Isaac Asimov — Fundatia — V2 Fundatia

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Fundaţia 


Partea întâi. 

PSIHOISTORICII. 

HARI SELDON - ... născut în anul ll.9868 al Erei Galactice 
decedat în anul 12.069. Datele pot fi calculate mai lesne în 
funcţie de Era Fundaţională curentă, cu 79 de ani înainte 
de anull E. F. Născut într-o familie din clasa de mijloc, pe 
Helicon, sectorul Arcturus (unde tatăl său, potrivit unei 
legende de o autenticitate îndoielnică, a fost cultivator de 
tutun într-o uzină hidroponică), a dovedit de timpuriu un 
talent uluitor în domeniul matematicii. Anecdotele privind 
capacitatea sa sunt nenumărate, deşi unele dintre ele sunt 
contradictorii. Se zice că la vârsta de doi ani ar fi... 

Fără îndoială că cele mai remarcabile contribuţii ale sale 
au fost în domeniul psihoistoriei. La începutul activităţii 
sale, psihoistoria nu cuprindea decât un grup de axiome 
confuze; el a dezvoltat-o într-o ştiinţă statistică profundă. 
Lucrarea de cea mai mare autoritate pe care o avem pentru 
detalii privitoare la viaţa sa este biografia scrisă de Gaal 
Dornick, care în tinereţe îl cunoscuse pe marele 
matematician Hari Seldon doar cu doi ani înainte de 
dispariţia sa. Povestea întâlnirii... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA 1 Toate citatele din 
Enciclopedia Galactica reproduse în continuare sâm extrase 
din cea de-a 16-a ediţie publicată în 1020 E. FE. De Editura 
Enciclopedii Galactica Co... lerminus, prin amabilitatea 
editorilor. 

SE NUMEA GAAL DORNICK şi era un băiat simplu de la 
periferia Imperiului, care nu mai văzuse planeta Trantor. 
Mai precis, n-o văzuse în realitate. O văzuse de multe ori pe 


hipervideo şi, întâmplător, în impresionante transmisii 
tridimensionale care prezentau vreo încoronare imperială 
ori şedinţa de deschidere a Consiliului Galactic. Cu toate că 
trăise toată viaţa pe mica planetă Synnax, care se rotea în 
jurul unei stele de la marginea Derivei spre Albastru, nu 
era, vezi Doamne, cu totul rupt de civilizaţie. Pe vremea 
aceea, nici un colţişor al Galaxiei nu era cu totul izolat. 

Existau aproximativ douăzeci şi cinci de milioane de 
planete locuite în Galaxie şi niciuna nu datora supunere 
Imperiului a cărui capitală se afla pe Trantor. A fost ultima 
jumătate de secol în care s-a mai putut afirma asemenea 
lucru. 

Această călătorie era, fără îndoială, punctul culminant în 
viaţa tânărului savant. Mai fusese în spaţiu, aşa încât acum 
făcea doar un voiaj fără prea mare însemnătate, şi nimic 
mai mult. Mai exact, călătorise numai până la unicul satelit 
al Synnaxului cu scopul de a obţine date referitoare la 
mecanica derivei meteoriţilor, date de care avusese nevoie 
pentru disertaţia sa, dar, chiar dacă ar fi voiajat jumătate de 
milion de mile ori jumătate de milion de ani-lumină, 
călătoria în spaţiu ar fi însemnat acelaşi lucru. 

Îşi făcuse doar puţin curaj pentru Saltul prin hiperspaţiu, 
un fenomen pe care nu-l trăiai în cursul simplelor călătorii 
interplanetare. Saltul rămânea, şi probabil va rămâne 
pentru vecie, singura metodă practică de a călători între 
stele. Călătoria prin spaţiul obişnuit nu se putea desfăşura 
cu o viteză mai mare decât cea a luminii (un fragment din 
cunoştinţele ştiinţifice care făceau parte dintre puţinele 
elemente cunoscute încă din zorii uitaţi ai istoriei umane), şi 
zborul către cele mai apropiate dintre sistemele locuite ar fi 
însemnat ani de zile. Prin hiperspaţiu, acea regiune 
inimaginabilă care nu era nici spaţiu, nici timp, nici materie, 
nici energie, nici ceva anume, nici nimic, puteai traversa 
Galaxia, cât era ea de mare, în câteva clipe. 

Gaal aşteptase primul dintre aceste Salturi cu oarecare 
spaimă cuibărită în stomac şi totul se terminase cu o 


zdruncinătură neînsemnată, o uşoară lovitură internă care 
încetă cu o clipă înainte de a fi fost sigur că o simţise. Asta 
fusese tot. 

Apoi nava mare şi strălucitoare, produs rece şi impersonal 
a douăsprezece mii de ani de progres imperial. Şi mai era el 
însuşi, cu un doctorat proaspăt obţinut în matematică şi cu 
o invitaţie din partea marelui Hari Seldon de a merge pe 
Trantor pentru a se alătura uriaşului şi întrucâtva 
misteriosului Proiect Seldon. 

Ceea ce Gaal aştepta cu nerăbdare după dezamăgirea 
provocată de Salt era acea primă imagine a planetei 
Trantor. Dădea târcoale sălii de vizionare. Voletele 
obturatoare din oţel erau ridicate la anumite ore anunţate, 
iar el era întotdeauna acolo, urmărind strălucirea orbitoare 
a stelelor, sorbind din ochi incredibilul roi înceţoşat al 
vreunei concentrări de stele, asemenea unei aglomerări 
gigantice de licurici surprinşi în timpul mişcării şi 
înmărmuriţi pentru eternitate. Văzu o dată fumul rece, alb- 
albăstrui, al unei nebuloase gazoase la mai puţin de cinci 
ani-lumină distanţă de navă, întinzându-se cât cuprindea 
fereastra, ca o îndepărtată irizare lăptoasă, răspândind 
parcă în încăpere un aer îngheţat şi dispărând din raza 
privirii două ore mai târziu, după un nou Salt. 

Prima imagine a Soarelui planetei Trantor aducea cu un 
grăunte alb, pierdut între miliarde de altele asemănătoare, 
şi recunoscut ca atare doar pentru că fusese indicat de 
către ghidul navei. Aici, în centrul Galaxiei, stelele erau 
numeroase. Şi, cu fiecare Salt, strălucirea Soarelui devenea 
şi mai intensă, înecând restul stelelor, făcându-le să 
pălească şi să se rărească. 

Apăru un ofiţer care anunţă: 

— Sala de vizionare va fi închisă pentru restul călătoriei. 
Ne pregătim de coborâre. 

Gaal îl urmă, trăgându-l de mâneca uniformei ce purta 
emblema „Nava-şi-Soarele-Imperiului”. 


— Nu s-ar putea să mă lăsaţi aici? Aş dori să văd planeta 
Trantor. 

Ofiţerul zâmbi, iar Gaal se îmbujoră. Îşi dădu seama că 
vorbea cu un pronunţat accent provincial. 

— Vom cobori pe Trantor spre dimineaţă. 

— Aş dori să văd planeta din spaţiu. 

— A, regret, băiete! Dacă am fi un iaht spaţial am putea s- 
o facem. Numai că noi coborâm pe partea Soarelui. Doar nu 
vrei ca, dintr-un foc, să fii orbit, să te arzi şi să fii şi iradiat, 
ce zici? 

Gaal dădu să se îndepărteze, dar ofiţerul strigă după el: 

— Oricum, Trantor nu s-ar vedea decât ca un contur 
neclar, copile! Mai bine îţi iei un bilet pentru un tur spaţial 
de îndată ce ajungi pe Trantor. E ieftin. 

Gaal privi înapoia lui: 

— Vă mulţumesc foarte mult. 

Ar fi fost o copilărie să se simtă dezamăgit, dar cum 
naivitatea i se potriveşte la fel de bine unui bărbat ca şi 
unui copil, Gaal simţi un nod în gât. Nu văzuse niciodată 
planeta Trantor desfăşurându-se în toată splendoarea, în 
mărime naturală, şi nu anticipase că va trebui să aştepte 
atât de mult. 

NAVA COBORI într-un amestec de zgomote. Auzeai 
sfârâtul îndepărtat al atmosferei care aluneca pe lângă 
metalul navei, uruitul constant al instalaţiilor de răcire care 
luptau cu dogoarea provocată de frecare şi duduitul tot mai 
domol al motoarelor ce creau decelerarea. Auzeai larma 
bărbaţilor şi femeilor adunându-se în sălile de debarcare şi 
scrâşnetul macaralelor ridicând bagaje, corespondenţă şi 
mărfuri către axa navei, de unde aveau să fie mai apoi 
transportate către platforma de descărcare. 

Gaal simţi uşoara zdruncinătură care era un indiciu că 
nava nu mai avea o mişcare independentă, proprie, căci 
gravitația ei făcuse loc de câteva ore gravitaţiei planetare. 
Miile de pasageri stătuseră răbdători în sălile de debarcare 
care se roteau uşor, creând câmpuri de forţă pentru a-şi 


regla orientarea, în funcţie de direcţia schimbătoare a 
forţelor gravitaționale. Acum oamenii se mişcau lent pe 
rampele curbe de coborâre către uşile larg deschise. 

Gaal rămase la un pupitru cât timp bagajul său sumar îi fu 
desfăcut şi apoi strâns la loc cu rapiditate şi pricepere. Nu 
acordă nici o atenţie nici faptului că viza îi fu inspectată şi 
ştampilată. 

Deci asta era Trantor! Aici, gravitația părea puţin mai 
mare decât pe Synnax, planeta natală, aerul ceva mai dens, 
dar se va acomoda. Se întrebă dacă avea să se obişnuiască 
cu imensitatea. 

Clădirea Debarcării era impresionantă; acoperişul i se 
pierdea în înălţime. Gaal îşi imagină chiar că dedesubtul 
acelei imensităţi se puteau forma nori. Nu putea să vadă 
peretele opus; doar oameni, pupitre şi pardoseala care 
devenea neclară şi înceţoşată. 

Bărbatul de la pupitru i se adresă din nou, uşor iritat: 

— Mişcă, Dornick! 

Trebui să se uite iar la viză până să-şi reamintească 
propriul nume. 

Gaal bâigui: 

— Încotro... unde...? 

Bărbatul îi indică cu degetul: 

— Pentru taxiuri la dreapta, şi a treia la stânga. 

Gaal se urni şi văzu licărind învârtejiri suspendate în aer, 
care îl anunțau: TAXIURI SPRE TOATE DIRECȚIILE. 

De îndată ce Gaal se îndepărtă, din mulţimea anonimă se 
detaşă o siluetă, se opri la pupitru, dădu afirmativ din cap 
şi-l urmă pe tânărul imigrant. 

Ajunsese la timp pentru a auzi destinaţia lui Gaal. 

Gaal se trezi lângă o balustradă. 

Pe micul indicator se putea citi: „Supraveghetor”. 
Funcţionarul îl întrebă fără să ridice privirea: 

— Încotro? 

Gaal nu era sigur, dar câteva secunde de nehotărâre 
însemnau alţi şi alţi oameni care se adăugau continuu 


şirului ce se formase în urma lui. 

Supraveghetorul îl privi: 

— Încotro? 

Gaal nu prea avea bani, dar era vorba doar de o noapte, 
după care va avea o slujbă. Încercă să pară nonşalant: 

— Un hotel bun, vă rog. 

Supraveghetorul nu fu impresionat: 

— "Toate sunt bune. Numiţi unul. 

— Cel mai apropiat, vă rog, spuse Gaal disperat. 

Supraveghetorul atinse un buton. În clipa aceea, se formă 
o linie subţire de lumină pe pardoseală, răsucindu-se 
printre altele care străluceau, când mai aprins, când mai 
stins, în diferite culori şi nuanţe. Gaal se trezi ţinând în 
mână un tichet care lumina slab. 

Supraveghetorul preciza: 

— Unu virgulă doisprezece. 

Gaal se cotrobăi prin buzunare după monede şi întrebă: 

— Unde merg? 

— Urmează lumina. Tichetul va străluci atâta vreme cât 
mergi în direcţia corectă. 

Gaal ridică privirea şi porni. Sute de oameni circulau prin 
sală, fiecare urmându-şi drumul, cernându-se şi filtrându-se 
prin puncte de intersecţie pentru a ajunge la destinațiile 
lor. 

Când drumul său se sfârşi, un bărbat îmbrăcat într-o 
uniformă lucitoare şi nouă, confecţionată din material 
plasto-textil în culori stridente de galben şi albastru, întinse 
mâinile şi-i luă cele două valize. 

— Linie directă către Luxor, spuse el. 

Bărbatul care-l urmărea pe Gaal îl auzi pe acesta spunând: 
„Foarte bine”, şi-l văzu urcându-se în vehiculul cu bot teşit. 

Taxiul se ridică drept în sus. Gaal rămase cu ochii pironiţi 
pe fereastra transparentă curbată şi, uimit de senzaţia de 
zbor în interiorul unei structuri închise, se agăţă instinctiv 
de scaunul pilotului. Nemărginirea se contractă şi oamenii 


deveniră furnici într-o distribuţie aleatorie. Scena continuă 
să se micşoreze şi începu să alunece înapoi. 

În faţă se afla un zid. Pornea de undeva, de sus, şi se 
extindea spre înalt, până când ochiul nu-l mai putea zări. 
Era străpuns de găuri ca nişte guri de tunel. Taxiul lui Gaal 
se îndreptă spre una dintre ele, apoi plonjă înăuntru. 
Pentru o clipă, Gaal se întrebă cum de putea pilotul să 
aleagă un tunel anume dintre atâtea altele. 

Acum era întuneric, doar câte o licărire trecătoare a 
vreunui semnal mai strălumina bezna. Aerul vibra sonor în 
viteza vehiculului. 

Mai apoi, Gaal se aplecă în faţă, împotriva decelerării, şi 
taxiul ţâşni afară din tunel, coborând din nou la nivelul 
solului. 

— Hotel Luxor, făcu, inutil, pilotul. Îl ajută pe Gaal să-şi 
care bagajele, acceptă un bacşiş de o zecime de credit cu 
un aer preocupat, luă un pasager care aştepta şi se înălţă 
iarăşi. 

În tot acest timp, din clipa debarcării, nu văzuse un 
crâmpei de cer. 

TRANTOR - ... La începutul celui de-al treisprezecelea 
mileniu, această tendinţă atinse apogeul. Ca centru al 
Guvernului imperial, vreme de sute de generaţii, şi situat în 
regiunile centrale ale Galaxiei, printre cele mai populate şi 
cele mai avansate lumi ale sistemului, era imposibil să nu fie 
cea mai densă şi bogată aglomerare de umanitate pe care o 
cunoscuse vreodată Rasa. 

Progresând în mod constant, urbanizarea sa atinsese 
ultimele limite. Toată suprafaţa de şaptezeci şi cinci 
milioane de mile pătrate a planetei Trantor era o singură 
metropolă. Într-un moment culminant, populaţia depăşise 
cu mult patruzeci de miliarde de oameni. Această populaţie 
enormă se ocupa aproape exclusiv de treburile 
administrative ale Imperiului şi era mai tot timpul 
insuficientă pentru a face faţă dificultăţilor acestei sarcini. 
(Este demn de amintit că imposibilitatea administrării 


judicioase a Imperiului Galactic sub neinspirata conducere 
a ultimilor împărați a constituit un factor esenţial al 
prăbuşirii sale). Zi de zi, flote întregi de nave, ce puteau fi 
numărate cu zecile de mii, aduceau produsele a douăzeci 
de lumi la mesele locuitorilor de pe Trantor. 

Dependenţa sa de lumile exterioare pentru asigurarea 
hranei, de fapt, pentru asigurarea tuturor celor necesare 
traiului, a făcut ca Trantor să devină din ce în ce mai 
vulnerabil în faţa unei cuceriri prin asediere. În ultimul 
mileniu al Imperiului, numeroase revolte, ce izbucneau cu o 
frecvenţă deja plictisitoare, i-au făcut pe împărați să 
înţeleagă, rând pe rând, această vulnerabilitate şi politica 
imperială a fost dedicată aproape exclusiv protejării 
sensibilei aorte a planetei Trantor... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

GAAL NU ERA SIGUR dacă soarele strălucea, mai bine-zis, 
dacă era zi sau noapte. Nu îndrăznea să întrebe, întreaga 
planetă părea să trăiască sub o carapace de metal. Masa pe 
care abia o servise fusese etichetată drept prinz, dar erau 
multe planete care trăiau conform unui orar-standard, ce 
nu acorda nici cea mai mică atenţie alternanţei, probabil 
supărătoare, dintre zi şi noapte. Vitezele de rotaţie ale 
planetelor erau diferite, iar el nu ştia nimic despre Trantor. 

La început, urmase sârguincios inscripţiile până la 
„încăperea Soarelui” şi nu descoperi decât că aceasta era o 
sală destinată bronzării sub radiaţii artificiale. Zăbovi 
câteva clipe, apoi se întoarse în holul principal al Luxorului. 

Se adresă funcţionarului de la recepţie: 

— De unde aş putea cumpăra un bilet pentru un tur 
planetar? 

— Chiar de aici. 

— Când va pleca? 

— Tocmai l-aţi pierdut. Următorul va fi mâine. Puteţi 
cumpăra un bilet şi vă vom rezerva un loc. 

— Of, mâine va fi prea târziu. Va trebui să merg la 
Universitate. Nu există vreun turn de observaţie ori ceva de 


genul acesta? Vreau să zic, în aer liber. 

— Bineînţeles! Vă vând un bilet, dacă doriţi. Permiteţi-mi, 
mai întâi, să verific dacă nu cumva plouă. Apăsă o clapă 
aflată la îndemână şi citi textul care defila pe un ecran. Gaal 
citi o dată cu el. 

Funcţionarul spuse: 

— Vreme bună. Dacă stau să mă gândesc bine, acum este 
sezonul secetos. Adăugă plin de solicitudine: Nu prea mă 
interesează ce se întâmplă pe-afară. Ultima oară am ieşit în 
aer liber acum vreo trei ani. Vezi o dată, şi cam asta-i tot, 
înţelegeţi? Poftiţi biletul! Liftul special din spate. Scrie pe 
el: „Spre turn”. Acela e. 

Liftul era un model nou, care funcţiona pe baza respingerii 
gravitaționale. Gaal intră, urmat de alţi oameni. Operatorul 
închise un contact şi Gaal se simţi suspendat în aer în clipa 
în care gravitația deveni zero; apoi, în timp ce liftul 
accelera, îşi mai recapătă din greutate. Urmă decelerarea 
şi picioarele i se desprinseră de pe podea. Scoase un sunet 
acut de surpriză. 

Operatorul i se adresă cu un glas răguşit: 

— Fixaţi picioarele sub bară. N-aţi citit anunţul? 

Ceilalţi făcuseră întocmai. Îi zâmbiră în timp ce el încerca 
disperat şi zadarnic să coboare, ţinându-se de perete. 
Pantofii lor erau prinşi sub barele de crom care traversau 
podeaua în linii paralele, la distanţă de două picioare una 
de alta. Observase barele acelea când intrase, dar le 
ignorase. 

Apoi, o mână întinsă îl trase în jos. 

Mulţumi dintr-o răsuflare, moment în care liftul se opri. 

Păşi pe o terasă deschisă, scăldată într-o strălucire 
orbitoare care îi făcu să închidă ochii. Bărbatul din partea 
căruia primise acea mână salvatoare se afla chiar în spatele 
lui. Acesta îi spuse amabil: 

— Locuri din belşug. 

— Aşa se pare. (Porni spre scaune ca un automat, apoi se 
opri.) Dacă nu vă supăraţi, voi rămâne o clipă lângă 


balustradă. Aş vrea să arunc o privire. 

Bărbatul îi făcu un semn aprobator, plin de înţelegere, iar 
Gaal se aplecă peste balustradă, care-i venea până la umăr, 
şi sorbi din ochi panorama ce se deschidea în faţa lui. 

Pământul era pierdut în păienjenişul din ce în ce mai dens 
de structuri făcute de om. Nu putu vedea decât un orizont 
din metal întinzându-se pe cer, cenuşiu şi uniform, şi 
înţelese pe dată că aşa arăta întreaga suprafaţă a planetei. 
Nu detectă nici o mişcare - câteva nave de agrement se 
profilau leneşe pe cer - dar, cu toate acestea, reuşi să 
înţeleagă că traficul nebunesc al miliardelor de oameni se 
desfăşura dedesubtul învelişului metalic al lumii. 

Nu se vedea nimic verde - nici iarbă, nici sol, nici un fel de 
viaţă, în afară de cea umană. Undeva, pe această lume, 
pricepu el confuz, se afla palatul Împăratului, aşezat în 
mijlocul unei suprafeţe de o sută de mile pătrate de sol 
natural, înverzit, cu copaci, presărat cu flori în toate 
culorile curcubeului, o mică insulă în mijlocul unui ocean de 
oţel; poate era chiar la zece mii de mile depărtare, însă nu 
putea fi văzută de aici. 

Va trebui să facă turul acela cât de curând! 

Suspină adânc şi înţelese că se afla, în sfârşit, pe Trantor, 
pe planeta care era centrul întregii Galaxii şi sâmburele 
rasei umane. Nu văzu nave cu alimente. Nu putea percepe 
vulnerabila aortă care lega cele patruzeci de miliarde de 
locuitori de pe Trantor de restul Galaxiei. Era conştient 
doar de fapta cea mai măreaţă a omului: sfidătoarea 
cucerire totală şi irevocabilă a unei lumi. 

Se îndepărtă cu privirea pierdută în gol. Amicul său din lift 
îi arătă un scaun alăturat celui pe care stătea, şi Gaal se 
aşeză. 

Bărbatul zâmbi: 

— Mă numesc Jerril. Pentru prima oară pe Trantor? 

— Da, domnule Jerril 

— Eram sigur. Jerril e numele meu mic. Trantor te 
captivează dacă ai un temperament poetic. Totuşi, locuitorii 


lui nu urcă mai niciodată aici. Nu le place şi devin neliniştiţi, 
chiar nervoşi. 

— Nervoşi! Apropo, numele meu este Gaal. De ce oare 
asemenea iritare? Mie mi se pare splendid. 

— E doar o părere subiectivă, Gaal. Dacă te-ai născut într- 
un cubicul, ai crescut într-un coridor şi lucrezi într-o celulă, 
dacă îţi petreci concediul într-o sală de bronzare 
aglomerată, atunci faptul că urci aici şi nu mai ai nimic 
altceva deasupra capului decât cerul s-ar putea să-ţi 
declanşeze o criză de nervi. După ce împlinesc cinci ani, 
copiii sunt siliţi să urce aici o dată pe an. Nu-mi dau seama 
dacă asta le face bine, dar când ajung aici nu se mai satură 
privind şi în timpul primelor vizite plâng până ce fac 
convulsii. Serios. Ar trebui ca imediat ce sunt înţărcaţi să 
înceapă să facă o călătorie ca aceasta măcar o dată pe 
săptămâna. Desigur, n-ar avea mare importanţă, urmă el. 
Dar ce-ar fi dacă n-ar mai veni deloc aici? Ei sunt fericiţi 
acolo, jos, unde conduc treburile Imperiului. Cât de sus 
crezi că suntem? 

— Jumătate de milă, spuse, şi se întrebă dacă asta trăda 
cumva naivitate. Trebuie să fi fost chiar naivitate, din 
moment ce Jerril chicoti. 

— Nu, doar cinci sute de picioare. 

— Poftim? Dar liftului i-au trebuit aproape... 

— Ştiu. Dar i-a trebuit mult timp până să ajungă la nivelul 
solului. Trantor este o reţea de tuneluri la peste o milă sub 
suprafaţă. E ca un aisberg. Nouă zecimi rămân nevăzute. 
La linia ţărmurilor, pătrunde chiar până la câteva mile în 
subsolul oceanului. De fapt, am mers atât de adânc încât 
puteam utiliza diferenţa de temperatură dintre sol şi locuri 
situate la câteva mile adâncime pentru a ne asigura toată 
energia necesară. Ştiai? 

— Nu. Mi-am închipuit că folosiţi generatoare atomice. 

— Le-am folosit cândva. Această energie este mai ieftină. 

— Aşa cred şi eu. 


— Dar tu, ce părere ai? Pentru o clipă, amabilitatea 
bărbatului se transformă în şiretenie. Părea aproape perfid. 

Gaal ezită, căutând un răspuns: 

— Splendid, spuse, repetându-se. 

— În vacanţă? În călătorie? Într-un turneu? 

— Nu chiar. Mai precis, am vrut dintotdeauna să vizitez 
Trantor, dar am venit aici în primul rând pentru o slujbă. 

— Aha! 

Gaal se simţi dator să explice: 

— O slujbă la Proiectul doctorului Seldon, de la 
Universitatea din Trantor. 

— Raven Seldon? 1 (Raven - corb (joc de cuvinte) (N. [.) 

— A, nu. Cel la care mă refer este Hari Seldon, 
psihoistoricul Seldon. Nu cunosc nici un Raven Seldon. 

— La Hari mă refer şi eu. I se spune Corbul. Prevesteşte 
mereu dezastre. 

— Da? Gaal era sincer uimit. 

— Bineînţeles, trebuie să ştii şi asta. (Jerril nu mai 
zâmbea.) Şi vii să lucrezi pentru el? 

— Da, sigur, sunt matematician. De ce spuneţi că prezice 
dezastre? Ce fel de dezastre? 

— Îmi pare rău, dar n-am nici cea mai vagă idee. Am citit 
ziarele pe care le publică doctorul Seldon şi grupul lui. Se 
ocupă de teorii matematice. 

— Da, publică. (Gaal se simţi stânjenit.) Cred că mă voi 
duce în camera mea, spuse el. Sunt foarte încântat că v-am 
cunoscut. 

Jerril flutură indiferent mâna în semn de rămas bun. 

Gaal găsi în camera sa un bărbat care-l aştepta. Fu atât de 
surprins pentru moment încât nu putu să pună obişnuita 
întrebare care-i veni pe buze: „Ce căutaţi aici?” 

Bărbatul, cu ochii albaştri şi foarte strălucitori, se ridică. 
Era în vârstă, aproape chel şi şchiopăta uşor. Cu o clipă 
înainte ca mintea dezorientată a lui Gaal să asocieze chipul 
cu imaginea pe care o văzuse de atâtea ori în filme, acesta 
spuse: 


— Sunt Hari Seldon. 

PSIHOISTORIA - ...Gaal Dornick, folosind concepte non- 
matematice, a definit psihoistoria ca fiind ramura 
matematicii care se ocupă cu reacţiile conglomeratelor 
umane faţă de stimulii sociali şi economici dați... 

„„„În toate aceste definiţii, este implicată presupunerea că 
conglomeratul uman în discuţie trebuie să fie suficient de 
mare pentru a permite o tratare statistică valabilă. 
Mărimea necesară a unui astfel de conglomerat poate fi 
determinată cu ajutorul Primei Teoreme a lui Seldon, care... 
O altă presupunere necesară este ca conglomeratul uman 
să nu fie el însuşi conştient de analiza psihoistorică, pentru 
ca reacţiile sale să fie cu adevărat aleatorii... 

Baza oricărei psihoistorii serioase o constituie dezvoltarea 
Funcţiilor Seldon, care evidenţiază proprietăţi congruente 
cu cele ale acelor forţe sociale şi economice care... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA 

— BUNĂ ZIUA, domnule, spuse Gaal. Ştiţi, eu... 

— Nu credeai că ne vom întâlni cu o zi mai devreme, aşa-i? 
În mod normal, n-ar fi trebuit, dar, dacă vrem să folosim 
serviciile tale, trebuie să acţionăm rapid. Devine din ce în ce 
mai greu să obţin recruți. 

— Nu înţeleg, domnule. 

— Ai vorbit cu un bărbat în turnul de observaţie? 

— Da. Numele lui mic e Jerril. Altceva nu mai ştiu despre 
el. 

— Numele nu reprezintă nimic. E un agent al Comisiei 
pentru Siguranţa Publică. Te-a urmărit încă de la 
spaţioport. 

— Dar de ce? Îmi pare rău, dar sunt tare nelămurit. 

— Omul din turn nu ţi-a spus nimic despre mine? 

Gaal ezită: 

— V-a numit Seldon Corbul. 

— Ţi-a explicat de ce? 

— A spus că preziceţi dezastre. 

— Aşa e. Ce înseamnă Trantor pentru tine? 


Toată lumea părea să-l iscodească în legătură cu Trantor. 
Gaal se simţi incapabil să dea un răspuns care să 
depăşească simplul: „Splendid”. 

— Spui asta fără să raţionezi. Ce părere ai despre 
psihoistorie? 

— Nu m-am gândit niciodată la aceste probleme. 

— Tinere, înainte de a ne despărţi, vei învăţa să aplici 
psihoistoria la toate problemele în mod natural, notează. 

Seldon scoase din învelişul său calculatorul pe care-l ţinea 
la centură. (Se spunea că avea întotdeauna, sub pernă, un 
calculator pe care-l utiliza în momentele de insomnie.) 
Suprafaţa lui cenuşie şi mată era uşor uzată de atâta 
folosinţă. Degetele agile ale lui Seldon, pătate de vârsta 
înaintată, fremătară pe tastele calculatorului, pe ecranul 
său cenuşiu, până ce licăriră simbolurile roşii. 

— Aceasta reprezintă starea Imperiului în momentul de 
faţă? 

Aşteptă. 

— Bineînţeles că nu este o reprezentare completă, spuse 
Gaal într-un târziu. 

— Nu, nu este completă, aprobă Seldon. Mă bucur că nu 
accepţi orbeşte vorbele mele. Este, totuşi, o aproximare 
care va servi pentru a demonstra propoziţia. De acord? 

— Da, cu condiţia unei verificări ulterioare a derivatei 
funcţiei. Gaal evită cu grijă orice posibilă cursă. 

— Bun. Adaugă la aceasta posibilitatea cunoscută a 
asasinatelor Imperiale, a revoltelor viceregale, a recurenţei 
actuale de perioade de criză economică, a scăderii ritmului 
de explorări planetare şi a... 

Continuă. Pe măsură ce fiecare element era menţionat, noi 
simboluri apăreau sub atingerea degetelor sale şi se 
contopeau cu funcţia de bază, care se dezvolta şi se 
modifica. 

Gaal îl opri o singură dată: 

— Nu înţeleg valabilitatea acelei transformări de grup. 

Seldon o repetă mai rar. 


— Dar acest lucru se obţine prin intermediul unei 
operaţiuni sociale interzise. 

— Exact. Lucrezi rapid, dar nu îndeajuns de iute. Nu este 
interzisă în această conexiune. Acum o voi face prin 
extensii. 

Procedeul fu mai anevoios şi mai lung, dar, când Seldon 
ajunse la sfârşit, Gaal recunoscu umilit: 

— Acum pricep. 

În cele din urmă, Seldon se opri: 

— Acesta va fi Trantor peste cinci secole. Ce interpretare 
dai? Ia spune. Îl privi cu luare-aminte şi aşteptă. 

Nevenindu-i să creadă, Gaal spuse: 

— Distrugere totală! Păi asta-i imposibil. Trantor n-a fost 
niciodată... 

Seldon era animat de o emoție intensă care arăta că 
numai trupul îi îmbătrânise: 

— Hai, uşurel. Ai văzut cum s-a ajuns la acest rezultat. 
Exprimă totul în cuvinte. Lasă o clipă deoparte simbolismul 
cifrelor. 

— Pe măsură ce Trantor se specializează, spuse Gaal, el 
devine din ce în ce mai vulnerabil, mai puţin capabil să se 
apere singur. Pe lângă asta, cu cât va deveni mai mult 
centrul administrativ al Imperiului, cu atât va fi un trofeu 
tot mai râvnit. Pe măsură ce succesiunea imperială devine 
tot mai nesigură şi luptele dintre marile familii tot mai 
acerbe, responsabilitatea socială scade şi tinde să dispară. 

— Suficient. Şi ce crezi despre probabilitatea numerică a 
distrugerii totale în mai puţin de cinci secole? 

— N-aş putea să-mi spun părerea. 

— Eşti sigur că poţi obţine o diferenţiere de câmp? 

Gaal se simţi încorsetat. Nu i se oferi calculatorul. Seldon 
îl ţinea departe de privirea lui. Calculă furios şi fruntea i se 
îmbrobonă de sudoare. 

— Aproximativ optzeci şi cinci la sută? 

— Nu-i rău, spuse Seldon, ţuguindu-şi buza inferioară, dar 
nici foarte bine. Cifra reală este nouăzeci şi doi virgulă cinci 


la sută. 

— Prin urmare, dumneavoastră sunteţi numit Seldon 
Corbul? întrebă el. N-am văzut aşa ceva în ziare. 

— Bineînţeles că nu. Nu se poate da publicităţii. Crezi că 
Imperiul şi-ar putea dezvălui astfel slăbiciunea? Se 
demonstrează foarte uşor prin psihoistorie. Însă unele 
dintre rezultatele noastre au ajuns la urechile aristocrației. 

— Foarte rău. 

— Nu neapărat. S-a ţinut seama de toate elementele. 

— De aceea sunteţi urmărit? 

— Da. Tot ce ţine de proiectul meu este investigat. 

— Sunteţi în pericol, domnule? 

— A, da! Există probabilitatea de unu virgulă şapte la sută 
să fiu executat, dar bineînţeles că asta nu va zădărnici 
proiectul. Am luat şi acest lucru în calcul. Hai, nu-i nimic. 
Ne întâlnim mâine la Universitate, presupun. 

— Desigur, spuse Gaal. 

COMISIA SIGURANŢEI PUBLICE - ...Clica aristocratică a 
venit la putere după asasinarea lui Cleon I, ultimul din 
familia Entun. În mare, aristocrația a constituit un element 
de ordine în cursul secolelor de instabilitate şi nesiguranţă 
ale Imperiului. În mod obişnuit, sub controlul marilor familii 
Chen şi Divan, aristocrația a degenerat, devenind un 
instrument orb pentru menţinerea unui statu-quo... Ca 
putere în stat, aristocrația nu a fost îndepărtată decât după 
urcarea pe tron a ultimului împărat puternic, Cleon al II- 
lea. Primul Comisar Şef... 

„Într-un fel, momentul declanşării declinului Comisiei 
poate fi considerat procesul lui Hari Seldon, cu doi ani 
înainte de începutul Erei Fundaţionale. Acel proces este 
descris în biografia lui Hari Seldon, scrisă de Gaal 
Dornick... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

GAAL. nu-şi îndeplini promisiunea. A doua zi dimineaţă fu 
trezit de o sonerie discretă. Răspunse, şi vocea 
funcţionarului de la recepţie, la fel de discretă, politicoasă, 


dar cât se poate de dezaprobatoare, îl informă că era în 
stare de arest din ordinul Comisiei pentru Siguranţa 
Publică. 

Gaal merse glonţ la uşă şi văzu că nu se mai deschidea. N- 
avea decât să se îmbrace şi să aştepte. 

Veniră după el şi îl duseră în altă încăpere, dar era totuşi 
reţinut. Aici fu interogat deosebit de politicos şi totul se 
petrecu foarte civilizat. Le explică anchetatorilor că era 
provincial, din Synnax, le dădu detalii despre şcolile 
absolvite, le spuse că obținuse un titlu de doctor în 
matematică în urmă cu câtva timp. Solicitase un post în 
echipa doctorului Seldon şi fusese acceptat. Repetă aceste 
detalii de câteva ori, dar ei reveneau mereu la întrebarea 
de ce se alăturase Proiectului Seldon. De unde auzise de el, 
care aveau să-i fie însărcinările, ce instrucţiuni primise, cu 
ce se ocupa. 

Răspunse că nu ştie. Nu primise instrucţiuni secrete. El 
era doar savant şi matematician. Nu-l interesa politica. 

Într-un târziu, unul dintre amabilii săi inchizitori îl întrebă: 

— Când va fi distrus Trantor? 

Gaal rămase descumpănit: 

— N-aş putea vorbi despre asta potrivit propriilor 
cunoştinţe. 

— Ai putea spune care este situaţia din punctul de vedere 
al altcuiva? 

— Cum aş îndrăzni în numele altcuiva? 

Îi era cald şi simţea ceva ca o dogoare. 

Inchizitorul îl întrebă: 

— "Te-a informat cineva despre o asemenea posibilitate de 
distrugere? A stabilit o dată? (Şi pentru că tânărul ezita, 
continuă.) Ai fost urmărit, doctore. Eram la spaţioport când 
ai sosit la turnul de observaţie şi, bineînţeles, am putut 
asculta conversaţia ta cu doctor Seldon. 

— În cazul acesta cunoaşteţi părerile sale în problema 
care vă interesează, spuse Gaal. 

— Probabil. Dar am vrea să le auzim din gura ta. 


— El crede că Trantor va fi distrus peste cinci secole. 

— A dovedit asta... âă... matematic? 

— Da, răspunse Gaal sfidător. 

— Susţii că... acest calcul matematic este valabil, 
presupun. 

— Dacă doctor Seldon garantează, atunci este valabil. 

— Deci, vom reveni. 

— Staţi. Am dreptul la un avocat. Solicit să mi se respecte 
drepturile de cetăţean al Imperiului. 

— 'Ţi se vor respecta. 

Aşa se şi întâmplă. 

În încăpere intră curând un bărbat înalt, al cărui chip 
părea alcătuit numai din linii verticale, şi atât de slab, încât 
te făcea să te întrebi dacă trăsăturile lui se puteau destinde 
într-un zâmbet. 

Gaal îl privi răvăşit şi fără vlagă. Nu trecuseră nici treizeci 
de ore de când era pe Trantor şi i se întâmplaseră atâtea. 

— Sunt Lors Avakim. Doctor Seldon m-a solicitat pentru a 
vă reprezenta, spuse bărbatul. 

— Adevărat? Păi atunci ascultați. Cer imediat o audienţă la 
Împărat. Sunt reţinut fără nici un motiv. Sunt absolut 
nevinovat. Însoţindu-şi vorbele cu o zvâcnire a braţelor, 
adăugă: Trebuie să-mi fixaţi imediat o audienţă la împărat. 

Atent, Avakim golea pe podea conţinutul unei mape. Dacă 
Gaal ar fi avut tăria necesară, ar fi putut vedea formularele 
legale Cellomet; din folie metalică, adaptate pentru a fi 
introduse într-o minusculă capsulă personală. Ar mai fi 
putut recunoaşte un înregistrator de buzunar. 

Fără să acorde vreo atenţie izbucnirii lui Gaal, Avakim 
ridică într-un târziu privirea spre el şi spuse: 

— Comisia va avea, fără îndoială, o rază-spion îndreptată 
asupra discuţiei noastre. Asta încalcă legea, dar o vor folosi. 

Gaal strânse din dinţi. 

— Şi totuşi, spuse Avakim aşezându-se, înregistratorul pe 
care-l am pe masă - şi care, de altfel, este unul cu totul 
obişnuit, după toate aparențele, şi-şi face bine datoria - are 


proprietatea suplimentară de a ecrana raza-spion. Nu-şi vor 
da seama de lucrul acesta imediat. 

— Deci pot vorbi fără grijă. 

— Bineînţeles. 

— Atunci vreau o audienţă la Împărat. 

Avakim surâse rece şi se văzu că, la urma-urmei, era loc 
pentru un zâmbet pe chipul lui. 

— Sunteţi din provincie, spuse. 

— Acest lucru nu-mi anulează dreptul de a fi cetăţean al 
Imperiului. Am aceleaşi drepturi ca şi dumneavoastră sau 
ca oricare alt membru al acestei Comisii pentru Siguranţa 
Publică. 

— Neîndoielnic. Numai că, în calitate de provincial, nu 
înţelegeţi viaţa de pe Trantor aşa cum este ea. Nu există 
audienţe la Împărat. 

— Şi cui te poţi adresa în afara acestei Comisii? Există alte 
căi? 

— Niciuna. Practic, nu ai posibilitatea recursului. Legal 
vorbind, puteţi solicita o audienţă la Împărat, dar n-o veţi 
primi. Împăratul de astăzi nu e Împăratul dinastiei Entun, 
înţelegeţi? Îmi pare rău, dar Trantor se află în mâinile 
familiilor aristocratice, ai căror membri compun Comisia 
pentru Siguranţa Publică. Aceasta este o evoluţie care a 
fost anticipată de mult de către psihoistorie. 

— Chiar aşa? întrebă Gaal. În cazul acesta, dacă doctor 
Seldon poate anticipa istoria planetei Trantor la cinci sute 
de ani distanţă... 

— O poate anticipa cu o mie cinci sute de ani. 

— Fie şi cu o mie cinci sute. De ce n-a putut anticipa ieri 
evenimentele acestei dimineţii, ca să mă pună în gardă? Nu, 
îmi pare rău. (Gaal se aşeză şi-şi rezemă capul de palma 
transpirată.) Înţeleg foarte bine că psihoistoria este o 
ştiinţă statistică şi nu poate anticipa cu precizie viitorul unui 
singur om. Vă daţi seama acum de ce sunt supărat? 

— Vă înşelaţi. Doctor Seldon ştia că veţi fi arestat în 
această dimineaţă. 


— Poftim? 

— E neplăcut, dar adevărat. Comisia pare din ce în ce mai 
ostilă faţă de activităţile sale. Noii membri care s-au 
alăturat în ultimul timp grupului său au fost tot mai şicanaţi. 
Diagramele arată că, spre folosul nostru, problema ar putea 
fi adusă acum la un punct culminant. Comisia s-a mişcat 
destul de lent, astfel că doctor Seldon v-a putut vizita ieri în 
scopul de a forţa puţin lucrurile. Acesta a fost motivul. 

Gaal rămase fără grai: 

— Nu admit... 

— Vă rog, era necesar. N-aţi fost ales din motive 
personale. Trebuie să înţelegeţi că planurile doctorului 
Seldon, care sunt întocmite pe baza calculelor matematice 
la care se lucrează de peste optsprezece ani, includ toate 
posibilităţile cu probabilităţi semnificative. Aceasta este una 
dintre ele. Am fost trimis aici doar cu scopul de a vă asigura 
că nu aveţi motive de îngrijorare. Totul se va sfârşi cu bine; 
acelaşi lucru e valabil şi pentru Proiect şi pentru 
dumneavoastră, desigur, în limite probabilistice rezonabile. 

— Care sunt cifrele? întrebă Gaal. 

— Pentru Proiect, nouăzeci şi nouă virgulă nouă la sută. 

— Şi pentru mine? 

— Mi s-a comunicat că această probabilitate este de 
şaptezeci şi şapte virgulă doi la sută. 

— Atunci există mai mult de o şansă din cinci că voi fi 
condamnat la închisoare sau la moarte. 

— Ultima este sub unu la sută. 

— Aşa, deci. Când e vorba de viaţa unui om, calculele nu 
înseamnă mai nimic. Trimiteţi-l pe doctor Seldon la mine. 

— Din păcate, nu pot. Şi doctor Seldon este arestat. 

Uşa se deschise violent înainte ca Gaal, care încercă să se 
ridice în picioare, să articuleze un început de exclamaţie. 
Intră un paznic, merse către masă, ridică înregistratorul, îl 
examina pe toate părţile, şi-l băgă în buzunar. Avakim spuse 
calm: 

— Am nevoie de instrumentul acela. 


— Vă vom da unul care nu creează câmpuri parazitare, 
domnule Consilier. 

— În acest caz, am terminat discuţia. 

Gaal îl urmări plecând, apoi rămase singur. 

PROCESUL (Gaal presupuse că nu greşea numindu-l 
astfel, deşi, din punct de vedere legal, se asemăna prea 
puţin cu complicatele tehnici procesuale despre care citise) 
nu ţinuse mult. Era în a treia zi de desfăşurare. Totuşi, lui 
Gaal îi era peste putinţă ca, printr-un efort de memorie, să- 
şi amintească cum începuse. 

În ceea ce-l privea, nu-l prea încolţiseră cu întrebări. 
Artileria grea fusese îndreptată asupra doctorului Seldon, 
care, cu toate acestea, stătea imperturbabil. Pentru Gaal, el 
rămăsese singurul punct stabil pe lume. 

Publicul, redus ca număr, era compus exclusiv din Baroni 
ai Imperiului. Presa şi marele public fuseseră excluse şi, 
probabil, foarte puţini oameni ştiau despre procesul care i 
se intentase lui Seldon. Faţă de acuzaţi adoptaseră o 
atitudine ostilă, prea puţin disimulată. 

Cinci membri ai Comisiei pentru Siguranţa Publică stăteau 
la masa ridicată pe un podium. Purtau uniforme de culoare 
auriu-stacojie şi berete din plastic, care le stăteau fix pe 
capete şi care erau însemnele funcţiei lor judecătoreşti. La 
centru stătea comisarul-şef Linge Chen. Gaal nu mai văzuse 
până atunci un lord atât de important şi-l privea fascinat. 
Chen abia de spusese câteva cuvinte pe parcursul 
întregului proces. Lăsase foarte bine să se înţeleagă că 
vorba multă era sub demnitatea lui. 

Avocatul Comisiei îşi consultă notițele şi audierea începu 
cu Seldon aflat încă în boxa acuzaților: 

Întrebare: Să vedem, doctore Seldon. Câţi oameni sunt 
angajaţi în prezent în proiectul al cărui şef sunteţi? 

Răspuns: Cincizeci de matematicieni. 

Î: Incluzându-l şi pe doctor Gaal Dornick? 

R: Doctor Dornick este al cincizeci şi unulea. 


Î. Aha, deci avem cincizeci şi unu? Faceţi un efort de 
memorie, doctore Seldon. Poate sunt cincizeci şi doi sau 
cincizeci şi trei?! Ori poate mai mulţi? 

R: Practic, doctor Dornick nu s-a alăturat organizaţiei 
mele. Când o va face, va fi cel de-al cincizeci şi unulea 
membru. Acum sunt cincizeci, aşa cum am spus. 

Î: Nu cumva aproximativ o mie? 

R: Matematicieni? Nu. 

Î: N-am spus matematicieni. Sunt o mie în toate 
specialităţile? 

R: În toate specialităţile, cifra ar putea fi corectă. 

Î. Ar putea? Eu susţin că este. Susţin că numărul 
oamenilor angajaţi în proiectul dumneavoastră se ridică la 
nouăzeci şi opt de mii cinci sute şaptezeci şi doi. 

R: Cred că puneţi la socoteală şi femeile, şi copiii. 

Î. (cu vocea ridicată) Nouăzeci şi opt de mii cinci sute 
şaptezeci şi două de persoane doresc să declar. Nu este 
nevoie să mă obstrucţionaţi. 

R: Accept cifrele. 

Î: (apelând la notițe) Să lăsăm deoparte acest aspect şi să 
abordăm o altă problemă pe care am discutat-o deja, într-o 
oarecare măsură. Vreţi să repetaţi, doctore Seldon, părerile 
dumneavoastră privind viitorul planetei Trantor? 

R: Aşa cum am declarat, şi o declar din nou, Trantor va fi 
un morman de ruine în mai puţin de cinci secole. 

Î: Nu consideraţi această declaraţie drept lipsită de 
loialitate? 

R: Nu, domnule. Adevărul ştiinţific se află deasupra 
loialității şi trădării. 

Î: Sunteţi sigur că declaraţia dumneavoastră reprezintă 
adevărul ştiinţific? 

R: Da. 

Î. Pe ce baze? 

R: Pe baza matematicii psihoistorice. 

Î: Puteţi dovedi că această matematică aduce argumente 
valabile? 


R: Doar unui alt matematician. 

Î: (cu un zâmbet) Pretindeţi, prin urmare, că adevărul 
dumneavoastră are o natură atât de esoterică încât 
depăşeşte capacitatea de înţelegere a unui om simplu. Eu 
cred că adevărul ar trebui să fie mai limpede, mai puţin 
misterios şi mai accesibil oricui. 

R: Prezintă dificultăţi doar pentru unele creiere. Fizica 
transferului de energie, pe care o cunoşteam sub numele 
de termodinamică, a fost adevărată şi clară de-a lungul 
întregii istorii a umanităţii, încă din epocile mitice, dar, cu 
toate acestea, s-ar putea să existe oameni, chiar dintre cei 
prezenţi aici, cărora le-ar fi imposibil să proiecteze un 
motor. Fie ei chiar oameni cu o inteligenţă deosebită. Mă 
îndoiesc, de exemplu, că educaţii comisari... 

În acest moment, unul dintre comisari se aplecă spre 
avocat. Cuvintele nu-i putură fi auzite, dar şuieratul vocii 
sale trăda o anume duritate. Avocatul roşi şi îl întrerupse pe 
Seldon. 

Î: Nu suntem aici pentru a asculta discursuri, doctore 
Seldon. Să presupunem că v-aţi expus părerea. Daţi-mi voie 
să vă sugerez că prezicerile dumneavoastră privind 
dezastrul ar putea să aibă menirea de a distruge 
încrederea opiniei publice în Guvernul imperial în scopuri 
pe care le urmăriţi dumneavoastră... 

R: Nu este adevărat. 

Î: Daţi-mi voie să sugerez că dumneavoastră intenţionaţi 
să susţineţi că pentru o bună perioadă de timp - anterior 
aşa-zisei ruinări - planeta Trantor va fi afectată de diferite 
tipuri de tulburări. 

R: Corect. 

Î: Şi că, prin simpla prezicere pe care o faceţi, speraţi să 
produceţi această ruină şi să aveţi în acel moment la 
dispoziţie o armată de o sută de mii de oameni. 

R: În primul rând, nu este adevărat. Şi dacă ar fi, 
cercetările vă vor arăta că ceva mai mult de zece mii dintre 


oamenii mei sunt la vârsta recrutării, dar că niciunul dintre 
ei nu are pregătire militară. 

Î. Acţionaţi în numele cuiva? 

R: Nu sunt în solda nimănui, domnule avocat. 

Î. Sunteţi întru totul dezinteresat? Serviţi ştiinţa? 

R: Da. 

Î. Atunci să vedem cum o serviţi. Poate fi schimbat viitorul, 
doctore Seldon? 

R: Evident. Acest tribunal ar putea sări în aer în 
următoarele ore, dar s-ar putea să nu se întâmple aşa 
ceva... Dacă s-ar întâmpla, viitorul ar fi neîndoielnic 
schimbat în câteva aspecte minore. 

Î: Vă îndepărtați de la subiect, doctore Seldon. Poate fi 
schimbată istoria integrală a rasei umane? 

R: Da. 

Î: Cu uşurinţă? 

R: Nu. Cu mare greutate. 

Î. De ce? 

R: Tendinţa psihoistorică a unei planete atât de dens 
populate conţine o mare inerție. Pentru a şi-o modifica, 
trebuie să întâlnească ceva care să posede o inerție 
similară. Fie că vor fi implicaţi un număr la fel de mare de 
oameni, fie că numărul lor va fi relativ mic, va trebui luată 
în calcul o perioadă extrem de lungă de timp pentru a 
efectua schimbarea, înţelegeţi? 

Î:. Cred că da. Deci, Trantor nu va deveni o ruină dacă 
foarte mulţi oameni hotărăsc să acţioneze în aşa fel încât să 
împiedice acest lucru. 

R: Exact. 

Î. O sută de mii de oameni? 

R: Nu, domnule. Sunt prea puţini. 

Î: Sunteţi sigur? 

R: 'Ţineţi seama că Trantor are o populaţie de patruzeci de 
miliarde de locuitori. 'Ţineţi apoi seama că tendinţa care 
conduce la ruină nu aparţine numai planetei Trantor, ci 


Imperiului ca întreg, iar Imperiul conţine aproximativ un 
cvintilion de fiinţe umane. 

Î: înţeleg. Atunci, probabil că o sută de mii de oameni pot 
schimba tendinţa dacă ei şi urmaşii lor trudesc vreme de 
cinci sute de ani. 

R: Mă tem că acest lucru nu este posibil. Cinci sute de ani 
e prea puţin. 

Î: În cazul acesta, doctore Seldon, nu ne rămâne decât să 
tragem concluziile din declaraţiile dumneavoastră. Aţi 
strâns o sută de mii de oameni în cadrul Proiectului. Aceştia 
sunt insuficienţi numeric pentru a schimba istoria 
următorilor cinci sute de ani ai planetei Trantor. Cu alte 
cuvinte, ei nu pot împiedica distrugerea planetei, indiferent 
ce ar face. 

R: Din nefericire, aveţi dreptate. 

Î: Iar pe de altă parte, cei o sută de mii nu sunt folosiţi în 
scopuri ilegale. 

R: Exact. 

Î: (rar şi plin de satisfacţie) În cazul acesta, doctore 
Seldon, vă rog să ascultați cu atenţie, pentru că vrem un 
răspuns bine cumpănit. Ce scop urmăresc cei o sută de mii 
de oameni ai dumneavoastră? 

Vocea avocatului devenise stridentă. Aranjase capcana; îl 
încolţise pe Seldon; îl îndepărtase pe acesta cu şiretenie de 
la orice posibilitate de a da un răspuns. 

La auzul acestor cuvinte, rumoarea crescândă a 
comentariilor trecu ca un val prin rândurile publicului şi 
invadă chiar şirul de comisari. Se aplecară unul spre altul, 
în uniformele lor auriu-stacojii; doar şeful rămase 
netulburat. 

Hari Seldon stătea nemişcat. Aştepta ca rumoarea să se 
stingă. 

R: Să micşoreze efectele acestei distrugeri. 

Î. Şi ce vreţi să spuneţi cu asta, mai exact? 

R: Explicaţia este simplă. Inevitabila distrugere a planetei 
Trantor nu este un eveniment în sine, izolat, în schema 


dezvoltării umane. Va fi punctul culminant al unei drame 
care a început cu secole în urmă şi care îşi accelerează 
ritmul în mod continuu. Mă refer, domnilor, la declinul, în 
plină desfăşurare, şi la decăderea Imperiului Galactic. 

Rumoarea deveni de astă-dată un vacarm abia reţinut. 
Avocatul urlă dezlânţuit: 

— Declaraţi în mod deschis că... şi se opri, căci strigătele 
de „Irădare!” din partea publicului arătau că demonstraţia 
fusese făcută şi fără ajutorul altor presiuni. 

Comisarul-şef ridică încet ciocănelul de lemn şi-l lăsă să 
cadă pe masă. Sunetul fu asemănător dangătului unui gong. 
Când reverberaţiile se stinseră, sporovăială publicului 
încetă şi ea. Avocatul respiră adânc. 

Î: (cu un ton teatral) Înţelegeţi, doctore Seldon, că vorbiţi 
despre un imperiu care a rezistat douăsprezece mii de ani, 
în ciuda tuturor vicisitudinilor trăite de generaţii întregi şi 
care este susţinut de dorinţele de bine şi de dragoste ale 
unui cvintilion de fiinţe umane? 

R: Sunt conştient atât de statutul actual cât şi de istoria 
trecută a Imperiului. Fără a da dovadă de lipsă de respect, 
trebuie să pretind că am cunoştinţe cu mult mai vaste 
despre această problemă decât oricare altă persoană din 
această sală. 

Î: Şi preziceţi ruina sa? 

R: Este o precizere pe baze matematice. Eu nu dau 
verdicte morale şi, personal, regret această perspectivă. 
Chiar dacă s-ar admite că Imperiul e un lucru dăunător 
(idee la care nu ader), starea de anarhie ce va urma 
prăbuşirii sale va fi şi mai periculoasă. Proiectul meu s-a 
angajat să lupte împotriva acestei stări. Prăbuşirea 
Imperiului este, domnilor, un proces gigantic, şi nu-i uşor să 
lupţi împotrivă-i. O dictează creşterea birocraţiei, scăderea 
iniţiativei, înghețarea socială în caste, zăgăzuirea 
curiozităţii şi o sută de alţi factori. Acest proces se 
desfăşoară, aşa cum am declarat, de secole, ca o mişcare 
prea maiestuoasă şi masivă pentru a putea fi oprită. 


Î: Nu ştie toată lumea că Imperiul este la fel de puternic 
precum a fost dintotdeauna? 

R: Totul în jur dă impresia de putere. Ar părea să dureze o 
veşnicie. Cu toate acestea, trunchiul putred al copacului are 
înfăţişarea de putere dintotdeauna, exact până în clipa în 
care dezlănţuirea furtunii îl frânge în două. Furtuna şuieră 
chiar şi acum printre ramurile Imperiului. Ascultaţi cu 
urechile psihoistoriei şi-i veţi auzi scrâşnetul. 

Î: (pe un ton nesigur) Doctore Seldon, nu ne aflăm aici 
pentru a as... 

R: (ferm) Imperiul se va nărui, şi o dată cu el şi tot binele 
pe care l-a produs. Cunoştinţele acumulate vor decădea şi 
ordinea pe care ela impus-o se va risipi ca un fum. 
Războaiele interstelare vor fi nesfârşite; comerţul 
interstelar va decădea; populaţia va scădea; lumile vor 
pierde contactul cu partea principală a Galaxiei şi situaţia 
va rămâne astfel. 

Î: (o voce pierită într-o mare de linişte) Pentru totdeauna? 

R: Psihoistoria, care poate anticipa prăbuşirea, poate face 
predicții referitoare la epocile întunecate care vor urma. 
Domnilor, Imperiul, aşa cum s-a spus, a rezistat 
douăsprezece mii de ani. Epocile întunecate care vor veni 
vor dura nu douăsprezece, ci treizeci de mii de ani. Se va 
ridica un nou Imperiu, dar între el şi civilizaţia noastră se 
vor afla o mie de generaţii de oameni care vor suferi. 
Împotriva acestui lucru trebuie să luptăm. 

Î. (pe un ton oarecum mai vioi) Vă contraziceţi. Mai 
devreme aţi declarat că nu puteţi împiedica distrugerea 
planetei Trantor, prin urmare, probabil, prăbuşirea - aşa- 
zisa prăbuşire a Imperiului. 

R: Nu spun acum că putem împiedica prăbuşirea. Dar nu 
este prea târziu să acţionăm în vederea scurtării 
intervalului care va urma. Domnilor, dacă grupului meu i se 
permite să acţioneze acum, devine posibilă reducerea 
perioadei de anarhie la un singur mileniu. Ne aflăm într-un 
moment delicat al istoriei. Masa uriaşă, de neînvins, a 


evenimentelor trebuie deviată doar puţin, foarte puţin. Nu 
se poate face prea mult, dar devierea trebuie să fie 
suficientă pentru a elimina douăzeci şi nouă de mii de ani 
de mizerie din istoria umană. 

Î. Şi cum vă propuneţi să realizaţi acest lucru? 

R: Salvând cunoaşterea rasei. Suma cunoaşterii umane 
depăşeşte posibilităţile unui om; ba chiar şi pe cea ao mie 
de oameni. O dată cu distrugerea legăturilor sociale, ştiinţa 
se va sparge într-un milion de bucăţi. Indivizii vor cunoaşte 
multe dintre nenumăratele fațete minuscule a ceea ce este 
de cunoscut. Fragmentele de cunoaştere, lipsite de sens, nu 
vor fi transmise mai departe. Se vor pierde de-a lungul 
generaţiilor. Dar, dacă pregătim acum un sumar gigantic al 
întregii cunoaşteri, el nu se va pierde niciodată. Generaţiile 
viitoare vor construi pe baza lui şi nu vor trebui să 
descopere singure totul. Un mileniu va face munca a 
treizeci de mii de ani. 

Î: Toate acestea... 

R: Tot proiectul meu. Cei treizeci de mii de oameni, cu 
soțiile şi copiii lor, îşi dedică existenţa pregătirii unei 
Enciclopedii Galactice, pe care n-o vor termina în cursul 
vieţii lor. Eu nu voi trăi s-o văd nici măcar începută. Dar 
atunci când Trantor se va prăbuşi, ea va fi terminată şi vor 
exista exemplare în toate bibliotecile mari din Galaxie. 

Comisarul-şef ridică ciocănelul şi-l lăsă să cadă. Hari 
Seldon părăsi bara şi se aşeză tăcut alături de Gaal. 

Zâmbi şi spuse: 

— Cum ţi-a plăcut spectacolul? 

— Aţi reuşit să-l duceţi de la un capăt la altul. Dar ce se va 
întâmpla acum? 

— Vor ridica şedinţa şi vor încerca să ajungă la o 
înţelegere particulară cu mine. 

— De unde ştiţi? 

— Voi fi cinstit, spuse Seldon. Nu ştiu. Depinde de 
comisarul-şef. L-am studiat ani de-a rândul. Am încercat să-i 
analizez reacţiile, dar ştii ce riscant este să introduci 


toanele unui individ în ecuaţiile psihoistorice. Cu toate 
astea, am unele speranţe. 

AVAKIM SE APROPIE, îl salută pe Gaal cu o uşoară 
mişcare a capului şi se aplecă să-i şoptească ceva lui 
Seldon. Se auzi o voce puternică anunțând ridicarea 
şedinţei, iar gardienii îi separară. Pe Gaal îl conduseră 
afară. 

Audierile din ziua următoare fură total diferite. Hari 
Seldon şi Gaal Dornick rămaseră singuri cu Comisia. 
Stătură împreună la o masă, fără să existe o separare netă 
între cei cinci judecători şi cei doi acuzaţi. Ba chiar li se 
oferiră ţigări de foi dintr-o cutie făcută dintr-un material 
plastic iridiscent care arăta ca o apă ce curgea necontenit. 
Ochii erau făcuţi să perceapă mişcarea, deşi degetele 
constatau o suprafaţă rigidă şi uscată. 

Seldon acceptă una; Gaal refuză. 

— Avocatul meu nu este prezent, spuse Seldon. 

Un comisar îi răspunse: 

— Acesta nu mai este un proces, doctore Seldon. Ne aflăm 
aici pentru a discuta despre siguranţa Statului. 

Linge Chen luă cuvântul. 

— Acum vorbesc eu. 

Ceilalţi comisari se rezemară de spetezele scaunelor, 
pregătindu-se să asculte. În jurul lui Chen păru că se 
creează o linişte receptivă în care el urma să picure 
vorbele. 

Gaal amuţi. Chen, zvelt şi semeţ, mai vârstnic doar prin 
privire decât prin restul înfăţişării lui, era adevăratul 
Împărat al întregii Galaxii. Copilul care purta titlul era de 
fapt un simbol fabricat de Chen, şi nici măcar nu era primul 
de acest fel. 

— Doctore Seldon, zise Chen, periclitezi pacea pe 
tărâmurile Împăratului. Niciunul dintre catralioanele de 
oameni care sunt în viaţă acum printre stelele Galaxiei nu 
va mai trăi un secol de acum încolo. Prin urmare, de ce să 


fim îngrijoraţi de evenimentele care vor avea loc peste cinci 
secole? 

— Eu nu voi trăi nici măcar cinci ani, zise Seldon, şi totuşi 
problema constituie o mare îngrijorare pentru mine. 
Numiţi-o idealism. Numiţi-o identificare cu acea 
generalizare mistică căreia-i spunem „om”. 

— Nu vreau să înţeleg misticismul. Poţi să-mi spui ce mă 
împiedică să scap de tine şi de un viitor incomod şi inutil 
care e la depărtare de cinci secole, pe care nici măcar nu 
voi ajunge să-l văd, ordonând să fii executat astă-seară? 

— Acum o săptămână, spuse Seldon pe un ton firesc, aţi fi 
putut s-o faceţi şi aţi fi păstrat o şansă din zece de a rămâne 
în viaţă până la sfârşitul anului. Astăzi însă, probabilitatea 
abia dacă este de unu la zece mii. 

Se auziră respiraţii precipitate şi nervoase în sală şi 
mişcări neliniştite. Gaal simţi că-i trec fiori reci pe şira 
spinării. Pleoapele lui Chen coborâră imperceptibil. 

— Cum vine asta? 

— Prăbuşirea planetei Trantor, spuse Seldon, nu poate fi 
oprită, indiferent ce eforturi s-ar face. Cu toate acestea, ea 
poate fi grăbită cu uşurinţă. Povestea întreruperii 
procesului meu se va transmite în toată Galaxia. 
Respingerea planului meu menit a uşura şi micşora 
proporţiile dezastrului îi va convinge pe oameni că viitorul 
nu le mai oferă nici o şansă. Deja îşi amintesc cu invidie de 
vieţile bunicilor lor. Vor vedea că revoluțiile politice şi 
stagnarea comercială vor spori în intensitate. Peste tot în 
Galaxie se va răspândi sentimentul că este important doar 
ceea ce poate fiecare să-şi apropie în acel moment. Oamenii 
ambiţioşi nu vor mai aştepta, iar cei lipsiţi de scrupule nu 
vor mai ezita. Prin fiecare acţiune, ei vor grăbi prăbuşirea 
lumilor. Ucideţi-mă, şi Trantor nu se va prăbuşi în cinci 
secole, ci în cincizeci de ani, iar dumneavoastră în doar un 
an. 

— Acestea sunt vorbe de speriat copiii, spuse Chen, şi 
totuşi moartea ta nu este singurul răspuns care să ne 


satisfacă. 

Îşi ridică palma de pe hârtiile pe care se odihnea, aşa încât 
doar două degete atingeau uşor paginile de deasupra. 

— Spune-mi, continuă el, singura ta activitate va fi aceea 
de a pregăti Enciclopedia despre care vorbeai mai 
devreme? 

— Da. 

— Şi trebuie ca acest lucru să fie făcut pe Trantor? 

— Stăpâne, Trantor posedă Biblioteca Imperială, precum 
şi resursele erudite ale Universităţii Trantor. 

— Şi, cu toate acestea, n-ar putea fi avantajos dacă ai fi 
plasat în altă parte, să zicem pe o planetă unde iureşul şi 
nebunia unei metropole nu se vor învălmăşi cu gândurile 
erudite, unde oamenii tăi să se poată dedica exclusiv şi cu 
un singur gând muncii lor? 

— Puţin probabil. 

— O astfel de lume a fost deja aleasă. Poţi lucra, doctore, 
după placul inimii, cu cei o sută de mii de oameni în jurul 
tău. Galaxia va şti că lucrezi şi că lupţi împotriva Prăbuşirii. 
Se va comunica, de asemenea, că vei împiedica Prăbuşirea. 
(Zâmbi.) Întrucât nu cred în atât de multe lucruri, nu mi-e 
greu să resping chiar şi ideea de prăbuşire, astfel încât sunt 
pe deplin convins că le voi spune oamenilor adevărul. Şi, în 
timpul acesta, doctore, nu vei mai tulbura planeta Trantor 
şi nu vor mai exista motive pentru a tulbura pacea şi tihna 
Împăratului. Pentru tine şi pentru susţinătorii tăi, atâţia cât 
se vor considera necesari, alternativa este moartea. Voi 
ignora amenințările proferate mai devreme. Şansa de a 
alege între moarte şi exil îţi va fi oferită pentru o perioadă 
care începe în această clipă şi se va termina peste cinci 
minute. 

— Care este lumea aleasă, stăpâne? 

— Se cheamă Terminus, cred, spuse Chen. (Nepăsător, 
întoarse hârtiile de pe masă cu vârful degetelor astfel ca 
Seldon să le poată citi.) Este nelocuită, dar destul de 


ospitalieră, şi poate fi modelată pentru a satisface 
necesităţile savanților. E cam izolată... 

— ...la marginea Galaxiei, domnule, îl întrerupse Seldon. 

— Exact aşa cum am spus, întrucâtva izolată. Va răspunde 
nevoilor voastre de concentrare. Hai, mai ai două minute. 

— Vom avea nevoie de timp pentru a aranja o asemenea 
călătorie, spuse Seldon. Este vorba de douăzeci de mii de 
familii. 

— Vi se va da timp. 

Seldon se gândi o clipă, şi ultimul minut fu pe sfârşite când 
zise: 

— Accept exilul. 

Inima lui Gaal uită pentru un moment să mai bată. Pe deo 
parte, se simţi cuprins de o nespus de mare bucurie, căci 
cine nu s-ar bucura să scape de moarte, iar pe de alta, în 
ciuda acestei mari uşurări, regretă puţin la gândul că 
Seldon fusese înfrânt. 

RĂMASERĂ TĂCUŢI o vreme, în timp ce taxiul vâjâia prin 
sutele de mile de tuneluri spre Universitate. Apoi Gaal se 
învioră. 

— Este adevărat ceea ce i-aţi spus Comisarului? întrebă el. 
Executarea dumneavoastră ar fi grăbit Prăbuşirea? 

— Niciodată nu mint în ceea ce priveşte rezultatele 
psihoistoriei, răspunse Seldon. Şi nici nu mi-ar fi slujit în 
cazul acesta. Chen ştie că spun adevărul. E un politician 
inteligent şi politicienii, prin natura activităţii lor, au un simţ 
înnăscut pentru adevărurile psihoistoriei. 

— Atunci trebuie să acceptaţi exilul? se miră Gaal, dar 
Seldon nu-i răspunse. 

Când ajunseră deasupra terenurilor Universităţii, muşchii 
lui Gaal acţionară independent de voinţa lui, adică mai bine 
spus nu funcţionară. A trebuit să fie coborât din taxi pe 
braţe. 

Întreaga Universitate părea o mare orbitoare de lumină. 
Gaal aproape uitase că soarele exista. Clădirile Universităţii 
erau acoperite de un monstruos dom de sticlă-şi-totuşi- 


altceva-decât-sticlă polarizată, astfel încât Gaal privea 
direct la steaua arzătoare de deasupra. Lumina ei clară era 
reflectată de construcţiile metalice. 

Structurile Universităţii erau mai degrabă argintii, le 
lipsea acel cenugşiu închis al oţelului, prezent pretutindeni 
pe Trantor. Strălucirea lor metalică se apropia de culoarea 
ivorie. 

— Soldaţi, se pare, spuse Seldon. 

— Poftim? Gaal reveni cu privirea pe pământ şi văzu în faţa 
lor o santinelă. 

Se opriră. În cadrul unei uşi apăru un căpitan cu vorba 
domoală. 

— Doctor Seldon? întrebă el. 

— Da. 

— Vă aşteptam. De astăzi înainte, dumneavoastră şi 
oamenii dumneavoastră vă veţi afla sub incidenţa Legii 
marţiale. Mi s-a ordonat să vă informez că vi se vor acorda 
şase luni pentru pregătiri în vederea plecării pe Terminus. 

— Şase luni! începu Gaal, dar degetele lui Seldon îl 
strânseră uşor de cot. 

— Acestea sunt ordinele pe care le-am primit, repetă 
căpitanul şi plecă. 

Gaal se întoarse spre Seldon: 

— Bine, dar ce se poate face în şase luni? Asta nu e decât o 
crimă lentă. 

— Uşurel, uşurel. Să ajungem în biroul meu. 

Biroul nu era mare, dar era ferit de urechi indiscrete cu 
ajutorul unui dispozitiv de nedetectat. Fasciculele-spion 
îndreptate spre birou nu receptau nici o tăcere care să 
trezească suspiciuni, nici paraziți care ar fi fost şi mai 
suspecți. Recepţionau, mai degrabă, o conversaţie 
construită la întâmplare dintr-o vastă rezervă de fraze 
nevinovate pe diferite tonuri şi voci. 

— Şase luni vor fi suficiente, spuse Seldon relaxat. 

— Nu înţeleg cum. 


— Pentru că, băiete, într-un asemenea plan, acţiunile 
altora sunt folosite pentru a sluji nevoilor noastre. Nu ţi-am 
spus deja că structura temperamentală a lui Chen a fost 
supusă unui studiu mai atent decât cel dedicat oricărui alt 
om de pe lumea asta? Procesul nu a putut începe decât 
atunci când momentul şi condiţiile erau favorabile scopului 
ales de noi. 

— Dar cum aţi fi putut aranja... 

— Să fim exilați pe Terminus? De ce nu? Apăsă cu degetul 
într-un punct anume de pe biroul său şi o secţiune a 
peretelui din spatele scaunului alunecă într-o parte. Doar 
degetele lui ar fi putut face acest lucru, întrucât numai 
amprentele lui puteau activa detectorul de dedesubt. 

— Vei găsi câteva microfilme înăuntru, spuse Seldon. Ia-l 
pe cel însemnat cu litera T. 

Gaal făcu întocmai şi aşteptă până ce Seldon îl fixă într-un 
proiector şi-i înmână o pereche de ochelari cu lentile 
groase. Gaal le reglă şi urmări filmul desfăşurându-se sub 
ochii lui miraţi. 

— Păi, atunci..., făcu el. 

— Ce te surprinde? îl întrebă Seldon. 

— Vă pregătiţi de doi ani să plecaţi? 

— De doi ani şi jumătate. Bineînţeles, nu puteam fi siguri 
că va fi ales Terminus, dar am sperat că ar putea fi, şi am 
acţionat conform acestei presupuneri... 

— Dar de ce, doctore Seldon? Dacă aţi aranjat exilul, de 
ce? Evenimentele nu puteau fi mai bine controlate de aici, 
de pe Trantor? 

— Păi, există câteva motive. Lucrând pe Terminus, vom 
beneficia de sprijin imperial fără a mai da naştere unor 
temeri că am pune în pericol Siguranţa Imperială. 

— Aţi stârnit aceste temeri, spuse Gaal, doar pentru a 
forţa exilul? Totuşi nu înţeleg. 

— Probabil că douăzeci de mii de familii n-ar călători de 
bunăvoie tocmai până la capătul Galaxiei. 


— Dar de ce ar trebui siliţi să meargă până acolo? (Gaal 
rămase pe gânduri.) Aş putea şti? 

— Încă nu, spuse Seldon. E suficient pentru moment să ştii 
că un refugiu ştiinţific va fi stabilit pe Terminus, şi un altul, 
la celălalt capăt al Galaxiei, să zicem, la Capătul Stelei. 
(Zâmbi.) Cât priveşte restul, eu voi muri curând şi vei vedea 
mai multe decât mine... Nu, nu. Scuteşte-mă de scene şi de 
urări de bine. Doctorii mi-au spus că nu voi putea trăi mai 
mult de un an sau doi. Dar şi aşa, am realizat ceea ce mi-am 
propus. Aş putea muri în condiţii mai bune? 

— Şi după ce veţi muri, domnule...? 

— Vor exista succesori, poate chiar tu. Aceştia vor putea să 
aplice ultimul retuş Proiectului şi să instige revolta de pe 
Anacreon la momentul potrivit şi la modul corect. După 
aceea, evenimentele se pot desfăşura nestânjenite. 

— Nu înţeleg. 

— Vei înţelege. (Chipul ridat al lui Seldon deveni dintr-o 
dată calm şi obosit.) Majoritatea vor pleca pe Terminus, dar 
unii vor rămâne. Va fi uşor de aranjat. Dar în ceea ce mă 
priveşte - şi încheie cu o şoaptă pe care Gaal abia putu să o 
audă - eu sunt terminat. 

Partea a doua. 

ENCICLOPEDIŞTII. 

TERMINUS - ...Situarea sa (vezi harta) era stranie pentru 
rolul pe care avea să-l joace în Istoria Galactică şi totuşi 
inevitabilă, aşa cum au arătat de-atâtea ori numeroşi 
scriitori. Situată chiar la marginea Spiralei Galactice, unica 
planetă a unui soare izolat, săracă în resurse şi neglijabilă 
ca valoare economică, până la sosirea Enciclopediştilor, ea 
nu fusese colonizată în decursul celor cinci secole ce 
trecuseră de la descoperire... 

Era inevitabil ca, pe măsură ce se dezvolta o nouă 
generaţie, Terminus să devină ceva mai mult decât o anexă 
a psihoistoricilor de pe Trantor. O dată cu revolta de pe 
Anacreon şi cu venirea la putere a lui Salvor Hardin, primul 
din marea familie de... 


ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

LEWIS PIRENNE lucra intens la biroul său din singurul 
colţ bine luminat al camerei. Munca trebuia coordonată. 
Eforturile trebuiau organizate. lţele răzlețe trebuiau ţesute 
într-un model coerent. 

Cincizeci de ani. Cincizeci de ani pentru a se aranja şi 
pune la punct Numărul Unu din Enciclopedia Fundaţiei 
într-o formă accesibilă. Cincizeci de ani pentru strângerea 
materialului brut. Cincizeci de ani de pregătiri. 

Trebuia făcută. După alţi cinci ani vor vedea publicat 
primul volum al celei mai monumentale lucrări pe care o 
concepuse vreodată Galaxia. Apoi, aveau să apară celelalte 
volume la intervale de câteva zeci de ani, însoţite de 
suplimente; articole speciale despre evenimente de interes 
actual, până când... 

Pirenne se foia nemulţumit, când soneria discretă de pe 
birou bâzâi sâcâitor. Aproape că uitase de întâlnire. Deblocă 
uşa şi, absent, cu coada ochiului, o văzu deschizându-se. În 
cameră intră Salvor Hardin cu silueta sa masivă. Pirenne nu 
ridică ochii din hârtii. 

Hardin zâmbi ca pentru sine. Se grăbea, însă avea altceva 
mai bun de făcut decât să se supere din cauza atitudinii 
nepăsătoare a lui Pirenne faţă de orice sau oricine îl 
deranja atunci când lucra. Se afundă în fotoliul situat de 
cealaltă parte a biroului şi aşteptă. 

Stilusul lui Pirenne scotea un sunet slab, alergând pe 
hârtie. De altfel, nici nu puteau fi percepute altă mişcare 
sau alt sunet. Hardin scoase o monedă de două credite din 
buzunarul hainei, o azvârli în sus şi suprafaţa ei din oţel 
inoxidabil reflectă frânturi de lumină în cădere. O prinse şi 
o azvârli din nou, urmărindu-i leneş reflexiile sclipitoare. 
Oţelul inoxidabil era un bun mijloc de schimb pe o planetă 
care trebuia să importe tot ce era metal. 

Pirenne ridică privirea şi clipi des. 

— Încetează! făcu el cu arţag. 

— Ce? 


— Moneda aceea nenorocită. Termină! 

— Aha! (Hardin băgă în buzunar discul de metal.) Să-mi 
spui când termini, bine? Am promis că mă voi întoarce la 
întrunirea Consiliului Municipal înainte ca proiectul noului 
apeduct să fie supus la vot. 

Pirenne oftă şi-şi îndepărtă scaunul de birou. 

— Am terminat. Dar sper că n-ai de gând să mă deranjezi 
cu treburi administrative. Ocupă-te singur de ele, te rog. 
Enciclopedia îmi răpeşte tot timpul. 

— Ai auzit vestea? întrebă Hardin, flegmatic. 

— Ce veste? 

— Vestea pe care am recepţionat-o acum două ore prin 
ultraunde. Guvernatorul regal al Prefecturii Anacreon şi-a 
arogat titlul de rege. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Înseamnă că suntem izolaţi faţă de zonele interne ale 
Imperiului, răspunse Hardin. Ne aşteptam la aşa ceva, dar 
asta nu ne uşurează situaţia. Anacreon este situat exact în 
dreptul ultimei rute comerciale pe care o mai avem cu 
Santanni şi cu Trantor sau chiar cu Vega! De unde vom mai 
primi metal? N-am reuşit să mai aducem nici un transport 
de aluminiu sau de oţel de şase luni şi de-acum n-o să le mai 
putem procura deloc decât prin mila Regelui de pe 
Anacreon. 

Nerăbdător să scape de Hardin, Pirenne se prefăcu a fi 
îndurerat şi spuse: 

— Atunci, obţine-le prin intermediul lui. 

— Dar cum? Ascultă, Pirenne, potrivit contractului care a 
stat la baza întemeierii Fundaţiei, Consiliul de Administraţie 
al Comisiei Enciclopediei deţine puteri administrative 
depline. Eu, ca primar al oraşului Terminus, sunt 
împuternicit doar să-mi suflu singur nasul şi probabil să 
strănut dacă tu semnezi un ordin prin care-ţi dai acordul. 
Depinde de tine şi de Consiliul tău. În numele oraşului, a 
cărui prosperitate atârnă de comerţul neîntrerupt cu 
Galaxia, îţi cer să convoci o întrunire de urgenţă... 


— Opreşte-te! Nu e cazul să-mi ţii un discurs electoral. 
Hardin, Consiliul Împuterniciţilor nu a respins ideea 
constituirii unui guvern municipal pe Terminus. Înţelegem 
că este necesar un asemenea guvern, având în vedere 
creşterea numărului de locuitori de la întemeierea 
Fundaţiei, în urmă cu cincizeci de ani, şi până acum, 
precum şi înmulţirea celor care se ocupă de alte probleme 
decât redactarea şi întocmirea Enciclopediei. Dar asta nu 
înseamnă că primul şi singurul scop al Fundaţiei ar fi altul 
decât publicarea Enciclopediei definitive a întregii 
cunoaşteri umane. Suntem o instituţie ştiinţifică, sprijinită 
de stat, Hardin. Nu putem, nu trebuie, şi nu ne vom 
amesteca în politica locală. 

— Politică locală! Pentru numele Galaxiei, Pirenne, 
aceasta-i o problemă de viaţă şi de moarte. Planeta 
Terminus nu poate susţine ea însăşi o civilizaţie 
mecanicistă. Nu are metale. Ştii bine acest lucru. N-are pic 
de fier, cupru sau aluminiu în rocile de suprafaţă şi al naibii 
de puţine alte substanţe. Ce crezi că se va întâmpla cu 
Enciclopedia dacă acestui fitecine Rege de pe Anacreon îi 
trece prin minte să ne atace? 

— Pe noi? Uiţi că suntem sub controlul direct al 
Împăratului? Nu facem parte din Prefectura Anacreon şi 
nici din altă prefectură. Ţine seama de asta! Aparţinem 
domeniului personal al Împăratului şi nimeni nu se va 
atinge de noi. Imperiul va proteja ceea ce-i aparţine. 

— Atunci de ce nu l-a împiedicat pe Guvernatorul regal de 
pe Anacreon să-şi facă de cap? Şi măcar dacă Anacreon ar 
fi un caz izolat. Cel puţin douăzeci dintre prefecturile cele 
mai îndepărtate ale Galaxiei, întreaga Periferie, mai precis, 
au început să se conducă după bunul lor plac. Îţi spun cu 
mâna pe inimă că mă îndoiesc foarte tare de capacitatea 
Imperiului de a ne proteja. 

— Truc de doi bani! Guvernatori regali, regi - ce 
importanţă are? Într-o măsură mai mare sau mai mică, 
Imperiul a fost dintotdeauna măcinat de politicieni care au 


tras fiecare în partea lui. Unii guvernatori s-au răsculat şi, 
tot astfel, unii împărați au fost detronaţi sau asasinați şi 
până acum. Însă ce au toate acestea de a face cu Imperiul? 
Las-o mai moale, Hardin. Nu-i treaba ta. Întâi de toate, 
suntem oameni de ştiinţă. lar grija noastră de căpetenie 
este Enciclopedia. A, aproape că uitasem, Hardin. 

— Poftim? 

— Fă ceva cu ziarul acela al tău! Vocea lui Pirenne trăda 
supărarea. 

— Jurnalul? Nu-i al meu. E un ziar particular. Dar ce s-a 
întâmplat? 

— De câteva săptămâni tot recomandă ca cea de-a 
cincizecea aniversare a întemeierii Fundaţiei să devină un 
prilej pentru serbări publice şi manifestări care nu-şi prea 
au rostul. 

— Păi de ce nu? Ceasul cu radiu va deschide Prima Boltă 
peste trei luni. Aş zice că aceasta este o ocazie deosebită. 
Oare greşesc? 

— Nu-i o ocazie pentru sărbători neroade, Hardin. Prima 
Boltă şi deschiderea ei privesc doar Consiliul de 
Administraţie. Vom comunica oamenilor ceea ce vom 
considera important. Asta e sigur, şi te rog să explici în 
Jurnal cum stau lucrurile. 

— Regret, Pirenne, dar Carta oraşului garantează un 
drept aparent lipsit de importanţă, care se numeşte 
libertatea presei. 

— Tot ce se poate, însă Consiliul de Administraţie nu 
garantează aşa ceva. Eu sunt reprezentantul Împăratului 
pe Terminus, Hardin, şi am puteri depline în această 
privinţă. 

Expresia de pe chipul lui Hardin se schimbă; se vedea că 
încearcă să se controleze. 

— În legătură cu statutul tău de reprezentant al 
Împăratului, mai am să-ţi dau o veste, spuse el sumbru. 

— În legătură cu Anacreon? întrebă Pirenne, printre dinţi. 
Se simţea deranjat. 


— Da. Va sosi un trimis special de pe Anacreon. Peste două 
săptămâni. 

— Un trimis? Aici? De pe Anacreon? (Pirenne rămase pe 
gânduri.) Cu ce scop? 

Hardin se ridică şi împinse scaunul spre birou: 

— Îţi ofer şansa de a ghici singur. 

Şi, cu un aer necuviincios, plecă. 

ANSELM HAUT RODRIC - „haut” însemnând sânge nobil - 
subprefect al Pluemei şi trimis extraordinar al Înălţimii sale 
Regele Anacreonului - la care se adăugau o suită întreagă 
de alte titluri - fu întâmpinat de Hardin la spaţioport cu 
întregul ritual prilejuit de o înaltă vizită de stat. 

Cu un zâmbet reţinut şi cu o adâncă plecăciune, 
subprefectul îşi scosese dezintegratorul din toc şi i-l dăruise 
lui Hardin, înmânându-i-l astfel încât acesta să-l poată 
apuca de pat. Hardin răspunsese acestui compliment 
dăruindu-i, la rândul său, un dezintegrator special 
împrumutat pentru această ocazie. Prietenia şi bunele 
intenţii erau astfel stabilite, şi chiar dacă Hardin observă o 
umflătură imperceptibilă la subsoara lui Haut Rodric, îşi 
reţinu prudent remarca pentru sine. 

Vehiculul de teren pe care se îmbarcară - precedat, 
flancat şi urmat de stolul inevitabil de funcţionari mărunți - 
se urni cu solemnitate către Piaţa Ciclopediei, fiind însoţit 
de-a lungul drumului de cuvenitele ovaţii ale unei mulţimi 
relativ entuziaste. 

Subprefectul Anselm primi ovaţiile cu o indiferenţă rece, 
ca un soldat şi nobil ce era. 

— Şi oraşul ăsta e toată lumea voastră? se adresă el lui 
Hardin. 

Hardin trebui să ridice puţin vocea pentru a acoperi 
hărmălaia: 

— Eminenţa voastră, suntem o lume tânără. În scurta 
noastră istorie, pe sărmana noastră planetă nu am primit 
decât vizitele câtorva membri ai marii nobilimi. De aceea şi 
entuziasmul acesta. 


Aproape sigur, „marea nobilime” nu pricepu ironia, chiar 
dacă îi era adresată direct. 

— Întemeiată acum cincizeci de ani. Hmm! făcu Anselm 
gânditor. Ai foarte mult teren neexploatat aici, primare. Nu 
te-ai gândit să împărţi terenul în proprietăţi? 

— Încă nu este cazul. Suntem extrem de centralizaţi; aşa 
şi trebuie să fim, din cauza Enciclopediei. Probabil că, într-o 
bună zi, când populaţia va creşte... 

— Ciudată lume! Nu aveţi țărănime? 

Hardin se gândi că nu era nevoie de o minte prea ascuţită 
ca să-ţi dai seama că Eminenţa sa se dedicase, cam 
stângaci, ce-i drept, culegerii de informaţii. Răspunse fără 
grabă: 

— Nu. Şi nici nobilime. 

Haut Rodric făcu ochii mari: 

— Şi conducătorul vostru - omul pe care urmează să-l 
întâlnesc? 

— Vă referiţi la doctor Pirenne?! A, da. Este Preşedintele 
Consiliului de Administraţie personal al Împăratului. 

— Doctor? N-are alt titlu? Un savant? Şi este considerat 
deasupra autorităţilor civile? 

— Păi, bineînţeles, răspunse Hardin îndatoritor. Suntem cu 
toţii savanţi, mai mult sau mai puţin. La urma-urmelor, noi 
nu suntem o lume, ci mai degrabă o fundaţie ştiinţifică sub 
controlul direct al Împăratului. 

Accentua uşor ultimele cuvinte şi acest lucru păru să-l 
descumpănească pe subprefect. Acesta rămase tăcut şi 
adâncit în gânduri tot restul drumului până la Piaţa 
Ciclopediei. 

Chiar dacă pe Hardin îl plictisiră după-amiaza şi seara 
care urmară, avu satisfacția de a înţelege că Pirenne şi 
Haut Rodric, deşi îşi adresaseră declaraţii sforăitoare de 
stimă şi respect reciproc, de fapt, se detestau unul pe altul. 

Pe parcursul „turului de inspecţie” al Clădirii 
Enciclopediei, Haut Rodric asistase cu o privire inexpresivă 
la prelegerea lui Pirenne. Ascultase cu un zâmbet politicos, 


dar absent, peroraţiile rapide ale acestuia, în timp ce 
vizitară depozitele cu filme documentare şi numeroasele 
săli de proiecţie. 

Abia după ce coborâră tot mai adânc, etaj după etaj, şi 
trecură prin sălile serviciilor de culegere, montaj, 
prezentare grafică, tipărire şi filmare, Rodric îşi făcu 
cunoscută prima sa declaraţie mai consistentă. 

— "Totul este foarte interesant, zise el, dar mi se pare o 
ocupaţie nepotrivită pentru adulţi. La ce slujeşte? 

Hardin observă că aceasta era o remarcă la care Pirenne 
nu putu găsi un răspuns, deşi expresia de pe chipul lui 
trăda efortul. 

Dineul din acea seară oglindea fidel evenimentele acelei 
după-amieze. Haut Rodric puse stăpânire pe conversaţie şi- 
şi descrise - cu detalii tehnice minuţioase şi cu o vervă 
incredibilă - propriile fapte de glorie în fruntea unui 
batalion în cursul recentului război dintre Anacreon şi 
proaspăt-proclamatul Regat Smyrno, cu care se învecina. 

Relatarea subprefectului se sfârşi o dată cu dineul, iar 
persoanele oficiale mai neînsemnate plecaseră rând pe 
rând. Ultima părticică a descrierii triumfaliste a navelor 
distruse o făcu când îi însoţi pe Pirenne şi pe Hardin pe 
terasă pentru a se relaxa în atmosfera caldă şi plăcută a 
serii de vară. 

— Şi acum, făcu el cu o însufleţire reţinută, să trecem la 
treburi mai serioase. 

— Vă rog, murmură Hardin, aprinzându-şi o ţigară de foi 
din tutun de pe Vega - una dintre puţinele pe care le mai 
avea, se gândi el cu nostalgie - şi lăsându-se pe spate cu 
scaunul care se ridică în două picioare. 

Galaxia strălucea în înaltul cerului şi forma ei, ca o lentilă 
lăptoasă, acoperea tot orizontul. În comparaţie cu ea, 
puţinele stele de aici, chiar de la marginea Universului, 
erau neînsemnate licăriri. 

— Desigur, spuse subprefectul, toate discuţiile oficiale - 
semnarea documentelor şi toate celelalte detalii tehnice 


plicticoase - vor avea loc în prezenţa... cum spuneaţi că se 
numeşte Consiliul vostru? 

— Consiliul de Administraţie, răspunse Pirenne, glacial. 

— Bizar nume! Oricum, asta va fi mâine. Am putea să 
pregătim terenul chiar acum, într-o oarecare măsură, ca 
între bărbaţi. Ce ziceţi? 

— Asta înseamnă că...? îl îmboldi Hardin. 

— Înseamnă că s-a produs o oarecare schimbare în 
situaţia de la Periferie şi că statutul planetei voastre a 
devenit cam nesigur. Ar fi foarte convenabil dacă am reuşi 
să ajungem la o înţelegere, ca să vedem cum stau lucrurile. 
Apropo, primare, mai ai vreo ţigară din acelea? 

Fără prea mare tragere de inimă, Hardin îi oferi una. 
Anselm Haut Rodric o mirosi şi exclamă încântat: 

— Tutun de pe Vega! De unde le ai? 

— Am primit o cantitate mică la ultima livrare. Dar s-au 
terminat de-acum. Doar bunul Spaţiu ştie când vom mai 
primi, dacă vom mai primi vreodată. 

Pirenne se strâmbă. Nu era fumător şi de aceea detesta 
mirosul de tutun. 

— Aş vrea să înţeleg ceva, Eminenţa voastră. Misiunea 
dumneavoastră este doar una de clarificare? 

Haut Rodric dădu aprobator din cap, în timn ce trăgea cu 
nesaţ ultimele fumuri. 

— În cazul acesta, va fi gata curând. În ceea ce priveşte 
Fundaţia Enciclopedia Numărul Unu, situaţia este cea care 
a existat dintotdeauna. 

— Aha! Şi care a fost situaţia dintotdeauna? 

— Următoarea: o instituţie ştiinţifică sprijinită de stat şi 
parte integrantă a domeniului augustei sale maiestăţi 
Împăratul. 

Subprefectul rămase impasibil. Scotea rotocoale de fum: 

— Asta-i o teorie atrăgătoare, doctor Pirenne. Îmi 
imaginez că aveţi documente cu Sigiliul Imperial - dar care- 
i situaţia reală? Care e poziţia voastră faţă de Smyrno? Nu 
sunteţi decât la cincizeci de parseci de capitala Sistemului 


Smyrno, ştiţi asta. Şi care-i poziţia faţă de Konom şi 
Daribow? 

— N-avem nimic de-a face cu nici o Prefectură. Ca parte a 
domeniului Împăratului... răspunse Pirenne. 

— Nu mai sunt Prefecturi, îi reaminti Haut Rodric, acum 
sunt regate. 

— Regate atunci. N-avem nici o legătură cu ele. Ca 
instituţie ştiinţifică... 

— La naiba cu ştiinţa, răbufni el soldăţeşte, înveninând 
atmosfera. Ce dracu' are asta de-a face cu posibilitatea ca 
Terminus să fie cucerit oricând de Smyrno? 

— Dar Împăratul? Va rămâne impasibil? 

Haut Rodric se domoli şi spuse: 

— Aşa e, doctore Pirenne. Tu respecţi stăpânirea 
Împăratului; la fel şi Anacreon, dar s-ar putea ca Smyrno să 
n-o facă. [ine seama că noi tocmai am semnat un tratat cu 
Împăratul. Mâine voi prezenta o copie acelui Consiliu al 
vostru. Tratatul ne acordă dreptul de a menţine ordinea în 
limitele fostei Prefecturi Anacreon în numele Împăratului. 
Misiunea noastră este limpede, nu? 

— Desigur. Numai că Terminus nu face parte din 
Prefectura Anacreon. 

— Şi Smyrno... 

— Nu face parte nici din Prefectura Smyrno. Nu aparţine 
nici unei Prefecturi. 

— Cei de pe Smyrno cunosc acest lucru? 

— Nu mă interesează ce ştiu şi ce nu. 

— Pe noi ne interesează. Abia am sfârşit un război cu 
Smyrno, care încă deţine două sisteme stelare de-ale 
noastre. lerminus ocupă un loc strategic deosebit de 
important între cele două naţiuni. 

Hardin avu o senzaţie de sfârşeală. Îl întrerupse: 

— Care este propunerea dumneavoastră, Eminenţă? 

Subprefectul părea foarte dispus să renunţe la aluzii în 
favoarea unor afirmaţii mai directe. Spuse cu vioiciune: 


— Este evident că, întrucât Terminus nu se poate apăra 
singură, Anacreon trebuie să preia această sarcină. Sper că 
înţelegeţi că nu dorim să ne amestecăm în administraţia 
locală. 

— Înâmmm... făcu Hardin, de parcă avea limba legată. 

— ... dar noi considerăm că ar fi cel mai bine pentru 
ambele părţi dacă Anacreon ar înfiinţa o bază militară pe 
planetă. 

— Şi cam asta ar fi tot ce doriţi - o bază militară pe o parte 
a vastului teritoriu neocupat - dar vom rămâne la atât? 

— Păi, bineînţeles, s-ar mai ridica problema întreţinerii 
forţelor de apărare. 

Scaunul lui Hardin reveni pe cele patru picioare, iar el se 
rezemă cu coatele pe genunchi. 

— Ajungem la miezul problemei. Să spunem lucrurilor pe 
nume. lerminus urmează să devină protectorat şi să 
plătească tribut. 

— Nu tribut, taxe. Noi vă protejăm, iar voi plătiţi. 

Pe neaşteptate, Pirenne izbi violent scaunul cu palma. 

— Lasă-mă să vorbesc, Hardin. Eminenţa voastră, nu dau 
nici jumătate de credit ruginit pe Anacreon, pe Smyrno, pe 
politica dumneavoastră locală şi pe aceste războaie 
meschine. Vă declar că instituţia noastră e sprijinită de stat 
şi scutită de taxe. 

— Sprijinită de stat? Dar noi suntem Statul, doctor 
Pirenne, şi noi nu sprijinim aşa ceva. 

Pirenne se ridică furios. 

— Eminenţa voastră, eu sunt reprezentantul direct al... 

— Augustei sale maiestăţi, Împăratul, îl imită acru Anselm 
Haut Rodric, iar eu sunt reprezentantul direct al Regelui 
Anacreonului. Doctor Pirenne, Anacreon e cu mult mai 
aproape. 

— Să revenim la afaceri, insistă Hardin. Cum veţi percepe 
aceste aşa-numite taxe, Eminenţa voastră? Le veţi percepe 
în produse? Grâne, cartofi, legume, animale? 

Subprefectul făcu ochii cât cepele: 


— Ce dracu' să facem cu ele? Avem prea de ajuns. Aur, 
bineînţeles. Crom sau vanadiu ar fi şi mai binevenite, dacă, 
întâmplător, aveţi cantităţi mari. 

Hardin izbucni în râs: 

— Cantități mari! Nici măcar fier nu avem în cantităţi 
suficiente. Cât priveşte aurul, poftiţi, priviţi moneda 
noastră. Azvârli o monedă către trimisul special. 

Haut Rodric o ciocăni şi se holbă mirat: 

— Ce-i asta? Oțel? 

— Exact. 

— Nu pricep. 

— Terminus este o planetă fără metale. Le importăm în 
totalitate. Prin urmare, nu avem nici aur, nici altceva ca 
mijloc de plată decât, eventual, câteva mii de ocale de 
cartofi. 

— Atunci bunuri industriale. 

— Fără metal? Din ce să fabricăm maşinile? 

După câteva momente de tăcere, Pirenne mai făcu o 
încercare: 

— Discuţia aceasta s-a îndepărtat de la subiect. Terminus 
nu este o planetă, ci o fundaţie ştiinţifică pentru pregătirea 
unei mari Enciclopedii. În numele Spaţiului, domnule, nu 
aveţi nici un dram de respect faţă de ştiinţă? 

— Enciclopediile nu câştigă războaie, spuse Haut Rodric şi 
se încruntă. O lume total neproductivă, prin urmare - şi 
practic neocupată. Atunci aţi putea plăti cu terenuri. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Pirenne. 

— Planeta asta este aproape nepopulată şi terenul 
neocupat ar putea fi fertil. Multor nobili de pe Anacreon le- 
ar surâde o creştere a proprietăţilor lor. 

— Dar nu puteţi propune aşa o... 

— Nu e nevoie să vă alarmaţi, doctor Pirenne. E destul 
pământ pentru toţi. La urma-urmelor, dacă veţi coopera, 
vom putea probabil aranja în aşa fel încât să nu pierdeţi 
nimic. Pot fi conferite titluri şi proprietăţi. Sper că mă 
înţelegeţi. 


— Mulţumesc! izbucni Pirenne. 

Apoi Hardin întrebă cu un aer nevinovat: 

— Anacreon ar putea să ne aprovizioneze cu cantităţi 
adecvate de plutoniu pentru centrala noastră atomică? Mai 
avem rezerve doar pentru câţiva ani. 

Pirenne pufni nemulţumit şi rămaseră cu toţii tăcuţi câteva 
momente. Haut Rodric sparse tăcerea cu o voce care nu 
mai semăna nicidecum cu cea de mai-nainte: 

— Aveţi energie atomică? 

— Bineînţeles. Ce-i neobişnuit în asta? Cred că energia 
atomică are o vechime de cel puţin cincizeci de ani. De ce 
să nu avem? Numai că e cam greu să obţinem plutoniu. 

— Da... da. (Trimisul special tăcu, apoi adăugă stânjenit.) 
Domnilor, atunci vom continua discuţiile mâine. Vă rog să 
mă scuzaţi... 

Pirenne privi lung după el şi scrâşni din dinţi. 

— Insuportabil mai e măgarul ăsta greu de minte. 
Dezgustă... 

— Greşeşti, îl întrerupse Hardin. Nu e decât un produs al 
mediului. Capacitatea lui de înţelegere nu trece de „Eu am 
armă şi tu nu.” 

Exasperat, Pirenne se întoarse spre el: 

— Pentru numele Spaţiului, ce era cu vorbăria aceea 
despre baze militare şi tribut? Ai luat-o razna? 

— Nu. l-am dat doar apă la moară şi l-am lăsat să 
pălăvrăgească. Cred că ai băgat de seamă că l-a luat gura 
pe dinainte şi a divulgat adevăratele intenţii ale 
Anacreonului, mai exact parcelarea Terminusului în 
proprietăţi funciare. Bineînţeles că nu voi admite aşa ceva. 

— Tu nu vei admite. Tu! Dar cine eşti tu? Şi aş putea să 
ştiu de ce ţi-ai dat drumul la gură în legătură cu centrala 
noastră nucleară? Asta va face din noi o ţintă militară. 

— Da, zâmbi Hardin amuzat. O ţintă militară de care e 
bine să stai departe. Nu-i limpede de ce am adus vorba 
despre asta? Mi s-a confirmat astfel o bănuială pe care o 
aveam mai de mult. 


— Care anume? 

— Că Anacreon nu mai are o economie bazată pe energie 
nucleară. Dacă ar fi avut, fără îndoială că amicul nostru şi- 
ar fi dat seama că plutoniul nu este folosit la centrale 
nucleare decât în tehnologiile demodate. Rezultă astfel că 
restul Periferiei nu mai deţine energie atomică. E sigur că 
Smyrno nu are, pentru că altfel Anacreon n-ar fi câştigat 
majoritatea bătăliilor din recentul lor război. Nu ţi se pare 
interesant? 

— Ei, aş! făcu Pirenne şi plecă morocănos, iar Hardin 
zâmbi plin de îngăduinţă. 

Azvârli ţigara de foi şi ridică ochii spre necuprinsul 
Galaxiei. „Înapoi la ţiţei şi cărbune, aşa am ajuns”, murmură 
el, iar restul gândurilor le păstră pentru sine. 

CÂND HARDIN negase că ar fi proprietarul Jurnalului, el 
se exprimase corect din punct de vedere tehnic, dar numai 
atât. Hardin fusese spiritul conducător în intenţia de a 
încorpora Terminus într-o municipalitate autonomă - fusese 
primul primar ales - şi nu era o surpriză că, deşi nu poseda 
pe numele său nici măcar una dintre acţiunile Jurnalului, pe 
căi ocolite, le controla în proporţie de circa şaizeci la sută. 

Modalităţi erau destule. 

Prin urmare, atunci când Hardin încercase să-i sugereze 
lui Pirenne să i se permită participarea la întrunirile 
Consiliului de Administraţie, faptul că Jurnalul declanşase o 
campanie în acelaşi sens nu fusese o simplă coincidenţă. Şi 
astfel avusese loc prima demonstaţie de masă din istoria 
Fundaţiei, prin care se cerea reprezentarea oraşului în 
Guvernul „naţional”. 

Pirenne capitulase cu un sentiment de lehamite. 

În timp ce stătea spre capătul mesei, Hardin medita alene 
la oamenii de ştiinţă din domeniul fizicii care erau 
administratori atât de neinspiraţi. Probabil, datorită 
faptului că erau din cale afară de obişnuiţi cu realităţi 
inflexibile şi mult prea stângaci în a trata cu oameni care-şi 
schimbau opiniile de la un moment la altul. 


În orice caz, avea acum în stingă pe Tomaz Sutt şi pe Jord 
Fara, în dreapta pe Lundin Crast şi pe Yate Fulham, iar 
Pirenne în persoană prezida. Îi cunoştea bine pe toţi, 
desigur, dar în această şedinţă păreau să arboreze un aer 
pompos. 

În timpul formalităţilor de început, Hardin prinse să 
moţăie şi se dezmetici doar când Pirenne sorbi din paharul 
cu apă aflat în faţa sa, pregătindu-se să ia cuvântul: 

— Îmi face deosebită plăcere să pot comunica Consiliului 
că Lord Dorwin, Cancelarul Imperiului, va sosi pe Terminus 
peste două săptămâni. Putem fi încredinţaţi că relaţiile 
noastre cu Anacreon se vor normaliza spre deplina noastră 
satisfacţie, imediat ce Împăratul va fi informat în legătură 
cu situaţia actuală. 

Zâmbi şi se adresă lui Hardin, care se afla la celălalt capăt 
al mesei: 

— Jurnalul a primit deja informaţiile în legătură cu acest 
eveniment. 

Hardin pufni nemulţumit. Părea limpede că dorinţa de a 
acorda atâta importanţă acestei informaţii fusese unul 
dintre motivele pentru care l-au primit la această 
sacrosanctă şedinţă. 

Spuse, fără a lăsa să se înţeleagă că e afectat în vreun fel: 

— Lăsând la o parte exprimările nebuloase, ce anticipaţi 
că va face Lord Dorwin? 

Răspunse Tlomaz Sutt. Avea prostul obicei de a se adresa 
interlocutorului la persoana a treia atunci când se simţea 
important. 

— E foarte limpede, remarcă el, că primarul Hardin îşi 
face o profesiune de credinţă din a fi cinic. Nu reuşeşte să 
înţeleagă că, foarte puţin probabil, Împăratul va permite să 
i se ştirbească drepturile personale. 

— De ce? Ce ar putea face în caz că aceste drepturi i-ar fi 
încălcate? 

Se produse agitaţie şi iritare. Pirenne interveni: 


— Ţi-ai pierdut dreapta judecată. (Ca să mai dreagă 
lucrurile, continuă.) În plus, faci afirmaţii care pot fi luate 
drept trădare. 

— Să consider că mi s-a răspuns la întrebare? 

— Da. Dacă nu mai ai altceva de spus... 

— Nu te grăbi să tragi concluzii. Aş dori să întreb, în afară 
de acest demers diplomatic, s-a întreprins ceva concret 
pentru a face faţă amenințării din partea Anacreonului? 

Yate Fulham îşi trecu palma peste mustaţa roşie şi 
fioroasă: 

— Vezi vreo ameninţare din acea direcţie? 

— Tu nu vezi? 

— Nu chiar... răspunse acesta îngăduitor, Împăratul... 

— În numele Spaţiului! (Starea de iritare a lui Hardin 
crescuse.) Ce înseamnă asta? La fiecare frază cineva 
menţionează numele „Împăratului” sau al „Imperiului”, ca 
pe nişte cuvinte magice. Împăratul se află la cincizeci de mii 
de parseci distanţă şi mă îndoiesc de grija lui faţă de noi. Şi 
Chiar dacă i-ar păsa, ce poate să facă? Tot ce rămăsese din 
flota imperială din zonele acestea a căzut acum în mâinile a 
patru regate şi Anacreon şi-a luat partea. Ascultaţi-mă, 
trebuie să luptăm cu arme, nu cu vorbe. Vă rog să înţelegeţi 
că până acum ne-am bucurat de o perioadă de graţie de 
două luni, în primul rând pentru că le-am dat de înţeles 
celor de pe Anacreon că avem arme atomice. Ştim cu toţii 
că aceasta este o minciună, deşi am spus-o cu cele mai bune 
intenţii. Avem energie atomică, dar numai pentru uz 
comercial şi, oricum, nu prea multă. Vor afla curând acest 
lucru şi, dacă vă închipuiţi că le place să fie luaţi peste 
picior, vă înşelaţi. 

— Dragă domnule... 

— O clipă. N-am terminat. (Hardin se înfierbântase. Îi 
făcea şi plăcere.) Este foarte lăudabil că implicăm cancelari 
în această problemă, dar ar fi şi mai frumos dacă am 
procura câteva tunuri mari de asediu care să poată lansa 
nişte drăgălaşe bombe atomice. Am pierdut deja două luni, 


şi s-ar putea să nu mai avem alte două de pierdut. Cum 
propuneţi să procedăm? 

Cu nările fremătând de furie, Lundin spuse: 

— Dacă propui militarizarea Fundaţiei, nici nu vreau să 
ascult. Acest lucru ar marca intrarea noastră declarată în 
domeniul politicului. Noi, domnule primar, suntem o 
fundaţie ştiinţifică şi nimic mai mult. 

— În plus, adăugă Sutt, nu înţelege că a construi 
armament ar însemna deturnarea unor oameni - oameni de 
valoare - de la munca la Enciclopedie. Orice s-ar întâmpla, 
acest lucru nu trebuie făcut. 

— Foarte adevărat, aprobă Pirenne. Enciclopedia mai întâi 
şi mai presus de toate. 

Hardin simţi că i se sfâşie inima. 

Membrii Consiliului păreau a fi grav bolnavi, pentru că n- 
aveau în minte decât Enciclopedia. Vorbi tăios şi rece: 

— S-a gândit vreodată acest Consiliu că ar fi posibil ca 
Terminus să aibă şi alte interese decât Enciclopedia? 

— Hardin, nu accept ideea că Fundaţia ar putea avea şi 
alte interese decât Enciclopedia, îi răspunse Pirenne. 

— Eu n-am spus Fundaţia, am spus Terminus. Îmi pare 
rău, dar nu înţelegeţi situaţia. Pe Terminus sunt mai bine de 
un milion de oameni, dar numai cincizeci de mii lucrează 
strict la Enciclopedie. Pentru noi, ceilalţi, Terminus este 
căminul nostru. Ne-am născut aici. Trăim aici. În 
comparaţie cu fermele noastre, cu căminele noastre şi cu 
fabricile noastre, Enciclopedia înseamnă prea puţin. Le 
vrem apărate... 

Strigătele acoperiră restul spuselor lui. 

— Întâi Enciclopedia, răsună glasul lui Crast. Avem de dus 
la bun sfârşit o misiune. 

— Misiune pe naiba, strigă Hardin. Acest lucru ar fi fost 
valabil acum cincizeci de ani. Acum este o altă generaţie. 

— N-are nici o importanţă, răspunse Pirenne. Suntem 
oameni de ştiinţă. 

Hardin găsi un punct slab şi îl folosi: 


— Aşa credeţi? Frumoasă autoamăgire, n-am ce zice! 
Domniile voastre sunteţi un exemplu perfect pentru ceea ce 
funcţionează anapoda în întreaga Galaxie de mii de ani. Ce 
fel de ştiinţă este aceea care s-a refugiat aici pentru secole 
de acum încolo şi clasifică munca din ultimul mileniu a 
tuturor savanților? V-aţi gândit vreodată să progresaţi, să 
îmbogăţiţi cunoştinţele lor sau să le aduceţi îmbunătăţiri? 
Nu! Păreţi foarte satisfăcuţi de această stagnare. Galaxia 
există şi a existat de cine ştie când. De aceea se revoltă 
Periferia; de aceea se deteriorează comunicațiile; de aceea 
devin eterne micile războaie; de aceea toate sistemele îşi 
pierd capacitatea de a folosi energia atomică şi se întorc la 
tehnicile primitive care folosesc energia chimică. Dacă vreţi 
să aflaţi părerea mea, strigă el, întreaga Galaxie e pe ducă! 

Se opri şi se lăsă să cadă pe scaun pentru a-şi trage 
sufletul, fără să acorde vreo atenţie celor doi sau trei care 
încercau, în acelaşi timp, să-i răspundă. 

Luă cuvântul Crast: 

— Nu ştiu ce încerci să câştigi prin aceste declaraţii 
nesăbuite, domnule primar. E de la sine înţeles că nu aduci 
nici un element constructiv discuţiei noastre. Domnule 
Preşedinte, fac propunerea ca afirmaţiile vorbitorului să fie 
considerate neavenite şi ca discuţia să se reia de acolo de 
unde a fost întreruptă. 

Până şi Jord Fara dădu semne de agitaţie. Până acum, Fara 
nu participase la dispută, nici măcar atunci când fusese mai 
aprinsă. Dar acum, vocea lui baritonală, la fel de 
impresionantă ca şi masivitatea trupului ce cântărea nu mai 
puţin de trei sute de funzi, izbucni, acoperind vocile 
celorlalţi. 

— Domnilor, n-aţi uitat nimic? 

— Ce anume? întrebă Pirenne, ţâfnos. 

— Că peste o lună vom sărbători cea de-a cincizecea 
aniversare. 

Fara avea un talent inegalabil de a rosti cu mare 
profunzime cele mai evidente platitudini. 


— Şi ce-i cu asta? 

— Cu ocazia acestei aniversări, continuă Fara 
imperturbabil, se va deschide Bolta lui Hari Seldon. V-aţi 
gândit vreodată cam ce ar putea să conţină Bolta? 

— Nu ştiu. Instrucţiuni obişnuite. Vreo cuvântare de 
felicitare, probabil. Cred că nu trebuie să atribuim prea 
mare importanţă acestei Bolţi, cu toate că Jurnalul - şi 
Pirenne se uită urât la Hardin care, nelăsându-se mai 
prejos, afişă un zâmbet impertinent - a încercat să dea 
greutate evenimentului. Am pus capăt acestei încercări. 

— Aha, făcu Fara, dar probabil că te înşeli. Nu ai impresia, 
cumva - şi spunând acestea făcu o pauză plină de 
subinţeles, ducându-şi un deget la nasul mic şi borcănat - 
că Bolta se deschide într-un moment foarte potrivit? 

— Poate vrei să spui nepotrivit, protestă Fulham. Avem 
alte lucruri care ne preocupă acum. 

— Alte lucruri mai importante decât un mesaj din partea 
lui Hari Seldon? Cred că greşeşti. 

Fara devenise mai impozant decât fusese vreodată şi 
Hardin îl cântări bănuitor. La ce făcea aluzie? 

— De fapt, spuse Fără amuzat, cred că uitaţi cu toţii că 
Seldon a fost cel mai mare psiholog al vremurilor noastre şi 
că el a pus bazele Fundaţiei. Mi se pare normal să presupun 
că şi-a folosit ştiinţa pentru a aprecia cursul probabil al 
istoriei din viitorul apropiat. Dacă a făcut acest lucru, vă 
spun încă o dată că ar fi reuşit să găsească o modalitate de 
a ne avertiza asupra pericolului şi, posibil, de a ne indica o 
soluţie. Ştiţi doar că iubea Enciclopedia din adâncul 
sufletului. 

Predomina un sentiment de îndoială şi nedumerire. 
Pirenne îşi drese glasul: 

— Păi, nu prea ştiu. Psihologia este o ştiinţă impresionantă, 
dar acum nu avem printre noi nici un psiholog, bănuiesc. 
Cred că ne aflăm pe un teren nesigur. 

Fara se întoarse spre Hardin: 

— N-ai studiat psihologia sub îndrumarea lui Alurin? 


— Ba da, răspunse Hardin ca prin vis. lotuşi n-am reuşit 
să-mi termin studiile. Mă obosea teoria. Voiam să fiu inginer 
psiholog, dar, cum ne lipseau dotările, am ales ceea ce 
părea a fi un înlocuitor aproape perfect - am intrat în 
politică. Practic, e cam acelaşi lucru. 

— Atunci, ce părere ai despre Boltă? 

— Nu ştiu, răspunse Hardin, circumspect. 

Cât mai dură întrunirea nu mai scoase nici o vorbă, chiar 
dacă discuţia reveni la problema vizitei Cancelarului 
imperial. 

De fapt, nici măcar nu mai asculta. 1 se sugerase o nouă 
pistă şi lucrurile păreau a se aşeza firesc - sau cel puţin 
asta era impresia lui. Unele elemente se potriveau. 

Iar psihologia era cheia. Era convins de acest lucru. 

Făcu încercări disperate să-şi amintească teoria 
psihologică pe care o învățase demult - şi astfel obţinu un 
punct exact de pornire. 

Un mare psiholog ca Seldon putea descifra emoţiile şi 
reacţiile umane suficient de bine pentru a reuşi să 
anticipeze, în linii mari, dezvoltarea istorică viitoare. 

Iar asta însemna că... hmm! 

LORD DORWIN priza tutun. Purta părul lung, minuţios 
ondulat, deşi se vedea de la o poştă că era artificial; la toate 
astea se adăugau favoriţi blonzi, zulufaţi, pe care şi-i 
mângâia drăgăstos. Mai apoi, se adresa prin fraze peste 
măsură de exacte şi ignora toate r-urile. 

Relativ surprins, Hardin nu avu timp să găsească şi alte 
motive pentru dezgustul subit ce-l cuprinsese faţă de 
Cancelar. A, ba nu, gesturile elegante ale mâinilor, care 
însoțeau orice replică, şi îngăduinţa studiată cu care dădea 
greutate până şi unui simplu „da”. 

Dar, acum, problema era de a-l găsi; dispăruse împreună 
cu Pirenne în urmă cu jumătate de oră - dezintegra-s-ar! 

Hardin considera că absenţa sa de la discuţiile preliminare 
îl avantaja, desigur, pe Pirenne. 


Totuşi, Pirenne fusese văzut în aripa aceasta şi la acest 
etaj. Nu avea decât să încerce din uşă-n uşă. După ce 
deschise jumătate din uşi, intră în camera întunecoasă. 
Profilul sofisticatei coafuri a lordului Dorwin se profila 
inconfundabil prin paravanul luminat. 

Lord Dorwin îl observă şi spuse: 

— Aa, Hahdin. Făhă îndoială că ne căutai. Îi întinse cutia 
cu tabac de prizat - înzorzonată din cale-afară şi lucrată de 
mântuială, nu putu să nu remarce Hardin - şi fu refuzat 
politicos, drept pentru care Lord Dorwin se servi cu câteva 
fire şi zâmbi mărinimos. 

Pirenne se holbă la Hardin şi acesta îi răspunse cu o 
privire indiferentă şi impenetrabilă. 

Singurul sunet care tulbură tăcerea fu declicul produs de 
închiderea capacului cutiei de prizat. Apoi Lord Dorwin o 
puse deoparte şi zise: 

— Mahe healizahe şi Enciclopedia asta a voasthă, Hahdin. 
Înth-adevăh, o izbândă cahe egalează mai toate healizăhile 
imphesionante ale tutuhoh timpubhiloh. 

— Şi noi suntem încredinţaţi că aşa e, Milord. E o realizare 
care, totuşi, nu a fost încă desăvârşită. 

— Din eficienţa pe cahe am hemahcat-o până acum în 
cadhul Fundaţiei, nu am îndoieli că theaba mehge foahte 
bine. Dădu aprobator din cap către Pirenne, care răspunse 
printr-o înclinare ce trăda încântarea. 

„Câte dovezi de iubire”, se gândi Hardin. Apoi zise cu voce 
tare: 

— Nu ne plângem de lipsa noastră de eficienţă, Milord, ci 
de vizibilul exces de eficienţă din partea anacreonienilor - 
numai că, într-o direcţie diferită şi distructivă. 

— A, da, Anacheon. (Făcu un gest neglijent.) locmai de 
acolo vin. O planetă cât se poate de bahbahă. E puh şi 
simplu de neconceput ca fiinţele umane să poată thăi astfel 
la Pehifehie. Lipsa celoh mai elementahe condiţii penthu un 
domn cultivat; absenţa unoh condiţii fundamentale de 
confoht şi thai civilizat - anachonismul total în cahe s-au... 


Hardin îl întrerupse sec: 

— Din nefericire, anacreonienii au însă toate condiţiile 
elementare pentru a purta războaie şi tot ce le este necesar 
pentru a distruge. 

— Exact, exact. (Lord Dorwin părea iritat, probabil, pentru 
că fusese împiedicat să-şi ducă gândul la bun sfârşit.) Dah 
n-aş vhea să discutăm afacehi acum, ştii? Sunt şi eu sehios 
pheocupat de asta. Doctohe Pihenne, nu ai de gând să-mi 
ahăţi volumul doi? Fă-o, te hog. 

Luminile se stinseră şi în următoarea jumătate de oră cei 
doi nu-i acordară absolut nici o atenţie lui Hardin, de parcă 
nici n-ar fi fost de faţă. Nu-i găsi nici un rost cărţii de pe 
ecran şi nici nu făcu vreun efort să încerce a urmări ce se 
discuta, dar constată că Lord Dorwin vorbea din când în 
când cu însufleţire. Hardin observă că, în asemenea 
momente, Cancelarul pronunţa până şi r-urile. 

Când lumina se aprinse, Lord Dorwin spuse: 

— Ghandios! Cu adevăhat ghandios! Hahdin, nu te 
intehesează cumva a'heologia? 

— Poftiţi? se scutură Hardin din visare. Nu, Milord, n-aş 
putea spune că mă interesează. Sunt psiholog, dacă ar fi să 
ţin seama de intenţiile din tinereţe, şi politician prin forţa 
împrejurărilor. 

— Aha! Făhă îndoială că e un domeniu intehesant. În ceea 
ce mă phiveşte, ştii - şi mai priză puţin tutun - cochetez cu 
a'heologia. 

— Serios? 

— Înălţimea sa, interveni Pirenne, este o cunoscută 
autoritate în domeniu. 

— Ei, poate că sunt, făcu înălţimea sa cu înfumurare. Am 
depus o muncă intensă în ştiinţă. Adică am foahte multe 
lectuhi. Am thecut phin toate luchăhile lui Jahdun, Obijasi, 
Kwomill... aa... phin toate, să ştii. 

— Am auzit despre ele, bineînţeles, spuse Hardin, dar nu 
le-am citit. 


— Ar thebui s-o faci înth-o bună zi, phietene. Efohtul îţi va 
fi 'ăsplătit din plin. Socot că a mebhitat să călătohesc până 
aici, la Pehifehie, că să văd exemplahul acesta din Lameth. 
N-o să chedeţi, dah nu am cahtea asta în biblioteca mea. 
Aphopo, doctohe Pihenne, speh că n-ai uitat phomisiunea şi 
o să-mi faci şi mie o copie înainte de plecahe. 

— Voi fi încântat s-o fac. 

— Thebuie să ştiţi, continuă Cancelarul, cu superioritate, 
că Lameth phezintă o continuahe deosebit de intehesantă la 
ceea ce cunoşteam antehioh desphe „Phoblema Ohiginii”. 

— Care problemă? întrebă Hardin. 

— Phoblema Ohiginii”. Locul de ohigine al speciei umane, 
ştii? Thebuie să ştii că se considehă că, la început, 'asa 
umană ocupa doar un sistem planetah. 

— Da, ştiu asta. 

— Bineînţeles că nimeni nu ştie exact cahe este acel 
sistem. Da' există, totuşi, unele teohii. Unii zic de Sihius. 
Alţii insistă că ah fi Alfa Centauhi, alţii că Sol, alţii că Cygni 
61 - adică tot în sectohul Sihius, înţelegi? 

— Şi Lameth ce susţine? 

— Păi, el mehge pe alte căi. Înceahcă să demonstheze că 
'ămăşiţele de pe a theia planetă a sistemului Ahctuhian 
evidenţiază faptul că umanitatea a existat acolo înainte de 
descopehi'ea phimelor indicii de călătohie spaţială. 

— Şi înseamnă că acolo ar fi fost planeta naşterii 
umanităţii? 

— Phobabil. Thebuie să văd cât de sehioase sunt 
obsehvaţiile. 

Hardin rămase tăcut pentru o clipă, apoi spuse: 

— Când a scris Lameth cartea asta? 

— A, cam cu vheo opt sute de ani în uhmă. Da', bineînţeles 
că se bazează în mahe măsuhă pe luchăhile antehioahe ale 
lui Gleen. 

— Atunci de ce aţi pune bază pe ce afirmă el? De ce nu 
mergeţi pe Arcturus pentru a studia singur urmele 
arheologice? 


Lord Dorwin ridică din sprâncene a mirare, luă câteva fire 
de tutun şi le priză precipitat: 

— Păi, de ce, tinehe? 

— Ca să obţineţi informaţii direct de la sursă, bineînţeles. 

— Da' ce nevoie am? Mi se pahe o metodă neobişnuit de 
ocolită şi lipsită de şanse penthu a ajunge la un 'ezultat. 
Ascultă, am luchăhile tutuhoh savanților - maiii a'heologi ai 
thecutului. Îi compa' pe unul cu altul, încehc să echilibhez 
dezacohduhile, analizez afihmaţiile cahe se conthazic, 
hotăhăsc dacă vheunul ahe dheptate şi ajung la o concluzie. 
Aceasta e metoda ştiinţifică. Cel puţin, spuse el părinteşte, 
aşa văd eu luchuhile. Ah fi foahte neplăcut să mă duc 
pehsonal până pe Ahctuhus sau pe Sol, de exemplu, şi să 
caut la întâmplahe, când ma'ii savanţi au cutheiehat 
coclauhile acelea cu mai mult folos decât aş putea spera s-o 
fac eu însumi. 

— Înţeleg, murmură Hardin, politicos. 

Metodă ştiinţifică pe naiba! Nu era de mirare că se sfârşea 
cu întreaga Galaxie. 

— Veniţi, Milord, spuse Pirenne, cred că ar fi bine să ne 
întoarcem. 

— Da, da. Aşa e. 

Pe când ieşeau, Hardin spuse brusc: 

— Milord, aş putea să vă întreb ceva? 

Lord Dorwin zâmbi politicos şi-şi însoţi răspunsul cu o 
mişcare elegantă a mâinilor: 

— Desigu', phietene. Sunt foahte încântat să-ţi pot fi de 
folos. Dacă te pot ajuta în vheun fel cu cunoştinţele mele... 

— Milord, nu e vorba de arheologie. 

— Nu? 

— Nu. Altceva. Anul trecut am recepționat pe Terminus o 
ştire despre explozia unei centrale atomice pe Planeta V din 
Andromeda Gamma. La noi a ajuns doar o descriere sumară 
a accidentului, însă nici un detaliu. Ne-aţi putea spune 
exact ce s-a întâmplat? 

Pirenne se strâmbă nemulţumit: 


— Mă întreb de ce-l deranjezi pe înălţimea sa cu întrebări 
referitoare la probleme lipsite de importanţă. 

— Nu mă dehanjează deloc, doctohe Pihenne, interveni 
cancelarul. Deloc. Nu phea sunt multe de spus în legătuhă 
cu cazul acesta. Centhala atomică a explodat şi s-a phodus o 
mahe catasthofă, să ştiţi. Câteva milioane de oameni au fost 
ucişi şi cel puţin jumătate din planetă a fost disthusă. 
Guvehnul considehă că e necesa' să se impună o sehie de 
'esthicţii în ceea ce phiveşte utilizahea făhă justificahe a 
enehgiei atomice, deşi acest luchu nu este de domeniul 
public, ştiţi? 

— Înţeleg, spuse Hardin. Dar ce defect a prezentat 
centrala? 

— Păi, de fapt, răspunse Lord Dorwin nepăsător, nimeni nu 
ştie. Avusese nişte defecţiuni cu câţiva ani înainte şi se 
bănuieşte că luchăhile de 'epahaţii şi unele componente 
înlocuite au fost de phoastă calitate. E atât de dificil să 
găseşti în zilele noasthe oameni cahe înţeleg cu adevăhat 
detaliile tehnice ale sistemelor noasthe de phoducehe a 
enehgiei. Şi, întristat, mai luă o priză de tutun. 

— Vă daţi seama, spuse Hardin, că regatele independente 
de la Periferie au pierdut complet accesul la energia 
atomică? 

— Sehios? Nu mă suhphinde câtuşi de puţin. Nişte planete 
bahbahe... Da', phietene, nu le mai numi independente. 
Căci nu sunt, ştii? Thatatele pe cahe le-am semnat cu ele 
dovedesc cu phisosinţă asta. Ele 'ecunosc suvehanitatea 
Împăratului. E musai, desigu', penthu că altfel nici n-am sta 
la discuţii cu ele. 

— S-ar putea să fie cum spuneţi, însă ele au o libertate de 
acţiune considerabilă. 

— Da, aşa ched şi eu. Considehabilă. Da' nu contează phea 
mult. Imperiului îi mehge mult mai bine dacă Pehifehia se 
descuhcă phin phophiile 'esuhse, aşa cum poate, 
bineînţeles. Ohicum nu ne este de mahe folos, înţelegi? 
Planete absolut bahbahe. Abia dacă sunt civilizate. 


— Au fost civilizate în trecut. Anacreon a fost una dintre 
cele mai bogate planete din provinciile exterioare. Am 
înţeles că putea fi comparată cu Vega. 

— Da, da' asta a fost cu secole în uhmă, Hahdin. Nu phea 
poţi thage concluzii din atâta luchu. În thecutul măheţ, totul 
eha altfel. Nu mai suntem ce-am fost, înţelegi? Hai, Hahdin, 
eşti phea insistent. Ţi-am spus că astăzi puh şi simplu nu 
discut afacehi. Docto' Pihenne m-a avehtizat în legătuhă cu 
asta. Mi-a spus că n-o să-mi dai pace, da' am expehienţă şi 
ştiu să mă păzesc. Să mai lăsăm şi pe mâine. 

Şi astfel puse capăt discuţiei. 

ACEASTA ERA cea de-a doua întrunire a Consiliului la care 
participa, dacă mai punea la socoteală şi discuţiile oficiale 
pe care membrii Consiliului le purtaseră cu Lord Dorwin, 
care plecase deja. Cu toate astea, primarul Hardin bănuia 
că mai avuseseră loc dacă nu chiar două sau trei întruniri, 
cel puţin una la care el nu fusese invitat. 

Nici acum n-ar fi fost invitat dacă n-ar fi apărut acel 
ultimatum. 

Dacă putea fi considerat drept ultimatum, deşi o lectură 
superficială a documentului, vizigrafiat ar fi putut face pe 
cineva să presupună că era un schimb prietenesc de 
felicitări între doi parteneri. 

Hardin avea documentul în mână. Începea preţios cu un 
salut din partea „Atotputernicei Sale Maiestăţi, Regele 
Anacreonului, către prietenul şi fratele său, doctor Pirenne, 
Preşedintele Consiliului de Administraţie al Fundaţiei 
Enciclopedia Numărul Unu” şi se încheia, încă şi mai 
elegant, cu un sigiliu uriaş, multicolor, cu un simbolism 
foarte complicat. 

Dar cu toate acestea era un ultimatum. 

— Rezultă, până la urmă, că n-am avut prea rnult timp la 
dispoziţie, spuse Hardin. Doar trei luni. Şi aşa puţin timp, 
cât a fost, ne-am bătut joc de el şi nu l-am folosit. 
Documentul acesta ne dă o săptămână. Acum ce facem? 

Îngrijorat, Pirenne se încruntă: 


— Trebuie să existe o portiţă de scăpare. E absolut de 
necrezut că pot forţa lucrurile în aşa hal, în ciuda 
asigurărilor pe care mi le-a dat Lord Dorwin privind 
atitudinea Împăratului şi a Imperiului. 

Hardin fierbea. 

— Înţeleg. L-ai intormat pe Regele Anacreonului de 
această presupusă atitudine? 

— Am făcut-o după ce am prezentat propunerea spre 
votare în faţa Consiliului de Administraţie şi s-a aprobat în 
unanimitate. 

— Şi când s-a supus la vot? 

Pirenne îşi recapătă demnitatea: 

— Nu cred că trebuie să-ţi dau socoteală, primare Hardin. 

— Bine, bine. Nici nu mă interesa în mod deosebit. Rămân 
la părerea că relatarea ta plină de diplomaţie privind 
valoroasa contribuţie a lordului Dorwin la situaţia existentă 
- zâmbi acru către ceilalţi - este cea care a provocat în mod 
direct trimiterea notei „prietenoase”. Altfel ar mai fi 
întârziat, deşi nu cred că o amânare suplimentară ne-ar fi 
ajutat prea mult, având în vedere atitudinea Consiliului. 

— Şi cum de-ai ajuns la această concluzie epocală, 
domnule primar? întrebă Fulham. 

— Foarte simplu. A fost suficient să folosesc o înzestrare 
naturală care e însă tare neglijată: bunul simţ. Vedeţi 
dumneavoastră, există un domeniu al cunoaşterii umane 
care se numeşte logica simbolică. Ea poate fi folosită pentru 
a îndepărta tot felul de cuvinte moarte şi inutile care 
parazitează limbajul uman. 

— Şi ce-i cu asta? făcu Fulham. 

— Am aplicat aceste cunoştinţe, printre altele, în cazul 
documentului. De fapt, nu prea era nevoie s-o fac pentru 
mine, întrucât ştiam despre ce este vorba, dar consider că 
pot să le explic mai uşor celor cinci fizicieni prin simboluri 
decât prin cuvinte. 

Hardin extrase câteva foi de hârtie din dosarul pe care-l 
ţinea sub braţ şi le aşeză pe masă. 


— Apropo, n-am făcut singur treaba astA. Zise el. După 
cum puteţi vedea, analizele! e-a semnat Muller Holk de la 
Serviciul de Logică. 

Pirenne se aplecă deasupra mesei ca să se convingă, iar 
Hardin continuă: 

— Mesajul din partea Anacreonului a fost o problemă 
simplă, bineînţeles, întrucât cei care l-au scris sunt mai 
degrabă oameni de acţiune decât artişti ai cuvântului. El se 
reduce lesne şi foarte direct la o simplă afirmaţie exprimată 
în simboluri care, traduse în cuvinte, pe înţelesul oricui, 
sună astfel: „Să ne daţi ceea ce vrem în răstimp de-o 
săptărnână, altfel vă facem praf şi ne luăm singuri”. 

Se lăsă tăcere, pentru că cei cinci membri ai Consiliului 
cercetară şirurile de simboluri, iar Pirenne se aşeză şi tuşi 
încurcat. 

— Nu-i nici o portiţă de scăpare acolo, doctor Pirenne? 

— Nu pare a fi. 

— Aşa e. (Hardin înlocui filele.) Aveţi în faţă o copie a 
Tratatului dintre Imperiu şi Anacreon - Tratat care, cu totul 
întâmplător, este semnat, în numele Împăratului, de acelaşi 
Lord Dorwin care ne-a vizitat săptămâna trecută, iar alături 
aveţi analiza simbolică. 

Tratatul cuprindea cinci pagini scrise foarte mărunt, iar 
analiza era schiţată pe mai puţin de jumătate de pagină. 

— Domnilor, după cum vedeţi, circa nouăzeci la sută din 
tratat se reduce, în cazul analizei, la ceva fără noimă, şi 
ceea ce rezultă poate fi descris în următoarele cuvinte: 
„Obligaţiile Anacreonului faţă de Imperiu: niciuna”. 
„Puterile Imperiului asupra Anacreonului: niciuna”. 

Cei cinci urmăriră din nou, plini de curiozitate, 
raţionamentul, verificând textul tratatului, şi, când 
terminară, Pirenne spuse îngrijorat: 

— Se pare că totul este corect. 

— Eşti de acord, prin urmare, că Tratatul nu este altceva 
decât o declaraţie de independenţă totală din partea 


Anacreonului şi o recunoaştere a acestui statut de către 
Imperiu. 

— Aşa se pare. 

— Şi vă închipuiţi că Anacreon nu înţelege asta şi că nu 
este dornic să-şi evidenţieze poziţia sa independentă, astfel 
încât să nu agreeze ceea ce pare o ameninţare din partea 
Imperiului? Mai ales acum, când e clar că Imperiul pare 
neputincios să ducă la îndeplinire vreuna dintre aceste 
ameninţări, căci altfel nu i-ar fi admis vreodată 
independenţa. 

— Păi, atunci, interveni Sutt, cum explică primarul Hardin 
asigurările pe care ni le-a dat Lord Dorwin privind sprijinul 
Imperiului? Căci păreau... ridică din umeri. Ei bine, păreau 
satisfăcătoare. 

Hardin se rezemă de spătarul scaunului. 

— Ştiţi, asta-i cea mai interesantă parte din toată afacerea. 
Recunosc sincer că domnia sa Lordul mi s-a părut a fi un 
dobitoc desăvârşit de cum l-am văzut, dar se vădeşte acum 
că, de fapt, este un diplomat desăvârşit şi un om deosebit 
de inteligent. Mi-am permis să-i înregistrez toate 
declaraţiile. 

Se produse rumoare şi agitaţie, iar Pirenne deschise gura 
îngrozit să spună ceva, dar renunţă. 

— Şi ce dacă? întrebă Hardin. Îmi dau seama că a fost o 
încălcare a regulilor ospitalităţii şi ceva ce un aşa-zis 
gentleman nu ar face niciodată. De asemenea, dacă 
înălţimea sa şi-ar fi dat seama, s-ar fi putut să avem 
neplăceri; dar nu s-a întâmplat aşa şi iată că am 
înregistrarea. Am copiat-o şi i-am trimis-o lui Holk pentru 
analiză. 

— Şi unde-i analiza? întrebă Lundin Crast. 

— Tocmai aici e partea interesantă. Analiza a fost cea mai 
grea dintre toate trei. Când Holk, după două zile de muncă 
îndârjită, a reuşit să elimine afirmaţiile fără noimă, vorbăria 
goală, calificativele inutile, pe scurt, toată gângăveala şi 
bolboroseala, a descoperit că nu mai rămăsese nimic. Totul 


s-a anulat. Domnilor, în cinci zile de discuţii, Lord Dorwin nu 
a emis nici măcar o idee, şi a făcut acest lucru fără ca voi să 
băgaţi de seamă. Acestea sunt asigurările pe care le-aţi 
primit din partea iubitului vostru Imperiu. 

Nici dacă ar fi aruncat o grenadă lacrimogenă pe masă n- 
ar fi reuşit să creeze atâta confuzie şi agitaţie. Aşteptă 
răbdător ca tulburarea lor să se domolească. 

— Aşa că, încheie el, când aţi transmis ameninţări - căci 
asta aţi făcut, de fapt - privind acţiuni ale Imperiului 
împotriva Anacreonului, n-aţi reuşit decât să iritaţi un 
monarh care ştia ce ştia. Bineînţeles, ego-ul său avea să 
ceară o acţiune imediată, iar ultimatumul este rezultatul - şi 
mă întorc la afirmaţia mea de la început. Mai avem o 
săptămână şi vă întreb: Acum ce facem? 

— S-ar părea, zise Sutt, că n-avem de ales şi că va trebui 
să permitem Anacreonului să-şi stabilească baze militare pe 
Terminus. 

— Sunt de acord cu asta, răspunse Hardin, dar ce facem 
ca să-i alungăm când se va ivi prima ocazie? 

Yate Fulham îşi zbârli mustaţa: 

— Asta vrea să însemne că v-aţi hotărât să folosiţi forţa 
împotriva lor? 

— Violenţa, veni răspunsul, este ultimul refugiu al 
incompetenţilor. Însă poţi fi sigur că n-am de gând să întind 
covorul roşu ca să-i primesc şi nici n-am să lustruiesc 
mobila cea mai bună pentru ei. 

— Totuşi, nu-mi place ce spui, insistă Fulham. E o atitudine 
periculoasă; cu atât mai periculoasă cu cât am observat că, 
în ultima vreme, o parte apreciabilă a populaţiei pare să 
răspundă întocmai sugestiilor tale. Primare Hardin, aş dori 
să-ţi aduc la cunoştinţă că acestui Consiliu nu i-au rămas 
străine unele dintre activităţile tale recente. 

Făcu o pauză şi ceilalţi îl aprobară în tăcere. Hardin ridică 
din umeri. 

Fulham continuă: 


— Dacă te apuci să instigi oraşul la acte de violenţă, nu vei 
pune la punct decât o sinucidere colectivă - şi nu avem de 
gând să tolerăm acest lucru. Politica noastră n-are decât un 
principiu director, şi acela este Enciclopedia. Orice am 
hotări să facem sau să nu facem reprezintă măsura cea mai 
potrivită pentru a păstra integritatea Enciclopediei. 

— Aşadar, spuse Hardin, aţi ajuns la concluzia că trebuie 
să continuăm intensa noastră campanie de pasivitate. 

Pirenne zise cu amărăciune în glas: 

— Singur ai ajuns la concluzia că Imperiul nu ne poate 
ajuta, deşi nu înţeleg de ce se întâmplă acest lucru. Dacă 
este necesar un compromis... 

Hardin avu cumplita senzaţie că zboară cu viteză maximă 
şi că nu va ajunge nicăieri. 

— Nu există compromis! Nu înţelegeţi că gogoriţa asta 
despre bazele militare e o vorbă goală, fără acoperire? 
Haut Rodric ne-a spus ce doreşte Anacreonul: anexare, fără 
multă diplomaţie, impunerea propriului sistem feudal de 
proprietăţi latifundiare şi o economie în care să existe 
aristocrație şi țărănime. Ceea ce ne-a mai rămas din 
pospaiul de energie atomică îi poate sili s-o lase mai domol, 
dar, cu toate astea, nu vor renunţa. 

Indignat, se ridicase în picioare, iar restul se ridicaseră şi 
ei, în afară de Jord Fara. 

— Staţi, vă rog, jos cu toţii, spuse Jord Fara. Hai, n-are rost 
să te uiţi aşa de furios, primare Hardin; niciunul dintre noi 
nu va trăda. 

— Va trebui să mă convingeţi! 

Fara zâmbi calm: 

— Ştii şi tu că nu vorbeşti serios. Dă-mi voie să spun ceva! 
Ochii lui vicleni erau întredeschişi şi broboane de sudoare 
străluceau pe bărbia lui. 

— Se pare că nu mai trebuie să ascundem faptul că acest 
Consiliu a ajuns la concluzia că adevărata soluţie a 
problemei Anacreon va fi găsită peste exact şase zile, după 
ce vom afla ce ne rezervă deschiderea Boltei. 


— Asta-i contribuţia ta la rezolvarea crizei? 

— Da. 

— Adică să nu întreprindem nimic, corect? Adică să 
aşteptăm cu calm şi seninătate şi cu credinţa nestrămutată 
că deus ex machina ne va surâde la deschiderea Boltei? 

— Dacă renunţăm la cuvinte mari şi mişcătoare, exact aşa 
stau lucrurile. 

— Refugiu lipsit de rafinament! Zău, doctore Fara, o 
asemenea prostie este vecină cu geniul. O inteligenţă 
inferioară n-ar fi capabilă de aşa ceva. 

Fara zâmbi indulgent: 

— Gustul tău pentru vorbe de duh mă amuză, Hardin, dar 
e cam deplasat ce spui. De fapt, cred că-ţi aminteşti, în linii 
mari, cele spuse de mine acum trei săptămâni în legătură 
cu Bolta. 

— Da, îmi amintesc, nu era vorba decât de o idee neroadă, 
dacă o judecăm din punctul de vedere al logicii deductive. 
Ai spus - şite rogsă mă întrerupi dacă greşesc cumva - că 
Hari Seldon a fost cel mai mare psiholog din Sistem, că prin 
urmare el putea să anticipeze criza în care ne aflăm acum, 
că deci el a inventat Bolta ca o metodă de a ne da soluţii 
salvatoare. 

— Ai priceput esenţa ideii. 

— Te-ar surprinde dacă ţi-aş spune că m-am gândit foarte 
atent la această problemă în ultimele săptămâni? 

— Foarte măgulitor. Şi cu ce rezultate? 

— Cu rezultatul că deducţia pură este insuficientă. Ceea 
ce ne trebuie din nou este o mică doză de bun-simţ. 

— De exemplu? 

— De exemplu, dacă anticipa beleaua cu Anacreon, de ce 
nu ne-a plasat pe altă planetă, mai aproape de centrele 
galactice? Este de notorietate că Seldon i-a manipulat pe 
Comisarii de pe Trantor, astfel ca ei să ordone înfiinţarea 
Fundaţiei pe Terminus. De ce-ar fi făcut-o? De ce, din atâtea 
locuri, să ne plaseze aici, dacă putea să-şi dea seama de 
întreruperea canalelor de comunicare, de izolarea noastră 


faţă de restul Galaxiei, de amenințările din partea vecinilor 
şi de situaţia disperată creată de lipsa oricăror metale pe 
Terminus? Asta mai presus de toate! Or, dacă a prevăzut 
toate astea, de ce nu i-a avertizat pe primii colonişti, astfel 
încât să aibă timp să se pregătească, în loc să aştepte - aşa 
cum facem noi acum - până când va fi prea târziu spre a se 
mai putea salva? 

Şi nu uitaţi un lucru. Chiar dacă el ar fi putut prezice criza 
atunci, noi o putem vedea la fel de bine acum. La urma- 
urmelor, Seldon nu era un magician. Nu există metode 
miraculoase de ieşire dintr-o dilemă pe care el s-o fi putut 
vedea, iar noi, nu. 

— Dar, Hardin, reveni Fara, noi nu putem! 

— N-aţi încercat. Nici măcar n-aţi făcut o încercare. La 
început aţi refuzat să recunoaşteţi până şi faptul că era 
vorba de o ameninţare! Apoi v-aţi pus orbeşte toate 
speranţele în Împărat! Acum vă bizuiţi pe Hari Seldon. În 
tot ce-aţi făcut, v-aţi bazat în mod invariabil pe autoritatea 
cuiva sau pe trecut, dar niciodată n-aţi avut încredere în voi 
înşivă. 

Îşi încleştă mâinile şi, gesticulând, continuă: 

— Asta nu e decât o atitudine bolnăvicioasă - un reflex 
condiţionat care anulează independenţa minţilor voastre ori 
de câte ori se pune problema de a contesta autoritatea. S- 
ar părea că nu vă îndoiţi câtuşi de puţin că Împăratul e mai 
puternic, ori că Hari Seldon e mai deştept decât voi. Şi aici 
greşiţi, nu înţelegeţi asta? 

Din motive întemeiate, niciunul nu se deranjă să-i 
răspundă. 

— Dar nu e vorba numai de voi, continuă Hardin, ci de 
întreaga Galaxie. Pirenne a auzit părerile lordului Dorwin 
referitoare la cercetarea ştiinţifică. Lord Dorwin consideră 
că pentru a fi un bun arheolog trebuie să citeşti toate 
cărţile din acest domeniu - chiar dacă au fost scrise de 
oameni care au trăit cu secole în urmă. El crede că poţi 
rezolva enigmele arheologice comparând diferitele 


autorităţi în materie. lar Pirenne a ascultat toate acestea şi 
nu a ridicat nici o obiecţie. Nu înţelegeţi că e ceva în 
neregulă cu atitudinea asta? 

În glasul lui răsună din nou o notă aproape imploratoare. 
Dar nu primi nici un răspuns. Şi urmă: 

— Oameni buni, şi voi, şi jumătate din populaţia de pe 
Terminus sunteţi la fel de neajutoraţi. Stăm aici, 
considerând că Enciclopedia înseamnă începutul şi sfârşitul 
tuturor lucrurilor. Socotim că cel mai important scop al 
ştiinţei este clasificarea cunoştinţelor din trecut. O fi 
important, dar nu mai sunt lucrări de continuat? Nu simţiţi 
că dăm înapoi şi tot uităm? Aici, la Periferie, se pierd 
cunoştinţele despre energia atomică, în Andromeda Gamma 
a explodat o centrală nucleară din pricina reparațiilor de 
proastă calitate, iar Cancelarul Imperiului se lamentează că 
tehnicienii în energie atomică sunt puţini. Dar soluţia? Să 
pregăteşti alţi specialişti? Asta niciodată! Mai degrabă se 
impun restricţii asupra utilizării energiei nucleare. 

Şi continuă: 

— Nu vedeţi? Mare cât Galaxia. Este veneraţia faţă de 
trecut. E o deteriorare - o strangulare! 

Îşi mută privirea de la unul la altul, iar ei îl priviră fix. Fara 
îşi reveni primul: 

— Bine, bine, filosofia mistică n-are să ne ajute în nici un 
fel. Să fim mai exacţi. Negi că Hari Seldon ar fi putut să 
determine tendinţele istorice ale viitorului printr-o simplă 
tehnică psihologică? 

— Nu, sigur că nu, strigă Hardin. Dar nu ne putem baza 
pe el pentru a găsi o soluţie. În cel mai bun caz, ar fi putut 
indica problema, dar, dacă există vreo soluţie, noi trebuie s- 
o găsim. N-o poate face el în locul nostru. 

Deodată, Fulham întrebă: 

— Ce vrei să spui cu „ar fi putut indica problema”? Ştim 
care e problema. 

Hardin se răsti la el: 


— Credeţi c-o ştiţi! Credeţi că singura grijă a lui Hari 
Seldon este Anacreon. Nu sunt de acord! Domnilor, vă spun 
că până acum nimeni dintre voi nu a avut nici cea mai vagă 
idee despre ceea ce se întâmplă cu adevărat. 

— Şi tu ştii? îl întrebă Pirenne, cu ostilitate. 

— Cred că da! (Hardin se ridică brusc în picioare şi-şi 
împinse scaunul deoparte. Avea privirea concentrată şi 
glacială.) Un lucru e sigur. E ceva dubios în toată situaţia. 
Ceva care e mai important decât tot ce am discutat până 
acum. Puneţi-vă singuri întrebarea: Cum s-a întâmplat că în 
populaţia originală a Fundaţiei nu a fost inclus nici un 
psiholog de marcă, în afară de Bor Alurin? Iar el a evitat să- 
i pregătească pe elevii săi dincolo de fundamentele 
psihologiei. 

Se lăsă tăcere, apoi Fara interveni: 

— În regulă. De ce? 

— Pentru că, probabil, un psiholog şi-ar fi dat seama de 
ceea ce se punea la cale - şi asta s-ar fi întâmplat prea 
curând decât i-ar fi convenit lui Hari. Dar aşa, bâjbâim, 
avem rare străfulgerări şi vedem o părticică de adevăr, 
nimic mai mult. Asta este ceea ce a vrut Hari Seldon. 

Râse gutural şi spuse: 

— Vă doresc o zi bună, domnilor. 

leşi din cameră. 

PRIMARUL HARDIN molfăia capătul ţigării de foi care se 
stinsese, dar el nici măcar nu băgase de seamă. Nu dormise 
în noaptea precedentă şi era aproape convins că nici în 
noaptea ce va urma nu va închide ochii. Oboseala i se putea 
citi pe chip. 

Spuse cu un glas moleşit: 

— Oare asta rezolvă situaţia? 

— Cred că da. (Yohan Lee îşi duse mâna la bărbie.) Cum ţi 
se pare? 

— Nu-i rău. Trebuie procedat cu obrăznicie, înţelegi? Mai 
exact, nu trebuie să ezităm deloc; să nu le dăm timp să 
priceapă. De îndată ce vom ajunge în situaţia de a da 


ordine, o vom face de parcă ne-am fi născut pentru a fi 
lideri, iar ei se vor supune din obişnuinţă. Asta-i esenţa unei 
lovituri de stat. 

— Dacă membrii Consiliului vor ezita să acţioneze măcar 
0... 

— Membrii Consiliului? Nici nu merită să ne facem griji din 
pricina lor. După ceea ce se va întâmpla mâine, importanţa 
lor ca factori de decizie pe Terminus nu va mai valora nici 
cât o jumătate de credit găurit. 

Lee încuviinţă calm: 

— Totuşi e ciudat că până acum n-au făcut nimic pentru a 
ne împiedica. Doar tu spuneai că nu sunt cu totul ignoranţi. 

— Fara a prins un fir. Uneori mă face să am temeri. De 
când am fost ales, şi Pirenne mă priveşte cu suspiciune. Dar, 
vezi tu, niciodată n-au fost în stare să înţeleagă limpede ce 
se întâmpla în jur. Întreaga lor pregătire s-a bazat pe 
autoritate. Sunt siguri că Împăratul, prin simplul fapt că e 
Împărat, e atotputernic. Şi tot aşa, sunt convinşi că acest 
Consiliu de Administraţie, pentru că e pur şi simplu Consiliu 
de Administraţie şi că acţionează în numele Împăratului, nu 
s-ar putea trezi în situaţia în care să nu mai poată da 
ordine. Această neputinţă de a recunoaşte posibilitatea 
izbucnirii unei revolte este cel mai bun aliat al nostru. 

Se ridică greoi de pe scaun şi se îndreptă spre răcitorul de 
apă: 

— Lee, nu sunt oameni rău-intenţionaţi, atunci când îşi văd 
de Enciclopedia lor - şi vom avea grijă să se ocupe de ea şi 
pe viitor. Sunt însă exasperat de incompetenţi atunci când e 
vorba de a conduce Terminus. Acum du-te şi pune lucrurile 
în mişcare. Aş vrea să rămân singur. 

Se aşeză pe un colţ al biroului, fixându-şi privirea pe 
paharul cu apă. 

Doamne! Dacă ar fi tot atât de sigur pe cât crede! 
Anacreonienii aveau să sosească peste două zile şi nu-şi 
punea speranţa decât în câteva idei şi vagi bănuieli în 
legătură cu planurile lui Hari Seldon pentru aceşti cincizeci 


de ani ce trecuseră de la întemeierea Fundaţiei. Nici măcar 
nu era un psiholog adevărat, cu pregătire temeinică, ci doar 
un începător, cu studii de mântuială, care încearcă să bată 
cea mai strălucită minte a secolului cu propriile arrne. 

Dacă Fara ar avea dreptate; dacă Anacreon ar fi singura 
problemă pe care Seldon a prevăzut-o; dacă Enciclopedia 
ar reprezenta tot ceea ce trebuia să rămână - atunci cu ce 
preţ va avea loc lovitura de stat? 

Încercă să alunge aceste gânduri şi duse paharul la buze. 

BOLTA ERA MOBILATĂ cu mai mult de şase scaune, de 
parcă ar fi fost aşteptată o participare mai numeroasă. 
Hardin observă acest lucru îngândurat şi se aşeză obosit 
într-un colţ, cât mai departe de ceilalţi cinci. 

Membrii Consiliului nu păreau să se opună acestui 
aranjament. Se consultară în şoaptă, apoi schimbară replici 
scurte, monosilabice, şi, în cele din urmă, amuţiră. Dintre 
toţi, Jord Fara părea echilibrat şi calm. Îşi scosese ceasul şi-l 
contempla sumbru. 

Hardin furişă o privire spre propriul ceas şi apoi la 
cubicului de sticlă - absolut gol - care domina jumătate din 
încăpere. Era singura caracteristică neobişnuită, pentru că 
afară de aceasta nimic nu sugera că, undeva, o particulă de 
radiu se dezintegra spre momentul exact în care o piedică 
avea să cadă, făcându-se o legătură şi... 

Luminile scăzură în intensitate! 

Nu se stinseră complet, ci doar deveniră mai şterse, dar 
apoi se stinseră atât de brusc încât Hardin tresări surprins, 
privi spre tavan şi, când cobori privirea, cubicului de sticlă 
nu mai era gol. 

O siluetă - o siluetă într-un scaun cu rotile! 

Nu spuse nici un cuvânt vreme de câteva clipe, dar închise 
cartea pe care o ţinea în poală şi o răsfoia nepăsător. Apoi 
zâmbi şi chipul păru că prinde viaţă. 

— Sunt Hari Seldon. Vocea era blândă şi trăda bătrâneţe. 

Hardin dădu să se ridice ca pentru a răspunde şi a se 
prezenta, dar îşi dădu seama la timp şi se controlă. 


Pe o tonalitate plăcută, vocea continuă: 

— După cum vedeţi, sunt țintuit în scaunul acesta şi nu mă 
pot ridica pentru a vă saluta. Bunicii voştri au plecat spre 
Terminus acum câteva luni, judecind după timpul meu, şi de 
atunci am suferit o paralizie. Să ştiţi că nu vă pot vedea, aşa 
încât nu vă pot saluta cum se cuvine. Nici măcar nu ştiu câţi 
sunteţi, de aceea vom proceda fără prea mare fast. Dacă 
vreunul dintre voi stă în picioare, îl rog să ia loc. lar dacă 
vreţi să fumaţi, puteţi s-o faceţi, pentru că nu mă 
deranjează. (Chicoti încet). De ce să mă deranjeze? Doar nu 
sunt cu adevărat aici. 

Aproape fără să-şi dea seama, Hardin îşi căută în buzunar 
ţigările de foi, dar se răzgândi. 

Hari Seldon puse cartea deoparte - ca şi cum ar fi aşezat-o 
pe un birou - şi, când îi dădu drumul, aceasta dispăru. 

— Au trecut cincizeci de ani de la întemeierea acestei 
Fundaţii, spuse el, cincizeci de ani în care membrii 
Fundaţiei nu au ştiut pentru ce lucrează. A fost necesar să 
fie ignoranţi, dar acum această necesitate a încetat. 
Fundaţia Enciclopediei este şi a fost, de la bun început, o 
înşelătorie! 

Hardin auzi în spatele său hârşâitul unui scaun şi una sau 
două exclamaţii înfundate, dar nu se întoarse. Hari Seldon 
rămase imperturbabil. 

— Este o înşelătorie, continuă el, în sensul că nici mie şi 
nici colegilor mei nu ne pasă câtuşi de puţin dacă va fi sau 
nu publicat vreun volum din Enciclopedie. Ea şi-a atins 
scopul, întrucât, prin intermediul ei, am reuşit să obţinem o 
cartă din partea Împăratului, i-am atras pe cei o sută de mii 
de oameni necesari pentru planul nostru şi prin ea am 
reuşit să-i ţinem ocupați, în timp ce evenimentele se 
desfăşurau în aşa fel încât oricăruia dintre ei să-i fie 
imposibil să se retragă. 

În cei cincizeci de ani cât aţi trudit la proiectul acesta 
amăgitor - şi, credeţi-mă, nu are rost să vă menajez cu 
vorbe meşteşugite - orice şansă de retragere v-a fost 


retezată şi acum nu aveţi de ales, ci va trebui să vă angajaţi 
în proiectul infinit mai important care a fost şi este încă 
planul nostru real. De aceea v-am plasat pe o asemenea 
planetă şi într-un asemenea moment, astfel ca, timp de 
cincizeci de ani, să fiţi manevraţi până într-atât încât să nu 
mai aveţi libertate de acţiune. De acum înainte, peste 
secole, calea pe care va trebui să o urmaţi este inevitabilă. 
Vă veţi confrunta cu o serie de crize, aşa cum se întâmplă în 
momentul de faţă, şi, în fiecare dintre cazuri, libertatea 
voastră de acţiune va fi la fel de limitată, încât veţi fi forţaţi 
să urmaţi un singur şi unic drum: drumul pe care psihologia 
noastră l-a croit, dintr-un motiv întemeiat. 

Vreme de secole, civilizaţia Galactică a stagnat şi apoi a 
decăzut, deşi puţini au înţeles acest lucru. Dar acum, în 
sfârşit, Periferia se separă şi unitatea politică a Imperiului 
este sfărâmată. Undeva, în intervalul de cincizeci de ani 
care a trecut, istoricii viitorului vor trage o linie şi vor 
spune: „Aici începe Prăbuşirea Imperiului Galactic”. 

Şi vor avea dreptate, deşi puţini vor recunoaşte 
Prăbuşirea, şi asta abia peste câteva secole. 

După Prăbuşire, va urma, în mod inevitabil, Barbaria, o 
perioadă care, după cum ne spune psihoistoria, ar trebui, în 
condiţii normale, să dureze treizeci de mii de ani. 
Prăbuşirea n-o putem împiedica. Nici nu dorim s-o facem, 
întrucât cultura Imperiului şi-a pierdut vitalitatea şi măreţia 
pe care le-a avut odată. Dar perioada de Barbarie care 
trebuie să urmeze poate fi scurtată la numai o mie de ani. 

Nu vă putem dezvălui toate resorturile şi dedesubturile 
care vor contribui la reducerea acestei perioade, aşa cum 
nu vă puteam spune adevărul despre Fundaţie acum 
cincizeci de ani. Dacă aţi reuşi să descoperiţi secretele, 
planul nostru ar putea da greş - aşa cum s-ar fi putut 
întâmpla dacă descopereaţi mai devreme înşelătoria în ceea 
ce priveşte Enciclopedia - pentru că, în acest caz, prin 
cunoaştere, libertatea voastră de acţiune ar creşte şi 


numărul de variante suplimentare introduse ar depăşi 
capacitatea de cuprindere a psihologiei. 

Dar acest lucru nu se va petrece, deoarece nu există şi nici 
nu vor exista vreodată psihologi pe Terminus în afară de 
Alurin, iar el a fost unul de-ai noştri. 

Însă vă pot spune următoarele: Terminus şi Fundaţia-soră 
de la celălalt capăt al Galaxiei sunt germenii renaşterii şi 
viitoarele fondatoare ale celui de-al Doilea Imperiu Galactic. 
lar criza de acum este cea care va lansa Terminus spre 
această încununare. 

Apropo, criza actuală este foarte clară şi inteligibilă, cu 
mult mai simplă decât cele care vă aşteaptă. Dacă o 
reducem la elementele fundamentale, criza se manifestă 
astfel: sunteţi o planetă izolată brusc de centrele încă 
civilizate ale Galaxiei şi vă aflaţi sub ameninţarea vecinilor 
mai puternici. Sunteţi o lume mică de oameni de ştiinţă 
care se trezesc înconjurați de vaste, neaşteptate şi mereu 
crescânde manifestări de barbarie. Sunteţi o insulă 
înzestrată cu energie nucleară într-un ocean de energie 
primară. Cu toate acestea, sunteţi neajutoraţi din pricina 
lipsei de metale. 

Observaţi, deci, că vă confruntaţi cu dura necesitate şi că 
sunteţi forţaţi să acţionaţi. Natura acestei acţiuni - mai 
exact, soluţia la dilema în ghearele căreia vă zbateţi - este, 
bineînţeles, evidentă! 

Imaginea mâinii lui Hari Seldon se întinse în aer şi cartea 
îi apăru din nou în mână. O deschise şi spuse: 

— Oricât de întortocheat ar fi cursul istoriei voastre 
viitoare, să le amintiţi urmaşilor voştri că drumul a fost 
trasat, şi că la capătul lui se află noul şi marele Imperiu! 

Şi, în timp ce-şi plecă privirea pe carte, dispăru ca fumul, 
iar luminile se aprinseră treptat. 

Hardin privi în jur şi-l văzu pe Pirenne fixându-l, cu ochi 
plini de tristeţe şi cu buzele tremurându-i. 

Vocea Preşedintelui se auzi fermă şi fără inflexiuni: 


— Se pare că ai avut dreptate. Dacă vrei să ne întâlnim 
astă-seară la ora şase, Consiliul se va consulta cu tine în 
ceea ce priveşte următoarea mişcare. 

Îi strânseră mâna, unul după altul, şi plecară, iar Hardin 
zâmbi către sine. Aveau perfectă dreptate, pentru că erau 
oameni de ştiinţă care recunoşteau că au greşit, dar pentru 
ei era prea târziu. 

Se uită la ceas. De acum se terminase. Oamenii lui Lee 
controlau totul, iar Consiliul nu avea să mai dea nici un 
ordin. 

Anacreonienii urmau să sosească mâine, dar şi problema 
aceasta era rezolvată. Peste şase luni nici ei nu vor mai da 
ordine. 

De fapt, aşa cum spusese Hari Seldon şi aşa cum intuise şi 
Salvor Hardin încă din ziua în care Anselm Haut Rodric 
dăduse în vileag lipsa de energie atomică a Anacreonului, 
soluţia acestei crize era evidentă. 

Cât se poate de evidentă! 

Partea a treia. 

PRIMARII. 

CELE PATRU REGATE -...numele dat acelor regiuni ale 
Provinciei Anacreon care s-au desprins din Primul Imperiu 
în anii de început ai Erei Fundaţionale pentru a forma 
regate independente cu o existenţă efemeră. Cel mai mare 
şi mai puternic dintre acestea a fost Anacreon, care în 
zona... 

„„„ Fără îndoială că cel mai interesant aspect al istoriei 
celor Patru Regate este ciudata societate înstăpânită 
temporar asupra lor în cursul administraţiei Salvor 
Hardin... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

O DELEGAŢIE! 

Faptul că anticipase venirea ei n-o făcea nicicum mai 
plăcută pentru Salvor Hardin. Ba, dimpotrivă, găsea tare 
supărător faptul că prevăzuse această solie. 

Yohan Lee recomandă măsuri extreme. 


— Cred că e bine, spuse el, să nu pierdem vremea. Nu pot 
face nimic până la următoarele alegeri - legal, cel puţin - 
iar asta ne mai oferă un an. lrimite-i la plimbare. 

Hardin se strâmbă: 

— Lee, nu progresezi deloc. În cei patruzeci de ani de 
când te cunosc, n-ai deprins nimic din eleganta artă de a-ţi 
lua adversarul prin surprindere. 

— Nu e stilul meu, mormăi Lee. 

— Da, ştiu asta. Presupun că tocmai de aceea eşti singurul 
în care am încredere. (Se opri şi întinse mâna după o 
ţigară.) Am parcurs un drum lung, Lee, de când am pregătit 
lovitura noastră de stat împotriva Enciclopediştilor. 
Îmbătrânesc. Am şaizeci şi doi de ani. Te-ai gândit vreodată 
cât de repede s-au scurs aceşti treizeci de ani? 

— Eu nu mă simt bătrân, pufni el, şi am şaizeci şi şase. 

— Da, dar eu n-am o digestie aşa de bună. 

Hardin trase alene din ţigara de foi. Uitase de mult gustul 
şi aroma tutunului de pe Vega din frumoasele vremuri când 
Terminus avea legături comerciale până şi cu cele mai 
îndepărtate planete ale Imperiului Galactic. Acele zile 
trecuseră în uitare, aşa cum şi Imperiul Galactic se îndrepta 
spre neant. Se întrebă cine mai era acum Împărat - ori 
dacă o mai fi existând Împăratul ca instituţie, sau Imperiul. 
Cerule! Vreme de treizeci de ani de la întreruperea 
comunicaţiilor la marginea Galaxiei, tot universul planetei 
Terminus se restrânsese la Terminus şi la cele Patru Regate 
din apropiere. 

Cât de uşor se prăbuşesc cei puternici! Regate! În trecut 
fuseseră prefecturi, toate părţi ale aceleiaşi provincii care, 
la rândul ei, aparținuse unui sector, ce făcuse parte dintr-un 
cuadrant, care iarăşi fusese o parte a atotcuprinzătorului 
Imperiu Galactic. Acum, când Imperiul pierduse controlul 
asupra zonelor celor mai îndepărtate ale Galaxiei, aceste 
mici cioburi sau grupuri de planete deveniseră regate - cu 
regi şi nobili de operetă, cu războaie ridicole şi fără haz şi 
cu o viaţă care mergea patetic înainte printre ruine. 


O civilizaţie în decădere. Energie atomică uitată. Ştiinţa 
stingându-se şi devenind încet-încet mit, până când 
Fundaţia preluase iniţiativa. Fundaţia pe care Hari Seldon o 
întemeiase pe 'Terminus exact în acest scop. 

Lee stătea la fereastră, şi vocea lui îl trezi pe Hardin din 
visare: 

— Au venit tinerii nemulţumiţi. Făcu câţiva paşi nesiguri 
spre uşă, privind apoi spre Hardin. 

Hardin zâmbi şi-i făcu semn să se întoarcă: 

— Am ordonat să fie trimişi aici. 

— Aici? Pentru ce? Le dai prea multă importanţă. 

— De ce să recurgem la toată tevatura şi ceremonia unei 
audienţe oficiale la primar? Am cam îmbătrânit şi nu mai 
suport eticheta. În plus, politeţea şi îngăduinţa sunt utile 
atunci când tratezi cu tinerii, mai ales atunci când nu te 
angajează cu nimic. (Îi făcu lui Lee semn cu ochiul.) Stai jos, 
Lee, şi acordă-mi sprijinul tău moral. Cu tânărul Sermak 
ştiu că voi avea nevoie de aşa ceva. 

— Tipul ăsta, Sermak, spuse Lee apăsat, e periculos. Are 
destui susţinători, aşa că te sfătuiesc să nu-l subestimezi. 

— Am subestimat eu vreodată pe cineva? 

— Bine, atunci arestează-l. Găseşti tu vreo acuzaţie după 
aceea. 

Hardin nici nu băgă în seamă sugestia. 

— Au sosit, Lee. Apăsă pe pedala de sub birou şi uşa 
alunecă în lături. 

Cei patru care formau delegaţia intrară în şir indian şi 
Hardin le făcu un semn amabil cu mâna să se aşeze pe 
fotoliile care erau dispuse în semicerc în faţa biroului său. 
Se înclinară şi aşteptară ca primarul să li se adreseze. 

Dintr-o mişcare, Hardin deschise cutia de ţigări de foi al 
cărei capac, din argint, lucrat minuţios într-un model 
ciudat, aparținuse lui Jord Fara, din fostul Consiliu de 
Administraţie de pe vremea Enciclopediştilor. Era un 
produs autentic al Imperiului, lucrat pe Santanni, deşi 
țigările de foi pe care le conţinea acum erau din tutun 


autohton. Cu feţe grave şi solemne, cei patru membri ai 
delegaţiei acceptară, unul după altul, ţigările şi le aprinseră 
ritual. 

Sef Sermak era al doilea de la dreapta, cel mai tânăr şi cel 
mai interesant, cu mustaţa blondă tunsă scurt şi îngrijit, iar 
ochii săi adânciţi în orbite aveau o culoare incertă. Pe 
ceilalţi trei, Hardin îi ignoră de la bun început; se citea pe 
faţa lor că erau simple prezenţe fără personalitate. Îşi 
concentra atenţia asupra lui Sermak, acela care, încă de la 
prima sa prezenţă în Consiliul Municipal, dăduse peste cap 
acel organism calm şi ticăit. Aşa încât i se adresă: 

— Eram deosebit de nerăbdător să te cunosc, domnule 
Consilier, încă de la prima şi excelenta cuvântare de luna 
trecută. Atacul împotriva politicii externe a acestui guvern a 
dovedit o înzestrare oratorică deosebită. 

Ochii lui Sermak licăriră. 

— Interesul dumnevoastră mă onorează. Atacul putea să fi 
dovedit înzestrare sau nu, dar vă asigur că a fost pe deplin 
justificat. 

— Probabil! Fiecare are dreptul la propriile păreri, 
desigur. Cu toate astea, eşti cam tânăr. 

— E o vină pe care aproape toţi o purtăm într-un anumit 
moment din viaţă, veni sec răspunsul. Dumneavoastră aţi 
devenit primar al Oraşului când eraţi cu doi ani mai tânăr 
decât mine. 

Hardin zâmbi ca pentru sine. Flăcăiandrul îi va da mult de 
furcă. 

— Înţeleg că ai venit să discuţi cu mine despre aceeaşi 
politică externă care te irită atât de tare în Camera 
Consiliului, spuse Hardin. Vorbeşti şi în numele celor trei 
colegi sau trebuie să ascult ofurile fiecăruia? 

Cei patru tineri se consultară din ochi şi, după o acceptare 
mută, Sermak spuse sobru şi reţinut: 

— Vorbesc în numele poporului de pe Terminus - popor 
care nu este cu adevărat reprezentat în organismul lipsit de 
vlagă căruia i se spune Consiliu. 


— Înţeleg. Continuă, te rog! 

— Problema e simplă, domnule primar. Suntem 
nemulţumiţi... 

— Prin acest „noi” vrei să spui „poporul”, nu-i aşa? 

Simţind o capcană, Sermak îl privi cu ostilitate şi răspunse 
glacial: 

— Consider că părerile mele reflectă atitudinea majorităţii 
alegătorilor de pe Terminus. Aşa vă convine? 

— Ei, o declaraţie ca aceasta dovedeşte o reevaluare, dar, 
oricum, continuă! Eşti nemulţumit. 

— Da, suntem nemulţumiţi de politica aceasta care, de 
treizeci de ani, face ca Terminus să fie lipsit de apărare în 
faţa inevitabilelor atacuri din exterior. 

— Înţeleg. Şi, prin urmare? Continuă, continuă! 

— E măgulitor pentru mine că anticipaţi. Prin urmare, noi 
vom forma un nou partid politic, unul care va reprezenta şi 
apăra nevoile imediate ale planetei Terminus, şi nu 
„destinul” mistic al viitorului Imperiu. Avem de gând să vă 
azvârlim pe dumneavoastră şi pe acoliţii dumneavoastră 
prea-plecaţi din Primărie, şi asta încă foarte curând. 

— Dacă nu? Pentru că întotdeauna există un „dacă nu”, de 
acord? 

— Nu e cazul acum. Trebuie să demisionaţi imediat. Nu vă 
cer să schimbaţi linia politică - nu vă acord o încredere atât 
de mare. Promisiunile dumneavoastră nu valorează nimic. O 
demisie imediată este singura pe care o acceptăm. 

— Pricep. (Hardin se aşeză picior peste picior şi-şi aplecă 
scaunul în spate.) Acesta e ultimatumul vostru. E lăudabil 
că m-aţi prevenit. Numai că, înţelegeţi, cred că mai degrabă 
îl voi ignora. 

— Să nu credeţi că e doar un avertisment, domnule 
primar. V-am enunțat nişte principii şi o cale de acţiune. 
Noul partid a fost deja constituit şi de mâine îşi va începe 
activităţile oficiale. Nu este cazul şi nici nu dorim un 
compromis. Cinstit vorbind, doar recunoaşterea de către 
noi a serviciilor pe care le-aţi adus Oraşului ne-a determinat 


să vă oferim o cale onorabilă de retragere. Nu cred că o 
veţi accepta, dar sunt cu conştiinţa împăcată. Următoarele 
alegeri vor fi un memento mai convingător şi mai direct 
privind necesitatea demisiei. 

Se ridică şi le făcu semn şi celorlalţi să se ridice. Hardin 
înălţă un braţ: 

— Staţi puţin. Luaţi loc! 

Sef Sermak se aşeză din nou cu o promptitudine cam 
suspectă, iar Hardin, deşi rămase impasibil, simţi nevoia să 
zâmbească. În ciuda vorbelor, tânărul aştepta o ofertă. 

Hardin spuse: 

— Mai precis, în ce sens vreţi ca politica noastră externă 
să se schimbe? Vreţi să atacăm cele Patru Regate acum, pe 
dată, şi pe toate simultan? 

— Nu fac nici o recomandare de felul acesta, domnule 
primar. Singura noastră propunere este ca orice dovadă de 
slăbiciune şi cedare să înceteze imediat. În întreaga 
dumneavoastră administraţie aţi dus o politică de ajutorare 
ştiinţifică faţă de Regate. Le-aţi dat energie atomică. Le-aţi 
ajutat să-şi reconstruiască centralele atomice pe teritoriul 
lor. Aţi construit clinici medicale, laboratoare de chimie şi 
uzine. 

— Da, şi ce obiecţiuni ai? 

— Aţi făcut totul cu scopul de a-i împiedica să ne atace. 
Totuşi aţi fost atras prosteşte într-un colosal şantaj care a 
stors planeta 'Terminus de resurse, iar ca rezultat, acum 
suntem la cheremul barbarilor. 

— Cum adică? 

— Le-aţi acordat putere, le-aţi dat arme - de fapt, le-aţi 
reparat navele din flotă - iar acum ei sunt infinit mai 
puternici decât cu zece de ani în urmă. Au devenit, astfel, 
tot mai pretenţioşi şi cu noile arme îşi vor satisface, cu 
siguranţă, toate cererile prin anexarea violentă a planetei 
Terminus. Nu aşa sfârşesc acţiunile de şantaj? 

— Şi soluţia pe care o propui? 


— Puneţi capăt imediat acţiunilor de mituire, cât se mai 
poate. Dedicaţi toate eforturile întăririi planetei Terminus şi 
atacați primul! 

Hardin se uită la mustăcioara blondă a tânărului cu un 
interes aproape morbid. Sermak se simţea sigur pe sine, 
altfel n-ar fi vorbit atât de mult. Nu exista nici o îndoială că 
observaţiile lui reflectau părerile unui segment uriaş, da, 
uriaş al populaţiei. 

Vocea lui, aproape nepăsătoare, nu trăda în nici un fel 
tulburarea şi gândurile sumbre. 

— Ai terminat? 

— Deocamdată. 

— Bine. Observi declaraţia aceea înrămată pe care o am 
pe peretele din spatele meu? Citeşte-o, te rog! 

Cu o tresărire, Sermak citi: 

— Violenţa este ultimul refugiu al celor incompetenţi”. 
Aceasta este doctrina unui bătrân, domnule primar. 

— Am aplicat-o cu succes când eram tânăr, domnule 
Consilier. Nici nu te născuseşi pe vremea aceea, dar 
probabil ai auzit despre ea la şcoală. 

Îl privi atent pe Sermak şi continuă pe un ton reţinut: 

— Când Hari Seldon a întemeiat Fundaţia aici, a făcut-o cu 
scopul declarat de a edita o mare Enciclopedie şi, vreme de 
cincizeci de ani, noi am urmat orbeşte himera asta până 
când am descoperit ce urmărea el, de fapt. Era însă prea 
târziu. Când comunicațiile cu regiunile centrale ale 
Vechiului Imperiu s-au întrerupt, ne-am trezit că suntem o 
lume de oameni de ştiinţă concentrați într-un singur oraş 
care nu poseda deloc industrie şi care era înconjurat de 
regate ostile create recent, în mare măsură barbare. 
Reprezentam o insulă minusculă de energie atomică în 
acest ocean de barbarie şi eram un trofeu foarte râvnit. 
Atunci, ca şi acum, Anacreon, cel mai puternic dintre cele 
Patru Regate, a cerut şi practic a întemeiat o bază militară 
pe lerminus. Dar conducătorii de pe vremea aceea ai 
Oraşului, Enciclopediştii, ştiau foarte bine că acest lucru 


era preludiul ocupării întregii planete. Ce ai fi făcut tu în 
situaţia asta? 

Sermak ridică din umeri. 

— Asta-i o întrebare retorică. Bineînţeles că ştiu ce-aţi 
făcut. 

— Oricum, o să-ţi mai explic o dată. Probabil că nu înţelegi 
mecanismul - marea tentaţie de a mobiliza toate forţele 
posibile şi de a porni la luptă. E soluţia cea mai simplă şi cea 
mai potrivită când vrei să-ţi dovedeşti demnitatea, dar, 
întotdeauna, cea mai neroadă. Tu aşa ai fi făcut; tu, cu 
vorbele astea mari de a ataca primii! În schimb, eu am 
pornit să vizitez unul după altul celelalte trei regate. Le-am 
sugerat fiecăruia, cu discreţie, că cedarea secretului 
energiei atomice către Anacreon era cea mai eficientă 
modalitate de le tăia beregata, deci, în concluzie, să 
procedeze cum cred ei că e mai bine. Asta a fost tot. Lao 
lună după ce forţa anacreoniană sosise pe Terminus, 
conducerea lor a primit un ultimatum comun din partea 
celor trei vecini. După şapte zile, ultimul anacreonian 
plecase de pe Terminus. Şi acum, spune-mi, era nevoie de 
violenţă? 

Tânărul Consilier îşi privi gânditor ţigara de foi şi o aruncă 
în incinerator. 

— Nu prea pricep analogia. Insulina îl readuce pe bolnav 
la starea normală fără a se apela la bisturiu, în schimb 
apendicita impune intervenţia chirurgicală. N-ai încotro. 
Atunci când alte metode dau greş, ce altceva se poate face 
decât să recurgi la ultima soluţie? E vina dumneavoastră că 
am ajuns în situaţia aceasta. 

— A mea? A, da, iarăşi politica mea împăciuitoristă. Încă 
nu pari capabil să înţelegi imperativele fundamentale ale 
poziţiei noastre. De altfel, problema nu s-a încheiat o dată 
cu plecarea anacreonienilor. Abia începuse. Cele Patru 
Regate erau inamicii noştri, chiar mai înverşunaţi decât 
înainte, pentru că fiecare voia energia atomică, şi fiecare se 
ferea să ne sară la beregată de teama celorlalte trei. 


Existenţa noastră ajunsese pe muchie de cuţit şi înclinarea 
noastră într-o parte sau alta... Dacă, de exemplu, unul 
dintre regate devine prea puternic, sau dacă două regate 
formează o coaliţie... înţelegi? 

— Desigur. Sosise vremea pregătirilor pentru un război 
total. 

— Ba, dimpotrivă. Era momentul de a declanşa o acţiune 
de prevenire a războiului. Am stârnit cele Patru Regate 
unul împotriva celuilalt. Le-am ajutat, pe rând, pe fiecare. 
Le-am oferit ştiinţă, comerţ, educaţie, medicină ştiinţifică. 
Am făcut în aşa fel încât Terminus să devină mai de preţ 
pentru ei ca lume înfloritoare decât ca trofeu militar. Jocul 
acesta a dat roade vreme de treizeci de ani. 

— Da, dar aţi fost silit să înveşmântaţi aceste daruri 
ştiinţifice în cea mai scandaloasă deghizare. Aţi făcut ca 
ştiinţa să fie pe jumătate religie, pe jumătate flecăreală. Aţi 
înălţat o ierarhie de preoţi şi aţi inaugurat ritualuri 
complicate şi fără sens. 

Hardin se încruntă. 

— Şi ce dacă? După părerea mea, asta n-are nici o 
legătură cu subiectul pe care-l discutăm, întrucât barbarii 
priveau ştiinţa noastră ca pe un soi de vrăjitorie, de magie, 
era mai uşor să-i facem s-o accepte în felul acesta. Ierarhia 
preoțească s-a edificat de la sine şi, dacă o ajutăm, nu 
facem decât să urmăm calea minimei rezistenţe. Dar asta-i 
o problemă minoră. 

— Totuşi, preoţii răspund de centralele nucleare şi aceasta 
nu este o problemă minoră. 

— Adevărat, însă noi i-am pregătit. Ei îşi cunosc uneltele 
doar empiric şi cred orbeşte în mascarada pe care o joacă. 

— Dacă vreunul sfâşie acest înveliş înşelător şi are geniul 
de a înlătura empirismul, ce-l va împiedica să înveţe 
temeinic adevărata tehnică, pe care s-o vândă ofertantului 
celui mai generos? Cât vom mai preţui noi atunci în faţa 
Regatelor? 


— Sunt prea puţine şanse să se întâmple aşa ceva. Eşti 
superficial. Cei mai buni oameni de pe planetele Regatelor 
sunt trimişi, în fiecare an, la Fundaţie pentru a fi educați ca 
preoţi. Şi cei mai buni rămân aici ca studenţi în cercetare. 
Dacă ai impresia, cumva, că fără cunoştinţe ştiinţifice 
elementare ori, şi mai rău, cu o cunoaştere distorsionată pe 
care preoţii o primesc îndeobşte în legătură cu ştiinţa 
fundamentală, ei pot pătrunde dintr-o dată secretele 
energiei atomice, ale electronicii, ale teoriei hiperspaţiului, 
ai o părere foarte romantică şi caraghioasă despre ştiinţă. 
Sunt necesare generaţii de pregătire şi o inteligenţă 
deosebită pentru a ajunge atât de departe. 

În timpul acestor tirade, Yohan Lee se ridicase brusc şi 
părăsise încăperea. Acum se întorsese şi, terminând ce avea 
de spus, se aplecă spre urechea superiorului său. 
Schimbară câteva şoapte şi îi dădu lui Hardin un cilindru de 
plumb. Apoi, aruncând o privire ostilă către delegaţie, se 
aşeză din nou pe scaun. 

Hardin răsuci cilindrul între degete, urmărind delegaţia 
printre gene. După aceea îl deschise, răsucindu-l brusc, şi 
doar Sermak avu bunul-simţ să nu arunce o privire la ruloul 
de hârtie care căzu dinăuntru. 

— Pe scurt, domnilor, spuse Hardin, Guvernul este de 
părere că ştie ce face. 

Citi în timp ce vorbea. Rânduri codificate, fără de înţeles, 
care acopereau întreaga pagină şi cele trei cuvinte 
mâzgălite într-un colţ care conţineau, de fapt, mesajul. 
Pricepu totul dintr-o privire şi aruncă hârtia în incinerator. 

— Îmi pare rău, dar asta pune capăt discuţiei noastre, 
spuse Hardin. Sunt încântat că v-am cunoscut. Vă 
mulţumesc pentru vizită. Le strânse mâinile tuturora cam 
fără chef, după care grupul plecă. 

Hardin aproape că uitase să mai râdă, dar, după plecarea 
lui Sermak şi a celor trei însoțitori tăcuţi, îşi permise un 
hohot uscat de râs şi aruncă o privire amuzată către Lee. 

— Cum ţi s-a părut acest schimb de vorbe goale? 


— Nu sunt sigur că pentru tânărul Sermak au fost doar 
vorbe goale, pufni el nervos. Dacă-l vei trata cu mănuşi, cu 
siguranţă va câştiga următoarele alegeri, aşa cum pretinde. 

— A, foarte probabil, dacă nu se va întâmpla ceva între 
timp. 

— Întâi asigură-te că ceea ce se va întâmpla va fi în 
direcţia dorită, Hardin. Fii convins că acest Sermak are 
mulţi susţinători. Ce s-ar întâmpla dacă nu are răbdare 
până la următoarele alegeri? A fost o vreme când noi doi 
am rezolvat lucrurile pe cale violentă, în ciuda devizei tale 
privind violenţa. 

Hardin se uită puţin cruciş. 

— Eşti cam pesimist astăzi, Lee. Şi deosebit de 
contradictoriu, altfel n-ai vorbi de violenţă. Micul nostru 
puci a decurs fără pierderi de vieţi omeneşti, dacă-ţi 
aminteşti. Era o măsură necesară, adoptată într-un moment 
potrivit, şi totul a mers uşor, fără dureri şi fără eforturi. În 
ceea ce-l priveşte pe Sermak, el luptă în cu totul alte 
condiţii. Lee, noi nu suntem Enciclopediştii. Noi suntem 
pregătiţi. Pune-ţi oamenii să-i supravegheze pe tinerii 
aceştia, dar elegant. Să nu-şi dea seama că sunt urmăriţi, 
dar să fii cu ochii pe ei, înţelegi? 

Lee râse acru: 

— Nu mi-aş merita postul dacă aş aştepta ordinele tale. 
Hardin. Sermak şi oamenii lui sunt supravegheați de mai 
bine de-o lună. 

Primarul chicoti. 

— Mi-ai luat-o înainte, aşa-i? Foarte bine. Apropo, adăugă 
el încet, ambasadorul Verisof se întoarce pe Terminus. Sper 
că temporar. 

După un moment de tăcere, Lee spuse: 

— În legătură cu asta era mesajul? Se destramă totul? 

— Nu ştiu. N-am cum să ştiu până nu discut cu Verisof. S- 
ar putea. La urma-urmelor, trebuie să se întâmple înainte 
de alegeri. Dar de ce eşti atât de afectat? 


— Pentru că nu ştiu cum se vor rezolva lucrurile. Hardin, 
eşti prea implicat în toate Şi jocul pe care-l faci este prea 
riscant. 

„Şi tu, Brutus!”, murmură Hardin. Apoi spuse cu voce 
tare: 

— Să înţeleg că vei deveni membru al partidului lui 
Sermak? 

Lee zâmbi fără să vrea: 

— Bine, ai câştigat. Ce-ai zice să luăm prânzul împreună? 

EXISTĂ multe maxime atribuite lui Hardin - un reputat 
spirit critic - dintre care multe sunt probabil apocrife. Se 
spune că într-o anumită împrejurare ar fi afirmat: „Merită 
să fii direct, mai ales dacă ţi-a mers vestea că eşti subtil”. 

Poly Verisof avusese ocazia să acţioneze conform acestui 
precept, şi nu numai o dată, pentru că se afla de-acum în 
cel de-al paisprezecelea an de când avea un dublu statut pe 
Anacreon - dublu statut care îi sugera de multe ori, în mod 
neplăcut, un dans în picioarele goale pe cărbuni încinşi. 

Pentru cei de pe Anacreon era mare preot, reprezentant al 
Fundaţiei care, pentru „barbari”, constituia chintesenţa 
misterului şi centrul fizic al acestei religii pe care ei o 
creaseră în ultimele trei decenii cu sprijinul lui Hardin. Prin 
urmare, primea dovezi de respect, de slugărnicie care 
începuseră să-l obosească îngrozitor, pentru că dispreţuia 
din tot sufletul ritualul al cărui centru devenise. 

Dar pentru Regele Anacreonului - bătrânul care fusese 
rege cu mult timp în urmă, şi tânărul nepot care urcase 
recent pe tron - el era, pur şi simplu, ambasadorul unei 
puteri temute şi râvnite în acelaşi timp. 

Luată în totalitate, slujba era dezagreabilă, iar prima sa 
călătorie către Fundaţie în ultimii trei ani, în ciuda 
supărătorului incident care făcuse revenirea de acum 
necesară, căpăta proporţiile unei adevărate vacanțe. 

Pentru că nu călătorea pentru prima oară într-un secret 
absolut, apelă din nou la maxima lui Hardin referitoare la 
utilizarea metodei directe. 


Se schimbă în haine civile - o sărbătoare, în sine - şi se 
îmbarcă pe o navă de pasageri spre Fundaţie, la clasa a 
doua. 

De îndată ce ajunse pe Terminus, îşi croi loc prin mulţimea 
din spaţioport şi telefonă la Primărie de la un videotelefon 
public. 

— Mă numesc Jan Smite, spuse el. Am o întâlnire cu 
primarul în această după-amiază. 

Tânăra care îi răspunse îndatoritor, cu o voce rece şi 
imperturbabilă, făcu o legătură pe interior şi schimbă 
câteva cuvinte repezite cu cineva, apoi îi comunică lui 
Verisof pe un ton mecanic şi sec: 

— Primarul Hardin vă va primi peste jumătate de oră, 
domnule, apoi imaginea ei dispăru. 

Auzind acestea, ambasadorul de pe Anacreon îşi cumpără 
ultimul număr al Jurnalului, se îndreptă fără grabă către 
Primărie şi, aşezându-se pe prima bancă pe care o găsi 
neocupată, citi editorialul, pagina sportivă şi pe cea 
umoristică şi aşteptă. După jumătate de oră, împături 
ziarul, îl puse subţioară, intră în Primărie şi se prezentă în 
anticameră. 

Nimeni nu-l recunoscu, pentru că, procedând în acest mod 
direct, nu i se acordă prea mare atenţie. 

Hardin îl măsură cu privirea şi-i zâmbi larg: 

— Serveşte-te cu o ţigară de foi. Cum a decurs călătoria? 

— Interesant, spuse Verisof. În cabina alăturată a călătorit 
un preot care venea aici pentru a urma un curs special de 
pregătire a substanţelor radioactive sintetice utilizate în 
tratamentul cancerului. 

— Doar nu vrei să spui că le numea substanţe radioactive 
sintetice?! 

— Nici vorbă de-aşa ceva. Pentru ei erau Hrană Sfântă. 

Primarul zâmbi. 

— Continuă! 

— M-a atras într-o discuţie pe teme teologice, dându-şi 
toată silinţa să mă scoată din sordida ceaţă a 


materialismului. 

— Şi nu şi-a recunoscut superiorul? 

— Fără roba mea stacojie?! În plus, era din Smyrno. A fost 
totuşi o experienţă interesantă. Este impresionant cât de 
bine a prins rădăcini religia ştiinţei. Am scris chiar un eseu 
pe această temă, spre propria şi deplina mea delectare, dar 
nu face să fie publicat. Tratând problema din punct de 
vedere sociologic, eseul ar afirma că atunci când Vechiul 
Imperiu a început să se destrame de la Periferie, se putea 
considera că ştiinţa ca atare trădase lumile exterioare. 
Pentru a fi acceptată din nou, ea ar trebui să se ofere sub 
altă înfăţişare, şi exact acest lucru s-a întâmplat. Obţii 
rezultate minunate atunci când foloseşti logica simbolică 
pentru a găsi soluţii. 

— Interesant. Primarul îşi puse braţele sub cap pentru a 
găsi soluţii. la spune-mi repede care este situaţia pe 
Anacreon! 

Ambasadorul se încruntă şi-şi scoase ţigara de foi din 
gură. O privi dezgustat şi o lăsă pe masă. 

— Păi, cam proastă. 

— Altfel nu ai fi aici. 

— Cam aşa ceva. Uite care e situaţia. Omul-cheie pe 
Anacreon este Prinţul-regent, Wienis. E unchiul Regelui 
Lepold. 

— Ştiu. Dar Lepold va fi major anul viitor, nu? Cred că va 
împlini şaisprezece ani în februarie. 

— Da. Se opri, apoi adăugă din colţul gurii: Dacă va trăi. 
Tatăl Regelui a murit în condiţii neelucidate. La o partidă de 
vânătoare l-a nimerit în piept un glonţ cu ac. S-a spuscăa 
fost un accident. 

— Hmm! Cred că mi-l amintesc pe Wienis din vremea 
vizitei mele pe Anacreon, atunci când i-am izgonit de pe 
Terminus. Asta a fost înainte de promovarea ta. Dacă-mi 
amintesc bine, era un tânăr cu părul negru şi puţin saşiu de 
ochiul drept. Avea un nas coroiat de mai mare hazul. 


— Nu s-a schimbat deloc. 'Iot saşiu şi cu nasul coroiat, doar 
părul i-a albit. Face un joc foarte murdar. Din fericire, este 
cunoscut de toată planeta pentru prostie şi grosolănie. Se 
crede tare mintos şi scăpărător, ceea ce face ca neghiobiile 
lui să le sară tuturora în ochi. 

— Aşa se întâmplă întotdeauna. 

— E în stare să folosească un dezintegrator atomic pentru 
a sparge un ou. Ca dovadă, taxa pe posesiunile Templului pe 
care a încercat să o impună acum doi ani, la scurt timp 
după moartea bătrânului rege. Îţi aminteşti? 

Hardin încuviinţă din cap, absorbit în gânduri, apoi spuse 
cu zâmbetul pe buze: 

— Preoţii au făcut un scandal grozav. 

— Aşa un scandal, încât putea fi auzit de la Lucreza. De 
atunci, deşi a dovedit mai multă prudenţă în relaţiile cu 
preoțimea, reuşeşte încă să-i irite pe toţi prin ceea ce face. 
Situaţia e nefastă pentru noi deoarece are o neţărmurită 
încredere în sine. 

— Probabil că suferă de un complex de inferioritate 
supracompensat. Doar ştii că fiii minori ai regilor ajung 
astfel. 

— Da, însă rezultatul e acelaşi. Face spume la gură 
propovăduind un atac împotriva Fundaţiei. Nici nu se mai 
deranjează să se exprime cu fereală, întrucât deţine şi 
puterea din punct de vedere al armamentului. Bătrânul 
rege a construit o flotă impresionantă, dar nici Wienis n-a 
dormit în aceşti ultimi doi ani. De fapt, şi taxa pe domeniile 
Templului urma să fie destinată înarmării, iar când planul i- 
a fost dejucat a dublat taxele pe venit. 

— N-au fost proteste? 

— Nu deosebit de serioase. Săptămâni la rând, supuşenia 
faţă de autoritatea în exerciţiu a fost inclusă în textul 
fiecărei predici în tot regatul. Şi asta nu pentru că Wienis şi- 
a arătat recunoştinţa. 

— În regulă. Am înţeles situaţia generală; în rest, ce s-a 
mai întâmplat? 


— Acum două săptămâni, o navă comercială anacreoniană 
a întâlnit un crucişător distrus aparţinând flotei Vechiului 
Imperiu. Probabil că navigase în derivă cel puţin trei secole. 

Ochii lui Hardin sclipiră de interes. Se ridică de pe scaun. 

— Da, am auzit despre asta. Comisia pentru navigaţie mi-a 
trimis o petiție cerându-mi să obţin nava în scopul efectuării 
unor cercetări. Înţeleg că este încă în stare bună. 

— Într-o stare mult prea bună, răspunse Vensof, sec. 
Săptămâna trecută, când Wienis a primit sugestia ta de a 
remite nava către Fundaţie, aproape că a făcut o criză de 
nervi. 

— Încă nu mi-a dat un răspuns. 

— Nici n-o va face, decât pe calea armelor, sau cel puţin 
aşa crede el. Vezi tu, chiar în ziua plecării mele de pe 
Anacreon a venit la mine şi a cerut ca Fundaţia să repună 
crucişătorul în stare de luptă şi să-l predea flotei 
anacreoniene. A avut chiar îndrăzneala să afirme că nota de 
săptămâna trecută evidenţiază planul Fundaţiei de a ataca 
Anacreonul. A mai spus că refuzul de a repara crucişătorul 
nu ar face decât să-i confirme bănuielile, şi a arătat că 
măsurile de autoapărare a planetei Anacreon îi vor fi 
dictate de situaţia existentă. Acestea sunt întocmai 
cuvintele lui. Îi vor fi dictate! De aceea am venit. 

Hardin râse bine-dispus. 

Verisof îi răspunse cu un zâmbet şi continuă: 

— Se aşteaptă, desigur, la un refuz, iar asta ar fi, după 
mintea lui, o perfectă justificare a unui atac imediat. 

— Înţeleg foarte bine, Verisof. Deci, vom avea cel puţin 
şase luni de linişte, aşa că ocupă-te ca nava să fie reparată 
şi dăruită cu complimente din partea mea. Să fie rebotezată 
„Wienis”, ca semn al respectului şi afecțiunii noastre. 

Râse din nou. 

Şi din nou Verisof răspunse cu un zâmbet imperceptibil: 

— Presupun că acesta e răspunsul logic, Hardin, numai că 
eu sunt îngrijorat. 

— În legătură cu ce? 


— E vorba de o navă. Pe vremea aceea se construiau nave 
serioase, nu glumă. Are o capacitate cât jumătate din toată 
flota anacreoniană. E dotată cu dezintegratoare atomice 
capabile să distrugă o planetă şi cu un scut care o 
protejează împotriva fasciculelor Q fără a mai fi nevoie să 
producă radiaţii. E o navă mult prea bună, Hardin... 

— Irelevant, Verisof, irelevant! Şi tu, şi eu ştim foarte bine 
că armamentul pe care-l deţine în prezent ar putea 
distruge cu uşurinţă Terminus, cu mult înainte ca noi să 
putem repara crucişătorul şi să-l folosim noi înşine. Ce 
importanţă mai are, deci, dacă-i dăm şi crucişătorul? Ştii 
doar că nu se va ajunge la război. 

— Da, presupun că aşa va fi. (Ambasadorul îl privi cu 
interes.) Hardin, cu toate acestea... 

— De ce te-ai oprit? Continuă! 

— Ascultă. Nu e treaba mea. Dar am citit ziarul. (Puse 
Jurnalul pe birou şi arătă cu degetul spre pagina întâi.) Ce-i 
cu asta? 

Hardin aruncă o privire. 

— Un grup de consilieri formează un nou partid politic. 

— Aşa e, spuse Verisof, foindu-se neliniştit pe scaun. 
Cunoşti problemele interne mai bine decât mine, dar atacul 
împotriva ta e vecin cu violenţa fizică. Cât de puternici 
sunt? 

— Al naibii de puternici. După alegerile viitoare, probabil 
vor controla Consiliul. 

— Nu înainte? (Verisof îl privi bănuitor pe primar.) Sunt şi 
alte modalităţi de a controla situaţia înainte de alegeri. 

— Crezi că sunt Wienis? 

— Nu, dar reparaţiile navei vor dura luni de zile şi, după 
aceea, un atac va fi aproape sigur. Cedarea noastră va fi 
interpretată ca un semn de mare slăbiciune şi deținerea 
crucişătorului imperial aproape că va dubla puterea flotei 
lui Wienis. De ce să rişti? Ai de ales între a dezvălui 
Consiliului planul de acţiune şi a forţa rezolvarea 
conflictului cu Anacreon acum! 


Hardin se încruntă: 

— Să forţez lucrurile acum? Înainte de declanşarea crizei? 
Tocmai asta nu trebuie să fac. Trebuie să ţin seama de Hari 
Seldon şi de Plan. 

Verisof ezită, apoi bombăni: 

— Deci eşti absolut sigur că există un plan? 

— Dincolo de orice bănuială, veni tăios răspunsul. Am fost 
de faţă la deschiderea Boltei şi înregistrarea făcută de Hari 
Seldon ne-a dezvăluit Planul. 

— Nu la asta mă refeream, Hardin. Numai că nu văd cum 
se poate anticipa istoria cu o mie de ani. Dacă Seldon s-a 
supraapreciat? Se făcu mic, văzând zâmbetul ironic al lui 
Hardin, apoi adăugă: Bine, bine, nu sunt psiholog. 

— Exact. Niciunul dintre noi nu e. Dar în tinereţe am 
urmat nişte cursuri elementare, îndeajuns ca să-mi dau 
seama de posibilităţile psihologiei, chiar dacă eu însumi nu 
sunt în stare să le exploatez în favoarea mea. Nu încape 
îndoială că Seldon a făcut exact ceea ce a declarat. 
Fundaţia, după el, a fost întemeiată ca un refugiu pentru 
ştiinţă - singurul mijloc prin care ştiinţa şi cultura 
muribundului Imperiu puteau fi păstrate de-a lungul 
secolelor de barbarie pentru a fi reînviate, în cele din urmă, 
în cadrul unui Al Doilea Imperiu. 

Verisof clătină din cap destul de sceptic. 

— Toată lumea ştie că aşa se presupune că vor decurge 
lucrurile. Dar ne putem permite să riscăm? Putem risca 
prezentul de dragul unui viitor nesigur? 

— Trebuie, pentru că viitorul nu este nesigur. A fost 
calculat de Seldon şi chiar împărţit în etape. Fiecare criză 
succesivă este prevăzută şi fiecare dintre ele depinde în 
mare măsură de rezolvarea cu succes a crizelor anterioare. 
Aceasta este doar cea de-a doua criză şi Eternitatea ştie ce 
efect ar putea avea, în cele din urmă, până şi cea mai mică 
deviere. 

— Asta-i mai degrabă o speculație fără acoperire. 


— Nu! Hari Seldon a spus, în Bolta Timpului, că la fiecare 
criză libertatea noastră de alegere şi de acţiune va fi redusă 
în asemenea măsură încât ne va rămâne doar o singură cale 
de acţiune. 

— Astfel încât să ne ţină strâns în frâu? 

— Astfel încât să ne împiedice să o luăm razna. Dar, pe de 
altă parte, atâta vreme cât sunt posibile mai multe căi de 
acţiune, nu există criză. lrebuie să lăsăm ca evenimentele 
să se deruleze până la criză şi, pe cinstea mea, exact aşa voi 
face. 

Verisof nu-i răspunse. Îşi muşcă buzele şi rămase într-o 
muţenie îndărătnică. Nu mai departe de anul trecut, el şi 
Hardin discutaseră pentru prima oară problema - 
adevărata problemă - aceea de a contracara pregătirile 
ostile ale Anacreonului. Şi asta doar pentru că el, Verisof, 
ceruse sus şi tare noi concesii. 

Hardin păru să intuiască gândurile ambasadorului: 

— Era mai bine dacă nu-ţi spuneam nimic despre toate 
astea. 

— De ce vorbeşti aşa? făcu Verisof surprins. 

— Pentru că acum suntem şase oameni - tu, eu, ceilalţi trei 
ambasadori şi Yohan Lee - care ştim cât de cât ce ne 
aşteaptă şi mă tem al naibii că ideea lui Seldon era ca 
nimeni să nu ştie. 

— De ce asta? 

— Pentru că până şi psihologia avansată a lui Seldon era 
limitată. Nu putea lucra cu indivizi pe perioade nelimitate 
de timp, aşa cum nu poţi aplica teoria cinetică a gazelor la 
molecule individuale. El lucra cu mulţimi de oameni, 
populaţii ale unor întregi planete, şi numai cu mulţimi 
oarbe, care nu-şi cunosc dinainte rezultatele acţiunilor lor. 

— Nu mi-e limpede 

— Ce să-ţi fac? Nu sunt un psiholog atât de bun încât să-ţi 
explic ştiinţific. Pe Terminus nu există psihologi cu pregătire 
temeinică şi nici texte matematice privind această ştiinţă. E 
clar că Seldon voia ca numai el să poată anticipa viitorul pe 


Terminus, iar noi să mergem înainte ca orbii - deci, corect 
potrivit legii mulțimilor. Aşa cum ţi-am spus odată, n-am 
ştiut încotro ne îndreptăm când i-am izgonit pe 
anacreonieni. Ideea mea fusese să menţin un echilibru al 
puterii, nimic altceva. Abia după aceea mi s-a părut că 
întrezăresc un model în toată țesătura de evenimente, dar 
m-am străduit din răsputeri să nu acţionez pe baza a ceea 
ce cunoşteam. Amestecul bazat pe cunoaşterea anticipată 
ar fi răsturnat Planul. 

Verisof clătină din cap gânditor: 

— Am auzit discuţii aproape la fel de complicate în 
templele de pe Anacreon. Cum crezi că vei putea identifica 
momentul propice pentru a acţiona? 

— E identificat deja. Recunoşti că imediat după ce 
reparăm crucişătorul nimic nu-l va mai putea împiedica pe 
Wienis să ne atace. În privinţa asta nu va exista alternativă. 

— Exact. 

— Foarte bine. Aceasta este situaţia externă. În acelaşi 
timp, recunoşti că următoarele alegeri vor conduce la 
formarea unui nou Consiliu, mai ostil, care va determina 
întreprinderea unor acţiuni contra Anacreonului. E clar că 
nu va exista alternativă. 

— Da. 

— Şi imediat ce alternativa va dispărea, se va instala criza. 
Cu toate acestea, sunt îngrijorat. 

Avu un moment de ezitare, iar Verisof aşteptă răbdător. 
Apoi, parcă împotriva voinţei lui, Hardin continuă: 

— Am impresia - simt asta - că presiunile interne şi cele 
externe au fost planificate pentru a se declanşa aproape 
simultan. Deocamdată, pare a exista o distanţă de câteva 
luni între ele; Wienis va ataca, probabil, înainte de sosirea 
primăverii, iar alegerile vor avea loc peste un an. 

— Nu mi se pare interesant. 

— Poate astea s-ar datora unor inevitabile erori de calcul, 
sau faptului că ştiu prea multe. Am încercat ca niciodată să 
nu las anticipările să-mi influenţeze acţiunile, dar cum aş 


putea fi sigur că am procedat întocmai? Şi oare ce efect va 
avea această discrepanţă? Oricum, spuse el privindu-l pe 
Verisof drept în ochi, e un lucru asupra căruia am hotărât. 

— Ce anume? 

— Când criza va începe să-şi facă simțită prezenţa, voi 
întreprinde o vizită pe Anacreon. Vreau să fiu la faţa 
locului... Ei, de-ajuns, Verisof! S-a făcut târziu. Să mergem 
undeva s-o facem lată. Simt nevoia unei relaxări. 

— Atunci s-o facem aici, spuse Verisof. Nu vreau să fiu 
recunoscut, iar în ceea ce te priveşte, ştii ce-ar spune acest 
nou partid pe care simpaticii tăi membri ai Consiliului 
tocmai l-au format. Să ni se aducă nişte brandy. 

Şi Hardin ceru, dar nu prea mult. 

ÎN VREMURILE DE ODINIOARĂ, când Imperiul Galactic 
strângea sub aripa lui întreaga Galaxie, iar Anacreon fusese 
cea mai prosperă dintre prefecturile Periferiei, mulţi 
împărați vizitaseră Palatul Viceregal. Şi niciunul nu plecase 
fără a-şi fi pus la încercare iscusinţa şi priceperea de a 
dobori, cu ajutorul scuterului zburător şi al puştii cu ace, 
fortăreaţa zburătoare numită „pasărea” Nyak. 

Faima Anacreonului se topise ca o bucată de ceară uitată 
la soare o dată cu decăderea Imperiului. Palatul Viceregal 
era acum o îngrămădire de ruine prin care vântul cutreiera 
nestingherit, în afară de aripa pe care lucrătorii Fundaţiei o 
restauraseră. Şi nici un Împărat nu mai călcase pe 
Anacreon de două sute de ani. 

Dar vânătoarea de „păsări” Nyak rămăsese sportul regal, 
iar ochiul ager şi mâna sigură în folosirea puştii cu ace erau 
încă considerate calităţi indispensabile pentru regii 
Anacreonului. 

Lepold I, Regele Anacreonului - supranumit, invariabil, 
dar fără nici o justificare, Lord al Dominioanelor Externe - 
cu toate că nu împlinise încă şaisprezece ani, îşi dovedise 
deja îndemânarea de foarte multe ori. Doborâse prima 
„pasăre” Nyak încă de la treisprezece ani, pe a zecea la 


zece săptămâni după urcarea pe tron, iar acum se întorcea 
după ce o lichidase pe cea de-a patruzeci şi şasea. 

— Vor fi cincizeci înainte de majorat, spuse el entuziasmat. 
Cine face pariu? 

Dar curtenii nu pariază pe calităţile regilor. Există 
pericolul extrem de a câştiga. Aşa că niciunul nu acceptă 
provocarea, iar Regele plecă bine-dispus să se schimbe. 

— Lepold! 

Auzind vocea celui care avea putere asupra sa, Regele se 
opri la jumătatea scării. Se întoarse nemulţumit. 

Wienis stătea în pragul apartamentului şi se răstea la 
tânărul său nepot. 

— Trimite-i de aici! porunci el nerăbdător. Scapă de ei! 

Regele făcu un semn scurt din cap şi cei doi şambelani, 
după o plecăciune, coborâră treptele. Lepold îl urmă pe 
unchiul său. Wienis privi încruntat costumul de vânătoare al 
Regelui. 

— Destul de curând, vei avea de rezolvat treburi mai 
importante decât vânătoarea. 

Se întoarse şi şontâcăi până la birou. Întrucât era prea 
bătrân ca să mai reziste zborului şi periculoaselor 
plonjoane până în apropierea aripii Nyakului, legănării şi 
ascensiunilor bruşte ale scuterului care reacţiona la cea 
mai imperceptibilă mişcare a picioarelor, i se acrise de 
acest sport. 

Lepold simţise neputinţa şi dorinţa nesatisfăcută ale 
unchiului şi de aceea începu să vorbească plin de 
entuziasm, dar nu fără o doză apreciabilă de răutate: 

— Ar fi trebuit să vii cu noi astăzi, unchiule. Am doborât 
una care era cât un monstru în sălbăticia din Samia. Şi 
agresivă cum nu se mai poate. Am urmărit-o vreme de mai 
bine de două ceasuri pe o arie de cel puţin şaptezeci de 
mile pătrate. Şi atunci am zburat spre Soare - îşi însoţi 
relatarea cu mişcări sugestive, de parcă ar fi fost şi acum 
călare pe scuter - plonjând în direcţia momentului de 
torsiune. Am surprins-o în ascensiune, exact sub aripa 


stângă. Asta a scos-o din minţi şi s-a înclinat de-a 
curmezişul. Am acceptat provocarea şi am virat spre 
stânga, aşteptând-o să planeze spre mine. Când era la 
distanţă de o aripă, am făcut o mişcare, şi atunci... 

— Lepold! 

— Ef, bine, am lovit-o. 

— Sunt sigur că aşa a fost. Acum vrei să mă asculţi? 

Regele ridică din umeri şi dansă către capătul mesei, unde 
începu să ronţăie o nucă de Lera într-o atitudine nu tocmai 
regală. Nu îndrăznea să-l privească în ochi pe unchiul său. 
Ca o introducere, Wienis îi spuse: 

— Am fost la na vă astăzi. 

— Care navă? 

— Nu există decât o navă. Nava. Cea pe care Fundaţia o 
repară pentru flota noastră. Bătrânul crucişător imperial. 
Acum ai înţeles? 

— Acela! Vezi? 'Ţi-am spus eu că Fundaţia o va repara dacă 
o să-i rugăm. Toată istoria ta, ştii tu, despre intenţiile lor de 
a ne ataca nu e decât o închipuire. Dacă ar vrea s-o facă, de 
ce ar mai repara nava? Nu merge, înţelegi? 

— Lepold, eşti necopt la minte! 

Regele, care tocmai aruncase cojile nucii şi ducea alta 
către buze, se îmbujoră. 

— Ei, bine, ascultă, spuse el cu o furie care părea mai 
degrabă o toană, cred că nu e cazul să mi te adresezi astfel. 
Uiţi cine sunt. Voi fi major peste două luni, ştii bine asta. 

— Da. Şi te şi văd în stare să-ţi asumi răspunderi de rege. 
Dacă ai dedica afacerilor publice măcar jumătate din timpul 
pe care-l risipeşti cu vânătoarea de „păsări” Nyak, aş 
demisiona din funcţia de regent cu inima uşoară. 

— Nu-mi pasă. Asta n-are nici o legătură cu cazul de faţă. 
În realitate, deşi eşti regent şi unchi al meu, totuşi, eu sunt 
rege, iar tu îmi eşti supus. N-ar trebui să spui că sunt 
necopt la minte şi, oricum, n-ar trebui să stai jos în prezenţa 
mea. Nu mi-ai cerut permisiunea să te aşezi. Cred c-ar 


trebui să fii mai atent, pentru că, altfel, voi pune lucrurile la 
punct foarte curând. 

Wienis îi aruncă o privire glacială. 

— Îmi permiţi să mă adresez cu „Maiestatea voastră”? 

— Da. 

— Foarte bine. Sunteţi necopt la minte, Maiestatea 
voastră. 

Ochii lui negri ardeau pe sub sprâncenele stufoase, iar 
tânărul rege se aşeză încet pe scaun. O clipă, licări pe 
chipul regentului o satisfacţie sardonică, dar se stinse 
imediat. Buzele lui groase schiţară un zâmbet şi-şi lăsă 
mâna să cadă greu pe umărul tânărului rege. 

— Nu-i nimic, Lepold. N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc aspru. 
Uneori mi-e greu să mă port cu respectul cuvenit, mai ales 
când presiunea unor evenimente este atât de... înţelegi? 

Lepold spuse nesigur: 

— Da, afacerile Statului sunt al naibii de dificile, ştii? Se 
întrebă, nu fără o oarecare spaimă, dacă nu cumva îl 
aştepta o canonadă de cifre anuale şi detalii plicticoase 
referitoare la relaţiile comerciale cu Smyrno şi la lunga şi 
încâlcita dispută în jurul lumilor abia colonizate din 
Coridorul Roşu. 

— Băiatul meu, spuse Wienis, mă gândisem să vorbesc 
despre această problemă mai de mult şi probabil că ar fi 
trebuit s-o fac, dar ştiu că, la tinereţea ta, nu vei avea 
răbdarea să asculţi detaliile seci despre arta de a conduce 
treburile de stat. 

Lepold încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Bine, în ordine! 

Unchiul îl întrerupse şi continuă: 

— Totuşi vei fi major peste două luni. În plus, în vremurile 
dificile care bat la uşă va trebui să ai un rol deplin şi activ. 
Vei fi rege de azi înainte, Lepold! 

Lepold încuviinţă din nou, dar expresia de pe chipul lui 
trăda nemulţumirea. 

— Va fi război, Lepold. 


— Război! Dar s-a semnat un armistițiu cu Smyrno. 

— Nu cu Smyrno, cu Fundaţia însăşi. 

— Dar au fost de acord să repare nava, unchiule. Doar tu 
ai spus... Vocea îi pieri când văzu chipul schimonosit al 
unchiului. 

— Lepold - şi o parte din tonul prietenos dispăruse - 
trebuie să vorbim ca de la bărbat la bărbat. Va fi război cu 
Fundaţia, fie că nava va fi reparată fie că nu; de fapt, cu 
atât mai curând cu cât se termină reparaţiile. Fundaţia este 
sursa energiei şi a puterii. loată măreţia Anacreonului, 
toate navele şi oraşele, oamenii şi comerţul său depind de 
picăturile şi resturile de energie pe care Fundaţia ni le-a 
scăpat printre degete. Îmi amintesc de vremea în care 
oraşele de pe Anacreon erau încălzite prin arderea 
cărbunelui şi a țițeiului. Dar să lăsăm astea, n-ai cum să le 
înţelegi. 

— Impresia mea este - sugeră timid Regele - că s-ar 
cuveni să fim recunoscători... 

— Recunoscători? urlă Wienis. Recunoscători pentru că ne 
dau, cu chiu cu vai, nişte biete resturi, în timp ce ei deţin 
cine ştie ce - şi cu ce scop? Păi, bineînţeles, numai în felul 
acesta vor putea domina într-o bună zi întreaga Galaxie. 

Puse mâna pe genunchiul nepotului şi-l privi printre gene. 

— Lepold, tu eşti Regele Anacreonului. Copiii tăi şi copiii 
copiilor tăi ar putea fi regii Universului dacă tu vei avea 
puterea pe care Fundaţia o ţine ascunsă de privirile 
noastre! 

— E un grăunte de adevăr în ceea ce spui. (În ochii lui 
Lepold licări o scânteie şi dintr-o dată spatele i se îndreptă). 
La urma-urmelor, ce drept au de a păstra totul pentru ei 
înşişi? Nu e corect. Şi Anacreon reprezintă ceva pe lumea 
asta. 

— Vezi, ai început să înţelegi. Acum, băiatul meu, ce-ai zice 
dacă Smyrno ar hotări să atace Fundaţia pentru a-şi face 
singură parte şi ar dobândi astfel toată puterea? Cât timp 


crezi că am putea evita căderea în vasalitate? Câtă vreme 
crezi că ai mai rămâne pe tron? 

Lepold se aprinse. 

— Da, aşa e. Ai deplină dreptate, să ştii! Trebuie să lovim 
primii. Asta înseamnă autoapărare. 

Zâmbetul se lărgi pe chipul lui Wienis. 

— Mai mult, pe vremuri, chiar la începutul domniei 
bunicului tău, Anacreon îşi stabilise o bază militară pe 
Terminus, planeta Fundaţiei - o bază militară vitală pentru 
apărarea naţională. Am fost obligaţi să abandonăm acea 
bază ca rezultat al maşinaţiunilor liderului Fundaţiei, o 
javră şireată, un savant fără pic de sânge nobil în vine. 
Înţelegi, Lepold? Bunicul tău a fost umilit de acest ţărănoi. 
Mi-l amintesc! Abia dacă era cu câţiva ani mai mare decât 
mine când a sosit pe Anacreon, cu zâmbetul şi mintea lui 
diabolice - având în spate puterea celorlalte trei regate, 
combinate într-o uniune laşă împotriva măreției 
Anacreonului. 

Lepold se înfiora, iar strălucirea din ochii lui se înteţi. 

— Pentru numele lui Seldon, dacă aş fi fost în locul 
bunicului, aş fi pornit la luptă chiar şi aşa. 

— Nu, Lepold, am hotărât să aşteptăm şi să răsplătim 
această insultă la vremea cuvenită. Tatăl tău sperase înainte 
de dispariţia lui prematură să fie el cel care... Ei, asta e! 
Wienis rămase cu privirea pierdută în gol. Apoi, abia 
stăvilindu-şi emoția: A fost fratele meu. Şi totuşi, dacă fiul 
său ar... 

— Da, unchiule. N-o să-l dezamăgesc. Am hotărât. Mi se 
pare absolut normal ca Anacreon să stârpească acest cuib 
de intriganţi, şi asta cât mai curând. 

— Nu, nu imediat, întâi trebuie să aşteptăm terminarea 
reparațiilor crucişătorului. Simplul fapt că sunt dispuşi să 
facă aceste reparaţii dovedeşte că se tem de noi. Neghiobii 
au încercat să ne păcălească, dar nu vom renunţa la drumul 
ce l-am ales, nu-i aşa? 

Lepold lovi cu pumnul în palma deschisă a celeilalte mâini. 


— Atâta vreme cât sunt rege al Anacreonului, nu! 

Wienis strâmbă din buze şi continuă: 

— Pe lângă acestea, va trebui să aşteptăm sosirea lui Sal 
vor Hardin. 

— Salvor Hardin! Regele făcu ochii mari şi conturul 
tineresc al chipului său lipsit de barbă îşi pierdu liniile 
tăioase pe care le arborase mai înainte. 

— Da, Lepold, conducătorul Fundaţiei vine personal pe 
Anacreon la aniversarea zilei tale de naştere - probabil să 
ne mângâie urechile cu cuvinte mieroase. Dar nu-i va 
merge. 

— Salvor Hardin! murmură el. 

Wienis se încruntă. 

— 'Te temi de un nume? E acelaşi Salvor Hardin care, la 
vizitele precedente, ne-a umilit. Să nu uiţi insulta morală pe 
care a adus-o Casei regale. Un ţărănoi. O scursură 
nenorocită. 

— Nu, desigur. N-o să uit! Mă voi răzbuna, dar... dar... mă 
tem puţin. 

Regentul se ridică: 

— Te temi? De ce? De ce, tinere...? Simţi că se înăbuşă. 

— Ar fi... âă... o blasfemie, ştii, să atacăm Fundaţia. Vreau 
să spun... Regele nu-şi mai găsea cuvintele. 

— Spune. 

— Vreau să zic, bâigui Lepold, dacă există cu adevărat 
Spiritul Galactic... el... ăă... S-ar putea să nu-i placă. Ce 
părere ai? 

— Nu, nu s-ar supăra, veni răspunsul. (Wienis se aşeză din 
nou şi buzele i se răsfrânseră într-un surâs enigmatic.) Şi 
nu-ţi mai frământa atâta mintea cu Spiritul Galactic, ai 
înţeles? Asta din cauză că te-am lăsat de capul tău. Ai cam 
plecat urechea la spusele lui Verisof, dacă pricep eu bine. 

— Mi-a explicat multe... 

— Despre Spiritul Galactic? 

— Da. 


— Of, ţânc neînţărcat, el crede în toate gogoşile acelea mai 
puţin chiar decât mine, iar eu nu cred de fel. Nu ţi s-a spus 
de atâtea ori că vorbele astea sunt prostii? 

— Păi, ştiu... dar Verisof spune... 

— Să-l ia dracu' pe Verisof, cu nerozeniile lui! 

Se lăsă o tăcere prevestitoare de furtună, apoi Lepold 
spuse: 

— Toată lumea crede în ele. Adică în tot ce se zice despre 
Profetul Hari Seldon: cum a desemnat el Fundaţia să-i 
îndeplinească poruncile, cum s-ar putea ca într-o bună zi să 
avem din nou Paradisul pe fiecare planetă şi cum cei care 
nu se supun poruncilor lui vor fi distruşi pentru eternitate. 
Am fost preşedintele unor festivaluri şi am constatat că toţi 
cred asta. 

— Da, ei cred, dar noi nu. Şi poţi fi recunoscător că 
lucrurile stau aşa pentru că, potrivit acestei neghiobii, tu 
eşti rege prin drept divin, iar tu însuţi eşti semidivin. Tocmai 
de aceea, Lepold, trebuie să acţionezi pentru a porunci 
declanşarea războiului împotriva Fundaţiei. Eu sunt numai 
regent şi om de rând, pe când tu eşti Rege pentru ei, chiar 
mai mult decât atât, un semizeu. 

— Dar presupun că nu sunt zeu cu adevărat, spuse 
gânditor Regele. 

— Nu, nu eşti cu adevărat, adăugă unchiul ironic, toţi te 
recunosc drept zeu, numai oamenii Fundaţiei nu. Înţelegi? 
Toţi, mai puţin cei de la Fundaţie. Dar când aceştia vor fi 
îndepărtați, nimeni nu va mai îndrăzni să afirme că nu eşti 
zeu. Gândeşte-te! 

— Şi după aceea, vom putea acţiona singuri cutiile de 
producere a energiei din temple, navele care zboară fără 
pilot, Hrana Sfântă, care lecuieşte cancerul, şi toate 
celelalte? Verisof spune că numai cei binecuvântaţi de 
Spiritul Galactic pot... 

— Da, o fi zis Verisof! Verisof, alături de Salvor Hardin, 
este cel mai mare duşman al tău. Rămâi lângă mine, Lepold, 
şi nu te mai gândi atâta la el. Împreună, vom crea un 


imperiu - nu doar regatele Anacreonului - care să cuprindă 
miliardele de sori ai Galaxiei. Nu e mai mult decât un 
„Paradis” din vorbe? 

— Ba da. 

— Poate Verisof să-ţi promită mai mult? 

— Nu. 

— Foarte bine. (Vocea îi deveni poruncitoare.) Presupun că 
trebuie să considerăm problema rezolvată, continuă el fără 
să mai aştepte răspuns. Acum, du-te! Eu voi cobori mai 
târziu. Şi încă ceva, Lepold. 

Tânărul rege se întoarse din prag. Wienis zâmbea, dar 
privirea îi rămăsese rece. 

— Fii atent la vânătoarea de „păsări” Nyak, băiete! De la 
nefericitul accident ce i s-a întâmplat tatălui tău am avut 
mereu presimţiri ciudate în ceea ce te priveşte. În 
vălmăşagul acela, când puştile slobozesc atâtea săgeți, nu 
se ştie cum te poate lovi una. Sper că vei fi atent. Şi vei face 
cum am spus în legătură cu Fundaţia, da? 

Lepold făcu ochii mari şi-i plecă în pământ, neputând să 
înfrunte privirile unchiului său. 

— Da... bineînţeles. 

— Bine! Îl urmări pe nepot cu o privire inexpresivă şi se 
întoanse la biroul lui. 

Lepold plecă apăsat de gânduri negre şi nu lipsite de 
temeri. Probabil că ar fi mai bine dacă ar înfrânge Fundaţia 
şi ar dobândi puterea de care vorbeşte Wienis. Dar după 
aceea, când războiul se va fi sfârşit şi va fi sigur de tronul 
său... Îşi dădu seama cu profundă acuitate că Wienis şi cei 
doi aroganţi fii ai lui erau candidaţi la tron pe linie 
descendentă. 

Însă el era Rege. Iar regii puteau porunci ca anumiţi 
oameni să fie ucişi. 

Chiar dacă-i erau unchi sau veri. 

ALĂTURI DE SERMAK, Levis Bort era deosebit de activ în 
organizarea de demonstraţii ale elementelor disidente care 
se strânseseră sub stindardul Partidului Acţiunii, devenit 


între timp foarte vehement. Totuşi, nu făcuse parte din solia 
care-l vizitase pe Salvor Hardin cu aproape jumătate de an 
în urmă. Asta nu se datora nerecunoaşterii eforturilor şi 
meritelor sale, ci dimpotrivă. Absentase pentru simplul 
motiv că la vremea respectivă se afla în capitala 
Anacreonului. 

Fusese acolo într-o vizită particulară. Nu se întâlnise cu 
nici o persoană oficială şi nu făcuse nimic deosebit care să-i 
dezvăluie prezenţa şi activitatea. Se mulţumise să cotrobăie 
prin cotloanele mai ascunse ale agitatei planete şi-şi vârise 
nasul prin toate ungherele prăfuite. 

Se întorsese acasă spre sfârşitul unei zile de iarnă care 
debutase cu un plafon de nori grei şi sfârşise cu ninsoare, 
iar la o oră după sosire era aşezat la masa octogonală din 
casa lui Sermak. 

Primele lui cuvinte nu avură menirea de a înviora 
atmosfera, destul de apăsătoare din pricina luminii 
mohorâte şi a ninsorii dese. 

— Mă tem că, dacă ar fi să folosim cuvinte melodramatice, 
începu el, am putea spune că luptăm pentru o „cauză 
pierdută”. 

— Aşa crezi? făcu întunecat Sermak. 

— E de neconceput. Nu mai este recepţionată nici o altă 
opinie, Sermak. 

— Armamentele... începu Dokor Walto, oarecum oficial, 
dar Bort îl întrerupse fără menajamente. 

— Las-o baltă! Asta-i poveste veche. (Îşi plimbă privirea de 
la unul la altul.) Mă refer la oameni. Recunosc că de la mine 
a plecat ideea de a încerca să declanşăm o revoluţie de 
palat pentru a instala ca rege pe cineva care să fie favorabil 
Fundaţiei. Era o idee bună. Şi încă mai este. Atâta doar că 
nu poate fi pusă în practică. Marele Salvor Hardin s-a 
îngrijit de toate. 

— Dacă ne-ai da nişte detalii, Bort, am pricepe şi noi... 
spuse Sermak acru. 


— Detalii?! Nu există! Nu-i chiar atât de simplu. E vorba 
de situaţia generală de pe Anacreon. Religia pe care a 
făurit-o Fundaţia dă roade! 

— Nu se poate! 

— Trebuie să vezi cum funcţionează, pentru a-ţi da seama. 
Se pare că e vorba despre o mare şcoală dedicată pregătirii 
preoţilor şi de câte-o reprezentaţie în vreun colţ neştiut al 
oraşului spre folosul pelerinilor. Cam asta-i tot. Însă pe 
Anacreon... 

Lem Tarki îşi trecu un deget peste mustaţa subţire şi 
spilcuită şi-şi drese glasul: 

— Ce fel de religie? Hardin a spus că e doar o bazaconie 
amuzantă pentru a-i face să accepte ştiinţa noastră fără 
multe mofturi. Îţi aminteşi, Sermak, ne-a spus atunci că... 

— Explicaţiile lui Hardin nu trebuie luate în serios. Dar ce 
fel de religie este asta, Bort? 

Bort îşi cumpăni vorbele: 

— Din punct de vedere etic, totul e minunat. Nu se 
îndepărtează cu mai nimic de la diferitele filosofii ale 
Vechiului Imperiu. Standarde morale ridicate, şi altele 
asemenea. Nu prea ai de ce te plânge, întrucât religia este 
una dintre marile influenţe civilizatoare, şi astfel 
îndeplineşte... 

— Ştim asta, îl întrerupse nerăbdător Sermak. Care e 
problema? 

— Ei, bine, spuse Bort puţin nemulţumit, dar fără să arate, 
religia pe care Fundaţia a zămislit-o şi a încurajat-o este 
constituită pe principii autoritare. Preoţimea deţine 
controlul exclusiv asupra instrumentelor ştiinţei pe care am 
dat-o Anacreonului, dar ei au învăţat să le folosească doar 
în mod empiric. Sunt complet pătrunşi de această religie şi 
de... ăăă... de valoarea spirituală a puterii pe care o deţin. 
De exemplu, acum două luni, un nebun a umblat unde nu îi 
fierbea oala, la centrala atomică din templu! Thessalekian - 
una dintre cele mai mari. Au sărit în aer cinci blocuri, 


bineînţeles. “Toţi au considerat - până şi preoţii - că a fost 
vorba de o răzbunare divină. 

— Îmi amintesc. Ziarele au dat atunci o versiune cam 
încurcată. Nu înţeleg unde baţi. 

— Atunci ascultați, spuse Bort băţos. Preoţimea formează 
o ierarhie deasupra căreia se află Regele, care e privit ca 
un soi de zeu minor. El e monarh absolut prin drept divin, 
iar oamenii sunt convinşi de asta, ca şi preoţii. Nu poţi 
răsturna un astfel de rege. Pricepeţi acum? 

— Stai puţin, zise Walto. Ce voiai să spui când ai sugerat 
că Hardin a făcut toate astea? Ce amestec are el? 

Bort îi aruncă o privire plină de amărăciune. 

— Fundaţia a alimentat cu asiduitate această falsificare. 
Terminus şi-a oferit întreaga cunoaştere ştiinţifică pentru a 
sprijini această farsă. Nu există festival pe care să nu-l 
prezideze Regele, înconjurat de o aură radioactivă, care-i 
străluceşte în jurul corpului şi care-i stă ca o coroană 
deasupra capului. Cel ce-l atinge se alege cu nişte arsuri 
grozave. Ba, mai mult, Regele se poate deplasa prin aer, din 
loc în loc, în momentele importante, zice-se, graţie 
Spiritului Divin şi, cu un simplu gest, poate să inunde 
templul cu o lumină intensă şi perlată. Şi şmecheriile astea 
realizate numai pentru el sunt nenumărate. Culmea este că 
până şi preoţii, care le aranjează, cred în ele. 

— Ce ghinion! exclamă Sermak, muşcându-şi buzele. 

— Îmi vine să plâng ca artezienele din Parcul Primăriei, 
spuse Bort înfierbântat, când mă gândesc la şansa pe care 
am pierdut-o. Să ne referim doar la situaţia de acum 
treizeci de ani, când Hardin a salvat Fundaţia de stăpânirea 
anacreoniană. Pe atunci poporul anacreonian nici nu bănuia 
că Imperiul era pe ducă. Se conduceau aproape singuri de 
când cu revolta de pe Zeon. Dar chiar după ce comunicațiile 
s-au întrerupt şi piratul de bunic al lui Lepold s-a 
autointitulat rege, ei tot n-au priceput că Imperiul se 
prăbuşise. Dacă Împăratul ar fi avut curajul să încerce, ar fi 
putut prelua din nou puterea cu două crucişătoare şi cu 


ajutorul revoltei interne, care ar fi izbucnit cu siguranţă. lar 
noi, noi am fi putut face acelaşi lucru. Dar nu, Hardin a 
instaurat cultul Regelui. Nu înţeleg. De ce? De ce? De ce? 

— Ce face Verisof? întrebă deodată Jaim Orsy. Într-o vreme 
era un membru marcant al Partidului Acţiunii. Ce face 
acolo? S-a lăsat şi el orbit? 

— Nu prea ştiu, răspunse imediat Bort. A ajuns preot. 
După câte sunt informat este consilier al preoţimii pentru 
detalii tehnice. Un „om de paie”, lua-l-ar naiba! Un om de 
nimic! 

Se lăsă o tăcere apăsătoare şi toate privirile se îndreptară 
spre Sermak. Tânărul şef de partid vorbi cu un glas tunător: 

— N-are nici un rost. E riscant! 

Îi privi pe ceilalţi cu atenţie şi adăugă cu şi mai multă 
forţă: 

— Hardin e atât de nesăbuit? 

— Aşa s-ar părea, spuse Bort, şi ridică din umeri. 

— Nu se poate. Ceva nu se potriveşte. Trebuie să fim din 
cale-afară de dobitoci ca să ne frângem singuri gâtul şi să 
ne pierdem orice speranţă. O idee mai nesăbuită nici că se 
putea, doar dacă Hardin ar fi fost nebun, ceea ce, după 
părerea mea, nu e real. Să întemeiezi pe de o parte o 
religie care să elimine total orice posibilitate de izbucnire a 
unor tulburări interne, iar pe de alta să pui la dispoziţie 
Anacreonului toate armele posibile! Nu înţeleg. 

— Situaţia este cam neclară, recunosc, spuse Bort, dar aşa 
stau lucrurile. Ce altceva putem crede? 

— De-a dreptul trădare, spuse Walto precipitat. E în solda 
lor. 

Sermak clătină din cap neîncrezător. 

— Nici eu nu mai înţeleg. Toată afacerea pare nebunească 
şi lipsită de noimă... Spune-mi, Bort, ai auzit ceva de un 
crucişător pe care se presupune că Fundaţia l-a reparat 
pentru a intra în serviciul flotei Anacreonului? 

— Un crucişător? 

— Un crucişător al fostului Imperiu. 


— Nu, n-am auzit. Dar asta nu înseamnă mare lucru. 
Şantierele flotei sunt sanctuare religioasei inviolabile 
pentru restul publicului. Nimeni nu ştie nimic despre ea. 

— Aşa s-a zvonit pe aici. Câţiva membri ai partidului au 
ridicat problema în Consiliu. Hardin n-a dezminţit ştirea, să 
ştii. Purtătorii lui de cuvânt i-au denunţat pe cei care 
colportează zvonuri şi totul s-a stins. S-ar putea ca asta să 
aibă importanţă pentru noi. 

— Se armonizează cu restul, spuse Bort. Dacă aşa stau 
lucrurile, e o adevărată nebunie. Dar n-ar fi cu mult mai rea 
decât altele. 

— Socot, făcu Orsy, că Hardin n-are vreo armă secretă 
pusă deoparte. Asta ar putea... 

— Da, izbucni Sermak, furios la culme, un as mare pe 
care-l va scoate din mânecă într-un moment psihologic, iar 
asta îl va băga pe bătrânul Wienis în toţi sperieţii, de n-o să- 
şi mai revină. Dacă e să se bazeze pe vreo armă secretă, 
Fundaţia ar face mai bine să se autodistrugă pentru a scăpa 
de agonia şi de aşteptarea asta plină de suspans. 

— Păi, făcu Orsy, schimbând grăbit subiectul, întrebarea 
este cât timp ne-a mai rămas? Ia spune, Bort. 

— Da. Dar nu te uita aşa la mine, căci n-am de unde să 
ştiu. Presa anacreoniană nu face niciodată referiri la 
Fundaţie. În momentul de faţă, ea se ocupă numai de 
sărbătorile ce vor avea loc, şi de nimic altceva. După cum 
ştii, Lepold va împlini vârsta majoratului săptămâna 
viitoare. 

— Deci mai avem câteva luni. (Walto reuşi să zâmbească 
pentru prima oară în cursul discuţiei.) Mai avem timp... 

— Mai avem pe naiba, nu se mai putu stăpâni Bort. Regele 
este zeu, ascultați la mine. Credeţi că trebuie să declanşeze 
o campanie de propagandă ca să-şi pregătească poporul 
pentru luptă, să ne acuze de agresiune şi să apeleze la 
sentimentalisme şi la naţionalisme de două parale? Când va 
sosi vremea să lovească, Lepold va porunci, iar poporul va 
lupta. Exact aşa va fi. Asta-i problema cea mai mare a 


sistemului. Nu pui la îndoială spusele unui zeu. De altfel, ar 
putea porunci şi mâine, iar atunci nu ne-ar rămâne decât să 
stăm cu mâinile încrucişate. 

Toţi se porniră să vorbească în acelaşi timp şi Sermak 
trebui să lovească cu pumnul în masă pentru a-i domoli, 
când uşa se deschise şi Levi Norast intră precipitat, 
tropăind. Urcă scara sărind câte două trepte o dată, fără 
să-şi dezbrace paltonul, şi lăsă în urmă dâre de zăpadă. 

— Priviţi aici! strigă el, aruncând pe masă un ziar cu fulgi 
de fzăpadă pe el. La televizor numai despre asta se 
vorbeşte. 

Cei cinci desfăcură ziarul şi se aplecară asupra lui curioşi. 

— Doamne, pleacă pe Anacreon, spuse Sermak, cu voce 
pierdută. Pleacă pe Anacreon! 

— Asta este adevărată trădare! strigă cu voce gâtuită 
Tarki, cuprins de o puternică emoție. Să mă ia naiba dacă 
Walto n-are dreptate. Ne-a vândut, şi acum se duce să-şi 
încaseze răsplata. 

Sermak se ridicase în picioare: 

— Nu mai avem de ales. Mâine voi cere Consiliului ca 
Hardin să fie pus sub acuzarea de înaltă trădare. Şi dacă şi 
asta dă greş... 

NINSOAREA ÎNCETASE, dar acoperise pământul cu un 
strat de zăpadă gros, bătătorit, şi fragilul autovehicul de 
teren înainta cu greu pe străzile pustii. Lumina cenugşie şi 
înşelătoare a zorilor era rece nu numai în sens poetic, ci 
chiar foarte concret; dacă pentru moment viaţa politică a 
Fundaţiei era cam agitată, nimeni, fie el acţionist, fie pro- 
Hardin, nu simţea tăria şi imboldul de a ieşi pe stradă lao 
oră atât de matinală. 

Yohan Lee îşi exprimă nemulţumirea bodogănind: 

— Toate acestea vor da naştere la tot felul de interpretări, 
Hardin. Vor zice că ai şters-o. 

— Lasă-i să zică. Trebuie să mă duc pe Anacreon şi s-o fac 
fară multă zarvă. Nu mai vreau să aud de asta, Lee! 


Hardin se rezemă de bancheta capitonată şi simţi un fior 
rece pe şira spinării. Nu era frig în vehiculul bine încălzit, 
dar lumea care înota în zăpadă părea să radieze răceala şi 
acest lucru îl irita. 

— Într-o zi, când vom avea resurse, spuse el gânditor, ar 
trebui să egalizăm clima pe Terminus. Ar fi realizabil. 

— În ceea ce mă priveşte, răspunse Lee, aş vrea să văd 
mai întâi rezolvate alte câteva lucruri. De exemplu, ce-ar fi 
să-l climatizăm pe Sermak? O celulă atrăgătoare şi uscată, 
climatizată la douăzeci şi trei de grade tot anul, ar fi exact 
ce i-ar trebui. 

— Atunci aş avea sigur nevoie de o serioasă gardă de corp, 
spuse Hardin, nu doar de ăştia doi. (Făcu un semn către cei 
doi tineri solizi care se aflau în faţă, lângă şofer, stând cu 
ochii aţintiţi la străzile pustii, cu mâinile gata să scoată într- 
o clipă dezintegratoarele atomice). Se vede treaba că vrei 
să stârneşti un război civil. 

— Eu? Sunt atâtea lucruri încurcate, încât nu e nevoie să 
le stârnesc eu, te asigur. (Începu să numere pe degetele 
boante.) Unu: Sermak a făcut un scandal de pomină în 
Consiliul municipal şi a cerut punerea ta sub acuzare. 

— Avea deplină dreptate să procedeze astfel, răspunse cu 
răceală Hardin. Pe lângă asta, moţiunea lui a fost respinsă 
cu două sute şase voturi contra a o sută optzeci şi patru. 

— Desigur, o majoritate de douăzeci şi doi, deşi contasem 
pe cel puţin şaizeci. Să nu spui că n-am dreptate. 

— Cam aşa e, recunoscu Hardin. 

— Bun. Şi doi: după votare, cei şaizeci şi nouă de membri 
ai Partidului Acţiunii s-au ridicat în picioare şi au părăsit 
sala Consiliului. 

Hardin rămase tăcut şi Lee continuă: 

— Trei: înainte de a ieşi din sală, Sermak a început să urle 
că eşti un trădător şi că pleci pe Anacreon ca să-ţi primeşti 
cei treizeci de arginţi ai trădării, că şi majoritatea 
membrilor Consiliului sunt complici la trădare prin refuzul 


de a vota punerea sub acuzare şi că partidul lui nu degeaba 
se numeşte al Acţiunii. A ce-ţi sună asta? 

— Tulburări, presupun. 

— lar acum pleci pe furiş, la ivirea zorilor, ca un infractor. 
Ar trebui să rămâi să-i înfrunţi, Hardin, iar dacă va fi 
nevoie, să declari Legea marţială! 

— Violenţa este ultimul refugiu... 

— ... alincompetenţilor. Prostii! 

— Bine, bine, vom vedea. Ascultă-mă cu atenţie, Lee. Acum 
treizeci de ani s-a deschis Bolta Timpului şi la ce-a de-a 
cincizecea aniversare a întemeierii Fundaţiei a apărut o 
înregistrare a lui Hari Seldon care ne dădea o primă idee 
despre ceea ce se întâmpla. 

— Îmi amintesc, încuviinţă Lee, schiţând un zâmbet şi 
încercând să retrăiască acele vremuri. A fost ziua în care 
am preluat puterea. 

— Exact. Atunci a fost prima dintre crizele noastre majore. 
Cea de acum e a doua, şi peste fix trei săptămâni vom avea 
cea de-a opizecea aniversare a Fundaţiei. Nu ţi se pare 
cumva că asta ar putea avea vreo semnificaţie? 

— Vrei să spui că va apărea din nou? 

— Stai că n-am terminat. Seldon n-a spus nimic despre 
asta, înţelegi? Dar face parte din Planul lui. A întreprins tot 
ce i-a stat în putinţă ca să nu aflăm nimic dinainte. Şi nici nu 
există posibilitatea de a şti dacă releul de blocare este 
programat şi pentru alte deschideri, decât dacă am 
demonta Bolta - probabil însă este făcută în aşa fel încât să 
se autodistrugă în cazul în care am încerca acest lucru. De 
la prima lui apariţie, am fost acolo la fiecare aniversare, la 
noroc. N-a mai apărut, dar acum este prima oară când 
avem cu adevărat o criză. 

— Atunci va apărea. 

— Probabil. N-am cum să ştiu. Uite, totuşi, care e 
problema. La şedinţa de astăzi a Consiliului, imediat ce-i vei 
anunţa că am plecat spre Anacreon, vei mai face cunoscut, 
în mod oficial, că pe data de 14 martie va apărea o nouă 


înregistrare a lui Hari Seldon care conţine un mesaj de 
importanţă deosebită privind criza rezolvată recent cu 
succes. Ce-ţi spun e foarte important, Lee. Să nu adaugi 
nimic, indiferent cât de multe întrebări ţi se vor pune. 

Lee făcu o figură mirată: 

— Or să creadă? 

— N-are importanţă. Vor fi foarte nedumeriţi, şi asta-i 
exact ceea ce doresc. Tot întrebându-se dacă e adevărat sau 
nu şi ce anume am vrut să comunic, vor hotări să-şi amâne 
acţiunea până după 14 martie. Mă voi întoarce cu mult 
înainte de această dată. 

Lee părea nesigur. 

— Dar chestia asta cu „rezolvată cu succes” e o prostie! 

— O prostie foarte deconcertantă. Uite c-am ajuns la 
spaţioport! 

Nava se profila masivă şi sumbră în lumina cenuşie a 
dimineţii. Hardin o porni prin zăpadă cu paşi grăbiţi şi 
apăsaţi spre navă şi, ajuns la ecluză, se întoarse să-i strângă 
mâna lui Lee. 

— La revedere, Lee! Regret nespus că te las într-o situaţie 
cam încinsă, dar nu am încredere în altcineva. Te rog să ai 
grijă să nu te arzi. 

— Nu-ţi face probleme, voi respecta ordinele. 


Se trase un pas înapoi şi uşa ecluzei se închise. 

SALVOR HARDIN nu călători direct către Anacreon, 
planeta care dădea numele regatului. Sosi doar cu o zi 
înainte de încoronare, după ce făcuse vizite foarte scurte în 
opt dintre sistemele stelare mai mari ale regatului, oprindu- 
se cât să poarte discuţii cu reprezentanţii locali ai 
Fundaţiei. 

Călătoria îi lăsase un sentiment apăsător, după ce 
înţelesese cât de vast era regatul. El reprezenta un mic 
ciob, o frântură insignifiantă în comparaţie cu întinderea de 
neconceput a Imperiului Galactic din care fusese o parte 
distinctă cu mult timp în urmă; dar pentru cineva ale cărui 
obişnuinţe de gândire se constituiseră în jurul unei planete, 
şi aceea slab populată, mărimea Anacreonului, ca arie şi 
populaţie, era copleşitoare. Urmând îndeaproape graniţele 
fostei Prefecturi a Anacreonului, regatul cuprindea 
douăzeci şi cinci de sisteme solare, dintre care cinci 
includeau mai mult de o lume locuibilă. O dată cu 
dezvoltarea ştiinţifică promovată de Fundaţie, populaţia de 
nouăsprezece miliarde, deşi cu mult mai redusă decât în 
vremurile de înflorire a Imperiului, creştea rapid. 

Dar Hardin constată acum că nu era copleşit doar de 
dimensiunile sarcinii sale. Chiar după treizeci de ani de 
dezvoltare, numai lumea în care se afla capitala beneficiase 
de energie atomică. În provinciile exterioare existau încă 
imense întinderi unde energia atomică nu fusese 
reintrodusă. Pină şi progresele care se înregistraseră n-ar fi 
fost posibile dacă nu ar fi existat relicvele utilizabile, 
rămase de pe vremea de glorie a Imperiului. 

Când ajunse în capitală, Hardin constată că toate afacerile 
curente erau într-o încremenire totală. Totuşi, în provinciile 
exterioare incă mai aveau loc sărbători, iar aici, pe planeta 
Anacreon, întreaga populaţie participa febril la pregătirile 
şi solemnităţile religioase în cinstea majoratului regelui-zeu. 
Lepold. 


Hardin reuşise să discute cu Verisof, care era tras la faţă şi 
avea un aer hăituit, doar jumătate de oră înainte ca acesta 
să plece în mare grabă pentru a conduce o altă festivitate 
într-un templu. Dialogul fusese profitabil şi Hardin, 
satisfăcut, se pregăti să urmărească jocurile de artificii din 
acea seară. 

Întrucât nu putea suferi toate caznele religioase prin care 
ar fi trebuit să treacă dacă identitatea sa ar fi fost 
cunoscută, se comportă tot timpul ca un observator, astfel 
că, atunci când în sala de bal a palatului apărură grupurile 
strălucitoare ale nobililor celor mai bogaţi, mai puternici şi 
mai exaltaţi ai regatului, se trezi când strivit de perete, 
când abia băgat în seamă, când ignorat cu totul. 

Îi fusese prezentat lui Lepold ca orice altă persoană din 
şirul lung de oameni care adresau urări suveranului de la o 
distanţă respectabilă, pentru că Regele stătea deoparte, 
într-o impresionantă şi singuratică grandoare, înconjurat de 
strălucirea aurei sale radioactive. În mai puţin de o oră, 
Regele urma să se aşeze pe tronul masiv, făcut dintr-un aliaj 
de radiu şi iridiu, împodobit cu lucrături din aur şi pietre 
preţioase, iar tronul avea să se ridice maiestuos în aer şi să 
plutească încet deasupra pământului, ajungând în dreptul 
ferestrei panoramice, astfel încât marile mulţimi de oameni 
simpli să-l poată privi şi să-l aclame frenetic. Bineînţeles că 
tronul nu ar fi fost atât de masiv dacă n-ar fi avut un motor 
atomic montat în interiorul lui. 

Era trecut de unsprezece. Hardin nu-şi găsea locul şi se 
ridica mereu pe vârfuri ca să poată vedea cât de cât ceva, 
abţinându-se cu greu să nu se urce pe un scaun. Atunci îl 
văzu pe Wienis făcându-şi loc printre numerogşii invitaţi şi se 
linişti. 

Wienis avansa foarte încet. Aproape la fiecare pas trebuia 
să adreseze cuvinte amabile vreunui nobil semeţ al cărui 
bunic îl ajutase pe cel al lui Lepold să prade regatul cândva 
şi primise vreun ducat drept recompensă. 


Când, în sfârşit, reuşi să scape şi de ultimul nobil îmbrăcat 
în uniformă de gală, ajunse lângă Hardin. Făcu o 
strâmbătură care aducea a zâmbet, iar ochii negri îi 
străluciră plini de satisfacţie pe sub sprâncenele stufoase. 

— Dragul meu Hardin, spuse el cu jumătate de glas, nu te 
poţi aştepta decât la plictiseală atunci când refuzi să-ţi 
declini identitatea. 

— Nu sunt plictisit, Înălţimea voastră. E atât de interesant 
ce văd aici! Pe Terminus nu avem ceremonii care să se 
compare cu acestea, ştiţi bine. 

— Neîndoielnic. Dar n-ai dori să mergem în apartamentul 
meu particular, unde am putea discuta pe îndelete şi feriţi 
de urechi indiscrete? 

— Desigur. 

Urcară scările la braţ şi numeroase ducese moştenitoare 
îşi duseră mirate lornioanele la ochi, întrebându-se cine o fi 
fiind necunoscutul cu o înfăţişare ştearsă şi îmbrăcat cu 
discreţie căruia Prinţul-regent îi acorda o asemenea 
onoare. 

Când ajunseră în apartamentul lui Wienis, Hardin se aşeză 
confortabil şi acceptă cu un murmur de recunoştinţă 
paharul de lichior pe care i-l turnă regentul. 

— Vin de Locris, Hardin, spuse Wienis, din pivnițele regale. 
Vin adevărat - vechi de două secole. A fost îmbuteliat şi pus 
la păstrare cu zece ani înainte de Revolta de pe Zeon. 

— Chiar că e o băutură regală, aprobă politicos Hardin. În 
onoarea lui Lepold I, Regele Anacreonului. 

Sorbiră, apoi Wienis spuse curtenitor, după un moment de 
tăcere: 

— Curând Împărat al Periferiei, şi mai apoi cine ştie? Poate 
într-o bună zi Galaxia va fi reunită. 

— Fără îndoială. Sub conducerea Anacreonului? 

— De ce nu? Cu ajutorul Fundaţiei, superioritatea noastră 
ştiinţifică asupra restului Periferiei va fi indiscutabilă. 

— Da, dar problema este că Fundaţia are obligaţia de a 
ajuta orice naţiune care solicită ajutor ştiinţific. Datorită 


înaltului idealism al guvernului nostru şi al măreţului scop 
moral al fondatorului nostru, Hari Seldon, nu ne putem 
permite să avem favoriţi. Nu avem ce face, Înălţimea 
voastră. 

Zâmbetul lui Wienis, se transformă în rânjet: 

— Spiritul Galactic, pentru a mă exprima în limbajul 
binecunoscut, îi ajută pe cei care se ajută singuri. Înţeleg 
foarte bine că Fundaţia nu va coopera niciodată din proprie 
iniţiativă. 

— Nu aş îndrăzni să afirm aşa ceva. Am reparat 
crucişătorul imperial pentru voi, deşi Consiliul pentru 
navigaţie de la noi dorea această navă în scopuri de 
cercetare. 

Regentul repetă ironic ultimele cuvinte: 

— Scopuri de cercetare! Da, bineînţeles! Cu toate astea, n- 
aţi fi reparat-o dacă nu v-aş fi ameninţat cu război. 

Hardin făcu un gest de dezaprobare. 

— Nu am cunoştinţă de aşa ceva. 

— Dar eu am. Şi mai ştiu că această ameninţare a fost 
valabilă totdeauna. 

— E valabilă şi acum? 

— Acum e cam târziu să vorbim de ameninţări. (Wienis 
aruncă pe furiş o privire către ceasul de pe birou.) Ascultă, 
Hardin, ai mai fost o dată pe Anacreon. Pe vremea aceea 
erai tânăr, amândoi eram tineri. Dar chiar şi atunci aveam 
păreri total diferite. Eşti ceea ce se numeşte un om al păcii, 
aşa-i? 

— Presupun că da. Mai exact, consider violenţa o 
modalitate neeconomică de a-ţi atinge scopurile. Există 
oricând alte soluţii mai bune, cu toate că uneori acestea s- 
ar putea dovedi mai puţin directe. 

— Da, cunosc binecunoscuta maximă care-ţi aparţine: 
„Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţilor!” Cu toate 
astea - şi regentul se scarpină delicat la o ureche, 
prefăcându-se a fi absorbit în gânduri - eu nu m-aş 
considera chiar incompetent. 


Hardin încuviinţă politicos şi nu spuse nimic. 

— În ciuda acestor vorbe, urmă Wienis, am crezut 
întotdeauna în acţiunea directă, deci trebuie să-mi croiesc 
şi să urmez un drum direct până la ţintă. Am realizat multe 
în acest fel şi cred că voi mai realiza destule. 

— Ştiu, îl întrerupse Hardin. Cred că-ţi croieşti, pentru 
tine şi pentru copiii tăi, un drum care duce direct la tron, 
dacă e să ţinem seama de nefericitul accident căruia i-a 
căzut victimă tatăl regelui - fratele tău mai mare - şi de 
starea precară a sănătăţii regelui. Are o stare precară de 
sănătate, nu-i aşa? 

Wienis se încruntă în faţa acestor acuzaţii făţişe şi vocea îi 
crescu în intensitate: 

— Hardin, ar fi de dorit să eviţi anumite subiecte mai 
delicate. S-ar putea să te consideri privilegiat ca Primar al 
Terminusului pentru a face asemenea afirmaţii... ăă... 
nelalocul lor, dar dacă mai crezi asta, te rog să te trezeşti la 
realitate. N-o să mă înspăimânt în faţa unor vorbe goale. 
După filosofia mea de viaţă, greutăţile se împrăştie ca fumul 
atunci când le înfrunţi cu îndrăzneală şi încă n-am luat-o la 
goană în faţa niciuneia. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta. Mai precis, cărei dificultăţi 
nu eşti dispus să-i cedezi în acest moment? 

— Dificultăţii de a convinge Fundaţia să colaboreze, 
Hardin. Vezi tu, politica de pace te-a împins să comiţi o serie 
de greşeli foarte grave, pur şi simplu pentru că ai 
subestimat îndrăzneala adversarilor. Nu toată lumea se 
teme de acţiune directă ca tine. 

— Spre exemplu? sugeră Hardin. 

— Spre exemplu, ai venit pe Anacreon singur şi m-ai 
însoţit în apartamentul meu fără suită. 

— Şi ce-i rău în asta? întrebă Hardin privind în jur. 

— Nimic altceva, spuse regentul, decât că în faţa uşii sunt 
cinci santinele bine înarmate şi gata să tragă. Nu cred că 
vei putea pleca, Hardin. 

Ochii lui Hardin exprimară mirarea. 


— Nici nu doresc să plec imediat, spuse el. Te temi atât de 
mult de mine? 

— Nu mă tem deloc. Dar acest lucru ar putea să te 
convingă de hotărârea mea. Să numesc asta un gest de 
bunăvoință? 

— Numeşte-l cum vrei, zise Hardin, nepăsător. Incidentul 
nu mă va deranja câtuşi de puţin, oricum ai vrea să-l 
numeşti. 

— Sunt încredinţat că atitudinea aceasta se va schimba cu 
timpul. Însă, Hardin, ai comis o greşeală şi mai gravă. S-ar 
părea că planeta Terminus este aproape complet lipsită de 
apărare. 

— Bineînţeles. De ce avem a ne teme? Nu ameninţăm 
interesele nimănui şi le servim pe ale tuturora deopotrivă. 

— Şi în timp ce voi aţi rămas fără apărare, continuă 
Wienis, ne-aţi ajutat pe noi să ne înarmăm, sprijinindu-ne în 
special în crearea şi dezvoltarea unei flote proprii. O flotă 
mare. De fapt, o flotă care, de când ne-aţi donat 
crucişătorul imperial, este aproape de neînfrânt. 

— Înălţimea voastră, îţi pierzi vremea. (Hardin dădu să se 
ridice de pe scaun.) Dacă intenţionezi să declari război şi-mi 
aduci la cunoştinţă acest lucru, sper că-mi permiţi să iau 
imediat legătura cu guvernul meu. 

— Stai jos, Hardin. Nu declar război, iar tu nu vei lua 
nicicum legătura cu guvernul tău. Când războiul va fi 
declanşat - nu declarat, Hardin, ci declanşat - Fundaţia va 
afla singură, datorită bombelor atomice lansate de flota 
anacreoniană aflată sub conducerea propriului meu fiu, 
comandant pe nava amiral Wienis, pe vremuri crucişător în 
flota imperială. 

Hardin îl privi încruntat şi întrebă: 

— Când se va întâmpla acest lucru? 

— Dacă te interesează cu adevărat, navele flotei 
Anacreonului au plecat exact acum cincizeci de minute, la 
ora unsprezece, şi prima lovitură va fi trasă imediat ce vor 


zări Terminus, ceea ce ar însemna mâine la amiază. Te poţi 
considera prizonier de război. 

— Exact asta mă consider, înălţimea voastră, spuse Hardin 
încruntat. Numai că sunt dezamăgit. 

— Asta-i tot? chicoti Wienis dispreţuitor. 

— Da. Eu mă gândisem că momentul încoronării - adică 
miezul nopţii - ar putea fi momentul logic pentru a pune 
flota în mişcare. E limpede că ai vrut să declanşezi războiul 
cât mai eşti regent. Altfel ar fi fost mai impresionant. 

Regentul rămase cu ochii holbaţi. 

— Despre ce tot vorbeşti? 

— Chiar nu înţelegi? spuse Hardin cu blândeţe. Mi-am 
stabilit contralovitura pentru miezul nopţii. 

Wienis sări din fotoliu. 

— Să nu-ţi închipui că mă duci de nas. Nu există nici o 
contralovitură. Dacă te bazezi pe sprijinul celorlalte regate, 
mută-ţi gândul. Flotele lor, nici măcar combinate, nu ar face 
faţă flotei noastre. 

— Ştiu asta. Nici nu intenţionez să trag vreun foc. Atâta 
doar că s-a transmis cu o săptămână în urmă ordinul ca 
acum, la miezul nopţii, planeta Anacreon să intre sub 
interdict. 

Interdict - canon constând în retragerea dreptului de a 
oficia serviciul divi şi alte practici religioase (n.t.). 

— Interdict? 

— Da. Şi dacă nu ştii ce înseamnă, îţi voi explica pe-ndelete 
faptul că dacă eu, personal, nu voi contramanda ordinul, 
toţi preoţii de pe Anacreon vor intra în grevă. Dar nu pot s- 
o fac, întrucât sunt reţinut şi nu am mijloace de legătură, 
dar nici nu doresc s-o fac chiar de-aş fi liber. 

Se aplecă în faţă şi, cuprins de o bruscă însufleţire, 
adăugă: 

— Îţi dai seama, Înălţimea ta, că un atac împotriva 
Fundaţiei nu este altceva decât un sacrilegiu suprem? 

Wienis făcea eforturi vizibile de a-şi stăpâni mânia: 


— Nu-mi veni mie cu chestii din astea. Păstrează-le pentru 
mulţime. 

— Dragul meu Wienis, pentru cine crezi că le păstrez? Îmi 
închipui că în ultima jumătate de oră fiecare templu de pe 
Anacreon a devenit centrul de atracţie pentru mulțimile 
care ascultă un preot vorbindu-le despre exact această 
problemă. Nu va exista bărbat sau femeie pe Anacreon care 
să nu ştie că guvernul a declanşat un atac mişelesc, 
nemotivat şi neprovocat, împotriva sufletului religiei lor. 
Dar mai sunt patru minute până la miezul nopţii. Mai bine 
ai cobori în sala de bal pentru a fi în mijlocul evenimentelor. 
Cu cei cinci paznici la uşă, eu voi fi mai în siguranţă aici. 

Wienis se rezemă de spătarul scaunului, sorbi încă un 
pahar de vin Locris, privind nepăsător către tavan, apoi îşi 
înăbuşi câteva blesteme şi se năpusti afară din cameră. 

Elita din sala de bal păstra o tăcere pioasă. Lepold şedea 
pe tron, într-o poziţie maiestuoasă, iar chipul lui avea 
trăsături împietrite şi reci. Uriaşele candelabre luminau din 
ce în ce mai slab şi, în sclipirile multicolore şi difuze 
răspândite de minusculele globuri Atomo, care împânzeau 
tavanul boltit, aura regală mortală strălucea semeaţă 
desupra capului Regelui, formând o coroană arzătoare. 

Wienis se opri pe scări. Nu-l văzu nimeni; toţi ochii erau 
pironiţi asupra tronului. Strânse din pumni şi rămase 
nemişcat - Hardin n-avea să-l facă să acţioneze prosteşte. 

Tronul începu să vibreze uşor şi, fără nici cel mai mic 
zgomot, se ridică de pe podium. După o scurtă plutire, 
cobori treptele şi, la distanţă de şase picioare de 
pardoseală, se îndreptă spre imensa fereastră deschisă. 

La bătaia clopotului cu sunet pătrunzător care marcă 
miezul nopjii, se opri în dreptul ferestrei şi aura Regelui 
dispăru. 

Încremenit pentru o clipă, Regele rămase cu chipul 
schimonosit de uimire, lipsit de aură, ca orice muritor de 
rând; apoi tronul se bălăbăni şi se prăbuşi de la înălţimea 


de şase picioare cu un bubuit, moment în care toate 
luminile din palat se stinseră. 

Vocea de taur înfuriat a lui Wienis acoperi deodată corul 
de ţipete şi exclamaţii de uimire: 

— Aduceţi torţele! Aduceţi torţele! 

Îşi croi drum către uşă, împingând şi bruscând lumea într- 
o parte şi-n alta. În sala întunecoasă pătrunseră gărzile 
palatului cu torţele care ar fi trebuit să fie folosite în uriaşa 
procesiune de pe străzile oraşului, după încoronare. 

În lumina stranie a torţelor roşii, verzi şi albastre, 
chipurile participanţilor apăreau înspăimântate şi 
nedumerite. 

— Nu s-a întâmplat nimic, strigă Wienis. Rămâneţi pe 
locurile voastre. Lumina se va aprinde numaidecât. 

Se întoarse către şeful Gărzii, un căpitan care rămăsese 
ţeapăn în poziţie de drepţi: 

— Ce s-a întâmplat, căpitane? 

— Înălţimea voastră, veni pe dată răspunsul, palatul este 
înconjurat de populaţia oraşului. 

— Ce doresc? explodă Wienis. 

— În fruntea lor se află un preot. A fost identificat drept 
Marele Preot Poly Verisof. Cere eliberarea imediată a 
primarului Salvor Hardin şi încetarea războiului împotriva 
Fundaţiei. Ofiţerul raportă pe un ton neutru, fără intonaţie, 
dar ochii săi trădau nelinişte. 

— Dacă vreunul din netrebnici încearcă să treacă de 
porţile palatului, să fie dezintegrat! răcni Wienis. 
Deocamdată nu mai am nimic altceva de spus. Lasă-i să 
urle! Ne socotim noi mâine! 

Torţele fuseseră împrăştiate şi sala de bal era luminată ca 
ziua. Wienis se repezi către tronul care se afla lângă 
fereastră şi-l ridică în picioare pe Lepold, îngrozit şi alb ca 
varul. 

— Vino cu mine! 

Aruncă o privire pe fereastră. Oraşul era cufundat într-un 
întuneric deplin. Se auzeau strigătele răguşite ale mulţimii 


nemulţumite. Doar undeva, spre dreapta sa, unde se afla 
Templul Argolid, se vedea lumină. Înjură plin de furie şi-l 
târi pe Rege după el. 

Wienis intră ca o vijelie în apartamentul său, urmat 
îndeaproape de cei cinci membri ai Gărzii. Lepold privi în 
jur cu ochi mari şi speriaţi, incapabil să scoată vreo vorbă. 

— Hardin, strigă Wienis, cu un glas răguşit, te joci cu forţe 
care te depăşesc. 

Primarul nici nu-l băgă în seamă. Rămase aşezat pe scaun, 
în lumina perlată a becului Atomo de lângă el, cu un zâmbet 
uşor ironic pe chip. 

— Bună dimineaţa, Maiestatea voastră, i se adresă el lui 
Lepold. Vă felicit cu ocazia încoronării voastre. 

— Hardin, strigă Wienis din nou, ordonă preoţilor tăi să-şi 
reia activitatea. 

Hardin îl privi cu răceală: 

— Ordonă-le tu, Wienis, şi vei vedea cine se joacă cu forţe 
care-l depăşesc. În acest moment, nici o rotiţă nu se mai 
învârte pe Anacreon. Nu arde nicăieri vreo lumină, cu 
excepţia templelor. Nu e nici o picătură de apă decât în 
temple. În zonele în care pe planetă este iarnă, nu e pic de 
căldură decât în temple. Spitalele nu vor mai primi pacienţi. 
Centralele nucleare au fost închise. Toate navele au revenit 
la baze. Dacă nu-ţi convine situaţia, tu, Wienis, le poţi 
ordona preoţilor să se întoarcă la locurile lor. 

— Pe numele Creatorului, o voi face! Dacă vrei o 
confruntare, o vei avea. Vom vedea dacă preoţii pot să se 
opună armatei. Începând din noaptea asta, toate templele 
de pe planetă vor fi puse sub controlul armatei. 

— Foarte bine, dar cum vei transmite ordinele? Toate 
liniile de comunicaţie de pe planetă sunt întrerupte. Vei afla 
astfel că radioul şi televizoarele nu funcţionează, şi nici 
comunicațiile prin ultraunde. De fapt, singurul mijloc de 
comunicare care funcţionează pe planetă - cu excepţia 
celor două temple, desigur - este televizorul din această 


cameră, dar l-am aranjat astfel încât poate doar să 
recepţioneze. 

Wienis simţi că se sufocă de furie, dar Hardin continuă: 

— Dacă doreşti, poţi să comanzi armatei să intre în 
Templul Argolid, care se află în apropierea palatului, şi vei 
putea folosi aparatele pe ultraunde de acolo pentru a lua 
legătura cu celelalte zone ale planetei. Dar dacă vei încerca 
asta, tare mi-e teamă că oştenii tăi vor fi făcuţi fărâme de 
mulţime şi atunci cine-ţi va mai apăra palatul. Wienis? Şi ce 
se va alege de vieţile voastre? 

Wienis spuse cu o voce gâtuită: 

— Putem rezista, diavole! Vom rezista până la ziuă. 
Mulțimea poate să urle, energia poate să dispară, dar noi 
vom rezista. Şi când va sosi vestea că Fundaţia a fost 
cucerită, mulţimea va afla pe ce minciună uriaşă s-a bazat 
religia voastră şi-i va părăsi pe toţi preoţii voştri, 
întorcându-se chiar împotriva lor. Situaţia asta va dura 
până mâine, Hardin, pentru că poţi opri energia pe 
Anacreon, dar nu poţi să opreşti flota mea. (Vocea lui 
hârâită exulta). E pe drum, Hardin, iar în frunte se află 
crucişătorul care a fost reparat potrivit ordinelor tale. 

Hardin răspunse cu detaşare: 

— Da, crucişătorul care a fost reparat din ordinul meu, dar 
aşa cum am cerut eu. Spune-mi, Wienis, ai auzit vreodată 
de legături în ultraunde? N-ai auzit, din câte pricep. Ei, 
bine, peste două minute vei afla de ce sunt în stare aceste 
legături. 

Pe ecranul televizorului începură să apară primele imagini 
şi Hardin reveni: 

— Nu, peste două secunde. Stai jos. Wienis, şi ascultă cu 
atenţie. 

THEO APORAT era unul dintre preoţii cu rangul cel mai 
înalt de pe Anacreon. Îşi merita numirea de adjunct al 
Preotului-şef pe nava-amiral măcar în virtutea ierarhiei 
preoţeşti. 


Dar nu era vorba doar de ierarhie. El cunoştea nava. 
Lucrase la reparaţii sub directa îndrumare a oamenilor 
sfinţi ai Fundaţiei. Verificase motoarele din ordinul 
acestora, instalase cablurile televizoarelor, reparase 
sistemul de comunicaţie; înlocuise plăcile deteriorate din 
cuirasa navei, întărise grinzile. I se permisese chiar să dea 
o mână de ajutor când înţelepţii Fundaţiei montaseră un 
sistem atât de sfânt cum nu mai fusese instalat vreodată pe 
o altă navă - releul ultraundă! 

Nu era de mirare că-şi simţea sufletul îngreunat. Nici nu 
voise să creadă ce-i spusese Verisof - că nava avea să fie 
folosită într-un scop pervers pentru a produce un rău 
înspăimântător; că tunurile ei aveau să fie îndreptate 
împotriva Marii Fundaţii, împotriva Fundaţiei, de la care 
venea binecuvântarea şi unde fusese pregătit în tinereţe. 

Acum, însă, după cele ce-i spusese amiralul, nu se mai 
îndoia. 

Cum de putea Regele, binecuvântat şi divin, să permită 
comiterea unui act atât de îngrozitor? Nu era aceasta o 
acţiune a blestematului de regent, Wienis, fără 
încunoştiinţarea Regelui? Şi, în plus, fiul aceluiaşi Wienis 
era amiralul care-i spusese cu cinci minute mai devreme: 
„Vezi-ţi de suflete şi de binecuvântări, părinte! De 
conducerea navei mă ocup eu”. 

Aporat zâmbi strâmb. Îşi va vedea de suflete şi de 
binecuvântări, dar şi de blestem, iar Prinţul Lefkin va 
scheuna mai curând decât îşi închipuie. 

Intră în camera de comunicaţii generale. Acolitul său îl 
precedă şi cei doi ofiţeri de scniciu nu făcură nici o mişcare 
ca să-i împiedice. Adjunctul Preotului-şef avea dreptul să 
intre în orice compartiment al navei. 

— Închide uşa! porunci Aporat şi privi la cronometrul 
navei. Mai rămăseseră cinci minute până la ora 
douăsprezece. Programase perfect totul. 

Cu mişcări experte, cuplă comutatoarele care deschideau 
canalele de comunicaţie, astfel încât glasul şi imaginea sa 


puteau pătrunde acum până în cele mai îndepărtate colţuri 
ale navei de două mile lungime. 

— Soldaţi ai navei-amiral regale Wienis! Atenţie! Vă 
vorbeşte Preotul-şef adjunct! (Ştia că sunetul vocii lui 
răsuna de la partea din spate a navei, unde se aflau 
motoarele atomice, până la tablourile de comandă, aflate la 
proră). Nava, strigă el, este angajată, fără ştirea voastră, în 
comiterea unui sacrilegiu, a unui asemenea act abominabil, 
încât sufletul fiecăruia dintre voi va fi condamnat la eternul 
frig spaţial! Intenţia comandantului vostru este de a 
conduce nava până spre Fundaţie şi de a bombarda sursa 
binecuvântărilor de care v-aţi bucurat din partea ei, şi asta 
pentru că se lasă pradă voinţei lui păcătoase. Întrucât 
aceasta este intenţia lui, eu, în numele Spiritului Galactic, îl 
înlătur de la comanda navei, pentru că nu mai există 
dreptul de comandă acolo unde binecuvântarea Spiritului 
Galactic a fost retrasă. Nici divinul Rege nu-şi poate 
menţine statutul de rege fără consimţământul Spiritului. 

Vocea îi deveni baritonală, în timp ce acolitul său asculta 
cu venerație, iar cei doi ofiţeri cu o mare spaimă. 

— Şi pentru că această navă întreprinde o misiune 
diavolească, binecuvântarea Spiritului n-o mai apără nici pe 
ea. 

Ridică braţele solemn şi, aflaţi în faţa ecranelor a o mie de 
televizoare de pe întreg cuprinsul navei, soldaţii fură 
cuprinşi de spaimă, în timp ce imaginea impunătoare a 
preotului li se adresă: 

— În numele Spiritului Galactic, al profetului său, Hari 
Seldon, şi al tălmăcitorilor săi, oamenii sfinţi ai Fundaţiei, 
blestem această navă. Fie ca televizoarele, care sunt ochii 
navei, să devină oarbe. Fie ca ghearele de abordaj, care 
sunt braţele ei, să paralizeze. Fie ca dezintegratoarele ei 
atomice, care sunt pumnii ei, să-şi piardă toată puterea. Fie 
ca motoarele, care sunt inima ei, să înceteze a mai bate. Fie 
ca sistemele ei de comunicaţie, care-i alcătuiesc vocea, să 
amuţească. Fie ca sistemul de ventilaţie, care este 


respiraţia ei, să se stingă. Fie ca luminile, care sunt sufletul 
ei, să piară în neant. În numele Spiritului Galactic, blestem 
această navă! 

Şi, odată cu ultimul cuvânt, în chiar clipa în care bătu 
miezul nopţii, la distanţă de ani-lumină, o mână din Templul 
Argolid deschise un releu ultraundă care, cu viteza 
ameţitoare a acestui tip de undă, deschise un alt releu de 
pe nava-amiral Wienis. Şi nava muri! 

Pentru că trăsătura principală a religiei ştiinţei este 
funcţionalitatea, şi blesteme ca acelea ale lui Aporat sunt cu 
adevărat mortale. 

Aporat văzu cum întunericul învăluia nava şi auzi oprirea 
bruscă a susurului monoton şi îndepărtat al motoarelor 
hiperatomice. Scoase triumfător din buzunarul veşmântului 
un bec Atomo, care umplu încăperea cu o lumină perlată. 

Îi privi de sus pe cei doi soldaţi care, deşi erau fără 
îndoială oameni curajoşi, căzură în genunchi, zvârcolindu- 
se înfricoşaţi şi îngroziţi: 

— Salvează-ne sufletele, Reverenţa ta! Suntem oameni 
simpli şi nu am fost încunoştiinţaţi de crimele 
conducătorilor noştri, îngăimă unul dintre ei. 

— Urmaţi-mă! spuse Aporat poruncitor. Sufletele voastre 
nu sunt încă pierdute! 

Nava era o învârtejire de întuneric, în care spaima era atât 
de grozavă şi de perceptibilă încât părea să fi penetrat în 
oameni şi lucruri. Soldaţii se îmbulzeau pe unde trecea 
Aporat, cu aura lui de lumină, străduindu-se să-i atingă 
pulpana veşmântului, cerşind îndurare. Şi tot mereu, 
singurul lui răspuns era: „Urmaţi-mă”! 

Îl găsi pe prinţul Lefkin bâjbâind prin cabinele ofiţerilor şi 
cerând pe un ton răstit lumină. Amiralul îi aruncă preotului 
o privire plină de ură. 

— A, iată-te! Lefkin moştenise ochii albaştri ai mamei sale, 
dar nasul coroiat şi ochii saşii îl recomandau ca fiu al lui 
Wienis. 


— Ce înseamnă aceste acţiuni de trădare? Să redai 
energia navei! Eu comand aici. 

— Nu mai comanzi, răspunse Aporat ameninţător. Lefkin 
privi înnebunit împrejurul său: 

— Prindeţi-l pe acest om. Arestaţi-l, altfel vă arunc în 
spaţiu unul câte unul! Îşi trase sufletul, şi strigă cu glas 
piţigăiat: Vă ordonă amiralul vostru. Arestaţi-l! 

Apoi îşi pierdu capul cu totul: 

— Vă lăsaţi prostiţi de acest şarlatan, de acest clovn? Vă 
plecaţi umili în faţa unei religii care este alcătuită din fum şi 
vorbe goale? Omul acesta este un impostor, iar Spiritul 
Galactic despre care vorbeşte este o înşelătorie pusă la cale 
de imaginaţia preoţilor pentru a... 

Aporat îl întrerupse furios: 

— Prindeţi-l pe cel care huleşte! Dacă-i daţi ascultare, 
sufletele voastre vor fi pierdute! 

Şi pe dată, nobilul amiral fu înconjurat şi luat pe sus de o 
mulţime de soldaţi. 

— Luaţi-l şi mergeţi după mine! 

Aporat se întoarse şi, urmat de soldaţii care-l târau pe 
Lefkin şi de ceilalţi ce înţesau coridoarele, ajunse în camera 
de comunicaţii. Acolo îi porunci fostului comandant să se 
aşeze în faţa singurului televizor care funcţiona. 

— Comandă restului flotei să schimbe cursul şi să se 
pregătească pentru întoarcerea pe Anacreon. 

Cu părul şi hainele în neorânduială, sângerând, bătut şi pe 
jumătate năuc, acesta execută ordinul. 

— Iar acum, continuă Aporat cu o înfăţişare amenințătoare 
şi întunecată, suntem în legătură cu Anacreon prin 
intermediul fasciculului ultraundă. Vorbeşte cum îţi 
poruncesc eu! 

Lefkin făcu un gest de împotrivire, iar mulţimea de soldaţi 
care înţesa coridorul începu să murmure ameninţător. 

— Vorbeşte! spuse Aporat. Începe: Flota Anacreonului... 

Lefkin se supuse. 


ÎN APARTAMENTUL lui Wienis era o linişte mormântală 
când pe ecranul televizorului apăru imaginea Prințului 
Lefkin. Regentul lăsă să-i scape o exclamaţie de uimire 
văzând faţa obosită, tumefiată şi uniforma zdrenţuită a 
fiului său; alunecă pe un scaun, cu chipul schimonosit de 
uimire şi gânduri sumbre. 

Hardin ascultă demn, cu mâinile lăsate uşor pe genunchi, 
în timp ce Regele Lepold şedea prăbuşit într-un colţ 
întunecos muşcându-şi spasmodic mâneca bogat 
ornamentată cu țesătură de aur. Până şi soldaţii îşi 
pierduseră ţinuta semeaţă şi privirile reci, caracteristice 
militarilor de carieră, şi, de lângă uşă, unde stăteau 
încordaţi, cu dezintegratoarele pregătite, priveau pe furiş 
imaginea de pe ecran. 

Lefkin vorbi fără tragere de inimă, cu o voce obosită care 
părea sugrumată la anumite intervale, de parcă cineva i-ar 
fi suflat ce să spună: 

— Flota Anacreonului... conştientă de natura misiunii ei... 
şi refuzând să participe... la un abominabil sacrilegiu... se 
întoarce pe Anacreon... cu următorul ultimatum transmis... 
acelor păcătoşi şi cârtitori... care îndrăznesc să folosească 
forţa armelor... împotriva Fundaţiei... sursa tuturor 
binecuvântărilor, ... şi împotriva Spiritului Galactic. Să 
înceteze pe dată războiul împotriva... credinţei celei 
adevărate... şi să ni se garanteze într-o manieră 
convenabilă flotei... reprezentată acum de... adjunctul 
Preotului-şef, Theo Aporat... că un asemenea război nu va fi 
declarat... în viitor şi că... (aici urmă o pauză mai lungă, 
după care vocea continuă) acel fost Prinţ-regent, Wienis, ... 
va fi întemnițat... şi judecat de către un tribunal 
ecleziastic... pentru crimele sale. În caz contrar, la 
întoarcerea pe Anacreon... flota regală va nărui din temelii 
palatul regal... şi va lua toate măsurile pe care le consideră 
necesare... pentru a distruge cuibul de păcătoşi... şi 
bârlogul celor ce vor să strivească... sufletele oamenilor, 
care au întâietate în acest moment. 


Vocea încheie cu un suspin şi imaginea dispăru de pe 
ecran. 

Degetele lui Hardin trecură agile peste becul Atomo şi 
lumina lui se făcu tot mai slabă până când, în semiîntuneric, 
cel ce fusese regent până în acel moment, regele şi soldaţii, 
deveniră nişte umbre suspendate în ceaţă; şi pentru prima 
oară se putu observa că o aură îl învăluia pe Hardin. 

Nu era lumina orbitoare care constituia prerogativul 
regilor, ci una mai puţin spectaculoasă, mai puţin 
impresionantă, dar, cu toate acestea, mai eficientă şi mai 
folositoare. 

Vocea lui Hardin era uşor ironică, iar Wienis, care cu ooră 
în urmă îl declarase prizonier de război şi considerase 
Terminus ca şi distrus, era acum o umbră căzută într-un 
scaun, strivit şi fără grai. 

— Există o străveche fabulă, zise Hardin, veche de când 
umanitatea, probabil, pentru că cele mai vechi înregistrări 
ale ei sunt doar copii ale altor înregistrări şi mai vechi, care 
ar putea prezenta interes pentru tine. Sună cam aşa: „Un 
cal, al cărui duşman puternic şi periculos era un lup, trăia 
într-o permanentă spaimă că-şi va pierde viaţa. Ajuns într-o 
situaţie disperată, se gândi să-şi caute un aliat puternic. Se 
apropie atunci de om, propunându-i o alianţă pe motiv că 
lupul le era un duşman comun. Omul acceptă întovărăşirea 
pe dată şi se oferi să ucidă lupul dacă noul său partener 
avea să coopereze, punându-i la dispoziţie marea sa iuţeală. 
Calul se învoi, şi-i permise omului să-l înşeueze. Omul 
încalecă, dobori lupul şi-l ucise. 

Uşurat şi bucuros, calul mulţumi omului şi-i spuse: 

— Acum, că duşmanul nostru este mort, scoate-mi frâul şi 
şaua, şi redă-mi libertatea! 

Auzind acestea, omul râse de se prăpădi: 

— Al naibii de frumos vorbeşti. Dii, căluţule! Şi-i dădu 
pinteni mai departe”. 

Tăcere deplină. Wienis, care era doar o umbră, nu făcu 
nici un gest. 


Hardin continuă molcom: 

— Sper că înţelegi analogia. În dorinţa de a cimenta 
pentru veşnicie dominaţia lor asupra propriilor popoare, 
regii celor Patru Regate au acceptat religia ştiinţei care i-a 
făcut divini; dar aceeaşi religie a constituit pentru ei frâul şi 
şaua, întrucât sângele dătător de viaţă al energiei atomice a 
fost încredinţat preoţilor - care dintotdeauna au primit 
porunci de la noi, te rog să ţii minte acest lucru, şi nu de la 
voi. Aţi ucis lupul, dar nu aţi putut scăpa de hăţ şi de şa... 

Wienis sări în picioare şi, în semiîntuneric, ochii lui păreau 
nişte găvane turbate. Vocea îi era incoerentă şi răguşită: 

— Şi totuşi te voi aresta. Nu-mi vei scăpa. Vei putrezi în 
temniţă! Mai bine să fim distruşi. Să fie totul ras de pe faţa 
pământului. Fii blestemat! Nu vei scăpa! Soldaţi! urlă el, cu 
o voce isterică. Doborâţi-l pe acest diavol! Dezintegraţi-l! 
Trageţi! 

Fără să se ridice de pe scaun, Hardin se întoarse cu faţa 
spre soldaţi şi le zâmbi. Unul dintre ei ridică arma şi apoi o 
lăsă în jos. Ceilalţi rămaseră ca împietriţi. Salvor Hardin, 
primarul de pe Terminus, înconjurat de acea aură delicată, 
zâmbind plin de încredere, şi în faţa căruia întreaga putere 
a Anacreonului se năruise ca un castel de nisip, îi domina, în 
ciuda poruncilor pe care le urla descreieratul Regent. 

Wienis slobozi un blestem şi se îndreptă împleticindu-se 
către cel mai apropiat soldat. Cu gesturi sălbatice, smulse 
arma din mâna omului, o îndreptă spre Hardin, care nu 
făcu nici o mişcare să se apere, şi apăsă pe declanşator. 

Fasciculul continuu de lumină palidă atinse câmpul de 
forţă care îl înveşmânta pe primar şi fu aspirat, neutralizat 
şi făcut inofensiv. Wienis apăsă şi mai tare pe declanşator şi 
râse cu lacrimi. 

Hardin continuă să zâmbească, iar aura câmpului de forţă 
străluci şi mai puternic, absorbind energia eliberată de 
dezintegrator. În colţul său, Lepold îşi duse mâinile la ochi 
şi începu să geamă. 


Cu un țipăt neputincios şi disperat, Wienis schimbă 
direcţia ţevii dezintegratorului şi trase din nou - apoi se 
prăbuşi la pământ cu capul zdrobit. 

Hardin se cutremură în faţa acestei scene şi murmură: 

— Un bărbat al „acţiunii directe” până la ultima suflare. 
Ultimul refugiu! 

BOLIA TIMPULUI era aglomerată peste capacitatea 
locurilor pe scaune, iar oamenii stăteau în picioare în 
partea din spate a încăperii. 

Salvor Hardin compară această mulţime cu puţinii care 
participaseră, în urmă cu treizeci de ani, la prima apariţie a 
lui Hari Seldon. La acea vreme, fuseseră doar şase: cei cinci 
Enciclopedişti - cu toţii decedați între timp - şi el însuşi, 
tânărul „om de paie” pe post de primar, în acea zi. Cu 
ajutorul lui Yohan Lee, ştersese acest stigmat din biografia 
sa. 

Acum situaţia era cu totul alta din toate punctele de 
vedere. Fiecare membru al Consiliului municipal aştepta cu 
nerăbdare apariţia lui Hari Seldon. Era încă primar, dar 
atotputernic, de această dată; după zdrobirea completă a 
Anacreonului, popularitatea sa atinsese apogeul. Când se 
întorsese de pe Anacreon aducând vestea morţii lui Wienis 
şi noul tratat semnat cu înspăimântatul Lepold, fusese 
întâmpinat cu un vot de încredere. Când acest succes fu 
urmat foarte curând de tratate similare semnate cu fiecare 
dintre celelalte trei regate - tratate care acordau Fundaţiei 
puteri care aveau să împiedice pentru vecie orice încercări 
de atac, aşa cum încercase Anacreonul, se organizaseră 
procesiuni cu torţe pe toate străzile oraşului Terminus. Nici 
numele lui Hari Seldon nu fusese aclamat cu atâta 
convingere şi putere. 

Hardin strânse din buze. Se bucurase de o popularitate 
asemănătoare şi după prima criză. 

De partea cealaltă a încăperii, Sef Sermak şi Lewis Bort 
erau angajaţi într-o discuţie aprinsă; evenimentele din 
ultima vreme nu păreau să-i fi domolit. Se alăturaseră 


votului de încredere; ţinuseră cuvântări în care 
recunoscuseră public că se înşelaseră, se scuzaseră elegant 
pentru folosirea unor cuvinte mai tari în cadrul dezbaterilor 
anterioare, se disculpaseră cu rafinament declarând că nu 
urmaseră decât cele dictate de propriile conştiinţe şi 
convingeri şi, la scurt timp după aceea, lansaseră o nouă 
campanie acţionistă. 

Yohan Lee îl trase uşor de mânecă pe Hardin şi arătă 
sugestiv spre ceasul de la mână. 

Hardin îl privi: 

— Bine-ai venit, Lee. Mai eşti supărat? Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să apară peste cinci minute, nu-i aşa? 

— Aşa presupun. Data trecută a apărut la amiază. 

— Dacă nu apare? 

— Ai de gând să mă sâcâi toată viaţa cu temerile tale? 
Dacă nu apare, asta e. 

Lee se înnegura şi clătină uşor din cap. 

— Dacă treaba eşuează intrăm într-un nou bucluc. Fără 
sprijinul lui Seldon pentru ceea ce am realizat până acum, 
Sermak se va considera liber să o ia de la început. Doreşte 
nici mai mult nici mai puţin decât anexarea celor Patru 
Regate şi expansiunea imediată a Fundaţiei - prin forţă, 
dacă va fi nevoie. Şi-a început deja campania. 

— Ştiu. Un înghiţitor de flăcări trebuie să înghită flăcări 
chiar dacă trebuie să le aprindă singur. lar tu, Lee, trebuie 
să fii îngrijorat chiar de-ar fi să te sinucizi pentru a inventa 
un motiv de îngrijorare. 

Lee tocmai se pregătea să răspundă, dar rămase fără grai, 
căci luminile deveniră mai palide şi aproape că se stinseră 
cu totul. Ridică braţul ca să arate către cubicului de sticlă 
care domina jumătate din încăpere şi apoi se prăbuşi pe un 
scaun oftând din rărunchi. 

Hardin se îndreptă de spate la apariţia care umpluse acum 
tot spaţiul cubiculului - o siluetă într-un scaun cu rotile! 
Doar el singur dintre toţi cei prezenţi îşi putea aminti ziua 
aceea, cu decenii în urmă, când acea siluetă apăruse pentru 


prima oară. Era tânăr atunci şi silueta era bătrână. Acum 
silueta rămăsese aceeaşi, în schimb el îmbătrânise. 

Silueta privi direct înainte, iar degetele ei răsfoiau o carte 
ţinută în poală. 

— Sunt Hari Seldon. O voce blândă, trădând vârsta 
înaintată. Publicul păstră tăcere, uitând parcă să mai 
respire, şi Hari Seldon continuă cu vioiciune: 

— Este pentru a doua oară că mă aflu aici. Bineînţeles că 
nu ştiu dacă vreunul dintre voi a fost aici la prima apariţie. 
La urma-urmei, nici nu pot să-mi dau seama cu ajutorul 
simţurilor dacă e sau nu cineva de faţă, dar asta nu are nici 
o importanţă. Dacă cea de-a doua criză a fost depăşită cu 
succes, cu siguranţă că sunteţi prezenţi; nu există altă cale. 
Dacă nu e nimeni aici, înseamnă că cea de-a doua criză v-a 
depăşit puterile. Zâmbi cuceritor: 

— Mă îndoiesc, totuşi, de acest lucru, întrucât calculele 
mele arată o probabilitate de nouăzeci şi opt virgulă patru 
la sută că nu va apărea nici o îndepărtare semnificativă de 
la Plan în primii optzeci de ani. Potrivit calculelor noastre, 
aţi ajuns să dominați regatele barbare care se află în 
imediata apropiere a Fundaţiei. Ca şi în cazul primei crize, 
i-aţi pus la respect prin folosirea Echilibrului Puterii, astfel 
că în cea de-a doua criză aţi câştigat supremaţia folosind 
Puterea Spirituală, şi nu pe cea Temporală. 

Cu toate acestea, trebuie să vă avertizez să nu deveniți din 
cale afară de siguri pe voi. Nu-mi stă în obicei să vă 
transmit previziuni prin intermediul acestor înregistrări, 
dar ar fi bine să arăt că ceea ce aţi obţinut acum e doar un 
nou echilibru - deşi e un echilibru în cadrul căruia poziţia 
voastră e considerabil mai bună. Puterea Spirituală, cu 
toate că e suficientă pentru a respinge atacurile celei 
Temporale, nu este suficientă pentru a ataca la rândul său. 
Din cauza inevitabilei dezvoltări a forţei de rezistenţă, 
cunoscută sub numele de Regionalism sau Naţionalism, 
Puterea Spirituală nu poate învinge. Dar sunt încredinţat că 
nu vă spun nimic nou. 


Trebuie de asemenea să mă iertaţi că vă vorbesc în acest 
mod confuz. Termenii pe care-i folosesc sunt, în cel mai bun 
caz, simple aproximări, dar niciunul dintre voi nu are 
pregătirea necesară pentru a înţelege adevărata 
simbolistica a psihoistoriei, aşa încât trebuie să mă fac 
înţeles aşa cum pot. 

În acest caz, Fundaţia este abia la începutul drumului care 
duce la Noul Imperiu. Regatele învecinate sunt, ca forţă 
umană şi ca resurse, copleşitor de puternice în comparaţie 
cu voi. Dincolo de ele se află uriaşa şi încâlcita junglă a 
barbariei care se întinde în jurul întregii Galaxii. În 
interiorul acesteia se află ceea ce a mai rămas din Imperiul 
Galactic, care, deşi slăbit şi decăzut, e încă incomparabil de 
puternic. 

Spunând acestea, Hari Seldon înălţă cartea şi o deschise. 
Chipul îi deveni solemn. 

— Şi nu uitaţi că a mai existat o altă Fundaţie întemeiată 
cu optzeci de ani în urmă - o Fundaţie la celălalt capăt al 
Galaxiei, la Capătul Stelei... Trebuie să ţineţi mereu seama 
de existenţa ei. Domnilor, aveţi în faţă nouă sute douăzeci 
de ani. A voastră e problema! Purcedeţi! 

Privi către carte şi aceasta dispăru, în timp ce luminile se 
aprinseră, orbitoare. 

În hărmălaia ce urmă, Lee se aplecă spre urechea lui 
Hardin. 

— N-a spus când se va întoarce. 

— Aşa e, răspunse Hardin, dar sunt sigur că nu se va 
întoarce decât după moartea noastră! 

Partea a patra. 

NEGUȚŢĂTORII. 

NEGUȚŢĂTORII -... şi mereu cu un pas înainte faţă de 
hegemonia Fundaţiei erau Neguţătorii care stabileau 
legături fragile la distanţe uriaşe. Treceau luni sau chiar ani 
între plecările şi sosirile lor pe Terminus; de cele mai multe 
ori, navele lor nu erau decât nişte cârpăceli şi improvizații 


de ageamii; cinstea lor nu era la mare înălţime; temeritatea 
lor... 

Prin toate acestea ei au făurit un imperiu mai durabil 
decât despotismul pseudoreligios care caracteriza cele 
Patru Regate... 

Circulau nenumărate istorii despre aceste personaje 
impunătoare şi solitare care trăiau, pe jumătate în glumă, 
pe jumătate în serios, sub semnul unui motto adoptat dintr- 
o maximă a lui Salvor Hardin - „Niciodată să nu laşi ca 
propriul simţ moral să te împiedice să faci ceea ce trebuie”. 
Acum ar fi greu de deosebit poveştile reale de cele apocrife. 
Probabil că nici nu există vreo asemenea poveste care să nu 
fi suferit unele exagerări... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

LIMMAR PONYETS era plin de săpun când răsună apelul 
în difuzorul receptorului - ceea ce dovedea încă o dată, 
dacă mai era nevoie, că până în spaţiul ostil şi întunecat al 
Periferiei Galactice era valabilă răsuflata zicală potrivit 
căreia mesajele importante sosesc atunci când te afli în 
baie. 

Din fericire, pe o navă comercială independentă, spaţiul 
neinvadat de mărfuri diverse este extrem de restrâns. Cu 
atât mai mult cu cât duşul, dotat şi cu apă caldă, este aşezat 
într-un cubicul de două pe patru picioare, la circa zece 
picioare de panourile de control. Ponyets auzi limpede 
bâzâitul sacadat al receptorului. 

Lăsând să-i scape o înjurătură printre dinţi, şiroind de apă, 
ieşi de la duş pentru a răspunde apelului şi, trei ore mai 
târziu, o altă navă comercială se apropie şi un tânăr 
zâmbitor intră prin tubul de legătură dintre nave. 

Ponyets îi oferi oaspetelui scaunul cel mai bun pe care-l 
avea, iar el se cocoţă pe scaunul rotativ al pilotului. 

— Ce faci, Gorm? întrebă morocănos. Mă urmăreşti tocmai 
de la Fundaţie? 

Les Gorm îşi aprinse o ţigară şi clătină hotărât din cap. 


— Eu? Nicidecum. Eu sunt doar fraierul care s-a întâmplat 
să ajungă pe Glyptal IV la o zi după ce plecase poşta. Aşa că 
m-au trimis după tine cu chestia asta. 

Minuscula sferă lucitoare trecu dintr-o mână în alta şi 
Gorm adăugă: 

— E confidenţial. Super-secret. Nu putea fi transmis prin 
subeter sau pe altă cale. Sau cel puţin aşa am înţeles eu. E 
o Capsulă Personală şi nu poate fi deschisă de altcineva în 
afară de tine. 

Ponyets privi dezgustat la capsulă. 

— Văd şi singur. Numai că nu-mi amintesc să fi primit veşti 
bune în felul ăsta. 

Capsula se deschise în mâna lui şi banda subţire şi 
transparentă se desfăşură. Citi repede mesajul, pentru că 
imediat ce partea finală a mesajului ieşi, partea lui de 
început începu să se înnegrească şi să se dezintegreze. 
După un minut şi jumătate se înnegrise complet şi se 
dezintegrase moleculă cu moleculă. 

— Of, pentru numele Galaxiei! bolborosi Ponyets. 

— Te pot ajuta cu ceva? întrebă Les Gorm, cu jumătate de 
glas. Ori e din cale afară de secret? 

— Pot să-ţi spun pentru că faci parte din Breaslă. Trebuie 
să merg spre Askone. 

— Tocmai acolo? De ce? 

— Au întemnițat un neguţător. Dar ţine-o pentru tine. 

Gorm se schimbă la faţă şi deveni furios: 

— Întemniţat? Păi asta-i o încălcare a Convenţiei! 

— Da, dar şi amestecul în politica locală tot încălcare a 
Convenţiei se cheamă. 

— Aha! A făcut aşa ceva? făcu Gorm. Cine e neguţătorul? 
Cineva pe care-l cunosc? 

— Nu! răspunse Ponyets tăios şi Gorm înţelese că nu mai 
era cazul să insiste cu întrebări. 

Ponyets se ridică în picioare şi privi concentrat şi apăsat 
de gânduri prin viziplacă. Bolborosi câteva înjurături la 


adresa acelei forme lenticulare ceţoase care era corpul 
Galaxiei şi spuse cu voce tare: 

— A dracului încurcătură. Şi eu sunt în urmă cu cotele. 

Gorm se lumină dintr-o dată: 

— Hei, amice, Askone este zonă închisă. 

— Exact. Nu poţi vinde nici măcar un briceag pe Askone. 
Nu cumpără jucării atomice de nici un fel. Cu problema asta 
a cotelor nerezolvată, e crimă să merg acolo. 

— Nu te poţi eschiva? 

Ponyets clătină absent din cap: 

— Îl cunosc pe tipul implicat. Nu-l pot lăsa de izbelişte. Ce 
să-i faci?! Sunt la dispoziţia Spiritului Galactic şi merg voios 
acolo unde mi se comandă. 

— Poftim? întrebă Gorm nelămurit. 

Ponyets îl privi, apoi pufni în râs. 

— Am uitat. N-ai avut prilejul să citeşti Cartea Spiritului, 
aşa-i? 

— Nici n-am auzit de ea, răspunse Gorm. 

— Ai fi auzit dacă ai fi avut pregătire religioasă. 

— Pregătire religioasă? Pentru preoţire? Gorm era total 
debusolat. 

— Îmi pare rău. E ruşinea mea şi secretul meu cel mai 
întunecat. Sfinţii Părinţi nu m-au mai suportat. M-au 
exmatriculat şi au avut motive suficiente să mă trimită la o 
educaţie laică sub oblăduirea Fundaţiei. Ei, şi-acum ar cam 
trebui s-o iau din loc. Cum ţi-a mers anul ăsta? 

Gorm strivi ţigara şi-şi aranja casca: 

— Livrez acum ultimul transport. Sper să meargă bine. 

— Norocosule! exclamă Ponyets şi, minute în şir după 
plecarea lui Les Gorm, rămase îngândurat. 

Aşadar, Eskel Gorov era pe Askone - şi încă în închisoare! 

Asta era rău! De fapt, era cu mult mai rău decât părea la 
prima vedere. 

Una era să-i spui unui tânăr curios versiunea diluată a 
poveştii, ca să scapi de el şi să-l faci să plece, şi alta era să 
dai piept cu adevărul. 


Pentru că Limmar Ponyets era unul dintre puţinii oameni 
care ştiau din întâmplare că neguţătorul-şef Eskel Gorov nu 
era defel neguţător, ci cu totul altceva: agent al Fundaţiei! 

DOUĂ SĂPTĂMÂNI! Două săptămâni risipite. 

O săptămână îi trebuise ca să ajungă la Askone, la 
marginile cele mai îndepărtate, unde vigilentele nave de 
luptă apărură dintr-o dată, întâmpinându-l în număr mare. 
Oricare le-ar fi fost sistemele de detecție, acestea 
funcționau, şi încă bine. 

Navele îl flancară încet, fără a-l avertiza, menţinându-se la 
o oarecare distanţă şi determinându-l, fără menajamente, 
să se deplaseze spre soarele central din Askone. 

Ponyets le-ar fi putut da o lecţie, mai cu seamă că nu erau 
decât hârburi rămase de la defunctul Imperiu Galactic. 
Fiind nave de croazieră şi de agrement, şi nu nave de luptă, 
fără arme atomice la bord, erau cu atât mai decorative şi 
mai neputincioase. Dar Eskel Gorov se afla în mâinile lor şi 
Gorov nu era un ostatec oarecare ce putea fi abandonat. 
Askonienii ştiau măcar atâjta lucru. 

Apoi încă o săptămână - o săptămână pentru a-şi croi 
drum cu multă osteneală printre puzderia de funcţionari 
neînsemnaţi care alcătuiau un adevărat hăţiş între Marele 
Stăpân şi lumea exterioară. Fiecare dintre ei trebuia 
măgulit până la greață pentru a-şi pune o semnătură plină 
de înflorituri pe un document ce nu reprezenta decât pasul 
până la următorul funcţionar situat cu o treaptă mai sus. 

Ponyets descoperi pentru prima oară în viaţă că actele lui 
de neguţător nu făceau nici două parale. 

lar acum, în cele din urmă, Marele Stăpân se afla de 
cealaltă parte a uşii frumos ornamentate şi păzite de 
santinele - dar se scurseseră deja două săptămâni. 

Gorov era încă prizonier, iar marfa lui Ponyets zăcea 
inutilă în magaziile navei. 

Marele Stăpân era un bărbat scund, cu un început de 
chelie şi cu un chip smochinit, al cărui trup părea 


insignifiant, aproape imaterial din cauza gulerului uriaş din 
blană lucitoare pe care-l avea înfăşurat în jurul gâtului. 

Făcu un semn cu mâna şi şirul de oameni înarmaţi se dădu 
în lături, formând un culoar de trecere de-a lungul căruia 
Ponyets păşi spre picioarele Șefului Statului. 

— Să nu scoţi o vorbă, şuieră Marele Stăpân şi Ponyets, 
care deschisese gura, îşi muşcă buzele. 

— Aşa e bine, spuse domnitorul Askoniei vizibil relaxat, nu 
suport vorbăria fără rost. Nici nu poţi ameninţa şi nici nu 
voi fi silit să ascult cuvinte mieroase. Nu vreau să aud vreo 
plângere ofensată. Nici nu mai ţin minte de câte ori aţi fost 
avertizaţi voi, rătăcitorii, că maşinile voastre diavoleşti nu 
sunt dorite nicăieri pe Askone. 

— Domnia voastră, spuse Ponyets domol, nu voi încerca să 
caut scuze pentru neguţătorul în chestiune. Nu intră în 
obiceiurile neguţătorilor să se amestece în treburile care 
nu-i privesc. Dar Galaxia e mare şi s-a mai întâmplat şi cu 
alte ocazii să se depăşească anumite graniţe, dar nu cu rea 
intenţie. A fost o greşeală pe care o regretăm nespus de 
mult. 

— E regretabil, într-adevăr, chiţăi Marele Stăpân. Dar a 
fost oare o greşeală? Oamenii voştri de pe Glyptal IV m-au 
bombardat cu rugăminţi de negocieri la numai două ore 
după ce nefericitul păcătos a fost arestat. Ei m-au avertizat 
de nenumărate ori asupra sosirii tale. Îmi face impresia că 
asist la o operaţiune de salvare foarte bine pusă la punct. 
Au fost anticipate cam multe lucruri - cam multe pentru o 
greşeală, regretabilă sau nu. 

Ochii negri ai askonianului erau plini de ddispreţ. 
Continuă: 

— Şi oare voi sunteţi neguţători, care zburătăciţi de pe o 
lume pe alta ca nişte fluturaşi bezmetici, atât de orbiţi de 
propriile drepturi încât vă permiteţi să veniţi pe pământul 
celei mai mari lumi din Askone, chiar în centrul sistemului 
ei, şi să pretindeţi că este o încălcare regretabilă a 
graniţelor? Hai să fim serioşi. 


Ponyets simţi fiori reci, dar rămase impasibil. Răspunse cu 
o voce smerită: 

— Veneraţia voastră, dacă încercarea de a face comerţ a 
fost premeditată, acest lucru este necugetat şi contravine 
total celor mai stricte reglementări ale Breslei noastre. 

— Necugetat, desigur, spuse askonianul. Cu atât mai mult 
cu cât tovarăşul tău ar putea să plătească cu viaţa această 
necugetare. 

Ponyets simţi un nod în stomac. Era multă hotărâre în 
glasul askonianului. 

— Veneraţia voastră, spuse el, moartea este un fenomen 
atât de absolut şi de irevocabil încât cu siguranţă că trebuie 
să existe o alternativă. 

Askonianul făcu o pauză semnificativă înainte de a da un 
răspuns evaziv: 

— Am auzit că Fundaţia este bogată. 

— Bogată? Bineînţeles. Dar bogăţiile noastre sunt exact 
cele pe care refuzaţi să le acceptaţi. Bunurile noastre 
atomice valorează... 

— Bunurile voastre n-au nici o valoare prin aceea că le 
lipseşte binecuvântarea ancestrală. Bunurile voastre sunt 
fructe ale răului şi blestemate pentru că fiinţează sub 
interdicţia ancestrală. Cuvintele fură intonate; o recitare a 
unei formule. 

Marele Stăpân închise ochii şi spuse cu subîinţeles: 

— Altceva de valoare n-ai? 

Neguţătorul rămase nedumerit: 

— Nu înţeleg. Ce doriţi? 

Askonianul făcu un gest disperat, ducând mâinile în lături. 

— Tu îmi ceri să schimb locul cu tine şi să-mi fac dorinţele 
cunoscute. Se pare că prietenul tău va trebui să îndure 
pedeapsa stabilită pentru sacrilegiu potrivit Codului 
askonian - moarte prin gazare. Suntem un popor drept. 
Nici cel mai sărac ţăran, într-un caz similar, nu va suferi mai 
mult. Nici eu însumi n-aş suferi mai mult. 

Ponyets bâigui disperat: 


— Veneraţia voastră, aş putea avea permisiunea 
dumneavoastră pentru a vorbi prizonierului? 

— Legea askoniană, spuse Marele Stăpân, nu permite 
comunicarea cu un condamnat. 

Reţinându-şi cu greu emoția, Ponyets zise: 

— Veneraţia voastră, vă implor să fiţi iertător faţă de 
sufletul unui om în aceste momente în care viaţa lui atârnă 
între viaţă şi moarte. De când viaţa îi este în pericol, este 
rupt de consolarea spirituală. Acum ela ajuns în situaţia de 
a merge nepregătit la sânul Spiritului care domneşte peste 
toţi şi peste toate. 

— Eşti păstor de suflete? întrebă cu voce bănuitoare 
Marele Stăpân. 

Ponyets lăsă capul în pământ cu umilinţă. 

— Am fost pregătit în acest sens. Neguţătorii rătăcitori au 
nevoie de oameni ca mine în nemărginirea şi pustietatea 
spaţiului pentru a se ocupa de latura spirituală a vieţii lor 
închinate negoţului şi celor lumeşti. 

Domnitorul askonian îşi muşcă gânditor buzele. 

— Fiecare trebuie să-şi pregătească sufletul pentru 
această călătorie către spiritele sale ancestrale. Cu toate 
acestea, niciodată nu mi-a trecut prin minte că voi, 
neguţătorii, sunteţi credincioşi. 

ESKEL GOROV se întoarse de pe o parte pe alta şi 
întredeschise un ochi când Limmar Ponyets intră pe uşa 
solid întărită cu bare de oţel. Uşa se închise cu un bubuit 
răsunător. Gorov bolborosi ceva nedesluşit şi sări în 
picioare. 

— Ponyets! Te-au trimis? 

— Simplă întâmplare, spuse Ponyets cu amărăciune, ori e 
o lucrătură a demonului meu. Punctul unu: ai intrat în mare 
bucluc. Punctul doi: drumul meu comercial, aşa cum este el 
cunoscut Camerei de comerţ, se află la circa cincizeci de 
parseci depărtare de sistemul acesta în momentul în care 
se petrece punctul unu. Punctul trei: am mai lucrat 
împreună şi Camera cunoaşte acest lucru. Nu-i un 


aranjament de toată frumuseţea? Răspunsul e la îndemâna 
oricui. 

— Fii precaut, spuse Gorov, îngrijorat. Ne ascultă. Nu ai cu 
tine un variator de câmp? 

Ponyets arătă spre brăţara bogat ornamentată care-i 
atârna la încheietura mâinii şi Gorov se linişti. 

Ponyets privi în jur. Celula era sărăcăcios mobilată, dar 
spațioasă. Era bine luminată şi nu mirosea neplăcut. 

— Nu-i rău, spuse el. Se poartă cu mănuşi. 

Gorov făcu un gest de lehamite: 

— Ascultă, cum de ai ajuns până la mine? Mă aflu în 
detenţie solitară de aproape două S. Ăptămâni. 

— Cam de când am sosit eu, nu? Păi, s-ar părea că 
păsăroiul ăsta bătrân care şefeşte pe aici are şi nişte 
slăbiciuni. Are oarece înclinații pentru tirade pioase, aşa că 
am încercat o stratagemă care a mers. Sunt aici în calitate 
de duhovnic spiritual. E ceva pentru o persoană pioasă ca 
el. Ţi-ar tăia gâtul fără să clipească dacă ar avea prilejul, 
dar ar ezita să întineze în vreun fel propăşirea sufletului tău 
imaterial şi discutabil. E pur şi simplu o mostră de 
psihologie empirică. Un neguţător trebuie să ştie câte ceva 
din toate. 

Gorov zâmbi batjocoritor: 

— Iar tu eşti trecut prin şcoala teologică. Eşti grozav, 
Ponyets. Mă bucur că te-au trimis pe tine. Dar Marele 
Stăpân nu-mi iubeşte numai sufletul. A zis ceva de 
răscumpărare? 

Neguţătorul îl privi printre gene. 

— Doar nişte aluzii. De asemenea, a ameninţat cu moartea 
prin gazare. Am fost precaut şi nu m-am angajat cu nimic; 
putea să fie o capcană. Prin urmare, nu umblă decât să ne 
jecmănească. Aşa-i? Şi ce vrea? 

— Aur. 

— Aur?! Ponyets se întunecă la chip. Chiar metal? Şi 
pentru ce? 

— E moneda lor de schimb. 


— Zău? Şi de unde să găsesc eu aur? 

— De unde poţi. Ascultă, am ceva important să-ţi spun. Nu 
mi se va întâmpla nimic atâta vreme cât îi fluturăm Marelui 
Stăpân pe la nas ideea cu aurul. Promite-i-l, oricât ar cere. 
Apoi te întorci la Fundaţie dacă trebuie să-l procuri. Când 
voi fi eliberat, vom fi escortaţi până la marginea sistemului, 
apoi ne despărţim. 

Ponyets îl privi dezaprobator: 

— După aceea te întorci şi mai faci o încercare. 

— Misiunea mea e să vând produse atomice pe Askone. 

— Nici n-o să parcurgi un parsec şi-or să te prindă din 
nou. Cred că ştii asta. 

— Nu se ştie, spuse Gorov. Şi dacă m-ar prinde e acelaşi 
lucru. 

— A doua oară te vor ucide. 

Gorov ridică din umeri. 

— Dacă ar fi să negociez a doua oară cu Marele Stăpân, 
spuse Ponyets cu jumătate de glas, aş vrea să ştiu toată 
povestea. Până aici am acţionat orbeşte. Puținele vorbe pe 
care le-am spus l-au iritat la culme pe Veneraţia Sa. 

— E destul de uşor, zise Gorov. Singura modalitate de a 
spori securitatea Fundaţiei aici, la Periferie, este de a 
constitui un imperiu comercial controlat cu ajutorul religiei. 
Suntem prea slabi deocamdată pentru a impune un control 
politic. Asta-i tot ce putem face pentru a menţine cele Patru 
Regate. 

Ponyets clătină din cap. 

— Înţeleg eu asta, dar un sistem care nu acceptă 
jucărioare atomice nu poate intra sub controlul nostru 
religios... 

— Şi poate deveni un focar de independenţă şi ostilitate. 
Aşa e. 

— Bine, teoria e bună, zise Ponyets. Problema e: ce anume 
împiedică vânzările? Religia? Aşa mi-a dat a înţelege Marele 
Stăpân. 


— E o formă de divinizare a strămoşilor. Tradițiile lor 
vorbesc despre un trecut nefericit din care au fost salvaţi 
de eroii simpli şi virtuoşi ai vechilor generaţii. Nu e vorba 
decât de o înţelegere distorsionată a perioadei anarhice de 
acum un secol, când trupele imperiale au fost izgonite şi s-a 
instalat un guvern independent. Cuceririle ştiinţifice, şi 
energia atomică în special, au ajuns să fie identificate cu 
fostul regim imperial de care-şi amintesc cu groază. 

— Chiar aşa? Dar au nişte nave mici destul de frumoase 
care m-au detectat de la doi parseci distanţă. Asta-mi 
miroase a energie atomică. 

— Navele acelea sunt ceea ce le-a mai rămas de la 
Imperiu, fără îndoială, răspunse Gorov ridicând din umeri. 
Probabil că au propulsie atomică. Au păstrat şi ei ce le-a 
rămas. Problema este că nu vor să inoveze nimic şi 
economia internă este eminamente neatomică. Asta-i ceea 
ce trebuie să schimbăm. 

— Şi cum voiai s-o faci? 

— Înfrângând rezistenţa într-un punct mai slab. Mai 
simplu spus, dacă aş putea vinde un briceag cu o lamă cu 
câmp de forţă unui nobil, interesul lui ar fi să impună nişte 
legi care să-i permită să-l folosească. Aşa cum zic eu, pare 
caraghios, dar din punct de vedere psihologic este un plan 
bine conceput. Pentru a avea vânzări strategice în puncte 
strategice ar trebui să constituim o facțiune pro-atomică la 
Curte. 

— Şi te-au trimis pe tine cu misiunea asta, pe când eu sunt 
aici ca să plătesc răscumpărarea şi să plec, iar tu să mai faci 
o încercare? Asta nu înseamnă a gândi pe dos? 

— Ce vrei să spui? întrebă Gorov cu prudenţă. 

— Ascultă, izbucni exasperat Ponyets, eşti diplomat, nu 
neguţător, iar neguţător nu devii peste noapte doar dându- 
ţi singur acest titlu. Treaba asta e pentru unul care s-a mai 
ocupat de vânzări, şi eu am pe navă o încărcătură care zace 
fără nici un folos, în timp ce nu văd cum îmi voi realiza 
cotele. 


— Vrei să spui că ai de gând să-ţi rişti viaţa într-o afacere 
care nu te priveşte? întrebă Gorov şi zâmbi vag. 

— Vrei să insinuezi că asta-i o problemă de patriotism şi că 
neguţătorii n-ar fi patrioţi? întrebă Ponyets. 

— Nu se prea cunosc cazuri. Oricum, pionierii nu-s 
niciodată patrioţi. 

— Bine. Să zicem că aşa e. Doar nu cutreier prin spaţiu 
numai ca să salvez Fundaţia. Vreau să câştig şi bani, şi asta 
ar fi o şansă pentru mine. Dacă slujeşte şi Fundaţiei, cu atât 
mai bine. Mi-am riscat eu viaţa şi pentru mai puţin. 

Ponyets se ridică în picioare, iar Gorov se ridică aproape în 
acelaşi timp. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Nu ştiu, Gorov, spuse neguţătorul şi zâmbi. Cel puţin 
deocamdată. Dar dacă problema se reduce la afaceri, ţi-ai 
găsit omul. Nu sunt un lăudăros, în general, dar ţin 
întotdeauna seama de un lucru. Şi n-am terminat niciodată 
anul fără să-mi realizez cotele. 

Uşa celulei se deschise imediat ce bătu, şi cele două 
santinele îl încadrară. 

— UN SPECTACOL! zise sumbru Marele Stăpân. Se aşeză 
mai confortabil între blănuri şi cu o mână apucă mai bine 
ciomagul care-i slujea drept baston. 

— Şi aur, Veneraţia voastră. 

— Şi aur, aprobă nepăsător Marele Stăpân. 

Ponyets aşeză cutia pe podea şi o deschise cu aerul cel mai 
elegant şi plin de încredere de care era în stare. Se simţea 
singur şi neajutorat, înfruntând o ostilitate universală; exact 
cum se simţise în spaţiu în primul an. Consilierii bărboşi, 
aşezaţi în semicerc cu faţa spre el, îl priveau cu antipatie 
făţişă. Printre ei era şi Pherl, favoritul cu faţa lungă, care 
stătea într-o poziţie ostilă în imediata apropiere a Marelui 
Stăpân. Ponyets avusese deja de a face cu el şi-l considerase 
drept inamicul său numărul unu şi prin urmare el trebuia să 
fie şi prima victimă. 


Dincolo de uşile sălii, o mică armată aştepta evenimentele. 
Ponyets era practic rupt de navă şi singura sa armă era 
această încercare de mituire, pentru că Gorov stătea încă în 
închisoare. 

Făcu ultimele reglaje la monstruozitatea pentru a cărei 
încropire îi trebuiseră multă inventivitate şi aproape o 
săptămână de încercări şi se rugă cerului ca acel cristal de 
cuarţ cu urme de plumb să reziste tensiunii. 

— Ce reprezintă? întrebă Marele Stăpân. 

— Acesta, spuse Ponyets, făcând un pas îndărăt, este un 
mic aparat pe care l-am construit singur. 

— Asta se vede de la o poştă, dar nu mi-ai răspuns la 
întrebare. E vreuna din oribilităţile lumii tale? 

— Are ceva atomic în ea, recunoscu Ponyets cu gravitate, 
dar nu e nevoie să o atingeţi sau să aveţi ceva de a face cu 
ea. E numai pentru mine şi dacă conţine oribilităţi, iau 
asupra mea toate păcatele ei. 

Marele Stăpân ridică bastonul de fier, făcând un gest 
ameninţător către maşinărie, şi buzele sale începură să se 
mişte repede şi tăcut într-o rugăciune de purificare. 
Consilierul cu faţă prelungă se aplecă spre Marele Stăpân 
apropiindu-şi mustaţa roşcată şi rară de urechea acestuia. 
Venerabilul askonian se scutură arţăgos, vrând să fie lăsat 
în pace. 

— Şi care-i legătura dintre instrumentul acesta diavolesc 
şi aurul care ar putea salva viaţa conaţionalului tău? 

— Cu această maşinărie, începu Ponyets, în timp ce lăsă 
mâna să-i cadă uşor pe camera centrală şi-i mângâie 
conturul rotund, pot transforma fierul pe care îl aruncaţi în 
aur de cea mai bună calitate. Veneraţia voastră, aceasta 
este singura maşinărie cunoscută de om care acceptă fierul, 
dispreţuitul fier pe care stă scaunul dumneavoastră şi din 
care sunt făcute aceste clădiri, şi-l transformă în aur galben 
strălucitor. 

Ponyets simţi că n-o prea brodise. Atunci când încerca să- 
şi atragă potenţiali cumpărători, vorbea convingător, uşor şi 


pe înţelesul lor; dar ceea ce spunea acum semăna cu 
încercarea de a lansa în spaţiu o căruţă. Însă pentru Marele 
Stăpân important nu era forma, ci conţinutul. 

— Aşa? Transmutaţie? Au mai existat neghiobi care au 
susţinut că deţin puterea asta. Dar au plătit pentru acest 
sacrilegiu. 

— A reuşit vreunul? 

— Nu. Marele Stăpân părea amuzat şi serios în acelaşi 
timp. Reugşita în a produce aur a fost o crimă care-şi are 
propriul antidot. Numai că încercarea însoţită de eşec 
poate fi fatală. Poftim, ce poţi face din bastonul meu? - 
întrebă, şi bătu cu el în podea. 

— Rog pe Veneraţia voastră să mă ierte. Maşinăria făcută 
de mine e un model prea mic, iar bastonul este prea lung. 

Ochii mici şi strălucitori ai Marelui Stăpân scrutară 
asistenţa. 

— Randel, cataramele, te rog. Hai, omule, îţi vor fi 
înapoiate în număr dublu, dacă va fi nevoie. 

Cataramele fură trecute din mână în mână. Marele Stăpân 
le cântări îngândurat. 

— Poftim, spuse el, şi le aruncă pe pardoseală. 

Ponyets le ridică. Trase cu putere până când cilindrul se 
deschise şi, clipind des şi concentrându-şi privirea, reuşi cu 
oarecare efort să centreze cataramele pe ecranul anodului. 
Cu altă ocazie avea să-i fie mai uşor. Acum însă nu avea voie 
să greşească. 

Transmutorul cârâi cu îndărătnicie vreme de circa zece 
secunde, în timp ce mirosul de ozon deveni destul de 
persistent. Askonienii se traseră înapoi, bolborosind, şi 
Pherl şopti iarăşi grăbit în urechea stăpânului său. Marele 
Stăpân păstră o expresie împietrită. Nu voia să se lase 
convins. 

lar cataramele erau din aur. 

Ponyets le întinse către Marele Stăpân, murmurând 
„Veneraţia voastră”, dar bătrânul ezită, apoi făcu un semn 


de respingere. Privirea lui zăbovi o clipă asupra 
transmutorului. 

— Domnilor, acesta este aur, spuse Ponyets grăbit. Numai 
şi numai aur. Îl puteţi supune oricăror teste chimice şi fizice 
dacă doriţi să vă convingeţi. Nu poate fi deosebit de aurul 
care se găseşte în stare naturală. Orice bucată de fier poate 
fi tratată în acest fel. N-are importanţă dacă fierul este 
ruginit, şi nici dacă fierul este aliat cu alte metale... 

Dar Ponyets vorbea doar ca să alunge tăcerea şi uimirea 
lor. Continua să ţină cataramele în mâna întinsă, iar 
strălucirea aurului vorbea de la sine, făcând inutile 
eforturile lui. 

Într-un târziu, Marele Stăpân întinse o mână şi Pherl se 
ridică şi glăsui: 

— Veneraţia voastră, aurul provine dintr-o sursă otrăvită. 

Şi Ponyets replică: 

— Parfumatul trandafir îşi are rădăcinile în noroi, 
Veneraţia voastră. În relaţiile dumneavoastră cu vecinii, 
cumpăraţi materiale de toate felurile şi nu vă întrebaţi de 
unde le au, dacă provin de la o instalaţie cuminte, 
binecuvântată de blânzii voştri strămoşi, sau dacă au fost 
zămislite cu ajutorul vreunei maşinării diavoleşti din spaţiu. 
Poftiţi, vă rog, eu nu vă ofer maşinăria. Vă ofer aurul. 

— Veneraţia voastră, spuse Pherl, nu trebuie să vă simţiţi 
răspunzător pentru păcatele străinilor care lucrează şi fără 
consimţământul Vostru şi fără ştiinţa Voastră. Dar a accepta 
acest aur îndoielnic, produs în mod smintit din fier, în 
prezenţa Voastră şi cu consimţământul Vostru, reprezintă o 
insultă adusă spiritelor vii ale sfinţilor noştri strămoşi. 

— Şi totuşi acesta este aur, spuse Marele Stăpân, 
nehotărât, şi nu reprezintă decât un schimb pentru păgânul 
condamnat pentru ticăloşia lui. Pherl, cred că eşti prea 
critic. Îşi retrase mâna pe care o întinsese după aur. 

— Sunteţi înţelepciunea întruchipată, Veneraţia voastră, 
zise Ponyets. Să cugetăm: prin liberarea unui păgân, 
strămoşii voştri nu vor pierde nimic. În schimb, cu aurul pe 


care-l veţi primi veţi putea împodobi altarele sfintelor lor 
spirite. Şi, desigur, dacă aurul ar fi întruchiparea răului, 
dacă un asemenea lucru ar exista, răul ar fi izgonit de 
îndată ce metalul ar fi pus să slujească unui scop plin de 
pioşenie. 

— Pe moaştele strămoşilor mei! spuse Marele Stăpân cu o 
vehemenţă surprinzătoare. Deschise gura şi râse strident. 
Pherl, ce părere ai despre acest tânăr? Afirmația este 
adevărată. La fel de adevărată ca şi cuvintele strămoşilor 
mei. 

Pherl se întunecă la chip şi spuse: 

— Aşa s-ar părea. Să ne ferească Spaţiul însă ca acest 
adevăr să se dovedească a fi o unealtă a Spiritului Rău. 

— Vom proceda cu şi mai mare înţelepciune, spuse brusc 
Ponyets. Păstraţi aurul ca zălog. Aşezaţi-l drept ofrandă pe 
altarele strămoşilor voştri şi reţineţi-mă ca ostatec vreme 
de treizeci de zile. Dacă la sfârşitul acestei perioade nu va 
exista vreo dovadă de refuz - dacă nu se întâmplă vreun 
dezastru - acesta va fi un semn sigur că ofranda a fost 
acceptată. Ce altceva v-aş putea oferi? 

Şi când Marele Stăpân se ridică în picioare pentru a 
cerceta dacă exista vreun semn de dezaprobare, toţi 
membrii Consiliului îşi dădură acordul. Până şi Pherl 
încuviinţă din cap, morfolindu-şi capetele zbârlite ale 
mustăţii. 

Ponyets zâmbi şi se gândi la foloasele pe care i le aducea 
educaţia religioasă. 

MAI TRECU O SĂPTĂMÂNĂ până ce reuşi să aranjeze o 
întrevedere cu Pherl. Ponyets simţea încordarea, însă era 
de-acum obişnuit cu sentimentul de încorsetare fizică. 
Părăsise oraşul sub pază. Se afla sub pază la vila de la 
periferie a lui Pherl. Nu putea decât să accepte această 
situaţie fără a mai privi înapoi. 

Pherl, mai tânăr şi mai înalt, era în afara cercului 
Bătrânilor. Îmbrăcat neoficial, nu părea a face parte dintre 
ei. 


— Eşti un om tare ciudat, spuse el pe neaşteptate. Ochii lui 
apropiaţi de rădăcina nasului păreau să ezite. N-ai făcut 
nimic toată săptămâna ce a trecut, şi îndeosebi în aceste 
ultime două ore, dar laşi să se înţeleagă că aş avea nevoie 
de aur. Mi se pare o caznă inutilă, întrucât cine nu are 
nevoie? De ce nu cutezi să mai faci un pas? 

— Nu e vorba numai de aur, spuse Ponyets discret. Nu 
numai de aur. Adică de o monedă-două. E vorba de ceea ce 
se ascunde în spatele aurului. 

— Şi care ar fi acest lucru? îl îmbie Pherl cu un zâmbet 
şiret. Sunt sigur că ceea ce-mi spui nu reprezintă 
introducerea pentru o nouă şi stângace demonstraţie. 

— Stângace? întrebă Ponyets, uşor încruntat. 

— Da, bineînţeles. (Pherl îşi împreună mâinile şi le duse la 
bărbie). Nu te judec. Stângăcia a fost deliberată, sunt sigur. 
Aş fi putut să atrag atenţia Veneraţiei sale asupra acestui 
lucru dacă aş fi fost sigur de motivaţie. În locul tău aş fi 
produs aurul pe navă şi l-aş fi oferit fără atâta tevatură. Am 
fi fost scutiţi de spectacolul ce ni l-ai oferit şi de 
sentimentele contradictorii ce s-au născut. 

— E adevărat, recunoscu Ponyets, dar, întrucât am rămas 
eu însumi, am acceptat sentimentele contradictorii din 
dorinţa de a vă atrage atenţia. 

— Asta-i tot? Doar atât? (Pherl nu făcu nici un efort ca să- 
şi ascundă veselia dispreţuitoare.) Şi-mi închipui că ai 
sugerat perioada de purificare de treizeci de zile astfel 
încât să-ţi poţi asigura timp suficient ca să îndrepţi atenţia 
către ceva mai substanţial. Dar ce se întâmplă dacă se 
dovedeşte că aurul este impur? 

Ponyets îşi îngădui să răspundă cu umor negru: 

— Când aprecierea impurităţii depinde de cei care sunt 
interesaţi în cea mai mare măsură să-l găsească pur? 

Pherl ridică ochii şi îl privi pe neguţător printre gene. 
Părea în egală măsură surprins şi satisfăcut: 

— O remarcă inteligentă. Şi-acum spune-mi de ce ai dorit 
să mă atragi de partea ta. 


— Asta voi face. În scurtul răstimp de când mă aflu aici am 
observat o serie de lucruri utile care te privesc pe tine şi 
prezintă interes pentru mine. De exemplu, eşti tânăr - 
foarte tânăr - pentru a fi membru al Consiliului şi provii 
dintr-o familie relativ tânără. 

— Aduci critici familiei mele. 

— Nicidecum. Strămogşii tăi sunt măreţi şi sfinţi - toată 
lumea recunoaşte. Dar mai sunt unii care spun că eşti 
membru al vreunuia dintre cele Cinci Triburi. 

Pherl se rezemă de spătarul scaunului. 

— Cu tot respectul faţă de cei aflaţi în situaţia asta, spuse 
el fără a-şi ascunde răutatea, vlaga şi bărbăţia celor Cinci 
Triburi s-au cam ofilit iar sângele lor s-a cam subţiat. Nu 
mai trăiesc nici măcar cincizeci de membri ai Triburilor. 

— Şi, cu toate astea, sunt voci care afirmă că națiunea nu 
ar vrea să vadă ca Mare Stăpân pe vreun bărbat care nu 
aparţine Triburilor. Iar un favorit atât de tânăr şi de 
proaspăt promovat al Marelui Stăpân poate să-şi facă 
duşmani puternici printre mai-marii Statului - aşa se zice. 
Veneraţia sa îmbătrâneşte şi protecţia pe care ţi-o oferă nu 
va dura după moartea lui atunci când spusele Spiritului său 
vor fi interpretate de vreun duşman. 

Pherl se strâmbă: 

— Auzi cam multe pentru un străin. Asemenea urechi ar 
merita să fie tăiate. 

— Asta se va hotări mai târziu. 

— Dă-mi voie să anticipez. (Pherl se foi nerăbdător pe 
scaun.) Vrei să-mi oferi bogăţia şi puterea cu ajutorul 
instrumentelor răului pe care le ai în nava ta. Aşa e? 

— Să zicem că da. Care ar fi obiecțiile tale? Pur şi simplu, 
conceptele de bine şi de rău? 

Pherl clătină din cap: 

— Nici vorbă. Ascultă, străine, în agnosticismul tău păgân, 
părerea ta despre noi e aşa cum e, însă eu nu sunt sclavul 
preasupus al mitologiei noastre, deşi aşa s-ar părea la 
prima vedere. Sper că sunt un om luminat şi educat, 


domnule. Profunzimea obiceiurilor noastre religioase, în 
înţelesul lor, mai degrabă ritual decât etic, se adresează 
maselor. 

— Şi în cazul acesta, care ar fi obiecțiile? insistă discret 
Ponyets. 

— Doar atât. Masele. S-ar putea ca eu să vreau să tratez 
cu tine, însă maşinăriile tale, pentru a fi utile, trebuie 
folosite. Cum ar putea veni bogăţiile către mine dacă ar 
trebui să le folosesc doar în cel mai mare secret, tremurând 
să nu fiu văzut? Ce voiai să vinzi? Să zicem, un aparat de 
ras. Chiar dacă faţa mi-ar fi mai bine bărbierită, cum aş 
putea deveni bogat? Şi cum aş putea evita moartea prin 
gazare sau furia înspăimântătoare a mulţimii dacă aş fi 
prins folosindu-l? 

Ponyets ridică din umeri. 

— Ai dreptate. Ţi-aş spune că remediul ar fi să-ţi educi 
poporul să folosească maşinării atomice spre propriul folos 
şi spre profitul tău considerabil. Ar însemna o muncă 
neînchipuit de grea, nu neg acest lucru, dar şi profiturile ar 
fi pe măsură. Dar asta este problema ta acum, nu a mea. 
Pentru că eu n-am de oferit nici aparate de ras, nici cuțite, 
şi nici malaxoare de gunoi. 

— Ce oferi? 

— Aur de-a dreptul. Aur. Poţi lua maşina pe care am făcut 
demonstraţia de săptămâna trecută. 

Pherl rămase mut şi simţi un fior. Reuşi să spună: 

— 'Ţransmutorul? 

— Întocmai. Cantitatea de aur pe care o vei avea va fi 
aceeaşi cu cea de fier. Îmi închipui că acest lucru va fi 
suficient pentru nevoile tale. Suficient pentru a deveni 
Mare Stăpân, în ciuda tinereţii şi a duşmanilor pe care-i ai. 
Şi este un mijloc sigur. 

— În ce sens? 

— În sensul că secretul este esenţa utilității lui; acelaşi 
secret pe care-l descriai ca singura modalitate de a folosi 
instrumentele atomice. Poţi îngropa transmutorul în cea 


mai adâncă temniţă din cea mai puternică fortăreață de pe 
cea mai îndepărtată proprietate şi tot îţi va aduce o 
îmbogăţire rapidă. Tu vei cumpăra aurul, nu maşinăria, iar 
aurul acela nu poartă nici o urmă a provenienţei lui pentru 
că nu poate fi deosebit de aurul natural. 

— Şi cine va lucra cu maşina? 

— Chiar tu. Cinci minute de instruire vor fi suficiente. O 
vei instala unde doreşti. 

— Şi în schimb? Ponyets deveni precaut: 

— Voi cere un preţ bunicel. E în joc viaţa mea. Să zicem, 
pentru că e o maşinărie valoroasă, echivalentul unui picior 
cub de aur în fier prelucrat. 

Pherl izbucni în râs şi Ponyets se înroşi: 

— Domnule, vreau să-ţi spun, adăugă el ţeapăn, că poţi să- 
ţi primeşti preţul în două ceasuri. 

— E adevărat, şi peste o oră ai putea fi departe, iar maşina 
s-ar putea dovedi inutilă. Am nevoie de o garanţie. 

— Ai cuvântul meu. 

— Solidă garanţie, n-am ce zice, se înclină Pherl 
dispreţuitor. În schimb, prezenţa ta ar fi o chezăşie şi mai 
bună. Îţi dau cuvântul meu că te voi plăti la o săptămână 
după ce-mi livrezi maşinăria în stare de funcţionare. 

— Imposibil. 

— Imposibil? Când te-ai expus deja la pedeapsa cu 
moartea doar oferindu-te să-mi vinzi ceva?! Alternativa este 
cuvântul meu, altfel vei fi gazat, şi asta chiar mâine. 

Chipul lui Ponyets rămase inexpresiv, dar avu o scurtă 
licărire în ochi. Spuse: 

— E un târg necinstit. Eşti dispus să punem această 
înţelegere în scris? 

— Ca să risc şi eu pedeapsa cu moartea? Nu, domnule! 
Pherl rânji satisfăcut. Nu, domnule! Numai unul dintre noi 
va fi tras pe sfoară. 

Neguţătorul spuse cu voce slabă: 

— Bine, de acord. 


GOROV FU ELIBERAT în cea de-a treizecea zi în schimbul 
a cinci sute de livre de aur. Totodată, îi fu înapoiată intactă 
şi monstruoasa sa navă. 

Apoi, ca şi în cazul călătoriei spre sistemul Askone, la 
plecare, nava fu însoţită de alte nave zvelte şi mici. 

Ponyets o urmări cu privirea, până ce aceasta deveni un 
punct luminos şi apoi dispăru, după care vocea lui Gorov 
răzbătu din difuzor, limpede şi piţigăiată, transmisă prin 
fascicul-eter, care nu putea fi recepționat de către 
altcineva. 

— Dar nu este tocmai ce ne trebuie, Ponyets. Un 
transmutor nu e suficient. Şi, apropo, de unde l-ai căpătat? 

— Nu l-am căpătat, răspunse Ponyets răbdător. L-am 
încropit dintr-un container de iradiere a alimentelor. Nu-i 
bun de nimic, de fapt. Consumul de energie e prohibitiv 
dacă se foloseşte pe scară largă, pentru că altfel Fundaţia 
ar prefera să folosească transmutaţia decât să alerge prin 
toată Galaxia după metale grele. E unul din trucurile 
obişnuite pe care le foloseşte orice neguţător, cu singura 
deosebire că nu am văzut vreunul care să transforme fierul 
în aur. Dar e impresionant, şi, deocamdată, funcţionează. 

— Bine. Dar şmecheria asta nu foloseşte la nimic. 

— Te-a scos din închisoare! 

— Cât se poate de neadevărat. Mai ales că trebuie să mă 
întorc de îndată ce scăpăm de această escortă 
îndatoritoare. 

— De ce? 

— Chiar tu ai explicat asta acelui politician al tău. (Vocea 
lui Gorov trăda nervozitate.) Succesul tău în această 
afacere s-a bazat pe faptul că transmutorul a fost un mijloc 
folosit pentru atingerea unui scop, dar el nu are nici o 
valoare în sine; el a cumpărat aurul, nu maşinăria. Ai fost 
bun psiholog pentru că ai reuşit, însă... 

— Însă? Ponyets îl îndemnă cu calm să continue. 

Vocea din receptor deveni mai piţigăiată. 


— Dar noi vrem să le vindem o maşină care să aibă o 
valoare prin ea însăşi; ceva ce vor dori să folosească pe faţă, 
ceva care să-i îndemne să privească cu ochi buni tehnicile 
atomice în propriul interes. 

— Înţeleg toate acestea, spuse Ponyets îngăduitor. Mi-ai 
explicat deja situaţia. Dar să vedem ce rezultat vor avea 
vânzările mele, bine? Atâta vreme cât transmutorul va 
funcţiona, Pherl va face aur şi va funcţiona îndeajuns de 
mult pentru a-şi finanța campania electorală. Actualul Mare 
Stăpân nu va mai trăi multă vreme. 

— Te bazezi pe recunoştinţă? întrebă Gorov cu răceală. 

— Nu, pe interesul personal folosit în mod inteligent. 
Transmutorul îi asigură succesul în alegeri, alte 
mecanisme... 

— Ba nu, nu! Porneşti de la o premisă greşită. Nu va avea 
încredere în transmutor, ci în aur, în demodatul aur. Asta 
încerc eu să-ţi spun. 

Ponyets rânji şi-şi căută o poziţie mai comodă, îl fiersese 
îndeajuns pe bietul om. Gorov începuse s-o ia razna. Spuse: 

— Las-o mai moale, Gorov. N-am terminat. Mai sunt şi alte 
mărunţişuri. 

Se lăsă un moment de tăcere. Apoi se auzi vocea precaută 
lui Gorov: 

— Ce alte mărunţişuri? 

Ponyets făcu un gest inutil: 

— Vezi escorta? 

— O văd, răspunse scurt Gorov. Ce-i cu ea? 

— Îţi spun dacă mă asculţi. Flota care ne escortează este 
lui Pherl; un hatâr special din partea Marelui Stăpân. A 
reuşit s-o obţină. 

— Şi? 

— Şi unde crezi că ne conduce? Către proprietăţile lui 
miniere de la marginea Sistemului Askone. Ascultă! 
(Ponyets deveni dintr-o dată foarte vioi.) Ţi-am spus doar că 
sunt hotărât să fac bani, nu să salvez lumile. Am vândut 
transmutorul pe nimica toată cu riscul de a fi trimis la 


camera de gazare, numai că asta nu mi-ar ajuta să-mi fac 
cota. 

— Dar ce-i cu proprietăţile miniere, Ponyets? Ce amestec 
au ele în afacere? 

— Ele aduc profitul. Vom încărca staniu, Gorov. Staniu, 
până umplem şi ticsim fiecare colţişor al hârbului meu, şi 
încă pe atât pentru tine. Bătrâne, eu cobor cu Pherl să 
încarc marfa, iar tu mă acoperi cu tot armamentul de la 
bord, gata să intervii în cazul în care Pherl nu se comportă 
sportiv, aşa cum mi-a dat mie de înţeles. Staniul acela e 
profitul meu. 

— Pentru transmutor. 

— Pentru întreaga mea încărcătură de jucării atomice. La 
preţ dublu, plus comision. (Ridică din umeri de parcă ar fi 
vrut să-şi ceară scuze.) Recunosc că l-am înşelat, dar 
trebuie să-mi plătesc cotele, nu? 

Gorov nu mai înţelegea nimic. Spuse moale: 

— Vrei să-mi explici şi mie? 

— Ce să-ţi mai explic? 'Totu-i limpede. Ascultă, deşteptul şi- 
a închipuit că m-a prins într-o capcană sigură, pe motiv că 
în faţa Marelui Stăpân cuvântul lui valorează mai mult 
decât al meu. A luat transmutorul. Asta-i crimă capitală în 
Askone. Ar putea spune oricând că m-a atras într-o capcană 
cu cea mai patriotică dintre intenţii şi ar putea să mă 
denunțe ca vânzător de mărfuri prohibite. 

— Asta a fost clar. 

— Desigur, dar n-a fost vorba numai de cuvinte. Vezi tu, 
Pherl n-a auzit niciodată şi nici nu şi-ar fi închipuit că există 
microcameră de filmat. 

Gorov fu cuprins de un acces de râs. 

— Exact. Mă avea la mână, zise Ponyets. Am fost 
muştruluit cum se cuvine. Dar când am pornit transmutorul 
pentru el, cu iuţeala mea de mână, am încorporat camera în 
aparat şi am scos-o a doua zi când am făcut din nou 
reglajele. Am obţinut astfel o înregistrare fără reproş a 
sfântului sfinţilor, sărmanul Pherl lucrând la aparat, folosind 


profitabil fiecare picătură de energie şi cotcodăcind fericit 
la fiecare bucăţică de aur de parcă ar fi fost o găină ce 
tocmai făcuse un ou. 

— I-ai arătat rezultatul? 

— Două zile mai târziu. Sărmanul nătâng nu mai pomenise 
în viaţa lui imagini tridimensionale color şi însoţite de sunet. 
EI susţine că nu e superstiţios, dar să-mi spui mie cuţu dacă 
am mai văzut vreodată un adult tremurând ca el. Când i-am 
spus că am în piaţa cea mare a oraşului o cameră pregătită 
să înceapă a transmite acele imagini în faţa a un milion de 
askonieni fanatici, care aveau să-l facă bucăţi cât ai clipi, a 
căzut în genunchi bolborosind în aşa hal încât nu mai 
înţelegeam nimic. Era gata să facă afacerea pe care o 
doream eu. 

— Şi chiar ai fi făcut-o? (Gorov făcea eforturi să nu 
izbucnească în râs.) Vreau să zic, aveai o cameră aşezată în 
piaţa publică? 

— Nu, dar n-are nici o importanţă. A făcut târgul. A 
cumpărat toate jucăriile pe care le aveam eu şi pe care le 
aveai tu contra unei cantităţi de staniu ce urma să o 
încărcăm noi. În momentele acelea, mă credea în stare de 
orice. Acordul este scris şi vei primi o copie înainte de a 
cobori cu el, ca o măsură suplimentară de siguranţă. 

— Dar i-ai zgândărit vanitatea, zise Gorov. Va folosi 
aparatele? 

— De ce nu? E singura cale de a-şi recupera pierderile, şi, 
dacă va face bani din asta, îşi va salva şi mândria rănită. Şi 
va fi următorul Mare Stăpân, şi cel mai bun om pe care l-am 
putea avea în slujba noastră. 

— Da, zise Gorov, a fost o afacere bună. Cu toate acestea, 
trebuie să spun că ai o tehnică destul de incomodă de a 
promova vânzările. Nici nu-i de mirare că te-au dat afară 
din seminar. Nu ai nici o fărâmă de simţ moral. 

— La ce bun? spuse Ponyets nepăsător. Doar ştii foarte 
bine ce părere avea Salvor Hardin despre simţul moral. 

Partea a cincea. 


MARII NEGUŢĂTORI. 

NEGUȚŢĂTORII - ... Cu inevitabilitate psihoistorică, 
controlul din partea Fundaţiei a crescut. Neguţătorii s-au 
îmbogăţit; şi o dată cu bogăţia a venit şi puterea... 

Uneori se uită că Hober Mallow şi-a început viaţa ca 
neguţător obişnuit. Nu se uită, în schimb, că şi-a terminat-o 
ca primul dintre Marii Neguţători... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ. 

JORANE SUTI îşi împreună vârfurile degetelor cu unghii 
îngrijit tăiate şi spuse: 

— Sunt cam nedumerit. De fapt, şi asta ţi-o spun în cel mai 
mare secret, s-ar putea să fie una dintre crizele anticipate 
de Hari Seldon. 

Bărbatul din faţa lui pipăi după o ţigară prin buzunarele 
hainei scurte, tipică pentru Smyrno: 

— N-am cunoştinţă de aşa ceva, Sutt. De regulă, oamenii 
politici încep a se văicări: „O nouă criză Seldon”, cu ocazia 
fiecărei campanii pentru alegerile municipale. 

Sutt schiţă un zâmbet: 

— Eu nu sunt în campanie electorală, Mallow. Avem de-a 
face cu arme atomice, şi nu ştiu de unde provin. 

Hober Mallow din Smyrno, Neguţător-şef, fuma tăcut, 
aproape nepăsător: 

— Continuă. Dacă mai ai ceva de spus, fă-o acum. 

Mallow nu făcea niciodată greşeala de a fi excesiv de 
politicos cu un om al Fundaţiei. O fi fost el un Străin, dar 
oamenii rămân oameni de oriunde ar fi ei. 

Sutt făcu un semn câtre harta tridimensională a stelelor, 
aflată pe masă. Reglă câteva butoane şi un ciorchine de 
vreo cinci-şase sisteme stelare se luminară în roşu. 

— Aceasta, zise el calm, este Republica Korell. 

Neguţătorul încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Am fost acolo. E o cocină nenorocită! Presupun că o 
numiţi republică, dar de fiecare dată este ales drept 
Commdor câte un membru al familiei Argo. Şi cui nu-i place 


treaba asta i se pot întâmpla anumite lucruri. Am fost pe 
acolo, repetă el, şi strâmbă din buze. 

— Dar te-ai întors, ceea ce nu se întâmpla prea des. Trei 
nave comerciale, inviolabile potrivit Convenţiei, au dispărut 
pe teritoriul acestei Republici în cursul anului trecut. Şi 
navele acelea erau înarmate cu toţi explozivii nucleari 
obişnuiţi şi dispuneau de protecţie cu câmp de forţă. 

— Care au fost ultimele comunicări ale navelor? 

— Rapoarte de rutină. Nimic deosebit. 

— Ce-a spus Korell? 

Ochii lui Sutt luciră sardonic. 

— N-am găsit modalitatea de a întreba. Cel mai mare 
avantaj al Fundaţiei faţă de întreaga Periferie este reputaţia 
ei de mare forţă. Crezi că putem pierde trei nave şi să le 
cerşim înapoi? 

— Păi atunci ce-ar fi să-mi spuneţi mai precis ce vreţi de la 
mine? 

Lui Jorane Sutt nu-i plăcea să-şi risipească timpul 
enervându-se. Ar fi fost un lux. Ca secretar al primarului, 
țţinuse la respect consilieri din opoziţie, carierişti, 
reformatori, şi tot felul de zărghiţi care pretindeau că ar fi 
rezolvat în întregime cursul istoriei viitoare aşa cum fusese 
gândită de Hari Seldon. Cu o asemenea experienţă era 
foarte greu să fie scos din ale lui. 

Măsurându-şi cu atenţie cuvintele, spuse: 

— O clipă. Vezi tu, trei nave pierdute în acelaşi sector în 
cursul aceluiaşi an nu înseamnă un accident şi puterea 
atomică poate fi înfrântă doar de o forţă atomică mai mare. 
Apare automat întrebarea: dacă Republica Korell are arme 
atomice, de unde le primeşte? 

— Şi unde le primeşte? 

— Există două răspunsuri. Fie că le-au construit ei înşişi... 

— Cam mult spus! 

— Adevărat! Dar, pe de altă parte, e posibil să ne 
confruntăm cu un caz limpede de trădare. 

— Aşa crezi? întrebă Mallow, glacial. 


Secretarul răspunse calm: 

— Nu exclud deloc această posibilitate. De când cele Patru 
Regate au acceptat Convenţia Fundaţiei, a trebuit să 
luptăm cu grupuri de populaţii disidente destul de 
puternice, aparţinând fiecăreia dintre naţiuni. Fiecare 
dintre fostele regate îşi are propriii pretendenți şi foşti 
nobili care nici măcar nu se prefac a iubi Fundaţia. Probabil 
că unii dintre ei au devenit activi. 

Mallow se înroşi. 

— Pricep. Ai ceva să-mi reproşezi? Eu sunt din Smyrno. 

— Ştiu. Eşti smyrnian, născut în Smyrno, unul dintre cele 
patru foste regate. Doar prin educaţie eşti un om al 
Fundaţiei. Prin naştere, eşti un Străin. Fără îndoială că 
bunicul tău a fost baron pe vremea războaielor cu Anacreon 
şi Loris şi că proprietăţile familiei tale au fost confiscate 
atunci când Sef Sermak a redistribuit terenurile. 

— Nu, nu. Bunicul meu a fost un nefericit şi un sărântoc 
lipit-pământului, care a murit cărând cărbuni pentru un 
salariu de mizerie înainte de Fundaţie. Nu datorez nimic 
vechiului regim. Dar m-am născut pe Smyrno şi mi-e ruşine 
şi pentru Smyrno şi pentru smyrnieni, pe onoarea mea. 
Viclenele tale aluzii privind acte de trădare n-or să mă 
sperie atât de tare încât să ling tălpile celor de la Fundaţie. 
Acum, ori îmi dai ordine clare, ori lansează-ţi acuzaţiile, mi- 
e totuna. 

— Stimate Neguţător-şef, nu-mi pasă câtuşi de puţin dacă 
bunicul tău a fost rege pe Smyrno sau cel mai amărât om de 
pe planetă. Am apelat la flecăreala asta fără noimă despre 
naştere şi strămoşi pentru a-ţi dovedi că nu mă interesează. 
Dar mi-e clar că ai înţeles greşit spusele mele. Să revenim. 
Eşti smyrnian. Îi cunoşti pe Străini. De asemenea eşti 
neguţător şi, pe deasupra, unul dintre cei mai buni. Ai fost 
pe Korell şi-i cunoşti pe korellieni. Am vrea să mergi din nou 
acolo. 

Mallow nu-şi putu stăpâni mirarea: 

— Ca spion? 


— Nicidecum. Ca neguţător, dar atent la tot ce se 
întâmplă; ai putea afla de unde provine energia lor 
atomică... Aş vrea să-ţi reamintesc, tocmai pentru că eşti 
smyrnian, că două dintre navele comerciale dispărute 
aveau echipaje smyrniene. 

— Când să pornesc? 

— Când va fi gata nava? 

— Peste şase zile. 

— Atunci peste şase zile vei porni. Vei primi toate detaliile 
la amiralitate. 

— Foarte bine! Neguţătorul se ridică, strânse mâna lui 
Sutt şi ieşi. 

Sutt rămase pe loc, răsfirându-şi degetele şi frecându-le 
uşor unele de altele, apoi ridică din umeri şi păşi în biroul 
primarului. 

Primarul decupla circuitul de televiziune şi se rezemă de 
spătarul fotoliului: 

— Ce părere ai, Sutt? 

— Ar putea fi un bun actor, afirmă Sutt, şi rămase cu 
privirea fixă. 

ÎN ACEEAŞI ZI, spre seară, în apartamentul de burlac de 
la etajul al douăzeci şi unulea al Clădirii Hardin, aparţinând 
lui Jorane Sutt, Publis Manlio sorbea alene vin dintr-un 
pahar. 

Slăbănogul Publis Manlio, îmbătrânit înainte de vreme, 
îndeplinea în cadrul Fundaţiei două funcţii importante. Era 
Secretar cu afacerile externe la cabinetul primarului, iar 
pentru toţi sorii externi, mai puţin pentru Fundaţie, era şi 
Primat al Bisericii, Furnizor al Hranei Sfinte, Maestru al 
templelor şi câte altele, toate titulaturile fiind formate din 
cuvinte cu sonorități menite a impresiona. 

— Dar a fost de acord, spuse Manlio, să te lase să-l trimiţi 
pe acel neguţător. E un pas înainte. 

— Cam mic, încuviinţă Sutt. Nu obţinem nici un rezultat 
imediat, întreaga afacere reprezintă un plan foarte general, 
întrucât nu avem posibilitatea de a prevedea sfârşitul. Acum 


lăsăm lucrurile să se desfăşoare de la sine, sperând că pe 
undeva, pe parcurs, vom găsi şi rezolvarea. 

— Adevărat. lar acest Mallow este un om capabil. Dar dacă 
nu se va lăsa tras pe sfoară? 

— E un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. Dacă e un caz 
de trădare, nu pot fi amestecați decât oameni competenţi. 
Dacă nu, avem nevoie de un om capabil să afle adevărul, iar 
Mallow va fi precaut. Ţi s-a golit paharul. 

— Nu, mulţumesc. Am băut destul. 

Sutt îşi umplu paharul şi rămase în aşteptare, lăsându-l pe 
Mallow în voia gândurilor sale neliniştite. Oricare ar fi fost 
aceste gânduri, ele nu i se clarificaseră, pentru că Primatul 
întrebă pe neaşteptate: 

— Sutt, la ce te gândeşti? 

— Uite care e situaţia, Manlio. Ne aflăm în miezul unei 
crize Seldon. 

Manlio îl privi atent, apoi întrebă domol: 

— De unde ştii? A apărut din nou Hari Seldon în Bolta 
Timpului? 

— Nu-i nevoie de asta, prietene. Ascultă şi gândeşte-te 
bine. De când Imperiul Galactic a abandonat Periferia şi ne- 
a lăsat de capul nostru, n-am avut niciodată vreun adversar 
care să posede energie atomică. Acum avem, pentru prima 
oară, unul. Acest aspect mi se pare interesant, chiar dacă ar 
fi singurul. Dar nu e. Pentru prima dată în mai bine de 
şaptezeci de ani ne confruntăm cu o criză politică internă 
majoră. Aş îndrăzni să spun că sincronizarea celor două 
crize, cea internă şi cea externă, face ca afirmaţia mea să 
nu poată fi pusă la îndoială. 

Manlio îl privi printre gene şi spuse: 

— Nu-i de ajuns. Până acum am avut două crize Seldon şi 
de fiecare dată Fundaţia era în pericol de a fi exterminată. 
Nu poate exista o a treia criză dacă pericolul acesta nu 
apare. 

Sutt nu dădu semne că-şi pierde răbdarea. 


— Pericolul e aproape. Orice nepriceput poate detecta 
criza. Important pentru Stat ar fi detectarea ei încă în fază 
embrionară. Ascultă, Manlio, mergem înainte pe drumul 
unei istorii planificate. Noi ştim că Hari Seldon a pregătit 
posibilităţile viitorului. Ştim că într-o bună zi vom reclădi 
Imperiul Galactic. Ştim că ne vor trebui o mie de ani sau 
cam aşa ceva. Şi mai ştim că în acest interval ne vom 
confrunta cu anumite crize. Prima criză a izbucnit la 
cincizeci de ani după întemeierea Fundaţiei şi a doua la 
treizeci de ani după prima. Au trecut de atunci aproape 
şaptezeci şi cinci de ani. E vremea, Manlio, e vremea! 

Manlio se frecă la nas, nevoind să creadă. 

— Şi ţi-ai făcut planuri pentru a înfrunta criza? 

Sutt încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Iar eu, continuă Manlio, trebuie să joc un rol în aces 
plan. 

Sutt încuviinţă din nou. 

— Înainte de a face faţă unei ameninţări atomice străine, 
trebuie să facem curăţenie în propria noastră casă. 
Neguţătorii ăştia... 

— Aha! 

Primatul rămase înmărmurit, iar ochii îi trădară o atenţie 
încordată: 

— Aşa este. Neguţătorii. Sunt utili, dar sunt prea puternici 
şi prea puţin ţinuţi în frâu. Sunt Străini, educați în afara 
religiei. Pe de o parte, le încredinţăm cunoaşterea, iar pe de 
alta, eliminăm controlul sever asupra activităţii lor. 

— Dar dacă am putea dovedi trădarea? 

— Am putea, printr-o acţiune directă, simplă şi eficientă. 
Dar nu acesta este cel mai important lucru. Chiar dacă 
printre ei n-ar exista trădători, oricum ar constitui un 
element de nesiguranţă în societatea noastră. Nu ar mai fi 
legaţi faţă de noi nici prin patriotism, nici prin simplă 
descendență şi nici măcar prin credinţă religioasă. Sub 
conducerea lor lipsită de religiozitate, provinciile 
exterioare, care încă de pe vremea lui Hardin ne consideră 


drept Planetă Sfântă, s-ar putea desprinde de sub influenţa 
noastră. 

— Înţeleg toate astea, dar remediul... 

— Remediul trebuie găsit repede, până să devină acută 
criza Seldon. Riscurile ar putea fi foarte mari dacă în 
exterior există arme atomice, iar în interior înstrăinare. 
(Sutt puse jos paharul pe care-l învârtea între degete.) Fără 
îndoială că aceasta este misiunea ta. 

— A mea? 

— Eu n-o pot face. Funcţia mea a fost obţinută prin numire 
şi nu prevede putere legislativă. 

— Primarul... 

— Imposibil. Personalitatea lui e total negativă. Este 
energic doar atunci când e să se eschiveze de 
responsabilităţi. Dar dacă se ridică un partid independent 
care i-ar putea periclita realegerea, şi-ar putea permite să 
se lase condus. 

— Sutt, eu nu am calităţi de politician pragmatic. 

— Lasă asta în seama mea. Cine ştie, Manlio?! Încă de pe 
vremea lui Salvor Hardin, funcţiile de primat şi de primar 
nu au fost niciodată întrupate într-o singură persoană. Dar 
asta s-ar putea întâmpla acum dacă-ţi duci misiunea la bun- 
sfârşit. 

LA CAPĂTUL celălalt al oraşului, într-un decor mai 
elegant, Hober Mallow avea o a doua întâlnire. Îl ascultase 
cu răbdare pe interlocutor, iar acum tocmai spunea 
precaut: 

— Da, am auzit de demersurile tale pentru a obţine o 
reprezentare directă a neguţătorilor în cadrul Consiliului. 
Dar de ce tocmai eu, Iwer? 

Jaim Twer radia. 'Ţinea să reamintească oricui că el făcuse 
parte din primul grup de Străini care primiseră o educaţie 
laică pe Fundaţie. 

— Ştiu eu ce fac, spuse el. Aminteşte-ţi de întâlnirea 
noastră de anul trecut. 

— La Convenţia neguţătorilor. 


— Exact. Ai condus întrunirea. În primul rând stăteau boii 
aceia cu cefe groase pe care i-ai dominat copios. Şi eşti bine 
privit şi de marea masă a populaţiei Fundaţiei. Ai o 
strălucire, sau, în orice caz, te bucuri de o bună reputaţie 
ca aventurier, ceea ce e cam acelaşi lucru. 

— Foarte bine, spuse Mallow sec. Dar de ce acum? 

— Pentru că acum ne surâde şansa. Ştii că ministrul 
educaţiei şi-a prezentat demisia? Încă nu s-a dat publicităţii, 
dar se va afla curând. 

— De unde ştii tu asta? 

— Ce importanţă are? (Făcu un gest de dezgust.) Lucrurile 
stau cam aşa. Partidul Acţiunii se destramă şi noi putem să-l 
ajutăm să piară acum cerând, fără ocolişuri, drepturi egale 
sau, mai degrabă, democraţie pentru neguţători. 

Mallow se lăsă mai comod pe scaun şi-şi privi degetele 
butucănoase. 

— Ehe! Îmi pare rău; Twer. Plec într-o călătorie de afaceri 
săptămâna viitoare. Va trebui să găseşti pe altcineva. 

Twer îl privi lung: 

— Afaceri? Ce fel de afaceri? 

— Foarte secrete. Strict-secrete, de importanţă deosebită. 
Afaceri de stat, să ştii. Am avut o discuţie cu secretarul 
personal al primarului. 

— Sutt, şarpele? întrebă Jaim Twer tulburat. E o 
stratagemă. Ticălosul vrea să scape de tine, Mallow... 

— Stai puţin. (Mâna lui Mallow îl opri pe Twer care 
începuse să gesticuleze.) Nu te aprinde. Dacă e o 
stratagemă, într-o bună zi mă voi întoarce ca să i-o plătesc. 
Dacă nu, şarpele tău, Sutt, va juca aşa cum îi vom cânta noi. 
Ascultă, e iminentă o criză Seldon. 

Mallow aşteptă ca Twer să reacționeze, dar acesta rămase 
nedumerit. Îl privea mirat. 

— Ce-i aceea o criză Seldon? 

— Ferească...! (Mallow explodă furios, evident frustrat.) 
Ce mama naibii ai învăţat când ai mers la şcoală? Ce, vrei să 
mă faci să cred că nu ştii atâta lucru? 


Twer se încruntă: 

— Dacă-mi explici... 

— Îţi voi explica. 

După o pauză, Mallow se concentră, vorbind rar şi apăsat: 

— Când Imperiul Galactic a început să decadă la Periferie 
şi când marginile Galaxiei au revenit la barbarie, 
scufundându-se încet-încet, Hari Seldon şi grupul lui de 
psihologi au înfiinţat o colonie - Fundaţia - aici, în mijlocul 
haosului, astfel încât noi să putem păzi arta, ştiinţa şi 
tehnologia şi să formăm cel de-al Doilea Imperiu. 

— A, da, da. 

— N-am terminat, spuse neguţătorul cu răceală. 
Dezvoltarea viitoare a Fundaţiei a fost programată potrivit 
psihoistoriei, care pe vremea aceea era foarte avansată, şi 
s-au aranjat condiţiile în aşa fel încât să se producă o serie 
de crize care să ne oblige să parcurgem cât mai repede 
drumul către viitorul Imperiu. Fiecare criză, fiecare Criză 
Seldon, marchează câte o epocă a istoriei noastre. Acum ne 
apropiem de cea de-a treia. 

— Bineînţeles! spuse Twer ridicând din umeri. Ar fi trebuit 
să-mi amintesc. Dar am terminat şcoala de atâta vreme... cu 
mult înaintea ta. 

— Aşa cred. În fine, lasă asta. Acum contează că sunt 
expediat, în timp ce această criza se conturează tot mai 
limpede. N-am de unde să ştiu ce voi găsi la întoarcere; de 
altfel va avea loc şi alegerea anuală a Consiliului. 

Twer ridică privirea: 

— Urmăreşti ceva anume? 

— Nu. 

— Ai planuri clare? 

— Deloc. 

— Păi atunci... 

— Păi nimic. Hardin a zis demult: „Pentru a reuşi, nu e 
suficient să ai un plan. Trebuie să mai şi improvizezi”. Eu 
voi merge la inspiraţie. 

Twer dădu din cap, neîncrezător, apoi se ridică în picioare. 


Brusc, dar pe un ton firesc, Mallow spuse: 

— Am 0 idee. Ce-ar fi să mergi cu mine? Nu mai face pe 
miratul, omule. Ai fost comerciant înainte de a hotări că 
politica este mai interesantă. Cel puţia aşa am auzit. 

— Unde mergi? Spune-mi măcar atâta lucru. 

— Spre Falia Whassalia. Nu pot să-ţi spun mai multe până 
nu vom fi în spaţiu. Ce zici? 

— Dar dacă lui Sutt îi vine în minte să mă ţină undeva ca 
să mă poată supraveghea? 

— E puţin probabil. Dacă ar dori atât de mult să scape de 
mine, de ce n-ar fi valabil acest lucru şi în cazul tău? Pe 
lângă asta, nici un neguţător nu ar pleca în spaţiu dacă nu 
şi-ar putea alege echipajul. lau şi eu pe cine vreau. 

În ochii bătrânului se observă o licărire ciudată: 

— Bine, merg. (Îi întinse mâna lui Mallow.) Va fi prima mea 
călătorie după aproape trei ani. 

Mallow îi strânse mâna: 

— Bun! Am pornit-o cu dreptul. Acum mă duc să adun 
echipajul. Ştii unde este situată Far Star, nu? Să vii acolo 
mâine. La revedere. 

KORELL reprezintă un fenomen obişnuit în istorie: 
republica al cărei conducător posedă toate atributele 
monarhului absolut, dar se numeşte altfel. Prin urmare, se 
bucură de despotismul de rigoare, care nu era ţinut în frâu 
nici măcar de acele două influenţe moderatoare din 
monarhiile legitime: „onoarea” regală şi eticheta de la 
Curte. 

De prosperitate materială nici nu putea fi vorba. Zilele 
Imperiului Galactic apuseseră şi nu lăsaseră în urmă decât 
monumente mute şi construcţii degradate, care abia dacă 
mai aminteau de splendoarea de, altădată. Influenţa 
Fundaţiei încă nu se făcuse simțită şi, graţie neclintitei 
hotărâri a domnitorului, Commdor Asper Argo, cu legile lui 
severe privind neguţătorii şi cu interdicţia şi mai severă 
privind misionarii, nici nu avea să se simtă prea curând. 


Spaţioportul era vechi şi într-o stare avansată de 
degradare, iar echipajul de pe Far Star constatase acest 
lucru cu neplăcere. Trândăveala celor ce nu aveau nimic de 
făcut crease o atmosferă de lâncezeală; până şi Jaim Twer 
era nemulţumit şi iritat în timp ce-şi dădea o pasienţă. 

Hober Mallow spuse preocupat: 

— Bune afaceri o să facem aici. 

Privi apoi în tăcere prin hublou. Până în acest moment, nu 
avea prea multe date despre Korell. Călătoria fusese lipsită 
de incidente. Escadronul de nave korelliene care apăruseră 
brusc pentru a intercepta nava Far Star era compus din 
nave minuscule, relicve gata să se destrame, rămăşiţe ale 
unei glorii apuse, şi din nave greoaie, greu de condus. Se 
menţinuseră temătoare la o distanţă apreciabilă şi acum 
erau aşezate la fel. Solicitările lui Mallow, făcute cu o 
săptămână în urmă, pentru a fi primit în audienţă de către 
guvernul local rămăseseră fără răspuns. 

— Posibilităţi mari de negoţ, repetă Mallow. Se poate 
spune că acesta e un teritoriu virgin. 

Jaim Twer îl privi înciudat şi azvârli cărţile de joc cât colo. 

— Ce dracu' ai de gând să faci, Mallow? Echipajul a 
început să mârâie, ofiţerii sunt îngrijoraţi, iar eu mă 
întreb... 

— Te întrebi? Ce? 

— Ce-i cu situaţia asta. Ce facem? 

— Aşteptăm. 

Twer pufni nervos şi se înroşi. 

— Te laşi orbit, Mallow, bolborosi el. În jurul spaţioportului 
sunt santinele, iar deasupra ne pândesc navele lor. Dacă au 
de gând să ne îngroape aici de vii?! 

— Puteau s-o facă de-acum o săptămtnă. 

— Poate că aşteaptă întăriri. Privirea lui Twer deveni 
tăioasă. 

Mallow se trânti pe un fotoliu. 

— Da, m-am gândit la asta. Vezi tu, există nişte semne de 
întrebare. În primul rând, am ajuns aici fără probleme. Asta 


nu înseamnă totuşi mare lucru, pentru că trei dintre navele 
noastre s-au mistuit anul trecut fără urmă. Procentajul e 
redus. În schimb, numărul navelor echipate cu arme 
atomice este, probalil, mic şi nu îndrăznesc să le expună 
inutil până nu vor avea mai multe. S-ar putea, totodată, să 
nu aibă deloc energie atomică. Ori o au şi o ţin ascunsă de 
teamă să nu aflăm noi. La urma-urmelor, una e să te joci de- 
a piraţii cu nave comerciale care au la bord armament uşor 
şi ajung aici din întâmplare, şi alta e să te joci cu un trimis 
acreditat al Fundaţiei, când simpla lui prezenţă poate da de 
înţeles că Fundaţia a devenit bănuitoare. Şi dacă vei lega 
asta de... 

— Stai uşor, Mallow, stai, spuse Twer ridicând braţele. Mă 
sufoci cu atâta vorbărie. Unde vrei să ajungi? Lasă 
generalităţile. 

— Trebuie să auzi generalităţile, altfel nu vei înţelege, 
Twer. Şi ei, şi noi aşteptăm. Habar n-au ce căutăm noi aici, 
iar noi nu ştim ce posedă ei. Poziţia mea e mai vulnerabilă 
deoarece eu sunt numai unul, iar ei sunt o lume întreagă, 
posedând, probabil, arme atomice. Nu-mi pot permite să-mi 
expun punctele slabe. Bineînţeles că e periculos. 
Bineînţeles că s-ar putea să ne facă una cu pământul. Dar 
ce altceva putem face? 

— Nu ştiu... Hei, ce se întâmplă acolo? 

Mallow ridică ochii neliniştit şi acordă receptorul. Ecranul 
se lumină, apoi apăru chipul brăzdat de riduri al 
sergentului de cart. 

— Vorbeşte, sergent! 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, spuse sergentul. Oamenii 
mei au permis intrarea unui misionar al Fundaţiei. 

— Unui ce? făcu Mallow livid. 

— Unui misionar, domnule. Are nevoie de spitalizare, 
domnule... 

— După isprava asta, vor avea mai mulţi nevoie de 
spitalizare, sergent. Ordonă-le oamenilor să treacă imediat 
la posturile de luptă. 


Camera comună a echipajului era aproape pustie. Cinci 
minute dapă primirea ordinului, chiar şi cei din tura liberă 
îşi reluaseră posturile de luptă. Viteza era marea virtute în 
regiunile bântuite de anarhie ale spaţiului interstelar de la 
Periferie şi echipajul unei nave comerciale excela, mai întâi 
de toate, prin rapiditate. 

Mallow intră calm şi îl măsură din cap până-n picioare pe 
misionar. Privirea îi alunecă apoi spre locotenentul Tinter, 
care se foi neliniştit, şi spre silueta mătăhăloasă a 
sergentului de cart Demen, al cărui chip era inexpresiv. 

Neguţătorul-şef se întoarse către Twer, se opri îngândurat 
şi-i spuse: 

— Twer, cheamă, te rog, toţi ofiţerii aici fără zarvă mare - 
mai puţin coordonatorii şi piloţii. Restul rămân la posturile 
lor până la noi ordine. 

Mallow deschise cu piciorul uşile de la duşuri, privi în 
spatele barului, trase draperiile pe hublourile groase. 
Părăsi încăperea câteva zeci de secunde şi, când se 
întoarse, fluiera nepăsător. 

Oamenii intrară unul câte unul. Ultimul intră Twer şi 
închise uşa. 

— În primul rând, întrebă Mallow rar, dând greutate 
cuvintelor, cine i-a permis acestui om să intre fără să 
primească ordin din partea mea? 

Sergentul de cart făcu un pas înainte şi privirile tuturora 
se îndreptară spre el. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, nu mi-a fost clar. A fost ca 
o înţelegere reciprocă. Aş putea spune că părea unul de-ai 
noştri, şi străinii de colo... 

Mallow îl întrerupse cu duritate: 

— Îţi înţeleg sentimentele, sergent. Oamenii aceştia erau 
sub comanda ta? 

— Da, domnule. 

— Când terminăm, vor fi consemnați în cabinele lor pentru 
o săptămână. Iar tu eşti eliberat din serviciul de pază pe 
aceeaşi perioadă. S-a înţeles? 


Chipul sergentului nu tresări, doar umerii i se pleoştiră. 
Răspunse crispat: 

— Am înţeles, domnule. 

— Poţi pleca. Treci la postul tău. 

Uşa se închise în urma sergentului şi izbucni scandalul. 

— Ce rost are pedeapsa, Mallow? interveni Iwer. Ştii doar 
că localnicii îi ucid pe misionarii capturați. 

— O acţiune care încalcă ordinele pe care le-am dat este 
condamnabilă în sine, oricare ar fi motivele care încearcă s- 
o justifice. Ordinul a fost ca nimeni să nu părăsească nava şi 
nimeni să nu intre fără aprobarea mea. 

Locotenentul Iwer murmură nemulţumit: 

— Şapte zile de lâncezeală. Nu se poate menţine disciplina 
în felul ăsta. 

— Eu pot, spuse Mallov glacial. Disciplina în condiţii ideale 
nu înseamnă nimic. Ea trebuie să existe în faţa morţii, altfel 
nu face doi bani. Unde este misionarul? Aduceţi-l aici. 

Neguţătorul se aşeză în timp ce omul îmbrăcat în purpuriu 
fu condus cu grijă în încăpere. 

— Cum te numeşti, reverendule? 

— Ă...? Silueta în straie purpurii făcu câţiva paşi spre 
Mallow, corpul răsucindu-i-se rigid de parcă n-ar fi avut 
încheieturi. Ochii larg deschişi priveau în gol, iar pe tâmplă 
se vedeau urme de lovituri. Nu scoase nici o vorbă şi nici nu 
făcu vreo mişcare. 

— Numele tău, Sfinţia ta. 

Misionarul tresări şi parcă se trezi la viaţă. Întinse braţele 
în faţă într-un gest de îmbrăţişare: 

— Fiule, copiii mei. Fie ca Spiritul Galactic să vă apere cu 
braţul său. 

Twer făcu un pas în faţă, cu ochii umezi de emoție şi, cu o 
vocea pierită, spuse: 

— Omul e bolnav. Să stea în pat. Mallow, trimite pe cineva 
să-l îngrijească. E grav rănit... 

Mallow îl împinse cu braţul înapoi. 


— Nu te amesteca, Iwer, altfel te dau afară. Care ţi-e 
numele, Sfinţia ta? 

Misionarul împreună mâinile într-o rugă: 

— Dacă sunteţi oameni luminaţi, salvaţi-mă de păgâni. 
(Începu să vorbească repede, pe nerăsuflate.) Salvaţi-mă de 
brute şi de necuraţi care mă hăituiesc şi care vor mâhni 
Spiritul Galactic cu păcatele lor. Sunt Jord Parma, de pe 
lumile anacreoniene. Educat pe Fundaţie, copiii mei. Sunt 
Preot al Spiritului, iniţiat în toate misterele şi am venit aici 
chemat de o voce lăuntrică. (Gâfâi.) Am suferit în ghearele 
acestor neluminaţi. Dacă sunteţi Copii ai Spiritului, în 
numele acelui Spirit, apăraţi-mă de ei. 

O voce interveni, în timp ce sirena de alarmă începuse să 
vuiască metalic: 

— Unităţi inamice reperate! Solicităm instrucţiuni! 

Toţi întoarseră ochii spre difuzor. 

Mallow înjură cu ciudă. Apăsă pe un buton şi urlă: 

— Menţineţi inamicul sub observaţie! Asta-i tot! Şi închise. 

Se îndreptă spre draperiile groase, le trase puţin la o 
parte şi privi afară mohorât. 

Unităţi inamice! Câteva mii de oameni, o mulţime de 
korellieni veneau în valuri. Umpluseră spaţioportul de la un 
capăt la celălalt, iar în lumina rece şi violentă a torţelor de 
magneziu îi văzu pe cei din primele rânduri apropiindu-se. 

— Tinter! (Neguţătorul nu se întoarse, dar se simţea 
încordarea lui.) Pregăteşte difuzorul exterior şi vezi ce vor. 
Întreabă-i dacă au vreun reprezentant al legii cu ei. Să nu 
faci promisiuni şi mai ales să nu ameninţi, altfel te omor cu 
mâna mea. 

Tinter se întoarse şi plecă. 

Mallow simţi o mână grea pe umăr şi o împinse deoparte. 
Era Twer. Cu o voce şuierătoare şi furioasă îi şopti lui 
Mallow: 

— Mallow, trebuie să-l salvezi pe omul acesta. Altfel ne 
pierdem onoarea şi orice decenţă. E un om al Fundaţiei şi, 
la urma-urmei, e preot. Sălbaticii ăştia de afară... Mă auzi? 


— 'Te aud, Twer, răspunse Mallow tăios. Am şi altceva de 
făcut decât să apăr misionari. Voi face ce vreau şi, pentru 
numele lui Seldon, dacă vei încerca să mă opreşti, îţi iau 
capul. Nu te amesteca în treburile mele, Twer, că va fi vai şi 
amar de tine. 

Se întoarse şi se îndreptă spre preot: 

— Tu! Preasfinte Parma! Ştiai că, potrivit Convenţiei, nici 
un misionar al Fundaţiei nu are voie să intre pe teritoriul 
korellian? 

Misionarul spuse tremurând: 

— Merg într-acolo unde mă îndeamnă Spiritul, fiule. Dacă 
păgânii refuză lumina, nu e oare acesta un semn că au 
nevoie de ea? 

— N-ai răspuns la întrebarea mea, Preasfinte. Prezenţa ta 
aici încalcă atât legea Korellului cât şi pe cea a Fundaţiei. 
Potrivit legii, nu te pot apăra. 

Misionarul ridică mâinile rugător. Uimirea îi dispăruse de 
pe chip. 

Se auzi funcţionând sistemul de comunicare cu exteriorul 
şi vuietul, când mai puternic, când mai domolit al mulţimii, 
ca răspuns la ceea ce se comunica de pe navă. Tumultul îl 
făcu pe misionar să privească în jur cu ochi speriaţi, ca de 
sălbăticiune încolţită. 

— Îi auzi? De ce-mi vorbeşti despre lege, o lege făcută de 
oameni? Există legi deasupra oamenilor. Nu a spus oare 
Spiritul Galactic: „Nu trebuie să rămâi nepăsător la 
durerea aproapelui”? Şi n-a spus tot el: „Cum te porţi cu cel 
umil şi lipsit de apărare, tot aşa se vor purta şi alţii cu 
tine”?! Nu aveţi tunuri? Nu aveţi o navă? Şi nu e oare 
Fundaţia cea care vă apără pe toţi? Şi oare nu Spiritul de 
deasupra voastră e cel care conduce întregul Univers? Se 
opri ca să-şi tragă sufletul. 

Şi atunci vuietul difuzoarelor de afară încetă, iar 
locotenentul Tinter reveni foarte tulburat. 

— Vorbeşte! spuse Mallow precipitat. 

— Domnule, îl cer pe Jord Parma. 


— Dacă nu? 

— Ne ameninţă în tot felul. E greu să înţeleg. Sunt atât de 
mulţi şi parcă au înnebunit cu toţii. Cineva de afară afirmă 
că e guvernatorul districtual şi are împuterniciri 
poliţieneşti, dar e foarte limpede că nu vorbeşte doar în 
numele lui. 

— În numele lui sau nu, spuse Mallow ridicând din umeri, 
el reprezintă legea. Spune-le că, dacă acest guvernator, sau 
poliţist, sau orice ar fi, se apropie singur de navă, poate să-l 
ia pe Sfinţia sa Jord Parma. 

Zicând acestea, scoase arma şi adăugă: 

— Nu vreau să ştiu ce e aceea insubordonare. N-am avut 
cazuri de acest fel pe nava mea. Dar dacă e cineva care 
crede că-mi poate da lecţii, îi administrez eu întâi un 
antidot. 

Se răsuci şi se opri cu arma îndreptată spre Twer. Chipul 
bătrânului neguţător îşi schimbă trăsăturile. Descleştă 
pumnii, dar respira încă precipitat şi nările îi fremătau de 
furie. 

Tinter plecă şi peste câteva minute o siluetă deşirată şi 
plăpândă se desprinse din mulţime. Se apropie încet şi 
şovăitor, plină de teamă. Dădu să se întoarcă de două ori şi 
tot de atâtea ori amenințările vizibile ale monstrului cu mii 
de capete îl îndemnară să înainteze. 

— În regulă, spuse Mallow, şi făcu un gest cu 
dezintegratorul pe care nu-l pusese încă în toc. Grun şi 
Upsur, luaţi-l! 

Misionarul începu să se văicărească. Ridică mâinile în sus, 
degetele ţepene împunseră spre cer, iar mâneca largă îi 
lunecă în jos, lăsând să se vadă braţele subţiri şi brăzdate 
de vine. O scurtă explozie de lumină se aprinse şi se stinse 
într-o clipă. Mallow clipi şi făcu din nou un gest dispreţuitor. 

Vocea misionarului se dezlănţui în timp ce se zbătea să 
scape din strânsoarea celor doi: 

— Blestemat fie trădătorul care-şi părăseşte aproapele în 
faţa răului şi a morţii. Surde să rămână urechile care nu vor 


să audă plânsul celui neajutorat. Să orbească ochii care nu 
vor să vadă nevinovăția. Scrum să se facă sufletul care 
trăieşte în întuneric... 

T'wer îşi ţinu mâinile la urechi ca să nu mai audă. Mallow 
îşi puse arma în toc. 

— Mergeţi la locurile voastre, spuse el pe un ton calm şi 
hotărât. Menţineţi alerta încă şase ore după ce mulţimea se 
va împrăştia. Dublaţi paza patruzeci şi opt de ore după 
aceea. Atunci veţi primi şi noi instrucţiuni. Iwer, vino cu 
mine! 

Merseră în cabina personală a lui Mallow. Mallow făcu un 
semn către un scaun şi Iwer se aşeză. Silueta lui 
impunătoare părea prăbuşită. Mallov îl privi sardonic. 

— 'Twer, spuse el, m-ai dezamăgit. Cei trei ani petrecuţi în 
lumea politică te-au cam făcut să uiţi obiceiurile de 
neguţător. Te rog să ţii minte, poţi fi democrat pe Fundaţie, 
dar numai tirania poate face ca nava mea să funcţioneze 
aşa cum vreau eu. Niciodată n-a fost nevoie să scot arma 
pentru a impune disciplina şi n-aş fi făcut-o nici acum dacă 
ţi-ai fi văzut de treabă. Twer, nu ai o calitate oficială, şi te 
afli aici la invitaţia mea. Îţi voi oferi toate onorurile, dar în 
particular. Totuşi, de azi înainte, în prezenţa ofiţerilor şi a 
oamenilor mei, eu voi fi „domnule”, şi nu „Mallow.” Şi când 
voi da un ordin, să sari să-l îndeplineşti mai iute decât 
ultimul dintre recruți, dacă vrei să-ţi fie bine, altfel te pun în 
cătuşe şi te trimit imediat la munca de jos. Ai înţeles? 

Liderul de partid înghiţi în sec. Răspunse posomorit: 

— Scuzele mele! 

— Se aprobă. Batem palma? 

Degetele Iui Twer dispărură în palma uriaşă a lui Mallow. 
Twer continuă: 

— Am avut şi eu motivele mele. Nu-i uşor să trimiţi la 
moarte sigură un om. Guvernatorul ăla sau ce naiba era, 
care abia se ţinea pe picioare, nu-l poate salva. Asta-i crimă. 

— N-aveam ce face. Dar, zău, incidentul ăsta nu mi-a 
mirosit a bine. N-ai avut aceeaşi impresie? 


— Ce impresie? 

— Spaţioportul e plasat în mijlocul unei regiuni aproape 
pustii. Dar deodată scapă un misionar. De unde? Şi vine 
aici. Coincidenţă? Se adună o mulţime uriaşă. De unde? Cel 
mai apropiat oraş trebuie să fie la distanţă de cel puţin o 
sută de mile. Iar ei sosesc în jumătate de oră. Cum asta? 

— Cum? repetă Iwer. 

— Păi să presupunem că misionarul a fost adus aici şi 
eliberat ca momeală. Amicul nostru, Parma, era tare 
dezorientat. Nu părea a fi în toate minţile. 

— 'Tortură, murmură Iwer cu amărăciune. 

— Da. Dar poate ideea era să ne determine să acţionăm în 
spirit cavaleresc, apărându-l orbeşte. Prezenţa lui aici 
încalcă legile din Korell şi cele de pe Fundaţie. Dacă 
refuzam să-l predau, asta se putea considera drept un act 
de război împotriva Korellului, iar Fundaţia n-ar fi avut 
dreptul legal de a ne apăra. 

— Asta mi se pare cam forţat. 

Difuzorul scoase câteva păcănituri, împiedicându-l pe 
Mallow să răspundă: 

— Domnule, s-a primit o comunicare oficială. 

— 'Trimite-o aici imediat! 

Cilindrul lucitor sosi, anunţat de un declic. Mallow îl 
deschise şi-l scutură ca să scoată foaia impregnată cu 
argint. O frecă admirativ între degete şi spuse: 

— Teleportată direct din Capitală. Antetul Commdorului. 

Citi conţinutul dintr-o privire şi izbucni în râs: 

— Deci ideea mea era forţată, nu-i aşa? 

Îi aruncă mesajul lui Twer şi adăugă: 

— La jumătate de oră de la înapoierea misionarului, 
primim 0 invitaţie foarte politicoasă pentru a ne bucura de 
augusta prezenţă a Commdorului după şapte zile de 
aşteptare. Cred că am luat examenul. 

COMMDOR ASPER era, prin autoproclamare, un om ales 
de popor. Chel, având păr doar la ceafa, şi acela atârnându-i 


moale până pe umeri, cu o cămaşă care ar fi trebuit dată de 
mult la spălat, Commdor Asper fonfăia. 

— Nu e vorba de ostentaţie, neguţător Mallow, spuse el. 
Nu e nici un spectacol ieftin. În persoana mea poţi vedea pe 
primul cetăţean al Statului. Asta înseamnă Commdor, şi e 
singurul titlu pe care-l posed. 

Părea deosebit de încântat. 

— De fapt, consider asta drept una dintre cele mai 
puternice legături între Korell şi națiunea ta. Înţeleg că şi 
poporul tău se bucură de acelaşi statut de republică. 

— Exact, Commdor, răspunse Mallow cu gravitate, 
enumerând în sinea sa excepţiile, şi acesta e un argument 
care, după părerea mea, pledează în favoarea continuării 
relaţiilor de pace şi prietenie dintre guvernele noastre. 

— Pace! Da! (Barba sură şi rară a Commdorului fâlfâi în 
ritmul grimaselor de pe chipul lui.) Nu cred că mai există 
cineva în afară de mine în toată Periferia căruia să-i fie atât 
de drag idealul de pace. Pot să spun cu toată convingerea 
că de când am urmat ilustrului meu tată la conducerea 
treburilor Statului, domnia păcii n-a fost nici măcar o dată 
încălcată. Poate că n-ar trebui să spun asta, dar am fost 
informat că poporul meu sau, mai bine-zis, concetăţenii mei 
mă cunosc drept Asper cel Preaiubit. 

Ochii lui Mallow zăboviră asupra grădinii bine îngrijite. 
Probabil că bărbaţii înalţi, cu arme de o formă ciudată, dar 
foarte amenințătoare, pe care le purtau la centură, stăteau 
la pândă prin cotloane ascunse, ca o măsură de precauţie. 
Ar fi fost în firea lucrurilor. Însă zidurile înalte, întărite cu 
grinzi de oţel, care înconjurau palatul fuseseră ridicate 
recent, judecând după aspect, şi nu se prea potriveau cu 
titlul de Preaiubit Asper. 

— Este o adevărată binefacere că trebuie să discut cu 
dumneavoastră, Commdore, spuse el. Despoţii şi monarhii 
din lumile învecinate care nu se bucură de o administraţie 
luminată nu au calităţile care să-i facă demni de numele de 
conducători mult-iubiţi. 


— De exemplu? Era o notă de precauţie în vocea 
Commdorului. 

— De exemplu, grija pentru interesele imediate ale 
popoarelor lor. Dumneavoastră, însă, le-aţi înţelege şi 
respecta. 

Commdorul mergea încet şi calm, cu privirea în pământ, 
atent la pietrişul de pe alee. Îşi freca mâinile pe care le 
ţinea la spate. 

Mallow continuă cu o voce mieroasă: 

— Până acum, comerţul dintre naţiunile noastre a suferit 
din cauza restricţiilor impuse neguţătorilor noştri de către 
guvernul dumneavoastră. Sunt convins că vă este limpede 
că un comerţ neîngrădit... 

— Comerţ liber! făcu Commdorul. 

— Da, comerţ liber. Ştiţi că ar fi fost benefic pentru ambele 
părţi. Există lucruri de care dumneavoastră aveţi nevoie, şi 
altele de care avem noi nevoie. Doar prin schimburi se 
poate prospera. Unui conducător luminat ca 
dumneavoastră, unui prieten al poporului - aş putea zice 
chiar unui om din popor - nu e nevoie săiseţinăo 
cuvântare pe această temă. Nu voi aduce vreo atingere 
inteligenţei dumneavoastră oferindu-vă vorbe mari. 

— Adevărat. Am constatat şi eu. Dar ce-ai face? (Vocea lui 
aducea cu un schelălăit plângăreţ.) Oamenii voştri au fost 
întotdeauna foarte înţelegători. Eu încurajez ideea că 
trebuie să facem cât mai multe schimburi comerciale, dar 
nu în condiţiile impuse de voi. Nu sunt stăpân unic aici. 
(Vocea îi crescu în intensitate.) Eu sunt doar servitorul 
opiniei publice. Poporul meu nu va dori să aibă relaţii 
comerciale cu o naţiune care să-i aducă strălucirea auriu- 
stacojie. 

Mallow se îndreptă de spate. 

— O religie obligatorie? 

— Aşa a fost dintotdeauna. Sunt sigur că-ţi aminteşti cazul 
Askone, de acum douăzeci de ani. Întâi li s-au vândut câteva 
dintre mărfurile voastre şi apoi oamenii voştri au cerut 


libertate deplină pentru efort misionar în scopul ca 
mărfurile să fie folosite corect. Astfel, au fost create 
Templele de Sănătate. Apoi au fost înfiinţate şcoli religioase; 
drepturi la autonomie pentru toţi slujitorii religiei, şi cu ce 
rezultat? Askone este acum membră componentă a 
sistemului Fundaţiei, iar Marele Stăpân nu poate afirma cu 
mâna pe inimă că hainele de pe el îi aparţin. Nu! Asta nu! 
Demnitatea unui popor nu ar putea suporta aşa ceva. 

— Nu sugerez niciunul din lucrurile la care vă referiţi, 
interveni Mallow. 

— Nu? 

— Nu. Eu sunt Neguţător-şef. Religia mea este banul. 
Misticismul şi formulele magice ale misionarilor mă irită şi 
mă bucur că refuzaţi să le acceptaţi. Sunteţi exact aşa cum 
mă aşteptam. 

Commdorul izbucni într-un hohot de râs strident şi 
convulsiv: 

— Frumos spus! Fundaţia ar fi trebuit să trimită mai 
demult un om ca tine. 

Îşi puse o mână pe umărul musculos al neguţătorului. 

— Dar ai lăsat lucrurile la jumătate. Mi-ai spus ce nu mă 
paşte. Spune-mi acum ce mă paşte. 

— Commdor, sunteţi în pericol de a fi împovărat de bogății 
nebănuite. 

— Zău? fonfăi el. Dar ce-aş putea face cu bogăţiile? 
Adevărata bogăţie este dragostea poporului, şi pe aceasta o 
am. 

— Le puteţi avea pe amândouă, pentru că e posibil să 
strângi aurul cu o mână şi dovezile de dragoste cu cealaltă. 

— Ei, tinere, acesta ar fi un fenomen interesant. Şi cum ar 
trebui să încep? 

— În multe feluri. Numai că e greu de ales. Să vedem. Păi, 
de exemplu, cu articole de lux. Obiectul acesta... 

Mallow scoase încet dintr-un buzunar interior un lanţ 
metalic, plat şi şlefuit. 

— Acesta, de exemplu. 


— Ce este? 

— Trebuie să fac o demonstraţie. Puteţi chema o fată? 
Orice femeie tânără. Şi ar mai trebui o oglindă mare. 

— Hmm! Să mergem atunci înăuntru. 

Commdorul îşi numea locuinţa casă. Populaţia o numea, 
fără îndoială, palat. În ochii pătrunzători ai lui Mallow, ea 
seamănă mai degrabă cu o fortăreață. Era construită pe o 
înălţime ce domina întregul oraş şi arhitectura ei trăda 
intenţii defensive. „Exact felul de locuinţă pentru Asper cel 
mult-iubit”, gândi Mallow, acru. 

În faţa lor se afla o tânără. Făcu o plecăciune adâncă în 
faţa Commdorului care spuse: 

— Aceasta este una dintre fiicele Commdorei. E potrivită? 

— Perfect. 

Commdorul urmări cu atenţie cum Mallow prinse lanţul în 
jurul taliei fetei şi făcu un pas înapoi. Commdorul fonfăi: 

— Da. Asta-i tot? 

— Vreţi să trageţi perdeaua? Tânără doamnă, e un buton 
exact lângă încuietoare. Vrei să-l mişti puţin în sus, te rog? 
Hai, nu-i nici un pericol. 

Fata făcu ce i se spuse; tresări, îşi privi mâinile, apoi 
rămase cu gura căscată. 

— 0o! 

De la brâu în sus era scăldată într-o luminiscenţă nu prea 
puternică de culori schimbătoare care se adunau deasupra 
capului într-o coroniţă pâlpâitoare de foc lichid. Era ca şi 
cum cineva ar fi smuls aurora boreală de pe cer şi ar fi 
transformat-o într-o mantie. 

Fata făcu câţiva paşi până la oglindă şi rămase fascinată. 

— Poftim, ia şi asta. Mallow îi întinse un colier format din 
pietricele nu prea atrăgătoare. Pune-l la gât. 

Fata făcu întocmai şi pietricelele, intrând în câmpul 
luminiscent, deveniră fiecare câte o flacără jucăuşă, care 
strălucea în purpuriu şi auriu. 

— Cum ţi se pare? o întrebă Mallow. 


Fată nu răspunse, dar se vedea încântarea din ochii ei. 
Commdorul făcu un semn şi, cu părere de rău, ea apăsă pe 
buton, iar minunata aură pieri. Fata se îndepărtă puternic 
impresionată. 

— Sunt ale dumneavoastră, Commdore, spuse Mallow, 
pentru Commdora. Vă rog să le consideraţi un neînsemnat 
cadou din partea Fundaţiei. 

— Mda. 

Commdorul întoarse centura şi colierul pe o parte şi pe 
alta de parcă le-ar fi cântărit. 

— Cum se face? 

Mallow ridică din umeri. 

— Asta-i o întrebare pentru specialişti. Dar funcţionează 
fără, vă rog să reţineţi, fără ajutor din partea preoţilor. 

— Ei, la urma-urmelor, nu-s decât zorzoane pentru femei. 
Ce-aş putea face cu ele? De unde ies banii? 

— Organizaţii baluri, recepții, banchete sau alte asemenea 
petreceri? 

— A, sigur! 

— Vă daţi seama cât ar fi în stare să plătească femeile 
pentru aşa ceva? Cel puţin zece mii de credite. 

Commdorul păru lovit în creştetul capului. 

— Aha! 

— Şi pentru că bateria de alimentare a acestui articol nu 
rezistă mai mult de şase luni, va apărea nevoia deao 
înlocui frecvent. Putem vinde cât de multe doriţi pentru 
echivalentul a o mie de credite în fier prelucrat. 
Dumneavoastră veţi avea un profit de nouă sute la sută. 

Commdorul se trase de barbă şi păru adâncit în calcule 
măreţe. 

— Cerule! Ce se vor mai bate pe ele femeile. Voi menţine 
oferta scăzută şi le voi lăsa să liciteze. Bineînţeles că nu se 
cade să ştie că eu, personal... 

Mallow spuse: 

— Vă putem explica modul de lucru al unei corporaţii- 
fantomă, dacă doriţi. Mai apoi, puteţi primi toată gama de 


produse de uz gospodăresc. Avem sobe pliante care pot 
frăgezi în două minute până şi carnea cea mai aţoasă. Avem 
cuțite care nu trebuie ascuţite niciodată. Putem oferi 
echivalentul unei spălătorii complete care poate fi strânsă şi 
depozitată într-un colţişor şi care funcţionează complet 
automat. Ca să nu mai vorbesc de maşini de spălat vase. De 
ştergătoare de pardoseli, de mobilier, precipitatoare de 
praf, mobilier de tot felul, avem tot ce doriţi. Gândiţi-vă cum 
va creşte popularitatea dumneavoastră dacă le puneţi la 
dispoziţia publicului. Gândiţi-vă la volumul mare de, ăă... de 
bunuri lumeşti, dacă ele vor constitui un monopol al 
guvernului, cu un profit de nouă sute la sută. În ochii lor, 
toate vor valora enorm şi nu va fi nevoie să ştie cât plătiţi 
dumneavoastră pentru ele. Şi, vă rog să reţineţi, niciunul 
dintre aceste articole nu necesită supravegherea 
preoțească. Toată lumea va fi fericită. 

— În afară de tine. Ce-ţi iese ţie din afacerea asta? 

— Exact ceea ce primeşte fiecare neguţător potrivit legilor 
Fundaţiei. Eu şi oamenii mei primim jumătate din profiturile 
ce se vor obţine. Numai să puteţi cumpăra tot ce vă putem 
noi oferi, şi amândoi o vom duce foarte bine. Foarte bine. 

Commdorul era cuprins de gânduri de mărire. 

— Şi în ce spuneai că vrei plata? În fier? 

— Da, fier, cărbune şi bauxită. De asemenea, tutun, piper, 
magneziu, lemn de esenţă tare. Produse pe care le-aveţi din 
belşug. 

— Sună atrăgător. 

— Aşa socot şi eu. A, şi mai e ceva ce pot oferi, Commdore. 
V-aş putea reutila întreprinderile. 

— Da? Cum vine asta? 

— Păi, de exemplu, turnătoriile de oţel. Am tot felul de 
dispozitive care ar putea face minuni reducând astfel 
costurile de producţie la unu la sută din cât sunt acum. 
Totodată aţi putea reduce preţurile la jumătate şi aţi încasa 
profituri grase de la beneficiari. Ascultaţi-mă, v-aş putea 
arăta mai exact ceea ce spun dacă mi-aţi permite o 


demonstraţie. Aveţi o turnătorie în oraş? Nu-mi trebuie 
mult timp. 

— S-ar putea aranja, neguţător Mallow. Însă mâine, mâine. 
Vrei să iei masa cu mine astă-seară? 

— Dar oamenii mei... începu Mallow. 

— Să vină şi ei, spuse Corhmdorul, într-un acces de 
generozitate. O întâlnire amicală, simbolică pentru relaţiile 
dintre naţiunile noastre. Ne va oferi prilejul de a continua 
discuţiile. Un singur lucru însă - şi chipul îi deveni hotărât - 
nu vreau discuţii despre religie. Să nu-ţi închipui că asta va 
fi o portiţă de intrare pentru misionari. 

— Commdore, spuse Mallow, cu o mină serioasă, vă dau 
cuvântul meu că religia mi-ar reduce serios profiturile. 

— Atunci ne-am înţeles. Vei fi escortat înapoi pe navă. 
COMMDORA era cu mult mai tânără decât soţul ei. Avea 
un chip spălăcit, cu trăsături reci, şi un păr negru pe care-l 

purta strâns lipit de cap, lăsat pe spate. 

Vocea îi era spartă şi certăreaţă. 

— Ai terminat, dragul meu soţ, milostiv şi nobil. Chiar ai 
terminat? Sper că pot intra în grădină acum. 

— N-am vreme pentru scenele tale, draga mea Licia, spuse 
Commdorul blajin. Tânărul va veni să ia masa cu noi astă- 
seară şi poţi vorbi cu el după pofta inimii, ba chiar să te 
amuzi ascultând ceea ce voi avea de spus. Va trebui să 
pregătim o încăpere şi pentru oamenii lui. Să dea cerul să 
fie cât mai puţini! 

— Foarte probabil, vor mânca precum porcii, câte o pulpă 
fiecare, şi vor bea vin cu bărdaca. Iar tu vei plânge două 
zile şi două nopţi când vei calcula cheltuielile. 

— Ei, nu, de data asta, nu. Şi în ciuda părerii tale, cina 
trebuie să fie cât mai bogată şi generoasă. 

— Aha, înţeleg. (Îl privi cu dispreţ). Eşti foarte prietenos 
cu barbarii ăştia. Probabil că de aceea nu mi s-a permis să 
particip la discuţia voastră. Poate că în sufletul tău uscat 
plănuieşti ceva împotriva tatălui meu. 

— Nici vorbă de aşa ceva. 


— Ai vrea să te şi cred, nu? Dacă a existat vreodată o 
femeie care să fie sacrificată printr-o căsătorie lipsită de 
orice plăceri de dragul politicii, atunci eu sunt aceea. Aş fi 
putut alege un bărbat adevărat de pe drumurile şi de prin 
noroaiele lumii mele. 

— Hai, linişteşte-te, doamna mea. Să-ţi spun ceva. Poate 
vei avea parte de întoarcerea pe lumea ta. Şi ca să păstrez 
ca amintire acea părticică din tine pe care o cunosc cel mai 
bine, aş putea ca mai întâi să-ţi tai limba. Şi, spuse el 
bălăbănindu-şi capul într-o parte şi-n alta - calculând 
efectul vorbelor, ca un ultim retuş, care să te facă şi mai 
frumoasă, ţi-aş tăia urechile şi vârful nasului. 

— N-o să îndrăzneşti aşa ceva, câine spurcat! Tatăl meu îţi 
va transforma națiunea în praf meteoric. Dacă mă gândesc 
mai bine, ar putea s-o facă oricum, dacă i-aş spune că porţi 
tratative cu barbarii ăştia. 

— Hmm. Hai, nu-i nevoie de ameninţări. Ai toată libertatea 
de a-l iscodi în seara asta. Dar până atunci, doamnă, ţine-ţi 
limba aia prea slobodă. 

— Pentru că-mi comanzi tu? 

— Poftim, ia asta atunci, şi potoleşte-te! 

Îi puse centura în jurul taliei şi colierul la glt. Apăsă 
butonul şi făcu un pas îndărăt. 

Commdora rămase fără grai şi întinse mâinile în faţă. Apoi 
pipăi colierul cu degete uşoare şi rămase cu gura căscată. 

Commdorul îşi frecă mâinile plin de încântare şi spuse: 

— Poţi să le porţi astă-seară - şi o să-ţi mai dau şi altele. 
lar acum linişteşte-te. 

Commdora se potoli. 

JAIM TWER nu-şi găsea locul şi se muta de pe un picior pe 
altul. Spuse: 

— Ce te face să mustăceşti acolo? 

Hober Mallow se trezi din gânduri. 

— Mustăceam? N-am vrut. 

— Trebuie că s-a întâmplat ceva ieri - vreau să zic, ceva în 
plus faţă de ospăț. Şi dintr-o dată, foarte convins: Mallow, 


avem necazuri, nu? 

— Necazuri? Nu. Dimpotrivă. De fapt, mă aflu în situaţia 
de a mă prăbuşi cu toată puterea printr-o uşă care e 
întredeschisă. Vom pătrunde prea uşor în turnătoria asta de 
oţel. 

— Bânuieşti că e o cursă? 

— Ei, pentru numele lui Seldon, nu fi melodramatic! 
Mallow îşi potoli nerăbdarea şi adăugă: Numai că accesul 
acesta prea lesnicios mă face să cred că nu e nimic de văzut 
acolo. 

— Energie atomică, da? gândi Twer cu voce tare. Ascultă- 
mă. Nu văd nici o dovadă că ar exista aici, pe Korell, o 
economie bazată pe energie nucleară. Şi ar fi cam greu să 
maschezi toate semnele efectelor pe care o tehnologie 
precum cea atomică le-ar avea asupra mediului. 

— Nu e valabil ce spui, Twer, dacă aceasta este abia la 
începuturi şi este aplicată doar la o economie destinată 
producţiei de război. Ai putea s-o găseşti numai în şantiere 
navale şi în turnătorii de oţel. 

— Deci, dacă nu găsim nimic... 

— Atunci n-o au - sau n-o arată. Dăm cu banul ori lucrăm 
cu supoziţii. 

Twer clătină din cap. 

— Aş fi vrut să merg cu tine ieri. 

— Şi eu aş fi dorit, spuse Mallow cu răceală. N-am nimic 
împotriva unui sprijin moral. Din nefericire, Commdorul a 
stabilit condiţiile întâlnirii, nu eu. Uite, vehiculul acela de 
afară s-ar părea că este maşina regală care ne va duce la 
turnătorie. Ai luat jucăriile? 

— Pe toate. 

TURNĂTORIA era mare şi impregnată cu un miros de 
putreziciune pe care oricâte reparaţii superficiale nu l-ar fi 
putut înlătura. Acum, când primea neobişnuita vizită a 
Commdorului şi a curţii sale, era pustie şi domnea în ea o 
linişte nefirească. 


Mallow ridicase foaia de tablă de oţel pe cei doi suporţi 
aproape fără efort. Luase instrumentul oferit de Twer şi îl 
ţinea strâns de minerul îmbrăcat în piele, corpul lui aflându- 
se încă în husa de plumb. 

— Instrumentul acesta, spuse el, este la fel de periculos ca 
şi un fierăstrău. 

Şi, în timp ce vorbea, plimbă ajutajul cu fantă de-a lungul 
foii de oţel, iar cele două părţi căzură pe dată la pământ. 

Cei prezenţi avură o tresărire de spaimă şi Mallow izbucni 
în râs. Ridică una dintre cele două jumătăţi şi o puse pe 
genunchi: 

— Puteţi regla lungimea de tăiere cu o precizie de o 
sutime de inci şi o foaie de tablă de doi inci grosime va fi 
tăiată la fel de uşor. Dacă aveţi grosimea exactă, puteţi 
pune oţelul pe o masă de lemn şi-l tăiaţi fără ca măcar să 
zgăriaţi lemnul. 

La fiecare câteva cuvinte, foarfecă atomică se mişca; i câte 
o bucată de oţel cădea la pământ. 

— Ori aveţi un plan. Vreji să reduceţi grosimea unei foi de 
oţel, să neteziţi unele asperităţi, să eliminaţi coroziunea? 
Priviţi! 

Folii subţiri şi transparente în lungime de şase, opt, apoi 
de doisprezece inci zburară din cealaltă jumătate. 

— Sau dacă vreţi să daţi găuri, folosiţi acelaşi principiu. 

De acum se strâseseră în jurul lui. Putea fi un spectacol de 
prestidigitaţie, de vrăjitorie, sau de revistă, transformat în 
arta promovării vânzărilor. Commdor Asper strângea între 
degete fâşii de oţel. Înalţi funcţionari oficiali ai guvernului 
se ridicau pe vârfuri ca să vadă peste umerii celor din faţa 
lor şi şuşoteau între ei, în timp ce Mallow dădea găuri 
perfect rotunde într-o placă de oţel groasă de un inci doar 
la o uşoară atingere a perforatorului său atomic. 

— Încă o demonstraţie. Aduceţi-mi două bucăţi de ţeava, 
vă rog. 

În emoția generală şi uitarea de sine, un şambelan sări 
prea supus şi aduse două ţevi, mânjindu-se pe mâini ca un 


zilier. Mallow le puse în picioare şi le tăie capetele dintr-o 
singură mişcare a instrumentului, iar apoi uni ţevile, 
tăietură peste tăietură. 

Noile capete, chiar dacă aveau neregularități de ordinul 
micronilor, formau acum, după unire, o singură ţeava! 
Dintr-o singură mişcare. 

Apoi Mallow ridică privirea spre publicul său, dădu să 
spună ceva, se bâlbâi şi se opri. Simţea în piept o emoție 
puternică şi un nod rece şi dureros i se cuibări în stomac. 

În agitația generală, membrii gărzii personale a 
Commdorului îşi făcuseră loc în primul rând şi Mallow fu 
îndeajuns de aproape pentru a vedea, pentru prima oară, 
armele lor uşoare în cele mai mici detalii. 

Erau atomice! Nu încăpea nici o îndoială; o armă cu 
proiectil acţionat prin explozie nu putea să aibă o asemenea 
ţeavă. Dar nu acesta era elementul cel mai şocant. 
Nicidecum. 

Pe paturile armelor erau gravate adânc, cu litere de aur 
puţin roase, Nava-şi-Soarele! 

Acelaşi semn cu Nava-şi-Soarele fusese gravat şi pe 
fiecare dintre volumele mari ale Enciclopediei originale pe 
care Fundaţia o începuse şi nu o sfârşise încă. Acelaşi semn, 
Nava-şi-Soarele, împodobise stindardul Imperiului Galactic 
de-a lungul mileniilor. 

În timp ce gândurile îi fugeau în altă parte, Mallow vorbi: 

— 'Testaţi ţeava asta! E dintr-o bucată. Nu e perfectă, 
bineînţeles, căci lipirea nu trebuie făcută manual. 

Nu mai erau necesare şi alte scamatorii. Reuşise. 
Terminase. Obţinuse ceea ce dorise. N-avea decât un gând. 
Globul auriu cu razele stilizate şi silueta în formă de ţigară 
de foi erau acum o navă spaţială. 

Nava-şi-Soarele Imperiului! 

Imperiul! Cuvintele îi ardeau în minte. Trecuse un secol şi 
jumătate, iar Imperiul încă exista undeva spre centrul 
Galaxiei. Şi se extindea din nou spre Periferie. 

Mallow zâmbi! 


NAVA FAR STAR plutea de două zile în spaţiu, când Hober 
Mallow îl convocă pe locotenentul-major Drawt în cabina sa 
şi-i înmână un plic, o rolă de microfilm şi un sferoid argintiu. 

— Locotenente, peste o oră vei deveni căpitan în exerciţiu 
al navei Far Star până la întoarcerea mea, sau pentru 
totdeauna. 

Drawt dădu să se ridice în picioare, dar Mallow îi făcu un 
semn autoritar să rămână pe scaun. 

— Taci şi ascultă. Plicul conţine situarea exactă a planetei 
către care trebuie să te îndrepţi. Acolo mă vei aştepta două 
luni. Dacă, înainte de împlinirea celor două luni, te găseşte 
Fundaţia, microfilmul reprezintă raportul meu privind 
această călătorie. Dacă, totuşi - şi vocea îi deveni sumbră - 
nu mă întorc la capătul celor două luni şi navele Fundaţiei 
nu te găsesc, te îndrepţi spre planeta Terminus şi înmânezi 
Capsula Temporală, precum şi raportul. Înţelegi? 

— Am înţeles, domnule. 

— Îţi ordon ca nici tu, nici vreunul dintre membrii 
echipajului să nu amplificaţi, în nici un fel, raportul meu. 

— Şi dacă suntem întrebaţi, domnule? 

— În acest caz, nu ştiţi nimic. 

— Am înţeles, domnule. 

Întrevederea se sfârşi şi, cincizeci de minute mai târziu, o 
navă de salvare se desprinse de pe nava Far Star. 

ONUM BARR era bătrân, prea bătrân ca să se mai teamă 
de ceva. De când cu ultimele tulburări, locuise singur la 
marginea tărâmului, cu puţinele cărţi pe care le putuse 
salva dintre ruine. Nu avea a se teme că va pierde ceva, cu 
atât mai puţin viaţa lui amărâtă, aşa că îl primi pe intrus 
fără să se clintească. 

— Uşa era deschisă, explică necunoscutul. 

Vorbise precis şi direct, iar Barr nu putu să nu observe 
arma uşoară din oţel cu reflexe albăstrii pe care o purta la 
şold. În semiîntunericul din cămăruţa sa, Barr văzu 
strălucirea palidă a scutului de forţă înveşmântându-l pe 
bărbat. 


Spuse obosit: 

— N-are nici un rost s-o ţin închisă. Doriţi ceva de la mine? 

— Da. (Necunoscutul rămase în picioare în mijlocul 
camerei. Avea o statură impunătoare.) Casa ta este singura 
pe care am găsit-o în împrejurimi. 

— E cam pustiu locul, aprobă Barr, dar există un oraş spre 
est. Îţi pot arăta drumul. 

— Numai puţin. Pot să mă aşez? 

— Dacă te ţine scaunul, răspunse bătrânul cu gravitate. Şi 
scaunele aveau o vârstă respectabilă. Relicve ale unei 
tinereţi mai luminoase. 

Necunoscutul spuse: 

— Mă numesc Hober Mallow. Vin dintr-o provincie 
îndepărtată. 

— Limba te-a trădat de mult. Eu sunt Onum Barr de 
Siwenna - pe vremuri patrician al Imperiului. 

— Atunci aici este Siwenna. Am avut doar nişte hărţi vechi 
după caje m-am orientat. 

— Cu siguranţă că sunt vechi dacă poziţia stelelor este 
greşită. 

Barr rămase nemişcat, iar privirea celuilalt deveni 
visătoare. Observă că scutul de forţă atomică dispăruse şi 
recunoscu imediat că această persoană nu mai părea 
impresionantă pentru străini sau pentru duşmanii săi. 

— Casa mi-e sărăcăcioasă şi rezervele neînsemnate, spuse 
Barr. Putem împărţi tot ce am dacă stomacul tău poate 
digera pâine neagră şi porumb uscat. 

Mallow clătină din cap. 

— Nu, am mâncat şi nu pot zăbovi. Vreau să ştiu cum pot 
ajunge la centrul de guvernământ. 

— Asta e uşor, şi cu toate că sunt sărac nu dau nimic de la 
mine. Vrei să spui, capitala planetei sau a Sectorului 
Imperial? 

Tânărul întrebă nedumerit: 

— Nu corespund? Nu e aici Siwenna? 


Bătrânul patrician încuviinţă printr-o mişcare a capului, 
apoi spuse: 

— Ba da, Siwenna. Dar Siwenna nu mai este capitala 
Sectorului Normannic. Te-a tras pe sfoară harta aceea 
veche. Statele nu-şi schimbă poziţia nici după secole, însă 
graniţele politice sunt mai fluide. 

— Păcat. Mai bine-zis, mare păcat. Noua capitală e 
departe? 

— Pe Orsha II. La douăzeci de parseci depărtare. O să 
găseşti pe hartă. Ce vechime are? 

— O sută cincizeci de ani. 

— E atât de veche? (Bătrânul suspină.) Multe s-au 
întâmplat de atunci. Cunoşti evenimentele? 

Mallow dădu încet din cap. 

Barr spuse: 

— Eşti norocos. A fost o vreme cumplită pentru provincii, 
în afară doar de perioada în care a domnit Stannel VI, iar el 
a murit acum cincizeci de ani. De atunci s-au ţinut lanţ, 
când rebeliuni şi ruină, când ruină şi revolte. 

Barr se întrebă dacă nu cumva devenise prea vorbăreţ. 
Viaţa era plicticoasă şi singuratică, şi rareori avea prilejul 
de a discuta cu cineva. 

Mallow întrebă repezit: 

— Ruină? După câte spui s-ar părea că provincia este 
săracă. 

— La scară absolută, probabil că nu. Resursele fizice a 
douăzeci şi cinci de planete mari nu se epuizează atât de 
repede. Totuşi, în comparaţie cu bunăstarea din secolul 
trecut, ne-am scufundat de tot şi nu se vede vreun semn de 
îmbunătăţire a situaţiei; nici vorbă încă de aşa ceva. Dar de 
ce te interesează atât de mult problemele astea, tinere? 
Eşti foarte alert şi ochii-ţi strălucesc! 

Neguţătorul fu cât pe ce să roşească, pentru că ochii stinşi 
ai bătrânului păreau să-l sfredelească până în străfunduri, 
făcându-l să zâmbească la ceea ce vedeau, când spuse: 


— Ascultă. Sunt neguţător undeva la marginea Galaxiei. 
Am găsit nişte hărţi vechi şi am pornit să descopăr noi 
pieţe. E normal să fiu afectat aflând de sărăcia provinciilor. 
Nu poţi câştiga bani într-o lume decât dacă există bani de 
câştigat. Acum, spune-mi, unde-i Siwenna, de exemplu? 

Bătrânul se aplecă puţin în faţă: 

— Nu pot să-ţi spun. Şi ce ţi-am spus e de ajuns, probabil. 
Dar chiar eşti neguţător? Semeni mai degrabă cu un 
războinic. Ţii tot timpul mâna pregătită să înşface arma şi 
mai văd şi o cicatrice pe obrazul tău. 

Mallow ridică semeţ capul: 

— Fiecare îşi face legea lui acolo de unde vine. Luptele şi 
cicatricile fac parte din profitul neguţătorului. Lupta e utilă 
doar dacă ies ceva bani, în cele din urmă, dar dacă obţin 
banii şi fără luptă, cu atât mai bine. Întrebarea e: găsesc eu 
aici bani de ajuns ca să merite să mă bat? După câte 
înţeleg, sunt destule motive să iasă o încăierare. 

— Destule, încuviinţă Barr. 'Te poţi înrola în armata lui 
Wiscard, sau în ce-a mai rămas din ea, pe Stelele Roşii. 
Totuşi nu ştiu dacă poţi numi război sau piraterie ceea ce 
fac ei. Îţi poţi oferi serviciile actualului nostru vicerege - 
ajuns vicerege graţie asasinatului, jafului, pustiirii şi graţie 
cuvântului unui Împărat-copil care a fost de mult asasinat. 

— Nu prea vorbeşti frumos despre vicerege, patriciene 
Barr, spuse Mallow. Dacă sunt unul dintre spionii lui? 

— Şi ce dacă ai fi? zise Barr cu amărăciune. Ce-mi poţi 
lua? Făcu un gest cu mâna descărnată către interiorul 
sărăcăcios al casei dărăpănate. 

— Viaţa! 

— Viaţa mă va părăsi în curând. Şi aşa am trăit cu cinci ani 
mai mult decât ar fi trebuit. Dar nu eşti unul dintre oamenii 
viceregelui. Dac-ai fi, probabil că instinctul de conservare 
m-ar îndemna să-mi ţin gura. 

— De unde ştii? 

Bătrânul pufni în râs. 


— Eşti cam bănuitor. Hai, pariez că te gândeşti că încerc 
să te determin să vorbeşti de rău guvernul. Nu, politica nu 
mai e de mine. 

— Nu mai e? Se poate întâmpla aşa ceva? Cuvintele pe 
care le-ai folosit pentru a-l descrie pe vicerege oare ce-au 
fost? Asasinat, jaf şi altele. Nu sunau deloc obiectiv. Aşa că 
nu-mi spune că politica nu mai e de tine. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Amintirile rănesc atunci când năvălesc dintr-o dată. 
Ascultă! Ascultă şi judecă singur! Când Siwenna era 
capitala provinciei, eu eram patrician şi membru al 
Senatului provincial. Familia mea avea rădăcini adânci şi 
era respectată. Unul dintre străbunicii mei fusese... A, nu, 
să lăsăm asta. Gloria trecută nu ţine de foame. 

— După câte înţeleg, spuse Mallow, a avut loc un război 
civil sau o revoluţie. 

Chipul lui Barr se întunecă. 

— Războaiele civile sunt cronice în vremurile astea de 
pierzanie, dar Siwenna s-a ţinut deoparte. Sub conducerea 
lui Stannel VI, aproape îşi redobândise prosperitatea de 
odinioară, însă i-au succedat împărați nevolnici, şi împărați 
nevolnici înseamnă viceregi puternici. Ultimul nostru 
vicerege, acelaşi Wiscard, ale cărui hoarde se hrănesc încă 
din comerţul dintre Stelele Roşii, ţintea, nici mai mult nici 
mai puţin, decât Purpura Imperială. Nici măcar nu era 
primul care ţintea atât de sus, chiar dacă ar fi reuşit. Dar a 
dat greş. Pentru că atunci când nava-amiral a Împăratului s- 
a apropiat de provincie în fruntea unei flote, Siwenna s-a 
răsculat împotriva rebelului ei vicerege. Tăcu întristat. 

Mallow îşi dădu seama că stătea încordat pe marginea 
scaunului şi se controla să nu alunece jos. 

— Te rog să continui, domnule! 

— Mulţumesc, spuse Barr cu o voce obosită. Frumos din 
partea ta că-i cânţi în strună unui bătrân. S-au răsculat, sau 
mai degrabă ne-am răsculat, pentru că şi eu am fost unul 
dintre liderii mai mici. Wiscard a părăsit Siwenna cu puţin 


timp înaintea noastră, iar planeta cu provincia ei au fost 
oferite pe tavă amiralului, împreună cu toate dovezile de 
loialitate faţă de Împărat. Nu ştiu de ce toate astea. Poate 
că ne-am simţit loiali faţă de simbolul, dacă nu faţă de 
persoana Împăratului - un copilandru crud şi nemilos. 
Probabil că ne temeam de ororile unui asediu. 

— Şi? îl îndemnă Mallow cu precauţie. 

— Şi - veni răspunsul sumbru - asta nu l-a mulţumit pe 
amiral. Voia să se împăuneze cu gloria de a cuceri o 
provincie nesupusă, iar oamenii lui doreau să prade tot ce 
se putea. Aşa că, în timp ce poporul era încă adunat în 
oraşele mari, ovaţionându-i pe Împărat şi pe amiralul său, el 
a ocupat toate centrele militare şi apoi a ordonat ca 
populaţia să fie măcelărită cu bombe atomice. 

— Sub ce pretext? 

— Sub pretextul că poporul se răsculase împotriva 
viceregelui, unsul Împăratului. Iar amiralul a devenit noul 
vicerege, după o lună de masacre, jafuri şi teroare. Am avut 
şase fii. Cinci au murit în diferite feluri. Am avut o fiică. 
Sper, pentru binele ei, că a murit şi ea. Eu am scăpat cu 
viaţă pentru că eram bătrân. M-am aciuit aici, prea bătrân 
ca să-i mai provoc vreo grijă viceregelui. (Îşi plecă 
îndurerat capul.) Nu mi-au lăsat nimic deoarece 
contribuisem la izgonirea unui guvernator rebel şi-l 
lipsisem de glorie pe amiral. 

Mallow rămase tăcut în aşteptare. 

— Şi ce s-a întâmplat cu cel de-al şaselea fiu al tău? 
întrebă el, cu voce şoptită. 

Barr zâmbi cu răceală. 

— E în viaţă, pentru că s-a înrolat ca soldat în armata 
amiralului. Sub nume de împrumut. E tunar în flota 
personală a acestuia. A, nu, ţi-am citit privirea. Nu e un fiu 
nedemn. Mă vizitează când poate şi-mi mai lasă câte ceva 
de mâncare. Mă ţine în viaţă. Într-o bună zi, viceregele 
nostru cel măreț şi împovărat de glorie se va tăvăli în 
ţărână, iar fiul meu va fi călăul lui. 


— Şi spui asta unui necunoscut? Îţi pui fiul în pericol de 
moarte? 

— Ba nu. Îl ajut făcându-i un nou duşman. Şi de-aş fi 
prieten cu viceregele aşa cum îi sunt duşman, l-aş sfătui să 
pună navă lângă navă în spaţiu până la marginea Galaxiei. 

— Nu sunt nave acolo? 

— Ai văzut tu vreuna? Te-a împiedicat vreo navă de pază 
să pătrunzi până aici? Cu foarte puţine nave şi cu 
provinciile vecine măcinate de intrigi şi inegalităţi, niciuna 
nu poate fi folosită pentru apărarea sorilor barbari din 
exterior. Până la sosirea ta nu ne-a ameninţat niciodată 
vreun pericol dinspre marginea destrămată a Galaxiei. 

— Eu? Eu reprezint un pericol? 

— Vor mai veni şi alţii după tine. 

Mallow clătină din cap. 

— Nu te prea înţeleg. 

— Ascultă! Te-am cunoscut de cum ai intrat. Posezi un scut 
de forţă care te înconjură - îl aveai când ai intrat aici, spuse 
bătrânul pe un ton înfierbântat. 

— Da, îl aveam, confirmă Mallow, după câteva momente de 
ezitare. 

— Bun. A fost o scăpare, dar nu ţi-ai dat seama. Mă pricep 
la unele lucruri. În vremurile astea de decădere nu mai e la 
modă să fii soldat. Evenimentele se succed cu iuţeala 
fulgerului şi cel care nu e în stare să se opună valului cu 
arma în mână este măturat, aşa cum s-a întâmplat cu mine. 
Numai că eu am fost savant şi ştiu că în întreaga istorie a 
atomismului nu a fost inventat vreodată un scut portabil de 
forţă. Avem şi noi scuturi de forţă - centrale uriaşe şi 
greoaie care pot proteja un oraş întreg sau chiar o navă, 
dar nu un om. 

— Aşa? tăcu Mallow, ţuguindu-şi buzele. Şi la ce concluzie 
ai ajuns? 

— Prin spaţiu au parvenit tot felul de istorisiri. Ele 
călătoresc pe diverse căi şi sunt mereu transformate, cu 
fiecare parsec pe care-l parcurg. Dar când eram tânăr îmi 


amintesc că a sosit o navă nu prea mare cu oameni ciudaţi 
care nu cunoşteau obiceiurile noastre şi nu puteau spune 
de unde veneau. Vorbeau despre nişte vrăjitori de la 
marginea Galaxiei; vrăjitori care străluceau în întuneric, 
care zburau prin aer şi pe care nici o armă nu-i putea 
vătăma. Noi râdeam. Am râs şi eu atunci. Uitasem 
întâmplarea asta până astăzi. Însă tu răspândeşti o lumină 
în întuneric şi nu cred că arma mea, dacă aş avea una, ţi-ar 
putea face vreun rău. Spune-mi, poţi zbura? 

Mallow răspunse calm: 

— Nu pot aşa ceva. 

Barr zâmbi. 

— Mă mulţumesc cu răspunsul acesta, zise el. Nu-mi 
cercetez oaspeţii. Dar dacă există vrăjitori, dacă tu eşti unul 
dintre ei, s-ar putea ca într-o bună zi să sosească mulţi 
dintre aceştia ori dintre ai tăi. Cred că asta ar prinde bine. 
Avem nevoie de sânge tânăr. (Murmură ceva pentru sine, 
apoi continuă rar.) Dar lucrurile evoluează şi împotriva firii, 
iar noul nostru vicerege visează precum Wiscard. 

— Vrea şi el coroana de Împărat? 

Barr clătină din cap în semn de încuviinţare. 

— Fiul meu află tot felul de veşti. Fiind în anturajul 
viceregelui, aude fără să vrea tot felul de istorii. lar el mi le 
povesteşte şi mie. Noul nostru vicerege n-ar refuza coroana 
dacă i-ar fi oferită, dar îşi păstrează şi o portiţă de salvare. 
Se spune că, dacă dă greş în aspiraţiile lui imperiale, 
plănuieşte să clădească un nou Imperiu în regiunea situată 
dincolo de civilizațiile barbare. Se mai spune, dar eu nu bag 
mâna în foc pentru asta, că a căsătorit-o deja pe una dintre 
fiice cu un rege mărunt de undeva din Periferia necercetată 
încă. 

— Dacă ar fi să dai crezare tuturor poveştilor... 

— Aşa e. Mai sunt şi altele. Eu sunt bătrân şi bâigui vrute 
şi nevrute. Totuşi, ce părere ai? Ochii bătrâni şi sfredelitori 
îl cercetară întrebător. 

Neguţătorul rămase pe gânduri: 


— N-am nimic de zis, dar aş vrea să te întreb ceva. Ştiu că 
Siwenna posedă energie atomică. Vreau să spun, au 
generatoare intacte în prezent ori au fost distruse în cursul 
recentelor tulburări? 

— Distruse? Nu. Dacă ar fi atinsă vreo centrală atomică, 
fie ea cât de mică, întreaga planetă ar sări în aer. Sunt de 
neînlocuit şi asigură toată energia şi puterea flotei. Avem 
cele mai mari şi mai bune centrale din părţile acestea, cu 
excepţia planetei Trantor, spuse el cu mândrie. 

— Şi în caz că aş vrea să văd aceste generatoare, ce ar 
trebui să fac mai întâi? 

— Nimic! răspunse Barr hotărât. Nu te-ai putea apropia 
de niciunul dintre centrele militare fără să fii împuşcat pe 
loc. Nimeni n-ar putea face asta. Siwenna este încă lipsită 
de drepturi civile. 

— Vrei să spui că toate centralele nucleare se află sub 
control militar? 

— Nu. Mai sunt centralele mici, orăşeneşti, cele care 
furnizează energie pentru încălzire şi pentru iluminatul 
casnic, pentru acţionarea unor vehicule şi aşa mai departe. 
Dar e acelaşi lucru. Sunt controlate de tehnicieni. 

— Cine sunt aceştia? 

— Un grup specializat care supraveghează centralele 
atomice. Onoarea aceasta se transmite ereditar, cei tineri 
fiind educați şi pregătiţi profesional ca ucenici. Un sever 
simţ al datoriei, al cinstei şi altele. În centrale nu pot intra 
decât tehnicieni. 

— Înţeleg. 

— Nu pot să spun, totuşi, că nu au existat cazuri de 
mituire. În vremurile acestea în care am avut nouă împărați 
în cincizeci de ani, dintre care şapte au fost asasinați, în 
care orice căpitan de navă nu visează decât uzurparea unui 
vicerege şi orice vicerege nu ţinteşte decât uzurparea 
Imperiului, presupun că până şi tehnicienii pot cădea pradă 
banului. Numai că ar trebui cam mulţi bani, iar eu nu am 
deloc. Ai tu cumva? 


— Bani? Nu. Dar mita înseamnă totdeauna bani? 

— Dar ce altceva, când poţi cumpăra totul cu bani? 

— Sunt destule lucruri care nu pot fi plătite cu bani. Şi- 
acum dacă-mi vei spune încotro e cel mai apropiat oraş care 
să aibă o centrală nucleară şi cum să ajung acolo, îţi voi fi 
recunoscător. 

— Aşteaptă! (Barr întinse mâinile firave.) Ce-i cu graba 
asta? Ai venit la mine, iar eu nu te întreb nimic. În oraş, 
unde toţi locuitorii sunt consideraţi încă rebeli, vei fi oprit 
de primul soldat sau paznic imediat ce le va ajunge la 
ureche accentul tău sau vor vedea cum eşti îmbrăcat. 

Se ridică şi, dintr-un colţ de dulap uitat, îi aduse un 
carneţel. 

— Uite paşaportul meu - e fals. Cu el m-am salvat. 

I-l puse în palmă lui Mallow şi-i îndoi degetele peste el. 

— Semnalmentele nu corespund, dar, dacă inventezi ceva, 
s-ar putea să ai noroc să nu se uite prea atent la el. 

— Dar tu? Rămâi fără nici un act. 

Bătrânul exilat ridică nepăsător din umeri. 

— Şi ce-i cu asta? A, să fii mai precaut! Ţine-ţi gura! 
Accentul tău e înfiorător, exprimarea ciudată, şi din când în 
când îţi scapă nişte arhaisme năucitoare. Cu cât vei vorbi 
mai puţin, cu atât vei atrage mai puţin atenţia asupra ta. Şi- 
acum să-ţi spun cum să ajungi în oraş... 

Cinci minute mai târziu, Mallow era pe drum. 

Înainte de a se îndepărta, întoarse totuşi capul o singură 
dată, o clipă doar, spre casa bătrânului politician. Şi când 
Onum Barr păşi în mica lui grădină, a doua zi dis-de- 
dimineaţă, găsi o cutie la picioarele sale. Conţinea provizii, 
provizii concentrate, cum pot fi întâlnite pe nave, ciudate ca 
gust şi ca reţetă. Erau bune, însă, şi ţinură multă vreme. 

TEHNICIANUL era un bărbat mărunţel, iar pielea, parcă 
plesnind pe chipul lui durduliu, strălucea umed. Mai avea 
doar câteva smocuri de păr pe ceafă, iar ţeasta îi era rozalie 
şi strălucitoare. Purta inele groase şi grele pe degete, 
hainele-i miroseau a parfum şi, dintre oamenii pe care îi 


văzuse Mallow până în momentul acela, părea a fi primul 
care nu arăta flămând. 

Tehnicianul îşi ţuguie buzele cu dispreţ: 

— Hai, omule, mai repede. Mă aşteaptă lucruri de mare 
importanţă. Pari a fi străin... Se uită cu atenţie la 
îmbrăcămintea lui Mallow, care nu semăna deloc cu 
costumaţia de pe Siwenna şi ochii îi deveniră bănuitori. 

— Nu sunt din zona asta, zise Mallow calm, dar nu cred că 
vă interesează asta prea mult. Am avut onoarea să vă trimit 
ieri un mic dar... 

Tehnicianul strâmbă din nas: 

— L-am primit. O jucărioară interesantă. S-ar putea s-o 
folosesc atunci când se va ivi ocazia. 

— Mai am şi alte daruri interesante. Care sunt ceva mai 
mult decât jucărioare. 

— Daa? (Vocea îi zăbovi asupra ultimelor sunete.) Întrevăd 
deja cum va decurge discuţia noastră, pentru că mi s-a mai 
întâmplat. Vrei să-mi oferi nimicuri, fleacuri. Câteva credite, 
o mantie, probabil, ori nişte bijuterii de calitate îndoielnică; 
ceva care, în micimea sufletului tău, îţi închipui că ar fi 
suficient pentru a corupe un tehnician. (Îşi împinse buza 
inferioară înainte şi rânji bătăios.) Şi mai ştiu şi ce vrei în 
schimb. Au mai fost şi alţii care au avut idei la fel de 
deştepte. Vrei să fii adoptat de clanul nostru. Vrei să fii 
iniţiat în tainele energiei atomice şi să înveţi să îngrijeşti 
instalaţiile. Voi, câini de pe Siwenna, vă închipuiţi că, fiind 
pedepsiţi zi de zi pentru revolta voastră - şi probabil că te 
dai drept străin tocmai pentru a te pune la adăpost - veţi 
putea scăpa de ceea ce meritaţi, atrăgând asupra voastră 
privilegiile şi protecţia breslei tehnicienilor. 

Mallow ar fi vrut să spună ceva, dar tehnicianul se 
dezlănţuise şi începu să răcnească: 

— Şi acum să dispari înainte de a te reclama Protectorului 
oraşului. Crezi că voi trăda încrederea ce mi s-a acordat? 
Trădătorii siwennezi, predecesorii mei, poate că ar fi făcut- 


o! Dar ai de-a face cu alt fel de oameni acum. Pe cinstea 
mea, mă întreb ce mă împiedică să te strâng de gât pe dată. 
Mallow zâmbi în sinea sa. Se vedea de la o poştă că toată 
vorbăria aceasta era falsă atât prin ton cât şi prin conţinut, 
astfel că indignarea plină de demnitate se transformase 

într-o farsă neinspirată. 

Neguţătorul aruncă o privire amuzată la mâinile grăsulii 
care fuseseră desemnate ca posibili călăi şi zise: 

— Înţelepciunea voastră, vă înşelaţi din trei motive. În 
primul rând, nu sunt omul viceregelui şi n-am venit să vă 
pun la încercare loialitatea. În al doilea rând, darul meu 
este ceva ce nici Împăratul în toată splendoarea sa nu are şi 
nici nu va avea vreodată. În al treilea rând, ceea ce doresc 
în schimb e ceva neînsemnat; un nimic, mai puţin decât 
NIMIC. 

— Asta s-o crezi tu! (lehnicianul deveni sarcastic.) Hai, zi, 
care este darul imperial pe care puterea ta zeiască doreşte 
să mi-l ofere? 

Mallow se ridică împingându-şi deoparte scaunul. 

— Aştept de trei zile ca să vă văd, Înţelepciunea voastră, 
dar demonstraţia mea va dura doar trei secunde. Dacă 
scoateţi dezintegratorul al cărui pat îl văd foarte aproape 
de mâna dumneavoastră... 

— Şi? 

— Şi trageţi în mine, v-aş fi foarte îndatorat. 

— Poftim? 

— Dacă voi fi ucis, veţi putea declara poliţiei că am 
încercat să vă mituiesc pentru a trăda secretele Breslei. 
Fapta dumneavoastră va fi încununată de laude. Dacă nu 
voi muri, vă dau scutul. 

Abia acum tehnicianul îşi dădu seama de lumina albă 
pâlpâitoare care juca în jurul trupului vizitatorului său, care 
părea pudrat cu praf de perle. Ridică arma, ochi privind 
cruciş cu ochii plini de uimire şi suspiciune, şi apăsă pe 
contact. 


Moleculele de aer surprinse de dezlănţuirea atomică se 
destrămară în ioni strălucitori, marcând linia subţire şi 
orbitoare care-l izbi pe Mallow în piept şi se dispersă. 

În timp ce expresia senină de pe chipul lui Mallow nu se 
schimbă câtuşi de puţin, forţele atomice care se năpustiseră 
spre el se autodevorară la impactul cu acea iluminare 
fragilă şi perlată şi fură respinse, dispărând în aer. 

Arma tehnicianului se prăvăli pe podea cu un zgomot surd. 

— Împăratul are câmp de forţă personal? întrebă Mallow. 
Dumneavoastră puteţi avea unul. 

— Eşti tehnician? bâlbâi omul. 

— Nu. 

— Atunci de unde ai asta? 

— Ce vă pasă? făcu Mallow, rece şi dispreţuitor. O vreţi? 
(Lăsă să cadă pe birou un lanţ subţire cu mici 
protuberanţe). Asta e. 

Tehnicianul îl înşfacă şi îl învârti între degete. 

— E complet? 

— Complet. 

— De unde porneşte alimentarea? 

Mallow puse un deget pe protuberanţa cea mai mare, 
mată în carcasa ei plumburie. 

Tehnicianul ridică privirea, iar chipul îi era congestionat. 

— Domnule, sunt tehnician la treapta maximă. Am fost 
douăzeci de ani controlor şi am studiat sub îndrumarea 
marelui Bler la Universitatea din Trantor. Dacă ai 
îndrăzneala să-mi spui mie că un container de mărimea 
unei... unei nuci conţine un generator atomic, la naiba, te 
duc în faţa Protectorului imediat. 

— Atunci explicaţi-l singur dacă sunteţi în stare. Eu susţin 
că e complet. 

Culoarea din obrajii tehnicianului dispăru treptat în timp 
ce-şi puse lanţul în jurul taliei şi, urmând gestul lui Mallow, 
apăsă pe butonul de activare. Lumina care îl învălui 
strălucea slab. Ridică arma, apoi şovâi. Cu mişcări lente, 


reglă forţa armei la minimum, astfel încât să nu-i poată 
provoca arsuri. 

Şi apoi apăsă convulsiv declanşatorul, iar focul atomic 
izbucni către mâna lui fără să-i facă nici cel mai mic rău. 

Se răsuci şi îndreptă arma spre Mallow. 

— Şi dacă trag acum în tine şi-mi păstrez scutul? 

— Încercaţi! zise Mallow. Credeţi că v-am dat singura mea 
mostră? Era şi el învăluit de lumina impenetrabilă. 

Tehnicianul chicoti nervos. Dădu drumul armei să cadă pe 
birou. 

— Şi care este acel ceva neînsemnat pe care-l vrei în 
schimb? 

— Vreau să văd generatoarele. 

— Sper că înţelegi că acest lucru este interzis. Ar însemna 
expulzarea amândurora în spaţiu... 

— Nu vreau să le ating ori să am de-a face cu ele. Vreau 
doar să le văd. Dacă nu, aveţi scutul, dar eu mai am şi alte 
jucării. De exemplu, o armă special făcută pentru a penetra 
scutul acela. 

— Mda, făcu tehnicianul şi evită să-l privească pe Mallow. 
Hai cu mine. 

CASA TEHNICIANULUI era o clădire cu două etaje, 
aşezată în apropierea unei construcţii uriaşe, în formă de 
cub, care domina centrul oraşului. Mallow trecu de la o 
clădire la cealaltă printr-un pasaj subteran şi se trezi în 
atmosfera tăcută şi vag ozonificată a centralei atomice. 

Vreme de cincisprezece minute îşi urmă ghidul fără să 
scoată o vorbă. Nimic nu scăpă ochilor lui. Degetele nu 
atinseră nimic. Apoi tehnicianul îl întrebă cu o voce gâtuită: 

— 'Ţi-e de ajuns? N-aş putea avea încredere nici în 
subordonații mei în cazul acesta. 

— Niciodată? întrebă Mallow în derâdere. Am văzut 
suficient. 

Se întoarseră în birou şi Mallow, îngândurat, întrebă: 

— Şi toate generatoarele acelea sunt în grija 
dumneavoastră? 


— “Toate, răspunse tehnicianul, şi mulţumirea de sine 
răzbătu în glasul lui. 

— Le supravegheați funcţionarea şi le întreţineţi? 

— Exact! 

— Şi dacă apare o defecţiune? 

Tehnicianul dădu din cap plin de indignare. 

— Nu se defectează. Niciodată nu apar avarii. Au fost 
construite pentru eternitate. 

— Eternitate e cam mult spus. Să presupunem că... 

— Depăşeşti cadrul ştiinţei dacă pui în discuţie cazuri 
lipsite de sens. 

— Bine. Dar dacă aş trage cu dezintegratorul într-o 
componentă vitală? Presupun că instalaţiile nu sunt imune 
la forţe atomice?! Să zicem că distrug o conexiune esenţială 
sau sparg un tub de cuarţ D. 

— Păi, atunci, se dezlănţui într-o izbucnire de furie 
tehnicianul, ai fi ucis. 

— Da, ştiu asta, strigă Mallow, dar ce se întâmplă cu 
generatorul? Puteţi să-l mai reparaţi? 

— Domnule, ai primit destul în schimb, urlă tehnicianului. 
Ţi-am oferit ce ai cerut. Acum cară-te! Nu-ţi mai datorez 
NIMIC! 

Mallow mimă o plecăciune şi plecă. 

Două zile mai târziu, sosi la baza unde Far Star îl aştepta 
pentru întoarcerea pe Terminus. 

Şi după alte două zile, scutul tehnicianul îşi dădu obştescul 
sfârşit şi, în ciuda tuturor încercărilor şi blestemelor, nu mai 
voi nicicum să lumineze. 

MALLOW se bucura de primele momente de odihnă după 
aproape şase luni. Stătea întins pe spate, dezbrăcat până la 
brâu, în camera solară a noii sale locuinţe; îşi răsfirase 
braţele vânjoase, bronzate, şi muşchii îi jucau sub piele. 

Bărbatul de lângă el îi puse o ţigară de foi între dinţi şi i-o 
aprinse. Apoi, reteză cu dinţii capătul propriei ţigări şi 
spuse: 


— Cred că eşti epuizat. S-ar părea că ai nevoie deo 
perioadă de odihnă. 

— Poate că da, Jael, dar aş prefera să mă odihnesc pe un 
scaun al Consiliului. Pentru că vreau acel scaun, iar tu mă 
vei sprijini. 

Ankor Jael ridică din sprâncene a mirare: 

— Ce amestec am eu în toată afacerea asta? 

— Ai, nu te mai îndoi. Întâi de toate, eşti un cal bătrân în 
politică. Apoi, ai fost scos fără prea multe politeţuri din 
scaunul de ministru de câtre Jorane Sutt, individul care ar 
prefera să piardă un ochi decât să mă vadă în Consiliu. Nu 
prea crezi în şansele mele, aşa-i? 

— Nu prea, aprobă fostul ministru al Educaţiei. Eşti 
smyrnian. 

— Asta nu-i un inconvenient legal. Am avut o educaţie 
laică. 

— Hai, lasă-mă. De când urmează prejudecățile alte legi 
decât pe cele proprii? Păi, ce face omul tău, Jaim Twer? El 
ce spune? 

— Mi-a propus, cu aproape un an în urmă, să particip la 
alegeri pentru Consiliu, răspunse Mallow degajat, dar nu 
mai am nevoie de el acum. Oricum, n-ar fi reuşit 
stratagema. E gălăgios şi impulsiv - iar prin asta devine 
incomod. Sunt hotărât să dau o adevărată lovitură. Am 
nevoie de tine. 

— Jorane Sutt este cel mai deştept politician de pe planeta 
asta şi ţi se va opune. N-am pretenţia că-l pot trage pe 
sfoară. Şi să nu-ţi închipui că nu ştie să lupte din răsputeri 
folosind chiar mijloace murdare. 

— Sunt plin de bani. 

— Ăsta ar fi un avantaj. Numai că-i trebuie mulţi bani ca 
să învingi prejudecățile - smyrnian prăpădit! 

— Voi avea bani. 

— Bine, o să mă mai interesez. Dar să nu-ţi treacă prin 
minte să ridici glasul şi să începi să mârâi că eu te-am 
încurajat în aventura asta. Cine a venit? 


Mallow redeveni serios şi zise: 

— Jorane Sutt în persoană. A venit cam devreme şi înţeleg 
motivul. Îl tot port cu vorba de vreo lună. Ascultă, Jael, 
mergi în camera alăturată şi lasă difuzorul încet. Vreau să 
auzi ce vorbim. 

Îl ajută pe consilier să iasă din cameră, împingându-l uşor 
cu mâna, apoi se ridică şi-şi puse un halat de mătase. 
Lumina solară artificială redeveni normală. 

Secretarul primarului intră plin de sine, în timp ce 
majordomul ieşi pe vârfuri şi închise uşa. 

Mallow îşi fixă centura şi spuse: 

— Stai pe ce scaun doreşti, Sutt. 

Un zâmbet fugar traversă chipul serios al lui Sutt. Scaunul 
pe care şi-l alesese era confortabil, însă nu se aşeză comod 
pe el. Stând pe marginea scaunului, spuse: 

— Dacă îmi vei preciza condiţiile pe care le pui, putem 
trece îndată la afaceri. 

— Ce condiţii? 

— Vrei să fii rugat? Păi, de exemplu, ce-ai făcut pe Korell? 
Raportul tău a fost incomplet. 

— Ţi l-am dat cu luni în urmă. La vremea aceea ai fost 
mulţumit. 

— Da, spuse Sutt, frecându-şi fruntea cu un deget, dar de 
atunci acţiunile tale au căpătat altă semnificaţie. Cam ştiu 
cu ce te ocupi, Mallow. Cunoaştem exact câte întreprinderi 
construieşti; cu ce grabă se lucrează, şi cât te costă. Şi mai 
e şi palatul acesta - spuse el privind în jur cu răceală, fără a 
arăta că este impresionat în vreun fel - care face mai mult 
decât salariul meu pe un an; şi mai ştiu şi câtă vâlvă faci - 
cam multă şi cam costisitoare - prin înalta societate a 
Fundaţiei. 

— Aşa, deci? În afară de faptul că foloseşti nişte spioni bine 
instruiți, ce dovedeşte asta? 

— Dovedeşte că ai bani pe care anul trecut nu-i aveai. Şi 
asta poate dovedi orice - că, de exemplu, s-au întâmplat 


multe lucruri pe Korell despre care noi nu avem cunoştinţă. 
De unde provin banii? 

— Dragul meu Sutt, sper că nu te aştepţi să-ţi dezvălui 
totul. 

— Nu. 

— Nici nu credeam aşa ceva. 'locmai de aceea îţi voi spune 
eu. Provin exact din tezaurul Commdorului de pe Korell. 

Sutt clipi, nevenindu-i a crede. Mallow zâmbi şi continuă: 

— Din nefericire pentru tine, banii sunt câştigaţi în mod 
legal. Sunt Neguţător-şef, şi banii pe care i-am primit 
reprezintă cantităţi de fier şi cromită luate în schimbul unui 
număr de zorzoane cu care l-am aprovizionat. Cincizeci la 
sută din profit e al meu prin contract pecetluit cu Fundaţia. 
Cealaltă jumătate va fi primită de guvern la sfârşitul anului, 
când toţi cetăţenii de bună credinţă îşi plătesc taxele pe 
venit. 

— Nu-mi amintesc să fi citit în raportul tău ceva despre 
vreun contract comercial. 

— N-am menţionat nici ce-am mâncat la micul-dejun în 
ziua aceea, nici numele amantei şi nici alte detalii. 
(Zâmbetul lui Mallow se transformă într-un rânjet.) Am fost 
trimis - ca să-ţi reamintesc propriile vorbe - ca să observ. Şi 
n-am închis un ochi tot timpul. Ai vrut să afli ce s-a 
întâmplat cu navele comerciale ale Fundaţiei, care fuseseră 
capturate. N-am văzut niciuna şi nici n-am auzit de ele. Ai 
vrut să ştii dacă există energie atomică pe Korell. Raportul 
meu face referire la arme atomice aflate în posesia gărzii de 
corp a Commdorului. Alte semne n-am văzut. lar armele pe 
care le-am văzut sunt relicve ale fostului Imperiu şi s-ar 
putea să fie doar obiecte decorative care nu funcţionează, 
după toate aparențele. Până aici am respectat ordinele, dar, 
dincolo de toate acestea, am fost şi sunt încă un cetăţean 
liber. Potrivit legilor Fundaţiei, un Neguţător-şef poate 
deschide oricât de multe pieţe doreşte şi poate primi de 
acolo cuvenita jumătate din profit. Ce obiecţiuni ai? Nu le 
văd. 


Sutt privi ţintă spre perete şi, stăpânindu-şi cu greu furia, 
spuse: 

— Stă în obiceiul tuturor neguţătorilor să promoveze 
religia comerţului lor. 

— Respect legile, nu obiceiurile. 

— Sunt unele cazuri în care obiceiurile pot deveni mai 
importante decât legile. 

— În astfel de cazuri, apelez la tribunal. 

Sutt îi aruncă o privire care nu prevestea nimic bun. 

— La urma-urmei eşti smyrnian. Se pare că naturalizarea 
şi educaţia nu pot elimina anumite trăsături ale neamului. 
Cu toate acestea, încearcă să asculţi şi să înţelegi. Nu mai e 
vorba de bani sau pieţe. Posedăm ştiinţa marelui Hari 
Seldon pentru a dovedi că de noi depinde viitorul Imperiu al 
Galaxiei, şi de la acest drum nu ne putem întoarce. Religia 
pe care o avem este atotputernicul nostru instrument 
pentru a ne atinge țelul. Cu ajutorul ei am reuşit să 
controlăm deplin cele Patru Regate chiar în clipa în care 
erau cât pe ce să ne strivească. Este cea mai puternică 
armă pe care o cunoaştem pentru a controla oameni şi lumi. 
Motivul principal pentru dezvoltarea comerţului şi 
încurajarea neguţătorilor a fost introducerea şi răspândirea 
mai rapidă a religiei şi siguranţa că introducerea tehnicii 
avansate şi a noii economii vor fi supuse unui control 
complet şi amănunţit din partea noastră. 

Se opri pentru a-şi mai trage sufletul, când Mallow 
interveni. 

— Cunosc teoria. O înţeleg bine. 

— Zău? Depăşeşti aşteptările mele. Atunci înţelegi, 
desigur, că încercarea ta de a face comerţ doar de dragul 
comerţului, de a produce în masă fleacuri de doi bani, care 
afectează doar superficial economia unei lumi, de a 
sacrifica politica interstelară de dragul zeului-profit, de a 
conduce la scăparea energiei atomice de sub controlul 
religiei noastre pot sfârşi prin răsturnarea şi negarea 
completă a politicii care a dat roade vreme de un secol. 


— Era şi timpul, spuse Mallow nepăsător, ca o politică 
învechită, periculoasă şi imposibilă să înceteze. Oricât de 
bine ar reuşi religia în cele Patru Regate, alte lumi de la 
Periferie cu greu o acceptă. Pe vremea când am pus 
Regatele sub control, exista un număr suficient de mare de 
exilați care să ducă vestea despre modul în care Salvor 
Hardin a folosit preoțimea şi superstiţiile oamenilor pentru 
a sugruma independenţa şi puterea monarhilor laici. Şi 
dacă acest lucru n-a fost de ajuns, cazul Askone, de acum 
două decenii, a arătat limpede acelaşi lucru. Acum, orice 
domnitor de la Periferie preferă să se sinucidă decât să lase 
vreun preot al Fundaţiei să calce pe teritoriul său. Eu nu 
propun să obligăm Korellul sau altă lume să accepte ceva ce 
sunt sigur că nu vor. Nu, Sutt. Dacă energia atomică îi face 
periculoşi, o prietenie sinceră prin intermediul comerţului 
va fi de o mie de ori mai folositoare decât o dominație 
nesigură, bazată pe supremaţia detestată a unei puteri 
spirituale din afară şi care, dacă slăbeşte cât de cât, se 
poate prăbuşi cu totul, nelăsând nimic de substanţă în 
urmă, în afară de teama şi ura fără margini. 

— Foarte frumos spus, recunoscu Sutt. Dar, ca să ne 
întoarcem la subiectul discuţiei noastre, care-ţi sunt 
condiţiile? Ce îmi ceri ca să te fac să accepţi ideile mele? 

— Îţi închipui că-mi voi lepăda convingerile pentru bani? 

— De ce nu? spuse Sutt cu răceală. Doar asta-i meseria ta, 
să cumperi şi să vinzi, nu? 

— Numai dacă obţin un profit, spuse Maliow, fără să se 
supere. Îmi poţi oferi mai mult decât câştig acum? 

— Aş putea să-ţi rețin trei sferturi din profiturile obţinute 
din tranzacţii, în loc de jumătate. 

Maliow pufni în râs: 

— Frumoasă ofertă. În condiţiile tale, cuantumul 
tranzacţiilor ar scădea cu mult sub a zecea parte. Mai fă un 
efort. 

— Ai putea obţine un loc în Consiliu. 


— Îl voi obţine ş-i fără ajutorul tău, ba chiar împotriva 
voinţei tale. 

Cu o mişcare precipitată a pumnilor, Sutt spuse: 

— Te-ai putea salva de închisoare. Douăzeci de ani, dacă 
lucrurile decurg aşa cum le văd eu. Socoteşte profitul, dacă 
vrei. 

— Nu văd nici un profit şi nu ştiu dacă poţi duce la 
îndeplinire o asemenea ameninţare. 

— Va fi un proces pentru asasinat. 

— Pentru asasinarea cui? întrebă Maliow dispreţuitor. 

Vocea lui Sutt deveni amenințătoare cu toate că nu ridică 
glasul. 

— Asasinarea unui preot anacreonian, aflat în slujba 
Fundaţiei. 

— Chiar aşa? Şi ce probe ai? 

Secretarul primarului se aplecă puţin vrând să dea mai 
mare greutate vorbelor: 

— Mallow, nu glumesc. Cercetările preliminare s-au 
încheiat. Mai trebuie doar să semnez o hârtie şi procesul 
Fundaţia contra Hober Mallow, Neguţător-şef, poate 
începe. Ai părăsit un supus al Fundaţiei, şi acesta a fost 
torturat şi ucis de o gloată de străini. Îţi acord doar cinci 
secunde pentru a scăpa de pedeapsa care ţi se cuvine. În 
ceea ce mă priveşte, prefer ca tu să decizi cum vor decurge 
lucrurile. M-aş simţi mai în siguranţă dacă aş distruge un 
inamic, decât să am un prieten a cărui convertire este 
îndoielnică. 

Mallow spuse răspicat: 

— Faci cum doreşti. 

— Foarte bine! şi secretarul rânji. Primarul a fost acela 
care a dorit încercarea aceasta de compromis, nu eu. Ca 
dovadă că nici nu m-am străduit prea mult să te conving. 

Uşa se deschise şi Sutt ieşi. 

Mallow ridică privirea abia când Ankor Jael reintră în 
cameră. 

— L-ai auzit? întrebă Mallow. 


Politicianul se lăsă pe pardoseală. 

— De când îl cunosc pe şarpele ăsta, n-am mai pomenit să 
fi fost vreodată atât de furios. 

— Bine. Ce părere ai? 

— O politică externă de dominație prin mijloace spirituale 
este o idee fixă a lui, dar, după părerea mea, scopurile 
ultime nu sunt câtuşi de puţin spirituale. Am fost îndepărtat 
din guvern pentru că m-am opus acestei tendinţe şi cred că 
nu-i nevoie să intru în detalii. 

— Nu-i nevoie. Şi, după părerea ta, care sunt scopurile 
nespirituale? 

Jael deveni grav: 

— Nu e prost, aşa că trebuie să-şi fi dat seama de 
falimentul politicii noastre religioase, care abia dacă a făcut 
o cucerire în aceşti şaptezeci de ani. E limpede că o 
foloseşte pentru scopuri ştiute doar de el însuşi. Ştii că 
orice dogmă bazată în primul rând pe credinţă şi pe trăire 
emoţională reprezintă o armă periculoasă când o foloseşti 
împotriva altora, întrucât este aproape imposibil să 
garantezi că arma nu se va întoarce vreodată împotriva ta. 
De o sută de ani sprijinim un ritual şi o mitologie care au 
devenit din ce în ce mai venerabile, mai tradiţionale şi 
imuabile. Într-un fel, ele nu mai sunt sub controlul nostru. 

— Ce vrei să spui? întrebă Mallow. Continuă. Du-ţi gândul 
până la capăt. 

— Păi, să presupunem că un om, un om ambițios foloseşte 
forţa religiei mai degrabă împotriva noastră decât în folosul 
nostru. 

— Vrei să dai de înţeles că Sutt... 

— Exact. Acesta e Sutt. Ascultă, dacă el poate mobiliza 
diferitele ierarhii de pe planetele supuse împotriva 
Fundaţiei în numele ortodoxiei, ce şanse avem? Aşezându- 
se sub stindardele celor pioşi, el poate declara război 
ereziei reprezentate de tine, de exemplu, şi poate deveni 
rege. La urma-urmei, Hardin este acela care a spus: 


„Dezintegratorul este o armă bună, numai că depinde la 
care capăt al ţevii te afli”. 

Mallow se plesni peste coapsa dezgolită. 

— Aşa e, Jael, dar atunci ajută-mă să intru în Consiliu şi voi 
lupta cu el. 

Jael rămase tăcut o vreme, apoi întrebă: 

— Ce spunea Sutt despre linşarea unui preot? Sper că nu-i 
adevărat. 

— Ba e adevărat, spuse Mallow nepăsător. 

Lui Jael îi scăpă un fluierat de uimire: 

— Are probe sigure? 

— Cu siguranţă că are. Mallow ezită o clipă, apoi adăugă: 
Jaim Twer a fost de la început omul lui, cu toate că niciunul 
dintre ei nu şi-a dat seama că ştiam acest lucru. lar Jaim 
Twer a fost martor ocular. 

Jael clătină din cap: 

— Of! Asta-i rău. 

— Rău? Ce-i rău în asta? Preotul se afla în mod ilegal pe 
planetă, potrivit legilor Fundaţiei. Involuntar sau nu, ela 
fost clar folosit ca momeală de către guvernul korellian. 
Potrivit tuturor legilor bunului-simţ, nu aveam de ales decât 
calea acţiunii - şi această acţiune era strict în limitele legii. 
Dacă mă aduce în faţa tribunalului, nu va reuşi decât să se 
facă de râsul lumii. 

Jael negă printr-o mişcare a capului. 

— Nu, Mallow, te înşeli. 'Ţi-am spus că a făcut un joc 
murdar. Nu urmăreşte să obţină condamnarea ta; ştie că nu 
poate s-o facă. Însă vrea să-ţi distrugă poziţia în faţa 
oamenilor. Doar ai auzit ce-a spus. Obiceiurile stau uneori 
deasupra legii. S-ar putea să scapi basma curată din 
proces, dar dacă oamenii vor crede că ai lăsat un preot 
pradă mulţimii, popularitatea ta va scădea. 

Vor recunoaşte că ceea ce-ai făcut a fost legal, chiar 
înţelept Dar, cu toate astea, vei rămâne un laş nenorocit în 
ochii lor, o brută insensibilă, un monstru cu inima de piatră. 
Şi nu vei fi ales în Consiliu. S-ar putea chiar ca printr-un vot 


să-ţi pierzi titlul de Neguţător-şef şi să ţi se retragă 
cetăţenia. Nu eşti născut pe planeta asta, ştii bine doar. Ce 
altceva crezi că doreşte Sutt? 

Mallow se încruntă cu îndărătnicie. 

— Aşa deci! 

— Băiete, spuse Jael, sunt de partea ta, dar eu nu te pot 
ajuta. Ai fost luat la ochi. 

ÎN CEA DE-A PATRA ZI a procesului lui Hober Mallow, 
Neguţător-şef, Camera Consiliului era „plină ochi” în 
adevăratul înţeles al expresiei. Singurul consilier absent 
înjura neputincios fractura de craniu care îl ţintuise la pat. 
Balcoanele erau pline de oameni, până şi intervalele erau 
înţesate de aceia care, prin influenţă, bani sau simplă 
perseverenţă diabolică, reuşiseră să pătrundă. Restul 
umpleau piaţa din faţa tribunalului, în grupuri care se 
agitau în faţa televizoarelor tridimensionale plasate în aer 
liber. 

Ankor Jael îşi croi drum până în sală cu ajutorul inutil al 
serviciului de poliţie şi apoi, prin furnicar, până ce ajunse 
lângă Hober Mallow. 

Mallow se întoarse şi, văzându-l, răsuflă uşurat: 

— Pentru numele lui Seldon, ai ajuns la fix. Ai adus-o? 

— Poftim, ia-o, spuse Jael. E tot ce ai cerut. 

— Bine. Cum reacţionează lumea de afară? 

— Parcă sunt apucaţi, spuse Jael şi se agită plin 
îngrijorare. N-ar fi trebuit să accepţi audierea publică. Ai 
putut să-i împiedici. 

— Nu vreau asta. 

— Se vorbeşte despre linşaj. lar oamenii lui Publis Mar de 
pe alte planete... ( 

— Chiar voiam să te întreb despre asta, Jael. A stârnit 
întreaga Ierarhie împotriva mea, nu-i aşa? 

— Ba bine că nu. Este înscenarea cea mai bine pusă la 
cale. Ca ministru, el se ocupă de acuzare într-un asemenea 
caz de legislaţie interstelară. Ca Înalt Preot şi ca Primat al 
Bisericii, a asmuţit hoardele de fanatici... 


— Lasă asta. Îţi aminteşti de citatul acela din Hardin pe 
care mi l-ai plasat luna trecută? Le vom arăta că arma 
poate avea două capete. 

În acel moment, primarul se aşeză, iar membrii Consiliului 
se ridicară în semn de respect. 

— Astăzi e rândul meu, spuse Mallow în şoaptă. Stai aici şi 
urmăreşte spectacolul. 

Şedinţa începu, şi un sfert de ceas mai târziu, însoţit de 
şoapte ostile, Hober Mallow păşi către spaţiul liber din faţa 
jilţului primarului. Un fascicul de lumină fu îndreptat spre el 
şi pe ecranele televizoarelor din pieţele publice şi din 
aproape fiecare casă de pe planetele Fundaţiei apăru chipul 
unui bărbat care privea sfidător înainte. 

Începu să vorbească încet şi rar: 

— Pentru a economisi timp, voi recunoaşte fiecare 
incriminare ce mi s-a adus de către acuzare. Povestea 
preotului şi a mulţimii, aşa cum a fost ea relatată de 
acuzare, este exactă în toate detaliile. 

În sală se iscă rumoare, urmată de un vuiet dispreţuitor 
din partea celor de la balcoane. Aşteptă răbdător până se 
făcu linişte. 

— Cu toate acestea, imaginea care a fost prezentată nu 
este definitivată. Apelez la răbdarea dumnevoastră pentru 
a-mi permite să fac completările aşa cum socot eu. Povestea 
mea s-ar putea să vi se pară irelevantă la început. Vă rog să 
fiţi îngăduitori. 

Mallow nu apelă deloc la notițele pe care le avea pregătite 

— Voi începe de la acelaşi moment ca şi acuzarea: ziua 
întâlnirii mele cu Jorane Sutt şi Jaim 'Twer. Ştiţi deja ce s-a 
întâmplat în decursul acestor întâlniri. Conversaţiile au fost 
descrise şi nu amnimic de adăugat în afară de propriile-mi 
gânduri din acea zi. 

Eram foarte bănuitor, întrucât evenimentele acelei zile 
fuseseră bizare. Judecaţi singuri. Doi oameni, pe care nu-i 
cunoşteam decât superficial, îmi fac propuneri neobişnuite 
şi, într-o oarecare măsură, incredibile. Unul dintre ei, 


secretarul primarului, îmi cere să joc rolul de agent de 
informaţii în slujba guvernului, într-o problemă 
confidențială, a cărei natură şi importanţă v-au fost deja 
explicate. Celălalt, autointitulat lider al unui partid politic, 
mă roagă să candidez pentru un loc în Consiliu. Bineînţeles 
că am devenit bănuitor faţă de motivul acestei ultime 
propuneri. Motivul propunerii lui Sutt pare evident. Nu 
avea încredere în mine. Credea, probabil, că vând putere 
atomică duşmanilor şi că ţes un complot pentru organizarea 
unei rebeliuni. Şi probabil că forţa nota, ori aşa mi s-a părut 
mie. Deci, avea nevoie de un om de-al său în preajma mea, 
în misiunea pe care mi-o propusese, pentru a mă spiona. 
Ideea aceasta nu mi-a venit, totuşi, decât mai târziu, când a 
apărut Jaim Twer. Să judecăm din nou: Iwer se prezintă ca 
neguţător retras în politică şi, cu toate acestea, eu nu ştiam 
nici un detaliu despre cariera lui negustorească, deşi 
cunoştinţele mele în domeniu sunt considerabile. Mai apoi, 
cu toate că Iwer s-a lăudat cu o educaţie laică, nu auzise 
niciodată despre o criză Seldon. 

Hober Mallovv aşteptă puţin pentru ca înţelesul vorbelor 
lui să fie receptat şi fu răsplătit cu primul moment de tăcere 
de până acum - oamenii de la balcoane rămaseră fără grai. 
Acest lucru era valabil pentru locuitorii de pe Terminus. 
Populaţia de pe Planetele Exterioare recepționa doar 
versiuni cenzurate care să corespundă necesitaţilor religiei. 
Ei nu aveau să audă nimic despre Crizele Seldon. Urmau 
însă alte lucruri şocante care nu aveau să scape atenţiei lor. 

— Care dintre cei prezenţi poate afirma cu bună-credinţă 
că e posibil ca un om cu o educaţie laică să nu aibă habar 
de natura unei crize Seldon? Pe Fundaţie există un singur 
fel de educaţie care exclude orice menţiune despre istoria 
planificată a lui Seldon şi se ocupă numai de om în sine, ca 
vrăjitor aproape mitic... Am ştiut în clipa aceea că Jaim 
Twer nu fusese niciodată neguţător. Atunci am fost sigur că 
făcea parte din cler şi că era probabil preot în înţelesul 
deplin al cuvântului; şi că, în perioada de trei ani cât făcuse 


pe liderul unui partid politic al neguţătorilor, fusese omul 
vândut lui Jorane Sutt. În momentul acela încă bâjbâiam. 
Nu cunoşteam scopurile pe care le urmărea Sutt în ceea ce 
priveşte persoana mea, dar întrucât părea să-mi ofere 
destulă libertate de mişcare, i-am atribuit unele din 
gândurile mele. Bănuiam că Twer trebuia să meargă cu 
mine în călătorie ca paznic oficial din partea lui Jorane Sutt. 
Ei, bine, dacă n-ar fi mers el, ştiam foarte bine că ar fi 
existat alte subterfugii gata pregătite - şi era posibil ca pe 
acelea să nu le detectez la vreme. Când îţi cunoşti 
adversarul, eşti în relativă siguranţă. L-am invitat pe Twer 
să mă însoţească. A acceptat. Aceasta, domnilor consilieri, 
explică două lucruri. În primul rând, vă demonstrează 
faptul ca Twer nu depune mărturie ca prieten al meu, 
împotriva propriei voințe, aşa cum va încerca să convingă 
acuzarea. EI este un spion care-şi va juca rolul pentru care 
a fost plătit. În al doilea rând, explică o anumită acţiune de- 
a mea cu ocazia apariţiei preotului de a cărui moarte sunt 
acuzat - o acţiune nemenţionată încă, deoarece este 
necunoscută. 

Consilierii începură să şuşotească între ei. Mallow îşi drese 
glasul şi, cu un aer teatral, continuă: 

— Nu-mi place să descriu sentimentele pe care le-am trăit 
când am auzit că avem un misionar refugiat la bord. Încerc 
să alung din minte până şi amintirea acestor sentimente. 
Ele au creat, în primul rând, o nesiguranţă 
înspăimântătoare. Întâmplarea mi-a apărut în momentul 
acela drept o manevră de-a lui Sutt, şi asta depăşea 
calculele şi înţelegerea mea. Eram complet dezorientat. 
Aveam un singur lucru de făcut. M-am descotorosit cinci 
minute de Twer, trimiţându-l după ofiţeri. În absenţa lui am 
activat un receptor de înregistrare video, astfel încât tot ce 
avea să se întâmple să fie păstrat pentru un studiu ulterior. 
Am făcut-o în speranţa incertă, dar sinceră, că ceea ce mă 
nedumerea în acele momente ar fi putut să se clarifice la o 
vizionare viitoare. 


De atunci am vizionat acea înregistrare video de cincizeci 
de ori. O am aici, şi voi relua filmul pentru a cincizeci şi una 
oară în prezenţa dumneavoastră. 

Primarul bătu rar cu ciocănelul în masă cerând ordine, 
întrucât asistenţa îşi pierduse cumpătul şi cei de la 
balcoane începuseră să devină zgomotoşi. În cinci milioane 
de cămine de pe Terminus, observatori emoţionaţi se 
apropiară şi mai mult de aparatele lor şi, de pe banca 
acuzării, Jorane Sutt clătină iritat din cap către marele 
preot care dădea semne de agitaţie, în timp ce ochii febrili îl 
ţintuiau pe Mallow. Centrul sălii se eliberă şi luminile fură 
micşorate. Ankor Jael, din banca sa plasată undeva, în 
stânga, făcu reglajele necesare şi, cu un declic, imaginea se 
închegă şi prinse viaţă, în culori, tridimensional, 
reproducând totul, mai puţin viaţa. 

Se văzu imaginea misionarului buimăcit şi stâlcit în bătaie, 
stând între locotenent şi sergent. Mallow aşteptă fără un 
cuvânt, în timp ce ofiţerii intrară unul câte unul, ultimul 
intrând 'Twer. 

Conversaţia se desfăşură conform evenimentelor; 
sergentul fu pus la punct şi misionarul anchetat. Apăru 
gloata, se putu auzi vuietul ei şi apoi reverendul Jord Parma 
făcu ruga lui disperată. Mallow scoase arma, iar misionarul, 
în timp ce era târât afară din încăpere, ridică braţele într- 
un ultim blestem sălbatic şi, pentru o fracțiune de secundă, 
se văzu o fulgerare străjucitoare. 

În faţa unei asemenea situaţii, scena se sfârşi, ofiţerii erau 
îngheţaţi de groază, în timp ce 'Twer îşi duse mâinile 
tremurânde la urechi, iar Mallow îşi introduse calm arma în 
toc. 

Luminile se aprinseră; spaţiul din mijlocul încăperii se 
golise. Mallow, adevăratul Mallow din prezent îşi reluă 
împovărat naraţiunea: 

— Vedeţi dumneavoastră, incidentul este exact aşa cum l-a 
prezentat acuzarea - cel puţin în aparenţă. Voi explica pe 
scurt despre ce este vorba. Apropo, în cursul acestor 


întâmplări, emoţiile prin care a trecut Twer dovedesc 
limpede o educaţie preoțească, În aceeaşi zi i-am arătat lui 
Twer o serie de nepotriviri în ceea ce priveşte întâmplarea. 
L-am întrebat de unde venea misionarul tocmai către zona 
aproape pustie în care ne aflam în momentul acela. L-am 
mai întrebat de unde apăruse mulţimea uriaşă, dacă cel mai 
apropiat oraş, cât de cât mare, se afla la distanţă de o sută 
de mile. Acuzarea nu a acordat nici o atenţie acestor detalii. 
După cum nu a băgat de seamă nici altele: de exemplu, 
prezenţa bătătoare la ochi a lui Jord Parma. Un misionar pe 
Korell, care-şi riscă viaţa, sfidând atât legile korelliene cât şi 
pe cele ale Fundaţiei, umblă pe planetă într-o sutană foarte 
nouă, care nu poate trece neobservată. E ceva anormal în 
situaţia asta. La vremea respectivă, am sugerat că 
misionarul era, fără voia lui, complicele Commdorului, care- 
| folosise în încercarea de a ne obliga să recurgem la un act 
de agresiune flagrant ilegal, pentru a justifica, din punct de 
vedere legal, distrugerea navei şi a noastră. Acuzarea a 
anticipat modul în care îmi voi justifica acţiunile. Acuzarea 
se aştepta ca eu să declar că siguranţa navei mele, a 
echipajului, a misiunii chiar, era în cumpănă şi nu putea fi 
sacrificată pentru un singur om în condiţiile în care acel om 
ar fi fost ucis, cu sau fără intervenţia noastră. Mi se 
răspunde printr-o bâiguială privind „onoarea” Fundaţiei şi 
necesitatea de a susţine demnitatea noastră pentru a ne 
dovedi în acest fel superioritatea. Din motive care totuşi mi 
se par ciudate, acuzarea îl neglijează pe Jord Parma însuşi, 
ca individ. Nu s-au adus nici un fel de detalii în legătură cu 
el: locul naşterii, educaţia, sau orice alt element privind 
viaţa acestuia. Cunoaşterea lor va arunca lumină asupra 
neconcordanţelor pe care le-am evidenţiat în înregistrarea 
video pe care tocmai aţi vizionat-o. Cele două explicaţii se 
leagă. 

Acuzarea nu a avansat nici un detaliu privindu-l pe Jord 
Parma, deoarece nu poate. Scena pe care aţi văzut-o pe 
înregistrarea video pare falsă pentru că Jord Parma era un 


impostor. N-a existat niciodată vreun Jord Parma. Tot acest 
proces este cea mai mare farsă înscenată pentru o 
problemă care n-a existat niciodată. 

Trebui să aştepte o clipă, pentru ca vacarmul să înceteze. 

— Vă voi arăta o mărire de imagine, spuse el rar, a unei 
scene din înregistrarea video. Ea va vorbi de la sine. 
Luminile, Jael! 

Lumina scăzu în sală şi spaţiul din centru se repopulă cu 
siluete creând iluzia unui muzeu de ceară. Ofițerii de pe Far 
Star stăteau în poziţii rigide şi imposibile. O armă ţinută în 
mâna dreaptă de către Mallow. În stânga lui, reverendul 
Jord Parma, surprins în plin strigăt, cu braţele azvârlite în 
sus şi cu degetele răsfirate, în timp ce mânecile îi atârnau 
până la jumătatea braţelor. 

În palma misionarului se văzu acea licărire care în timpul 
vizionării anterioare strălucise şi dispăruse. Acum era o 
strălucire permanentă. 

— Rămâneţi cu ochii pe lumina aceea din palmă, spuse 
Mallow din umbră. Măreşte imaginea, Jael! 

Întregul tablou se estompă rapid. Porţiunile exterioare 
dispărură, în timp ce imaginea misionarului ocupă poziţia 
centrală şi deveni uriaşă. 1 se văzură doar capul şi braţul, 
iar apoi doar o mână care acoperi totul şi rămase acolo 
imensă. 

Lumina devenise un grup de litere strălucind palid: PSK. 
— Aceea, bubui vocea lui Mallow, este o mostră de tatuaj, 
domnilor. El este invizibil în lumina obişnuită, dar în lumina 

ultravioletă pe care am proiectat-o în încăpere când am 
făcut această înregistrare iese clar în evidenţă. Voi 
recunoaşte că este o metodă secretă de identificare naivă, 
utilizată pe Korell, unde lumina ultravioletă nu poate fi 
găsită la orice colţ de stradă. Chiar şi pe nava noastră, 
identificarea s-a făcut din întâmplare. Probabil că unii 
dintre dumneavoastră aţi ghicit deja ce semnifică PSK. Jord 
Parma cunoştea bine limbajul preoţesc şi şi-a făcut meseria 


cu strălucire. Nu pot spune unde şi cum a învăţat-o, dar 
PSK înseamnă Poliţia Secretă Korelliană. 

Mallow trebui să strige ca să acopere tumultul vocilor: 

— Am şi alte dovezi colaterale sub forma unor documente 
aduse de pe Korell, pe care le pot prezenta Consiliului, dacă 
va fi nevoie. Acum să-mi spuneţi care este obiectul acestor 
acuzaţii? S-a făcut şi s-a repetat sugestia monstruoasă că ar 
fi trebuit să mă lupt pentru misionar, sfidând şi călcând 
legea, şi să-mi sacrific misiunea, nava şi propria-mi viaţă 
pentru „onoarea” Fundaţiei. 

Dar s-o fac pentru un impostor? 

Trebuia s-o fac pentru un agent secret korellian deghizat 
în robă, şcolit într-o gimnastică verbală împrumutată 
probabil de la vreun exilat anacreonian? Dacă Jorane Sutt şi 
Publis Manlio m-ar fi făcut să cad în capcana aceea stupidă 
şi odioasă... 

Vocea răguşită deveni neclară, acoperită de strigătele 
mulţimii. Fu ridicat pe umeri şi purtat spre banca 
primarului. 

Prin ferestre, putu vedea un torent dezlănţuit de oameni 
invadând piaţa şi adăugându-se miilor deja prezenţi acolo. 

Mallow privi în jur, căutându-l pe Ankor Jael, dar îi fu 
imposibil să distingă vreun chip în acea mulţime aflată în 
permanentă mişcare. Treptat, putu să perceapă un strigăt 
obsedant, ritmat, care crescu în intensitate şi începu să 
pulseze nebuneşte: „Trăiască Mallow! Trăiască Mallow! 
Trăiască Mallow!” 15 

UN ZÂMBET LICĂRI pe chipul istovit al lui Ankor Jael. În 
aceste ultime două zile bezmetice uitase şi de somn. 

— Mallow, ai dat un spectacol uluitor, aşa că te rog să nu 
strici totul ţintind prea sus. Doar nu vrei să participi serios 
la alegerile pentru funcţia de primar. Entuziasmul maselor 
înseamnă o putere enormă, dar e recunoscut pentru 
nestatornicie. 

— Exact, spuse Mallow cu seriozitate, aşa că va trebui să-l 
răsfăţăm, şi cea mai bună cale de a o face este să continuăm 


spectacolul. 

— Ce ţi-a mai trecut prin minte? 

— Trebuie să-i arestezi pe Publis Manlio şi pe Jorane 
Suti... 

— Poftim?! 

— Ai auzit bine. Determină-l pe primar să-i aresteze! Nu 
mă interesează ce ameninţări vei folosi. Eu controlez 
mulţimea - astăzi cel puţin. Nu va cuteza să o înfrunte. 

— Dar în baza căror acuzaţii, omule? 

— A celor evidente. Au incitat preoțimea Planetelor 
Exterioare la părtinire în ceea ce priveşte neînțelegerile 
facţiunilor de pe Fundaţie. Acest lucru este ilegal. Să-i 
acuze de „subminarea securităţii Statului”. Şi nu-mi pasă ce 
pedeapsă vor primi, aşa cum nici lor nu le-a păsat de mine. 
Scoate-i de pe scena politică până voi ajunge eu primar. 

— Mai e jumătate de an până la alegeri. 

— Nu-i prea mult! (Mallow se ridică în picioare şi-l strânse 
pe Jael de braţ pe neaşteptate.) Ascultă, aş ridica tot 
guvernul cu forţa dacă ar fi nevoie - aşa cum a făcut Salvor 
Hardin acum o sută de ani. Criza Seldon încă mocneşte şi 
când va izbucni, va trebui să fiu şi primar, şi mare preot. 

Jael se încruntă. Spuse rar şi apăsat: 

— Ce va fi cu Korell, până la urmă? 

— Cu siguranţă, dădu Mallow afirmativ din cap, vor 
declara război, deşi sunt gata să pariez că o vor face abia 
peste câţiva ani. 

— Cu nave acţionate atomic? 

— Tu ce crezi? Cele trei nave comerciale pe care le-am 
pierdut în acel sector al spaţiului nu puteau fi capturate cu 
pistoale cu aer comprimat. Jael, au primit nave chiar din 
partea Imperiului. Nu rămâne cu gura căscată ca un 
caraghios. Am spus Imperiul! Încă există, să ştii. O fi 
dispărut ca prezenţă aici, la Periferie, dar în centrul 
Galaxiei e încă foarte activ. Şi orice mişcare greşită pe care 
o vom face ar putea periclita existenţa noastră. De aceea 


trebuie să ajung primar şi mare preot. Sunt singurul care 
ştie cum putem înfrunta criza. 

Jael înghiţi în sec: 

— Cum? Ce-ai de gând să faci? 

— Nimic. 

Jael zâmbi neîncrezător: 

— Zău? Chiar aşa? 

Mallow răspunse hotărât şi tăios: 

— Când voi fi conducătorul acestei Fundaţii nu voi face 
nimic. Absolut nimic, şi tocmai acesta este secretul acestei 
crize. 

ASPER ARGO, Preaiubitul Commdor al Republicii Korell îşi 
întâmpină soţia, care tocmai intra, cu o vinovată încruntare 
a sprâncenelor rare. La ea, cel puţin, epitetul ce şi-l 
atribuise singur nu avea nici o trecere. Ştia bine acest 
lucru. 

Cu o voce piţigăiată şi glacială spuse: 

— Înţeleg că scumpul meu soţ a ajuns, în sfârşit, la o 
decizie în ceea ce priveşte soarta vlăstarelor Fundaţiei. 

— Serios? întrebă Commdorul. Şi ce altceva mai înţelege 
sprintena ta minte? 

— Destule lucruri, nobile soţ. Ai mai avut una dintre 
timidele tale consultări cu consilierii. Grozavi consilieri mai 
ai. Apoi, cu dispreţ nemărginit, adăugă: O turmă de idioţi 
orbi şi paralitici care strâng bine la piepturile lor scofâlcite 
profiturile sterile, spre nemulţumirea tatălui meu. 

— Şi care este, draga mea, nemaipomenita sursă din care 
rezultă părerea ta despre toate astea? 

Commdora pufni în râs: 

— Dacă ţi-aş spune, sursa mea ar fi mai degrabă în cursă 
decât sursă. 

— Bine, vei proceda cum vei crede de cuviinţă, ca 
întotdeauna. (Commdorul ridică din umeri şi-i întoarse 
spatele.) Cât priveşte nemulţumirea tatălui tău, îmi pare 
rău, dar întâmpin un refuz meschin la cererea de a mi se da 
alte nave. 


Fierbând de furie, Commdora izbucni: 

— Alte nave! Păi nu ai cinci? Să nu îndrăzneşti să negi. 
Ştiu că ai cinci, şi-ţi este promisă a şasea. 

— Promisă pentru anul trecut. 

— Dar şi una poate transforma Fundaţia în praf şi pulbere. 
Doar una! O navă ca să spulberi navele lor neînsemnate. 

— Nu pot ataca planeta aceasta nici măcar cu o duzină de 
nave. 

— Şi cât va rezista planeta lor dacă le ruinăm comerţul şi 
le distrugem încărcăturile de jucărioare şi alte prostii? 

— Acele jucărioare şi prostii înseamnă bani, suspină el. 
Mulţi, mulţi bani! 

— Dar dacă ai cuceri Fundaţia, n-ai avea tot ce-i aparţine? 
Şi dacă ai avea o umbră de respect şi recunoştinţă pentru 
tatăl meu, n-ai avea mai mult decât ţi-ar oferi Fundaţia 
vreodată? Au trecut trei ani - ba mai mult - de când a venit 
barbarul acela cu reprezentaţia lui magică. A trecut destul 
timp. 

— Draga mea! (Commdorul se întoarse şi o privi drept în 
ochi.) Îmbătrânesc. Sunt obosit. Îmi lipseşte puterea de a 
mai rezista vocii tale cicălitoare. Spui că ştii că am luat o 
hotărâre. Ei bine, am luat-o. S-a terminat. Va fi război între 
Korell şi Fundaţie. 

— I-auzi! (Chipul Commdorei se lumină, iar ochii ei 
străluciră.) În sfârşit, când era cât pe-aci să dai în mintea 
copiilor ţi-a venit mintea la cap. lar acum, că eşti stăpân al 
acestei zone, poate vei deveni suficient de respectabil 
pentru a avea un cuvânt de spus în Imperiu. De exemplu, 
am putea părăsi lumea asta barbară pentru a merge la 
curtea viceregelui. Aşa m-am gândit eu. 

leşi într-un foşnet de rochie, zâmbind şi ţinând o mână în 
şold. În lumină, părul ei arunca reflexe albăstrii. 

Commdorul aşteptă, apoi, adresându-se către uşă, spuse 
cu ură şi răutate: 

— Iar când voi fi stăpân a ceea ce numeşti tu zona 
interioară, voi fi îndeajuns de respectabil pentru a mă lipsi 


de aroganţa tatălui şi de limba ascuţită a fiicei. Mă voi lipsi 
total! 

LOCOTENENTUL-MAJOR de pe Dark Nebula se holbă 
îngrozit prin hublou. 

— Pentru numele Galaxiei! (Ceea ce trebuia să fie un țipăt 
disperat devenise o şoaptă.) Ce e asta? 

Era o navă, dar părea un caşalot faţă de insignifianta Dark 
Nebula şi, în plus, pe flanc purta însemnele Imperiului: 
Nava-şi-Soarele. Toate sistemele de alarmă răsunau 
înnebunite. 

Se transmiseră ordine în toate compartimentele navei şi 
Dark Nebula se pregăti să fugă, dacă mai era posibil, sau 
pentru luptă - dacă trebuia - în timp ce în cabina de 
transmisiuni în ultraunde, un mesaj îşi croi drum prin 
hiperspaţiu către Fundaţie. 

Repetându-se mereu şi mereu! Era parţial un apel pentru 
ajutor, dar, în primul rând, un mesaj ce avertiza asupra 
pericolului. 

HOBER MALLOYW îşi întinse picioarele pentru a alunga 
oboseala, în timp ce răsfoia câteva rapoarte. Cei doi ani de 
când ocupa funcţia de primar îl făcuseră să devină mai 
râbdător, mai domolit şi mai puţin preocupat de confort. 
Dar rapoartele guvernamentale şi aiuritorul limbaj oficial în 
care acestea erau scrise tot nu-i plăceau. 

— Câte nave au primit? întrebă Jael. 

— Patru sunt reţinute la sol. Despre două n-am primit 
informaţii. Celelalte sunt în bună stare şi se ştie unde se 
află. Ar fi trebuit să ne descurcăm mai bine, dar ăsta n-a 
fost decât începutul, mormăi Mallow. 

Nu primi răspuns, aşa că Mallow ridică privirea spre Jael 
şi întrebă: 

— 'Te îngrijorează ceva? 

— Aş vrea ca Sutt să vină aici. 

— A, da, ca să mai ascultăm o prelegere despre frontul 
intern. 


— Nu, nu-i vorba de asta, izbucni Jael, dar eşti din cale- 
afară de încăpățânat, Mallow. Poate că ai rezolvat situaţia 
externă până la ultimul amănunt, dar nu te-a interesat 
deloc ce se întâmplă aici, pe planeta-mamă. 

— Păi asta-i treaba ta, nu? De ce te-am numit Ministru al 
educaţiei şi propagandei? 

— Doar ca să-mi sfârşesc mai repede zilele, dacă am în 
vedere cooperarea de care mă bucur din partea ta. Anul 
trecut ţi-am tot vorbit despre pericolul crescând pe care-l 
reprezintă Sutt şi Religioşii lui, de credeam că te-am 
asurzit. Ce rost mai au planurile tale dacă Sutt va impune 
alegeri anticipate şi te va azvârli din funcţie? 

— Niciunul, recunosc. 

— Iar prin cuvântarea ta de seara trecută, aproape că i-ai 
oferit alegerile pe tavă lui Sutt. Chiar trebuia să fii atât de 
sincer? 

— Crezi că n-am făcut bine luându-i-o înainte? 

— Nu, răspunse vehement Jael, nu aşa cum ai procedat. 
Pretinzi că ai anticipat totul, dar nu explici de ce ai făcut 
comerţ cu Korell spre avantajul lor exclusiv vreme de trei 
ani. Singurul tău plan de luptă este de a te retrage fără nici 
o confruntare. Abandonezi toate relaţiile comerciale cu 
sectoarele spaţiale din apropiere de Korell. Proclami în mod 
deschis o atitudine de aşteptare. Nu promiţi ofensiva nici 
măcar în viitor. Serios, Mallow, ce-ar trebui să fac eu în 
situaţia asta fără ieşire? 

— Îi lipseşte strălucirea? 

— Îi lipseşte apelul la sentimentele mulţimii. 

— E totuna. 

— Mallow, trezeşte-te! Ai două soluţii. Fie le expui 
oamenilor o politică externă dinamică, oricare ţi-ar fi 
planurile, fie ajungi la un compromis cu Sutt. 

— În regulă, spuse Mallow, dacă am dat greş cu prima 
soluţie, s-o încercăm pe cea de-a doua. Tocmai a sosit Sutt. 
Sutt şi Mallow nu se mai întâlniseră faţă-n faţă din ziua 

procesului, cu doi ani în urmă. Niciunul nu constată la 


celălalt vreo schimbare, cu excepţia aerului pe care-l 
arbora fiecare dintre ei, ceea ce arăta fără tăgadă că 
rolurile de conducător şi de contestatar se schimbaseră. 

Sutt se aşeză fără să-i strângă mâna lui Mallow. 

Mallow îi oferi o ţigară de foi şi-i spuse: 

— 'Te deranjează dacă Jael va rămâne? Ţine foarte mult să 
cădem de acord asupra unui compromis. Ar putea acţiona 
ca mediator dacă ne încingem. 

Sutt ridică nepăsător din umeri. 

— Un compromis ţi-ar folosi. Cu altă ocazie eu am fost 
acela care a cerut ca tu să stabileşti condiţiile. Presupun că 
poziţiile sunt acum diametral opuse. 

— Presupunerile tale sunt corecte. 

— Atunci iată condiţiile mele. Trebuie să te lepezi de 
politica falimentară de mituire economică şi de comerţ cu 
nimicuri şi să revii la politica externă promovată de 
înaintaşii noştri. 

— Te referi la cucerirea cu ajutorul misionarilor? 

— Exact! 

— Nici un compromis nu e posibil dacă nu accept asta? 

— Niciunul. 

— Mmnm! (Mallow îşi aprinse tacticos ţigara de foi şi trase 
din ea până ce vârful îi deveni incandescent.) Pe vremea lui 
Hardin, când cucerirea prin intermediul misionarilor 
reprezenta ceva nou şi radical, oameni ca tine s-au opus. 
Acum este o metodă încercată, testată, binecuvântată - 
ceea ce pentru Jorane Sutt înseamnă perfecțiunea. Dar, 
spune-mi, cum ne-ai scoate din încurcătura noastră? 

— Vrei să spui încurcătura ta. Eu n-am nimic de-a face cu 
ea. 


— Ia-o cum vrei. 

— Este indicată o puternică ofensivă. Expectativa de care 
pari atât de satisfăcut este fatală. Pentru întreaga lume a 
Periferiei asta ar însemna o recunoaştere a slăbiciunii, ori în 
această zonă impresia de putere este tot ceea ce contează, 
pentru că nu există vreun vultur care să nu se alăture într- 
un asalt comun pentru a smulge o bucată din cel care piere. 
Ar trebui să ştii asta. Doar eşti din Smyrno, nu? 

Mallow nu dădu importanţă constatării. 

— Şi dacă-i învingi pe cei din Korell, zise el, ce faci cu 
Imperiul? Acesta este adevăratul duşman. 

Un zâmbet şiret se iţi pe chipul lui Sutt. 

— A, nu, constatările tale din cursul vizitei la Siwenna au 
fost complete. Pe viceregele Sectorului Normannic îl 
interesează să creeze disensiuni la Periferie în folosul său, 
dar numai ca o problemă secundară. N-are intenţia de a 
risca totul organizând o expediţie către marginea Galaxiei, 
unde are cincizeci de vecini ostili şi un Împărat împotriva 
căruia trebuie să se ridice. Parafrazez propriile-ţi cuvinte. 

— Da, s-ar putea, Sutt, dacă-şi închipuie că suntem 
îndeajuns de puternici pentru a fi periculoşi. Şi s-ar putea 
să fie încredinţat de asta dacă distrugem Korellul prin forţa 
unui atac direct. S-ar cuveni să fim cu mult mai înţelepţi. 

— De exemplu? 

Mallow se rezemă de spătarul scaunului. 

— Sutt, îţi voi oferi o şansă. Aşa că-ţi voi spune toată 
istoria, şi atunci poţi fie să mite alături, şi vei primi un post 
într-un guvern de coaliţie, fie să-ţi joci rolul de martir până 
la capăt, şi vei putrezi în puşcărie. 

— Ai mai încercat stratagema asta o dată. 

— Nu m-am străduit, Sutt. Abia acum a sosit timpul. 
Ascultă, spuse el şi-l fixă cu privirea. 

— Când am sosit prima oară pe Korell, începu el, l-am 
mituit pe Commdor cu podoabe şi jucărioare care fac parte 
din rezervele obişnuite ale unui neguţător. Din capul 
locului, aceste daruri erau menite să-i faciliteze accesul 


într-o turnătorie de oţel. Nu vedeam mai departe de atât, 
dar planul mi-a reuşit. Am obţinut ceea ce voiam. Însă abia 
după prima mea vizită în Imperiu mi-am dat seama exact în 
ce armă teribilă aş putea transforma acest negoţ. 

Ne confruntăm cu o Criză Seldon, Sutt, şi crizele Seldon 
nu sunt rezolvate de indivizi, ci de forţe istorice. Atunci 
când Hari Seldon a plănuit cursul istoriei viitoare, el nu s-a 
bazat pe eroisme eclatante, ci pe largul avânt al economiei 
şi al sociologiei. De aceea, soluţiile diferitelor crize trebuie 
obţinute prin aportul forţelor pe care le avem la îndemână 
în momentul respectiv. În cazul de faţă, Comerţul! 

Sutt ridică sceptic sprâncenele şi profită de momentul de 
tăcere: 

— Cred că nu posed o inteligenţă subnormală dar 
prelegerea ta este neclară şi needificatoare. 

— Gândeşte-te numai, spuse Mallow, că până acum 
puterea comerţului a fost subestimată. S-a considerat că 
trebuie să ţinem preoțimea sub controlul nostru strict 
pentru a o transforma într-o forţă puternică. Nu este aşa, şi 
aceasta este contribuţia mea la situaţia din Galaxie. Comerţ 
fără preoţi! Doar comerţ. El e îndeajuns de puternic. Să 
gândim simplu şi la obiect. Korell este acum în stare de 
război cu noi. Prin urmare, comerţul nostru cu ei a încetat. 
Dar, te rog să observi că voi reduce totul la o simpă operaţie 
de adunare. În ultimii trei ani, Korell şi-a bazat economia 
din ce în ce mai mult pe tehnicile atomice pe care le-am 
introdus noi şi pe care numai noi le putem furniza în 
continuare. Ce crezi că se va întâmpla de îndată ce 
minusculele generatoare atomice vor înceta să funcţioneze 
unul după altul? 

Întâi vor cădea micile ustensile de bucătărie. După 
jumătate de an de expectativă, pe care tu o deteşti, cuțitul 
de bucătărie al gospodinei nu va mai funcţiona. Soba de 
gătit va începe să-i joace feste. Maşina de spălat nu va mai 
face treaba cum se cuvine. Aparatul de climatizare din 


locuinţa ei îşi va da obştescul sfârşit într-o zi toridă de vară. 
Ce se întâmplă? 

Făcu o pauză, aşteptând un răspuns, iar Sutt preciza 
netulburat: 

— Nimic. Oamenii suferă multe în vreme de război. 

— Foarte adevărat. Suferă. Îşi vor trimite fiii în război, 
unde vor avea parte de o moarte groaznică pe navele 
spaţiale distruse. Vor suporta orice sub bombardamentul 
inamic, chiar dacă asta înseamnă că vor trebui să se 
hrănească cu pâine mucegăită şi să bea apă nefiltrată în 
adăposturi săpate la jumătate de milă adâncime. Numai că 
este foarte greu să suporţi lucruri chiar minore atunci când 
nu există avântul patriotic născut dintr-un pericol iminent. 
Vom alege expectativa. Nu vor fi victime, bombardamente 
sau bătălii. Doar cuțite care nu vor mai tăia, sobe care vor 
refuza să încălzească şi case care vor deveni gheţării iarna. 
Aceste lucruri vor fi supărătoare. lar oamenii vor murmura. 

Sutt, plin de uimire, silabisi: 

— Şi în asta îţi pui toate speranţele, omule? Ce anticipezi? 
O revoltă a gospodinelor? O jagquerie? *. (Jacquerie - 
asociaţie şi revoltă a ţăranilor francezi împotriva nobilimii în 
timpui captivităţii regelui Ioan (1358) şi, prin extensie, 
revoltă a claselor sărace împotriva claselor avute (n.t.)) 
Iscarea din senin a unei răscoale a măcelarilor şi băcanilor 
înarmaţi cu satâre şi cuțite de pâine strigând: „Daţi-ne 
înapoi maşinile atomice şi automate de spălat Super-Clar?”. 

— Nu, domnule, spuse Mallow scos din sărite, nu. Mă 
aştept totuşi la un murmur general de nemulţumire care va 
putea fi mai apoi folosit de persoane mai importante. 

— Şi care ar fi aceste persoane mai importante? 

— Producătorii, proprietarii de întreprinderi, industriaşii 
de pe Korell. După ce vor trece cei doi ani de expectativă, 
maşinile din întreprinderi vor începe, una după alta, să nu 
mai funcţioneze. Industriile pe care noi le-am modificat de 
la un capăt la celălalt cu noile noastre invenţii atomice vor fi 
foarte curând distruse. Dintr-o lovitură, industriile grele se 


vor trezi în întregime proprietare ale unor utilaje care nu 
mai funcţionează, numai bune de dat la fier vechi. 

— Mallow, întreprinderile funcționau destul de bine înainte 
de a merge tu acolo. 

— Da, Sutt, funcționau cu un profit de zero virgulă zero la 
sută, chiar dacă nu iei în calcul costurile reconversiunii la 
starea originală, preatomică. În condiţiile în care i se vor 
opune atât industriaşii şi marea finanţă, cât şi omul simplu, 
cât crezi că va mai rezista Commdorul? 

— Atâta timp cât va dori, de îndată ce-i va trece prin minte 
să obţină noi generatoare atomice de la Imperiu. 

Auzind acestea, Maliow râse copios: 

— N-ai înţeles Sutt, n-ai înţeles nici cât Commdorul. N-ai 
priceput că Imperiul nu poate înlocui nimic. Imperiul a fost 
dintotdeauna un domeniu cu resurse colosale. Au calculat 
totul în planete, în sisteme stelare, în sectoare întregi de 
Galaxie. Generatoarele lor sunt gigantice, întrucât gândeau 
la modul gigantesc. Însă noi - noi, mica noastră Fundaţie, 
lumea noastră solitară şi lipsită de resurse metalice - am 
fost siliţi să lucrăm cu zgârcenie brutală. A trebuit ca 
generatoarele noastre să aibă mărimea unor degetare, 
pentru că acesta era metalul de care dispuneam. A trebuit 
să creăm noi tehnici şi noi metode cu care Imperiul nu 
poate ţine pasul pentru că a decăzut atât de mult încât nu 
mai poate face nici un progres ştiinţific cu adevărat vital. 

Cu toate scuturile lor atomice, îndeajuns de mari pentru a 
proteja o navă, un oraş, o lume întreagă, n-au fost niciodată 
în stare să construiască unul care să apere un singur om. 
Pentru aprovizionarea cu apă şi energie electrică a unui 
oraş au motoare mari cât o clădire cu şase etaje - le-am 
văzut doar - pe când ale noastre ar încăpea într-o cameră 
ca aceasta. Şi când i-am spus unuia dintre specialiştii lor că 
un container de plumb de mărimea unei nuci avea înăuntru 
un generator atomic, aproape că s-a sufocat pe dată de 
indignare. Păi nici nu-şi mai înţeleg singuri propriii coloşi. 
Instalaţiile funcţionează automat din generaţie în generaţie 


şi îngrijitorii lor constituie o castă ereditară care ar rămâne 
cu mâinile încrucişate dacă un singur tub din toată 
structura aceea vastă s-ar arde. 

Războiul acesta este o confruntare între două sisteme - 
între Imperiu şi Fundaţie, între cel mare şi cel mic. Pentru a 
prelua controlul asupra unei lumi, ei mituiesc cu nave 
imense care pot purta războaiele, dar care sunt total lipsite 
de importanţă economică. Pe de altă parte, noi mituim cu 
lucruri minuscule, inutile în război, dar vitale pentru 
obţinerea prosperității şi profiturilor. 

Un rege sau un Commdor pot să primească aceste nave şi 
să ducă războaie. De-a lungul întregii istorii au existat 
conducători arbitrari care au negustorit bunăstarea 
supuşilor lor pentru ceea ce au luat drept onoare, glorie şi 
cucerire!'. Cu toate acestea, lucrurile mărunte sunt cele 
care contează în viaţa de zi cu zi, iar Asper Argo nu va 
rezista crizei economice care va pustii Korellul peste doi 
sau trei ani. 

Sutt era la fereastră acum, cu spatele către Malâow şi Jael. 
Se înserase şi puţinele stele care se puteau vedea aici, 
exact la marginea Galaxiei, străluceau profilate pe fundalul 
înceţoşat al formei lenticulare care cuprindea rămăşiţelea 
acelui Imperiu, încă uriaş, care lupta împotriva Fundaţiei. 

Sutt spuse, sceptic: 

— Nu. Nu eşti omul potrivit. 

— Nu mă crezi? 

— Vreau să spun că nu am încredere în tine. Eşti alunecos 
şi vorba ţi-e înşelătoare. M-ai tras pe sfoară şi atunci când 
eram sigur că te aflai cu totul sub controlul meu, cu prilejul 
primei tale călătorii spre Korell. Când mi-am închipuit că te 
încolţisem la proces, te-ai strecurat cu abilitate şi ai cucerit 
postul de primar prin demagogie. Ai un caracter plin de 
ascunzişuri şi ocolişuri: nu oferi nici un argument dincolo 
de care să nu se afle un altul; orice afirmaţie de-a ta poate fi 
înţeleasă în trei feluri. Să presupunem că ai fi trădător. Să 
spunem că vizita în Imperiu ţi-a adus o subvenție şi 


promisiuni de putere. Într-un asemenea caz, acţiunile tale 
ar fi exact cele pe care le întreprinzi acum. Ai provoca un 
război după ce ai oferit întăriri duşmanului. Ai obliga 
Fundaţia la inacţiune şi ai propune o explicaţie plauzibilă în 
legătură cu tot ce faci atât de convingătoare, încât ai cuceri 
toată lumea de partea ta. 

— Vrei să spui că nu există cale de compromis? întrebă 
calm Mallow. 

— Vreau să spun că trebuie să pleci de bună-voie sau cu 
forţa. 

— 'Ţi-am pus în vedere că singura ta alternativă e să 
cooperezi. 

Chipul lui Jorane Sutt se congestiona într-o izbucnire de 
furie: 

— Iar eu te avertizez, Hober Mallow din Smyrno, că dacă 
mă arestezi, nu va exista cruţare. Oamenii mei nu se vor da 
înapoi de la nimic pentru a face cunoscut tot adevărul în 
ceea ce te priveşte, iar oamenii simpli ai Fundaţiei se vor 
ridica împotriva conducătorului lor străin. Ei au o conştiinţă 
a destinului pe care un smyrnian n-o poate înţelege 
vreodată, şi această trezire a lor te va distruge. 

Neclintit, Hober Mallow le ordonă celor două gărzi care 
tocmai intraseră: 

— Luaţi-l! E în stare de arest. 

Sutt preciză: 

— Ultima soluţie. 

Mallow îşi stinse ţigara de foi şi rămase cu privirea în 
pământ. 

Câteva minute mai târziu, Jael se foi şi întrebă cu o voce 
obosită: 

— Ei, după ce ai făcut un martir ai cauzei, ce va urma? 

Mallow lăsă deoparte scrumiera pe care o mişca fără rost, 
ridicându-şi privirea. 

— Sutt nu mai este aşa cum îl ştiam. A devenit un taur 
orbit de sânge şi furie. Şi cât mă urăşte! 

— Deci, cu atât mai periculos. 


— Mai periculos? Vorbe! Nu mai judecă, defel. 

— Ai prea multă încredere în propriile puteri, Mallow. 
Neglijezi posibilitatea izbucnirii unei revolte populare. 

Sumbru, Mallow îl privi pe Joel drept în ochi: 

— Înţelege odată pentru totdeauna Joel, nu există 
pericolul unei revolte populare. 

— Ce sigur eşti de tine! 

— Sunt sigur de existenţa Crizei Seldon şi de valabilitatea 
istorică a soluţiilor externe şi interne. Sunt unele lucruri pe 
care nu i le-am spus acum lui Sutt. Ela încercat să ţină sub 
control însăşi Fundaţia cu ajutorul forţelor religioase şi a 
dat greş - şi acesta este semnul cel mai sigur că în Planul 
Seldon religia şi-a încheiat misiunea. Controlul economic 
funcţionează altfel. Şi, ca să parafrazez faimosul citat al lui 
Hardin, care ţi-e atât de drag, arma care nu are două 
capete nu e bună de nimic. Dacă Korell a prosperat prin 
comerţ, tot aşa şi noi. Dacă fabricile de pe Korell se 
prăbuşesc fără comerţul cu noi şi dacă prosperitatea 
lumilor exterioare se spulberă din cauza izolării, tot aşa şi 
întreprinderile noastre vor decădea, iar prosperitatea se va 
mistui ca fumul. Şi nu există nici o întreprindere, nici o 
companie de transporturi care să nu se afle sub controlul 
meu şi pe care să nu o pot reduce la tăcere dacă Sutt 
încearcă să mă sperie cu propaganda revoluţionară. Acolo 
unde propaganda lui va avea succes sau va prinde cât de 
cât, voi avea grijă să fac în aşa fel încât prosperitatea să 
devină o amintire. Acolo unde propaganda va da greş, 
prosperitatea va exista în continuare pentru că 
întreprinderile mele îşi vor păstra toţi angajaţii. Aşa că, 
graţie aceluiaşi raţionament care mă face să fiu atât de 
sigur că populaţia Korellului se va revolta în favoarea 
prosperității, sunt sigur că noi nu ne vom ridica împotriva 
ei. Vom face acest joc până la capăt. 

— Prin urmare, zise Joel, pui bazele unei plutocraţii. Ne 
transformi într-o planetă de neguţători şi de prinți ai 
comerţului. În cazul acesta, care va fi viitorul nostru? 


Mallow îşi ridică faţa preocupată şi exclamă furios: 

— Ce treabă am eu cu viitorul? E neîndoielnic că Seldon |- 
a anticipat şi l-a pregătit. În vremurile ce vor veni, atunci 
când puterea financiară va deveni o forţă moartă aşa cum 
este religia acum, vor mai exista şi alte crize. Lasă-i pe 
succesorii mei să rezolve noile probleme ce se vor ivi, aşa 
cum am rezolvat-o eu pe cea de astăzi. 

KORELL ... Şi astfel, după trei ani de război, care a fost cu 
siguranţă cel mai paşnic din câte avem cunoştinţă, 
Republica Korell s-a predat necondiţionat, iar Hober Mallow 
şi-a ocupat locul alături de Hari Seldon şi Salvor Hardin în 
inimile oamenilor Fundaţiei. 


SFÂRŞIT