Isaac Asimov — Fundatia — V7 Fundatia Renascuta

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Fundaţia renascuta 


Partea întâi. 

ETO DEMERZEL. 

DEMERZEL, ETO - ... Nimeni nu se îndoieşte că atâta timp 
cât Eto Demerzel a fost prim-ministru el a condus de fapt 
destinul Imperiului şi nu Cleon I, Împăratul. În rândul 
istoricilor există însă controverse referitoare la caracterul 
guvernării sale. Interpretarea clasică este că Demerzel face 
parte din lungul şir de opresori puternici şi nemiloşi care au 
condus Imperiul Galactic în ultimul secol de dinaintea 
Prăbuşirii. Însă s-au făcut auzite şi păreri revizioniste, care 
insistă că guvernarea sa, deşi despotică, a fost 
binefăcătoare. În acest sens, se pune foarte mult accentul 
pe relaţia cu Hari Seldon (deşi existenţa acestei relaţii 
rămâne în continuare un mister), mai ales ţinând cont de 
neobişnuita întâmplare care l-a avut ca erou pe Laskin 
Joranum. Ascensiunea meteorică a lui Joranum... 

ENCICLOPEDIA GALACTICAI 

— HARI, ÎŢI SPUN ÎNCĂ O DATĂ, făcu Yugo Amaryl, 
prietenul tău Demerzel este în mare încurcătură. 

Accentuase foarte uşor cuvântul „prietenul”, cu un 
inconfundabil aer de dezgust. 

Hari Seldon sesiză tonul dezagreabil, dar nu îl luă în 
seamă. Ridică privirea de la tricomputer şi spuse: 

— Iar eu îţi spun încă o dată, Yugo, că asta-i o prostie. 

Apoi adăugă cu o urmă de iritare: 

— Ce tot insişti, nu vezi că-mi iroseşti timpul? 

— Nu ţi-l irosesc, ceea ce-ţi spun eu cred că este 
important. 


Amaryl se aşeză sfidător. Era un gest care vroia să arate 
că nu se va da bătut cu una, cu două. Venise şi nu se va da 
bătut cu una, cu două. 

Cu opt ani în urmă, nu fusese altceva decât un amărât de 
miner în Sectorul Dahl, ocupând nivelul cel mai de jos 
posibil al ierarhiei sociale. Seldon îl ridicase din acea 
poziţie, îl făcuse matematician şi intelectual... mai mult, îl 
făcuse psihoistoric. 

Nu putea uita, nici măcar un singur minut, cine fusese, 
cine era acum şi cui datora ceea ce obținuse. Asta însemna 
că dacă trebuia să fie aspru cu Hari - pentru binele acestuia 
- nu se va lăsa oprit de sentimentele de respect şi dragoste 
sau de vreun interes personal privitor la propria-i carieră. 
Se simţea dator faţă de Seldon, şi trebuia să fie sincer. 

— Ascultă Hari, spuse el tăind brusc aerul cu mâna stângă, 
dintr-un motiv care scapă înţelegerii mele, se pare că îl 
aprobi pe Demerzel în tot ceea ce face. Eu nu gândesc la fel 
ca tine. Toţi cei pe care-i respect au o părere proastă 
despre el. 'Toţi, în afară de tine. Mie nu-mi pasă ce se 
întâmplă cu persoana lui, dar atâta vreme cât am senzaţia 
că ţie îţi pasă, sunt obligat să îţi atrag atenţia. 

Atât pasiunea care se făcea simțită în gândurile lui Yugo, 
cât şi gândul că îngrijorarea lui era inutilă, îl făcură pe 
Seldon să zâmbească. Îi era drag acest Yugo Amaryl... mai 
mult decât drag. Yugo era unul dintre cei patru pe care-i 
întâlnise în timp ce fugea prin întreg Trantor-ul, 
ascunzându-se: Eto Demerzel, Dors Venabili, Yugo Amaryl, 
şi Raych. Patru, şi până acum nu întâlnise vreo altă fiinţă pe 
măsura lor. 

Fiecare îi era indispensabil în felul lui. De exemplu, Yugo 
Amaryl înţelesese repede principiile psihoistoriei, şi avea o 
puternică imaginaţie, cu care explora noi domenii. Seldon 
se simţea în siguranţă gândindu-se că dacă i se întâmpla 
ceva înainte de punerea la punct a matematicilor destinate 
psihoistoriei - cât de încet mergea totul, şi cât de uriaşe 


erau obstacolele - măcar va rămâne o minte înzestrată care 
să continue cercetarea. 

— Îmi cer scuze, Yugo. Nu vroiam să dau impresia că eşti 
nedorit aici sau că nu îmi pasă de ceea ce eşti atât de 
nerăbdător să îmi comunici. Numai că vezi tu, slujba mea, 
problemele pe care le am din cauză că mă aflu în fruntea 
unui departament... 

Veni rândul lui Amaryl să zâmbească şi să îşi reprime un 
hohot de râs. 

— Îmi pare rău, Hari, spuse el. N-ar fi trebuit să râd, dar 
natura nu te-a înzestrat cu nici o aptitudune pentru a putea 
face faţă poziţiei pe care o ocupi aici. 

— Asta o ştiu şi eu, dar va trebui să mă descurc. Trebuie să 
dau impresia că fac ceva inofensiv şi nu există nimic - nimic 
- mai inofensiv decât a conduce Departamentul de 
Matematică la Universitatea Streeling. Îmi pot umple ziua 
cu tot felul de îndatoriri neimportante, astfel încât nimeni 
să nu simtă nevoia de a şti sau de a întreba despre situaţia 
cercetărilor noastre în domeniul psihoistoriei. Însă necazul 
este că, umplându-mi ziua cu probleme neimportante, nu 
mai găsesc suficient timp pentru ca să... 

Ochii săi se plimbară pe deasupra biroului, la materialele 
care trebuiau prelucrate şi înregistrate. Doar el şi Amaryl 
aveau codul de acces. Mai mult, chiar dacă cineva s-ar fi 
împiedicat din întâmplare de aceste informaţii, nu le-ar fi 
înţeles, pentru că fuseseră încifrate într-un simbolism 
propriu, cunoscut doar de ei doi. 

— Când vei ajunge într-o fază mai avansată cu îndatoririle 
tale la departament, spuse Amaryl, vei începe să împărţi 
responsabilităţile şi vei avea mai mult timp la dispoziţie. 

— Sper, făcu neîncrezător Seldon. Dar ce lucru important 
vroiai să-mi spui în legătură cu Demerzel? 

— Nu vroiam decât să te anunţ că Demerzel, Primul 
Ministru al marelui nostru Împărat, pune la cale o 
insurecție. 

Seldon se încruntă: 


— Ce interes ar avea să facă una ca asta? 

— Nu am spus că are vreun interes. Am spus că o face - 
conştient sau nu - şi primeşte un ajutor considerabil din 
partea unora dintre duşmanii săi politici. Eu unul, n-am 
nimic împotrivă. Cred că, în condiţii ideale, mi-ar conveni 
să-l văd dat afară din Palat, din Trantor, ba chiar din 
Imperiu. Însă, după cum am mai spus, tu ai o părere bună 
despre el, aşa că te avertizez. Am remarcat că nu urmăreşti 
cu atenţia cuvenită cursul actual al evenimentelor politice. 

— Sunt lucruri mai importante de făcut, motivă Seldon cu 
blândeţe. 

— Cum ar fi psihoistoria. Sunt de acord. Dar cum crezi tu 
că vom avea vreo şansă să ducem psihoistoria la bun sfârşit 
dacă rămânem ignoranţi în problemele politicii? Mă refer la 
politica actuală. Acum - acum - este momentul în care 
prezentul pregăteşte viitorul. Nu putem studia doar 
trecutul. Ştim astăzi ce s-a întâmplat în trecut. Însă 
rezultatele nu le putem verifica decât confruntându-le cu 
prezentul şi cu viitorul apropiat. 

— Am impresia că nu aud pentru prima oară argumentul 
ăsta, spuse Seldon. 

— Şi îl vei mai auzi de multe ori. Nu cred că are vreun rost 
să îl justific. 

Seldon oftă, se lăsă pe spate în scaun, şi îl privi pe Amaryl. 
Zâmbi. Tânărul din faţa sa era foarte abraziv în anumite 
momente, dar lua psihoistoria în serios... iar asta compensa 
totul. 

Amaryl mai purta încă semnele anilor de minerit: umeri 
largi şi conformaţie musculoasă proprii unuia care muncise 
din greu. Nu-şi permisese să-şi piardă condiţia fizică. Şi 
bine făcuse, pentru că îi dădea şi lui Seldon putere să 
reziste impulsului de a petrece tot timpul la birou. Seldon 
nu avea forţa fizică impresionantă a lui Amaryl, dar îşi 
păstrase talentele de Twister (Twist (răsucire, îndoire - în 
IB. Engleză) reprezintă, în cazul de faţă, o tehnică de 
autoapărare cu procedee asemănătoare celor din Aikido. 


Cunoscătorul şi practicantul tehnicii Twist este numit 
Twister (N. Trad.))- cu toate că împlinise de curând 
patruzeci de ani şi vârsta avea să-şi spună odată şi-odată 
cuvântul. Însă, deocamdată, se putea menţine în formă. 
Mulțumită antrenamentelor zilnice, talia îi era încă zveltă, 
picioarele şi mâinile puternice. 

— Grija asta pentru Demerzel, reluă el, nu se datorează 
doar faptului că este prieten cu mine; sunt sigur că ai şi alte 
motive. 

— Da, şi nu sunt greu de ghicit. Atâta vreme cât eşti 
prieten cu Demerzel, poziţia ta la Universitate este sigură şi 
îţi poţi continua cercetările. 

— Aha! lată deci că am un motiv să fiu prieten cu el. Un 
motiv care nu scapă nici măcar înţelegerii tale. 

— Ai un interes să fii în relaţii bune cu el. Asta aş înţelege. 
Dar prietenia... mi se pare ciudat. Totuşi... dacă Demerzel 
şi-ar pierde puterea, atunci lăsând la o parte efectul pe care 
l-ar avea acest lucru asupra poziţiei tale, Cleon însuşi va fi 
obligat să conducă Imperiul, şi panta declinului se va 
accentua. Anarhia ne-ar putea cuprinde înainte să desluşim 
toate implicaţiile psihoistoriei, înainte de a da posibilitatea 
ştiinţei să salveze întreaga omenire. 

— Înţeleg... Dar să ştii că eu, sincer să fiu, nu cred că vom 
definitiva psihoistoria la timp pentru a preveni Prăbuşirea. 

— Chiar dacă nu vom putea împiedica Prăbuşirea, am 
putea atenua efectele, nu-i aşa? 

— Probabil că da. 

— Deci, iată explicaţia. Cu cât vom avea mai mult timp 
pentru a lucra în linişte, cu atât va fi mai mare şansa de a 
împiedica Prăbuşirea sau măcar de a-i atenua efectele. 
Aceasta este situaţia. Deci, ca să revenim, salvarea lui 
Demerzel s-ar putea să fie necesară, chiar dacă nouă... 
pardon, mie nu îmi place. 

— Şi cu toate acestea, chiar adineauri ai spus că ţi-ar 
conveni să-l vezi dat afară din Palat, din Trantor, şi din 
Imperiu. 


— Am spus „în condiţii ideale”. Dar noi nu trăim în condiţii 
ideale şi avem nevoie de acest Prim Ministru, chiar dacă 
este un instrument al represiunii şi despotismului. 

— Înţeleg. Dar de ce crezi că Imperiul se va dezintegra 
atât de repede dacă îl pierde pe Demerzel? 

— Psihoistoria. 

— O foloseşti deja pentru a face predicții? N-am reuşit nici 
măcar să-i construim un schelet. Ce fel de predicții poţi face 
cu ajutorul ei? 

— Este vorba de intuiţie, Hari. 

— Întotdeauna intervine intuiţia. Dar noi vrem mai mult, 
nu? Căutăm un procedeu matematic care să ne dea 
probabilitățile unei anumite evoluţii viitoare, în funcţie de 
diverse condiţii. Dacă intuiţia ar fi suficientă pentru a ne 
dirija, nu am mai avea deloc nevoie de psihoistorie. 

— Nu vorbesc de una sau de cealaltă în mod exclusiv, Hari. 
Vorbesc de amândouă: o combinaţie, care s-ar putea dovedi 
mai eficientă decât fiecare în parte... cel puţin, până la 
definitivarea psihoistoriei. 

— Dacă vom reuşi vreodată să o definitivăm, spuse Seldon. 
Dar spune-mi, de unde vine pericolul ăsta pentru 
Demerzel? Ce anume îl poate atinge sau înlătura? Este 
vorba de înlăturarea lui Demerzel, nu-i aşa? 

— Da, încuviinţă Amaryl şi o expresie întunecată i se 
aşternu pe faţă. 

— Atunci, spune-mi. Fie-ţi mila de ignoranţa mea. 

Amaryl se îmbujoră: 

— Mă supraapreciezi, Hari. Sunt sigur că ai auzit de Jo-]Jo 
Joranum. 

— Bineînţeles. Este un demagog... Ia stai, de unde vine? 
Din Nishaya, nu? O lume insignifiantă. Acolo se cresc capre, 
din câte îmi aduc aminte. Au brânză de foarte bună calitate. 

— Exact. Totuşi, nu este doar un demagog. Conduce un 
grup puternic, care capătă din ce în ce mai multă influenţă. 
Din câte declară, scopul lui este să ajungă la dreptate 
socială şi la o mai mare implicare politică a poporului. 


— Da, spuse Seldon. Asta am auzit şi eu. Sloganul lui este: 
„Guvernul aparţine poporului.” 

— Nu chiar, Hari. Spune: „Guvernul este poporul.” 

Seldon dădu din cap, aprobator: 

— Păi, să ştii că şi mie îmi place ideea asta. 

— Şi mie. Aş fi cu totul de partea ei... dacă Joranum ar fi 
sincer. Dar nu este, se serveşte de ea ca de o trambulină. 
Pentru el, sloganul este o cale, nu un scop. Vrea să scape de 
Demerzel. După aceea, îi va fi uşor să îl manipuleze pe 
Cleon. Apoi va lua tronul pentru sine, şi el va fi poporul. 
Chiar tu mi-ai spus că astfel de întâmplări s-au petrecut de 
nenumărate ori în istoria Imperiului... iar în zilele noastre, 
Imperiul este mai slăbit şi mai instabil ca niciodată. O 
suflare care în trecut de-abia l-ar fi clătinat, acum l-ar putea 
distruge. Imperiul se va zbuciuma în război civil, nu-şi va 
reveni niciodată, iar noi nu avem încă psihoistoria, care să 
ne înveţe ce trebuie făcut. 

— Da, acum te înţeleg, dar sunt sigur că Demerzel nu 
poate fi înlăturat cu atât de mare uşurinţă. 

— Habar n-ai cât de puternic devine Joranum pe zi ce 
trece. 

— Nu contează cât de puternic devine. 

Umbra unui gând trecu pe deasupra sprâncenelor lui 
Seldon: 

— Mă întreb cum de i-au dat părinţii numele de Jo-Jo. 
Numele ăsta are ceva pueril în el. 

— Părinţii nu sunt vinovaţi cu nimic. Numele lui adevărat 
este Laskin, un nume foarte răspândit pe Nishaya. El şi-a 
ales prenumele de Jo-]o, inspirat probabil de prima silabă a 
numelui. 

— Cu atât mai ridicol, nu crezi? 

— Nu, nu cred. Ceata care îl urmează strigă neîncetat: 
„JO... Jo... Jo... Jo.” Este hipnotic. 

Seldon dădu să se întoarcă la tricomputerul său pentru a 
pune la punct simularea multidimensională pe care o 
gândea: 


— Ei bine, vom trăi şi vom vedea. 

— Cum poţi fi atât de nepăsător? Îţi spun că pericolul este 
iminent. 

— Nu, nu este. 

Ochii lui Seldon căpătară luciri de oţel, vocea îi deveni 
deodată aspră: 

— Nu eşti în posesia tuturor datelor. 

— Şi ce anume nu cunosc? 

— Vom discuta altă dată despre asta. Deocamdată mergi şi 
continuă-ţi munca. Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru 
Demerzel şi pentru situaţia existentă în Imperiu. 

Amaryl strânse buzele, dar obişnuinţa de a-l asculta pe 
Seldon era puternică: 

— Da, Hari. 

Totuşi, nu atotputernică. Ajunse la uşă, se întoarse, şi 
spuse: 

— Faci o greşeală, Hari. 

Seldon zâmbi uşor: 

— Nu cred, dar ţi-am auzit avertismentul şi voi ţine cont 
de el. Sunt sigur însă că totul va fi bine. 

După ce Amaryl dispăru pe uşă, zâmbetul lui Seldon se 
topi... Oare totul va fi bine? 

Dar Seldon, deşi nu uită de avertismentul lui Amaryl, nu se 
mai gândi la el cu foarte mare insistenţă. A patruzecea 
aniversare venise şi trecuse... cu obişnuitele implicaţii 
psihologice. 

Patruzeci! De-acum nu mai era tânăr. Viaţa nu se mai 
întindea înaintea sa ca o câmpie vastă şi neexplorată, cu 
orizontul pierdut în depărtare. Se afla de opt ani pe 
Trantor, şi timpul trecuse repede. Peste încă opt ani va avea 
aproape cincizeci. Bătrâneţea, amenințătoare, va fi atunci 
aproape. 

Şi încă nu reuşise să facă măcar un început decent în 
psihoistorie! Yugo Amaryl vorbea cu înflăcărare despre legi 
şi rezolva ecuaţii făcând ipoteze îndrăzneţe, bazându-se pe 
intuiţie. Dar cum puteai să verifici acele ipoteze? 


Psihoistoria nu era, deocamdată, o ştiinţă experimentală. 
Studiul complet al psihoistoriei va necesita experimente în 
care vor fi implicaţi oameni din nenumărate lumi, pe 
parcursul a câteva secole... va presupune, de asemenea, o 
lipsă totală de responsabilitate etică. 

Problema părea imposibil de rezolvat şi îşi pierdu cheful, 
astfel încât la sfârşitul zilei se îndreptă morocănos spre 
casă. 

În mod normal, o plimbare prin campus îi readucea 
invariabil buna dispoziţie. Cupola de deasupra Universităţii 
Streeling era înaltă, şi campus-ul îi dădea senzaţia că se 
afla sub cerul liber, fără a fi nevoit să suporte vremea 
capricioasă cu care luase cunoştinţă în vizita sa (singura, 
dealtfel) la Palatul Imperial. Erau copaci, pajişti, alei, se 
simţea aproape ca pe campus-ul vechiului său colegiu din 
Helicon, lumea pe care se născuse. 

Acestei zile i se rezervase iluzia că este noroasă. Lumina 
soarelui (nu soarele, desigur, doar lumina soarelui) apărea 
şi dispărea la intervale neregulate. Şi era un pic răcoare, 
doar un pic. 

Seldon avea impresia că zilele răcoroase erau ceva mai 
frecvente decât altădată. Se economisea energia? Creştea 
oare ineficienţa? Sau (şi gândul îl făcu să se încrunte în 
sinea sa) începea să îmbătrânească şi sângele i se subţia? 
Îşi înfundă mâinile în buzunarele vestei şi strânse umerii. 

De obicei, nu era atent la traseul pe care mergea. Corpul 
său cunoştea perfect drumul de la birouri la camera în care 
îşi avea computerul, şi de acolo la apartament şi înapoi. În 
general mergea cu gândurile în altă parte, dar astăzi 
atenţia îi fu agresată de un sunet. Un sunet fără înţeles. 

„JO... Jo... Jo... Jo...” 

Se auzea slab şi în depărtare, dar îi aducea aminte de 
ceva. Aha, avertismentul lui Amaryl. Venise aici, în campus? 
Fără ca Seldon să ia o decizie conştientă, picioarele sale 
schimbară direcţia şi îl conduseră, urcând o pantă uşoară, 


spre Stadionul Universităţii, folosit pentru antrenamente, 
sport, şi conferinţe studenţeşti. 

În mijlocul Stadionului se strânsese un grup nu foarte 
mare de studenţi, vociferând cu înflăcărare. Pe platformă se 
afla un individ pe care nu îl recunoscu. Avea o voce 
puternică, şi un ritm legănat. 

Însă nu era Joranum. Îl văzuse de câteva ori pe Joranum, 
la holoviziune. De când cu avertismentul lui Amaryl, fusese 
ceva mai atent. Joranum era masiv şi zâmbea cu un fel de 
camaraderie maliţioasă. Avea păr des, de culoarea nisipului, 
şi ochii de un albastru deschis. 

Vorbitorul era scund, brunet, subţirel, cu gura mare şi 
zgomotos. Seldon nu acordă atenţie discursului, deşi auzi 
fraza „să trecem puterea din mâna unui singur om în 
mâinile celor mulţi”, la care mulţimea de voci răspunse cu 
un strigăt. 

Bun, gândi Seldon, şi cum are de gând să facă asta? În 
primul rând, este sincer? 

Acum se afla la marginea mulţimii şi privi în jur după 
cineva cunoscut. Îl descoperi pe Finangelos, student la 
matematică. Un băiat de treabă, brunet, cu părul creţ şi 
abundent. 

— Finangelos! îl strigă el. 

Finangelos se holbă preţ de o clipă, ca şi cum ar fi fost 
incapabil să-l recunoască pe Seldon dacă acesta nu avea o 
tastatură la vârful degetelor. 

— Profesore Seldon, spuse el apropiindu-se iute. Aţi venit 
să-l ascultați pe tipul ăsta? 

— N-am venit decât ca să mă lămuresc ce era cu gălăgia 
asta. Cine e tipul? 

— Se numeşte Namarti, Profesore. Vorbeşte în numele lui 
Jo-]o. 

— M-am prins, spuse Seldon ascultând din nou ovaţiile. 

Acestea păreau să izbucnească ori de câte ori vorbitorul 
sublinia o idee importantă. 


— Dar cine este acest Namarti? întrebă Seldon. Nu-mi 
aduc aminte să fi auzit de el până acum. Din ce 
departament face parte? 

— Nu este membru al Universităţii, Profesore. Este unul 
dintre oamenii lui ]o-Jo. 

— Dacă nu este membru al Universităţii, nu are dreptul să 
vorbească aici fără permis. Crezi că are permis? 

— Nu ştiu, Profesore. 

— Bine, hai să aflăm. 

Seldon dădu să intre în mulţime, dar Finangelos îl prinse 
de mânecă: 

— Lăsaţi-o baltă, Profesore. A venit cu gorilele. 

În spatele vorbitorului stăteau şase tineri, la distanţă unul 
de altul: picioare depărtate, braţele încrucişate la piept, 
încruntaţi. 

— Gorile? 

— În caz că cineva are chef de scandal... 

— Arunci, cu siguranţă nu este membru al Universităţii. Şi 
chiar dacă ar avea permis, nu ar avea voie să-şi aducă ceea 
ce tu numeşti „gorile”... Finangelos, cheamă ofiţerii de 
securitate ai Universităţii. Ar fi trebuit să fie deja aici, fără 
să-i cheme cineva. 

— Bănuiesc că nu vor să aibă necazuri, murmură 
Finangelos. Vă rog, Profesore, nu vă amestecați. Dacă vreţi 
să aduc ofiţerii de securitate, o voi face, dar aşteptaţi până 
vin cu ei aici. 

— Poate reuşesc să-i opresc pe ăştia înainte de venirea 
ofiţerilor. 

Îşi făcu drum prin mulţime. Nu era greu. Unii dintre cei 
prezenţi îl recunoscură, şi toţi puteau remarca însemnul de 
profesor prins pe umăr. Ajuns la platformă, puse mâinile pe 
ea şi sări icnind uşor. Se gândi, cu amărăciune, că în urmă 
cu zece ani ar fi putut face acelaşi lucru cu o singură mână 
şi fără a icni. 

Se ridică la verticală. Vorbitorul îşi întrerupsese discursul, 
privindu-l cu ochi prudenţi şi reci ca gheaţa. 


— Vă rog să-mi arătaţi permisul de a vă adresa studenţilor, 
domnule, spuse calm Seldon. 

— Cine eşti dumneata? răcni vorbitorul. 

— Sunt membru al acestei Universităţi, spuse Seldon la fel 
de tare. Permisul dumneavoastră, domnule? 

— Nu-ţi recunosc dreptul de a mă interoga în această 
problemă. 

Tinerii din spatele vorbitorului se strânseră mai aproape. 

— Dacă nu aveţi permis, vă sfătuiesc să părăsiţi imediat 
domeniul Universităţii. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Nu aveţi de ales, ofiţerii de securitate ai Universităţii 
sunt pe drum. 

Se întoarse spre mulţime şi spuse cu voce tare: 

— Studenţi, avem dreptul de a vorbi şi de a ne aduna liber 
în acest campus. Însă acest drept ne poate fi retras dacă 
permitem celor din afară, fără permis, să ţină conferinţe 
neautorizate... 

O mână grea îi căzu pe umăr şi făcu o grimasă. Se întoarse 
şi se trezi faţă-n faţă cu unul dintre tinerii pe care 
Finangelos îi numise „gorile”. 

Omul spuse, cu un accent greoi pe care Seldon nu reuşi să 
îl identifice pe loc: 

— Cară-te de-aici... repede. 

— La ce bun? spuse Seldon. Ofițerii de securitate vor sosi 
dintr-un minut într-altul. 

— În acest caz, spuse Namarti cu un rânjet sălbatic, se va 
declanşa o răzmeriţă. Pe noi nu ne sperie aşa ceva. 

— Sunt sigur, spuse Seldon. Ţi-ar plăcea ţie, dar nu va fi 
nici o răzmeriţă. Veţi pleca în linişte, cu toţii. 

Se întoarse din nou spre studenţi, scuturându-se de mâna 
care îl prinsese de umăr: 

— Vom avea noi grijă de acest lucru, nu-i aşa? 

— Este Profesorul Seldon! strigă cineva din mulţime. Să 
nu-l loviți, că-i om cumsecade. 


Seldon sesiză ambivalenţa din mulţime. Ştia că unii dintre 
ei ar fi fost încântați - aşa, din principiu - de ideea unei 
ciocniri cu ofiţerii de securitate. Pe de altă parte, probabil 
că se aflau acolo unii care-l plăceau pe el personal şi alţii 
care nu îl cunoşteau, dar nu ar fi fost de acord ca un cadru 
universitar să fie agresat. 

Răsună o voce de femeie: 

— Fii atent, Profesore! 

Seldon oftă şi îşi îndreptă privirea spre tinerii masivi din 
faţa sa. Cu toată dibăcia sa de Twister, nu era sigur că se va 
putea descurca. Nu ştia dacă reflexele îi erau suficient de 
prompte, muşchii suficient de puternici. 

Un bătăuş se apropie de el, mult prea sigur pe sine, 
desigur. Nu mergea repede, ceea ce îi dădu lui Seldon 
răgazul de timp necesar. Gorila înainta cu braţul ridicat 
provocator, simplificând mult situaţia. 

Seldon prinse braţul, se roti, se aplecă, mai întâi cu braţul 
ridicat, apoi coborându-l (cu un icnet - de ce-o fi fost nevoie 
să icnească?), şi gorila zbură prin aer, propulsată în parte 
de propriul său avânt. Ateriză, cu o bufnitură, pe marginea 
exterioară a platformei. Se alesese cu umărul drept 
dizlocat. 

Audienţa, luată prin surprindere de evoluţia neaşteptată a 
situaţiei, scoase un strigăt înfiorat. O mândrie instituţională 
puse deodată stăpânire pe mulţime. 

— Aranjează-i, Profule! strigă o voce izolată. 

I se alăturară altele. 

Seldon îşi netezi părul spre spate, încercând să nu pufăie, 
împinse cu piciorul gorila suferindă, făcând-o să cadă de pe 
platformă. 

— Se mai oferă cineva? întrebă el pe un ton agreabil. Sau 
plecaţi în linişte? 

Namarti şi cei cinci bătăuşi ai săi stăteau nehotărâţi. 
Seldon le spuse: 

— Vă previn! Mulțimea este acum de partea mea. Dacă 
năvăliţi cu toţii asupra mea, vă vor face bucățele... Bun, 


cine urmează? Haideţi. Pe rând, câte unul. 

La ultimele cuvinte ridicase vocea, făcând cu degetele 
semne însoţite de „Haideţi! Veniţi!”. Mulțimea urla, excitată. 

Namarti rămăsese locului, flegmatic. Seldon făcu un salt şi 
ajunse în spatele lui, prinzându-i gâtul în strânsoarea de 
oţel a braţului. Studenţii se căţărară pe platformă, strigând: 
„Pe rând! Pe rând!”, interpunându-se între Seldon şi body- 
guarzi. 

Seldon crescu presiunea asupra traheii celuilalt şi îi şopti 
la ureche: 

— Namarti, să ştii că mă pricep la aşa ceva. Am o 
îndelungată experienţă. Dacă faci vreo mişcare şi încerci să 
scapi, îţi distrug laringele şi n-ai să mai scoţi niciodată 
altceva decât şoapte. Dacă ţii la vocea ta, fă cum îţi spun. Îţi 
dau drumul şi le spui gorilelor tale să plece. Dacă spui 
altceva, vor fi ultimele cuvinte pe care le vei rosti în mod 
normal. Şi dacă te vei întoarce vreodată în acest campus, s- 
a zis cu blândeţea! Atunci voi termina cu tine. 

Slăbi puţin strânsoarea. Namarti spuse cu voce înăbugşită: 

— Plecaţi. Cu toţii. 

Îşi luară rapid tălpăşiţa, ajutându-şi camaradul suferind. 

Când sosiră ofiţerii de securitate, câteva momente mai 
târziu, Seldon le spuse: 

— Îmi pare rău, domnilor. Alarmă falsă. 

Părăsi Stadionul şi îşi reluă drumul spre casă, supărat pe 
sine. Dezvăluise o faţetă a sa de care n-ar fi dorit să se afle. 
Era Hari Seldon, matematicianul, nu Hari Seldon, Twisterul 
sadic. 

În plus, gândi el cu amărăciune, Dors va afla de 
întâmplare. De fapt, mai bine să-i spună cu gura lui. Nu 
trebuia ca incidentul să pară mai grav decât fusese în 
realitate. 

În orice caz, nu va fi deloc încântată. 

Într-adevăr. Nu era. 

Îl aştepta în uşa apartamentului, într-o poziţie relaxată, cu 
mâna pe şold, arătând la fel ca atunci când o întâlnise 


pentru prima oară, tot la această Universitate, cu opt ani în 
urmă: zveltă, forme plăcute, păr roşcat-auriu aranjat în 
bucle... foarte frumoasă în ochii lui, dar nu foarte frumoasă 
în sens obiectiv. Deşi, după primele zile ale prieteniei lor, nu 
mai reuşise vreodată să o privească în mod obiectiv. 

Dors Venabili! Pe multe alte lumi, şi chiar pe multe 
sectoare ale Trantorului, ar fi fost normal să fie numită Dors 
Seldon. Dar dintotdeauna apreciase că acest lucru ar 
marca-o ca pe o posesiune, iar el nu dorea aşa ceva, deşi 
obiceiul era respectat încă din vremurile imemoriale ale 
trecutului pre-Imperial. 

Dors spuse blând şi cu o clătinare tristă a capului, care de- 
abia îi mişcă buclele părului: 

— Am auzit, Hari. Spune-mi, ce să mă fac cu tine? 

— Ce spui de un sărut? 

— Poate, dar numai după ce discutăm puţin. Intră. 

Uşa se închise în urma lor. 

— Ştii, dragă, spuse Dors, trebuie să mă ocup de curs şi de 
cercetare. Încă nu am terminat cu îngrozitoarea istorie a 
Regatului Trantor, despre care îmi spui ca este esenţială 
pentru propria ta cercetare. Să le las pe toate baltă şi să 
merg mereu împreună cu tine, pentru a te proteja? Să ştii 
ca asta este de fapt sarcina mea. Acum mai mult ca 
niciodată, din moment ce faci progrese cu psihoistoria. 

— Progrese, zici? Aş vrea eu! Dar nu e cazul să-ţi faci 
probleme în privinţa mea. 

— Serios? L-am trimis pe Raych să te caute. Întârziaseşi şi 
eram îngrijorată. De obicei mă anunţi când lucrezi până mai 
târziu. Îmi pare rău dacă apar ca un paznic, Hari, dar chiar 
sunt paznicul tău. 

— Nu te-ai gândit, Paznic Dors, că din când în când îmi 
place şi mie să mai scap din lesă? 

— Şi dacă păţeşti ceva, ce îi spun lui Demerzel? 

— Am sosit prea târziu pentru cină? Ai dat deja comanda 
la bucătărie? 


— Nu. Te aşteptam pe tine. Din moment ce tot eşti aici, fă 
tu comanda. Când vine vorba de mâncare, eşti mult mai 
pretenţios decât mine. Şi nu schimba subiectul! 

— Raych nu ţi-a spus că n-am păţit nimic? Aşa că ce rost 
mai are să discutăm? 

— Când a dat de tine, erai stăpân pe situaţie. S-a întors 
înaintea ta, dar nu cu mult. N-am auzit detaliile. Spune-mi... 
Ce anume făceai? 

Seldon ridică din umeri: 

— Era vorba de o întrunire ilegală, Dors, şi a trebuit să-i 
împrăştii. Dacă nu interveneam, Universitatea putea intra 
în nişte încurcături inutile. 

— Şi tocmai tu trebuia să te ocupi de asta? Hari, nu mai 
eşti Twister. Eşti... 

— Bătrân? înterveni el rapid. 

— Pentru un Twister, da. Ai patruzeci de ani. Cum te simţi? 

— Păi... un pic mai înţepenit. 

— Îmi dau seama. Şi într-una din zilele astea, pe când ai să 
faci pe tânărul atlet heliconian, ai să-ţi rupi vreo coastă... 
Acum povesteşte-mi. 

— Ei bine, ţi-am mai spus cum m-a avertizat Amaryl că 
Demerzel are probleme din cauza demagogiei lui Jo-]o 
Joranum. 

— Jo-]Jo. Da, ştiu asta. Spune-mi ceea ce nu ştiu. Spune-mi 
ce s-a întâmplat astăzi. 

— Era un miting pe Stadion. Un partizan de-al lui Jo-]Jo, pe 
nume Namarti, vorbea mulţimii. 

— Namarti este Gambol Deen Namarti, mâna dreaptă a lui 
Joranum. 

— Foarte bine, văd că ştii mai multe decât mine. În orice 
caz, vorbea unei mulţimi destul de numeroase, nu avea 
permis şi cred că spera să provoace un fel de răzmeriţă. Ei 
încurajează revoltele, iar dacă s-ar lua unele măsuri mai 
drastice asupra Universităţii, chiar şi temporar, l-ar putea 
acuza pe Demerzel de distrugerea libertăţii academice. 


Bănuiesc că dau vina pe el pentru orice. Aşa că i-am oprit... 
I-am dat afară, fără scandal. 

— Pari mândru de tine! 

— De ce nu? M-am descurcat bine, pentru un tip de 
patruzeci de ani. 

— Asta ai vrut? Să vezi de ce anume mai eşti în stare la 
patruzeci de ani? 

Seldon comandă meniul pentru cină, îngândurat. Spuse: 

— Nu. Eram într-adevăr îngrijorat ca nu cumva 
Universitatea să aibă necazuri inutile. Şi eram îngrijorat din 
cauza lui Demerzel. Mă tem că avertismentul lui Yugo m-a 
impresionat mai mult decât mi-am dorit. A fost o prostie din 
partea mea, Dors. Ştiu că Demerzel îşi poate purta şi singur 
de grijă. Nu-i pot explica asta lui Yugo, sau altcuiva în afară 
de tine. 

Inspiră adânc: 

— Este uimitor cât de bine mă simt că pot discuta măcar 
cu tine despre acest lucru. Eu ştiu, tu ştii, Demerzel ştie, 
dar nimeni altcineva nu ştie - dintre cei pe care-i cunosc eu, 
cel puţin - că Demerzel este de neatins. 

Dors se îndreptă spre un panou aflat pe perete, atinse un 
contact şi acea parte a apartamentului destinat luării mesei 
fu luminată blând, cu o strălucire de culoarea piersicii. Se 
aşezară la masă, care era deja aranjată cu faţă de masă, 
pahare, farfurii şi tacâmuri. În timp ce stăteau, cina începu 
să sosească - la acest moment al serii nu aşteptai niciodată 
prea mult - şi Seldon primi totul, deloc impresionat. Se 
obişnuise de multă vreme cu poziţia socială care îi scutea 
de mesele luate în comun, la cantinele facultăţii. 

Savura aromele de care se bucuraseră în timpul şederii în 
Mycogen - singurul lucru pe care nu îl detestaseră în acel 
sector straniu dominat de masculi, pătruns de religie, 
venerând trecutul. 

— Cum adică, „de neatins”? întrebă încet Dors. 

— Haide dragă, doar ştii că poate afecta emoţiile. Sper că 
n-ai uitat. Dacă Joranum devine cu adevărat periculos, ar 


putea fi... 

Făcu un gest vag cu mâinile: 

— „..„lucrat”; făcut să-şi schimbe părerea. 

Dors nu părea în largul ei şi masa continuă într-o tăcere 
neobişnuită. De-abia după ce farfuriile, tacâmurile, şi restul, 
dispărură alunecând pe un tobogan aflat în centrul mesei 
(care apoi fu acoperit automat), Dors spuse: 

— Nu sunt sigură că-mi face plăcere să vorbesc despre 
asta, Hari, dar nu te pot lăsa să te amăgeşti cu propria ta 
inocenţă. 

— Inocenţă? se încruntă el. 

— Da. N-am vorbit niciodată despre asta. N-am crezut că 
va fi cazul să discutăm, dar Demerzel are puncte slabe. Nu 
este de neatins. Poate fi lovit, iar Joranum reprezintă într- 
adevăr un pericol pentru el. 

— Vorbegşti serios? 

— Bineînţeles. Tu nu înţelegi roboții... cel puţin, nu ai cum 
înţelege un robot de complexitatea lui Demerzel. Eu însă, 
pot. 

Din nou linişte, dar numai din cauză că gândurile sunt 
tăcute. Cele ale lui Seldon erau foarte tumultoase. 

Şi totuşi, era adevărat. Se părea că soţia sa avea o 
nefirească înţelegere pentru roboţi. De-a lungul anilor, îşi 
făcuse atâtea probleme în legătură cu această capacitate a 
lui Dors, încât sfârşise prin a se da bătut, ascunzând totul în 
ungherele minţii sale. Dacă n-ar fi fost Eto Demerzel - un 
robot - nu ar fi întâlnit-o niciodată pe Dors. Dors lucra 
pentru Demerzel; Demerzel îi „repartizase” lui Dors cazul 
„Hari”, cu opt ani în urmă, pentru a-i asigura protecţia în 
timpul fugii prin diversele sectoare ale Trantor-ului. Deşi 
acum era soţia lui, camaradul lui, „jumătatea” lui, Hari se 
mai întreba din când în când în legătură cu strania legătură 
dintre Dors şi robotul Demerzel. Era singura parte a vieţii 
lui Dors în care Hari se simţea cu adevărat străin - şi intrus. 
Iar asta îi aduse în minte cea mai dureroasă întrebare 
dintre toate: Dors rămăsese cu el pentru că îl iubea sau 


pentru că trebuise să asculte ordinele lui Demerzel? I-ar fi 
plăcut să creadă în prima variantă... şi totuşi... 

Viaţa sa cu Dors Venabili era o viaţă fericită, dar acest 
lucru avea un preţ, o condiţie. Condiţia era cu atât mai 
severă cu cât nu rezultase în urma unei discuţii sau unui 
acord, ci în urma unei înţelegeri tacite. 

Seldon ştia că găsise la Dors tot ceea ce şi-ar fi dorit de la 
o nevastă. Este adevărat, nu avea copii, dar nu se aşteptase 
niciodată să aibă şi, ca sa fie sincer, nici nu îşi dorise foarte 
tare. Îl avea pe Raych, pe care îl iubea ca pe un fiu, de 
parcă acesta ar fi moştenit întreaga zestre genetică 
seldoniană. 

Simplul fapt că Dors îl făcuse să se gândească la această 
problemă era parcă de natură a încălca acordul care îi 
făcuse să trăiască până acum în pace şi bună înţelegere, şi 
simţi o uşoară nemulţumire, dar care creştea din ce în ce 
mai mult. 

Însă, într-un târziu, reuşi să-şi alunge din nou aceste 
gânduri şi întrebări. Învăţase să accepte rolul ei de 
protector. Va face la fel şi pe mai departe. La urma urmelor, 
Dors cu el împărțea casa, masa, şi patul... nu cu Eto 
Demerzel. 

Vocea lui Dors îl scoase din reverie: 

— Am spus... Eşti îmbufnat, Hari? 

Tresări uşor, dându-şi seama că Dors repetase o întrebare, 
că el se afundase din ce în ce mai mult în sine, 
îndepărtându-se de ea: 

— Scuză-mă, dragă. Nu sunt îmbufnat... prea tare. Mă 
întrebam însă cum ar trebui să răspund afirmației tale. 

— Referitoare la roboţi? 

Cuvântul fusese pronunţat calm. 

— Ai spus că ştiu mai puţine lucruri decât tine în legătură 
cu roboții. Cum ar trebui să-ţi răspund? 

Făcu o pauză, apoi adăugă încet (ştiind că îşi asuma un 
Tisc): 

— N-am spus asta ca să te jignesc. 


— N-am spus că nu ştii despre roboţi. Dacă mă citezi, 
măcar fă-o exact. Am spus că nu înţelegi roboții. Sunt 
sigură că ştii foarte multe, poate mai multe decât mine, dar 
a şti nu înseamnă neapărat a înţelege. 

— Dors, vorbeşti deliberat în paradoxuri, ca să mă 
necăjeşti. Un paradox se naşte dintr-o ambiguitate care 
provoacă stupoare, intenţionat sau nu. Nu-mi place aşa 
ceva nici în ştiinţă şi nici în conversațiile obişnuite. Poate 
doar atunci când se fac glume, ceea ce nu este cazul acum. 

Dors râse în felul ei special, încet, ca şi cum amuzamentul 
era prea preţios pentru a fi risipit cu largheţe: 

— După toate aparențele, paradoxul te-a necăjit şi te-a 
făcut mai pompos. Şi când eşti pompos, eşti întodeauna 
nostim. Totuşi, am să-ţi explic. Nu am avut intenţia să te 
necăjesc. 

Se întinse să îl mângâie uşor pe mână şi Seldon, spre 
surpriza - şi jena - sa, descoperi că încleştase pumnii. 

— Vorbeşti foarte mult despre psihoistorie, spuse Dors. Cel 
puţin, cu mine. Ştiai asta? 

Seldon îşi drese glasul: 

— Da, în privinţa asta depind foarte mult de tine. Proiectul 
este secret - prin însăşi natura sa. Psihoistoria nu va da 
rezultate decât dacă oamenii pe care îi afectează nu cunosc 
nimic despre ea. Nu pot vorbi decât cu Yugo şi cu tine. Yugo 
se lasă cu totul în voia intuiţiei. Este un tânăr strălucit, dar 
se avântă nebuneşte în întuneric, iar eu trebuie să joc rolul 
de supraveghetor prudent, trăgându-l mereu înapoi. Dar şi 
eu am, la rândul meu, gânduri trăsnite... şi îmi este de mare 
ajutor să mi le aud spuse cu voce tare, chiar şi atunci... 

Aici zâmbi şi continuă: 

— ... când îmi dau foarte bine seama că nu înţelegi nici o 
iotă din vorbele mele. 

— Ştiu că eu sunt placa ta rezonantă şi nu mă 
deranjează... Serios că nu mă deranjează, Hari, deci nu 
încerca să-ţi schimbi obiceiul. E normal să nu îţi înţeleg 
matematicile. Eu sunt istoric... şi nici măcar nu studiez 


istoria ştiinţei. Timpul meu este acum ocupat cu studiul 
influențelor modificărilor economice asupra evoluţiei 
politice... 

— Da, şi în privinţa asta, eu sunt placa ta de rezonanţă, 
sau n-ai observat? Va veni o vreme când voi avea nevoie de 
acest studiu pentru psihoistorie, deci bănuiesc că îmi vei fi 
un ajutor indispensabil. 

— Bun! Acum, după ce ne-am lămurit asupra motivului 
pentru care ai rămas împreună cu mine - ştiam eu că nu 
pentru frumuseţea mea - dă-mi voie să-ţi explic că din când 
în când, în momentele în care discuţia ta deviază de la 
aspectele strict matematice, am senzaţia că înţeleg ce vrei 
să spui. Mi-ai explicat, de multe ori, ceea ce tu numeşti 
necesitatea de minimalism. Cred că am înţeles-o. Prin 
aceasta vrei să spui că... 

— Ştiu ce vreau să spun. 

Dors păru ofensată: 

— Nu-ţi mai da atâtea aere, Hari, te rog. Nu încerc să-ţi 
explic ţie ce vroiai să spui. Încerc să-mi explic mie. Dacă zici 
că eşti placa mea rezonantă, poartă-te în consecinţă. 
Fiecare este, pe rând, placa rezonantă a celuilalt. Mi se 
pare corect, nu? 

— Da, dar nu mi se pare corect să mă acuzi că-mi dau 
aere, atunci când fac şi eu o mică... 

— Gata! Taci din gură! ... Mi-ai spus că minimalismul are o 
importanţă esenţială în psihoistoria practică; în arta 
transformării unei evoluţii nedorite într-o evoluţie dorită 
sau măcar într-una ceva mai puţin neplăcută. Ai spus că 
modificarea trebuie să fie cât mai prudentă şi mai apropiată 
de minimalitate... 

— Da, spuse Seldon nerăbdător, şi asta din cauză că... 

— Nu, Hari. Eu încerc să explic. Ştim amândoi că tu 
înţelegi. Minimalismul este necesar pentru că orice 
schimbare are efecte secundare, care nu pot fi întotdeauna 
prevăzute. Dacă schimbarea este prea mare şi efectele 


secundare prea numeroase, atunci este aproape sigur că 
rezultatul va fi departe de ceea ce ai plănuit. 

— Corect, spuse Seldon. Intervine în esenţă un efect 
haotic. Problema este dacă există vreo modificare suficient 
de mică încât să permită prezicerea rezultatului, în limite 
rezonabile, desigur, sau dacă nu cumva istoria omenirii este 
inevitabil şi iremediabil haotică, în toate privinţele. lată 
ceea ce m-a făcut la început să cred că psihoistoria nu era... 

— Ştiu, dar nu m-ai lăsat să-mi termin ideea. Nu se pune 
problema dacă o schimbare este suficient de mică. Esenţa 
este că orice schimbare mai mare decât cea minimă implică 
efecte haotice. Minimul cerut poate fi zero, dar dacă nu 
este zero, atunci este totuşi foarte mic - şi este, într-adevăr, 
o mare problemă găsirea lui. Din câte mi-am dat eu seama, 
asta ai vrut să spui prin necesitatea de minimalism. 

— Mai mult sau mai puţin, spuse Seldon. Desigur, ca 
întotdeauna, problema poate fi exprimată mai compact şi 
mai riguros în limbajul matematicilor. Ascultă, să-ţi explic... 

— Scuteşte-mă, spuse Dors. Având în vedere că ştii acest 
lucru, ar trebui să-ţi dai seama că este valabil şi pentru 
Demerzel, nu numai pentru psihoistorie. Ştii dar nu 
înţelegi, pentru că, după toate aparențele, nu te-ai gândit 
să faci legătura între Regulile Psihoistoriei şi Legile 
Roboticii. 

La care Seldon replică anemic: 

— Acum chiar că nu-mi dau seama unde vrei să ajungi. 

— Şi acţiunile lui trebuie să fie minime, nu, Hari? Prima 
Lege a Roboticii spune că robotul nu poate face rău unei 
fiinţe umane. Asta este legea esenţială a unui robot, dar 
Demerzel este un robot foarte neobişnuit, iar pentru el, 
Legea Zero reprezintă o realitate care are prioritate faţă de 
Prima Lege. Legea Zero spune că un robot nu poate face 
rău omenirii ca întreg. Asta îi impune lui Demerzel restricţii 
asemănătoare celor pe care le ai tu atunci când lucrezi cu 
psihoistoria. Înţelegi? 

— Înţeleg. 


— Sper. Deşi Demerzel are capacitatea de a „lucra” 
minţile, el trebuie să facă acest lucru fără să determine 
efecte secundare pe care nu le doreşte. Şi, având în vedere 
că este Primul Ministru al Împăratului, efectele secundare 
pe care trebuie să le ia în calcul sunt, într-adevăr, 
numeroase. 

— Şi care este legătura cu cazul de faţă? 

— Gândeşte-te! Tu nu poţi spune nimănui - în afară de 
mine, desigur - că Demerzel este un robot, din cauză că te- 
a „lucrat” astfel încât să nu poţi face acest lucru. Dar cât de 
mult te-a „lucrat”? Vrei să spui oamenilor că este robot? 
Vrei să-i ruinezi puterile, când depinzi de el pentru 
protecţie, pentru sprijin financiar, pentru influenţa 
exercitată în mod discret în favoarea ta? Bineînţeles că nu. 
Schimbarea pe care a trebuit să o facă a fost foarte mică, 
doar atât cât să te împiedice să-l desconspiri într-un 
moment de exaltare sau de neatenţie. O schimbare atât de 
mică încât nu are efecte secundare. Iată, în principiu, cum 
încearcă Demerzel să conducă Imperiul. 

— Şi cazul lui Joranum? 

— Este evident diferit faţă de al tău. Din diverse motive, 
este foarte pornit împotriva lui Demerzel. Fără îndoială, 
Demerzel ar putea schimba situaţia, dar numai cu preţul 
unei schimbări considerabile în structura mentală a lui 
Joranum, iar asta ar putea duce la rezultate pe care nu le 
poate prevedea. Decât să-şi asume riscul modificării lui 
Joranum, inducând astfel efecte secundare care i-ar putea 
afecta pe ceilalţi şi, probabil, ar putea face rău omenirii, 
trebuie să-l lase pe Joranum în pace până când va găsi o 
modificare - o modificare mică - pentru a salva situaţia fără 
a face nimănui rău. lată de ce Yugo are dreptate şi 
Demerzel este vulnerabil. 

Seldon ascultase, dar nu răspunse. Se cufundă în gânduri. 
Trecură câteva minute, înainte să spună: 

— Dacă Demerzel nu poate face nimic în această 
problemă, atunci trebuie să fac eu. 


— Dacă el nu poate face nimic, ce poţi face tu? 

— Eu nu sunt în aceeaşi situaţie ca şi el. Eu nu sunt oprit 
de Legile Roboticii. Nu trebuie să-mi bat prea mult capul cu 
minimalismul... Şi pentru început, trebuie să mă întâlnesc 
cu Demerzel. 

Dors părea uşor îngrijorată: 

— Chiar trebuie? Nu ar fi înţelept să atragi atenţia asupra 
legăturii dintre voi doi. 

— A sosit momentul în care nu mai are rost să ne prefacem 
că nu avem nici o legătură unul cu altul. Bineînţeles că n-am 
de gând să anunţ la holoviziune întâlnirea cu el. Dar trebuie 
să-l văd. 

Seldon resimțea trecerea timpului, cu o furie copleşitoare. 
Cu opt ani în urmă, când sosise pentru prima oară pe 
Trantor, putea acţiona foarte prompt. Nu avea de renunţat 
decât la o cameră de hotel. Putea călători, după bunul plac, 
prin toate sectoarele Trantor-ului. 

Acum avea pe cap şedinţele departamentale, trebuia să ia 
decizii, să rezolve probleme. Nu mai putea trage repede o 
fugă pentru a-l vedea pe Demerzel... şi chiar dacă ar fi 
putut, Demerzel avea şi el propriul lui program, foarte 
încărcat. Nu era uşor de găsit un timp liber în care să se 
întâlnească amândoi. 

Nu îi era uşor nici cu Dors, care îi spunea clătinând din 
cap: 

— Nu ştiu ce ai de gând să faci, Hari. 

Răspunsul veni puţin iritat: 

— Nici eu nu ştiu ce am de gând să fac, Dors. Sper să mă 
lămuresc după întâlnirea cu Demerzel. 

— Îţi va spune că prima ta grijă este sa avansezi cu 
psihoistoria. 

— Poate. Mă voi lămuri atunci. 

Şi apoi, imediat ce reuşi să aranjeze o întâlnire cu Primul 
Ministru, peste opt zile, primi un mesaj în biroul de la 
departament. Pe afişajul din perete străluceau litere în stil 
arhaic, în concordanţă deplină cu mesajul pe care îl purtau: 


ÎL. IMPLOR PE PROFESORUL SELDON SĂ ÎMI ACORDE O 
AUDIENŢĂ. 

Seldon rămase surprins. Nici măcar Împăratului nu i se 
mai adresau fraze atât de demodat formulate. 

De asemenea, nici semnătura nu era tipărită, aşa cum se 
făcea de obicei, pentru claritate. Era scrisă de mână, cu 
litere înflorite, foarte citeaţă, şi totuşi avea parfumul unei 
opere de artist medieval. Semnătura era: LASKIN 
JORANUM... Deci Jo-Jo implora o audienţă! 

Seldon râse în sinea sa. Intenţia acelei formulări demodate 
îi era acum clară. Făcea dintr-o banală cerere un mijloc de 
stimulare a curiozităţii. Seldon nu avea nici un chef să îl 
întâlnească pe acest om... mai bine zis, în mod normal nu ar 
fi avut. Dar ce rost aveau arhaismul şi înfloriturile? Dorea 
să afle. 

Puse secretara să stabilească data şi locul întâlnirii. În 
biroul său, nu în apartament. O conversaţie oficială, nimic 
particular. 

Şi va avea loc înaintea proiectatei întâlniri cu Demerzel. 

— Nu mă surprinde, Hari, spuse Dors. I-ai doborât doi 
oameni, unul dintre ei fiind mâna sa dreaptă; ai stricat un 
miting ţinut în numele său; şi l-ai ridiculizat, prin persoana 
reprezentanţilor săi. Vrea să te privească mai îndeaproape; 
cred că ar fi bine să fiu şi eu de faţă. 

Seldon dădu din cap: 

— Lasă, mai bine îl iau pe Raych. Ştie toate şmecheriile pe 
care le ştiu şi eu. În plus, este un tânăr de douăzeci de ani, 
puternic şi activ. Dar sunt sigur că nu voi avea nevoie de 
protecţie. 

— De unde ştii? 

— Joranum vine să mă întâlnească pe domeniul 
Universităţii. Vom fi înconjurați de mult tineret. Eu sunt 
destul de popular printre studenţi; bânuiesc ca Joranum 
este genul de om care-şi face temele şi ştie că pe teritoriul 
meu voi fi în siguranţă. Am certitudinea că va fi deosebit de 
politicos... prietenos la culme. 


— Hmf, pufni Dors strâmbând uşor din colţul unei buze. 

— Şi cumplit de periculos, îşi termină Seldon spusele. 

Păstrând o figură neutră, Hari Seldon înclină capul doar 
atât cât cerea o politeţe decentă. Îşi făcuse timp, mai 
înainte, pentru a examina mai multe holograme înfăţişându- 
| pe Joranum, dar, aşa cum se întâmplă adeseori, realitatea 
nu seamănă niciodată perfect cu holograma. Diferenţa, 
gândi Seldon, constă probabil în reacţia observatorului faţă 
de „lucrul real”. 

Joranum era un bărbat înalt - cel puţin tot atât de înalt ca 
şi Seldon, dar mai lat în toate celelalte aspecte fizice. Acest 
lucru nu se datora unei constituţii musculoase deoarece, 
fără a fi cu adevărat gras, dădea impresia de „moale”. O 
faţă rotundă, cap mare acoperit cu păr nu atât blond cât, 
mai degrabă, de culoarea nisipului, ochi albastru-deschis. 
Părea înconjurat de o aură de calm, iar pe faţă avea 
întipărit un semi-zâmbet care crea iluzia de prietenie deşi, 
în acelaşi timp, arăta clar că era doar o iluzie. 

Avea o voce profundă şi aflată sub un strict control, o voce 
de orator: 

— Profesore Seldon, sunt încântat să te întâlnesc. Foarte 
amabil din partea ta că ai acceptat această întâlnire. Sper 
să nu te simţi jignit pentru faptul că am adus cu mine un 
însoțitor, mâna mea dreaptă, chiar dacă nu am convenit în 
prealabil asupra acestui lucru. Se numeşte Gambol Deen 
Namarti... observi, are trei nume. Cred că l-ai mai întâlnit. 

— Da, într-adevăr. Îmi aduc bine aminte de incident. 

Seldon îl privi pe Namarti cu o undă de sarcasm. Acesta 
avea o înălţime medie, siluetă slăbuţă, ten palid, păr negru, 
gură lată. Nu avea pe figură tentativa de zâmbet a lui 
Joranum, sau vreo altă expresie demnă de luat în seamă, cu 
excepţia unui aer de prudenţă. 

— Prietenul meu, Dr. Namarti - are doctoratul în literatura 
antică - a venit din proprie iniţiativă, spuse Joranum 
accentuându-şi puţin zâmbetul, pentru a-şi cere scuze. 


Joranum îi aruncă lui Namarti o privire rapidă... iar 
Namarti, strângând din buze la început, spuse apoi cu o 
voce incoloră: 

— Îmi pare rău, Profesore, pentru ceea ce s-a întâmplat pe 
Stadion. Nu cunoşteam foarte bine regulile stricte sub care 
se desfăşoară întrunirile în Universitate şi mi-am cam 
pierdut controlul, datorită entuziasmului. 

— Este de înţeles, spuse Joranum. În plus, nici nu avea 
cum să ştie cine erai dumneata. Cred că acum putem uita 
cu totul acest incident. 

— Vă asigur, domnilor, spuse Seldon, că nu ţin absolut 
deloc să îmi mai aduc aminte de el. Acesta este fiul meu, 
Raych, aşa că vedeţi, şi eu am un însoțitor. 

Raych îşi lăsase să-i crească o mustață neagră şi stufoasă - 
semnul virilităţii dahlite. Nu o avusese cu opt ani în urmă, 
când îl întâlnise pe Seldon. Pe atunci era un copil al străzii, 
zdrenţăros şi înfometat. Era scund, dar suplu şi viguros. 
Împrumutase o expresie mândră, pentru a adăuga câţiva 
centimetri spirituali la statura fizică. 

— Bună dimineaţa, tinere, spuse Joranum. 

— Bună dimineaţa, domnule, spuse Raych. 

— Vă rog să luaţi loc, domnilor, spuse Seldon. Vă pot oferi 
ceva de mâncare sau de băut? 

Joranum ridică palmele, într-un refuz politicos: 

— Nu, domnule. Nu ne aflăm la o întrunire mondenă. 

Se aşeză în locul indicat: 

— Deşi sper că, pe viitor, vom avea multe astfel de 
întâlniri. 

— Dacă este o vizită de lucru, atunci hai să începem. 

— Profesore Seldon, am aflat de micul incident, pe care cu 
atâta amabilitate ai fost de acord să-l uităm, şi m-am 
întrebat pentru ce ţi-ai asumat riscul de a face ceea ce ai 
făcut. A fost un risc, trebuie să recunoşti. 

— Nu, eu nu am considerat că îmi asum un risc. 

— Eu da. Aşa că mi-am permis libertatea de a afla tot ceea 
ce se poate în legătură cu dumneata, Profesore Seldon. Eşti 


un bărbat interesant. Am descoperit că vii din Helicon. 

— Da, acolo m-am născut. Documentele sunt clare în 
privinţa asta. 

— Şi te afli aici, pe Trantor, de opt ani. 

— Acest lucru este înregistrat, de asemenea, în arhivele 
publice. 

— Încă de la început ai câştigat faimă susţinând acea 
lucrare referitoare la... cum îi spui? ... Psihoistorie? 

Seldon clătină foarte uşor din cap. De câte ori nu 
regretase acea indiscreţie! Desigur, pe atunci nu avea cum 
să-şi dea seama că era o indiscreţie. 

— Un entuziasm al tinereţii, spuse el. N-a dus la nici un 
rezultat. 

— Chiar aşa? 

Joranum privi împrejur, cu un aer de plăcută surprindere: 

— Şi totuşi, iată-te aici, în fruntea Departamentului de 
Matematică la una dintre cele mai mari Universităţi de pe 
Trantor. La numai patruzeci de ani, am impresia... Apropo, 
eu am patruzeci şi doi de ani, deci nu te consider deloc a fi 
în vârstă. Pentru a ocupa poziţia aceasta, trebuie să fii un 
matematician foarte competent. 

Seldon ridică din umeri: 

— În privinţa asta, eu nu mă pronunţ. 

— Sau trebuie să ai prieteni puternici. 

— Cu toţii dorim să avem prieteni puternici, domnule 
Joranum, dar nu cred că vei găsi aşa ceva pe-aici. Profesorii 
universitari au rareori prieteni puternici. De fapt, rareori 
au vreun prieten, de orice fel. 

Zâmbi. 

La fel şi Joranum. 

— Profesore Seldon, nu crezi ca Împăratul ar putea fi 
totuşi considerat un prieten puternic? 

— Ba da, cu siguranţă, dar ce legătură găseşti între el şi 
mine? 

— Am impresia că Împăratul îţi este prieten. 


— Cred că documentele sunt clare în această privinţă, 
domnule Joranum. Acum opt ani am avut o audienţă la 
Maiestatea Sa Imperială. A durat o oră, sau poate ceva mai 
puţin, şi în acel interval nu am descoperit vreun semn de 
mare prietenie. De atunci nu am mai vorbit cu el şi nici nu l- 
am mai văzut... decât la holoviziune, desigur. 

— Dar, Profesore, pentru a avea un prieten puternic în 
persoana Împăratului nu este neapărat necesar să-l vezi 
sau să vorbeşti cu el. Este suficient să te întâlneşti sau să 
vorbeşti cu Eto Demerzel, Primul Ministru al Împăratului. 
Protectorul tău este Demerzel şi, din acest motiv, putem 
spune că şi Împăratul te protejează. 

— Ai găsit pe undeva, prin documente, dovezi pentru 
presupusa protecţie de care m-aş bucura din partea 
Primului Ministru Demerzel? Sau ceva din care să poţi 
deduce acest lucru? 

— De ce să mai cotrobăi prin arihive, când se ştie foarte 
bine că între voi doi există o legătură? Ştii şi dumneata, ştiu 
şi eu. Hai s-o luăm ca pe un fapt dovedit, şi să continuăm. Te 
rog, spuse el ridicând mâinile, nu te obosi să-mi aduci 
argumente că nu-i aşa. Ar fi o pierdere de timp. 

— De fapt, spuse Seldon, aveam de gând să te întreb care 
crezi că ar fi motivul pentru care ar vrea să mă protejeze. 
În ce scop? 

— Profesore! Vrei să mă jigneşti? Crezi că sunt chiar atât 
de naiv? Adineauri am vorbit despre psihoistoria ta, pe care 
o vrea Demerzel. 

— lar eu ţi-am spus că psihoistoria a fost un entuziasm al 
tinereţii, care nu a dus la nimic. 

— Profesore, dumneata poţi să-mi spui ce vrei. Eu nu sunt 
obligat să cred ceea ce îmi spui. Uite, dau cărţile pe faţă. 
Am citit lucrarea ta originală şi am încercat să o înţeleg cu 
ajutorul unor matematicieni din echipa mea. Ei îmi spun că 
este un vis mult prea îndrăzneţ, absolut imposibil... 

— Şi sunt foarte de acord, cu ei, spuse Seldon. 


— Dar am senzaţia că Demerzel aşteaptă ca psihoistoria să 
avanseze şi să fie aplicată. Şi dacă el poate aştepta, la fel 
pot şi eu. [i-ar fi mai de folos, Profesore Seldon, ca cel care 
aşteaptă să fiu eu. 

— De ce? 

— Pentru că Demerzel nu va rezista în postul său. Opinia 
publică este din ce în ce mai mult împotriva lui. S-ar putea 
ca Împăratul să se sature de un Prim Ministru nepopular, 
care ameninţă să doboare şi tronul o dată cu căderea lui. Îl 
va înlocui. S-ar putea ca preferinţele Împăratului să se 
aplece asupra umilei mele persoane. Şi vei avea în 
continuare nevoie de un protector, cineva care să aibă grijă 
ca tu să lucrezi în linişte, să primeşti fonduri generoase 
pentru echipament şi asistenţi. 

— lar acel protector vei fi tu? 

— Desigur... pentru acelaşi motiv ca şi Demerzel. Doresc o 
tehnică psihoistorică valabilă, cu care să pot conduce 
Imperiul în mod mult mai eficient. 

Seldon dădu din cap gânditor, aşteptă un moment, apoi 
spuse: 

— Dar în acest caz, domnule Joranum, de ce trebuie să-mi 
mai fac probleme? Sunt un biet intelectual, trăiesc o viaţă 
liniştită, implicat în activităţi matematice şi pedagogice 
inofensive. Îmi spui că Demerzel este actualul meu 
protector şi că tu vei fi viitorul meu protector. În cazul ăsta, 
îmi pot vedea liniştit de treabă. Tu şi cu Primul Ministru, n- 
aveţi decât să vă luptaţi între voi. Indiferent cine câştigă, eu 
voi rămâne cu un protector... cel puţin, aşa trag concluzia 
din cele ce mi-ai spus. 

Zâmbetul ţeapăn al lui Joranum păru să pălească puţin. 
Namarti îşi întoarse figura mohorâtă spre Joranum şi dădu 
să spună ceva, dar Joranum făcu un gest de-abia 
perceptibil. Namarti tuşi şi tăcu din gura. 

— Doctore Seldon, spuse Joranum. Eşti patriot? 

— Cum să nu, desigur. Imperiul a oferit omenirii pace - 
sau în orice caz, aproape-pace - timp de milenii şi a 


încurajat-o să progreseze încontinuu. 

— Într-adevăr... dar de vreo două secole încoace, 
progresul înregistrează un ritm din ce în ce mai scăzut. 

Seldon ridică din umeri: 

— N-am acordat prea mare atenţie acestor chestiuni. 

— Nici nu-ţi trebuie cine ştie ce spirit de observaţie. Ştii 
că, din punct de vedere politic, ultimele două secole au fost 
pline de frământări. Domniile Imperiale au fost scurte, iar 
uneori au fost scurtate şi mai mult, prin asasinate... 

— Fie şi numai menţionarea acestui lucru, interveni 
Seldon, este aproape o trădare. Aş prefera să nu... 

— Poftim! Vezi, nu te mai simţi deloc în siguranţă. 

Joranum se lăsă pe spate în scaun: 

— Imperiul decade. Eu sunt dispus s-o spun deschis. Cei 
care mi se alătură o fac pentru că ştiu foarte bine acest 
lucru. Avem nevoie ca la mâna dreaptă a Împăratului să 
stea cineva care poate conduce Imperiul. Care este în stare 
să înăbuşe rebeliunile ce par să apară pretutindeni, să 
conducă armata aşa cum trebuie, să dirijeze economia... 

Seldon îl opri, ridicând nerăbdător braţul: 

— Iar acela care poate face toate acestea eşti tu, nu-i aşa? 

— Intenţionez să fiu. Nu e o treabă uşoară, şi mă îndoiesc 
că se vor oferi mulţi voluntari... e şi normal. Oricum, este 
cert că Demerzel nu poate face faţă. Sub conducerea lui, 
declinul Imperiului se accelerează. În ritmul ăsta, în curând 
se va dezintegra. 

— Dar tu poţi opri declinul? 

— Da, Dr. Seldon. Cu ajutorul tău. Cu psihoistoria. 

— Poate că şi Demerzel ar putea evita prăbuşirea cu 
ajutorul psihoistoriei... dacă psihoistoria ar exista. 

— Există, spuse calm Joranum. Să nu ne prefacem că nu 
există. Însă existenţa ei nu îl ajută deloc pe Demerzel. 
Psihoistoria este doar o unealtă. Are nevoie de o minte care 
să o înţeleagă şi de un braţ care să o mânuiască. 

— Să înţeleg că tu ai mintea şi braţul? 

— Da. Îmi cunosc calităţile. Vreau psihoistoria. 


Seldon dădu din cap: 

— Oricât de mult ai vrea-o, eu nu o am. 

— Ba o ai. Nu mai discut pe tema asta. 

Joranum se dădu mai aproape, ca şi cum ar fi dorit să-şi 
insinueze vocea în urechea lui Seldon, evitând transmiterea 
ei pe calea aerului: 

— Spui că eşti patriot. Trebuie să-l înlocuiesc pe Demerzel, 
pentru a evita prăbuşirea Imperiului. Totuşi, maniera în 
care s-ar produce această înlocuire ar putea prin ea însăşi 
să slăbească iremediabil Imperiul. lar eu nu îmi doresc aşa 
ceva. Tu mă poţi sfătui cum să-mi ating scopul în mod subtil, 
fără piedici, violenţe sau distrugeri... pentru binele 
Imperiului. 

— Nu pot, spuse Seldon. Nu am ceea ce mă acuzitu că 
am. Aş vrea să fiu de ajutor, dar nu pot. 

Joranum se ridică deodată în picioare: 

— Bine, deci ştii care sunt intenţiile mele şi ce vreau de la 
dumneata. Mai gândeşte-te... gândeşte-te la Imperiu. Poate 
crezi că Demerzel - acest spoliator al tuturor planetelor 
omenirii - are dreptul la prietenia ta. Ai grijă! Ceea ce faci 
tu ar putea zdruncina chiar fundaţia Imperiului. Îţi cer să 
mă ajuţi, în numele cvadrilioanelor de fiinţe umane ce 
umplu Galaxia. Gândeşte-te la Imperiu! 

Vocea sa scăzuse până la nivelul unei şoapte puternice, 
plină de pasiune. Seldon aproape că se simţi scuturat de un 
fior, şi spuse: 

— Întotdeauna mă voi gândi la Imperiu. 

— Bun, altceva nici nu-ţi cer deocamdată, spuse Joranum. 
Îţi mulţumesc că ai avut amabilitatea de a mă primi în 
vizită. 

Seldon îi privi pe Joranum şi pe însoţitorul său cum se 
ridică şi se îndreaptă să plece. Uşa biroului se deschise 
alunecând fără zgomot, şi cei doi bărbaţi ieşiră. 

Se încruntă. Era ceva care îl deranja... şi nu ştia prea bine 
ce anume. 


Ochii negri ai lui Namarti rămaseră fixaţi asupra lui 
Joranum. Stăteau în biroul lor din Sectorul Streeling. Nu 
era un sediu foarte pretenţios; mişcarea era cam slabă în 
Streeling, dar în curând vor deveni din ce în ce mai 
puternici. 

Era uimitor cum lua amploare mişcarea! Începuse cu trei 
ani în urmă, de la zero; astăzi tentaculele ei se întindeau - 
în unele locuri erau mai viguroase decât în altele, desigur - 
pe întreg Trantor-ul. Lumile din Provincie rămăseseră, 
deocamdată, aproape neatinse. Demerzel se străduise din 
răsputeri să le satisfacă cerinţele, dar tocmai aici fusese 
greşeala lui. Rebeliunile erau cu adevărat periculoase doar 
pe Trantor. În restul lumilor, puteau fi stăpânite. Însă cele 
de aici îl puteau răsturna pe Demerzel. Ciudat că nu-şi 
dăduse seama de acest lucru, dar Joranum susţinuse 
întotdeauna că reputaţia lui Demerzel era mult exagerată, 
că s-ar dovedi o simplă găoace goală pe dinăuntru dacă 
cineva ar îndrăzni să-l înfrunte, şi că Împăratul l-ar distruge 
rapid dacă şi-ar simţi siguranţa în pericol. 

Cel puţin până acum, toate predicțiile lui Joranum se 
adeveriseră. Nu fusese niciodată împiedicat în drumul său 
decât de piedici minore, cum ar fi recentul miting de la 
Universitatea Streeling, în care îşi băgase nasul individul 
ăla, Seldon. 

Poate că acesta fusese motivul pentru care Joranum 
insistase să se întâlnească cu Seldon. „lrebuie să fii atent, 
trebuie să ai grijă de toate, chiar dacă uneori este vorba 
doar de o banală băâtătură”. Joranum dădea impresia unui 
personaj infailibil şi Namarti era obligat să admită că 
imaginea unui neîntrerupt şir de succese era cea mai bună 
metodă pentru a asigura continuarea succeselor. Oamenii 
aveau tendinţa să evite umilinţa eşecului alăturându-se 
părţii cu cele mai mari şanse de reuşită, deşi uneori făceau 
aceasta împotriva propriilor convingeri. 

Dar această întrevedere cu Seldon fusese oare un succes, 
sau numai o a doua bătătură care venise să se alăture celei 


dintâi? Namarti nu apreciase deloc faptul că fusese târât 
până acolo ca să-şi ceară umil scuze şi nu considera că 
gestul folosise la ceva. 

Joranum stătea nemişcat, tăcut, evident pierdut în 
gânduri, rozându-şi unghia degetului mare, ca şi cum 
încerca să sugă vreun fel de hrană mentală. 

— ]o-]o, încercă Namarti. 

Era unul dintre puţinii oameni care i se puteau adresa lui 
Joranum cu diminutivul strigat la nesfârşit de către mulţimi, 
în adunările publice. Joranum căuta să-şi atragă dragostea 
mulţimii şi în acest mod (printre altele), dar, în particular, 
cerea respect de la orice persoană. Excepţie nu făceau 
decât cei mai buni prieteni, care fuseseră alături de el încă 
de la început. 

— ]o-]o, spuse din nou Namarti. 

Joranum ridică privirea: 

— Da, G. D., ce s-a întâmplat? 

Părea puţin iritat. 

— ]o-]o, ce facem cu tipul ăsta, Seldon? 

— Ce să facem? Deocamdată nimic. S-ar putea să ni se 
alăture. 

— Pentru ce să mai aşteptăm? Putem face presiuni asupra 
lui. Tragem câteva sfori la Universitate, şi-i facem viaţa 
mizerabilă. 

— Nu-nu. Până acum, Demerzel ne-a lăsat să ne vedem de 
treabă. Nesăbuitul, are prea multă încredere în el. Însă ar fi 
o cumplită greşeală să-l forţăm să acţioneze înainte de a fi 
noi gata. O mişcare brutală împotriva lui Seldon l-ar putea 
convinge să acţioneze. Bănuiesc că Seldon reprezintă o 
piesă esenţială în planurile lui Demerzel. 

— Din cauza psihoistoriei de care aţi discutat? 

— Într-adevăr. 

— Ce este psihoistoria? N-am auzit de ea până acum. 

— Puţini au auzit. Este o analiză matematică asupra 
societăţii umane, cu scopul de a prezice viitorul. 


Namarti se încruntă şi simţi cum trupul i se îndepărtează 
încet, instinctiv, de Joranum. Ce era asta? Vreo glumă de-a 
lui Joranum? Trebuia să râdă? Namarti nu reuşea niciodată 
să-şi dea seama când sau de ce aşteptau ceilalţi ca el să 
râdă. Nu simţise niciodată nevoia de a râde. 

— Să prezică viitorul? spuse el. Cum? 

— Aaa! Dacă aş şti, ce nevoie aş mai avea de Seldon? 

— Sincer să fiu, Jo-]Jo, eu nu cred. Cum să prezici viitorul? 
Asta-i treabă de ghicitor! 

— Ştiu, dar după ce Seldon ăsta ţi-a spart mitingul, am pus 
să se afle cât mai multe despre el. În toate privinţele. Cu opt 
ani în urmă, a venit pe Trantor şi a susţinut o lucrare 
despre psihoistorie, la o conferinţă a matematicienilor. 
După care, chestia a murit. Nimeni nu a mai făcut referire 
la ea. Nici măcar Seldon. 

— Deci, se pare că n-a fost nimic de capul ei. 

— O, nu, dimpotrivă. Dacă s-ar fi stins încetul cu încetul, 
dacă ar fi fost ridiculizată, aş fi zis şi eu că nu era nimic de 
capul ei. Dar din cauză că a dispărut aşa, complet şi dintr-o 
dată, cred că a fost pusă sub cel mai strict secret. Poate 
tocmai din cauza asta Demerzel n-a făcut nimic pentru a ne 
opri. Poate că nu este condus de un nesăbuit exces de 
încredere; poate ca face uz de psihoistorie şi intenţionează 
să profite din plin, la momentul potrivit. Dacă aşa stau 
lucrurile, şi dacă nu reuşim noi înşine să ne folosim de 
psihoistorie, am putea fi sortiţi eşecului. 

— Seldon pretinde că psihoistoria nu există. 

— Tu n-ai face la fel, dacă ai fi în locul lui? 

— Eu sunt totuşi de părere că ar trebui sa facem presiuni 
asupra lui. 

— Ar fi inutil, G. D. N-ai auzit niciodată povestea cu 
Toporul lui Venn? 

— Nu. 

— Dacă te-ai fi născut pe Nishaya, ai fi auzit. Este un basm 
faimos, de pe meleagurile mele natale. Pe scurt, Venn era 
un tăietor de lemne care avea un topor vrâjit. Cu o singură 


lovitură putea dobori orice copac. 'Toporul era extrem de 
preţios, dar Venn n-a făcut niciodată efortul de a-l ascunde. 
Şi cu toate acestea, niciodată nu a fost furat. Ştii de ce? 
Pentru că nimeni în afară de Venn nu îl putea ridica sau 
mânui. Ei bine, în momentul de faţă nimeni în afară de 
Seldon nu se poate folosi de psihoistorie. Dacă ni se alătură 
doar din cauză că îl forţăm, nu vom putea fi niciodată siguri 
de loialitatea lui. Ar putea determina un curs al 
evenimentelor care la început să pară în favoarea noastră. 
Însă acest curs ar putea fi manevrat în mod subtil astfel 
încât, după o vreme, ne-am trezi brusc distruşi. Nu, trebuie 
să ni se alăture de bună voie, şi trebuie să lucreze dorind să 
ne vadă pe noi învingători. 

— Dar cum îl putem convinge? 

— Prin fiul său. Raych, parcă aşa îl chema. Nu l-ai 
observat? 

— Nu în mod special. 

— G.D., G. D., trebuie să observi totul, altfel rişti să-ţi 
scape clemente esenţiale. În ochii tânărului se putea vedea 
că mă ascultă cu inima. A fost impresionat. Mi-am dat 
seama. Îmi dau perfect seama când îi impresionez pe 
ceilalţi. Ştiu când zdruncin nişte convingeri şi aduc pe 
cineva în pragul schimbării opiniilor. 

Joranum zâmbi. Nu era tocmai zâmbetul simpatic, 
pseudoprietenos, pe care îl arbora atunci când apărea în 
public. Era un zâmbet sincer de data aceasta - rece, într-un 
fel, ameninţător. Spuse: 

— Să vedem ce putem face cu Raych, şi dacă, prin el, îl 
putem convinge pe Seldon. 

După plecarea celor doi politicieni, Raych îl privi pe Hari, 
trecându-şi degetele peste mustață. Îi făcea mare plăcere 
să şi-o mângâie. Aici, în Sectorul Streeling, existau câţiva 
bărbaţi care purtau mustață. Dar mustăţile lor erau 
anemice, de culoare incertă, vrednice de tot disprețul... 
chiar şi cele brunete. Majoritatea bărbaţilor nu purtau 
deloc mustață şi suportau să stea cu buza superioară 


dezgolită. Nici Hari nu purta, de exemplu, dar, întâmplător, 
asta era în avantajul lui. Datorită culorii părului său, o 
mustață l-ar fi transformat într-o caricatură. 

Îl privi cu atenţie, aşteptând să iasă din oceanul de 
gânduri în care se cufundase. Apoi, nu mai putu să reziste: 

— Tată! 

Seldon ridică privirea: 

— Ce? 

Părea un pic deranjat din cauză că fusese întrerupt din 
gânduri. Cel puţin, asta era impresia lui Raych. 

— Nu cred ca ai făcut bine că te-ai întâlnit cu gagii ăia doi, 
spuse Raych. 

— Serios? De ce? 

— Ei bine, gagiul ăla mărunţel, nu mai ştiu cum îl cheamă, 
a fost cel căruia i-ai făcut necazuri, pe Stadion. Mai mult ca 
sigur că nu i-a plăcut. 

— Dar şi-a cerut scuze. 

— N-a fost sincer. Însă celălalt gagiu, Joranum, ăla poate fi 
într-adevăr periculos. Dacă ar fi venit cu arme? 

— Ce? Aici, în Universitate? În biroul meu? În nici un caz! 
Aici nu suntem în Billibotton. Şi, în plus, dacă ar fi încercat 
ceva, i-aş fi doborât pe amândoi odată. Fără probleme. 

— Nu ştiu ce să zic, tată, spuse Raych privind 
neîncrezător. Ştii, vârsta... 

— Opreşte-te, monstru nerecunoscător ce eşti! spuse 
Seldon ridicând un deget ameninţător. O să spui exact ce-mi 
spune maică-ta şi îmi ajunge cicăleala ei. Nu îmbătrânesc... 
sau, cel puţin, nu chiar atât de tare. În plus, te aveam 
împreună cu mine, iar tu eşti un Twister aproape la fel de 
bun ca şi mine. 

Raych strâmbă din nas: 

— Twistu' nu-i mare scofală! (Da, nu avea nici un rost! 
Raych se auzi vorbind şi îşi dădu seama că, deşi ieşise de 
opt ani din mocirla din Dahl, încă nu reuşea să se 
controleze, folosind din când în când accentul dahlit care îl 
marcase cu putere ca pe un membru al clasei inferioare. 


Mai mult, era scund, şi din când în când se simţea de-a 
dreptul pipernicit... Dar avea mustață, şi nimeni nu 
îndrăznise să-i vorbească de două ori pe un ton 
dispreţuitor.) 

— Ce-ai de gând să faci în privinţa lui Joranum? 

— Nimic, deocamdată. 

— Uite, tată, eu l-am văzut de vreo două ori pe Joranum la 
Holoviziunea Trantoriană. Ba chiar i-am înregistrat pe 
bandă unele discursuri... Toată lumea vorbeşte despre el, 
aşa că m-am gândit să văd şi eu ce are de zis. Şi, ştii, ceea 
ce spune are sens. Nu-mi place de el, nu am încredere în el, 
dar ceea ce spuse are un sens. Vrea ca toate sectoarele să 
aibă drepturi şi şanse egale... nu-i nimic rău în asta, nu-i 
aşa? 

— Desigur. Toţi oamenii civilizaţi sunt de aceeaşi părere. 

— Şi atunci, de ce nu avem treaba asta? Împăratul nu 
simte la fel? Demerzel? 

— Împăratul şi Primul Ministru trebuie să se ocupe de un 
întreg Imperiu. Nu-şi pot concentra toate eforturile doar 
asupra Trantor-ului. Lui Joranum îi este uşor să vorbească 
despre egalitate. El nu are nici o responsabilitate. Însă dacă 
ar trebui să guverneze, ar descoperi că eforturile îi vor fi în 
mare parte diminuate de un Imperiu cu douăzeci şi cinci de 
milioane de planete. Mai mult, sectoarele îi vor pune mereu 
bețe în roate. Fiecare doreşte multă egalitate pentru sine... 
dar nu chiar atât de multă egalitate şi pentru ceilalţi. 
Spune-mi, Raych, crezi că lui Joranum i-ar trebui dată o 
şansă de a guverna, numai pentru a arăta ce poate face? 

Raych ridică din umeri: 

— Nu ştiu. Mă întreb şi eu. Dar dacă ar fi încercat să-ţi 
facă vreun rău, aş fi fost la gâtul lui înainte de a apuca să 
înainteze cu doi centimetri. 

— Deci, loialitatea ta faţă de mine depăşeşte grija faţă de 
Imperiu. 

— Sigur. Tu eşti tatăl meu. 


Seldon îl privi cu drag pe Raych, dar în spatele acelei 
priviri simţi o undă de incertitudine. Cât de departe putea 
merge influenţa aproape hipnotică a lui Joranum? 

Hari Seldon se lăsă pe spate în scaun. Spătarul se dădu 
înapoi permițându-i o poziţie semi-culcată. Îşi puse mâinile 
sub cap, cu privirea pierdută. Respirația îi era de-abia 
perceptibilă. 

Dors Venabili se afla în celălalt capăt al camerei. 
Proiectorul era oprit, iar microfilmele la locul lor. Trecuse 
printr-o perioadă foarte încărcată, în care îşi revizuise 
părerile despre Incidentul Florina din istoria timpurie a 
Trantor-ului. Acum îşi permitea câteva momente de calm, în 
care putea face speculaţii asupra gândurilor lui Seldon. 

Psihoistoria, mai mult ca sigur. Probabil că îşi va petrece 
restul zilelor încercând să descopere vreo scurtătură 
pentru a ajunge la capătul acestei tehnici matematice 
semihaotice, va muri nevăzând-o definitivată şi, cu inima 
sfâşiată din cauza neîmplinirii, va lăsa această sarcină în 
seama altora (lui Amaryl, dacă nu cumva treaba asta îl va 
da şi pe el gata). 

Şi totuşi, psihoistoria îi va da un sens vieţii. Va trăi mai 
mult dacă va fi preocupat în întregime de psihoistorie... iar 
asta o mulțumea. Ştia că într-o zi îl va pierde, şi descoperi 
că acest gând o tulbura puternic. La început, când avea o 
sarcină simplă, aceea de a-l proteja - pe el şi ceea ce ştia el 
- împotriva pericolelor, nu şi-ar fi imaginat că un asemenea 
gând ar putea-o tulbura. 

De când devenise asta o problemă personală? Cum putea 
fi atât de intimă? Era ceva în legătură cu acest bărbat, ceva 
care o făcea să nu se simtă bine atunci când el nu era prin 
preajma ei. Chiar şi atunci când ştia că bărbatul este în 
siguranţă, deci ordinele adânc înrădăcinate în ea nu o 
determinau să acţioneze. Ce anume era? Siguranţa lui 
reprezenta singurul lucru asupra căruia i se ordonase să 
vegheze. Când şi cum se insinuase restul? 


Vorbise despre asta cu Demerzel, mult timp înainte, atunci 
când sentimentul devenise de neconfundat. 

EI o privise cu seriozitate şi spusese: „Dors, tu eşti 
complexă, iar răspunsurile nu sunt simple. Au existat în 
viaţa mea câteva persoane a căror prezenţă mă făcea să 
gândesc mai uşor, să dau răspunsurile cu mai multă 
promptitudine. Am încercat să îmi explic uşurinţa reacţiilor 
în prezenţa lor şi dificultatea reacţiilor în momentul 
dispariţiei lor definitive, pentru a-mi da seama dacă pe 
ansamblu am câştigat sau am pierdut. Şi un lucru a devenit 
evident: plăcerea companiei lor a depăşit regretul 
dispariţiei lor. Deci, pe ansamblu, experienţa ta de acum 
reprezintă un avantaj.” 

Hari va muri odată şi-odată, gândi ea. Cu fiecare zi ce 
trece, moartea lui se apropie, iar eu nu trebuie să mă mai 
gândesc la asta. 

Pentru a scăpa de gândul neplăcut, se hotări în cele din 
urmă să-l întrerupă: 

— La ce te gândeşti, Hari? 

— Ce? 

Seldon reuşi să-şi focalizeze privirea cu un aparent efort. 

— La psihoistorie, bănuiesc, spuse ea. Probabil că iarăşi ai 
ajuns într-un punct mort. 

— Nu, dragă. Nu mă gândeam deloc la aşa ceva. 

Râse, pe neaşteptate: 

— Vrei să ştii la ce mă gândeam? ... La păr! 

— La păr? Al cui păr? 

— În momentul de faţă, la al tău. O privi cu drag. 

— E ceva în neregulă cu el? întrebă Dors. Să-l vopsesc în 
altă culoare? Sau poate că, după atâţia ani, ar trebui să fie 
cărunt. 

— Ei! Cine are nevoie de fire albe în părul tău... Dar asta 
m-a condus la alte lucruri. De exemplu, la Nishaya. 

— Nishaya? Ce-i asta? 

— N-a făcut niciodată parte din Regatul pre-Imperial al 
Trantor-ului, deci nu mă surprinde că n-ai auzit de ea. Este 


o lume, una mică. Izolată. Neimportantă. Neluată în seamă. 
Eu mai ştiu câte ceva despre ea, dar numai din cauză că m- 
am deranjat să aflu. Din douăzeci şi cinci de milioane de 
lumi, foarte puţine reuşesc cu adevărat să se menţină mai 
tot timpul în atenţie, însă mă îndoiesc că există vreuna la fel 
de insignifiantă ca Nishaya. Ceea ce, dacă înţelegi, are o 
foarte mare însemnătate. 

Dors puse deoparte materialul de studiu şi spuse: 

— Ce-i cu predilecţia asta a ta pentru paradoxuri, pe care 
întotdeauna mi-ai spus că le deteşti? Ce-i cu însemnătatea 
insignifianţei? 

— O, paradoxurile nu mă deranjează... atunci când le 
formulez eu. Vezi tu, Joranum vine de pe Nishaya. 

— Aha, deci la Joranum te gândeai de fapt. 

— Da. Am vizionat unele dintre discursurile lui... la 
insistenţele lui Raych. Nu au prea mult sens, dar efectul 
general poate fi aproape hipnotic. Raych este foarte 
impresionat de el. 

— Hari, presupun că orice persoană cu origini dahlite ar fi. 
Apelurile neîncetate ale lui Joranum la egalitatea 
sectoarelor sunt în mod natural pe placul minerilor 
oprimaţi. Îţi aduci aminte de vizita în Dahl? 

— Îmi aduc foarte bine aminte, şi bineînţeles că îl înţeleg 
pe băiat. Pe mine mă intrigă faptul că Joranum vine de pe 
Nishaya. 

Dors ridică din umeri: 

— Ei bine, Joranum trebuie sa vină de undeva. Nishaya, ca 
orice altă lume, mai trimite oameni afară din când în când, 
chiar şi pe Trantor. 

— Da, dar după cum am spus, am făcut nişte cercetări 
asupra Nishayei. Am reuşit chiar să stabilesc un contact 
hiperspaţial cu un oficial nu foarte important - cu costul 
unei mari cantităţi de credite pe care, ca să rămân cu 
conştiinţa curată, nu le-am trecut în contul 
departamentului. 

— Şi ai găsit ceva care să merite cheltuiala? 


— Cred că da. Ştii, Joranum spune întotdeauna mici 
povestioare, pentru a scoate în evidenţă unele idei. 
Povestioarele sunt legende auzite pe planeta lui, Nishaya. Îi 
sunt de mare ajutor aici, pe Trantor, întrucât îi permit să 
treacă drept un om din popor, cu o filosofie sănătoasă şi 
bazată pe experienţă. Discursurile lui sunt împănate cu 
astfel de poveşti. Joranum apare ca provenind dintr-o lume 
mică, crescut şi educat într-o fermă izolată, înconjurată de 
natura nedomesticită. Oamenilor le place aşa ceva, mai ales 
trantorienilor, care mai degrabă ar prefera să moară decât 
să se găsească în mijlocul naturii sălbatice, dar care totuşi 
adoră să viseze la astfel de aventuri. 

— Bun, şi unde vrei să ajungi? 

— Partea ciudată este că persoana de pe Nishaya cu care 
am vorbit nu cunoştea niciuna dintre povestioarele lui 
Joranum. 

— Nu este relevant, Hari. O fi ea o lume mică, dar este 
totuşi o lume. Ceea ce este răspândit în regiunea natală a 
lui Joranum poate să nu fie răspândit în regiunea din care 
provine oficialul tău. 

— Nu, nu. Basmele populare sunt răspândite pe întreaga 
planetă, într-o formă sau alta. Dar lăsând la o parte acest 
lucru, am avut mari probleme încercând să-l înţeleg pe 
individ. Vorbea Galactica Standard cu un accent foarte 
puternic. Am mai vorbit cu câţiva de-acolo - aşa, ca să 
verific - şi toţi aveau acelaşi accent. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Joranum nu are acest accent. Trantoriana lui este foarte 
bună. De fapt, este mult mai bună decât a mea. Eu mi-am 
păstrat accentul heliconian asupra lui „r”. El nu şi-a păstrat 
accentul. Conform documentelor, a venit pe Trantor la 
nouăsprezece ani. După părerea mea, este imposibil să-ţi 
petreci primii nouăsprezece ani din viaţă vorbind acea 
versiune barbară a Galacticii Standard pe care o vorbesc 
cei de pe Nishaya, după care să vii pe Trantor şi să-ţi pierzi 
accentul. Oricât de mult ar fi stat aici, ar fi rămas o urmă a 


accentului... Uită-te la Raych cum îşi mai pierde din când în 
când controlul şi începe să vorbească în felul lui. 

— Şi ce deduci din toate astea? 

— Deduc că Joranum nu a venit deloc de pe Nishaya. De 
fapt, a ales să pretindă că vine din Nishaya deoarece este 
atât de retrasă şi de izolată încât nimănui nu îi va trece prin 
cap să o verifice. Cred că a făcut o cercetare computerizată 
foarte amănunţită pentru a găsi lumea care să îi reducă la 
maximum şansele de a fi prins cu minciuna. 

— Dar este ridicol, Hari. Pentru ce să pretindă că vine 
dintr-o lume cu care nu are nici o legătură? Ar însemna un 
foarte mare efort de falsificare a documentelor oficiale. 

— Şi probabil că exact asta a şi făcut. Are probabil destui 
adepţi în serviciile publice, ca să o poată face. Probabil că 
nici o altă persoană nu a depus atâtea eforturi în direcţia 
falsificării actelor, iar adepţii lui sunt prea fanatici pentru a- 
Il da de gol. 

— Şi totuşi... De ce? 

— Deoarece, după părerea mea, Joranum nu vrea ca 
oamenii să afle de unde provine el de fapt. 

— De ce? Toate lumile Imperiului sunt egale, atât prin lege 
cât şi prin obiceiuri. 

— Ştiu şi eu? Aceste teorii ideale se pare că nu sunt 
niciodată transpuse în realitate. 

— Şi atunci, de unde vine? Ai vreo idee? 

— Da. Ceea ce ne aduce din nou la problema părului. 

— Ce-i cu părul? 

— Stăteam acolo, faţă-n faţă cu Joranum, mă uitam la el şi 
nu mă simţeam în largul meu, fără să ştiu de ce. Apoi, în 
final, mi-am dat seama că din cauza părului său nu mă 
simţeam eu bine. Era ceva în legătură cu el... o aparenţă de 
prospeţime, de strălucire... o perfecţiune pe care nu o mai 
văzusem niciodată până atunci. După care mi-am dat 
seama. Părul lui era implantat artificial şi cu mare grijă pe 
un scalp care în mod normal nu ar trebui să aibă habar de 
aşa ceva. 


— Nu ar trebui? 

Dors miji ochii. Era clar că înţelesese şi ea, dintr-o dată: 

— Vrei să spui că... 

— Da, asta vreau să spun. Vine din acel sector care 
trăieşte în trecut, dominat de mitologie. Din Sectorul 
Mycogen. Asta se străduie el din răsputeri să ascundă. 

Dors Venabili reflectă calm la această problemă. Era 
singurul ei mod de a gândi: calm. Înflăcăratele izbucniri 
emoţionale nu o caracterizau. 

Închise ochii pentru a se concentra. Au trecut opt ani de 
când a vizitat Mycogenul, împreună cu Hari. N-au stat 
multă vreme acolo. Nu găseai nimic demn de admiraţie... în 
afară de mâncare. 

Imaginile se succedau, una după alta. Societatea, severă, 
puritană, care punea bărbatul în centrul preocupărilor ei; 
glorificarea trecutului; înlăturarea completă a părului de pe 
corp, un proces dureros, auto-impus, pentru a diferi cu ceva 
faţă de restul oamenilor astfel încât „să ştie cine sunt”; 
legendele lor; amintirile (sau plăsmuirile) unei perioade în 
care cârmuiseră Galaxia... când aveau o durată de viaţă 
foarte marc, când existau roboţi. 

Deschise ochii şi spuse: 

— De ce, Hari? 

— De ce ce, dragă? 

— De ce să pretindă că nu vine din Mycogen? 

Credea - ba nu, ştia sigur - că Hari nu îşi va aduce aminte 
de Mycogen mai în detaliu decât ea. Dar mintea lui era mai 
bună decât a ei şi, cu siguranţă, diferită. Mintea ei doar îşi 
aducea aminte şi trăgea concluziile evidente, în maniera 
unei deducţii matematice. Mintea lui făcea salturi 
neaşteptate. Lui Seldon îi plăcea să pretindă că numai 
asistentul său, Yugo Amaryl, era condus de intuiţie. Dar ea 
nu se lăsa păcălită. Lui Seldon îi plăcea să pozeze în 
matematicianul naiv, care privea lumea prin ochii mereu 
întrebători, dar nici asta nu era de natură a o păcăli. 

— De ce să pretindă că nu vine din Mycogen? repetă ea. 


Seldon rămăsese nemişcat, cu acea privire pierdută, 
introspectivă, pe care Dors o asocia întotdeauna cu 
încercarea lui de a stoarce încă un strop de utilitate şi 
valabilitate din conceptele psihoistoriei. 

În cele din urmă, Seldon spuse: 

— Este o societate aspră, care pune multe îngrădiri. 
Întotdeauna vor exista indivizi iritaţi de maniera de a li se 
dicta fiecare acţiune şi fiecare gând. Întotdeauna vor exista 
indivizi care nu vor fi de acord să se lase sufocaţi, ca şi 
ceilalţi, şi vor aspira la libertăţile mai mari oferite de lumea 
de dincolo, mai realistă. Este uşor de înţeles. 

— Şi se vor strădui să se acopere cu păr artificial? 

— Nu, în general nu. Majoritatea Evadaţilor - aşa îi 
numesc mycogenienii pe cei care dezertează - poartă o 
perucă. Este mult mai simplu, dar mult mai puţin eficient. 
Evadaţii serioşi îşi implantează păr artificial, aşa mi s-a 
spus. Operația este dificilă şi scumpă, dar aproape că nu se 
observă. Deşi am auzit cu mult timp în urmă, este prima 
oară când dau peste un astfel de caz. Am petrecut câţiva 
ani studiind toate cele opt sute de sectoare ale Trantor-ului, 
încercând să descopăr legile fundamentale şi matematicile 
psihoistoriei. Din păcate, nu am ajuns la cine ştie ce 
rezultate, însă am învăţat câteva lucruri. 

— Dar pentru ce trebuie Evadaţii să ascundă faptul că 
provin din Mycogen? Din câte ştiu eu, nimeni nu-i persecută 
pentru aşa ceva. 

— Nu, într-adevăr. De fapt, nu există o impresie generală 
cum că mycogenienii ar fi inferiori. Este ceva mult mai rău. 
Mycogenienii nu sunt luaţi în serios. Sunt inteligenţi - toată 
lumea admite asta - bine educați, distinşi, cultivați, maeştri 
în arta culinară, nemaipomeniţi în capacitatea lor de a 
menţine prosperitatea sectorului Mycogen... însă nimeni nu 
îi ia în serios. Credinţele lor sunt pentru oamenii din afara 
Mycogenului ridicole, comice, incredibil de absurde. 
Mycogenienii Evadaţi nu sunt consideraţi altfel. O încercare 
mycogeniană de a ajunge la putere în guvern s-ar trezi în 


final zdrobită de râsete. Să fii temut, este o nimica toată. Să 
fii disprețuit, te poţi obişnui şi cu asta. Dar să se râdă de 
tine... e ceva fatal. Joranum vrea să fie Prim Ministru, aşa că 
trebuie să aibă păr, şi, ca să fie în siguranţă, trebuie să se 
creadă că a fost crescut pe o lume obscură, cât mai 
îndepărtată de Mycogen. 

— Dar există atâţia oameni cu chelie naturală! 

— Niciodată nu sunt complet lipsiţi de păr, aşa cum sunt 
obligaţi mycogenienii. În Provincie, n-ar avea mare 
importanţă, însă mycogenienii reprezintă pentru Provincie 
un cuvânt destul de vag. Mycogenienii trăiesc într-o 
puternică izolare artificială, şi extrem de rar dai peste 
vreunul care să fi părăsit Trantor-ul. Însă aici, pe Trantor, 
lucrurile stau cu totul altfel. Oamenii, chiar dacă au chelie, 
mai rămân totuşi cu câteva fire de păr care arată că nu sunt 
mycogenieni, sau au păr pe faţă. Cei foarte puţini care sunt 
complet spâni - în general, din cauza unei boli - sunt 
ghinionişti. Bănuiesc că trebuie să facă rost de un certificat 
medical pentru a dovedi că nu sunt mycogenieni. 

Dors spuse, încruntându-se uşor: 

— Şi ne ajută asta cu ceva? 

— Nu sunt sigur. 

— Ai putea face cunoscut faptul că este mycogenian? 

— Nu sunt sigur că este un lucru uşor. Probabil că şi-a 
acoperit bine urmele, şi chiar dacă ar fi posibil... 

— Da? 

Seldon ridică din umeri: 

— Nu vreau să dau ocazia unor manifestări de intoleranţă. 
Situaţia socială pe Trantor e şi aşa destul de rea. N-are rost 
să ne asumăm riscul unor pasiuni dezlănţuite, pe care nici 
eu şi nici altcineva nu le-ar putea ţine după aceea sub 
control. Dacă va trebui să recurg la asta, nu o voi face decât 
atunci când nu voi mai avea de ales. 

— Deci şi tu vrei minimalism. 

— Desigur. 

— Şi atunci, ce vei face? 


— Am fixat o întâlnire cu Demerzel. Poate ştie el ce să facă. 

Dors îl privi cu severitate: 

— Hari, vezi că s-ar putea să intri într-o capcană. Nu 
cumva te aştepţi ca Demerzel să rezolve toate problemele 
în locul tău? 

— Nu, dar poate că o va rezolva pe aceasta. 

— Şi dacă nu poate? 

— Atunci va trebui să mă gândesc la altceva, nu-i aşa? 

— Cum ar fi? 

O expresie de suferinţă traversă figura lui Seldon: 

— Dors, nu ştiu. Acum nu e cazul să cazi în extrema 
cealaltă şi să te aştepţi ca eu să rezolv toate problemele. 

Eto Demerzel era rareori văzut de ceilalţi oameni, cu 
excepţia Împăratului Cleon. Politica lui de a sta retras se 
datora mai multor motive. Unul dintre ele era faptul că 
înfăţişarea sa se modifica foarte puţin o dată cu trecerea 
timpului. 

Hari Seldon nu îl mai văzuse de câţiva ani. Ultima ocazie 
când vorbiseră în particular se pierdea undeva, departe, în 
perioada când era foarte nou pe Trantor. 

În lumina recentei şi neliniştitoarei întâlniri dintre Seldon 
şi Joranum, atât Seldon cât şi Demerzel apreciară că ar fi 
foarte bine să nu atragă atenţia asupra relaţiei lor. O vizită 
a lui Hari Seldon la biroul Primului Ministru, în Palatul 
Imperial, nu era de natură a trece neobservată, astfel încât 
pentru motive de securitate hotărâră să se întâlnească într- 
un apartament mic dar luxos, din Hotelul Sfârşitul Cupolei, 
imediat în afara domeniilor Palatului. 

Vederea lui Demerzel îi reîmprospătă, dureros, amintirea 
zilelor de odinioară. Simplul fapt că Demerzel era 
neschimbat făcea durerea şi mai acută. Faţa sa avea 
aceleaşi trăsături regulate şi puternice. Era la fel de înalt şi 
robust. Părul, nu se schimbase nici el: negru, cu o tentă de 
blond. Nu era frumos, dar avea o distincţie gravă. Părea 
imaginea ideală a unui Prim Ministru Imperial. Înfăţişarea 
sa, gândi Seldon, îi dădea jumătate din puterea pe care o 


avea asupra Împăratului, deci asupra Curţii Imperiale, deci 
asupra Imperiului. 

Demerzel înaintă spre el. Un zâmbet lejer îi curba buzele, 
fără a modifica însă în vreun fel înfăţişarea gravă. 

— Hari, spuse el. Îmi face plăcere să te văd. Mi-a fost un 
pic teamă că te vei răzgândi şi vei anula întâlnirea. 

— Mie mi-a fost teamă că tu vei face asta, domnule Prim 
Ministru. 

— Eto... dacă nu vrei să mi te adresezi cu „Daneel”. 

— Nu pot. Nu-mi vine. Ştii foarte bine asta. 

— Spune-mi, totuşi. Mi-ar plăcea mult să aud. 

Seldon şovăi, de parcă nu-i venea să creadă că buzele sale 
puteau forma cuvintele, sau că sunetele puteau fi emise de 
coardele vocale. 

— Daneel, spuse el în cele din urmă. 

— R. Daneel Olivaw, spuse Demerzel. Da. Vom lua masa 
împreună, Hari. Astfel, nu voi fi obligat să mănânc, ceea ce 
pentru mine este o uşurare. 

— Bucuros, deşi de obicei nu-mi place să stau la masă cu 
cineva şi să mănânc de unul singur. Sunt sigur că o 
înghiţitură sau două... 

— Bine, ca să-ţi fac pe plac... 

— Totuşi, spuse Seldon, mă întreb dacă este înţelept să 
petrecem prea mult timp împreună. 

— Este. Ordine Imperiale. Maiestatea Sa Imperială 
doreşte acest lucru. 

— De ce, Daneel? 

— Peste doi ani se va ţine din nou Convenţia Decenală... 
Pari surprins. Ai uitat? 

— Nu chiar. Dar nu m-am mai gândit la ea. 

— Nu intenţionezi să participi? La ultima ai făcut senzaţie. 

— Da. Cu psihoistoria. Ce mai senzaţie! 

— Ai atras atenţia Împăratului. Nici un alt matematician 
nu a reşit acest lucru. 

— Tu ai fost atras la început, nu Împăratul, după care a 
trebuit să fug pentru a sta departe de atenţia Imperială, 


până când te-am asigurat că am reuşit să fac primul pas în 
cercetarea mea privind psihoistoria. După aceea, mi-ai 
permis să rămân într-un anonimat sigur. 

— Să fii în fruntea unui prestigios Departament de 
Matematici nu este deloc anonimat. 

— Ba da, este, pentru că disimulează psihoistoria. 

— Aha, iată că vine mâncarea. Hai să purtăm, pentru o 
vreme, o discuţie amicală normală. Ce mai face Dors? 

— Minunat. O adevărată soţie. Mă persecută neîncetat cu 
grijile ei. Toată ziua se preocupă de securitatea mea. 

— Asta îi este misiunea. 

— Da, şi nu scapă nici o ocazie pentru a-mi aduce aminte. 
Vorbind serios, nu cred că-ţi voi fi vreodată suficient de 
recunoscător pentru că ne-ai adus împreună. 

— Mă bucur, Hari, dar, ca să fiu sincer, nu prevăzusem o 
căsătorie fericită între voi doi, în nici un caz pentru Dors... 
— Îţi mulţumesc totuşi pentru cadou, chiar dacă nu te-ai 

aşteptat la un astfel de final. 

— Sunt încântat, dar vei descoperi că este un cadou care 
poate avea consecinţe neprevăzute... la fel ca şi prietenia 
mea. 

Seldon nu reuşi să dea nici o replică. La un semn al lui 
Demerzel, îşi concentră atenţia asupra mâncării. 

După o vreme, făcu un semn înspre bucăţica de peşte 
înfiptă în furculiţă şi spuse: 

— Nu recunosc organismul, dar sunt sigur că este o 
delicatesă mycogeniană. 

— Da, într-adevăr. Ştiu că îţi plac bucatele mycogeniene. 

— Este scuza mycogenienilor pentru existenţă. Singura lor 
scuză. Însă ei au o semnificaţie aparte pentru tine. Nu 
trebuie să uit asta. 

— Semnificaţia aparte nu mai există. Cu multă, multă 
vreme în urmă, strămoşii lor au populat planeta Aurora. 
Durata lor de viaţă depăşea trei sute de ani, şi erau stăpânii 
celor cincizeci de Lumi ale Galaxiei. Eu am fost proiectat şi 
produs de către un Auroran. Nu uit asta; îmi aduc aminte 


mai precis - şi cu mai puţine distorsiuni - decât oricare 
dintre descendenţii lor mycogenieni. Însă, cu multă, multă 
vreme în urmă, i-am părăsit. Hotărârea mea în privinţa a 
ceea ce este bine pentru omenire a fost luată şi de atunci 
încoace am acţionat conform acestei decizii, în măsura 
posibilităţilor mele. 

Seldon spuse, dintr-o data alarmat: 

— Dacă ne spionează cineva? 

Demerzel păru amuzat de idee: 

— Dacă abia acum te-ai gândit la asta, află că este mult 
prea târziu. Dar nu te teme, am luat măsurile de precauţie 
necesare. Suntem într-un cerc destul de intim. Iar cei care 
te văd acum, nu sunt surprinşi. Sunt bine-cunoscut drept un 
matematician amator, cu ambiţii mari dar prea puţin 
înzestrat. Asta este o sursă de amuzament pentru cei de la 
Curte care nu mă prea agreează. Nimeni de aici nu va fi 
surprins, crezând că-mi pregătesc terenul pentru apropiata 
Convenţie Decenală. Chiar vroiam să te consult în legătură 
cu Convenţia. 

— Nu ştiu dacă pot fi de vreun ajutor. La Convenţie, nu aş 
avea decât un singur subiect... Însă nu pot vorbi despre el. 
Dacă voi participa, o voi face doar ca membru al 
auditoriului. Nu intenţionez să prezint vreo lucrare. 

— Înţeleg. Totuşi, dacă îţi va face plăcere să auzi un lucru 
curios, Maiestatea Sa Imperială îşi aduce aminte de tine. 

— Din cauză că ai avut tu grijă, bănuiesc. 

— Nu. Nu am întreprins nimic în direcţia asta. Totuşi, 
Maiestatea Sa Imperială mă surprinde din când în când. 
Este conştient de apropiata Convenţie şi se pare că îşi 
aduce aminte de discursul tău la cea precedentă. Se 
interesează în continuare de psihoistorie şi, trebuie să te 
avertizez că s-ar putea să ai surprize. Nu ar fi imposibil să 
ceară să te vadă. Curtea, cu siguranţă, va considera asta ca 
pe o mare onoare... să fii solicitat de Împărat pentru o 
audienţă, de două ori în viaţă! 

— Glumeşti. La ce ar folosi dacă m-aş întâlni cu Împăratul? 


— În orice caz, dacă afli că eşti chemat într-o audienţă, nu 
poţi refuza... Ce mai fac tinerii tăi protejaţi, Yugo şi Raych? 

— Sunt convins că ştii. Bănuiesc că mă supraveghezi 
îndeaproape. 

— Da, te supraveghez, dar nu în toate aspectele vieţii tale, 
ci doar în acelea care sunt legate de securitatea ta. Mă tem 
că îndatoririle mele îmi ocupă foarte mult timp, şi nu sunt 
atotvăzător. 

— Dors nu-ţi trimite rapoarte? 

— Ba da, dar numai în caz de criză. Nu are chef să joace 
rolul spionului în probleme neesenţiale. 

Zâmbi din nou. 

— Băieţii mei fac bine, mormăi Seldon. Cu Yugo este din ce 
în ce mai greu de lucrat. Probabil are impresia că îi pun 
frâne. Cât despre Raych, este un hoţoman adorabil... 
întotdeauna a fost. Mi-a câştigat inima atunci când era un 
derbedeu amărât hoinărind pe străzi şi, mai surprinzător, a 
cucerit-o pe Dors. Cred cu sinceritate, Daneel, că dacă Dors 
s-ar sătura de mine şi ar dori să mă părăsească, ar rămâne 
totuşi, din dragoste pentru Raych. 

Demerzel dădu din cap iar Seldon continuă, posomorât: 

— Dacă Rashelle din Wye nu l-ar fi considerat adorabil, nu 
aş mai fi fost astăzi aici. Aş fi fost omorât, pulverizat... 

Scutură din umeri, tulburat: 

— Mă trec fiorii când mă gândesc la ce s-a petrecut atunci, 
Daneel. A fost un eveniment atât de imprevizibil! Cum ar fi 
putut ajuta psihoistoria în vreun fel? 

— Nu tu mi-ai spus că, în cel mai bun caz, psihoistoria nu 
poate oferi decât probabilităţi, trebuind să lucreze cu 
numere foarte mari, şi nu cu indivizi? 

— Dar dacă respectivul individ este de o importanţă 
crucială... 

— După părerea mea, vei decoperi că nici un individ nu 
este cu adevărat crucial. Nici chiar eu... sau tu... 

— Poate că ai dreptate. Îmi dau seama că, deşi lucrez cu 
ipotezele acestea, mă gândesc totuşi la mine ca fiind de o 


importanţă crucială, într-un egoism supranormal care 
transcende orice rațiune... Şi tu eşti crucial, de asemenea, 
motiv pentru care am venit aici să discut cu tine... cât mai 
sincer posibil. Trebuie să ştiu. 

— Ce să ştii? 

Resturile fuseseră debarasate de un ajutor de ospătar, iar 
iluminarea camerei slăbi; pereţii parcă se apropiară, dând 
senzaţia unei puternice intimităţi. 

— Joranum, spuse Seldon. 

Aruncase scurt cuvântul, ca şi cum simpla pronunțare a 
numelui era suficientă. 

— A, da. 

— Îl ştii? 

— Desigur. Cum aş putea să nu îl ştiu? 

— Ei bine, vreau să aflu şi eu mai multe despre el. 

— Ce anume vrei să afli? 

— Haide, Daneel, nu face glume cu mine. Este periculos? 

— Bineînţeles că este periculos. Mai ai vreun dubiu? 

— Vreau să spun, periculos pentru tine? Pentru poziţia ta 
de Prim Ministru? 

— La asta mă şi referisem. lată de ce este periculos. 

— Şi accepţi situaţia asta? 

Demerzel se aplecă, punând cotul masă: 

— Hari, unele lucruri se întâmplă fără a-mi cere mie 
permisiunea. Hai să facem un pic de filosofie. Maiestatea Sa 
Imperială, Cleon, Primul cu acest Nume, se află pe tron de 
optsprezece ani, şi în toată această perioadă eu am fost 
Şeful Său de Stat Major, apoi Prim Ministru. Şi ţine cont că 
în ultimii ani de domnie ai tatălui Său, am avut cam aceeaşi 
funcţie. Trebuie să recunoşti că e o perioadă îndelungată, 
iar Prim Miniştrii rareori rămân atât de mult la putere. 

— Tu nu eşti un Prim Ministru obişnuit, Daneel, şi o ştii 
foarte bine. Trebuie să rămâi la putere până când 
definitivez psihoistoria. Nu zâmbi. Este adevărat. Atunci 
când ne-am întâlnit prima oară, acum opt ani, mi-ai spus că 


Imperiul se afla într-o stare de decădere şi declin. Ţi-ai 
schimbat părerea? 

— Nu, desigur. 

— De fapt, declinul este chiar mai accentuat acum, nu-i 
aşa? 

— Da, aşa este, deşi mă străduiesc să îl împiedic. 

— Şi fără tine, ce se va întâmpla? Joranum aţâţă Imperiul 
împotriva ta. 

— Trantor-ul, Hari. Provinciile sunt deocamdată solide şi 
destul de mulţumite de acţiunile mele, chiar şi în condiţiile 
unei economii în declin şi a unui comerţ din ce în ce mai 
redus. 

— Dar Trantor-ul contează. Trantor-ul - lumea Imperială 
în care trăim, capitala Imperiului, nucleul, centrul 
administrativ - te poate înlătura. Nu-ţi poţi păstra postul 
dacă Trantor-ul zice nu. 

— Sunt de acord cu tine. 

— Iar dacă tu pleci, cine va avea grijă de Provincii şi cine 
va frâna grăbirea declinului, alunecarea rapidă a Imperiului 
în anarhie? 

— Da, desigur, ceea ce spui tu este posibil să se întâmple. 

— Deci trebuie să faci ceva în privinţa asta. Yugo este 
convins că te afli într-un pericol foarte mare şi că nu-ţi vei 
putea păstra postul. Aşa îi spune lui intuiţia. Dors spune 
acelaşi lucru, exprimându-l în termenii celor Trei Legi ale... 
ale... 

— Roboticii, interveni Daneel. 

— Tânărul Raych pare atras de doctrinele lui Joranum. 
Este ceva normal, înţelegi, fiind de origine dahlită. Iar eu... 
eu sunt neliniştit, aşa că am venit la tine ca să îmi redai 
liniştea. Te rog, spune-mi că stăpâneşti bine situaţia. 

— Aş face-o, dacă aş putea. Însă din păcate nu te pot 
linişti. Sunt în pericol. 

— Şi nu faci nimic? 

— Nu. Depun eforturi pentru a atenua nemulţumirile şi a 
toci tăişul mesajului lui Joranum. Dacă nu aş fi depus aceste 


eforturi, probabil că acum aş fi fost deja dat afară din post. 
Dar ceea ce fac nu este suficient. 

Seldon şovăi. În cele din urmă spuse: 

— Cred că Joranum provine de fapt din Mycogen. 

— Serios? 

— Asta este părerea mea. M-am gândit că ne-am putea 
folosi de asta împotriva lui, însă nu îndrăznesc să dau frâu 
liber forţelor intoleranţei. 

— Asta dovedeşte înţelepciune. Multe lucruri pot fi făcute, 
dar cu efecte secundare nedorite. Vezi tu, Hari, eu nu mă 
tem să părăsesc postul - dacă aş putea găsi un succesor 
care să continue după aceleaşi principii ca şi mine pentru a 
reduce la maxim declinul. Pe de altă parte, dacă Joranum 
îmi succede, părerea mea este că acest lucru va fi fatal. 

— Atunci, orice am face pentru a-l opri ar avea justificare. 

— Nu chiar. Anarhia poate pune stăpânire pe Imperiu 
chiar dacă Joranum este distrus şi eu rămân. În consecinţă, 
nu trebuie să întreprind ceva care l-ar distruge pe Joranum 
şi mi-ar permite mie să-mi păstrez postul, decât dacă astfel 
ar putea fi împiedicată Prăbuşirea Imperiului. Încă nu am 
reuşit ceva care să-l distrugă pe Joranum şi să evite în 
acelaşi timp anarhia. 

— Minimalism, şopti Seldon. 

— Poftim? 

— Dors mi-a explicat că eşti constrâns de minimalism. 

— Într-adevăr. 

— Deci, Daneel, vizita mea aici este un eşec. 

— Adică ai venit aici pentru a căpăta încredere şi nu ai 
căpătat-o. 

— Mă tem că da. 

— Dar şi eu am dorit să te văd, tot pentru a căpăta 
încredere. 

— De la mine? 

— De la psihoistorie, care ar trebui să ne arate calea spre 
un viitor ceva mai luminos. 

Seldon oftă adânc: 


— Daneel, psihoistoria nu a ajuns în stadiul ăsta. 

Primul Ministru îl privi cu gravitate: 

— Hari, ai avut opt ani la dispoziţie. 

— Chiar după opt, sau opt sute de ani, psihoistoria este 
posibil să nu ajungă în stadiul ăsta. Este o problemă căreia 
nu îi văd capătul. 

— Nu mă aşteptam ca metoda să fi fost adusă la 
perfecţiune, spuse Demerzel, dar poate ai o schiţă, un 
schelet, un principiu după care te poţi ghida. Impertfecit, 
poate, dar mai bun decât o presupunere la nimereală. 

— Nu te pot ajuta mai mult decât aş fi putut-o face cu opt 
ani în urmă, spuse trist Seldon. Deci, iată care este 
problema: Tu trebuie să rămâi la putere iar Joranum 
trebuie eliminat astfel încât stabilitatea Imperiului să se 
menţină cât mai mult timp posibil, iar eu să am o şansă 
rezonabilă de a duce psihoistoria la bun sfârşit. Însă acest 
lucru nu se poate realiza decât dacă am psihoistoria. Aşa 
este? 

— Aşa se pare, Hari. 

— Atunci ne învârtim inutil într-un cerc, iar Imperiul va fi 
distrus. 

— Numai dacă nu intervine cumva ceva neprevăzut. 
Numai dacă nu cumva ai tu grijă să se întâmple ceva 
neprevăzut. 

— Eu? Cum aş putea, fără psihoistorie? 

— Nu ştiu, Hari. 

Seldon se ridică să plece... copleşit de desperare. 

Câteva zile după aceea, Seldon îşi neglijă îndatoririle 
departamentale, lucrând la computer şi adunând date. 

Nu erau multe computere capabile să prelucreze 
informaţiile primite zilnic din douăzeci şi cinci de milioane 
de lumi. Erau câteva în clădirile Imperiale, unde se 
dovedeau absolut necesare. Unele dintre capitalele mai 
mari din Provincii aveau şi ele asemenea computere, deşi 
majoritatea erau satisfăcute de hiperconectarea la Agenţia 
Centrală de Ştiri a Trantor-ului. 


Un computer aflat la un important Departament de 
Matematică putea fi modificat, dacă era suficient de 
evoluat, şi transformat într-o sursă de ştiri independentă. 
Hari Seldon chiar asta făcuse cu computerul său. La urma 
urmelor, îi era necesar în cercetarea sa psihoistoricâ, deşi 
computerul fusese achiziţionat invocându-se alte motive. 

În mod ideal, computerul trebuia să raporteze orice 
eveniment care ieşea din sfera obişnuitului, pe oricare lume 
a Imperiului. O lumină de avertizare, codificată şi discretă, 
ieşea atunci în evidenţă şi Seldon o putea descoperi cu 
uşurinţă. Însă rareori apărea o astfel de lumină, pentru că 
definiţia pentru evenimentul „care ieşea din sfera 
obişnuitului” era puternic restrictivă şi se limita la 
transformări rare, la scară mare. 

Altfel, ar fi trebuit să suni în diferite lumi la întâmplare - 
nu în toate cele douăzeci şi cinci de milioane, desigur, dar 
măcar în câteva zeci. Asta era o sarcină descurajantă şi 
chiar epuizantă, pentru că nu existau lumi care să nu-şi 
aibă relativ minorele catastrofe zilnice. O erupție vulcanică 
aici, o inundație acolo, un colaps economic şi, desigur, 
revolte. În ultima mie de ani nu existase zi în care să nu se fi 
produs revolte în cel puţin o sută de lumi diferite. 

Normal, astfel de lucruri nu trebuiau luate în seamă. Nu 
avea rost să-ţi faci probleme din cauza revoltelor, nici din 
cauza erupţiilor vulcanice, întrucât ambele reprezentau 
lucruri constante în lumile locuite. Dimpotrivă, dacă trecea 
O zi în care să nu se fi raportat o revoltă undeva, acesta era 
un semn că se întâmpla ceva atât de neobişnuit încât era 
cazul să te cuprindă îngrijorarea. 

Îngrijorarea era un lucru pe care Seldon nu reuşea să-l 
simtă. Provinciile, cu toate dezordinile şi nenorocirile, erau 
ca un mare ocean într-o zi calmă: valuri line şi deloc înalte - 
însă nimic mai mult. Nu găsi nici o dovadă cum că situaţia 
generală indica clar un declin în ultimii opt ani, sau chiar 
optzeci de ani. Şi totuşi Demerzel a spus că declinul era în 
plin proces, iar el punea zilnic degetul pe pulsul Imperiului, 


simţindu-l într-o manieră pe care Seldon nu era capabil să o 
imite - poate doar atunci când va avea la dispoziţie puterea 
îndrumătoare a psihoistoriei. 

S-ar putea ca declinul să fie atât de lent încât să nu se 
observe decât atunci când va atinge un punct crucial - 
asemănător unei case care îmbătrâneşte încetul cu încetul 
şi se deteriorează, nearătând vreun semn al deteriorării 
până când, într-o noapte, acoperişul se prăbuşeşte. 

Când se va prăbuşi acoperişul? Asta era problema, iar 
Seldon nu avea nici un răspuns la ea. 

Din când în când, Seldon investiga însuşi Trantor-ul. Aici, 
ştirile erau întotdeauna mult mai importante. În primul 
rând, Trantor-ul, cu cele patruzeci de miliarde de locuitori, 
era cea mai populată lume din galaxie. În al doilea rând, 
cele opt sute de sectoare ale sale formau ele însele un mini- 
Imperiu. În al treilea rând, erau de urmărit plictisitoarele 
schimbări în funcţiile guvernului şi acţiunile familiei 
Imperiale. 

Însă ceea ce îi sări lui Seldon în ochi ţinea de Sectorul 
Dahl. În alegerile pentru Consiliul Sectorului Dahl 
câştigaseră şi cinci Joranumiţi. Era pentru prima oară, 
spunea comentariul, când Joranumiţii puseseră mâna pe 
funcţii administrative. 

Nimic de mirare! Joranumiţii aveau o adevărată fortăreață 
aici, în Sectorul Dahl, mai mult decât în oricare alt sector. 
Dar Seldon îl consideră drept un indiciu îngrijorător 
referitor la ascensiunea demagogului. Înregistră acel 
reportaj pe un micro-cip şi îl luă cu el acasă, seara. 

Când îşi făcu intrarea, Raych ridică privirea din computer 
şi simţi nevoia să se explice: 

— O ajut pe mama la un material de care are nevoie. 

— Dar cu lucrarea ta, ce se întâmplă? 

— Am terminat-o. 

— Bun... Acum uită-te la ăsta. 

Îi arătă lui Raych cip-ul, înainte de a-l introduce în 
microproiector. 


Raych privi la reportajul cu pricina, care parcă plutea în 
aer înaintea ochilor săi, şi spuse: 

— Da, ştiu. 

— Ştii?! 

— Desigur. De obicei sunt la curent cu tot ce se întâmplă în 
Dahl. Ştii, e sectorul meu natal... 

— Şi ce părere ai? 

— Nu mă surprinde. Pe tine da? Restul Trantor-ului îi 
tratează pe dahliţi ca pe nişte gunoaie. De ce să nu adere la 
opiniile lui Joranum? 

— Deci eşti şi tu de partea lor? 

— Ei bine... 

Figura lui Raych se încreţi, gânditoare: 

— Trebuie să recunosc că unele lucruri pe care le spune 
sunt foarte pe placul meu. Spune că vrea egalitate pentru 
toţi oamenii. Ce e rău în asta? 

— Nimic rău... dacă este şi el convins. Dacă este sincer. 
Dacă nu se foloseşte de asta pentru a acumula voturi. 

— Este adevărat, tată, dar majoritatea dahliţilor probabil 
că îşi spun: Ce avem de pierdut? Acum nu avem egalitate, 
deşi legile spun că avem. 

— E greu să transpui în legi egalitatea oamenilor. 

— Asta nu te răcoreşte când transpiri muncind de-ţi dai 
sufletul. 

Seldon gândea rapid. Se tot gândea, de când dăduse peste 
acest reportaj. 

— Raych, spuse el, n-ai mai fost în Dahl de când mama ta şi 
cu mine te-am luat de-acolo, nu-i aşa? 

— Ba sigur că am mai fost. Am fost cu tine în vizită, acum 
cinci ani. 

— Da, da... 

Seldon dădu din mână, ca pentru a da subiectul la o parte: 

— ...dar vizita aia nu contează. Am stat la un hotel de 
intersector, care nu avea nimic dahlit în el şi, din câte îmi 
amintesc, Dors nu te-a lăsat deloc să umbli singur pe străzi. 
La urma urmelor, nu aveai decât cincisprezece ani. Cum ţi- 


ar place să faci acum o vizită în Dahl, singur, fără să-ţi mai 
poarte altcineva de grijă? Ai douăzeci de ani împliniţi. 

Raych chicoti: 

— Mama n-o să-mi dea voie niciodată. 

— Nu spun că mi-ar face plăcere să mă confrunt cu ea în 
privinţa asta, dar de fapt n-am de gând să-i cer 
permisiunea. Întrebarea este: Eşti dispus să faci asta 
pentru mine? 

— Din curiozitate? Sigur. Mi-ar plăcea să văd ce s-a mai 
întâmplat prin vechile locuri. 

— 'Te poţi rupe de la studiile tale? 

— Sigur. O săptămână sau un pic mai mult, n-o să se simtă. 
De altfel, îmi poţi înregistra lecţiile şi le recuperez atunci 
când mă întorc. Pot obţine o învoire. La urma urmelor, 
taicăâ-meu e membru al facultăţii - dacă nu cumva ai fost 
concediat. 

— Nu n-am fost. Însă să ştii că nu mă gândeam să-ţi iei o 
mică vacanţă pentru distracţie. 

— M-ar fi mirat. Cred că habar n-ai ce-i aia vacanţă pentru 
distracţii, tată. Sunt surprins că ţi-a trecut prin cap că o 
vacanţă poate fi folosită şi pentru aşa ceva. 

— Nu fi impertinent. Când ajungi acolo, vreau să te 
întâlneşti cu Laskin Joranum. 

Raych tresări, surprins: 

— Şi cum să fac? Habar n-am de un' să-liau. 

— Va fi în Dahl. 1 s-a cerut să vorbească la Consiliul 
Sectorului Dahl, împreună cu noii membrii Joranumiţi. Vom 
afla data exactă şi, cu câteva zile mai înainte, vei pleca 
acolo. 

— Şi cum fac să mă-ntâlnesc cu el, tată? Nu-mi închipui că 
uşile lui sunt deschise pentru oricine. 

— Nici eu nu cred, dar mă bazez pe tine că te vei 
descurca. Când aveai doisprezece ani, te descurcai de 
minune. Sper că isteţimea nu ţi s-a tocit prea tare în anii din 
urmă. 

Raych zâmbi: 


— Sper că nu. Dar, presupunând că mă întâlnesc cu el, ce 
fac? 

— Ei bine, încerci să afli cât mai multe lucruri. Ce 
plănuieşte el de fapt. Care sunt adevăratele lui gânduri. 

— Şi crezi ca o să-mi spună mie? 

— Nu m-ar mira. Ai darul ăsta de a inspira încredere, 
şnapanule. Uite, am să-ţi spun. 

Şi discutară. De mai multe ori. 

Seldon era sfâşiat de gânduri. Nu ştia prea sigur la ce 
rezultat va ajunge, dar nu îndrăznea să se consulte cu Yugo 
Amaryl sau cu Demerzel sau (mai ales) cu Dors. Ei l-ar 
putea opri. l-ar putea dovedi că ideea era şubredă, iar el nu 
vroia o astfel de demonstraţie. Planul lui părea singura 
soluţie pentru salvare şi nu dorea să-i fie blocat. 

Dar exista, totuşi, o soluţie? După părerea lui Seldon, 
Raych era singurul care putea câştiga încrederea lui 
Joranum, dar era oare Raych omul potrivit? Era dahlit, îl 
simpatiza pe Joranum. Până unde putea avea încredere în 
el? 

Oribil! Raych era fiul său... şi Seldon nu mai avusese până 
atunci motive să nu aibă încredere în Raych. 

Dacă Seldon avea îndoieli referitoare la eficacitatea 
planului său, dacă se temea că va declanşa precipitarea 
evenimentelor într-o direcţie iremediabil greşită, dacă era 
copleşit de îndoială în privinţa încrederii pe care trebuia să 
i-o acorde lui Raych, despre care nu ştia dacă îşi va 
îndeplini aşa cum trebuie misiunea, în schimb nu avea nici o 
îndoială - niciuna - referitoare la modul în care va reacţiona 
Dors atunci când o va pune în faţa faptului împlinit. 

Şi, se poate spune că nu s-a înşelat. 

Ba da, într-un fel s-a înşelat totuşi, pentru că Dors nu a 
ridicat vocea cuprinsă de groază, aşa cum se gândise el că 
va face, pregătindu-se să o înfrunte. 

Dar de unde era elsă ştie? Ea nu era ca celelalte femei şi 
nu 0 văzuse niciodată cu adevărat mânioasă. Probabil că 
aşa era felul ei. 


Avea ochi de gheaţă şi în vocea joasă simţi o dezamăgire 
amară: 

— L-ai trimis în Dahl? Singur? 

Calm. Ca un interogatoriu. 

Auzindu-i vocea calmă, Seldon fu cuprins de un fior. Apoi 
spuse, ferm: 

— Trebuia. Era obligatoriu. 

— Fă-mă să înţeleg. L-ai trimis în bârlogul hoţilor, în 
spelunca aia plină de asasini, în locul ăla care adună tot ce 
este criminal pe lume? 

— Dors! Mă enervezi când te aud vorbind astfel. Numai un 
bigot ar folosi stereotipurile astea. 

— Negi că Dahl ar fi aşa cum l-am descris? 

— Bineînţeles. În Dahl există criminali şi derbedei. Ştiu 
asta foarte bine. Amândoi ştim. Dar nu toţi oamenii din Dahl 
sunt aşa. Criminali şi derbedei există în toate sectoarele, 
chiar şi în Sectorul Imperial, chiar şi în Streeling. 

— Dar nu tot atât de mulţi, nu-i aşa? Unu nu este egal cu 
zece. Deşi în toate lumile există criminali, Dahl este printre 
cele mai rele. Ai computerul. Verifică statisticile. 

— Nu e cazul. Dahl este cel mai sărac sector de pe Trantor 
şi există o corelaţie strânsă între sărăcie, mizerie şi crimă. 
Îţi garantez. 

— Îmi garantezi! Şi l-ai trimis singur? Puteai să fi plecat tu 
cu el sau să mă fi trimis pe mine, sau să fi rugat câţiva 
colegi să-l însoţească. Niciunul nu ar fi avut ceva împotrivă 
să întrerupă puţin cursurile, sunt sigură. 

— Misiunea în care l-am trimis cere ca el să fie singur. 

— Ce misiune? 

Dar Seldon se cufundă în tăcere, încăpățânat. 

— Aici am ajuns? spuse Dors. Nu mai ai încredere în mine? 

— Este un joc. Nu îndrăznesc să mai las şi pe altcineva în 
afară de mine să-şi asume riscul. Nu te pot implica pe tine 
sau pe altcineva. 

— Dar nu tu îţi asumi riscul, ci sărmanul Raych. 


— Nu-şi asumă nici un risc, spuse iritat Seldon. Are 
douăzeci de ani, e tânăr, viguros, şi tare ca un copac... şi nu 
mă refer la puieţii pe care-i avem aici, în sera de pe Trantor. 
Mă refer la un copac solid şi sănătos din pădurile 
heliconiene. În plus, este Twister, spre deosebire de dahliţi. 

— Tu şi Twist-ul tău, spuse Dors fără a muia vreun pic 
atitudinea rece. Crezi că soluţionează totul. Dahliţii poartă 
cuțite. Toţi. Şi blastere, sunt sigură. 

— Despre blastere, nu ştiu ce să spun. Legile sunt foarte 
stricte în privinţa lor. Cât despre cuțite, sunt sigur că şi 
Raych poartă unul. Poartă cuţit chiar şi aici, în campus, 
unde legile îi interzic cu desăvârşire. Crezi că o să renunţe 
la el în Dahl? 

Dors nu mai spusE. Nimic. 

Seldon tăcu şi el câteva minute, apoi decise că venise 
vremea să o mai îmbuneze. 

— Uite ce e, spuse el, am să-ţi dezvălui ceva. Sper că se va 
întâlni cu Joranum, care în curând va vizita Sectoul Dahl. 
Mai mult nu-ţi spun. 

— Da? Şi ce te aştepţi să facă Raych? Să-l umple de 
regrete amare pentru că duce o politică necinstită şi să-l 
trimită înapoi în Mycogen? 

— Ei! Fii serioasă. Dacă adopţi atitudinea asta sarcastică, 
nu mai are rost să discutăm. 

Îşi mută privirea de la ea, prin fereastră, fixând cerul gri- 
albăstrui de sub cupolă. 

— Mă aştept de la el... 

Şi vocea sa tremură o clipă... 

— „„„să salveze Imperiul. 

— Eee, asta da! E o chestie mult mai simplă. 

Vocea lui Seldon se aspri: 

— Asta aştept de la el. Tu nu ai nici o soluţie. Nici 
Demerzel nu are. El n-a spus decât că soluţia trebuie s-o 
găsesc eu. Asta mă chinui să obţin, şi am nevoie de Raych în 
Dahl. De altfel, ştii că are darul de a inspira încredere. Cu 


noi a reuşit; sunt sigur că va reuşi şi cu Joranum. Dacă am 
dreptate, totul va fi bine. 

Dors mări puţin ochii: 

— Acum ai de gând să-mi spui că ai fost îndrumat de 
psihoistorie? 

— Nu. N-am să te mint. N-am ajuns în stadiul în care 
psihoistoria ne poate ajuta în vreun fel, dar Yugo vorbeşte 
mereu de intuiţie... şi uite că şi eu am intuiţie. 

— Intuiţie! Ce-i aia? Defineşte-o! 

— Simplu. Intuiţia este arta - specifică minţii umane - de a 
găsi răspunsul corect plecând de la informaţii incomplete 
sau chiar false. 

— Şi tu ai găsit răspunsul! 

— Da, spuse Seldon cu o convingere fermă. 

Dar în sinea sa era atacat de gânduri pe care nu i le putea 
împărtăşi lui Dors. Dacă Raych şi-a pierdut farmecul 
personal? Sau, mai rău, dacă va conştientiza mult prea 
puternic faptul că este dahlit? 

Billibotton era Billibotton: mizerabilul, puturosul, 
întunecatul, întortocheatul Billibotton. Descompunerea 
ieşea la iveală peste tot, însă era plin de o vitalitate pe care 
Raych ştia că nu o va găsi nicăieri altundeva pe Trantor. 
Probabil nicăieri altundeva în Imperiu. Însă el nu prea 
cunoştea nimic, din experienţă proprie, despre alte lumi în 
afară de Trantor. 

Văzuse ultima oară Billibotton-ul pe când avea doisprezece 
ani, dar chiar şi oamenii păreau aceiaşi: un amestec de 
umilinţă şi lipsă de respect; plini de o mândrie artificială, 
mormăindu-şi mereu nemulţumirea; bărbaţii scoşi în 
evidenţă de mustăţile lor negre şi stufoase, femeile de 
rochiile lor din pânză grosolană care arătau acum mult mai 
murdare în ochii lui Raych (era şi normal, nu mai avea 
aceiaşi ochi ca la doisprezece ani). 

Cum puteau femeile să atragă bărbaţii cu rochii ca alea? 
Ce întrebare tâmpită! Chiar şi la doisprezece ani ştia foarte 
bine cât de repede şi uşor puteau fi date jos. 


Deci, iată-l acolo, pierdut în gânduri şi amintiri, mergând 
pe străzi, trecând pe lângă vitrinele magazinelor, încercând 
să recunoască vreun loc sau altul, întrebându-se dacă mai 
putea recunoaşte pe cineva acum, după ce trecuseră opt 
ani. Poate vreunul dintre prietenii din copilărie... şi îşi dădu 
seama, încurcat, că deşi îşi amintea unele dintre poreclele 
cu care se strigau, nu-şi aducea aminte numele adevărate. 

De fapt, golurile din memoria sa erau enorme. Nu că opt 
ani ar fi fost un interval chiar atât de lung, dar reprezentau 
două cincimi din viaţa unui tânăr de douăzeci de ani, iar de 
când plecase din Billibotton totul fusese atât de diferit, încât 
vechile amintiri păliseră ca un vis neclar. 

Însă mirosurile rămăseseră. Se opri în faţa unei brutării, 
mică şi murdară, adulmecând glazura de nucă de cocos 
care se simţea în aer. Nicăieri altundeva nu mai dăduse 
peste un astfel de miros. Chiar şi atunci când se oprise pe 
undeva să cumpere tarte cu glazură de nucă de cocos, chiar 
şi atunci când erau lăudate ca fiind „în stil dahlit”, nu erau 
decât slabe imitații, nimic mai mult. 

Se simţi puternic încolţit de tentaţie. Ei bine, de ce nu? 
Avea suficiente credite, iar Dors nu mai era acolo ca să 
strâmbe din nas şi să se întrebe cât de curat - sau, mai 
degrabă, necurat - era locul. Ehe! Când avea el doisprezece 
ani, cine stătea să-şi facă probleme din cauza curăţeniei? 

Dugheana era întunecată şi ochii lui Raych avură nevoie 
de ceva timp pentru a se obişnui. Erau câteva mese scunde, 
cu câte două scaune şubrede. Acolo, oamenii puteau servi o 
masă frugală. Probabil o moka şi câteva tarte. La una dintre 
mese stătea un tânăr, cu o cană goală în faţă. Purta un 
tricou care la origini fusese alb. 

Brutarul (sau, cine ştie, un ospătar) îşi făcu apariţia dintr-o 
cameră din spate şi spuse morocănos: 

— Ce să-ţi dau? 

— O coco-tartă. 

Vorbise la fel de morocănos. (Dacă s-ar fi comportat 
politicos, ar fi însemnat că nu era billibottonian.) Folosise 


termenul pe care şi-l aducea aminte de pe vremuri. 

Termenul era folosit şi acum, deoarece ospătarul îi aduse 
ceea ce comandase, în mână (nu tu farfurie, nu tu... ceva!). 
Puştiul Raych nu s-ar fi sinchisit, însă bărbatul Raych se 
simţi puţin descumpănit. 

— 'Ţi-o fac pachet? 

— Nu, spuse Raych. O mănânc aici. 

Plăti, îi luă ospătarului coco-tarta din mână şi muşcă din 
plin, coborând pe jumătate pleoapele. În copilărie, rareori 
avusese plăcerea asta - uneori şterpelise creditele necesare 
pentru a-şi cumpăra una; alteori căpăta o muşcătura de la 
vreun prieten ocazional mai bogat; cel mai adesea fura câte 
o coco-tartă, când nimeni nu era atent. Acum îşi putea 
cumpăra oricâte dorea. 

— Ei! se auzi o voce. 

Raych deschise ochii. Era bărbatul de la masă, care se 
aplecase înspre el. 

— Ce-i bubule, vorbeşti cu mine? întrebă domol Raych. 

— Da. Ce cauţi tu p'acilea? 

— Halesc o coco-tartă. Da' dă ce-ntrebi? 

Automat, îşi însuşise felul de a vorbi al celor din 
Billibotton. Fără nici o greutate. 

— Ce cauţi tu pân” Billibotton? 

— M-am născut aici. Am crescut aici. Într-o casă. Nu ca 
tine, pa stradă. 

Insulta ieşise de la sine, de parcă nu plecase niciodată de 
acasă. 

— Ai, lasă-mă! Eş' prea bine-mbrăcat pentru un 
billibottonez. Ca boierii! Puţi a parfum. 

Şi ridică degetul mic în sus, vrând parcă să spună: Ca o 
cucoană. 

— Da' tu nu te uiţi la tine, ce duhoare împrăştii? Eu am 
fost prin lume. 

— Prin lume? O-la-laa. 

Alţi doi bărbaţi intrară în brutărie. Raych se încruntă uşor, 
pentru că nu era sigur dacă fuseseră chemaţi sau nu. 


Bărbatul de la masă spuse spre noii-veniţi: 

— Gagiu” ăsta a fost pân” lume. Zice că-i billibottonez. Unul 
dintre cei doi nou-veniţi lăsă să curgă un salut în bătaie de 
joc şi rânji fără nici o urmă de amabilitate. Avea dinţi 
decoloraţi. 

— Măi-măi! făcu el. Da' întotdeauna-i o plăcere să te 
întâlneşti cu un billibottonez care a fost pân” lume. Aşa au şi 
ei o şansă să-i ajute pă concetăţenii lor nenorocoşi. Cu 
credite, dă exemplu. Întotdeauna poţi să dai un credit sau 
două la săraci, ce zici? 

— Câţi ai, domne? spuse celălalt renunțând la rânjet. 

— Hei! spuse bărbatul din spatele tejghelei. Ia căraţi-vă 
din magazinu' meu. N-am chef dă necazuri. 

— Nu vor fi necazuri, spuse Raych. Eu plec. 

Dădu să plece, dar bărbatul de la masă, care stătea aşezat, 
îi puse piciorul în cale: 

— Nu te căra, gagiule. Îţi vom duce lipsa. (Bărbatul din 
spatele tejghelei, temându-se de ce era mai rău, dispăru în 
spate.) Raych zâmbi. 

— Băi ăştia, spuse el. Când eram mai dămult în Billibotton, 
cu bătrânii mei, au venit zece gagii ca să ne oprească. Zece. 
I-am numărat. A trebuit să avem grijă dă ei. 

— I-auzi! făcu cel de la masă. Bătrânu' tău a avut grijă dă 
zece? 

— Bătrânu'? Neah! Nu-şi pierdea el timpu” cu d-astea. 
Bătrâna s-a ocupat dă ei. Şi io-s mai bun dăcât ea. Şi voi 
nu'steţi decât trei. Aşa că fiţi buni şi daţi-vă la o parte. 

— Sigur. Da' lasă-ţi aici toate creditele. Şi ceva din ţoale. 

Bărbatul de la masă se ridică în picioare. Ţinea un cuţit în 
mână. 

— Aha! spuse Raych. Deci vreţi să mă faceţi să-mi pierd 
timpu”. 

Luă ultima înghiţitură din coco-tartă, şi se întoarse pe 
jumătate. Apoi, mai repede ca gândul, se ţinu bine de masă, 
piciorul drept ţâşni şi vârful pantofului lovi cu precizie în 
pântecul bărbatului cu cuțitul. 


Acesta căzu cu un icnet. Masa se ridică, împingându-l pe al 
doilea bărbat în perete, şi ţintuindu-l acolo. Braţul drept al 
lui Raych se mişcă fulgerător. Tăişul palmei lovi laringele 
celui de-al treilea, care tuşi şi se prăbuşi. 

Totul durase două secunde. Acum Raych stătea nemişcat, 
cu câte un cuţit în fiecare mână: 

— Are vreunu' dântre voi chef să facă vreo mişcare? 

Ei îl priviră, însă rămaseră locului. 

— În cazul ăsta, spuse Raych, eu am să plec acum. 

Dar ospătarul, care se retrăsese în camera din spate, 
chemase probabil ajutor, deoarece intrară încă trei oameni 
în dugheană. Ospătarul ţipă strident: 

— Scandalagii. Peste tot numa' scandalagii. 

Noii-veniţi erau îmbrăcaţi la fel, în uniforme... Însă Raych 
nu mai văzuse astfel de uniforme. Pantaloni băgaţi în ghete, 
tricou larg de culoare verde, centură şi pălărie ciudată, de 
formă semi-sferică, pe undeva comică, aşezată pe creştetul 
capului. Pe umărul stâng al fiecărui tricou erau imprimate 
literele: G. ]. 

Aveau o înfăţişare dahlită, dar era ceva în neregulă cu 
mustăţile. Erau negre şi dese, dar retezate cu grijă la 
nivelul buzei, împiedicate să crească prea mult. Raych îşi 
permise - în sinea sa - un surâs dispreţuitor. Le lipsea 
vigoarea mustăţii sale stufoase, dar trebuia să recunoască 
faptul că arătau curate şi îngrijite. 

Şeful acestor trei bărbaţi spuse: 

— Sunt Caporalul Quinber. Ce s-a întâmplat aici? 

Billibottonienii căzuţi se căzniră să se ridice în picioare, 
evident de frică. Unul stătea în continuare încovoiat, altul îşi 
freca gâtul, iar al treilea dădea impresia că îi fusese dizlocat 
unul dintre umeri. 

Caporalul îi studie cu un ochi de filosof, în timp ce cei doi 
oameni ai săi blocară uşa. Se întoarse spre Raych - singurul 
care părea neatins: 

— Băiete, eşti billibottonian? 


— Aici m-am născut şi am crescut, dar în ultimii opt ani am 
trăit în altă parte. 

Renunţă la accentul billibottonian, dar acesta mai era încă 
acolo, cam tot atât cât exista şi în cuvintele caporalului. Mai 
existau şi alte zone în Dahl în afară de Billibotton. Unele 
dintre ele cultivau aspiraţia spre relaţii amicale între 
oameni. 

— Sunteţi ofiţeri de securitate? întrebă Raych. Nu-mi aduc 
aminte de uniformele pe care le... 

— Nu suntem ofiţeri de securitate. În Billibotton nu prea 
întâlneşti ofiţeri de securitate. Noi facem parte din Garda 
Joranumită, şi păstrăm liniştea aici. Pe ăştia trei îi 
cunoaştem, i-am avertizat să aibă grijă ce fac. Ne vom 
ocupa de ei mai târziu, însă problema noastră eşti tu, 
amice. Numele. Numărul de identificare. 

Raych le spuse. 

— Şi ce s-a întâmplat aici? 

Raych le spuse. 

— Cu ce treburi ai venit? 

— Uite ce e, spuse Raych. Aveţi dreptul să mă chestionaţi? 
Dacă nu sunteţi ofiţeri de securitate... 

— Ascultă, spuse caporalul cu o voce dură, nu ne întreba 
tu pe noi ce drepturi avem. Aici suntem în Billibotton şi 
avem tot dreptul, pentru că ni-l luăm singuri. Spui că i-ai 
bătut pe ăştia trei, şi te cred. Dar pe noi nu ne poţi bate. 
Noi avem voie să purtăm blastere... 

Acestea fiind zise, caporalul scoase încet la iveală un 
blaster: 

— Acum spune-mi cu ce treburi ai venit aici. 

Raych oftă. Dacă s-ar fi dus direct la un hotel de sector, 
aşa cum ar fi trebuit... Dacă nu s-ar fi oprit, lăsându-se 
învins de nostalgia pentru Billibotton şi coco-tarte... 

— Am venit să discut o problemă importantă cu domnul 
Joranum, spuse el, şi din moment ce se pare că faceţi parte 
din organi... 

— Să discuţi cu Şeful? 


— Da, Caporale. 

— Cu două cuțite asupra ta? 

— Pentru auto-apărare. Când aş fi discutat cu domnul 
Joranum, nu le-aş fi avut asupra mea. 

— Aşa deci! Te arestăm, domnule. O să lămurim noi totul. 
S-ar putea să fie nevoie de timp, dar ne vom lămuri. 

— Dar nu aveţi dreptul. Nu sunteţi constituiți legal... 

— Ascultă, plânge-te altcuiva. Până una-alta, eşti al nostru. 

Cuţitele fura confiscate, iar Raych se trezi arestat. 

Cleon nu mai era monarhul tânăr şi frumos care apărea în 
holograme. Oglinda îi spunea cu totul altceva. Ultima sa zi 
de naştere fusese sărbătorită cu pompa şi ritualurile 
obişnuite, însă era cea de-a patruzecea. 

Împăratul nu vedea nimic rău în a avea patruzeci de ani. 
Sănătatea îi era perfectă. Câştigase în greutate, dar nu 
mult. Figura sa ar fi arătat probabil mai în vârstă dacă nu 
ar fi fost micro-operaţiile estetice periodice, dar din cauza 
asta avea o faţă parcă dată cu smalţ. 

Se afla pe tron de optsprezece ani - deja una dintre cele 
mai lungi domnii din acest secol - şi simţea că nimic nu avea 
motiv să-l împiedice a domni încă patruzeci de ani, 
realizând poate cea mai lungă domnie din istoria 
Imperiului. 

Cleon se privi din nou în oglindă şi se gândi că ar fi arătat 
poate ceva mai bine dacă nu s-ar fi folosit şi cea de-a treia 
dimensiune. 

Să-l luăm de exemplu pe Demerzel - credinciosul, 
eficientul, indispensabilul, nesuferitul Demerzel. La el, nici 
o schimbare. Îşi păstrase înfăţişarea şi, din câte ştia, 
Demerzel nu făcuse nici o micro-operaţie estetică. Desigur, 
Demerzel era atât de discret în privinţa tuturor lucrurilor! 
Şi nu fusese niciodată tânăr. Nu arătase tânăr pe vremea 
când îl servea pe tatăl lui Cleon. Nici acum nu arăta tânăr. 
Era mai bine să pari bătrân de la început, pentru ca după 
aceea să nu-ţi mai schimbi înfăţişarea? 

Schimbarea! 


Îşi aduse aminte că îl chemase pe Demerzel cu un scop, nu 
ca să stea acolo şi să se uite cum meditează Împăratul. 
Demerzel ar putea considera acest lucru ca pe un semn de 
bătrâneţe. 

— Demerzel, spuse el. 

— Sire? 

— Individul ăsta, Joranum. M-am săturat să tot aud de el. 

— Nu aveţi motive să-i daţi prea mare atenţie, Sire. Este 
unul dintre acele fenomene care apar efemer în centrul 
atenţiei mass-mediei. 

— Dar ăsta nu dispare. 

— Uneori durează mai mult, Sire. 

— Ce crezi despre el, Demerzel? 

— Este periculos, însă şi-a câştigat o oarecare 
popularitate. Popularitatea este cea care amplifică 
pericolul. 

— Tu îl găseşti periculos, eu îl găsesc enervant. Ce mai 
aşteptăm? Nu poate fi închis, sau executat sau... mai ştiu eu 
ce? 

— Sire, situaţia politică pe Trantor este delicată... 

— Întotdeauna este delicată. Când mi-ai spus tu că nu este 
delicată? 

— Trăim vremuri delicate, Sire. Nu ar avea nici un rost să 
facem o mişcare dură împotriva lui, care ar putea astfel să 
exacerbeze pericolul. 

— Mie nu-mi place. Poate că n-am citit prea mult - un 
Împărat nu prea are timp să citească - dar, în orice caz, îmi 
cunosc istoria Imperială. În ultimele două secole au mai 
existat cazuri cu indivizi din ăştia, populişti li se spune, care 
au pus mâna pe putere. De fiecare dată, Împăratul a fost 
transformat într-o marionetă. Eu nu vreau să ajung o 
marionetă, Demerzel. 

— Ar fi ceva de neimaginat, Sire. 

— Nu va fi deloc de neimaginat, dacă stai şi nu faci nimic. 

— Intenţionez să iau măsuri, Sire. Dar trebuie să fiu 
prudent. 


— Uite că am auzit însă de un individ care, el cel puţin, nu 
este atât de prudent. Cam cu o lună în urmă, un profesor - 
un profesor - a oprit o potenţială revoltă Joranumită, de 
unul singur. A intrat în ei şi i-a trimis acasă. 

— Într-adevăr, Sire. Cum se face că aţi auzit de el? 

— Este un profesor care prezintă interes pentru mine. 
Cum se face însă că nu mi-ai vorbit până acum de el? 

Demerzel spuse, aproape servil: 

— Credeţi că ar fi bine să vă deranjez cu toate detaliile 
nesemnificative care ajung pe biroul meu? 

— Nesemnificativ? Tipul ăsta este Hari Seldon. 

— Într-adevăr, aşa îl cheamă. 

— Şi numele lui îmi este cunoscut. Nu ela prezentat o 
lucrare, cu câţiva ani în urmă, la ultima Convenţie 
Decenală? O lucrare care ne-a interesat? 

— Ba da, Sire. 

Cleon părea mulţumit de sine însuşi: 

— După cum vezi, am totuşi o memorie. Nu trebuie să 
depind în toate privinţele de echipa mea. I-am acordat o 
audienţă şi l-am întrebat pe acest Seldon în legătură cu 
lucrarea sa, nu-i aşa? 

— Memoria voastră nu are nici o fisură, Sire. 

— Ce s-a întâmplat cu ideea lui? Era despre un aparat cu 
care se pot face predicții. Memoria mea fără fisură nu îşi 
aduce aminte cum se numea. 

— Psihoistorie, Sire. Nu era chiar un aparat. Era o teorie 
care putea da metode de a prezice tendinţele generale ale 
omenirii în viitor. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ea? 

— Nimic, Sire. După cum am explicat la momentul 
respectiv, ideea s-a dovedit imposibil de pus în practică. O 
idee interesantă, dar inutilă. 

— Şi totuşi, uite că este capabil să acţioneze pentru a opri 
o potenţială revoltă. Ar fi îndrăznit să facă aşa ceva dacă n- 
ar fi ştiut dinainte că va reuşi? Asta nu-i o dovadă că... cum 
îi spune? ... psihoistoria lui dă rezultate? 


— Nu este decât o dovadă că Hari Seldon a acţionat pripit, 
Sire. Chiar dacă teoria psihoistorică ar putea fi aplicată în 
practică, nu ar putea da soluţii referitoare la o singură 
persoană sau la o singură acţiune. 

— Nu tu eşti matematicianul, Demerzel. El este. Cred că a 
sosit vremea să-i mai pun nişte întrebări. De fapt, nu peste 
multă vreme va avea din nou loc Convenţia Decenală. 

— Ar fi inutil... 

— Demerzel, doresc acest lucru. Ocupă-te! 

— Da, Sire. 

Raych asculta cu o nelinişte teribilă, pe care se străduia să 
nu şi-o arate. Stătea într-o celulă improvizată, în furnicarul 
din Billibotton. Fusese dus acolo pe nişte alei pe care nu şi 
le mai amintea. (El, care pe vremuri putea cutreiera 
aceleaşi alei fără posibilitatea de a se rătăci, scăpând de 
orice urmăritor.) 

Omul care era cu el, îmbrăcat de asemenea în verdele 
Gărzii Joranumite, era fie un misionar, fie un educator, fie 
un fel de teolog ratat. În orice caz, se recomandase cu 
numele de Sander Nee şi debitase un lung mesaj (pe care 
evident îl învățase pe de rost), cu un puternic accent dahlit: 

— Dacă oamenii din Dahl doresc să se bucure de egalitate, 
atunci trebuie să se dovedească demni de ea. Legi bune, un 
comportament liniştit, distracţii cuviincioase, toate acestea 
sunt necesare. Agresivitatea şi portul cuţitelor sunt acuzaţii 
pe care ceilalţi ni le aduc pentru a-şi justifica intoleranţa. 
Trebuie să avem o vorbire curată şi... 

— Sunt de acord cu tine, Gardian Nee, îl întrerupse Raych. 
Întru totul de acord... Dar eu trebuie să mă întâlnesc cu 
domnul Joranum. 

Gardianul dădu încet din cap: 

— Nu se poate, dacă nu ai vreo programare, vreun permis, 
ceva... 

— Uite ce e, eu sunt fiul unui important profesor de la 
Universitatea Streeling... un profesor de matematică. 


— Nu cunosc nici un profesor... parcă spuneai că eşti din 
Dahl. 

— Ba sigur că sunt din Dahl. Nu ţi-ai dat seama, după felul 
în care vorbesc? 

— Şi tatăl tău este profesor la o universitate mare? Nu 
sună prea plauzibil. 

— Ei bine, este tatăl meu adoptiv. 

Gardianul se gândi puţin şi dădu din cap: 

— Cunoşti pe cineva în Dahl? 

— Pe Mama Rittah. Ea mă cunoaşte. (Era foarte bătrână, 
pe vremea când ea îl cunoştea. Acum probabil că e senilă... 
poate chiar murise.) 

— N-am auzit de ea. (Cine altcineva? Nu cunoscuse 
vreodată pe cineva care să poată penetra în conştiinţa fluă 
a bărbatului din faţa sa. Cel mai bun prieten al său fusese 
un alt puşti, pe nume Smoodgie... în sfârşit, nu ştia să fi 
avut un alt nume. Chiar şi în desperarea sa, Raych nu se 
vedea întrebând: „Cunoşti pe cineva numit Smoodgie?”) 

— Yugo Amaryl, spuse el în cele din urmă. 

O luminiţă slabă păru să se aprindă în ochii lui Nee: 

— Cine? 

— Yugo Amaryl, spuse Raych plin de speranţă. Lucrează 
pentru tatăl meu adoptiv, la Universitate. 

— Şi el este dahlit? La Universitatea aia sunt numai 
dahliţi? 

— Doar el şi cu mine. El era miner. 

— Şi ce face la Universitate? 

— Tatăl meu l-a scos din mină, acum opt ani. 

— Bine... am să trimit pe cineva. 

Raych trebuia să aştepte. Chiar dacă ar fi evadat, unde să 
se ducă printre aleile încâlcite ale Billibotton-ului, fără sa fie 
prins imediat? 

Trecură douăzeci de minute înainte ca Nee să se întoarcă 
împreună cu caporalul care îl arestase pe Raych. Raych 
simţi o undă de speranţă; caporalul avea - aşa era de 
presupus - ceva mai mult creier. 


— Cine este dahlitul pe care îl cunoşti? întrebă caporalul. 

— Yugo Amaryl, Caporale, un miner pe care tatăl meu l-a 
descoperit aici, în Dahl, cu opt ani în urmă, şi l-a luat 
împreună cu el la Universitatea Streeling. 

— Pentru ce a făcut una ca asta? 

— Tatăl meu a considerat că Yugo putea face lucruri mai 
importante decât mineritul, Caporale. 

— Ca de exepmlu? ... 

— Matematici. El... 

Caporalul întinse mâna, oprindu-l: 

— În ce mină lucra? 

Raych stătu un moment pe gânduri: 

— Pe atunci eram doar un puşti, dar cred că era C-2. 

— Destul de aproape. C-3. 

— Deci îl cunoşti, Caporale? 

— Nu personal, dar povestea lui este faimoasă în mine, 
unde am lucrat şi eu. De altfel, s-ar putea ca tot aşa să fi 
auzit şi tu. Ai vreo dovadă că îl cunoşti cu adevărat pe Yugo 
Amaryl? 

— Uite. Să-ţi spun cum facem. Eu scriu pe o bucăţică de 
hârtie numele meu şi numele tatălui meu. După care mai 
scriu încă un cuvânt. Ia legătura - în ce fel doreşti - cu 
vreun oficial din grupul domnului Joranum - domnul 
Joranum va sosi mâine în Dahl - şi citeşte-i numele meu, 
numele tatălui meu, şi cuvântul de sub ele. Dacă nu se 
întâmplă nimic, atunci probabil că aici îmi vor putrezi 
oasele, dar eu nu cred să nu se întâmple nimic. De fapt, 
sunt sigur că mă vor scoate imediat de aici, iar tu vei fi 
promovat pentru că ai transmis informaţia. Dacă refuzi să 
faci ce ţi-am spus, când vor afla că sunt aici - şi vor afla - vei 
intra în mare belea. În plus, dacă ştii că Yugo Amaryla 
plecat de aici cu un matematician valoros, gândeşte-te că 
acelaşi matematician valoros este tatăl meu. Numele lui 
este Hari Seldon. 

Figura caporalului arăta clar că numele nu îi era cunoscut. 

— Şi care este cuvântul pe care vrei să-l scrii? întrebă el. 


— Psihoistorie. 

Caporalul se încruntă: 

— Ce-i aia? 

— Nu contează. Transmite-l şi vei vedea ce se întâmplă. 

Caporalul îi dădu o foiţă de hârtie, smulsă dintr-un 
carneţel: 

— În regulă. Scrie şi vom vedea ce se întâmplă. 

Raych îşi dădu seama că tremura. Vroia foarte mult să afle 
ce se va întâmpla. Totul depindea de persoana cu care va 
lua caporalul legătura şi de vraja pe care o putea purta 
cuvântul. 

Seldon privi cum se formează picăturile pe scutul 
transparent care înconjura automobilul Imperial şi se simţi 
pătruns de un sentiment insuportabil de nostalgie. 

În cei opt ani de când se afla pe Trantor, aceasta era a 
doua oară când trebuia să se întâlnească cu Împăratul, în 
singura zonă deschisă a planetei... şi vremea era la fel de 
urâtă ca şi prima dată. Atunci, la scurtă vreme după sosirea 
pe Trantor, vremea rea îl iritase doar. Nu i se părea ceva 
neobişnuit. Acasă, pe Helicon, furtunile nu erau rare, mai 
ales în zona în care se născuse el. 

Însă în ultimii opt ani trăise pe o planetă cu fenomene 
meteorologice iluzorii. Furtunile constau din înnorări 
computerizate, la intervale neregulate, cu ploi liniştite şi 
slabe în timpul orelor de somn. Vânturile dezlănţuite 
fuseseră înlocuite de adieri calde, şi nu existau canicule sau 
înghețuri extreme... doar nişte mici modificări de 
temperatură, care te făceau să te deschei din când în când 
la nasturele de sus al cămăşii sau să pui pe tine o vestă 
uşoară. Şi auzise oameni care protestau chiar şi din cauza 
acestor mici modificări de temperatură. 

Dar acum Hari zărea ploaia tristă, adevărată, căzând din 
cerul rece - de mulţi ani nu mai văzuse aşa ceva - şi îi 
plăcea; era un lucru autentic. Îi aducea aminte de Helicon, 
de tinereţea sa, de zilele lipsite de griji, şi se întrebă dacă 


nu l-ar putea convinge cumva pe şofer să o ia spre Palat pe 
drumul cel mai lung. 

Imposibil! Împăratul dorea să-l întâlnească, iar călătoria 
era destul de lungă atunci când se făcea cu automobilul, 
deşi se mergea în linie dreaptă şi nu se intersecta cu 
traficul obişnuit. Împăratul, desigur, nu era dispus să 
aştepte. 

Era un Cleon diferit faţă de cel cu care se întâlnise cu opt 
ani în urmă. Pusese pe el vreo cinci kilograme şi figura îi 
căpătase o expresie de proastă dispoziţie. Pielea de pe 
obraji şi din jurul ochilor fusese ajustată şi Hari observa 
acum rezultatul prea multor micro-operaţii estetice. Într-un 
fel, lui Seldon îi părea rău pentru Cleon... oricât de multă 
putere ar fi avut în Imperiu, Împăratul era neputincios în 
faţa trecerii timpului. 

Încă o dată, Cleon îl primi pe Hari Seldon singur... În 
aceeaşi cameră bogat mobilată în care se produsese şi 
prima întâlnire. Aşa cum cerea protocolul, Seldon aşteptă 
ca celălalt să i se adreseze. 

După o scurtă examinare a înfăţişării lui Seldon, Împăratul 
spuse pe un ton firesc: 

— Mă bucur să te văd, Profesore. Hai să renunţăm la 
formalităţi, aşa cum am făcut şi la prima noastră întâlnire. 

— Da, Sire, spuse Seldon puţin cam rigid. 

Nu era întotdeauna înţelept sa renunţi la formalităţi în 
prezenţa Împăratului doar din cauză că aşa ţi-a cerut el 
într-un moment de efuziune. 

Cleon făcu un gest imperceptibil şi dintr-o dată camera se 
însufleţi, masa se aranjă singură, automat, începură să 
apară farfurii... Seldon, derutat, nu reuşi să urmărească 
toate detaliile. 

— lei masa cu mine, Seldon? spuse Împăratul pe un ton 
deloc oficial. 

Însă deşi fusese o întrebare, avea forţa unui ordin. 

— Aş fi onorat, Sire, spuse Seldon. 


Privi împrejur, cu prudenţă. Ştia foarte bine că nimeni nu 
pune întrebări Împăratului (sau, în sfârşit, nu ar trebui să-i 
pună întrebări), dar altă soluţie nu avea pentru a se lămuri. 
Spuse, foarte calm, încercând să-şi facă vorbele să nu sune 
a întrebare: 

— Primul Ministru nu ia masa cu noi? 

— Nu, spuse Cleon. În momentul ăsta are alte treburi şi, 
oricum, vreau să vorbim doar noi doi. 

Mâncară în linişte o vreme. Cleon îl privea din când în 
când, fix, iar Seldon îi zâmbea, neştiind ce altceva să facă. 
Cleon nu avea reputaţia unui om crud sau iresponsabil, dar 
putea, teoretic, să ordone ca Seldon să fie arestat sub cine 
ştie ce acuzaţie. Putea, dacă dorea, să-şi exercite influenţa 
şi cazul nu ar fi ajuns niciodată să fie judecat. Cel mai bine 
era să nu intri deloc în atenţia Împăratului, dar se pare că 
Seldon nu putea evita acest lucru. 

Cu siguranţă că în urmă cu opt ani situaţia sa fusese mai 
dificilă. Venise la Palat sub escortă armată... Însă acest 
lucru nu reuşea să-l liniştească pe Seldon. 

Apoi, Cleon vorbi: 

— Seldon, Primul Ministru îmi este de mare ajutor. Totuşi, 
uneori simt că oamenii cred că eu nu prea ştiu ce vreau. lu 
ce crezi? 

— Nu sunt de acord, Sire, spuse calm Seldon. 

Nu avea rost să protesteze prea mult. 

— Nu te cred, spuse Împăratul. Totuşi, ştiu ce vreau şi îmi 
aduc aminte că atunci când ai sosit pentru prima oară pe 
Trantor, te jucai cu o idee numită psihoistorie. 

— Sunt sigur că vă amintiţi de asemenea, Sire, spuse încet 
Seldon, şi de explicaţiile mele pe care vi le-am dat cu acea 
ocazie: era o teorie matematică fără şanse de aplicare în 
practică. 

— Aşa ai spus. Acum spui acelaşi lucru? 

— Da, Sire. 

— Ai mai lucrat la ea de atunci? 


— M-am mai jucat cu ea din când în când, dar nu am ajuns 
la nici un rezultat. Intervine din nefericire haosul, şi 
previziunea nu este... 

Împăratul îl întrerupse: 

— Aş dori să-mi vorbeşti despre o anumită problemă... 
Mănâncă desertul, Seldon. Este foarte bun. 

— Care este acea problemă, Sire? 

— Joranum. Demerzel îmi spune - oh, cu foarte multă 
politeţe - că nu-l pot aresta pe individ şi nu pot folosi 
armata pentru a-i împrăştia adepţii. Spune că asta nu ar 
duce decât la înrăutățirea situaţiei. 

— Dacă aşa spune Primul Ministru, probabil că are 
dreptate. 

— Dar eu nu-l accept pe tipul ăsta... pe Joranum... În orice 
caz, nu voi fi marioneta lui. Demerzel nu face nimic. 

— Sunt sigur că face tot posibilul, Sire. 

— Dacă se străduie să rezolve problema, atunci înseamnă 
că nu mă ţine la curent. 

— Sire, poate are dorinţa - foarte explicabilă - de a evita 
neplăcerea unui scandal. Primul Ministru crede că dacă 
Joranum ar... în caz că ar... 

— Prelua puterea, îl completă Cleon cu un dezgust infinit 
în voce. 

— Da, Sire. Nu ar fi bine să daţi impresia că aveţi ceva 
personal împotriva lui Joranum. Trebuie să rămâneţi 
neatins, de dragul stabilităţii Imperiului. 

— Aş asigura stabilitatea Imperiului mai bine dacă nu ar 
exista Joranum. Tu ce sfat îmi dai, Seldon? 

— Eu, Sire? 

— Tu, Seldon, spuse nerăbdător Cleon. Vreau să ştii că eu 
nu te cred atunci când îmi spui că psihoistoria nu este decât 
un joc. Demerzel îţi cultivă prietenia. Crezi că sunt atât de 
idiot încât să nu îmi dau seama? Aşteaptă ceva de la tine. 
Aşteaptă psihoistoria, iar din moment ce nu sunt idiot, o 
aştept şi eu... Seldon, eşti de partea lui Joranum? Spune-mi 
adevărul! 


— Nu, Sire, nu sunt de partea lui. Consider că reprezintă 
un mare pericol pentru Imperiu. 

— Foarte bine, te cred. Din câte înţeleg, ai oprit o 
potenţială revoltă Joranumită pe domeniile Universităţii 
tale, de unul singur. 

— Am acţionat din impuls, Sire. 

— Spune asta la proşti, nu mie. Ai acţionat din cauză că 
aşa te-a sfătuit psihoistoria. 

— Sire! 

— Fără proteste! Ce faci în privinţa lui Joranum? Trebuie 
să faci ceva, dacă eşti de partea Imperiului. 

Seldon spuse, prudent, nefiind sigur ce aflase Împăratul: 

— Sire, l-am trimis pe fiul meu să-l întâlnească pe 
Joranum, în Sectorul Dahl. 

— De ce? 

— Fiul meu este dahlit... şi foarte şmecher. Ar putea 
descoperi ceva care să ne fie util. 

— Ar putea? 

— Da, Sire, ar putea, dar nimic nu e sigur. 

— Mă ţii la curent? 

— Da, Sire. 

— Şi, Seldon, să nu mai îmi spui că psihoistoria este doar 
un joc, că nu există. Nu vreau să mai aud aşa ceva. Mă 
aştept de la tine să faci ceva în legătură cu Joranum. Nu 
ştiu ce anume, dar trebuie să faci ceva. Acum poţi pleca. 

Seldon se întoarse la Universitatea Streeling într-o 
dispoziţie mult mai întunecată decât la plecare. Cleon 
vorbise de parcă nu era dispus să accepte eşecul. 

Acum, totul depindea de Raych. 

Raych stătea în anticamera unei clădiri municipale din 
Dahl. Nu intrase niciodată acolo, până atunci. Nici nu ar fi 
putut. Cu opt ani în urmă era un mic zdrenţăros. Şi acum se 
simţea un pic stânjenit, de parcă intra pe furiş. 

Încercă să arate calm, încrezător, simpatic. 

Seldon îi spusese că asta era o calitate a lui, dar nu fusese 
niciodată conştient de ea. Dacă aşa era el în mod natural, 


probabil că ar strica totul străduindu-se să pară aşa cum de 
fapt era. 

Încercă să se calmeze, menţinându-şi în acelaşi timp 
atenţia asupra funcţionarului care stătea la birou şi se 
folosea de un comuter. Funcţionarul nu era dahlit. De fapt, 
era Gambol Deen Namarti, cel care îl însoţise pe Joranum la 
întâlnirea cu Seldon. 

Din când în când, Namarti ridica privirea de la birou şi îl 
fixa pe Raych cu ochi duşmănoşi. Namarti nu îl considera 
simpatic pe Raych. Era foarte clar. 

Raych nu încercă să înfrunte ostilitatea lui Namarti cu un 
zâmbet prietenos. Ar fi fost prea artificial. Aşteptă, pur şi 
simplu. Bine că ajunsese până aici. Dacă sosea Joranum, aşa 
cum era de aşteptat, Raych va avea ocazia să vorbească cu 
el. 

Joranum sosi, într-adevăr, mergând grăbit şi radiind 
zâmbetul său public, plin de bunăvoință şi încredere. 
Namarti ridică mâna şi Joranum se opri. Vorbiră în şoaptă, 
în timp ce Raych aştepta cu înfrigurare, încercând în van să 
pară calm. Lui Raych îi era evident că Namarti se opunea 
întâlnirii şi simţi un gol în stomac. 

Apoi Joranum îl privi pe Raych, zâmbi, şi îl împinse pe 
Namarti într-o parte. Raych îşi dădu seama că deşi Namarti 
era creierul echipei, Joranum era cel cu charisma. 

Joranum se îndreptă cu paşi mari spre el şi întinse o mână 
grăsuţă, uşor umedă: 

— Ia te uită! Flăcăul Profesorului Seldon. Ce mai faci? 

— Bine, mulţumesc, domnule. 

— Am înţeles că ai avut nişte necazuri până să ajungi aici. 

— Nu cine ştie ce, domnule. 

— Am convingerea că ai venit cu un mesaj din partea 
tatălui tău. Sper că s-a răzgândit şi s-a hotărât să mi se 
alăture în marea mea cruciadă. 

— Nu cred, domnule. 

Joranum se încruntă uşor: 

— Ai venit aici fără ştirea lui? 


— Nu, domnule. El m-a trimis. 

— Înţeleg... Ţi-e foame, băiete? 

— În momentul ăsta, nu, domnule. 

— Atunci, ai ceva împotrivă dacă mănânc eu? De obicei nu 
am prea mult timp la dispoziţie pentru plăcerile obişnuite 
ale vieţii, spuse el abordând un zâmbet larg. 

— N-am nimic împotrivă, domnule. 

Se deplasară amândoi până la o masă, şi se aşezară. 
Joranum despachetă un sandwich şi luă o muşcătură. 
Spuse, cu vocea uşor înfundată: 

— Şi pentru ce te-a trimis, băiete? 

Raych dădu din umeri: 

— Cred că spera să aflu ceva compromiţător despre 
dumneavoastră. El este devotat Primului Ministru Demerzel 
cu trup şi suflet. 

— Tu nu eşti? 

— Nu, domnule. Eu sunt dahlit. 

— Ştiu asta, domnule Seldon, dar ce să înţeleg de aici? 

— Asta înseamnă că mă simt asuprit, deci sunt de partea 
dumneavoastră, şi vreau să vă ajut. Desigur, n-aş dori ca 
tatăl meu să afle. 

— Nu există nici un motiv pentru care să afle. Şi cum te-ai 
gândit să mă ajuţi? 

Aruncă o privire rapidă înspre Namarti, care încrucişase 
braţele deasupra biroului, ascultând cu o expresie 
întunecată. După care îşi îndreptă din nou atenţia asupra 
lui Raych: 

— Ştii ceva despre psihoistorie? 

— Nu, domnule. Tata nu vorbeşte cu mine despre aşa 
ceva... şi chiar dacă ar vorbi, nu aş înţelege. Dar nu cred că 
o să ajungă la un rezultat cu chestia aia. 

— Eşti sigur? 

— Sigur că sunt sigur. Mai e un tip acolo, Yugo Amaryl, şi 
el e dahlit, care mai vorbeşte din când în când despre 
psihoistorie. Sunt sigur că nu se întâmplă nimic. 


— Aha! Şi crezi că m-aş putea vedea şi eu cu Amaryl, din 
când în când? 

— Nu cred. Nu-l are la suflet pe Demerzel, dar este cu 
totul de partea tatălui meu. Nu i-ar trage clapa. 

— Dar tu? 

Raych împrumută o expresie nefericită, apoi murmură 
încăpățânat: 

— Eu sunt dahlit. 

Joranum îşi drese glasul: 

— Atunci, te mai întreb încă o dată. Cum ai de gând să mă 
ajuţi, tinere? 

— Am ceva să vă spun. Probabil că n-o să vă vină să 
credeţi. 

— Serios? Încearcă-mă. Dacă n-am să te cred, te anunţ. 

— Este vorba despre Primul Ministru Eto Demerzel. 

— Da? Spune! 

Raych privi în jur, stânjenit: 

— Mă aude cineva? 

— Doar Namarti şi cu mine. 

— Foarte bine, atunci ascultați. Individul ăsta, Demerzel, 
nu este om. Este un robot. 

— Ce! explodă Joranum. 

Raych se simţi dator să explice: 

— Robotul este un om mecanic, domnule. Nu e om.Eo 
maşină. 

Namarti interveni, înfierbântat: 

— ]o-]o, să nu crezi una ca asta. Este ridicol. 

Dar Joranum îl opri, întinzând o mână dojenitoare. Ochii îi 
străluceau: 

— De ce crezi asta? 

— Tatăl meu a fost mai demult în Mycogen. Mi-a povestit. 
Acolo se vorbeşte mult despre roboţi. 

— Da, ştiu. Am auzit, aşa e. 

— Mycogenienii au credinţa că roboții erau pe vremuri 
foarte răspândiţi în lumea strămoşilor lor, dar că mai târziu 
au fost distruşi. 


Namarti miji ochii: 

— Şi ce te face să crezi că Demerzel este un robot? Din 
puţinul pe care l-am citit eu despre basmele astea, roboții 
sunt făcuţi din metal, nu-i aşa? 

— Aşa este, spuse Raych încercând să fie cât mai 
convingător. Dar am auzit că existau câţiva roboţi care 
arătau exact ca oamenii, şi trăiau la nesfârşit... 

Namarti dădu violent din cap: 

— Legende! Legende ridicole! Jo-Jo, pentru ce ascultăm 
toate... 

Dar Joranum i-o reteză brusc: 

— Nu, G. D. Vreau să ascult. Am auzit şi eu legendele 
astea. 

— Dar, Jo-]Jo, este un nonsens. 

— Nu te grăbi să spui că ceva este un „nonsens”. Şi chiar 
dacă ar fi, oamenii trăiesc şi mor în nonsens. Nu contează 
ce este, ci ceea ce oamenii cred că este... Spune-mi, tinere, 
lăsând legendele la o parte, ce te face să crezi că Demerzel 
este un robot? Să presupunem că roboții există. Ce anume 
te face să crezi că Demerzel este un robot? Ţi-a spus el 
asta? 

— Nu, domnule, spuse Raych. 

— Ţi-a spus tatăl tău? întrebă Joranum. 

— Nu, domnule. Este ideea mea, dar sunt convins că am 
dreptate. 

— De ce? De ce eşti atât de sigur? 

— E ceva în legătură cu el. Nu se schimbă. Nu 
îmbătrâneşte. Nu-şi arată sentimentele. Arată de parcă ar fi 
făcut din metal. 

Joranum se lăsă pe spate în scaun, şi îl privi îndelung pe 
Raych. Aproape că îi puteai auzi gândurile bâzâindu-i prin 
cap. În cele din urmă, spuse: 

— Să presupunem că este un robot, tinere. Ce te 
interesează pe tine? Are vreo importanţă? 

— Sigur că are, spuse Raych. Eu sunt o fiinţa omenească. 
Nu vreau ca un robot să conducă Imperiul. 


Joranum se întoarse entuziasmat spre Namarti: 

— Ai auzit, G. D.? „Eu sunt o fiinţă omenească. Nu vreau ca 
un robot să conducă Imperiul.” Pune-l să spună încă o dată 
asta, şi fă o înregistrare pentru holoviziune. Să repete 
cuvintele astea mereu şi mereu, până când mesajul o să 
intre cu forţa în fiecare persoană de pe Trantor. 

— Hei, spuse Raych reuşind în sfârşit să strecoare şi el o 
vorbă. Nu pot spune aşa ceva la holoviziune. Nu vreau ca 
tata să afle... 

— Nu, sigur că nu, spuse repede Joranum. Într-adevăr, nu 
se poate. Vom folosi cuvintele tale şi vom găsi noi un dahlit 
care să le pronunţe. Câte unul din fiecare sector, fiecare în 
dialectul său, însă întotdeauna acelaşi mesaj: „Nu vreau ca 
un robot să conducă Imperiul.” 

— Şi ce se va întâmpla când Demerzel va dovedi că nu este 
un robot? întrebă Namarti. 

— Fii serios, spuse Joranum. Cum să facă aşa ceva? Îi va fi 
imposibil. Psihologic imposibil. Ce? Marele Demerzel, 
puterea din spatele tronului, omul care i-a manevrat pe 
Cleon şi pe tatăl lui Cleon ca pe nişte marionete în toţi 
aceşti ani? Să coboare el de-acolo şi să se smiorcăie în faţa 
publicului, arătând că este un om? Ar fi la fel de dezastruos 
pentru el ca şi în cazul în care ar fi robot. G. D., l-am băgat 
pe ticălos într-o situaţie fără scăpare şi pentru asta trebuie 
să-i fim recunoscători acestui tânăr, aici de faţă. 

Raych roşi. 

— Raych te cheamă, nu-i aşa? spuse Joranum. Când 
partidul nostru va ajunge la putere, nu te vom uita. Dahl va 
fi bine tratat, iar tu vei avea o situaţie bună. Raych, într-o zi 
vei ajunge să conduci Sectorul Dahl şi nu vei regreta 
ajutorul pe care ni l-ai oferit. Acum regreţi? 

— Absolut deloc, spuse Raych cu ardoare. 

— În acest caz, vom avea grijă să te întorci la tatăl tău. Dă- 
i de ştire că nu vrem să-i facem nici un rău, că îl apreciem 
foarte mult. Dacă te va întreba cum ai aflat asta, te descurci 
tu, că eşti băiat isteţ. Şi dacă mai afli ceva care crezi că ne- 


ar fi de ajutor - în special despre psihoistorie - dă-ne de 
ştire. 

— Garantat. Dar vorbiţi serios când spuneţi că veţi avea 
grijă ca Dahl-ul să o ducă bine? 

— Absolut. Egalitate pentru toate sectoarele, băiete. 
Egalitate pentru toate lumile. Vom avea un nou Imperiu, din 
care vor fi date afară toate ticăloşiile datorate privilegiului 
şi inegalităţi. 

Raych dădu puternic din cap: 

— Exact asta vreau şi eu. 

Cleon, Împăratul Galaxiei, trecea în goană prin coridorul 
ce ducea de la apartamentele sale personale, din Micul 
Palat, la birourile supradimensionatei sale echipe, care trăia 
în diversele anexe ale Palatului Imperial. Acestea 
reprezentau sistemul nervos central al Imperiului. 

Câţiva dintre ataşaţii săi personali mergeau în urma lui, cu 
priviri care oglindeau cea mai adâncă îngrijorare. 
Împăratul nu mergea niciodată la alţii. Îi chema şi veneau ei 
la el. lar când mergea, nu trăda niciodată semne de 
dezechilibru emoţional. Cum ar fi fost posibil? El era 
Împăratul şi, din această cauză, reprezenta mai mult un 
simbol al tuturor lumilor decât o fiinţă omenească. 

Totuşi, acum părea o fiinţă omenească. Îi dădea pe ceilalţi 
la o parte, cu o mişcare nervoasă a mâinii drepte. În mâna 
stângă ţinea o hologramă strălucitoare. 

Vorbea cu o voce aproape sugrumată, ce nu semăna deloc 
cu vocea cultivată pe care şi-o finisase cu atâta grijă de 
când stătea pe tron: 

— Primul Ministru! Unde este? 

Toţi înalții funcţionari care îi stăteau în cale se bâlbâiau, 
înghiţeau în sec şi nu reuşeau deloc să fie coerenţi. Îi lăsa 
furios în urmă, făcându-i să se simtă ca într-un coşmar. 

În cele din urmă, năvăli în biroul lui Demerzel, gâfâind 
uşor, şi strigă (serios, chiar a strigat): 

— Demerzel! 


Demerzel ridică surprins privirea şi se sculă din fotoliu, 
pentru că nimeni nu putea sta aşezat în prezenţa 
Împăratului decât dacă era invitat de acesta. 

— Sire? spuse el. 

Împăratul trânti holograma pe biroul lui Demerzel şi 
spuse: 

— Ce-i asta? Poţi să-mi spui? 

Demerzel privi ceea ce îi dăduse Împăratul. Era o 
hologramă minunată, clară şi vie. Aproape ca îl puteai auzi 
pe băieţel - zece ani avea, probabil - pronunţând cuvintele 
incluse în subtitlu: „Nu vreau ca un robot să conducă 
Imperiul.” 

Demerzel spuse liniştit: 

— Am primit şi eu aşa ceva, Sire. 

— Şi cine a mai primit? 

— Am impresia, Sire, că este un manifest răspândit peste 
tot în Trantor. 

— Da, şi vezi la cine se uită piciul ăsta? 

Arătă cu Imperialul deget pe hologramă: 

— Ăsta nu eşti tu? 

— Asemănarea este frapantă, Sire. 

— Şi greşesc dacă presupun că intenţia acestui manifest, 
după cum îl numeşti tu, este să te acuze că ai fi un robot? 

— Se pare că aceasta este intenţia, Sire. 

— Te rog să mă opreşti dacă greşesc. Roboții nu sunt 
legendarii oameni mecanici care se pot găsi în... în cărţile 
de aventuri şi în poveştile pentru copii? 

— Sire, mycogenienii au convingerea că... 

— Nu mă interesează mycogenienii şi convingerile lor. De 
ce te acuză că ai fi un robot? 

— Sunt sigur că este o metaforă, Sire. Vor să mă înfăţişeze 
ca pe un om fără inimă, ale cărui gânduri reprezintă calcule 
lipsite de conştiinţă. 

— Interpretarea ta e prea subtilă. Eu nu sunt idiot. 

Lovi din nou holograma cu palma: 


— Vor să-i facă pe oameni să creadă că într-adevăr eşti un 
robot. 

— Dacă oamenii vor să creadă aşa ceva, Sire, nu pot fi 
împiedicaţi. 

— Nu putem permite aşa ceva. Este un atac la demnitatea 
postului tău. Mai rău, este un atac la demnitatea 
Împăratului. Se subînţelege că eu - eu - aş fialesun om 
mecanic pe postul de Prim Ministru. Aşa ceva nu poate fi 
tolerat. Ascultă, Demerzel, nu există legi care interzic 
denigrarea funcţionarilor publici ai Imperiului? 

— Ba da... şi sunt foarte severe, Sire, începând cu Codul 
de Legi al lui Aburamis. 

— Iar denigrarea Împăratului este o crimă capitală, nu-i 
aşa? 

— Şi se pedepseşte cu moartea, Sire. Da. 

— Ei bine, chestia asta nu te denigrează doar pe tine, ci şi 
pe mine... iar cel care a făcut-o trebuie executat fără 
întârziere. Desigur, Joranum a pus totul la cale. 

— Fără îndoială, Sire, dar va fi foarte greu de dovedit. 

— Prostii! Am suficiente dovezi! Vreau o execuţie. 

— Necazul este, Sire, că legile denigrării n-au mai fost 
demult aplicate. 

— Din cauza asta devine societatea atât de instabilă şi 
Imperiul se clatină din rădăcini! Legile nu au fost anulate, 
aşa că aplică-le! 

— Sire, gândiţi-vă dacă acest lucru este înţelept, spuse 
Demerzel. Veţi apărea în ochii tuturor ca un tiran şi un 
despot. Domnia voastră a avut un foarte mare succes prin 
bunătate şi cumpătare... 

— Şi uite unde am ajuns. Acum schimbăm foaia, mai bine 
să se teamă de mine, decât să mă iubească... în felul ăsta. 

— Sire, eu nu vă recomand să faceţi una ca asta. Ar putea 
fi scânteia care să declanşeze o rebeliune. 

— Şi ce vei face? 'Te prezinţi în faţa oamenilor şi spui: 
„Uitaţi-vă la mine. Nu sunt robot.” 


— Nu, Sire, pentru că, aşa cum spuneţi, mi-ar distruge 
demnitatea şi, mai rău, ar distruge-o pe a voastră. 

— Şi atunci? 

— Nu ştiu sigur, Sire. Încă nu m-am gândit. 

— Nu te-ai gândit încă? ... Ia legătura cu Seldon. 

— Sire? 

— Ce-i atât de greu de înţeles la ordinul ăsta? Ia legătura 
cu Seldon! 

— Doriţi să-l chem la Palat, Sire? 

— Nu, nu e timp pentru asta. Cred că poţi stabili o linie de 
comunicaţie care să nu poată fi spionată. 

— Bineînţeles, Sire. 

— Atunci fă-o! Acum! 

Seldon, fiind făcut din sânge şi carne, nu avea stăpânirea 
de sine a lui Demerzel. Apelul, slaba licărire şi ţiuitul 
ecranului de pe perete erau semne sigure că se întâmpla 
ceva neobişnuit. Mai vorbise până atunci prin linii oficiale 
cifrate, dar niciodată prin linii care purtau sigiliul Imperial. 

Se aştepta ca vreun funcţionar oficial să îl anunţe pe însuşi 
Demerzel. Nu se aştepta la cineva sub Demerzel, ţinând 
cont de tumultul inspirat de manifestul cu robotul care 
creştea încet dar sigur. 

Dar nu se aştepta nici la cineva peste Demerzel. Aşa că 
atunci când imaginea Împăratului - subliniată de uşoara 
strălucire a ecranului vertical - păşi în biroul său (dacă se 
poate spune aşa), Seldon căzu în fotoliu, cu gura deschisă 
larg, făcând în van eforturi de a se ridica în picioare. 

Cleon făcu un gest nervos: stai jos. 

— Probabil că eşti la curent cu ce se întâmplă, Seldon. 

— Vă referiţi la manifestul cu robotul, Sire? 

— Exact la asta mă refeream. Ce-i de făcut? 

Seldon, în ciuda permisiunii de a sta aşezat, se ridică în 
cele din urmă în picioare: 

— Nu este numai atât, Sire. Joranum organizează 
mitinguri pe tot cuprinsul Trantor-ului pedalând pe ideea 
cu robotul. Cel puţin, asta am auzit la buletinele de ştori. 


— Eu încă nu am auzit. Bineînţeles că nu. De ce sa afle 
Împăratul ce se întâmplă? 

— Nu Împăratul trebuie să-şi facă probleme din cauza 
asta, Sire. Sunt sigur că Primul Ministru... 

— Primul Ministru nu face nimic, nici măcar nu mă ţine la 
curent cu ce se întâmplă. Aşa că îmi pun speranţe în tine şi 
în psihoistoria ta. Spune-mi ce-i de făcut. 

— Sire? 

— M-am săturat de jocul tău, Seldon. De opt ani lucrezi la 
psihoistorie. Primul Ministru îmi spune că nu trebuie să 
întreprind vreo acţiune legală împotriva lui Joranum. Bine. 
Ce să fac? 

Seldon reuşi să îngaime: 

— S-sire! Nimic! 

— Nu ai nimic să-mi spui? 

— Nu, Sire, nu asta vroiam să spun. Vroiam să spun că nu 
trebuie să faceţi nimic. Nimic! Primul Ministru are foarte 
mare dreptate când spune că nu trebuie să întreprindeţi 
vreo acţiune legală. Asta ar înrăutăţi lucrurile. 

— Foarte bine. Şi ce anume le va îmbunătăţi? 

— Va fi mai bine dacă nu faceţi nimic. Dacă Primul 
Ministru nu face nimic. Dacă guvernul îl va lăsa pe Joranum 
să facă aşa cum îl taie capul. 

— Cum ne-ar putea ajuta asta? 

Seldon spuse, încercând să-şi suprime nota de desperare 
din voce: 

— Vom vedea în curând. 

Împăratul păru să se dezumfle dintr-o dată, ca şi cum 
dăduse afară din el toată furia şi indignarea. 

— Aha! spuse el. Acum înţeleg. Stăpâneşti bine situaţia! 

— Sire! Nu am spus că... 

— Nu e nevoie să-mi spui. Am auzit destul. Stăpâneşti 
situaţia, dar vreau rezultate. Eu încă mai am controlul 
asupra Gărzii Imperiale şi forţelor armate. Ele îmi vor fi 
loiale, şi dacă se produc dezordini nu voi ezita. Însă mai 
întâi îţi dau ţie şansa să faci cum ştii. 


Imaginea sa dispăru şi Seldon rămase locului, holbându-se 
la spaţiul gol care mai înainte fusese umplut de imagine. 

Din primul moment nefericit în care îşi menţionase 
psihoistoria, la Convenţia Decenală care avusese loc cu opt 
ani în urmă... de atunci deci, nu făcuse decât să recunoască 
faptul că nu avea ceea ce menţionase, cu atât de mare 
nesăâbuinţă. 

Nu avea decât fantome de gânduri... şi ceea ce Yugo 
Amaryl numea intuiţie. 

În două zile, Joranum cutreierase întreg Trantor-ul, în 
parte singur, în cea mai mare parte prin locotenenţii săi. 
Aşa cum îi spuse Hari lui Dors, era o campanie 
caracterizată printr-o eficienţă de-a dreptul militară. 

— Dacă s-ar fi născut pe vremuri, spuse el, ar fi fost amiral 
de război. Şi-a ratat cariera intrând în politică. 

— S-a ratat? spuse Dors. În ritmul ăsta, într-o săptămână 
se va proclama singur Prim Ministru şi, dacă vrea, în două 
săptămâni va ajunge Împărat. Sunt rapoarte care spun că 
unele garnizoane militare au trecut de partea lui. 

Seldon dădu din cap: 

— Se va prăbuşi, Dors. 

— Cine? Partidul lui Joranum sau Imperiul? 

— Partidul lui Joranum. Povestea cu robotul a creat o 
agitaţie imediată, mai ales prin folosirea eficientă a acestui 
manifest, însă va fi nevoie doar de un pic de gândire, de 
calmare, şi publicul va vedea cât de ridicolă este acuzaţia. 

— Dar Hari, spuse încordată Dors, nu e cazul să te prefaci 
în faţa mea. Nu este o poveste ridicolă. Oare cum a putut 
afla Joranum că Demerzel este un robot? 

— A, păi i-a spus Raych. 

— Raych! 

— Exact. Şi-a îndeplinit perfect misiunea, şi s-a întors 
teafăr acasă, cu promisiunea că mai târziu va fi făcut 
conducătorul Sectorului Dahl. Bineînţeles că a fost crezut. 
Ştiam că aşa va fi. 


— Adică i-ai spus lui Raych că Demerzel este robot, iar ela 
trebuit să-i transmită vestea asta lui Joranum? 

Dors îl privi profund îngrozită. 

— Nu, nu puteam face asta, spuse Seldon. Dar i-am cerut 
să-i spună lui Joranum că Demerzel este robot. Este foarte 
convins că l-a minţit pe Joranum. 

— Dar de ce, Hari? De ce? 

— Nu m-am folosit de psihoistorie, de asta pot să te asigur. 
Să nu cazi în aceeaşi capcană ca şi Împăratul. Pur şi simplu, 
am vrut ca Joranum să creadă că Demerzel este robot. Este 
mycogenian prin naştere, aşa că i-a fost împuiat capul cu 
basme despre roboţi. În consecinţă, era predispus să 
creadă şi a fost convins că publicul îl va crede. 

— Şi publicul nu-l va crede? 

— Nu chiar. După ce trece şocul iniţial, îşi vor da seama - 
sau îşi vor închipui - că este o idee aiurită. L-am convins pe 
Demerzel că trebuie să apară la holoviziunea subeterică şi 
să ţină un discurs care să fie difuzat în zonele-cheie ale 
Imperiului şi în fiecare sector de pe Trantor. Va trebui să 
vorbească despre orice altceva în afară de povestea cu 
robotul. Poate vorbi despre multe altele, sunt destule crize 
în Imperiu. Oamenii vor asculta şi nu vor auzi nimic despre 
roboţi. Apoi, la sfârşit, va fi întrebat despre manifest şi nu 
va trebui să scoată nici un cuvânt. Nu va trebui decât să 
râdă. 

— Să râdă. Nu l-am văzut niciodată pe Demerzel râzând. 
Nu zâmbeşte aproape niciodată. 

— De data aceasta, Dors, va râde. Nimeni nu concepe că 
un robot poate face aşa ceva. Ai văzut roboţi în holo-filmele 
de ficţiune, nu-i aşa? Sunt întotdeauna înfăţişaţi ca nişte 
creaturi algoritmice, fără sentimente, inumane... La asta se 
aşteaptă oamenii din partea lor. Şi ca să punem vârf... Ţi-l 
aminteşti pe Sunmaster Fourteen, conducătorul religios al 
Mycogenului? 

— Bineînţeles că mi-l amintesc. Algoritmic, fără 
sentimente, inuman. Nu l-am văzut să râdă vreodată. 


— Nici de data aceasta nu va râde. M-am interesat foarte 
îndeaproape de acest Joranum, de când cu incidentul de la 
Stadion. Am aflat care este numele lui adevărat. Ştiu unde 
s-a născut, cine i-au fost părinţii, unde a învăţat când era 
mic. Am trimis toate aceste dovezi lui Sunmaster Fourteen. 
Nu cred că lui Sunmaster îi plac Evadaţii. 

— Credeam că nu vrei să dai frâu liber manifestărilor de 
intoleranţă. 

— Nu vreau. Nu am dat aceste informaţii celor de la 
holoviziune, ci lui Sunmaster Fourteen, care este în drept 
să le primească. 

— Iar el va declanşa intoleranţa. 

— Bineînţeles că nu o va declanşa. Nimeni de pe Trantor 
nu i-ar acorda vreun pic de atenţie lui Sunmaster, orice ar 
spune. 

— Şi atunci, care-i raţionamentul? 

— Vei vedea, Dors. Nu pot face o analiză psihoistorică a 
situaţiei. Nici nu ştiu dacă este posibil. Sper doar ca 
raţionamentul meu să fie corect. 

Eto Demerzel râse. 

Nu era pentru prima oară. Stătea, împreună cu Hari 
Seldon şi Dors Venabili, într-o cameră unde nu-i putea 
spiona nimeni. Din când în când, la un semnal al lui Hari, 
râdea... Câteodată se lăsa pe spate şi râdea în hohote, dar 
Seldon dădea nemulţumit din cap: 

— Aşa nu vei convinge niciodată. 

Aşa că Demerzel zâmbea şi râdea imediat după aceea, cu 
o atitudine demnă. Seldon se strâmba: 

— Sunt în mare încurcătură. N-are nici un sens să-ţi spun 
bancuri. Tu nu înţelegi poanta decât din punct de vedere 
intelectual. Va trebui pur şi simplu să memorezi sunetul. 

— Foloseşte-te de înregistrarea holografică a altuia care 
râde, îi propuse Dors. 

— Nu! Aşa nu va părea niciodată natural. Aia nu sunt 
decât o ceată de idioţi plătiţi să cotcodăcească. Nu asta 
vreau. Încearcă din nou, Demerzel. 


Demerzel încercă din nou, şi tot aşa, până când Seldon 
spuse în cele din urmă: 

— În regulă. Înregistrează sunetul ăsta şi reprodu-l atunci 
când ţi se va pune întrebarea. Trebuie să pari amuzat. 
Oricât de bine ai râde, nu o poţi face cu figura ta serioasă. 
Zâmbeşte puţin, o idee. Trage de colţurile gurii. 

Încet, gura lui Demerzel se deschise într-un zâmbet. 

— Nu-i rău, spuse mulţumit Seldon. Poţi să faci ca ochii să- 
ţi scânteieze? 

— Cum adică, să-i „scânteieze”, spuse indignată Dors. 
Nimeni nu poate face aşa ceva. Este o metaforă. 

— Nu, nu este, spuse Seldon. Apare o lacrimă în ochi - de 
fericire, tristeţe, surpriză sau ce-o mai fi - şi reflexia luminii 
în ea crează senzaţia. 

— Şi chiar crezi că Demerzel poate lăcrima? 

Demerzel spuse, foarte serios: 

— Ochii mei pot produce lacrimi, pentru a curăța zona... 
dar nu în alte scopuri. Poate că dacă îmi imaginez totuşi că 
am ochii puţin iritaţi... 

— Încearcă, spuse Seldon. Nu-ţi poate cauza vreun rău. 

Aşa se face că atunci când discursul la holoviziunea 
subeterică luă sfârşit şi cuvintele se transmiteau spre 
milioane de lumi cu o viteză de mii de ori mai mare decât 
cea a luminii - cuvinte realiste, serioase, precise, fără 
încărcătură retorică - nu se spusese nimic despre roboţi - 
Demerzel se declară pregătit să răspundă întrebărilor. 

Nu avu mult de aşteptat. Prima întrebare fu: 

— Domnule Prim Ministru, sunteţi robot? 

Demerzel rămase calm, lăsând tensiunea să crească. Apoi 
zâmbi, trupul lui se scutură uşor, după care râse. Nu era un 
râs zgomotos, în hohote, dar era sănătos. Râsul unuia care 
aprecia un banc bun. Un râs molipsitor. Spectatorii 
chicotiră, apoi râseră împreună cu el. 

Demerzel aşteptă ca râsul să se termine, apoi, cu ochii 
scânteind, spuse: 


— Chiar trebuie să răspund la o astfel de întrebare? 
Credeţi că este necesar? 

Încă zâmbea, când imaginea se întunecă progresiv, şi 
emisiunea luă sfârşit. 

— Sunt sigur ca a mers, spuse Seldon. Normal. Nu se vor 
întoarce cu toţii la o sută optzeci de grade, instantaneu. 
Este nevoie de timp. Dar acum lucrurile merg în direcţia 
cea bună. Am observat asta atunci când am oprit discursul 
lui Namarti, pe Stadionul Universităţii. Publicul era de 
partea lui, până când l-am înfruntat cu curaj, deşi şansele 
nu erau de partea mea. Publicul a trecut imediat de partea 
mea. 

— Crezi că este o situaţie asemănătoare? întrebă 
neîncrezătoare Dors. 

— Bineînţeles. Deşi nu am psihoistoria la îndemână, mă 
pot folosi de analogie... şi de creierul cu care m-am născut. 
lată-l pe Primul Ministru, atacat din toate părţile de 
acuzaţii, şi le înfruntă pe toate cu un zâmbet, râzând. Nici 
un robot nu ar face aşa ceva, deci iată cel mai simplu mod 
de a răspunde la întrebare. Aşa cum e şi normal, simpatia a 
început să treacă de partea lui. Nimic nu mai poate opri 
acest proces. Dar nu suntem decât decât la început. Va 
trebui să aşteptăm să vedem ce are de spus Sunmaster 
Fourteen. 

— Ai încredere şi în privinţa asta? 

— Absolut. 

Tenisul era unul dintre sporturile favorite ale lui Hari, dar 
prefera să joace decât să se uite la alţii. Îl urmări cu atenţie, 
deci, pe Împăratul Cleon care, îmbrăcat în costum de sport, 
alerga pe teren să returneze mingea. Era vorba de tenis 
Imperial, numit astfel deoarece îl practicau Împărații, o 
versiune a tenisului în care se folosea o rachetă 
computerizată ce-şi putea modifica uşor aspectul în funcţie 
de presiunea exercitată asupra mânerului. Hari încercase 
de câteva ori să se acomodeze cu acest mod de joc, dar 
descoperi că stăpânirea rachetei computerizate i-ar cere 


multă practică... iar timpul lui Hari Seldon era mult prea 
preţios pentru o astfel de preocupare neînsemnată. 

Cleon trimise mingea într-o poziţie din care nu se mai 
putea returna şi câştigă jocul. leşi în pas alergător de pe 
teren, în aplauzele moderate ale funcţionarilor care 
priviseră. 

— Felicitări, Sire, îi spuse Seldon. Aţi făcut un joc minunat. 

Cleon răspunse, indiferent: 

— Crezi, Seldon? Toţi sunt foarte atenţi să mă lase să 
câştig. Asta nu-mi face nici o plăcere. 

— În acest caz, Sire, spuse Seldon, aţi putea ordona 
subalternilor să joace mai bine. 

— N-ar fi de nici un folos. 'Tot ar avea grijă să piardă. lar 
dacă ar câştiga, aş fi şi mai puţin satisfăcut decât dacă aş 
câştiga eu din cauză că mă lasă ei. Nu e deloc plăcut să fii 
Împărat, Seldon. Joranum ar fi aflat asta... dacă ar fi reuşit 
să devină. 

Dispăru în cabina Imperială de duş. leşi destul de repede, 
spălat, uscat şi îmbrăcat într-o ţinută mult mai oficială. 

— Seldon, spuse el făcându-le semn celorlalţi să se 
îndepărteze, terenul de tenis oferă o protecţie maximă faţă 
de urechile indiscrete, iar vremea este deosebit de 
frumoasă, aşa că hai să nu intrăm înăuntru. Am citit mesajul 
mycogenian al lui Sunmaster Fourteen. Este adevărat? 

— Desigur, Sire. După cum aţi citit, Joranum a fost 
denunţat. Este un Evadat. L-au acuzat de blasfemie, în cei 
mai duri termeni. 

— Asta înseamnă că s-a terminat cu el? 

— Îi reduce importanţa în mod fatal, Sire. Puţini mai 
acceptă acum ideea trăsnită cu Primul Ministru-robot. Mai 
mult, Joranum s-a dovedit mincinos şi fals. Mai rău, a fost 
prins cu minciuna. 

— Da, spuse gânditor Cleon, a fost prins cu minciuna. 
Adică dacă nu eşti prins cu minciuna înseamnă că eşti 
viclean, iar asta este de admirat; iar dacă eşti prins, asta 
înseamnă că eşti prost, iar pentru asta nu te admiră nimeni. 


— Aţi sesizat esenţialul, Sire. 

— Deci, Joranum nu mai reprezintă un pericol. 

— Nu putem fi siguri, Sire. S-ar putea reface, chiar şi în 
aceste condiţii. Şi-a păstrat organizaţia, iar unii dintre 
adepţi îi vor rămâne loiali. Istoria prezintă exemple de 
personalităţi care au revenit după dezastre la fel de mari ca 
şi acesta... sau chiar mai mari. 

— În cazul ăsta, să-l executăm. 

Seldon dădu din cap: 

— Nu ar fi înţelept, Sire. Nu cred ca v-ar plăcea să creaţi 
un martir sau să apăreţi ca un despot. 

Cleon se încruntă: 

— Acum ai vorbit exact ca Demerzel. Ori de câte ori vreau 
să întreprind vreo acţiune mai energică, îmi şopteşte 
cuvântul „despot”. Au existat Împărați care au acţionat 
energic, au fost admiraţi din cauza asta şi au fost 
consideraţi puternici şi importanţi. 

— Fără îndoială, Sire, dar trăim vremuri tulburi. Execuţiile 
nu sunt necesare. Vă puteţi atinge scopul într-un mod care 
va face să păreţi înţelept şi binevoitor. 

— Să par înţelept? 

— Să fiţi înţelept. M-am exprimat greşit. A-l executa pe 
Joranum ar însemna să vă răzbunaţi, ceea ce nu ar fi de 
demnitatea voastră. Însă, ca Împărat, aveţi o atitudine 
tolerantă - paternă chiar - faţă de credinţele poporului 
vostru. Nu faceţi nici o deosebire, deoarece sunteţi 
Împăratul tuturor. 

— Ce vrei să spui? 

— Spun, Sire, că Joranum a jignit sensibilitatea 
mycogenienilor şi sunteţi îngrozit de sacrilegiul său. Mai 
ales că Joranum este mycogenian. Deci, cel mai bun lucru 
pe care-l puteţi face este să-l daţi pe mâna lor, să se ocupe 
ei de el. Veţi fi aplaudat pentru grija voastră Imperială faţă 
de supuşi. 

— Şi mycogenienii îl vor executa? 


— Foarte posibil, Sire. Legile lor împotriva blasfemiei sunt 
deosebit de severe. În cel mai fericit caz, îl vor condamna la 
muncă silnică pe viaţă. 

Cleon zâmbi: 

— Foarte bine. Eu apar ca omenos şi iertător, iar ei fac 
treaba murdară. 

— Ar face-o, Sire, dacă l-aţi da pe mâna lor. Însă astfel aţi 
crea un martir. 

— Stai că m-ai zăpăcit. Deci, ce vrei să fac? 

— Îl puneţi pe Joranum să aleagă. Îi spuneţi că grija 
voastră faţă de supuşii Imperiului vă obligă să-l daţi pe 
mâna mycogenienilor pentru a fi judecat, dar că omenia 
voastră se teme că mycogenienii ar putea fi prea severi. 
Deci, ca alternativă, poate alege să fie exilat pe Nishaya, 
lumea micuță şi izolată din care pretinde că a venit, să-şi 
ducă restul vieţii în linişte şi anonimat. Veţi avea grijă să fie 
bine păzit, desigur. 

— Şi asta va rezolva lucrurile? 

— Desigur. Joranum ar accepta o adevărată sinucidere 
dacă s-ar întoarce în Mycogen... iar mie nu mi se pare că 
este genul lui. Sunt sigur că va alege Nishaya şi cu toate că 
aceasta este varianta preferabilă, nu este deloc eroică. Ca 
refugiat în Nishaya, nu ştiu cum ar putea conduce o 
mişcare destinată a cuceri Imperiul. Adepții lui se vor 
împrăştia. Ar urma un martir, cu un zel teribil. Dar ar fi 
greu de crezut că vor urma un laş. 

— Fantastic! Cum ai reuşit să-ţi dai seama de toate astea, 
Seldon? 

În vocea lui Cleon se simţea nota de admiraţie. 

— Ei bine, spuse Seldon, este normal să presupui... 

— Las-o baltă, spuse deodată Cleon. Nu cred că-mi vei 
spune adevărul sau că-l voi înţelege dacă mi-l vei spune. 
Însă am şi eu ceva de spus. Demerzel va părăsi postul. 
Această ultimă criză a fost prea dură. Sunt de acord cuel 
că a sosit timpul să se retragă. Dar eu nu mă pot descurca 
fără un Prim Ministru şi, din acest moment, tu eşti acela. 


— Sire! exclamă Seldon într-un amestec de perplexitate şi 
oroare. 

— Primul Ministru Hari Seldon, spuse calm Cleon. Aceasta 
este dorinţa Împăratului. 

— Nu te alarma, spuse Demerzel. A fost sugestia mea. Eu 
am stat prea mult în acest post, iar succesiunea crizelor a 
ajuns în punctul la care luarea în considerare a celor Trei 
Legi mă paralizează. Tu eşti succesorul firesc. 

— Nu sunt succesorul firesc, spuse cu aprindere Seldon. 
Ce ştiu eu despre cum trebuie condus Imperiul? Împăratul 
este nesăbuit dacă îşi închipuie că am rezolvat această criză 
cu ajutorul psihoistoriei. Dar nu este aşa. 

— Nu are importanţă, Hari. Dacă crede că ai o soluţie 
psihoistorică, atunci va avea încredere în tot ce faci, iar asta 
va face din tine un bun Prim Ministru. 

— El are încredere în mine, iar eu îl conduc spre dezastru. 

— Am convingerea că bunul tău simţ - sau intuiţia - te va 
ţine pe calea cea corectă... cu sau fără psihoistorie. 

— Dar ce mă voi face eu fără tine... Daneel? 

— Îţi mulţumesc că mi-ai spus aşa. De-acum nu mai sunt 
Demorzel. Sunt doar Daneel. Cât despre ce vei face fără 
mine... Ce-ar fi să încerci să pui în practică unele dintre 
ideile lui Joranum referitoare la egalitate şi dreptate 
socială? El poate că nu vorbea sincer - le-a folosit doar 
pentru a-şi câştiga susţinători - dar ideile nu sunt rele. Şi 
găseşte o modalitate pentru ca Raych să te ajute în această 
privinţă. A făcut aşa cum i-ai spus tu, împotriva atracției pe 
care o simţea faţă de ideile lui Joranum. Poate că se simte 
mizerabil din cauza asta, aproape un trădător. 
Demonstrează-i că nu este. În plus, vei putea munci cu 
toate forţele la psihoistorie, pentru că Împăratul va fi 
alături de tine, trup şi suflet. 

— Dar tu ce vei faee, Daneel? 

— Mai sunt şi alte lucruri în Galaxie de care trebuie să mă 
ocup. Există în continuare Legea Zero şi trebuie să am grijă 


de binele omenirii, în măsura în care îmi pot da seama care 
este acela. Şi, Hari... 

— Da, Daneel. 

— O ai în continuare pe Dors. 

Seldon aprobă din cap: 

— Da, o am în continuare pe Dors. 

Făcu o pauză înainte de a apuca mâna fermă a lui Daneel 
şi a spune: 

— Adio, Daneel. 

— Adio, Hari, răspunse Daneel. 

Şi cu aceasta, robotul se întoarse şi plecă. Roba grea de 
Prim Ministru foşnea în timp ce el se îndepărta cu capul 
sus, cu spatele drept, prin culoarul înalt al Palatului. 

Seldon rămase locului câteva minute după plecarea lui 
Daneel, pierdut în gânduri. Apoi începu să meargă în 
direcţia apartamentului Primului Ministru. Mai avea un 
lucru să-i spună lui Daneel, cel mai important lucru. 

Ezită, în holul blând luminat, înainte de a intra. Dar 
camera era goală. Roba închisă la culoare era aranjată pe 
un scaun. Camerele Primului Ministru purtară ecoul 
ultimelor cuvinte ale lui Hari adresate robotului: „Adio, 
prietene.” Eto Demerzel plecase; R. Daneel Olivaw 
dispăruse. 

Partea a II-a. 

CLEON I. 

CLEON I - ... Deşi adesea s-a spus că a fost ultimul 
Împărat sub care Primul Imperiu Galactic a rămas suficient 
de unit şi destul de prosper, domnia de un sfert de secola 
lui Cleon I a fost una de declin. Acest lucru nu poate fi pus 
pe seama lui, deoarece declinul Imperiului avea la bază 
factori politici şi economici prea puternici pentru ca cineva 
să le mai poată face faţă în acea vreme. A avut noroc în 
alegerea Primilor Miniştri - Eto Demerzel şi apoi Hari 
Seldon. A avut încredere în finalizarea cu succes a 
psihoistoriei. Cleon şi Seldon, ca ţinte ale Conspiraţiei 
Joranumite finale, cu apogeul său bizar... 


ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

MANDELL GRUBER era un om fericit. Cel puţin, aşa 
credea Hari Seldon, care se opri din plimbarea de 
dimineaţă pentru a-l privi. 

Gruber, probabil în vârstă de cincizeci de ani, cu câţiva ani 
mai tânăr decât Seldon, era puţin adus de spate din cauza 
neîntreruptei sale munci pe domeniile Palatului Imperial, 
însă avea o faţă bine-dispusă, bine bărbierită, pielea capului 
era rozalie, acoperită nu foarte mult de părul blond şi rar. 
Fluiera încet în timp ce inspecta frunzele tufişurilor pentru 
a descoperi vreun semn de infecţie datorată insectelor. 

Desigur, nu el era Grădinarul Şef. Grădinarul Şef al 
domeniilor Palatului Imperial era un înalt funcţionar, care 
avea un birou somptuos într-una din clădirile enormului 
complex Imperial, cu o armată de bărbaţi şi femei la 
dispoziţie. Probabil că nu avea mai mult de o ocazie sau 
două pe an pentru inspectarea domeniilor Imperiale. 

Gruber era unul din acea armată. Seldon ştia că avea titlul 
de Grădinar Clasa întâi, pe care îl câştigase pe merit, în 
treizeci de ani de serviciu conştiincios. 

Seldon, stând pe aleea cu pietriş perfect nivelată, i se 
adresă: 

— Încă o zi minunată, Gruber. 

Gruber ridică privirea şi clipi din ochi: 

— Da, într-adevăr, domnule Prim Ministru, şi îmi pare rău 
pentru cei care stau închişi înăuntru. 

— Adică aşa cum sunt şi eu pe cale să fac. 

— Domnule Prim Ministru, dumneavoastră nu aveţi nevoie 
să fiţi compătimit, dar dacă mergeţi să dispăreţi într-una 
din clădirile acelea pe o zi ca asta, cei fericiţi ca mine putem 
simţi un pic de părere de rău pentru dumneavoastră. 

— Mă bucur că te gândeşti la mine, Gruber, dar să ştii că 
sub cupolă se află patruzeci de miliarde de trantorieni. Îţi 
pare rău pentru toţi? 

— Da, într-adevăr. Mă bucur că nu sunt de origine 
trantoriană, şi m-am putut califica pe postul de grădinar. 


Puţini oameni muncesc în această lume sub cerul liber, dar 
eu sunt unul dintre ei, unul dintre puţinii norocoşi. 

— Vremea nu este întotdeauna tot atât de frumoasă ca 
astăzi. 

— Este adevărat. Am stat aici afară în ploi torențiale şi în 
furtuni puternice. Însă, dacă îţi iei haine potrivite... Priviţi... 

Şi Gruber deschise larg braţele, la fel de larg ca şi 
zâmbetul de pe figură, ca pentru a îmbrăţişa imensa 
întindere a domeniilor Palatului. 

— Am prieteni aici... copacii, pajiştile şi toate formele de 
viaţă animală care îmi ţin companie... şi gardurile vii care 
trebuie să crească în formă geometrică, până şi iarna. Aţi 
văzut vreodată geometria domeniilor, domnule Prim 
Ministru? 

— Mă uit la ea chiar acum, nu-i aşa? 

— Vorbeam de planuri; dacă le-aţi vedea, aţi putea aprecia 
totul... şi într-adevăr, sunt minunate. Au fost făcute de 
Tapper Savand, acum peste o sută de ani, şi de-atunci au 
fost aduse foarte puţine modificări. Tapper a fost un mare 
horticultor, cel mai mare... şi a venit de pe planeta mea. 

— Anacreon, nu-i aşa? 

— Într-adevăr. O lume îndepărtată, aflată la periferia 
Galaxiei, unde natura încă nu a fost domesticită şi viaţa 
poate fi frumoasă. Am venit aici pe când eram un puştan cu 
caş la gură şi m-a angajat actualul Grădinar Şef, care fusese 
învestit în funcţie pe vremea vechiului Împărat. Desigur, 
acum se vorbeşte de refacerea planurilor. 

Gruber oftă din rărunchi şi dădu din cap: 

— Ar fi o greşeală. Sunt foarte bune aşa cum sunt acum: 
bine proporţionate, bine echilibrate, plăcute ochiului şi 
sufletului. Dar este adevărat că de-a lungul istoriei 
domeniile au fost din când în când rearanjate. Împărații se 
satură de cele vechi şi caută întotdeauna ceva nou, ca şi 
cum dacă e mai nou înseamnă că e şi mai bun. Actualul 
nostru Împărat, lungă să-i fie viaţa, a plănuit rearanjarea 


împreună cu Grădinarul Şef. Cel puţin, aşa vorbesc 
grădinarii între ei. 

Aceste ultime cuvinte le adăugase repede, ca şi cum se 
simţea ruşinat că răspândea bârfele din Palat. 

— S-ar putea ca asta să nu se întâmple prea curând, spuse 
Seldon. 

— Sper că nu, domnule Prim Ministru. Vă rog, dacă aveţi 
puţin timp să vă rupeţi de la munca istovitoare pe care o 
depuneţi, studiaţi actualele planuri ale domeniilor. Sunt de 
o frumuseţe rară şi, dacă ar fi după mine, nu ar trebui 
mişcate din loc nici măcar o frunză, sau o floare, sau un 
iepure, nicăieri în toate aceste sute de kilometri pătraţi. 

Seldon zâmbi: 

— Eşti un om cu un suflet foarte sensibil, Gruber. Nu m-ar 
mira dacă într-o zi vei ajunge Grădinar Şef. 

— Fie ca Soarta să mă ferească de aşa ceva. Grădinarul 
Şef nu respiră aer curat, nu vede peisaje naturale, şi uită 
tot ceea ce a învăţat de la natură. Trăieşte acolo... 

Şi Gruber arătă cu degetul, dispreţuitor: 

— ... şi cred că nu mai ştie să deosebească un tufiş de o 
fântână arteziană. 

Preţ de o clipă, se păru că Gruber avea de gând să-şi 
expectoreze disprețul, însă nu reuşi să găsească un loc în 
care să merite să scuipe. 

Seldon râse încetişor: 

— Gruber, este o încântare să discute omul cu tine. Când 
sunt copleşit de greutăţile îndatoririlor zilnice, îmi face 
plăcere să-mi petrec câteva clipe ascultânduc-ţi filosofia 
despre viaţă. 

— Ah, domnule Prim Ministru, eu nu sunt filosof. Educaţia 
mea a fost foarte sumară. 

— Nu ai nevoie de instruire pentru a fi un filosof. Îţi 
trebuie doar o minte activă şi experienţa vieţii. Ai grijă, 
Gruber. S-ar putea să te promovez. 

— Dacă mă lăsaţi aşa cum sunt, domnule Prim Ministru, 
veţi avea recunoştinţa mea neţărmurită. 


Seldon zâmbi în timp ce se îndepărta, însă zâmbetul i se 
topi pe măsură ce mintea i se întorcea din nou la 
problemele curente. Zece ani ca Prim Ministru... şi dacă ar 
şti Gruber cât de greață i se făcuse lui Seldon de postul său, 
compasiunea sa nu ar mai avea limite. Îşi putea da Gruber 
seama că progresele lui Seldon în domeniul psihoistoriei îl 
preveneau că în curând se va confrunta cu o dilemă 
insuportabila? 

Plimbarea tacticoasă şi meditativă a lui Seldon pe domenii 
reprezenta parcă un simbol al păcii. Era greu de crezut că 
aici, pe domeniul Împăratului, se afla o lume care, cu 
excepţia acestei zone, era în întregime acoperită de cupolă. 
Aici, pe acest petic de pământ, se putea simţi ca pe lumea 
sa natală, Helicon, sau ca pe lumea din care venea Gruber, 
Anacreon. 

Desigur, senzaţia de pace era o iluzie. Domeniile erau 
straşnic păzite... împănate cu ofiţeri de securitate. 

Pe vremuri, acum o mie de ani, domeniile Palatului 
Imperial - mult mai puţin somptuoase, mai puţin diferite de 
o lume care de-abia începea să înalțe cupole peste diverse 
regiuni - erau deschise tuturor cetăţenior, şi Împăratul 
însuşi se putea plimba pe alei, nepăzit, înclinând binevoitor 
din cap la saluturile supuşilor săi. 

Acum, totul se schimbase. Locul fusese ocupat de 
securitate şi nimeni, nici chiar de pe Trantor, nu putea 
pătrunde fără permis pe domenii. Însă acest lucru nu putea 
înlătura pericolul, deoarece atunci când venea, venea din 
partea funcţionarilor Imperiali nemulţumiţi şi din partea 
soldaţilor neloiali şi corupți. Paradoxal, pentru Împărat şi 
echipa sa, pericolul venea din interiorul domeniilor. Ce s-ar 
fi întâmplat dacă, acum zece ani, Seldon n-ar fi fost însoţit 
de Dors Venabili? 

Nu se împlinise nici măcar un an de când era Prim 
Ministru, şi i se păruse absolut normal (după consumarea 
faptului) ca să existe nemulțumiri şi izbucniri de invidie 
datorate neaşteptatei sale alegeri pe acest post. Mulţi alţii, 


mai bine pregătiţi practic - după ani întregi de serviciu - 
erau îndreptăţiţi să privească cu mânie această alegere. Ei 
nu ştiau despre psihoistorie, sau despre importanţa pe care 
o acorda Împăratul acesteia, şi cea mai uşoară cale de a 
corecta situaţia era să se corupă unul dintre protectorii 
permanenţi ai Primului Ministru. 

Dors probabil că fusese mult mai suspicioasă decât Seldon. 
Sau poate că, după dispariţia de pe scenă a lui Demerzel, 
fusese instruită să-l protejeze pe Seldon cu şi mai mare 
băgare de seamă. Adevărul este că în primii ani în care 
fusese Prim Ministru, Dors stătuse lângă el mai mult decât 
oricând. 

Şi în după-amiza târzie a unei zile călduroase şi însorite, 
Dors remarcase sclipirea soarelui la apus - un soare care 
nu se putea vedea niciodată sub cupola Trantor-ului - pe 
metalul unui blaster. 

— Jos, Hari! strigă ea. 

Paşii ei zdrobiră iarba, îndreptându-se rapid spre sergent. 

— Dă-mi blasterul, Sergent, spuse ea încordată. 

Presupusul asasin, surprins pentru moment de 
neaşteptata apariţie a unei femei care fugea spre el, ridică 
blasterul. 

Dar ea era deja lângă el, prinzându-l cu o strânsoare de 
oţel de încheietura mâinii drepte şi ridicându-i-o în aer. 

— Aruncă-l, spuse ea printre dinţii încleştaţi. 

Figura sergentului se schimonosi în timp ce încerca să-şi 
elibereze braţul. 

— Nu încerca, Sergent, spuse Dors. Genunchiul meu este 
la zece centimetri depărtare de pântecul tău şi dacă 
îndrăzneşti să clipeşti măcar, organele tale genitale vor 
deveni istorie. Rămâi nemişcat. Perfect. Bun, acum desfă 
palma. Dacă nu arunci acum blasterul, îţi rup braţul. 

Un grădinar sosi în fugă, purtând o greblă asupra sa. Dors 
îi făcu semn să plece. Sergentul lăsă blasterul să cadă la 
pământ. 

Sosi şi Seldon: 


— Lasă-l în seama mea, Dors. 

— Nu. Urcă-te în copacii ăia, dar ia şi blasterul cu tine. 
Poate sunt implicaţi şi alţii. S-ar putea să fie pregătiţi să 
acţioneze. 

Dors nu-l slăbise pe sergent din strânsoare. 

— Acum, Sergent, spuse ea, doresc să-mi spui numele 
celui care te-a convins să atentezi la viaţa Primului 
Ministru... şi numele tuturor celorlalţi care sunt implicaţi în 
acest atentat. 

Sergentul rămase mut. 

— Nu fi prost! spuse Dors. Vorbeşte! 

Îi răsuci braţul şi sergentul căzu în genunchi. Îi puse 
piciorul în gât: 

— Dacă ai impresia că tăcerea te aranjează, îţi zdrobesc 
laringele şi vei rămâne pentru totdeauna mut. Însă, înainte 
de asta, te voi avaria rău de tot... N-am să-ţi las nici un os 
nezdrobit. Aşa că ai face mai bine să vorbeşti. 

Sergentul vorbi. 

Mai târziu, Seldon îi spuse lui Dors: 

— Cum de-ai putut face una ca asta, Dors? Niciodată nu mi 
te-am închipuit capabilă de atâta... violenţă. 

Dors replică, rece: 

— Nu i-am făcut mult rău, Hari. Amenințarea a fost 
suficientă. În orice caz, securitatea ta trecea pe locul întâi. 

— Ar fi trebuit să mă laşi pe mine să mă ocup del. 

— De ce? Pentru a-ţi salva mândria masculină? În primul 
rând, nu ai fi fost suficient de rapid. În al doilea rând, orice 
ai fi reuşit să faci, trebuie să ţii cont că eşti bărbat şi ar fi 
fost de aşteptat, din partea ta, să ai o reacţie pe măsură. 
Însă eu sunt femeie, iar femeile, aşa cum cred majoritatea 
oamenilor, nu sunt considerate tot atât de feroce ca bărbaţii 
şi, în general, nu ar avea puterea să facă ceea ce am făcut 
eu. Povestea se va amplifica pe măsură ce va fi transmisă 
din gură în gură şi toţi se vor teme de mine. Nimeni nu va 
mai încerca să-ţi facă vreun rău, pentru că se va teme de 
mine. 


— De teama ta şi de teama execuţiei. Sergentul şi 
complicii lui vor fi executaţi, ştii? 

Auzind acestea, o expresie de suferinţă întunecă faţa de 
obicei calmă a lui Dors, ca şi cum nu putea suporta gândul 
că sergentul trădător urma să fie executat, deşi acesta l-ar 
fi omorât fără şovăială pe iubitul ei Hari. 

— Dar nu este necesară executarea conspiratorilor, 
exclamă ea. Exilul este foarte potrivit. 

— Nu, spuse Seldon. Este prea târziu. Cleon nu vrea să 
audă de nimic în afară de execuţie. Îl pot cita... dacă 
doreşti. 

— Adică s-a hotărât deja? 

— Pe loc. I-am spus că exilul sau închisoarea erau 
suficiente, însă el a spus nu. A spus: „De fiecare dată când 
încerc să rezolv o problemă prin acţiune directă şi de forţă, 
mai întâi Demerzel şi apoi tu mi-aţi vorbit de „despotism” şi 
„tiranie”. Însă acesta este Palatul meu. Acestea sunt 
domeniile mele. Aceştia sunt gardienii mei. Siguranţa mea 
depinde de siguranţa acestui loc şi de loialitatea oamenilor 
mei. Crezi că orice abatere de la loialitatea absolută poate fi 
pedepsită cu altceva decât cu moartea imediată? Cum altfel 
vei fi tu în siguranţă? Cum altfel voi fi eu în siguranţă?” l-am 
spus că vor trebui judecaţi. „Sigur,” a spus el, „va avea loco 
judecată militară sumară şi nu mă aştept să existe vreun vot 
împotriva execuţiei. Le voi spune clar care este intenţia 
mea.” 

Dors părea îngrozită: 

— Vorbeşti foarte calm despre toate astea. Eşti de acord 
cu Împăratul? 

Seldon aprobă stânjenit din cap: 

— Da. 

— Pentru că a fost un atentat la viaţa ta. [i-ai abandonat 
principiile de dragul răzbunării? 

— Haide, Dors, ştii că nu sunt o persoană răzbunătoare. 
Totuşi, nu numai eu, sau Împăratul, am fost în pericol. 
Istoria recentă a Imperiului ne arată clar că Împărații se 


perindă pe tron. Psihoistoria trebuie protejată. Chiar dacă 
eu păţesc ceva, psihoistoria va fi odată şi-odată creată. Însă 
Imperiul se prăbuşeşte vertiginos, nu putem aştepta... şi 
doar eu am avansat suficient de mult pentru a o obţine la 
timp. 

— Atunci ar trebui să-i înveţi şi pe alţii ceea ce ştii tu, 
spuse serioasă Dors. 

— Chiar asta şi fac. Yugo este un succesor foarte bun şi am 
adunat un grup de tehnicieni care vor fi folositori ceva mai 
târziu, dar nu vor fi tot atât... 

Se opri. 

— Nu vor fi tot atât de buni ca şi tine? continuă ea. Tot atât 
de înţelepţi, de capabili? Asta ai vrut să spui? 

— Întâmplător, chiar aşa cred, spuse Seldon. Sunt şi eu 
om. Psihoistoria este a mea şi, dacă o pot realiza, aş dori ca 
meritele să-mi fie atribuite mie. 

— Oameni, oftă Dors dând din cap aproape cu tristeţe. 

Execuţiile avură loc. De peste un secol nu se mai văzuse o 
astfel de epurare. Doi Miniştri, cinci funcţionari din 
eşaloanele inferioare, şi patru soldaţi, inclusiv nefericitul 
sergent, fură trimişi la moarte. Toţi gardienii care nu au 
făcut faţă unor verificări riguroase au fost eliberaţi din 
serviciu şi exilați în Provinciile îndepărtate. 

De atunci, nu s-a mai dat vreun semn de neloialitate. Atât 
de notorie devenise grija cu care era păzit Primul Ministru, 
ca să nu mai spunem nimic despre terifianta femeie - 
„Tigroaica” i se spunea - care îl supraveghea, încât Dors 
nici nu mai avea nevoie să se ţină mereu de el. Prezenţa ei 
invizibilă era un scut perfect şi Împăratul Cleon se bucură 
timp de aproape zece ani de o securitate liniştită şi 
absolută. 

Însă acum, psihoistoria ajunsese în punctul în care putea 
face predicții, într-un anume sens. Seldon, traversând 
domeniile de la birou (Prim Ministru) la laborator 
(psihoistoric) îşi dădea seama, cu nelinişte, că această 
perioadă de pace avea mari şanse să se termine. 


Şi totuşi, chiar şi aşa, Seldon nu-şi putu reprima 
sentimentul de satisfacţie care îl învălui atunci când intră în 
laboratorul său. 

Cum se mai schimbaseră lucrurile! 

Totul începuse acum douăzeci de ani, cu încercările 
ezitante pe care le făcuse pe un computer heliconian de 
mâna a doua. 

Atunci, pentru prima oară, i se revelase într-o manieră 
vagă ceea ce avea să devină matematică parahaotică. 

Apoi au fost anii petrecuţi la Universitatea Streeling, când 
el şi Yugo Amaryl, muncind împreună, au încercat să pună 
ordine în ecuaţii, să scape de inconveniente şi să găsească o 
modalitate de modelare a celor mai dificile efecte haotice. 
Făceau, într-adevăr, progrese foarte mici. 

Dar acum, după zece ani petrecuţi în postul de Prim 
Ministru, avea o întreagă clădire plină cu cele mai noi 
versiuni de computere şi o întreagă echipă de oameni 
muncind la o mare varietate de probleme. 

Din necesitate, nimeni din echipa sa - excepţie făcând, 
desigur, Yugo şi el însuşi - nu erau la curent cu altceva în 
afara problemelor de care se ocupau. Fiecare lucra cu o 
mică râpă sau cu o mică pajişte, pe giganticul munte al 
psihoistoriei, pe care doar Seldon şi Amaryl îl puteau vedea 
în toată imensitatea sa. Ba chiar şi ei îl vedeau neclar, 
vârfurile fiind ascunse în nori, pantele învăluite în ceaţă. 

Desigur, Dors Venabili avea dreptate. Va trebui să-şi 
iniţieze oamenii în misterul întregii psihoistorii. Psihoistoria 
nu mai putea fi manevrată de numai doi oameni. În plus, 
Seldon îmbătrânea. Chiar dacă putea privi înainte câteva 
decenii, anii celor mai fructuoase realizări se aflau, cu 
siguranţă, în spatele său. 

Chiar şi Amaryl va împlini peste o lună treizeci şi nouă de 
ani. Deşi putea fi considerat încă tânăr, nu era prea tânăr 
pentru un matematician... şi lucrase la rezolvarea 
problemelor aproape tot atât de mult ca şi Seldon. 


Capacitatea sa de acceptare a unor idei noi, tangenţiale, 
putea, de asemenea, să se fi diminuat. 

Amaryl îl văzuse intrând şi apropiindu-se. Seldon îl privi cu 
drag. Amaryl era tot atât de dahlit ca şi Raych. Totuşi, 
Amaryl, în ciuda fizicului musculos şi staturii scunde, nu 
părea deloc dahlit. Îi lipsea mustaţa, îi lipsea accentul, îi 
lipsea, după toate aparențele, conştiinţa faptului că este 
dahlit. Ba chiar fusese de-a dreptul insensibil la lozincile lui 
Jo-]Jo Joranum, atât de pe placul oamenior din Dahl. 

Ca şi cum Amaryl nu aparţinea unui sector sau unei 
planete, nici măcar Imperiului. El aparţinea - complet - 
psihoistoriei. 

Seldon fu cuprins de un acces de nemulţumire. El era 
conştient de primele două decenii petrecute pe Helicon şi 
se considera încă heliconian. Se întrebă dacă acest lucru nu 
îl va trăda, deviindu-i gândurile de la psihoistorie. Ideal, 
pentru a folosi în mod corect psihoistoria, trebuie să fii 
deasupra lumilor şi sectoarelor, să consideri doar 
umanitatea, în aspectul său abstract... iar Amaryl chiar asta 
şi făcea, spre deosebire de Seldon. 

Seldon trebui să recunoască asta în sinea sa, oftând tăcut. 

— Hari, cred că facem progrese, spuse Amaryl. 

— Presupui, Yugo? Doar presupui? 

— N-am de gând să mă arunc în spaţiu fără un costum de 
cosmonaut. 

Vorbise pe un ton foarte serios (nu prea avea simţul 
umorului) şi intrară în biroul lor particular. Era mic, însă 
bine ecranat. 

Amaryl se aşeză, picior peste picior. Spuse: 

— Ultima ta metodă de a modela haosul pare să meargă, 
parţial... cu preţul preciziei, desigur. 

— Desigur. Ceea ce câştigăm în lungime pierdem în lăţime. 
Aşa funcţionează Universul. Însă trebuie să-l păcălim 
cumva. 

— L-am păcălit puţin. E ca şi cum ai privi printr-un geam 
acoperit cu gheaţă. 


— Mai bine decât în anii în care priveam printr-un perete 
de plumb. 

Amaryl murmură ceva pentru sine, apoi spuse: 

— Putem prinde pâlpâăiri de lumină şi întuneric. 

— Explică-te! 

— Nu pot, însă am Primul Radiant, la care am lucrat ca 
un... un... 


— Încearcă „lamec”. Este un animal - de povară - pe 
Helicon. Pe Trantor nu există. 

— Dacă lamecul trage din greu, atunci cam aşa a fost şi 
munca mea la Primul Radiant. 

Apăsă plăcuţa de pe birou şi desigilă un sertar, care se 
deschise alunecând fără zgomot. Luă de acolo un cub 
negru, opac, pe care Seldon îl cercetă cu interes. Seldon 
însuşi pusese la punct circuitele Primului Radiant, însă 
Amaryl asamblase totul... un bărbat foarte îndemânatic, 
Amaryl ăsta! 

Camera se cufundă în întuneric şi prin aer începură să 
strălucească ecuaţii şi relaţii numerice. Cifrele se întindeau 
sub ochii lor, plutind chiar deasupra suprafeţei biroului, ca 
nişte marionete suspendate de nişte fire invizibile. 

— Minunat, spuse Seldon. Mai târziu, dacă vom trăi 
suficient de mult, Primul Radiant va produce un fluviu de 
simbolism matematic, care va îngloba istoria trecută şi 
viitoare. În el vom găsi curenţi şi pârâiaşe, metode pentru a 
le modifica traseul după dorinţa noastră. 

— Da, spuse sec Amaryl, dacă ne putem obişnui cu gândul 
că acţiunile pe care le facem, pe care noi le dorim 
îndreptate spre cea mai buna finalitate, se pot dovedi de 
fapt cele mai nefaste. 

— Crede-mă, Yugo, în fiecare noapte, când mă bag în pat, 
mă roade gândul ăsta. Totuşi, încă nu am ajuns într-un 
asemenea stadiu. Tot ce avem este aparatul ăsta... care, 
după cum spui tu, nu oferă mai mult decât distingerea vagă 
a unor pete de lumină şi întuneric printr-un geam acoprit 
de gheaţă. 

— Foarte adevărat. 

— Şi ce anume crezi că distingi, Yugo? 

Seldon îl privi cu atenţie pe Amaryl, cu un ochi puţin critic. 
Câştigase în greutate, începea să se rotunjească. Petrecea 
prea mult timp aplecat deasupra computerelor (şi acum, 
asupra Primului Radiant) ... şi cam neglija activitatea fizică. 
Deşi se mai întâlnea din când în când cu câte o femeie, 


Seldon ştia că nu se însurase niciodată. Ce greşeală! Până şi 
omul cel mai obsedat de muncă trebuie să-şi facă timp 
pentru a-şi satisface o consoartă, pentru a avea grijă de 
copii. 

Seldon se gândi la propria sa faţă, încă fără riduri, şi la 
modul în care Dors îl obliga să şi-o menţină astfel. 

— Ce disting? spuse Amaryl. Imperiul are necazuri. 

— Imperiul are mereu necazuri. 

— Da, dar acum sunt de un tip ceva mai special. Există 
posibilitatea să avem necazuri chiar în centru. 

— Pe Trantor? 

— Aşa cred. Sau la Periferie. Fie vom avea o situaţie grea 
aici - probabil război civil - fie lumile dinspre Periferie vor 
începe să se desprindă de Imperiu. 

— Nu ai nevoie de psihoistorie ca să faci o predicţie ca 
asta. 

— Chestia interesantă este că există, se pare, o relaţie de 
excluziune mutuală. Una sau alta. Probabilitatea să se 
întâmple amândouă odată este foarte mică. Aici! Priveşte! 
Este chiar matematica ta. Uită-te! 

Rămaseră îndelung aplecaţi deasupra ecranului Primului 
Radiant. 

Seldon spuse în cele din urmă: 

— Nu reuşesc să-mi dau seama de ce aceste două variante 
se exclud una pe alta. 

— Nici eu, Hari, dar ce valoare ar mai avea psihoistoria 
dacă ne-ar arăta ceea ce ne este evident? Acum ne arată 
ceva ce nu am putea estima. Ceea ce nu ne arată este, în 
primul rând, care dintre alternative este mai bună, şi în al 
doilea rând, ce anume trebuie făcut pentru a se realiza 
varianta cea bună şi a elimina varianta proastă. 

Seldon strânse buzele, apoi spuse şoptit: 

— Îţi pot spune eu care dintre alternative este preferabilă. 
Lăsăm Periferia şi păstrăm Trantor-ul. 

— Serios? 


— Nici o îndoială. Trebuie să păstrăm stabilitatea pe 
Trantor, chiar dacă ar fi să o facem numai pentru că ne 
aflăm noi aici. 

— Sunt sigur că siguranţa noastră personală nu este 
factorul decisiv. 

— Nu, dar psihoistoria este. La ce ne-ar folosi să păstrăm 
periferia dacă evenimentele de pe Trantor ne vor împiedica 
să lucrăm la psihoistorie? Nu spun că vom fi ucişi, însă vom 
fi puşi în imposibilitatea de a lucra. Evoluţia psihoistoriei şi 
soarta noastră depind de acest lucru. Cât despre Imperiu, 
dacă Periferia se destramă, va începe o dezintegrare care 
de-abia peste multă vreme va atinge nucleul. 

— Chiar dacă ai dreptate, Hari, ce putem face pentru a 
menţine stabilitatea pe Trantor? 

— Va trebui să ne gândim la asta. 

Între cei doi căzu liniştea. După o vreme, Seldon spuse: 

— Faptul că mă gândesc nu mă face mai fericit. Dacă 
Imperiul este deja pe o cale greşită şi a fost aşa în toată 
istoria lui? Mă gândesc la asta de fiecare dată când vorbesc 
cu Gruber. 

— Cine-i Gruber? 

— Mandell Gruber. Un grădinar. 

— Aha. Cel care a alergat să te salveze cu grebla, în 
momentul atentatului? 

— Da. Întotdeauna i-am fost recunoscător pentru asta. Nu 
avea decât o greblă, împotriva altor posibili conspiratori cu 
blastere. Asta se cheamă loialitate. Oricum, o discuţie cu el 
este ca o gură de aer curat. Nu-mi pot petrece tot timpul 
discutând cu funcţionarii de la Curte şi cu psihoistoricii. 

— Mulţumesc. 

— Haide! Ştii ce vreau să spun. Lui Gruber îi place să stea 
sub cerul liber. Îşi doreşte vântul, ploaia, frigul aspru... tot 
ce îi poate oferi vremea urâtă. Şi eu le duc dorul din când în 
când. 

— Eu nu. N-am să sufăr dacă n-am să merg niciodată 
acolo. 


— Ai fost crescut sub cupolă... dar să presupunem că 
Imperiul ar fi alcătuit din lumi simple, neindustrializate, 
câştigându-şi existenţa din creşterea animalelor şi din 
agricultură, cu o populaţie redusă ca număr, cu spaţii 
vaste? Nu ne-ar fi tuturor mai bine? 

— Sună oribil ceea ce spui. 

— Am găsit nişte timp liber pentru a face nişte analize cât 
mai amănunțite. Mie mi se pare că este un caz de echilibru 
instabil. O lume slab populată, ca cea pe care am descris-o, 
fie sărăceşte, căzând până la un nivel de subcivilizaţie 
aproape animală... fie se industrializează. Stă pe o margine 
îngustă şi cade ori într-o direcţie, ori în cealaltă. 
Întâmplător, aproape toate lumile din Galaxie s-au îndreptat 
spre industrializare. 

— Pentru că aşa este mai bine. 

— Poate. Dar nu poate continua la nesfârşit. Acum privim 
rezultatele industrializării. Imperiul nu mai poate exista 
multă vreme pentru că s-a... s-a supraîncălzit. Nu mă pot 
gândi la nici o altă expresie. Ce va urma, nu ştim. Dacă vom 
reuşi cu ajutorul psihoistoriei să împiedicăm Prăbuşirea 
sau, mai probabil, să realizăm o revenire a Imperiului după 
Prăbuşire, oare nu vom crea un răgaz pentru o altă 
supraîncălzire? Ăsta este singurul viitor al omenirii, să 
împingă bolovanul, ca Sisif, până în vârful muntelui, pentru 
ca după aceea să îl privească rostogolindu-se din nou până 
la poalele muntelui? 

— Cine-i Sisif? 

— Un personaj dintr-un mit primitiv. Yugo, ar trebui să mai 
citeşti. 

Amaryl dădu din umeri: 

— Ca să învăţ despre Sisif? Nu mi se pare important. Poate 
că psihoistoria ne va arăta calea spre o cu totul altă 
societate, una diferită de toate cele pe care le-am cunoscut, 
una stabilă şi dorită de toţi oamenii. 

— Sper, oftă Seldon. Sper, dar deocamdată nu întrezăresc 
nici un semn încurajator. În viitorul apropiat, va trebui să 


lăsăm Periferia să se destrame. Asta va marca începutul 
Prăbuşirii Imperiului Galactic. 

— Aşa am spus, declară Hari Seldon. „Asta va marca 
începutul Prăbugşirii Imperiului Galactic.” Şi este adevărat, 
Dors. 

Dors asculta cu buzele strânse. Accepta poziţia lui Seldon 
ca Prim Ministru aşa cum accepta totul: calm. Singura ei 
misiune era aceea de a-l proteja pe el şi de a-i proteja 
psihoistoria. Însă misiunea ei, ştia foarte bine, era 
îngreunată de poziţia lui. Cea mai bună protecţie era să 
rămâi neremarcat. Şi, atâta vreme cât Nava-Spaţială-şi- 
Soarele, simbolul Imperiului, îşi răspândea strălucirea 
asupra lui Seldon, toate scuturile materiale existente erau 
nesatisfăcătoare. 

Luxul în care trăiau acum - ecranul care îi proteja de 
curiozitatea spionilor, ca şi de o intruziune fizică; avantajele 
propriei cercetări istorice, având posibilitatea folosirii unor 
fonduri nelimitate - nu o satisfăcea. Ar fi schimbat 
bucuroasă toate acestea cu vechiul lor apartament de la 
Universitatea Streeling. Sau, şi mai bine, pentru un 
apartament anonim, într-un sector anonim, unde nimeni să 
nu-i cunoască. 

— Foarte bine, Hari dragă, spuse ea, dar nu este 
suficientă. 

— Ce nu e suficientă? 

— Informaţia pe care mi-ai dat-o. Ai spus că am putea 
pierde Periferia. Cum? De ce? 

Seldon zâmbi scurt: 

— Ce bine ar fi dacă aş şti, Dors, dar psihoistoria nu este 
încă în stadiul de a ne putea spune. 

— Atunci spune-mi care este părerea ta. Este cumva 
ambiția guvernatorilor locali de a se declara independenţi? 
— Acesta este un factor, desigur. S-a întâmplat în istoria 

trecută - după cum ştii mai bine decât mine - darnua 
durat niciodată mult timp. Poate că de data aceasta va fi 
ceva permanent. 


— Din cauză că Imperiul este mai slab? 

— Da. Din cauză că relaţiile comerciale sunt mai îngrădite 
decât pe vremuri, comunicațiile sunt mai rigide decât pe 
vremuri, guvernatorii de la Periferie sunt, în realitate, mai 
aproape de independenţă ca niciodată până acum. Dacă 
apare vreunul cu ambiţii personale... 

— Ai putea spune care? 

— Absolut deloc. Tot ce putem scoate de la psihoistorie în 
acest moment este informaţia sigură că dacă se iveşte un 
guvernator cu capacităţi şi ambiţii deosebite, ar putea găsi 
condiţii mai favorabile scopurilor lui decât dacă s-ar fi 
născut în trecut. Ar putea interveni, de asemenea, şi alte 
evenimente... o catastrofă naturală sau un neaşteptat 
război civil între două coaliţii de la Periferie. Acum nu se 
poate spune nimic precis referitor la evenimentul anume 
care va surveni, însă se poate spune că orice se va întâmpla, 
consecinţele vor fi mult mai importante decât dacă s-ar fi 
produs acum un secol. 

— Dar dacă nu ştii cu ceva mai multă precizie ce anume se 
va întâmpla la Periferie, cum vei face să-ţi dirijezi acţiunile 
pentru a lăsa Periferia să se destrame, menţinând Trantor- 
ul? 

— Fiind cu ochii pe amândouă, încercând să stabilizez 
Trantor-ul, şi nefăcând nimic pentru a stabiliza Periferia. 
Deocamdată nu ştiu prea bine cum funcţionează 
psihoistoria, deci nu ne putem aştepta de la ea să facă 
foarte mare ordine; trebuie, ca să spun aşa, să exercităm 
mereu un control manual. În zilele care vor urma, metodele 
vor fi îmbunătăţite, şi necesitatea comenzilor manuale se va 
reduce. 

— Dar asta, spuse Dors, se va întâmpla în viitor. Corect? 

— Chiar şi aceasta este doar o speranţă. 

— Şi ce instabilităţi ar ameninţa Trantor-ul, dacă am 
decide totuşi să păstrăm Periferia? 

— Aceleaşi posibilităţi... factori sociali şi economici, 
dezastre naturale, rivalități între înalții funcţionari. Şi încă 


ceva. I-am descris lui Yugo Imperiul ca fiind supra-încălzit. 
Trantor-ul este cea mai supra-încălzită porţiune dintre 
toate. Parcă totul se prăbuşeşte. Infrastructura - 
alimentarea cu apă, căldura, eliminarea reziduurilor, 
alimentarea cu energie - are probleme deosebite, şi iată o 
chestiune spre care mi-am îndreptat atenţia din ce în ce 
mai mult în ultima vreme. 

— Dar moartea Împăratului? 

Seldon deschise larg braţele: 

— Moartea este ceva inevitabil, însă Cleon se bucură de o 
sănătate bună. Este de vârsta mea (care mi-aş dori să fie 
ceva mai redusă). Fiul său este total inapt pentru a urma la 
tron, însă vor exista destui pretendenți. Mai mult decât 
suficient pentru a naşte necazuri şi a face din moartea sa o 
sursă de neplăceri, dar s-ar putea să nu se dovedească o 
catastrofă fatală... din punct de vedere istoric. 

— Şi dacă ar fi asasinat? 

Seldon ridică iritat privirea: 

— Să nu mai spui una ca asta. Chiar dacă nu ne poate auzi 
nimeni, renunţă la folosirea cuvântului. 

— Hari, nu fi absurd. Este o eventualitate care trebuie 
luată în seamă. A fost o vreme când Joranumiţii ar fi putut 
prelua puterea. Dacă aşa s-ar fi întâmplat, Împăratul, într- 
un fel sau altul... 

— Poate că nu. Ar fi fost mult mai util pe post de 
marionetă. Şi, în orice caz, las-o baltă. Joranum a murit anul 
trecut pe Nishaya, ca un jalnic personaj. 

— A avut adepţi. 

— Desigur. Fiecare are adepţi. În studiile tale despre 
istoria timpurie a Regatului Trantor şi Imperiului Galactic, 
ai dat cumva peste Partidul Globalist, format pe Helicon? 

— Nu. Nu am dat. N-aş vrea să-ţi rânesc sentimentele, 
Hari, dar nu-mi aduc aminte să fi existat vreun moment în 
istorie în care Helicon să fi avut importanţă. 

— Nu mă simt rănit, Dors. Fericită este lumea fără istoric, 
aşa am spus dintotdeauna... În orice caz, cu vreo douăzeci 


şi patru de ani în urmă, s-a format pe Helicon un grup de 
oameni foarte convinşi că Helicon era singura planetă 
locuită din Univers. Helicon era Universul, iar dincolo de el 
se afla doar o sferă solidă de cer pe care străluceau câteva 
mici stele. 

— Cum puteau crede una ca asta? spuse Dors. Făceau 
parte din Imperiu, bânuiesc. 

— Da, dar Globaliştii insistau că toate dovezile despre 
existenţa Imperiului erau fie iluzii, fie minciuni deliberate, 
că emisarii şi funcţionarii Imperiului erau heliconieni, care, 
din cine ştie ce motive, jucau teatru. Erau absolut insensibili 
la orice argument logic. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Cred că întotdeauna este plăcut să crezi că lumea ta 
este singura lume. La apogeul lor, Globaliştii poate că au 
convins zece procente din populaţie să intre în mişcarea lor. 
Doar zece procente, dar erau o minoritate vehementă, care 
a acoperit cu gălăgia o majoritate indiferentă, amenințând 
să preia puterea. 

— Dar nu au reuşit, nu-i aşa? 

— Nu, nu au reuşit. Globalismul a determinat o diminuare 
a comerţului cu Imperiul şi economia heliconiană s-a întors 
pe dos. Atunci când această credinţă a început să afecteze 
buzunarul populaţiei, şi-a pierdut rapid popularitatea. 
Ascensiunea şi căderea probabil că a nedumerit pe mulţi în 
acea vreme, însă psihoistoria, sunt sigur, ar fi arătat că erau 
lucruri inevitabile şi că nu era cazul să le mai acorzi atenţie. 

— Înţeleg. Dar, Hari, care este morala acestei povestiri? 
Cred că există o legătură cu subiectul discuţiei noastre. 

— Legătura este că aceste mişcări nu mor niciodată 
complet, oricât de ridicole ar părea doctrinele lor pentru un 
om cu mintea întreagă. Chiar şi acum, pe Helicon, chiar şi 
acum, există încă Globalişti. Nu mulţi, dar periodic şaizeci 
sau şaptezeci se adună în ceea ce ei numesc Congresul 
Global şi le face o plăcere enormă să discute despre 
Globalism, unul cu altul... Ei bine, cu abia zece ani în urmă, 


mişcarea Joranumită părea o ameninţare teribil de cumplită 
pentru această planetă şi nu ar fi deloc de mirare dacă ar 
mai exista unele rămăşiţe ale ei. Poate că vor exista 
rămăşiţe chiar şi peste o mie de ani. 

— Nu ar fi posibil ca unul dintre continuatori să fie 
periculos? 

— Mă îndoiesc. Mişcarea era periculoasă doar din cauza 
charismei lui Jo-]Jo. lar Jo-Jo a dispărut. Nu a murit ca un 
erou, sau ca un personaj de seamă; s-a veştejit şi a murit în 
exil, ca un om dărâmat. 

Dors se ridică în picioare şi traversă rapid camera dintr-un 
capăt într-altul, de câteva ori, legănându-şi braţele pe lângă 
corp şi încleştând pumnii. Se întoarse şi luă loc în faţa lui 
Seldon, care nu se ridicase. 

— Hari, spuse ea, dă-mi voie să-ţi spun ce gândesc eu. 
Dacă psihoistoria indică posibilitatea unor perturbări 
serioase pe Trantor, şi dacă au mai rămas câţiva Joranumiţi, 
atunci probabil că ei plănuiesc şi acum asasinarea 
Împăratului. 

Seldon râse nervos: 

— Te legi de fantome, Dors. Calmează-te. 

Dar descoperi că nici el nu putea neglija atât de uşor o 
astfel de posibilitate. 

Sectorul Wye avea în tradiţie opoziţia faţă de Dinastia 
Entun a lui Cleon I, care condusese Imperiul de peste două 
secole. Opoziția data dintr-o vreme când linia Primarilor de 
Wye furnizaseră membri care ajunseseră Împărați. Dinastia 
wyană nu avusese viaţă lungă şi nici nu se remarcase prin 
succese deosebite, însă populaţia şi conducătorii Sectorului 
Wye nu vroiau să uite faptul că deţinuseră odată - oricât de 
efemer - poziţia supremă. Scurta perioadă în care Rashelle, 
auto-proclamată Primar de Wye, înfruntase Imperiul, cu 
optsprezece ani în urmă, contribuise atât la mândria cât şi 
la frustrarea Sectorului Wye. 

Toate acestea garantau unei mici organizaţii de 
conspiratori de prima mână că în Wye se vor simţi mai în 


siguranţă decât oriunde altundeva pe Trantor. 

Cinci dintre ei stăteau în jurul unei mese, într-o cameră 
dintr-o zonă dezafectată a sectorului. Camera era sărac 
mobilată însă bine ecranată. 

Pe un scaun oarecum mai bun faţă de celelalte, stătea o 
persoană care putea fi considerată şeful grupului. Avea o 
figură uscată, ten palid şi o gură lată, cu buze atât de palide 
încât de-abia se distingeau. Părul avea o urmă de gri, însă 
ochii ardeau însufleţiţi de o furie de nestins. 

Îl privea pe bărbatul care stătea exact în partea opusă lui - 
mult mai în vârstă şi mai lipsit de vigoare, cu părul aproape 
alb. Obrajii graşi îi tremurau atunci când vorbea. 

Şeful spuse aspru: 

— Ei? Este foarte clar că nu ai făcut nimic. Explică-te! 

Bărbatul mai în vârstă spuse: 

— Eu sunt un vechi Joranumit, Namarti. Pentru ce trebuie 
să dau explicaţii asupra acţiunilor mele? 

Gambol Deen Namarti, pe vremuri mâna dreaptă a lui Las- 
kin „Jo-Jo” Joranum, spuse: 

— Sunt mulţi Joranumiţi vechi. Unii sunt incompetenţi, alţii 
sunt blegi, iar alţii au uitat. Faptul că eşti un Joranumit 
vechi poate însemna pur şi simplu că eşti un idiot bătrân. 

Bărbatul se lăsă pe spate în scaun: 

— Mă faci pe mine idiot bătrân? Pe mine? Kaspal 
Kaspalov? Eu eram împreună cu Joranum pe când tu încă 
nu intraseşi în partid. Pe când erai un terchea-berchea 
zdrenţăros în căutarea unei cauze. 

— Nu te-am făcut idiot, spuse aspru Namarti. Am spus pur 
şi simplu că unii dintre vechii Joranumiţi sunt idioţi. Ai acum 
ocazia să-mi demonstrezi că nu faci parte dintre ei. 

— Asocierea mea cu Jo-]o... 

— Las-o baltă. Jo-]Jo a murit! 

— Spiritul lui e încă viu. 

— Dacă acest gând ne ajută în luptă, atunci spiritul lui 
trăieşte, însă asta s-o creadă alţii... nu noi. Ştim că a făcut 
greşeli. 


— 'Te contrazic. 

— Nu mai insista să faci un erou dintr-un simplu om care a 
făcut greşeli. A crezut că poate mişca Imperiul doar prin 
puterea oratoriei, prin cuvinte... 

— Istoria ne arată că, în trecut, cuvintele au mişcat şi 
munţii. 

— Însă, evident, nu cuvintele lui Joranum, pentru că ela 
făcut greşeli. Şi-a ascuns cu prea puţină dibăcie originea 
mycogeniană. Mai rău, s-a lăsat prins în capcană şi l-a 
acuzat pe Primul Ministru Eto Demerzel că este un robot. L.- 
am prevenit să nu facă o astfel de acuzaţie şi nu m-a 
ascultat... iar asta l-a distrus. Deci, ce-ar fi să nu ne mai 
legăm de prostii? Oricum ne-am folosi noi de memoria lui 
Joranum pentru a-i manevra pe cei din afară, să nu ne 
agăţăm noi înşine de ea. 

Kaspalov rămase mut. Ceilalţi trei îşi transferau privirile 
de la Namarti la Kaspalov şi înapoi, mulţumiţi să-l lase pe 
Namarti să ducă greul discuţiei. 

— Odată cu exilarea lui Joranum pe Nishaya, mişcarea 
Joranumită s-a dezmembrat şi a părut să se topească, spuse 
aspru Namarti. Şi, într-adevăr, ar fi dispărut... dacă nu aş fi 
fost eu. Bucăţică cu bucăţică, piesă cu piesă, am refăcut-o, 
am transformat-o într-o reţea care se întinde pe întreg 
Trantor-ul. Ştiţi asta, presupun. 

— Ştiu, Şefule, murmură Kaspalov. 

Era clar că, prin folosirea titlului, Kaspalov căuta 
reconcilierea. 

Namarti zâmbi discret. Nu insista asupra titlului, dar 
întotdeauna îi plăcea să îl audă. 

— Faci parte din această reţea, spuse el, şi ai îndatoriri. 

Kaspalov tresări. În el se dădea o luptă interioară. Spuse 
încet: 

— Şefule, mi-ai spus că l-ai avertizat pe Joranum să nu îl 
acuze pe fostul Prim Ministru că este un robot. Ai spus că 
nu te-a ascultat, dar măcar ai spus ce-ai avut de spus. Pot 
avea şi eu acelaşi privilegiu, de a-ţi spune ceea ce cred eu 


că este o greşeală şi să mă asculţi, aşa cum te-a ascultat pe 
tine Joranum, chiar dacă, asemeni lui, nu vei lua în seamă 
sfatul? 

— Sigur ca poţi să spui ce ai de spus. Iocmai de aceea 
sunteţi aici, ca să spuneţi ce aveţi de spus. Care este 
părerea ta? 

— Şefule, această nouă tactică a noastră este o greşeală. 
Provoacă disfuncţionalităţi şi distrugeri. 

— Desigur! Tocmai asta se şi doreşte. 

Namarti se foi în fotoliu, stăpânindu-şi cu greu furia: 

— Joranum a încercat cu vorba. N-a mers. Noi vom supune 
Trantor-ul prin acţiune. 

— Cât timpva dura? Şi cu ce preţ? 

— Atâta timp cât va fi nevoie... şi, de fapt, cu un preţ foarte 
mic. O întrerupere a furnizării de energie aici, o fisură în 
conducta de apă acolo, deversarea unui canal de transport 
a reziduurilor, oprirea aerului condiţionat. Neplăcere şi 
disconfort... asta înseamnă. 

Kaspalov dădu din cap: 

— Lucrurile astea se acumulează. 

— Desigur, Kaspalov, dar noi dorim ca neplăcerile şi 
nemulţumirile populaţiei să se acumuleze. Ascultă, 
Kaspalov. Orice om inteligent ştie asta. Tehnologia va cădea 
ici şi colo, chiar dacă noi nu facem nimic. Noi doar punem 
puţin umărul. 

— Este periculos, Şefule. Infrastructura Trantor-ului este 
incredibil de complicată. O acţiune neatentă o poate 
transforma în ruine. Dacă tragi de o sfoară care nu trebuie, 
Trantor-ul se dărâmă ca un castel făcut din cărţi de joc. 

— Până acum nu a căzut. 

— S-ar putea să cadă în viitor. Şi dacă se află că noi 
suntem la originea acestor acţiuni? Ne vor sfâşia. Nici nu va 
fi nevoie să fie chemate echipele de securitate şi forţele 
armate. Populaţia ne va distruge. 

— De unde să aibă suficiente informaţii pentru a da vina 
pe noi? [inta firească a tuturor nemulțumirilor va fi 


guvernul... Consilierii Împăratului. Oamenii nu vor căuta 
niciodată mai în profunzime. 

— Dar cum ne vom împăca cu propria noastră conştiinţă? 
Această ultimă întrebare fusese pusă în şoaptă. Bătrânul 
era evident frământat de o puternică emoție. Kaspalov privi 

stăruitor peste masă, la şeful său, omul căruia îi jurase 
supunere. Făcuse asta crezând sincer că Namarti avea să 
continuie într-adevăr lupta lui Jo-Jo Joranum de impunere a 
anumitor standarde de libertate; acum Kaspalov se întreba 
dacă Jo-]o şi-ar fi dorit ca visul său să se transforme în aşa 
ceva. 

Namarti cloncani din limbă, aşa cum face un părinte care 
doreşte să-şi dojenească odrasla neascultătoare: 

— Kaspalov, tu nu eşti serios. Îţi închipui că ne ataci la 
coarda sensibilă? Odată ce vom câştiga puterea, vom aduna 
piesele şi le vom pune din nou împreună. Vom câştiga 
oamenii de partea noastră cu vechile discursuri ale lui 
Joranum despre participarea poporului la guvernare, iar 
atunci când vom fi sigur la putere, vom înfiinţa un guvern 
mai eficient şi mai ferm. Vom avea atunci un Trantor mai 
bun şi un Imperiu mai puternic. Vom înfiinţa un sistem 
informaţional în care reprezentanţii altor lumi vor vorbi unii 
cu alţii, propunând tot felul de aiureli... dar noi vom 
guverna. 

Kaspalov stătea nemişcat, nehotărât. 

Namarti zâmbi fără urmă de veselie: 

— Nu ai încredere? Nu putem pierde. A mers perfect până 
acum şi va continua să meargă perfect. Împăratul nu ştie ce 
se petrece. Nu are nici cea mai vagă idee. lar Primul său 
Ministru este un matematician. Este adevărat, l-a distrus pe 
Joranum, dar de atunci nu a mai făcut nimic. 

— Are ceva numit... numit... 

— Las-o baltă. Joranum îi dădea foarte multă importanţă, 
dar asta din cauză că era mycogenian. Aşa s-a lăsat păcălit 
şi în povestea cu robotul. Matematicianul ăsta nu are 
nimic... 


— O psihoanaliză istorică sau cam aşa ceva. L-am auzit 
odată pe Joranum spunând... 

— Las-o baltă. Mai bine fă-ţi treaba. Te ocupi de ventilaţia 
din Sectorul Anemoria, nu-i aşa? Foarte bine, atunci. 
Provoacă o disfuncţionalitate, cum crezi tu de cuviinţă. Fie 
se va întrerupe şi umiditatea va creşte, fie va produce un 
miros dezagreabil, găseşti tu ceva... Nimeni nu va muri din 
asta, aşa că nu mai face pe virtuosul, încărcându-te cu 
sentimente de vinovăţie. Le provoci oamenilor o neplăcere 
care va creşte gradul general de disconfort şi nemulţumire. 
Ne putem baza pe tine? 

— Dar ceea ce pentru tineri şi sănătoşi este doar 
disconfort şi nemulţumire, poate fi mult mai rău pentru 
copii, vârstnici şi bolnavi. 

— Acum vrei să-mi spui că nimeni nu trebuie să păţească 
NIMIC? 

Kaspalov murmură ceva în sinea lui. 

— Este imposibil să faci ceva astfel încât nimeni să nu 
păţească nimic, spuse Namarti. Tu fă-ţi treaba. Fă-o astfel 
încât să afecteze cât mai puţini oameni posibil - dacă te 
mustră conştiinţa chiar atât de tare - dar fă-o. 

— Ascultă! spuse Kaspalov. Mai am un lucru de spus, 
Şefule. 

— Atunci spune-l, făcu plictisit Namarti. 

— Putem munci ani întregi deteriorând infrastructura. Va 
veni vremea când vei profita de nemulţumirea oamenilor şi 
vei pune stăpânire pe guvern. Cum ai de gând să faci asta? 

— Vrei să ştii exact cum vom face? 

— Da. Cu cât lovim mai repede, cu atât vor fi mai limitate 
stricăciunile şi cu atât mai eficientă va fi operaţia 
chirurgicală. 

Namarti spuse rar: 

— Încă nu m-am hotărât asupra naturii „operaţiei 
chirurgicale”. Dar va veni şi asta. Până atunci, îţi vei face 
treaba? 

Kaspalov aprobă resemnat, cu o mişcare a capului: 


— Da, Şefule. 

— Foarte bine, atunci, poţi să pleci. 

Şi Namarti făcu un gest brutal, de concediere. 

Kaspalov se ridică, se întoarse şi plecă. Namarti îl privi 
părăsind încăperea. Spuse spre omul din dreapta sa: 

— Nu mai putem avea încredere în Kaspalov. Este vândut, 
şi a dorit să îmi cunoască planurile de viitor doar pentru a 
ne trăda. Fiţi atenţi la el. 

Celălalt încuviinţă. Apoi plecară şi ceilalţi trei oameni, 
lăsându-l pe Namarti singur în cameră. Deconectă 
panourile luminoase, lăsând în tavan doar o porţiune 
luminoasă cât să nu se cufunde complet în întuneric. 

Gândi: Fiecare lanţ are verigi slabe, care trebuiesc 
eliminate. A mai trebuit să facem aşa ceva şi în trecut, iar 
rezultatul este că avem o organizaţie intangibilă. 

Şi zâmbi în obscuritate, schimonosindu-şi faţa într-un fel 
de bucurie feroce. La urma urmelor, reţeaua se extindea 
chiar şi în Palat... nu foarte puternică, nu foarte de 
încredere, dar exista acolo. Şi va fi întărită. 

Vremea se menținea caldă şi însorită deasupra zonei 
neacoperite a domeniilor Palatului Imperial. 

Nu se întâmpla foarte des acest lucru. Seldon îşi aduse 
aminte că Dors îi povestise odată cum fusese aleasă această 
zonă cu ierni reci şi ploi dese. 

„De fapt, nu a fost aleasă,” spusese ea. „A fost moşia 
familiei Moroviene, în perioada de început a Regatului 
Trantor. Când Regatul a devenit Imperiu, Împăratul avea 
numeroase locuri la dispoziţie... staţiuni de iarnă, staţiuni 
de vara, domenii pentru sport, litoraluri. Şi, pe măsură ce 
planeta a fost acoperită încetul cu încetul de cupole, unuia 
dintre Împărați, trăind aici, i-a plăcut atât de mult încât 
zona a rămas neacoperită. Din cauză ca rămăsese singura 
zonă neacoperită, a devenit repede specială - un loc 
deosebit - iar acest caracter i-a plăcut următorului 
Împărat... şi următorului... şi următorului... Şi, uite-aşa, s-a 
născut o tradiţie.” 


Şi, ca întotdeauna când auzea un astfel de lucru, Seldon 
gândise: Cum ar putea psihoistoria să pună ordine în aşa 
ceva? Ar putea prezice că o zonă va rămâne neacoperită, 
nefiind însă în stare să spună care anume zonă? Ar putea 
ajunge oare într-un asemenea stadiu? Ar putea prezice că 
mai multe zone (sau poate niciuna) vor rămâne neacoperite 
- greşind? Cum ar putea ţine cont de dispoziţiile sau de 
indispoziţiile unui Împărat care se întâmplă să se afle pe 
tron într-un moment crucial şi care ia o decizie într-un 
moment de bună dispoziţie şi nimic mai mult? În felul ăsta 
ajungem la haos... şi la nebunie. 

Cleon 1 se bucura, evident, de vremea bună. 

— Îmbătrânesc, Seldon, spuse el. Nu e cazul să-ţi amintesc 
şi ţie. Amândoi avem aceeaşi vârstă. Este un semn de 
bătrâneţe faptul că nu mai am chef să joc tenis sau să 
pescuiesc, deşi lacul a fost de curând populat cu peşti, în 
schimb îmi doresc să fac o plimbare uşoară pe alei. 

În timp ce vorbea, mânca nuci, care semănau cu ceea ce 
pe Helicon, lumea de baştină a lui Seldon, s-ar fi numit 
seminţe de dovleac. Însă care erau mai mari şi mai puţin 
gustoase. Cleon le spărgea cu delicateţe între dinţi, înlătura 
coaja subţire şi arunca în gură miezul. 

Lui Seldon nu îi plăceau foarte mult, dar, desigur, după ce 
primi câteva de la Împărat, le acceptă şi mancă. Nu prea 
multe. 

Împăratul avea o grămadă de coji în mână şi privi distrat 
în jurul său pentru a găsi vreun coş, sau ceva de genul ăsta, 
în care să le arunce. Nu văzu niciunul, dar remarcă un 
grădinar stând nu foarte departe, cu corpul drept (aşa se 
cuvenea în prezenţa Împăratului) şi cu capul respectuos 
aplecat. 

— Grădinarule! strigă Cleon. 

Grădinarul se apropie repede: 

— Sire! 

— Scapă-mă de astea, spuse Cleon punând cojile în mâna 
grădinarului. 


— Da, Sire. 

— Am şi eu câteva, Gruber, spuse Seldon. 

Gruber întinse mâna şi spuse, aproape timid: 

— Da, domnule Prim Ministru. 

Dispăru în grabă. Împăratul privi curios în urma lui: 

— Îl cunoşti pe tipul ăsta, Seldon? 

— Da, Sire. Este un vechi prieten. 

— Grădinarul este un vechi prieten? Dar ce este el? Un 
coleg matematician ajuns la strâmtoare? 

— Nu, Sire. Probabil că vă amintiţi întâmplarea. Atunci 
când cu... 

Îşi drese vocea, căutând modalitatea cea mai diplomatică 
pentru a-i aminti Împăratului despre acel incident: 

— ... sergentul mi-a ameninţat viaţa, la scurt timp după ce 
am fost numit în actualul meu post, prin bunătatea voastră. 

— Tentativa de asasinare, spuse Cleon ridicând privirea 
spre cer ca şi cum încerca să nu se enerveze. Nu înţeleg de 
ce toată lumea se teme să pronunţe cuvântul ăsta. 

Seldon spuse domol, dispreţuindu-se pentru uşurinţa cu 
care învățase să flateze: 

— Poate că noi ceilalţi suntem mai puternic afectaţi decât 
voi la gândul că Împăratului nostru i s-ar putea întâmpla 
ceva rău. 

Cleon zâmbi ironic: 

— Aşa o fi. Şi ce legătură are asta cu Gruber? Parcă aşa îl 
cheamă, nu? 

— Da, Sire. Mandell Gruber. Sunt sigur că dacă veţi sonda 
în memorie, vă veţi aminti că un grădinar a venit în fugă să 
mă apere cu o greblă, deşi sergentul avea în mână un 
blaster. 

— A, da. Şi tipul ăsta este acel grădinar? 

— EI, Sire. De atunci l-am considerat prieten şi mă 
întâlnesc cu el de fiecare dată când ies pe domenii. Cred că 
mă supraveghează, se simte răspunzător pentru mine. Şi, 
desigur, eu îi sunt recunoscător. 


— Te înţeleg... Că tot veni vorba, ce mai face formidabila ta 
doamnă, Dr. Venabili? Nu mă întâlnesc prea des cu ea. 

— Este istoric, Sire. Pierdută în trecut. 

— Nu te sperie? Pe mine m-ar speria. Mi s-a povestit cum 
l-a tratat pe acel sergent. Aproape că ţi s-ar fi făcut milă de 
el. 

— Când e vorba de siguranţa mea, Sire, nimic nu-i poate 
sta în cale. Însă, în ultima vreme nu i s-a mai oferit ocazia. 
Totul este liniştit. 

Împăratul privi în urma grădinarului, care dispărea din 
raza vizuală: 

— L-am răsplătit pe acest om? 

— M-am ocupat eu de asta, Sire. Are o soţie şi două fiice. 
Am aranjat ca fiecare fată să aibă pusă de-o parte câte o 
sumă de bani. 

— Foarte bine. Însă cred că are nevoie de o promovare... 
Este un grădinar bun? 

— Excelent, Sire. 

— Grădinarul Şef, Malcomber - nu-mi mai aduc bine 
aminte cum îl cheamă - a îmbătrânit şi probabil că nu mai 
poate face faţă slujbei. S-a apropiat de optzeci de ani. Crezi 
că Gruber i-ar putea lua locul? 

— Sunt sigur ca ar putea, Sire, dar îi place slujba pe care o 
are acum. Stă afară, sub cerul liber, indiferent de vreme. 

— Da, văd că recomandările tale sunt foarte bune. Sunt 
sigur că se va deprinde cu treburile administrative şi chiar 
am nevoie de cineva pentru rearanjarea domeniilor. 
Hmmm. Trebuie să mă mai gândesc la asta. Prietenul tău 
Gruber ar putea fi chiar omul de care am nevoie... Apropo, 
Seldon, la ce te refereai când ai spus că totul este liniştit? 

— Am vrut să spun, Sire, că nu au mai fost semne de 
neînțelegere la Curtea Imperială. Tendinţa inevitabilă spre 
intrigi pare să se apropie de minima posibilă. 

— N-ai mai vorbi aşa dacă ai fi Împărat, Seldon, şi ar 
trebui să te lupţi cu toţi funcţionarii ăştia şi plângerile lor. 
Cum poţi să-mi spui că lucrurile sunt liniştite, când ajung la 


mine în fiecare săptămână rapoarte despre o avarie 
importantă aproape în fiecare loc de pe Trantor? 

— Sunt evenimente inevitabile. 

— Nu-mi aduc aminte să se fi produs atât de frecvent în 
anii precedenţi. 

— Poate din cauză că nici nu s-au produs, Sire. 
Infrastructura îmbătrâneşte şi ea o dată cu trecerea 
timpului. Pentru a face reparaţiile necesare aşa cum trebuie 
este nevoie de timp, muncă şi cheltuieli enorme. O creştere 
a taxelor nu ar fi privită cu ochi buni, în vremurile astea. 

— Dar ce, au fost vreodată privite cu ochi buni? Înţeleg că 
oamenii sunt foarte nemulţumiţi de aceste disfuncţionalităţi. 
Trebuie să le pui capăt, Seldon. Psihoistoria ce zice? 

— Zice ce zice şi bunul simţ. Anume că totul îmbătrâneşte. 

— Ei bine, asta mi-a cam stricat buna dispoziţie. Trebuie 
să faci ceva, Seldon. 

— Da, Sire, spuse încet Seldon. 

Împăratul se îndepărtă cu paşi mari. Seldon se gândi că 
ultima parte a discuţiei îi stricase şi lui ziua. Prăbuşirea 
centrului era alternativa pe care nu o dorea. Dar cum să o 
evite? Cum să mute criza înspre Periferie? 

Psihoistoria nu îi spunea cum. 

Raych Seldon se simţea extraordinar de mulţumit pentru 
că era prima cină en famille pe care o lua în ultimele luni cu 
cele două fiinţe pe care le considera mamă şi tată. Ştia 
foarte bine că nu îi erau părinţi în sens biologic, dar asta nu 
avea importanţă. Le zâmbi cu o dragoste neţărmurită. 

Ambianţa nu era tot atât de plăcută ca cea din Streeling, 
pe vremuri, când căminul lor era mic şi intim, o adevărată 
bijuterie în clădirea mare a Universităţii. Acum, din 
nefericire, nimic nu putea ascunde grandoarea 
apartamentului Primului Ministru. 

Raych se privea câteodată în oglindă şi se minuna cum de 
fusese totul posibil. Nu era înalt, avea doar 163 centimetri 
în înălţime, mult mai scund decât oricare dintre părinţii săi. 
Era cam îndesat, însă musculos (nu gras), brunet, şi purta 


semnul caracteristic dahliţilor: mustaţa pe care şi-o păstra 
cât mai neagră şi mai deasă. 

În oglindă îl mai putea vedea şi acum pe vagabondul de 
dinaintea întâlnirii cu Hari şi Dors. Seldon era mult mai 
tânăr în acele vremuri. Raych avea acum vârsta lui de 
atunci. Uimitor, Dors se schimbase extrem de puţin. Părea 
tot atât de proaspătă şi de zveltă ca în ziua în care Raych le 
arătase pentru prima oară drumul spre Mama Rittah, în 
Billibotton. Iar el, Raych, născut în sărăcie şi mizerie, era 
acum membru în serviciul public, un mic slujbaş în 
Ministerul Populaţiei. 

— Cum merg lucrurile la Minister, Raych? întrebă Seldon. 
Vreun progres? 

— Oarecum, tată. Elaborăm legi. Luăm decizii. Ţinem 
discursuri. Totuşi, este greu să mişti oamenii. Poţi să predici 
cât vrei despre frăţia dintre oameni, însă nimeni nu se prea 
simte frate cu altul. Ce mă descurajează pe mine este că 
dahliţii sunt la fel de răi ca şi ceilalţi. Vor să fie trataţi ca 
egali, aşa spun, şi este adevărat, însă dacă li se dă ocazia, 
nu le face nici o plăcere să-i trateze pe ceilalţi ca egali. 

— Este imposibil să schimbi mentalitatea şi inima 
oamenilor, Raych, spuse Dors. Cel mai bun lucru pe care-l 
poţi face este să încerci şi să reuşeşti eliminarea celor mai 
mari dintre nedreptăţi. 

— Necazul este, spuse Seldon, că, de-a lungul istoriei, 
nimeni nu s-a ocupat să rezolve aceasta problemă. 
Oamenilor li s-a permis să se macine în tentantul joc „eu 
sunt mai bun decât tine”, şi este greu astăzi să faci ordine 
în toată harababura pe care au creat-o. Dacă laşi lucrurile 
să meargă de la sine pe o cale proastă timp de o mie de ani, 
nu este de mirare dacă ai nevoie de - să zicem - o sută de 
ani pentru a mai îmbunătăţi situaţia. 

— Tată, spuse Raych, uneori am impresia că mi-ai dat 
slujba asta pentru a mă pedepsi. 

Seldon ridică sprâncenele: 

— Ce motiv aş fi avut să te pedepsesc? 


— Pentru că m-am simţit atras de lozincile lui Joranum, 
cele cu egalitatea dintre sectoare şi o mai mare participare 
a populaţiei la guvernare. 

— Nu te condamn pentru aşa ceva. Sunt idei atrăgătoare, 
dar ştii că Joranum le folosea doar ca pe o modalitate de a 
prelua puterea. După aceea... 

— Dar m-ai pus să-i întind capcana, în ciuda faptului că 
eram de acord ideile lui. 

— Nu mi-a fost uşor să-ţi cer să faci una ca asta, spuse 
Seldon. 

— lar acum mă pui să muncesc la implementarea 
programului lui Joranum, ca să-mi arăţi cât de dificilă este 
în realitate o asemenea sarcină. 

Seldon se întoarse spre Dors: 

— Ce spui, Dors? Băiatul ăsta îmi atribuie un fel de 
ticăloşie ascunsă, care pur şi simplu nu face parte din 
caracterul meu. 

Umbra unui zâmbet trecu pe deasupra buzelor lui Dors: 

— Sunt sigură, spuse ea spre Raych, că nu îl acuzi pe tatăl 
tău de aşa ceva. 

— Nu asta vroiam să spun. În viaţa obişnuită, tată, nimeni 
nu este mai cinstit şi mai sincer decât tine. Dar dacă 
trebuie, te pricepi să măsluieşti cărţile. Nu asta speri să faci 
cu ajutorul psihoistoriei? 

— Până acum, spuse Seldon cu tristeţe, am făcut foarte 
puţine lucruri cu psihoistoria. 

— Păcat. Mă gândesc că există poate un fel de soluţie 
psihoistorică la problema intoleranţei. 

— Poate că există. Însă eu nu am descoperit-o 
deocamdată. 

Când cina luă sfârşit, Seldon spuse: 

— Tu şi cu mine, Raych, vom avea o mică discuţie. 

— Serios? spuse Dors. Să înţeleg că eu nu sunt invitată? 

— Probleme ministeriale, Dors. 

— Prostii ministeriale, Hari. lar ai să-i ceri bietului băiat să 
facă ceva cu care eu nu sunt de acord. 


Seldon spuse cu fermitate: 

— Oricum, nu am să-i cer să facă ceva cu care el nu va fi 
de acord. 

— Este în regulă, mama, spuse Raych. Lasă-ne să 
discutăm, îţi promit că după aceea îţi voi povesti totul. 

Dors dădu ochii peste cap: 

— Voi doi o să pretindeţi după aceea că aţi discutat 
„secrete de stat”. Ştiu eu. 

— De fapt, spuse foarte hotărât Seldon, exact asta şi avem 
de discutat. Şi sunt de o importanţă covârşitoare. Vorbesc 
serios, Dors. 

Dors se ridică, strângând din buze. Părăsi camera, 
aruncând un ultim avertisment: 

— Hari, să nu îl arunci pe băiat în gura lupilor. 

După ce ea plecă, Seldon spuse aproape în şoaptă: 

— Raych, mă tem că exact asta am să fac: am să te arunc 
în gura lupilor. 

Se priveau faţă în faţă, în biroul lui Seldon. „Locul meu de 
gândire”, aşa îi spunea. Acolo petrecuse nenumărate ore 
încercând să găsească o cale pentru a ocoli sau a trece 
peste complicațiile guvernării Imperiale şi trantoriene. 

— Raych, spuse el, ai citit despre recentele avarii pe care 
le avem în infrastructura planetei? 

— Da, spuse Raych. Dar ştii, tată, planeta noastră e cam 
bătrână. Ce-ar trebui să facem, ar fi să îi trimitem pe toţi 
de-aici, să facem toate săpăturile de care este nevoie, să 
înlocuim, să computerizăm, după care să îi aducem pe toţi 
înapoi... sau mai bine nu, să aducem doar jumătate. Ar fi 
mult mai bine pentru Trantor dacă n-ar avea decât 
douăzeci de miliarde de locuitori. 

— Care anume dintre ei? întrebă zâmbind Seldon. 

— Tare-aş vrea să ştiu şi eu, făcu întunecat Raych. 
Problema este că nu putem reface planeta dintr-o dată. 
Suntem obligaţi să cârpim. 

— Da, Raych, însă se întâmplă unele lucruri ciudate. Vreau 
să-mi spui care este părerea ta. Eu mi-am făcut deja unele 


idei. 

Scoase din buzunar o mică sferă. 

— Ce-i asta? întrebă Raych. 

— Este o hartă a Trantor-ului, foarte precisă. Raych, fă-mi 
plăcerea, dă la o parte toate lucrurile de pe birou. 

Seldon aşeză sfera mai mult sau mai puţin în centrul 
biroului şi duse mâna spre un panou de comandă aflat pe 
braţul fotoliului. Se folosi de degetul mare pentru a închide 
un contact, şi lumina din cameră se stinse, în timp ce 
suprafaţa biroului strălucea cu o culoare ivorie, care părea 
adâncă de un centimetru. Sfera se aplatizase şi se extinsese 
până la marginile suprafeţei biroului. 

Lumina se stinse, punct cu punct, dar nu pe de-a-ntregul, 
formând un desen. După aproape o jumătate de minut, 
Raych exclamă, surprins: 

— Este o hartă a Trantor-ului. 

— Bineînţeles. Nu asta ţi-am spus şi eu? Însă nu poţi 
cumpăra o chestie ca asta de la magazin. Este una dintre 
jucăriile cu care se joacă forţele armate. Ar putea 
reprezenta Trantor-ul şi ca o sferă, însă o proiecţie plană ţi- 
ar arăta mai clar ceea ce vreau să-ţi arăt. 

— Ce vrei să-mi arăţi, tată? 

— Ei bine, în ultimii doi ani s-au produs avarii. Aşa cum 
spui şi tu, planeta este bătrână şi este normal să ne 
aşteptăm la avarii. Însă sunt prea frecvente şi aproape 
toate par a fi rezultatul unor greşeli umane. 

— Nu ţi se pare plauzibil? 

— Ba da, desigur. În anumite limite. Acest lucru este 
valabil chiar şi atunci când este vorba de cutremure. 

— Cutremure? Pe Trantor? 

— Recunosc că Trantorul este o planetă foarte puţin 
seismică. lar ăsta este un lucru bun, pentru că dacă închizi 
lumea sub cupolă, în timp ce pe planetă au loc câteva 
cutremure puternice pe an, rişti să se spargă o porţiune din 
cupolă, iar asta ar provoca distrugeri mari. Mama ta spune 
că unul dintre motivele pentru care Trantor-ul (şi nu altă 


lume) a fost ales capitala Imperiului îl constituie faptul că 
este muribund din punct de vedere geologic... am folosit 
exact expresia ei, deloc măgulitoare. Totuşi, deşi este 
muribund, nu este mort. Se produc din când în când unele 
cutremure minore... trei în ultimii doi ani. 

— Nu mi-am dat seama, tată. 

— Cu greu şi-ar putea da cineva seama. Cupola nu este un 
obiect dintr-o bucată. Are sute de secţiuni, fiecare putând fi 
ridicată şi întredeschisă pentru a elimina tensiunile şi 
compresiunile în cazul unui cutremur. Întrucât un cutremur, 
atunci când se produce, durează de la zece secunde până la 
un minut, deschiderea durează şi ea foarte puţin. 
Trantorienii de dedesubt nici măcar nu o pot sesiza. Mai 
repede şi-ar da seama de tremuratul şi zdrăngănitul uşor al 
sticlelor de prin casă decât de deschiderea şi închiderea 
cupolei de deasupra şi infiltrarea slabă a condiţiilor 
climaterice de afară... 

— Asta-i bine, nu-i aşa? 

— Ar trebui să fie. Totul este computerizat, desigur. 
Izbucnirea unui cutremur într-un anumit loc activează 
comenzile pentru deschiderea şi închiderea acelei secţiuni 
a cupolei. Cupola se deschide înainte ca vibrația să devină 
prea puternică. 

— Da, e bine. 

— Însă în cazul celor trei mici cutremure din ultimii doi 
ani, comenzile cupolei au „căzut”, în toate cazurile. Cupola 
nu s-a deschis şi în fiecare caz au fost necesare reparaţii. A 
fost nevoie de timp, de bani, iar condiţiile climaterice au 
fost sub optimum o perioadă îndelungată de timp. Raych, 
ştii care sunt şansele ca echipamentul să se defecteze în 
toate trei cazurile? 

— Mici? 

— Extrem de mici. Sub unu la sută. Se poate trage 
concluzia că cineva a stricat comenzile înaintea producerii 
unui cutremur. Acum, trebuie să ştii că aproximativ o dată 
la un secol avem o scurgere de lavă, care este mult mai 


greu de controlat... şi refuz să mă gândesc la ce s-ar 
întâmpla dacă nu ar fi observată decât atunci când ar fi 
prea târziu. Din fericire, aşa ceva nu s-a întâmplat şi nici nu 
este probabil să se întâmple. Totuşi... Pe această hartă vei 
descoperi locurile în care s-au produs avariile în ultimii doi 
ani. Se pare că ele s-au datorat erorilor umane, însă 
niciodată nu am putut descoperi cine anume este vinovatul. 

— Din cauză că toată lumea este preocupată să-şi acopere 
spatele. 

— Mă tem că ai dreptate. Aceasta este caracteristica 
oricărei birocraţii, iar birocraţia Trantor-ului este cea mai 
mare din istorie... Dar ce părere ai despre locurile în care s- 
au produs? 

Harta era presărată cu semne micuţe, roşii şi 
strălucitoare, semănând cu nişte băşicuţe pe suprafaţa 
uscatului Trantor-ului. 

— Ei bine, avansă prudent Raych, par uniform răspândite. 

— Exact... nu ţi se pare interesant? Ne-am putea aştepta 
ca porțiunile mai vechi ale Trantor-ului să aibă 
infrastructura cea mai deteriorată, şi să fie mult mai 
predispuse la evenimente care necesită o decizie umană 
rapidă, creând cadrul posibilelor erori umane... Voi colora 
secţiunile mai vechi ale Trantor-ului cu albastru şi vei 
remarca faptul că avariile nu par mai dese în locurile 
albastre. 

— Şi? 

— De aici trag concluzia, Raych, că avariile nu au o origine 
naturală, ci sunt provocate în mod deliberat şi distribuite 
într-o manieră care să afecteze cât mai mulţi oameni 
posibil, creând astfel nemulţumire pe o arie cât mai întinsă. 

— Nu mi se pare prea probabil. 

— Nu? Atunci hai să aruncăm o privire la evoluţia în timp a 
avariilor şi nu în spaţiu. 

Zonele albastre precum şi punctele roşii dispărură repede. 
Harta 'Trantor-ului rămase pustie... apoi semnele începură 
să apară şi să dispară ici şi colo, unul câte unul. 


— Observă, spuse Seldon, că punctele nu apar în grupuri, 
mai multe odată. Apare unul, apoi altul, apoi altul, şi aşa 
mai departe, aproape ca ticăitul regulat al unui metronom. 

— Crezi că sunt intenţionate? 

— Eu zic că da. Cel care face asta vrea să provoace cât mai 
multe distrugeri cu cât mai puţine eforturi posibil, aşa că nu 
are rost să provoace două în acelaşi timp, pentru ca una 
dintre avarii o va atenua pe cealaltă, în buletinele de ştiri şi 
în conştiinţa publicului. Fiecare incident trebuie să 
provoace o iritare cât mai mare. 

Harta dispăru, luminile se aprinseră. Sfera se comprimă, 
ajungând la dimensiunea originală şi Seldon o băgă la loc în 
buzunar. 

— Cine ar face toate astea? întrebă Raych. 

Seldon spuse, gânditor: 

— Acum două zile am primit un raport despre o crimă în 
Sectorul Wye. 

— Nu e ceva neobişnuit, spuse Raych. Deşi Wye nu face 
parte dintre sectoarele în care domneşte fărădelegea, 
probabil că se produc şi acolo multe crime, zilnic. 

— Sute, spuse Seldon scuturând din cap. Am avut zile 
grele, când numărul deceselor violente pe întreg Trantor-ul 
se apropia de un milion pe zi. În general, sunt puţine şanse 
să găseşti toţi vinovaţii, toţi criminalii. Crimele intră în 
dosare, completând statisticile. Însă această crimă este 
neobişnuită. Omul a fost ucis cu cuțitul... de către un 
ageamiu. Când a fost găsit, încă mai avea un suflu de viaţă 
în el. Înainte de a muri a mai apucat să gâfâie un singur 
cuvânt, şi acesta a fost „Şeful”. Asta ne-a trezit curiozitatea, 
şi am reuşit să-l identificăm. Lucra în Anemoria şi nu ştiu ce 
făcea în Wye. Însă un ofiţer merituos a reuşit să descopere 
că era un vechi Joranumit. Se numea Kaspal Kaspalov, şi se 
ştie bine că a fost unul dintre intimii lui Laskin Joranum. Şi 
cineva l-a ucis. Cu cuțitul. 

Raych se încruntă: 


— Tată, crezi că mai există vreo altă Conspiraţie 
Joranumită? Joranumiţii au dispărut. 

— Nu cu mult timp în urmă, mama ta m-a întrebat dacă nu 
cumva am impresia că mai există câţiva Joranumiţi activi. 
Iar eu i-am spus că orice credinţă îşi menţine întotdeauna 
un anumit cadru, uneori timp de secole. De obicei nu sunt 
foarte importante, doar nişte grupuri fărâmiţate, care nu 
mai contează. Iotuşi, dacă Joranumţii şi-au păstrat o 
organizaţie? Dacă au păstrat o anumită putere? Dacă sunt 
capabili să omoare pe cineva considerat trădător în 
rândurile lor? Dacă tocmai ei produc aceste avarii, ca un 
preludiu la acapararea puterii? 

— Tată, sunt o grămadă de „dacă”. 

— Ştiu. Şi s-ar putea să mă înşel. Dar crima s-a produs în 
Wye şi, întâmplător, în Wye nu a avut loc nici o avarie a 
infrastructurii. 

— Ce dovedeşte asta? 

— Ar putea dovedi că centrul conspirației este în Wye şi că 
aceşti conspiratori nu doresc să sufere şi ei, ci doar restul 
Trantor-ului. Ar putea de asemenea însemna că nu sunt 
implicaţi Joranumiţii, ci membri ai vechii familii wyane care 
încă mai visează să conducă Imperiul. 

— Aoleu, tată. Faci din ţânţar armăsar. 

— Ştiu. Acum să presupunem că este o conspirație 
Joranumită. Mâna dreaptă a lui Joranum a fost Gambol 
Deen Namarti. Nu s-a înregistrat nicăieri moartea lui 
Namarti, nici că ar fi părăsit Trantor-ul. De fapt, nu mai 
există nici o informaţie despre cum şi-a dus viaţa în ultimul 
deceniu. Nu e de mirare. La urma urmelor, e uşor să pierzi 
urma unei persoane printre alte patruzeci de miliarde. A 
existat o perioadă în viaţa mea când încercam să fac exact 
acelaşi lucru. Desigur, Namarti s-ar putea să fie mort. Asta 
ar fi cea mai simplă explicaţie. Dar s-ar putea să nu fie 
mort. 

— Şi ce facem? 

Seldon oftă: 


— Logic ar fi să mă adresez forţelor de securitate, însă nu 
pot face aşa ceva. Eu nu am forţa lui Demerzel. El putea 
convinge oamenii; eu nu pot. Avea o personalitate 
puternică; eu sunt doar un... matematician. Eu nu artrebui 
să fiu Prim Ministru; nu sunt făcut pentru aşa ceva. Şi nici 
nu aş fi... dacă Împăratul nu s-ar fi bizuit pe psinoistorie 
mai mult decât merită. 

— Acuma parcă-ţi plângi de milă, nu-i aşa, tată? 

— Da. Presupun că asta fac, dar mă imaginez mergând 
până la sediul securităţii, ca să le arăt ce ţi-am arătat şi ţie 
pe hartă... 

Arătă spre suprafaţa biroului, acum goală: 

— ... şi spunându-le că suntem în mare pericol din cauza 
unei conspirații a cărei natură şi importanţă nu le 
cunoaştem. Vor asculta cu seriozitate şi, după plecarea 
mea, vor râde între ei de „matematicianul nebun”... şi 
bineînţeles că nu vor face nimic. 

— Atunci, ce facem? întrebă Raych întorcându-se la 
subiect. 

— Ce vei face tu, Raych, asta-i problema. Am nevoie de mai 
multe dovezi, şi vreau să mi le găseşti. Aş fi trimis-o pe 
mama ta, dar ea nu ar pleca de lângă mine sub nici un 
motiv. Nici eu nu pot părăsi în acest moment domeniile 
Palatului. Imediat după Dors şi după mine, am încredere în 
tine. Ba, de fapt, am mai multă încredere în tine decât în 
Dors şi în mine. Eşti încă tânăr, puternic, eşti un Twister 
mai bun decât am fost eu vreodată şi eşti inteligent. Totuşi, 
trebuie să ţii cont că nu vreau să-ţi rişti viaţa. Fără eroisme, 
fără prostii. Nu aş mai putea privi vreodată în ochii mamei 
tale dacă ai păţi ceva. Află ce poţi. Probabil vei descoperi că 
Namarti trăieşte şi complotează... sau că este mort. 
Probabil vei afla că Joranumiţii constituie un grup activ... 
sau muribund. Probabil vei afla că familia wyană aflată la 
conducere complotează... sau nu. Toate astea sunt lucruri 
care merită aflate, dar nu sunt vitale. Eu vreau să afli dacă 
avariile infrastructurii au o cauză umană, şi, mult mai 


important, dacă sunt produse în mod intenţionat. În cazul 
ăsta, aş vrea să aflu ce alte planuri au conspiratorii. Părerea 
mea este ca plănuiesc o lovitură mare şi, dacă este aşa, 
trebuie să aflu ce anume. 

Raych spuse prudent: 

— Ai vreun plan, vreo idee de unde să încep? 

— Da, Raych. Vreau să mergi în Wye, în zona în care a fost 
omorât Kaspalov. Află dacă era un Joranumit activ şi vezi 
dacă nu poţi intra tu însuţi într-o celulă Joranumită. 

— Ar putea fi posibil. Pot oricând să pretind că sunt un 
vechi Joranumit. Este adevărat că eram destul de tânăr pe 
vremea când Joranum îşi ţinea discursurile, dar am fost 
foarte impresionat de ideile lui. Nici nu trebuie să mă 
prefac. 

— Da, însă există o mare dificultate. Ai putea fi recunoscut. 
La urma urmei, eşti fiul Primului Ministru. Ai apărut din 
când în când la holoviziune şi ţi s-au luat interviuri în care 
vorbeai despre egalitatea dintre sectoare. 

— Da, dar... 

— Fără dar, Raych. Vei purta pantofi cu talpa groasă, 
pentru a-ţi adăuga încă trei centimetri la înălţime, şi va veni 
cineva să-ţi arate cum îţi poţi schimba forma sprâncenelor, 
cum îţi poţi face faţa mai rotundă, cum îţi poţi schimba 
timbrul vocii. 

Raych dădu din umeri: 

— Atâta deranj pentru nimic. 

— Şi, spuse Seldon cu voce tremurată, va trebui să-ţi razi 
mustaţa. 

Raych holbă ochii şi rămase câteva momente nemişcat, 
mut şi îngrozit. Apoi şopti răguşit: 

— Să-mi rad mustaţa? 

— Da, vei avea o faţă netedă ca-n palmă. Nimeni nu te va 
recunoaşte fără ea. 

— Dar nu se poate. E ca şi cum ţi-ar tăia ţie... e ca şi cum 
te-ar castra. 

Seldon dădu din cap: 


— Este doar o tradiţie ciudată. Yugo Amaryl este la fel de 
dahlit ca şi tine şi nu poartă mustață. 

— Yugo este sonat. Cred că dacă nu ar exista matematica, 
nici nu ar avea motive să trăiască. 

— Este un matematician strălucit şi absenţa mustaţei nu îi 
diminuează calităţile. În plus, nu este o castrare. Mustaţa îţi 
va creşte în două săptămâni. 

— Două săptămâni! Îmi vor trebui doi ani ca să ajungă tot 
atât de... de... 

Ridică mâna, ca pentru a-şi acoperi mustaţa şi a o proteja. 

Seldon spuse, neînduplecat: 

— Raych... Este un sacrificiu pe care trebuie să îl faci. 
Dacă mergi acolo ca spionul meu, cu mustață, s-ar putea 
să... să păţeşti ceva. 

— Mai bine mor, spuse cu violenţă Raych. 

— Lasă melodrama, spuse cu severitate Seldon. Mai bine 
nu mori. De fapt, îţi poruncesc: să nu mori. Şi... 

Aici Seldon ezită puţin. 

— ... nu-i spune nimic mamei tale. Mă voi ocupa eu de 
asta. 

Raych îşi privi tatăl cu frustrare şi spuse cu o voce şoptită 
şi desperată: 

— Bine, tată. 

— Voi pune pe cineva să-ţi supravegheze deghizarea, 
spuse Seldon. După aceea vei pleca spre Wye, cu un aero- 
reactor... Capul sus, Raych, nu-i sfârşitul lumii. 

Raych zâmbi anemic şi Seldon îl privi plecând, cu o privire 
îngrijorată. O mustață putea creşte din nou, cu uşurinţă. Un 
fiu nu putea. Seldon ştia foarte bine că îl punea în pericol 
pe Raych. 

Fiecare avem micile noastre iluzii. Cleon - Împăratul 
Galaxiei, Regele Trantor-ului, şi posesor al unei imense 
colecţii de titluri a căror menționare lua foarte mult timp - 
avea impresia că era o persoană democrată. 

Întotdeauna se înfuria când era avertizat să nu facă un 
lucru sau altul de câtre Demerzel (şi, mai recent, de către 


Seldon) pe motiv că o astfel de acţiune ar putea fi 
considerată „tiranică” sau „despotică”. 

Cleon nu era din fire un tiran sau un despot; el nu dorea 
decât să acţioneze ferm şi decisiv. 

De multe ori vorbea cu o aprobare nostalgică despre 
vremurile în care Împărații se puteau întâlni liber cu supuşii 
lor. Dar acum, bineînţeles, când loviturile de Palat şi 
asasinatele - înfăptuite sau doar plănuite - deveniseră o 
tristă realitate a vieţii, Împăratul fusese, din necesitate, 
izolat de lume. 

Este greu de presupus că Cleon, care niciodată în viaţă nu 
se întâlnise cu alţi oameni decât în condiţiile cele mai 
restrictive, s-ar fi simţit într-adevăr în largul său într-o 
întâlnire neprevăzută, cu nişte străini, însă el îşi imagina că 
i-ar face plăcere. În consecinţă, era entuziasmat de rarele 
ocazii în care putea vorbi cu una dintre slugile de pe 
domenii, pentru a-i zâmbi şi a i se plânge câteva momente 
de povara îndatoririlor Împărăteşti. Asta îl făcea să se simtă 
democrat. 

Uite, de exemplu, grădinarul ăsta de care îi vorbise 
Seldon. Ar fi nimerit, ba ar fi chiar o plăcere să îl 
răsplătească, destul de târziu, e adevărat, pentru loialitatea 
şi curajul lui... iar asta o va face el însuşi, nu va lăsa treaba 
pe umerii unui funcţionar. 

Aranjă deci o întâlnire cu individul în vasta grădină de 
trandafiri, care înflorise aproape în totalitate. Locul va fi 
foarte potrivit, gândi Cleon, dar, desigur, grădinarul trebuia 
adus acolo primul. Împăratul nici nu putea concepe să 
aştepte. Una este să fii democrat şi cu totul alta să te laşi 
pus într-o situaţie penibilă. 

Grădinarul îl aştepta printre trandafiri, cu ochii mari, cu 
buzele tremurând. Cleon se gândi că probabil nimeni nu îi 
spusese grădinarului motivul acestei întâlniri. Nu-i nimic, o 
să-l liniştească el, cu tact şi cu delicateţe... numai că, acum 
îşi dădu seama, nu îşi mai amintea cum îl cheamă pe individ. 


Se întoarse spre unul dintre funcţionarii de lângă el şi 
puse o întrebare: 

— Cum îl cheamă pe grădinar? 

— Mandell Gruber, Sire. Este grădinar aici de treizeci de 
ani. 

Împăratul dădu din cap şi spuse: 

— Aaaa, Gruber! Sunt încântat să întâlnesc un grădinar 
atât de harnic şi talentat ca tine. 

— Sire, murmură Gruber clănţănind din dinţi, eu nu am 
foarte multe calităţi, dar fac tot posibilul pentru a satisface 
graţioasa voastră persoană. 

— Sigur, sigur, spuse Împăratul. 

Cine ştie, poate grădinarul ăsta îşi închipuie că îmi bat joc 
de el, gândi Împăratul. Oamenii ăştia din clasele inferioare 
nu aveau simţurile acelea fine care veneau o dată cu 
rafinarea manierelor. Din cauza asta, era greu să te arăţi 
democrat faţă de ei. 

— Am auzit de la Primul Ministru, spuse Cleon, despre 
loialitatea cu care i-ai venit în ajutor pe vremuri şi despre 
faptul că te îngrijeşti de domenii cu foarte multă pricepere. 
Primul Ministru îmi spune că tu şi cu el sunteţi prieteni. 

— Sire, Primul Ministru este deosebit de bun cu mine, însă 
eu îmi cunosc bine locul. Nu vorbesc niciodată înainte ca 
dânsul să-mi vorbească primul. 

— Foarte bine, Gruber. Asta demonstrează că ai maniere, 
însă Primul Ministru, ca şi mine de altfel, este un om cu 
impulsuri democratice. Eu am încredere în modul său de a 
aprecia oamenii. 

Gruber se înclină adânc. 

— După cum ştii, Gruber, spuse Împăratul, Grădinarul Şef 
Malcomber este foarte bătrân şi abia aşteaptă să se 
retragă. Responsabilităţile au devenit o povară prea grea 
pentru umerii lui. 

— Sire, Grădinarul Şef este foarte respectat de toţi 
grădinarii. Fie ca el să trăiască mulţi ani de-acum încolo, 


pentru ca noi să putem găsi la dânsul judecată şi sfaturi 
înțelepte. 

— Bine spus, Gruber, făcu neglijent Împăratul, dar ştii 
foarte bine că astea-s aiureli. Nu mai are cum trăi foarte 
mult şi în nici un caz nu mai are vigoarea şi calităţile 
necesare acestui post. El însuşi cere să se retragă înainte 
de sfârşitul anului, iar eu i-am promis acest lucru. Rămâne 
să-i găsesc un înlocuitor. 

— O, Sire sunt cincizeci de bărbaţi şi femei pe acest vast 
domeniu, care ar putea fi Grădinari Şefi. 

— Aşa o fi, spuse Împăratul, însă preferința mea a căzut 
asupra ta. 

Împăratul zâmbi mărinimos. Ăsta era momentul! Acum se 
aştepta ca Gruber să cadă în genunchi, într-un extaz de 
recunoştinţa. 

Gruber nu reacţionă astfel şi Împăratul se încruntă. 

— Sire, spuse Gruber, este o onoare prea mare pentru 
mine... mult prea mare. 

— Prostii, spuse Cleon nemulţumit că hotărârea îi era 
contestată. A sosit timpul să-ţi fie recunoscute calităţile. De- 
acum încolo nu va mai trebui să stai expus la capriciile 
vremii. Vei avea un birou - biroul Grădinarului Şef - şi o 
locuinţă frumoasă, pe care o voi redecora special pentru 
tine. Îţi poţi aduce acolo întreaga familie... Ai familie, nu-i 
aşa, Gruber? 

— Da, Sire. O nevastă şi două fiice. Şi un ginere. 

— Foarte bine. 'Te vei simţi foarte bine, şi noua ta viaţă o 
să-ţi placă, Gruber. Vei sta înăuntru, la adăpost de vremea 
capricioasa, ca un adevărat trantorian. 

— Sire, ţineţi cont că eu sunt anacreonian prin educaţie... 

— Am ţinut cont, Gruber. În ochii Împăratului, toate lumile 
sunt la fel. S-a făcut. Meriţi slujba de Grădinar Şef. 

Dădu din cap şi se îndepărtă maiestuos. Era mulţumit de 
ultimul sau gest de bunăvoință. Desigur, individul ar fi 
trebuit să se arate puţin mai recunoscător, să fi dat dovadă 
de mai multă apreciere, dar, în sfârşit, totul se rezolvase. 


Şi era mult mai uşor să faci asta decât să rezolvi problema 
avariilor infrastructurii. 

Cleon, într-un moment de iritare, declarase că ori de câte 
ori o avarie putea fi atribuită erorii umane, individul vinovat 
trebuia executat fără întârziere. 

„Câteva execuţii,” spusese el, „şi ai să te miri cât de atenţi 
vor deveni cu toţii.” „Sire,” spusese Seldon, „mă tem căo 
astfel de atitudine despotică nu ar duce la rezultatele pe 
care le doriţi. Probabil că i-ar determina pe muncitori să 
facă grevă... şi dacă încercaţi să-i obligaţi să reia lucrul, se 
va declanşa o răzmeriţă... şi dacă veţi încerca să-i înlocuiţi 
cu soldaţi, veţi descoperi că aceştia nu pot stăpâni maşinile, 
deci avariile se vor produce mult mai des.” 

Nu era de mirare că Cleon preferase să se ocupe de 
problema numirii unui nou Grădinar Sef. 

Cât despre Gruber, acesta privi în urma Împăratului 
străbătut de fiorii unei groaze neprefăcute. Avea să fie luat 
din imensitatea aerului liber şi condamnat să trăiască între 
patru pereţi... Şi totuşi, cum putea să-l refuze pe Împărat? 

Raych se afla în Wye. În camera hotelului (un hotel de 
mâna a doua, pentru că Raych trebuia să pară sărac) se 
privi posomorât în oglindă. Ceea ce văzu nu îi făcu plăcere. 
Mustaţa dispăruse; favoriţii fuseseră scurtaţi; părul tuns în 
lateral şi la spate. 

Arăta de parcă era... jumulit. 

Mai rău chiar. Ca urmare a modificării trăsăturilor feţei, 
avea o figură de copil. 

Dezgustător! 

Şi măcar de-ar fi făcut vreun progres. Seldon îi dăduse 
rapoartele securităţii referitoare la moartea lui Kaspal 
Kaspalov. 

Nu prea avusese ce citi. Kaspalov fusese omorât, iar 
ofiţerii locali de securitate nu descoperiseră nimic 
important în legătură cu crima. Era foarte clar că nu 
dădeau importanţă crimei. 


Nimic de mirare! În ultimul secol, rata criminalităţii 
crescuse simţitor în majoritatea lumilor, mai ales în 
grandioasa şi complexa lume a Trantor-ului, şi nicăieri 
forţele de securitate nu reuşeau să se descurce în mod 
satisfăcător. De fapt, forţele de securitate scăzuseră ca 
număr şi ca eficienţă pretutindeni şi (cu toate că era mai 
greu de dovedit) erau din ce în ce mai corupte, salariul 
nefiind în stare să ţină pasul cu costul vieţii. Funcţionarii 
civili trebuie plătiţi pentru a-i menţine cinstiţi. Dacă nu, îşi 
vor rotunji salariile pe alte căi. 

Seldon susţinuse doctrina asta de câţiva ani buni, dar nu 
ajungea la nici un rezultat. Nu aveai cum să creşti lefurile 
fără a creşte taxele, iar populaţia nu era dispusă să accepte 
liniştită creşterea taxelor. Erau dispuşi mai degrabă să 
piardă de zece ori mai multe credite dând mită. 

Toate acestea făceau parte (spusese Seldon) din 
degenerarea generală a Imperiului, care avea loc de două 
secole încoace. 

Bun, iar el, Raych, ce trebuia să facă? Se afla acolo, la 
hotelul în care locuise Kaspalov în zilele imediat de 
dinaintea morţii sale. Undeva în hotel poate se afla cineva 
care avusese legătură cu crima... sau care cunoştea pe 
cineva care avusese legătură. 

Raych se hotări să iasă puţin în evidenţă. Trebuia să se 
arate interesat de moartea lui Kaspalov, şi atunci cineva se 
va arăta interesat de el, căutând să intre în legătură. Era un 
joc periculos, dar dacă ar putea da impresia că este o 
persoană suficient de inofensivă, poate că nu îl vor ataca 
imediat. 

Ei bine... 

Privi banda orară. Probabil că în bar se aflau deja câţiva 
consumatori, savurându-şi aperitivele de dinaintea mesei. 
Ce-ar fi să li se alăture, şi apoi... poate se va întâmpla ceva. 

În unele aspecte, Wye putea fi foarte puritan. (Acest lucru 
era valabil pentru toate sectoarele, deşi fiecare sector îşi 
manifesta intoleranţa în felul său.) Aici nu se consuma 


alcool, însă băuturile erau preparate sintetic pentru a 
stimula în alte direcţii. Lui Raych nu-i plăcea gustul, nefiind 
deloc obişnuit cu el, dar pe de altă parte asta însemna că îşi 
putea sorbi în tihnă băutura, privind în jur. 

Prinse privirea unei tinere, aflată la câteva mese 
depărtare, şi îi fu greu să şi-o desprindă. Era atrăgătoare şi 
îşi dădu seama ca Wye nu era puritan în toate privinţele. 

După câteva momente, tânăra zâmbi discret şi se ridică. 
Pluti înspre masa lui Raych, în timp ce acesta o privea 
contemplativ. Nu îşi putea permite (se gândi el cu adânc 
regret) în aceste momente o aventură care să îl distragă de 
la scopul său. 

Tânăra ajunse lângă Raych, se opri un moment, apoi 
alunecă lin într-un scaun liber de la masă. 

— Bună, spuse ea. Nu pari un obişnuit al casei. 

Raych zâmbi: 

— Nici nu sunt. Îi cunoşti pe toţi obişnuiţii casei? 

— Cam pe toţi, spuse ea fără a da semne de stinghereală. 
Mă numesc Manella. Tu? 

Simţea cum regretul îl apasă mai mult decât oricând. Era 
mai înaltă decât el, exact pe placul lui Raych. Avea tenul alb 
şi un păr lung, uşor învolburat, cu evidente tonuri de roşu 
închis. Hainele nu îi erau prea ţipătoare şi ar fi putut, dacă 
şi-ar fi dat puţin silinţa, trece drept o femeie respectabilă 
din clasele care nu prea se omorau cu munca. 

— Numele meu nu are importanţă, spuse Raych. 
Important este că nu prea am credite. 

— O, ce păcat, spuse Manella făcând o grimasă 
dezamăgită. Nu poţi face rost? 

— Aş vrea eu. Am nevoie de o slujbă. Cunoşti pe cineva 
care m-ar putea ajuta? 

— Ce fel de slujbă? 

Raych ridică din umeri: 

— Nu mă pricep la nimic deosebit, dar nici nu sunt 
pretenţios. 

Manella îl privi gânditoare: 


— Hai să-ţi spun ceva, domnule Anonim. Uneori nu este 
nevoie de credite. 

Raych îngheţă pe loc. Avusese destul succes la femei, dar 
cu mustaţa... cu mustaţa! Ce vedea ea la o faţă de bebeluş? 

— Hai să-ţi spun ceva, făcu el. Am avut un prieten care 
stătea pe aici acum două săptămâni, şi nu îl mai găsesc. 
Dacă zici că-i cunoşti pe toţi obişnuiţii casei, poate îl cunoşti 
şi pe el. Îl cheamă Kaspalov. 

Repetă, ridicând uşor vocea: 

— Kaspal Kaspalov. 

Manella îl privi nedumerită şi apoi dădu din cap: 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. 

— Păcat. Era Joranumit, la fel ca şi mine. 

Primi din nou o privire nedumerită. 

— Nu ştii ce este un Joranumit? întrebă el. 

Ea dădu din cap: 

— N-nu. Am auzit cuvântul, dar nu ştiu ce înseamnă. Este 
vreun fel de meserie? 

Raych era dezamăgit. 

— Ar dura prea mult să-ţi explic, spuse el. 

Suna ca o concediere şi, după câteva momente de 
incertitudine, Manella se ridică şi plecă. Nu îi zâmbi şi 
Raych era un pic surprins că rămăsese atât de mult timp în 
compania lui. (Ei bine, Seldon susţinuse întotdeauna că 
Raych ar avea capacitatea de a inspira afecţiune... da, dar 
nu unei femei care se ocupa cu astfel de treburi. Pentru ele 
nu contau decât creditele.) 

Ochii săi o urmăriră automat pe Manella oprindu-se la o 
altă masă, unde se afla un bărbat singur. Acesta avea o 
vârstă medie, păr de culoarea untului, dat pe spate. Era 
foarte atent bărbierit, dar Raych îşi spuse că ar fi fost bine 
să poarte o barbă, pentru că avea bărbia prea ieşită în 
afară şi era un pic asimetrică. 

După toate aparențele, Manella nu avu succes nici cu 
acest individ. După un schimb de cuvinte, se ridică şi plecă. 


Însă nu va continua mult cu insuccesele, gândi Raych. Era 
foarte sexy. 

Fără să vrea, Raych se gândi ce fantastic ar fi fost dacă ar 
fi putut să... Apoi îşi dădu seama că la masa lui se aşezase 
încă cineva. Un bărbat, de data aceasta. De fapt, chiar 
bărbatul cu care vorbise adineauri Manella. Raych era uimit 
că gândurile la acea femeie îl făcuseră să nu-şi dea scama 
de apropierea bărbatului şi să fie luat prin surprindere. Nu- 
şi putea permite astfel de neglijenţe. 

Bărbatul îl privi cu o lucire de curiozitate în ochi: 

— Ai vorbit mai devreme cu o prietenă de-a mea. 

Raych nu se putu abţine să nu zâmbească larg: 

— Este o persoană prietenoasă. 

— Da, într-adevăr. Şi este o bună prietenă de-a mea. Am 
auzit, fără să vreau, ce i-ai spus. 

— Sper că n-am spus nimic rău. 

— Nu, deloc, dar ai spus că eşti Joranumit. 

Inima lui Raych tresări. Remarca făcută Manellei lovise 
exact la ţintă. Nu însemna nimic pentru ea, dar cu 
siguranţă că însemna ceva pentru „prietenul” ei. 

Adică intrase pe drumul cel bun? Sau intrase în necazuri? 

Raych făcu tot posibilul pentru a-l studia pe noul său 
interlocutor, fără însă ca figura sa să-şi piardă expresia de 
naivitate inofensivă. Omul avea ochi verzui şi pătrunzători, 
iar mâna dreaptă i se încleşta aproape ameninţător într-un 
pumn, odihnindu-se pe tăblia mesei. 

Raych privi cu ochii larg deschişi spre celălalt, aşteptând. 

Bărbatul spuse din nou: 

— Pretinzi că eşti Joranumit. 

Raych făcu tot posibilul pentru a arăta stingherit. Nici nu 
era greu. Spuse: 

— De ce întrebaţi, domnule? 

— Nu cred că eşti suficient de în vârstă. 

— Sunt destul de în vârstă. Obişnuiam să urmăresc 
discursurile lui Jo-]Jo Joranum, la holovizor. 

— Poţi să-mi dai câteva citate? 


Raych ridică din umeri: 

— Nu, dar am reţinut ideile. 

— Eşti un tânăr curajos, dacă spui deschis că eşti 
Joranumit. Unora nu le place asta. 

— Mi s-a părut că în Wye sunt mulţi Joranumiţi. 

— Probabil. De asta ai venit aici? 

— Caut de lucru. Poate că un alt Joranumit m-ar putea 
ajuta. 

— Şi în Dahl sunt Joranumiţi. De unde vii? 

Recunoscuse accentul lui Raych. Accentul nu putea fi 
disimulat. 

— M-am născut în Millimaru, spuse Raych, dar am crescut 
mai mult în Dahl. 

— Făcând ce? 

— Nu cine ştie ce. M-am mai dus pe la şcoală. 

— Şi de ce eşti Joranumit? 

Raych îşi permise sa se aprindă un pic. N-ar fi putut trăi 
într-un Dahl asuprit, desconsiderat, fără a avea motive 
serioase de a fi Joranumit. Spuse: 

— Cred că guvernul Imperiului ar trebui sa fie mai bine 
reprezentat, oamenii să aibă o participare mai largă, să 
existe mai multă egalitate între diferitele sectoare şi lumi. 
Oricine care are minte şi inimă este de aceeaşi părere, nu? 

— Şi ai vrea să vezi abolită domnia Împăraţilor? 

Raych făcu o pauză. În general, oamenii se aventurau 
destul de mult în declaraţiile subversive, însă de obicei nu 
se spunea nimic neplăcut referitor la Împărat. 

— N-am zis asta, spuse el. Cred în Împărat, dar este prea 
greu pentru un singur om să conducă Imperiul. 

— Nu este un singur om. Este o întreagă birocraţie 
Imperială. Ce părere ai despre Hari Seldon, Primul 
Ministru? 

— N-am nici o părere. Nici nu-l cunosc. 

— Nu ştii decât că populaţia ar trebui să se implice mai 
mult în treburile guvernului. Aşa-i? 

Raych îşi permise să se arate puţin nelămurit: 


— Asta obişnuia să spună Jo-]Jo. Nu ştiu cum îi spuneţi 
dumneavoastră. Am auzit uneori că i se spune 
„democraţie”, dar nu ştiu foarte bine ce înseamnă. 

— Democraţia este un lucru pe care l-au încercat multe 
lumi. Unele îl mai încearcă şi acum. Nu cred că au avut ceva 
de câştigat. Deci, eşti democrat? 

— Aşa îi spuneţi dumneavoastră? 

Raych îşi lăsă capul să cadă, de parcă s-ar fi gândit adânc: 

— Eu mă simt mai în largul meu dacă îmi spun Joranumit. 

— Desigur, ca dahlit... 

— Am trăit o perioada acolo, dar nu sunt chiar dahlit. 

— ... eşti cu trap şi suflet pentru egalitatea dintre oameni 
şi alte lucruri din astea. Dahliţii fiind un grup oprimat, este 
normal să gândească astfel. 

— Am auzit că în Wye sunt bine văzute ideile Joranumite. 
Ei nu sunt oprimaţi. 

— Aici intervin alte motive. Vechea familie a Primarilor de 
Wye şi-a dorit dintotdeauna să aibă tronul. Ştiai asta? 

Raych dădu din cap. 

— Cu optsprezece ani în urmă, spuse bărbatul, Rashelle de 
Wye a fost foarte aproape de a reuşi o lovitură în sensul 
ăsta. Aşa că wyanii sunt rebeli. Nu atât Joranumiţi, cât anti- 
Cleon. 

— Eu nu mă bag în chestii d'astea, spuse Raych. Eu n-am 
nimic împotriva Împăratului. 

— Dar eşti pentru reprezentarea populaţiei în guvernare, 
nu? Crezi că vreun fel de adunare aleasă de oameni ar 
putea conduce Imperiul Galactic fără să se afunde în 
politică, şi fără dispute partizane? Fără paralizie? 

— Hă? făcu Raych. Nu înţeleg. 

— Crezi că un grup mare de oameni ar putea lua decizii 
prompte în perioadele de criză? Sau vor discuta şi se vor 
certa la nesfârşit? 

— Nu ştiu, dar nu mi se pare drept ca doar câţiva oameni 
să hotărască asupra tuturor lumilor. 


— Eşti dipus să lupţi pentru ideile astea? Sau doar îţi place 
să vorbeşti despre ele? 

— Nimeni nu mi-a cerut să lupt, spuse Raych. 

— Să presupunem că ţi-ar cere cineva. Cât de importante 
crezi că sunt convingerile tale despre democraţie - sau 
despre filosofia Joranumită? 

— Aş lupta pentru ele... dacă aş avea impresia că merită. 

— Ei, uite un băiat curajos. Deci ai venit în Wye să lupţi 
pentru convingerile tale. 

— Nu, spuse stânjenit Raych, nu zic că de-asta am venit. 
Am venit să caut de lucru, domnule. Nu e uşor de găsit de 
lucru în zilele astea... şi nu mai am credite. Omu' trebuie să 
trăiască. 

— Sunt de acord cu tine. Cum te cheamă? 

Întrebarea ţâşnise fără veste, dar Raych era pregătit: 

— Planchet, domnule. 

— Numele sau prenumele? 

— Singurul nume, din câte ştiu. 

— Nu ai credite şi, din câte îmi dau seama, eşti foarte 
puţin educat. 

— Mă tem că da. 

— Şi n-ai experienţă în vreo muncă specializată? 

— N-am prea lucrat, dar sunt foarte doritor să o fac. 

— În regulă. Să-ţi spun cu ce să faci, Planchet. 

Scoase din buzunar un mic triunghi alb şi, apăsându-l în 
diferite moduri, obţinu un mesaj. Apoi frecă degetul mare 
de mesaj, îngheţându-l: 

— Îţi spun unde să mergi. lei asta cu tine şi s-ar putea să 
capeţi o slujbă. 

Raych luă plăcuţa şi o privi. Semnele păreau să 
strălucească fluorescent, dar Raych nu le înţelese. Privi 
prudent spre celalalt bărbat: 

— Şi dacă au să creadă că l-am furat? 

— Nu poate fi furat. Are semnătura mea pe el, iar acum 
are numele tău. 

— Şi dacă mă întreabă cine sunteţi? 


— Nu te vor întreba... Tu spune-le că vrei de lucru. Asta-i 
şansa ta. Nu ţi-o garantez, dar asta-i şansa ta. 

Îi dădu încă o plăcuţă: 

— Aici scrie unde să mergi. 

Raych, de data aceasta, o putu descifra. 

— Mulţumesc, murmură el. 

Bărbatul făcu un gest discret de concediere, cu mâna. 

Raych se ridică şi plecă... întrebându-se în ce intrase. 

Sus-jos. Sus-jos. Sus-jos. 

Gleb Andorin îl privea pe Gambol Deen Namarti cum se tot 
fâţâia prin cameră. Namarti era evident incapabil să stea 
locului, agitat de o puternică şi violentă emoție. 

Andorin gândi: Nu este cel mai strălucit om din Imperiu 
sau măcar din mişcare, nici cel mai perspicace şi, cu 
siguranţă, nici cel mai capabil de o gândire raţională. 
Trebuie mereu să-l potolim. ... dar are o energie pe care 
niciunul dintre noi nu o are. Noi ne-am da bătuţi, am lăsa-o 
baltă, dar el nu. Du-te, vino, împinge, loveşte... Avem nevoie 
de un om ca el. Trebuie să avem un om ca el, altfel nu am 
face vreodată ceva. 

Namarti se opri, ca şi cum ar fi simţit în spate privirea 
sfredelitoare a lui Andorin. Se întoarse şi spuse: 

— Dacă ai de gând să-mi faci din nou morală cu privire la 
Kaspalov, mai bine las-o baltă. 

Andorin dădu uşor din umeri: 

— Pentru ce să-mi bat gura de pomană făcându-ţi morală? 
Fapta a fost comisă. Răul - în caz că există - a fost făcut. 

— Ce rău, Andorin? Ce rău? Dacă n-aş fi făcut-o, atunci noi 
am fi dat de necazuri. Omul ăsta era pe punctul de a deveni 
un trădător. În maximum o lună, ar fi dat fuga la... 

— Ştiu. Am fost de faţă. Am auzit ce-a spus. 

— Atunci înţelegi că nu am avut de ales. N-am avut de ales. 
Doar nu crezi că mi-a convenit să trimit la moarte un vechi 
camarad, nu? N-am avut de ales. 

— Foarte bine. N-ai avut de ales. 


Namarti îşi reluă plimbarea prin cameră, apoi se întoarse 
din nou: 

— Andorin, tu crezi în zei? 

Andorin se holbă la el: 

— În ce? 

— În zei. 

— N-am auzit niciodată cuvântul ăsta. Ce înseamnă? 

— Nu face parte din Galactica Standard, spuse Namarti. 
Influențe supranaturale. Acum înţelegi? 

— A, influenţe supranaturale. De ce n-ai spus aşa? Nu, nu 
cred în astfel de lucruri. Prin definiţie, ceva este 
supranatural dacă există în afara legilor naturii, şi nimic nu 
există în afara legilor naturii. Ai devenit mistic? 

Andorin pusese întrebarea ca şi cum ar fi glumit, însă 
mijise ochii cu o bruscă îngrijorare. 

Namarti îl privi, făcându-l să se simtă stânjenit. Ochii aceia 
strălucitori puteau tulbura pe oricine: 

— Nu fi idiot. Am citit şi eu despre ei. Trilioane de oameni 
cred în influenţele supranaturale. 

— Ştiu, spuse Andorin. Întotdeauna s-a crezut. 

— S-a crezut încă dinaintea începuturilor istoriei. Cuvântul 
„Zei” are o origine necunoscută. După toate aparențele, 
este o rămăşiţă a vreunui limbaj primitiv din care nu ne-a 
mai rămas nimic în afară de acest cuvânt... Ştii câte 
varietăţi de credinţe există în diferite feluri de zei? 

— Aproximativ cam câte feluri de idioţi există în întreaga 
populaţie Galactică. 

Namarti nu îl luă în seama: 

— Unii oameni cred ca acest cuvânt datează din vremea în 
care întreaga omenire nu exista decât pe o singură lume. 

— Care este ea însăşi un mit. O idee la fel de idioată ca şi 
ideea de influenţe supranaturale. Niciodată nu a existat o 
lume originară. 

— Trebuie să fi existat, Andorin, spuse necâjit Namarti. 
Oamenii nu au putut evolua pe diferite lumi, sfârşind într-o 
singură specie. 


— Chiar şi aşa, nu există o lume de origini reală. Nu poate 
fi localizată, nu poate fi definită, deci nu se poate vorbi în 
mod raţional despre ea, deci în realitate ea nu există. 

— Aceşti zei, îşi urmă Namarti firul gândurilor, se 
presupune că protejează omenirea şi o ajută, sau cel puţin 
au grijă de acele părţi ale omenirii care ştiu cum să se 
folosească de zei. Pe vremea când exista o singură lume, 
este raţional să presupui că erau în mod deosebit interesaţi 
să aibă grijă de ea. Aveau grijă de oameni aşa cum au grijă 
părinţii de copii. 

— Foarte frumos din partea lor. Aş vrea să văd dacă pot 
avea grijă de un întreg Imperiu. 

— Şi dacă ar putea? Dacă nu ar avea limite? 

— Şi dacă ar îngheţa Soarele? Ce rost au toţi aceşti 
„dacă”? 

— Făceam doar nişte speculaţii. Mă gândeam. Nu ţi-ai 
lăsat niciodată mintea să zburde liberă? ii mereu totul sub 
lesă? 

— Aşa este cel mai sigur, să ţii mereu totul sub lesă. Şi ce- 
ţi spune mintea după ce ai lăsat-o să zburde, Şefule? 

Ochii lui Namarti fulgerară în direcţia celuilalt, ca şi cum îl 
bănuia de sarcasm, însă faţa lui Andorin rămăsese bine 
dispusă şi nevinovată. 

Namarti spuse: 

— Mintea mea îmi spune că... Dacă există zei, atunci cu 
siguranţă sunt de partea noastră. 

— Minunat... dacă ar fi adevărat. Unde este dovada? 

— Dovada? Dacă nu ar fi fost mâna zeilor, atunci înseamnă 
că este doar o coincidenţă, una foarte fericită. 

Namarti căscă deodată şi se prăvăli pe scaun, părând 
epuizat. 

Bun, gândi Andorin. Mintea lui zburdalnică a obosit în cele 
din urmă. Acum putem vorbi mai raţional. 

— Problema asta cu avariile interne ale infrastructurii..., 
începu Namarti cu o voce mult mai şoptită. 

Andorin îl întrerupse: 


— Ştii, Şefule, Kaspalov nu vorbea totuşi prostii în privinţa 
asta. Cu cât ne lălăim mai mult, cu atât vor fi mai mari 
şansele ca forţele Imperiale să descopere cauza. Întregul 
plan ne va exploda în faţă, mai devreme sau mai târziu. 

— Deocamdată nu. Până acum, totul a explodat în faţa 
guvernului Imperial. Simt cum creşte revolta pe Trantor. 

Ridică mâinile, frecându-şi degetele: 

— O simt. Şi aproape am terminat. Suntem gata pentru 
pasul următor. 

Andorin zâmbi fără veselie: 

— Nu-ţi cer detalii, Şefule. Kaspalov a făcut-o şi uite unde 
a ajuns. Eu nu sunt Kaspalov. 

— Dar am să-ţi spun, tocmai din cauză că nu eşti Kaspalov. 
Şi din cauză că acum am aflat ceva ce atunci nu ştiam. 

— Presupun, spuse Andorin crezând doar pe jumătate în 
ceea ce spunea, că vrei să dai o lovitura pe domeniile 
Palatului Imperial. 

Namarti ridică privirea: 

— Bineînţeles. Ce altceva ar mai fi de făcut? Însă problema 
este cum să pătrunzi în mod eficient pe domeniile Palatului. 
Am eu acolo unele surse de informaţii, însă nu sunt decât 
spioni. Am nevoie acolo de oameni de acţiune. 

— Nu e deloc uşor să bagi oameni de acţiune pe cea mai 
bine păzită regiune din Galaxie. 

— Bineînţeles că nu. Asta mi-a dat până acum nişte dureri 
de cap insuportabile... Însă acum au intervenit zeii. 

Andorin spuse blând (avea nevoie de toată capacitatea sa 
de control pentru a nu-şi manifesta dezgustul): 

— Nu cred că avem nevoie de o discuţie metafizică. Ce s-a 
întâmplat... lăsând la o parte zeii? 

— Graţia Sa, Etern Iubitul Împărat Cleon I, a decis să 
numească un nou Grădinar Şef. Este prima numire după 
aproape un sfert de secol. 

— Şi ce dacă? 

— Nu sesizezi însemnătatea? 

Andorin se gândi un moment: 


— Se pare că zeii tăi nu mă privesc cu ochi buni. Nu 
sesizez însemnătatea. 

— Andorin, dacă ai un nou Grădinar Şef, situaţia este ca şi 
cum ai avea un nou administrator, de orice fel... ca şi cum ai 
avea un nou Prim Ministru sau un nou Împărat. Noul 
Grădinar Şef va dori cu siguranţă să aibă propria sa echipă. 
Va trimite la pensie ceea ce va considera că sunt uscături şi 
va angaja noi grădinari cu sutele. 

— Este posibil. 

— Este mai mult decât posibil. Este sigur. Exact la fel s-a 
întâmplat şi atunci când a fost numit actualul Grădinar Şef 
şi la fel s-a întâmplat atunci când a fost numit predecesorul 
său, şi aşa mai departe. Sute de străini provenind din 
Provincii... 

— De ce din Provincii? 

— Foloseşte-ţi creierul... dacă ai aşa ceva, Andorin. Ce ştiu 
trantorienii despre grădinărit, când toată viaţa şi-au 
petrecut-o sub cupolă? Ei nu au văzut decât flori în ghivece, 
grădini zoologice, lanuri cu cereale şi livezi bine întreţinute. 
Ce ştiu ei despre viaţa în sălbăticie? 

— Aaa... Acum înţeleg. 

— Aşa că domeniile vor fi invadate de străini. Vor fi 
verificaţi cu mare atenţie, dar nu tot atât de sever cum ar fi 
verificaţi nişte trantorieni. Iar asta, desigur, înseamnă că 
am putea infiltra câţiva oameni de-ai noştri, sub o falsă 
identitate. Chiar dacă unii vor fi respinşi, câţiva trebuie să 
reuşească... trebuie. Oamenii noştri vor intra, în ciuda 
controlului extrem de strict care se face după tentativa 
eşuată de asasinare a Primului Ministru Seldon, în primele 
zile ale instalării sale. 

Aproape că scuipase numele lui Seldon, ca întotdeauna 
când vorbea de el. Continuă: 

— În cele din urmă, vom avea o şansă. 

Andorin se simţea un pic ameţit, ca şi cum intrase într-un 
vârtej: 


— Şefule, mi se pare ciudat să spun tocmai eu asta, dar 
cred că totuşi este ceva real în chestia asta cu „zeii”. 
Aşteptam să termini tu ca să-ţi spun ceva şi acum văd că 
totul se leagă perfect. 

Namarti îl privi pe celălalt cu suspiciune apoi roti ochii, ca 
şi cum s-ar fi temut să nu apară securitatea. Dar o astfel de 
teamă era nefondată. Camera se afla în mijlocul unui 
complex rezidenţial de modă veche şi era bine protejată. 
Nimeni nu-i putea auzi şi nimeni, chiar dacă ar fi primit 
îndrumări competente, nu ar fi putut-o găsi cu uşurinţă. Şi 
nici nu ar fi putut trece de filtrele de protecţie formate din 
membrii loiali ai organizaţiei. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Namarti. 

— Ţi-am găsit un om. Un tânăr... foarte naiv. Un tip 
simpatic, genul în care ai încredere imediat ce te uiţi la el. 
Are o figură sinceră, ochi larg deschişi; a trăit în Dahl; este 
un adept convins al egalităţii; crede că apariţia lui Joranum 
a fost cel mai mare eveniment, de la coco-tartele dahlite 
încoace; şi sunt sigur că îl putem convinge foarte uşor să 
facă ceva pentru cauză. 

— Pentru cauză? întrebă Namarti ale cărui bănuieli nu se 
diminuaseră deloc. Este de-al nostru? 

— De fapt, nu e cu nimeni. El are în cap nişte idei vagi, 
cum că Joranum dorea egalitatea între sectoare. 

— Asta era lozinca lui. Sigur. 

— Este şi lozinca noastră, dar puştiul crede în ea. Vorbeşte 
despre egalitate şi despre reprezentarea populaţiei la 
guvernare. A menţionat chiar şi ideea de democraţie. 

Namarti chicoti: 

— De douăzeci de mii de ani, democraţia a fost folosită din 
când în când, dar mereu a eşuat lamentabil, în foarte scurtă 
vreme. 

— Da, dar asta nu ne interesează pe noi. Îl însufleţeşte pe 
tânărul asta şi îţi spun, Şefule, că din momentul în care l-am 
văzut am ştiut că ne poate fi de folos, deşi nu ştiam în ce fel 


ne-ar putea ajuta. Acum ştiu. Îl putem infiltra pe domeniile 
Palatului Imperial, ca grădinar. 

— Cum? Ştie ceva despre grădinărit? 

— Nu. Sunt sigur că nu ştie. N-a făcut altceva în viaţa lui 
decât muncă necalificată. Acum lucrează pe un transportor. 
Totuşi, dacă-l putem da pe mâna unui grădinar, care să-l 
înveţe cum se ţin foarfecele în mână, cred că reuşim. 

— Ce să reuşim? 

— Infiltrăm un om de-al nostru şi îl pregătim să lovească la 
momentul potrivit. Este un om care nu ar ridica nici cea mai 
mică bănuială. Îţi spun că emană un fel de stupiditate 
sinceră, un fel de virtute idioată, care inspiră încredere. 

— Şi va face ceea ce îi spui tu să facă? 

— Absolut. 

— Cum l-ai întâlnit? 

— Nu l-am întâlnit eu. De fapt, Manella l-a descoperit. 

— Cine? 

— Manella. Manella Dubanqua. 

— A, prietena aia a ta. 

Namarti se strâmbă, arborând o expresie de dezaprobare. 

— Este prietenă cu multă lume, spuse tolerant Andorin. 
Din cauza asta este şi atât de utilă. Poate aprecia un bărbat 
foarte repede, dintr-o privire. A vorbit cu băiatul ăsta 
pentru că s-a simţit atrasă de el - şi te asigur că Manella nu 
e atrasă doar de ceea ce se află mai jos de centură - aşa că, 
vezi, băiatul este deosebit. A vorbit cu băiatul - apropo, îl 
cheamă Planchet - după care mi-a spus: „Am un tip 
adevărat pentru tine, Gleb.” Am oricând încredere în 
aprecierile ei despre tipi adevăraţi. 

Namarti întrebă cu viclenie: 

— Şi ce crezi că va face omul ăsta al tău, Andorin, odată 
ajuns pe domeniile Palatului? 

Andorin inspiră adânc: 

— Păi, ce să facă? Dacă totul merge cum trebuie, scăpăm 
de scumpul nostru Împărat Cleon, Primul cu acest Nume. 

Figura lui Namarti deveni o mască a mâniei: 


— Ce? Eşti nebun? Pentru ce să-l omoram pe Cleon? El 
este sprijinul nostru în guvernare, faţada din spatele căreia 
vom putea conduce. Este paşaportul nostru pentru 
legitimitate. Ce ai în cap? Avem nevoie de el, să ne fie 
marionetă. Nu se va amesteca în treburile noastre, dar 
existenţa lui ne va asigura o poziţie solidă. 

Faţa calmă a lui Andorin se înroşi toată; buna sa dispoziţie 
dispăru cu totul: 

— Atunci, ce ai tu în cap? Care sunt planurile tale? M-am 
săturat să tot să ghicesc. 

Namarti ridică mâna, împăciuitor: 

— În regulă. În regulă. Calmează-te. N-am vrut să te 
enervez. Dar gândeşte-te puţin. Cine l-a distrus pe 
Joranum? Cine ne-a distrus speranţele acum zece ani? 
Matematicianul. El conduce acum Imperiul, cu vorbele lui 
idioate despre psihoistorie. Cleon nu reprezintă nimic 
pentru noi. Pe Hari Seldon trebuie să-l distrugem. Cu 
aceste continue avarii, am vrut să fac din Hari Seldon un 
subiect al ridicolului. Mizeriile sunt aruncate la uşa lui. 
Totul este interpretat ca ineficienţa lui, incapacitatea lui. 

Făcuse un pic de bale pe la colţurile buzelor: 

— Când va fi asasinat, întreg Imperiul se va bucura, 
veselia va ocupa multă vreme toate ştirile de la holoviziune. 
Atunci nu va mai conta dacă vor afla cine a făcut-o. 

Ridică mâna, apoi o lăsă să cadă, ca şi cum ar fi împlântat 
un cuţit: 

— Vom fi consideraţi eroi ai Imperiului, salvatori. Ei? Ei? 
Ce zici? Crezi că puştiul tău îl poate omori pe Hari Seldon? 

Andorin îşi recăpătase înfăţişarea calmă. 

— Sunt sigur că poate, spuse el cu nepăsare forţată. 
Pentru Cleon, ar fi avut probabil un pic de respect; 
Împăratul, după cum ştii, are un fel de aură mistică. 
(Accentuase cuvântul „ştii” şi Namarti se încruntă.) Apoi 
continuă: 

— Pentru Seldon însă, nu va avea astfel de sentimente. 


Însă în sinea sa, Andorin era furios. Nu asta dorise. Se 
simţea trădat. 

Manella îşi plimbă mâna peste frunte, zâmbindu-i lui 
Raych: 

— Ţi-am spus că n-o să te coste nici un credit. 

Raych clipi şi se scarpină pe umărul gol: 

— Dar acum, ai de gând să-mi ceri? 

Ea ridică din umeri şi zâmbi maliţios: 

— De ce? 

— De ce nu? 

— Pentru că din când în când am şi eu dreptul să-mi 
satisfac plăcerile. 

— Cu mine? 

— Mai vezi pe altcineva pe-aici? 

După o pauză lungă, Manella îi spuse, ocrotitor: 

— De altfel, nici nu ai destule credite ca să mă plăteşti. 
Cum este slujba? 

— Mai bine decât nimic, spuse Raych. Mult mai bine. Ai 
vorbit tu cu tipul ala să-mi facă rost de slujbă? 

Manella dădu lent din cap: 

— Vorbeşti de Gleb Andorin? Nu i-am zis să facă nimic. I- 
am zis doar că s-ar putea să îl interesezi. 

— O să se supere din cauză că tu şi cu mine... 

— Pentru ce? Nu-i treaba lui. De altfel, nu-i nici treaba ta. 

— Ce face el? Adică, ce munceşte? 

— Nu cred că munceşte. Este bogat. Rudă cu vechii 
Primari. 

— Primarii de Wye? 

— Da, chiar aşa. Nu-i place guvernul Imperial. Spune că 
Cleon ar trebui să... 

Se opri brusc: 

— Vorbesc prea mult. Nu cumva să repeţi cuiva ceea ce 
spun eu aici. 

— Eu? N-am auzit nimic. Şi nici n-am de gând să aud. 

— Foarte bine. 


— Dar ce-i cu Andorin? E băgat în mişcarea Joranumită? E 
vreun şei? 

— De unde să ştiu? 

— Nu vorbeşte cu tine despre chestiile astea? 

— Nu. 

— Aha, spuse Raych încercând să nu pară dezamăgit. 

Manella îl privi, vicleană: 

— Dar de ce te interesează? 

— Vreau să intru şi eu în mişcarea asta. Cred că aşa am să 
ajung şi eu mai bine. O slujbă mai bună... Mai multe 
credite... Ştii tu... 

— Poate că Andorin o să te ajute. Îi place de tine. Asta o 
ştiu. 

— Nu-l poţi face să-i placă şi mai mult de mine? 

— Aş putea încerca. Nu văd de ce nu te-ar plăcea. Mie îmi 
placi. Îmi placi mai mult decât îmi place el. 

— Mulţumesc, Manella. Şi eu te plac... Foarte mult. 

Îşi plimbă mâna pe corpul ei, dezmierdând-o, şi îşi dori cu 
putere să se poată concentra mai mult asupra ei şi mai 
puţin asupra misiunii. 

— Gleb Andorin, spuse obosit Hari Seldon. 

Se frecă la ochi. 

— Cine-i ăsta? întrebă Dors Venabili. 

Din ziua în care plecase Raych, era într-o dispoziţie la fel 
de rece. 

— Până acum câteva zile nici nu auzisem de el, spuse 
Seldon. Ăsta este necazul când încerci să guvernezi o lume 
cu patruzeci de miliarde de locuitori. Nu auzi niciodată de 
cineva, decât dacă intră cu forţa în atenţia ta. Cu toate 
informaţiile computerizate, Trantor rămâne o planetă de 
anonimi. Dăm oamenilor numere de identificare, îi 
introducem în statistici, dar nu ştim nimic despre ei. Mai 
adaugă douăzeci şi cinci de milioane de lumi ale 
Provinciilor, şi chiar ai motive să te miri că Imperiul Galactic 
a rămas, timp de atâtea milenii, un mecanism care 


funcţionează. Să fiu sincer, cred că în cea mai mare parte s- 
a condus singur. Dar acum, în cele din urmă, se prăbuşeşte. 
— Destul cu filosofia, Hari, spuse Dors. Cine este Andorin 

ăsta? 

— Cineva de care recunosc că ar fi trebuit să ştiu. Am 
reuşit să fac rost de câteva informaţii din dosarul lui de la 
securitate. Este membru al familiei Primarilor de Wye - cel 
mai important membru, de fapt - şi cei de la securitate au 
fost tot timpul cu ochii pe el. Se crede că are ambiţii 
politice, dar este prea afemeiat pentru a le putea realiza. 

— Şi s-a înhăitat cu Joranumiţii? 

Seldon făcu un gest vag: 

— Am senzaţia că cei de la securitate habar nu au despre 
Joranumiţi. Asta poate însemna că aceştia nu mai există sau, 
dacă există, nu mai prezintă nici un fel de importanţă. Ar 
mai putea însemna pur şi simplu că securitatea nu se 
interesează de ei. N-am nici o şansă să îi implic în 
cercetările mele. Să zic mersi că îmi mai dau nişte 
informaţii. Şi ţine cont că eu sunt Primul Ministru. 

— Este posibil să nu fi un foarte bun Prim Ministru? 
întrebă sec Dors. 

— Este mai mult decât posibil. Probabil că de generaţii 
întregi nu a fost numită în post o persoană mai puţin 
potrivită decât mine. Dar asta nu are nici o legătură cu 
forţele de securitate. Securitatea este un departament 
independent. Cred că nici Cleon nu ştie prea multe despre 
ea, deşi, teoretic, ofiţerii de securitate ar trebui să-i dea 
raportul prin directorul lor. Dacă am şti ceva mai mult 
despre forţele de securitate, am încerca să-i încadrăm 
acţiunile în ecuaţiile psihoistoriei. 

— Dar ofiţerii de securitate sunt de partea ta? 

— Cred că da, dar n-aş băga mâna-n foc. 

— Şi pentru ce te interesează... cum îl cheamă? 

— Gleb Andorin. Pentru că am primit, prin intermediari, 
un mesaj de la Raych. 

Ochii lui Dors fulgerară: 


— De ce nu mi-ai spus? Ce face? E bine? 

— Deocamdată da, dar sper să nu încerce să mai trimită 
mesaje. Dacă este prins comunicând, atunci nu îi va fi bine. 
În orice caz, a intrat în legătură cu Andorin. 

— Şi cu Joranumiţii? 

— Nu cred. Nu ar avea nici un sens. Mişcarea Joranumită 
are cea mai mare priză în clasele inferioare... o mişcare 
proletară, dacă se poate spune aşa. lar Andorin este un 
aristocrat printre aristocrați. Ce legătură să aibă el cu 
Joranumiţii? 

— Dacă face parte din familia Primarilor de Wye, ar putea 
aspira la tronul Imperial, nu-i aşa? 

— Aspiră de generaţii întregi. Îţi aduci aminte de Rashelle, 
cred. A fost mătuşa lui Andorin. 

— Atunci s-ar putea folosi de Joranumiţi ca de o 
trambulină, nu crezi? 

— Dacă există vreo mişcare Joranumită. Dacă există - şi 
dacă Andorin are nevoie de o trambulină - atunci cred că a 
intrat într-un joc periculos. Joranumiţii ar putea avea 
planurile lor, iar Andorin va descoperi că pur şi simplu 
călăreşte un greti... 

— Ce este greti? 

— Un animal dispărut, foarte feroce. Pe Helicon avem o 
expresie foarte populară: Dacă te-ai urcat pe un greti, 
descoperi că nu te mai poţi da jos, de frică să nu te 
mănânce. 

Seldon făcu o pauză, după care continuă: 

— Şi încă ceva. Raych se pare că s-a încurcat cu o femeie 
care îl cunoaşte pe Andorin şi prin care, crede el, ar putea 
căpăta informaţii importante. Îţi spun asta acum ca să nu 
mă acuzi, mai târziu, că ţi-am ascuns ceva. 

— O femeie? se încruntă Dors. 

— Una care - cred - cunoaşte foarte mulţi oameni ce-şi 
dau necontrolat drumul la gura, uneori, în nişte împrejurări 
mai intime. 

— Una din alea. 


Încruntătura ei luă amploare: 

— Nu-mi place că Raych s-a... 

— Haide, haide. Raych are treizeci de ani şi multă 
experienţă. Nu se lasă dus de nas chiar atât de uşor. 

Se întoarse spre Dors cu o privire atât de îmbătrânită, atât 
de obosită! ... Spuse: 

— Crezi că mie îmi place? Crezi ca mie îmi place ceva din 
toate astea? 

Dors nu găsi nici un răspuns. 

Gambol Deen Namarti nu era, nici măcar în momentele 
sale cele mai bune, o persoană remarcabilă prin politeţe şi 
suavitate... iar apropierea punctului culminant după zece 
ani de planuri îl făcuse şi mai ursuz. 

Se ridică din scaun cu o oarecare agitaţie şi spuse: 

— Ţi-a luat cam mult timp să ajungi până aici, Andorin. 

Andorin dădu din umeri: 

— Dar am venit. 

— Şi tânărul ăla al tău... acea unealtă remarcabilă cu care 
te lăudai... Unde este? 

— Va veni şi el, dar altă dată. 

— De ce nu acum? 

Capul frumos al lui Andorin păru să se aplece puţin, ca şi 
cum căzuse pe gânduri sau ajunsese la o decizie, apoi spuse 
dintr-o dată: 

— Nu vreau să îl aduc aici până nu mă lămuresc cum stau. 

— Ce înseamnă asta? 

— Simple cuvinte în Galactica Standard. De când 
plănuieşti sa scapi de Hari Seldon? 

— Dintotdeauna! Dintotdeauna! Ţi-e chiar atât de greu să 
înţelegi? Vrem răzbunare pentru ce i-a făcut lui Jo-Jo. Însă 
chiar dacă n-ar fi făcut asta, din moment ce este Primul 
Ministru, va trebui să-l înlăturăm. 

— Dar Cleon - Cleon - trebuie dat jos. Dacă nu numai el, 
atunci el împreună cu Seldon. 

— Pentru ce te interesează o marionetă? 


— Doar nu te-ai născut ieri. N-a trebuit niciodată să dau 
explicaţii pentru ce m-am încurcat cu voi. Nu eşti chiar atât 
de nebun şi ignorant încât să nu şti. Pentru ce m-ar interesa 
pe mine planurile voastre dacă nu aş avea speranţe să 
capăt tronul Imperial? 

Namarti râse: 

— Desigur. De multă vreme ştiu că mă consideri o treaptă, 
o modalitate de a te urca pe tronul Imperial. 

— 'Te aşteptai la altceva? 

— Nu, deloc. Eu fac planurile, îmi asum riscurile şi, după 
aceea, când totul este gata, tu vii şi culegi roadele. Este 
rezonabil, nu? 

— Da, este rezonabil, pentru că şi tu te vei înfrupta din 
roade. Nu vei deveni Prim Ministru? Nu te vei putea baza 
pe întregul sprijin al noului Împărat, care va fi plin de 
recunoştinţă? Nu voi fi eu... 

Şi faţa i se schimonosi ironică, scuipând cuvântul: 

— ... noua marionetă? 

— Asta doreşti să fii? O marionetă? 

— Vreau să fiu Împărat. i-am dat credite, când erai lefter. 
Ţi-am dat oameni, când nu aveai niciunul. Ţi-am oferit 
respectabilitate, când ai avut nevoie să pui la punct o 
organizaţie puternică în Wye. Pot retrage tot ceea ce am 
investit în tine. 

— Nu cred. 

— Vrei să rişti? Să nu crezi că mă poţi trata la fel cum ai 
făcut cu Kaspalov. Dacă păţesc ceva, Wye va deveni de 
nelocuit pentru tine şi pentru ai tăi... vei descoperi că nici 
un alt sector nu îţi va mai oferi ceea ce vrei. 

Namarti oftă: 

— Deci insişti să-l omorâm pe Împărat. 

— N-am spus să-l „omorâm”. Am spus să-l înlăturăm. 
Detaliile le las în seama ta. 

Această ultimă remarcă o făcuse cu un gest al mâinii, 
aproape neglijent, din încheietură, ca şi cum ar fi stat deja 
pe tronul Imperial. 


— După care crezi că vei fi Împărat? întrebă Namarti. 

— Da. 

— Nu, nu vei fi. Vei fi omorât... şi nu de mâinile mele. 
Andorin, dă-mi voie să te învăţ unele lucruri care ţin de 
experienţă. Dacă Cleon este ucis, atunci se va pune 
problema succesiunii şi, pentru a se evita războiul civil, 
Garda Imperială va omori imediat toţi membrii familiei 
Primarilor de Wye... începând cu tine. Pe de altă parte, dacă 
nu este omorât decât Primul Ministru, vei fi în siguranţă. 

— De ce? 

— Un Prim Ministru este doar un Prim Ministru. Ăştia vin 
şi pleacă. Este posibil ca Cleon însuşi să se sature de el şi să 
pună să fie omorât. Vom avea noi grijă să răspândim 
zvonuri în sensul ăsta. Garda Imperială nu va interveni, şi 
ne va permite să formăm un nou guvern. Ba chiar este 
posibil să fie ei înşişi recunoscători pentru moartea lui 
Seldon. 

— Şi, odată instalat noul guvern, eu ce voi face? Voi 
aştepta? La infinit? 

— Nu. Dacă ajung Prim Ministru, voi găsi o cale să mă 
descurc cu Cleon. S-ar putea chiar să pot face ceva în 
privinţa Gărzilor Imperiale - sau chiar forţelor de securitate 
- atrăgându-le de partea mea. Atunci voi scăpa de Cleon, 
înlocuindu-l cu tine. 

Andorin izbucni: 

— Pentru ce ai face asta? 

— Cum adică, pentru ce? făcu Namarti. 

— Tu cu Seldon ai ce ai. După ce scapi de el, pentru ce să- 
ţi mai asumi riscuri inutile la cel mai înalt nivel? Vei face 
pace cu Cleon, iar cu mă voi întoarce la moşia mea năruită 
şi la visele imposibile. Ba chiar, cine ştie, ca să scapi de 
riscuri vei pune să fiu ucis. 

— Nu! spuse Namarti. Cleon a fost născut pentru tron. 
Este descendentul mai multor generaţii de Împărați... 
mândra Dinastie Entun. El va fi foarte greu de manevrat, o 
adevărată năpastă. Spre deosebire de el, tu vei veni la tron 


ca membru al unei noi dinastii, fără tradiţie, pentru că foştii 
Împărați wyani au fost, trebuie să recunoşti, absolut 
insignifianţi. Vei sta pe un tron instabil şi vei avea nevoie de 
cineva care să te sprijine... de mine. lar eu voi avea nevoie 
de cineva care să depindă de mine, şi pe care să îl pot 
manevra... de tine... Haide, Andorin, căsătoria noastră nu 
este una din dragoste, altfel s-ar sfârşi într-un an; este o 
căsătorie din interese, şi poate dura atâta timp cât vom trăi. 
Hai mai bine să avem încredere unul în celălalt. 

— Jură că voi fi Împărat. 

— La ce bun să jur dacă nu ai încredere în cuvântul meu? 
Hai să spunem că te voi considera un Împărat deosebit de 
folositor şi că voi dori să te pun în locul lui Cleon imediat ce 
acest lucru se poate face în siguranţă. Acum prezintă-mi-l 
pe individul ăsta despre care crezi că va fi unealta perfect 
adecvată scopurilor noastre. 

— Foarte bine. Şi nu uita ce anume îl face deosebit. L-am 
studiat. Este un idealist şi nu are foarte multă minte. Va 
face ceea ce i se va spune, fără să se gândească la pericole 
sau la consecinţe. Şi emană în jurul lui un fel de sinceritate 
şi de nevinovăție, încât victima are încredere în el, chiar 
dacă îl vede ţinând un blaster în mână. 

— Mi-e imposibil să cred aşa ceva. 

— Aşteaptă să-l vezi, spuse Andorin. 

Raych stătea cu ochii pironiţi în podea. Îi aruncase o 
privire rapidă lui Namarti, şi nu avusese nevoie de mai 
mult. Îl întâlnise pe acest om cu zece ani în urmă, când 
fusese trimis cu capcana pentru Jo-]Jo Joranum. Da, o privire 
fusese de ajuns. 

Namarti se schimbase foarte puţin în aceşti zece ani. Furia 
şi ura erau în continuare caracteristicile dominante pe care 
le putea observa la el - sau poate era doar o apreciere 
subiectivă - şi păreau să se fi constituit într-o crustă tare şi 
permanentă. Faţa era un pic mai suptă, părul presărat cu 
fire albe, dar gura cu buze subţiri era în continuare ca o 


linie aspră, iar ochii negri străluceau la fel de periculos ca 
întotdeauna. 

Raych îşi ferea ochii. Namarti, simţea el, nu era genul de 
om care să facă o pasiune pentru persoanele care îl priveau 
deschis în faţă. 

Namarti părea să-l devoreze pe Raych din ochi, păstrându- 
şi eternul surâs batjocoritor. 

Se întoarse spre Andorin care stătea în lateral şi spuse, de 
parcă subiectul conversaţiei nu era de faţă: 

— Deci, ăsta e băiatul. 

Andorin aprobă din cap şi buzele se mişcară fără a scoate 
un sunet: „Da, Şefule.” 

Namarti spuse dintr-o dată spre Raych: 

— Cum te cheamă? 

— Planchet, domnule. 

— Crezi în cauza noastră? 

— Da, domnule. 

Vorbea cu prudenţă, aşa cum îl instruise Andorin: 

— Eu sunt democrat şi doresc o mai mare participare a 
populaţiei la procesul de guvernare. 

Ochii lui Namarti sclipiră în direcţia lui Andorin: 

— Ia te uită, avem aici un orator. 

După care se întoarse din nou spre Raych: 

— Eşti gata să-ţi asumi riscuri pentru a sluji cauza? 

— Orice risc, domnule. 

— Vei face ce ţi se va spune? Fără întrebări? Fără să dai 
înapoi? 

— Voi îndeplini toate ordinele. 

— Ştii ceva despre grădinărit? 

Raych şovăi: 

— Nu, domnule. 

— Deci, eşti trantorian? Născut sub cupolă? 

— M-am născut în Millimaru, domnule, şi am fost crescut 
în Dahl. 

— Foarte bine, spuse Namarti. 

Apoi, către Andorin: 


— Du-l afară şi lasă-l o vreme pe mâna oamenilor care îl 
aşteaptă acolo. Ei vor avea grijă de el. După care te întorci 
aici, Andorin. Vreau să vorbesc cu tine. 

Când se întoarse, Andorin descoperi că Namarti suferise o 
schimbare profundă. Ochii îi străluceau, iar gura îi era 
schimonosită într-un zâmbet feroce. 

— Andorin, spuse el, zeii despre care ţi-am vorbit zilele 
trecute sunt de partea noastră mai mult decât mi-am 
imaginat. 

— 'Ţi-am spus că băiatul este exact ceea ce ne trebuie. 

— Da, este mult mai bun decât îţi închipui. Cunoşti, 
desigur, povestea căderii lui Joranum: Hari Seldon, iubitul 
nostru Prim Ministru, şi-a trimis fiul - sau, mai bine zis, fiul 
adoptiv - să se întâlnească cu Joranum şi să-i întindă o 
capcană. În care a căzut, deşi eu l-am prevenit. 

— Da, spuse Andorin dând plictisit din cap, cunosc. 

O spusese cu aerul unuia care cunoştea foarte bine 
povestea, fiindu-i spusă de nenumărate ori. 

— L-am văzut pe băiatul ăla doar atunci, dar imaginea lui 
mi s-a întipărit în creier, fierbinte. Crezi că trecerea a zece 
ani, tocurile false şi raderea mustaţei erau suficiente să mă 
ducă de nas? Planchet ăsta al tău este Raych, fiul adoptiv al 
lui Hari Seldon. 

Andorin se albi şi i se opri respiraţia. După câteva 
momente, reuşi să îngaime: 

— Eşti sigur, Şefule? 

— Tot aşa cum sunt sigur că stai acum în faţa mea şi ai 
băgat un duşman în mijlocul nostru. 

— Habar n-aveam... 

— Nu te agita, spuse Namarti. Consider că ai făcut cel mai 
bun lucru din întreaga ta viaţă aristocratică şi trândavă. Ai 
jucat rolul pe care ţi l-au dat zeii. Dacă eu n-aş fi ştiut cine 
este, şi-ar fi îndeplinit cu succes misiunea: se infiltra ca 
spion în mijlocul nostru, şi divulga informaţii despre 
planurile noastre cele mai secrete. Însă din moment ce ştim 


cine este, planul lui nu se va realiza. În schimb, avem acum 
totul. 

Namarti îşi frecă încântat mâinile şi, ca şi cum ştia cât de 
puţin i se potrivea, zâmbi... şi râse poticnit. 

Manella spuse, melancolică: 

— Cred că nu ne vom mai vedea, Planchet. 

Raych tocmai se usca după ce făcuse duş: 

— De ce? 

— Nu mai vrea Gleb Andorin. 

— De ce? 

Manella ridică din umerii delicaţi: 

— Spune că ai ceva important de făcut, şi s-a terminat cu 
joaca. Poate că o să primeşti o slujbă mai bună. 

Raych ciuli urechile: 

— Ce fel de slujbă? i-a zis ceva în mod special? 

— Nu, dar a spus că se duce în Sectorul Imperial. 

— Serios? Îţi spune adesea lucruri din astea? 

— Ştii cum e, Planchet. Când stai în pat cu un tip, îşi dă 
mai uşor drumul la gură. 

— Ştiu, spuse Raych care mereu fusese atent să nu 
păţească la fel. Şi ce altceva a spus? 

— De ce mă întrebi? făcu ea încruntându-se puţin. Şielmă 
întreabă mereu de tine. Am observat asta la bărbaţi. Sunt 
curioşi să afle unul despre celălalt. Care să fie cauza? 

— Ce i-ai spus despre mine? 

— Nu cine ştie ce. Doar că eşti un tip foarte cumsecade. 
Normal, nu i-am spus că îmi place mai mult de tine decât de 
el. Asta i-ar putea răni sentimentele... şi mi-ar dăuna mie. 

Raych terminase de îmbrăcat: 

— Deci, ne spunem adio. 

— Da, cel puţin pentru o vreme. Gleb mi-a spus că s-ar 
putea să se răzgândească. Desigur, mi-ar plăcea şi mie să 
merg în Sectorul Imperial... dacă ar vrea să mă ia cu el. N- 
am fost niciodată acolo. 

Raych fusese gata-gata să spună ceva, dar reuşi să 
tuşească, oprindu-se la timp: 


— Nici eu nu am mai fost. 

— Acolo sunt clădirile cele mai mari, locurile cele mai 
frumoase, restaurantele cele mai elegante... şi acolo 
locuiesc oamenii cei mai bogaţi. Mi-ar plăcea să întâlnesc 
nişte oameni bogaţi... în afară de Gleb, vreau să spun. 

— Bănuiesc că o persoană ca mine nu prea are ce-ţi oferi, 
spuse Raych. 

— Ai dreptate. Nu te poţi gândi mereu la credite, dar din 
când în când trebuie s-o faci. Mai ales acum, când am 
impresia că Gleb s-a cam săturat de mine. 

Raych se simţi dator să spună: 

— Nimeni nu s-ar putea sătura de tine. 

Apoi, spre uimirea sa, descoperi că fusese sincer. 

— Aşa spun bărbaţii întotdeauna, spuse Manella, dar, ai să 
rămâi surprins, se poate. Oricum, ne-a fost bine împreună, 
Planchet. Ai grijă de tine şi, cine ştie, poate ne vom mai 
revedea. 

Raych dădu din cap şi se trezi în pană de cuvinte. Nu găsi 
nici un cuvânt, nici un gest, prin care să-şi exprime 
sentimentele. 

Îşi îndreptă gândurile spre alte direcţii. Trebuia să afle ce 
plănuiau oamenii lui Namarti. Dacă îl despărţeau de 
Manella, însemna că intraseră în faza finală. Dar, concret, 
nu avea alt indiciu decât chestia asta ciudată, cu 
grădinăritul. 

Şi nici nu îi mai putea trimite informaţii lui Seldon. De la 
întâlnirea cu Namarti, fusese ţinut sub o supraveghere 
strictă şi toate căile de comunicaţie îi fuseseră tăiate... iar 
acesta era încă un semn al crizei care se apropia. 

Dar dacă va afla ce anume se petrecea doar după 
consumarea faptului - şi dacă îşi va putea comunica 
noutăţile doar după ce acestea încetau a mai fi noutăţi - 
însemna că avea să rateze misiunea. 

Hari Seldon era într-o dispoziţie proastă. Nu mai primise 
veşti de la Raych; nu avea nici o idee despre ce se întâmpla. 


În afara îngrijorării fireşti vizavi de soarta lui Raych (cu 
siguranţă că ar ti auzit dacă i s-ar fi întâmplat ceva rău), 
mai era şi neliniştea faţă de ceea ce se plănuia. 

Trebuia să fie ceva perfid. Nu se punea problema unui 
atac direct asupra Palatului. Era înţesat de securitate. Dar 
dacă lucrurile stăteau astfel, ce conspirație ar avea sorţi de 
izbândă? 

Chestia asta îl ţinuse treaz toată noaptea şi îi ocupase 
gândurile ziua. 

Se aprinse un bec de semnalizare. 

— Domnule Prim Ministru, întâlnirea de la ora două, 
domnule... 

— Ce întâlnire de la ora două? 

— Cu Mandell Gruber, grădinarul. A primit aprobările 
necesare. 

Seldon îşi aduse aminte: 

— Da. Trimite-l înăuntru. 

Nu prea avea timp pentru o întâlnire cu Gruber, dar 
fusese de acord într-un moment de slăbiciune... omul 
păruse de-a dreptul desperat. Un Prim Ministru nu ar 
trebui sa dea semne de slăbiciune, dar lui Seldon îi venea 
greu să-şi înfrâneze adevărata fire. 

— Intră, Gruber, spuse el cu amabilitate. 

Gruber stătea în faţa lui, cu capul înfundat între umeri, 
aruncând priviri în toate direcţiile. Seldon îşi dădu scama că 
grădinarul nu mai intrase niciodată într-o cameră atât de 
grandioasă ca aceasta şi fu îmboldit de un impuls amar. Ar fi 
vrut să-i spună: „Îţi place? Te rog să o iei tu. Eu nu o vreau.” 

Dar nu spuse decât: 

— Ce s-a întâmplat, Gruber? De ce eşti atât de nefericit? 

Nu primi un răspuns imediat; deocamdată, Gruber nu 
făcea decât să scoată un zâmbet absent. 

— Stai jos, omule, spuse Seldon. Uite, în fotoliul ăla. 

— O, nu domnule Prim Ministru. Ar fi o necuviinţă. L-aş 
murdări. 


— Dacă îl murdăreşti, va fi uşor de curăţat după aceea. Fă 
aşa cum îţi spun... Bun! Acum rămâi acolo un minut sau 
două şi adună-ţi gândurile. După ce eşti gata, îmi spui care-i 
problema. 

Gruber stătu tăcut o vreme, apoi cuvintele îi ieşiră la 
repezeală din gură: 

— Domnule Prim Ministru, voi fi Grădinar Şef. 
Binecuvântatul Împărat mi-a spus asta. 

— Da, am auzit, dar sunt sigur că nu asta te descurajează. 
Este un post pe care trebuie să-l primeşti ca pe un cadou, şi 
zic că-l meriţi. Poate am avut şi eu o contribuţie la asta, 
Gruber. Nu-am uitat niciodată curajul tău atunci când 
aproape că era să fiu ucis. le-am lăudat Maiestăţii Sale 
Imperiale. Este o recompensă rezonabilă, şi oricum meritai 
o promovare. Dosarul tău arată clar că eşti pe deplin 
calificat pentru acest post. Deci, dacă am lămurit asta, 
spune-mi acum ce anume te necăjeşte. 

— Domnule Prim Ministru, tocmai postul şi promovarea 
mă necăjesc. Nu pot face faţă, pentru că nu sunt calificat. 

— Noi suntem convinşi că eşti. 

Gruber începu să se frământe în fotoliu: 

— Şi voi fi obligat să stau într-un birou? Nu pot sta într-un 
birou. Nu aş mai putea ieşi sub cerul liber, să muncesc 
înconjurat de plante şi animale. Voi fi ca într-o închisoare, 
domnule Prim Ministru. 

Seldon holbă ochii la el: 

— Nicidecum, Gruber. Nu trebuie sa stai în birou mai mult 
decât este nevoie. 'Te vei putea plimba liber pe domenii, 
supraveghind totul. Vei sta afară oricât vei dori, numai că 
vei fi scutit de munca grea. 

— Dar mie îmi place munca grea, domnule Prim Ministru. 
Şi nu voi avea nici o şansă să ies afară din birou. L-am 
urmărit pe actualul Grădinar Sef. Nu a putut ieşi la aer 
curat, deşi a vrut. Este prea multă administrare de făcut, 
prea multă evidenţă de luat în calcul. Dacă vrea să ştie ce 


se întâmplă, trebuie să mergem noi la el în birou ca să-i 
spunem. Priveşte lucrurile la holovizor... 

Pronunţase cuvântul cu un dispreţ infinit: 

— ... ca şi cum din imagini ţi-ai putea da seama despre 
creaturile vii. Nu e pentru mine treaba asta. 

— Haide, Gruber, fii bărbat. Lucrurile nu sunt chiar atât de 
negre. Ai să te obişnuieşti. Încetul cu încetul, lucrurile vor 
decurge aşa cum îţi doreşti tu. 

Gruber scutură din cap: 

— Pentru început - chiar de la început - va trebui să mă 
ocup de noii grădinari. Treaba asta o să mă îngroape. 

Apoi, cu o izbucnire plină de energie: 

— Este un post pe care nu-l vreau şi nu trebuie să-mi fie 
oferit, domnule Prim Ministru. 

— Gruber, poate că în momentul ăsta nu-ţi doreşti postul, 
dar să ştii că nu eşti singurul. Îţi spun eu că acum, chiar 
acum, nu-mi doresc să fiu Prim Ministru. Postul ăsta este o 
pălărie prea largă pentru capul meu. Ba sunt convins că 
până şi Împăratul însuşi are momente când se satură de 
straiele Imperiale. Dar suntem aici, în Galaxia asta, şi cu 
toţii trebuie să ne facem treaba chiar dacă nu ne place 
întotdeauna. 

— Înţeleg, domnule Prim Ministru, dar Împăratul trebuie 
să fie Împărat deoarece pentru asta s-a născut. lar 
dumneavoastră trebuie să fiţi Prim Ministru pentru că 
nimeni altcineva nu poate face faţă acestui post. Dar în 
cazul meu, nu este vorba decât despre postul de Grădinar 
Şef. Sunt aici cincizeci de grădinari tot atât de competenţi 
ca şi mine pe care nu i-ar deranja să primească postul. 
Spuneţi că aţi vorbit Împăratului despre cum am încercat 
să vă ajut. Nu-i puteţi vorbi din nou explicându-i că dacă 
doreşte să mă răsplătească pentru ceea ce am făcut atunci 
să mă lase aşa cum sunt? 

Seldon se lăsă pe spate şi spuse pe un ton grav: 

— Gruber, aş face asta pentru tine dacă s-ar putea, dar 
trebuie să-ţi explic ceva şi sper din tot sufletul că vei 


înţelege. Teoretic, Împăratul este conducătorul absolut al 
Imperiului. În realitate, posibilităţile lui sunt foarte limitate. 
În acest moment, eu conduc Imperiul în mai mare măsură 
decât o face el, dar, chiar şi aşa, nici eu nu pot face decât 
foarte puţine lucruri. Sunt milioane şi miliarde de oameni la 
toate nivelurile de guvernare, toţi iau decizii, toţi fac 
greşeli, unii acţionând cu înţelepciune sau eroic, alţii 
acţionând prosteşte sau hoţeşte. Nu am cum să-i controlez. 
Mă înţelegi, Gruber? 

— Da, dar ce legătură are asta cu cazul meu? 

— Are, pentru că există un singur loc în care Împăratul 
este stăpân absolut - iar acest loc îl reprezintă domeniile 
Palatului Imperial. Aici cuvântul lui este lege şi eşaloanele 
de funcţionari subordonați lui sunt destul de puţine la 
număr, astfel încât îi poate controla. Dacă-i ceri să-şi 
retragă o decizie pe care a luat-o în legătură cu 
administrarea domeniilor Palatului Imperial ar însemna să 
dai buzna în singura zonă pe care el o consideră inviolabilă. 
Dacă i-aş spune: „Retrageţi-vă decizia în legătură cu 
Gruber, Maiestatea Voastră Imperială”, mai degrabă m-ar 
da pe mine afară din post decât să-şi retragă decizia. Acesta 
ar putea fi un lucru bun pentru mine, dar ţie nu ţi-ar ajuta 
la nimic. 

— Deci nu se poate face nimic pentru a schimba lucrurile? 
întrebă Gruber. 

— Nu. Dar nu-ţi face probleme, Gruber, am să te ajut eu, 
atât cât voi putea. Îmi pare rău. Însă acum trebuie să 
înţelegi că ţi-am acordat mai mult timp decât îmi puteam 
permite. 

Gruber se ridică în picioare, frământând între mâini şapca 
verde de grădinar. În ochii lui străluceau lacrimi: 

— Mulţumesc, domnule Prim Ministru. Ştiu că aţi vrea să 
mă ajutaţi. Sunteţi... sunteţi un om bun, domnule Prim 
Ministru. 

Se întoarse şi plecă, încovoiat sub greutatea mâhnirii. 


Seldon privi meditativ în urma lui şi dădu din cap. 
Înmulţeşte amarul lui Gruber cu un cvadrilion şi vei avea 
necazurile tuturor oamenilor din cele douăzeci şi cinci de 
milioane de lumi ale Imperiului. Cum putea el, Seldon, să le 
rezolve pe toate când nu putea să rezolve problema unui 
singur om care venise la el să ceară ajutor? 

Psihoistoria nu putea salva un om. Dar ar putea salva un 
cvadrilion? 

Dădu din nou din cap, verifică natura şi ora următoarei 
audienţe, apoi înlemni deodată. Urlă în microfon, dând frâu 
liber tensiunilor interioare, în contradicţie cu obişnuitul său 
control: 

— Aduceţi-l pe grădinarul acela înapoi! Acum! 

— Ce-i cu noii grădinari? exclamă Seldon. 

De data asta nu îl invită pe Gruber să ia loc. 

Gruber clipi repede din ochi. Era panicat, din cauza 
acestei rechemări neaşteptate. 

— N-noii g-grădinari? se bâlbâi el. 

— Ai spus „noii grădinari”. Care noi grădinari? 

Gruber era uluit: 

— Păi, dacă se numeşte un nou Grădinar Şef, vor fi 
angajaţi grădinari noi. Aşa este obiceiul. 

— N-am mai auzit de aşa ceva. 

— La ultima schimbare de Grădinar Şef dumneavoastră nu 
eraţi Prim Ministru. Probabil că nici nu vă aflaţi pe Trantor. 

— Despre ce este vorba? 

— Ei bine, grădinarii nu sunt concediaţi niciodată. Unii 
mor. Alţii îmbătrânesc prea mult, ies la pensie şi sunt 
înlocuiţi. Atunci când se instalează în post un nou Grădinar 
Şef, cel puţin jumătate din echipă este trecută binişor de 
floarea vârstei. Li se dă tuturor o pensie bună şi sunt aduşi 
grădinari noi. 

— Pentru întinerire. 

— În parte. Alt motiv ar fi că în acel moment apar de obicei 
noi planuri pentru grădini şi trebuie să avem idei şi scheme 
noi. Sunt aproape cincizeci de kilomteri pătraţi de grădini şi 


parcuri, de obicei reorganizarea lor durează câţiva ani iar 
eu va trebui să supraveghez totul. Vă rog, domnule Prim 
Ministru... 

Gruber abia îşi mai trăgea răsuflarea: 

— Sunt sigur că un om deştept ca dumneavoastră poate 
găsi o modalitate pentru a-l face pe binecuvântatul nostru 
Împărat să se răzgândească. 

Seldon nu îi dădu atenţie. Pe frunte îi apărură riduri, din 
cauza concentrării: 

— De unde vin noii grădinari? 

— Se fac selecţii pe toate lumile... Întotdeauna se găsesc 
oameni gata să-i înlocuiască pe cei care nu mai pot face 
faţă. Vor veni cu sutele, în zeci de loturi. Îmi va lua un an, 
cel puţin... 

— De unde vin? De unde? 

— Din milioane de lumi. Ne dorim o mare varietate de 
cunoştinţe în horticultură. Orice cetăţean din Imperiu se 
poate califica. 

— Şi din Trantor? 

— Nu, nu din Trantor. În grădini nu vine nimeni de pe 
Trantor. 

Vocea sa căpătă accente dispreţuitoare: 

— Dintr-un trantorian nu poţi face un grădinar. Parcurile 
pe care le au ei aici, sub cupolă, nu sunt grădini. Sunt 
plante în ghivece, şi animale în cuşcă. Trantorienii, sărmanii 
de ei, nu ştiu nimic despre aerul liber, apa curgătoare şi 
adevăratul echilibru al naturii. 

— În regulă, Gruber. Am să-ţi dau o sarcină. Va trebui să 
obţii pentru mine numele fiecărui nou grădinar programat 
să sosească în săptămânile următoare. Obţii toate 
informaţiile în legătură cu ei. Numele. Lumea. Numărul de 
identificare. Educaţia. Experienţa. Totul. Vreau ca toate să 
apară aici, pe biroul meu, cât mai rapid posibil. Îţi voi 
trimite oameni care să te ajute. Oameni cu calculatoare. Ce 
fel de computer foloseşti? 


— Eu? Unul simplu de tot, care ţine evidenţa plantelor, 
speciilor şi alte chestii din astea. 

— În regulă. Oamenii pe care ţi-i trimit vor face tot ceea ce 
nu poţi face tu. Nici nu îţi pot spune cât de importantă este 
treaba asta. 

— Dacă fac asta... 

— Gruber, nu e momentul să te târguieşti cu mine. Dacă 
nu faci ce-ţi spun, nu vei mai fi Grădinar Şef. Dar vei fi 
concediat, fără pensie. 

Din nou singur, Seldon lătră în aparatul de comunicaţie: 

— Anulează-mi toate întâlnirile pentru restul zilei. 

După care trupul îi căzu în fotoliu, simţindu-şi din plin 
fiecare din cei cincizeci de ani. Durerea de cap i se 
accentua. Timp de zeci de ani, securitatea formase straturi 
în jurul Palatului Imperial, din ce în ce mai numeroasă, mai 
solidă, mai impenetrabilă, mai dotată. 

„.. Şi, periodic, hoarde de străini erau lăsate să intre pe 
domenii. Fără altă întrebare decât: „Ie pricepi la 
grădinărit?” 

Stupiditatea situaţiei era de-a dreptul colosală. 

Bine că îşi dăduse seama la timp. Sau...? Oare nu era prea 
târziu? 

Gleb Andorin miji ochii, privindu-l pe Namarti. Niciodată 
nu îi plăcuse acest om, dar erau momente când îl antipatiza 
puternic, cum era cazul acum, de exemplu. Pentru ce 
trebuia el, Andorin, un wyan de viţă regală (la urma 
urmelor, avea descendență regală, nu?), să lucreze cu acest 
parvenit, acest psihopat? 

Ştia de ce, şi trebuia să suporte, chiar şi atunci când 
Namarti era pe pragul de a spune încă o dată povestea în 
care reconstituise mişcarea timp de zece ani, aducând-o 
până la apogeul perfecțiunii actuale. Oare o spunea oricui, 
mereu şi mereu? Sau doar Andorin era microfonul lui 
preferat? 

Faţa lui Namarti părea luminată de o voioşie vicleană în 
timp ce spunea, tărăgănat, ca şi cum învățase mecanic ceea 


ce avea de spus: 

— An după an, am muncit din greu, deşi părea fără 
speranţă şi inutil, ca să pun pe picioare o organizaţie, să 
şubrezesc puţin câte puţin încrederea în guvern, creând şi 
amplificând nemulţumirile. Atunci când a izbucnit criza 
bancară şi săptămâna cu moratoriul, eu... 

Se opri deodată: 

— 'Ţi-am mai spus asta de multe ori, şi te-ai săturat să tot 
asculţi, nu-i aşa? 

Buzele lui Namarti se strânseră, curbându-se într-un 
zâmbet scurt şi sec. Nu era chiar atât de idiot încât să nu-şi 
dea seama cât de plictisitor devenise; numai că nu se putea 
abţine. Andorin spuse: 

— Da, mi-ai povestit asta de multe ori... 

Lăsă în aer restul frazei. Răspunsul era, la urma urmelor, 
un „da” evident. Nu era cazul să i-o spună direct în faţă. 

Figura palidă a lui Namarti se îmbujoră uşor. 

— Dar ar fi putut dura la nesfârşit, continuă el. 
Organizarea, munca în ascuns, puteam să nu ajungem la 
nici un rezultat... dacă nu aş fi obţinut o unealtă potrivită. 
lar această unealtă a venit la mine, fără nici un efort din 
partea mea. 

— Zeii ţi l-au adus pe Planchet, spuse Andorin pe un ton 
neutru. 

— Ai dreptate. În curând, se va permite accesul pe 
domeniile Palatului a unui grup de grădinari. 

Se opri, savurându-şi gândurile, apoi continuă: 

— Bărbaţi şi femei. Suficienţi cât să mascheze nucleul 
nostru operativ. Printre ei se vor afla Planchet... şi cu tine. 
Însă voi vă veţi deosebi de ceilalţi prin faptul că veţi purta 
blastere asupra voastră. 

— Sigur, spuse Andorin cu o maliţie intenţionată în spatele 
expresiei politicoase. Şi vom fi opriţi la poartă, arestaţi şi 
interogaţi. Să intri cu un blaster pe domeniile Palatului... 

— Nu veţi fi opriţi, spuse Namarti nesesizând maliţia 
celuilalt. Nu veţi fi percheziţionaţi. S-a aranjat totul. Veţi fi 


primiţi în mod natural, firesc, de un funcţionar al Palatului. 
Nu ştiu cine se ocupă de obicei de problema asta - al 
Treilea Asistent Şambelan Responsabil cu Iarba şi Frunzele, 
bănuiesc. Dar în acest caz, va fi însuşi Seldon. Marele 
matematician se va grăbi să-i întâmpine pe noii grădinari şi 
să le ureze bun-venit pe domenii. 

— Văd că eşti foarte sigur. 

— Sigur că sunt sigur. A fost aranjat totul. Va descoperi, 
aproape în ultima clipa, că fiul său adoptiv se află pe lista 
noilor grădinari şi îi va fi imposibil să nu îl întâmpine. lar 
atunci când va apărea Seldon, Planchet va ridica blasterul. 
Oamenii noştri vor striga „Trădare!” În confuzia şi talmeş- 
balmeş-ul ce vor urma, Planchet îl va omori pe Seldon, iar 
tu îl vei omori pe Planchet. După care arunci blasterul şi 
fugi. Avem oameni care te vor ajuta să pleci. Totul a fost 
aranjat. 

— Este absolut necesar să îl omoram pe Planchet? 

Namarti se încruntă: 

— De ce? Accepţi una din crime şi te opui celeilalte? După 
ce Planchet îşi va reveni, vrei să divulge autorităţilor tot ce 
ştie despre noi? De fapt, acolo se va regla o mică 
neînțelegere în familie. Nu uita că Planchet este, de fapt, 
Raych Seldon. Va părea ca şi cum cei doi au tras în acelaşi 
timp... sau ca şi cum Seldon ar fi dat ordine ca, dacă fiul său 
dă vreun semn de ostilitate, să fie omorât. Vom avea noi 
grijă ca disensiunile familiale să se bucure din plin de 
publicitate. Originile conflictului se vor pierde în zilele rele 
ale Sângerosului Împărat Manowell. Populaţia Trantor-ului 
va fi îngrozită de ticăloşia nemaipomenită a acestei fapte. 
Asta, pusă în vârful tuturor ineficientelor şi avariilor la care 
au fost martori şi pe care le-au trăit, îi va face să ţipe după 
un nou guvern... şi nimeni nu va fi în stare să-i refuze, cu 
atât mai puţin Împăratul. Atunci vom intra noi în scenă. 

— Aşa, pur şi simplu? 

— Nu, nu pur şi simplu. Nu sunt chiar atât de naiv. 
Probabil se va constitui un guvern interimar, dar va cădea 


repede. Vom avea noi grijă să cadă, după care vom ieşi la 
luptă deschisă reînviind vechile idei ale lui Joranum pe care 
trantorienii nu le-au uitat niciodată. Şi peste câtva timp - nu 
foarte mult - voi fi Prim Ministru. 

— Dar eu? 

— În cele din urmă, vei fi Împărat. 

— Şansa ca toate astea să meargă este foarte mică, spuse 
Andorin. Asta s-a aranjat... aia s-a aranjat... cealaltă s-a 
aranjat. Totul trebuie să se îmbine perfect, altfel se va 
prăbuşi. Cineva, undeva, sigur va da greş. Este un risc 
inacceptabil. 

— Inacceptabil? Pentru cine? Pentru tine? 

— Da. Eu trebuie să am grijă ca Planchet să-şi omoare 
tatăl, apoi să-l omor. De ce eu? Nu ai alte unelte mai puţin 
valoroase decât mine, pe care să le pui să rişte? 

— Ba da. Dar dacă aş alege pe altcineva, ar însemna să mă 
îndrept spre un eşec sigur. Cine altcineva în afară de tine 
mai are atât de mult interes să îndeplinească misiunea, fără 
ca să se răzgândească şi să se evapore în ultimul moment? 

— Riscul este enorm. 

— Şi nu crezi că merită? Este în joc tronul Imperial. 

— Da, dar tu ce risc îţi asumi, Şefule? Vei rămâne aici, în 
siguranţă, aşteptând să auzi veştile. 

Namarti zâmbi: 

— Ce idiot eşti, Andorin! Ce mai Împărat vei fi! Crezi că 
din cauză că rămân aici, nu îmi asum nici un risc? Dacă 
mişcarea nu-şi atinge ţinta, dacă planul dă greş, sau dacă 
vreunii dintre oamenii noştri sunt prinşi, crezi că nu vor 
spune tot ceea ce ştiu? Dacă tu vei fi cumva prins, vei 
suporta tratamentul drăgăstos al Gărzii Imperiale fără să le 
povesteşti despre mine? Şi, după o tentativă de asasinare 
eşuată, crezi că nu vor scotoci Trantor-ul în căutarea mea? 
Crezi că nu voi fi prins până la urmă? Şi când mă vor găsi, 
care crezi că va fi soarta mea? Risc? Eu îmi asum un risc 
mai mare decât oricare dintre voi, stând aici şi nefăcând 


nimic. Deci, pe scurt, cam aşa stau lucrurile. Vrei sau nu să 
fii Împărat? 

Andorin spuse cu o voce joasă: 

— Vreau să fiu Împărat. 

Şi astfel, totul se puse în mişcare. 

Lui Raych nu-i scăpă faptul că era tratat cu o atenţie 
deosebită. Întregul grup al grădinarilor-pretendenţi era 
acum cazat într-unul dintre hotelurile Sectorului Imperial. 
Nu într-unul de mâna întâi, desigur. 

Grădinarii formau un grup eterogen, din cincizeci de lumi 
diferite, însă Raych nu prea avea ocazia să vorbească cu ei. 
Andorin, fără să pară că face eforturi deosebite în această 
direcţie, reuşise să-l izoleze de ceilalţi. 

Raych se întrebă care să fie motivul. Avea o senzaţie de 
deprimare. De fapt, se simţise oarecum deprimat încă de 
când plecase din Wye. Asta îi afecta procesul gândirii; se 
mai lupta şi să o înlăture pe... însă fără un succes deplin. 

Andorin era îmbrăcat cu haine grosolane şi se străduia să 
arate ca un muncitor. Trebuia să joace rolul grădinarului, 
pentru a conduce „spectacolul” - oricare ar fi fost acesta. 

Raych se simţea vinovat pentru faptul că nu reuşise să afle 
natura acelui „spectacol”. Îl izolaseră, îi întrerupseseră 
orice posibilitate de comunicare. Probabil că făceau asta cu 
fiecare trantorian din grup, ca o măsură de precauţie 
(gândea el). Raych apreciase că în grup se aflau mai mult 
de zece trantorieni, toţi oameni de-ai lui Namarti, desigur. 

Ce îl nedumerea era că Andorin se purta aproape cu 
afecţiune, îl monopolizase, insista să ia împreună toate 
mesele şi nu îl trata deloc ca pe ceilalţi. 

Poate din cauză că o împărţiseră pe Manella? Raych nu 
ştia suficiente lucruri despre obiceiurile Sectorului Wye 
pentru a-şi da seama dacă nu cumva societatea lor era 
atinsă de poliandrie. 

Poate că dacă doi bărbaţi împărțeau o femeie, asta 
însemna că, într-un fel, trebuiau să se poarte ca fraţii? Se 
crea astfel o relaţie între ei? 


Raych nu auzise niciodată de aşa ceva, dar putea 
presupune că dăduse peste una dintre infinitele subtilităţi 
ale societăţii Galactice... sau, mai precis, ale celei 
trantoriene. 

Dar acum, că îi revenise în minte Manella, stărui puţin 
asupra amintirii ei. Îi ducea teribil dorul, şi se gândi că 
poate din cauza asta era deprimat. Deşi, ca să fie sincer, 
ceea ce simţea acum, după ce terminase dejunul în 
compania lui Andorin, era mai degrabă desperare... cu 
toate că nu putea descoperi motivul. 

Manella! 

Spusese că şi-ar dori să viziteze Sectorul Imperial şi 
probabil ar fi fost capabilă a-l convinge pe Andorin să-i facă 
pe plac. Deprimarea îl făcu să pună o întrebare prostească: 

— Domnule Andorin, mă tot întreb, poate că aţi adus-o pe 
domnişoara Dubanqua cu dumneavoastră. Aici, în Sectorul 
Imperial. 

Andorin părea sincer mirat. Apoi zise cu blândeţe: 

— Pe Manella? O vezi pe ea pricepându-se la grădinărit? 
Nici măcar nu s-ar putea preface că se pricepe. Nu, nu, 
Manella este una dintre femeile făcute special pentru 
momentele noastre de linişte. Altă funcţie nu are. 

Apoi: 

— Dar de ce întrebi, Planchet? 

Raych ridică din umeri: 

— Nu ştiu. E cam plictiseală pe aici. Mi-am zis că... 

Vocea i se stinse. 

Andorin îl privi cu atenţie. În cele din urmă, spuse: 

— Sper că nu eşti vreunul dintre ăia cărora le pasă de 
femeia cu care se culcă. Te asigur că pe ca nu o interesează 
ce bărbat primeşte în pat. După ce terminăm treaba, vor fi 
alte femei. Multe. 

— Şi când terminăm? 

— Curând. Iar tu vei avea un rol foarte important. 

Andorin îl privea cu atenţie pe Raych. 


— Cât de important? întrebă Raych. Nu voi fi doar... un 
grădinar? 

Vocea îi suna dogită, falsă, şi nu reuşea să pună nici un pic 
de viaţă în ea. 

— Vei fi mai mult decât atăt, Planchet. Vei intra acolo cu un 
blaster. 

— Cu un ce? 

— Cu un blaster. 

— N-am ţinut niciodată un blaster în mână. Niciodată în 
viaţă. 

— Nu-i nici o scofală. Îl ridici... ţinteşti... apeşi pe contact 
şi cineva moare. 

— Eu nu pot să omor pe nimeni. 

— Credeam că eşti de-ai noştri, că ai face orice pentru 
cauză. 

— Da, dar nu să... omor. 

Raych nu reuşea să-şi adune gândurile. Pentru ce trebuia 
să ucidă? Oare ce rol juca el în planul lor? Şi cum putea 
preveni Garda Imperială, înainte ca crima să aibă loc? 

Faţa lui Andorin se aspri brusc, trecând instantaneu de la 
o atitudine prietenoasă la o hotărâre neclintită. 

— Trebuie să ucizi, spuse el. 

Raych îşi adună toate puterile.:. 

— Nu. Eu nu omor pe nimeni. Punct. 

— Planchet, spuse Andorin, vei face ceea ce ţi se va spune. 

— Dar nu crimă. 

— Ba chiar şi crimă. 

— Şi cum ai să mă obligi? 

— Simplu. Am să-ţi poruncesc. 

Raych se simţi derutat. Ce anume îl făcea pe Andorin atât 
de încrezător? 

Dădu din cap: 

— Nu. 

— Te-am hrănit, Planchet, spuse Andorin, încă de când am 
plecat din Wye. Am avut grijă să mănânci împreună cu 


mine. Ţi-am supravegheat meniurile. În special pe acela pe 
care de abia l-ai mâncat. 

Raych simţi cum groaza pune stăpânire pe el. Înţelese 
deodată: 

— Desperanţă! 

— Exact, spuse Andorin. 

— Este ilegal. 

— Da, desigur. La fel şi crima. 

Raych ştia despre desperanţă. Era un derivat chimic al 
unui tranchilizant absolut inofensiv. Însă derivatul nu calma, 
ci dimpotrivă, inducea o stare de desperare. Fusese 
interzisă prin lege deoarece cu ajutorul ei puteai supune 
voinţa oricui, deşi se auzeau mereu zvonuri cum că Garda 
Imperială o folosea. 

Andorin spuse, ca şi cum nu îi era greu să citească 
gândurile lui Raych: 

— Se numeşte desperanţă pentru că vine de la un cuvânt 
vechi, care înseamnă „desperare”. Cred că te simţi 
desperat. 

— Absolut deloc, murmură Raych. 

— Văd că eşti foarte categoric, dar nu poţi lupta împotriva 
drogului. Şi cu cât te simţi mai desperat, cu atât este mai 
eficient drogul. 

— Nici o şansă. 

— Gândeşte-tc, Planchet. Namarti te-a recunoscut imediat, 
chiar şi fără mustață. Ştie că eşti Raych Seldon şi, la 
porunca mea, îţi vei ucide tatăl. 

— Nu înainte de a te omori pe tine, murmură Raych. 

Se ridică de pe scaun. În mod normal, nu ar fi trebuit să 
aibă nici o problemă. Andorin era mai înalt, dar în nici un 
caz atlet. Îl va rupe în două, cu o singură mână... Însă dc- 
abia se ridică de pe scaun că îi veni ameţeală. Scutură 
capul, dar nu i se limpezi. 

Andorin se ridică şi el, făcând un pas înapoi. Scoase mâna 
dreaptă de acolo de unde o ţinuse până atunci: în mâneca 
stângă. Arma ieşi la iveală. 


Spuse, pe un ton aproape agreabil: 

— Am venit pregătit. Am fost informat că eşti un adevărat 
maestru în Twist-ul heliconian. Aşa că nu va avea loc nici o 
luptă corp-la-corp. 

Cobori privirea spre armă. 

— Nu este un blaster, spuse el. Nu-mi pot permite să te 
ucid înainte de a-ţi îndeplini misiunea. Este un bici 
neuronic. Într-un fel, e mult mai rău. Voi ţinti spre umărul 
tău stâng şi, crede-mă, durerea va fi atât de cumplită încât 
nici cel mai mare stoic din Galaxie nu ar putea să o îndure. 

Raych, care avansase încet şi hotărât, se opri brusc. Avea 
numai doisprezece ani când gustase - un pic - din durerea 
indusă de un bici neuronic. Odată lovit, nimeni nu uită 
vreodată durerea, oricât de mult ar trăi, oricât de plină de 
evenimente i-ar fi viaţa. 

— Mai mult, spuse Andorin, îl voi folosi la putere maximă, 
astfel încât vei simţi o durere insuportabilă, apoi nervii 
braţului îţi vor fi distruşi definitiv. Nu vei mai folosi 
niciodată braţul stâng. Ţi-l voi cruța pe cel drept, pentru ca 
să poţi ţine blasterul în mână... Acum, dacă te aşezi şi 
accepţi realitatea, îţi poţi păstra ambele braţe. Desigur, va 
trebui să mănânci din nou, ca să crească gradul de 
intoxicare. Situaţia ta, băiete, se înrăutăţeşte din ce în ce 
mai mult. 

Raych simţea cum desperarea indusă de drog pune 
stăpânire pe el, iar această stare servea la a amplifica 
efectul. Începea să vadă dublu şi nu mai găsi nimic de spus. 

Nu ştia decât că va trebui să facă ceea ce îi va porunci 
Andorin. Jucase şi pierduse. 

— Nu! spuse Hari Seldon. Nu vreau să apari acolo afară, 
Dors! 

Dors Venabili îi înfruntă privirea cu o expresie la fel de 
hotărâtă ca a lui: 

— Arunci nu te las nici pe tine să mergi, Hari. 

— Eu trebuie să fi acolo. 


— Nu este treaba ta. Grădinarul Clasa întâi trebuie să-i 
întâmpine pe noii veniţi. 

— Într-adevăr. Dar Gruber nu poate. Este un om distrus. 

— Probabil că are un asistent. Sau mai bine lasă-l pe 
Grădinarul Şef. Trebuie să rămână în post până la sfârşitul 
anului. 

— Grădinarul Şef este prea bătrân. În plus... 

Seldon ezită, după care continuă: 

— ... există nişte suspecți printre grădinari. Trantorieni. 
Au venit aici cu un motiv. Am numele fiecăruia dintre ei. 

— Atunci arestează-i. Pe toţi. Este simplu. Pentru ce 
complici lucrurile? 

— Pentru că nu ştiu de ce se află aici. Se pune ceva la cale. 
Nu văd ce ar putea face doisprezece grădinari, dar... Nu, 
m-am exprimat greşit, am să reformulez: Vad o mulţime de 
lucruri pe care le-ar putea face, dar nu ştiu pe care l-au 
plănuit. Îi vom aresta, într-adevăr, dar trebuie mai înainte 
sa aflu cât mai multe detalii. Trebuie să aflăm suficient de 
mult pentru a-i descoperi pe toţi cei care fac parte din 
conspirație, de sus şi până jos. Trebuie să ştiu cu ce se 
ocupă fiecare, pentru a stabili capetele de acuzare. Nu 
vreau să arestez doisprezece bărbaţi şi femei sub acuzaţia 
că au săvârşit o banală infracţiune. Vor spune că erau 
desperaţi, că aveau nevoie de o slujbă. Se vor plânge că nu 
e drept ca trantorienii să fie excluşi. Toată lumea va 
simpatiza cu ei, iar noi vom căuta ca tâmpiţii, degeaba. 
Trebuie să le oferim ocazia să se desconspire. În plus... 

O pauză lungă, după care Dors spuse, furioasă: 

— Ei bine, spune! Ce-i cu acest „în plus”? 

Seldon cobori vocea: 

— Unul dintre cei doisprezece este Raych, sub 
pseudonimul Planchet. 

— Ce? 

— Ce te mira? L-am trimis în Wye pentru a se infiltra în 
mişcarea Joranumită, şi uite că a reuşit să se infiltreze. Am 
încredere deplină în el. Dacă se află acolo, atunci ştie care 


este motivul, şi probabil că are un plan ca să ne dea şi nouă 
un indiciu cât de mic. Vreau să fiu de faţă. Vreau să-l văd. 
Vreau să-l ajut, dacă pot. 

— Dacă vrei să-l ajuţi, pune câte cincizeci de gardieni 
umăr lângă umăr, de fiecare parte a grădinarilor tăi. 

— Nu. Nici asta nu ne va ajuta cu ceva. Garda Imperială va 
fi la faţa locului, dar va fi disimulată. Grădinarii respectivi 
trebuie să aibă impresia că au mână liberă să execute 
planul aşa cum îşi doresc. Înainte de a-l executa, însă după 
ce-şi vor da în vileag intenţiile... îi vom aresta. 

— Este riscant. Este riscant pentru Raych. 

— Uneori trebuie să ne asumăm şi riscuri. Miza este mai 
mare decât viaţa unor indivizi. 

— Nu ai inimă, dacă poţi spune aşa ceva! 

— Crezi că nu am inimă? Am, dar chiar dacă mi s-ar sfâşia, 
prima mea grijă ar fi pentru... 

— Termină! 

Dors îi întoarse spatele, ca şi cum ar fi fost cuprinsă de 
durere. 

— Înţeleg, spuse Seldon, dar tu nu trebuie să fii acolo. 
Prezenţa ta va fi foarte nepotrivită, conspiratorii vor bănui 
că ştim prea multe şi vor renunţa la plan. Nu vreau să 
renunţe la plan. 

Se opri, apoi spuse cu blândeţe: 

— Dors, spui că sarcina ta este să mă protejezi pe mine. 
Asta trece înaintea protecţiei lui Raych şi o ştii foarte bine. 
Nu vreau să insist, dar a mă proteja pe mine înseamnă a 
proteja psihoistoria şi întreaga omenire. Asta trebuie să 
treacă pe primul plan. Psihoistoria îmi spune că eu, la 
rândul meu, trebuie să protejez centrul cu orice preţ şi 
chiar asta încerc să fac... Înţelegi? 

— Înţeleg, spuse Dors. 

După care îi întoarse din nou spatele. 

Şi sper că am dreptate, gândi Seldon. 

Dacă nu avea dreptate, ea nu îl va ierta niciodată. Mai rău, 
nici el nu se va ierta vreodată... indiferent de existenţa 


psihoistoriei. 

Erau aliniaţi frumos, cu picioarele depărtate, mâinile la 
spate, fiecare îmbrăcat într-o uniformă verde, nouă, curată, 
comodă, şi cu buzunare largi. Femeile puteau fi deosebite 
doar după înălţimea lor mai mică. Părul le era acoperit de 
glugă, însă grădinarii - de ambele sexe - trebuiau să poarte 
părul tăiat scurt şi să nu aibă păr pe faţă. 

Nimeni nu ştia care era motivul. Era invocat cuvântul 
„tradiţie”, la fel ca în multe alte cazuri, unele rezonabile, 
altele pur şi simplu idioate. 

În faţa lor se afla Mandell Gruber, flancat de câte un 
asistent. Gruber tremura, cu ochii larg deschişi. 

Hari Seldon strânse din buze. Dacă Gruber ar reuşi să 
spună „Grădinari, Împăratul vă urează tuturor bine aţi 
venit”, ar fi fost suficient. După aceea avea să se ocupe el. 

Ochii săi alunecară, privind noul contingent şi îl descoperi 
pe Raych. 

Inima îi tresări un pic. Raych stătea în rândul din faţă, fără 
mustață, mai rigid decât ceilalţi, privind drept înainte. Ochii 
săi nu se mişcară pentru a întâlni privirea lui Seldon; nu 
dădea nici un semn, oricât de mic, că l-ar fi recunoscut. 

Bun, gândi Seldon. Nici nu trebuie. Nu trebuie să se dea 
de gol. 

Gruber murmură anemic o formulă de bun-venit şi Seldon 
intră în scenă. 

Înainta cu un pas lejer, aşezându-se imediat înaintea lui 
Gruber, şi spuse: 

— Îţi mulţumesc, Grădinar Clasa întâi. Bărbaţi şi femei, 
grădinari ai Împăratului, veţi prelua o sarcină importantă. 
Veţi fi responsabili de sănătatea şi frumuseţea singurei zone 
deschise de pe măreaţa lume Trantor, capitala Imperiului 
Galactic. Deşi nu avem perspectivele nesfârşite ale lumilor 
neacoperite, voi veţi avea grijă ca această bijuterie să 
strălucească mai puternic decât orice altceva în Imperiu. 
Veţi primi ordine de la Mandell Gruber, care în curând va 
deveni Grădinar Şef. Dacă va fi necesar, el îmi va da 


raportul mie, iar eu voi da raportul Împăratului. După cum 
vă puteţi da seama, asta înseamnă că nu sunteţi decât la 
trei nivele de prezenţa Imperială şi întotdeauna vă veţi afla 
sub supravegherea sa binevoitoare. Sunt sigur că şi acum 
chiar suntem priviţi din Micul Palat, locuinţa sa personală, 
care este clădirea pe care o vedeţi la dreapta - cea cu 
acoperiş de opal - şi că ceea ce vede îi provoacă satisfacţie. 
Desigur, înainte de a începe, veţi urma un curs de pregătire 
pentru a vă familiariza pe de-a-ntregul cu domeniile şi 
necesităţile. Veţi... 

În toată această vreme, se deplasase, aproape pe 
nesimţite, până în faţa lui Raych, care rămânea în 
continuare nemişcat, fără să clipească. 

Seldon se strădui să nu-şi trădeze sentimentele, după care 
faţa îi fu traversată de o încruntătură uşoară. Persoana din 
spatele lui Raych îi părea cunoscută. Dacă nu i-ar fi studiat 
holograma, ar fi trecut neobservată. Nu era Gleb Andorin 
de Wyc? De fapt, patronul lui Raych în Wye? Ce căuta aici? 

Andorin probabil că remarcase privirea suspicioasă a lui 
Seldon, căci murmură ceva printre buzele de-abia 
întredeschise. Mâna dreaptă a lui Raych plecă de la spate, 
intră în buzunarul larg al salopetei verzi, şi scoase un 
blaster. La fel făcu şi Andorin. 

Seldon intră într-un fel de stare de şoc. Cum de li se 
permisese să intre cu blastere pe domenii? Zăpăcit, de-abia 
auzi strigătele de „Trădare!” şi zarva iscată. 

Nu era preocupat decât de blasterul din mâna lui Raych, 
îndreptat direct spre el. Raych îl privea fără a da vreun 
semn că-l recunoaşte. Mintea lui Seldon se umplu de oroare 
când îşi dădu seama că avea să fie ucis de propriul fiu. Doar 
câteva fracțiuni de secundă îl mai despărţeau de moarte. 

Un blaster, în ciuda numelui săul, Blaster vine de la to 
blast (a face să explodeze. În IB. Engl.) (n.tr.). Nu produce o 
explozie în adevăratul sens al cuvântului. El vaporizează şi 
provoacă distrugeri în interior şi - dacă se poate spune aşa 
- provoacă o implozie. Se aude un sunet uşor ca o şoaptă. 


Hari Seldon nu se aştepta să audă acel sunet. Nu se 
aştepta decât la moarte. În consecinţă, fu surprins să îl 
audă totuşi, clar. Clipi rapid din ochi, în timp ce se pipăia, cu 
fălcile tremurând. 

Era în viaţă? (Îşi pusese o întrebare, nu era o afirmaţie.) 

Raych stătea în continuare acolo, cu blasterul îndreptat în 
faţă, cu ochi de sticlă. Era absolut nemişcat, ca o maşină 
căreia i se întrerupsese alimentarea cu energie. 

În spatele lui se afla trupul prăbuşit al lui Andorin, 
mototolit şi scăldat într-o baltă de sânge. Iar lângă acesta, 
cu blasterul în mână, se afla un grădinar. Gluga alunecase; 
grădinarul era o femeie. 

Îi aruncă o privire lui Seldon şi spuse: 

— Fiul dumneavoastră mă cunoaşte sub numele de 
Manella Dubanqua. Sunt ofiţer de securitate. Vreţi să vă 
dau numărul de identificare, domnule Prim Ministru? 

— Nu, spuse slab Seldon. 

Garda Imperială îşi făcuse apariţia în scenă. 

— Fiul meu! spuse el. Ce s-a întâmplat cu fiul meu? 

— A consumat desperanţă, spuse Manella. Cred că va 
putea fi salvat. 

Înaintă şi luă blasterul din mâna lui Raych: 

— Îmi pare rău că nu am acţionat mai devreme. A trebuit 
să aştept o mişcare clară şi, când a venit, m-a luat prin 
surprindere. 

— Şi eu am pâţit la fel. Trebuie să-l ducem pe Raych la 
spitalul Palatului. 

Dinspre Micul Palat se auzi deodată zarvă. Seldon se gândi 
că Împăratul urmărise într-adevăr evenimentele şi, în cazul 
acesta, trebuia să fie teribil de furios. 

— Ai grijă de fiul meu, domnişoară Dubanqua, spuse el. 
Trebuie să merg să-l văd pe Împărat. 

Trase o fugă nedemnă de poziţia lui, prin haosul de pe 
Marea Peluză, pătrunzând fără ceremonie în Micul Palat. 
Oricum, Cleon nu avea cum să fie mai furios de atât. 


Şi acolo, într-un grup care privea îngrozit - chiar acolo, pe 
treptele semicirculare - se găsea trupul Maiestăţii Sale 
Imperiale, Cleon I, făcut praf, aproape de nerecunoscut. 
Robele lui Cleon serveau acum drept giulgiu. Ghemuit, 
sprijinit de perete, privind prosteşte la figurile îngrozite 
care îl încercuiau, se afla Mandell Gruber. 

Seldon simţi că îl lasă nervii. Culese blasterul care zăcea la 
picioarele lui Gruber. Fusese blasterul lui Andorin. Întrebă 
încet: 

— Gruber, ce-ai făcut? 

Gruber, privindu-l ţintă, bâigui: 

— Toată lumea ţipa, urla. M-am gândit: Cine îşi va da 
seama? Vor crede că altcineva l-a ucis pe Împărat. Dar, 
după aceea, n-am mai putut sa fug. 

— Dar Gruber, de ce? 

— Ca să nu fiu Grădinar Şef, spuse Gruber prăbuşindu-se. 

Seldon privea şocat la Gruber, care căzuse în nesimţire. 

Totul mersese ca prin urechile acului. El era în viaţă. 
Raych era în viaţă. Andorin era mort, iar Conspirația 
Joranumită avea acum să fie vânată până la ultima 
persoană. Centrul ar fi rezistat, exact aşa cum cerea 
psihoistoria. Şi tocmai atunci, dintr-un motiv care sfida 
orice rațiune, un grădinar îl omorâse pe Împărat. 

Ce facem acum? gândi desperat Seldon. Ce se va întâmpla 
în continuare? 

PARTEA A TREIA. 

DORS VENABILI. 

VENABILI, DORSHari Seldon a fost subiectul multor 
legende, astfel încât avem puţine speranţe să obţinem 
vreodată o biografie cu un mare grad de veridicitate. Cel 
mai enigmatic aspect al vieţii sale este legat probabil de 
consoarta sa Dors Venabili. Nu există nici o informaţie 
referitoare la Dors Venabili, în afară de faptul că s-a născut 
pe planeta Cinna şi mai târziu a ajuns la Universitatea 
Streeling din Trantor, devenind membru al facultăţii de 
istorie. La scurtă vreme după ocuparea postului la 


Universitate, s-a întâlnit cu Seldon şi a convieţuit cu el timp 
de douăzeci şi opt de ani. Despre viaţa ei nu se poate spune 
decât că este mai plină cu legende decât cea a lui Seldon. 
Există basme de-a dreptul incredibile care vorbesc despre 
puterea şi rapiditatea ei. Mai toţi o numeau - făţiş sau pe 
ascuns -,„ILigroaica”. Mai enigmatică însă decât apariţia ei 
este dispariţia, deoarece, după o anumită perioadă, nu mai 
auzim nimic despre ea. Nu există nici un indiciu referitor la 
ce s-a întâmplat. 

Rolul de istoric este pus în evidenţă de lucrările sale 
privind. ... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

WANDA AVEA ACUM APROAPE OPT ANI, dacă e să ne 
luăm - ca aproape toată lumea, de altfel - după Timpul 
Galactic Standard. Se făcuse o mică domnişoară cu părul 
şaten. Ochii erau albaştri, dar în final aveau să devină 
căprui, ca ai tatălui său. 

Stătea nemişcată, pierdută în gânduri... Şaizeci. 

Era preocupată de numărul ăsta. În curând va veni ziua de 
naştere a bunicului. Va împlini şaizeci de ani... şi şaizeci era 
un număr foarte mare. leri avusese un vis urât despre 
vârsta asta. 

Se duse să îşi caute mama. Trebuia să întrebe. 

Mama ei nu era greu de găsit. Discuta cu bunicul... despre 
ziua de naştere, desigur. Wanda şovăi. Probabil că nu era 
frumos să întrebe de faţă cu bunicul. 

Manella simţi imediat că fiica ei avea o problemă. 

— Stai puţin, Hari, spuse ea, să vedem ce o frământă pe 
Wanda. Ce s-a întâmplat, dragă? 

Wanda o trase de mână: 

— Nu aici, mamă. E o problemă personală. 

Manella se întoarse spre Hari Seldon: 

— Vezi cât de devreme începe? Viaţă personală. Probleme 
personale. Desigur, Wanda, mergem în camera ta? 

— Da, mamă. 

Wanda răsuflă, vizibil uşurată. 


Plecară ţinându-se de mână, apoi Manella o întrebă: 

— Care este problema, Wanda? 

— E vorba de bunicul, mamă. 

— Bunicul! Nu-mi pot închipui că ar face ceva care să te 
deranjeze. 

— Ei bine, uite că poate. 

Ochii Wandei se umplură dintr-o dată de lacrimi: 

— O să moară? 

— Bunicul tău? Cine ţi-a băgat asta în cap, Wanda? 

— O să împlinească şaizeci de ani. E atât de bătrân! 

— Nu, nu e bătrân. E drept că nu mai este tânăr, dar nici 
bătrân nu este. Oamenii trăiesc optzeci, nouăzeci, chiar şi o 
sută de ani - iar bunicul este puternic şi sănătos. Va trăi 
mult. 

— Eşti sigură? întrebă Wanda trăgându-şi nasul. 

Manella îşi prinse fata de umeri şi o privi drept în ochi: 

— Toţi trebuie să murim într-o zi, Wanda. Ți-am mai 
explicat o dată. Totuşi, nu ne facem prea multe griji din 
cauza asta, decât atunci când se apropie termenul. 

Şterse cu blândeţe lacrimile Wandei: 

— Bunicul va trăi până când tu vei creşte mare şi vei avea 
proprii tăi copii. Ai să vezi. Acum hai cu mine. Vreau să 
vorbeşti cu bunicul. 

Wanda îşi trase din nou nasul. 

La întoarcere, Seldon îşi privi cu drag nepoata şi spuse: 

— Ce s-a întâmplat, Wanda? De ce eşti supărată? 

Wanda dădu din cap, dar tăcu din gură. 

Seldon întoarse privirea spre mama fetei: 

— Ei bine, Manella, ce s-a întâmplat? 

Manella dădu şi ea din cap: 

— Va trebui să-ţi spună singură. 

Seldon se aşeză şi se bătu cu palma peste genunchi: 

— Vino, Wanda. Aşază-te aici şi povesteşte-mi despre 
necazurile tale. 

Ea se conformă, se fâţâi puţin, apoi spuse: 

— Sunt speriată. 


Seldon o cuprinse cu braţul: 

— Nu ai motive de teamă atunci când eşti cu bătrânul tău 
bunic. 

Manella făcu o grimasă: 

— Eroare! 

Seldon ridică privirea spre ea: 

— Bunic? 

— Nu. Bătrân. 

Asta sparse zăgazul. Wanda izbucni în lacrimi: 

— Eşti bătrân, bunicule. 

— 'Te cred şi eu. Am şaizeci de ani. 

Îşi apropie obrazul de al Wandei şi şopti: 

— Nici mie nu-mi place, Wanda. De-asta mă bucur că tu 
de-abia acum mergi pe opt ani. 

— Ai părul alb, bunicule. 

— N-a fost aşa mereu. De-abia de curând s-a albit. 

— Bunicule, ai părul alb şi asta înseamnă că ai să mori. 

Seldon păru să primească în plin şocul. Spuse spre 
Manella: 

— Ce-i asta? 

— Nu ştiu, Hari. E raţionamentul ei. 

— Am avut un vis urât, spuse Wanda. 

Seldon îşi drese glasul: 

— Wanda, toţi avem vise urâte din când în când. Sunt 
folositoare. Visele urâte alungă gândurile urâte şi după aia 
ne simţim mai bine. 

— Visul era despre moartea ta, bunicule. 

— Ştiu. Ştiu. Visele pot fi şi despre moarte, dar asta nu 
înseamnă că sunt importante. Uită-te la mine. Nu vezi ce 
plin de viaţa sunt... bine dispus... surâzător? Arăt eu ca şi 
cum aş fi pe moarte? Spune-mi! 

— N... n-nu. 

— Ai văzut? Acum du-te şi te joacă şi uită despre toate 
astea. Îmi voi aniversa ziua de naştere şi toată lumea va 
petrece bine. Mergi acum, dragă. 


Wanda plecă cu buna dispoziţie oarecum reparată, dar 
Seldon îi făcu Manellei semn să rămână. 

— De unde crezi că i-a venit Wandei ideea asta? întrebă 
Seldon. 

— Haide, Hari. Nu-ţi aduci aminte că a avut o şopârlă 
salvaniană, care a murit? Tatăl uneia dintre prietenele ei a 
murit într-un accident, iar la holoviziune vezi mereu 
moartea. Este imposibil să împiedici un copil să afle despre 
moarte. De fapt, eu nici nu aş fi vrut să o împiedic. Moartea 
este o parte esenţială a vieţii; trebuie să înveţe asta. 

— Nu mă refer la moarte în general, Manella. Mă refer în 
particular la moartea mea. Cum a putut să-i intre ideea asta 
în cap? 

Manella ezită, nesigură. Ținea foarte mult la Hari Seldon. 
Cine n-ar ţine la el, gândi ea, deci cum i-aş putea spune? 
Dar cum să nu îi spună? 

— Hari, chiar tu i-ai băgat ideea asta în cap. 

— Eu? 

— Bineînţeles. De câteva luni tot anunţi că vei împlini 
şaizeci de ani şi te plângi cu voce tare că îmbătrâneşti. 
Singurul motiv pentru care oamenii pregătesc această 
petrecere este acela de a te consola. 

— Nu e cine ştie ce mare distracţie să împlineşti şaizeci de 
ani, spuse Seldon revoltat. Aşteaptă! Aşteaptă şi ai să vezi 
tu singură! 

— Am să văd... dacă am noroc. Unii oameni nu ajung la 
şaizeci. Totuşi, dacă nu vorbeşti decât că ai şaizeci de ani şi 
îmbătrâneşti, vei sfârşi prin a înspăimânta-o pe biata fetiţă, 
care este foarte impresionabilă. 

Seldon oftă şi păru încurcat: 

— Îmi pare rău, dar îmi este greu. Uită-te la mâinile mele. 
Se acoperă de pete şi în curând vor deveni noduroase. Nu 
mai pot practica Twist-ul. Un copil probabil că m-ar dobori 
fără nici o problemă. 

— Şi cu ce eşti tu diferit de alţii care au şaizeci de ani? Cel 
puţin, creierul îţi merge la fel de bine ca întotdeauna. Nu ai 


spus de atâtea ori că numai asta contează? 

— Ştiu. Dar îmi este dor de trupul meu tânăr. 

Manella spuse, cu o urmă de maliţie: 

— Mai ales că Dors nu pare să îmbătrânească. 

Seldon spuse, stânjenit: 

— Ei bine, cred că da... 

Întoarse privirea şi era clar că nu dorea să dezvolte 
subiectul. 

Manella îşi privi socrul cu seriozitate. Problema era că el 
nu înţelegea copiii - de fapt, nu-i înţelegea nici pe ceilalţi 
oameni. Era greu de crezut că petrecuse zece ani ca Prim 
Ministru sub vechiul Împărat şi învățase totuşi atât de puţin 
despre oameni. 

Desigur, era băgat până peste cap în psihoistoria asta a 
lui, care lucra cu cvadrilioane de oameni, ceea ce în 
definitiv însemna că nu se ocupa de nimeni ca individ. Şi 
cum să înţeleagă el copiii, când nu avusese contact cu 
niciunul în afară de Raych, care intervenise în viaţa lui la 
doisprezece ani? Acum o avea pe Wanda, care era - şi 
probabil că va rămâne - un mister de nedezlegat pentru el. 

Manella gândi toate acestea cu dragoste pentru bărbatul 
din faţa sa. Avea dorinţa incredibilă de a-l proteja împotriva 
unei lumi pe care el nu o înţelegea. Era singurul aspect în 
care ea şi soacra sa, Dors Venabili, se întâlneau şi mergeau 
împreună: dorinţa de a-l proteja pe Hari Seldon. 

Manella îi salvase viaţa lui Seldon, cu zece ani în urmă. 
Dors, în felul ei ciudat de a fi, considerase asta ca o invazie 
în prerogativele ei şi nu o iertase niciodată. 

Seldon, la rândul lui, salvase atunci viaţa Manellei. Închise 
pentru o clipa ochii şi întreaga scenă îi reveni în minte, de 
parcă totul se petrecuse cu o zi în urmă. 

Era la o săptămână după asasinarea lui Cleon - şi ce 
săptămână oribilă fusese! Tot Trantor-ul se bălăcea în haos. 

Hari Seldon îşi păstra în continuare postul de Prim 
Ministru, dar era clar că nu mai avea nici o putere. O chemă 
la el pe Manella Dubanqua. 


— Vreau să-ţi mulţumesc pentru că ne-ai salvat vieţile, mie 
şi lui Raych. Până acum n-am avut ocazia să-ţi spun acest 
lucru. 

Apoi continuă, cu un oftat: 

— De fapt, în săptămâna asta n-am prea avut ocazia să fac 
NIMIC. 

— Ce s-a întâmplat cu grădinarul nebun? întrebă Manella. 

— A fost executat! Pe loc! Fără proces! Am încercat să îl 
salvez spunând că nu era în toate minţile. Dar nimeni nu mi- 
a cerut părerea. Dacă ar fi făcut orice altceva, dacă ar fi 
comis orice altă crimă, ar fi fost considerat nebun şi cruțat. 
Condamnat - închis şi tratat - dar lăsat în viaţă, totuşi. Însă 
să-l omori pe Împărat... 

Dădu cu tristeţe din cap. 

— Ce se va întâmpla acum, domnule Prim Ministru? 

— Am să-ţi spun părerea mea. Dinastia Entun a luat 
sfârşit. Fiul lui Cleon nu va urma la domnie. Cred că nici nu- 
şi doreşte. Se teme să nu fie asasinat la rândul lui şi nu-l 
condamn deloc pentru asta. Ar fi mult mai bine pentru el să 
se retragă la una dintre moşiile familiei, pe una dintre 
lumile din Provincie şi să ducă acolo o viaţă liniştită. Fiind 
un membru al Casei Imperiale, cu siguranţă că i se va 
permite acest lucru. Tu şi cu mine s-ar putea să fim mai 
puţin norocoşi. 

Manella se încruntă: 

— În ce sens, domnule? 

Seldon îşi drese glasul: 

— Este posibil să se spună că Gleb Andorin a scăpat 
blasterul din cauză că l-ai omorât tu, şi astfel Mandell 
Gruber a reuşit să pună mâna pe el, folosindu-l pentru a-l 
ucide pe Cleon. În consecinţă, tu porţi o mare parte din 
responsabilitatea crimei. S-ar putea să se spună chiar că 
totul a fost premeditat. 

— Dar este ridicol. Sunt membră a forţelor de securitate şi 
mi-am făcut datoria - ceea ce mi s-a ordonat să fac. 

Seldon zâmbi cu tristeţe: 


— Argumentele tale sunt raţionale, dar va mai trece ceva 
timp până ce raţiunea să-şi reintre în drepturi. Acum, în 
absenţa unui succesor legitim la tronul Imperial, vom avea 
inevitabil un guvern militar. (În anii de după aceea, când 
Manella apucase să înţeleagă ceva din psihoistorie, se 
întrebă dacă nu cumva Seldon o folosise pentru a afla ceea 
ce urma să se întâmple, căci guvernul militar venise într- 
adevăr la putere. Însă în momentul respectivei discuţii el nu 
făcuse vreo menţiune referitoare la teoria sa, încă 
nematurizată.) 

— Dacă vom avea un guvern militar, continuă el, atunci se 
va institui imediat un regim dur, zdrobind orice semn de 
nesupunere, acţionând ferm şi cu cruzime, poate chiar în 
pofida raţiunii şi dreptăţii. Domnişoară Dubangua, dacă te 
vor acuza că ai făcut parte dintr-un complot pentru a-l 
ucide pe Împărat, vei fi sacrificată. Acesta nu va fi un act de 
justiţie, ci un mod de a intimida populaţia Trantor-ului. Că 
tot veni vorba, s-ar putea să spună că şi eu am făcut parte 
din conspirație. La urma urmelor, am fost să-i întâmpin pe 
noii grădinari deşi nu era treaba mea. Dacă nu aş fi 
procedat astfel, nu s-ar mai fi atentat la viaţa mea, tu nu ar 
fi trebuit să ripostezi, iar Împăratul ar fi trăit şi astăzi... Vezi 
cum se potrivesc toate? 

— Nu-mi vine să cred că vor face una ca asta. 

— Probabil că nu. Le voi face o ofertă pe care - sper - le va 
veni greu să o refuze. 

— Ce ofertă? 

— Mă voi oferi să demisionez din postul de Prim Ministru. 
Nu mă doresc, deci nu mă vor avea. Dar adevărul este că 
am prieteni la Curtea Imperială şi, mai important chiar, 
oamenii din Provincie m-au găsit... acceptabil. Asta 
înseamnă că dacă membrii Gărzii Imperiale mă înlătură, vor 
fi nevoiţi să mă execute pentru a nu avea probleme. Dacă, 
pe de altă parte, îmi dau demisia, declarând că guvernul 
militar este ceea ce are nevoie Trantor-ul şi Imperiul în 
momentul de faţă, le fac un serviciu, înţelegi? 


Rămase puţin pe gânduri, după care spuse: 

— În plus, mai există şi problema psihoistoriei. (Manella 
auzise atunci pentru prima oară de acel cuvânt.) 

— Ce-i aia? 

— Ceva la care lucrez eu. Cleon credea cu fermitate în 
puterea ei - cu mai multă fermitate chiar decât mine - şi 
există la curte o impresie aproape generală că psihoistoria 
este, sau ar putea fi, o unealtă puternică şi utilă pentru 
guvern - oricare ar fi acela. Nu contează dacă ei nu ştiu 
nimic despre detaliile ştiinţifice. Lipsa cunoaşterii poate 
amplifica aspectul să-i spunem mistic al problemei, în care 
caz îmi vor permite să-mi continui cercetarea. Cel puţin, aşa 
sper eu... Şi în acest moment ajungem la tine. 

— Ce-i cu mine? 

— Voi pretinde - ca parte din înţelegere - să ţi se permită 
să demisionezi din forţele de securitate şi să nu fii acuzată 
de nimic în legătură cu evenimentele care au condus la 
asasinat. Ar trebui să pot obţine acest lucru. 

— Dar asta înseamnă să pun capăt carierei mele. 

— Oricum ai lua-o, cariera ta s-a sfârşit. Chiar dacă Garda 
Imperială nu va ordona să fii executată, îţi imaginezi că ţi se 
va permite să-ţi desfăşori activitatea ca ofiţer de securitate? 

— Dar ce să fac după aceea? Cum să-mi câştig existenţa? 

— Voi avea eu grija de asta, domnişoară Dubanqua. Mă voi 
reîntoarce la Universitatea Streeling, cu fonduri destule 
pentru a-mi continua cercetările în psihoistorie, şi sunt 
sigur că-ţi pot găsi şi ţie ceva de făcut. 

Manella făcu ochii mari: 

— Dar pentru ce să... 

— Nu-mi vine să cred că-mi poţi pune o astfel de întrebare, 
o întrerupse Seldon. Ne-ai salvat vieţile, mie şi lui Raych. 
Crezi că ar fi posibil să nu îţi arăt recunoştinţa mea? 

Şi totul decursese aşa cum spusese el. Seldon a demisionat 
elegant din postul pe care-l păstrase timp de zece ani. A 
primit o scrisoare penibilă în care proaspăt-formatul guvern 
militar - o juntă condusă de anumiţi membri ai Gărzii 


Imperiale şi ai forţelor armate - îi aprecia serviciile aduse 
Imperiului. S-a reîntors la Universitatea Streeling. Manella 
Dubanqua, eliberată din serviciul forţelor de securitate, l-a 
însoţit pe Seldon împreună cu familia. 

Raych intră suflându-şi în pumni: 

— Eu unul, sunt pentru varietatea vremii de afară. Nimeni 
nu-şi doreşte ca lucrurile sub cupolă sa fie întotdeauna la 
fel. Astăzi însă, au programat o vreme cam prea rece, şi în 
plus au pus vântul să bată. Cred că a sosit timpul ca cineva 
să se plângă de modul în care se controlează vremea. 

— Nu cred că vina este a celor care controlează vremea, 
spuse Seldon. În general, este din ce în ce mai greu să 
controlezi lucrurile. 

— Ştiu. Deteriorarea. 

Raych îşi mângâie cu dosul palmei mustaţa neagră şi 
deasă. Un gest pe care-l făcea adesea, ca şi cum nu reuşise 
să uite cele câteva luni petrecute în Wye, fără mustață. Mai 
câştigase de asemenea ceva în greutate, în special în partea 
de mijloc a trupului şi, în general, dădea impresia unui 
foarte tihnit specimen al clasei mijlocii. Până şi accentul său 
dahlit se mai estompase întrucâtva. 

Îşi scoase pelerina subţire şi spuse: 

— Ce mai face bătrânul nostru sărbătorit? 

— Mă împac greu cu ideea. Aşteaptă băiete, aşteaptă. În 
curând vei sărbători şi tu a patruzecea aniversare. Să 
vedem atunci ce nostim o să ţi se pară. 

— Nu la fel de nostim ca la şaizeci. 

— Terminaţi cu glumele astea, spuse Manella care îi freca 
mâinile lui Raych încercând să i le încălzească. 

Seldon deschise larg braţele: 

— Facem un lucru rău, Raych. Nevastă-ta crede că toate 
discuţiile astea despre cei şaizeci de ani ai mei au deprimat- 
o pe micuța Wanda, făcând-o să-şi închipuie că voi muri. 

— Serios? spuse Raych. Bun, acum m-am lămurit. Am 
trecut pe la ea să o vad şi imediat cum am intrat, înainte să 


pot scoate vreo vorbă, mi-a spus că a avut un vis urât. Era 
despre moartea ta? 

— Se pare că da, spuse Seldon. 

— Nu-i nimic, o să-i treacă. Din când în când mai ai şi vise 
urâte, n-ai cum să le opreşti. 

— Eu n-am de gând să trec chiar atât de uşor peste asta, 
spuse Manella. A căzut într-o pasă proastă şi nu este 
sănătos. Am de gând să descopăr cauza. 

— Cum spui tu, Manella, făcu Raych pe un ton foarte bine 
dispus. Tu eşti iubita mea nevastă şi orice spui - în legătură 
cu Wanda - este valabil. 

Îşi mângâie din nou mustaţa. 

Iubita sa nevastă! Nu fusese deloc uşor să şi-o facă „iubită 
nevastă”. Raych îşi aminti de atitudinea mamei sale în 
această privinţă. Se vorbea despre coşmaruri. El avusese 
coşmaruri periodice, în care de fiecare dată trebuia să o 
înfrunte pe furioasa Dors Venabili. 

Prima amintire clară a lui Raych, după ieşirea din chinurile 
induse de desperanţă, fu aceea a bărbieritului. 

Simţea vibrorazorul plimbându-i-se pe obraz, şi spuse 
slab: 

— Să nu dai pe deasupra buzei superioare, domnule 
bărbier. Vreau să-mi recapăt mustaţa. 

Bărbierul, care primise deja instrucţiunile necesare de la 
Seldon, îi puse în faţă o oglindă, pentru a-l linişti. Dors 
Venabili stătea pe marginea patului: 

— Lasă-l să lucreze, Raych. Nu te agita. 

Raych îşi întoarse pentru o clipă privirea spre ea, şi nu 
scoase nici un cuvânt. După plecarea bărbierului, Dors 
spuse: 

— Cum te simţi, Raych? 

— Mizerabil, murmură el. Sunt atât de deprimat, că nu 
mai suport. 

— Sunt ultimele efecte ale desperanţei. Vor dispărea toate. 

— Nu-mi vine să cred. De când durează? 


— Nu contează. Va mai trece ceva timp. Ai fost intoxicat 
până la refuz. 

Raych privi în jur, neliniştit: 

— Manella a trecut să mă vadă? 

— Femeia aia? (Aşa vorbea Dors despre Manella. Raych 
începuse să se obişnuiască.) 

— Nu, reluă ea. Încă nu eşti pregătit să primeşti vizitatori. 

Interpretând expresia lui Raych, Dors adăugă repede: 

— Eu fac excepţie pentru că sunt mama ta, Raych. Totuşi, 
pentru ce vrei să o vezi pe femeia aia? În starea ta, ar fi mai 
bine să nu te vadă. 

— Ba este un motiv în plus să mă vadă, murmură Raych. 
Vreau să mă vadă în starea cea mai rea cu putinţă. 

După care se întoarse pe o parte, demoralizat la culme: 

— Vreau să dorm. 

Dors Venabili dădu din cap. În aceeaşi zi, mai târziu, îi 
spuse lui Seldon: 

— Hari, nu ştiu cum ar trebui să procedăm cu Raych. Nu 
te mai poţi înţelege cu el. 

— Nu se simte bine, Dors, spuse Seldon. Dă-i şi lui o şansă. 

— Mormăie tot timpul despre femeia aia. Nici nu ştiu cum 
o cheamă. 

— Manella Dubanqua. Nu e greu de ţinut minte. 

— Cred că vrea să întemeieze o relaţie cu ea. Să trăiască 
cu ea. Să se însoare cu ea. 

Seldon ridică din umeri: 

— Raych are treizeci de ani... este suficient de matur 
pentru a decide singur ce trebuie să facă. 

— Ca părinţi, avem şi noi ceva de spus. 

Seldon oftă: 

— Iar eu sunt sigur că ai spus deja, Dors. Te-a auzit, şi va 
face precum îi spune inima. 

— Acesta este ultimul tău cuvânt? Ai de gând să stai 
deoparte, în timp ce el îşi face planuri de căsătorie cu o 
femeie ca aia? 


— Ce-ai vrea să fac, Dors? Manella i-a salvat viaţa. Te 
aştepţi ca el să uite asta? Că tot veni vorba, nu uita că mi-a 
salvat şi mie viaţa. 

Asta parcă puse paie peste foc: 

— Şi tu ai salvat-o pe ea, spuse Dors. Sunteţi chit. 

— Nu ştiu dacă eu... 

— Ba da. Militarii nemernici care conduc acum Imperiul ar 
fi făcut-o bucăţi dacă nu ai fi intervenit tu înaintându-ţi 
demisia şi protejând-o. 

— Chiar dacă au aş fi chit cu ea, ceea ce nu cred, Raych nu 
este. Şi, Dors dragă, eu aş folosi cu mai multă prudenţă 
termenii ăştia nefericiţi la adresa guvernului nostru. Ţine 
cont că vremurile s-au schimbat şi întotdeauna vor exista 
informatori dispuşi să repete altora ceea aud de la tine. 

— Nu schimba subiectul. Mie nu-mi place femeia aia. Sper 
că am dreptul să nu-mi placă, nu? 

— Ai dreptul, desigur, dar nu foloseşte la nimic. 

Hari cobori privirea în podea, cufundat în gânduri. Ochii 
negri ai lui Dors, de obicei impenetrabili, străluceau acum 
din cauza furiei. 

— Aş vrea să ştiu, Dors, de ce? De ce îţi displace atât de 
mult Manella? Ne-a salvat vieţile. Dacă nu ar fi acţionat 
rapid, atât eu cât şi Raych am fi fost morţi în momentul de 
faţă. 

— Da, Hari, replică Dors. Ştiu asta mai bine decât oricine. 
Şi dacă n-ar fi fost acolo, eu nu aş fi putut face nimic pentru 
a împiedica asasinarea ta. Probabil îţi închipui ca ar trebui 
să-i fiu recunoscătoare. Dar de fiecare dată când mă uit la 
ea, îmi aduc aminte de eşecul meu. Ştiu că asemenea 
sentimente nu sunt rezonabile... şi nu mi le pot explica. Deci 
nu-mi cere să îmi placă. Nu sunt capabilă. 

Dar a doua zi, chiar şi Dors trebui să cedeze, când 
doctorul îi spuse: 

— Fiul dumneavoastră doreşte să vadă o femeie pe nume 
Manella. 


— Starea lui nu-i permite să primească vizitatori, spuse 
aspru Dors. 

— Ba dimpotrivă. Îi permite. Se simte foarte bine. În plus, 
insistă. Nu cred că ar fi înţelept să îl refuzăm. 

Aşa că o aduseră pe Manella, iar Raych o întâmpină cu 
multă căldură. De când intrase în spital, acum se zărea în 
ochii lui prima lucire slabă de fericire. 

Îi făcu lui Dors un semn discret - dar imposibil de 
confundat - ca să plece. Cu buzele strânse, Dors părăsi 
încăperea. 

Apoi veni ziua când Raych spuse: 

— Mamă, voi fi al ei. 

— Crezi că-mi faci vreo surpriză, nesăbuitule? spuse Dors. 
Bineînţeles că te va avea. Eşti singura ei şansă, acum după 
ce a căzut în dizgrație, dată afară din forţele de securitate... 

— Mamă, spuse Raych, dacă vrei să mă pierzi, atunci află 
că eşti pe drumul cel bun. Nu mai spune lucruri din astea. 

— Nu mă gândesc decât la binele tău. 

— Mulţumesc, şi eu la fel. Nu te mai gândi că aş putea fi 
biletul cuiva pentru accesul la respectabilitate. Nu sunt 
teribil de arătos. Sunt scund. Tata nu mai este Prim 
Ministru, iar eu vorbesc cu accentul inconfundabil al 
claselor inferioare. Ce motive ar avea să se mândrească cu 
mine? Ar putea ajunge mult mai bine, dar mă vrea pe mine. 
Şi, dă-mi voie să-ţi spun, eu o vreau pe ea. 

— Dar ştii ce fel de femeie este. 

— Bineînţeles că ştiu. Este o femeie care mă iubeşte. Este 
femeia pe care o iubesc eu. Asta este. 

— Şi înainte de a te îndrăgosti de ea, ce era? Ştii ce 
trebuia să facă în misiunea ei din Wye... tu ai fost unul 
dintre cei de care „a avut grijă”. Câţi alţii au mai fost? Eşti 
în stare să trăieşti cu trecutul ei? Cu ceea ce a făcut în 
numele datoriei? Acum îţi poţi permite să fii idealist. Dar 
într-o zi vă veţi certa pentru prima oară - sau a doua oară, 
sau a nouăsprezecea oară - şi atunci nu te vei mai controla, 
spunându-i „lâr...!” 


— Să nu mai spui aşa ceva! urlă furios Raych. Dacă ne vom 
certa, îi voi spune imposibilă, iraţională, enervantă, 
plângăcioasă, nesăbuită... un milion de adjective potrivite 
situaţiei. Şi ea va avea cuvinte aspre pentru mine. Dar vor fi 
cuvinte care să nu rănească. 

— Aşa crezi tu... dar aşteaptă şi ai să vezi. 

Raych se albi. 

— Mamă, spuse el, eşti împreună cu tata de aproape 
douăzeci de ani. E greu să intri în conflict cu el, dar aţi avut 
şi voi ocazii când v-aţi certat. V-am auzit. În toţi aceşti 
douăzeci de ani, ţi-a adresat vreun termen care să-ţi 
compromită statutul de om? Sau eu... am făcut eu aşa ceva? 
Îţi imaginezi că aş putea face aşa ceva acum... indiferent 
cât de nervos aş fi? 

În Dors se dădea o luptă puternică. Figura ei nu-i trăda 
sentimentele, dar era clar că în acel moment nu putea să 
vorbească. 

— De fapt, spuse Raych profitând de avantaj (şi simţindu- 
se oribil că trebuia să o facă), adevărata problemă este 
gelozia ta împotriva Manellei, pentru că i-a salvat tatei 
viaţa. Nu-ţi convine să se bage şi altcineva în treaba asta. Ai 
prefera ca Manella să nu fi tras în Andorin... şi tata să fi 
murit? Şi eu, împreună cu el? 

Dors spuse, cu vocea sugrumată: 

— Ela insistat să meargă singur în întâmpinarea 
grădinarilor. Nu m-a lăsat să vin cu el. 

— Nu Manella este de vină pentru asta. 

— De-asta vrei să te căsătoreşti cu ea? Din recunoştinţă? 

— Nu. Din dragoste. 

Şi într-adevăr, aşa era. După ceremonie, Manella îi spuse 
lui Raych: 

— Probabil că mama ta a venit la căsătoria noastră pentru 
că ai insistat tu, Raych, dar arată ca unul dintre acei nori de 
furtună trimişi din când în când să plutească sub cupolă. 

Raych râse: 

— Nu prea seamănă cu un nor de furtună. [i se pare. 


— Ba nu. Crezi că ne va ierta vreodată? 

— Să avem răbdare. O să-i treacă. 

Dar lui Dors Venabili nu-i trecu. 

La doi ani după căsătorie, se născu Wanda. Atitudinea lui 
Dors faţă de copil era tot ceea îşi puteau dori Raych şi 
Manella, dar, pentru mama lui Raych, mama Wandei 
rămăsese tot „femeia aia”. 

Hari Seldon dădea lupte grele cu melancolia. Fusese 
mustrat pe rând de Dors, Raych, Yugo şi Manella. Toţi se 
uniseră ca să-i spună că şaizeci de ani nu era o vârstă 
înaintată. 

Pur şi simplu nu înțelegeau. Avea treizeci de ani când îi 
venise pentru prima oară ideea psihoistoriei, treizeci şi doi 
când îşi prezentase faimoasa lucrare la Convenţia Decenală, 
după care totul parcă s-a întâmplat dintr-o dată. După 
scurta audienţă la Cleon, cutreierase întreg Trantor-ul şi îi 
întâlnise pe Demerzel, Dors, Yugo, Raych, ca să nu mai 
amintim de oamenii din Mycogen, din Dahl şi din Wye. 

Avusese patruzeci de ani când fusese numit Prim Ministru, 
şi cincizeci când renunţase la post. Acum avea şaizeci. 

Petrecuse treizeci de ani aplecat asupra psihoistoriei. Câţi 
ani îi vor mai trebui încă? Câţi ani va mai trăi? Va muri 
lăsând neterminat Proiectul Psihoistoriei? 

Nu moartea îl deranja pe el, aşa îşi spunea. Era teama că 
va lăsa neterminat Proiectul Psihoistoriei. 

Se duse să-l vadă pe Yugo Amaryl. În ultimii ani se 
depărtaseră parcă, pe măsură ce Proiectul căpăta 
dimensiuni din ce în ce mai mari. În primii ani la Streeling, 
nu munciseră decât ei doi, împreună. Nimeni altcineva. 
Acum... 

Amaryl avea aproape cincizeci de ani - nu mai era chiar 
tânăr - şi-şi pierduse întrucâtva sclipirea. În toţi aceşti ani, 
nu arătase interes decât pentru psihoistorie: nu tu femei, 
nu tu colegi, nu tu hobby nu tu altă activitate. 

Amaryl clipi spre Seldon, care nu se putu abţine să nu 
remarce schimbările survenite în înfăţişarea lui. În mare 


parte din cauză că - probabil - ochii lui Amaryl trebuiau să 
suporte un tratament. Vedea foarte bine, dar aveau un 
aspect nesănătos, şi clipeau încet. De parcă i-ar fi fost somn. 

— Ce crezi, Yugo? întrebă Seldon. Vezi vreo lumină la 
capătul tunelului? 

— Lumină? Dacă stau să mă gândesc, da, spuse Amaryl. E 
individul ăsta nou, Tamwile Elar. Îl cunoşti, desigur. 

— A, da. Eu l-am angajat. Foarte viguros şi agresiv. Cum se 
descurcă? 

— Nu pot spune că mă simt bine în compania lui, Hari. 
Râsetele lui puternice mă calcă pe nervi. Dar este un tip 
strălucit. Noul sistem de ecuaţii se încadrează perfect în 
Primul Radiant şi am certitudinea că vor da posibilitatea 
rezolvării problemei haosului. 

— Se pare? Sau este sigur? 

— E prea devreme ca să mă pronunţ, dar am foarte mari 
speranţe. Le-am testat cu o grămadă de probleme care le- 
ar fi pus la pământ dacă nu erau valabile, dar noile ecuaţii 
au supravieţuit tuturor încercărilor. Am început să mă 
gândesc la ele ca la „ecuaţiile ahaotice”. 

— Bănuiesc, spuse Seldon, că nu avem vreo demonstraţie 
riguroasă pentru ele. 

— Nu, nu avem, deşi am pus câţiva oameni să facă treaba 
asta, inclusiv pe Elar, desigur. 

Amaryl se întoarse spre Primul său Radiant - care era la 
fel de bine pus la punct ca şi cel al lui Seldon - şi privi 
evoluţia ecuaţiilor luminoase în spaţiu - prea fine, prea mici 
pentru a putea fi citite fără amplificare. 

— Dacă adăugăm noile ecuaţii, spuse el, s-ar putea să fim 
în stare să facem predicții. 

— De fiecare dată când mă uit la Primul Radiant, spuse 
Seldon dus pe gânduri, mă minunez cât de bine strânge 
Electro-Clarificatorul materialul în liniile şi curbele 
viitorului. N-a fost şi asta tot ideea lui Elar? 

— Ba da. Cu ajutorul Cindei Monay, care l-a proiectat. 


— Este bine că avem membri tineri şi străluciți lucrând la 
Proiect. Mă mai liniştesc întrucâtva în privinţa viitorului. 

— Crezi că cineva ca Elar ar putea conduce Proiectul într- 
o zi? întrebă Amaryl studiind în continuare Primul Radiant. 

— Poate. După ce tu şi cu mine ne vom fi retras... sau vom 
fi murit. 

Amaryl păru să se destindă şi opri funcţionarea Primului 
Radiant. 

— Aş vrea să terminăm treaba înainte de a ne retrage sau 
de a muri. 

— Şi eu aş vrea, Yugo. Şi eu aş vrea. 

— Psihoistoria ne-a îndrumat destul de bine în ultimii zece 
ani. 

Era destul de adevărat, dar Seldon ştia că încă nu 
răzbiseră. Evenimentele decurseseră destul de liniştit, fără 
mari surprize. 

Psihoistoria prezisese că centrul va rezista după moartea 
lui Cleon - prezisese într-un mod destul de vag şi incert - şi 
iată că rezistase. Trantor-ul era destul de liniştit. În ciuda 
asasinatului şi încheierii unei dinastii, centrul rezistase. 

Acest lucru fusese posibil sub presiunea guvernării 
militare - Dors avea dreptate numindu-i pe cei din junta 
„Militari nemernici”. Ar fi putut merge chiar mai departe în 
acuzaţii fără a greşi. Totuşi, aceştia mențineau uniunea 
Imperiului şi vor continua să o facă o vreme. Suficient de 
mult, probabil, pentru a permite psihoistoriei să joace un 
rol activ în evenimentele care urmau să se producă. 

Yugo vorbise de curând despre posibila înfiinţare a 
Fundațiilor - separate, izolate, independente de Imperiu - 
ce vor servi ca nuclee în drumul prin apropiatele vremuri 
negre, spre un nou Imperiu, mai bun. Seldon însuşi studiase 
consecinţele unei astfel de posibilităţi. 

Dar nu mai avea timp, şi simţea (cu o oarecare 
descurajare) că nu mai avea nici tinereţe. Mintea sa, oricât 
de puternică şi stabilă, nu mai avea flexibilitatea şi 


creativitatea de la treizeci de ani. Cu fiecare an care trecea, 
judecata sa era tot mai rigidă. 

Poate că ar trebui să-l pună pe tânărul Elar să facă treaba 
asta, eliberându-l de orice altceva. Seldon trebui să 
recunoască în sinea sa, ruşinat, că această alternativă nu îl 
entuziasma. Nu-i convenea să fi inventat psihoistoria pentru 
ca un ţângău să vină şi să culeagă roadele şi faima. De fapt, 
ca s-o spună cât mai direct, Seldon era gelos pe Elar, şi îi 
era ruşine de acest sentiment. 

Totuşi, în ciuda sentimentelor sale şi oricât de mult i-ar fi 
displăcut, era obligat să depindă de oameni mai tineri. 
Psihoistoria nu mai era secretul lui şi al lui Amaryl. Deceniul 
în care fusese Prim Ministru o transformase într-o lucrare 
amplă, susţinută şi finanțată de guvern. Spre marea sa 
surpriză, această lucrare devenise şi mai amplă după 
demisia din postul de Prim Ministru şi întoarcerea la 
Universitatea Streeling. Hari se strâmbă gândindu-se la 
denumirea oficială, interminabilă şi pompoasă: Proiectul de 
Psihoistorie Seldon, de la Universitatea Streeling. Dar 
majoritatea oamenilor îi spuneau Proiectul. 

Junta militară considera Proiectul o posibilă armă politică. 
Cât timp lucrurile stăteau aşa, finanţarea nu era o 
problemă. Creditele curgeau. În schimb, era obligat să 
pregătească rapoarte anuale, pe care le făcea însă foarte 
opace. Nu erau raportate decât lucrurile neesenţiale. 
Matematicile nu-i prea atrăgeau pe membrii juntei. 

leşi din cameră. Îi era evident că cel puţin Amaryl era mai 
mult decât satisfăcut cu modul în care evolua psihoistoria. 
Şi totuşi, Seldon se simţi încă o dată învăluit de faldurile 
descurajării. 

Îşi dădu seama că ceea ce îl deranja era apropierea 
aniversării zilei de naştere. Aceasta se dorea o sărbătoare a 
bucuriei, dar pentru el nu reprezenta nici măcar un gest de 
consolare... nu făcea decât să-i scoată în evidenţă vârsta 
înaintată. 


În plus, îl scotea din ritm, iar Seldon era o fiinţă a 
obiceiurilor. Biroul său şi câteva din cele alăturate fuseseră 
golite. Trecuseră câteva zile de când nu mai lucrase aşa 
cum era obişnuit. Bănuia că birourile sale vor fi 
transformate în săli ale gloriei şi vor trece multe zile până 
când se va putea apuca din nou de treabă. Singur Amaryl 
refuzase ferm să se mute, păstrându-şi biroul. 

Seldon se gândise, înciudat, la cei care plănuiseră toate 
astea. Nu era Dors, desigur. Ea îl cunoştea mult prea bine. 
Amaryl sau Raych, nici atât. Ei nu-şi aminteau nici măcar de 
ziua lor de naştere. O bănuise pe Manella şi o întrebase, 
pentru a se lămuri. 

Ea recunoscuse că era cu totul pentru şi că dăduse ordine 
pentru organizarea aniversării, dar spusese că ideea îi 
fusese sugerată de Tamywile Elar. 

Strălucitul tânăr, gândi Seldon. Strălucit în toate. 

Oftă. De s-ar termina o dată cu toate aniversările! 

Dors băgă capul pe uşă: 

— Pot să intru? 

— Nu, bineînţeles că nu. Pentru ce să-ţi dau voie? 

— Ăsta nu-i locul tău obişnuit. 

— Ştiu, oftă Seldon. Am fost evacuat din locul meu 
obişnuit, din cauza petrecerii ăsteia stupide. Abia aştept să 
se termine. 

— Vezi? Când îi intră femeii ăleia o idee în cap, cucereşte 
totul şi se umflă ca big bang-ul. 

Seldon trecu imediat de partea Manellei: 

— Ei, şi tu. Este bine intenţionată, Dors. 

— Scuteşte-mă, spuse Dors. Nu-mi povesti mie despre 
bunele ei intenţii. În orice caz, am venit aici ca să discutăm 
despre altceva. Ceva care ar putea fi important. 

— Da-i drumul. Despre ce este vorba? 

— Am discutat cu Wanda despre visul ei... 

Se opri, şovăind. 

Seldon mormăi ceva de neînțeles, apoi spuse: 

— Nu pot să cred. Las-o baltă. 


— Nu. N-ai întrebat-o detalii despre vis? 

— Pentru ce s-o trec pe fetiţă prin aşa ceva? 

— Nici Raych n-a făcut-o, nici Manella. A trebuit să mă 
ocup eu. 

— Dar pentru ce să o torturezi cu astfel de întrebări? 

— Pentru că aşa am considerat eu că trebuie, spuse 
înverşunată Dors. În primul rând, visul nu l-a avut acasă, în 
patul ei. 

— Dar unde? 

— În biroul tău. 

— Ce căuta ea în biroul meu? 

— Vroia să vadă unde va avea loc petrecerea, a intrat în 
biroul tău şi, desigur, acolo nu era nimic de văzut. Totul 
fusese scos pentru a se putea face aranjamentul. Totul, mai 
puţin fotoliul tău. Cel mare - spătar înalt, braţe înalte, 
dezmembrat - pe care nu mă laşi să-l înlocuiesc. 

Hari oftă, amintindu-şi o neînțelegere care dura de multă 
vreme: 

— Nu este dezmembrat. Nu vreau altul nou. Continuă. 

— S-a ghemuit în fotoliul tău, a început să-şi facă griji că 
poate nu va avea loc nici o petrecere, şi s-a bosumflat. Apoi 
probabil că a adormit, pentru că nu-şi mai aminteşte nimic 
cu claritate, decât că în visul ei erau doi bărbaţi... nu femei, 
de asta era sigură... deci, doi bărbaţi care discutau. 

— Şi despre ce discutau? 

— Nu-şi aduce aminte foarte precis. Ştii cât de dificil este 
să-ţi aminteşti, în astfel de circumstanţe. Dar spune că era 
vorba despre moarte, iar ea s-a gândit la tine, pentru că tu 
eşti bătrân. Şi-şi mai aduce aminte clar de ceva, două 
cuvinte: „moartea-limonadă”. 

— Ce? 

— Moartea-limonadă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu. În orice caz, discuţia s-a terminat, bărbaţii au 
plecat, iar ea stătea acolo în fotoliu, înfrigurată şi speriată... 
şi de-atunci încoace este mereu întoarsă pe dos. 


Seldon cugetă la cele spuse de Dors. Apoi: 

— Ascultă, dragă, ce importanţa putem acorda visului unui 
copil? 

— În primul rând, Hari, ar trebui să ne punem întrebarea 
dacă a fost într-adevăr un vis. 

— Ce vrei să spui? 

— Wanda nu a spus categoric că a fost un vis. A spus că 
„probabil a adormit”. Acestea au fost cuvintele ei. N-a spus 
că a adormit, a spus că probabil a adormit. 

— Şi ce concluzie tragi? 

— Că a intrat într-un fel de semi-inconştienţă şi, în acea 
stare, a auzit doi bărbaţi - doi bărbaţi adevăraţi, nu visaţi - 
discutând. 

— Bărbaţi adevăraţi? Discutând să mă omoare cu 
moartea-limonadă? 

— Da, cam aşa ceva. 

— Dors, spuse Seldon încercând să fie cât mai convingător, 
eu ştiu că tu vezi peste tot şi mereu pericole care mă pasc 
pe mine, dar acum chiar că ai exagerat. Cine şi pentru ce ar 
vrea să mă omoare? 

— S-a mai încercat de două ori până acum. 

— Într-adevăr, dar au fost alte circumstanţe. Primul 
atentat a venit la scurtă vreme după ce Cleon m-a numit 
Prim Ministru. Normal că asta era o ofensă adusă bine- 
structuratei ierarhii de la curte, şi mulţi m-au duşmănit. 
Câţiva au crezut că ar putea rezolva problema scăpând de 
mine. A doua oară a fost atunci când Joranumiţii au încercat 
să pună mâna pe putere şi s-au gândit că eu le stau în cale. 
La asta s-a adăugat şi dorinţa de răzbunare a lui Namarti. 
Din fericire, nici un atentat nu a reuşit, dar pentru ce să se 
încerce şi a treia oară? Nu mai sunt Prim Ministru... de 
zece ani. Sunt un matematician bătrân, aproape de 
retragere, şi cu siguranţă că nimeni nu are motive de 
temere din partea mea. Joranumiţii au fost nimiciţi, Namarti 
a fost executat cu mult timp în urmă. Nimeni nu are absolut 
nici o motivaţie pentru a mă ucide. Aşa că Dors, calmează- 


te. Când eşti neliniştită din cauza mea începi să te agiţi, 
devii şi mai nervoasă, iar mie nu-mi place să te văd aşa. 

Dors se ridică din scaun şi se aplecă peste biroul lui Hari: 

— Pentru tine este uşor să spui că nimeni nu are motiv să 
te ucidă, dar poate că nici nu este nevoie de vreun motiv. 
Guvernul nostru actual este complet iresponsabil şi dacă 
doreşte... 

— Stop! porunci cu voce tare Seldon. 

Apoi, foarte încet: 

— Nu mai scoate nici un cuvânt, Dors. Nici un cuvânt 
împotriva guvernului. Asta ne-ar putea băga în buclucul pe 
care-l prevesteşti. 

— Eu nu vorbeam decât de tine, Hari. 

— Dar dacă te obişnuieşti să rosteşti lucruri necugetate, 
nu-ţi vei da seama şi le vei spune şi în prezenţa altora... iar 
poate că printre ei se va afla cineva dornic să te toarne. 
Învață că este necesar să te abţii de la comentarii politice. 

— Voi încerca, Hari, spuse ea. 

Dar nu-şi putea masca indignarea din voce. Se întoarse pe 
călcâie şi părăsi camera. 

Seldon o privi plecând. Dors îmbătrânise cu graţie, cu atât 
de multă graţie încât uneori părea că nu a îmbătrânit deloc. 
Deşi era cu doar doi ani mai tânără decât Seldon, 
înfăţişarea nu i se schimbase foarte mult în cei douăzeci şi 
opt de ani petrecuţi împreună. 

Avea fire gri în păr, dar, în ansamblu, părul nu-şi pierduse 
strălucirea. Tenul devenise mai palid; vocea un pic mai 
răguşită şi, desigur, purta îmbrăcăminte adecvată vârstei 
medii. Însă mişcările ei erau la fel de agile şi de rapide ca 
întotdeauna. Ca şi cum nimic nu îi putea afecta capacitatea 
de a-l proteja pe Hari în caz de pericol. 

Oftă. Chestia asta cu protecţia - aproape întotdeauna mai 
mult sau mai puţin împotriva voinţei lui - era câteodată o 
grea povară. 

Manella veni să-l vadă pe Seldon aproape imediat după 
aceea: 


— lartă-mă, Hari, dar ce ţi-a spus Dors? 

Seldon ridică din nou privirea. Mereu trebuia să-l 
întrerupă cineva. 

— Nu era nimic important, spuse el. Despre visul Wandei. 

Manella se încruntă: 

— Ştiam eu. Wanda mi-a spus că Dors i-a pus întrebări. De 
ce n-o lasă pe fată în pace? De parcă un coşmar reprezintă 
cine ştie ce crimă. 

— De fapt, spuse Seldon încercând să o calmeze, era vorba 
despre o anumită parte a visului, de care Wanda şi-a 
amintit. Nu ştiu dacă ţi-a spus, dar se pare că în visul ei a 
auzit despre ceva numit „moarte-limonadă”. 

— Hmmm! 

Manella rămase mută câteva momente. Apoi spuse: 

— Nu are cine ştie ce importanţă. Wanda este înnebunită 
după limonada şi speră că va profita din plin, la petrecere. 
I-am promis că voi turna nişte esențe mycogeniene şi abia 
aşteaptă să guste. 

— Astfel încât dacă a auzit ceva care seamănă pe departe 
cu limonada, atunci, în mintea ei, a tradus chiar limonada. 

— Da. De ce nu? 

— Numai că, în acest caz, ce crezi că s-a spus de fapt? 
Trebuie să fi auzit ceva pe care să-l fi interpretat greşit. 

— Nu cred că este neapărat necesar. Dar pentru ce dăm 
atâta importanţă visului unei fetiţe? Te rog, doresc ca 
nimeni să nu mai aducă vorba despre acest subiect în 
prezenţa ei. O întoarce pe dos. 

— Sunt de acord cu tine. Voi avea grijă ca Dors să renunţe 
la acest subiect... cel puţin, arunci când este vorba de 
Wanda. 

— Perfect. Nu-mi pasă că este bunica Wandei, Hari. La 
urma urmei, eu sunt mama ei şi dorinţa mea are întâietate. 

— Categoric, spuse Seldon împăciuitor. 

O privi pe Manella plecând. Da, iată încă o problemă: 
nesfârşita confruntare dintre cele două femei. 


Tamwile Elar avea treizeci şi şase de ani şi lucra la 
Proiectul de Psihoistorie Seldon de patru ani, ca Laureat în 
Matematică. Era un bărbat înalt, cu o clipire a ochilor ce 
devenise un obicei. Avea o remarcabilă încredere în sine. 

Era şaten şi avea o buclă mare în păr, cu atât mai evidentă 
cu cât purta părul lung. Râdea cam tare, dar în privinţa 
calităţilor sale de matematician nimeni nu-i putea găsi 
vreun cusur. 

Elar fusese recrutat de la Universitatea West Mandanov şi 
Seldon zâmbea când îşi aducea aminte cât de suspicios 
fusese la început Yugo Amaryl. Însă Amaryl avea suspiciuni 
faţă de toată lumea. Adânc în inima sa (Seldon nu avea nici 
o îndoială), Amaryl simţea că psihoistoria ar fi trebuit să 
rămână proprietatea doar a sa şi a lui Hari. 

Însă până şi Amaryl era acum dispus să admită că 
participarea lui Elar la Proiect le uşurase tuturor munca, 
inclusiv lui. Yugo spunea: 

— Metodele sale de a evita haosul sunt unice şi fascinante. 
Nimeni altcineva din Proiect nu ar fi reuşit acest lucru aşa 
cum a făcut el. Sunt sigur că mie nu mi-ar fi trecut niciodată 
prin cap. Nici ţie, Hari. 

— Ei bine, spunea Seldon ţâfnos, eu îmbătrânesc. 

— Dacă nu ar râde atât de tare, ce bine ar fi! 

— Nimeni nu-şi poate modifica felul de a râde. 

Totuşi, adevărul era că Seldon avea oarecari reţineri în 
acceptarea lui Elar. Era aproape umilitor faptul că el însuşi 
nu ajunsese nicăieri în legătură cu „ecuaţiile ahaotice”, aşa 
cum erau ele numite acum. Pe Seldon nu îl deranja faptul că 
nu se gândise niciodată la principiul care stătea la baza 
Electro-Clarificatorului, pentru că nu ţinea de domeniul lui. 
Însă ar fi trebuit totuşi să se fi gândit la ecuaţiile ahaotice... 
sau, cel puţin, să facă unele progrese. 

Încercă să fie rezonabil. El, Seldon, pusese la punct 
întregul fundament pentru psihoistorie, iar ecuaţiile 
ahaotice decurseseră natural, pe baza a ceea ce se făcuse 
până atunci. Ar fi putut face Elar munca lui Seldon, acum 


trei decenii? Desigur că nu. Şi ce era atât de remarcabil la 
faptul că Elar se gândise la principiul ecuaţiilor ahaotice, 
odată ce fundamentul fusese realizat? 

Totuşi Seldon nu se simţea în largul lui atunci când se 
întâlnea cu Elar. Vârsta obosită faţă-n faţă cu tinereţea 
înflăcărată. 

Dar Elar nu-i dăduse niciodată motive să simtă diferenţa 
de ani. Niciodată nu-i arătase lui Seldon altceva decât cel 
mai adânc respect. Niciodată nu insinuase că Seldon 
trecuse de floarea vârstei. 

Desigur, Elar se arăta interesat de apropiatele festivități. 
Seldon descoperise că Elar sugerase această sărbătorire. 
(Era cumva ăsta un mod subtil de a-i sublinia lui Seldon 
vârsta înaintată? Nu, excluse posibilitatea. Dacă gândea 
asta, însemna că se molipsise de la Dors, bănuind pe toată 
lumea de intenţii rele.) 

Elar înainta cu paşi mari spre el şi spuse: 

— Maestre! 

Seldon făcu o grimasă, ca întotdeauna. Prefera ca membrii 
importanţi ai Proiectului să-i spună Hari, dar nu avea rost 
să facă nazuri doar pentru atâta lucru. 

— Maestre, spuse Elar. Se zvoneşte că ai fost chemat într- 
o audienţă la generalul Tennar. 

— Da. E noul şef al juntei militare, şi bănuiesc că doreşte 
să mă întrebe cum stau cu psihoistoria. Sunt întrebat în 
legătură cu ea încă din timpul lui Cleon şi al lui Demerzel. 
(Noul şef! Junta era ca un caleidoscop, unii dintre membrii 
săi cădeau în dizgrație şi alţii se ridicau din nimic.) 

— Însă eu înţeleg că el doreşte ca audiența să aibă loc 
acum... chiar în mijlocul aniversării zilei de naştere. 

— Nu contează. Puteţi sărbători şi fără mine. 

— Nu, Maestre, nu se poate. Sper că nu te superi, dar noi 
ne-am unit şi am conceput o petiție pe care am trimis-o la 
Palat, amânând întâlnirea cu o săptămână. 

— Ce? făcu necăjit Seldon. Sunt sigur că asta a fost 
considerată obrăznicie din partea voastră... foarte riscantă, 


chiar. 

— A mers destul de bine. Au amânat. Ai nevoie de timpul 
ăsta. 

— Pentru ce am nevoie de o săptămână? 

Elar şovăi: 

— Pot vorbi sincer, Maestre? 

— Bineînţeles că poţi. Când am cerut eu ca cineva sa 
vorbească altfel decât sincer? 

Elar se tulbură puţin, pielea albă înroşindu-se, dar vocea 
rămase fermă: 

— Nu-mi este uşor să-ţi spun asta, Maestre. Eşti un geniu 
al matematicii. Nimeni de la Proiect nu se îndoieşte de acest 
lucru. Nimeni din Imperiu - mă refer la cei care te cunosc şi 
cunosc în acelaşi timp şi matematicile - nu se îndoieşte. 
Totuşi, nimeni nu este un geniu universal. 

— Ştiu asta tot atât de bine ca şi tine, Elar. 

— Da. Însă îţi lipseşte darul de a te descurca cu oamenii 
obişnuiţi... cu „stupid people”. Îţi lipseşte o oarecare 
capacitate de a accepta compromisul şi dacă ai de-a face cu 
cineva puternic în guvern şi în acelaşi timp provenind din 
categoria „stupid people”, poţi pune foarte uşor în pericol 
Proiectul. Ba chiar şi propria-ţi viaţă, pur şi simplu din 
cauză că eşti prea sincer. 

— Hei, ce se întâmplă aici? Am devenit deodată un copil? 
De multa vreme am de-a face cu politicienii. Am fost Prim 
Ministru timp de zece ani, probabil că-ţi aminteşti. 

— lartă-mă, Maestre, dar n-ai fost unul deosebit de 
eficient. Ai avut de-a face cu Primul Ministru Demerzel, 
care era foarte inteligent, şi cu Împăratul Cleon, care era 
foarte prietenos. Acum te vei întâlni cu militari. Ei nu sunt 
nici inteligenţi, nici prietenoşi... ci cu totul altceva. 

— Am avut de-a face şi cu militari. Uite că am supravieţuit. 

— N-ai avut de-a face cu generalul Dugal Tennar. El este 
cu totul altceva. Îl cunosc. 

— Îl cunoşti? L-ai mai întâlnit? 


— Nu-l cunosc personal, dar vine din Mandanov, care, din 
câte ştii, este sectorul meu natal. Avea putere acolo încă 
înainte de a se alătura juntei şi a avansa în ierarhie. 

— Şi ce anume ştii referitor la el? 

— Ignorant, superstiţios, violent. Nu e un om cu care să te 
poţi înţelege uşor... Poţi folosi această săptămâna pentru a 
găsi metode de abordare. 

Seldon îşi muşcă buza inferioară. Ceea ce spusese Elar 
avea sens. Trebuia să recunoască faptul că, având planuri 
ascunse, era dificil să manipulezi o persoană stupidă, plină 
de auto-consideraţie, uşor iritabilă, cu o forţă colosală la 
dispoziţie. 

Spuse, încurcat: 

— Mă descurc eu cumva. Junta militară reprezintă o 
situaţie instabilă pentru Trantor-ul de astăzi. A fost la 
putere o perioadă mai îndelungată decât cea prevăzută. 

— Am verificat noi aşa ceva? Nu eram la curent că facem 
studii de stabilitate referitoare la junta. 

— Doar câteva calcule de-ale lui Amaryl, care s-a folosit de 
ecuaţiile tale ahaotice. 

Apoi, după o pauză: 

— Apropo, am văzut pe undeva că au fost denumite 
„Ecuațiile Elar”. 

— Nu de către mine, Maestre. 

— Sper că nu te deranjează, dar eu nu sunt de acord cu 
aşa ceva. Atunci când dăm vreun nume unui element 
psihoistoric, trebuie să ţinem cont de rolul său funcţional şi 
nu de persoana celui care l-a creat. Când intervin 
elementele personale, apare şi invidia. 

— Înţeleg şi sunt cu totul de acord, Maestre. 

— De fapt, spuse Seldon cu o urmă de vinovăţie, 
întotdeauna am considerat că este greşit să se vorbească 
despre Ecuațiile Seldon ale Psihoistoriei. Problema este că 
au fost folosite de atâţia ani încât nu este indicat să le 
modificăm. 


— lartă-mă că-ţi spun asta, Maestre, dar tu eşti un caz de 
excepţie. Nimeni, cred, nu ţi-ar putea contesta inventarea 
psihoistoriei... Dar, dacă-mi permiţi, aş dori să revenim la 
întâlnirea cu generalul Tennar. 

— Da? Ce-ar mai fi ele adăugat? 

— Mă întreb dacă nu cumva ar fi mai bine să nu te 
întâlneşti cu el, să nu vorbeşti cu el, să nu tratezi cu el. 

— Cum pot evita aşa ceva, dacă mă cheamă într-o 
audienţă? 

— Poţi invoca faptul că eşti bolnav, trimițând pe altcineva 
în locul tău. 

— Pe cine? 

Elar tăcu, dar tăcerea sa era elocventă. 

— Pe tine, înţelese Seldon. 

— Aş fi cel mai indicat, nu? Eu provin din acelaşi sector ca 
şi generalul, şi asta ar putea atârna în balanţă. Eşti un om 
ocupat, ai o vârstă înaintată şi poţi spune că nu te simţi 
bine. Dacă merg eu în locul tău - te rog să mă scuzi, 
Maestre - mă pot descurca şi îl pot manevra mai uşor decât 
tine. 

— Adică să minţi. 

— Dacă este necesar. 

— Ţi-ai asuma un risc enorm. 

— Nu prea mare. Mă îndoiesc că ar ordona să fiu executat. 
Dacă îl voi enerva, ceea ce nu este imposibil, atunci pot 
invoca - sau o poţi face tu pentru mine - tinereţea şi lipsa 
de experienţă. În orice caz, dacă dau eu de necazuri, şi nu 
tu, pericolul va fi mult mai mic. Mă gândesc la Proiect, care 
poate avansa chiar şi în absenţa mea, dar care nu poate 
face nimic fără tine. 

Seldon spuse, încruntându-se: 

— Nu am de gând să mă ascund în spatele tău, Elar. Dacă 
omul vrea să mă vadă, mă va vedea. Nu sunt de acord să 
tremur şi să te rog pe tine să-ţi asumi riscuri în locul meu. 
Ce îţi închipui despre mine? 


— Că eşti un om deschis şi sincer... când de fapt este 
nevoie de un om cu mult talent diplomatic. 

— Voi avea şi talent diplomatic... dacă va fi nevoie. Te rog 
să nu mă subestimezi, Elar. 

Elar dădu din umeri, decepţionat: 

— Foarte bine. Nu te pot contrazice decât până la un 
anumit punct. 

— De fapt, Elar, mi-aş fi dorit să nu fi amânat întâlnirea. 
Între a participa la sărbătorirea zilei mele de naştere şi 
întâlnirea cu generalul, prefer a doua variantă. Ideea asta, 
cu serbarea, nu a fost a mea. 

Vocea i se stinse într-un mormăit. 


— Îmi pare rău, spuse Elar. 

— Ei bine, spuse resemnat Seldon, vom vedea ce va fi. 

Se întoarse şi plecă. Câteodată îşi dorea cu ardoare să fi 
putut conduce ceea ce se numea „grup compact”. Aşa ar fi 
fost sigur că totul decurgea aşa cum dorea el, lăsând 
subalternilor o foarte slabă posibilitate de manevră sau 
chiar nici o posibilitate. Însă asta ar fi cerut enorm de mult 
timp, eforturi enorme şi l-ar fi lipsit de ocazia de a lucra el 
însuşi la psihoistorie. În plus, nici nu era făcut pentru aşa 
ceva. 

Oftă. Va trebui să vorbească cu Amaryl. 

Seldon dădu buzna în biroul lui Amaryl, neanunţat. 

— Yugo, spuse el fără introducere, întâlnirea cu generalul 
Tennar a fost amânată. 

Se aşeză, enervat. 

Amaryl avu nevoie de câteva momente pentru a-şi decupla 
mintea de la preocupările psihoistorice. Ridică în cele din 
urmă privirea şi spuse: 

— Ce motiv a invocat? 

— Nu ela amânat-o. Unii dintre matematicienii noştri au 
aranjat amânarea, astfel încât să nu se suprapună cu 
aniversarea zilei mele de naştere. Chestia asta m-a deranjat 
foarte mult. 

— Pentru ce i-ai lăsat s-o facă? 

— Nu i-am lăsat. Au aranjat lucrurile, fără să mă întrebe 
pe mine. 

Dădu din umeri: 

— Într-un fel, este greşeala mea. M-am plâns peste tot că 
împlinesc şaizeci de ani, aşa că toată lumea îşi închipuie că 
trebuie să mă bine-dispună cu aniversarea asta. 

— Desigur, ne putem folosi de acest răgaz, spuse Amaryl. 

Seldon se aplecă înainte, cuprins deodată de îngrijorare: 

— E ceva în neregulă? 

— Nu. Eu nu văd, dar nu strică să mai facem nişte 
verificări. Ascultă, Hari, asta este prima oară în aproape 
treizeci de ani când psihoistoria a ajuns în stadiul în care 


poate face o predicţie. Nu e cine ştie ce - o gămălie în 
vastul continent al omenirii - dar este cel mai bun lucru pe 
care l-am avut până acum. În regulă. Vrem să profităm de 
ea, să vedem cum merge, să ne dovedim nouă înşine că 
psihoistoria este ceea ce credem: o ştiinţă care poate face 
predicții. Chiar şi această mică predicţie este foarte 
complexă şi eu sunt de acord cu încă o săptămână de 
cercetări. 

— Foarte bine, atunci. Te voi consulta asupra acestei 
probleme înainte de a merge la general, ca să văd dacă 
trebuie făcută vreo modificare de ultim moment. Între timp, 
Yugo, ai grijă să nu transpire vreo informaţie despre ceea 
ce facem noi aici. Nimeni nu trebuie să afle. Dacă dăm greş, 
nu vreau ca oamenii care lucrează la Proiect să-şi piardă 
încrederea. Vom suporta doar noi doi eşecul şi vom 
continua. 

Amaryl zâmbea extrem de rar. De data aceasta, zâmbetul 
era nostalgic: 

— Tu şi cu mine. Îţi aduci aminte când eram doar noi doi? 

— Îmi aduc foarte bine aminte, şi să nu crezi că nu duc 
dorul acelor zile. Nu aveam prea multe lucruri care să ne 
ajute... 

— Nici măcar Primul Radiant, ca să nu mai vorbim de 
Electro-Clarificator. 

— Dar erau zile fericite. 

— Da, fericite, spuse Amaryl aprobându-l. 

Universitatea fusese transformată şi Hari Seldon nu-şi 
putu reprima un sentiment de satisfacţie. 

Birourile centrale destinate lucrului la Proiect înfloriseră 
în culoare şi lumină, cu holograme care pluteau prin aer şi 
prezentau imagini tri-dimensionale cu Seldon în diferite 
locuri şi la diferite momente. Era Dors Venabili zâmbind, 
părând întrucâtva mai tânără... Raych, adolescent, încă 
needucat... Seldon şi Amaryl, incredibil de tineri, aplecaţi 
deasupra computerelor. Era chiar şi o imagine fugară cu 


Demerzel, iar Seldon simţi cum inima i se umple de dor 
pentru vechiul său prieten şi pentru siguranţa pierdută. 

Împăratul Cleon nu apărea nicăieri în holograme. Nu din 
cauză că nu ar fi existat holograme cu el, dar nu era 
înţelept să aduci oamenilor aminte de vechile vremuri 
Imperiale, acum când conducea junta militară. 

Era ca o explozie, totul înflorea, umplând cameră după 
cameră, clădire după clădire. Se găsise timpul necesar 
pentru a transforma Universitatea într-un fel de carnaval, 
care pentru Seldon nu avea asemănare. Până şi luminile 
cupolei fuseseră stinse pentru a se crea o noapte artificială, 
în care Universitatea urma să strălucească timp de trei zile. 

Seldon aproape că striga, pe jumătate măgulit, pe 
jumătate îngrozit: 

— Trei zile! 

— Trei zile, spuse Dors Venabili. Universitatea nici nu vrea 
să audă de mai puţin. 

— Câte cheltuieli! Câtă muncă! făcu Seldon încruntându- 
se. 

— Cheltuielile sunt minime în comparaţie cu ceea ce ai 
făcut tu pentru Universitate, spuse Dors. lar munca a fost 
voluntară. Studenţii au avut grijă de tot. 

Acum se vedea o imagine panoramică a Universităţii. 
Seldon o privi cu un zâmbet pe buze, în ciuda expresiei 
serioase. 

— Eşti măgulit, spuse Dors. În ultimele luni nu ai făcut 
altceva decât să mormăi că nu vrei nici o aniversare, pentru 
că eşti un om bătrân. Şi acum... uită-te la tine. 

— Ei bine, trebuie să recunosc că sunt flatat. Nu mi-am 
imaginat că vor face aşa ceva. 

— De ce nu? Hari, eşti un idol. Întreaga lume - întregul 
Imperiu - te cunoaşte. 

— Nu mă cunosc, spuse Seldon dând viguros din cap. 
Niciunul dintr-un miliard nu ştie ceva despre mine... şi cu 
atât mai puţin despre psihoistorie. Nimeni din afara 
Proiectului nu are vreo idee despre cum funcţionează 


psihoistoria. De fapt, nici măcar toţi cei din interior nu 
cunosc cum funcţionează. 

— Asta nu are importanţă, Hari. Tu eşti important. Chiar şi 
cvadrilioanele care nu ştiu nimic despre tine personal sau 
despre munca ta, ştiu că Hari Seldon este cel mai mare 
matematician din Imperiu. 

— Ei bine, spuse Seldon privind în jur, aşa m-au făcut să 
mă simt acum. Dar trei zile şi trei nopţi! Locul ăsta va fi 
făcut praf. 

— Nu. Toate arhivele au fost duse în altă parte. 
Computerele şi celelalte echipamente au fost protejate. 
Studenţii au alcătuit un fel de forţă de securitate care va 
avea grijă să nu se strice nimic. 

— Tu te-ai ocupat de astea, Dors, nu-i aşa? spuse Seldon 
zâmbindu-i cu drag. 

— Nu numai eu. Am fost mai mulţi. Colegul tău Tamwile 
Elar a muncit cu o abnegaţie incredibilă. 

Seldon se încruntă. 

— Ce e în neregulă cu Elar? întrebă Dors. 

— Îmi tot spune „Maestre”. 

Dors dădu din cap, aprobându-l: 

— Da, într-adevăr, asta este o crimă îngrozitoare. 

Seldon nu o luă în seamă şi spuse: 

— Şi este tânăr. 

— Din ce în ce mai rău. Haide, Hari, va trebui să înveţi să 
îmbătrâneşti cu delicateţe... şi, pentru început, va trebui să 
arăţi că te bucuri. Asta le va face celorlalţi plăcere, le va 
amplifica buna dispoziţie şi desigur că asta şi vrei. Haide. Fă 
un tur. Nu te ascunde aici, cu mine. Salută pe toată lumea. 
Zâmbeşte. Întreabă-i de sănătate. Şi nu uita că, după 
banchet, va trebui să ţii un discurs. 

— Urăsc banchetele. Dar şi mai mult decât banchetele, 
urăsc discursurile. 

— Eşti obligat, n-ai ce face. Acum, mişcă-te! 

Seldon oftă teatral şi se conformă. Făcea o impresie 
puternică, stând în aleea care ducea la sala principală. Nu 


mai purta robele voluminoase de Prim Ministru, nici hainele 
heliconiene din tinereţe. De data aceasta, Seldon purta un 
costum care-i oglindea poziţia socială înaltă: pantaloni 
strâmţi, cu pliuri înguste, vestă. Vesta era modificată, 
deasupra inimii se ţesuse: „Proiectul de Psihoistorie Seldon 
de la Universitatea Streeling”. Strălucea ca un far pe fondul 
gri-titanium al costumului. Ochii lui Seldon clipeau pe o faţă 
ridată de vârstă. Cei şaizeci de ani erau trădaţi atât de 
riduri cât şi de părul alb. 

Intră în sala în care petreceau copiii. Fusese complet 
golită, nu se găseau decât câteva mese gemând sub 
mâncare. Copiii se repeziră spre el imediat ce îl văzură - 
ştiind, desigur, ca el era motivul pentru care se dădea 
petrecerea - şi Seldon încercă să evite degetele care se 
întindeau spre el să-l apuce. 

— Staţi, copii, stai, spuse el. Daţi-vă puţin mai în spate. 

Scoase din buzunar un mic robot computerizat şi îl aşeză 
pe podea. Într-un Imperiu fără roboţi, jucăria asta era de 
aşteptat să mărească ochii tuturor. Era de forma unui mic 
animal cu blană, dar avea de asemenea posibilitatea să-şi 
schimba înfăţişarea, fără avertisment (stârnind de fiecare 
dată râsetele copiilor). Când îşi schimba înfăţişarea, 
sunetele pe care le scotea se schimbau la rândul lor. 

— Uitaţi-vă la el, spuse Seldon, jucaţi-vă, şi încercaţi să nu- 
l stricaţi. Mai târziu veţi primi fiecare câte unul. 

Se strecură în culoarul care ducea spre camera principală 
şi îşi dădu seama că Wanda îl urmărea. 

— Bunicule, spuse ea. 

Da, sigur, cu Wanda altfel stăteau lucrurile. Se aplecă, o 
ridică în aer, o învârti, apoi o puse jos. 

— Te distrezi, Wanda? întrebă el. 

— Da, spuse ea, dar nu intra în camera aia. 

— De ce nu, Wanda? Este camera mea. Este biroul în care 
lucrez. 

— Acolo am avut visul urât. 

— Ştiu, Wanda, dar s-a terminat, nu-i aşa? 


Ezită puţin, apoi o conduse până la unul dintre scaunele 
dispuse pe marginea culoarului. Luă loc, apoi o aşeză pe 
genunchii săi. 

— Wanda, spuse el, eşti sigură că a fost un vis? 

— Cred ca a fost un vis. 

— Dormeai cu adevărat? 

— Cred că da. 

Nu prea se simţea în largul ei vorbind despre acest 
subiect. 

— Ei bine, spuse el, vis sau nu, erau doi bărbaţi şi vorbeau 
despre moartea-limonadă, nu-i aşa? 

Wanda aprobă din cap, cu o mişcare nesigură. 

— Eşti sigură că au spus limonada? întrebă Seldon. 

Wanda aprobă din nou. 

— Poate că au spus altceva şi tu ai crezut că au pronunţat 
limonada? 

— Au spus limonada. 

Seldon trebuia să se mulţumească doar cu atât: 

— Foarte bine, atunci fugi de-aici şi te distrează, Wanda. 
Uită visul. 

— Foarte bine, bunicule. 

Se înveseli din nou, imediat ce visul fu lăsat deoparte, şi 
plecă să se distreze. 

Seldon plecă în căutarea Manellei. Avu nevoie de foarte 
mult timp pentru a reuşi, deoarece la fiecare pas era oprit, 
felicitat, şi obligat să poarte o scurtă discuţie. 

În cele din urmă, o văzu în depărtare. Se îndreptă spre ea, 
murmurând: 

— Scuzaţi... Scuzaţi... E cineva cu care trebuie să... 
Scuzaţi... 

Ajunse la ea, după multă chinuială. 

— Manella, spuse el trăgând-o într-o parte şi zâmbind 
mecanic în toate direcţiile. 

— Da, Hari, spuse ea. S-a întâmplat ceva? 

— Este vorba despre visul Wandei. 

— Să nu-mi spui că încă mai vorbeşte despre el. 


— Ei bine, încă o deranjează. Ascultă, avem limonadă la 
petrecere, nu-i aşa? 

— Desigur, copiii sunt topiţi după ea. Am adăugat câteva 
esențe mycogeniene şi le-am pus în păhăruţe mici, de 
diferite forme, iar copiii le încearcă una după alta, să vadă 
care-i mai bună. Şi adulţii au băut din ea. Şieu. Decenu 
guşti, Hari? Este nemaipomenită. 

— Mă gândesc. Dacă n-a fost un vis, dacă fetiţa chiar a 
auzit doi bărbaţi vorbind despre moartea-limonadă... 

Se opri, ca şi cum i-ar fi fost ruşine să continue. 

— Te gândeşti că cineva a otrăvit limonada? întrebă 
Manella. Este ridicol. Până acum, toţi copiii s-ar fi 
îmbolnăvit sau ar fi murit. 

— Ştiu, murmură Seldon. Ştiu. 

Plecă de-acolo, fără nici o ţintă, şi aproape că nu o văzu pe 
Dors atunci când trecu pe lângă ea. Îl apucă de cot: 

— Ce-i cu figura asta pe tine? Pari îngrijorat. 

— M-am gândit la visul Wandei, acela cu moartea- 
limonadă. 

— Şi eu, dar până acum n-am reuşit să descopăr nimic 
care să-mi confirme bănuielile. 

— Nu pot să nu mă gândesc la posibilitatea otrăvirii. 

— Nu te mai gândi. Te asigur că fiecare bucăţică din 
mâncarea care a fost adusă la petrecerea asta a fost testată 
molecular. Ştiu, ai să spui din nou că sunt paranoică, dar 
sarcina mea este să te protejez, iar eu asta şi fac. 

— Şi totul este... 

— Nici un pic de otravă. Le asigur. 

Seldon zâmbi: 

— Atunci, totul e în regulă. Mă simt mai uşurat. N-aş fi 
crezut... 

— Să sperăm că nu, spuse sec Dors. Însă acum, mai mult 
decât alarma asta falsă cu otrava, mă îngrijorează faptul că 
peste câteva zile vei merge în audienţă la monstrul acela, 
Tennar. 


— Nu-i mai spune monstru, Dors. Fii prudentă. Suntem 
înconjurați de urechi şi de limbi. 

Dors cobori imediat vocea: 

— Cred că ai dreptate. Priveşte în jur. Toate figurile astea 
zâmbitoare... şi totuşi, cine ştie care dintre „prietenii” 
noştri va da raportul agenţilor sau şefului, la sfârşitul 
petrecerii? Of, oamenii! Nici nu ţi-ar veni să crezi că mai pot 
exista astfel de uneltiri josnice, după mii de secole de 
existenţă. Mi se pare un lucru atât de inutil! Şi totuşi, ştiu 
cât rău ţi se poate face. De aceea voi merge cu tine, Hari. 

— Imposibil, Dors. Nu vei face decât să complici lucrurile. 
Voi merge singur şi nu voi păţi nimic. 

— Habar nu ai cum să-l iei pe general. 

Seldon făcu o mină serioasă: 

— Şi ce, tu ştii? Ai vorbit exact ca Elar. Şi el este convins că 
sunt un biet naiv neajutorat. Şi el vrea să vină cu mine... 
sau, mai degrabă, să meargă în locul meu... Mă întreb câţi 
oameni de pe Trantor ar fi dispuşi să-mi ia locul. 

După care adăugă, sarcastic: 

— Zeci? Milioane? 

Timp de zece ani, Imperiul Galactic nu avusese Împărat, 
însă modul în care erau administrate domeniile Palatului 
Imperial nu arăta acest lucru. Obiceiurile formate de-a 
lungul miilor de ani continuau chiar şi în absenţa 
Împăratului. 

Asta însemna, desigur, că nu exista nici o persoană 
îmbrăcată în robe Imperiale care să prezideze formalităţile 
de un fel sau altul. Nici o voce Imperială care să dea ordine; 
nici o dorinţă Imperială care să fie adusă la cunoştinţa 
tuturor; nu se făceau simţite mulţumirile sau supărările 
Imperiale; distracţiile Imperiale nu mai însufleţeau Palatul; 
bolile Imperiale nu îl mai întunecau. Apartamentele 
Împăratului din Micul Palat erau părăsite... familia 
Imperială nu mai exista. 

Şi totuşi, armata de grădinari păstra domeniile într-o 
perfectă stare. O armată de servitori ţinea clădirile într-o 


forma de vârf. Patul Împăratului - niciodată folosit - era 
aranjat în fiecare zi, cu cearşafuri curate; camerele erau 
ţinute curate; totul funcţiona impecabil; şi întreaga echipă 
Imperială, de la vârf şi până la bază, lucra la fel ca 
întotdeauna. Funcţionarii superiori dădeau ordine ca şi 
când Împăratul ar fi trăit, comenzi care ştiau că ar fi fost 
date de însuşi Împăratul. În foarte multe cazuri, în special 
în eşaloanele superioare, personalul era acelaşi ca şi în 
ultima zi de viaţa a lui Cleon. Noul personal angajat era 
instruit cu mare atenţie, pentru a se conforma tradiţiilor pe 
care trebuiau să le servească. 

Era ca şi cum Imperiul, obişnuit cu domnia unui Împărat, 
spera ca această „domnie fantomă” să-l ţină unit. 

Junta ştia acest lucru... sau, dacă nu-l ştia, îl intuia vag. În 
zece ani, niciunul dintre acei militari care cârmuise 
Imperiul nu se mutase în apartamentele personale ale 
Împăratului, din Micul Palat. Oricare ar fi fost puterea 
acestor oameni, ei nu erau Imperiali, şi ştiau că nu aveau 
nici un drept acolo. Gloata care suporta pierderea libertăţii 
nu ar fi suportat vreun semn de lipsă de respect la adresa 
Împăratului... fie el viu sau mort. 

Nici generalul Tennar nu se mutase în frumoasa clădire 
care adăpostise Împărații din peste zece dinastii diferite, 
timp de atâta vreme. Îşi alesese locuinţa şi biroul într-una 
din clădirile construite la periferia domeniilor - micuţe, dar 
construite ca nişte fortărețe, suficient de solide pentru a 
suporta un asediu, înconjurate de clădiri mai mici care 
adăposteau o enormă forţă de securitate. 

Tennar era îndesat şi avea mustață. Nu era vorba de o 
mustață dahlită, viguroasă şi abundentă, ci de una retezată 
deasupra buzei superioare, lăsând descoperită o mică fâşie 
de piele între marginea mustăţii şi buză. Mustaţa era 
roşcată; ochii albaştri, reci. Fusese probabil un bărbat 
frumos în tinereţe, dar faţa era acum durdulie, iar ochii 
semănau cu nişte fante prin care, mai mult decât orice alt 
sentiment, răzbătea mânia. 


Aşa că spuse mânios - ca unul care se simţea stăpân 
absolut peste milioane de lumi şi care totuşi nu îndrăznea 
să-şi spună Împărat - spre Hender Linn: 

— Pot întemeia o dinastic proprie. 

Privi împrejur, încruntat: 

— Ăsta nu-i un loc demn de stăpânul Imperiului. 

Linn spuse blajin: 

— Important este să fii stăpân. Mai bine să fii stăpân într-o 
colibă decât marionetă într-un palat. 

— Dar şi mai bine este să fii stăpân într-un palat. De ce 
nu? 

Linn avea gradul de colonel, deşi nu participase niciodată 
la vreo acţiune militară. Funcţia lui era să-i spună lui 
Tennar ceea ce vroia să audă - şi de a transmite celorlalţi 
ordinele acestuia, neschimbate. Din când în când - dacă se 
putea face fără riscuri - încerca să-l îndrume pe Tennar 
spre acţiuni mai prudente. 

Linn era bine cunoscut ca „Lacheul lui Tennar” şi ştia asta. 
Nu îl deranja foarte tare. Ca lacheu, era în siguranţă... 
fusese martor la prăbuşirea altora, prea mândri pentru a fi 
lachei. 

Va sosi o vreme, desigur, când însuşi Tennar va fi înlocuit, 
în panorama mereu schimbătoare a juntei, dar Linn spera 
că îşi va da seama la timp, salvându-şi pielea... Sau poate că 
nu va reuşi. lotul avea un preţ. 

— Nu există nici un motiv pentru care nu poţi întemeia o 
dinastie, generale, spuse Linn. Mulţi alţii au făcut-o, în 
lunga istorie a Imperiului. Totuşi, este nevoie de timp 
pentru aşa ceva. Oamenii se adaptează încet. De obicei, de- 
abia cel de-al doilea sau al treilea din dinastie este acceptat 
ca Împărat. 

— Nu cred aşa ceva. Nu trebuie decât să mă proclam 
Împărat. Cine va îndrăzni să cârtească? Pumnul meu este 
foarte puternic. 

— Într-adevăr, generale. Puterea ta nu este pusă la 
îndoială pe Trantor şi în Suburbii, dar este posibil ca mulţi 


în Provincie să nu accepte - deocamdată - o nouă dinastie 
Imperială. 

— Suburbie sau Provincie, forţa militară supune totul. Este 
o veche maximă Imperială. 

— Şi este valabilă încă, spuse Linn, dar multe dintre 
provincii au forţe armate proprii şi s-ar putea să nu fie de 
partea ta. Trăim vremuri grele. 

— Deci, mă sfătuieşti să fiu prudent. 

— Întotdeauna sfatul meu este de partea prudenţei, 
generale. 

— Într-o zi s-ar putea să consider că m-am săturat de 
sfatul tău. 

Linn cobori capul: 

— Eu nu dau decât sfaturile care cred că-ţi sunt bune şi 
utile, generale. 

— Şi atunci când mă tot pisezi la cap cu Hari Seldon, tot 
sfat bun se cheamă că este? 

— Este cel mai mare pericol pentru tine, generale. 

— Mereu îmi spui asta, dar nu mi se pare că ai dreptate. 
Este un biet profesor universitar. 

— Într-adevăr, spuse Linn, dar pe vremuri a fost Prim 
Ministru. 

— Ştiu, dar asta s-a întâmplat pe vremea lui Cleon. A mai 
făcut ceva de-atunci? Trăim vremuri grele, guvernatorii din 
Provincie sunt refractari... şi tu îmi spui că un profesor este 
cel mai mare pericol pentru mine? De ce? 

Linn spuse cu mare precauţie (pentru că trebuia să fii 
foarte prudent atunci când îi dădeai lecţii generalului): 

— Uneori este o greşeală să presupui că un om liniştit şi 
care nu-ţi sare în ochi este în acelaşi timp inofensiv. Seldon 
n-a fost deloc inofensiv pentru cei cu care s-a înfruntat. 
Acum douăzeci de ani, mişcarea Joranumită aproape că l-a 
distrus pe puternicul Prim Ministru al lui Cleon, Eto 
Demerzel. 

Tennar încuviinţă, dar uşoara cută dintre sprâncene trăda 
efortul de a-şi aminti subiectul. 


— lar Seldon este cel care l-a distrus pe Joranum, spuse 
Linn, şi i-a urmat lui Demerzel ca Prim Ministru. Mişcarea 
Joranumită a supravieţuit, însă Seldon a reuşit în cele din 
urmă să o distrugă şi pe aceasta, dar fără să poată 
împiedica asasinarea lui Cleon. 

— Însă Seldon a supravieţuit, nu-i aşa? 

— Ai perfectă dreptate. Seldon a supravieţuit. 

— Da, este ciudat. A nu împiedica asasinarea Împăratului 
înseamnă moartea pentru Primul Ministru. 

— Aşa s-ar fi cuvenit. Totuşi, junta i-a cruțat viaţa. Se pare 
că aşa a considerat că este mai înţelept. 

— De ce? 

Linn oftă ca pentru sine: 

— Există ceva numit psihoistorie, generale. 

— Nu cunosc nimic despre chestia asta, spuse foarte 
hotărât 'Tennar. 

De fapt, îşi aducea vag aminte că Linn încercase să-i 
vorbească de câteva ori în legătură cu această ciudată 
colecţie de silabe. Niciodată nu dorise să asculte şi Linn nu 
insistase. lennar nu dorea să audă nici acum despre asta, 
dar cuvintele lui Linn aveau parcă o încărcătură foarte 
presantă. Tlennar se gândi că poate ar fi mai bine să aplece 
urechea. 

— Aproape nimeni nu ştie nimic despre ea, spuse Linn, 
însă există câţiva... intelectuali, care o găsesc interesantă. 

— Şi ce este? 

— Este un sistem matematic complex. 

Tennar scutură din cap: 

— Da, te rog să mă scuteşti cu matematica. Ştiu să număr 
diviziile militare. Alte matematici nu-mi trebuie. 

— Ideea este, spuse Linn, că psihoistoria poate face 
predicții asupra viitorului. 

Generalul holbă ochii: 

— Adică Seldon ăsta este un prezicător? 

— Nu în modul obişnuit. Este o chestie bine fundamentată 
ştiinţific. 


— Nu cred. 

— Este greu de crezut, dar Seldon a devenit un fel de 
obiect de cult aici, pe Trantor - şi în anumite locuri din 
Provincii. Psihoistoria - dacă poate fi folosită pentru a 
prezice viitorul, sau chiar dacă oamenii doar cred acest 
lucru - poate fi un important sprijin pentru regim. Sunt 
sigur că ai înţeles deja, generale. Nu trebuie decât să 
prezici că regimul nostru va aduce pacea şi prosperitatea 
Imperiului. Oamenii, crezând în acest lucru, vor ajuta ei 
înşişi la îndeplinirea profeţiei. Pe de altă parte, dacă Seldon 
doreşte contrariul poate prezice război civil şi ruină. 
Oamenii vor crede, bineînţeles, iar asta va destabiliza 
regimul. 

— În cazul ăsta, colonele, să avem grijă ca profeţiile 
psihoistoriei să fie aşa cum vrem noi. 

— Seldon face profeţiile, şi se pare că nu este un prieten al 
regimului nostru. Este important, generale, să facem 
deosebirea între Hari Seldon şi Proiectul care se desfăşoară 
la Universitatea Streeling pentru a desăvârşi psihoistoria. 
Psihoistoria ne poate fi extrem de utilă, dar asta numai dacă 
nu este folosită de Seldon. 

— Şi există alţii care o pot face în locul lui? 

— O, da, dar trebuie să scăpăm de Seldon. 

— Şi ce-i atât de greu? Un ordin de execuţie... şi gata, s-a 
terminat. 

— Ar fi mai bine, generale, ca guvernul să nu fie implicat 
direct în această treabă. 

— Explică-te! 

— Am aranjat să aibă o întâlnire cu tine, astfel încât să-ţi 
poţi folosi talentele pentru a-i verifica personalitatea. Vei 
putea judeca atunci dacă unele sugestii la care mă gândesc 
eu sunt valabile sau nu. 

— Şi când trebuie să aibă loc întâlnirea? 

— Trebuia să aibă loc foarte curând, dar unii dintre 
oamenii săi care lucrează la Proiect au cerut o amânare de 
câteva zile, din cauză că erau în mijlocul aniversării zilei de 


naştere a lui Seldon... a şaizecea, pare-se. S-a considerat că 
este mai înţelept să permitem o amânare de o săptămână. 

— De ce? întrebă Tennar. Îmi displace să dăm semne de 
slăbiciune. 

— Foarte adevărat, generale. Foarte adevărat. Instinctele 
tale sunt, ca întotdeauna, corecte. Totuşi, am apreciat că ar 
fi spre binele statului să aflăm ce implică aniversarea zilei 
de naştere... care are loc chiar acum. 

— De ce? 

— Orice informaţie este utilă. N-ai vrea să vezi câteva 
înregistrări făcute la aniversare? 

Figura generalului rămase întunecată: 

— Este necesar? 

— Cred că ţi se va părea interesant. 

Înregistrarea - imagine şi sunet - era excelentă şi veselia 
prezentă la aniversare umplu camera austeră a generalului. 

Vocea şoptită a lui Linn făcea comentarii: 

— Cea mai mare parte din ceea ce vezi, generale, are loc 
în complexul Proiectului, dar este implicat tot restul 
Universităţii. Vom avea peste câteva momente o vedere 
luată de sus, şi vei vedea că aniversarea acoperă o zonă 
vastă. De fapt, deşi nu am acum disponibile toate dovezile, 
există câteva colţuri pe planetă - cele mai multe fiind 
Universităţi şi sedii de sector - unde au loc ceea ce putem 
numi „manifestări de simpatie”. Sărbătorile continuă şi vor 
dura cel puţin încă o zi. 

— Vrei să-mi spui că asta-i o sărbătoare răspândită în 
întreg Trantor-ul? 

— Da, afectează doar clasele intelectuale, însă are o 
răspândire neobişnuită. S-ar putea chiar să auzim ecouri de 
pe alte lumi în afară de Trantor. 

— De unde ai făcut rost de înregistrarea asta? 

Linn zâmbi: 

— Avem oameni infiltraţi în Proiect, informatori siguri. 
Nimic nu se poate întâmpla fără ştirea noastră. 

— Deci, Linn, care sunt concluziile tale? 


— Eu am impresia că Hari Seldon se află în centrul unui 
cult al personalităţii. S-a identificat atât de mult cu 
psihoistoria încât dacă ar fi să scăpăm de el într-o manieră 
prea făţişă, am distruge iremediabil credibilitatea acestei 
ştiinţe. Un lucru care nu ne poate ajuta cu nimic. Pe de altă 
parte, generale, Seldon îmbătrâneşte şi nu este greu să ne 
imaginăm că va fi înlocuit de altcineva: cineva ales de noi, 
adept al scopurilor şi speranţelor noastre pentru Imperiu. 
Dacă Seldon ar putea fi înlăturat astfel încât totul să pară 
natural, de altceva nici nu avem nevoie. 

— Şi crezi că ar trebui să mă întâlnesc cu el? întrebă 
generalul. 

— Da, pentru a-i aprecia personalitatea şi a decide ce 
trebuie să facem. Dar trebuie să fim prudenţi, pentru că 
este un om cu mare popularitate. 

— Am mai avut eu de-a face cu oameni populari, spuse 
întunecat Tennar. 

— Da, spuse Hari Seldon, a fost un mare triumf. M-am 
simţit minunat. Abia aştept să împlinesc şaptezeci de ani, ca 
să se repete totul. Dar adevărul este că sunt epuizat. 

— Atunci oferă-ţi o noapte bună de somn, tată, spuse 
Raych zâmbind. Un remediu foarte la îndemână. 

— Nu ştiu cât de bine mă pot odihni, când peste câteva zile 
trebuie să mă întâlnesc cu marele nostru conducător. 

— Nu vei merge singur, spuse hotărâtă Dors Venabili. 

Seldon se încruntă: 

— Nu mă mai bate la cap, Dors. Este foarte important să 
merg singur. 

— Nu vei fi în siguranţă dacă vei merge singur. Îţi aduci 
aminte ce s-a întâmplat acum zece ani, când ai refuzat să 
mă laşi să te însoțesc pentru a-i întâmpina pe grădinari? 

— N-am cum să uit, Dors, îmi aduci aminte de câte două 
ori pe săptămână. Totuşi, în cazul de faţă intenţionez să 
merg singur. Ce mi-ar putea face dacă merg acolo ca un om 
bătrân, absolut inofensiv, pentru a afla ce doreşte de la 
mine? 


— Ce crezi că vrea? spuse Raych împreunând mâinile. 

— Cred că vrea ceea ce a vrut şi Cleon dintotdeauna. Voi 
descoperi că a aflat despre capacitatea psihoistoriei de a 
prezice viitorul, şi va dori să o folosească în scopuri 
personale. Acum aproape treizeci de ani i-am spus lui Cleon 
că psihoistoria nu era încă în stadiul de a face aşa ceva. I- 
am spus asta în tot timpul cât am fost Prim Ministru... iar 
acum va trebui să-i spun generalului lennar acelaşi lucru. 

— De unde ştii că te va crede? spuse Raych. 

— Am să mă gândesc eu la ceva care să-l convingă. 

— Nu vreau să mergi singur, spuse Dors. 

— Dorinţa ta nu schimbă lucrurile, Dors. 

În acest moment, fură întrerupţi de Tamwile Elar. 

— Eu sunt singurul de aici care nu face parte din familie, 
spuse el. Nu ştiu dacă părerea mea ar fi binevenită. 

— Dă-i drumul, spuse Seldon. Unde intră unul, intră toţi. 
— Aş dori să sugerez un compromis. Ce-ar fi să mergem 
câţiva dintre noi cu Maestrul? Mai mulţi. Ne vom comporta 
ca o escortă triumfătoare, un fel de final al aniversării zilei 

de naştere... Staţi, nu vreau să spun că vom da buzna cu 
toţii în biroul generalului. De fapt, nici nu vom intra pe 
domeniile Palatului Imperial. Vom sta în nişte camere de 
hotel, în Sectorul Imperial, imediat în vecinătatea 
domeniilor - Hotelul Sfârşitul Cupolei va fi tocmai potrivit - 
şi ne vom oferi o zi de distracţie. 

— Exact asta îmi lipsea! pufni Seldon. O zi de distracţii. 

— Nu tu, Maestre, spuse prompt Elar. Tu te vei întâlni cu 
generalul Tennar. Însă noi vom da celor din Sectorul 
Imperial o idee despre popularitatea ta... poate că şi 
generalul va lua notă de acest lucru. Dacă ştie că noi îţi 
aşteptăm întoarcerea, poate că se va comporta cuviincios. 

Urmă o linişte profundă. În cele din urmă, Raych spuse: 

— Mi se pare prea exhibiţionistă soluţia. Nu se potriveşte 
cu imaginea pe care o are lumea despre tata. 

— Pe mine nu mă interesează imaginea lui Hari, spuse 
Dors. Mă interesează siguranţa lui. Eu zic că dacă nu ne 


putem impune prezenţa în faţa generalului, pe domeniile 
Imperiale, atunci am putea măcar să ne adunăm în număr 
cât mai mare în apropierea lui. Este cel mai bun lucru pe 
care-l putem face. Mulţumesc, Dr. Elar, a fost o sugestie 
foarte bună. 

— Mie nu-mi place, spuse Seldon. 

— Mie da, spuse Dors. Şi dacă astfel mă pot apropia cât 
mai mult posibil pentru a-ţi asigura protecţia, atunci insist 
asupra soluţiei. 

Manella, care ascultase până atunci fără să intervină, 
spuse: 

— Ar putea fi amuzant să facem o vizită la Hotelul Sfârşiul 
Cupolei. 

— Nu la distracţie mă gândesc eu, spuse Dors. Dar votul 
meu este pentru. 

Şi aşa rămase stabilit. În ziua următoare, douăzeci dintre 
cei mai importanţi membri ai Proiectului de Psihoistorie 
traseră la Hotelul Sfârşitul Cupolei, închiriind camere care 
dădeau înspre domeniile Palatului Imperial. 

În următoarea seară, Hari Seldon, escortat de gărzile 
înarmate ale generalului, fu dus în audienţă. 

Aproape în acelaşi timp, Dors Venabili dispăru, dar 
absenţa ei nu fu remarcată imediat. Iar când fu remarcată, 
nimeni nu reuşi să-şi dea seama ce i se întâmplase. 
Neliniştea luă locul atmosferei de bună dispoziţie. 

Dors Venabili trăise timp de zece ani pe domeniile 
Palatului Imperial. Ca soţie a Primului Ministru, avea acces 
în orice loc de pe domeniu şi putea trece liber frontiera 
dintre cupolă şi zona deschisă; codul de intrare erau 
amprentele sale digitale. 

În confuzia care urmă asasinării lui Cleon, codul ei nu 
fusese niciodată scos. Acum, când pentru prima oară de la 
acea zi îngrozitoare dorea să intre în domeniul deschis, o 
putea face. 

Ştiuse dintotdeauna că nu va reuşi uşor acest lucru decât 
o singură dată, deoarece, după descoperire, codul ei va fi 


scos... dar ocazia sosise acum. 

Intrând în zona deschisă, remarcă o bruscă întunecare a 
cerului şi simţi o considerabilă scădere a temperaturii. 
Lumea de sub cupolă era ţinută întotdeauna noaptea un pic 
mai luminată decât în noaptea naturală, iar în timpul zilei 
lumina era un pic mai atenuată. Şi, bineînţeles, 
temperatura de sub cupolă era întotdeauna un pic mai 
blândă decât cea de afară. 

Majoritatea trantorienilor nu erau conştienţi de acest 
lucru, deoarece îşi petreceau întreaga viaţă sub cupolă. 
Pentru Dors, aspectele acestea nu aveau însă nici o 
importanţă. 

O luă pe autostrada centrală aflată în vecinătatea 
Hotelului Sfârşitul Cupolei. Era, desigur, puternic luminată, 
astfel încât cerul întunecat nu avea nici o influenţă. 

Dors ştia că nu va parcurge nici măcar o sută de metri 
înainte de a fi oprită. Prezenţa ei avea să fie imediat 
detectată. 

Într-adevăr, nu se înşelă. Îşi făcu apariţia un mic automobil 
şi gardianul strigă prin fereastră: 

— Ce faci aici? Unde mergi? 

Dors nu-l luă în seamă, şi-şi continuă drumul. 

Gardianul strigă: 

— Stai! 

Apoi apăsă puternic pe frâne şi ieşi din automobil. Exact 
asta îşi dorea şi Dors. 

Gardianul ţinea neglijent un blaster în mână... nu 
ameninţa cu folosirea lui, doar îi demonstra existenţa. 

— Numărul de identificare, spuse el. 

— Am nevoie de maşina ta, spuse Dors. 

— Ce?! 

Gardianul părea ofensat: 

— Numărul de identificare. Imediat! 

De data aceasta, ridică blasterul. 

— Nu ai nevoie de numărul meu de identificare, spuse 
calm Dors. 


Apoi se îndreptă spre gardian. 

Gardianul făcu un pas înapoi: 

— Dacă nu te opreşti şi nu-mi prezinţi numărul de 
identificare, te distrug. 

— Nu! Arunca blasterul. 

Gardianul strânse buzele. Degetul său se îndreptă spre 
contact, dar înainte să termine mişcarea, era pierdut. 

După aceea nu reuşi să descrie cu acuratețe ceea cei se 
întâmplase. Nu spunea decât: „De unde era să ştiu că 
aveam de-a face cu Tigroaica?” (Mai târziu avea să fie 
mândru de această întâlnire.) „S-a mişcat atât de rapid, 
încât n-am văzut prea bine ce s-a întâmplat. În primul 
moment eram gata să o pulverizez - credeam că este o 
nebună - şi în cel următor mi-am dat seama că eram 
complet învins.” 

Dors îl prinse strâns pe gardian de mâna cu care ţinea 
blasterul şi i-o ridică în sus. 

— Dacă nu arunci imediat blasterul, spuse ea, îţi rup 
braţul. 

Gardianul simţi un fel de strânsoare mortală cuprinzându-i 
pieptul şi împiedicându-l să respire. Dându-şi seama că nu 
avea nici o şansă, aruncă blasterul. 

Dors Venabili îl eliberă, dar înainte ca gardianul să facă o 
mişcare, acesta se trezi holbându-se la propriul blaster, 
ţinut de mâna lui Dors. 

— Sper că ţi-ai lăsat detectorii la locul lor, spuse Dors. Nu 
raporta foarte repede ceea ce ai păţit. Mai bine stai şi 
gândeşte-te ce să le spui superiorilor tăi. Faptul că o femeie 
neînarmată ţi-a luat blasterul şi maşina ar putea determina 
junta să renunţe la serviciile tale. 

Dors porni maşina şi goni pe autostrada centrală. Locuise 
timp de zece ani pe aceste domenii, şi acum ştia perfect 
unde se îndrepta. Maşina în care se afla - un automobil 
oficial - nu reprezenta un intrus pe domenii, şi în mod 
normal nimeni nu avea s-o oprească. Totuşi, trebuia să 


meargă cu viteză pentru a ajunge repede la destinaţie. 
Automobilul gonea cu două sute de kilometri pe oră. 

Viteza ei atrase în cele din urmă atenţia. Nu luă în seamă 
apelurile radio care îi cereau să explice de ce mergea atât 
de repede şi în scurt timp detectorii automobilului ei o 
avertizară că era urmărită de un alt automobil. 

Ştia că se va transmite un avertisment şi că alte 
automobile îi vor aştepta sosirea, dar nu prea aveau ce face. 
Puteau doar să o pulverizeze... dar asta nimeni nu era 
dispus să încerce, înainte de a face investigaţii mai 
detaliate. 

Când ajunse la clădirea spre care se îndreptase, o 
aşteptau două automobile. leşi senină din automobil 
îndreptându-se spre intrare. 

Imediat în faţa ei răsăriră doi bărbaţi, foarte uimiţi că 
şoferul maşinii care îi alarmase cu viteza ei exagerată era 
nu un gardian ci o femeie îmbrăcată în haine civile. 

— Ce faci aici? Ce-i cu graba asta? 

— Am un mesaj important pentru colonelul Hender Linn, 
spuse calm Dors. 

— Serios? spuse aspru gardianul. 

Între ea şi intrare se aflau acum patru bărbaţi. 

— Te rog să-ţi prezinţi numărul de identificare. 

— Nu mă faceţi să întârzii, spuse Dors. 

— 'Ţi-am cerut numărul de identificare. 

— Mă faceţi să pierd timpul. 

Unul dintre gardieni spuse deodată: 

— Ştiţi cu cine seamănă? Cu soţia vechiului Prim Ministru. 
Dr. Venabili. Tigroaica. 

Făcură o scenă caraghioasă, dându-se cu toţii un pas 
înapoi, însă unul dintre ei spuse: 

— Eşti arestată. 

— Serios? spuse Dors. Dacă sunt Tigroaica, ştiţi probabil 
că sunt mult mai puternică decât oricare dintre voi şi am 
reflexe mult mai rapide. Vă sugerez ca toţi patru să mă 


însoţiţi înăuntru, şi vom vedea ce are de spus colonelul 
Linn. 

— Eşti arestată! se auzi din nou şi patru blastere se 
îndreptară spre Dors. 

— Bine, spuse Dors. Dacă insistaţi. 

Făcu o mişcare rapidă şi doi gardieni se treziră dintr-o 
dată la pământ, gemând, în timp ce Dors stătea cu câte un 
blaster în fiecare mână. 

— Am încercat să nu-i rănesc, spuse ea, dar este posibil să 
le fi luxat încheieturile. Aţi mai rămas doi şi pot trage mult 
mai repede decât voi. Dacă faceţi cea mai mică mişcare - 
cea mai mică - va trebui să renunţ la obiceiul de o viaţă şi 
vă voi ucide. Asta îmi va face mult rău şi vă rog să nu mă 
obligaţi. 

Cei doi gardieni rămaseră într-o tăcere absolută... nici o 
mişcare. 

— Vă sugerez ca voi doi să mă escortaţi până la colonel, 
apoi puteţi solicita ajutor medical pentru camarazii voştri. 
Sugestia nu era necesară. Colonelul Linn ieşi din biroul 

său. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă el. Ce... 

Dors se întoarse spre el: 

— Aha! Da-mi voie să mă prezint. Sunt Dr. Dors Venabili, 
soţia Profesorului Hari Seldon. Am venit să te văd pentru o 
problemă importantă. Aceştia patru au încercat să mă 
oprească, iar rezultatul este că doi dintre ei sunt răniţi 
destul de grav. Trimite-i pe toţi la treburile lor şi haide să 
vorbim. Nu-ţi fac nici un rău. 

Linn privi ţintă la cei patru gardieni, apoi la Dors. Spuse, 
calm: 

— Nu vrei să-mi faci nici un rău? Deşi patru gardieni nu au 
reuşit să te oprească, vor veni imediat o mie, dacă îi chem. 

— Atunci cheamă-i, spuse Dors. Oricât de repede ar sosi, 
nu vor reuşi să te salveze, dacă mă hotărăsc sa te ucid. 
Trimite-i de aici pe gardieni, şi hai să vorbim civilizat. 

Linn scăpă de gardieni şi spuse: 


— Foarte bine, intră şi hai să vorbim. Te avertizez însă, Dr. 
Venabili... eu nu uit repede. 

— Nici eu, spuse Dors. 

Intrară împreună în sediul lui Linn. 

Linn spuse, cu o politeţe desăvârşită: 

— Spune-mi pentru ce anume te afli aici, Dr. Venabili. 

Dors zâmbi. Un zâmbet care nu avea nimic ameninţător şi 
totuşi nu se putea spune că era amabil. 

— Pentru început, spuse ea, am venit aici pentru a-ţi 
demonstra că pot veni. 

— Da? 

— Da. Soţul meu a fost luat şi dus la audiența cu generalul 
într-un automobil oficial, sub escortă înarmată. Eu am 
părăsit hotelul aproximativ în acelaşi timp cu el, pe jos şi 
neînarmată - iată-mă aici - dar cred ca am ajuns înaintea 
lui. A trebuit să trec de cinci gardieni, dacă e să-l pun la 
socoteală şi pe acela de la care am împrumutat maşina. Aş fi 
trecut şi de cincizeci dacă era nevoie. 

Linn dădu flegmatic din cap: 

— Am înţeles că ţi se mai spune Tigroaica. 

— Aşa mi se mai spune... Acum, după ce am ajuns la tine, 
sarcina mea este să am grijă ca soţul meu să nu păţească 
nimic rău. S-a aventurat în bârlogul generalului - dacă mi 
se permite să fiu puţin teatrală - şi vreau să iasă de aici 
nevătămat. 

— Din câte ştiu eu, soţul tău nu va păţi nimic rău în urma 
acestei întâlniri. Dar dacă eşti atât de îngrijorată, pentru ce 
ai venit la mine? De ce nu te-ai dus direct la general? 

— Pentru că, dintre voi doi, tu eşti cel cu creierul. 

Se făcu o scurtă pauză, după care Linn spuse: 

— Asta ar fi o remarcă extrem de periculoasa - dacă ar fi 
auzită de alţii. 

— Mai periculoasă pentru tine decât pentru mine, aşa că 
ai grijă să nu fie auzită... Acum, dacă îţi închipui că pot fi 
potolită şi îndepărtată... dacă îţi închipui că soţul meu poate 


fi închis sau condamnat la moarte, iar eu nu voi fi în stare să 
fac nimic... îţi faci iluzii. 

Arătă spre cele două blastere care se odihneau pe masă 
înaintea ei: 

— Am intrat pe aceste domenii fără să am nimic la mine. 
Am ajuns în imediata ta vecinătate cu două blastere. Dacă 
nu aş fi avut blastere, aş fi avut cuțite, şi mă pricep să le 
mânuiesc ca un expert. Şi dacă n-aş fi avut nici blastere, 
nici cuțite, trebuie să ştii că sunt totuşi o persoană 
formidabilă. Masa asta la care stăm este construită dintr-un 
metal foarte rezistent. 

— Într-adevăr. 

Dors ridică mâinile, cu degetele desfăcute, ca pentru a 
arăta că nu purta nici o armă. Apoi le cobori pe masă şi îi 
mângâie suprafaţa cu palmele. 

Fără veste, ridică pumnul şi îl apoi îl repezi asupra mesei 
cu o izbitură puternică. Se produse un sunet de parcă s-ar 
fi lovit metal cu metal. Zâmbi şi ridică mâinile. 

— N-am nici o zgârietură, spuse ea, n-am nici o durere. 
Dar poţi observa că masa este uşor turtită acolo unde am 
lovit. Dacă aş lovi la fel de puternic în căpăţâna unei 
persoane, craniul i-ar exploda. N-am făcut niciodată un 
asemenea lucru; de fapt, niciodată n-am ucis pe cineva, deşi 
am rănit mai mulţi. Totuşi, dacă Profesorul Seldon păţeşte 
ceva... 

— Iarăşi ameninţi... 

— Fac promisiuni. Dacă Profesorul Seldon iese nevătămat, 
nu voi face nimic. Altfel, colonele Linn, voi fi obligată să te 
schilodesc sau să te ucid şi - îţi promit - voi face acelaşi 
lucru şi cu generalul Tennar. 

— Nu poţi face faţă unei întregi armate, spuse Linn, 
indiferent cât de tigroiacă ai fi. Ce zici? 

— Basmele se răspândesc repede, spuse Dors, şi sunt 
exagerate. Nu e felul meu să mă comport ca o tigroaică, dar 
despre mine s-au spus mai multe basme decât adevăruri. 
Gardienii tăi au dat înapoi când m-au recunoscut, şi vor 


răspândi această întâmplare, acordându-mi mult mai multe 
merite povestind cum am ajuns la tine. Chiar şi o armată ar 
ezita să mă atace, colonele Linn, dar dacă totuşi ar face-o şi 
m-ar distruge, teme-te de indignarea poporului. Junta 
menţine ordinea, dar o face cu destulă greutate şi nu ţi-ar 
conveni să intervină ceva care să înrăutăţească lucrurile. 
Acum gândeşte-te cât de simplă este alternativa. Profesorul 
Seldon nu trebuie să păţească nimic rău. 

— Nu avem deloc intenţia de a-i face rău. 

— Atunci, pentru ce este nevoie de audienţă? 

— Nu-i nici un mister! Generalul este curios să afle despre 
psihoistorie. Dosarele guvernului ne sunt accesibile 
oricând. Fostul Împărat Cleon s-a interesat de ea, Demerzel 
s-a interesat de ea când era Prim Ministru... De ce să nu ne 
interesăm şi noi? Avem chiar mai mult interes. 

— De ce? 

— Pentru că timpul a trecut. Din câte înţeleg, psihoistoria 
a început ca o idee în mintea Profesorului Seldon. A muncit 
la ea, cu o forţă din ce în ce mai mare şi cu grupuri de 
oameni din ce în ce mai numeroase, timp de aproape 
treizeci de ani. A fost sprijinit de guvern. Deci, într-un fel, 
descoperirile şi metodele lui aparţin guvernului. 
Intenţionăm să-i punem câteva întrebări despre psihoistorie 
care, în acest moment, trebuie să fie mult mai avansată 
decât în timpul lui Demerzel şi Cleon, şi aşteptăm de la el să 
ne spună ceea ce dorim să ştim. Vrem ceva mai practic 
decât imaginea unor ecuaţii care unduiesc în aer. Mă 
înţelegi? 

— Da, spuse Dors încruntându-se. 

— Şi încă un lucru. Să nu crezi că pericolul pentru soţul 
tău vine doar din partea guvernului şi că dacă păţeşte ceva 
asta înseamnă că trebuie să ne ataci imediat pe noi. Aş dori 
să-ţi atrag atenţia că Profesorul Seldon s-ar putea să aibă 
duşmani personali. 

— Am să ţin cont de ceea ce mi-ai spus. Acum, doresc să 
faci astfel încât să fiu împreună cu soţul meu în timpul 


audienței la general. Vreau să mă asigur cu ochii mei că 
este în siguranţă. 

— E greu de aranjat aşa ceva, şi este nevoie de timp. Ar fi 
de-a dreptul imposibil să le întrerupem conversaţia, dar 
dacă aştepţi până se termină... 

— Fă-ţi timp şi rezolvă. Să nu îţi închipui că mă poţi trage 
pe sfoară. 

Generalul îl examină pe Hari Seldon cu ochii larg deschişi, 
bătând uşor darabana cu degetele pe suprafaţa biroului la 
care stătea. 

— Treizeci de ani, spuse el. Treizeci de ani, şi îmi spui că 
nici acum nu te poţi prezenta cu nimic? 

— Generale, au trecut de fapt douăzeci şi opt de ani. 

Tennar nu îl luă în seamă: 

— Şi totul pe cheltuiala guvernului. Ştii câte miliarde de 
credite au fost investite în Proiectul tău, Profesore? 

— N-am ţinut socoteala, generale, dar am documentele şi 
îţi pot da răspunsul în câteva secunde. 

— Nici nouă nu ne este greu să aflăm. Guvernul, 
Profesore, nu este o nesfârşită sursă de fonduri. S-au dus 
vremurile de odinioară. Nu mai avem atitudinea învechită şi 
uşuratică a lui Cleon faţă de fonduri. Este greu de mărit 
taxele şi avem nevoie de credite pentru multe lucruri. Te- 
am chemat aici sperând că ne poţi ajuta în vreun fel cu 
psihoistoria ta. Dacă nu poţi, atunci trebuie să-ţi spun, 
foarte sincer, că vom fi nevoiţi să închidem robinetul. Dacă- 
ţi poţi continua cercetările fără sprijinul guvernului, arunci 
fă-0... deoarece dacă nu-mi arăţi ceva care să merite 
cheltuiala, voi fi nevoit să sistez finanţarea. 

— Generale, îmi ceri ceva ce nu-ţi pot da. Dar dacă ne tai 
fondurile, renunţi la viitor. Dă-mi timp şi... 

— Multe guverne au auzit de la tine varianta cu „în viitor”. 
Este adevărat, Profesore, că psihoistoria ta prezice 
instabilitatea juntei, instabilitatea conducerii mele, 
prăbuşirea ei în scurtă vreme? 

Seldon se încruntă: 


— Metodele nu au ajuns în stadiul la care psihoistoria să 
poată face preziceri ferme. 

— Înţeleg că psihoistoria face totuşi aceste predicții pe 
care ţi le-am înşiruit, iar ele sunt cunoscute de cei care 
lucrează la Proiectul tău. 

— Nu, spuse cu aprindere Seldon. Nu este adevărat. Este 
posibil ca unii dintre noi să fi interpretat unele relaţii 
matematice pentru a spune că este o formă instabilă de 
guvernare, dar sunt alte relaţii care ar putea foarte bine 
arăta că junta este stabilă. lată motivul pentru care trebuie 
să ne continuăm munca. În acest moment, oricine poate 
folosi informaţiile incomplete şi logica imperfectă pentru a 
ajunge la ce concluzii doreşte. 

— Dar dacă te hotărăşti să prezinţi concluzia că guvernul 
este instabil şi că psihoistoria garantează acest lucru - chiar 
dacă de fapt lucrurile nu stau astfel - asta nu ar creşte 
instabilitatea? 

— Ba da, este foarte posibil generale. Dar dacă am anunţa 
ca guvernul este stabil, s-ar putea ca asta să ajute la 
stabilitate. Aceeaşi discuţie am avut-o cu Împăratul Cleon 
de câteva ori. Este posibil ca psihoistoria să fie folosită 
pentru a manipula sentimentele oamenilor şi pentru a 
ajunge la efecte pe termen scurt. Însă pe termen lung, 
predicțiile se pot dovedi incomplete sau de-a dreptul 
greşite, iar psihoistoria îşi va pierde toată credibilitatea, şi 
va fi ca şi când nu ai fi existat. 

— Suficient! Spune-mi cinstit! Ce crezi că arată 
psihoistoria referitor la guvernul meu? 

— Arată, credem noi, că sunt elemente de instabilitate în 
ea, dar nu suntem - şi nu putem fi - siguri cu exactitate în 
care anume aspecte este stabilă şi în care este instabilă. 

— Cu alte cuvinte, psihoistoria îţi spune ceea ce ai şti şi 
fără psihoistorie, iar pentru asta guvernul a investit 
nenumărate grămezi de credite. 

— Va veni vremea când psihoistoria ne va spune ceea ce 
nu putem afla fără ajutorul ei şi atunci investiţia va fi 


recuperată, cu profituri incalculabile. 

— Şi cât va dura până vom ajunge în acel stadiu? 

— Sper că nu prea mult. Am făcut progrese foarte 
încurajatoare în ultimii câţiva ani. 

Tennar bătea din nou cu vârful degetelor în birou: 

— Nu este suficient. Spune-mi acum ceva care să mă ajute. 
Ceva care să-mi fie util. 

Seldon cumpăni bine, apoi spuse: 

— Îţi pot pregăti un raport detaliat, dar asta va cere ceva 
timp. 

— Sigur că va cere! Zile, luni, ani... şi nu va fi terminat 
niciodată. Mă iei drept idiot? 

— Nu, generale, bineînţeles că nu. Totuşi, nici eu nu aş 
dori să fiu luat drept idiot. Îţi pot spune ceva, dar 
responsabilitatea mi-o asum numai eu. Am văzut ceva în 
cercetările mele psihoistorice, dar s-ar putea să fi 
interpretat greşit ceea ce am văzut. lotuşi, dacă insişti... 

— Insist. 

— Ai vorbit adineauri de taxe. Ai spus că este greu să ridici 
taxele. Desigur. Întotdeauna este greu. Fiecare guvern 
trebuie să-şi facă treaba adunând venituri într-o formă sau 
alta. Singurele două moduri în care pot fi obţinute aceste 
credite sunt: unu, prin a jefui un vecin; şi doi, convingând 
proprii cetăţeni să dea creditele de bună voie şi nesiliţi de 
nimeni. Având în vedere că Imperiul Galactic îşi conduce 
treburile într-un mod satisfăcător de mii de ani, nu avem 
posibilitatea de a jefui un vecin, decât ca rezultat al unei 
rebeliuni ocazionale şi a reprimării sale. Asta însă nu se 
întâmplă prea des pentru a sprijini guvernul în adunarea de 
fonduri... iar dacă totuşi s-ar întâmpla suficient de des, 
guvernul ar fi instabil şi nu ar avea viaţă lungă. 

Seldon îşi trase răsuflarea şi continuă: 

— În consecinţă, creditele se pot obţine prin convingerea 
cetăţenilor că trebuie să dea guvernului o parte din 
veniturile lor. Este probabil ca, din moment ce guvernul va 
lucra mai eficient, cetăţenii să-şi dorească să ofere creditele 


în acest fel decât să le economisească - fiecare pentru el - 
trăind într-o anarhie periculoasă şi haotică. Totuşi, deşi 
argumentul este rezonabil şi cetăţenilor le-ar fi mai bine să 
plătească taxe pentru a-şi asigura un guvern stabil şi 
eficient, ei nu sunt foarte uşor de convins să facă acest 
lucru. Pentru a depăşi rezistenţa cetăţenilor, guvernele 
trebuie să pară că nu încasează prea multe credite, dar că 
asigură drepturile şi bunurile fiecăruia. Cu alte cuvinte, 
trebuie să scadă procentajul luat din veniturile mici; trebuie 
să ia pe diferite căi din aceste sume înainte de aplicarea 
taxelor. Odată cu trecerea timpului, situaţia taxelor devine 
inevitabil din ce în ce mai complexă, pe măsură ce diferite 
lumi, sectoare şi centre economice pretind un tratament 
mai special. Rezultatul este că partea de colectare a taxelor 
creşte în dimensiune şi complexitate, tinzând să devină 
incontrolabilă. Cetăţeanul obişnuit nu poate înţelege de ce 
sau cât de mult este taxat. Chiar şi agenţiile de colectare a 
taxelor sunt adesea ele însele în încurcătură. Mai mult, o 
parte din ce în ce mai mare din fondurile colectate trebuie 
folosite pentru buna funcţionare a agenţiei de colectare a 
taxelor - întreţinerea arhivelor, urmărirea evaziunilor 
fiscale - astfel încât cantitatea de credite disponibile pentru 
scopuri bune şi utile scade împotriva tuturor eforturilor 
noastre. În final, situaţia taxelor devine de necontrolat. Va 
inspira nemulţumire şi rebeliuni. Cărţile de istorie pun 
rebeliunile pe seama afaceriştilor lacomi, politicienilor 
proşti şi corupți, războinicilor brutali, viceregilor 
ambiţioşi... dar aceştia nu sunt decât indivizi care profită de 
pe urma creşterii exagerate a taxelor. 

Generalul spuse aspru: 

— Ai de gând să-mi spui că sistemul nostru de taxe este 
mult prea complicat? 

— Dacă nu ar fi complicat, spuse Seldon, ar fi un unicat în 
istorie. Dacă psihoistoria îmi poate spune un lucru sigur, 
acesta este creşterea exagerată a taxelor. 

— Şi ce putem face în această privinţă? 


— Nu am cum să-ţi spun. Pentru asta aş dori să fac un 
raport care - după cum spui - ar putea cere ceva timp 
înainte de a fi gata. 

— Lasă-mă cu raportul. Sistemul de taxe este prea 
complicat, nu-i aşa? Asta vrei să-mi spui? 

— Este foarte posibil, spuse prudent Seldon. 

— Şi pentru a corecta această situaţie, trebuie simplificat 
sistemul de taxe... cât mai mult posibil. 

— Va trebui să fac un studiu... 

— Prostii! La capătul opus complexităţii stă simplitatea 
extremă. N-am nevoie de un raport ca să aflu aşa ceva. 

— Este aşa cum spui tu, generale, zise Seldon. 

În acest moment, generalul ridică brusc privirea, ca şi cum 
ar fi fost chemat... şi, într-adevăr, chiar fusese chemat. 
Încleştă pumnii, şi imaginea holografică a colonelului Linn 
alături de cea a lui Dors apărură deodată în cameră. 

După un moment de perplexitate, Seldon exclamă: 

— Dors! Ce faci aici? 

Generalul nu spuse nimic, dar sprâncenele i se lipiră una 
de alta, într-o încruntare. 

Generalul avusese o noapte grea. Din cauza neliniştii, la fel 
păţise şi colonelul. Acum se aflau faţă în faţă... niciunul nu 
se prea simţea în largul lui. 

— Mai spune-mi încă o dată ce-a făcut femeia asta, spuse 
generalul. 

Linn stătea de parcă avea o mare greutate pe umeri: 

— Femeia asta este Tigroaica. Aşa i se spune. Parcă nu e 
om. Este o atletă fantastică, plină de încredere în propriile 
forţe şi, generale, este de-a dreptul înspăimântătoare. 

— Te-a înspăimântat pe tine? O femeie? 

— Am să-ţi spun exact ce a făcut şi am să-ţi mai povestesc 
şi alte lucruri referitoare la ea. Nu ştiu cât de adevărate 
sunt toate poveştile, dar ceea ce s-a întâmplat ieri seară 
este foarte adevărat. 

Generalul ascultă, umflându-şi obrajii cu aer. 

— E rău, spuse el după aceea. Ce facem? 


— Cred că este clar ce trebuie să facem. Vrem 
psihoistoria... 

— Da, o vrem, spuse generalul. Seldon mi-a zis ceva 
referitor la taxe care... Dar nu contează. Deocamdată nu ne 
ocupam de asta. Continuă. 

Linn, care din cauza tulburării scăpă o scurtă expresie de 
iritare, continuă: 

— După cum am spus, vrem psihoistoria, dar nu-l vrem pe 
Seldon. El, în orice caz, este un om aproape terminat. Cu 
cât îl studiez mai mult, cu atât îmi dau seama că este un 
intelectual care trăieşte de pe urma realizărilor din trecut. 
A avut la dispoziţie aproape treizeci de ani pentru a face din 
psihoistorie o ştiinţă plină de succese, dar a eşuat. Fără el, 
cu nişte oameni noi care să conducă Proiectul, psihoistoria 
ar putea avansa mult mai rapid. 

— Da, sunt de acord. Si femeia? 

— Ei bine, aici e o problemă. Nu am luat-o în calcule, din 
cauză că a avut grijă să rămână în umbră. Dar acum am 
convingerea fermă că atâta timp cât femeia asta este în 
viaţă, ne va fi foarte greu, poate chiar imposibil, să-l 
înlăturăm pe Seldon în mod paşnic fără să implicăm 
guvernul. 

— Chiar crezi că ne va face bucăţi - pe mine şi pe tine - 
dacă va avea impresia că i-am făcut vreun rău bărbatului 
ei? întrebă generalul arborând o expresie de dispreţ. 

— Cred că o va face. Şi mai cred că va porni o rebeliune 
împotriva noastră. Va face exact ceea ce a promis. 

— Mi se pare că eşti cam laş. 

— Generale, te rog. Eu încerc să fiu rezonabil. Nu dau 
înapoi. Trebuie să avem grijă cu Tigroaica. 

Făcu o pauză, apoi spuse din nou: 

— De fapt, sursele mele de informaţie mă avertizaseră. 
Recunosc că am acordat prea puţină atenţie acestei 
probleme. 

— Şi cum intenţionezi sa scapi de ea? 

— Nu ştiu, spuse Linn. 


Apoi, mai încet: 

— Dar s-ar putea ca altcineva să ştie. 

Seldon trecuse şi el printr-o noapte grea, iar ziua 
următoare nu promitea să fie mult mai bună. Nu avusese de 
prea multe ori în viaţă motive să fie supărat pe Dors. Dar de 
data aceasta, era foarte supărat. 

— Ce prostie ai putut face! spuse el. Nu era suficient că 
stăteam cu toţii la Hotelul Sfârşitul Cupolei? Chestia asta 
era deja suficientă pentru a da de gândit unui conducător 
paranoic că are loc vreo conspirație. 

— Cum? Eram neînarmaţi, Hari. Era o distracţie, finalul 
aniversării zilei tale de naştere. Nu reprezentam nici o 
ameninţare. 

— Da, dar după aceea a avut loc invazia ta asupra 
domeniilor Palatului. A fost ceva de neiertat. Ai pătruns 
până la Palat pentru a te amesteca în discuţia mea cu 
generalul, deşi am spus clar - de mai multe ori - că nu 
doream să fii acolo. Aveam şi eu planurile mele, să ştii. 

— Dorinţele, ordinele şi planurile tale trec pe locul doi 
atunci când este vorba de siguranţa ta, spuse Dors. Pe mine 
mă preocupa în principal siguranţa ta. 

— Nu eram în pericol. 

— Eu nu pot face astfel de presupuneri cu atât de mare 
uşurinţă. Au fost două atentate la viaţa ta. Ce te face să 
crezi că nu va exista şi un altreilea? 

— Cele două atentate s-au produs pe vremea când eram 
Prim Ministru. Atunci probabil că existau interese majore ca 
să fiu ucis. Dar acum? Cine ar vrea să omoare un 
matematician bătrân? 

— Asta este exact ceea ce vreau să aflu şi să preîntâmpin. 
Voi începe prin a face nişte anchete chiar aici, la Proiect. 

— Nu. Nu vei face decât să-mi deranjezi oamenii. Lasă-i în 
pace. 

— Nu. Hari, sarcina mea este să te protejez. Timp de 
douăzeci şi opt de ani m-am străduit să fac acest lucru. Nu 
mă poţi opri acum. 


Ceva în strălucirea ochilor ei dădea clar de înţeles că, 
indiferent de ordinele lui Seldon, Dors avea de gând să 
procedeze aşa cum ştia ea. 

Siguranţa lui Seldon trecea pe primul plan. 

— Pot să te întrerup puţin, Yugo? 

— Sigur, Dors, spuse Yugo Amaryl zâmbind larg. Tu nu 
reprezinţi niciodată o întrerupere. Cu ce îţi pot fi de folos? 

— Încerc sa aflu câteva lucruri, Yugo, şi mă întreb dacă nu 
cumva îmi poţi uşura situaţia. 

— Dacă pot... 

— Există în Proiectul vostru ceva numit Primul Radiant. 
Aud din când în când... Hari vorbeşte despre el aşa că ştiu 
cum arată atunci când este activat, însă nu l-am văzut 
niciodată funcţionând. Aş vrea să văd. 

Amaryl părea puţin încurcat: 

— De fapt, Primul Radiant este cea mai bine păzită parte a 
Proiectului, iar tu nu te afli pe lista membrilor care au acces 
la el. 

— Ştiu asta, dar ne cunoaştem de douăzeci şi opt de ani... 

— Şi eşti soţia lui Hari. Cred că în cazul tău putem închide 
ochii. Nu avem definitivate decât două aparate de acest fel. 
Unul este în biroul lui Hari, iar celălalt se află aici. Chiar 
aici, de fapt. 

Dors privi cubul negru şi mic plasat pe biroul central. La o 
privire superficială, nu dădeai nici două credite pe el. 

— Acesta este? întrebă ea. 

— Da. În el sunt băgate ecuaţiile care descriu viitorul. 

— Şi cum ajungi la ele? 

Amaryl închise un contact şi imediat camera se cufundă în 
întuneric, după care se însufleţi cu puncte strălucitoare. 
Peste tot în jurul lui Dors se aflau simboluri, linii, semne 
matematice de un fel sau altul. Păreau că se mişcă în 
spirală, însă atunci când îşi fixa ochii pe o porţiune precisă, 
stăteau locului. 

— Deci acesta este viitorul? întrebă ea. 


— S-ar putea, spuse Amaryl oprind funcţionarea 
instrumentului. Am făcut o mărire la maximum, pentru ca 
să vezi simbolurile. Fără mărire, nu se vede altceva decât o 
reţea luminoasă în întuneric. 

— Şi studiind acele ecuaţii, îţi poţi da seama ce ne rezervă 
viitorul? 

— "Teoretic, da. 

Camera se lumină din nou, arătând ca de obicei. 

— Însă există două dificultăţi, continuă el. 

— Da? Care? 

— În primul rând, nici o minte omenească nu a creat acele 
ecuaţii în mod direct. De câteva zeci de ani programăm 
computere din ce în ce mai puternice care au inventat şi 
stocat acele ecuaţii, dar, desigur, nu ştim dacă sunt valabile. 
În primul rând, depinde de corectitudinea programării. 

— Deci tot ce-i aici poate fi greşit? 

— Ar putea fi. 

Amaryl se frecă la ochi şi Dors se miră cât de mult 
îmbătrânise şi obosise Amaryl în ultimii doi ani. Era mai 
tânăr decât Hari cu aproape zece ani, dar părea mult mai 
bătrân. 

— Desigur, continuă Amaryl cu o voce obosită, sperăm că 
nu sunt greşite. Însă acum intervine cea de a doua 
dificultate. Deşi eu şi cu Hari le-am verificat şi modificat 
timp de mulţi ani, nu putem fi siguri ce înseamnă ecuaţiile 
acelea. Au fost construite de computer, deci putem 
presupune ca au o semnificaţie - dar care? Sunt unele 
porţiuni pe care credem că le-am descifrat. De fapt, în 
momentul de faţă lucrez la ceea ce noi numim Secţiunea A- 
23, un sistem de relaţii foarte încurcate. Nu am reuşit să le 
găsim o corespondenţă în Universul real. Totuşi, avansăm 
cu fiecare an şi am foarte mare încredere că psihoistoria va 
deveni o ştiinţă legitimă şi utilă în investigarea viitorului. 

— Câtă lume are acces la aceste două aparate? 

— Fiecare matematician care lucrează la Proiect are 
acces, dar nu atunci când vrea el. Trebuie să se facă o listă 


cu aplicaţiile dorite şi timpul necesar, iar Primul Radiant va 
fi reglat pentru a înfăţişa acea porţiune cu ecuaţii cu care 
doreşte să lucreze respectivul matematician. Este mai 
complicat când toată lumea doreşte să lucreze la Primul 
Radiant în acelaşi timp. Deocamdată avem ceva mai multă 
linişte, pentru că toţi îşi trag sufletul după aniversarea zilei 
de naştere a lui Hari. 

— Sunt planuri de construire a încă unui Prim Radiant? 

Amaryl îşi ţuguie buzele: 

— Da şi nu. Ar fi foarte util dacă am dispune de unal 
treilea, dar va trebui să răspundă cineva de el. Nu poate fi 
un lucru al tuturor. l-am sugerat lui Hari ca lamwile Elar... 
îl cunoşti, cred. 

— Da, îl cunosc. 

— Tamwile Elar va trebui să aibă un al treilea Prim 
Radiant. Ecuațiile sale ahaotice şi Electro-Clarificatorul la 
care s-a gândit fac din el, fără nici o îndoială, al treilea om 
ca importanţă în Proiect, după Hari şi după mine. Însă Hari 
stă în cumpănă. 

— De ce? 

— Dacă Elar pune şi el mâna pe unul, va fi recunoscut în 
mod oficial ca al treilea om, şi va căpăta mai multă 
importanţă în Proiect. Ar putea interveni unele dificultăţi 
politice, dacă se poate spune aşa. Eu cred că nu are rost să 
pierdem timpul făcându-ne probleme despre politica 
internă, dar Hari... Ei, îl ştii pe Hari. 

— Da, îl ştiu pe Hari. Şi dacă îţi spun că Linn a văzut 
Primul Radiant? 

— Linn? 

— Colonelul Hender Linn din juntă. Lacheul lui Tennar. 

— Dors, dă-mi voie să nu te cred. 

— A vorbit de ecuaţii care unduiesc în aer, şi le-am văzut şi 
eu, create de Primul Radiant. Nu-mi vine să cred cănua 
fost aici şi nu a văzut aparatul funcţionând. 

Amaryl dădu din cap: 


— Nu-mi pot imagina că cineva ar putea aduce un membru 
al juntei în biroul lui Hari... sau al meu. 

— Spune-mi, cine anume crezi că ar fi capabil să lucreze 
pentru juntă în acest mod? 

— Nimeni, spuse Amaryl ferm şi cu o încredere nelimitată. 
Ar fi ceva de neconceput. Poate că Linn nu a văzut Primul 
Radiant, dar i s-a vorbit despre el. 

— Cine i-ar vorbi despre el? 

Amaryl se gândi un moment, apoi spuse: 

— Nimeni. 

— Bine, adineauri ai vorbit de politica internă, în legătură 
cu posibilitatea ca Elar să capete un al treilea Prim Radiant. 
Bănuiesc că într-un asemenea Proiect, care implică sute de 
oameni, au loc mereu unele conflicte... fricţiuni... certuri... 

— Da, desigur. Sărmanul Hari îmi povesteşte. El trebuie 
să-i împace într-un fel sau altul şi îmi închipui ce durere de 
cap îi dau. 

— Conflictele acestea sunt atât de grave încât pot afecta 
munca la Proiect? 

— Nu în mod serios. 

— Există unii mai certăreţi decât ceilalţi, sau care au mai 
multe nemulțumiri? Pe scurt, există oameni de care te poţi 
lipsi, scăpând astfel de nouăzeci la sută din conflicte cu 
preţul a cinci sau şase la sută din personal? 

Amaryl ridică sprâncenele: 

— Pare o idee bună, dar nu ştiu de cine să ne lipsim. Eu nu 
prea particip la toate aspectele politicii interne. Politica este 
un lucru obligatoriu, dar pe mine nu mă interesează, deci 
încerc să o evit pe cât posibil. 

— Ciudat, spuse Dors. În acest fel nu cumva negi tu însuţi 
credibilitatea psihoistoriei? 

— În ce fel? 

— Cum poţi pretinde să ajungi într-un stadiu la care să 
poţi prezice şi dirija viitorul, când nu poţi analiza şi corecta 
problemele interne, ca de exemplu fricţiunile ce apar în 
Proiectul atât de promiţător? 


Amaryl chicoti uşor. Era ceva neobişnuit, pentru că el nu 
era un om dăruit cu bună dispoziţie şi râsete: 

— Îmi pare rău, Dors, dar ai picat pe una dintre 
problemele pe care totuşi le-am rezolvat, dacă se poate 
spune aşa. Hari însuşi a identificat ecuaţiile care 
reprezentau fricţiunile personale, cu câţiva ani în urmă, iar 
eu am adăugat ultimele corecturi anul trecut. Am 
descoperit că ecuaţiile puteau fi modificate în anumită 
măsură, ducând la o reducere a fricţiunilor. Însă o reducere 
a fricţiunilor aici duce la o creştere a fricţiunilor în altă 
parte. Într-un grup închis, niciodată fricţiunile nu pot 
descreşte sau creşte... adică într-un grup în care nu apar 
membri noi şi nu pleacă membri vechi. Eu am dovedit, cu 
ajutorul ecuaţiilor ahaotice ale lui Elar, că acest lucru este 
adevărat în ciuda remediilor pe care le poate încerca 
cineva. Hari îi spune „legea conservării problemelor 
personalului.” Asta ne-a dat ideea că dinamica socială are 
legile ei de conservare, la fel ca şi fizica, iar aceste legi ne 
dau cea mai bună posibilitate de a rezolva problemele 
complicate ale psihoistoriei. 

— Foarte impresionant, spuse Dors, dar dacă în final veţi 
descoperi că nimic nu poate fi schimbat, că totul este rău şi 
se conservă, şi că salvarea Imperiului de la distrugere poate 
provoca distrugeri mai mari în altă parte? 

— Au sugerat şi alţii acelaşi lucru, dar eu nu cred. 

— Foarte bine. Să ne întoarcem la realitate. Există ceva în 
conflictele din interiorul Proiectului care îi poate dăuna lui 
Hari? Vreau să spun, îi poate face rău fizic? 

— Să-i facă rău lui Hari? Bineînţeles că nu. De unde ţi-a 
venit o idee ca asta? 

— Nimeni nu e nemulţumit de Hari? Poate că este prea 
arogant, prea sâcâitor, prea absorbit de sine însuşi, prea 
grăbit să adune singur roadele? Nu există nimeni care să îl 
invidieze pentru că este în fruntea Proiectului de atâta 
vreme? 


— N-am auzit pe nimeni să spună un astfel de lucru despre 
Hari. 

— Mă îndoiesc că cineva ar spune astfel de lucruri de faţă 
cu tine. Dar îţi mulţumesc, Yugo, pentru că mi-ai fost de 
ajutor şi mi-ai acordat din timpul tău. 

Amaryl o privi cum pleacă. Se simţea uşor neliniştit, dar 
apoi se întoarse la munca sa, lăsând celelalte probleme 
deoparte. 

Unul dintre modurile (nu foarte multe, de altfel) pe care le 
avea Hari Seldon la dispoziţie pentru a se sustrage o vreme 
de la munca sa era să viziteze apartamentul lui Raych, aflat 
în imediata vecinătate a domeniilor Universităţii. De fiecare 
dată îşi simţea inima umplându-i-se de dragoste pentru fiul 
său adoptiv. Avea şi de ce. Raych fusese bun, capabil şi 
credincios... dar în afară de acestea era calitatea lui de a 
inspira celorlalţi sentimente de dragoste şi încredere. 

Hari observase acest lucru pe când Raych era un 
vagabond de doisprezece ani care, nu se ştie cum, reuşise 
să le cucerească inimile (inima lui şi a lui Dors, desigur). Îşi 
aduse aminte cum o influenţase Raych pe Rashelle, fostul 
Primar de Wye. Cum Joranum avusese încredere în Raych, 
ceea ce l-a condus spre autodistrugere. Raych reuşise să 
cucerească până şi inima minunatei Manella. Hari nu 
reuşea să înţeleagă această caracteristică deosebită pe 
care o avea Raych, dar se bucura de orice întâlnire pe care 
o avea cu fiul său adoptiv. 

Pătrunse în apartament cu obişnuitul: 

— "Totul e bine pe aici? 

Raych puse deoparte materialul holografic la care lucra şi 
se ridică să îl întâmpine: 

— Totul e bine, tată. 

— N-o aud pe Wanda. 

— A ieşit la cumpărături cu maică-sa. 

Seldon se aşeză şi privi bine-dispus la haosul materialului 
de documentare: 

— Cum merge cartea? 


— Cartea merge bine. Eu s-ar putea să nu îi 
supraviețuiesc, spuse el oftând. Dar bine că acum poate să 
iasă şi Sectoru' Dahl mai în drum, să se uite lumea la el. 
Nici unu' n-a scris vreodată o carte despre sectoru' ăsta. Po' 
să crezi aşa ceva? 

Seldon remarcase că întotdeauna când Raych vorbea 
despre sectorul său natal, accentul dahlit devenea mai 
puternic. 

— Dar tu ce mai faci, tată? întrebă Raych. Eşti fericit că s-a 
terminat sărbătoarea? 

— Foarte. Am urât-o de la început până la sfârşit. 

— Dar nimeni n-a observat asta. 

— Ei, trebuia să port o mască, de convenienţă. Nu vroiam 
să le stric celorlalţi petrecerea. 

— Probabil că nu ţi-a plăcut când mama te-a urmărit prin 
domeniile Palatului. Toţi cei pe care-i cunosc vorbesc despre 
asta. 

— Sigur că nu mi-a plăcut. Mama ta, Raych, este cea mai 
minunată persoană din lume, dar este greu să te înţelegi cu 
ea. Ar fi putut să-mi strice toate planurile. 

— Ce planuri, tată? 

Seldon se lăsă pe spate. Întotdeauna era o plăcere să 
vorbească cu cineva în care avea deplină încredere şi care 
nu ştia nimic despre psihoistorie. Nu o singură dată îşi 
încrucişase gândurile cu Raych şi reuşise să le îndrume 
într-o direcţie mult mai rezonabilă decât dacă şi le-ar fi 
ţinut îngrămădite în propriul său cap. 

— Putem fi spionaţi? întrebă el. 

— Niciodată. 

— Bine. l-am sugerat generalului nişte idei interesante. 

— Ce idei? 

— Ei bine, am discutat un pic despre sistemul de taxe şi 
am arătat că, în efortul de a face ca taxele să afecteze în 
mod egal populaţia, acesta va deveni din ce în ce mai 
complex, mai greu de manevrat şi mai costisitor. Concluzia 
evidentă a fost că sistemul de taxe trebuie simplificat. 


— Pare rezonabil. 

— Până la un punct da, însă este posibil ca în urma micii 
noastre discuţii, lennar să exagereze cu simplificarea. Vezi 
tu, sistemul de taxe îşi pierde din eficacitate la ambele 
extreme. Dacă este prea complicat, oamenii nu îl vor 
înţelege şi vor da bani pentru întreţinerea unei structuri 
supradimensionate şi costisitoare. Dacă este prea simplu, 
oamenii îl vor considera nedrept şi nemulţumirea lor va 
creşte. Cea mai simplă taxă este impozitul pe cap de 
locuitor, în care fiecare individ plăteşte aceeaşi sumă, dar 
nedreptatea care se face tratându-i pe bogaţi şi pe săraci în 
acelaşi mod este prea evidentă pentru a fi trecută cu 
vederea. 

— Şi nu i-ai explicat asta generalului? 

— Nu prea mi-a oferit ocazia. 

— Crezi că generalul va încerca o taxă pe cap de locuitor? 

— Cred că aşa intenţionează. Dacă face asta, veştile 
despre intenţiile sale vor scăpa cumva răspândindu-se 
repede, iar acest lucru este suficient pentru a da naştere la 
revolte şi la posibila înlăturare a guvernului. 

— Intenţionat ai făcut asta, tată? 

— Desigur. 

Raych dădu din cap: 

— Nu te prea înţeleg. În viaţa personală, eşti cel mai dulce 
şi mai bun om din Imperiu. Şi totuşi, poţi genera intenţionat 
o situaţie care va duce la revolte, reprimări, moarte. Se va 
produce mult rău, tată. La asta te-ai gândit? 

Seldon se lăsă pe spate şi spuse cu tristeţe: 

— Nu mă gândesc la nimic altceva, Raych. Când am 
început munca la psihoistorie, mi se părea un domeniu pur 
teoretic. Era ceva care nu putea fi deloc terminat şi, după 
toate probabilitățile, nu putea fi niciodată aplicat în 
practică. Dar au trecut anii, ştim din ce în ce mai mult şi 
este din ce în ce mai mare nevoie de ea. 

— Pentru ca oamenii să moară? 


— Nu, pentru ca să moară mai puţini oameni. Dacă 
analizele noastre psihoistorice sunt corecte, atunci junta nu 
poate supravieţui mai mult de câţiva ani, iar colapsul se 
poate produce în mai multe moduri. Toate variantele sunt 
sângeroase şi desperate. Metoda asta - păcăleala cu taxa - 
ar trebui să ducă la o soluţie mai bună şi mai umană decât 
toate celelalte dacă - repet - analizele noastre sunt corecte. 

— Şi dacă nu sunt corecte? 

— În cazul ăsta, nu ştim ce se va întâmpla. Totuşi, 
psihoistoria trebuie să ajungă în stadiul în care să poată fi 
folosită. Încercăm de câţiva ani să găsim o situaţie căreia 
să-i analizăm consecinţele cu un mare grad de credibilitate 
şi să descoperim acele consecinţe care sunt mai bune decât 
altele. Într-un fel, păcăleala cu taxa este primul mare 
experiment psihoistoric. 

— Trebuie să recunosc că pare destul de simplu. 

— Nu este. Habar nu ai cât de complexă este psihoistoria. 
Nimic nu este simplu. Taxa pe cap de locuitor a fost 
încercată în diferite momente ale istoriei. Nu s-a dovedit 
populară şi a dat mereu naştere la o formă sau alta de 
rezistenţă. Însă aproape niciodată nu s-a ajuns la 
înlăturarea brutală a guvernului. La urma urmelor, puterea 
de reprimare a guvernului poate fi foarte mare sau pot 
exista metode prin care oamenii să-şi exprime în mod 
paşnic nemulţumirea şi totul să se rezolve. Dacă taxa pe cap 
de locuitor ar fi fatală, nici un guvern nu ar încerca-o. 
Tocmai pentru că nu este fatală a fost încercată de mai 
multe ori. Situaţia pe Trantor însă nu este normală. Există 
anumite instabilităţi foarte clare în analiza psihoistorică şi 
care par să indice că resentimentul populaţiei va fi deosebit 
de puternic, iar reprimarea deosebit de slabă. 

Raych părea neîncrezător: 

— Sper că va merge, tată, dar nu crezi că generalul va 
spune că a făcut asta pentru că aşa l-a sfătuit psihoistoria să 
facă, trăgându-te astfel după el? 


— Presupun că a înregistrat mica noastră întâlnire, dar 
dacă o face publică se va vedea clar că eu l-am sfătuit 
insistent să mai aştepte până îi pot face o analiză completă 
a situaţiei, pregătindu-i un raport... iar ela refuzat să 
aştepte. 

— Mama ce crede despre toate astea? 

— N-am discutat cu ea, spuse Seldon. Deocamdată a luat-o 
pe altă tangentă decât mine. 

— Serios? 

— Da. Încearcă să adulmece o conspirație profundă în 
Proiect... îndreptată împotriva mea! Crede probabil că 
există oameni în Proiect care ar dori să scape de mine. 

Oftă, după care spuse din nou: 

— Eu sunt unul dintre ei, cred. Aş vrea să nu mai fiu 
directorul Proiectului şi să las problemele administrative ale 
psihoistoriei pe seama altora. 

— Pe mama o frământă visul Wandei, spuse Raych. Ştii 
cum este ea atunci când apare problema protecţiei tale. 
Sunt sigur că un vis despre moartea ta ar face-o să creadă 
că există o conspirație care încearcă să te ucidă. 

— Sper din toată inima să nu existe aşa ceva. 

Amândoi râseră, amuzaţi de idee. 

Micul Laborator de Electro-Clarificare era, din cine ştie ce 
motive, menţinut la o temperatură mai joasă decât cea 
normală şi Dors Venabili se întrebă într-o doară de ce. Luă 
loc în linişte, şi aşteptă ca singura ocupantă la laboratorului 
să termine ceea ce avea de făcut. 

Dors o privi cu atenţie pe femeie. Zveltă, cu o figură 
prelungă. Nu foarte atrăgătoare, din cauza buzelor subţiri 
şi a fălcilor late, însă în ochii ei căprui strălucea o privire 
inteligentă. Plăcuța strălucitoare de identificare aşezată pe 
birou spunea: CINDA MONAY. 

Se întoarse în cele din urmă spre Dors şi spuse: 

— Îmi cer scuze, Dr. Venabili, dar sunt unele proceduri 
care nu pot fi întrerupte nici măcar pentru soţia 
directorului. 


— Aş fi fost dezamăgită dacă ai fi neglijat procedurile din 
cauza mea. Mi s-au spus lucruri excelente despre 
dumneata. 

— Mă bucur să aud. Cine m-a lăudat? 

— Destui, spuse Dors. Înţeleg că eşti unul dintre cei mai 
proeminenţi nematematicieni din acest Proiect. 

Monay se strâmbă: 

— Există o anume tendinţă de a ne separa pe noi de 
aristocrația matematicienilor. Eu zic că dacă sunt 
importantă, atunci sunt un membru important în Proiect. 
Nu contează că nu sunt matematician. 

— Mi se pare corect... De câtă vreme lucrezi la Proiect? 

— De doi ani şi jumătate. Înainte de asta, am absolvit fizica 
radiaţiei la Streeling şi în acelaşi timp am lucrat doi ani la 
Proiect, ca asistent. 

— Ai făcut treabă bună la Proiect, după câte înţeleg. 

— Am fost promovată de două ori, Dr. Venabili. 

— Ai avut de înfruntat vreo dificultate aici, Dr. Monay? ... 
Ceea ce îmi vei spune va rămâne confidenţial. 

— Munca este grea, desigur, dar dacă vă referiţi la 
dificultăţi sociale răspunsul este nu. Cel puţin, nimic 
deosebit faţă de ceea ce te aştepţi să găseşti într-un proiect 
mare şi complex. 

— Şi ce înţelegi prin asta? 

— Conflicte ocazionale, certuri. Suntem cu toţii oameni. 

— Dar nimic serios? 

Monay dădu din cap: 

— Nimic serios. 

— Din câte înţeleg eu, Dr. Monay, spuse Dors, ai fost 
responsabilă cu proiectarea unui echipament important în 
folosirea Primului Radiant. Care face posibilă stocarea unui 
plus de informaţii. 

Monay zâmbi deodată, radioasă: 

— Aţi aflat despre asta? ... Da, Electro-Clarificatorul. După 
ce a fost proiectat, Profesorul Seldon a înfiinţat acest mic 


laborator. M-a pus să mă ocup şi de alte lucrări în această 
direcţie. 

— Sunt uimită că o realizare atât de importantă nu te-a 
adus în cele mai înalte eşaloane ale Proiectului. 

— Ei bine, spuse Monay părând puţin stânjenită, nu vreau 
să pară că tot meritul a fost al meu. De fapt, munca mea nu 
a fost decât cea a unui tehnician - un tehnician foarte 
îndemânatic şi creativ, îmi place să cred. Dar, asta este. 

— Şi cine a lucrat cu dumneata? 

— Nu ştiţi? Tamwile Elar. Ela pus la punct teoria care a 
făcut posibilă crearea echipamentului. Eu am proiectat şi 
construit instrumentul fizic. 

— Asta înseamnă că el a cules toate roadele? 

— Nu, nu. Să nu credeţi aşa ceva. Dr. Elar nu este genul 
ăsta de om. Mi-a recunoscut meritele. De fapt, a fost ideea 
lui să denumească echipamentul după numele noastre, dar 
nu s-a putut. 

— De ce? 

— Ei bine, ştiţi, asta este regula Profesorului Seldon. Toate 
realizările trebuie să primească denumiri funcţionale, şi nu 
personale... pentru a evita invidiile. Aşa că echipamentul a 
fost denumit Electro-Clarificator. Însă atunci când lucrăm 
împreună, Dr. Venabili, el identifică echipamentul cu 
numele noastre şi trebuie să recunosc că sună 
nemaipomenit. Poate că într-o zi, realizările din cadrul 
Proiectului vor purta numele celor care le aparţin. Sper să 
fie aşa. 

— Şi eu sper, spuse Dors cu politeţe. După cum spui 
dumneata, Dr. Elar este o persoană foarte cumsecade. 

— Este. Este, spuse Monay cu convingere. Este o plăcere 
să lucrezi cu el. În momentul de faţă, lucrez la o nouă 
versiune a echipamentului, mult mai puternică, pe care nu 
o înţeleg prea bine... Vreau să spun, nu înţeleg în ce scop va 
fi folosită. Totuşi, el este şeful meu aici. 

— Şi faci progrese? 


— Într-adevăr. De fapt, i-am şi dat Doctorului Elar un 
prototip pe care intenţionează să-l testeze. Dacă 
funcţionează, vom merge mai departe. 

— Sună promiţător, fu de acord Dors. Ce crezi că se va 
întâmpla dacă Profesorul Seldon îşi va da demisia din postul 
de director al Proiectului? Dacă va dori să se retragă? 

Monay părea surprinsă: 

— Profesorul intenţionează să se retragă? 

— Din câte ştiu eu, nu. Ţi-am prezentat o situaţie ipotetică. 
Să presupunem că se retrage. Cine crezi că va fi succesorul 
firesc? Din cele ce mi-ai spus, cred că ai prefera ca Dr. Elar 
să fie noul director. 

— Da, într-adevăr, răspunse Monay după o scurtă ezitare. 
Este de departe cel mai strălucit om dintre cei noi şi cred că 
ar putea conduce Proiectul în cel mai bun mod posibil. 
Totuşi, este tânăr. Sunt foarte multe fosile - ştiţi la cine mă 
refer - care nu ar aprecia să fie date la o parte de nişte 
tinerei. 

— Te gândeşti la o fosilă anume? ine cont, ceea ce 
discutăm este confidenţial. 

— Sunt multe fosile, dar mă gândesc în special la Dr. 
Amaryl. El este moştenitorul cel mai probabil. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui. 

Dors se ridică: 

— Îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutorul oferit. Te las 
să te întorci la munca ta. 

Plecă, gândindu-se la Electro-Clarificator. Şi la Amaryl. 

— lată-te din nou, Dors, spuse Amaryl. 

— Îmi pare rău, Yugo. E a doua oară că te deranjez 
săptămâna asta. De fapt, tu nu te vezi prea des cu nimeni, 
nu-i aşa? 

— Nu îi încurajez pe oameni să-mi facă vizite, spuse 
Amaryl. Nu. De obicei mă întrerup, îmi rup firul 
gândurilor... Nu mă refer la tine, Dors. Voi sunteţi o 
excepţie, tu şi Hari. Nu există zi în care să nu-mi aduc 
aminte ce aţi făcut pentru mine. 


Dors flutură din mână: 

— Las-o baltă, Yugo. Ai muncit din greu pentru Hari şi 
picul de bunăvoință pe care l-am avut faţă de tine a fost 
răsplătit cu vârf şi îndesat. Cum merge Proiectul? Hari nu 
vorbeşte niciodată de el... în orice caz, nu cu mine. 

Amaryl se lumină la faţă şi trupul său păru să primească o 
infuzie de vitalitate: 

— Foarte bine. Foarte bine. E greu sa vorbeşti despre el 
fără a te folosi de matematici, dar progresele care s-au 
făcut în ultimii doi ani sunt uimitoare... mai mult decât orice 
s-a făcut înainte. E ca şi cum, după ce am muncit din greu 
cu ciocanul, zidul tare al dificultăţilor a început să se 
destrame. 

— Am auzit că noile ecuaţii inventate de Dr. Elar au ajutat 
mult. 

— Ecuațiile ahaotice. Da. Enorm. 

— Şi Electro-Clarificatorul a fost de ajutor, de asemenea. 
Am vorbit cu femeia care l-a proiectat. 

— Cinda Monay? 

— Da. Despre ea este vorba. 

— O femeie foarte inteligentă. Suntem norocoşi că o avem 
printre noi. 

— Spune-mi, Yugo... Lucrezi aproape tot timpul la Primul 
Radiant, nu-i aşa? 

— Lucrez la el aproape fără întrerupere. Da. 

— Şi îl studiezi folosind Electro-Clarificatorul. 

— Desigur. 

— Nu te-ai gândit niciodată să-ţi iei o vacanţă, Yugo? 

Amaryl holbă ochii la ea, clipind încet: 

— O vacanţă? 

— Da. Sunt sigură că ai auzit de acest cuvânt. Ştii ce este o 
vacanţă. 

— Pentru ce să-mi iau o vacanţă? 

— Pentru că îmi pari îngrozitor de obosit. 

— Din când în când. Dar nu vreau să las lucrul. 

— Te simţi mai obosit acum decât de obicei? 


— Puțin. Îmbătrânesc, Dors. 

— Nu ai decât patruzeci şi nouă de ani. 

— Da, dar sunt totuşi mai bătrân decât înainte. 

— Bine, s-o lăsăm baltă. Spune-mi, Yugo... ca să schimbăm 
subiectul... cum se descurcă Hari cu munca lui? Eşticu el 
de atâta vreme! Nimeni nu îl cunoaşte mai bine decât tine. 
Nici măcar eu. Cel puţin, în privinţa muncii sale. 

— Se descurcă foarte bine, Dors. Nu văd nici o schimbare 
la el. Are în continuare cel mai rapid şi mai strălucit creier 
de pe aici. Vârsta nu are nici un efect asupra lui... cel puţin 
până acum. 

— Mă bucur să aud asta. Mă tem însă că părerea lui 
despre sine este mai proastă. Nu-şi suportă bine vârsta. Am 
avut dificultăţi în a-l convinge să-şi sărbătorească ziua de 
naştere. Apropo, ai fost la festivități? Nu te-am văzut. 

— Am fost un pic. Dar ştii, petrecerile de genul ăsta nu 
sunt pentru mine. 

— Crezi că Hari a obosit? Nu mă refer la inteligenţă, ci la 
capacităţile fizice. După părerea ta, a obosit... a obosit prea 
mult pentru a mai suporta responsabilităţile pe care le are? 

Amaryl părea uimit: 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu mi-l imaginez 
obosind. 

— Totuşi, s-ar putea să fi obosit. Cred că din când în când 
îşi doreşte să renunţe la post şi să pună în locul lui un 
bărbat mai tânăr. 

Amaryl se lăsă pe spate şi puse jos stylus-ul grafic cu care 
se jucase de când intrase Dors: 

— Ce?! Este ridicol! Imposibil! 

— Eşti sigur? 

— Absolut. Sunt sigur că nu ar lua în considerare un astfel 
de lucru înainte să discute cu mine. Şi până acum nu a 
discutat. 

— Fii rezonabil, Yugo. Hari este extenuat. Încearcă să nu o 
arate, dar este. Dacă se hotărăşte să se retragă? Ce s-ar 
alege de Proiect? Ce se va alege de psihoistorie? 


Amaryl miji ochii: 

— Glumeşti, Dors? 

— Nu. Încerc să privesc în viitor. 

— Sunt sigur că dacă Hari s-ar retrage, eu l-aş urma în 
funcţie. El şi cu mine am condus ani întregi Proiectul, 
înainte ca altcineva să ni se alăture. El şi cu mine. Nimeni 
altcineva. În afară de el, nimeni nu cunoaşte Proiectul mai 
bine ca mine. Sunt uimit că nu ai considerat normal ca eu 
să fiu succesorul, Dors. 

— Eu nu m-am îndoit niciodată, şi nimeni altcineva nu a 
făcut-o, dar chiar vrei să fii? Poate că ştii totul despre 
psihoistorie, dar vrei să te arunci în politica şi complexitatea 
unui Proiect vast abandonânduc-ţi astfel propria muncă? 
Hari s-a epuizat încercând să facă lucrurile să meargă bine. 
Poţi face tu aşa ceva? 

— Da. Pot, şi nu am de gând să mai discut despre asta... 
Ascultă, Dors. Ai venit aici să mă previi că Hari încearcă să 
scape de mine? 

— Bineînţeles că nu! spuse Dors. Cum poţi crede aşa ceva 
despre Hari? L-ai văzut vreodată trădându-şi un prieten? 

— Foarte bine, atunci. Să abandonăm subiectul. Uite ce e, 
Dors, dacă nu te superi, am nişte treabă de făcut. 

Îi întoarse brusc spatele şi se aplecă din nou asupra 
muncii sale. 

— Desigur, spuse ea, nu am vrut să-ţi răpesc atât de mult 
timp din munca ta. 

Plecă încruntată. 

— Intră, mamă, spuse Raych. Ai pârtie liberă. Manella şi 
Wanda au plecat la plimbare. 

Dors intră, privi în stânga şi în dreapta din pură 
obişnuinţă, apoi se aşeză în cel mai apropiat scaun. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Stătu o vreme acolo, arătând de parcă purta pe umeri 
întreaga greutate a Imperiului. 

Raych aşteptă, apoi spuse: 


— N-am avut până acum ocazia să te întreb despre 
fantastica ta pătrundere pe domeniile Palatului. Nu orice tip 
are o mamă în stare de aşa ceva. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, Raych. 

— Bine atunci, spune-mi... Nu eşti tu genul care să te 
trădezi prin expresia facială, dar acum arăţi dărâmată. De 
ce? 

— Pentru că mă simt aşa cum ai spus, dărâmată. De fapt, 
sunt prost dispusă pentru că am pe cap lucruri teribil de 
importante, dar despre care este inutil să vorbesc cu tatăl 
tău. Este cel mai minunat om din lume, dar foarte greu te 
poţi înţelege cu el. Din punctul lui de vedere, nu se întâmplă 
nimic deosebit. Tratează totul ca pe nişte temeri iraționale 
legate de viaţa lui... nici nu vrea să audă despre încercările 
mele de a-l proteja. 

— Haide mamă, dar atunci când este vorba de tata parcă 
ai totuşi temeri iraționale. Dacă ţi se pare că se petrece 
ceva rău, probabil că te înşeli. 

— Mulţumesc. Ai vorbit exact ca şi el. Mă simt frustrată! 

— Ei bine, mamă, atunci descarcă-te. Spune-mi ce 
gândeşti. De la început. 

— Totul a început cu visul Wandei. 

— Visul Wandei! Mamă! Poate că ar fi mai bine să te 
opreşti chiar acum. Sunt sigur că dacă începi cu asta, tata 
nici n-o să vrea să asculte. Fii rezonabilă. Un copil are un 
vis, iar tu faci din asta o tragedie. Este ridicol. 

— Raych, nu cred că a fost un vis. Cred că a avut impresia 
că a avut un vis în care apăreau doi bărbaţi vorbind despre 
moartea bunicului ei. 

— Estimarea ta este puţin cam exagerată. Ce şanse ar 
avea să fie adevărată? 

— Să presupunem că este adevărată. Singura frază de 
care şi-a adus aminte a fost „moartea-limonadă”. Pentru ce 
să viseze aşa ceva? Este mult mai probabil să fi auzit alte 
cuvinte, pe care le-a interpretat greşit. În acest caz, care să 
fi fost cuvintele pronunţate cu adevărat? 


— Habar n-am, spuse neîncrezător Raych. 

Lui Dors nu-i scăpă tonul din vocea lui Raych: 

— Crezi că este o invenţie de-a mea. Totuşi, dacă se 
întâmplă să fie adevărată, aş putea descoperi o conspirație 
împotriva lui Hari. 

— Există conspirații în Proiect? Mi se pare tot atât de 
imposibil ca şi descoperirea unei semnificaţii a viselor. 

— Orice mare proiect este plin de mânii, fricţiuni, invidii 
de tot felul. 

— Sigur. Sigur. Dar atunci nu apar decât cuvinte urâte, 
grimase, zvonuri... Nici pe departe o conspirație. Nu este 
deci vorba de a-l omori pe tata. 

— Este o mică diferenţă în intensitate. O mică diferenţă... 
poate. 

— Niciodată n-o să-l faci pe tata să creadă aşa ceva. De 
fapt, nici pe mine n-o să mă faci să cred. 

Raych traversa rapid camera dintr-o parte într-alta: 

— Ai încercat să adulmeci o astfel de conspirație, nu-i aşa? 

Dors încuviinţă. 

— Şi ai dat greş, continuă el. 

Dors încuviinţă. 

— Mamă, nu te-ai gândit că ai dat greş tocmai din cauză că 
nu este vorba de nici o conspirație? 

Dors dădu din cap: 

— Dacă nu am reuşit până acum, asta nu înseamnă că nu 
există o conspirație. Sunt foarte convinsă. 

Raych râse: 

— Mamă, ceea ce-mi spui este foarte banal. M-aş fi 
aşteptat din partea ta la ceva mai mult decât „Sunt foarte 
convinsă”. 

— Există o expresie care, după părerea mea, poate fi 
interpretată greşit şi transformată în „limonada”. Este 
vorba de „ne-specialist”. Layman = nespecialist, (în IB. 
Engleză). „Layman-aided death” (crimă executată cu 
ajutorul unor nespecialişti) şi „Lemonade death” (moartea- 


limonadă) au o pronunție frapant de asemănătoare, (N. 
Trad.) 

— Nespecialist? Cum adică? 

— Nespecialist. Matematicienii îi consideră pe ceilalţi care 
lucrează la Proiect drept „nespecialişti”. 

— Şi? 

— Să presupunem, accentuă ferm Dors, că cineva a vorbit 
despre „moartea-prin-nespecialist”, referindu-se la un mod 
de a-l omori pe Hari în care unul sau mai mulţi 
nematematicieni ar juca un rol esenţial. Wanda a avut 
probabil impresia că aude „moartea-limonadă”, din cauză 
că, la fel ca tine, n-a auzit niciodată fraza „moartea-prin- 
nespecialist”, şi îi place deosebit de mult limonada. 

— Vrei să-mi spui că din câte locuri există pe-aici, oamenii 
aia s-au oprit tocmai în biroul tatei? ... Apropo, câţi erau? 

— Wanda a vorbit de doi. Sentimentul meu este că unul 
dintre ei era colonelul Hender Linn din juntă, că i s-a 
prezentat Primul Radiant, şi că a avut loc o discuţie 
referitoare la eliminarea lui Hari. 

— Mamă, ceea ce spui începe să aibă din ce în ce mai puţin 
sens. Colonelul Linn şi încă un bărbat în biroul tatei, 
vorbind despre crimă, şi nedându-şi seama că în fotoliu se 
afla o fetiţă care îi asculta? Asta vrei să spui? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— În acest caz, dacă a vorbit despre nespecialişti, celălalt 
era probabil un matematician. 

— Aşa se pare. 

— Mi se pare de-a dreptul imposibil. Dar chiar dacă ar fi 
adevărat, care anume dintre matematicieni să fie? Mai mult 
de cincizeci lucrează la Proiect. 

— Nu i-am întrebat pe toţi. Am întrebat câţiva 
matematicieni, şi de asemenea câţiva nespecialişti, însă nu 
am dat de nici un fir. Desigur, nu pot pune întrebări prea 
făţişe. 

— Pe scurt, nimeni dintre cei cu care ai vorbit nu ţi-a dat 
vreo informaţie din care să tragi concluzia că ar exista o 


conspirație? 

— Aşa e. 

— Nu mă surprinde. Nu ţi-au oferit pentru că... 

— Ştiu ce vrei să spui, Raych. Crezi că oamenii vor ceda şi 
vor mărturisi că există o conspirație doar pentru că le pun 
nişte întrebări inofensive? Eu nu am cum scoate informaţiile 
cu forţa din cineva. Îţi imaginezi cât de mult s-ar supăra 
tatăl tău dacă l-aş deranja pe unul dintre preţioşii săi 
matematicieni? 

Apoi, cu o abruptă schimbare a tonului: 

— Raych, ai vorbit cu Yugo Amaryl în ultima vreme? 

— Nu, în ultima vreme nu prea. Nu este o creatură foarte 
sociabilă, ştii bine asta. Dacă ai scoate psihoistoria afară din 
el, s-ar prăbuşi într-o mică grămadă de piele. 

Dors se strâmbă auzind expresia, apoi spuse: 

— Am vorbit de două ori cu el în ultima vreme şi mi se 
pare un pic absent. Nu doar obosit. Ca şi cum nu şi-ar da 
seama ce se întâmplă în jurul lui. 

— Da. Ăsta-i Yugo. 

— Dar nu ţi se pare că în ultima vreme tendinţa asta a lui 
se accentuează? 

Raych se gândi puţin: 

— Probabil. Îmbătrâneşte, ştii. Cu toţii îmbătrânim... cu 
excepţia ta, mamă. 

— Vrei să spui că Yugo a trecut pragul şi a devenit puţin 
instabil, Raych? 

— Cine? Yugo? Nimic nu-l poate destabiliza pe el. Lasă-l în 
pace cu psihoistoria lui şi ai să-l vezi mormăind încet pentru 
sine însuşi, tot restul vieţii. 

— Nu cred. Este ceva care îl interesează... şi chiar foarte 
mult. Este vorba de succesiune. 

— Ce succesiune? 

— l-am spus că într-o zi tatăl tău s-ar putea să vrea să se 
retragă şi se pare că Yugo este hotărât - foarte hotărât - să- 
i fie succesor. 


— Nu mă surprinde. Toată lumea este de acord, cred, că 
Yugo este succesorul firesc. Cred că şi tata este de acord. 

— Dar mie nu mi se pare că s-a comportat normal în 
privinţa asta. A avut senzaţia că eu am venit acolo pentru a- 
i spune că Hari avea de gând să-l treacă pe linia moartă, 
înlocuindu-l cu altcineva. Îţi poţi imagina aşa ceva din 
partea lui Hari? 

— Mă surprinde... 

Raych se întrerupse şi îi acordă mamei sale o privire 
lungă. Apoi continuă: 

— Mamă, vrei să-mi spui că este posibil ca Yugo sa fie în 
centrul acestei conspirații de care îmi vorbeşti? Că vrea să 
scape de tata şi să conducă el Proiectul? 

— Ar fi chiar atât de imposibil? 

— Da, mamă. Absolut imposibil. Dacă este ceva în neregulă 
cu Yugo, atunci aceasta este suprasolicitarea la care se 
supune muncind. Se holbează la ecuaţiile alea sau ce or fi, 
zi şi noapte... Mi se pare şi normal să „deraieze”. 

Dors se ridică în picioare, brusc: 

— Ai dreptate. 

Raych tresări, apoi spuse: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ceea ce ai spus. Mi-ai dat o idee nouă. Una esenţiala, 
cred. 

Se întoarse fără un cuvânt, părăsind încăperea. 

Dors Venabili îşi manifestă dezaprobarea cu voce tare, 
spunându-i lui Hari Seldon: 

— Ai petrecut patru zile la Biblioteca Galactică, complet 
neprotejat, şi din nou ai reuşit să pleci fără mine. 

Soţul şi soţia priveau fiecare imaginea celuilalt, înfăţişată 
pe ecranele holografice. Hari tocmai se întorsese dintr-o 
călătorie de cercetare la Biblioteca Galactică, în Sectorul 
Imperial. O apelase pe Dors din biroul său de la Proiect 
pentru a-i da de ştire că se reîntorsese în Streeling. Chiar şi 
atunci când îşi manifesta mânia, Dors era minunată. Îşi dori 
să întindă mâna şi să o mângâie pe obraz. 


— Dors, spuse el cu o notă împăciuitoare în voce, nu am 
plecat singur. M-au însoţit câţiva oameni, iar Biblioteca 
Galactică este cel mai sigur loc pentru intelectuali, chiar şi 
în aceste zile tulburi. Va trebui să merg din ce în ce mai des 
la Bibliotecă. 

— Vei continua să faci asta fără să-mi spui şi mie? 

— Dors, eu nu pot trăi cu aceste viziuni ale tale. Şi nici nu 
vreau să alergi peste tot după mine deranjându-i pe 
Bibliotecari. Ei nu fac parte din juntă. Dar sunt sincer 
convins că eu - noi - ar trebui să ne luăm un apartament pe 
undeva, prin apropiere. 

Dors se încruntă, dădu din cap, apoi schimbă subiectul: 

— Ştii că am avut două discuţii cu Yugo, în ultima vreme? 

— Bun. Mă bucur că ai făcut-o. Are nevoie de un contact 
cu lumea exterioară. 

— Da, are nevoie, pentru că se întâmplă ceva în neregulă 
cu el. Nu mai este acelaşi Yugo pe care-l cunoşteam. A 
devenit nedecis, distant şi - destul de ciudat - pasionat de o 
singură idee, după câte îmi dau eu seama: este hotărât să-ţi 
succeadă după ce te vei retrage. 

— Ar fi ceva normal... dacă îmi va supravieţui. 

— Nu crezi că-ţi va supravieţui? 

— Ei bine, este cu unsprezece ani mai tânăr decât mine, 
dar vicisitudinile vieţii... 

— Deci recunoşti şi tu că e ceva în neregulă cu Yugo. Arată 
şi se comportă ca şi cum ar fi mai bătrân decât tine, deşi 
este mai tânăr. Iar asta a avut loc într-o perioadă destul de 
recentă. Este bolnav? 

— Fizic? Nu cred. A făcut examinări periodice. Recunosc, 
totuşi, că pare epuizat. Am încercat să-l conving să-şi ia o 
vacanţă câteva luni - un an întreg, dacă vrea. l-am sugerat 
chiar să plece de pe Trantor pentru o vreme, să stea cât 
mai departe de Proiect. N-ar fi nici o problemă să-i finanţăm 
o şedere pe Getorin - care este o lume balneară, plăcută, la 
nu foarte mulţi ani-lumină depărtare. 

Dors scutură nerăbdătoare din cap: 


— Şi, desigur, nu a vrut. l-am sugerat şi eu să-şiia o 
vacanţă dar s-a comportat ca şi cum n-ar fi ştiut ce 
înseamnă acest cuvânt. A refuzat foarte categoric. 

— Deci ce putem face? întrebă Seldon. 

— Să ne gândim puţin, spuse Dors. Yugo a lucrat un sfert 
de secol la Proiect şi se pare că şi-a menţinut vigoarea fără 
nici o problemă, şi acum, deodată, s-a şubrezit. Nu poate fi 
vorba despre vârstă. Nu are nici cincizeci de ani. 

— Vrei să insinuezi ceva? 

— Da. De câtă vreme folosiţi tu şi cu Yugo Electro- 
Clarificatorul? 

— De vreo doi ani... poate puţin mai mult. 

— Bănuiesc că Electro-Clarificatorul este folosit de oricine, 
când lucrează la Primul Radiant. 

— Exact. 

— Adică în cea mai mare parte a timpului de către tine şi 
Yugo. 

— Da. 

— Şi Yugo mai mult decât tine? 

— Da. Yugo se concentrează cu înverşunare asupra 
Primului Radiant şi asupra ecuaţiilor sale. Eu, din 
nefericire, trebuie să-mi petrec cea mai mare parte a 
timpului rezolvând probleme administrative. 

— Ce efect are Electro-Clarificatorul asupra trupului 
uman? 

Seldon părea surprins: 

— Nu ştiu să aibă vreun efect. 

— În acest caz, Hari, explică-mi ceva. Electro-Clarificatorul 
funcţionează de mai bine de doi ani, iar în perioada asta ai 
devenit evident mai obosit, excentric, şi un pic... 
independent. De ce? 

— Îmbătrânesc, Dors. 

— Prostii! Cine ţi-a băgat în cap că şaizeci de ani înseamnă 
o senilizare definitivă? Te foloseşti de vârsta ta ca de un 
sprijin, ca de un scut, iar eu vreau să încetezi. Yugo, deşi 
este mai tânăr, a fost expus Electro-Clarificatorului o 


perioadă mai mare decât tine şi, ca rezultat, este mai 
obosit, mai aiurit, şi - după părerea mea - mult mai alienat 
decât tine. Se preocupă cu o înverşunare aproape 
copilărească de succesiune. Tu nu vezi nimic semnificativ în 
asta? 

— Vârsta şi suprasolicitarea. Astea sunt semnificative. 

— Nu, este Electro-Clarificatorul. A avut asupra voastră un 
efect pe termen lung. 

Seldon spuse, după o pauză: 

— Nu te pot contrazice, Dors, dar nu-mi dau seama cum ar 
fi posibil. Electro-Clarificatorul este un echipament care 
produce un câmp electronic neobişnuit, dar este vorba 
despre un câmp de genul cărora la care oamenii sunt 
permanent expuşi. Nu poate face rău mai mult decât 
altele... În orice caz, nu putem renunţa la utilizarea lui. 
Fără el nu putem avansa cu Proiectul. 

— Hari, îţi voi cere acum ceva şi te rog să fii cooperant. Să 
nu mai pleci nicăieri în afara Proiectului fără să-mi spui şi 
mie. Să nu mai faci nimic neobişnuit fără să-mi spui mie. 
Înţelegi? 

— Dors, cum crezi că pot fi de acord cu tine? E ca şi cum 
m-ai băga într-o cămaşă de forţă. 

— Doar pentru o vreme. Câteva zile. O săptămână. 

— Şi ce se va întâmpla în câteva zile sau într-o săptămână? 

— Ai încredere în mine, spuse Dors. Voi lămuri totul. 

Hari Seldon ciocăni uşor, într-un cod de-al lor, şi Yugo 
Amaryl ridică privirea: 

— Hari, ce frumos din partea ta că ai dat pe-aici. 

— Ar trebui să o fac mai des. Pe vremuri eram mai tot 
timpul împreună. Acum trebuie să am grijă de sute de 
oameni - aici, acolo, peste tot - şi ei s-au interpus între mine 
şi tine. Ai auzit noutăţile? 

— Ce noutăţi? 

— Junta va introduce taxa pe cap de locuitor - una destul 
de substanţială. Se va anunţa mâine la Holoviziune. 
Deocamdată se va aplica doar în Trantor. Provincia va 


trebui să mai aştepte. Sunt un pic dezamăgit. Sperasem că 
va fi introdusă în întreg Imperiul deodată, dar se pare că l- 
am subapreciat pe general în privinţa prudenţei. 

— Trantor va fi suficient, spuse Amaryl. Provincia va afla 
că nu peste mult timp îi va veni şi ei rândul. 

— Acum va trebui să aşteptăm. 

— Imediat ce va fi anunţată ştirea, oamenii vor protesta. 
Vor începe răzmeriţele, chiar înainte de aplicarea efectivă a 
taxei. 

— Eşti sigur? 

Amaryl puse imediat în funcţiune Primul Radiant şi mări 
porţiunea care se referea la subiectul lor: 

— Priveşte tu însuţi, Hari. Nu văd cum am putea 
interpreta greşit. Asta este previziunea pentru 
circumstanţele care există în acest moment. Dacă nu se 
întâmplă, înseamnă că tot ceea ce am făcut până acum în 
domeniul psihoistoriei este greşit. Refuz să cred aşa ceva. 

— Acum parcă am mai multă încredere, spuse Seldon 
zâmbind. Cum te mai simţi, Yugo? 

— Destul de bine. Suficient de bine... Apropo, cum te mai 
simţi tu? Am auzit nişte zvonuri cum că ai de gând să-ţi dai 
demisia. Chiar şi Dors mi-a vorbit despre asta. 

— Nu o lua în seamă pe Dors. De câteva zile spune tot felul 
de lucruri. Are o idee fixă în cap, cu un fel de pericol care 
mă ameninţă din interiorul Proiectului. 

— Ce fel de pericol? 

— Mai bine nu întreba. A luat-o razna şi, ca de obicei, a 
devenit incontrolabilă. 

— Vezi cât de avantajat sunt eu, din cauză ca nu am pe 
nimeni? spuse Amaryl. Dacă-ţi dai demisia, Hari, care sunt 
planurile tale pentru viitor? 

— Vei prelua tu conducerea, spuse Seldon. Ce alte planuri 
aş putea avea? 

Amaryl zâmbi. 

În mica sală de conferinţe aflată în clădirea principală, 
Tamwile Elar o asculta pe Dors Venabili cu o privire din ce 


în ce mai derutată. Însă în final se lăsă pradă mâniei, 
izbucnind: 

— Imposibil! 

Îşi frecă bărbia, apoi continuă, prudent: 

— Nu vreau să te jignesc, Dr. Venabili, dar sugestiile tale 
sunt ridic... greşite. Nimeni nu crede că în Proiectul de 
Psihoistorie există sentimente atât de periculoase încât să-ţi 
justifice bănuielile. Aş fi la curent. Să nu mai crezi aşa ceva. 

— Ba cred, spuse încăpăţânată Dors, şi pot găsi dovezi în 
sprijinul celor spuse de mine. 

— Nu ştiu cum să spun fără a te jigni, Dr. Venabili, spuse 
Elar. Însă dacă o persoană este suficient de ingenioasă şi 
hotărâtă să dovedească ceva, poate găsi toate dovezile de 
care are nevoie... sau, cel puţin, ceea ce crede că sunt 
dovezi. 

— Crezi că sunt paranoică? 

— Cred că în grija ta faţă de Maestru eşti, să spunem, 
puţin prea zeloasă. 

Dors făcu o pauză şi reflectă la cele spuse de Elar: 

— Ai dreptate că o persoană cu suficientă ingeniozitate 
poate găsi dovezi oriunde. Aş putea să te acuz şi pe tine, de 
exemplu. 

Elar făcu ochii mari, privind-o profund uimit: 

— Pe mine? Aş vrea să aud ce acuzaţii ai putea avea 
împotriva mea. 

— Foarte bine. Vei auzi. Petrecerea cu ocazia zilei de 
naştere a fost ideea ta, nu-i aşa? 

— M-am gândit la ea, da, spuse Elar, dar sunt sigur că au 
făcut-o şi alţii. Maestrul se plângea tot timpul că 
îmbătrâneşte, şi părea o ocazie firească pentru a-l înveseli. 

— Sunt sigură că şi alţii s-au gândit, dar de fapt tu ai făcut 
presiuni şi până la urmă ai molipsit-o pe nora mea. Ea s-a 
ocupat de detalii, iar tu ai convins-o că se putea organiza o 
petrecere grandioasă. Nu-i aşa? 

— Nu ştiu dacă am avut vreo influenţă asupra ei, dar chiar 
dacă aş fi avut, ce vezi rău în asta? 


— Nimic în sine, dar faptul că a fost o petrecere atât de 
mare, amplă şi prelungită, nu a trezit oamenilor din juntă 
bănuieli vizavi de Hari? Adică Hari este prea popular şi ar 
putea reprezenta un pericol pentru ei. 

— Nimeni nu ar putea crede că am avut aşa ceva în minte. 

— Nu făceam decât să scot în evidenţă o posibilitate, spuse 
Dors. Organizând petrecerea, ai insistat ca birourile 
centrale să fie golite... 

— Temporar. Din motive evidente. 

— ... şi ai insistat ca ele să fie complet neocupate o vreme. 
În acea perioadă nimeni nu a muncit... în afară de Amaryl. 

— M-am gândit că n-ar fi rău ca Maestrul să facă o pauză 
înaintea petrecerii. Nu ai motive să te plângi din cauza asta. 

— Însă astfel puteai discuta cu alţi oameni în birourile 
goale, în perfectă intimitate. Birourile sunt, desigur, bine 
protejate. 

— Am discutat acolo... cu nora ta, cu organizatori, 
furnizori şi alţi comercianţi. Era absolut necesar, nu crezi? 

— Şi dacă unul dintre cei cu care ai discutat era membru 
al juntei? 

Elar arăta ca şi cum Dors îl lovise în plin: 

— Mă simt foarte jignit, Dr. Venabili. Drept cine mă iei? 

Dors nu răspunse direct. Spuse: 

— Ai discutat cu Dr. Seldon despre apropiata întâlnire cu 
generalul şi l-ai presat să îi iei tu locul şi să-ţi asumi 
riscurile. Rezultatul a fost, desigur, că Dr. Seldon a insistat 
cu vehemenţă să-l întâlnească el însuşi pe general. Deci se 
poate presupune că ai vrut să reacționeze astfel. 

Elar râse scurt şi nervos: 

— Cu tot respectul, asta chiar că sună a paranoia, Doctore. 

Dors continuă: 

— lar după aceea ai fost, nu-i aşa, primul care a sugerat ca 
un grup dintre noi să meargă la Hotelul Sfârşitul Cupolei. 

— Da, şi îmi aduc aminte că tu însăţi ai apreciat 
propunerea. 


— Probabil că ideea ta a avut ca scop să pună în dificultate 
junta, dându-i încă un exemplu al popularității lui Hari. Şi 
poate că ai dorit să mă tentezi să pătrund pe domeniile 
Palatului. 

Neîncrederea lui Elar făcuse loc mâniei: 

— Cum te-aş fi putut opri? Te hotărâseşi deja asupra 
acestui lucru. 

Dors nu îl luă în seamă: 

— Şi, desigur, ai sperat că, intrând pe domeniile Palatului, 
voi provoca suficient scandal pentru a creşte nemulţumirile 
juntei referitoare la Hari. 

— Dar pentru ce, Dr. Venabili? Pentru ce să fi făcut asta? 

— S-ar putea spune că ţi-ai dorit să scapi de Dr. Seldon şi 
să-i iei locul ca director al Proiectului. 

— Cum poţi crede aşa ceva despre mine? Nu vorbeşti 
serios! Probabil vrei să îmi arăţi ce poate face o minte 
ingenioasă şi hotărâtă în a găsi false dovezi. 

— Să vorbim despre altceva. Am spus că aveai posibilitatea 
să foloseşti birourile goale pentru discuţii particulare şi că 
această discuţie ai purtat-o cu un membru aljuntei. 

— Nici măcar nu merită să neg. 

— Însă cineva v-a auzit. O fetiţă intrase deja în birou, se 
cuibărise în fotoliu, şi v-a auzit conversaţia. 

— Ce a auzit? se încruntă Elar. 

— A spus că erau doi bărbaţi care vorbeau despre moarte. 
Nu este decât o fetiţă şi nu poate repeta totul în detaliu, dar 
două cuvinte i-au atras atenţia, şi acestea erau „moartea- 
limonadă”. 

— Acum ai deviat de la fantezie la - sper să mă scuzi — 
nebunie. Ce poate însemna „moartea-limonadă”, şi ce 
legătură ar putea avea cu mine? 

— Primul meu impuls a fost să iau totul literal. Fata 
respectivă este topită după limonadă, iar la petrecere se 
servea limonadă din belşug. Însă nimeni nu a otrăvit 
limonada. 


— Îţi sunt recunoscător că nu ai împins absurdul chiar atât 
de departe. 

— Apoi mi-am dat seama că fata a auzit altceva, însă 
necunoscând foarte bine cuvintele şi plăcându-i mult 
respectiva răcoritoare, a tradus cu „limonadă”. 

— Şi ai descoperit tu cuvântul distorsionat? pufni Elar. 

— O vreme am avut impresia că ar putea fi „moartea-prin- 
nespecialist”. 

— Ce înseamnă asta? 

— O asasinare înfăptuită cu ajutorul nespecialiştilor - 
nematematicienilor. 

Dors se opri încruntându-se. Duse mâna la piept. 

Elar spuse, brusc îngrijorat: 

— S-a întâmplat ceva, Dr. Venabili? 

— Nu, spuse Dors părând să se scuture de indispoziţie. 

Timp de câteva momente nu mai spuse nimic, iar Elar îşi 
drese vocea. Figura sa nu mai păstra expresia amuzată: 

— Declaraţiile tale, Dr. Venabili, devin din ce în ce mai 
ridicole şi... ei bine, nu-mi pasă dacă te vei simţi jignită, dar 
m-am săturat să le aud. Ce-ar fi să le punem capăt? 

— Aproape că am ajuns la final, Dr. Elar. Chestia cu 
nespecialiştii s-ar putea să fie într-adevăr ridicolă, aşa cum 
ai spus. Şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie... Eşti unul 
dintre cei care a contribuit la construcţia Electro- 
Clarifâcatorului, nu-i aşa? 

Elar păru că devine mai ţeapăn, spunând cu o urmă de 
mândrie: 

— Contribuţia mea a fost esenţială. 

— Însă a mai contribuit şi altcineva. Înţeleg că a fost 
proiectat de Cinda Monay. 

— O proiectantă. A respectat instrucţiunile mele. 

— O nespecialistă. Electro-Clarificatorul este un 
echipament proiectat de un nespecialist. 

Elar îşi înfrână o izbucnire violentă şi spuse: 

— Nu cred că doresc să aud încă o dată fraza asta. Deci, 
repet, ce-ar fi să punem capăt discuţiei? 


Dar Dors îşi continuă presiunea, ca şi cum nu auzise 
cererea celuilalt: 

— Deşi acum nu-i recunoşti nici un merit, nu aşa te-ai 
comportat în prezenţa ei - pentru a o stimula în muncă, 
presupun. Ea a spus că i-ai recunoscut meritele şi îţi era 
foarte recunoscătoare din cauza asta. A spus chiar că, deşi 
nu asta este denumirea oficiala, ai dat echipamentului 
numele vostru. 

— Nu-i adevărat. Echipamentul se numeşte Electro- 
Clarificator. 

— Iar ea a spus că era în curs de a aduce îmbunătăţiri, de 
a creşte amplificarea şi aşa mai departe... şi că ai prototipul 
unei versiuni îmbunătăţite, pentru a-l testa. 

— Ce legătură are asta cu subiectul discuţiei noastre? 

— Dr. Seldon şi Dr. Amaryl au lucrat cu Electro- 
Clarificatorul şi amândoi s-au şubrezit. Yugo, care lucrează 
mai mult cu el, a suferit mai mult. 

— Electro-Clarificatorul nu poate face un astfel de rău, în 
nici un caz. 

Dors îşi duse mâna la frunte făcând o grimasă. Apoi spuse: 

— lar acum ai un Electro-Clarificator îmbunătăţit, care le- 
ar putea face mai mult râu, i-ar putea omori mai repede. 

— Ce prostie! 

— Să luăm în considerare numele echipamentului. Aşa 
cum spune femeia care l-a proiectat, doar tu foloseşti acest 
nume: Clarificatorul Elar-Monay. 

— Nu-mi aduc aminte să fi folosit o astfel de frază, spuse 
stânjenit Elar. 

— Sunt sigură că ai folosit-o. Şi noua versiune de 
Clarificator Elar-Monay, mai puternică, ar putea fi folosită 
pentru a ucide. Vina nu o va purta nimeni - va fi doar un 
trist accident, datorat unui echipament insuficient testat. Va 
fi „moartea Elar-Monay”. Fetiţa a interpretat „moartea- 
limonadă”. „Elar-Monay death” (moartea Elar-Monay) are o 
pronunție vag asemănătoare cu „lemonade death” (N. 
Trad.) 


Mâna lui Dors căzu într-o parte. 

Elar spuse încet: 

— Nu te simţi bine, Dr. Venabili? 

— Mă simt perfect. Am sau nu dreptate? 

— Ascultă, cuvântul care a fost transformat în limonadă nu 
are nici o importanţă. Cine ştie ce o fi auzit fetiţa”? lotul se 
învârte în jurul caracterului ucigător al Electro- 
Clarificatorului. Dă-mă în judecată sau du-mă în faţa unui 
consiliu de experţi - câţi vrei tu - ca să investigheze efectul 
Electro-Clarificatorului, chiar şi al celui nou, asupra fiinţelor 
umane. Vor descoperi că nu are vreun efect semnificativ. 

— Nu cred, murmură Venabili. 

Mâinile îi erau acum puse pe frunte, şi îşi ţinea ochii 
închişi. Se clătina uşor. 

— Este clar că nu te simţi bine, Dr. Venabili, spuse Elar. 
Asta înseamnă că acum pot vorbi eu. Îmi dai voie? 

Dors deschise ochii şi privi fără să spună nimic. 

— Am să iau tăcerea ta drept consimţământ, Doctore. La 
ce mi-ar folosi să încerc să scap de Dr. Seldon şi de Dr. 
Amaryl, pentru a deveni director? Ai împiedica orice 
tentativă de asasinare, aşa cum crezi că faci acum. În cazul 
improbabil în care planul mi-ar reuşi şi aş scăpa de aceşti 
doi iluştri bărbaţi, m-ai face bucăţi după aceea. Eşti o 
femeie foarte neobişnuită - incredibil de puternică şi rapidă 
- iar atâta timp cât tu trăieşti, Maestrul este în siguranţă. 

— Da, spuse Dors privindu-l încruntată. 

— Am spus asta oamenilor din juntă... De ce să nu îmi 
ceară părerea în problemele legate de Proiect? Îi 
interesează foarte mult psihoistoria, aşa cum este şi firesc. 
Le-a fost greu să creadă ceea ce le-am povestit despre 
tine... până când nu ai năvălit pe domeniile Palatului. Asta i- 
a convins, poţi fi sigură, şi au fost de acord cu planul meu. 

— Aha. Acum recunoşti, spuse slab Dors. 

— 'Ţi-am spus că Electro-Clarificatorul nu poate face rău 
fiinţei umane. Nu poate. Amaryl şi preţiosul tău Hari 
îmbătrânesc, deşi refuzi să accepţi acest lucru. Ei şi? Ei 


sunt în regulă - absolut umani. Câmpul electromagnetic nu 
are vreun efect semnificativ asupra ţesuturilor organice. 
Însă pot avea efecte nedorite asupra echipamentelor 
electromagnetice şi, dacă ne putem imagina o fiinţă umană 
făcută din metal şi piese electronice, ar putea avea efect 
asupra ei. Legendele ne povestesc despre fiinţe umane 
artificiale. Mycogenienii şi-au bazat religia pe acestea, 
numindu-le „roboţi”. Dacă ar exista vreun robot, ne putem 
imagina că ar fi mult mai puternic şi mai rapid decât oricare 
altă fiinţă umană obişnuită. Că ar avea proprietăţi pe care 
se pare că le posezi tu, Dr. Venabili. lar un astfel de robot ar 
putea fi, într-adevăr, oprit, avariat, şi chiar distrus, de către 
un Electro-Clarificator puternic. Ca acesta pe care îl am 
aici, de exemplu, şi care a funcţionat la putere redusă încă 
de la începerea conversaţiei noastre. De aceea nu te simţi 
bine, Dr. Venabili. Ţi se întâmplă pentru prima oară în 
existenţa ta, sunt sigur. 

Dors nu spuse nimic, privindu-l ţintă pe bărbat. Încet, se 
cufundă în fotoliu. 

Elar zâmbi şi continuă: 

— Desigur, dacă rezolvăm problema în ceea ce te priveşte, 
cu Maestrul şi cu Amaryl nu vom avea nici o dificultate. De 
fapt, fără tine Maestrul s-ar putea prăbuşi imediat, dându-şi 
demisia din cauza durerii. Amaryl are o minte de copil. Nu 
va fi nevoie să îi ucidem. Cum este, Dr. Venabili, să fii 
demascată după toţi aceşti ani? Trebuie să recunosc, te-ai 
priceput foarte bine să-ţi disimulezi adevărata natură. Este 
aproape surprinzător că nimeni nu a descoperit adevărul 
până acum. Însă eu sunt un matematician strălucit... un 
observator, un gânditor, un deducţionist. Nici eu nu mi-aş fi 
dat seama dacă n-ar fi existat fanaticul tău devotament faţă 
de Maestru şi ocazionalele izbucniri de putere 
supraomenească pe care le deţii... Spune adio existenţei 
tale, Dr. Venabili. Tot ce am de făcut acum este să rotesc 
butonul, iar tu vei deveni istorie. 


Dors păru să se adune şi se ridică încet din fotoliu, 
murmurând: 

— S-ar putea să fiu mai bine protejată decât ţi-ai închipuit. 

Apoi, cu un icnet, se aruncă asupra lui Elar. 

Elar holbă ochii, strigă strident şi se dădu pe spate. 

Apoi Dors se aplecă deasupra lui, lovind puternic cu mâna. 
Tăişul palmei lovi ceafa, sfărâmându-i vertebrele şi 
rupându-i măduva. Elar căzu mort pe podea. 

Dors se îndreptă cu un efort şi merse, împleticindu-se, 
spre uşă. Trebuia să-l găsească pe Hari. El trebuia să afle 
ce se întâmplase. 

Hari Seldon se ridică îngrozit din fotoliu. Nu o mai văzuse 
niciodată pe Dors astfel: cu faţa schimonosită, trupul 
încovoiat, clătinându-se ca şi cum ar fi fost beată. 

— Dors! Ce s-a întâmplat? 

Alergă până la ea şi o apucă de încheietură, exact în 
momentul în care trupul ei cedă şi se prăbuşi în braţele 
sale. O ridică (era mai grea decât o femeie obişnuită de 
aceeaşi talie, dar lui Seldon nu îi stătea mintea la aşa ceva) 
şi o aşeză pe canapea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Ea îi spuse, trăgându-şi din greu răsuflarea, pierzându-şi 
din când în când vocea, în timp ce el îi legăna capul 
refuzând să creadă că ceea ce se întâmpla acum era 
realitate. 

— Elar a murit, spuse ea. În cele din urmă, am omorât o 
fiinţă umană... Pentru prima oară... Asta înrăutăţeşte 
lucrurile. 

— Cât de grav eşti rănită, Dors? 

— Grav. Elar a pornit echipamentul - la maxim - când m- 
am năpustit asupra lui. 

— Poţi fi reparată. 

— Cum? Nu există nimeni - pe Trantor - care să ştie cum. 
Am nevoie de Daneel. 

Daneel. Demerzel. Undeva, în adâncul sufletului său, Hari 
ştiuse dintotdeauna. Prietenul său - un robot - i-a datun 


protector - un robot - pentru a se asigura că psihoistoria şi 
nucleele Fundațiilor vor avea şansa de a prinde rădăcină. 
Singura problemă era că Hari se îndrăgostise de 
protectorul său - un robot. Acum totul se explica. Toate 
îndoielile şi întrebările primeau răspuns. Şi totuşi, acum 
asta nu mai avea absolut nici o importanţă. Nu conta decât 
Dors. 

— Nu putem lăsa să se întâmple aşa ceva. 

— Trebuie. 

Pleoapele lui Dors tremurară, apoi îl privi pe Seldon cu 
ochii larg deschişi: 

— Trebuie. Am încercat să te salvez dar am eşuat... punct 
vital... cine te va proteja de acum încolo? 

Seldon nu reuşea să o vadă clar. Avea o problemă la ochi: 

— Nu-ţi face probleme din cauza mea, Dors. Tu eşti... Tu 
eşti... 

— Nu. Tu, Hari. Spune-i Manellei... Manellei... că acum o 
iert. Ea a făcut mai bine decât mine. Explică-i Wandei. Tu şi 
cu Raych... aveţi grjă unul de altul. 

— Nu, nu, nu, spuse Seldon legănându-se cuprins de 
durere. Nu se poate. Rezistă, Dors. Te rog. le rog, 
dragostea mea. 

Dors scutură încet capul, iar zâmbetul era de-abia o 
umbră: 

— Adio, Hari, iubitule. Să-ţi aduci mereu aminte... ce ai 
făcut pentru mine. 

— N-am făcut nimic pentru tine. 

— M-ai iubit şi dragostea ta m-a făcut... umană. 

Hari o privea fix, însă Dors îşi încetase funcţionarea. 

Yugo Amaryl năvăli ca o furtună în biroul lui Seldon: 

— Hari, au început răzmeriţele, mai curând şi mai puternic 
decât ne aştep... 

Apoi se holbă la Seldon, la Dors, şi şopti: 

— Ce s-a întâmplat? 

Seldon ridică spre el o privire în agonie: 


— Răzmeriţe! Ce-mi pasă mie acum de răzmeriţe? ... Crezi 
că mă mai poate interesa ceva acum? 

PARTEA A PATRA. 

WANDA SELDON. 

SELDON, WANDA- ...În ultimii ani ai vieţii sale, Hari 
Seldon s-a ataşat foarte mult (unii spun chiar că a devenit 
dependent) de nepoata sa, Wanda. Rămasă orfană în 
adolescenţă, ' Wanda Seldon s-a dedicat Proiectului de 
Psihoistorie al bunicului ei, umplând golul lăsat de Yugo 
Amaryl... 

Munca Wandei Seldon rămâne în mare măsură un mister, 
deoarece aceasta a avut loc într-o deplină izolare. Singurele 
persoane cărora li s-a permis accesul la cercetarea ei au 
fost Hari şi un tânăr pe nume Stettin Palver (al cărui 
descendent, Preem, va contribui patru sute de ani mai 
târziu la renaşterea Trantor-ului după Marele Jaf (300 E. 
F.)) ... 

Deşi mare parte din contribuţia Wandei Seldon la Fundaţie 
este necunoscută, nu încape îndoială că această contribuţie 
a fost de cea mai mare importanţă... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

HARI SELDON intră în Biblioteca Galactică (şchiopătând 
uşor, aşa cum făcea din ce în ce mai des în ultima vreme) şi 
se îndreptă spre skittere, micuţele vehicule care alunecau 
de-a lungul interminabilelor coridoare ale complexei clădiri. 

Se opri însă, remarcând trei bărbaţi aşezaţi într-unul 
dintre compartimentele galactografice. Galactograful le 
prezenta Galaxia în toate cele trei dimensiuni. 
Reprezentarea era foarte sugestivă, lumile rotindu-se în 
jurul centrului şi în jurul propriilor axe de spin. 

De acolo de unde stătea, Seldon putea vedea că Provincia 
Anacreon, situată la periferie, era marcată cu un roşu 
strălucitor. Provincia ocupa un volum destul de mare, însă 
era slab populată cu stele. Anacreon nu era remarcabilă 
nici prin bogăţie, nici prin cultură. Era însă remarcabilă 
prin distanţa faţă de Trantor: zece mii de parseci. 


Seldon, acţionând din impuls, luă loc la consola unui 
computer în apropierea celor trei, porni un program care 
să ia mult timp. Instinctul îi spunea că un astfel de interes în 
Anacreon era de natură politică - poziţia sa în cadrul 
Galaxiei făcea din Anacreon una dintre posesiunile incerte 
ale regimului Imperial. Seldon rămase cu ochii fixaţi pe 
ecran, însă urechile îi erau larg deschise pentru a auzi 
discuţia care se purta lângă el. În mod normal, în Bibliotecă 
nu se auzeau discuţii politice. 

Seldon nu cunoştea pe niciunul dintre cei trei bărbaţi. 
Nimic surprinzător. Mulţi oameni frecventau Biblioteca, şi 
pe majoritatea îi cunoştea din vedere - cu unii chiar 
discutase - însă Biblioteca era deschisă pentru toţi 
cetăţenii. Nu se făceau discriminări. Oricine putea intra şi 
se putea folosi de informaţii. (O perioadă de timp limitată, 
însă. Doar o minoritate din care făcea parte şi Seldon avea 
permisiunea să „prindă rădăcini” în Bibliotecă. Lui Seldon i 
se pusese la dispoziţie un birou personal sigilat şi avea 
acces neîngrădit la băncile de informaţii ale Bibliotecii.) 

Unul dintre bărbaţi (Seldon îl porecli Nas Coroiat, din 
motive evidente) vorbi cu o voce înceată dar încordată. 

— S-o lăsăm baltă, spuse el. S-o lăsăm baltă. Ne costă o 
grămadă ca să facem faţă şi, chiar dacă momentan reuşim, 
nu va ţine decât atâta vreme cât armata se află acolo. Nu 
poate rămâne la nesfârşit şi, imediat ce va pleca, situaţia va 
fi din nou ca înainte. 

Seldon ştia despre ce vorbeau. De-abia cu trei zile în urmă 
TrantorVision difuzase ştirea că guvernul Imperial hotărâse 
o demonstraţie de forţă pentru a-l aduce la ordine pe 
neastâmpăratul Guvernator al Anacreonului. Analiza 
psihoistorică a lui Seldon arătase că asta era o procedură 
inutilă, dar guvernul nu era de obicei dispus să asculte de el 
atunci când îi erau stârnite sentimentele. Seldon zâmbi 
uşor încruntat atunci când auzi că Nas Coroiat spunea ceea 
ce spusese şi el - iar tânărul o făcuse fără ajutorul vreunei 
informaţii psihoistorice. 


Nas Coroiat continuă: 

— Dacă lăsăm Anacreonul în pace, ce avem de pierdut? 
Rămâne tot acolo, la periferia Galaxiei. Nu se poate muta în 
Andromeda, nu-i aşa? Deci va fi obligat să continue 
comerţul cu noi şi viaţa merge mai departe. Ce importanţă 
are dacă dau sau nu onorul Împăratului? 

Al doilea bărbat, pe care Seldon îl poreclise Cheliuţă, din 
motive şi mai evidente, spuse: 

— Numai că toată afacerea asta nu se produce în neant. 
Dacă Anacreon se duce, atunci se vor duce şi alte provincii 
de la periferie. Imperiul se va sfărâma. 

— Şi ce dacă? şopti cu violenţă Nas Coroiat. Oricum, 
Imperiul nu se mai poate administra în mod eficient. Este 
prea mare. Să lase periferia să se desprindă, şi să aibă grijă 
de el însuşi... dacă mai poate. Suburbiile vor fi cu atât mai 
puternice şi mai prospere. Periferia nu trebuie să ne 
aparţină din punct de vedere politic; va fi în continuare a 
noastră, din punct de vedere economic. 

Acum interveni al treilea bărbat (Obraji Roşii), spunând: 

— Aş vrea să ai dreptate, dar nu aşa se vor petrece 
lucrurile. Dacă provinciile de la periferie îşi vor câştiga 
independenţa, primul lucru pe care-l va face fiecare va fi să 
îşi crească puterea, în detrimentul vecinilor. Va fi război, vor 
fi conflicte şi fiecare dintre guvernatori va sfârşi prin a visa 
să ajungă Împărat. Va fi ca în zilele de demult, de dinaintea 
Regatului Trantor... o epocă întunecată care va dura mii de 
ani. 

— Lucrurile nu vor sta chiar aşa de rău, spuse Cheliuţă. 
Imperiul se poate sfărâma, însă se va reface rapid după ce 
oamenii vor descoperi că dezintegrarea înseamnă doar 
război şi sărăcie. Vor privi înapoi spre epoca de aura 
Imperiului intact şi totul va fi din nou bine. Doar nu suntem 
barbari. Vom găsi noi o cale de rezolvare. 

— Categoric, spuse Nas Coroiat. Trebuie să ne aducem 
aminte că Imperiul a înfruntat criză după criză şi a răzbit în 
timp. 


Dar Obraji Roşii dădu din cap spunând: 

— Asta nu este o simplă criză. Este ceva mult mai rău. 
Imperiul s-a deteriorat, timp de generaţii. Blestematul 
deceniu al juntei a distrus economia, iar de la căderea 
juntei şi ridicarea acestui nou Împărat, Imperiul a fost atât 
de slab încât guvernatorii de la periferie nu trebuie să facă 
nimic. Imperiul se va prăbuşi sub propria greutate. 

— Dar jurământul de credinţă dat Împăratului... începu 
Nas Coroiat. 

— Ce jurământ? spuse Obraji Roşii. Ani întregi am stat fără 
Împărat, după asasinarea lui Cleon, şi nimeni nu s-a 
sinchisit din cale-afară. Împăratul ăsta nou este doar o 
marionetă. Nu poate face nimic. Nimeni nu poate face 
nimic. Asta nu este o criză. Este sfârşitul. 

Ceilalţi doi îl priviră încruntaţi pe Obraji Roşii. 

— Chiar crezi asta? întrebă Cheliuţă. Crezi că guvernul 
Imperial va sta cu mâinile în sân lăsând totul să se întâmple 
de la sine? 

— Da! Ca şi voi doi, nu va crede că aşa ceva se întâmplă. 
Adică nu va crede decât atunci când va fi prea târziu. 

— Şi ce-ai vrea să facă dacă ar crede? întrebă Cheliuţă. 

Obraji Roşii privi în Galactograf ca şi cum acolo ar fi putut 
afla răspunsul: 

— Nu ştiu. Situaţia se prezintă cam aşa: eu voi muri odată 
şi-odată; până atunci, lucrurile nu vor sta prea rău. După 
aceea, situaţia devenind mai grea, îşi vor face alţii 
probleme. Eu voi fi oale şi ulcele. Zilele de odinioară au 
pierit pentru totdeauna. Apropo, nu sunt singurul care 
crede acest lucru. Aţi auzit de cineva pe nume Hari Seldon? 

— Da, spuse prompt Nas Coroiat. Nu a fost Prim Ministru 
sub Cleon? 

— Ba da, spuse Obraji Roşii. Este un fel de om de ştiinţă. L.- 
am auzit ţinând un discurs acum câteva luni. M-am simţit 
mai bine ştiind că nu sunt singurul care crede că Imperiul 
se destramă. A spus... 


— A spus elcă totul va începe să clocotească şi ne vom 
cufunda într-o permanentă eră de întuneric? interveni 
Cheliuţă. 

— Nu, spuse Obraji Roşii. Este un tip foarte prudent. 
Spune că s-ar putea să se întâmple, însă se înşeală. Se va 
întâmpla sigur. 

Seldon auzise destul. Se îndreptă şchiopătând spre masa 
la care stăteau cei trei bărbaţi şi îl atinse pe Obraji Roşii. 

— Domnule, spuse el, pot vorbi cu dumneata un moment? 

Obraji Roşii tresări, ridică privirea, apoi spuse: 

— Hei, dumneata nu eşti cumva Profesorul Seldon? 

— Ba da, dintotdeauna, spuse Seldon. 

Îi înmână bărbatului o carte de vizită care purta fotografia 
sa: 

— Aş dori să ne întâlnim aici, în biroul meu de la 
Bibliotecă, la ora 4 p.m., poimâine. Crezi că se poate? 

— Trebuie să muncesc. 

— Pretinzi că eşti bolnav. Este important. 

— Păi, domnule, nu sunt prea sigur. 

— Fă-o, spuse Seldon. Dacă intri în vreo încurcătură din 
cauza asta, rezolv eu. Şi între timp, domnilor, vă deranjează 
dacă studiez şi eu preţ de câteva momente modelul 
Galactic? De mult timp nu m-am mai uitat la aşa ceva. 

Ei aprobară muteşte, aparent stingheriţi de prezenţa unui 
fost Prim Ministru. Unul câte unul, bărbaţii păşiră înapoi şi 
îi permiseră lui Seldon accesul la comenzile 
Galactografului. 

Degetul lui Seldon se întinse spre comenzi şi roşul care 
marcase Provincia Anacreon dispăru. Galaxia era o roată 
strălucitoare formată din ceaţă. În spatele sferei 
strălucitoare din centru se afla gaura neagră Galactică. 

Nu se puteau distinge stelele individuale decât dacă se 
mărea imaginea, însă Seldon dorea să vadă totul ca întreg... 
să arunce o privire Imperiului care se destrăma. 

Apăsă un contact şi pe imaginea Galactică apărură o serie 
de puncte galbene. Acestea reprezentau planetele locuibile 


- douăzeci şi cinci de milioane. La periferia Galaxiei, 
acestea erau puncte izolate într-o ceaţă subţire, însă spre 
centru se aglomerau. Exista o centură solidă galbenă (dar 
care dacă ar fi fost mărită s-ar fi putut vedea că este 
formată din puncte izolate) în jurul sferei luminoase din 
centru. Sfera din centru rămăsese, desigur, albă şi 
nemarcată. Nici o planetă locuibilă nu putea exista în 
mijlocul energiilor turbulente ale miezului Galaxiei. 

În ciuda marii densități a galbenului, Seldon ştia că, dintre 
toate stelele, mai puţin de una din zece mii avea planete 
locuibile. Acest lucru era o realitate, în ciuda tehnologiilor 
de transformare şi de terraformare a planetelor. Oricât de 
mult avansase tehnologia, era imposibil să transformi 
majoritatea lumilor din Galaxie în ceva pe care omul să 
poată umbla în siguranţă fără protecţia unui costum de 
cosmonaut. 

Seldon închise un alt contact. Punctele galbene dispărură, 
însă o mică regiune strălucea în albastru: Trantor şi 
diferitele lumi care depindeau direct de el. Era cât se putea 
de aproape de nucleul central, rămânând totuşi departe de 
influenţa distrugătoare a acestuia. De obicei era denumit 
„centrul Galaxiei”, ceea ce de fapt nu era adevărat, în sens 
strict. Rămâneai impresionat de dimensiunea extrem de 
mică a planetei Trantor în comparaţie cu vasta întindere a 
Galaxiei. Totuşi, aici era concentrată cea mai mare parte a 
bogățiilor, culturii şi autorităţii cunoscute vreodată de 
omenire. 

Dar chiar şi el era sortit distrugerii. 

Ca şi cum bărbaţii de lângă el puteau citi gândurile (sau 
poate că îi interpretau expresia tristă a feţei), Cheliuţă 
întrebă domol: 

— Este adevărat că Imperiul se va prâăbuşi? 

Seldon replică pe acelaşi ton: 

— S-ar putea. S-ar putea. Orice se poate întâmpla. 

Se ridică, zâmbi bărbaţilor şi plecă, dar gândurile sale 
urlau: Se va prăbuşi! Se va prăbuşi! 


Seldon oftă urcând într-unul din skitterele aliniate unul 
lângă altul în sala spațioasă. Fusese o vreme, de-abia cu 
câţiva ani în urmă, când se mândrea că putea merge de-a 
lungul interminabilelor coridoare ale Bibliotecii, spunându- 
şi în sinea sa că deşi trecuse de şaizeci de ani încă se mai 
putea descurca. 

Dar acum, la şaptezeci de ani, picioarele îl lăsau prea 
repede, şi era obligat să ia un skitter. Tinerii le foloseau din 
cauză că îi scutea de multe probleme, însă Seldon o făcea 
pentru că era obligat... asta era diferenţa. 

După ce apăsă pe butonul care definea destinaţia, închise 
un contact şi skitterul se ridică foarte puţin, abia câţiva 
milimetri de la podea. O luă din loc cu o viteză domoală, 
foarte lin, foarte silențios, iar Seldon se lăsă pe spate 
privind pereţii coridoarelor, celelalte skittere şi trecătorii 
ocazionali. 

Depăşi câţiva Bibliotecari. Şi acum, după atâta vreme, 
zâmbea atunci când îi vedea. Ei constituiau cea mai veche 
breaslă din Imperiu, şi se agăţau de nişte obiceiuri 
demodate datând de câteva milenii... 

Îmbrăcămintea lor era mătăsoasă, alburie, semănând cu o 
togă, îngustându-se la gât şi căzând de acolo în valuri. 

În privinţa bărbaţilor, Trantor-ul oscila între păstrarea 
părului de pe faţă şi eliminarea lui. Majoritatea 
trantorienilor se bărbiereau. Puţini făceau excepţie. (Dintre 
aceştia făceau parte şi dahliţii, cu mustăţile lor stufoase.) 

Bibliotecarii însă, respectau obiceiul străvechi de a purta 
barbă. Fiecare Bibliotecar purta o barbă scurtă şi îngrijită, 
mergând de la o ureche la cealaltă, însă lăsând descoperită 
buza superioară. Asta îi făcea să se deosebească de ceilalţi, 
şi îl făcea pe Seldon (care era bine bărbierit) să se simtă 
stingherit atunci când se afla în mijlocul lor. 

Însă caracteristica cea mai definitorie pentru ei era calota 
pe care o purta fiecare (probabil chiar şi atunci când 
dormeau). Pătrată, era făcută din catifea, în patru părţi 
care se uneau deasupra cu un nasture. Calotele erau de o 


nesfârşită varietate de culori şi, după câte se pare, fiecare 
culoare avea o semnificaţie. Dacă erai la curent cu iniţierea 
Bibliotecarilor, îţi puteai da seama de vechimea în serviciu a 
unui anume Bibliotecar, domeniul de specialitate, gradul de 
realizare şi aşa mai departe. Asta ajuta la păstrarea ordinii 
în breasla lor. Fiecare Bibliotecar îşi putea da seama, 
aruncând o singură privire la calota altuia, dacă era cazul 
să fie respectuos (şi în ce măsură) sau arogant (şi în ce 
măsură). 

Biblioteca Galactică era clădirea cea mai mare de pe 
Trantor (şi, probabil, din Galaxie), mult mai mare decât 
chiar Palatul Imperial. Pe vremuri strălucise în splendoare. 
Însă, ca şi Imperiul, pălise şi se ofilise. Era ca o matroană 
bătrână purtând încă bijuteriile din tinereţe, însă pe un 
corp veşted şi scofâlcit. 

Skitterul se opri în faţa uşii bogat ornamentate a biroului 
Bibliotecarului Şef. Seldon ieşi din el. 

Las Zenow zâmbi: 

— Bine ai venit, prietene, spuse el cu vocea sa ascuţită. 
(Seldon se întrebă dacă nu cumva cântase în tinereţe ca 
tenor, însă nu îndrăzni să întrebe. Bibliotecarul Şef era 
întotdeauna plin de demnitate şi întrebarea ar fi putut 
părea jignitoare.) 

— Salutări, spuse Seldon. 

Zenow avea o barbă gri, mai mult spre alb, şi purta o 
calotă de un alb pur. Seldon înţelegea asta fără a avea 
nevoie de explicaţii. Era un caz de ostentaţie pe dos. 
Absența totală a culorii reprezenta poziţia cea mai înaltă. 

Zenow îşi frecă bucuros mâinile: 

— Te-am chemat, Hari, pentru că am veşti bune pentru 
tine... Am găsit-o! 

— Las, vrei să spui... 

— Da, o lume adecvată. Doreai una îndepărtată. Cred că 
am găsit-o pe cea ideală. 

Zâmbetul său se lăţi: 

— Bizuie-te pe Bibliotecă, Hari. Putem găsi orice. 


— Nici nu mă îndoiesc, Las. Dă-mi detalii despre această 
lume. 

— Păi, mai întâi hai să-ţi arăt unde se află. 

O secţiune a peretelui alunecă în lături, luminile din 
cameră păliră şi Galaxia apăru în trei dimensiuni, rotindu-se 
uşor. Din nou, Provincia Anacreon era marcată cu roşu. 
Seldon putea aproape să jure că episodul cu cei trei bărbaţi 
fusese o repetiţie pentru cazul de faţă. 

Şi apoi, un punct albastru strălucitor apăru în partea cea 
mai îndepărtată a provinciei. 

— Uite-o, spuse Zenow. Este o lume ideală. Mărime 
potrivită, apă în cantitate bine proporţionată, atmosferă cu 
oxigen, vegetaţie... Viaţă marină din abundență. Stă acolo, 
doar să o culegi. Nu este nevoie de transformări sau de 
terraformare... sau, dacă este cazul, acestea se pot face şi 
în timpul în care planeta este ocupată. 

— Las, este o lume neocupată? întrebă Seldon. 

— Absolut neocupată. Nu e nimeni pe ea. 

— Dar de ce... dacă este atât de adecvată vieţii umane? 
Presupun că a fost explorată, din moment ce ai toate 
detaliile despre ea. De ce nu a fost colonizată? 

— A fost explorată, dar numai de sonde fără om la bord. 
Iar colonizarea nu a fost făcută... probabil din cauză că era 
prea departe. Planeta orbitează în jurul unei stele care este 
mai departe de gaura neagră centrală decât orice altă stea 
cu planete locuibile... mult mai departe. Prea departe. Prea 
departe pentru Colonişti, însă nu prea departe pentru tine. 
Aşa ai spus: „Cu cât mai departe, cu atât mai bine.” 

— Da, spuse Seldon dând din cap. Continui să spun acelaşi 
lucru. Are vreun nume, sau vreo combinaţie din litere şi 
numere? 

— Crezi sau nu, are un nume. Cei care au trimis sondele 
au denumit-o Terminus, un cuvânt arhaic care înseamnă 
„sfârşitul liniei”. Ceea ce şi este. 

— Această planetă face parte din teritoriul Provinciei 
Anacreon? întrebă Seldon. 


— Nu chiar, spuse Zenow. Dacă vei privi linia roşie şi 
umbra roşie, vei observa că punctul albastru al lerminus- 
ului este puţin în afara lor... ca să fiu precis, cu cincizeci de 
ani-lumină în afară. lerminus-ul nu aparţine nimănui; de 
fapt, nici măcar nu face parte din Imperiu. 

— Ai dreptate, Las. Seamănă, într-adevăr, cu lumea ideală 
pe care o căutam. 

— Desigur, spuse Zenow gânditor, după ce vei ocupa 
Terminus-ul, Guvernatorul Anacreon-ului va pretinde că 
este sub jurisdicţia sa. 

— Este posibil, spuse Seldon, dar ne vom ocupa de această 
problemă atunci când va fi cazul. 

Zenovw îşi frecă din nou mâinile: 

— Ce idee magnifică! Să iniţiezi un proiect uriaş pe o lume 
complet nouă, foarte îndepărtată şi complet izolată, astfel 
încât an de an, deceniu după deceniu, va fi completată o 
enormă Enciclopedie a cunoştinţelor umane. Un rezumat a 
ceea ce se află în această Bibliotecă. Dacă aş fi puţin mai 
tânăr, mi-aş dori foarte mult să mă alătur expediției. 

Seldon spuse cu tristeţe: 

— Eşti cu aproape douăzeci de ani mai tânăr decât mine. 
(Aproape toată lumea este mai tânără decât mine, gândi el 
cu şi mai mare tristeţe.) 

— A, da, spuse Zenow, am auzit că ai împlinit de curând 
şaptezeci de ani. Sper ca ai sărbătorit şi te-ai bucurat aşa 
cum se cuvine. 

Seldon se zgribuli: 

— Eu nu-mi sărbătoresc zilele de naştere. 

— Ba da, cum să nu. Îmi aduc aminte de faimoasa 
întâmplare de la a şaizecea aniversare. 

Seldon simţi durerea de parcă pierderea a ceea ce 
avusese mai drag pe lume se produsese ieri. 

— Te rog, să nu mai vorbim despre asta, spuse el. 

Zenow spuse, încurcat: 

— Scuză-mă. Vom vorbi despre altceva... Dacă Terminus 
este într-adevăr lumea pe care o doreşti, bănuiesc că 


munca ta la preliminariile Proiectului Enciclopediei se va 
dubla ca intensitate. După cum ştii, Biblioteca va fi 
bucuroasă să te ajute în toate privinţele. 

— Sunt sigur de asta, Las, şi recunoştinţa mea este 
enormă, într-adevăr, vom continua munca. 

Se ridică, incapabil încă să zâmbească după lovitura 
primită. Spuse: 

— Acum trebuie să merg să-mi continui munca. 

Plecând, se simţi, ca întotdeauna, mustrat de conştiinţă 
pentru minciunile spuse. Las Zenow nu avea nici cea mai 
mică idee despre adevaratele intenţii ale lui Seldon. 

Hari Seldon privi camera confortabilă repartizată drept 
birou la Biblioteca Galactică. Ca şi restul Bibliotecii, avea un 
aer vag de decădere, un fel de oboseală... ca ceva care 
stătuse prea mult în acelaşi loc. Seldon ştia că ar putea 
rămâne aici timp de secole - cu anumite reparaţii judocios 
făcute - ba chiar milenii. 

Cum ajunsese aici? 

Încă o dată, ca de multe alte ori, îşi tatonă trecutul, 
trimițând tentaculele minţii de-a lungul întregii sale vieţi. 
Era un semn de bătrâneţe, fără îndoială. Era atât de mult 
trecut, atât de puţin viitor, încât mintea întorcea spatele 
umbrelor neclare din faţă pentru a contempla certitudinea 
a ceea ce se petrecuse în trecut. 

Fusese acea schimbare. Timp de aproape treizeci de ani 
psihoistoria evoluase în ceea ce putea fi considerat linie 
dreaptă - o evoluţie dureros de înceată, dar totuşi în linie 
dreaptă, înainte. Apoi, cu şase ani în urmă, se produsese un 
viraj la nouăzeci de grade... total neaşteptat. 

Iar Seldon ştia exact cum se întâmplase, cum se 
înlănţuiseră evenimentele pentru a face totul posibil. 

Totul pornise de la Wanda, nepoata sa. Hari închise ochii şi 
se aşeză în fotoliul său, pentru a rememora evenimentele 
petrecute cu şase ani în urmă. 

Wanda avea doisprezece ani şi se simţea abandonată. 
Manella născuse încă o fetiţă, Bellis, şi pentru o vreme nu 


avusese altă preocupare decât bebeluşul. 

Tatăl ei, Raych, terminându-şi cartea despre sectorul său 
natal, Dahl, descoperi că avusese un oarecare succes, iar el 
devenise o oarecare celebritate. Era chemat să vorbească 
despre subiectul cărţii, şi acceptase cu promptitudine, 
deoarece era foarte preocupat de subiect şi, după cum îi 
spunea lui Hari cu un zâmbet, „Atunci când vorbesc despre 
Dahl, nu trebuie să-mi ascund accentul dahlit. De fapt, 
publicul chiar asta aşteaptă de la mine.” 

În consecinţă, era plecat de acasă foarte multă vreme. Iar 
când nu era, dorea să vadă bebeluşul. 

Cât despre Dors... Dors dispăruse... iar pentru Hari 
Seldon această rană era mereu proaspătă, mereu 
dureroasă. Şi reacţionase într-o manieră nefericită; pentru 
el, visul Wandei fusese cauza ce dusese la desfăşurarea 
evenimentelor soldate cu pierderea lui Dors. 

Wanda nu avusese nici o legătură, desigur... Seldon ştia 
asta foarte bine. Totuşi se îndepărtă de ea, dezamăgind-o şi 
el în criza pe care o suferea din cauza naşterii noului 
bebeluş. 

Şi Wanda se ducea, neconsolată, la singura persoană care 
întotdeauna păruse fericită să o vadă, singura persoană pe 
care putea conta întotdeauna. Această persoană era Yugo 
Amaryl, al doilea după Hari Seldon la contribuţia în 
domeniul psihoistoriei şi primul în ceea ce privea 
devotamentul pentru psihoistorie. 

Hari îi avusese pe Dors şi pe Raych, însă psihoistoria era 
viaţa lui Yugo; nu avea soţie, nu avea copii. Şi totuşi, ori de 
câte ori Wanda venea la el, ceva înlăuntrul fiinţei sale o 
recunoştea că este copil şi simţea vag - preţ de un singur 
moment - un sentiment de pierdere care părea să se aline 
doar atunci când îi arăta copilului afecţiune. De fapt, el o 
trata pe Wanda mai degrabă ca pe un adult nematurizat, 
dar Wandei îi plăcea. 

Cu şase ani în urmă, Wanda intrase în biroul lui Yugo... 


Yugo ridică privirea şi se uită la ea cu ochii lui ca de 
bufniţă (fuseseră recondiţionaţi). Ca de obicei, avu nevoie 
de câteva momente pentru a o recunoaşte. 

Apoi spuse: 

— Ia te uită, este draga mea prietenă Wanda... Dar pentru 
ce arăţi atât de tristă? O tânără atât de atrăgătoare ca tine 
nu ar trebui să fie niciodată tristă. 

Şi Wanda, cu buza de jos tremurând, spuse: 

— Nimeni nu mă iubeşte. 

— Ei, haide, nu este adevărat. 

— Toată lumea îl iubeşte pe bebeluşul cel nou. Nimănui nu 
îi mai pasă de mine. 

— Eu te iubesc, Wanda. 

— Ei bine, unchiule Yugo, în cazul ăsta, eşti singurul. 

Şi cu toate că nu i se mai putea aşeza pe genunchi, aşa 
cum făcea pe când era mai mică, îşi puse capul pe umărul 
lui şi plânse. 

Amaryl, habar neavând ce trebuia să facă, nu reuşi decât 
să o strângă în braţe spunând: 

— Nu plânge. Nu plânge. 

Şi, din pură simpatie, din cauză că în viaţa lui avusese atât 
de puţine lucruri după care să plângă, descoperi că şi pe 
obrajii lui curgeau lacrimi. 

Apoi spuse, cu o energie subită: 

— Wanda, ai vrea să vezi ceva drăguţ? 

— Ce? îşi trase nasul Wanda. 

În toată viaţa lui, din întreg Universul, Amaryl nu 
cunoscuse decât un singur lucru drăguţ. Spuse: 

— Ai văzut vreodată Primul Radiant? 

— Nu. Ce este? 

— Bunicul tău şi cu mine îl folosim în munca noastră. Vezi? 
Este chiar aici. 

Arătă spre cubul negru de pe biroul său. Wanda îl privi, 
gata să izbucnească iar în plâns. 

— Nu este drăguţ, spuse ea. 


— Acum nu este, fu de acord Amaryl. Dar stai să vezi ce se 
întâmplă atunci când îl acţionez. 

Camera se întunecă umplându-se cu puncte de lumină şi 
fire strălucitoare de diferite culori: 

— Vezi? Acum îl pot mări şi toate punctele devin simboluri 
matematice. 

Zis şi făcut. Parcă toate se năpustiră spre ei. În aer se 
aflau semne de tot felul, litere, numere, săgeți, şi forme pe 
care Wanda nu le mai văzuse până atunci. 

— Nu-i aşa că-i drăguţ? întrebă Amaryl. 

— Ba da, spuse Wanda privind cu atenţie la ecuaţiile care 
(ea nu ştia asta) reprezentau posibile evoluţii viitoare. Nu- 
mi place partea aia, totuşi. Cred că este greşită. 

Arătă spre o ecuaţie colorată, în stânga ei. 

— Greşită? De ce spui că este greşită? întrebă Amaryl 
încruntându-se. 

— Pentru că nu este... drăguță. Eu aş face-o altfel. 

Amaryl îşi drese glasul: 

— Bine, am să încerc s-o repar. 

Se apropie de ecuaţia respectivă, privind-o în felul lui, ca o 
bufniţă. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, unchiule Yugo, spuse Wanda, 
pentru că mi-ai arătat luminiţele tale drăguţe. Poate că într- 
o zi am să înţeleg ce înseamnă. 

— În regulă, spuse Amaryl. Sper că te simţi mai bine. 

— Un pic, mulţumesc, spuse ea. 

După ce îl gratulă cu un zâmbet dintre cele mai scurte, 
părăsi camera. 

Amaryl rămase locului oarecum nemulţumit. Nu-i plăceau 
criticile aduse Primului Radiant... nici măcar dacă veneau 
din partea unui copil de doisprezece ani care nu ştia prea 
multe. 

Şi, stând acolo, nici nu-i trecea prin minte că acel moment 
marca o adevărată revoluţie în psihoistorie. 

În acea după-amiază, Amaryl se duse să-l vadă pe Hari 
Seldon, în biroul acestuia de la Universitatea Streeling. 


Faptul era neobişnuit, deoarece Amaryl nu-şi părăsise 
aproape niciodată biroul propriu, nici măcar pentru a vorbi 
cu un coleg, pe culoar. 

— Hari, spuse Amaryl părând încruntat şi nedumerit. S-a 
întâmplat ceva foarte ciudat. Foarte... special. 

Seldon îl privi pe Amaryl cu cea mai profundă 
compătimire. Nu avea decât cincizeci şi trei de ani dar 
arăta mult mai bătrân, încovoiat, epuizat... parcă devenise 
transparent. La insistenţele celorlalţi, se supusese unor 
examinării, iar doctorii îi recomandaseră, cu toţii, să lase 
munca o perioadă de timp (unii îi propuseseră să o lase de 
tot) şi să se odihnească. Doar asta, spuseseră doctorii, îi mai 
putea ameliora sănătatea. Altfel... Seldon dăduse din cap: 
„Dacă-l desparţi de munca lui, va muri imediat... şi în plus, 
va muri nefericit. Nu avem de ales.” 

Seldon îşi dădu seama că, dus pe gânduri, nu auzise ce-i 
spusese Amaryl. 

— Îmi pare rău, Yugo, spuse el. Sunt cam distrat. Mai 
spune o dată. 

— Îţi spuneam că s-a întâmplat ceva foarte ciudat, repetă 
Amaryl. Foarte special. 

— Ce anume, Yugo? 

— Wanda. A intrat să mă vadă... foarte tristă, întoarsă pe 
dos. 

— De ce? 

— Din cauza bebeluşului. 

— Aha. 

În vocea lui Seldon se făcuse simțită o urmă de vinovăţie. 

— Aşa mi-a spus, continuă Amaryl, şi mi-a plâns pe umăr... 
De fapt, am plâns şi eu puţin. Apoi m-am gândit să o 
înveselesc arătându-i Primul Radiant. 

Ajuns în acest punct, Amaryl ezită, ca şi cum şi-ar fi ales cu 
grijă următoarele cuvinte. 

— Zi-i mai departe, Yugo. Ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, ea se uita la luminiţe, iar eu i-am mărit o 
porţiune, Secţiunea 42R254. Eşti la curent cu ea? 


Seldon zâmbi: 

— Nu, Yugo. Nu am memorat ecuaţiile tot atât de bine ca 
şi tine. 

— Păi să ştii că ar fi trebuit s-o faci, spuse Yugo cu 
severitate. Cum poţi face treabă ca lumea dacă... Dar asta 
nu contează. Vreau să spun că Wanda a arătat spre o 
porţiune din ecuaţie şi a spus că nu era bună. Nu era 
drăguță. 

— Ei şi? Fiecare cu aprecierea lui. 

— Da, desigur, dar m-am mai uitat la ea o perioadă şi, 
Hari, era ceva în neregulă. Programarea era eronată în 
acea porţiune. Partea spre care arătase Wanda, exact 
partea aia, nu era bună. Şi, serios, chiar că nu arăta bine. 

Seldon se ridică în picioare, ţeapăn, încruntat: 

— Fă-mă să înţeleg, Yugo. A arătat cu degetul spre ceva la 
întâmplare, a spus că nu era bine şi avea dreptate? 

— Da. A arătat cu degetul, dar nu la întâmplare; a arătat 
precis, cu intenţie. 

— Dar este imposibil. 

— Dar s-a întâmplat. Am fost de faţă. 

— Nu spun că nu s-a întâmplat. Spun că a fost o 
coincidenţă extraordinară. 

— Serios? Tu, deşi ştii atâtea despre psihoistorie, crezi că 
poţi arunca o privire la un set de ecuaţii şi apoi să-mi spui 
că o porţiune nu este bună? 

— Foarte bine, Yugo, spuse Seldon, cum ai ajuns să 
măreşti exact acea porţiune a ecuaţiilor? Ce te-a făcut să 
alegi acea porţiune pentru mărire? 

Amaryl ridică din umeri: 

— Asta a fost o coincidenţă... dacă vrei s-o consideri aşa. 
Pur şi simplu m-am jucat cu comenzile. 

— Asta nu poate fi coincidenţă, murmură Seldon. 

Rămase pierdut în gânduri câteva momente, apoi puse 
întrebarea care a dat elan revoluţiei psihoistorice începută 
de Wanda. 


— Yugo, spuse el, aveai vreo bănuială anterioară 
referitoare la ecuaţiile alea? Aveai vreun motiv să crezi că 
era ceva în neregulă cu ele? 

Amaryl îşi făcu de lucru cu centura, părând puţin 
stânjenit: 

— Da, cred că da. Vezi tu... 

— Crezi că da? 

— Sunt sigur că da. Mi-am adus aminte că atunci când le- 
am creat - este o secţiune nouă, ştii - degetele parcă mi s- 
au împotmolit pe programator. Atunci arătau cum trebuie, 
dar cred că în sinea mea am fost tot timpul îngrijorat. Mi- 
aduc aminte cum m-am gândit că nu arătau în regulă, dar 
aveam alte lucruri de făcut şi le-am lăsat baltă. Dar când 
Wanda a arătat exact spre porţiunea de care eram eu 
îngrijorat, m-am hotărât să verific... Altfel, aş fi luat ce mi-a 
spus Wanda drept o copilărie. 

— Şi ai ales chiar acel fragment de ecuaţii pentru a-l arăta 
Wandei. Ca şi cum îţi bântuia subconştientul. 

— Cine ştie? dădu Amaryl din umeri. 

— Şi chiar înainte de asta aţi fost foarte aproape unul de 
altul, strângându-vă în braţe, plângând amândoi. 

Amaryl dădu din nou din umeri, părând şi mai stânjenit. 

— Cred că ştiu ce s-a întâmplat, Yugo, spuse Seldon. 
Wanda ţi-a citit gândurile. 

Amaryl sări de parcă fusese muşcat: 

— Este imposibil! 

Seldon spuse încet: 

— Am cunoscut pe cineva care avea puteri mentale 
neobişnuite, exact de acelaşi fel... 

Şi se gândi cu tristeţe la Eto Demerzel sau, aşa cum îl 
cunoştea în secret, Daneel. 

— ... numai că, într-un fel, el era mai mult decât uman. 
Capacitatea lui de a citi minţile, de a simţi gândurile altora, 
de a convinge oamenii să acţioneze într-un anume fel... era 
o capacitate mentală. Cred că Wanda are şi ea o capacitate 
asemănătoare. 


— Nu pot crede aşa ceva, spuse cu încăpățânare Amaryl. 

— Eu pot, spuse Seldon, dar nu ştiu ce să fac în legătură 
cu ea. 

Auzea vag în sinea sa tumultul unei revoluţii în cercetarea 
psihoistorică... dar vag. 

— Tată, spuse Raych oarecum îngrijorat, arăţi obosit. 

— E şi normal, spuse Hari Seldon, chiar sunt obosit. Dar 
tu, cum te simţi? 

Raych avea acum patruzeci şi patru de ani, îi apăruseră 
fire albe de păr, dar mustaţa rămăsese deasă şi neagră, 
foarte „dahlită”. Seldon se întrebă dacă şi-o vopsea, dar 
găsi că nu era nimerit să întrebe cu voce tare. 

— Ai terminat cu conferințele? făcu Seldon. 

— Da, pentru o vreme. Nu mult. Mă bucur că sunt acasă 
cu bebeluşul, Manella, Wanda... şi cu tine, tată. 

— Mulţumesc. Dar am nişte veşti pentru tine, Raych. S-a 
terminat cu conferințele. Am nevoie de tine aici. 

Raych se încruntă: 

— Pentru ce? 

În două ocazii diferite fusese trimis să îndeplinească 
misiuni delicate, însă asta se petrecuse demult, pe vremea 
amenințării Joranumite. Din câte ştia el, lucrurile se 
liniştiseră acum, mai ales după răsturnarea juntei şi 
instalarea unui Împărat-marionetă. 

— Este vorba despre Wanda, spuse Seldon. 

— Wanda? Ce s-a întâmplat cu Wanda? 

— Nu s-a întâmplat nimic rău, dar va trebui să-i facem o 
analiză completă a genelor... şi ţie, şi Manellei... poate chiar 
şi bebeluşului. 

— Lui Bellis? Ce se întâmplă? 

Seldon şovâăi, apoi spuse: 

— Raych, ştii desigur că mama ta şi cu mine am avut 
impresia că aveai ceva deosebit, ceva care inspira afecţiune 
şi încredere. 

— Ştiu că aşa gândeaţi. Aşa spuneai ori de câte ori 
încercai să mă convingi să fac ceva dificil. Dar, ca să fiu 


sincer, eu n-am simţit niciodată asta. 

— Nu, m-ai cucerit pe mine şi... pe Dors. (Deşi trecuseră 
atâţia ani de la distrugerea ei, încă mai avea greutăţi în a-i 
pronunţa numele.) 

— Ai cucerit-o pe Rashelle din Wye, continuă el. L-ai 
cucerit pe ]Jo-]Jo Joranum. Ai cucerit-o pe Manella. Cum îţi 
explici toate astea? 

— Inteligența şi farmec, spuse Raych zâmbind. 

— Nu te-ai gândit că ai fost în contact cu mintea lor... 
noastră? 

— Nu, nu mi-a trecut niciodată prin gând. lar acum, că-mi 
spui asta, mi se pare de-a dreptul ridicol... Cu tot respectul, 
tată, desigur. 

— Şi dacă-ţi spun că Wanda a citit mintea lui Yugo într-un 
moment de criză? 

— Coincidenţă sau imaginaţie, aşa aş spune. 

— Raych, am cunoscut odată pe cineva care putea 
manevra minţile altor oameni tot atât de uşor pe cât poţi tu 
purta o conversaţie. 

— Cine era acela? 

— Nu-ţi pot vorbi despre el. Totuşi, crede-mă pe cuvânt. 

— Păi..., spuse Raych neîncrezător. 

— Am fost la Biblioteca Galactică să mă documentez în 
domeniul ăsta. Există o poveste curioasă, veche de 
aproximativ douăzeci de mii de ani, deci se pierde în 
ceţurile originilor călătoriilor hiperspaţiale. Este vorba 
despre o tânără, nu mai în vârstă decât Wanda, care putea 
comunica cu o întreagă planetă ce înconjura un soare numit 
Nemesis. 

— Un basm, mai mult ca sigur. 

— Sigur. Şi, pe deaspura, incomplet. Dar asemănarea cu 
Wanda este uimitoare. 

— Tată, spuse Raych, ce gânduri ai? 

— Nu sunt sigur, Raych. Am nevoie să aflu totul despre 
genele ei şi va trebui să găsesc alţii ca Wanda. Ştiu că se 
nasc copii - nu des, ci foarte rar şi întâmplător - cu astfel de 


capacităţi mentale. Însă acest lucru îi conduce în general 
spre necazuri şi încearcă să-şi mascheze capacităţile. Pe 
măsură ce cresc, îşi îngroapă capacitatea şi talentul tot mai 
adânc, dintr-un fel de instinct de conservare. Sunt sigur că 
în Imperiu, sau chiar în Trantor, care are o populaţie de 
patruzeci de miliarde, trebuie să existe cineva cu capacităţi 
asemănătoare Wandei. Dacă ştiu ce anume zestre genetică 
trebuie să găsesc, îi pot verifica pe aceia care cred că sunt 
potriviţi. 

— Şi ce faci după ce îi găseşti, tată? 

— Am senzaţia că ei sunt ceea ce îmi trebuie pentru 
evoluţia viitoare a psihoistoriei. 

— Iar Wanda este primul exemplu de acest gen pe care îl 
cunoşti, spuse Raych. Intenţionezi să faci din ea un 
psihoistoric? 

— Poate. 

— Ca pe Yugo? ... Iată, nu! 

— De ce nu? 

— Pentru că vreau să crească precum un copil normal şi să 
devină o femeie normală. Nu te las s-o aşezi în faţa Primului 
Radiant, făcând din ea un monument viu ridicat 
matematicilor psihoistoriei. 

— Poate nu se va ajunge acolo, Raych, spuse Seldon, dar 
trebuie să-i aflu zestrea genetică. Ştii că de mii de ani s-a 
sugerat ca fiecărei fiinţe umane să i se analizeze şi să i se 
înregistreze zestrea genetică. Doar costul mare a 
împiedicat aplicarea în practică a acestei sugestii; nimeni 
nu se îndoieşte de utilitatea ei. Sunt sigur că şi tu vezi 
avantajele. Trebuie s-o facem, fie şi pentru a şti care sunt 
tendinţele Wandei spre diverse tulburări psihologice. Dacă 
am fi cunoscut zestrea genetică a lui Yugo, acum nu ar mai 
fi fost pe moarte. Sunt sigur că putem face analiza genetică 
fără nici un pericol pentru Wanda. 

— Bine, tată, dar ne oprim aici. Manella va fi mult mai 
fermă în problema asta decât mine. 


— Foarte bine, spuse Seldon. Dar ţine minte, nu mai faci 
turnee cu conferinţe. Am nevoie de tine acasă. 

— Mai vedem, spuse Raych şi plecă. 

Seldon rămase locului, în impas. Eto Demerzel, singura 
persoană despre care ştia că putea manevra minţile, ar fi 
ştiut ce să facă. Dors, cu ştiinţa ei ne-umană, poate că ar fi 
ştiut ce să facă. 

Însă el... Avea o vagă viziune despre o nouă psihoistorie... 
dar nimic mai mult. 

N-a fost uşor să se obţină o analiză completă a genelor 
Wandei. În primul rând, numărul biofizicienilor care aveau 
posibilitatea să facă acest lucru scăzuse dramatic, iar 
aceştia erau întotdeauna ocupați. 

lar Seldon nu putea discuta deschis despre problema lui. 
Simţea că este absolut esenţial ca adevăratul motiv pentru 
interesul manifestat în legătură cu capacităţile mentale ale 
Wandei să fie ţinut departe de curiozitatea Galaxiei. 

Şi, dacă mai era nevoie de încă o dificultate, iat-o: procesul 
era infernal de scump. 

Seldon dădu din cap şi-i spuse lui Mian Endelecki, 
biofizicianul la care venise în consultaţie: 

— De ce este atât de scump, Dr. Endelecki? Nu sunt expert 
în acest domeniu, dar ştiu foarte bine că întregul proces 
este computerizat şi că imediat ce obţii un eşantion din 
celulele pielii, genomul poate fi complet reconstituit şi 
analizat în câteva zile. 

— Este adevărat. Dar să obţii o moleculă de acid 
dezoxiribonucleic cu miliarde de nucleotide, cu toate 
purinele şi pirimidinele, este cel mai simplu lucru în acest 
proces; cel mai simplu lucru, Profesore Seldon. După aceea 
trebuie să o studiezi pe fiecare şi să o compari cu 
standardul. Trebuie să ţineţi cont că deşi avem unele 
modele de genomuri complete, acestea reprezintă o 
fracțiune extrem de mică în raport cu numărul genomurilor 
existente, deci nu ştim cu adevărat cât de standard sunt. 

— De ce atât de puţine? întrebă Seldon. 


— Din mai multe motive. Costul, în primul rând. Puţini 
oameni sunt dispuşi să dea banii pentru aşa ceva, dacă nu 
au un motiv puternic să bănuiască o neregulă la genomul 
lor. Şi dacă nu au un motiv puternic, ezită să se supună 
analizei temându-se că se va găsi ceva în neregulă. Deci 
sunteţi sigur că doriţi să aflaţi genomul nepoatei 
dumneavoastră? 

— Da. Este deosebit de important. 

— De ce? Manifestă semnele vreunei anomalii metabolice? 
— Nu. Mai degrabă, invers... dacă aş cunoaşte antonimul 
cuvântului „anomalie”. O consider foarte deosebită şi vreau 

să ştiu ce anume o face atât de deosebită. 

— Deosebită în ce sens? 

— Din punct de vedere mental, dar îmi este imposibil să 
intru în detalii, din moment ce nu înţeleg totul în întregime. 
Poate că voi înţelege după ce îi veţi analiza genomul. 

— Ce vârstă are? 

— Doisprezece. În curând va împlini treisprezece. 

— În acest caz, voi avea nevoie de un acord al părinţilor ei. 

Seldon îşi drese vocea: 

— S-ar putea să fie mai greu. Eu sunt bunicul ei. Acordul 
meu nu este suficient? 

— Pentru mine, desigur. Însă, vedeţi, trebuie să respect 
legea. Nu vreau să-mi pierd autorizaţia. 

A fost nevoie ca Seldon să îl abordeze iarăşi pe Raych, 
care a protestat din nou că el şi soţia sa, Manella, doreau ca 
Wanda să ducă o viaţă normală, de fată normală. Dacă 
genomul ei se va dovedi anormal? Ce se va alege de ea? Va 
fi tăiată, înţepată, testată, ca un specimen de laborator? Ce 
avea de gând Hari? În devoţiunea lui fanatică faţă de 
Proiectul de Psihoistorie, o va împinge pe Wanda într-o viaţă 
fără joacă, fără copilărie, izolând-o de alţi tineri de vârsta 
ei? Însă Seldon a fost insistent: 

— Crede-mă, Raych. N-aş face niciodată ceva care să îi 
dăuneze Wandei. Dar lucrul acesta trebuie făcut. Trebuie 


să-i aflu genomul. Dacă este aşa cum bănuiesc eu, am putea 
schimba calea psihoistoriei, viitorul Galaxiei! 

Deci Raych a fost convins, iar el a reuşit, cine ştie cum, să 
obţină consimţământul Manellei. Şi, împreună, cei trei 
adulţi intrară cu Wanda în biroul Doctorului Endelecki. 

Mian Endelecki îi întâmpină în uşă. Părul ei era de un alb 
strălucitor, însă faţa nu trăda deloc trecerea anilor. 

O privi pe fată, care intrase cu o expresie de curiozitate pe 
faţă însă fără a da vreun semn de teamă. Apoi îşi întoarse 
privirea spre cei trei adulţi care o însoţiseră. Spuse, 
zâmbind: 

— Mama, tatăl şi bunicul... am dreptate? 

— Absolută dreptate, răspunse Seldon. 

Raych avea o înfăţişare abătută, iar Manella, bosumflată şi 
cu ochii puţin roşii, părea obosită. 

— Wanda, începu Doctorul. Aşa te cheamă, nu? 

— Da, doamnă, spuse Wanda cu o voce clară. 

— Am să-ţi spun acum ce vom face. Eşti dreptace, nu-i 
aşa? 

— Da, doamnă. 

— Foarte bine, atunci. Voi da cu un spray anestezic peste o 
mică suprafaţă a antebraţului tău stâng. Vei simţi ca o briză 
rece. Nimic altceva. După care am să-ţi zgârii puţin pielea... 
foarte puţin. Nu va fi nici durere, nici sânge. Nu-ţi va 
rămâne semn. După ce termin, voi da puţin cu un spray 
dezinfectant. Totul va dura câteva minute. Ce zici, eşti de 
acord? 

— Sigur, spuse Wanda întinzând braţul. 

După ce totul se termină, Dr. Endelecki spuse: 

— Voi pune eşantionul sub microscop, voi alege o celulă 
bună, şi voi pune la lucru analizorul computerizat de gene. 
Acesta va înregistra toate nucleotidele, până la ultima, însă 
sunt miliarde de nucleotide. Probabil că procesul va dura 
cea mai mare parte a zilei. Totul se face automat, desigur, 
aşa că nu voi sta aici uitându-mă cum se face. De fapt, nici 
dumneavoastră nu are rost să rămâneţi. După pregătirea 


genomului, analizarea lui va lua şi mai mult timp. Dacă 
doriţi o analiză completă, s-ar putea să dureze două 
săptămâni. lată motivul pentru care costă atât de scump. 
Munca este grea şi durează mult. Vă voi chema eu atunci 
când totul va fi gata. 

Se întoarse, ca şi cum le făcuse celorlalţi semn să plece, 
manevrând aparatele strălucitoare de pe masa din faţa ei. 

— Dacă daţi peste ceva neobişnuit, spuse Seldon, mă 
anunţaţi imediat? Adică, dacă găsiţi ceva interesant chiar în 
prima oră, nu mai aşteptaţi până se termină toată analiza. 
Nu mă faceţi să aştept. 

— Şansele de a descoperi ceva în prima oră sunt foarte 
reduse, dar vă promit, Profesore Seldon, că voi lua imediat 
legătura că dumneavoastră în caz că se va dovedi necesar. 

Manella o apucă pe Wanda de braţ şi ieşi cu ea în pas 
victorios, Raych veni în urma lor târându-şi picioarele, iar 
Seldon, şchiopătând, spuse: 

— Este mai important decât credeţi, Dr. Endelecki. 

Dr. Endelecki încuviinţă şi spuse: 

— Oricare ar fi motivele, Profesore, voi face tot ce-mi stă în 
putinţă. 

Seldon plecă, strângând puternic din buze. De ce crezuse 
oare că genomul va fi identificat în cinci minute şi că o 
scurtă privire asupra lui, timp de încă cinci minute, i-ar 
oferi un răspuns? Nu-şi putea răspunde. Acum va trebui să 
aştepte săptămâni, fără să ştie care va fi rezultatul. 

Scrâşni din dinţi. A Doua Fundaţie, cel mai nou copil al 
său, copilul mental, va fi înfiinţată vreodată sau era doar o 
iluzie? 

Hari Seldon intră în biroul Dr. Endelecki cu un zâmbet 
nervos pe faţă: 

— Ai spus două săptămâni, Doctore. A trecut mai mult de o 
lună. 

Dr. Endelecki aprobă cu o mişcare a capului: 

— Îmi pare rău, Profesore Seldon, dar aţi dorit să obţineţi 
totul cu foarte mare exactitate, iar eu chiar asta am 


încercat să fac. 

Expresia de nelinişte nu dispăruse de pe figura lui Seldon: 

— Şi? Ce aţi descoperit? 

— Aproximativ o sută de gene defecte. 

— Ce?! Gene defecte. Vorbiţi serios, Doctore? 

— Foarte serios. De ce nu? Nu există genomuri care să nu 
aibă cel puţin o sută de gene defecte; de obicei sunt mai 
multe. Să ştiţi că nu e chiar atât de rău precum sună. 

— Eu n-am de unde să ştiu. Dumneata te pricepi mai bine. 

Dr. Endelecki oftă şi se mişcă în scaun: 

— Nu ştiţi nimic despre genetică, nu-i aşa, Profesore? 

— Nu, nu ştiu. Nimeni nu le poate şti pe toate. 

— Aveţi perfectă dreptate. Nici eu nu cunosc nimic 
despre... cum îi spuneţi? ... psihoistoria dumneavoastră. 

Ridică din umeri, apoi continuă: 

— Dacă aţi dori să-mi explicaţi ceva în legătură cu 
psihoistoria, ar trebui să o luaţi de la început şi este 
probabil ca nici aşa să nu înţeleg nimic. Acum, revenind la 
genetică... 

— Da?... 

— O genă imperfectă nu înseamnă de obicei nimic. Există 
gene imperfecte... atât de imperfecte şi atât de importante 
încât produc dereglări teribile. Însă sunt foarte rare. 
Majoritatea genelor imperfecte pur şi simplu nu 
funcţionează cu o acuratețe absolută. Sunt ca nişte roţi 
uşor dezechilibrate. Vehicolul continuă să meargă. 
Tremurând uşor, dar merge. 

— Asta are Wanda? 

— Da. Mai mult sau mai puţin. La urma urmelor, dacă 
toate genele ar fi perfecte toţi am arăta exact la fel, ne-am 
comporta în exact acelaşi mod. Oamenii sunt diferiţi din 
cauza diferenţelor la nivelul genelor. 

— Dar situaţia nu se va înrăutăţi pe măsură ce avansează 
în vârsta? 

— Ba da. Cu toţi avem probleme pe măsură ce 
îmbătrânim. Am observat că şchiopătaţi. Din ce cauza? 


— M-a atins sciatica, murmură Seldon. 

— Aţi avut-o toată viaţa? 

— Bineînţeles că nu. 

— Ei bine, unele dintre genele dumneavoastră au mers din 
ce în ce mai rău cu trecerea timpului şi asta este cauza 
pentru care şchiopătaţi. 

— Ce se va întâmpla cu Wanda în timp? 

— Nu ştiu. Nu pot face predicții pentru viitor, Profesore; 
cred că ăsta este domeniul dumneavoastră. Totuşi, dacă ar 
fi să risc o estimare, aş spune că Wanda nu va avea nimic 
neobişnuit - cel puţin, din punct de vedere genetic. 

— Sunteţi sigură? întrebă Seldon. 

— Va trebui să mă credeţi pe cuvânt. Aţi dorit să aflaţi 
despre genomul Wandei, şi aţi acceptat riscul de a 
descoperi lucruri pe care poate ar fi fost mai bine să nu le 
ştiţi. Însă eu vă spun că, după părerea mea, nu va păţi nimic 
rău. 

— Genele imperfecte... n-ar trebui sa le punem la punct? 
Le putem pune la punct? 

— Nu. În primul rând, ar costa foarte mult. În al doilea 
rând, există şanse ca ele să se deregleze din nou. Şi, în 
sfârşit, oamenii se opun acestui lucru. 

— De ce? 

— Pentru că sunt în general împotriva ştiinţei. Ar trebui să 
ştiţi asta mai bine ca oricine, Profesore. Mă tem că, mai ales 
după moartea lui Cleon, misticismul a câştigat teren. 
Oamenii nu cred în repararea genelor pe cale ştiinţifică. Ar 
prefera sa rezolve lucrurile prin pase magnetice sau prin 
cine ştie ce alte procedee. Ca să fiu sinceră, mie îmi este 
greu să-mi continui munca. Finanţarea lasă de dorit. 

Seldon dădu din cap: 

— vă înţeleg foarte bine situaţia. Psihoistoria o explică, 
dar, sincer să fiu, nu credeam că lucrurile se vor înrăutăţi 
atât de rapid. M-am implicat prea mult în propria mea 
muncă pentru a mai vedea dificultăţile din jurul meu. 

Oftă, după care continuă: 


— Am văzut Imperiul Galactic decăzând uşor timp de 
treizeci de ani... dar acum începe să se prăbuşească mult 
mai repede şi nu văd cum pot opri acest lucru. 

— Încercaţi? 

Dr. Endelecki părea amuzată. 

— Da, spuse Seldon. 

— Vă urez succes. Referitor la sciatică... ştiţi, acum 
cincizeci de ani v-aţi fi putut vindeca. Acum însă nu se mai 
poate. 

— De ce nu? 

— Păi, echipamentele folosite au dispărut; oamenii care 
puteau lucra cu ele se ocupă acum de altele. Medicina este 
în declin. 

— Ca şi toate celelalte, murmură Seldon pentru sine. Dar 
să ne întoarcem la Wanda. Am senzaţia că este o tânără 
foarte deosebită, cu un creier care diferă de al majorităţii 
oamenilor. Ce spun genele despre creierul ei? 

Dr. Endelecki se lăsă pe spate în scaun: 

— Profesore Seldon, ştiţi câte gene sunt implicate în 
funcţionarea creierului? Vă reamintesc că, dintre toate 
funcţiile trupului uman, funcţia creierului este cea mai 
complexă. De fapt, din câte ştim noi, nu există în Univers 
ceva mai complex decât creierul uman. Aşa că sănu vă 
surprindă dacă vă spun că mii de gene contribuie la buna 
funcţionare a creierului. 

— Mii? 

— Exact. Şi este imposibil să verifici toate aceste gene 
pentru a vedea dacă au ceva deosebit. Vă cred pe cuvânt în 
privinţa Wandei. Este o fată neobişnuită, cu un creier 
neobişnuit, dar în genele ei nu văd nimic care să-mi spună 
ceva despre creierul ei... decât, desigur, că este normal. 

— Aţi putea găsi alţi oameni ale căror gene legate de 
funcţionarea creierului sunt la fel ca ale Wandei, dând o 
structură asemănătoare a creierului? 

— Mă îndoiesc foarte mult. Chiar dacă ar exista un alt 
creier foarte asemănător cu creierul ei, ar exista totuşi 


diferenţe enorme la nivelul genelor. N-are nici un rost să 
căutăm asemănări... Spuneţi-mi, Profesore, ce anume vă 
face să credeţi că creierul Wandei are ceva neobişnuit? 

Seldon dădu din cap: 

— Îmi pare rău. Nu pot discuta despre asta. 

— În acest caz, sunt sigură că nu vă pot ajuta cu nimic. 
Cum aţi ajuns să descoperiţi că creierul ei are ceva 
neobişnuit? ... Despre asta puteţi discuta? 

— Din întâmplare, murmură Seldon. Din pură întâmplare. 

— În acest caz, dacă vreţi să găsiţi alte creiere ca ale ei, va 
trebui să va bazaţi tot pe întâmplare. Altceva nu se poate 
face. 

Liniştea se interpuse între cei doi. În cele din urmă, Seldon 
o rupsse: 

— Mai aveţi să-mi spuneţi ceva? 

— Mă tem că nu. Decât că vă voi trimite nota de plată. 

Seldon se ridică, făcând un efort. Sciatica îl supăra foarte 
rău. 

— Ei bine, spuse el, vă mulţumesc, Doctore. Trimiteţi-mi 
nota de plată şi eu o voi onora. 

Părăsi biroul întrebându-se ce să facă în continuare. 

Ca orice alt intelectual, Hari Seldon avusese acces liber la 
Biblioteca Galactică. În majoritatea cazurilor se folosise de 
reţeaua de computere, care îi permitea accesul la informaţii 
fără a se deplasa la Bibliotecă. Dar din când în când o 
vizitase, mai mult pentru a scăpa de presiunile Proiectului 
de Psihoistorie decât din alte motive. Şi, în ultimii doi ani, de 
când îşi formulase planul de a găsi şi alţi oameni 
asemănători Wandei, păstrase un birou acolo astfel încât să 
aibă un acces prompt la oricare dintre vastele bănci de 
informaţii ale Bibliotecii. Închiriase chiar şi un mic 
apartament într-un sector învecinat, sub cupolă, astfel încât 
să poată merge până la Bibliotecă atunci când cercetarea 
din ce în ce mai complexă îl împiedica să se întoarcă în 
Sectorul Streeling. 


Acum însă planul său căpătase noi dimensiuni şi dorea să 
se întâlnească cu Las Zenow. Era pentru prima oară când îl 
întâlnea faţă în faţă. 

Nu era uşor de aranjat o audienţă personală la 
Bibliotecarul Şef al Bibliotecii Galactice. Se spunea destul 
de des că atunci când Împăratul dorea să-l consulte pe 
Bibliotecarul Şef, trebuia să meargă el însuşi până la 
Bibliotecă şi să aştepte la rând. 

Însă Seldon nu avu nici o greutate. Zenow îl cunoştea bine, 
deşi nu îl văzuse niciodată pe Hari Seldon în persoană. 

— Am onoarea, domnule Prim Ministru, îl întâmpină el. 

Seldon zâmbi: 

— Cred că ştiţi că nu mai deţin acest post de şaisprezece 
ani. 

— Onoarea titlului încă vă aparţine. În plus, domnule, aţi 
avut un rol important în înlăturarea conducerii brutale a 
juntei. În mai multe ocazii, junta a violat legea sfântă a 
neutralității Bibliotecii. (Aha, se gândi Seldon, asta explică 
promptitudinea cu care am fost primit.) 

— Zvonuri, spuse el cu voce tare. 

Zenow nu putu rezista tentaţiei de a arunca o privire 
rapidă bandei orare de la încheietură: 

— Spuneţi-mi, ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Domnule Bibliotecar Şef, începu Seldon, nu am venit să 
vă cer un lucru uşor. Doresc mai mult spaţiu la Bibliotecă. 
Doresc să aduc aici o parte dintre asociaţii mei. Doresc să 
pot lucra aici la un program lung şi complex, de cea mai 
mare importanţă. 

Faţa lui Las Zenow căpătă o expresie de nefericire: 

— Îmi cereţi mult. Îmi puteţi oferi detalii despre 
importanţa acestui program? 

— Da. Imperiul se află într-un proces de dezintegrare. 

Pauză. Apoi Zenow spuse: 

— Am auzit de cercetările în psihoistorie. Mi s-a spus că 
noua dumneavoastră ştiinţă promite să facă previziuni. 
Acum îmi vorbiţi cumva despre predicțiile psihoistorice? 


— Nu, încă nu am atins stadiul la care pot vorbi despre 
viitor cu certitudine. Dar nu aveţi nevoie de psihoistorie 
pentru a observa ca Imperiul se dezintegrează. Aveţi 
destule dovezi evidente în jurul dumneavoastră. 

Zenow oftă: 

— Munca mea aici mă consumă teribil, Profesore Seldon. 
Când dau peste probleme politice şi sociale, sunt neştiutor 
ca un copil. 

— Dacă doriţi, puteţi consulta informaţiile aflate în 
Bibliotecă. Chiar aici în birou... este plin de informaţii din 
întreg Imperiul Galactic. 

— Mă tem că eu sunt ultimul care ţine pasul cu noutăţile, 
spuse Zenow zâmbind cu tristeţe. Ştiţi vechiul proverb: 
Copilul cizmarului nu are pantofi. Totuşi, am impresia că 
Imperiul se reface. Avem din nou un Împărat. 

— Doar cu numele, domnule Bibliotecar Şef. În majoritatea 
provinciilor numele Împăratului este menţionat doar de 
convenienţă, din când în când, însă el nu mai joacă nici un 
rol în ceea ce se întâmplă pe acolo. Provinciile au control 
asupra propriilor lor programe şi, mai important, au control 
asupra forţelor armate locale, scăpând de sub autoritatea 
Împăratului. Dacă Împăratul ar încerca să-şi exercite 
autoritatea în altă parte decât în Suburbii, nu ar reuşi. 
Bănuiesc că nu vor trece mai mult de douăzeci de ani până 
când unele dintre Provinciile de la periferie îşi vor declara 
independenţa. 

Zenow oftă din nou: 

— Dacă aveţi dreptate, Imperiul cunoaşte vremuri mai 
grele ca niciodată. Dar ce legătură are asta cu dorinţa 
dumneavoastră de a avea mai mult spaţiu şi de a aduce 
câţiva oameni aici, la Bibliotecă? 

— Dacă Imperiul se dezintegrează, Biblioteca Galactică s- 
ar putea să nu scape distrugerilor generalizate. 

— O, aşa ceva nu se poate, spuse cu aprindere Zenow. Au 
mai fost şi înainte vremuri grele, şi toţi au înţeles că 
Biblioteca Galactică de pe Trantor, ca tezaur al întregii 


cunoaşteri umane, trebuie să rămână neatinsă. Imunitatea 
ei se va păstra şi în viitor. 

— S-ar putea să nu. Dumneavoastră înşivă aţi spus că 
junta a violat neutralitatea. 

— Nu foarte grav. 

— Data viitoare s-ar putea să fie grav, şi nu putem admite 
ca acest tezaur al întregii cunoaşteri umane să fie distrus. 

— Veţi împiedica acest lucru prin prezenţa dumneavoastră 
numeroasă? 

— Nu. Însă proiectul care mă interesează o va face. Vreau 
să creez o mare Enciclopedie, care să conţină toate 
informaţiile de care are nevoie omenirea pentru a se reface, 
în caz că răul se întâmplă... o Enciclopedia Galactica, dacă 
doriţi. Nu avem nevoie de tot ceea ce conţine Biblioteca. 
Multe dintre aceste informaţii sunt neimportante. 
Bibliotecile provinciale împrăştiate prin Galaxie ar putea fi 
distruse şi ele şi, dacă nu ar păţi acest lucru, majoritatea 
datelor se obţin printr-o legătură computerizată cu 
Biblioteca Galactică. Deci, intenţia mea este să creez ceva 
total independent şi care să conţină, într-o formă cât mai 
concisă toate informaţiile esenţiale de care are nevoie 
omenirea. 

— Dar dacă şi această Enciclopedie va fi distrusă? 

— Sper că nu va fi. Intenţionez să găsesc o lume 
îndepărtată, la periferia Galaxiei, unde să-i pot trimite pe 
Enciclopedişti ca să lucreze în linişte. Însă, până când voi 
găsi un asemenea loc, vreau ca nucleul grupului să lucreze 
aici şi să se folosească de facilităţile oferite de Bibliotecă. 

Zenow făcu o grimasă: 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, Profesore Seldon, dar nu 
sunt sigur că se poate aranja. 

— De ce nu, domnule Bibliotecar Şef? 

— Faptul că sunt Bibliotecar Şef nu face din mine un 
monarh absolut. Există un Consiliu destul de numeros - un 
fel de legislativ - şi vă rog să nu credeţi că pot promova cu 
succes Proiectul dumneavoastră cu Enciclopedia. 


— Sunt uluit. 

— Nu e cazul. Nu sunt un Bibliotecar Şef foarte popular. 
Consiliul se luptă de câţiva ani pentru limitarea accesului în 
Bibliotecă. Eu m-am opus. I-a iritat faptul că v-am permis 
acel mic birou. 

— Acces limitat? 

— Exact. Ideea este că dacă cineva are nevoie de o 
informaţie, trebuie să comunice unui Bibliotecar, iar 
Bibliotecarul îi va face rost de informaţie. Consiliul nu 
doreşte ca oamenii să intre liber în Bibliotecă şi să lucreze 
singuri la computere. Spun că preţul necesar menţinerii în 
bune condiţii a computerelor şi a celorlalte echipamente din 
Bibliotecă a devenit prea mare. 

— Dar este imposibil. Tradiţia, de milenii, este ca 
Biblioteca Galactică să fie deschisă. 

— Într-adevăr, dar în ultimii ani fondurile alocate 
Bibliotecii Galactice au fost reduse de câteva ori. A devenit 
foarte dificil să menţinem echipamentele în stare bună. 

Seldon îşi frecă bărbia: 

— Dar dacă fondurile scad, bănuiesc că sunteţi obligaţi să 
micşoraţi salariile şi să concediaţi oamenii... sau, cel puţin, 
să nu mai angajaţi alţii. 

— Aveţi perfectă dreptate. 

— Şi în acest caz, cum veţi reuşi să creşteţi sarcinile unei 
forţe de muncă restrânse, cerându-le oamenilor 
dumneavoastră să obţină toate informaţiile de care are 
nevoie publicul? 

— Ideea este că nu vom găsi toate informaţiile de care are 
nevoie publicul, ci doar pe acelea considerate de noi 
importante. 

— Astfel încât nu numai ca renunţaţi la ideea de Bibliotecă 
deschisă, ci chiar la ideea de Bibliotecă. 

— Mă tem că da. 

— Nu pot crede că vreun Bibliotecar ar vrea aşa ceva. 

— Nu-l cunoaşteţi pe Gennaro Mummery, Profesore 
Seldon. 


La privirea nedumerită a lui Seldon, Zenow continuă: 

— Cine este acesta?” vă întrebaţi. Liderul acelei părţi din 
Consiliu care doreşte închiderea Bibliotecii. O foarte mare 
parte din Consiliu este de partea lui. Dacă vă permit 
dumneavoastră şi colegilor să intraţi în Bibliotecă, 
constituind o forţă independentă, unii dintre membrii 
Consiliului, care poate nu sunt de partea lui Mummery dar 
care nu suportă să vadă vreo porţiune a Bibliotecii 
controlată de altcineva în afară de Bibliotecari, s-ar putea 
să voteze în favoarea lui. Iar în acest caz voi fi obligat să 
demisionez din funcţia de Bibliotecar Sef. 

— Ascultaţi, spuse Seldon cu o subită energie. loată 
chestia asta cu închiderea Bibliotecii, cu a o face mai puţin 
accesibilă, cu refuzul informaţiilor - toată problema asta cu 
scăderea fondurilor - este ea însăşi un semn al 
dezintegrării Imperiului. Nu sunteţi de acord cu mine? 

— Dacă puneţi problema în felul acesta, s-ar putea să aveţi 
dreptate. 

— Atunci, lăsaţi-mă să vorbesc eu Consiliului. Lăsaţi-mă să 
le explic ce ne rezervă viitorul şi ce doresc eu să fac. 
Probabil că i-aş putea convinge, aşa cum sper că v-am 
convins pe dumneavoastră. 

Zenow stătu un moment pe gânduri: 

— Aş fi dispus să vă dau o şansă, dar vă avertizez că planul 
dumneavoastră s-ar putea să nu meargă. 

— Trebuie să-mi asum riscul. Vă rog să faceţi 
dumneavoastră toate demersurile necesare, şi să mă 
anunţaţi atunci când mă pot înfăţişa în faţa Consiliului. 

Seldon îl părăsi pe Zenow într-o dispoziţie destul de 
stingherită. Tot ceea ce-i spusese Bibliotecarului Şef era 
adevărat... dar banal. Adevăratul motiv pentru care avea 
nevoie de accesul în Bibliotecă rămăsese nedivulgat. 

În sinea sa, nici el nu era sigur că acel acces îi va folosi la 
ceva. 

Hari Seldon stătea pe marginea patului lui Yugo Amaryl... 
liniştit, trist. Yugo era complet terminat. Medicii nu îl mai 


puteau ajuta cu nimic, chiar dacă ar fi consimţit să 
primească vreun ajutor. Dar nu era cazul. 

Nu avea decât cincizeci şi cinci de ani. Seldon avea şaizeci 
şi şase, şi totuşi era în formă bună, cu excepţia acceselor de 
sciatică - sau ce o fi fost - care îl obligau să şchiopăteze din 
când în când. 

Amaryl deschise ochii: 

— Tot mai eşti aici, Hari? 

Seldon dădu din cap: 

— Nu plec de lângă tine. 

— Până când voi muri? 

— Da. 

Apoi, într-un acces de durere, spuse: 

— Pentru ce ai făcut asta, Yugo? Dacă ai fi dus o viaţă 
normală ai mai fi avut de trăit încă douăzeci sau treizeci de 
ani. 

Amaryl zâmbi slab: 

— Să trăiesc normal? Adică să-mi iau timp liber? Să mă 
duc în vacanţă? Să mă distrez cu tot felul de nimicuri? 

— Da. Da. 

— Fie aş fi tânjit să mă întorc la munca mea, fie m-aş fi 
deprins cu pierderea timpului şi, în cei douăzeci sau treizeci 
de ani în plus de care vorbeşti, n-aş fi făcut cine ştie ce. 
Uită-te la tine. 

— Ce-i cu mine? 

— Timp de zece ani cât ai fost Prim Ministru, cât te-ai 
ocupat de ştiinţă? 

— Aproape un sfert din timp l-am dedicat psihoistoriei, 
spuse domol Seldon. 

— Exagerezi. Dacă n-aş fi fost eu să trag ca un rob, 
evoluţia psihoistoriei s-ar fi încetinit şi s-ar fi oprit în cele 
din urmă. 

Seldon dădu din cap: 

— Ai dreptate, Yugo. Pentru asta îţi sunt recunoscător. 

— Şi înainte, şi după, când ţi-ai petrecut cel puţin jumătate 
din timp cu treburi administrative, cine duce - a dus - greul 


trebii? Ei? Poţi să-mi spui? 

— Tu, Yugo. 

— Exact. 

Yugo închise din nou ochii. 

— Şi totuşi, spuse Seldon, totdeauna ţi-ai dorit să preiei 
sarcinile administrative dacă mi-ai fi supravieţuit. 

— Nu! Am vrut să conduc Proiectul pentru a-l face să 
meargă în direcţia bună, dar aş fi pus pe alţii să se ocupe de 
sarcinile administrative. 

Amaryl aţipi, însă tresări, deschise ochii şi îl privi ţintă pe 
Seldon. Spuse: 

— Ce se va întâmpla cu psihoistoria după ce voi muri? 'Te- 
ai gândit la asta? 

— Da, m-am gândit. Şi vreau să-ţi vorbesc în legătură cu 
asta. S-ar putea să-ţi facă plăcere, Yugo. Cred ca se va 
petrece o revoluţie în psihoistorie. 

Amaryl se încruntă uşor: 

— În ce sens? Nu-mi prea place cum sună. 

— Ascultă. A fost ideea ta. Cu câţiva ani în urma mi-ai spus 
că trebuiesc înfiinţate două Fundaţii. Separate şi astfel 
dispuse încât să reprezinte nucleele unui eventual Al Doilea 
Imperiu Galactic. Îţi aduci aminte? A fost ideea ta. 

— Ecuațiile psihoistorice... 

— Ştiu. Ele mi-au sugerat ideea. De asta mă ocup acum, 
Yugo. Am reuşit să fac rost de un birou în Biblioteca 
Galactică... 

— Biblioteca Galactică, spuse Amaryl încruntându-se şi 
mai tare. Nu-mi plac tipii aia. O ceată de idioţi înfumuraţi. 

— Yugo, Bibliotecarul Şef, Las Zenow, nu este un tip chiar 
atât de rău. 

— Te-ai întâlnit vreodată cu un Bibliotecar numit 
Mummery, Gennaro Mummery? 

— Nu, dar am auzit de el. 

— O fiinţă umană mizerabilă. Am avut o ceartă odată, când 
a spus că am deranjat nu ştiu ce lucru. Nu făcusem aşa ceva 
şi m-am supărat foarte tare, Hari. Dintr-o dată, parcă mă 


întorsesem în Dahl... Dar despre cultura dahlită se poate 
spune că este o cloacă de invective. l-am zis câteva şi i-am 
mai spus că punea bețe în roate psihoistoriei şi că va fi 
cunoscut în istorie ca un ticălos. De fapt, am spus altceva 
decât „ticălos”. 

Amaryl chicoti slab: 

— L-am lăsat fără grai. 

Brusc, Seldon îşi dădu seama de unde venea animozitatea 
lui Mummery faţă de cei din afară şi faţă de psihoistorie... 
dar nu spuse nimic. 

— Ideea este că ai vrut două Fundaţii, astfel încât dacă 
una eşuează, celalaltă să continue. Dar am mers mai 
departe. 

— În ce sens? 

— Îţi aduci aminte că Wanda ţi-a putut citi mintea, acum 
doi ani, descoperind că era ceva în neregulă cu o anumită 
porţiune a ecuaţiilor din Primul Radiant? 

— Da, desigur. 

— Ei bine, vom găsi şi alţii ca ea. Vom avea o Fundaţie care 
va consta în cea mai mare parte din fizicieni, care vor 
păstra cunoştinţele umanităţii şi vor servi ca nucleu pentru 
Al Doilea Imperiu. Şi va fi o A Doua Fundaţie, constituită 
doar din psihoistorici - mentalişti, fiinţe care pot influenţa 
minţile - lucrând cu psihoistoria în diverse moduri, făcând-o 
să evolueze mult mai repede. Ei vor face reglajul fin de-a 
lungul timpului. Înţelegi? Mereu în umbră, supraveghind. Ei 
vor fi gardienii Imperiului. 

— Minunat! spuse Amaryl. Minunat! Ai văzut ce bine mi- 
am ales momentul pentru a muri? Acum nu aş mai fi avut 
nimic de făcut. 

— Nu spune asta, Yugo. 

— Nu mai face atâta caz, Hari. Sunt prea obosit. Îţi 
mulţumesc... îţi mulţumesc... pentru că mi-ai spus... 

Vocea îi slăbea din ce în ce mai mult. 

— ... despre revoluţie. Mă simt fericit... fericit... feri... 

Acestea fură ultimele cuvinte ale lui Amaryl. 


Seldon se aplecă deasupra patului. Lacrimi îi ţâşniră din 
ochi şi se rostogoliră pe obraz. 

Dispăruse încă un prieten. Demerzel, Cleon, Dors şi acum 
Yugo... lăsându-l mai pustiu şi mai singur pe măsură ce 
îmbătrânea. 

Iar revoluţia care îl făcuse pe Amaryl să moară fericit s-ar 
putea să nu se înfăptuiască niciodată. Putea căpăta accesul 
în Biblioteca Galactică? Putea găsi şi alţi oameni ca Wanda? 
Cât va dura asta? 

Avea şaizeci şi şase de ani. Dacă ar fi putut porni această 
revoluţie la treizeci şi doi de ani, când sosise pentru prima 
oară pe Trantor... 

Acum s-ar putea să fie prea târziu. 

Gennaro Mummery îl făcea să aştepte. Era o impoliteţe 
intenţionată, chiar insolenţă, însă Hari Seldon îşi păstră 
calmul. 

La urma urmelor, avea mare nevoie de Mummery şi dacă 
şi-ar fi manifestat nemulţumirea faţă de Bibliotecar, nu avea 
decât de pierdut. Mummery s-ar arăta chiar încântat de 
furia lui Seldon. 

Aşa că îşi păstră cumpătul şi aşteptă. În cele din urmă, 
Mummery intră. Seldon îl mai văzuse şi înainte - dar numai 
de la distanţă. Aceasta era prima ocazie când se întâlneau 
singuri. 

Mummery era scund şi îndesat, cu o figură rotundă 
încadrată de o barbă micuță şi neagră. Avea un zâmbet pe 
faţă, însă Seldon bănuia că era un zâmbet lipit, fără nici o 
însemnătate. Îi scotea în evidenţă dinţii îngălbeniţi. Calota 
lui Mummery era, inevitabil, gălbuie, cu o linie maro 
şerpuind în jurul ei. 

Seldon simţi o undă de greață. Avu sentimentul că 
Mummery îi va displăcea, chiar dacă nu ar fi avut nici un 
motiv. 

Fără alte introduceri, Mummery spuse: 

— Ei bine, Profesore, ce pot face pentru dumneavoastră? 


Privi banda orară de pe perete, dar nu-şi ceru scuze 
pentru că întârziase. 

— Domnule, spuse Seldon, aş dori sa vă rog să puneţi 
capăt opoziţiei dumneavoastră faţă de prezenţa mea aici, la 
Bibliotecă. 

Mummery desfăcu braţele: 

— Sunteţi aici de doi ani. Despre ce opoziţie vorbiţi? 

— Până acum, acea parte a Consiliului reprezentată de 
dumneavoastră nu a reuşit să obţină mai multe voturi decât 
Bibliotecarul Şef, însă luna viitoare se va ţine o altă 
întrunire, iar Las Zenow mi-a spus că nu este sigur pe 
rezultat. 

Mummery ridică din umeri: 

— Şi eu sunt nesigur... Contractul dumneavoastră - dacă îi 
putem spune aşa - va fi poate reînnoit. 

— Am nevoie de mai mult, domnule Bibliotecar Mummery. 
Vreau să aduc cu mine câţiva colegi. Proiectul în care sunt 
implicat - stabilirea a ceea ce este nevoie pentru eventuala 
pregătire a unei Enciclopedii foarte speciale - nu îl pot duce 
la capăt de unul singur. 

— Colegii dumneavoastră pot lucra oriunde doresc. Pe 
Trantor este loc destul. 

— Trebuie să lucrăm în Bibliotecă. Domnule, eu sunt un 
om bătrân şi timpul nu mai are răbdare cu mine. 

— Cine se poate opune trecerii timpului? Nu cred însă că 
vă vom permite să aduceţi aici colegii dumneavoastră. Aţi 
ajuns pe muchie de cuţit, Profesore? (Da, într-adevăr, gândi 
Seldon, dar nu spuse nimic.) 

— Până acum, spuse Mummery, nu am reuşit să vă 
împiedic accesul în Bibliotecă, Profesore. Până acum. Dar 
cred că pot continua să vă ţin departe de colegii 
dumneavoastră. 

Seldon îşi dădu seama că nu ajungea nicăieri astfel. Se 
decise să vorbească ceva mai sincer: 

— Domnule Bibliotecar Mummery, sunt sigur că 
animozitatea dumneavoastră faţă de mine nu este ceva 


personal. Sunt sigur că înţelegeţi importanţa muncii pe 
care o fac. 

— Vă referiţi la psihoistorie. Haideţi, munciţi la ea de peste 
treizeci de ani. Ce rezultate aţi dat? 

— “Tocmai aici este problema. S-ar putea să obţin acum un 
rezultat. 

— Atunci, dacă este să dea vreun rezultat, să îl dea la 
Universitatea Streeling. De ce trebuie să fie la Biblioteca 
Galactică? 

— Domnule Bibliotecar Mummery. Ascultaţi-mă. Doriţi să 
interziceţi publicului accesul în Bibliotecă. Vreţi să încălcaţi 
o lungă tradiţie. Aveţi inimă să faceţi aşa ceva? 

— Nu de inimă avem nevoie. Avem nevoie de finanţare. 
Sunt sigur că Bibliotecarul Şef v-a plâns pe umăr, 
povestindu-vă despre durerile noastre. Finanţarea este la 
pământ, salariile au fost reduse. Ce putem face? Trebuie să 
reducem serviciile făcute populaţiei, iar în aceste condiţii 
este clar că nu avem cum vă suporta pe dumneavoastră şi 
pe colegi. Nu avem cum să vă oferim birouri şi 
echipamente. 

— Aţi prezentat această situaţie Împăratului? 

— Profesore, vă faceţi iluzii. Psihoistoria nu vă spune că 
Imperiul se degradează? Am auzit că vi se spune Corbul 
Seldon şi asta cred că are legătură cu o pasăre legendară 
prevestitoare de nenorociri. 

— Este adevărat că vom avea de înfruntat vremuri grele. 

— Şi credeţi că Biblioteca poate rămâne imună la aceste 
vremuri grele? Profesore, Biblioteca este viaţa mea şi 
doresc ca ea să-şi continue existenţa, dar asta nu se poate 
decât dacă reuşim să găsim o modalitate de creştere a 
finanţării... Şi veniţi aici pretinzând o Bibliotecă deschisă în 
beneficiul dumneavoastră. Nu ţine, Profesore. Pur şi simplu 
nu ţine. 

Seldon spuse cu desperare: 

— Şi dacă găsesc eu credite pentru Bibliotecă? 

— Serios? Cum? 


— Dacă vorbesc cu Împăratul? Am fost Prim Ministru, pe 
vremuri. Mă va primi şi mă va asculta. 

Mummery râse: 

— Şi credeţi că veţi obţine credite de la el? 

— Dacă reuşesc, dacă finanţarea dumneavoastră va 
creşte, îmi pot aduce colegii? 

— Aduceţi mai întâi creditele, spuse Mummery, şi vom 
vedea după aceea. Dar nu cred că veţi reuşi. 

Părea foarte sigur pe sine, şi Seldon se întrebă cât de des 
şi cât de inutil apelase Biblioteca Galactică la Împărat până 
atunci? Ce şanse avea ca apelul său să dea vreun rezultat? 

Împăratul Agis XIV nu avea vreun drept legitim pentru a 
purta acest nume. Îl adoptase după ce se urcase pe tron, în 
mod deliberat, pentru a se conecta cu Agis-ii care 
domniseră cu două mii de ani în urmă, majoritatea cu multă 
pricepere - în special Agis VI, care domnise patruzeci şi doi 
de ani, şi care menţinuse ordinea într-un Imperiu prosper, 
cu o mână fermă dar binevoitoare. 

Agis XIV nu semăna deloc cu cei de la care împrumutase 
numele - dacă ne luăm după înregistrările holografice. Dar, 
ca să fim sinceri, Agis XIV nu semăna deloc nici cu 
holograma oficială prezentată publicului. 

În legătură cu asta, Hari Seldon se gândi, cu un acces de 
nostalgie, că Împăratul Cleon, cu toate slăbiciunile şi 
lipsurile, arăta totuşi ca un Împărat. 

Agis XIV nu avea înfăţişare de Împărat. Seldon nu îl văzuse 
niciodată de aproape, iar cele câteva holograme pe care le 
văzuse erau jignitor de inexacte. Cel care făcuse 
hologramele Imperiale îşi cunoştea meseria şi se 
descurcase bine, gândi Seldon strâmbând din nas. 

Agis XIV era scund, cu o figură deloc atrăgătoare, cu ochi 
ieşiţi din orbite şi care nu păreau luminaţi de inteligenţă. 
Singurul său merit era ca se înrudea de departe cu Cleon. 

Totuşi, trebuie să recunoaştem că nu încerca să joace rolul 
Împăratului atotputernic. Se spune că îi plăcea mai degrabă 
să fie numit „Cetăţeanul Împărat” şi doar protocolul 


Imperial şi protestele înverşunate ale Gărzii Imperiale îl 
împiedicau să iasă din zona deschisă şi să se plimbe pe 
aleile Trantor-ului. După toate aparențele, continua 
povestea, îşi dorea să dea mâna personal cu cetăţenii şi să 
le audă cu urechile lui plângerile. (O bilă albă pentru el, 
gândi Seldon, chiar dacă nu va ajunge vreodată să-şi 
îndeplinească dorinţele.) 

Agis XIV avea o voce clară şi atrăgătoare, deloc potrivită 
cu înfăţişarea sa. 

— Un ex-Prim Ministru are, desigur, privilegiile sale, spuse 
el, deşi sunt uimit de curajul de care am dat dovadă 
acceptând să mă întâlnesc cu tine. 

Vorbele sale dovedeau umor şi Seldon îşi dădu seama 
deodată că omul din faţa sa era totuşi inteligent. 

— Curaj, Sire? 

— Da, desigur. Nu ţi se spune Corbul Seldon? 

— leri am auzit pentru prima oară această expresie, Sire. 

— Probabil că se face referire la psihoistoria ta, care se 
pare că prevesteşte Prăbuşirea Imperiului. 

— Sire, ea nu face decât o estimare probabilistică... 

— Se face legătura între tine şi o pasăre mitică, 
aducătoare de nenorociri. Şi cred că pe bună dreptate. 

— Sper că nu, Sire. 

— Haide, haide. Datele sunt grăitoare. Eto Demerzel, 
fostul Prim Ministru al lui Cleon, a fost impresionat de 
munca ta şi iată ce a păţit... a fost obligat să-şi părăsească 
postul şi să ia drumul exilului. Împăratul Cleon însuşi a fost 
impresionat de munca ta şi... a fost asasinat. Junta militară 
a fost impresionată de munca ta şi... a fost măturată. 
Joranumiţii au fost impresionați de munca ta şi, fii atent, au 
fost distruşi. lar acum, Corbul Seldon a venit să mă vadă pe 
mine. La ce să mă aştept? 

— La nimic rău, Sire. 

— Cred şi eu, deoarece spre deosebire de ceilalţi, pe mine 
nu mă interesează munca ta. Acum spune-mi pentru ce ai 
venit aici. 


Ascultă cu atenţie, fără să întrerupă, în timp ce Seldon 
explica importanţa înfiinţării unui Proiect destinat 
elaborării unei enciclopedii care să păstreze cunoştinţele 
umane în caz că avea să se întâmple cel mai rău lucru 
posibil. 

— Da, da, spuse în final Agis XIV. Deci eşti într-adevăr 
convins că Imperiul se va prăbuşi. 

— Probabilitatea este foarte mare, Sire. Ar fi o imprudenţă 
să nu se ţină cont de o astfel de posibilitate. Doresc să 
împiedic acest lucru... sau, dacă se va întâmpla, măcar să-i 
atenuez efectele. 

— Corbul Seldon, dacă vei continua să-ţi bagi nasul în 
problemele astea, sunt convins că Imperiul se va prăbuşi 
sigur, şi nimic nu îl va mai putea ajuta. 

— Nu este aşa, Sire. Vă cer permisiunea de a lucra. 

— O ai, dar tot nu înţeleg ce doreşti de la mine. Pentru ce 
mi-ai spus povestea asta cu enciclopedia? 

— Pentru că doresc să lucrez în Biblioteca Galactică, Sire. 
Sau, mai precis, aş dori ca alţii să lucreze cu mine. 

— 'Te asigur că nu-ţi voi sta în cale. 

— Nu este suficient, Sire. Am nevoie de ajutorul vostru. 

— În ce sens, domnule ex-Prim Ministru? 

— Fonduri. Biblioteca trebuie să primească fonduri, altfel 
va închide uşile publicului dându-mă şi pe mine afară. 

— Credite! 

În vocea Împăratului se făcu simțită o notă de uimire: 

— Ai venit la mine pentru credite? 

— Da, Sire. 

Agis XIV se ridică oarecum agitat. Seldon se ridică şi el 
imediat, însă Agis îi făcu semn să rămână aşezat: 

— Stai jos. Nu mă trata ca pe un Împărat. Eu nu sunt un 
Împărat. Nu mi-am dorit să ajung în situaţia asta, dar m-au 
obligat. Eram cel mai aproape de familia Imperială, şi mi-au 
împuiat urechile că Imperiul avea nevoie de un Împărat. 
Aşa că toată lumea se foloseşte de mine. Credite! Te aştepţi 
să am credite! Vorbeşti despre dezintegrarea Imperiului. 


Cum crezi că are loc dezintegrarea? Te gândeşti la revolte? 
La război civil? La dezordini, aici şi acolo? Nu. Gândeşte-te 
la credite. Îţi dai seama că nu pot aduna taxele de la 
jumătate din provinciile Imperiului? Toate fac în continuare 
parte din Imperiu - „Irăiască Imperiul!” - „loată cinstea 
noastră Împăratului!” - dar nu plătesc nimic, iar eu nu am 
forţele necesare pentru a colecta taxele. Şi dacă nu pot face 
rost de credite de la ei, asta înseamnă că de fapt nu prea 
fac parte din Imperiu, nu-i aşa? Credite! Imperiul trece 
printr-un deficit cronic de dimenisuni îngrozitoare. Nu pot 
plăti nimic. Crezi că am suficiente fonduri pentru a întreţine 
domeniile Palatului? De-abia pot face faţă. Trebuie să fac 
compromisuri. Trebuie să las Palatul să decadă. Trebuie să-i 
las pe servitori să poarte haine ponosite. Profesore Seldon, 
dacă vrei credite, nu te pot ajuta. De unde să găsesc fonduri 
pentru Bibliotecă? Ar trebui să zică mersi că reuşesc să 
storc în fiecare an câte ceva pentru ei. 

Împăratul termină, întinzând mâinile, cu palmele în sus, ca 
pentru a sugera goliciunea vistieriei Imperiale. 

Hari Seldon era copleşit. 

— "Totuşi, Sire, spuse el, chiar dacă vă lipsesc creditele, 
aveţi prestigiul Imperial. Nu puteţi ordona Bibliotecii să-mi 
lase biroul şi să permită accesul colegilor mei pentru a mă 
ajuta în munca de o importanţă vitală? 

Agis XIV se aşeză din nou, ca şi când, dacă subiectul nu 
mai erau creditele, îşi pierduse starea de agitaţie. 

— Îţi dai seama, spuse el, că, printr-o lungă tradiţie 
Biblioteca Galactică este independentă de Imperiu, cel 
puţin în privinţa administrării. Îşi face singură regulile încă 
de pe vremea lui Agis VI, tizul meu... 

Zâmbi, după care continuă: 

— ... care a încercat să obţină controlul asupra serviciului 
de informaţii a Bibliotecii. Nu a reuşit. Dacă marele Agis VI 
a dat greş, crezi că pot reuşi eu? 

— Nu vă cer să folosiţi forţa, Sire. Doar să faceţi o sugestie 
politicoasă. Sunt sigur că dacă nu este implicată nici o 


funcţie vitală a Bibliotecii, vor fi încântați să satisfacă 
dorinţa Împăratului. 

— Profesore Seldon, cunoşti foarte puţin Biblioteca. Nu 
trebuie decât să-mi exprim o dorinţă, oricât de politicos şi 
blând, pentru a fi sigur că vor face exact contrariul. Sunt 
foarte sensibili la cel mai mic semn al imixtiunii Imperiale. 

— Şi atunci, ce să fac? întrebă Seldon. 

— Păi uite, îţi spun eu. Mi-a venit o idee. Eu fac parte din 
public, şi pot vizita Biblioteca, dacă doresc. Este amplasată 
pe domeniile Palatului, deci nu voi viola protocolul dacă fac 
o vizită acolo. Vei veni cu mine şi ne vom purta ostentativ ca 
doi prieteni buni. N-am să le cer nimic, dar dacă suntem 
remarcaţi umblând braţ la braţ, atunci probabil că unii 
dintre membrii preţiosului lor Consiliu vor fi mai amabili 
faţă de tine... Cu altceva nu te pot ajuta. 

Şi foarte dezamăgitul Seldon se întrebă dacă va fi 
suficient. 

Las Zenow spuse cu o urmă de admiraţie în voce: 

— Nu ştiam că eşti prieten atât de bun cu Împăratul, 
Profesore Seldon. 

— De ce nu? Este un tip foarte democrat pentru un 
Împărat şi l-a interesat experienţa mea de Prim Ministru de 
pe vremea lui Cleon. 

— Trebuie să spun că asta a făcut o adâncă impresie 
asupra noastră. De mulţi ani nu am mai avut un Împărat 
prin sălile noastre. În general, atunci când Împăratul are 
nevoie de ceva de prin Bibliotecă... 

— Îmi închipui. Cere şi i se aduce, ca o dovadă de politeţe. 

— A fost odată o sugestie, spuse Zenow pus pe bârfe, ca 
Împăratul să fie dotat cu un set complet de echipamente 
computerizate în palatul său, conectate direct la sistemul 
Bibliotecii, astfel încât să nu trebuiască să aştepte atunci 
când are nevoie de ceva. Asta a fost pe vremurile bune, 
când creditele nu lipseau, dar s-a votat împotrivă. 

— Serios? 


— Da, aproape întreg Consiliul a fost de acord că 
amestecul Împăratului în Bibliotecă ar fi prea mare şi că 
asta ar ameninţa independenţa noastră faţă de guvern. 

— Şi acest Consiliu, care nu este dispus să cedeze nimic 
Împăratului, este de acord să mă lase să rămân în 
Bibliotecă? 

— În momentul de faţă, da. Există sentimentul - iar eu am 
făcut tot posibilul pentru a-l încuraja - că dacă nu suntem 
politicoşi faţă de un prieten intim al Împăratului, există 
şansa ca fondurile să ne fie tăiate complet, aşa că... 

— Deci aici vorbesc creditele... sau, mai bine zis, speranţa 
în credite. 

— Aşa se pare. 

— Îmi pot aduce colegii? 

Zenow spuse, stânjenit: 

— Mă tem că nu. Împăratul a fost la braţ doar cu tine... nu 
şi cu colegii tăi. Îmi pare rău, Profesore. 

Seldon dădu din umeri şi fu înghiţit de un val de adâncă 
melancolie. Deci, nu avea cum să-şi aducă vreun coleg. O 
vreme sperase să găsească alţii ca Wanda şi nu reuşise. La 
rândul lui, avea nevoie de fonduri pentru a continua o 
cercetare adecvată. Şi nu avea nimic. 

Trantor, lumea-oraş, capitala Imperiului, se schimbase 
considerabil faţă de ziua în care Hari coborâse din 
hipernava ce îl adusese de pe Helicon, lumea sa natală, 
acum treizeci şi opt de ani. Sau poate că era doar ceața din 
memoria unui bătrân, care făcea din Trantor-ul de 
odinioară o citadelă atât de strălucitoare în imaginaţia sa? 
se întrebă Hari. Sau poate că fusese exuberanţa tinereţii... 
cum să nu fii impresionat tu, un tânăr din Provincie, de 
turnurile scânteietoare, de cupolele strălucitoare, de 
masele de oameni grăbite, pline de culoare, care păreau să 
se agite zi şi noapte prin Trantor? 


Acum, se gândi el cu tristeţe, aleile erau aproape pustii, 
chiar şi în lumina plină a miezului zilei. Bande de cuţitari şi 
vagabonzi controlau diversele zone ale oraşului, luptând 
între ele pentru câştigarea teritoriului. Forţele de 
securitate scăzuseră; cei care rămăseseră aveau toate 
degetele ocupate cu înregistrarea plângerilor la biroul 
central. Desigur, ofiţerii de securitate erau trimişi atunci 
când se făceau auzite apeluri desperate, însă apăreau la 
faţa locului doar după ce crima fusese comisă... nici măcar 
nu mai pretindeau că protejează cetăţenii. Fiecare ieşea din 
casă pe propriul său risc... şi era un risc destul de mare. 
Totuşi, Hari Seldon îşi asuma acel risc, sub forma unei 
plimbări zilnice, ca şi cum ar fi sfidat forţele care îi 
distrugeau mult iubitul Imperiu, distrugându-l şi pe el. 

Deci Hari Seldon se plimba, şchiopătând şi gânditor. 

Nimic nu mergea. Nimic. Nu fusese în stare să identifice 
structura genetică ce o făcea deosebită pe Wanda... şi fără 
asta era incapabil să identifice alte persoane ca ea. 

Capacitatea Wandei de a citi minţile se ascuţise 
considerabil în cei şase ani de când descoperise greşeala în 
Prim Radiantul lui Yugo Amaryl. Wanda era deosebită în mai 
multe aspecte. Era ca şi cum, odată ce îşi dăduse seama că 
posibilităţile ei mentale o deosebeau de restul lumii, era 
hotărâtă să le înţeleagă, să-şi stăpânească energiile, să le 
direcţioneze. Trecuse de adolescenţă, se maturizase, 
renunţase la răsfăţul copilăresc care o făcea atât de dragă 
în ochii lui Hari, devenindu-i în acelaşi timp şi mai dragă 
prin hotărârea ei de a-l ajuta în muncă folosindu-şi puterile 
„darului” ei. Pentru că Hari Seldon îi povestise Wandei 
despre planul unei A Doua Fundaţii, iar ea se angajase 
alături de el la realizarea acestui scop. 

Totuşi, astăzi Seldon era într-o pasă proastă. Ajunsese la 
concluzia că puterea mentală a Wandei nu avea să îl 
conducă nicăieri. Nu avea credite cu care să-şi continue 
munca... nu avea credite cu care să descopere alţi oameni 
asemănători ei... nu avea credite cu care să-şi plătească 


oamenii care lucrau la Proiectul de Psihoistorie de la 
Universitatea Streeling, nu avea credite cu care să înceapă 
importantul Proiect de Enciclopedie de la Biblioteca 
Galactică. 

Ce să facă? 

Îşi continuă drumul spre Biblioteca Galactică. l-ar fi fost 
mai comod să ia un gravi-taxi, dar dorea să meargă pe jos... 
chiar dacă şchiopăta. Avea nevoie de timp pentru gândire. 

Auzi un strigăt - „Uite-l!” - dar nu îi acordă atenţie. 

Îl auzi din nou: „Uite-l! Psihoistoria!” 

Cuvântul îl forţă să ridice privirea... Psihoistorie? 

Se trezi înconjurat de un grup de tineri. 

Automat, se lipi cu spatele de perete şi ridică bastonul: 

— Ce vreţi? 

Aceştia râseră: 

— Credite, babalăcule. Ai credite? 

— Poate, dar pentru ce vreţi credite de la mine? Aţi spus 
„Psihoistorie!” Ştiţi cine sunt? 

— Sigur, eşti Corbul Seldon, spuse tânărul cel mai 
apropiat de el. 

Părea foarte bine dispus. 

— Eşti un nemernic! strigă altul. 

— Şi ce veţi face dacă nu vă dau creditele? 

— 'Te vom bate, spuse şeful lor, după care le vom lua 
singuri. 

— Şi dacă vă dau creditele? 

— Te vom bate oricum! 

Râseră cu toţii. 

Hari Seldon ridică şi mai sus bastonul: 

— Să nu prind pe vreunul că se apropie. 

Acum reuşi să-i numere. Erau opt. 

Simţi o uşoară senzaţie de sufocare. Pe vremuri, când îi 
avusese alături pe Dors şi pe Raych, fuseseră atacați de 
zece golani şi nu avuseseră nici o problemă. Însă pe atunci 
nu avea decât treizeci şi doi de ani, iar Dors... era Dors. 

Acum situaţia era cu totul alta. Îşi agită bastonul. 


Şeful golanilor spuse: 

— Hei, babalâcul are de gând să ne atace. Ce ne facem? 

Seldon aruncă o privire rapidă în jur. Nu se zărea nici un 
ofiţer de securitate. Încă un indiciu al deteriorării societăţii. 
Se iviră unul sau doi trecători, dar nu avea rost să le ceri 
ajutor. Aceştia măriră pasul şi ocoliră locul cu pricina, pe 
departe. Nimeni nu avea de gând să-şi rişte pielea într-o 
încăierare. 

— Primul care se apropie se alege cu capul spart, spuse 
Seldon. 

— Ai lasă-mă? 

Şeful făcu un pas rapid în faţă şi apucă bastonul. După o 
scurtă rezistenţă, bastonul fu smuls din strânsoarea lui 
Seldon. Şeful îl aruncă în lateral: 

— Ia să te văd acum, babalăcule! 

Seldon se lipi şi mai tare de perete. Nu mai avea decât să 
aştepte loviturile. Golanii se strânseră în jurul lui. Fiecare 
îşi dorea să lovească o dată sau de două ori. Ridică braţele 
pentru a se apăra. Încă mai ştia Twist... într-un fel. Dacă ar 
fi avut de înfruntat doar unul sau doi, şi-ar fi putut răsuci 
corpul, evitând loviturile, lovind la rândul lui. Dar nu avea 
ce face împotriva a opt indivizi... 

Încercă totuşi, mişcându-se rapid într-o parte, să evite 
loviturile, dar piciorul drept, cel cu sciatica, se înmuie sub 
greutate. Căzu, şi ştia că rămăsese fără nici o scăpare. 

Apoi auzi o voce tunătoare: 

— Ce se întâmplă aici? Înapoi, golanilor! Înapoi sau vă 
omor pe toţi! 

Şeful spuse: 

— Ia te uită! Încă un babalâc! 

— Nu chiar atât de babalăc, spuse noul venit. 

Cu dosul palmei îl pocni peste faţă pe şef, umplându-l de 
sânge. 

Seldon spuse, surprins: 

— Raych, tu eşti? 

Raych întinse braţul spre el: 


— Nu te amesteca, tată. Ridică-te şi dă-te la o parte. 

Şeful, frecându-şi obrazul, spuse: 

— Ai s-o păţeşti pentru asta. 

— Nu, nu cred, spuse Raych. 

Scoase un cuţit dahlit, lung şi sclipitor. Mai scoase încă 
unul. Avea câte un cuţit în fiecare mână. 

Seldon spuse, slab: 

— Tot mai porţi cuțite, Raych? 

— Mereu, spuse Raych. Nimic nu mă va putea opri. 

— Am să te opresc eu, spuse şeful scoțând la iveală un 
blaster. 

Mai repede ca gândul, unul dintre cuţitele lui Raych pluti 
prin aer şi se înfipse în gâtul şefului. Acesta scoase un icnet 
puternic, apoi un horcăit, şi căzu. Ceilalţi şapte priveau 
înlemniţi. 

Raych se apropie şi spuse: 

— Vreau să-mi recuperez cuțitul. 

Îl scoase din gâtlejul golanului, ştergându-l de cămaşa 
acestuia. Se aplecă spre mâna mortului şi culese blasterul. 
Aruncă blasterul într-unul dintre largile sale buzunare. 

— Nu-mi place să folosesc blasterul, nemernicilor, spuse 
el, din cauză că din când în când nu nimeresc ţinta. Însă 
niciodată nu ratez atunci când arunc cu cuțitul. Niciodată! 
Golanul ăsta este mort. Aţi mai rămas şapte. Mai staţi pe- 
aici sau vă căraţi? 

— Pe el! strigă unul dintre golani. 

Toţi şapte se repeziră asupra lui Raych, care făcu un pas în 
spate. Un cuţit fulgeră, apoi altul. Doi dintre golani se 
opriră, fiecare cu câte un cuţit înfipt un abdomen. 

— Daţi-mi înapoi cuţitele, spuse Raych. 

Îşi scoase cuţitele printr-o mişcare laterală care tăie şi mai 
mult în carne, apoi le şterse. 

— Ăştia doi mai trăiesc încă, dar nu pentru multă vreme. 
Deci, aţi mai rămas cinci în picioare. Atacaţi din nou, sau vă 
căraţi? 


Golanii se întoarseră, dând să fugă. Raych strigă în urma 
lor: 

— Ridicaţi-vă mortul şi răniții. Nu am nevoie de ei. 

Golanii aruncară în grabă trupurile pe umeri, apoi se 
întoarseră scurt şi dispărură. 

Raych se aplecă pentru a ridica bastonul lui Seldon: 

— Poţi merge, tată? 

— Nu prea bine, spuse Seldon. Mi-am sucit piciorul. 

— Bine, atunci urcă în maşina mea. la spune-mi, ce făceai 
pe aici, mergând pe jos? 

— De ce să nu merg pe jos? Nu mi s-a mai întâmplat 
niciodată nimic. 

— Aha, deci ai aşteptat până să ţi se întâmple ceva. Intră 
în maşină şi te duc până la Streeling. 

Programă automobilul în linişte, apoi spuse: 

— Ce păcat că nu o mai avem pe Dors cu noi. Mama i-ar fi 
atacat cu mâinile goale şi i-ar fi omorât pe toţi opt în cinci 
minute. 

Seldon simţi cum lacrimile îi irită pleoapele: 

— Ştiu, Raych, ştiu. Crezi că există zi în care să nu-i simt 
lipsa? 

— Îmi pare rău, spuse Raych încet. 

— De unde ai aflat că eram în încurcătură? întrebă Seldon. 

— Wanda mi-a spus. Mi-a spus că erau oameni răi care te 
aşteptau, mi-a spus unde se află, iar eu am plecat imediat. 

— Nu te-ai îndoit de spusele ei? 

— Deloc. Acum ştim destule despre ea pentru a nu ne mai 
îndoi că are un fel de contact cu mintea ta şi cu lucrurile din 
jurul tău. 

— "Ţi-a spus şi câţi oameni mă atacau? 

— Nu. Mi-a spus: „Destul de mulţi.” 

— Deci ai venit singur, Raych, nu-i aşa? 

— Nu mai aveam timp să chem securitatea, tată. De altfel, 
unul ca mine a fost suficient. 

— Da, într-adevăr. Mulţumesc, Raych. 


Acum erau din nou în Streeling, şi piciorul lui Seldon se 
afla înfăşurat într-o perniţă. 

Raych îl privi cu o înfăţişare întunecată. 

— Tată, începu el, de acum înainte să nu mai mergi prin 
Trantor de unul singur. 

Seldon se încruntă: 

— De ce, din cauza incidentului? 

— A fost un incident destul de grav. Este clar că nu-ţi mai 
poţi purta singur de grijă. Ai şaptezeci de ani şi, într-o 
urgenţă, nu te mai poţi baza pe piciorul drept. Ai duşmani... 

— Duşmani! 

— Da, într-adevăr. Şi o ştii foarte bine. Şobolanii ăia de 
canal nu umblau după un oarecare. Nu căutau pur şi simplu 
o persoană neajutorată pentru a o jefui. Atunci când te-au 
identificat au strigat „Psihoistorie!”. Şi ţi-au spus că eşti un 
nemernic. Din ce cauză? 

— Nu ştiu de ce. 

— Din cauză că trăieşti într-o lume a ta, tată, şi nu mai ştii 
ce se întâmplă pe Trantor. Crezi că trantorienii nu sunt la 
curent că lumea lor se duce rapid pe tobogan? Crezi că ei 
nu ştiu că psihoistoria ta a prezis acest lucru cu mulţi ani 
înainte? Nu îţi dai seama că aruncă toată vina pe 
aducătorul mesajului? Dacă lucrurile merg rău - şi merg 
rău - mulţi sunt de părerea că tu porţi întreaga 
responsabilitate. 

— Nu pot să cred una ca asta. 

— De ce crezi că un grup de Bibliotecari doreşte să te 
vadă plecat din Bibliotecă? N-ar vrea să fie pe-acolo atunci 
când va năvăli mulţimea să te linşeze. Aşa că... trebuie să ai 
grijă de tine. Nu poţi ieşi singur. Va trebui să merg eu cu 
tine, sau să-ţi iei gărzi de corp. Altfel nu se poate, tată. 

Seldon arăta teribil de nefericit. Raych se mai înmuie şi 
spuse: 

— Dar nu pentru multă vreme, tată. Am o nouă slujbă. 

Seldon ridică privirea: 

— O slujbă nouă? Ce fel? 


— Voi preda cursuri la o Universitate. 

— Ce Universitate? 

— Cea din Santanni. 

Buzele lui Seldon tremurară: 

— Santanni! Este la nouă mii de parseci depărtare de 
Trantor. Este o lume din Provincie, de cealaltă parte a 
Galaxiei. 

— Exact. Pentru asta şi vreau să mă duc acolo. Iată, toată 
viaţa am stat pe Trantor şi m-am săturat de el. Nu există 
lume în întreg Imperiul care să se deterioreze atât de rapid 
şi de drastic ca Trantor-ul. A devenit o cloacă a crimelor şi 
nimeni nu ne asigură protecţia. Economia şchioapătă, 
tehnologia se prăbuşeşte. Pe de altă parte, Santanni este o 
lume decentă, încă viguroasă, şi vreau să merg acolo pentru 
a-mi construi o nouă viaţă împreună cu Manella, cu Wanda 
şi cu Bellis. Plecăm cu toţii acolo peste două luni. 

— Toţi! 

— Împreună cu tine, tată. Împreună cu tine. Nu te vom 
lăsa pe Trantor. Mergi cu noi pe Santanni. 

Seldon dădu din cap: 

— Imposibil, Raych. Ştii foarte bine asta. 

— De ce este imposibil? 

— Ştii de ce. Proiectul. Psihoistoria mea. Vrei să-mi 
abandonez munca de o viaţă? 

— De ce nu? Ea te-a abandonat pe tine. 

— Vorbeşti aiurea. 

— Ba nu. Unde ai să ajungi cu ea? Nu mai ai credite. Nici 
nu poţi face rost. Nu a mai rămas pe Trantor vreo persoană 
dispusă să te ajute. 

— De aproape patruzeci de ani... 

— Da, recunosc. Dar, după toţi aceşti ani, ai ratat, tată. Nu 
e nici o crimă să ratezi. Ţi-ai dat toată silinţa şi ai ajuns atât 
de departe, dar trăieşti într-o economie care se 
deteriorează, într-un Imperiu care se prăbuşeşte. În cele 
din urmă, te trezeşti oprit de chiar lucrul pe care l-ai prezis 
de atâta vreme. Aşa că... 


— Nu. Nu mă voi opri. Într-un fel sau altul, voi merge mai 
departe. 

— Hai să-ţi spun ceva, tată. Dacă eşti chiar atât de 
încăpăţânt, atunci ia-ţi şi psihoistoria cu tine. Ia-o pe 
Santanni. Acolo ar putea exista suficiente credite - şi 
entuziasm - care să te sprijine. 

— Şi cei care au lucrat pentru mine cu atâta devotament? 

— Prostii, tată. Te-au părăsit pentru că nu îi mai poţi plăti. 
Te ancorezi de locul ăsta pentru restul vieţii tale, dar vei 
rămâne singur... Haide, tată, fii rezonabil. Crezi că-mi face 
plăcere să-ţi vorbesc în felul ăsta? Ceea ce ai prezis tu s-a 
întâmplat în cele din urmă, şi asta tocmai din cauză că 
nimeni nu a vrut - sau nu a avut curajul - să te ajute. Haisă 
fim sinceri unul cu altul. Când mergi pe străzile Trantor-ului 
şi eşti atacat pentru nici un alt motiv decât că eşti Hari 
Seldon, nu crezi că e cazul să fim puţin sinceri? 

— Lasă-mă cu adevărul. Nu am intenţia să plec de pe 
Trantor. 

Raych dădu din cap: 

— Eram sigur că ai să te încăpăţânezi, tată. Ai două luni 
să-ţi schimbi decizia. Mai gândeşte-te, bine? 

De multă vreme nu mai zâmbise Hari Seldon. Îşi conducea 
Proiectul la fel ca întotdeauna: grăbindu-se să vadă 
psihoistoria progresând, făcând planuri pentru Fundaţie, 
studiind Primul Radiant. 

Dar nu apucase să zâmbească. Nu făcuse decât să 
muncească neobosit, fără a avea sentimentul unui succes 
iminent. Totul dădea senzaţia unui eşec iminent. 

Acum, în timp ce stătea în biroul său de la Universitatea 
Streeling, intră Wanda. Ridică privirea spre ea şi inima i se 
umplu de căldură. Wanda fusese întotdeauna deosebită. 
Seldon nu-şi putea aminti vreo ocazie în care el şi ceilalţi să 
nu-i accepte vorbele altfel decât cu obişnuitul entuziasm; 
întotdeauna fusese parcă la fel. Pe vremuri, îi salvase viaţa 
cu informaţia ei ciudată despre „moartea-limonadă”. 


Deşi Dr. Endelecki susţinuse că genomul Wandei era 
perfect normal în toate privinţele, Seldon era în continuare 
convins că nepoata sa poseda capacităţi mentale mult peste 
cele ale oamenilor obişnuiţi. Şi era la fel de sigur că oameni 
la fel ca ea existau în Galaxie... ba chiar şi pe Trantor. Dacă 
i-ar putea găsi pe aceşti mentalişti, ce avânt ar lua 
Fundaţiile! Potenţialul unei asemenea realizări măreţe, 
concentrat în minunata sa nepoată! Seldon o privi, 
încadrată în uşă, şi simţi că inima i se rupe de durere. În 
câteva zile, avea să plece. 

Cum ar putea suporta? Era o fată atât de frumoasă! Avea 
optsprezece ani. Păr lung şi blond, o faţă puţin cam lată dar 
mereu dispusă să zâmbească. Zâmbea şi acum, iar Seldon 
gândi: De ce nu? Se îndreaptă spre Santanni şi spre o noua 
viaţă. 

— Ei bine, Wanda, spuse el, mai avem doar câteva zile. 

— Nu, bunicule, nu cred. 

EI o privi nedumerit: 

— Ce spui? 

Wanda se apropie de el şi îl îmbrăţişa: 

— Nu plec. 

— Părinţii tăi s-au răzgândit? 

— Nu, ei vor merge. 

— Şi tu nu? De ce? Unde mergi? 

— Voi rămâne aici, bunicule. Împreună cu tine. 

Îl strânse puternic în braţe: 

— Sărmanul bunic! 

— Dar nu înţeleg. De ce? Îţi dau ei voie? 

— 'Te referi la mama şi la tata? Nu chiar. Discutăm despre 
asta de săptămâni întregi, dar am avut câştig de cauză. De 
ce nu, bunicule? Ei vor merge pe Santanni şi se vor avea 
unul pe altul... şi, în plus, o au pe mica Bellis. Dar dacă eu 
merg cu ei şi te las pe tine aici, nu vei avea pe nimeni. Nu 
cred că aş putea suporta aşa ceva. 

— Cum i-ai convins să fie de acord? 

— Ei, ştii tu... am forţat puţin. 


— Cum adică? 

— Cu mintea. Pot vedea ce este în mintea ta şi în a lor şi, 
pe măsură ce trece timpul, pot vedea din ce în ce mai clar. Îi 
pot forţa să facă ce vreau eu. 

— Cum? 

— Nu ştiu. Dar după o vreme s-au săturat şi n-au mai 
rezistat. Sunt dispuşi să mă lase să fac cum vreau eu. Aşa că 
voi rămâne cu tine. 

Seldon ridică privirea spre ea, cu dragoste: 

— Este minunat, Wanda. Dar Bellis... 

— Nu-ţi face griji în privinţa lui Bellis. Nu are o minte ca a 
mea. 

— Eşti sigură? 

Seldon îşi frământa cu dinţii buza inferioară. 

— Foarte sigură. În plus, mama şi tata trebuie să rămână 
şi ei cu cineva, nu? 

Seldon ar fi vrut să se bucure, dar nu o putea face deschis. 
Mai erau Raych şi Manella. Cum rămânea cu ei? 

— Wanda, spuse el, dar părinţii tăi? Poţi fii atât de 
insensibilă faţă de ei? 

— Nu sunt insensibilă. Ei mă înţeleg. Îşi dau seama că 
trebuie să stau cu tine. 

— Cum ai reuşit asta? 

— Am forţat, spuse simplu Wanda, şi în cele din urmă au 
ajuns să vadă lucrurile la fel ca mine. 

— Poţi face aşa ceva? 

— N-a fost uşor. 

— Şi ai făcut-o din cauză că... 

Seldon se întrerupse. 

— Din cauză că te iubesc, spuse Wanda. Bineînţeles. Şi din 
cauză că... 

— Da? 

— Trebuie să învăţ psihoistoria. Ştiu deja destule lucruri 
despre ea. 

— Cum? 


— Din mintea ta. Din mintea celor care lucrează la Proiect, 
mai ales de la unchiul Yugo înainte de a muri. Dar până 
acum nu am dat decât peste zdrenţe şi bucățele. Vreau un 
Prim Radiant propriu. 

Faţa i se luminase şi vorbele îi ieşeau repede din gură, 
pline de pasiune: 

— Vreau să studiez în amănunt psihoistoria. Bunicule, tu 
eşti foarte bătrân şi obosit. Eu sunt tânără şi plină de avânt. 
Vreau să învăţ cât pot, ca să pot continua după... 

— Ei bine, spuse Seldon, ar fi minunat - dacă ai putea - 
însă nu mai avem fonduri. 'Te învăţ tot ce pot, dar... nu mai 
putem face nimic. 

— Vom vedea, bunicule. Vom vedea. 

Raych, Manella, şi micuța Bellis aşteptau la cosmoport. 
Hipernava se pregătea pentru decolare şi cei trei îşi 
verificaseră deja bagajele. 

— Tată, vino cu noi, spuse Raych. 

— Nu pot, spuse Seldon. 

— Dacă te răzgândeşti, să ştii că întotdeauna vei fi 
binevenit la noi. 

— Ştiu, Raych, ştiu. Am fost împreună aproape patruzeci 
de ani... şi au fost ani buni. Dors şi cu mine am avut noroc 
că am dat peste tine. 

— Nu, eu am fost norocos, spuse Raych şi ochii i se 
umplură de lacrimi. Să nu crezi că există vreo zi în care să 
nu mă gândesc la mama. 

— Da, spuse Seldon privind în lateral şi arătând foarte 
nefericit. 

Wanda se juca cu Bellis. Se auzi chemarea care îi îndemna 
pe toţi pasagerii să urce în hipernava. 

Aşa şi făcură, după o ultimă şi plină de lacrimi îmbrăţişare 
între Wanda şi părinţii ei. Raych privi înapoi pentru a-i face 
cu mâna lui Seldon şi încercă să-şi planteze pe faţă un 
zâmbet fals. 

Seldon îi făcu şi el cu mâna, în timp ce cealaltă mână se 
întinse aproape orbeşte să o cuprindă pe Wanda pe după 


umeri. 

Ea era singura care rămăsese. Unul câte unul, pe 
parcursul lungii sale vieţi, îşi pierduse prietenii şi pe cei 
dragi. Demerzel plecase, pentru a nu mai reveni niciodată; 
Împăratul Cleon murise; iubita sa Dors dispăruse; 
credinciosul său prieten, Yugo Amaryl, murise. lar acum, 
Raych, singurul fiu, pleca şi el. 

Rămăsese doar cu Wanda. 

Hari Seldon spuse: 

— Este minunat afară... o seară foarte frumoasă. Ţinând 
cont că trăim sub cupolă, ai zice că în fiecare seară am 
putea avea o vreme ca aceasta. 

Wanda spuse, indiferentă: 

— Ne-am sătura repede, bunicule, dacă ar fi mereu frumos 
afară. O mică schimbare este binevenită. 

— Pentru tine, Wanda, pentru că eşti tânăra. Tu ai multe, 
multe seri înaintea ta. Eu nu mai am. Vreau să am mai 
multe seri frumoase. 

— Haide, bunicule, nu eşti bătrân. Piciorul nu s-a şubrezit 
chiar atât de tare, iar mintea îţi este la fel de ascuţită ca 
întotdeauna. Ştiu asta. 

— Sigur. Zi-i mai departe. Fă-mă să mă simt bine. 

Apoi spuse, cu un aer de nemulţumire: 

— Vreau să fac o plimbare pe jos. Vreau să ies din 
apartamentul ăsta strâmt, să fac o plimbare până la 
Bibliotecă şi să mă bucur de seara asta frumoasă. 

— Ce vrei să faci la Bibliotecă? 

— În momentul ăsta, nimic. Vreau să mă plimb... Dar... 

— Da. Dar? 

— l-am promis lui Raych că n-am să mă plimb prin Trantor 
fără o gardă de corp. 

— Raych nu este aici. 

— Ştiu, murmură Seldon, dar promisiunea e promisiune. 

— Nu a spus cine anume trebuie să fie gardă de corp, nu-i 
aşa? Hai să mergem la plimbare, iar eu voi fi garda ta de 
COrp. 


— Tu? zâmbi Seldon. 

— Da, eu. De-aici încolo îmi ofer serviciile. Pregăteşte-te şi 
hai să mergem la plimbare. 

Seldon era amuzat. Stătea în cumpănă dacă să meargă 
fără baston, mai ales că în ultima vreme piciorul îl duruse 
ceva mai puţin, dar, pe de altă parte, avea un baston nou, 
unul cu măciulie de plumb. Era mai greu şi mai rezistent 
decât bastonul vechi şi, dacă nu avea altă gardă de corp în 
afară de Wanda, se gândi ca era mai bine să-şi ia totuşi noul 
baston. 

Plimbarea se vădea încântătoare şi Seldon era teribil de 
fericit că cedase tentaţiei... Însă starea asta nu dură decât 
până la un punct. 

Ridică bastonul cu un amestec de mânie şi resemnare, 
spunând: 

— Priveşte acolo! 

Wanda ridică ochii. Cupola strălucea, ca întotdeauna 
seara, pentru a crea senzaţia unui amurg timpuriu. Desigur, 
se întuneca pe măsură ce noaptea avansa. 

Însă Seldon arăta spre o bandă întunecată de-a lungul 
cupolei. O secţiune a luminilor se stinsese. 

— Când am venit prima oară pe Trantor, spuse Seldon, aşa 
ceva era de neconceput. Oamenii aveau mereu grijă de 
lumini. Oraşul lucra, însă acum decade în toate aspectele 
astea minore, şi ce mă îngrijorează cel mai mult este că 
nimănui nu-i pasă. De ce nu se fac plângeri la Palatul 
Imperial? De ce nu se fac marşuri de protest? E ca şi cum 
trantorienii se aşteaptă ca oraşul să decadă complet şi sunt 
supăraţi pe mine din cauză că le arăt realitatea. 

Wanda spuse încet: 

— Bunicule, sunt doi bărbaţi în spatele nostru. 

Intraseră în zona de umbră de sub porţiunea din cupolă cu 
luminile stinse. Seldon întrebă: 

— Se plimbă pur şi simplu? 

— Nu. 

Wanda nu le aruncă nici o privire. Nici nu avea nevoie: 


— Te urmăresc pe tine. 

— Îi poţi opri... îi poţi forţa? 

— Încerc, dar sunt foarte hotărâți. Este ca şi cum... ca şi 
cum aş vrea să împing un zid. 

— Cât de departe sunt de mine? 

— Cam la trei metri. 

— Se apropie? 

— Da, bunicule. 

— Atunci să-mi spui când au ajuns la un metru în spatele 
meu. 

Mâna îi alunecă pe baston până ajunse la capătul subţire, 
lăsând măciulia să atârne liberă. 

— Acum, bunicule, şuieră Wanda. 

Seldon se întoarse, rotind bastonul. Acesta căzu cu putere 
pe umărul unuia dintre bărbaţii din spatele său, care se 
prăbuşi cu un strigăt, chircindu-se pe pavaj. 

— Unde-i celălalt individ? întrebă Seldon. 

— A luat-o la fugă. 

Seldon cobori privirea spre bărbatul prăvălit şi îi puse 
piciorul în piept. 

— Caută-l prin buzunare, Wanda. Cineva l-a plătit să facă 
asta şi aş vrea să-i găsesc cartea de credit... poate reuşesc 
să-mi dau seama de unde au venit. 

După care adăugă, îngrijorat: 

— Am vrut să-l lovesc în cap. 

— L-ai fi omorât, bunicule. 

Seldon aprobă: 

— Da, exact asta am şi vrut să fac. Îmi este ruşine acum. 
Am avut noroc că am ratat. 

O voce aspră se făcu auzită: 

— Ce s-a întâmplat? 

O siluetă în uniformă veni în fugă, transpirând: 

— Hei, tu, dă-mi bastonul. 

— Domnule Ofiţer, începu calm Seldon. 

— Îmi spui mai târziu povestea. Trebuie să chemăm o 
ambulanţă pentru acest sărman om. 


— Sărman om, făcu mânios Seldon. Avea de gând să mă 
atace. Am acţionat în auto-apărare. 

— Am văzut ce s-a întâmplat, spuse ofiţerul de securitate. 
Omul asta n-a ridicat nici un deget la tine. Tu te-ai întors şi 
l-ai lovit fără să te provoace nimeni. Asta nu e auto-apărare. 
Este atac şi vătămare. 

— Domnule ofiţer, vă spun că... 

— Nu-mi spune nimic. O să spui judecătorului. 

Wanda vorbi cu o voce dulce şi suavă: 

— Domnule ofiţer, dacă vreţi să ne ascultați... 

— Dumneata, domnişoară, ar fi mai bine să mergi acasă, 
spuse ofiţerul. 

Wanda se încrâncenă: 

— În nici un caz, domnule ofiţer. Acolo unde merge bunicul 
meu, merg şi eu. 

Ochii ei străluciră şi ofiţerul de securitate bălmâji: 

— Bine, atunci vino şi dumneata. 

Seldon era turbat de furie: 

— În întreaga mea viaţă nu am mai fost arestat. Acum 
două luni m-au atacat opt oameni. l-am respins cu ajutorul 
fiului meu, dar a fost acolo vreun ofiţer de securitate? S-a 
oprit vreun om să mă ajute? Nu. De data aceasta, am fost 
mai bine pregătit şi l-am lovit pe omul care intenţiona să mă 
atace. A fost pe-acolo un ofiţer de securitate? Sigur. Mi-a 
pus cătuşele. Erau şi oameni de faţă, amuzându-se văzând 
un bătrân arestat pentru atac şi vătămare. În ce fel de lume 
trăim? 

Civ Novker, avocatul lui Seldon, oftă şi spuse calm: 

— Într-o lume coruptă, dar nu-ţi face griji. Nu vei păţi 
nimic. Te scot pe cauţiune şi ne vom întoarce la proces, în 
faţa unui juriu care în cea mai parte are vârsta ta. Cel mai 
rău lucru pe care-l poţi păţi este să primeşti câteva cuvinte 
dure din partea judecătorului. Vârsta şi reputaţia ta... 

— Lasă-mă cu reputaţia mea, spuse Seldon încă furios. 
Sunt psihoistoric şi, în aceste vremuri, ăsta este un cuvânt 
urât. Ar fi cu toţii bucuroşi să mă vadă în închisoare. 


— Nu, nu vor fi, spuse Novker. Or fi câteva capete pătrate 
care au ceva împotriva ta, dar mă voi îngriji ca niciunul 
dintre ele să nu ajungă în juriu. 

— Chiar este nevoie să-l trecem pe bunicul prin toate 
astea? interveni Wanda. Nu mai este un om tânăr. Nu ne 
putem prezenta doar în faţa magistratului, fără să ne mai 
complicăm cu un proces? 

Avocatul se întoarse spre ea: 

— Ba da, se poate face. Dar numai dacă suntem nebuni. 
Magistraţii sunt oameni orbiţi de putere, iritabili, care mai 
degrabă ar arunca un om în puşcărie decât să stea să-l 
asculte. Nimeni nu se prezintă în faţa unui magistrat. 

— Cred că ar trebui totuşi s-o facem, spuse Wanda. 

— Nu, Wanda, cred că ar trebui să-l ascultăm pe Civ..., 
începu Seldon. 

Însă nu termină bine că simţi o agitaţie în abdomen. Era 
„impunsătura” Wandei. Spuse: 

— Bine... dacă insişti. 

— Degeaba insistă, spuse avocatul. Nu-ţi dau eu voie. 

— Bunicul este clientul tău, spuse Wanda. Dacă aşa vrea 
el, trebuie să-l asculţi. 

— Aş putea refuza să-l reprezint. 

— Foarte bine atunci, spuse Wanda. Pleacă. Vom merge 
singuri în faţa magistratului. 

Novker se răzgândi şi spuse: 

— Bine... dacă eşti atât de încăpăţânată. L-am reprezentat 
ani întregi pe Hari şi nu îl voi abandona tocmai acum. Însă 
te avertizez, există riscul să capete o condamnare la 
închisoare şi va trebui să mă fac luntre şi punte să i-o 
suspend... în caz că voi reuşi. 

— Eu nu mă tem, spuse Wanda. 

Seldon îşi muşcă buza şi avocatul se întoarse spre el: 

— Tu ce spui? Ai de gând să accepţi varianta Wandei şi să 
te expui riscului? 

Seldon stătu puţin pe gânduri, apoi admise, spre marea 
surpriză a avocatului: 


— Da. Da, accept varianta ei. 

Magistratul îl privi morocănos pe Seldon, în timp ce acesta 
îşi depăna păţania. 

— Ce vă face să credeţi că acest om avea intenţia să vă 
atace şi să vă lovească? V-a ameninţat fizic în vreun fel? 

— Nepoata mea şi-a dat seama că se apropia, şi era foarte 
sigură că avea de gând să mă atace. 

— Domnule, asta nu ajunge. Mai aveţi ceva de spus înainte 
să dau verdictul? 

— Hei, staţi puţin, spuse indignat Seldon. Nu vă pripiţi cu 
verdictul. Am fost asaltat acum câteva săptămâni de opt 
bărbaţi pe care i-am alungat cu ajutorul fiului meu. Deci, 
vedeţi, am motive sa cred că puteam fi atacat din nou. 

Magistratul răsfoi prin hârtiile din faţa sa: 

— Atacat de opt bărbaţi. Aţi raportat? 

— Nu era nici un ofiţer de securitate prin preajmă. 
Niciunul. 

— Nu ocoliţi răspunsul. Aţi raportat? 

— Nu, domnule. 

— De ce nu? 

— În primul rând, mi-era teamă că voi intra într-o 
procedură legală care îmi va consuma foarte mult timp. Din 
moment ce am alungat opt oameni şi rămăseserăm 
nevătămaţi, ni s-a părut inutil să mai căutăm şi alte 
necazuri. 

— Cum aţi reuşit să alungaţi opt bărbaţi... doar 
dumneavoastră împreună cu fiul? 

Seldon şovăi: 

— Fiul meu este acum în Santanni, dincolo de controlul 
trantorian. Deci vă pot mărturisi că avea cuțite dahlite 
asupra lui şi este expert în folosirea lor. A omorât un bărbat 
şi a rănit grav alţi doi. Restul au fugit, luând cu ei mortul şi 
răniții. 

— Dar nu aţi raportat moartea unui om şi rănirea altor 
doi? 


— Nu, domnule. Din acelaşi motiv ca şi mai înainte. Am 
fost în legitimă apărare. Totuşi, dacă puteţi identifica mortul 
şi cei doi răniţi, veţi primi confirmarea că am fost atacați. 

— Să identificăm un mort şi doi răniţi fără nume, fără 
semnalmente? Vă daţi scama că în fiecare zi sunt omorâţi 
aproape două mii de oameni aici, pe Trantor? Asta numai 
din răni de cuţit. Dacă aceste lucruri nu ne sunt raportate 
pe loc, nu mai avem ce face. Povestea dumneavoastră cum 
ca aţi mai fost atacat, nu ţine. Trebuie să avem în vedere 
doar evenimentele actuale, care au fost raportate şi care au 
avut ca martor un ofiţer de securitate. Deci, să revenim la 
situaţia de faţă. De ce credeţi că individul avea de gând să 
vă atace? Doar din cauză că s-a întâmplat să treceţi pe- 
acolo? Din cauza că păreaţi bătrân şi fără apărare? Sau 
dădeaţi impresia că aveaţi asupra dumneavoastră o mare 
sumă de credite? Ce credeţi? 

— Cred că din cauza a ceea ce sunt, domnule magistrat. 

Magistratul privi în hârtii: 

— Sunteţi Hari Seldon, profesor şi om de ştiinţă. Pentru ce 
să fie acesta un motiv special de agresiune? 

— Din cauza părerilor mele. 

— Părerile dumneavoastră. Ei bine... 

Magistratul răsfoi neatent câteva hârtii. Se opri deodată, 
ridicând privirea şi fixându-l pe Seldon: 

— Staţi... Hari Seldon. 

Faţa sa dădea impresia că îl recunoştea pe bărbatul din 
faţă: 

— Sunteţi individul cu psihoistoria, nu-i aşa? 

— Da, domnule magistrat. 

— Îmi pare râu. Nu ştiu nimic altceva despre ea decât 
numele şi faptul că preziceţi peste tot sfârşitul Imperiului, 
sau cam aşa ceva. 

— Nu chiar, domnule magistrat. Însă părerile mele au 
devenit impopulare din cauză că se dovedesc adevărate. 
Din acest motiv sunt lichele care mă atacă sau, mai precis, 
care sunt plătiţi să mă atace. 


Magistratul îl privi fix pe Seldon, apoi îl chemă înăuntru pe 
ofiţerul care îl arestase: 

— L-ai verificat pe omul rănit? Are cazier? 

Ofiţerul de securitate îşi drese glasul: 

— Da, domnule. A fost arestat de mai multe ori. Atac, 
vătămări. 

— Aha, deci este un recidivist, nu-i aşa? Profesorul are 
cazier? 

— Nu, domnule. 

— Deci avem un bătrân nevinovat care s-a luptat cu un 
golan notoriu... iar tu îl arestezi pe bătrânul nevinovat. Aşa 
este? 

Ofiţerul de securitate nu scoase nici un cuvânt. 

— Puteţi pleca, Profesore, spuse magistratul. 

— Mulţumesc, domnule. Îmi pot recupera bastonul? 

Magistratul pocni din degete spre ofiţer, care înapoie 
bastonul. 

— Încă un lucru, Profesore, spuse magistratul. Dacă vă 
veţi folosi încă o dată de bastonul acela, aveţi grija să fiţi 
sigur că puteţi dovedi starea de legitimă apărare. Altfel... 

— Da, domnule. 

Şi Hari Seldon părăsi birourile magistratului, sprijinindu- 
se puternic în baston, cu capul sus. 

Wanda plângea amarnic, cu faţa udă de lacrimi, ochii roşii, 
obrajii umflaţi. 

Hari Seldon se aplecă deasupra ei, bătând-o uşor pe spate, 
neştiind prea bine cum să o liniştească. 

— Bunicule, sunt o ratată mizerabila. Credeam că pot forţa 
oamenii... şi puteam, într-adevăr, atunci când nu aveau cine 
ştie ce împotrivă, aşa cum a fost cazul cu mama şi cu tata... 
dar chiar şi atunci aveam nevoie de mult timp. Am alcătuit 
un sistem de notare, de la unu la zece, în care apreciam 
puterea mentală de „forţare”. Numai că m-am 
supraapreciat. Am presupus că meritam nota zece, în cel 
mai rău caz nouă. Dar acum îmi dau seama că merit, în cel 
mai bun caz, şapte. 


Plânsul Wandei încetă. Îşi mai trăgea nasul din când în 
când, în timp ce Hari o mângâia: 

— De obicei... de obicei... nu am probleme. Dacă mă 
concentrez, pot auzi gândurile oamenilor şi atunci când 
vreau le pot forţa. Dar bătăuşii ăia! Îi puteam auzi foarte 
bine însă nu îi puteam forţa deloc. 

— După părerea mea, te-ai descurcat foarte bine, Wanda. 

— Nu. Mi-am făcut ilu... iluzii. Am crezut că indivizii se vor 
apropia de tine iar eu, cu un efort puternic, îi voi trimite să 
zboare. Pentru asta am vrut să fiu garda ta de corp. Pentru 
asta m-am oferit să fiu gar... garda ta de corp. Numai că mă 
înşelam. Tipii ăia doi s-au apropiat iar eu n-am putut face 
NIMIC. 

— Ba da, ai făcut. L-ai făcut pe primul să ezite. Asta mi-a 
dat ocazia să mă întorc şi să-l pocnesc. 

— Nu, nu. Eu n-am avut nici un amestec aici. N-am făcut 
decât să te avertizez că era acolo, iar tu ai făcut restul. 

— Al doilea bărbat a fugit. 

— Din cauză că l-ai pocnit pe primul. Eu n-am avut nici un 
merit. 

Izbucni din nou într-un plânset plin de frustrare: 

— După aia, cu magistratul. Am insistat pe varianta cu 
magistratul. Credeam că-l voi forţa şi el te va elibera 
imediat. 

— M-a eliberat, practic imediat. 

— Nu. Te-a trecut printr-o rutină mizerabilă şi s-a luminat 
de-abia după ce şi-a dat seama cine eşti. Eu n-am avut nici 
un merit. Te-aş fi putut băga într-un necaz mult mai mare. 

— Nu, Wanda, refuz să accept aşa ceva. Dacă 
„impunsăturile” tale nu au mers aşa cum te-ai aşteptat tu, 
asta s-a datorat faptului că ai lucrat în condiţii de urgenţă. 
Nu aveai ce face. Dar, Wanda, hai să-ţi spun ceva... am o 
idee. 

Sesizând entuziasmul din vocea lui, Wanda ridică privirea: 

— Ce fel de idee, bunicule? 


— Îţi spun imediat. Îţi dai probabil seama că avem nevoie 
de credite. Psihoistoria nu poate continua fără ele, iar eu nu 
pot îndura gândul că se va alege praful după atâţia ani de 
muncă grea. 

— Nici eu nu pot îndura. Dar cum să facem rost de 
credite? 

— Ei bine, am să cer din nou o audienţă la Împărat. L-am 
mai văzut deja o dată, este un om cumsecade şi îmi place. 
Nu se scaldă în bogății. Totuşi, dacă te iau cu mine şi îl 
forţezi - cu atenţie - s-ar putea să găsească o sursă de 
finanţare, undeva, permiţându-mi astfel să mai avansez 
puţin. 

— Chiar crezi că va merge, bunicule? 

— Fără tine, în nici un caz. Dar cu tine... cine ştie? Haide, 
nu crezi că merită să încercăm? 

Wanda zâmbi: 

— Ştii că aş face orice mi-ai cere, bunicule. În plus, asta 
este singura ta speranţă. 

Întâlnirea cu Împăratul nu fu greu de aranjat. Ochii lui 
Agis scânteiară întâmpinându-l pe Hari Seldon. 

— Bine ai venit, bătrâne prieten, spuse el. Ai venit să-mi 
aduci ghinion? 

— Sper că nu, spuse Seldon. 

Agis îşi desfăcu mantia pompoasă pe care o purta şi, cu un 
icnet plictisit, o aruncă în colţul camerei spunând: 

— Tu să stai acolo. 

Îl privi pe Seldon şi dădu din cap: 

— Urăsc mantia asta. Este grea ca păcatul şi caldă ca 
focul. Mereu trebuie să o port stând drept şi nemişcat, ca o 
statuie. Este pur şi simplu oribil. Cleon era născut pentru ea 
şi ştia să o poarte. Eu nu. A fost ghinionul meu să fiu văr de- 
al treilea cu el, din partea mamei, şi m-au făcut Împărat. Aş 
fi foarte fericit să vând postul pe o sumă foarte mică. Te 
interesează, Hari? 

— Nu, nu, spuse Seldon râzând. Nici prin cap nu-mi trece, 
aşa că luaţi-vă speranţele de la mine. 


— Dar spune-mi, cine este această tânără nemaipomenit 
de frumoasă pe care ai adus-o astăzi cu tine? 

Wanda roşi iar Împăratul spuse cu blândeţe: 

— Nu trebuie să te simţi stânjenită, draga mea. Unul 
dintre avantajele Împăratului este acela că poate spune 
orice doreşte. Nimeni nu poate protesta. Nu poate spune 
decât „Sire”. Totuşi, de la voi nu vreau să-mi spuneţi „Sire”. 
Urăsc cuvântul ăsta. Spuneţi-mi Agis. Nici ăsta nu este 
numele meu natural, dar trebuie să mă obişnuiesc cu el. 
Deci... spune-mi ce faci, Hari. Ce ţi s-a mai întâmplat de la 
ultima noastră întâlnire? 

Seldon spuse, pe scurt: 

— Am fost atacat de două ori. 

Agis nu ştia dacă era o glumă sau nu. 

— De două ori? Vorbeşti serios? 

Figura Împăratului se întunecă, în timp ce Seldon îi 
povestea păţaniile: 

— Presupun că nu era prin preajmă nici un ofiţer de 
securitate atunci când te-au atacat cei opt oameni. 

— Nici măcar unul. 

Împăratul se ridică din fotoliu, făcându-le semn celorlalţi 
doi să rămână aşezaţi. Umbla încoace şi încolo, ca şi cum 
încerca să-şi stăpânească mânia. Apoi se întoarse şi se opri 
în faţa lui Seldon. 

— Timp de mii de ani, începu el, ori de câte ori se întâmpla 
ceva de genul ăsta, oamenii spuneau: „De ce nu facem 
petiție la Împărat?” sau „De ce nu face Împăratul ceva?” Şi 
în cele din urmă Împăratul putea face ceva, şi făcea ceva, 
chiar dacă nu era întotdeauna lucrul cel mai inteligent. Dar 
eu... Hari, sunt neputincios. Absolut neputincios. Da, există 
aşa-numita Comisie a Siguranţei Publice, dar ăştia par mai 
preocupaţi de siguranţa mea decât de cea a publicului. Este 
de mirare că am reuşit să ne întâlnim, pentru că tu nu eşti 
deloc bine văzut de către Comisie. Nu pot face nimic, în nici 
o privinţă. Ştii ce s-a întâmplat cu situaţia Împăratului de 


când a căzut junta şi a fost reinstituită - ha! - puterea 
Imperială? 

— Cred că da. 

— Pun pariu că nu ştii... totul. Acum avem democraţie. Ştii 
ce este democraţia? 

— Desigur. 

Agis se încruntă. Spusse: 

— Probabil o consideri un lucru bun. 

— Cred că poate fi un lucru bun. 

— Ei uite, aici e-aici. Nu este. A întors pur şi simplu 
Imperiul cu fundul în sus. Să presupunem că vreau să iasă 
pe străzile Trantor-ului mai mulţi ofiţeri. Pe vremuri, aş fi 
luat o foaie de hârtie pregătită de Secretarul Imperial, aş fi 
semnat-o frumos, cu înflorituri... şi ar fi fost mai mulţi ofiţeri 
pe străzi. Acum nu pot face aşa ceva. lrebuie să fac o 
propunere Legislativului. Acolo sunt şapte mii cinci sute de 
oameni care, imediat ce vin cu o sugestie, încep să măcăne 
ca nişte gâşte. În primul rând, de unde facem rost de 
credite? Nu se poate creşte numărul ofiţerilor cu - să 
spunem - zece mii, fără a avea zece mii de salarii în plus. 
Apoi, chiar dacă eşti de acord cu o asemenea chestie, cine îi 
selectează pe noii ofiţeri de securitate? Cine îi comandă? 
Cei din Legislativ strigă unul la altul, se ceartă, tună şi 
fulgeră, iar în final... nu se face nimic. Hari, nu aş putea 
face nici măcar un lucru aproape neînsemnat, cum ar fi 
repararea luminilor din cupolă, de care ai pomenit. Cât va 
costa? Cine se ocupă? O, luminile vor fi reparate, dar s-ar 
putea să dureze câteva luni. Asta-i democraţia. 

— Din câte îmi aduc eu aminte, spuse Seldon, Împăratul 
Cleon se plângea şi el mereu că nu putea să facă ceea ce 
dorea. 

— Împăratul Cleon, spuse Agis, avea doi Prim Miniştri de 
prima mână - Eto Demerzel şi tu - iar amândoi v-aţi 
străduit să-l împiedicaţi pe Cleon să facă vreo nebunie. Eu 
am şapte mii cinci sute de Prim Miniştri şi toţi sunt nebuni, 


de la primul până la ultimul. Dar, Hari, sunt sigur că nu ai 
venit la mine pentru a te plânge de atacuri. 

— Nu, într-adevăr. Am venit pentru altceva, mult mai rău. 
Sire... Agis... am nevoie de credite. 

Agis îl privi ţintă: 

— După toate câte ţi-am spus, Hari? Nu am credite... O, 
da, sunt credite, pentru a face lucrurile să meargă cât de 
cât pe domeniile Palatului, dar pentru ca să le capăt trebuie 
să mă confrunt cu cei şapte mii cinci sute de legislatori ai 
mei. Dacă tu crezi că pot merge la ei şi să le spun „Vreau 
credite pentru prietenul meu, Hari Seldon” şi voi primi 
măcar un sfert din cât cer în mai puţin de doi ani, înseamnă 
că eşti nebun. Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. 

Ridică din umeri, apoi spuse cu ceva mai multă blândeţe: 

— Să nu mă înţelegi greşit, Hari. Aş vrea să te ajut, dacă 
aş putea. Mi-ar plăcea să te ajut, mai ales de dragul 
nepoatei tale. Când mă uit la ea, simt că ţi-aş da toate 
creditele de care ai nevoie... dar nu se poate. 

— Agis, spuse Seldon, dacă nu fac rost de credite 
psihoistoria se va duce pe apa sâmbetei... după aproape 
patruzeci de ani. 

— După aproape patruzeci de ani nu a dat nici un rezultat, 
aşa că pentru ce îţi mai faci griji? 

— Acum sunt cu mâinile legate. Am fost atacat tocmai din 
cauză că sunt psihoistoric. Oamenii mă consideră un profet 
al distrugerii. 

Împăratul dădu din cap: 

— Aduci ghinion, Corbul Seldon. Ţi-am spus asta şi mai 
devreme. 

Seldon se ridică în picioare, deprimat: 

— Deci, s-a zis cu mine. 

Wanda se ridică şi ea, lângă Seldon. Îl privi fix pe Împărat. 

Hari se întoarse să plece, dar Împăratul spuse: 

— Stai. Aşteaptă. Mi-am adus aminte de o mică strofă pe 
care am învăţat-o mai demult: „Răul cutreieră ţara 


Căutându-şi prada Acolo unde se adună bogăţiile Şi oamenii 
decad.” 

— Ce înseamnă asta? întrebă Seldon descurajat. 

— Înseamnă că Imperiul se deteriorează continuu şi se 
fărâmă, dar asta nu împiedică anumiţi oameni să se 
îmbogăţească. Ce-ar fi să ceri ajutor la unul dintre bogaţii 
noştri întreprinzători? Ei n-au legislatori şi pot, dacă 
doresc, să semneze un cec. 

Seldon căscă ochii: 

— Da, am să încerc. 

— Domnule Bindris, spuse Hari Seldon întinzând mâna 
pentru a o strânge pe a celuilalt. Sunt atât de bucuros că 
am posbilitatea sa vă întâlnesc! A fost drăguţ din partea 
dumneavoastră că aţi acceptat această întrevedere. 

— De ce nu? spuse Terep Bindris pe un ton jovial. Vă 
cunosc bine. Sau, mai bine zis, sunt la curent despre 
dumneavoastră. 

— Sunt plăcut impresionat. Înţeleg deci că aţi auzit de 
psihoistorie. 

— Da, desigur, care persoană inteligentă nu a auzit? Nu că 
aş înţelege ceva despre ea, desigur. Şi cine este această 
tânără domnişoară pe care aţi adus-o cu dumneavoastră? 

— Este nepoata mea, Wanda. 

— Este o domnişoară foarte frumoasă, spuse Bindris cu un 
zâmbet fermecător. Nu ştiu de ce, dar simt că m-aş face ca 
plastilina în mâinile ei. 

— Cred că exageraţi, domnule, spuse Wanda. 

— Nu, am vorbit serios. Acum, vă rog, luaţi loc şi spuneţi- 
mi ce pot face pentru dumneavoastră. 

Făcu un gest larg cu braţele, arătându-le că se puteau 
aşeza pe două fotolii pufoase, cu mult brocart, în faţa 
biroului la care stătea el. Fotoliile, ca şi biroul ornamentat, 
uşile sculptate şi impunătoare care se deschiseseră 
alunecând fără zgomot la semnalul lor de sosire, şi podeaua 
din obsidian strălucitor, erau de cea mai bună calitate. Dar, 
cu toate că în jurul lui decorul era impresionant - şi 


impunător - Bindris nu dădea aceeaşi impresie. Bărbatul 
cordial nu ar fi fost luat, la o primă vedere, drept unul 
dintre cei mai puternici oameni ai Trantor-ului în domeniul 
finanţelor. 

— Suntem aici, domnule, la sugestia Împăratului. 

— Împăratului? 

— Da, el nu ne-a putut fi de ajutor. Însă s-a gândit că un 
om de talia dumneavoastră ar putea. Problema, desigur, 
sunt creditele. 

Bindris se întunecă la faţă. 

— Credite? spuse el. Nu înţeleg. 

— Ei bine, spuse Seldon, timp de aproape patruzeci de ani 
Proiectul de Psihoistorie a fost finanţat de guvern. Însă 
vremurile s-au schimbat şi Imperiul nu mai este ceea ce 
era. 

— Da, ştiu asta. 

— Împăratul nu are creditele pentru a ne sprijini sau, 
chiar dacă le-ar avea, dorinţa sa nu ar reuşi să treacă de 
Legislativ. Deci mi-a recomandat să contactez oameni de 
afaceri care în primul rând au credite şi în al doilea rând 
pot semna un cec. 

O pauză lungă, după care Bindris spuse: 

— Mă tem că Împăratul nu cunoaşte nimic despre 
afaceri... Câte credite doriţi? 

— Domnule Bindris, aici este vorba de o lucrare enormă. 
Am nevoie de câteva milioane. 

— Câteva milioane! 

— Da, domnule. 

Bindris se încruntă: 

— Este vorba despre un împrumut? Când credeţi că veţi 
putea restitui creditele? 

— Păi, domnule Bindris, sincer să fiu, nu ştiu dacă îi voi 
putea returna vreodată. Eu sunt în căutarea unui cadou. 

— Chiar dacă aş vrea să vă dau creditele - şi, credeţi-mă, 
dintr-un motiv care acum îmi scapă aş dori foarte mult - nu 
aş putea. Împăratul poate că are Legislativul, dar eu am 


Consiliul. Nu pot face un astfel de cadou fără permisiunea 
Consiliului, iar ei nu vor accepta niciodată aşa ceva. 

— De ce nu? Firma dumneavostră este nemaipomenit de 
bogată. Câteva milioane nu ar însemna nimic. 

— Sună corect ceea ce spuneţi, fu de acord Bindris, însă 
mă tem că în acest moment firma este în declin. Nu 
îndeajuns de puternic pentru a ne băga într-un necaz 
serios, dar suficient pentru a ne răpi liniştea. Dacă Imperiul 
este în declin, la fel se întâmplă cu toate componentele sale. 
Nu vă putem oferi câteva milioane... Sincer, îmi pare rău. 

Seldon se cufundă în tăcere, iar Bindris părea nefericit. În 
cele din urmă, dădu din cap şi spuse: 

— Ascultaţi, Profesore Seldon, serios că mi-aş dori foarte 
mult să vă ajut, mai ales de dragul tinerei domnişoare care 
vă însoţeşte. Numai că nu pot... Totuşi, nu suntem singura 
firmă pe Trantor. Încercaţi şi la altele. S-ar putea ca în altă 
parte să aveţi ceva mai mult noroc. 

— Bine, spuse Seldon ridicându-se în picioare cu un efort, 
vom încerca. 

Ochii Wandei erau plini de lacrimi, însă sentimentul 
oglindit în ei nu era tristeţe, ci furie. 

— Bunicule, spuse ea, nu înţeleg. Am fost la patru firme 
diferite. Fiecare a fost mai grosolană şi mai obraznică decât 
cea de dinainte. A patra ne-a dat pur şi simplu pe uşă afară. 
Şi de atunci nimeni nu ne mai lasă să intrăm. 

— Nu este nici un mister, Wanda, spuse blând Seldon. 
Când am fost la Bindris, el nu ştia pentru ce veniserăm noi 
acolo şi s-a comportat foarte prietenos până când i-am 
cerut un cadou de câteva milioane de credite. Apoi s-a 
„răcit”. Bănuiesc că vestea despre dorinţa noastră s-a 
răspândit repede, şi de fiecare dată am fost întâmpinați cu 
mai puţină amabilitate. Acum oamenii nu ne vor mai primi 
deloc. Nu ne vor da creditele de care avem nevoie, aşa că 
ce rost să-şi mai piardă timpul cu noi? 

Mânia Wandei se întoarse asupra propriei persoane: 

— lar eu, ce-am făcut? Am stat degeaba. N-am făcut nimic. 


— Eu n-aş spune asta, făcu Seldon. Bindris a fost 
impresionat de tine. Vroia într-adevăr să-mi dea creditele, 
în foarte mare măsură din cauza ta. L-ai forţat şi ai fi putut 
realiza ceva. 

— Da, dar n-a fost suficient. De altfel, pe el nu îl interesa 
decât că sunt drăguță. 

— Nu drăguță, murmură Seldon. Frumoasă. Minunată. 

— Deci, bunicule, ce facem acum? întrebă Wanda. După 
atâţia ani, psihoistoria se va duce de râpă. 

— Bănuiesc că, într-un fel, era inevitabil, spuse Seldon. 
Timp de aproape patruzeci de ani am profeţit prăbuşirea 
Imperiului iar acum, când se întâmplă, psihoistoria merge 
împreună cu el. 

— Dar psihoistoria ar salva Imperiul, măcar în parte. 

— Ştiu că l-ar salva, dar nu am ce face. 

— Şi ai s-o laşi să piară? 

Seldon dădu din cap: 

— Am să încerc să împiedic acest lucru, dar nu ştiu cum 
voi proceda. 

— Am să mă mai antrenez, spuse Wanda. Trebuie să existe 
o modalitate prin care să-mi cresc forţa de „convingere”, ca 
să-i fac pe oameni să acţioneze aşa cum vreau eu. 

— Aş vrea să poţi reuşi. 

— Tu ce-ai de gând să faci, bunicule? 

— Păi, nu cine ştie ce. Acum două zile, când mergeam spre 
Bibliotecarul Şef, m-am întâlnit cu trei oameni în Bibliotecă. 
Nu ştiu din ce motiv, unul dintre ei m-a impresionat foarte 
mult. L-am rugat să vină să mă vadă, iar ela fost de acord. 
Întâlnirea va avea loc în această după-amiază, în biroul 
meu. 

— Vrei să-l convingi să lucreze pentru tine? 

— Aş vrea... dacă aş avea suficiente credite pentru a-l 
plăti, însă o discuţie cu el nu are ce să strice. La urma 
urmelor, ce am de pierdut? 

Tânărul sosi precis la 4 O. T. S. (Ora Trantoriană Standard) 
şi Seldon zâmbi. Îi plăceau oamenii punctuali. Puse mâinile 


pe birou, gata pentru a se ridica în picioare, însă tânărul 
spuse: 

— Vă rog Profesore, ştiu că aveţi probleme cu un picior. 
Nu este nevoie să vă ridicaţi. 

— Mulţumesc, tinere, spuse Seldon. Totuşi, asta nu 
înseamnă că nu te poţi aşeza. Te rog. 

Tânărul îşi scoase jacheta şi se aşeză. 

— Te rog să mă scuzi, spuse Seldon, atunci când ne-am 
întâlnit şi am stabilit această întâlnire, am neglijat să mă 
interesez de numele dumitale... care este...? 

— Stettin Palver, spuse tânărul. 

— A, Palver! Palver! Numele mi se pare cunoscut. 

— E normal, Profesore. Bunicul meu se lăuda adesea că v- 
a cunoscut. 

— Bunicul tău. Desigur. Joramis Palver. Era cu doi ani mai 
tânăr decât mine, după câte îmi aduc aminte. Am încercat 
să-l fac să ni se alăture în Proiectul de Psihoistorie, dar m-a 
refuzat. A spus că nu avea nici o şansă să înveţe suficientă 
matematică pentru a reuşi. Păcat! Apropo, ce mai face 
Joramis? 

Palver spuse solemn: 

— Mă tem că Joramis ne-a părăsit, aşa cum fac de obicei 
oamenii mai în vârstă. A murit. 

Seldon se strâmbă. Cu doi ani mai tânăr decât el... şi 
murise. Un vechi prieten de care se înstrăinase în 
asemenea măsura încât nici nu aflase de moartea lui. 

Seldon rămase nemişcat un timp şi murmură în final: 

— Îmi pare rău. 

Tânărul ridică din umeri: 

— A avut o viaţă frumoasă. 

— Dar tu, tinere, unde ai învăţat? 

— Universitatea Langano. 

Seldon se încruntă: 

— Langano? Opreşte-mă dacă greşesc, dar nu se află pe 
Trantor, nu-i aşa? 


— Nu. Am vrut să încerc o altă lume. Universitățile de pe 
Trantor, după cum bine ştiţi, sunt supraaglomerate. Am 
vrut să găsesc un loc unde să studiez în pace. 

— Şi ce ai studiat? 

— Nu cine ştie ce. Istoria. Nu e genul de lucru care să-ţi 
promită o slujbă bună. (Încă o grimasă, chiar mai urâtă 
decât prima. Dors Venabili fusese istoric.) 

— Dar ai revenit pe Trantor, spuse Seldon. Pentru ce? 

— Credite. Slujbă. 

— Ca istoric? 

Palver râse: 

— Nici o şansă. Conduc un vehicul care împinge şi cară. 
Nu este o ocupaţie prea intelectuală. 

Seldon îl privi pe Palver cu un acces de invidie. Conturul 
braţelor şi pieptului lui Palver ieşeau în evidenţă prin 
materialul fin al cămăşii. Era musculos. Seldon nu avusese 
niciodată atâţia muşchi. 

— Presupun că atunci când ai fost la Universitate, spuse 
Seldon, făceai parte dintr-o echipă de box. 

— Cine, eu? Niciodată. Eu sunt Twister. 

— Twister! 

Lui Seldon îi crescu buna dispoziţie: 

— Eşti din Helicon? 

Palver spuse cu un oarecare dispreţ: 

— Nu trebuie să vii din Helicon pentru a fi un Twister bun. 

Nu, gândi Seldon, dar de acolo vin cei mai buni. Totuşi, nu 
spuse nimic. 

— Ei bine, bunicul tău n-a vrut să mi se alăture, spuse el. 
Dar tu? 

— La psihoistorie? 

— Te-am auzit vorbind colegilor tăi atunci când ne-am 
întâlnit pentru prima oară şi mi s-a părut că vorbeai foarte 
inteligent despre psihoistorie. Deci, ai dori să mi te alături? 

— După cum am spus, Profesore, am o slujbă. 

— Împins şi cărat. Haide, haide. 

— Sunt bine plătit. 


— Creditele nu sunt totul. 

— Totuşi, au importanţă. Pe de altă parte, dumneavoastră 
nu mă puteţi plăti cine ştie ce. Sunt sigur că sunteţi în pană 
de credite. 

— De ce spui asta? 

— E o presupunere... Greşesc? 

Seldon strânse puternic buzele, apoi spuse: 

— Nu, nu greşeşti. Îmi pare rău. Presupun că asta pune 
capăt micii noastre întâlniri. 

— Staţi, staţi, staţi. 

Palver ridică mâinile: 

— Vă rog, nu mă luaţi prea repede. Să mai discutăm 
despre psihoistorie. Dacă lucrez pentru dumneavoastră voi 
învăţa psihoistoria, am dreptate? 

— Desigur. 

— În acest caz, poate mă răzgândesc. Să facem un târg. 
Mă învăţaţi câtă psihoistorie puteţi, mă plătiţi în măsura 
posibilităţilor, şi mă descurc eu cumva. Ce spuneţi? 

— Minunat, spuse Seldon bucuros. Sună foarte bine. 
Acum, a mai rămas un lucru. 

— Da? 

— Da. În ultimele săptămâni, am fost atacat de două ori. 
Prima dată mi-a sărit în ajutor fiul meu, dar acum a plecat 
pe Santanni. A doua oară m-am folosit de bastonul cu 
măciulie de plumb. A mers, dar am fost târât în faţa unui 
magistrat şi acuzat de atac şi vătămare... 

— Pentru ce aţi fost atacat? exclamă Palver. 

— Nu sunt o persoană foarte populară. Am profeţit 
Prăbuşirea Imperiului şi acum, când se întâmplă, sunt 
acuzat că eu sunt vinovatul. 

— Înţeleg. Bun, şi care este legătura cu acel ultim lucru de 
care aţi pomenit? 

— Vreau să fii garda mea de corp. Eşti tânăr, puternic, şi, 
mai presus de toate, eşti Twister. Exact ceea ce am nevoie. 

— S-a făcut, spuse Palver zâmbind. 

— Uite acolo, spuse Seldon. 


Făceau o plimbare, seara devreme, într-unul dintre 
sectoarele rezidenţiale ale Trantor-ului, lângă Streeling. 
Bătrânul arata spre gunoaie... diverse resturi aruncate din 
maşinile care treceau sau de trecătorii neglijenţi. 

— Pe vremuri, continuă Seldon, n-ai fi văzut gunoaie ca 
astea. Ofițerii de securitate erau vigilenţi şi echipele de 
curăţenie îşi făceau conştiincios meseria. Dar, cel mai 
important, nimeni nu s-ar fi gândit să arunce mizeriile în 
felul ăsta. Trantor era casa noastră; ne mândream cu ea. 
Acum... 

Dădu din cap cu tristeţe, resemnat, şi oftă: 

— „este... 

Se întrerupse dintr-o dată: 

— Hei, tu de colo, tinere! 

Seldon strigase la un tânăr prost îmbrăcat, care mai avea 
câteva momente până să treacă pe lângă ei, mergând în 
sens opus. Mesteca o prăjitură pe care abia o băgase în 
gură; ambalajul îl aruncase neglijent pe jos. 

— Ridică mizeria aia şi pune-o unde trebuie, îl admonestă 
Seldon. 

— Ridic-o tu, mârâi tânărul. 

După care se întoarse şi plecă. 

— Încă un semn al deteriorării societăţii, aşa cum prezice 
psihoistoria dumneavoastră, Profesore Seldon, spuse Palver. 

— Da, Stettin. Pretutindeni în jurul nostru Imperiul se 
prăbuşeşte, bucată cu bucată. De fapt, a căzut deja... nu 
mai este cale de întoarcere. Apatia, decăderea, lăcomia, 
toate au jucat un rol în distrugerea cândva-gloriosului 
Imperiu. Şi ce îi va lua locul? Păi... 

În acest moment, Seldon se întrerupse văzând figura lui 
Palver. Tânărul părea că ascultă cu atenţie... dar nu vorbele 
lui Seldon. Capul său era înclinat într-o parte, iar faţa avea 
o privire pierdută. Era ca şi cum se străduia să audă un 
sunet pe care nimeni nu îl putea auzi în afară de el însuşi. 

Reveni dintr-o dată la realitate. Cu o privire foarte atentă 
în jurul lor, Palver îl apucă de braţ pe Seldon: 


— Hari, repede, trebuie să plecăm. Vin... 

Apoi liniştea serii fu spartă de sunetul aspru al unor paşi 
care se apropiau în grabă. Seldon şi Palver se repeziră să 
plece, dar era prea târziu; o bandă de haimanale le sărise 
în spate. Însă Hari Seldon era pregătit. Roti imediat 
bastonul. Văzând aceasta, cei trei atacatori - doi băieţi şi o 
fată, toţi adolescenţi - râseră. 

— Aha, babalăcule, deci vrei să ne faci viaţa grea? râse 
şeful grupului. Auzi, eu şi cu pretenii mei te punem la 
pământ în două secunde. O să te... 

Dintr-o dată, se trezi pe asfalt, victimă a unei lovituri de 
Twist, perfect plasată în abdomen. Ceilalţi doi golani care 
rămăseseră în picioare se aplecară puţin, pregătindu-se să 
atace. Dar Palver era mai rapid. Şi ei fură doborâţi înainte 
să-şi dea seama ce anume îi lovise. 

După care torul se sfârşi... aproape tot atât de repede 
precum începuse. Seldon se dădu într-o parte, sprijinindu- 
se cu toată greutatea în baston, încă tremurând la gândul 
că scăpase ca prin urechile acului. Palver, gâfâind uşor în 
urma efortului, supraveghea scena. Cei trei atacatori 
rămăseseră întinşi în nesimţire pe alee, sub cupola care se 
întuneca. 

— Haide, să plecăm repede de aici! stărui Palver. 

Numai că de această dată nu fugeau de atacatori. 

— Stettin, nu putem pleca, protestă Seldon. 

Arătă spre cei trei bătăuşi: 

— Sunt copii. Poate că sunt pe moarte. Cum putem pleca 
pur şi simplu? Este inuman - asta este - şi în toţi aceşti ani 
m-am luptat să protejez ceea ce este mai bun în oameni. 

Lovi în pământ cu bastonul pentru a fi mai convingător. 
Ochii îi străluceau. 

— Prostii, replică Palver. Inuman este modul în care 
bătăuşi ca ăştia atacă oameni nevinovaţi ca tine. Crezi că ei 
ţi-ar fi dat o şansă? Ţi-ar fi înfipt imediat un cuţit în pântece 
pentru a-ţi fura ultimul credit. După care ţi-ar fi tras un şut 
înainte de a fugi! Îşi vor reveni destul de curând şi se vor 


furişa pe undeva să-şi lingă rănile. Sau îi va descoperi 
cineva şi va anunţa biroul central. Dar, Hari, gândeşte-te. 
După ce s-a întâmplat ultima oară, implicarea într-o altă 
încăierare te va distruge. Te rog, Hari, trebuie să fugim! 

Cu aceasta, Palver îl apucă pe Seldon de braţ iar acesta, 
după o ultimă privire în spate, se lăsă dus. 

Pe măsură ce paşii lui Seldon şi Palver se pierdeau rapid în 
depărtare, o altă siluetă îşi făcu apariţia din locul în care se 
ascunsese, în spatele unor copaci. Râzând în sinea sa, 
tânărul cu ochi ursuzi murmură: 

— Crezi că-mi spui tu mie ce e bine şi ce e rău, Profesore? 

Cu acestea, se întoarse pe călcâie şi plecă să anunţe 
ofiţerii de securitate. 

— Ordine! Să fie ordine! zbieră judecătorul Tejan Popjens 
Lih. 

Audierea publică a Profesorului Corbul Seldon şi a 
tânărului său asociat, Stettin Palver, crease agitaţie în 
Trantor. lată-l pe omul care prezisese Prăbuşirea 
Imperiului, care îi sfătuia pe ceilalţi să se întoarcă din nou 
la epoca de aur a politeţii şi ordinii... iată-l pe acela care, 
aşa cum spuneau martori oculari, ordonase lovirea brutală 
a trei tineri trantorieni, aparent fără nici o provocare. A, da, 
promitea să fie o audiere spectaculoasă, care urma să ducă, 
fără îndoială, la un proces şi mai spectaculos. 

Judecătorul apăsă un contact aflat pe scaunul său şi un 
gong puternic se făcu auzit pe deasupra sălii aglomerate. 

— Să fie ordine! repetă ea gloatei care acum se potolise. 
Dacă va fi nevoie, evacuez sala. Este un avertisment. Să nu 
se mai repete. 

Judecătorul făcea o impresie puternică în roba sa 
purpurie. Originară din Lystena, o lume din Provincie, tenul 
lui Lih avea o uşoară tentă albăstrie, care se accentua 
atunci când era neliniştită şi devenea practic roşu atunci 
când era furioasă. Se spunea că, în ciuda atâtor ani 
petrecuţi în magistratură şi cu toată reputaţia ei de avea un 
discernământ deosebit şi o bună poziţie (era considerată 


unul dintre cei mai apreciaţi reprezentanţi ai legii 
Imperiale), Lih se mândrea cu combinaţia de culori pe care 
o oferea şi cu felul în care robele ei purpurii se asortau la 
culoarea uşor turcoaz a pielii. 

Oricum, Lih avea reputaţia că îi pedepsea aspru pe cei 
care încălcau legea Imperială; era unul dintre puţinii 
judecători care mai respectau cu stricteţe Codul Civil. 

— Am auzit de dumneavoastră, Profesore Seldon, şi 
despre teoriile privind iminenta noastră prăbuşire. Am 
discutat cu magistratul care de curând a audiat un alt caz 
în care aţi fost implicat; când aţi lovit un om cu măciulia de 
plumb a bastonului. Cu acea ocazie aţi pretins - la fel ca şi 
acum - că aţi fost victima unui atac. Raționamentul 
dumneavoastră a avut ca punct de plecare, cred, un 
incident anterior neraportat, în care pretindeţi că aţi fost 
atacat de opt golani. Profesore Seldon, aţi reuşit să-l 
convingeţi pe stimatul meu coleg invocând legitima 
apărare, deşi un martor ocular a raportat cu totul altceva. 
De data aceasta va trebui să fiţi mult mai convingător. 

Cei trei golani care îi reclamaseră pe Seldon şi pe Palver 
râseră înfundat, în banca acuzării. Astăzi aveau o înfăţişare 
mult diferită faţă de cea din noaptea atacului. Băieţii purtau 
salopete sport, lejere; tânăra purta o vestă cu pliuri. Una 
peste alta, dacă nu te uitai la ei (sau nu îi ascultai) cu prea 
mare atenţie, cei trei ofereau o imagine destul de 
respectabilă a tineretului trantorian. 

Avocatul lui Seldon, Civ Novker (care îl reprezenta de 
asemenea şi pe Palver) se apropie de podium: 

— Stimate judecător, clientul meu este un membru de 
marcă al comunităţii trantoriene. A fost un bun Prim 
Ministru de reputaţie interstelară. Este o cunoştinţă 
personală a Împăratului nostru, Agis XIV. La ce i-ar folosi 
Profesorului Seldon să atace tineri nevinovaţi? Este unul 
dintre cei care susţin cu voce tare stimularea creativităţii 
intelectuale a tinerilor trantorieni... Proiectul său de 
Psihoistorie are în componenţă numeroşi studenţi voluntari; 


este un membru foarte iubit al catedrei de la Universitatea 
Streeling. Mai mult... 

Şi aici Novker făcu o pauză, plimbându-şi privirea peste 
mulţimea înghesuită în sală, ca şi cum ar fi spus: „Staţi să 
auziţi asta... va va fi ruşine că v-aţi îndoit vreodată de 
veridicitatea spuselor clientului meu.”: 

— Profesorul Seldon este una dintre puţinele persoane 
particulare admise oficial în Biblioteca Galactică. I s-a 
permis accesul neîngrădit la facilităţile Bibliotecii, pentru a 
lucra la ceea ce dânsul numeşte Enciclopedia Galactica, un 
adevărat imn adus civilizaţiei Imperiale. Vă întreb, deci, 
cum poate fi pus acest om într-o situaţie atât de penibilă? 

Cu un gest teatral, Novker arătă înspre Seldon, care 
stătea pe banca acuzaților împreună cu Stettin Palver. 
Obrajii lui Hari se îmbujoraseră din cauza laudelor aduse 
(la urma urmelor, în ultima vreme, numele lui era subiect 
de batjocură şi nu de aplauze), iar mâna îi tremura uşor pe 
mânerul încrustat al bastonului său solid. 

Judecătorul Lih cobori privirea spre Seldon, deloc 
impresionată: 

— Într-adevăr, domnule consilier, la ce i-ar folosi? Mi-am 
pus şi eu exact aceeaşi întrebare. Am făcut multe nopţi 
albe, frământându-mi creierii pentru a găsi un motiv 
plauzibil. Pentru ce un om de talia Profesorului Seldon să 
comită un atac neprovocat, când critică cel mai vehement şi 
deschis aşa-zisa „prăbuşire” o ordinii civile. Şi apoi, m-am 
luminat dintr-o dată. Probabil nemulţumit că nu este crezut, 
Profesorul Seldon vrea să dovedească lumilor că predicțiile 
sale se vor împlini cu adevărat. La urma urmelor, avem aici 
un bărbat care şi-a petrecut o întreagă carieră prezicând 
Prăbuşirea Imperiului. Însă dovezile sale cele mai 
concludente nu sunt decât câteva becuri arse în cupolă, o 
perturbare întâmplătoare a transportului public, oprirea 
finanţării într-un loc sau altul... nimic dramatic. Însă un 
atac... sau două, sau trei... asta da, iată ceva convingător. 


Lih se lăsă pe spate, cu braţele încrucişate la piept şi cu o 
expresie mulţumită pe faţă. Seldon se ridică în picioare, 
sprijinindu-se de tăblia mesei. Cu un mare efort, se apropie 
de podium, dându-l la o parte pe avocatul său, mergând cu 
capul sus sub privirea de oţel a judecătorului. 

— Onorat judecător, vă rog să-mi permiteţi să spun câteva 
cuvinte în apărarea mea. 

— Desigur, Profesore Seldon. La urma urmelor, acesta nu 
este un proces ci doar o audiere, pentru a se expune toate 
declaraţiile şi faptele în legătură cu cazul. După aceea 
decidem dacă să continuăm sau nu cu un proces. Eu nu am 
prezentat decât o interpretare posibilă; sunt foarte 
curioasă să ascult ce aveţi de spus. 

Seldon îşi drese vocea înainte de a începe: 

— Mi-am închinat întreaga viaţă Imperiului. I-am slujit cu 
oredinţă pe Împărați. Psihoistoria mea nu este un vestitor al 
distrugerii, ci doreşte să ofere o soluţie pentru revigorare. 
Cu ajutorul ei putem fi pregătiţi pentru evoluţiile viitoare 
ale civilizaţiei. Dacă, aşa cum cred eu, Imperiul îşi continuă 
declinul, psihoistoria ne va ajuta să construim bucăţică cu 
bucăţică o civilizaţie nouă, mai bună, bazată pe ceea ce este 
bun din cea veche. Iubesc lumile, iubesc oamenii, iubesc 
Imperiul... ce m-ar determina să contribui la fărădelegile 
care îi şubrezesc puterea pe zi ce trece? Mai mult de atât 
nu pot spune. Trebuie să mă credeţi. Eu, un om al 
intelectului, al ecuaţiilor, al ştiinţei... vă vorbesc acum din 
inimă. 

Seldon se întoarse şi merse încet înapoi, până la banca pe 
care trebuia să stea împreună cu Palver. Înainte de a se 
aşeza, o căută din ochi pe Wanda, care stătea la galeria 
spectatorilor. Ea îi zâmbi discret făcându-i în acelaşi timp cu 
ochiul. 

— Din inimă sau nu, Profesore Seldon, decizia acasta îmi 
va cere mult timp de gândire. l-am audiat pe acuzatorii 
dumneavoastră; v-am audiat pe dumneavoastră şi pe 
domnul Palver. Mai am nevoie de declaraţia uneia dintre 


părţile implicate. Aş dori să-l audiez pe Rial Nevas, care s-a 
prezentat de bună voie, ca martor ocular la acest incident. 

În timp ce Nevas se apropia de podium, Seldon şi Palver se 
priviră unul pe altul alarmaţi. Era băiatul pe care îl 
admonestase Hari, imediat înaintea atacului. 

Lih îi puse băiatului o întrebare: 

— Domnule Nevas, eşti bun să descrii exact ceea ce ai 
văzut în noaptea respectivă? 

— Păi, începu Nevas fixându-l pe Seldon cu privirea sa 
plictisită, eu mergeam, îmi vedeam de treaba mea, când i- 
am zărit pe aceştia doi... 

Se întoarse şi arătă cu degetul înspre Seldon şi Palver: 

— ... pe cealaltă parte a trotuarului, mergând înspre mine. 
După aia i-am văzut pe acei trei tineri. (Arătă din nou cu 
degetul, de data aceasta spre cei trei care stăteau pe banca 
acuzării.) 

— Cei doi mai în vârstă, continuă el, mergeau în spatele 
tinerilor. Ei nu m-au văzut pe mine pentru că eram pe 
cealaltă parte a trotuarului şi, în plus, se concentraseră 
asupra victimelor, după care... zdrang! Dintr-o dată 
bătrânul îi pocneşte cu băţul, cel tânăr sare pe ei, îi loveşte, 
şi înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, erau cu toţii la 
pământ. După aia bătrânul şi cu colegul lui au întins-o, uite- 
aşa. Nici nu-mi venea să cred. 

— Este o minciună! explodă Seldon. Tinere, ţine cont că te 
joci cu vieţile noastre! 

Nevas întoarse privirea spre Seldon, impasibil. 

— Doamnă judecător, imploră Seldon, nu vă daţi seama că 
spune minciuni? Eu îmi aduc aminte de acest băiat. L-am 
certat pentru că a aruncat gunoiul pe jos, cu doar câteva 
minute înainte de a fi atacați. I-am spus lui Stettin că asta 
este încă o dovadă a prăbuşirii societăţii noastre, a apatiei 
cetăţenilor, a... 

— Suficient, Profesore Seldon, porunci judecătorul. Încă o 
ieşire necontrolată ca aceasta şi vă voi evacua din sală. 

Îşi întoarse din nou atenţia asupra martorului: 


— Domnule Nevas, ce ai făcut în timpul desfăşurării 
evenimentului pe care l-ai descris? 

— Eu... âăh... m-am ascuns. După nişte copaci. M-am 
ascuns. Mi-a fost frică şi m-am ascuns. După ce au plecat, 
am fugit să chem ofiţerii de securitate. 

Nevas începuse să transpire şi îşi băgă degetul după 
gulerul strâmt al salopetei. Începu să se agite, schimbându- 
şi greutatea de pe un picior pe altul. Îşi dădea seama, 
stingherit, de ochii mulţimii fixaţi asupra lui; încercă să nu 
se uite la audienţă, dar de fiecare dată când o făcea, se 
trezea atras de privirea fermă a unei fete blonde şi drăguţe 
care stătea în primul rând. Era ca şi cum fata îi punea o 
întrebare, îl obliga să răspundă, dorea ca el să vorbească. 

— Domnule Nevas, ce ai de spus referitor la declaraţia 
Profesorului Seldon care zice că el şi cu domnul Palver te- 
au întâlnit înaintea atacului şi că profesorul a schimbat 
chiar câteva cuvinte cu tine? 

— Păi... ăâh... nu... vedeţi... este aşa cum am spus... Eu 
mergeam, Şi... 

De data aceasta, Nevas privi înspre banca lui Seldon; 
Seldon îl privea pe tânăr cu tristeţe, ca şi cum îşi dădea 
seama că totul era pierdut. Dar colegul lui Seldon, Stettin 
Palver, îi aruncă lui Nevas o privire fierbinte, şi acesta 
tresări la cuvintele auzite: Spune adevărul! Era ca şi cum 
Palver vorbise, dar buzele lui Palver nu se mişcaseră. Apoi, 
zăpăcit, Nevas roti capul în direcţia fetei blonde; crezu că o 
aude spunând: Spune adevărul!. Dar buzele ei nu se 
mişcaseră. 

— Domnule Nevas, domnule Nevas! 

Vocea judecătorului dădu iama în gândurile aiurite ale 
băiatului: 

— Domnule Nevas, dacă Profesorul Seldon şi domnul 
Palver veneau spre dumneata, în spatele celor trei 
acuzatori, cum se face că i-ai remarcat mai întâi pe Seldon 
şi Palver? Aşa ai spus în declaraţia dumitale, nu? 


Nevas privi răvăşit mulţimea adunată în sală. Nu putea 
scăpa de ochi şi toţi ochii ţipau la el Spune adevărul! 

Privind din nou spre Hari Seldon, Rial Nevas spuse simplu: 

— Îmi pare rău. 

După care, spre uimirea întregii asistenţe, băiatul de 
paisprezece ani începu să plângă. 

Era o zi minunată, nici prea caldă, nici prea rece, nici prea 
strălucitoare, nici prea întunecată. Deşi bugetul pentru 
întreţinerea zonelor publice se tăiase cu mulţi ani în urmă, 
cei câţiva copaci care se aliniau de-a lungul treptelor ce 
duceau la Biblioteca Galactică reuşeau să împrumute acelei 
dimineţi o notă de voioşie. (Biblioteca fiind construită în stil 
clasic, avea în faţă una dintre cele mai mari alei cu trepte 
din Galaxie. Însă majoritatea vizitatorilor Bibliotecii 
preferau să intre pe şina cu pernă de aer.) Seldon îşi pusese 
mari speranţe în această zi. 

De când el şi cu Stettin Palver fuseseră găsiţi nevinovaţi de 
toate acuzaţiile aduse în recentul caz de atac şi vătămare, 
se simţea alt om. Deşi experienţa îi provocase o durere 
sufletească, faptul că fusese publică slujise cauzei. 
Judecătorul Tejan Popjens Lih, care era considerată unul 
dintre cei mai puternici judecători de pe Trantor, dacă nu 
cel mai puternic, fusese foarte elocventă în discursul ei, 
ţinut a doua zi după mărturia emoţionantă a lui Rial Nevas. 

„Când ajungem la o astfel de răscruce în societatea 
noastră „civilizată”,” spusese ea, „şi anume ca un om de 
talia Profesorului Hari Seldon să fie pus să îndure umilinţa, 
abuzul şi minciunile concetăţenilor săi doar din cauză că 
este cine este şi susţine ceea ce susţine, înseamnă că 
Imperiul cunoaşte o zi neagră. Recunosc că şi eu, la rândul 
meu, m-am lăsat înşelată... la început. „De ce nu ar apela 
Profesorul Seldon la astfel de şmecherii,” am gândit eu, 
„pentru a încerca să-şi dovedească ipotezele?” Dar, după 
cum mi-am dat seama, greşeam amarnic.” Aici, fruntea 
judecătoarei se încreţi şi un albastru închis începu să-i urce 
dinspre gât înspre obraji. „Pentru că îi atribuiam 


Profesorului Seldon motive meschine, născute în societatea 
noastră, o societate în care cinstea, decenţa, şi bunăvoința 
mai degrabă îl duc pe om la pierzanie. O societate în care 
se pare că omul, doar pentru a supravieţui, trebuie să 
apeleze la necinste şi la înşelăciune. Cât de mult ne-am 
îndepărtat de la principiile noastre de bază! Cetăţeni ai 
Trantor-ului, de data aceasta am fost norocoşi. Îi datorăm 
recunoştinţă Profesorului Hari Seldon pentru că ne-a arătat 
cine suntem noi cu adevărat; haideţi să judecăm cu inima 
exemplul său şi să nu ne mai lăsăm dominați de forţele cele 
mai josnice ale naturii noastre umane!” 

În urma audierii, Împăratul îi trimisese un holo-disc de 
felicitare. În el îşi exprima speranţa că poate acum Seldon 
va găsi noi surse de finanţare pentru Proiectul său. 

Hari Seldon deschise uşa vehiculului, făcând-o să alunece 
în sus. Se gândi la starea actuală a Proiectului de 
Psihoistorie. Bunul său prieten - fostul Bibliotecar Şef Las 
Zenow - se retrăsese. Zenow fusese un susţinător al lui 
Seldon şi al muncii sale. Însă adesea mâinile lui Zenow 
fuseseră legate de Consiliul Bibliotecarilor. Dar, îl asigurase 
el pe Seldon, amabilul Tryma Acarnio, noul Bibliotecar Şef, 
avea vederi progresiste şi era bine văzut printre diversele 
facţiuni ale Consiliului. 

„Hari, prietene,” spusese Zenow înainte de a părăsi 
Trantor-ul pentru a pleca spre lumea sa natală, Wencory, 
„Acarnio este un om bun, o persoană deosebit de 
inteligentă şi cu o minte deschisă. Sunt sigur că va face tot 
posibilul pentru a te ajuta. I-am lăsat întregul dosar 
referitor la tine şi la Enciclopedia ta; ştiu că va fi la fel de 
entuziasmat ca şi mine când îşi va da seama ce contribuţie 
imensă aduce la progresul omenirii. Ai grijă, prietene... îmi 
voi aminti cu drag de tine.” 

Deci, astăzi, Seldon avea să aibă prima întâlnire oficială cu 
noul Bibliotecar Şef. Era bine dispus datorită asigurărilor 
pe care i le lăsase Las Zenow şi abia aştepta să-şi 


împărtăşească planurile de viitor ale Proiectului 
Enciclopediei. 

Când intră în biroul Bibliotecarului Şef, Hari îl găsi pe 
Tryma Acarnio stând în picioare. Deja îşi pusese amprenta 
asupra locului; Zenow umpluse fiecare ungher, fiecare nişă 
a camerei cu holo-discuri şi tridijurnale din diferite sectoare 
trantoriene, iar în aer se rotea o colecţie de vizi-globuri 
reprezentând diferite lumi ale Imperiului; Acarnio eliminase 
munţii de date şi de imagini pe care Zenow prefera să le 
aibă la vârful degetelor. Acum, un mare holo-ecran domina 
unul dintre pereţi. Cu ajutorul lui, gândi Seldon, Acarnio 
putea examina orice publicaţie scrisă sau video pe care o 
dorea. 

Acarnio era scund şi îndesat. Privirea sa avea un uşor 
strabism - dintr-o corecție de cornee, operaţie din copilărie 
care nu reuşise - însă trăda o inteligenţă deosebită şi o 
atenţie constantă faţă de tot ceea ce se întâmpla în jurul lui. 

— Profesore Seldon! Intraţi. Luaţi loc. 

Acarnio arată spre un fotoliu cu spătar drept, de partea 
cealaltă a biroului: 

— A fost o întâmplare foarte fericită că aţi solicitat această 
întâlnire. Vedeţi, şi eu aveam de gând să iau legătura cu 
dumneavoastră imediat ce aş fi terminat cu instalarea. 

Seldon dădu din cap, încântat că noul Bibliotecar Şef îl 
considerase printre priorităţi, din moment ce plănuise să se 
întâlnească cu el încă din primele zile ale instalării sale. 

— Dar, pentru început, Profesore, spuneţi-mi pentru ce 
doreaţi să ne întâlnim, înainte sa ne îndreptăm atenţia spre 
grijile mele ceva mai prozaice. 

Seldon îşi drese vocea şi se aplecă spre Acarnio: 

— Domnule Bibliotecar Şef, fără îndoială că Las Zenow v-a 
povestit despre munca mea aici şi despre ideea 
Enciclopediei Galactice. Las era entuziasmat şi m-a ajutat 
foarte mult, oferindu-mi aici un birou particular şi acces 
neîngrădit la vastele resurse ale Bibliotecii. De fapt, chiar el 
a localizat sediul definitiv al Proiectului Enciclopediei, o 


lume îndepărtată din Provincie, lumită Terminus. Însă Las 
nu mi-a putut oferi tot ce mi-am dorit. Pentru a menţine 
Proiectul în termenele prevăzute, trebuie să obţin spaţiu 
pentru câţiva dintre colegii mei. Este o sarcină istovitoare, 
fie şi numai dacă ţinem cont de adunarea informaţiilor, 
copierea şi transferarea lor pe Terminus, înainte de a ne 
începe munca propriu-zisă la editarea Enciclopediei. Las nu 
era în termeni buni cu Consiliul, după cum bine ştiţi. Însă cu 
dumneavoastră lucrurile stau altfel. Deci, domnule 
Bibliotecar Şef, am venit să vă rog: veţi binevoi să acordaţi 
şi colegilor mei privilegiile de care mă bucur eu aici, pentru 
a ne putea continua munca de o importanţă vitală? 

În acest moment, Han se opri, aproape fără răsuflare. Era 
sigur că discursul său, pe care-l repetase de nenumărate 
ori în noaptea anterioară, îşi va face efectul dorit. Aşteptă, 
încrezător în răspunsul lui Acarnio. 

— Profesore Seldon..., începu Acarnio. 

Zâmbetul plin de speranţă al lui Seldon se stinse. 
Distingea în vocea Bibliotecarului Şef o nuanţă la care nu se 
aşteptase. 

— ... stimatul meu predecesor mi-a oferit - cu foarte multe 
detalii - o explicaţie a muncii dumneavoastră de la 
Bibliotecă, era entuziasmat de cercetare şi sprijinea ideea 
introducerii colegilor dumneavoastră. La fel şi eu, Profesore 
Seldon... 

Seldon ridică brusc privirea, sesizând pauza pe care o 
făcuse Acarnio. 

— ... la început. Mă pregătisem să convoc o adunare 
specială a Consiliului pentru a propune ca un număr de 
birouri să vă fie oferite dumneavoastră şi colegilor 
Enciclopedişti. Dar, Profesore Seldon, acum totul s-a 
schimbat. 

— S-a schimbat! De ce? 

— Profesore Seldon, de-abia aţi fost acuzat de atac şi 
vătămare, într-un caz care a căpătat mare notorietate. 


— Dar am fost achitat, interveni Seldon. Nu s-a ajuns 
niciodată la proces. 

— Totuşi, Profesore, ultima dumneavoastră apariţie în 
public a dat o... cum să spun? ... tentă de proastă reputaţie. 
A, da, aţi fost achitat de toate acuzaţiile. Dar pentru a se 
obţine această achitare, au fost prezentate lumii numele 
dumneavoastră, trecutul, convingerile şi munca. Şi chiar 
dacă un judecător progresist şi just v-a declarat nevinovat, 
ce ne facem cu milioanele - poate miliardele - de cetăţeni 
obişnuiţi care nu văd în dumneavoastră un psihoistoric 
zbătându-se să menţină gloria civilizaţiei sale, ci un dement 
care ţipă că marele şi puternicul Imperiu se va prăbuşi? 
Dumneavoastră, prin chiar natura muncii pe care o 
depuneţi, ameninţaţi structura Imperiului. Nu mă refer la 
uriaşul, anonimul, inexpresivul, monoliticul Imperiu. Nu, mă 
refer la inima şi la sufletul Imperiului... la oamenii săi. Când 
spuneţi că Imperiul decade, le spuneţi că ei decad. Iar asta, 
dragul meu Profesor, cetăţeanul obişnuit nu poate accepta. 
Seldon, vreţi sau nu, vă place sau nu, aţi devenit un subiect 
de batjocură. 

— Scuzaţi-mă, domnule Bibliotecar Şef, dar eu de câţiva 
ani sunt, în unele cercuri, subiect de batjocură. 

— În anumite cercuri. Dar acest ultim incident - şi şedinţa 
publică în care a fost rezolvat - v-a făcut subiect de 
ridiculizare nu doar aici, pe Trantor, ci în toate lumile. Şi, 
Profesore, dacă oferindu-vă un birou aprobăm tacit munca 
dumneavoastră, atunci, prin deducție logică, Biblioteca 
devine de asemenea subiect de ridiculizare în toate lumile. 
Oricât de puternic cred eu, ca persoană, în teoria şi 
Enciclopedia dumneavoastră, ca Bibliotecar Şef al 
Bibliotecii Galactice de pe Trantor trebuie să mă gândesc în 
primul rând la Bibliotecă. În consecinţă, Profesore Seldon, 
cererea dumneavoastră de a vă aduce aici colegii este 
respinsă. 

Hari Seldon se prăbugşi pe spate în scaun, ca lovit. 


— Mai mult, continuă Acarnio, vă aduc la cunoştinţă că vi 
se suspendă pe o perioadă de două săptămâni - începând 
chiar din acest moment - toate privilegiile pe care le aveţi la 
Bibliotecă. Consiliul se va aduna într-o şedinţă specială. În 
două săptămâni vă vom anunţa dacă legătura 
dumneavoastră cu noi se va întrerupe sau nu. 

Acarnio se opri şi, punând palmele pe suprafaţa lucioasă şi 
imaculată a biroului, se ridică în picioare: 

— Asta a fost tot, Profesore Seldon... deocamdată. 

Hari Seldon se ridică şi el, deşi mişcarea lui nu fu tot atât 
de continuă şi de rapidă ca cea a lui Iryma Acarnio. 

— M-aş putea adresa Consiliului? întrebă el. Poate că dacă 
le-aş explica importanţa vitală a psihoistoriei şi 
Enciclopediei... 

— Mă tem că nu, Profesore, spuse blând Acarnio. 

În acest moment, Seldon reuşi să întrevadă scurt bărbatul 
despre care vorbise Las Zenow. Dar, aproape imediat, 
birocratul de gheaţă puse din nou stăpânire pe Acarnio. 
Seldon fu condus spre uşă. 

Uşa se deschise şi Acarnio spuse: 

— Două săptămâni, Profesore. Până atunci... 

Hari intră în skitter-ul care îl aştepta, şi uşa se închise. 

Acum ce fac? se întrebă desperat Seldon. Acesta să fie 
sfârşitul muncii mele? 

— Wanda dragă, ce faci tu aici? întrebă Hari Seldon 
intrând în biroul nepoatei sale. 

Camera fusese biroul strălucitului matematician Yugo 
Amaryl, a cărui moarte sărăcise Proiectul de Psihoistorie. 
Din fericire, în ultimii ani Wanda preluase treptat rolul lui 
Yugo, continuând îmbunătăţirea şi perfecţionarea Primului 
Radiant. 

— Ei bine, lucrez la o ecuaţie din Secţiunea 33A2D17. 
Vezi, am recalibrat această secţiune... 

Arătă spre o pată strălucitoare de culoare violet 
suspendată în aer, în faţa ei: 


— ... luând în considerare constanta standard şi... lată! 
Exact aşa cum mă aşteptam... cred. 

Se dădu un pas înapoi frecându-se la ochi. 

— Ce este asta, Wanda? 

Hari se dădu mai aproape pentru a studia ecuaţia: 

— Ia te uita, seamănă cu ecuaţia Terminus-ului şi totuşi... 
Wanda, asta este inversa ecuaţiei Terminus, nu-i aşa? 

— Da, bunicule. Vezi, numerele nu se potriveau chiar aşa 
cum trebuie în ecuaţia Terminus... uite. 

Atinse un contact de pe un panou aflat în perete şi o altă 
pată colorată puternic în roşu prinse viaţă în cealaltă parte 
a camerei. Seldon şi Wanda se deplasară până acolo pentru 
a o cerceta: 

— Vezi cum se potrivesc acum perfect, bunicule? Mi-au 
trebuit câteva săptămâni să o corectez. 

— Cum ai reuşit? 

Hari admira logica şi eleganța ecuaţiei. 

— La început, m-am concentrat doar asupra ei. Dar după 
aceea mi-am dat seama că nu puteam să introduc pur şi 
simplu ecuaţia în Primul Radiant, după care să mă aştept să 
o rearanjeze aşa cum trebuie. Dacă pui ceva aici înseamnă 
să scoţi ceva din altă parte. Greutatea are nevoie de 
contragreutate. 

— Cred că conceptul la care te referi este ceea ce anticii 
numeau „yin şi yang”. 

— Da. Yin şi yang. Deci, înţelegi, pentru a perfecționa yin- 
ul Terminus-ului, trebuia să-i descopăr yang-ul. Ceea ce am 
şi făcut, uite aici. 

Se întoarse la pata violet, aflată în cealaltă parte a sferei 
Primului Radiant: 

— Şi odată ajustate cifrele de aici, ecuaţia Terminus şi-a 
găsit imediat locul. Armonie! 

Wanda arăta mulţumită de ea însăşi, de parcă ar fi 
rezolvat toate problemele Imperiului. 

— Fascinant, Wanda, şi mai târziu va trebui să-mi spui cum 
crezi tu că va ajuta asta Proiectul... Dar trebuie să mergem 


la holo-ecran. Am primit un mesaj urgent din Santanni, 
acum câteva minute. Tatăl tău vrea să-l sunăm imediat. 

Zâmbetul Wandei se topi. Ultimele reportaje de pe 
Santanni spuneau că acolo aveau loc lupte. Reducerea 
fondurilor Imperiale se făcea simțită în primul rând printre 
cetăţenii din Provincii. Aveau un acces limitat la Suburbii, 
care erau mai bogate şi mai bine populate şi le era din ce în 
ce mai greu să-şi vândă produsele proprii pentru importuri 
absolut necesare. Hipernavele Imperiale care veneau şi 
plecau de pe Santanni se împuţinau, iar acea lume 
îndepărtată se simţea izolată de restul Imperiului. Pe toată 
planeta izbucniseră focare de rebeliune. 

— Bunicule, sper că totul este în regulă, spuse Wanda. 

În vocea ei se făcea simțită teama. 

— Nu-ţi face griji, dragă. La urma urmelor, nimic nu li s-a 
întâmplat, din moment ce Raych ne-a putut trimite un 
mesaj. 

Se aşezară în faţa holo-ecranului. Seldon formă un cod la 
tastatură după care aşteptară câteva secunde pentru 
stabilirea conexiunilor intragalactice. Încet, ecranul păru să 
se afunde în perete, ca şi cum se formase un tunel... şi din 
tunel, la început ca prin ceaţă, apăru figura familiară a unui 
bărbat îndesat şi bine făcut. Pe măsură ce conexiunea se 
îmbunătăţea, trăsăturile omului deveniră mai clare. Atunci 
când Seldon şi Wanda reuşiră să distingă mustaţa dahlită a 
lui Raych, figura prinse viaţă. 

— Tată! Wanda! spuse holograma tridimensională a lui 
Raych proiectată din Santanni în Trantor. Ascultaţi, nu am 
prea mult timp. 

Tresări, ca şi cum fusese întrerupt de un zgomot puternic: 

— Lucrurile s-au cam înrăutățit pe-aici. Guvernul a căzut şi 
puterea a fost preluată de un consiliu provizoriu. Vă 
imaginaţi că e o zăpăceală cumplită. De-abia am reuşit să le 
îmbarc pe Manella şi pe Bellis spre Anacreon. Le-am spus 
să ia legătura cu voi de acolo. Numele navei este Arcadia 
VII. Să o fi văzut pe Manella, tată. S-a înfuriat cumplit din 


cauză că a trebuit să plece. N-am reuşit s-o conving decât 
după ce i-am spus că e spre binele lui Bellis. Ştiu ce credeţi. 
Sigur că ar fi trebuit să plec cu ele... dacă aş fi putut. Dar 
nu era spaţiu suficient. Să fi văzut prin ce am trecut eu 
până să le îmbarc pe ele. 

Raych scoase la iveală unul dintre zâmbetele sale, care 
plăceau atât de mult lui Seldon şi Wandei, apoi continuă: 

— De altfel, din moment ce sunt aici trebuie să ajut la 
păzirea Universităţii... aici este un loc pentru învăţat, 
pentru creat, şi nu pentru distrus. Îţi spun, dacă vreunul 
dintre rebelii ăia santannieni cu creierul aburit se apropie 
de echipa noastră... 

— Raych, interveni Hari, cât de gravă este situaţia? Se dau 
lupte în apropierea voastră? 

— Tată, eşti în pericol? întrebă Wanda. 

Aşteptară câteva secunde pentru ca mesajul lor să 
călătorească cei nouă mii de parseci care îi despărţeau de 
Raych, prin Galaxie. 

— N-n-n-am reuşit să disting prea bine ce aţi spus, 
răspunse holograma. Pe aici se duc nişte mici încăierări. De 
fapt, este chiar palpitant. 

Raych zâmbi din nou: 

— Acum trebuie să întrerup. Nu uitaţi, interesaţi-vă de 
Arcadia VII care se îndreaptă spre Anacreon. Am să vă cer 
relaţii imediat ce rezolv aici. Nu uitaţi, eu... 

Transmisia se întrerupse şi holograma dispăru. Tunelul din 
holo-ecran se contractă în sine însuşi, şi după scurtă vreme 
Wanda şi Seldon se treziră fixând un perete alb. 

— Bunicule, spuse Wanda, ce crezi că vroia să spună? 

— N-am nici o idee, dragă. Însă ştiu un lucru, şi anume că 
tatăl tău este în stare să-şi poarte singur de grijă. Mi-e milă 
de orice rebel care va încasa loviturile lui Raych! ... Haide, 
să ne întoarcem la acea ecuaţie, şi după câteva ore vom 
întreba de Arcadia VII. 

— Comandante, nu ai nici o idee ce s-a întâmplat cu nava? 
Hari Seldon era din nou angajat într-o conversaţie 


intragalactică, dar de data aceasta cu un comandant militar 
a cărui navă se afla staționată pe Anacreon. Pentru această 
comunicaţie, Seldon se folosea de vizi-ecran... mai puţin 
fidel decât un holo-ecran, dar mult mai simplu. 

— Vă spun că nu am primit nici o cerere din partea acelei 
hipernave pentru a intra în atmosfera Anacreon-ului. 
Desigur, comunicațiile cu Santanni au fost întrerupte câteva 
ore. De fapt, au fost sporadice în ultima săptămână. Este 
posibil ca nava să fi încercat să ia legătura cu noi pe un 
canal diferit. Dar mă îndoiesc că s-a întâmplat aşa ceva. Nu, 
este mult mai probabil ca Arcadia VII să-şi fi schimbat 
destinaţia. Voreg, poate, sau Sarip. Aţi încercat una din 
lumile astea, Profesore? 

— Nu, spuse nervos Seldon, dar nu văd motivul pentru 
care nava, dacă se îndrepta spre Anacreon, să nu meargă 
spre Anacreon. Comandante, este vital să pot localiza nava. 

— Desigur, se aventură comandantul, este posibil ca 
Arcadia VII să nu fi reuşit. Să treacă, vreau să spun. Se dau 
multe lupte. Rebelilor ălora nu le pasă în cine trag. [intesc 
cu laserele lor şi pretind că trag în Împăratul Agis. Vă spun, 
Profesore, aici, la Periferie, se duce un cu totul alt joc. 

— Pe acea navă se află nora mea împreună cu fiica ei, 
comandante, spuse Seldon. 

— O, îmi pare rău, Profesore, spuse comandantul. Voi lua 
legătura cu dumneavoastră imediat ce aud ceva despre ele. 

Dezamăgit, Hari închise contactul vizi-ecranului. Cât de 
obosit sunt, gândi el. Dar nu mă surprinde... ştiam de 
aproape patruzeci de ani că aici se va ajunge. 

Chicoti cu amărăciune în sinea sa. Probabil comandantul 
acela avusese impresia că îl şoca, impresionându-l cu detalii 
picante despre viaţa la „periferie”. Dar Seldon ştia totul 
despre periferie. Pe măsură ce periferia va intra în agitaţie, 
întregul ansamblu se va destrăma ca un tricotaj, până la 
capăt: Trantor. 

Auzi un bâzâit uşor. Era semnalul de la uşă: 

— Da? 


— Bunicule, spuse Wanda intrând în birou, mi-e frică. 

— De ce, dragă? întrebă îngrijorat Seldon. 

Încă nu vroia să-i spună ce aflase - sau, mai degrabă, ce 
nu aflase - de la comandantul de pe Anacreon. 

— De obicei, deşi sunt atât de departe, îi simt... îi simt aici, 
spuse ea arătând spre cap, şi aici, spuse arătând spre 
inimă. Dar acum, astăzi, nu-i simt. Îi simt mai slab, ca şi cum 
se sting, ca becurile din cupolă. Şi vreau să opresc acest 
lucru. Vreau să-i trag înapoi, dar nu pot. 

— Wanda, cred că este doar imaginaţia ta, din cauza 
grijilor pe care ţi le faci din cauza rebeliunii. Ştii că revolte 
apar mereu, pretutindeni în Imperiu... mici erupții care 
eliberează tensiunile. Haide, ştii că există prea puţine şanse 
ca Raych, Manella, şi Bellis, să păţească ceva. Tatăl tău ne 
poate chema oricând ca să ne spună că este bine; mama ta 
şi cu Bellis vor ateriza pe Anacreon şi se vor bucura de o 
mica vacanţă. Noi suntem de compătimit... suntem 
înfundaţi aici, până la urechi, în munca noastră! Aşa că, 
iubito, du-te şi te bagă în pat şi să ai numai gânduri 
frumoase... Îţi promit că mâine, sub cupola însorită, 
lucrurile vor părea mult mai roz. 

— Bine, bunicule, spuse Wanda care nu părea pe deplin 
convinsă. Dar mâine... dacă nu primim nici o veste... va 
trebui să... să... 

— Wanda, ce altceva putem face decât să aşteptăm? o 
întrebă cu blândeţe Hari. 

Wanda se întoarse şi plecă. Greutatea grijilor ei parcă o 
apăsa pe umeri. Hari o privi cum pleacă, după care permise 
propriilor griji să iasă la suprafaţă. 

Trecuseră trei zile de la convorbirea cu Raych. De atunci... 
nimic. lar astăzi, comandantul naval de pe Anacreon 
spusese că nu auzise nimic despre vreo navă numită 
Arcadia VII. 

Hari încercase mai devreme să ia legătura cu Raych pe 
Santanni, dar toate reţelele de comunicaţie cu Santanni 


erau distruse. Ca şi cum Santanni - şi Arcadia VII - se 
rupseseră pur şi simplu de Imperiu, ca o petală de floare. 

Seldon ştia ce trebuia să facă acum. Imperiul era poate la 
pământ, dar nu pierise. Puterea sa, dacă era bine mânuită, 
putea fi încă uluitoare. Seldon trimise un mesaj urgent spre 
Împăratul Agis XIV. 

— Ce surpriză... prietenul meu Hari! 

Figura lui Agis îi zâmbi lui Seldon prin holo-ecran: 

— Mă bucur să primesc veşti de la tine, deşi de obicei 
apelezi la audienţele personale, care sunt mai protocolare. 
Haide, mi-ai trezit interesul. Care este urgenţa? 

— Sire, începu Seldon, fiul meu, Raych, împreună cu soţia 
şi fiica, trăiesc pe Santanni. 

— A, Santanni, spuse Împăratul şi zâmbetul îi pieri. O 
adunătură de nemernici pe care dacă... 

— Sire, vă rog, îl întrerupse Seldon uimindu-l pe Împărat 
cu încălcarea flagrantă a protocolului Imperial. Fiul meu a 
reuşit să le urce pe Manella şi pe Bellis într-o hipemavă, 
Arcadia VII, cu destinaţia Anacreon. Însă el a trebuit să 
rămână. Asta s-a întâmplat acum trei zile. Nava nu a 
aterizat pe Anacreon. lar fiul meu parcă a dispărut. 
Apelurile către Santanni au rămas fără răspuns, iar acum 
liniile de comunicaţie au fost distruse. Vă rog, Sire, mă 
puteţi ajuta? 

— Hari, după cum ştii, toate legăturile dintre Santanni şi 
Trantor au fost avariate. Totuşi, păstrez o influenţă în 
anumite sectoare din Santanni. Cu alte cuvinte, mi-au 
rămas câţiva loiali care nu au fost descoperiţi. Deşi nu pot 
lua direct legătura cu vreunul dintre oamenii mei operativi 
de acolo, îţi pot arăta toate rapoartele pe care le primesc. 
Ele sunt, desigur, strict confidenţiale, dar având în vedere 
situaţia ta şi relaţia noastră îţi voi permite accesul la acele 
informaţii care te-ar putea interesa. Aştept un raport ce 
trebuie să apară până într-o oră. Dacă vrei, voi lua din nou 
legătura cu tine după ce soseşte. Între timp, voi pune pe 
unul dintre funcţionarii mei să parcurgă toate rapoartele 


primite din Santanni în ultimele trei zile şi să caute ceva 
referitor la Raych, Manella, sau Bellis Seldon. 

— Vă mulţumesc, Sire. Aveţi umila mea recunoştinţă. 

Hari Seldon înclină capul, în timp ce imaginea Împăratului 
dispărea de pe holo-ecran. 

Şaizeci de minute mai târziu, Hari Seldon stătea tot la 
birou, aşteptând veşti de la Împărat. Ultima oră fusese una 
dintre cele mai grele din viaţa sa. Mai grele nu fuseseră 
decât orele de după distrugerea lui Dors. 

Faptul că nu ştia îl ucidea pur şi simplu. Îşi făcuse o 
carieră din a şti - viitorul, ca şi prezentul. lar acum nu avea 
nici o idee despre trei dintre fiinţele pe care le iubea cel 
mai mult. 

Holo-ecranul bâzâi uşor şi Hari, ca răspuns, apăsă un 
contact. Agis îşi făcu apariţia. 

— Hari, începu Împăratul. 

Din tenta de tristeţe a vocii Împăratului, Hari ştia că 
această veste avea să fie proastă. 

— Fiul meu, spuse Hari. 

— Da, răspunse Împăratul. Raych a fost omorât, ieri 
dimineaţă, într-un bombardament asupra Universităţii 
Santanni. Am aflat că Raych ştia de bombardament, dar a 
refuzat să-şi părăsească postul. Ştii, un mare număr dintre 
rebeli erau studenţi şi Raych a crezut că dacă ei ar afla de 
prezenţa lui acolo, atunci nu ar mai... Dar ura a învins 
raţiunea. Vezi tu, Universitatea este o Universitate 
Imperială. Rebelii au senzaţia că trebuie să distrugă toate 
lucrurile Imperiale, pentru ca apoi să reconstruiască altele. 
Idioţii! De ce... 

Agis se opri aici, dându-şi seama că lui Seldon nu-i păsa de 
Universitatea Santanni sau de planurile rebelilor... cel 
puţin, nu acum. 

— Hari, dacă asta te face să te simţi mai bine, află că fiul 
tău a murit încercând să apere cunoaşterea. Nu pentru 
Imperiu a luptat şi murit Raych, ci pentru umanitatea 
însăşi. 


Seldon ridică privirea, cu ochii plini de lacrimi. Întrebă cu 
o voce de-abia auzită: 

— Şi Manella, şi micuța Bellis? Cu ele ce s-a întâmplat? Aţi 
dat de Arcadia VII? 

— Căutarea n-a dat nici un rezultat, Hari. Arcadia VII a 
plecat de pe Santanni, aşa cum ţi s-a spus. Dar se pare căa 
dispărut. Poate a fost deturnată de rebeli, sau poate a făcut 
o întoarcere de urgenţă... În momentul ăsta, nu ştim nimic. 

Seldon dădu din cap: 

— Îţi mulţumesc, Agis. Deşi mi-ai adus veşti tragice, cel 
puţin mi le-ai adus. Era mai râu dacă nu ştiam. Eşti un 
adevărat prieten. 

— Acum prietene, spuse Împăratul, te las... împreună cu 
amintirile tale. 

Imaginea lui Agis dispăru. Hari încrucişă braţele pe birou, 
puse capul jos, şi plânse. 

Wanda Seldon îşi potrivi centura salopetei, strângând-o în 
jurul taliei. Apucând o lopăţică de mână, atacă unele 
buruieni care crescuseră în mica grădină de flori a Clădirii 
de Psihoistorie de la Streeling. În general, Wanda îşi 
petrecea cea mai mare parte a timpului în biroul său, 
lucrând cu Primul Radiant. Îşi găsea o consolare în 
statistica lui precisă şi elegantă; ecuaţiile statornice erau 
cumva liniştitoare, în acest Imperiu care înnebunise. Dar 
atunci când gândurile la iubitul său tată, la mama, la sora sa 
deveneau prea greu de suportat, când nici chiar munca de 
cercetare nu o puteau face să-şi ia mintea de la oribilele 
pierderi pe care le suferise de curând, Wanda ieşea 
invariabil aici, afară, săpând pământul, ca şi când ajutând 
câteva plante să trăiască, îşi alina întrucâtva durerea. 

De la moartea tatălui său, acum o lună, şi de la dispariţia 
Manellei şi a lui Bellis, Wanda, care întotdeauna fusese 
subţirică, pierduse şi mai mult în greutate. lar Hari Seldon, 
care acum câteva luni ar fi fost îngrijorat de pierderea 
poftei de mâncare a nepoatei sale, nici nu observa acest 
lucru, cufundat în propria sa durere. 


Hari şi Wanda Seldon suferiseră o profundă schimbare... 
ca şi cei câţiva membri rămaşi la Proiectul de Psihoistorie. 
Hari părea că se dăduse bătut. Acum îşi petrecea cea mai 
mare parte a timpului aşezat în fotoliu, la solarium, privind 
domeniile Universităţii, încălzit de becurile strălucitoare de 
deasupra. Din când în când, membri ai Proiectului îi 
spuneau Wandei că garda lui de corp, un om pe nume 
Stettin Palver, încerca să-l convingă să facă o plimbare 
afară, sub cupolă, sau să poarte o discuţie despre viitor. 

Wanda se retrase şi mai adânc în studiul fascinantelor 
ecuaţii ale Primului Radiant, pentru a cărui formă finală 
bunicul său muncise din greu atât de mult timp; şi avea 
dreptate: Enciclopediştii trebuie să se stabilească pe 
Terminus; ei vor fi Fundaţia. 

Iar Secţiunea 33A2D17, ei bine, în ea se putea vedea ceea 
ce Seldon numise A Doua, sau Secreta Fundaţie. Dar cum? 
Fără interesul activ al lui Seldon, Wanda nu ştia cum să 
meargă mai departe, lar durerea provocată de pierderea 
familiei era atât de adâncă încât parcă nu avea puterea să 
încerce de una singură. 

Membrii Proiectului, cele aproximativ cincizeci de suflete 
care munceau din greu, îşi continuară munca în măsura 
posibilităţilor. Majoritatea erau Enciclopedişti, cercetând 
materialele de referinţă necesare pentru a le copia şi 
cataloga în vederea eventualei mutări pe Terminus... atunci 
când şi dacă vor obţine acces deplin la Biblioteca Galactică. 
În acest moment, nu lucrau decât din devotament. 
Profesorul Seldon îşi pierduse biroul particular la 
Bibliotecă, astfel încât şansele ca alţi membri ai Proiectului 
să primească o aprobare specială erau foarte reduse. 

Restul membrilor Proiectului erau analişti istorici şi 
matematicieni. Istoricii interpretau acţiunile şi 
evenimentele trecute şi prezente ale omenirii, transmițând 
rezultatele matematicienilor care, la rândul lor, puneau 
diferitele piese în marea Ecuaţie Psihoistorică. Era o muncă 
migăloasă şi istovitoare. 


Mulţi plecaseră, pentru că recompensele erau mici... 
psihoistoricii erau ţinta multor glume şi răutăţi pe Trantor, 
iar fondurile limitate îl obligaseră pe Seldon să micşoreze 
drastic plăţile. Dar prezenţa permanentă şi reconfortantă a 
lui Hari Seldon reuşise - până acum - să depăşească 
dificultăţile cu care se confrunta Proiectul. Într-adevăr, cei 
care rămăseseră făcuseră asta din respect şi devotament 
pentru Profesorul Seldon. 

Acum, gândi Wanda Seldon cu amărăciune, ce motiv ar 
mai avea ca să mai rămână? O adiere uşoară îi aruncă o 
şuviţă din părul blond peste ochi; o împinse înapoi, absentă, 
şi continuă cu săpatul. 

— Domnişoară Seldon, îmi puteţi acorda un moment din 
timpul dumneavoastră? 

Wanda se întoarse şi ridică privirea. Un tânăr - ea aprecie 
că se apropia de treizeci de ani - stătea pe aleea pietruită, 
lângă ea. Îl simţi imediat: puternic şi deosebit de inteligent. 
Bunicul ei făcuse o alegere înţeleaptă. Se ridică pentru a-i 
vorbi. 

— V-am recunoscut. Sunteţi garda de corp a bunicului 
meu. Stettin Palver, nu-i aşa? 

— Da, aveţi dreptate, domnişoară Seldon, spuse Palver 
îmbujorându-se uşor ca şi cum era încântat că o fată atât de 
frumoasă îl remarcase. Domnişoară Seldon, aş dori să 
vorbim despre bunicul dumneavoastră. Sunt foarte 
îngrijorat din cauza lui. Trebuie sa facem ceva. 

— Ce să facem, domnule Palver? Eu nu ştiu ce să fac. De 
când tatăl meu... 

Înghiţi greu, ca şi cum îi era dificil să vorbească: 

— ... a murit, iar mama şi sora mea au dispărut, nu pot 
face decât să-l dau jos din pat dimineaţa. Ca să-ţi spun 
adevărul, şi eu sunt foarte afectată. Înţelegi, nu? 

Îl privi în ochi şi îşi dădu seama că o înţelegea. 

— Domnişoară Seldon, spuse încet Palver, îmi pare teribil 
de rău pentru pierderile suferite. Dar dumneavoastră şi cu 
Profesorul Seldon sunteţi în viaţă şi trebuie să continuaţi 


munca la psihoistorie. Profesorul pare că s-a dat bătut. 
Speram că poate dumneavoastră... noi... am putea face 
ceva pentru a-i reda speranţa. Ştiţi, un motiv pentru a 
merge mai departe. 

Ah, domnule Palver, gândi Wanda, poate că bunicul are 
dreptate. Mă întreb dacă există într-adevăr vreun motiv 
pentru care să continuăm. 

Însă spuse: 

— Îmi pare rău, domnule Palver, dar nu-mi trece nimic 
prin cap. 

Arătă spre pământ cu lopăţica: 

— Iar acum, după cum vedeţi, trebuie să mă întorc la 
buruienile astea enervante. 

— Nu cred că bunicul dumneavoastră are dreptate. Cred 
că există un motiv care să ne facă să mergem mai departe. 
Trebuie doar să-l descoperim. 

Cuvintele o loviră în plin. De unde ştia el ce gândise? Doar 
dacă nu cumva... 

— Puteţi manevra minţile, nu-i aşa? întrebă ea ţinându-şi 
răsuflarea de parcă i-ar fi fost frică să audă răspunsul lui 
Palver. 

— Da, pot, răspunse tânărul. Cred că dintotdeauna am 
putut. Nu îmi amintesc să fi existat o vreme când nu am 
putut. Jumătate din timp nici măcar nu sunt conştient de 
puterea mea... Însă aflu ce gândesc oamenii... sau ce au 
gândit. Uneori primesc străfulgerări care provin de la o altă 
persoană. Însă întotdeauna se află în mulţime şi nu-mi pot 
da seama cine este. Dar ştiu că mai sunt oameni ca mine... 
ca noi... în jurul nostru. 

Wanda îl prinse emoţionată de mână. Unealta ei de 
grădinărit zăcea neluată în seamă. 

— Vă daţi seama ce înseamnă asta? Pentru bunicul, pentru 
psihoistorie? Unul ca noi, de unul singur, nu poate face prea 
mult, dar amândoi, împreună... 

Wanda porni spre Clădirea Psihoistoriei, lăsându-l pe 
Palver locului, pe aleea pietruită. Aproape de intrare se opri 


şi se întoarse. Haide, domnule Palver, trebuie să-i spunem 
bunicului, spuse ea fără să deschidă gura. Da, cred că asta 
trebuie să facem, răspunse Palver îndreptându-se spre ea. 

— Vrei să-mi spui că am căutat în întreg Trantor-ul o 
persoană care să aibă puterile tale, şi că această persoană a 
fost în toate aceste luni aici lângă noi, şi n-am ştiut? 

Lui Hari Seldon nu-i venea să creadă. Moţăia în solarium, 
când Wanda şi Palver îl scuturaseră pentru a-l trezi şi a-i 
împărtăşi nemaipomenita veste. 

— Da, bunicule. Gândeşte-te. Nu am mai avut niciodată 
până acum ocazia să-l întâlnesc pe Stettin. Erai cu el în 
special atunci când nu te ocupai de Proiect, iar eu mi-am 
petrecut majoritatea timpului închisă în biroul meu, lucrând 
cu Primul Radiant. Când să ne fi întâlnit? De fapt, cu 
singura ocazie în care ne-am întâlnit, rezultatele au fost 
semnificative. 

— Când a fost asta? întrebă Seldon scotocindu-şi prin 
memorie. 

— Ultima ta audiere... în faţa judecătoarei Lih, răspunse 
imediat Wanda. Adu-ţi aminte de martorul ocular care a 
jurat că tu şi cu Palver i-aţi atacat pe cei trei golani. Adu-ţi 
aminte că s-a pierdut şi a spus adevărul... deşi nici el nu ştia 
de ce. Dar Stettin şi cu mine ne uniserăm forţele. Amândoi 
îl forţam pe Rial Nevas să fie sincer. În prima sa declaraţie, 
fusese foarte ferm; mă îndoiesc că vreunul dintre noi ar fi 
reuşit să-l forţeze de unul singur. Dar împreună... 

Aruncă o privire rapidă spre Palver: 

— ... puterea noastră este uimitoare! 

Hari Seldon cugetă la toate acestea, după care dădu să 
vorbească. Dar Wanda continuă: 

— De fapt, avem de gând să petrecem toată după amiaza 
testându-ne capacităţile mentale, separat şi împreună. Din 
ceea ce am descoperit până acum, se pare că forţa lui 
Stettin este puţin mai slabă decât a mea... probabil cinci pe 
scara de notare. Dar cinci-ul său, combinat cu şapte-ul meu, 
dau adunate doisprezece! Gândeşte-te, bunicule. Fantastic! 


— Nu vă daţi seama, Profesore? interveni şi Palver. Wanda 
şi cu mine suntem schimbarea pe care o căutaţi. Vă putem 
ajuta pentru a convinge lumea că psihoistoria este valabilă, 
putem descoperi alţii ca noi, putem ajuta la repunerea 
psihoistoriei pe drumul său firesc. 

Hari Seldon îi privi pe cei doi tineri din faţa sa. Feţele lor 
străluceau de tinereţe, vigoare şi entuziasm. Îşi dădu seama 
că asta făcea bine inimii lui obosite. Poate că, la urma 
urmei, nu era totul pierdut. Nu crezuse că va supravieţui 
ultimei tragedii, moartea fiului său şi dispariţia norei şi 
nepoatei, dar acum putea vedea că Raych supravieţuise 
prin Wanda. lar în Wanda şi în Stettin, ştia asta, trăia 
viitorul Fundaţiei. 

— Da, da, fu de acord Seldon dând puternic din cap. 
Haideţi, ajutaţi-mă. Trebuie să mă întorc la birou pentru a 
plănui următorul nostru pas. 

— Profesore Seldon, intraţi, spuse Bibliotecarul Şef Tryma 
Acarnio cu o voce de gheaţă. 

Hari Seldon, însoţit de Wanda şi Palver, intră în biroul 
impunător al Bibliotecarului Şef. 

— Mulţumesc, domnule Bibliotecar Şef, spuse Seldon 
aşezându-se într-un scaun şi privindu-l pe Acarnio de 
celalată parte a biroului. Să vă prezint pe nepoata mea 
Wanda şi pe prietenul meu Stettin Palver. Wanda este o 
membră deosebit de valoroasă a Proiectului de Psihoistorie, 
specializată în domeniul matematicilor. lar Stettin, ei bine, 
Stettin este pe cale să devină un expert în psihoistoria 
generală... atunci când nu mă protejează de pericole fizice. 

Seldon râse bine dispus. 

— Da, bine, totul este bine şi frumos, Profesore, spuse 
Acarnio iritat de buna dispoziţie a lui Seldon. 

Se aşteptase ca profesorul să intre umil, cerşind încă o 
şansa de a avea acces la privilegiile speciale ale Bibliotecii. 
— Dar nu înţeleg care este motivul pentru care doriţi să 
discutăm, continuă el. Vă daţi seama că poziţia noastră este 
fermă: Nu putem permite ca Biblioteca să se asocieze cu o 


persoană atât de nepopulară. Suntem, la urma urmelor, o 
Bibliotecă publică şi trebuie să ne preocupăm de 
sentimentele publicului. 

Acarnio se lăsă pe spate... poate că acum va începe să se 
milogească. 

— Îmi dau seama că nu am fost în stare să determin 
schimbarea hotărârii dumneavoastră. Totuşi, m-am gândit 
că dacă aţi asculta doi membri tineri ai Proiectului - 
psihoistoricii de mâine - poate ca veţi sesiza mai bine rolul 
vital pe care Proiectul - şi Enciclopedia, în special - îl va 
juca în viitorul nostru. Vă rog să-i ascultați pe Wanda şi pe 
Stettin. 

Acarnio aruncă o privire rece spre cei doi tineri care îl 
flancau pe Seldon: 

— Foarte bine, spuse el privind ostentativ banda orară de 
pe perete. Cinci minute, nu mai mult. Am de condus o 
Bibliotecă. 

— Domnule Bibliotecar Şef, începu Wanda, după cum v-a 
explicat bunicul meu, psihoistoria este o modalitate extrem 
de valoroasă pentru păstrarea civilizaţiei noastre. Da, 
păstrarea, repetă ea după ce văzu ochii lui Acarnio 
mărindu-se la auzul cuvântului. S-a pus un accent exagerat 
pe distrugerea Imperiului, în acest mod, valoarea 
psihoistoriei a fost trecută cu vederea. Deoarece cu ajutorul 
psihoistoriei, aşa cum putem prevedea inevitabilul declin al 
civilizaţiei noastre, putem descoperi modalităţi pentru 
păstrarea ei. În acest scop s-a pus problema creării 
Enciclopediei Galactice. Şi iată de ce avem nevoie de 
ajutorul dumneavoastră şi al importantei Biblioteci. 

Acarnio nu reuşi să-şi înfrâneze zâmbetul. Tânăra aceasta 
avea un farmec incontestabil. Era atât de sinceră, vorbea 
atât de bine. O privi cum stătea în faţa lui, cu părul blond 
pieptănat la spate într-un stil mai degrabă auster şi 
pedagogic, care nu-i putea ascunde trăsăturile atrăgătoare 
ci dimpotrivă, le scotea în evidenţă. Ceea ce spunea ea 
începea să aibă mai mult sens. Poate că Wanda Seldon avea 


dreptate... poate că privise problema dintr-un unghi greşit. 
Dacă s-ar pune problema păstrării, şi nu cea a distrugerii... 

— Domnule Bibliotecar Şef, începu Stettin Palver, această 
măreaţă Bibliotecă a rezistat timp de milenii. Ea, poate mai 
mult chiar decât Palatul Imperial, reprezintă imensa putere 
a Imperiului. Deoarece Palatul adăposteşte doar 
conducătorul Imperiului, însă Biblioteca este deopotrivă 
căminul cunoaşterii, culturii şi istoriei Imperiale. Valoarea 
sa este incalculabilă. Nu ar fi rezonabil să pregătim un 
omagiu adus acestui uriaş rezervor de informaţii? 
Enciclopedia Galactica va fi chiar un astfel de omagiu... un 
sumar al întregii cunoaşteri conţinute între aceste ziduri. 
Gândiţi-vă! 

Dintr-o dată, totul fu foarte clar în mintea lui Acarnio. Cum 
permisese Consiliului (şi în special acelui morocănos 
Gennaro Mummery) să anuleze privilegiile lui Seldon? Las 
Zenow, o persoană a cărui judecată era foarte stimată, 
susţinuse din tot sufletul Enciclopedia lui Seldon. 

Îi privi din nou pe cei trei din faţa sa, care îi aşteptau 
decizia. Consiliul cu greu ar putea avea ceva împotriva 
membrilor Proiectului - dacă tinerii care se aflau acum în 
biroul său erau reprezentativi pentru genul de persoane cu 
care lucra Seldon. 

Acarnio se ridică şi se plimbă în lungul camerei, cu fruntea 
plină de riduri, ca şi cum îşi organiza gândurile. Ridică o 
mică sferă dintr-un cristal de culoarea laptelui şi o cântări 
în palmă. 

— Trantor, începu el gânditor, vârful de lance al 
Imperiului, centrul Galaxiei. De-a dreptul uimitor, dacă stai 
să te gândeşti... Probabil ne-am pripit judecându-l pe 
Profesorul Seldon. Acum, după ce Proiectul dumneavoastră, 
această Enciclopedia Galactica, mi-a fost prezentat într-o 
astfel de lumină... 

Făcu un gest scurt cu capul în direcţia Wandei şi a lui 
Palver: 


— Îmi dau seama cât de importantă este munca 
dumneavoastră aici. Şi, desigur, am să permit accesul 
câtorva dintre colegii dumneavoastră. 

Seldon zâmbi recunoscător şi o strânse pe Wanda de 
mână. 

— Şi nu recomand acest lucru doar pentru gloria 
Imperiului, continuă Acarnio aparent înfierbântat de idee 
(şi de auzul propriei sale voci). Sunteţi faimos, Profesore 
Seldon. Fie că sunteţi considerat şarlatan sau geniu, se 
pare că toată lumea are o părere despre dumneavoastră. 
Dacă un academician de talia dumneavoastră se aliază cu 
Biblioteca Galactică, asta nu poate duce decât la creşterea 
prestigiului nostru ca bastion al preocupărilor intelectuale 
la cel mai înalt nivel. Deci, prezenţa dumneavoastră poate fi 
folosită pentru a creşte mult râvnitele fonduri menite să 
aducă la zi colecţiile noastre, să determine creşterea 
numerică a personalului şi, desigur, ţinerea deschisă a 
uşilor noastre pentru public... Perspectiva Enciclopediei 
Galactice - ce proiect monumental! Imaginaţi-vă reacţia 
când publicul va afla că Biblioteca Galactică este implicată 
într-un astfel de proiect menit să scoată în evidenţă 
splendoarea civilizaţiei - istoria noastră glorioasă, 
realizările noastre de marca, culturile noastre măreţe. Şi 
dacă te gândeşti că eu, Bibliotecarul Şef Tryma Acarnio, 
sunt responsabil de iniţierea acestui mare Proiect... 

Privi cu intensitate sfera de cristal, pierdut în vise. 

— Da, Profesore Seldon, reveni el cu picioarele pe pământ. 
Dumneavoastră şi colegilor vi se va permite accesul şi vi se 
vor garanta privilegiile celor din Bibliotecă... împreună cu 
un număr de birouri în care să lucraţi. 

Puse sfera de cristal înapoi pe masă şi se întoarse la birou. 

— Desigur, s-ar putea să fie nevoie de ceva timp pentru a 
convinge Consiliul... dar am încredere că mă pot descurca. 
Lăsaţi că mă ocup eu. 

Seldon, Wanda şi Palver se priviră triumfători. Zâmbete 
discrete le jucau la colţurile gurilor. Tryma Acarnio le făcu 


semn că pot pleca şi ei se conformară, lăsându-l pe 
Bibliotecarul Şef în fotoliu, visând la gloria şi la onoarea pe 
care le va câştiga Biblioteca sub conducerea sa. 

— Uimitor, spuse Seldon după ce se instalară comod în 
automobilul lor. Dacă l-aţi fi văzut la ultima întâlnire... 
Spunea că „ameninţ structura de bază a Imperiului nostru”, 
sau cam aşa ceva. lar astăzi, după câteva minute în 
compania voastră... 

— N-a fost foarte greu, bunicule, spuse Wanda. 

Apăsă un contact, introducând automobilul în trafic. Se 
dădu în spate, după ce pilotul automat prelua sarcinile; 
Wanda îi dăduse coordonatele destinaţiei de la panoul de 
comandă. 

— Este un om foarte egocentric. Nu a trebuit decât să 
pedalăm pe aspectele pozitive ale Enciclopediei, iar ego-ul 
lui a preluat totul din mers. 

— Era câştigat pentru cauza noastră încă din momentul în 
care Wanda şi cu mine am intrat înăuntru, spuse Palver. 
Concentrându-ne amândoi asupra lui, a fost o nimica toată. 

Palver se aplecă înainte şi o strânse afectuos pe Wanda de 
umăr. Ea îi zâmbi, se îndreptă şi îl bătu pe mână. 

— Trebuie să îi alertez pe Enciclopedişti cât mai curând 
posibil, spuse Seldon. Deşi nu au mai rămas decât treizeci şi 
doi, sunt lucrători buni şi devotați. Îi voi instala la 
Bibliotecă, după care mă voi ocupa de următorul obstacol: 
creditele. Probabil că alianţa cu Biblioteca este exact ceea 
ce îmi trebuie pentru a convinge oamenii să ne finanţeze. Ia 
să vedem... Îl voi suna din nou pe Terep Bindris şi vă voi lua 
cu mine. Era destul de amabil, cel puţin la prima întâlnire. 
Cum ne va putea rezista acum? 

Automobilul se opri la marginea Clădirii Psihoistoriei de la 
Streeling. Portierele laterale se deschiseră alunecând, dar 
Seldon nu se grăbi să coboare. Se întoarse pentru a o privi 
pe Wanda. 

— Wanda, ai văzut ce aţi fost în stare să faceţi cu Acarnio; 
sunt sigur că împreună aţi putea stoarce nişte credite de la 


câţiva sponsori. Ştiu că nu îţi place să părăseşti mult iubitul 
Prim Radiant, dar aceste vizite vă vor da o şansă să 
practicaţi, sa vă şlefuiţi talentele, să vă daţi seama de ce 
sunteţi în stare. 

— În regulă, bunicule, deşi sunt sigură că acum, după ce ai 
sprijinul Bibliotecii, rezistenţa la pretenţiile tale a mai 
scăzut. 

— Mai există un motiv pentru care cred că voi doi ar fi 
bine să ieşiţi împreună... Stettin, ai spus că în anumite 
ocazii ai „simţit” o altă minte ca a ta, dar nu ai fost capabil 
să o identifici. 

— Da, răspunse Palver. Am sesizat nişte fulgerări, dar de 
fiecare dată eram în mulţime. Şi, în cei douăzeci şi patru de 
ani ai mei, nu-mi aduc aminte decât de vreo patru sau cinci 
fulgerări. 

— Dar Stettin, spuse Seldon cu o voce joasă şi încordată, 
fiecare fulger era, potenţial, mintea unei alte persoane ca 
tine şi ca Wanda... un alt mentalist. Wanda nu a simţit 
niciodată aceste fulgerări pentru că, sincer să fiu, a fost 
toată viaţa ţinută la adăpost. În cele câteva ocazii în care s-a 
aflat în mulţime probabil că nu avea vreun mentalist prin 
apropiere. lată un motiv - probabil cel mai important - 
pentru ca voi doi să ieşiţi afară... cu sau fără mine. Trebuie 
să descoperim alţi mentalişti. Voi amândoi sunteţi destul de 
puternici pentru a manevra o persoană. Dacă aţi fi mai 
mulţi şi v-aţi uni eforturile, aţi avea puterea de a mişca 
Imperiul! 

Cu aceasta, Hari Seldon întinse picioarele afară şi se ridică 
ieşind din maşină. Wanda şi Palver îl priveau şchiopătând, 
îndreptându-se spre Clădirea de Psihoistorie, pe alee. Îşi 
dădeau doar foarte vag seama de imensa responsabilitate 
pe care Seldon le-o pusese pe umeri. 

Era pe la mijlocul amiezii şi soarele Trantor-ului lucea pe 
stratul metalic care acoperea marea planetă. Hari Seldon 
stătea pe platforma observatorului de la Universitatea 
Streeling, şi-şi pusese mâna streaşină la ochi, încercând să-i 


protejeze de strălucirea puternică. Trecuseră ani de când 
nu mai ieşise de sub cupolă, cu excepţia vizitelor la Palat, 
dar acelea nu se puneau la socoteală; pe domeniile 
Imperiale te simţeai foarte închis. 

Seldon nu îşi mai lua garda de corp cu el. În primul rând, 
Palver îşi petrecea majoritatea timpului cu Wanda fie 
lucrând la Primul Radiant, absorbiți în cercetarea mentală, 
fie căutând alţii ca ei. Dar dacă ar fi dorit, Seldon ar fi putut 
găsi un alt tânăr - student la Universitate sau membru al 
Proiectului - pe post de gardă de corp. 

Totuşi, ştia că acum nu mai avea nevoie de aşa ceva. De la 
mult mediatizata audiere şi de la restabilirea legăturilor cu 
Biblioteca Galactică, Comisia pentru Siguranţa Publică se 
interesa îndeaproape de el. Ştia că era urmărit; reuşise să- 
şi surprindă „umbra” de câteva ori în ultimele luni. De 
asemenea, nu avea nici o îndoială că locuinţa şi biroul îi 
fuseseră împănate cu dispozitive de ascultare, însă el punea 
în acţiune un dispozitiv de bruiere atunci când trebuia să 
poarte o discuţie importantă. 

Nu ştia prea bine ce anume gândea Comisia despre el... 
probabil că nici ei nu ştiau deocamdată ce să creadă. 
Indiferent că-l credeau şarlatan sau profet, erau preocupaţi 
să ştie tot timpul unde se află... iar asta însemna că, până 
când Comisia nu-şi schimba atitudinea, nu trebuia să-şi mai 
facă probleme. 

O adiere uşoară îi agită mantaua pe care şi-o înfăşurase 
peste salopetă, şi îi ciufuli cele câteva fire de păr alb rămase 
pe creştet. Se aplecă peste balustradă, privind în jos la 
pătura netedă de oţel. Sub acea pătură bâzâia maşinăria 
unei lumi imense şi complicate. Dacă cupola ar fi fost 
transparentă, s-ar fi văzut automobile grăbindu-se pe 
şosele, gravitaxiuri intrând într-o complicată reţea de 
tunele interconectate, hipernave spaţiale încărcând şi 
descărcând grânele, chimicalele şi produsele de preţ 
pentru şi dinspre fiecare lume a Imperiului. 


Sub parura strălucitoare de metal, patruzeci de miliarde 
de persoane îşi duceau viaţa, cu durerile, bucuriile şi 
dramele vieţii umane. Era o imagine pe care o îndrăgea - 
această panoramă a realizărilor umane - şi i se sfâşia inima 
ştiind că peste câteva secole tot ceea ce se întindea acum 
sub privirile lui se va prăbuşi în ruine. Marea cupolă va fi 
spintecată şi distrusă, deformată, pentru a dezvălui 
imaginea dezolantă a ceea ce odată era sediul unei 
civilizaţii înfloritoare. Scutură capul cu tristeţe, deoarece 
ştia că nu mai putea face nimic pentru a împiedica această 
tragedie. Dar, deşi putea prevedea cupola ruinată, ştia de 
asemenea că pământul pustiit de ultimele bătălii ale 
Imperiului va reînvia, iar Trantor se va reintegra ca 
membru vital în noul Imperiu. Planul avea grijă de acest 
lucru. 

Se aşeză pe una dintre bănci. Piciorul îi palpita dureros; 
această plimbare îl solicitase prea mult. Dar vroia să mai 
arunce încă o privire Trantor-ului, să simtă aerul proaspăt 
în jurul lui, şi să vadă imensul cer de deasupra. 

Se gândi cu nostalgie la Wanda. Acum, rareori îşi mai 
vedea nepoata şi mereu era de faţă Stettin Palver. În cele 
trei luni de când se întâlniseră, Wanda şi Stettin păruseră 
de nedespărţit. Wanda îl asigurase că acest lucru era 
necesar pentru Proiect, dar Seldon bănuia că erau 
implicate şi alte sentimente, nu doar devotamentul pentru 
muncă. 

Îşi aminti de primele zile pe care le petrecuse împreună cu 
Dors, de discuţiile pe care le purtau. Acelaşi lucru se putea 
vedea şi în felul în care cei doi tineri se priveau unul pe 
altul, cu o intensitate născută nu doar dintr-o stimulare 
intelectuală, ci şi dintr-o motivaţie sentimentală. 

Mai mult, prin chiar natura lor, Wanda şi Palver păreau sa 
se simtă mai bine împreună decât cu alţi oameni, De fapt, 
Seldon descoperi că atunci când nimeni altcineva nu era 
prin preajmă, Wanda şi Palver nici măcar nu vorbeau unul 
cu altul; capacităţile lor mentale erau suficient de bine 


dezvoltate încât să nu mai aibă nevoie de cuvinte pentru a 
comunica. 

Ceilalţi membri ai Proiectului nu ştiau de capacităţile 
deosebite ale Wandei şi ale lui Palver. Seldon apreciase că 
era bine să ţină secretă munca mentaliştilor, cel puţin până 
când rolul lor în cadrul Planului avea să fie definitiv hotărât. 
De fapt, Planul în sine era complet definit... dar numai în 
mintea sa. Mai avea nevoie de câteva piese care să intre la 
locul potrivit, apoi îi va putea pune la curent pe cei doi... 
poate şi pe alţii, dacă era necesar. 

Se ridică încet, cu greu. Trebuia să se întoarcă înapoi la 
Streeling, peste o oră avea întâlnire cu Wanda şi Palver. Îi 
lăsaseră vorbă că aveau să-i facă o mare surpriză. Încă o 
piesă pentru marele joc, spera Seldon. Privi pentru ultima 
oară Trantor-ul de deasupra şi, înainte de a se întoarce la 
ascensorul gravitic, zâmbi şi spuse încet: „Fundaţia”. 

Hari Seldon intră în biroul său pentru a descoperi că de 
fapt Wanda şi Palver sosiseră deja şi stăteau la masa de 
conferinţe, în capătul îndepărtat al camerei. Aşa cum se 
întâmpla de obicei când erau numai ei doi, camera era 
complet cufundată în tăcere. 

Apoi se opri dintr-o dată, observând că împreună cu ei se 
afla încă un individ. Ce ciudat... din politeţe, Wanda şi 
Palver vorbeau normal atunci când se aflau în compania 
altor oameni. Dar niciunul dintre cei trei nu vorbea acum. 

Seldon îl studie pe noul venit... un tip cu înfăţişare ciudată, 
de aproximativ treizeci şi cinci de ani, cu o privire mioapă, 
datorată probabil unor studii prea îndelungate. Dacă n-ar fi 
fost un anumit aspect al fălcilor, Seldon l-ar fi considerat 
poate un om slab de fire, dar evident că ar fi făcut o 
greşeală. Pe figura omului se puteau citi atât forţă cât şi 
bunătate. O fizionomie care inspiră încredere, aprecie 
Seldon. 

— Bunicule, spuse Wanda ridicându-se cu graţie din scaun. 

Seldon simţi cum îl doare inima privindu-şi nepoata. Se 
schimbase atât de mult în ultimele luni, de la pierderea 


familiei. În trecut, zâmbea şi râdea tot timpul; în ultima 
vreme, privirea ei senină era rareori luminată de un 
zâmbet. Dar - acum ca întotdeauna - era minunată şi acea 
frumuseţe nu era depăşită decât de intelectul ei 
extraordinar. 

— Wanda, Palver, spuse Seldon. 

Apoi, întorcându-se spre străin: 

— Bună. Mă numesc Hari Seldon. 

— Sunt deosebit de onorat să fac cunoştinţă cu 
dumneavoastră, Profesore, răspunse bărbatul. Mă numesc 
Bor Alurin. 

Alurin îi strânse mâna. 

— Bor este psiholog, Hari, spuse Palver, şi un mare 
admirator al muncii tale. 

— Şi, mult mai important, bunicule, spuse Wanda, Bor este 
unul de-al nostru. 

— Unul de-al vostru? 

Privi întrebător de la unul la altul: 

— Vreţi să spuneţi...? 

Ochii lui Seldon scânteiau. 

— Da, bunicule. Ieri, Stettin şi cu mine mergeam prin 
Sectorul Ery; ne învârteam, aşa cum ne-ai sugerat tu, 
căutând alţii ca noi. Şi dintr-o dată - vuam! - iată-l! 

— l-am recunoscut pe loc structura gândurilor şi am 
început să căutăm primprejur încercând să stabilim o 
legătură, spuse Palver preluând povestea. Ne aflam într-o 
zonă comercială, aproape de cosmoport, aşa că aleile erau 
înţesate de cumpărări, turişti şi comercianţi din Provincie. 
Părea că nu avem nici o şansă, dar Wanda s-a oprit pur şi 
simplu şi a trimis un semnal: vino aici. Din mulţime a apărut 
Bor. A venit până la noi şi a emis un Da? 

— Uimitor, spuse Seldon zâmbind spre nepoata sa. Şi, 
Doctore - Doctor, nu? 

— Alurin, ce impresie vă fac toate acestea? 

— Ei bine, începu gânditor psihologul, sunt mulţumit. 
Întotdeauna m-am simţit diferit, iar acum ştiu pentru ce. Şi 


dacă vă pot fi de vreun ajutor, atunci... 

Cobori privirea în jos, ca şi cum simţise că fusese prea 
îndrăzneţ: 

— Wanda şi cu Stettin mi-au spus că aş putea ajuta în 
vreun şi la Proiectul dumneavoastră de Psihoistorie. 
Profesore, nimic nu mi-ar face mai mare plăcere. 

— Da, da. Este foarte adevărat, Dr. Alurin. De fapt, cred că 
ai putea avea o importantă contribuţie la acest Proiect - 
dacă mi te alături. Desigur, va trebui să renunţi la tot ce faci 
acum, chiar dacă predai sau eşti practicant. Crezi că poţi? 

— Sigur că da, Profesore, sigur. Poate că aş avea nevoie de 
puţin ajutor ca s-o conving pe nevastă-mea... 

Chicoti uşor, privind timid spre ei: 

— Dar se pare că în direcţia asta mă pot descurca. 

— Deci a rămas stabilit spuse vioi Seldon. Te vei alătura 
Proiectului de Psihoistorie. Îţi promit, Dr. Alurin, ai luat o 
decizie pe care nu o vei regreta. 

— Wanda, Stettin, spuse Seldon după plecarea lui AluriN. 
Acesta este un eveniment foarte promiţător. Cât de repede 
credeţi că puteţi descoperi alţi mentalişti? 

— Bunicule, ne-a trebuit aproape o lună pentru a-l 
descoperi pe Bor... nu putem spune cu ce frecvenţă am 
putea descoperi alţii. Ca să-ţi spun adevărul, aceste „ieşiri” 
ne sustrag de la munca noastră cu Primul Radiant şi ne 
deranjează. Acum că-l am pe Stettin cu care să „vorbesc”, 
comunicarea verbală este uneori prea aspră, prea tare. 

Zâmbetul lui Seldon se topi. Se temea de asta. Pe măsură 
ce Wanda şi Palver îşi perfecţionaseră capacităţile mentale, 
toleranța lor pentru viaţa „obişnuită” se diminuase. 

— Wanda, Stettin, cred că a venit timpul să vă spun mai 
multe despre ideea pe care a avut-o Yugo Amaryl cu câţiva 
ani în urmă, şi despre Planul pe care l-am elaborat eu pe 
baza acelei idei. Până acum nu am fost în stare să-l 
elaborez, pentru că nu aveam toate piesele aşezate la locul 
lor. După cum ştiţi, Yugo a intuit că trebuie create două 
Fundaţii - fiecare să fie o alternativă în cazul eşecului 


celeilalte. A fost o idee strălucită şi mi-aş fi dorit ca Yugo să 
trăiască să o vadă realizată. 

Aici se opri, oftând cu regret. 

— Dar să nu mă îndepărtez de la subiect... Acum şase ani, 
când am fost sigur că Wanda avea capacităţi mentale 
deosebite, mi-a venit ideea: nu numai că trebuie să existe 
două Fundaţii, dar natura lor trebuie să fie diferită. Una va 
fi alcătuită din oameni de ştiinţă îndreptaţi spre ştiinţele 
fizicii - Enciclopediştii vor fi primii dintre ei, stabilindu-se 
pe Terminus. A doua va fi alcătuită din adevăraţi 
psihoistorici; mentalişti... voi. lată de ce eram atât de 
nerăbdător să mai găsiţi şi alţi oameni cu capacităţi 
asemănătoare vouă. Totuşi, există o condiţie: A Doua 
Fundaţie trebuie să rămână secretă. Puterea sa va sta în 
izolare, în omniprezenţa şi omnipotenţa telepatică. Vedeţi 
voi, acum câţiva ani, când a fost clar că aveam nevoie de o 
gardă de corp, mi-am dat seama că A Doua Fundaţie 
trebuie să fie garda de corp a primei Fundaţii, puternică, 
tăcută, secretă. Psihoistoria nu este infailibilă... Însă 
predicțiile sale sunt foarte probabile. Fundaţia, mai ales în 
perioada sa de început, va avea mulţi duşmani, aşa cum am 
eu astăzi. Wanda, tu şi cu Palver sunteţi pionierii celei de-A 
Doua Fundaţii, gardienii Fundaţiei de pe Terminus. 

— Dar tu, bunicule? întrebă Wanda. Noi nu suntem decât 
doi... bine, trei, dacă-l punem la socoteală şi pe Bor. Pentru 
a proteja întreaga Fundaţie, am avea nevoie de... 

— Sute? Mii? Găseşte câţi ai nevoie, nepoato! O poţi face. 
Ştii cum. Mai devreme, când povestea despre cum l-ai 
descoperit pe Dr. Alurin, Stettin a spus că te-ai oprit şi ai 
comunicat prezenţei mentale pe care o simţeai să iasă, iar 
el a venit la tine. Nu vezi? Tot timpul v-am presat să ieşiţi în 
mulţime. Dar este greu pentru voi, aproape dureros. Îmi 
dau acum seama că tu şi cu Palver trebuie să vă izolaţi 
pentru a forma nucleul celei de-A Doua Fundaţii. De acolo 
veţi arunca năvoadele voastre în oceanul omenirii. 

— Bunicule, ce spui? şopti Wanda. 


Se ridicase de pe scaunul ei şi îngenunchease lângă 
scaunul lui Seldon: 

— Vrei să plec? 

— Nu, Wanda, replică Seldon cu vocea sugrumată de 
emoție. Nu vreau să pleci, dar altfel nu se poate. Tu şi cu 
Stettin trebuie să vă izolaţi de materialismul brutal de pe 
Trantor. Pe măsură ce capacităţile voastre mentale se vor 
amplifica, veţi atrage spre voi alţi mentalişti... tăcuta şi 
secreta Fundaţie va creşte. Vom lua legătura... din când în 
când, fireşte. Şi fiecare dintre noi are un Prim Radiant. Aţi 
sesizat, nu-i aşa, adevărul - şi absoluta necesitate - a celor 
ce v-am spus, nu-i aşa? 

— Da, bunicule, spuse Wanda. Şi, mult mai important, simt 
măreţia Planului. Poţi fi liniştit; nu te vom dezamăgi. 

— Ştiu că nu mă veţi dezamăgi, spuse obosit Seldon. 

Cum putea face una ca asta... cum o putea îndepărta pe 
iubita sa nepoată? Era ultima legătură cu zilele cele mai 
fericite, cu Dors, Yugo, şi Raych. Ea era singurul Seldon din 
Galaxie, în afară de el. 

— Îmi va fi teribil de dor de tine, Wanda, spuse Seldon. 

Şi o lacrimă îşi croi drum peste obrajii lui brăzdaţi de 
riduri fine. 

— Dar, bunicule, spuse Wanda ridicându-se împreună cu 
Palver şi pregătindu-se să plece. Unde vom merge? Unde 
este A Doua Fundaţie? 

Seldon ridică privirea şi spuse: 

— Primul Radiant ţi-a spus-o deja, Wanda. 

Wanda îl privi nedumerită, căutând în memorie. Seldon se 
întinse şi-şi prinse nepoata de mână: 

— Atinge-mi mintea, Wanda. Este acolo. 

Wanda deschise larg ochii după ce intră în mintea lui 
Seldon. 

— Înţeleg, îi şopti ea. 

Secţiunea 33A2D17: Sfârşitul Stelei. 

PARTEA A CINCEA. 

EPILOG. 


SUNT HARI SELDON. Fost Prim Ministru al Împăratului 
Cleon. Profesor Emerit de Psihoistorie la Universitatea 
Streeling, Trantor. Directorul Proiectului de Cercetare 
Psihoistorică. Editor Executiv al Enciclopediei Galactice. 
Creator al Fundaţiei. 

Ştiu, totul sună foarte impresionant. Am făcut destul de 
multe în cei optzeci şi unu de ani ai mei şi sunt obosit. 
Privind înapoi la viaţa mea, mă întreb dacă aş fi putut face - 
şi dacă aş fi făcut - unele lucruri altfel. De exemplu: Am fost 
chiar atât de preocupat de marea mea realizare, 
psihoistoria, încât am neglijat oamenii şi evenimentele cu 
care m-am întâlnit de-a lungul vieţii? 

Poate că am omis să fac unele ajustări minore aici sau 
acolo, care nu ar fi compromis absolut deloc viitorul 
omenirii, însă ar fi îmbunătăţit simţitor viaţa unor persoane 
dragi mie. Yugo, Raych... Mă întreb şi eu... Aş fi putut face 
ceva pentru a o salva pe iubita mea Dors? 

Luna trecută am terminat de înregistrat hologramele 
Crizelor. Asistentul meu, Gaal Dornick, le-a dus pe Terminus 
pentru a supraveghea instalarea lor în Cripta Seldon. Va 
avea grijă ca Cripta să fie sigilată şi va lăsa instrucţiuni 
precise pentru cazurile în care va trebui deschisă, în timpul 
Crizelor. 

Bineînţeles, atunci eu voi fi murit de mult. 

Ce vor crede acei oameni din Fundaţie, când mă vor vedea 
(mai precis, când vor vedea holograma mea) în timpul 
Primei Crize, care va avea loc peste aproape cincizeci de 
ani? Vor discuta despre cât de bătrân arăt sau ce voce am 
sau cât de mărunt par, ghemuit în acest scaun cu rotile? Vor 
înţelege - aprecia - mesajul pe care l-am lăsat? Ei, dar ce 
rost are să fac speculaţii? După cum au spus strămoşii 
noştri, „Zarurile au fost aruncate.” 

Am primit ieri veşti de la Gaal. Pe Terminus, totul merge 
bine. Bor Alurin şi membrii Proiectului „înfloresc” în exil. 
Nu e frumos, dar nu mă pot abţine să nu râd când îmi 
amintesc de expresia de auto-mulţumire de pe faţa acelui 


idiot pe nume Linge Chen, când a exilat Proiectul pe 
Terminus, cu doi ani în urmă. Deşi în cele din urma exilul a 
fost reformulat, numindu-se Sprijin Imperial („O instituţie 
ştiinţifică sprijinită de stat şi aparţinând Augustei sale 
Maiestăţi, Împăratul”... Comisarul Şef ne vroia plecaţi de pe 
Trantor şi din conştiinţa sa, dar nu suporta gândul să 
renunţe complet la control), am o mică satisfacţie ştiind ca 
Las Zenow şi cu mine am ales lerminus-ul ca bază a 
Fundaţiei. 

Singurul meu regret în ceea ce îl priveşte pe Linge Chen 
este că nu l-am putut salva pe Împăratul Agis. Acest 
Împărat a fost un om bun şi un conducător nobil, chiar dacă 
doar numele avea legătură cu descendența regală. 
Greşeala lui a fost că a crezut în titlul lui, iar Comisia de 
Siguranţă Publică nu tolera manifestarea independenţei 
Imperiale. Mă întreb adesea ce au făcut cu el... l-au exilat 
pe vreo lume îndepărtată din Provincie, sau a fost asasinat 
ca şi Cleon? 

Copilul care şade azi pe tron este Împăratul-marionetă 
perfect. Ascultă de orice cuvânt pe care Linge Chen i-l 
şopteşte în ureche şi îşi da aere de persoană importantă. 
Palatul şi obiceiurile vieţii Imperiale nu sunt pentru el decât 
nişte jucării, într-un imens joc fantastic. 

Ce voi face acum? Gaal a plecat definitiv să se alăture 
grupului de pe Terminus şi am rămas singur-singurel. Mai 
primesc din când în când veşti de la Wanda. Munca la 
Sfârşitul Stelei îşi urmează cursul; în ultima decadă, ea şi 
cu Stettin au adunat zeci de mentalişti. Puterea lor creşte 
mereu. Contingentul Sfârşitului Stelei - Fundaţia mea cea 
secretă - a fost cel care l-a determinat pe Linge Chen să 
trimită Enciclopediştii pe Terminus. 

Mi-e dor de Wanda. Au trecut mulţi ani de când nu am mai 
văzut-o, n-am mai stat împreună cu ea în linişte, ţinându-ne 
de mâini. Când a plecat, deşi chiar eu i-am cerut asta, am 
crezut că mi se va rupe inima şi voi muri. Aceasta a fost 
probabil cea mai dificilă hotărâre pe care a trebuit s-o iau 


şi, cu toate că nu i-am spus niciodată, eram gata-gata să 
cedez tentaţiei. Dar pentru reuşita Fundaţiei, era necesar 
ca Wanda şi Stettin să plece pe Sfârşitul Stelei. Aşa a 
hotărât psihoistoria... deci probabil nu a fost de fapt decizia 
mea. 

Vin în continuare zilnic aici, la biroul meu din Clădirea 
Psihoistoriei. Îmi aduc aminte de vremurile când era 
înţesată de oameni, zi şi noapte. Uneori mi se pare că le aud 
vocile, cele ale familiei mele dispărute, ale studenţilor, 
colegilor... dar birourile sunt goale şi mute. Coridoarele 
poartă ecoul zumzetului făcut de motorul scaunului cu 
rotile. 

Poate că ar trebui să eliberez clădirea, să o returnez 
Universităţii, ca să fie cedată altui departament. Dar mi-e 
destul de greu să renunţ la acest loc. Sunt atâtea amintiri... 

Acum nu mi-a mai rămas decât Primul Radiant. Acesta este 
aparatul cu ajutorul căruia psihoistoria poate fi evaluată... 
toate acestea în uimitorul cub negru. Stau aici, ţinându-l în 
mână şi îmi doresc să i-l pot arăta lui R. Daneel Olivaw... 

Dar sunt singur şi nu trebuie decât să apăs pe un contact 
pentru a stinge luminile din birou. Mă las pe spate în 
scaunul meu cu rotile, Primul Radiant se activează şi 
ecuaţiile lui se împrăştie peste tot în jurul meu, într-o 
splendoare tri-dimensională. Pentru ochiul neexperimentat, 
aceste vârtejuri multicolore nu sunt decât amestecuri de 
forme şi numere, dar pentru mine - şi pentru Yugo, Wanda, 
Gaal - acestea reprezintă psihoistoria, care prinde viaţă. 

Ceea ce văd eu în faţa mea, în jurul meu, este viitorul 
omenirii. Treizeci de mii de ani de posibil haos, comprimaţi 
într-un singur mileniu... 

Această porţiune, strălucind din ce în ce mai mult cu 
fiecare zi ce trece, este ecuaţia Terminus-ului. lar acolo - 
deformate, imposibil de refăcut - sunt cifrele referitoare la 
Trantor... Dar acum văd... Da, radiind uşor, o uşoară 
licărire de speranţă... Sfârşitul Stelei. 


Asta - asta - este munca mea de-o viaţă. Trecutul meu... 
Viitorul omenirii. Fundaţia. Atât de frumoasă, de vie. Şi 
nimic nu poate... 

Dors! 

SELDON, HARI -... a murit la Universitatea Streeling, în 
anul 12.0691. G. (1 E. F.). După toate aparențele, Seldon a 
muncit până în ultimele sale clipe la ecuaţiile psihoistorice; 
a fost găsit prăbuşit peste birou, ţinând strâns în mână 
Primul Radiant... 

Conform instrucţiunilor sale, instrumentul a fost înmânat 
lui Gaal Dornick, care cu puţin timp înainte emigrase pe 
Terminus... 

Trupul lui Seldon a fost lansat în spaţiu, respectându-i-se 
dorinţa. Slujba oficială ţinută în memoria sa pe Trantor a 
fost simplă, deşi oamenii au participat în număr mare. 
Vechiul prieten al lui Seldon, fostul Prim Ministru Eto 
Demerzel, a participat la ceremonie. Demerzel nu mai 
fusese văzut de la dispariţia sa misterioasă, imediat după 
Conspirația Joranumită, în timpul domniei Împăratului 
Cleon I. Încercările Comisiei pentru Siguranţa Publică de a- 
| descoperi pe Demerzel în zilele care au urmat ceremoniei 
s-au dovedit lipsite de succes... 

Wanda Seldon, nepoata lui Hari Seldon, nu a participat la 
ceremonie. S-a zvonit că, sfâşiată de durere, a refuzat orice 
apariţie în public. Începând cu această zi nu se mai ştie 
unde a locuit... 

S-a spus că Hari Seldon a părăsit această viaţă aşa cum a 
trăit-o, pentru că a murit învăluit în viitorul pe care l-a 
creat... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA 


SFÂRŞIT