, care 
devenise dintr-o dată tăios. Funcţionarul care a semnat 
documentele pentru suma da o sută de credite a recunoscut 
- şi nu de bună-voie - astfel că deţinem informaţii despre 
dumneavoastră chiar mai multe decât vă închipuiţi. 

— Dacă vreţi să ne daţi a înţelege că suma pe care v-am 
rugat s-o acceptaţi este insuficientă pentru riscurile... 

Comisarul zâmbi: 

— Ba dimpotrivă. Reprezintă mai mult decât mă aşteptam. 
(Aruncă bancnotele deoparte.) Ca să revin la ceea ce 
spuneam mai devreme, chiar Împăratul în persoană a 
început să fie interesat de cazul dumneavoastră. Nu-i aşa, 
domnilor, că aţi fost recent oaspeţii Generalului Riose? Nu-i 
aşa că aţi evadat din mijlocul flotei lui cu o uşurinţă 
uimitoare, ca să nu spun altfel? E adevărat că posedaţi o 
mică avere în bancnote garantate de proprietăţile Lordului 
Brodrig? Pe scurt, nu-i aşa că sunteţi doi spioni şi asasini 
trimişi aici ca să... Ei bine, o să ne spuneţi singuri cine v-a 
plătit şi cu ce scop a făcut-o. 

— Ştiţi ceva? făcu Barr, cu o furie reţinută. Un comisar 
oarecare nu are dreptul să ne acuze de asemenea crime. 
Vom pleca. 

— Nu vă veţi mişca de aici. (Comisarul se ridică, iar ochii 
nu-i mai păreau câtuşi de puţin miopi.) Nu trebuie să 
răspundeţi la nici o întrebare acum; ne vom rezerva 


plăcerea pentru mai târziu, şi în condiţii adecvate. Să ştiţi 
că nu sunt comisar, ci locotenent în Poliţia Imperială. 
Sunteţi arestaţi. Întreptă spre ei ţeava rece şi strălucitoare 
a armei şi zâmbi: Au fost arestaţi oameni mai importanţi 
astăzi. Facem curăţenie în cuibul ăsta de viespi. 

Devers rânji şi duse mâna încet spre propria-i armă. 
Locotenentul de poliţie apăsă, zâmbind, pe contact. 
Ucigătoarea rază de forţă îl lovi pe Devers drept în piept, 
dar scutul său personal o respinse, o anihilă şi o transformă 
în frânturi strălucitoare de lumină. 

Devers apăsă contactul şi partea superioară a trunchiului 
locotenentului dispăru, iar capul i se prăvăli la pământ. 
Avea încă un zâmbet pe faţa luminată de o rază ce răzbătea 
prin gaura proaspătă din zid. 

leşiră grăbiţi pe uşa din dos. 

— Repede, la navă, spuse Devers cu o voce răguşită. Vor 
da alarma imediat. (Scăpă o înjurătură printre buze.) Încă 
un plan care a dat greş. Puteam să jur că Diavolul Spaţiului 
are să-mi fie împotrivă. 

Când ajunseră afară, văzură mulţimi agitate strângându- 
se în jurul televizoarelor uriaşe. Dar nu aveau vreme de 
pierdut şi nici nu luară în seamă cuvintele fără legătură ce 
le ajunseră la urechi. Barr smulse un exemplar din Imperial 
News înainte de a intra în uriaşul Hangar, de unde nava se 
ridică iute printr o cavitate făcută în acoperiş. 

— Poţi scăpa de ei? întrebă Barr. 

Zece nave ale poliţiei, însărcinate cu supravegherea 
traficului, urmăreau îndârjite nava fugară care ţâşnise spre 
spaţiu, ieşind din cuvenitul Culoar de Decolare controlat 
prin radio, şi care depăşise orice legi ale vitezei. De pe 
planetă se ridicară câteva nave zvelte ale Serviciului Secret 
pentru a o urmări pe cea condusă de doi ucigaşi perfect 
identificaţi. 

— Fii atent, spuse Devers. 

La înălţimea de două mii de mile deasupra Trantorului 
comută brusc trecerea în hiperspaţiu, atât de aproape deo 


masă planetară, încât îl făcu pe Bărr să-şi piardă cunoştinţa 
şi-i provocă dureri înspăimântătoare lui Devers. Dar, pe o 
distanţă de câţiva ani-lumină, spaţiul din jurul lor era gol. 

Devers nu-şi mai putu ascunde mândria sub masca 
sobrietăţii: 

— Nu s-a construit încă nava imperială care să mă prindă 
din urmă. Adăugă plin de amărăciune: Nenorocirea este că 
nu avem unde fugi şi nici nu-i putem înfrunta. Atunci ce ne 
mai rămâne? Ce să facem? 

Barr se mişcă în pat cu greutate. Efectul trecerii în 
hiperspaţiu nu dispăruse şi acum îl dureau toţi muşchii. 

— Nu trebuie să facem nimic. S-a isprăvit. Priveşte! 

Îi dădu Neguţătorului exemplarul din Imperial News. 

Citind titlurile, acesta se lămuri pe deplin. 

— Riose şi Brodrig - rechemaţi şi arestaţi”, murmură 
Devers, privindu-l inexpresiv pe Barr. De ce? 

— Articolul nu face alte precizări, dar ce importanţă mai 
are? Războiul cu Fundaţia s-a sfârşit şi în aceste momente 
Siwenna se răscoală. Citeşte ca să te convingi. (Vocea i se 
pierdu încetul cu încetul.) Ne vom opri în vreuna dintre 
provincii şi vom afla ultimele noutăţi. Acum aş vrea să dorm, 
dacă nu te superi. 

Şi adormi. 

Cu salturi din ce în ce mai mari, nava comercială 
parcurgea întreaga Galaxie în drumul ei de întoarcere spre 
Fundaţie. 

LO 

Războiul ia sfârşit. 

LATHAN DEVERS era vădit stânjenit şi întrucâtva invidios. 
Primise şi el o decorație şi rezistase cu stoicism mut la 
plicticosul tumult oratoric al primarului care-i oferise 
peticul de pânză stacojie. Deşi în ceea ce-l privea ceremonia 
era ca şi încheiată, politeţea îl silise să rămână în 
continuare. Formalităţile de genul acesta nu-i permiteau să 
caşte fără să se controleze sau să-şi întindă picioarele pe alt 


scaun, ceea ce-l făcea să tânjească după singurătatea din 
spaţiu, unde simţea că-i era locul. 

Delegaţia siwenniană, în cadrul căreia Ducem Barr era un 
membru deosebit de respectat, semnă Convenţia, şi 
Siwenna deveni prima provincie care trecu direct de sub 
tutela politică a Imperiului sub cea economică a Fundaţiei. 

Cinci Nave de Linie Imperiale - capturate când Siwenna se 
răsculase în spatele liniilor Flotei de Frontieră a Imperiului 
- uriaşe şi masive, trecură pe deasupra oraşului cu un vuiet 
năprasnic şi asurzitor, în semn de salut. 

În rest, nimic altceva decât băuturi, multă etichetă şi 
discuţii fără importanţa... 

Auzi o voce chemându-l pe nume. Era Forell, omul care, 
gândea Devers cu răceală, putea să cumpere douăzeci ca el 
numai cu venitul dintr-o singură dimineaţă, dar acum 
acesta îi făcu un semn cu bunăvoință amicală. 

Păşi pe balcon în vântul răcoros al serii şi se plecă 
politicos, strâmbându-se în acelaşi timp, gest care rămase 
neobservat din cauza bărbii dese. Era şi Barr acolo; acesta i 
se adresă zâmbitor: 

— Devers, te rog să-mi vii în ajutor. Sunt acuzat de 
modestie, un păcat groaznic şi cu totul anormal. 

— Devers - Forell îşi scoase ţigara groasă de foi din colţul 
gurii - Lord Barr susţine că plimbarea voastră până în 
capitala lui Cleon n-a avut nici o legătură cu rechemarea lui 
Riose. 

— Absolut niciuna, domnule, răspunse scurt Devers. N-am 
ajuns să-l vedem pe Împărat. Veştile privind procesul, pe 
care le-am aflat în drumul nostru de întoarcere, dovedesc 
că totul e o înscenare. S-au vehiculat multe acuzaţii 
nefondate cum că generalul ar fi fost amestecat în intrigile 
subversive de la Curte. 

— Şi era nevinovat? 

— Riose? interveni Barr. Da! Pentru numele Galaxiei, da. 
Brodrig este un trădător înnăscut, dar nici el nu este 


vinovat de acuzaţiile ce i se aduc. A fost o farsă juridică, dar 
necesară, aş zice previzibilă şi inevitabilă. 

— Prin necesitate psihoistorică, presupun. Forell rosti 
fraza rostogolind cuvintele sonore cu o uşurinţă îndelung 
exersată. 

— Exact. (Barr deveni grav.) N-am priceput chiar dintru 
început, dar după ce totul s-a terminat şi am putut... să... 
arunc o privire la răspunsurile de la sfârşitul Cărţii, 
problema a devenit simplă. Înţelegem acum, că peisajul 
social al Imperiului face ca războaiele de cucerire să devină 
o imposibilitate. Sub conducerea unor împărați nevolnici, el 
este sfâşiat de generalii care se întrec pentru a ocupa un 
tron ce nu valorează nimic, ba, mai mult, înseamnă moarte 
sigură. Sub împărați puternici, Imperiul este cuprins de o 
încremenire paralitică în care dezintegrarea încetează 
pentru moment, dar numai prin sacrificarea oricărei 
tendinţe de dezvoltare. 

Forell îi reteză avântul printre pufăituri: 

— Nu prea e limpede ce spui, Lord Barr. 

— Mda, asta din cauză că vă lipseşte pregătirea 
psihoistorică, spuse el zâmbind calm. Cuvintele nu sunt 
decât înlocuitori palizi ai ecuaţiilor matematice. Să vedem 
acum dacă... 

Barr căzu pe gânduri, în timp ce Forell se rezemă comod 
cu spatele de balustradă, iar Devers privi spre cerul 
catifelat şi gândul ii fugi spre Trantor. 

— Vedeţi, domnule, reluă Barr, dumneavoastră - şi Devers, 
şi toată lumea, fără îndoială - aţi crezut că pentru a 
înfrânge Imperiul trebuia să creaţi disensiuni între Împărat 
şi generalul său. Dumneavoastră - şi Devers, şi alţii 
deopotrivă - v-aţi închipuit că aveţi tot timpul dreptate în 
ceea ce priveşte principiul dezbinării. V-aţi înşelat, totuşi, 
crezând că această rupere internă trebuia să fie provocată 
prin acte individuale şi inspiraţii de moment. Aţi încercat 
prin mită şi prin minciuni. Aţi recurs la ambiţie şi teamă. 
Dar n-aţi obţinut nimic, în ciuda tuturor strădaniilor. De 


fapt, situaţia se înrăutăţea după fiecare încercare. Şi, cu 
toată această zbatere disperată ce crea doar valuri mici, 
mareea Seldon înainta tăcută, dar irezistibilă. 

Ducem Barr se întoarse şi privi peste balustradă luminile 
oraşului în sărbătoare. 

— O mână moartă ne împingea pe toţi, spuse el, pe 
puternicul general şi pe marele Împărat - mâna moartă a 
lui Seldon. Ştia că un om ca Riose va da greş, întrucât 
succesul a fost cel care i-a adus căderea; şi cu cât succesul 
era mai mare, cu atât mai răsunătoare avea să-i fie 
prăbuşirea. 

— N-aş zice că ai fost mai limpede, interveni sec Forell. 

— O clipă, continuă Barr avântat. Apreciaţi situaţia. Un 
general slab nu ne-ar fi putut periclita niciodată existenţa, 
asta-i clar. Un general puternic în cursul domniei unui 
Împărat nevolnic nu ne-ar fi ameninţat nici atât, pentru că 
şi-ar fi îndreptat armele spre o ţintă mult mai bogată. 
Evenimentele au dovedit că trei sferturi din împărații 
ultimelor două secole au fost generali şi viceregi rebeli 
înainte de a ajunge pe tron. Aşa încât numai combinaţia 
dintre un Împărat puternic şi un general puternic poate 
dăuna Fundaţiei, pentru că un Împărat puternic nu poate fi 
detronat cu uşurinţă, iar un general puternic este silit să-şi 
canalizeze forţele în exterior, dincolo de frontiere. Totuşi, 
ce-l menţine pe un Împărat? Ce l-a făcut pe Cleon puternic? 
Evident, el nu admite existenţa unor supuşi puternici. Un 
curtean care se îmbogăţeşte peste măsură sau un general 
care devine prea cunoscut şi iubit sunt periculoşi. În acest 
sens, istoria recentă a Imperiului oferă dovezi oricărui 
Împărat îndeajuns de inteligent pentru a fi puternic. 

Riose era mereu victorios şi Împăratul a devenit bănuitor. 
Vremurile l-au silit să fie bănuitor. A refuzat Riose să fie 
mituit? Foarte dubios. L-a favorizat pe Riose, cel mai de 
încredere curtean al său? Foarte dubios. Nu actele 
individuale erau dubioase, ci orice altceva, ceea ce justifică 
inutilitatea comploturilor noastre individuale. Succesul lui 


Riose era dubios. De aceea a fost rechemat şi acuzat, 
condamnat şi ucis. Fundaţia a câştigat din nou. Gândiţi-vă 
că nu există nici o combinaţie a evenimentelor care să nu 
ducă la victoria Fundaţiei. Era inevitabilă, orice-ar fi făcut 
Riose şi orice am fi făcut noi. 

Magnatul de pe Fundaţie încuviinţă mărinimos: 

— Aşa e! Dar dacă Împăratul şi generalul ar fi fost aceeaşi 
persoană?! Ce s-ar fi întâmplat alunei? E un caz pe care nu 
l-ai dezvoltat, aşa că nu ţi-ai demonstrat încă ideea. 

Barr ridică din umeri: 

— Nu pot dovedi nimic; nu am relaţiile matematice. Dar 
fac apel la gândirea dumneavoastră. Într-un Imperiu în care 
orice aristocrat, orice om puternic, orice pirat pot aspira la 
Tron - şi după cum ne arată istoria, adesea reuşesc - ce i s- 
ar putea întâmpla fie şi unui împărat temut care ar fi 
preocupat de războaie externe la capătul Galaxiei? Cât timp 
ar sta departe de Capitală până când cineva ar declanşa un 
război civil care să-l silească să se întoarcă? Mediul social al 
Imperiului ar face ca aceaslă perioadă de timp să fie foarte 
scurtă. Îmi amintesc ci i-am spus odată lui Riose că nici 
măcar întreaga putere a Imperiului nu va putea clinti mâna 
moartă a lui Hari Seldon. 

— Foarte bine! (Forell era extrem de încântat.) Atunci 
înseamnă că Imperiul nu ne mai poate ameninţa de-acum 
înainte. 

— Aşa s-ar părea, aprobă Barr. La drept vorbind, Cleon s- 
ar putea să nu apuce sfârşitul anului şi va urma o dispută 
asupra succesiunii, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, 
ceea ce ar însemna ultimul război civil al Imperiului. 

— Şi atunci, zise Forell, nu mai avem duşmani. 

Barr rămase pe gânduri: 

— Mai există cea de-a Doua Fundaţie. 

— La celălalt capăt al Galaxiei? Va dura secole. 

Devers se schimbă la faţă şi se întoarse brusc la auzul 
acestor cuvinte, înfruntându-l pe Forell: 

— Există duşmani interni, probabil. 


— Serios? întrebă Forell cu răceală. Care sunt aceştia? 

— De pildă, oamenii care s-ar putea să dorească 
împărţirea bogăției, împiedicând concentrarea în alte mâini 
decât în cele care muncesc. Înţelegeţi ce vreau să spun? 

Treptat, privirea lui Forell îşi pierdu din dispreţ şi deveni 
la fel de furioasă ca şi cea a lui Devers. 

PARTEA A DOUA. 

Catârul. 

Mire şi mireasă. 

CATÂRUL: Se cunosc mai puţine lucruri despre „Catâr” 
decât despre oricare alt personaj de importanţă 
comparabilă pentru Istoria Galactică. Numele lui adevărat 
este necunoscut; despre începuturile activităţii sale circulă 
doar presupuneri. Până şi perioada lui de cel mai mare 
renume ne este cunoscută, în principal, graţie părerilor 
duşmanilor săi şi, în primul rând, celor ale unei tinere 
mirese... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

DE CÂND O ZĂRISE pentru prima oară, planeta Haven nu 
i se păruse Baytei deloc spectaculoasă, ba chiar dimpotrivă. 
Soţul ei i-o arătase - o stea ştearsă, pierdută în deşertul de 
la marginea Galaxiei. Era dincolo de ultimele grupuri rare 
de stele, acolo unde străluceau puncte izolate şi răzlețe de 
lumină. Chiar şi printre acestea, Haven avea un aspect 
sărăcăcios şi neatrăgător. 

Toran îşi dădu seama că Pitica Roşie, ca loc de preludiu al 
vieţii conjugale, nu avea nimic din ceea ce ar fi putut să 
impresioneze şi strânse din buze nemulţumit. 

— Bay, ştiu ca nu este o schimbare potrivită, faţă de 
Fundaţie, vreau să spun. 

— Cumplită schimbare, Toran. N-ar fi trebuit să mă 
căsătoresc cu tine. 

Când pe chipul lui trecu o umbră de supărare, înainte ca el 
să şi-o controleze, ea adăugă ca vocea „învăluitoare” pe 
care o folosea în ocazii deosebite: 


— Bine, bine, caraghiosule. Acum strâmbă-te puţin şi 
aruncă-mi o privire de pasăre rănită, ca atunci când îţi pleci 
capul pe umărul meu şi mă laşi să-ţi mângâi părul încărcat 
de electricitate statică. Ai fi vrut să-ţi spun vorbe frumoase, 
te-ai fi aşteptat să izbucnesc: „Oriunde aş fi fericită cu tine, 
Toran!” sau „Pustiul interstelar îmi va fi cămin, iubitul meu, 
numai să-mi fii alături”. Hai, recunoaşte! 

Întinse un deget spre el şi-l retrase fulgerător când Toran 
vru să i-l muşte. 

— Dacă mă dau bătut, pregăteşti cina? 

Ea încuviinţă mulţumită. 'loran zâmbi şi o privi. 

În comparaţie cu alte femei, nu era defel frumoasă, chiar 
dacă toată lumea zăbovea cu privirea asupra ei. Avea părul 
negru, strălucitor, cu firul drept, gura puţin cam mare, iar 
sprâncenele dese, uşor arcuite, despărţeau o frunte albă şi 
fără riduri de ochii foarte calzi, de culoarea mahonului, care 
păreau să zâmbească tot timpul. 

Şi dincolo de viguroasa şi îndârjita atitudine practică, 
lipsită de romantism în confruntarea cu viaţa, se afla o 
rezervă de blândeţe care nu apărea niciodată la suprafaţă 
dacă era zgândărită, în schimb putea fi descoperită dacă 
cineva găsea calea spre ea şi nu lăsa să se întrezărească ce 
căuta. 

Toran umblă la câteva reglaje doar aşa, fără să fie nevoie, 
şi hotări să renunţe. Mai avea de parcurs un salt interstelar 
şi apoi câţiva milimicroparseci „în linie dreaptă” înainte de 
a fi necesare manevre manuale. Se lăsă puţin pe spate ca să 
poată privi în cămară, unde Bayta mânuia expert câteva 
containere cu alimente. 

În atitudinea lui faţă de Bayta se simţea un aer de 
mulţumire - sfiala satisfăcută care însoţeşte triumful cuiva 
ce plutise incert, vreme de trei ani, la limita unui complex 
de inferioritate. 

La urma urmelor, el era nu numai un provincial, ci şi fiul 
unui Neguţător renegat, pe când ea aparţinea cu totul 


Fundaţiei - şi nu numai atât, dar printre strămoşii ei se afla 
şi Mallow. 

Această pricină întreținea un sentiment de nesiguranţă şi 
teamă. Era destul de neplăcut s-o ducă pe Haven, cu 
peisajul său stâncos şi cu oraşe săpate în subteran. lar a o 
face să trăiască în mijlocul ostilităţii tradiţionale a 
Neguţătorilor faţă de Fundaţie - a nomazilor faţă de 
locuitorii oraşelor - era şi mai neplăcut. 

Şi totuşi... După cină, ultimul salt! 

Haven apărea acum ca o incandescenţă stacojie, iar cea 
de-a doua planetă ca o pată roşiatică de lumină, pe 
jumătate cufundată în beznă, cu conturul neclar din cauza 
atmosferei. Bayta se aplecă deasupra mesei de vizionare cu 
linii dense şi încrucişate, ca pânza de păianjen, în centrul 
căreia se afla Haven II. 

— Era bine să-l fi cunoscut întâi pe tatăl tău. Dacă n-o să 
mă placă... 

— În cazul ăsta, spuse Toran netulburat, ai fi prima fată 
atrăgătoare care să-i inspire un asemenea sentiment. 
Înainte de a-şi pierde braţul, ceea ce l-a împiedicat să mai 
cutreiere prin Galaxie, el... Ei, dacă-l întrebi ceva în 
legătură cu asta, o să-ţi împuie urechile cu tot felul de 
istorii. De multe ori m-am gândit că se laudă şi inventează, 
pentru că niciodată n-a povestit la fel aceeaşi istorie... 

Haven Il părea că se năpusteşte spre ei. Marea 
înconjurată de uscat din toate părţile se unduia greoaie 
dedesubtul lor, cenuşie acum, la căderea întunericului, şi 
ici, colo, ascunsă vederii de norii răzleţi. De-a lungul coastei 
răsăreau crestele zimţate ale munţilor. 

Când ajunseră mai aproape, văzură vălurirea mării şi apoi, 
când îşi schimbară direcţia, zăriră dincolo de orizont 
sclipirile ţărmurilor îmbrăţişate de gheţuri. 

Nava începu să decelereze puternic şi 'Toran întrebă: 

— Costumul tău e etanşeizat? 

Faţa plină a Baytei era îmbujorată în interiorul costumului, 
încălzit şi căptuşit cu un material spongios. 


Nava cobori scrâşnind pe câmpul deschis, la mică distanţă 
de locul în care platoul începea să urce. 

Porniră greoi prin întunericul dens al nopţii şi Bayta se 
înfioră când simţi muşcătura iute a frigului şi vâjâitul tăios 
al vântului. Toran o prinse de cot şi o îmboldi să alerge pe 
pământul neted şi bătătorit spre strălucirea luminilor ce se 
zăreau la distanţă. 

La jumătatea drumului îi întâmpină o patrulă şi, după un 
schimb şoptit de cuvinte, îi conduse mai departe. Vântul şi 
frigul dispărură când poarta de piatră se deschise şi se 
închise în urma lor. Interiorul cald şi plăcut, cu pereţi 
luminiscenţi, era cuprins de o neobişnuită agitaţie şi 
zumzăială. Oamenii aflaţi la pupitre ridicară privirea şi 
Toran scoase documentele. 

După o cercetare rapidă, li se făcu semn să-şi continue 
drumul. Toran îi şopti soţiei: 

— Tata trebuie să fi aranjat toată primirea. Diferenţa de 
orar este de aproximativ cinci ore. 

leşiră într-un spaţiu deschis şi Bayta exclamă pe 
neaşteptate: 

— Vai de mine... 

Oraşul subteran era scăldat în lumină - lumina albă a unui 
soare tânăr, care, desigur, nu exista aici. Ceea ce se putea 
numi cer se pierdea în strălucirea orbitoare provenită din 
mai multe surse. Aerul era cald, proaspăt şi încărcat cu 
miresme de verdeață. 

— E minunat, loran, spuse Bayia. 

Toran zâmbi larg, plin de încântare şi nerăbdare: 

— De acord, Bay, nu seamănă cu nimic de pe Fundaţie, 
bineînţeles, dar e cel mai mare oraş de pe Haven II, are 
douăzeci de mii de locuitori; o să-ţi placă. E drept că nu 
avem palate de distracţii, dar nici Poliţie Secretă. 

— Vai, Torie, e ca un oraş de jucărie. Numai în alb şi roz, 
şi-i atât de curat. 

— Da... 


Toran privi oraşul o dată cu ea. Casele aveau în general 
două etaje şi erau construite din piatră netedă cu nervuri 
de diferite culori, care se găsea din belşug în zonă. Lipseau 
turlele familiare de pe Fundaţie, precum şi uriaşele clădiri 
de locuit din Vechile Regate, dar prin dimensiuni se făcea 
simțită o notă de individualitate care reprezenta o relicvă 
de iniţiativă într-o Galaxie în care mari mase de oameni 
duceau o viaţă standard. 

Tresări şi deveni dintr-o dată foarte atent: 

— Bay... Uite-l pe tata! Uită-te acolo unde-ţi arăt eu, 
caraghioaso! Nu-l vezi? 

Îl zări. Făcea impresia unui bărbat solid, aşa cum gesticula 
cu degetele larg răsfirate de parcă ar fi vrut să înoate prin 
aer. Tunetul grav al unui strigăt ajunse până la ei. Bayta 
ţâşni înainte, trăgându-l de mână pe soţul ei, şi alergară în 
jos pe pajiştea cu iarba tunsă scuil. Aproape ascuns în 
spatele bărbatului cu un singur braţ, se afla un alt bărbat, 
scund şi cu părul alb. 

— E fratele vitreg al tatei, îi explică Toran. Cel care a fost 
pe Fundaţie. [i-am vorbit despre el. 

Se întâlniră râzând şi gâfiind, neputând articula un cuvânt, 
iar tatăl lui Toran slobozi o ultimă exclamaţie de bucurie. Îşi 
aşeză haina scurtă şi-şi aranjă centura gravată, singura 
concesie pe care o făcuse eleganţei şi luxului. 

Privirea îi alerga de la unul la altul şi spuse pe nerăsuflate: 

— Ai ales o zi tare nepotrivită pentru a te întoarce acasă, 
băiete! 

— Poftim? Doar este ziua de naştere a lui Seldon, nu? 

— Aşa e. Am închiriat o maşină ca să călătoresc până aici şi 
l-am luat şi pe dragonul de Randu ca să conducă. N-am 
putut obţine un vehicul public cu nici un chip. 

O privi pe Bayta şi ochii nu i se mai dezlipiră de ea: 

— Am fotografia ta într-un cristal şi arată bine, dar acum 
îmi dau seama că individul care a făcut-o a fost un biet 
amator. 


Scoase din buzunarul hainei un cub mic, transparent, iar 
în lumină, chipul surâzător dinăuntru căpătă viaţă ca o 
miniatură a Baytei. 

— Aceea? făcu Bayta. Mă întreb cum de-o fi trimis Toran 
aşa o caricatură. Sunt surprinsă că mă lăsaţi să mă apropii 
de dumneavoastră, domnule. 

— Tot mai eşti surprinsă? Spune-mi Fran. Nu suport 
politeţea exagerată. Şi acum, poţi să mă iei de braţ să 
mergem la maşină. Până în clipa asta n-am crezut că băiatul 
meu ştie ce vrea. Cred c-o să-mi schimb părerea. Va trebui 
să-mi schimb părerea. 

Toran îl întrebă încet pe unchiul lui: 

— Cum se mai simte bătrânul? Tot mai asaltează femeile? 

Chipul lui Randu se umplu de riduri când zâmbi: 

— Oriunde şi oricând are prilejul. Sunt momente în care îşi 
aminteşte că vârsta de şaizeci de ani bate la uşă, şi atunci 
îşi mai pierde din elan. Dar îndată alungă acest gând urât şi 
redevine el însuşi. E un Neguţător din stirpea veche. Şi tu, 
Toran? Unde ai găsit o soţie atât de atrăgătoare? 

Tânărul îşi luă unchiul de braţ, chicotind: 

— Vrei să-ţi povestesc pe nerăsuflate o istorie care a durat 
trei ani? 

Când ajunseră în cocheta cameră de zi, Bayta îşi scoase cu 
mişcări grăbite mantia de călătorie şi gluga, după care îşi 
eliberă părul clătinând din cap. Se aşeză picior peste picior 
şi răspunse privirii admirative a bărbatului cu statură 
impresionantă: 

— Ştiu ce încerci să apreciezi, spuse ea, şi-o să-ţi dau o 
mână de ajutor: douăzeci şi patru de ani, înălţime cinci 
picioare şi patru inci, greutate cincizeci de kilograme, 
pregătire de specialitate - istoria. Observă că el stătea tot 
timpul întors pe jumătate ca să-şi ascundă lipsa, braţului. 

Acum însă Fran se aplecă puţin în faţă şi-i spuse: 

— Dacă tot ai adus vorba de greutate, cântăreşti cincizeci 
şi cinci de kilograme. 


Începu să râdă în hohote când o văzu că roşeşte. Apoi se 
adresă celorlalţi: 

— Întotdeauna îţi poţi da seama de greutatea unei femei 
după grosimea braţului - asta presupune, însă, experienţă. 
Vrei să bei ceva, Bay? 

— Vreau şi asta, printre alte lucruri, răspunse ea, şi 
plecară împreună, în timp ce 'Toran îşi făcu de lucru pe 
lângă rafturile cu cărţi pentru a afla noutăţile. 

Fran reveni singur şi spuse: 

— Are să coboare mai târziu. 

Se lăsă greoi pe un scaun dintr-un colţ al camerei şi-şi 
puse piciorul stâng, ale cărui încheieturi îl dureau, pe-un 
scaun mai mic. Chipul îi era încă roşu de atâta râs şi Toran 
se întoarse spre el. 

— În sfârşit, eşti acasă, băiete, şi mă bucur că ai venit. Îmi 
place femeia ta. Nu-i o toantă plângăcioasă ca altele. 

— M-am căsătorit cu ea, spuse Toran cu simplitate. 

— Ei, asta-i cu totul altceva, băiete. (Ochii îi redeveniră 
serioşi.) E o prostie să-ţi blochezi viitorul. La anii şi la 
experienţa mea, eu n-am făcut aşa ceva. 

Din colţul în care stătuse până atunci liniştit, Randu îl 
întrerupse: 

— Ei, Franssart, de ce faci comparaţiile astea? Până la 
prăbuşirea navei tale, acum cinci ani, niciodată n-ai stat mai 
mult într-un loc pentru a întemeia un cămin. Şi de-atunci 
încoace cine te-ar mai fi vrut de soţ? 

Bărbatul cu un singur braţ făcu o mişcare bruscă, fără să 
se ridice de pe scaun, şi răspunse răstit: 

— Multe, nătângule cu părul alb. 

Toran interveni iute ca să împace lucrurile: 

— În mare, e vorba de o formalitate legală, tată. Situaţia 
are şi părţile ei bune. 

— În primul rând, pentru femei, bodogăni Fran. 

— Chiar aşa stând lucrurile, încercă Randu să-l pună la 
punct, e treaba băiatului să decidă. Căsătoria este un obicei 
vechi pe Fundaţie. 


— Cei de pe Fundaţie nu sunt modele potrivite pentru un 
Neguţător cinstit, spumegă Fran. 

— Soţia mea este de pe Fundaţie, interveni din nou Toran. 
Îi privi pe rând pe cei doi, apoi şopti: Vine. 

După masa de seară, discuţia se purtă pe teme generale, 
cărora Fran le adăugă puţină sare şi piper prin trei istorisiri 
din trecutul său, amintiri în care se împleteau deopotrivă 
sânge, femei, profituri şi fantezie. Pe ecranul micului 
televizor se desfăşura nebăgată în seamă o dramă clasică. 
Randu se cuibărise într-o poziţie mai confortabilă pe 
canapeaua joasă şi, prin fumul ce se depăna alene din pipa 
lui, privea spre Bayta. Ea şedea cu genunchii strânşi între 
braţe pe un covor de blană, adus cândva dintr-o călătorie 
de afaceri, care se întindea pe pddea doar la ocazii 
deosebite. 

— Ai studiat istoria, fata mea? întrebă el cu o voce caldă. 

Bayta dădu afirmativ din cap: 

— l-am adus la disperare pe profesorii mei, dar am învăţat 
ceva istorie. 

— O menţiune pentru rezultate ştiinţifice, atâta tot, 
interveni Toran, prinzând un moment potrivit. 

— Şi ce-ai învăţat? continuă Randu calm. 

— Vreţi să ştiţi totul acum? spuse fata şi izbucni în râs. 

Bătrânul zâmbi îngăduitor: 

— Ei, nu totul, dar spune-mi ce părere ai despre situaţia 
din Galaxie? 

— Cred că o criză Seldon este iminentă şi dacă nu va avea 
loc, înseamnă că planul lui Seldon este un eşec, spuse Bayta 
concis. 

„ii, frumos mai vorbeşte despre Seldon”, bolborosi Fran 
din colţul lui. 

Randu trase gânditor din pipă: 

— Chiar aşa? De ce spui asta? Ştii, în tinereţe am fost pe 
Fundaţie şi nutream gânduri măreţe, pline de dramatism, 
ca şi tine. Acum, însă, de ce vorbeşti aşa? 


— Păi, începu Bayta - şi ochii i se înceţoşară plini de 
gânduri, în timp ce degetele picioarelor desculţe îşi căutară 
culcuş în moliciunea albă a covorului, iar bărbia îşi găsi 
reazem în podul palmei - mi se pare că ideea centrală a 
Planului Seldon a fost de a crea o lume mai bună decât 
lumea veche a Imperiului Galactic. În urmă cu trei secole, 
când Seldon a întemeiat Fundaţia, lumea aceea începuse să 
se destrame şi, dacă istoria relatează adevărul, suferea de 
trei maladii: inerție, despotism şi distribuţie inegală a 
bunurilor existente în Univers. 

Randu aprobă, clătinând rar din cap, în timp ce Toran o 
privea cu ochi strălucitori şi mândri. În colţul său, Fran 
pleşeai uşor şi-şi umplu cu grijă paharul. 

— Dacă povestea lui Seldon este adevărată, graţie legilor 
psihoistoriei, el a anticipat prăbuşirea completă a 
Imperiului şi a prevăzut cei treizeci de mii de ani de 
barbarie premergători întemeierii unui al Doilea Imperiu 
care să redea umanităţii cultura şi civilizaţia. Ţelul operei 
sale de o viaţă a fost să stabilească acele condiţii care să 
asigure o reîntinerire mai grabnică. 

Fran izbucni cu o voce baritonală: 

— Şi de aceea a întemeiat cele două Fundaţii, lăudat fie-i 
numele! 

— Chiar aşa, încuviinţă Bayta. Fundaţia noastră a 
reprezentat gruparea oamenilor de ştiinţă din muribundul 
Imperiu întemeiată cu scopul de a duce ştiinţa şi 
cunoaşterea umană la progres. Fundaţia a fost astfel situată 
în Spaţiu şi în mediul istoric ales încât, prin minuţioase şi 
geniale calcule, Seldon a anticipat că peste o mie de ani ea 
va deveni un nou Imperiu, mai întins. 

Se lăsă o tăcere respectuoasă. 

— Dar asta-i o poveste veche şi binecunoscută, continuă 
fata, o ştiţi cu toţii. De aproape trei secole, orice fiinţă 
umană de pe Fundaţie o ştie. M-am gândit însă că merită s- 
o mai spun o dată, în câteva cuvinte. Astăzi este ziua de 


naştere a lui Seldon şi, chiar dacă eu sunt de pe Fundaţie, 
iar voi de pe Haven, avem cu toţii acest lucru în comun. 

Cu mişcări calme, îşi aprinse o ţigară şi privi absentă 
capătul ei incandescent. 

— Legile istoriei sunt absolute, aidoma legilor fizicii, şi 
dacă probabilitățile de eroare sunt mai mari, acest lucru se 
întâmplă deoarece oamenii, prin număr şi trăsături, nu sunt 
la fel ca atomii, în sensul că variațiile individuale atârnă mai 
greu. Seldon a anticipat o serie de crize de-a lungul celor o 
mie de ani de dezvoltare, fiecare dintre ele având menirea 
de a impune o nouă cotitură a istoriei antecalculate. Aceste 
crize sunt cele, care ne direcţionează calea şi, prin urmare, 
acum trebuie să se petreacă o nouă criză. Acum! repetă ea 
convinsă. A trecut aproape un secol de la precedenta, şi în 
cursul acestui secol toate viciile Imperiului s-au repetat în 
viaţa Fundaţiei. Inerţia! Clasa noastră conducătoare 
cunoaşte o singură lege: despotismul! Nu cunoaşte decât o 
regulă: forţa. Repartiţie inegală! Nu e animată decât de o 
singură dorinţă: să păstreze ceea ce posedă. 

— În timp ce alţii pier de foame! tună Fran pe neaşteptate, 
lovind năprasnic cu pumnul în braţul fotoliului. Vorbele tale 
sunt adevărate perle, fata mea. Pântecele umflat al pungilor 
lor cu bani duc Fundaţia la pieire, în timp ce Neguţătorii 
neînfricaţi îşi ascund sărăcia pe lumi mizere ca Haven. Asta 
înseamnă a-l batjocori pe Seldon, a-l mânji cu noroi şi a-i 
scuipa în barbă. (Ridică braţul şi chipul i se lumină.) O, de- 
aş avea şi celălalt braţ! Dacă... Cândva eram ascultat! 

— Tată, spuse Toran, nu te aprinde. 

— Nu te aprinde, nu te aprinde, îl maimuţări furios tatăl. 
Vom trăi de-a pururi aici, şi tot aici o să murim, cum să nu 
mă aprind! 

— Fran al nostru este un Lathan Devers modern, zise 
Randu, făcând un gest cu pipa. Devers a murit ca un sclav 
într-o mină, acum optzeci de ani, o dată cu străbunicul 
soţului tău, pentru că i-a prisosit curajul, dar i-a lipsit 
înţelepciunea. 


— Pentru numele Galaxiei, aş face la fel dacă aş avea 
prilejul, izbucni Fran. Devers a fost cel mai mare Neguţător 
din istorie, mai mare chiar decât balonul acela umflat de 
Mallow, venerat de Fundaţie. Dacă asasinii care stăpânesc 
Fundaţia l-au ucis pentru că iubea dreptatea, cu atât mai 
nemiloasă ar trebui să fie pedeapsa ce-o merită aceştia. 

— Continuă, fată dragă, zise Randu. Continuă, pentru că 
altfel o să vorbească el toată noaptea şi o să bată câmpii 
până mâine. 

— Nu mai am ce să adaug, făcu ea, cuprinsă brusc de 
tristeţe. Trebuie să fie o criză, iar eu nu ştiu cum s-o creez. 
Forţele progresiste ale Fundaţiei sunt grozav de asuprite. 
Voi, Neguţătorii, s-ar putea să aveţi voinţă, dar sunteţi 
dezbinaţi şi hăituiţi peste tot. Dacă toate forţele binelui 
dinăuntrul şi din afara Fundaţiei s-ar uni... 

Fran râse în semn de aspră dojană: 

— l-auzi la ea, Randu, i-auzi! Dinăuntrul şi din afara 
Fundaţiei! Fată dragă, nu ne punem noi speranţe în 
nevolnicii de pe Fundaţie. Acolo stau câţiva cu biciul în 
mână, iar restul sunt şfichiuiţi - loviți de moarte. În toată 
lumea aceea coruptă n-a mai rămas curaj care să se 
compare cu cel al Neguţătorilor. 

Slabele încercări ale Baytei de a-l întrerupe dădură greş în 
faţa dezlănţuirii lui furtunoase. 

Toran se aplecă şi-i puse mâna peste gură. 

— Tată, spuse el cu răceală, n-ai fost niciodată pe 
Fundaţie. Nu ştii nimic despre ea. Îţi spun eu că mişcarea 
subterană de-acolo e îndeajuns de curajoasă şi îndrăzneață. 
Şi Bayta face parte din mişcare... 

— Bine, băiete, nu mi-o lua în nume de rău. Ei, ce trebuie 
să vă supăraţi? Era vădit tulburat. 

Toran continuă plin de înflăcărare: 

— Tată, necazul este că tu ai opinii de provincial. Îţi 
închipui că dacă acum câteva sute de mii de Neguţători se 
ascund în subteranele unei planete nedorite de nimeni, 
aflată la capătul lumii, asta înseamnă că sunt nişte oameni 


grozavi. A, desigur, orice perceptor al Fundaţiei care se 
aventurează până aici nu mai ajunge să plece, dar ăsta-i un 
eroism ieftin. Ce v-aţi face dacă Fundaţia ar trimite o flotă? 

— Am spulbera-o, spuse Fran arţăgos. 

— Şi aţi fi spulberaţi, pentru că puterea e de partea lor. 
Sunteţi mai puţini la număr, mai slab înarmaţi şi mai slab 
organizaţi - şi dacă Fundaţia va considera că merită să vă 
acorde atenţie, veţi înţelege aceste lucruri. Prin urmare, 
mai bine v-aţi căuta aliaţi chiar pe Fundaţie, dacă puteţi. 

— Randu, zise Fran, privind ca un taur neajutorat spre 
fratele său. 

Randu îşi scoase pipa din gură: 

— Băiatul are dreptate, Fran. În adâncul sufletului tău, ştii 
că aşa e. Dar aceste gânduri nu te mulţumesc, aşa că 
preferi să le alungi cu răcnetele tale. Dar ele persistă. 
Toran, îţi voi spune de ce-am ridicat problema asta. 

Pufăi gânditor o vreme, apoi scutură pipa deasupra 
scrumierei, aşteptă străfulgerarea mută şi o retrase. 
Tacticos, o umplu din nou, îndesând tutunul cu degetul mic. 

— 'Toran, vaga ta sugestie privind interesul pe care-l 
prezentăm pentru Fundaţie îşi are tâlcul ei. În ultima 
vreme, au avut loc două vizite în scopul perceperii taxelor. 
Detaliul supărător a fost că cel de-al doilea vizitator era 
însoţit de o navă uşoară de patrulare. Au coborât la Gleiar 
CitY. Scăpându-ne nouă printre degete, dar bineînţeles că 
n-au mai apucat să plece. Dar acum se vor întoarce. Tatăl 
tău îşi dă seama de asta, Toran, poţi fi sigur. Uită-te la 
bătrânul destrăbălat şi încăpățânat. Ştie că Haven e în 
pericol, ştie că suntem fără apărare, dar îşi repetă 
formulele. Crede că-i ţin de cald şi-l apără. Dar dacă apucă 
să-şi verse năduful, să-şi proclame sus şi tare disprețul şi să 
se simtă eliberat de datoria de bărbat şi de Taur Neguţător, 
devine la fel de cuminte ca oricare dintre noi. 

— Ca oricare dintre noi? întrebă Bayta. 

E] îi zâmbi: 


— Am format un mic grup, Bayla, doar în oraşul nostru. 
Încă n-am întreprins nimic. Nici măcar n-am reuşit să luăm 
legătura cu celelalte oraşe, dar e totuşi un început. 

— Început pentru ce? 

Randu clătină din cap: 

— Încă nu ştim. Sperăm într-un miracol. Aşa cum spuneai 
şi tu, ne-am gândit că trebuie să apară o criză Seldon. (Făcu 
un gest larg cu braţele.) Pretutindeni în Galaxie există 
cioburi şi sfărâmături din Imperiu. Peste tot roiesc generali. 
Crezi că va sosi vreodată vremea să devenim îndrăzneţi? 

Bayta se gândi o clipă, apoi clătină hotărâtă din cap: 

— Nu, nu e nici o şansă. Până şi ultimul general ştie că un 
atac împotriva Fundaţiei ar fi curată sinucidere. Bel Riose 
din Vechiul Imperiu era cel mai bun dintre toţi. A atacat 
având de partea sa resursele unei întregi Galaxii şi tot n-a 
putut izbândi împotriva Planului Seldon. E vreun general 
care să nu ştie acest lucru? 

— Dar dacă i-am îmboldi noi? 

— Încotro? Spre un cataclism atomic? Cum aţi putea să-i 
îmboldiţi? 

— Păi, ar fi unul, unul nou. În ultimii doi ani am auzit 
chestii ciudate despre un bărbat căruia i se spune Catârul. 

— Catârul? (Bayta rămase pe gânduri.) Ai auzit vreodată 
de el, 'Torie? 

Toran clătină din cap. 

— Şi ce-i cu el? 

— Nu ştiu. Dar se zice că obţine victorii în bătălii în care n- 
are sorţi de izbândă. Zvonurile pot fi mincinoase, dar, în 
orice caz, ar fi interesant să-l cunoaştem. Mai sunt oameni 
capabili şi ambiţioşi care nu cred orbeşte în Hari Seldon şi 
în legile psihoistoriei şi n-ar strica să încurajăm această 
neîncredere. S-ar putea ca el să atace. 

— Îar Fundaţia ar câştiga. 

— Da, dar nu chiar alât de uşor. Ar fi posibil să 
izbucnească o criză, iar noi am putea profita de ea pentru a 
forţa un compromis cu despoţii Fundaţiei. În cel mă, rău 


caz, ei ar uita de noi într-o oarecare măsură şi asta ne-ar 
permite să uneltim în continuare. 

— Tu ce zici, Iorie? 

Toran zâmbi nehotărât, ridicându-şi o şuviţă de păr care-i 
căzuse peste ochi: 

— După cum se prezintă lucrurile, n-ar strica să încercăm. 
Dar cine este Catârul? Randu, ce ştii despre el? 

— Deocamdată nimic. le-am putea folosi pe tine pentru 
asta, Toran. Şi pe soţia ta, dacă vrea. Eu şi Fran am discutat 
problema şi am răsucit-o pe toate feţele. 

— În ce sens, Randu? Ce vrei de la noi? Tânărul îi aruncă 
soţiei sale o privire întrebătoare. 

— Aţi fost undeva în luna de miere? 

— Păi... da... dacă putem numi lună de miere călătoria de 
la Fundaţie până aici. 

— Ce-aţi spune de o călătorie mai plăcută pe Kalgan? 
Climă semitropicală, plaje, sporturi nautice, vânătoare de 
păsări, o adevărată staţiune de vacanţă. E cam la şapte mii 
de parseci în... dar nu-i prea departe. 

— Şi de ce tocmai pe Kalgan? 

— Pentru că acolo e Catârul. Sau, cel puţin, oamenii lui. A 
cucerit-o luna trecută fără luptă, deşi stăpânul de pe Kalgan 
a dat publicităţii o ameninţare că va face ca planeta să 
explodeze înainte de a o ceda. 

— Şi unde e stăpânul ei acum? 

— Nu mai e, făcu Randu, ridicând din umeri. Ce zici de 
asta? 

— lar noi ce trebuie să facem? 

— Nu ştiu. Eu şi Fran suntem bătrâni; mai avem şi aerul 
ăsta provincial. Neguţătorii din Haven sunt cu toţii 
provinciali prin definiţie. Chiar tu ai spus-o. Negoţul nostru 
este foarte restrâns, căci nu mai cutreierăm întreaga 
Galaxie, aşa cum făceau strămoşii. Tu să taci, Fran! Însă voi 
doi cunoaşteţi Galaxia. Mai ales Bayta, care vorbeşte cu un 
accent elegant, ca pe Fundaţie. Vrem să ştim doar ce se 
poate afla. Dacă puteţi lua legătura... deşi nu ne aşteptăm 


la aşa ceva. Ce-ar fi să vă gândiţi amândoi? Vă puteţi întâlni 
cu tot grupul nostru dacă doriţi... a, dar abia săptămâna 
viitoare. Mai întâi, ar trebui să vă trageţi puţin sufletul. 

După o pauză, Fran izbucni din nou; 

— Cine mai vrea ceva de băut? În afară de mine, 
bineînţeles! 

Căpitan şi primar. 

CĂPITANUL HAN PHIICHER nu era obişnuit cu luxul din 
jurul său şi nu se lăsa nicidecum impresionat de aşa ceva. În 
general, descuraja autoanaliza şi orice formă de metafizică 
sau filosofic care nu era direct legată de munca lui. 

Şi asta îl ajuta. 

Se ocupa în mare parte de ceea ce Ministerul Apărării 
numea „informaţii”, cei sofisticaţi „spionaj”, iar romanticii 
„culegere de date”. Şi, din nefericire, în ciuda stridenţei 
limbajului înzorzonat, folosit în mod obişnuit de televiziune, 
„informaţiile”, „spionajul” şi „culegerea de date” 
constituiau, în cel mai bun caz, o sordidă afacere de trădare 
şi credinţă înşelată. 'Toate erau scuzate de societate, căci se 
făceau în „interesul statului”, dar, întrucât filosofia părea 
să-l îndrume întotdeauna pe căpitan spre concluzia că în 
privinţa acestor interese sacrosante societatea era mai uşor 
de domolit decât conştiinţa individuală, el descuraja 
filosofia. 

Aşa se face că acum, în luxul anticamerei primarului, 
începu să se gândească, fără să vrea, la propria-i persoană. 

Mulţi fuseseră promovați înaintea lui, deşi nu aveau 
capacitatea sa, iar acest lucru era recunoscut. lrebuise să 
suporte o continuă ploaie de reproşuri şi pedepse, dar le 
supravieţuise. Îşi văzuse cu îndărătnicie de drumul său, 
ferm încredinţat că insubordonarea în aceleaşi sacrosancte 
„interese de stat” nu-i va fi totuşi luată în considerare, 
datorită realelor servicii pe care le aducea. 

Şi iată-l acum în anticamera primarului - însoţit de cinci 
soldaţi, respectuoşi, ce-i drept, care îl păzeau însă ca pe o 
viitoare şi probabilă victimă a Curţii Marţiale. 


Uşile grele din marmură se dădură în lături încet, fără, 
zgomot, lăsând să se vadă pereţii mătăsoşi dinăuntru, 
mocheta roşie din plastic şi alte două uşi de marmură, 
întărite cu metal. Doi funcţionari, îmbrăcaţi în costume cu o 
croială dreaptă, modă care se purtase cu trei sute de ani în 
urmă, apăruiră în uşă şi strigară: 

— O audienţă pentru Căpitanul Han Pritcher de la 
Informaţii. 

Făcură câte un pas înapoi, înclinându-se ceremonios când 
căpitanul înaintă. La prima uşă, escorta se opri, iar el intră 
singur pe cea de-a doua. 

De cealaltă parte, într-o încăpere ciudat de simplu 
mobilată, la un birou mare, de o formă neobişnuită, stătea 
un bărbat scund, aproape pierdut în acea imensitate. 

Primarul Indbur - al treilea care purta acest nume - era 
nepotul lui Indbur Întâiul, un bărbat brutal, dar capabil. Îşi 
dovedise prima dintre aceste calităţi prin modul spectaculos 
în care pusese mina pe putere, iar pe cea de-a doua, prin 
priceperea impresionantă de a lichida până şi ultimele 
rămăşiţe groteşti de alegeri libere şi de a menţine o domnie 
relativ paşnică. 

Primarul Indbur era, de asemenea, fiul lui Indbur al 
Doilea, primul dintre Primarii Fundaţiei care ajunsese în 
acest post prin dreptul primului născut şi care semănase 
doar pe jumătate cu tatăl său, întrucât fusese doar brutal. 

Aşadar, Primarul Indbur, cel de-al treilea cu acest nume, 
era exemplarul cel mai nereuşit dintre toţi, nefiind nici 
brutal, nici capabil, ci doar un contabil excelent, născut 
accidental în această familie. 

Pentru toată lumea, Indbur al Treilea reprezenta o 
combinaţie bizară de false calităţi, dar el era cu totul de altă 
părere. 

Pentru el, aranjamentul geometric şi artificial reprezenta 
un „sistem”, interesul febril şi neobosit faţă de cele mai 
mărunte aspecte ale birocraţiei de zi cu zi însemna 
„hărnicie”, ezitarea în luarea deciziilor, când acestea erau 


corecte, însemna „precauţie”!, iar stăruința îndărătnică şi 
oarbă, atunci când greşea, însemna, hotărâre”. 

Pe deasupra, nu arunca banii în dreapta şi-n stânga, nu 
ucidea pe nimeni în mod nejustificat şi era foarte bine 
intenţionat. 

Deşi îl frământau asemenea gtnduri negre, Căpitanul 
Pritcher rămase respectuos în poziţie de drepţi în faţa 
biroului masiv, iar trăsăturile împietrite ale chipului său nu 
lăsară să se ghicească nimic dincolo de ele. Nu tuşi, nu-şi 
mută greutatea de pe un picior pe altul, nu făcu vreo 
mişcare până când primarul nu-şi ridică încet privirea de pe 
pagina scrisă cu litere mărunte, pe care stiloul alerga 
grăbit, făcând notații pe margine. 

Primarul Indbur îşi împreună grijuliu mâinile în faţă, de 
parcă s-ar fi temut ca nu cumva vreuna dintre ele să 
tulbure aranjamentul pedant al accesoriilor de pe birou. 

— Căpitanul Han Pritcher de la Informaţii, se prezentă el. 

Supunându-se cu exactitate protocolului, Căpitanul 
Pritcher îndoi unul din genunchi, încât aproape atinse 
podeaua, şi rămase cu capul plecat până auzi cuvintele 
salvatoare: 

— Ridică-te, Căpitane Pritcher! Apoi, primarul vorbi cu un 
aer de caldă înţelegere: 'Te afli aici datorită unor măsuri 
disciplinare întreprinse în ceea ce te priveşte de către 
superiorul dumitale. Documentele referitoare la sus- 
numitele măsuri au fost supuse atenţiei mele aşa cum este 
şi normal în astfel de cazuri şi, întrucât nici un eveniment 
de pe Fundaţie nu este lipsit de interes pentru mine, am 
hotărât să solicit informaţii suplimentare în legătură cu 
situaţia dumitale. Sper că nu eşti surprins. 

— Nu, Excelenţă, spuse Căpitanul Pritcher, fără urmă de 
emoție în glas. Spiritul dumneavoastră de dreptale este 
proverbial. 

— Da? Aşa e? 

Primarul avea un aer încântat, iar lentilele colorate de 
contact pe care le purta străluciră într-un mod ce dădea 


ochilor săi un aspect de duritate şi uscăciune. Aşeză 
meticulos cele câteva dosare legate în metal din faţa lui în 
formă de evantai. Foile pergamentoase dinăuntru foşniră 
ameninţător în momentul în care le întoarse. 

— Căpitane, am în faţă dosarul dumitale complet. Ai 
patruzeci şi trei de ani. Eşti Ofiţer al Forţelor Armate de 
şaptesprezece ani. Te-ai născut pe Loris, din părinţi 
anacreonieni, n-ai suferit boli grave în copilărie, o criză de 
mis... ei, asta n-are nici o importanţă... educaţie premilitară 
la Academia de Ştiinţe, obiect principal de studiu - motoare 
hiper, situaţie şcolară... hmm, foarte bună, meriţi felicitări... 
intrat în armată ca subofițer în a o sută doua zi a celui de-al 
293-lea an al Erei Fundaţionale. 

Ridică privirea pentru o clipă, timp în care închise primul 
dosar, îl puse deoparte şi-l deschise pe cel de-al doilea. 

— Vezi, sub administraţia mea, spuse el, nimic nu e lăsat la 
voia întâmplării. Ordine! Sistem! 

Ridică spre buze un jeleu parfumat de culoare roz. Era 
singurul lui viciu, dar şi acesta tolerat cu multă părere de 
rău. Ca dovadă, de pe biroul primarului lipsea 
dezintegratorul atomic pentru îndepărtarea resturilor de 
tutun, care, de altfel, era aproape peste tot prezent în alte 
părţi. Şi asta pentru că primarul nu fuma. 

Şi nici vizitatorii săi, ca să spunem lucrurilor pe nume. 

Vocea primarului continuă să recite monoton, metodic, 
zăbovind ici, colo, bolborosind şi, din când în când, lăsând 
să-i scape comentarii şoptite prin care adresa laude şi 
critici, ambele la fel de lipsite de vitalitate şi eficienţă. 

Fără să se grăbească, puse dosarele unul peste altul în 
ordinea în care fuseseră la început. 

— Da, căpitane, spuse el pe un ton vioi, dosarul dumitale 
este neobişnuit. S-ar părea că ai o pregătire remarcabilă, 
iar serviciile pe care le-ai adus sunt valoroase, fără îndoială. 
Văd că ai fost rănit de două ori în cursul unor misiuni şi că ţi 
s-a acordat Ordinul „Meritul Militar” pentru curaj în afara 
serviciului. Fapte care nu pot fi minimalizate cu uşurinţă. 


Căpitanul Pritcher rămase neclintit. Protocolul cerea ca un 
supus căruia i se făcea onoarea de a fi primit în audienţă la 
primar să nu se aşeze - regulă inutil de subliniat, întrucât 
singurul scaun existent în încăpere era doar acela pe care 
stătea primarul. De asemenea, protocolul impunea ca 
persoana primită în audienţă să nu facă alte afirmaţii în 
afara răspunsului la întrebări directe. Primarul îl fixă pe 
militar, iar vocea îi deveni răspicată şi iritată: 

— Cu toate acestea, n-ai fost promovat de zece ani, iar 
superiorii dumitale raportează, în mod repetat, că eşti 
încăpățânat şi inflexibil, că dovedeşti o insubordonare 
alarmantă, că eşti incapabil de a adopta o atitudine corectă 
faţă de ofiţerii superiori şi că nu depui un interes vizibil 
pentru a menţine relaţii normale, de înţelegere, cu colegii. 
În plus, provoci în permanenţă disensiuni. Cum poţi explica 
toate astea, căpitane? 

— Excelenţă, fac ceea ce mi se pare corect. Faptele mele 
în slujba Statului şi rănile primite în îndeplinirea misiunilor 
constituie dovezi că ceea ce mi se pare mie corect este şi în 
interesul Statului. 

— Este afirmaţia unui militar, dar reprezintă o doctrină 
primejdioasă. Vom mai discuta acest aspect. Mai precis, eşti 
acuzat că ai refuzat de trei ori îndeplinirea unor ordine 
semnate de către delegaţii mai legali. 

— Excelenţă, misiunea nu are nici o importanţă într-o 
perioadă atât de critică, în care sunt ignorate probleme de 
maxim interes. 

— Aha, cine ţi-a spus că problemele la care te referi sunt 
de maximă importanţă, şi, dacă lucrurile stau astfel, cine ţi- 
a spus că sunt trecute cu vederea? 

— Excelenţă, aceste lucruri îmi sunt foarte clare. 
Experienţa şi cunoaşterea evenimentelor - pe care niciunul 
dintre superiorii mei nu le neagă - evidenţiază ceea ce 
afirm. 

— Dar, căpitane, eşti atât de orb încât nu-ţi dai seama că, 
arogându-ţi dreptul de a hotărî politica de culegere de 


informaţii, te substitui superiorilor dumitale? 

— Excelenţă, îndatoririle mele sunt în primul rând faţă de 
Stat şi nu faţă de superiorii mei. 

— Greşit, pentru că superiorul dumitale are şi el un 
superior, şi acela sunt eu, iar eu reprezint Statul, Dar fie, nu 
vei avea motive să te plângi de dreptatea pe care-o fac şi 
despre care afirmi că este proverbială. 

— Excelenţă, în ultimul an şi jumătate am locuit pe Kalgan, 
dându-mă drept fost membru al unui eehipaj comercial. Am 
avut ordinul de a dirija activitatea Fundaţiei pe această 
planetă, de a pune la punct o organizaţie care să verifice 
acţiunile stăpânului de pe Kalgan, mai ales în ceea ce privea 
politica sa externă. 

— Lucrurile astea îmi sunt cunoscute. Continuă! 

— Excelenţă, rapoartele mele au evidenţiat mereu poziţia 
strategică a Kalganului şi a sistemelor pe care le 
controlează. Am raportat despre ambiția stăpânului, 
resursele lui, hotărârea de a-şi extinde domeniul şi despre 
atitudinea preponderent amicală - sau, probabil, neutră - 
faţă de Fundaţie. 

— Am parcurs cu atenţie rapoartele dumitale. Continuă! 

— Excelenţă, am revenit în urmă cu doua luni. La acea 
vreme, nu detectasem nici un semn de război iminent; nici 
un indiciu, în afară de o capacitate sporită de a respinge 
orice fel de atac. Acum o lună, un necunoscut soldat al 
norocului a cucerit Kalganul fără lupta. După toate 
aparențele, cel ce-a fost odată stăpânul Kalganului nu mai 
este în viaţă. Nu se vorbeşte de trădare, ci doar despre 
puterea şi geniul acestui condotier ciudat - acest Catâr. 

— Acest ce? întrebă primarul, oarecum jignit. 

— Excelenţă, e cunoscut sub numele de Catârul. Cât 
priveşte faptele lui, se vorbeşte puţin despre ele, dar eu am 
adunat frânturi de informaţii şi le-am selectat pe cele mai 
plauzibile. E, neîndoielnic, un bărbat fără strămoşi iluştri şi 
fără poziţie socială. Tatăl - necunoscut. Mama a murit la 
naşterea lui. În ceea ce priveşte creşterea, un vagabond. 


Educaţia tipică pentru lumile sărace, situate la periferia 
civilizaţiei spaţiale. N-are alt nume decât acela de Catârul, 
un nume care, după cum se afirmă, şi l-a ales singur şi, 
potrivit explicaţiei populare, lasă să se înţeleagă o imensă 
forţă fizică şi îndărătnicie în urmărirea scopului propus. 

— Ce forţă militară posedă, căpitane? Lasă la o parte forţa 
fizică. 

— Lumea vorbeşte de flote uriaşe, Excelenţă, însă această 
afirmaţie ar putea fi influenţată de ciudata capitulare a 
Kalganului. Teritoriul pe care-l controlează nu este mare, 
deşi limitele lui exacte sunt greu de apreciat. Omul acesta 
trebuie, totuşi, investigat. 

— Hmm! Aşa deci! 

Cuprins de o subită reverie, trăgând încet douăzeci şi 
patru de linii cu stiloul, primarul desenă şase pătrate într- 
un aranjament hexagonal pe foaia albă de deasupra topului 
de hârtie, pe care apoi o detaşă, o împături meticulos în trei 
şi o introduse în fanta recipientului pentru hârtie din 
dreapta biroului. Aceasta se dezintegră curat şi fără 
zgomot. 

— Bine, căpitane, acum care crezi că este alternativa? Mi- 
ai spus că „trebuie” investigat. Ce ţi s-a ordonat să 
investighezi? 

— Excelenţă, există în spaţiu un cuib de şobolani care se 
pare că nu-şi plătesc taxele. 

— Ei, şi asta e tot? Nu înţelegi ori nu ţi s-a spus că aceşti 
oameni care nu-şi plătesc taxele sunt descendenţi ai 
neîmblânziţilor Neguţători din vremurile de odinioară - 
anarhişti, rebeli, maniaci - care pretind că sunt strămoşi ai 
Fundaţiei şi iau în râs cultura ei? Nu ţi s-a comunicat că 
acest cuib de şobolani nu este singurul, că există mult mai 
multe decât ne închipuim noi, că ele conspiră împreună cu 
toate elementele criminale care încă mai există pe teritoriul 
Fundaţiei? Până şi aici, căpitane, până şi pe Fundaţie! 

Înflăcărarea de moment a primarului se stinse repede: 

— Nu-nţelegi, căpitane? 


— Excelenţă, mi s-au comunicat toate astea. Dar, ca 
slujbaş al Statului, trebuie să servesc cu credinţă - şi asta n- 
o pot face decât cei care sunt în slujba Adevărului. Oricare 
ar fi implicaţiile politice ale acţiunilor urmaşilor nedemni ai 
Neguţătorilor de odinioară, puterea aparţine lorzilor 
războinici care au moştenit fărâmiturile Vechiului Imperiu. 
Neguţătorii n-au nici arme şi nici resurse. Nu-s nici măcar 
uniţi. Eu nu sunt perceptor ca să fiu trimis pentru o treabă 
pe care şi-un copil o poate duce la bun sfârşit. 

— Căpitane Pritcher, eşti soldat şi te ocupi de arme. E o 
slăbiciune din partea mea că-ţi permit să vorbeşti într-un 
mod care aduce a insubordonare. Ai grijă. Dreptatea mea 
nu este pur şi simplu slăbiciune. Căpitane, s-a dovedit deja 
că generalii Secolului Imperial şi lorzii războinici ai acestui 
secol sunt la fel de neputincioşi în faţa noastră. Ştiinţa lui 
Seldon, care anticipează dezvoltarea Fundaţiei, se bazează 
nu pe eroismul individual, aşa cum eşti dumneata înclinat să 
crezi, ci pe tendinţele sociale şi economice ale istoriei. Am 
trecut deja cu succes prin patru crize, e adevărat? 

— Am trecut, Excelenţă. Totuşi, ştiinţa aceasta îi rămâne 
cunoscută numai lui Seldon. Noi nu avem decât credinţa. 
Din câte am învăţat, în primele trei crize Fundaţia a fost 
condusă de lideri înţelepţi care au prevăzut natura crizelor 
şi care şi-au luat măsuri corespunzătoare de precauţie. 
Altfel, cine ştie ce s-ar fi întâmplat! 

— Da, căpitane, dar omiţi cea de-a patra criză. Să fim 
serioşi, la vremea respectivă nu aveau o conducere care să-i 
merite numele şi ne-am confruntat cu cel mai inteligent 
duşman, cu cea mai puternică forţă de atunci. Cu toate 
acestea, am învins datorită implacabilităţii istoriei. 

— Excelenţă, este adevărat. Dar istoria la care vă referiţi a 
devenit implacabilă doar după ce luptaserăm cu disperare 
mai mult de un an. Victoria inevitabilă ne-a costat cinci sute 
de nave şi jumătate de milion de oameni. Excelenţă, Planul 
Seldon îi ajută pe cei ce se ajută singuri. 


Primarul Indbur se încruntă şi se simţi dintr-o dată obosit 
după efortul de a expune calm lucrurile. Ştia că îngăduinţa 
este o slăbiciune, că nu trebuia să-i permită căpitanului să 
răspundă la nesfârşit, să devină revendicativ şi să se scalde 
în dialectică, aşa că spuse sec: 

— Căpitane, Seldon garantează totuşi victoria asupra 
lorzilor războinici şi eu nu pot, în aceste vremuri neclare, să 
permit risipirea eforturilor. Aceşti Neguţători pe care îi 
ignori provin de pe Fundaţie. Un război cu ei ar fi un război 
civil. Planul Seldon nu ne oferă nici o garanţie în această 
privinţă, pentru că şi ei, şi noi facem parte din Fundaţie. 
Aşa că trebuie aduşi la supunere. Acesta este un ordin. 

— Excelenţă... 

— Nu ţi s-a pus nici o întrebare, căpitane. Ordinul e ordin. 
Orice alte discuţii pe această temă, cu mine ori cu cei care 
mă reprezintă, vor fi considerate acte de trădare. Poţi să te 
retragi. 

Căpitanul Han Pritcher îngenunchie încă o dată, apoi se 
retrase încet, păşind cu spatele către uşă. 

Primarul Indbur, al treilea cu acest nume şi al doilea 
primar din istoria Fundaţiei care ajunsese în acest post pe 
linie descendentă, îşi recapătă echilibrul interior şi ridică o 
altă foaie de hârtie de pe teancul ordonat din stânga lui. 
Era un raport privind economia de fonduri datorată 
reducerii cantităţii de spumă metalică necesară dublurilor 
de la uniformele forţelor poliţieneşti. Primarul Indbur 
şterse o virgulă de prisos, corectă o greşeală de ortografie, 
făcu trei notații pe margine şi puse raportul pe teancul 
ordonat din dreapta lui. Ridică o altă foaie de pe teancul 
ordonat din stânga şi... 

Când se întoarse la birou, Căpitanul Han Pritcher de la 
Informaţii găsi o Capsulă Personală care conţinea ordine 
plicticoase, subliniate cu roşu şi ştampilate: URGENI. 

I se ordona în termeni foarte severi să se îndrepte spre 
„lumea rebelă numită Haven”. 


În nava sa rapidă şi uşoară, pentru o singură persoană, 
Căpitanul Han Pritcher stabili tăcut cursul spre Kalgan, fără 
să se grăbească. Apoi adormi, încredinţat că îndărătnicia lui 
dăduse roade. 

Locotenent şi măscărici. 

DACĂ de la distanţa de şapte mii de parseci prăbuşirea 
Kalganului în faţa armatelor Catârului produsese un ecou 
care stârnise curiozitatea unui bătrân neguţător, 
îngrijorarea unui căpitan îndărătnic şi iritarea unui primar 
meticulos, pentru locuitorii de pe Kalgan acest eveniment 
nu avu nici o urmare şi nici nu surprinse pe cineva. 

Umanității i se demonstrează continuu că distanţa în timp, 
ca şi cea în spaţiu, creează o concentrare a atenţiei. 
Întâmplător sau nu, nici nu există probe că această lecţie ar 
fi fost învățată o dată pentru totdeauna. 

Kalgan era Kalgan, şi nimic mai mult. Doar el singur în tot 
acel sector al Galaxiei părea să nu ştie că Imperiul se 
prăbuşise, că familia Stanell nu mai domnea, că măreţia era 
o amintire şi că pacea dispăruse. 

Kalgan era lumea luxului. În vreme ce întregul edificiu al 
omenirii se năruia, Kalgan îşi menținea integritatea ca 
producător de plăceri, cumpărător de aur şi vânzător de 
distracţii. 

Scăpase de dureroasele vicisitudini ale istoriei, pentru că 
nici un cuceritor n-ar fi distrus sau deteriorat grav o lume 
atât de plină de bani, care-şi putea plăti imunitatea. 

Cu toate acestea, până şi Kalgan devenise, în cele din 
urmă, cartierul general al unui lord războinic, şi nepăsarea 
sa fusese adaptată imperativelor războiului. 

Jungla îmblânzită, țărmurile blând modelate şi oraşele 
strălucitoare şi stridente răsunau acum de umbletul 
mercenarilor importaţi şi al cetăţenilor impresionați. Lumile 
provinciei sale fuseseră înarmate şi, pentru prima oară în 
istorie, banii fuseseră investiţi în nave de luptă în loc să fie 
daţi ca mită. Cârmuitorul său dovedea înainte de toate că 


era hotărât şi dornic să apere ce era al său şi să pună mâna 
pe ce aparţinea altora. 

Era unul dintre puternicii Galaxiei, războinic şi pacificator, 
întemeietor de Imperiu şi creator al unei dinastii. 

lar acum, un necunoscut cu o poreclă ridicolă îi luase 
totul: armele, Imperiul în devenire şi pe el însuşi, şi nici 
măcar nu dusese vreo bătălie. 

Kalgan era, prin urmare, ca şi înainte, iar cetăţenii săi 
îmbrăcaţi în uniforme se grăbeau să-şi reia vechile 
obiceiuri, în timp ce străinii, profesionişti ai războiului, se 
amestecau cu noile armate care soseau. 

Şi, din nou, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, fură 
reluate fastuoasele vânători de lux în căutarea animalelor 
crescute în junglă, care nu atacau niciodată omul, şi 
vânătorile de păsări cu ajutorul aeroscuterelor, 
îndeletnicire care le era fatală doar păsărilor mari. 

În oraşe, fugarii Galaxiei puteau să-şi satisfacă plăcerile 
după cât îi ţinea punga, începând cu etericele palate ale 
spectacolului şi fanteziei, care-şi deschideau uşile în faţa 
mulțimilor doar la sunetul unei jumătăţi de credit, până la 
localurile discrete şi fără firmă, de care aveau cunoştinţă 
doar cei foarte înstăriți. 

Toran şi Bayta se alăturară şuvoiului uman şi se pierdură 
în el. Îşi lăsaseră nava spre păstrare în uriaşul Hangar de 
pe Peninsula de Est şi se îndreptaseră spre acel compromis 
al claselor mijlocii, Marea Interioară, unde plăcerile erau 
încă legale şi chiar respectabile, iar aglomeraţia nu 
devenise încă de nesuportat. 

Bayta purta ochelari cu lentile închise la culoare, pentru a- 
şi feri ochii de strălucirea solară, şi o rochie largă, albă şi 
subţire, ca să nu-i fie prea cald. Cu braţele bronzate după 
câteva ore de stat la soare, îşi cuprinsese genunchii şi 
privea absentă trupul soţului ei, întins cât era de lung, a 
cărui piele strălucea în lumina orbitoare a soarelui alb. 

— Nu exagera cu plaja, îi spusese ea dintru început, căci 
Toran venea de pe o stea roşie muribundă. În ciuda celor 


trei ani petrecuţi pe Fundaţie, pentru el soarele era un lux. 
După patru zile, pielea lui, antrenată pentru a rezista la 
radiaţii, nu simţise, totuşi, încorsetarea hainelor, cu 
excepţia pantalonilor scurţi. 

Bayta se cuibări mai aproape de el pe nisip şi începură să 
vorbească în şoaptă. 

Chipul lui Toran era calm şi destins, dar vocea-i trăda 
amărăciune. 

— Recunosc. N-am avansat deloc. Dar unde-o fi? Cine e? 
Lumea asta nebună nu vorbeşte despre el. Poate că nici nu 
există. 

— Există, murmură Bayta, dar e inteligent. Unchiul tău are 
dreptate. E omul care ne-ar trebui, dacă l-am găsi la vreme. 

După o scurtă tăcere, Toran şopti: 

— Ştii ce-o să fac, Bay? Visez cu ochii deschişi, de parcă aş 
avea insolaţie. Lucrurile se înlănţuie atât de limpede, atât 
de plăcut. (Vocea i se pierdu, apoi reveni.) Îţi aminteşti de 
ceea ce spunea doctorul Amann la colegiu, Bay? Fundaţia 
nu poate pierde niciodată, dar asta nu înseamnă că 
domnitorii Fundaţiei nu pot pierde. Istoria adevărată a 
Fundaţiei n-a început când Salvor Hardin i-a dat deoparte 
pe Enciclopedişti şi a preluat puterea pe Terminus ca întâiul 
ei primar? Şi apoi, în secolul următor, Hober Mallow n-a 
luat puterea prin metode la fel de drastice? Asta înseamnă 
că de două ori au fost înfrânți cârmuitorii. De ce n-am face- 
O şi noi? 

— E cel mai vechi argument din cărţi, 'Torie. Mai bine ţi-ai 
continua visarea. 

— Aşa crezi? Bine. Ce este Haven? Nu-i o parte a 
Fundaţiei? E pur şi simplu o parte a proletariatului de la 
Periferie, ca să zicem aşa. Dacă noi am deveni liderii, 
Fundaţia n-ar avea decât de câştigat, şi vor pierde doar 
cârmuitorii actuali. 

— E mare diferenţă între „a putea” şi „a reuşi”, îţi baţi 
gura degeaba. 

Toran se enervă: 


— Prostii, Bay, eşti doar prost dispusă şi acrită. De ce vrei 
să-mi strici ziua? O să trag un pui de somn, dacă nu te 
superi. 

Dar Bayta îşi înălţase capul şi deodată, non sequitur *, 
(Non seguitur (lat.) - Fără legătură logică (n.t.), începu să 
chicotească şi-şi scoase pchelarii pentru a privi în lungul 
plajei cu mâna streaşină la ochi. 

Toran se ridică şi el, apoi se răsuci ca să privească în 
aceeaşi direcţie. 

Ea urmărea atent o siluetă caraghioasă care mergea în 
mâini, mişcându-şi dezordonat picioarele în aer pentru a 
distra mulţimea pestriță. Era unul dintre cerşetorii acrobaţi 
care umblau de colo-colo pe plajă şi care făceau tot felul de 
giumbuşlucuri pentru a li se azvârli câteva monede. 

Un paznic îi făcu semn acrobatului să iasă de pe plajă, dar 
acesta, rămânând într-un surprinzător echilibru pe un 
singur braţ, îşi duse cealaltă mână la nas şi-i dădu 
paznicului cu tifla. Paznicul se apropie cu un chip 
ameninţător şi se clătină cât pe ce să cadă pe spate, când 
primi o lovitură de picior în stomac. Măscăriciul reveni pe 
picioare şi se îndepărtă, în timp ce privirile tăioase şi 
dispreţuitoare ale mulţimii de privitori îl opriră să 
reacționeze violent pe paznicul care spumega de furie. 

Măscăriciul îşi făcu drum în zig-zag de-a lungul plajei, 
trecu pe lângă privitori, ezită de câteva ori şi merse mai 
departe. Mulțimea care se strânsese în jurul lui se 
împrăştie, iar paznicul se retrase. 

— Ciudat individ, zise Bayta cu o voce amuzată, şi Ioran o 
aprobă nepăsător. 

Individul era acum suficient de aproape şi-l putu vedea 
mai bine. Avea un chip slăbănog, un nas acvilin, cu vârful 
plin şi borcănat, care părea foarte mobil. Membrele lungi şi 
zvelte, evidenţiate şi de costumaţie, aminteau de cele ale 
unui păianjen şi se mişcau cu uşurinţă şi graţie, lăsând 
impresia că fuseseră împerecheate la întâmplare, ceea ce 
stârnea ilaritate. 


Măscăriciul păru dintr-o dată conştient de insistența cu 
care era privit. După ce trecuse pe lângă ei, se opri şi, 
întorcându-se brusc, se apropie. Ochii lui mari şi căprui 
rămaseră aţintiţi la Bayla. 

Eu îl privi tăcută. 

Măscăriciul zâmbi, dar nu reuşi decât să dea un aer trist 
chipului său, cu nasul ca un cioc. Când începu însă să 
vorbească, se remarcă frazarea plăcută şi deosebit de 
îngrijită din Sectoarele Centrale. 

— De-ar fi să mă slujesc de chibzuinţa cu care m-au 
înzestrat Spiritele cele bune, începu el, atunci aş îndrăzni 
să spun că o asemenea doamnă nu poate exista şi, apoi, 
care om în toate minţile ar îndrăzni să socotească visul 
drept realitate? Şi, totuşi, n-ar fi cuminte să nu dau crezare 
ochilor mei vrăjiţi şi încântați. 

Bayta îl privi mirată şi zise: 

— Grozav! 

— O, tu, seducătoareo, nu zăbovi, asta merită o monedă de 
cinci credite. Dă-i-o, Bay! 

Măscăriciul făcu încă o săritură şi se apropie: 

— Nu, doamna mea, nu mă lua drept ceea ce nu sunt. Căci 
nicidecum nu grăiesc pentru bani, ci pentru aceşti ochi 
strălucitori şi acest chip încântător. 

— Atunci, îţi mulţumesc. Se adresă lui Toran: Ia zi, crezi 
că-l bate prea tare soarele? 

— Şi, totuşi, nu doar pentru ochi şi chip, continuă 
măscăriciul să peroreze din ce în ce mai înfocat, ci şi pentru 
o minte limpede, sclipitoare şi blândă. 

Toran se ridică în picioare, se întinse după halatul alb pe 
care-l purtase pe braţ vreme de patru zile şi-l îmbrăcă. 

— Hei, prietene, zise el, ce-ar fi să-mi spui şi mie ce doreşti 
şi să n-o mai deranjezi pe doamna? 

Măscăriciul făcu înspăimântat un pas înapoi, iar trupul lui 
pipernicit se chirci: 


— N-am vrut să supăr pe nimeni. Sunt străin prin locurile 
acestea şi se zice că n-aş fi în toate minţile; cu toate astea, 
ştiu să desluşesc chipurile oamenilor. Chipul frumos al 
acestei doamne îmi spune că are o inimă bună şi blândă şi 
că mă va ajuta, de aceea mă încumet a vorbi atât de 
deschis. 

— Cinci credite vor lecui necazul de care suferi? întrebă 
Toran sec, întinzându-i moneda. 

Maăscăriciul nu făcu nici o mişcare, iar Bayta spuse: 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc cu el, Torie. Adaugă apoi 
iute, cu voce joasă: N-are rost să te ener veze modul lui 
caraghios de a se adresa. Asta-i dialectul lui, iar al nostru îi 
sună probabil la fel de ciudat. Apoi, către om: Ce necazuri 
ai? Sper că nu eşti îngrijorat din pricina paznicului? N-o să 
te mai supere. 

— O, nu, nu el. El nu-i decât un vânticel care nu face decât 
să ridice praful din jurul picioarelor mele. De un altul fug 
eu, şi acela este ca o furtună care mătură lumile şi le- 
mprăştie, făcându-le să se ciocnească între ele. Am fugit 
acum o săptămână; am dormit pe străzi şi m-am ascuns în 
agitația mulţimii din oraş. Şi multe chipuri am privit, 
căutând ajutorul de care am nevoie. L-am găsit aici. Repetă 
ultima afirmaţie cu o voce tremurătoare şi caldă, tulburat 
de emoție: L-am găsit aici. 

— Eu, zice Bayta gânditoare, aş vrea să te ajut, dar zău, 
prietene, nu sunt o pavăză împotriva unei furtuni care 
mătură lumile. Să-ţi spun drept, şi eu aş avea nevoie... 

Deodată răsună puternic o voce răstită care îi făcu să se 
înfioare: 

— Aici erai, ticălos zămislit din noroi...?! 

Paznicul plajei se apropiase în goană, roşu ca focul în 
obraji şi, rânjind furios, îl ţinti cu ţeava armei paralizante de 
mică putere. 

— Voi doi, puneţi mâna pe el. Să nu vă scape. Îşi lăsă mâna 
grea să cadă atât de tare pe umărul firav al măscăriciului 
încât acesta scoase un scâncet de durere. 


— Ce-a făcut? întrebă Toran. 

— Ce-a făcut? Ei, asta-i bună! (Paznicul băgă mâna în 
buzunarul care-i atârna legat de centură şi scoase o batistă 
de culoare purpurie cu care îşi tamponă gâtul dezgolit.) O 
să vă spun eu ce-a făcut. A fugit. Tot Kalganul vorbeşte 
despre asta şi l-aş fi recunoscut din capul locului, dacă ar fi 
stat în picioare ca oamenii, în loc să stea pe ţeasta aia de 
şoim. Îşi zgudui prada cu vădită plăcere. 

— Şi de unde a scăpat, domnule? întrebă Bayta, zâmbind. 

Paznicul ridică glasul. Lumea începuse să se strângă în jur, 
curioasă, holbându-se şi dându-şi cu părerea, iar pe măsură 
ce publicul creştea, paznicul începu să se simtă din ce în ce 
mai important: 

— De unde a scăpat? spuse el răspicat, cu o voce 
sarcastică. Păi, cred că aţi auzit de Catâr, nu? 

Toate murmurele încetară şi Bayta se simţi dintr-o dată 
fulgerată de un fior rece în capul pieptului. Măscăriciul n- 
avea ochi decât pentru ea şi tremura încă în strânsoarea 
sălbatică a paznicului. 

— Şi cine credeţi că e - continuă paznicul plin de sine - 
această zdreanţă de om dacă nu măscăriciul Curţii Măriei 
Sale, care a fugit? Îl îmbrânci şi-l scutură pe captiv: 
Recunoşti, măscăriciule? 

Acesta însă nu putea scoate nici o vorbă de spaimă şi 
Bayta îi şopti pe nerăsuflate ceva lui Toran la ureche. 

Cu un aer prietenos, Toran făcu un pas înainte, către 
paznic: 

— Ei, prietene, ce-ar fi să-l laşi puţin în pace? Măscăriciul 
pe care l-ai prins dansa pentru noi şi n-a dansat încă de toţi 
banii. 

— Ia te uită! Paznicul ridică vocea, brusc îngrijorat: E 
vorba de recompensă... 

— O vei primi, dacă dovedeşti că este cel căutat. 
Deocamdată, ai face bine să te retragi. Cred că-ţi dai seama 
că deranjezi un oaspete, şi asta s-ar putea să te coste. 


— Dar dumneavoastră vă amestecați în treburile Măriei 
Sale, şi asta vă va costa şi mai şi. Îl zgâlţâi din nou pe 
măscărici: Dă-i banii omului, blestemăţie murdară! 

Toran făcu o mişcare rapidă şi smulse arma paralizantă 
din mâna paznicului, care începu să urle de durere şi furie. 
Toran îl împinse violent deoparte şi măscăriciul, eliberat, se 
ascunse în spatele lui. 

Mulțimea, pe care abia acum o puteai cuprinde cu 
privirea, nu acordă prea mare atenţie acestui ultim episod 
al întâmplării. Câţiva întinseră gâturile, ridicându-se pe 
vârfuri ca să vadă mai bine, şi se formă încet o mişcare 
centrifugă, de parcă mai toţi doreau să se îndepărteze cât 
mai repede de miezul evenimentului. 

Apoi se produse o busculadă şi se auzi un ordin gutural. Se 
formă un coridor de-a lungul căruia se apropiară doi 
bărbaţi cu bastoane electrice gata de acţiune. Pe bluzonul 
purpuriu al fiecăruia era imprimată o rază frântă de fulger 
deasupra unei planete care se sfărâma în bucăţi. 

O matahală cu părul negru şi cu o căutătură severă, în 
uniformă de locotenent, apăru în urma lor. 

Se adresă cu o blândeţe prevestitoare de primejdii, care 
demonstra, fără putinţă de tăgadă, că nu simţea nevoia de a 
striga pentru a-şi impune voinţa: 

— Tu eşti cel care ne-a chemat? 

Paznicul îşi mângâie mâna brutalizată şi, cu faţa 
schimonosită de durere, bolborosi: 

— Solicit recompensa, măria voastră, şi îl acuz pe omul 
acela... 

— Îţi vei primi recompensa, spuse locotenentul, fără a 
catadicsi să-l privească. Făcu o mişcare scurtă către 
oamenii lui: Luaţi-l! 

Toran simţi cum măscăriciul se agaţă disperat şi înnebunit 
de halatul lui. 

Ridică glasul şi se adresă locotenentului, făcând un efort 
să nu-i tremure vocea: 


— Îmi pare rău, domnule locotenent, dar acest om este al 
meu. 

Soldaţii îl ascultară fără să clipească. Unul dintre ei ridică 
nepăsător bastonul, dar, auzind ordinul tăios al 
locotenentului, îl lăsă în jos. 

Silueta lui masivă şi amenințătoare făcu un pas înainte şi 
rămase ţeapănă în faţa lui Ioran: 

— Dumneata cine eşti? 

— Cetăţean al Fundaţiei, veni răspunsul răspicat al lui 
Toran. 

Gestul său merse drept la ţintă şi dădu roade - în faţa 
mulţimii cel puţin. Tăcerea ei refulată până atunci se 
dezlănţui într-un tumult de vociferări. Oricâtă teamă ar fi 
stârnit Catârul, la urma urmelor, numele lui era de dată 
recentă şi nu se fixase la fel de profund în conştiinţa 
oamenilor precum cel al Fundaţiei, care distrusese Imperiul 
şi care conducea despotic şi nemilos un sfert de Galaxie 
prin înfricoşare. 

Locotenentul nu se lăsă impresionat şi spuse: 

— Aveţi cunoştinţă de identitatea bărbatului din spatele 
dumneavoastră? 

— Mi s-a spus că a fugit de la curtea conducătorului 
dumneavoastră, dar ştiu sigur că mi-e prieten. Veţi avea 
nevoie de dovezi de nezdruncinat privind identitatea lui 
pentru a-l lua. 

Din mulţime se auziră câteva oftaturi aprobatoare, dar 
locotenentul le ignoră: 

— Aveţi la dumneavoastră documentele care să ateste că 
sunteţi cetăţean al Fundaţiei? 

— Da, pe nava mea. 

— Vă daţi seama că acţiunea dumneavoastră este ilegală? 
Aş putea ordona să fiţi împuşcat. 

— Desigur, dar în cazul acesta aţi ucide un cetăţean al 
Fundaţiei şi trupul dumneavoastră ar putea fi trimis bucăţi 
pe Fundaţie drept compensație. Unii lorzi războinici aşa au 
procedat. 


Locotenentul îşi linse buzele. Afirmația era adevărată, 
întrebă: 

— Numele dumneavoastră? 

Toran folosi avantajul creat şi spuse: 

— Voi răspunde la orice întrebare când vom ajunge pe 
nava mea. Puteţi obţine numărul compartimentului la 
Hangar; nava e înregistrată pe numele „Bayta”. 

— Nu-l veţi preda pe fugar? 

— Doar Catârului, probabil. Trimiteţi-l pe stăpânul 
dumneavoastră. 

Tonul conversaţiei scăzuse până la şoaptă, iar locotenentul 
se întoarse brusc spre oamenii săi. 

— Împrăştiaţi mulţimea! spuse el, cu o ferocitate abia 
ţinută în frâu. 

Bastoanele electrice se puseră în mişcare. Se auziră 
câteva plesnituri, şi mulţimea se împrăştie în goană cu vuiet 
mare. 

În timp ce mergeau spre Hangar, Toran îşi întrerupse 
starea de visare şi spuse mai mult pentru sine: 

— Pentru numele Galaxiei, Bay, ce zi am avut! Eram atât 
de înspăimântat... 

— Aşa e, spuse ea, cu o voce încă nesigură, având în ochi o 
licărire ce semăna a venerație, ziua asta a fost neasemuit 
de ciudată. 

— Încă nu-mi dau seama cum s-a petrecut totul. M-am 
trezit cu o armă paralizantă în mână, pe care nici nu sunt 
sigur c-aş fi fost în stare s-o folosesc, şi m-am răstit la 
locotenent. Mă întreb de ce-am făcut-o. 

Se aflau într-o navă ce zbura pe distanţe scurte şi care 
efectua transporturi în zona plajei. Toran privi dincolo de 
culoarul ce despărţea şirul de scaune, spre locul pe care 
măscăriciul Catârului se cuibărise ca să doarmă, şi adăugă 
dezgustat: 

— A fost lucrul cel mai greu pe care l-am izbutit vreodată. 

În acest timp, locotenentul stătea respectuos în poziţie de 
drepţi în faţa şefului garnizoanei, un colonel, care îi spuse: 


— Ai procedat corect. Rolul tău s-a încheiat. 

Dar locotenentul nu se retrase imediat. Vorbi înciudat: 

— Catârului i-a fost ştirbită reputaţia în faţa mulţimii, 
domnule. Vor trebui întreprinse măsuri disciplinare pentru 
a restabili o atmosferă potrivită de respect. 

— Măsurile s-au luat deja. 

Locotenentul se întoarse pe jumătate şi zise aproape cu 
părere de rău: 

— Sunt gata să vă dau dreptate, domnule, ordinul este 
ordin, dar a rămâne neclintit în faţa acelui om care avea o 
armă paralizantă în mână şi a-i suporta insolenţa a fost cea 
mai grea misiune din viaţa mea. 

LA 

Mutantul. 

HANGARUL de pe Kalgan este o instituţie ciudată în sine, 
născută din nevoia de a primi numărul uriaş de nave ale 
vizitatorilor de pe alte planete şi din necesitatea de a le 
crea acestora condiţii de locuit. Inteligentul care 
soluţionase cel mai bine această problemă devenise peste 
noapte milionar. Moştenitorii lui prin naştere sau pe linie 
financiară erau de departe cei mai bogaţi oameni de pe 
Kalgan. 

Hangarul se întinde generos pe mile întregi şi este, de 
fapt, un hotel pentru nave. Călătorul plăteşte în avans, iar 
navei lui i se asigură un loc din care poate decola în spaţiu 
în orice moment. Deci, vizitatorul locuieşte pe navă. Pot fi 
obţinute, desigur, serviciile hoteliere obişnuite: furnizarea 
de hrană şi de medicamente, revizii tehnice ale navei, 
transport intern pe Kalgan pentru o sumă nominală şi 
altele. 

Prin urmare, plătind printr-o singură notă spaţiul de 
parcare a navei şi serviciile hoteliere, vizitatorul face 
economii substanţiale. Proprietarii vând dreptul de folosinţă 
temporară a terenului cu profituri respectabile, guvernul 
încasează taxe uriaşe şi toată lumea prosperă. Nimeni nu 
iese în pierdere. Simplu! 


Omul care mergea pe partea mai umbrită a coridoarelor 
largi ce legau nenumăratele aripi ale Hangarului cugetase 
mult la noutatea şi utilitatea sistemului descris mai înainte, 
dar acestea erau gânduri potrivite mai degrabă unor 
momente de trândăveală, acum fiind total nelalocul lor. 

Navele masive se profilau de-a lungul şirurilor de celule 
perfect aliniate, iar omul le ignoră una după alta. Era 
expert în ceea ce avea de făcut, şi dacă studierea 
preliminară a registrului Hangarului nu reuşise să-i 
furnizeze alte informaţii în afară de precizarea destul de 
vagă a unei aripi - care adăpostea sute de nave - 
cunoştinţele sale de specialitate îi permiteau să le 
contopească pe toate la un loc. 

Se auzi un foşnet slab în spaţiul acela cufundat în tăcere, 
şi omul se opri. Se furişă de-a lungul uneia dintre linii, 
minusculă insectă în comparaţie cu semeţii monştri de 
metal care se odihneau acolo. 

Slabele luminiţe ce licăreau prin hublouri indicau prezenţa 
vreunui pasager care renunţase mai devreme la plăcerile 
organizate, pentru a se bucura de propriile plăceri, mai 
simple sau mai intime. 

Când se opri, ar fi zâmbit, dacă ar fi fost capabil, dar 
numai circumvoluţiunile creierului lui realizară echivalentul 
mental al unui zâmbet. 

Nava lângă care se oprise era zveltă şi, prin urmare, 
foarte rapidă. Îl atrăsese ciudăţenia modelului ei deosebit, 
pentru că majoritatea navelor din acel sector al Galaxiei ori 
imitau proiecte obişnuite pe Fundaţie, ori erau construite 
de 'Tehnicienii ei. Aceasta era o navă a Fundaţiei, fie şi 
numai din pricina micilor denivelări de pe suprafaţa 
exterioară, care erau nodurile scutului de protecţie. 

Omul nu ezită nici un moment. 

Bariera electronică, instalată în jurul navelor de către 
Administraţia Hangarului, ca o concesie făcută intimităţii, 
nu era un obstacol pentru el. Folosind o forţă specială de 


neutralizare pe care o avea la dispoziţie, trecu prin barieră 
fără să declanşeze alarma. 

Prin urmare, primul indiciu perceput din interiorul navei 
în legătură cu intrusul de afară a fost un semnal uşor şi 
aproape amical al soneriei din camera de zi a navei, atunci 
când omul şi-a apăsat palma pe fotocelula mică, aflată în 
imediata apropiere a ecluzei principale. 

Şi, în timp ce căutarea se desfăşura cu succes, Toran şi 
Bayta se simțeau prea puţin în siguranţă între pereţii de 
oţel ai navei Bayta. Măscăriciul Catârului, care relatase că, 
în ciuda puţinătăţii trupeşti, purta impozantul nume de 
Magnifico Giganticus, stătea aplecat deasupra mesei şi 
înfuleca de zor mâncarea ce-i fusese pusă dinainte. 

Ridică ochii căprui şi trişti din farfurie doar pentru a o 
urmări pe Bayta trebăluind într-un fel de combinaţie de 
bucătărie şi cămară în care se aflau. 

— Mulţumirile unuia lipsit de putere nu prea au mare 
valoare, murmură el, dar vi le adresez pentru că, într- 
adevăr, în săptămâna ce a trecut nu am căpătat decât 
resturi şi, cu toate că trupul mi-e neînsemnat, pofta de 
mâncare mi-e nemăsurată. 

— Atunci mănâncă! spuse Bayta zâmbind. Nu mai pierde 
timpul cu mulţumiri. Auzisem odată un proverb din Zona 
Centrală a Galaxiei despre recunoştinţă, dar nu-l mai ţin 
minte. 

— Sigur că există, doamna mea. Un înţelept a spus demult: 
„Recunoştinţa este mai convingătoare când nu se risipeşte 
în vorbe goale”. Dar, vai mie, doamna mea, eu nu-s decât o 
adunătură de vorbe goale, după cum se vede. Pe vremea 
când vorbele mele îl încântau pe Catâr, căpătăm un costum 
de curtean sau un nume fălos, pentru că, vedeţi 
dumneavoastră, numele meu a fost la început Bobo, şi nimic 
mai mult, dar nu l-a satisfăcut, iar atunci când nici vorbele 
mele meşteşugite, dar goale, nu l-au mai mulţumit, a 
început să slobozească bătăi şi lovituri asupra sărmanelor 
mele ciolane. 


Toran intră din camera pilotului: 

— Nu putem decât să aşteptăm, Bay. Sper că totuşi 
Catârul va înţelege că o navă a Fundaţiei reprezintă un 
teritoriu al Fundaţiei. 

Magnifico Giganticus, fost Bobo, făcu ochii mari şi 
exclamă: 

— Mare e Fundaţia, căci şi nemiloşii servitori ai Catârului 
tremură când aud de ea. 

— Şi tu ai auzit de Fundaţie? întrebă Bayta, zâmbind uşor. 

— Păi cine n-a auzit de ea? zise Magnifico, cu o voce 
şoptită şi misterioasă. Sunt unii care spun că e o lume 
fermecată, cu focuri ce pot înghiţi planete întregi şi cu 
nebănuite şi secrete puteri. Se spune că nici măcar cei mai 
de vază nobili ai Galaxiei nu pot dobândi respectul pe care 
omul simplu îl consideră normal când afirmă: „Sunt 
cetăţean al Fundaţiei”, fie că e doar miner salvator sau un 
nimeni ca mine. 

— Hai, Magnifico, spuse Bayta, n-o să mai termini în veci 
de mâncat dacă te apuci să ne ţii discursuri. Uite, ţi-am 
pregătit nişte lapte cu arome. E foarte bun. 

Puse o cană cu lapte pe masă şi-i făcu semn lui Ioran să 
iasă din cameră. 

— 'Torie, ce-ai de gând să faci acum în ceea ce-l priveşte? 
Arătă spre bucătărie. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă vine Catârul, ai intenţia să-l predai? 

— Păi ce altceva pot face, Bay? (Părea hărțuit de gânduri 
şi gestul cu care îşi înlătură bucla de pe fruntea 
îmbrobonată de sudoare îi trăda îngrijorarea.) Înainte de a 
sosi aici, continuă el neliniştit, îmi închipuisem că nu trebuie 
decât să întrebăm de Catâr şi să trecem la treabă, neavând 
o idee prea clară despre ce însemna asta. 

— Înţeleg ce vrei să spui, Torie. Eu nici măcar nu speram 
să-l văd pe Catâr în carne şi oase, dar mă gândeam că am 
putea culege câteva impresii la faţa locului privind situaţia 
de aici şi apoi am discuta cu oamenii care ştiu ceva mai 


multe despre intrigile interstelare. Spionilor din cărţile 
copilăriei mele le era mai uşor. 

— Suntem în aceeaşi oală, Bay. (Îşi încrucişa braţele şi se 
încruntă.) Ce încurcătură! Nici n-ai fi zis că există o 
asemenea persoană, dacă nu s-ar fi ivit această mică şansă 
neaşteptată. Crezi că va veni după măscărici? 

Bayta ridică ochii spre el: 

— Nu sunt sigură. Nici nu ştiu ce-aş face sau ce-aş spune. 
Tu? 

Soneria interioară sună sfredelitor şi intermitent. 

— Catârul! 

Maghnifico apăru în cadrul uşii cu ochii căscaţi şi scânci: 

— Catârul? 

— Trebuie să le dau drumul înăuntru, murmură 'Ioran. 

O simplă apăsare pe un buton deschise ecluza, apoi uşa se 
închise în urma proaspătului sosit. Detectorul indică doar o 
singură persoană. 

— E numai o persoană, spuse 'Toran vădit uşurat, şi vocea 
aproape că-i tremură când se aplecă spre instalaţia de 
semnalizare: Cine sunteţi? 

— Lăsaţi-mă să intru şi veţi afla. Cuvintele se auziră slab în 
difuzor. 

— Vă informez că aceasta este o navă a Fundaţiei şi, prin 
urmare, în virtutea tratatelor internaţionale, teritoriu al 
Fundaţiei. 

— Ştiu. 

— Intraţi neînarmat, altfel trag. 

— S-a făcut! 

Toran deschise uşa interioară, eliberă piedica 
dezintegratorului şi rămase cu degetul pe declanşator. Se 
auzi un zgomot de paşi, apoi uşa se deschise larg şi lui 
Magnifico îi scăpă un strigăt: 

— Nu-i Catârul. E un necunoscut. 

„Necunoscutul” se înclină sobru în direcţia măscăriciului: 

— Foarte exact. Nu sunt Catârul. Ridică mâinile în lături: 
Nu sunt înarmat şi vin cu gânduri paşnice. Liniştiţi-vă şi 


lăsaţi arma deoparte. Mâna nu vă este atât de fermă încât 
să mă pot simţi în siguranţă. 

— Cine sunteţi? întrebă precipitat Toran. 

— Şi eu v-aş întreba acelaşi lucru, spuse necunoscutul cu 
răceală, întrucât dumneavoastră vă daţi drept ceea ce nu 
sunteţi, nu eu. 

— Cum vine asta? 

— Pretindeţi că sunteţi cetăţean al Fundaţiei când, de fapt, 
nu există nici un Neguţător autorizat pe planetă. 

— Nu este adevărat. De unde ştiţi? 

— Pentru că eu sunt cetăţean al Fundaţiei şi am 
documente doveditoare. Dumneavoastră aveţi? 

— Cred c-ar fi mai bine să plecaţi. 

— Eu nu cred. Dacă aţi cunoaşte unele metode ale 
Fundaţiei - şi, cu toată impostura dumneavoastră, aşa s-ar 
părea - aţi înţelege că, dacă nu mă voi întoarce la o anumită 
oră pe nava mea, ar fi informat cel mai apropiat cartier 
general al Fundaţiei, şi mă îndoiesc că armele vă vor ajuta 
în vreun fel. 

După o tăcere incertă, Bayta spuse calm: 

— Lasă arma, Toran, şi crede-l pe cuvânt. Se pare că-i 
adevărat. 

— Vă mulţumesc, spuse necunoscutul. 

Toran puse arma pe scaunul de lângă el. 

— Acum daţi-mi şi mie o explicaţie. 

Necunoscutul rămase în picioare. Înalt, cu membrele 
lungi, avea chipul alcătuit din suprafeţe dure şi plane, ceea 
ce dădea senzaţia că nu zâmbea niciodată. În schimb, ochii 
îi erau lipsiţi de duritate. 

— Veştile circulă repede, spuse el, mai ales atunci când 
întrec orice închipuire. Cred că nu există cineva pe Kalgan 
care să nu ştie că oamenii Catârului au fost umiliţi astăzi de 
către doi turişti de pe Fundaţie. Eu cunoşteam detaliile 
importante încă înainte de lăsarea serii şi, aşa cum am spus, 
noi suntem siguri că, în afară de mine, nu există alţi turişti 
de pe Fundaţie pe această planetă. 


— Care, noi”? 

— Noi” suntem... „noi”!'. Eu, de pildă! Ştiam că vă aflaţi la 
Hangar, aţi fost auziţi vorbind în sensul acesta. Cu metodele 
mele, am verificat registrul şi am localizat nava. Se întoarse 
brusc spre Bayta: Sunteţi de pe Fundaţie prin naştere? 

— Eu? 

— Sunteţi membră a opoziţiei democrate căreia i se spune 
„Rezistenţă”. Numele dumneavoastră nu mi-l amintesc, însă 
vă recunosc după chip. Aţi plecat recent şi n-aţi fi putut s-o 
faceţi dacă eraţi o persoană mai importantă. 

Bayta ridică din umeri, nedumerită: 

— Ştiţi multe. 

— Aşa e. Aţi fugit cu un bărbat. Acesta e? 

— Are vreo importantă ce vă voi spune? 

— Nu. Voiam doar să ajungem la o înţelegere reciprocă. În 
cursul săptămânii în care aţi plecat în mare grabă, cred că 
parola era: „Seldon, Hardin şi Libertate”. Porfirat Hart era 
şeful grupului dumneavoastră. 

— De unde ştiţi toate astea? întrebă Bayta înfuriată din 
senin. L-a prins poliţia? 

Toran încercă să o calmeze ţinând-o de umeri, dar ea se 
smuci, se eliberă şi făcu un pas înainte. Bărbatul de pe 
Fundaţie zise calm: 

— Nu l-a prins nimeni, pentru că Rezistenţa îşi sporeşte 
puterea şi ajunge şi în locuri ciudate. Sunt Căpitanul Han 
Pritcher de la Informaţii şi sunt şi eu şef de grup - n-are 
importanţă sub ce nume. Se opri o clipă, apoi continuă: Nu, 
nu-i nevoie să mă credeţi. În meseria noastră e de preferat 
să fii mai degrabă bănuitor decât credul. Dar să trecem 
peste această introducere. 

— Da, făcu 'Toran, chiar aşa. 

— Pot să mă aşez? Vă mulţumesc. (Căpitanul Pritcher se 
aşeză picior peste picior, lăsându-şi mâna să atârne pe 
speteaza scaunului.) Voi începe prin a spune că nu înţeleg 
ce aveţi de gând să faceţi - vorbesc din punctul 
dumneavoastră de vedere. Nu sunteţi de pe Fundaţie, dar 


nu e greu de bănuit că veniţi de pe una din Lumile 
Independente ale Neguţătorilor. Asta nu mă deranjează în 
mod deosebit. Totuşi, dacă nu sunt indiscret, ce aveţi de 
gând cu omul acesta, cu măscăriciul pe care l-aţi salvat? Vă 
riscaţi viaţa păstrându.-l. 

— Nu vă putem spune încă. 

— Hmm. În regulă, nici nu mi-a trecut prin minte c-o veţi 
face. Dar dacă vă aşteptaţi cumva să apară Catârul în 
persoană, însoţit de surle, trâmbiţe, tobe şi altele, lua-ţi-vă 
gândul! Catârul nu procedează astfel. 

— Poftim? exclamară Toran şi Bayta în acelaşi timp, iar din 
colţul în care Maghnifico se ascunsese, stând cu urechile 
ciulite, se auzi o izbucnire de bucurie. 

— Cum aţi auzit. Şi eu am încercat să iau legătura cu el şi 
am procedat cu mai multă pricepere decât dumneavoastră, 
care sunteţi amatori în meseria asta. Nu se poate. Omul nu 
apare în public, nu permite să fie fotografiat sau imitat şi nu 
se arată decât asociaţilor celor mai apropiaţi. 

— Asta explică interesul pe care-l prezentăm noi pentru 
dumneavoastră, domnule căpitan? întrebă Toran. 

— Nu. Maăscăriciul este cheia. Măscăriciul e una dintre 
puţinele persoane care l-au văzut. S-ar putea ca aceasta să 
fie dovada care-mi trebuie şi, martoră mi-e Galaxia, am 
nevoie de ceva pentru a trezi Fundaţia la realitate. 

— Trebuie trezită? îl întrerupse tăios Bayta. Împotriva cui? 
Şi în ce calitate acţionaţi dumneavoastră pentru a trage 
semnalul de alarmă: ca rebel democrat sau ca agent al 
Poliţiei Secrete şi provocator? 

Chipul căpitanului se crispă: 

— Doamnă Revoluţie”, atunci când întreaga Fundaţie este 
ameninţată, pier atât democraţii cât şi tiranii. Să-i salvăm 
pe tiranii noştri de un alt tiran mai mare, pentru ca, la 
rândul nostru, să-i putem răsturna pe primii. 

— Cine este tiranul mai mare despre care vorbiţi? se 
aprinse Bayia. 


— Catârul! Ştiu suficiente lucruri despre el încât să fiu ucis 
în orice clipă, dacă n-aş fi precaut. Spuneţi-i măscăriciului 
să iasă din cameră. Ce vă voi dezvălui acum nu e pentru 
urechile lui. 

— Magnifico! făcu Bayta, însoţindu-şi vorba cu un gest, şi 
măscăriciul ieşi tăcut. 

Vocea căpitanului deveni gravă şi reţinută, iar Toran şi 
Bayta se dădură mai aproape. 

— Catârul este un individ şiret - mult prea şiret ca să nu-şi 
dea seama de avantajul, fascinația şi strălucirea conducerii 
personale. Dacă renunţă la aşa ceva, înseamnă că are un 
motiv întemeiat. Ar putea crede că un contact personal i-ar 
dezvălui ceva de o importanţă covârşitoare, ceva ce nu 
trebuie cunoscut. Le făcu semn să nu-l întrerupă cu 
întrebări şi continuă grăbit: În acest scop, m-am deplasat în 
locurile lui natale şi am chestionat oameni care, pentru 
ceea ce ştiu, nu vor trăi mult. Oricum, mai sunt doar câţiva 
în viaţă, îşi amintesc de copilul născut cu treizeci de ani în 
urmă, de moartea mamei, de tinereţea lui ciudată. Catârul 
nu este o fiinţă umană! 

Cei doi ascultători se traseră înapoi, îngroziţi de 
implicaţiile nebănuite. Niciunul nu înţelese pentru moment 
prea limpede, dar ameninţarea era reală. 

— E un mutant, continuă căpitanul, şi asta rezultă cu 
claritate din cariera lui plină de succese. Nu ştiu ce putere 
are sau în ce măsură poate fi ceea ce romanele noastre de 
aventuri numesc „supraom”, însă ascensiunea lui de la zero 
până la stăpânirea Kalganului, în numai doi ani, este 
revoltătoare. Înţelegeţi pericolul, nu-i aşa? În Planul Seldon 
se pot calcula accidente genetice sau calităţi biologice 
imprevizibile? 

— Nu-mi vine a crede, spuse rar Bayta. E o capcană pe 
care n-o înţeleg. Dacă e supraom, de ce nu ne-au ucis 
oamenii lui când au avut prilejul s-o facă? 

— V-am spus că nu ştiu în ce măsură a acţionat mutaţia. S- 
ar putea să nu fie încă pregătit pentru a ataca Fundaţia, şi 


ar fi un semn de mare înţelepciune să ne opunem oricărei 
provocări pripite. Mă lăsaţi să discut cu măscăriciul? 

Căpitanul se aşeză în fata lui Magnifico, care începu să 
tremure. Era clar că nu avea încredere în acest bărbat solid 
şi rigid care-l sfredelea cu privirea. 

— L-ai văzut vreodată pe Catâr cu ochii tăi? începu 
căpitanul calm. 

— Ba chiar prea bine, bunule domn. Şi i-am simţit şi 
greutatea palmei. 

— Nu mă îndoiesc de asta. Poţi să-l descrii? 

— Mi-e groază să-mi amintesc, înălţimea voastră. E un 
bărbat cu o statură impunătoare, cu părul purpuriu aprins. 
Pe lângă el, chiar şi dumneavoastră aţi părea un pitic. 
Adunându-mi toată puterea şi greutatea trupului, am 
încercat odată să-i clintesc o mână, dar n-am reuşit. (Pe cât 
de slab şi de pipernicit era, Magnifico păru să se 
prăbuşească şi să devină o grămăjoară minusculă de biaţe 
şi picioare.) Adeseori, ca să-şi distreze generalii sau doar ca 
să se amuze, mă ridica la o înălţime ameţitoare, trecându-şi 
un singur deget prin centura mea, şi mă punea să-i recit 
poeme. Mă lăsa jos numai după ce alcătuiam douăzeci de 
versuri, fiecare improvizat şi cu rimă perfectă, căci altfel mă 
ridica din nou. Are o putere înspăimântătoare, bunule 
domn, pe care o foloseşte cu o cruzime de nedescris, iar 
ochii săi, mărite domn, nu-i vede nimeni. 

— Ce vrei să spui? 

— Mărite domn, poartă ochelari de un fel nemaiîntâlnit. Se 
spune că sunt opaci şi că vede prin ei graţie unei vrăji 
nebănuit de puternice care depăşeşte puterile omeneşti. 
Am mai auzit - spunând acestea, vocea îi deveni reţinută şi 
misterioasă - că a-i vedea ochii înseamnă a-ţi găsi moartea, 
căci ucide cu ochii, mărite domn. 

Maghnifico îşi roti privirea spre fiecare şi spuse cu o voce 
pierdută: 

— Pe viaţa mea, acesta-i adevărul! 

Bayta oftă adânc: 


— Se pare că aveţi dreptate, domnule căpitan. Vreţi să 
preluaţi conducerea? 

— Păi, să vedem cum stau lucrurile. Nu datoraţi nimic aici? 
Bariera de deasupra Hangarului este ridicată? 

— Putem pleca oricând. 

— Atunci plecăm imediat. Catârul s-ar putea să nu 
dorească să supere Fundaţia, dar el riscă enorm dacă-l lasă 
pe Magnifico să scape. De-aia s-a făcut atâta zarvă după 
fuga acestui amărât. S-ar putea, totodată, să fim aşteptaţi 
de câteva nave imediat cum ne ridicăm. lar dacă vom 
dispărea fără urmă în spaţiu, pe cine să învinuieşti de 
crimă? 

— Aşa e, îl aprobă Toran pierdut. 

— Aveţi, totuşi, un scut şi probabil că nava dumneavoastră 
e mai rapidă decât oricare alta de aici, aşa că, imediat ce 
ieşim din atmosferă, îndreptaţi-vă nepăsători spre cealaltă 
emisferă, apoi îndepărtaţi-vă de planetă cu viteză maximă. 

— Da, spuse Bayta cu răceală, şi când ne vom întoarce pe 
Fundaţie ce vom face, domnule căpitan? 

— Pai, în acest caz, sunteţi nişte cetăţeni de treabă de pe 
Kalgan. Ori nu-i adevărat? Altceva nu ştiu. 

Nu mai spuseră nimic. 'Toran se îndreptă spre tabloul de 
bord. Curând simţiră o uşoară zdruncinătură. 

Abia când Kalgan rămase în urmă, la o distanţă sigură 
pentru a încerca primul salt interstelar, chipul Căpitanului 
Pritcher se descreţi puţin. Nici o navă a Catârului nu 
încercase să le împiedice plecarea. 

— Se pare că ne lasă să plecăm cu Magnifico, spuse Toran. 
Povestea dumneavoastră nu se potriveşte. 

— Doar dacă nu cumva vrea să plecăm eu el, ceea ce n-ar 
fi în avantajul Fundaţiei, îl corectă căpitanul. 

După un ultim salt, când ajunseră la o distanţă care să le 
permită un zbor normal până la Fundaţie, recepţionară 
primul buletin de ştiri în ultraunde. 

Era o ştire pierdută printre atâtea altele. Se menţiona ca 
un Lord războinic - crainicul nu se obosise să-i dezvăluie 


numele - protestase faţă de Fundaţie în legătură cu răpirea 
unui membru al curţii sale. Apoi, fură prezentate ştirile 
sportive. 

— E cu un pas înaintea noastră, spuse Căpitanul Pritcher 
cu o voce glacială, şi adăugă cufundat în gânduri: E gata să 
atace Fundaţia, folosind acest incident pentru a-şi justifica 
acţiunea. Asta ne va îngreuna situaţia. Va trebui să 
acţionăm fără a fi pe deplin pregătiţi. 

L5 

Psihologul. 

EXISTAU motive întemeiate pentru ca noţiunea de „ştiinţă 
pură” să se bucure de cea mai deplină libertate pe 
Fundaţie. Căci într-o Galaxie în care supremaţia şi chiar 
supraviețuirea Fundaţiei se bazau pe superioritatea 
tehnologică, în ciuda forţei fizice folosite în ultimul secol şi 
jumătate, Omul de Ştiinţă se bucura de o anumită 
imunitate. Era nevoie de el, iar el ştia bine acest lucru. 

Tot astfel, existau motive întemeiate pentru care Ebling 
Mis - doar cei ce nu-l cunoşteau îi adăugau titlurile la nume 
- se bucura de cea mai deplină formă de libertate pe 
Fundaţie în domeniul „ştiinţei pure”. Într-o lume în care 
ştiinţa era respectată, el era Omul de Ştiinţă: fără a stârni 
zâmbetul şi fără litere de-o şchioapă. Era nevoie de el, şi el 
ştia asta. 

lată motivul pentru care, în timp ce alţii îşi plecau capul şi 
făceau temenele, el le refuza şi adăuga, fără să se teamă, că 
strămoşii lui nu se ploconiseră vreodată în faţa 
nepricopsiţilor de primari şi că pe vremea strămoşilor lui 
primarul ales putea fi dat afară din post cu un şut la voinţa 
alegătorilor, căci singurii oameni care moşteneau ceva prin 
naştere erau doar idioţii congenitali. 

Aşa se face că, atunci când Ebling Mis hotări să-i permită 
lui Indbur să se bucure de onoarea de a-l primi în Audienţă, 
nu se mai osteni să transmită cererea lui de-a lungul 
întregului lanţ obligatoriu de comandă şi să aştepte 
răspunsul favorabil pe aceeaşi cale. După ce-şi puse pe 


umeri, la întâmplare, cea mai ponosită dintre cele două 
haine de culoare închisă pe care le avea, îşi trânti pe creştet 
o pălărie neasortată, pleoştită şi cu o formă greu de 
recunoscut, îşi aprinse o ţigara de foi, interzisă în acel loc, 
şi dădu buzna în palatul primarului, împingându-i pe cei doi 
paznici care protestară neconvingător de parcă behăiau. 

Excelenței sale îi parveniră primele semnale ale acestei 
încălcări de etichetă în timp ce se afla în grădină, când auzi 
hâimălaia din ce în ce mai vehementă şi o voce ca de taur 
care răspundea cu blesteme. 

Indbur puse jos făraşul cu care făcea curăţenie, se ridică 
încet în picioare şi, cu aceeaşi încetineală, se schimbă la 
faţă. În fiecare zi după muncă, timp de două ore la 
începutul amiezei, dacă vremea era bună, Indbur se relaxa 
în grădină. Acolo, florile creşteau în pătrate şi triunghiuri, 
trasate cu o rigoare severă în roşu şi galben, cu minuscule 
tuşe de violet la vârfuri, şi plante verzi care mărgineau totul 
cu linii rigide. Acolo, în grădina sa, nimeni nu avea voie să-l 
tulbure - nimeni! 

Indbur îşi scoase mânuşile murdare de pământ în timp ce 
se îndreptă spre poarta grădinii. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el în cele din urmă. 

Răspunsul veni foarte prozaic, pentru că Mis apăru ca din 
senin, cu vocea lui bubuitoare, gesticulând sălbatic din 
braţe către cei care încă se mai agăţau de haina pe care o 
transformase în zdrenţe. 

Indbur le făcu semn să se îndepărteze cu o uitătură 
solemnă şi dezaprobatoare, iar Mis se aplecă să-şi culeagă 
pălăria mototolită; scutură de pe ea un pumn de praf şi 
pământ, o vâri la subsuoară şi zise: 

— Ascultă la mine, Indbur, protejaţii ăştia ai tăi 
incalificabili trebuie să-mi cumpere o haină nouă. Pe asta o 
mai puteam purta mult şi bine. 

Primarul rămase ţeapăn şi, nemulţumit, îşi puse în valoare 
înălţimea de un metru şi aproape şaizeci de centimetri şi 
vorbi cu un aer semeţ: 


— Mis, nu mi s-a adus la cunoştinţă că ai fi solicitat o 
audienţă. Sunt sigur că nu ţi-a fost programată. 

Ebling Mis privi în jos către primar, neîncrezător şi vizibil 
mirat: 

— Pentru numele Galaxiei, Indbur, n-ai primit bileţelul de 
la mine? Parcă i l-am dat ieri unui neisprăvit în uniformă 
stacojie. Ţi l-aş fi dat direct, dar ştiam că ţii la formalităţi. 

— Formalităţi! Indbur îşi dădu ochii peste cap exasperat, 
apoi spuse cu holărâre: N-ai auzit de organizarea raţională 
a activităţii? Pe viitor, va trebui să prezinţi o cerere pentru 
audienţă, redactată cum se cuvine, în trei exemplare, la 
biroul guvernamental la care ai treabă, în care să specifici 
şi scopul. Apoi va trebui să aştepţi până când mersul normal 
al evenimentelor îţi va aduce o înştiinţare referitoare la 
data programării audienței acordate. Abia după aceea 
trebuie să te înfăţişezi în ţinută adecvată - am zis adecvată, 
înţelegi? - şi cu respectul cuvenit unei asemenea ocazii. 
Acum poţi să te retragi. 

— Ce nu-i în ordine cu ţinuta mea? întrebă Mis, întărâtat. 
Cea mai bună haină pe care o aveam până când sălbaticii 
aceia incalificabili şi-au înfipt ghearele în ea. Voi pleca de 
îndată ce-ţi voi spune ce am de spus. Pentru numele 
Galaxiei, dacă n-ar fi vorba de o Criză Seldon, aş pleca 
imediat. 

— Criză Seldon?! manifestă Indbur un început de interes. 

Mis era un mare psiholog - un democrat, o persoană 
incomodă şi, cu siguranţă, un rebel - dar, cu toate acestea, 
psiholog. În starea de nedumerire în care se afla, primarul 
ezită să exprime cu voce tare durerea intimă ce-l 
străfulgeră când Mis smulse nepăsător o floare, o duse spre 
nări plin de speranţă şi apoi o azvârli cât colo, strâmbând 
din nas. 

Indbur spuse cu răceală: 

— Vrei să-mi asculţi sfatul? Grădina aceasta n-a fost făcută 
pentru discuţii pe teme importante şi grave. 


S-ar fi simţit mai în largul său pe fotoliul înalt din spatele 
biroului lat, de unde ar fi putut privi nestingherit cele 
câteva şuviţe de păr care se străduiau să ascundă chelia roz 
a lui Mis. S-ar fi simţit mult mai bine dacă Mis şi-ar fi 
aruncat ochii în toate părţile căutând un scaun inexistent şi 
ar fi rămas în picioare, mutându-şi greutatea de pe un 
picior pe altul, fără să lase această impresie. 

S-ar fi simţit cel mai bine când, ca răspuns la o apăsare pe 
un anume buton, un subordonat îmbrăcat în livrea ar fi 
intrat temător, pe vârful picioarelor, ar fi făcut o plecăciune 
în drum spre biroul său şi ar fi aşezat acolo un tom 
pântecos legat în metal. 

— Acum, de bună seamă, zise Indbur - din nou stăpân pe 
situaţie - pentru a face această audienţă neautorizată cât se 
poate de scurtă, te rog să prezinţi lucrurile în câteva 
cuvinte. 

— Ştii cu ce m-am ocupat în zilele din urmă? întrebă 
Ebling Mis fără să se grăbească. 

— Am rapoartele tale aici, răspunse primarul satisfăcut, 
împreună cu rezumatele autorizate. După câte înţeleg, 
cercetările tale în ceea ce priveşte matematica psihoistoriei 
au fost efectuate în scopul de a reproduce opera lui Hari 
Seldon şi, evident, de a trasa desfăşurarea proiectată a 
istoriei viitoare pentru uzul Fundaţiei. 

— Exact, spuse Mis inflexibil. Când Seldon a întemeiat 
Fundaţia, a fost îndeajuns de înţelept să nu includă nici un 
psiholog printre oamenii de ştiinţă aduşi aici, astfel încât 
Fundaţia a acţionat orbeşte, în funcţie de cursul 
neîntrerupt al necesităţii istorice. În cadrul cercetărilor 
mele, am pus un mare accent pe aluziile făcute cu prilejul 
deschiderii Bolţii Timpului. 

— Cunosc acest lucru, Mis. E o pierdere de vreme să te 
repeţi. 

— Nu mă repet, se dezlănţui Mis, pentru că ceea ce am de 
gând să-ţi comunic nu este inclus în niciunul dintre 
rapoartele acelea. 


— Cum adică nu este inclus în rapoarte? întrebă prosteşte 
Indbur. Cum ai putut...? 

— Pentru numele Galaxiei! Lasă-mă pe mine să-ţi explic, 
fiinţă respingătoare ce eşti. Nu-mi mai pune în cârcă ceea 
ce n-am spus şi nu mai întoarce pe toate feţele orice 
afirmaţie de-a mea, că altfel plec şi las totul să se facă praf 
în jurul tău. Ţine minte, neghiob incalificabil ce eşti, 
Fundaţia va reuşi pentru că aşa trebuie, dar dacă eu plec 
acum şi te las în pace, tu nu vei reuşi nimic. 

Trântindu-şi cu năduf pălăria de pământ, Mis o luă grăbit 
pe scările platformei pe care era aşezat biroul larg şi, 
împingând precipitat hârtiile de pe el, se aşeză pe-un colţ. 

Înnebunit, Indbur se gândi să cheme garda sau să 
folosească vreuna din armele aflate în birou. Ochii lui Mis îl 
ţintuiau însă cu furie şi nu reuşi decât să se facă mai mic şi 
să adopte o atitudine de supuşenie. 

— Doctore Mis, începu el, nu prea convins de necesitatea 
respectării formalităţilor, trebuie să... 

— Ţine-ţi gura, se răsti feroce Mis, şi ascultă. Dacă chestia 
asta de aici, zise el şi lovi straşnic cu palma dosarul legat de 
pe birou, e o prelucrare neroadă a raportului meu, azvârle- 
o cât colo. Orice raport pe care-l înaintez trece prin mâinile 
a douăzeci şi ceva de funcţionari, ajunge la tine şi apoi îmi 
este înmânat, după ce mai trece pe la alţi douăzeci. Toate 
bune şi frumoase dacă nu există nimic secret în raport. Ei, 
bine, eu am aici ceva confidenţial. Atât de confidenţial, încât 
nici băieţii cu care colaborez n-au prins de veste. Munca au 
făcut-o ei, desigur, dar fiecare a desăvârşit câte o porţiune 
neînsemnată şi izolată, iar eu am asamblat toate părţile 
astea. Ştii ce reprezintă Bolta Timpului? 

Indbur dădu afirmativ din cap, dar Mis continuă să 
vorbească nestăpânit, cu o plăcere şi o bucurie 
nedisimulate. 

— Ei, o să-ţi spun eu, pentru că de multă vreme îmi 
imaginam că Galaxia va ajunge în situaţia asta incalificabilă; 
îţi citesc în ochi ce-ai vrea să faci acum, farsor şi guguman 


ce eşti. Ţii mâna lângă un buton pe care, dacă apeşi, or să 
năvălească aici soldaţi cu zecile ca să mă căsăpească, dar te 
temi de ceea ce ştiu, te temi de o Criză Seldon. Dar te 
asigur că, dacă atingi ceva de pe birou, îţi fărâm capul 
incalificabil înainte de intrarea vreunuia. Oricum, tu, 
banditul de taică-tu şi piratul de bunică-tu aţi supt de-ajuns 
din vlaga Fundaţiei. 

— Asta e înaltă trădare, bâigui Indbur. 

— Bineînţeles că e, făcu Mis cu o bucurie ascunsă, dar ce 
poţi să faci? Hai să-ţi vorbesc despre Bolta Timpului. 
Această Boltă a Timpului e ceea ce Hari Seldon a instalat 
aici la început pentru a ne ajuta să depăşim situaţiile mai 
grele. Seldon a pregătit câte un simulacru personal ca 
ajutor pentru fiecare Criză şi a dat explicaţii. Au fost patru 
crize până acum - deci patru apariţii. Prima oară a apărut 
când criza era la apogeu. A doua oară, în momentul imediat 
următor evoluţiei reuşite a celei de-a doua crize. La crizele 
a treia şi a patra a fost ignorat, probabil, pentru că nu mai 
era nevoie de ajutorul lui, dar cercetările recente, şi care 
nu sunt incluse în rapoartele pe care le ai, ne arata că el 
oricum a apărut, şi încă la momentul potrivit. Pricepi? 

Mis nici nu aşteptă, de altfel, un răspuns. Îşi azvârli, în cele 
din urmă, ţigara de foi, ajunsă într-o stare jalnică, şi se 
scotoci prin buzunare după alta, o găsi şi o aprinse. Pufăi 
nervos de câteva ori, scoțând vălătuci de fum. 

— În mod oficial, spuse el, am încercat să reconstruiesc 
ştiinţa psihoistoriei. Ei bine, nimeni n-o să reuşească asta 
nici acum, nici peste un veac. Numai că eu am făcut 
progrese în ceea ce priveşte elementele simple şi le-am 
putut folosi ca scuză ca să mă amestec şi în problema Bolţii 
Timpului. Ceea ce am făcut presupune determinarea, cu o 
doză apreciabilă de siguranţă, a datei exacte a următoarei 
apariţii a lui Hari Seldon. Cu alte cuvinte, pot să-ţi ofer data 
la care iminenta Criză Seldon, cea de-a ciucea, va ajunge la 
apogeu. 

— Şi când va avea loc? întrebă încordat Indbur. 


Mis, cu o nepăsare veselă, lăsă bomba să explodeze: 

— Peste patru luni. Patru luni incalificabile, fără două zile. 

— Patru luni! făcu Indbur cu o vehemenţă care nu-i era în 
fire. Imposibil. 

— Imposibil, pe naiba! 

— Patru luni? Îţi dai seama ce înseamnă asia? Unei crize 
iminente peste patru luni i-au trebuit ani întregi ca să se 
dezvolte. 

— Şi de ce nu? Există vreo lege a naturii care să-i impună 
unui proces să se maturizeze la lumina zilei? 

— Dar nimic n-o prevesteşte. Nu se simte nici un pericol. 
Indbur aproape că-şi frângea mâinile de îngrijorare. Apoi, 
cu o furie care mocnise îndeajuns, explodă: Dă-te jos de pe 
biroul meu şi lasă-mă să-mi pun lucrurile în ordine. Cum îţi 
închipui că pot să gândesc în condiţiile astea? 

Luat prin surprindere, Mis se ridică greoi de pe birou şi se 
dădu într-o parte. 

Indbur rearanjă obiectele pe locurile lor iniţiale cu mişcări 
febrile. Spuse repede şi precipitat: 

— Nu ai nici un drept să dai buzna aici. Dacă ţi-ai fi 
prezentat teoria... 

— Dar nu eo teorie. 

— lar eu spun că este o teorie. Dacă ai fi prezentat-o cu 
probe şi argumente într-un mod adecvat, ar fi mers la 
biroul de Ştiinţe Istorice. Acum ar fi fost tratată cu toată 
seriozitatea, analiza rezultată mi-ar fi fost prezentata mie şi 
apoi, desigur, s-ar fi întreprins măsurile ce se cuveneau. 
Aşa, însă, m-ai sâcâit pe mine fără nici un motiv întemeiat. 
Aha, uite-o aici! 

Ţinea în mână o foaie de hârtie argintie şi transparentă pe 
care o scutură în direcţia solidului psiholog. 

— Acesta este un scurt rezumat pe care-l pregătesc eu 
însumi, săptămânal, privind problemele externe care apar. 
Ascultă: am încheiat negocierile pentru un tratat comercial 
cu Mores, continuăm negocierile pentru un altul cu 
Lyonesse, am trimis o delegaţie la nu ştiu ce sărbătorire pe 


Bonde, am primit nu ştiu ce plângere de pe Kalgan şi am 
promis să o soluţionăm, am protestat împotriva unor 
practici comerciale ilegale din Asperta, iar ei au promis să 
rezolve problema, şi altele, şi altele, tot aşa. (Privirea 
primarului alunecă în josul listei cu notații codificate şi apoi 
aşeză cu atenţie foaia la locul ei în dosarul potrivit, din locul 
potrivit.) Îţi spun eu, Mis, că de aici nu rezultă decât adieri 
de ordine şi pace... 

Uşa de la capătul îndepărtat se deschise şi în birou intră, 
într-o manieră dramatică, fără nici o legătura cu viaţa reală, 
o notabilitate îmbrăcată într-un costum simplu. 

Indbur dădu să se ridice de pe scaun, dar se răzgândi. Avu 
ciudata şi ireala senzaţie că lumea se învârteşte în jurul lui, 
senzaţie pe care mulţi dintre noi o încercăm atunci când se 
întâmplă prea multe într-o singură zi. După ce Mis intrase 
cu forţa şi-l enervase, acum apărea, la fel de nepotrivit, 
secretarul său, care cel puţin cunoştea regulile casei. 

Acesta făcu o plecăciune adâncă. Indbur întrebă tăios: 

— Ce e? 

Secretarul răspunse cu capul plecat, de parcă s-ar fi 
adresat pardoselii: 

— Excelenţă, Căpitanul Han Pritcher de la Informaţii s-a 
întors de pe Kalgan, încălcând ordinele dumneavoastră, şi a 
fost întemnițat potrivit ordinului dumneavoastră anterior - 
ordinul X20-513. Acum îşi aşteaptă execuţia. Cei care-l 
însoțesc au fost reţinuţi pentru interogatoriu şi s-a întocmit 
un raport complet. 

Exasperat, Indbur spuse: 

— S-a primit un raport complet. Şi? 

— Excelenţă, Căpitanul Pritcher a raportat, cam confuz, 
despre existenţa unor planuri primejdioase din partea 
noului Lord al Kalganului. Nu i s-a acordat dreptul la 
replică, potrivit ordinelor anterioare - ordinul 
dumneavoastră X 20-651 - dar afirmaţiile lui au fost 
înregistrate şi vi s-a înaintat un raport complet. 

— S-a primit un raport complet. Şi? urlă Indbur. 


— Excelenţă, în ultimul sfert de oră au fost primite o serie 
de rapoarte de la frontiera Salinniană. Nave identificate ca 
aparţinând Kalganului au pătruns pe teritoriul Fundaţiei 
fără autorizaţie. Navele sunt înarmate. Au avut loc lupte. 

Secretarul se aplecă până la pământ. Indbur rămase în 
picioare. Ebling Mis se scutură ca să-şi revină din surpriză, 
îl apucă pe secretar de mână, îl ridică în picioare şi-l lovi 
sănătos peste umăr: 

— Hei, ai face bine să-l eliberezi pe acest Căpitan Pritcher 
şi să-l trimiţi încoace. Acum, ieşi! 

Secretarul plecă şi Mis se întoarse către primar: 

— N-ar fi cazul să pui maşinăria în mişcare, Indbur? Patru 
luni, îţi aminteşti? 

Indbur rămase cu ochii pierduţi. Doar un deget părea că 
mai are viaţă în el, şi acesta trasa triunghiuri tremurătoare 
pe suprafaţa lucioasă a biroului. 

L6 

Conferinţa. 

CÂND cele douăzeci şi şapte de Lumi Comerciale 
Independente, unite doar prin neîncrederea faţă de 
planeta-mamă a Fundaţiei, realizează împreună o întrunire 
şi fiecare dintre ele este animată de mândria născută din 
propria-i neînsemnătate, încurajată şi întărită de propria-i 
insularitate şi împătimită de pericole eterne, există o serie 
de negocieri preliminare, de o meschinărie îndeajuns de 
mare, care pot să-i descurajeze până şi pe cei mai 
perseverenţi în a le depăşi. 

Nu este suficient să fixezi dinainte detalii, precum metoda 
de votare sau modul de alegere a reprezentanţilor. Acestea 
devin probleme de importanţă politică. Nu este de ajuns să 
stabileşti problemele prioritare la masa de seară sau la 
tratative, pentru că acestea sunt probleme de importanţă 
socială. 

Fusese mai greu să se stabilească locul întrunirii - pentru 
că aceasta era o problemă de un covârşitor provincialism. 
Şi, în cele din urmă, căile întortocheate ale diplomaţiei au 


condus către lumea Radole, pe care unii comentatori o 
sugeraseră dintru început, din simplul şi logicul motiv că 
avea o poziţie centrală. 

Radole era o lume unică şi, ca potenţial militar, deţinea cea 
mai slabă forţă între cele douăzeci şi şapte de Lumi. 
Aceasta fusese încă un factor care atârnase greu în logica 
alegerii. 

Era o lume ca o panglică - şi Galaxia e plină de lumi ca 
aceasta, dintre care cele locuibile constituie o raritate. Cu 
alte cuvinte, cele două jumătăţi ale ei stăteau îndreptate 
spre veşnicele extreme de arşiţă şi frig, iar regiunea în care 
viaţa era posibilă se afla în panglica subţire a zonei 
crepusculare. 

O asemenea lume pare a fi, în mod invariabil, 
neatrăgătoare pentru cei ce n-au încercat să se stabilească 
acolo, dar există locuri plasate strategic, şi Radole City era 
aşezat într-un astfel de loc. 

Se întindea de-a lungul pantelor domoale ale unor dealuri 
mici, în faţa unor munţi teşiţi care-l mărgineau spre graniţa 
emisferei reci şi care opreau înaintarea înspăimântătoare a 
gheţurilor. Aerul cald şi uscat al emisferei însorite venea în 
valuri asupra oraşului, iar dinspre munţi era pompată prin 
conducte apa - şi astfel, Radole City devenise o grădină 
continuă, plutind într-o dulce dimineaţă de iunie fără de 
sfârşit. 

Fiecare casă se cuibărea între florile propriei grădini, 
expusă tuturor elementelor îmblânzite. De dragul 
comerţului exterior, pe care îl dezvoltaseră până într-atât 
încât Radole devenise o lume mai degrabă productivă decât 
o lume tipică a Neguţătorilor, fiecare grădină era un teren 
horticol pe care plantele luxuriante creşteau în împerecheri 
stranii. 

Prin urmare, în felul său, Radole City era un mic petic 
smuls din Eden, o unică oază de blândeţe şi de lux pe o 
planetă altfel îngrozitoare, ceea ce fusese, de asemenea, un 
element ce atârnase greu în această alegere. 


Ciudăţenia mai venea şi din fiecare dintre cele douăzeci şi 
şase de Lumi de Neguţători: delegaţi, soţii, secretare, 
jurnalişti, nave şi echipajele acestora. Populaţia din Radole 
aproape că se dublase, iar resursele erau puse la grea 
încercare. Se mânca după dorinţă, se bea după voia 
fiecăruia şi nu se dormea defel. 

Şi totuşi, printre oaspeţii care forfoteau de colo-colo, doar 
câţiva nu erau pe deplin conştienţi că întreaga Galaxie se 
mistuia încet într-un sol de război tăcut şi aducător de 
somn. Cei care realizau acest lucru puteau fi împărţiţi în 
trei categorii. Din prima făceau parte cei care ştiau puţine 
şi se dovedeau neîncrezători... 

Aşa era şi tânărul pilot spaţial care purta la şapcă o 
cocardă cu inscripţia Haven şi care, ţinând paharul în 
dreptul ochilor, reuşise să prindă privirea fetei din Radole 
ce stătea în faţa lui şi zâmbea. El tocmai spunea: 

— Am trecut exact prin zona în care se poartă războiul ca 
să ajungem aici, şi am făcut-o dinadins. Vreme de un minut- 
lumină am călătorit în zona neutră, foarte aproape de 
Horleggor... 

— Horleggor? se băgă în vorbă un localnic cu picioare 
lungi, care făcea pe gazda acestei adunări. Acolo a fost 
înfrânt Catârul săptămâna trecută, nu? 

— De unde ai auzit? întrebă pilotul cu superioritate. 

— De la un post de radio al Fundaţiei. 

— Daa? Păi află de la mine: Catărul a ocupat Horleggorul. 
Aproape că ne-am ciocnit de un convoi de nave de-ale lui 
care tocmai dintr-acolo veneau Când rămâi la locul bătăliei, 
iar învingătorul se îndepărtează în goană, nu înseamnă că 
ai fost înfrânt. 

În discuţie interveni cineva cu o voce puternică şi 
guturală: 

— Nu mai vorbiţi aşa. Întotdeauna Fundaţia primeşte 
primele lovituri acolo unde-o doare mai tare. Ascultaţi la 
mine: mai aveţi puţină răbdare şi veţi vedea. Bătrâna 


Fundaţie ştie când să se întoarcă. Şi atunci să te ţii: Poc! Cel 
care vorbise tăcu şi zâmbi uşor batjocoritor. 

— Oricum ar fi, zise pilotul de pe Haven, după o scurtă 
pauză, aşa cum vă relatam, noi am văzut navele Catârului şi 
arătau tare bine. Vă spun eu - păreau noi. 

— Noi? făcu localnicul gânditor. Le construiesc chiar ei? 
(Rupse o frunză din ramura ce-i atârna deasupra capului, o 
mirosi cu delicateţe, apoi o zdrobi între dinţi, şi seva verzuie 
răspândi în jur o aromă mentolată.) Vrei să-mi spui mie că 
au înfrânt navele Fundaţiei cu hârburi făcute de ei? Hai, 
mai zi ceva. 

— Le-am văzut, amice. Doar ştiu încă să deosebesc o navă 
de o cometă, nu crezi? 

Localnicul se dădu mai aproape de pilot şi se aplecă spre 
el: 

— Ştiu eu ce ştiu. Ascultă, nu te lăsa păcălit. Războaiele nu 
pornesc din senin, iar noi avem o gloată de deştepţi care fac 
jocurile. 

Apoi un altul zise cu o voce răstită: 

— Aşteaptă până-n ultima clipă, şi atunci: Bum! Zâmbi 
tâmp cu toată gura către fată, care se trase deoparte. 

— Bătrâne, îţi închipui că individul ăsta, Catârul, face toate 
jocurile. Nici vorbă! (Radolianul îşi întări spusele cu o 
mişcare a degetului.) După câte-am auzit, e omul nostru, şi 
am auzit asta dintr-o sursă demnă de încredere, de sus. Noi 
îl plătim şi, probabil, tot noi am construit şi navele acelea. 
Să fim realişti - cred că aşa stau lucrurile. A, sigur, până la 
urmă n-o să reuşească să înfrângă Fundaţia, dar poate s-o 
şubrezească şi atunci intervenim noi. 

— Numai despre asta ştii să vorbeşti, Clev? i-o tăie fata. 
Despre război? Mă oboseşti. 

Într-un acces de galanterie, pilotul din Haven interveni 
împăciuitor: 

— Să schimbăm subiectul. Doar n-o să le supărăm pe fete. 

Celălalt repetă fraza şi bătu ritmul vorbelor cu halbă în 
tăblia mesei. Micile grupuri care se formaseră se 


destrămară chicotind şi comentând, iar alte câteva perechi 
ieşiră din chioşcul de vară din spate. 

Conversaţia deveni mai generală, mai variată şi mai fără 
noimă... 

În a doua categorie intrau aceia care ştiau ceva mai multe 
lucruri şi erau mai puţin siguri pe ei... 

Aşa era Fran, mătăhălosul cu un singur braţ, care 
reprezenta Havenul ca delegat oficial şi care îşi dădea 
silinţa să fie la înălţime, cultivând tot felul de amiciţii: cu 
femei, când putea, şi cu bărbaţi, când n-avea încotro. 

Acum se odihnea în locuinţa unuia dintre noii săi prieteni, 
situată pe vârful unui deal, ceea ce nu prea i se întâmplase 
decât o dată sau de două ori de la sosire. Noul său prieten 
se numea Iwo Lyon, un suflet înflăcărat din Radole. Casa lui 
era izolată de restul caselor şi părea să plutească singură în 
mijlocul unei mări de parfumuri florale şi zumzet de insecte. 
Fran stătea întins şi se lăfăia la soare pe mica plajă de pe o 
fâşie de iarbă tunsă scurt aşezată în pantă. 

— N-avem aşa ceva pe Haven, zise el. 

Somnolent, Iwo îi răspunse: 

— Să vezi ce-i pe emisfera friguroasă. E un loc la vreo 
douăzeci de mile de aici unde oxigenul curge ca apa. 

— Nu mai spune? 

— Serios. 

— Păi, să-ţi povestesc şi eu una, Iwo... În vremurile de 
odinioară, înainte de a-mi pierde braţul, am umblat şi eu 
printr-o mulţime de locuri, ştii, şi n-o să-ţi vină a crede, 
dar... Şi povestea ce urmă se depăână multă vreme, iar Iwo 
nu vru s-o creadă. 

Într-un moment în care nu căsca, Iwo spuse: 

— Nimic nu se mai face ca pe vremuri, ăsta-i adevărul. 

— Da, şi eu am aceeaşi impresie. Ei, dar nu-i chiar aşa, îşi 
reveni Fran, să nu mai zici asta. Ţi-am povestit despre fiul 
meu, nu? El este unul din vechea şcoală, dacă vrei. Are să 
devină mare Neguţător, pe cinstea mea. E leit taică-su în 
toate, numai că s-a căsătorit. 


— Vrei să zici că are un contract legal cu o fată? 

— Asta vreau să zic. Eu unul nu-i văd rostul. S-au dus pe 
Kalgan să-şi petreacă luna de miere. 

— Kalgan? Kalgan? Şi când a fost asta? 

Fran zâmbi cu toată gura, vorbind cu subînţeles: 

— Cu puţin înainte ca Lordul Kalganului, Catârul, să 
declare război Fundaţiei. 

— Serios? 

Fran încuviinţă cu o mişcare a capului şi-i făcu semn lui 
Iwo să se dea mai aproape. Apoi spuse cu voce răguşită: 

— De fapt, o să-ţi spun ceva, dar numai pentru urechile 
tale. Fiul meu a fost trimis pe Kalgan cu un scop anume. 
Acum n-aş vrea să se ştie chiar totul, mă înţelegi, dar dacă 
eşti la curent cu situaţia actuală, presupun că poţi să 
ghiceşti şi singur. În orice caz, băiatul meu a fost omul 
potrivit pentru treaba asta. Noi, Neguţătorii, am avut 
nevoie de puţin scandal. (Zâmbi cu subinţeles.) Aşa s-a şi 
întâmplat. N-o să-ţi spun cum am reuşit, dar băiatul meu s-a 
dus pe Kalgan, iar Catârul şi-a trimis navele. Fiul meu! 

Iwo rămase profund impresionat. Deveni, la rândul lui, 
secretos: 

— Foarte bine. Ştii, se zice că şi noi avem cinci sute de 
nave pe care suntem gata să le aruncăm în luptă la 
momentul potrivit. 

lar Fran spuse răspicat: 

— Poate chiar mai multe. Asta e adevărata strategie. 
Strategia care-mi place. (Se scărpină îndârjit pe burtă.) Dar 
să nu uităm că şi Catârul e un tip deştept. Ceea ce s-a 
întâmplat la Horleggor mă îngrijorează. 

— Am auzit că a pierdut vreo zece nave. 

— Aşa e, dar mai avea o sută, aşa că Fundaţia a trebuit să 
se retragă. E cât se poate de bine că tiranii aceia au fost 
înfrânți, dar cam repede. Clătină neîncrezător din cap. 

— Ce mă frământă pe mine e de unde are Catârul toate 
navele astea? Se zvoneşte peste tot că noii le facem. 


— Noi? Neguţătorii? Dintre toate Lumile Independente, 
Havenul are cele mai mari întreprinderi producătoare de 
nave, dar n-am făcut până acum decât nave pentru noi. 
Crezi că e vreo lume care să construiască singură o flotă 
pentru Catâr, fără să-şi ia măsuri pentru o acţiune unită? 
Asta e un... un basm. 

— Bine, dar atunci de unde le are? 

— Le face singur, bănuiesc, spuse Fran ridicând din umeri. 
Şi asta îmi dă fiori. 

Fran clipi, căci soarele îi bătea în ochi, şi se prinse cu 
degetele picioarelor de rezemătoarea lustruită. Apoi adormi 
uşurel şi bolboroseala respirației lui se pierdu în forfota şi 
bâzâitul insectelor. 

Şi, în cele din urmă, mai existau acei câţiva care ştiau 
multe, dar nu credeau nimic... 

Aşa era Randu, care în cea de-a patra zi a Conferinţei 
tuturor Neguţătorilor intră în Pavilionul Central unde-l 
aşteptau cei doi bărbaţi pe care-i rugase să vină acolo. Cele 
cinci sute de scaune erau goale - şi aşa aveau să rămână. 

Randu vorbi repede, aproape înainte de a se aşeza: 

— Noi trei reprezentăm aproximativ jumătate din 
potenţialul militar al Lumilor Comerciale Independente. 

— Da, spuse Mangin din Iss, eu şi colegul meu am discutat 
deja acest aspect. 

— Sunt gata să tratăm repede şi precis, zise Randu. Nu 
mă interesează negocierile sau subtilităţile. Poziţia noastră 
e gravă. 

— Ca rezultat al... îl îndemnă Ovall Gri din Mnemon. 

— Al evoluţiei situaţiei din ultima vreme. Vă rog, să 
începem cu începutul. În primul rând, poziţia în care 
suntem nu se datorează acţiunilor noastre; situaţia ne-a 
scăpat de sub control. Negocierile noastre nu s-au 
desfăşurat cu acest Catâr, ci cu alţi câţiva, între care cel mai 
important a fost ex-lordul războinic de pe Kalgan, pe care 
Catârul l-a înfrânt în momentul cel mai nepotrivit pentru 
NOI. 


— Da, dar acest Catâr este un înlocuitor mai valoros, spust 
Mangin. N-o să-mi mai bat mintea cu detaliile. 

— S-ar putea s-o faci când vei cunoaşte toate detaliile. 
Randu îi privi semnificativ şi continuă: Acum o lună, i-am 
trimis pe nepotul meu şi pe soţia lui pe Kalgan. 

— Nepotul tău? făcu surprins Ovall Gri. Nu ştiam că e 
nepotul tău. 

— În ce scop? întrebă sec Mangin. Acesta? - şi degetul lui 
mare descrise un cerc în aer. 

— Nu. Dacă te referi la războiul declanşat de Catâr 
împotriva Fundaţiei, nu. Cum aş fi putut să ţintesc aşa de 
sus? Tânărul nu ştia nimic - nici despre organizaţie, nici 
despre scopurile noastre. I s-a spus că sunt un membru 
neimportant al unei societăţi patriotice de pe Haven şi că 
misiunea lui pe Kalgan era aceea de observator amator. 
Intenţiile mele au fost cam neclare, trebuie să recunosc. În 
primul rând, eram curios în ceea ce-l priveşte pe Catâr. E 
un fenomen ciudat - însă ceea ce vă spun ştie şi un ţânc, aşa 
că trec peste asta. În al doilea rând, ar fi constituit un 
proiect interesant şi educativ pentru un om care avea 
oarece cunoştinţe despre Fundaţie şi despre Rezistenţa de 
pe Fundaţie şi părea să promită a ne fi util în viitor. Vedeţi 
deci că... 

Pe faţa lungă a lui Ovall apăru o strâmbătură. Apoi vorbi, 
arătându-şi dinţii: 

— Prin urmare, trebuie să fi fost surprins de rezultate, 
pentru că nu e nimeni printre Neguţători care să nu ştie că 
acest nepot al tău a răpit un supus de-al Catârului în 
numele Fundaţiei, oferindu-i Catârului un casus belli *. 
Casus belli (lat.) - Motiv de război (n.t.) Pentru numele 
Galaxiei, Randu, te-ai apucat să ne depeni poveşti răsuflate. 
Mi se pare greu de crezut că n-ai nici un amestec în toate 
astea. Hai, recunoaşte, ai făcut o treabă iscusită. 

Randu clătină din cap şi părul alb i se zbârli: 

— N-am nici un amestec. Şi nici nepotul meu, care este 
acum reţinut pe Fundaţie şi care s-ar putea să nu mai 


apuce să vadă desăvârşirea acestei trebi iscusite. Tocmai 
am primit veşti de la el. Capsula Personală a ajuns prin 
contrabandă, a trecut prin zona în care se poartă războiul, 
a ajuns la Haven şi a călătorit de acolo până aici. A făcut o 
lună pe drum. 

=— Sl 

Randu îşi împreună mâinile şi zise cu tristeţe în glas: 

— Mă tem că suntem distribuiţi în acelaşi rol pe care l-a 
jucat şi fostul lord războinic de pe Kalgan. Catârul este un 
mutant. 

Se lăsă o linişte cumplită, iar bătăile repezi ale inimilor lor 
erau aproape perceptibile. Sau aşa i se năzărise lui Randu. 

Când Mangin vorbi din nou, cu voce egală, nu lăsă 
impresia că se schimbase ceva în atitudinea lui: 

— De unde ştii asta? 

— Pentru că aşa spune nepotul meu, doar a fost pe Kalgan. 

— Ce fel de mutant? Sunt multe feluri, după cum bine ştii. 

Randu se sili să-şi ascundă furia: 

— Da, tot felul de mutanţi, Mangin. Dar ăsta e un fel de 
Catâr. Ce fel de mutant ar porni ca un necunoscut, ar aduna 
o armată, ar stabili, după cum se spune, o bază pe un 
asteroid cu raza de cinci mile şi ar captura o planetă, apoi 
un sistem, apoi o regiune, pentru ca, în cele din urmă, să 
atace Fundaţia şi s-o înfrângă la Horleggor. Şi toate astea în 
doi sau trei ani! 

Ovall Gri ridică din umeri nedumerit: 

— Deci tu crezi că va înfrânge Fundaţia? 

— Nu ştiu ce să zic. Dar dacă o va face? 

— Îmi pare rău, dar n-aş îndrăzni să afirm asta. Fundaţia 
nu poate fi înfrântă. Ascultă, nu avem nici un alt element de 
la care să pornim, în afară de afirmaţia unui... ei bine, a 
unui băieţandru fără pic de experienţă. Să zicem că stăm o 
vreme deoparte. Cu toate victoriile astea ale Catârului, nu 
ne-am făcut probleme până acum şi, dacă nu merge ceva 
mai departe, nu văd de ce ne-am schimba planurile. De 
acord? 


Randu se încruntă îngrozit când înţelese țesătura foarte 
complicată a situaţiei. Le zise amândurora: 

— S-a luat legătura cu Catârul până acum? 

— Nu, răspunseră cei doi într-un glas. 

— E adevărat însă că am încercat. Întrunirea noastră nu 
are nici un rost dacă nu ajungem la el. Până acum, mai mult 
am băut decât am gândit, mai mult am curtat decât am 
durat - citez dintr-un articol de fond din Radole Tribune - şi 
toate acestea din cauză că nu-l putem contacta pe Catâr. 
Domnilor, avem aproape o mie de nave care aşteaptă să fie 
azvârlite în luptă la momentul propice pentru a prelua 
controlul asupra Fundaţiei. Eu sunt de părere să schimbăm 
acest plan. Spun că ar fi mai bine să lansăm cele o mie de 
nave în luptă acum - dar împotriva Catârului. 

— Vrei să zici în sprijinul tiranului Indbur şi al îmbuibaţilor 
Fundaţiei? întrebă Mangin veninos. 

Randu ridică obosit o mână: 

— Scuteşte-mă de calificative... Am zis împotriva 
Catârului, şi nu altceva. 

Ovall Gri se ridică: 

— Randu, nu vreau să am nimic de-a face cu asta. 
Prezintă-ţi propunera diseară în faţa întregului consiliu, 
dacă ţii neapărat să te sinucizi politic. 

Plecă fără vreun cuvânt şi Mangin îl urmă tăcut, lăsându-l 
pe Randu să petreacă în singurătate o oră ce păru să nu se 
mai sfârşească, gândindu-se cum să rezolve această situaţie 
fără ieşire. 

La întrunirea în plen a consiliului din acea seară, Randu nu 
scoase o vorbă. 

Însă a doua zi dimineaţă, Ovall Gri veni pe neaşteptate în 
camera lui; Ovall Gri era îmbrăcat sumar şi Inici măcar nu 
era pieptănat sau bărbierit. 

De la masa de pe care nu strânsese încă resturile micului 
dejun, Randu îl privi cu uimire crescândă, ceea ce-l făcu să 
scape şi pipa din mână. 

Fără altă introducere, Ovall spuse pe nerăsuflate: 


— Mnemon a fost bombardată din spaţiu printr-un atac 
mişelesc. 

— Fundaţia? întrebă Randu gânditor. 

— Catârul! izbucni Ovall. Catârul! (Vorbea precipitat.) A 
fost un atac deliberat. Majoritatea flotei noastre s-a alăturat 
flotilei internaţionale. Puținele nave care au rămas ca 
Escadron de Pază au fost insuficiente şi făcute praf. N-au 
coborât încă pe planetă şi s-ar putea să n-o facă, pentru că 
jumătate din atacanţi au fost distruşi, dar e stare de război 
şi am venit să te întreb despre situaţia de pe Haven. 

— Sunt încredinţat că Havenul va adera la spiritul Cartei 
Federaţiei. Acum înţelegi? Ne atacă şi pe noi! 

— Catârul ăsta e un descreierat. Crede că poate înfrânge 
tot Universul? (Începu să se bâlbâie, se aşeză şi-l apucă pe 
Randu de încheietura mâinii.) Supraviețuitorii noştri au 
raportat despre deținerea de către Catâr a... a unei noi 
arme. Un anihilator de câmp atomic. 

— Ce anume? 

— Majoritatea navelor noastre au fost pierdute deoarece 
armele lor atomice nu le-au fost de nici un folos. Aşa ceva 
nu s-ar fi putut produce printr-un accident sau prin sabotaj. 
Trebuie să fi fost o armă de-a Catârului. N-a funcţionat 
perfect; efectul a fost intermitent; au existat modalităţi de 
a-l neutraliza; oricum, informaţiile mele nu sunt detaliate. 
Îţi dai seama că o asemenea armă ar schimba natura 
războiului şi că, probabil, ar face ca întreaga noastră flotă 
să fie inutilă. 

Randu se simţi dintr-o dată foarte bătrân. Cu chipul 
transfigurat de disperare, spuse: 

— Mă tem că a apărut un monstru care ne va devora pe 
toţi. Cu toate astea, trebuie să luptăm împotriva lui. 

Vizi-Sonorul. 

CASA lui Ebling Mis, dintr-un cartier nu prea pretenţios 
din Terminus City, era binecunoscută oamenilor de ştiinţă, 
literaţilor şi celor informaţi de pe Fundaţie. Caracteristicile 
ei memorabile depindeau, subiectiv vorbind, de sursa care 


era lecturată. Pentru un biograf care cântăreşte bine tot ce 
scrie, casa era „simbolul unui refugiu din faţa realităţii 
neacademice”; un redactor de la rubrica mondenă ar fi 
debitat cu voluptate catifelată că era „încărcată cu o 
atmosferă masculină, agresivă, de dezordine nepăsătoare”; 
un doctor în filosofie ar fi numit-o, fără a sta prea mult pe 
gânduri, „elevată, dar lipsită de organizare”; un prieten 
fără titluri universitare ar fi declarat simplu că era 
„binevenită pentru un chef la orice oră, mai ales că-ţi poţi 
pune picioarele pe canapea”, iar un redactor de la o 
emisiune săptămânală plină de ifose, în goană după 
amănuntul care să dea culoare, ar fi vorbit de „locuinţa 
simplă, din piatră, a nonconformistului chel şi stângist, 
Ebling Mis”. 

Pentru Bayta, care în acel moment gândea doar pentru 
sine şi nu pentru public şi care beneficia de avantajul 
informării la faţa locului, casa nu era nici mai mult, nici mai 
puţin decât neîngrijită. 

Cu excepţia primelor câteva zile, întemnițarea i se păruse 
o povară mai uşor de suportat decât aceasta jumătate de 
oră de aşteptare în casa psihologului - şi poate chiar sub 
supraveghere secretă. Atunci măcar îl avusese pe Toran 
alături de ea. 

Şi poate că starea de tensiune ar fi doborât-o dacă n-ar fi 
văzut nasul lung al lui Magnifico într-o postură care arăta, 
fără putinţă de tăgadă, cât era de încordat. 

Magnifico stătea cu bărbia sprijinită pe picioarele sale 
subţiri ca nişte fuse, îndoite sub el, de parcă ar fi încercat 
să se chircească până la dispariţie, iar Bayta întinse mâna 
cu un gest mecanic de blândeţe pentru a-l calma. Magnifico 
tresări, vrând parcă să se facă şi mai mic, apoi zâmbi: 

— Aşa e, doamna mea, s-ar părea că până şi trupul meu 
refuză să accepte ceea ce mintea ştie, şi se aşteaptă la 
lovituri din partea celorlalţi. 

— Nu-i nevoie să fii îngrijorat, Maghnifico. Sunt cu tine şi n- 
o să las pe nimeni să-ţi facă vreun rău. 


Ochii măscăriciului priviră pe furiş către ea, dar îşi 
schimbară iute direcţia. 

— M-au ţinut separat de tine şi de bunul tău soţ şi, pe 
cuvântul meu, poţi să şi râzi, dar tare singur m-am simţit 
lipsit de prietenia voastră. 

— N-am de ce să râd. Şi eu m-am simţit singură. 

Faţa măscăriciului se lumină şi-şi strânse genunchii mai 
aproape de piept. 

— Nu l-ai mai întâlnit pe omul acesta care vrea să ne 
vadă? întrebă el precaut. 

— Nu. Dar este un om celebru. L-am văzut în transmisiuni 
televizate şi am auzit o groază de lucruri despre el. Cred 
că-i un om de treabă, Magnifico, şi n-o să ne facă nici un 
rău. 

— Da? întrebă măscăriciul foindu-se neliniştit. S-ar putea, 
doamna mea, dar pe mine m-a mai interogat, şi se comportă 
atât de impulsiv şi de gălăgios încât mă bagă în sperieţi. 
Foloseşte tot felul de vorbe stranii, iar răspunsurile la 
întrebările lui parcă îmi îngheaţă în gură. Aproape că-mi 
vine să dau crezare unuia care cândva a râs de ignoranţa 
mea, spunându-mi o istorie care, în unele momente, făcea 
să-mi simt inima spărgându-mi pieptul, de nu mai puteam 
scoate o vorbă. 

— Dar acum situaţia e cu totul alta. Suntem doi la unul, şi 
n-o să ne poată înspăimânta pe amândoi. 

— Bine, doamna mea. 

Undeva în casă se auzi o uşă trântindu-se şi răsună o voce 
tunătoare. De-abia în faţa uşii, vorbele furioase deveniră 
mai inteligibile: „Pentru numele Galaxiei, pieriţi de-aici!” 
Când uşa se deschise, Bayta şi Magnifico putură vedea 
pentru o clipă doi paznici în uniformă retrăgându-se spăşiţi. 

Ebling Mis intră încruntat, aşeză pe podea un pachet 
ambalat cu grijă şi se apropie să-i strângă mâna Baytei. 
Bayta nu se lăsă mai prejos şi i-o strânse pe a lui cu vigoare 
bărbătească. Mis făcu o piruetă şi se întoarse către 
măscărici, după ce mai aruncă o privire lungă Baytei. 


— Căsătorită? 

— Da. Am trecut prin formalităţile legale. 

— Şi eşti fericită? 

— Deocamdată, da. 

Mis ridică din umeri şi se întoarse din nou către Magnifico. 
Desfăcu pachetul: 

— Băiete, ştii ce-i asta? 

Maghnifico se ridică iute din poziţia în care stătea şi prinse 
instrumentul cu multe clape. Atinse uşor cu degetele 
nenumăratele contacte şi făcu o tumbă pe spate de bucurie, 
cât pe-aci să se lovească de mobilă. 

— Un Vizi-Sonor, spuse el cu glasul înecat de emoție, şi 
încă de o lucrătură care poate să stoarcă lacrimi de bucurie 
şi unui mort. Degetele lui lungi mângâiară clapele şi 
contactele cu apăsări uşoare, într-o unduire înceată, 
oprindu-se când şi când mai mult pe o clapă, apoi pe alta şi, 
în aerul din faţa lor, se materializă o strălucire de culoare 
TOZ. 

— În regulă, băiete, spuse Mis, ai afirmat că te pricepi să 
mânuieşti o asemenea jucărioară şi asta-i şansa ta. Ai face 
bine s-o acordezi mai întâi. Am luat-o dintr-un muzeu. Apoi 
îi spuse în şoaptă Baytei: După câte ştiu eu, nu-i nimeni pe 
Fundaţie care s-o poată face să cânte. Se aplecă şi mai 
aproape de urechea ei şi adăugă repede: Măscăriciul n-are 
să vorbească dacă nu eşti de faţă. Îmi dai o mână de ajutor? 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Bun! făcu el. Starea lui de frică e aproape stabilizată şi 
mă îndoiesc că rezistenţa lui mintală ar putea suporta 
examinarea cu Sonda Psihică. Dacă e să obţin ceva de la el, 
trebuie să se simtă în siguranţă. Înţelegi? 

Ea îl aprobă din nou. 

— Vizi-Sonorul este primul pas în această acţiune. El zice 
că ştie să cânte la instrument, şi reacţia de adineauri 
aproape că ne dă certitudinea că asta e una din marile 
bucurii ale vieţii lui. Prin urmare, fie că va cânta bine sau 
rău, să te arăţi interesată şi plăcut impresionată. De 


asemenea, să dovedeşti prietenie şi încredere în mine. Şi, 
mai presus de toate, să urmezi toate sugestiile mele. 
Aruncă iute o privire către Magnifico care, ghemuit pe un 
colţ al canapelei, umbla la reglajele din interiorul 
instrumentului, complet absorbit de ceea ce făcea. 

Mis se adresă cu voce tare Baytei: 

— Ai ascultat vreodată un Vizi-Sonor? 

— Odată, la un concert de instrumente rare, spuse Bayta 
pe acelaşi ton. Nu m-a impresionat în mod deosebit. 

— Ei, cred că n-ai avut norocul să urmăreşti un interpret 
prea bun. Sunt foarte puţini interpreţi cu adevărat 
pricepuţi. Instrumentul acesta cere nu numai o perfectă 
coordonare fizică - deşi un pian cu mai multe claviaturi e şi 
mai pretenţios - ci şi o gândire neîngrădită. Cu voce 
scăzută, îi spuse Baytei: Tocmai de aceea scheletul nostru 
ambulant de colo s-ar putea să fie mai bun decât ne 
închipuim. De cele mai multe ori, instrumentiştii buni sunt 
idioţi în viaţa de zi cu zi. Este una dintre ciudăţeniile care 
fac din psihologie o ştiinţă interesantă. Apoi adăugă, într-un 
efort vădit de a crea un cadru pentru o conversaţie fără 
pretenţii: Ştii cum funcţionează făcătura asta? Am consultat 
special nişte manuale în acest scop şi am aflat că radiaţiile 
lui stimulează direct centrul optic din creier, fără a mai 
trece prin nervul optic. Apelează de fapt la utilizarea unui 
simţ care nu este întâlnit în natură. Remarcabil, dacă stai să 
te gândeşti. Ceea ce auzi e una, e un lucru comun: timpan, 
melc şi celelalte, însă... Şşş! ... E gata! Vrei să închizi 
lumina? Rezultatele sunt mai interesante pe întuneric. 

În întuneric, Magnifico devenise o simplă pată, iar Ebling 
Mis - o masă care respira greoi. Bayta se trezi că-şi 
încordează privirea neliniştită, la început fără nici un 
rezultat. Putu percepe un tremur uşor şi subţire ca de 
trestie în vânt, care începu să fâlfâie dezordonat pe măsură 
ce sunetul crescu în înălţime. Tremurul plutea, scădea şi se 
ridica din nou, adunându-se şi materializându-se, şi plonjă 


cu un vâjâit pătrunzător care avu efectul sfâşierii unei 
perdele ce acoperea totul. 

Un glob minuscul şi pulsatoriu de culoare crescu într-o 
mişcare ritmică şi se sparse în aer în picături informe care 
ţâşniră spre înalt, apoi coborâră ca nişte ghirlande, 
descriind mişcări curbe şi întrepătrunzându-se, formând o 
horbotă mereu schimbătoare. Picăturile se aglomerară din 
nou în mici sfere, fiecare de altă culoare, şi Bayta începu să 
descopere o sumedenie de lucruri nebănuite. 

Observă că dacă ţinea ochii închişi, modelul colorat 
devenea cu mult mai precis; că fiecare mişcare, oricât de 
mică, a culorii îşi avea propriul model de sunet; că nu putea 
deosebi şi numi culorile şi că, în cele din urmă, micile 
globuri nu erau ceea ce păreau, ci delicate siluete. 

Siluete delicate; minuscule văpăi trecătoare care dansau şi 
pâlpâiau cu miile; care dispăreau din raza privirii şi 
reveneau de niciunde, care se loveau una de alta şi se 
întrupau apoi într-o altă culoare. 

Fără să vrea, Bayta se gândi la micile pete de culoare care 
pot fi percepute noaptea când strângi pleoapele până la 
durere. Era efectul cunoscut şi vechi al punctelor 
mişcătoare care-şi schimbă culoarea, al cercurilor 
concentrice care se micşorează, al maselor informe oare au 
o licărire efemeră. Toate acestea le percepea acum, însă 
mai mari, mai variate - şi fiecare punct de culoare era o 
siluetă microscopică. 

Aceste siluete ţâşniră către ea în perechi, şi-şi ridică 
deodată mâinile, lăsând să-i scape un uşor țipăt de uimire, 
dar acestea se rostogoliră pe lângă ea şi, vreme de o clipă, 
deveni centrul unei furtuni sclipitoare de zăpadă, în timp ce 
lumina rece i se scurse pe umeri, apoi pe braţe, ca o 
avalanşă luminoasă, trecând în zbor peste degetele 
încleştate şi întâlnindu-se cu toatele într-un punct 
strălucitor din faţa ei. Şi, dincolo de asta, sunetele a o sută 
de instrumente se contopiră într-o curgere de şuvoaie 
lichide, până când ea nu le mai putu deosebi de lumină. 


Se întrebă dacă Ebling Mis vedea aceleaşi lucruri şi, dacă 
nu, ce anume vedea. Curiozitatea trecu şi apoi... 

Privi din nou. Micile siluete - dar erau oare siluete? - femei 
minuscule cu părul ca para focului, care se răsuceau şi se 
îndoiau mult prea repede pentru a fi percepute, se prinseră 
în grupuri stelare care se învârteau, iar muzica era un râs 
greu perceptibil - un râs de fete - care răsună în urechea 
ei. 

Stelele se strânseră una în alta, îşi răspândiră strălucirea 
şi se uniră încet într-o structură - iar de dedesubt, un palat 
începu să crească cu rapiditate. Fiecare cărămidă era de 
altă culoare, fiecare culoare era o scânteie minusculă, 
fiecare scânteie era o lumină pătrunzătoare care-şi schimba 
continuu conturul şi făcea ochiul să privească spre cer, 
către douăzeci de minarete bătute în pietre preţioase. 

Un covor sclipitor ţâşni încoace şi încolo, răsucindu-se şi 
unduindu-se, ţesând o pânză imaterială care cuprinse tot 
spaţiul, şi din el răsăriră muguri care prinseră să crească 
devenind ramuri şi apoi copaci care cântau o muzică numai 
a lor. 

Bayta era învăluită în cântec. Muzica se ridică precum un 
zid în jurul ei, în zboruri rapide, lirice. Întinse mâna ca să 
atingă un copac fragil şi petalele înflorite plutiră spre 
pământ şi se stinseră, fiecare, cu un clinchet limpede şi 
uşor. 

Muzica deveni o ultimă izbucnire de alămuri şi, în faţa ei, 
se aprinse ceva ca o coloană înaltă, care curse ca o cascadă 
pe nişte trepte invizibile, căzându-i Baytei în poală, de unde 
se revărsă şi se împrăştie în torente repezi, înălţând 
strălucirea înfocată până la talia ei, în timp ce în poală îi 
apăru un pod arcuit ca un curcubeu şi, pe el, mici siluete... 

Un lac, o grădină, bărbaţi minusculi şi femei minuscule pe 
pod, înlănţuiţi în depărtare, cât putea ea cuprinde cu ochii, 
plutind prin mareea impresionantă de muzică de coarde 
care convergea asupra €i... 


Şi apoi - o pauză înspăimântătoare, o mişcare de recul 
ezitantă, o năruire fulgerătoare. Culorile îşi pierdură 
strălucirea, se ţesură într-un glob care deveni tot mai mic, 
se ridică şi dispăru. 

Şi se făcu din nou întuneric deplin. 

O mână căută comutatorul, îl atinse şi lumina inundă 
încăperea; lumina lipsită de contur a unui soare prozaic. 
Bayta clipi până-i veniră lacrimi în ochi, de parcă ar fi tânjit 
după ceea ce dispăruse. Ebling Mis stătea inert, cu ochii 
încă holbaţi şi cu gura deschisă. 

Doar Magnifico era vioi şi mângâia Vizi-Sonorul extaziat. 

— Doamna mea, spuse el aproape şoptit, are cu adevărat 
un efect magic. Are un echilibru şi o reacţie cum nici n-am 
sperat în ceea ce priveşte delicateţea şi stabilitatea. S-ar 
părea că pot face adevărate minuni cu instrumentul acesta. 
Cum ţi-a plăcut compoziţia, doamna mea? 

— Era compoziţia ta? întrebă şoptit Bayta. A ta? 

Văzându-i uimirea şi încântarea, chipul lui se îmbujoră 
până în vârful nasului: 

— Chiar a mea, doamnă. Catârului nu i-a plăcut, dar am 
cântat-o mereu, mereu pentru propria mea desfătare. 
Odată, în tinereţe, am văzut palatul acela - un loc uriaş şi 
bogat în nestemate pe care l-am zărit de la distanţă în 
timpul unui mare carnaval. Erau acolo oameni de o 
strălucire nevisată şi de o splendoare neasemuită, cum n- 
am mai văzut niciodată de atunci, nici măcar la curtea 
Catârului. Ceea ce am creat eu nu este decât o palidă 
imitație, dar asta din cauza sărăciei imaginaţiei mele. Eu îi 
spun: „Amintirea Catârului”. 

În timp ce Bayta şi Magnifico flecăreau, Mis se scutură şi 
redeveni vioi. 

— Ascultă, zise el, ascultă, Magnifico, ai vrea să faci acelaşi 
lucru şi pentru alţii? 

O clipă, măscăriciul se trase înapoi speriat. 

— Pentru mii de oameni, ridică Mis glasul, în marile Săli 
ale Fundaţiei. Ai vrea să-ţi fii propriul stăpân, respectat de 


toată lumea, bogat şi... - aici imaginaţia îl părăsi. Şi câte 
altele. Ei, ce spui? 

Măscăriciul privi în treacăt spre Bayta: 

— Ea are să fie lângă mine? 

Bayta pufni în râs: 

— Bineînţeles, caraghiosule. Ar fi posibil să te părăsesc 
acum, când eşti pe punctul de a deveni celebru şi bogat? 

— Totul va fi al tău, răspunse el cu convingere, şi 
bineînţeles că toate comorile Galaxei vor fi ale tale ca să-mi 
răscumpăr datoria pentru bunătatea ce mi-ai arătat-o. 

— Dar, interveni Mis ca din întâmplare, dacă mai întâi mă 
ajuţi... 

— Cu ce? 

Psihologul făcu o pauză, apoi spuse zâmbind: 

— O mică sondare superficială care n-o să-ţi facă nici un 
rău. Nu-ţi va atinge decât suprafaţa creierului. 

Chipul lui Magnifico trădă brusc o spaimă de moarte: 

— Nu vreau Sonda. Am văzut-o la lucru. Îţi secătuieşte 
mintea şi-ţi lasă ţeasta goală pe dinăuntru. Catărul o folosea 
în cazul trădătorilor şi apoi îi lăsa să cutreiere fară nici o 
ţintă pe străzi, până se milostivea cineva de ei şi-i ucidea. 
Ridică braţele ca să-l îndepărteze pe Mis. 

— Aceea era o Sondă Psihică, explică Mis răbdător, şi 
oricum nu dăunează cuiva decât dacă e utilizată greşii. 
Sonda aceasta a mea este de suprafaţă şi nu face rău nici 
unui copilaş. 

— Aşa e, Magnifico, îl îndemnă Bayta. O facem doar ca să 
ne ajuţi să-l înfrângem pe Catâr şi să-l ţinem departe de noi. 
De îndată ce vom face asta, tu şi cu mine vom fi vestiți şi 
bogaţi toată viaţa. 

Magnifico întinse o mână tremurătoare: 

— Atunci, vrei să mă ţii de mână? 

Bayta îi luă mâna între ale ei şi măscăriciul urmări cu ochii 
mari cum i se pun pe cap plăcuţele lustruite ale aparatului. 

Ebling Mis se lăfăia nepăsător pe scaunul luxos din 
apartamentului particular al primarului Indbur, câtuşi de 


puţin impresionat sau recunoscător pentru cinstea ce i se 
făcuse, şi-l privea cu răutate neascunsă pe micuțul primar 
care nu-şi găsea locul. Zvârli apoi chiştocul ţigării de foi şi 
scuipă câteva firişoare de tutun ce-i rămăseseră pe limbă. 

— Şi, apropo, Indbur, dacă vrei ceva special pentru 
următorul concert de la Sala Mallow, zise el, poţi să-i trimiţi 
pe cântăreții aceia la jucării electronice în pustiul din care 
au venit şi să-l angajezi pe şmecherul ăsta mic pentru a 
cânta la Vizi-Sonor. Indbur, e de necrezut cum cântă. 

— Nu te-am chemat aici să-mi ţii prelegeri despre muzică, 
spuse Indbur necăjit. Ce veşti mai ai despre Catâr? Asta să- 
mi spui. Ce-i cu el? 

— Catârul? Păi, să-ţi spun şi despre asta. Am folosit o 
sondă de suprafaţă şi n-am obţinut mare lucru. Nu pot 
folosi Sonda Psihică pentru că amărâtul acela este speriat 
de moarte când aude de ea, astfel că rezistenţa pe care ar 
opune-o i-ar pârjoli mintea aia incalificabilă de îndată ce i-aş 
aplica-o. Dar, uite ce-am descoperit şi dacă o să încetezi să 
mai baţi darabana cu degetele în masă... În primul rând, 
trebuie alungată teama de forţa fizică a Catărului. Probabil 
că e puternic, dar majoritatea basmelor pe care le spune 
maăscăriciul ăsta sunt considerabil umflate de memoria lui 
încărcată de temeri. Poartă ochelari ciudaţi şi ochii lui ucid, 
deci are evidente puteri mintale. 

— Asta o ştiam de la bun început, comentă acru primarul. 

— Atunci, Sonda confirmă acelaşi lucru, şi de aici încolo voi 
lucra matematic. 

— Zău? Şi cât are să dureze? O să mă ameţeşti cu vorbe şi 
promisiuni. 

— Cam o lună, aş zice, şi s-ar putea să mai am ceva pentru 
tine. După cum, la fel de bine, s-ar putea să n-am nimic. Dar 
ce contează? Dacă totul e în afara Planului Seldon, şansele 
noastre sunt infime, incalificabil de mici. 

Indbur se răţoi furios la psiholog: 

— Acum te-am prins, trădătorule. Mincinosule! Zi că nu 
eşti şi tu unul din ticăloşii propagatori de zvonuri care 


propovăduiesc defetismul şi panica în întreaga Fundaţie, 
făcându-mi sarcina de două ori mai grea. 

— Eu? Eu? făcu Mis, simțind că vede negru în faţa ochilor 
de furie. 

— Pentru că, pe toţi norii de praf ai Spaţiului, spuse 
Indbur arţăgos, Fundaţia va învinge - Fundaţia trebuie să 
învingă. 

— În ciuda înfrângerii de la Horleggor? 

— N-a fost o înfrângere. Ai înghiţit şi tu minciuna pe care o 
vântură toată lumea? Am fost copleşiţi şi trădaţi... 

— De către cine? întrebă Mis dispreţuitor. 

— Democraţii păduchioşi sunt cei care-au făcut-o, strigă 
Indbur. Ştiam demult că Flota este parazitată de grupuri 
democratice. Majoritatea au fost daţi afară, dar au rămas 
destui care ar putea să explice incredibila capitulare a 
douăzeci de nave în toiul bătăliei - suficient pentru a forţa o 
înfrângere. Din punctul ăsta de vedere, domnule slobod la 
gură, patriot şi culme a virtuţilor primitive, care sunt 
legăturile tale cu democraţii? 

Ebling Mis ridică din umeri, respingând acuzaţia: 

— Ai luat-o razna, ştii? Dar de atunci retragerea continuă 
şi, în plus, pentru pierderea unei jumătăţi din Siwenna tot 
democraţii sunt de vină? 

— Nu. Nu democraţii, zâmbi tăios omuleţul. Ne retragem - 
aşa cum s-a retras dintotdeauna Fundaţia în faţa atacurilor, 
până când inevitabilul mers al istoriei ne va surâde. Văd 
deja rezultatul. Aşa-zisa Rezistență a democraţilor a difuzat 
deja manifeste, jurând să-şi dovedească credinţa şi să 
sprijine Guvernul. S-ar putea să fie o farsă, o acoperire 
pentru o trădare şi mai mare, dar mă slujesc de ea, iar 
propaganda care rezultă îşi va avea efectele ei bune, 
oricare ar fi planurile trădătorilor şi ticăloşilor. Şi chiar mai 
mult decât atât... 

— Ce anume e mai mult, Indbur? 

— Judecă şi singur. Acum două zile, aşa-numita Asociaţie a 
Neguţătorilor Independenţi a declarat război Catârului, şi 


flota Fundaţiei s-a întărit, dintr-un foc, cu o mie de nave. 
Înţelegi tu, Catârul ăsta a împins lucrurile prea departe. Ne 
găseşte dezbinaţi şi ciorovăindu-ne între noi, dar sub 
presiunea atacului ne unim şi redevenim puternici. Trebuie 
să piardă. E inevitabil, ea întotdeauna. 

Mis părea să mai radieze încă scepticism: 

— Atunci spune-mi tu că Seldon a plănuit până şi apariţia 
întâmplătoare a unui mutant. 

— Mutant? Eu nu l-aş putea deosebi de o fiinţă umană şi 
nici tu, dar dăm crezare scornelilor unui căpitan rebel, unor 
tineri fără minte, de cine ştie unde, şi unui măscărici 
nătâng. Pierzi din vedere cea mai convingătoare dovadă 
dintre toate - cea pe care singur ai descoperit-o. 

— Eu? 

Pentru o clipă, Mis rămase descumpănit. 

— Da, tu, rânji primarul. Bolta Timpului se va deschide 
peste nouă săptămâni. Şi ce-i cu asta? Se deschide pentru o 
criză. Şi dacă acest atac al Catârului nu este o criză, atunci 
care e „adevărata” criză pentru care se va deschide Bolta? 
Răspunde-mi, umflat bătrân. 

Psihologul făcu un semn a lehamite: 

— Bine, bine, dacă asta te face fericit. Fă-mi, totuşi, o 
favoare, te rog. Numai dacă, dar numai dacă bătrânul 
Seldon îşi va ţine cuvântarea, lasă-mă şi pe mine să asist la 
Marea Deschidere. 

— În regulă. Acum, pleacă de-aici. Şi să nu te mai văd în 
faţa ochilor nouă săptămâni. 

— Cu plăcere incalificabilă, oroare uscată a naturii, 
bolborosi Mis în barbă şi plecă. 

Prăbuşirea Fundaţiei. 

ÎN JURUL Bolţii Timpului se crease o atmosferă care, din 
mai multe motive, era greu de explicat. Nu era un aer de 
degradare, pentru că Bolta, bine iluminată şi bine 
întreţinută, cu desenul coloristic al pereţilor încă foarte 
proaspăt şi cu şirurile de scaune confortabile fixate în 
podea, părea proiectată să dureze o veşnicie. Nici măcar nu 


era din cale-afară de veche, pentru că cele trei secole care 
trecuseră peste ea nu lăsaseră nici o urmă. Nu era vizibil 
nici un efort în construcţia clădirii care să trezească un 
respect exagerat sau venerație, pentru ca înzestrările erau 
simple sau, mai degrabă, sobre. 

Cu toate acestea, după ce se adunau toate minusurile şi se 
făcea totalul, mai rămânea ceva: acel cubicul de sticlă care 
domina jumătate din încăpere, cu goliciunea lui străvezie. 
De patru ori în decurs de trei secole, simulacrul viu al lui 
Hari Seldon stătuse acolo şi vorbise. De două ori, vorbise 
fără să aibă auditoriu. 

De-a lungul a trei secole, şi respectiv nouă generaţii, 
bătrânul, care anticipase zilele măreţe ale Imperiului 
Universal, înţelesese mai multe despre Galaxia stră-ultra- 
stră-strănepoţilor săi decât cei care trăiau în prezent. 

Cubicului gol aştepta răbdător. 

Primul sosi Primarul Indbur al Treilea, care călătorise cu 
automobilul lui de sărbătoare pe străzi tăcute ce purtau 
pecetea îngrijorării pe care o trăia oraşul. Îşi adusese cu el 
propriul scaun, care era mai înalt şi mai confortabil decât 
cele de aici. Îl aşezase în faţa celorlalte, astfel că Indbur 
domina totul, mai puţin limpezimea goală de sticlă din faţa 
lui. Funcţionarul din stânga sa înclină capul ceremonios: 

— Excelenţă, s-au făcut toate demersurile pentru o 
transmisie subeterică cât mai largă în vederea anunţului 
oficial pe care îl veţi citi astă-seară. 

— Bine. Între timp, programele interplanetare speciale în 
legătură cu Bolta Timpului să continue. Bineînţeles că nu se 
vor face previziuni sau speculaţii de nici un fel asupra 
acestui subiect. Reacţia populară continuă să fie 
satisfăcătoare? 

— Desigur, Excelenţă. Zvonurile răutăcioase care circulau 
în ultimul timp s-au mai calmat, încrederea a sporit. 

— Bine! 

Primarul îi făcu semn funcţionarului să plece şi-şi aranjă 
papionul. 


Mai erau douăzeci de minute până la amiază! 

Înalţii sprijinitori ai primăriei - liderii marilor Organizaţii 
Comerciale - apărură câte unul sau câte doi, cu pompa 
cuvenită statutului lor financiar sau al favorurilor de care se 
bucurau din partea primarului. Se prezentară pe rând în 
faţa acestuia pentru a li se adresa câteva cuvinte politicoase 
şi se aşezară pe locurile rezervate. 

Undeva, nelalocul său în ceremonialul rigid al acestei zile, 
Randu din Haven îşi făcu apariţia, croindu-şi drum, 
neanunţat, către scaunul primarului. 

— Excelenţă! bolborosi el şi se înclină. 

Indbur se încruntă: 

— Nu ţi s-a acordat audienţă. 

— Excelenţă, am solicitat o audienţă acum o săptămână. 

— Regret, dar problemele de stat pe care le presupune 
apariţia lui Seldon au... 

— Regret nespus, Excelenţă, dar trebuie să vă cer să 
contramandaţi ordinul prin care navele Neguţătorilor 
Independenţi sunt distribuite în Flota Fundaţiei. 

Indbur se înroşi la faţă de furie pentru că fusese întrerupt: 

— Nu e momentul potrivit pentru o asemenea discuţie. 

— Excelenţă, e singurul moment potrivit, şopti Randu 
îngrijorat. Ca reprezentant al Lumilor Comerciale 
Independente, vă declar că nu ne vom supune unei 
asemenea hotărâri. Trebuie să fie contramandată înainte ca 
Seldon să rezolve problema noastră. De îndată ce starea de 
urgenţă va trece, va fi prea târziu ca să negociem, şi alianţa 
noastră se va dezmembra. 

Indbur îl privi cu răceală pe Randu: 

— Înţelegi că eu sunt şeful Forţelor Armate ale Fundaţiei? 
Am dreptul să hotărăsc politica militară, sau nu? 

— Excelenţă, aveţi acest drept, dar unele acţiuni sunt 
dezavantajoase. 

— Nu recunosc nici un dezavantaj. E periculos să permit 
oamenilor voştri să posede flote separate în aceste clipe de 
cumpănă. Acţiunile neconcertate fac jocul inamicului. 


Trebuie să fim uniţi, ambasadorule, atât din punct de 
vedere militar, cât şi politic. 

Randu simţi că nu mai poate scoate o vorbă şi se sufocă de 
indignare. Făcu uitată folosirea titlului de adresare: 

— Vă simţiţi în siguranţă acum, când Seldon va vorbi, şi de 
aceea acţionaţi împotriva noastră. Cu o lună în urmă, când 
navele noastre l-au învins pe Catâr la Terel, eraţi maleabil şi 
conciliant. Aş dori să vă reamintesc, domnule, că Flota 
Fundaţiei este cea care a fost învinsă clar în cinci bătălii şi 
că navele Lumilor Comerciale Independente au câştigat 
victoriile pentru dumneavoastră. 

Indbur se încruntă ameninţător: 

— Nu mai eşti binevenit pe lerminus, domnule ambasador. 
Astă-seară se va solicita încheierea misiunii dumitale aici. În 
plus, legăturile dumitale cu forţele democratice subversive 
de pe 'Terminus vor fi - au şi fost deja - investigate. 

— Când voi pleca eu, vor pleca şi navele noastre, răspunse 
Randu. Nu ştiu nimic despre democraţii la care vă referiţi. 
Ştiu doar că navele Fundaţiei s-au predat Catârului prin 
trădarea ofiţerilor dumneavoastră superiori, nu a piloților 
sau soldaţilor de rând, fie ei democrați sau altceva. Vă 
declar că douăzeci de nave ale Fundaţiei s-au predat la 
Horleggor din ordinul contra-amiralului, când erau încă 
nevătămate şi neînfrânte. Contra-amiralul era asociatul 
dumneavoastră apropiat - el a fost preşedinte al 
tribunalului care l-a judecat pe nepotul meu la sosirea de pe 
Kalgan. Nu este singurul caz pe care-l cunosc, aşa că navele 
şi oamenii noştri nu se vor expune riscurilor sub 
conducerea unor potenţiali trădători. 

— Vei fi scos sub pază la plecarea de-aici, spuse Indbur. 

Randu se îndepărtă sub privirile tăcute şi dispreţuitoare 
ale păturii conducătoare de pe Terminus. 

Mai erau zece minute până la amiază! 

Bayta şi 'Ioran sosiseră deja. Se ridicară de pe locurile din 
spatele sălii şi-i făcură semn lui Randu să se apropie. 


— Aţi venit, până la urmă, spuse el zâmbind trist. Cum de- 
aţi reuşit? 

— Maghnifico a fost politicianul nostru, spuse 'Toran 
zâmbind larg. Indbur insistă ca Magnifico să facă o 
compoziţie pentru Vizi-Sonor având ca temă Bolta Timpului 
şi pe el însuşi, fără îndoială, drept erou principal. Magnifico 
a refuzat să participe fără noi, şi n-a fost chip să-l clintească 
din ale lui. Ebling Mis e sau, mai exact, era cu noi. Trebuie 
că umblă de colo-colo. Apoi, cu un acces de gravitate şi 
îngrijorare, întrebă: Hei, ce s-a întâmplat, unchiule? Nu 
arăţi deloc bine. 

Randu înclină din cap aprobator: 

— Aşa e, Toran. Ne aşteaptă vremuri grele. Tare mi-e 
teamă că după ce va fi eliminat Catârul va veni şi rândul 
nostru. 

O siluetă cu ţinuta dreaptă şi solemnă, îmbrăcată în alb, se 
apropie şi-i salută cu o plecăciune sobră. 

Ochii negri ai Baytei erau numai zâmbet în timp ce-i 
întinse mina: 

— Căpitane Pritcher! Deci eşti în misiune spaţială? 

Căpitanul strânse uşor mâna întinsă şi se înclină din nou. 

— Nici vorbă de aşa ceva. Înţeleg că doctorul Mis a insistat 
să vin şi eu aici, dar numai pentru o perioadă de timp. Mă 
voi întoarce la treburile mele mâine. Cât e ceasul? 

Era douăsprezece fără două minute! 

Magnifico reprezenta imaginea tipică a nenorocirii şi 
deprimării totale. Trupul îi era chircit în veşnicul lui efort de 
a-şi face curaj şi de a înfrunta lumea. Nasul lui mare era 
palid, iar ochii trişti şi coborâţi oblic spre tâmple se roteau 
neliniştiţi în toate părţile. 

Se agăţă de mâna Baytei şi, când ea se aplecă spre el, 
şopti: 

— Doamna mea, crezi că toţi aceşti oameni importanţi s-au 
numărat printre cei care m-au urmărit atunci când... când 
am cântat eu la Vizi-Sonor? 


— Toţi, toţi, sunt sigură, îl linişti Bayta şi-l scutură uşor de 
umăr. Sunt convinsă că toţi socotesc că eşti cel mai minunat 
interpret din Galaxie şi că acel concert al tău a fost cel mai 
măreț pe care l-au văzut vreodată, aşa că ridică-te şi stai ca 
toată lumea. Trebuie să fim demni. 

El făcu o încercare de a zâmbi la încruntarea ei jucăuşă şi- 
şi destinse încet membrele lungi. 

Era amiaza... 

... Şi cubicului de sticlă nu mai era gol. 

În mod cert, nimeni nu fusese martor la apariţie. Totul se 
petrecuse pe neaşteptate; cu o fracțiune de secundă în 
urmă, cubicului era gol, iar acum în el se afla o siluetă într- 
un scaun cu rotile, un bătrân scofâlcit, pe a cărui faţă 
pergamentoasă doar ochii erau vii şi strălucitori şi a cărui 
voce se vădi mai apoi a fi cel mai viu element. Ţinea pe 
genunchi o carte deschisă cu faţa în jos şi vorbea cu 
blândeţe: 

— Sunt Hari Seldon! 

În tăcerea profundă care se lăsase, vocea lui răsună cu 
intensitatea tunetului. 

— Sunt Hari Seldon! Nu ştiu dacă este cineva prezent, 
căci nu pot detecta acest lucru prin simplă percepţie 
senzorială. Deocamdată am prea puţine temeri în ceea ce 
priveşte un eşec al Planului. Pentru primele trei secole, 
procentajul de probabilitate în privinţa nondeviaţiei este de 
nouăzeci şi patru virgulă doi. 

Făcu o pauză pentru a zâmbi, şi apoi continuă vioi: 

— Apropo, dacă vreunul dintre voi stă în picioare, îl rog să 
ia loc. Dacă vrea cineva să fumeze, e liber s-o facă. Eu nu 
sunt prezent în carne şi oase. Nu este nevoie să faceţi 
paradă de protocol. Să abordăm problema momentului, 
deci. Pentru prima oară, Fundaţia s-a confruntai cu războiul 
civil, sau trece probabil prin ultimele stadii înainte de 
izbucnirea acestuia. Până acum, atacurile din exterior au 
fost înfrânte, aşa cum era de aşteptat, şi, potrivit legilor 
stricte ale psihoistoriei, acest lucru era inevitabil. Atacul din 


acest moment vine din partea unui grup extern prea 
indisciplinat împotriva unui guvern central excesiv de 
autoritar. Procedeul era necesar, iar rezultatul - evident. 

Aerul demn al înalţilor membri ai publicului începu să se 
veştejească. Indbur se ridică pe jumătate de pe scaun. 

Bayta se aplecă în faţă, profund tulburată. Despre ce 
vorbea Seldon? Îi scăpaseră câteva cuvinte... 

— „încât compromisul la care s-a ajuns este necesar din 
două puncte de vedere. Revolta Neguţătorilor Independenţi 
introduce un nou element de incertitudine pentru Guvern, 
care a devenit, probabil, peste măsură de încrezător în 
forţele sale. Elementul de strădanie spre mai bine este 
reinstaurat. Deşi înfrântă, o dezvoltare sănătoasă a 
democraţiei... 

Se auziră câteva voci stridente. Şoaptele deveniseră din ce 
în ce mai puternice şi prevedeau izbucniri de panică. 

Bayta îi spuse lui Toran la ureche: 

— De ce nu vorbeşte despre Catâr? Neguţătorii nu s-au 
revoltat niciodată. 

Toran ridică din umeri drept răspuns. Silueta aşezată 
vorbi bine dispusă unui public în mijlocul căruia dezordinea 
creştea: 

— .„.„.„un nou şi mai ferm guvern de coaliţie era rezultatul 
necesar şi benefic al unui război civil normal, care i-a fost 
impus Fundaţiei. Acum, doar rămăşiţele Vechiului Imperiu 
mai stau în calea continuării expansiunii, iar aceste 
rămăşiţe, în următorii câţiva ani cel puţin, nu vor pune 
probleme. Bineînţeles că nu pot dezvălui natura următoarei 
proble... 

În vacarmul de nedescris, buzele lui Seldon se mişcau fără 
a mai emite vreun sunet. 

Ebling Mis şedea lângă Randu şi avea chipul roşu de 
supărare. Striga: 

— Seldon a luat-o razna. A greşit criza. Voi, Neguţătorilor, 
aţi plănuit vreodată să declaraţi război civil? 

Randu spuse moale: 


— Da, am plănuit unul. Am renunţat când a apărut 
Catârul. 

— Atunci Catărul e un element suplimentar, neanunţat în 
psihoistoria lui Seldon? Hei, ce se întâmplă? 

În tăcerea îngheţată care cuprinse brusc publicul, Bayta 
văzu din nou cubicului gol. Strălucirea atomică a pereţilor 
dispăruse şi uşoara adiere a aerului condiţionat nu se mai 
simţea. 

De undeva, se auzi vaierul strident al unei sirene, şi Randu 
abia reuşi să îngaime: 

— Raid spaţial! 

Ebling Mis duse ceasul la ureche şi izbucni: 

— S-a oprit, pentru numele Galaxiei! Mai e vreun ceas 
care să meargă în încăperea asta? Vocea lui era ca un 
muget. 

Zeci de ceasuri fură duse la zeci de urechi. Şi, după câteva 
secunde, era evident că nici un ceas nu mai funcţiona. 

— Atunci, spuse Mis cu un aer sumbru şi îngrozit, ceva a 
oprit toată energia atomică din Bolta Timpului - iar Catârul 
atacă. 

Răcnetul lui Îndbur se auzi dominând vacarmul din sală: 

— Ocupaţi-vă locurile! Catărul este la cincizeci de parseci 
distanţă. 

— Era acum o săptămână, urlă Mis către el. În momentul 
acesta, Terminus este bombardat. 

Bayta se trezi cuprinsă încet de o adâncă deprimare. Îi 
simţea învăluirea şi strânsoarea, încât cu greu mai putea 
vorbi, iar puţinele cuvinte păreau să i se oprească în gât, 
sufocând-o. 

De afară se auzi vuietul din ce în ce mai puternic al unei 
mulţimi în continuă creştere. Uşile fură brusc date în lături. 
În sală intră un bărbat îngrozit şi se adresă precipitat lui 
Indbur, care se năpustise spre el: 

— Excelenţă, reuşi el să articuleze, nici un vehicul nu mai 
circulă în tot oraşul, nici o linie de comunicaţie cu exteriorul 
nu mai funcţionează. Mi s-a raportat că Flota a Zecea este 


înfrântă şi că navele Catârului sunt dincolo de atmosfera 
planetei. Cartierul General... 

Indbur se prăbuşi şi, aşa cum zăcea pe podea, părea 
imaginea neputinței. Nu se mai auzi nici o voce în toată 
sala. Până şi mulţimea din faţa uşii era înspăimântată, dar 
tăcută; peste toţi plutea un aer îngheţat de panică şi 
primejdie. 

Câţiva îl ridicară pe Indbur de jos şi-i duseră un pahar cu 
vin la buze. Încercă să vorbească înainte de a deschide ochii 
şi reuşi să spună un singur cuvânt: 

— Capitulaţi! 

Baytei îi veni să izbucnească în lacrimi - nu de tristeţe sau 
de umilinţă, ci pur şi simplu de disperare şi groază. Ebling 
Mis o trase de mânecă: 

— Hai, tânără doamnă... 

Se trezi ridicată cu forţa de pe scaun. 

— Plecăm, spuse Mis, şi ia-ţi şi muzicianul cu tine. Buzele 
voluminosului om de ştiinţă erau livide şi tremurau. 

— Magnifico, zise Bayta, pierită. 

Măscăriciul se strânse de groază. Avea ochii sticloşi. 

— Catârul, izbucni el. Catârul vine după mine. 

Se zbătu sălbatic atunci când ea îl atinse. Toran se aplecă 
şi-l lovi cu pumnul în bărbie. Magnifico se lăsă moale şi-şi 
pierdu cunoştinţa, iar Toran îl ridică şi-l puse în spinare ca 
pe un sac de cartofi. 

În ziua următoare, dizgraţioasele nave de luptă ale 
Catârului, înnegrite de fumul bătăliilor, coborâră în şir 
nesfârşit pe terenurile de aterizare ale planetei Terminus. 
Generalul care condusese atacul trecu în mare viteză pe 
strada principală, pustie, din Terminus City, într-un 
automobil de teren de fabricaţie străină, singurul care 
funcţiona, în timp ce toate automobilele atomice din oraş 
zăceau inutile. 

Proclamarea ocupaţiei a fost dată publicităţii exact la 
douăzeci şi patru de ore după apariţia lui Seldon în faţa 
atotputernicilor Fundaţiei. 


Dintre toate planetele, doar cele ale Neguţătorilor 
Independenţi mai rezistau, şi puterea Catârului - acum 
cuceritor al Fundaţiei - se îndrepta împotriva lor. 

L9 

Începutul căutării. 

IZOLATĂ, planeta Haven - singura planeta a unui soare 
unic din Sectorul Galactic ce strălucea palid în golul 
intergalactic - era asediată. 

În înţeles strict militar, era sigur în stare de asediu, 
întrucât pe o distanţă de douăzeci de parseci în direcţia 
Galaxiei se aflau graniţele controlate de bazele din linia 
întâi ale Catârului. În cele patru luni ce trecuseră de la 
răsunătoarea prăbuşire a Fundaţiei, comunicațiile planetei 
Haven fuseseră spulberate ca o pânză de păianjen luată de 
furtună. Navele Havenului se strânseseră toate pe lumea- 
mamă şi doar Haven propriu-zis era acum baza de luptă. 

Asediul era mai aproape ca oricând şi din alte pricini, mai 
ales că sentimentul de neajutorare şi pieire invadase inimile 
oamenilor. 

Bayta o luă pe intervalul sinuos, vopsit în roz, pe lângă 
şirurile de mese cu tăblii de plastic alb ca laptele şi-şi găsi 
locul, lăsându-se în voia simțului ei de orientare. Se aşeză 
confortabil pe scaunul înalt, fără braţe, răspunse mecanic la 
câteva saluturi pe care abia dacă le auzi, se frecă cu dosul 
mâinii obosite la ochiul care o durea şi întinse cealaltă mână 
după meniu. 

Avu timp să constate o violentă reacţie mintală de dezgust 
faţă de prezenţa persistentă a diferitelor feluri de mâncare 
din ciuperci de cultură, care erau considerate delicatese 
deosebite pe Haven, dar pe care Bayta, ca una crescută pe 
Fundaţie, le găsea total necomestibile - când deodată îşi 
dădu seama că cineva suspina lângă ea şi ridică privirea. 

Până în acel moment nu-i prea acordase atenţie lui Juddee, 
o blondă oarecare, nu prea frumoasă, cu nasul cârn, care 
stătea de obicei la o masă situată în diagonală faţă de a ei, 
şi pe care o considerase drept o prezenţă, şi nu o 


cunoştinţă. Dar acum Juddee plângea, muşcând cu 
amărăciune din batista udă de lacrimi, suspinând şi 
încercând să se stăpânească, dar nereuşind decât să se 
înece, încât faţa ei era punctată de pete roşii. Avea pe umeri 
costumul antiradiaţii, iar masca transparentă îi căzuse în 
farfuria cu desert şi rămăsese uitată acolo. 

Bayta se alătură celor trei fete care încercau, pe rând, dar 
fără nici un folos, s-o încurajeze bătând-o uşor pe umeri, 
mângâindu-i părul sau şoptindu-i vorbe de alinare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă încet Bayta, Una dintre fete se 
întoarse către ea şi ridică discret din umeri în semn de „nu 
ştiu”. Apoi, simțind ineficacitatea gestului, o trase pe Bayta 
deoparte. 

— Cred că a avut o zi cumplită şi e îngrijorată în legătură 
cu soţul ei. 

— E în vreo patrulă spaţială? 

— Da. 

Bayta întinse mâna în semn de prietenie către Juddee. 

— De ce nu te duci acasă, Juddee? Cuvintele ei 
transmiseră bună-dispoziţie şi curaj, în contrast cu vorbele 
pierite, neconvingătoare şi fără noima ce i se adresaseră 
până atunci. 

Juddee ridică ochii şi spuse pe jumătate îmbufnată: 

— Am mai avut o zi liberă săptămâna asta... 

— Atunci o să-ţi iei două. Dacă încerci să rămâi în 
continuare, să ştii că săptămâna cealaltă va trebui să-ţi iei 
trei zile libere - aşa că, ducându-te acum acasă, dai şi o 
dovadă de patriotism. Fetelor, lucraţi vreuna în acelaşi 
departament cu ea? Bine, atunci aveţi grijă de cartela ei. 
Juddee, cel mai bine e să treci întâi pe la toaletă, ca să-ţi 
revină culoarea în obraji. Hai! Mişcă-te! 

Bayta se întoarse uşurată la scaunul ei şi ridică din nou 
meniul de pe masă. Stările acestea erau contagioase. Într-o 
asemenea situaţie tulbure şi încordată, o fată care s-ar 
pune pe plâns ar da peste cap activitatea unui întreg 
departament. 


Făcu o alegere care-o umplu de dezgust, apăsă butoanele 
potrivite de lângă cotul ei şi puse meniul la locul lui. 

Fata înaltă şi brunetă din faţa ei spuse: 

— Nu prea putem face altceva decât să plângem, nu crezi? 

Buzele ei uimitor de pline aproape că nici nu se mişcaseră, 
iar Bayta băgă de seamă că fata avea colţurile buzelor uşor 
fardate pentru a crea impresia unui zâmbet imperceptibil, 
care reprezenta ultimul cuvânt al eleganţei. 

Bayta analiză înţepătura insinuantă a vorbelor fetei şi 
rămase recunoscătoare pentru momentul de răgaz ce i-l 
oferi sosirea prânzului, apărut după ce o porţiune din tăblia 
mesei lunecă fără zgomot într-o parte şi tava se ridică. 
Rupse cu atenţie ambalajul tacâmurilor, pe care le manevră 
delicat ca să nu se frigă. 

— Nu te poţi gândi la altceva, Hella? 

— A, ba da, zise Hella. Pot! (Cu o mişcare expertă a 
degetelor, îşi azvârili ţigara în dezintegratorul de lângă ea, 
şi minuscula licărire atomică o mistui într-o clipă.) De 
exemplu, spuse ea - împreunându-şi mâinile cu degete 
lungi şi îngrijite sub bărbie - mă gândesc că am putea 
încheia un acord favorabil cu acest Catâr şi am pune capăt 
acestui război fără sens. În al doilea rând, eu nu am nici... 
ăă... mijloacele necesare care să-mi permită să plec repede 
undeva atunci când Catârul ne va cuceri. 

Bayta reuşi să-şi păstreze calmul şi limpezimea gândirii. 
Cu o voce plăcută şi indiferentă întrebă: 

— N-ai pe nimeni - soţ sau frate - pe vreo navă de luptă? 

— Nu. Şi tocmai de aceea nu văd rostul sacrificiului pe 
care îl fac soţii sau fraţii altora. 

— Sacrificiile vor fi mai mari dacă ne predăm. 

— Fundaţia a capitulat şi acum e pace. Bărbaţii noştri sunt 
plecaţi cu toţii şi întreaga Galaxie ne este împotrivă. 

— Mă tem că lipsa bărbaţilor te îngrijorează cel mai mult, 
îi spuse duios Bayta, care mesteca în grabă legume, simțind 
vag că în jurul ei se făcuse linişte. Nimeni nu catadicsi să 
răspundă vorbelor cinice ale Hellei. 


Plecă în goană, după ce apăsă pe butonul pentru 
curăţarea mesei şi pregătirea ei pentru ocupanta din 
schimbul următor. 

O fată proaspăt sosită, la trei mese mai încolo, şopti către 
Hella: 

— Cine era? 

Hella se strâmbă indiferentă: 

— Nepoata coordonatorului. Nu ştiai? 

— Zău? Şi ce face aici? întrebă aceasta, căutând să mai 
vadă o dată silueta care se îndepărta. 

— Lucrează la banda de montaj. N-ai băgat de seamă că 
sentimentele patriotice au mare trecere? 'Totu-i atât de 
democratic încât îmi vine să vărs. 

— Ei, şi tu, Hella, zise fata grăsuţă din dreapta. Doar nu 
ne-a ameninţat cu relaţiile ei până acum. De ce nu-i dai 
pace? 

Hella îşi ignoră vecina, măsurând-o cu o privire glacială, şi- 
şi aprinse o altă ţigară. 

Fata proaspăt sosită asculta cu interes flecăreala 
contabilei cu ochi strălucitori din faţa ei: 

— „..şi se zice că a fost în Boltă... chiar în Boltă, când a 
vorbit Seldon... şi se mai zice că primarul spumega de furie, 
că au avut loc tulburări stradale şi că a plecat înainte de 
sosirea Catârului... S-ar părea că a fost o evadare ca prin 
urechile acului... au trecut prin blocadă... Mă-ntreb de ce n- 
o fi scriind o carte despre aventura asta, pentru ca sunt 
foarte căutate cărţile despre război, ştii? Şi se zice că a fost 
şi pe lumea Catârului... Kalgan, şi... 

Se auzi soneria care anunţa sfârşitul orei de masă; încet- 
încet, încăperea se goli. Vocea contabilei depăna în 
continuare, iar fata cea nouă, cu ochi mari şi uimiţi, o 
întrerupea când şi când cu câte un „chiar aşa?”. 

Când Bayta se întoarse acasă, luminile din uriaşa peşteră 
se stinseră unele după altele, până ce cobori întunericul 
care aducea binemeritatul somn celor îndreptăţiţi să 
doarmă după o zi grea de muncă. 


Toran o întâmpină la uşă, ţinând în mână o felie de pâine 
cu unt. 

— Unde-ai fost până acum? întrebă el cu gura plină. Apoi 
înghiţi şi spuse mai limpede: Am improvizat şi eu o cină cum 
m-am priceput. Să nu te superi dacă n-o fi prea grozavă. 

Ea, însă, îl cercetă mirată: 

— Torie! Unde ţi-e uniforma? Ce-i cu tine în ţinută Civilă? 

— Aşa e ordinul, Bay. Randu discută acum cu Ebling Mis, 
dar n-am idee ce plănuiesc. Asta e tot ce pot să-ţi spun. 

— Vom pleca? întrebă ea şi făcu brusc un pas către el. 

Torie o sărută înainte de a-i răspunde: 

— Aşa cred. Va fi periculos. 

— Ce nu-i periculos acum? 

— Exact... A, să nu uit, am trimis deja după Magnifico, aşa 
că va veni şi el, probabil. 

— Vrei să spui că va trebui să anulăm concertul de la 
Fabrica de Motoare? 

— Desigur. 

Bayta trecu în camera alăturată şi se aşeză să mănânce o 
cină care purta cu prisosinţă urmele „improvizaţiei”. Tăie 
repede şi precis sandvişurile în două şi spuse: 

— Foarte rău că anulăm concertul. Fetele de la fabrică îl 
aşteptau cu interes şi nerăbdare. Şi dacă e pe-aşa, şi 
Magnifico dorea ca el să aibă loc. La naiba, e o fiinţă atât de 
bizară! 

— Reuşeşte să-ţi trezească un sentiment matern. Bay, ăsta- 
i adevărul. Într-o bună zi, o să avem un copil şi atunci o să-l 
uiţi pe Magnifico. 

— Mi se pare mie că, până una, alta, tu îmi trezeşti 
sentimente materne, îi răspunse Bayta mestecând de zor. 
Apoi lăsă sandvişul deoparte, redevenind gravă şi serioasă: 
Torie! 

— Mmm?! 

— Torie, am fost astăzi la primărie, la Biroul Producţie. De 
aceea am întârziat atât. 

— Ce-ai căutat acolo? 


— Păi... - începu ea nesigură - demult voiam s-o fac. 
Situaţia se agravează pe zi ce trece. Am ajuns într-o 
asemenea stare încât nu mai pot suporta fabrica. Moralul 
fetelor e la pământ. Izbucnesc în crize de plâns din nimica 
toată. Cele care nu se îmbolnăvesc devin morocănoase. 
Chiar şi cele mai vesele au chipuri melancolice. În secţia în 
care lucrez producţia a ajuns aproape pe sfert faţă de cât 
era la sosirea mea, şi nu e zi în care să vină toate la lucru. 

— Bine, spuse Toran, asta-i treaba Biroului Producţie. Tu 
ce-ai rezolvat acolo? 

— Am pus câteva întrebări. Dar pretutindeni pe Haven e la 
fel, 'Torie. Producţia scade, iar atitudinea de răzvrătire şi 
insatisfacţia sunt în creştere. Şeful Biroului n-a făcut decât 
să ridice din umeri - după ce aşteptasem în cameră mai 
mult de-o oră să mă primească, şi asta numai pentru că 
sunt nepoata coordonatorului - şi să-mi spună că problema 
îl depăşeşte. Eu cred, însă, că nici nu-i pasă. 

— Ei, şi tu, n-o lua chiar aşa, Bay. 

— Nu-i pasă, insistă ea cu convingere şi amărăciune. Se 
întâmplă ceva ciudat. Există acelaşi sentiment cumplit de 
frustrare pe care l-am avut şi în Bolta Timpului, atunci când 
Seldon ne-a abandonat. Şi tu ai simţit asta. 

— Da, ai dreptate. 

— Ei, bine, sentimentul acesta a revenit, continuă ea cu 
îndărătnicie. lar dacă-i aşa, nu vom putea rezista în faţa 
Catârului... Chiar dacă am avea partea materială, ne 
lipseşte sufletul, spiritul şi voinţa, Torie. Lupta nu are nici 
un rost. 

După câte îşi amintea 'Toran, Bayta nu plânsese niciodată 
în faţa lui, şi n-o făcu nici de data asta. Sau, oricum, nu 
vărsă lacrimi. Toran o cuprinse uşor pe după umăr şi-i şopti: 

— Ar fi bine să uiţi, draga mea. Înţeleg ce simţi. Dar nu... 

— Da, nu putem face nimic! Aşa zice toată lumea, iar noi 
stăm şi aşteptăm măcelul. 

Se întoarse din nou la sandvişul şi la ceaiul pe care le avea 
în faţă. Toran aranjă tăcut paturile. Afară era întuneric 


beznă. 

Lui Randu, noul coordonator - o funcţie la vreme de război 
- al Confederaţiei oraşelor de pe Haven, îi fusese atribuită, 
la cerere, o cameră la un etaj superior, pe fereastra căreia 
putea contempla acoperişurile caselor şi verdeaţa oraşului. 
Acum, în lumina palidă a peşterii, oraşul devenise o mare de 
umbre fără contur. Dar acum Randu nu încerca să le 
desluşească, fiind preocupat de alte lucruri. 

— Pe Haven se spune că atunci când luminile peşterii se 
sting, e vremea ca cei drepţi şi harnici să se culce, îi sugeră 
el lui Ebling Mis, ai cărui ochi mici şi limpezi nu păreau să 
privească decât paharul cu vin roşu pe care-l ţinea în mână. 

— Dormi mult în ultima vreme? 

— Nu, Mis! Îmi cer scuze că te-am chemat atât de târziu. E 
adevărat, îmi place să lucrez mai mult noaptea. Nu-i ciudat? 
Oamenii de pe Haven au înţeles foarte bine că absenţa 
iluminatului înseamnă somn. Chiar şi eu. Acum, însă, 
situaţia s-a schimbat... 

— Te ascunzi, spuse Mis placid. Eşti înconjurat de oameni 
în timpul orelor de veghe şi le simţi privirile şi speranţele pe 
care şi le pun în tine. Nu poţi rezista astfel. În perioada de 
somn eşti liber. 

— Ai şi tu, deci, sentimentul ăsta nenorocit al înfrângerii? 

Ebling Mis încuviinţă cu o domoală mişcare a capului: 

— Da, e o psihoză în masă, o panică generală incalificabilă 
Pentru numele Galaxiei, Randu, ce credeai? Suntem o 
cultură devitalizată care a fost educată să creadă orbeşte 
că un erou popular al trecutului a plănuit totul şi că se 
îngrijeşte de fiecare aspect, fie el cât de minor, al vieţii 
noastre incalificabile. Modelul de gândire evocat are toate 
caracteristicile ad religio şi ştii bine ce înseamnă asta. 

— Câtuşi de puţin. 

Mis nu se simţi entuziasmat să explice. Aşa i se întâmpla 
mereu. Prin urmare, mârâi, privi îndelung ţigara de foi pe 
care o învârtea gânditor între degete şi zise: 


— Caracterizată prin puternice reacţii de credinţă. 
Credinţele nu pot fi abandonate decât cu riscul provocării 
unui şoc grozav, care produce o discontinuitate mentală 
aproape completă. Cazurile uşoare înseamnă isterie şi un 
morbid sentiment de insecuritate. Cazurile grave, nebunie 
şi sinucidere. Cu alte cuvinte, când Seldon ne-a înşelat, 
punctul nostru de sprijin a dispărut, iar noi ne-am bazat pe 
el într-atât de mult încât muşchii ni s-au atrofiat şi n-am mai 
fost capabili să stăm pe propriile noastre picioare. Asta se 
întâmplă acum. Metafora e cam butucănoasă, dar e purul 
adevăr. 

— Dar tu, Ebling, cum stai cu musculatura? 

Psihologul trase cu nesaţ din ţigara de foi, apoi dădu 
drumul uşor fumului printre buze: 

— Cam ruginită, dar nu atrofiată. Profesiunea m-a învăţat 
să gândesc cât de cât independent. 

— Şi vezi vreo ieşire din situaţia asta? 

— Nu, dar trebuie să existe una. Probabil că Seldon n-a 
anticipat apariţia Catârului. Poate că nu a garantat victoria 
noastră, dar nici înfrângerea. El a ieşit din joc şi acum 
trebuie să ne descurcăm singuri. Catârul poate fi înfrânt. 

— Cum? 

— Prin singurul mod în care oricine poate fi bătut - 
atacând cu forţe superioare acolo unde el este mai slab. 
Vezi tu, Randu, Catârul nu e supraom. Dacă va fi în cele din 
urmă înfrânt, toată lumea va înţelege asta. Numai că este 
un necunoscut, iar legendele se nasc iute. Se presupune că 
e un mutant. Ei bine, şi ce-i cu asta? Un mutant înseamnă 
„supraom” pentru ignoranţii umanităţii. Nici vorbă de aşa 
ceva. Se apreciază că în Galaxie se nasc în fiecare zi câteva 
milioane de mutanţi, dintre care numai unu sau doi la sută 
pot fi detectabili cu ochiul liber sau cu ochiul minţii. Dintre 
aceştia, unu sau doi la sută sunt farsori, numai buni pentru 
centrele de distracţii, pentru laboratoare şi pentru moarte. 
Macromutanţii cu mutații pozitive sunt aproape toţi 
curiozităţi inofensive, fiind neobişnuiţi doar din punct de 


vedere normal sau, adesea, subnormal faţă de ceilalţi. 
Înţelegi, Randu? 

— Înţeleg. Dar ce-mi poţi spune despre Catâr? 

— Presupunând, prin urmare, că el este un mutant, putem 
considera că are unele atribute - mentale, desigur - pe care 
le poate folosi pentru a cuceri lumile. În alte privinţe, fără 
îndoială, are şi lipsuri, pe care trebuie să le descoperim. N- 
ar fi atât de secretos, nu s-ar sfii să apară în faţa altora, 
dacă aceste minusuri n-ar fi evidente şi fatale. Asta, dacă 
este mutant. 

— Există alternativă? 

— S-ar putea. Dovezile privitoare la mutație provin de la 
Căpitanul Pritcher, de la ceea ce era odată Serviciul de 
Informaţii al Fundaţiei. El a tras aceste concluzii folosind 
amintirile neclare ale celor care pretindeau că l-ar fi 
cunoscut pe Catâr în copilărie şi în tinereţe. Pritcher a 
lucrat pe baza unor informaţii greu de verificat, probele 
descoperite putând fi sugerate chiar de către Catâr pentru 
a-şi atinge scopurile numai de el ştiute, fiindcă el a fost 
ajutat în mod sigur de reputaţia sa de mutant-supraom. 

— E interesant ce spui. Când ai ajuns la concluzia asta? 

— Nu-i o concluzie. Mai precis, e doar o alternativă ce 
trebuie adâncită. Randu, să presupunem, de pildă, că acest 
Catâr a descoperit o formă de radiaţie capabilă să anihileze 
energia mintală, tot aşa cum posedă una care anihilează 
energia atomică. Ce zici? N-ar putea fi asta explicaţia stării 
care ne-a cuprins pe toţi şi a tot ceea ce a distrus Fundaţia? 

Randu părea cufundat într-o tristeţe fără margini, încât 
aproape că nici nu mai ştia ce să răspundă. 

— Dar ce s-a ales de cercetările tale asupra măscăriciului 
Catârului? 

Ebling Mis avu un moment de şovâială: 

— Deocamdată, nici un rezultat. I-am vorbit curajos 
primarului cu puţin înainte de prăbuşirea Fundaţiei, în 
primul rând pentru a-l îmbărbăta pe el, şi apoi pe mine. 
Randu, dacă uneltele mele matematice ar fi eficiente, l-aş 


putea analiza complet pe Catâr numai cu ajutorul 
maăscăriciului. Doar aşa am putea pricepe şi rezolva 
ciudatele anomalii care deja mă impresionează. 

— Ca de pildă? 

— Gândegşte-te numai că acest Catâr a înfrânt flotele 
Fundaţiei după cum a vrut, dar n-a reuşit defel să forţeze 
flotele mult mai slabe ale Neguţătorilor Independenţi să se 
retragă atunci când s-a confruntat cu ele în luptă deschisă. 
Fundaţia s-a prăbuşit la prima lovitură; Neguţătorii 
Independenţi rezistă, însă, împotriva forţei lui superioare. 
Întâi a folosit Câmpul de Anulare pentru a face inofensive 
armele atomice ale Neguţătorilor Independenţi din 
Mnemon. Elementul-surpriză i-a făcut să piardă acea 
bătălie, dar au găsit modalitatea de a contracara Câmpul. 
De atunci, n-a mai reuşit să-l folosească cu succes împotriva 
Independenţilor. Totuşi, arma aceasta a dat întotdeauna 
roade împotriva forţelor Fundaţiei. Câmpul a funcţionat 
chiar şi pe Fundaţie. De ce? La nivelul cunoştinţelor noastre 
de astăzi, totul pare lipsit de logică. Deci trebuie să existe 
anumiţi factori de care nu ne dăm seama. 

— Trădarea? 

— Astea-s prostii şi vorbe goale, Randu. Bolboroseală 
incalificabilă. Nu era nimeni pe Fundaţie care să nu fie 
sigur de victorie sau care să treacă de partea 
învingătorului. 

Randu păşi spre fereastră şi privi afară fără să vadă nimic, 
pentru că nici nu se putea zări ceva: 

— Dar acum suntem siguri că vom pierde, chiar dacă acest 
Catâr ar avea şi o mie de puncte slabe; chiar dacă ar fi ca o 
reţea plină de găuri... (Nu se întoarse. Rămase la fereastră 
cu umerii căzuţi, cu mâinile la spate, căutându-se una pe 
alta.) Ebling, noi am evadat cu uşurinţă după episodul din 
Bolta 'Timpului. S-ar putea să mai fi evadat şi alţii. Câţiva au 
reuşit. Majoritatea însă nu. Câmpul de Anulare ar fi putut fi 
contracarat. Cerea ingeniozitate şi multă muncă. Toate 
navele Fundaţiei s-ar fi putut refugia pe Haven sau pe alte 


planete apropiate pentru a continua lupta, aşa cum am 
făcut-o noi. Dar nici măcar unu la sută dintre ele n-au făcut- 
o. De fapt, au trecut de partea duşmanului. Rezistenţa de 
pe Fundaţie, pe care majoritatea oamenilor de aici pare să 
se bazeze foarte mult, n-a făcut până acum nimic notabil. 
Catârul a dovedit destul fler politic promițând apărarea 
proprietăţii şi a profiturilor Marilor Neguţători, iar aceştia 
au trecut de partea lui. 

— Plutocraţii au fost dintotdeauna împotriva noastră, zise 
Ebling Mis cu îndărătnicie. 

— Pentru că au deţinut întotdeauna puterea. Ascultă, 
Ebling, avem motive să credem că oamenii Catârului, sau 
chiar el, au contactat deja o serie de Neguţători 
Independenţi influenţi. Se cunosc deja zece dintre cele 
douăzeci şi şapte de Lumi Independente care au trecut de 
partea Catărului. Alte zece lumi oscilează încă. Există şi pe 
Haven personalităţi care nu s-ar simţi nefericite sub 
dominaţia lui. E o tentaţie clară, ce nu poate fi controlată, 
de a abandona puterea politică, şi aşa periclitată, dacă 
această acţiune te lasă în posesia forţei economice. 

— Nu crezi că Haven ar putea lupta împotriva Catârului? 

Randu îşi întoarse chipul tulburat către psiholog. 

— Nu, cred că Haven aşteaptă să capituleze. Te-am 
chemat ca să-ţi comunic acest lucru şi să te rog să părăseşti 
Havenul cât mai curând. 

Ebling Mis îşi umflă mirat obrajii şi pufăi: 

— Cât mai curând? 

— Ebling, spuse Randu, simțindu-se la capătul puterilor, 
eşti cel mai mare psiholog al Fundaţiei. Adevăraţii mari 
psihologi au pierit o dată cu Seldon, dar tu eşti cel mai bun 
pe care-l avem. Reprezinţi singura noastră şansă de a-l 
înfrânge pe Catâr. Nu poţi face nimic aici; va trebui să 
mergi spre ceea ce a mai rămas din Imperiu. 

— Pe Trantor? 

— Exact. N-au mai rămas decât fragmente din Vechiul 
Imperiu, dar în zona centrală trebuie să existe ceva. Acolo 


au toate documentele şi cărţile vechi, Ebling. S-ar putea să 
afli mai multe despre psihologia matematică pentru a 
interpreta gândurile măscăriciului, care va merge, desigur, 
cu tine. 

— Mă îndoiesc că va dori acest lucru, spuse Ebling sec. Cu 
toate că se teme de Catâr, nu va merge decât dacă-l 
însoţeşte nepoata ta. 

— Tocmai de aceea, Toran şi Bayta vor pleca cu tine. Şi 
mai ai o sarcină importantă, Ebling. Hari Seldon a întemeiat 
două Fundaţii acum trei secole: câte una la fiecare capăt al 
Galaxiei. Trebuie să descoperi cea de-a Doua Fundaţie. 

Conspiratorul. 

PALATUL PRIMARULUI - adică ceea ce fusese cândva 
palatul acestuia - apărea ca o pată întunecata în beznă. 
Oraşul înfrânt şi sub stare de asediu era tăcut, iar pulberea 
lăptoasă a marilor Constelații Galactice şi poate ici-colo câte 
o stea singuratică dominau cerul Fundaţiei. 

De-a lungul a trei secole, dintr-un grup restrâns de oameni 
de ştiinţă, Fundaţia devenise un imperiu comercial care-şi 
extinsese tentaculele până în adâncurile Galaxiei, iar 
aproape jumătate de an fusese de ajuns ca s-o arunce din 
înălțimile la care aspirase şi s-o reducă la statutul de 
provincie cucerită ca atâtea altele. 

Căpitanul Han Pritcher refuza să priceapă acest lucru. 

Tăcerea morocănoasă a oraşului scufundat în noapte, 
palatul întunecat, ocupat de intruşi, erau îndeajuns de 
elocvente şi de convingătoare, însă Căpitanul Han Pritcher, 
aflat dincolo de zidurile exterioare ale palatului, cu o 
minusculă bombă atomică ascunsă sub limbă, refuza să 
înţeleagă. 

Se apropie o umbră, şi Căpitanul îşi lăsă capul în jos. 

Auzi o şoaptă temătoare: 

— Sistemul de alarmă e ca întotdeauna, Căpitane. Poţi 
trece la treabă! Nu va înregistra nimic. 

Cu paşi uşori, Căpitanul se aplecă pe sub o arcadă joasă, 
urmând poteca mărginită de un havuz spre ceea ce fusese 


odată grădina lui Indbur. 

Se împliniseră patru luni de la deschiderea Bolţii Timpului, 
iar amintirile acelei zile îl copleşeau fără încetare. i 
reveneau una câte una, nechemate şi nedorite, şi asta i se 
întâmpla de cele mai multe ori noaptea. 

Bătrânul Seldon, rostindu-şi cuvintele binevoitoare, dar 
înspăimântător de nepotrivite, agitația turbată şi confuză, 
Indbur, cu costumul lui strălucitor de primar, care contrasta 
orbitor cu faţa sa lividă, mulțimile îngrozite, care se 
strânseseră cât ai clipi, aşteptând ca cineva să pronunţe 
inevitabilul cuvânt „capitulare”, tânărul Toran, dispărând pe 
o uşă lăturalnică, purtându-l în spate pe măscăriciul ale 
cărui braţe se bălăngăneau neputincioase... 

Iar apoi, el însuşi, cumva detaşat de toate acestea, cu 
automobilul inutil, făcându-şi loc cu coatele şi cu umerii prin 
mulţimea fără conducători, care părăsea deja oraşul spre o 
destinaţie necunoscută. 

Se îndrepta orbeşte spre locuri de întâlnire care erau - 
sau care fuseseră, mai bine zis - cartierele generale ale 
rezistenţei democratice, dar care de optzeci de ani încoace 
se subţiau şi dispăreau. 

În ziua următoare, fură văzute pe cer nave străine şi 
întunecate, coborând apoi lin printre grupurile de clădiri 
ale oraşului apropiat. Căpitanul Han Pritcher încercase 
atunci un sentiment de nimicnicie şi se simţise înecat de 
disperare. 

Îşi începuse îndârjit călătoria. 

În treizeci de zile parcurse pe jos aproape două sute de 
mile, se schimbase în hainele unui muncitor de la o uzină 
hidroponică, al cărui cadavru îl descoperise pe marginea 
unui drum, lăsă să-i crească o barbă fioroasă, roşcată... 

Şi abia atunci găsi ceea ce mai rămăsese din Rezistență. 

Oraşul se numea Newton, cartierul era rezidenţial, altă 
dată simbol al eleganţei ce alunecase încet spre desfrâu, 
casa, o clădire prin nimic remarcabilă între celelalte, iar 
bărbatul, un tip ciolănos şi cu ochi mici, ai cărui pumni 


strânşi se vedeau după forma umflată a buzunarelor şi al 
cărui trup viguros rămăsese îndărătnic în deschizătura 
îngustă a uşii. 

— Vin din Miran, bolborosi Căpitanul. 

— Miran s-a cam grăbit anul acesta, îi răspunse 
morocănos bărbatul la parolă. 

— Nu mai mult decât anul trecut, spuse Căpitanul. 

Însă bărbatul nu-i făcu loc să intre, în schimb îl întrebă: 

— Cine eşti? 

— Nu eşti Vulpoiul? 

— Întotdeauna răspunzi prin întrebări? 

Căpitanul inspiră adânc, apoi spuse calm: 

— Sunt Han Pritcher, Căpitan al Flotei şi membru al 
Partidului Rezistenței Democratice. Acum mă laşi să intru? 

Vulpoiul se dădu deoparte, adăugind: 

— Numele meu adevărat este Orum Palley. Îi întinse mâna. 
Căpitanul i-o strânse. 

Încăperea nu era luxoasă, ci doar bine întreţinută. Într-un 
colţ se afla un proiector decorativ de lecturat cărţi-film 
care, pentru ochii de militar ai Căpitanului, ar fi putut fi un 
dezintegrator de calibru mare camuflat. Lentilele 
proiectorului erau îndreptate spre uşă, iar aparatul putea fi 
controlat de la distanţă. 

Vulpoiul urmări privirea oaspetelui bărbos şi schiţă un 
zâmbet: 

— Da! Dar era bun pe vremea lui Indbur şi a vampirilor săi 
cu inimi de lachei. Nu cred c-ar avea mare efect asupra 
Catârului. Nimic nu-i vine de hac. Ţi-e foame? 

Căpitanul strânse din dinţi şi încuviinţă. 

— O clipă, dacă nu te superi. (Vulpoiul luă câteva 
containere dintr-un dulap şi puse două în faţa Căpitanului 
Pritcher.) Ţine degetul pe ele şi deschide-le când vor fi 
îndeajuns de calde. Aparatul meu de încălzit nu mai are 
combustibil. Lucrurile astea îţi amintesc că suntem sau că 
am fost în război. 


Spusele lui repezite aveau o încărcătură de jovialitate, dar 
tonul era departe de a fi jovial, iar ochii îi erau gânditori şi 
glaciali. Se aşeză la masă în faţa căpitanului şi-i spuse: 

— Dacă faci ceva ce n-o să-mi placă, n-o să rămână din tine 
decât o mână de cenuşă pe locul pe care stai. Ai înţeles? 

Căpitanul nu răspunse. Deschise cutiile din faţa lui printr-o 
simplă apăsare. 

Vulpoiul continuă sec: 

— Ghiveci! Îmi pare rău, dar situaţia cu alimentele e 
gravă. 

— Ştiu, spuse Căpitanul. Mâncă grăbit, fără a ridica ochii. 

— Te-am văzut o dată, făcu Vulpoiul. Încerc să mi te 
reamintesc, dar e clar că pe vremea aceea nu aveai barbă. 

— Nu m-am bărbierit de treizeci de zile. Apoi, cu furie 
reţinută: Ce doreşti? Parola a fost corectă. Am acte. 

Celălalt făcu un semn cu mâna: 

— Oho, sunt sigur că eşti Pritcher. Numai că sunt mulţi 
care cunosc parola, locurile şi identitățile şi care acum sunt 
de partea Catârului. Ai auzit de Levvaw? 

— Da. 

— E unul dintre aceştia. 

— Poftim? Doar era... 

— Chiar aşa. Era supranumit „Nu Capitulăm”. (Vulpoiul 
deschise gura ca pentru a râde, dar fără să scoată vreun 
sunet.) Apoi, mai erau Willing, Garre şi Noth. Toţi sunt cu 
Catârul! De ce n-ar fi şi Pritcher? De unde să ştiu? 

Căpitanul se mărgini să clatine din cap. 

— În fine, nu contează, spuse Vulpoiul încet. Dacă Noth a 
trecut dincolo, au precis numele meu - aşa că, dacă nu eşti 
cumva trimis, eşti în primejdie mai mare decât mine. 

Căpitanul termină de mâncat şi se rezemă de spătarul 
scaunului: 

— Dacă n-ai nici o organizaţie aici, cum aş putea găsi eu 
una? Fundaţia a capitulat, eu încă n-am făcut-o. 

— Aşa o fi! Dar nu vei putea umbla de colo-colo la 
nesfârşit. Acum, oamenii de pe Fundaţie trebuie să posede 


permise de călătorie pentru a merge dintr-un oraş în altul. 
Ştiai? Ca şi cărţi de identitate. Ai aşa ceva? Tuturor 
ofiţerilor din Flotă li s-a ordonat să se prezinte la cel mai 
apropiat cartier general de ocupaţie. Asta te priveşte 
direct, nu? 

— Da, răspunse grav Căpitanul. Crezi că mi-e frică? Am 
fost pe Kalgan nu la mult timp după căderea sa în mâna 
Catârului. În mai puţin de o lună, niciunul dintre ofiţerii 
fostului lord războinic nu mai era în libertate, întrucât ei 
erau consideraţi conducătorii militari ai oricărei revolte. 
Rezistenţa a ştiut dintotdeauna că nici o revoluţie nu poate 
avea sorţi de izbândă fără a deţine controlul măcar asupra 
unei părţi din Flotă. E limpede că şi Catârul ştie asta. 

— Logic. Catârul nu lasă nimic la întâmplare, spuse 
Vulpoiul, clătinând gânditor din cap. 

— Eu am abandonat uniforma aproape imediat şi mi-am 
lăsat barbă. La urma urmelor, există posibilitatea ca şi alţii 
să fi procedat ca mine. 

— Eşti căsătorit? 

— Soţia mea a murit şi nu am copii. 

— Deci eşti imun la ameninţarea cu ostaticii. 

— Exact. 

— Vrei să-ţi dau un sfat? 

— Dacă ai vreunul, da. 

— N-am idee care e politica acestui Catâr sau care-i sunt 
intenţiile, dar muncitorilor calificaţi nu li s-a făcut încă nici 
un rău. Salariile lor au crescut, iar producţia tuturor 
tipurilor de arme atomice a sporit ameţitor. 

— Da? S-ar părea că-şi va continua ofensiva. 

— Nu ştiu, Catârul ăsta e tare imprevizibil. Cred că 
încearcă doar să-i liniştească pe muncitori ca să-i fie supuşi. 
Dacă nici Seldon n-a fost în stare să-l dibuiască prin 
psihoistoria aia a lui, eu n-am de gând să-mi bat capul. Dar 
te văd purtând haine de lucru şi asta mi-a dat o idee, ce 
zici? 

— Nu sunt muncitor calificat. 


— Ai urmat cursuri militare în probleme atomice, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— E suficient. Atom Field Bearings, InC. Are un sediu în 
oraş. Le spui că ai experienţă. Ticăloşii care conduceau 
fabrica în numele lui Indbur o mai conduc şi-acum, dar 
pentru Catâr. N-or să-ţi pună prea multe întrebări, fiindcă 
au nevoie de muncitori care să le crească producţia şi 
buzunarul. Îţi vor da o carte de identitate şi poţi solicita o 
cameră în cartierul muncitoresc al Corporaţiei. Ai începe de 
îndată să lucrezi. 

Şi astfel, Căpitanul Han Pritcher din Flota Naţională 
deveni muncitorul Lo Moro de la Atelierul 45 al Atom Field 
Bearings, Inc. Şi, din agent de Informaţii, cobori scara 
socială ajungând „conspirator” - o îndeletnicire care îl 
aduse, câteva luni mai târziu, în ceea ce fusese grădina lui 
Indbur. 

În grădină, Căpitanul Pritcher consultă radometrul din 
palmă al cărui câmp avertizor intern mai funcţiona încă, şi 
aşteptă. Mai rămăsese jumătate de oră din viaţa bombei pe 
care o ţinea în gură. O rostogoli delicat cu limba. 

Radometrul încetă să mai lumineze în întunericul 
înspăimântător şi Căpitanul înaintă cu paşi repezi. 

Până acum, totul mersese conform planului. 

Se gândi că viaţa bombei atomice era în acelaşi timp viaţa 
lui; că moartea ei era şi a lui, dar şi a Catârului. 

Punctul culminant al războiului lui personal de patru luni 
încoace fusese atins; un război care trecuse prin mai multe 
etape, începând cu angajarea sa într-o fabrică din Newton. 

Vreme de două luni, Căpitanul Pritcher purtase şorţ 
plumbuit şi măşti grele de protecţie, până când 
comportamentul său milităros fusese complet uitat. 
Devenise un muncitor ca atâţia alţii, care-şi încasa salariul, 
îşi petrecea serile în oraş şi nu discuta niciodată politică. 

Vreme de două luni nu-l văzuse pe Vulpoi. 

Dar, într-o zi, un bărbat trecu pe lângă bancul lui de lucru, 
se împiedică şi din buzunar îi căzu un petic de hârtie pe 


care stătea scris „Vulpoiul”. Omul îl aruncă în camera 
atomică, unde dispăru cu un fâşâit, făcând ca intensitatea 
să crească cu un milimicrovolt, şi se întoarse la locul de 
muncă. 

În noaptea aceea îl vizitase pe Vulpoi acasă şi participase, 
ca al patrulea, la o partidă de cărţi cu alţi doi bărbaţi pe 
care-i cunoştea după reputaţie şi, respectiv, după chip şi 
nume. 

În timpul jocului, purtaseră o discuţie. 

— Faceţi o greşeală fundamentală, spuse Căpitanul. Trăiţi 
într-un trecut care a explodat. De optzeci de ani, 
organizaţia noastră aşteaptă momentul istoric potrivit. V-aţi 
lăsat orbiţi de psihoistoria lui Seldon, după care individul şi 
viaţa lui n-au nici o valoare, căci nu ele fac istoria, ci factorii 
economici şi complexul social care sunt deasupra omului şi 
care-l transformă într-o marionetă. (Îşi aranjă cărţile atent, 
apreciindu-le valoarea.) De ce nu-l ucidem pe Catâr? spuse 
în timp ce miza. 

— Ei, şi ce-ai realiza cu asta? întrebă iritat bărbatul din 
stânga lui. 

— Vedeţi, continuă Căpitanul, cerând două cărţi, asta este 
atitudinea generală. Ce înseamnă un om din atâtea 
trilioane? Galaxia n-o să se oprească din rotaţie pentru că 
moare un om. Numai că acest Catâr nu e om, ci mutant. A 
dat deja peste cap Planul Seldon şi, dacă veţi analiza toate 
consecinţele, asta înseamnă că ela răsturnat toată 
psihoistoria lui Seldon. Dacă mutantul n-ar fi trăit, Fundaţia 
nu s-ar fi prăbuşit. Dacă va înceta să trăiască, Fundaţia va 
reînvia. Hai să fim serioşi, democraţii s-au luptat cu primarii 
şi cu Neguţătorii graţie acordului tacit dintre ei. Să 
încercăm asasinatul. 

— Cum? interveni Vulpoiul cu răceală şi bun simţ. 

— Mi-am petrecut trei luni gândindu-mă la o soluţie, 
silabisi Căpitanul. Am venit aici şi am găsit-o după cinci 
minute. 


Aruncă o privire către bărbatul cu obraji umflaţi ca nişte 
pepeni rozalii care stătea în dreapta lui şi care zâmbi 
auzindu-l: 

— Ai fost şambelanul primarului Indbur. Nu ştiam că faci 
parte din Rezistență. 

— Nici eu nu ştiam acest lucru despre tine. 

— Ei bine, în calitate de şambelan, verificai periodic modul 
da funcţionare a sistemului de alarmă al palatului. 

— Aşa e. 

— Iar Catârul ocupă acum palatul. 

— Aşa s-a anunţat - deşi e un cuceritor modest care nu 
ţine cuvântări, nu dă proclamaţii şi nici nu apare în public. 
— Asta-i poveste veche şi nu schimbă cu nimic lucrurile. 
Tu, dragul meu ex-şambelan, eşti persoana de care avem 

nevoie. 

Cărţile fuseseră etalate, iar Vulpoiul strânsese tot potul. 
Calm, făcuse iar cărţile. 

Bărbatul care fusese cândva şambelan îşi luă cărţile, una 
câte una: 

— Îmi pare rău, Căpitane. Verificam sistemul de alarmă, 
dar era o acţiune de rutină. Nu ştiu nimic despre el. 

— Bănuiam, dar mintea noastră are o memorie eidetică 
privind situarea butoanelor de control dacă sondăm 
îndeajuns de adânc, cu o Sondă Psihică. 

Faţa şambelanului pălise dintr-o dată şi îşi pierduse 
rotunjimile. Fără să-şi dea seama, mototolise în mâini cărţile 
de joc: 

— O Sondă Psihică? 

— Nu trebuie să te îngrijorezi, spuse Căpitanul tăios. Ştiu 
să folosesc Sonda şi n-o să-ţi fac nici un rău. O să aio stare 
de slăbiciune câteva zile şi apoi o să-ţi treacă. Şi chiar dacă 
te-ar vătăma în vreun fel, e riscul pe care ţi-l asumi şi preţul 
pe care-l plăteşti în numele Cauzei. Sunt, neîndoielnic, unii 
dintre ai noştri care, cunoscând punctele de control ale 
sistemului de alarmă, ar putea determina combinaţiile 
lungimilor de undă şi ar putea fabrica o mică bombă cu 


efect întârziat pe care chiar eu însumi o voi duce până la 
Catâr. 

Cei patru se aplecară deasupra mesei. 

— Într-o seară anume, începu Căpitanul, va izbucni o 
revoltă în 'Terminus City, în vecinătatea palatului. Fără lupte 
de stradă. Un scandal, apoi dispersarea. Cât să atragă 
atenţia gărzilor palatului, sau măcar să creeze puţină 
agitaţie, Din acea zi, vreme de o lună, se desfăşuraseră 
pregătiri, iar Căpitanul Han Pritcher din Flota Naţională, 
devenit conspirator, mai coborâse o treaptă pe scara 
socială, transformându-se în „asasin”. 

Căpitanul Pritcher - asasin - se afla acum chiar în palat, 
sumbru şi satisfăcut de metoda psihologică folosită. Un 
sistem sofisticat de alarmă exterioară însemna pază redusă 
înăuntrul palatului. În cazul de faţă, nu era nici un paznic. 

Avea limpede desenat în minte planul etajului. Iar el era o 
pată întunecată care se mişca fără zgomot pe rampa 
mochetată. La capătul ei, se făcu una cu peretele şi aşteptă. 

În faţa lui se afla uşa închisă a unei camere, dincolo de 
care trebuia să fie mutantul care îi învinsese pe neînfrânţi. 
Ajunsese acolo prea devreme; bomba mai avea zece minute 
de viaţă. 

Cinci dintre ele trecuseră şi încă nu auzise nici un sunet. 
Catârul mai avea de trăit cinci minute. La fel şi Căpitanul 
Pritcher. 

Făcu câţiva paşi înainte, parcă împins de un impuls 
interior. Complotul nu mai putea eşua. Când bomba avea să 
explodeze, întregul palat se va nărui. O uşă între el şi... 
zece paşi între el şi... nu însemnau nimic. Dar voia să-l vadă 
pe Catâr şi să moară împreună cu el. 

Cu un ultim gest, insolenţă de neiertat, se azvârli cu toată 
puterea asupra uşii... 

Uşa se deschise şi dinăuntru se revărsă o lumină 
orbitoare. 

Căpitanul Pritcher făcu câţiva paşi nesiguri, apoi îşi 
treveni. Bărbatul cu aer solemn, care stătea în picioare în 


mijlocul încăperii în faţa unui acvariu suspendat, ridică 
privirea uşor mirat. 

Purta o uniformă sobră, de culoare neagră; cu un gest 
absent, bătu uşor cu degetul în acvariu, iar peştişorul cu 
aripioare fine, colorate în portocaliu şi cinabru, ţâşni 
nebunegşte într-o parte. 

— Intră, Căpitane! 

Căpitanul avu senzaţia că micul glob metalic de sub limbă 
se umflă înspăimântător, dar îşi dădu seama că acest lucru 
era o imposibilitate fizică. Mai avea un minut de trăit. 

Bărbatul în uniformă îi spuse: 

— Mai bine ai scuipa bila aia ridicolă ca să poţi vorbi. Nu 
va exploda. 

Minutul trecea inexorabil; în transă, cu o mişcare lentă, 
căpitanul îşi lăsă capul în piept şi dădu drumul bilei argintii 
în palma deschisă. O aruncă apoi furios de perete şi ea 
ricoşă cu un zgomot ascuţit, licărind inofensiv în 
rostogolirea ei prin aer. 

— Asta-i situaţia, spuse bărbatul în uniformă şi ridică 
nepăsător din umeri. În orice caz, nu ţi-ai fi atins scopul, 
Căpitane. Nu sunt Catârul. Va trebui să te mulţumeşti cu 
viceregele lui. 

— Cum ai aflat totul? bolborosi Căpitanul nedumerit. 

— Pune-o pe seama eficienţei sistemului de contraspionaj. 
Cunosc numele fiecărui membru al micului tău grup, fiecare 
pas pe care-l faceţi şi orice plan... 

— Şi ne-ai lăsat să mergem atât de departe? 

— De ce nu? Unul dintre scopurile mele principale a fost 
să te găsesc pe tine şi pe alţi câţiva. Mai ales pe tine. Aş fi 
putut să te prind cu luni în urmă, când erai încă muncitor la 
Newton Bearing Works, dar e mult mai bine aşa. Dacă n-ai 
fi sugerat tu însuţi liniile generale ale complotului, unul 
dintre oamenii mei ar fi propus ceva asemănător. Rezultatul 
e cam teatral, cu o oarecare doză de umor negru. 

— Aşa mi se pare şi mie, spuse Căpitanul şi îl privi sfidător 
pe bărbat. Acum s-a terminat totul. 


— Abia a început. Hai, vino, Căpitane, şi ia loc. Să lăsăm 
eroismele ieftine pentru proştii care se lasă impresionați de 
ele. Căpitane, eşti un om deosebit de capabil! Potrivit 
informaţiilor pe care le deţin, ai fost primul de pe Fundaţie 
care a recunoscut puterea Catârului. De atunci ai efectuat 
investigaţii, foarte îndrăzneţe chiar, pentru a culege 
informaţii despre începuturile vieţii Catăârului. Ai fost unul 
dintre cei ce i-au răpit măscăriciul, care întâmplător nu a 
fost găsit încă şi pentru care recompensa este încă valabilă. 
Desigur, priceperea ta este recunoscută, iar Catârul nu este 
dintre aceia care să se teamă de duşmani inteligenţi atâta 
vreme cât îi poate converti pentru a-i deveni prieteni 
destoinici. 

— Aici voiai să ajungi? O, mai bine nu. 

— Ba da! Acesta a fost scopul comediei de astă-seară. Deşi 
eşti un om inteligent, conspirația ta împotriva Catârului a 
eşuat într-un mod caraghios. Nici n-ai putea să ridici la 
rangul de conspirație ceea ce ai făcut. Pierderea navelor în 
acţiuni fără sorţi de izbândă face parte din pregătirea ta 
militară? 

— Întâi, trebuie să recunoşti că asta este natura unor 
asemenea acţiuni. 

— Aşa este, îl asigură calm viceregele. Catârul a cucerit 
Fundaţia. Ea s-a transformat rapid într-un arsenal pentru 
împlinirea scopurilor lui mai înalte. 

— Care scopuri? 

— Cucerirea întregii Galaxii. Unirea tuturor lumilor 
dispersate într-un nou imperiu. Realizarea visului lui Seldon 
cu şapte sute de ani mai devreme decât a sperat el, patriot 
lipsit de simţul previziunii ce eşti! Şi, în această operă, tu ne 
poţi ajuta. 

— Pot, neîndoielnic. Dar e la fel de sigur că n-o voi face. 

— Înţeleg că doar trei dintre Lumile Comerciale 
Independente mai opun rezistenţă. Nu vor mai rezista 
multă vreme. Vor fi ultimele dintre forţele Fundaţiei. Încă 
mai şovâi? 


— Da. 

— Cu toate acestea, n-o vei face. Un voluntar ne-ar fi mai 
util. Din nefericire, Catârul lipseşte. Conduce, ca 
întotdeauna, lupta împotriva Neguţătorilor care rezistă. El 
este în contact permanent cu noi şi nu vei avea mult de 
aşteptat. 

— În ce scop? 

— În scopul convertirii tale. 

— Catârul va descoperi, spuse căpitanul cu un aer 
îndărătnic, că îi va fi peste puteri să mă convertească. 

— Te înşeli. Şi eu am crezut asta. Nu mă recunoşti? Doar 
ai fost pe Kalgan, aşa că nu se poate să nu mă fi văzut. 
Purtam monoclu, o mantie stacojie tivită cu blană şi o 
pălărie cu calotă înaltă. 

Căpitanul rămase ca trăsnit: 

— Ai fost lordul războinic al Kalganului. 

— Da. lar acum sunt vicerege loial Catăârului. Vezi, deci, că 
e foarte convingător. 

Interludiu în spaţiu. 

TRECURĂ cu succes prin blocadă. În acel spaţiu uriaş nici 
măcar un număr mare de nave nu ar fi putut supraveghea 
perfect zonele rămase libere. Dar dacă era vorba de o 
singură navă, de un pilot iscusit şi de o oarecare doză de 
noroc, existau locuri prin care se putea strecura. 

Cu sânge rece şi calm, Toran conduse nava în siguranţă, 
de la o stea la alta, şi tot aşa, până când reuşi. Vecinătatea 
unei mase mari făcea ca orice salt interstelar să devină 
dificil şi chiar riscant, dar în acelaşi timp făcea ca 
instrumentele inamice de detectare să devină aproape 
inutile. 

Şi, de îndată ce nava trecu de centura de nave, fu depăşită 
şi sfera interioară de spaţiu mort, prin al cărui subeter 
supus blocadei nu putea pătrunde nici un mesaj. Pentru 
prima oară în ultimele trei luni, Ioran nu se mai simţea 
izolat. 


Trecu o săptămână, timp în care programele informative 
ale inamicului prezentară numai şi numai detalii plicticoase 
şi autolaudative privind controlul într-o măsură din ce în ce 
mai mare asupra Fundaţiei. O săptămână în care nava 
comercială blindată se îndepărtă de Periferie cu salturi 
grăbite. 

Ebling Mis strigă către cabina pilotului şi Toran se ridică 
de pe fotoliu, ştergându-şi ochii împăienjeniţi şi obosiţi de 
efortul cerut de consultarea hărților stelare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Toran, intrând în mica 
încăpere centrală pe care Bayta o transformase în cameră 
de zi. 

— Să mă ia naiba dacă-mi dau seama, spuse Mis clătinând 
din cap. Prezentatorii ăştia ai Catârului tot anunţă un 
buletin special. Mă gândeam că poate vrei şi tu să-l vezi. 

— Poate. Unde-i Bayta? 

— Aranjează masa în sufragerie şi alege meniul - sau cam 
aşa ceva. 

Toran se aşeză pe patul mic, ce-i slujea drept culcuş lui 
Magnifico, şi aşteptă. Jocul propagandistic privind 
„buletinul special” al Catârului devenise de-acum monoton. 
Începu într-un târziu cu muzică marţială, apoi apăru 
crainicul cu un aer spilcuit şi fercheş. Fură prezentate mai 
întâi veşti minore, care se succedară una după alta într-o 
strânsă înlănţuire. Urmă o pauză. Apoi din nou trompete 
menite să ridice cota de interes până la apogeu. 

Toran suportă toate astea în tăcere. Mis bolborosea şi 
spumega. 

Prezentatorul dezlănţui apoi, în limbajul obişnuit al 
corespondenţilor de război, o cascadă de fraze onctuoase 
care încercau să redea în cuvinte metalul topit şi trupurile 
pârjolite ale unei bătălii spaţiale: „Escadrile de crucişătoare 
rapide aflate sub conducerea General-locotenentului 
Sammin au declanşat o contraofensivă astăzi împotriva 
forţelor de rezistenţă cu baza pe Iss...” Chipul 
prezentatorului cu trăsături controlate şi goale de orice 


expresie de emoție dispăru de pe ecran pentru a face loc 
beznei spaţiale prin care săgetau nave îndreptându-se spre 
focul bătăliei. Vocea continuă în timp ee navele treceau ca 
fulgerul... „Cea mai impresionantă acţiune a bătăliei a fost 
lupta crucişătorului greu Cluster împotriva a trei nave 
duşmane din clasa Nova”. 

Imaginea de pe ecran crea impresia de zbor şi prezentă o 
filmare de aproape. O navă uriaşă scânteie şi una dintre 
navele atacatoare emise o strălucire furioasă, făcu o 
întoarcere care o scoase din cadrul imaginii, efectuă o 
răsucire şi veni la abordare prin pintenare. Cluster se 
înclină disperat şi reuşi să supravieţuiască loviturii 
tangenţiale care făcu nava atacatoare să ricoşeze, 
răsucindu-se. 

Vocea monotonă şi lipsită de orice sentiment continuă să 
înşire cuvânt după cuvânt până la ultima lovitură şi ultima 
cuirasă străpunsă. 

Apoi din nou o pauză, şi o transmisie cu imagini şi 
comentarii, similare în cea mai mare parte, privind lupta 
din preajma planetei Mnemon, la care se adăugă un 
element de noutate: descrierea detaliată a unei coborâri 
după un atac razant - imaginile unui oraş distrus - 
prizonieri zgribuliţi şi extenuaţi - şi aici reportajul se 
încheie. 

Mnemon nu mai avea mult de trăit. 

O nouă pauză, şi se auziră sunetele stridente ale 
alămurilor. Pe ecran apăru imaginea unui coridor 
impresionant, format din oameni aşezaţi disciplinat ca 
soldaţii, de-a lungul căruia păşi grăbit purtătorul de cuvânt 
al Guvernului, îmbrăcat în uniformă de consilier. 

Tăcerea era apăsătoare. 

Vocea care se auzi, în cele din urmă, era solemnă, 
răspicată şi clară: „Din ordinul suveranului nostru, se 
anunţă că planeta Haven, care până acum a opus rezistenţă 
armată în faţa voinţei sale, s-a supus şi a acceptat 
înfrângerea. În aceste momente, forţele suveranului nostru 


ocupă planeta. Opoziția a fost sporadică, lipsită de 
coordonare şi zdrobită rapid.” Imaginea dispăru şi reapăru 
prezentatorul de la început pentru a declara cu emfază că 
alte detalii vor fi transmise pe măsura desfăşurării 
evenimentelor. 

Urmă muzică de dans şi Mis închise aparatul nervos. 

Toran se ridică şi se îndepărtă cu paşi nesiguri, fără să 
spună o vorbă. Psihologul nu făcu nici un gest să-l oprească. 

Când Bayta veni din bucătărie, Mis îi făcu semn să 
păstreze tăcerea şi spuse: 

— Au cucerit Havenul. 

— Deja? făcu Bayta cu ochii rotunzi de uimire, nevoind 
totuşi să creadă. 

— Fără luptă. Fără o incalif... (Simţi un nod în gât.) Ar fi 
mai bine să-i dai pace lui Ioran. Nu-i deloc plăcut pentru el. 
Hai să mâncăm. 

Bayta aruncă o privire spre cabina pilotului, apoi se 
întoarse apatică: 

— Foarte bine! 

Magnifico se aşeză la masă, nebăgat în seamă. Nici nu 
vorbi şi nici nu mâncă, ci rămase cu privirea pierdută şi cu o 
teamă pe chip care părea să-l secătuiască de toate puterile 
trupului lui descărnat. 

Absent, Ebling Mis împinse deoparte îngheţata de fructe şi 
zise cu glas răguşit: 

— Două dintre Lumile Neguţătorilor luptă. Luptă, 
sângerează şi mor, dar nu capitulează. Doar Haven... La fel 
ca şi pe Fundaţie... 

— Dar de ce? De ce? 

Psihologul clătină din cap: 

— E indisolubil legat de restul problemei. Fiecare faţetă, 
cu ciudăţeniile ei, este o aluzie la natura Catârului. Întâi, 
modul în care a putut cuceri Fundaţia, cu puţine victime şi, 
practic, dintr-o singură lovitură, în timp ce Lumile 
Comerciale Independente au rezistat. Anularea reacţiilor 
atomice a fost o armă perfidă - am discutat şi-am întors 


problema asta pe toate părţile de mi s-a acrit - şi n-a 
funcţionat decât pe Fundaţie. Randu a sugerat - 
sprâncenele stufoase şi fioroase ale lui Ebling se 
împreunară - că ar putea fi vorba de un Anihilator al Voinţei 
care a emis radiaţii pretutindeni, deci şi pe Haven. Dar de 
ce n-a fost folosit pe Mnemon şi pe Iss, care şi acum luptă 
cu o furie demonică, încât e nevoie de jumătate din Flota 
Fundaţiei, pe lângă forţele Catârului, pentru a le înfrânge? 
Da, am recunoscut nave ale Fundaţiei în atacul acela. 

— Fundaţia, apoi Haven, spuse Bayta în şoaptă. Dezastrul 
pare să cadă mereu în urma noastră, fără a ne atinge pe 
noi. Întotdeauna scăpăm ca prin urechile acului. Aşa are să 
dureze la nesfârşit? 

Ebling Mis nu o asculta. Raţiona în continuare cu voce 
tare: 

— Dar mai există o altă problemă. Bayta, îţi aminteşti 
vestea aceea că măscăriciul Catârului nu a fost găsit pe 
Terminus; că se bănuia că ar fi fugit pe Haven sau fusese 
dus acolo de către răpitorii lui? Bayta, omul ăsta are o 
importanţă pe care noi nu am descoperit-o încă. Magnifico 
trebuie să ştie ceva ce i-ar putea fi fatal Catârului Sunt 
sigur de asta. 

Magnifico, alb la faţă, protestă bâlbâindu-se: 

— Sire, nobile stăpân, jur că-mi este peste puteri să vă 
satisfac vrerea. V-am spus totul, până la ultima amintire, şi 
cu ajutorul Sondei aţi obţinut din sărmana mea minte tot 
ceea ce ştiam, lucruri de care habar n-aveam. 

— Ai dreptate, dar e puţin. Nişte elemente atât de 
mărunte, încât nici eu, nici tu nu ne dăm seama la ce ne-ar 
putea sluji. Cu toate acestea, trebuie să aflăm adevărul, 
pentru că şi Mnemon şi Iss vor fi înfrânte în curând şi, când 
se va întâmpla asta, noi vom fi ultimele rămăşiţe, ultimele 
picături rămase din Fundaţia independentă. 

Stelele încep să se grupeze mai aproape una de alta când 
se pătrunde în inima Galaxiei. Câmpurile gravitaționale 
încep să se suprapună cu intensităţi suficient de mari care 


pot introduce perturbații deloc neglijabile în salturile 
interstelare. 

Toran îşi dădu seama de acest lucru când, după un salt, 
nava ajunse în apropierea unei Gigante Roşii care atrase cu 
furie nava şi a cărei strânsoare era când mai slabă, când 
mai puternică, încât abia după douăsprezece ore de luptă, 
pe viaţă şi pe moarte, reuşi să îndepărteze nava. 

Cu hărţi stelare nu prea detaliate şi cu o experienţă încă 
imperfectă, atât din punct de vedere operaţional cât şi 
matematic, Toran se resemnă să calculeze neobosit înainte 
de a mai plănui vreun salt. 

Toată lumea participa la efectuarea acestor planuri. Ebling 
Mis verifica toate calculele matematice ale lui Ioran, iar 
Bayla testa rutele posibile prin diverse metode de 
generalizare, căutând soluţiile reale. Până şi Magnifico 
trebuia să opereze calcule simple pe o maşină de calculat, 
activitate care, odată explicată şi înţeleasă, poate deveni o 
sursă de bună-dispoziţie şi de eficienţă uimitoare. 

Aşa se face că, după aproape o lună, Bayta ajunse să 
inspecteze şi să verifice linia roşie care şerpuia prin 
modelul tridimensional al Lentilei Galaxiei până la 
jumătatea drumului spre centru şi să exclame cu o veselie 
sarcastică: 

— Ştii cu ce seamănă? Cu o râmă de zece picioare lungime 
care suferă cumplit de indigestie. O să ne duci aproape 
sigur înapoi pe Haven. 

— Dacă nu-ţi ţii gura, am s-o fac, mârâi Toran, răsfoind 
furios un set de hărţi stelare. 

— Şi dacă tot vrei s-o faci, continuă Bayta, poate găseşti o 
rută mai directă, fără atâtea ocoluri. 

— Da? Ei, atunci află, isteaţo, că probabil au fost necesare 
cinci sute de nave cărora le-au trebuit cinci sute de ani ca 
să găsească ruta asta prin încercare şi eroare, pe care 
hărţile nenorocite din faţa mea, care au costat câteva 
credite, nu mi-o arată. În plus, ar fi de preferat să evităm 


ratele directe. Probabil că sunt înţesate de nave. Şi, pe 
lingă toate astea... 

— O, pentru numele Galaxiei, termină cu vorbăria şi nu-ţi 
mai striga atât de vehement sfânta indignare. 

Bayta îşi înfipse mâinile în părul său. 

— Au! Dă-mi drumul! ţipă el, şi o prinse de încheieturile 
mâinilor, încercând să i le smulgă din păr, drept care se 
prăbuşiră cu scaun cu tot la podea. Neînţelegerea 
degeneră într-o încăierare plină de gâfâituri, râsete 
înfundate şi lovituri nepermise. 

Toran scăpă din strânsoare tocmai rând Magnifico intră 
într-un suflet. 

— Ce s-a întâmplat? 

Semnele de îngrijorare urâţeau şi mai tare chipul 
măscăriciului, iar nasul enorm îi ieşea şi mai mult în 
evidenţă: 

— Instrumentele de bord se comportă bizar, domnule. Eu, 
conştient de ignoranţa mea, nu am atins nimic... 

În două secunde, Toran ajunse în cabina pilotului. Îi spuse 
calm lui Magnifico: 

— Trezeşte-l pe Ebling Mis şi roagă-l să vină aici. Apoi, 
adresându-se Baytei, care încerca să-şi aranjeze cât de cât 
părul: Am fost reperaţi, Bay. 

— Reperaţi? apuse Bayta şi mâinile îi căzură moi pe lingă 
corp. De către cine? 

— Galaxia ştie, murmură Toran, dar îmi imaginez că e 
vorba de unii care au armele de bord îndreptate spre noi, 
gata să tragă. 

Se aşeză şi, cu voce scăzută, transmise în subeter codul de 
identificare a! navei. 

Iar când intră Ebling Mis, îmbrăcat în halat de casă şi cu 
ochii lipiţi de somn, Toran i se adresă cu o disperare 
liniştită: 

— Se pare că suntem dincolo de graniţele unui Regat 
Interior care se cheamă Autarhia Filiei. 

— N-am auzit de ea, spuse precipitat Mis. 


— Păi, nici eu, totuşi suntem opriţi de o navă din Filia şi nu 
ştiu ce înseamnă asta. 

Căpitanul-inspector al navei filiene veni la bord urmat de 
şase oameni înarmaţi. Era scund, cu părul rar, cu buzele 
subţiri şi pielea pergamentoasă. Îl cuprinse un acces de 
tuse când se aşeză şi deschise carnetul pe care îl ţinea sub 
braţ la o pagină albă. 

— Paşapoartele dumneavoastră şi documentele navei, vă 
rog! 

— Nu avem, spuse Toran. 

— Nu aveţi? 

Înşfacă microfonul agăţat de centură şi vorbi grăbit: 

— Trei bărbaţi şi o femeie. Documentele nu sunt în ordine. 
Făcu şi câteva notații în acelaşi sens în carnet. 

— De unde sunteţi? 

— Siwenna, răspunse Ioran precaut. 

— Unde este asta? 

— La o sută de mii de parseci, optzeci de grade vest de 
Trantor, patruzeci de grade... 

— Lasă, lasă asta! 

Toran reuşi să vadă că omul cu maniere inchizitoriale 
notase „Punct de origine - Periferie”. 

Apoi, filianul continuă: 

— Încotro mergeţi? 

— Sector Trantor. 

— Scopul? 

— Călătorie de plăcere. 

— Transportaţi mărfuri? 

— Nu. 

— Hmm. Vom verifica. Făcu un semn din cap şi doi dintre 
oamenii săi se apucară de treabă. Toran nu făcu nici un gest 
ca să-i împiedice. 

— Ce vă aduce în spaţiul filian? întrebă căpitanul şi ochii îi 
străluciră neprietenoşi. 

— Nu ştiam unde ne aflăm. Nu avem hărţi prea bune. 


— Va trebui să plătiţi o sută de credite pentru această 
neglijenţă - şi, desigur, taxa obişnuită pentru vamă şi altele. 

Vorbi din nou la microfon, dar de data aceasta mai mult 
ascultă. Apoi i se adresă lui Ioran: 

— Te pricepi la tehnologie atomică? 

— Puțin, răspunse Ioran cu fereală. 

— Da? Filianul închise carnetul şi adăugă: Oamenii de la 
Periferie sunt recunoscuţi pentru această pricepere. Puneţi- 
vă un costum şi veniţi cu mine. 

Bayta le tâie calea: 

— Ce aveţi de gând să-i faceţi? 

Toran o dădu la o parte cu un gest blând şi întrebă 
indiferent: 

— De ce vreţi să vă însoțesc? 

— Centrala noastră atomică necesită mici reglaje. El va 
veni cu dumneavoastră - şi arătă cu degetul direct către 
Magnifico, ai cărui ochi căprui se făcură cât cepele de 
spaimă. 

— Ce-are el de-a face cu centrala? întrebă furios Toran. 

Căpitanul îi aruncă o privire glacială: 

— Sunt informat în legătură cu activităţi piratereşti 
desfăşurate în această zonă. Semnalmentele unuia dintre 
piraţii cunoscuţi seamănă întrucâtva cu ale acestui om. Va fi 
doar o formalitate legată de identificare. 

Toran ezită o clipă, însă şase oameni şi şase arme îl 
convinseră să se potolească. Se duse la dulap pentru a lua 
costumele. 

O oră mai târziu, se ridică în picioare în pântecele navei 
filiene şi răcni: 

— Nu constat absolut nimic în neregulă la motoare. Barele 
colectoare sunt corect montate, tuburile L asigură o 
alimentare continuă şi analiza de reacţie este conform cărţii 
tehnice. Cine răspunde de acest sector? 

— Eu, spuse calm mecanicul-şef. 

— Ei, scoate-mă de aici... 


Mecanicul îl conduse la etajul ofiţerilor, dar în mica 
anticameră nu se afla decât un sublocotenent nepăsător. 

— Unde-i ofiţerul care a venit cu mine? 

— Aşteptaţi, vă rog, răspunse acesta. 

Abia după cincisprezece minute îl aduseră şi pe Magnifico. 

— Ce ţi-au făcut? îl întrebă 'Toran îngrijorat. 

— Nimic. Absolut nimic - şi Magnifico îşi întări spusele 
clătinând hotărât din cap. 

Plătiră două sute cincizeci de credite pentru taxele legale 
pe Filia - dintre care cincizeci de credite pentru eliberare 
imediată. 

— Nu merităm o escortă? întrebă Bayta, râzând mânzeşte. 
Nu primim obişnuitul şut dincolo de frontieră? 

— Aceea n-a fost navă filiană, răspunse Toran sumbru, iar 
noi o să mai stăm o vreme aici. Veniţi puţin încoace. 

Se strânseră în jurul lui. 

— A fost o navă a Fundaţiei, iar oamenii de la bord erau ai 
Catârului, spuse el, având faţa albă ca varul. 

Ebling se aplecă să culeagă de pe jos ţigara de foi pe care- 
o scăpase din mână: 

— Aici? Suntem la treizeci de mii de parseci depărtare de 
Fundaţie... 

— Ce i-ar fi putut împiedica să facă acelaşi voiaj ca şi noi? 
Pentru numele Galaxiei, Ebling, crezi că nu-s în stare să 
deosebesc navele? Le-am văzut motoarele şi mi-a fost de 
ajuns. Îţi spun sigur că era un motor produs pe Fundaţie, 
montat pe-o navă a Fundaţiei. 

— Şi cum de-au ajuns până aici? întrebă Bayta, apelând la 
logică. Care sunt şansele aleatorii ale întâlnirii în spaţiu a 
două nave date? 

— Ce-are asta de-a fajce cu ce ni s-a întâmplat? întrebă 
înfierbântat 'Toran. Totul ne demonstrează că am fost 
urmăriţi. 

— Urmăriţi? îl imită Bayta. Prin hiperspaţiu? 

Ebling Mis interveni fără vlagă: 


— Se poate, dacă ai o navă bună şi un pilot nemaipomenit. 
Dar posibilitatea asta mă lasă rece. 

— Nu mi-am şters urmele, insistă Toran. Am zburat în linie 
dreaptă ca să câştig viteza de salt. Până şi un orb ar fi putut 
calcula ruta noastră. 

— Ei, pe naiba! strigă Bayta. Cu salturile ciudate pe care 
le-ai făcut, observarea direcţiei iniţiale nu a însemnat 
absolut nimic. Nu o dată am ieşit din salt îndreptându-ne în 
direcţie opusă. 

— Ne pierdem vremea, izbucni Toran, care încercă totuşi 
să se stăpânească strângând din dinţi. E o navă a Fundaţiei, 
supusă Catârului. Ne-au oprit, ne-au percheziţionat şi l-au 
luat tocmai pe Magnifico ca ostatic, pentru a vă închide 
gura dacă aţi fi bănuit ceva. Acum o să-i atac şi o să-i fac 
praf şi pulbere. 

— Stai liniştit, spuse Ebling Mis, apucându-l de braţ. Ai de 
gând să ne autodistrugem pentru o navă pe care o 
consideri inamică? Gândeşte-te, omule. Îţi închipui că 
blestemaţii ăştia ne-ar fi urmărit pe o rută aproape 
imposibilă, de-a lungul a jumătate din Galaxie, doar ca să ne 
privească şi apoi să ne lase în pace? 

— Încă îi mai interesează unde vrem să mergem. 

— Atunci de ce ne-au oprit şi s-au dat de gol? Ne poţi 
explica asta? 

— O să fac ce mi-am pus în minte. Dă-mi drumul, Ebling, 
altfel te lovesc. 

Maghnifico se aplecă înainte de pe speteaza scaunului pe 
care stătea cocoţat. Nările îi fremătau de emoție: 

— Vă implor să mă iertaţi că vă întrerup, dar puţina mea 
minte a fost străfulgerată de un gând ciudat. 

Bayta anticipă gestul de lehamite pe care voi să-l facă 
Toran, şi-l luă repede de braţ. 

— Hai, vorbeşte Magnifico. Te vom asculta cu răbdare. 

— Cât am stat eu pe navă, zise el, mintea mea, aşa puţină 
câtă este, a fost uimită şi ameţită de teama ce mă 
cuprinsese. E-adevărat că am uitat aproape tot ce mi s-a 


întâmplat acolo. Mulţi oameni s-au tot holbat la mine şi au 
vorbit într-o limbă pe care n-am priceput-o. Dar spre sfârşit 
- aşa cum câte-o rază de soare străpunge uneori norii - am 
avut deodată o iluminare: un chip pe care-l cunoşteam. 
Doar o clipă, o clipită l-am văzut şi, cu toate acestea, 
imaginea lui străluceşte în mintea mea tot mai puternic şi 
mai clar. 

— Cine era? făcu Ioran. 

— Căpitanul acela care a fost cu voi demult, demult, atunci 
când m-aţi salvat din sclavie. 

Dacă Magnifico avusese intenţia de a crea senzaţie, 
zâmbetul încântat care-i inundă faţa mărturisi clar că-şi 
realizase cu succes planul. 

— Căpitan... Han... Pritcher? întrebă Mis cu hotărâre. Eşti 
sigur de asta? Absolut sigur? 

— Sire, jur - şi-şi duse mâna slabă şi ciolănoasă în dreptul 
inimii - aş susţine adevărul acesta chiar şi în faţa Catârului, 
cu toată forţa pe care ar avea-o ca să mă împiedice să-l 
spun. 

— Atunci ce se întâmplă? spuse Bayta uimită la culme. 

Măscăriciul se întoarse spre ea, dornic să explice: 

— Doamna mea, am eu o teorie. Mi-a venit aşa, dintr-o 
dată, de-a gata, de parcă Spiritul Galactic mi-ar fi şoptit-o la 
ureche. (Spuse acestea ridicând uşor glasul ca să-l acopere 
pe-al lui Toran care voia să-l contrazică.) Doamna mea, 
continuă el, adresându-se exclusiv Baytei, dacă acest 
căpitan ar fi scăpat, ca şi noi, pe o navă, dacă şi el, ca şi noi, 
ar întreprinde o călătorie într-un scop pe care-l cunoaşte 
numai el, atunci, descoperindu-ne, ne-ar suspecta că-l 
urmărim şi că încercăm să-i aflăm intenţiile, aşa cum noi îl 
suspectăm pe el din aceleaşi motive. De ce să ne mai 
minunăm că joacă o astfel de comedie pentru a intra pe 
nava noastră? 

— Atunci de ce ne-a dus pe nava lui? întrebă Toran. Asta 
nu se potriveşte. 


— Ba da, se potriveşte, vocifera măscăriciul, cu o inspiraţie 
subită. A trimis un ofiţer care nu ne cunoaşte, dar care ne-a 
descris când a vorbit la microfon. Căpitanul a fost mirat de 
asemănarea descrierii amărâtei mele persoane, pentru că 
adevărul e că nu se găseşte vreunul în toată Galaxia care să 
aducă cât de cât cu mine. A fost dovada de identificare 
pentru voi. 

— Nu fi încăpățânat, Torie. Asta chiar că explică situaţia, 
spuse Bayta încet. 

— S-ar putea, aprobă Mis. 

Toran părea neajutorat în faţa unui front unit şi ceva în 
explicaţia curgătoare a măscăriciului îl deranjase. Ceva nu 
era în regulă. Cu toate acestea, fiind prins pe picior greşit, 
furia i se mai potoli, împotriva voinţei sale. 

— Pentru o clipă, şopti el, am crezut că am fi putut 
distruge una dintre navele Catărului. 

Ochii îi erau îndureraţi de pierderea Havenului. 

Ceilalţi îl înţeleseră. 

O moarte pe Neotrantor. 

NEOTRANTOR.,. Mica planetă Delicass, numită astfel după 
ce se produsese Marea Devastare, fusese vreme de aproape 
un secol locul de reşedinţă al ultimei dinastii a Primului 
Imperiu. Era o lume ştearsă şi un Imperiu fără strălucire, 
iar existenţa sa prezintă importanţă doar din punct de 
vedere legal. Sub conducerea primei dinastii 
neotrantoriene... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

NEOTRANTOR îi era numele! Noul Trantor! Dar, după ce-l 
pronunţai, epuizai dintr-o dată orice asemănări între noul 
Trantor şi măreţul original. La doi parseci distanţă, soarele 
Vechiului Trantor încă mai strălucea, iar Capitala Imperială 
a Galaxiei încă mai brăzda spaţiul în rotirea tăcută şi eternă 
pe orbita sa. 

Vechiul 'Trantor era încă locuit şi avea o populaţie nu mai 
mare ele o sută de milioane, probabil, în timp ce cu 


cincizeci de ani mai devreme forfoteau acolo patruzeci de 
miliarde. Uriaşa lume de metal era o ruină cumplită. 

Temeliile ameţitor de înalte ale multiturnurilor ce porneau 
din reţeaua unică de metal erau acum rupte şi goale - 
purtând încă găurile provocate de explozii şi de focul 
distrugător - cioburi din Marea Devastare ce avusese loc cu 
patruzeci de ani în urmă. 

Era ciudat că o lume care fusese centrul Galaxiei vreme de 
două mii de ani, care dominase asupra unui spaţiu fără 
limite şi fusese cămin pentru legiuitori şi domnitori, ale 
căror capricii făceau să tremure lumi aflate la sute de 
parseci distanţă, putea muri într-o singură lună. Era ciudat 
că o lume care rămăsese neclintită de-a lungul mareelor 
cuceritoare şi retragerilor, vreme de un mileniu, o lume 
care rămăsese neatinsă de războaiele civile şi de revoluțiile 
de palat ale unui alt mileniu, să piară în cele din urmă. Era 
ciudat ca Gloria Galaxiei să devină un cadavru în 
descompunere. 

Patetic! 

Pentru că aveau să mai treacă alte şi alte secole până când 
realizările măreţe a cincizeci de generaţii să decadă într- 
atât încât să nu mai poată fi folosite. Numai nevolnicia 
oamenilor le făcea inutile acum. 

După ce miliarde de oameni muriseră, milioanele de 
oameni rămaşi sfârtecaseră baza strălucitoare de metal a 
planetei şi descoperiseră solul care nu simţise atingerea 
razelor solare de mai bine de o mie de ani. 

Înconjuraţi de perfecţiunile mecanice, rodul eforturilor 
umane, împresuraţi de minunăţiile industriale ale omenirii 
eliberate de tirania mediului, oamenii se întorseseră la 
pământ. Pe uriaşele autostrăzi creşteau acum grâul şi 
porumbul, iar în umbra turnurilor înalte păşteau acum oile. 

Dar Neotrantor exista - o planetă obscură ca un sat, 
înecată în umbra puternicului Trantor, până când o familie 
regală scăpată ca prin minune din calea pârjolului Marii 
Devastări îşi găsise aici ultimul refugiu şi rezistase cu greu 


valului distrugător al rebeliunii. Domnise acolo într-o 
strălucire fantomatică peste o rămăşiţă în descompunere a 
Imperiului. 

Douăzeci de Lumi Agricole însemnau un Imperiu Galactic! 

Dagobert al IX-lea, stăpânitor a douăzeci de lumi de nobili 
refractari şi ţărani morocănoşi, era împăratul Galaxiei, 
Stăpân al Universului! 

Dagobert al IX-lea avusese douăzeci şi cinci de ani în ziua 
însângerată în care sosise pe Neotrantor, împreună cu tatăl 
său. Încă îi erau vii în memorie gloria şi puterea Imperiului. 
Dar fiul său, care avea să devină cândva Dagobert al X-lea, 
a văzut lumina zilei pe Neotrantor. 

Nu cunoştea decât douăzeci de Lumi. 

Automobilul aerian decapotabil al lui Jord Commason era 
cel mai frumos vehicul de acest fel din întregul Neotrantor. 
Şi asta nu pentru că el era cel mai bogat latifundiar de pe 
Neotrantor, ci din multe alte motive. De pildă, în tinereţe, 
fusese tovarăşul nedespărţit şi geniul rău al unui tânăr 
prinţ-moştenitor, prizonier în strânsoarea dominatoare a 
unui împărat în puterea vârstei. Acum devenise tovarăşul 
nedespărţit, şi tot geniu al răului, al unui prinţ-moştenitor 
în puterea vârstei care detesta şi domina un împărat 
bătrân... 

Prin urmare, Jord Commason, în automobilul său aerian, 
acoperit cu un strat de sidef şi ornamentat cu aur şi 
lumetron, care n-avea nevoie de blazon pentru a se şti cui 
aparţinea, contempla pământurile, milele întregi de grâu 
unduitor, uriaşele batoze şi combine - toate fiind 
proprietatea sa - şi se gândea prudent la propriile-i 
probleme. 

Alături de el, şoferul cocârjat şi ofilit conducea atent 
printre curenţii înalţi de aer şi zâmbea. 

Jord Commason vorbi vântului, aerului şi cerului: 

— Îţi aminteşti ce ţi-am spus, Inchney? 

Părul rar şi brăzdat de şuviţe albe al lui Inchney flutura 
uşor în vânt. Zâmbetul de pe faţă lăsa să i se vadă lipsa 


câtorva dinţi, iar cutele verticale de pe obraji i se adânciră, 
sporind impresia că ar avea tot timpul de ascuns vreun 
secret. Şuieră printre dinţi: 

— Da, sire, şi m-am tot gândit. 

— Şi la ce concluzie ai ajuns, Inchney? întrebă Jord cu un 
aer ce trăda nerăbdarea. 

Inchney îşi aminti că fusese şi el un lord tânăr şi atrăgător 
pe Vechiul Trantor şi că acum, pe Neotrantor, era o relicvă 
de nerecunoscut, care trăia prin mărinimia Nobilului Jord 
Commason, căruia trebuia să-i răsplătească bunătatea 
oferindu-i sfaturi subtile la cerere. Oftă discret şi şopti din 
nou: 

— E recomandabil să-i primiţi pe vizitatorii de pe 
Fundaţie, sire. Mai ales că au sosit doar cu o navă pe care 
nu se află decât un bărbat capabil să lupte. Cât de 
bineveniţi sunt? 

— Bineveniţi? făcu Commason întunecat. Se zice despre 
oamenii de pe Fundaţie că ar fi magicieni, deci puternici. 

— Uf, murmură Inchney, pâcla şi distanţa ascund adevărul. 
Fundaţia nu-i decât o lume obişnuită, iar cetăţenii ei nimic 
altceva decât oameni. Dacă foloseşti dezintegratorul 
împotriva lor îi poţi ucide. (Inchney menţinu vehiculul pe 
cursul stabilit. Undeva, dedesubt, un râu se unduia 
scânteietor.) N-aţi auzit zvonurile despre omul care tulbură 
lumile Periferiei? şopti el. 

— Ce ştii despre asta? întrebă Commason, subit bănuitor. 

De astă dată, zâmbetul dispăru de pe chipul şoferului: 

— Nimic, sire. Nu era decât o întrebare neroadă. 

Nobilul nu ezită prea mult şi spuse fără menajamente: 

— Nimic din ce întrebi nu arată nerozie, iar modul în care 
ajungi să cunoşti multe lucruri ţi-ar putea aduce pieirea 
într-o bună zi. Dar, fie! Acelui om i se spune Catârul şi, cu 
câteva luni în urmă, un supus de-al său a fost pe-aici cu... cu 
diverse treburi. Acum aştept pe un altul... ca să ajungem la 
o înţelegere. 


— Şi aceşti nou-sosiţi? Probabil că nu sunt cei pe care-i 
aşteptaţi! 

— Nu poartă însemnele pe care trebuia să le recunosc. 

— S-a anunţat că Fundaţia a fost capturată... 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi spus eu aşa ceva. 

— Aşa s-a raportat, continuă Inchney indiferent. Dacă e 
adevărat, atunci aceştia ar putea fi refugiaţi şi ar fi bine să-i 
reţineţi pentru omul Catârului, ca să-i daţi o dovadă de 
prietenie şi cinste. 

— Da? întrebă Commason nehotărât. 

— Da, sire, întrucât se ştie că prietenul unui cuceritor nu e 
decât ultima lui victimă, această acţiune ar reprezenta doar 
o măsură justificată de autoprotecţie. Încă mai există Sonde 
Psihice, iar noi avem la îndemână patru creiere de pe 
Fundaţie. Am putea afla multe lucruri folositoare despre 
Fundaţie, şi chiar despre Catâr. Şi apoi ar fi o treabă de 
nimic să câştigaţi prietenia Catârului. 

În liniştea înălțimilor, mintea lui Commason reveni la 
gândurile dintâi: 

— Dar dacă Fundaţia nu s-a prăbuşit?! Dacă toate 
rapoartele acelea nu sunt decât minciuni? Prezicerile 
arătau că Fundaţia nu poate fi înfrântă. 

— Vremea prezicătorilor a trecut demult, sire. 

— Şi, totuşi, dacă nu s-a prăbuşit, Inchney? Ia gândeşte-te. 
E adevărat, Catârul mi-a făcut unele promisiuni... Mersese 
prea departe cu gândul şi ezită speriat: Asta este, s-a lăudat 
şi gata. Laudele nu sunt decât vorbe în vânt, dar faptele 
sunt fapte. 

Inchney râse pe înfundate: 

— Într-adevăr, faptele sunt fapte până nu te lovesc direct. 
Dar cu greu s-ar putea găsi o ameninţare mai îndepărtată 
decât o Fundaţie aşezată la celălalt capăt al Galaxiei. 

— Şi mai este şi prinţul, murmură Commason, mai mult 
pentru sine. 

— Şi el poartă tratative cu Catârul, sire? 


Commason nu reuşi să păstreze secretul privind 
schimbările din ultima vreme: 

— Nu aşa ca mine. Dar devine pe zi ce trece tot mai 
nestăpânit şi mai greu de controlat. Parcă a intrat un 
demon în el. Dacă-i voi reţine pe aceşti oameni şi el va voi 
să-i folosească spre propriu-i profit - pentru că nu e lipsit de 
o anume ascuţime de minte - eu nu sunt încă pregătit să-l 
înfrunt. Se încruntă dezgustat. 

— l-am văzut ieri în treacăt pe străinii aceia, zise şoferul, 
aparent fără nici o legătură. Printre ei se află şi o femeie 
ciudată, brunetă. Păşeşte cu dezinvoltura unui bărbat şi 
chipul ei uimitor de palid contrastează cu strălucirea 
întunecată a părului. (Simţind o nuanţă de căldură în 
şoapta guturală a vocii seci, Commason se întoarse surprins 
către el.) Inchney continuă: Socot că prinţul îşi va folosi 
ascuţimea minţii pentru a ajunge la un compromis rezonabil 
pentru ambele părţi. Aţi avea de câştigat dacă îi lăsaţi lui 
fata... 

Chipul lui Commason se lumină dintr-o dată: 

— Ce idee! Mi-a venit o idee! Inchney, întoarce! Şi, dacă 
totul va merge bine, vom mai discuta în legătură cu 
libertatea ta. 

Commason găsi că era aproape de domeniul superstiţiei 
faptul că pe biroul său îl aştepta o Capsulă Personală. 
Sosise pe o lungime de undă cunoscută doar câtorva 
oameni. Commason zâmbi satisfăcut. Omul Catârului era în 
drum spre el, iar Fundaţia se prăbugşise cu adevărat. 

Visele Baytei în legătură cu Palatul Imperial se risipiră în 
faţa realităţii şi în sinea ei avu un sentiment nelămurit de 
dezamăgire. Camera în care se afla era mică, aproape 
sărăcăcioasă, iar Palatul nici pe departe nu egala reşedinţa 
primarului de pe Fundaţie, iar în ceea ce-l privea pe 
Dagobert al IX-lea”. 

Bayta avea păreri exacte despre modul în care trebuia să 
arate un împărat. Nu ca un bunicuţ binevoitor slab, albit şi 


şters, sau care să servească ceştile de ceai cu mâna lui, 
vizibil îngrijorat în legătură cu confortul oaspeţilor săi. 

Dar aşa era. 

Dagobert al IX-lea chicoti în timp ce turna ceaiul în cana 
pe care o ţinea cu mână sigură: 

— Un moment în care să nu am nevoie de ceremonial şi 
curteni e o mare plăcere pentru mine, draga mea. De multă 
vreme n-am mai avut prilejul de a primi cum se cuvine 
vizitatori din provinciile mele exterioare. Acum, c-am mai 
îmbătrânit, fiul meu se ocupă de toate amănuntele astea, 
plicticoase uneori. Nu l-ai întâlnit pe fiul meu? E un băiat 
deosebit, dar cam îndărătnic. Aşa e tineretul. Vrei cumva o 
capsulă cu aromă? ... Nu? 

Toran încercă să-l întrerupă: 

— Maiestatea voastră... 

— Da? 

— Maiestatea voastră, n-a fost în intenţia noastră să vă 
deranjăm... 

— Nici vorbă, nu mă deranjaţi deloc. Astă-seară va avea 
loc recepţia, dar până atunci avem toată libertatea. De 
unde spuneaţi că sunteţi? De mult n-am mai avut o recepţie 
oficială. Veniţi din Provincia Anacreon? 

— De pe Fundaţie, Maiestatea voastră Imperială! 

— A, da, Fundaţia! Acum îmi amintesc. E în Provincia 
Anacreon. N-am fost niciodată acolo, căci doctorul mi-a 
interzis să întreprind călătorii lungi şi obositoare. Dar nu-mi 
amintesc de rapoarte recente din partea viceregelui de pe 
Anacreon. Care e situaţia la voi? încheie el curios. 

— Sire, bâigui Toran, nu avem motive să ne plângem. 

— E plăcut să aud asta. Voi transmite felicitări viceregelui 
meu. 

Toran privi neajutorat către Ebling Mis care începu să 
vorbească cu voce tare: 

— Sire, ni s-a spus că vom avea nevoie de permisiunea 
dumneavoastră pentru a vizita Biblioteca Universităţii 
Imperiale de pe Trantor. 


— Trantor? întrebă împăratul mirat. Trantor? Apoi o 
umbră de durere nelămurită i se aşternu pe chipul slab: 
Trantor? şopti el. Acum îmi amintesc. Intenţionez să mă 
întorc acolo cu un puhoi de nave. Veţi veni cu mine. 
Împreună, îl vom zdrobi pe rebel, pe Gilmer. Împreună, vom 
restaura Imperiul! Îşi îndreptă spatele cocoşat şi vocea îi 
deveni mai puternică. O clipă privi hotărât, apoi clipi şi 
spuse domol: Dar Gilmer e mort. Acum parcă-mi amintesc. 
Da, da. Gilmer e mort! Trantor a murit... Pentru o clipă, mi 
s-a părut... De unde spuneţi că veniţi? 

Magnifico îi şopti Baytei: 

— E chiar împărat? Eu credeam că împărații sunt mai 
măreţi şi mai înţelepţi decât oamenii de rând. 

Bayta îi făcu semn să tacă şi zise: 

— Dacă Maiestatea voastră Imperială ar semna un ordin 
care să ne permită să mergem pe Trantor, ar face un mare 
serviciu cauzei noastre comune. 

— Pe Trantor? 

Împăratul era cu mintea tulburată, neputând înţelege 
NIMIC. 

— Sire, Viceregele din Anacreon, în numele căruia vorbim, 
vă transmite că Gilmer este încă în viaţă... 

— În viaţă? Trăieşte? bubui vocea lui Dagobert. Unde? Ne 
vom război! 

— Maiestatea voastră Imperială, lucrul acesta nu trebuie 
dezvăluit deocamdată. Nu se ştie sigur unde se află Gilmer. 
Viceregele ne-a trimis pe noi să vă înştiinţăm, dar numai pe 
Trantor am putea să-i găsim bârlogul. Odată descoperit... 

— Da, da... Trebuie descoperit... Bătrânul împărat se 
bălăbăni până la perete şi atinse fotocelula minusculă cu un 
deget tremurător. După ce aşteptă să se întâmple ceva, 
bolborosi: Servitorii mei nu vor să vină. Nu-i mai pot 
aştepta. Mâzgăli ceva pe o foaie de hârtie şi încheie cu o 
semnătură în care litera D era bogat ornamentată. Apoi 
zise: Gilmer va afla ce înseamnă puterea împăratului său. 


De unde spuneaţi că sunteţi? Anacreon? Care e situaţia pe- 
acolo? Numele împăratului este cinstit cum se cuvine? 

Bayta luă hârtia dintre degetele lui nevolnice: 

— Maiestatea voastră Imperială este iubită ele popor. lar 
dragostea voastră pentru popor este binecunoscută. 

— Va trebui să vizitez acest popor bun al Anacreonului, 
dar doctorul spune... Nu-mi amintesc exact ce spune, dar... 
Ridică privirea care dintr-o dată deveni foarte 
pătrunzătoare: Ziceaţi ceva de Gilmer? 

— Nu, Maiestatea voastră Imperială. 

— Nu va mai câştiga teren. Mergeţi înapoi şi spuneţi 
poporului vostru că Trantor va rezista! Tatăl meu conduce 
flota acum şi viermele acela rebel de Gilmer va fi cuprins de 
frigul spaţiului împreună cu susţinătorii lui. Se împletici 
până la fotoliu şi privirea îi redeveni absenta Ce spuneam? 

Toran se ridică şi făcu o plecăciune adâncă: 

— Maiestatea voastră Imperială a fost prea bună cu noi, 
dar timpul acordat pentru audienţă s-a terminat. 

Pentru o clipă, Dagobert al IX-lea arătă ca un împărat 
adevărat, se ridică şi rămase cu spatele drept, în timp ce 
vizitatorii săi se retraseră, unul câte unul, cu spatele către 
uşă... 

„„„unde douăzeci de oameni înarmaţi îi înconjurară. 

O armă fulgeră scurt... 

Bayta îşi recapătă cu greu cunoştinţa. Îşi reaminti limpede 
de bătrânul care se autointitula împărat şi de ceilalţi 
oameni care aşteptaseră afară. Amorţeala pe care o simţea 
în încheieturile degetelor însemna că suportase şocul unei 
arme paralizante. 

Rămase cu ochii închişi şi ascultă cu atenţie vocile din jurul 
ei. 

Erau două. Una, calmă şi precaută, care ascundea 
şiretenie sub masca slugărniciei. Cealaltă, răguşită, care 
izbucnea când şi când în accese de supărare. Baytei nu-i 
plăcu niciuna dintre ele. 


Vocea guturală o acoperea pe cealaltă. Bayta prinse 
ultimele vorbe: 

— Nebunul acela bătrân o să trăiască o veşnicie. Asta mă 
doboară. Mă irită. Commason, am s-o fac. Şi eu 
îmbătrânesc. 

— Înălţimea voastră, să vedem mai întâi la ce ne folosesc 
oamenii aceştia. S-ar putea întâmpla să găsim o altă sursă 
de putere decât ne oferă tatăl dumneavoastră. 

Vocea răguşită se pierdu într-o şoaptă bolborosită. Bayta 
reuşi să audă doar cuvântul „fata”, când vocea cealaltă, 
slugarnică, răutăcioasă, continuă pe un ton amical, dar 
dominator: 

— Dagobert, tu nu îmbătrâneşti. Mint cei care spun că nu 
eşti tânăr ca la douăzeci de ani. 

Bayta simţi că-i îngheaţă sângele în vine când îi auzi pe 
amândoi izbucnind în râs. Dagobert... înălţimea voastră... 
Bătrânul împărat vorbise de un fiu îndărătnic; înţelesul 
ascuns al şoaptelor de acum o înspăimântă. Nu-şi închipuia 
că se mai pot întâmpla astfel de lucruri... 

Deodată, vocea lui 'Toran izbucni într-un puhoi de 
blesteme. 

Deschise ochii şi răsuflă uşurată când îl văzu pe 'Toran 
aplecat deasupra ei. Ioran spuse furios: 

— Împăratul nu va lăsa nepedepsit un asemenea act 
banditesc. Eliberaţi-ne! 

Abia acum Bayta îşi dădu seama că încheieturile mâinilor 
şi picioarelor îi erau fixate de perete şi de podea cu ajutorul 
unui puternic câmp de atracţie. 

Cel cu voce guturală se apropie de Toran. Pleoapele îi erau 
vineţii şi umflate, iar peste părul rar purta o pălărie 
ţuguiată cu o pană ciudată. Avea un pântec mare, acoperit 
cu un pieptar tivit cu fir argintiu. Pufni dispreţuitor şi 
amuzat: 

— Împăratul? Sărmanul nebun? 

— Am permis din partea lui. Niciunul dintre supuşi nu are 
dreptul să ne lipsească de libertate. 


— Dar eu nu sunt supusul nimănui, gunoi spaţial! Sunt 
regent şi prinţ-moştenitor, şi va trebui să mi te adresezi ca 
atare. Cât îl priveşte pe nevolnicul meu tată, se mai 
distrează şi el primind vizitatori din când în când. lar noi îi 
facem pe plac. Asta-i gâdilă orgoliul şi-l amăgeşte că ar fi 
împărat. Dar în rest, nu înseamnă absolut nimic. 

Apoi se opri în faţa Baytei care-l privi cu dispreţ. Când se 
dădu mai aproape, ea îi simţi respiraţia ce mirosea puternic 
a mentă: 

— Are ochi frumoşi, Commason, ba chiar e mai 
atrăgătoare când îi ţine deschişi. Va fi un desert exotic 
pentru cel care a gustat din toate plăcerile, ce zici? 

Toran se zbătu zadarnic să se elibereze, dar prinţul- 
moştenitor îi ignoră chinurile şi Bayta simţi că îngheaţă. 
Ebling Mis nu-şi venise încă în fire şi capul i se bălăngănea 
neputincios pe piept. Bayta observă însă surprinsă că ochii 
lui Magnifico erau deschişi şi vioi, de parcă ar fi fost treaz 
de când lumea. Magnifico îşi roti încet ochii mari şi căprui, 
privind-o pe BaytA. Apoi scânci şi clătină din cap către 
prinţul-moştenitor: 

— Omul acela mi-a luat Vizi-Sonorul. 

Prinţul-moştenitor se întoarse brusc spre cel care vorbise: 

— E altău, monstrule? Instrumentul i se balansa pe umăr, 
legat cu o curea verde, dar Bayta nu-l observase. 

Îşi trecu degetele peste clape, încercă să scoată măcar un 
sunet, dar zadarnic: 

— Ştii să cânţi, monstrule? 

Magnifico dădu afirmativ din cap. 

Toran îi spuse deodată: 

— Ai cotrobăit printr-o navă a Fundaţiei. Dacă împăratul 
nu ne va răzbuna, atunci Fundaţia o va face cu siguranţă. 

Celălalt, Commason, îi răspunse: 

— Care Fundaţie? Ori Catârul nu mai e Catâr? 

Nimeni nu-i răspunse. Prinţul-moştenitor rânji, arătându-şi 
dinţii mari şi inegali. Întrerupse câmpul de atracţie din jurul 


măscăriciului, îl ridică brutal în picioare şi-i aruncă Vizi- 
Sonorul în braţe. 

— Cântă-ne, monstrule! spuse prinţul. Cântă-ne o 
serenadă de dragoste pentru această doamnă. Spune-i că 
închisoarea tatălui meu nu seamănă cu un palat, dar că eu 
pot s-o duc într-unul unde va putea să înoate în apă de 
trandafiri şi să afle ce înseamnă iubirea unui prinţ. Cântă 
despre dragostea unui prinţ, monstrule! 

Se rezemă de o masă de marmură şi-şi legănă alene un 
picior, în timp ce, cu ochii zâmbitori şi răi, o măsură pe 
Bayta care-l privi cu o ură stăpânită. Braţele şi picioarele lui 
Toran se zbătură în strânsoarea câmpului, într-un efort 
care-i îimbroboni fruntea de sudoare. Ebling Mis tresări şi 
gemu. 

Maghnifico reuşi să îngaime gâfâit: 

— Mi-s degetele înţepenite şi neputincioase... 

— Cântă, monstrule! urlă prinţul. Făcu un gest către 
Commason să stingă lumina şi, în întuneric, îşi încrucişa 
braţele şi aşteptă. 

Maghnifico îşi trecu degetele în salturi jucăuşe peste 
instrumentul cu o sumedenie de clape, şi un curcubeu fluid 
de lumină traversă încăperea. Răsună o notă joasă şi slabă, 
pâlpâitoare şi parcă înlăcrimată. Nota crescu în înălţime 
devenind un hohot trist de râs, iar în fundal se auzi un 
dangăt surd de clopote. 

Întunericul părea să fie tot mai dens. Muzica ajunse la 
urechile Baytei de parcă ar fi trecut prin faldurile groase 
ale unei perdele invizibile. O lumină strălucitoare şi rece 
ajunse până la ea, de parcă o singură lumânare pâlpâia în 
străfundurile unei fântini. 

Fără să-şi dea seama, îşi concentră privirea. Lumina 
căpătă strălucire şi muzica deveni brusc răutăcioasă, plină 
de sunete de alămuri înflorind într-un crescendo strident. 
Lumina pâlpâi scurt şi ritmic, într-o mişcare rapidă, 
împerechindu-se cu ritmul îndrăcit. În lumină se văzu 
zbătându-se ceva cu solzi metalici şi otrăvitori. Un gol păru 


să se nască, iar muzica se unduia şi se zbătea odată cu 
lumina. 

Bayta se sforţă, cuprinsă de o emoție ciudată, şi reuşi apoi 
să se concentreze şi să se domolească. Îşi reaminti brusc de 
Bolta Timpului şi de ultimele zile petrecute pe Haven. O 
pânză ca de păianjen, oribilă, învăluia şi se lipea de toate, 
răspândind groază şi disperare. Se chirci, simțindu-se 
apăsată de acelaşi sentiment. 

Muzica o strivea, în căderea ei, cu un râs oribil, şi teroarea 
ce se zvârcolea, izvorând parcă din acel mic cerc de lumină 
pe care-l vezi atunci când priveşti printr-un ochean întors, 
dispăru. Bayta întoarse capul şi încercă să nu mai privească 
într-acolo. Fruntea îi era umedă şi rece. 

Muzica pieri. Trebuie să fi durat cincisprezece minute şi, 
în sfârşit, Bayta se simţi cuprinsă de un val de plăcere. 
Lumina se aprinse, strălucind orbitor, iar faţa lui Magnifico 
era aproape de a ei, transpirată, cu ochii transfiguraţi şi 
sălbatici, lugubri. 

— Doamna mea, cum te simţi? gâfâi el. 

— Destul de bine, reuşi ea să şoptească, dar de ce ai 
cântat astfel? 

Abia acum realiză prezenţa celorlalţi din încăpere. Toran şi 
Mis atârnau inerţi, lipiţi de perete, dar privirea Baytei trecu 
peste ei. Prinţul zăcea nemişcat, într-o poziţie ciudată, la 
picioarele mesei. 

Commason, cu gura deschisă din care îi curgeau bale, 
gemea din greu şi atunci când Magnifico făcu un pas către 
el, se chirci, urlând strident şi isteric. 

Magnifico se întoarse şi, făcând un salt, îi eliberă pe 
ceilalţi. 

Toran se repezi şi-l înşfacă pe latifundiar: 

— Tu vii cu noi. Vom avea nevoie de tine ca să fim siguri că 
putem ajunge pe nava. 

Două ore mai târziu, în bucătăria navei, Bayta le servi o 
plăcintă aburindă de casă şi Magnifico sărbători 


reîntoarcerea în spaţiu, atacând desertul şi ignorând cu 
superioritate orice maniere elegante. 

— E bună, Magnifico? 

— Mmm! 

— Magnifico! 

— Da, doamna mea? 

— Ce ai cântat? 

Maăscăriciul se chirci. 

— Eu... prefer să nu spun. Am învăţat cândva compoziţia şi 
am aflat că Vizi-Sonorul poate afecta profund sistemul 
nervos. A fost ceva rău, desigur, dar nu făcut pentru 
nevinovăția ta, doamna mea. 

— Ei, lasă asta, Magnifico. Nu sunt chiar atât de 
nevinovată. Lasă linguşeala. Am văzut şi eu ceva din ce-au 
văzut ei? 

— Sper că nu. Am cântat numai pentru ei. Dacă ai văzut, 
atunci n-ai surprins decât contururile, şi pe acelea de foarte 
departe. 

— Da, şi mi-a fost de ajuns. Ştii că l-ai făcut pe prinţ să-şi 
piardă cunoştinţa? 

Magnifico vorbi sumbru, meşterind a bucată de plăcintă: 

— L-am ucis, doamna mea. 

— Ce-ai spus? făcu ea şi simţi un nod dureros în gât. 

— Era mort când m-am oprit din cântat, altfel aş fi 
continuat. Nu-mi păsa de Commason. El nu putea decât să 
ne tortureze sau să ne ucidă. Dar acest prinţ, doamna mea, 
te privea nelegiuit şi... - se înecă într-un amestec de 
indignare şi sfială. 

Bayta se simţi invadată de gânduri ciudate, dar şi le 
zăgăzui hotărâtă. 

— Magnifico, ai un suflet galant. 

— Vai, doamna mea. Lăsă nasul în farfurie, dar nu începu 
sa mănânce. 

Ebling Mis privi prin hublou. Trantor era aproape, cu 
strălucirea lui metalică orbitoare. Toran privi şi el. 


— Am venit degeaba, Ebling, spuse cu amărăciune. Omul 
Catârului a ajuns înaintea noastră. 

Ebling Mis se frecă la ochi cu o mână slăbită, iar vocea îi 
era o bolboroseală fără noimă. Toran se enervă: 

— Am spus că oamenii aceia ştiau că Fundaţia s-a prăbuşit. 
Am spus... 

— Ce? 

Mis ridică ochii mirat, apoi puse mâna uşor pe încheietura 
mâinii lui Toran, uitând despre ceea ce discutaseră până 
atunci. 

— 'Toran, eu... priveam către Trantor. Ştii... am o senzaţie 
bizară... de când am sosit pe Neotrantor. E ca un îndemn, o 
forţă care mă împinge, mă îmboldeşte, parcă dinlăuntrul 
meu. Ioran, voi reuşi; ştiu că voi reuşi. Lucrurile încep să mi 
se limpezească în minte - niciodată nu mi-au fost atât de 
clare. 

Toran îl privi mirat şi ridică din umeri. Cuvintele lui Mis nu 
reuşeau să-i redea încrederea. Mai făcu o încercare: 

— Mis? 

— Da? 

— N-ai văzut o navă coborând pe Neotrantor exact când 
noi ne ridicam? 

Fără să se gândească, Mis răspunse: 

— Nu. 

— Eu am văzut-o. Poate a fost o nălucire, dar ar fi putut tot 
atât de bine să fie nava filiană. 

— Cea pe care era Căpitanul Han Pritcher? 

— Cea cu nu se ştie cine la bord. Asta-i părerea lui 
Magnifico. Ne-a urmărit până aici, Mis. 

Ebling Mis nu spuse nimic. 

— S-a întâmplat ceva cu tine? întrebă 'Toran îngrijorat. Nu 
te simţi bine? 

Ochii lui Mis erau gânditori, strălucitori şi stranii. Nu-i 
răspunse. 

Ruinele Trantorului. 


LOCALIZAREA unui obiectiv pe lumea uriaşă a Trantorului 
prezintă o dificultate unică în Galaxie. Nu există continente 
sau oceane care să poată fi observate de la o distanţă de o 
mie de mile. Nu există fluvii, lacuri şi insule care să poată fi 
zărite prin spărtura dintre nori. 

Lumea strânsă într-o carapace metalică era sau, mai 
exact, fusese un singur oraş colosal şi numai vechiul Palat 
Imperial putea fi identificat cu uşurinţă din spaţiu. Bayta se 
roti în jurul lumii la o înălţime joasă, accesibilă şi unui 
autovehicul zburător, căutând cu insistenţă. 

Începură cu zonele polare, unde stratul de gheaţă format 
pe turlele metalice era o dovadă sumbră a distrugerii sau 
funcţionarii defectuoase a instalaţiilor de condiţionare, şi 
coborâră spre sud. Din când în când, putură face încercări 
de corelare între ceea ce vedeau şi ceea ce le indicau 
hărţile incomplete pe care le procuraseră pe Neotrantor. 

Dar când zăriră primele semne de verdeață, era limpede 
că nu se mai puteau înşela. Spaţiul liber, neacoperit de 
metal era de cincizeci de mile. Zona de un verde neobişnuit 
se întindea pe sute de mile pătrate, înconjurând măreţia şi 
graţia vechilor reşedinţe imperiale. 

Bayta rămase ca suspendată şi se orientă încet. Nu se 
puteau ghida decât după uriaşele parapete suspendate. 
Nişte săgeți lungi şi drepte pe hartă; panglici netede şi 
lucitoare sub ei. 

Ajunseră la ceea ce harta indica drept Universitate mai 
mult pe ghicite şi după zona mai plată a ceea ce demult 
trebuia să fi fost un cosmodrom aglomerat şi nava cobori. 

Numai când ajunseră în învălmăşeala de structuri metalice 
iluzia de strălucire şi frumuseţe pe care o avuseseră în aer 
se dizolvă de parcă nici n-ar fi fost şi imaginea le apăru în 
realitatea ei: metal răsucit şi ars, resturi rămase în urma 
Devastării. Turlele înalte erau retezate, pereţii netezi aveau 
găuri oribile cu margini răsucite şi tăioase, şi doar pentru o 
clipă văzură o suprafaţă de pământ negru şi arat - probabil 
câteva sute de acri. 


Lee Senter aşteptă coborârea navei, care se aşeză încet pe 
pământ. Răsuflă uşurat văzând nava ciudată ce nu părea să 
vină de pt Neotrantor. Asemenea nave ca şi afacerile 
necurate cu oameni din spaţiu puteau să însemne sfârşitul 
puţinelor zile de pace şi o întoarcere la vremurile 
grandioase din vechime, de luptă şi de moarte. Senter era 
conducătorul Grupului; avea în grijă cărţile vechi şi citise 
despre vremurile de glorie. Nu voia ca ele să revină. 

Aşteptă aproape zece minute până ce nava se aşeză pe 
câmpie, dar în acest timp multe lucruri i se derulară prin 
minte. Revăzu întâi prima fermă mare a copilăriei - aceasta 
i se întipărise în memorie mai ales din pricina numărului 
mare de oameni de-acolo. Apoi, retrăi exodul tinerelor 
familii către noi pământuri. Avea pe atunci zece ani; era un 
copil neştiutor şi speriat. 

Apoi, noile clădiri, marile plăci de metal care trebuiau 
desprinse şi îndepărtate; solul dezgolit care trebuia arat, 
împrospătat şi readus la viaţă; clădirile din vecinătate care 
trebuiau dărâmate şi nivelate, iar altele transformate în 
locuinţe. 

Grânele trebuiau să crească şi să fie recoltate, prin 
eficienţa mută a autoconducerii; sosirea pe lume a noii 
generaţii de copii viguroşi, născuţi aproape de pământ; ziua 
cea mare în care el fusese ales conducător al Grupului şi, 
pentru prima oară de la împlinirea vârstei de optsprezece 
ani, nu mai trebuise să se bărbierească, lăsând să-i crească 
primele tuleie ale Bărbii de Conducător. 

lar acum, Galaxia ar putea să vină nechemată şi să pună 
capăt efemerei idile a izolării... 

Nava îşi găsi locul. Privi tăcut deschiderea ecluzei. leşiră 
patru oameni, precauţi şi gata să riposteze. Erau trei 
bărbaţi - unul bătrân, altul tânăr şi un altul slab şi cu nasul 
mare - şi o femeie, păşind printre ei ca un egal. Îşi luă mâna 
de pe barba pe care şi-o mângăia şi avansă câţiva paşi în 
întâmpinarea lor. 


Făcu gestul universal care semnifica gândurile paşnice, 
ţinând mâinile în faţă, cu palmele bătucite şi înăsprite de 
muncă în sus. 

Tânărul îi imită gestul: 

— Venim cu gând de pace. 

Cuvintele îi erau ciudate, dar inteligibile, şi fură bine 
primite. Lee răspunse din adâncul inimii: 

— Pace să fie! Sunteţi bineveniţi şi vă veţi bucura de 
ospitalitatea Grupului. Vă e foame? Veţi mânca. Vă e sete? 
Veţi bea. 

Răspunsul veni calm: 

— Îţi mulţumim pentru bunătate şi vom transmite bunele 
urări ale Grupului vostru când ne vom întoarce în lumea 
noastră. 

În spatele lui, bărbaţii Grupului zâmbiră şi, din adăpostul 
structurilor din jur, apărură şi femeile. 

Când ajunseră la locuinţa sa, Lee scoase cutia cu pereţi de 
oglindă, ţinută sub cheie într-o ascunzătoare, şi oferi 
fiecăruia dintre oaspeţi câte o ţigară lungă de foi; le 
păstrase pentru ocazii cu totul deosebite. Ezită în faţa 
femeii, care se aşezase printre bărbaţi. Străinii admiteau 
asta, poate le făcea chiar plăcere o asemenea sfidare. Cu 
mişcări stângace îi întinse cutia. 

Ea acceptă o ţigară zâmbind şi aspiră fumul aromat cu cu 
o încântare firească. Lee Senter era scandalizat, dar îşi 
stăvili această emoție deplasată. 

Conversaţia destul de rece dinainte de masă atinse 
politicos şi problema agriculturii pe Trantor. 

Bătrânul întrebă: 

— Dar unde-s uzinele hidroponice? Căci, desigur, numai 
ele ar fi soluţia pentru o lame ca Trantor. 

Senter clătină din cap, şovăitor. Ioată ştiinţa lui se limita la 
subiectele puţin familiare ale cărţilor pe care le citise. 

— Agricultura artificială, cu substanţe chimice, vreţi să 
spuneţi? Nu, nu pe Trantor. Industria hidroponică nu se 
poate dezvolta în lipsa unei civilizaţii industriale - de pildă, 


o mare industrie chimică. La vreme de război sau în cazul 
unor dezastre naturale, când industria se prăbuşeşte, 
populaţia moare de foame, şi nici nu pot fi cultivate artificial 
toate alimentele. Unele îşi pierd valorile nutritive. Solul este 
încă foarte ieftin şi mult mai bun - întotdeauna mai sigur. 

— Alimentele vă sunt suficiente? 

— Suficiente, dar nu diversificate. Avem păsări ouătoare şi 
producători de lapte pentru brânzeturi, dar carnea rămâne 
în sarcina comerţului exterior. 

— Comerţ. (Tânărul păru dintr-o dată interesat.) Deci 
faceţi negoţ. Dar ce exportaţi? 

— Metal, veni pe dată răspunsul. Uitaţi-vă şi 
dumneavoastră în jur: avem cantităţi uriaşe, gata 
prelucrate. Vin de pe Neotrantor cu navele, demolează o 
zonă indicată, făcând să sporească terenurile agricole, şi ne 
lasă în schimb carne, fructe conservate, concentrate 
alimentare, maşini agricole şi aşa mai departe. Îşi iau 
metalul şi ambele părţi au un profit. 

Mâncară din belşug pâine cu brânză şi un ghiveci de 
legume, care se dovedi absolut delicios. Încheiară cu un 
desert de fructe congelate, singurul fel de import din 
meniu, şi se simţiră atât de bine încât străinii deveniră mai 
mult decât nişte simpli oaspeţi. Tânărul scoase o hartă a 
Trantorului. 

Lee Senter o studie cu calm, apoi spuse grav: 

— Terenurile Universităţii sunt o zonă de care nu ne 
atingem. Noi, fermierii, nu cultivăm grâne acolo. Este una 
din relicvele trecutului, pe care am vrea să le păstrăm 
neatinse. 

— Suntem în căutarea cunoaşterii. Nu vom face nici un 
rău. Nava noastră poate fi luată ostatică. 

Bătrânul făcuse cu febrilitate această ofertă. 

— Vă pot conduce acolo, spuse Senter. 

În noaptea acecn, străinii dormiră, şi, tot în aceeaşi 
noapte, Lee Senter transmise un mesaj către Neotrantor. 

Convertitul. 


CÂND TRECURĂ printre clădirile aerisite de pe Terenurile 
Universităţii, uitară de viaţa Trantorului - şi aşa nu prea 
agitată. Aici domnea o tăcere solemnă şi solitară. Străinii de 
pe Fundaţie nu ştiau nimic despre zilele şi nopţile de iureş 
nebun ale sângeroasei Devastări care lăsaseră, totuşi, 
Universitatea neatinsă. Nu ştiau nimic de perioada de după 
prăbuşirea puterii imperiale, când studenţii, cu arme 
împrumutate şi cu temeritatea lor disperată, nepusă 
vreodată la încercare, formaseră o armată de voluntari 
pentru a apăra altarul central al ştiinţei Galaxiei. Nu aveau 
de unde să ştie despre Războiul de Şapte Zile şi despre 
armistițiul care a lăsat liberă Universitatea, în timp ce chiar 
Palatul Regal răsuna de bocănitul bocancilor lui Gilmer, în 
scurta perioadă a domniei lui. 

Oamenii de pe Fundaţie, care se apropiau de Bibliotecă 
pentru întâia oară, înţeleseseră doar că, în tranziţia de la o 
lume a distrugerii la una a strădaniei individuale, această 
zonă era o tăcută şi delicată piesă dintr-un muzeu plin de 
măreție. 

Într-un fel, erau nişte intruşi. Tăcerea studioasă părea să-i 
respingă. Atmosfera academică părea să mai vieţuiască şi 
să protesteze iritată pentru că era tulburată. 

Biblioteca era o clădire înşelător de măruntă care se 
lărgea enorm sub nivelul solului, devenind un spaţiu-mamut 
de linişte şi visare. Ebling Mis se opri o clipă în faţa 
măiestrelor picturi murale din sala de primire. 

Şopti, pentru că în acest loc nu îndrăzneai să vorbeşti 
decât în şoaptă: 

— Cred că am trecut deja de camera cataloagelor. Mă 
opresc aici. (Avea fruntea transpirată, iar mâinile îi 
tremurau.) Să nu fiu deranjat, Ioran. Ai vrea să-mi aduci de 
mâncare jos? 

— Cum doreşti. Vom face tot ce putem ca să te ajutăm. 
Vrei să lucrăm sub con... 

— Nu. Trebuie să fiu singur... 

— Crezi că vei reuşi ceea ce ţi-ai pus în gând? 


Ebling Mis răspunse cu fermitate: 

— Ştiu că voi reuşi! 

Toran şi Bayta ajunseră mult mai aproape de ideea de „a 
avea un menaj normal în doi” decât reuşiseră vreodată în 
acel prim an al vieţii lor de proaspăt căsătoriţi. Era un 
„menaj” cel puţin ciudat. Locuiau înconjurați de grandoare, 
dar duceau o viaţă de o simplitate dezarmantă. Mâncarea o 
obțineau în cea mai mare parte de la ferma lui Lee Senter şi 
o plăteau cu mici instrumente atomice care se puteau găsi 
pe nava oricărui Neguţător. 

Maghnifico învățase singur să se slujească de proiectoare în 
sala de lectură a Bibliotecii; asculta şi vedea atâtea romane 
de aventuri şi de dragoste încât ajunsese să uite de 
mâncare şi de somn, la fel ca şi Ebling Mis. 

Ebling, cel puţin, se îngropase cu totul în Bibliotecă. 
Insistase să i se instaleze un hamac în Sala de Bibliografie 
Psihologică. Slăbise, îşi pierduse culoarea, vigoarea în 
exprimare, iar blestemele lui preferate fuseseră date uitării. 
Erau momente când făcea eforturi disperate pentru a-i 
recunoaşte pe Toran şi pe Bayta. 

Se simţea mai în largul lui cu Maghnifico, acesta aducându-i 
de mâncare şi stând adesea pentru a-l urmări, absorbit şi 
fascinat, pe îmbătrânitul psiholog cum transcria ecuaţii 
nesfârşite, cum compara referinţele bibliografice ale 
cărţilor-film, cum umbla neîncetat de colo-colo, făcând 
eforturi mentale supraomeneşti să atingă un scop pe care el 
îl simţea aproape. 

Toran se apropie de Bayta în camera întunecată şi i se 
adresă pe neaşteptate: 

— Bayia! 

— Da? tresări, parcă vinovată, Bayta. Vrei să-mi spui ceva, 
Torie? 

— Sigur că vreau. De ce stai acolo pe întuneric? Te 
comporţi anapoda de când am ajuns pe Trantor. Ce-i cu 
tine? 

— Uf, Torie, termină, spuse ca plictisită. 


— Uf, 'Torie, termină”, o maimuţări el, iritat, apoi îi vorbi cu 
blândeţe: Ce ţi s-a întâmplat, Bay? Te roade ceva. 

— Nu! N-am nimic, Torie. Dacă o să mă sâcâi tot timpul, o 
să înnebunesc. Mă gândesc. 

— La ce te gândeşti? 

— La nimic anume. De fapt, la Catâr, la Haven, la Fundaţie 
şi la toate. La Ebling Mis, şi dacă va găsi ceva în legătură cu 
cea de-a Doua Fundaţie, şi dacă ne va fi de vreun folos, 
dacă va descoperi ceva până la urmă, şi la un milion de alte 
lucruri. Acum eşti mulţumit? Vocea îi trăda agitația 
lăuntrică. 

— Ar fi mai bine să nu te laşi furată de gânduri. Nu-i plăcut 
nici pentru tine şi nici nu rezolvi situaţia noastră. 

Bayta se ridică în picioare şi zâmbi abătută: 

— Bine. Sunt fericită. Uite, zâmbesc şi-s veselă! 

Deodată se auzi strigătul agitat al lui Magnifico: 

— Doamna mea... 

— Ce s-a întâmplat? Intră... 

Bayta rămase fără grai când, în cadrul uşii, apăru statura 
impunătoare şi chipul hotărât al lui... 

— Pritcher! strigă Toran. 

— Căpitane! Cum de ne-ai găsit? exclamă Bayta. 

Han Pritcher păşi înăuntru. Cu o voce limpede şi calmă, 
lipsită de orice sentiment, spuse: 

— Acum am gradul de colonel, sub comanda Catârului. 

— Sub comanda... Catârului! Vocea lui Toran se stinse. Cei 
trei formau o scenă impresionantă. 

Maghnifico privea cu ochi mari şi lacomi şi se strecură în 
spatele lui 'Toran. Nimeni nu-l băgă în seamă. 

Ţinându-şi mâinile strâns împreunate ca să stăpânească 
tremurul lor, Bayta întrebă: 

— Ne arestezi? Chiar ai trecut de partea lor? 

— N-am venit să vă arestez, răspunse colonelul prompt. În 
instrucţiunile pe care le-am primit nu se făcea nici o 
referire la voi. Sunt liber şi doresc să rămânem prieteni, 
dacă sunteţi de acord. 


Chipul lui Toran era devastat de furia pe care reuşi să şi-o 
stăpânească: 

— Cum de ne-ai găsit? Erai pe nava filiană, aşa-i? Ne-ai 
urmărit? 

Pe faţa împietrită a lui Pritcher trecu o umbră de 
reticenţă: 

— Eram pe nava filiană! În primul rând, v-am întâlnit... ei, 
bine... din întâmplare. 

— E o întâmplare practic imposibilă din punct de vedere 
matematic. 

— Ba nu. Mai degrabă improbabilă, aşa că ceea ce am 
afirmat rămâne valabil. În orice caz, aţi recunoscut faţă de 
filieni - de fapt, nici nu există o asemenea naţiune - că vă 
îndreptaţi spre sectorul Trantor şi, întrucât Catărul are 
oamenii lui pe Neotrantor, a fost uşor să facă în aşa fel încât 
să fiţi reţinuţi acolo. Din nefericire, aţi plecat înainte de 
sosirea mea, dar nu cu mult înainte. Am avut vreme să dau 
ordin fermelor de pe Trantor să anunţe sosirea voastră. 
Asta s-a făcut şi iată-mă! Pot să mă aşez? Vin cu gânduri de 
prietenie, credeţi-mă. 

Se aşeză. Toran rămase cu capul în pământ şi gândurile i 
se învălmăşeau în minte. Bayta pregăti absentă ceaiul. 

Apoi Ioran ridică ochii şi-l privi necruţător pe Pritcher: 

— Ei, acum ce mai aştepţi... Colonele? Ce înseamnă 
prietenia ta? Dacă nu ne arestezi, atunci ce faci cu noi? 
Suntem în custodie? Cheamă-ţi oamenii şi dă ordinele 
cuvenite. 

— Nu, Toran, spuse Pritcher răbdător, clătinând din cap. 
Am venit din proprie iniţiativă să vă conving de inutilitatea a 
ceea ce faceţi. Dacă nu reuşesc, voi pleca. Asta-i tot. 

— Asta-i tot? Atunci vinde-ţi marfa; ţine-ţi discursul şi du- 
te. Eu nu vreau ceai, Bayta. 

Pritcher acceptă o ceaşcă, mulţumind cu gravitate. Privi 
spre 'Toran, neimpresionat de ieşirea lui, sorbi cu grijă, apoi 
spuse: 


— Catârul este un mutant. Nu poate fi înfrânt datorită 
naturii mutaţiei... 


— De ce? Care e această mutație? întrebă Toran zâmbind 
acru. Poate ne spui şi nouă. 

— Da, vă spun. Faptul că-i cunoaşteţi secretul nu-i va face 
nici un rău. Vedeţi... e capabil să controleze echilibrul 
emoţional al fiinţelor umane. Pare un truc ieftin, dar e 
imbatabil. 

Bayta îl întrerupse: 

— Echilibrul emoţional, zici? (Se încruntă.) N-ai vrea să 
explici? Nu prea înţeleg. 

— Vreau să spun că-i este foarte uşor să-i inspire unui 
general capabil un sentiment, să zicem, de loialitate 
absolută faţă de el şi de încredere neţărmurită în victoria 
lui. Aceşti oameni nu-l pot trăda; nu dau înapoi, iar 
controlul este permanent. Cei mai capabili duşmani ai săi îi 
devin cei mai credincioşi subordonați. Lordul războinic al 
Kalganului îşi predă planeta şi devine viceregele lui pe 
Fundaţie. 

— Iar tu, interveni Bayta cu amărăciune în glas, îţi trădezi 
Cauza şi devii trimisul Catârului pe Trantor. Înţeleg! 

— N-am terminat. Înzestrarea Catârului poate produce 
efecte contrare mai puternice. Şi disperarea este o emoție! 
În momentul crucial, oamenii-cheie ai Fundaţiei, oamenii- 
cheie de pe Haven şi-au pierdut speranţa. Lumile lor au 
căzut fără multă zbatere. 

— Vrei să spui, întrebă încordată Bayta, că sentimentul ce 
l-am avut în Bolta Timpului era provocat de Catâr, care se 
juca cu emoţiile şi sentimentele mele? 

— Şi cu ale mele. Cu ale tuturor. Cum era pe Haven spre 
sfârşit? Îţi aminteşti? 

Bayta se întoarse să nu mai audă. 

Dar Colonelul Pritcher continuă cu convingere: 

— Aşa cum obţine rezultate în cazul Lumilor, tot aşa obţine 
şi în cazul indivizilor. 'Te poţi lupta cu o forţă care te face să 
te predai de bună-voie atunci când doreşte ea? Care face 
un servitor credincios din oricine atunci când doreşte ea? 

— De unde ştii că acesta este adevărul? întrebă rar Toran. 


— Poţi explica altfel prăbuşirea Fundaţiei şi a Havenului? 
Poţi găsi altă explicaţie convertirii mele? Gândeşte-te, 
omule! Ce ai izbutit tu, sau eu, sau întreaga Galaxie 
împotriva Catârului în tot acest timp? Ai reuşit vreun lucru 
cât de mic? 

— Pentru numele Galaxiei, voi reuşi! răspunse Toran 
provocării. Cu o bruscă izbucnire de satisfacţie strigă: Nu-i 
aşa că minunatul tău Catâr avea legături pe Neotrantor, 
despre care susţii că trebuiau să ne reţină acolo? Acei 
oameni sunt morţi sau suferă mai rău decât dacă ar fi 
murit. L-am ucis pe prinţul-moştenitor şi celălalt şi-a 
pierdut minţile. Catârul nu ne-a oprit acolo şi măcar atâta 
am reuşit. 

— Ba nu, deloc. Aceia nu erau oamenii noştri. Prinţul- 
moştenitor era o mediocritate şi un alcoolic notoriu. 
Celălalt, Commason, era de-o stupizenie neîntâlnită. Era o 
forţă pe lumea lui, dar asta nu l-a împiedicat să fie rău, 
ticălos şi cu totul incompetent. Noi n-aveam nimic de-a face 
cu ei. Au fost, într-un fel, doar nişte piedici... 

— Dar ei ne-au închis, ori cel puţin au încercat. 

— Nu şi nu. Commason avea un sclav personal - un bărbat 
pe nume Inchney. Reţinerea a fost ideea lui. E bătrân, dar 
va sluji intereselor noastre de moment. Pe el nu l-aţi fi ucis, 
înţelegeţi? 

Bayta se întoarse spre el. Nici ea nu se atinsese de ceai. 

— Dar, după cum singur afirmi, ţi-au fost modificate 
propriile emoţii. Crezi orbeşte în Catâr, ai o credinţă 
anormală, bolnavă, faţă de el. Ce valoare mai au părerile 
tale? Ţi-ai pierdut orice capacitate de a gândi obiectiv. 

— Te înşeli. (Colonelul clătină încet din cap.) Doar emoţiile 
îmi sunt modificate. Rațiunea mi-a rămas aşa cum era. S-ar 
putea să-mi fie influenţată într-o anumită direcţie de către 
emoţiile mele condiţionate, dar nu este forţată. Şi sunt o 
serie de lucruri pe care le înţeleg mai limpede acum, de 
când sunt eliberat de fostele mele condiţionări emoţionale. 
Constat că programul Catârului este inteligent şi demn de a 


fi urmat. l-am urmărit cariera de la început, de acum şapte 
ani. Cu ajutorul puterii lui mentale, a început prin a 
înfrânge un condotier şi prin a-i lua grupul. Apoi, cu acest 
grup - şi cu puterea lui - a cucerit o planetă. Cu aceasta - şi 
cu puterea lui - el şi-a mărit forţa până a putut ajunge la 
Lordul Kalganului. Fiecare pas a urmat, logic, altui pas. Cu 
Kalgan în buzunar, a avut şi o flotă de clasă, şi cu aceasta - 
plus puterea lui - a putut ataca Fundaţia. Fundaţia este 
cheia. Este cea mai mare zonă de concentrare industrială 
din Galaxie, iar acum, când tehnicile atomice ale Fundaţiei 
sunt în mâinile lui, el a devenit, de fapt, stăpânul Galaxiei. 
Cu aceste tehnici - plus puterea sa - el poate determina 
rămăşiţele Imperiului să-i recunoască domnia şi, evident, o 
dată cu moartea bătrânului Împărat, care este nebun şi nu 
mai aparţine demult acestei lumi, să se încoroneze ca 
Împărat. Atunci va poseda nu numai numele de Împărat, ci 
şi puterea. Cu asta - plus propria-i putere - care lume din 
Galaxie i s-ar mai putea opune? În aceşti ultimi şapte ani a 
întemeiat un nou Imperiu. Cu alte cuvinte, în şapte aniela 
realizat ceea ce întreaga psihoistorie a lui Seldon n-ar fi 
putut face în mai puţin de şapte sute de ani. Galaxia va 
avea, în sfârşit, pace şi ordine. Iar voi nu-l puteţi opri, aşa 
cum nu puteţi opri zborul unei planete cu mâinile goale. 

Spusele lui Pritcher fură urmate de tăcere. Ceea ce mai 
rămăsese din ceaiul lui se răcise. Îşi goli ceaşca, o umplu 
din nou şi o bău pe îndelete. Toran îşi muşca furios degetul 
mare. Chipul Baytei era rece, absent şi palid. Apoi ea spuse 
cu voce sugrumată: 

— Noi nu suntem convinşi. Dacă vrea să-i fim fideli, să vină 
Catârul să ne condiţioneze şi pe noi. Îmi închipui că i te-ai 
opus până în ultima clipă, când ai fost convertit, am 
dreptate? 

— M-am opus, recunoscu Colonelul Pritcher solemn. 

— Atunci permite-ne şi nouă acelaşi privilegiu. 

Colonelul Pritcher se ridică. Cu un aer reţinut, le 
comunică: 


— Eu trebuie să plec. Aşa cum v-am mai spus, misiunea 
mea nu se referă deloc la situaţia voastră. Prin urmare, nu 
cred că va fi necesar să raportez în legătură cu prezenţa 
voastră aici. Nu vă fac o favoare deosebită. Dacă ar dori să 
vă împiedice în ceea ce aveţi de gând, Catârul ar însărcina, 
fără îndoială, alţi oameni să îndeplinească misiunea aceasta. 
Dar, aşa cum stau lucrurile, eu nu-mi voi permite să fac mai 
mult decât mi s-a ordonat. 

— Mulţumesc, spuse cu voce slabă Bayta. 

— Cât îl priveşte pe Magnifico... Unde este? Vino încoace, 
Magnifico, n-am să-ţi fac nici un rău. 

— Cu el ce-ai de gând? întrebă emoţionată Bayta. 

— Nimic. Ordinele mele nu prevăd nimic nici în legătură 
cu el. Am auzit că este căutat, dar Catârul îl va găsi când va 
dori, Eu nu voi spune o vorbă. Vreţi să daţi mâna cu mine? 

Bayta clătină din cap. Toran îl măsură cu o privire 
dispreţuitoare şi reţinută. 

Colonelul păru uşor umilit. Păşi către uşă, se întoarse şi 
zise: 

— Un ultim lucru. Să nu vă închipuiţi că nu-mi dau seama 
care este sursa încăpăţânării voastre. Se ştie că sunteţi în 
căutarea celei de-a Doua Fundaţii. La vremea potrivită, 
Catârul va lua măsurile ce se impun. Nimic n-are să vă 
ajute... V-am cunoscut în alte vremuri şi probabil că mai am 
amintiri care mă îndeamnă să vă spun măcar atât: am 
încercat să vă ajut şi să vă păzesc de pericolul final, înainte 
de a fi prea târziu. La revedere! 

Salută scurt şi plecă. 

Bayta se întoarse spre Toran, care rămăsese tăcut, şi-i 
şopti: 

— Ştiu până şi despre cea de-a Doua Fundaţie. 

În tăcerea Bibliotecii, Ebling Mis, înstrăinat faţă de tot ce 
se întâmpla în jurul lui, ghemuit sub un fascicul de lumină, 
bolborosea triumfător. 

Moartea unui psiholog. 


DUPĂ ACEST TRIUME, Ebling Mis mai avea de trăit doar 
două săptămâni. 

Între timp, Bayta îl văzu doar de trei ori. Prima data, în 
noaptea în care primiseră vizita Colonelului Pritcher. A 
doua oară la o săptămână după aceea. lar a treia oară, 
după încă o săptămână - în ultima zi - în ziua în care Ebling 
a murit. 

Prima oară fusese deci seara de după vizita lui Pritcher, 
când tinerii căsătoriţi petrecuseră o oră cumplită. Şi totul 
se învârtise ameţitor în jurul lor. 

— Să-i spunem şi lui Ebling, sugerase Bayta. 

— Crezi că ne poate da vreun ajutor? întrebase absent 
Toran. 

— Suntem doar doi. Trebuie să ne mai uşurăm. Dar, dacă 
poate? 

— S-a schimbat mult. A slăbit. E aerian şi nici nu mai ştie 
pe ce lume se află. (Făcu un semn elocvent cu degetele.) 
Uneori îmi vine să cred că nu ne va fi de nici un folos în veci. 
Alteori, mi se pare că nimic nu ne va ajuta. 

— Nu mai gândi aşa! Vocea Baytei era calmă, dar nu se 
mai putu stăpâni: Nu! Când vorbeşti astfel, am impresia că 
suntem împresuraţi de Catâr. Torie, să vorbim cu Ebling - 
acum! 

Ebling Mis îşi înălţă capul de pe banca lungă şi-i privi cu 
ochii lipiţi de somn. Părul lui rar era răvăşit şi plescăi din 
buze somnoros: 

— Îi, făcu el. Vrea cineva să vorbească cu mine? 

Bayta se aplecă în genunchi: 

— Te-am trezit? Să plecam? 

— Să plecaţi? Cine e? Bayta? Nu, nu, rămâi! Nu mai sunt 
scaune? Am văzut pe-aici - şi arătă confuz cu degetul. 

Toran aduse două scaune şi le puse în faţa lui. Bayta se 
aşeză şi-i luă una din mâinile lipsite de vlagă într-ale ei: 

— Putem să vorbim cu tine, doctore? Rareori folosea titlul, 
dar acum o făcu. 


— S-a întâmplat ceva? (O licărire de interes apăru în ochii 
lui absenţi. Obrajii palizi căpătară puţină culoare.) S-a 
întâmplat ceva? 

— A fost pe aici Căpitanul Pritcher, spuse Bayta. Lasă-mă 
pe mine să vorbesc, 'Torie. Ţi-l aminteşti pe Căpitanul 
Pritcher, doctore? 

— Da... da... - duse mâna la gură şi îşi muşcă buzele. Un 
bărbat înalt. Democrat. 

— Da, el. A descoperit mutaţia pe care a suferit-o Catârul. 
Doctore, a fost aici şi ne-a spus. 

— Dar asta nu-i ceva nou. Mutaţia Catârului este 
rezolvată. Cu sinceră uimire, Mis îi întrebă: Nu v-am spus? 
Am uitat să vă spun? 

— Ce-ai uitat să ne spui? interveni iute Toran. 

— Despre mutaţia Catârului, bineînţeles. Alterează 
emoţiile umane. Control emoţional! Nu v-am spus? Ce m-o fi 
făcut să uit? Încet, îşi supse buza de jos şi rămase pe 
gânduri. 

Apoi, treptat, păru că prinde viaţă şi făcu ochii mari, de 
parcă mintea lui confuză ar fi alunecat, împiedicându-se de 
ceva şi având nevoie de un punct de sprijin ca să continue. 
Vorbea de parcă ar fi visat şi nu reuşea să-şi fixeze 
ascultătorii, ci mai curând privea dincolo de ei: 

— E atât de simplu. Nici nu trebuiau cunoştinţe 
specializate. În matematica psihoistoriei, desigur, se rezolvă 
imediat, printr-o ecuaţie de gradul trei care nu presupune 
mai mult de... Dar să lăsăm asta. Se poate explica şi 
exprima şi în cuvinte simple - destul de aproximativ - deşi 
acest lucru nu prea e obişnuit în cazul fenomenelor 
psihoistorice. V-aţi întrebat vreodată...? Ce-ar putea 
răsturna atenta schemă a istoriei proiectate de Seldon? (Se 
uită pe rând când la unul, când la celălalt, cu o nelinişte 
întrebătoare.) Care erau presupunerile de început ale lui 
Seldon? În primul rând, că nu se va petrece nici o 
schimbare fundamentală în societatea umană în următorii o 
mie de ani. Dar, de exemplu, să presupunem că ar avea loc 


o schimbare majoră în tehnologia Galaxiei, cum ai fi 
descoperirea unui nou principiu pentru utilizarea energiei 
sau perfecţionarea neurobiologiei electronice. Schimbările 
sociale ar face ca ecuaţiile originare ale lui Seldon să fie 
depăşite Dar nu-i aşa că asta nu s-a întâmplat până acum? 
Sau, să presupunem că s-ar fi inventat o nouă armă de 
către forţe din afara Fundaţiei, capabilă să reziste oricăror 
armamente ale Fundaţiei. Acest lucru ar fi provocat o 
deviere catastrofală, deşi nici acest lucru nu e sigur. Dar 
nici asta nu s-a întâmplat. Anihilatorul de Câmp Atomic al 
Catârului a fost o armă stângace şi a putut fi contracarată. 
Aceasta a fost singura noutate pe care el a adus-o, aşa 
ineficientă cum s-a dovedit până la urmă. Dar mai era a 
doua idee, ceva mai subtilă! Seldon a presupus că reacţia 
umană la stimuli va rămâne constantă, dar un anume factor 
trebuie să fi afectat şi distorsionat reacţiile emoţionale ale 
fiinţelor umane altfel Seldon n-ar fi dat greş şi Fundaţia nu 
s-ar fi năruit. Şi care era acest factor dacă nu Catârul? Am 
dreptate? Există vreun punct slab în raţionamentul meu? 

— Nici un punct slab, spuse Bayta, bătându-l uşor pe 
mână. 

Mis se bucură ca un copil. 

— De aici rezultă de la sine şi restul. Vă asigur că mă 
întreb uneori ce se petrece înlăuntrul meu. Abia îmi 
amintesc de vremea când atât de multe lucruri mi se 
păreau misterioase, iar acum toate sunt atât de limpezi... 
Problemele au dispărut. Întâlnesc ceva ce ar putea fi o 
problemă şi nu ştiu cum se face că în sinea mea văd şi 
înţeleg. Iar presupunerile, teoriile par să se nască atât de 
uşor. Simt înlăuntrul meu un impuls... întotdeauna spre 
înainte... astfel că nu mă mai pot opri... şi nici nu vreau să 
mănânc sau să dorm... ci să merg înainte, mereu înainte... 
mereu... 

Vocea îi devenise o şoaptă slabă. Îşi duse la frunte mâna 
vlăguită şi tremurătoare, cu vinele albastre vizibile. În ochi 


avea o licărire dementă care se stingea şi se aprindea când 
şi când. 

Apoi spuse şi mai încet: 

— Aşa-i că nu v-am vorbit despre puterile de mutant ale 
Catârului? Dar atunci... ziceaţi că ştiţi deja? 

— De la Căpitanul Pritcher, Ebling, îi răspunse Bayta. Îţi 
aminteşti? 

— El v-a spus? (Se simţi un ton de revoltă în vocea lui.) Dar 
el de unde a aflat? 

— A fost condiţionat de către Catâr. Acum e Colonel, omul 
Catârului. A venit să ne sfătuiască să ne predăm Catârului. 

— Deci Catârul ştie că suntem aici? Trebuie să mă 
grăbesc... Unde-i Magnifico? Nu-i cu voi? 

— Magnifico doarme, spuse Toran înfrigurat. E trecut de 
miezul nopţii. 

— Aşa? Atunci... dormeam când aţi venit? 

— Dormeai, zise Bayta cu hotărâre, şi nu te vei întoarce la 
lucru. O să mergi să te culci în pat. Torie, vino să mă ajuţi. 
Iar tu, Ebling, încetează şi nu mă mai împinge, pentru că ar 
trebui întâi să te duc cu forţa să faci un duş. Scoate-i 
pantofii, 'Torie, iar mâine dimineaţă o să cobori la el şi o să-l 
scoţi afară, la aer, înainte de a deveni alb ca varul. Uită-te la 
tine, Ebling, o să te trezeşti învăluit în plase de păianjen 
dacă mai stai mult aici. Nu ţi-e foame? 

Ebling Mis clătină îndărătnic din cap şi, de pe patul 
improvizat pe care stătea, privi arţăgos în sus: 

— Vreau să mi-l trimiteţi pe Magnifico mâine, bolborosi el. 

Bayta îi aranja cearşaful în jurul gâtului. 

— Eu voi veni mâine dimineaţă, cu schimburi curate. Ai să 
faci o baie bună şi după aceea o să vizitezi ferma şi o să stai 
puţin la soare. 

— Nici vorbă, spuse Mis, fără vlagă. Auzi? Sunt prea 
ocupat. 

Părul rar îi zăcea răvăşit pe pernă ca o aură argintie în 
jurul capului. Vocea îi devenise o şoaptă secretoasă: 

— Vreţi cea de-a Doua Fundaţie? 


Toran se întoarse repede şi se aşeză pe patul improvizat: 

— Ce-i cu cea de-a Doua Fundaţie, Ebling? 

Psihologul îşi eliberă o mână de sub cearşaf şi degetele lui 
obosite se încleştară de mâneca lui Toran: 

— Fundaţiile au fost întemeiate la un mare Congres al 
Psihologilor, prezidat de Hari Seldon. Toran, am găsit 
minutele publicate de Congresul acela. Sunt douăzeci şi 
cinci de filme mari. M-am uitat deja prin câteva rezumate. 

— Şi? 

— E foarte uşor să găseşti în ele localizarea exactă a 
Primei Fundaţii, dacă ştii câte ceva despre psihoistorie. Se 
face deseori referire la ea, atunci când înţelegi ecuaţiile. 
Dar, Ioran, nimeni nu face referiri la cea de-a Doua 
Fundaţie. Nicăieri nu am găsit aşa ceva. 

Toran se încruntă mirat: 

— Nu există? 

— Ba există, strigă Mis înfuriat, cine a zis că nu există? 
Doar că se vorbeşte mai puţin despre ea. Totul e mai bine 
ascuns, mai bine disimulat. Nu înţelegi? Dintre cele două, 
aceasta este cea importantă şi ea se află în pericol! Am 
minutele de la Congresul Seldon. Catârul n-a câştigat încă... 

Calmă, Bayta închise luminile: 

— Gata, la culcare! 

Fără să mai spună ceva, 'Toran şi Bayta urcară treptele şi 
merseră în camera lor. 

În ziua următoare, Ebling Mis făcu baie şi se îmbrăcă în 
haine curate, stătu la soare şi simţi adierea vântulu de pe 
Trantor pentru ultima oară. La sfârşitul aceleiaşi zile, cobori 
din nou în subsolul gigantic al Bibliotecii şi nu mai apucă 
vreodată să iasă de acolo. 

În săptămâna ce urmă, viaţa reintră în matcă. Soarele 
Neotrantorului era o stea calmă şi strălucitoare pe cerul 
nopţii. Lumea de la fermă era ocupată cu lucrările de 
primăvară. lerenurile Universităţii erau tăcute şi părăsite. 
Galaxia însăşi părea goală. Parcă nici Catârul nu existase 
vreodată. 


Bayta se gândea la toate acestea în timp ce se uita la 
Toran, care-şi aprindea tacticos ţigara de foi. Îşi mută apoi 
privirea către frânturile de cer ce se vedeau printre 
nenumăratele turnuri metalice profilate la orizont. 

— Frumoasă zi, făcu el. 

— Da. Ai scris totul pe listă, Iorie? 

— Sigur: unt, o duzină de ouă, fasole verde... Am totul aici, 
Bay. Mă descurc eu. 

— Bine. Fii atent ca legumele să fie din ultima recoltă, nu 
piese de muzeu. Apropo, l-ai văzut cumva pe Magnifico? 

— Nu l-am văzut de la dejun. Cred că e jos cu Ebling şi 
urmăreşte o carte-film. 

— În regulă. Să nu întârzii, pentru că am nevoie de ouă la 
cină. 

Toran plecă după ce aruncă un zâmbet peste umăr şi 
flutură din mână în semn de rămas bun. 

Bayta se întoarse imediat ce nu-l mai văzu pe Toran, care 
dispăruse în labirintul de fiare. Ezită o clipă în faţa uşii 
bucătăriei, se întoarse din nou şi intră printre coloanele 
care duceau la liftul ce cobora în pântecele Bibliotecii. 

Ebling Mis era acolo, cu capul aplecat către ecranul 
proiectorului, aproape îngheţat într-o poziţie care-l făcea să 
arate ca un semn de întrebate. Lângă el stătea Magnifico, 
îşurubat pe un scaun, cu ochil vioi şi atenţi - o legătură de 
membre dezlânate şi un nas care-i evidenția faţa uscăţivă. 

— Maghnifico... spuse Bayta încet. 

Magnifico sări în picioare. Vocea lui era şoapta celui care 
vrea să facă pe plac cuiva: 

— Da, doamna mea. 

— Magnifico, spuse Bayta, Ioran a plecat la fermă şi n-o să 
se întoarcă prea curând. Vrei să fii drăguţ să te duci după el 
cu un mesaj pe care o să ţi-l scriu? 

— Cu plăcere, doamna mea. Cu dragă inimă, îţi sunt cu 
totul la dispoziţie şi voi face orice stă în puterile mele. 

Bayta rămase singură cu Ebling Mis, care nici măcar nu se 
clintise din loc. Hotărâtă, puse mâna pe umărul lui: 


— Ebling... 

Psihologul tresări şi strigă arţăgos: 

— Ce s-a întâmplat? Apoi clipi des şi spuse: A, tu erai, 
Bayta? Unde-i Magnifico? 

— L-am trimis cu treburi. Voiam să rămân singură cu tine. 
(Spuse acestea cu o limpezime exagerată.) Vreau să discut 
cu tine, Ebling. 

Psihologul făcu o mişcare, vrând să se întoarcă la 
proiector, dar mâna Baytei rămase hotărâtă pe umărul lui. 
Simţi sub strânsoare osul descărnat. Muşchii lui păreau să 
se fi topit de la sosirea pe Trantor. Chipul îi era slab, gălbui 
şi cu barba nerasă de câteva zile. Umerii îi căzuseră, lucru 
care era vizibil şi când stătea pe scaun. 

— Maghnifico nu te deranjează, nu-i aşa, Ebling? întrebă 
Bayta. Pare să stea şi el aici zi şi noapte. 

— Nu, nu, nu. Deloc. Nici nu-l bag în seamă. Nu face 
gălăgie şi nu mă deranjează. Uneori îmi aduce filmele sau le 
pune la loc; pare că ştie ce vreau fără să fie nevoie să-i 
vorbesc. Dă-i pace. 

— Foarte bine... dar, Ebling, nu te uimeşte purtarea lui? 
Mă auzi, Ebling? Nu te miră purtarea lui? 

Îşi aduse un scaun lângă al lui şi-l privi în ochi, de parcă ar 
fi vrut să obţină astfel răspunsurile. 

— Nu, spuse Ebling Mis clătinând din cap. Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că tu şi Colonelul Pritcher susţineţi că 
acest Catâr poate condiţiona emoţiile fiinţelor umane. Dar 
sunteţi siguri de asta? Maghnifico nu este un punct slab în 
teoria voastră? 

Nici un răspuns. 

Bayta abia îşi reprimă un puternic impuls de a-l zgâlţâi pe 
psiholog: 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Ebling? Magnifico a fost 
măscăriciul Catârului. De ce n-a fost şi el condiţionat să-şi 
iubească stăpânul şi să aibă încredere în el? De ce doarel, 
dintre toţi cei care au fost în preajma Catârului, îl urăşte 
atât de mult? 


— Dar... dar a fost condiţionat. Bineînţeles, Bay! (Părea 
din ce în ce mai sigur de ceea ce spunea.) Îţi închipui că-şi 
tratează măscăriciul la fel cum îşi tratează generalii? Are 
nevoie de credinţa şi de loialitatea acestora din urmă, şi 
doar de teama măscăriciului. N-ai observat că starea 
continuă de panică a lui Magnifico este de natură 
patologică? Teama exagerată devine comică. Probabil, 
pentru Catâr acest lucru a fost comic, dar şi util, întrucât 
teama l-a împiedicat pe Magnifico să ne ajute mai mult la 
început. 

— Vrei să spui că informaţiile pe care ni le-a dat Magnifico 
despre Catâr au fost false? 

— Au fost înşelătoare. Erau influențate de teama 
patologică. Catârul nu are o forţă fizică uriaşă, aşa cum 
crede Magnifico. Mai degrabă este un om obişnuit, dacă 
ignorăm puterile lui mentale. Dar îl distra să pară un 
supraom faţă de Magnifico... (Psihologul ridică din umeri.) 
În orice caz, informaţiile lui Magnifico nu mai contează 
demult. 

— Atunci ce e important? 

Mis se întoarse brusc la proiectorul său. 

— Atunci ce e important? repetă ea. Cea de-a Doua 
Fundaţie? 

Psihologul îi aruncă o privire bănuitoare: 

— 'Ţi-am spus eu ceva despre asta? Nu-mi amintesc să-ţi fi 
spus. Încă nu am terminat. Ce ţi-am spus? 

— Nimic, spuse Bayta cu convingere. Of, pentru numele 
Galaxiei, nu mi-ai spus nimic, dar aş vrea să-mi povesteşti, 
pentru că nu mai pot suporta. Când vei termina? 

Ebling Mis miji ochii şi o privi uşor îndurerat: 

— Hai, şi tu... draga mea, n-am vrut să te supăr. Uneori uit 
cine... cine-mi sunt prietenii. Uneori am impresia că nu 
trebuie să vorbesc cuiva despre ceea ce fac. Secretul 
trebuie păstrat, dar faţă de Catâr, nu faţă de tine, draga 
mea. O bătu uşor şi prieteneşte pe umăr. 

— Ce-i cu cea de-a Doua Fundaţie? 


Instinctiv, vocea lui deveni o şoaptă, un susur slab: 

— Ştii cât de precaut a fost Seldon pentru a-şi ascunde 
intenţiile? Lucrările Congresului Seldon nu mi-ar fi fost de 
nici un folos acum o lună, înainte de a-mi veni o inspiraţie. 
Chiar şi acum adevărul mi se pare fluid şi gata să-mi scape. 
Lucrările prezentate de Convenţie apar adesea fără nici o 
legătură între ele; întotdeauna încifrate, neinteligibile. M- 
am întrebat, şi nu numai o dată, dacă înşişi participanţii la 
Congres aveau idee despre ceea ce se petrecea în mintea 
lui Seldon. Uneori îmi vine să cred că el a folosit Congresul 
doar ca pe o perdea uriaşă de fum, şi singur a ridicat 
întreaga structură... 

— A Fundațiilor? îl îndemnă Bayta. 

— A celei de-a Doua Fundaţii! Fundaţia noastră a fost o 
treabă simplă. Cea de-a Doua Fundaţie, însă, era doar un 
nume. A fost menţionată, dar, dacă a existat vreo 
dezvoltare, ea a rămas adânc ascunsă în matematică. Sunt 
multe lucruri pe care nici măcar n-am început să le înţeleg; 
de vreo şapte zile încoace, fragmentele par să se asambleze 
într-o imagine aproximativă. Fundaţia Numărul Unu a fost o 
lume de oameni de ştiinţă din lumea fizică. A reprezentat o 
concentrare a ştiinţei pe cale de dispariţie în condiţiile 
necesare pentru a o face să trăiască din nou. N-au fost 
incluşi psihologi. Era o denaturare curioasă şi trebuie să fi 
avut un scop. Explicaţia obişnuită spune că psihoistoria lui 
Seldon ar fi dat rezultatele cele mai bune acolo unde 
entităţile funcţionale - adică fiinţele umane - nu ar fi avut 
cunoştinţă de ceea ce avea să se întâmple şi, prin urmare, 
ar fi reacţionat normal în orice situaţie. Mă urmăreşti, 
draga mea? 

— Da, doctore. 

— Atunci ascultă cu atenţie. Fundaţia Numărul Doi a fost o 
lume de oameni de ştiinţă a minţii, imaginea în oglindă a 
lumii noastre. Psihologia - şi nu fizica - era regină. Apoi, 
triumfător: Înţelegi? 

— Nu. 


— Dar gândeşte-te, Bayta. Foloseşte-ţi mintea. Hari Seldon 
ştia că psihoistoria lui putea anticipa doar probabilităţi, nu 
certitudini. Există întotdeauna o marjă de eroare şi, pe 
măsură ce timpul a trecut, această marjă a crescut în 
progresie geometrică. Bineînţeles că Seldon ne-a apărat cât 
a putut împotriva acestei creşteri. Fundaţia noastră a fost 
viguroasă din punct de vedere ştiinţific. Putea să înfrângă 
armate şi orice armă, să mobilizeze forţa împotriva forţei. 
Dar ce putea face împotriva atacului mental al unui mutant 
precum Catârul? 

— Problema asta va trebui să fie rezolvată de psihologii 
celei de-a Doua Fundaţii. 

Bayta era din ce în ce mai emoţionată. 

— Da, da, da! Bineînţeles! 

— Dar ei n-au făcut nimic până acum. 

— De unde ştii că n-au făcut? 

— Nu ştiu, spuse Bayta după ce se gândi o clipă. Ai vreo 
dovadă că au făcut ceva? 

— Nu. Sunt mulţi factori despre care nu ştiu nimic. Cea 
de-a Doua Fundaţie nu s-ar fi putut întemeia decât în stare 
embrionară, aşa cum s-a întâmplat şi cu noi. Noi ne-am 
dezvoltat încet şi forţa noastră a crescut constant; tot aşa şi 
ei. Poate doar stelele să ştie ce putere au acum. Oare îl pot 
înfrunta pe Catâr? Sunt măcar conştienţi de pericol? Au 
lideri capabili? 

— Dar dacă ei urmează Planul Seldon, atunci Catârul 
trebuie să fie înfrânt de cea de-a Doua Fundaţie. 

— A, din nou problema asta? (Chipul ridat şi slab al lui 
Ebling Mis deveni gânditor.) Dar cea de-a Doua Fundaţie a 
fost o încercare mai grea decât Prima. E mult mai complexă 
şi, prin urmare, probabilitatea ca ea să comită greşeli este 
mai mare. Este grav, catastrofal chiar, dacă cea de-a Doua 
Fundaţie nu-l va înfrânge pe Catâr. Asta ar însemna, 
probabil, sfârşitul rasei umane, aşa cum o cunoaştem noi. 

— Nu se poate. 


— Ba da. Dacă descendenţii Catârului moştenesc puterile 
lui mentale... Înţelegi? Homo Sapiens n-ar putea să 
concureze cu ei. S-ar crea o nouă rasă dominantă... o nouă 
aristocrație... iar Homo Sapiens ar fi degradat şi trimis să 
facă o muncă de sclav, ca rasă inferioară. Am dreptate? 

— Da, aşa e. 

— Şi chiar dacă, printr-o întâmplare, Catârul n-ar întemeia 
o dinastie, el ar pune bazele unui nou Imperiu diform, 
susţinut doar prin puterea lui personală. Acest Imperiu ar 
pieri o dată cu el; Galaxia ar rămâne acolo unde era înainte 
de apariţia lui, doar că nu vor mai exista Fundaţii în jurul 
cărora s-ar putea închega un al Doilea Imperiu, sănătos şi 
adevărat. Ar însemna mii de ani de barbarie. Barbarie care 
nu va fi depăşită nicicând. 

— Şi ce putem face? Putem avertiza cea de-a Doua 
Fundaţie? 

— Trebuie, ori dacă nu, va fi înfrântă, neştiind de ce 
trebuie să se apere. Dar nu există nici o modalitate de ao 
avertiza. 

— N-avem nici o şansă? 

— Nu ştiu unde se află. Este la „celălalt capăt al Galaxiei”, 
dar asta-i tot, deci trebuie să alegi între milioane de lumi. 

— Dar, Ebling, acolo nu se spune? - şi făcu un gest larg 
către filmele care erau împrăştiate pe masă. 

— Nu, nu se spune. Şi nici unde aş putea-o găsi - 
deocamdată. Secretul acesta are o însemnătate. Trebuie să 
existe un motiv... (O expresie de nedumerire îi apăru în 
ochi.) Dar aş vrea să mă laşi singur acum. Am pierdut deja 
destul timp şi nu mai am mult... nu maiam... 

Se smulse, încruntat şi enervat. 

Se auziră paşii uşori ai lui Magnifico. 

— Soţul tău este acasă, doamna mea, o anunţă el. 

Ebling Mis nu-l salută pe măscărici. Se întorsese la 
proiectorul lui. 

În acea seară, după ce ascultă totul, Toran spuse: 

— Şi crezi că are dreptate, Bay? Nu crezi că €...? 


— Are dreptate, Torie. E bolnav, ştiu asta. Schimbarea 
care s-a petrecut cu el, pierderea în greutate, modul în care 
vorbeşte... e bolnav. Dar îndată ce vine vorba de Catâr, de 
cea de-a Doua Fundaţie, sau de ceva ce intră în 
preocupările lui, merită să-l asculţi. E lucid şi limpede ca 
lumina zilei. Vorbeşte cu înţeles profund. Cred în ceea ne 
spune. 

— Atunci mai e o speranţă. 

Era, de fapt, pe jumătate o întrebare. 

— Nu ştiu... încă nu m-am gândit. Poate că da! Poate că 
nu! De azi înainte voi purta o armă cu mine. (Şi, spunând 
asta, îi arătă lui 'Toran arma al cărei pat strălucea.) Pentru 
orice eventualitate. Cine ştie. 'Torie, pentru orice 
eventualitate. 

— Ce eventualitate? 

— Lasă, spuse Bayta, şi izbucni într-un hohot de râs 
nestăpânit. Poate că şi eu mi-am ieşit din minţi ca Ebling 
Mis. 

Din acel moment, Ebling Mis mai avea de trăit şapte zile şi 
ele se scurseră pe nesimţite, una după alta. 

Pentru Toran, acele zile aduseră un aer de lâncezeală şi 
confuzie. Viaţa părea să-şi fi pierdut din vioiciune şi din 
interes şi devenise o mare nesfârşită cuprinsă de un calm 
monoton. 

Mis nu mai era docât o entitate funcţională a cărei muncă 
nevăzută nu aducea nimic nou. Se baricadase. Nici Toran, 
nici Bayta nu-l puteau vizita. Doar un du-te-vino al lui 
Magnifico dovedea că Mis mai exista. Măscăriciul, care 
devenise taciturn şi gânditor, ducea tiptil tava cu mâncare 
şi era singurul martor atent în lumina crepusculară a 
Bibliotecii. 

Bayta trăia din ce în ce mai singuratică. Vivacitatea ei 
pierise fără urmă, priceperea şi siguranţa îi erau în 
cumpănă. Îşi căuta cu înfrigurare singurătatea, iar Toran o 
surprinse jucându-se cu arma. O ascunse imediat şi mimă 
un zâmbet. 


— Ce faci cu ea, Ba y? 

— Mă joc. E interzis? 

— O să-ţi zbori creierii. 

— S-ar putea. Mare pagubă! 

Viaţa în doi îl învățase pe 'Ioran că era inutil să se certe cu 
o femeie deprimată. Ridică din umeri şi plecă. 

În ultima zi, Maghnifico veni la ei în fugă, transpirat şi 
gâfâind. Înspăimântat, îi trase după el: 

— Vă cheamă eruditul doctor. Nu se simte bine. 

Şi, într-adevăr, nu se simţea bine. Zăcea în pat, iar ochii 
dilataţi de emoție îi străluceau inuman. Aşa murdar cum 
era, cu greu putea fi recunoscut. 

— Ebling! strigă Bayta. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc, spuse el cu greutate, făcând un 
mare efort ca să se ridice într-un cot. Vreau să vă vorbesc. 
Sunt la capătul puterilor; trebuie ca voi să continuaţi munca 
mea. Nu am luat notițe; am distrus şi puţinele calcule pe 
care le-am făcut. Nimeni nu trebuie să afle. Totul trebuie să 
rămână în minţile voastre. 

— Magnifico, spuse Bayta cu asprime şi hotărâre. Mergi 
sus! 

Cu mare părere de rău, măscăriciul se ridică şi făcu un pas 
înapoi. Ochii lui trişti îl priveau fix pe Mis. 

— Nu-l, băgaţi în seamă; lăsaţi-l să rămână, spuse Mis 
slab, făcând un gest cu mâna. Rămâi, Magnifico. 

Maăscăriciul se aşeză repede jos. Bayta rămase cu privirea 
pironită în pământ. Îşi muşcă buzele, concentrată. Mis vorbi 
cu 0 voce şoptită şi şuierătoare: 

— Sunt convins că cea de-a Doua Fundaţie poate învinge 
dacă nu va fi luată prin surprindere de către Catâr. Acest 
lucru a fost ţinut secret; secretul trebuie păstrat şi are un 
scop. Trebuie să plecaţi într-acolo. Ceea ce ştiţi este de 
importanţă vitală... şi poate ajuta enorm. Auziţi? 

— Da, da! strigă Toran aproape deznădâăjduit. Cum să 
ajungem acolo? Unde este? 

— Vă pot spune, zise el cu o voce pierdută. 


Dar nu mai apucă. 

Bayta, cu o expresie îngheţată pe chipul alb ca varul, 
ridică arma şi trase. Detunătura reverberă în încăperea 
goală. Trupul lui Mis se volatiliză de la brâu în sus, iar în 
perete se făcu o gaură cu margini neregulate. Degetele fără 
vlagă lăsară arma să cadă pe podea. 

Sfârşitul căutării. 

NIMENI nu scoase o vorbă. Ecoul împuşcăturii se 
rostogoli cu vuiet spre alte încăperi şi se stinse într-o 
şoaptă. Înainte de a se stinge, înăbuşi zgomotul discordant 
produs de căderea armei Baytei, acoperi plânsul strident al 
lui Magnifico şi înecă urletul neomenesc al lui Toran. 

Se lăsă peste toţi o tăcere îndurerată. 

Bayta rămase cu capul plecat. În cădere, o picătură prinse 
o rază de lumină şi străluci rece. Bayta nu mai plânsese 
până atunci. 

Toran era încordat şi crispat, cu muşchii gata să-i 
plesnească; simţea că nu va mai fi niciodată în stare să-şi 
descleşteze fălcile. Chipul lui Magnifico era o mască lipsită 
de culoare şi de viaţă. 

În cele din urmă, Toran şuieră printre dinţi cu o voce de 
nerecunoscut: 

— Eşti femeia Catârului, deci. A ajuns până la tine. 

— Eu, femeia Catârului? spuse Bayta, ridicând capul şi 
gura i se strâmbă cu o veselie forţată şi îndurerată. Asta-i o 
glumă. 

Un zâmbet chinuit trecu pe faţa ei şi, cu o mişcare bruscă 
a capului, îşi dădu părul pe spate. Încet, vocea îi redeveni 
normală, sau aproape normală: 

— S-a terminat, Ioran; acum pot vorbi. Nu ştiu cât voi mai 
supravieţui. Dar acum pot spune anumite lucruri... 

— Despre ce, Bay? spuse Toran a cărui încordare se 
topise, făcând loc tristeţii şi neputinței. Ce mai este de 
spus? 

— Despre nenorocirea care ne-a urmat pretutindeni. Am 
mai discutat în treacăt despre asta, Torie. Nu-ţi aminteşti? 


Înfrângerea ne-a urmărit pe oriunde am pus piciorul şi 
totuşi nu ne-a lovit câtuşi de puţin pe noi. Am mers pe 
Fundaţie, şi ea s-a prăbuşit în timp ce Neguţătorii 
Independenţi încă mai luptau, dar noi am plecat la vreme ca 
să mergem pe Haven. Am rămas pe Haven şi Haven s-a 
prăbuşit în timp ce restul Neguţătorilor continuau lupta - şi 
iarăşi am scăpat la vreme şi de-acolo am mers pe 
Neotrantor, şi de-acum planeta s-a alăturat sigur Catârului. 

— Nu înţeleg, spuse Toran, clătinând neîncrezător din cap. 

— 'Torie, astfel de lucruri nu se întâmplă în viaţa reală. Eu 
şi cu tine suntem oameni insignifianţi; nu cădem neîncetat 
dintr-un vârtej politic în altul în decursul unui singur an 
decât dacă purtăm vârtejul cu noi. Decât dacă purtăm cu 
noi sursa infecţiei. Acum înţelegi? 

Toran strânse din buze. Privirea îngrozită îi rămase fixată 
pe rămăşiţele însângerate ale celui care fusese odată un om 
şi simţi că-i vine rău: 

— Să plecam de aici, Bay. Să ieşim la lumină. 

Cerul era înnorat. Vântul venea în scurte rafale 
dezordonate şi încâlci părul Baytei. Magnifico se furişase 
după ei şi rămăsese în preajmă, ascultându-i. 

— L-ai ucis pe Ebling, spuse Toran crispat, crezând că el 
este sursa infecţiei? (În ochii ei citi ceva care îl uimi.) Apoi 
şopti: El era Catârul? 

Nu credea, nu putea crede aşa ceva. Bayta izbucni într-un 
hohot de râs: 

— Sărmanul Ebling să fie Catârul? Pentru numele Galaxiei, 
nu! Nu l-aş fi putut ucide dacă ar fi fost Catârul. Ar fi 
detectat emoția care ar fi însoţit gestul meu ucigaş şi mi-ar 
fi transformat sentimentul în dragoste, dăruire, adoraţie, 
groază sau în orice altceva. Nu l-am ucis pe Ebling pentru 
că el era Catârul, ci pentru că ştia unde se află cea de-a 
Doua Fundaţie şi peste câteva clipe i-ar fi dezvăluit secretul 
chiar Catărului. 

— I-ar fi dezvăluit secretul chiar Catârului? repetă Toran 
prostit. l-ar fi spus Catârului... 


Şi apoi scoase un țipăt ascuţit, se întoarse şi privi îngrozit 
spre măscărici, care stătea ghemuit la pământ, insensibil la 
toţi şi la toate, probabil conştient de adevărul spuselor 
Baytei. 

— Doar nu Magnifico...? întrebă Toran în şoaptă. 

— Ascultă! zise Bayta. Îţi aminteşti ce s-a întâmplat pe 
Neotrantor? Of, gândeşte-te şi singur, Torie... 

Dar el clătină doar din cap, bâiguind, incapabil să-şi 
amintească. 

— Pe Neotrantor a murit un om, continuă ea cu glas 
obosit. A murit un om fără ca cineva să-l atingă. E adevărat? 
Magnifico a cântat la Vizi-Sonor şi, când a terminat, prinţul- 
moştenitor era mort. Nu e ciudat? Nu e bizar că o fiinţă 
care se teme de orice, care este în aparenţă neajutorată din 
cauza groazei, are capacitatea de a ucide atunci când vrea? 

— Muzica şi efectele luminoase, spuse Toran, au un 
profund efect asupra emoţiilor şi... 

— Dar un efect emoţional. Şi încă unul foarte puternic. 
Efectele emoţionale sunt, întâmplător, specialitatea 
Catârului. Să zicem că asta poate fi considerată o 
coincidenţă. O fiinţă care poate ucide prin sugestie ar fi atât 
de dominată de spaime? Ei bine, Catârul trebuie să-i fi 
creat, probabil, starea asta, deci situaţia poate avea o 
explicaţie. Dar, Toran, am reuşit să surprind o parte din 
compoziţia pentru Vizi-Sonor care l-a ucis pe prinţul- 
moştenitor. Doar o frântură... dar a fost de-ajuns pentru a- 
mi crea acelaşi sentiment de disperare care mă cuprinsese 
şi în Bolta Timpului, şi pe Haven. Toran, nu mă pot înşela 
asupra acelui sentiment ciudat. 

Toran se înnegură la chip: 

— Eu... şi eu am simţit la fel. Uitasem. Nu m-am gândit la 
asta... 

— Atunci a fost prima oară când mi-am dat seama. Doar un 
sentiment neclar... intuiţie, dacă pot zice aşa. N-o puteam 
asocia cu nimic. lar apoi, când Pritcher ne-a spus despre 
Catâr şi despre mutaţia lui, parcă mi s-a ridicat o ceaţă de 


pe ochi. Catârul a fost cel care crease disperarea din Bolta 
Timpului; Magnifico a fost cel care crease disperarea pe 
Neotrantor. Aceeaşi emoție. Prin urmare, Catârul şi 
Magnifico erau una şi aceeaşi persoană. Nu se leagă totul, 
Torie? Nu-i exact ca o axiomă în geometrie... când două sau 
mai multe lucruri egale cu un altul sunt egale între ele? 

Era în pragul isteriei, dar se stăpâni şi redeveni gravă. 

— Descoperirea aceasta, continuă ea, m-a speriat de 
moarte. Dacă Magnifico era Catărul, atunci putea să 
cunoască emoţiile mele şi să le facă uitate în propriu-i 
interes. N-am îndrăznit să-l las să mi le afle. L-am evitat. 
Din fericire, m-a evitat şi el; în schimb, Ebling Mis prezenta 
un interes mult mai mare pentru el. Am plănuit să-l ucid pe 
Mis înainte de a vorbi. Am plănuit în mare secret - am fost 
atât de ascunsă, încât nici nu îndrăzneam să-mi mărturisesc 
gândul. Dacă l-aş fi putut ucide chiar pe Catâr... Dar nu 
puteam risca. Ar fi băgat de seamă şi aş fi pierdut totul. 

Părea acum golită de orice sentiment. 

— E imposibil, spuse 'Toran violent, vrând să pună capăt 
discuţiei. Uită-te numai la fiinţa asta nenorocită. EI, 
Catârul? Nici măcar n-aude despre ce discutăm. 

Numai că, atunci când arătă cu degetul spre Magnifico, 
acesta era deja în picioare, vioi, privindu-i pătrunzător cu 
ochi strălucitori. Vocea lui nu mai avea accent ciudat. 

— Am auzit ce-ai spus, prietene, însă rămăsesem pe 
gânduri, socotind că, în ciuda inteligenţei mele, am putut 
greşi atât de mult - şi am pierdut enorm. 

Toran făcu un pas împleticit înapoi, de parcă s-ar fi temut 
că măscăriciul l-ar fi putut atinge ori că răsuflarea lui l-ar fi 
putut infecta. 

Magnifico confirmă din cap şi lămuri întrebarea rămasă 
fără răspuns: 

— Eu sunt Catărul. 

Nu mai avea o înfăţişare grotescă; membrele lui subţiri şi 
dezarticulate, nasul coroiat îşi pierduseră însuşirile care te 


făceau să pufneşti în râs. leama îi dispăruse din privire; 
ţinuta-i era fermă. 

Cu o uşurinţă născută din obişnuinţă, deveni stăpân pe 
situaţie. 

— Aşezaţi-vă, spuse el îngăduitor. Faceţi-o fără grijă, 
simţiţi-vă în largul vostru. Jocul s-a isprăvit şi aş vrea să vă 
spun o poveste. E o slăbiciune a mea - îmi place ca oamenii 
să mă înţeleagă. 

Şi o privi pe Bayta cu ochii, trişti şi blânzi ai lui Magnifico, 
măscăriciul. 

— Nu-mi pot aminti cu plăcere de copilăria mea, începu el 
să vorbească nerăbdător, participând cu toată fiinţa la ceea 
ce spunea. Probabil că înţelegeţi acest lucru. Puţinătatea 
trupului meu este funcţională, iar nasul mare îl am din 
naştere. Nu mi-a fost dat să mă bucur de o copilărie 
normală. Mama a murit fără să mă vadă. Nu mi-am 
cunoscut tatăl. Am crescut la întâmplare, jignit şi torturat în 
sensibilitatea mea, copleşit de milă faţă de propria-mi 
persoană şi ură faţă de ceilalţi. Eram cunoscut ca un copil 
bizar. Toată lumea mă ocolea -- unii din dezgust, alţii din 
teamă. S-au petrecut lucruri ciudate... Ei, dar să lăsăm 
asta. S-au întâmplat destule în copilăria mea care să-i 
permită Căpitanului Pritcher să ajungă, la sfârşitul 
cercetărilor lui, să înţeleagă că eram un mutant, lucru pe 
care eu nu l-am înţeles decât atunci când aveam douăzeci 
de ani. 

Toran şi Bayta ascultau cu detaşare. Aşa cum stăteau 
aşezaţi pe pământ, tumultul cuvintelor lui părea să se 
reverse asupra lor. Măscăriciul - ori Catârul - se plimba 
încoace şi încolo cu paşi mărunți, vorbind cu capul plecat şi 
ţinând braţele încrucişate. 

— N-am înţeles de la început puterea neobişnuită cu care 
eram înzestrat şi ea mi s-a revelat încet, cu paşi şovăielnici. 
Şi când am înţeles pe deplin, nu-mi venea a crede. Pentru 
mine, minţile oamenilor sunt ca nişte cadrane, cu ace care 
indică emoția dominantă. Aceasta este o imagine puţin 


sugestivă, dar cum să vă fac să înţelegeţi? Încet-încet, am 
descoperit că puteam pătrunde în acele minţi şi întoarce 
acul indicator în direcţia pe care o doream, fixându-l acolo 
pe vecie. Mi-a trebuit şi mai mult timp să înţeleg că ceilalţi 
nu erau capabili de aşa ceva. 

Astfel s-a născut conştiinţa puterii şi, totodată, dorinţa de 
a-mi reabilita copilăria. Poate veţi reuşi să înţelegeţi, sau 
veţi încerca măcar. Nu e uşor să fii o curiozitate a naturii - 
să ai minte şi capacitate de înţelegere, şi totuşi să fii o 
monstruozitate. Râs şi cruzime! Să fii diferit! Să fii ignorat! 
N-aţi trăit un asemenea sentiment. 

Maghnifico ridică privirea spre cer, se legănă pe călcâie şi 
continuă să povestească nepăsător: 

— Cum am aflat, am hotărât ca eu şi restul Galaxiei să 
schimbăm rolurile. Lumea profitase de mine până atunci şi 
răbdasem în tăcere vreme de douăzeci şi doi de ani. Venise 
rândul meu! Acum restul lumii trebuia să mă asculte pe 
mine! Şi şansele Galaxiei erau destul de mari. Unul ca 
mine! lar ei, trilioane! (Făcu o pauză şi se uită pe furiş la 
Bayta.) Aveam însă un punct slab. Nu reprezentam nimic. 
Dacă voiam să dobândesc putere, o puteam face doar cu 
ajutorul celorlalţi. Am reuşit prin mijlocitori, întotdeauna! 
Exact cum spunea Pritchcr. Prin mijlocirea unui pirat, am 
obţinut prima mea bază de operaţii de pe un asteroid. Prin 
mijlocirea unui industriaş, am pus piciorul pentru prima 
oară pe o planetă. Prin mulţi alţii, terminând cu Lordul 
războinic al Kalganului, am cucerit Kalganul şi am căpătat o 
flotă. A urmat Fundaţia, şi aţi apărut voi doi în viaţa mea. 
Fundaţia, continuă el delicat, a fost întreprinderea cea mai 
dificilă cu care m-am confruntat. Pentru a o înfrânge, 
trebuia să câştig de partea mea, să zdrobesc sau să fac 
inutilă o parte foarte mare a clasei conducătoare. Aş fi 
putut s-o fac pornind de la zero, însă a fost posibilă o 
lovitură de teatru. La urma urmelor, dacă un bărbat 
puternic ridică două sute cincizeci de kilograme, asta nu 
înseamnă că e dispus s-o facă tot timpul. Controlul 


emoţional nu este o tieabă uşoară şi prefer să-mi folosesc 
puterea numai atunci când este absolut necesar. Aşa că am 
acceptat aliaţi în primul meu atac asupra Fundaţiei. În 
postură de propriul meu măscărici, am căutat agentul, sau 
agenţii Fundaţiei, care fuseseră fără îndoială trimişi pe 
Kalgan să facă cercetări în legătură cu persoana mea. Acum 
ştiu că-l căutam pe Han Pritcher. Printr-o întorsătură 
norocoasă, v-am găsit pe voi. Eu sunt telepat, dar nu 
desăvârşit, şi, doamna mea, voi eraţi de pe Fundaţie. Acest 
lucru m-a indus în eroare. Faptul că Pritcher ni s-a alăturat 
s-a dovedit a fi punctul de plecare al unei erori fatale. 

Toran dădu semne de nemulţumire. 

— Stai puţin, spuse el pe un ton revoltat. Vrei să spui că 
atunci când l-am înfruntat doar cu o armă paralizantă pe 
locotenentul acela de pe Kalgan, şi te-am salvat, m-ai 
controlat emoţional şi m-ai determinat să fac asta? (Tlurba 
de furie.) Vrei sa spui că mi-ai controlat sentimentele tot 
timpul de atunci încoace? 

Pe chipul lui Magnifico trecu o umbră de zâmbet: 

— De ce nu? Nu crezi că e posibil? Atunci întreabă-te... 
Dacă ai fi judecat cu propria-ţi minte, ai fi riscat să mori 
pentru un monstru necunoscut pe care nu-l mai văzuseşi în 
viaţa ta? Îmi imaginez că ai fost şi tu surprins de ceea ce-ai 
făcut când, mai târziu, ai apreciat lucrurile la rece. 

— Da, spuse Bayta distantă, ai fost controlat. E cât se 
poate de limpede. 

— Aşa cum s-a şi întâmplat, continuă Catârul, Toran nu era 
în primejdie. Locotenentul avea ordine precise să ne facă 
scăpaţi. Aşa că noi trei şi Pritcher am plecat pe Fundaţie şi 
aţi văzut cum s-a pornit de îndată campania mea. Când 
Pritcher a fost judecat de Curtea Marţială cu noi de faţă, am 
fost foarte ocupat. Judecătorii militari din acel proces au 
comandat mai apoi escadroane în război. S-au predat 
destul de repede, iar Flota mea a câştigat bătăliile de la 
Horleggor şi altele mai neînsemnate. Prin Pritcher l-am 
cunoscut pe doctorul Mis care mi-a adus un Vizi-Sonor din 


proprie iniţiativă şi mi-a simplificat extraordinar misiunea. 
Dar n-a făcut-o numai din proprie iniţiativă. 

— Concertele acelea! îl întrerupse Bayta. Tot încercam să 
le găsesc rostul. Acum înţeleg. 

— Da, spuse Magnifico. Vizi-Sonorul acţionează ca un 
instrument de focalizare a atenţiei. Într-un fel, este un 
instrument primitiv pentru controlul emoţional. Cu el pot 
manipula mai intens mulţimi şi indivizi luaţi separat. 
Concertele pe care le-am dat pe Terminus, înainte de a 
capitula, şi pe Haven, înainte să cadă şi ea, au contribuit la 
proliferarea unui defetism general. L-aş fi putut face pe 
prinţul-moştenitor să se simtă foarte rău, dar nu l-aş fi ucis 
fără Vizi-Sonor. Înţelegeţi? Cea mai importantă descoperire 
era însă Ebling Mis. Sau, mai degrabă, ar fi putut să fie... 
spuse Magnifico îndurerat, apoi reluă grăbit: Există o 
anumită faţetă a controlului emoţional despre care nu ştiţi 
nimic. Intuiţia, sau acuitatea percepţiei, sau înţelegerea 
fără cuvinte, sau cum vreţi s-o numiţi, poate fi tratată drept 
o emoție. Cel puţin aşa o consider eu. 

Fără a aştepta un răspuns, continuă: 

— Mintea umană lucrează cu un randament scăzut. De 
obicei se vehiculează cifra de douăzeci la sută. Când şi 
când, pentru o frântură de secundă, apare câte o licărire de 
mare forţă care se numeşte intuiţie. Am descoperit demult 
că pot induce o utilizare continuă a creierului cu un 
randament superior. Este un proces ucigător pentru 
persoana afectată, însă e util. Anihilatorul de Câmp Atomic 
pe care l-am folosit în războiul contra Fundaţiei a fost 
rezultatul inducerii unei asemenea stări la un Tehnician de 
pe Kalgan. Din nou am lucrat prin intermediul celorlalţi. 
Ebling Mis era ţinta mea. Posibilităţile lui erau 
considerabile şi aveam nevoie de el. Chiar înainte de a se 
declanşa războiul împotriva Fundaţiei, trimisesem deja 
delegaţi pentru a negocia cu Imperiul. De atunci am 
început căutarea celei de-a Doua Fundaţii. Evident că n-am 
găsit-o. Dar era clar că trebuia s-o găsesc, iar Ebling Mis 


era răspunsul. Cu mintea lui, la maximum de randament, ar 
fi putut reface munca lui Hari Seldon. Parţial a reuşit. L-am 
împins până la ultima limită. Procesul era nemilos, însă 
trebuia terminat. Ar fi murit în final, dar ar fi trăit... 
(Redeveni îndurerat.) Ar fi trăit îndeajuns de mult. Noi trei, 
împreună, ne-am fi putut continua drumul până la cea de-a 
Doua Fundaţie. Ar fi fost ultima bătălie... dacă n-aş fi greşit. 

— De ce o lungeşti atât? întrebă Toran, care nu se mai 
putea stăpâni. Care a fost greşeala pe care ai făcut-o? Şi... 
şi termină odată cu discursul ăsta. 

— Ei, bine, greşeala a fost soţia ta. Ea era o persoană 
neobişnuită. Nu mai întâlnisem una ca ea până atunci. Eu... 
eu... (Vocea lui Magaifico se frânse brusc, îşi reveni cu 
greu.) Continuă sumbru: Ea m-a plăcut fără a fi nevoie să 
mă joc cu emoţiile ei. Nu-i provocam repulsie şi nici nu-şi 
bătea joc de mine. Ei îi era doar milă. Ţinea la mine! Nu 
înţelegeţi? Nu pricepeţi ce însemna acest lucru pentru 
mine? Nimeni, până atunci... Ei bine, am prețuit asta. M-au 
trădat propriile mele emoţii, deşi eu le stăpâneam pe ale 
tuturor celorlalţi. Ei nu i-am controlat deloc emoţiile, nu am 
intervenit. Ţineam prea mult la acel sentiment normal. A 
fost greşeala mea, prima mea greşeală. Tu, Ioran, erai sub 
control. Nu m-ai bănuit niciodată; niciodată n-ai pus la 
îndoială ce spuneam; niciodată n-ai văzut ceva deosebit sau 
ciudat la mine. De exemplu, atunci când ne-a oprit nava 
„filiană”. Apropo, cunoşteau poziţia noastră în spaţiu pentru 
că eram în legătură cu ei, aşa cum am rămas tot timpul în 
legătură cu generalii mei. Când ne-au oprit, am fost dus la 
bordul acelei nave pentru a mă ocupa de Han Pritcher, care 
era prizonier. Când am plecat, el era colonel, un om al 
Catârului, şi comanda nava. Întreaga operaţiune a fost prea 
în văzul lumii chiar şi pentru tine, Toran. Cu toate acestea, 
ai acceptat explicaţia mea, care era plină de inadvertenţe, 
înţelegi ce vreau să spun? 

Toran făcu o strâmbătură şi-l provocă: 

— Cum ai păstrat legătura cu generalii tăi? 


— N-a fost o problemă. Transmiţătoarele în ultraunde sunt 
uşor de mânuit şi, pe deasupra, portabile. Nici nu puteam fi 
detectat în adevăratul înţeles al cuvântului. Oricine m-ar fi 
surprins asupra faptului ar fi plecat după ce-i lăsam un gol 
în memorie. S-a întâmplat de câteva ori. Pe Neotrantor, 
emoţiile mele prosteşti m-au trădat din nou. Bayta nu era 
sub controlul meu, dar, chiar şi aşa, nu ar fi putut să mă 
suspecteze vreodată dacă mi-aş fi păstrat sângele rece cu 
prinţul-moştenitor. Intenţiile lui faţă de Bayta... m-au scos 
din minţi. L-am ucis. A fost un gest necugetat. O luptă 
nevăzută ar fi dat acelaşi rezultat. Şi totuşi, bănuielile tale 
n-ar fi devenit certitudini dacă l-aş fi oprit pe Pritcher din 
vorbăria lui sau i-aş fi acordat mai puţină atenţie lui Mis şi 
mai multă ţie... Ridică din umeri. 

— Acesta e finalul? întrebă Bayta. 

— Acesta e finalul. 

— Şi acum? 

— Eu îmi voi continua programul. Voi găsi un altul la fel de 
dotat şi de pregătit ca şi Ebling, deşi mă îndoiesc că în 
vremurile astea decăzute voi reuşi. Va trebui să caut altfel 
cea de-a Doua Fundaţie. Într-un fel, voi m-aţi înfrânt. 

Bayta se ridică în picioare, triumfătoare: 

— Într-un fel? Doar într-un fel? Noi te-am înfrânt pe de-a- 
ntregul! Toate victoriile tale în afara Fundaţiei nu valorează 
nimic, întrucât Galaxia este un gol supus barbariei. 
Fundaţia însăşi reprezintă o victorie neînsemnată fiindcă nu 
era menită a împiedica felul de criză creată de unul ca tine. 
Trebuie să învingi cea de-a Doua Fundaţie - A Doua 
Fundaţie - dar aceasta te va înfrânge. Singura ta şansă este 
s-o descoperi şi s-o loveşti cât este nepregătită. Acum n-o 
vei putea face. Cu fiecare clipă care trece, ei vor fi tot mai 
pregătiţi ca să te înfrunte. În acest moment, poate chiar în 
această clipă, maşinăria a pornit. Vei afla doar când te va 
izbi, iar puterea ta vremelnică se va nărui şi vei fi încă unul 
dintre cuceritorii ţanţoşi care vor fi strălucit o clipă, pentru 
ca apoi să dispară din istorie. (Respira precipitat, gâfâind, 


în pornirea ei vehementă.) Iar noi te-am înfrânt, eu şi Toran. 
Sunt gata să mor. 

Dar ochii trişti şi căprui ai Catârului erau ochii trişti, 
căprui şi iubitori ai lui Magnifico: 

— Nu te voi ucide nici pe tine, nici pe soţul tău. Vă va fi 
imposibil să-mi mai faceţi vreun rău, iar moartea voastră 
nu-l va învia pe Ebling Mis. Greşelile îmi aparţin şi răspund 
pentru ele. Tu şi soţul tău puteţi pleca! Mergeţi în pace, de 
dragul a ceea ce numesc eu prietenie. Apoi adăugă cu 
puţină mândrie: Dar, între timp, încă mai sunt Catârul, cel 
mai puternic om din Galaxie. Şi totuşi voi înfrânge cea de-a 
Doua Fundaţie. 

Bayta îşi slobozi ultima săgeată cu o certitudine calmă şi 
hotărâtă: 

— Ba nu! Încă mai am încredere în înţelepciunea lui 
Seldon. Vei fi primul şi ultimul stăpânitor al dinastiei tale. 

Magnifico avu o tresărire: 

— Al dinastiei mele? Da, m-am gândit adesea la asta: Aş 
putea întemeia o dinastie. Ar trebui să am o consoartă 
potrivită... 

Bayta surprinse licărirea semnificativă din ochii lui şi 
îngheţă de groază. 

Magnifico dădu din cap: 

— Îţi simt repulsia, dar e o copilărie. Dacă lucrurile ar sta 
astfel, mi-ar fi foarte uşor să te fac fericită, să pluteşti într-o 
beatitudine artificială, cu nimic deosebită de emoția 
adevărată. Numai că lucrurile nu stau astfel. Mă numesc 
Catârul... dar, evident, nu datorită puterii mele... 

Se îndepărtă fără a mai privi în urmă. 


SFÂRŞIT