A. E. Van Vogt — Stapanii Timpului

A. E. Van Vogt 


Stăpânii timpului 


CAPITOL, 

H-avea curaj s-o facă! Dintr-o dată noaptea s-a transformat în ceva 
rece şi învăluitor. În apropierea malului, râul întunecat şi larg 
balborosi la picioarele ai de parcă acum, când ea îşi schimbase 
hotărârea, ar h vrut s-o înghită de wie. 

Piciarul îi alunecă pe pămăntul ud zi înclinat, iar ruintea îi tu 
cuprinsă de frica teribilă, de neexpleat, că ceva îşi va face apariția 
din noapte, încercând s-o înece, de această dată împotriva voinței 
zale, Reugi să se îndepărteze de țărm şi se prăbugi cu răsuflarea 
tiată pe prima bancă dintr-un parc din apropiere, turioasă pe nica 
ce pusese stăpârure pe ea. Prim indiferentă la bărbatul uscăţiv ce 
venea de-a lungul aleu, trecând prin fața unui telinar. Mintea îi era 
atât de amorțită, încât nu fu deloc surprinsă văzându-l că se 
îndreaptă direct spre ea. 

Lurnuina gălbuie, murdară, îi reflecta ciudat urnbra în locul în care 
stătea. Vocea, atunci când i se adresă, avea un vag accent străin, 
dezi era melodioasă şi cultivată, 

— “fă interesează cauza caloniană? 

Morma se holbă la el, Degi nu-gi revenise încă, începu dintr-o dată 
ză râdă, Era nostim, oribil de nostim. Stătea acolo, încercând să-gi 
adune forțele pentru a nouă încercare de a se arunca în apele 
acestea ucigage şi apoi să ge trezească cu un smintit care să-i... 


Li 1 1 Li Li 
E pt cata ce etala: drege et ante a sri PE i eine caza n a apt 2 aa ae Ri ere se ai ude a tai a teen E Pa | pe eee | 


A. E. Van Vogt 
Stapânii timpului 


CAPITOLUL 1. 

N-avea curaj s-o facă! Dintr-o dată noaptea s-a 
transformat în ceva rece şi învăluitor. În apropierea malului, 
râul întunecat şi larg bolborosi la picioarele ei de parcă 
acum, când ea îşi schimbase hotărârea, ar fi vrut s-o înghită 
de vie. 

Piciorul îi alunecă pe pământul ud şi înclinat, iar mintea îi 
fu cuprinsă de frica teribilă, de neexplicat, că ceva îşi va 
face apariţia din noapte, încercând s-o înece, de această 
dată împotriva voinţei sale. Reuşi să se îndepărteze de țărm 
şi se prăbuşi cu răsuflarea tăiată pe prima bancă dintr-un 
parc din apropiere, furioasă pe frica ce pusese stăpânire pe 
ea. Privi indiferentă la bărbatul uscăţiv ce venea de-a lungul 
aleii, trecând prin faţa unui felinar. Mintea îi era atât de 
amorţită, încât nu fu deloc surprinsă văzându-l că se 
îndreaptă direct spre ea. 

Lumina gălbuie, murdară, îi reflecta ciudat umbra în locul 
în care stătea. Vocea, atunci când i se adresă, avea un vag 
accent străin, deşi era melodioasă şi cultivată. 

— Vă interesează cauza caloniană? 

Norma se holbă la el. Deşi nu-şi revenise încă, începu 
dintr-o dată să râdă. Era nostim, oribil de nostim. Stătea 
acolo, încercând să-şi adune forţele pentru o nouă 


încercare de a se arunca în apele acestea ucigaşe şi apoi să 
se trezească cu un smintit care să-i... 

— Vă amăgiţi singură, domnişoară Matheson, continuă cu 
răceală omul, nu sunteţi genul care se sinucide. 

— Dar nici genul care se lasă agăţată, spuse ea automat. 
Şterge-o mai repede! 

Deodată, îşi dădu seama că omul îi spusese pe nume. Se 
uită tăios la pata aceea întunecată - tot ceea ce putea vedea 
din faţa lui. 

Capul lui, profilat pe pata de lumină a unui felinar 
îndepărtat, se înclină de parcă ar fi răspuns întrebării pe 
care ea şi-o pusese în minte. 

— Da, vă cunosc numele. Aşa cum cunosc povestea şi 
temerile dumneavoastră. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că un tânăr om de ştiinţă pe nume 
Garson a sosit astăzi în oraş pentru a ţine o serie de 
conferinţe. Cu zece ani în urmă, când aţi absolvit amândoi 
aceeaşi universitate, v-a cerut de soţie, dar pe atunci 
doreaţi o carieră. Şi acum vă îngrozeşte gândul ca aţi 
putea, în disperare de cauză, să-i cereţi ajutorul. 

— Încetaţi! 

Bărbatul părea că o studiază cu atenţie în timp ce ea 
respira precipitat. Într-un târziu, răspunse pe un ton calm: 

— Cred că v-am demonstrat că nu sunt un tip care agtă 
femei întâmplător. 

— Câte categorii de tipi care agaţă femei există? Întrebă 
Norma, din nou apatică. 

Dar nu protestă când el se trânti la celălalt capăt al băncii. 
Stătea în continuare cu spatele în lumină şi nu i se puteau 
distinge trăsăturile. 

— Ah, spuse el, acum glumiţi. Sunteţi sarcastică, dar ăsta-i 
semn bun. Probabil că simţiţi că, dacă cineva vă acordă 
interes, nu-i totul pierdut. 

Norma replică trist: 


— Persoanele familiarizate cu legile de bază ale psihologiei 
sunt blestemate să nu le uite nici chiar atunci când viaţa li 
se transformă într-un iad. Tot ce-am făcut în ultimii zece ani 
este... Se opri o clipă, apoi continuă: Sunteţi foarte deştept. 
Aţi reuşit să vă apropiaţi de o femeie isterizată, fără să-i 
treziţi decât cel mult o bănuială instinctivă. În ce scop? 

— Să vă ofer o slujbă. 

Râsul îi sună atât de strident chiar în propriile urechi, 
încât gândi surprinsă: „Sunt nebună!” 

Spuse cu voce tare: 

— Apartament, bijuterii, maşină proprie, nu...? 

Replica veni rece: 

— Nu! Să fiu sincer, nu eşti suficient de drăguță. Eşti prea 
colţuroasă şi din punct de vedere fizic şi, mental. Asta e una 
din tulburările pe care le-ai suferit în ultimii zece ani: 
introversiune psihică accelerată, care ţi-a influenţat 
nefavorabil forma trupului. 

Cuvintele acționau ca un bici asupra muşchilor ei 
înţepeniţi. Cu un efort uriaş, se sforţă să se relaxeze. Spuse: 
— Am încasat-o şi pe asta. Insultele fac bine la isterie. Ce 

mai urmează? 

— Te interesează cauza caloniană? 

— Iarăşi, se plânse ea. Bineînţeles că da. Sunt pentru. Cine 
se aseamănă... Ştii cum e... 

— Ştiu foarte bine. De fapt, prin aceste cuvinte ai numit 
motivul pentru care mă aflu aici, angajând o tânără cu 
probleme. Şi Calonia are probleme şi... se opri. În întuneric 
se văzu cum îşi întinde mâinile. Înţelegi: publicitate bună 
pentru centrele noastre de recrutare. 

Norma aprobă din cap. 1 se păru că într-adevăr înţelege şi 
dintr-o dată simţi că o lasă vocea. Îi tremura mâna când luă 
cheia pe care el i-o întindea. 

— Această cheie, spuse el, se potriveşte în broasca uşii din 
faţă a Centrului de recrutare. De asemenea şi în broasca 
uşii care dă în apartamentul de la etaj. 


Cât timp ai slujba, e al tău. Poţi să mergi acolo chiar acum, 
dacă doreşti, sau să aştepţi până dimineaţă, dacă ţi-e teamă 
de vreun şiretlic. Acum trebuie să te avertizez în legătură 
cu ceva. 

— Ce anume? 

— Munca pe care o facem este ilegală. De fapt, doar 
guvernul american poate să înroleze cetăţeni americani şi 
poate organiza centre de recrutări. Suntem toleraţi şi 
înţeleşi, dar oricând cineva poate înainta o plângere şi 
poliţia va fi obligată să acţioneze. 

Norma dădu din cap repede. 

— Nu-i nici un risc, spuse ea. Nici un judecător n-ar... 

— Adresa este strada Carlton numărul 322, o întrerupse el 
fără menajamente. Şi, ca să ştii, numele meu este doctor 
Lell. 

Normei i se păru dintr-o dată că este împinsă să facă acest 
pas mult prea repede. Ezită, gândindu-se la adresa primită. 

— Este lângă Bessemer? 

Era rândul lui să ezite. 

— Mi-e teamă, îi mărturisi, că nu cunosc prea bine oraşul, 
cel puţin aşa cum arată el în secolul XX... Adică, explică el 
cu un aer nevinovat, am fost aici cu mulţi ani înainte, la 
începutul secolului. 

Norma se întrebă vag de ce se deranjează să-i explice. 
Spuse aproape acuzator: 

— Nu eşti calonian. Mai degrabă francez, după accent. 

— Nici tu na eşti caloniană! Spuse el, ridicându-se brusc. 

Îl privi îndepărtându-se în noapte - o siluetă învăluită în 
întuneric, care dispăru aproape imediat. 

CAPITOLUL II. 

Se opri brusc în strada pustie şi întunecoasă. Sunetul care 
ajungea până la ea era ca o şoaptă ce i se strecura în 
creier; o maşină vâjâia undeva, aproape neauzit. Pentru o 
clipă, mintea i se concentră asupra vibraţiilor din beznă; şi 
atunci, cine ştie cum, ele părură că se estompează ca nişte 


plăsmuiri ale imaginaţiei sale. Dintr-o dată, nu mai era 
decât strada şi noaptea tăcută. 

Strada era slab luminată, ceea ce îi accentua îndoiala şi 
chiar îi provoca o teamă nedefinită. Îşi încordă privirile şi 
reuşi să desluşească numărul de pe poartă: 322. Aici era! 
Casa era neluminată. Examină cu atenţie afişele expuse în 
vitrină: 


„LUPTAŢI ALĂTURI DE CURAJOŞII CALONIENI! 
CALONIENII LUPTĂ PENTRU LIBERTATE! ESTE ŞI LUPTA 
VOASTRĂ! DACĂ PUTEŢI ACHITA COSTUL CĂLĂTORIEI, 
LUCRUL ACESTA VA FI APRECIAT. DACĂ NU, VĂ VOM 
ASIGURA NOI TRANSPORTUL.” 

Mai erau şi alte lozinci, toate foarte asemănătoare, toate 
grozav de cinstite şi atrăgătoare, dacă te gândeai bine la ce 
lucruri teribile se refereau. Era ilegal, bineînţeles. Dar 
individul admisese şi acest lucru. Deodată îi pieri îndoiala şi 
scoase cheia din geantă. 

Erau două uşi, de o parte şi de cealaltă a vitrinei. Cea din 
dreapta ducea la Centrul de recrutare, iar cealaltă într-o 
casă a scărilor slab luminată. În apartamentul de sus nu se 
afla nimeni. Uşa era prevăzută cu o broască în care cheia se 
potrivi de minune. Intră în apartament şi se îndreptă spre 
dormitor. Doar când se întinse în pat auzi din nou bâzâitul 
îndepărtat al maşinii. Abia se auzea ca o şoaptă şi totuşi i se 
părea că-i sfredeleşte auzul. Cu o clipă înainte de a adormi, 
simţi pulsul vibraţiei, îndepărtat ca şi imaginea băncii din 
parc, ca o bătaie constantă în interiorul trupului ei. 

Întreaga noapte, acel zumzet incredibil de slab o străbătu 
întruna. Doar ocazional, părea că-l aude şi în creier. Îşi 
dădea seama de răsucirile, ondulările şi înaintările rectilinii 
ale sunetului şi, în intervalele infime de luciditate provocate 
de fiecare mişcare, ecourile slabe ale vibraţiilor păreau că 
alunecă de-a lungul nervilor ei aidoma unor curenţi de 
energie infinitezimali. 


Într-un târziu, o treziră razele soarelui ce pătrunseseră 
prin fereastra mică. Rămase întinsă un moment încordată 
ca un arc, apoi se relaxă nedumerită. 

Nu se mai auzea zumzetul înnebunitoarei maşini, ci doar 
zgomotele obişnuite ale străzii, care se trezea în zori. Găsi 
mâncare în frigider şi în cămară. Oboseala nopţii îi pieri o 
dată cu micul dejun îmbelşugat. Se gândi, simțind că i se 
trezeşte interesul: „Oare cum arăta tipul misterios cu care 
am vorbit azi-noapte?” 

Rămase foarte surprinsă constatând că se potrivea cheia 
în broasca uşii ce dădea în camera de recrutare, întrucât se 
temea că totul fusese o nebunie de-a ei. Se scutură, 
începând să se dezmeticească. Lumea era un loc luminos şi 
primitor, nu casa tenebroasă a celor suferinzi de 
introversiune mentală. 

Se înroşi amintindu-şi cuvintele lui. Nu simţea nici o 
plăcere, realizând că cele spuse de el erau perfect 
adevărate. Tulburată încă de această descoperire, se apucă 
să examineze încăperea mică. Se aflau acolo patru scaune, 
o bancă, o masă lungă de lemn şi tăieturi din ziare despre 
războiul calonian, lipite pe pereţii goi. Camera mai avea o 
uşă. Foarte curioasă, încercă clanţa. Era încuiată, dar avu 
un şoc constatând că uşa, în ciuda aspectului său obişnuit, 
era făcută din metal masiv! 

Până la urmă, înfiorarea datorată descoperirii acesteia o 
părăsi. Gândi: „Nu-i treaba mea!” 

Chiar atunci, înainte de a se întoarce, uşa se deschise şi în 
prag îşi făcu apariţia bărbatul uscăţiv din noaptea trecută. 
Îi zbieră în faţă atât de aproape, că-i simţi răsuflarea: 

— Ba da, e treaba ta! 

Nu teama o făcu să dea înapoi. Percepu în străfundurile 
minţii vocea aceea rece, atât de diferită de cea din noaptea 
precedentă. Îşi dădu seama vag de strâmbătura urâtă, de 
dispreţ, de pe chrpul lui. Nu simţi nici o emoție, ci doar un 
ciudat sentiment de pustietate. Nu era frică. Nu putea fi 
frică, deoarece tot ceea ce avea de făcut era să alerge 


câţiva metri şi ar fi ajuns în strada intens circulată. În afară 
de asta, nu se temuse niciodată de negri şi nu o să înceapă 
tocmai acum. 

Prima impresie a fost atât de puternică şi atât de mare i-a 
fost surpriza, încât imediat după aceea i se păru că o înşală 
ochii. Pentru că de fapt omul nu era negru. Îşi clătină capul, 
încercând să alunge această a doua impresie. Dar imaginea 
nu se schimba. Nu era negru, nu era nici alb, nu semăna cu 
nimic cunoscut. 

Încet-încet, reuşi să se concentreze. Văzu că avea ochii 
oblici, ca de chinez, iar pielea, deşi întunecată, era destul 
de fină, dar faţa nu era a unui tânăr. Nasul îi era drept, 
parcă sculptat şi constituia cea mai frumoasă, cea mai 
normală parte a feţei lui. Buzele îi erau subţiri, severe, de 
om obişnuit să dea ordine, iar bărbia dădea forţă privirii 
insolente a ochilor săi de un cenugşiu ca oţelul. Surâsul 
batjocoritor i se lăţi: 

— Oh, nu, spuse el încet, nu ţi-e frică de mine, nu-i aşa? 
Trebuie să-ţi spun că scopul meu actual este să te fac să-ţi 
fie frică. leri trebuia doar să te aduc aici. Asta cerea tact şi 
înţelegere. Noul meu scop cere, printre altele, să te fac să-ţi 
dai seama că te afli în puterea mea şi că-ţi pot folosi propria 
voinţă. le-aş fi putut lăsa să descoperi treptat că aici nu 
este un Centru de recrutare calonian. Dar prefer să-i 
lămuresc pe sclavi cât de repede posibil. Reacţia faţă de 
puterea maşinii este mereu aceeaşi şi neînchipuit de 
plictisitoare. 

— Nu înţeleg... 

Îi replică rece: 

— Pe scurt: ţi-ai dat seama, vag, că există o maşină. Ai fost 
racordată la ea, ţi-a înregistrat ritmul trupului şi prin 
intermediul ei te pot controla împotriva voinţei tale. 
Bineînţeles că nu aştept să mă crezi. Ca orice femeie, vei 
testa puterea ei de a distruge mintea. Ai remarcat, sper, că 
am spus femeie! Nu angajăm decât femei. Din motive strict 
psihologice. Sunt mai eficiente decât bărbaţii. Vei descoperi 


ce vreau să spun cu asta dacă vei încerca să-i avertizezi pe 
solicitanţi în privinţa celor discutate. Încheie grăbit: 
Îndatoririle tale sunt simple. Pe masă se află un teanc de 
hârtii pe care sunt tipărite nişte întrebări. Pui întrebările, îţi 
notezi răspunsurile, apoi îi trimiţi pe solicitanţi la mine, în 
camera din spate. Acolo le fac eu un... Examen medical. 

Din toate lucrurile pe care i le spusese nu o preocupa 
decât unul singur, care-i stăpânea mintea şi care nu avea 
nici o legătură cu soarta ei. 

— Dar, bolborosi ea, dacă oamenii aceştia nu sunt trimişi 
în Calonia, atunci unde...? 

O întrerupse, şuierându-i printre dinţi: 

— Vine cineva. Adu-ţi aminte de ce ţi-am spus. 

Se dădu înapoi şi-l pierdu din vedere în interiorul camerei 
din fund. În spate auzi zgomotul înspăimântător al uşii 
principale ce se deschidea. O voce baritonală salută 
semnalându-şi prezenţa. 

Degetele îi tremurau pe când nota răspunsurile bărbatului 
la cele douăsprezece întrebări. Nume, adresă, rude... 
Gândurile i se învălmăşeau în cap şi nu reuşi să distingă 
decât o pată roşiatică acolo unde se afla faţa omului. 

— Vă daţi seama, se auzi spunând, că întrebările se referă 
doar la identitate; acum, dacă vreţi să mergeţi în camera 
din spate... 

Propoziția rămase în aer. A spus-o! Nesiguranţa şi 
neputinţa de a se controla înainte de a găsi o soluţie o 
făcuseră să spună chiar lucrul pe care dorise să-l evite. 

Omul întrebă: 

— Pentru ce să mă duc acolo? 

Se holbă la el ameţită. Se simţea rău. Avea nevoie de timp 
şi de linişte. Spuse: 

— Este vorba despre o examinare medicală sumară, 
pentru protecţia dumneavoastră. 

Cuprinsă de greață, urmări cu privirea silueta aceea 
îndesată ce se îndrepta vioi spre uşa din spate. Bătu la uşă 
şi i se deschise. În mod surprinzător, uşa rămase deschisă. 


Surprinzător, pentru că, exact când omul dispăru din 
câmpul ei vizual, observă maşina. Porțiunea pe care o putea 
zări din ea se înălța imensă şi întunecată până la jumătate 
din înălţimea camerei, ascunzând în parte o uşă ce părea să 
fie ieşirea de serviciu a clădirii. 

Uită de uşă şi de oameni. Mintea i se concentră asupra 
maşinii când îşi dădu seama că aceasta este într-adevăr 
maşina. Involuntar, întregul corp, urechile şi mintea i se 
încordară, încercând să perceapă bâzâitul pe care îl auzise 
noaptea. Dar nu se auzea nimic, nici o şoaptă, nici cel mai 
mic zgomot. Nici o vibraţie. Maşina stătea ghemuită acolo, 
strivind podeaua cu greutatea ei metalică. 

Vocea calmă şi convingătoare a doctorului ajunse până la 
ea: 

— Sper că nu vă deranjează dacă ieşiţi de aici pe uşa din 
spate, domnule Barton. Le cerem solicitanţilor să o 
folosească întrucât... Ei bine, baza noastră de recrutare 
este ilegală. Aşa cum probabil ştiţi, suntem doar toleraţi şi 
nu dorim să ne exprimăm prea zgomotos bucuria pentru 
succesul pe care îl avem în recrutarea tinerilor pentru 
cauza noastră. 

Norma aştepta. Imediat ce omul va pleca, îl va sili pe 
doctor să-i explice toată această afacere ieşită din comun. 
Dacă era cumva vreo organizaţie a duşmanilor Caloniei, se 
va duce imediat la poliţie. 

Gândul i se răsuci într-un vârtej haotic al minţii. 

Maşina se trezea la viaţă, cu o însufleţire monstruoasă şi 
rapidă. Apăru o lumină ce se intensifică şi se transformă 
într-o flacără uriaşă. Un deconector acţionase limbile 
contorsionate ale flăcărilor colorate în albastru, verde, roşu 
şi galben şi întrerupsese acea primă pâlpâire. Flama 
împrăştia o lumină difuză şi strălucea ca o jerbă de apă 
irizată, iradiind o frumuseţe sălbatică şi violentă ca a unei 
splendori nepământene. 

Şi apoi, dintr-o dată, flacăra dispăru. Rapid, înverşunată 
totuşi în lupta sa pentru viaţă, energia scânteietoare 


trebuise să asculte de comenzile maşinii. 

Dispăruse. Maşina zăcea acolo ca o masă lucitoare de 
metal inert, fără viaţă. Doctorul apăru în prag. 

— Zdravâăn tip! Spuse el satisfăcut. Inima are nevoie de 
ceva ameliorări hormonale pentru a neutraliza efectele 
dietei necorespunzătoare. Plămânii vor reacţiona rapid la 
injecţiile de imunizare împotriva gazului, iar chirurgii noştri 
vor putea să reconstituie corpul aproape din nimic, dintr-o 
furtună atomică. 

Norma îşi umezi buzele uscate. 

— La ce te referi? Întrebă ea pornită. Ce... Ce s-a 
întâmplat cu acel om? 

Şi-a dat seama că el o cerceta prietenos. Vocea îi era rece, 
dar se prefăcea amuzat. 

— Păi... A ieşit pe uşa din spate. 

— Nu-i adevărat! Ela... 

Realiză inutilitatea oricăror cuvinte. Cu gândurile 
învolburându-i-se în minte, ieşi din spatele mesei, se 
strecură pe lângă el şi, în momentul în care ajunse în pragul 
uşii ce dădea în încăperea din spate, simţi cum genunchii i 
se înmoaie. Se sprijini de cadrul uşii şi înţelese că nu va 
îndrăzni să se apropie de maşină. Adunându-şi forţele, rosti: 

— Vrei să mergi şi să deschizi uşa? 

EI se conformă zâmbind. Uşa scârţâi abia perceptibil când 
o deschise. Când o închise, trosni puternic şi se încuie 
automat. Nu auzise acest sunet înainte. Norma simţi cum 
obrajii i se golesc de sânge. Îl întrebă înfrigurată: 

— Ce-i maşina asta? 

— Cred că aparţine societăţii de electricitate de aici, 
răspunse el. Dar din tonul vocii reieşea clar că-şi bate joc de 
ea. Avem doar permisiunea de-a folosi camera, bineînţeles. 

— Nu-i adevărat! Spuse ea cu voce groasă. Societăţile de 
elecricitate nu ţin maşini în clădiri părăginite. 

— Pe cuvânt, spuse el, dând din umeri indiferent, începi să 
mă plictiseşti. Ţi-am spus doar că este o maşină foarte 
specială. Ai văzut deja unele din puterile ei şi totuşi mintea 


ta persistă să caute o explicaţie adecvată secolului XX. Îţi 
voi repeta mereu că eşti sclava maşinii şi că nu ar fi bine să 
mergi la poliţie, măcar pentru faptul că ţi-am salvat viaţa, 
iar recunoştinţa singură ar trebui să te facă să realizezi că- 
mi datorezi totul mie, şi nimic lumii pe care te pregăteai s-o 
părăseşti. 

Foarte calmă, Norma începu să străbată camera. 

Deschise uşa şi apoi, mirată că el n-a făcut nici un gest s-o 
oprească, se întoarse şi-l cercetă cu atenţie. Stătea în 
continuare în picioare şi zâmbea. 

— Trebuie să fii nebun de legat, spuse ea după o clipă. 
Probabil că ţi-a trecut prin minte că şiretlicul tău - oricare 
ar fi - mă va face să mă tem de necunoscut. Permite-mi să-ţi 
înlătur orice îndoială: am de gând să merg chiar acum la 
poliţie. 

Pe când urca în autobuz, îi rămase în minte imaginea lui, 
stând acolo în picioare, nepăsător şi teribil, cu un zâmbet 
batjocoritor aşternut pe chip. Fiorul acestei amintiri rodea 
încet aparenţa solidă a calmului ei forţat. 

CAPITOLUL III. 

Imaginea de coşmar se topi când cobori din autobuz în 
faţa sediului impunător al poliţiei.” Soarele lumina din plin 
asfaltul, iar maşinile claxonau. Viaţa învolburată a oraşului 
se desfăşura în jurul ei, aducătoare de încredere. 

Răspunsul, acum când se gândea, era foarte simplu: 
hipnotism! Aceasta a făcut-o să vadă o maşinărie mare, 
neagră, neobişnuită, din care au izbucnit flame misterioase. 
Răvăşită de furie la gândul modului în care fusese păcălită, 
îşi ridică piciorul pentru a se urca pe bordură. 

Piciorul, în loc să asculte comanda primită, i se înmuie. 
Muşchii aproape că refuzau să-i suporte greutatea trupului. 
Îşi dădu seama că un bărbat, aflat la mai puţin de patru 
metri distanţă de ea, o privea cu ochii holbaţi. 

— Dumnezeule! Spuse el cu răsuflarea tăiată. Cred că am 
vedenii. 


Omul se îndepărtă repede, iar o parte din mintea ei, care 
înregistrase ciudatele lui cuvinte, pur şi simplu le ignoră pe 
loc. Se simţea mult prea obosită, fizic şi psihic, pentru a se 
mai mira. Cu paşi şovăielnici, începu să se deplaseze pe 
trotuar. Era ca şi cum ceva îi măcina forţele, ţinând-o 
captivă cu o putere invizibilă, dar uriaşă. „Maşina!” se 
gândi ea şi panica puse stăpânire pe ea. 

Încordându-şi voinţa, reuşi totuşi să înainteze, ajunse la 
capătul scărilor şi se apropie de uşile înalte. În acel 
moment, simţi spaima bolnăvicioasă că nu va mai izbuti să 
se mişte şi, pe când îşi aduna forţele pentru a se lupta cu 
uşa masivă, fu cuprinsă de o disperare fără margini. Ce i se 
întâmplase? Cum putea o maşinărie să acţioneze la distanţă 
şi să lovească cu atâta precizie o anumită persoană, şi cu o 
putere atât de devastatoare? 

O umbră se aplecă asupra ei. Vocea puternică a unui 
poliţist, care tocmai urcase treptele, aproape că-i răni 
urechile. 

— E prea greu pentru dumneata, nu? Uite, îţi deschid eu 
uşa. 

— Mulţumesc, spuse ea şi vocea îi sună atât de aspră, de 
uscată, de slabă şi de nefirească în propriile urechi, încât o 
cuprinse o nouă teamă. În câteva minute nu va mai fi 
capabilă nici să şoptească. 

„Sclavă a maşinii” - spusese el - şi realiză într-o 
străfulgerare că, dacă va reuşi vreodată să învingă, acum 
era momentul. Trebuie să intre în această clădire. Trebuie 
să vadă o persoană autorizată şi trebuie să-i spună... 
Trebuie... Trebuie... Reuşi cumva să-şi adune tot curajul. Se 
forţă să treacă de pragul uriaşei clădiri moderne, cu 
anticamera ei tapetată cu oglinzi şi coridoarele de 
marmură. Înăuntru, însă, înţelese dintr-o dată că ajunsese 
la capătul puterilor. 

Stătea acolo în picioare, pe pardoseala tare şi-şi simţea 
întreg corpul tremurând în urma cumplitului efort pe care-l 
depunea doar pentru a-şi menţine poziţia. Avu senzaţia că 


picioarele i se înmoaie aidoma gheții ce se transformă în 
lichid. Văzu că polițistul voinic zăbovea încă, ezitând, lângă 
ea. 

— Pot să te ajut cu ceva, maică? O întrebă el săritor. 

„Maică”! Ecoul îi răsună în minte cu o acută senzaţie de 
ireal. Încercă să prindă sensul cuvântului. Spusese el asta 
sau doar visase? De ce oare? Nu era nici mamă şi nici 
măcar căsătorită. 

Alungă acest gând şi încercă să-şi revină, întrebându-se 
dacă nu cumva înnebunise. Nu mai avea nici o şansă acum 
să fie primită de un inspector sau de un ofiţer. Trebuie să-i 
spună totul poliţistului acestuia voinic, să-i spună că speră 
că vor putea fi învinse aceste forţe uriaşe care o lovesc de la 
o atât de mare distanţă, acest rău incredibil, teribil, al cărui 
scop ultim nu şi-l putea închipui nici ea. Deschise gura 
pentru a vorbi şi exact atunci se uită în oglindă. 

Văzu o femeie înaltă, slabă, bătrână - foarte bătrână, 
stând în faţa poliţistului zdravăn, cu obraji rumeni, îmbrăcat 
în uniformă albastră. Era o privelişte atât de ciudată, de 
anormală, încât se simţi fascinată. Cumva - nu ştia cum - 
oglinda nu-i reflecta imaginea, ci doar pe aceea a bătrânei, 
care probabil că stătea în spate şi puţin lateral faţă de ea. 
Îşi ridică pe jumătate mâna înmănuşată în roşu spre poliţist 
pentru a-i atrage atenţia asupra acestei prezenţe 
deformate. Imediat, mâna înmănuşată în roşu a bătrânei 
din oglindă se ridică şi ea spre poliţist. Propria-i mână 
încremeni în aer - la fel făcu şi cea a bătrânei. Foarte 
nedumerită, îşi desprinse privirile din oglindă şi se holbă 
pierdută la mâna aceea înţepenită în aer. O porţiune 
subţire, neregulată din încheietura ei era vizibilă între 
capătul mănuşii şi cel al mânecii costumului său de lână. Şi 
totuşi, pielea ei nu putea fi aşa de întunecată! 

Se petrecură două lucruri atunci. Călcând uşor, îşi făcu 
apariţia un bărbat înalt, care era doctorul Lell, iar polițistul 
voinic o atinse pe umăr. 


— Zău, doamnă, la vârsta dumneavoastră n-ar fi trebuit să 
veniţi aici. Era suficient un simplu telefon. 

Îl auzi pe doctorul Lell spunând: 

— Biata mea bunică... 

Zgomotul vocilor continuă, dar sensul celor spuse i se 
învălmăşea dezordonat în minte pe când îşi smulgea 
mănuşa, descoperind astfel o mână înţepenită şi zbârcită de 
femeie bătrână. Peste ochi i se lăsă un întuneric aproape 
total, binefăcător totuşi, în care pâlpâiră câteva scântei 
agonizante. Ultimul gând a fost că asta trebuie să i se fi 
întâmplat înainte de a urca pe trotuar, când bărbatul acela 
se holbase la ea cu ochii ieşiţi din orbite şi crezuse că are 
halucinaţii. Probabil că asistase la metamorfoză. 

Suferinţa i se diminuă, întunericul se transformă în 
cenuşiu, iar mai apoi în alb. Percepu zgomotul unui motor şi 
înţelese că se află într-o maşină în mers. Deschise ochii - iar 
mintea buimacă îi reactualiza clipele oribile prin care 
trecuse. 

— Să nu te temi! Îi spuse doctorul Lell cu o voce pe atât de 
blândă şi prietenoasă, pe cât fusese de aspră şi de 
batjocoritoare la Centrul de recrutare. Ai redevenit tu 
însăţi. De fapt, acum eşti cu zece ani mai tânără. 

Îşi luă o mână de pe volan şi apucă oglinda retrovizoare, 
îndreptând-o spre ea. Privirea fugară pe care o aruncă în 
oglindă o făcu să întindă mâna spre sticla argintată, de 
parcă ar fi fost cel mai preţios obiect din lume. 

Privi cu nesaţ, îndelung, imaginea pe care o reflecta. Apoi 
mâna i se desprinse de pe oglindă şi-şi recapătă poziţia 
normală. Stătea rezemată de perne, cu lacrimile 
scurgându-i-se pe obraji, simțindu-se neputincioasă şi slabă 
din pricina felului în care reacţionase. Într-un târziu spuse 
sacadat: 

— Mulţumesc că mi-ai spus de-a dreptul. Altfel aş fi luat-o 
razna. 

— Din acest motiv ţi-am şi spus, bineînţeles, observă el. 


Vocea îi era încă blândă şi calmă. Ea se simţi dintr-o dată 
liniştită, în ciuda clipelor de teroare prin care trecuse, în 
ciuda faptului că înţelegea prea bine că acest om diabolic se 
folosea de cuvintele, tonurile şi emoţiile omeneşti la fel de 
rece ca însuşi Pan cântând din flaut cu o măiestrie de 
neegalat. 

— Înţelegi, ai devenit acum o membră importantă a bazei 
noastre din secolul XX, interesată de succesul ţelului 
nostru. Ai văzut în întregime cum funcţionează sistemul 
nostru de recompense şi pedepse pentru servicii bune sau 
rele. Vei avea mâncare, un acoperiş deasupra capului, bani 
de cheltuit şi tinereţe veşnică! Femeie, priveşte-ţi din nou 
faţa, uită-te bine şi bucură-te de norocul peste care ai dat! 
Plânge-i pe cei în faţa cărora nu există decât bătrâneţe şi 
moarte! Uită-te bine, îţi spun! 

Era ca şi cum ar fi privit o fotografie minunată din trecut, 
doar că acum era ceva mai drăguță, cu faţa mai rotundă, 
ceea ce-i dădea un aer copilăresc. Avea din nou douăzeci de 
ani, dar ceva era diferit: era mai zveltă şi mai matură. Îl 
auzi continuând să-i vorbească liniştit, ca un fundal 
îndepărtat al propriilor gânduri ce se hrăneau neobosite 
din imaginea reflectată în oglindă. 

— Aşa cum poţi constata, spuse doctorul Lell, nu arăţi 
chiar ca atunci când aveai douăzeci de ani. Explicaţia este 
că am putut manipula doar trăsăturile de durată care ţi-au 
influenţat organismul de treizeci de ani, conform legilor 
matematice rigide ce guvernează energiile şi forţele 
implicate. Nu am putut îndrepta răul produs în aceşti ultimi 
ani în care ai suferit de introversie mentală, întrucât i-ai 
trăit deja şi nimeni nu poate schimba acest fapt. 

Îi trecu prin cap că el continua să-i vorbească pentru a-i da 
timp să-şi revină din şocul mental pe care nimeni, niciodată 
nu-l mai suferise. Şi pentru prima dată se gândi nu la ea, ci 
la lucrurile de neînchipuit sugerate de fiecare faptă 
petrecută şi de fiecare cuvânt rostit. 

— Cine... Cine eşti? 


Nu-i răspunse. Maşina se strecura cu greu prin traficul 
zgomotos, iar ea îi studia uneori faţa, faţa aceea suptă, 
ciudată, întunecată, fină şi rea, în care scăpărau doi ochi 
negri. Pe moment nu simţi nici o repulsie, doar o fascinaţie 
crescândă privind felul în care bărbia lui puternică se trăda 
inconştient pe când vorbea cu voce rece şi aspră. 

— Suntem stăpânii timpului. Trăim în cea mai îndepărtată 
margine a timpului însuşi şi toate epocile ne aparţin. Nu se 
poate descrie în cuvinte vastitatea imperiului nostru sau 
inutilitatea oricărei opoziții. 

Se opri. Flăcările i se mai stinseseră puţin în priviri. 
Încruntă din sprâncene, îşi lăsă bărbia în jos, îşi strânse 
buzele într-o linie subţire, după care deschise gura şi 
izbucni: 

— Sper că de-acum încolo, orice idee, cât de vagă, ai mai 
nutri vreodată în privinţa unei opoziții viitoare te va face 
automat să te supui logicii evenimentelor şi a faptelor. 
Înţelegi acum de ce angajăm femei care nu au prieteni. 

— Diavole! Spuse ea aproape izbucnind în plâns. 

— Ah, rosti el încet. Îmi pot da seama cum vezi tu 
psihologia feminină. Încă două lucruri şi ar trebui să pricepi 
ceea ce vreau să-ţi spun. În primul rând, pot desluşi orice 
gând îţi trece prin minte şi orice emoție pe care o simţi, iar 
în al doilea rând, înainte de a pune acea maşină în clădirea 
pe care o cunoşti, am investigat anii ce vor urma. Află că pe 
toată perioada cercetată, maşina nu va suferi nici o 
stricăciune, iar prezenţa ei nu va fi bănuită de autorităţi. 
Astfel încât înregistrarea viitorului arată că tu n-ai făcut 
nimic împotriva noastră! Cred că vei fi de acord cu mine că 
este destul de convingător. 

Norma aprobă din cap apatică, uitând deja de oglindă. 

— Da, spuse ea, da. Bănuiesc că ai dreptate. 

CAPITOLUL IV. 

D-rei NORMA MATHE SON, Centrul calonian de recrutare, 
strada Carlton, nr. 322. 


Dragă Norma, M-am conformat şi ţi-am trimis această 
scrisoare post-restant în loc s-o fi expediat pe adresa de mai 
sus. Nu aş vrea să te expun nici unui pericol, chiar dacă mie 
îmi pare doar imaginar. Am folosit în mod deliberat cuvântul 
„imaginar”, întrucât nu-ţi pot descrie cât de îndurerat şi de 
şocat am fost să primesc o asemenea scrisoare de la o 
persoană pe care am iubit-o odată - sunt unsprezece ani de 
când te-am cerut în căsătorie în ziua absolvirii, îţi 
aminteşti? 

— Şi cât de mirat totodată de întrebările şi afirmaţiile tale 
privitoare la călătoriile în timp. 

Ţi-aş putea spune doar că, în caz că nu ai încă probleme 
psihice, le vei avea curând dacă nu ai grijă de tine. Însuşi 
faptul că te hotărâseşi să-ţi pui capăt zilelor când bărbatul 
acela - doctorul Lell - te-a angajat pe o bancă din parc ca 
funcţionară la Centrul de recrutare este o dovadă în plus a 
isteriei de care suferi. Mai bine te-ai fi adresat la ajutorul 
social. 

Am observat că nu ţi-ai pierdut stilul în care te exprimai pe 
vremuri Scrisoarea ta, deşi nebunească în conţinut, este 
foarte coerentă şi bine concepută. Felul în care ai descris 
faţa doctorului Lell este o adevărată capodoperă. 

Dacă arată aşa cum afirmi, sunt de acord cu tine câ nu 
este cu siguranţă de aici, din Vest. Ochii îi sunt clar oblici, 
ca de chinez. Mi l-ai descris ca având pielea întunecată, 
ceea ce indică descendența sa negroidă. Are, de asemenea, 
un nas fin şi sensibil şi un caracter puternic. 

Această constatare este întărită de gura lui fermă, deşi 
buzele subţiri trădează un tip mult prea arogant. Din toate 
acestea rezultă că este vorba despre un tip extraordinar de 
inteligent, un metis ieşit din comun după toate aparențele. 
Asemenea oameni ar putea foarte bine proveni din 
provinciile Orientului Îndepărtat. 

Trec fără comentarii peste descrierea pe care mi-ai făcut-o 
despre maşina care-i înghite pe recruţii a căror dispariţie n- 
ar suscita bănuieli. Aparent, supermanul tău n-a ezitat să-ţi 


răspundă la întrebări de când cu incidentul de la circa de 
poliţie şi ne aflăm astfel în posesia unei noi teorii a timpului 
şi a spaţiului. 

Timpul, spune el, este totul, singura realitate posibilă. Cu 
fiecare clipă care trece, pământul şi viaţa de pe el, precum 
şi universul cu toate galaxiile sale sunt recreate de energia 
titanică, adică de timp. Şi se reface întotdeauna acelaşi 
tipar existent, întrucât este cel mai simplu. 

Face şi o comparaţie: conform teoriei lui Einstein - şi aici 
are dreptate - Pământul se roteşte în jurul Soarelui nu 
datorită forţei uriaşe care este gravitația, ci pentru că îi 
este mai simplu să facă acest lucru în acest fel decât să se 
prăbuşească în spaţiu. 

Îi este mai uşor timpului să refacă acelaşi model de rocă, 
acelaşi om, acelaşi copac şi acelaşi pământ. Asta-i tot, asta-i 
legea. 

Rata de reproducere este aproximativ de zece miliarde pe 
secundă. Astfel, în minutul care a trecut au fost create şase 
sute de miliarde de copii ale mele şi toate se află încă acolo, 
fiecare fiind un corp independent, ocupându-şi propriul loc, 
neştiind nimic de existenţa celorlalte. N-a fost distrus 
niciunul. Nu-i un scop în asta, ci pur şi simplu este mai 
simplu să le laşi să stea acolo decât să le distrugi. 

Dacă aceste trupuri s-ar întâlni vreodată în acelaşi loc, 
adică dacă aş putea merge înapoi în timp şi aş da mâna cu 
eul meu în vârstă de douăzeci de ani atunci s-ar produce o 
ciocnire a celor două modele similare, iar intrusul ar 
dispărea pur şi simplu. 

Nu aduc nici o critică acestei teorii, în afara faptului că 
este o pură fantezie. Totuşi este interesantă prin descrierea 
plină de viaţă a eternității fiinţelor omeneşti care se 
hrănesc, trăiesc şi mor în vârtejurile liniştite ale scurgerii 
timpului, în timp ce fluxul uriaş continuă să crească mai 
departe înfuria unei creaţii de neimaginat. 

Sunt nedumerit de informaţiile detaliate pe care mi le ceri, 
făcând ca totul să pară aproape real, dar îţi voi răspunde la 


întrebări, întrucât mi-ai cerut părerea. 

1) Călătoriile temporale ar trebui în mod normal să se 
bazeze pe cele mai rapide legi mecanice. 

2) Pare plauzibil ca ele să fie capabile să investigheze 
fapte viitoare. 

3) Doctorul Lell foloseşte expresii de genul „furtună 
atomică” şi „injecții pentru imunizare la acţiunea gazului”. 
Asta înseamnă că sunt recruți pentru un război mare, de 
neimaginat. 

4) Nu-mi dau seama cum ar putea maşina să acţioneze 
asupra ta la distanţă - doar dacă nu-şi exercită influenţa 
prin intermediul unui fel de radio-control. Dacă aş fi în locul 
tău, mi-aş pune următoarea întrebare: Am cumva asupra 
mea un obiect metalic sau de altă natură plasat de către 
duşman? 

5) Anumite gânduri sunt atât de slabe, încât nu este 
posibilă transmiterea lor. Este posibilă în schimb receptarea 
celor puternice. Totul este să-ţi păstrezi calmul, aşa cum 
spui că ai făcut când te-ai decis să-mi scrii scrisoarea, 
scrisoarea însăşi fiind o dovadă că ai reuşit. 

6) E greşit să spui că este vorba de o inteligenţă ieşită din 
comun; mai degrabă este vorba de o dezvoltare mai mare a 
forţelor potenţiale mentale. Dacă oamenii vor învăţa 
vreodată să citească gândurile, asta înseamnă că şi-au 
antrenat o capacitate înnăscută de a face acest lucru; vor fi 
mai deştepţi numai atunci când noi cunoştinţe vor atrage 
după sine noi tehnici de antrenare a minţii. 

Revenind acum la chestiuni personale, să ştii că regret 
nespus ceea ce am aflat de la tine. Păstrez în minte o femeie 
mai degrabă curajoasă, care mi-a respins cererea în 
căsătorie, hotărâtă să-şi păstreze independenţa, 
ambițioasă, dorind să avanseze repede în sectorul 
important al afacerilor sociale. În loc de aceasta, găsesc o 
fiinţă terminată, a cărei minte se hrăneşte cu fantezii şi cu 
impresia unei persecuții de neimaginat. Sfatul meu este să 
te duci la un psihanalist înainte de a fi prea târziu şi îţi 


trimit în acest scop un cec de două sute de dolari, dorindu-ţi 
în acelaşi timp numai bine. 

Al tău, Jack Garson. 

Cel puţin, nu se amesteca nimeni în viaţa sa personală. 
Doar paşii ei răsunau pe treptele înguste, întunecate, care 
duceau la micul ei apartament. Noaptea, după ce baza de 
recrutare se închidea, ieşea să se plimbe pe străzile 
populate. Câteodată, vedea un film ce părea că-i promite 
eliberarea din încordarea mortală a existenţei. Altădată, o 
carte nouă din domeniul vechii ei pasiuni, ştiinţele sociale, o 
ţinea cufundată în lectură câte o oră. 

Dar nimic, absolut nimic nu putea să înlăture apăsarea 
cumplită a realităţii care era maşina. Se afla mereu acolo, 
strângându-i mintea ca într-o menghină. 

I se părea teribil de ciudat să citească despre războiul 
calonian, despre victoriile şi înfrângerile lui, când acolo, 
undeva în viitor, un război încă şi mai mare începuse deja, 
un război atât de teribil, încât toate epocile fuseseră 
răscolite pentru a furniza efective militare. Şi oamenii 
continuau să vină! Bărbaţi bruneţi, blonzi, tineri, dârii, 
fricoşi şi veterani din celelalte războaie. Era un flux 
continuu, constant în încăperea aceea slab luminată din 
spate. Într-o zi, îşi ridică privirea concentrată în mod stupid 
asupra mesei pătate şi vechi şi-l zări pe Jack Garson. 

Se aplecă peste masă, arătând foarte puţin schimbat după 
zece ani, poate doar ceva mai tras la faţă şi cu riduri fine în 
jurul ochilor de un căprui-întunecat. Pe când îl fixa cu 
privirea, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, el îi spuse: 

— Bineînţeles că a trebuit să vin. Ai fost prima şi ultima 
dragoste pe care am avut-o. Când ţi-am scris scrisoarea, nu 
mi-am închipuit că iubirea mai era încă destul de puternică. 
Ce se întâmplă aici? 

Ea se gândi rapid: deseori, în ultima vreme, doctorul Lell 
dispăruse pentru o perioadă scurtă în timpul zilei. O dată L- 
a văzut volatilizându-se, învăluit în lumina aprinsă emanată 


de maşină. De două orii se întâmplase să deschidă uşa 
pentru a-i vorbi şi nu-l găsise acolo. 

Putea deduce că în aceste intervale, în care nu se afla aici, 
străbătea timpul pentru a ajunge în lumea lui. 

„Doamne, de-ar fi plecat şi-acum!” se rugă ea. 

Imediat îi străfulgeră altceva în minte, cu o asemenea 
forţă, încât simţi un junghi ascuţit în inimă. Trebuie să fie 
calmă. Trebuie să se abţină să se gândească la ceva, dacă 
nu cumva era deja prea târziu. 

Simţi că vocea o părăseşte, apoi începu să vorbească 
precipitat: 

— Repede! Trebuie să pleci! Vino după ora şase! Grăbeşte- 
te! Grăbeşte-te! 

Încercă să-l îmbrâncească cu mâini tremurânde, de parcă 
în felul acesta l-ar fi putut face să alerge spre uşă. Forţa îi 
pieri însă, simţindu-i muşchii zdraveni ai pieptului, care se 
profilau, aşa cum stătea aplecat în faţă. Nici măcar nu se 
clintise. 

Ca prin ceaţă îl văzu studiind-o atent, cu un aer trist 
întipărit pe chip. Când i se adresă, vocea îi era dură ca 
oţelul. 

— Cineva trebuie că te-a speriat de-a binelea. Dar nu te 
teme! Am în buzunar un revolver. Şi să nu crezi că m-am 
băgat de unul singur în treaba asta. Am telegrafiat la 
ambasada caloniană din Washington şi apoi am comunicat 
răspunsul primit poliţiei locale. Nu se ştie nimic despre 
acest centru. Poliţia trebuie să sosească din clipă în clipă. 
Am venit primul doar ca să fiu sigur că nu vei păţi nimic în 
învălmăşeala care se va produce. Haide să ieşim de aici... 

Privirea Normei, aţintită peste umărul său, îl avertiză că 
ceva se petrecea. Îl văzu răsucindu-se brusc, gata să-i 
înfrunte pe cei aproximativ doisprezece oameni ce apărură 
grupaţi din camera din spate. Indivizii păşeau spre el 
indiferenți şi avu timp să constate că erau îndesaţi, urâţi, cu 
un aspect mult mai grosolan decât al uscăţivului doctor Lell. 


De fapt, chipurile lor erau nu atât urâte, cât lipsite de 
strălucirea vie a inteligenţei. 

Un licăr fugar, ca al unui soi de curiozităţi animalice, 
animase duzina de perechi de ochi pe când priveau scena 
din spatele geamului. Mai apoi însă s-au uitat nepăsători la 
ea, la Jack Garson şi la revolverul pe care acesta îl ţinea 
bine strâns în mână. În final, interesul lor slăbi vizibil şi îşi 
îndreptară privirile, aşteptând parcă o comandă de la 
doctorul Lell, care stătea în picioare în pragul uşii, zâmbind 
ironic. 

— Ah, da, profesore Garson, ai o armă, nu-i aşa? Şi poliţia 
trebuie să sosească, nu? Din fericire, am ceva care te poate 
convinge de inutilitatea planurilor dumitale şubrede. 

Îşi scoase o mână de la spate, unde o ţinuse ascunsă până 
atunci. Normei îi scăpă o exclamaţie surprinsă văzând că 
ţinea o minge strălucitoare, un glob aprins, o veritabilă 
minge de foc. Lucrul acela ardea acolo, în palma lui, cu o 
lumină crudă şi teribilă, emanând o incandescenţă 
distructivă de neimaginat. Doctorul Lell i se adresă 
convingător, cu o voce zeflemitoare: 

— Dragă domnişoară Matheson, cred că vei fi de acord cu 
mine în privinţa faptului că nu ne vei mai putea pune bețe 
în roate pe viitor, o dată ce am reuşi să-l înrolăm pe acest 
tânăr valoros în armata invincibilă a Glorioşilor, iar în ceea 
ce te priveşte, Garson, îţi propun să arunci arma înainte de 
a-ţi lua foc mâna. 

Cuvintele i se pierdură în strigătul slobozit de Jack Garson. 
Surprinsă, Norma văzu pistolul căzând pe podea şi 
continuând să ardă acolo, incandescent, cu o intensitate 
anormală. 

— Dumnezeule! Exclamă Jack Garson, şi Norma îl văzu 
cum, fără să-i pese de pericol, se holbează subjugat la arma 
care se mistuia în flăcări. În câteva secunde, nu mai 
rămăsese nimic din revolver şi focul se stinse de la sine. 
Locul unde se aflase arma nu prezenta nici cea mai mică 
urmă de arsură. 


Doctorul Lell lătră scurt o comandă cu un accent străin, 
ciudat, care totuşi părea să însemne: „Înşfăcaţi-l!” 

Ea îşi ridică privirile, cuprinsă dintr-o dată de o stare de 
rău, dar nu urmă nici o luptă. Jack Garson nu opuse nici o 
rezistenţă pe când valul de brute se abătu asupra lui. 
Doctorul Lell i se adresă: 

— Deocamdată, profesore, demonstraţia pe care ne-ai 
făcut-o, în calitate de salvator galant, n-a fost prea reuşită. 
Mă bucur însă să constat că ai realizat inutilitatea oricărei 
rezistenţe. Este posibil, dacă vei continua să fii rezonabil, să 
nu trebuiască să-ţi distrugem personalitatea. Acum însă, 
continuă grăbit, intenţionam să-i aştept şi să-i capturez pe 
poliţiştii tăi voinici, dar având în vedere că n-au sosit la 
momentul potrivit - cred că asta-i o tradiţie în ceea ce-i 
priveşte - va trebui să mergem fără ei. Cred că este chiar 
mai bine că s-a întâmplat aşa. 

Făcu un semn cu mâna în care ţinea mingea de foc, iar cei 
care îl purtau pe Jack Garson se îndreptară alergând spre 
camera din fund. Într-o clipă, se făcură nevăzuţi. Dintr-o 
ochire, Norma văzu maşina trezindu-se la viaţă şi, deodată, 
nu mai rămase acolo decât doctorul Lell, care se îndreptă 
spre ea cu paşi mari şi se aplecă peste masă, cu ochii 
scăpărându-i ameninţător: 

— Du-te imediat sus! Nu cred că poliţia te va recunoaşte, 
dar, dacă faci o singură mişcare greşită, ţine minte că el va 
plăti. Du-te repede! 

În timp ce se grăbea în direcţia apartamentului, mai apucă 
să-i vadă silueta înaltă dispărând pe uşa ce ducea în camera 
din fund. Apoi, începu să urce treptele. La jumătatea 
distanţei, îşi încetini paşii, ca străfulgerată de un gând. 
Oglinda îi arătase cum urma să fie pedepsită. Faţa suptă a 
femeii de cincizeci şi cinci de ani îi veni în minte, copleşind- 
0. 

Dezastrul era total. Ţeapănă, rece, cu ochii uscați, aşteptă 
sosirea poliţiei. 

CAPITOLUL V. 


Pentru Garson, lumea viitorului începu cu un tunel lung, 
întunecos pe care privirea sa nesigură continua să-l vadă ca 
prin ceaţă. Când păşea, era ţinut în poziţie verticală de 
nişte braţe puternice. 

Un val de umbră îi ascunse la un moment dat tabloul 
nesigur. 

Când putu să vadă din nou, strânsoarea neplăcută a 
mâinilor dispăruse şi se afla într-o cămăruţă, aşezat pe un 
scaun. Încă năucit, i se păru că este singur, dar, când îşi 
scutură capul şi i se limpezi privirea, văzu o masă; iar în 
spatele ei se afla un bărbat. 

Vederea acestui chip supt, întunecat, mohorât fu ca un şoc 
electric pentru nervii săi şi simţi cum forţele îi revin. Se 
aplecă înainte, cu atenţia concentrată asupra omului, 
declanşând parcă un semnal. Doctorul Lell îi spuse ironic: 

— Ştiu. Te-ai decis să cooperezi. 'Ţi se profilase această 
idee în minte încă înainte de a o părăsi pe Norma, în al 
cărei ajutor sosiseşi mânat de un impuls cavaleresc. Din 
păcate, aici nu este vorba doar de a te face să te hotărăşti. 

Batjocura din vocea omului îl făcu pe Garson să nu se 
simtă în apele lui. Gândi incoerent: ce noroc că se găsea 
aici, în camera asta! A fost al dracului de norocos că nu i-a 
administrat vreo şmecherie sofisticată care să nu-i permită 
să se mai concentreze. Acum avea timp să-şi adune 
gândurile, să-şi întărească mintea pentru a face faţă 
fiecărei schimbări plănuite, oricărei surprize şi, ceea ce era 
mai important, să rămână în viaţă. 

Spuse: 

— E foarte simplu. O ai pe Norma şi mă ai pe mine în 
puterea ta, aici, în epoca ta. Ar ff o prostie să opun 
rezistenţă. 

Doctorul Lell îl privi pentru o clipă, aproape compătimitor. 
Dar vocea îi era din nou batjocoritoare când i se adresă: 

— Dragă profesore Jack Garson, orice discuţie în acest 
moment este inutilă. Intenţionez doar să descopăr dacă te- 
am putea folosi în laboratoarele noastre. Dacă nu, nu ne 


rămâne decât o alternativă: camera de depersonalizare. Pot 
să-ţi spun doar atât: în medie, persoanele de tipul tău nu au 
reuşit să treacă testele noastre. 

Cuvintele cădeau ca nişte cuțite tăioase. În ciuda batjocurii 
şi a dispreţului amuzat pe care le afişa, acestui om nu-i păsa 
deloc de el. Pentru Lell nu conta decât testul, cum o fi fost 
acesta, în timp ce miza lui Garson era însăşi personalitatea 
lui. Cel mai bine era să-şi ţină firea şi să continue să insiste 
că vrea să coopereze. Înainte de-a putea deschide gura, 
doctorul Leii i se adresă cu o voce ciudată, fără intonaţie. 

— Avem o maşină care testează gradul de nesupunere a 
fiinţelor umane. Îţi va vorbi acum Maşina - Observator. 

— Cum te cheamă? Se auzi o voce din spatele lui Garson. 

Acesta tresări. Pentru o clipă se simţi buimăcit. În ciuda 
hotărârii lui de a-şi păstra calmul, situaţia îl surprindea 
nepregătit. Fără să-şi dea seama, se lăsase copleşit de o 
primejdioasă stare de încordare. Făcând un efort, reuşi să 
se stăpânească. Văzu că doctorul Lell zâmbea din nou şi 
asta îl ajută. Tremurând din tot corpul, se îndreptă în scaun 
şi, după o clipă, îşi reveni suficient pentru a fi cuprins de un 
val de furie când realiză răceala care i se scurgea prin vine 
şi tremurul din voce, în timp ce răspundea: 

— Mă numesc Jack Bellmore Garson. Vârsta: treizeci şi 
trei. Cercetător ştiinţific, profesor de fizică al Universităţii 
din... Grupa de sânge... 

Erau prea multe întrebări, informaţii detaliate ce i se 
smulgeau din minte, explicând întreaga poveste a vieţii şi a 
aspirațiilor sale. În cele din urmă, se simţi aproape strivit de 
adevărul rece şi înfiorător. Era în joc viaţa lui, viaţa lui 
conştientă. Nu era o comedie, ci un interogatoriu minuţios, 
precis, de o răceală şi o exactitate desăvârşită. Trebuia să 
treacă testul. 

— Doctore Lell! Se auzi vocea insolentă a maşinii. Care 
este starea minţii acestui om în momentul de faţă?” 

Doctorul Lell răspunse prompt: 


— O stare de îndoială cumplită. Subconştientul i se zbate 
în incertitudine. Nu mai e nevoie să adaug că 
subconştientul îi trădează caracterul. 

Garson răsuflă adânc. Îl îmbolnăvea gândul că s-a 
descurajat atât de uşor în faţa unui lucru nou pentru el. O 
maşină - dacă era într-adevăr o maşină - care nu avea 
nevoie de nici un mijloc obişnuit de comunicare - radio sau 
telefonică. Vocea îi sună scrâşnită chiar şi în propriile urechi 
pe când rosti scurt: 

— Subconştientul meu se poate duce dracului! Sunt un om 
rezonabil. M-am hotărât. O să merg cu organizaţia voastră 
până la capăt. 

Tăcerea care urmă fu anormal de lungă şi când, într-un 
târziu, maşina vorbi, se simţi uşurat auzindu-i cuvintele. 
Vocea fără trup rosti: 

— Nu mă aştept la nimic bun, dar aduceţi-l la test după 
preparativele obişnuite. 

Începu să se simtă mai bine când păşi, în spatele 
doctorului Lell, de-a lungul coridorului gri-albastru. Într-o 
mică măsură, câştigase. Oricum ar fi celelalte teste, ar 
putea ele ignora convingerea lui fermă că trebuie să 
coopereze? 

Era mai mult decât simplul fapt de a rămâne în viaţă. 

Pentru o persoană cu instruirea lui, această lume viitoare 
îi oferea posibilităţi nesfârşite. Sigur, se putea abandona în 
voia destinului său pe durata acestui război, urmând să se 
concentreze asupra vastităţii miraculoase a ştiinţei acesteia 
ce includea teleportarea în timp, mingi de foc şi Maşini- 
Observator care îi puteau judeca pe oameni cu o logică 
rece, neîndurătoare şi vorbeau într-un mod pur şi simplu 
inexplicabil. Trebuia să existe un truc acolo, vreun „telefon” 
introdus în peretele din apropiere. La naiba, nu-i venea să 
creadă că vreo forţă anume ar putea focaliza sunetul fără 
intermediul unui aparat, la fel cum şi Norma nu putuse fi 
îmbătrânită în acea zi, la circa de poliţie, decât prin efectul 
unei acţiuni produse pe aceeaşi cale. 


Gândul i se frânse. Pentru o clipă, rămase paralizat, cu 
privirile aţintite în jos, la locul unde se aflase podeaua. Nu 
mai era acolo! Cu răsuflarea tăiată, încercă să atingă 
peretele opac; apoi, râsul baritonal al doctorului, precum şi 
suprafaţa tare de sub picioarele lui îl convinseră că este 
doar o iluzie. Se stăpâni şi continuă să privească cu o 
fascinaţie crescândă. 

Sub el se vedea o parte dintr-o încăpere de ale cărei 
dimensiuni nu-şi putu da seama, întrucât pereţii opaci îi 
barau, pe fiecare parte, câmpul vizual. Se afla acolo o 
mulţime de oameni ce ocupa tot spaţiul disponibil. 

Auzi vocea lui Lell, ca pe un ecou al propriilor lui gânduri: 

— Oameni, da, oameni! Recruţi din toate timpurile, gata să 
devină soldaţi, neştiind încă ce-i aşteaptă. 

Vocea încetă, dar scena de nedescris continuă. Oameni 
care se împingeau, se agitau, se băteau. Feţe uitându-se în 
sus, trădând uimire, furie, teamă şi toate combinaţiile 
acestor stări. Erau oameni cu haine ce străluceau în toate 
culorile curcubeului şi alţii îmbrăcaţi în cenuşiu tern; erau 
mai mulţi decât ar fi putut vreodată număra. 

Garson îşi adună gândurile risipite, încercând să-i observe 
cu atenţie. În ciuda diferenţelor majore în moda hainelor, 
oamenii ce se agitau acolo jos ca nişte oi duse la abator 
aveau totuşi ceva comun, ceea ce nu putea însemna decât 
un singur lucru. 

— Ai dreptate! Se auzi din nou vocea rece şi zeflemitoare a 
doctorului. Sunt toţi americani, toţi din acelaşi oraş care se 
numeşte acum Delpa. Cu ajutorul celor mai mult de o mie 
de maşini amplasate în epoci diferite în Delpa, obţinem 
aproximativ patru mii de oameni pe oră în timpul zilei. Ceea 
ce vezi dedesubt este sala principală de primire. Recruţii 
care sosesc alunecând sub rostogolirile timpului sunt 
imediat revigoraţi şi introduşi aici. Bineînţeles că în această 
etapă confuzia lor este foarte mare. Dar să mergem mai 
departe. 


Garson remarcă în treacăt că pardoseala solidă rămăsese 
la locul ei sub picioarele lui. Se gândi doar că nu îl zărise pe 
doctorul Lell apăsând pe un buton sau manevrând vreun 
sistem de comandă de orice fel. La fel se întâmplase când 
Maşina-Observator-vorbise cu o vrăjitorie de ventrilog, 
când podeaua dispăruse sau acum, când devenise din nou 
opacă. Era posibil să fie vorba de o formă de comandă 
mentală. Gândurile îi săriră apoi la pericolul ce-l pândea. 
Care era scopul acestui tur preliminar? Îi arătau oare 
lucruri oribile pentru ca mai apoi să-i studieze reacţiile? 
Simţi cum îl cuprinde furia. Ce aşteptau de la un om crescut 
în mediul secolului XX? Nimic de aici nu avea de-a face cu 
convingerea lui raţională că fusese capturat şi că de aceea 
trebuia să coopereze. Dar patru mii de oameni într-o oră, 
dintr-un singur oraş! Se simţi buimac şi nefericit. 

— Iar aici, spuse doctorul Lell cu o voce calmă şi clară ca 
apa liniştită a unui lac, se află una din sutele de camere mai 
mici care formează un cerc în jurul maşinii principale a 
timpului. Poţi vedea că starea de confuzie a diminuat. 

„E doar pe jumătate adevărat”, gândi Garson. Nu era 
nimic confuz acolo. Oamenii stăteau în fotolii şi pe scaune. 
Unii dintre ei se uitau prin cărţi, alţii sporovăiau în linişte. 
De fapt, doar buzele li se mişcau ca într-un film mut, dar 
nici un sunet nu păâtrundea prin transparenţa iluzorie a 
podelei. 

— Nu ţi-am arătat, vorbi din nou vocea calmă, catifelată şi 
sigură, stadiul intermediar care duce la această atmosferă 
de club. O mie de oameni speriaţi, confruntaţi cu pericolul, 
ne-ar putea pricinui necazuri. Dar facem selecţii psihologice 
succesive până ce un singur om iese prin uşa acestei 
camere. Ah, dar uite, iese unul chiar acflm. Hai să-l 
urmărim. Înţelegi, în acest stadiu ne dispensăm de vorbele 
ocolite şi prezentăm realitatea aşa cum este. 

Realitatea era un obiect metalic în formă de cazan 
înzestrat cu o deschizătură ca o uşă de cuptor. Patru brute 


îl înşfăcară pur şi simplu pe noul sosit luat prin surprindere 
şi îl împinseră cu picioarele înainte pe uşă. 

Omul trebuie că ţipase; pentru o clipă, îşi ridicase privirile, 
iar faţa aceea schimonosită de frică, cu gura căscată 
prosteşte, ce scotea probabil strigăte nearticulate, îi 
provocă lui Garson o durere fizică copleşitoare. Îl auzi pe 
doctor vorbindu-i şi i se păru că se află la o mare distanţă 
de el. 

— Este necesară în această etapă dezorganizarea minţii 
pacientului pentru ca, mai apoi, maşina de depersonalizare 
să-şi poată face treaba mai bine. 

Brusc, vocea lui îşi pierdu indiferența. Spuse cu un ton 
tăios, glacial: 

— N-are nici un sens să continuăm acest tur. După părerea 
mea, reacţiile tale au justificat pe deplin pesimismul 
Observatorului. N-are rost să pierdem timpul. 

Amenințarea abia dacă l-a atins pe Garson. Îi pieriseră 
emoţiile şi speranţa. Din acea primă scânteiere de 
curiozitate ştiinţifică nu mai rămăsese decât o cenuşă 
fierbinte, dureroasă şi indiferentă. După acea incredibilă 
succesiune de lovituri, acceptă nepăsător verdictul 
înfrângerii. 

CAPITOLUL VI. 

leşi cu încetul din starea aceea pesimistă. La naiba, exista 
încă faptul că era captiv în această lume. Era dator să se 
întărească, să-şi stăpânească emoţiile şi să se gândească 
doar la Norma şi la el. Dacă oamenii aceştia împreună cu 
maşinile lor dădeau verdictul pe baza sentimentelor 
omeneşti, atunci ar trebui să le arate cât de împietrit şi de 
rece poate să fie intelectul lui. Unde naiba se găsea maşina 
asta atotştiutoare? 

Coridorul se sfârşea brusc cu o uşă banală, neagră, 
asemănătoare cu celelalte. După aspect, nu sugera deloc că 
în spatele ei s-ar putea afla ceva important. Celelalte 
dădeau în încăperi sau în coridoare. Aceasta însă dădea 
într-o stradă! 


O stradă într-un oraş din viitor! 

Garson înţepeni de mirare. Renunţă să se mai gândească 
la propriul pericol, pe care-l anticipa cu o presimţire 
apăsătoare, şi mintea i se concentră asupra acestei scene 
surprinzătoare. Se holba nedumerit, găsind ceva ce-i 
întrecea toate aşteptările. Cumva vag, gândindu-se la 
efectele războiului, îşi imaginase o lume splendidă, dar 
totuşi devastată. Dar nu era deloc aşa. 

În faţa ochilor săi se întindea o stradă îngustă, deprimantă 
şi antipatică. Clădiri întunecoase şi murdare se ridicau 
ascunzând soarele. Un şuvoi de fiinţe semiomeneşti, 
animalice - bărbaţi şi femei - se mişcau indiferente de-a 
lungul zonelor înguste de pavaj marcate cu linii negre. 
Acesta părea să fie singurul semn distinctiv dintre trotuar şi 
partea carosabilă. Strada era foarte lungă şi era în 
întregime la fel, cel puţin până unde putea el vedea. Foarte 
dezamăgit, conştient chiar de dezgustul resimţit, Garson se 
întoarse şi realiză că doctorul Lell îl privea cu un surâs 
sinistru întipărit pe chip. 

— Ceea ce cauţi, profesore Garson, nu vei găsi în acest 
oraş sau în altele asemănătoare lui, aparţinând „sclavilor”, 
ci în oraşele-palat ale Glorioşilor şi Planetarienilor. 

Se opri ca şi cum cuvintele pronunţate i-ar fi declanşat un 
gând neplăcut. Spre mirarea lui Garson faţa i se schimonosi 
de furie, iar vocea i se înăspri când scuipă cuvintele: 

— Nemernicii ăştia de Planetarieni! Când mă gândesc că 
aşa-zisele lor idealuri duc lumea la... 

Furia îi trecu. Continuă liniştit: 

— Cu mai multe sute de ani în urmă, o comunitate mixtă, 
compusă din Glorioşi şi Planetarieni, supraveghea toate 
resursele naturale ale sistemului solar. Oamenii reuşiseră 
să devină, practic, nemuritori; teoretic, corpul meu poate 
trăi un milion de ani, dacă nu intervin accidente majore. S-a 
decis că resursele disponibile pot menţine zece milioane de 
oameni pe Pământ, zece pe Venus, cinci pe Marte şi zece 
milioane pe sateliții lui Jupiter, pentru un interval de un 


milion de ani; la cererile mari de consum de atunci, s-au 
alocat aproximativ patru milioane de dolari pe an de 
persoană, la valoarea dolarului de dinaintea celui de al 
doilea război mondial. 

Dacă în acest interval omul ajungea să cucerească stelele, 
toate cifrele puteau fi revizuite, deşi atunci, ca şi acum, 
posibilitatea din urmă părea la fel de îndepărtată ca şi 
stelele însele. La o cercetare atentă, problema călătoriilor 
interstelare, în aparenţă atât de simplă, s-a dovedit foarte 
dificilă, depăşind competenţa matematicienilor noştri! 

Făcu o pauză, iar Garson îndrăzni: 

— Am avut şi noi mai multe versiuni de sisteme statale 
bazate pe planificare, dar n-au putut niciodată rezista 
datorită naturii umane. Se pare că a intervenit şi aici 
acelaşi aspect. 

Garson nu se gândi că afirmaţia făcută putea fi periculoasă 
pentru el. Efectul cuvintelor rostite fu surprinzător. Faţa 
uscăţivă, frumoasă a doctorului Lell deveni ca de marmură. 
Spuse, aspru: 

— Să nu îndrăzneşti să ne compari cu nazismul sau 
comunismul vostru! Suntem conducătorii întregului timp 
viitor şi trecut şi câţi dintre cei din trecut ni s-ar putea 
împotrivi dacă am hotărî să-i dominăm? Vom învinge în 
acest război - deşi ne aflăm acum la limita înfrângerii - 
întrucât noi construim cea mai mare barieră energetico- 
temporală care a existat vreodată. Prin aceasta, vom dovedi 
că vom câştiga sau că nimeni nu va câştiga. O să le învăţăm 
noi pe acele lepădături moraliste de pe planete să mai 
flecărească despre drepturile omului şi libertatea spiritului! 
Să-i ia dracu' pe toţi! 

Vocea îi trădase mândrie şi pasiune violentă, dar Garson 
nu dădu înapoi. Îşi avea părerile lui şi era clar că nu le va 
putea ascunde nici doctorului Lell, nici Observatorului, aşa 
că spuse: 

— Văd o ierarhie aristocratică şi un furnicar de sclavi 
animalici. Cum se pot potrivi în acelaşi tablou? Ce e cu 


resursele de care au nevoie? Par să fie sute de mii doar în 
acest oraş. 

Doctorul îl privea ostil. Garson simţi că îngheaţă. Nu se 
aşteptase ca vreo afirmaţie raţională făcută de el să poată fi 
folosită împotriva lui. Doctorul i se adresă mult prea calm: 

— În principiu ei nu folosesc nici un fel de resurse. Trăiesc 
în oraşe de piatră şi cărămidă, mâncând ceea ce pământul 
produce oricum. 

Vocea îi deveni dintr-o dată tăioasă ca oţelul. 

— lar acum, profesore Garson, te asigur că ţi-ai semnat 
deja condamnarea. Observatorul se află în clădirea aceea 
metalică de pe cealaltă parte a străzii, pentru că impactul 
energiei maşinii principale a timpului i-ar putea afecta 
părţile sensibile dacă s-ar afla mai aproape. Nu mai pot 
răspunde la nici o altă explicaţie pe care ai vrea s-o ceri şi 
fii sigur că nu doresc să rămân în compania cuiva care într- 
o jumătate de oră va deveni un automat. Vino! 

Garson nu protestă. Realiză din nou toată monstruozitatea 
oraşului şi gândi mohorât: „Se repetă aceeaşi poveste 
veche, foarte veche, a autocratului justificându-şi crima 
murdară comisă împotriva aproapelui său. Iniţial trebuie să 
fi fost folosită degradarea psihică deliberată, manipularea 
prin metode psihologice abuzive. Chiar numele cu care se 
prezentaseră - Glorioşii - pare o moştenire a zilelor în care 
trebuie să se fi făcut eforturi uriaşe, ticăloase în scopul 
creşterii adulării isterice a eroului în rândul maselor.” 

Vocea uscată a doctorului se auzi din nou: 

— Dezaprobarea pe care o nutreşti faţă de existenţa 
sclavilor noştri este împărtăşită de Planetarieni. Se opun, 
de asemenea, metodelor noastre de depersonalizare a 
recruţilor. După cum vezi, ai multe lucruri în comun cu ei şi 
dacă ai putea scăpa şi ajunge la ei... 

Cu un efort, Garson încercă să se dezmeticească. Se lăsase 
dus de nas. Era clar acum că fiecare cuvânt rostit de 
doctorul Lell avea scopul de a-l face să se autodemaşte. 
Pentru o clipă deveni conştient că este nerăbdător să afle 


mai multe, apoi însă căzu din nou într-o stare de 
buimăceală. 

— Nu înţeleg, spuse el. Ceea ce faci nu poate aduce nimic 
nou. Sunt produsul mediului meu. Ştii cum arată acest 
mediu şi ce tip de fiinţă omenească poate el, inevitabil, 
produce. Aşa cum am mai spus, nu doresc decât să 
cooperez. 

Deodată, privirea îi fu atrasă de schimbarea coloritului 
cerului deasupra capătului îndepărtat al străzii. Se ivise la 
orizont o pâclă roşiatică, pâlpâitoare, nefirească, ca un apus 
de soare nepământean, ciudat, dat fiind că mai erau câteva 
ore bune până la apus. Simţi dintr-o dată cum se 
încordează din ce în ce mai mult şi întrebă, agitat: 

— Ce-i asta? 

— Asta, se auzi vocea amuzată şi tăioasă a doctorului, asta- 
i războiul. 

Garson începu să râdă, fără să se mai poată abţine. De zile 
întregi speculaţiile sale pe marginea uriaşului război din 
viitor i se învălmăşeau în minte împreună cu îngrijorarea 
crescândă la adresa Normei. Şi acum ceața - ceața asta 
slabă, roşiatică deasupra unui oraş altfel neafectat - asta 
era războiul! 

Hohotele i se opriră când doctorul Lell spuse: 

— Nu-i aşa de amuzant pe cât crezi. Cea mai mare parte a 
Delpei este intactă. Întrucât este protejată de o barieră 
locală energetico-temporală. De fapt, Delpa este asediată, 
cincizeci de mile din ea aflându-se sub ocupaţia inamicului. 

Probabil că prinsese gândul lui Garson, pentru că adăugă 
glumeţ;: 

— Ai dreptate. lot ce trebuie să faci e să ieşi din Delpa şi 
vei fi în siguranţă. 

Garson replică supărat: 

— E un gând care i-ar trece prin minte oricărei persoane 
inteligente. Dar nu uita că o ai pe domnişoara Matheson în 
puterea ta. 

Doctorul Lell părea că nu a auzit cuvintele. 


— Ceaţa roşiatică pe care o vezi este punctul în care 
duşmanul ne-a neutralizat bariera energetică. În acel loc ne 
atacă zi şi noapte cu o rezervă inepuizabilă de maşini-robot. 

Din păcate, în Delpa nu avem o uzină capabilă să 
construiască arme inteligente, aşa că putem folosi doar un 
tip similar, constând în fiinţe umane depersonalizate. Din 
păcate, din nou costul în vieţi omeneşti este mare: sută la 
sută din recruți. De asemenea, în fiecare zi pierdem 
aproximativ patruzeci de picioare din oraş şi, bineînţeles, la 
sfârşit, Delpa va cădea. 

Zâmbi, aproape binevoitor. Garson fu mirat că părea dintr- 
o dată bine dispus pe când continua: 

— Poţi vedea cât de eficientă este şi o barieră energetico- 
temporală mică. Când vom termina, în doi ani, marea 
barieră, linia noastră de front se va dovedi practic 
impenetrabilă. 

Cât despre argumentul tău în privinţa cooperării, să ştii că 
n-are nici o valoare. Oamenii sunt mai curajoşi decât cred, 
mai curajoşi chiar decât îşi închipuie judecând la rece. Dar 
să lăsăm acum cearta. Într-un minut maşina ne va clarifica 
în ceea ce te priveşte. 

CAPITOLUL VII. 

La prima vedere, Maşina-Observator era o aglomerare de 
lumini pâlpâitoare care clipeau regulat pe când îl 
supravegheau. Garson aşteptă sub privirea aceea 
scrutătoare, ţinându-şi răsuflarea. Gândi chiar: „Zidul ăsta 
din metal negru şi luminile sunt total neimpresionante”. 

Se trezi analizând defectele maşinii. Era prea mare şi prea 
imobilă. Dacă ar fi fost mică şi ar fi avut o formă oricât de 
urâtă, şi ar fi fost înzestrată cu mobilitate, poate că ar fi 
sugerat o personalitate anormală. În schimb, nu avea nimic 
în afară de o mulţime de lumini. Pe când o privea, acestea 
începură din nou să clipească. Deodată, se stinseră toate, în 
afara colţului din dreapta, unde se vedea desenat un model 
colorat miniaturizat al acestora. 


În spatele lui Garson, uşa se deschise şi în camera tăcută 
îşi făcu apariţia doctorul Lell. 

— Mă bucur, spuse el pe un ton calm, că rezultatul a fost 
cum a fost. Avem o nevoie disperată de asistenţi buni. 
Pentru a-ţi face o părere despre asta, spuse el făcându-i 
semn să-l urmeze în strada urâtă şi dezolată, află că eu, de 
exemplu, mă ocup de centrul de recrutare din secolul XX, 
dar mă aflu acolo doar când un sistem de alarmă 
intertemporal mă reclamă. În rest mă ocup cu treburile 
ştiinţifice de ordinul doi, întâietatea având-o munca ce, prin 
însăşi natura sa, trebuie să continue fără întrerupere. 

Se aflau din nou în aceeaşi clădire mare din care veniseră, 
cu acelaşi coridor gri-albăstrui prin care se intra din afară. 
De data aceasta însă doctorul Lell deschise prima dintre uşi 
şi se înclină politicos: 

— După dumneavoastră, profesore! 

O fracțiune de secundă prea târziu, pumnul lui Garson 
despică aerul acolo unde se aflase cu puţin timp în urmă 
faţa aceea întunecată şi puternică. Se uitară unul la celălalt, 
Garson cu buzele strânse şi mintea împietrită. Supermanul 
spuse încet: 

— Nu vei putea niciodată reacţiona rapid, profesore. Este 
un defect pe care nu-l poţi remedia. Ţi-ai dat seama, 
bineînţeles, că micul meu discurs urma să-ţi adoarmă 
bănuielile pe parcursul drumului până aici şi că de fapt ai 
căzut la test. Ceea ce nu ştii însă este că ai picat cu un 
rezultat neaşteptat, cu gradul şase la nesupunere, care este 
cel mai prost, iar la inteligenţă cu AA plus, aproape cel mai 
bun. E păcat, pentru că avem într-adevăr nevoie de 
asistenţi capabili. Regret. 

— Slăbeşte-mă cu regretele tale! I-o tăie Garson scurt. 
Dacă îmi aduc bine aminte, chiar dedesubtul nostru, patru 
brute de-ale voastre l-au forţat pe un bărbat să intre în 
maşina de depersonalizare. Poate că undeva, pe scara care 
duce jos voi găsi un mijloc de a te prinde pe picior greşit şi 


de a face să-ţi zboare din mână arma aceea mică pe care o 
ascunzi cu grijă. 

Ceva în zâmbetul celuilalt - o licărire amuzată, vicleană - 
ar fi trebuit să-l avertizeze. Nu că asta ar mai fi avut vreo 
importanţă. Păşi încet prin uşa deschisă şi se îndreptă spre 
scările gri-albăstrui din faţă. În spatele lui uşa păcăni cu un 
clinchet ciudat. 

Deodată, în faţă, scările dispărură ca prin vis. În locul lor 
se afla un dulap uriaş ca un cazan, cu o uşă de cuptor. Îşi 
făcu apariţia o jumătate de duzină de oameni-brute. O clipă 
mai târziu îl împingeau spre gura aceea neagră. 

În ziua următoare, Norma se hotări să rişte. Prin fereastra 
Centrului de recrutare se vedea acelaşi interior pustiu: 
pereţii despuiaţi de sloganele caloniene care zăceau acum 
pe jos împreună cu reclamele şi tăieturile din ziare. Uşa 
camerei din spate era întredeschisă, dar era prea întuneric 
pentru a putea zări ceva. 

Era ora prânzului. Adunându-şi curajul, Norma se 
îndreptă repede spre intrarea din faţă. Cu un clinchet uşor, 
uşa se deschise. Se strecură înăuntru şi, o clipă mai târziu, 
împingea uşa din spate. Maşina nu era acolo; se mai vedeau 
doar urmele ei, adânc imprimate în locul unde stătuse 
atâtea luni. Dar dispăruse complet, ca şi doctorul Lell, ca şi 
creaturile acelea, ca şi Jack Garson. 

Întoarsă din nou în apartament, se trânti în pat şi zăcu 
acolo, tremurând - reacţie nervoasă datorată gestului care 
încălcase dispoziţiile. 

În după-amiaza celei de-a patra zile, pe când stătea cu o 
carte în faţă, neputându-se concentra asupra înţelesului 
cuvintelor, percepu deodată un ţiuit în interiorul corpului 
său. Undeva, o maşină - de fapt, maşina - vibra încet. Se 
ridică în picioare, dând drumul cărţii care căzu pe pervazul 
ferestrei, dar sunetul dispăruse. Nu mai percepu nici o 
trepidaţie în nervii ei încordaţi. Gândi imediat: „E o 
închipuire!” încordarea nervoasă începea s-o afecteze. 


Pe când stătea acolo înţepenită, incapabilă să se relaxeze, 
auzi zgomotul uşor al unei uşi de jos deschizându-se. Era 
uşa din spate, ce dădea într-un loc pustiu pe care îl putea 
vedea de la fereastra ei; uşa din spate, deschizându-se şi 
mai apoi închizându-se. Pe când privea fascinată, îl văzu pe 
doctorul Lell. Gândul provocat de această apariţie 
neaşteptată fu atât de puternic, încât, probabil, doctorul 
Lell îl percepu - dar nu întoarse capul. Jumătate de minut 
mai târziu, dispăruse din câmpul ei vizual. 

În a cincea zi, s-au auzit jos ciocănituri puternice şi realiză 
că erau nişte tâmplari, care veniseră cu instrumentele lor şi 
lucrau; le auzi murmurul vocilor. Dar nu îndrăzni să se 
aventureze din nou înainte de lăsarea serii. Zări prin geam 
începutul schimbărilor la care se lucra. Banca veche fusese 
reparată, iar pereţii văruiţi. Nu era încă mobilă nouă, dar 
pe un perete putea zări o reclamă încă nefinisată. Citi: 

BIROU DE ANGAJĂRI. 

Se caută bărbaţi. 

Se caută bărbaţi! Deci asta era. O altă capcană pentru 
bărbaţi. Armatele nesăţioase din viitor trebuie mereu 
îndestulate cu materie primă. Incredibilul război din acel 
viitor la fel de incredibil făcea ravagii. Privi în tăcere cum 
doctorul Lell ieşea din camera din spate. Se îndreptă spre 
uşa din faţă şi ea aşteptă neajutorată până când el o 
deschise, se uită înăuntru, o închise la loc cu grijă şi apoi, o 
clipă mai târziu, se afla lângă ea, la fel de tăcut, uitându-se 
şi el prin geam. Într-un târziu, spuse: 

— Văd că admiri noua înfăţişare! 

Spusese asta ca pe o constatare, fără vreo ameninţare în 
voce. Ea nu-i replică. Părea că nici el nu se aşteptase ca ea 
să-i răspundă, întrucât continuă aproape imediat pe acelaşi 
ton neutru: 

— E foarte bine că s-a întâmplat aşa. Nimic din ce ţi-am 
spus nu s-a dovedit fals. Am zis că investigaţiile noastre ne- 
au arătat că maşina se va mai afla aici câţiva ani. 
Bineînţeles că nu am putut examina fiecare zi sau 


săptămână în parte. Acest mic episod ne scăpase, dar nu a 
schimbat cu nimic situaţia. 

Cât despre faptul că acest sediu se va transforma într-un 
birou de angajări de-acum încolo, părea perfect normal 
atunci când am investigat, deoarece ştiam de atunci că 
războiul calonian se va termina. 

Făcu o pauză, iar ei nu-i veni să spună nimic. În întunericul 
care se adâncea, părea că o studiază cu atenţie. Apoi 
continuă: 

— Îţi spun toate astea fiindcă ar fi obositor să căutăm pe 
altcineva în locul tău şi pentru că vreau să te fac să-ţi dai 
seama de imposibilitatea oricărei nesupuneri pe viitor. 
Acceptă-ţi situaţia în care te afli. Avem mii de maşini 
similare acestora, iar milioanele de. Oameni care trec prin 
ele vor face ca balanţa războiului să se încline treptat în 
favoarea noastră. Trebuie să câştigăm, cauza noastră este 
absolut justă. Ne aflăm în luptă noi, Pământul, cu toate 
celelalte planete. Iar Pământul trebuie să se apere 
împotriva agresiunii unor duşmani diferiţi, înarmaţi cum 
nici o putere din nici o altă epocă nu a mai fost. Avem 
dreptul şi îndatorirea morală să adunăm oameni din diferite 
ţări de pe Pământ pentru a-şi apăra planeta. 

Oricum - vocea îi deveni dintr-o dată rece - dacă această 
logică a faptelor nu te impresionează, recompensele ce vor 
urma, în caz că te porţi cum trebuie, s-ar putea să se 
dovedească eficiente. Îl avem pe profesorul Garson. Din 
păcate, nu i-am putut salva personalitatea. Teste clare au 
dovedit că putea fi recalcitrant. Dar mai există şi tinereţea 
ta. Îţi va fi reînapoiată sub formă de salariu. Cu fiecare trei 
săptămâni devii mai tânără cu un an. Pe scurt, îţi trebuie 
doi ani ca să ajungi la vârsta de douăzeci. 

Termină cu o voce poruncitoare: 

— De azi într-o săptămână, biroul se va deschide. Te vei 
prezenta la ora nouă. E ultima ta şansă. La revedere. 

Îl privi îndepărtându-se în întuneric şi dispărând în 
clădirea mohorâtă. 


Acum avea însă în sfârşit un ţel. La început a fost un gând 
firav, pe care nu dorea să-l admită. Dar, treptat, nesiguranța 
i se estompă şi întreaga ei lume interioară începu să se 
organizeze în jurul lui. 

Începu prin a înţelege că orice rezistenţă este inutilă. Nu 
fiindcă ar fi crezut în dreptatea cauzei acestor oameni care 
se autodenumeau Glorioşi, deşi povestea Pământului aflat în 
luptă cu planetele îi strecurase în minte prima îndoială, 
exact cum - ştia asta - intenţionase doctorul. Afacerea era 
însă mai simplă. O femeie s-a ridicat împotriva unui om din 
viitor. Ce lucru prostesc din partea unei femei! 

Mai rămânea Jack Garson! 

Dacă l-ar putea aduce înapoi aşa cum e el acum, o 
creatură nenorocită, zdrobită, ciudată, o dată ce i-au 
distrus personalitatea, ar putea încerca să îndrepte o parte 
din răul pe care, fără voie, i l-a făcut. Se gândi că ar fi o 
nebunie să creadă că ei i-l vor da vreodată înapoi! Era o 
rotiţă neînsemnată într-un vast război al maşinilor. Oricum 
ar fi, faptul rămânea: trebuia să-l aducă înapoi. 

Partea educată şi cultivată a minţii sale gândi: „Ce ţel 
elementar!” Se simţea golită de orice, cu excepţia a ceea ce 
este fundamental: o femeie gândindu-se la un bărbat. 

Dar țelul era acolo, de nepotolit. 

Lunile abia se târau şi, odată timpul scurs, i se părea că 
trecuseră cu repeziciune. Într-o seară ieşi să se plimbe şi, 
dând colţul, se trezi într-o stradă pe care nu mai fusese în 
ultima vreme. Se opri brusc, simțind cum corpul i se 
contractează. Strada era foarte populată, dar aproape că 
nu percepu prezenţa oamenilor. 

În afara acelor sunete confuze - voci omeneşti, claxoane 
de maşini şi toate zgomotele străzii ce se pierdeau într-o 
combinaţie cacofonică - se mai auzea ceva, abia perceptibil: 
şoapta unei maşini a timpului. Se afla destul de departe de 
biroul de angajări cu maşina lui, dar trepidaţiile uşoare pe 
care le simţea de-a lungul nervilor erau de neconfundat. 


Grăbi pasul, nevăzând nimic altceva în afara clădirii 
puternic luminate care se afla în centrul atenţiei mai multor 
bărbaţi. Unul dintre ei încercă s-o cuprindă cu mâna. Se 
eliberă imediat, cu un gest automat. Un altul o luă pur şi 
simplu în braţe, strângând-o cu putere şi sărutând-o. Ţelul 
pe care-l urma însă îi dădu forţe noi. 

Reuşi să-şi elibereze un braţ şi-l pocni peste faţă. Omul 
râse binedispus şi îi dădu drumul, dar o urmă îndeaproape. 

— Faceţi-i doamnei loc! Eliberaţi drumul! Strigă el cu 
putere. 

Ca prin farmec, i se deschise în faţă o cărare şi reuşi să 
ajungă lângă vitrină, unde putu citi următorul anunţ: 

SE CAUTĂ SOLDAŢI ÎNTORŞI DE PE FRONT PENTRU 
AVENTURĂ PERICULOASĂ. 

PLATĂ BUNĂ! 

Nu simţi nici o emoție realizând că este vorba de o altă 
capcană pentru bărbaţi. În minte nu i se întipărise decât o 
imagine: o cameră mare, pătrată, cu o duzină de bărbaţi 
înăuntru. Doar trei dintre ei erau recruți. Din ceilalţi nouă, 
unul era un soldat american îmbrăcat într-o uniformă din 
primul război mondial. Era aşezat la o masă, lovind cu 
degetele clapele unei maşini de scris. Deasupra lui stătea 
aplecat un legionar roman din timpul lui lulius Caesar, 
îmbrăcat într-o uniformă completă, tipică, cu togă şi spadă 
scurtă. Lângă uşă, ţinând piept gloatei care se îmbulzea, se 
aflau doi soldaţi greci din timpul lui Pericle. 

Oamenii şi epocile pe care le reprezentau îi erau foarte 
familiare, întrucât făcuse patru ani de latină şi greacă şi 
jucase în piese din ambele perioade, în limbile originale. 
Mai era un bărbat acolo, tot într-un costum din vremuri 
vechi, dar nu reuşi să-l plaseze în timp. Pe moment se afla la 
o masă mică, interogându-l pe unul din cei trei recruți. Cât 
despre ceilalţi patru, doi purtau uniforma care ar fi putut 
aparţine sfârşitului secolului XX. Hainele erau de un galben 
strălucitor şi amândoi aveau însemne pe epoleţi. Cu 


siguranţă, gradul de locotenent era încă la modă când 
fuseseră avansați. 

Ultimii doi erau pur şi simplu ciudaţi, nu atât prin aspectul 
lor, ci prin croiala uniformelor. Feţele le erau sensibile, 
normale. Uniformele lor constau în pantaloni şi haine, ce se 
asortau perfect, de culoare albastră, un albastru ce 
scânteia de parcă ar fi fost alcătuit din milioane de 
diamante de mărimea unui ac. Străluceau cu o lumină 
blândă, intens albastră. 

Pe când privea, unul dintre recruți fu condus în camera 
din spate. Abia acum şi-a dat seama că şi aici exista aşa 
ceva. Uşa se deschise. Dintr-o ochire, văzu maşina 
impozantă şi silueta unui bărbat înalt, cu faţă întunecată, 
care ar fi putut fi doctorul Lell. Numai că nu era. Era însă 
evident ca aparţineau amândoi aceleiaşi rase umane. 

Uşa se închise şi unul din cei doi greci care păzeau 
intrarea spuse: 

— E-n regulă, pot să mai vină încă doi. 

Se dădu o luptă scurtă, dar violentă pentru ocuparea 
locurilor. Câteva secunde mai târziu, cei doi învingători, cu 
zâmbetul pe buze şi răsuflarea tăiată în urma efortului 
depus, se aflau înăuntru. În tăcerea care se aşternu, unul 
dintre greci se întoarse către celălalt şi spuse într-o greacă 
veche, aproape de neînțeles: 

— Nici măcar Sparta n-a avut vreodată atâţia luptători 
voluntari. Pare să fie o seară bună, cu multă pradă. 

Ritmul vorbelor şi entuziasmul cu care fuseseră rostite o 
făcură aproape să nu perceapă înţelesul. După o clipă însă, 
făcu traducerea mentală şi acum adevărul era evident. 
Oamenii timpului au ajuns înapoi până chiar la greci, 
probabil şi mai departe încă, pentru a-şi putea procura 
recruți. Şi de fiecare dată au folosit toate momelile posibile, 
bazându-se pe slăbiciunea şi pe caracterul imperios al 
bărbaţilor. 

„Luptaţi pentru Calonia” - un apel la idealism! „Se caută 
bărbaţi” - cel mai elementar slogan dintre toate - „pentru a 


munci pentru hrană, fericire, siguranţă.” Şi acum varianta 
era adaptată pentru soldaţii întorşi de pe front: aventură cu 
plată! 

Diabolic! Şi totuşi atât de eficient, încât foloseau ca ofiţeri 
examinatori oameni care fuseseră prinşi prin aceeaşi 
propagandă. Aceştia trebuiau să fie nerecalcitranţi şi să se 
înroleze benevol în războiul maşinilor pentru Glorioşi. 
Trădătorii! Copleşită dintr-o dată de sentimentul de ură faţă 
de nerecalcitranţii ce-şi pot păstra încă personalitatea, se 
îndepărtă furioasă de geam. 

Se gândi: mii de asemenea maşini. Înainte, cifrele nu-i 
spuneau nimic, dar acum, cu o altă maşină ca exemplu 
grăitor şi cumplit, realitatea se înfăţişa ca ceva monstruos. 
Şi când te gândeşti că a fost un timp în care ea, singură, se 
hotărâse să-i înfrunte! 

Mai rămânea problema reîntoarcerii lui Jack Garson din 
iadul acelui război titanic din viitor! 

Noaptea cutreiera întruna străzile, deoarece îi era mereu 
teamă că în interiorul apartamentului gândurile ei 
înspăimântătoare şi nebuneşti ar putea fi interceptate. Şi 
mai era ceva: faptul de a sta închisă între patru pereţi, 
lângă maşina care devorase atâtea mii de vieţi omeneşti, i 
se părea intolerabil. Pe când se plimba, se gândea iarăşi şi 
iarăşi la scrisoarea pe care Jack Garson i-o scrisese înainte 
de-a veni personal la ea. Scrisoarea fusese distrusă de 
multă vreme, dar reţinuse fiecare cuvânt. Şi, dintre toate, 
îndeosebi o frază care i se tot răsucea în minte: „Dacă aş fi 
în locul tău, mi-aş pune următoarea întrebare: Am cumva 
asupra mea un obiect metalic sau de altă natură plasat de 
către duşman?” 

Într-o zi, pe când descuia obosită uşa apartamentului, găsi 
răspunsul la întrebare. Poate reuşise să se apropie de 
adevăr datorită extenuării sau poate că, pur şi simplu, 
creierul îi ostenise tot alergând în jurul acelui punct 
întunecat. Sau poate că lunile de concentrare au adus după 
ele, în final, rezultatul mult aşteptat. Oricare ar fi fost 


cauza, pe când îşi punea la loc cheia în, geantă, senzaţia de 
metal dur pe care o percepu în degete o făcu să înţeleagă 
adevărul. 

Cheia... Metal... cheia... 

Disperată, încetă să mai repete cele două cuvinte. Uşa de 
la apartament se trânti cu zgomot în spatele ei, iar ea, ca o 
biată creatură terorizată, o luă la goană pe scara 
întunecoasă, trezindu-se în plină stradă. Era imposibil să se 
mai întoarcă până ce nu avea să-şi potolească gândurile 
haotice ce i se învălmăşeau în minte. Până ce nu va fi 
sigură! 

După o jumătate de oră, reuşi să se mai calmeze. Cumpără 
dintr-un drugstore o geantă şi câteva obiecte de care urma 
să aibă nevoie: un cleşte, o pensetă - pentru cazul în care 
cleştele se va dovedi prea mare - şi o şurubelniţă mică. 
Astfel echipată, se duse la un hotel. 

Cleştele şi penseta erau tot ce-i trebuia. 

Învelişul rotunjit, bombat al cheii cedă la prima apăsare 
puternică. Cu degete tremurânde, continuă să-l deşurubeze 
şi se trezi în faţa unui punct micuţ, strălucitor, ca un ac 
înroşit înfipt chiar în mijlocul tubului din interiorul cheii. 
Acul era susţinut de o reţea complicată de sârme subţiri ca 
firul de păianjen, toate vizibile în lumina pe care o emanau. 

Gândi, nesigură, că este probabil vorba de nişte fluxuri de 
energie de o intensitate cumplită care comunică între ele. 
Această posibilitate nu o opri însă să continue, dar, ca o 
măsură de precauţie, înfăşură penseta în batistă. Atinse mai 
apoi cu ea acul strălucitor ce ieşea în afară. Reuşi să-l 
urnească puţin, dar nu se întâmplă nimic. Continua să 
strălucească. 

Dezamăgită, puse cheia jos şi o privi cu atenţie. O 
maşinărie atât de mică, de delicată, ar fi trebuit să 
reacționeze la o deplasare egală cu a şaisprezecea parte 
dintr-un inch. Şi totuşi nu se întâmplase nimic. Un gând 
neaşteptat o făcu să-şi arunce privirile în oglindă. Văzu 
reflectându-se în ea chipul unei femei de patruzeci de ani. 


De luni întregi atinsese din nou vârsta de douăzeci. Şi 
acum, dintr-o dată, avea patruzeci. Simpla atingere cu 
penseta a capătului de ac o îmbătrânise cu douăzeci de ani. 

Asta explica ce se întâmplase la circa de poliţie. Adică mai 
bine zis, ar explica dacă ar reuşi să potrivească totul la loc 
exact cum a fost. Se sforţă să-şi stăpânească tremurul 
degetelor şi apoi aplică penseta. 

Avea din nou douăzeci de ani! 

Simţindu-se dintr-o dată eliberată, se întinse pe pat şi se 
gândi. Undeva, în lumea timpului şi a spaţiului trăia încă 
corpul unui om care fusese Jack Garson. Dacă n-ar fi fost el, 
ar putea acum să arunce acest obiect în râu, trei blocuri 
mai departe, să ia primul tren spre sud, est sau vest, iar 
maşina n-ar mai avea nici o influenţă asupra ei. Doctorul 
Lell nu s-ar apuca s-o caute, o dată ce s-ar pierde în 
mulţime. 

Cât de simplu era totul, de fapt. Timp de trei ani, puterea 
lor de dominație se aflase în cheia înzestrată cu capacitatea 
nocivă de a o îmbătrâni. Dar oare era numai asta? Poate că 
chiar contau pe faptul că victimele se considerau suficieat 
de în siguranţă pentru a păstra cheia cu puterile ei magice 
de întinerire. Ea, bineînţeles, datorită lui Jack Garson, 
păstra cheia de parcă aceasta ar mai fi putut să o ţină sub 
stăpânirea ei. Dar celălalt imbold al tinereţii, acum că se 
gândi la el, era uriaş. 

Îi tremurară din nou mâinile când ridică cheia ciudată, cu 
mecanismul ei complicat şi strălucitor dinăuntru. Părea 
incredibil că ei au riscat ca un obiect atât de preţios să 
ajungă atât de uşor în mâinile unui străin, mai ales că, 
probabil, ştiau că există posibilitatea de a i se descoperi 
conţinutul. 

Îi trecu deodată ceva prin minte şi se calmă. Cu o mână 
dintr-o dată fermă, apucă penseta, prinse punctul 
strălucitor proeminent şi, fără să încerce să tragă sau să 
împingă, îl răsuci pur şi simplu ca pe un şurub. Imediat se 
auzi un declic abia perceptibil. Corpul îi vibră ca o coardă 


întinsă de vioară şi începu să se prăbuşească, să se 
prăbuşească într-un întuneric nesfârşit. 

La un moment dat noaptea se sfârşi şi zări o siluetă vagă, 
strălucitoare, omenească şi parcă nu prea, în acelaşi timp, 
îndreptându-se spre ea. Era ceva în neregulă cu capul şi 
umerii acesteia, ceva diferit din punct de vedere fizic, 
diferenţă pe care mintea ei obosită nu o putea percepe cu 
claritate. Doi ochi ca nişte diamante străluceau pe chipul 
acela ciudat, supraomenesc, străpungând-o literalmente cu 
privirea. Vocea pe care o auzi probabil că nu răsunase cu 
adevărat, întrucât o percepu doar în creier când îi spuse: 

— Începând din acest moment măreț, eşti stăpână pe 
forţele tale şi pe țelul tău. Ţine minte ce-ţi spun: bariera 
energetico-temporală nu trebuie să fie terminată. Va 
distruge toate epocile sistemului solar. Bariera energetico- 
temporală nu trebuie, NU trebuie cu nici un chip să fie 
realizată... 

Silueta se estompă şi dispăru. Mintea ei n-o mai păstra 
decât ca pe o amintire înceţoşată. Nu mai era decât 
întunericul, incredibil şi apăsător. 

Se trezi deodată într-o lume materială. Căzuse aproape 
complet ghemuită, cu un picior sub ea, în aceeaşi poziţie pe 
care o avusese în pat. Dar între timp trebuie să fi zăcut 
inconştientă multă vreme. Datorită poziţiei, genunchii îi 
înţepeniseră, provocându-i durere. lar sub ea nu se mai afla 
patul de hotel, ci... Ceva metalic! 

CAPITOLUL, VIII. 

Amestecul de surpriză şi singurătate, împreună cu 
amintirea dezolantă a ceea ce se întâmplase îl epuizaseră 
pe Garson. Începu să se agite, apoi se zvârcoli cu faţa 
schimonosită de durere. Percepu atunci puterea mâinilor 
aspre, ferme care-l ţineau zdravăn şi i se păru că o simte în 
fiecare fibră nervoasă. 

Se sforţă să rămână calm. Oricum, scăpase de nebunie! 

Acum nu-l mai atingea nimic. Zăcea cu faţa în jos pe o 
suprafaţă tare şi netedă, iar la început a fost doar 


întunericul şi resemnarea treptată dată de sentimentul 
singurătăţii. Îi veniră mai apoi în minte gânduri despre 
Norma şi despre întâmplarea care i-a transformat viaţa, ce 
păruse atât de sigură şi de liberă atâta vreme, pentru ca 
acum să-şi găsească sfârşitul în camera asta întunecată de 
execuţie. Pentru că el urma să fie distrus aici, deşi corpul 
putea să continue să supravieţuiască, lipsit de lumina minţii, 
câteva ore. 

Sau zile, sau săptămâni. Trupul nu mai conta. 

Totul era fantastic. Cu siguranţă că se va trezi în curând şi 
totul se va dovedi un coşmar. 

La început, sunetul a fost mai slab ca o şoaptă, un zgomot 
furişat şi îndepărtat care-i sfredelea cu o insistenţă ciudată 
auzul. Vibra în jurul lui în întuneric, strecurându-se abia 
auzit, ca un sfredel, şi încet-încet se înteţi, transformându- 
se în voci omeneşti! Explodă monstruos într-un miliard de 
voci zgomotoase care-i urlau în creier, copleşindu-l. Dintr-o 
dată, ferocitatea vocilor diminuă, iar acestea se 
îndepărtară, încă insistente, părând că ezită să plece, de 
parcă ar mai fi rămas ceva de spus. 

Sunetul se stinse, lăsând în urma lui o tăcere apăsătoare. 
Apoi se auzi un declic şi lumina se revărsă înăuntru printr-o 
deschizătură practicată deasupra capului. Se întoarse şi 
privi fascinat. Lumina zilei! Din locul unde era putea vedea 
partea de sus a unei clădiri vechi, dărăpănate, de piatră şi 
cărămidă, de pe o stradă a Delpei. 

Se terminase. De necrezut, dar se terminase. Şi nu se 
întâmplase nimic. De fapt, nu era chiar aşa. Îi stăruiau în 
minte gânduri confuze despre importanţa fidelității faţă de 
Glorioşi, iar lucrurile din jur, imagini şi maşini, îi deveniră 
vag familiare. 

O voce aspră îi întrerupse şirul gândurilor. 

— leşi de-acolo, leneş nenorocit ce eşti! 

În pragul uşii deschise apăruse un tânăr înalt, bine clădit, 
cu un gât gros şi o faţă grosolană, brutală, pătrăţoasă, cu 
un nas turtit de boxer şi cu nişte ochi albaştri antipatici. 


Garson nu se clinti. Nu fiindcă ar fi intenţionat să se 
împotrivească. Rațiunea îi cerea să asculte necondiţionat, 
automat până ce va putea estima lucrurile uluitoare 
petrecute. Ceea ce-l ţinea în continuare acolo cu muşchii 
încordaţi era un element extraordinar şi nou, determinat nu 
de înţelesul vorbelor rostite, ci de vorbele înseşi. 

Limba în care i se vorbise nu era engleza şi totuşi 
înţelesese fiecare cuvânt. 

Furia nerăbdătoare ivită brusc pe faţa necioplită a omului 
care îl privea neclintit îl făcu pe Garson să-şi adune toate 
puterile. Se târi de-a buşilea spre el, dar mâinile mari şi 
puternice ale bărbatului îl apucară nepăsătoare şi-l trântiră 
cu faţa în jos pe duşumea. 

Rămase acolo o clipă, luptându-se cu furia, neîndrăznind 
însă să se manifeste. Ceva n-a mers cum trebuie. Maşina 
nu-şi făcuse treaba în întregime, încât nu trebuia să dea cu 
piciorul şansei ce i se oferea. Se ridică încet, întrebându-se 
cum trebuie să arate şi să acţioneze un automat, o fiinţă 
depersonalizată. 

— Dă-i drumul, lua-te-ar naiba! Se auzi vocea de taur din 
spatele lui. Acum eşti în armată. Continuă apoi pe un ton 
satisfăcut: 

— Cu tine mi-am terminat treaba pe ziua de azi. Vă duc pe 
front şi apoi... „Drumul” ducea la un grup de aproximativ o 
sută de oameni abătuţi, aliniaţi pe două rânduri de-a lungul 
unei clădiri murdare, mari şi sumbre. Garson merse 
indiferent la capătul rândului din spate şi realiză deodată 
cât de surprinzător de bine aliniaţi erau aceştia în ciuda 
obtuzităţii ce li se citea pe chipuri. 

— E-n ordine, e-n ordine, zbieră tânărul cu fălci 
colţuroase. Să mergem odată. O să trageţi o luptă straşnică 
mai înainte ca ziua şi noaptea asta să se termine. 

Pe când se uita la conducător, Garson realiză că acesta era 
modelul pe care ei îl catalogaseră drept nerecalcitrant: 
omul-porc, tipul de prost, ignorant, gălăgios, amoral şi 
senzual. Nu-i de mirare că el fusese respins de Observator. 


Ochii i se îngustară tot privind şirurile de morţi-vii ce 
mărşăluiau lângă el într-un ritm perfect. Se alătură 
cadenţei paşilor cu mintea încetinită şi îngheţată în mod 
deliberat. Cu precauţie, începu să-şi exploreze cunoştinţele 
stranii din creier, care nu se potriveau cu libertatea 
dobândită. 

De fapt, nu se potriveau cu nimic din ceea ce se 
întâmplase. Dar erau acolo, înlăuntrul lui, nişte propoziţii 
care i se derulau mereu: „marea barieră energetico- 
temporală se construieşte acum în Delpa. Nu trebuie să fie 
terminată, întrucât va distruge Universul. Pregăteşte-te să 
participi la distrugerea ei. 

Încearcă să le spui Planetarienilor, dar nu risca inutil. Să 
rămâi în viaţă şi să le spui Planetarienilor, astea sunt 
scopurile tale imediate. Bariera energetico-temporală nu 
trebuie... NU...” 

Cuvintele continuau să se repete monoton. Încercă să-şi 
îndepărteze din minte lucrurile astea nebuneşti. 

Nu apăru nici un vehicul care să-i transporte, nici un 
autobuz ultrasofisticat, potrivit imaginii pe care şi-o făcuse 
în legătură cu dezvoltarea viitoare a reţelei de transport 
interurban. Nu era nici o maşină, nimic în afara 
bulevardelor înguste, cu dungile lor marcând trotuarele, 
aidoma unor ulicioare dosnice de demult. 

Mergeau la război şi parcă se aflau într-un oraş mort, 
vechi şi pustiu. Pustiu cu excepţia oamenilor răzleţi, 
îndesaţi, greoi, înceţi, indiferenți - bărbaţi şi femei ce 
înaintau cu greutate, fără să zâmbească şi fără să se uite în 
jurul lor. De parcă ar fi fost urmaşii primitivi şi nenorociţi ai 
unei rase odată puternice, iar oraşul - un monument 
mândru al... NU! Garson zâmbi crispat. Era o prostie să fii 
romantic în privinţa acestui oraş monstruos. Chiar şi fără 
cuvintele doctorului Lell, era evident că fiecare străduţă 
îngustă şi murdară, fiecare clădire sordidă fuseseră 
proiectate ca să fie ceea ce erau de fapt... 


Cu cât părăsea mai repede locul ăsta şi transmitea 
Planetarienilor mesajul ciudat şi inexplicabil despre marea 
barieră energetico-temporală, cu atât mai bine va fi pentru 
el. Îşi suprimă în mod voit firul gândurilor. Dacă s-ar fi 
întâmplat ca vreun Glorios să se găsească prin apropiere şi 
să intercepteze gândul liber al cuiva despre care se 
presupunea că este un automat, nu va mai face nici o 
greşeală data viitoare. 

Trap, trap, trap! Asfaltul făcea să răsune ecoul paşilor, de 
parcă ar fi fost găunos sau de parcă s-ar fi aflat într-un 
oraş-fantomă. Îi veni gândul înspăimântător că se afla cu 
sute sau poate chiar mii de ani în viitor. Ce cumplit era să 
realizezi că biata Norma, persecutată şi înrobită, pe care o 
văzuse ultima oară abia cu o oră în urmă, era de fapt 
moartă şi înmormântată într-o epocă ce se pierdea în 
negura timpului. Şi totuşi era în viaţă. Acele şase sute de 
miliarde de reprezentări ale ei pe minut existau undeva în 
spaţiu şi timp, în viaţă, deoarece marea energie a timpului 
îşi urma cursul întâmplător, cosmic al repetării fără sfârşit, 
dat fiind că viaţa era un accident la fel de lipsit de scop ca şi 
energia uriaşă care se scurgea în întregime în noaptea 
necunoscută ce trebuie să existe undeva! Trap, trap, trap, 
încă şi încă, iar gândurile îi erau la fel de ritmate ca şi 
marşul. 

Într-un târziu se smulse din visare şi văzu că ceața aceea 
roşiatică se afla acum aproape în faţa lui. În mai puţin de 
zece minute, vor fi acolo! Automate şi costume 
scânteietoare în razele oblice ale soarelui auriu strălucitor; 
maşini care se mişcau şi se luptau! Se cutremură deodată, 
şocat la gândul că acest mic fragment al celei mai mari 
bătălii a tuturor timpurilor era adevărat, apropiat şi 
ucigător. Acolo sus, oamenii mureau oribil în fiecare minut 
pentru o cauză pe care minţile lor depersonalizate nici 
măcar nu o puteau înţelege. Tot acolo avea loc victoria 
minusculă, infinitezimală a Planetarienilor şi înfrângerea 


usturătoare, dar la fel de măruntă a Glorioşilor. Patruzeci 
de picioare pe zi, spusese doctorul Lell. 

Patruzeci de picioare cucerite în fiecare zi. Ce război de 
uzură! Ce faliment al strategiei! Sau poate era anihilarea 
de pe urmă a rolului geniului militar prin faptul că fiecare 
tabără cunoaşte şi practică toate regulile militare fără nici o 
eroare? lar cele patruzeci de picioare erau doar rezultatul 
matematic al diferenţei dintre potenţialul puterii 
extraordinare a celor două forţe? 

Patruzeci de picioare pe zi. Tot întrebându-se, constată că 
ceilalţi se opriseră la o sută de yarzi în faţa acelui front 
nefiresc. Rămase în picioare încordat, ca un robot printre 
ceilalţi oameni-robot, dar ochii şi mintea i se hrăneau din 
fascinația nestăvilită, provocată de rutina aceea automată şi 
ucigaşă alcătuită din ofensivă şi defensivă. 

Planetarienii aveau şapte nave principale de război, 
însoţite fiecare de câte cel puţin o sută cincizeci de 
distrugătoare mai mici, rapide şi strălucitoare. Şapte nave 
importante - marile aeronave de război! Asta era: nave de 
război şi distrugătoare. Împotriva lor, Glorioşii aveau doar 
distrugătoare, o mulţime de nave de asalt, strălucitoare, în 
formă de torpile, care funcționau la joasă altitudine şi 
luptau executând aceleaşi manevre complicate, repetate la 
nesfârşit. 

Manevre, contramanevre - un joc complicat. Era un joc 
incredibil de încâlcit, ale cărui scop şi metode nu le putea 
percepe. Totul gravita în jurul marilor nave de război. Într- 
un fel oarecare, erau probabil protejate împotriva armelor 
energetice, întrucât nu se încerca folosirea acestora 
împotriva lor. De asemenea, nu se ştie de ce, nici tunurile 
nu erau de folos. Nu se vedea niciunul şi nici vreo altă armă 
similară care să lanseze ceva în genul obuzelor şi 
rachetelor. Planetarienii nici măcar nu trăgeau în cele mai 
mult de o sută de companii de soldaţi, asemănătoare cu ale 
lui, care stăteau cu atenţia încordată, atât de aproape de 
front şi atât de grupate, încât câteva gloanţe 


supraexplozive, cum trebuie să se producă în acest viitor 
îndepărtat - le-ar fi spulberat într-o clipită. Nu era nimic, 
nici o armă cu excepţia navelor de război şi a 
distrugătoarelor! 

Navele de război se deplasau înainte şi înapoi, şi iar 
înainte şi înapoi, fără încetare, schimbându-şi mereu 
direcţia şi întreţesându-şi drumurile, iar distrugătoarele 
Glorioşilor se avântau când navele înaintau şi dădeau înapoi 
când ele se retrăgeau. În acelaşi timp, distrugătoarele 
Planetarienilor planau la rândul lor, încercând să le 
oprească pe ale Glorioşilor. Când soarele apuse într-o 
vâlvătaie purpurie deasupra dealurilor din vest, navele de 
război din depărtare erau mai apropiate una de cealaltă 
decât la început, iar linia precis desenată, roşiatică a ceţii - 
probabil punctul în care bariera energetico-temporală era 
neutralizată - nu se mai reflecta pe stâncile sfărâmate - ci 
pe pământul plat din apropiere. 

Asta era. Cumva, navele Planetarienilor împingeau bariera 
energetico-temporală înapoi. Evident, Glorioşii preferau să 
şi-o retragă pentru a o salva de la o soartă mai rea, ca de 
exemplu neutralizarea totală pe un front mai lat. În felul 
acesta se câştiga un oraş, centimetru după centimetru şi 
stradă după stradă. Dar evoluţia încâlcită a bătăliei şi cauza 
acestei victorii încete, aproape de neconceput, rămânea în 
continuare un mister. 

Garson se gândi abătut că, dacă mesajul primit de creierul 
lui, prin acea maşină de depersonalizare care funcţionase 
defectuos, era adevărat, atunci victoria finală nu va urma 
destul de curând. Cu mult timp înainte ca învingătorii ce 
înaintau cu patruzeci de picioare pe zi să fi cucerit total 
Delpa, bariera secretă, ultrasofâsticată, energetico- 
temporală va fi fost deja terminată, iar rasa umană, cu toate 
realizările ei, eliminată din Univers. 

Se lăsă noaptea, locul soarelui fu luat de luminile 
reflectoarelor, dar fantastica bătălie continua cu aceeaşi 
îndârjire. Nici o armă nu se aţintea asupra reflectoarelor. 


Fiecare parte era concentrată asupra rolului propriu pe 
care îl avea în jocul acesta criminal şi complicat, în timp ce 
companiile erau înghiţite una după alta în conflagraţia 
nesăţioasă şi de neimaginat. 

Moartea venea simplu pentru oamenii-robot. Fiecare, pe 
rând, se înghesuia într-un distrugător în formă de torpilă. 
Fiecare aflase de la maşina de depersonalizare că aparatele 
acestea blindate, mici, de dimensiunea unui om, erau 
manipulate prin puterea gândului. Foarte antrenat în acest 
domeniu restrâns, omul-automat se îndrepta fulgerător 
spre linia de luptă. Câteodată sfârşitul venea repede, 
altădată era amânat, dar, mai devreme ori mai târziu, avea 
loc contactul metalic cu inamicul şi asta era tot. Într-o clipă, 
maşina se răsucea şi se înapoia la linia unde ceilalţi 
aşteptau. Următoarea victimă trăgea cadavrul afară şi se 
înghesuia în locul lui. 

Existau însă şi variaţii: maşini care se ciocneau cu 
duşmanul şi erau distruse împreună cu piloţii lor sau altele 
zburând fără scop, scăpate de sub control. Mereu se ridicau 
din ambele părţi nave-colectoare, încercând să captureze 
astfel de prăzi, şi câteodată Planetarienii erau cei care 
reuşeau, altădată Glorioşii. Garson numără: una, două, trei 
sute - mai puţin de patru sute de oameni în faţa lui. lar 
când realiză cât de repede urma să-i vină rândul, faţa i se 
acoperi de o sudoare rece. Era vorba de minute! La naiba, 
la naiba, trebuia să-şi dea seama care sunt regulile luptei, 
altfel urma să se arunce în ea fără să aibă vreun plan şi fără 
să mai poată spera nimic! 

Şapte nave mari şi zeci de distrugătoare pentru fiecare, 
acţionând toate ca într-o manevră complexă. 

Dar, Dumnezeule, cunoştea o parte a răspunsului! O 
singură unitate, nu şapte nave, ci una sub formă de şapte 
aparate de zbor. O singură maşină sofisticată de 
neutralizare coordonând cele şapte nave, ce executau 
simultan manevre diferite. Nu e de mirare că nu reuşise să 
urmărească încleştările acestor monştri, retragerile şi 


înaintările lor. Matematicienii secolului XX pot rezolva cu 
uşurinţă probleme cu patru ecuaţii. Aici era vorba de una 
cu şapte, iar Statul Major al Glorioşilor se afla mereu cu un 
pas în urmă în rezolvarea ei. Acest pas îi costa patruzeci de 
picioare pe zi. 

Îi sosi rândul. Se strecură în cabină şi constată că era mai 
mică decât îşi închipuise. Aparatul era ca turnat în jurul lui, 
îmbrăcându-l ca o mănuşă. Se avântă în sus fără efort, mult 
prea lin şi mult prea spontan, în lumina orbitoare a 
reflectoarelor, în vârtejul de maşini. Un contact, gândi, un 
singur contact cu duşmanul însemna moartea; iar planul 
său de a scăpa de acolo era la fel de vag ca şi înţelegerea 
modului de funcţionare a acestor manevre complicate. 

Constată mirat că totuşi nu încetase încă să spere. 

CAPITOLUL. IX. 

Norma începu să remarce o diferenţă în ce o privea: 
înăuntrul ei se petrecea ceva ciudat, vibrant şi arzător. Se 
simţea dintr-o dată clocotind de viaţă, înzestrată cu o 
însufleţire nouă, la care se adăuga vitalitatea pe care o 
avusese dintotdeauna. 

Din punct de vedere fizic, se afla în continuare ghemuită 
acolo, înţepenită, cu picioarele sub ea, neputând să vadă 
nimic, iar duritatea metalului de dedesubt îi apăsa muşchii, 
oasele, picioarele. Dar de-a lungul fiecărui nerv i se 
prelingea senzaţia minunată, binefăcătoare a puterii 
nefireşti şi evidente din ea. O clipă mai târziu, aceasta 
dispăru brusc sub violenţa gândului ce-o fulgeră deodată: 
Unde se afla? Ce se întâmplase? Ce... 

Gândul îi rămase în aer, deoarece în aceeaşi clipă simţi o 
prezenţă străină în creier, un gând nou, nu al ei, nici măcar 
adresându-i-se ei, un gând... Neomenesc! 

— Tentaculul 2731 către Observator. S-a aprins o lumină 
de avertizare pe... (fără înţeles)... Maşinii timpului. 
Acţionează!” 

Răspunsul sosi pe loc, rece: 


— Se află un intrus chiar pe maşina principală a timpului. 
Atenţionare de la şi către secţia doctorului Lell. 'Tentacul 
2731, du-te imediat şi distruge intrusul. Acţionează!” 

Era ceva uluitor în aceste mesaje, ale căror ecouri nu i se 
stinseseră încă în minte. Faptul extraordinar că 
interceptase fără nici un efort undele gândurilor o făcu pe 
moment să uite de pericolul iminent. Dintr-o dată însă fu 
izbită de ameninţarea morţii. 

În faţa unei ameninţări atât de uriaşe, orice altceva părea 
neînsemnat; îşi dădea seama unde se află, dar înţelegerea 
acestui fapt veni pe nesimţite ca o notă minoră în 
zăngănitul unui imens dezacord. Era cât se poate de clar: 
răsucind cheia, se cufundase în timp, ajungând în epoca 
Glorioşilor şi nimerind pe maşina principală a timpului, 
unde nişte lucruri fantastice, numite „tentacule” şi 
„Observator”, stăteau neîncetat de veghe. 

De-ar putea vedea! Trebuia să vadă, dacă nu, era pierdută 
înainte de a putea începe să spere. Se concentră frenetic 
asupra beznei care i se lăsase pe ochi. 

Vedea! 

Era aşa simplu. La început - o orbire totală şi apoi, o clipă 
mai târziu, dorinţa imperioasă de a vedea. Şi atunci - o 
vedere clară, neînceţoşată nici măcar în primele clipe, ca şi 
cum şi-ar fi deschis ochii după un somn liniştit. 

Simplitatea celor petrecute îi fu alungată însă din minte de 
un vârtej de impresii confuze. Două gânduri rapide i se 
învălmăşiră în cap: mirarea provocată de felul în care îi 
revenise vederea, ascultând doar de dorinţă, şi amintirea 
fulgerătoare a fiinţei ce se apropiase de ea când ieşise 
prima dată din bezna timpului şi-i spusese: „Începând cu 
acest moment măreț eşti stăpână pe forţele tale şi pe țelul 
tău”. 

Imaginea aceasta alcătuită din gânduri suprapuse se 
risipi. Văzu că se află într-o încăpere mare cu tavan în 
formă de cupolă, ghemuită pe învelişul superior al unei 
maşini gigantice. Pereţii erau transparenţi şi văzu prin ei un 


foc trandafiriu, pâlpâind, ca o cupolă şi mai mare ce 
ascundea universul noptatic de dincolo. 

Efortul concentrării o obosi. Lăsă să-i alunce privirile în jos 
şi observă că peretele - şi el transparent - din faţă era în 
întregime alcătuit dintr-o reţea fără sens de concavităţi din 
care ieşeau nişte instrumente strălucitoare şi 
amenințătoare: arme! Pentru ce atâtea arme? 

Gândul i se dezintegră în urma şocului! Se uită îngrozită la 
un tub metalic lung şi subţire, ce apăru dinspre marginea 
rotunjită a maşinii timpului, în vârful căruia se aflau vreo 
douăzeci de cristale strălucitoare asemănătoare ochilor de 
insectă, ce păreau că se uită ţintă la ea. 

— Tentacul 2731... Distruge intrusul!” 

— Nu!” 

Era propria ei negaţie disperată, produsă doar de panică. 
Tot curajul de care dăduse dovadă făcând experienţa cu 
cheia o părăsi în faţa hidoasei ameninţări necunoscute. 
Capul i se învârtea. Teama cumplită că din acest metal ar 
putea ieşi vreo armă de neimaginat care ar dobori-o înainte 
de a fi capabilă să gândească, să se întoarcă şi să fugă sau 
chiar să se mişte, o paraliză pur şi simplu. 

Din toată mândria şi tot curajul pe care le avea îi mai 
rămăsese totuşi ceva care o făcu să se ruşineze chiar. În 
momentul în care nişte cuvinte fără sens îi ieşeau din gură: 

— Nu! Nu se poate! Pleacă... Pleacă de unde ai venit! Du- 
Lei 

Se opri privind printre gene şi apoi se holbă înnebunită. 
Braţul acela dispăruse! 

Nici nu apucă să se bucure de cele constatate când se auzi 
o bufnitură. Provenea de undeva de dedesubt. Instinctiv, 
Norma alergă spre marginea maşinii, de unde se auzise 
sunetul, pentru a-şi arunca privirea în jos. Hăul de o sută de 
picioare care i se căscă în faţă o luă prin surprindere, 
făcând-o să se dea înapoi, cu răsuflarea tăiată. Reveni însă 
imediat mai precaută, fascinată, ca să vadă încă o dată ceea 
ce zărise adineauri dintr-o ochire. 


Acolo, pe duşumeaua aflată departe, dedesubt, zăcea 
tubul metalic. Pe când privea, simțind cum îi renaşte 
speranţa, percepu slab un gând străin: 

— Tentaculul 2731 raportează că întâmpină dificultăţi. 
Persoana umană de sex feminin foloseşte radiaţia mentală 
Insei... Putere 100... Nici o acţiune viitoare posibilă din 
partea acestei unităţi... Incapacitate mecanică 74”. 

„Chiar am făcut asta”, se gândi ea, nevenindu-i să creadă. 
La simpla ei dorinţă îi revenise vederea. Gândul ei disperat 
făcuse „tentaculul” să se prăbuşească în gol, distrugându-l. 
„Radiația mentală Insei, putere 100! Ce, asta înseamnă... ar 
putea însemna...” 

Nu-şi putu duce până la capăt gândul. Una din uşile din 
peretele din faţa ei se deschise şi un bărbat înalt îşi făcu 
repede apariţia. Se lipi cu spatele de metal, ascunzându-se, 
dar i se părea că privirea aceea familiară şi sardonică se 
uită ţintă la ea. Gândul puternic, ferm al doctorului Lell sosi 
ca o salvă de artilerie, năruindu-i toate speranţele: 

— Este o repetare a manipulării timpului şi a spaţiului. Din 
fericire, această a şaptesprezecea dată, centrul de 
transformare este o oarecare domnişoară Norma, căreia îi 
este imposibil, matematic, să-şi folosească după voie 
puterea. Trebuie menţinută într-o stare de confuzie. Soluţia 
distrugerii ei rapide este o concentrare de forţe a celui de- 
al treilea sistem, nemecanic, conform Planului AM4. 
Acţionaţi!” 

— Acţiune imediată!” veni gândul distinct, rece al 
Observatorului. 

Era echivalent cu moartea. Abandonă orice speranţă şi 
rămase acolo, zăcând lipită de metalul plat, cu mintea golită 
de orice impresie, simțind cum o părăsesc toate forţele. 

Trecu un minut care i se păru enorm de lung, astfel încât 
gândurile rapide ce i se succedau prin minte începură să 
capete tărie. Frica i se spulberă ca un vis şi realiză că 
senzaţia aceea ciudată, minunată de putere pusese din nou 
stăpânire pe ea. Se ridică, iar tremurul picioarelor îi aduse 


aminte automat de modul în care îşi recăpătase vederea. 
Gândi încordată: „Gata cu slăbiciunea fizică. Fiecare 
muşchi, fiecare nerv, fiecare organ al corpului meu trebuie 
să funcţioneze perfect de acum încolo şi...” 

Fu cuprinsă de un fior bizar, care-i întrerupse gândul. 
Părea că porneşte de la degetele picioarelor, iar mai apoi 
un val delicios de căldură îi invadă tot corpul, ca un foc 
lăuntric. Ca prin farmec, slăbiciunea îi dispăru. 

Rămase o clipă în picioare fascinată. Şovăia să-şi pună 
prea mult la încercare forţele. Totuşi ameninţarea cumplită 
îi oţeli voinţa. Gândi din nou: „Gata cu slăbiciunea de orice 
fel. Gata cu buimăceala: creierul trebuie să-mi funcţioneze 
cu toată logica de care sunt capabilă!” 

Ceea ce se întâmplă atunci nu o mulţumi întrutotul. Mintea 
păru că i se opreşte. Pentru o clipă nu mai fu capabilă să 
recepţioneze nimic. Apoi îşi făcu apariţia o idee simplă: 
Pericol! Căci totul se rezuma la pericol şi la modul în care 
trebuia să scape din el. „Găseşte cheia. Du-te înapoi în 
1944. Scapă din lumea doctorului Lell şi câştigă timp ca să 
poţi afla secretele forţelor uriaşe implicate în ea.” 

Fu smulsă din visare de o flamă subţire, lungă de 
aproximativ un metru, care lovi metalul alături de ea şi se 
îndreptă apoi în sus. O văzu ricoşând în tavan şi dispărând 
din raza privirii ei undeva sub maşină. Probabil că se lovise 
de podea, dar, imediat, o zări din nou, îndreptându-se iarăşi 
în sus cu aceeaşi forţă. Se repetară aceleaşi mişcări, sus-jos, 
de mai multe ori, sub privirea ei mereu fascinată. Apoi, 
dintr-o dată, impulsul îi slăbi şi se prăbuşi ca un sac gol 
incandescent undeva pe podea, în afara razei ei vizuale. O a 
doua rază se ridică din locul unde îl văzuse ultima oară pe 
doctorul Lell. Se izbi de tavan, la fel ca şi prima şi apoi, ca o 
minge de biliard, se îndreptă în jos - dar, de data aceasta, 
ea era pregătită. Formulă repede în minte: „Opreşte-te! 
Oricare ar fi energia care te conduce, nu are nici o putere 
asupra mea. Opreşte-te!” 


Flama nimeri la câţiva centimetri de mâna ei dreaptă şi se 
înălţă din nou spre tavan. În acel moment, de undeva de 
dedesubt se auzi vocea distinctă, puternică şi sarcastică a 
doctorului Lell: 

— Dragă domnişoară Matheson, aceasta este prima din 
energiile celui de-al treilea sistem şi ea îţi scapă de sub 
control. N-ai observat că mintea nu-ţi mai este atât de rece 
pe cât i-ai ordonat să fie? Adevărul este că, deşi ai puteri 
nelimitate, le poţi folosi numai când înţelegi, conştient sau 
inconştient, forţele implicate. 

Cei mai mulţi oameni au o imagine clară a proceselor 
interne ale organismului, ceea ce explică motivul pentru 
care corpul ţi-a acţionat atât de favorabil, dar nu acelaşi 
lucru se întâmplă cu creierul, secretele sale fiindu-ţi 
inaccesibile. Cât despre cheie, continuă el râzând, se pare 
că ai uitat că este un element al maşinii timpului. Prima 
mişcare a Observatorului a fost s-o aducă înapoi în secolul 
XX. Având în vedere aceste lucruri, îţi pot promite că vei 
muri. 

Nu reacţionă în nici un fel: mintea şi trupul îi rămaseră 
neclintite. Nici un val de sânge nu i se urcă la cap. Nici 
inima nu-şi înteţi bătăile. Îşi strânse pumnii, perfect 
conştientă că trebuie să acţioneze mai rapid şi să 
gândească mai repede. Gândi: „De s-ar afla măcar Jack 
Garson aici, cu cunoştinţele sale, cu logica lui imbatabilă”... 

În mod ciudat, simţi că mintea îi scapă de sub control, ca 
nisipul scurgându-i-se printre degete. Corpul îi rămase 
neatins, la fel de puternic ca mai devreme, dar mintea i se 
scufunda treptat într-un întuneric adânc. O cuprinse dintr-o 
dată panica la vederea unui mănunchi de flăcări ce se 
îndreptau spre tavan. „Jack, Jack, ajută-mă! Am nevoie de 
tine! Oh, Jack, Jack!” 

Secundele ce se scurgeau încet nu-i aduseră nici un 
răspuns, iar situaţia critică nu-i permitea să întârzie nici o 
clipă în plus. „Înapoi acasă”, gândi. „Trebuie să mă întorc 
acasă, înapoi în secolul XX”. 


Simţi vibrații în tot corpul. Urmă apoi bezna totală şi o 
senzaţie oribilă de cădere. Şocul căzăturii a fost amortizat, 
iar trupul ei neatins, devenit aproape indestructibil, îl 
resimţi doar ca pe o forţă extraordinară ce-i înlăturase 
durerea. Întrezări podeaua cu o carpetă pe ea. O lumină 
confuză aflată chiar în faţa ei căpătă contur şi se dovedi a fi 
o fereastră. 

Se afla în propriul ei apartament! Sări în picioare şi apoi 
percepu vibrația familiară, subtilă, insinuându-i-se treptat 
de-a lungul nervilor. Maşina! Maşina din camera de jos 
funcţiona! Reuşise, prin puterea voinţei, să ajungă teafără 
înapoi în epoca sa, dar chemarea adresată lui Jack Garson 
nu primise nici un răspuns. Şi acum se afla aici, şi n-avea 
altceva decât puterea asta ciudată, stângace, care să o 
ajute împotriva forţelor reunite ale duşmanului. 

Dar chiar asta era singura ei speranţă, faptul că trebuiau 
să se reunească! Până şi doctorul Lell avea să aibă nevoie 
de timp pentru a-şi concentra forţele de intervenţie. De-ar 
putea să iasă din clădire şi mai apoi să-şi folosească puterea 
pentru a ajunge într-un loc sigur, aşa cum o folosise pentru 
a se proteja în spaţiul şi timpul din viitor. Unde să se ducă? 
Un singur loc îi trecu prin minte: camera din hotel, de unde 
se lansase în timp cu ajutorul cheii. 

Nu urmă moartea, ci o lovitură atât de puternică, încât 
izbucni în plâns de durere, în timp ce mintea i se scufunda, 
fără s-o poată controla, în inconştienţă, nu înainte însă de a 
realiza îngrozită că se lovise de peretele camerei şi că 
puterea pe care o poseda fusese trădată încă o dată de 
incapacitatea ei de a o manevra. lar acum, doctorul Lell va 
avea timpul să înfăptuiască tot ceea ce avea de gând. 
Întunericul i se aşternu peste ochi... 

CAPITOLUL X. 

Garson păstra amintirea nopţii şi a vehiculului rapid care îl 
transportase. Era un mic aparat minunat, metalic, care 
ţâşnise şi o cotise la stânga, departe, apropiindu-se cât 
putea de mult de ceața roşiatică a barierei energetico- 


temporale. Nu îl urmă nici o altă navă. Câteva secunde măi 
târziu, prin spărtura în flăcări, ieşi din Delpa, scăpând astfel 
din mâinile doctorului Lell. 

Apoi îl lovise ceva şi nu mai ştiuse nimic. Se trezi fără să 
simtă vreo durere ori vreun sentiment de pericol. Stătea 
culcat într-un pat, moleşit încă, iar în minte i se derulau 
toate evenimentele petrecute; îşi dădu seama, satisfăcut, că 
trebuie să fie teafăr şi-n afara oricărui pericol. Bineînţeles 
că mai avea multe de făcut. Avea de transmis 
Planetarienilor informaţia că trebuie să cucerească mai 
repede Delpa şi că victoria finală urma să aibă loc aici şi nu 
în altă parte. Şi apoi, cumva, va trebui să-i convingă să-l 
lase să se întoarcă la Norma. 

Zăcu nemişcat un timp, cu ochii deschişi, priyind meditativ 
tavanul cenuşiu. De undeva din apropiere se făcu auzită 
vocea unui bărbat. 

— N-are nici un rost să te aştepţi la asta. 

Garson îşi întoarse brusc capul, pentru, prima dată 
alarmat. Zări un şir de paturi asemănătoare celor de spital, 
dincolo de care urmau încă multe altele la fel. Din patul de 
lângă el, doi ochi strălucitori şi iscoditori îl urmăreau. Omul 
zăcea pe spate, eu capul pe o pernă şifonată, prost înfăţată. 
Îi spuse: 

— Îmi închipui că te aştepţi să vezi lucruri surprinzătoare 
aici. Ei bine, n-o să vezi. Ai fost plasat aici ca să-ţi revii 
treptat, fără emoţii, crize de isterie sau ceva care să te 
deranjeze. Doctorii, deşi pregătiţi de Planetarieni, sunt cu 
toţii oameni din trecut. Şi până cu o zi în urmă s-au 
pronunţat în ceea ce te priveşte că... 

Omul făcu o pauză. Îşi încruntă sprâncenele, după care 
zâmbi - un zâmbet ciudat, întunecat. 

— Am spus deja prea multe. Dar, de fapt, cred că eşti 
destul de puternic ca să suporţi orice şoc acum. Vei afla 
foarte curând adevăruri neplăcute despre situaţia în care te 
afli, aşa că nu-i cazul acum să faci o depresie nervoasă. 


Doar un avertisment preliminar: pregăteşte-te sufleteşte să 
auzi veşti proaste. 

Garson simţi că-i creşte puţin curiozitatea, dar nu se 
alarmă deloc. După tot ceea ce îi spusese doctorul Lell, 
direct sau prin aluzii despre Planetarieni, ştia că toate 
pericolele de aici nu le-ar putea depăşi pe cele prin care 
trecuse. Singura emoție pe care o simţea era legată de 
gândul că trebuia să o salveze pe Norma din Centrul de 
recrutare. Spuse cu glas tare: 

— Dacă dorm când va veni un doctor sau un Planetarian, 
vrei să mă trezeşti? Am ceva să le spun. 

Omul zâmbi trist; era un tânăr atrăgător, cam de treizeci 
de ani. Reacţia lui îl făcu pe Garson să se încrunte. Întrebă 
cu o voce tăioasă: 

— Care-i problema? - 

Celălalt dădu din cap cu milă. 

— Mă aflu de douăzeci şi şapte de zile aici şi n-am văzut 
nici un Planetarian. Cât despre faptul că cineva ar putea să- 
ţi spună ceva despre ei, te-am avertizat deja să te aştepţi la 
veşti proaste. Ştiu că ai un mesaj de transmis. Mai mult, ştiu 
de la Dra Derrel despre ce este vorba, dar nu mă întreba 
cum a aflat el. Tot ce-ţi pot spune este: uită că ai un mesaj 
de transmis. Apropo, mă numesc Mairphy - Eduard 
Mairphy. 

Pe Garson nu-l interesau numele şi nici felul misterios în 
care îi aflaseră mesajul. Era totuşi neliniştit. Fiecare cuvânt 
pe care îl rostise tânărul acesta simpatic, cu voce plăcută, 
ascundea aluzii înfricoşătoare. Îl studie cu atenţie pe 
Mairphy, dar nu descoperi decât o faţă deschisă, cinstită, ce 
afişa un surâs prietenesc, puţin trist totuşi, şi o buclă rebelă 
de păr castaniu pe una din tâmple - nimic care să fie 
primejdios în înfăţişarea lui. Atunci de unde ar putea veni 
pericolul? De la Planetarieni? 

Era ridicol. Oricâte defecte ar fi avut, Planetarienii erau 
singura rasă a acestui „timp” ce trebuia susţinută. Era 
posibil să aibă obiceiuri ciudate, dar cealaltă tabără era 


sub. Stăpânirea răului, mai presus de orice închipuire. Nici 
nu se punea problema alegerii între ei. 

Ce avea de făcut era cât se poate de simplu. Imediat ce i 
se va permite să se scoale - şi acum se simţea perfect - va 
încerca să dea de un Planetarian. Afacerea începea să 
devină neplăcută şi prezenta câteva aspecte încâlcite, dar 
nu era nimic grav. Îl auzi pe Mairphy că-i spune: 

— În afara avertismentului, nu-ţi voi mai spune nimic 
deocamdată. Şi acum, altceva: crezi că te vei putea scula 
într-o oră? Adică, te simţi bine? 

Garson aprobă din cap nedumerit. 

— Cred că da: De ce mă întrebi? 

— Vom survola Luna cam pe atunci şi am crezut că este o 
privelişte ce merită văzută. 

— Ce? 

Mairphy se uită la el, cuprins de remuşcări. Spuse încet: 

— Am uitat. Eram atât de preocupat să nu-ţi spun nimic 
despre primejdia principală care ne pândeşte, încât nu mi-a 
trecut prin cap că erai inconştient în momentul plecării. 

Continuă dând din umeri: 

— Ei bine, ne aflăm în drum spre Venus. Şi chiar dacă n-ar 
mai fi altceva în plus, acest fapt, singur, este suficient de 
rău. Nu se află nici un Planetarian la bord, doar oameni din 
trecut scăpaţi din „tentaculele” Observatorului. N-ai nici o 
şansă să le vorbeşti întrucât... 

Se opri, după care vorbi din nou: 

— Eram gata din nou să-ţi spun adevărul. Dar n-am s-o fac 
înainte de a fi capabil să-l suporţi. 

Garson aproape că nu-l mai auzea. Continua să fie într-o 
stare de şoc, copleşit de vestea incredibilă că se află în 
spaţiu. În spaţiu! Realiza că i se dejucaseră toate planurile. 
Chiar şi evenimentele despre care ştia vor fi în curând la o 
distanţă uriaşă de el. 

Gândul era cumplit. Stătea în pat în capul oaselor, încordat 
şi nesigur. Într-un târziu pronunţă cu o voce strangulată: 

— În cât timp ajungem pe Venus? 


— În vreo zece zile, cred. 

Foarte prudent, Garson începu să calculeze. Simţi că nu 
era totul pierdut; nu era atât de rău, pe cât crezuse prima 
dată. Zece zile pentru a ajunge acolo, zece pentru a 
cunoaşte pe cineva care să-i mijlocească întâlnirea cu un 
Planetarian căruia să-i predea mesajul şi încă zece zile 
pentru a se întoarce pe Pământ. O lună! Se încruntă. Nu 
era prea bine. Războaie fuseseră pierdute, imperii se 
prăbuşiseră în mai puţin de atât. Totuşi cum să transmită 
mesajul de pe o navă programată să ajungă pe Venus? 
Dintre toate ideile care i se conturaseră în minte la început, 
doar una era clară. 

Spuse cu o voce sugrumată: 

— Dacă aş fi în epoca mea, aş încerca să-l abordez pe 
comandantul navei. Dar m-ai lăsat să înţeleg că procedurile 
normale nu se aplică pe o navă spaţială Planetariană. 
Cinstit, ce şanse aş avea? 

Văzu că interlocutorul său se încruntă. 

— Nici măcar una! Îi replică el. Nu-i de glumit, Garson. 
Aşa cum ţi-am mai spus înainte, Derrel cunoaşte mesajul. 
Nu mă întreba cum - sau de ce, sau de când - este interesat 
de el. A fost un conducător politic în epoca sa şi este un 
foarte bun specialist în mecanică, dar, dacă e să te iei după 
ce spune, nu cunoaşte decât lucrurile normale, banale ale 
epocii lui. Va trebui să te obişnuieşti cu ideea că te afli 
laolaltă cu o grămadă de oameni din epocile trecute, dintre 
care unii sunt foarte ciudaţi, iar Derrel este cel mai ciudat 
dintre toţi. Dar uită asta! Aminteşte-ţi doar că te aflipeo 
navă spaţială într-o perioadă atât de îndepărtată de a ta, 
încât cărţile de istorie nici măcar nu pomenesc de vremurile 
tale. Gândeşte-te bine la asta! 

Garson începu să se gândească, culcat pe spate, cu 
răsuflarea încă tăiată, încă o dată buimăcit de ceea ce îl 
înconjura, forţându-se să descopere în jur ceva ieşit din 
comun. Dar nu se întâmpla nimic anormal, nici o mişcare 
ciudată. 


Totul era liniştit. Părea că se află într-un salon de spital 
neobişnuit de mare. După o clipă de încordare, îşi relaxă 
corpul şi fu năpădit de un torent de gânduri. Pe fundalul 
acestora, pericolul despre care îi vorbise Mairphy era ca o 
plăsmuire a minţii, ca o umbră îndepărtată. Rămâneau doar 
uimirea, Venus şi nava aceasta rapidă care îşi continua 
liniştită drumul. 

Venus! Lăsă cuvântul să i se rostogolească în minte; era o 
extraordinară hrană intelectuală, un imens stimulent 
pentru o minte formată şi antrenată aşa cum o avea el. 
Timp de secole, visurile oamenilor ajunseseră până în 
ceruri, fascinate de gândul ameţitor că undeva există şi alte 
lumi, la fel de vaste ca a lor, cu mări, continente, râuri şi 
comori, care depăşeau orice închipuire. Şi acum, pentru el, 
toate acestea urmau să devină realitate. În faţa acestui 
lucru, totul pălea. Bineînţeles că Norma trebuia salvată şi 
mesajul - transmis. Dar dacă-i era sortit să rămână în 
această lume până la sfârşitul războiului, atunci nu şi-ar 
putea dori nimic mai mult decât gustul ameţitor al aventurii 
şi posibilitatea de a învăţa, de a vedea şi de a cunoaşte cât 
mai multe, trăind în acest paradis pentru un savant. 

Fu trezit din visare de vocea lui Mairphy: 

— Ştii, spuse el gânditor, m-am mai gândit şi poate că ar fi 
o idee bună dacă ai încerca să-l vezi pe comandant. Va 
trebui să vorbeşti cu Derrel înainte de a acţiona în vreun 
fel. Dar... 

Garson oftă. Se simţi dintr-o dată epuizat atât fizic, cât şi 
psihic de turnura pe care o luau evenimentele. 

— Uite, spuse el obosit, cu un minut în urmă îmi spuneai 
că e absolut imposibil să-l văd pe comandant, iar acum ţi se 
pare, dintr-o dată, că ar fi o idee bună şi, astfel, imposibilul 
devine posibil. 

Fu întrerupt de un şuierat bizar pe care îl resimţi ca pe o 
apăsare dureroasă. Se săltă şi-i văzu pe ceilalţi dându-se 
repede jos din pat, după ce doar cu o clipă înainte 
trăncăniseră liniştiţi. Într-un minut, cu excepţia a vreo 


treizeci de oameni ce nu-şi părăsiseră paturile, întregul 
efectiv al camerei dispăruse printr-o uşă îndepărtată. Când 
aceasta se închise în urma lor, auzul îi fu lovit de vocea 
tensionată a lui Mairphy: 

— Repede! Ajută-mă să cobor din pat şi să mă urc în 
scaunul rulant. La naiba cu piciorul ăsta schilod, trebuie să-l 
văd pe Derrel. Atacul nu trebuie să aibă loc până ce nu vei fi 
încercat să-l găseşti pe comandant. Mai repede, omule! 

„Atac!” îi răsună în urechi lui Garson; apoi, cu un efort, se 
calmă. Se culcă pe spate, simțind cum îl trec fiori reci. 
Spuse cu o voce tremurătoare: 

— O să te ajut după ce-mi spui despre ce este vorba. Dă-i 
drumul. Repede! 

Mairphy oftă: 

— Totul e foarte simplu. Au adunat laolaltă un grup de 
„sceptici” - ăştia suntem noi - adică oameni care ştiu pur şi 
simplu că se află într-o altă epocă şi nu-şi fac probleme în 
această privinţă, dar care, aşa cum Planetarienii au înţeles 
bine, sunt mereu gata să se răzvrătească. Dar ceea ce n-au 
înţeles ei este că Derrel e aşa cum e. Răzmeriţa a reuşit 
doar parţial. Am pus stăpânire pe camera de control, pe cea 
a maşinilor, însă doar pe un singur depozit de muniții. Cel 
mai rău însă este că ne-a scăpat un „tentacul”, ceea ce 
înseamnă că Maşina-Observator a fost informată şi că au 
fost trimise deja nave de război pe urmele noastre. Dacă nu 
reuşim să punem mâna pe toată nava, vom fi nimiciţi, iar 
mai apoi executaţi până la ultimul. 

Continuă cu un zâmbet amar: 

— Asta te include şi pe tine şi pe oricine din această 
încăpere - schilod, bolnav ori inocent. Planetarienii lasă 
lucrurile neimportante în mâinile unei maşinării 
monstruoase numită Observator şi aceasta, în mod logic, nu 
poate simţi nici o urmă de milă. 

Oftă terminând: 

— Astea erau veştile rele. Suntem sortiţi cu toţii fie 
victoriei, fie morţii. Şi acum, repede, ajută-mă să ajung la 


Derrel şi să opresc atacul! 

Mintea lui Garson păru să devină ceva umflat şi dureros în 
care pâlpâiau nişte cuvinte: „sceptici”... „tentacule”... 
„răzmeriţă”. Îşi dădu seama cât este de istovit înainte chiar 
ca scaunul pe rotile al lui Mairphy să dispară pe uşa care îi 
înghiţise şi pe ceilalţi. Se culcă din nou pe spate, fără să 
simtă nici o urmă de emoție. Încet, în minte i se contură un 
gând, plat şi cenuşiu, referitor la o parte din acel mesaj 
care i se transmisese în maşina de depersonalizare, acel 
avertisment solemn: „Nu risca inutil. Încearcă să rămâi în 
viaţă!” 

Ce noroc pe el! 

CAPITOLUL. XI. 

Luna plutea maiestuoasă în imensitatea spaţiului 
întunecat, ca un glob uriaş de lumină care creştea văzând 
cu ochii. Timp de o oră îşi păstră aceleaşi dimensiuni, după 
care începu să se micşoreze în depărtare. Distanţa 
înfricoşătoare îl făcu pe Garson să se întunece în faţa 
înţelegerii subite a faptului că este o rotiţă neînsemnată în 
această încleştare gigantică a unor forţe la fel de gigantice. 

Privi până ce sfera luminoasă a Lunii deveni o luminiţă cât 
un bob de mazăre, pe jumătate ascunsă de mingea de foc 
care era Pământul. Începuse deja să i se contureze în minte 
ceea ce avea de făcut mai departe în momentul în care se 
întoarse pentru a-l privi pe Maifphy stând în scaunul său pe 
rotile. Se simţi frapat de semnele vădite de oboseală ce se 
imprimaseră pe chipul acestuia. Îi spuse: 

— Şi acum, că atacul a fost anulat, aş dori să mă întâlnesc 
cu acel misterios Derrel. După care ar fi cazul să te duci să 
tragi un pui de somn. 

Tânărul îşi lăsă bărbia în piept, extenuat. 

— Vrei să mă ajuţi să mă urc în pat? 

Din pat, Mairphy îi zâmbi şters: 

— Aparent, eu sunt invalidul, nu tu. Paralizatorul nu te-a 
afectat prea tare, în schimb arma energetică mi-a aranjat 


bine piciorul drept. Cât despre Derrel, te voi duce la el când 
o să mă scol. 

Garson fu şocat la auzul respirației liniştite, profunde a lui 
Mairphy. Se simţea părăsit, incapabil să acţioneze şi, în 
final, chiar supărat că începuse să depindă de altcineva. 
Începu să se învârtă fără rost prin cameră, pentru că tot n- 
avea altceva de făcut, şi totodată în speranţa vagă că îl va 
putea vedea pe extraordinarul Derrel. Dar treptat renunţă, 
iar atenţia i se îndreptă către toţi oamenii aceia ieşiţi din 
comun din jurul său. 

Băieţii făceau cu toţii pe grozavii. Cei care stăteau în 
picioare se mişcau cu o graţie insolentă, cu degetul mare 
înfipt neglijent sub curea sau la subsuoara maiourilor lor 
extravagante. Doar vreo şase membri ai echipajului compus 
din oameni viguroşi şi îndrăzneţi păreau să aibă cât de cât o 
educaţie. Restul erau aventurieri din trecut, mercenari care 
se răzvrătiseră la fel de uşor cum, în împrejurări diferite, s- 
ar fi hotărât să lupte alături de cei ce îi ţineau captivi. 

Era Oare vorba de o proastă cunoaştere a psihologiei din 
partea Planetarienilor? Părea imposibil, întrucât se 
dovediseră foarte abili în toate. Explicaţia consta, 
bineînţeles, în faptul că inteligenţa şi abilitatea lor aproape 
de neegalat pătrunseseră pe un tărâm ce le era complet 
necunoscut, reuşind iniţial să-i înşele cu uşurinţă pe 
oamenii din trecut care conduceau nava. 

Derrel! 

Întregul incident era tulburător, reprezentând un aspect 
strălucit al vitalităţii violente şi desăvârşite care a stăpânit 
Pământul de-a lungul tuturor epocilor. Erau adulţi smulşi 
din timpul lor, care iubeau viaţa şi care totuşi, printr-o 
înclinaţie disperată şi naturală spre revoltă, dovedeau că nu 
se tem de moarte. 

O singură persoană era răspunzătoare - cea care îi 
instigase. 

De trei ori, Garson a fost sigur că l-a depistat pe Derrel, 
dar şi-a schimbat de fiecare dată părerea înainte ca 


persoana respectivă să se apropie. 

La un moment dat, atenţia i-a fost atrasă de un individ 
înalt şi slab, stângaci, cu o faţă ciupită de vărsat, care purta 
o cămaşă şi nişte pantaloni cenuşii. Dacă n-ar fi avut totuşi 
un aspect îngrijit şi curat, s-ar fi putut crede că vine direct 
dintr-o fermă. 

Bărbatul stătea în picioare, pe jumătate sprijinit de unul 
dintre paturi şi nu spunea nimic. Şi totuşi se vedea că este 
în centrul atenţiei celor care-l înconjurau. Conducătorul! 
După o clipă, Garson văzu că şi celălalt îl studia pe furiş. 
Asta şi dorea, aşa că se apucă să-l observe pe faţă. Sub 
privirea sa scrutătoare, aspectul înşelător de fermier al 
celuilalt dispăru ca prin farmec. 

Obrajii ciupiţi păreau dintr-o dată o mască naturală ce 
ascundea puterea aproape nefirească a acelei feţe. 
Maxilarul puternic şi aspru, tăiat parcă dintr-o singură 
bucată, ca marginea rotunjită a unei nicovale, era ieşit în 
afară, fără a fi însă foarte proeminent. Nasul era ferm şi 
ascuţit, iar faţa prelungă şi osoasă. 

Garson îşi întrerupse examinarea. Cineva tocmai i se 
adresase bărbatului, numindu-l „Domnule Derrel”, şi acesta 
reacţionă de parcă ar fi aşteptat aceste cuvinte ca pe un 
semnal. Spuse pe cel mai liniştit ton pe care-l auzise Garson 
vreodată: 

— Profesore Garson, ai ceva împotrivă dacă vin să-ţi 
vorbesc? 

Garson fu uimit să constate că simte o ezitare. De mai bine 
de o oră se străduia să dea peste acest om, iar acum se 
trezi că dădea înapoi în faţa autorităţii emanate de străin. Îl 
izbi gândul că ar fi fost de ajuns să-i accepte cererea pentru 
ca să se afle cumva la cheremul său. 

Privirile li se întâlniră, a sa încărcată de gânduri, în timp 
ce a lui Derrel, la început inexpresivă, deveni mai apoi 
zâmbitoare. Zâmbetul îi destinse faţa şi o lumină într-un 
chip spectaculos, schimbându-i întreaga expresie. 


Personalitatea lui era ca o flacără ce topeşte orice 
împotrivire. 

Garson tresări la auzul propriilor cuvinte: 

— Bineînţeles că nu. Ce doreşti? 

Răspunsul veni repede şi teribil: 

— Ai primit un mesaj de avertizare şi nu mai e nevoie să 
cauţi ca să afli cine l-a trimis. Mă numesc Dra Derrel şi sunt 
din rasa Vrăjitorilor din Bor. Poporul meu luptă cu multe 
dificultăţi pentru a salva Universul ameninţat de un război 
ale cărui arme au la bază însăşi energia timpului. 

— O clipă! Vocea lui Garson îi sună până şi lui însuşi prea 
răstită. Vrei să spui că poporul tău a trimis mesajul? 

— Exact! Răspunse celălalt, iar faţa-i deveni aproape 
cenuşie. Mai mult, încerc să-ţi explic că ne aflăm într-o 
situaţie atât de critică, încât sugestia dumitale de a-l vedea 
pe comandantul Lurradin a devenit o stringentă necesitate. 

În mod ciudat, Garson nu se gândi la cele aflate, ci se 
închipui pe sine părăsind camera liniştită, aflată în 
siguranţă, pentru a se da pe mâna unor indivizi nemiloşi ce 
aparţineau unui alt trecut, mult mai crud decât al său, şi 
totodată a „tentaculelor”. Ca o umbră aşternută asupra 
oricărei alte emoţii, înţelese, conform legilor probabilității, 
că nu va mai putea înfrunta moartea fără ca de data 
aceasta să nu o primească. 

Treptat, începu să acorde atenţie revelaţiei aduse de 
cuvintele lui Derrel. Încercă să le examineze, simțindu-se la 
început atât de aiurit, încât ele continuară doar să existe 
haotic în mintea sa; cumva însă ceva nu se potrivea şi nu 
reuşea să explice pe deplin cele petrecute: un mesaj primit 
în camera obscură şi întunecată a unei maşini de 
depersonalizare a Glorioşilor, trimis într-un timp foarte 
scurt şi de la mare distanţă, prin reţeaua lor de apărare, de 
către Derrel! 

Garson se încruntă, simțind cum îi sporeşte nemulţumirea. 
Îl studie pe celălalt pe furiş şi constată că stătea aşezat în 
felul acela neîndemânatic care-i era specific, privindu-l 


calm, ca şi cum - simţea asta - ar fi aşteptat cu răbdare 
reacţia lui. Era un lucru încurajator, dar departe de a fi de 
ajuns. Garson îi spuse: 

— Văd că trebuie să vorbesc deschis, altfel totul va merge 
prost. Să-ţi spun ce gândesc. Îmi imaginasem anumite 
lucruri, care s-au dovedit a fi false, despre nişte fiinţe 
înzestrate cu puteri nebănuite. Mi-am închipuit că 
acţionează din viitorul acestui viitor, dar că, orice origine ar 
avea, ele sunt dotate cu o putere supraomenească şi că sunt 
superioare Glorioşilor. Se opri observând că pe faţa 
prelungă a celuilalt se strecoară un zâmbet chinuit, apoi 
Derrel spuse crispat: 

— lar acum, s-a dovedit că realitatea nu seamănă cu ceea 
ce ţi-ai închipuit. În faţa ta se află un om obişnuit, iar visele 
pe care ţi le-ai făcut în legătură cu puterile dumnezeieşti ce 
ar putea interveni în problemele oamenilor devin ceea ce 
au fost dintotdeauna: utopii. 

— Şi ce se află în locul lor? Întrebă Garson rece. 

Derrel spuse răspicat: 

— În locul lor se află un om care aproape că luase în 
stăpânire o navă spaţială şi care acum va înfrunta o moarte 
sordidă. 

Garson deschise gura vrând să zică ceva, apoi renunţă, 
încurcat. Explicaţia părea cinstită. Totuşi ea nu lămurea pe 
deplin totul. 

Derrel continuă cu o voce pătrunzătoare în care i se 
desluşea emoția: 

— De fapt, nu sunt sigur că a fost chiar o înfrângere. I-am 
convins pe străinii care nu aveau nici un motiv să lupte - 
mulţi dintre ei fiind invalizi - să o facă şi am avut totuşi un 
succes parţial împotriva echipajului foarte bine antrenat al 
unei nave total automatizate, echipaj susţinut de nu mai 
puţin de patru „tentacule” ale Observatorului atotştiitor. 

„„„Aşa laconică cum fusese, relatarea reuşise totuşi să dea 
o imagine plină de viaţă a luptei care avusese loc: oameni 
însângeraţi în faţa armelor energetice, împărțind şi primind 


lovituri, nimicind echipajul decis şi numeros al unei nave 
blindate, împreună cu patru „tentacule”, oricum ar fi fost 
ele. „lentaculul”, ce cuvânt urât, cu implicaţii neomeneşti! 

Şi totuşi tabloul nu era pe deplin satisfăcător. 

— Dacă vrei să mă faci să pricep ceva, spuse Garson 
tărăgănat, într-un sfârşit, va trebui să mai suporţi câteva 
întrebări. De ce te-ai mai răzvrătit în asemenea condiţii 
grele? 

Ochii celuilalt scăpărară dispreţuitor. Începu să vorbească 
cu patimă în glas. 

— Chiar poţi să ceri lămuriri în plus faţă de ceea ce ai 
aflat, şi anume că ne aflăm într-o situaţie disperată, întrucât 
ne-am asumat nişte riscuri? Am riscat pentru că - făcu o 
pauză ca pentru a se aduna, după care cuvintele îi ţâşniră 
pur şi simplu din gură - pentru că sunt din neamul 
Vrăjitorilor şi noi am stăpânit Pământul tocmai datorită 
curajului nostru. Aşa cum obişnuiau să procedeze 
întotdeauna Vrăjitorii, am ales calea dificilă, primejdioasă 
şi-ţi pot spune că victoria, cu tot ceea ce implică ea, nu este 
pierdută încă. 

În mod ciudat, după ce pronunţă aceste cuvinte, vocea i se 
stinse. O expresie de atenţie încordată îi apăru în priviri. Îşi 
cobori bărbia în piept ca şi cum ar fi ascultat un sunet 
îndepărtat. Garson alungă această impresie şi se concentră 
asupra gândului ce-i venise pe când celălalt vorbea. Spuse 
cu răceală: 

— Din păcate, în ceea ce priveşte pasiunea pe care ai 
oferit-o ca argument, eu sunt un om de ştiinţă şi am învăţat 
să nu accept niciodată justificarea în locul unei explicaţii. 

Veni rândul său să se oprească scurt. Privi uimit silueta 
aceea înaltă îndepărtându-se cu paşi mari de-a lungul 
peretelui. Vrăjitorul se opri la fel de repede pe cât pornise, 
iar acum degetele lui băteau darabana cu frenezie pe o 
porţiune a peretelui. Când Garson se ridică, văzu că 
peretele alunecase în jos, iar Derrel, pe jumătate aplecat, se 
chinuia să-l împingă cu totul spre duşumea. În spaţiul 


descoperit se iviră nişte sârme lucioase şi un punct argintiu 
strălucitor. Fără să ezite, Derrel apucă obiectul acela de 
culoarea metalului încins şi trase de el. Se produse o mică 
flamă şi, când îşi retrase mâna, strălucirea dispăru. 

Derrel privi întunecat la Garson. 

— Aceste obiecte asemănătoare sârmei nu sunt deloc 
sârme, ci o reţea energetică, o configuraţie de electroni 
care, după aproximativ o oră, se poate structura într-o 
redutabilă armă. „lentaculele” pot focaliza acest tip de 
fascicul oriunde, iar fasciculul în sine este indestructibil. 
Dar, până într-un anumit stadiu, poate fi distrus. 

Garson se încordă instinctiv în timp ce celălalt îl privea 
drept în faţă. Derrel continuă: 

— Ai putut vedea că fără capacitatea mea specială de a 
simţi formațiunile energetice, ar fi urmat o adevărată 
tragedie. 

— Fără tine, îi replică Garson tăios, n-ar fi fost nici o 
răzmeriţă. Îmi cer scuze, dar am o minte care cere 
explicaţii. 

Derrel îl privi fără ostilitate. În cele din urmă spuse serios: 

— Îţi ştiu îndoielile - dar poţi vedea că trebuie să examinez 
toate ungherele pentru a descoperi noi configurații 
electronice. Pe scurt, noi, Vrăjitorii, suntem o rasă din 
trecut care a dezvoltat o ştiinţă ce ne permite să 
interceptăm radiaţiile temporale ale Glorioşilor, deşi nu 
putem construi încă o maşină a timpului. În multe privinţe 
le suntem superiori atât Glorioşilor, cât şi Planetarienilor. 
Matematica noastră ne-a arătat că energia timpului nu 
poate pătrunde dincolo de o anumită limită. În consecinţă, 
am acţionat în toate felurile pentru a salva Universul, 
primul şi cel mai important lucru fiind stabilirea unei baze 
operative, de preferinţă pe o navă spaţială. 

Încheie liniştit: 

— În ceea ce priveşte restul, adică viitorul imediat, trebuie 
să ai încredere şi să treci peste îndoieli, fiindcă este necesar 


să-l vezi pe comandant. Trebuie să cucerim nava înainte de 
a fi distruşi. Te las acum să te gândeşti pe îndelete. 

Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă cu paşi mari, iar 
Garson rămase nemişcat, pe jumătate convins, dar totuşi 
încă neîncrezător, gândindu-se crispat că nu există nici un 
fapt pe care să se bazeze şi pentru care să-şi rişte viaţa. 

Se încordă încercând să perceapă vreun zgomot, dar în 
afara unor frânturi din conversațiile celorlalţi nu-i parveni 
nici o mişcare. Nava, această navă nemaipomenită, era pe 
deplin tăcută. Părea suspendată în acest colţ îndepărtat al 
Universului şi ea, cel puţin, nu era tulburată de nimic. 
Continua să se avânte neobosită, într-un zbor uimitor, dar 
de fapt fără să se grăbească, fiind independentă de legile 
mecanicii şi necunoscând îndoiala sau speranţa, ori frica 
sau curajul. 

Îndoială! Mintea îi era o masă întunecată în care pâlpâiau 
gândurile împovărate de suspiciunea crescândă, cunoscând 
în final un singur lucru sigur: dat fiind că miza jocului era 
atât de mare, trebuia să afle mai multe date despre aşa- 
numiții Vrâjitori din Bor. Ar fi fost o prostie să acţioneze 
împotriva Planetarienilor, care constituiau singura speranţă 
în acest război, doar pe baza unor vorbe meşteşugite ale 
cuiva! Dar ce să facă? De unde să afle? 

Minutele se scurgeau cu repeziciune. Se vedea doar 
priveliştea neagră, incredibilă a spaţiului. De acolo nu-i 
putea veni nici un răspuns. Ceilalţi zăceau în paturi, cu 
privirile aţintite în tavan, liniştiţi; asta era chiar mai rău. 
Într-un târziu, descoperi răspunsul în biblioteca dintr-o 
încăpere aflată în prelungirea marelui salon şi acest fapt îl 
bucură într-atât, încât, timp de o oră, dorinţa imperioasă de 
acţiune îi dispăru complet. 

Înţelese treptat că volumele care alcătuiau biblioteca 
fuseseră alese cu multă grijă. În orice altă împrejurare, 
fiecare cuvânt l-ar fi subjugat - dar nu şi acum. Îndârjit şi 
binedispus în acelaşi timp, începu să răsfoiască volum după 
volum pentru a-şi verifica descoperirea. În cele din urmă, 


obosit şi frustrat, se reîntoarse în pat. Îl găsi pe Mairphy 
treaz. 

Brusc şi imperios, se gândi că trebuie să-l întrebe ceva 
anume, după care însă renunţă. Era mai bine să aducă 
vorba despre Derrel pe ocolite. Începu prin a spune: 

— Presupun că ai fost deja în bibliotecă. 

Mairphy dădu din cap, iar ochii îi străluciră sardonic. 

— Nu în biblioteca asta, dar având în vedere că am trecut 
prin vreo alte două biblioteci, pun pariu că toate cărţile 
sunt de ştiinţă elementară, de călătorii interplanetare, dar 
niciuna de istorie şi că nu se află nicăieri vreo referinţă în 
privinţa anului în care ne aflăm. Nu ne lasă ei pe noi, 
„scepticii”, să aflăm ceva. 

Garson îl întrerupse aspru: 

— Planetarienii ăştia nu sunt îngeraşii pe care i-am crezut. 
Într-un mod foarte diferit, poate mai inteligent, nava este 
programată să structureze în forma pe care o doresc ei, la 
fel cum Glorioşii foloseau maşina de depersonalizare... 

Se opri brusc, mirat şi el de ceea ce gândea. În curând se 
va înfuria de-a binelea pe Planetarierii. Reuşi să se 
stăpânească: nu trebuia să u-rască, ci doar să pună cu grijă 
câteva întrebări referitoare la Derrel. 

Deschise gura să vorbească, dar Mairphy i-o luă înainte: 

— Ah, Planetarienii sunt în regulă. Dacă nu ne-am fi băgat 
în revolta asta nenorocită, am fi fost trataţi cum se cuvine în 
timpul călătoriei, cu condiţia să fi tăcut din gură şi să ne fi 
conformat ordinelor. 

Lui Garson îi ieşi complet din minte Derrel. 

— Ce vrei să spui? Îl întrebă. 

Mairphy râse cu tristeţe. 

— Suntem dintre acei „sceptici” care, în general, ştim 
unde ne aflăm. Marea majoritate a recruţilor nu ştiu nimic, 
cu excepţia faptului că aici este un loc ciudat. 

Din motive psihologice, ei trebuie să simtă că se află într- 
un mediu care le este absoluf firesc. O armată a grecilor 
antici crede că luptă de partea lui Jupiter într-o bătălie a 


zeilor. Oameni cu convingeri religioase din aproximativ 
patru sute de epoci diferite cred, fiecare din motivele lor 
specifice, că totul decurge aşa cum trebuie. Moraliştii 
Lerdite din secolul XXX cred că este vorba de războiul Marii 
Maşini ce luptă împotriva elementelor disidente. lar Ereticii 
Nelorieni din anii 7643 - 7699... Ce s-a întâmplat? 

Garson nu s-a putut stăpâni. Şocul fusese mai mult fizic 
decât mental. Când Derrel vorbise despre Vrăjitorii din Bor 
nu se gândise deloc la asta, dar acum fusese zgâlţâit de-a 
binelea. Cuvintele acestea întâmplătoare, ameţitoare îi 
produseseră un tremur nervos pe care nu şi-l putu stăpâni. 
Spuse într-un târziu: 

— Nu mă lua în seamă. E din cauza datelor pe care le-ai 
menţionat. Bănuiesc că-i o tâmpenie să te gândeşti la timp 
ca având un trecut şi un viitor. Există în acelaşi timp, 
împrăştiate, şase sute de miliarde de planete Pământ şi 
universuri create în fiecare minut. 

Respiră adânc. La naiba, a zăbovit prea mult. Derrel poate 
reveni din clipă în clipă. Întrebă cu dificultate: 

— Ce ştii despre Vrăjitorii din Bor? Am auzit undeva 
numele ăsta şi m-a îngrijorat. 

— Interesantă rasă, comentă Mairphy, iar Garson răsuflă 
uşurat: Omul nu-i bănuia motivele. Aşteptă încordat în timp 
ce Mairphy continuă: 

— Vrăjitorii au descoperit o legătură între sex şi minte, 
ceea ce le-a dezvoltat o capacitate mentală ieşită din 
comun, incluzând şi telepatia. Au condus Pământul vreo trei 
sute de ani, chiar înaintea instaurării epocii Păcii Veşnice. 
Forţele politice şi toate celelalte - violenţa, cunoaşterea 
amănunţită a legilor fizicii, au permis construirea primei 
nave spaţiale, care, conform descrierii, era la fel de bună ca 
oricare alta construită de atunci încoace. Multe din 
secretele lor s-au pierdut. Cele care s-au păstrat au devenit 
proprietatea unei tagme speciale de preoţi, a cărei 
distrugere finală este o altă poveste. 


Se opri, căzând pe gânduri, în timp ce Garson se întreba 
abătut cum ar trebui să interpreteze toate aceste fapte. 
Până acum, relatarea lui Derrel era confirmată practic 
cuvânt cu cuvânt. Vocea lui Mairphy îl scoase din starea 
aceea de indecizie. 

— E o poveste frumoasă legată de felul în care nava a fost 
inventată. În cursul unei lupte decisive pentru putere, un 
conducător învins, înnebunit de grija pentru soţia care îi 
fusese răpită şi ajunsese amanta cuceritorului, dispăru 
undeva, reveni cu nava şi reuşi să şi-o recapete împreună 
cu puterea pierdută, iar, după această întâmplare, dinastia 
Derrel a domnit timp de o sută de ani. 

— Derrel! Exclamă Garson. Dinastia Derrel! 

Trecu un timp până când ecoul şocului încasat se stinse şi 
el se obişnui cu gândul celor aflate. Vorbiră îndelung în 
şoaptă despre toate aceste lucruri, iar vocile lor profunde, 
baritonale formau un fundal propice gândurilor lui Garson. 

Se retrase în momentul în care Mairphy îi chemă şi pe 
ceilalţi. Cu o detaşare tristă, stătu să asculte în timp ce 
vocea lui Mairphy, la fel de neobosită, povestea mereu 
aceeaşi întâmplare, deşi cuvintele şi însuşi tonul variau la 
fiecare povestire. Oricum, reacţia oamenilor era mereu 
aceeaşi: bucurie! Bucuria dată de siguranţa victoriei! Şi ce 
mai conta în ce epocă urmau să ajungă după aceea? 

Garson îşi dădu seama la un moment dat că Mairphy îl 
priveşte cu ascuţime. 

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă Mairphy. 

Simţi apăsarea privirilor celorlalţi în timp ce dădu din 
umeri şi spuse: 

— 'Toate acestea nu îmi dau dreptul să sper prea mult. 
Istoria relatează că noi am cucerit nava. Dar încă mai 
trebuie să vorbesc cu comandantul, iar istoria nu spune 
nimic referitor la faptul că am supravieţuit sau nu. Cinstit, 
consider că mesajul primit prin maşina de depersonalizare 
a Glorioşilor este mai important ca oricând şi, având în 
vedere acest fapt, viaţa mea este şi ea mai importantă decât 


a oricărei alte persoane de la bord. Vă repet, singura 
noastră certitudine este că Derrel a scăpat împreună cu 
nava. Câţi dintre noi vor mai supravieţui, asta nu ştim, 
Derrel... 

— Da! Se auzi vocea calmă a lui Derrel din spatele lui. Ce 
anume, profesore Garson? 

Garson se întoarse încet. Nu avea nici un plan în minte, 
doar intenţia vagă de a submina autoritatea lui Derrel. 
Oricum, i se întărise convingerea că nu va mai exista nici un 
alt supravieţuitor. Dar nu putea face nici un plan, pentru 
simplul motiv că nava scăpase de sub controlul 
Planetarienilor. Derrel câştigase. 

Nici un plan. Singurii factori cu care se confrunta erau 
înspăimântătoarele sale nevoi şi mediul ostil în care se 
aflau. Privi fix, îndelung, corpul stângaci şi studie zâmbetul 
triumfător ce se citea pe faţa anormal de prelungă şi totuşi 
deosebită a omului din rasa Vrăjitorilor. Garson i se adresă: 

— Poţi citi gândurile, deci n-are nici un rost să-ţi spun ce 
se întâmplă. Ce intenţionezi să faci? 

Derrel zâmbi din nou cu acel zâmbet luminos, magnetic pe 
care Garson i-l mai văzuse. Ochii lui de culoarea agatei 
străluceau în timp ce îi observa pe oamenii adunaţi în cerc, 
după care începu să vorbească cu o voce răsunătoare. O 
voce în care se desluşea autoritatea şi care dezvăluia 
personalitatea puternică şi voinţa unui învingător. 

— Prima mea intenţie este de a spune tuturor celor de faţă 
că ne îndreptăm spre o epocă ce constituie o pradă bogată 
pentru cei îndrăzneţi. Femei, palate, bogăţie, putere, toate 
sunt pentru toţi cei care mă urmează, gata să-şi dea viaţa 
dacă va fi cazul. Ştiţi cu toţii în ce lume nenorocită şi aridă 
ne aflăm acum. Fără femei, fără nimic în afara înfruntării 
morţii, luptând contra Glorioşilor, care au încă poziţii tari pe 
Venus şi pe Pământ, şi contra unei adunături nenorocite de 
moralişti ce luptă împotriva unui război aflat pe sfârşite şi 
care, pe deasupra, vehiculează problema ciudată a 


dreptului oamenilor de a avea sau nu controlul asupra 
naşterilor. Mergeţi alături de mine? 

Era un apel incitant adresat impulsurilor primare, iar 
răspunsul n-ar fi putut să fie mai satisfăcător. Urmă un 
vacarm de voci şi de aclamații, iar în final cuvintele: 

— Ce mai aşteptăm? Să mergem odată! 

Pe faţa lui Derrel, zâmbetul prefăcut triumfător se 
accentuă în momentul în care se întoarse spre Garson. I se 
adresă încet: 

— Îmi pare rău că te-am minţit, profesore, dar nu mi-a 
trecut nicidecum prin cap că Mairphy sau oricare altcineva 
de la bord ştie povestea mea. [i-am spus ceea ce ţi-am spus 
fiindcă îţi citisem în minte câteva dintre scopurile care îţi 
ghidează actele. Am folosit, bineînţeles, prima regulă a 
persuasiunii şi ţi-am încurajat speranţele şi dorinţele. 

Garson zâmbi cu tristeţe. Micul discurs pe care Derrel îl 
ţinuse în faţa oamenilor era un exemplu strălucit în privinţa 
încurajării speranţelor şi dorințelor, vizibil mincinos şi 
adaptat împrejurărilor, convingător exclusiv datorită 
faptului că se adresa scopurilor personale ale celorlalţi. 
Văzu că Derrel îl observă şi îi spuse: 

— Ştii ce gândesc eu. Poate că îmi poţi transmite şi mie 
încurajarea pe care le-o serveai atât de uşor. Dar ţine 
minte, trebuie să fie bazată pe logică. Asta presupune că 
trebuie să mă convingi că este în propriul tău interes să mă 
laşi să cobor lângă un punct fortificat de-al Planetarienilor, 
dacă vrei să merg la comandant şi că, mai departe... 

Cuvintele, împreună cu aerul din plămâni, îi ţâşniră cu un 
zgomot şuierător. Simţea o apăsare cumplită. Se trezi dintr- 
o dată ridicat în aer şi văzu într-o străfulgerare două paturi 
trecând pe sub el, după care se prăbuşi în gol. 

Instinctiv, întinse o mână şi reuşi să amortizeze şocul 
căzăturii într-unul din paturi. Zăcea întins acolo, ameţit şi 
îngrozit, dar teafăr şi salvat. 

Salvat din ce? Se dădu jos din pat şi începu să-i observe pe 
ceilalţi cum se ridicau în picioare, devenind conştient 


pentru prima dată de gemetele şi strigătele de durere ce se 
auzeau în jur. Dintr-o dată, în încăpere bubui o voce venind 
dintr-o sursă nevăzută. 

— Aici camera de control! Derrel, s-a întâmplat un lucru 
cumplit: cu un minut în urmă ne aflam la treizeci de 
milioane de mile depărtare de Venus, iar acum planeta se 
află chiar în faţă, la mai puţin de două milioane de mile şi 
este perfect vizibilă. Ce s-a întâmplat? 

În acel moment, Garson îl remarcă pe Derrel. Zăcea întins 
pe spate pe duşumea, cu ochii larg deschişi şi cu o expresie 
concentrată întipărită pe faţă. Vrăjitorul îşi flutură mâinile 
lungi. 

— Stai! Se răsti el. „lentaculul” de la bordul acestei nave a 
raportat Observatorului de pe Venus, iar acum tocmai 
primeşte un răspuns, o explicaţie a ceea ce s-a întâmplat. 
Încerc să-l recepţionez. 

Vocea i se schimbă, devenind monotonă: 

— Manipulaţiile celui de-al şaptesprezecelea spaţiu şi timp 
X...au loc undeva în viitor... Câţiva ani mai târziu. Nava 
voastră - atât în mod accidental, cât şi intenţional - a fost 
prinsă în vârtejul provocat de furtuna timpului... Nu se 
cunosc încă forţele puternice care s-au exercitat asupra ei. 
Asta-i tot, cu excepţia faptului că nave de război de pe 
Venus au pornit în ajutorul vostru”. 

Derrel se ridică şi spuse liniştit, cu vocea lui obişnuită: 

— În privinţa celor spuse de tine, Garson, să ştii că nu am 
cum să-ţi dovedesc că vreau să fac ceva pentru tine. Istoria 
relatează că mi-am petrecut toată viaţa în epoca mea. De 
aceea, niciunul din pericolele care pândesc Universul, nu- 
mi pot afecta existenţa din trecut. Va trebui să acţionezi în 
concordanţă cu şansa pe care întâmplarea ne-o acordă, 
pentru ca mai târziu să te putem ajuta şi noi. Altă garanţie 
nu-ţi pot oferi. 

Cel puţin, o spusese pe şleau. Bineînţeles că pentru un 
oportunist până şi adevărul era tot un mijloc, până la urmă, 


o metodă de a adormi bănuielile. Rămânea doar faptul 
covârşitor că el era cel ce trebuia să-şi asume riscul. Spuse: 

— Dă-mi timp de gândire cinci minute. După câte văd, eşti 
convins că am să merg alături de voi. 

Derrel aprobă din cap. 

— Văd că mintea începe să ţi se obişnuiască cu gândul. 

Pe Garson nu-l încercă nici o presimţire a fantasticului 
lucru ce urma să se întâmple. Gândi, un gând cenuşiu, 
glacial: aşadar, urma să plece! În cinci minute. 

CAPITOLUL XII. 

Stătea în picioare în faţa peretelui transparent, privind cu 
atenţie imensitatea netedă a lui Venus. Planeta, deja uriaşă, 
creştea văzând cu ochii, ca un balon ce se umplea cu gaz. 
Dar se mărea din ce în ce mai mult şi, spre deosebire de un 
balon prea umflat, nu exploda. 

Tăcerea grea care se aşternuse în încăpere fu întreruptă 
de cel mai înalt dintre cei trei Ganelieni chipeşi. Cuvintele 
bărbatului pătrunseră în mintea lui Garson, accentuându-i 
apăsarea din suflet. 

— Atâta frumuseţe demonstrează încă o dată că războiul 
este acţiu-nea cea mai zadarnică a omului. Şi cel mai rău 
este că undeva, în viitorul acestui „viitor”, sunt oameni care 
ştiu cine a câştigat acest război şi nu fac nimic... Să-i ia 
naiba! 

Primul impuls al lui Garson a fost să spună ceva, să 
enumere încă o dată faptele pe care le cunoştea în legătură 
cu acest subiect fascinant. Se stăpâni însă, prea absorbit de 
ceea ce avea de făcut în curând. 

Mai mult, Mairphy îi descrisese pe Ganelieni ca fiind nişte 
fiinţe foarte labile psihic, care se concentraseră asupra 
frumuseţii şi cu care era inutil să discuţi ceva. În acelaşi 
timp, era adevărat că şi el se arătase în câteva rânduri 
destul de emotiv. 

Gândul i se curmă în momentul în care Mairphy spuse 
enervat: 


— Am mai discutat despre asta mai înainte şi am căzut de 
acord că sunt două posibilităţi: fie că nu mai există oameni 
în viitor - ceea ce înseamnă că Universul a fost distrus de 
bariera energetică a Glorioşilor - fie, dacă aceştia există, ei 
sunt replicile Planetarienilor ori Glorioşilor de acum, 
îmbătrâniţi cu un milion de ani. Dacă există înseamnă că 
Universul nu a fost distrus şi atunci de ce s-ar mai amesteca 
în acest război? 

În final am căzut de acord că este imposibil ca oamenii din 
viitor - oricum ar arăta ei - să fi trimis mesajul pe care l-a 
primit profesorul Garson. Dacă sunt capabili să trimită 
cuiva, oricine ar fi el, un mesaj, de ce l-au ales tocmai pe 
Garson? De ce nu i-au contactat direct pe Planetarieni? Sau 
măcar să-l fi avertizat pe Garson în privinţa pericolului? 

Garson interveni: 

— Derrel, ce plan de atac ai? 

Replica sosi rece: 

— N-am de gând să-ţi spun. Motivul este că, de la o 
distanţă mică, „tentaculul” poate citi gândurile unei minţi 
neexperimentate. Vreau să-ţi intre bine în cap că scopul tău 
n-are legătură cu nava asta şi să nu-ţi treacă prin gând ceva 
referitor la vreun atac. Lasă-mă să termin! Voi vorbi cu 
căpitanul Lurradin! 

— Hei! Exclamă Garson, după care se opri. 

Vrăjitorul închise ochii, iar trupul i se contractă. Se adresă 
atât lui Garson, cât şi celorlalţi. 

— O mare parte din aparatura de aici funcţionează prin 
control mental. 

Imediat, vocea i se schimbă: 

— Căpitane Lurradin! 

Urmă o tăcere încordată, apoi o voce aspră bubui în 
încăpere: 

— Da! 

— Avem de făcut o comunicare importantă, începu Derrel. 
Profesorul Garson, unul dintre cei care erau inconştienţi 
când... 


— Ştiu despre cine-i vorba! Îl întrerupse vocea tăioasă a 
celuilalt. Dă-i drumul şi spune ce ai de spus. 

— Până nu te apucă secolul XXIV, îi şopti Mairphy lui 
Garson. E turbat de când cu răzmeriţa asta şi nu poate uita 
ce s-a întâmplat cu prestigiul lui. 

Derrel vorbea din nou: 

— Profesorul Garson tocmai şi-a revenit şi cunoaşte 
explicaţia fenomenului care a dus la deplasarea navei cu 
treizeci de milioane de mile în treizeci de secunde. A înţeles 
că trebuie să te vadă şi să comunice imediat Planetarienilor 
mesajul său. 

Se auzi un hohot de râs îngheţat. 

— Ne crezi atât de proşti, încât să permitem vreunuia 
dintre voi să vină aici înainte de sosirea navelor de luptă? 
lată răspunsul meu: va trebui să aştepte să sosească navele. 

— Mesajul lui, spuse Derrel, nu poate să aştepte. Va veni 
acum la tine, singur. 

— Va fi împuşcat imediat. 

— Îmi pot închipui foarte bine, spuse Derrel usturător, ce- 
ţi vor face Planetarienii dacă va fi împuşcat. Asta n-are nici 
o legătură cu noi ceilalţi. Vine pentru că trebuie să 
transmită acel mesaj, atâta tot. 

Înainte ca Garson să poată articula ceva, Mairphy 
interveni prompt: 

— Mă opun. Recunosc că mai devreme am fost de acord cu 
planul, dar acum, în aceste împrejurări, nu-l pot susţine. 

Vrăjitorul se răsuci spre el şi replică cu o voce 
răsunătoare: 

— Asta-i o lovitură pe la spate pentru noi toţi. Avem aici un 
om care încearcă să se hotărască în privinţa unei misiuni 
primejdioase şi tu încerci să-i slăbeşti hotărârea. Ai spus că 
vii din perioada tulbure a celor 13000 de ani care au urmat 
Păcii Veşnice. Asta se întâmpla după epoca mea şi nu ştiu 
nimic despre această perioadă, dar este clar că lâncezeala 
specifică vremii de pace îi afectează încă pe contemporanii 


tăi. Având în vedere că eşti infirm şi neputincios şi că de 
fapt nu vei lupta, îţi sugerez să te abţii să mai dai sfaturi. 

S-ar fi putut dezlănţui un adevărat scandal, dar Mairphy 
dădu doar din umeri, zâmbind înţelegător şi-i spuse lui 
Garson ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic: 

— Mă retrag din discuţie, după care termină zicând: 
Noroc, prietene! 

Derrel, cu privirea tăioasă, i se adresă cu o voce de gheaţă 
lui Garson: 

— Vreau să subliniez un lucru. Istoria spune că am cucerit 
această navă. Singurul plan pe care ne-am bazat depindea 
de tine. De aceea, te-ai dus să-l vezi pe căpitan. 

Lui Garson, care se baza în primul rând pe logică, îi venise 
deja acest gând. Ba mai mult, se hotărâse de vreo cinci 
minute. 

Coridorul pe care porni era gol ca şi primul; aceasta îl făcu 
să se încordeze la maximum. Garson se opri cu răsuflarea 
tăiată şi-şi şterse dâra subţire de transpiraţie de pe frunte. 
Şi încă nu avea nici o presimţire despre felul cum se vor 
termina toate acestea pentru el. Nu percepea nimic în afara 
cumplitei realităţi a pătrunderii lui în profunzimile unei 
nave ce părea că nu se mai termină şi că se măreşte cu 
fiecare pas pe care-l făcea. 

O uşă cedă la simpla lui atingere. Se strecură într-o 
magazie uriaşă, în care era stocată încărcătura navei în 
greutate de mii de tone, tăcută şi fără viaţă, asemenea 
coridoarelor din faţă. Înaintă încercând să nu se gândească 
la nimic, pentru a uita mai ales de atacul plănuit al lui 
Derrel. Fu străbătut de un gând vag. Dacă Norma s-ar 
putea feri de doctorul Lell şi i-ar trimite un mesaj, atunci şi- 
ar putea apăra gândurile de orice. 

Era atât de absorbit, încât nici nu observă coridorul ce se 
deschidea într-o parte până ce un grup de câţiva oameni nu 
năvăli pe acolo, surprinzându-l înainte de a se putea gândi 
sau apăra. Oricum nu ar fi intenţionat să lupte. 


— Aduceţi-l aici! Răcni o voce familiară şi, după o clipă de 
bâjbâială de-a lungul coridorului, văzu un bărbat zvelt, 
îmbrăcat în uniformă, iar lângă el... Un „tentacul”! 

Obiectul acela subţire şi lunguieţ, nu putea fi altceva; se 
rostogoli înainte de parcă ar fi fost pe roţi, iar ochii aceia ca 
de insectă îl priviră în faţă. Dinspre el se auzi o voce aspră, 
distinctă, lipsită de emoție: 

— Nu pot prinde nici un gând, ceea ce e neobişnuit. 
Presupune învăţarea şi pregătirea pentru încercări de citire 
a gândurilor. Observatorul recomandă execuţia imediată. 

Vocea dură a tânărului spuse: 

— La naiba cu Observatorul. Îl putem executa oricând. 
Aduceţi-l aici. 

Se deschise o uşă şi lumina pătrunse în coridor. Peste 
câteva clipe, uşa se închise în urma lui. Garson văzu că 
încăperea nu era decât anticamera micuță a unei săli mai 
mari şi întunecate. Abia dacă remarcă acest fapt. Gândea, 
aflat încă sub şocul usturător pe care îl suferise: 
Observatorul ăsta de o logică perfectă recomandă execuţia 
înainte de a-l lăsa să spună ceva. Zău aşa, nu era deloc 
înţelept! La naiba cu tâmpitul de Observator! 

Furia îi scăzu în faţa surprizei uriaşe pe care o resimţi la 
vederea căpitanului. Prima impresie fusese că acesta era 
tânăr, dar acum, văzut îndeaproape, părea mult mai în 
vârstă şi mai matur. Oricum ar fi fost, în starea în care se 
afla, remarca îl ului. Mirarea îi trecu căci înregistră 
întrebarea ce mijea în ochii căpitanului Lurradin... Garson 
începu să vorbească imediat. 

Când termină, comandantul se întoarse spre „tentacul”. 

— Ei bine? Îl întrebă. 

Vocea „tentaculului” sună imediat, impersonală. 

— Observatorul îţi aduce aminte că distrugerea 
„tentaculelor” 1601, 1602 şi 1603, precum şi neutralizarea 
structurilor electronice puteau fi înfăptuite doar cu ajutorul 
unei persoane capabile să citească gândurile. Având în 
vedere acest fapt, la bord se află, fără ca noi să ştim, o 


asemenea persoană. Doar patru rase din istorie au realizat 
transmiterea telepatică. Dintre acestea, doar Vrăjitorii din 
Bor posedă cunoştinţe tehnice deosebite. 

La început, atenţia i se concentra doar asupra faptului 
ieşit din comun că acest lucru vorbea şi raţiona ca o fiinţă 
omenească. Maşina-Observator a Glorioşilor pe care o 
văzuse era doar o maşinărie uriaşă, mult prea mare pentru 
a fi cuprinsă de mintea omenească; era ceva aidoma unei 
cifre de neimaginat şi asta era tot. Dar monstruozitatea 
aceasta lungă, tubulară, cu vocea sa omenească era ceva cu 
totul străin minţii omeneşti. 

Sentimentul care-l cuprinse se spulberă în faţa realităţii 
teribile că o fiinţă capabilă să descopere identitatea lui 
Derrel ar dovedi de fapt că moartea era țelul lui 
fundamental şi că orice altceva era pură iluzie. Vocea 
continuă netulburată: 

— Vrăjitorii sunt cutezători, şireţi şi nemiloşi şi nu 
acţionează în situaţii de urgenţă, dacă acestea nu au o 
legătură cu scopurile lor proprii. De aceea, sosirea acestui 
om aici face parte dintr-un plan ascuns, menit să ne inducă 
în eroare. Aşadar, distruge-l şi părăseşte apoi nava! Navele 
de luptă vor lua toate deciziile necesare, mai târziu, fără 
alte pierderi de vieţi omeneşti. 

Garson văzu cu o teamă neaşteptată, disperată că 
Lurradin ezită. Comandantul spuse fără chef: 

— La naiba, nu-mi place să admit, o înfrângere. 

— Nu fi plictisitor! Ai putea învinge cu forţele tale, dar 
navele de luptă vor învinge cu siguranţă! 

Decizia sosi brusc: 

— Foarte bine, spuse căpitanul tăios. Willant, 
neutralizează-l pe acest prizonier şi... 

Garson îl întrerupse cu o voce pe care abia şi-o recunoscu, 
o voce anormal de calmă. 

— Şi relatarea mea? 

Se lăsă un moment de tăcere. 


— Relatarea ta, spuse într-un târziu „tentaculul” - şi 
Garson se înfioră constatând că acesta era cel ce 
răspunsese şi nu căpitanul - este respinsă de Observator ca 
ilogică. Este imposibil ca ceva să nu funcţioneze cum 
trebuie într-o maşină de depersonalizare a Glorioşilor. 
Faptul că ai fost repersonalizat după ce ai ajuns în liniile 
noastre, la fel ca şi ceilalţi, dovedeşte că erai normal, 
întrucât maşina de repersonalizare n-a raportat nimic 
neobişnuit în ceea ce te priveşte. Pe deasupra, chiar dacă ar 
fi adevărat, mesajul pe care l-ai primit este stupid, întrucât 
nici o putere şi nici cunoştinţele militare actuale nu ar 
putea face ca Delpa să se predea cu un minut măcar mai 
devreme. Este imposibil să străpungem o barieră 
energetică temporală în mai mult de un punct o dată, fără a 
ne distruge maşina de neutralizare. În consecinţă, atacul nu 
poate avea loc decât asupra unui singur punct, manevrele 
militare fiind folosite în ultimul stadiu al conflictului, într-o 
anumită zonă din spaţiu. Altfel... 

Abia reuşea să perceapă cuvintele, cu toate că toate 
simţurile i se încordaseră din răsputeri. Îşi simţea mintea 
grea cât un munte, târând un singur gând şi o singură 
speranţă. Spuse încercând să-şi recapete calmul: 

— Comandante, din felul în care-l tratezi pe acest 
„tentacul” şi pe cei ce-l manevrează deduc că ai încetat de 
mult să-i urmezi orbeşte instrucţiunile. De ce? Pentru că 
este inuman. Observatorul este un mare stoc de informaţii 
ce poate furniza date despre orice subiect, dar este limitat 
la faptele pe care le cunoaşte. Este o maşină şi, deşi ar 
părea logic să mă distrugi înainte de a părăsi nava, ştii la fel 
de bine ca şi mine că nu este nici necesar şi nici drept şi, 
ceea ce este mult mai important, că nu ţi-ar pricinui nici o 
neplăcere dacă m-ai ţine aici prizonier şi ai aranja ulterior 
ca un Planetarian să examineze originea mesajului care mi- 
a parvenit. 

Termină pe un ton relaxat şi sigur: 


— Căpitane, cineva mi-a spus că provii din anii 2000. Pun 
pariu că mai există curse de cai în epoca ta. Pun pariu, de 
asemenea, că nici o maşină nu poate înţelege vreodată un 
om care pariază ultimul dolar pe un cal negru. Ai dat deja 
dovadă de lipsă de logică neîmpuşcându-mă imediat ce am 
apărut, cum ameninţaseşi mai devreme; nepărăsind nava, 
după cum îţi recomandase Observatorul; în sfârşit, 
permiţându-mi să vorbesc, aici, chiar în momentul în care 
atacul inamic este pe cale de a începe, pentru că este vorba 
într-adevăr de un atac, iar în spatele lui se află cea mai 
strălucită minte de pe navă. Asta nu contează însă, pentru 
că ai de gând să părăseşti nava. Important este doar un 
lucru: ca pe baza deciziilor tale ilogice să ajungi la o 
concluzie logică. Pentru a-ţi redobândi prestigiul, o dată în 
viaţa aceasta searbădă trebuie să te bazezi pe noroc şi 
numai pe noroc. 

Ochii tăioşi nici măcar nu clipiră, în schimb vocea dură 
rosti nişte cuvinte care sunară aproape ca o muzică în 
urechile lui Garson: 

— Willant, du-l pe prizonier în nava de salvare. 

Atunci se întâmplă. Exact în clipa în care se simţea 
victorios şi ştia că mai rămăseseră ceva mâi mult de doi ani 
până când bariera energetico-temporală urma să amenințe 
Universul, chiar atunci când l-a cuprins o bucurie teribilă la 
gândul că reuşise să învingă toate dificultăţile şi simţea o 
uşurare de nedescris... 

Percepu în minte vocea unei femei, puternică şi clară, de 
neînvins, ca un foc sălbatic. Vocea Normei! 

— Jack! Jack! Ajutor! Am nevoie de tine! Oh, Jack, vino 

Universul întreg începu să se rotească. Dintr-o dată nu 
mai există nici o navă şi el se prăbuşi într-o prăpastie de 
întuneric. În urma lui se aşternu o distanţă de neconceput. 

Totul încetă să mai existe: navă, Pământ, lumină. 

Trebuie că trecuse mult timp, căci mintea îi era străbătută 
de gânduri încete, dar noaptea nu se terminase. De fapt nu 
era noapte. Putea să-şi dea seama acum de acest lucru, 


LIA 


fiindcă era şi timpul. Nu era noapte, era un vid total. Nu era 
NIMIC! 

Câteva clipe omul de ştiinţă din el se bucură de acest 
gând; i se oferea posibilitatea să exploreze şi să examineze 
acest non-spaţiu. Dar nu era nimic de examinat şi nimic cu 
care să examineze, nici un simţ care ar fi putut înregistra 
sau înţelege ceva, nimicul absolut! Fu cuprins de un val 
întunecat de teamă. Mintea refuză să perceapă teribila 
impresie. Dar cumva, timpul continua să se scurgă. Valul de 
disperare îl părăsi şi nu mai rămase... Nimic! 

Schimbarea surveni brusc. Acum se afla în acea izolare 
desăvârşită, în clipa următoare o voce omenească spuse 
neutru: 

— Asta e o problemă. Cum naiba a nimerit în structura 
arcului superior? Ai zice că a picat pur şi simplu aici. 

— Nici un raport nu menţionează vreun zbor de avioane 
deasupra Delpei, replică o a doua voce. Mai bine întreabă-l 
pe Observator dacă există vreo metodă de a-l scoate de 
acolo. 

Aprobă cu gravitate în gând această idee. Bineînţeles că 
trebuia să iasă de aici. 

Nu-şi termină gândul. De unde să iasă? Din nimic? 

Îşi puse încordat întrebarea aceasta chinuitoare, 
străduindu-se să-i pătrundă înțelesurile profunde care 
păreau că tălăzuiesc undeva, scăpând de sub controlul 
raţiunii sale. Cuvintele îi sunaseră totuşi familiar. 

Delpa! Un gând înspăimântător îi ţâşni prin creier. Nu se 
putea afla în Delpa, sau poate - se simţi dintr-o dată 
îngrozitor, ca lovit de o boală grea —...se afla totuşi acolo? 

Starea aceea de rău se transformă într-o oboseală fără 
speranţă, aproape ca o dezintegrare haotică. Ce conta unde 
se află? Era încă o dată prizonierul unui mediu ostil, 
puternic şi dominator, o pradă a unor forţe mai presus de 
el, incapabil să o ajute pe Norma, incapabil să se salveze pe 
sine însuşi. Norma! Gândul îl făcu să se încrunte, golindu-i 
mintea de orice emoție, făcându-l indiferent chiar şi la ideea 


că ceea ce se întâmplase atrăgea primejdii cumplite asupra 
Normei. Rămânea doar modul neobişnuit şi aproape 
incredibil în care îl chemase Norma - iar el, ca într-un 
coşmar, se prăbuşise în Delpa! Se prăbuşise într-o zonă 
nesigură, care se pare că se numea „structura arcului 
superior”. 'Tresărind dintr-o dată, îşi dădu seama că 
Observatorul vorbea de câteva secunde: 

— Este sigur că nici un avion, nici o maşină de nici un fel 
nu a zburat deasupra Delpei de la cea de-a şaptesprezecea 
manipulare a timpului şi a spaţiului de acum patru 
săptămâni. De aceea bărbatul descoperit în arcul superior 
este o enigmă, a cărei identitate trebuie aflată fără 
întârziere. Ia legătura cu superiorul tău! 

Aşteptă, fiindcă oricum nu avea altceva de făcut. Cel puţin, 
nu deocamdată. În cele din urmă îşi aminti că nava fusese 
împinsă cu un milion de mile într-o secundă de acea a 
şaptesprezecea manipulare misterioasă a timpului şi 
spaţiului. Numai că Derrel a descris-o cu claritate ca pe o 
consecinţă a unui eveniment petrecut cu câţiva ani mai 
târziu în viitor. Acum, Observatorul vorbea de parcă acesta 
avusese loc cu patru săptămâni în urmă! Nostim! 

— Nu-i nimic nostim în asta!” spuse o a patra voce, o voce 
melodioasă pe care fluxul gândirii sale o recepționa atât de 
uşor, încât se întrebă, scurt şi aproape mecanic, dacă aceste 
cuvinte fuseseră doar gândite sau şi rostite de el. 

— Profesore Garson, ai fost identificat. Vocea pe care o 
auzi este cea a unui Planetarian care-ţi poate citi 
gândurile.” 

Un Planetarian! Uşurarea îi învălmăşi gândurile. Se sforţa 
încercând să vorbească, dar nu-şi simţea limba, buzele şi 
nici trupul. Nu-i mai funcţiona decât mintea în acel vid 
perfect, mintea care i se concentra cu repeziciune, din ce în 
ce mai repede, asupra nenumăratelor lucruri pe care 
trebuia să le afle. Doar vocea aceea rece şi puternică ce 
rostea acele lucruri uimitoare reuşi să potolească treptat 
tumultul ce-l chinuia. 


— Manipularea a constat în îndepărtarea unei unităţi a 
sistemului solar din fluxul central, fără a afecta 
continuitatea sistemului principal; una din zece miliarde pe 
secundă a fost eliminată într-un asemenea mod, încât 
energia timpului, cu puterea sa nebunească şi nelimitată, a 
început s-o creeze din nou, dând naştere altor două cu 
aceeaşi uşurinţă cu care, mai devreme, o zămislise pe 
prima. 

De fapt, acum există în paralel optsprezece sisteme solare, 
dintre care şaptesprezece creaţii manipulate şi originalul. 
Totuşi, trupul meu există numai în două din acestea întrucât 
niciuna din precedentele şaisprezece manipulări nu s-a 
petrecut în timpul vieţii mele. Bineînţeles că cele două 
trupuri ale mele există în lumi separate şi nu se vor întâlni 
niciodată. Deoarece Norma Mathenson este chiar centrul 
acţiunii, corpul ei se află doar în sistemul solar principal. 
Motivul pentru care componentele tale fizice au răspuns 
chemării ei este că ea posedă acum puterea mentală Insei. 
Chemarea ei te îndreaptă mai degrabă în direcţia ei şi nu la 
ea, pentru că ei îi lipsesc atât inteligenţa, cât şi cunoştinţele 
necesare folosirii la maximum a capacităţilor ei. Întrucât ea 
nu te-a protejat de pericolele indirecte la care ai fost expus, 
ai căzut drept în bariera energetico-temporală care 
înconjoară oraşul Delpa şi care te-a trimis imediat în vidul 
temporal în care te găseşti acum. Datorită unghiului sub 
care ai căzut, va trece o perioadă nedefinită până ce 
maşinile vor reuşi să rezolve ecuaţia care te va elibera. 
Până atunci, va trebui să ai răbdare.” 

— Stai! Gândi Garson rapid. Marea barieră energetico- 
temporală! Dar ar trebui să fie deja gata!” 

— În cel mult două săptămâni, sosi replica rece. i-am 
primit relatarea, stai liniştit, şi le-am comunicat Glorioşilor 
despre pericolul care ne ameninţă pe toţi. Dar, cu mândria 
şi încrâncenarea lor, ei consideră acest pericol ca pe o 
ameninţare menită să ne facă pe noi să capitulăm! Oricum, 
pentru noi, lumea concepută - o lume în care domneşte un 


control absolut al tuturor lucrurilor - reprezintă o altă 
formă a morţii, una mai rea chiar. Nici un şantaj nu ne va 
face să dăm înapoi, mai ales cunoscând faptul că 
avertismentul ne-a fost trimis de oameni din viitor. De 
aceea... Vom învinge!” 

Garson nu avea timp să rumege în minte cele aflate, astfel 
încât formulă repede următoarea întrebare: 

— Să presupunem că nu sunt din viitor - nu din viitorul 
acestui al şaptesprezecelea sau al optsprezecelea sistem 
solar; atunci ce se va întâmpla cu mine dacă acest sistem 
solar este distrus?” 

Răspunsul veni încă mai rece ca înainte: 

— Situaţia în care te afli este la fel de specială ca şi cea a 
domnişoarei Matheson. Ai căzut din trecut în viitor şi ai 
ratat manipularea. De aceea exişti nu în două sisteme 
solare, ci numai aici unde te afli legat, într-un fel, de noi. 
Domnişoara Matheson există doar în sistemul solar 
principal. După cunoştinţele mele, nu există nici o cale 
pentru ca voi doi să vă mai întâlniți vreodată. Obişnuieşte-te 
cu acest gând.” 

Asta a fost tot. Următorul gând care-i veni rămase fără 
răspuns. Timpul se scurgea, iar spiritul său neobosit începu 
să se neliniştească. Părea că viaţa îl va părăsi. Zăcu în 
continuare, fără să se gândească la nimic, în abisul acela 
mare şi întunecat. Trecu un timp uriaş, de nemăsurat şi el 
aştepta ca vreo voce să-i tulbure mormântul cosmic. De 
două ori simţi nişte forţe care-l zgâlţâiră. Prima dată gândi, 
cu durere, că bariera energetico-temporală a Glorioşilor a 
fost terminată, iar presiunea şi smucitura au fost tot ceea ce 
a resimţit din efectele distrugătoare. 

Dacă s-a întâmplat aşa ceva, atunci nimic şi nimeni nu-l va 
mai salva vreodată. 

Această primă zvâcnitură şi gândul pe care i l-a provocat 
se topiră undeva în depărtare, pierind sub greutatea 
secolelor, pierdute în imensitatea fără de întoarcere a lumii 
eonilor (1). Şi în cele din urmă, când l-a uitat complet, 


când fiecare gând a fost repetat de un număr imens de ori, 
când fiecare plan de acţiune, fiecare teorie, speranţă şi 
disperare au fost explorate până la epuizare, urmă o a doua 
zvâcnitură. 

Avu o senzaţie bizară, ca şi cum ceva sau cineva l-ar fi 
examinat; iar apoi, un gând arzător, de forţă devastatoare, 
ajunse până la el, venind din afară: 

— Consider că este vorba de un intrus dintr-un univers 
anterior, o formă de viaţă foarte primitivă, cu un. Grad de 
inteligenţă de 0,07, care nu merită atenţia noastră. Trebuie 
înregistrat doar datorită influenţei infinitezimale şi 
interferenţei cu fluxul de energie temporal, după care 
poate fi îndepărtat”. 

CAPITOLUL XIII. 

Norma începea să-şi recapete cunoştinţa. Percepu oftatul 
ce-i scăpă printre buze. Încă buimăcită, îşi dădu seama că 
trebuie să părăsească acest loc. Dar în nervii ei amorţiţi nu 
exista încă destulă viaţă şi nici nu se putea coordona şi 
concentra suficient de repede pentru a se folosi de puterea 
ciudată ce-i fusese dăruită. 

Gândi cu tristeţe: Măcar dacă s-ar fi îndreptat spre o 
fereastră în loc să se lovească de perete. Trebuie să ajungă 
la fereastra din bucătărie, care dădea pe acoperiş. 

Imediat se trezi în faţa ferestrei, obosită de durere şi 
uluită de împlinirea fulgerătoare a gândului ei. Începu 
imediat să simtă o speranţă sălbatică. Gândi: „Durere... Nici 
o durere nu mă poate atinge...” 

În spatele ei, dinspre scări, se auziră zgomote de paşi, 
împreună cu altele, încă mai ciudate. Uşa apartamentului 
străluci dintr-o dată, devorată de flăcări. În faţa ei se afla 
noaptea izolată şi întunecată. 

Escaladă pervazul. În urechi îi răsuna zgomotul 
creaturilor acelora dare dădeau buzna în apartamentul ei. 
Se trezi apoi la marginea acoperişului şi putu să vadă de 
acolo brutele care se învârteau pe trotuarul de dedesubt, 
precum şi colţul străzii, aflat la o sută de yarzi depărtare. 


Ajunse acolo instantaneu şi rămase în picioare pe asfalt, 
fără să mai simtă nici o durere. Dar pe stradă treceau prea 
multe camioane grele ca să aibă curajul să încerce iarăşi să 
se deplaseze prin puterea gândului; se temea să nu se 
lovească de unul din ele, aşa cum se pocnise puţin mai 
înainte de perete. 

În timp ce ezita încă disperată, neştiind ce să facă, unul 
dintre camioane încetini la stop. Era cel mai uşor lucru să 
alerge drept înainte, să deschidă uşa şi să se strecoare 
înăuntru înainte de a se schimba stopul - ceea ce şi făcu. La 
volan se afla un bărbat mic de statură, căruia îi spuse pe un 
ton neutru: 

— Oamenii aceia! Mă urmăresc! 

O mulţime de brute greoaie şi ţepene, ca nişte maimuțe 
înspăimântătoare, apărură în dreptul felinarului din colţul 
străzii. Şoferul slobozi un chelălăit, apăsând pe accelerator. 

— Dumnezeule! 

După care începu să bâiguie: 

— Dă-te jos! Dă-te jos! Nu pot să mă bag în aşa ceva! Am 
familie - soţie, copii - care mă aşteaptă acasă chiar acum. 
Dă-te jos! 

Îi dădu un brânci de parcă ar fi vrut s-o împingă prin uşa 
închisă. Dar creierul ei era atât de maleabil, atât de echipat 
pentru orice fel de luptă, încât ea nu-i opuse o rezistenţă 
serioasă. Prinse cu privirea un taxi care staţiona puţin mai 
încolo, sub un bec de neon; era o ocazie foarte nimerită ca 
să cedeze dorinţei omului. Spuse: 

— Lasă-mă lângă taxiul de acolo. 

Dar, în timp ce se urca în taxi, apărură în aer, în strada 
întunecată din spatele ei, contururile strălucitoare ale 
„tentaculelor”. Comandă mental lovirea lor, dar acestea se 
târâră doar puţin înapoi, încolăcindu-se ca nişte şerpi, încă 
sub control, pregătiţi, de data aceasta, să-i înfrunte 
puterea. 

În taxi, prin minte îi trecu un gând surprinzător: 
„Şobolanul acela nenorocit.” Îl lăsase pur şi simplu s-o 


domine în loc să-l silească pe amărâtul ăsta, cu voinţa ei 
puternică... 

Voința! Trebuie să şi-o folosească. Nu se poate apropia nici 
un „tentacul” la o distanţă de... de... Trebuie să dea dovadă 
de simţ practic. Cât de mult s-au retras în faţa forţei ei? O 
jumătate de milă? Nici un „tentacul” nu se poate apropia la 
mai mult de o jumătate de milă de maşină. Se uită 
nerăbdătoare pe geamul din spate şi ochii i se măriră de 
uimire constatând că „tentaculele” se aflau la o sută de 
yarzi în urmă şi că distanţa se micşora văzând cu ochii. Ce 
nu mersese cum trebuie? Se strânse toată, aşteptându-se 
să fie atacată de focul devastator al energiilor celui de-al 
treilea sistem; şi când văzu că asta nu se întâmplă, îşi 
spuse: „Maşina asta trebuie făcută să meargă mai repede!” 

Mai erau alte maşini în faţă şi câteva alături, dar în total 
nu erau prea numeroase. Avea posibilitatea unor viteze 
teribile, dacă ar avea curaj şi dacă puterea i-ar funcţiona. 
„Pe acolo, comandă ea, şi acum pe acolo şi la dreapta ,,. 

Îl auzi pe şofer scoțând strigăte ascuţite, dar, pe moment, 
chiar mirarea lui crescândă o făcu să prindă curaj. Curând 
acesta începu s-o părăsească, dat fiind că „tentaculele” îşi 
continuau cursa lor nebunească în spatele ei, câteodată 
foarte aproape, câteodată foarte departe, menţinându-se la 
fel de neobosite pe urmele ei, dovedindu-se foarte 
perspicace în dejucarea fiecărui plan pe care-l concepea în 
minte, a fiecărui nou viraj al maşinii şi, în consecinţă, a 
oricărei speranţe. 

Dar de ce nu o atacau? Nu avea nici un răspuns la această 
întrebare pe care şi-o tot repeta pe parcursul acestei nopţi 
teribile ce se scurgea încet, minut după minut. În cele din 
urmă o cuprinse mila pentru şoferul aproape înnebunit 
care, pe jumătate leşinat în faţa volanului, îşi continua 
conştiincios cursa, dar - citise asta în gândurile lui - fiind 
animat doar de ideea că maşina este singurul lui mijloc de 
existenţă şi că nimic altceva nu contează în afara ei, nici 
măcar moartea. 


Să-l lase să plece, gândi ea. Era o adevărată cruzime să-l 
amestece şi pe el în soarta pe care acea noapte i-o 
pregătea. Să-l lase să plece, dar nu încă. La început, n-ar fi 
putut spune ce-i încolţea în minte. Dar era acolo, undeva, în 
profunzime, rece ca însăşi moartea; şi femeia continuă să 
dirijeze maşina fără să ştie prea bine încotro. 

Înțelegerea conştientă a dorinţei ei inconştiente de moarte 
veni, în cele din urmă când, coborând din maşină, zări 
lucirea râului printre copacii din parc. Şi îşi cunoscu 
destinul. Aici, în acest parc, nu departe de râu, unde cu 
aproape patru ani în urmă se hotărâse, înfometată şi 
deznădăjduită, să se sinucidă, urma să poposească acum 
pentru ultima dată! 

Urmări cu privirea „tentaculele” care pluteau spre ea pe 
deasupra copacilor, cu corpurile lor metalice reflectând, din 
când în când, lumina palidă a felinarelor din parc; şi simţi 
doar o mirare uriaşă, fără urmă de frică. Era oare real ceea 
ce se întâmpla? Era oare posibil să nu existe nimic, nici o 
armă, nici o forţă din aer, apă sau de pe pământ care s-o 
protejeze? 

Cu o exasperare subită, îşi concentră puterea asupra celui 
mai apropiat punct strălucitor. Izbucni într-un hohot de râs 
amar constatând că acesta nici măcar nu se clintise. Se 
pare că în ceea ce le privea, „tentaculele” îi anihilaseră 
puterea. Urmările erau clare. Când va sosi, doctorul Lell nu 
va întârzia s-o ucidă. 

Cobori malul abrupt şi ajunse pe marginea râului 
întunecat şi învolburat; o cuprinse din nou starea aceea 
apăsătoare care o adusese în parc în urmă cu câţiva ani, 
pentru a-şi găsi moartea. Stătea în picioare încordată, 
sforţându-se să-şi trezească emoţiile, fiindcă doar gândul se 
dovedea a nu fi îndeajuns. „De-aş putea retrăi starea 
sufletească din noaptea aceea întunecată!” 

O briză rece, umedă, îi atinse obrajii. Nu reuşea să-şi 
trezească dorinţa de a gusta apa aceea murdară. Nu dorea 
nici moartea, nici puterea, nici să fie distrusă de energiile 


de ordinul trei, ci căsătoria, o casă înconjurată de verdeață 
şi o grădină cu flori. Dorea viaţa, mulţumire şi pe Garson! 

Garson! 

De pe buze îi ţâşni, mai degrabă ca o rugăminte decât ca 
un ordin, un al doilea strigăt de ajutor, un apel din 
străfundurile nevoii ei către singurul bărbat care, în aceşti 
ultimi ani ucigători şi lungi, îi stăpânise toate gândurile. 

— Jack, oriunde te-ai afla, vino la mine aici pe Pământ, vino 
din vidul timpului, vino teafăr şi sănătos şi cu mintea 
limpede. Vino acum! 

Tresări îngrozită şi făcu un salt înapoi. Pentru că în spatele 
ei se afla un bărbat acolo, lângă apele întunecate! 

Briza se înteţi şi aduse cu ea mireasma apei care-i 
pătrunse încetişor în nări. Din nou mintea refuză să-i 
funcţioneze rapid, mintea care nu ascultase niciodată până 
atunci de puterea ei, mintea pe care şi-o simţea din nou ca 
pe o greutate rece. Silueta stătea acolo cu o indiferenţă de 
stană de piatră, părând o masă întunecată de lut cioplită 
grosolan, de parcă ar fi fost pe jumătate moartă. Gândi 
înspăimântată: „Să fi chemat oare din lumea morţilor, 
condamnându-l la o existenţă înspăimântătoare, un cadavru 
care zace poate în cripta sa de generaţii întregi?” Lucrul 
acela începu să se mişte şi deveni, dintr-o dată, un om. 
Garson spuse cu o voce ciudat de ezitantă şi de răguşită: 

— Am venit, dar mintea abia începe să mi se limpezească. 
Mi-e greu să vorbesc după un cvadrilion de ani. 

Se înfioră la gândul epocilor nenumărate pe care le 
petrecuse în eternitate, apoi continuă: 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu ştiu ce pericol te-a făcut să 
mă chemi a doua oară sau dacă există într-adevăr vreun 
pericol. Dar, oricum, eu îmi dau seama despre ce este 
vorba. 

Suntem amândoi folosiţi de misterioşii manipulatori ai 
Universului deoarece istoria lor spune că am fost folosiţi. 
Nu ne-ar fi lăsat să ajungem într-o situaţie atât de disperată 
dacă ar fi putut veni la noi în carne şi oase şi totuşi este clar 


că nu le va reuşi nimic, nici lor şi nici nouă, dacă nu vor 
izbuti să ne contacteze direct şi să ne arate cum să folosim 
puterea uriaşă cu care ai fost înzestrată. Probabil că vor 
putea sosi numai cu ajutorul unor forţe din afară şi acestea 
nu pot fi decât ale tale. De aceea, cheamă-i oricum, pentru 
că n-au nevoie probabil decât de un minimum de ajutor. 
Cheamă-i, iar apoi vom putea vorbi, ne vom putea face 
planuri şi speranţe. 

Atunci începu să se gândească, să-şi pună întrebări, toate 
întrebările care au chinuito tot timpul. De ce repeta întruna 
doctorul Lell ca ea nu provocase nici o încurcătură, potrivit 
relatării istoriei Glorioşilor despre ea, când de fapt nu 
provocase decât încurcături? De ce fusese capabilă să 
înfrângă primul „tentacul” şi de ce totuşi acum puterea ei, 
care-l chemase pe Garson dintr-un timp îndepărtat, se 
dovedise ineficace împotriva lor? Şi unde era doctorul Lell? 
Cu un efort, reuşi în cele din urmă să se elibereze de 
tumultul acestor întrebări paradoxale. Ce cuvinte folosise 
mai apoi, nici ea nu le-ar mai fi putut repeta, pentru că 
imediat după aceea nu-şi mai aminti nimic din ceea ce 
spusese. Nu mai simţea decât groaza fascinată a aşteptării 
care creştea întruna, până când auzi un zgomot dinspre 
râu. 

Apele se învolburară brusc şi gemură dislocate parcă 
pentru a face loc unui trup care-i despica profunzimile 
întunecoase. Bolborosiră atât de ameninţător, încât Norma 
fu cuprinsă de o spaimă neobişnuită, respingătoare, în timp 
ce un trup mai negru decât ele şi mai mare decât orice om 
obişnuit îşi făcu apariţia, stârnind un cerc strălucitor de 
spumă. 

Doar degetele lui Garson ferme şi neşovăielnice, care o 
apucaseră strâns, precum şi vocea lui dură şi hotărâtă o 
împiedicară să rostească speriată cuvintele de alungare a 
demonului care-i încolţiseră deja în minte. 

— Aşteaptă! Spuse el. Este o victorie, nu o înfrângere. 
Aşteaptă! 


— Îţi mulţumesc, profesore Garson. 

Vocea care răsună din întuneric era atât de neomenească 
şi de ciudată, încât o făcu să i se strângă inima. Continuă: 

— Pentru binele vostru, am fost nevoit să mă apropii în 
felul acesta. Noi, cei din secolul patru sute nouăzeci, 
suntem oameni doar cu numele. Este o ironie regretabilă 
faptul că războiul, distrugătorul oamenilor, a transformat, 
în cele din urmă, omul într-o creatură cu înfăţişare de 
animal. Rămâne o singură consolare: ne-am salvat minţile în 
schimbul tru-purilor. 

Ai avut dreptate, profesore Garson. Raționamentul tău, 
deşi nedus până la capăt, a fost corect. Motivul pentru care 
nu putem folosi o maşină a timpului din epoca noastră este 
că întreaga noastră perioadă va fi într-un dezechilibru 
anormal timp de sute de mii de ani. Şi cea mai neînsemnată 
greşeală în folosirea energiei ar atrage modificări 
neprevăzute în obţinerea energiei temporale, care este atât 
de indiferentă faţă de soarta omului. Metoda noastră poate 
avea doar un succes indirect şi parţial prin izolarea 
exploziei într-unui din cele optsprezece sisteme solare 
existente şi unificarea celorlalte pentru a atenua şocul. 
Acest lucru n-a fost atât de greu pe cât pare, pentru că 
timpul cedează cu uşurinţă la presiunile simple. 

Domnişoară Matheson, motivul pentru care „tentaculele” 
te-au putut urmări este acela că ai suferit o terorizare 
psihică. „lentaculele” care s-au luat după tine în această 
noapte nu erau reale, ci doar simple proiecţii luminoase ale 
celui de-al treilea sistem, care trebuiau să te ţină ocupată 
până ce doctorul Lell urma să răspândească pretutindeni 
maşinile distrugătoare. De fapt, le-ai dejucat toate 
planurile. Cum ai reuşit? Am mai spus-o: timpul cedează cu 
uşurinţă la presiunile adecvate. O asemenea presiune a 
apărut în momentul în care stăteai pe malul râului, 
încercând să-ţi retrezeşti starea sufletească necesară 
sinuciderii... Era mai simplu pentru tine, cu puterea pe care 
o posezi, să aluneci în timp în acea perioadă de acum 


aproximativ patru ani decât să-ţi recapeţi dorinţa unei 
morţi autoimpuse. 

— Dumnezeule! Exclamă Garson cu răsuflarea tăiată. Vrei 
să spui că ne aflăm acum în noaptea aceea şi că peste 
câteva minute va sosi aici doctorul Lell şi va angaja o fată 
disperată ce se odihneşte pe o bancă din parc să stea de 
faţadă la un fals Centru de recrutare calonian? 

— Da, şi de această dată, spuse vocea neomenească, 
istoria Glorioşilor se va împlini. Norma Matheson nu o va 
mai tulbura. 

Garson avu dintr-o dată senzaţia că este depăşit de 
evenimente. 

— Dar... Ce s-a întâmplat cu trupurile noastre care existau 
atunci? Credeam că cele două trupuri ale aceleiaşi 
persoane nu pot exista în acelaşi timp şi spaţiu. 

— Într-adevăr, nu pot! 

— Dar... 

Vocea aceea străină, fermă îl întrerupse, ca şi pe Norma, 
care fusese cuprinsă de dorinţa bruscă de a vorbi. 

— Nu există paradoxuri în timp. Am spus că, pentru a 
rezista distrugerii celui de-al optsprezecelea sistem solar 
izolat, celelalte şaptesprezece au fost unificate într-unui 
singur... Acesta de faţă! Singurul care există în acest 
moment! Numai că celelalte au existat şi, într-o formă 
oarecare, şi voi în ele. Dar acum vă aflaţi aici, iar aceasta 
este lumea reală, singura existentă. 

Vă las să vă gândiţi bine la tot ce v-am spus, pentru că 
acum trebuie să acţionaţi. Istoria spune că aţi obţinut o 
autorizaţie de căsătorie... Mâine. De asemenea, istoria 
menţionează că Norma Garson nu a întâmpinat nici o 
dificultate în a-şi duce dubla viaţă - în calitate de soţie a 
profesorului Garson şi de sclavă a doctorului Lell şi că sub 
îndrumarea mea, a învăţat să-şi folosească puterea până în 
ziua în care a fost distrusă marea barieră energetică din 
Delpa, ajutându-i astfel pe Planetarieni să obţină victoria 
binemeritată. 


Garson redevenise el însuşi. 

— Binemeritată? Întrebă el. Nu sunt atât de convins de 
asta. Ei au grăbit începerea războiului prin încălcarea 
acordului cu privire la controlul natalității. 

— Într-adevăr, spuse vocea cu fermitate, dar au protestat 
primii împotriva acestui acord pe motivul că el va atrofia 
spiritul şi mintea omenească. Au purtat acel război mânaţi 
fiind de un ţel nobil şi au fost gata să accepte compromisuri 
până în ultima clipă. De partea lor nu s-au aflat oameni- 
automate, şi tuturor celor recrutaţi de ei din trecut li s-a 
spus că urmau să fie angrenaţi într-o activitate 
primejdioasă. Mulţi dintre ei fuseseră veterani ai 
războaielor din trecut. 

Norma îşi recăpătă graiul: 

— Cel de-al doilea Centru de recrutare pe care l-am văzut, 
cu grecii şi romanii... 

— Exact. Dar acum trebuie să primeşti prima lecţie despre 
procesul complicat al controlului mental, pentru a-l putea 
înşela pe doctorul Lell. 

Cel mai straniu lucru era că, în ciuda celor Spuse, nu a 
crezut cu adevărat nimic din toate acestea până în 
momentul în care, aşezată pe o bancă slab luminată de un 
felinar, nu a zărit silueta uscăţivă a doctorului Lell părăsind 
drumul întunecos şi apropiindu-se de ea. Biet superman 
neştiutor! 


SFÂRŞIT 
11) eoni = spirite emanate de Dumnezeu cu rol de 
intermediari între acesta şi lume, în filosofia gnosticilor