A. E. Van Vogt — Fauritorii De Arme

A. E. Van Vogt 


A. FE. Van Vogt 


FĂURITORII DE ARME 


(THE WEAPON MAKERS) 


Unu. 

Hedrock aproape că uitase de raza spion. Ea continua să 
strălucească, imaginea de pe ecran arătând la fel de 
limpede ca întotdeauna sala imperială de conferinţe. Mai 
erau oameni care se aplecau jos de tot, asupra mâinii 
ţinerei cu faţa rece aşezată pe scaunul ca un tron şi 
sunetele glasurilor lor se auzeau desluşit. Totul era aşa cum 
trebuia să fie. 

Dar Hedrock îşi pierduse orice interes pentru sala aceea 
de protocol, pentru scena de curte. Cuvintele îngheţate ale 
tinerei i se învârteau mereu prin minte, deşi trecuseră 
câteva minute bune de când le rostise. 

— În împrejurările de faţă, spusese ea, nu ne putem 
îngădui luxul de a ne mai lua şi alte riscuri cu acest trădător 
de la Arsenale. Ceea ce s-a întâmplat până acum este mult 
prea important. Drept care, domnule General Grall, ca 
măsură de precauţie pur şi simplu, îl veţi spânzura. 
Înlănţuirea în timp a lucrurilor este importantă. Ca de 
obicei, va prânzi la masa mea, întrucât doresc să asist 
personal la execuţie. 

— Prea bine, Maiestate... 

Hedrock se mişca fără astâmpăr înainte şi înapoi în faţa 
aparatului său video. Până la urmă se holbă din nou la 
ecran, care, în actuala sa formă materializată, ocupa în 
întregime colţul apartamentului. Conştient de situaţia 
sumbră, văzu că tânăra este încă în sala de consiliu, dar a 
rămas singură. Şedea cu un vag zâmbet pe faţa ei prelungă. 


Zâmbetul i se istovi când atinse un instrument aflat pe 
scaunul ei şi începu să dicteze cu glas limpede, ca de clopot. 

O vreme, Hedrock aşteptă să se pătrundă pe deplin de 
treburile curente de palat pe care le discuta ea. În minte îi 
stăruia un ţel, o încăpățânare din ce în ce mai îndârjită de a 
nu accepta eşecul reprezentat de situaţia actuală. Cu multă 
grijă, începu să-şi acordeze teleecranul. 

Imaginea tinerei Împărătese se estompă. Placa vizuală 
pâlpâi aducând o lumină informă, dar în cele din urmă 
contură faţa unui bărbat şi apoi se stabiliza. Hedrock spuse: 

— Convocarea consiliului superior al făuritorilor de arme. 

— Dar o să dureze măcar un minutspuse cu gravitate 
bărbatul de pe ecranpână ce stabilim legătura cu diversele 
locuri unde se află membrii consiliului. 

Hedrock încuviinţă ţeapăn din cap. Deodată îl apucă frica. 
Până atunci glasul lui fusese destul de ferm, dar avea 
senzaţia că va începe să-l tremure ca la bătrâni. Rămase 
calm locului, străduindu-se în mod conştient să destindă 
această încordare. Când se uită din nou la ecran, imaginea 
unică era înlocuită acum de douăsprezece imagini din locuri 
diferite; erau deci destui consilieri prezenţi pentru ca 
adunarea să fie legal constituită. Începu imediat o relatare 
a condamnării sale la moarte. Într-un târziu încheie: 

— Nu încape îndoială că se întâmplă ceva important. De 
mai multe ori în cursul ultimelor două săptămâni, când s-a 
convocat o conferinţă imperială, m-am trezit abătut către 
conversații plicticoase cu ofiţeri superiori, împiedicat fiind 
astfel să revin la mine acasă. Dar după părerea mea, 
factorul semnificativ al ordinului de spânzurare este 
elementul timp implicat. Observaţi că nu voi fi arestat decât 
la unu, adică peste trei ore. Şi pe urmă mi s-a mai permis să 
revin în apartamentul meu la timp pentru a asculta 
pronunţarea sentinţei. Dacă oamenii cunosc topografia 
Arsenalelor, cu siguranţă că-şi dau seama că cele trei ore pe 
care le am la îndemână sunt un răgaz suficient pentru fuga 
mea. 


— Adică vrei să spui că ai de gând să rămâi? Îl întrebă cu 
asprime consilierul Peter Cadron. 

Pe Hedrock iarăşi îl copleşi senzaţia de răceală şi 
înţepeneală. Când vorbi din nou, vocea lui avea un uşor 
tremur, deşi cuvintele în sine erau precise şi, în esenţa lor, 
încrezătoare: 

— Vă rog să nu uitaţi, domnule Cadron, că noi am analizat 
împreună caracterul Împărătesei. Presiunile socio-tehnice 
anormale ale epocii au făcut-o la fel de neliniştită şi 
înclinată spre aventurism aşa cum sunt toţi ceil9 miliarde 
de supuşi ai ei. Are poftă de schimbări, de distracţii, de 
emoţii şi experienţe noi. Dar mai presus de toate ea 
întruchipează puterea imperială, reprezentativă pentru 
forţele conservatoare, potrivnice schimbărilor. Rezultatul 
este o permanentă luptă mintală, o periculoasă stare de 
dezechilibru, care de veacuri încoace face din ea cel mai 
rău duşman al Arsenalelor. 

Fără doar şi poate, execuţia prin spânzurătoare îi va 
îmboldi nervii tociţi, zise cu răceală alt consilier. Cele câteva 
clipe cât te va vedea zbuciumându-te şi zvârcolindu-te în 
ştreang, viaţa i se va părea mai puţin monotonă şi cenuşie. 

— Ceea ce aveam în minte, spuse cu seriozitate Hedrock, 
este că unul dintre Negatiştii noştri ar putea rezolva 
diverşii factori pentru a oferi sfaturi cu privire la valoarea 
practică a rămânerii mele. 

— Îl vom consulta pe Edward Gonish, spuse Peter Cadron. 
Te rog, numai, să ai răbdare până când discutăm în 
particular această chestiune. 

Se retraseră, dar nu din punct de vedere vizual, căci feţele 
lor rămaseră pe ecranul video şi cu toate că Hedrock îi 
vedea mişcând din buze, nu ajungea până la el nici o voce. 
Conversaţia continuă multă vreme şi un răstimp ce i se păru 
interminabil i se explica ceva unei persoane nevăzute. Atât 
de tare se prelungi scena, încât până la urmă Hedrock 
rămase cu dinţii şi pumnii încleştaţi. Scoase un oftat de 


uşurare când luă sfârşit acest răgaz de tăcere şi când Peter 
Cadron spuse: 

— Raportăm cu regret că Negatistul, Edward Gonish, 
consideră că nu sunt destui factori cunoscuţi lui ca să-l 
ofere vreun fir conducător. Aşadar ne rămâne o singură 
cale logică şi deci dorim să punem o singură întrebare: La 
ce oră ţi se vor reduce la minimum şansele de a fugi din 
palat? Ai putea rămâne la prânz? 

Hedrock se ţinu drept şi calm, aşteptând să se elibereze 
de şocul informării privitoare la verdictul Nega-tistului. Nici 
nu-şi dăduse seama până atunci cât de mult depinde de acel 
geniu intuitiv superb instruit pentru a decide în privinţa 
propriei sale vieţi sau morţi. Într-o clipă situaţia devenise 
nesigură şi primejdioasă dincolo de cele mai negre 
presimţiri ale lui. Într-un târzin spuse: 

— Nu, dacă rămân la masă sunt prins. Împărătesei îi place 
să se joace de-a mâţa cu şoarecele şi cu siguranţă că în 
cursul prânzului mă va informa în privinţa sentinţei. Eu am 
un plan, care depinde de reacţiile ei afective şi se bizuie pe 
faptul că i se va părea necesar să se justifice. 

Făcu o pauză, încruntându-se la ecran. Apoi reluă: 

— Care au fost concluziile discuţiilor voastre? Am nevoie 
de tot ajutorul posibil. 

Consilierul Kendlon, un bărbat grăsuliu care nu vorbise 
până atunci, zise: 

— După cum ştii, Hedrock, prezenţa ta la palat are două 
scopuri: unul este protecţia Arsenalelor de un atac prin 
surprindere în cursul perioadei pe care am convenit cu toţii 
s-o numim 0 vreme periculoasă pentru civilizaţia noastră. 
Celălalt scop este fireşte propriul tău plan făvorit de a 
stabili o legătură între Arsenale şi guvernul imperial. 
Aşadar eşti spion doar într-un sens benign al cuvântului. 
Orice informaţie de rang inferior pe care o poţi obţine e 
întru totul a ta. Noi n-avem nevoie de ea. Dar gândeşte-te 
bine: ai auzit cevaorice lucrucare ar putea constitui temeiul 
teoriei tale că se plănuieşte o grozăvie? 


Hedrock clătină încet din cap. Brusc îi dispăru orice 
emoție. Căpătă senzaţia unei detaşări fizice. Într-un târziu 
vorbi ca dintr-o zonă îndepărtată şi rece, cu precizie, calm 
şi concludent: 

— După cum văd, domnilor, n-aţi ajuns la nici o hotărâre şi 
totuşi nu puteţi nega că nu prea aveţi chef să-mi vedeţi 
rupte legăturile de aici. Şi nu încape nici o îndoială în 
privinţa interesului vostru intens de a afla ce ascunde 
Împărăteasa. Şi în sfârşit, după cum spuneaţi, mai e şi 
planul meu favorit. Aşadar am hotărât să rămân locului. 

Nu s-au grăbit chiar atât de tare să se declare de acord. 
Caracterul ciudat şi capricios al Împărătesei crea şansele ca 
cel mai mic cuvinţel din partea lui să devină fatal. 
Amănuntele... Amănuntele... Le discutară laborios. De 
pildă, faptul că Hedrock era aparent primul trădător al 
Arsenalelor din istorie, care totuşi refuzase să furnizeze 
vreo informaţie curioasei conducătoare a imperiului, 
înfăţişarea lui izbitoare, mintea strălucită şi personalitatea 
puternică o fascinaseră deja, lucru previzibil şi în viitor. 
Aşadar, în afara faptului că ea era implicată în ceva tainic şi 
important, ameninţarea cu spânzurătoarea reprezenta un 
test, rezultatul suspiciunii. Dar trebuia să fie prudent. La 
nevoie putea să-l ofere Împărătesei înformaţii secrete de 
natură mai generală despre Arsenale, pentru a-l gâdila 
poftă să afle mai mult şi... 

În momentul acesta buzzer-ul de la uşă întrerupse cu 
bâzâitul lui conversaţia. Tresărind, Hedrock stinse aparâtul 
şi-l scoase din priză. Apoi, conştient în mod acut că şi-a 
îngăduit să se lase pradă nervilor şi spaimei, îşi scoase cu 
gesturi măsurate acul de aur de la cravată şi se aplecă 
asupra biroului. Acolo se afla inelul, o bijuterie mică dar 
strălucitoare, capul ornamental fiind o replică exactă a 
aparatului de spionaj cu raze, imaginea acestuia era 
alcătuită într-o formă solidă prin forţe aţomice generate de 
sursa de energie din interiorul inelului. Soluţia cea mai 
rapidă ar fi fost să elibereze micuța pârghie automată 


legată tocmai în acest scop de inel, dar lucrul cel mai 
important îl constituia starea sa de nervi. 

Era o sarcină la fel de delicată că şi pusul aţei în ac. De 
trei ori îi tremură puţin mâna, ceea ce-l făcu să nu 
nimerească scobitura aproape invizibilă pe care trebuia s-o 
atingă cu degetul. La a patra încercare o nimeri. Aparatul 
de raze-spion începu să clipească la fel ca o lumină 
zdrobită, numai că nu rămaseră nici un fel de sfărâmături, 
nimic afară de aerul gol. Unde stătuse obiectul, pe colţul 
mesei, nu se mai afla acum decât pătura pe care o 
aşternuse peste birou, ca să-l protejeze tăblia de zgărieturi. 
Hedrock aruncă pătura înapoi în dormitor şi apoi rămase o 
vreme nehotărât cu inelul în palmă. Îl puse în cele din urmă 
într-o cutie de metal, împreună cu alte trei inele şi potrivi 
mecanismul cutiei în aşa fel încât să le dizolve pur şi simplu 
în cazul când ar fi umblat altcineva la ea. Numai pistolul 
circular rămase în jurul degetului său când într-un târziu se 
duse calm să răspundă la bâzâitul insistent al soneriei. 

Hedrock recunoscu în bărbatul înalt de pe coridor o 
ordonanţă a Împărătesei. Individul îl salută ca pe un 
cunoscut şi-l spuse: 

— Domnule căpitan, maiestatea sa mi-a cerut să vă 
informez că se serveşte prânzul şi vă roagă să poftiţi 
imediat. 

O clipă Hedrock avu impresia netă că este victima unei 
farse şi că Împărăteasa Innelda s-a apucat deja de micul ei 
joc palpitant. Nu putea fi atât de devreme ora prânzului. Se 
uită la ceas. Cadranul indica1235 Trecuse o oră de când 
auzise din gura frumoasă dar cu trăsături ferme a 
Împărătesei acea condamnare la moarte. 

De fapt, chestiunea dacă rămâne sau nu până la ora 
prânzului fusese decisă de alţii, nu de el. Evenimentul 
survenise şi-l luase pe nepregătite tocmai când le spunea 
membrilor consiliului că mai are o oră de răgaz. Realitatea 
poziţiei lui se clarifică pe parcursul drumului pe care-l 
străbătu printre şiruri de soldaţi postați pe toate 


coridoarele care duceau la sufrageria regală; şi această 
realitate indica rămânerea lui acolo. Era atât de definitivă 
încât Hedrock se opri în pragul amplei încăperi, rămase o 
clipă locului, zâmbind sardonic şi îndată se regăsi. 

Calm, cu un uşor zâmbet pe buze, trecu printre mesele 
curtenilor zgomotoşi şi se aşeză pe scaunul lui, al cincilea 
de la capul mesei unde urma să se instaleze Împărăteasa. 


Doi. 

Trecuseră deja de cocteiluri şi supă. Hedrock şedea, mai 
gânditor acum când nu se află fizic în mişcare, aşteptând să 
vadă ce urmează. Îi studie pe bărbaţii din jurul mesei, pe 
tinerii puternici şi aroganţi şi inteligenţi, de circa treizeci de 
ani, care alcătuiau suita personală a Maiestăţii Sale 
Imperiale. 

Simţi un fior de regret la gândul că totul trebuie să se 
sfârşească. Îi făcuseră plăcere cele şase luni petrecute în 
sânul acestei societăţi strălucitoare. Fusese din nou 
palpitant să-l vezi pe tineri cum gustă fructele puterii 
uluitoare, o savurare neostoită a bucuriei, aducându-l 
aminte de propriul său trecut îndepărtat. Hedrock zâmbi cu 
gura strâmbă. În nemurirea lui era o trăsătură de care el 
nu ţinuse seama, o nepăsare crescândă faţă de riscuri până 
când îl lovea criza, un fel de indiferenţă în privinţa 
primejdiei înainte de declanşarea acesteia. Bineînţeles 
ştiuse că mai curând ori mai târziu avea să se implice chiar 
şi dincolo de aceste puteri secrete ale lui. Şi acum ca şi în 
trecut, ceea ce conta era doar țelul său suprem, cu totul 
deosebit de scopurile pe care credeau oamenii că le 
urmăreşte el. 

Glasul Împărătesei se ridică peste zarva conversaţiei şi 
puse capăt reveriei lui: 

— Pari cam îngândurat, căpitane Hedrock. 

Hedrock întoarse încet capul spre ea. Dorise să-l ofere mai 
mult decât o privire în treacăt, pe care i-o aruncase până 
atunci. Dar fusese conştient de faptul că ochii ei verzi îl 


supravegheau încă din clipa în care se aşezase. Chipul 
Împărătesei era izbitor, aproape nobil. Avea structura 
facială cu pomeţii proeminenţi şi bărbia fermă a celebrei 
familii Isher. Şi nu încăpea nici urmă de îndoială că ea era 
doar cel mai recent, nu ultimul produs al unui arbore 
genealogic stelar. Pasiuni capricioase şi puteri nelimitate îi 
strâmbaseră mereu faţa frumoasă. Dar se vedea deja căla 
fel ca toţi strămoşii ei remarcabili, de ambele 
sexecapricioasa şi strălucitoarea Innelda putea rezista la 
corupţie şi intrigi, în ciuda defectelor de caracter şi că 
extraordinara familie Isher va mai supravieţui o generaţie. 

„Lucrul important în momentul de faţă”, se gândi Hedrock 
cu o isteţime din ce în ce mai alertă, „era s-o facă să se dea 
de gol în împrejurările cele mai avântajoasepentru el.” 
Drept care spuse: 

— Innelda, mă gândeam la stră-stră-străbunică ta de acum 
şapte generaţii, splendida Ganela, Împărăteasa cu părul de 
aur. Afară doar de faptul că eşti brunetă, semeni grozav cu 
ea aşa cum era în tinereţe. 

Ochii verzi ai Împărătesei părură nedumeriţi. Buzele i se 
strânseră după care se desfăcură de parcă ar fi vrut să 
spună ceva. Înainte de a apuca ea să vorbească, Hedrock 
continuă: 

— Arsenalele au un întreg album cu imagini de-ale ei. La 
ce mă gândeam eu era ideea destul de tristă că într-o bună 
zi nici tu n-o să mai fi altceva decât un album de poze din 
cine ştie ce prăfuit Centru de Informaţii. 

Lovitura nimeri în plin şi fu profundă. Ştiuse el că tânăra 
aceasta nu e în stare să suporte gândul bătrâneţii ori al 
morţii sale. Mânia îi aduse o scânteie în ochi şi trăda că 
întotdeauna în trecut gândurile ei adevărate: 

— Tu însă nu vei trăi destul ca să vezi un album cu poze 
din viaţa mea! Tună glasul ei fragil, dar răsunător. Dragul 
meu căpitan, poate nu e lipsit de interes pentru tine să ştii 
că activitatea ta de spionaj desfăşurată aici a fost 
descoperită şi după amiază vei fi spânzurat. 


Cuvintele acestea îl şocară. Una era să teoretizezi dinainte 
că era vorba doar de un text viclean şi ucigaş, o încercare 
hotărâtă de a-l trage de limbăşi cu totul altceva să şezi aici 
lingă femeia asta atât de crudă şi de neîndurătoare şi care 
totuşi avea puterea, fiecare capriciu al ei fiind legeşi s-o 
auzi rostind condamnarea lui la moarte. Împotriva unui 
asemenea tiran în carne şi oase orice logică era prea slabă, 
orice teorie era ireală şi fantastică. 

Deodată era greu de înţeles raţionamentul care-l făcuse să 
se pună într-o asemenea situaţie grea. I-ar fi venit atât de 
uşor să mai aştepte o generaţie-două sau chiar mai mult ca 
să revină pe tronul Isher-ului încă o femeie. Fireşte, era 
adevărat că aceasta era o chestiune fundamentală a 
întregului sistem, atât din punct de vedere biologic cât şi 
istoric. Îşi încheie raţionamentul şi-şi izgoni gândurile 
negre. Se strădui să se destindă şi să zâmbească. La urma 
urmei, smulsese de la ea acest răspuns şi era limpede că 
dorise să-l anunţe sentinţa mult mai târziu. Într-o concepţie 
de o ironie sinistră, era totuşi o victorie psihologică. Dar 
dacă avea să mai înregistreze câteva victorii dintr-astea nu 
se putea aştepta la altceva decât la o prăbuşire nervoasă. 

În uriaşa sufragerie, conversaţia continua, dar nu şi la 
masa imperială. Asta îl readuse pe Hedrock la înţelegerea 
deplină a mediului în care se afla. Unii dintre tineri şedeau 
şi se holbau la Împărăteasă. Alţii se uitau la Hedrock, apoi 
la Împărăteasă şi din nou la Hedrock. Pe feţele tuturor 
citeai limpede nedumerirea. Păreau să nu ştie sigur dacă e 
vorba de o glumă proastă sau de una dintre acele 
blestemate melodrame realiste pe care le scornea din când 
în când Împărăteasa, scopul declarat fiind doar acela de a 
strica digestia tuturor. „Lucrul important”, se gândi 
Hedrock, „este că situaţia a atras atenţia tuturor oamenilor 
de la care mă aştept să-mi salveze viaţa.” 

Împărăteasa rupse tăcerea, spunând cu glas domol dar 
înţepător: 

— Ce n-aş da să-ţi cunosc ultimele gânduri, căpitane. 


O exprimare cum nu se poate mai izbutită. Hedrock îşi 
stăpâni un zâmbet răutăcios şi răspunse: 

— Declaraţia mea anterioară rămâne în vigoare. Semeni 
foarte bine cu frumoasa Ganela, cu temperamentul ei 
exploziv. Diferenţa principală este că ea n-a dormit 
niciodată cu un şarpe viu la vârsta de şaisprezece ani. 

— Ce mai e şi asta? Întrebă unul din curteni. Innelda să 
doarmă cu şerpi? Vorbeşti metaforic sau literal? Uitaţi-vă că 
roşeşte. 

Aşa şi era. Privirea rece şi calmă a lui Hedrock studie cu 
uimire şi curiozitate expresia de zăpăceală de pe faţa acum 
stacojie a Împărătesei. Hedrock nu se aşteptase să obţină o 
reacţie atât de violentă. Peste o clipă, evident, avea să se 
stârnească un adevărat şuvoi de insulte. Dar asta n-avea să- 
l tulbure pe cei mai mulţi dintre tinerii îndrăzneţi care, 
fiecare în felul său, găsise calea de mijloc între postura de 
curtean slugarnic şi de om cu personalitate, calea cerută de 
tânăra Împărăteasă de la întreaga ei suită. 

— Haide, haide, Hedrock, îi spuse mustăciosul Prinţ del 
Curtin. Doar n-ai de gând să ţii numai pentru tine această 
bucăţică splendidă de bârfă. Presupun că şi asta provine tot 
din dosarele ilustrate ale Arsenalului. 

Hedrock tăcu. Zâmbetul de încuviinţare păru să fie 
îndreptat către acest verişor al Împărătesei, dar de fapt 
aproape că nu-l vedea. Privirea şi atenţia i se concentraseră 
asupra singurei persoane din încăpere care conta. 
Împărăteasa Isher şedea la locul ei, îmbujorarea feţii 
cedând treptat locul furiei. Se ridică în picioare, cu o 
scăpărare primejdioasă în ochi, dar glasul ei nu transmiţea 
decât o frântură din furia pe care mizase el. 

Împărăteasa spuse cu încrâncenare: 

— Ai fost foarte abil, căpitane Hedrock, să abaţi 
conversaţia în direcţia în care ai vrut. Dar vreau să te 
asigur că asta nu te va ajuta cu nimic. Reacţia ta rapidă nu 
face decât să confirme că ştiai dinainte de intenţiile mele. 
Eşti spion, aşa că nu mai riscăm nici o clipă cu tine. 


— Ei haide, haide, Innelda, spuse unul dintre barbaţi. Doar 
n-ai de gând să dai un asemenea spectacol ieftin. 

— Bagă de seamă ce spui, băiete, se înfurie Împărăteasa, 
căci altfel ai să-l împărtăşeşti soarta pe eşafod. 

Bărbaţii de la masă schimbară între ei priviri cu 
subînţeles. Unii dintre ei dădură dezaprobator din cap, dar 
apoi cu toţii începură să vorbească între ei, ignorând-o pe 
Împărăteasă. 

Hedrock aşteptă. lată țelul pentru care se străduise, dar 
acum că-l atinsese, părea insuficient. În trecut, ostracizarea 
ei de către bărbaţii a căror tovărăşie o preţuia, avusese un 
mare efect asupra conducătoarei, din punct de vedere 
afectiv. De vreo două ori de la sosirea lui, Hedrock văzuse 
cum acest factor exercită o influenţă decisivă asupra ei. Nu 
la fel se întâmplă şi de data asta. Hedrock se convinse din 
ce în ce mai mult de acest adevăr în timp ce o privea pe 
femeie recăzând pe jilţul ei şi şezând acolo, cu faţa 
prelungă şi frumoasă strâmbată într-un rânjet satanic. 
Zâmbetul îi dispăruse. Spuse cu gravitate: 

— Îmi pare rău, domnilor, că aveţi acest sentiment. Regret 
orice izbucnire care ar putea sugera că hotărârea mea 
împotriva căpitanului Hedrock are un caracter personal. 
Dar am fost profund tulburată de descoperirea faptului că e 
spion. 

Era un lucru impresionant. Sună convingător şi 
conversațiile particulare dintre bărbaţi, care se 
întrerupseră când vorbi ea, nu fură reluate. Hedrock se lăsă 
pe speteaza scaunului, sentimentul înfrângerii crescând în 
el cu fiecare clipă ce trecea. Mai mult decât limpede, orice 
se va fi ascuns îndărătul acestei execuţii, era un lucru de 
proporţii prea mari, prea importante, pentru a fi răsturnat 
prin simplă isteţime. 

Se pregătea o acţiune drastică, primejdioasă, mortală. 

O vreme se concentră numai asupra propriilor sale 
gânduri. Masa cea lungă cu pânza de în alb, lucios ca 
satinul, care o acoperea, veselă de aur, cei peste douăzeci 


de tineri chipeşi, deveneau un simplu fundal pentru țelul 
său mult mai crâncen. Avea nevoie de cuvinte care să 
modifice întregul tipar al situaţiei şi de o acţiune care s-o 
rezolve. Îşi dădu seama că Prinţul del Curtin vorbeşte de 
câteva momente: 

— Dar nu poţi să declari pur şi simplu că omul e spion şi să 
te aştepţi ca noi să te credem. Ştim că eşti cea mai mare şi 
cea mai grozavă mincinoasă de pe lume când îţi convine. 
Dacă aş fi bănuit că se apropie un asemenea eveniment, aş 
fi participat azi dimineaţă la întrunirea cabinetului. Ce ar fi 
să ne oferi şi oarecari dovezi? 

Hedrock îşi cam pierdea răbdarea. Oamenii începuseră 
deja să accepte sentinţa cu toate că nu păreau să-şi dea 
seama de asta. Cu cât mai repede îi elimină din conversaţie, 
cu atât mai bine. Dar acum trebuia să fie foarte prudent. 
Trebuia să aştepte până când Împărăteasa se dădea în 
vileag, indiferent cât de bine o făcea. O vedea şezând 
ţeapănă, cu o expresie gravă pe faţă, fără urmă de zâmbet. 
Şi rosti calm următoarele vorbe: 

— Mă tem că va trebui să vă cer tuturor să aveţi încredere 
în mine. S-a ivit o situaţie foarte gravă. A fost unica temă a 
şedinţei noastre de consiliu de astăzi şi vă asigur că decizia 
de a-l executa pe căpitanul Hedrock a fost unanimă, iar pe 
mine personal această necesitate mă necăjeşte foarte mult. 

Hedrock spuse: 

— Vai, Innelda, zău că aveam o părere mai bună despre 
inteligenţa ta. Adică pregăteşti iarăşi unul din atacurile 
acelea inutile, zadarnice împotriva Arsenalelor şi crezi că aş 
putea afla ceva în această privinţă ca să raportez consiliului 
Arsenalelor? 

Ochii ei verzi îl inundară cu văpaia lor. Când vorbi din nou, 
cuvintele îi răsunau ca nişte schije de oţel: 

— N-am să spun nimic care să-ţi ofere o scăpare. Nu ştiu 
cam ce sistem de comunicaţii foloseşti cu superiorii tâi, dar 
sunt convinsă că unul există. Fizicienii mei au înregistrat 


adeseori pe instrumentele lor unde foarte puternice, pe 
lungimi necunoscute, dar de o putere foarte mare. 

— Pornind din camera mea? Întrebă blând Hedrock. 
Împărăteasa se uită lung la el şi buzele i se schimonosiră de 
furie. Aproape fără voia ei spuse: 

— N-ai fi îndrăznit să vii încoace dacă ai fi fost silit să te 
dai atât de tare în vileag. Dar te voi informa, domnule, că nu 
mă interesează să continui această conversaţie. 

— Cu toate că nu-ţi dai seama, îi răspunse Hedrock cu un 
calm desăvârşit, am spus tot ce era necesar pentru a-mi 
dovedi inocenţa când ţi-am dezvăluit faptul că ştiu că la 
vârsta de şaisprezece ani ai dormit într-o noapte cu un 
şarpe viu. 

— Ah! Spuse Împărăteasa şi tot trupul i se zgudui de un 
fior de triumf. Acum începe mărturisirea. Aşadar te aşteptai 
mai demult să trebuiască să pledezi în apărărea ta şi ţi-ai 
pregătit acest mic discurs. 

Hedrock dădu din umeri: 

— Ştiam că se plănuieşte ceva împotriva mea. De o 
săptămână mi se percheziţionează zilnic apartamentul. Am 
fost supus celor mai plictisitoare monoloage de către 
capetele pătrate de la Serviciul Armatei. N-aş fi dat dovadă 
de prostie dacă n-aş fi trecut în revistă toate posibilităţile? 

— Ceea ce nu înţeleg, se amestecă un tânăr, este povestea 
cu şarpele. De ce crezi că ştiind acest lucru îţi dovedeşti 
nevinovăția? Asta mă depăşeşte pur şi simplu. 

— Nu fii atât de prost, Maddern, spuse Prinţul del Curtin. 
Înseamnă pur şi simplu că Arsenalele cunoşteau detalii 
intime despre viaţa din palatul Inneldei cu mult înainte de a 
veni aici căpitanul Hedrock. Asta arată existenţa unui 
sistem de spionaj mai primejdios decât orice lucru pe care l- 
am bănuit noi şi adevărata acuzaţie împotriva căpitanului 
Hedrock este că a neglijat să ne informeze de existenţa 
unui asemenea sistem. 

Hedrock se gândea: „Încă nu, încă nu. Cam pe aici o să se 
declanşeze brusc criza şi atunci acţiunea mea trebuie să fie 


rapidă, perfect determinată în timp şi decisivă.” Spuse 
glacial: 

— De ce ar trebui să te îngrijorezi? Trei mii de ani au 
dovedit că Arsenalele n-au câtuşi de puţin intenţia de a 
răsturna guvernul imperial. Ştiu absolut sigur că raza-spion 
e folosită cu multă discreţie şi niciodată noaptea, cu 
excepţia acelei ocazii când Majestatea Sa şi-a pus oamenii 
să-l aducă pe furiş la palat un şarpe de la Grădina 
Zoologică. Curiozitatea le-a făcut pe cele două savante care 
operau atunci la maşina-spion să-şi continue 
supravegherea. Fireşte că povestea era prea frumoaşa 
pentru a rămâne îngropată într-un dosar. De asemenea, 
Maiestate, poate vă interesează să ştiţi că s-au scris în 
privinţa asta două articole de psihologie, dintre care unul 
este semnat de cel mai mare dintre Negatiştii noştri în 
viaţă, Edward Gonish. 

Cu coada ochiului, Hedrock văzu că trupul subţirel şi 
mlădios al femeii se aplecă înainte, că ţinea buzele 
întredeschise, ochii larg deschişi cu profund interes. 
Întreaga ei fiinţă părea să reacționeze la fiecare din 
cuvintele lui. 

— Ce a spus Gonish despre mine? Întrebă ea aproape în 
şoaptă. 

Hedrock sesiză momentul de intervenţie, cu un oarecare 
şoc. „Acum, se gândi el, acum!” 

Tremura pur şi simplu. Dar nu-şi putea stăpâni starea 
fizică şi la urma urmei nici nu-l păsa de ea. La ce te puteai 
aştepta de la un om ameninţat cu moartea? Dacă nu părea 
agitat ar fi fost considerat inuman, de gheaţăşi nu s-ar fi 
bucurat de compătimirea nimănui. Glasul i se ridică 
deasupra tiparului flecărelii de la mesele mai îndepărtate, 
puţin nefiresc şi pătimaş. Dar nici asta nu era aşa de rău, 
căci la el se holba cu ochii larg deschişi o femeie, o femeie 
care era pe jumătate copil, pe jumăţaţe geniu şi care simţea 
o poftă intensă, plină de emoţii faţă de lucrurile stranii şi 


exotice. Şedea cu ochii mari strălucitori şi—l ascultă pe 
Hedrock care spunea: 

— Probabil sunteţi nebuni cu toţii, pentru că altfel n-aţi 
subaprecia mereu Arsenalele şi ştiinţa lor dezvoltată 
continuu. Ce idee meschină e asta că aş fi venit aici ca spion 
şi că mă interesează un mărunt secret guvernamental. Am 
venit aici doar pentru un singur scop şi Majestatea Sa îl 
cunoaşte perfect. Dacă mă ucide, îşi distruge în mod 
deliberat fiinţa superioară. Şi dacă ştiu bine ceva în privinţa 
membrilor dinastiei Isher, e faptul că în ultimă instanţă se 
dau înapoi de la sinucidere. 

Împărăteasa îşi îndreptă spinarea, încruntându-se: 

— Îndrăzneala ta e egalată doar de isteţimea ta, zise ea 
muşcător. 

Hedrock nu băgă în seamă întreruperea. Refuza să 
renunţe la iniţiativă. Îi dădu drumul repede înainte: 

— Se vede bine că v-aţi uitat cu toţii istoria sau că vă 
astupaţi ochii ca să nu vedeţi realitatea. Arsenalele au fost 
întemeiate cu mai multe mii de ani în urmă de un om carea 
stabilit că neîncetatele lupte pentru putere între grupări 
diferite sunt de-a dreptul nebuneşti şi că războaiele civile 
sau de altă natură trebuie să înceteze de-a pururi. A fost o 
vreme când lumea abia ieşise dintr-un război ce adusese 
moartea a peste un miliard de oameni şi acest inventator a 
găsit mii de indivizi care au fost de acord să-l urmeze până 
la moarte. Ideea lui era că indiferent ce guvern s-ar afla la 
putere, n-ar trebui răsturnat. lar pe de altă parte că ar 
trebui întemeiată o organizaţie care să aibă un singur ţel 
principal: Să se asigure că nici un guvern nu mai 
dobândeşte vreodată puteri depline asupra propriului său 
popor. De asemenea, că un om care se simte nedreptăţit 
trebuie să poată merge undeva să-şi cumpere o armă de foc 
cu care să se apere. Ceea ce a făcut posibil acest lucru a 
fost inventarea unui sistem electronic şi atomic de control 
care a facilitat construirea unor Arsenale indestructibile şi 
fabricarea unor arme ce nu pot fi folosite decât în scopuri 


defensive. Această din urmă invenţie a eliminat orice 
posibilitate de folosire a pistoalelor şi puştilor din Arsenale 
de către gangsteri şi criminali, justificând deci pe plan 
moral punerea acestor instrumente periculoase în mâinile 
oricăror persoane care aveau nevoie de ocroţâre. 

La început oamenii s-au gândit că Arsenalele ar fi un soi de 
organizaţie antiguvernamentală clandestină care prin 
simpla ei prezenţă i-ar ocroti de orice rău. Însă treptat şi-au 
dat seama că Arsenalele nu se amestecă în viaţa dinastiei 
Isherienilor. Era la îndemâna fiecărui individ ori grup de 
indivizi să-şi salveze propria viaţă. Ideea era că individul va 
învăţa să se apere singur şi că în cele din urmă forţele care 
în mod normal ar încerca să-l înrobească ar fi ţinute în frâu 
de cunoaşterea faptului că un om, ori un grup, nu ar putea 
fi împins mai departe de această limită. Aşadar s-a stabilit 
un echilibru între guvernanţi şi guvernaţi. S-a dovedit că 
mai e nevoie şi de un alt pas înainte, ca protecţie nu 
împotriva guvernului, ci mai degrabă împotriva râpacitaţii 
iniţiativei particulare. Civilizaţia a devenit atât de 
complicată încât omul de rând nu se putea apăra împotriva 
născocirilor viclene ale celor ce rivalizau între ei pentru 
banul lui. Drept care s-a întemeiat un sistem de tribunale 
ale Arsenalelor, cărora li se puteau adresa oamenii când se 
simțeau loviți în felul acesta. 

Cu coada ochiului, Hedrock observă că Împărăteasa 
începe să-şi piardă răbdarea. Nu prea era ea o mare 
admiratoare a Arsenalelor şi întrucât scopul lui era să 
demonstreze convingător absurditatea suspiciunilor ei şi nu 
să-l schimbe atitudinea, ajunse la acest punct crucial: 

— Ceea ce nu înţeleg în mod limpede forţele 
guvernamentale este că, prin realizările lor ştiinţifice, 
Arsenalele sunt mai puternice decât guvernul în sine. Ele 
înţeleg că, bineînţeles, dacă ar fi atât de stupide încât s-o 
răstoarne pe Împărăteasă, nu s-ar bucura în mod necesar 
de sprijinul populaţiei şi că de fapt ar dezechilibra 
stabilitatea devenită posibilă datorită prezenţei lor. Şi totuşi 


superioritatea este o realitate. Dacă ar fi să luăm doar acest 
motiv şi încă acuzaţiile pe care mi le-a adus Împărăteasa ar 
fi lipsite de noimă şi ar trebui să se bizuie pe alte motive 
decât cele afirmate de ea. 

Hedrock cunoştea mult prea bine arta retoricii pentru a 
face tocmai aici o pauză. Spusese esenţialul din ceea ce voia 
să spună, dar realitatea era atât de aspră încât avu imediat 
nevoie de o diversiune, ceva pe un plan total diferit şi care 
totuşi trebuia să pară a face parte integrantă din acest 
complex. Se grăbi să continuie: 

— Ca să vă dau măcar o idee de marile realizări ştiinţifice 
ale Arsenalelor, vă pot spune că au un instrument care 
prezice momentul morţii oricărei persoane. Înainte de a 
ajunge eu la palat acum şase luni, pentru propria mea 
distracţie, mi-am asigurat datele privitoare la momentul 
morţii mai tuturor celor aici de faţă şi ale membrilor 
Consiliului Imperial. 

Acum îi avea în palmă. Vedea limpede asta pe feţele 
încordate care-l priveau cu o fascinaţie febrilă. Dar tot nu-şi 
putea permite să piardă controlul asupra conversaţiei. Cu 
un efort, se hotări să se încline adânc în faţa conducătoarei 
care pălise. Pe urmă se grăbi să spună: 

— Maiestate, am fericirea să vă pot anunţa că aveţi înainte 
o viaţă lungă şi din ce în ce mai onorabilă. Din nefericire... 
Glasul lui căpătă o undă mai întunecată în timp ce se grăbi 
să continue: Din nefericire, e aici prezent un domn care e 
sortit să moară... În câteva minute. 

Nu mai aşteptă să vadă efectul vorbelor lui, ci se răsuci pe 
scaun, cu o mişcare rapidă că saltul unui tigru. Căci nu era 
timp de pierdut. Cacealmaua lui putea fi dezvăluită în orice 
clipă şi atunci tot spectacolul se sfârşea într-un eşec ridicol. 
Glasul lui tună străbătând spaţiul care-l separă de o masă 
unde şedeau vreo zece, douăzeci de bărbaţi în uniformă: 

— Domnule General Grall! 

— Ce e? 


Apăru imediat ofiţerul care trebuia să ducă la îndeplinire 
ordinul de execuţie prin spânzurătoare. Păru uimit când 
văzu cine e. 

Hedrock se minună observând că urletul lui redusese 
întreaga sufragerie la tăcere. La toate mesele oamenii 
încetaseră să mai mănânce, îşi întrerupseseră conversațiile 
particulare şi-şi aţintiseră privirile asupra mesei imperiale 
şi asupra lui. Conştient de faptul că şi-a sporit auditoriul, 
Hedrock îşi întări glasul, îşi încordă diafragma şi rosti 
bubuitor întrebarea: 

— Domnule General Grall, dacă ar fi să mori în clipa asta, 
care ar fi cauza? 

Bărbatul cu trăsături greoaie de la masă mai îndepărtată 
se ridică încet: 

— Dar sunt perfect sănătos, mormăi el. Ce naiba tot spui? 

— Nu te supără inima? Insistă Hedrock. 

— Câtuşi de puţin. 

Hedrock îşi împinse scaunul înapoi şi se ridică în picioare. 
Nu-şi putea îngădui greşeli datorate unor poziţii stângace. 
Cu o mişcare abruptă ridică braţul şi-l arătă cu degetul, 
mitocăneşte, pe general. 

— Dumneata eşti generalul Lister Grall, nu? 

— Aşa este. Şi acum, căpitane Hedrock, trebuie să spun că 
resping vehement această... 

Dar Hedrock i-o reteză: 

— Domnule General, te anunţ cu regret că după registrele 
de la Arsenale, eşti sortit să mori de un atac de cord chiar 
azi la ora unu şi cincisprezece precis. În acest minut... În 
această secundă. 

Acum nici nu mai putea fi vorba de a da înapoi. Cu o 
singură mişcare, bine sincronizată, Hedrock îşi îndoi 
degetul şi-şi schimbă poziţia mâinii pentru a primi raza 
materializată pe un plan invizibil de inelul-pistol de pe 
deget. 

Nu era un revolver de duzină, acest produs nevăzut, 
vrăjitoresc, ci unul dintr-o serie specială, care nu se vindea 


în magazine, nu era expus în vitrine şi nici nu era folosit 
decât în cazuri extreme. Trăgea instantaneu pe o frecvenţă 
dincolo de limitele vederii oamenilor; şi întrucât muşchii 
inimii generalului fură prinşi de această forţă paralizantă, 
Hedrock îşi desfăcu palma strânsă. Pistolul invizibil se 
dematerializă. 

În iadul care se stârni imediat, Hedrock se duse până la 
jilţul-tron din capul mesei imperiale şi se aplecă asupra 
Împărătesei. Nu-şi putu alunga un fior de admiraţie, căci 
femeia se dovedi absolut calmă, de o linişte pur şi simplu 
anormală. Se prea poate să fi fost emotivă şi senzuală, dar 
în momentele de adevărată tulburare, în ceasurile cu 
adevărat hotărâtoare, îşi dădea la iveală echilibrul 
fundamentalmoştenit de la dinastia Isher. Ilocmai la această 
calitate a ei de înţelepciune totală făcuse el apel; şi iat-o 
acum, cu un giuvaer preţios strălucindu-l prin ochii verzi şi 
calmi. În cele din urmă ea spuse: 

— Presupun că-ţi dai seama că, indirect şi implicit, ai 
mărturisit totul când l-ai omorât pe generalul Grall. 

Era prea înţelept ca să nege ceva în faţa fiinţei 
supranaturale în care se prefăcuse ea în momentul acela, 
aşa că răspunse: 

— Am fost informat în privinţa condamnării la moarte 
precum şi asupra persoanei care urma s-o execute. 

— Va să zică recunoşti? 

— Recunosc orice doreşti atâta vreme cât vrei să înţelegi 
că ţin foarte mult la interesele dumitale. 

Ea îl privi cu neîncredere: 

— Un om al Arsenalelor, a cărui organizaţie mă combate la 
tot pasul, îmi vorbeşte de interesele mele? 

— Nu sunt, n-am fost niciodată şi nici nu voi fi vreodată 
omul Arsenalelor, spuse cu hotărâre Hedrock. 

Pe faţa ei apăru o expresie de surprindere, după care 
spuse: 

— Aproape că te cred. E ceva straniu, de pe altă lume în 
dumneata, ceva ce-mi rămâne să descopăr... 


— Într-o bună zi am să-ţi spun chiar eu, ţi-o făgăduiesc. 

— Pari mult prea sigur că n-am să pun pe altcineva să te 
spânzure. 

— După cum am mai spus şi înainte, Isherii nu se sinucid. 

— Văd că baţi mereu monedă pe aceeaşi temăambiţiile 
dumitale imposibile. Dar n-are importanţă. Am să te las să 
trăieşti, însă deocamdată trebuie să părăseşti palatul. Nu 
mă poţi convinge că există o rază-spion mulţifuncţională. 

— Chiar aşa? 

— Se prea poate să fi avut voi un asemenea aparat care să 
spioneze palatul când aveam eu şaisprezece ani, dar de 
atunci am instalat pretutindeni ecrane protectoare. Acestea 
nu pot fi. Străbătute ori pătrunse decât de un aparat de 
comunicare bilateral. Cu alte cuvinte, ar trebui să existe şi 
înăuntru un aparat corespunzător, nu numai afară. 

— Eşti foarte isteaţă. 

— Cât despre pretenţia că Arsenalele pot prevedea 
viitorulcontinuă Împărăteasadă-mi voie să te înformez că şi 
noi ştim la fel de mult ca şi Arsenalele despre călătoriile 
cosmice şi despre limitele lor de netrecut. Principiului 
scrânciobului implicat în această chestiune este cunoscut 
foarte limpede, cu toate rezultatele sale mereu fatale. Dar 
încă odată, te rog nu ţine seama de asta. Aş vrea să pleci pe 
două luni. S-ar putea să te rechem mai înainte, dar nimic nu 
e sigur. Între timp, poţi transmite consiliului Arsenalului 
următorul mesaj: „Ceea ce am de gând să fac nu lezează 
câtuşi de puţin Arsenalele. Jur pe onoarea mea.” 

Hedrock nu răspunse imediat, ci rămase cu privirea 
aţintită asupra ei. În cele din urmă spuse cu blândeţe: 

— Voi face o declaraţie de mare importanţă. Nu am nici 
cea mai mică idee de ceea ce faci sau ai de gând să faci, dar 
de când nu mai eşti copilă am observat un lucru. În toate 
acţiunile politice şi economice majore te laşi condusă de 
impulsuri conservatoare. N-o mai face. Vin schimbări mari. 
Lasă-le să vină! Nu te lupta împotriva lor, ci devansează-le! 
Adaugă noi lauri prestigiului şi faimei numelui Isher. 


— Îţi mulţumesc pentru sfat, răspunse ea cu răceală. 
Hedrock se înclină şi zise: 

— Aştept veşti de la dumneata până-n două luni. La 
revedere. 

Zumzetul conversaţiilor reluate acum creştea în urma lui 
în timp ce se îndrepta spre suita de uşi bogat omate din 
capătul celălalt al încăperii. leşi, iar apoi, când nu-l mai 
vedea nimeni, grăbi pasul. Ajunse la lifturi, păşi grăbit în 
unul din ele şi apăsă butonul expres pentru acoperiş. 1 se 
păru lung urcuşul cu atât mai mult cu cât nervii lui erau la 
pământ. Din minut în minut, din clipă în clipă, dispoziţia 
ultimă a Împărătesei putea să se schimbe. 

Liftul se opri, uşa se deschise. Păşi afară înainte de a 
observa plutonul de bărbaţi care-l aşteptau. Îi ieşiră în 
întâmpinare în pas vioi şi imediat îl înconjurară. Erau în 
civil, dar nu încăpea îndoială că sunt poliţişti. 

În clipa următoare unul dintre ei spuse: 

— Căpitane Hedrock, eşti arestat. 


Trei. 

Stând acolo pe acoperişul palatului şi înfruntând barbâţii 
aceiacam vreo douăzeci la numărmintea lui, deprinsă mai 
ales cu victoriile, nu putu accepta înfrângerea care plutea 
în aer. Erau destui oameni ca să reducă la zero orice 
rezistenţă pe care ar fi încercat s-o opună. Dar asta nu-l 
abătu de la țelul propus. Nu se poate că Împărăteasa să nu 
fi ştiut, când a dat ordine să fie interceptat, că ar fi putut 
trage numai concluzii negative şi deci s-ar fi putut lupta din 
răsputeri. Trecuse deci vremea subtilităţilor, a nevinovâăţiei 
şi a isteţimii. Vocea lui joasă de bariton rupse tăcerea. 

— Ce doriţi? 

Au existat momente mari din istoria lumii când un 
asemenea strigăt puternic rostit de glasul lui avusese drept 
efect scăderea bruscă a voinţei de acţiune chiar şi a unor 
bărbaţi mai vrednici decât cei aflaţi acum dinaintea lui. Dar 
de data asta nu avu un asemenea efect. 


Hedrock rămase uimit. Muşchii lui, pregătiţi din punct de 
vedere dinamic pentru fuga care ar fi trebuit să-l ducă 
printre rândurile de adversari în timp ce ei rămâneau 
paralizaţi, i se încordară. Autoavionul ce i se păruse atât de 
aproape cu o clipă înainte, la mai puţin de zece metri, acum 
i se păru că se îndepărtează. Ţelul lui de a ajunge acolo se 
prăbuşi într-o înţelegere conştientă a situaţiei lui disperate. 
Ce putea face un singur bărbat cu un singur pistol în faţa a 
douăzeci de arme? E drept că pistolul lui făcea parte din 
clasa Nelimitat şi ca toate armele Arsenalelor proiecta un 
semicerc defensiv în jurul celui ce-l mânuia, suficient pentru 
a contracara focul a opt arme obişnuitedar pe de altă parte 
el nu subestimase niciodată capacitatea unei arme cu 
explozie radială. 

Evaluarea mintalărece şi înţeleaptăa situaţiei sale luă 
sfârşit când tânărul bine clădit care-l declarase arestat păşi 
înainte din pluton şi-l spuse sec: 

— Nu faceţi vreun gest necugetat, domnule Jones Arsenal. 
Ar fi mai bine să veniţi calm cu noi. 

— Jones, spuse Hedrock. 

Şocul făcu acest cuvânt să răsune liniştit, aproape blând. 
Şoc şi uşurare. O clipă, prăpastia dintre presupunerea sa 
iniţială şi realitatea dovedită acum i se păru prea mare 
pentru a o sări fără vreun efort de voinţă supraomenesc. În 
secunda următoare îşi recăpătase stăpânirea de sine şi 
eliminase deja încordarea. Privirea lui se îndreptă 
fulgerător către gărzile în uniforma palătului care stăteau 
la marginea grupului de oameni în civil şi el îi aprecie drept 
spectatori interesaţi, mai degrabă decât participanţi. Oftă, 
văzând că feţele lor nu trădează nici un fel de suspiciune. 
Răspunse: 

— Am să vin fără împotrivire. 

Bărbaţii în civil se strânseră în jurul lui şi-l duseră spre 
autoavion. Aparatul decolă răsucindu-se brusc pe o parte, 
datorită unei manevre pripite. Pierzându-şi răsuflarea, 
Hedrock căzu pe scaunul de lângă omul care-l dăduse 


parola Arsenalului pentru ziua respectivă. După vreun 
minut îşi recăpătă glasul şi spuse cu multă căldură: 

— O faptă foarte bravă, îndrăzneață şi eficace aş putea 
spune, cu toate că mi-aţi dat un şoc. 

Râse amintindu-şi mai bine scena şi era pe punctul de a 
continua, când îl izbi faptul că ascultătorul său nu zâmbise, 
ca o reacţie de simpatie. Nervii lui Hedrock, deprinşi cu o 
sensibilitate nefirească, analizară această mică discordanţă. 
Spuse încet: 

— Nu te superi dacă te-ntreb cum te numeşti. 

— Peldy, răspunse sec necunoscutul. 

— Şi cine a avut ideea de a vă trimite încoace? 

— Consilierul Peter Cadron. 

Hedrock încuviinţă din cap: 

— Aha, înţeleg. S-a gândit că dacă va trebui să lupt pentru 
a putea ajunge pe acoperiş, când ajung acolo o să am 
nevoie de ajutor. 

— N-am nici o îndoială, spuse Peldy, că asta explici parţial 
lucrurile. 

Era destul de rece acest tânăr, ceea ce-l neliniştea pe 
Hedrock. Privea cu un aer sumbru prin podeaua 
transparentă la scenele care se desfăşurau dedesubt. 
Conformându-se regulilor referitoare la viteză, avionul se 
afunda tot mai adânc în oraş. Zgârie-norii de două sute de 
etaje păreau să atingă partea inferioară a aparatului, în 
timp ce Hedrock se gândi cu tristeţe: „le pomeneşti că mă 
suspectează. Nu e exclus. De fapt (şi Hedrock zâmbi cu o 
siguranţă lipsită de orice umor) niciodată n-a fost nevoie de 
altceva decât ca unii dintre vrăjitorii mintali de la Arsenal 
să-şi îndrepte toată atenţia asupra cazului meu.” 

Deodată aceste gânduri îl deprimară, căci în pofida 
experienţei lui îndelungate, de ani şi ani de zile, aceşti 
supraoameni de la Arsenale, cu pregătirea lor specializată, 
i-o luaseră neiertător înainte în zece-douăsprezece domenii. 
Nu mai putea nici măcar să-şi plănuiască propria lui 
protecţie, deoarece tehnicile educative care le modelaseră 


creierele încă din copilărie erau inutile când le aplică minţii 
lui, încărcată la culme de rămăşiţele confuze şi dezordonate 
ale unor veacuri de integrare, inainte de inventarea 
tehnologiilor atât de primejdioase acum pentru el. Spiritul îi 
era împovărat de oboseala plictişitoare a nenumăraţilor săi 
ani de activitate. lensiunea apăsătoare a scopului său 
transcendental, care-l cerea să ascundă tuturor oamenilor 
faptul că e nemuritor, deveni brusc insuportabilă. Într-un 
târziu, Hedrock se trezi cu un efort şi întrebă: 

— Unde mă duceţi? 

— La hotel. 

Hedrock chibzui: Hotelul Royal Ganela era 
comandamentul Făuritorilor de Arme. Dacă era dus acolo, 
însemna că s-a întâmplat ceva grav. Se uită cum avionul se 
îndreptă uşurel către vasta terasă-grădină a hotelului şi 
mintea îi era supusă unor tensiuni deoarece îşi dădea 
seama că Arsenalele nu vor să rişte. Şi nici nu puteau să 
rişte! Însăşi existenţa lor depindea de păstrarea cu grijă a 
secretelor. Dacă suspectau vreodată pe cineva care deţinea 
anumite elemente fundamentale referitoare la organizaţia 
lor, cum era cazul lui, viaţa unui simplu om nu mai conta în 
faţa siguranţei tuturor, într-o lume necruțătoare. 

Bineînţeles nu trebuia să uite de hotelul în sine. Hotelul 
Royal Ganela era vechi de aproape două sute de ani. 
Costase, dacă ţinea el bine minte, şapte sute cincizeci de 
miliarde de bonuri de credit. Baza sa masivă se întindea pe 
un întreg cartier. De la această parte inferioară se înălța în 
secţiuni din ce în ce mai mici, în formă de piramidă, finisate 
aerodinamic, după principiile arhitecturii în caşcadă din 
epoca respectivă, ţesându-se la înălţimea de patru sute de 
metri într-un acoperiş-grădină lung de două sute patruzeci 
de metri şi tot atât de lat, forma sa pătrată fiind atenuată în 
mod abil prin efecte de iluzie şi proiectare. Îl construise în 
amintirea unei femei remarcabile care fuşese şi ea 
Împărăteasă Isher şi în fiecare cameră instalase un 


dispozitiv care, acţionat în mod corespunzător, oferea un 
mijloc vibrator de scăpare. 

Din nefericire, intrumentul de acţionare, prin care ar fi 
pornit acest dispozitiv, era unul dintre cele trei inele pe 
care le lăsase în palat. Hedrock se strâmbă de supărare în 
timp ce mergea împreună cu ceilalţi bărbaţi de la avion 
către liftul cel mai apropiat. Şi doar chibzuise cu multă grijă 
atunci, până se hotărâse să nu poarte la el decât inelul- 
pistol că nu cumva să cadă vreo bănuială asupra acelor 
remarcabile maşini secrete ale Arşenalelor. Existau şi alte 
inele prin panouri tainice răspândite în tot hotelul, dar erau 
prea puţine şanse ca un bărbat escortat de douăzeci de 
paznici spre secţiunea principală a clădirii ocupate de 
Comandamentul imperial al Făuritorilor de Arme să mai 
aibă posibilitatea de a se abate din drum. 

Reveria lui luă sfârşit când se opri liftul. Bărbaţii care-l 
însoțeau îl purtară spre un coridor lat şi—l opriră în faţa 
unei uşi pe care scria cu litere strălucitoare: 

SOCIETATEA METEORII. 

SEDIUL PRINCIPAL. 

Hedrock ştia că această firmă este falsă doar pe jumătate. 
Giganticul trust minier era o firmă adevărată, care făcea 
afaceri cu metale şi produse manufacturiere. De asemenea 
era o filială mai presus de orice bănuieli a Arsenalelor, 
colaterală ţelurilor principaleafară doar de cazuri ca 
acestea, în care diferitele sale birouri slujeau drept faţadă 
pentru mascarea activităţilor neîntrerupte şi nestânjenite 
ale lumii Arsenalelor. 

Când Hedrock intră în marile birouri din faţă, un bărbat 
înalt şi elegant, între două vârste, ieşea pe o uşă opacă la o 
distanţă de vreo cincisprezece metri. Se recunoscură 
simultăn. Bărbatul avu o clipă de şovăială, apoi înaintă spre 
el cu un zâmbet amical: 

— Ei, domnule Hedrock, ce mai face Împărăteasa? 

Hedrock îi zâmbi şi el, dar destul de rece. Nu-l scăpase 
clipa de ezitare a marelui Negatist. Răspunse: 


— Domnule Gonish, am bucuria să vă spun că e sănătoasă 
tun. 

Edward Gonish râse în cascadă: 

— Mă tem că sunt mii de oameni care se întristează ori de 
câte ori aud aşa ceva. De exemplu, în momentul de faţă, 
Consiliul se străduieşte să-mi folosească pregătirea intuitivă 
pentru a urmări şi a descoperi taina Împărătesei. Eu 
studiez diagramele Pp ale personalităţilor potenţiale, 
precum şi a celor cunoscute. Datele de pornire sunt 
mizerabile, infinit mai puţin decât cele zece procente de 
care am nevoie. Deocamdată abia am ajuns la litera M şi la 
nişte concluzii cu totul provizorii. Dacă e vorba de o 
invenţie, aş vorbi de călătoriile interstelare. Dar aceasta nu 
este o chestiune pe deplin intuitivă. 

Hedrock se încruntă: 

— Călătorie interstelară. La asta ea s-ar opune... Făcu o 
pauză apoi reveni apăsând cuvintele: Bravo! Dar cine-l 
inventatorul? 

Gonish râse din nou: 

— Stai, stai, nu te grăbi. Mai trebuie să revizuiesc toate 
datele. Mi-am fixat atenţia asupra unui savant numit Derd 
Kershaw, dacă te interesează. 

Ochii zâmbitori deveniră brusc gravi. Negatistul se 
încruntă la Hedrock. Într-un târziu spuse cu îngrijorare: Ce 
naiba se întâmplă, Hedrock? Ce-ai făcut? 

Ofiţerul de poliţie secretă, Peldy, păşi repede înainte şi 
interveni: 

— Zău, domnule Gonish, deţinutul nu poate... 

Faţa mândră a Negatistului se întoarse cu răceală către 
tânăr: 

— De-ajuns, mulţumesc. Daţi-vă înapoi ca să nu auziţi... 
Vreau să-l vorbesc între patru ochi domnului Hedrock. 

Peldy se înclină servil: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Gonish. Mi-am depăşit 
atribuţiile. 


Se dădu înapoi şi le făcu semn oamenilor lui să se 
îndepărteze. Aceştia se înghesuiră ca într-un vârtej şi 
puseră în şoaptă întrebări. Dar peste mai puţin de un minut 
Hedrock rămase singur cu Negatistul, şocul iniţial 
atenuându-se într-o serie de vălurele mintale, dureroase. 
Deţinut. Într-un fel, fireşte, ştiuse acest lucru, dar, 
încercase să se considere doar un suspect şi sperase că 
dacă se preface a nu recunoaşte acest lucru, conducătorii 
Arsenalelor nu ar face neapărat publică chestiunea. 

De fapt, acest stadiu rămăsese mult în urmă, dacă existase 
cumva cu adevărat. Suspiciunea depăşea deja cercul 
central al Consiliului. E limpede că nisipul din clepsidră lui 
era pe sfârşite. 

Dar iată, Gonish vorbi din nou, cu iuţeală: 

— Partea cea mai rea este că au refuzat să mă aşculte 
când le-am propus să mă lase să cercetez eu toată 
chestiunea în calitatea mea de Negatist. Asta e foarte prost. 
Îmi poţi oferi vreo idee? 

Hedrock clătină din cap: 

— 'Tot ce ştiu este că acum două ore se temeau să nu mă 
ucidă Împărăteasa. De fapt au trimis un comando de 
salvare, dar până la urmă s-a dovedit că eramşi chiar sunt şi 
acumsub arest. 

Capul lui Gonish, aflat mult mai sus decât al lui Hedrock, 
trăda o meditaţie intensă: 

— Dacă ai reuşi să-l mai amâni, măcar, într-un fel sau altul. 
Nu cunosc îndeajuns psihologiile individuale ale 
consilierilor şi nici amănunte asupra cazului în sine pentru 
a-ţi oferi una din opiniile mele intuitive. Dar dacă ai izbuti 
să abaţi toată povestea pe linia unui proces cu mărturii şi 
contra-mărturii, asta ar fi o victorie parţială. Sunt o echipă 
destul de infatuată, aşa că să nu îngenunchez în faţa 
hotărârii lor, de parcă ar veni de la Dumnezeu. 

Tot cu aerul acela încruntat, se îndepărtă, către o uşă 
aflată ceva mai încolo şi Hedrock îşi dădu seama că Peldy a 
păşit înainte. 


— Poftiţi pe aici, îi spuse tânărul. Consiliul vă va primi 
imediat. 

— Cum? Întrebă Hedrock. Senzaţia de căldură pe care i-o 
stârniseră planurile prietenoase ale Negatistului se stinse. 
Adică vrei să spui că se întruneşte Consiliul în camera 
locală? 

Polițistul nu-l dădu nici un răspunsde fapt nici nu se 
aştepta la vreun răspuns. Întrebarea aspră fusese pur 
retorică. Auzi, cică, să-l mai amâne! Ţinându-se cât putea 
de ţeapăn, îl urmă pe ofiţerul din poliţia secretă pină la uşa 
camerei Consiliului. 

Bărbaţii aşezaţi în jurul mesei în formă de V ridicară ochii 
şi-l priviră lung, scrutător, din clipa în care trecu pragul. 
Uşa se închise îndărătul lui, cu un pocnet slab, în timp ce el 
înainta spre masă. 1 se păru ciudată amintirea că doar cu 
doi ani mai înainte refuzase să candideze la un fotoliu din 
Consiliu. Consilierii erau oameni de toate vârstele, de la 
preşedintele executiv Ancil Nare, un strălucit tânăr de 
treizeci de ani, până la Bayd Roberts, cu părul alb, coliliu. 
Nu cunoştea toate figurile. Numără nasurile, gândindu-se la 
ce-l spusese Negatistul: „Caută să abaţi povestea pe linia 
unui proces!” Asta însemna să-l silească să iasă de pe 
făgaşul lor obişnuit şi comod. Când termină numărătoarea 
se sperie pur şi simplu. Treizeci! Întregul consiliu al 
Făuritorilor de Arme. Ce-ar fi putut ei să descopere în 
privinţa lui, ca să-l facă să vină cu toţii aici? Şi-l închipui pe 
aceşti conducători la comandamentele lor mai îndepărtate 
sau mai apropiate, pe Marte, Venus ori pe acele Luni care 
aveau un reprezentânt atât de înaltpretutindeni consilieri 
care păşeau pe transportoarele lor vibratoare şi soseau 
instantaneu aici. 

Şi toate astea numai pentru el. Brusc îl copleşi iarăşi 
uimirea. Dar se stăpâni. Trăgându-şi umerii înapoi, pe 
deplin conştient de valoarea impresionantă a capului său 
leonin şi a înfăţişării sale remarcabile, conştient şi de 
generaţiile de oameni ca aceştia care trăiseră şi muriseră şi 


trăiseră şi muriseră şi muriseră şi muriseră de la naşterea 
lui şi până acum, Hedrock rupse tăcerea: 

— Care-l acuzaţia? Întrebă el cât mai răsunător. Şi în acele 
cuvinte puse puterea subtilă şi magnifică a glasului său bine 
exersat, vasta lui experienţă în tratarea tuturor tipurilor şi 
grupurilor de fiinţe umane. 

Cele două cuvinte rostite vibrant însemnau mult mai mult 
decât o simplă întrebare. Ele reprezentau expresia voinţei 
şi a hotărârii, esenţa mândriei şi superiorității. Şi erau la fel 
de primejdioase ca moartea. Ele acceptau pe deplin 
implicaţia că prezenţa lui în faţa Consiliului era echivalentă 
cu 0 execuţie. Ele erau menite să profite de o mare realitate 
fundamentală, împotrivirea firească, tradiţională, a 
oamenilor foarte inteligenţi la îndemnul de a distruge un alt 
om pe care-l recunoşteau uşor drept egalul lor. Aici, în faţa 
lui se aflau inteligenţele supreme. 

Şi cine altcineva din întregul univers ar fi putut să se 
simtă, să se creadă şi să se arate superior, dacă nu singurul 
nemuritor născut din întregul neam mândru ce locuia 
pământul. 

Se produse un freamăt de-alungul strălucitoarei mese în V. 
Pe podeaua destul de lucioasă tălpile se frecară trădând 
neliniştea. Feţele se întoarseră întrebătoare una către alta. 
În cele din urmă se ridică în picioare Peter Cadron: 

— Mi s-a cerut, spuse el calm, să vorbesc în numele 
consiliului. Eu sunt cel de la care a pornit acuzaţia 
împotriva dumitale. (Nu aşteptă un răspuns, ci se întoarse 
încet cu faţa către consilierii din jurul mesei. Continuă 
grav:) Sunt sigur că toţi cei de faţă au devenit conştienţi în 
mod acut de personalitatea domnului Hedrock. E înteresant 
de observat exact cum această manifestare făţişă a unei 
puteri până acum ascunse, verifică ceea ce am descoperit 
noi. Trebuie să-mi mărturisesc propria uimire faţă de 
vioiciunea acestei forţe. 

— Asta mi se aplică şi mie, întrerupse Deam Lealy, 
bărbatul cu faţa greoaie. Până acum un minut l-am crezut 


pe Hedrock un tip rezervat şi cu vorba blândă. Dar acum 
deodată se vede strâns cu uşa şi scoate văpăi. 

— Nu încape îndoială, spuse juvenilul Ancil Nare, că noi 
am descoperit ceva remarcabil. Ne vom strădui să obţinem 
explicaţii complete. 

Situaţia era deconcertantă. Toate acţiunile lui erau acum 
amplificate dincolo de intenţiile lui iniţiale, deformate de 
bănuiala că el nu ar fi ceea ce părea. 

De fapt el nu le era superior acestor oameni într-o măsură 
mai mare decât erau ei unul mai bun decât altul. Conştiinţa 
faptului că e nemuritor conferise întotdeauna dinamism 
încrederii lui în sine. Şi fireşte mai era acea dezvoltare cu 
adevărat supranormală, multiseculară a personalităţi lui, o 
manifestare electrică, anormală a nimbului, pe care nu-l 
putea suprima, dar întotdeaunasau aproapeo ţinuse în frâu 
printr-o înfăţişare modestă. Dezvăluindu-l întreaga forţă, 
atunci când oamenii o căutau, nu izbutise decât să-l facă să- 
| simtă străin de ei. lată o reacţie primejdioasă, care 
necesită o modificare imediată. Spuse: 

— Bine, dar e ridicol. Acum un ceas mă aflam în cea mai 
gravă primejdie din toţi anii îndelungaţi de când slujesc 
organizaţia noastră. Situaţia era atât de gravă încât cred că 
aş putea spune cu mâna pe conştiinţă că nimeni altul n-ar fi 
scăpat cu viaţă. Şi la câteva minute după ce trec prin 
această încordare chinuitoare pentru nervi, mă trezesc 
arestat de prietenii mei sub o acuzaţie încă nedezvăluită. 
Dacă sunt supărat? Bineînţeles că sunt, dar ceea cemă 
uimeşte în mod deosebit e prostia asta ciudată legată de 
personalitatea mea inumană. Adică vreţi să spuneţi că mă 
aflu aici în faţa consiliului superior al Făuritorilor de Arme 
sau lângă un foc primitiv al băştinaşilor unde vrăjitorii 
tribului răscoală demonii prin exorcisme? Cer să fiu tratat 
ca un om nu ca un monstru. Şi acum repet: Care e 
acuzaţia? 

Se lăsă tăcerea. Apoi Peter Cadron spuse: 


— Vei afla asta la timpul potrivit. Dar mai întâi... Domnule 
Hedrock, unde te-ai născut? 

Aşadar ajunseseră până acolo. 

Nu simţea nici un pic de frică. Stătea acolo în picioare 
puţin trist, conştient de hazul faptului că cel mai bătrân şi 
mai stafidit dintre camarazii lui se întorsese în sfârşit acasă 
cu gândul de a rămâne în cuibul lui. Un răstimp îndelungat 
toate numele pe care le purtase alcătuiră în faţa ochilor 
minţii o imagine caleidoscopică. Cu câtă grijă le alesese în 
vremurile de demult, dând o atenţie meticuloasă asonantei, 
ritmului şi înfăţişării grafice pe care o aveau când erau 
tipărite. Şi pe urmă enervarea pe care i-o stârneau 
denumirile răsunătoare îi stârniseră o serie de reacţii 
satirice: Petrofft, Dubrinch, Glinzer. Şi faza aceasta fusese 
depăşită până acum, de veacuri întregi, simple nume 
neîmpodobite de nici un fel de atribute cu adevărat 
încântătoare îi distinseseră forma neschimbătoare. Era 
bineînţeles vorba şi de faptul că fiecare nume purtat de el 
necesitase întotdeauna un loc de naştere şi o grămadă de 
date relevante, treabă foarte obositoare. De asemenea era 
posibil să fi devenit mai neglijent. 

Spuse: 

— Doar aveţi dosarul meu. M-am născut în Centralia, 
statele lacustre din inima ţării. 

— Dar văd că ţi-a trebuit multă vreme până să răspunzi la 
întrebarea asta, lătră un consilier. 

— Încercam să ghicesc ce se ascunde îndărătul acestei 
întrebări, zise cu răceală Hedrock. 

Cadron spuse: 

— Pe mama cum o chema? 

Hedrock studie faţa cu trăsături regulate a omului, 
începând să se întrebe nedumerit ce vrea. Era greu de 
crezut că speră să-l încurce cu o întrebare atât de simplă. 
Răspunse: 

— Delmyra Marlter. 

— A mai avut încă trei copii? 


Hedrock încuvinţă din cap: 

— Cei doi fraţi ai mei şi cu sora mea au murit înainte de a 
ajunge la majorat. 

— Şi când ţi-au murit părinţii? 

— Tata acum opt ani, mama acum şase ani. 

Oricât de ciudat ar fi părut, răspunsul lui constitui o 
surpriză. O clipă îi veni greu să folosească aceşti termeni 
intimi pentru doi oameni agreabili între două vârste pe care 
nu-l cunoscuse niciodată, clar despre care se silise să afle 
atâtea. Văzu că Peter Cadron zâmbeşte cu o satisfacţie 
întunecată celorlalţi consilieri. 

Cadron spuse: 

— Vedeţi, domnilor, cu ce situaţie ne confruntăm: un om 
ale cărui rude au murit, nu mai are pe nimeni pe lume, iar 
cu mai puţin de zece ani în urmă, când toată familia lui era 
moartă, a intrat în organizaţia Arsenalelor pe căile 
obişnuiteşi cu ajutorul unor talente considerate 
extraordinare chiar şi atunci când noi nu ştiam cât de multe 
lucruri ne ascunde, s-a ridicat repede până la o poziţie de 
mare încredere. Ulterior ne-a convins să-l sprijinim din 
toate punctele de vedere actuală lui aventură. Am fost de 
acord s-o facem, întrucât ne alarma ideea că Împărăteasa 
ar putea să ne facă rău dacă nu este supravegheată mai 
îndeaproape decât înainte. Acum unul din factorii 
importanţi ce trebuie luaţi în consideraţie în momentul de 
faţă este că e destul de îndoielnic dacă, în toată vasta 
noastră organizaţie, cu zeci de mii de oameni capabili, s-ar 
mai fi putut găsi măcar o altă perşoana capabilă să susţină 
şase luni interesele Împărătesei Innelda. 

— Şi chiar şi acum, întrerupse Hedrock, tocmai a fost 
izgonită temporar din cercul ei. (Şi încheie sarcastic:) Nu v- 
a interesat, dar acesta este rezultatul agitaţiei de azi de la 
palat. Perioada de care este vorba, dacă îmi îngăduiţi să 
adaug această informaţie, este de două luni. 

Peter Cadron îi făcu o plecăciune politicoasă, apoi se 
întoarse din nou către bărbaţii tăcuţi din jurul mesei: 


— Vă rog să reţineţi acest element, în timp ce eu îl 
interoghez pe domnul Hedrock în privinţa studiilor sale. 
(Ochii lui cenuşii îl fixau necruţător pe Hedrock.) Ei? 
Întrebă el. 

— Mama, spuse Hedrock, fusese profesoară universitară. 
Mi-a dat educaţie în particular. După cum ştiţi, aceasta este 
de secole întregi practică obişnuită printre oamenii 
înstăriți, factorul de control constând în faptul că trebuie 
trecute periodic examene. Veţi constata că odată cu cererea 
mea de angajare mi-am prezentat şi certificatele de 
examene. 

Pe faţa lui Cadron reveni zâmbetul întunecat: 

— O familie pe hârtie, studiile pe hârtie; o întreagă istorie 
a vieţii verificabilă numai prin documente. 

Suna prost. Hedrock n-avea nevoie să se uite la feţele 
consilierilor ca să-şi dea seama cât de prost stăteau 
lucrurile. Bineînţeles că de fapt erau inevitabile. Nu 
existase niciodată o alternativă. Ca să ai încredere într-o 
persoană în viaţă pentru a-ţi dovedi că martor identitatea, 
ar fi însemnat o adevărată sinucidere într-un moment de 
criză. Oamenii, indiferent cât de prietenoşi ţi se arătau, 
indiferent cât de bine i-ai fi plătit, tot puteau fi siliţi să 
mărturisească adevărul. Dar nimeni nu putea să pună la 
îndoială în mod foarte serios un certificat emis legal. Refuza 
să creadă că sfetnicii aşezaţi în jurul mesei ar fi încercat 
măcar să ghicească adevărul adevărat. 

— Ia ascultați! Strigă el. Ce încercaţi să dovediţi? Dacă nu 
sunt Robert Hedrock, atunci cine sunt? 

Stoarse o clipă de satisfacţie din expresia perplexă de pe 
faţa lui Cadron. 

— Tocmai asta încercăm să descoperim, se răsti într-un 
târziu acesta. Dar mai avem o întrebare: După ce s-au 
căsătorit părinţii, mama dumitale n-a mai păstrat legăturile 
cu prietenele de la universitate sau cu alţi foşti colegi? 

Hedrock ezită, privind drept în ochii ca de oţelal 
consilierului: 


— Deci asta nu se potriveşte, domnule Cadron? Zise el 
într-un târziu cu o voce aspră, încordată. Dar ai drepţâţe. 
Am locuit prin apartamente de bloc. Serviciul tatei ne silea 
să ne mutăm cam la şase luni odată. Mă îndoiesc că veţi 
găsi pe cineva care să-şi mai amintească dacă i-a cunoscut 
pe ei sau pe mine. De fapt duceam o viaţă de umbre. 

Exista o subtilă victorie psihologică în faptul că-şi rostise 
singur acuzaţia, darHedrock zâmbi fără veseliedacă auzise 
vreodată o aluzie mai incriminantă, nu putea fi mai gravă 
decât aceasta. Îşi dădu seama că Peter Cadron vorbeşte. 

— Recunoaşte, domnule Hedrock, că nu avem dovezi şi 
nici nu le căutăm. Arsenalele nu fac procese în sensul strict 
al cuvântului. Ele dau doar sentinţe. Şi singurul criteriu 
este întotdeauna nu atât dovada vinovăţiei cât îndoiala în 
privinţa nevinovăţiei. Dacă nu te-ai fi ridicat la o poziţie atât 
de înaltă în cadrul Arsenalelor, pedeapsa ar fi foarte simplă. 
Ai fi fost condamnat la amnezie şi eliberat din funcţie. Dar 
aşa cum stau lucrurile, ştii prea multe despre noi şi deci 
pedeapsa trebuie să fie foarte severă. Ştii bine că, în 
situaţia noastră, nu putem proceda altminteri. Din fericire, 
pentru liniştea noastră sufletească, avem şi altceva în afară 
de îndoieli. E oare posibil să mai ai de adăugat ceva la ceea 
ce s-a întâmplat deja? 

— Nimic, spuse Hedrock. 

Rămase foarte liniştit, lăsându-şi mintea să evalueze 
situaţia. Acest gen de adaptare era aproape instinctiv, dar 
îndărătul ei se afla acea putere de sintetizare a experienţei 
care recunoştea importanţa posibilă a fiecărei faze din 
circumstanţele lui imediate. Într-un fel, trebuia să ia el 
iniţiativa. Vedea duşumeaua, pereţii, panoul din dreapta 
luişi se opri cu o ironie amară. Iniţial, prin manevre secrete, 
convinsese Societatea Meteor să-şi instaleze birourile 
aproape de acoperişul Hotelului Royal Ganela pentru că i se 
păruse că sediul secret al oraşului imperial ar fi mai în 
siguranţă într-o clădire de a lui, decât în oricare alt loc. Dar 
pentru propria lui protecţie pusese să se îndepărteze din 


partea de clădire ocupată de Societate, toate acele inele 
activatoare şi dispozitive vibratoare de care avea acum o 
nevoie atât de disperată. Dacă n-ar fi luat această 
precauţie, acum ar fi existat un inel chiar îndărătul panoului 
aceluia. 

Peter Cadron vorbea. În sfârşit dădea glas acuzaţiei. La 
început i-a fost greu lui Hedrock să acorde atenţie 
cuvintelor individului. I se părea că se agită prin aer fără 
să-l pătrundă în urechi. Sau poate era el prea agitat, prea 
conştient de propriile sale nevoi. Era ceva în legătură cu 
trimiterea forţei de salvare şi totodată de sarcină 
încredinţată psihologilor de a fixa momentul exact ăl 
debărcarii pe baza declaraţiei lui Hedrock că problema nu 
va fi dată în vileag de către Împărăteasă în cursul 
prânzului. Fireşte că ajungând la o concluzie, psihologii 
făcuseră un examen rapid, dar atent, al fişei lui psihologice. 
Tocmai această cercetare scosese la iveală un lucru 
extraordinar. 

Peter Cadron făcu o pauză. Rămase cu ochii ţintă la faţa lui 
Hedrock şi o clipă făcu impresia că cercetează adânc 
trăsăturile lui pentru a obţine unele informaţii secrete. 
Termină cu fraze greoaie, apăsând fiecare cuvânt: 

— A existat o diferenţă între curajul tău în acţiune şi 
coeficientul Pp al curajului tău potenţial. După acest 
coeficient ar rezulta că nici prin cap nu ţi-ar fi trecut să 
rămâi la dejunul acela primejdios de la palat. 

Cadron se opri şi Hedrock îl aşteptă să termine. Secundele 
treceau şi deodată îl surprinse vederea zecilor de oameni 
care şedeau aplecaţi înainte, încordaţi la maximum, cu ochii 
aţintiţi asupra lui. Îi aşteptau reacţia. Deci totul se sfârşise. 
Aceasta era acuzaţia. Apoi, o clipă, se simţi mântuit. Păi, dar 
era ridicol! Visul ceda însă în faţa realităţii prezenţei celor 
treizeci de consilieri. N-ar fi fost ei acolo, îmbrăcaţi în ţinuta 
oficială de judecători, dacă n-ar fi fost ameninţată vreo 
latură fundamentală a apărării Arsenalelor. 


Tehnica de înregistrare a coeficientului Pp! Hedrock 
încercă să se concentreze pentru a-şi aminti ce auzise 
despre această maşină. Era una dintre invențiile originale 
de acum câteva mii de ani. La început fusese asemănătoare 
cu Instituţia Imperială Lambeth pentru Controlul Mintal. 
Din când în când i se mai aduseseră îmbunătăţiri, i se 
lărgise sfera de atribuţii, capacitatea de evaluare a 
inteligenţei, stabilitatea emoţională şi alte lucruri dintr- 
astea. Dar lucrul nu-l îngrijorase niciodată, dată fiind 
capacitatea lui parţială de a-şi controla propria minte. În 
momentul supunerii la examen încercase pur şi simplu să-şi 
sincronizeze atributele intelectuale cu caracterul ce şi-l 
stabilise că cel mai potrivit pentru scopurile urmărâţe de el 
în rândurile Făuritorilor de Arme. 

Hedrock se scutură ca un cerb încolţit. Nici în ruptul 
capului nu voia să creadă că au vreo acuzaţie serioasă 
împotriva lui. 

— Decizise el şi glasul îi sună aspru chiar luideci sunt cu 
cinci la sută mai vitează decât ar trebui să fiu. Nu cred. 
Bravura e chestie de împrejurări. Şi un laş devine leu dacă 
e stimulat corespunzător. 

În ciuda voinţei lui, glasul îi deveni tot mai puternic. O 
parte din înflăcărarea convingerilor lui, precum şi temerile 
lui sumbre, i-l făcură mai profund: 

— Voi, aceştia, îi repezi el, nu păreţi să fiţi conştienţi de 
ceea ce se întâmplă. Nu e vorba de capriciul aiurit al 
vreunui conducător plictisit. Împărăteasa este o 
personalitate matură în toate înțelesurile acestor cuvinte, 
cu excepţia celor minore şi nu trebuie să uităm niciodată că 
intrăm în cea de a cincea perioadă de domnie a casei Isher. 
Din oră în oră s-ar putea să erupă evenimente majore din 
substraturile neliniştei omeneşti. Douăzeci de miliarde de 
minţi sunt active, agitate, rebele. Dincolo de orizontul 
apropiat se află noi frontiere ale ştiinţei şi ale relaţiilor 
dintre oameni. De undeva din această masă haotică va ieşi 
cea de a cincea criză de proporţii cosmice din istoria 


civilizaţiei Isher. Numai un nou eveniment de nivel înalt o va 
putea aduce pe Împărăteasă la întreprinderea unei acţiuni 
atât de susţinute şi de imperioase în acest stadiu al carierei 
ei. A spus că în două luni o să mă recheme şi a sugerat că 
aceasta s-ar putea întâmpla chiar şi mai devreme. Şi va fi 
mai devreme! Impresia mea, pe care n-o pot sublinia 
îndeajuns, este că vom avea noroc dacă vom dispune de 
două zile, iar limita maximă este de două săptămâni. 

Între timp se stârnise. Văzu că Peter Cadron dă să 
vorbească, dar continuă cu şi mai mult elan, fără să-l bage 
în seamă. Glasul lui umplu încăperea: 

— Toate trupele disponibile ale Arsenalelor trebuie 
concentrate în oraşul imperial. Fiecare stradă trebuie să fie 
păzită de un observator. Flota ar trebui mobilizată la o 
distanţă convenabilă pentru a ţine oraşul sub tirul ei. Toate 
acestea trebuie să fie în stare operativă permanentă. Şi 
când colo, eu ce găsesc? (Făcu o pauză şi apoi încheie cu o 
severitate usturătoare:) Puternicul consiliu al Arsenalelor 
îşi iroseşte timpul cu nişte discuţii neclare întrebându-se 
dacă un om ar fi trebuit sau nu să fie atât de brav cât s-a 
dovedit. 

Încheie, vag conştient că nu a izbutit să-l influenţeze. 
Membrii consiliului, şedeau fără un zâmbet, cu feţele 
împietrite. Cadron întrerupse calm tăcerea: 

— Diferenţa este de şaptezeci şi cinci la sută, nu de cinci. 
E vorba de multă bravură şi o vom discuta acum pe scurt. 

Hedrock oftă, recunoscându-se înfrânt. Şi se simţi mai 
bine. Indirect, îşi dădu seama de ce. Contrar oricărei 
raţiuni, avusese în el speranţă. Acum nu mai avea. Înfrunta 
criza, produsul unei forţe ştiinţifice pe care crezuse că o 
poate stăpâni. Dar nu era aşa. Devenise încă un element al 
unui tipar întreg de tehnici de o exacţiţaţe superbă care 
căscaseră o prăpastie tot mai mare între ameninţarea lor 
clară faţă de persoana lui şi căpăcitatea sa de contracarare. 
Încercările lui de a-l convinge fură înfrânte. Viaţa lui 
depindea acum de unele evenimente care aveau să se 


producă de la un moment la altul. Ascultă cu atenţie când 
Cadron luă din nou cuvântul: 

— Te asigur, domnule Hedrockspuse el cu sinceritate 
potolităcă toţi suntem stânjeniţi de datoria care ne 
incumbă. Dai dovezile sunt necruțătoare. lată ce s-a 
întâmplat: Când au descoperit psihologii această variaţie, s- 
au implementat pe maşina Pp două configurații cerebro- 
geometrice. Una a folosit drept bază vechea înregistrare a 
minţii dumitale, cealaltă a ţinut seamă de un spor de75 la 
sută înregistrat de toate funcțiunile minţii dumitale, TOATE 
FUNCŢIUNILE, repet, nu numai curajul. Printre altele, 
aceasta ţi-a ridicat Coeficientul de inteligenţă la cifra 
uluitoare de287 

Hedrock răspunse: 

— Dumneata spui toate funcțiunile. Inclusiv idealismul şi 
altruismul, presupun? 

Văzu că oamenii îl privesc stânjeniţi. Cadron îi spuse: 

— Domnule Hedrock, un om cu atâta altruism ar privi 
Arsenalele pur şi simplu ca un singur factor dintr-un joc mai 
amplu. Arsenalele nu-şi pot permite să fie atât de 
mărinimoase. Dar permite-mi să merg mai departe. În 
ambele configurații cerebro-geometrice de care am 
pomenit, aceea complicată a Împărătesei s-a întreţinut 
mecanic în matrice şi întrucât viteza era un element 
esenţial, influenţa posibilă a altor minţi asupra situaţiei s-a 
redus la o constantă de înalt nivel, modificată de o variabilă 
simplă, oscilantă... 

Împotriva voinţei lui, Hedrock a constatat că e din ce în ce 
mai absorbit. Convingerea lui că ar trebui să-l întrerupă ori 
de câte ori era prudent din punct de vedere psihologic, 
ceda în faţa fascinaţiei crescânde a detaliilor unei fiinţe 
care în atât de mare măsură îi depăşiseră până şi 
capacitatea de a o înţelege. Graficele unităţilor cerebrale şi 
afective, construcţii matematice ciudate ale căror rădăcini 
se înfigeau adânc în impulsurile obscure ale minţii şi 


trupului. Ascultă şi urmărea cu atenţie, în timp ce Cadron 
continua cu discursul său de condamnare: 

— După cum am mai spus, problema era să ne aşigurăm 
că echipa de salvare nu ajunge la palat nici prea devreme, 
nici prea târziu. S-a constatat că diagrama bazată pe 
vechiul dumitale Pp dovedea că nu vei părăsi viu palatul, 
dacă nu intervine în favoarea dumitale o Necunoscută de 
gradul trei. Această configuraţie a fost abandonată imediat. 
Ştiinţa nu poate ţine seamă de eventualele miracole. Cea de 
a doua proiecţie s-a concentrat asupra oreil:40 PM, cu o 
posibilitate de eroare concentrică de4 minute. Aşadar 
aterizarea s-a efectuat la1:35 acreditivele imperiale false au 
fost aceptate în două minute. La1:39 ai ieşit din lift. Vei fi, 
bănuiesc, de acord că dovezile sunt concludente. 

Era un adevărat coşmar. Toţi anii aceştia cât trăise şi 
plănuise lucrurile, făurind cu grijă structura speranţelor lui, 
de fapt îşi încredinţase soarta maşinii Pp, poate cea mai 
mare invenţie făcută vreodată în domeniul minţii omeneşti. 
Absent, Hedrock simţi totuşi că unul dintre consilierinu 
Cadron ci un omuleţ căruntspunea: 

— Dat fiind faptul că nu era un caz penal în sensul obişnuit 
al termenului şi în special datorită serviciilor aduse de 
Hedrock în trecut, cred că are dreptul la aşigurările 
noastre că luăm foarte în serios acţiunile Împărătesei. 
Pentru informarea dumitale, tinere, personalul nostru de 
aici a fost mărit de cinci ori. Poate că fiind dumneata însuţi 
îngrijorat în momentul respectiv, n-ai observat că liftul de la 
aeroport a coborât mult mai jos decât de obicei pentru a 
ajunge aici. Am mai preluat încă şapte etaje ale hotelului şi 
organizaţia noastră funcţionează neîncetat. Din nefericire, 
trebuie să fiu de acord cu domnul Cadron. Arsenalele, fiind 
ceea ce sunt, trebuie să trateze cazuri ca al dumitale cu o 
grabă necruțătoare. Mă văd silit să cad de acord că 
moartea este singura sentinta posibilă. 

De jur împrejurul mesei se văzură capete aplecându-se 
aprobator şi se auziră glasuri care murmurau: 


— Da, moartea... Moartea... Moartea imediată. 

— O clipă vă rog! Răsună glasul lui Hedrock mult mai clar 
definit decât aglomeraţia aceea de vorbe potolite. Aţi spus 
că această sală de consiliu se află acum într-o parte o 
hotelului care nu era ocupată anterior de corporaţia 
Meteor? 

Se uitară cu toţii la el fără să înţeleagă, în timp ce, 
nemaiaşteptând răspunsul lor, se repezi drept la panoul 
ornamental de la dreapta lui, pe peretele cu o strălucire 
întunecată. Era mai simplu chiar decât se aşteptase în 
nădejdiile lui cele mai iraționale. Nimeni nu-l opri, nimeni 
nu scoase măcar un pistol. Ajungând la panou, îşi îndreptă 
degetele, potrivindu-le exact în locurile speciale din panou, 
le răsuci şi inelul alunecă din lăcaşul său ascuns pe degetul 
lui arătător. Cu o singură mişcare continuă, sincronizată, îi 
dirija focul verde pal asupra mecanismului vibratorşi păşi 
pe transportor. 

Nu mai pierdu vreme să cerceteze încăperea în care se 
trezi, căci îi era binecunoscută. Se afla într-o pivniţă la4000 
de kilometri depărtare de oraşul imperial, plină de maşini 
care pulsau încet şi de instrumente strălucitoare. Mâna i se 
strânse pe un întrerupător din perete. Se auzi un şuier de 
energie în timp ce-l împinse până la capăt. Şi apoi în minte i 
se formă fulgerător imaginea tuturor inelelor şi 
mecanismelor din hotelul Royal Ganela, în curs de 
descompunere. Îşi, îndepliniseră misiunea. Tot ce putuse 
spera până atunci să facă fusese o fugă de la Arsenale. Se 
întoarse şi ieşi pe o uşă; apoi, în ultima clipă văzu pericolul 
de moarte şi încercă să sară înapoi. 

Prea târziu însă. Monstrul de şase metri înălţime se 
năpusti asupra lui. Labele lui ca nişte baroase îl aruncară 
învârtindu-se de-a lungul unui perete, ameţit, conştient 
doar pe jumătate şi cu un gol în stomac. Încercă să se mişte, 
să se ridiceşi văzu giganticul şobolan alb repezindu-se către 
el, cu dinţii mari rânjiţi, gata pentru atac. 


Patru. 

Hedrock aşteptă cu încordare crâncenă până în ultimul 
moment când mai putea interveni. Apoi vocea lui 
bubuitoare umplu camera cu ecourile ei amenințătoare. Se 
auzi un chiţăit puternic când şobolanul se trase într-o parte 
spre celălalt capăt al încăperii. Se ghemui acolo şi Hedrock 
văzu că mişcările violente ale animalului trădează deja 
accelerarea proceselor vitale. Încet, începu să se 
răsucească pe o parte. Ochii sticloşi îl străpungeau parcă pe 
Hedrock în timp ce acesta se trăgea clătinându-se afară din 
ţarcul şobolanului, îndreptându-se spre suita de 
întrerupătoare ale curentului electric. Animalul nu se 
strădui să-l urmărească; peste o clipă Hedrock izbutise deja 
să tragă pârghia ce furniza energia corespunzătoare 
proporţiei duşmanului. 

Mai încet de data aceasta, se întoarse în încăperea 
principală. Observase deja unde fusese spart zidul, dar nu 
se opri să cerceteze spărtura. Îi trebui o jumătate de minut 
ca să găsească jivina, acum când nu mai era amplificată 
artificial. Dar în cele din urmă găsi cei cincispreceze 
centimetri strălucitori de alb murdar, ascunşi sub un scaun 
zdrobit. Mai trăia încă, un şobolan bătrân de tot. Se răsuci 
cu o mişcare moale în timp ce-l ridică şi-l duse în cuşca 
şobolanilor aflată în laboratorul de dincolo. Sentimentul 
care-l copleşi avea prea puţin de-a face cu jivina nenorocită 
pe care o introducea în maşina lui de colectare a datelor. 
Era vorba de milă, dar pe scară mare, nu pentru vreun 
individ. Avea compasiune pentru toate vietăţile. Deodată se 
simţi singur într-o lume în care oamenii şi lucrurile trăiau şi 
mureau cu o rapiditate sfâşietoare, umbre efemere care 
clipeau în lumina puternică a soarelui şi apoi se estompau şi 
dispăreau definitiv. 

Cu un efort, îşi alungă dispoziţia aceea neagră şi, 
îndepărtându-se de maşina de culegere a datelor, se duse 
să cerceteze cuşca şobolanilor. Cele patru familii de 
rozătoare o duceau minunat. Fiecare avea acum o nouă 


liotă de pui şi judecând după mărimea lor deduse că s-au 
născut după ce fusese întrerupt procesul mecanic de către 
şobolanul care scăpase afară. 

I-ar fi luat prea mult timp să repare spărtura din marele 
ţarc metalic, dar procesul fu reluat cu precizie automată, 
din clipa în care readuse întrerupătoarele în poziţia lor 
iniţială. Era un proces cum nu se poate mai simplu. 
Începuse cu un mileniu înainte, prin introducerea unei 
duzini de şobolani (şase masculi şi şase femele) în fiecare 
dintre cele patru cuşti special construite. Hrană le era 
adusă la intervale regulate. Cugştile erau ţinute curate 
printr-un mecanism ingenios. Natura avea şi ea metodele ei 
automate şi tot la intervale regulate apăreau şi creşteau 
tineri, sporind greutatea balanţelor care comandau astfel 
cantităţi suplimentare de mâncare, De îndată ce greutatea 
şobolanilor de pe podeaua cuştii ajungea la o anumită 
gradaţie, se deschidea o uşiţă şi mai devreme sau mai 
târziu intra un şobolan pe coridorul îngust de dincolo. Uşa 
se închidea îndărătul lui şi nu se mai deschidea nici o altă 
uşiţa de la vreuna din cele patru cuşti până când nu se 
termină prima porţie. La capătul celălalt al coridorului era 
momeală, înăuntrul căreia se afla un minuscul amplificator 
al Arsenalelor. Odată înghiţit, acest amplificator se încălzea 
de la temperatura corpului şobolanului şi declanşa un releu 
care deschidea uşiţa spre un ţarc lung, lat şi înalt de 
doisprezece metri. De asemenea punea în mişcare podeaua 
micului coridor. Fie că-l plăcea, fie că nu, şobolanul era 
izgonit de îndată în libertate. Şi uşiţa aceea se închidea, 
blocându-l întoarcerea. 

Altă hrană din centrul încăperii activa energia care 
declanşa amplificatorul. Şobolanul amplificat printr-un 
proces de mărire devenea un monstru de şase metri, ale 
cărui funcţii vitale se accelerau aproape direct proporţional 
cu diferenţa de mărime. În această lume a vieţii accelerate, 
moartea venea foarte repede şi în timp ce cadavrul se răcea 
până la o anumită temperatură, energia de amplificare era 


tăiată, pardoseala se înclina şi trupul alb aluneca pe o 
bandă transportoare către maşina de colectat date, de unde 
era aruncat într-o baie de raze care-l dezintegra. 

Apoi procesul se repeta. Se repeta, se repeta, se repeta la 
infinit. Se repeta de un mileniu; iar scopul lui era uluitor. 
Undeva pe parcurs, razele măritoare ale vibratorului îi 
făceau intenţionat unui şobolan ceea ce-l făcuseră 
accidental lui Hedrock cu cincizeci şi cinci de secole în 
urmă. Un şobolan devenea nemuritor şi-l oferea un subiect 
nepreţuit pentru experienţe. Într-o bună zi, dacă 
cercetarile lui erau încununate de succes, toţi oamenii 
aveau să fie nemuritori. 

Fişa cu datele şobolanului care fusese gata să-l ucidă ieşi 
din rastelul „special”. Mai erau încă trei fişe împreună cu 
ea, iar calitatea lor specială consta în funcţionarea unui 
organ şi după moarte. Cu multă vreme în urmă exploatase 
până la epuizare întâmplări similare. Cea de-a patra fişă îl 
tulbură pe Hedrock. Şobolanul care-l atacase trăise 
echivalentul a95 de ani. Nici nu e de mirare că avusese 
timp să facă spărtura. Probabil trăise câteva ceasuri ca 
uriaş. 

Se linişti pentru că... Pentru că nu putea cerceta acum în 
amănunt chestiunea. Şobolanul ar fi fost aruncat nu în 
dizolvant, ci în conservantul în care mai erau şi alte 
elemente speciale, ca să fie examinat la o dată ulterioară. În 
momentul acesta erau alte lucruri de făcut, de o importanţă 
vitală, afectând existenţa rasei umane; iar el care lucra atât 
de intens pentru viitor nu lăsase niciodată ca în momente 
decisive probabilitatea să interfereze cu actualitatea. 

Avea multe lucruri de făcut înainte de a putea Consiliul 
Arsenalelor să-l anuleze complet poziţia şi puterea pe care 
le deţinea el în Arsenale. Repede de tot, Hedrock îşi 
îmbrăcă hainele „de lucru” şi păşi într-un transportor. 

Acesta îl duse într-una din încăperile secrete ale Oraşului 
Imperial. Uitându-se la ceas, văzu că trecuseră zece minute 
de la evadarea lui din Hotelul Royal Ganela. Putea fără 


teamă să presupună că zecile de mii de membri ai 
Arsenalelor n-au putut încă să fie anunţaţi că el e socotit 
trădător. Se aşeză în faţa ecranului din apartament şi 
chemă centrul de informaţii al Arsenalelor. 

— Aici Hedrock, spuse el când îi răspunse o operătoare. 
Dă-mi te rog adresa lui Derd Kershaw. 

— Da, domnule Hedrock. 

Reacţia a fost rapidă şi politicoasă, fără nici un semn că 
numele său este supus acum anatemei în cadrul 
Arsenalelor. Urmă o pauză şi apoi auzi la celălalt capăt al 
firului declicul obişnuit. 

Un alt glas de femeie: 

— Am aici dosarul domnului Kershaw, domnule. Vreţi să vi- 
l trimit sau să vi-l citesc? 

— Ţine-l în faţa aparatului şi voi copia informaţiile care-mi 
trebuie, zise Hedrock. 

Pe ecran îi apăru imaginea unui dosar. Notă adresa cea 
mai recentă a lui Kershaw: „Clădirea Mică Trellis1874”. 
Restul paginii întâi era consacrat adreselor anterioare ale 
lui Kershaw şi informaţiilor referitoare la locul şi data 
naşterii, ascendență şi educaţia din copilărie. 

Pe colţul din dreapta jos al paginii era stanţată o stea de 
aur. Acesta era semnul Arsenalelor pentru persoanele 
încununate cu o distincţie şi arăta că savanții de acolo îl 
consideră pe Derd Kershaw unul dintre cei mai mari 
specialişti din domeniul său, al fizicii. 

— E în regulă, zise Hedrock. Pagina următoare vă rog. 
Dosarulmai bine zis foiţa metalică, de câteva ori mai subţire 
decât o hârtie de aceeaşi greutatedispăru şi apoi reapăru 
pagină a doua care prelua povestea vieţii lui Kershaw de 
unde o lăsase prima. Activitatea ca elev, ca student la 
colegiu, aprecieri asupra caracterului şi înteligenţei, 
primele realizări şi în sfârşit listele de deşcoperiri şi invenţii 
ştiinţifice. 

Hedrock nu se opri să citească lista descoperirilor lui 
Kershaw. Putea verifica ulterior detaliile. Îi obținuse numele 


de la negatistul Edward Gonish şi acesta era un noroc pe 
care nu trebuia să-l piardă acum acţionând prea lent. 
Datorită acelei întâlniri întâmplătoare deţinea informaţii în 
privinţa cărora nimeni altcineva nu făcea nimic, bănuia el 
(şi avea temeiuri s-o facă). Era adevărat că Gonish nu-şi 
considera completă intuiţia în privinţa lui Kershaw şi a 
călătoriilor interstelare. Dar cuvintele lui ofereau o bază de 
lucru. Ca atare, încă o oră sau chiar mai mult Robert 
Hedrock putea urmări firul respectiv fără amestecul 
Arsenalelor. 

— Treceţi, vă rog, la ultima pagină, zise el repede. 

Pagina apăru pe ecran. Hedrock parcurse în grabă lista 
numelor de pe dreaptaadică ale persoanelor care folosiseră 
mai de curând dosarul. Erau doar două: Edward Gonish şi, 
dedesubt, Dan Neelan. Se uită lung la cel de al doilea nume 
şi observă un amănunt, care ar fi scăpat multora mai puţin 
informaţi sau mai puţin atenţi: un simbol minuscul indicând 
folosirea dosarului de către negatist şi returnarea lui 
ulterioară în fişier. După numele Neelan nu exista un 
asemenea simbol. Imediat întrebă: 

— Cine e Neelan şi când a folosit acest dosar. 

Fata îi răspunse calm: 

— Cererea domnului Neelan n-a fost îndeplinită, domnule. 
Când aţi cerut dumneavoastră dosarul noi l-am retras din 
secţiunea respectivă şi l-am transferat aici. Numai o clipă, 
vă rog. Vă dau legătura cu operatoarea de acolo. 

Fata vorbi cu o persoană invizibilă lui Hedrock, care nu 
auzi nici conversaţia. Urmă o pauză şi apoi pe ecran apăru 
chipul altei fete, noua operatoare care încuviinţă din cap 
când înţelese solicitarea lui: 

— Domnul Neelan, spuse ea, aşteaptă în clipa aceasta la 
Arsenalul de pe bulevardul Linwood. S-a interesat mai întâi 
de fratele său Gil Neelan care s-ar părea că a dispărut 
acum vreun an. Când i-am spus că ultima adresă cunoscută 
a fratelui său este aceeaşi ca a lui Derd Kershaw, mi-a cerut 


informaţii despre acesta. Tocmai le căutam când mi-a 
parvenit solicitarea Dv, care avea prioritate superioară. 

Hedrock spuse: 

— Deci Neelan mai aşteaptă la Arsenalul Linwood? 

— Da. 

— Reţineţi-l până ajung şi eu acolo. Nu am posibilitatea să 
folosesc un transportor, aşa că-mi va lua vreo cincisprezece 
minute. 

— O să-l dăm mai încet informaţiile cerute, răspunse fata. 

— Vă mulţumesc, zise Hedrock şi întrerupse legătura. 

Cu mult regret, dar în mare grabă, Hedrock îşi scoase 
costumul „de lucru”. Ținându-l în mână trecu înapoi prin 
transportor în laborator şi reveni în apartament. Se 
îmbrăcă într-un costum obişnuit de stofă şi se îndreptă spre 
acoperişul blocului, deschizând hangarul unde avea un mic 
autoavion particular. 

Era un model pe care nu-l mai folosise de mulţi ani, aşa că 
trecură minute preţioase până verifică motorul şi manşele. 
În aer avu timp să treacă în revistă ceea ce făcuse. Ce-l 
tulbura cel mai mult era abandonarea costumului „de 
lucru”. Şi totuşi n-avusese altă posibilitate. Costumul, care 
funcţiona pe aceleaşi principii energetice ca şi „materialul” 
din care era făcut un Arsenal, era destul de mare pentru a 
stârni o tulburare energetică în orice parte a Arsenalului şi 
la rândul lui era uşor afectat de către Arsenal. Nici asta n- 
ar fi contat prea mult în sine. Dar tulburarea era 
periculoasă când se producea în preajma pielii. Era posibil 
să-l poarte fără efecte negative într-un atelier de pistoale cu 
energie şi dispozitive inelare de la Arsenal, dar un costum 
„de lucru” era nepractic prin mărimea lui. Şi ar mai fi fost şi 
alt aspect nefericit legat de purtarea unui asemenea 
costum într-un Arsenal. Introdusese în el aspecte şi invenţii 
necunoscute Făuritorilor de Arme. Posibilitatea ca unele 
dintre aceste descoperiri secrete să fie analizate de către 
instrumentele detectoare constituia în sine un motiv 
şuficient pentru a depune costumul într-un loc sigur. 


Când se apropie de Arsenalul Linwood nu văzu nici un 
semn al vreunei activităţi neobişnuite. Autoavionul lui era 
echipat cu detectori extrem de sensibili şi dacă ar fi existat 
vreo navă de război a Arsenalelor plutind nevăzută prin 
negurile albăstrui, pe undeva pe deasupra oraşului, 
detectoarele ar fi descoperit-o. Ca atare, socoti că ar avea 
un răgaz de circa cinci minute, ţinând seama de 
accelerarea şi decelerarea unei nave cosmice în atmosferă, 
aproape de suprafaţa pământului. 

Hedrock îşi cobori aparatul lângă arsenal şi se uită la ceas. 
Trecuseră23 de minute de când întrerupsese comunicarea 
prin ecranul electric cu centrul de informaţie al Arsenalelor. 
Şi asta însemna că acum se împliniseră trei sferturi de oră 
de la fuga lui din sala de consiliu a Făuritorilor de Arme. 
Avertismentele împotriva lui se răspândeau probabil până 
departe prin această vastă organizaţie. Avea să sosească 
timpul când până şi funcţionării din atelierul unde se afla 
acum aveau să fie la curent. Deci trebuia să acţioneze în 
oarecare grabă. Şi totuşi, în ciuda necesităţii unei acţiuni 
rapide, Hedrock cobori fără grabă din autoavion şi mai 
zăbovi pentru o cercetare mai atentă a atelierului. 
Deasupra lui strălucea afişul obişnuit: 

ARME DE CALITATE. 

DREPTUL DE A CUMPĂRA ARME ESTE DREPTUL LA 
LIBERTATE. 

Ca şi toate celelalte firme şi afişe licăritoare era făcut în 
aşa fel încât să te urmărească în timp ce mergeai, pentru a 
fi citit din toate unghiurile. Era o iluzie obişnuită pentru 
arterele mari de circulaţie şi totuşi câteva sute de 
asemenea firme şi afişe puteau alcătui un şpectacol atât de 
uluitor încât se ştia că oamenii se intoxicaşera de lumină din 
cauza unor asemenea spectacole care-ţi luau ochii, aşa că, 
după cum se ştia, mulţi oameni făcuseră o adevărată 
intoxicație la lumină. Era o experienţă agreabilă, cu culori şi 
senzaţia de plutire în aer şi fără efecte ulterioare 


periculoase. De fapt, existau şi pilule pe care le puteai lua 
pentru a-ţi readuce repede la normal centrii vederii. 

Atelierul se afla într-o poiană cu vegetaţie verde. Alcătuia 
un tablou idilic şi odihnitor în decorul său ca o grădină. 
Totul părea perfect normal, ca şi pe vremuri. Apropiindu-se 
văzu că afişul din vitrină era acelaşi din totdeauna. Literele 
erau mai mici decât cele de pe afişul exterior, dar cuvintele 
erau la-fel de pozitive: 

CELE MAI EFICACE ARME ENERGETICE DIN ÎNTREGUL 
UNIVERS CUNOSCUT. 

Hedrock ştia că aşa este. Se uită la întregul Arsenal 
strălucitor de revolvere şi carabine şi îl şocă o clipă faptul 
că trecuseră mai bine de o sută de ani de când nu mai 
vizitase un arsenal. Atelierul în sine devenea mai interesant 
decât ar fi fost altfel. Îşi dădu brusc seama ce organizaţie 
minunată o constituie Făuritorii de arme, cu arsenalele lor 
din zeci de mii de oraşe de pe tot cuprinsul vastului Imperiu 
Isher, o opoziţie la tiranieindependentă, indestructibilă, 
altruistă, dar scoasă în afara legii. Uneori aproape că-ţi 
venea greu să crezi că fiecare atelier este un fort de 
necucerit şi că guvernele trecute ale Imperiului Isher 
făcuseră încercări serioaseşi chiar sângeroasede a distruge 
această organizaţie. 

Hedrock merse repede către uşă. N-o putu deschide, deşi 
trase tare de ea. O lăsă în pace şi se uită mirat la ea. Pe 
urmă îşi dădu seama ce s-a întâmplat: uşa, având o 
aparatură sensibilă, îl condamna ca pe un intrus pentru că 
suprafaţa creierului său era agitată de nenumărate gân- 
duri stârnite de acţiunea întreprinsă împotriva lui de 
Consiliul Arsenalelor. Uşa se deschidea automat cu ajutorul 
gândurilor bune, dar nici un duşman al Arsenalelor, nici un 
slujitor al Împărătesei nu fusese primit vreodată, gândurile 
rele respingându-l de la sine. 

Închise ochii şi-şi îngădui să se destindă, să lase creierul să 
i se golească de toate gândurile şi toată încordarea din 
ultimul ceas. Apoi încercă din nou uşa. 


Se deschise uşor, ca o floare care-şi desface petalele, dar 
mai repede. Parcă nici nu avea greutate, aşa o simțeau 
degetele lui, ca o structură delicată şi lipsită de substanţă, 
într-un mod aproape supranatural şi când păşi prin 
deschizătură simţi această structură în jurul călcâielor 
saledar fără a i le atingeşi o închise în urma lui în tăcere. 
Domnea în jur aceeaşi linişte ca şi cum s-ar fi aflat noaptea 
în spaţiul cosmic. 

Încetişor şi cu grijă, Hedrock se strecură printr-o nişă, 
într-o încăpere mai mare. 


Cinci. 

Înăuntru era linişte. Nu pătrundea nici un sunet din lumea 
agitată şi luminată de soare din care venise. Ochii i se 
deprinseră repede cu iluminatul blând care venea ca un fel 
de reflexie din pereţi şi tavan. Se uită iute, dar atent, de jur- 
împrejur şi la început avu impresia că nu e nimeni în 
cameră. Asta îi produse o încordare, căci părea să-l 
sugereze că cei de acolo nu izbutiseră să-l reţină pe Neelan. 

Se prea putea chiar că avertismentul aşteptat să fi 
parvenit acolo şi ăsta să fie o cursă întinsă lui. 

Hedrock oftă şi apoi se destinse. Căci dacă era o cursă, 
atunci şansele lui de scăpare depindeau de numărul de 
oameni pe care erau gata să-l sacrifice. Pe de altă parte, 
dacă nu era vorba de o capcană, n-avea de ce să se teamă. 

Se decise să nu-şi facă griji şi să nu aibă temeri, cel puţin o 
vreme. 

Privi, plin de curiozitate, la vitrinele înşirate de-a lungul 
pereţilor sau aranjate în ordine pe pardoseală. Erau nişte 
construcţii strălucitoare, cam vreo douăsprezece în total. 
Hedrock se apropie de una din ele, cea de lângă uşă şi se 
uită la cele patru carabine montate înăuntrul vitrinei. 
Vederea lor îi dădu fiori de plăcere. Fusese profund implicat 
în crearea şi dezvoltarea acestor complicate arme 
energetice, dar în sinea lui familiarizarea cu maşinile nu 
generase niciodată dispreţ. 


Multe dintre aceste arme mai purtau încă vechile lor 
nume: li se spunea „pistoale” sau „revolvere” sau 
„carabine”, dar aici asemănările încetau. Aceste „arme de 
foc” nu împuşcau cu gloanţe ci descărcau energie în multe 
forme şi cantităţi. Unele din ele erau capabile să ucidă ori 
să distrugă în caz de nevoie la distanţe de mii de kilometri 
şi totuşi erau comandate de aceleaşi elemente sensibile ca 
şi uşa de la intrare. După cum uşa refuza să se deschidă 
pentru ofiţerii de poliţie, soldaţii imperiali sau oamenii 
duşmănoşi Arsenalelor, tot aşa aceste arme fuseseră 
programate să deschidă focul numai în autoapărare sau 
împotriva anumitor animale în timpul sezonului de 
vânătoare. 

De asemenea mai aveau şi alte calităţi speciale, mai ales în 
privinţa apărării şi a vitezei de funcţionare. 

Hedrock se plimbă în jurul vitrinei şi găsi acolo un bărbat 
înalt şezând pe un scaun, aproape ascuns de o altă vitrină. 
Presupuse că e Neelan, dar înainte de a se putea apropia şi 
prezenta se produse o întrerupere. Se deschise uşa din 
fund şi îşi făcu apariţia un bărbat mai vârstnic, de statură 
impunătoare. Înaintă cu un zâmbet pe buze, cu aerul că-şi 
cere scuze. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Hedrock, spuse acesta. 
Am simţit că s-a deschis uşa exterioară şi am presupus că 
dumneavoastră sunteţi. Dar declanşasem deja o operaţie 
mecanică pe care n-o puteam abandona. 

Hedrock îşi dădu seama că este tratat ca un personaj 
important de la Arsenale. Îi acordă o privire rapidă 
funcţionarului şi ajunse la concluzia că omul n-a fost încă 
înştiinţat că Robert Hedrock nu se mai bucură de 
privilegiile Arsenalelor. Funcţionarul ridică glasul: 

— A, domnule Neelan, iată pe gentleman-ul de care ţi-am 
vorbit. 

Necunoscutul de pe scaun se ridică în timp ce se apropiau 
Hedrock şi funcţionarul. Funcţionarul îi spuse lui Hedrock: 


— Acum câteva minute mi-am îngăduit să-l informez pe 
domnul Neelan de sosirea Dv. Se întrerupse şi apoi reluă: 
Domnule Neelan, aş dori să faci cunoştinţă cu Robert 
Hedrock, funcţionar superiorfactor de decizie în cadrul 
Arsenalelor. 

În timp ce dădea mâna cu necunoscutul, Hedrock simţi că 
şi el este scrutat cercetător de o pereche de ochi negri cu 
privire aspră. Neelan avea faţa foarte tăbăcită şi Hedrock 
ghici că a fost de curând pe planete care nu aveau nici un 
fel de protecţie împotriva razelor directe ale soarelui. 

Începu să regrete că nu şi-a rezervat timp să cerceteze 
mai mult situaţia lui Dan Neelan şi a fratelui său dispărut. 
Întrucât n-o făcuse, acum lucrul important era să-l ducă pe 
Neelan către un loc unde puteau vorbi în siguranţă. Dar 
înainte de a deschide el gura, funcţionarul spuse: 

— Vă informez, domnule Hedrock, că tocmai îi aduceam 
domnului Neelan poşta de la adresa lui de pe Marte. Aşadar 
aveţi destul timp să-l vorbiţi. 

Hedrock nu protestă şi nu comentă în nici un fel. Cuvintele 
sunau aproape ameninţător. Dar ceea ce se întâmplase era 
destul de firesc. Femeile de la Centrul de informaţii 
căutaseră o soluţie simplă pentru a-l reţine pe Neelan la 
Atelier, aşa cum rugase el, Hedrock. Drept care se oferiseră 
să-l aducă din Marte corespondenţa printr-un transportor 
al Arsenalelor. 

Îşi propuseseră un obiectiv limitat şi-l realizaseră. Era 
posibil ca Neelan să fie atras pentru scurtă vreme afară din 
atelier. Dar buzele individului aveau o expresie de 
încăpățânare şi ochii i se făcuseră puţin mai mici de parcă 
ar fi fost deprinşi să se concentreze pentru a detecta orice 
încercare de înşelăciune ori păcăleală. Hedrock cunoştea 
rasa aceasta de oameni şi consideră că nu e recomandabil 
să încerce să-l supună presiunilor. Trebuia să mai aştepte 
până sugera părăsirea atelierelor, menţionând totuşi 
necesitatea grabei. Se întoarse către funcţionar: 


— Sunt în joc probleme mari, aşa că sper să nu-mi luaţi în 
nume de rău dacă încep să discut imediat cu comnul 
Neelan. 

Funcţionarul vârstnic zâmbi: 

— Vă las singuri, spuse el şi se întoarse în camera din 
spate. 

Mai era un scaun într-un colţ din apropiere. Hedrock îl 
trase alături de al lui Neelan pe care-l pofti să se aşeze pe 
scaunul lui şi se instala şi el confortabil, după care începu 
imediat să-l vorbească: 

— Voi fi cât mai franc cu dumneavoastră, domnule Neelan. 
Arsenalele au motive să creadă că Derd Kershaw şi fratele 
dumneavoastră au inventat un sistem de propulsie 
interstelară. Există dovezi că Împărăteasa din Isher s-ar 
opune cu îndârjire dării în vileag a unei asemenea invenţii. 
Ca atare, Kershaw şi fratele dumneavoastră se află în mare 
primejdie de a fi întemnițați şi ucişi. E de o importanţă 
vitală să descoperim unde-şi construiau dispozitivul şi ce li 
s-a întâmplat. Încheie pe o notă mai calmă: Sper că veţi 
putea să-mi spuneţi tot ce ştiţi în această chestiune. 

Neelan clătină din cap. Zâmbetul de pe buzele lui era 
ironic, aproape sinistru: 

— Fratele meu nu e în pericol de a fi ucis. 

— Deci ştiţi unde se află? Întrebă uşurat Hedrock. 

Neelan şovăi. Când vorbi într-un târziu, Hedrock avu 
senzaţia că nu rosteşte cuvintele pe care avusese iniţial de 
gând să le spună. 

— Dar ce doriţi de la mine? 

— Păi, în primul rând, cine sunteţi? 

Expresia de hotărâre de pe faţa necunoscutului se îndulci 
puţin: 

— Mă numesc Daniel Neelan. Sunt fratele geamăn al lui 
Gilbert Neelan. Ne-am născut la Lakeside... Asta vroiaţi să 
ştiţi? 

Hedrock zâmbi cât mai prietenos putu: 


— Şi alte câteva lucruri ce decurg din aceasta. Dungile de 
pe faţa dumneavoastră arată că de atunci încoace s-au 
întâmplat o mulţime de lucruri. 

Aşa este, confirmă Neelan. Aş putea fi trecut în categoria 
exploratorilor de meteori. Lipsesc de pe Pământ de zece 
ani. Am petrecut mai tot acest timp jucând jocuri de noroc 
pe Marte, dar acum doi ani am câştigat un meteorit de la un 
beţivan numit Carew. De milă, i-am înapoiat jumătate din el 
şi ne-am făcut tovarăşi la parte. Meteoritul are un diametru 
de aproape cinci kilometri şi de fapt e o bucată masivă de 
beriliu „greu”. Pe hârtie valorăm miliarde sub formă de 
acţiuni, dar mai e nevoie de vreo doi ani de progrese până 
când începem să încăsam dividendele. Acum vreun an am 
avut un motiv cu totul deosebit de a socoti că fratelui meu i 
s-a întâmplat ceva. 

Făcu o pauză. Pe faţa lui se putea citi o expresie ciudată. 
Într-un târziu spuse: 

— Aţi auzit de experienţele întreprinse de Institutul de 
Eugenie? 

— A, da, spuse Hedrock începând să înţeleagă. S-au făcut 
lucruri remarcabile în acest domeniu, mai ales cu gemeni 
identici. 

Neelan încuviinţă din cap: 

— Deci vă va veni mai uşor să înţelegeţi ce s-a întâmplat. 

Mai făcu o pauză şi apoi îşi începu încet relatarea. La 
vârsta de cinci ani, Daniel şi Gilbert Neelan, gemeni identici 
şi deja reciproc sensibili, au fost preluaţi de oamenii de 
ştiinţă care le-au amplificat sensibilitatea aceasta până când 
a devenit o caldă osmoză de forţă vitală, o lume a senzaţilor 
duble. Interrelaţia a devenit atât de acută încât când se 
aflau nu prea departe unul de altul, gândurile treceau de la 
unul la altul cu toată claritatea fluxului electronic dintr-un 
aparat de comunicare locală cu teleecran. 

Acei ani timpurii constituiră o bucurie pură a unei relaţii 
foarte strânse. 


Iar apoi, când aveau doisprezece ani, a început încercarea 
de a-l diferenţia fără a întrerupe legătura nervoasă dintre 
ei. Ca un ied aruncat într-un bazin adânc ca să se vadă dacă 
înoată ori se îneacă, a fost supus impactului total al 
civilizaţiei Isher, pe când Gil a fost izolat şi obligat să se 
limiteze la studii şi cercetări. În toţi aceşti ani, asocierea lor 
pe plan intelectual a scăzut. Gândurile, deşi încă 
transmisibile, puteau fi ascunse. Neelan a dezvoltat o 
atitudine ciudată, aproape arogantă, de frate mai mare faţă 
de Gil, pe când Gil... 

Individul cu faţa încordată şi severă făcu o pauză în 
relatarea sa, îi aruncă o privire lui Hedrock şi apoi 
continuă: 

— Presupun că am observat neîncrederea cu care aborda 
Gil calitatea de om adult, după felul în care reacţiona la 
experienţa mea în materie de femei. Îl şoca faptul că 
umblăm când cu una când cu alta şi am început să-mi dau 
seama că aveam o problemă. Neelan dădu din umeri şi 
continuă: Nici nu s-a pus problema care din noi va părăsi 
Pământul. Chiar în ziua în care a expirat contractul cu 
Institutul de Eugenie, mi-am cumpărat un bilet pentru 
Marte. M-am dus acolo cu speranţa că astfel Gil va căpăta 
mai multe şanse în viaţă. Dar (încheie el cu un glas aproape 
stins) când colo a fost vorba de moarte. 

— Moarte? Întrebă Hedrock. 

— Moarte. 

— Dar când a murit? 

— Acum un an. locmai asta m-a adus înapoi pe Pământ. 
Mă aflam pe meteorit când l-am simţit că moare. 

Hedrock spuse: 

— Probabil v-a luat mult timp până să ajungeţi aici. 
Observaţia păru prea aspră, aşa că se grăbi s-o completeze: 
Vă rog să mă înţelegeţi că nu încerc decât să-mi clarific 
tabloul celor întâmplate. 

Neelan spuse plictisit: 


— Eram prinşi de partea cealaltă a soarelui, întrucât 
meteoritul se deplasa cu o viteză aproape egală cu cea a 
Pământului. Abia de curând a atins o poziţie în care puteam 
să stabilim o orbită acceptabilă pentru nava nostră simplă 
de transport. Acum o săptămână Carew m-a depus la unul 
dintre cosmodromurile ieftine din Nord. A plecat imediat, 
dar urmează să vină să mă ia peste vreo şase luni. 

Hedrock încuviinţă din cap. Relatarea era satisfacătoare: 

— Şi cam ce-aţi simţit când a murit fratele 
dumneavoastră? Întrebă el. 

Neelan se mişcă stânjenit pe scaun. Explică la fel de 
stânjenit că a fost vorba de o durere. Gil murise brusc în 
chinuri, fără nici un fel de presimţire. Agonia scurtase 
distanţa de milioane de kilometri dintre Pământ şi meteor 
şi-l răsucise nervii într-o comunicare simpatetică 
înspăimântătoare. Imediat simţise sfârşitul acelei presiuni 
neurale care, chiar şi la distanţa aceea, constituise legătura 
dintre el şi fratele lui. 

Şi îşi încheie astfel relatarea: 

— De atunci n-am mai simţit nici măcar o furnicătură. 

În tăcerea ce urmă, Hedrock îşi dădu seama că nu mai are 
prea mult timp la dispoziţie. 

Câteva minute, nevoia de a se concentra asupra cuvintelor 
lui Neelan îi mai alungase din minte presiunea necesităţilor 
urgente. Dar acum, odată îndepărtată această barieră, 
tensiunea revenise. Momentul plecării! Pleacă imediat! 
Ţelul era clar şi intens. Şi datorită acutei sale conştiinţe în 
privinţa lucrurilor pe care le ştiau Arsenalele, nu avu 
curajul să ignore avertismentul primit. Se lăsă totuşi pe 
spate pe speteaza scaunului şi-l privi calm şi sobru pe 
interlocutor. Când plecă ar fi vrut să-l ia cu el pe Neelan şi 
asta însemna un proces bine pus la punct. Îşi făcu nişte 
calcule mintale şi dădu încet din cap. 

Deodată ochii negri ai lui Neelan căpătară un luciu 
metalic: 


— Am observat că rareori moartea unui om produce vreo 
criză, spuse el cu un glas slab şi trist. Regret că trebuie să 
spun acest lucru în privinţa propriului meu frate, dar acesta 
este adevărul. 

— Şi totuşi, spuse Hedrock, ceva s-a întâmplat, căci 
lipseşte şi Kershaw. 

Nu mai aşteptă un răspuns, ci se ridică în picioare şi se 
duse până la tabloul de comandă de pe peretele din stânga. 
În ultimele minute devenise în mod acut conştient că s-ar 
putea ca soldaţii Arsenalelor să roiască prin transportorul 
aflat acolo. Nu putea risca să lase acest lucru să se întâmple 
în timp ce-şi organiza el retragerea. 

Se apropie de tabloul de comandă, pe care se aprindea 
când o lumină, când altă. Ar fi vrut să se asigure că Neelan 
nu vede ce face el. Repede îşi activă unul dintre inele şi făcu 
în delicatul circuit de cabluri al transportorului o gaură 
mică de tot, cât un vârf de ac. Imediat se stinse o luminiţă 
din spatele panoului. 

Hedrock se întoarse de la tabloul de comandă, uşurat dar 
la fel de concentrat ca întotdeauna. Îşi protejase flancul, 
doar atât. Mai era un alt transportor în fundul aţelierului şi 
după câte îşi dădea el seama, pe acolo veneau chiar acum 
nişte bărbaţi. lar alţii, cu nave blindate puteau să-l atace de 
sus, pentru a-l împiedica să se urce în autoavion. 

Riscurile pe care şi le lua puteau fi măsurate cu etaloanele 
disperării. Se întoarse la Neelan şi-l spuse: 

— Am o adresă a fratelui dumneavoastră pe care aş dori s- 
o verific imediat. Şi aş mai dori să veniţi cu mine. Vorbi cum 
nu se poate mai serios: Vă asigur că rapiditatea este un 
factor important. Puteţi să-mi spuneţi pe drum restul 
poveştii dumneavoastră şi apoi să vă readuc aici să vă 
ridicaţi corespondenţa. 

Neelan se ridică şi zise: 

— De fapt nu mai sunt multe de spus. Când am sosit în 
Oraşul Imperial, am descoperit vechea adresă a fraţelui 
meu şi am aflat câte ceva în sensul că... 


— Numai o clipă, spuse Hedrock. Se duse la uşa care 
clădea în fund, bătu în ea şi strigă: îl iau cu mine pe Neelan, 
care va reveni să-şi preia corespondenţa. Vă mulţumesc 
pentru ajutorul acordat. 

Nu aşteptă un răspuns şi se întoarse către Neelan: 

— Să mergem, zise el imperios. 

Neelan se îndreptă spre intrarea principală vorbind pe 
drum: 

— Am descoperit că fratele meu îşi păstrase o reşedinţă 
falsă numai pentru înregistrare. 

În timp ce ieşeau pe uşă Hedrock întrebă: 

— Adică vreţi să spuneţi că nu locuia la adresa oficială? 

— Proprietăreasa lui mi-a spus nu numai că nu locuia 
acolo, dar şi că i-a îngăduit să închirieze camera altcuiva. Îşi 
făcea apariţia o dată pe lună, aşa cum cereau 
regulamentele şi deci ea avea conştiinţa împăcată. 

leşiră din autoavion... Hedrock ştia că Neelan vorbeşte şi 
curând sensul vorbelor lui avea să-l pătrundă în minte. Dar 
deocamdată atenţia lui era concentrată în sus. Pe cer 
fulgerau avioane, dar nici o umbră întunecată, nici o torpilă 
săgetând aerul pe aripile energiei atomice... Îi deschise lui 
Neelan portiera micului aparat şi apoi se urcă şi el. Peste o 
clipă se concentră asupra comenzilor şi se asigură că în 
jurul atelierelor nu se produce nici o mişcare. Clădirea 
stătea liniştită, cu firma ei magică aruncând văpăi în soare, 
simbol al unei libertaţi care acum dăinuia de mii de ani, o 
libertate stranie şi ciudată care rezistase celor mai 
periculoase dintre atacurile ce puteau fi îndreptate 
împotriva ei de ambiția nemărginită a celor ce mânuiau 
sceptrele puterii. 

Pe măsură ce autoavionul se înălța în aer condus de el, 
atelierul rămânea tot mai mic şi mai neînsemnat în urmă, 
înconjurat de grădina ce alcătuia un decor plăcut. Curând îl 
pierdu din vedere în mijlocul unei adevărate jungle de 
clădiri comerciale care se ridicau ca ciupercile în toate 
părţile. Hedrock văzu că Neelan cercetează cu atenţie 


comenzile. Din privirea lui scrutătoare reieşea mai elocvent 
decât dacă ar fi rostit cineva în cuvinte noţiunea de 
„specialist”. Simţi la rândul lui privirea lui Hedrock şi-l 
spuse: 

— Văd vreo două noutăţi pe-aici. Drăcia asta ce e? 

Şi arătă către sistemul de detecție. 

Acest dispozitiv constituia un secret al Arsenalelor, dar nu 
avea prea mare importanţă, aşa că Hedrock râscase să-l 
instaleze pe un avion care în cine ştie ce împrejurări ar fi 
putut eventual să cadă în mâna unor duşmani ai 
Arsenalelor. Guvernul imperial avea dispozitive similare, 
dar de o construcţie uşor diferită. 

Hedrock contră: 

— Dar văd că vă pricepeţi la mecanisme. 

— Păi mi-am luat licenţa în inginerie atomică, îi răspunse 
Neelan şi adăugă cu un uşor zâmbet: Institutul de Eugenie 
are grijă de protejaţii săi. 

În cazul de faţă chiar aşa era. Până în clipa aceea Hedrock 
îl socotise pe Neelan o persoană neînsemnată prin 
informaţiile pe care le-ar fi putut deţine. Îl împresionă însă 
evidenta tărie de caracter a acestuia, numai că în decursul 
îndelungii lui cariere întâlnise atâţia oameni tari şi capabili 
încât această calitate luată în sine nu i se păruse de un 
interes deosebit. Mai degrabă diploma pe care o posedă. 
Asta îi schimbă atitudinea. Un om care cunoştea energia 
atomică în modul acela atotcuprinzător în care se predă la 
marile universităţi putea obţine orice salariu cerea dacă-şi 
găsea un serviciu în industrie. lar dacă patronii aflau cumva 
de propulsia interstelară, devenea un om de nepreţuit. Deci 
Neelan merita să fie cultivat şi Hedrock începu imediat 
această acţiune. Scoase din buzunar hârtiuţa pe care era 
însemnată ultimă adresă cunoscută a lui Kershaw. I-o dădu 
lui Neelan spunându-l: 

— Într-acolo ne îndreptăm. 

Neelan luă hârtiuţa şi o citi cu glas tare: 

— Clădirea Mică Trellis, camera1874” Dumnezeule! 


— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost acolo de trei ori, spuse Neelan. Am găsit adresa 
într-o valiză pe care o ţinea fratele meu la pensiune. 

Hedrock aproape că simţi cum privirea cercetătoare a lui 
Neelan se opreşte brusc. Dar prin comentariul lui merse 
drept la ţintă, căutând rădăcina vorbelor lui Neelan. 

— De trei ori? 

E o cameră, zise Neelan. De câte ori am fost acolo uşa era 
încuiată. Administratorul clădirii mi-a spus că s-a plătit 
chiria pe zece ani înainte, dar de la semnarea contractului, 
adică de acum trei ani, n-a mai trecut nimeni pe-acolo. 

— Şi n-ai întrat? 

— Nu, n-a vrut să mă lase şi n-aveam chefsă mă bage 
cumva la puşcărie fiindcă am violat apartamentul. Şi pe 
urmă nici nu cred că aş fi izbutit să pătrund. Avea o 
încuietoare cu sistem de alarmă. 

Hedrock dădu gânditor din cap. N-avea intenţia de a se 
lăsa oprit de nici un fel de încuietoare. Însă putea foarte 
uşor să aprecieze la justa lor valoare obstacolele pe care le 
prezentau asemenea dispozitive chiar şi pentru oamenii cei 
mai hotărâți, dacă nu aveau instrumentele necesare. Îi 
trecu prin minte alt gând: Pe undeva pe aici va trebui să se 
oprească la unul din apartamentele lui pentru a-şi pune 
ţinuta „de lucru”. Era vital să se apere cât mai bine şi totuşi 
atâta vreme cât Arsenalele îi puteau urmări prin radar 
mişcările, nu îndrăznea să-şi încetinească ritmul. În ultimă 
instanţă, jumătatea de oră necesară putea deveni de o 
importanţă esenţială. Până şi un avantaj în timp de zece 
minute putea fi decisiv. 

Dar trebuia să-şi asume riscurile. 

Ajunseră într-un loc unde o clădire de o sută de etaje se 
anunţa printr-o firmă luminoasă vizibilă de la distanta: 
CLĂDIREA MARE TRELLIS. Diferenţa de nume nu-l frapă 
imediat pe Hedrock. Se afla doar la o sută de metri de acea 
construcţie uluitoare când zări monstrul mai mic de numai 
cincizeci de etaje cu o turlă ascuţită ca de bisericăClădirea 


Mică Trellis. Vederea îi zgârie memoria. Îşi aminti pentru 
prima dată că Trellis Major şi Trellis Minor erau doi meteori 
care se învârteau unul în jurul celuilalt pe undeva pe lângă 
planeta Marte. Erau exploatate asiduu de aceiaşi societate, 
iar cele două clădâri masive nu constituiau decât produsele 
secundare ale comorii încă neepuizate ce curgea într-un 
şuvoi continuu din acea îndepărtată zonă a spaţiului solar. 

Hedrock îşi conduse autoavionul spre o platformă de 
aterizare de pe clădirea mică şi apoi împreună cu Neelan 
luă liftul şi cobori la etajul18 Avu nevoie doar de o singură 
privire fugară pentru a-şi da seama că într-adevăr 
camera 1874 este protejată printr-un sistem de alarmă 
foarte bun. Uşa şi cadrul ei erau dintr-un aliaj de aluminiu 
cu duritatea oţelului. Încuietoarea era un tub electronic şi 
există o inscripţie cu următorul text: „Dacă se umblă la 
această încuietoare mecanismul declanşează alarma în 
biroul administratorului clădirii, la sediul poliţiei, precum şi 
la toate avioanele de patrulare”. 

Arsenalele creaseră vreo douăsprezece mecanisme de 
evitare a unor asemenea circuite electronice. Cel mai bun 
era şi cel mai puţin complicat. Necesită încredere absolută 
într-o caracteristică ciudată a materiei şi energiei. Dacă un 
circuit se întrerupeasau se închidea destul de repede 
(vitezele respective erau superioare celei a luminii) în 
primul caz curentul continua să se scurgă de parcă nu s-ar 
fi produs nici o întrerupere, iar în cel de-al doilea se 
stabilea un flux între două puncte îndepărtate din spaţiu ca 
şi cum n-ar fi existat nici o distanţă. Fenomenul nu era un 
incident minor al ştiinţei. Pe el se baza complicatul 
transportor de materie care stătea la originea Arsenalelor. 

Hedrock îi făcu semn lui Neelan să stea mai la o parte şi se 
apropie de uşă. De data aceasta folosi alt inel energetic şi o 
flacără portocalie se reflectă preţ de vreun metru de la 
punctul de contact. Lumina se topi în neant şi el împinse 
uşa. Se deschise cu un uşor scârţâit al balamalelor de mult 
nefolosite. Hedrock trecu pragul într-un birou lung de vreo 


şase metri şi lat de vreo trei. La capătul acestuia era o masă 
de lucru cu mai multe scaune şi un mic fişier. În colţul de 
lângă birou era un ecranalb şi mort. 

Camera era atât de goală, atât de evident pustie, nelocuită 
şi nefolosită încât Hedrock înaintă puţin iar apoi se opri. 
Fără să vrea se întoarse să se uite la Neelan. Acesta se 
aplecase asupra încuietorii şi o studia dus pe gânduri. 
Ridică ochii spre Hedrock şi clătină din cap întrebător: 

— Cum aţi izbutit s-o faceţi? 

Îi trebui lui Hedrock un efort mintal pentru a-şi da seama 
că celălalt se referă la felul cum deschisese uşa. Zâmbi şi 
apoi spuse pe un ton grav: 

— Îmi pare rău, dar asta este o taină. Apoi se grăbi să 
adauge: Mai bine ai intra. N-avem nevoie să stârnim 
suspiciunile nimănui. 

Neelan îşi îndreptă repede spinarea, păşi înăuntru şi 
închise uşa. Hedrock îi comandă: 

— Ia dumneata în primire biroul, iar eu am să cercetez 
fişierele. Cu cât facem mai repede treaba, cu atât mai bine. 

Porţia lui şi-o termină în mai puţin de un minut, căci 
sertarele fişierului erau goale. După ce-l închise la loc şi pe 
ultimul, se apropie de birou. Neelan cerceta sertarul de jos, 
dar Hedrock văzu imediat că şi acesta e gol. Neelan îl 
închise şi se ridică. 

— Asta este. Acum ce facem? 

Hedrock nu-l răspunse imediat. Mai erau şi alte soluţii. 
Probabil se puteau găsi alte piste de cercetat în privinţa 
contractului pe baza căruia fusese închiriată camera. Se 
putea face o verificare cu societatea teleecranelor. Ce 
apeluri se făcuseră din acest birou sau către el? Dacă ar fi 
avut timp, probabil ar fi izbutit să stabilească o pistă destul 
de sigură. 

Dar exact ăsta era necazul. Tocmai timp nu avea. Stând 
acolo se miră încă o dată că Arsenalele nu i-au dat încă de 
urmă. În zilele când fusese şef al Departamentului de 
coordonare, ar fi putut afla adevărurile despre Kershaw în 


doar câteva minute de la anunţul trimis de consiliu. 1 se 
părea incredibil că succesorul său, capabilul şi strălucitul 
discipol negatist John Hale, nu izbutea şi el la fel de bine. 
Oricare ar fi fost motivul întârzierii, ea nu mai putea dura 
mult. Cu cât pleca mai repede cu atât scăpa mai uşor. 

Se întoarse şi porni către uşă. Dar se opri. Se opri întrucât 
dacă pleca acum unde se putea duce? Aşa că, încet îşi 
îndreptă spinarea şi privi din nou camera. Poate că n-o 
cercetase destul de amănunţit. Poate că în graba lui 
nerăbdătoare trecuse cu vederea tocmai ce era mai 
evident. 

Aşadar, avea de gând să rămână şi să descopere. 

La început nu era nimic. Plimbându-şi privirea de la 
fereastra din spatele biroului şi până la uşă respinse pe 
rând fiecare obiect: biroul cu sertarele goale; fişierul, de 
asemenea gol; scaunele, camera în sinegoală, cu excepţia 
unui minim indispensabil de mobilier şi nici o aparatură 
afară de teleecran. Se opri în dreptul acestuia. 

— Teleecran, zise el cu glas tare. A, fireşte. 

Porni către acesta şi apoi iar rămase locului, când simţi 
privirea lui Neelan care-l urmărea cu multă curiozitate: 

— Repede, lipeşte-te de peretele acela! Şi-l arătă zona din 
spatele teleecranului. Cred că n-ar fi bine să te vadă. 

— Cine? Întrebă Neelan. 

Dar probabil că de fapt era convins, căci se îndreptă spre 
locul indicat. 

Hedrock dădu drumul la teleecran. Era furios pe sine 
însuşi că n-a făcut verificarea încă de când a intrat în 
cameră. Ani şi ani de zile trăise în lumea Arsenalelor, cu 
ecrane pentru mai multe canale, cu ecrane legate în serie, 
ecrane care n-aveau sisteme de apel. Şi trăise în propria lui 
lume secretă de ecrane particulare, ştabilând comunicarea 
între o clădire şi alta. Drept care faptul că atât de greu 
înţelesese posibilităţile acestui ecran reprezenta aproape o 
sinucidere. 


Trecu un minut şi placa rămase goală. Două minuteoare 
ăsta era sunetul caracteristic? N-avea de unde să fie sigur, 
dar părea să vină de la difuzor, sunete estompate de mişcări 
cum ar fi fostda, da, asta erapaşi. Se opriră brusc şi se făcu 
tăcere. Hedrock încercă să vizualizeze un om care priveşte 
nesigur la ecranul lui, fără să poată lua hotărârea dacă să 
răspundă sau nu la apel. Trecu şi cel de-al treilea minut. 
Începu să-l apese un simţământ al înfrângerii, căci treceau 
minute mai mult decât preţioase. 

După circa cinci minute răsună o voce aspră de bărbat: 

— Da, ce este? 

Un fior îl străbătu pe Hedrock din creştet până-n tălpi. Îşi 
pregătise el bine povestea, dar înainte de a putea răspunde, 
glasul vorbi din nou, încă şi mai aspru: 

— Răspundeţi la anunţul-reclamă? Dar mi s-a spus că nu 
se difuzează decât mâine. De ce nu m-au sunat ca să-mi 
spună că au izbutit să-l transmită astăzi? 

Părea furios şi din nou nu aşteptă răspunsul, ci reveni cu o 
întrebare: 

— Sunteţi inginer atomist? 

— Da, spuse Hedrock. 

Era uşor de spus. Rapiditatea cu care interlocutorul 
trăsese o concluzie falsă îi dădea acum posibilitatea de a 
modifica povestea pe care şi-o compusese. Intenţia lui 
fusese să se dea drept Dan Neelan şi să explice că a găsit 
adresa biroului acestuia printre efectele personale ale 
fratelui său. Avusese de gând să vorbească rece şi împietrit 
despre moartea fratelui său şi să adopte atitudinea că pe el 
îl interesează domeniul. I se păruse un lucru rezonabil şi 
încă mai părea să fie astfelca reacţia la o relatare atât de 
francă să fie deosebit de semnificativă. Avea să manifeste fie 
afecţiune faţă de fratele lui Gil Neelanîn care caz avea să-şi 
îndulcească împietrireafie o conştientă lipsă de prietenie. Şi 
dacă n-ar fi fost vorba de nici o recunoaştere şi asta avea să 
capete un sens. 


Aşteptă, dar de data asta nu prea mult. Glasul din 
teleecran răsună: 

— Foarte probabil te întrebi de ce a trebuit folosită 
această metodă ciudată de angajare. 

Îl compătimi vag pe omul respectiv. Celălalt era atât de 
acut conştient de ciudăţenia propriilor sale acţiuni încât o 
lua drept bună din capul locului că toată lumea e conştientă 
şi ea de ele. Cea mai bună metodă de a trata o asemenea 
situaţie era să te laşi în voia ei. 

— M-am întrebat eu la început, dar n-am dat nici o 
importanţă, zise el. 

Omul râseşi nu prea agreabil: 

— Mă bucur. Am aici o treabă care o să-mi ia cam vreo 
două luni. Am să-ţi plătesc opt şute de unităţi monetare pe 
săptămână, dar să nu punem nici un fel de întrebări. Ce 
părere ai de asta? 

Devenind tot mai curios, Hedrock căzu pe gânduri. Era un 
moment care cerca multă prudenţă. Spuse încet: 

— Ce-ai vrea să fac? 

— "Tocmai ceea ce spunea anunţul. Reparaţie la motoare 
atomice. Fi, ce zici? 

Hedrock puse întrebarea cheie: 

— Unde trebuie să mă prezint? 

Urmă un răstimp lung de tăcere. 

— Stai niţel, ce te grăbeşti aşa? Veni într-un târziu 
răspunsul. Doar nu-ţi închipui că am să ofer prea multe 
informaţii ca pe urmă să mă trezesc că nu vrei să preiei 
slujba. Îţi dai seama că-i ofer un salariu de două ori mai 
mare decât se obişnuieşte? Te interesează sau nu? 

— E tocmai genul de slujbă pe care o caut, zise Hedrock. 

Se simţi destul de îndepărtat de ilegalitatea care părea să 
se ascundă îndărătul prudenţei celuilalt. Până şi problema 
lui Neelan era doar incidentală. Aveau să fie de investigat 
amănunte în privinţa omorului, dar el unul, care văzuse 
murind generaţii după generaţii de fiinţe omeneşti, nu se 


putea preocupa prea mult de încă vreo câţiva morţi în plus. 
Altele erau ţelurile lui. 

Glasul spunea: 

— Pe strada131 spre nord, al cincilea colţ. Apoi încă cinci 
colţuri spre răsărit, pe bulevardul? 32 spre centru, 
numărul1997 E o clădire înaltă, cenuşieun zgârie-nori în 
formă de lamă. Nu se poate să nu-l nimereşti. Sună şi 
aşteaptă să ţi se răspundă. Ai reţinut? 

Hedrock notă repede adresa prețioasă: 

— Da, am reţinut, spuse el în cele din urmă. Când să mă 
prezint? 

— Chiar acum. Vocea deveni amenințătoare. le rog să mă 
înţelegi, n-am chef să te duci nicăieri în altă parte. Dacă 
vrei slujba asta, vino cu autoavionul public şi eu ştiu cât 
durează drumul, aşa că să nu încerci să mă păcăleşti. Te 
aştept aici peste vreo zece minute. 

Hedrock se gândi: „Dumnezeule mare! Nu mai ajung 
niciodată în apartamentul meu?” 

Dar cu glas tare rosti: 

— Vin îndată. 

Aşteptă. Teleecranul deveni iar o placă albă. În mod 
evident pe celălalt nu-l interesa cum arată solicitantul. 
Brusc se auzi un declic şi ştiu că s-a întrerupt legătura. 

Convorbirea se terminase. 

Imediat îşi folosi unul dintre inele pentru a se asigura că 
nu va folosi nimeni teleecranul şi se întoarse pentru a-l privi 
pe Neelan care ieşea dindărătul aparatului. Era un bărbat 
suplu, aproape la fel de înalt şi de bine clădit ca şi Hedrock. 
Zâmbea: 

— Bună treabă, zise el. A mers straşnic. Care era adresa? 
Nouăzeci şi şapte, pe ce strada? 

Hedrock însă îl grăbi: 

— Hai să ieşim repede de aici. 

Mintea începu să-l umble foarte iute în timp ce se 
îndreptau în grabă spre lift. Se întreba ce-o să facă în 
privinţa lui Neelan. Omul era pretenţios şi s-ar fi putut 


dovedi un aliat straşnic pentru un om ca el deprins să 
acţioneze de unul singur. Dar era prea devreme ca să-l facă 
vreo confidenţă. Şi pe urmă nici nu avea timp să alcătuiască 
în tot amănuntul povestea necesară pentru a-şi asigura 
sprijinul lui Neelan. 

În timp ce liftul ţâşnea spre acoperiş, Hedrock îi spuse: 

— Ideea mea este să te întorci în Atelierul de la Linwood şi 
să-ţi iei corespondenţa, în timp ce eu mă duc să-l înfrunt pe 
individul antipatic cu care am vorbit: Pe urmă închiriază o 
cameră la hotelul Isherşi am să te caut acolo. În felul ăsta 
facem două treburi în timpul cel mai scurt cu putinţă. 

Altceva nu mai era de spus. Cu cât se întorcea Neelan mai 
repede la Arsenal, cu atât mai probabil era să ajungă acolo 
înaintea echipei de cercetare de la Arsenale. Şi dacă 
aştepta la un hotel şi nu în camera lui, le-ar fi trebuit mai 
mult timp oricăror investigatori să-l dea de urmă. Faptul că 
nu-şi amintea adresa rostită de vocea aceea în teleecran 
dovedea că era mai puţin primejdios să-l trimită acolo. 

Neelan vorbi: 

— Mă poţi lăsa la prima platformă pentru autoavioane 
publice. Dar cum rămâne cu adresa aceea? 

— 'Ţi-o scriu de cum ne urcăm în nava mea, îi zise Hedrock. 

Acum se aflau pe acoperiş şi avu un moment de măximă 
încordare când văzu mai multe aparate coborând şi 
aterizând în mare grabă. Însă bărbaţii şi femeile care se 
dădură jos din ele nu acordară nici cea mai mică atenţie 
celor doi bărbaţi care se îndreptau spre autoavionul de pe 
pista de nord. 

De îndată ce se aflară în aer, Hedrock văzu firma cu 
lumină intermitentă a unei platforme pentru avioane taxi. 
Cobori spre ea şi totodată scoase o hârtiuţă şi scrise 
„Strada131 numărul97”. Peste o clipă se aflau pe terenul de 
aterizare. Împături hârtiuţă şi i-o înmână lui Neelan în timp 
ce acesta se dădea jos din avion. Îşi strânseră mâinile. 

Succes! Îi spuse Neelan. 


— Să nu te întorci în camera fratelui dumitale, îl sfătui 
Hedrock. 

Se grăbi să se aşeze pe scaunul de pilotaj, închise uşa şi 
câteva secunde mai târziu îşi dirijă aparatul deasupra 
traficului intens. Prin oglinda retrovizoare de pe panoul de 
comandă îl urmări pe Neelan cum se urcă într-un vehicul de 
transport public. Era imposibil să-ţi dai seama dacă ştie căi 
s-a dat o adresă greşită. 

Bineînţeles că experţii Arsenalelor puteau recurge la 
tehnicile asociative pentru a smulge de la el adresa exactă. 
Desigur că el şi-o amintea la un anumit nivel de conştiinţă. 
Dar era nevoie de ceva timp pentru a stabili aceste 
asociaţii. De fapt Hedrock nu avea nici o obiecţie împotriva 
obţinerii informaţiei de către Arsenale. În timp ce-şi dirija 
încet aparatul către adresa pe care i-o dăduse glasul de pe 
teleecran, îşi făcu o însemnare cu adresa reală şi o puse 
într-un plic, pe care-l adresă lui Peter Cadron, Societatea 
Meteor, Hotelul Ganela, Oraşul Imperiala se preda cu poşta 
de prânz în ziua de şase Rădică a doua zi. 

În împrejurări normale ar fi lucrat împreună cu 
Arşenalele. 'Ţelurile acestora erau în principiu şi ale lui şi 
era mare păcat că un întreg consiliu se lăsase înspăimântat 
de un singur om, adică el. Dar aşa se întâmplase şi era 
foarte posibil ca emoția să le reducă din eficienţă. Până şi 
încetineala în urmărirea pistei legate de Kershaw părea a 
dovedi că acţiunea lor le-a periclitat deja cauza. Hedrock nu 
avea îndoieli de nici un fel în privinţa aventurii în care se 
lansase. În momente de criză se încredea întotdeauna în 
puterile lui. Alţi oameni erau iscusiţi şi bravi, dar le lipsea 
vasta lui experienţă şi disponibilitatea lui de a-şi asuma de 
bună voie riscuri prelungite. 

Poate că deocamdată era singura persoană care credea cu 
adevărat că se aflau în toiul uneia din marile crize ale 
domniei frământate a Inneldei Isher. În ultimă instanta un 
interval de numai câteva minute putea perfect să 
reprezinte pragul dintre succes şi eşec. Nimeni nu era mai 


competent decât el pentru a stoarce maximum din aceste 
minute. 

Avionul lui traversă bulevardul2 32 secţiunea centrală şi 
imediat ateriză pe un parcaj de pe bulevardul233 Merse 
repede până la colţul cel mai apropiat, puse scrisoarea la 
cutie iar apoi, perfect mulţumit, se îndreptă spre destinaţie. 
Uitându-se la ceas constată că au trecut exact unsprezece 
minute de la conversaţia cu patronul la care avea eventual 
să se angajeze. Nu durase prea mult. 

Deci aceasta era clădirea! Hedrock îşi continuă mersul, 
dar între timp o studie încruntat. Era o construcţie urâtă 
întrucât era disproporţionată: mult prea lungă pentru 
lăţimea ei. Se ridica sub forma unei lame înalte şi cenuşii 
care înţepa cerul prea jos, la vreo sutăo sută douăzeci de 
metri, o clădire cu o înfăţişare ciudat de şinistră. Afară nu 
era nici un semn care să arate ce se petrece înăuntru, doar 
o alee îngustă care ducea de la trotuar la o uşă simplă, 
deloc impresionantă, la nivelul străzii. În timp ce sună, 
încerca să şi-l închipuie pe Gilbert Neelan îndreptându-se 
pe aceeaşi cale spre ziua morţii, păşind în faţa uşii şi apoi 
dispărând definitiv. Imaginea mintală nu părea completă şi 
el încă şi-o mai rotunjea în minte când glasul aspru cu care 
se deprinsese între timp îi spuse printr-un difuzor ascuns 
deasupra uşii: 

— Nu te-ai prea grăbit cu venitul. 

Hedrock îi răspunse calm: 

— Am venit direct încoace. 

Urmă un scurt răstimp de tăcere. Hedrock îşi închipui că 
individul măsoară mintal distanţa de la Clădirea Mică 
Trellis. Păru mulţumit de rezultat, căci vorbi din nou: 

— O clipă. 

Uşa începu să se deschidă. Hedrock văzu o nişă largă şi 
înaltăcât de înaltă nu ar fi putut spune din locul unde se 
afla. Uită de nişă când se trezi în faţa unei uşi mari şi 
groase de metal închis la culoare, dar bălţat. Uşa era 
întredeschisă. Întregul perete interior din jurul ei era lucrat 


din acelaşi metal, foarte frumos polisat. Hedrock păşi prin 
uşa exterioară şi se opri locului, dându-şi seama ce nefiresc 
este efectul de ansamblu. Zidul interior era din oţel 
frusching, aliajul structural folosit exclusiv pentru cochiliile 
de mare rezistenţă ale navelor spaţiale. 

Deci această clădire ciudată era un hangar pentru o navă 
cosmică. Şi această navă se afla înăuntru. 

Nava lui Kershaw! Se prea poate să fi fost doar o ipoteză, 
dar iuţeala cu care trebuia să acţioneze îi cerea să 
procedeze ca şi cum toate ipotezele şi deducţiile lui ar fi 
fost realităţi. Prin minte îi umblau şi gânduri subsidiare. Gil 
Neelan, fratele lui Dan, nu murise pe Pământ ci într-o 
călătorie spaţială. Ceea ce părea să însemne că propulsia 
interstelară fusese testată un an bun înainte de acel 
moment. Dar atunci de ce oamenii de la bord au acţionat 
aşa cum au făcut-o? Cu siguranţă că inventatorul Kershaw 
n-ar fi putut să tremure de spaimă înăuntru pentru că a 
murit cineva în cadrul unei experienţesau poate se temea 
de Împărăteasă? Nu putea să nu ştie că avea posibilitatea 
de a obţine ajutorul Arşenalelor. Toţi savanții de marcă 
aveau informaţii secrete în sensul că facilităţile „deschise” 
ale Arsenalelor le stau la dispoziţie. În câteva ocazii rare li 
se dăduseră anumitor oameni de încredere chiar şi 
informaţii „confidenţiale”. Stând în cumpănă acolo, Hedrock 
emise ipoteza sumbră că şi Kershaw a murit. Gândurile lui 
se iuţiră tot mai tare şi acum se îndreptară către o acţiune 
decisivă. Să încerce oare să intre cât mai avea încă prilejul? 
Ori să se retragă pentru a-şi aduce foarte preţiosul costum 
„de lucru”? 

Întrebările aproape că-şi primeau răspunsul de la sine. 
Dacă pleca acum, nu făcea decât să stârnească suspiciunea 
omului cu care vorbise. Dacă rămânea şi punea mâna pe 
navă, se rezolva întreaga problemă a propulsiei. 

— Ce s-a întâmplat? Îl trezi din meditaţie glasul acela 
aspru. Ce mai aştepţi? Uşa e deschisă. 


Deci omul era deja bănuitor. Dar şi neliniştit, judecând 
după voce. Acest om, cine o fi fost, era fără doar şi poate 
nerăbdător să aibă la bord un inginer atomist. Asta în mod 
subtil îl făcea să cadă în palma lui Hedrock. Acesta avu deci 
posibilitatea să spună sincer: 

— Am descoperit că e vorba de o navă cosmică. Nu vreau 
să plec de pe Pământ. 

— Ah! Urmă un răstimp de tăcere, apoi glasul spuse 
imperios: Aşteaptă o clipă, că ies imediat. Am să-ţi dovedesc 
că totul e în regulă. Nava nu poate zbura până când nu se 
verifică motoarele. 

Hedrock aşteptă. Îi trecu prin cap gândul că dovada va 
implica şi prezenţa unei arme de foc. Întrebarea era cât de 
mare va fi această armă? Oricum, nu conta prea mult. Avea 
să intre, chiar dacă la început se va afla într-o poziţie 
dezavantajoasă. Mai curând sau mai târziu armele sale în 
formă de inel aveau să-l ofere prilejul de care avea nevoie. 
În timp ce privea, uşa interioară care se deschisese parţial 
se dădu complet la o parte, lăsând să se vadă oa treia uşă, 
deschisă şi ea, iar dincolo de aceasta, plutind în aer, era un 
tun energetic mobil, montat în condiţii superioare pe plăci 
antigravitaţionale. Cele trei ţevi îl urmăreau mecanic dar 
necruţător pe Hedrock. Dintr-un alt difuzor se auzi aceeaşi 
voce aspră şi încordată: 

— Probabil ai la dumneata un pistol de la Arsenale. Sper 
că-ţi dai seama de inutilitatea unei asemenea arme în faţa 
unei baterii cu o putere de nouăzeci de mii de cicli. Aruncă 
revolverul prin uşă. 

Hedrock, care nu purta arme obişnuite, spuse: 

— Nu sunt înarmat. 

— Arată-mi! 

Hedrock se supuse. După un răstimp de tăcere, i se spuse: 

— E-n regulă, păşeşte înăuntru. 

Fără o vorbă, Hedrock trecu prin cele două uşi interioare 
care se închiseră pe rând în urma lui cu zgomot puternic şi 
apăsător, parcă definitiv. 


Şase. 

Pe măsură ce înainta Hedrock, ţeava armei se trase lateral 
şi în faţa lui se desfăşură într-o succesiune rapidă o 
panoramă de imagini caleidoscopice. Văzu că se află în 
cabina de comandă a navei spaţiale şi acest lucru îl lăsă fără 
respiraţie. Conform obiceiului, cabina de comandă se află 
instalată în centrul navei. Asta însemna că hangarul în care 
intrase se întindea circa130 de metri sub pământ şi cam tot 
atâta de-asupra. Era un vehicul cosmic de circaz50 de metri 
lungime, un adevărat monstru. 

— Ei, se auzi vocea aspră râcâind şi retezându-l gândurile, 
ce părere ai de ea? 

Încet, Hedrock se întoarse către cel care-l luase prizonier. 
Văzu un individ de maximum35 de ani, înalt şi deşirat, cu 
faţa palidă. El manevrase unitatea mobilă către plafon şi 
acum se afla îndărătul unui izolator de energie transparent. 
Se uită la Hedrock cu ochi mari negri, foarte bănuitori. 
Hedrock îi răspunse: 

— Văd eu că se-ntâmplă ceva al dracului de ciudat aici. 
Dar aşa cum stau lucrurile, am nevoie de bani cât mai 
repede cât putinţă, aşa că primesc slujba. Mă înţelegeţi? 

Îşi dădu seama că nimerise nota potrivită. Individul se 
destinse în mod vizibil, ba chiar schiţă un vag zâmbet. În 
cele din urmă se strădui să vorbească entuziast, ceea ce nu- 
l izbuti pe deplin: 

— Ei, acum mai vii de-acasă. Vezi cum a fost chestia. Am 
avut impresia că nu vrei să intri. 

— M-a speriat nava spaţială instalată chiar aici în inima 
oraşului. 

I se păru că ar fi un aspect care să atârne greu în balanţă. 
Faptul că toate aceste lucruri erau noi şi stranii pentru el 
avea să sublinieze ideea că n-a ştiut dinainte de existenţa 
unei nave cosmice. Continuă: 

— Atâta vreme cât ne împăcăm cu idee, eu zic că o să ne 
înţelegem. Mai ţine treaba cu alea800 de unităţi fiduciare 


pe săptămână? 

Individul dădu din cap: 

— Şi va fi respectată aşa cum am vorbit, fiindcă nu vreau 
să risc să nu te mai întorci aici. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Necunoscutul zâmbi sarcastic. Părea mai încântat de noua 
situaţie. Vorbi calm şi încrezător: 

— Vei trăi la bord până când se încheie reparația. Hedrock 
nu se arătă surprins, dar ca chestie de principiu protestă: 

— Dom'le, staţi puţin că n-am nimic împotrivă să rămân la 
bord, dar parcă prea mă luaţi repede. Care-l chestia, în 
fond? Mă rog, nu e mare lucru să tot zic că nu e treaba 
mea, dar din două în două minute văd că mă împingeţi 
către una şi apoi către alta, până când. Adică vreau să zic 
că aş avea şi eu dreptul la nişte lămuriri, aşa, în general. 

— Pe dracu! Îl repezi necunoscutul. 

Dar Hedrock insistă: 

— Cum vă numiţi? Sper că nu vă deranjează să-mi spuneţi 
cine sunteţi. 

Urmă o pauză. Faţa prelungă a individului se strâmbă şi se 
încruntă. Întru târziu dădu din umeri. 

— Mă rog, poate că nu e mare lucru dacă-ţi spun cum mă 
cheamă. Zâmbi cu o bucurie sălbatică: în fond, ea ştie deja. 
Mă numesc Rel Greer. 

Lui Hedrock asta nu-l spuse nimic, afară doar de faptul că 
nu e Kershaw. Hedrock n-avea nevoie să-l spună Greer cine 
e „ea”. Înainte de a putea el să vorbească, Greer îi spuse 
destul de repezit: 

— Hai cu mine! Trebuie să te schimbi. Uite acolo. 
Observând probabil şovăiala aproape imperceptibilă a lui 
Hedrock, rânji: sau poate eşti prea ruşinos că să te dezbraci 
fără un paravan, ceva. 

— Nu sunt prea ruşinos, zise Hedrock şi făcând câţiva paşi 
luă costumul de lucru cu care i se spusese să se îmbrace, 
dar între timp gândea: „Oare să risc să-mi păstrez inelele? 
Sau le scot?” 


Ridicând ochii, spuse cu glas tare: 

— Aş vrea să cercetez puţin costumul ăsta izolator înainte 
de a-l îmbrăca. 

— Dă-l drumul! Te priveşte dacă ceva nu e în regulă cu el. 

— Tocmai, zise Hedrock. 

Schimbul acela de cuvinte, chiar aşa scurt cum fusese, îi 
adusese deja o informaţie vitală. Aruncase o privire 
costumului şi observase că e în stare bună. Aceste costume 
izolatoare pentru lucrătorii din domeniul atomic aveau o 
poveste lungă: dacă erau cât de cât deteriorate, îşi 
pierdeau luciul. Acesta strălucea pur şi simplu. lar faptul că 
Greer acceptase atât de uşor cererea lui de a-l cerceta, 
părea să însemne că individul habar n-are de asemenea 
lucruri. Implicaţiile erau covârşitoare. În timp ce examâna 
cu atenţie materialul din care era făcut costumul, lui 
Hedrock îi lucra intens mintea. Greer spusese că nava nu 
este în stare de funcţionare. Dacă era adevărat, asta nu 
putea să însemne decât că i-au fost demontate motoarele. 
De asemenea, că sala motoarelor este invadată de radiaţii 
mult prea intense. Datorită hotărârii pe care trebuia s-o ia, 
chestiunea trebuia verificată până-n ultimul amănunt. 
Ridică ochii şi puse întrebarea cheie. 

Greer încuviinţă din cap, dar în ochi i se citea o oarecare 
prudenţă: 

— Da, le-am demontat şi apoi mi-am dat seama, căeo 
treabă care mă depăşeşte. 

Răspunsul părea destul de rezonabil, totuşi Hedrock se 
prefăcu a nu înţelege: 

— Asta nu prea realizez ce înseamnă. Dar e o treabă 
destul de simplă. 

Greer dădu din umeri: 

— Adevărul e că n-am prea vrut eu să-mi bat capul. 

— Păi încă n-am auzit de vreo şcoală de meserii 
autorizatăca să nu mai vorbim de un colegiucare să dea o 
diplomă unui depanator de motoare atomice încăpabil să 
monteze la loc un motor. Unde aţi făcut şcoala? 


Greer îşi pierdu răbdarea şi i-o trânti în faţă: 

— Lasă vorbă şi bagă-te în costumul ăla. 

Hedrock se dezbrăcă repede. Nu-l mulţumeau rezultatele 
sondajului său pentru a afla cât de bun mecanic este Greer. 
Dar scurtă conversaţie dintre ei canaliză decizia pe care o 
avea de luat. Dacă sala maşinilor era iradiată, însemna că 
nu-şi poate lua cu el inelele. Un costum izolator îşi dovedea 
eficacitatea numai când înăuntrul lui nu există nici o piesă 
metalică; şi deşi se putea să aibă cândva posibilitatea de a- 
şi folosi inelele împotriva lui Greer înainte de a se stârni 
vreo primejdie, riscul era prea mare. Primejdiile ar fi fost 
mai mici dacă-şi strecura armele minuscule într-un buzunar 
al costumului, ca şi cum ar fi fost nişte simple podoabe. 
Urmau să se ivească alte prilejuri de a le folosi. 

N-avu nevoie decât de câteva clipe pentru a se schimba. 
Apoi o luă el înainte către măruntaiele astronavei. 

Intrară într-o adevărată lume a motoarelor. Reactoare 
titanice de modelul ştiut, bazat pe sistemul cu expansiune, 
monştri strălucitori de formă ovală care umpleau în 
întregime o sală mare înghesuindu-se aproape burtă lângă 
burtă pe întreaga pardoseală. Hedrock le numără de la 
treapta cea mai de jos. Eraul17 şi simţea că celălalt se 
aşteaptă să-şi manifeste surprinderea. 

— Bine, dar aici sunt motoare care produc30 de milioane 
de cicli, zise el şi uimirea nu-l era întru totul contrafăcută. 
Dar de când are o navă de mai puţin de300 de metri nevoie 
de două asemenea superreactoareca să nu mai vorbim 
de17? 

Văzu că Greer savurează uluirea lui: 

— Nava este o invenţie nouă, zise el încântat de sine. Sunt 
pe cale de a o vinde. Negociezde vreo câteva săptămânicu 
însăşi Împărăteasa. Strânse din buze şi apoi continuă: m-am 
hotărât să-ţi spun asta în timp ce coborâm. Nu e treaba 
dumitale dar nu vreau să-ţi baţi capul prea tare cu ea, sau 
să te apuci să umbli de colo până colo şi să-ţi bagi nasul 
unde nu-ţi fierbe oala. Acum ştii măcar cum stai. Ideea e că 


toate lucrurile astea trebuie ţinute secrete şi nu pot decât 
să-l plâng de milă oricărui băgăreţ care se încontrează cu 
ea în vreo chestie sau alta. Pământul n-ar fi destul de mare 
pentru a-l ascunde pe un asemenea prostovanafară doar de 
cazul că ar fi omul Arsenalelor. Ei, ţi-e totul limpede acum? 

Era chiar mult mai limpede decât îşi dădea seama Greer. 
Marele savant Kershaw îl angajase pe Gil Neelan şi pe 
Greer şi pe alţii ale căror nume nici nu fuseseră pomenite, 
pentru a-l ajuta să-şi perfecţioneze invenţia. La un punct 
oarecare al acestui proces, Greer ucisese pe toţi ceilalţi de 
la bord şi preluase controlul asupra navei. 

Hedrock se căţără din sala maşinilor până în atelierul de 
reparaţii de de-asupra. Începu să cerceteze instrumentele, 
fiind conştient că Greer nu-l scapă din ochi. La rândul lui, 
dar cu un aer mult mai degajat, îi supraveghea şi el pe 
Greer. Din nou îl punea la încercare pentru a afla exact ce 
ştie individul. Erau acolo macarale mobile, maşini de 
stanţat, aparate de sudură şi de tăiere a metalelor, aparate 
de lustruit fintoate la o scară giganţică, aşa cum se şi 
cuvenea şi toate gata de acţiuneaşa cum îşi putu da seama 
dintr-o privire aruncată aparatelor de măsură care indicau 
că sunt puse sub tensiune. Întrebarea era dacă şi Greer ştie 
adevărul. 

Nu dăduse deloc semne în acest sens. Asista cu un aer 
detaşat în timp ce Hedrock demonta intenţionat dar 
neprofesionist unul dintre aparate; nu făcea nici un 
comentariu, îi trebui cam o jumătate de oră ca să-l monteze 
la loc. Greer vorbi în cele din urmă: 

— Mi-am ales un loc în sala goală de de-asupra acestui 
atelier. Acolo mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului 
în ultimele două luni. Nu înseamnă că nu am încredere în 
dumneata sau că ai putea să mă tragi în piept. Dar în timp 
ce mă aflu acolo sus mă voi asigura că nu umbli brambura 
prin navă, vârându-ţi nasul în cine ştie ce secrete. 

Hedrock nu răspunse. Nu era prea sigur pe ce ar putea să 
spună, de teamă să nu vorbească prea mult unui om care 


între timp îşi dezvăluie pe deplin identitatea. Nu mai era 
nevoie de alte teste. Greer nu era om de ştiinţă. Peste 
câteva minute, de îndată ce se va urca în încăperea de de- 
asupra, problema capturării navei era ca şi rezolvată. 

Dar apoi lucrul supărător fu că Greer nu se duse imediat 
în încăperea aceea de la nivelul superior. Se mai învârti de 
colo până colo, ca un om însetat de tovărăşia altora şi 
totodată speriat de ea. În orice altă împrejurare, cu orice 
altă persoană, Hedrock s-ar fi simţit cât de cât înduioşat. 
Dintre toate emoţiile pe care le putea aprecia, cel mai mult 
era sensibil la singurătate. 

Dar mai avea un motiv pentru a dori să se îndepărteze 
individul. Unul dintre aspectele uluitoare ale convenției cu 
Greer era că acesta nu-l întrebase până în clipa asta cum îl 
cheamă. Hedrock nu avea intenţia de a spune că este 
Gilbert Neelan, dar vroia să susţină că întreaga situaţie e 
prea anormală ca să-şi dezvăluie identitatea. Şi totuşi asta 
ar putea pricinui neplăceri şi întârziere. 

Greer întrerupse tăcerea: 

— Cum se face că un om cu pregătirea dumitale a rămas 
şomer? 

Întrebarea suna că începutul unui interogatoriu. Întrucât 
nu se pomenise numele lui, Hedrock răspunse repede: 

— Mi-am irosit timpul de pomană pe diverse planete. Am 
fost un fraier! 

Greer păru să analizeze aceste vorbe preţ de câteva 
minute, după care întrebă: 

— Şi ce te-a făcut să te întorci? 

La o asemenea întrebare nu puteai ezita mult să răspunzi. 
Dacă Greer se ducea „sus” şi-l umbla prin buzunare, putea 
găsi notat într-un carnet numele Daniel Neelan. 
Posibilitatea nu trebuia neglijată. 

— Moartea fratelui meu, zise Hedrock. 

— Ah, ţi-a murit fratele? 

— Da. Era povestea pe care intenţionase iniţial s-o spună. 
Acum o putea relata fără să pomenească nume: Da, îmi 


trimitea o alocaţie. Când n-am mai primit-o am făcut ceva 
cercetări şi am aflat că lipseşte de vreun an de zile, nefiind 
înregistrat nicăieri. O să-mi mai ia vreo şase luni lichidarea 
proprietăţii, după cum probabil ştiţi, tribunalele recunosc 
absenţa înregistrării ca dovadă a morţii în zilele noastreo 
epocă a asasinatelor multiple. 

— Ştiu, atâta răspunse Greer. 

În tăcerea care urmă, Hedrock îşi spuse: „N-are decât să 
rumege pe îndelete chestia asta.” N-avea să-l facă nici un 
rău, în cazul în care descoperea însemnarea cu numele 
Neelan, căci n-avea decât să creadă Greer că între Gil şi 
Dan Neelan nu existaseră sentimente prea calde. Cu glas 
tare Hedrock spuse: 

— Sunt peste zece ani de când nu l-am mai văzut. Am 
constatat că n-am nici un fel de simţământ de rudenie. Nici 
nu mi-a păsat dacă mai trăieşte sau nu. Ciudat. 

Greer zise: 

— Şi revii în spaţiul cosmic? 

Hedrock dădu din cap: 

— Mţţ! Pentru mine de-acum înainte numai Pământul e 
bun. Aici e mai multă agitaţie, distracţie şi veselie. 

— Eu unul n-aş da ultimul meu an în spaţiu pe toate 
bucuriile din Oraşul Imperial, îl contrazise Greer după o 
pauză. 

— Mă rog, fiecare cu gusturile lui, începu Hedrock, dar 
apoi se opri. 

Voința luide a-l face pe individ să meargă în camera 
protejată de pereţi izolatoritrecu pe planul al doilea, 
întrucât obținuse anumite informaţii. Uluitor era că nu-l 
trecuse prin minte mai înainte şi doar erau implicit 
transparente în toate faţetele acestei afaceri: „Ultimul meu 
an în spaţiul cosmic...” Ah, evident, Kershaw, Gil Neelan, 
Greer şi ceilalţi luaseră această navă într-o călătorie 
interstelară de probă. Fuseseră până la una din stelele 
apropiate, probabil Alfa Centauri ori Şirius ori Protyonşi în 
ciuda vârstei sale înaintate, Hedrock se înfioră de emoție 


trecând în revistă numele celor mai cunoscute sisteme 
stelare apropiate. 

Încetul cu încetul, efectele emoţionale ale cuvintelor lui 
Greer se stinseră în el. Tabloul celor întâmplate nu era 
deloc limpede, cu excepţia unui singur lucru. Greer oferise 
din proprie iniţiativă nouă informaţie. Avea chef de vorbă. 
Ar fi putut fi atras să spună mai mult. Hedrock îl luă cu 
vorba: 

— Mde, genul meu de viaţă nu prea e călătoria prin 
cosmos în căutarea meteorilor. Am mai făcut-o şi cam ştiu 
eu despre ce e vorba. 

— Meteori? Explodă Greer. Ce, ai înnebunit? Nu cumva îţi 
închipui că pe Împărăteasa Isherului ar interesa-o meteorii? 
E vorba de o afacere de o sută de miliarde. Ai auzit? Şieao 
să-l şi plătească. 

Începu să păşească în sus şi în jos în mod evident stimulat. 
Se întoarse brusc către Hedrock: 

— Ştii unde am fost? Am... 

Dar se opri. Muşchii feţei i se contractară convulsiv. În cele 
din urmă izbuti să afişeze un zâmbet sinistru: 

— Ah nu, n-ai de unde să ştii. Dar nici n-o să scoţi nimic de 
la mine. Nu că ar conta de fapt, dar... 

Rămase ţeapăn locului şi-l privi fix pe Hedrock. Brusc se 
răsuci pe călcâie, urcă scara şi dispăru. 

Hedrock se uită lung la scară, conştient că a sosit 
momentul acţiunii. Examină plafonul metalic cu o 
transparenţă modificată şi într-un târziu încuviinţă 
satisfăcut din cap. Grosimea de10 centimetri, aliajul 
obişnuit de plumb cu beriliu „greu”, prelucrat atomic. 
Transparenţa arăta locul exact unde se află Greer, o figură 
estompată aplecată asupra unei cărţi. Citind-osau în orice 
caz ţinând-o în mâini. Nu-ţi puteai da seama dacă o şi 
citeste. 

Hedrock se simţi încrâncenat şi rece. Singura lui emoție 
era un fel de plăcere vagă şi mortală că Greer şade acolo, 
închipuindu-şi cu autosatisfacţia ce-l caracteriza că e stăpân 


pe situaţie. Ce idee, individul îşi adusese un fotoliu într-o 
încăpere goală, fără măcar să se gândească de ce e goală. 
„Golul” de izolare delimitând zonele în care se dezvolta ori 
se folosea energia în cantităţi mari, era de dată vecheatât 
prin lege cât şi prin necesitate. Restricţiile legale fuseseră 
atât de eficace încât probabil că majoritatea oamenilor nici 
nu-şi dădeau seama de primejdie sau de existenţa 
protecţiei. Dar totodată savanţi ca Gil Neelan sau Kershaw 
trebuie să fi cunoscut atât de bine restricţiile şi sensul lor, 
încât poate nici nu le-a dat prin gând că alţii s-ar putea să le 
ignore. 

Lucru ideal, i se păru lui Hedrock. 

Împinse aparatul de polizat, în ciuda greutăţii lui, drept 
sub locul unde şedea Greer şi-l îndreptă în sus suprafaţa 
zimţată. Apoi îşi începu evaluările. După părerea lui Greer 
trebuie să fi fost un bărbat de vreo80 de kilograme, două 
treimi din asta însemna aproximativ53 de kilograme. Ca să 
nu rişte, se gândi la o lovitură care putea ucide un om puţin 
mai greu. Greer nu părea un tip prea robust. 

Fireşte însă trebuia să ţină seama şi de grosimea de10 cm 
a pardoselii. Din fericire, formula ei de rezistenţă se baza 
pe tensiune. Făcu corecţiile necesare şi apoi apăsă pe 
butonul de declanşare. 

Greer se prăbuşi. Hedrock se duse sus, unde zăcea acum 
întins individul, cu picioarele pe un scăunel. Cercetă trupul 
în nesimţire pentru a vedea toate amănuntele. Nu-şi 
rupsese nici un os, iar inima îi mai bătea încă. Bun. Un mort 
nu poate răspunde la întrebări. Or, erau multe întrebări de 
pus. 

Era nevoie de o activitate matematică intensă şi amplă 
pentru a născoci un sistem de linii de forţă care să-l lege pe 
Greer într-o poziţie destul de comodă, permiţându-l să-şi 
mişte braţele şi picioarele, precum şi să-şi răsucească 
trupul. Dar fără a se mai putea desprinde vreodată de 
acolo. Îl putea ţine cât dorea. 


Şapte. 

Hedrock petrecu următoarea jumătate de oră verificând 
nava. Erau multe uşi încuiate şi depozite aglomerate pe 
care le lăsă deocamdată în pace. Dorea să-şi facă o idee 
generală despre interiorul navei şi cât mai repede cu 
putinţă. Ceea ce descoperi în cursul acelei cercetări fugitive 
nu-l satisfăcu. Era o navă spaţială care nu putea să-şi 
părăsească hangarul; mai mult decât atât, era un vehicul pe 
care, acum că pusese stăpânire pe el, nu-l putea părăsi fără 
primejdie. 

Poate că era păzit. Faptul că nu văzuse vreun soldat de-al 
Inneldei nu dovedea nimic. Se prea poate să fi fost acolo, 
dar să poarte costume care-l făceau invizibil. Probabil că 
Împărăteasa ţinea morţiş să nu atragă atenţia 
observatorilor de la Arsenale asupra concentrărilor de forţe 
guvernamentale. Aşadar, Robert Hedrock venise pe o 
stradă aparent pustie şi intrase în cea mai grozavă dintre 
nave până să se hotărască definitiv comandantul forţelor de 
protecţie dacă să-l oprească sau nu. 

Dacă acest tablou era cât de cât aproape de realitate, 
atunci i-ar fi fost practic imposibil să părăsească vehiculul 
fără să fie arestat pentru interogatoriu. Era un risc pe care 
nu îndrăznea să şi-l asume. Şi atunci unde ajunşese? Dus pe 
gânduri, cobori în sala izolată şi-l găsi pe Greer conştient. Îl 
privea cu un amestec de ură şi spaimă. 

— Să nucţi închipui c-ai să scapi aşa uşor după ce-ai făcut 
ticăloşia asta, zise el cu tremur în glas. Când o să afle 
Împărăteasa o să te... 

Hedrock i-o reteză: 

— Unde sunt ceilalţi? Unde e Kershaw şi unde e (şovâi o 
clipă) fratele meu Gil? 

Ochii negri care-l fulgeraseră cu privirea se holbară acum. 
Greer fu străbătut de un tremur vizibil şi apoi spuse: 

— Du-te dracului! 

Numai că tonul lui era de om înspăimântat. 

Hedrock continuă cu fermitate: 


— Să fiu în locul dumitale aş începe să mă îngrijorez în 
privinţa sorții mele în cazul când cinevade pildă 
subsemnatuls-ar hotări să mă predea Împărătesei. 

Greer se albi la faţă. Înghiţi în sec, cu greu şi apoi rosti cu 
glas răguşit: 

— Nu te prosti! Avem aici tot ce ne trebuie pentru 
amândoi. Putem să încasăm împreună platadar trebuie să 
avem grijă, căci a înconjurat nava cu soldaţi. Mi-am 
închipuit că o să permită ei intrarea cuiva, dar de aceea te- 
am salutat cu tunul de90000 de ciclitocmai pentru cazul că 
ar fi încercat şi ei să intre. 

— Dar cu teleecranul ce facem? Se poate chema de-aici în 
afară? 

— Prin intermediul centralei din Clădirea Mică Trellis. 

— Aha! Spuse Hedrock şi-şi muşcă buza de supărare. De 
data asta exagerase şi rău făcuse. Părea logic să scoată din 
funcţiune acel teleecran, tăind astfel posibilitatea de 
înfăţişare a oricărui alt candidat la slujba oferită. Dar nu se 
aşteptase ca pistă respectivă să-l conducă direct la nava 
interstelară. 

— Ce vezi pe alt teleecran? 

— E un individ numit Zeydel, spuse încrâncenat Greer. 

Îi trebuiră lui Hedrock câteva secunde bune până să-şi 
amintească unde a mai auzit numele acela. La masa 
Împărătesei, cu câteva luni în urmă. Unul dintre comeseni 
îşi exprimase dezgustul faţă de idea ca Innelda să angajeze 
o asemenea fiinţă. Hedrock îşi aminti şi răspunsul pe care-l 
dăduse ea: „Dumnezeu a făcut şi şobolanii şi tot el l-a făcut 
şi pe Zeydel. Savanţii mei au descoperit mijlocul de a folosi 
şobolanii în laboratoarele lor şi i-au găsit o întrebuințare şi 
lui Zeydel. Cu asta v-am răspuns la întrebare, domnule?” 
încheiase ea pe un ton semeţ. Cel ce ridicase problema era 
vestit ca un om cu limba ascuţită. Îi răspunsese tăios: 

— Înţeleg. Aveţi în laboratoarele dumneavoastră fiinte 
omeneşti care fac experienţe pe şobolani, dar acum aţi găsit 
un şobolan care să facă experienţe pe fiinţe omeneşti. 


Remarca o făcuse pe Innelda să se îmbujoreze la faţă iar 
pe interlocutorul ei să fie izgonit două săptămâni de la masa 
Împărătesei. Dar se vedea bine că ea îl mai poate folosi pe 
Zeydel, lucru nefericit, pentru că părea să excludă corupţia 
şi darea de mităacest auxiliar importânt al recentei 
civilizaţii Isher. Hedrock nu-şi acceptă înfrângerea ca fiind 
definitivă. Îl încărcă pe Greer, cu liniile de forţă şi tot 
calabalăcul, pe o placă antigravitaţională şi-l urcă sus într- 
un dormitor din jumătatea superioară a astronavei. Apoi 
porni în cea de-a doua explorare a acesteia. De data asta, 
cu toate că fiecare minut părea acum preţiosşi o criză era 
iminentăişi făcu mai temeinic cercetarea. 

Investigă minuţios fiecare încăpere, folosind un sfredel 
energetic pentru a desface încuietorile recalcitrante. Cel 
mai mult zăbovi prin locuinţele de deasupra sălii de 
comandă. Dar înaintea lui trecuse pe acolo Greer. Nu mai 
rămăsese nimic care să ofere vreun fir conducător în 
privinţa identităţii adevăratului proprietar. Probabil că 
Greer dispusese de timp suficient ca să distrugă dovezile şi- 
l folosise din plin. Nu erau scrisori, nici obiecte personale, 
nici un element care să-l fi încurcat în vreun fel pe un 
ucigaş. Abia în vârful rachetei, într-un compartiment etanş, 
făcu descoperirea cea mai importantă: o „barcă de salvare” 
cu tot echipamentul, acționată de două copii ale motoarelor 
uriaşe din principala sală a maşinilor, era depozitată bine 
într-un fel de receptacol de forma potrivită. „Bărcuţa” (mică 
doar prin comparaţie cu astronavă, căci de fapt avea 
aproape treizeci de metri lungime) părea să fie în stare 
perfectă şi gata de zbor. 

Hedrock îi cercetă cu grijă comenzile şi observă cu emoție 
că, pe lângă acceleratorul normal, mai era şi o pârghie albă 
strălucitoare pe care scria cu litere mari IMPULS INFINII. 
Prezenţa acesteia părea să arate că până şi nava de salvare 
avea încorporat mecanismul de impulsie interstelară. 
Teoretic, s-ar fi putut aşeza la pupitrul de comandă, ar fi 
putut-o lansa şi fugi în cosmos cu o viteză imposibil de 


egalat de către navele pornite în urmărirea lui. Cercetă 
dispozitivele de lansare şi descoperi că sunt automate. 
Nava spaţială avea nevoie doar să se încline înainte din 
receptacolul său, în condiţiile reactivităţii normale şi 
mişcarea ei ar fi acţionat încuietoarea electrică. La viteza 
aceea uluitoare, s-ar fi deschis prin glisare uşa etanşă şi ar 
fi trecut ca fulgerul prin ea. În acelaşi moment 
compartimentul etanş s-ar fi închis la loc. 

Nu mai rămânea nici o îndoială. Acum putea fugi. Hedrock 
se dădu jos din „barca spaţială” şi cobori până în sala de 
comandă de la parter. Nu era prea hotărât ce să facă. La 
câteva ore de la evadarea din Palatul Imperial, capturase 
deja nava interstelară. Cu alte cuvinte, izbutise acolo unde 
forţele Împărătesei şi ale Făuritorilor de Arme dăduseră 
greş. Nu-şi subestima realizarea. Succesul acesta venise ca 
rezultat al vechii lui politici de a se îndrepta către un ţel în 
cursul unei crize fără să ţină seama de riscurile personale. 
Acum era momentul să fie mai prudent şi asta ridică o serie 
întreagă de probleme strâns legate între ele. Cum ar fi 
putut să predea nava aceea imensă Făuritorilor de Arme 
fără să-şi pericliteze viaţa şi fără să stârnească o bătălie 
între guvern şi Făuritorii de Arme? Factorul decisiv îl 
constituia faptul că aceştia din urmă nu aveau să primească 
decât a doua zi la prânz biletul cu adresa lui. 

În împrejurări obişnuite, intervalul ar fi trecut probabil 
fără incidente. Dar din nefericire fusese observat un 
necunoscut urcându-se la bord. Când Zeydel avea să-l 
raporteze acest element Inneldei, ea avea să devină 
suspicioasă. S-ar putea să-l acorde lui Greer un mic răgaz 
pentru a-l contacta pe agenţii ei şi a le explica ce s-a 
întâmplat. Dar n-avea să aştepte prea mult. Poate că făcuse 
deja mai multe încercări de a stabili legătura cu Greer. 
Hedrock se aşeză la pupitrul de comandă şi urmări 
activităţile reflectate pe teleecran. Şi începu să cântărească 
situaţia. 


După cinci minute şi patruzeci de secunde se produse un 
declic, începu să clipească un semnal de apel şi apoi se auzi 
un zumzet muzical scos de o sirenă. Activitatea continuă 
vreo două minute, iar apoi încetă. Hedrock aşteptă. După 
treisprezece minute se auzi din nou declicul şi procesul se 
repetă. Deci acesta era tiparul. Probabil Zeydel primise 
instrucţiuni „să-l cheme pe Greer din cincisprezece în 
cincisprezece minute”. Mai mult ca sigur, dacă nu 
răspundea, urma să se treacă la acţiune. 

Hedrock cobori în sala maşinilor şi se apucă să repună în 
funcţiune un motor. Părea puţin probabil să aibă timpul de 
a porni cele două motoare necesare pentru zborul uriaşei 
cosmonave, dar merita să încerce. La început se duse din 
oră în oră în sala de comandă pentru a vedea dacă mai vine 
apelul. În cele din urmă declanşă un teleecran din sala 
maşinilor şi-l conectă la cel din camera de comandă. De 
atunci încolo putea urmări apelurile fără a se opri din lucru. 

Ce anume avea să facă Innelda când îşi pierdea răbdarea 
rămânea o chestiune de supoziţie. Dar Hedrock îşi putea 
închipui că şi-a mobilizat deja flotă, în speranţa că, dacă 
nava interstelară încearcă să scape, tunurile ultraputernice 
ale navelor ei de război o puteau elimina de pe firmament 
înainte de a apuca să prindă viteză. 

Tocmai această posibilitate reprezenta o primejdie pentru 
el dacă ar fi riscat să scape cu o „barcă de salvare”. Dacă 
era doborât s-ar fi pus capăt oricărei speranţe a oamenilor 
de a ajunge la stele. Deci planul lui trebuia să ţină în şah 
forţele Împărătesei pină când se creeau mai multe 
posibilităţi de izbândă. Iar apoi, dar nu mai devreme, 
trebuia făcut un efort total de a câştiga o victorie categorică 
pentru el şi pentru Arsenale. Nu se putea aştepta la vreo 
posibilitate de acţiune până a doua zi la prânz. 

La ora şase, cu optsprezece ore înainte de termenul limită, 
teleecranul îşi încetă apelurile. Şi peste cincisprezece 
minute tot inactiv rămase. Hedrock se duse până în 
bucătăria de campanie, luă o îmbucătură-două şi-l duse lui 


Greer sandvişuri şi cafea. Îndepărtă una dintre liniile de 
forţă pentru a-l acorda destulă libertate de mişcare să se 
poată hrăni cu o mână. La şase şi douăzeci şi nouă de 
minute Hedrock se instală la pupitrul de comandă. Din nou 
teleecranul rămase inactiv. Fie că urma să se facă un pas 
mai departe, fie că Innelda renuntaşe să mai acţioneze în 
cursul nopţii. Dar Hedrock nu putea lăsa lucrurile la voia 
întâmplării. Deschise terminalul său (doar conexiunea 
pentru voce, păstrând întunecat ecranul video) şi formă 
numărul postului de poliţie cel mai apropiat. Avea de gând 
să se prefacă a nu şti absolut nimic despre ce se întâmplă şi 
deci era interesant că l-au lăsat să formeze numărul în 
întregime. Lucrul prezenta un aspect deosebit de important 
întrucât scenariul lui era să-l facă să creadă că este doar un 
necunoscut ignorant care anunţă de bună voie poliţia. 

Declicul obişnuit constitui prima înştiinţare că s-a stabilit 
legătura. Înainte ca persoana de la capătul firului să apuce 
să spună ceva, Hedrock rosti într-o şoaptă destul de 
audibilă: 

— Poliţia? Sunt prizonier pe ceea ce mi se pare a fio navă 
spaţială şi vreau să fiu salvat. 

Urmă o pauză lungă, apoi un bărbat spuse cu voce 
scăzută: 

— La ce adresă vă aflaţi? 

Hedrock dădu adresa şi continuă să explice cât mai concis 
că a fost angajat să repare nişte motoare atomice, dar acum 
este deţinut cu forţa de un individ numit Rel Greer. 
Relatarea lui fu întreruptă: 

— Unde se află acum Greer? 

— Se odihneşte sus, în cabina lui. 

— Numai o clipă, zise necunoscutul. 

Urmă o pauză şi apoi se auzi o voce care nu putea fi 
confundatăcea a Împărătesei Innelda: 

— Cum te numeşti? 

— Daniel Neelan, zise Hedrock şi adăugă imperios: Dar vă 
rog grăbiţi-vă. Greer ar putea cobori dintr-un moment într- 


altul şi nu vreau să fiu prins aici. 

— De ce nu deschizi uşile, să ieşi afară? 

Hedrock avea răspunsul pregătit: explică interlocutorului 
că Greer a scos de pe tabloul de comandă dispozitivele de 
deschidere şi închidere a uşilor. 

— Le-a dus în camera lui, încheie el. 

— Înţeleg. 

Urmă un răstimp de tăcere. Parcă o vedea pe Împărăteasă 
cum vizualizează întreaga situaţie şi posibilităţile ivite în 
mintea ei atât de iute. Probabil încerca să ia o hotărâre, 
căci aproape imediat spuse: 

— Domnule Neelan, apelul dumitale la poliţie a fost 
canalizat către birourile Serviciului secret guvernamental. 
Motivul este că fără voia ta te-ai băgat într-o situaţie care 
interesează Guvernul. Şi apoi adăugă repede: Nu intra în 
panică. 

Hedrock se hotări să nu răspundă nimic. 

Innelda reluă repede: 

— Domnule Neelan, poţi deschide placa video? E foarte 
important să vezi persoana cu care vorbeşti. 

— Cred că aş putea să-l dau drumul, ca să vă pot vedea, 
dar porţiunea din aparat care să vă permită să mă vedeţi pe 
ecran a fost scoasă. 

Răspunsul Împărătesei sună foarte acid: 

— Suntem noi deprinşi cu obiceiul lui Greer de a-şi 
ascunde înfăţişarea. După o întrerupere, reluă: Acţionează 
repede acum, căci vreau să mă priveşti. 

Hedrock declanşă placa video şi o privi în timp ce 
imaginea Împărătesei prindea contur şi se amplifica. Şovăi 
câteva clipe, apoi spuse în şoaptă: 

— Maiestate! 

— Mă recunoşti? 

— Da, da, însă... 

Împărăteasa îi reteză vorba: 

— Domnule Neelan, deţii o poziţie unică în lumea mărilor 
afaceri. Guvernul dumitale..., Împărăteasa dumitale... au 


nevoie de servicile dumitale loiale şi credincioase. 

Hedrock o rugă: 

— lertaţi-mă, Maiestate, dar vă rog să vă grăbiţi. 

— Trebuie să mă înţelegi limpede, de aceea îţi explic mai 
bine. Ascultă-mă, Dan Neelan: Azi după amiază am fost 
informată că un tânăr necunoscutadică dumneataa intrat în 
astronava lui Greer şi imediat am dat ordine pentru 
execuţia căpitanului Hedrock, un spion al Arsenalelor, pe 
care anterior l-am primit la palatul meu. 

Lui Hedrock i se păru că Împărăteasa inversează puţin 
lucrurile şi că amestecă adevărul cu minciuna. Dar nu era 
treaba lui s-o corecteze. Ceea ce-l interesa era faptul că 
refuză să se lase împinsă din urmă. Şi bănuia că ea 
consideră întâmplarea un prilej neaşteptat şi că nu se 
îngrijora prea mult de soarta lui Daniel Neelan. Probabil 
socotea normal să poată relua oricând târguiala cu Greer şi 
fireşte nu era prea departe de adevăr. 

Împărăteasa continuă, cu chipul concentrat, cu glasul 
scăzut, dar ferm: 

— Îţi spun aceste lucruri pentru a ilustra cât mai grăitor 
caracterul amplu şi complet al precauţiilor pe care sunt 
gata să le iau pentru a asigura împlinirea voinţei mele. 
Consideră, te rog, soarta căpitanului Hedrock ca o imagine 
simbolică a destinului oricărei persoane care ar îndrăzni să 
mi se opună în această chestiune, sau care nu face cum 
trebuie ceea ce i se cere. lată ceea ce ai de făcut dumneata: 
Din clipa asta eşti soldat în serviciul Guvernului. Vei 
continua să te prefaci că repari motoarele de propulsie ale 
navei şi chiar vei îndeplini o muncă suficientă pentru a-l 
convinge pe Greer că te achiţi de obligaţiile faţă de el. Dar 
vei folosi toate clipele libere pentru a demonta tocmai 
motoarele care sunt în funcţiune. Mi s-au dat asigurări că 
această operaţie se poate face cu atâta îndemânare încât 
numai un expert şi-ar da seama că ceva nu e în regulă. Şi 
acum te rog să asculţi cu atenţie: De îndată ce paralizezi 
capacitatea motrice a cosmonavei, trebuie să prinzi cel 


dintâi prilej de a ne anunţa. Va fi suficient un singur cuvânt. 
Poţi să dai drumul la teleecran şi să spui doar „Acum”, 
„Gata” sau ceva în genul ăsta şi noi vom da buzna înăuntru. 
Avem instalate în poziţie opt tunuri de o sută de milioane de 
cicli. Aceste arme sunt atât de puternice încât fiecare va 
trage o singură lovitură, cu efect de dizolvare. Opt tunuri 
care să lovească o porţiune îngustă a peretelui vor produce 
în trei minute o spărtură suficientă. Acesta este planul şi 
aşa se va aplica. La douăzeci şi patru de ore de la izbândă, 
vei primi o răsplată uriaşă pentru ajutorul acordat. 

Glasul ei plin de intensitate se stinse. Trupul încordat i se 
relaxă. Din priviri îi dispăru flacăra. Deodată i se ivi un 
zâmbet cald şi generos în ochi şi pe buze. Adăugă cu glas 
liniştit: 

— Dan Neelan, sper că ţi-am vorbit destul de clar. În 
privinţa asta nu încăpea îndoială. Fără voia lui şi în pofida 
felului cum o cunoscuse până atunci, Hedrock era fascinat. 
Nu greşise niciodată socotind că Împărăteasa Innelda avea 
să joace un rol de frunte în toate marile crize ale acestei 
epoci neliniştite. Tigroaica îşi scoase ghearele şi erau 
gheare de oţel, calme în violenţa lor. Sufletul acestei femei 
trebuie să fi fost flacără pură. Mintea începu să treacă în 
revistă implicaţiile celor spuse de Împărăteasă. Rămase pur 
şi simplu şocat. Ea arăâtase că tunurile ultraputernice erau 
instalate pe poziţii, gata să tragă. Era posibil că, făcând 
numărul de telefon al poliţiei cu câteva minute mai 
devreme, tocmai evitase atacul, în ultima clipă. Şi, lucrul cel 
mai rău era că, dacă i se stârneau noi suspiciuni, 
Împărăteasa dădea ordinul de tragere şi oamenii ei puteau 
năvăli oricând înăuntru. De fapt, nici nu aveau de ce să se 
teamă. Puterea motrice a navei era deja paralizată şi numai 
falsele lor impresii îi dădeau lui posibilitatea de a-l reţine 
până la termenul limităora criticăa doua zi la prânz: Glasul 
Împărătesei îi întrerupse gândurile: 

— Zeydel, preia tu legătura! 


Pe placa video imaginea ei fu înlocuită de capul, faţa şi 
ochii cenuşii ca ardezia, nasul vulturesc şi buzele atât de 
drepte încât alcătuiau o simplă linie orizontală pe faţă. 
Licărea totuşi un zâmbet crâncen pe chipul acesta 
antipatic, dar glasul era plat în momentul în care spuse: 

— Ai auzit poruncile glorioasei noastre conducătoare. 
Trebuie să te socoţi un soldat chemat să-şi facă datoria 
împotriva unui om pentru care nu putem avea compăţimire, 
niciunul dintre noi. Acest ticălos, Greer, s-a erijat din 
proprie iniţiativă în adversar al coroanei. Posedă o invenţie 
care pune statul în primejdie şi, care trebuie ascunsă cu 
desăvârşire cunoştinţei publicului. Greer are îndrăzneala să 
se considere un negociator de rang egal cu Guvernul şi, 
bucurându-se de o temporară imunitate, se tocmeşte cu 
aroganță, pune condiţii imposibile şi din toate punctele de 
vedere se poartă ca un trădător. S-ar părea de asemenea că 
te-a angajat să repari nava pe care o oferă spre vânzare, 
aparent în scopul de a o aduce în situaţia de a zbura cu ea 
după ce pune mâna pe banii pe care-l cere. Tocmai tipul de 
reparaţii de lungă durată pe care le solicită arată cu câtă 
grijă şi-a pus la cale trădarea. Ca atarete rog să mă asculţi 
cu atenţiedacă se va dovedi necesarsau dacă se iveşte 
prilejulţi se acordă începând de acum permisiunea de a-l 
ucide pe Greer ca duşman al statului, în numele Maiestăţii 
sale, Innelda, Împărăteasa Sistemului Solar, Marea 
Moştenitoare a Casei Isher. Întreaga putere a autorităţilor 
guvernamentale susţine orice acţiune pe care o vei 
întreprinde în sprijinul instrucţiunilor pe care le-ai primit. 
Şi acum, înainte de a întrerupe comunicarea, ai vreo 
întrebare? 

Deci, ei socoteau din capul locului că se pot bizui pe 
colaborarea lui. Şi, dacă în situaţia lui s-ar fi aflat un 
reparator de motoare, Hedrock avea toate motivele să 
creadă că un asemenea om ar fi fost înspăimântat şi efectiv 
copleşit de rangul şi poziţia oamenilor care-l vorbiseră. Din 


nefericire pentru Innelda însă, ea venea în sprijinul ţelurilor 
lui şi nu invers. 

Îşi dădu seama că celălalt se aşteptă la un răspuns din 
partea lui. Şopti: 

— Nu mai puneţi întrebări. Sunt supus loial al Măiestăţii 
Sale şi am înţeles totul. 

— Bine. Dacă nu am veşti de la dumneata până mâine la 
unsprezece, vom ataca oricum. Îţi urez să te dovedeşti 
demn de încrederea Împărătesei. 

Iarăşi se auzi declicul. Hedrock întrerupse legătura şi 
cobori din nou în sala motoarelor. Era tulburat de limita în 
timp care i se impusese. Dar i se părea că ar avea 
posibilitatea să întârzie atacul cu încă o oră sau chiar mai 
mult. 

Luă o pastilă care să-l amâne somnul şi se apucă să 
lucreze la motoare. Curând după miezul nopţii încheie 
ajustările de echilibru la unul dintre propulsoare, aşa că 
acum dispunea de jumătate din forţa necesară pentru a 
ridica în aer o astronavă de proporţii atât de mari. Se duse 
sus şi-şi făcu o friptură. După ce mâncă reveni în sala 
motoarelor. 

În timp ce lucra la cel de-al doilea motor, îşi dădu seama că 
operează pe baza unor ipoteze asumate fără a fi dovedite. 
Într-un fel era o concluzie rezonabilă întrucât la urma 
urmei navă făcuse călătoria de întoarcere de la o stea 
apropiată şi coborâse cu succes în acest hangar ca o teacă. 
Dar nu încăpea îndoială că se bizuie pe maşinării pe care nu 
putea spera să le testeze până într-un moment de criză. 

Ceasurile treceau mult prea repede. Pe la nouă şi zece 
Hedrock îşi dădu deodată seama cât de mult timp a trecut. 
Apoi aprecie că-l mai trebuie vreo două ore până să fie gata 
cu cel de-al doilea motor. Acest motiv era suficient pentru a 
cere o amânare. Îl hrăni pe Greer, îşi luă în grabă micul 
dejun şi lucră la motor până la unsprezece fără douăzeci. 

În momentul acela, transpirând de pe urma eforturilor şi 
fără a fi terminat treaba, declanşa legătura prin teleecran 


şi-l chemă pe Zeydel. Imaginea individului apăru aproape 
imediat pe placa video, era nerăbdător ca o vulpe în 
urmărirea prăzii. Ochii îi scânteiau şi buzele îi tremurau. 

— Da? Şopti el. 

— Nu, spuse Hedrock. Adăugă repede: Chiar acum Greer 
a urcat în camera de comandă. A stat toată dimineaţa pe 
capul meu, aşa că abia acum pot să încerc să defectez 
motoarele. S-ar putea să depăşesc ora douăsprezece 
jumătate sau chiar unu. Să zicem unu ca să fiu absolut 
sigur. Eu... 

Imaginea lui Zeydel dispăru de pe ecran, fiind înlocuită de 
cea a Împărătesei Innelda. Ochii verzi ai acesteia se 
micşorară puţin, dar glasul ei era calm când spuse: 

— Acceptăm întârzierea, dar numai până la ora 
douăsprezece. Apucă-te de treabă şi lasă teleecranul 
deschiş; nu şi placa video, bineînţeles, doar comunicarea 
acusticăşi paralizează la timp motoarele acelea 
propulsoare! 

— Voi încerca, Maiestate, şopti Hedrock. 

Mai câştigase un răgaz de o oră. 

Reveni la sarcina lui delicată de a adapta un motor atomic 
la condiţiile de funcţionare. În instrumentele strălucitoare 
de metal cu care lucra îşi vedea din când în când faţa 
transpirată. Se simţi încordat şi nu mai era sigur că munca 
pe care o face va servi vreunui scop util. Pe cerul de 
deasupra marelui oraş flota guvernamentală avea să fie 
desfăşurată în forţă. Iar şansele unei acţiuni de ultimă oră 
din partea Făuritorilor de Arme părea să se îndepărteze cu 
fiecare clipă. Îşi imagină aducerea poştei la Corporaţia 
Meteor la ora prânzului. Scrisoarea către Peter Cadron, 
prin care-l indica adresa unde se afla acum, avea să-l fie 
înmânată repede acestuiadar Cadron ar fi putut să se afle 
într-o şedinţă; sau, putea să fi plecat cu un transportor de 
partea cealaltă a pământului; sau putea să fie la masă. Şi pe 
urmă nu toată lumea îşi deschidea corespondenţa cu atâta 
nerăbdare, ca şi cum ar fi fost o chestiune de viaţă şi de 


moarte. Ca atare, exista posibilitatea să se facă ora unu sau 
chiar două până ce consilierul Făuritorilor de Arme citea 
scrisoarea de la Robert Hedrock. 

Era deja unsprezece şi jumătate când, străduindu-se din 
răsputeri, Hedrock îşi dădu totuşi seama că nu va fi gata la 
timp cu cel de-al doilea motor. Lucră mai departe, întrucât 
sunetele pe care le producea aveau s-o convingă pe 
Împărăteasă că se supune instrucţiunilor ei. Dar era 
conştient că a sosit timpul să ia anumite hotărâri. Va trebui, 
fireşte, să se înalțe până la „barca de salvare”. Indiferent 
dacă lucrurile ieşeau bine sau rău, aceasta reprezenta 
nădejdea lui personală de scăpare. Şi întrucât includea 
printre instalaţiile ei şi propulsia înterstelară, era la fel de 
valabilă în sine ca şi cosmonava. Dacă pornea cu ea, omul 
avea şanse să ajungă la stele. Dacă nu, dacă era doborâtă, 
atunci... Dar n-avea nici un rost să ia în consideraţie 
posibilitatea eşecului. Ori avea să fie ucis pe loc, ori îl 
capturau. 

Dar cum putea urca în „barca de salvare” atâta vreme cât 
era deschis teleecranul? Fixând conexiunea în sala 
motoarelor izbutise să facă plauzibilă iluzia că nu poate 
comunica în exterior decât când nu e Greer în preajma lui. 
Aşa întârziase cu o oră atacul. Din nefericire, insistența 
Inneldei asupra menţinerii contactului constituia acum un 
obstacol. Dacă-şi încetează activitatea zgomotoasă, Innelda 
şi Zeydel intră imediat la bănuieli. Socotea că ar avea 
nevoie de vreo cinci minute pentru a urca până la vehicolul 
de salvare. Asta însemna foarte mult dacă ţinea seama de 
toate elementele. Atât de mult încât justifica un nou efort de 
a o derută pe Innelda. Hedrock şovăi, iar apoi se apropie de 
aparatul de comunicare. 

— Maiestate, spuse el într-o şoaptă destul de apăsată 

— Da? 

Răspunse atât de prompt încât Hedrock o şi văzu brusc 
aşezată în faţa unui întreg pupitru cu monitoare, ţinând 
legătura cu toate aspectele acestei întreprinderi. Cu soldaţii 


de pe navele de război, cu cei care aşteptau alături de 
tunurile invizibile, cu Zeydel şi cu el, Hedrock. Se grăbi să 
spună: 

— Maiestate, îmi va fi imposibil să scot din funcţie toate 
motoarele până la termenul pe care mi l-aţi fixat. Sunt aici 
şaptesprezece propulsoare şi n-am avut timp să mă ocup 
decât de nouă din ele. Vă supăraţi dacă vă fac o sugestie? 

— Spune, răspunse ea, dar pe un ton care n-o angaja cu 
NIMIC. 

— Gândul meu ar fi să mă duc sus şi să încerc să-l 
imobilizez pe Greer. S-ar putea să-l iau prin surprindere. 

— Da, spuse ea cu ceva ciudat în glas. Da, ai putea. Şovăi, 
apoi continuă pe un ton mai ferm: Neelan, poate n-ar fi rău 
să-ţi spun că am început să te cam suspectăm. 

— Nu prea vă înţeleg, Maiestate. 

Ea nici nu-l auzi: 

— Încă de ieri după amiază ne străduim să intrăm în 
contact cu Greer. În trecut totdeauna ne răspundea cam la 
o oră şi ni se pare anormal, ca să nu spun mai mult, că nici 
măcar n-a catadixit să răspundă la încercările noastre de 
stabilire a comunicării. El nu ştie altceva decât că suntem 
gata să-l acceptăm pretenţiile exorbitante şi toate condiţiile 
absurde pe care ni le-a pus. Să mă exprim în felul următor, 
zise ea cu răceală. În acest ceas hotărâtor nu mai vrem să 
riscăm. Ai permisiunea noastră de a urca la etaj pentru a-l 
imobiliza pe Greer. De fapt, îţi ordon să-ţi faci datoria de 
soldat şi să-l împiedici să lanseze nava scoţând-o din 
hangar. Dar, întrucât s-ar putea ca totuşi vagile noastre 
suspiciuni împotriva dumitale să fie întemeiate, eu ordon 
atacul chiar în clipa aceasta. Dacă ai vreun plan secret al 
dumitale, abandonează-l şi colaborează cu noi. Urcă-te în 
timp ce se desfăşoară atacul şi fă tot ce e necesar împotriva 
lui Greer. Numai că va trebui să te grăbeşti. 

Glasul ei se întări şi deveni evident că dă ordine prin 
celelalte microfoane întrucât strigă pe un ton profund şi 
vibrant: 


— Toate forţele în acţiune, pătrundeţi! 

Hedrock auzi ordinul în timp ce pornea către scară. Trebui 
să facă o pauză pentru a deschide uşa de protecţie 
împotriva radiaţiilor, iar apoi alergă în sus pe scări, 
păstrându-şi speranţa, convins încă şi acum că în pofida a 
tot ce s-a întâmplat se mai poate înălța de la sol înainte de 
a-l opri cineva. 

Atunci se produse prima lovitură, care cutremură pur şi 
simplu nava. Era mai violentă decât îşi putuse el închipui 
vreodată. Îl năuci îngrozitor o clipă şi-l făcu să creadă că a 
suferit un şoc care-l întunecă raţiunea. Alergă în sus, tot 
mai sus şi deja în inimă i se strecurase teamă de înfrângere. 
Cea de a doua lovitură de o forţă ţâţanică îl făcu să se 
clatine pe picioare şi, să cadă vreo câteva trepte. Dar îşi 
reveni şi urcă mai departe, conştient de o senzaţie de 
oboseală. Îşi dădea vag seama cât de mult riscă Innelda 
folosind asemenea arme puternice. S-ar fi putut stârni un 
ciclu de reacţii în lanţ cu o durată de un milion de unităţi, 
ceea ce se apropia de limita primejdioasă a unei explozii 
atomice imposibil de controlat. 

Apoi bubui cea de-a treia lovitură, făcând să-l ţâşnească 
sângele pe nas şi chiar şi din urechi i se scurgea un lichid 
cald. Cea de-a patra loviturămai ştia doar că se află pe la 
jumătatea drumului spre sala de comandădar căzu jos 
grămadă. Apoi se rostogoli pe scări. Cea de-a cincea 
lovitură îl prinse când se străduia să se pună din nou pe 
picioare. 

Acum îşi vedea cu ochii înfrângerea, era o senzaţie 
maladivă, aproape mortală, dar îşi mişca mereu picioarele, 
aproape uluit că a putut ajunge la nivelul următor. Cea de-a 
şasea explozie, de o forţă intolerabilă, îl prinse acolo, în 
capul acelor scări lungi şi-l trimise învârtindu-se în jos ca o 
frunză prinsă de furtună. La fund era o uşă; o închise cu un 
gest automat. Se uită prostit când văzu uşa cea mare 
săltată din balamale şi căzând cu zgomot, gata-gata să-l 
omoare în prăbuşirea ei. Asta era cea de-a şaptea lovitură. 


Cu un gest de animal, se retrase din faţa durerii până la 
palierul următor, încuind instinctiv uşa interioară. Stătea 
acolo, groaznic de obosit, sprijinindu-se de perete, când îi 
treziră din leşinul profund strigăte de oameni. 

Deci glasuri înăuntrul cosmonavei. Clătină clin cap, fără 
să-l vină să creadă. Glasurile se apropiau tot mai mult; iar 
apoi i se dezvălui adevarul: 

Erau înăuntru. Fuseseră suficiente şapte lovituri de tun. 

Un bărbat strigă cu aroganță de pe partea exterioară a 
uşii lângă care se afla Hedrock: 

— Repede, spargeţi uşa! Capturaţi pe oricine găsit 
înăuntru. E ordin! 


Opt. 

Hedrock îşi începu retragerea. Îi luă multă vreme, întrucât 
mintea nu reuşea să i se concentreze asupra unui singur 
gând, iar reflexele îi erau dezorganizate. Socoti, destul de 
incoerent, că această idee corespunde aproape în întregime 
adevărului ştiinţific. Cea mai mare concentrare de foc 
energetic fusese descărcată pentru prima oară asupra unei 
maşini în care se afla un om şi ea îl redusese la un simplu 
organism nervos dezmembrat. 

Îi tremurau genunchii în timp ce cobora scările. Mar jos, 
tot mai josîl năpădi senzaţia că ar cobori în propriul său 
mormânt. Dar se gândi că nu mai are prea mult de coborât. 
Trecuse dincolo de spaţiile de înmagazinare. Următorul etaj 
avea să fie camera cu protecţie izolatoare, apoi atelierul de 
reparaţii, apoi sala maşinilor, apoi camera de propulsie şi 
apoi... 

Şi apoi... 

Îi reveni speranţa. Pentru că există totuşi o cale de 
scăpare. Aeronava era pierdută, bineînţeles. Şi împreună cu 
ea şi şansa miliardelor de fiinţe omeneşti care ar fi purtat 
torţa civilizaţiei către stelele cele mai îndepărtate ale 
universuluişansa, destinul lor, speranţa lor într-o fericire 
superioară dispăruse. Dar pentru el exista din nou 


speranţă. Ajunse în sala maşinilor şi uită de toateiîn afara 
lucrului pe care-l avea de făcut. Îi trebuiră minute preţioase 
până să descopere care dintre comutatoarele electrice 
aprindeau sistemul de iluminare al navei şi alte funcţii 
energetice. În minutul acela etajele se cutremurară când o 
uşă încuiată de el se prăbuşi cu un zgomot îndepărtat, în 
faţa zumzetului şuierător al unui tun mobil. Si imediat auzi 
mai aproape strigătele unor oameni. 

Hedrock începu să umble la comutatoare. Vroia să stingă 
toate luminile de la etajele superioare. Asta îi întârzia pe 
năvălitori cu câteva minute. Observase deja poziţia 
sfredelului uriaş de care avea nevoie. Îl aşeză pe suportul 
antigravitaţional şi-l cobori pe scări din atelier, acolo unde 
fusese, trecând de sala motoarelor până în uriaşa cameră 
de propulsie care reprezenta ultima încăpere a imensei 
nave cosmice. Şi acolo, împotriva voinţei sale, în ciuda 
sentimentului de urgenţă imperioasă, Hedrock se opri şi se 
uită la ceea ce trebuie să fi fost însuşi sistemul de propulsie 
stelară. 

lată, deci, comoară pentru care se declanşase toată 
această luptă. Ieri (ah şi cât de îndepărtat părea să fie acest 
ieri!) nu avusese timpul să coboare până în această sală. 
Acum trebuia să stabilească bine programul în timp. Smulse 
capacul de protecţie al sfredelului gigantic şi-l îndreptă 
lumina penetrantă către acel puț de propulsie cu grosimea 
de zece metri. Văzu ceața întunecatăşi-şi dădu seama de 
noul său eşec. Metalul era prea gros şi prea tare. Avea prea 
multe straturi intermediare şi prea multe deflectoare. Nici 
o undă cunoscută nu putea să se apropie vreodată de 
miezul acestui aparat de propulsie. 

Înfrânt, dădu din colţ în colţ şi începu să alerge împingând 
înaintea lui sfredelul, care chiar dacă nu avea greutate pe 
suportul antigravitaţional, totuşi opunea o „masă” de 
rezistenţă muşchilor săi. Trecu prin prima uşă a camerei 
etanşe inferioare, apoi prin a doua, prin a treia şi rămase 
blocat într-o stare de nedumerire. Îşi adunase toate 


rezervele de forţă şi voinţă pentru realizarea unei găuri de 
doi metri diametru prin pământ într-o poziţie oblică de 
ajungere la suprafaţă. Dar nu era nevoie. Gaură, coridorul 
exista. O suită de lumini slabe din tavan alcătuiau o cărare 
în pantă ieşind undeva în depărtare. 

Nu era momentul să se mai gândească de ce se afla acolo 
acest tunel. Hedrock apucă bara transparentă, se strecură 
pe lângă perforatorul devenit acum inutil şi alergă prin 
tunel. Era mult mai lung decât ar fi izbutit el să-l sape în 
timpul limitat de care dispunea. Unghiul de urcare nu era 
decât de vreo20 de grade. Dar faptul că tunelul era mai 
lung şi deci se îndepărta la o distanţă mai mare, îi 
convenea. Cu cât ajungea la o distanţă mai mare de navă 
înainte de a ieşi la suprafaţă, cu atât mai bine. 

Brusc se trezi la capătul tunelului, închis de o uşă 
metalică; folosind bara pentru transparenţă, a putut vedea 
că dincolo de uşă se afla un fel de pivniţă goală. Uşa avea o 
închizătoare simplă pe care o deschise cu mâna, iar apoi 
uşa se închise la loc îndărătul lui ca un metal amorf care se 
topeşte într-un perete solid fără a lăsa nici-o urmă. 
Perfecţiunea artizanală îl trezi pe Hedrock la realitate. Se 
opri în interiorul pivniţei şi studie uşa. El luase drept bună 
ipotezaacum se dovedea că era o simplă ipotezăcă Greer s- 
a întors de mult din constelația Centaurului. Dar mai exista 
şi o altă explicaţie. Nu Greer construise toate acestea, ci 
mai degrabă Kershaw împreună cu ceilalţi. Dar şi ei 
fuseseră prudenţi în privinţa contactelor cu lumea 
exterioară. Se prea poate ca Greer nici să nu fi ştiut de 
acest tunel. De fapt (şi deodată Hedrock căpătă certitudine 
în această privinţă) individul nu l-ar fi lăsat singur în sala 
maşinilor ieri dimineaţă, atât de aproape de o ieşire, dacă 
ar fi ştiut adevărul. Contactele prin teleecran cu lumea 
exterioară i se puseseră probabil în mână lui Greer, ca 
supraveghetor general, de către aceşti gogomani străluciți, 
Kershaw şi Gil Neelan, care se gândiseră la toate 
precauţiile posibile împotriva unor intervenţii din afară, dar 


n-avuseseră şi prudenţa de a-şi lua măsuri de protecţie 
împotriva propriului lor angajat. 

Date fiind cele întâmplate, era un amănunt interesant, dar 
mai mult din punct de vedere academic, ştiinţific. Deprimat, 
Hedrock se îndreptă spre nişte scări aflate în stânga lui. La 
jumătatea scării, treptele se desfăceau în două. În stânga 
duceau spre o uşă destul de bogat împodobită dincolo de 
care dispozitivul lui de transparenta îi arăta o bucătărie 
goală. Cele din dreapta se dovediră a-l fi mai utile. 

Hedrock lăsă bara de transparenţă pe scări. Nu-l mai 
trebuia. Îşi îndreptă spinarea, deschise cea de a doua uşă şi 
păşi afară la lumina soarelui. Se trezi în curtea din spate a 
unei case mari şi pustii. Exista obişnuita peluză verde, 
grădina înflorită, garajul pentru autoavion şi un gard înalt 
cu poartă. Poarta se deschise uşor din interior dând spre o 
fundătură a unui bulevard, cu trotuare mici, lipite de 
zidurile caselor. Ceva mai departe Hedrock văzu o arteră 
largă cu circulaţie intensă. 

Se grăbi într-acolo, nerăbdător s-o identifice pentru a 
putea judeca la ce distanţă se află de nava cosmică. Dacă 
ştia unde se găseşte putea să aibă o idee mai bună despre 
ce are de făcutcare trebuie să-l fie pasul următor. Probabil 
să existe acolo un cordon de paznici. Dar până unde se 
întindea de la centrul operaţiunilor şi cât de atentă era 
paza lor, asta rămânea de stabilit. Hedrock presupunea că 
au înconjurat întreaga zonă. 

Chiar aşa şi era. La colţ se afla un paznic în uniformă şi 
purta casca strălucitoare cu vizor. Îi făcu semn lui Hedrock 
de la distanţă. 

— Cum merg lucrurile? 

— Am pătruns! Îi strigă Hedrock. Fii cu ochii în patru. 

— N-ai grijă. Suntem un lanţ de apărare redutabil. 

Hedrock întoarse capul, gânditor şi se grăbi să se întoarcă 
de unde venise. Deci se afla prins într-o cursă. Cu siguranţă 
că străzile erau supravegheate pe o distanta foarte mare; 
iar peste câteva minute, ţipând cât îi ţineau gura, oamenii 


din echipa de asalt aveau să sfărâme ultima dintre uşile 
masive ce le barau calea de acces în nava cosmică, aveau 
să-şi dea seama ce s-a întâmplat şi să declanşeze acţiunea 
de cercetare care cu siguranţă va duce la capturarea lui. 
Sau, poate chiar mai grav, poate se aflau deja în preajma 
ultimei bariere şi peste câteva minute vor ţâşni afară din 
casa unde se sfârşea tunelul şi, dând cu ochii de el, se vor 
năpusti asupra lui şi-l vor ucide. 

Sări peste un gard înalt, într-o altă curte din dos. 
Descoperi un şir de paznici cu căşti cu vizor de-a lungul 
fațadei casei. Dar acum că se îndrepta spre navă, cu 
speranţa pe care i-o oferea brusc aceasta, senzaţia de 
înfrângere îi mai slăbi. Nimeni nu încercă să-l oprească. 
După un minut de mare încordare, se văzu silit să 
zâmbească în faţa psihologiei care-l îngăduia unui om să se 
îndrepte spre centrul unei infecţii, dar nu să se îndepărteze 
de el. Cu mult curaj, traversă spre colţul străzii, de unde 
văzu la colţul următor hangarul de forma unei lumânări. 
Peste câteva secunde ajunse la cosmonavă. Nimeni nu 
încercă să-l oprească atunci când se caţără uşurel prin 
gaura de formă neregulată făcută de obuzele penetrante şi 
de acolo se duse la camera de comandă. 

Luminile pe care el le stinsese erau acum aprinse. Acesta 
fu primul lucru pe care-l observă Hedrock. Cei ce făceau 
cercetările ajunseseră în sala maşinilor. Curând aveau să 
urce pentru a explora şi restul navei. Între timp însă îi 
ofereau lui tocmai şansa de care avea nevoie. Îşi aruncă o 
privire prin camera de comandă. Erau câteva zeci de 
bărbaţi de jur împrejur şi toţi purtau costumul izolator 
prescris. În ochii lor nu citi nici un pic de suspiciune. 

Pentru ei era doar alt membru al poliţiei secrete, îmbrăcat 
în haine de protecţie pentru o zonă radioactivă. Oamenii 
ăştia nu mai avuseseră de mult prilejul de a participa la 
vreo luptă. Existenţa Arsenalelor ţinuse în viaţă armată, dar 
de ani şi ani de zile rangul de ofiţer ori soldat nu mai era 
decât o sinecură căutată de toţi nepricopsiţii care aveau 


influenţă sau bani pentru a da mită. lată-l, stând în picioare 
sau pe jos, fără să gândească nimic, aşteptând să termine o 
dată treaba asta stupidă pentru a se întoarce la amantele 
sau jocurile lor, la existenţa lor monotonă. Era un nefericit 
produs secundar al planului său de a pune capăt 
războaielor, dar oricum era mult mai bine decât să moară 
oamenii cu milioanele în luptă. 

Bang! Sunetul care izbucni din adâncurile navei îl 
electriză pur şi simplu pe Hedrock. Asta trebuie să fie uşa 
camerei de propulsie. 

Tocmai acum se descoperea faptul că el se află în libertate. 
Peste câteva secunde avea să răsune zgomotos alarma. 
Hedrock se îndreptă fără grabă, cu un aer degajat, spre 
scară, se frecă de mai mulţi oameni care aşteptau pe acolo 
şi începu să urce. Era incredibil de simplu. La fiecare nivel 
se aflau alţi paznici, dar n-aveau aerul că ar păzi ceva 
anume. Hedrock nu-şi putu alunga impresia că au venit aici 
sus ca să evite orice luptă. Uită pur şi simplu de ei când 
ajunse la „barca de salvare”. O cercetă iute şi constată că 
nu e nimeni înăuntru. Oftând, se lăsă pe scaunul 
multifuncțional din faţa tabloului de comandă, trase aer în 
piept şi cu multă emoție apăsă de lansare. 

Ca o minge care se rostogoleşte pe o pantă sticloasă, mica 
navă ţâşni în văzduh. 

Văzut de la înălţimea de un kilometru, vechiul şi minunatul 
oraş scânteia în soare. Părea foarte aproape, unele din 
vârfurile clădirilor aproape că-l zgâriau nava în timp ce 
zbura. Lui Hedrock i se golise creierul de gânduri. Prima lui 
mirareaceea că navele de război nu l-au atacatcedase deja 
pasul credinţei că ele pândesc o navă cosmică de peste100 
de metri lungime. În schimb acest minuscul aparat de zbor 
semăna din depărtare cu un autoavion taxi sau cu unul 
dintre numeroasele tipuri de aeronave de agrement. 
Urmărea două scopuri: primul să scape, dacă putea, spre o 
ascunzătoare de-a lui, iar dacă nu, să folosească propulsia 


specială a bărcii de salvare pentru a-l ajuta să se 
îndepărteze. 

O pată întunecată din partea superioară a teleecranului 
retrovizor îl scoase din dispoziţia lui optimistă. Pata apăru 
din senin, deveni o navă vizibilăun crucişător de proporţii 
uriaşecirca600 de metri. În aceeaşi clipă se trezi la viaţă 
teleecranul său pentru apeluri generale (utilizabil acum 
când se afla pe cerul deschis). O voce severă îi spuse: 

— Nu ai auzit ordinul universal de a rămâne la sol? Mergi 
drept înainte, rămâi la înălţimea la care eşti până ajungi la 
radiofarul aeroportului militar din direcţia est. Aterizează 
acolo, altfel vei fi făcut ţăndări. 

Degetele lui Hedrock care se întinseseră după manşa albă 
a accelerației, se opriră în aer. Ordinul nu părea să 
cuprindă nici o undă de suspiciune cu privire la identitatea 
lui. Trecu repede în revistă toate plăcile video ale 
mijloacelor de comunicaţie şi constată căcu excepţia acelui 
crucişătoreste singurul vehicul în aer în momentul acela. 
Deci întregul trafic fusese suspendat, toate aeronavele fiind 
la sol. Era oare posibil ca nimeni să nu se fi uitat încă la 
receptacolul bărcii de salvare şi să-l fi observat dispariţia? 
Hedrock îşi menţinu direcţia şi înălţimea navei şi flirta cu 
gândul de a ateriza într-adevăr la aeroportul militar. 
Trebuie să fi fost acolo un roi întreg de avioane, printre 
care s-ar fi putut eventual pierde. Dar pe buze îi răsări un 
zâmbet trist când se convinse de nebunia unui asemenea 
plan. Era greu de crezut că toată poliţia de pază să se 
dovedească atât de imbecilă, iar în clipa în care se 
comunica vestea dispariţiei navei de salvâre, cineva din 
echipajul crucişătorului avea să-şi amintească de nava 
singuratică dirijată cu de-a sila spre aeroport. 

Hedrock aruncă o privire încruntată crucişătorului de pe 
placa video a teleecranului. Se vedea exact deasupra lui şi 
îngrozitor de aproape, mult prea aproape. Făcu ochii mici. 
Crucişătorul bloca vederea unei părţi ample a cerului de 
de-asupra. Îşi dădu seama de realitate când spre dreapta 


lui apăru un al doilea crucişător, un al treilea în stânga lui, 
iar înaintea şi în urma lui se iviră un roi întreg de 
distrugătoare. Prima navă, care aproape-l îmbrăţişa, îl 
împiedicase să le vadă pe celelalte apropiindu-se. Şi nu 
încăpea nici o îndoială că, indiferent din ce armată făcea 
parte, flota aceasta era eficace. Din nou întinse involuntar 
mâna către acceleratorul alb, apucă bine manşa, dar apoi 
se opri când pe placa video pentru apelurile generale se ivi 
faţa nobilă a Împărătesei: 

— Neelan, spuse aceasta, nu te înţeleg. Sper că nu eşti 
atât de nerod încât să te împotriveşti guvernului tău. 

Hedrock nu răspunse. Îşi înclină puţin aeronava. Rămase 
cu ochii aţintiţi asupra unui spaţiu deschis între 
distrugătoarele din faţa lui, la o înălţime ceva mai mare. Pe 
urmă nu mai putea efectua aceste conversații în şoaptă. 
Asta ar fi însemnat să-şi prefacă vocea, ceea ce-l ieşise de 
ani de zile din obicei. Nu era momentul să rişte viitoarele 
sale relaţii cu Împărăteasa printr-un spectacol de proastă 
calitate. 

— Dan Neelan (acum glasul Împărătesei era profund şi 
apăsat) gândeşte-te bine înainte de a te angaja irevocabil 
pe drumul distrugerii. Oferta mea rămâne încă în picioare. 
Aterizează pur şi simplu cu nava pe care te afli, conform 
instrucţiunilor şi... 

Împărăteasa continuă să vorbească, dar Hedrock se 
concentra asupra evadării. Întrerupându-l, ea îl dăduse 
timp să-şi corecteze încă o dată ruta şi acum micuța lui 
navă se înclina către emisfera sudică, în direcţia 
Centaurului. Nu avea coordonatele precise, dar bănuia că 
acceleraţia de care ar fi avut nevoie pentru a scăpa de 
navele de război l-ar face să-şi piardă o vreme cunoştinţa. 
Şi s-ar fi putut să ajungă într-un loc cunoscut sau 
necunoscut. 

— Îţi ofer un miliard de unităţi de plată. 

Degetele lui se strânseră pe manşa albă pe care erau 
gravate cuvintele Propulsie Infinită şi, acum că sosise 


momentul, nu mai şovăi. Cu o mişcare bruscă trase pârghia 
până la capăt. 
Simţi o lovitură ca de baros. 


Noua. 

Ceasurile parcă se târau în dimineaţa aceea. Împărăteasa 
păşea printre oglinzile înşirate pe pereţi. Era o tânără 
înaltă şi bine făcută. 

La un moment dat gândi: „Ce încordată par, ca o ajutoare 
de bucătăreasă trudită până la epuizare. Începe să-mi fie 
milă de mine însămi şi parcă regret toate acţiunile aspre pe 
care sunt silită să le întreprind. Îmbătrânesc”. 

Şi chiar se simţea mai bătrână. Pentru a nu ştiu câta oară, 
aprinse unul din teleecrane şi se uită lung la oamenii care 
lucrau în camera de propulsie a navei cosmice Greer. Avea 
o pornire nebunească să ţipe la ei, să le strige „Mai repede! 
Mai repede!” Oare ăştia nu-şi dădeau seama că de la o oră 
la alta, din clipă în clipă Arsenalele puteau să descopere 
unde e ascunsă nava şi s-o atace cu toată forţa lor? 

De nenumărate ori în cursul acelei dimineţi nesfârşite, se 
gândi: „Nava trebuie distrusă acum, până nu e prea târziu”. 

Dar de fiecare dată îşi înfruntă defetismul disperat cu o 
îndârjire manifestată prin buzele strânse. Casa Isher nu-şi 
putea permite luxul de a distruge un asemenea secret. Într- 
o bună zi ar putea juca un rolvital în apărărea Casei 
Imperiale împotriva renaşterii duşmanilor. Zâmbi văzând 
cât de nehotărâtă e. Şi totuşi în minte nu-l stăruia nici o 
îndoială că atâta vreme cât nava rămânea în funcţiune, 
ceasurile aveau să-l pară lungi, iar Coroana avea să se afle 
într-un pericol de moarte. 

Cu un gest nervos aprinse teleecranul care transmitea 
ştirile şi ascultă cuvintele care parcă-l urlau în urechi: 
„Arsenalele o acuză pe Împărăteasă că ţine ascuns secretul 
călătoriilor interstelare... Arsenalele cer că Împărăteasa să 
dezvăluie poporului secretul acestei...” 


Reduse aparatul la tăcere şi rămase puţin speriată de 
linişte. După o clipă se simţi mai bine. Deci ăia nu ştiau. 
Asta era esenţa relatărilor. Arsenalele nu cunoşteau 
secretul. Era adevărat că într-un fel ghiciseră ce deţine ea. 
Dar era prea târziu. Era prea târziu cu multe, multe 
minute. lată realitatea care se ascundea îndărătul tuturor 
cererilor acestora, îndărătul furiei atacurilor lor verbale. 
De-ndată ce era distrusă nava (iar o apucă năbădăios 
nerăbdarea) singurul aspect nelămurit rămânea omul acela 
de neînțeles. Dan Neelan. Gândul îi apăru în minte ca un 
semnal. Sună buzzerul. Un glas de femeie o anunţă: 

— Fizicianul Chan Boiler doreşte să fie primit de 
Maiestatea Voastră. Spuneaţi că... 

— Da, da, trimite-l înăuntru. 

Se întrebă dacă nu cumva şi-a trădat în prea mare măsură 
nerăbdarea. 

Boiler era un tânăr energic, activ, cu ochii sumbri şi 
gesturi crispate: 

— Maiestate, am încheiat raportul pe care mi l-aţi cerut cu 
privire la călătoriile interstelare. 

Se opri şi o privi cu o intensitate pătrunzătoare. 
Împărăteasa îşi dădu seama că ştie totul despre relatările 
transmise (parcă cine nu ştia?) şi că se întreabă cât de 
adevărate sunt. Ochii ei verzi îl măsurară cu răceală din cap 
până-n picioare. 

— Spune mai departe. 

Şi apoi îl ascultă atentă când el începu, dar căută să 
elimine din gândurile ei sunetul glasului acestui bărbat, să 
nesocotească vorbele în sine, percepând doar sensul lor. 

Fizicianul îi explică pe-îndelete că Alpha Centauri se află la 
peste4 ani lumină de Pământ. Este constituită dintr-un 
sistem de patru stele şi se ştie bine că are şi planete care se 
rotesc în jurul lor. Cea mai rapidă navă construită până 
atunci putea străbate distanţa în circa130 de ani, cu o 
viteză medie de800 kilometri pe secundă. Dar nimeni n-a 
încercat deocamdată un asemenea zbor. Pentru a realiza 


călătoria în11 zile („cifra pe care a pomenit-o Maiestatea 
Voastră prea graţioasă”) ar trebui o viteză medie de40 de 
milioane de kilometri pe secundă. Dată fiind actuala 
eficacitate imperfectă a sistemului antiacceleraţie, efectul 
asupra sistemului nervos al omului, al unei asemenea 
acceleraţii totale, este imposibil de apreciat. 

— Imposibil! Exclamă extrem de tulburată Împărăteasa. 

Boiler explică: 

— Diferenţa dintre sută la sută şi999 la sută este 
de000000000 plus, ceea ce înseamnă ceva mai puţin decât 
infinitul, dar nu se poate calcula exact cât. 

Explică mai departe că ar fi totuşi un factor puţin sub 
marile acceleraţii reale, extrem de periculos încât până şi 
oamenii cei mai rezistenți au murit de pe urma unor şocuri 
de15 ori mai mici. Cât despre navigația interstelară, 
aceasta cerea drept bază un punct fix cunoscut. De-ndată 
ce se pierdea contactul cu acesta, se pierdea şi nava. 

După plecarea fizicianului, Împărăteasa rămase cu ochii 
pe jumătate închişi. Neelan era mort său pierdut. În cele 
două secunde cât mica lui navă fusese în raza de acţiune a 
sistemelor radar de pe vasele de război, ofiţerii tehnici îi 
apreciaseră acceleraţia la un nivel mult superior celui care 
l-ar fi putut suporta o fiinţă umană păstrându-şi totodată 
cunoştinţa. Presiunea care produsese starea de 
inconştienţă avea să continue o perioadă nedefinită. N-au 
decât să urle cât vor şi să aiureze Arsenalele. Casa Isher 
supravieţuise şi unor furtuni mai puternice decât aceasta. 
Se întoarse către teleecranul care o lega de nava spaţială 
Greer. Dar oamenii încă mai lucrau în stilul lor minuţios şi 
laborios. Pericolul principal era încă prezent. 

Începu să-l influenţeze din nou mintea. Imaginea navei şi 
dezastrul care avea să urmeze capturării ei de către 
Arsenale o mai obseda încă în timp ce urca spre etajul unde 
fixase pentru ora unsprezece şedinţa cabinetului. Teama 
aceea care-l stătea pe creier îi dădu o dispoziţie glacială în 


timp ce asculta ultimele rapoarte privitoare la efectele 
propagandei. 

Îi văzu pe consilieri prudenţi şi moderați în cuvântările lor. 
Se purtau de parcă ar fi fost pe punctul de a exploda. Până 
atunci n-o frapase niciodată existenţa unei adevărate 
bariere a fricii între ea şi ofiţerii şi funcţionarii ei, chiar şi 
cei cu rangurile cele mai înalte. Deodată rămase uluită de 
acest aspect. Se închipui singură pe lume, slujită de nişte 
proşti şi laşi care aveau să se întoarcă împotriva ei dacă 
vreodată acea forţă intangibilă care crea o ierarhie era 
supusă unor lovituri destul de puternice. „Şobolani!” gândi 
ea într-o furie arzătoare. „Şobolani fricoşi şi afurisiţi!” 

Într-un târziu izbucni într-un adevărat strigăt: 

— Dar ce măsuri se întreprind? 'Tot ce aud când dau 
drumul la televizor este doar o trăncăneală insuportabilă a 
unor comentatori care parcă se întrec în a răspândi 
propaganda Arsenalelor. Opriţi-o! Puneţi stăpânire pe toate 
mijloacele de comunicare cu publicul. Organizaţi o 
campanie de dezminţire a acuzaţiei Arsenalelor că eu aş 
ascunde secretul călătoriilor interstelare şi lansați o 
contrapropagandă acuzându-le de intenţii revoluţionare, 
întrebaţi-le ce doresc de fapt. Asta i-ar pune pe gânduri pe 
oameni. 

Împărăteasa ieşi ţanţoşă de la întrunire. Când ajunse în 
camera ei de lucru, teleecranul lătra ştiri neplăcute cum că 
mulțimile au ieşit în stradă, vociferând şi cerând să afle 
secretul călătoriilor interstelare. Gura i se strâmbă şi lansă 
o „Proştii!” Sigur că pe urmă aveau şi să-l spânzure efigia. 
După o clipă, gândul acesta începu s-o doară. Îşi muşcă 
buza şi se aşeză luptându-se cu ea însăşi pentru a-şi 
recăpăta stăpânirea de sine. Într-un târziu chemă 
apartamentul Prințului Del Curtin. Acesta vorbi el întâi: 

— Mă duc la masă, Innelda. Vii şi tu? 

Rămase surprinsă: 

— Ce, s-a făcut atât de târziu? Nu, nu vin, am să cer să mi 
se aducă aici prânzul. Aştept un mesaj în privântă. În 


privinţa unui lucru. 

O privi cu multă atenţie: 

— Hei, Innelda, dar văd că ţi-au apărut nişte riduri pe 
obraz. Sper că nu te laşi doborăâtă de ultimele evenimente. 

— Niciodată nu mi-am jucat rolul cu mai multă prudenţă, 
răspunse ea. 

După ce întrerupse legătura, se reaşeză şi, lăsându-se pe 
speteaza scaunului, se gândi încordată: „De ce să nu-l aleg 
pe el? Nimic n-ar putea rezolva mai uşor criza actuală decât 
o căsătorie rapidă, dar cu multă pompă”. 

Făcu o pauză, încruntându-se la amintirea opiniilor în 
această privinţă, pe care i le spusese fără menajamente 
doctorul Snow. „Gogoman ramolit!” Buzele i se strânseră 
într-un gest de sfidare. După o clipă oftă, respingându-l pe 
Del Curtin. Căpitanul Hedrock avusese dreptate când 
spusese că familia imperială nu se sinucide din punctul de 
vedere al gintei, nici măcar treptat, în orice caz nu cu bună 
ştiinţă. Cu multă vreme în urmă hotărâse definitiv că prinţul 
îi e rudă prea apropiată ca să poată fi ales drept soţ. Nu 
trebuia să se lase împinsă ori grăbită de evenimente să se 
mărite, nici măcar cu agreabilul ei văr. De fapt n-avea pe 
nimeni decât cel mult... Se încruntă. Ridicol! Individul era 
pur şi simplu un băgăreţ încrezut, dar foarte isteţ, e drept. 
Chiar şi acum îi venea greu să înţeleagă de ce-l dăduse voie 
să-şi proclame obiectivele. 

O ochire involuntară la teleecran, conectat la astronava lui 
Greer, îi readuse brutal gândurile la primejdia 
fundamentală. Minute în şir se holbă la racheta unde 
treburile fuseseră lăsate neterminate. Apoi, tremurând, 
întrerupse legătura. Era un coşmar aşteptarea asta, gândi 
ea. 

Mâncă un sandvici şi sorbi un pahar dintr-o băutură care i 
se păru fără nici un gust. Atâta îşi aminti să facă pentru a-şi 
potoli foamea la prânz. Telejurnalul de la începutul după- 
amiezii era mai optimist. Ascultându-l îşi recăpătă 
încrederea. Totul era împotriva Arsenalelor. Izbuti să 


gândeascădeşi cam strâmb. Vai cât de jos se coborâse dacă 
se putea înveseli la auzul propriei ei propagande! 

Însă aşa era. În atât de mare măsură încât nervii i se 
liniştiră deajuns ca să poată susţine o întrevedere pe care o 
amânase toată dimineaţa. Întrevederea cu Greer. Şezu rece 
ca o stâncă în timp ce nenorocitul speriat îşi desfăşură 
povestea. Omul era înnebunit de groază şi limba i se tot 
învârtea formulând rugăminţi de îndurare. O vreme asta n- 
o deranjă. Era doar firul poveştii sale despre Kershaw şi 
Neelan şi... 

Şi Neelan! 

Oftă manifestându-şi înţelegerea. Vai de ce zid de 
nepătruns al voinţei şi înverşunări se izbise ea! I se păru că 
relaţia aceea explică rezistenţa neaşteptată pe care i-o 
opusese, deşi tot nu era nici o explicaţie asupra felului cum 
localizase el nava. Oricare ar fi fost detaliile, realitatea era 
certă: la numai câteva ceasuri după ce urcase la bordul 
vehicolului, pusese stăpânire pe el. Eforturile sale de a 
repune în funcţiune propulsia fuseseră cu adevărat titanice 
şi succesul lui fusese împiedicat doar de faptul că sarcina 
era imensă, disproporționat de mare faţă de puterile lui. 
Asta era adevărat în mod special şi chiar nedrept, pentru că 
în ultimă instanţă ea însăşi dăduse ordinul de atac din 
pricina anxietăţii ei îngrozitoare. În mod logic ar fi trebuit 
să-l accepte motivele propuse pentru întârzierea atacului. 
Nu încăpea îndoială că dăduse de un om remarcabil. 

Îşi ieşi din reverie şi-l spuse aproape în şoaptă lui Greer: 

— Şi unde i-ai lăsat pe Kershaw şi pe ceilalţi? 

Individul izbucni într-un şuvoi dement de vorbe, 
trăncăânind ceva despre existenţa a şapte planete locuibile 
în constelația Alpha Centauri, trei din ele chiar mai plăcute 
decât Pământul. 

— Şi jur că i-am lăsat pe una dintre acestea. N-o să li se 
întâmple nimic rău. O să-l culeagă de acolo prima navă 
stelară. N-am dorit altceva decât să mă întorc aici şi să vând 


invenţia. E o crimă, bineînţeles. Dar în zilele noastre fiecare 
se luptă doar pentru sine. 

Împărăteasa îşi dădu seama că omul minte în privinţa 
locului unde îi lăsase pe ceilalţi. Era conştientă de faptul că 
îşi simţea inima rece şi necruțătoare. Întotdeauna se purtau 
aşa cu ea oamenii care erau morţi de frică. Avu o senzaţie 
de scârbă, de parcă ar fi avut în preajmă o grămadă de 
murdărie. De fapt nici nu conta prea mult dacă asemenea 
oameni trăiesc sau mor. Şovăi în ciuda logicii simple şi a 
impulsului şi mai simplu de care era nevoie. Îi trebuiră 
câteva secunde pentru a-şi da seama de ce. Fantastic! 
Cauza era propria ei fiică. Nu era la fel de speriată ca 
individul din faţa ei. Nu-l era teamă pentru sine, ci pentru 
Casa Isher. Era ciudat să stea acolo şi să recunoască în 
sinea ei că-l e frică. Simţi repulsie la gândul că e rudă cu 
această fiinţă care se arătase atât de agresivă şi 
amenințătoare când era protejată de o fortăreață de oţel, 
iar acum tremura cumplit pentru o viaţă care nu valora nici 
cât o cârpă. 

Împărăteasa înţepeni: 

— Duceţi-l înapoi în celula lui. Am să-l hotărăsc soartă mai 
târziu. 

De fapt ştia c-o să-l lase să trăiască. Ardea pur şi simplu în 
inima ei disprețul faţă de slăbiciuni. Ajunsese la fel cu 
gloatele care se agitau pe străzi ţipând după secretele 
propulsiei interstelare. 

Bâzâi apelul de pe teleecranul personal. Îl deschise şi se 
holbă văzându-l pe amiralul Dim. 

— Da, izbuti ea în cele din urmă să spună. Da, vin imediat, 

Se ridică în picioare având sentimentul aproape nefiresc al 
unui impuls imperios. Nava cosmică era pregăţâţa, 
aşteptând-o pe ea să-l soarbă secretul. Dar într-o afacere ca 
aceasta, având de înfruntat împotrivirea puternicilor 
făuritori de arme, un minut putea să conteze mult, putea fi 
prea târziu. Alergă la uşă. 


Nava cosmică Greer (ea continua să-l spună aşa în lipsa 
unui nume mai bun, cu toate că acesta o irita la culme) 
părea doar un obiect mărunt în imensul hangar militar. Dar 
în timp ce se apropia autoavionul ei însoţit de vasele de 
patrulare, căpătă totuşi proporţii. Până la urmă era o 
construcţie impunătoare, un obiect lung în formă de trabuc, 
făcut din metal multicolor, întins orizontal pe suportul care-l 
servea drept rampă. Vedea găurile uriaşe, spărturile făcute 
de marile tunuri energetice pentru a cuceri nava în 
favoarea ei, a Împărătesei. Dar urcând spre camera de 
comandă uită acest lucru. Acum când nava era aşezată pe 
orizontală, scările se retrăseseră automat la perete; şi nu-l 
trebui prea multă vreme ca să străbată ceil 30 de metri 
trecând pe rând prin mai multe uşi sparte. Ochii ei 
continuau să studieze uriaşul puț de propulsie. Văzu că 
plăcile au fost slăbite, dar nu îndepărtate. După o clipă se 
uită întrebător la ofiţerul în uniformă rămas la o distanţă 
respectuoasă îndărătul ei. Acesta se înclină: 

— După cum vedeţi, Maiestate, ordinele Înălţimii Voastre 
au fost îndeplinite întocmai. Nimic dinăuntrul instalaţiei de 
propulsie nu a fost atins şi nici văzut de cineva, iar lucrătorii 
care au deconectat plăcile sunt cei aleşi de dumneavoastră 
personal pe baza relatărilor şi dosarelor expuse examinării 
azi dimineaţă. Niciunul din ei nu are suficiente cunoştinţe 
ştiinţifice pentru a analiza măcar o instalaţie obişnuită de 
propulsie, ca să nu mai vorbim de una de tip special. 

Împărăteasa încuviinţă din cap, apoi îşi îngădui chiar să 
schiţeze un zâmbet, să pună în el cât mai multă căldură. 

— Bine ai făcut, domnule amiral. [i se va acorda o primă 
de un milion de unităţi monetare. 

Plăcerea evidentă de pe faţa lui o îmboldi uşor. Apoi îl auzi 
din nou vorbind: 

— Nici unuia dintre ei nu i s-a permis să se apropie în tot 
cursul zilei de vreun teleecran. Niciunul nu ştie ce zarvă şi 
agitaţie e afară. 

— Bine. Trimite-l înăuntru când ieşi. 


Rămase singură minute în şir. Stătea în picioare, cu un 
zâmbet uşor pe faţa ei prelungă, caracteristică pentru cei 
din familia Isher şi mulţumirea ei i se răspândi în tot trupul 
obosit. Operația n-ar trebui să dureze prea mult. Oamenii 
care acum câteva milenii plănuiseră educăţia familiei 
imperiale judecaseră pe bună dreptate că nici un 
conducător n-ar putea supravieţui într-o epocă a ştiinţei 
fără un curs de pregătire care să sintetizeze toate 
cunoştinţele şi descoperirile. Educaţia se desfăşurase încet. 
Avusese un curs ascendent, dar era departe de a fi 
perfectă. Căpitanul Hedrock îi spusese că seamănă cu cea 
primită de negatiştii Arsenalelor, cam în măsura în care 
semăna o caricatură cu o fotografie. Era o comparaţie 
aspră, dar oricum o încântă. 

Hedrock îi... Se încruntă din nou. Poftim, iar se gândea la 
individul ăla ciudat! O întrerupse un zgomot. Întorcându-se, 
văzu cum intră o trupă întreagă de bărbaţi. Cu toţii o 
salutară. Ea încuvinţă din cap, făcând să fluture zâmbetul ei 
oficial, cu care apărea înaintea publicului. 

Văzu bine că oamenii au primit deja ordinele. Începură să 
îndepărteze cu o hărnicie liniştită plăcile slăbite. Peste două 
ore treaba era terminată. Secretul propulsiei era bine 
integrat acum în creierul ei. În sfârşit se instala sub un scut 
de raze privind cum un tun energetic dizolvă nucleul de 
propulsie, prefăcându-l într-o masă înformă de metal care 
începe să se topească şi să se retragă din ce în ce. Avu toată 
răbdarea necesară. Era o femeie de o răbdare infinită. 
Aşteptă până când pe pardoseală nu rămase decât o 
grămăjoară ca o pată de metal incandescent; apoi, în sfârşit 
mulţumită, se urcă din nou în autoavionul cu care venise. 

În timp ce se întorcea la palat, spre sfârşitul după-amiezii, 
cerul era acoperit de nori din ce în ce mai negri. 


Zece. 
Nu atât că s-ar fi luminat întunecimea aceea, dar Hedrock 
rămase multă vreme cu ochii deschişi. Era o noapte de abis. 


Şi totuşi parcă se schimbase ceva. A, da, fireşte, se gândi el 
în cele din urmă: Acum era conştient. O clipă îi veni greu să 
prindă ideea că e vorba de două tipuri de nopţi: până acum 
creierul său părea să fie undeva departe, departe de tot, iar 
gândurile se desfăşurau într-o panoramă de o încetineală 
vecină cu moartea. Avea ceva amintiri, dar şi acelea 
îndepărtate, de parcă nu el, ci vreun alter ego de-al lui 
cunoscuse toate acele senzaţii fizice, 

Încetul cu încetul, Hedrock îşi dădu seama că în jurul lui e 
linişte, nemişcare, iar apăsarea dispăruse. Elementele din 
mintea lui începură să capete puţină coerenţă. Îşi îndreptă 
spinarea în scaunul de comandă şi se uită la plăcile 
teleecranului. Privea direct în spaţiul interstelar. Oriunde se 
uita erau numai stele. Nici un pic de soare, nimic altceva 
decât vârfurile ascuţite ale unor raze de lumină, variind ca 
strălucire. Şi nici un fel de presiune a accelerației, nici o 
forţă gravitaţională. Nu era o experienţă neobişnuită 
pentru el. Dar de data asta era diferită. Se uită la manşa 
propulsiei infinite şi văzu că e şi acum cuplată. Asta era 
partea proastă. Era cuplată. Vitezometrul arăta nişte cifre 
imposibile. Calendarul automat arăta ora şapte seara în 
ziua de28 august anul4791 de la Isher. Hedrock încuviinţă 
în sinea lui. Aşadar zăcuse fără cunoştinţă vreme de22 de 
zile. În acest răstimp nava lui înaintasese uită din nou la 
vitezometruşi întoarse repede capul fără să îndrăznească să 
schiţeze măcar începutul unei evaluări. 


Mişcarea îi aduse un adevărat vârtej în creier şi un vag 
acces de vomă. Şezu o vreme liniştit, dar îi era rău de la 
stomac. Totuşi, încetul cu încetul, trupul lui care rezistase la 
atâtea şi atâtea încordări ajunse la un echilibru metabolic. 
Şi-şi dădu seama că senzaţia dureroasă de ameţeală i-o 
adusese foamea. Făcu două încercări de a se ridica în 
picioare, dar de fiecare dată recăzu pe scaun, ameţit şi cu o 
greață cumplită. A treia oară nu mai încercă să se ridice, ci 
se lăsă jos pe podea şi se târî către minuscula bucătărie. 

Îi trebui un ceas întreg pentru a mânca, căci după ce sorbi 
câteva înghiţituri dintr-o soluţie înviorătoare de dextroză, 
se strădui să adopte o dietă prudentă. Apoi îi veni în minte 
că ar trebui să doarmă. Şovăi însă. Mai rămânea problema 
distanţei sale faţă de Pământ şi ciudăţenia faptului că nu 
simţea acceleraţia. Undeva pe parcursul zborului său, 
propulsia stelară atinsese o identitate supranaturală cu 
vreo puternică forţă fundamentală. Dispăruse 
punctulO000001 al inerţiei. Reveni la tabloul de comandă, 
stinse din nou luminile şi câteva minute în şir manipulă 
adaptoarele telescopice ale teleecranelor. Câteva stele 
deveniră mai luminoase, dar niciuna nu crescu ca mărime. 
Niciuna nu dădea vreo dovadă că ar fi cu adevărat mai 
aproape. Vitezometrul tot mai înregistra o viteză de 
circa650000000 de km pe secundă. În asemenea condiţii 
acoperea distanţa dintre Pământ şi Centaur la fiecare18 
ore. Problema era să-şi rearanjeze ruta. 

Gânditor, slăbi puţin ambreiajul semicercului automat de 
la mecanismul de direcţie: întâi urui slab, iar apoi începu să 
ticâie foarte repede, cu o viteză de180 de bătăi pe secundă. 
Stelele îşi schimbară cursul, dar până la urmă se stabilizară 
când cronometrul indică scurgerea a3 secunde. O perfectă 
întoarcere în ac de păr la fiecare1800 de milioane de km. În 
ritmul acesta, avea şanse ca peste22 de zile să vadă din nou 
soarele Pământului. Dar nu, stai puţin! Nu era chiar atât de 
simplu. Nu se mai putea supune încă o dată genului de 
presiune gravitaţională care-l ţinuse atâta vreme în 


inconştienţă. După câteva aprecieri şi calcule, fixă pârghia 
de propulsie aproape de poziţia marşarier. Şi aşteptă. 
Întrebarea era în cât timp îşi recăpătase cunoştinţa după 
oprirea accelerației? Trecură două ore şi tot nu se 
întâmplase nimic. Capul începu să-l cadă în piept, ochii să i 
se închidă. Dar şocul deceleraţiei nu se produse. 

Se întoarse să se uite la motoare. Dar aparatele indicau o 
scădere a forţei cu75 la sută. Placa exterioară a puţului de 
propulsie părea să aibă temperatura şi tensiunea normală. 
Era evident şi supărător că stătuse multă vreme în câmpul 
de forţă supranormală care-l anulase rămăşiţele inerţiei, 
dincolo de limita rezonabilă sau prudentă. Nerăbdător şi 
chiar stânjenit în aşteptarea lui, până la urmă Hedrock 
adormi pe una dintre canapele. 

Se produse o izbitură care-l zgudui oasele. Hedrock se 
trezi tresărind, dar se linişti repede când simţi presiunea 
constantă asupra trupului. Era puternică, aidoma 
curentului unui vânt foarte intens. Dar acum că trecuse de 
primul şoc, era suportabilă. Ceea ce-l interesa era în care 
punct al vitezei ieşise din câmpul misterios fără inerție până 
în lumea presiunilor deceleraţiei? Abia aştepta să sară în 
sus şi să se uite la vitezometru. Şi totuşi se stăpâni şi 
rămase unde era. În mod foarte acut era conştient de 
gâdilatul senzaţiei de readaptarereadaptări electronice, 
atomice, moleculare, nervoase şi musculare care aveau loc 
în trupul lui. Îşi acordă treizeci de minute înainte de a se 
mişca. Apoi se îndreptă spre panourile de comandă şi se 
uită atent la teleecrane. Dar nu era nimic de văzut pe ele. 
Calendarul indica ora2303 ziua de29 august, iar 
vitezometrul coborâse la500 de milioane de kilometri. 
Trebuia să facă mai târziu calculele pornind de la aceste 
elemente. 

În sfârşit lucrurile se porniseră pe drumul cel bun, fireşte 
că trebuia să aibă multă grijă, să se mai culce, să mănânce 
şi treptat, treptat să-şi refacă forţele. Nu era deloc uşor să 
stea în pat, dar până la urmă adormi. Se trezi cu o 


melancolie ciudată în suflet. Posomoreala i se întunecă şi 
mai tare peste câteva minute când se uită la teleecrane. 
Totul părea îndepărtat, foarte, foarte îndepărtat. Pe acest 
fundal al imensităţii, cât de neînsemnate şi mărunte păreau 
pâlpâirile de molii oarbe ale oamenilor, zbătându-se să 
ajungă la lumina adevărului fundamental, însăşi violenţa 
luptei de a ascunde sau, invers, de a dezvălui taina 
propulsiei stelare, părea să capete o nuanţă de inutilitate. 
În faţa îngrozitoarei nopţi a universului, nici nu conta. 
Deodată păru de necrezut că există o femeie că 
Împărăteasa Innelda Isher, cu întreaga ei voinţă aproape 
necugetată de a-şi păstra puterea clanului ei. 

Hedrock se scutură pentru a-şi alunga această deprimare 
şi se uită lung la stelele fixe, conştient de faptul că zilele şi 
orele de zbor aveau să fie prelungi pentru un singur om în 
toată această vastitate. Viteza îi scăzu la mai puţin de180 de 
milioane de kilometri pe secundă în următoarele24 de ore. 
Hedrock se încruntă. 1 se strecură în inimă o uşoară teamă 
că perioada în care nava străbătuse spaţiul fără inerție 
introdusese un element de nesiguranţă primejdioasă. La 
actuala lui stare de deceleraţie, barca de salvare avea să se 
oprească definitiv în maximum32 de zile. 

Cea de a treia zi manifestă şi ca o reducere de peste 
şaptesprezece milioane de mile pe secundă. Îl părăsidar 
foarte încetgolul pe care-l simţea în întreaga fiinţă, 
observând media deceleraţiei crescând de la ceas la ceas. Îi 
era tot mai limpede că peste limita de cinci sute de milioane 
de kilometri pe secundă, creşterile şi scăderile de viteză 
trebuie să fie guvernate de legi mult mai puternice decât 
erau aici. Cel puţin de patru ori mai mult, deşi aceasta 
părea să fie limita superioară. 

Pe măsură ce zilele se scurgeau încet, îşi reduse calculele 
până la o exactitate perfectă. Cu multă satisfacţie, Hedrock 
urmări lumina vitezometrului întunecându-se tot mai mult 
până când raza forţei pâlpâi uşor şi se opri. Pe bordul cu 


instrumente se aprinse intermitent semnalul: PORNEŞTE. 
NAVA STĂ. 

Evaluările sale erau greşite cu o oră şil9 minute, ceea ce 
reprezenta foarte puţin, dată fiind distanţa pe care o 
parcursese. Satisfacţia i se întunecă în oarecare măsură 
când cercetă cu atenţie plăcile teleecranului. Acordă mai 
bine telescopul şi aparatele automate de măsură. Soarele 
cel mai apropiat se arăta la aproximativ doi ani lumină spre 
stânga lui, iar registrul prismatic nu arăta nici o legătură cu 
soarele Pământului. 

Era prea galben. Avea culoarea gălbenuşului de ou. Poate 
puţin mai roşiatică. lar efectul crescu pe măsură ce nava se 
îndrepta spre el. La150 de milioane de kilometri era doar o 
minge gălbejită de foc pe care nici un ochi de pământean n- 
o mai privise până atunci. Asta n-ar fi însemnat prea mult 
afară doar de faptul că steaua părea să nu aibă nici o 
legătură de distanţă recognoscibilă cu vreuna dintre stelele 
mai apropiate. Era la şapte ani lumină de un soare roşu-pal 
aflat aproape drept în faţă. Spre dreapta, la vreo 
şaptesprezece ani lumină era o stea albastră. Cea de a treia 
stea ca apropiere pe care o mai putu descoperi într-o 
direcţie sau alta era la peste patruzeci de ani lumină 
dincolo de soarele albastru. 

Se hotări să verifice lucrurile până la capăt. Spaţiul cosmic 
parcă era în flăcări şi ar fi fost uşor să scape din vedere 
soarele pământului sau Centaurul, privind cerurile din 
actuala lui poziţie atât de ciudată. În timpul său vizual 
apărură trei planete, dar, ca şi în cazul stelelor, Hedrok ştia 
că s-ar putea să mai fie şi altele. Telescoapele de pe o navă 
atât de mică nu aveau capacitatea maximă de mărire. După 
un examen critic, selectă o planetă aflată la vreo sută 
douăzeci milioane de kilometri de soare. Avea un diametru 
de circa zece mii de kilometri şi după toate aparențele, avea 
şi o atmosferă. 

Într-adevăr, pronosticul se dovedi realist. Nava cosmică 
străbătu o pernă groasă de aer, trecu peste o mare şi apoi 


se roti încet înapoi, ghidată de degetele lui, către un 
continent. Hedrock cobori lângă o pădure virgină, de unde 
se vedea marea. Presiunea atmosferică era aproape 
normală, conţinutul de oxigen treizeci la sută şi nici o 
substanţă otrăvitoare în cantităţi periculoase. Se aventură 
afară cu multă grijă şi se aşeză pe un covor de iarbă groasă, 
cenuşie la culoare. Bătea un vânticel, dar de jur împrejur 
era tăcere, întreruptă doar de zgomotul valurilor pe plaja 
nisipoasă din apropiere. 

Se scăldă în mare, iar apoi pe linia orizontului urmări 
coborârea soarelui galben în apă. Noaptea se lăsă brusc şi 
aduse cu ea o singurătate mai intensă decât cunoscuse 
vreodată în spaţiul cosmic. În tot cursul nopţii, marea se 
jelui pe plaja neînsufleţită, un fel de bocet etern al apei care 
întâlneşte pământul. lar dimineaţa, în timp ce se înălța din 
nou pentru a-şi continua călătoria, planeta se desfăşură 
îndărătul lui prin puştiul acela întunecat din jurul soarelui 
ei, încă o odraslă nelocuită a lumilor pe care le zămislise 
Natura în încercarea ei de a creea inteligenţă. Bineînţeles, 
ştiuse. Soarele acelei planete era mai galben decât va 
ajunge vreodată vechiul soare al pământului. Galben şi 
straniu şi străin. 

Soarele albastru parcă se apropie, iar speranţa că ar fi 
vorba de Sirius pieri doar când ecranele confirmară 
limpede că nu există nici o stea însoţitoare. Erau 
doarplanete. La prima mişcare de baleiaj a telescopului 
apărură vreo zece-douăsprezece orbite palide, dar ele nu 
făcură decât să sublinieze realitatea. Era pierdut. Pierdut 
într-o noapte care cu fiecare ceas avea tot mai puţin sens. 
Dormi neliniştit, apoi reveni la pupitrul de comandă. 

Nici nu se instalase bine acolo că un şoc zgudui toate 
plăcile din care era alcătuită barca de salvare. Mica navă 
începu să se învârtă ca o surcică într-o bulboană. Numai 
scaunulscaunul acela multifuncţionalil salvă pe Hedrock. 
Uşor şi suplu se răsuci la fel de repede ca şi nava, ţinându-l 


permanent în aceeaşi poziţie şi la fel şi întregul panou de 
comandă. 

Spaţiul înconjurător roia de nave monstruos de mari, de 
forma unor torpile. Toate teleecranele arătau zeci de 
asemena obiecte lungi de peste un kilometru; şi fiecare 
aparat dintr-acesta uimitor făcea parte dintr-un şir 
nesfârşit care-l înconjura cu desăvârşire mică lui navă. Din 
acel noian de aparate îi veni lui o idee. Începu să fiarbă în 
camera de comandă ca o băşică de gaz atomic. Era atât de 
puternică efervescenţa, încât o clipă rămase incoerentă. 
Dar când se concentra, mintea uluită a lui Hedrock înţelese 
că gândul titanic nu este pentru el ci despre el. 

— Locuitor de pe... Fără sens... Informaţii nouă sute de 
minute... Studiaţi valoarea tensiunii unu... Trebuie distrus? 

Gândul secret, aproape demenţial care-l veni în cap lui 
Hedrock în timp ce stătea acolo, cu minţile zdruncinate, 
aşteptându-şi moartea, era că o vorbă de valoarea de 
relaţie a întregii lupte disperate de pe Pământ pentru a 
desfiinţa propulsia interstelară. Dar nu mai conta. Era prea 
târziu. Omul acţiona prea încet pe scara timpului 
nemăsurat. Fiinţe mai puternice puseseră de mult mâna pe 
atât de mult din univers cât doriseră, iar restul avea să fie 
împărţit după voinţa lor sălbatică... Prea târziu, prea 
târziu... 


Unsprezece. 

Poate trecuse doar un minut, poate trecuseră multe, în 
timp ce Hedrock şedea acolo. Când în sfârşit începu să-şi 
reia observaţiile, avu senzaţia că iese din întuneric. Rămase 
uluit când văzu că n-a murit. Voința lui de a trăi crescu şi 
deveni un tipar luminos de intenţionalitate. | se micşorară 
ochii concentrându-se asupra ecranelor video. Erau ca 
ferestre pe unde se uită afară la gloata de astronave ce-l 
înconjurau. Îl cuprinse teamanu pentru el personal, cât 
pentru oameni în general, pentru specia umană. Erau 


multe, mult prea multe astronave. Împlicăţia prezenţei lor 
era mortală. 

Dar trăia. Gândul conştient, cel de al doilea gând la viaţă îl 
electriză. Degetele i se repeziră la manşele de comandă. Se 
uită la liniile de ghidaj, viză o deschidere între două dintre 
navele masive, împinse până la capăt manşa de adaptare, 
aşteptă o clipă ca barca de salvare să-şi stabilească 
parcursul şi cu multă hotărâre trase până la capăt 
acceleratorul alb. Se gândea că stăpânirea lor asupra lui va 
fi un echilibru de forţe bazat pe acceleraţia parţială pe care 
o obținea el prin mărirea vitezei la maximum. 

Mintea lui făcu o pauză, căci se lovise de un întuneric, o 
beznă uriaşă fizică, nu mintală. Debreie propulsia. După un 
moment de pierdere a cunoştinţei îşi aminti de o mişcare 
uşoară. Acum nu mai era nimicnici nave, nici stele, nici un 
semn al acelei mingi de foc care fusese soarele albastru. 
Absolut nimic. Şi asta nu pentru că ar fi fost goale ecranele 
sau că n-ar fi funcţionat. Teleecranele erau deschise. Dar 
înregistrau numai o beznă fără nici o dungă de lumină. 
După o clipă atinse un buton de pe panoul cu instrumente 
de bord. Aproape imediat îi străluci în faţă un cuvânt. 
Spunea simplu: metal. 

Metal! Înconjurat de metal. Asta însemna că se află 
înăuntrul uneia dintre navele străine lungi de un kilometru 
şi jumătate. Cum se întâmplase asta era un mister. Dar dacă 
Făuritorii de Arme de pe Pământ aveau un şiştem de 
transmisie cu vibrații, prin care obiectele de metal puteau fi 
trimise prin pereţi şi la distanţe mari, atunci absorbirea 
bărcii sale de salvare în cala unei maşini de proporţii mai 
mari era fără doar şi poate de domeniul posibilului. 

Se simţi sfâşiat de o înţelegere din ce în ce mai clară a 
situaţiei lui. Recăzu pe speteaza scaunului, slăbit şi epuizat 
de intensitatea conflictului său emoţional. După o vreme 
mintea i se potoli. Văzu cu luciditate că în mod evident este 
prizonier şi la timpul potrivit avea să-şi afle soarta hotărâtă 
de alţii. Se lăsă pe spate şi aşteptă. Dar minutele se 


scurseră în tictacul ceasului şi nu apăru nici un semn de la 
cei ce-l capturaseră. 1 se făcu foame. Se întoarse către 
tuburile cu mâncare şi-şi pregăti masa. În timp ce mânca 
începu să-şi pună la îndoială politică sa instinctivă de a 
rămâne încordat şi de a aştepta să vadă ce se întâmplă. La 
urma urmei acestea erau fiinţe inteligente. Îl lăsau să 
trăiascăceea ce însemna mai mult ca sigur că-l socoteau 
preţios dintr-un punct sau altul de vedere. Termină de 
mâncat şi apoi îmbrăcă un costum de cosmonaut. Se simţea 
încordat dar foarte ho-tărât. 

Gata în cele din urmă, deschise camera de etanşare şi 
rămase o clipă să se gândească, cu destulă tristeţe, cât de 
departe se află de Pământ. Iar apoi păşi în jos şi ieşi afară. 
Nu era nici un pic de forţă gravitaţională, aşa că pluti sub 
impulsul unei simple împingeri a încuietorii. Lanterna lui 
puternică lumină o potecă ce cobora într-o pantă abruptă, 
dezvăluind o adevărată câmpie plată de metal, cu pereţii 
clar profilaţi la o oarecare distanţă, pereţi cu uşi în ei. 

Tabloul era normal, chiar obişnuit. Era suficient să încerce 
toate uşile şi dacă reuşea să deschidă vreuna, să treacă prin 
ea. Chiar cea dintâi se deschise fără nici un efort. După o 
clipă, reflexele sale nervoase ajunseseră din urmă mintea 
lui zăpăcită şi simţi o senzaţie de uimire puternică. Privea în 
jos la un oraş de la o înălţime de peste trei kilometri. Oraşul 
strălucea şi scânteia într-o lumină provenită dintr-o sursă 
nevăzută şi era aşezat în mijlocul unei grădini cu copaci şi 
arbuşti înfloriţi. Dincolo era o pajişte verde, cu dumbrăvi şi 
lunci şi pâraie scânteietoare. Totul se curba uşor în sus, 
într-o uşoară ceaţă la orizont, pe cele trei lături pe care le 
putea vedea. Dacă zarea n-ar fi avut margini atât de 
apropiate, ar fi putut să fie Pământul. 

În clipa aceea Hedrock suferi un al doilea şoc îngrozitor. 
Un oraş, se gândi el, un oraş ca cele de pe Pământ într-o 
navă? Să fi fost atât de mare? Mintea lui nu putea cuprinde 
această noutate. Nava, care păruse lungă de peste un 
kilometru şi jumătate, avea de fapt cel puţin cincizeci. Şi 


străbătea spaţiul împreună cu mai multe sute de semene 
ale ei, fiecare apărat fiind de proporţiile unui planetoid, 
manevrat de fiinţe supraumane. 

Hedrock îşi aminti de ţelurile sale. Îşi menţinu gândurile la 
un nivel rece şi practic, în timp ce evalua proporţiile celei 
mai mari dintre uşi. | se păru că ar fi destul de mare. Se 
întoarse la barca de salvare. Avu un moment de îndoială 
dacă fiinţele acelea misterioase o să-l îngăduie s-o mişte din 
loc. Totul depindea de ce vroiau ei de la el. Îndoielile luară 
sfârşât când micul lui aparat lunecă uşor înainte, trecu prin 
uşă având suficient spaţiu de manevră şi ateriză câteva 
minute mai târziu la periferia oraşului. 

Găsindu-se astfel în siguranţă la sol, se aşeză acolo lăsând 
fiorul neplăcut să-l gâdile nervii, dându-şi seama că asta 
doreau ei de la el. Nu încăpea nici cea mai mică îndoială că 
asupra lui acţiona un plan general şi mulţilateral. Şi cu 
toate că precauţiile păreau ridicole, totuşi trebuiau luate. 
Testă atmosfera. Presiunea atmosferică era aproape 
normală, conţinutul de oxigen nouăsprezece la sută, cel de 
azot şaptezeci şi nouă la sută. Temperatura de74*F. şi 
acceleraţia gravitaţională1 G. Se opri aici, întrucât cifrele 
corespundeau cu cele de pe 'Ierra. 

Hedrock îşi scoase costumul de cosmonaut. Posibilitatea 
rezistenţei nu exista. Fiinţele care în câteva minute, aşa 
într-o doară, erau capabile să recreeze în jurul lui ambianța 
terestră, îl aveau în puterea lor. Păşi din barca de salvare în 
tăcerea de afară. În faţă îi stăteau nişte străzi goale care se 
întindeau de o parte şi de alta, un oraş părăsit. Nu se 
simţea nici o briză, nici o mişcare. Copacii din apropiere 
stăteau în liniştea aceea de moarte, cu frunzele îndoite dar 
ţepene, cu ramurile nemişcate. Era ca o scenă sub un 
clopot de sticlă, o grădină într-un vas transparent, iar el 
figurina minusculă fixată rigid în mijloc. Numai că n-avea de 
gând să rămână acolo. 

Ajunsese la o clădire albă şi strălucitoare, lată şi lungă, dar 
nu prea înaltă. Bătaia lui aduse un sunet găunos şi după o 


clipă încercă încuietoarea. Uşa se deschise şi dezvăluifără 
nici un fel de vestibul ori holo mică încăpere de metal. Erau 
acolo un pupitru de comandă şi un scaun multifuncțional pe 
care şedea un om. Hedrock se opri văzând că e vorba chiar 
de el, aşezat acolo şi că ceea ce are dinainte este un model 
al astronavei lui. Merse ţeapăn înainte, aşteptându-se 
oarecum ca trupul acela să dispară la apropierea lui. Dar 
nu dispăru. Se aşteptă ca mâinile să-l treacă prin acea 
versiune falsă a propriului său trup. Dar nu trecură. Pipăâind 
hainele văzu că sunt fără doar şi poate ale lui, iar carnea 
feţei avea căldura vieţii când o atinse cu degetele. Hedrock 
cel care se afla pe scaun nu-l dădu nici o atenţie şi continuă 
să se uite fix la placa video a teleecranului general. 

Hedrock urmări acea privire concentrată şi oftă când văzu 
pe ea faţa serioasă şi pătimaşă a Împărătesei. Aşadar aici 
era vorba de o reconstituire a scenei în care Innelda îi 
dăduse ultimul ordin, dar fără efecte sonore, fără glasul ei 
vibrant care-l îndemna imperios să aterizeze cu nava. 
Aşteptă, întrebându-se care ar putea fi punctul următor din 
program, dar cu toate că trecură minute îndelungate, scena 
nu se schimbă. 

Era un om înzestrat cu multă răbdare, dar până la urmă 
şi-o pierdu şi se trase înapoi către uşă. Afară, făcu o pauză 
pentru a înţelege lucrurile şi a verifica în ce măsură i-au 
înţepenit muşchii. Văzuse doar o nălucire, îşi spuse el cu 
încordare, totul era doar o scenă din propria lui memorie 
recreată într-un fel sau altul. Dar de ce tocmai scena aceea? 
Şi-n fond de ce o scenă din memorie? 

Sub impulsul momentului, redeschise uşa şi se uită 
înăuntru. Camera era goală. Închise uşa, păşi repede în 
oraş şi simţi cum îl învăluie din nou ca un giulgiu tăcerea. 
Treptat, se mai relaxă, cu atât mai mult cu cât trebuia să 
înfrunte curajos fiecare faţetă a acestei lumi stranii 
pregătită pentru elcu toate surprizele eide fiinţele nevăzute 
care-l luaseră captiv. Le stârnise interesul ceva din 
personalitatea lui şi acum el trebuia să forţeze lucrurile şi 


să le reţină atenţia până când deşcoperea secretul puterii 
cu care-l ţineau prizonier. 

Se întoarse brusc spre intrarea impunătoare a unui 
zgârie-nori de marmură cu vreo treizeci de etaje. Uşa 
frumos împodobită se deschise ca şi cea a primei clădiri în 
care intrase, nu într-o anticameră, ci direct într-o cameră. 
Era o încăpere mai mare decât cea dintâi. Erau arme de foc 
în podea şi în vitrinele înşirate de-a lungul pereţilor, iar în 
colţ şedea un bărbat care tocmai deschidea o scrisoare. 
Deja asupra lui Hedrock se revărsase primul şoc. Acum 
intrase în Arsenalul Linwood, iar omul din colţ era Daniel 
Neelan. Scena întrevederii dintre Neelan şi el urmă acum 
să fie montată din nou. 

Merse înainte, conştient de faptul că ceva nu e în regulă 
cu tabloul pe care-l vedea. Nu era aidoma cu cel din 
amintirea lui. Îşi dădu brusc seama ce anume nu era în 
regulă: când se întâlniseră prima dată, Neelan nu citea nici 
o scrisoare. 

Era oare posibil să fie vorba de un element petrecut 
ulterior? 

Când se opri exact în spatele lui Neelan, se aplecă peste 
umărul lui şi se uită la scrisoarea pe care o ţinea acesta în 
mână. Îşi dădu seama că lucrul e perfect posibil. Plicul avea 
pe el ştampila unui oficiu poştal de pe Marte. Deci aceasta 
era corespondenţa pe care se oferiseră cei de la Arsenale 
să le-o obţină şi acesta era Neelan după ce fuseseră 
împreună în Clădirea Mică Trellis de la numărul1 874 

Dar cum se realizase totul? Una era să construieşti o 
scenă extrasă din amintirea lui şi cu totul alta să joace o 
scenă la care el nici nu participase şi care se petrecuse la o 
distanţă de nenumărați ani lumină şi cu aproape două luni 
în urmă. Şi totuşi trebuie să fi fost un motiv care-l 
îndemnase să realizeze ceva atât de greu numai şi numai 
pentru el. Mintal, stabili că mai mult ca sigur cei ce-l 
capturaseră vroiau să-l facă să citească scrisoarea primită 
de Neelan. 


Când se aplecă înainte s-o parcurgă, deodată i se 
împăienjeniră ochii. Senzaţia neplăcută trecu şi el constată 
că stă jos şi nu în picioare şi că acum chiar el ţine în mână 
scrisoarea. Tranziţia era atât de uluitoare încât fără voie se 
răsuci cu scaunul şi se uită în spatele lui. 

Câteva secunde bune se holbă la propriul său trup care se 
afla acolo în picioare, rigid, uşor aplecat înainte, cu ochii 
ficşi şi fără să clipească, iar apoi, încet, se întoarse în partea 
opusă şi se uită în jos: erau hainele lui Neelan, mâinile lui 
Neelan, trupul acestuia. Începu să simtă diferenţa, să 
devină conştient de gândurile lui Neelan şi de profundul 
interes emoţional pe care-l prezenta pentru acesta 
scrisoarea. 

Înainte ca Hedrock să conştientizeze mai bine faptul că 
într-un felcine ştie cum? „mintea” lui fusese întrodusă în 
trupul lui Neelan, acesta se concentra asupra scrisorii. Era 
de la fratele său Gil şi avea următorul conţinut: „Dragă Dan, 

Acum îţi pot spune despre cea mai mare invenţie din 
întreaga istorie a neamului omenesc. 

A trebuit să aştept până acum, la numai câteva ceasuri 
înainte de plecarea noastră, pentru că nu ne putem asuma 
riscul ca această scrisoare să cadă în mâinile altcuiva. 
Dorim să înfăţişăm lumii un fapt împlinit. Când ne vom 
întoarce, intenţia noastră este să strigăm cât mai tare 
marea noastră noutate, s-o audă toată lumea şi să facem 
nenumărate filme şi alte înregistrări în sprijinul ei. Dar să 
ne oprim asupra faptelor. 

Suntem cu toţii şapte, în frunte cu celebrul savant Derd 
Kershaw. Şase dintre noi suntem specialişti în ştiinţă, cel 
de-al şaptelea e un individ numit Greer, un fel de om bun la 
toate care ne ţine registrele şi evidenţa la arhivă, dă drumul 
la măşinile automate de gătit şi aşa mai departe. Kershaw îl 
învaţă acum să mâmpuleze manetele de comandă pentru ca 
noi ceilalţi să putem fi scutiţi de această corvoadă...” 

Hedrock-Neelan se opri aici, cu un fel de greață până în 
adâncul sufletului: 


— Doamne, ce copii au putut să fie! Mormăi el cu vocea 
răguşită. Copii mari sortiţi pieirii! 

Iar după o clipă se gândi: „Va să zică Greer era omul bun 
la toate. Atunci nu mă mir că n-avea nici măcar cunoştinţe 
ştiinţifice elementare”. 

Dădu să citească mai departe, dar o clipă Hedrock îşi 
descătuşă eul din acea conştiinţă compusă. Se gândi, 
aproape fără pic de emoție: „Bine, dar Neelan nu ştia de 
Greer. Cum putea să aibă vreo senzaţie în privinţa lui?” Dar 
nu putu merge mai departe cu gândurile, căci alter-egoul 
Neelan, cu insistența de a citi mai departe scrisoarea, îi 
copleşi voinţa de separare a gândurilor. Aşadar, citiră mai 
departe împreună: „Am intrat în această afacere deoarece 
Kershaw a observat în Revista Atomică un articol de-al meu 
în care descriam nişte cercetări fundamentale făcute de 
mine exact pe linia unei idei pe care o avusese pentru a-şi 
dezvolta invenţia. 

Aici aş putea perfect să spun că şansa ca această 
descoperire să fie reprodusă de alţi cercetători este practic 
nulă. După concepţia lui, ea îmbrăţişează prea multe 
domenii specializate. Ştii doar că în timpul perioadei 
noastre de pregătire am fost învăţaţi că există aproape cinci 
sute de mii de domenii specializate ale ştiinţei şi că, fără dar 
şi poate, printr-o coordonare abilă a cunoştinţelor, se vor ivi 
nenumărate noi invenţii, dar nici un fel de şiştem de 
instruire cunoscut până acum nu va izbuti să coordoneze 
măcar o fracțiune din aceste ştiinţe, ca să nu mai vorbim de 
toate la un loc. 

Menţionez acest lucru pentru a sublinia din nou 
importanţa păstrării secretului. Kershaw şi cu mine am 
ţinut un sfat la miezul nopţii şi am fost angajat în condiţiile 
păstrării cât mai atente a tainei. 

Ascultă, Dan, vestea este absolut uluitoare. Avem un 
sistem de propulsie atât de rapid încât este pur şi simplu un 
vis. Stelele sunt ca şi cucerite. De îndată ce închei această 
scrisoare, plecăm către Centaurus. 


Mă apucă tremurul şi frigul şi greaţa, mă trec fiori reci şi 
fierbinţi numai la gândul celor ce se vor petrece. Asta 
înseamnă totul. Se va deschide larg lumea întreagă. 
Gândegşte-te doar la toţi acei oameni care au fost aruncaţi 
cu de-a sila pe Marte şi pe Venus şi pe una sau alta dintre 
lumifireşte, trebuia făcut şi acest lucru; trebuia să locuiască 
acolo şi să exploateze bogăţia acestor corpuri cereştidar 
acum există speranţa, o şansă nouă, de a cuceri lumi mai 
verzi şi mai frumoase. 

Începând cu acest punct, omul se va extinde dincolo de 
orice limită cunoscută şi va pune de-a pururi capăt tuturor 
acestor certuri şi omoruri mărunte pentru proprietate. De 
aci înainte va fi întotdeauna mai mult decât trebuie pentru 
fiecare din oameni. 

Motivul pentru care trebuie să acţionăm cu atâta grijă este 
că Imperiul Isher va fi zguduit din temelii de emigrația fără 
precedent care va începe imediat, iar Împărăteasa Innelda 
îşi va da prima seamă de acest lucru şi va fi cea dintâi care 
să încerce să ne distrugă. Nu suntem siguri nici măcar că 
Arsenalele vor susţine o asemenea transformare. La urma 
urmei şi ele fac parte integrantă din structura Îsher; ele au 
furnizat verificările şi şiştemele de echilibru şi în felul 
acesta au ajutat la crearea celui mai stabil sistem de 
guvernare conceput vreodată pentru omul instabil. 
Deocamdată preferăm ca nici ele să nu descopere secretul 
pe care-l deţinem. Şi încă un lucru: Kershaw şi cu mine am 
discutat efectul posibil al anilor-lumină ai distanţei asupra 
relaţiei sensoriale dintre mine şi tine. El crede că viteza 
noastră de retragere din sistemul solar va avea drept efect 
o rupere abruptă şi bineînţeles că va mai fi şi chinul 
accelerației. Noi...” 

Neelan se opri aici. Pentru că tocmai asta simţise şi el, 
chinul şi apoi ruperea! Gil nu murise. Sau mai degrabă (îl 
luă şuvoiul gândurilor) Gil nu murise în ziua aceea de acum 
un an. Undeva pe parcursul călătoriei, Greer... 


Ajuns la acest punct, Hedrock îşi smulse din nou propria 
conştiinţă din relaţia aceea integrată. „Dumnezeule!”, gândi 
el tremurând, „facem parte unul din celălalt. El are emoţii 
bazate pe cunoştinţele mele, iar eu simt emoţiile de parcă 
ar fi ale mele. Totul s-ar putea înţelege dacă aş fi fratele lui, 
cu care a fost de multă vreme într-o relaţie sensorială bine 
stabilită. Dar nu-l sunt frate, sunt doar un străin şi ne-am 
văzut doar o singură dată”. 

Gândurile i se opriră aici. Întrucât era posibil ca pentru 
savanții străini care le manipulau minţile şi trupurile să nu 
fi fost altă deosebire între Neelan şi el decât între gemenii 
Neelan. La urma urmei, majoritatea sistemelor nervoase 
umane erau asemănătoare ca structură. Dacă cei doi 
Neelan puteau să fie „acordaţi” unul cu celălalt, atunci s-ar 
părea că acelaşi lucru era întru totul posibil şi cu oricare 
altă pereche de fiinţe omeneşti. 

De data asta, după ce raţionase şi organizase totul, 
Hedrock nu se mai împotrivi reunirii identităţilor lor 
separate. Abia aştepta să termine de citit scrisoarea lui Gil. 
În schimb însă din nou textul se estompă, ochii i se 
împăienjeniră. Hedrock-Neelan clipi de mai multe ori şi apoi 
tresări violent când faţa îi fu biciuită de granule fine de 
nisip fierbinte. 

Văzu că nu se mai află în Arsenal şi că nu mai e nicio urmă 
a oraşului-fantomă. Se răsuci într-un spasm al reacției 
musculare şi băgă de seamă că se află culcat pe un deşert 
roşu, plat, sub un soare imens şi burtos. Departe spre 
stânga lui, dincolo de un nor gros de praf, se afla un alt 
soare. | se păru mai îndepărtat şi mai mic, de fapt, dar 
aveain lumea aceea de praf fin, ca o pudră. Avea aproape 
culoarea sângelui. Pe nisipul deşertului, în apropierea lui, 
stăteau întinşi alţi oameni. Unul dintre ei se răsuci cu 
gesturi fără vlagă; era o huidumă destul de bine făcută şi 
buzele începură să i se mişte. Nu scoase de fapt nici nu 
sunet, dar într-un fel ciudat, întorcându-se în felul acela, 
adusese pe linia vizuală a lui Neelan-Hedrock o grămadă de 


cutii, lăzi şi structuri metalice. Hedrock recunoscu o maşină 
de fabricat apă, o ladă cu alimente şi un teleecran. Dar 
observaţiile îi fură întrerupte. 

— Gil! 'Ţipă elsau mai degrabă Neelan. Gil, Gil, Giiil! 

— Dan! Strigătul păru să vină de departe. Era mai 
degrabă un gând decât un sunet, un oftat obosit care 
străbătea noaptea cea mare. Reîncepu, slab, îndepărtat dar 
limpede şi îndreptat către Neelan. Dan, prostuţule, unde 
eşti? Dan, de ce faci asta? Nu te simt aproape... Dan, sunt 
bolnav, pe moarte. Suntem pe o planetă ciudată care va 
trece aproape de unul din sorii Centaurului. Furtunile se 
vor înteţi, aerul va frige mai tare. Noi... O, Doamne! 

Ruperea fu atât de bruscă încât îl arse. Parcă era un 
elastic întins prea tarecare cedă. Golul fu umplut de o 
năvală de nenumărați ani-lumină. Hedrock înţelese că „ăia” 
nu fuseseră de fapt acolo. Era vorba doar de o legătură 
senzorială între cei doi fraţi şi imaginea acelei lumi de 
coşmar trecuse prin ochii lui Gil Neelan. 

Oricine va fi făcut aceasta, realizase o stăpânire şi 
înţelegere fantastică a fiinţelor umane. Îi trebuiră clipe 
îndelungate până să vadă că Neelan e încă în Arsenal, tot 
cu scrisoarea în mână. Avea lacrimi în ochi, dar curând putu 
citi iar scrisoarea până la capăt.:...„ Probabil vom fi complet 
separați pentru prima oară de la naştere. Mă voi simţi 
singur şi pustiu. 

Ştiu, Dan, că mă invidiezi, citind aceste rânduri. Când mă 
gândesc câtă vreme a visat omul ca să ajungă la stele şi 
cum s-a dovedit în repetate rânduri imposibil, înţeleg 
perfect ce sentimente ai. Mai ales tuaventurierul familiei 
noastre. 

Urează-mi noroc, Dan şi ţine-ţi gura. 

Jumătatea ta, 

Gil.” 

Hedrock nu era prea sigur când s-a produs transformarea 
şi în ce stadiu. A devenit sensibil la schimbare mai întâi sub 
forma senzaţiei că nu se mai află la Arsenale. Asta n-avea o 


importanţă imediată pentru el. Mintea îi era dominată de 
gândurile lui Gil Neelan şi de miracolul produs. Într-un fel 
sau altul, aceşti oameni puternici care-l luaseră prizonier 
intensificaseră legăturile destul de firave dintre cei doi fraţi 
şi stabiliseră o legătură mintală peste sute de ani-lumină, o 
legătură incredibilă şi instantanee. 

Şi, cu totul întâmplător, fusese luat în această călătorie 
fantastică. 

— Doamne, dar ce întuneric era! Ciudat! Întrucât nu se 
mai afla la Arsenale, probabil, judecând logic, trebuie să se 
fi aflat în „oraş” sau undeva pe nava fiinţelor care-l 
capturaseră. Hedrock se ridică şi prin această acţiune îşi 
dădu seama că zăcuse cu faţa în jos. Când se mişcă, mâinile 
şi picioarele se încurcară într-o plasă de funii întreţesute. 
Trebui să pună mâna pe o funie sau alta pentru a-şi 
recăpăta echilibrul. Rămase clătinându-se acolo în beznă. 

Până atunci, îşi păstrase calmul luptându-se din răsputeri 
să deducă înţelesul fiecărei experienţe în sine. Aceasta însă 
îl depăşea. Panica îl cuprinse aproape ca o lovitură fizică. În 
locul unei pardoseli exista o țesătură de funii ca odgoanele 
corăbiilor care străbăteau mările Pământului în zilele de 
demult, sau că plasa vreunui păianjen de proporţii de 
coşmar. Făcu o pauză în gânduri şi pe spinare îi trecură fiori 
reci. 

Ca o plasă de păianjen. 

În jurul lui începu să crească tot mai mult o vagă lumină 
albăstruie şi văzu că într-adevăr oraşul a dispărut. Îi luase 
locul o lume nepământeană, bleumarin şi plase, plase ţesute 
pe kilometri întregi. Se trăgeau înapoi spre tavanul foarte 
înalt şi dispăreau în îndepărtarea înceţoşată. Se 
răspândeau în toate direcţiile, topindu-se în 
semiobscuritate, ca nişte lucruri din lumea subpământeană. 
Din fericire, nu păreau să fie locuite. 

Hedrock avu timp să-şi încordeze creierul pentru şocul cel 
mai teribil pe care trebuia să-l înfrunte structura lui bine 
instruită şi pregătită. Avu timp să înţeleagă faptul că se afla 


în interiorul unei nave spaţiale şi că trebuie să existe 
neapărat şi nişte locuitori. Mult deasupra lui se produse 
brusc o vagă mişcare. Păianjeni. Îi văzu clar, nişte fiinţe 
uriaşe cu multe picioare şi înţelegerea deplină a acestui 
fapt îl făcu să se crispeze. Aşadar un trib de fiinţe arahnoide 
reprezentau acum marele premiu al naturii, inteligenţa 
supremă a tuturor veacurilor, stăpânitorii universului. Acest 
gând păru să-l stăruie foarte multă vreme în minte, până 
când, dintr-o sursă ascunsă, veni spre el o lumină slabă, o 
rază care se concentra asupra lui. Brusc creierul îi fu 
zdruncinat de un adevărat trăsnet de vibrații: 

— Rezultatul examinăriinegativ. Nici o legătură fizică între 
aceste fiinţe... Numai energie... 

— Dar tensiunile puteau fi sporite prin energie. 
Conexiunea a fost concepută pe distanţa XXX. 

— Cercetările mele arătau că nu există nici o legătură 
fizică... 

— Îmi exprimam doar uimirea, prea înalte XXX (se auzi un 
nume indescifrabil). Fără îndoială există un fenomen 
apropiat, strâns legat de comportarea acestei rase. Să-l 
întrebăm... 

— OMULE! 

Creierul lui Hedrock deja încordat sub apăsarea acestor 
gânduri de proporţii imense, se dădu îndărăt din faţa 
acestei unde directe. 

— Da? Izbuti el să rostească într-un târziu. Vorbi cât mai 
tare. Glasul reprezenta un sunet slab pe fondul vastităţii 
aceleia de un albastru închis şi fu înghiţit imediat de 
tăcerea dominantă. 

— OMULE, DE CE UN FRATE A FĂCUT O CALATORIE 
LUNGĂ PENTRU A DESCOPERI CE 1 S-A ÎNTÂMPLAT 
CELUILALI FRATE? 

O vreme întâmplarea îl lăsă perplex pe Hedrock. Părea să 
se refere la faptul că Dan Neelan venise de pe un meteor 
îndepărtat pe Pământ pentru a descoperi de ce s-a 
întrerupt legătura senzorială cu fratele său Gil. Părea o 


întrebare aproape de prisos întrurit răspunsul era mai mult 
decât evident. Erau fraţi, fuseseră crescuţi împreună, 
legăturile dintre ei erau deosebit de strânse, de o natură 
ieşită din comun. Înainte ca Hedrock să poată explica 
elementele simple ale naturii umane implicate aici, tunetul 
titanic îi lovi din nou mintea: 

— OMULE, DE CE ŢI-AI RISCAT VIAŢA PENTRU CĂ 
CELELALTE FIINŢE OMENEŞTI SĂ POATĂ AJUNGE PÂNĂ 
LA STELE? ŞI DE CE VREI SĂ LE ÎMPĂRTĂŞE ŞTI ALTORA 
SECRETELE NEMURIRII? 

În ciuda răvăşelii din mintea lui Hedrock, încetul cu încetul 
gândurile începură să i se prefacă în înţelegere. Aceste 
fiinţe ca nişte păianjeni se străduiau să priceapă natura 
emoţională a omului fără ca ele însele să aibă capacitatea 
afectivă. lată nişte orbi care cer să li se explice culorile, un 
surd ca masă cerând o definiţie a sunetului. Acelaşi 
principiu. 

Acum abia se explica ce făcuseră ei. Reconstituirea 
aparent fără noimă a scenei dintre el şi Împărăteasă 
avuşese scopul observării emoţiei lui în timp ce-şi risca viaţa 
într-un scop altruist. 'Tot aşa şi din motive similare se 
stabilise legătura dintre el şi fraţii Neelan. Se dorea 
măsurarea şi evaluarea emoţiilor în acţiune. 

Din nou îl întrerupsese zarva gândurilor din afară: 

— E REGRETABIL CĂ UNUL DINTRE FRAŢI A MURIT 
ÎNTRERUPÂND LEGĂTURA... 

— NU E CAZUL CA ACEASTA SĂ FIE O PIEDICĂ, Şi NU E 
NEVOIE NICI DE FRATELE DE PE PĂMÂNT ACUM CĂ AM 
STABILIT O LEGĂTURĂ DIRECTĂ ÎNTRE PRIZONIERUL 
NOSTRU ŞI CEL MORI ESTE ÎN CURS O EXPERIENŢĂ 
MAJORĂ... 

— XXX. DECLANŞEAZĂ IMEDIAT. 

— CE TREBUIE FĂCUT MAI ÎNTÂI? 

— BINEÎNŢELES, PUNEREA LUI ÎN LIBERTATE. 

Urmă o pauză prelungă, apoi ceva neclar. Hedrock se 
încordă tare şi fără voia lui închise ochii. Când îi redeschise, 


se trezi din nou în unul din laboratoarele lui secrete de pe 
Pământ, cel în care era cât pe-aci să-l ucidă şobolanul uriaş. 


Doisprezece. 

I se păru că se află din nou pe Pământ. Cu multă grijă se 
ridică în picioare şi-şi făcu un examen general. Mai avea 
încă pe el costumul acela de protecţie pe care i-l dăduse 
Greer şi în care se îmbrăcase înainte de a părăsi barca de 
salvare pentru a rătăci prin „oraşul” terestru creat pentru 
el de fiinţele-păiajen. Îşi roti încet privirea prin încăpere, 
căutând mici discrepanțe care i-ar fi putut arăta că e vorba 
de o nouă iluzie. 

Nu putea fi foarte sigur. Şi totuşi se simţea altfel decât 
atunci când îl manipulaseră. Se produsese o atmosferă 
generală de ireal. Trăise ca în vis. Acum parcă îi dispăruse 
această senzaţie. 

Rămase încruntat, amintindu-şi de ultimele gânduri pe 
care le recepţionase de la ele. Una dintre fiinţe indicase 
clar că aveau să-l redea libertatea pentru faza următoare a 
experimentului. Hedrock nu era sigur ce anume înțelegeau 
ei prin libertate, pentru că în mod limpede tot mai studiau 
comportamentul emoţional uman. Dar i se întâmplase de 
atâtea şi atâtea ori în viaţă să fie în primejdie încât în ultimă 
instanţă nu mai lăsa temerile personale să stea în calea 
ţelurilor sale. În schimb vroia să testeze realitatea 
înconjurătoare. 

Se duse până la teleecranul general dintr-unul din birouri 
şi mişcă butoanele până prinse un canal care transmiţea 
informaţii. Ascultă o relatare foarte monotonă: 
comentatorul se ocupa de nişte legi noi pe cale de a fi 
discutate de către parlamentul imperial. Nici o menţiune 
referitoare la propulsia interstelară. Dacă se produsese 
vreo tulburare în momentul fugii sale de pe astronava lui 
Kershaw, se pare că zarva se potolise. Se renunţase şi la 
eforturile de orice natură întreprinse pentru a o sili pe 
Împărăteasă să-şi dezvăluie secretul. 


Închise teleecranele şi se schimbă, punându-şi hainele „de 
lucru”. Cu multă grijă selectă încă patru arme înclare şi 
apoi, pregătit pentru bătălie, păşi printr-un transportor 
într-unul dintre apartamentele sale aflate în oraşul 
imperial. Începea să se simtă mult mai bine. Undeva în 
mintea lui alcătuia planuri pentru experienţe pe care avea 
să le facă dacă oamenii-păianjen încercau din nou să pună 
stăpânire pe el, dar mai era încă îngrijorat în privinţa 
naturii exacte a „libertăţii” ce i se dăduse. Se grăbi spre 
fereastra mare de unde se vedea partea de sud a oraşului. 
Mai bine de un minut Hedrock se uită la scenafamiliară luia 
impresionante, metropole. Apoi, întorcându-se încet, se 
duse până la teleecranele din apartament şi făcu un apel la 
Serviciul public de informaţii. 

Această organizaţie era legată de Arsenale şi oferea 
gratuit ştiri şi informaţii. Fata care-l vorbi lui Hedrock îi 
răspunse la toate întrebările fără a-l cere să-şi decline 
identitatea. De la ea află precis că Împărăteasa a negat în 
mod repetat în public că ar avea cunoştinţă de propulsia 
interstelară, aşa că după două săptămâni de propagandă 
intensă împotriva ei, Arsenalele îşi abandonaseră brusc 
campania. 

Posac, Hedrock întrerupse legătura. Aşadar Innelda 
scăpase cu minciuna. Nu-l venea greu să înţeleagă de ce 
Arsenalele încetaseră s-o mai supună la presiuni. Cauza 
susţinută cu ardoare de ele ar fi devenit nepopulară la 
culme, căci nu puteau aduce nici un fel de dovezi; erau prea 
logice pentru a urmări pe faţă un scop ce putea întoarce 
oamenii împotriva lor. Era un fapt care putea fi luat drept 
bun din capul locului, că nouăzeci la sută din populaţie a 
pierdut de mult interesul pentru această problemă. Dintre 
cei rămaşi, majoritatea n-ar şti ce să facă, chiar dacă ar 
crede în existenţa acelei propulsii. Dar cum o puteai sili pe 
conducătoarea ereditară a sistemului solar să-şi dezvăluie 
secretul? 


Hedrock, care avea propriile lui idei în privinţa acestei 
posibilităţi, se încrâncenă tot mai tare. Traversă biblioteca 
şi studie cu atenţie ceasul secular. Avea mai mult probleme 
de rezolvat. Era nevoie de ceva timp pentru a-şi organiza 
campania şi momentul acţiunii lui trebuia amânat până într- 
o zi de odihnă. 

Cât despre fiinţele arahnoide, ele reprezentau o 
necunoscută şi nu le putea controla în nici un fel mişcările. 
Va trebui să acţioneze ca şi cum aceste fiinţe nici n-ar fi 
existat. 

— Ia să vedem, mormăi el în sinea lui. Astăzi e întâi 
octombrie şi mâine e... Zi de Odihnă! 

Fu un adevărat şoc pentru el. Însemna că n-are la 
dispoziţie decât după amiaza pentru a pregăti cel mai 
susţinut efort fizic din toată cariera lui. Ceea ce-l tulbura 
era faptul că preliminariile nu aveau să fie deloc simple. Ce 
idee, să trebuiască să dea piept cu oameni ca Nensen, 
Deely şi Triner, tocmai când era atât de grăbit. Dar n-avea 
timp nici măcar să regrete că lucrurile nu stau altfel. 

Reveni în laboratorul său subteran şi începu să cerceteze 
în amănunt un teleecran foarte mare care ocupa un colţ al 
camerei sale de transport. Aparatul era înţesat de şiruri de 
puncte luminoase, cam peste o mie cincisute. Îi trebui o 
vreme pentru a extrage cele circa douăzeci de numere 
individuale care-l trebuiau. Şaptesprezece din ele se 
colorară în verde intens. Celelalte trei se luminară în roşu, 
ceea ce însemna că cei trei oameni de la capătul celălalt nu 
se află în birourile lor. Oricum şaptesprezece din douăzeci 
era un număr nesperat de mare. Hedrock îşi îndreptă 
spinarea după această muncă de selecţie şi-şi întoarse faţa 
către teleecran când acesta începu să strălucească. 

— Uitaţi-vă bine la mine, spuse el. Probabil că astăzi mă 
veţi vedea. 

Făcu o pauză, cântărindu-şi bine cuvintele următoare. Ar fi 
fost o prostie vecină cu nebunia să arate că vorbeşte cu mai 
mulţi indivizi deodată. Fără îndoială, unii dintre ascultătorii 


mai isteţi ştiau că alte firme sunt în aceiaşi situaţie ca şi a 
lor, dar ar fi fost o prostie gratuită să le confirme 
suspiciunea. 

Mulţumit, Hedrock continuă: 

— Firma dumneavoastră va rămâne deschisă până mâine 
dimineaţă. Vă rog să asiguraţi dormitul, distracţia şi hrana 
pentru personal. Continuaţi cu activităţile normale până la 
ora obişnuită sau până la viitorul anunţ. Funcţionarilor 
trebuit să li se plătească o primă de douăzeci la sută pentru 
săptămâna asta. Pentru informarea dumneavoastră 
particulară, aflaţi că s-a stârnit o situaţie cu totul 
excepţională, dar dacă nu vi se mai comunică nimic până 
mâine la ora şapte dimineaţa, consideraţi chestiunea 
închisă. Între timp citiţi articolul şapte din Actul de 
integrare. Atât pentru moment. 

Închise teleecranul şi se strâmbă, văzând cât de târziu s-a 
făcut. Trebuiau să treacă cel puţin treizeci de minute între 
apelul său verbal şi prima sa vizită în carne şi oase. Nu 
exista altă cale. Era imposibil să apară personal la un minut 
după mesajul transmis prin teleecran. Probabil că acesta 
pricinuise şi aşa destul de mare emoție, chiar o senzaţie, 
fără să mai complice şi el lucrurile prin sosirea sa imediată. 

Şi pe urmă mai avea încă de pus la punct un aparat de 
mărire, pentru cazuri deosebite, pe care să-l poată înghiţi. 
În cele din urmă rămase cu ochii pe jumătate închişi, 
trecând în revistă fiecare eventualitate a întrevederilor pe 
care trebuia să le aibă. Unele persoane cu funcţii de 
conducere aveau să se dovedească greu de dominat din 
primul foc. Intenţionase de mult să întreprindă ceva 
împotriva mai multora dintre ei. De prea multă vreme 
fuseseră ştabi. Politica lui de a lăsa o familie să funcţioneze 
generaţii de-a rândul, plătindu-şi doar contribuţia la un 
fond centralizat, dar altfel fără a fi controlaţi, îi slăbise 
treptat autoritatea. N-avea încotro. Era practic imposibil să 
controleze atâţia oameni. 


După expirarea termenului de o jumătate de oră, Hedrock 
conectă un transportor, cercetă coridorul bine luminat şi 
păşi în el. Pe uşa la care ajunse era un anunţ: 

SOCIETATEA IMOBILARĂ STAR. 

PROPRIETĂŢI ÎN VALOARE DE TRILIOANE. 

Biroul Preşedintelui. 

]. S. TRINER 

Intrarea persoanelor străine interzisă. 

Cu unul dintre inele, Hedrock declanşă mecanismul secret 
al uşii. Intră, trecu pe lângă fata drăgălaşă de la recepţie 
care încercă să-l oprească. Razele inelului său descuiară 
automat cea de a doua uşă. Păşi înăuntru şi se trezi într-o 
cameră de proporţii impunătoare. Un bărbat mare de 
statură, cu faţa palidă şi ochii spălăciţi, se ridică dindărătul 
unui birou monstros de maro, de formă curbată şi se uită 
lung la el. 

Hedrock nu-l dădu nici o atenţie. Un alt inel pe care şi-l 
pusese în deget îl gâdila iritant. Întoarse încet mâna. Când 
senzaţia neplăcută încetă, piatra inelului indică direct 
peretele din spatele biroului. Frumos camuflaj! Stabili cu 
admiraţie Hedrock. Modelul tapetului nu era întrerupt 
câtuşi de puţin, uriaşa armă cu explozie era perfect ascunsă 
îndărătul lui. Fără inelul său de explorare, n-ar fi 
descoperit-o niciodată. 

Brusc se simţi mai mohorât. Îşi îngădui gândul glacial şi 
pripit că descoperirea lui nu face decât să-l confirme 
părerea pe care o avea despre acest om. Deci un adevărat 
tun ascuns în birouce porcărie! Dosarul particular al lui 
Triner îl arăta nu numai egocentric şi neîndurător (trăsături 
fireşti într-o epocă a trusturilor administrative gigantice) şi 
nici nu era pur şi simplu amoral: sute de mii de cetăţeni ai 
Isher-ului săvârşiseră tot atâtea omoruri ca şi Triner, 
diferenţa motivaţiei fiind aceea dintre bine şi rău. Triner 
era o javră murdară, stricată până-n măduva oaselor, un 
adevărat câine al diavolului. 


Omul venea spre el, cu mâna întinsă, cu un zâmbet 
optimist, chiar entuziast, pe faţa palidă şi spuse tot pe un 
ton la fel de optimist: 

— Nu ştiu dacă să cred sau nu în dumneavoastră, dar cel 
puţin sunt dispus să vă ascult. 

Hedrock păşi spre mâna întinsă ca şi cum ar fi vrut să i-o 
strângă. Dar în ultima clipă trecu dincolo de individ şi 
imediat se şi aşeză pe fotoliul impresionant din spatele 
biroului în formă de inimă. Îl înfruntă pe înaltul funcţionar 
speriat, gândindu-se cu asprime: „Va să zică Triner e dispus 
să discute, da? Asta e foarte drăguţ. Dar în primul rând 
trebuie să-l supun la un bombardament psihologic şi să-l 
dau o lecţie de cruzime neîmblânzită, şubliniind apăsat 
faptul că există pe lume şi oameni mai duri decât ]. [. Triner. 
Împinge-l cu spatele la perete; dezechilibrează-l”. Destul de 
politicos, Hedrock spuse: 

— Înainte de a vă aşeza pe scaunul acela, domnule Triner, 
înainte de a sta noi de vorbă, vreau să vă puneţi salariaţii să 
înceapă treaba pe care trebuie s-o faceţi pentru minemă 
ascultați? 

În privinţa asta nu încăpea nici o îndoială. Nu numai că 
Triner asculta cu atenţie, dar era şocat şi furios şi perplex. 
Ca şi mulţi alţi oameni cu caracter tare, fiind supuşi prima 
dată forţei depline a unui nimb al personalităţii ce 
constituia aproape o energie în sine, părea incapabil să-şi 
adapteze funcţiile mintale şi fizice la realitate. Nu părea 
intimidat. Hedrock ştia bine că de la un asemenea om nu se 
poate aştepta la frică. Triner deveni pur şi simplu prudent şi 
puţin curios. Spuse: 

— Ce anume doriţi să se facă? 

Chestiunea era prea importantă pentru a fi tratată cu o 
severitate nemiloasă. Hedrock scoase din buzunar o hârtie 
împăturită: 

— Aici, spuse el cu seriozitate, sunt numele a cincizeci de 
oraşe. Vreau să-mi faceţi o listă a tuturor proprietăţilor 
mele comerciale şi financiare din aceste oraşe, aranjate 


după bulevarde şi străzi. Nu contează cine se află în ele. 
Puneţi doar numerele străzilor. Şi numai în cazul când sunt 
mai multe la rând, cum ar fi un întreg cvartal, cel puţin 
douăsprezece cu totul. Mă urmăriţi? 

— Da, dar... 

Triner părea năucit. Hedrock i-o reteză: 

— Dă te rog ordinul ăsta. Îl studie pe individ, făcând ochii 
mici şi apoi se aplecă înainte: Triner... Sper... Că ai 
respectat articolul? al Actului vostru constitutiv? 

— Vai, domnule, dar articolul acela a fost promulgat acum 
aproape un mileniu. Nu cumva vreţi să spuneţi... 

— Îmi poţi face lista sau nu? 

Triner asuda vizibil. 

— Cred că da, spuse el în cele din urmă. Nu prea ştiu. Să 
văd. Deodată deveni mai rigid şi adăugă printre dinţii 
strânşi: Fir-ar să fie, dar nu poţi să dai buzna aici şi să 
începi... 

Hedrock îşi dădea întotdeauna seama când a fost prea 
brutal cu cineva. Spuse cu glas blând: 

— Bine, bine, dă ordinul acela şi pe urmă putem sta de 
vorbă. 

Triner şovăi. Era destul de zdruncinat şi, după o clipă, îşi 
dădu probabil seama că oricum, la nevoie, putea 
contramanda instrucţiunile date. Spuse: 

— O să trebuiască să folosesc teleecranul de la birou. 

Hedrock încuvinţă din cap şi ascultă cu atenţie cum 
transmite Triner ordinul unui subşef. Nu-l scăpă din ochi. 
Subşeful protestă, dar Triner era mai deprins să dea ordine 
decât să le primească. Lătră furios la subordonat şi cu 
fiecare cuvânt pe care-l rostea părea să-şi recapete 
aplombul. Îşi trase scaunul lângă birou şi începu să-l 
zâmbească lui Hedrock, în timp ce-l vorbea mieros, pe un 
ton confidenţial: 

— Dar care-l bancul? Despre ce e vorba? 

Tocmai faptul că încerca să se arate supus îl dădea de gol. 
Hedrock şedea gânditor şi cu un aer glacial. Aşadar 


butoanele de comandă ale tunului erau în birou, cam pe 
acolo pe unde-şi trăsese Triner scaunul. Hedrock studie 
meditativ situaţia. Era aşezat la birou, cu spatele la tun şi 
cu 'Triner în stângă lui. Uşa care dădea spre biroul exterior 
era la o depărtare de aproape20 metri, dincolo de ea era 
fata de la recepţie. Peretele şi uşa aveau s-o protejeze. 
Oricine altcineva ar fi intrat, ar fi trebuit ţinut mult spre 
stânga, preferabil înapoia lui Triner, dar mai lateral. 
Hedrock încuviinţă satisfăcut. Nu-l scăpase o clipă din ochi 
pe 'Triner iar acum îi spuse: 

— Am să-ţi spun absolut totul, Triner. (Asta era un fel de 
aperitiv pentru curiozitatea evidentă a individului şi avea 
să-l calmeze nerăbdarea). Dar mai întâi vreau să te rog să 
mai faci un lucru. Ai în biroul central de aici un contabil şef 
numit Royan. Cheamă-l sus. După ce-l vorbesc, o să înţelegi 
mai bine dacă după ziua de azi mai poate rămâne în cadrul 
firmei. 

Triner păru nedumerit, şovăi, iar apoi dădu o indicăţie 
scurtă prin teleecran. O voce clară şi răsunătoare promise 
să vină imediat sus. Triner închise aparatul şi: se lăsă pe 
speteaza scaunului. 

— Va să zică dumneata eşti individul din spatele acelui 
misterios teleecran din perete, zise el în cele din urmă 
căutând să câştige timp. 

Făcu un semn către desenul tapetului de pe perete, iar 
apoi spuse brusc cu multă intensitate în glas: 

— Împărăteasa e la spatele nostru? Casa Isher e 
proprietara acestei afaceri? 

— Nu. 

Triner păru dezamăgit, dar zise: 

— Sunt gata să cred asta şi ştii de ce? Casa are mereu 
nevoie de bani, atât de gravă nevoie încât n-ar lăsa o 
comoară cum e firma noastră să vegeteze ca acum. Toată 
povestea asta cu împărţirea periodică a profiturilor între 
locatari, sau cum mai e, nu seamănă a Isher. 


— Nu, nu, nici nu e, spuse Hedrock, urmări expresia 
perplexă ce se răspândi pe faţa lui Triner. 

Ca şi atâţia şi atâţia oameni înaintea lui, Triner nu avea 
destul curaj să-l sfideze pe proprietarul secret, atâta vreme 
cât era posibil ca acest proprietar să fie tocmai familia 
imperială. lar Hedrock descoperise că desminţirea nu făcea 
decât să sporească îndoielile celor ambiţioşi. 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră un tânăr de maximum 
treizeci şi cinci de ani. Era voinic şi energic. Făcu ochii mari 
când văzu cum sunt repartizate scaunele în biroul şefului. 
Hedrock îi spuse: 

— Dumneata eşti Royan? 

— Da. 

Tânărul se uită întrebător la Triner, dar acesta nu ridică 
ochii. 

Hedrock făcu un semn către ornamentul reprezentat de 
teleecranul de perete. 

— Ai fost informat anterior de semnificaţia acestui aparat? 

— Am citit articolele din regulament, începu Royan şi apoi 
se opri. Deodată ochii i se luminară, arătând că a înţeles 
mai bine: Nu cumva dumneavoastră sunteţi... 

— Te rog, te rog, fără cabotinism. Vreau să-ţi pun o 
întrebare, Royan, i-o reteză Hedrock. 

— Poftiţi. 

— Câţi bani (şi Hedrok articulă apăsat cuvintele) a scos 
Triner de la firmă anul trecut? 

Triner îşi trase respiraţia cu un fel de şuierat, apoi tăcu. 
Cei doi bărbaţi, Royan şi Triner, se priviră lung, o 
inconfundabilă ciocnire violentă a voinţelor. În cele din 
urmă Royan râse uşurel, aproape ca un băieţel şi spuse: 

— Cinci miliarde de unităţi fiduciare, domnule. 

— Nu ţi se pare cam mult pentru un salariu? Întrebă sever 
Hedrock. 

Royan încuviinţă din cap: 

— Nu cred că domnul Triner se considera salariat, ci mai 
degrabă proprietar. 


Hedrock văzu că Triner şi-a aţintit privirea asupra biroului 
şi că mâna lui se îndrepta alene către o statuetă 
ornamentală. 

Hedrock zise: 

— Royan, vino încoace. 

Făcu un gest cu mâna stângă, aşteptând până ce tânărul 
luă poziţie în stânga lui Triner. Apoi manipulă inelul 
propriului său aparat de mărit. Augmentarea obţinută era 
mică, cam de un deget sau două. Ar fi putut obţine acelaşi 
efect fizic îndreptându-şi spinarea şi scoţându-şi pieptul în 
afară. Ceea ce conta era că se schimba structura esenţială a 
costumului său „de lucru” şi a propriului său trup. Ambele 
deveneau la fel de inexpugnabile ca însăşi Arsenalele. Cu 
şase luni mai înainte, intrând în palat, îşi scormonise creierii 
în căutarea unei metode prin care ar fi putut săia cu el 
costumul, fără nici o primejdie, dar lucrul devenise 
imposibil pentru că s-ar fi putut să i-l fure spionii foarte 
ageri ai palatului când nu-l purta. Din structura acestuia, 
orice fizician competent ar fi putut detecta dintr-o privire 
secretul vibraţional de bază al Arsenalelor. Nu numai că în 
acest costum era încorporată o considerabilă instalaţie 
energetică necesară pentru o formă intensă de 
augmentare, dar însăşi construcţia lui slujea la limitarea 
întregului proces la ceea ce era el, ceea ce cuprindea o 
precauţie absolut necesară. 

Aproape tot ce i se întâmplase după evadarea din mâinile 
Făuritorilor de Arme era rezultatul faptului că nu putuse 
purta costumul într-un arsenal. 

Hedrock îşi simţi trupul mai rigid; şi gâtul parcă-l 
înţepenise, glasul i se încetini când spuse: 

— Aş zice că e mult prea mare salariul. Ai grijă să fie redus 
la cinci milioane. 

Triner scoase un sunet nearticulat, dar Hedrock continuă 
să-l vorbească lui Royan cu acelaşi glas de oţel, într-un ritm 
foarte lent: 


— Mai mult decât atât, în ciuda structurii ei cooperatiste, 
firma aceasta şi-a dobândit o reputaţie de neinvidiat în 
privinţa lipsei de remuşcări, iar politica preşedinţelui ei de 
a pune să se agate femeiuşti drăgălaşe pe stradă ca să fie 
duse în diferitele lui apartamente secrete este... 

Hedrock văzu cum Triner apucă convulsiv statueta. Se 
ridică exact când Royan urlă ca să-l avertizeze. 

Focul tras de tun dezintegră scaunul pe care şezuse 
Hedrock, mătură biroul metalic şi şterse cu o flacără 
tavanul. Era o lovitură de o violenţă imensă, cel puţin 
nouăzeci de mii de cicli, dar nu destul de puternică încât 
Hedrock să nu observe fulgerul din pistolul lui Royan. După 
o clipă, suita evenimentelor apăru limpede. Triner 
manipulase tunul şi-l îndreptase spre Hedrock, apoi se 
întorşese şi-şi scosese revolverul imperial pentru a-l ucide 
pe Royan. Dar acesta trăsese primul, cu un pistol defensiv 
de la Arsenale. 

Unde stătuse mai înainte Triner era acum un luciu care 
scânteia şi se stingea imediat, în timp ce nişte puternice 
pompe aspiratoare (declanşate automat de către tun) 
curăţau aerul din încăpere. Era un proces standard, atât de 
rapid încât tot aerul din cameră se primenea de cinci ori pe 
secundă. 

În birou se aşternu tăcerea între Hedrock şi Royan. Într- 
un târziu Royan îi spuse: 

— Zău că nu înţeleg cum ai scăpat. 

Părea emoţionat. Îi tremura glasul. Pălise şi fără doar şi 
poate câteva minute trebuia să fie tratat cu multă răbdare. 
Atâta doar că nu dispuneau de acest timp. De fapt nu mai 
aveau deloc timp. Şi aşa lui Hedrock i se păru că a irosit 
minute preţioase într-un singur birou. Îşi deconectă 
instalaţia de augmentare şi spuse în grabă: 

— Royan, dumneata eşti noul preşedinte al societăţii, cu 
un salariu de cinci milioane pe an. Ce fel de curs de 
educaţie mintală ai ales pentru fiul dumitale? 

Royan îşi revenea mai repede decât se aşteptase Hedrock. 


— Cel obişnuit. 

— Schimbă.-l. Arsenalele au publicat de curând amănunte 
în privinţa unui curs nou care deocamdată nu este chiar 
atât de popular. Cuprinde întărirea funcţiilor morâle. Dar 
spune-mi când vor fi gata listele pe care le-am comandat 
prin Triner? Sau n-ai idee de ele? 

Viteza conversaţiei păru să-l năucească din nou pe Royan, 
dar păru că face faţă poverii: 

— Mă tem că nu înainte de ora şase. Eu... 

Hedrock i-o retează: 

— Royan, mâine o să ai parte de nişte şocuri cumplite, dar 
să te ţii tare. Să nu-ţi pierzi capul. Ţi-ai atras mânia unei 
puternice organizaţii secrete. '[i se va da o lecţie. Ni se vor 
distruge în mare măsură proprietăţile, dar sub nici un 
cuvânt şi nici o împrejurare să nu dezvălui cuiva că sunt 
proprietăţile noastre şi nici să nu începi reconstruirea lor 
până într-o lună sau până când nu primeşti instrucţiuni noi. 

Termină pe un ton destul de sinistru: 

— Trebuie să ne acceptăm pierderile fără prea multă 
zarvă. Din fericire mâine e o Ză de Odihnă. Oamenii nu vor 
fi în atelierele şi birourile lor. Dar nu uita... Listele... Să 
fie... Gata la şase! 

Şi cu o mişcare bruscă, îl părăsi. Referirea la o orgănizaţie 
secretă era o poveste la fel de bună ca şi oricare alta şi 
când uriaşul avea să se pună în mişcare, toate slăbiciunile 
sale aveau să fie reduse la dimensiuni pitice de realitatea 
înfiorătoare. Dar acum prima grijă era să facă celelalte 
viziteîncepând cu câteva mai uşoare, apoi să mănânce, pe 
urmă să-l înfrunte pe arogantul Nensen şi să declanşeze 
acţiunile pe scară mare. 

Peste o oră îl ucise pe Nensen prin metodă simplă a 
reflectării asupra lui a propriului său pistol. Neînfrântul 
Deely se dovedi inofensiv, un bătrân monstru care se predă 
iute văzând că pe Hedrock nu-l interesează convertirea lui 
târzie. Ceilalţi constituiau obstacole ale căror curiozităţi şi 
inerție mintală trebuiau înfrânte. Abia a doua zi de 


dimineaţă la şapte fără un sfert Hedrock luă o păstilă 
energizantă, nişte vitamine şi se întinse jumătate de oră ca 
ele să-şi facă efectul asupra trupului său obosit. 

Mâncă mult la micul dejun şi puţin înainte de opt îşi puse 
la maximum augmentatorul din costumul „de lucru”. Sosise 
ziua uriaşului. 


Treisprezece. 

Cu câteva minute înainte de a-l parveni primele veşti, 
Innelda tocmai spunea pe un ton glacial: 

— De ce avem mereu nevoie de bani? Unde se duc toţi 
aceşti bani? Bugetul nostru anual e pur şi simplu 
astronomic şi totuşi nu văd altceva decât declaraţii care ne 
arată că cutare sume se duc la cutare departament general 
şi cutare la altul şi tot aşa mai departe, până la plictiseală. 
Sistemul solar are bogății inestimabile. Deverul zilnic al 
bursei se ridică la sute de miliarde de unităţi fiduciare. Şi 
totuşi guvernul nu are bani. Ce se întâmplă? Am rămas în 
urmă cu încasarea impozitelor? 

Se aşternu tăcerea. Şeful finanţelor se uită disperat în 
jurul mesei unde se ţinea şedinţa guvernului. Până la urmă 
privirea i se opri la faţa Prințului Del Curtin. Ochii i se 
luminară cu un fel de apel mut. Prinţul şovâăi, apoi spuse: 

— Maiestate, aceste şedinţe de cabinet încep să intre într- 
un tipar. Toţi tăcem în timp ce Maiestatea Voastră ne 
dondăneşte. În ultima vreme aţi avut mereu tonul plângăreţ 
al unei neveste care, după ce a cheltuit toţi banii soţului, îl 
ocărăşte că nu are mai mulţi. 

Împărăteasa nu înţelese imediat implicaţiile acestor vorbe. 
Era atât de deprinsă ca vărul ei să-l vorbească astfel în 
particular, încât n-o frapa imediat faptul că de data asta 
comentariile erau făcute într-o şedinţă oficială a guvernului. 
Observă distrată că ceilalţi părură uşuraţi, însă ea se 
concentra prea tare asupra propriilor ei cuvinte, pentru a 
se lăsa pătrunsă de sensul deplin al frazelor prinţului. Drept 
care îşi continuă mânioasă discursul început mai înainte. 


— M-am plictisit să mi se tot spună că nu avem bani pentru 
a face cheltuielile normale ale statului. Cheltuielile casei 
imperiale au rămas aceleaşi de generaţii întregi. Toate 
proprietăţile particulare pe care le deţin sunt întreţinute 
din câştigurile realizate chiar de ele şi nu de către stat. Mi 
s-a spus de multe ori că am împins până la limita maximă 
impozitele pe societăţile comerciale ca şi pe cetăţeni, dar de 
fapt marea finanţă se plânge cel mai tare de această 
povară. Dacă aceşti isteţi oameni de afaceri şi-ar cerceta 
registrele, ar descoperi că există alţi factori mai puţin 
evidenţi care le golesc resursele. Mă refer la ceea ce preia 
organizaţia aceea ilegală şi scandaloasă, Arsenalele, care 
stoarce ţara noastră la fel de rău ca şi guvernul legitim. 
Pretenţia lor că nu vând decât arme este una din cele mai 
mari escrocherii la care a fost şupus un popor. Metoda lor 
este destinată în mod viclean să atragă sprijinul unor 
indivizi hrăpăreţi din rândul măselor. Se ştie prea bine că e 
suficient să aduci acuzaţia că te-a tras pe sfoară o firmă şi 
imediat tribunalele secrete ale Arsenalelor îţi dau câştig de 
cauză. Întrebarea este, când devine profitul legitim 
escrocherie? E o întrebare pur filosofică şi poate fi 
discutată la nesfârşit. Dar aceste tribunale ale Arsenalelor 
dovedesc prea multă uşurinţă în acordarea unor 
despăgubiri triple, dau acuzatorului jumătate din bani şi-şi 
păstrează cealaltă jumătate. Ascul-taţi-mă pe mine, 
domnilor, trebuie să dezlănţuim o campanie. Trebuie să-l 
convingem pe oamenii de afaceri că Arsenalele îi storc mai 
mult decât guvernul. De fapt, bineînţeles, dacă oamenii de 
afaceri ar fi cinstiţi, n-ar consta. Într-un asemenea caz, 
mironosiţele astea de la ateliere s-ar vedea demascate, 
arătându-se că sunt de fapt nişte hoţi. Pentru că bineînţeles 
tot ar mai avea nevoie de bani ca să-şi întreţină 
organizaţiile. 

Făcu o pauză, căci îşi pierduse răsuflarea şi-şi aminti ce 
spusese anterior Prinţul Del Curtin. Se încruntă la el: 


— Şi aşa, verişorule, zici că vorbesc ca o nevastă 
cicălitoare? După ce am cheltuit banii soţului meu iubitor, 
acum... 

Se opri brusc. Tresărind, îşi aminti expresia de uşurare 
care se aşternuse pe feţele miniştrilor după comentariul 
prinţului. Deodată o fulgeră revelaţia pe care nu o avusese 
până acum, că a fost acuzată personal în faţa întregului 
cabinet. 

— Ei fir-ar al dracului să fie! Explodă ea. Va să zică eu sunt 
de vină? Va să zică eu am cheltuit banii soţului ca o femeie 
iresponsabilă? 

Iarăşi făcu o pauză ca să-şi tragă sufletul. Era pe punctul 
de a relua, când se aprinse teleecranul de lângă scaunul ei: 

— Maiestate, tocmai ne-a sosit din Vestul Mijlociu un mesaj 
urgent. O fiinţă umană uriaşă, înaltă de vreo cincizeci de 
metri, distruge cartierul de afaceri din oraşul Denar. 

— Cum? 

— Dacă doriţi, vă pot arăta scena. Uriaşul se retrage încet 
în faţa atacurilor unităţilor mobile. 

— Nu-l nimic... Vocea ei era rece şi incisivă. Încheie 
retezând vorba: Trebuie să fie vreun robot construit de un 
nebun şi marina o să rezolve cazul. În momentul de faţă nu 
pot da atenţie povegştii ăsteia. Raportaţi mai târziu. 

— Prea bine. 

În tăcerea care urmă, şezu pe scaun ca o statuie, cu faţa 
imobilă şi albă, cu ochii scoşi, din orbite, înflăcăraţi. 

Într-un târziu şopti: 

— Să fie oare o nouă acţiune a Arsenalelor? 

Ezită şi apoi rupse vraja celor întâmplate. Îi năvăliră în 
minte lucrurile pe care le spunea înainte de întrerupere. 
Primele ei cuvinte loviră în plin aluzia acuzatoare. 

— Prinţe, trebuie oare să înţeleg că mă scoţi pe mine 
vinovată în public de dificultăţile financiare cu care se luptă 
guvernul? 

Prinţul îşi păstră calmul. 


— Maiestatea Voastră îmi interpretează greşit cuvintele. 
Eu spuneam că aceste şedinţe de cabinet s-au transformat 
în ore de cicăleală. Diverşii lorzi şefi de depărtamente sunt 
răspunzători în faţa parlamentului şi nu văd la ce poate sluji 
o critică distructivă. 

Ea se uită lung la prinţ şi-şi dădu seama, furioasă, că el 
refuză să-şi explice afirmaţia iniţială. Îi spuse repede: 

— Atunci nu ţi se pare că sugestia mea de a-linforma pe 
oamenii de afaceri cu privire la tacticile hoţeşti ale 
Arsenalelomici asta nu ţi se pare constructivă? 

Prinţul tăcu atâta vreme încât ea izbucni mai apăsat: 

— Ei, e constructivă sau nu? 

El îşi mângâie bărbia şi apoi o privi drept în ochi: 

— Nu, declară el. 

Împărăteasa îl privi cu ochii mari şi-şi pierdu din nou 
răsuflarea, căci acest schimb de cuvinte avea loc în faţa 
întregului cabinet. 

— Şi de ce nu? Întrebă ea în cele din urmă, pe un ton cât 
mai rezonabil cu putinţă. Cel puţin ar mai slăbi presiunea 
criticilor împotriva noastră pentru nivelul ridicat al 
impozitelor. 

— Dacă asta te face fericită, îi replică Prinţul Del Curtin, 
probabil că n-ar fi nici un rău să lansăm o asemenea 
campanie de propagandă. Nu ne-ar îndatora mult mai mult. 

Innelda vorbi iarăşi glacial: 

— Nu e vorba de fericirea mea personală, se supără ea. 
Mă gândesc numai la statul nostru. 

Prinţul Del Curtin tăcu şi ea îl privi din ce în ce mai 
hotărâtă. Îi vorbi cu seriozitate: 

— Prinţe, noi suntem rude de sânge. În particular suntem 
prieteni buni, dar am avut dispute violente asupra multor 
chestiuni. Totuşi, acum ai sugerat că eu aş lăsa interesele 
mele particulare să-mi încalce răspunderile faţă de stat. 
Bineînţeles, întotdeauna am luat drept bună ideea că nu 
poţi avea două personalităţi şi că fiecare act al unui individ 
îi reflectă în oarecare măsură prejudecățile particulare. Dar 


există o diferenţă între presupunerile înconştiente care 
influenţează opiniile individuluiîntre acestea şi o politică 
bine calculată, în aşa fel încât să aşigure împlinirea ţelurilor 
particulare ale acestei persoane. Ei bine, în ce fel m-am 
dovedit eu calculată? Ce te-a făcut să rosteşti deodată o 
afirmaţie cu atât de multe implicaţii ascunse? Aştept un 
răspuns. 

— Deodată” nu este cuvântul exact, răspunse sec prinţul. 
De mai bine de o lună tot stau aici şi-ţi ascult cu uimire 
crescândă tiradele enervate. Şi-mi pun mereu o întrebare. 
Eşti curioasă să ştii care e această întrebare? 

Femeia avu o ezitare. Deja răspunsul luase o întorsătură 
care o făcea să nu se mai simtă la largul ei. Totuşi riscă: 

— Spune-mi. 

— Întrebarea pe care mi-am pus-o, reluă Prinţul Del 
Curtin, era „Ce o preocupă şi o necăjeşte? La ce decizie se 
străduieşte să ajungă?” Ei bine, răspunsul la aceste 
întrebări n-a reieşit imediat. Suntem cu toţii conştienţi de 
obsesia ta în privinţa Arsenalelor. În două situaţii diferâţe 
te-ai arătat gata să cheltuieşti fonduri guvernamentale 
uriaşe pentru a promova vreo acţiune îndreptată împotriva 
Arsenalelor. Primul incident de acest fel a avut loc acum 
câţiva ani şi ne-a costat atâţia bani încât datoriile s-au putut 
acoperi abia anul trecut. lar apoi, cu câteva luni în urmă, ai 
început să-mi faci nişte observaţii destul de misterioase, iar 
în final ai cerut cabinetului să voteze o sumă mare de bani 
pentru un scop pe care nu l-ai dezvăluit nici atunci, nici 
până acum. Flota a fost rechemată brusc, a venit o acuzaţie 
din partea Făuritorilor de Arme că ai făcut rost de o 
instalaţie de propulsie interstelară pe care o ţii secretă. Noi 
am finanţat o contra-propagandă şi până la urmă toată 
afacerea s-a stins, deşi costul ei a fost colosal, după cum 
arată cifrele noastre din buget. Aş mai vrea să ştiu de ce ai 
socotit necesar să construieşti tunuri energetice de o sută 
de milioane de cicli care costă un miliard opt sute de mii 
fiecare. Te rog să nu mă înţelegi greşit. Nu-ţi cer să explici 


acest lucru. Deduc din anumite observaţii ale tale că 
incidentul s-a încheiat cu succes. Au rămas totuşi 
următoarele întrebări: De ce nu erai mulţumită? Ce n-a fost 
în regulă? Eu unul am decis în mintea mea că e vorba deo 
problemă internă şi nu externă, personală şi nu politică. 

Pe Innelda o cuprinse o senzaţie tot mai acută de gol 
interior. Şi totuşi nu ştia încă unde bate el. Ezită şi se 
pierdu cu totul. Prinţul continuă: 

— Innelda, ai treizeci şi doi de ani şi nu te-ai măritat Există 
zvonurişi te rog să mă ierţi că le pomenesc aicică ai sute de 
amanți, dar eu unul ştiu sigur că astea sunt vorbe de clacă. 
Deci, ca să mă exprim fără ocol, a sosit de mult timpul să te 
măriţi. 

— Adică tu ai propune, întrebă ea cu glasul puţin strident 
de iritaresă convoc toţi tinerii din ţară să se întreacă în 
fapte de vitejie şi să-l iau de bărbat pe cel care iese primul 
la concurs? 

— Nu e câtuşi de puţin nevoie de aşa ceva, îi replică liniştit 
prinţul. Eşti deja îndrăgostită. 

În jurul mesei se produse o oarecare agitaţie. Zâmbete. 
Expresii şi priviri amabile. 

— Maiestate, începu unul dintre bărbaţi, asta e cea mai 
bună veste pe care am auzit-o de... 

Îşi pierdu însă glasul văzând expresia de pe faţa 
Împărătesei. 

Ca şi când n-ar fi auzit întreruperile, aceasta spuse: 

— Prinţe, sunt uluită. Şi cine e fericitul ales? 

— Probabil unul dintre cei mai formidabili bărbaţi pe care 
i-am cunoscut, încântător în pofida vitalităţii sale şi întru 
totul demn de mâna ta. A venit la palat acum vreo opt luni şi 
te-a impresionat pe dată. Din nefericire, datorita 
antecedentelor salevreau să spun din punct de vedere 
politics-a stârnit în mintea ta un conflict între dorinţele tale 
fireşti şi obsesia ta. 

Acum îşi dădea ea seama despre ce vorbeşte prinţul şi 
încercă să abată săgeata în altă parte: 


— Sper că nu te referi cumva la tânărul acela pe care l-am 
trimis acum două luni la spânzurătoare, dar pe care l-am 
grațiat ulterior. 

Prinţul Del Curtin zâmbi: 

— Recunosc că judecata ta aspră împotriva lui m-a 
nedumerit o vreme, dar de fapt era pur şi simplu o altă 
faţetă a luptei tot atât de violente care se dă în mintea ta. 

Innelda răspunse cu tot atâta răceală: 

— Parcă-mi amintesc că n-ai ridicat obiecţii prea mari 
împotriva ordinului de execuţie. 

— Am fost dat peste cap. Sunt mult prea loial faţă de 
persoana ta, iar afirmaţiile tale atât de categorice împotriva 
lui m-au întors pe dos. Abia ulterior am înţeles că toate 
făceau parte dintr-un tipar. 

— Adică ai impresia că n-am fost sinceră dând acest ordin? 

Prinţul spuse: 

— Pe lumea asta oamenii îi distrug neîncetat pe cei pe 
care-l iubesc. Ba chiar se mai şi sinucid, distrugând astfel 
fiinţa pe care o îndrăgesc cel mai mult. 

— Şi ce au toate astea de-a face cu conflictul din mintea 
mea şi careaspect destul de ironicmă preface într-o 
scorpie? 

— Acum două luni mi-ai spus că l-ai informat pe căpitanul 
Hedrock (Împărăteasa se încordă puţin auzind pomenit 
pentru prima dată acest nume) că-l vei invita înapoi la palat 
peste două luni. Acest termen a trecut şi nu eşti în stare să 
te hotărăşti dacă să te ţii sau nu de cuvânt. 

— Vrei să spui că dragostea mea a fost întunecată de 
altceva? 

— Nu, zise prinţul şi apoi dovedi şi mai multă răbdare: Pur 
şi simplu ţi-ai dat brusc seama că rechemarea lui ar fi un 
act mult mai semnificativ decât orice ţi-ai imaginat când ai 
fixat acest termen. În mintea ta asta echivala cu 
recunoaşterea faptului că situaţia este exact cea descrisă 
de mine. 

Innelda se ridică. 


— Domnilor, zise ea cu un zâmbet îngăduitor, toate acestea 
au fost pentru mine o revelaţie. Sunt sigură că vărul meu e 
bine intenţionat şi că într-un fel ar fi excelent pentru mine 
să mă mărit. Dar mărturisesc că nu m-am gândit niciodată 
la căpitanul Hedrock ca la individul osândit să-mi asculte 
toată viaţa cicălelile. Din nefericire există un alt motiv 
pentru care am ezitat să mă mărit şi deci să adaug un al 
treilea conflict la cele două menţionate de prinţ. Eu... 

Teleecranul de lângă scaunul ei se aprinse: 

— Maiestate, Consiliul Făuritorilor de Arme tocmai a 
transmis o declaraţie în legătură cu uriaşul. 

Innelda se aşeză la loc. Simţi un vag şoc dându-şi seama că 
a uitat complet de tiranul acela fără noimă, cu un aparent 
program de distrugere tot fără noimă. Dar acum se apucă 
de marginea mesei lungi. 

— Am să capăt mai târziu o copie, spuse ea. Care e esenţa 
declaraţiei? 

Urmă o pauză după care se auzi un alt glas, mult mai 
profund: 

— Consiliul Făuritorilor de Arme a dat acum publicitaţii o 
declaraţie denunţând uriaşul de cincizeci de metri înălţime 
care a devastat cartierele comerciale şi financiare ale 
oraşelor Denar şi Leonton. Făuritorii de Arme declară că 
zvonul după care uriaşul ar fi o maşinărie a Arsenalelor este 
absolut fals şi ei subliniază că vor face tot ce le stă în 
putinţă pentru a ajuta la capturarea Uriaşului. După cum s- 
a relatat mai devreme, uriaşul a alergat... 

Împărăteasa stinse teleecranul. 

— Domnilor, spuse ea, cred că aţi face mai bine să vă 
întoarceţi la sediile dumneavoastră şi să fiţi pregătiţi de 
acţiune, fiecare la postul lui. Statul este în primejdie şi de 
data asta (se uită lung la vărul ei), de data asta nu mi se 
pare a fi vorba de nici un calcul din partea mea. 

Se întrerupse şi-şi luă rămas bun de la ei. 

Conform tradiţiei, lorzii care alcătuiau Cabinetul îşi 
păstrară locurile până când ea părăsi încăperea. 


De îndată ce ajunse în apartamentul ei, aşteptă câteva 
minute iar apoi ceru legătura cu biroul Prințului Del Curtin. 
Faţa acestuia apăru aproape imediat pe ecran. Ochii lui 
căpătară o expresie curioasă, întrebătoare. 

— Eşti frumoasă? O întrebă el. 

— Bineînţeles că nu. Ştii tu prea bine. Apoi se pierdu într-o 
izbucnire emotivă: Spune-mi te rog, Del, aveţi ceva 
informaţii cu privire la intenţiile uriaşului? 

— Vrea să se dea publicităţii chestiunea propulsiei 
înterstelare. 

— A, atunci e vorba de Arsenale. 

Prinţul clătină din cap. 

— Nu prea cred, Innelda, zise el cu gravitate. Au mai 
difuzat o a doua declaraţie acum câteva minute, dându-şi 
probabil seama că toată lumea va face legătura între 
apariţia uriaşului şi propaganda lor de acum şase 
săptămâni. Şi-au repetat cererea ca tu să dai în vileag 
propulsia interstelară, dar continuă să nege orice legătură 
cu uriaşul şi încă o dată se oferă să ajute la prinderea lui. 

— S-ar părea că negația asta e ridicolă. 

Prinţul Del Curtin spuse cu seriozitate: 

— Innelda, dacă uriaşul ăsta îşi continuă, distrugerile, va 
trebui să faci altceva mai concret decât să aduci acuzaţii 
Arsenalelor. 

— Cobori la micul dejun? Îl întrebă ea. 

— Nu, mă duc la Denar. 

Innelda privi îngrijorată la imaginea lui de pe ecran: 

— Ai multă grijă, Del. 

— O, n-am câtuşi de puţin de gând să mă las ucis. 

Ea râse brusc: 

— De asta sunt sigură. Poţi să-mi spui ulterior ce motiv ai 
să te duci. 

— Nu e nici o taină. M-a invitat marina. Cred că au nevoio 
de un martor responsabil al eforturilor pe care le întreprind 
ei pentru a nu li se aduce mai târziu acuzaţii că n-au făcut 
tot ce le stă în putinţă. Se întrerupse: La revedere. 


— La revedere, zise Innelda şi închise aparatul. 

Îşi petrecu dimineaţa dictând scrisori. La prânz, în şalonul 
principal, se întoarseră către ea atâtea priviri. Îngrijorate 
încât, când reveni în apartamentul ei, deschise imediat 
teleecranul şi se uită la uriaş. Întâi îl văzu devastând o 
stradă din oraş. Era ca un nebun gigantic, un adevărat 
demon al distrugerii. Îl privi lung, cu oroare crescândă, 
aproape fără să-l vină să creadă. Înaintarea lui incredibilă 
sfărâma clădiri întregi. Strălucea în soare ca un monstruos 
cavaler într-o armură orbitoare. 

Chiar când privea ea, un distrugător trecu fulgerător pe 
lângă uriaş, trăgând asupra lui cu toate cele patruzeci de 
tunuri; iar flăcările ţâşniră din gigant într-o adevărată jerbă 
incandescentă, de parcă ar fi fost un ecran de energie. Dar, 
cu ochii micşoraţi observă că, după atac, uriaşul păşi 
îndărătul unei clădiri înalte şi se ghemui acolo când reveni 
la atac distrugătorul. În faţa acestei situaţii încurcate, nava 
se abţinu de la deschiderea focului. Se întoarse peste un 
minut, însoţită de alte două distrugătoare, dar uriaşul era 
mult mai departe, lăsând în urma lui o dâră de distrugeri, 
un şir de clădiri dărâmate. Ridică un mic atelier şi-l folosi ca 
scut în faţa tirului navelor şi părea imun la valurile de 
energie care se revărsau asupra lui, chiar inconştient de 
ele. 

Împărăteasa se gândi: 

— Nu-l place focul direct, dar îi rezistă. lar energia 
indirectă nu-l deranjează câtuşi de puţin. 

Înfiorându-se, închise aparatul. Scena dispăru imediat. 

Se simţea obosită, aşa că se întinse un ceas. Probabil că a 
şi dormit, pentru că a sculat-o din somn teleecranul 
particular de lângă pat. Îl văzu pe Prinţul Del Curtin cu o 
înfăţişare îngrijorată şi vocea şi mai şi: 

— Innelda, l-ai mai urmărit pe uriaş? 

Împărătesei i se făcu un gol în inimă. Îi era încă greu să 
prindă sensul vinei asemenea primejdii care se ivise din 
neant în dimineaţa aceea, iar acum ameninţa însăşi 


structura imperiului Isher. Cu mare greutate izbuti să 
întrebe: 

— Dar e ceva deosebit? Am fost tare ocupată. 

— Treizeci şi patru de oraşe, Innelda. Doar un singur mort 
deocamdată şi numai datorită unui accident. Gândeşte-te 
totuşi despre ce e vorba. Nu e o glumă, e o realitate. 
Continentul întreg a început să fiarbă ca un furnicar 
răsturnat. Uriaşul a distrus numai clădirile firmelor mici, 
lăsând neatinse marile companii. S-a stârnit un adevărat val 
de zvonuri în această privinţă şi mă tem că oricâtă 
propagandă am face, s-ar dovedi inutilă atâta vreme cât se 
mai află în libertate monstrul ăsta. Deodată prinţul izbucni: 
Ce e toată povestea asta că tu ai ascunde un sistem de 
propulsie interstelară? E ceva adevărat? 

Innelda şovăi, apoi zise: 

— De ce mă întrebi? 

— Pentru că, zise el cu severitate, dacă e adevărat şi dacă 
asta se ascunde îndărătul uriaşului, atunci cred că ar fi mai 
bine să începi să te gândeşti serios la dezvăluirea 
secretului, cu maximum de politeţe şi chibzuinţă. Nu mai 
poţi rezista uriaşului nici o zi în plus. 

— Dragul meu... Replică ea, cu glasul glacial şi hotărât, 
putem să rezistăm şi o sută de zile dacă e nevoie. Dacă s-ar 
făuri un sistem de propulsie interstelară, în condiţiile 
actuale, Casa Isher i s-ar împotrivi! 

— De ce? 

— Pentru că (şi glasul ei căpătă o forţă răsunătoare) 
populaţia noastră ar începe să pornească în toate direcţiile, 
în două sute de ani ar fi mii de familii regale parvenite şi de 
guverne suverane nou-născute, conducând sute de planete 
şi declarând războaie ca şi regii sau dictatorii de pe 
vremuri. Şi cel mai mult ar uri aceştia străvechea casă 
domnitoare Isher, a cărei prezenţă vie ar face ridicole 
pretenţiile lor zgomotoase. Viaţa pe Pământ s-ar preface 
într-un şir nesfârşit de războaie împotriva altor sisteme 
stelare. 


Făcu o pauză, apoi reluă cu aceeaşi încordare în glas: 

— O fi părând stupid să te gândeşti la o situaţie care poate 
se va produce abia peste două sute de ani, dar o familie ca a 
noastră care a domnit neîntrerupt peste patruzeci şi şapte 
de secole, a învăţat să folosească sută de ani drept unitate 
de măsură. Şi aşa priveşte viitorul. După o nouă pauză 
încheie: în ziua în care se va inventa o metodă 
administrativă care să dea posibilitatea emigrației stelare 
controlate, atunci vom putea privi aprobator noul sistem de 
propulsie. Până atunci... 

Se opri, căci prinţul încuviinţa, cu faţa îngândurată: 

— Fireşte, ai dreptate. Acest mod de a privi lucrurile nu-mi 
trecuse prin minte. Nu putem îngădui un asemenea haos. 
Dar situaţia noastră se agravează din ceas în ceas. Dă-mi 
voie să-ţi fac o propunere. 

— Da. 

— O să ai un şoc. 

Inneldei i se încreţi fruntea: 

— Spune odată! 

— Bine, e-n regulă. Ascultă-mă: Propaganda Arsenalelor 
profită de acţiunile uriaşului, dar în acelaşi timp îl denunţă 
mereu. Hai să-l combatem pe chestia asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Dă-mi voie să intru în legătură cu ei. Trebuie neapărat 
să-l identificăm pe cel care se ascunde îndărătul acestui 
uriaş. 

— Adică cum, să lucrăm cu ei? Innelda îşi regăsi glasul 
într-o izbucnire explozivă. După trei mii de ani, o 
Împărăteasă de Isher cerşeşte ajutorul Făuritorilor de 
Arme? Nici în ruptul capului! 

— Innelda, chiar în clipa asta uriaşul distruge oraşul 
Lakeside. 

— Vai de mine! 

Tăcu. Pentru prima dată se simţea doborâtă. Strălucitorul 
Lakeside, al doilea că splendoare şi bogăţie după Oraşul 
Imperial. Încercă să-şi imagineze uriaşul acela cu armură 


strălucitoare zdrobind minunile din oraşul lacurilor. Încet, 
foarte încet, încuviinţă din cap. Nu mai încăpea nici o 
îndoială. În mai puţin de o zi, cu o singură excepţie, uriaşul 
devenise factorul cel mai important dintr-o lume 
zdruncinată şi zdrobită. 

Innelda ezită, apoi spuse: 

— Prinţe! 

— Da. 

— Căpitanul Hedrock mi-a lăsat o adresă. Vrei să încerci 
să intri în contact cu el şi să-l pofteşti la palat? Dacă se 
poate chiar astă-seară? 

Vărul ei o privi gânditor şi în cele din urmă spuse doar 
atât: 

— Care-l adresa? 

I-o dădu iar apoi se lăsă pe spate, relaxându-se cu de-a 
silă. Era o adevărată uşurare, un minut mai târziu, să-şi dea 
seama că a luat două hotărâri mari. 

Cu câteva minute înainte de ora cinci, mesajul ei 
înregistrat şi reprodus automat îi parveni lui Hedrock. 
Rugămintea de a se duce la palat îl surprinse. Era greu de 
crezut că Innelda s-a panicat atât de tare în privinţa 
viitorului Casei Isher. 

Îşi încheie campania de distrugere şi se întoarse în 
laboratorul lui secret. Ajuns acolo, căută lungimea de undă 
secretă a Consiliului Făuritorilor de Armesau mai bine zis 
lungimea de undă pe care o credeau ei secretă. 
Prefăcându-şi vocea, zise: 

— Domnilor membri ai Consiliului Făuritorilor de Arme, 
sunt convins că v-aţi dat deja seama de marile avantaje pe 
care le aduc propriei voastre cauze faptele uriaşilor. 

Lui Hedrock i se păru potrivit să sublinieze mereu că nu e 
vorba de un singur uriaş. Arsenalele ştiau prea bine că, 
odată augmentată, o fiinţă umană normală îmbătrâneşte cu 
cinci ani la fiecare treizeci de minute. Continuă pe un ton 
imperios: 


— Uriaşii au nevoie de ajutor imediat. Făuritorii de Arme 
trebuie acum să preia conducerea, să trimită voluntari care 
să joace vreme de cincisprezece minute rolul de uriaşsau să 
zicem măcar câte jumătate de oră de perşoana. Nu e 
necesar să distrugă, dar apariţia lor va oferi un efect de 
continuitate. De asemenea este importânt ca Arsenalele să- 
şi reia acum pe toate planurile propaganda pentru a o sili 
pe Împărăteasă să cedeze secretul propulsiei interstelare. 
Este esenţial ca primul uriaş să apară cândva astă-seară, nu 
prea târziu. De dragul forţelor progresiste ale omului nu 
lipsiţi de la această îndatorire! 

Cincisprezece minute mai târziu, când apăru primul dintre 
uriaşi, se afla încă în ascunzătoarea lui. Atât de rapidă a fost 
reacţia. Chiar prea rapidă. Dovedea existenta unor planuri 
particulare. Dovedea că cea mai mare putere din întreg 
sistemul solar reacţionează ca un arc de oţel fin reglat; şi n- 
avea nici o îndoială că printre aceste planuri se număra şi 
hotărârea de a detecta identitatea persoanei care le 
cunoştea secretele. Era chiar pregătit să creadă că ei ştiu 
cine este el. 

Deci, sosise timpul să pună în acţiune una dintre invențiile 
lui secrete. Ulterior, după ce se va produce criza, putea face 
o încercare de a utiliza o copie a acestei învenţii, pe care o 
ascunsese cu multă, foarte multă vreme în urmă în 
mormintele din palat. Următoarele douăsprezece ore aveau 
să fie hotărâtoare. Întrebarea cea mare era: Oare fiinţele- 
păianjen îi vor da voie să meargă până la capăt? 

Nu dădeau nici un semn de viaţă. 


Paisprezece. 

Noaptea caldă şi înnorată părea să fi luat foc. Strada 
lungă, binecunoscutul Bulevard al Norocului strălucea ca 
un giuvaer în timp ce Gonish mergea pe ea. Kilometru după 
kilometru de giuvaeruri, nestemate care se uneau şi se 
topeau una în alta departe de tot, într-o direcţie sau alta, 
prefăcându-se într-o licărire în care se amestecau toate 


culorile, mai ales albul. Firmele şi pancartele străluceau 
către Negatist, o splendoare de mesaje gravate în lumină: 

CÂŞTIGAŢI O AVERE. 

INTRAŢI CU ZECE UNITĂŢI FIDUCIARE. 

IEŞIŢI CU UN MILION. 

PALATUL DE DIAMANI. 

ÎN INTERIOR VA AŞTEAPTĂ ZECE MILIOANE DE 
DIAMANTE. 

ÎNCERCAŢI-VĂ NOROCUL. 

ÎNTR-UN DECOR DE DIAMANTE. 

Mergând mai departe, Gonish găsi mai multe firme şi 
pancarte de acelaşi ţip: PALATUL RUBINELORPALATUL DE 
AURPALATUL. DE SMARALDamestecându-se cu sute de 
construcţii la fel de strălucitoare, care-ţi luau ochii. În cele 
din urmă ajunse la destinaţie: 

BAZARUL NOROCULUI. 

SE POATE JUCA ŞI CU CINCI GOLOGANI. 

CÂŞTIGURI NELIMITATE. 

Negatistul făcu o pauză, zâmbind cu gravitate. Foarte bine 
că Împărăteasa îşi alesese drept loc de întâlnire cu el una 
din proprietăţile ei care serveau masele largi. El trebuia să 
descopere dacă ea ştie unde se află Hedrock, să-l smulgă 
această informaţie şi să fugă apoi viu de acolo. 

Gonish studie gloatele de oamenimai ales tineri care 
intrau şi ieşeau adevărate şuvoaie din clădirea cu lumini 
orbitoare. Râsetele lor, glasurile lor tinere şi vioaie sporeau 
splendoarea nopţii scânteietoare. Totul părea normal, dar el 
stătea acolo răbdător şi în lumina experienţei cântărea din 
ochi persoanele care treceau pe lângă el, evaluându-le 
caracterul după expresia feţei. Şi nu-l trebui multă vreme 
până să desprindă adevărul: trotuarele mişunau de agenţi 
ai guvernului imperial. 

Gonish se încrâncenă la faţă. Consiliul Făuritorilor de 
Arme insistase ca întâlnirea lor să se producă în public. Era 
de înţeles că poliţia secretă guvernamentală să ia mari 
precauţii, precum şi ca Maiestatea Sa să nu ţină prea mult 


să ştie toată lumea că tratează cu Arsenalele atât de curând 
după apariţia uriaşilor. 

Întâlnirea era fixată în toiul nopţii, la ora două şi treizeci. 
Acumvăzu Gonish uitându-se la ceasera exact unu cincizeci 
şi cinci. 

Rămase unde se afla, trist că are datoria de a încerca să-l 
atragă în cursă pe Hedrock. Dar identificarea lui Hedrock 
după mesajul său, ca fiind omul care se ascunde îndărătul 
uriaşilor, fusese şocant de convingătoare şiaşa i se părea lui 
Gonishjustifica pe deplin temerile Consiliului. Hedrock 
arătase prin acţiunile lui că e primejdios şi întrucât nu 
făcuse nici o încercare de a-şi explica ţelurile când i se 
dăduse prilejul s-o facă, trebuia să fie socotit vinovat 
conform acuzațiilor aduse. 

Era totuşi de neconceput ca un om care se afla în posesia 
secretelor fundamentale ale Arsenalelor să fie lăsat în 
libertate. Şi, dacă aşa cum credea Consiliul, Împărăteasa 
ştia unde se află Hedrock, prin iscusinţă şi viclenie această 
informaţie avea să fie smulsă de la ea în cadrul întâlnirii pe 
care chiar ea o propusese. Hedrock, prietenul lui Gonish, 
trebuia să moară. lar între timp era recomandabil ca 
Gonish să intre în clădire şi să vadă ce mai e pe acolo. 

Interiorul scânteia de grădini şi fântâni şi jocuri mecanice. 
Era mai mare decât i se păruse din afară, atât ca lungime 
cât şi ca lăţime. Era înţesată de un număr aproape egal de 
bărbaţi şi femei. Multe dintre acestea din urmă purtau 
măşti. Gonish dădu înţelegător din cap. Împărăţeasă Isher 
avea să fie pur şi simplu una dintre aceste femei mascate. 
Făcu o pauză în faţa unui joc mecanic, o maşină care scotea 
fulgere de foc şi arunca în aer o jerbă de numere 
strălucitoare care se rostogoleau pe câţifeaua neagră a 
unei mese mari de joc. Cu un aer meditativ, negatistul 
urmări până la capăt câteva partide, încercând de fiecare 
dată să suprapună structură generală a jocului pe zona 
ultra-Instruită a creierului său. Într-un târziu jucă şi el zece 
unităţi fiduciare pe fiecare din cele trei numere. 


Focul îşi încetini mersul giratoriu cu scântei aruncate în 
toate direcţiile şi se prefăcu într-o coloană circulară de 
numere suprapuse. Crupierul strigă ca şi cum ar fi intonat 
un imn: 

— Şaptezeci şi patru, douăzeci şi nouă, optzeci şi şase, de 
data asta cota fiind şaptesprezece la unu. 

În timp ce Gonish îşi strângea cele cinci sute zece unităţi 
fiduciare, crupierul se holbă la el: 

— Uitaţi ce e, strigă el cu glas strâns de emoție. De când 
lucrez la masa aceasta de joc, n-am mai văzut decât o 
singură dată ca cineva să ghicească toate cele trei numere 
câştigătoare. 

Negatistul zâmbi: 

— Triumful minţii asupra materiei, spuse el cu bunăvoință 
şi fără prea mult interes, după care porni agale mai 
departe. 

Aproape că simţea privirea uimită a crupierului 
sfredelindu-l ceafa. Ceea ce şi-ar fi dorit el în momentul 
acesta era un joc pe care să nu-l poată rezolva cu 
căpăcitatea lui specială. Îi mai rămăseseră la dispoziţie 
aproape douăzeci şi cinci de minute în care să-l găsească. 
Ajunse la o maşinărie enormă cu bâle şi roţi, ca un 
mecanism de ceasornic. Bilele, şaizeci cu totul şi fiecare 
purtând un număr, porneau de sus şi pe măsură ce se 
învârteau roţile, se rostogoleau treptat în jos, trecând de la 
o roată la alta. Cu cât coborau mai mult, cu atât câştigul era 
mai mare; dar prima jumătate a acestui parcurs complicat, 
deşi rapid, nu conta şi foarte puţine dintre ele ajungeau jos 
de tot. 

După cât izbuti să-şi dea seama Gonish, marea atracţie o 
constituia urmărirea rostogolirii unei bile în jos, tot mai jos, 
speranţa de a câştiga păstrându-se până în ultima secundă. 
Se dovedi însă a fi un lucru mult prea simplu. Bila lui cobori 
cel mai departe de patru ori la rând. Gonish îşi băgă 
câştigul în buzunar şi ajunse în cele din urmă la un joc 
mecanic alcătuit dintr-o sferă de lumină albă şi neagră. Cele 


două lumini se îmbinau într-o singură rază şi până la urmă 
ieşeau ori în întregime albe, ori total negre. Se paria pe 
acest rezultat. 

Nu prea era sigur. Într-un târziu se hotărî să parieze, mai 
întâi ca oricare alt jucător de jocuri de noroc: albul este 
simbolul purității. Albul pierdu. Îşi văzu banii ducându-se pe 
copcă şi se hotări să uite de puritate. Negrul pierdu. Lângă 
el răsună ca un clinchet de clopoței râsul unei femei. 

— Sper, domnule Gonish, că în jocul cu uriaşul vei fi 
norocos. Dar te rog să ne urmezi în camerele rezervate. 

Gonish se întoarse şi văzu o femeie şi trei bărbaţi, dintre 
care unul era Prinţul Del Curtin. Îndărătul măştii, faţa 
femeii părea prelungă, iar gura avea aerul inconfundabil al 
familiei Isher. Prin deschizăturile măştii luceau ochii verzi şi 
severi, iar glasul ei de aur, destul de familiar lui, completa 
elementele de identificare. 

Negatistul se înclină adânc şi spuse: 

— Cu cea mai mare plăcere. 

Fără o vorbă, intrară într-un salon luxos mobilat şi se 
aşezară. Gonish nu se pripi. Avea de pus mai multe 
întrebări. Lucrul ciudat era că referirile lui întâmplătoare la 
Hedrock nu căpătară nici un răspuns. După o vreme lucrul 
deveni uluitor. Gonish se lăsă pe spate, studiind chipurile 
celor trei bărbaţi şi al femeii şi începând să fie de-a dreptul 
neliniştit. Într-un târziu spuse, dar cu multă prudenţă: 

— Am sentimentul că-mi ascundeţi anumite informaţii. 

După ce rostise aceste vorbe, se gândi că poate n-o făceau 
în mod conştient. Erau de o seriozitate mai presus de orice 
îndoială. Şi nici nu aveau de unde să-l suspecteze că de fapt 
îl urmăreşte pe Hedrock. Totuşi părea să existe o înţelegere 
tacită între ei să nu spună absolut nimic despre Hedrock. 

Îl contrazise Prinţul Del Curtin: 

— Vă asigur că greşiţi total, domnule Gonish. Noi patru 
deţinem toate informaţiile care au parvenit în privântă 
uriaşului, până la ultimul amănunt. Şi bineînţeles că orice 
fir eventual descoperit cu privire la identitatea lui există 


undeva şi în minţile noastre. E suficient să ne puneţi 
întrebările corespunzătoare şi vă vom răspunde. 

Sună destul de convingător. Lucrurile aveau să se 
desfăşoare mai greu decât crezuse el şi era perfect posibil 
ca, oricât de periculos s-ar fi dovedit, să trebuiască să dea 
cărţile pe faţă. Spuse încetişor: 

— Vă înşelaţi pornind de la premisa că sunteţi singurele 
surse de informaţie demne de crezare. Există un 
bărbatprobabil omul cel mai important astăzi în viaţăale 
cărui talente extraordinare, noi cei de la Arsenale abia 
începem să le apreciem. Mă refer la Robert Hedrock care a 
ajuns la rangul de căpitan în armata Maiestăţii Voastre. 

Spre uimirea lui Gonish, Împărăteasa se aplecă spre el. 
Era o mare intensitate în privirea ei, îi străluceau ochii, 
buzele i se deschiseră de emoție. Şopti: 

— Adică vreţi să spuneţi că Arsenale îl consideră pe 
Robertpe căpitanul Hedrockdrept unul dintre cei mai 
grozavi oameni de pe lume? Nici nu aşteptă răspunsul, ci se 
întoarse către Prinţul Del Curtin: Vezi? Poftim! 

Prinţul zâmbi şi spuse calm: 

— Maiestate, întotdeauna am avut o părere foarte bună 
despre căpitanul Hedrock. 

Femeia îl înfruntă peste masă pe Gonish şi-l spuse pe un 
ton ciudat de oficial: 

— Voi avea grijă să fie înştiinţat căpitanul Hedrock de 
dorinţa dumneavoastră urgentă de a discuta cu el. 

Deci ştia! Măcar atâta putuse afla. În rest... Gonish se lăsă 
cu un aer melancolic pe speteaza scaunului. Deci ea avea 
să-l încunoştiinţeze pe Hedrock. Da? Parcă-l şi vedea pe 
Hedrock primind această informaţie cu un aer sarcastic. 
Gonish îşi îndreptă încet spinarea. Situaţia lui devenea 
disperată. Întreaga lume a Arsenalelor se pregătea să 
acţioneze pe baza rezultatelor acestei întâlniri. Şi el 
deocamdată nu deţinea absolut nici un element. 

Nu încăpea îndoială că oamenii aceştia erau la fel de 
nerăbdători să scape de uriaş cum erau Făuritorii de Arme 


să pună mâna pe Hedrock; iar ironia supremă consta în 
faptul că moartea lui Hedrock ar fi rezolvat ambele 
probleme deodată. Gonish izbuti cu un mare efort să 
zâmbească agreabilpe cât putea el să fieşi spuse: 

— S-ar părea că ascundeţi între dumneavoastră un mic 
mister legat de căpitanul Hedrock. Îmi permiteţi să vă 
întreb în ce constă? 

Lucru destul de surprinzător, întrebarea îl făcu pe Prinţul 
Del Curtin să pară nedumerit. În cele din urmă spuse cu 
politeţe: 

— Eu unul, socoteam că aţi pus de mult lucrurile cap la 
cap conform obiceiului dumneavoastră. Sau e oare cu 
putinţă ca, dintre toţi oamenii din sistemul solar, să nu ştiţi 
ce s-a întâmplat astă-seară? Unde v-aţi aflat de la ora 
nouăsprezece patruzeci şi cinci? 

Gonish fu surprins la culme. În dorinţa de a-şi păstra 
mintea cât mai limpede în vederea acestei întâlniri, venise 
devreme în Oraşul Imperial. La şapte treizeci se dusese 
într-un mic restaurant liniştit. leşind de acolo după o oră şi 
jumătate, se dusese la un spectacol de teatru care se 
terminase la unsprezece şi cincizeci şi trei de minute. De 
atunci hoinărise prin oraş, căscând gura la una şi la alta. Nu 
se gândise să asculte buletinele de ştiri. Habar n-avea de 
nimic. Lucru incredibil, s-ar fi putut prăbuşi jumătate din 
lume şi el să nu ştie. Prinţul Del Curtin vorbi din nou: 

— Este adevărat că într-un asemenea caz nu se dezvăluie 
de obicei identitatea persoanei, dar... 

— Prinţe! 

Îl oprise Împărăteasa, cu glasul scăzut dar încordat. 
Bărbaţii se holbară speriaţi la ea. Ea continuă şi mai severă: 
— Nu mai scoate o vorbă! Ceva nu e-n regulă. Trebuie să 
existe vreun motiv ascuns îndărătul acestui interogatoriu 

legat de căpitanul Hedrock. Cred că pe ei îi interesează 
doar parţial uriaşul. 

Probabil îşi dăduse singură seama că avertismentul ei 
venise prea târziu. Se opri şi, se uită la Gonish căruia i se 


făcu milă de ceea ce desluşi în ochii ei. Până în clipa asta 
niciodată Împărăteasa Isher nu i se păruse întru totul 
umană. Dar nu putea fi vorba de nici un pic de milă. Făcând 
un gest brusc, Gonish îşi apropie mâna de gură, trase puţin 
într-o parte mâneca şi rosti limpede în emițătorul minuscul 
instalat acolo: 

— Căpitanul Hedrock se află în apartamentul personal al 
Împărătesei... 

Erau iuți, cei trei bărbaţi. Năpustindu-se toţi deodată 
asupra lui, îl răsturnară cu scaun cu tot şi-l doborâră sub 
greutatea lor. Gonish nu opuse nici o rezistenţă, ci se 
şupuse calm arestării. După o clipă simţi cu uşurare că el, 
pe care datoria inexorabilă îl silise să-şi trădeze prietenul, 
avea să moară la rândul lui. 


Cincisprezece. 

O spărtură în coridorul principal al palatului şi găuri mari 
de energie căscate de-a lungul coridorului însuşi trădau 
locul în care se desfăşurase lupta. 

Aflat lângă Împărăteasă, Prinţul Del Curtin spuse 
îngrijorat: 

— Maiestate, n-ar fi bine să dormi puţin? E trecut de 
patru. Şi întrucât Făuritorii de Arme încă n-au răspuns la 
apelurile noastre repetate, astă seară nu se mai poate face 
nimic în privinţa soţului tău... În privinţa căpitanului 
Hedrock. 

Îi făcu un semn vag s-o lase în pace. În mintea ei era un 
gând, atât de ascuţit încât părea să aibă calităţi de-a 
dreptul fizice. Atât de dureros încât fiecare clipă în care 
exista era o frântură de iad. Trebuia să-l aducă înapoi; 
indiferent cu ce sacrificii, trebuia să-l recapete pe Hedrock. 
Ciudat, se gândi până la urmă, tocmai ea, care fusese atât 
de rece şi oţetită şi calculată, aproape inuman de 
imperialăciudat cum în ultimă instanţă se dovedise şi ea ca 
toate femeile care se îndrăgostesc de un bărbat. Ca şi cum 
primul şoc al angajării ei faţă de un singur bărbat i-ar fi 


schimbat literalmente chimia trupului. Când se anunţase 
sosirea lui Hedrock la ora şase în după-amiaza anterioară, 
ea luase deja hotărârea. Îşi socotea decizia de natură 
intelectuală, produsul nevoii de a avea un moştenitor Isher. 
De fapt, fireşte că nu se gândise la nimeni decât la Hedrock, 
ca tată potenţial. În primă audienţă pe care i-o acordase cu 
opt luni mai devreme, el anunţase glacial că a venit la palat 
cu unicul scop de a o lua de nevastă. Asta o amuzase, o 
enervase, apoi o scosese din sărâţe, dar îl plasase într-o 
categorie specială: singurul bărbat care-l ceruse vreodată 
mâna. Psihologia implicată, în această situaţie era 
dintotdeauna limpede; iar uneori simţea acut nedreptatea 
acestei situaţii faţă de alţi bărbaţi care ar fi putut avea 
aceeaşi ambiţie ori dorinţă. Dar eticheta protocolară de la 
curte le interzicea să pomenească măcar acest subiect. 
Tradiţia era ca ea să facă propunerea de căsătorie şi n-o 
făcuse niciodată. 

În ultimă instanţă nu se gândise decât la omul care îi 
ceruse cu adevărat mâna; şi la ora şase el venise ca urmare 
a chemării ei urgente şi căzuse de acord cu o casătorie 
imediată. Ceremonia fusese foarte simplă, dar se 
desfăşurase în public. În publicprin aceea că-şi pusese 
pirostriile în faţa teleecranului, aşa că lumea întreagă s-o 
poată vedea şi s-o audă cum spune „da”. Hedrock nu 
apăruse pe teleecrane. Numele lui nu fusese pomenit. 
Despre mire se spusese doar că este „distinsul ofiţer care a 
câştigat stima Maiestăţii Sale”. Era doar un principe 
consort şi ca atare trebuia să rămână pe planul al doilea. 

Nu contau decât cei din dinastia Isher. Bărbaţii şi femeile 
cu care se căsătoreau rămâneau persoane particulare. Aşa 
erau legile statului şi nu i se păruse nimic greşit în ele. Nici 
acum nu i se părea, dar de aproape zece ore era soţia cuiva 
şi în cursul acestor ore i se adaptase mintea şi 
metabolismul. Gândurile care-l veneau n-aveau nici o 
legătură cu vreo idee anterioară. Erau tot felul de 
ciudăţenii: că va trebui acum să poarte în pântece copiii 


omului ales, că va trebui să se poarte cu ei ca o mamă, că 
trebuie să transforme pe plan spiritual palatul în aşa fel 
încât să fie un cămin corespunzător pentru copii şi aşa mai 
departe. După şase ore îi spusese lui Hedrock că are 
întâlnire cu Edward Gonish şi plecase păstrând amintirea 
expresiei stranii din ochii lui. 

lar acum această ruină şi constatarea din ce în ce mai 
greu de tăgăduit că Hedrock a dispărut, fiind smuls fără 
putinţă de împotrivire de către vechii ei duşmani din însăşi 
inima imperiului ei. Îşi dădu seama că cinevasecretarul 
Curţiirecită o listă de măsuri care trebuie luate pentru a 
împiedica lumea să afle că a fost atacat palatul. 

Nu se îngăduise transmiterea nici unui fel de reportaje ori 
relatări. Toţi martorii fuseseră puşi să juresub ameninţarea 
unor pedepse severecă-şi vor ţine gura. Până în zori aveau 
să se facă toate reparaţiile, fără a lăsa cea mai mică urmă, 
iar apoi, dacă mai transpira vreo poveste, avea să pară doar 
un zvon neruşinat şi ridicol. Îşi dădu seama că fusese vorba 
de o suprimare rapidă şi eficace. Foarte importantă. 
Prestigiul Casei Isher ar fi putut suferi o lovitură 
nimicitoare. Dar izbânda cenzurii făcea ca totul să pară 
ceva îndepărtat, de însemnătate secundară. Vor trebui 
împărţite răsplăţi şi onoruri, dar ceea ce conta acum era că 
trebuia să-l aducă înapoi. 

Încetul cu încetul ieşi din dispoziţia ei întunecată. Văzu 
bine că echipa ei de lucru trecuse de faza reparațiilor 
zgomotoase cu maşini şi acum înainta de-a lungul 
coridorului distrus. Mintea i se retrase tot mai mult în sine 
şi se preocupă mai intens de împrejurimi. Se gândi: lucrul 
important este să descopere ce s-a întâmplat şi numai apoi 
să acţioneze. Încruntându-se, cercetă pereţii mutilaţi ai 
holului. Ochii ei verzi aruncară scântei. Spuse cu ceva din 
vechiul ei spirit sardonic: 

— Judecând după unghiul razei, s-ar părea că ai noştri au 
făcut toate pagubele, cu excepţia breşei iniţiale din pereţele 
principal. 


Unul dintre ofiţeri încuviinţă sumbru din cap: 

— Îl căutau doar pe căpitanul Hedrock. Au folosit o rază 
paralizantă de tip special care i-a doborât pur şi simplu pe 
soldaţii noştri de parcă ar fi fost popice. Acum sunt pe cale 
de a-şi reveni, fără efecte nocive vizibile, cam ca şi 
generalul Grall după ce i-a provocat căpitanului Hedrock un 
infarct acum două luni. 

— Dar ce s-a întâmplat, întrebă cu asprime Împărăteasa. 
Aduceţi-mi pe cineva care a văzut totul. Căpitanul Hedrock 
dormea când s-a dezlănţuit atacul? 

— Nu... Începu cu multă prudenţă ofiţerul. Nu, Maiesţâţe, 
era jos în criptă. 

— Unde? 

Militarul avea o înfăţişare tristă: 

— Maiestate, de îndată ce aţi plecat din palat cu suita, 
căpitanul Hed... Consortul dumneavoastră... 

Împărăteasa îşi pierdu răbdarea: 

— Spune-l, te rog, „Prinţul Hedrock”. 

— Da, vă mulţumesc, Maiestate. Prinţul Hedrock a coborât 
în criptă, la unul din vechile depozite, a dat într-o parte un 
zid... 

— Ce a făcut? Zi-l înainte! 

— Da, Maiestate. Fireşte, datorită noului său rang, 
gardienii noştri i-au dat tot ajutorul să îndepărteze 
secţiunea aceea a peretelui metalic şi s-o transporte până la 
lifturi, iar apoi pe coridorul acesta. 

— Fireşte. 

— Soldaţii care mi-au raportat spuneau că porţiunea din 
zid era imponderabilă, dar opunea oarecum o rezistenţă la 
deplasare. Avea o lăţime de60 centimetri şi o lungime de2 
metri. lar când căpi... Prinţul Hedrock a trecut prin ea, a 
dispărut, iar apoi a revenit... 

— Când a făcut ce? Domnule colonel, ce tot spui acolo? 

Ofiţerul se înclină: 

— Îmi cer scuze pentru zăpăceală, Maiestate. N-am văzut 
cu ochii mei toate acestea, dar am pus cap la cap diferite 


relatări. Bineînţeles că mintea mea continuă să considere 
mai important ceea ce am văzut cu ochii mei. L-am văzut 
fără doar şi poate intrând prin scutul detaşat din perete, 

dispărând şi revenind peste un minut. 

Împărăteasa rămase năucită. 1 se făcuse un vid în creier. 
Ştia că până la urmă o să afle tot adevărul, dar în momentul 
de faţă acesta părea impasibil de atins, îngropat adânc într- 
un morman haotic de propoziţii care n-aveau nici un sens în 
sine. Căpitanul Hedrock coborâse în cripta de sub palat, 
îndepărtase o secţiune din perete şi pe urmă? 

Puse întrebarea cât mai ferm şi colonelul răspunse: 

— Şi pe urmă, Maiestate, a adus-o până în palat şi a 
aşteptat. 

— Asta a fost înainte de atac? 

Ofiţerul clătină din cap. 

— Nu. În timpul atacului. Se mai afla încă jos în criptă 
când zidul a fost spart de tirul concentrat al navelor de 
război de la Arsenale. În calitatea mea de şef al gărzilor 
palatului l-am avertizat în legătură cu ce se întâmplă. 
Avertismentul n-a făcut decât să-l grăbească să se întoarcă 
la suprafaţă, unde a fost prins. 

Iarăşi se simţea neputincioasă. Acum descrierea părea să 
fie destul de limpede, dar nu avea nici un sens logic. Foarte 
probabil Hedrock a ştiut că se va întâmpla ceva, pentru că 
s-a dus anume în necropolă imediat după plecarea ei la 
întâlnirea cu Gonish. Partea asta era în regulă. Părea să 
indice un plan. Ciudăţenia era că venise sus şi, chiar sub 
ochii forţelor Arsenalelor şi ai gărzilor palatului, se pare că 
folosise acea secţiune din zid pentru a se transporta 
undeva, aşa cum le mergea faima Făuritorilor de Arme că 
sunt capabili s-o facă. Dar în loc să se ţină de o parte, se 
întorsese. În mod demenţial, revenişe şi se lăsase prins de 
Făuritorii de Arme. 

În cele din urmă întrebă disperată: 

— Şi ce s-a întâmplat cu secţiunea aceea din perete? 


— A ars complet după ce prinţul Hedrock l-a avertizat pe 
consilierul Arsenalelor, Peter Cadron, care-l conducea pe 
atacatori. 

— L-a avertizat?... Se întoarse către Prinţul Del Curtin: 
Prinţe, poate că dumneata izbuteşti să obţii o poveste mai 
coerentă. Eu una parcă m-am pierdut de tot. 

Prinţul spuse calm: 

— Maiestate, suntem toţi obosiţi. Colonelul Nison n-a 
închis ochii toată noaptea. Se întoarse către ofiţerul 
îmbujorat: Domnule colonel, după câte înţeleg, tunurile 
vaselor de război ale Arsenalelor au făcut gaura în peretele 
exterior, la capătul coridorului. Apoi unul dintre vase a 
acostat de-a lungul şi a trimis soldaţi pe coridorostaşi imuni 
la tirul trupelor noastreaşa este? 

— Exact aşa, Alteță. 

— Erau conduşi de Peter Cadron din Consiliul Făuritorilor 
de Arme şi când au ajuns la un anumit punct de pe coridor, 
acolo îi aştepta prinţul Hedrock. Adusese cu el un fel de 
placă sau scut electronic, de doi metri pe şaizeci de 
centimetri, dintr-o ascunzătoare aflată jos, în criptă. Stătea 
lângă ea, a aşteptat până când toată lumea a putut vedea ce 
face, apoi a păşit prin placă şi a dispărut. Placa a rămas tot 
acolo, ca şi cum ar fi fost ţinută în picioare de pe partea 
cealaltă. Asta ar explica rezistenţa pe care a opus-o când au 
adus-o sus soldaţii sub îndrumarea prinţului Hedrock. Un 
minut după dispariţia lui, prinţul Hedrock a revenit, a ieşit 
din acest scut şi, înfruntându-l pe oamenii Arsenalelor, l-a 
avertizat pe Peter Cadron. 

— Aşa este, Alteță. 

— Şi cum suna acest avertisment? 

Ofiţerul spuse calm şi sigur: 

— L-a întrebat pe consilierul Cadron dacă-şi mai aminteste 
legile Arsenalelor care interzic orice amestec, sub orice 
pretext, în sediul Guvernului Imperial şi l-a avertizat că 
întregul Consiliu al Arsenalelor îşi va regreta acţiunea de 


mână forte şi va căpăta o lecţie ca să ţină minte că e vorba 
doar de una dintre cele două fațete ale civilizaţiei Isher. 

— A spus el asta? Întrebă Împărăteasa cu mult interes şi 
ochii ei aruncau scântei. Se răsuci energic, înfruntându-l pe 
Del Curtin. Ai auzit, prinţe? 

Prinţul se înclină, apoi se întoarse către colonelul Nison. 

— Mai am o ultimă întrebare. După părerea dumitale, 
prinţul Hedrock a arătat într-un fel că-şi poate traduce în 
viaţă ameninţarea adresată Făuritorilor de Arme? 

— Câtuşi de puţin, Alteţă. Puteam să-l împuşc şi eu de 
acolo de unde mă aflam. Din punct de vedere fizic eraşi 
presupun că mai este încăîntru totul în puterea lor. 

— Mulţumesc, spuse prinţul. Am terminat. 

Mai rămânea totuşi faptul că Împărăteasa trebuia să-l 
salveze pe căpitanul Hedrock. Începu să păşească în sus şi 
în jos prin sală. Veniră zorileo licărire cenuşie care se 
strecură prin ferestrele imense ale apartamentului ei 
oficial, aruncând pete de lumină slabă în colţurile mai 
întunecate, dar fără a se simţi măcar acolo unde băteau 
instalaţiile de lumină artificială. Îl văzu pe Prinţul Del Curtin 
supraveghind-o cu atenţie, chiar cu îngrijorare. Îşi încetini 
paşii şi spuse: 

— Nu-mi vine să cred. Pur şi simplu nu-l pot crede pe 
căpitanul Hedrock în stare să spună ceva doar aşa, ca 
bravadă. E posibil să existe vreo organizaţie de care noi n- 
avem habar. De fapt... Se întoarse înnebunită spre el şi-l 
vorbi cu o intensitate neobişnuită a tonului: Prinţe, mi-a 
spus că nu e, n-a fost niciodată şi nu va fi niciodată omul 
Arsenalelor. 

Del Curtin se încruntă: 

— Innelda, zise el cu compătimire în glas, te agiţi inuţil. Nu 
poate fi nimic la mijloc. Oamenii, fiind ceea ce sunt, 
manifestă mai curând ori mai târziu toate puterile pe care 
le au. Este o lege la fel de fermă ca şi gravitația 
einsteiniană. Dacă ar exista o asemenea organizaţie, 
trebuia să ştim de ea. 


— Dar noi am pierdut firele şi nu am interpretat bine 
indiciile de care dispunem. Tu nu vezi? Glasul îi tremura de 
disperarea adusă de gândurile ei. A venit să mă ia de soţie. 
Şi m-a câştigat. Asta dovedeşte calibrul organizaţiei de care 
vorbim. Dar cu secţiunea din perete pe care a mutat-o din 
depozitul din necropolă? Cum a ajuns acolo acest obiect, te 
rog să-mi explici. 

— Fără doar şi poate, spuse prinţul cu glas maiestuos, 
Isherii nu pot fi decât duşmani de moarte ai oricărei 
organizaţii secrete ce poate exista! 

— Isherii, replică glacial femeia, învaţă că sunt fiinţe 
omeneşti, nu numai conducători şi că lumea este foarte 
mare, prea mare pentru a fi cuprinsă în întregimea ei de o 
singură minte sau de un singur grup de minţi. 

Se uitară unul la altul, doi oameni ai căror nervi erau tociţi 
la maximum. Împărăteasa îşi reveni prima şi spuse 
plictisită: 

— Pare incredibil, prinţe, ca tu şi cu mine, care am fost 
aproape frate şi soră, să fim pe punctul de a ne certa. Îmi 
pare foarte rău. 

Înaintă şi-l atinse mâna cu a ei. Ei îi luă mâna şi i-o sărută. 
Avea lacrimi în ochi când îşi îndreptă spatele: 

— Maiestate, zise el cu voce înecată de emoție, îţi cer 
iertare. Trebuia să mă gândesc la tensiunea la care ai fost 
supusă. Este suficient să-mi dai un ordin. Avem forţe 
suficiente. La comanda Maiestăţii Voastre vor pune mâna pe 
arme un miliard de soldaţi. Îi putem ameninţa pe Făuritorii 
de Arme cu un război care să dureze o generaţie. Putem 
distruge pe oricine are legături cu ei. Putem... 

Împărăteasa dădu din cap cu deznădejde: 

— Dragul meu, nici nu-ţi dai seama ce spui. Este o epocă 
pe care în mod normal ar trebui s-o numim revoluţionară. 
Există dezorganizarea mintală necesară pentru aceasta. 
Relele există. Administraţia egoistă, tribunalele corupte, 
industria rapace. Fiecare clasă socială contribuie cu 
propriile sale atribute specificeamorale ori imoralecare 


scapă de sub controlul oricărui individ. Locul şoferului îl 
ocupă viaţa însăşi. Noi nu suntem decât pasagerii. 
Deocamdată, ştiinţa noastră miraculoasă, imensitatea 
producţiei mecanizate, organizarea complicată şi superbă a 
sistemului legislativ şi juridic şi (şovăi, iar apoi vorbi mai 
departe contra voinţei ei) existenţa Făuritorilor de Arme ca 
influenţă stabilizatoare au împiedicat dezlănţuirea unei 
explozii făţişe. Dar cel puţin vreme de o generaţie nu 
trebuie să clătinăm barca. Mă bizui în special pe o nouă 
metodă de educaţie mintală creată de Arşenale, care 
întăreşte funcţia morală şi realizează tot ceea ce constituia 
un punct de glorie pentru alte metode. De îndată ce scăpăm 
de ameninţarea organizaţiei uriaşilor vom... 

Se opri întrucât citi expresia bruscă de spaimă ce apăru 
pe faţa slabă a prinţului. Ochii Împărătesei se măriră. Şopti: 

— Dar nu se poate! E imposibil... Să fi fost el... Uriaşul. 
Stai!... Stai! Nu face încă nimic. Putem dovedi totul într-o 
clipă... 

Se îndreptă repede spre teleecranul personal şi rosti cu 
glas plat şi obosit: 

— Aduceţi-l în biroul meu pe deţinut, pe Edward Gonish. 

Cinci minute rămase aproape nemişcată, până când se 
deschise uşa şi fu adus înăuntru Gonish. La ordinul ei 
gărzile se îndepărtară. Se destinse în măsură suficientă 
pentru a pune întrebări. 

Negatistul îi răspunse calm şi ferm: 

— Nu înţeleg scutul electronic prin care spuneţi că a 
dispărut, Maiestate. Dar aveţi dreptate, căpitanul Hedrock 
este unul dintre uriaşi sau (după o ezitare, adăugă vorbind 
rar) sauşi acest gând mi-a venit abia acumpoate el e chiar 
uriaşul. 

Împărătesei nu-l scăpă momentul de ezitare. Se clătină pe 
picioare de oboseală: 

— Bine, dar ce l-ar putea îndemna atunci s-o ia de nevastă 
pe femeia al cărei imperiu se străduieşte să-l distrugă? 


— Doamnăspuse fără emoție Gonishabia acum două luni 
am descoperit şi noi că acest căpitan Hedrock trişează 
Arsenalele. Dezvăluirea întâmplătoare a inteligenţei sale 
remarcabile, superioare, l-a dovedit a fi un om pentru care 
şi dinastia Isher şi Făuritorii de Arme nu constituie decât un 
mijloc pentru atingerea unui scop. Care anume e acest 
scop, abia încep să bănuiesc. Dacă-mi veţi răspunde la 
câteva întrebări, vă voi putea spune în câteva minute cine e 
căpitanul Hedrock sau, mai degrabă, cine a fost! Zic „a fost” 
ca o chestiune de necesitate. Îmi pare rău să spun că 
intenţia Făuritorilor de Arme a fost să-l interogheze într-o 
încăpere special construită, iar apoi să-l execute imediat. 

Se aşternu tăcerea în cameră. De fapt trupul Împărătesei 
îşi pierduse capacitatea de a mai fi şocat. Rămase rece şi 
înţepenită, cu creierul golit de orice gânduri, în aşteptare. 
Cu un aer absent, observă în cele din urmă că Negatistul 
are o înfăţişare extrem de distinsă. Îl studie, iar apoi uită de 
înfăţişarea iui personală când acesta începu să vorbească: 

— Bineînţeles că deţin toate informaţiile despre căpitanul 
Hedrock aflate în posesia Făuritorilor de Arme. Cercetările 
mele au dezvăluit nişte elemente subsidiare cu totul ieşite 
din comun. Dar dacă există şi în analele imperiului Isher 
nişte poteci tot atât de ciudate şi întortocheate, după cum 
cred eu, atunci secţiunea din perete pe care a îndepărtat-o 
Hedrock din necropolă constituie o informaţie extrem de 
prețioasă. Daţi-mi însă voie să vă întreb: Există vreo 
fotografie, vreun film sau vreo altă înregistrare fizică a 
soţului Împărătesei Ganela? 

— Vai... Nu! Pe Împărăteasă o lovi ameţeala, i se tăie 
respiraţia. Creierul începu să i se înceţoşeze, deoarece 
mintea ei făcuse un salt absurd. Vorbi nedesluşit: Domnule 
Gonish, el mi-a spus că dacă n-aş avea părul negru, aş 
semăna perfect cu Ganela. 

Negatistul se înclină cu gravitate: 

— Maiestate, văd că v-aţi afundat deja în aceste ape 
tulburi şi ciudate. Aş vrea să vă îndreptăţi mintea îndârat, s- 


o duceţi mult înapoi de-a lungul istoriei Casei Isher şi să vă 
amintiţi dacă există vreun bărbatsoţ sau împărata cărui 
imagine vizuală lipseşte din arhivă? 

— Cei mai mulţi au fost soţi de împărătese, spuse ea încet 
şi calm. Aşa a început tradiţia: consorţii să rămână pe 
planul al doilea. Se încruntă: După câte ştiu a existat un 
singur împărat de la care nu avem nici o fotografie, nici un 
film ori portret. Lucrul este întru totul de înţeles. Fiind 
întemeitorul dinastiei, el... 

Deodată se opri şi făcând ochii mari se uită fix la Gonish: 

— Ce, ai înnebunit? Ai înnebunit de tot? Îl întrebă. 
Negatistul clătină din cap: 

— Acum puteţi spune că e vorba de o intuiţie completă. 
Ştiţi doar cum a fost educat şi instruit. Preiau de ici şi de 
colo câte un element şi de îndată ce am aproximat zece la 
sută, răspunsul vine în mod automat. Lumea numeşte asta 
intuiţie, dar de fapt este pur şi simplu capacitatea creierului 
de a coordona dintr-o străfulgerare zeci de mii de elemente 
şi de a localiza orice pete negre, orice locuri goale din 
informaţiile existente. Unul dintre elementele cazului de 
faţă este că lipsesc nu mai puţin de douăzeci şi şapte de 
imagini importante din arhiva noastră referitoare la istoria 
Arsenalelor. Mi-am concentrat atenţia asupra scrierilor 
persoanelor respective şi mi se pare inconfundabilă 
similitudinea de concepţii, de structuri mintale, de lărgime 
a orizontului. Şi Gonish încheie: Se prea poate să ştiţi sau 
să nu ştiţi, dar după cum primul şi cel mai mare dintre 
monarhii Isher este doar un nume, tot aşa şi fondatorul 
nostru, Walter S. De Lany este un nume fără chip. 

— Dar cine e el? Întrebă sec Prinţul Del Curtin. După cât s- 
ar părea, undeva pe traseul evoluţiei omului s-a născut sau 
a fost făcut un nemuritor. 

— N-a fost făcut de o femeie, ci artificial. Dacă ar fi fost o 
creaţie a naturii s-ar fi repetat de nenumărate ori în 
decursul veacurilor. Şi trebuia să fi fost ceva accidental şi 
irepetabil, pentru că tot ce a spus sau a făcut vreodată 


acest om dovedeşte un interes imens şi pasionat pentru 
bunăstarea întregii rase. 

— Dar ce încearcă el să facă? Întrebă Prinţul. De ce s-a 
însurat cu Innelda? 

Gonish tăcu o clipă. Se uită lung la femeie, care-l întoarse 
privirea, îmbujorându-se fermecător. În cele din urmă ea 
dădu din cap şi Gonish vorbi: 

— În, primul rând, el a încercat să păstreze nealterată 
spiţa Isher. Crede cu convingere în sângele care-l curge, în 
vine şi are şi dreptate, după cum a dovedit istoria. De 
exemplu, voi doi aparţineţi în mai mică măsură familiei 
Isher. Sângele vostru este atât de diluat de căsătorii prin 
alianţă încât legătura cu căpitanul Hcdrock nu mai poate fi 
numită înrudire. Hedrock mi-a spus odată că împărații Isher 
au fost înclinați să se însoare cu femei strălucitoare şi puţin 
cam nestatornice şi că aceasta a periclitat periodic familia. 
El spunea că împărătesele au fost cele care au salvat 
întotdeauna spiţa căsătorindu-se cu barbaţi serioşi, cuminţi 
şi capabili. 

— Dar să zicem... Împărătesei nici nu i se păru că vorbele 
ei sună a întrerupere; îi veni pur şi simplu acest gând şi-l 
rostea: Dar să zicem că ne-am oferi să te dăm pe dumneata 
în schimbul lui? 

Gonish dădu din umeri: 

— Probabil că în schimbul meu nu i-aţi putea obţine decât 
cadavrul. 

Această afirmaţie îi dădu un fior rece iar apoi unul cald, 
dar scurtul răstimp de febră îi îndepărtă emoţiile. Moartea 
era un lucru pe care-l văzuse cu ochii ei glaciali şi, o putea 
înfrunta atât pentru el, cât şi pentru ea. 

— Dar ce-ar fi dacă aş oferi sistemul propulsiei 
interstelare? 

Vorbise atât de apăsat încât Gonish rămase uluit. Se trase 
puţin înapoi şi se holbă la ea: 

— Doamnă, zise el într-un târziu, nu vă pot oferi nici un fel 
de sfat intuitiv şi nici vreo speranţă întemeiată pe logică. 


Trebuie să recunosc că mă nedumereşte scutul electronic, 
dar nu deduc nimic dintr-asta, nu înţeleg ce ar putea fi sau 
în ce măsură l-ar putea apăra. 'Iot ce a făcut când a fost 
înăuntru, după câte ştiu eu, nu l-a putut ajuta să fugă prin 
zidurile de nepătruns ale unui crucişător al Arsenalelor sau 
din încăperea metalică în care ai fost prins. Împotriva lui s-a 
dezlănţuit întreaga ştiinţă a Făuritorilor de Arme şi a 
Imperiului Isher. Ştiinţa se mişcă în puseuri şi noi ne aflăm 
în miezul dinamic al celui din urmă dintre acestea. Peste o 
sută de ani, după ce se va instala acalmia, un nemuritor ar 
putea începe să-şi găsească locul exact în viaţă, dar nu cred 
că acest lucru se poate întâmpla mai devreme. 

— Dar dacă el le spune cumva adevărul? 

Vorbise Prinţul Del Curtin. 

— Niciodată! Fulgeră femeia. Cum adică, dar asta ar 
însemna cerşetorie. Nici unui Isher nu i-ar putea trece prin 
cap un asemenea lucru. 

Gonish spuse: 

— Maiestatea Sa are dreptate, dar nu acesta este singurul 
motiv. Refuz să explic mai mult. Posibilitatea unei confesiuni 
nu există. 

Vag de tot era ea conştientă de cuvintele lui. Se întoarse 
către vărul ei. Se ţinea dreaptă, cu capul sus, trufaş. Rosti 
cu un glas emoţionant de clar: 

— Încercaţi mereu să-l contactaţi pe Făuritorii de Arme. 
Oferiţi-le persoana lui Gonish, propulsia interstelară şi 
recunoaşterea legală, inclusiv un aranjament prin care 
curţile lor şi ale noastre ar stabili o legăturătoate acestea în 
schimbul căpitanului Hedrock. Ar fi o nebunie din partea lor 
să refuze. Patima cu care vorbi scăzu brusc. Îl văzu pe 
negatist privind-o sumbru: 

— Doamnă, zise acesta cu tristeţe, se vede bine că n-aţi 
dat atenţia cuvenită declaraţiei mele anterioare. Intenţia lor 
era de a-l ucide în cel mult o oră. Dat fiind că a mai scăpat o 
dată din mâna Făuritorilor de Arme, ei nu se vor abate de la 


planul lor. Cea mai magnifică poveste umană din istorie a 
luat sfârşit. Ştiţi, doamnă... 

Negatistul o privi fix, cu intensitate şi continuă: 

— E cu atât mai bine pentru dumneavoastră. Ştiţi la fel de 
bine ca şi mine că nu puteţi avea copii. 

— Ce mai e şi asta? Întrebă uluit Prinţul Del Curtin. 
Innelda! 

— Taci! Glasul ei se asprise de furie şi umilinţă. Prinţe, 
trimite-l pe individul ăsta înapoi în celula lui. A devenit de-a 
dreptul insuportabil. Şi-ţi interzic să discuţi cu el despre 
suverana ta. 

Prinţul se înclină. 

— Ascult de poruncile Maiestăţii Voastre. Se întoarse către 
noul venit: Pe aici, domnule Gonish. 

Innelda se întrebase dacă ar fi putut fi jignită şi mai răuşi 
iată că se putea. După o clipă rămase singură în lumea ei 
zdruncinată. 

Trecură minute nesfârşite până să-şi dea seama că cel 
puţin somnul putea fi blând cu ea. 


Şaisprezece. 

Încăperea în care se trezi Hedrock era mai degrabă o 
peşteră de metal decât o cameră. Se opri în prag, alături de 
Peter Cadron, cu un zâmbet sarcastic pe faţă. Consilierul, 
ştia el prea bine, îl priveşte cu ochii mijiţi şi cu buzele 
răsucite de răutate. 

N-au decât să se mire şi să se îndoiască. Îl luaseră o dată 
prin surprindere printr-o arestare neaşteptată. De data 
asta era altceva. De data asta era gata pentru ei. Privirea 
lui îi mătură impertinent pe cei douăzeci şi nouă de oameni 
aşezaţi în jurul mesei în formă de V, pe care o folosea 
Consiliul Făuritorilor de Arme pentru audierile lor publice. 
Aşteptă până când Peter Cadron, cel de-al treizecilea 
membru al acestui înalt sfat trecu spre locul lui şi se aşeză. 
Aşteptă în timp ce comandantul gărzilor raportă că 
arestatului i s-au luat toate inelele, că i s-au schimbat 


hainele, că trupul a fost examinat cu ajutorul aparatului 
pentru transparenţă şi a fost găsit normal, fără nici o armă 
ascunsă pe undeva. După ce spuse acestea, comandantul se 
retrase împreună cu gărzile, dar Hedrock tot mai aşteptă. 
Zâmbi când Peter Cadron explică motivul acestor precauţii; 
iar apoi, încet şi perfect calm, păşi înainte şi înfruntă colţul 
deschis al mesei în formă de V. Văzu că toate privirile sunt 
aţinţâţe asupra lui. Unele erau pline de curiozitate, altele 
nerăbdătoare, iar altele pur şi simplu ostile. Toţi păreau că 
doresc să-l audă vorbind. 

— Domnilor, spuse Hedrock cu glasul lui răsunător, am să 
vă pun o singură întrebare: ştie cineva din cei de fată unde 
mă aflam când am trecut prin scutul acela? Dacă nu, v-aş 
sugera să fiu pus imediat în liberţâţe, pentru că magnificul 
Consiliu al Făuritorilor de Arme s-ar putea să sufere un şoc 
cumplit. 

Se aşternu tăcerea. Consilierii se uitară unul la altul. 

— După părerea mea, spuse tânărul Ancil Nare, cu cât se 
face mai curând execuţia, cu atât mai bine. În momentul de 
faţă, i se poate tăia gâtul; poate fi strangulat; un glonte îi 
poate zdrobi capul; îl poate dezintegra un tun energetic. 
Trupul lui nu mai e protejat în nici un fella nevoie am putea 
să-l ucidem chiar şi bătându-l cu ghioagele. Ştim bine că 
toate acestea se pot face în clipa asta. Dar, date fiind 
instrumentele stranii pe care le foloseşte, nu mai ştim dacă 
aceste lucruri ar mai fi posibile şi peste zece minute. 
Vorbind atât de serios, tânărul consilier se ridică în picioare 
când termină: Domnilor, să acţionăm pe dată! 

Aplauzele puternice ale lui Hedrock întrerupseră tacerea 
care urmă. 

— Bravo! Spuse el. Bravo! Sfaturi atât de bine formulate 
merită să fie traduse imediat în viaţă. Daţi-l drumul înainte 
şi omorâţi-mă cum aveţi chef. Scoateţi-vă pistoalele şi 
trageţi! Puneţi mâna pe scaune şi zdrobiţi-mă! Porunciţi să 
vi se aducă nişte cuțite şi ţintuiţi-mă la perete! Dar 
indiferent ce veţi face, domnilor, tot vă aşteaptă un şoc. 


Şi, pe bună dreptate, îi veşteji cu privirea pe consilieri. 

— Aşteptaţi! Vocea lui tunătoare reteză în faşă încercarea 
foarte seriosului Deam Lealy să scoată o vorbă. Acum eu 
vorbesc! Consiliul e supus judecății, nu eu. Deocamdată mai 
are încă posibilitatea de a obţine îndurare pentru atacul 
criminal împotriva Palatului Imperial dacă recunoaşte 
acum, pe loc, fără a mai comite noi nelegiuiri, că şi-a 
încălcat propriile sale legi. 

— Vai, dar asta-l de-a dreptul insuportabil! Spuse un 
consilier profitând de o scurtă pauză. 

— Lăsaţi-l să vorbească, spuse Peter Cadron. Vom afla o 
mulţime le lucruri despre motivele care i-au determinat 
acţiunile. 

Hedrock se înclină cu gravitate: 

— Chiar aşa va fi, domnule Cadron. Motivele mele sunt 
legate exclusiv de acţiunile Consiliului, care a ordonat 
atacul asupra Palatului. 

Cadron îi replică ironic: 

— Îţi înţeleg supărarea pentru că noi, Consiliul, nu am 
respectat o regulă veche de peste trei mii de ani, pe când, 
după cât se pare, dumneata ai contat pe ea. Şi pe repulsia 
noastră firească împotriva unui asemenea atac şi ca atare 
te-ai simţit în siguranţă urmărindu-ţi propriile dumitale 
scopuri, indiferent care sunt acestea. 

Hedrock spuse cu fermitate: 

— Nu am contat pe regula aversiunii. Colegii mei şi cu 
mine (merita să sugereze din nou că nu e singur) am 
observat cu regret aroganţa crescândă a Consiliului, 
credinţa sa din ce în ce mai puternică în impunitatea de 
care se bucură, în lipsa totală de răspundere, care deci i-ar 
fi permis să-şi calce fără primejdie în picioare propria sa 
constituţie. 

— Constituţia noastră, spuse cu demnitate consilierul mai 
vârstnic Rayjd Roberts, cere să întreprindem orice acţiune 
necesară pentru menţinerea situaţiei noastre. Prevederea 
legală ca acest lucru să se facă fără a ataca persoană sau 


reşedinţa suveranului Isher aflat pe tron şi nici pe 
moştenitorii ori succesorii acestuia, nu mai are nici un sens 
într-o situaţie extrem de gravă ca aceasta. Vei observa, 
sper, că ne-am asigurat de absenţa Măiestăţii Sale în cursul 
atacului. 

— Aici trebuie să vă întrerup, spuse preşedintele 
Consiliului. Lucru incredibil, arestatul a izbutit să 
concentreze discuţia în jurul propriilor sale dorinţe. Înţeleg 
că ne simţim cu toţii vinovaţi de atacarea Palătului, dar n- 
avem nici o obligaţie de a ne justifica acţiunile faţă de 
deţinut. Vorbi scurt dar protocolar teleecranului din braţul 
fotoliului: Domnule comandant, vino aici şi pune-l 
deţinutului un sac pe cap. 

Hedrock zâmbea blând în timp ce intrară cei zece paznici. 
Rosti doar atât: 

— Acum urmează şocul. 

Rămase absolut nemişcat când puseră gardienii mâna pe 
el. Unul din aceştia ridică sacul şi... 

Atunci se produse evenimentul. 

Aflat în palat cu o jumătate de oră în urmă, Hedrock 
trecuse prin secţiunea din perete adusă de el din cripte, 
trezindu-se într-o lume înceţoşată. Stătu vreme îndelungată 
în picioare, permiţându-l trupului său să se adapteze, 
nădăjduind că nimeni nu va încerca să-l urmeze prin acel 
câmp de forţă electronic. Nu era vorba de o îngrijorare 
personală. Scutul vibrator era acordat numai şi numai cu 
trupul său; şi în toţi aceşti ani cât fusese integrat în zidul 
depozitului subteran din Palat, singura primejdia fusese 
aceea ca din neştiinţă cineva să treacă prin el şi să sufere 
vreo vătămare. De multe ori se întrebase Hedrock ce ar păţi 
o asemenea victimă nevinovată. Mai multe animale marcate 
de el şi supuse unui model experimental fuseseră respinse 
din puncte foarte îndepărtate, chiar şi de la cincisprezece 
mii de kilometri. Unele nu se mai întorseseră niciodată, în 
ciuda ofertei de pe etichetă care promitea o mare răsplată. 


Acum că se afla chiar el înăuntru, n-avea nici o grabă. 
Legile temporale şi spaţiale obişnuite nu aveau nici un sens 
în acest tărâm al semiobscurităţii. Nu se afla nicăieri şi 
totuşi era pretutindeni. Era locul în care putea înnebuni cel 
mai repede, pentru că trupul care intra nechemat în el 
simţea timpulceea ce nu se întâmpla şi cu spaţiul respectiv. 
Descoperise că o expunere de şase ore îi greva în mod 
serios sănătatea mintală. Incursiunea lui anterioară din 
seara aceea, prin scutul clin ascunzătoarea lui, durase două 
ore de timp normal şi călătoria îi dezvăluise faptul că 
Împărăteasa vrea să-l ia de soţ. Temporar, asta-l garantase 
siguranţa; lucru încă şi mai important, îi garanta accesul la 
scutul din camera mortuară a Palatului. Ca atare, se 
retrăsese repede, păstrând ca rezervă celelalte patru ore 
din totalul de şase ce reprezentau limita rezistenţei umane. 

Incursiunea lui actuală nu trebuia să-l ia mai mult de patru 
ore, preferabil trei, dar încă şi mai bine numai două. După 
aceea va trebui să se ţină luni şi luni de zile departe de 
aparatul distrugător de minţi. Ideea acestei invenţii îi 
fusese expusă mai întâi când îi venise rândul să-şi exercite 
pe timp limitat mandatul de preşedinţe al Consiliului 
Făuritorilor de Arme, o funcţie de o putere autocratică 
imensă care-l dăduse posibilitatea să repartizeze un întreg 
laborator, cu fizicieni cu tot, să dea asistenţă specializată 
tânărului genial în creierul căruia se născuse această 
invenţie. Problema fusese pur şi simplu următoarea: 
transportorul vibrator al Arsenalelor umplea golul spaţial 
dintre două puncte ale spaţiului interplanetar, acceptând în 
mod mecanic ideea că acest spaţiu nu are existenţă 
materială. Dar atunci, explicase inventatorul, de ce să nu 
inversăm procesul şi să creăm iluzia spaţiului acolo, unde 
nu existase nimic? 

Cercetările fură încununate de succes. Inventatorul îi 
raportă toate detaliile lui Hedrock, care chibzui bine, iar 
apoi îl informă, pe inventator şi pe colegii lui de decizia 
Consiliului în sensul păstrării celui mai deplin secret. Dar de 


fapt Consiliului îi prezentase un raport negativ în privinţa 
invenţiei. Şi obținuse respingerea proiectului. Odată 
explorat, acest subiect era considerat închiş şi clasat ca 
atare în dosarele Centrului de Informaţii, pentru eventuala 
sa studiere de către oamenii cărora ar putea să le vină din 
nou ideea. Deci nu avea să mai fie cercetat vreodată de 
Arsenale. Iar într-o bună zi avea să dea în vileag 
cunoştinţele. 

În timp ce stătea acolo şi-şi lăsa cu răbdare trupul să se 
adapteze, Hedrock reflectă că nu e prima dată când a intrat 
în posesia unei invenţii şi n-a făcut-o publică. Propria lui 
descoperire, augmentarea vibratorie, o păstrase ca pe o 
taină personală vreme de douăzeci de secole până a folosit- 
o în cele din urmă în vederea stabilirii Arsenalelor ca o 
contrapondere a împăraţilor Isher. Dar mai avea încă multe 
altele. Şi regula lui principală pentru a ţine sau nu secret 
un lucru fusese întotdeauna: oare dezvăluirea secretului 
pentru folosul tuturor ar fi în avantajul spiritului progresist 
al omului? Sau puterea pe care o reprezenta nu ar face 
decât să ajute un grup efemer să strângă şi mai tare 
şurubul unei tiranii deja prea severe? Se produceau şi aşa, 
în mod destul de neglijent, suficiente invenţii primejdioase 
în puseurile inovatoare pe care le aveau la intervale de 
câteva secole savanții. Aceştia nu se gândeau niciodată 
practic care ar putea fi efectul descoperirilor lor. 

Fir-ar să fie, dar de ce să trebuiască să moară un miliard 
de oameni pentru că un inventator avea o minte incapabilă 
să pătrundă cât de cât înlăuntrul naturii omeneşti? 

Şi apoi, fireşte, erau şi oamenii care vedeau invenţia prin 
prisma intereselor bunăstării lor proprii sau de grup. Dacă 
ascundeau o asemenea descoperire, aşa cum proceda 
Împărăteasa cu propulsia interstelară, trebuiau şiliţi prin 
orice mijloace s-o facă publică. Uneori fusese vorba de o 
decizie dificilă, dar cine altcineva avea puterea şi 
experienţa de care era nevoie pentru a o lua? Bun sau râu, 
el era arbitrul. 


Lăsă acest gând să i se scurgă încet din minte. Trupul lui 
era pregătit. Sosise momentul acţiunii. Începu să înainteze 
prin ceaţă. Vedea oameni din Palat, stând rigâzi ca nişte 
siluete sculptate în penumbra amurgului. Raporturile sale 
cu timpul nu se schimbaseră într-o clipă. Nu le acordă nici o 
atenţie acestor oameni, nici măcar când îi stăteau în cale, ci 
calcă peste trupurile lor de parcă ar fi fost doar nişte nori 
de gaze. Pereţii cedau în faţa masivităţii lui, dar 
operaţiunea trebuia efectuată cu multă prudenţă, Ar fi fost 
la fel de uşor, chiar prea uşor, să se scufunde prin 
pardoseală şi să intre în pământ. Experiențele de laborator 
ale inventatorului şi ale asistenţilor acestuia produseseră o 
asemenea victimă şi nu era de dorit repetarea situaţiei. 
Pentru a evita calamitatea, personalul de cercetare stabili 
că spaţiul nou să fie creat iniţial doar pe o scară redusă. Se 
făurise un inel care, activat, avea să sporească ori să 
micşoreze după dorinţă repartiţia iniţială, pentru a fi 
folosită când trebuiau străbătute materiale dense. 

Inelul, unul dintre cele două (celălalt avea altă destinaţie) 
era arma folosită de Hedrock când ajungea la ziduri. Mai 
întâi un salt uşor, urmat, când atingea duşumeaua cu 
picioarele, de apăsarea pe dispozitivul de activare a 
inelului, apoi slobozirea acestuia, urmată de o aterizare 
foarte blândă pe o pardoseală care ceda sub talpile lui ca 
un strat gros de noroi. Lucrul era foarte simplu pentru nişte 
muşchi atât de bine coordonaţi că ai lui. Ajunse la 
ascunzătoarea maşinilor pe care de mult le acordase cu 
elementele acestui spaţiu şi le ascunsese în palat. Era acolo 
o mică navă cosmică, cu dispozitive de înălţare, 
magnetizoare mari şi mici şi în special zeci de maşini care 
puteau apuca şi ţine ferm obiectele. Erau diferite arme şi 
bineînţeles toate uneltele şi instrumentele, de la navă 
spaţială la degete mecanice, cu propriul său echivalent al 
celor două adaptoare necesare pentru funcţionarea lor 
completă. 'Toate instrumentele de pe navă, aceasta şi inelele 


adaptoare din degetul lui Hedrock se acordau cu panoul de 
comandă de pe navă. 

Cel de al doilea inel şi dispozitivele de adaptare 
corespunzătoare de pe maşină includeau cea de a doua 
funcţie prețioasă a invenţiei. Prin controlul asupra celui de 
al doilea inel se putea călători înapoi şi înainte în timp pe 
distanţe scurte. Teoretic se puteau acoperi câţiva ani. De 
fapt, efectul zguduitor pentru creierul uman al acestei 
experienţe limita călătoria la câteva ore îndărăt sau înainte. 

Hedrock descoperise că, printr-o înaintare de nouă ore în 
timp plus înapoierea încă nouă oredeci optsprezece în 
totaltrupul trăia cele şase ore normale pe care le putea 
suporta fără pierderea sănătăţii mintale. Trei la una. 
Metoda călătoriei în timp nu avea nici o legătură cu 
sistemul reversibil al deplasării temporale născocită din 
întâmplare cu şapte ani mai înainte de către fizicienii 
Împărătesei: prin acea metodă corpul colecta energia 
temporală care nu mai putea fi compensată niciodată pe de- 
a-ntregul, rezultatul fiind distrugerea inevitabilă a 
călătorului. În acest spaţiu nu exista timp; era doar o 
metodă de adaptare a spaţiului la un anume timp din lumea 
normală. 

Hedrock ridică uşor micuța navă cosmică şi tot ce era în ea 
până la locul unde se afla andocat crucişătorul Arsenalelor, 
alături de spărtura din zidul palatului. Prin carena dură a 
crucişătorului el concentra vârful maşinii; apoi opri 
motoarele şi porni adaptorul temporal principal, împingând 
maneta la maximumla o viteză de trei ori mai mare decât 
cea normală. Aşteptă cu încordare, urmărind 
sensorialelecare nu erau altceva decât nişte relee automate 
convertite pentru folosirea în acest spaţiu. N-ar fi trebuit să 
dureze prea multă vreme. Sensorialele scânteiară; 
comutatorul principal cobori până la o treime din puterea 
maximă adaptând întreaga navă la viteza temporală 
obişnuită. Simultan, Hedrock simţi o mişcare. Marele 
crucişător al Arsenalelor se înălța; împreună cu el şi micul 


aparat în care se găsea, perfect consonant ca ritm temporal 
şi destul de departe de spaţiul special pentru a-l împiedica 
să cadă afară prin pereţii crucişătorului. 

Dacă avea dreptate, atunci în momentul acela se aflau în 
crucişător două persoane purtând identitatea lui: Hedrock 
personalaici pe tărâmul cenuşiu-întunecatşi Hedrock 
revenit în palat tocmai din această călătorie de spionaj, luat 
prizonier de Făuritorii de Arme şi adus la bordul 
crucişătorului. Nu era înţelept să ia toate aceste lucruri 
drept bune. Una dintre dificultăţile deplasării în timp era 
aceea a localizării oamenilor şi a urmăririi lor prin mulţime 
sau pur şi simplu a păstrarâi evidenţei lor. Odată îşi irosise 
un întreg interval de şase ore căutând o persoană care se 
dusese la teatru. De aceea, chiar şi acum, trebuia neapărat 
să se asigure. Se uită atent în teleecrane şi se văzuda, dase 
văzu acolo, înconjurat de paznici. Hedrock cel de acolo se 
întorsese deja din această călătorie temporală şi ştia ce s-a 
întâmplat. Pe când el nu ştia. Dar nu putea să mai treacă 
multă vreme, la urma urmei. 

Crucişătorul porni ca fulgerul către destinaţie: fortăreaţa. 
Deţinutul şi paznicii ieşiră şi coborâră în clădirea unde se 
construise camera cu pereţii groşi de metal. Hedrok îşi croi 
drum cu nava prin unul din aceştia şi se apucă de treabă. 
Mai întâi scoase un captator de sunete şi în timp ce asculta 
discuţia din cameră îşi descarcă mai multe aparate. Când 
gărzile se repeziră înăuntru „cu sacul”, care era pur şi 
simplu un fel de căluş, aşteptă până aproape de clipa când 
trebuiau să i-l lege peste cap şi apoi cobori un braţ mecanic 
şi-l smulse, aducându-l în propriul său spaţiu. Apoi se aşeză, 
cu degetele pe clapele de control al timpului, aşteptând să 
vadă ce se mai întâmplă. 

În camera în sine, tăcerea era dominată de încordarea 
nervoasă şi de privirile speriate. Hedrock-arestatul stătea în 
picioare, liniştit, cu un uşor zâmbet ironic pe buze, fără a 
face vreun efort de a se smulge din mâinile paznicilor. Nu 


simţea nici un fel de remuşcări. Avea o treabă de făcut şi-şi 
pusese în gând s-o ducă până la capăt. Spuse glacial: 

— Nu mai vreau să pierd timpul cu discuţii. Hotărârea 
organizaţiei acesteia de a mă ucide, în ciuda faptului că 
maşina de analiză Pp mi-a dovedit altruismul şi bunăvoința, 
demonstrează un conservatorism defensiv care întotdeauna 
încearcă să distrugă atunci când se confruntă cu ceea ce nu 
înţelege pe deplin. Acest conservatorism va fi învins prin 
forţa copleşitoare care există într-o orgănizaţie capabilă de 
a răsturna până şi pe prea-puternicii Făuritorii de Arme. 

Peter Cadron replică tot atât de rece: 

— Arsenalele nu recunosc nici un fel de organizaţie 
secretă. Gărzi, lichidaţi-l! 

— Zevzecule! Strigă Hedrock. Cadron, aveam o părere 
mai bună vdespre tine. N-aş fi crezut că vei da un asemenea 
ordin după ce ai auzit ce am spus. 

Continuă să vorbească, fără să dea atenţie celor ce se 
întâmplau în jur. Fără să se întoarcă spre gărzi, ştia. 

În celălalt spaţiu, fiinţa sa anterioară tăie pur şi simplu 
contactul adaptorului temporal şi totul se stabiliza în 
încăpere. Fără pic de grabă, eul său anterior le luă armele 
paznicilor şi apoi se apucă să dezarmeze pe toţi membrii 
Consiliului, în această operaţie intrând şi îndepărtarea 
inelelor de pe degete şi a teleecranelor de pe brățări şi 
scaune. Apoi le prinse încheieturile în cătuşe, legându-l pe 
toţi laolaltă într-un şir lung, în jurul mesei. Pe gardieni îi 
împinse cu cătuşe, unul de braţ şi celălalt de picior şi-l 
scoase în hol. Apoi închise uşa şi o încuie. Toată treaba se 
făcu aproape instantaneu. Literalmente într-o clipă. 

Reveni la panoul de comandă, îşi ajustă ritmul de la zero la 
normal şi ascultă zarva făcută de consilieri şi paznici când 
descoperiră starea în care se aflau. 

Se stârni o zăpăceală îngrozitoare. Lanţurile zornăiau. 
Oameni strigau uimiţi şi speriaţi şi apoi recădeau pe locurile 
lor, palizi şi înspăimântați. Hedrock ştia că nu e vorba decât 
în mică măsură de o frică personală. Era mai mult decât 


limpede că toţi cei de faţă avuseseră brusc o viziune teribilă 
a sfârşitului Arsenalelor. Aşteptă să le recapete atenţia, apoi 
le vorbi repede: 

— Domnilor, calmaţi-vă. Marea voastră organizaţie nu este 
câtuşi de puţin în primejdie. Situaţia de faţă nu s-ar fi 
stârnit dacă nu m-aţi fi urmărit cu atâta îndârjire. Aşa, ca să 
ştiţi, însuşi întemeietorul organizaţiei, Walter S. de Lany, a 
recunoscut primejdia pentru stat reprezentată de un corp 
invicibil cum este cel al Făuritorilor de Arme. Ela întemeiat 
şi un grup de supraveghetori amicali care să nu scape din 
vedere Arsenalele. Mă opresc aici, dar aş vrea să subliniez 
spiritul nostru amical, bunăvoința noastră, hotărârea 
noastră de a nu interveni atâta vreme cât Făuritorii de 
Arme îşi respectă statutul. Tocmai acest statut cu valoare de 
Constituţie a fost violat acum şi tocmai în articolul său cel 
mai inflexibil. 

Făcu o pauză, mătură cu privirea feţele aflate dinaintea 
lui, dar mintal îşi cântărea cu răceală cuvintele. Era în 
ansamblu o poveste bună, lipsa detaliilor fiind trăsătura ei 
cea mai tare. 'Iot ce dorea acum era ca povestea să ascundă 
faptul că un nemuritor era singurul martor ocular. Văzu că 
mai mulţi dintre oameni şi-au revenit în suficientă măsură 
pentru a încerca să vorbească, dar le reteză vorba. 

— Iată ce trebuie făcut: în primul rând să nu suflaţi un 
cuvânt despre ceea ce aţi aflat astăzi. Supraveghetorii nu 
doresc să se ştie de existenţa lor. În al doilea rând 
resemnaţi-vă total. Demisionaţi. Toţi puteţi candida pentru a 
fi realeşi, dar nu pentru perioada imediat următoare, ci 
pentru cea ulterioară. Demisia în corpore va sluji 
salariaţilor mărunți ai Arsenalelor ca un avertisment că 
există un statut, o constituţie pe care sunt datori să le 
respecte. În sfârşit, nu trebuie să mai încerce nimeni să mă 
atace. Mâine pe la prânz, informaţi-o pe Împărăteasă că m- 
aţi eliberat şi cereţi-l să renunţe la sistemul de propulsie 
interstelară. Personal cred că aceasta vi se va oferi chiar 
înainte de ora respectivă, fără nici un fel de insistenţe din 


partea voastră, dar acordaţi-l şansa de a-şi arăta 
generozitatea. 

Probabil că glasul lui îi ţinea ca sub o vrajă. Când termină, 
se stârniră strigăte de revoltă, apoi se făcu tacere, iarăşi 
puţină zarvă şi iarăşi tăcere. Lui Hedrock nu-l scăpă 
amănuntul că trei sau patru dintre bărbaţiprintre care şi 
Peter Cadronnu luară parte la niciuna din aceste 
manifestări în cadrul confuziei generale. Hedrock i se 
adresă direct acestuia: 

— Sunt sigur că domnul Cadron poate fi purtătorul vostru 
de cuvânt. De mult îl consider unul dintre cei mai capabili 
membri ai Consiliului. 

Cadron se ridică în picioare. Era un bărbat bine clădit, de 
vreo patruzeci şi ceva de ani. 

— Da, spuse el, cred că aş putea fi purtătorul de cuvânt. 
Cred că sunt în asentimentul majorităţii dacă voi spune că 
acceptăm termenii dumitale. 

Nimeni nu se ridică împotrivă. Hedrock se înclină şi spuse 
cu glas tare: 

— E-n regulă. Alter ego, scoate-mă de aici! 

Probabil dispăru instantaneu. 

Cei doi alter ego ai lui Hedrock care se aflară fugitiv 
împreună în acel spaţiu înceţoşat nu încercară nici un fel de 
experienţe. Creierul uman suferea prea mult de pe urma 
celei mai mici ingerinţe în domeniul timpului. Lucrul fusese 
dovedit prin numeroase teste, cu mult înainte. Hedrock cel 
„anterior” stătea la comenzile micii nave, dirijând-o înapoi 
în timp şi către palat. Ceilalţi stăteau lângă el privind trist în 
jos. 

Făcuse tot ce putea. Ca rezultat al eforturilor sale, direcţia 
psihologică în care se îndreptau evenimentele era atât de 
marcată încât nu mai încăpea nici o îndoială. Poate că 
Innelda avea să reţină propulsia interstelară în vederea 
negocierilor. Dar asta nu mai conta. Victoria era asigurată. 

Necazul era că fiinţe mai puternice îl „eliberaseră” ca să 
vadă ce va face. Undeva în spaţiul cosmic o flotă vasta cu 


echipaje aparţinând unei rase de păianjeni inteligenţi se 
oprise pentru a-l studia pe om şi acţiunile lui. După ce-l 
capturaseră îl duseseră imediat înapoi pe planeta lui de 
origine şi-l manipulaseră ca şi când distanţele nici n-ar fi 
existat. După ce-l urmăriseră cum îşi îndeplineşte țelul 
original şi-şi dăduseră seama că nu ar fi avut rost să ţină 
mai departe sub observaţie o persoană care a îndeplinit o 
acţiune, cu siguranţă că aveau să-şi reafirme stăpânirea 
asupra lui. 

Teoretic poate că între timp se plictisiseră de oameni şi 
aveau să distrugă sistemul solar şi pe toţi locuitorii săi atât 
de emotivi. O asemenea distrugere n-ar fi mai mult decât un 
incident din existenţa lor glacial intelectuală. 

Făcând o strâmbătură când gândurile îi ajunseră în acest 
punct, Hedrock văzu că se afla deja la destinaţie, împreună 
cu alter ego-ul lui. Scutul se întrezărea în ascunzişurile 
palatului întunecat, o formă dreptunghiulară cu o strălucire 
blândă. Cei doi Hedrock nu încercară nici un fel de truc, nu 
recurseră la paradoxuri. Eul său „anterior” păşise prin scut 
şi devenise încă o formă ceţoasă din sala palatului. Hedrock 
stropi scutul combustibil cu un praf exploziv lipicios şi-l 
dădu foc. Aşteptă până ce arse şi apoi trimise micuța navă 
prin oraş către unul din numeroasele sale apartamente 
secrete. Curând puse sensorialele să menţină nava în ritmul 
temporal normal pentru o eventuală folosire viitoare, apoi 
concentră asupra lui însuşi puterea dispozitivului de 
ridicare şi coborâre şi simţi cum acesta îl depune în 
apartament. De cum se află în picioare se duse la un fotoliu 
comod. Înstalându-se, strigă pe un ton aspru: 

— E în regulă, prieteni păianjeni, dacă mai aveţi şi alte 
planuri, mai bine puneţi-le acum în aplicare. 


Şaptesprezece. 
Prezenţa fiinţelor străine şi necunoscute îi fu semnalată 
mai întâi de un gând nu atât îndreptat către el, dar destinat 


înţelegerii lui. Gândul se manifestă la vechiul nivel titanic, 
atât de violent încât creierul îi fu şocat de impact: 

— UN EXEMPLU INTERESANT DE PULS ENERGETIC 
CONTINUÂND CA ŞI CUM NU S-AR FI FOLOSIT NICI O 
FORŢA EXTERIOARĂ... 

— NU! (răspunsul fu glacial) OMUL A FOST CONȘŞIIENI 
DE PREZENŢA NOASTRĂ. ŢELUL PROPULSĂRII LUI A 
FOST ÎNDEPLINIT DEŞI ŞTIA DE EXISTENTA NOASTRĂ. 

— ATUNCI E CLAR CĂ A ACŢIONAT ILOGIC. 

— POATE. DAR SĂ-L ADUCEM ÎNAPOI... AICI... 

Hedrock admise faptul că a sosit mementul critic. De 
multe ceasuri se tot gândea la ce va face când va veni acest 
moment şi de mai bine de un minut, de când se aşezase, 
tocmai făcea acest lucru. 

Stătea cu ochii închişi, cu trupul calm, cu mintea înceată şi 
golită de gânduri şi sentimente. Nu era chiar acea stare 
perfectă pe care străvechii fachiri hinduşi o numiseră 
Nirvana, dar oricum era o stare de relaxare profundă; cu 
milenii mai înainte, marile institute de studiere a minţii şi, 
senzaţiilor o folosiseră ca bază pentru toate sistemele de 
educaţie mintală. Şezând acolo, Hedrock deveni conştient 
de o pulsaţie enormă care-l zguduia creierul cu bubuitul ei. 
Dar acea fază fizică, acele bătăi ale inimii cu murmurul 
fluxului sangvin şi toate acele mii de încordări musculare, 
fiecare cu micile sale suneteşi faza aceea trecuse. Era 
singur, însoţit doar de calmul şi pacea totală. 

Apoi, prima lui impresie a fost aceea că e aşezatpe un 
scaundar nu cel din apartamentul lui. Imaginea deveni atât 
de clară încât după câteva secunde ştiu că scaunul se află în 
sala de comandă a navei de salvare, care la rândul ei era în 
interiorul uneia dintre imensele nave cosmice controlate de 
străini. 

Hedrock oftă şi deschise ochii. Şedea acolo în dorinţa de a 
se pătrundela figuratde mediul înconjurător atât de 
familiar. Va să zică rezistenţa lui cedase. 


Era foarte rău, dar bineînţeles că nu contase în mod cert 
pe o izbândă. Continua să şadă pe scaunul mulţifuncţional 
de la panoul de comandă pentru că relaxarea era singura 
lui metodă de împotrivire; şi de acum încolo avea intenţia să 
se împotrivească. 

În timp ce aştepta, se uită alene la teleecranele 
strălucitoare. Trei dintre plăcile video arătau un spaţiu 
înstelat, dar în cea retrovizoare era imaginea unei nave. 
Ciudat, i se păru. Barca lui de salvare nu mai putea fi în 
interiorul maşinii străine, se gândi încruntându-se uşor la 
aceasta şi apoi observă altceva. Nu era decât o singură 
navă. Dar atunci unde erau celelalte sute de nave? 

Îşi ţinu în frâu o emoție crescândă, dându-şi seama de ce 
se întâmplă. Procesul de relaxare acţiona cum trebuie. Sau 
cel puţin acţionase într-o oarecare măsură. Fiinţele- 
păianjen izbutiseră să-l readucă pe barca lui de salvare, dar 
dominaţia asupra lui era întreruptă parţial; aşadar mai 
multe din iluziile lor îi dispăruseră din minte. 

Prima iluzie era aceea că e vorbă nu doar de o singură 
navă. Acum, eliberându-se de sub stăpânirea lor putea 
vedea că e una singură. Cea de a doua iluzie fusese că 
barca lui de salvare se află în interiorul maşinii lor. Acum, 
eliberat de sub stăpânirea lor putea vedea că nu e. Se 
pregătea să continue de aceeaşi manieră organizată, când 
mintea lui se năpusti asupra eventualei posibilităţi că 
stăpânirea lor asupra lui să fie în momentul acela foarte 
slabă. Închise ochii şi aproape că se credea înapoi în 
apartamentul lui, când se produse o întrerupere. 

— Omule, nu ne sili să te distrugem. 

Aşteptase o interferenţă mintală, ghemuindu-se înstinctiv, 
temător de impactul titanic al acesteia. Dar şocul nu 
corespunse aşteptărilor lui. Gândul străin nu avea forţă. 
Părea îndepărtat şi slab. Hedrock era conştient de uluire, 
de o înţelegere nesigură, cu ochii larg deschişi: Aceasta 
este realitatea. Anterior probabil stabiliseră o legătură 
instantanee şi completă cu raportarea lui în spaţiu. Acum 


trebuiau să-l atingă din afară. Situaţia lui manifestă o 
ameliorare continuă. Fiinţele-păianjen, care păruseră a 
avea o putere supremă, se dezumflau pe minut ce trecea. 
Patru sute de nave deveniseră una singură. O dominație 
mintală aparent supraumană se redusese acum la proporţii 
normale. N-avea nici o îndoială că ameninţarea lor de a-l 
distruge se producea la un nivel fizic. Ceea ce vroiau să 
spună era că vor folosi împotriva lui raze energetice. 

Asta era departe de dominaţia lor irezistibilă asupra 
întregului său sistem nervos, dar era la fel de primejdioasă 
ca întotdeauna. Trebuia să-şi joace prudent jocul şi să 
aştepte prilejul nimerit. Aşteptă şi curând i se adresă un 
gând: 

— E adevărat că ai izbutit să te eliberezi de sub robia 
noastră mentală şi ai descoperit că e vorba de o singură 
navă. Totuşi mai avem nevoie de tine şi deci trebuie să-ţi 
cerem să colaborezi, sub ameninţarea exterminării 
imediate în cazul când refuzi. 

— Fireşte, spuse Hedrock care de mult şi cu mare succes 
colaborase cu alţii. Am să fac ce mi se cere dacă nu e vorba 
de a ajunge la o metodă de exterminare cum ar fi 
dezmembrarea. 

— Avem în minte (sosi răspunsul precis) continuarea 
studiului sensorial asupra gemenilor Neelan. Întrucât erai 
legat de această înrudire când te aflai sub stăpânirea 
noastră, ne putem dispensa de fratele geamăn de pe 
pământ şi putem lucra direct prin tine. Nu vei suferi nici o 
durere, dar trebuie să te supui investigaţiilor. 

Hedrock protestă: 

— Am auzit pe unul dintre voi spunând că Gil Neelan e 
mort. Asta se întâmpla înainte de a fi eu readus pe Pământ. 
Cum puteţi lucra cu un mort? 

Răspunsul sună rece ca gheaţa: 

— Dă-ne voie să tratăm problemele de creştere celulară 
care se pun. le supui? 

Hedrock şovăi: 


— Dar mă veţi lăsa în viaţădupă aceea? 

— Fireşte că nu. Se aşteptase el la acest răspuns, dar 
oricum fu un adevărat şoc. Contră: 

— Nu prea văd cum v-aţi putea aştepta să colaborez pe o 
asemenea bază. 

— Te vom informa în privinţa momentului morţii. Asta îţi va 
oferi puternica emoție după care tânjeşti şi astfel va 
corespunde cerinţelor tale. 

O clipă Hedrock nu spuse nimic. Era fascinat. Monştrii 
aceştia credeau că vor avea grijă de cerinţele nervoase ale 
omului dacă-l vor spune când urmează să moară. Atât de 
departe ajunseseră ei în cercetarea naturii afective a 
omului. Părea incredibil ca cineva să-şi greşească atât de 
rău ţinta. Metoda intelectuală cu care aceste fiinţe abordau 
viaţa şi moartea trebuie să fi fost extrem de stoică. În loc să 
încerce să muşte mâna care se întindea pentru a-l distruge, 
probabil că fiecare individ-păianjen studia toate mijloacele 
de scăpare şi negăsind niciunul, accepta moartea fără 
luptă, 

În cele din urmă Hedrock spuse cu ferocitate: 

— V-aţi descurcat destul de binevoi şi cei din neamul 
vostru. lată-vă într-o navă mare aproape cât luna. Evident 
că proveniţi dintr-o civilizaţie superioară pe plan mintal; aş 
vrea să văd planeta care v-a dat naştere, industriile ei, 
modul ei obişnuit de viaţă. Ar fi interesunt. E mai presus de 
orice îndoială că logica voastră specială v-a slujit bine. 
Natura se poate mângâia cu gândul izbânzii unui 
experiment de producere a inteligenţei, dar să ştiţi că în 
privinţa omului n-aţi nimerit-o dacă credeţi că nu mă 
interesează altceva decât când urmează să fiu ucis. 

— Dar ce altceva ai mai vrea să ştii? 

Întrebarea era pusă pe un ton plin de interes. 

Hedrock zise plictisit: 

— Mă rog, mă dau bătut. Aş vrea să ştiu când pot căpăta 
ceva de mâncare. 


— Mâncare! Cel ce-l punea întrebarea era de-a dreptul 
tulburat. Ai auzit, XxY (un nume nedesluşit)? 

— Foarte interesant, răsună glasul unui alt gând. Într-un 
moment critic nevoia de hrană este dominantă. Asta pare 
semnificativ. Liniştiţi-l şi continuaţi-vă experienţa. 

Hedrock le spuse: 

— Nu e nevoie să mă liniştiţi. Ce vreţi să fac? 

— Să cedezi. 

— Dar cum? 

— Să te supui. Gândeşte-te la trupul mort. 

Asta era o uşurare şi imaginea deveni remarcabil de netă. 
Se gândi brusc: Bietul Gil, care zace neînsufleţit într-o mare 
nemărginită de nisip, cu celulele deja prăbuşite în vălul 
crescând de fierbinţeală în timp ce planeta, zburând cu 
mare viteză, se apropia tot mai mult de unul din sorii din 
care se născuse. Pentru el era o vizualizare ciudat de 
chinuitoare şi totodată îşi spuse „Slavă Domnului că sunt 
mort. Suferinţa a trecut”. Deci rămăşiţele pământeşti se 
aflau dincolo de zona durerii produsă de căldură, dincolo de 
sâcâiala neîncetată a nisipului care-l înţepa, dincolo de sete 
şi foame, dincolo de teamă şi speranţa nerezonabilă. 
Moartea venise pentru Gilbert Neelan aşa cum trebuia să 
vină pentru toţi oamenii. Domnul să-l binecuvânteze şi să-l 
aibă în pază. Hedrock opri intenţionat acea reacţie afectivă 
intensă: 

— Numai o clipă, spuse el uluit. Încep să simt că sunt 
oarecum fratele lui. 

— Asta (veni un alt gând) este una dintre caracteristicile 
uimitoare ale fiinţelor umane. Uşurinţa cu care un sistem 
nervos răspunde impulsurilor de la altul. Echipamentul 
sensorial implicat nu are egal în lumea inteligenţei. Dar 
acum ridică-te în capul oaselor şi uită-te în jur! 

Hedrock studie plăcile video ale teleecranulu său văzu că 
scena se schimbase. Nava cea mare pe care era captiv se 
răsucise în sus; carena ei imensă umplea atât placa din faţă 
cât şi pe cea din spate şi era vizibilă şi pe panourile din 


dreapta şi din stânga. În locul unde se aflase anterior era 
acum un abis al spaţiului în care înotău doi sori albi, cu 
nuanţe gălbui. La început erau micuţi, puţin mai mari decât 
nişte stele strălucitoare. Dar creşteau. Creşteau mereu. Şi 
mult spre stânga apăru un alt soare, mult mai mic. Cele 
două stele mai mari apărură după o vreme cu un diametru 
de vreo cincisprezece centimetri. Păruseră a se afla la o 
distanţă de30—35 cm. Se separară şi se îndepărtară. Una 
rămase mică, pe când cealaltă se apropie şi capătă 
proporţii: tot mai mari. Cel de al doilea soare o porni spre 
stânga şi se îndepărtă; în cele din urmă teleobiectivele care 
făceau măsurătorile arătară că se află la circa cinci miliarde 
de kilometri. 

Testele ulterioare arătară că diametrul unghiular al 
ambilor sori apropiaţi din cadrul sistemului era mai mare 
decât cel al lui Sol, deşi doar unul era mai luminos. Cel de al 
treilea soare era o simplă pată de lumină în depărtare. Cu 
instrumentele lui inadecvate, îi era greu să-l calculeze 
natura. Dar faptul că se află acolo îl făcu pe Hedrock să se 
încrunte. Căută şi foarte curând descoperi un punct roşu în 
depărtare, cel de al patrulea soare al sistemului respectiv. 
Începea să se emoţioneze, când mintea străină îşi îndreptă 
din nou spre el vibraţiile reci. 

— Da, omule, ai ghicit bine. Aceştia sunt sorii şiştemului pe 
care voi îl numiţi Alpha Centauri. Cei doi mai apropiaţi sunt 
Alpha A şi Alpha B. Cel de-al treilea soare alb este Alpha C, 
iar punctul roşu este bineînţeles Proxima Centauri, 
cunoscută secole de-a rândul că steaua cea mai apropiată 
de sistemul solar. Acestea două din urmă nu ne interesează. 
Ceea ce contează este că geamănul mort se află pe o 
planetă insolită a acestui şiştem. Există doar una de această 
natură. O planetă care, descriind un8 are o mişcare de 
revoluţie când în jurul soarelui Alpha A, când în jurul 
soarelui Alpha B din constelația Centaurus. Efectuează 
această revoluţie calatorind cu neobişnuita viteză de cinci 
mii de kilometri pe secundă. Pe orbita sa excentrică, trece 


foarte aproape de fiecare stea, cam aşa cum ar face o 
cometă. Dar spre deosebire de comete, este de-a dreptul 
incapabilă să se desprindă de pe orbită. Câmpurile 
gravitaționale ale lui Alpha A şi Alpha B o impulsionează 
alternativ pe circuitul ei. Acum se apropie tot mai mult de 
Alpha A, steaua aflată aproape drept în faţă şi dacă vrem să 
reînviem cadavrul trebuie să acţionăm repede. 

— Dacă vrem ce? Întrebă Hedrock. 

Nu primi nici un răspuns şi de fapt nici nu avea nevoie. Se 
lăsă moale pe speteaza scaunului şi se gândi: „Păi 
bineînţeles! Era evident din capul locului. Am considerat 
normal ca ei să încerce să stabilească o conexiune 
sensorială între un trup viu şi unul mort, dar această 
presupunere se baza pe convingerea mea că un om care a 
murit de două zile nu e numai mort, ci şi intrat în 
putrefacție”. 

Se simţi de-a dreptul înspăimântat. De mii de ani se tot 
străduia să prelungească viaţa oamenilor, mergând până 
spre imortalitatea pe care el o obținuse în mod întâmplător. 
Dar aici întâlnise fiinţe care fără doar şi poate erau capabile 
nu numai să rezolve această problemă, ci şi să învie morţii. 

Ciudat, dar descoperirea îi întunecă speranţa că va izbuti 
să supravieţuiască în ciuda hotărârii lor de a-l ucide. Tot 
încercase să inventeze vreo metodă de a-l înfrânge, bazată 
pe abordarea lor extrem de logică a problemei existenţei. 
Dar cu toate că aceasta păruse singura ieşire posibilă, 
devenise o şansă îndepărtată, un prilej de a se supune 
proiectelor întrucât alternativa era atât de categorică. 
Realizările lor ştiinţifice puneau sub semnul întrebării 
rezultatele. 

— Acum, spuse un impuls mintal, supune-te fazei 
următoare. 

Îl învăluia o lumină. Unde anume se află sau măcar unde 
doreau să-l facă să creadă că se află, n-avea habar. Trupuli 
se odihnea comod în ceea ce ar fi putut să fie un sicriu de 
forma trupului. Comparaţia îi aduse prin toţi nervii un fel de 


gâdilitură sinistră, dar el izbuti să potolească această 
nervozitate. Stătea calm, hotărât, rece şi-şi rumega 
intenţiile, privind această lumină. Atârna în bezna de 
deasupra lui saugândul i se păru ciudatinvers, privea în jos 
la ea? Lucrul nu mai avea prea mare importanţă. Era doar 
lumina care strălucea din beznă, strălucea, strălucea. După 
multă vreme observă că nu e o lumină albă şi, invers, nu i se 
părea totuşi că ar avea o culoare bine definită. Nu era nici 
prea strălucitoare, nici prea caldă. Făcu o pauză în gândire; 
tresări speriat. Tocmai noţiunea de căldură puternică 
realiza aceasta, făcându-l conştient de răceala 
înconjurătoare. Lumina era glacială. 

Descoperirea fu pentru el un fel de semnal, o indicăţie. 

— Emoţia (spuse prin vibrații din depărtare o minte de 
păianjen) este o manifestare a energiei. Ea acţionează 
instantaneu pe orice distanţă. Motivul pentru care legătura 
dintre gemeni a scăzut în intensitate, în ceea ce privea 
receptarea acestei conexiuni de către ei, consta în faptul că 
amândoi se aşteptau la slăbirea ei. Această aşteptare era 
aproape în întregime inconştientă. Şiştemele lor nervoase, 
fiecare în parte, recunoşteau în mod firesc distanţa 
crescândă când porneau spre Centaurus. Instinctiv, au 
cedat legătura lor, deşi raportul emoţional dintre ei a rămas 
le fel de puternic ca întotdeauna. Iar acum, întrucât ai 
devenit parte integrantă a acestei legături... Acceptă 
conexiunea! 

Păru un lucru instantaneu. Hedrock văzu că stă întins pe 
pajiştea de pe malul unui pârâu. Apa gâlgăia şi bolborosea 
pe stânci. În faţă îi bătea o briză uşoară şi printre copacii 
din stânga se înălța deasupra orizontului un soare 
strălucitor. Pe pământ, de jur-împrejurul lui erau cutii şi lăzi 
de ambalaj, mai multe maşinării şi patru bărbaţi care 
dormeau liniştiţi. Cel mai aproape de el se afla Gil Neelan. 
Hedrock îşi ţinu din nou în frâu mintea, gândindu-se cu 
disperare: „Potoleşte-te, prostule, e doar o imagine, o 
plăsmuire pe care ţi-au băgat-o în creier. Gil e pe nisip, pe o 


planetă aiurită, în drum spre iad. Asta e o lume de vis, un 
Eden, Pământul în anotimpul cel mai dulce”. 

Trecură mai multe secunde şi trupul lui Gil Neelan încă 
mai dormea cu faţa îmbujorată, respirând zgomotos, ca un 
sforăit, ca şi cum n-ar fi izbutit să tragă destul aer în piept, 
ca şi cum viaţa s-ar fi întors cu greu în acest trup, 
agăţându-se cu disperare de el. În mintea lui Hedrock se 
înfiripă un gând firav care-l spunea: „Apă! O, Doamne, 
apă!” 

Nu fusese gândul lui. Hedrock literalmente se repezi la 
pârâu. De două ori mâinile făcute căuş îi tremurară atât de 
violent încât preţioasa apă se vărsă pe iarba verde. În cele 
din urmă îi reveni puţină înţelepciune şi scotocind prin cutii 
şi lăzi, găsi un vas. Îl umplu cu apă şi începu s-o picure în 
jurul gurii lui Gil Neelan. De mai multe ori trupul stors de 
moarte începu să se contorsioneze, apucat de o tuse 
îngrozitoare. Dar şi asta era foarte binemuşchii morţi 
reveneau încet-încet la viaţă. Cu ochii aruncând văpăi, 
Hedrock perseveră. Simţea pulsaţiile lente ale inimii lui Gil, 
vedea toate imaginile mintale ce se înghesuiau şovăielnic în 
creierul împrăştiat până departe. Era relaţia sensorială 
care până atunci aparținuse exclusiv fraţilor gemeni. Gil 
holbă ochii, brusc conştient: 

— Vai, Dan! (gândul lui Gil trăda o uimire cumplită) Drac 
împieliţat ce eşti! De unde ai venit? 

— De pe Pământ. 

Hedrock vorbi tare ca să fie auzit pe deasupra brizei care-l 
sufla în faţă. Avea să explice mai târziu că nu e Dan. 

Gil nici nu părea să aibă nevoie de un alt răspuns. Oftă, 
zâmbi şi, răsucindu-se pe partea cealaltă, se retrase mintal 
într-un somn profund. Hedrock începu să se învârtească în 
jurul lăzilor şi cutiilor, căutând tablete de dextroză. Găsi un 
flacon cu hrană cu acţiune rapidă şi-l strecură o tabletă în 
gură lui Gil. Trebuia să se dizolve treptat. Mulţumit că 
pentru moment făcuse tot ce putea, se întoarse către 
ceilalţi trei oameni. Le dădu fiecăruia apă şi apoi tablete de 


dextroză. Tocmai se ridica, îndreptându-şi spinarea, când îl 
atinse un gând al păianjenilor, neutru în pofida tonului tăios 
ca briciul: 

— Vezi, s-a ocupat şi de ceilalţi. Emoţia implicată e mai 
mult decât o simplă extensie artificială a perechii de 
spermatozoizi reacţionând împreună. 

Atâta tot se auzi, doar acest comentariu. Însă oricum îl 
opri locului pe Hedrock. De fapt nu uitase de păianjeni, dar 
amintirea lor fusese împinsă spre fundul minţii de 
presiunea evenimentelor. lar acum iată din nou realitatea. 
Înălţă ochii spre cerul senin, spre acel soare strălucitor, alb- 
gălbui şi-l uri pe cei din neamul arahnidelor. Dar îşi dădu 
seama că prin asta se aseamănă cu sălbaticii de demult, 
care amenințau cu pumnii şi cu vorbele demonii răi ascunşi 
în ceruri. 

Se mai calmă şi-l hrăni din nou pe cei patru, de data 
aceasta cu un amestec de concentrate de fructe dizolvate în 
apă, uşor digerabil. Unul dintre bărbaţi, un tânăr frumos şi 
înalt, învie suficient ca să-l zâmbească nedumerit, dar nu-l 
puse nici un fel de întrebări, iar Hedrock nu se apucă să-l 
dea informaţii. Când pacienţii dormeau din nou, Hedrock se 
caţără în copacul cel mai înalt pe care-l putu găsi şi studie 
împrejurimile. Dar nu erau decât copaci şi dealuri vălurite 
de jur-împrejur, iar foarte, foarte departe, aproape pierdută 
în zare, o întindere mai mare de apă. Ceea ce-l interesa 
încă şi mai mult erau petele gălbui de pe un copac aflat cam 
la un kilometru în josul pârâului. Porni într-acolo destul de 
emoţionat. Probabil era însă mai departe decât socotise el, 
căci până să revină cu un vas plin de fructe, soarele trecuse 
de zenit. 

Însă drumul îi făcuse bine; se simţea mai vioi, întărit; se 
gândea cu viclenie: Gil şi Kershawdacă unul dintre aceşti 
indivizi era Kershawtrebuie să fi vizitat planeta asta. 
Probabil încercaseră fructele pe care le găsiseră. De îndată 
ce-şi reveneau suficient îi puteau spune dacă poamele 
acestea galbene nu sunt otrăvitoare. Eventual în vreuna din 


lăzile de ambalaj ar fi putut găsi o trusă de reactivi pentru 
analize. 

Dacă o fi fost, n-o putu găsi. Dar descoperi o serie de 
instrumente, printre care un aparat de înregistrare a 
discurilor de comunicaţie, folosit pentru cadastru. Probabil 
lăsaseră multe dintre acestea în diferitele lor puncte de 
debarcare. Soarele cobori spremă rogspre Apus. Hedrock 
se hotărâse în ciuda voinţei lui să-l spună astfel. Târziu în 
cursul după-amiezii se înălţă la Răsărit cel de-al doilea 
soare, mai micuţ, un glob palid. Apoi o vreme se încălzi, pe 
urmă se răci iarăşi, când se ascunse îndărătul orizontului 
soarele mai mare şi se aşternu „noaptea”. Era ca ozi 
mohorâtă pe Pământ, cu o fantomă a soarelui iţindu-se 
printre norii grei, numai că cerul nu era înnourat şi nu avea 
umiditatea şi zăpuşeala unei zile închise. Simţea adieri de 
vânt. Se înălţă şi al treilea soare, dar era atât de slab încât 
nu păru să adauge prea multă lumină. Se iviră câteva stele 
palide. Întunericul acesta amestecat cu străluciri izolate 
începu să-l scoată din sărite pe Hedrock. Făcu câţiva paşi pe 
malul pârâului şi într-un târziu se gândi: „Cum avea să... 
Conţinue această investigaţie sensorială? Şi de ce doreau 
să-l ucidă?” 

Nu avusese de gând să pună această întrebare direct celor 
ce-l ţineau captiv, dar, lucru surprinzător, primi imediat 
răspunsul. Parcă plutea către el din cerul acela întunecat 
fără nori, un răspuns precis şiîn chip supranaturalferit de 
orice patimă: 

— Nu suntem ceea ce părem a fi (sună gândul 
păianjenilor). Neamul nostru nu este, aşa cum ai sugerat, 
una dintre reuşitele naturii. Pe această navă se află de fapt 
rămăşiţele poporului nostru. Toţi cei de aici suntem 
nemuritori, câştigătorii unei lupte pentru supremație şi 
existenta pe planeta noastră. Fiecare dintre noi este fiinţa 
supremă într-un anumit domeniu, prin faptul că am nimicit 
orice concurenţă. Intenţionăm să ne păstrăm în viaţă, 
existenţa noastră nefiind bănuită de celelalte râse din 


univers. Din pricina unui accident care te-a aruncat în 
mijlocul nostru, va trebui să mori. E clar? 

Hedrock nu avu ce răspuns să dea, căci în sfârşit fuşese 
confruntat cu o logică perfect inteligibilă. Urma să fie ucis 
pentru că ştia prea multe. 

— Noi avem intenţia (îi spuse mintea glacială) să facem o 
ultimă investigaţie a echipamentului sensorial al omului pe 
baza lucrurilor pe care le-am descoperit prin tine şi apoi să 
părăsim definitiv această porţiune de spaţiu. Investigaţiile 
vor lua oarecare timp. Trebuie să mai ai răbdare până 
atunci. Dar în vremea asta nu vom da nici un răspuns 
apelurilor tale jalnice. Poartă-te în consecinţă! 

Şi asta era limpede. Hedrock se întoarse încet în tabară. 
Bărbatul deşirat şi cu înfăţişare obosită care-l zâmbise mai 
înainte se ridicase în capul oaselor: 

— Bună, zise el jovial. Mă numesc Kershaw. Derd Kershaw. 
Multe mulţumiri pentru că ne-ai salvat viaţa. 

— Îmi mulţumiţi prea devreme, zise ciufut Hedrock. 

Dar sunetul glasului omenesc îi aduse o emoție crescândă 
şi, deodată, o idee. Acum că reapăruse speranţa, acţiona cu 
o nerăbdare intensă. Se temea să nu fie distrus dintr-o clipă 
într-alta. 

Era vorba de o treabă destul de simplă. Cu arma 
energetică a lui Gil, tăie din copaci discuri mici, groase cam 
de un deget. Le tot introduse în aparatul de efectuat 
măsurători, care imprimă pe ele câteva elemente ale unui 
mesaj indicând poziţia lui şi a însoţitorilor, descriindu-l pe 
oamenii-păianjen şi amenințările proferate de aceştia. 
Pentru unele dintre discuri fixă dispozitivul de înregistrare 
la diferite presiuni antigravitaţionaletrei metri, şase metri, 
cincisprezece metri, până la treizeci de metrişi le urmări 
cum zboară prin aer la nivelul la care fuseseră ajustaţi 
atomii lor. Se lăsară purtate încoace şi încolo de curenţi. 
Unele atârnau pur şi simplu deasupra capului, făcându-l să 
turbeze de mânie faţă de încetineala cu care se împrăştiau. 
Altele dispărură cu o viteză satisfăcătoare. Hedrock ştia că 


unele vor ateriza pe coline, prin pomi, altele vor zbura ani şi 
ani de zile, poate chiar secole, pradă fiecărei adieri de vânt. 
Cu fiecare ceas ce trecea aveau să devină mai greu de găsit 
şi căutarea lor avea să ia mai mult timp. Fiinţelor-păianjen 
le-ar fi trebuit enorm de mult timp ca să împiedice 
răspândirea cunoştinţelor despre prezenţa lor. 

Zilele preţioase se târau încet şi curând nu mai încăpea 
îndoială că trecuse destul de multă vreme pentru a se 
împrăştia destul de departe discurile. 

Pacienţii lui nu se înzdrăveneau destul de repede. Era 
limpede că trupurile lor nu sunt în stare să absoarbă în mod 
corespunzător hrana pe care le-o administra şi că aveau 
nevoie de îngrijiri medicale pe care nu avea cum să le ofere. 
Kershaw ajunse cel dintâi într-o stare de convalescenţă mai 
avansată, dorind să ştie ce s-a întâmplat. Hedrock îi arătă 
mesajul de pe unul din discuri, care, după trei săptămâni, 
tot refuza să se îndepărteze; dimpotrivă, revenea 
spasmodic la punctul de lansare. Kershaw citi inscripţia şi 
apoi se lăsă gânditor pe spate. 

— Deci asta avem de înfruntat, zise el încet. Şi de ce crezi 
că discurile pot servi la ceva? 

Hedrock îi răspunse: 

— Păianjenii sunt nişte copoi logici. Vor accepta faptul 
împlinit. Problema este când va ajunge distribuirea 
discurilor într-un punct în care ei să-şi dea pe loc seama că 
nu le mai pot regăsi pe toate? Din când în când cred că am 
făcut cu siguranţă totul şi atunci încep să mă întreb cât de 
complicată ar trebui să fie distribuţia până să o accepte ei 
ca iremediabilă. Motivul pentru care nu ne-au bătut 
deocamdată la cap este că se află aproape de Terra şi 
studiază structura afectivă a omului. Sau cel puţin asta era 
intenţia lor şi mi s-a spus că o vreme nu-mi vor adresa 
cuvântul. Părerea mea este că sunt prea departe pentru 
genul lor de telepatie. 

— Dar ce urmăresc ei de fapt? Întrebă Kershaw. 


Era greu de explicat ceea ce învățase din propria sa 
experienţă cu păianjenii, totuşi Hedrock încercă. Avu multă 
grijă să nu furnizeze nici un fel de date cu privire la 
activităţile lui pe Pământ. Încheie cu vorbele: 

— În orice moment le pot întrerupe dominaţia mintală, aşa 
că singura lor ameninţare împotriva mea o poate constitui 
forţa fizică. 

— Dar cum îţi explici capacitatea lor de a te trage înapoi 
pe barca de salvare, în pofida rezistenţei pe care le-ai opus- 
0? 

— Pot doar sugera că sistemul nervos se deprinde greu cu 
stabilirea unor tipare. Mă înapoiasem deja pe barca de 
salvare, înainte ca metoda mea de împotrivire să fi intrat în 
funcţiune. Când am făcut-o, au recunoscut ce se întâmplă şi 
m-au ameninţat cu distrugerea dacă nu colaborez cu ei. 

— Şi crezi că vor ajunge undeva în cercetarea lor de a 
înţelege natura afectivă a omului? 

Hedrock clătină din cap: 

— De ani de zile oamenii se străduiesc să-şi domine 
impulsurile emotive. Taina, fireşte, constă nu în eliminarea 
emoţiilor din viaţă, ci în canalizarea lor în direcţii normale şi 
sănătoase: viaţa sexuală, dragostea, bunăvoința, 
entuziasmul, promptitudinea, personalitatea şi aşa mai 
departe. Acestea sunt pare-se aspecte ale existenţei care nu 
fac parte integrantă din experienţa posibilă a fiinţelor- 
păianjen. Nu văd cum ar putea ele să înţeleagă vreodată, 
mai ales pentru că nu au nici un fel de metodă de a distinge 
între un om care e dispus să-şi rişte viaţa pentru o cauză şi 
un om care-şi asumă riscurile, de exemplu, pentru câştig. 
Această incapacitate de a înţelege variațiile naturii 
omeneşti este o lipsă fundamentală şi-l descalifică de la o 
comprehensiune reală. 

Kershaw rămase dus pe gânduri. În cele din urmă spuse: 

— Şi ce şanse de salvare ai? 

Hedrock răspunse ţeapăn: 


— Foarte bune. Ştiu că aparențele sunt sumbre, dar 
păianjenii au spus clar că vor părăsi acest spaţiu. De ce s-o 
facă dacă nu au motive să creadă că în curând nave mai 
mari de pe Terra vor face naveta spre constelația 
Centaurului? După părerea mea, Împărăteasa va scoate de 
sub obroc propulsia interstelară şi în zilele acestea ale 
producţiei răpide, peste o lună se vor instala pe nave sute 
de propulsii. Călătoria se poate face la nevoie în mai puţin 
de două zile. 

— Mă gândesc, spuse liniştit Kershaw, că n-ar fi rău să ne 
apucăm de treabă. Ai răspândit o mulţime de discuri dintr- 
astea, dar n-ar strica să mai trimiţi câteva mii. aie 
dumneata copacii şi stochează discurile, iar eu le voi băga 
în maşină. 

Se opri şi se legănă într-un chip ciudat. Privirea lui se 
răsuci şi se uită spre cer, aproape înnebunită, peste capul 
lui Hedrock. Văzu o navă. O clipă crezu că e nava-păianjen 
văzută de departe. Dar pe urmă îi atraseră atenţia culorile 
bălţate ale acesteia şi literele imense de pe carena ei: 

WSCENTIAURI—719 

Nava nu era departe, dar zbura foarte jos. Trecu peste ei 
la mai puţin de un kilometru înălţime şi reveni încet, ca 
răspuns la apelurile lor urgente prin teleecran. Efectuă 
zborul de întoarcere pe Pământ în circa patruzeci şi unu de 
ore. Hedrock îşi luase precauţia de a-l pune pe Kershaw şi 
Neelan să spună că el e fratele lui Gil şi deci putu ateriza 
fără incidente în Oraşul imperial. De la aeroport se duse 
într-unui din apartamentele lui. 

Câteva minute mai târziu conecta teleecranul din 
apartament la una din reţelele lui de retransmisie. Indirect, 
intră astfel în legătură cu Făuritorii de Arme. 


Optsprezece. 

Pe teleecran apăru imaginea lui Peter Cadron. Nu se uita 
la ecran în momentul stabilirii contactului, ci vorbea cu 
multă însufleţire unei persoane pe care Hedrock n-o putea 


vedea. Sunetul nu se auzea şi Hedrock nici nu încercă să 
ghicească ce spune fostul consilier. Avu timp să se întrebe 
din nou cum o să-l primească Peter Cadron. 

Trecuse aproape o lună din seara aceea când fusese şilit 
să acţioneze în autoapărare împotriva Făuritorilor de Arme. 
În ciuda admiraţiei sale personale pentru majoritatea 
consilierilor, n-avea nici un fel de regrete. Pământeanul 
nemuritor trebuia să admită că viaţa lui merită să fie 
salvată. Fie spre bine, fie spre răul lui era ceea ce era şi 
lumea întreagă trebuia să-l suporte atâta vreme cât era în 
stare să se apere. 

Cadron se întorcea către teleecran. Îngheţă pur şi simplu 
când văzu cine e în imagine şi apoi dădu repede drumul la 
sunet. 

— Hedrock! Strigă el. Tu eşti! 

Pe faţă i se răspândi un zâmbet de plăcere. Ochii i se 
luminară: 

— Hedrock, unde ai fost? Ne-am tot străduit să te 
contactăm. 

Hedrock îl întrebă: 

— Care e statutul meu în rândul Făuritorilor de Arme? 

Cadron îşi îndreptă puţin spinarea: 

— Consiliul demisionar m-a autorizat să-ţi cer scuze 
pentru acţiunile noastre isterice împotriva ta. Nu putem 
decât să presupunem că ne-am lăsat cu toţii târâţi de un fel 
de comportament de gloată din pricina încordării prea 
mari. Mie personal îmi pare rău de cele întâmplate. 

— Mulţumesc. Asta înseamnă categoric că nu va fi nici un 
fel de conspirație. 

— Ai cuvântul nostru de onoare. Se întrerupse şi apoi 
reluă: Ascultă, Hedrock, stăteam toţi pe ghimpi aşteptând 
apelul tău. După cum ştii, Împărăteasa a cedat fără condiţii 
sistemul de propulsie în dimineaţa de după atac. 

Hedrock aflase această veste pe nava cu care se întorsese 
pe Pământ, dar nu spuse decât atât: 

— Continuă. 


Cadron era emoţionat la culme: 

— Am primit de la ea o ofertă absolut remarcabilă: 
Recunoaşterea Arsenalelor şi participare la guvern. Este o 
capitulare splendidă. 

— Şi bineînţeles că voi refuzaţi. 

— Cum? Întrebă Cadron şi imaginea lui se holbă speriată. 
— Nu cumva vrei să spui că are de gând Consiliul să ia în 
consideraţie posibilitatea unei acceptări? Nu se poate să nu 
vă daţi seama că niciodată nu va exista un teren comun 

între două forţe atât de diametral opuse. 

— Bine, protestă Cadron, dar este unul dintre lucrurile pe 
care le-ai propus chiar tu ca motiv pentru a te duce la palat. 

Hedrock vorbi apăsat: 

— A fost doar o stratagemă. În cursul acestei crize a 
civilizaţiei, trebuia să avem pe cineva atât la Arsenale cât şi 
la Palat. Stai! 

Înainte ca celălalt să-l poată întrerupe, reluă cu glas 
răsunător: 

— Ascultă, Cadron: Arsenalele constituie o permanentă 
opoziţie. Necazul cu opoziţia de pe vremuri era că mereu 
complota pentru obţinerea puterii; de cele mai multe ori 
critica opozanților era lipsită de onestitate, iar intenţiile lor 
erau rele. Îi rodea pur şi simplu pofta de stăpânire. 
Arsenalele nu trebuie să îngăduie niciodată apariţia unor 
asemenea emoţii la sprijinitorii lor. Împărăteasa n-are decât 
să-şi reconstruiască propriul ei haos. Eu nu zic că e 
răspunzătoare pentru starea de corupţie din imperiu, dar a 
sosit vremea să încerce să facă o curăţenie serioasă în casa 
ei. În toată această perioadă, Făuritorii de Arme vor rămâne 
detaşaţiinteresaţi, dar păstrându-şi standardele lor înalte 
de ajutorare pe tot întinsul galaxiei a celor care trebuie să 
se apere de asuprire. Fabricanţii de tunuri vor continua să 
le vândă, dar nu se vor băga în politică. 

Cardron începu, vorbind rar: 

— Deci ai vrea ca noi să... 


— Să vă continuaţi treburile ca de obicei; nici mai mult, 
nici mai puţin. Şi acum, Cadron... Hedrock zâmbi: Cadron, 
mi-a făcut mare plăcere să te cunosc personal. Te rog 
transmite felicitările mele Consiliului demisionar. Am de 
gând să mă înfăţişez personal la palat peste o oră; niciunul 
din voi nu va mai auzi veşti de la mine. Rămâneţi cu bine, vă 
urez tuturor mult noroc. 

Închise brusc teleecranul şi şezu acolo, conştient de acea 
veche durere a lui. Din nou se retrăgea. În cele din urmă îşi 
izgoni din suflet sentimentul copleşitor de singurătate şi 
ateriză cu autoavionul la palat peste o oră. 

O privi cu ochii pe jumătate închişi şi în timp ce vorbeau. 
Şedea ţeapănă lângă el: o femeie înaltă, graţioasă, cu faţa 
prelungă, ai căror ochi verzi îi ascundeau de fapt gândurile, 
în loc să le dezvăluie. Şedeau sub un palmier din grădina ce 
alcătuia sala de recepţie de la etajul treizeci şi patru. Îi 
mângâiau adieri blânde; lămpile cu abajur luminau la fel de 
blând scena liniştită. O sărută de două ori, conştient de 
faptul că indiferența ei trebuie să aibă vreun sens ascuns, 
pe care el vroia să-l afle. Ea îi primi sărutările cu pasivitatea 
unei sclave. 

Hedrock se trase înapoi: 

— Dar ce se întâmplă, Innelda? Ea tăcea. Insistă: Primul 
lucru pe care-l aflu, de cum mă întorc, este că Prinţul Del 
Curtin, care a fost întotdeauna literalmente mâna ta 
dreaptă, a fost izgonit din palat. De ce? 

Cuvintele lui părură s-o trezească dintr-un somn abisal. 
Răspunse cu o undă de înflăcărare în glas: 

— Vărul meu a avut îndrăzneala să-mi critice un plan şi să- 
| se împotrivească. Nu vreau să fiu sâcâită nici măcar de cei 
pe care-l iubesc. 

Hedrock spuse: 

— Cum adică, el să te fi sâcâit? Nu prea i se potriveşte 
acest cuvânt prinţului. 

Tăcere. Hedrock o privi lung, dintr-o parte, apoi îi spuse 
pe un ton apăsat: 


— Practic ai renunţat la propulsia interstelară de dragul 
meu şi totuşi acum, când mă ai, nu simt că acest gest ar 
însemna ceva. 

În lungă tăcere care urmă, se gândi pentru prima dată ce 
sens ar putea să aibă toată rigiditatea asta a ei. Era oare 
posibil să ştie adevărul în privinţa lui? Înainte să apuce el să 
vorbească, răsună stins glasul ei: 

— Robert, poate că nu e nevoie să spun decât atât: o să fie 
un moştenitor al dinastiei Isher, un prinţ Isher. 

Din această dezvăluire, partea cu copilul nu-l prea afectă. 
Deci ea ştia. Asta era ceea ce conta. Într-un târziu, Hedrock 
oftă: 

— A, am uitat: l-ai prins pe Gonish, nu? 

— Da, l-am prins; şi n-avea nevoie de mult mai multe 
informaţii decât cele de care dispunea deja. Doar câteva 
cuvinte, iar intuiţia era completă. 

În cele din urmă o întrebă: 

— Ce ai de gând să faci? 

Răspunsul ei veni de departe, de foarte departe: 

— O femeie nu poate iubi un bărbat nemuritor. O 
asemenea relaţie i-ar distruge şi sufletul şi mintea. Apoi 
continuă, de parcă ar fi vorbit pentru sine: Acum îmi dau 
seama că de fapt nu te-am iubit niciodată. Mă fascinai şi 
poate că într-un fel îmi produceai şi puţină repulsie. Sunt 
mândră totuşi că te-am ales fără să ştiu. Asta arată enorma 
vitalitate instinctivă a stirpei noastre. Robert! 

— Da? 

— Celelalte împărătese... Cum ţi-ai dus viaţa cu ele? 

Hedrock clătină din cap: 

— N-am să-ţi spun. Vreau să te hotărăşti fără a te gândi la 
ele. 

Innelda râse puţin isteric: 

— Mă crezi geloasă. Dar nu... Nu e deloc vorba de asta. 
Apoi adăugă cam dezlânat: De acum înainte voi fi o mamă 
de familie care intenţionează să câştige nu numai respectul, 
ci şi afecțiunea copilului ei. O Împărăteasă Isher nu are altă 


cale de ales. Dar nu vreau să te forţez. 1 se întunecară ochii 
şi apoi spuse cu un oftat greu: Va trebui să mă mai gândesc. 
Dacă nu te superi, poţi să mă laşi singură acum? 

Îi întinse mâna. Când i-o sărută, Hedrock o simţi cam fără 
vlagă. Se duse încruntat în apartamentul lui. Şezând singur 
acolo, îşi aminti de Gonish. Făcu un apel prin centrala de 
comunicaţii a Făuritorilor de Arme şi-l convocă la palat pe 
negatist. După un ceas cei doi bărbaţi stăteau faţă în faţă. 
Gonish spuse: 

— După câte înţeleg, nu mi se vor da nici un fel de 
explicaţii. 

— Mai târziu, spuse Hedrock şi adăugă: ce ai de gând să 
faci? Sau mai bine zis, ce ai făcut? 

— Nimic. 

— Adică vrei să spui câ...? 

— Nimic. Vezi tu, înţeleg numai ce ar reprezenta 
cunoştinţele pentru fiinţa umană medie şi chiar pentru cea 
de tip superior. N-am să spun nici un cuvânt, nici 
Consiliului, nici altcuiva. 

Hedrock se simţi uşurat. Îl cunoştea pe acest om şi-l 
cunoştea total integritatea. Îndărătul acestei făgăduieli nu 
se ascundea frica, ci doar o onestitate deplină a concepţiei, 
pe care n-ar fi putut-o depăşi nimeni. Văzu că Gonish îl 
studiază atent. Apoi negatistul spuse: 

— Dată fiind instrucţia pe care am primit-o, în mod firesc 
aş fi evitat să testez pe alţii efectul nemuririi. Dar tu l-ai 
testat, nu? Unde a fost asta şi când? 

Hedrock înghiţi cu un efort. Amintirea îl ardea ca un glob 
de foc: 

— Era pe Venus, spuse cu glas plat. În perioada de început 
a călătoriilor interplanetare. Am înfiinţat o colonie izolată 
de savanţi, le-am spus adevărul şi i-am pus la treabă ca să 
mă ajut să descopăr taina nemuririi mele. A fost oribil. 
Ah!... Şi glasul i se îngroaşă de tulburare şi tristeţe: Pur şi 
simplu nu suportau să mă vadă rămânând perpetuu tânăr 


în timp ce ei îmbătrâneau. N-aş vrea să se repete o 
asemenea scenă. 

Se scutură înfiorat şi negatistul întrebă repede: 

— Dar soţia ta? 

Hedrock tăcu minute îndelungate, apoi reluă, vorbind rar: 

— În trecut, împărătesele Isher erau întotdeauna mândre 
de legătura lor cu bărbatul nemuritor. De dragul copiilor 
mă suportau. Mai mult n-aş putea să spun. Se întunecă şi 
mai tare la faţă: Uneori mi s-a părut că ar fi bine să mă 
însor mai des. S-ar puteaeventualcă rădăcina nemuritoare 
să se repete în felul acesta. Aşa am ajuns doar la a 
treisprezecea căsătorie. Într-un fel, n-am prea avut inimă 
pentru asta deşi... (ridică ochii) mi-am făurit o metodă 
desăvârşită de a mă îmbătrâni ca înfăţişare, suficient 
pentru efectul psihologic asupra celor care cunosc de fapt 
adevărul. 

Pe faţa lui Gonish plutea o expresie care-l făcu pe Hedrock 
să-l privească închizând pe jumătate ochii. Îl întrebă 
repede: 

— Ce s-a întâmplat? 

Negatistul zise: 

— Eu cred că ea te iubeşte şi asta complică foarte rău 
lucrurile. Vezi tu, ea nu poate avea copii. 

Hedrock se ridică de pe scaun şi se năpusti la negatist ca 
şi cum ar fi vrut să-l violenteze: 

— Vorbeşti serios? Păi mie mi-a spus că... 

Gonish se învineţi de tristeţe: 

— Noi cei de la Arsenale o studiem pe Împărăteasă încă 
din copilărie. Fireşte, dosarul ei nu e accesibil decât celor 
trei negatişti şi membrilor Consiliului. Nu încape îndoială în 
această privinţă. Rămase cu privirile aţintite asupra lui 
Hedrock: Ştiu că asta îţi strică planurile, dar n-o pune atât 
de rău la inimă. l-ar veni rândul la tron prinţului Del Curtin 
şi cred că elva lupta destul de îndârijit. Peste câteva 
generaţii se va ivi o nouă împărăteasă şi n-ai decât s-o iei pe 
aceea de nevastă. 


Hedrock, care păşea în sus şi în jos prin cameră, se opri 
locului: 

— Nu vorbi cu atâta împietrire neruşinată. Nu mă gândesc 
doar la mine. E vorba de aceste femei din dinastia Isher. 
Trăsătura respectivă nu s-a manifestat limpede la Innelda, 
dar există. Nu vrea să renunţe la copilul acela; tocmai de 
asta sunt atât de îngrijorat. Se răsuci pentru a-l înfrunta din 
nou pe negatist: Eşti absolut sigur? Te rog să nu te joci cu 
mine, Gonish! 

Acesta îi răspunse calm şi sigur: 

— Nu mă joc câtuşi de puţin, Hedrock. Împărăteasa Isher 
va muri la naştere şi... 

Se opri cu privirile înălțate deasupra lui Hedrock. Acesta 
se întoarse încet şi dădu cu ochii de femeia aflată acolo. 

Innelda îi spuse glacial: 

— Căpitane Hedrock, îţi iei acum prietenul, pe domnul 
Gonish şi părăseşti până într-o oră palatul şi nu te mai 
întorci până când. 

Se opri şi rămase o clipă ca o statuie de piatră. Apoi dădu 
drumul la un ultim şuvoi de vorbe: 

— Niciodată! Zise ea cu glasul îngroşat de emoție. Să nu te 
mai întorci niciodată. Nu ţi-aş mai putea suporta prezenţa. 
Adio! 

— Stai! Strigă cu glas pătrunzător Hedrock. Innelda! Nu 
trebuie să faci copilul! 

Dar nu vorbea decât unei uşi închise. 


Nouăsprezece. 

În ultima zi, Del Curtin îl duse pe Hedrock la palat. 

— Trebuie s-o facem, îi şoptise prinţul. Trebuie să fie 
cineva lângă ea. Nu vrea să asculte de nici un fel de 
argumente raţionale. Prietenii mei or să-l anunţe pe noulei 
doctor, Telinger, că ai sosit. Rămâi în apartamentul tău până 
când te chemăm. 

Aşteptarea era cumplită. Hedrock măsura în sus şi în jos 
pardoseala acoperită cu covoare moi, gândindu-se la lunile 


îndelungate în care îi fusese interzis accesul în palat. De 
fapt ultimile zile fuseseră cele mai rele. Se răspândiseră 
şoaptele. Hedrock le auzea peste tot. Nu veniseră prin 
teleecrane. Oficial nu se rostise nici o vorbă; era imposibil 
de spus cum de se aflase cu certitudine. Auzise vestea 
şezând prin restaurantele pe care le frecventa uneori. O 
auzise când mergea pe străzile liniştite. Era purtată de 
adierile de vânt şi se înălța în vorbe prinse în treacât peste 
zarva conversaţiilor din taxiurile aeriene. Nu fusese 
transmisă din răutate şi nici nu era falsă. Se spunea pur şi 
simplu că de la o zi la alta poate să se nască un moştenitor 
al familiei Isher şi întreaga împărăție aştepta cu multă 
emoție anunţul. N-aveau de unde să ştie, dar ziua 
respectivă sosise. Criza se produse la zece noaptea. Un 
mesaj din partea doctorului Telinger îl scoase pe Hedrock 
din biroul şi-l chemă în apartamentele imperiale. 

După cum constată Hedrock, Telinger era un bărbat între 
două vârste, cu faţa suptă şi acum încruntată de o 
îngrijorare vecină cu spaimă, când îl salută pe noul-venit. 
Hedrock ştia că doctorul Telinger nu e vinovat de nimic 
altceva decât de slăbiciune. Fusese recrutat în serviciul 
imperial ca înlocuitor al doctorului Snow, care fusese 
concediat brusc din postul de medic al Curţii, după treizeci 
de ani de activitate. Hedrock îşi mai amintea de un prilej 
când, la masă, Innelda îl criticase rău pe doctorul Snow, 
numindu-l „un practician demodat care încă se mai dă 
drept doctor pur şi simplu pentru că a moşit-o pe mama 
când m-a adus pe lume”. 

Nu încăpea îndoială că bătrânul doctor Snow o pusese la 
curent cu situaţia exactăşi Inneldei nu-l făcuse nici o 
plăcere. De asemenea, ascultându-l pe Telinger, Hedrock îşi 
dădu seama că noului doctor nu i se acordase privilegiul 
unui examen medical complet. Innelda făcuse o alegere 
bună. Doctorul părea a fi genul de om prea speriat şi 
respectuos că să se împotrivească pacientei sale imperiale. 


— Abia acum am descoperit adevărul, îi spuse lui Hedrock, 
bâlbâindu-se ca un copil fâstâcit. E sub efectul 
analgezicelor, dar mi-am păstrat un canal de comunicare. 
Prinţe Hedrock, trebuie neapărat s-o convingeţi. Trebuie să 
alegem între viaţa ei sau cea a copilului. Convingerea ei că 
va scăpa cu viaţă după naştere este total nefondată. M-a 
ameninţat cu moartea dacă nu supravieţuieşte copilul! 
Termină el, alb la faţă. 

Hedrock spuse: 

— Dă-mi voie să-l vorbesc. 

Innelda zăcea nemişcată şi calmă în pat. Îi dispăruseră 
culorile din obraji şi pieptul i se ridica atât de puţin, 
aproape neobservat, încât părea deja moartă. Hedrock 
observă clar o senzaţie de alinare când doctorul puse 
uşurel mască pentru comunicare pe faţa ei liniştită, dar 
concentrată. „Biata tirană”, se gândi el. „O biată fiinţă 
nefericită, sfâşiată de forţe lăuntrice prea mari pentru ea ca 
să le stăpânească sau măcar să le înţeleagă.” 

Luă interfonul: 

— Innelda! Zise el cu tandreţe. 

— Tu... Eşti... Robert? Răspunsul veni încet şi totuşi foarte 
aspru: Le-am... Spus. Să. Nu te... Lase să vii. 

— Prietenii te iubesc. Vor să te păstreze. 

— Mă... Urăsc... Mă cred... O proastă. Dar le voi arăta eu 
lor. Eu vreau să trăiesc, dar copilul trebuie să trăiască. 

— Prinţul Del Curtin s-a căsătorit cu o femeie frumoaşa şi 
minunată. Vor avea copii frumoşi, demni să se urce pe tron. 

— Nici un copil afară de al meuşi al tăunu va domni în 
numele dinastiei Isher. Nu vezi că ceea ce contează este 
descendența directă? Nu s-a produs nici o întrerupere. Nu 
se va produce nici acum. Tu nu vezi? 

Hedrock rămase trist. Vedea lucrurile mai limpede chiar 
decât ea. În vremuri de demult când, sub diferite nume de 
împrumut, îi convinsese pe împărații Isher să se însoare cu 
femei ale căror familii erau de o importanţă vitală, nu 
păruse posibil că trăsătura cerută să devină prea puternică. 


lată şi dovada că putea fi tragică. lar ceea ce nu putea 
înţelege această femeie nefericită era că referinţa la 
„descendenţa” ei constituia doar obiectul unei răţionalizări. 
Vroia un copil al ei. Asta era realitatea cea mai simplă. 

— Robert... Vrei. Să rămâi. Şi să mă ţii de mână? 

Zăbovi şi văzu cu ochii lui cum se scurge viaţa din trupul 
ei. Aşteptă până când moartea se instală triumfătoare în 
corpul pe cale de a se răci, iar pruncul, cu ţipetele lui 
răguşite, îl scoase din sărite. 

La o distanţă de jumătate de an-lumină, se pregătea de 
pornire o navă cosmică în lungime de aproape două sute de 
kilometri. Înlăuntrul ei vibrau gândurile de la o minte la 
alta: 

— Cel de-al doilea examen general e aproape la fel de 
zadarnic prin rezultatele sale fundamentale ca şi primul. 
Cunoaştem unele dintre legidar de ce această conducătoare 
care stăpânea o lume întreagă şi-a dat viaţa pentru copilul 
ei, când de fapt ea se temea de moartea personală? 
Motivele ei, cum că trebuie să-şi ducă mai departe spiţa, nu 
corespund din punct de vedere logic. E vorba doar de o 
uşoară rearanjare pe plan atomic. Trăiesc mulţi bărbaţi şi 
multe femei care i-ar putea împinge înainte progresia pe 
plan tribal. 

— Rămâne doar s-o readucem la viaţă şi să înregistrăm 
reacţiile afective ale celor din jur la învierea ei. 

X-x? A cercetat înfăţişarea fostului nostru deţinut Hedrock 
la palat şi s-ar părea că printr-o metodă ingenioasă el a 
anulat logică pe baza căreia se cerea nimicirea lui. Ca 
atare, putem părăsi galaxia într-un răstimp de. un ciclu. 

— Atâta am aflat deocamdată: iată rasa care va guverna 
sevagramul. 


SFÂRŞIT