A. E. Van Vogt — Universul Umbrelor

A. E. Van Vogt 


A. E. Van Vogt 


Universul umbrelor 


Locotenentul Morton Cargill părăsi barul şi se împiedică 
de ceva. Se opri şi se întoarse instinctiv, căutând un lucru 
de care să se ţină. Aşa văzu o femeie ieşind din acelaşi bar, 
care se împiedică la rândul ei şi aproape căzu peste el. 

Se sprijiniră unul de altul, păstrând un echilibru precar. 
Ea îşi reveni mai repede şi murmură: 

— Domnule Membru, ai promis că mă duci acasă cu 
maşina. 

— Poftim? Spuse Cargill şi fu pe cale să adauge: „Păi nu te- 
am văzut în viaţa mea!” 

Dar se abţinu, pentru că brusc îi trecu prin cap că de fapt 
nici beat nu fusese în viaţa lui. În plus, ultima oră trăită de 
el în acea zi fusese atât de vagă, încât se gândi că spusele ei 
au totuşi o noimă. 

În mod sigur, intenţionase să-şi „tragă” o fetiţă la sfârşitul 
serii. Atunci, ce mai conta? Doar erau în 1953 iar el era 
bărbat şi mai avea doar trei zile de permisie de pe navă. Ce 
rost avea să mai despice firul în patru legându-se de faptul 
că nu o cunoştea pe femeia aceea? 

— Şi unde spuneai că e maşina ta? 

Fata se îndreptă clătinându-se spre un Chevrolet coupe, 
roşu. Îl lăsă să o ajute să descuie uşa. Apoi se prăbuşi pe 
scaunul din dreapta, cu capul aplecat într-o parte. Cargill 
urcă la volan şi aproape alunecă la podea. 

Reuşi să scape o clipă de mintea tulbure şi se gândi uimit: 
„Nu sunt destul de treaz ca să conduc o maşină. Mai bine 
chem un taxi”. 

Dar impulsul se pierdu repede. Deja fusese agăţat - ce mai 
conta cum? 


— Şi era destul de beat ca să nu-şi mai facă procese de 
conştiinţă. Apăsă hotărât pe accelerator. 

După ciocnire, Cargill făcu un prim efort de a ieşi din 
maşină. Dar uşa nu voia să se deschidă. Încercând să se 
mişte, constată cât de temeinic este blocat între fiare. Şi, 
uluit, îşi dădu seama că doar printr-un miracol scăpase de 
râănire şi de moarte. 

Încercă să ajungă la uşa cealaltă, dinspre fată. Şi urmă al 
doilea mare şoc pentru el. Botul maşinii era armonică. 
Chiar şi în semiîntunericul de acolo, Cargill putu să-şi dea 
seama că faţa e moartă. Înspăimântat, făcu încă un efort de 
a deschide uşa. De data asta reuşi. Se strecură tremurând 
afară şi apoi o porni împleticindu-se prin întuneric. Nimeni 
nu încercă să-l oprească. Strada părea pustie. 

În dimineaţa următoare, palid şi puţin mahmur, citi în ziar 
o relatare despre accident. 

CADAVRUL UNEI FETE GĂSIT ÎNTR-O MAŞINĂ 
DISTRUSĂ. 

Maşina fetei a fost distrusă complet după ce s-a lovit de un 
copac. Doamna Marie Chanette a murit noaptea trecută din 
cauza pierderii de sânge care a urmat accidentului. 
Cadavrul a fost descoperit în dimineaţa aceasta, devreme şi 
se crede că dacă ar fi fost descoperită din timp şi ar fi 
primit îngrijiri medicale, femeia ar fi reuşit să 
supravieţuiască. 

Doamna Chanette, care se despărţise recent de soţul ei, 
lasă în urmă o fiică de trei ani şi un frate, despre care se 
spune că ar locui în New York. Se aşteaptă decizia rudelor 
în privinţa organizării funeraliilor. 

Nu se menţiona nicăieri vreun posibil însoțitor. O ediţie de 
prânz aducea detaliul că fusese văzută vorbind cu un 
soldat. Paragraful cu pricină a fost tratat mai pe larg de un 
ziar de seară. În dimineaţa următoare, în coloanele ziarelor 
se vorbea deja despre o crimă comisă de un soldat. 
Simţindu-se îngrozitor, Cargill se întoarse mohorât în 
cazarmă. 


Îşi găsi uşurarea o săptămână mai târziu, când a fost 
trimis cu tot cu grupul lui în Coreea. Acolo lăsă să treacă un 
an între el şi impulsul acela de laşitate care îl făcuse să se 
târască afară în întunericul nopţii, lăsând în urmă o femeie 
pe moarte. Curând, experienţa luptei îl întări în faţa 
realităţii morţii cotidiene a altora şi, încet-încet, îngrozitorul 
sentiment de vină se atenua. Se întoarse la Los Angeles în 
1954 cu gradul de căpitan. Se simţea vindecat complet de 
vină. Se afla acasă de câteva luni, când primi o scrisoare cu 
corespondenţa de dimineaţă: 

Stimate domnule căpitan Cargill, 

V-am văzut pe stradă alaltăieri şi am remarcat că numele 
dumneavoastră încă se găseşte în cartea de telefon. Mă 
întreb dacă veţi avea bunăvoința să vă întâlniți cu mine la 
Hotelul Gifford în seara acestei zile (miercuri), în jurul orei 
8:30 

A Dvs, cu curiozitate, 

Marie Chanette. 

Cargill citi scrisoarea nedumerit. O clipă, numele 
persoanei nu-l spuse nimic. Apoi îşi aminti totul, observând 
totodată cu uimire: „Dar nu avea de unde să-mi ştie 
numele!” 

Avu nevoie de câteva minute ca să se scuture de senzaţia 
de frig care i se cuibărise de-a lungul şirei spinării. La 
început, hotări să nu se ducă la întâlnirea solicitată, dar pe 
măsură ce se apropia seara, nu mai putu rezista imboldului. 

„A Dvs, cu curiozitate”! Cum adică? 

Intră în holul splendidului hotel Gifford la 8:15 şi luă 
poziţie în spatele unei coloane. De acolo putea să 
supravegheze intrarea principală. 

După o lungă aşteptare, pe la 9:30 se gândi să se retragă, 
după a cincea tentativă de identificare a Mariei Chanette. 
Nu remarcase bărbatul din spatele altei coloane, care 
vorbea cu fata. Fata zâmbea acum dulce - zâmbetul secret 
al unei femei care câştigase o dublă victorie: îşi apărase 
virtutea, dar îşi şi demonstrase ei însăşi că încă este 


atrăgătoare. Apoi tânăra îşi întoarse privirea scurt, 
cunoscător, fixându-l în treacăt pe Cargill. După care îşi 
îndreptă din nou atenţia spre principalul ei interlocutor, 
tânărul, căruia îi zâmbi din nou cu multă blândeţe. În cele 
din urmă îl luă de mână pe cavalerul ei şi îl trase după ea cu 
convingere, intrând pe o uşă deasupra căreia plutea o 
inscripţie luminoasă stilizată şi nu prea clară, care spunea 
CAMERA VISELOR. 

O dată cu schimbarea poziţiei, culoarea din obrajii lui 
Cargill începea să dispară. La fel şi hotărârea lui. Era prea 
mult pentru el: fusese respins de cinci femei într-o singură 
seară. 

Lângă el apăru un bărbat corpolent. Acesta îi spuse în 
şoaptă: 

— Domnule căpitan, ce-ar fi să vă plimbaţi făptura prin alt 
hotel? Eşecurile dumneavoastră repetate au început să ne 
cam stânjenească oaspeţii. Cu alte cuvinte: amice, ia-o din 
loc. Ia-o repede din loc. 

Cargill se uită cu ochi palizi la figura detectivului casei. 
Tocmai hotărâse că ar fi mai bine să-şi ia tălpăşiţa, când o 
voce feminină îi spuse cu o voce cristalină ca un clopoțel: 

— Mă aşteptaţi de mult, domnule căpitan? Cargill se 
întoarse pe loc, cu ochi recunoscători, aproape înlăcrimaţi. 
Dar se opri, cu creierul cuprins de un uragan interior. 
Murmură buimăcit: 

— Tu... Eşti Marie Chanette. 

Era schimbată, dar nu încăpea nici o îndoială. Ea era. Cu 
coada ochiului îl văzu pe detectivul hotelului plecând 
pleoştit. Lângă coloană erau acum doar ei doi, el fixând-o 
pierdut. 

— Chiar tu eşti! Spuse el. Marie Chanette. Numele ei se 
dezlipea cu greu de pe buzele lui, de parcă cele două 
cuvinte ar fi fost nişte pietricele care îi încurcau vorbirea. 
Începuse să-şi dea seama cât e ea de schimbată, cât de 
diferită. 


Fata pe care o agăţase cu un an în urmă fusese bine 
îmbrăcată, dar nu că asta. Cea de faţă purta un sari roz 
aprins, având pe umeri o haină croită din blană unui animal 
incert. Era cea mai luxoasă haină văzută de Cargill de la 
întoarcerea lui în America. 

Apoi hainele ei încetară brusc să mai constituie o 
problemă. 

„Bine, dar eşti moartă”, ar fi vrut el să spună. „Am citit în 
ziar o relatare de la înmormântarea ta.” 

Dar nu a spus-o. În schimb, o auzi pe fată murmurând: 

— Hai să intrăm în bar. Putem să discutăm acolo... Despre 
vremurile trecute. 

Cargill dădu pe gât primul pahar fără alte comentarii. 
Privind întrebător la fată, observă că ea îl privea la rândul 
ei cu un zâmbet indulgent, abia sesizabil. 

— M-am tot întrebat, spuse ea, cum ar fi să mă întorc şi să 
beau un pahar cu un asasin. Nu-laşa că nu-l deloc 
amuzant? 

Cargill începu să-şi adune argumentele pentru apărarea 
lui. Era aici ceva ce el nu prea înţelegea, un scop mult mai 
profund decât ceea ce apărea la suprafaţă. Prea adesea îşi 
suprimase ostilitatea proprie, ca să n-o recunoască acum 
imediat la alţii. Femeia asta îi voia moartea şi era cazul să 
fie cu mare băgare de seamă. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, zise el cu asprime şi cu o 
uşoară urmă de ameninţare în glas. Şi nici nu cred că te 
cunosc de undeva. 

Femeia nu-l răspunse pe loc. Deschise poşeta şi scoase de 
acolo două fotografii mari, pe care i le întinse peste masă 
fără o vorbă. 

Cargill rămase cu privirea aţintită prosteşte la cele două 
poze. În cele din urmă, ochii şi mintea i se coordonară şi le 
luă cu o mişcare bruscă. 

Ambele prezentau un bărbat în uniformă de ofiţer care 
tocmai ieşea dintr-o maşină grav avariată. Detaliile pozelor 
aproape că-l lăsară pe Cargill fără suflare. Într-una dintre 


ele, fata era încastrată în uşa din partea ei. Avea faţa 
răvăşită şi ochii acoperiţi de sânge. Cea de-a doua prinsese 
din faţă figura ofițerului. Fusese luată dintr-un unghi 
aproape imposibil, de undeva din spatele fetei. Ambele 
fotografii prezentau foarte clar figura ofițerului şi ambele îl 
arătau cum se strecoară afară de pe locul şoferului. lar 
ofiţerul avea exact faţa lui. 

Cargill lăsă să-l cadă fotografiile printre degetele dintr-o 
dată amorţite. Se uită la fată printre gene. 

— Ce vrei? Întrebă el aspru, apoi şi mai violent. De unde ai 
pozele astea? 

Ultima întrebare îi şi cataliză acţiunea următoare. Luă 
fotografiile, de parcă voia să le apere de fată, sau parcă ar fi 
fost singurele dovezi împotriva lui. Cu degete febrile, 
începu să le rupă bucățele. 

— Poţi să le păstrezi, spuse fata liniştită. Am negativele. 

Cargill îşi foi picioarele şi se pare că şi ridică privirea, 
pentru că un chelner se prezentă venind ca din puşcă. Se 
auzi comandând ceva de băut, apoi se văzu pe sine, la 
venirea băuturilor, cum dă pe gât paharul de whisky. Apoi 
începu să gândească mai la rece. Dacă după atâta vreme 
fata era în viaţă, asta însemna că împotriva lui nu se putea 
formula nici o acuzaţie. 

Văzu cum fata caută pe pipăite ceva în geantă. Scoase o 
ţigară fosforescentă, o băgă în gură, pufăi din ea şi apoi 
suflă un norişor de fum. Fără să pară a-şi fi dat seama de 
ochii lui holbaţi la vederea „ţigaretei”, băgă din nou mâna 
în geantă. Apoi scoase ceva ce semăna cu un fel de carte de 
vizită puţin mai mare, pe care i-o aruncă peste masă. 

— Poate te vei întreba, spuse ea, despre ce e vorba în 
toate acestea. lată ceva ce explică situaţia, într-o oarecare 
măsură. le rog să citeşti. 

Cargill abia auzea ce i se spune. 

— Ţigara aia, spuse el. N-ai aprins-o. 

— 'Ţigara? 


Fata părea descumpănită. Apoi păru să înţeleagă. Mai 
băgă o dată mâna în geantă şi scoase o a doua ţigară, 
similară cu cea pe care o fuma şi i-o întinse. 

— Funcţionează automat de fiecare dată când tragi din ea, 
îi explică fata. E foarte uşor. Dar pur şi simplu am uitat că 
nu vor exista încă aproape o sută de ani. Sunt foarte bune 
calmante. 

Chiar că avea nevoie de un fum! [igara părea să fie făcută 
dintr-un fel de plastic, dar aroma era cea a unui tutun pur, 
fin. Cargill inhala de trei ori adânc. Apoi, cu nervii mai 
liniştii, uită cât de formidabilă e ţigara aceea şi ridică 
documentul aruncat de ea pe masă. Pe cartonaş se afla o 
inscripţie luminoasă: 

SOCIETATEA INTER-TEMPORALĂ PENTRU AJUSTĂRI 
PSIHOLOGICE Recomandă TERAPIE DE REAJUSTARE 
Pentru Căpitan Morton Cargill 5 iunie 1954 

INFRACŢIUNEA: CRIMA. 

TERAPIA RECOMANDATĂ: A FI ASASINAT. 

Cargill avu senzaţia că se scufundă şi deveni conştient de 
întunericul care începea să se adune în mintea lui. Auzi 
dintr-o dată clar muzica boogie-woogie venită de la un 
picup aflat în apropiere. Se scutură, stupefiat. Se uita la 
fată printr-o ceaţă tot mai groasă. 

— Bine, dar asta e o prostie, mormăi el. Îţi baţi joc de 
mine. 

Ea scutură din cap. 

— Nu eu am făcut regulile. M-am dus la ei şi imediat după 
aceea n-am mai putut controla nimic. În ceea ce te priveşte, 
din momentul în care ai ridicat cartonul... 

Vocea ei se retrăgea în depărtare. Apoi se lăsă noaptea. 
Întunericul se termină, dar vederea îi rămase înceţoşată. 
Clipi puternic câteva secunde, după care câmpul vizual i se 

limpezi. Se uită automat înjur. 

La început, nu înţelese clar că nu se mai află în CAMERA 
VISELOR. Deşi lucrurile din jurul lui erau cu totul diferite, 
mintea lui încercă o clipă cu disperare să vadă ceva similar. 


Se străduia să-şi spună că barul de cocteiluri a fost brusc 
văduvit de mobile. 

Dar iluzia se risipi. Văzu că şade într-un scaun la un capăt 
al unei camere mobilate cu gust. La stânga lui se găsea o 
uşă deschisă, prin care putea vedea marginea unui pat. lar 
peretele aflat în faţă era o oglindă. 

Mai încercă o dată să adapteze ceea ce ştie la realităţile 
camerei. Asta pentru că atunci când se uită prin „oglindă” 
văzu că dincolo se afla o fată, care stătea în ceea ce părea 
să fie imaginea oglindită a scaunului lui. Era chiar faţa care 
semăna cu Marie Chanette. 

Cargill se ridică în picioare. Timp de două minute, cu o 
frenezie provocată de panică, exploră apartamentul. Uşa pe 
care o văzuse atunci când i se limpezise vederea era a unui 
dormitor care avea anexată o baie. Baia avea o uşă ce 
dădea spre exterior, care însă era încuiată, înţelese că 
peretele camerei de zi nu era deloc o oglindă. Era o 
fereastră. 

Dincolo de această fereastră se afla practic perechea 
apartamentului în care se afla el. Aceeaşi cameră de zi şi 
aceeaşi uşă care ducea la cealaltă cameră - Cargill nu putea 
spune dacă e vorba de alt dormitor, dar presupunea că 
altceva nu poate fi. Pe un perete al camerei de zi se găsea 
un ceas care indica „6 mai, 6:22 P M.”. Evident, ceasul se 
oprise cu o lună în urmă. 

Tot acest timp, se mişcase cu febrilitate. Acum era retras 
cu mare băgare de seamă într-un scaun şi stătea în el, 
privind la fată. Îşi aminti spusele ei din barul de cocteiluri. 
Îşi aminti şi de acel cartonaş, cu ameninţarea lui mortală. 

Încă se gândea la cartonaş, când fata se ridică în picioare 
şi veni la bariera de sticlă dintre ei. Îi spuse ceva, sau mai 
degrabă gura ei se mişca în ritmul vorbirii. Dar la el nu 
ajunse nici un sunet. Cargill se simţi galvanizat. Sări din 
scaun şi strigă: 

— Unde suntem? 


Fata clătină din cap. Zăpăcit, Cargill se apucă să exploreze 
peretele, în căutarea unui mijloc de comunicaţie. Se uită 
apoi înjur prin cameră, sperând să vadă un telefon. Nu era 
nici unul. „Oricum, nu m-ar fi ajutat cu nimic nici un 
telefon”, gândi el înfuriat. 

Ca să foloseşti telefonul, trebuia să formezi un număr. 
Totuşi, exista o metodă. Căută înfrigurat în buzunarul 
interior al hainei un creion şi hârtie. Respirând uşurat, 
scoase cele două obiecte. Apoi scrise cu degete 
tremurânde: Unde ne aflăm? 

Lipi hârtia de geam. Fata înclină din cap că a înţeles şi se 
întoarse la poşeta ei. Cargill o văzu scriind ceva într-un 
carneţel; apoi fata se întoarse la bariera de sticlă, ridicând 
carneţelul. Cargill citi: Cred că suntem în Oraşul Umbrelor. 

Nu avea nici o noimă pentru el. Asta unde mai e? Scrise 
Cargill. 

Fata ridică din umeri şi răspunse: Undeva în viitorul tău şi 
în viitorul meu. 

Asta îl calmă de tot. Din capul locului fusese convins că are 
de a face cu nişte oameni ciudaţi. Strânse din ochi şi începu 
să calculeze variante. Se gândi cu mare grijă dacă nu 
cumva este în pericol să fie victima unui cult care se ocupă 
cu asemenea absurdităţi. Uită de fată şi se întoarse la 
scaunul lui. 

— N-or să îndrăznească să se atingă de mine, îşi spuse el 
cu voce tare. 

Cum stăteau lucrurile, nu putea spune cu exactitate. Dar 
se părea că familia acestei Marie Chanette descoperise într- 
un fel identitatea omului care fusese cu fata atunci când 
murise. După obiceiul prostesc al omului obişnuit, acum 
dădeau în întregime vina pe el pentru accident. 

Cargill se gândi că de fapt nu simte deloc vinovat. Şi în 
mod sigur nu avea nici cea mai mică intenţie să accepte 
toate absurdităţile puse în faţa lui de nişte rude nevrotice. 
În el izbucni furia, dar acum era cu adresă şi nu mai era 
stimulată de teamă şi confuzie. În minte începură să se 


nască zeci de planuri de ripostă. O să spargă geamul, o să 
doboare uşa de acces de la baie, o să distrugă toată mobila 
din cameră. Oamenii ăştia îşi vor blestema zilele pentru cea 
mai mică acţiune împotriva lui. Pentru a treia oară, de data 
asta foarte decis, se ridică în picioare. Tocmai luase scaunul 
ca să execute prima parte a planului, când din aer, exact din 
faţa lui, se auzi o voce de bărbat. 

— Morton Cargill, am datoria să-ţi explic de ce trebuie să 
fii ucis. 

Cargill rămase aşa cum era, înţepenit de uimire. 

leşi din amorţeală şi mintea începu să-l funcţioneze din 
nou. Cuprins de panică, se uită în jurul lui, căutând 
difuzorul ascuns din care venea vocea. Presupunea că este 
un dispozitiv mecanic. Respinse iluzia de moment că vocea 
vine direct din aer. Dar privirea lui mătură în zadar tavanul, 
podeaua şi pereţii. Îşi propuse să caute mai cu atenţie, 
folosindu-se de pipăit, cu ochii închişi, când vocea vorbi din 
nou, de data asta direct în urechea lui. 

— Este necesar, spuse vocea, să se vorbească cu dumneata 
în prealabil, din cauza efectului asupra sistemului nervos. 

Desluşea cu greutate semnificaţia cuvintelor. Se luptă cu 
senzaţia de panică. Vocea venea dintr-un punct aflat la doar 
zece centimetri de urechea lui. Şi totuşi, acolo nu se afla 
nimic. În orice direcţie se întorcea, camera era goală. 

Vocea îi vorbi pentru a treia oară, de data asta din spate. 

— Vezi, domnule căpitan Cargill, în acest tip de terapie 
este important să se reechilibreze nivelul electro-coloidal al 
corpului. Asemenea schimbări nu pot fi induse artificial. 
Hipnoza nu este adecvată, pentru că oricât de profundă ar 
fi transă, o parte a minţii rămâne în continuare conştientă 
de existenţa unei iluzii. Vei înţelege imediat ce vreau să 
spun, atunci când îţi voi spune că, chiar şi în cazul celei mai 
profunde amnezii, i se poate ordona subiectului să-şi 
amintească tot ce i s-a întâmplat. Faptul că memoria există 
şi este capabilă să-şi reamintească orice în cazul unui stimul 
adecvat, explică de ce terapiile standard nu sunt de folos. 


De data aceasta, nu mai încăpea nici o îndoială. Discursul 
fusese lung, iar Cargill avusese timp să se întoarcă în jurul 
lui, atât cât să se asigure că vocea vine dintr-un punct din 
aer aflat la circa treizeci de centimetri deasupra capului 
său. Descoperirea asta avu darul să-l zdruncine unul din 
pilonii stabilităţii lui psihice. Între timp scăpase din mâini 
scaunul cu care intenţionase să distrugă mobila. Acum îl 
apucă din nou, cu mâinile încleştate de spătar, cu ochii 
strânşi, cu corpul aproape la fel de ţeapăn ca lemnul 
scaunului şi ascultă vocea fără corp continuând inexorabil: 

— Schimbările rapide şi violente pot fi interiorizate doar 
printr-o acţiune. Nu este suficient să-ţi închipui că o maşină 
se îndreaptă spre tine cu viteză maximă, chiar dacă această 
imagine este realizată în condiţiile unei hipnoze profunde. 
Doar când maşina se îndreaptă într-adevăr cu viteză spre 
tine, iar pericolul este real şi concret în faţa ochilor tăi, abia 
atunci ia sfârşit îndoiala. Abia atunci toate componentele 
minţii şi corpului tău acceptă realitatea. 

Cargill începea şi el să piardă o mare parte din îndoielile 
proprii. Căpătă pentru prima oară senzaţia acută că toată 
povestea asta e reală. Aici nu era vorba doar de nişte rude 
furioase. Lăsă scaunul să-l cadă din mâini. Era foarte 
nesigur pe el. Se afla în prezenţa un pericol bine definit, 
personal şi imediat. Şi era un lucru cu care se putea lupta. 
Timp de peste un an, fusese condiţionat să aibă o serie de 
reacţii atunci când era ameninţat - o stare de alertă lipsită 
de cea mai mică remuşcare, combinată în mod paradoxal cu 
o relaxare tonifiantă. Spuse: 

— Ce-l asta? Unde mă aflu? 

Poziţia lui devenise teribil de importantă pentru el. Avea 
nevoie de informaţii ca să-şi găsească un loc în spaţiu. 
Această situaţie era nouă şi diferită de tot ce trăise până 
atunci. Era absolut vital faptul că făcuse primul pas necesar 
pentru combaterea unei ameninţări: acceptarea, cu 
rezerve, a ideii că pericolul era real. 


Cineva făcea ceva împotriva lui. Oricine ar fi fost, avea 
suficienţi bani ca să construiască cele două apartamente cu 
aspect ciudat. Totul părea foarte scump şi, fie şi numai din 
acest motiv, foarte convingător. Vocea venită din aer 
continuă, ignorându-l întrebarea: 

— N-ar fi fost suficient să li se spună tuturor 
descendenților lui Marie Chanette că ai fost omorât. Fata 
trebuie să vadă scena morţii. Trebuie să se uite la 
dumneata după ce ai fost omorât. Trebuie să poată să-ţi 
atingă carnea rece şi să înţeleagă în sfârşit finalitatea celor 
petrecute. Abia atunci vom fi asigurat ajustarea echilibrului 
electro-coloidal. 

Şi vocea încheie liniştită: 

— Dar acum îţi sugerez să te odihneşti puţin. Vreau să ai 
timp ca să reflectezi la cuvintele mele. Te voi contacta încă o 
dată în seara aceasta, înainte de şedinţa de terapie. 

Cargill nu putea să accepte finalitatea acelor cuvinte. Timp 
de câteva minute, continuă să pună întrebări, vorbind exact 
în direcţia punctului din care venea vocea. Dar nu primi nici 
un răspuns. În cele din urmă, hotărât şi îndârjit, renunţă la 
această abordare şi recurse la cea violentă, de mai înainte. 
Lovi cu scaunul în bariera de sticlă timp de zece minute. La 
fiecare lovitură, scaunul de lemn crăpa şi vibra şi se 
dezmembra bucată cu bucată. Cu toate acestea, sticla nici 
măcar nu se zgăriase. 

Cargill acceptă fără tragere de inimă faptul că barieră de 
sticlă era inexpugnabilă. Se îndreptă spre baie şi încercă 
uşa care dădea spre exteriorul apartamentului. Smuci de 
clanţă şi simţi că-l lasă tot curajul: uşa era din metal masiv. 
Timp de o oră tot încercă să treacă de uşă, fără vreun 
rezultat vizibil. 

În cele din urmă, se îndreptă spre dormitor şi se lăsă în 
pat, cu intenţia de a se odihni scurt timp. Dar se pare că 
adormi instantaneu. 

Cineva îl scutură. Cargill îşi reveni din ameţeala somnului 
auzind un glas de femeie, care îi spunea sacadat în ureche: 


— Grăbeşte-te! Nu avem timp de pierdut. Trebuie să 
plecăm imediat! 

Fiind un bărbat care se aştepta să fie omorât din clipă în 
clipă, acesta fu primul lucru care îi trecu prin cap. Sări 
rapid din pat, atât de brusc, încât simţi că-l apucă crampele 
musculare. 

Îşi recapătă în întregime cunoştinţa stând în şezut, în patul 
din dormitorul apartamentului cu perete de sticlă. Fata care 
se aplecase asupra lui îi era cu totul străină. În timp ce o 
privea, ea se depărta puţin de el şi se aplecă asupra unei 
mici maşini. O văzu din profil: era încordată, atentă, trăda o 
tensiune aproape copilăroasă. Probabil că ceva nu mergea 
bine, pentru că fata începu să înjure într-o manieră deloc 
potrivită pentru o domnişoară aşa de frumoasă. Fata se 
întoarse şi se uită la el cu o disperare evidentă. 

— Fir-ar al... (Cargill nu înţelese cuvântul), nu sta acolo ca 
un mort. Vino aici şi trage de manetă asta! Trebuie să ieşim 
de aici. 

Cargill încerca să înţeleagă dintr-o dată mai multe lucruri. 
Privind temător spre uşa deschisă, el şopti instinctiv „ssst”. 

Ochii ei îi urmăriră privirea. 

— Nu te sinchisi de ei. Nu încă. Acum, dă-l bătaie! Cargill 
se mişca cu greutate. Gândurile îi amorţeau mişcările. 
Prezenţa fetei îl zăpăcea. Îngenunche lângă ea, devenind 
brusc conştient de parfumul subtil care emana din trupul ei. 
O clipă, minuscula pârghie de care trăgea fata îi ocupă 
întregul câmp vizual. Iar fata îi mai vorbi o dată: 

— Prinde-o bine şi trage tare! 

Cargill nu se putea mişca mai departe. Se pare că expresia 
de pe figura lui reuşi să o impresioneze pe fată, care se opri 
şi se uită lung la el. 

— Noroi, zise ea (aşa suna în urechile lui, „noroi”). la 
spune tu la mama ce te roade? Ce te supără? 

Pur şi simplu, nu se putea stăpâni. Mintea i se răsucea, se 
întorcea, se chircea, era muncită de îndoieli şi de temeri. 

— Cine eşti? Bolborosi el. Fata se pleoşti, edificată. 


— M-am prins, zise ea. Totul e prea brusc pentru tine. N-ai 
avut timp să te gândeşti. Bietul de tine, nenoro. 

Aşa suna în urechile lui: „nenoro”. Poate de la „nenorocit”. 

Fata dădu din umeri. 

— Bine, stăm aici până vine una dintre Umbre. 

— Până vine ce?! Fata mormăi: 

— Când o să învăţ să-mi ţin gura? Iar şi-a dat drumul. 

În ultimă instanţă, tonul ei îl amuţi. Simţi cum obrajii i se 
aprind uşurel. Dar îşi reveni repede. 

— Ce e toată chestia asta? Întrebă el cu asprime. Tu ce 
învârti pe aici? Ce...? 

Fata întinse o mână, parcă dorind să se apere de brusca 
agresiune. 

— Bine, bine, spuse ea. Mă predau. Hai să stăm jos şi să 
avem o discuţie frumoasă, ce zici? Mă numesc Ann Reece. 
M-am născut acum douăzeci şi patru de ani, într-un spital. 
Mi-am petrecut primul an al vieţii stând în principal pe 
spate. După aceea... 

Cuvintele fetei îl înfuriau. Avea asupra lui efectul unui 
medicament astringent. Gândurile îi deveniră brusc 
coerente, dar reuşi să-şi reprime cam o duzină de porniri 
de a o strânge de gât. Hotărârea din ochii lui probabil că o 
impresiona. Fata îşi depărta buzele parcă dorind să spună 
încă un lucru în băşcălie, dar, uitându-se la el mai cu luare- 
aminte, renunţă. 

Apoi fata vorbi pe alt ton: 

— Poate că până la urmă o să ajungem la un liman. Bine, 
prietene. Acum un minut nu ţi-aş fi spus nimic. Ai fost extras 
din secolul douăzeci şi adus în... Mă rog, în prezent. Asta e 
tot ce scoţi de la mine. Fac parte dintr-un grup care luptă 
împotriva umbrelor. Şi am fost trimisă aici după tine... 

Fata se opri şi se încruntă, iar sprâncenele i se uniră. 

— N-are importanţă! Acum, rogu-te, nu mă întreba de 
unde ştiam că o să te găsesc aici. Nu-mi mai pune nici o 
întrebare. Această maşină m-a adus în această cameră 
aflată în inima Oraşului Umbrelor şi ne va scoate pe 


amândoi afară, dacă reuşeşti să deblochezi pârghia asta. 
Dacă nu vrei să mergi cu mine, te rog totuşi să deblochezi 
chestia, ca să pot pleca măcar eu la... (Cargill nu înţelese 
deloc cuvântul) de aici. Din partea mea, poţi să rămâi aici şi 
să te omoare. Acum, te rog, rezolvă-mi maneţica! 

„Să te omoare”! Asta îl stârni! Nu se poate spune că ar fi 
uitat, dar furtuna din mintea lui trimisese senzaţia de 
pericol undeva în fundal. Se aplecă în faţă, cu degetele 
pregătite să prindă maneta minusculă. 

— Se trage sau se împinge? Şopti el. 

— Se trage. 

Cargill smuci brusc de manetă. 

Prima atingere îl uimi. Era de parcă ar fi apucat de o 
peliculă de unsoare. Pielea degetelor lunecă pe suprafaţa 
fină a metalului. Mai apucă o dată, înțelegând brusc 
dificultatea problemei şi începând să transpire abundent. 

— Trage brusc! Spuse fata. 

Trase brusc. Simţi o uşoară smucitură. Maneta se 
deplasase câţiva milimetri. 

— Am dat-o gata! Îşi auzi el propria voce, victorioasă şi 
răguşită. 

— Repede, apucă de bara netedă, spuse fata, în timp ce îi 
ghida mâna să urmeze ordinul. 

Cealaltă mână a fetei prinsese deja bară cu pricina, chiar 
deasupra mâinii lui. 

După aceea nu-şi mai aminti decât că prin faţa lui trecuse 
o lumină slabă şi că tot corpul îi vibra. lar la urmă se trezit 
pe o podea tare şi netedă, într-o încăpere mare. 

Cargill nu se uitat imediat la fată. Se ridică cu iuţeală în 
picioare şi-şi duse mâna la cap. Gest reflex, care făcea parte 
din grija lui faţă de propria persoană. Nu-şi descoperi nici o 
durere, nici o ameţeală, nici un fel de dezechilibru. 

Habar nu avea de ce se aşteptase la o asemenea reacţie. 
Începu să analizeze situaţia, mai întâi cea din jurul lui, din 
cameră. Era mai mare şi mai înaltă decât prima impresie pe 
care o avusese. Era făcută din marmură şi părea să fie un 


fel de anticameră. Cu excepţia unor mici obiecte destinate 
odihnei vizitatorilor ocazionali, era practic lipsită de mobilă. 
La ambele capete ale lungii camere se afla un portic în arc, 
dar în ambele cazuri uşile se deschideau pur şi simplu într- 
un hol larg. Singura fereastră a camerei, aflată la stânga lui 
Cargill, dădea spre nişte tufişuri înalte, aşa că nu putea să 
vadă ce se află dincolo. 

Privea cu aviditate pe fereastră când, brusc, deveni 
conştient că fata se uita la el cu un zâmbet ironic. Cargill se 
întoarse şi se uită la ea. 

— Şi de ce, mă rog, să nu fiu curios? Întrebă el băţos. 

— Continuă, te rog, spuse ea, chicotind. Dar să ştii că arăţi 
caraghios. 

El îi adresă o privire furioasă. Era o fată mult mai mică 
decât crezuse el iniţial şi părea şi puţin mai în vârstă. Îşi 
aminti de limbajul folosit de ea şi îşi zise că probabil are 
cam douăzeci şi cinci de ani şi că e necăsătorită. Femeile 
tinere măritate şi cu copii îşi ţin de obicei gura. În plus, 
numitele femei nu-şi pierd vremea riscându-şi viaţa intrând 
în grupuri exotice de rebeli aventurişti. 

Cinismul analizei îl satisfăcu pe Cargill. Îl ajută să-şi mai 
relaxeze mintea atât de chinuită. Pentru prima oară de la 
părăsirea celulei se gândi; -La te uită, mă aflu într-un viitor 
îndepărtat! Şi de data asta sunt liber.” 

Simţi brusc dorinţa să vadă ceva înainte de a se întoarce în 
secolul douăzeci. Voia să ştie, să trăiască experienţe. Simţea 
furnicătura iminentei plăceri a noutăţii. Se întoarse încă o 
dată spre fereastră, după care renunţă iar, amintindu-şi de 
remarca fetei cum că arăta caraghios. 

Se uită în jos spre propriul trup. Era dezbrăcat aproape 
complet, singura îmbrăcăminte fiind ceva care semăna cu 
şortul de gimnastică. O îmbrăcăminte nu chiar indecentă, 
dar Cargill deveni iritat, de parcă ar fi fost surprins într-o 
postură delicată. Avea picioare tari, puternice, dar acum 
arătau mai subţiri decât erau în realitate. Niciodată nu 
arătase prea bine în chiloţi de baie. 


Spuse supărat: 

— Ai fi putut să mă aştepţi cu nişte haine. Se lasă frigul. 

Chiar se lăsa. Prin fereastră se putea vedea că afară se 
înnoptează. Dacă ar fi fost în continuare în California, 
probabil că acum afară bătea briza de seară venită dinspre 
ocean. Chiar şi în miez de vară, asta însemna răcoare. 

Fata îi răspunse foarte firesc: 

— Unul dintre oameni îţi va aduce ceva. Vei pleca de aici 
îndată ce se lasă întunericul. 

— Aşa deci, spuse Cargill. 

Clătină din cap, de parcă ar fi vrut să scape de ceața care 
îi persista în minte. Toate minutele acelea, în care stătuse în 
picioare în faţa ferestrei, adaptându-se la noul lui mediu, 
erau de mare importanţă, dar erau cel mai mic segment al 
experienţei lui de viaţă. 

Era neliniştit, iar neliniştea lui izvora din câteva 
consideraţii majore. Se afla în acea lume din viitor pentru 
că o societate psihologică inter-temporală voia să se 
folosească de el pentru a-şi vindeca un pacient. Moralitatea 
acestei vindecări îl cam depăşea pe Cargill, dar numai 
gândul la ea îl făcea să vadă roşu în faţa ochilor. Ce fel de 
agenţie de vindecare e asta, să te omoare ca să calmeze 
nevrozele altcuiva? 

Se luptă cu furia pe care o simţea, pentru că, cel puţin 
pentru moment, pericolul rămăsese undeva în urmă. În faţa 
lui se afla misterul grupului care-l salvase şi care intenţiona 
să-l mute la noapte în alt loc. 

Cargill deschise gura ca să pună întrebarea care-l 
frământa, dar fata fu mai rapidă: 

— Am să te las aici, poţi să te uiţi peste tot. Trebuie să 
vorbesc cu cineva. Le rog să nu mă urmezi. 

Înainte ca el să prindă glas, fata ajunsese deja la uşa din 
stânga ferestrei. 

— Stai o clipă, spuse el. Vreau răspunsuri la nişte 
întrebări. 


— Bineînţeles că vrei, spuse Ann Reece, râzând uşor. O să-l 
întrebi pe el mai târziu. 

Apoi îi întoarse spatele şi plecă, înainte ca el să mai poată 
spune ceva. 

Singurătatea îl mai linişti. Prezenţa altora în jurul lui, în 
timp ce încerca să se adapteze unei noi situaţii, constituise 
o mare presiune asupra sa. Ioată lumea părea să aibă 
planuri cu el şi pentru el. El personal nu putea avea nici un 
plan. Tot ce-şi putea permite pe moment era să încerce să 
vadă ce se află dincolo de fereastra aceea. 

Privind mai cu atenţie prin sticlă, Cargill avusese iniţial 
impresia că se uită într-un parc bine întreţinut. Acum 
impresia i se schimbă. Asta pentru că, printre crenguţele 
care formau o adevărată reţea, putea vedea o stradă. Era 
acel tip de stradă la care visezi în momentele de imaginaţie 
magică. Strada şerpuia printre copaci înalţi, printre 
palmieri şi pomi fructiferi. Avea vitrine de magazine care 
dădeau spre nişte clădiri cu forme ciudate, care răsăreau 
dintr-o mare de verdeață. Lumini ascunse împrăştiau o 
lumină lină pe la colţuri şi pe inflexiunile curbelor. După- 
amiaza se întunecase bine şi fiecare fereastră strălucea 
aprinsă parcă de o căldură venită din interior. Avu brusc 
revelaţia unor interioare cu totul deosebite faţă de tot ce 
văzuse el până atunci. 

Toate acestea îi trecură prin minte după ce aruncă o 
privire scurtă printre ramurile unui tufiş de trandafiri. 
Cargill se trase înapoi tremurând. Aruncase prima lui 
privire asupra unui oraş aflat la sute de ani în viitor. Era o 
experienţă care îl înviorase. 

Mai aruncă o privire lungă, dar ceea ce putea vedea era 
prea fragmentar ca să-l satisfacă nevoia tot mai mare de a 
înţelege. Se retrase de la acea privelişte fascinantă şi ieşi şi 
el pe uşa pe care dispăruse fata. Văzu coridorul, iluminat de 
o sursă slabă, care se reflectă de altă uşă, aflată la câţiva 
metri mai la dreapta. Ezită. Ann Reece îi interzisese să o 
urmeze, dar nu îl ameninţase. Încă stătea acolo, în picioare, 


nehotărât, când deveni conştient de faptul că în cameră 
luminată de dincolo de uşă discută un bărbat şi o femeie. 

Cargill ciuli ureche. Dar nu putu auzi nici un cuvânt spus 
acolo. Ceea ce îl interesa era tonul din vocea bărbatului. 1 
se păru că acesta dă nişte ordine şi că femeia protestează. 
Cargill recunoscu vocea Annei Reece, care părea foarte 
supusă. Reacţia fetei îi impuse propria reacţie. Nu era cazul 
să dea buzna peste ei. Mai bine să se aşeze şi să aştepte. 

Era la jumătatea drumului de întoarcere, îndreptân-du-se 
spre scaunul pe care îl părăsise, când lovi cu piciorul ceva 
care scoase un sunet metalic. În întunericul aproape total, îi 
trebui puţin timp ca să recunoască aparatul care îl adusese, 
împreună cu fata, din apartamentul cu perete de sticlă. Îşi 
zgâi ochii la obiectul acela straniu, perfect conştient că e o 
minune a tehnicii. Şi brusc îi veni o idee nebunească: dacă 
ar putea lua maşina asta şi s-ar strecura afară, în noaptea 
care se lăsase, atunci ar fi liber nu numai faţă de cei care îl 
capturaseră iniţial, ci şi faţă de grupul acesta de 
complotişti. Lucru foarte important acum, când auzise 
vocea hotărâtă a bărbatului din camera cealaltă. 

Cargill se lăsă în genunchi lângă aparat, ca un hoţ de 
noapte. Avea două capete, aducând cu o halteră folosită de 
sportivi. În întuneric, ochii lui căutară acea pârghie care le 
produsese emoţiile anterioare. Nu era vizibilă. Doar 
folosindu-se de vârfurile degetelor reuşi s-o găsească, 
împingând-o şi rotind-o uşor. Era caldă la atingere, dar 
altfel nu prezenta nici un fel de activitate. Cargill îşi retrase 
degetele. Nu era momentul cel mai potrivit să testeze 
posibilităţile maşinii. 

Se ridică în picioare nesigur de ce va urma. Deveni 
conştient de paşii care veneau de pe hol. Se întoarse cu faţa 
spre uşă. Paşii intrară în cameră, apoi locul se umplu de o 
lumină difuză şi de un foşnet continuu. 

În prag stătea o formă. O umbră. 

Formă de umbră, umbră în substanţa ei însăşi... Umbră... 
Mintea lui Cargill continua să caute un truc cu ajutorul 


căruia să-şi explice ceea ce vedea, să găsească ceva solid 
acolo unde nu era nimic altceva decât formă. Prin acel lucru 
ceţos putea să vadă peretele din spate. Şi totuşi, chiar în 
timp ce vedea ceea ce vedea, încerca să nege realitatea. 

În cele din urmă, privirea încetă să-l mai sară de colo-colo 
şi înţelese conştient că se uită la o fantomă cu formă umană, 
o fiinţă gazoasă, întunecată, o creatură improbabilă, un... 
Ceva uman, care spunea: 

— Da, este unul din ei. Nu pot detecta nimic. Dintr-un 
punct apropiat, din spatele lui Cargill, se auzi glasul Annei 
Reece: 

— Cam câţi sunt? 

— Nu mai mult de o duzină în toată această zonă 
temporală. E un fenomen interesant. 

Conversaţia avea loc peste capul lui Cargill, atât la 
propriu, cât şi la figurat. Lui Cargill, care de multe ore se 
afla într-o imensă tensiune nervoasă, afirmaţia că era un 
fenomen interesant i se păru caraghioasă, luând în seamă 
fantastica făptură care o rostise. Aşa că începu să râdă 
nestăpânit. Şi râse până când îi dădură lacrimile, iar apoi, 
slăbit, râse până ce alunecă la podea. Stătu acolo, epuizat, 
până când ceva îl atinse şi căpătă senzaţia că este... Mutat. 

Mergea pe propriile picioare. Îi era greu să înţeleagă ce se 
întâmplă, dar simţea presiunea ţărânei pe tălpile pantofilor 
şi jocul muşchilor de la picioarele care se mişcau înainte- 
înapoi. 

Mult timp privi cum i se ridică şi apoi cum îi coboară 
călcâiele, în lumina lanternei din mâinile fetei. De fiecare 
dată ridică fărâme de ţărână. Iar sunetele înfundate îl 
treziră deodată la realitate. Picioarele îşi continuară 
înaintarea automată, dar creierul lui Cargill începu să se 
concentreze asupra mediului înconjurător. 

Era întuneric beznă. Nici urmă de vreun oraş. 1 se părea 
că merg pe un drum de ţară neasfaltat. Cargill ridică 
privirea, dar probabil că cerul era acoperit cu un strat gros 
de nori, pentru că nu reuşi să vadă nici Lună şi nici vreo 


stea. Cargill gemu în sinea lui. Ce să se fi întâmplat? La un 
moment dat se afla într-o anticameră uriaşă dintr-un oraş. 
Apoi venise stafia aceea întunecată care îl examinase 
(probabil, dar ce să extragi dintr-o singură privire şi câteva 
cuvinte?). lar apoi acest drum de ţară în plină beznă, pe 
care îşi urmează însoţitoarea care nu scotea un cuvânt. 

— Ann! Spuse Cargill cu fereală. Ann Reece. 

Fata nici nu se întoarse, nici nu se opri. 

— Deci ai reuşit să ieşi, spuse ea. 

Cargill se întrebă o scurtă clipă din ce a reuşit să iasă. Din 
amnezie, cu siguranţă. O amnezie temporară. Dar gândul 
dispăru repede. Pentru un om care îşi pierduse deja 
cunoştinţa de câteva ori, încă o perioadă de rupere a 
legăturilor cu lumea înconjurătoare nu mai conta. 

Se afla aici. Doar asta conta. 

— Unde mergem? Întrebă el, cu o voce cât se poate de 
normală. 

Tonul din vocea fetei indica o ridicare din umeri. 

— Nu puteam să te las în oraş, spuse ea. 

— De ce nu? 

— Te prindeau umbrele. 

Propoziția avea în ea un ritm iritant, care îi atrase pe loc 
atenţia lui Cargill. „Ile prindeau umbrele. Te vor prinde 
umbrele.” Parcă vedea nişte copii ameninţaţi seara cu 
umbrele. 

Apoi începu să se gândească intens la faptul că deja fusese 
văzut de cel puţin o umbră. ŞIi-l spuse fetei. Urmă o pauză. 

— Nu este... Unul dintre ei, răspunse ea în cele din urmă. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Are un plan... Fata ezită. Are un plan de luptă împotriva 
lor. 

Mintea lui Cargill făcu imediat saltul spre ceea ce îl rodea. 

— Şi ce roljoc eu în planul lui de luptă? 

I se răspunse cu tăcere. Cargill aşteptă, apoi grăbi pasul şi 
o ajunse din urmă. Mergeau acum umăr la umăr. 

— Spune-mi, insistă el. 


— E foarte complicat, răspunse fata, tot fără să se întoarcă 
spre el. Trebuia să avem pe cineva din trecutul îndepărtat, 
pentru că umbrele să nu-şi folosească asupra lui minţile lor 
cvadri-dimensionale. S-a uitat la tine şi a spus că nu poate 
să-ţi prezică viitorul. Ici şi colo apar în istorie oameni care 
sunt... Complicaţi... Pur şi simplu. Tu eşti cel care a fost 
ales. 

— Ales! Exclamă Cargill. Dar se cufundă imediat în tăcere. 
Mintea îi fusese invadată brusc de o imagine imposibilă, 
care spunea că tot ce s-a întâmplat cu el fusese plănuit. 
Văzu cu ochii minţii cum un soldat beat este selectat să 
distrugă o maşină. Nu, stai, asta nu se poate. În noaptea aia 
s-a dus să se îmbete pentru că aşa a vrut el. Asta nu puteau 
să i-o impună. 

Apoi tensiunea mentală intensă se potoli. Prea multe 
variante ca să le poată calcula. Privi cu o intensitate calmă 
spre profilul incert al Annei Reece. 

— Vreau să ştiu, spuse el, în ce fel se doreşte folosirea 
mea. 

— Nu ştiu, răspunse ea. Nu sunt decât un pion. O prinse 
puternic de braţ. 

— Nu ştii, pe dracu! Îi vorbi el cu răutate. Unde mă duci 
acum? 

Fata încercă - inutil - să-l îndepărteze cu cealaltă mână 
degetele încleştate pe braţul ei. Apoi Ann Reece dădu din 
umeri. 

— Mă doare mâna, se plânse ea. 

Cargill îi dădu drumul fără prea mare entuziasm. 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— 'Te duc la o ascunzătoare de-a noastră. O să ţi se spună 
acolo ce urmează. 

Cargill se gândi la alternativele pe care le are şi cu fiecare 
secundă trecută acestea i se păreau tot mai neplăcute. 
Lucrurile se mişcau mult prea rapid, dar câteva elemente 
rămâneau stabile. Acum i se părea o, certitudine că nu se 
mai află în secolul douăzeci. Scurtă privire aruncată asupra 


acelei umbre cu formă umană deja intrase în categoria 
incredibilului, dar amintirea încă avea suficientă substanţă 
ca să-l stabilească solid apartenenţa la altă lume decât cea 
familiară lui. La fel de convingătoare era şi prezenţa acelui 
dispozitiv folosit de Ann Reece ca să-l scoată din camera 
aflată în Oraşul Umbrelor. 

Nu-l era deloc limpede cum se întâmplaseră toate aceste 
evenimente. Faptele se contraziceau. Deci există o 
Societate Inter-lemporală pentru Ajustări Psihologice, iar 
această societate, în cadrul unei activităţi de rutină, îl 
adusese în viitor ca să joace un anume rol în terapia unuia 
dintre clienţii ei. Totul sună fantastic - şi era foarte greu de 
înţeles cum de urmaşa Mariei Chanette se putea împăca cu 
o asemenea idee - dar exact aşa suna justificarea pe care i-o 
oferise. De asemenea, asta era realitatea din spatele 
afirmațiilor făcute de vocea fără corp din acel ciudat 
apartament cu două camere. Se pare că nici una şi nici 
celălalt nu anticipaseră apariţia Annei Reece. 

Apariţia ei în scenă introdusese un nou set de variabile, 
care cu greu ar fi putut fi prevăzute. „A spus că ei m-au ales 
pe mine”, gândi el. Asta îi schimba radical poziţia. Nu mai 
era un „efect”. Era „cauza”, deşi de o manieră pe care încă 
nu o înţelegea. Era „cauza” a ceea ce cineva îşi dorea. 

Grupul aflat în spatele lui Ann Reece intenţiona să-l 
folosească împotriva fiinţelor de care se temea, ceea ce 
iarăşi implica faptul că el avea ceva ce-l făcea util. Ce 
spusese fata?... A, da, că viitorul lui nu poate fi prezis, că nu 
se putea obţine urmărirea acţiunilor sale - mă rog, ceva ce 
lui îi părea foarte firesc. Totuşi, fata făcuse o afirmaţie 
precisă: „Ici şi colo apar în istorie oameni care sunt... 
Complicaţi... Pur şi simplu”. Ce-l făcea pe el atât de 
complicat? 

Tot încercând să înţeleagă logic cele întâmplate cu el, 
continuă să meargă, pufnind încruntat. În cele din urmă, 
spuse: 


— Să ştii că nu-mi place deloc situaţia asta. Am impresia că 
nu trebuie să merg cu tine în acea ascunzătoare. 

Asta nu păru că o sperie pe Ann Reece. 

— Nu fi prost, spuse ea. Unde ai putea să te duci? Cargill 
începu să analizeze neliniştit această variantă. O dată, în 
Coreea, unitatea lui se retrăsese în dezordine şi rămăsese 
în spatele liniilor inamice timp de două zile. Îşi închipui că o 
evadare din actuala situaţie ar fi la fel de neplăcută. 
Nedecis, se apucă să-şi analizeze situaţia. Era conştient că 
are haine pe el, dar în semiîntuneric îi era imposibil să 
spună ce fel de haine. Se simţea, totuşi, bine în ele, îi era 
cald, erau confortabile. Era evident că nu-l dăduseră haine 
care să bată la ochi. Se hotări pe loc. 

— Nu cred, o anunţă el, că am să mai merg în direcţia ta. 

Se depărta de ea şi o luă la goană de-a lungul drumului, în 
direcţia din care veniseră. După mai puţin de zece secunde, 
plonja în afara drumului şi se trezi că e zgâriat de nişte 
tufişuri dese. Lumina lanternei Annei Reece fulgeră în urma 
lui, evident căutându-l. Dar reflexiile fasciculului îi facilitară 
evadarea, permiţându-l să se orienteze printre tufişuri. 

Ajunse într-o poieniţă pe care o traversă. 

— Ajungând din nou în tufişuri. O auzi strigând pentru 
prima oară: 

— Prostule! Vino înapoi! 

Timp de câteva minute, cuvintele ei spulberară liniştea 
nopţii, dar acum nu mai auzea decât scurte izbucniri. O 
dată i se păru că aude ceva în genul „fereşte-te de planiaci”. 
Dar pentru el nu avea nici un sens. Trecu de culmea unui 
deal şi nu mai auzi nimic. 

Cargill continuă să înainteze hotărât, dar prudent, prin 
întuneric. Atâta sălbăticie îl uimea, dar trebuia să continue 
să se mişte. Probabil că dimineaţa vor începe să-l caute şi 
trebuia să fie cât mai departe posibil de drumul pe care o 
lăsase pe Ann Reece. Noaptea era întunecată, cu un cer 
permanent acoperit. Mirosul puturos de apă îi spuse că se 
apropie de un râu leneş sau de un lac. Cargill schimbă 


direcţia de mers. Acum traversa ceva care părea a fi un loc 
deschis, când, brusc, în noapte, un fascicul de far se opri 
asupra lui. 

Se auzi vocea ascuţită a unei fete: 

— Fir-ai tu să fii! Am ţeava scuipătorului pe tine. Aşa-l 
suna lui în urechi: „scuipător”. Ce-o fi aia? 

— Ridică mâinile! 

În reflexiile fasciculului, Cargill apucă să vadă un obiect 
metalic mat, pe care nu-l putu asemui decât cu un tub radio 
al epocii lui, doar ceva mai alungit. Obiectul era îndreptat 
spre el. 

Fata ridică vocea şi strigă: 

— Hei, tati, am prins singură un intermed. Aşa suna în 
urechile lui: „intermed”. Fata continuă, entuziastă: 

— Hai, tati, ajută-mă să-l urc la bord. 

Abia după aceea îşi dădu seama Cargill că acela fusese 
momentul în care trebuia să fugă. Dar acea armă nefirească 
îndreptată asupra lui îl făcuse să stea pe loc. Dacă ar fi fost 
o puşcă obişnuită îndreptată în întuneric, s-ar fi pierdut 
imediat în întuneric. Dar toate astea şi le spuse abia atunci 
când era deja prea târziu. 

Înainte să se poată decide, din întuneric apăru un bărbat 
îmbrăcat foarte neîngrijit. 

— Bună treabă, Lela, spuse acesta. Eşti o fată tare 
deşteaptă. 

Cargill aruncă o privire furişă spre noul sosit: slăbănog, 
privire rapace, barbă cât cuprinde. Omul luase o poziţie în 
spatele lui şi ţinea o armă asemănătoare cu a fetei 
îndreptată spre el. 

— Străine, dă-l drumu, că altfel te scuip. 

Deci arma era într-adevăr un „scuipător”. Cargill o luă 
dezolat înainte. În faţa lui se profila vag în întuneric o 
structură alungită, cu un bot bont şi cu o coadă la fel de 
boantă. Lumina lanternei se reflectă scurt pe suprafaţa 
sticloasă a obiectului. Apoi: 

— Urmeaz-o pe Lela prin uşa aia. 


Acum chiar că nu mai avea nici o scăpare. Bărbatul şi 
arma sa erau chiar în spatele lui. Cargill se trezi într-o 
încăpere mare, slab iluminată, uimitor de bine construită şi 
arătând în acelaşi timp intimă şi al naibii de scumpă. 
Împins, traversă podeaua cu covor şi intră printr-un hol 
foarte comod într-un coridor îngust, ajungând într-o 
cămăruţă minusculă, care era chiar mai puţin iluminată 
decât prima. 

Câteva momente mai târziu, sub privirile severe ale 
bărbatului rămas în cadrul uşii, fata îi monta un lanţ în jurul 
ambelor glezne. Apoi auzi o cheie întoarsă de două ori şi o 
simţi pe fată retrăgându-se. 

— Ai în colţ un pătucean, spuse ea. 

Cei doi se retraseră prin coridor, spre lumina mai intensă. 
O auzi pe fată cum strigă fericită că „a prins în sfârşit unul”. 

Bărbatul spuse: 

— Poate n-ar strica s-o ştergem de aici. S-ar putea să fie 
mai mulţi ca el prin preajmă. 

Lumina din camera lui Cargill se stinse de tot. Apoi o 
scurtă smucitură şi o mişcare verticală foarte lină. Cargill îşi 
dădu seama, uluit, că se află într-o aeronavă. 

Mintea lui sări pe loc la Ann Reece şi la avertismentul ei: 
„Fereşte-te de planiaci!” Oare despre asta era vorba? Încet, 
cu grijă, îşi căută drumul prin întuneric până la patul 
indicat de fată. Ajunse la el şi se lăsă prudent pe spate. 

Îşi petrecu apoi cam un minut pipăindu-şi lanţul cu 
degetele. Metalul era dur, lanţul propriu-zis nu avea mai 
mult de treizeci de centimetri, lungime excelent aleasă 
pentru a împiedica un om să fugă. 

Brusc, se simţi mult prea obosit ca să mai gândească ceva. 
Se lăsă pe spate şi adormi instantaneu. 

Cargill avea o senzaţie de mişcare leneşă, în voia 
vânturilor. Dintr-un motiv oarecare, rezistă tentaţiei de a se 
scula şi rămase întins pe spate, în întuneric. În toată acea 
fază, încă adormit, nu îşi amintea unde este. Nu-şi amintea 
nici cine este el. Dar, treptat, deveni tot mai conştient de 


mişcarea de sub el. Se scutură şi simţi lanţul din jurul 
gleznelor. Sunetul îl alarmă şi se sculă din pat dintr-o 
singură mişcare. 

Ochii se opriră pe tavanul curbat, metalic. Îşi aminti brusc, 
prea brusc. Se aplecă şi atinse lanţul cu mâna. Era rece şi-l 
dădea o senzaţie de gol. Apoi, chiar pe când se decidea să 
se aşeze la loc, îşi dădu seama că nu era singur. Începu să 
întoarcă privirea şi prinse cu coada ochiului ceva, suficient 
de iute ca să-şi poată feri la timp faţa cu mâinile. 

Un bici îl plezni peste degete şi îi alunecă pe gât, 
înţepându-l şi arzându-l pielea. 

— Ridică-te, puturos netrebnic. 

Bărbatul aflat în cadrul uşii pregătea deja biciul pentru o 
nouă lovitură. 

Icnind, Cargill îşi smulse picioarele de pe pat şi le puse pe 
podea. Îl cuprinsese o furie oarbă şi era pe cale să se 
arunce asupra personajului, când clinchetul metalic al 
lanţului îi aminti că avea un handicap esenţial. Asta îi 
înmuie furia şi îi ascuţi senzaţia de dezastru personal. 

Biciul îl mai lovi o dată. Cargill se ghemui şi reuşi să 
pareze o parte a loviturii cu mâneca hainei. Vârful subţire al 
biciului trecu razant pe lângă umărul lui şi se izbi de 
metalul peretelui. 

lar omul îşi retrase încă o dată biciul. 

Îşi recunoscu atacatorul: era însoţitorul tinerei din 
noaptea trecută. Văzut la lumina zilei, individul părea 
numai piele şi os. Îi dădu cam patruzeci de ani. Pe faţă avea 
o barbă crescută câteva zile bune. Omul avea buzele subţiri 
şi ochii cu o uitătură curioasă, în vreme ce restul figurii 
indica intenţii rele. Purta o pereche de pantaloni unsuroşi şi 
o cămaşă mizerabilă, deschisă la gât, care lăsa să se vadă 
un piept păros şi plat. Omul îi adresă un rânjet din cadrul 
uşii. 

— Fi-ţi-ar pielea afurisită, mişcă-te. 

Cargill îşi spuse: „Dacă încearcă să mă lovească din nou, 
sar la el.” 


Apoi răspunse răspicat, ca să mai tragă puţin de timp. 

— Ce vrei să fac? 

Asta păru să-l înfurie şi mai mult pe individ. 

— Îţi arăt eu ce vreau să faci! 

Biciul se ridică şi ar fi coborât, dacă nu ar fi fost saltul 
direct din pat al lui Cargill. Impactul violent al celor doi îi 
tăie respiraţia, dar îşi trânti atacatorul în canatul metalic al 
uşii. 

Omul scoase un țipăt şi încercă să-l împingă înapoi. Dar 
Cargill îl prinsese bine şi nu-l mai dădea drumul. Cu o mână 
prinse bine cămaşa omului, iar cu cealaltă îl lovi puternic în 
falca îngustă şi osoasă. 

Îl făcu knock-out pe loc. Trupul omului se prăbuşi fără 
vlagă la pământ. Cargill îl urmă la podea, îngenunchind 
stângaci. Începu, cu degete tremurânde, să-l caute prin 
buzunare. 

De departe, din coridor, se auzi vocea fetei din noaptea 
trecută: 

— Hei, ia ridică tu mâinile, sau te scuip. 

Cargill sări ca ars, gata să sară la ea. La vederea armei, 
ezită, apoi se retrase încet de lângă corpul bărbatului. 
Rămase în poziţie de drepţi lângă patul lui îngust. 

Fata se apropie şi îi trase tatălui ei un şut în coaste cu 
vârful pantofului. 

— Ridică-te, tâmpitule, spuse ea. 

Omul tresări şi apoi se ridică în capul oaselor. 

— Îl omor! Bolborosi el. O să-l omor pe nenorocitul ăla de 
intermed. 

Nici de data asta nu înţelese despre ce e vorba, dar aşai 
se păru că aude. 

Fata se înfurie şi se uită de sus la el. 

— N-o să omori pe nimeni. Tu ai vrut-o şi ai primito direct 
în dinţi. Ce voiai să facă, mă rog? 

Omul se ridică în picioare cu greutate şi începu să-şi pipăie 
falca. 


— Nenorociţii ăştia de intermezi îmi fac greață cu dormitul 
lor. Nu ştiu ce să facă, domnule! 

Fata îi spuse cu răceală: 

— Nu fi tâmpit, tată. Încă n-a fost antrenat: Ce, vrei să-ţi 
citească gândurile? 

Se strecură pe lângă tatăl ei şi intră în cameră. 

— Şi, în plus, ţine-ţi mâinile alea jegoase la locul lor. Eu L- 
am prins, eu îl bat, dacă e necesar. Dă-mi biciul ăla. 

— Uite ce e, Bela Bouvy, spuse tatăl, eu sunt şef pe flotorul 
ăsta şi să nu uiţi ăsta câte zile oi avea. 

Dar îi înmâna biciul şi adăugă supus: 

— Nu voiam decât să-mi facă micul dejun. Şi îl vreau 
repede. 

— O să-l ai. Acum, valea! Spuse ea imperativ. Mă ocup eu 
de restul. 

Omul se întoarse şi dispăru din vedere. Fata făcu un semn 
cu degetul mare: 

— Gata. Tu, la bucătărie. 

Cargill ezită, gândindu-se dacă n-ar fi mai bine să reziste. 
Dar cuvântul „bucătărie” îl ducea cu gândul la mâncare. Şi 
îşi dădu seama că îi era cumplit de foame. Se ridică tăcut în 
picioare şi porni şchiopătând spre uşa indicată de fată, în 
timp ce se gândea că altfel creaturile astea ar fi în stare să-l 
ţină în cămăruţă, legat în lanţuri. 

Dar disperarea îl cuprinse brusc. Parcă simţi o greutate 
prăvălită peste capul lui. Era mai rea decât conştiinţa 
faptului că are lanţuri la picioare. 

Bucătăria era de fapt un coridor îngust, între nişte pereţi 
groşi, translucizi. Era lungă de vreo trei metri, iar la 
capătul îndepărtat avea o uşă, dincolo de care se puteau 
vedea nişte maşinării. Atât bucătăria, cât şi sala maşinilor, 
erau inundate de lumina care venea prin pereţii translucizi. 
Cargill se uită în jur uimit. Nici urmă de cuptor sau de alt 
echipament obişnuit de gătit. Nu văzu nici hrană, nici 
veselă, nici dulapuri. Se uită după nişte fante în peretele 
sticlos şi văzu sute de linii orizontale, verticale, diagonale, 


curbe, diagonale. Nici una nu părea să aibă vreun scop. 
Dacă vreuna dintre ele mărginea vreun sertar sau vreun 
panou, nu-şi putea da seama. 

Se întoarse spre fată cu o privire întrebătoare. Ea îi vorbi 
fără să aştepte: 

— Dimineaţa asta nu avem nori. O să avem câtă căldură 
vrem noi. 

EI se uită cu mare interes, în vreme ce ea întindea o mână, 
desfăcea palma şi atingea partea de sus a peretelui, pe 
locul curburii spre tavan. De fapt, doar degetul opozabil şi 
cel mic atinseră sticla. Cu o mişcare rapidă, îşi trecu uşor 
palma într-un plan paralel cu cel al podelei. O bucată mare 
de sticlă alunecă fără zgomot de-a lungul unei traiectorii 
complicate pe liniile remarcate de el mai înainte şi se 
înfipse într-o nişă. Cargill îşi întinse gâtul ca să vadă. De 
unde era el, se vedea un panou de o transparenţă de cristal, 
în spatele căruia se aflau nişte sertare. Ce era pe sertare, 
nu-şi putea da seama. 

Fata dădu în lături panoul cu o mişcare firească. O clipă, 
corpul ei ascunse ceea ce făcea. Când se retrase, ţinea în 
mână nişte peşte proaspăt şi cartofi. Peştele aducea a 
păstrăv şi era surprinzător de curat. Şi totuşi, nici Bouvy şi 
nici fiica lui nu păreau să fi ştiut dinainte ce vor mânca. 

Cargill începu să suspecteze existenţa unor dispozitive 
care curăţau automat peştele de solzi şi îl şi tranşau. 

Fata făcu câţiva paşi în direcţia lui. Îşi mai plimbă o dată 
degetul mic şi cel opozabil pe partea superioară a peretelui. 
Altă secţiune a peretelui bătut de soare lunecă. Şi un al 
doilea panou lăsă să se vadă alt rând de rafturi. 

Fata deschise panoul şi plasă una dintre farfurii pe unul 
din rafturi. 

În timp ce închidea panoul, din peşte se ridica abur, 
carnea căpătând o minunată nuanţă maronie-aurie. Cartofii 
îşi pierdură albeaţa aceea dură şi trecură la starea evidentă 
de cartofi copţi. 

— Cred că asta e tot, spuse Lela Bouvy. Apoi adăugă: 


— Mănâncă. 

Fata luă farfuria cu mâinile goale şi se opri la frigider, de 
unde scoase un măr şi o pară de pe un raft de jos şi ieşi, 
ţinând în continuare în mână farfuria. 

Cargill rămase singur în bucătărie. Când fata se întoarse 
să mănânce şi ea, el deja mâncase un măr, îşi prăjise câteva 
pulpe de pui cu cartofi şi le mânca foarte preocupat. Fata se 
opri în cadrul uşii. 

Dacă făceai abstracţie de expresia ei cam mohorâtă, era o 
fată frumoasă. Sau aşa i se părea lui Cargill. Părul nu era 
prea bine pieptănat, dar nici năclăit, nu era şi avea o 
strălucire plăcută ochiului, care arăta că îi acordă o 
oarecare atenţie. Avea ochii de un albastru aprins, buze 
pline şi bărbie ascuţită. Purta pantaloni de doc, gen 
salopetă şi o cămaşă deschisă la gât, care lăsa să se vadă 
parţial un bust foarte ferm şi bronzat. 

Ea îi vorbi cu suspiciune în glas: 

— Cum se face că un intermed deştept ca tine s-a lăsat 
prins atât de uşor? 

Cargill înghiţi cartofii pe care îi mestecase sârguincios şi 
răspunse: 

— Nu sunt un intermed. 

Ochii intenşi albaştri îl fulgerară iute furioşi. 

— Ce fel de răspuns ticălos e şi ăsta? 

Cargill mancă ce mai rămăsese în farfurie şi răspunse: 

— Sunt cinstit cu tine. Nu sunt un intermed. 

Ea se încruntă. 

— Atunci ce eşti? Întrebă ea ţeapănă, dar furia dispăruse 
din ochii ei albaştri, lăsând loc unei uşoare schimbări de 
nuanţă. Nu cumva eşti o umbră? 

Înainte ca el să se decidă drept cine să se dea, fata 
răspunse singură la propria întrebare: 

— Sigur nu eşti umbră. O umbră ar şti totul despre nava 
noastră şi cum gătim noi, fără să mai trebuiască să se uite 
la mine. Umbrele au grijă de flotoarele noastre, ale 


planiacilor, atunci când sunt prea stricate ca să ne 
descurcăm noi cu ele. 

Momentul potrivit pentru înşelăciune, dacă o fi fost, 
dispăruse. Nu va şti niciodată ce ar fi câştigat pe pista 
respectivă. Cargill spuse morocănos: 

— Nu sunt nici umbră. 

Încruntătura fetei se accentua. 

— Dar şi un intermed ar fi trebuit să ştie cum gătim noi. 

Se uită la el cu mare suspiciune. 

— Cum te numeşti? 

— Morton Cargill. 

— De unde eşti? 

Cargill îi spuse şi se uită încântat cum ochii aceia îşi 
schimbă din nou nuanţa. În cele din urmă, fata dădu din cap 
a înţelegere. 

— Deci eşti unul din aceia, hm? Spuse ea vădit tulburată. 
Să ştii că pentru alde tine primim recompense frumoase. 

Şi izbucni: 

— Ce ai făcut? Ce ai făcut acolo, de unde vii, de au venit 
umbrele după tine? 

Cargill dădu din umeri. 

— Nimic. 

Nu avea nici cea mai mică intenţie să-l dea amănunte 
despre incidentul cu Marie Chanette. 

Ochii ei albaştri îl mai fulgerară o dată. 

— Să nu îndrăzneşti să mă minţi, spuse ea. Tot ce am de 
făcut e să-l spun tatei că eşti un fugar şi asta o să-ţi pună 
capac de tot. 

Cargill spuse cu cea mai mare sinceritate pe care o putea 
exprima. 

— N-am ce-l face. Pur şi simplu, habar n-am ce se 
întâmplă. 

Şi continuă, ezitând: 

— În ce an ne aflăm? 

În momentul în care puse întrebarea, simţi că nu mai 
poate respira. 


Nu se gândise la asta mai înainte. Nu avusese timp. Ceasul 
din camera cu perete de sticlă din Oraşul Umbrelor îi 
arătase că se află pe 6 mai, dar nu spunea în ce an. Iotul se 
întâmplase foarte repede. Chiar şi întrebările puse Annei 
Reece din primele minute după sosirea lui fuseseră atât de 
încărcate de ideea demenţială că s-ar putea să fie undeva în 
viitor, încât consecinţele efective nu apucaseră încă să 
ajungă până la mintea lui. 

Ce fel de viitor? În ce an? Ce se întâmplase în sutele de ani 
care probabil că trecuseră? Unde? Cum? Cine? Îşi dădu 
seama că mintea lui a intrat într-un vârtej de gânduri şi se 
strădui să se concentreze. Cel mai important era în acel 
moment să ştie în ce an se află. 

Lela Bouvy dădu din umeri şi-l spuse ca unui copil: 

— Două mii trei sute nouăzeci şi unu. Cargill începu să 
mediteze: 

— Ceea ce nu pot să înţeleg, e cum de s-a schimbat lumea 
atât de total de la vremea mea. 

Şi îi descrise fetei Statele Unite din 1954 Faţă îşi păstrase 
calmul. 

— Păi totul a fost firesc. Cei mai mulţi oameni vor să fie 
liberi, nu să fie nevoiţi să trăiască într-un loc, sau să fie 
legaţi de un loc idiot de muncă. Lumea încă nu s-a eliberat 
de tot. Noi, planiacii, suntem deocamdată singurii norocoşi. 

Cargill avea propria idee despre libertatea unora care 
depind de alţii ca să le repare maşinăriile de zburat. Dar 
era interesat de informaţiile primare şi nu să risipească 
iluziile unei fete. Aşa că spuse cu prudenţă: 

— Câţi planiaci crezi că există? 

— Cam cincisprezece milioane. 

Cargill avea şi aici îndoielile lui, dar lăsă lucrurile să curgă. 

— Şi intermezii? Întrebă el. 

— Cam trei milioane sau cam aşa ceva, spuse ea cu dispreţ 
în glas. Laşii trăiesc în oraşe. 

— Dar umbrele? 


— Sunt o sută de mii, poate mai puţin, poate mai mult, dar 
cam atâta. 

Cargill îşi dădu seama că nu are cum să verifice cât de 
precise sunt aceste cifre. Fata nu părea tipul de om care să 
fie la curent cu asemenea probleme. Dar reuşi să-l ofere o 
imagine de ansamblu asupra epocii, umplând un mare gol 
în cunoştinţele lui. El reuşi să înţeleagă cum e cu sălbăticia 
peisajului, cele câteva oraşe, numărul mare de planiaci care 
rătăceau la întâmplare la mică altitudine. Făcu un semn din 
cap că a înţeles, mai mult pentru el însuşi, apoi deschise 
gura şi începu să o descoase: 

— Bănuiesc că umbrele sunt cele care conduc, spuse el, 
insinuant. 

— Nimeni nu conduce pe nimeni, spuse Lela iritată. Gata, 
ai pus destule întrebări, acum vezi-ţi de treaba ta. 

Şi ieşi. 

Cargill rămase singur aproape tot restul zilei. A văzut-o pe 
Lela în scurte momente, când aceasta veni să prepare 
prânzul pentru ea şi pentru tatăl ei. 

Abia după amiază începu să se gândească serios la cele 
aflate. Ideea de descreştere a populaţiei îl deprimase din 
capul locului. Brusc, lupta pentru supravieţuire i se păru un 
lucru de importanţă minoră. Ambiţia lacomă a secolului 
douăzeci se dovedea acum lipsită de valoare, distrusă de o 
catastrofă care nu decurgea din forţa brută, ci aparent din 
dorinţa de evadare. Probabil că presiunea civilizaţiei fusese 
mult prea mare. Oamenii fugiseră de civilizaţie ca de ciumă, 
îndată ce li se ivise ocazia. 

Totuşi, chiar şi retrospectiv, acest lucru i se părea foarte 
improbabil. Civilizaţia părea foarte bine înrădăcinată aici. 
Într-adevăr, ştiinţific şi cultural omul ajunsese la un apogeu. 
Deşi activităţile lui ca animal social lăsau mult de dorit chiar 
şi pe timpul lui, omul se lupta, căuta, învăţa... Undeva 
trebuie să existe o rigiditate, intolerabilă, o minciună 
fundamentală. Prin implicaţii, din cele spuse de fată, Cargill 
ghici adevărul: autoritatea avusese pe vremuri o poziţie 


excesiv de predominantă. În consecinţă, oamenii fugiseră 
de civilizaţia care, tot mai mult, le spunea că ei nu ştiu 
nimic, că trebuie să se conformeze modelelor care li se pun 
în faţă de către cei care ştiu, sau mai precis de către cei 
care au dreptul legal de a şti. 

Instinctiv, oamenii încercaseră o întoarcere la starea de 
Cauză, în loc de a fi simplu Efect. Respinseseră ierarhia 
intelectului, care, întotdeauna îngheţată, niciodată 
dinamică, avusese dintotdeauna tendinţa de a impune 
restricţii. Oamenii se luptaseră o mie de ani în Evul Mediu, 
ca să se lovească de fiecare dată de aceleaşi forţe oarbe 
care doreau să controleze, ca să se predea de fiecare dată 
pentru un timp, să se lase legaţi cu lanţuri tot mai groase. 
Apoi, văzând alarmaţi unde ajung, oamenii se luptau la fel 
de orbeşte să scape. 

I se păru foarte descurajant că modelul s-a repetat iarăşi. 
Înţelese că nici maeştrii reclamei, nici geniile de la TV, nici 
Cadillac-urile, Buick-urile şi Jaguar-urile nu reuşiseră să-şi 
menţină strălucitoarea atracţie... Ceva în mod sigur le 
lipsise. Poate că dreptul la autodeterminare. 

În bucătărie se lăsase întunericul. Cargill îşi dădu seama 
că nava coboară la o altitudine mai mică. Nu înţelese cât de 
mică până ce auzi coca de metal de sub el scrâşnind la 
atingerea ramurilor de sus ale arborilor. Un minut după 
aceea, simţi o lovitură şi un şoc. Flotorul se mai târi câţiva 
metri pe pământ şi se opri. Cargill reuşi să prindă cu 
urechile un uruit înfundat venit de afară. 

Lela veni în încăpere. Sau mai degrabă veni pornită în 
bucătărie. Cargill avu brusc intuiţia a ceea ce vrea ea să 
facă şi se grăbi să se ridice în picioare. Dar era prea târziu. 
Uşa camerei motorului era deschisă, iar fata executa 
coborârea unei secţiuni a peretelui de sticlă. În vreme ce el 
privea, ea lăsă la pământ o secţiune cu balamale a peretelui 
şi ieşi din navă, dispărând şi din câmpul lui vizual. Cargill 
simţi pe faţă adierea unei brize marine umede. Zgomotul 
înfundat era al valurilor mării. 


Fata reveni cam după un minut şi se opri în camera lui. 

— Dacă vrei, poţi să ieşi, spuse ea şi continuă, după o 
ezitare: Nu încerca să fugi. N-o să ajungi departe, iar tata s- 
ar putea să te ardă cu scuipătorul. 

Cargill îi răspunse cu falsă supunere: 

— Unde aş putea să fug? Bănuiesc că o să staţi cu mine. 

Se uită pe furiş la expresia ei. Fata părea de-a dreptul 
uşurată. Nu era o reacţie pozitivă, dar era sugestivă şi îi 
întărea ideea că Lela Bouvy era foarte bucuroasă că pe 
flotor se mai găseşte şi altcineva decât tatăl ei. O clipă mai 
târziu, în timp ce traversă bucătăria şchiopătând din cauza 
lanţului, Cargill îşi făcu în linişte planul de a câştiga 
încrederea fetei. Un prizonier aflat în situaţia lui avea tot 
dreptul să recurgă la orice truc posibil şi la orice obiect 
necesar pentru evadare. 

Nu se opri în uşa camerei motoarelor. Va descoperi 
dimineaţa cum se deschide. Îşi târî picioarele înlănţuite pe 
nişte trepte care de fapt erau o parte din zidul exterior, 
lăsată în jos din nişte balamale. După o clipă, ieşea pe o 
plajă nisipoasă. Îşi petrecură cea mai mare parte a serii 
prinzând crabi şi alte animale marine care se îmbulzeau în 
jurul luminii pe care o coborâse Bouvy în apă. Coasta mării 
era sălbatică, stâncoasă, cu excepţia unor petice de nisip 
puţin întinse. Pe alocuri, o pădure primordială ajungea până 
la marginea stâncilor care dominau marea neodihnită de 
sub ele. Lela scotea micile animale cu o plasă mică şi le 
arunca într-o grămadă din care Cargill separa cu degetele 
pe cele dorite de cele nedorite. Era uşor să alegi şi să 
arunci înapoi pe cele pe care Lela le indica drept 
necomestibile şi să le bagi pe celelalte într-o găleată. 
Periodic, fata ducea câte o găleată plină cu delicatese în 
flotor. 

Lela era într-o stare vizibilă de fericire. Ochii îi străluceau 
de plăcere în reflexiile luminii, iar figura ei era vioaie, plină 
de culoare. Avea buzele întredeschise şi nările umflate. De 


câteva ori, când Bouvy se depărtase ceva mai mult şi nu 
putea să-l audă, ea îi strigase lui Cargill: 

— Nu e minunat? Nu e aşa că asta e viaţă adevărată? 

— E minunat, îi striga răspunsul Cargill. Iar într-un rând 
adăugă: 

— N-am văzut niciodată aşa ceva. 

Asta părea să o satisfacă şi într-o anume măsură era şi 
adevărat. Era o plăcere să trăieşti în aer liber. Ceea ce ea 
părea să nu înţeleagă, era că a trăi înseamnă mult mai mult 
decât să stai undeva afară. Viaţa civilizată avea mai multe 
fațete, nu doar una. 

Cargill era îngrijorat de posibilitatea de a fi nevoit să se 
obişnuiască cu acest tip de existenţă. Şi chiar ar fi fost 
înţelept să se obişnuiască. Aici, în spaţiile acestea deschise, 
putea să se piardă pentru tot restul vieţii. Nu era 
deocamdată dispus să se gândească ce va însemna asta din 
perspectiva plictiselii, a senzaţiei că eşti inutil. Pe moment, 
ideea unei asemenea vieţi limitate avea aspecte 
înfricoşătoare. 

Îşi încetară activitatea abia mult după miezul nopţii, iar el 
se întoare în patul lui, începând să rumege evenimentele 
nopţii. În ultimă instanţă, îl lovi ideea că ceea ce face fata e 
de mai mare importanţă. Ea îl căutase mereu, ea fusese cea 
care încercase să-l sugereze cât de mari sunt plăcerile vieţii 
de planiac, de o manieră foarte grăitoare. În plus, 
experienţa lui destul de bogată cu femeile îi spunea că faţa 
e singură. Dacă ceea ce urmărea ea era să îl folosească pe 
post de mascul sau dacă era vorba de iubire, asta nu 
depindea decât de educaţia pe care o primise fata. El 
presupunea, din modul în care se comporta ea, că era vorba 
de o femeie excesiv de sfioasă. Oricum, în acel moment, el 
nu se simţea pregătit să înceapă acţiunile preliminare 
pentru a trece peste rezistenţa unei fete simpluţe. 

În ziua următoare, fata veni în partea aceea a vasului de 
nenumărate ori. Cargill, care căutase fără succes secretul 
deschiderii uşii de la camera motoarelor, o întrebă în cele 


din urmă cum se face. Ea îiarătă fără ezitare. Pur şi simplu 
trebuia să atingi simultan ambele margini ale uşii. 

După ce fata plecă, Cargill se îndreptă direct spre camera 
maşinilor, se oprit o clipă să studieze motorul - ceea ce se 
dovedit un lucru absolut inutil, pentru că era complet 
încapsulat - şi apoi făcu să alunece spre podea o secţiune a 
peretelui şi se uită la pământul de sub el. 

Lumea care trecea cu viteză pe sub el era complet 
sălbatică, dar de un fel ciudat. Cât vedeai cu ochii, erau 
copaci şi tufişuri aproape neatinse de mâna sau uneltele 
omului. Dar între păduri şi tufişuri se înălţau clădiri. Chiar 
şi de la o jumătate de kilometru, înălţimea la care se afla 
Cargill, toată clădirile văzute arătau nelocuite. Coşuri de 
cărămidă zăceau căzute între tufişuri. Ferestrele, văzute de 
la distanţă, fie erau goale, fie îl priveau sticlos şi mort. 
Grajdurile zăceau într-o rână, iar ici şi colo lemnul, 
cărămida sau piatră de construcţie căzuseră cu totul, iar 
ruina, care nici înainte nu fusese tencuită, se lăţea pe 
pământ. 

La început, singurele structuri văzute de el fuseseră ferme 
şi acareturile lor. Dar, brusc, sub el apăru şi un oraş. Efectul 
dezolant al locului părăsit de oameni era aici şi mai 
accentuat - garduri într-o rână, trotuare crăpate şi invadate 
de ierburi, plus aceleaşi case distruse. Când trecu peste un 
al doilea oraş de mult abandonat, Cargill închise panoul 
care ascundea fereastra şi se întoarse neliniştit la patul lui. 

El provenea dintr-o lume în care practic ultimă palmă de 
pământ arabil era în proprietatea cuiva care îl şi folosea. 
Acum era şocat să vadă că suprafeţele acelea imense 
fuseseră lăsate să revină la starea naturală, primitivă. 
Încercă să vizualizeze ceea ce îi spusese fata şi ceea ce 
observase el din devastarea ce trebuie să fi avut loc. Dar nu 
ajunse la nici un răspuns. Se întrebă dacă dezvoltarea 
maşinilor făcuse în sfârşit agricultura inutilă. Dacă aşa era, 
atunci aceste semne de decădere şi dezintegrare erau doar 
semne ale unei stări de tranziţie. Va veni vremea când 


aceste ferme-fantomă şi oraşe-fantomă se vor întoarce în 
ţărâna din care se născuseră, în stilul lor complex. Va veni 
timpul ca aceste monumente costisitoare ale unei civilizaţii 
anterioare să se ducă şi să fie uitate, precum fuseseră 
oraşele lumii antice. 

Mai petrecu încă două nopţi pescuind. În cea de-a patra zi, 
Cargill auzi glasul unei femei care vorbea tare, venind din 
camera de zi. Era o voce foarte neplăcută, care l-a uimit. 

Curios, nu se gândise mai înainte că aceşti oameni 
comunică unii cu alţii. Dar era clar că femeia aceea dă 
indicaţii şi ordine celor doi Bouvy, tatăl şi fiica. Aproape 
îndată ce ea se opri din vorbit, Cargill simţi că nava îşi 
schimbă cursul. Spre lăsarea serii, Lela veni la el. 

— Seara asta o să campăm împreună cu alţii, spuse ea. Aşa 
că vezi cum te porţi. 

Glasul îi trăda o agitaţie foarte intensă. Fata plecă, fără să 
aştepte ca el să răspundă. 

Cargill calculă posibilităţile cu ochii strânşi. După patru 
zile de mers împleticit, cu lanţuri la gât, fără vreun semn că 
îi vor mai fi scoase vreodată, era gata pentru orice 
schimbare. „Iot ce am de făcut, îşi spuse el, e să prind doi 
oameni cu garda jos”. Atunci nici el nu va trebui să se 
poarte cu mănuşi. „Atenţie, gândi el, mai bine să nu-mi fac 
speranţe prea mari.” 

Cu toate acestea, i se cam părea că prezenţa altor oameni 
ar putea să provoace o ocazie de evadare. 

Prin uşa deschisă, Cargill aruncă o privire spre activitatea 
de afară. Mai mulţi bărbaţi mergeau pe jos, purtând undiţe. 
Curentul de aer produs de deschiderea uşii îi aduse în nări 
mirosul de râu şi plăcuta boare umedă de ierburi. 

Întunericul se lăsa rapid. În cele din urmă, Cargill nu mai 
putu să suporte să rămână în cămăruţa lui. Se ridică şi, 
atent să nu se împiedice de lanţ, ieşi şi se lăsă în iarba 
înaltă. Scena care se întindea în faţa lui era idilică. Ici şi 
colo, pe sub copaci, erau parcate nave. Erau cel puţin o 
duzină la vedere, dar i se păru că prin frunzişul des de la 


marginea mării zăreşte şi luminile altora. Sunetul vocilor 
plutea prin aer şi, nu îşi dădea seama de ce, acum nu i se 
mai părea nici strident, nici vulgar. 

Simţi pe cineva mişcându-se lângă el. Lela Bouvy se aşeză 
şi ea în iarbă şi-l spuse pe nerăsuflate: 

— Viaţă frumoasă, ce zici? 

Cargill ezită şi apoi, întrucâtva spre surprinderea lui, se 
trezi că în sinea lui este de acord cu ea. „în fiecare din noi”, 
gândi el, „există dorinţa de întoarcere la natură.” Dorinţa 
de a te relaxa, impulsul să te laşi la pământ, pe iarba verde, 
să asculţi foşnetul frunzelor într-un vânticel abia simţit - 
toate astea le simţea în el însuşi. Avea în el aceeaşi dorinţă 
care îi mânase pe aceşti planiaci să abandoneze sclavia 
ordonată a civilizaţiei. Se trezi cu trista înţelegere a faptului 
că abandonul civilizaţiei înseamnă şi întoarcerea la 
ignoranță. Dar spuse cu voce tare: 

— Da, este foarte frumos. 

Din întuneric se ivi o femeie înaltă, care inspira putere. 

— Unde e Bouvy? Întrebă femeia. 

Cu o lanternă în mână, clipi şi apoi o propti asupra lui Lela 
şi Cargill. Privirea ei rămase fixată pe cei doi mai mult decât 
ar fi fost cazul. 

— Să fiu a naibii şi încă o dată a naibii, veni vocea 
puternică din întuneric. Micuța Lela şi-a găsit un bărbat! 

Lela izbucni: 

— Nu fi mai proastă decât trebuie să fii, Carmean. Femeia 
scoase câteva hohote tunătoare de râs. 

— Auzisem eu că ai un bărbat, spuse ea în cele din urmă, 
iar acum că mă uit la el văd că ai cu ce te mândri. Lela 
spuse indiferent: 

— Nu înseamnă nimic pentru mine. 

— Da? O luă Carmean în derâdere. 

După care, brusc, păru să nu o mai intereseze subiectul. 
Fasciculul lanternei se îndreptă în altă direcţie şi îi lăsă 
singuri, în întuneric. Lumina se concentra acum asupra lui 


taica Bouvy, care stătea într-un scaun, rezemat de coca 
navei. 

— Acolo erai, spuse femeia. 

— Mda. 

Femeia cea solidă porni spre el. 

— Ridică-te şi dă-mi scaunul ăla, spuse ea. N-ai auzit de 
bunele maniere? 

— 'Ţine-ţi limba la ea acasă, curcă bătrână, spuse Bouvy, 
prieteneşie. 

Dar se ridică şi dispăru în navă, revenind într-o clipă cu 
încă un scaun. 

În timpul absenței lui, femeia ridicase deja scaunul pe care 
stătuse el şi îl dusese la cam zece metri depărtare, în josul 
apei. 

De acolo, ea strigă la Bouvy: 

— Adu mai aproape făcătura aia. Noi doi avem de vorbit 
ceva. Plus că bănuiesc că turturelele alea vor să fie singure. 

Şi gâlgâi a râs. 

Lela îi spuse lui Cargill cu o Voce gâtuită: 

— Asta este Carmean. E unul din şefii noştri. Când 
vorbeşte aşa, se crede nostimă, dar nu e. 

— Cum adică, unul din şefii voştri? Întrebă Cargill. Fata 
păru surprinsă de întrebare. 

— Ea ne spune ce să facem, spuse ea, adăugând grăbită: 
Desigur, nu poate să se bage în viaţa noastră privată. 

Cargill începu să digere noua informaţie. În timpul acestei 
perioade de linişte, apucă să audă când şi când glasul lui 
Carmean. De câteva ori, femeia spusese „intermezi” şi 
„umbre”. Iar într-un rând spuse „cum mă vezi şi cum te 
văd”. 

În vocea ei se simţea nerăbdarea. Asta îl făcea pe Cargill 
să vrea să audă ce spune, dar îşi dădu repede seama că nu 
are cum să scoată înţelesuri din cuvinte disparate. Se 
relaxa şi spuse: 

— Credeam că oamenii ca voi duc o viaţă liberă şi că 
nimeni nu vă spune ce să faceţi şi unde să mergeţi. 


— Trebuie să ai anumite reguli, spuse Lela. Trebuie să ştii 
unde să tragi linia. Să ştii ce poţi face şi ce nu poţi face. 

După care adăugă, cu un glas foarte sincer: 

— Dar noi suntem liberi, nu ca nenorociţii de intermezi în 
oraşele lor. 

Ultima frază fusese spusă cu tot disprețul. 

— Şi ce se întâmplă dacă nu faceţi ce spune ea? Întrebă 
Cargill. 

— Pierzi beneficiile. 

— Beneficiile? 

— Pastorii nu mai predică pentru tine, spuse Lela, nimeni 
nu-ţi, mai dă de mâncare, umbrele nu-ţi mai repară flotorul. 
Chestii de astea adăugă ea foarte firesc. 

Cargill îşi zise că nu şi-ar face griji în privinţa păstorilor. 
Avusese pe vremuri o conversaţie cu un capelan militar, 
înainte să plece din State în Orientul Extrem. Omul 
încercase o apropiere foarte familiară, spunându-l că e o 
mare posibilitate să meargă şi el „spre vest”. Cargill îşi 
aminti că îi spusese omului că vestul ăsta se termină la 
Pacific pentru el şi că încă îşi simţea picioarele cam ude 
după ce traversase această graniţă şi că în general e foarte 
bine să te interesezi cât de caldă e apă. 

Cargill îi considera pe mai toţi oamenii religioşi pe care îi 
cunoştea nişte ipocriţi. Implicaţiile credinţei că ai un suflet 
erau atât de numeroase, încât dacă nu te comportai 
conform acestor implicaţii, credinţa devenea mai mult o 
umbrelă de vreme rea, sau o faţadă colorată. Cargill nu 
cunoştea pe nimeni care prin acţiunile proprii să arate că se 
consideră pe sine că o structură energetică foarte subtilă, 
reunită într-un corp material. 

Nici faptul că Lela i-a spus că nu ar mai primi hrană nu-l 
apăsa prea tare, pentru că impresia lui era că planiacii îşi 
strâng de mâncare de prin râuri, de la malul mării şi din 
pădurile sălbatice. Poate că asta nu le aducea o abundență 
permanentă de-a lungul anului, dar în mod sigur 
minunatele sisteme de refrigerare şi de gătire de la bordul 


flotoarelor le permiteau să acumuleze foarte mult în 
sezonul de recoltare. Ceea ce scotea în evidenţă adevărata 
restricţie, unica importantă din cele spuse de ea. Dacă 
umbrele nu mai reparau navele, situaţia era într-adevăr 
dezastruoasă. De unde şi concluzia că singura soluţie e să 
înveţi să-ţi repari singur flotorul. Era interesant cum un 
număr atât de mare de oameni se lăsau atât de uşor 
controlaţi: Aceasta arăta că nu partea materială era cea 
care conta, ci credinţele şi atitudinile de grup. Aceşti 
oameni, ca mulţi alţii înaintea lor, erau sclavii propriei lor 
gândiri. 

După o lungă tăcere, Cargill spuse: 

— De ce recunosc umbrele autoritatea lui Carmean şi a 
celorlalţi şefi? 

— Pentru că vor să ne comportăm bine. 

— Bine, dar voi capturați intermezi! Fata ezită, dar îi 
răspunse: 

— Se pare că nimănui nu-l pasă de un intermed. Cargill 
înclină din cap. Îşi aminti de tentativele lui de a obţine 
informaţii de la ea, în ultimele zile. Aparent, fata nu se 
gândise niciodată la toate aceste restricţii care i se aplicau 
direct. Acum, deşi încă părea inconştientă de acest lucru, 
fata îi oferise o imagine completă a unei societăţi cu o 
structură rigidă. Cargill gândi, mai mult disperat decât 
optimist, că va putea totuşi să găsească o cale de a profita 
de situaţie. Se foi supărat şi lanţul zornăi, amintindu-l că 
planurile lui în lumea asta nu au nici un efect direct asupra 
metalului. 

Carmean, urmată îndeaproape de Bouvy, îşi aduse scaunul 
înapoi lângă navă. Îl puse jos şi veni la ei, rămânând în faţa 
lui Cargill. Se întoarse pe jumătate şi spuse: 

— Mi-ar fi de folos un băiat voinic, Bouvy. 

— Nu e de vânzare, răspunse vocea gâtuită a Lelei. 

— Vorbeam cu tatăl tău, copilo, aşa că ţine-ţi limba în gură. 

— O auzişi pe fată, spuse Bouvy. Avem aici un bărbat bun. 


Vocea trăda mai degrabă şiretenie decât sinceritate. Omul 
era clar dispus să facă afacerea, dar voia să scoată 
maximum de profit din ea. 

Dar Carmean i-o reteză scurt: 

— Nu face pe negustorul cu mine, spuse ea, după care 
adăugă, ameninţător: Mai bine ţine ochii căscaţi. Intermezii 
ăştia nu au nici un Dumnezeu când e vorba de o fată atât de 
arătoasă. 

Bouvy mormăi ceva, dar îi vorbi în continuare vesel. 

— Nu-mi vinde mie gogoşi. Lela o să stea cu tatăl ei şi o să- 
l ajute toată viaţa ei. Nu-l aşa, dulceaţo? 

— Vorbeşti ca un prost, tată. Mai bine ţine-ţi gura închisă. 

— Nu e deloc supusă fata asta, spuse Carmean cu 
şiretenie. Se vede de departe ce gândeşte ea în ascuns. 

Bouvy se aşeză pe unul dintre scaune. 

— Aşa, doar ca să ştiu şi eu, Carmean, ce zici că mi-ai da 
pe el? Întrebă Bouvy. 

Cargill ascultase primele faze ale tranzacţiei şocat, cu 
senzaţia că trăieşte în afara realităţii. Dar îşi dădu seama 
rapid că este pe cale să fie vândut. 

Aceasta sublinia, dacă mai era nevoie, că pentru aceşti 
planiaci el nu era nimic altceva decât o proprietate, un bun 
mobil, un sclav care putea fi forţat să muncească, care 
putea fi biciuit, sau chiar ucis, fără să-l pese cuiva de asta. 
Soarta lui era o problemă personală, care nu interesa pe 
nimeni în afara lui. „Cineva o să fie tras în piept”, spuse el în 
gând cu o expresie a vremii lui. Un om atât de decis să 
scape, ca el, era o afacere foarte proastă pentru Carmean, 
sau pentru oricine altcineva. În ultimă instanţă, îşi spuse că 
o să-şi asume toate riscurile şi-şi va folosi experienţa de om 
care a fost în prima linie. 

Tocmeala nu se terminase încă, Carmean îşi oferea propria 
navă în schimbul lui Cargill şi al navei lui Bouvy. 

— E un model nou, spuse ea, cu glas nerăbdător. Zece ani 
de aici încolo n-o să ai nici un fel de probleme cu ea. 

Ezitarea lui Bouvy era evidentă. 


— Oferta nu e cinstită, spuse el, plângăcios. Umbrele o să- 
ţi dea ce navă nouă vrei tu. Aşa că nu-mi oferi nimic care să 
însemne pentru tine ceva. 

Carmean ripostă: 

— Îţi ofer ceea ce eu pot să am şi tu nu poţi să ai. 

— Prea multă bătaie de cap, mai spuse Bouvy. Trebuie să- 
mi mut toate angaralele. 

— Angaralele tale! Spuse cu dispreţ masiva femeie. Nu 
merită să te oboseşti pentru gunoiul pe care-l cari cu tine. 
În plus, am acolo o navă plină cu o mulţime de lucruri de 
valoare. 

Bouvy luă rapid hotărârea. 

— Dacă schimbăm navă cu navă cu tot ce are fiecare 
înăuntru, facem afacerea. 

Carmean râse scurt. 

— Cred că mă iei mai de proastă decât par. O să-ţi las mai 
multe decât ai văzut tu vreodată, dar îmi iau şi eu o 
grămadă de lucruri. 

Lela, care până atunci stătuse tăcută, spuse: 

— Voi doi spuneţi baliverne. Ce hotărâți voi nu are nici o 
valoare. Eu l-am prins, al meu e. Asta e legea, iar tu te 
foloseşti de poziţia ta de şef ca să încalci legea, Carmean. 

Chiar şi în întuneric, ezitarea lui Carmean era deja 
evidentă. În cele din urmă, ea spuse: 

— Mai vorbim despre asta mâine dimineaţă. Între timp, 
Bouvy, tu să-ţi înveţi fătuca asta să fie mai respectuoasă. 

— Asta o să fac, spuse Pa Bouvy, cu un ton ameninţător în 
glas. Nu-ţi face griji, Carmean. Tocmai ţi-ai cumpărat un 
intermed şi dacă avem necazuri mâine dimineaţă, o să 
vedem toţi cum e biciuită o fată nerecunoscătoare. 

Carmean râse triumfătoare. 

— Asemenea vorbe îmi place să ascult, spuse ea. Bătrânul 
arată în sfârşit cine e şeful la el în flotor. 

Se pierdu în întuneric, încă râzând. Taica Bouvy se ridică 
în picioare. 

— Lela! 


— Ce e? 

— Du-l pe intermed în navă şi leagă-l bine în lanţuri. 

— Bine, tată, spuse ea, ridicându-se în picioare. Mişcă! I se 
adresă ea lui Cargill. 

Fără un cuvânt, mişcându-se încet, din cauza lanţului, 
Cargill intră în navă şi se prăvăli în pat. 

Se trezi probabil peste câteva ore. Cineva îl trăgea de lanţ. 

— Fii atent, şopti Lela Bouvy. Încerc să desfac asta. Stai 
liniştit. 

Încordat, Cargill făcu ce i se spunea. Un minut mai târziu, 
era liber. Fata şopti din nou: 

— Mergi înainte, prin grădină. O să fiu în spatele tău. Şi ai 
grijă. 

Normal, Cargill avu grijă. 

Cargill stătea în întuneric, pe iarbă, fără să simtă vreun 
îndemn deosebit să se mişte. Senzaţia că e liber încă nu 
prinsese rădăcini lăuntrice, Noaptea se făcuse mult mai 
rece, iar mai toate maşinile erau întunecate la culoare. O 
singură navă mai arunca o lumină printr-o uşă deschisă pe 
jumătate, iar aceasta se afla şi ea la circa treizeci de metri 
în josul râului, faţă de locul în care se ghemuise el. 

Cargill îşi calculă prima mişcare, Acum înţelesese foarte 
rapid noua lui situaţie. Nu avea nevoie decât să se 
strecoare în afara taberei ăsteia şi să meargă încotro avea 
chef. Cel puţin, aşa i s-a părut o clipă, că nu are de făcut 
decât asta. Şi totuşi, ceva îl reţinea de la această primă 
mişcare. 

În întuneric, înaintarea era dificilă şi dimineaţa va fi încă 
periculos de aproape de planiaci. Îşi imagină cum va fi 
descoperit din aer, îşi închipui o căutare terestră cu 
susţinere aeriană. Va fi descoperit în mod sigur în primele 
ore de după ivirea zorilor, Eventualitatea asta îi dădea fiori 
reci şi îl făcu să calculeze variante alternative. „De-aş putea 
să fur una din navele astea”, se gândi el nedecis. 

În spatele lui se auzi un foşnet, apoi vocea şoptită a Lelei 
Bouvy: 


— Vreau să iei nava ei. Numai aşa te las să pleci. Cargill se 
întoarse în întuneric. Cuvintele ei implicau faptul că avea o 
armă cu care intenţiona să-l forţeze să facă cum voia ea. 
Dar întunericul dintre copaci era prea mare ca să vadă 
dacă e înarmată. Era clar ce înseamnă „nava ei”. Era nava 
lui Carmean. Probabil că reacţia lui fusese prea lentă, 
pentru că Lela îl îndemnă: 

— Mergi! 

„La urma urmelor, nava lui Carmean e la fel de bună cu 
oricare alta”, îşi zise Cargill. 

— Care e nava ei? Şopti el. 

— Aia care are lumină. 

— Aha! 

O parte din hotărârea pe care reuşise să şi-o adune se 
risipi. Căci nu era totuna dacă numita Carmean era 
adormită sau trează. În ciuda proaspetelor scrupule, Cargill 
porni la drum. Măcar putea să cerceteze situaţia, înainte să 
se decidă. Câteva minute mai târziu, se oprea în spatele 
unui copac, la vreo cinci metri distanţă de nava lui 
Carmean. Lumina slabă care ieşea prin uşa parţial deschisă 
dădea ierbii o uşoară irizare. La marginea zonei slab 
iluminate, Carmean în persoană stătea în iarbă. 

Cargill, care tocmai se decisese să continue înaintarea, o 
văzu la timp. Se opri brusc şi nu se linişti decât cu greu la 
gândul că a scăpat ca prin urechile acului. Într-un târziu, se 
uită în urmă şi o văzu pe Lela apropiindu-se de el. O opri 
grăbit. O duse la adăpostul unei plante cu frunze dese şi îi 
explică situaţia, apoi o întrebă dacă mai e cineva în navă. 

— Nu. Ultimul ei bărbat a căzut de pe navă acum trei luni. 
Cel puţin, aşa spune Carmean că s-ar fi întâmplat. De atunci 
îşi caută alt bărbat, dar nici unul nu vrea s-o ia. De aia te 
vrea pe tine. 

Pentru Cargill, era o idee nouă. Şocat, avu un moment 
imaginea picturală a lui însuşi în calitate de soţ înlănţuit. Cu 
cât scăpa mai repede de oamenii ăştia, cu atât mai bine. lar 
în perspectiva planurilor lor, oricum mârşave, se simţea 


îndreptăţit să fie crud. Nu mai simţea nici un fel de 
reţinere. Îi şopti Lelei: 

— Sar la ea şi-l dau una în cap. Ai ceva cu care s-o pot 
pocni? 

Se simţea sălbatic şi lipsit de milă. Spera că faţa îi va da 
arma ei, iar în următoarea clipă simţi cum Lela îi strecoară 
în mână un obiect metalic şi o clipă chiar crezu că i-a dat-o. 
Lela îi şopti cu ferocitate: 

— Asta e de la tăblia patului tău. O să arate ca şi cum te-ai 
fi eliberat şi ai fi luat-o ca armă. 

Logica ei nu-l convinse pe deplin pe Cargill, dar văzu că 
fata încearcă să se convingă pe sine. Era important să 
existe o explicaţie a acestei evadări, pentru că Bouvy o să 
fie fără îndoială furios pe ea. 

Cargill porni cu prudenţă. Imediat ce ajunse în spatele 
copacului de lângă Carmean, masiva femeie se ridică în 
picioare, făcând să duduie pământul. 

— Deci ai reuşit în sfârşit s-o iei, Grannis, îi vorbi ea unei 
persoane pe care Cargill nu o putea vedea. 

— Da, se auzi o altă voce, din spatele copacului lângă care 
Cargill se ascunsese împietrit. 

Şi vocea bărbatului continuă: 

— N-am putut să ajung mai repede. 

— Câtă vreme ai putut să ajungi..., spuse Carmean 
indiferentă. Să mergem înăuntru. 

Cargill nu avea nici o idee de ce ar trebui să facă. O clipă 
foarte scurtă fu convins că cel mai bine ar fi să-l atace din 
spate pe necunoscut şi pe Carmean. 

Şi deodată, în zona luminată apăru o umbră. 

Morton Cargill rămase acolo unde se afla, în spatele 
copacului. Prima lui senzaţie de groaznică dezamăgire făcu 
loc convingerii că încă mai sunt speranţe. Era martorul unei 
întâlniri de taină, în miez de noapte. Probabil că umbra va 
pleca repede, după ce va fi vorbit cu Carmean, iar atunci va 
avea o nouă ocazie să pună stăpânire pe navă. 


Începu să se retragă prudent. Apoi se opri. 1 se păru că ar 
putea să tragă cu urechea la cele spuse acolo. Tocmai se 
gândea cum să se apropie, când Lela lunecă lângă el, 
venind din urmă. 

— Ce s-a întâmplat? Şopti ea furioasă. De ce stai aici? 

— Ssst! O făcu Cargill să tacă. 

Era ceva aproape automat. Era foarte hotărât în ceea ce 
voia să facă, pentru că avea certitudinea că orice era legat 
de umbre îl priveşte direct şi nemijlocit. „Trebuie să nu-mi 
iasă din minte nici o clipă, îşi spuse el, că cineva m-a adus 
aici în scopul de a mă folosi.” 

Prinderea lui de către Lela fusese un incident nefericit, pe 
care planificatorii iniţiali nu-l luaseră în calcul. Nu-l acordă 
nici o atenţie fetei şi lunecă din spatele copacului, 
îndreptându-se spre flotorul lui Carmean. Ajunse cu bine la 
uşă şi se lipi de peretele metalic de lângă această. 

Aproape imediat urmă şi prima dezamăgire. Vocile 
dinăuntru erau prea îndepărtate ca să le audă. Ca şi mai 
devreme, atunci când Carmean vorbea cu taica Bouvy, la el 
ajungeau doar ocazional cuvinte întregi. 

La un moment dat, o voce de bărbat spuse: 

— Când a fost asta? Nu-mi amintesc să fi fost de acord. 

Puțin mai târziu, vocea lui Carmean se ridica la stridenţa 
unei note triumfale. 

— Nu-ţi face griji pentru noi. În cazul unor probleme, noi 
suntem gata. 

Vocile veniră mai aproape. 

— Atunci e bine, spuse umbra. Hai să mergem să-l luăm pe 
acest Cargill. N-am să mă simt bine până nu-l văd din nou în 
siguranţă, în mâinile noastre. 

Cargill nu aşteptă să audă mai multe. Cu repeziciune, dar 
şi cu prudenţă, se întoarse, de-a lungul carcasei navei. Se 
ghemui în întunericul de la curbura botului flotorului. 
Lumina de pe iarba din faţa uşii se intensifică o dată cu 
deschiderea uşii. Umbra păşi afară. 


În spatele bărbatului-umbră se vedea, prin el, un copac. 
Capul şi corpul aveau formele umane, iar atunci când se 
întoarse, în aşteptarea lui Carmean, îi văzu clar ochii. Erau 
ochi fantomatici, pentru că nu străluceau în lumină. Dar 
oricât de întunecaţi ar fi fost, erau ochi, fără urmă de 
îndoială. 

Carmean ieşi şi ea din navă. 

— Să fim înţeleşi. Îl ţin pe acest Cargill pe nava mea până 
îmi dai tu de veste, da? 

În vocea ei se simţea o notă de satisfacţie. 

— Exact, veni răspunsul sever. Iar atunci când îţi trimit 
vorbă, mi-l aduci fără întârziere. Când va veni vremea, vei 
avea toţi bărbaţii pe care ţi-l doreşti. 

Umbra tăcu. 

— Care e nava? 

Cargill nu prinse vorbele lui Carmean, dar probabil că 
aceasta îi indică direcţia. Porniră într-acolo, ieşind din zona 
iluminată şi pierzându-se în întuneric. 

Lela veni repede din ascunzătoarea ei. Se opri fără suflare 
în întuneric, lângă el. 

— Repede, spuse ea. Trebuie să urcăm la bord şi să 
plecăm. 

— Să plecăm? Noi? Întrebă Cargill. 

Nu avea timp să discute implicaţiile pluralului. În noapte 
se auzi limpede şi tare cum cineva bate în metalul unei nave 
şi apoi vocea lui Carmean. 

— Bouvy, deschide! Eu sunt. 

Peste câteva secunde avea să i se descopere fuga. Cargill 
ajunse la uşa navei lui Carmean, se opri doar cât s-o vadă 
pe Lela intrând înaintea lui şi apoi intră şi el. 

— Tu ridică nava în aer, şopti el. Eu îi ţin pe loc. Nu era 
prea sigur cum o să se descurce împotriva unor arme, dar 
avea o idee vagă că era important să ţină uşa deschisă până 
ce nava se va ridica în aer. 

Urmă o pauză prelungită şi apoi nava avu o uşoară 
smucitură sub el. Cargill îşi ţinu respiraţia, numărând 


secundele până când flotorul începu să urce. 

Imediat după aceea, închise uşa cu mâini tremurânde şi 
strigă spre Lela: 

— Poţi să închizi luminile? 

Urmă o perioadă de tăcere, apoi întunericul. Cargill 
deschise cu mare grijă uşa şi scrută întunericul din spate. 

La doar câţiva centimetri de ochii lui lunecă o coroană de 
copac. Lentoarea cu care trecură frunzele prin faţa ochilor 
lui îi spuse multe despre viteza de care erau capabile pe 
timp de noapte aceste nave de putere foarte mică. 

Din faţă ajunse la el vocea stinsă a Lelei. 

— Încerc să-l aduc deasupra râului. Acolo e mai multă 
lumină. Ne urmăreşte cineva? 

Cargill nu era sigur. Se uita în jos, oblic, la tabăra care 
începea să se trezească încet la viaţă. Chiar şi acea minimă 
activitate era bine ascunsă de frunzele dese. Văzu licăriri 
de lumină şi apoi sunetul unor voci însufleţite. Dar Cargill 
nu putea spune dacă în acele prime câteva minute de la 
plecarea lor se ridicase vreo altă navă pentru a-l urmări. 

Maşina lor părea să fi prins viteză. Se uită în jos şi văzu să 
sunt deasupra râului. Acum înţelegea intenţiile Lelei. Apa 
avea reflexe uşoare de lumină. El estimă viteza cu care 
călătoreau la peste cincisprezece kilometri pe oră. 

Tabăra dispăru încet după un cot al râului. Când nu o mai 
văzu, închise uşa şi o porni spre cameră bună la toate. Era 
întrucâtva mai mare decât cameră similară de pe nava lui 
Bouvy, dar funcţionalitatea era aceeaşi. Aruncă o privire în 
camera de control. 

Lela stătea în scaunul pilotului, fără să se uite la el. Cargill 
ezită, apoi se întoarse spre uşă. O deschise şi îşi petrecu 
următoarea oră privind intens în întuneric. În timpul 
cartului lui, răsări şi luna, iar nava acceleră sensibil. Încă se 
aflau la câţiva metri deasupra pădurii. 

Preotul asculta încruntat obiecțiile lui Cargill, Era un 
bărbat solid, sever şi problema lui era că nu prea înţelegea 


ce vrea Cargill să spună. Strâmbătura lui se schimbă brusc 
într-o expresie de mânie pură. 

— Al naibii să fiu! Spuse el, Un intermed încearcă să scape 
de însurătoarea cu una din fetele noastre! 

Fără avertisment, omul lansă spre capul lui Cargill un 
pumn ca o şuncă bine împănată. 

Cargill se ghemui exact la timp ca să evite impactul total al 
loviturii. Uriaşul pumn îi atinse obrazul şi îl trimise 
împleticindu-se în celălalt colţ al camerei. 

Se întoarse cu ochii scăpărând, cu corpul aplecat, gata să 
atace. Din stânga lui, Lela spuse cu asprime: 

— Am să-ţi ard piciorul cu scuipătorul. O să te ard şi n-o să 
mai poţi merge niciodată. Nu începe să te baţi tocmai acum. 

Amenințarea îl opri pe Cargill, care avu senzaţia că Lela 
era pornită să-l lase olog oricum. Atunci chiar n-ar mai fi 
fost în măsură să fugă vreodată. 

— Sadie, urlă preotul. 

Parcă aşteptând strigătul, o femeie mică se catapultă prin 
uşă şi se opri lângă ei, respirând greu. Da, Henry, spuse ea. 

— Ai grijă de acest intermed, spuse preotul, în timp ce 
domnişoara Lela şi cu mine - şi omul zâmbi cunoscător - 
facem aranjamentele. Aceste nunţi forţate cu intermezi 
costă ceva mai mult, ştii asta. 

Apoi părăsi camera, împreună cu Lela. 

Cargill se îndreptă spre fereastră. Prin sticlă se putea 
vedea flotorul care îi aparținuse lui Carmean. Era la mai 
puţin de treizeci de metri distanţă. „Dacă aş putea să urc în 
el, gândi Cargill, în zece secunde aş fi plecat de aici”. Din 
nefericire, Lela fusese precaută şi închisese uşa flotorului. 
Îşi dădu seama că femeia cea mică se apropiase, de el. 

— Eu ştiu ceva, spuse femeia în şoaptă şi totuşi tare. 
Cargill se uită la ea. Avea o uitătură lacomă întipărită pe 
chip, care îl scârbi din capul locului. Nu spuse nimic. 
Femeia mai şopti o dată răguşit: 

— Am auzit ştirile la radio dimineaţa asta, se grăbi ea să-l 
spună. Ce-mi dai să-l spun bătrânului că la căsătorie se 


împotriveşte chiar Carmean? 

Acum, că secretul comportamentului ei era rezolvat, era 
clar şi că pentru cuplul preoţesc implicaţiile unei eventuale 
căsătorii erau grave. Se decise să nu se târguiască. Făcu 
rapid un inventar al conţinutului buzunarelor proprii. Un 
creion, un pix, un inel de chei cu chei, ceva monede de 
argint şi portmoneul lui. 

Femeia le examină cu o dezamăgire vizibilă. 

— Asta e tot ce ai? Întrebă ea. 

Brusc, figura ei se învioră. Întinse mâna şi atinse ceasul lui 
brățară. 

— Asta ce mai e? 

Cargill desfăcu cureaua şi i-l duse la ureche. 

— Îţi arată timpul, spuse el. 

Se întrebă cum oare e posibil ca oamenii ăştia să nu ştie ce 
e acela un ceas. Nu-şi putea aminti să fi văzut ceva de 
măsurat timpul la bordul flotorului lui Bouvy, sau la acela al 
lui Carmean. 

Femeia se arătă pe loc dezgustată. 

— Am auzit de lucrurile astea. Dar la ce sunt bune? 
Soarele răsare dimineaţa şi apune seara. Pentru mine, asta 
e de ajuns. 

Cargill, care învăţa rapid, îşi recuperă rapid ceasul dintre 
degetele ei. 

— Dacă tu nu ai la ce-l folosi, eu am, spuse el. Acum, aş 
vrea să-mi spui nişte lucruri. 

— Nu-ţi spun, se îmbăţoşă femeia. 

— Ba ai să-mi spui, îi replică el, sau altfel îi spun soţului 
tău că tocmai ai primit de la mine ceva. 

— Dar nu mi-ai dat nimic. 

— Asta o poţi discuta cu el după aceea, spuse Cargill. 

Femeia ezita, dar îndată spuse înţepată: 

— Ce vrei să ştii? 

— Ce au spus la radio? 

Se pare că ideea de a împărtăşi nişte ştiri o agita. Se 
aplecă în faţă cu un aer conspirativ. 


— Carmean spune că toată lumea trebuie să te caute. Zice 
că te cer umbrele. Şi mai zice că nu trebuie să lăsăm să 
aibă loc nici un fel de cununie. Nu mi-a plăcut niciodată 
femeia asta, spuse micuța preoteasă, cu înverşunare în glas. 
Dacă... 

Dar se opri şi se îndepărtă de el câţiva paşi. 

În cameră intrară îndată Lela şi preotul. Fata era palidă, 
iar bărbatul era furios. 

— Nu facem afacerea, spuse el. Nu vrea să-mi plătească 
cinstit. 

— Vom trăi în păcat, spuse Lela şi mai palidă. Ţi-am dat 
ocazia, ai refuzat. 

— Trăiţi voi în păcat, ripostă preotul, iar eu voi aduce 
asupra voastră mânia de Sus. 

Lela îl trase pe Cargill de braţ. 

— Voia să schimbăm nava noastră pe rabla lui. Să mergem. 

Cargill o urmă, nefiind prea sigur cum ar trebui să 
reacționeze la cele abia întâmplate. Îşi aminti gândurile lui 
de mai înainte despre religie şi „preoţi” şi, deşi incidentul se 
potrivea cu intenţiile lui, nu era dispus să creadă că el 
confirmă sau infirmă opiniile lui anterioare. Ceea ce era 
surprinzător era că şi Lela şi „Henry” considerau că 
puterile acestuia din urmă sunt reale. Şi că fiecare accepta, 
într-un fel, că sufletele sunt implicate în acest conflict şi că 
există o pedeapsă posibilă la nivel de suflet. „Dar dacă, 
gândi el, sufletul există, sau cel puţin în spatele celor 
cincizeci de mii de ani de căutare a sufletului se află un 
fenomen real?” 

Îi era greu să îşi imagineze că această realitate nu fusese 
decât episodic zărită în atâta vreme. Oamenii fuseseră 
probabil prea rigizi. De prea multe ori puterea imensă a 
statului fusese folosită pentru a impune un set inflexibil de 
credinţe. Iar acolo unde apăruse o fisură în acestea, 
oamenii începuseră să creadă într-o stare simplă, numită 
„suflet”. Iar în legătură cu aceasta apăruse cuvântul 


„nemuritor”, repetat cu atâta insistenţă, încât lui îi era 
limpede că nimeni nu se gândise serios la el. 

Toată povestea asta îl tulbură, pentru că, exemplu concret 
de nemurire, el supravieţuise momentului normal al morţii 
lui cu aproape patru sute de ani. În consecinţă, pentru el 
realitatea - sau irealitatea - sufletului său a forţei vitale, a 
spiritului, sau oricum i s-ar zice, era mai mult decât o 
problemă academică, aşa cum era pentru cei mai mulţi 
oameni. 

Era prins într-o experienţă uluitoare, care în mod sigur 
implica esenţa procesului vieţii, cunoscută sau necunoscută, 
inclusiv înţelesul ascuns din spatele fenomenului sufletului, 
căutat de mii de religii şi de sute de mii de zei. 

Într-un sens, era o greşeală să gândeşti în termeni de 
„suflet”, pentru că această credinţă avea o semnificaţie 
religioasă, care implica automat respingerea de către 
credinţă a ştiinţei, dependenţa credinţei de superstiție, de 
ceva imposibil de verificat. În timp ce, dacă ar fi fost vorba 
de un fenomen real, acesta s-ar fi manifestat într-un număr 
infinit de moduri şi ar fi fost automat subiectul unor legi ale 
naturii. Faptul că aceste legi ar putea să nu fie aceleaşi cu 
cele ale continuumului spaţiu-timp, cunoscut sub numele de 
univers material, nu ar însemna că aceste fenomene ale 
sufletului nu sunt supuse unui sistem de legi corelate 
ştiinţific. 

„Dacă, gândi Cargill în timp ce intra în flotor, după Lela, eu 
sunt un câmp energetic în universul real, de fiecare dată 
când acest câmp se manifestă cineva spune aha! 

— Şi iată, avem o altă filosofic” 

Avea credinţa fermă că această enigmă trebuie neapărat 
rezolvată. 

Zilele treceau una după alta. În fiecare dimineaţă, flotorul 
lor se înălța cât de sus îi permitea motorul cu propulsie 
solară. În zile foarte strălucitoare şi cu atmosferă limpede, 
se înălţau la peste cinci kilometri. O ceaţă groasă îi putea 
aduce înapoi, la o înălţime de sub un kilometru. Iar în zilele 


foarte înnorate sau ploioase aveau mari dificultăţi în 
trecerea dealurilor mai înalte. În asemenea zile, altitudinea 
maximă părea să nu fie mai mare de două-trei sute de 
metri. 

Era o viaţă stranie, aproape ieşită din curgerea timpului, 
cu nimic de făcut, cu excepţia atenţiei sporite la apropierea 
solului şi a somnului pe un pat din camera cea mare a navei 
sau a planurilor de evadare. 

Obstacolul în calea evadării era Lela. Cargill avea impresia 
că nu mai văzuse în viaţa lui o fată atât de decisă şi de 
prudentă. Dormea în camera de control, cu uşa încuiată. Şi 
totuşi, dacă el se agită, lumina de la ea se aprindea şi ea 
venea să se uite la el prin uşa transparentă. Şi asta nu se 
întâmplase numai o dată, ci de fiecare dată. Atenţia ei 
sporită îi zădărnicea toate planurile. Sfârşitul acestei faze a 
relaţiilor lor avu loc într-o noapte - Cargill nu-şi mai amintea 
dacă era a zecea sau a unsprezecea noapte de la evadarea 
lui, căci pierduse şirul timpului. 

Flotorul se aşeză pe iarba de lângă un râu, iar el deschise 
uşa de afară, păşi pe iarbă şi o porni rapid printre copaci. În 
spatele lui se auzi un geamăt înăbuşit. Fasciculul unei 
lanterne puternice străpunse întunericul amurgului avansat 
şi îl profila în lumina lui. La treizeci de metri în faţa lui, un 
copac căzu, uscat, fumegând. 

Cargill, care nu se aşteptase ca fata să fie în stare să tragă 
în el din camera de comandă, se opri în loc. Încet, furios, se 
întoarse la navă. Pentru situaţia în care ar fi eşuat, 
pregătise un mic spectacol, iar momentul acestuia sosise. 

În uşă îl aştepta Lela, furioasă, înnebunită. 

— Încercai să fugi! Îl acuză ea. 

Cargill se opri din mers şi se uită intens la ea. 

— Normal că voiam să fug. Din ce crezi că sunt făcut, din 
piatră? 

Probabil că tonul lui purta o parte din semnificaţia 
cuvintelor, pentru că o parte din furia fetei se cam topise. 
Culmea, nici nu se putea spune că o minţise de tot. În 


calitate de burlac şi om al Armatei, învățase să nu fie prea 
mofturos în materie de femei. După unsprezece zile 
petrecute singur cu Lela, nu se mai gândea la ea ca la un 
duşman care îl făcuse prizonier. Fata avea frumuseţea dată 
de tinereţe şi o pasiune mai mult decât suficientă ca să 
satisfacă un bărbat. 

Dar scopurile lui mergeau mult mai departe decât 
cucerirea unei femei. Avea intenţia să preia controlul 
complet al flotorului. lar acum se uita la ea cu intensitate, 
acolo unde era, în uşa de acces în navă, profilată pe lumina 
din interior. Fata avea în mână un scuipător. Asta era 
problema lui. 

Se apropie îndrăzneţ de ea. 

— Ai de ales, spuse el. Noi doi sau trăim împreună aici, ca 
bărbat şi femeie, sau mă omori. 

— Să nu îndrăzneşti să te apropii mai mult, spuse Lela, dar 
vocii ei îi lipsea convingerea. 

Fata adăugă, bâlbâindu-se: 

— Trebuie să mă mărit cum trebuie. Cargill îi spuse 
convingător: 

— Ştii că trebuie să stau cu tine. Unde aş putea să mă 
duc? 

Şi se apropie şi mai mult de ea, atât de aproape încât 
atunci când ea ridică arma, ţeava acesteia îi atinse cămaşa. 

— Am de gând să stau cu tine, dar nu vreau să fiu tratat de 
sus şi nici să fiu mânat de la spate. 

Şi se împinse deliberat în ţeava armei. Fata începu să se 
retragă. El întinse mâinile şi-l prinse între degete umerii. 
Ignorând arma, o trase cu blândeţe în braţele lui. 

Fata rămase ţeapănă, dreaptă, bolborosind încontinuu 
ceva de genul „E un păcat! E un păcat!” Când o sărută, îi 
tremurau buzele. Ea încercă să se smulgă din îmbrăţişare, 
dar trupul i se înmuie îndată. Trase arma dintre ei şi o ţinu 
într-o parte, parcă temându-se să nu se descarce 
accidental. Dacă vreodată o fiinţă umană s-a aflat în stare 
de conflict interior, atunci ea a fost acea fiinţă. 


— Dă-mi arma, spuse Cargill. Trebuie să fim egali. O 
femeie trebuie să aibă încredere în bărbatul ei. Nu se poate 
altfel. 

O sărută încă o dată, iar de data aceasta ea nu mai opuse 
nici o rezistenţă. Plânse puţin, acel plâns care există de 
când există relaţia dintre bărbat şi femeie. Instinctiv, Cargill 
îi sărută lacrimile şi apoi întinse mâna şi luă arma. 

Pentru o clipă, pierderea armei o făcu să tresară. Apoi... 
Apoi îl lăsă s-o ia. 

Cargill avea impresia că posibilităţile de comandă ale 
flotorului îi permiteau să-şi îndeplinească dorinţele. Dar ce- 
şi dorea? Săptămânile treceau, iar el tot nu se decisese. 
Dintr-un motiv oarecare, fusese implicai într-un complot. 
Dacă făcea o mişcare care-l aducea la vedere, atunci 
complotiştii se apropiau iarăşi periculos de el şi ar fi 
încercat să-l oblige să acţioneze după dorinţa lor. 

În cele din urmă, într-o zi Cargill avu o idee, un început de 
scop. Natura acestui scop nu-l prea liniştea, dar, îndată ce îi 
intră în cap, nu mai vru să iasă. Se duse în camera de 
control şi se aşeză în faţa ecranului video. Nu era prima 
oară când examina maşina sau o asculta. Dar acum o făcea 
cu un plan precis în minte. 

Ca şi motorul flotorului şi alte maşinării şi mecanismul 
radio şi TV era complet încapsulat, astfel încât îi era 
imposibil să analizeze funcţionarea intimă a instrumentului. 
Un timp, Cargill pur şi simplu se acordă pe frecvențele 
conversaţiilor şi la programul emis de un post. 

Postul care emitea programul era al umbrelor, iar 
programul consta în muzică folclorică şi de agrement. După 
fiecare grupaj de piese, o voce convingătoare îi îndemna pe 
ascultători să vină în Oraşul Umbrelor şi să primească 
antrenamentul de umbră. Pentru Cargill, căruia jazz-ul nu-l 
plăcea deloc, aceste „reclame” erau fascinante. Asta la 
început. Acum ascultă câteva momente muzica destul de 
monotonă şi schimba frecvenţa. 


Din când în când, se acorda numai ca să vadă dacă mai 
există filme. Mai existau şi chiar dădu de câteva. Mai întâi, 
era un bărbat cu o figură bolovănoasă, care spunea: 
„Ascultă aicea, trebuie să muncim la afacerea asta fără să 
ne prostim”. Cargill ascultă destul de mult din film, ca să-şi 
dea seama că e vorba de un şef care se tocmeşte cât să 
primească pentru un flotor nou, care s-a dovedit că-l fusese 
dat de umbre. Cargill notă numele omului şi detaliile 
tranzacţiei şi se acordă pe alt post. 

Următorul emiţător prezenta interiorul unei nave. 
Aparent, emițătorul fusese lăsat în funcţiune, fără a fi 
supravegheat. Deoarece numai şefii aveau dreptul la 
emițătoare, Cargill presupuse că se uită chiar în camera de 
comandă a unui şef. Un al treilea emiţător prezenta un 
tânăr vorbind cu o fată. El spunea: 

— Haida-de, Jenny, zi-l lu mă-ta să pună flotorul la noapte 
lângă al nostru. Nu fi una din muierile alea de se lasă greu. 

Au mai urmat şi alte discuţii private. Cargill le identifică 
natura şi trecu peste ele. Era prea devreme pentru singura 
emisiune IV transmisă de umbre. Nu că ar mai fi fost 
interesat de ea în mod deosebit. Dar aceasta se ocupa 
mereu de sosirea planiacilor şi a intermezilor la centrul 
terminal, aflat chiar lângă Oraşul Umbrelor. Importanţa cea 
mai mare era acordată planiacilor. Era acel tip de emisiune 
făcută pentru „omul de pe stradă” din vremea lui, în care 
un interogator-umbră punea întrebări noilor veniţi care 
doreau să primească antrenament de Umbre. Atunci când 
auzi prima oară de emisiune, Cargill speră că umbrele chiar 
să prezinte o parte din programul lor de antrenament. Până 
acum, nu făcuseră aşa ceva. 

Pentru a nu ştiu câta oară, Cargill se simţi frustrat şi 
dezamăgit că acel receptor nu poate fi acordat pe 
emisiunile transmise din oraşele tereştrilor, ale 
intermezilor. Evident, asta însemna ceva. Umbrele se 
asigurau că nimeni altcineva nu are ocazia să controleze 
poporul lor de planiaci. 


Brusc, Cargill opri instrumentul şi se încruntă. Scopul lui, 
ca un foc interior, ameninţa să-l consume. Şi totuşi, o dată 
ce se va fi aruncat, va deveni chiar mai însemnat decât era 
acum. 

Din apropierea cabinei de control se auzi vocea neliniştită 
a Lelei: 

— S-a întâmplat ceva, iubitule? Cargill îi spuse încetişor: 

— Nu putem continua aşa la nesfârşit, cu toată lumea 
împotriva noastră. Va trebui să avem pe cineva care să ne 
ajute în caz de urgenţă, sau dacă ceva nu merge bine. 

Lela înclină din cap, aprobator, dar spuse, neliniştită: 

— M-am gândit şi eu la acest lucru şi nu o dată. Cargill 
presupuse că de fapt fata făcuse eforturi serioase să nu se 
gândească la treaba asta. Dar spuse cu glas tare: 

— Nu-l de ajuns să ne gândim la asta. Trebuie să facem 
ceva. 

— De pildă, ce? Cargill se încruntă. 

— E ceva ce aş vrea să stabilim mai întâi. 

— Ce anume? 

— E vorba de ceva ce mi-ai spus tu odată, ceva ce nu mai 
pot să cred acum. E vorba de numărul de planiaci. Ai spus 
că sunt cincisprezece milioane. 

Ea înclină din cap, cu ochi strălucitori. 

— Aşa e. Şi nu te minţeam. 

— Lela, e imposibil, îi vorbi el serios. Dacă ar fi atât de 
mulţi oameni în aer, am da mereu de ei, la orice oră a 
fiecărei zile, grămezi de planiaci. 

Fata rămase tăcută. 

— Teritoriul nostru e mare, spuse ea în cele din urmă, 
încăpăţânată. Şi am auzit-o pe Carmean şi pe ceilalţi şefi 
din zona asta vorbind despre asta şi astea sunt numerele 
date de ei. Şi, în plus, tu nu te uiţi întotdeauna unde 
trebuie. Eu văd o mulţime de planiaci, dar am încercat 
mereu să păstrez distanţa faţă de ei. 

Cargill îşi aminti de carturile ei extinse de douăzeci şi 
patru de ore din cabina de control şi se simţi brusc 


impresionat. Amintindu-şi cât de tensionată a fost fata asta, 
se gândi că poate îi subestimase capacitatea de percepţie. 
Tot nu era dispus să-l accepte cifrele, dar îşi închipuia că 
pur şi simplu nu are toate informaţiile necesare. Estimările 
lui proprii se situau sub cinci milioane de planiaci, probabil 
nu mai mult de două milioane şi jumătate. Cargill se lăsă pe 
spate în scaun şi închise ochii. 

— Lela, ce cred oamenii despre Carmean? O plac? 

Era o întrebare la care Lela nu era în măsură să răspundă, 
evident, pentru că nu avea de unde să ştie ce cred milioane 
de oameni. Dar oamenii au adesea impresii foarte juste. 
Lela spuse cu înverşunare: 

— Nimeni n-o iubeşte pe Carmean. E un sconcs. Cargill 
suspină, dar continuă să insiste. 

— Dar ceilalţi şefi? Ce cred oamenii despre ei? 

— Pur şi simplu te obişnuieşti cu ei, spuse Lela, pe un ton 
surprins. Fac parte din viaţă. 

— Înţeleg, spuse Cargill, cu satisfacţie. 

Poate că faţa nu-şi dădea seama, dar răspunsul ei era, mai 
semnificativ decât orice afirmaţie directă pe care o putea 
face. Răspunsul reflecta credinţele şi atitudinile unei 
culturi, crezurile acceptate automat, rigidităţile din spatele 
fiecărui gând şi acţiune. Cargill deschise ochii şi puse altă 
întrebare: 

— Cum a ajuns Carmean şef? 

— Cred că la fel ca toţi ceilalţi, spuse Lela. Umbrele au 
început să-l dea lucruri ca să ni le dea nouă, celorlalţi, iar 
curând toţi au început să facă ce a zis ea. 

Cargill înclină din cap a înţelegere şi continuă: 

— Şi cum au ajuns umbrele s-o aleagă tocmai pe ea? 

— Nu ştiu, spuse Lela, uimită. Nu m-am gândit niciodată la 
asta. 

Dar faţa i se lumină imediat. 

— Cred că s-au uitat la ea şi şi-au închipuit că are ce-l 
trebuie. 


Răspunsul era atât de superficial, încât Cargill abandonă 
pista asta. Trase aer adânc în piept şi spuse: 

— Ai auzit vreodată de cuvântul „revoluţie”? Ea ezită şi 
răspunse încruntată cu o întrebare: 

— Vrei să spui, atunci când cineva începe o bătaie? 

Cargill zâmbi. 

— Cam aşa ceva, dar la o scară mult mai mare. În secolul 
douăzeci, de unde vin eu, am avut probabil cei mai decişi şi 
mai competenţi revoluționari din istoria lumii. Înainte ca să 
poată fi domoliţi măcar, puseseră mâna pe o jumătate din 
lume. A trebuit mult timp ca noi, ceilalţi, să ne prindem cum 
fac ei, ce fac, dar în cele din urmă am înţeles şi am început 
să ne folosim de metodele lor. 

În ochii Lelei se aprinseră luminile înţelegerii. 

— Vrei să spui, ru... Ruşii aceia, nu? Întrebă ea. 

— Corect, ruşii, fu de acord Cargill. 

— Păi pe aceia i-au rezolvat, spuse Lela. 

Cargill, care deja auzise cum avusese loc „rezolvarea”, nu 
urmări subiectul. Marea întindere de pământ fusese 
divizată în patruzeci de state separate. Căderea 
sovietismului dusese la reînvierea sentimentelor religioase 
la un nivel uimitor de primitiv. Fisese un dezastru feudal, 
produsul temerilor obişnuite ale unei ierarhii bolnave la 
minte, necreativă şi atât de represivă, încât geniul unei 
jumătăţi din populaţia Pământului se pierduse pentru două 
sute de ani. 

Cargill îi explică: 

— Pentru noi, cel mai bun lucru pe care l-am putut face a 
fost să pornim un baraj de propagandă şi apoi să aşteptăm 
să vedem ce se întâmplă. Lupta, spuse Cargill zâmbind 
amarnic, vine la sfârşit de tot. 

Se întoarse spre aparatul TV, în timp ce-şi continua ideea: 

— Primul pas îl vom face chiar acum. 

În ziua a cincea a emisiunilor lui, Cargill începu să aibă o 
bizară senzaţie de irealitate. 1 se părea că predică în pustiu. 
Pentru prima oară în viaţa lui înţelegea cum trebuie să se fi 


simţit oamenii din primele zile ale radioului, care nu aveau 
în faţă decât microfonul. Iar lui îi lipsea teribil un sondaj de 
audienţă. Nu avea nici o adresă poştală, la care să 
primească reacţii, nici recenzii care să-l încurajeze în vreun 
fel. Dar, în ciuda acestor mari îndoieli, îşi continuă drumul. 

Au trecut astfel treizeci de zile. În dimineaţa celei de-a 
treizeci şi una zile, imediat după ce-şi termină discursul 
propagandistic, Cargill văzu pe ecranul televizorului figura 
unui bărbat. Era un bărbat cu o faţă inteligentă, cam de 
patruzeci şi cinci de ani. 

— Vreau să vorbesc cu tine, îi spuse acesta. 

Să fie o capcană? Degetele lui Cargill se întinseră spre 
butonul care putea să-l scoată din eter. Ezită, dându-l 
străinului ocazia să spună: 

— Numele meu e Guthrie. Vreau să vorbesc cu tine despre 
tot rahatul pe care-l răscoleşti tu. 

Arăta ca un şef şi vorbea ca un şef. Era un planiac tipic, 
bătrân, iar cuvintele lui îl ungeau la inimă pe Cargill. Dar nu 
avea timp de pălăvrăgit. 

— Nu mă interesează, spuse Cargill. Şi întrerupse 
legătura. 

Din momentul acela începu să numească locuri în care să 
se întâlnească şi să rămână împreună susţinătorii lui. Era 
periculos, dar aşa puteau să rămână în viaţă. Ceea ce îi 
ţinea la respect pe ceilalţi, era faptul că fiecare flotor avea 
montat un scuipător de calibru mare. 

Zilele treceau. După-amiaza târziu, într-una din zile, Lela 
veni în cabina de control. 

— O să se întunece înainte să ajungem la lac, spuse ea. 

Cargill zâmbi. 

— La care lac te referi? Şi adăugă repede: 

— N-are importanţă. Sunt mereu uimit de modul în care 
alegi tu locurile astea. 

— Nu e mare lucru, spuse fata. Şi chiar credea asta. 

— Mă uit la pământul ăsta de când eram copil. Îl cunosc ca 
pe propria palmă. 


— Aş putea să pun pariu că mai bine, glumi Cargill. 
Coborâră la nivelul copacilor şi apoi aterizară într-o poiană, 
cu ajutorul unui reflector. În vreme ce Cargill începea să 
deschidă uşa, în întuneric fulgeră un scuipător. Fasciculul 
energetic trecu pe lângă el şi scoase un zgomot ca de tunet, 
la atingerea pereţilor metalici ai coridorului. Uşa începu să 
miroasă a ars, din cauza călduri puternice, iar el simţi că se 
sufocă. Simţi cum nava începe să lunece încet. Apoi, încă o 
dată, o lumină ca o rază de soare - doar că de data asta 
lovitura fu mult înapoi, spre spatele maşinii. Flotorul se 
clătină şi, în vreme ce Cargill reuşea în sfârşit să închidă 
uşa, se lăsă la pământ. Se opri cu un uruit cum Cargill nu 
mai auzise în viaţa lui. Se grăbi spre camera de control, 
unde o găsi pe Lela manevrând scuipătorul navei. Fata era 
foarte palidă. 

— Ticăloşii ne-au avariat, spuse ea. 

Lumina zorilor se filtra prin sticla aceea, expandată. La 
început fu slabă, puţin mai mult decât o umbră mai 
luminată, dar apoi se înteţi. Din camera de control, Cargill 
putea să vadă cum se luminează zonele întunecate din jur. 
La dreapta lui se afla orizontul cenuşiu al lacului, iar în 
depărtare celălalt mal al lacului se ivea printre ceţuri. 

Din locul în care şedea, manipulând puternicul scuipător al 
navei, Lela spuse: 

— Acum e destul de multă lumină. Mai încearcă să-l ridici. 

Era speranţa care le motivase curajul de-a lungul întregii 
nopţi, anume că sosirea dimineţii o să le aducă puţină viaţă 
în motorul puturos, Speranţa muri o secundă mai târziu, 
când Cargill trase de manetă motorului la maxim. Nava nici 
măcar nu tresări. 

— O să încercăm încă o dată, spuse Lela cu o voce obosită, 
atunci când urcă soarele. 

Cargill refuză să-şi facă iluzii. 

— Tatăl tău are vreo influenţă asupra şefilor? Întrebă el. 

Fata dădu din umeri. 

— Carmean pare să-l placă puţin. 


Cargill se întrebă în tăcere de ce. În sfârşit, spuse: 

— Poate că dacă vorbim cu ei, o să aflăm ce vor de fapt. 

Din conversaţia pe care o auzise cu o lună în urmă între 
Carmean şi umbra Grannis, avea o convingere absolută că 
este vânat de aceştia. 

Spuse: 

— Cred că cel mai bine ar fi să încerci să-l prinzi la radio 
pe tatăl tău şi să vezi dacă nu poate veni aici. O să încercăm 
să-l ţinem în loc până ce vine el. Poţi să pleci apoi cu el, 
dacă vei fi lăsată. 

Lela se albi la faţă. 

— Dar cu tine cum rămâne? 

Cargill nu-l răspunse pe loc. Îl încerca o senzaţie foarte 
familiară de neclaritate. Era acelaşi tip de abureală a minţii 
care îi permisese să alerge pe un deal din Coreea, sub focul 
intens al inamicului. Cu senzaţia asta tulbure asupra 
viitorului intrase în toate bătăliile în care fusese angajat. 
Acum, spuse: 

— Am să încerc să fug la noapte, pe întuneric. 

Tocmai voia să detalieze subiectul, când privirea lui trecu 
dincolo de marginea poienii, la vreo treizeci de metri 
distanţă. Acolo se afla o umbră. 

Probabil că faţa lui Cargill a arătat pe loc că ceva nu e în 
regulă, pentru că Lela se roti brusc. Iar corpul ei deveni 
rigid de spaimă. Umbra fusese nemişcată, de parcă ar fi 
observat scena. Acum începuse să meargă spre navă. Pe 
figura Lelei se înstăpânise o expresie de uluială. Se 
îndreptă încet, se puse în spatele lungului scuipător al navei 
şi ţinti. Era palidă, liră sânge în obraji, absolut nemişcată. 
De două ori păru gata să apese pe activatorul remarcabilei 
arme. De flecare dată se cutremură şi închise ochii. 

Nu pot, şopti ea într-un târziu. Nu pot. 

Umbră se afla acum la mai puţin de cincisprezece metri. 
Înnebunit, cu o mişcare disperată, Cargill trase fata de pe 
scaun, se aşeză pe el şi prinse arma. În faţa umbrei izbucni 
o perdea de flăcări. 


Dar umbra nu păru să se sinchisească. Se apropia. Cargill 
mai trase o dată. Fasciculul trecu prin umbră. La câţiva 
metri în spatele umbrei, iarba şi tufişurile joase începură să 
ardă cu o flacără albă. Cargill mai trase de două ori direct 
în forma aceea fantomatică şi de fiecare dată parcă acolo n- 
ar 11 fost nimic, nici o rezistenţă, nici o substanţă. lar 
umbră se apropia tot mai mult. 

Cargill încetă să mai tragă. În minte i se înstăpânise un 
gând nou şi de nestăvilit. Dacă forma umbrei este fără 
substanţă, dacă energia ofensivă, palpabilă, nu înseamnă 
nimic pentru ea/el, ce vor face pereţii de oţel? 

Răspunsul veni în clipa următoare. Lângă uşă apăru o 
siluetă tulbure, un întuneric care se învârteja. Lela începu 
să strige. 

Imediat după aceea, umbră se afla în cabina lor. 

Cargill avu conştiinţa acută că iese din camera de control 
şi că se îndreaptă spre peretele îndepărtat. Deplasarea 
reuşi să-l atenueze şocul iniţial, iar Cargill se opri şi rămase 
țeapân. Văzu că formă, umbră se opreşte şi-l studiază. Şi, o 
clipă, avu şi el timp să mai arunce o privire la acest straniu 
fenomen: umbra. 

În lumina zorilor care se infiltra în cameră, umbra era o 
structură transparentă, ceţoasă. Asta îl tulbura cel mai 
mult. Lucrul ăsta avea o structură. Ar fi trebuit să curgă, ca 
orice element gazos, până se va fi disipat într-o masă fără 
formă. În loc de asta, era în mod clar o siluetă umană. 

Îşi aminti speculaţiile lui anterioare cu privire la suflet şi 
se întrebă: să fie sufletul făcut vizibil printr-o metodă 
oarecare? Deocamdată, nu putea să accepte acest lucru. O 
manifestare, poate, dar până şi ideea asta îi părea trasă de 
păr şi nesatisfăcătoare. Îi venea greu să creadă că asta era 
ceea ce inspirase cinci sute de secole de istorie umană, 
aducându-l pe mulţi în pragul extazului mistic. 

Acest gând evaluator se termină brusc, atunci când acea 
improbabilă creatură îi vorbi: 

— Ne întâlnim din nou, Morton Cargill. 


Era o identificare, nu atât a lui Cargill, cât a umbrei. 
Probabil că era aceeaşi umbră pe care o văzuse împreună 
cu Ann Reece. Probabil că mulţi alţii de felul acestuia îl 
examinaseră câtă vreme fusese inconştient, dar numai unul 
dintre ei îl întâlnise. 

Speculaţiile lui Cargill încetară. Nu mai avea timp pentru 
speculaţii imediate. Umbra nu mai scoase un cuvânt şi 
înainta spre el. Substanţa ceţoasă care îl constituia îl învălui 
pe Cargill. 

De data aceasta, nu mai avu acea senzaţie de tranziţie. 
Într-o clipă se afla în flotor, împreună cu Lela şi cu umbra. 
În următorul moment stătea într-un scaun, încercând să 
scape de acea, viziune difuză prin clipirea ochilor. După 
câteva secunde, vederea îi era clară. Se uită în jurul lui. 

Văzu că se află într-un scaun, la capătul unei camere de zi 
mobilate cu bun gust. Pe un perete se găsea un ceas care 
arăta: „6 mai, 9:24 P M.”. La stânga lui se afla o uşă prin 
care se putea vedea marginea unui pat. 

Peretele aflat direct în faţa lui era făcut dintr-o sticlă 
transparentă, iar dincolo de el, la capătul depărtat al unei 
camere similare cu a lui, vedea o fată aşezată într-un scaun 
care părea să fie copia fidelă a scaunului lui. Timp de o 
clipă, Cargill avu senzaţia de stranietate, iar apoi recunoscu 
faţa. Sări în picioare, uluit. 

Era tânăra care pretinsese că este Marie Chanette. 

Se afla în camera în care sosise prima oară în secolul 
douăzeci şi patru. lar dacă ceasul nu minţea, se întorsese 
chiar în seara sosirii lui iniţiale. 

De fapt, nu avea nici o îndoială că aşa e. Conştiinţa faptului 
crescu o dată cu mulţimea de incidente individuale care 
reveneau în minte, ca să formeze un tot unitar: se întorsese 
la momentul sosirii din CAMERA VISELOR, din 1954 

Verifică această idee fără să se grăbească şi îi scrise fetei 
cu o mână tremurătoare un bileţel pe care îl lipi de peretele 
de sticlă. Mesajul de pe bileţel era: De cât timp te afli aici? 

Fata scrise următorul răspuns: De vreo trei ore. 


Chiar dacă se aştepta la un asemenea răspuns, Cargill 
deveni brusc încordat. Îşi spuse că trebuie să-şi amintească 
faptul că faţa e capabilă să joace un joc întortocheat şi că 
era în acelaşi timp capabilă să mintă. De câteva ori în 
decursul ultimelor luni se gândise la această descendentă a 
Mariei Chanette şi la dorinţa ei de a-l vedea omorât, în 
cadrul procesului ei de vindecare. 

Se ridică, cu ochii mijiţi, neîncrezători, cu degetele lipite 
de materialul transparent care îi separa şi se uită intens la 
ea. Şi ea se deplasase în timp, în 1954 apoi se întorsese aici. 
Asta o făcea la fel de deosebită pe cât era şi el. Iar acest 
lucru îl îndemna să se întrebe: „Ce o face atât de deosebită? 
Cum a fost străbătută această rigiditate a timpului?” 

Pentru el, era deja o întrebare veche. Dar răspunsul 
trebuie să fie aici, în faţa ochilor lui. Numai de-ar fi fost în 
stare să citească limba în care era scris acest răspuns: 
limba spaţiu-timpului, a realităţii, a câmpului energetic care 
constituie complexul vieţii. Poate limbă eternității... Cargill 
gemu în sinea lui şi, închizând ochii, încercă să-şi 
amintească momentele precise din viaţa lui în care se 
manifestase ceva care în clipa asta să aibă o semnificaţie. 
Evident, intervalele de amnezie. Acele momente cu o 
încărcătură imensă, în care fusese propriu-zis transportat 
prin timp. Dar acestea păreau de neatins, de neanalizat. 
Mai fusese apoi perioada în care fusese rănit. Îşi aminti 
încordat şocul glonţului care intrase în el, apoi înţepeneala 
care urmase imediat şi senzaţia că era undeva, departe. 

„Să fi fost o moarte parţială?” se întrebă Cargill. Doar 
pentru o clipă, încercă senzaţia că pentru el totul s-a 
terminat. Timp de multe secunde, dacă ar fi existat un 
asemenea câmp de energie, în proaspăta lui accepţiune, 
relaţia dintre acest câmp şi structura fizică numită Morton 
Cargill fusese puternic perturbată. Iar apoi înţelese că e de 
fapt o rană minoră. Aproape imediat începuse durerea şi 
senzaţia foarte ciudată că se întorsese de undeva de 
departe. 


[ se părea că a dat de un indiciu preţios în căutarea în care 
el - el, dintre toţi oamenii din lume - trebuia cel mai mult să 
izbândească. Dar acum era nevoit să aştepte. Tulburat, 
înţelese că încă nu sosise timpul. Era teoretic posibil ca o 
persoană să rezolve într-o oră o enigmă care durează de 
secole. Elementul decisiv era de fiecare dată ipoteza pe 
baza căreia aborda subiectul. Era la fel de adevărat că în 
orice altă situaţie: dacă pui întrebările potrivite, vor surveni 
şi răspunsurile potrivite. Dar pentru moment trebuia să-şi 
dedice întreaga atenţie problemei mai urgente şi anume 
cea de a doua evadare de aici. 

Se trezi că se întreabă ce s-a întâmplat cu Lela. Oare i se 
întâmplase ceva? Sau, mai degrabă, i se va întâmpla ceva? 
Era obligat să nu uite nici o clipă că tot ce trăise se 
întâmplase timp de câteva luni în viitor. Ameţit, se gândi la 
unele dintre posibilele consecinţe paradoxale. 

Confuzia care urmase îl ridicase din scaun şi îl trimise într- 
o explorare febrilă a apartamentului. Era exact cum şi-l 
amintea şi ceea ce era deosebit de important pentru el era 
că patul arăta de parcă s-ar fi dormit în el mai înainte. Îşi 
aminti de scaunul pe care îl făcuse bucăţi şi se repezi din 
dormitor înapoi în camera de zi. Descoperi scaunul distrus 
în colţul în care îl aruncase. Această imagine a limitelor 
paradoxului deveni şi mai acută. Deci asta era camera, 
după ce Ann Reece îl salvase - totuşi, nu cu mult timp după 
aceea. 

Cargill începu să se resimtă. Presiunea care acţionase 
asupra lui era diferită de orice trăise în decursul vieţii. Era 
diferită şi de primele minute ale sosirii lui iniţiale. Aici există 
o implicaţie cutremurătoare. Dacă acestor oameni nu le 
plăcea ceva întâmplat într-un moment oarecare al istoriei, 
ei puteau să modifice acel ceva. Printr-o alterare 
direcţionată a timpului, puteau să anuleze tot ce le 
displăcea, iar data viitoare, având cunoştinţă asupra 
evenimentelor, să forţeze evenimentele în direcţia dorită. 


Acum i se părea clar că, după câte făcuse în încercarea de 
a organiza o rebeliune a planiacilor, Grannis voia că 
umbrele să continue planul iniţial de omorâre a lui. Aceasta 
era cea mai simplă cale de a anula viitorul. 

Cei care-l capturaseră, neştiind nimic despre lunile 
petrecute de el la poporul planiacilor, aveau să-l omoare de 
data asta fără să bănuiască măcar că Grannis a fost cel care 
a complotat împotriva lor. Cargill decise cu seriozitate în 
sinea lui că va rezolva această problemă. „în momentul în 
care iau legătura cu mine, am să le spun întreaga poveste.” 

Momentul acţiunii - şi al contraacţiunii - sosise. Cargill se 
ridică în picioare. Luptându-se cu neliniştile şi vorbind 
limpede, se lansă în acţiune. Avea timp pentru cam o 
jumătate de duzină de fraze şi apoi vocea îl întrerupse, nu 
deliberat, nu cu vreo intenţie de a întrerupe spusele lui. 
Întreruperea arăta că vocea nu are nici cea mai mică idee 
că el a spus ceva. Oricine ar fi vorbit, nu-l ascultase 
cuvintele. Vocea spunea; 

— Evenimentele sunt instanţa supremă care convinge, îţi 
voi descrie acum problemă complexă pe care ne-ai pus-o 
atunci când Marie Chanette a fost ucisă în secolul douăzeci. 

Cargill nu se putu abţine. Trebuia să i-o reteze. Spuse cu 
glas tare: 

— Stai o clipă. Mi-ai mai explicat asta. 

— Violenţa, spuse vocea, afectează nu doar un individ, ci şi 
generaţiile următoare, 

Cargill începu să urle: 

— Ascultă la mine! Există un complot... 

— E ca o piatră, spuse vocea, care este aruncată cu putere 
într-o mare nesfârşită. Undele provocate de că vor continua 
să existe la infinit şi vor atinge multe ţărmuri şi multe 
stranii obiecte plutitoare, 

Cargill tremura de furie. 

— Idioţilor! Tâmpiţilor! Răcni el. Doar nu m-aţi adus aici 
fără să-mi daţi şansa să vă spun ce s-a întâmplat. 


Dar furia sa măsura exact credinţa lui că de fapt fusese 
adus acolo exact în acest scop. 

Vocea continuă inexorabil. Pentru prima oară, Cargill 
înţelese că îi oferă o informaţie diferită de cea de acum... 
Câteva luni. 

— Ascultă, spunea vocea, cazul Marie Chanette. De voie-de 
nevoie, ascultă. Cu muşchii încordaţi şi cu mintea sărind 
nerăbdătoare de la un gând la altul, dar ascultă. Apoi, 
treptat, în ciuda scopurilor propuse, deveni tot mai calm şi 
începu chiar să fie fascinat. 

Într-adevăr, multe se întâmplaseră ca urmare a morţii 
acestei Marie Chanette. Fata murise într-un accident de 
maşină, în dureri groaznice. Durerea încetase o dată cu 
moartea ei, dar nu fusese sfârşitul. Nu existase un sfârşit 
normal. 

Marie Chanette lăsase în urmă-l o fiică. Aceasta, la vremea 
morţii mamei ei, avea vârsta de trei ani şi două luni, fiind 
făcută cu un bărbat de care Marie încă nu divorțase oficial. 
Lupta pentru copilă fusese acerbă, iar la moartea mamei ei 
micuța Julia Marie revenise automat în îngrijirea tatălui, 
care era vânzător de asigurări. 

La început, acesta o ţinuse la un cămin de copii şi plătise o 
femeie din vecini să aibă grijă de ea după ce autobuzul o 
aducea de la creşă. La început, tatăl petrecea din când în 
când câte o seară cu ea. Dar muncea din greu, iar meseria 
lui presupunea şi multe plecări în toiul nopţii. Acest obicei 
repetat de a nu avea de a face cu propria fiică îl ajutase să 
uite foarte uşor de ea în serile în care îi era mult mai bine 
să meargă cu băieţii la o băută. Îşi spusese că faţa e mult 
mai bine crescută decât dacă ar fi trăit mama ei şi că el 
„plătea o grămadă” pentru îngrijirea ei. Atunci când Maria 
Julie îl întrebase de ce ea nu are o „mami” că ceilalţi copii, 
el considerase că era în interesul ei (aşa se informase pe el 
însuşi) să-l spună o versiune modificată a adevărului. 

Dar descoperise că fetiţa cunoştea deja adevărul. Unii din 
ceilalţi puşti auziseră frânturi din povestea Mariei şi-l 


spuseseră fetiţei. lar aceste poveşti erau închise tainic în 
inima ei de copil. Devenise tot mai instabilă emoţional, un 
copil palid, uşor de supărat, foarte irascibil, neascultător - 
„că mă-ta, aşa eşti, lua-te-ar dracu!”, spunea tatăl ei la 
beţie. 

Nu reuşise niciodată să se elibereze de tensiunile 
copilăriei, deşi se transformase într-o fată foarte frumoasă 
şi avusese o perioadă fastă între 21 şi 25 de ani. În 1973 se 
căsătorise cu un tânăr numit Thompson, care nu era destul 
de bun pentru ea. Dar era prea negativistă ca să creadă că 
poate aspira mai sus. În 1982 dăduse naştere unui băiat, 
apoi în 1984 unei fetiţe. Murise în 1988 aparent în urma 
unei operaţii de histerectomie, dar, în ultimă analiză, din 
cauza nervilor întinşi la maxim. 

Thompson mai reuşise să se târască un timp la slujba lui, 
dar acum, că personalitatea intensă, dominantă, 
înfricoşătoare a soţiei lui nu-l mai împingea înainte, a 
renunţat curând la responsabilităţile sale. Nu a avut 
capacitatea de a aprecia beneficiile acumulate în cei 
cincisprezece ani de serviciu la Atomotor Corporation. 
Chiar atunci când era pe cale să fie promovat un fel de şef 
al unei echipe de teren, recomandat de psihiatrul 
„constituţiona!” al firmei, renunţase la slujbă, îşi negociase 
toate beneficiile de firmă şi cumpărase un flotor, vânduse 
casa şi devenise un planiac. 

Aşa se numeau plutitorii în acele zile eroice cu puţin 
înainte de trecerea la secolul douăzeci şi unu. Planiacii erau 
oamenii care nu aveau casă, ci o casă în cer. Ei pluteau 
toată ziua prin aer, pe oriunde, de la câteva sute de metri, 
la câteva mii de metri altitudine. Noaptea coborau lângă 
vreun râu, sau la ocean şi se întorceau apoi pe uscat şi 
vindeau peştele prins, pe care unele fabrici de conserve 
erau bucuroase să-l cumpere. Urmăreau recoltele. Erau 
nouă rasă de oameni, culegători de fructe, de recolte şi 
ocazional muncitori zilieri. 


Rămâneau pe loc o zi, o săptămână, dar rareori o lună 
întreagă. Nu voiau decât plata pe perioada muncită, adică 
bani suficienţi cât să trăiască de pe o zi pe alta. 

În anul 2010 A. D. se estima că nouăsprezece milioane de 
cetăţeni ai Statelor Unite deveniseră plutitori sau planiaci. 
Majoritatea, rămaşi acasă, a fost şocată, iar economiştii au 
prezis un dezastru naţional dacă această populaţie care 
trăia în cer nu va fi adusă repede pe pământ. Atunci când 
un Congres asupra căruia se făcuse presiuni foarte mari 
încercase în 2012 să voteze o lege care să restrângă 
ridicarea la cer doar la concedii, fusese deja prea târziu. 
Puterea de vot a planiacilor înfricoşase majoritatea din 
Camera Reprezentanţilor şi prin urmare plutitorii - care şi 
ei avuseseră parte de o teamă zdravănă - deveniseră o forţă 
politică de care trebuise să se ţină seama. 

Dar neînțelegerile dintre plutitori şi cei rămaşi la sol, deja 
foarte mari, au devenit şi mai acute, transformându-se în 
conflict deschis. 'Toată lumea luase poziţie în acest conflict. 
Unii, care fuseseră tereştri, cumpăraseră flotoare şi se 
alăturaseră mulţimii de colindători ai cerului. Alţii, care 
recunoscuseră vag pericolul şi mânaţi poate şi de un fel de 
moralitate, coborâseră din cer. 

Printre cei din urmă se număraseră şi un bătrânel numit 
William Thompson, împreună cu fiul lui Pinkey şi fiica lui, 
Christina. Pinkey Thompson nu se căsătorise niciodată, deci 
rămăsese doar un factor de mediu, un obiect climatic inutil, 
persoană care a iritase degeaba țesătura timpului. Existase, 
prin urmare influenţase pe aceia cu care intrase în contact. 
Orice ar fi căpătat el în celulele lui, înainte de a pierde 
legătura trupească cu mama lui, ea manifestase indirect. 
Mulţi ani aveau să treacă până când psihologii au 
demonstrat că şi starea tensionată a unui bărbat poate 
afecta un copil. Dar Pinkey nu avusese nici un copil. 

Atunci când Christina Thompson, sora lui, coborâse din 
cerul albastru, bunica ei, Marie Chanette, era moartă de 
şaizeci şi unu de ani. Deci influenţele emoţionale ale morţii 


ei erau deja în alt secol. Dar trupul încercat al mamei ei 
determinase o ieşire precipitată a Christinei în lume, în luna 
a opta de sarcină. Ar fi fost mai bine în luna a şaptea. În 
timpul lunii a opta, în făt apar anumite tendinţe de creştere, 
care nu trebuie tulburate. 

Procesul de creştere al Christinei fusese tulburat. Fusese o 
fată tăcută, serioasă, cu izbucniri în lacrimi bruşte, 
neaşteptate, iar în tinereţe fusese o adevărată problemă 
pentru tatăl şi fratele ei. Şi ea ştia, de o manieră 
anecdotică, modul în care murise bunica ei. 

Ceea ce nu ştia ea era că noua psihologie stabilise deja că 
oamenii pot fi afectaţi de evenimente din trecutul 
îndepărtat prin intermediul protoplasmei continue care 
trece de la mamă la fiică, încă de la prima divizare a celulei. 
Christina căpătase o slujbă pe care o acceptase fără tragere 
de inimă, iar la douăzeci şi opt de ani se căsătorise cu fiul 
unui fost planiac. Cei trei copii care apăruseră în 
succesiune rapidă fuseseră demoralizaţi de planurile mereu 
exprimate de părinţii lor loviți de sărăcie, care doreau să 
economisească bani ca să cumpere un flotor şi să 
abandoneze pentru totdeauna greutăţile vieţii terestre. Doi 
dintre copii visau şi ei alături de părinţii lor, dar al doilea 
copil, o fată, a reacţionat violent împotriva a ceea ce a ajuns 
să considere că este un plan irealizabil, dată fiind indecizia 
părinţilor. Până şi discuţiile despre planuri o făceau să se 
simtă nesigură şi tulburată. 

Opiniile ei o dată descoperite, ea devenise foarte 
nepopulară, până când învățase să prezinte un fals 
entuziasm la adresa aventurii propuse. La vârsta de 
optsprezece ani, fugise de acasă, în ajunul primei călătorii 
cu flotorul obţinut cu atâta greutate. 

Avusese câteva slujbe, apoi, la vârsta de douăzeci şi unu de 
ani devenise funcţionară la o mică firmă de transporturi 
aeriene. Mică! Firma abia reuşea să le aducă patronilor - 
tată şi fiu - un venit din care să-şi ţină zilele şi să-l plătească 
şi ei salariul. Când, la douăzeci şi doi de ani, se căsătorise 


cu Garry Lane, fiul, până şi în ochii ei de om disperat se 
vedea că sunt foarte nepotriviţi. Dar se iubeau şi, 
surprinzător, afacerea a început să prospere. 

De fapt, nu surprinzător, pentru că fiul avea o 
personalitate. Când făcea un contract, acesta era 
profitabil... Afacerea devenise înfloritoare, iar curând trăiau 
într-o casă mare. Avuseseră doi copii, Betty şi Jack. Ceea ce 
îi întristaseră pe părinţi fusese că ambii copii erau foarte 
turbulenţi. Angajaseră surori medicale special pregătite, 
dar nici acestea nu reuşiseră să împlinească speranţele 
părinţilor. 

La douăzeci şi patru de ani, Betty Lane, care aflase, în 
urma consultării psihologului, că instabilitatea ei nu îşi are 
rădăcinile în propria copilărie, fusese îndrumată de 
psihologul personal să se adreseze Societăţii Inter- 
temporale pentru Ajustări Psihologice. Ceea ce a şi făcuse. 
Se efectuase o anchetă şi se decisese că există o cauză 
primară şi anume moartea Mariei Chanette. 

— Şi aceasta, spuse vocea din aer, de undeva din faţa lui 
Cargill, explică de ce te afli aici, în această cameră de 
terapie. Mâine dimineaţă va fi necesar să te omorâm, 
pentru că efectele morţii violente a Mariei Chanette să fie 
anulate. Asta a fost tot. 

Urmase o tăcere. Era clar că vorbitorul se retrăsese. 

Timp de o oră, Cargill se plimbă prin cameră, adunându-şi 
gândurile şi puterile. „Incredibil cum umbrele, în ciuda 
superiorității lor zdrobitoare, vor fi distruse de 
maşinaţiunile unuia din rândul lor! Bine le face!” gândi 
Cargill furios. Dacă sunt proşti şi nu-şi lasă victimele să 
vorbească! Proşti, stupizi, idioţi! 

Cuprins de o revoltă reînnoită împotriva sorții lui 
nemiloase, începu să-şi exploreze din nou apartamentul. 
Mai întâi camera de zi şi apoi... Apoi intră în dormitor. Acolo 
o găsi pe Ann Reece, care tocmai se ridica de la podea. Ea îl 
văzu şi-l făcu un semn cu degetul lipit de buze, scoțând şi 
un „ssst” edificator. 


LIA 


Cargill clipi din ochii umeziţi deja uşurat. Îi venea să se 
repeadă la ea şi s-o îmbrăţişeze. Cu greu se putu abţine să 
nu se repeadă la instrumentul acela lung, cu aspect de tub, 
care o adusese pe Ann acolo, să-l înhaţe şi să strige: „Hai s- 
o ştergem odată de aici!” 

— De data asta, nu mai risipim nici o clipă. E deja destul 
de grav că a trebuit să vin de două ori. 

De data asta... de două ori! Asta era tot ce voia să ştie. În 
tăcere, din nou sigur pe el, Cargill întinse mâna spre tub... 
Şi se întâmplă din nou într-o clipită. 

Se găsea în picioare, pe un drum plin de praf, pe întuneric. 
La câţiva paşi de el, Ann Reece stătea aplecată asupra 
aparatului în formă de tub şi-l regla diversele comenzi. Era 
evident că îşi revenise mult mai repede decât el. 

Fata ridică privirea şi spuse, pe un ton satiric: 

— Ei bine, domnule Cargill, am revenit pe poziţiile iniţiale. 
Începem iarăşi războiul? 

Pentru scurt timp, tonul ei sarcastic atenua implicaţiile 
spuselor sale. Apoi, brusc, el se gândi tremurând că undeva 
pe aici, cam pe la vremea asta, posibil chiar în ziua asta, el 
fugea în tufişuri. lar exact în acel moment, Lela şi tatăl ei se 
aşeazau la sol cu flotorul, în apropierea unui lac, iar câteva 
momente mai târziu, ea avea să-l captureze pe Morton 
Cargill numărul unu. Avu impulsul să fugă din nou şi să 
vadă cum e capturat celălalt Morton Cargill. Scutură din 
cap şi refuză. Un om ameninţat, ca el, nu are timp pentru 
excursii de plăcere. 

Ann Reece ridică transportorul şi spuse cuiva aflat în 
spatele lui Cargill. 

— E în regulă, Lauer, du asta înapoi la Grannis. 

Un tânăr păşi pe lângă Cargill. În întuneric, era aproape 
imposibil să-l discearnă trăsăturile. Tânărul îi spuse fetei 
îmbufnat: 

— Nu văd de ce trebuie să i-l dăm înapoi. Noi nu avem aşa 
ceva. 


Ann Reece îi băgă cu sila transportorul în mâini şi-l apucă 
de braţ, ducându-l mai departe, pe drum, ca să nu fie auziţi. 
Cargill îi putea auzi doar vag. Cei doi se certară furtunos, 
dar după foarte scurt timp, Lauer probabil că a luat 
instrumentul şi a dispărut cu el. Ann se întoarse la Cargill. 

— Aşteptăm aici, spuse ea, iar de data asta ar fi mai bine 
să nu încerci să fugi. Dacă încearcă să facă o mişcare de 
fugă, scuipă-l, îi spuse ea cuiva aflat în întuneric, în spatele 
lui. 

Cargill auzise zgomotele făcute de nişte bărbaţi în spate, 
dar nu se uită la ei şi nici nu avea intenţia. Cearta dintre 
Lauer şi Ann îl interesase. Ea implica cel puţin că unii dintre 
aceşti intermezi - cum altfel să le spună? Erau nemulţumiţi 
de Grannis. Se întrebă într-o doară dacă nu cumva ar putea 
fi în măsură să pună bazele unei alte revoluţii. 

Minutele se târau încet. În tufişurile din apropiere începu 
să-şi facă auzite trilurile o pasăre de noapte, tulburând 
liniştea deplină de până atunci. În depărtare, un coiot 
începu şi el să urle a jale. Cargill simţi brusc cum aerul îl 
presează, de parcă o pasăre uriaşă, cu aripi tăcute, tocmai 
trecea pe deasupra capului său. Lângă el licări lanterna 
Annei Reece. Fata o îndreptă în sus şi începu s-o fluture 
energic, în acelaşi timp vorbindu-l lui Cargill. 

— În câteva minute, spuse ea, o să coboare aici un volor. 
Să nu spui nici un cuvânt. Ie urci, te duci în spate, departe 
de piloţi. Băieţii de la transporturi aeriene, adăugă ea pe un 
ton mult mai jos, abia aşteaptă să pună mâna pe tine. Vor să 
te întrebe cum era cu luptele aeriene în secolul douăzeci. 
Dar nu au voie să ia contact cu tine înainte să fii antrenat. 

Cargill, care fusese ofiţer de infanterie, păstră o tăcere 
discretă. 

— Şşşt, spuse Ann Reece, inutil. Vin! Magşinăria care 
ateriză cu botul în direcţia lor, aproape de ei, nu era un 
flotor. Avea aripi îndreptate spre spate şi un corp lung, 
metalic. Probabil că era făcută din aliaje superrezistente, 
pentru că strivise în coborâre copacii de pe marginea 


drumului, izbind un trunchi gros cu o uşurinţă pusă în 
evidenţă şi mai mult de bubuitul copacului doborât. Urmă o 
pală de vânt, apoi avionul încetini şi îndreptă spre ei un 
fascicul puternic de lumină. Se deschise o uşă laterală şi 
Cargill alergă spre ea, conştient că fata îl urmează în 
imediata apropiere. Intrarea era mai înaltă decât i se 
păruse de la distanţă, aşa că trebui să se caţere ca să 
ajungă înăuntru. Se strecură pe lângă un bărbat în 
uniformă, care venea spre uşă şi îşi căută un loc într-un 
colţişor slab iluminat, prăbuşindu-se în cele din urmă într- 
un scaun, spre spatele navei. O auzi pe Ann Reece spunând: 

— Ajută-mă să urc! 

Tânărul spuse ceva. Cargill nu fu în măsură să înţeleagă, 
dar conotaţia era veche. Ann Reece izbucni: 

— Lasă-mi mâna! Pot să urc şi singură, mulţumesc. 
Ofiţerul râse şi întrebă: 

— Deci ăsta era marele om? 

Cargill nu mai auzi nimic altceva. Maşina porni, mai încet 
la început, apoi tot mai repede, cu o violenţă care nu mai 
lăsa nici o îndoială asupra deosebirii dintre ea şi flotoarele 
lente care - după cum Cargill reuşise să-şi dea seama prea 
bine - pe timp de noapte erau practic neajutorate. 

Aparatul urcă făcând un unghi cu orizontală, mai degrabă 
ca un avion, decât ca un dirijabil. După un minut, rămăsese 
deja fără grai. Maşina avea o viteză uluitoare. Nu-şi 
amintea să se fi deplasat vreodată cu ceva atât de rapid. lar 
senzaţia asta îi dădea altă senzaţie, anume că scopul lui 
este absolut irealizabil. Oamenii care construiau asemenea 
nave aveau o cultură industrială avansată şi nu aveau cum 
să fie uşor controlaţi de cineva venit din secolul douăzeci. 
Se vede treaba că succesul lui parţial cu poporul planiacilor 
i se cam urcase la cap. Acum voia să se pună cu nişte 
oameni care plănuiau un atac împotriva misterioaselor 
umbre. 

Această bruscă auto-negare continuă până când îşi aminti 
brusc că pentru aceşti oameni el este foarte important. Nu 


putea să le respingă complet această opinie. Faptul că ei 
continuau să-l considere aşa, îi conferea nişte contacte de 
obicei inaccesibile cuiva venit într-un mediu absolut nou. 

Avea să afle ce gândesc ei. Grupurile minoritare aveau 
apoi să remarce prezenţa lui. Plus că planurile puteau să se 
schimbe, în funcţie de ce spunea şi el. 

Pentru el, era esenţial să se orienteze cât mai rapid posibil 
în întreaga situaţie a acestor intermediari, astfel încât să 
poată începe să-şi facă planuri proprii. Posibilităţile îl 
umpleau de optimism. Îşi îndreptă atenţia spre zborul ca 
atare. Se aştepta ca zborul să se termine dintr-o clipă în 
alta, dar minutele se scurgeau, iar zborul continua cu 
aceeaşi viteză imensă. 

O văzu pe Ann Reece aşezându-se la câteva scaune în faţa 
lui, dar nu simţi nici un impuls să i se alăture. Trecu aşa o 
oră în cap, măsurată cu ceasul lui. 

Oraşul apăru brusc în depărtare. Pe cer pluteau becuri 
uriaşe, care luminau clădirile de sub ele, creând un peisaj 
feeric. Ann Reece se aşeză în scaunul de lângă el, dar 
Cargill abia dacă luă în seamă venirea ei. 

Era un oraş de zgârie-nori, care sclipea de la distanţă în 
lumini efervescente, schimbătoare. Clădirile păreau să fie 
făcute din sticlă şi sclipeau translucid, în nuanţe 
opalescente abia sesizabile. Prima senzaţie de lucru străin 
dispăru repede. Cargill se uita acum la oraş cu pulsul mărit. 
Era palpitant. 

Lângă el, Ann Reece spuse încet: 

— Eşti primul străin care ne vede capitala în ultimii 
douăzeci de ani. 

Cargill se uită întrebător la ea. 

— Vrei să spui că pe teritoriul intermezilor nu au voie să 
pătrundă străini? 

Ann Reece scutură din cap. 

— Asta e capitala noastră, spuse ea. Ea păstrează 
secretele noastre. Nu putem să ne asumăm nici un risc. 
Timp de douăzeci de ani, toţi noii tereştri, toţi tereştrii care 


au căzut la testele umbrelor, au fost trimişi în alte oraşe. 
Nici o umbră, nici măcar Grannis, nu a primit permisiunea 
de a intra în oraş în tot acest timp. 

— Cum aţi putut să opriţi umbrele? Întrebă Cargill. Îşi 
aminti cum reuşise Grannis să treacă nevătămat prin focul 
scuipătorului declanşat de el pe flotorul lui şi al Lelei. 

— Nu sunt atât de invulnerabili pe cât ar vrea să credem 
noi, răspunse Ann Reece cu o nuanţă de ferocitate în glas. 
Dacă vei concentra suficientă putere de foc asupra lor, nu 
vor putea decât s-o ia la fugă ca nişte oameni obişnuiţi. Am 
descoperit asta. 

Şi fata făcu un gest, pe care el însă nu-l văzu în întunericul 
din volor. Apoi ea continuă: 

— Oricum, nu le permitem să intre pe teritoriul nostru. 
Suntem foarte riguroşi în privinţa asta. Nimeni nu poate să 
intre fără permisiune în zonele aflate sub controlul nostru, 
iar cei care o obţin trec printr-o examinare completă. 

— Ce porţiune din continent se află sub controlul vostru? 
Întrebă Cargill. 

— Cam un sfert. 

Cargill înclină din cap, amintindu-şi de câte ori Lela 
întorsese flotorul, spunând: „Acolo e teritoriul intermezilor. 
Acolo nu se intră.” Cargill mai înclină o dată din cap, de 
data asta mai mult pentru el. Probabil că poporul 
plutitorilor descoperise din propria experienţă că teritoriul 
tereştrilor este periculos. 

— Iar Oraşul Umbrelor unde se află? Întrebă el. 

— În Munţii Stâncoşi. Oraşul e o fortăreață inexpugnabilă, 
construită între stânci, pe un munte aproape inaccesibil şi 
este protejat de un ecran energetic. Nu se poate ajunge 
acolo decât pe calea aerului. 

Acum se aflau deasupra capitalei intermezilor. Cargill 
aruncă o privire în direcţia unui şir de centre comerciale 
strălucitoare. Treptat, străzile căpătară un aspect mai 
rezidenţial, iar volorul luă un curs descendent. Văzu că se 
îndreaptă spre o întindere imensă de gazon, care în mod 


evident aparţinea unui domeniu. La distanţă se vedeau 
nişte structuri asemănătoare cu nişte garduri de piatră. lar 
în depărtare, între copaci, era o casă mare. 

Ann Reece îi spuse: 

— Aceasta este casa mea. 

Cargill se uită surprins la ea, apoi se uită din nou la casă şi 
fluieră uşor a mirare. Până acum, considerase că în toată 
povestea asta Ann Reece e un agent minor, o rotiţă deloc 
importantă. 

leşi din volor şi se mai uită o dată la casă. Era spațioasă şi 
frumoasă. Era făcută din piatră, iar pereţii ei aveau partea 
de sus sub forma unor spirale superbe, avântate spre cer, 
ca într-un palat de vis, dispărând în întuneric, în umbre 
înalte. Ferestrele erau înalte şi ascuţite în partea de sus, iar 
uşa era uriaşă şi cu acelaşi aspect cu al ferestrelor. O scară 
albă, largă, ducea spre casă. „Un adevărat domeniu”, se 
gândi el, suspinând. Estimase că o asemenea casă ar fi 
costat în Los Angeles trei sau patru sute de mii de dolari din 
1954 

Urcă treptele tot minunându-se. Din mediul în care se afla, 
îi era clar că se va învârti în cercurile cele mai înalte ale 
intermezilor. Ann Reece sună clopoţelul de la intrare. Urmă 
o pauză, iar apoi un bătrân îi deschise uşa. 

— Bine v-aţi întors, domnişoară Reece, spuse bătrânul. 

— Mulţumesc, Granger, răspunse Ann, care-l făcu semn lui 
Cargill să treacă pe lângă ea, după care merseră în tăcere 
de-a lungul unui coridor puternic iluminat ce se termina cu 
o cameră. 

Cargill remarcă faptul că acea cameră era mare şi bine 
mobilată. Chiar în faţa lui, de partea cealaltă, camera avea 
un şir de uşi franţuzeşti, care duceau spre o terasă. Fără 
ezitare, se îndreptă spre acele uşi şi încercă una dintre ele. 
Spre surprinderea lui, era deschisă. 

Avusese intenţia să arunce o privire prin geam, ca să-şi 
facă o idee de cum sunt împrejurimile. Ceea ce văzu îi tăie 
respiraţia. Era oraşul, văzut de data asta de la sol. Când el 


şi Ann sosiseră la casă, volorul aterizase aproape de uşă. 
Nu prea avusese ocazia să se uite la imensele globuri 
luminoase care pluteau pe cer. Văzute din aer, din volorul 
care zbura foarte rapid, globurile păreau staţionare. Acum 
vedea că se deplasează constant, ca stelele pe drumul lor. 
Globurile îşi aruncau lumina ca nişte sori miniaturali asupra 
metropolei de sub ele şi se urmăreau unul pe altul într-o 
mişcare circulară amplă. 

Cargill se întoarse prudent. Pe măsură ce păşea în camera 
aceea, îşi dădea seama cât de obosit este. Fusese treaz 
foarte multă vreme. Începuse o zi normală cu Lela, apoi 
urmase lunga noapte tensionată în flotorul asediat. Acolo 
avusese parte de o frică acută şi de perioade de disperare, 
ca şi de perioade de furie - toate acestea, foarte obositoare. 
Şi asta fusese doar începutul. Întors în închisoarea din 
Oraşul Umbrelor fusese supus vreme îndelungată la groaza 
indusă de ameninţarea cu moartea pentru o terapie 
psihologică fantastică. Şi urmase şi mai multă tensiune. 
Venise Ann Reece, aducând cu ea salvarea şi uşurarea de 
teroare, dar nu-l adusese şi sfârşitul activităţii fizice. Şi aşa, 
timp de încă două ore, fusese secat de ultimele picături de 
energie. 

Văzu că faţa îi studiază figura. Apoi Ann îi spuse, foarte 
firesc: 

— Am să comand ceva de mâncare pentru tine, iar apoi 
poţi să te culci. Cred că ai nevoie de somn. 

Lui Cargill nu-l era foame, dar îşi dădu imediat seama că 
nu mai mâncase de douăzeci şi patru de ore şi că ar fi mai 
bine să bage în el ceva. Ann Reece tocmai dădea să se 
întoarcă, dar Cargill îşi aminti ceva. 

— De mult voiam să te întreb, spuse el. Ce s-a întâmplat cu 
tine după ce am fugit prima oară? 

— Evident, i-am raportat lui Grannis fuga ta. Peste 
aproximativ o jumătate de oră, a avut loc o ajustare 
temporală şi a trebuit să fac din nou treaba. 

— 0... jumătate de oră? Întrebă Cargill. 


Se uita la ea mult mai uluit decât şi-ar fi dorit să se vadă. 
Îşi închipuise foarte vag cum funcţionează procesul de 
manipulare temporală. Brusc, văzu totul ca pe ceva carei 
se aplică unui individ. Fata asta nu trăise toate acele luni. 
Pentru ea, ajustarea avusese loc chiar în noaptea aceea. Cei 
care controlau curgerea timpului chiar aveau o putere 
imensă asupra lui. 

Ann Reece nu păru prea doritoare să-l întrebe ce se 
întâmplase cu el. Se îndreptă spre o uşă şi dispăru. 

Cargill a fost servit cu un biftec gros, bine făcut, un cartof 
copt, iar ca desert, un măr copt. Mancă foarte concentrat şi 
flămând, amintindu-şi de prima masă servită la bordul 
flotorului lui Bouvy. Gândul la Lela îl făcu să tresară. Astfel 
că, atunci când îşi ridică privirea şi o văzu pe Ann Reece 
privindu-l amuzată, simţi cum îl cuprinde iritarea. Fata se 
schimbase în vreme ce era pregătită masa. Fustă scurtă 
dispăruse, iar acum purta un halat albastru lung, care se 
potrivea cu culoarea ochilor ei şi o făcea şi mult mai tânără. 
Avea o figură „corespunzător” de frumoasă, cu o uşoară 
expresie gânditoare. Buzele ferme şi bine pronunţate îi 
dădeau un aer de încredere absolută în ea însăşi. 

— Despre ce-l vorba? Întrebă Cargill. Pentru ce vreţi să 
mă antrenați? 

Expresia fetei se schimbă. În ochi îi apăru o privire decisă, 
iar buzele i se subţiară. Dar vocea îşi păstră o parte din 
umorul expresiei amuzate de adineaori. 

— Tu eşti personajul principal, spuse ea. Fără tine, nu 
poate fi dus războiul. 

— Sunt absolut încântat, spuse el sarcastic. Asta înseamnă 
că mă faceţi general? 

— Nu tocmai, răspunse ea, schimbând imediat tonul şi 
izbucnind: Ne-am săturat de lumea oribilă pe care au creat- 
o umbrele! 

Vocea fetei îşi pierduse calmul. Acum era un glas încărcat 
de furie. Ann continuă: 


— Închipuie-ţi, să schimbi trecutul, astfel încât oamenii să 
devină tot mai civilizaţi, să scape de nevroze şi toate 
prostiile astea! E împotriva raţiunii şi împotriva... Religiei. 

— Religie? Întrebă Cargill, amintindu-şi de propriile 
speculaţii pe această temă. Crezi în suflet? 

— Dumnezeu este în oricare dintre noi, răspunse ea. 
Cargill mai auzise asta. 

— Oamenii spun asta mereu, interveni el, dar acţionează 
de parcă n-ar fi sinceri când o spun. Hai să presupunem 
pentru o clipă că ar fi adevărat. 

— Bineînţeles că e adevărat, spuse ea, nerăbdătoare. Cum 
adică, să presupunem? 

— Adică, hai să-l dăm pentru o clipă valoarea de adevăr 
ştiinţific, spuse Cargill. 

Fata rămase tăcută. Pe faţă ei, expresia se transformase, 
devenise atentă. Cargill cunoştea privirea asta. O mai 
văzuse şi în ochii capelanului companiei lui, ca şi pe feţele 
altor oameni, ori de câte ori subiectul credinţei era luat 
prea la bani mărunți. 

— Ştiinţific? Întrebă ea. 

Cuvântul suna pentru ea aproape ca o blasfemie. 

Cargill râse. Nu se putu abţine. Casa ei era plină de 
echipament „ştiinţific”. Îl salvase cu ajutorul unui mecanism 
obţinut cu ajutorul ştiinţei, care-l impresionase până şi pe 
el, care venea dintr-o lume orientată spre ştiinţă. Dar acum 
aplicase noţiunea unui domeniu evident interzis. 

Încetă să râdă, nu fără efort şi spuse cu sobrietate: 

— Încep să cred, sincer, că sunt singura persoană de aici 
care crede că s-ar putea ca acest suflet chiar să existe. lar 
ideea mea este că acest suflet e chiar mai minunat decât 
bolborosesc toţi cei care predică lumii existenţa lui. La 
început, m-am gândit că ar putea să fie un câmp energetic 
în spaţiu-timp, dar asta nu ia în seamă imensa vârstă a 
universului material. Modul în care am fost eu deplasat în 
ultima vreme face din timp o variabilă ciudat de 
neimportantă. Ar fi uşor, pe baza vârstei estimate a 


universului, să ridiculizezi toate religiile, dar nu asta vreau 
să fac. Eu cred că tot fumul ăsta are pe undeva pe sub elun 
foc foarte puternic, dar înţelegerea noastră de până acum 
s-a limitat la o privire superficială aruncată realităţii 
ascunse. Tu ce crezi despre treaba asta? 

— Nu prea mă interesează să discut subiectul, domnule 
Cargill, îi spuse ea cu răceală. Speculaţiile tale copilăreşti 
nu sunt tocmai o insultă, pentru că pari să fii sincer. Dar ele 
ignoră mii de ani de gândire teologică. 

— Vrei să spui, răspunse Cargill, că zece mii de ani de 
eforturi de a nu înţelege, de credinţe impuse exact prin 
asemenea atitudini, fără să arunce cineva o privire 
sănătoasă asupra ceea ce s-ar putea întâmpla cu adevărat. 
Ei bine, am să arunc eu această privire şi am să te ţin la 
curent. 

Ann Reece îi zâmbi sarcastic. 

— N-o să ai prea mult timp pentru speculaţii private. Vei fi 
prea ocupat să ne ajuţi să schimbăm lumea. 

Cargill o studie pe sub pleoapele aproape închise. 1 se 
amintise că urma să fie folosit în planurile lor şi asta îl 
înfurie brusc. 

— Lumea asta a voastră, întrebă el, include şi dreptatea 
pentru toţi oamenii? 

Buzele fetei se subţiaseră până la o linie. 

— Există o singură cale de schimbare a lumii, spuse ea 
încet. Trebuie să scăpăm de Umbre şi să obligăm planiacii 
să coboare din cer, să renunţe la viaţa lor de trândavi 
inutili. Imediat ce se va întâmpla asta, planeta noastră va 
avea din nou o industrie înfloritoare şi de toate cele care fac 
ca viaţa să merite să fie trăită. De aici încolo, dreptatea va 
include întotdeauna munca grea. 

Cargill aruncă intenţionat o privire panoramică prin 
camera mobilată luxos. 

— Şi munca asta grea e şi pentru alde tine? Întrebă el 
insinuant, aproape şoptit. 

În mod sigur, Ann înţelesese implicaţiile, pentru că roşi. 


— Ideea ta că oamenii care au domenii nu muncesc este 
falsă, spuse ea. 

Era adevărat, evident, într-un sens important. Dar era 
prea pornit împotriva ideii ei de lume fericită ca să fie 
impresionat. 

— Dar ce rol am eu în toate astea? Întrebă el. Ce fel de 
antrenament urmează să mi se dea? 

Ann Reece se relaxa. Privirea amuzată revenise pe faţa ei, 
iar cuvintele redeveniră ironice: 

— Unu ori unu ori unu ori unu ori zero egal un milion. Asta 
e matematica implicată în antrenamentul tău. Mai vrei să 
Ştii ceva? 

— La naiba, femeie! Izbucni Cargill. 

Se ridicase în picioare şi era aplecat peste masă, spre ea. 

— Dacă vreţi vreo cooperare din partea mea, ar fi bine să 
începeţi să-mi prezentaţi faptele. A cui a fost ideea dea mă 
folosi în planurile voastre de atacare a Oraşului Umbrelor? 

— A lui Grannis. 

Ştirea îl lăsă mască o clipă. 

— Cum se face, întrebă el în cele din urmă, că faceţi cu 
toţii jocul unei umbre trădătoare? 

Ann Reece îşi păstră calmul. 

— Nu jucăm jocul lui. El îl joacă pe al nostru. El este de 
acord cu noi. El crede că noi deţinem răspunsul la 
problemele epocii noastre. 

— Proştilor! 

Lui Cargill îi sărise rău muştarul. 

— Sunteţi o adunătură de puşti tâmpiţi, ajunşi în pădure... 

Se opri, alarmat. „Trebuie să fiu prudent”, gândi el. Nu era 
cazul să deconspire ceea ce aflase, anume că Grannis joacă 
pe mai multe fronturi. Se aşeză încet în scaunul lui, privind- 
o fără urmă de zâmbet. 

— Îndată ce termini de mâncat, am să-ţi arăt dormitorul. 
Pari foarte obosit. 

Sarcasmul din vocea ei nu era deloc disimulat. 


Rămas singur, Cargill îşi explora dormitorul. Pereţii erau 
pictaţi în nuanţe de verde, în contrast puternic cu patul alb 
imaculat şi cu mobilă albă. 

Fu surprins, privind pe fereastră, să vadă că dormitorul se 
află la etaj. Nu urcase nici o scară şi îşi închipui că toată 
casa e construită pe o pantă de deal. Măsură în minte 
distanţa până la sol, apoi se încruntă supărat. Şapte metri 
sunt o înălţime considerabilă, de la care nu se aruncă nici 
Chiar un bărbat antrenat. Nu că ar fi contat prea mult. Se 
îndoia că ar fi ajuns departe dacă încerca să scape pe 
fereastră. Înţelesese deja că metoda lui de a manipula 
situaţia trebuie să se aplice la niveluri mult mai înalte de 
decizie şi acţiune. 

Se întoarse în cameră şi începu să se dezbrace. Era obosit 
şi adormi aproape instantaneu. 

Chiar în timp ce adormea deveni conştient de apariţia unei 
voci care îl îndemna să intre în acţiune. Îi spunea ceva 
despre Oraşul Umbrelor şi despre necesitatea de a distruge 
piramida umbrelor. 

— Apasă comutatorul, îi ordonă vocea. lar semnalul pentru 
acţiune este... 

Şi totul dispăru. Sunetul şi ecourile lui se retraseră în 
abisul timpului şi spaţiului. Deveni tot mai conştient că în 
cameră se află cineva: Ann Reece şi un bărbat. Bărbatul 
spuse: 

— E suficient? 

— Este complet, răspunse Ann Reece. Şi cei doi ieşiră. 

Cargill aşteptă în continuare, nici el nu ştia ce. Orice i s-ar 
fi întâmplat, nu ar fi fost interiorizat complet. Avea strania 
senzaţie că s-a perturbat ceva esenţial în miezul fiinţei lui. 
„O fi din cauza gândurilor mele legate de realitate, îşi spuse 
el. Dacă n-ar fi fost ele...” 

Prin faţa ochiului său interior începu să alunece o figură 
geometrică, presărată cu zone negre. Probabil că figura 
sugera emoţii negative, pentru că se simţi brusc deprimat. 
Partea interesantă era că ştia ce înseamnă această figură. 


Era o buclă în continuumul temporal. În timp ce o privea 
încordat, figura se modifica aproape imperceptibil. 
Diversele linii păreau să se îndepărteze, ca aţele unei 
ţesături, iar el căpătă senzaţia foarte neliniştitoare că ceva 
devine atât de întins, încât e pe cale să se rupă. Acea 
structură rămase în acea stare de echilibru delicat. 

Imaginea din ochiul minţii se schimbă şi deveni o scenă. Se 
făcea că se află pe un deal, privind în jos la un lac care 
sclipea înspre el cu o lumină fluorescentă radioactivă. Cu 
excepţia lacului plin de licăriri albastre, cât vedeai cu ochii 
era doar un pustiu dezolant. Fără să ştie de unde îi vine 
cunoaşterea, Cargill ştia că lacul acela era o formă de viaţă 
şi apăruse în drumul continuumului temporal cu 
nenumărate miliarde de ani înainte. 

Ceea ce era mai interesant despre această ştiinţă proaspăt 
dobândită, era că avea convingerea clară că lacul era un 
experiment pe care el personal îl începuse şi apoi îl 
abandonase. Lacul, tratat astfel, începuse să aibă o „viaţă” a 
lui şi se menţinuse de-a lungul întregii existenţe a 
universului material. În acel moment, el se afla în legătură 
cu alt asemenea rebut al vieţii, de pe o planetă a altui soare 
îndepărtat. Comunicarea era un fel de proces de 
regenerare, în care fiecare îi furniza celuilalt elemente 
energetice necesare „supravieţuirii”. Trăsăturile acestei 
relaţii semănau izbitor cu cele ale iubirii. 

Cargill privi scurt lacul, se acordă pe el prin telepatie şi, 
fără efort, traversă vidul până la locul în care exista cealaltă 
entitate. Acolo erau munţi zimţaţi, un orizont fără plante, 
fără copaci, cu un sol gri-brun. Iar sus, pe un vârf de munte, 
se afla o statuie gigantică. Statuia era de un negru total şi 
nu semăna în nici un fel cu un om. Şi totuşi, Cargill ştia că 
era o tentativă, o încercare de formă, dorinţa de a obţine un 
tip de viaţă de un nivel mai înalt decât al lacului. 

Ideea de viaţă care se deplasează încă nu-l intrase în 
gânduri. El însuşi nu se mişca, pur şi simplu. Nu există 
spaţiu, cu excepţia a ceea ce îşi imagina el şi numai lacul şi 


statuia aveau în ele timpul. Era un proces creator strălucit, 
aşa cum îl concepuse el iniţial. Imaginându-şi spaţiul, având 
conceptul de spaţiu de amplitudine mare şi de amplitudine 
mică - şi deci stabilind şi fluxurile de energie - impunând o 
încetinire a energiei până la punctul în care aceasta căpătă 
aparenţa substanţei, el reuşi să păcălească lacul şi statuia, 
să le facă să creadă că sunt ceva şi că posedă ceva. După 
aceea, lacul şi statuia se luptară cu disperare să-şi menţină 
iluzia. Acest lucru le luă mare parte din „energie”, astfel 
încât nu mai avură „timp” să examineze nici un alt tip de 
realitate. 

Scenă începu să dispară. Avea tendinţa să se păstreze 
concentrat asupra ei, dar înţelese că imaginile erau un 
contact foarte norocos cu un fel de memorie ancestrală şi 
erau importante numai prin aceea că rigiditatea stării sale 
prezente fusese depăşită. Arăta că pentru o clipă el fusese 
liber. Ghici, fară să aibă vreun detaliu, că milioane de scene 
ca aceasta apar... Altundeva. 

Acum se făcea că este din nou în pat şi, că este pe cale să 
intre într-un somn confortabil, cald, când brusc avu 
revelaţia: nu se terminase încă. Senzaţia de dezechilibru 
încă persista. Văzu din nou figura aceea geometrică 
întortocheată, care acum părea mai puţin periculoasă. Aţele 
nu păreau atât de întinse, țesătura era fermă. Doar că se 
deplasa. Pe măsură ce el se uita, se clătina într-o direcţie şi 
în cealaltă, unduia de parcă ar fi fost sondată orbeşte, pe 
pipâite. 

Prima senzaţie de care fu conştient după aceea a fost de 
aşternuturi curate şi răcoroase şi de miros antiseptic de 
spital. Se trezi, parcă dintr-un somn adânc, dar cu 
conştiinţa totală a unei stări fizice perfecte, uimitoare. 
Stătea nemişcat, cu ochii închişi, devenind conştient de 
senzaţia aceea nefamiliară - „bucuria că este viu”, se gândi 
el. Şi se simţi minunat că poate să fie aşa. 

Ştiu, fără să se gândească în mod deosebit la asta, că nu se 
află în dormitorul din casa Annei Reece. Totul îi părea foarte 


depărtat, deşi nu părea la fel de depărtat ca acum câteva 
minute, când cu viziunea lacului. Acela chiar fusese 
îndepărtat. Acest loc era... Nu putea să spună. 

Pe când se întreba asupra sentimentelor diverse pe care i 
le aducea acel loc, auzi vocea unei femei. 

— Cât mai durează? Întreba aceasta. 

Nu era vocea Annei Reece; şi acest lucru îl determină să 
nu deschidă ochii. 

Pe podeaua acoperită cu covor se auziră paşi înfundaţi, 
apoi o voce plăcută, baritonală: 

— Am să vă chem când se trezeşte. La urma urmei, am 
profitat de o ocazie. Totul trebuie făcut spontan, fără vreun 
gând preliminar. 

Femeia îi răspunse necăjită: 

— Oare controlul nostru asupra timpului nu face posibilă o 
mai bună abordare a acestor lucruri? 

Glasul bărbătesc rămase respectuos, dar ferm. 

— Nu avem nici un control dincolo de cea de-a doua buclă. 
Hăul dintre anul nostru convenţional 7301 A. D. şi secolul 
douăzeci şi patru este atât de vast, încât... 

Ea i-o tăie: 

— Sunt familiarizată cu aceste argumente. Să mă anunţi 
îndată ce-şi revine. 

Cargill avu impresia că femeia pleacă şi de aceea se 
aventură să întredeschidă prudent o pleoapă. O închise 
imediat, dar apucase să arunce o privire rapidă, 
surprinzând o femeie cu membre scurte oprindu-se în 
cadrul unei uşi şi uitându-se înapoi. Impresia iniţială a lui 
Cargill fu că femeia are o mantie aruncată peste unul din 
umeri. Evident, femeia se oprise pentru a rosti o remarcă 
de importanţă capitală, pentru că vorbi din nou: 

— Toate astea mă neliniştesc. Mă simt de parcă ceva ar 
scăpa de sub controlul nostru. 

— Doamnă, acest lucru va continua să fie adevărat pentru 
un timp de aici încolo. 


Cargill îşi deschise uşor ambii ochi, la auzul acestor 
cuvinte, ochi pe care îi ţinu precaut întredeschişi. Văzu că 
femeia poartă un fel de sutien asemănător cu acelea care 
însoțeau costumul de baie în anii '50 din secolul lui şi că 
chiloţii ei bleumarin dau o impresie de mers la plajă, sau că 
cel puţin climatul este subtropical. De umărul drept îi 
atârna până la glezne o mantie cu sclipiri metalice aurii. 
Părul întunecat strălucea cu o nuanţă uşoară albăstrie şi 
faţa avea pomeţi înalţi şi ochi adânciţi. Nu era o faţă 
frumoasă, dar îi conferea o distincţie aristocratică. Era o 
mândrie de specie, de rasă, de familie, de poziţie socială. 

Chiar în timp ce privea femeia, Cargill văzu cu coada unuia 
dintre ochi că un bărbat cu părul grizonat, cu o figură încă 
tânără, îl privea cu un aer prudent, care indica stupefacţia. 
Cargill se gândi că cel mai bine ar fi să simuleze că este 
inconştient până la plecarea femeii, începu să suspine 
resemnat, dar se stăpâni la timp şi închise ochii încet-încet. 
Femeia probabil că decisese chiar în momentul acela să 
plece, pentru că la următoarea ocheadă rapidă ea tocmai 
ieşea pe uşă. Şi nu se uită în urmă. 

Bărbatul închise cu grijă uşa şi apoi veni la marginea 
patului înalt, ca de spital. Adresându-l lui Cargill o privire 
lungă, cercetătoare, păru satisfăcut de ceea ce vedea, 
pentru că spuse cu un zâmbet înţelegător: 

— Eu sunt Lan Bruch - îşi pronunţă numele foarte scurt - şi 
vreau să te asigur că nu eşti în nici un fel de pericol. Toate 
întrebările tale vor primi curând răspuns. 

Lan Bruch ajusta comutatoarele unei mici cutii de pe masa 
de lângă pat. 

Instantaneu, senzaţia lui Cargill de nerăbdare lacomă se 
transformă într-o letargie confortabilă. Căscă şi închise 
ochii. 

La următoarea trezire, senzaţia de bine i se părea chiar 
mai intensă decât mai înainte. O dată cu ea îi apăru şi o 
pornire nestăpânită să acţioneze. Sări direct peste 
marginea patului şi ateriză în centrul camerei, cu graţia şi 


echilibrul unui acrobat. Saltul îl uimi. Avusese gândul 
trecător că ar fi frumos să poată face un asemenea salt, iar 
gândul i se transformase instantaneu în mişcare. 

Se uită în jos. Era dezbrăcat complet, iar corpul acela 
bronzat, cu muşchi netezi pe care îl văzu sigur nu era al lui. 
Lângă încăpere se afla o baie. Se repezi în ea şi îşi studie 
figura în oglindă. La începu îşi zise că sigur nu e el. Dar 
apoi nu mai fu sigur. În mod clar părea mai tânăr şi mai 
senin. Chipul care-l privea din oglindă aducea foarte mult 
cu acelea din anumite fotografii pe care şi le făcuse cu mulţi 
ani în urmă. 

Cargill făcu rapid un duş, fără să fie complet nemulţumit 
de noua stare şi fiind doar în treacăt preocupat de ceea cei 
se întâmplase. Căută în jur ceva care să semene cu un 
aparat de bărbierit şi nu găsi nimic, dar îşi dădu pe loc 
seama că nu are nevoie să se bărbierească, împreună cu 
senzaţia stranie că nici măcar nu ştie cum să se 
bărbierească. Gândul acesta îl ului şi mai mult. Dar omul 
acela îi promisese că va găsi răspuns la toate întrebările. 

Atunci când Cargill ieşi din baie, Bruch intră pe uşa care 
ducea spre hol. Purta cu el un veşmânt care aducea cu o 
mantie, pe care i-o înmâna lui Cargill. Acesta o examina 
curios. Apoi, pentru că haina prezenta o croială foarte 
simplă, o îmbrăcă cu uşurinţă. Un cordon ornamental 
strâns cu grijă în jurul mijlocului îi păstra țesătura lipită de 
corp. Când ieşi din baie - unde se întorsese, ca să se 
îmbrace - Cargill văzu că Lan Bruch se aşezase la o masă 
din apropierea unei ferestre care fusese acoperită cu o 
draperie până în acel moment. Fusese atât de iscusit 
acoperită, încât nici măcar nu reuşise să-şi dea seama că 
există. Se repezi spre fereastra cu pricina în stilul lui 
fulgerător, proaspăt dobândit şi imediat se lăsă cuprins de 
uluială. Fereastră era luminată de soare, dar peste tot în jur 
se aflau piscuri de munţi. Sub o masă noroasă se puteau 
vedea vag siluetele unor clădiri. 

Din spatele lui, Bruch luă cuvântul: 


— Ia loc. Serveşte micul-dejun şi bucură-te de privelişte. 

Cargill se întoarse automat. Ca prin farmec, masa se 
deschise şi pe suprafaţa ei strălucitoare se împrăştiară 
farfurii aburinde. Două ceşti se umplură cu un lichid ce 
părea a fi cafea. Zaharniţă, frişca, obiecte de masă 
familiare, care făceau ca scena să fie normală. Cargill se 
aşeză, mirosi rapid cafeaua şi puse în ea completarea lui 
obişnuită de frişca. De peste masă, Bruch începu 
explicaţiile: 

— Dacă ţi-ai pus cumva problema, acesta nu este Oraşul 
Umbrelor. Este Merlic, capitala ţării numite Merlica. 
Suntem în anul 7301 Ai fost adus aici pentru că avem 
nevoie de cooperarea şi de ajutorul tău. Imediat ce vei 
înţelege situaţia, vei fi trimis înapoi în capitala celor care se 
numesc intermezi, iar evenimentele vor continua ca înainte, 
cu excepţia faptului că noi sperăm că vei înţelege că este 
absolut vital ca intermezii să învingă umbrele. 

Cargill dădu să-l întrerupe dar Lan întinse mâna, cerând 
ascultare: 

— Aşteaptă! Permite-mi să-ţi prezint faptele în stilul meu. 
Ceea ce au început umbrele în secolele douăzeci şi doi sau 
douăzeci şi trei a avut mai multe implicaţii decât şi-au 
închipuit ei. Ca urmare a eforturilor lor, o civilizaţie care nu 
ar fi existat în mod normal a intrat într-o stare de existenţă 
parţială şi nu a devenit niciodată pe deplin reală. Vezi 
oraşul din vale? 

Şi Lan arătă cu mâna spre ceața de sub ei. 

— Încă nu se află acolo. Dacă vei cobori, te vei trezi de fapt 
în ceea ce efectiv este capătul lumii. Tu eşti mai real decât 
mine şi probabil că vei fi tulburat de acest capăt al lumii. Eu 
îmi accept existenţa parţială, dar sunt foarte hotărât să mi-o 
fac reală. Mă vei întreba cum se poate un asemenea lucru. 
Pentru început, nu voi intra în toate legile care guvernează 
timpul. Ele sunt foarte complexe şi înţelegerea lor ar 
necesita o perioadă foarte lungă de condiţionare... 


Cargill tăcu, deşi nu era de acord. Oricare ar fi fost 
valoarea ei, experienţa lui Cargill cu lacul şi statuia îi 
conferiseră o înţelegere a timpului care nu era deloc 
complexă. Îi dai vieţii/energiei ceva de care să se agate şi, 
îndată ce a învăţat să se ţină şi să păstreze această 
posesiune, se naşte timpul. Timpul înseamnă starea de a 
avea. Atunci când îi dai universului material viaţa/energia 
de care să se agate, timpul a fost efectiv creat în acest 
proces. Nici nu-l trebuia să-şi imagineze cât de rigidă 
trebuie să fie această agăţare. El o trăise. 

Lan Bruch continuă: 

— Avem un model existenţial foarte solid până în preajma 
războiului dintre Umbre şi intermezi. În acel punct, însă, 
avem o buclă, o fisură, o falie, cum vrei să-l spui, în 
continuumul spaţiu-timp. lar dacă ceva are loc după aceea, 
noi nu mai avem contact cu acel ceva. Domnule căpitan, 
trebuie să facem din Medica o ţară reală şi să determinăm 
astfel o realitate solidă pentru această planetă din secolul 
douăzeci şi patru până în timpul prezent. Iar acest lucru 
este realizabil doar dacă intermezii vor câştiga războiul. 

Cargill se uită încă o dată pe fereastră la nori şi la vârfurile 
montane, apoi la oraşul vag vizibil. Clătină din cap încurcat, 
întrebându-se şi gândindu-se. „Evident, oamenii ăştia încă 
nu au de ce să se ţină.” Dar, cu voce tare, spuse: 

— Şi ce trebuie să fac pentru a asigura victoria 
intermezilor”? 

Şi atunci se întâmplă un lucru uimitor. Îl vedea pe Lan 
Bruch dând din buze şi răspunzându-l. Dar nu auzea nici un 
sunet. Se aplecă înainte, întinzându-se spre el. Dar scena 
însăşi dispărea. Masa, Bruch în persoană, camera, totul 
părea să se transforme în ceaţă, să se cutremure şi să se 
răsucească. Iar apoi se întunecă. Într-o clipită, totul se 
duse. 

Se întorsese într-un pat. Doar că de data asta era sigur că 
e în patul din casa Annei Reece. Cargill se trezi tresărind şi 
înţelese simultan trei lucruri: se luminase bine de ziuă; 


chiar era în dormitorul din capitala intermezilor; şi o voce 
care venea din aer, chiar de deasupra capului lui, îi spunea: 
„Semnalul pentru a acţiona va fi fraza:” Vreţi să mă mai 
vizitaţi din când în când?” 

Pentru un timp scurt, râmase buimăcit. Oare totul să fi fost 
un vis, o consecinţă colaterală a programului de 
condiţionare al unui dispozitiv de hipnoză folosit de Ann 
Reece împotriva lui? În timp ce se îmbrăca, trecu în revistă 
toate cele ce păreau să se fi întâmplat. Incidentul cu 
Merlica era cel mai tulburător. Îşi aminti neliniştit prima 
senzaţie că nu este cu adevărat figura lui şi nici corpul lui. 
„Nu am fost în viitor” gândi el. „Cineva încearcă să-mi 
vândă idei false.” 

Realitatea Merlicăi şi a lacului radioactiv ca şi a uriaşei 
statui negre îi părură dintr-o dată mai puţin credibile. 
Cargill se încruntă supărat. Când un bărbat începe să se 
gândească la cam cum ar putea să arate sufletul uman, în 
mod sigur poate să ajungă la lucruri înflorite şi răsărite. Şi 
totuşi... 

Şi totuşi, se trezi că nu prea e dispus să abandoneze ideea 
că reuşise pentru scurt timp să pătrundă în spatele iluziei 
obiectelor materiale şi să privească scene mai stranii decât 
orice şi-ar fi putut imagina mintea omenească. Îşi aminti 
vechea idee omenească, conform căreia Dumnezeu se află 
în oricine. Se întrebă: „Oare văzând lacul şi statuia, am fost 
şi eu o parte din Dumnezeu?” Nu prea i se părea. Avusese 
înainte scopul precis de a crea acele două forme de viaţă, 
dar scopul respectiv îl avusese cu un „timp” mult mai 
îndepărtat în urmă. Era ca şi cum i s-ar fi dat să 
îndeplinească o misiune, cu puteri discreţionare. În jurul 
misiunii plutea un aer de urgenţă, de gravitate. 

Speculaţiile încetară brusc, pentru că cineva bătea la uşă. 
Cargill deschise uşa. În prag se afla Granger, majordomul. 
Acesta îi vorbi ceremonios: 

— Domnişoara Reece a dorit să vă informez că micul-dejun 
va fi servit în zece minute. 


Cargill se prezentă în camera pentru micul-dejun, furios la 
amintirea dispozitivului hipnotic folosit împotriva lui de Ann 
Reece şi un bărbat necunoscut. Văzu că faţa e îmbrăcată 
într-o rochie albă subţire ca o peliculă şi că deja se aşezase 
la masă. Începu, gata enervat: 

— Doar nu crezi că o să mă duci cu hipnotismul tău ieftin. 

Ea îi adresă o privire triumfătoare: 

— Nu e chiar hipnoză, spuse ea. Tubul electronic folosit 
acţionează pe principiul pe care ţi l-am amintit aseară, 
acela că unu ori unu ş.a.m.d. e egal cu un milion, un miliard, 
sau pentru ce e reglat. În cazul de faţă, e vorba de un 
milion. Atunci când tubul acela a fost pornit, noaptea 
trecută, el a determinat în creierul tău o structură de 
sinapse pe care o poate modifica numai un alt tub, reglat 
altfel. 

Fata dădu din umeri. 

— Se poate spune că eşti antrenat. Nu mai poţi să-l 
comunici în nici un fel şi nimănui cunoştinţele pe care le ai 
despre planul nostru. lar când vei auzi fraza declanşatoare, 
picioarele te vor duce direct la piramidă, unde vei arunca 
acel întrerupător. Şi vei face acest lucru exact la 
douăsprezece, fie la prânz, fie la miezul nopţii, ora de la 
Oraşul Umbrelor, care va urma după ce vei fi primit 
semnalul. 

— Ia stai puţin, spuse Cargill. 

O ascultase cu o senzaţie stranie de irealitate. Acum, 
brusc, încerca să smulgă o victorie cât de măruntă din 
faptul implacabil. 

— Şi în ce zi, spuse el mohorât, se va întâmpla asta? Fata 
rămăsese calmă. 

— Nu cred că dată a fost stabilită. Cred că structura 
stabilită în mintea ta lasă loc la multe posibilităţi. Oricum, n- 
am primit această informaţie, motivul fiind că tu ai fi în 
stare să mă obligi s-o divulg. Vei afla atunci când se va 
întâmpla. 

Ann Reece schimbă subiectul: 


— Mai bine termină-ţi micul-dejun. Va veni un flotor al 
forţelor aeriene ca să te ia într-o jumătate de oră. 

Cargill uitase de forţele aeriene şi fu din nou impresionat. 
Oamenii ăştia păreau hotărâți, iar lucrurile se mişcau 
repede. 

„Irebuie să existe ceva, trebuie să poată spune sau face 
ceva ca să mă asigure că lucrurile se vor fi întâmplat în 
favoarea mea”, se gândea Cargill, în aceeaşi dimineaţă, în 
timp ce stătea în picioare, înconjurat de piloţii de voloare. 
Era evident că atacul nu va putea avea loc în mai puţin de 
două luni. De asta era sigur. Trăise puţin peste două luni cu 
Lela Bouvy şi ascultase staţia radio şi TV din Oraşul 
Umbrelor în toată această perioadă, până în ultima clipă. 

Pentru o scurtă clipă, în compania Annei Reece, uitase 
acest amănunt. Nu avea să-l mai uite niciodată. Acum trăia 
o existenţă de paradox temporar şi, din câte îşi dădea 
seama, paradoxul era mult mai complicat decât putea el să 
spere că va înţelege. Dar va trebui să se asigure de această 
întârziere. Va trebui să forţeze situaţia după voinţa lui. 

Se uită prudent în jur. Ziua era splendidă. Era minunat să 
fii viu şi să stai pe acel versant de deal înverzit. Albul ca de 
lână al micilor nori cumulus care zburau leneş sus de tot pe 
cer nu făcea decât să sublinieze albastrul acestuia. Din 
când în când briza tulbura frunzele copacilor şi mângâia 
copacii, aducând miros de natură în plină regenerare. La 
distanţă se vedea apa galbenă, leneşă, a unui râu larg. 
Apartamentele care se înşirau între el şi acea întindere 
uriaşă de apă erau acoperite cu perdele de iederă verde de 
mlaştină şi cu un fel de iarbă aspră şi ţeapănă, ale cărei 
frunze dinţate şi înalte păreau ascuţite şi neprimitoare 
chiar şi de la distanţa aceea. 

Cargill se întrebă dacă nu cumva se uită chiar la fluviul 
Mississippi. Posibilitatea îl însufleţi. Se închipui pe sine în 
acest secol douăzeci şi patru, privind în jos la marele râu, 
cu apa lui nămoloasă şi leneşă foarte puţin schimbată după 
trecerea atâtor secole. 


De undeva din spatele grupului de piloţi, un bărbat spuse 
scurt: 

— Tot nu sunt de acord că acest Cargill să fie aici în 
calitate de consilier. Cred că e un alt truc al umbrelor. 

Cargill deveni băţos şi văzu că vorbitorul era un tânăr cu 
privire hotărâtă, cu ochi căprui întunecaţi şi un nas acvilin. 
Ofiţerul, pilot în toată puterea cuvântului, îi amintea de 
Lauer. Avea acelaşi ton întrebător, aceeaşi revoltă împotriva 
deciziilor luate de cei de sus. 

Un ofiţer mai bătrân, care îi fusese prezentat lui Cargill 
drept comandantul de zbor Greer, spuse pe un ton de uşor 
reproş: 

— Withrow, prezenţa căpitanului Cargill face posibile 
planurile noastre. În plus, el se află aici. Suntem decişi. 
Părerea mea personală este că dacă vom învăţa măcar 
puţin din ceea ce ştie el despre tactica şi strategia aeriană 
din al doilea război mondial vom fi foarte câştigaţi, pentru 
că astfel vom salva multe vieţi. 

— Cât despre mine, spuse Cargill, voi încerca să fac în aşa 
fel încât şi eu să supraviețuiesc atacului. 

Era un subiect pe care intenţiona să-l prezinte cum 
trebuie şi anume că depindea şi se baza pe succesul lor. 

Withrow nu mai avu timp să comenteze. Printre norii de 
vată apărură pete negre. Aproape imediat, cerul se acoperi 
de voloare. Acestea veneau de peste râu, în formaţie 
strânsă, la joasă altitudine. În timp ce privea aceste maşini 
rapide, Cargill era conştient că toată lumea se uită la el. 
Aşteptau o reacţie. Problema era, ce reacţie trebuia să 
aibă? 

Se strădui să-şi amintească ceva despre miile de avioane 
pe care le văzuse în acţiune, în multele situaţii în care 
stătuse în picioare pe pământul chinuit al Coreei, privind 
cum avioanele aliate şi cele inamice manevrează în luptă. 

Voloarele şuierau cam la o sută de metri deasupra solului. 
Aprecie viteza lor ca apropiată de cea a avioanelor cu 
reacţie. Voloarele trecură pe deasupra lor, lăsând în urmă 


fâsâitul aerului torturat de trecerea lor. Cargill se întoarse 
să le urmărească zborul, dar deja intraseră în strălucirea 
soarelui răsărit pe cerul estic. Era limpede că sosise timpul 
să spună şi el ceva. 

Începu cu o întrebare: 

— De ce natură este asaltul pe care îl plănuiţi? Vreţi să 
atacați în formaţiune de zbor sau cu nave individuale care 
atacă în picaj? 

Withrow îi răspunse cu răceală: 

— Piramida lor de protecţie cade, iar noi ne năpustim 
înăuntru. 

— Avem intenţia să atacăm, fară să ne pese de pericole, 
spuse şi comandantul Greer. 

Cargill rămase tăcut. Cunoştea acest tip de atitudine, care 
era foarte sănătoasă, cu excepţia unui amănunt. Spuse: 

— Aş dori să văd toate astea din partea cealaltă, înainte de 
a vă expune ideile mele. 

Şi arătă cu degetul spre cer. 

— De acolo, de sus. Putem să urcăm? 

Stătea aşezat pe scaunul copilotului, în cabina de control 
şi privea cum urcă volorul. Maşina săgeta văzduhul precum 
o stea căzătoare. Cargill era presat în scaunul lui. Tot 
sângele părea să-l fi părăsit corpul. Apoi simţi cum nava 
trece la orizontală şi văzu pământul curgând pe sub el. 
Cargill se întoarse în cele din urmă spre oamenii care se 
îngrămădiseră într-un şir de scaune mici în cabina de 
control. | se adresă comandantului Greer: 

— Câte arme aveţi la bord? 

Ofiţerul se aplecă în faţă şi îi arătă un dispozitiv de 
declanşare din faţa pilotului. 

— De aici, spuse el, se poate vedea tot ce e sub noi. Nu 
trebuie decât ca aceste reticule să se fixeze pe ţintă, apoi se 
apasă declanşatorul. Tubul de un miliard intră în acţiune. 

Cargill înclină din cap, nefericit. Unu ori unu ori unu ori 
unu ori zero fac la tubul ăsta un miliard, putere care poate 
fi variată după dorinţă. La colegiu, învățase nişte trucuri 


aritmetice. Acolo matematica spunea că unu ori unu fac unu 
şi jumătate, sau că unu plus unu fac trei. Dar aici era vorba 
de un milion, miliard, „catralion” de ori mai mult. lată sursă 
energetică a acestui secol: un tub variabil. Din ceea ce 
văzuse şi auzise, înţelesese că e vorba de un flux energetic 
de natură non-electrică. 

Se opri din consideraţiile energetice. Viraseră şi se 
întorceau în mare viteză spre oraş. Traversară râul ca un 
glonţ. Oraşul se vedea neclar sub ei şi îndată se şi 
catapultau pe deasupra unei păduri imense, Un al doilea 
oraş trecu într-o clipită pe sub ei, apoi îl mai văzură o dată, 
după ce volorul lor şi celelalte din formaţie făcură un viraj 
perfect în U, iar apoi oraşul se pierdu din nou în negura 
depărtărilor. Viteza acestor voloare era colosală. Cargill nu 
putu să nu admire modul în care înghiţeau distanţele. 

Înainte de a mai spune ceva, capitala se şi arătase în faţa 
lor, iar voloarele începuseră să coboare. Pământul se 
repezea spre ei. Văzu în faţă poligonul de tragere. Pilotul 
debloca dispozitivul de tragere şi atinse cu blândeţe 
trăgaciul. De sub burta aparatului izbucni un fascicul plan 
de o putere colosală. Avu o scurtă viziune a unui infern de 
flăcări şi apoi totul rămase în urma lor. 

Din spatele cabinei de control se auzi vocea ironică a lui 
Withrow: 

— Ei, domnule căpitan Cargill, ce sfaturi ne puteţi oferi? 

Omul era de-a dreptul arogant. Tonul arăta că cel puţin el 
considera forţele aeriene ale intermezilor ca fiind perfecte. 
Era clar că nu va acorda nici o valoare unor sugestii 
minore, venită din partea unui om apărut acolo dintr-o 
epocă întunecată a secolului douăzeci. Cargill trase aer în 
piept şi acceptă provocarea. 

— Standardele de luptă ale acestei forţe aeriene sunt prea 
coborâte. Orice rezistenţă mai serioasă va zădărnici atacul, 
după părerea mea. Şi în mod sigur va exista o rezistenţă. 
Anumite comentarii pe care le-am auzit trăgând cu urechea 


spun că umbrele vor fi covârşite în primele minute ale 
atacului. O asemenea idee este de domeniul fantasticului. 

Diplomat, nu se uită direct la nici unul dintre piloţi, ci 
continuă să vorbească pe lângă ei. 

Le prezentă din experienţa lui de luptă cazuri în care 
divizii întregi fuseseră retrase din luptă pentru că oamenii 
fuseseră pregătiţi de ofiţeri care nu ştiuseră cum să le 
insufle soldaţilor spiritul ofensiv. 

— Asemenea divizii, explică el, pot fi masacrate de forţe de 
rezistenţă care în mod normal nu ar fi în măsură nici măcar 
să încetinească o divizie. 

Şi continuă, pe un ton implacabil: 

— Şocul pe care îl suportă sistemul nervos al unui om aflat 
sub tirul inamic pentru prima oară trebuie trăit ca să fie 
înţeles. Lia sol, metoda folosită era să fie depus pe o plajă 
inamică, sau să fie introdus în vreun fel într-o bătălie, 
pentru ca apoi să se bazeze doar pe pregătirea lui ca să 
continue. Aceia care supraviețuiesc unei serii de asemenea 
angajamente devin veterani bine antrenați. Asta cu condiţia 
ca ei să fi fost bine pregătiţi de ofiţerii lor. În forţele 
aeriene, bombardierele îşi lansau bombele şi apoi se 
îndreptau spre casă. Astfel, echipajele se aflau sub foc 
intens doar câteva minute la o misiune şi cei care 
supravieţuiau deveneau cumplit de îndemânatici şi de 
vicleni. 

Îndrăzni să facă o pauză în acel moment şi să se uite rapid 
la figurile ofiţerilor. De mult nu mai văzuse atâtea figuri 
palide. Continuă imediat. 

— În ceea ce priveşte sugestiile specifice pentru voloare, 
iată cum văd eu lucrurile. Trebuie să aveţi arme şi în spate, 
ca să puteţi să trageţi în ţintă şi din apropiere şi de la 
îndepărtare. În plus, cred că voloarele care execută efectiv 
atacul trebuie să aibă o protecţie formată din voloare de 
luptă. Orice atac ar trebui să fie făcut în formaţie desprinsă, 
din toate părţile, la intervale neregulate şi fără un model 


previzibil. Acest lucru ar trebui exersat. Apoi schimbă 
subiectul: 

— În privinţa piloților, permiteţi-mi să le ţin câteva cursuri 
în următoarele săptămâni. Trebuie să-l obişnuiesc cu ideea 
că s-ar putea să stea sub foc inamic ore întregi. 

Cargill dădu din umeri. 

— Acum aş vrea să mă gândesc la lucruri mai avansate. Să 
coborâm. 

Aterizarea fu lină ca oglinda. Traseră la o clădire imensă, 
cu profil aerodinamic. Cargill vorbea absent cu Greer, dar îl 
privea atent pe Withrow mergând spre un grup de ofiţeri 
aflaţi sub un pavilion. Când se mai uită o dată, grupul părea 
să fie cufundat într-o conversaţie palpitantă. Imediat după 
aceea, unul dintre ei se apropie. Cargill îl recunoscu pe 
ofiţerul care îl transportase de la casa Annei Reece până la 
aeroport. Se numea Nallen. 

Omul vorbi foarte firesc: 

— Dacă domnul căpitan este gata, pot să-l conduc acasă. 

Comandantul Greer îi luă mâna. 

— La revedere, domnule căpitan. Recomandările 
dumneavoastră m-au şocat, dar deja înţeleg ceea ce vreţi să 
spuneţi. 

Cargill acceptă propusa strângere de mână, dar gândul îi 
era la Nallen şi la Withrow. Aceştia făceau în mod evident 
parte dintr-un grup separat. lar el era decis să afle ce 
scopuri are acest grup. 

Câteva minute mai târziu, se afla într-un volor care se 
îndrepta spre oraş. Nu trebui să aştepte prea mult. 
Withrow ieşi din cabina de comandă, urmat de alţi doi 
ofiţeri. Se aşeză într-un scaun aflat în faţa lui Cargill. Afişa 
acelaşi surâs uşor ironic de mai înainte. 

— Domnule căpitan, spuse el, trebuie să-mi cer scuze. Am 
adoptat un ton arogant pentru a-mi ascunde adevăratele 
intenţii. Reprezint un grup care se opune războiului cu 
umbrele. Părerea noastră este că nu sunteţi categoric în 
favoarea unui atac. În consecinţă, dorim să vă cerem sfaturi 


şi să vă oferim şi noi sfaturi. Trebuie să încercaţi să o 
convingeţi pe domnişoara Reece să se ralieze punctului 
dumneavoastră de vedere. Grannis ne spune că cea mai 
bună metodă ar fi să încercaţi să faceţi dragoste cu ea. 

— Grannis! Veni ecoul din partea lui Cargill. 

Se lăsă pe spate, lovit, lăsându-se purtat de toate valurile 
şocului simţit. „Dar, se gândi el în cele din urmă cu o 
seriozitate de bufniţă, asta chiar nu are nici o noimă”. 
Grannis era umbra aflată în spatele tuturor acestor planuri 
criminale. Atunci, cum să-l sfătuiască el... 

Se trezi că rămâne înţepenit. Era posibil ca în toată 
povestea asta să nu aibă nici o speranţă. Problema cea mai 
mortală dintre toate consta în faptul că dacă lui Grannis nu- 
Il plăcea vreuna din variante, o putea anula simplu, prin 
controlul timpului... „La dracu' cu asta!” îşi zise Cargill 
supărat. O să lupte cu acest... Obiect cu toate instrumentele 
pe care le are la îndemână. Iar Withrow şi oamenii lui 
puteau fi un asemenea instrument. Întrebă scurt: 

— Ce fel de organizaţie aveţi? 

Ascultă gânditor cum Withrow îi prezintă o descriere a 
unui grup foarte eteroclit de oameni, în majoritatea lor 
oameni de afaceri sau ofiţeri de vârstă medie, care se 
întâlneau pe la casele lor şi discutau mai mult sau mai puţin 
deschis despre opoziţia lor faţă de războiului care bătea la 
uşă. Pe Cargill îl surprinse o revelaţie: grupul acesta fusese 
protejat până acum de însuşi caracterul său deschis. 
Evident, opoziţia era cunoscută, dar probabil că puterea nu 
o lua prea mult în serios, probabil exact pentru că discuţiile 
erau deschise. Era la fel de probabil că oamenii din guvern 
să fie cam proşti şi să nu recunoască o rebeliune nici când o 
văd în faţa ochilor. 

Atunci când Withrow termină expunerea, Cargill îl întrebă: 

— Câţi oameni aveţi? Nu doresc decât o aproximaţie. 

— În jur de şaizeci de mii. 

Un număr neaşteptat de mare pentru Cargill, care fluieră 
a mirare. Spuse încetişor: 


— Va trebui schimbată structura organizaţiei. Prea mulţi 
se cunosc unii pe alţii şi în plus nu este deloc sigur cum vor 
reacţiona în timp de criză. 

Şi le descrise sistemul de celule folosit de comunişti în 
secolul douăzeci, în care doar şase indivizi se cunoşteau 
unul pe celălalt, cu excepţia liderului, care avea legături cu 
liderii altor grupuri. 

Cargill continuă explicaţia: 

— Nu-mi place să vă dezvălui lucrul ăsta, dar pe vremea 
mea au cucerit jumătate din lume şi trebuie să recunosc că 
am căpătat un anume respect pentru metodele folosite de 
ei, deşi n-am nici un respect pentru etica lor criminală, 
aflată în spatele folosirii iniţiale a sistemului. Ceea ce-l oferă 
merite sistemului, e faptul că se foloseşte pentru a opri un 
război, nu pentru a-l declanşa. 

Apoi continuă, mai înviorat: 

— Fiecare celulă şi fiecare grup de celule ar trebui să 
primească misiuni specifice. Estimaţi câte proiecte sunt 
necesare şi începeţi să le planificaţi exact pentru fiecare 
grup de celule, pentru fiecare celulă şi pentru fiecare 
individ din grup, ca să ştie toţi ce au de făcut atunci când 
primesc semnalul. După cum am spus, în secolul douăzeci 
am avut ocazia să fiu martor la multe răsturnări violente de 
guvern. De aceea, faceţi o listă cu toţi oamenii care, cu 
mare probabilitate, vor provoca necazuri, sau care ar putea 
să fie puncte de coalizare a adversarilor. La momentul 
stabilit dinainte, îi veţi pune pe toţi în stare de arest, veţi 
lua controlul nodurilor de comunicaţie şi începeţi să emiteţi 
ordine. Atrageţi, dacă puteţi, de partea voastră liderii 
militari importanţi. Atunci când rezultatul este nesigur, un 
lider cu o forţă importantă la dispoziţie poate să încline 
balanţa. 

Urmaseră câteva întrebări din partea lui Withrow dar, în 
mare, ele implicau repetarea celor deja spuse de Cargill. În 
timpul ultimelor minute de zbor, Cargill păstră tăcerea. Se 
gândi la visul lui cu Merlic, oraşul din munţi din anul 7301 


al erei noastre. „în mod sigur, voi acţiona împotriva cererii 
lor”, se hotări el. Dacă intermezii trebuie să câştige acest 
război pentru ca Merlica să devină o realitate, atunci, prin 
oprirea războiului, am să le distrug toate şansele.” 

Totul părea fantastic şi îndepărtat, invalidându-l întrucâtva 
consideraţiile pe marginea forţei vitale. Şi totuşi, avea 
convingerea încăpăţânată că evaluarea lui a ceea ce se 
„întâmplase” în Merlic era corectă. Dacă întâlnirea dintre el 
şi Bruch avusese loc în vreo modalitate ciudată, atunci 
planul pe care i-l prezentase Bruch era un truc pe care 
cineva voia să-l aplice pe el. Cine ar fi putut fi acel cineva, 
nu avea idee. Şi, într-adevăr, chiar i se părea improbabil 
când aborda problema în acest mod. 

Cine sau ce din tot universul să fie în măsură să-l joace lui 
asemenea feste? Pe de altă parte, dacă totul era o fantezie, 
atunci acest plan de a opri aşteptatul război dintre 
intermezi şi umbre - înainte ca el să fie convins să 
dezactiveze piramida protectoare - era cel mai sănătos şi 
mai firesc lucru care trebuia făcut. Viitorul va trebui să-şi 
poarte singur de grijă, aşa cum o făcuse atâta timp până 
acum. 

În ciuda îndoielilor asupra realităţii a ceea ce se 
întâmplase deja, Cargill nu prea dorea să renunţe la 
gândurile pe care le avusese legate de posibilă natură a 
spiritului uman. Mai mult decât atât, avea nişte amintiri din 
„visul” lui, pe care voia să le analizeze imediat ce va avea 
câteva ore de răgaz. Lucrurile imaginate de el despre 
spaţiu-timp în cadrul acelui vis aveau o noimă. Ciudată, dar 
noimă. Simpla posibilitate ca universul material să fi existat 
câteva milioane de ani invalida toate ideile despre originea 
forţei vitale. Prin implicaţii, toate aceste idei se bazau pe 
cele câteva mii de ani de istorie. Vârsta imensă a 
continuumului nu poate fi ignorată. Era evident că forţa 
vitală trebuie să fi evoluat de la începuturile ei îndepărtate, 
în linie directă. 


Dacă există o asemenea chestie vie, pe care oamenii au 
numit-o suflet, ea era la fel de vie cu cealaltă chestie vie, 
numită Dumnezeu. Şi diferită, aşa cum lumina strălucitoare 
e deosebită de întuneric, din imaginile invocate de minţile 
omeneşti în epocile întunecate, ignorante ale evoluţiei 
omenirii. 

În starea lui de „vis”, îşi aminti Cargill tulburat, percepuse 
lucruri care, acum, când se gândea la ele, duceau direct la 
posibilitatea ca el să fie în stare să repete experienţa pe 
care o avusese deja. Pe baza acestei amintiri, existau lucruri 
pe care le putea face ca să ştie mai multe. Îndată ce va avea 
timp, va trebui să mai facă un efort intens. 

Nu putea să scape de senzaţia că viitoarea lui acţiune în 
această direcţie era la fel de vitală ca acţiunile de pe 
celelalte planuri. 

Aflat lângă el, Withrow îi spuse că au ajuns la destinaţie. 

În vreme ce maşina executa manevrele de aterizare, 
Cargill îşi aminti de Ann Reece. 

— Am să-l fac curte micuţei doamne, spuse el, râzând. Nu 
cred că voi obţine ceva, dar o va distrage de la alte lucruri. 

Dar până să o vadă trecu o săptămână. lar atunci, ciudat şi 
alarmant, ea alese să rămână acasă într-o seară în care el 
avea întâlnire cu Withrow pe terasa dinspre grădină. 

Noapte. Sosise timpul să se întâlnească cu Withrow. 
Problema era, se gândi iritat Cargill, că Arm Reece nu avea 
nici cea mai mică intenţie să plece din salon. Aşezat pe 
scaun, se uita cum fata măsura camera în sus şi în jos. 
Brusc, se opri din mers şi se uită la el cu o privire supărată. 

— În ciuda tuturor eforturilor mele din ultimele zile, 
începu ea, ai reuşit, continuând pe un ton acuzator. Ai 
amânat atacul cu cel puţin o lună, posibil mai mult. Am 
încercat să-l conving că e o şmecherie de-a ta, dar 
comandantul Greer a jurat că criticile tale au relevat o 
slăbiciune gravă a atacului nostru. lar liderii au acceptat 
asta. 


Se apropie de el, fără urmă de acea bună-creştere foarte 
naturală, ironică la adresa lui, pe care se obişnuise să o 
aştepte din partea ei. 

— Domnule căpitan Cargill, spuse ea cu asprime, jucaţi 
acest joc mult prea bine ca să-l convină grupului nostru. Ara 
decis să acceptăm întârzierea de data aceasta, dar... 

Se opri. Buzele ei pline se îngustaseră într-un zâmbet 
ameninţător. 

Cargill o studia fascinat. În ciuda dorinţei lui de a o scoate 
din joc, însăşi profunzimea convingerii ei îi trezise interesul. 
Spuse fără grabă: 

— Ceea ce mă intrigă, este că o femeie tânără şi frumoasă 
ca tine trebuie să fie o conspiratoare, într-un joc de-a 
războiul, care ar trebui să fie doar al bărbaţilor. 

Cuvintele le rostise cu seriozitate. Abia după ce le spuse îşi 
dădu seama că ele ar putea fi deschiderea pentru partida 
de sex recomandată de Grannis. Deci se ivea încă o 
posibilitate. Se ridică în picioare. 

— De unde vin eu, spuse el, o fată ştie foarte clar că atunci 
când o fluieră un bărbat în uniformă, n-o face ca să 
vorbească despre înaltele idealuri pentru care luptă. 

Această remarcă trebuie să fi picat foarte neaşteptat, 
aterizând peste gândurile ei aflate în cu totul altă direcţie. 
Ea îi adresă o privire surprinsă şi apoi pe fruntea ei se lăţi o 
cută. Îi spuse scurt: 

— 'Ţine-te departe de mine. 

Cargill se apropie încet de ea. Lui personali se părea că 
Grannis a „citit-o” foarte prost pe această tânără rece ca 
gheaţa, dar acum vedea cu atât mai mult în tulburarea ei 
rezolvarea celei de-a două probleme a lui. 

— Cred că ai crescut în condiţii foarte ciudate. Este 
neobişnuit să vezi cum o femeie curajoasă se teme atât de 
mult de ea însăşi. 

Ann Reece încetă să se mai retragă. Vocea ei îi arătă pe loc 
că a atins cu cuvintele lui locuri foarte sensibile. Îi spuse 
tăios: 


— Grupul nostru are un scop unic: să distrugă umbrele. 
Când acest lucru se va îndeplini, voi avea destul timp să mă 
gândesc la căsătorie şi la naşterea unor copii. 

Cargill se opri la un metru în faţa ei. 

— Eu pot să-ţi spun chiar acum că ai luat-o exact pe panta 
opusă tendinței pe timp de război. Rata natalității creşte, nu 
scade. Toate spitalele sunt pline de femei care poartă 
hotărârea disperată a vreunui bărbat ce vrea să 
supravieţuiască războiului măcar prin progenituri. 

— Noi ne vom căsători cu supraviețuitorii, spuse calm Ann 
Reece. O fată, mai ales una care nu trăieşte prea bine, ar 
face o prostie mare să poarte copilul unui bărbat mort. 

Cargill îi replică sec: 

— Când am să le ţin cursurile piloților de voloare, am să fiu 
fericit să le comunic că fetele consideră că soţul ideal este 
un civil. 

— N-am spus asta. Am spus... 

Cargill i-o tăie. Cu fata asta nu ajungea nicăieri şi prin 
urmare cu cât o băga în focul luptei mai repede, cu atât mai 
bine. 

— Şi atunci cum rămâne cu bărbatul pe care l-ai 
programat atât de simplu să dezactiveze piramida de 
protecţie din inima Oraşului Umbrelor? Vrei să-mi spui că 
nu va obţine nici măcar un sărut de rămas-bun din partea 
unei fete frumoase? 

Înainta spre ea şi încercă să o ia în braţe. Ea îi scăpă şi se 
retrase spre uşă. Cargill o urmă râzând, atent că nu cumva 
să se mişte prea repede şi s-o prindă. O clipă, Ann Reece 
ezită şi apoi, cu faţa stacojie de furie, o luă la fugă pe 
coridor şi apoi pe scara cea lată. Cargill auzi uşa trântită de 
la dormitorul ei. 

Mina amuzată îi dispăru repede. Calm, calculat, Cargill se 
grăbi să treacă dincolo de uşile franţuzeşti şi să iasă în 
întuneric. Un minut mai târziu, discuta cu Withrow şi afla 
ceea ce se aşteptase pe jumătate, anume că va fi nevoie de 
cel puţin o lună ca să structureze organizaţia lui pe bază de 


celule. Prima săptămână arătase deja viteza cu care urmau 
să se deruleze evenimentele care puteau fi aşteptate. 
Comentariul final al lui Cargill fu: 

— Cel mai important este ca, în cazul în care iese prost, să 
sufere doar indivizii, însă organizaţia să rămână intactă. 

Se despărţiră cu această idee. 

Mai târziu, în drum spre dormitorul lui, cedă impulsului şi 
bătu la uşa Annei Reece. 

— Pot să intru? Întrebă el. 

Nu se auzi nimic, apoi răspunsul indignat: 

— Să nu îndrăzneşti să atingi uşa! 

Cargill răsuci zgomotos de mâner. Uşa era încuiată. El 
continuă, zâmbind în sinea lui, fară a simţi nici urmă de 
ruşine sau vinovăţie. Credea cu tărie, că nouăzeci la sută 
din toţi soldaţii pe care îi întâlnise vreodată, că în timp „de 
război orice femeie este o posibilă cucerire. Şi cum ar fi 
putut să-l încerce atitudinea altfel decât urmărind-o? 

Iar o dată începută urmărirea Annei Reece, această 
urmărire trebuia să continue. Cu toate acestea, atunci când 
ajunse în camera lui, gândurile o luară în altă direcţie. Se 
aşeză în pat, amintindu-şi de vremea când fusese rănit în 
Coreea şi avusese acea experienţă cu senzaţia de 
îndepărtare. „Trebuie să ajung la aceeaşi senzaţie”, îşi 
spuse el. 

Şi senzaţia veni peste el imediat. Moment cu moment, 
trecu din nou prin experienţă, mai întâi trecând prin ea 
cronologic, apoi în sens invers. De fiecare dată încercă să 
găsească momentul în care trecuse de la viaţă la starea de 
moarte iminentă atinsă atunci. Remarcă în el o tot mai 
pronunţată senzaţie de emoție, de aşteptare, o convingere 
tot mai mare că ceva era pe cale să se întâmple. 

Brusc, tot trupul îi fu străbătut de o senzaţie electrizantă. 
Văzu în depărtare o minge aurie rotindu-se în spaţiu. Era 
atât de frumoasă! Încercă să închidă ochii sau să se uite în 
altă parte. Nu reuşi. Era frumuseţea însăşi. 


În vreme ce o privea, remarcă că sfera emite scântei în 
timp ce se rotea. Acum observă că sfera aurie este formată 
din nenumărate forme similare, care făceau parte din ea. 

„la te uită”, se gândi el minunându-se, „conţine întregul 
univers fizic. Este universul.” 

Un vârtej negru se interpuse între el şi obiectul auriu, 
ascunzându-l, murdărindu-l. lar el ştiu atunci cine era 
duşmanul - întunecimea, neantul. 

Fu cuprins brusc de o teroare iraţională, o panică mortală. 
Urmă o senzaţie inexplicabilă, dar imperativă, legată de 
bătălia care avea loc acolo - de fapt, aici! 

Faza de viaţă a acestei zbateri era aproape pierdută. Toţi 
cei legaţi de acest gigantic conflict vor fi doborâţi în 
dezastrul care va urma, De la această forţă vitală se 
aşteptase multe, dar ea se dovedise a fi oprimantă, lipsită 
de gândire, lipsită de creativitate. Atât de primitiv este 
spiritul scufundat în ea, încât nici măcar moartea nu i-a 
adus cunoştinţa propriei identități. De multă vreme deja, 
acelaşi spirit era prins în stereotipe capcane ale vieţii. 

Nici măcar nu mai suspecta înfrângerea. Aşa cum stăteau 
lucrurile, orice dezastru major ar fi survenit putea să aducă 
distrugerea definitivă... 

Cargill îşi revenea încet-încet, devenea conştient că se 
întoarce din acea experienţă fantastică. Se uită în jur, prin 
dormitorul din reşedinţa Annei Reece şi se întrebă cât de. 
Nebuneşti pot să devină gândurile unui om. „Va trebui să 
încetez cu treaba asta, gândi el, încă tremurând. Dacă mai 
am câteva coşmaruri ca ăsta, o să încep să cred că soarta 
întregului univers depinde de această luptă dintre 
intermezi şi umbre.” 

Trebuia să recunoască: ajunsese la nişte rezultate, la nişte 
concluzii, Orice ar fi înseninat aceste vise stranii, ele erau 
nişte fenomene. Şi, ceea ce era mai important, putea să 
producă asemenea manifestări ciudate după propria voinţă. 
Două succese din două tentative nu erau o dovadă absolută, 
dar gândise lucruri, sau mai degrabă cunoscuse nişte 


lucruri în timpul acestor experienţe care sugerau nişte căi 
de percepţie neexplorate până acum. 

Erau gânduri despre spaţiul care izvorâse din materie. 
Gânduri despre creaţie şi distrugere. Metode ordonate 
pentru îndepărtarea iluziei care se numea universul 
material. Gânduri despre tipul de fluxuri energetice care se 
legau de iluzie şi de frumuseţe... 


Frumuseţe? Cargill îşi aminti de sfera aceea de aur şi se 
crispă. La vremea aceea i se păruse suprema începere a 
vieţii, dar nu era. Acum se simţea complet convins de acest 
lucru, pentru că frumuseţea se concentrează. Frumuseţea 
era lumina care păstra optimismul acestei vieţi. Frumuseţea 
atrăgea toată atenţia, era scopul final al oricărei cutezanţe. 
Atracția îndepărtatei frumuseți îl ftcea pe om să continue să 
se zbată întreaga lui viaţă. lar dacă, vreodată, atunci când 
prindea ceva şi acel ceva nu avea strălucirea văzută de el 
înainte, se întrista, se îmbolnăvea. lar atunci se întâmpla 
una din două: fie tristeţea se transforma în apatie şi moarte, 
fie tristeţea se transformă în apatia extatică a unei alte 
licăriri îndepărtate a frumuseţii - viaţa după moarte. 

Frumuseţea ar fi doar un aspect al Gândului Primordial. 
Gândul Primordial nu era decât un aspect... al cui, a ce? 

Cargill dormi fără să se odihnească. Se trezea cu 
amintirea unei sfere aurii atât de frumoasă încât de două 
ori se surprinse suspinând extaziat. Deliberat, îşi spuse că 
ar trebui să înceteze să fie un prost. La urma urmei, avea 
nevoie de tot somnul pe care-l putea obţine. I se păru că 
imediat după ce în sfârşit reuşi să închidă ochii, îi bătu la 
uşă Granger, care îi transmise un mesaj: 

— Domnule, a sunat comandantul Greer. Peste o oră va 
veni să vă ia o navă. 

La micul-dejun, nici urmă de Ann, ceea ce îi reaminti că se 
decisese să-l facă curte. Problema era că ea îl evită în mod 
vădit. În timpul zilelor care au urmat, nu reuşi să o vadă 
decât foarte fugar. Imediat ce intra într-o cameră, ea plecă. 
De câteva ori, fata părăsi casa chiar atunci când el se 
întorcea după o zi obositoare de muncă. În fiecare seară, 
fără excepţie, îi încerca uşa. Era întotdeauna încuiată, deşi 
nu întotdeauna putea fi sigur că ea este înăuntru. 

Trecu aşa o lună. Iar organizaţia secretă încă nu avea o 
mărime satisfăcătoare. Problema, după spusele lui Withrow, 
era că oamenii cunoscuţi ca opozanți ai războiului se 
adaptau prea încet la ideea că un guvern ar putea să fie 


învins dinăuntru. Se părea că, în această epocă îndepărtată, 
o asemenea idee era mult prea nouă. 

Timp de şase săptămâni, Cargill fu ocupat cu forţele 
aeriene. Zbura până la baze îndepărtate, unde ţinea 
cursuri. Astfel a fost în măsură să vadă şi cât de întins este 
teritoriul intermezilor. Aceşti intermezi îşi numeau teritoriul 
America. Această pretenţie, dat fiind numărul lor redus, era 
revelatoare în privinţa lipsei lor de viziune globală. 

Această nouă civilizaţie avea graniţa de vest la dealurile de 
la poalele Munţilor Stâncoşi, cea de nord la ceea ce Cargill 
credea că ar fi graniţa sudică a statului Montana, graniţa de 
est fiind o curbă care pornea din vârful cel mai sudic al 
lacului Michigan şi mergea aproximativ în direcţia sud-est. 
În sfârşit, graniţa de sud consta în nordul Texasului. Deşi 
era un teritoriu imens pentru doar trei milioane de oameni, 
se putea spune cu certitudine că şi-l controlau ferm. 

Cargill era convins că aceşti oameni erau în măsură să-şi 
extindă dominaţia asupra întregului continent. Aceşti 
intermezi foloseau, fiecare în parte, o suprafaţă imensă de 
pământ. Îşi aminti de milioanele de oameni fără pământ ai 
secolului douăzeci şi îi trecu imediat prin cap că greşelile 
trecutului erau pe cale să fie repetate. „Dacă am să ies viu 
din toată povestea asta, îşi spuse el, am să încerc să pun 
capăt acestei situaţii.” 

Oriunde se uita în jur, vedea lucruri pe care le putea 
aprecia mai bine, deoarece fusese martor, în epoca lui, al 
consecinţelor acelor situaţii. De multe ori, îşi notă mental că 
va trebui să facă ceva în privinţa asta. Dar mai târziu. 

Cu fiecare zi care trecea, se convingea tot mai temeinic că 
el, cu cunoaşterea lui automată, va putea fi de un enorm 
ajutor oamenilor din această epocă avansată. Iar asta îi 
întărise siguranţa. Simţea în el o nerăbdare, o dorinţă de a 
acţiona, care totuşi avea în spate o enormă precauţiune 
instinctivă. Folosea cuvintele ca pe nişte unelte, fiind mereu 
conştient de posibilul pericol care îl putea atinge în orice 
moment. 


Această precauţie se dovedi salvatoare într-o seară, când 
intră în casa Annei Reece. Tocmai traversă holul acoperit cu 
un covor gros, îndreptându-se spre camera de zi, când auzi 
o voce pasională de bărbat: 

— Am intenţia să vă omor pe amândoi atunci când o să 
vină. 

Cargill se opri din mers. Ann îi răspundea necunoscutului: 

— Eşti nebun. O să fii spânzurat pentru asta. 

— Taci! I-o reteză vocea cea pasională. Te cunosc. Iu ai 
pornit toate astea. Tu eşti cea care s-a asociat cu umbra 
aceea, cu Grannis. Am auzit totul, cum a venit la tine acum 
un an şi cum de atunci nu faci decât să fii unealta lui. 

— Nu eu am pornit totul, răspunse fata pe un ton ferm. 
Voloarele erau deja construite, planurile erau făcute. Abia 
după aceea a luat Grannis legătura cu mine. Am raportat 
guvernului şi de atunci sunt persoana de contact. 

— Exact ce-am spus şi eu! Izbucni bărbatul, vizibil 
satisfăcut că are dreptate. Tu eşti contactul. Când tu şi 
individul cel nou veţi fi morţi, toată povestea asta putredă o 
să se termine. 

Cargill nu mai auzise nimic, pentru că o luase la goană 
spre uşa din faţă. Presupusese că omul care voia să-l 
asasineze intrase prin grădină şi că probabil se afla acum în 
camera de zi şi se uita la celelalte intrări. Cargill se 
strecură pe uşa din faţă, ocoli casa, intră pe poartă şi - 
acum pe furiş, deşi tot destul de rapid - traversă terasa. 
Una dintre ferestrele franţuzeşti era deschisă. Se făcu una 
cu zidul lângă fereastră, parţial ascuns de obloanele de 
lemn. Acolo se opri, pentru a evalua situaţia dinăuntru. 

Intrusul vorbea pe un ton piţigăiat: 

— Ai mei au fost planiaci. Au încercat să facă 
antrenamentul de umbre şi au ratat. Dar au venit aici şi m- 
am născut într-o casă bună. Am fost crescut civilizat, am 
fost bine instruit. M-am însurat cu o fată minunată şi am doi 
copii frumoşi. Umbrele sunt cele care au făcut posibil lucrul 
ăsta, continuă el, pe o tonalitate şi mai ascuţită. Iu şi 


ticăloşii tăi de asasini, care plănuiţi atacul, urâţi umbrele, 
pentru că aţi eşuat cu toţii. lar acum încercaţi să ne forţaţi 
pe noi, ceilalţi, să vă acceptăm convingerile găunoase. Vrei 
să distrugi ceea ce nu eşti suficient de deştept să învingi. 

Cargill îl văzu pe individ, un bărbat care inspira putere. 
Stătea cu spatele la terasă şi avea între degete un scuipător 
miniatural, îndreptat aproximativ în direcţia fetei. 

Ann Reece spuse dispreţuitor: 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, om în toată firea, te porţi ca un 
copil laş! Te-ai gândit la ce-o să se întâmple cu soţia şi copiii 
tăi dacă faci acum vreo prostie? 

Ann Reece avea o voce calmă şi puternică. Arăta de parcă 
i-ar fi revenit tot curajul. Fata continuă: 

— Am să-ţi mai ofer o şansă. Pleacă acum şi n-am să 
raportez incidentul. Repede, hotărăşte-te. 

— O să-ţi arăt eu ce am decis, spuse omul cu violenţă în 
glas, fluturând ameninţător scuipătorul. Aşteaptă tu o 
secundă... 

Probabil că auzi un sunet sau remarcă schimbarea la faţă 
a Annei Reece, pentru că începu să se întoarcă. Placajul lui 
Cargill îl prinse în această poziţie dezechilibrată. Bărbatul, 
masivul bărbat a căzut greoi la podea. Rapid, cu brutalitate, 
Cargill se aruncă peste el, conştient că Ann Reece pusese 
mâna pe scuipător. 

— Dă-te la o parte! Strigă ea la Cargill. Îl omor! Şi 
necunoscutul începu să strige: 

— Ajutor! Mangot! Gregory! 

În cameră se auzi un sunet, apoi o voce spuse calm din 
cadrul uşii: 

— E în regulă. Ann, lasă arma jos. Cargill, ridică-te. Cargill 
ezită şi apoi, încă agitat din cauza pericolului trecut, se 
ridică în picioare. Era nedumerit. Situaţia îi părea cumva 
nefirească. Se întoarse încet şi văzu doi oameni în uniforme 
de piloţi de volor. Bărbatul care vorbise îi întoarse privirea 
cu fermitate. 


— Domnule căpitan, a fost doar o încercare, spuse el. 
Avem rapoarte cum că ar exista o mişcare subterană şi am 
decis să vedem care ar fi reacţia dumneavoastră. 

Chiar în timp ce vorbea, mintea lui Cargill se grăbise să 
treacă în revistă evenimentele, dar nu găsise nimic 
neobişnuit. Ann îşi jucase propriul ei rol - de ce nu? Era 
potrivită pentru aşa ceva şi era personajul ei, iar el făcuse 
exact ceea ce ar fi trebuit să facă. Spuse încet: 

— Sper că aţi aflat ceea ce voiaţi să aflaţi. Pilotul îi 
răspunse, cu o francheţe aparentă. 

— Exact ceea ce voiam să aflăm. 

Pilotul se înclină în faţa Annei Reece, care era neobişnuit 
de palidă. 

— Permiteţi-mi să vă felicit, domnişoară Reece, pentru 
curajul dumneavoastră. Nu daţi vina pe noi. Cel care a 
sugerat acest test a fost Grannis. 

Bărbatul cel masiv, care tocmai se ridica de la podea, 
spuse scurt. 

— V-aţi comportat foarte bine. Acum, să plecăm. După 
plecare lor, Cargill se apropie de tânăra femeie şi îi spuse: 

— A fost foarte urât din partea lor. Ia loc aici. Oamenii 
ăştia nu-şi dau seama ce şoc poate fi un asemenea lucru 
pentru sistemul nervos. 

Între timp, se gândea: „Din nou Grannis! Ce urmăreşte de 
fapt umbra asta?” 

Ann Reece îi permise să o conducă până la un fotoliu. Se 
uită la el în sus, încă foarte albă la faţă, apoi spuse cu voce 
pierdută: 

— Mulţumesc că mi-ai salvat viaţa, domnule căpitan. 

— Păi nu ţi-am salvato, spuse Cargill. La urma urmei, nu a 
fost nici un moment ameninţată. 

Ea îi răspunse băţos: 

— Tu nu ştiai asta când l-ai atacat. Nu ştiu cum te-aş putea 
răsplăti vreodată. 

— Las-o baltă. Credeam că-mi salvez şi propria viaţă. 

Dar raţionamentul lui trecu pe lângă urechile ei. 


— M-au testat pe mine, spuse ea. Pe mine! Era furibundă. 

Cargill începu să spună ceva, dar se opri la timp, înţelese 
pentru prima oară că fata aceasta trecea printr-o 
experienţă emoţională profundă, Se uită la ea câteva clipe 
cu mare atenţie, apoi îi luă mâna. 

— Cred că cel mai bine ar fi să mergi în camera ta şi să te 
întinzi în pat. 

Ea îl lăsă să o conducă. În uşa dormitorului ei, se opri, în 
obraji îi apăru o uşoară îmbujorare. Îi vorbi fără să se uite 
la el. 

— Domnule căpitan, spuse ea, în seara asta am înţeles de 
ce spui că eu nu am habar ce este un război, îmi pare rău 
că te-am adus într-un asemenea pericol. Mă vei ierta 
vreodată? 

Cargill se gândi la iminenta rebeliune şi spuse calm: 

— Am intrat în joc, am acceptat provocarea, am să mă lupt 
cu toţi ca să supraviețuiesc. Acum, trebuie să stai întinsă, 
adăugă el. 

Îi deschise Annei uşa, Ea intră şi apoi în obraji roşeaţa i se 
accentua, îl privi scurt în ochi şi îi spuse dintr-o suflare: 

— Domnule căpitan, ai spus odată ceva despre o răsplată 
pentru un soldat... Seara asta, când o să încerci uşa, vei 
vedea că... se deschide. 

Şi se strecură în cameră. Uşa se închise încetişor, lăsând în 
urmă parfum ei discret. Cargill porni încet spre propria lui 
cameră. Era mai emoţionat decât ar fi fost dispus să 
recunoască. 

Singura lui problemă fu că, o oră mai târziu, când încercă 
uşa ei, aceasta era tot încuiată. 

Cargill rămase foarte mirat în faţa uşii, puţin iritat, dar nu 
foarte dispus să renunţe. Cele mai multe dintre feţele pe 
care le curtase în cariera lui nu cădeau cu uşurinţă în 
braţele unui bărbat. Trebuia să stabileşti o afinitate, iar în 
cazul Annei se părea că gestul lui eroic nu era de ajuns. 
Încă mai stătea acolo, nedecis, când auzi un sunet înăuntru. 
În clipa următoare, uşa se deschise, iar faţa, de o paloare 


stranie, apăru în deschizătura uşii nu mai lată de zece 
centimetri. Cargill văzu că poartă un neglijeu albastru şi 
mai nimic pe sub acesta. Ea îi şopti: 

— Pur şi simplu, nu pot să mă obişnuiesc cu ceea ce am 
spus. le rog să mă ierţi. 

Cargill suspină ca mulţi alţi bărbaţi înaintea lui, în 
asemenea situaţii. Dar acum, că se înfiripase o discuţie, nu 
era dispus să abandoneze şansa. 

— Pot să intru? Vreau doar să discutăm. Jur că n-ai de ce 
să-ţi fie frică de mine. 

Ea ezită, iar el profită de ocazie ca să împingă uşor uşa, 
Atunci ea renunţă şi se retrase în dormitor, unde aprinse o 
veioză de pe noptieră, iar apoi se întinse în pat. Trase pe ea 
un fel de fustă dintr-un material moale, rozaliu. Aceasta nu 
îi acoperea în nici un fel pielea bronzată a bustului, perfect 
vizibilă prin cămaşa de noapte. Cargill luă una dintre perne 
şi o propti de tăblia patului, apoi se aşeză pe pat, sprijinit cu 
capul de pernă. 

— Câţi ani ai, Ann? Întrebă el cu blândeţe. 

— Douăzeci şi patru. Fata se uită întrebător la el. 

— Dacă nu ţi-ai fi retras promisiunea în seara asta, întrebă 
Cargill, de bună credinţă, aş fi fost primul tău iubit? 

Ea ezită, apoi dădu din umeri, O parte din maniera ei 
blazată de a trata lumea reveni. Râse scurt: 

— Nu, am mai încercat o dată, când aveam şaptesprezece 
ani. Ceva probabil că nu a mers bine, pentru că nu-mi 
amintesc decât de durere, durere şi iar durere. Trebuie să 
recunosc că m-am speriat rău. 

Şi râse din nou, de data asta stânjenită. 

— Am auzit relatări pozitive despre sex de atunci încoace. 
— De unde vin eu, spuse Cargill, şaptezeci la sută dintre 
femei sunt frigide pentru că soţii lor nu au învăţat niciodată 

principiile de bază ale iubirii fizice. Ele nu sunt chiar 
frigide, mă înţelegi. Un soldat îţi poate spune multe despre 
aşa-zisele soţii frigide ale altora. 

Apoi trecu la cazul actual: 


— Amintirea aceea de la şaptesprezece ani te-a făcut să te 
retragi acum? 

Ea rămase tăcută un timp. 

— M-am gândit la asta, recunoscu ea într-un târziu. Apoi 
începu brusc să râdă isteric. 

— Dragul meu, spuse ea, atunci când reuşi să se 
controleze. Sunt sigură că asta e cea mai nostimă discuţie 
pe care am avut-o de multă vreme. Vino aici, înainte să mă 
pierd iar în capcana cuvintelor. Sunt foarte bună să mă bag 
singură în capcane emoţionale. 

Din acel moment, Ann Reece deveni iubita lui. 

La început, Ann nu-şi dădu seama cât de complet a lui 
devenise. Nu avea idee câtă emoție însoţeşte un 
angajament fizic. Dacă ar fi fost experimentată, totul ar fi 
fost altfel. Ar fi putut să se divizeze, la figurat, în două 
persoane, pe de o parte femeia-patriot, iar de cealaltă 
parte, amanta prizonierului. 

În ciuda şocului brutal al testului, patriotismul fetei 
rămăsese intact timp de cinci zile. În acel moment avu 
prima ei cădere. După aceea, reuşi să plângă firesc în 
prezenţa lui Cargill. În a opta zi, veni ea singură cu sugestia 
să găsească o metodă oarecare de evadare. Planurile ei 
erau vagi, ciudat de nepractice pentru cineva care fusese o 
persoană atât de tare. Iar obiecțiile lui Cargill le întâmpina 
cu o nuanţă de dispreţ. În interval de câteva zile, reuşi să-şi 
piardă cumpătul faţă de el de aproape zece ori. 

Ann însemna pentru el o presiune suplimentară, adăugată 
la propriile lui nelinişti. În a douăsprezecea zi, Cargill a 
vizitat aeroportul şi l-a luat furios pe Withrow deoparte. 

— Am senzaţia, spuse el, că grupul tău a intrat într-un 
impas. Există pe undeva un fel de reţinere, o slăbiciune. Nu 
vreţi să rupeţi toate legăturile cu trecutul. 

Withrow arăta foarte nefericit. 

— Da, cred că aveţi dreptate, recunoscu el. Nu aud decât 
scuze din toate direcţiile. 


Cargill înţelegea perfect. Gândindu-se la aceşti lideri care 
nu văzuseră în viaţa lor ce înseamnă acţiune, îşi aminti de 
ajunul bătăliilor. Într-o dimineaţă, în zori, pe furtună, îşi 
aminti el, chiar se gândise şi sperase că atacul va fi amânat. 
Şi, curios, se gândise în acelaşi timp: „Slavă Domnului, în 
sfârşit se forţează nota.” 

Şi aici trebuia forţată nota. Exista un singur om cu o 
motivaţie, cu voinţa şi cu experienţa de a o forţa. Îi vorbi, pe 
un ton moderat: 

— Withrow, atacul trebuie să fie efectuat nu mai târziu de 
mâine dimineaţă. Dacă nu va avea loc, îl voi informa pe 
comandantul Greer cine sunt liderii conspirației. 

Withrow se făcu alb la faţă. 

— Nu veţi îndrăzni să faceţi asta. Cargill îi replică liniştit: 

— Poate că ar trebui să-l laşi pe ceilalţi să decidă dacă 
îndrăznesc sau nu. 

Şi îi aruncă pilotului o privire dură. În cele din urmă, 
Withrow suspină şi întinse mâna. 

— Ai numit ziua, spuse el. Mulţumesc. Dădură mâna în 
tăcere şi se despărţiră. 

Cargill avut prima premoniţie a dezastrului îndată ce intră 
în casă, la scurt timp după lăsarea întunericului. Ann, cu 
faţa cenuşie, îl întâmpină în uşă. 

— Au postat gărzi în jurul casei, şopti ea. Te vor trimite la 
Oraşul Umbrelor în noaptea asta. 

Cargill rămase trăsnit, abia dându-şi seama că ea îi 
prinsese braţul cu mâini tremurânde. 

— Îmi pare rău, şopti ea. 

El o bătu uşor peste mână, absent. Se gândea la altceva. 

„Oare e ceva programat? Ştiu ceva? Bănuiesc ceva?” Dar 
cu voce tare spuse: 

— De ce au ales noaptea asta? 

— Grannis... Începu ea. 

Asta îl şocă şi mai rău. Uluit şi furios, o îndepărtă şi apoi o 
strânse cu cruzime de umeri. 

— Credeam că tu eşti omul lui de contact! 


— Am fost, spuse ea, dărâmată. Nu ştiu ce s-a întâmplat. 
Te rog, mă doare! 

Îi dădu drumul murmurând nişte scuze. Senzaţia lui de 
catastrofă iminentă devenise şi mai acută. Incredibilul, 
fantasticul, misteriosul Grannis făcuse încă un pas în 
inexplicabilele lui planuri. Dar de data asta mutarea era 
directă şi fatală pentru el. Orice altceva ar fi avut în minte 
Grannis, era clar că în intenţiile lui intra riscul îngrozitor 
asumat de căpitanul Morton Cargill prin intrarea în Oraşul 
Umbrelor. 

În cele din urmă, o bătu uşor pe spate cu palma şi îi 
strânse mâinile. O simţea cum tremură. Făcu un pas înapoi 
şi spuse: 

— S-a stabilit vreo dată? Ea clătină din cap. 

— Am fost scoasă din joc. Nu-mi mai spun nimic. El îi zise 
cu blândeţe: 

— Du-te şi vezi de cină, Ann. Eu am să investighez situaţia. 

Se îndreptă spre terasă, traversă grădina în întuneric, 
urcă pe gard... Şi fu oprit de o sentinelă. 

— Înapoi! 

Comandă scurtă, susţinută autoritar de scuipătorul din 
mână. 

Cargill se supuse pe loc şi se îndreptă imediat spre poarta 
care ducea spre partea din faţă a casei. Era descuiată. Dar 
îndată ce păşi afară, un soldat răsări din spatele unui copac 
şi îl somă furios să se întoarcă. 

Cu totul, pe parcursul a câteva minute, numără nouă 
sentinele, toate înarmate, toate ştiind cine este el. La 
întoarcerea în casă, constată că era aşteptat de 
comandantul Greer, împreună cu Ann. 

— Îmi pare rău, domnule căpitan, spuse el, dar pur şi 
simplu nu ne putem asuma nici un risc. Grannis ne-a 
avertizat că este iminentă o rebeliune şi de aceea am 
ordonat ca toţi ofiţerii să se prezinte la unităţile lor. În 
eventualitatea că vor apărea tulburări, veţi pleca spre 
Oraşul Umbrelor îndată după cină. 


Greer rămase cu ei la cină. După ce terminară de mâncat, 
Cargill şi Ann îl urmară pe ofiţer spre holul exterior. Ann îi 
şopti: 

— Găseşte un pretext să mă săruţi de rămas-bun. Am să 
mă prefac că mă opun. 

Afară, pe pajişte, îi aştepta un aparat cu aspect de flotor, 
dar cu motoare de volor. Cargill se întoarse spre Ann şi, 
punându-şi la bătaie toate resursele lui sardonice, îi spuse: 

— Domnişoară Reece, mi-ai spus odată în glumă că o să 
mă săruţi de rămas-bun atunci când o să mi-o doresc. Acum 
pretind acel sărut. 

Nu mai aşteptă ca ea să se arate de acord şi păşi ferm 
spre ea, îi puse un deget sub bărbie, îi ridică capul şi îl 
înclină pe al lui. Sărutul pe fu lung şi apăsat, iar singura 
problemă se dovedi a fi că ea nu se opunea prea 
convingător. Din fericire, gardienii considerară toată 
acţiunea un atac al lui şi îl traseră de lângă ea. 

— Adio, iubito, spuse Cargill vesel. Am să mă întorc. 

Fu surprins să-şi dea seama că chiar vrea să se întoarcă. 
Era teribil de legat de această fată. „Pe toate mi s-a părut 
că le iubesc, îşi spuse el, într-o confuzie ca de om beat. Şi pe 
Lela mi s-a părut...” îşi aminti câteva din minunatele fete 
care îi marcaseră viaţa până în 1954 Dar Ann era cu totul 
deosebită. 

„Să fiu al dracului! Îşi spuse el. M-am îndrăgostit de fata 
asta.” 

Uşa de metal se închise în urma lui cu un clinchet. Nava se 
ridică violent de la sol. Se lăsă în scaun, iar realitatea 
neagră a situaţiei se prăbuşi cu toată greutatea asupra lui. 

Strânse mâinile la piept şi se gândi: „încă n-am decis ce 
urmează să fac”. 

Se uită plin de speranţe în jur, la echipaj. Nu recunoscu pe 
nici unul dintre cei cinci membri, dar în mod sigur îi 
ascultaseră toţi prelegerile. Deşi se îndoia că-l poate 
converti la ideile lui, se gândi că nu are ce pierde dacă 
încearcă. 


Aşteptă până când copilotul se uită înapoi din cabină şi îi 
făcu semn. Omul vorbi cu comandantul, primi, se pare, 
permisiunea şi veni spre el cu paşi mari. 

— Domnule căpitan? Întrebă el politicos. Dintr-un motiv 
oarecare, lui Cargill apelativul i se păru cumplit de 
amuzant. Începu să râdă. 

— Căpitan! Repetă el cu glas tare, iar cuvântul îl făcu să 
râdă şi mai tare. 

Cu lacrimile curgându-l pe obraji de atâta râs, Cargill se 
uită la interlocutor. 

— Domnule locotenent..., începu el, dar se opri. Domnule 
locotenent! 

Nu se ştie de ce, cuvântul „locotenent” era chiar mai 
amuzant decât „căpitan”. După un timp, reuşi să-şi 
controleze nouă serie de hohote şi mai puternice decât 
primele. Reuşi să spună: 

— Domnule locotenent, ţi-ai făcut testamentul? 

— Nu, domnule. 

Omul stătea ţeapăn în faţa lui. 

Cargill râse şi de faptul că omul nu are testament, 
lăsându-se în voia noii sale isterii. Mai văzuse oameni în 
starea asta. Cea mai bună cale de a aborda această 
problemă era aceea de a o lăsa în voia ei. 

— Domnule locotenent, cel mai bine ar fi să-ţi faci 
testamentul. Poate nu ştii, dar în război se mai şi moare. 
Sau eşti unul dintre indivizii din spatele frontului? 

— Nu, domnule. Sunt voluntar. 

— Voluntar! Tună Cargill, iar de data asta râse cu lacrimi 
minute întregi. Băiete, ăsta da spirit patriotic, spuse el, în 
cele din urmă, printre hohote. În armată avem nevoie de 
oameni care să se înscrie voluntari, gata să moară pentru 
iubita lor Alma Mater, scuză-mă, poate că încurc lucrurile, 
sau poate spaţiile, ce zici? 

Era o glumă deosebită, izvorâtă din visurile lui 
înnebunitoare. Până să-l lase râsul, aproape că-şi rupsese o 
coastă rău solicitată de tresăririle pieptului. 


— Domnule, trebuie să facem faţă realităţii, spuse 
copilotul, evident un tânăr foarte serios. 

Era deja mult prea mult. Când se opri, în sfârşit, din râs, 
Cargill. Îi spuse: 

— Tinere, continuă să faci faţă realităţii şi ai grijă să u 
cumva să-ţi dezlipeşti ochii de pe fapte. Trebuie să-mi 
raportezi zilnic faptele. E foarte important. Ţinem legătura. 

— Îmi pare rău că puneţi atâta la inimă, spuse tânărul. 

— Nu este vorba de costul iniţial, tună Cargill. Este vorba 
de întreţinerea fenomenului. Iubirea tinerilor nu poate trăi 
doar cu pâine şi brânză. E nevoie şi de un Cadillac - pardon, 
de un flotor. Pardon! 

Atenţia îi fu pe moment captată de expresia „pardon”. De 
câteva ori o rostogoli de pe limbă, savurând amintirea 
miilor de ocazii în care o folosise în viaţa lui. În cele din 
urmă, îi spuse sobru interlocutorului: 

— Ai grijă să mă pardonezi. Da, domnule, trebuie să fiu 
pardonat, 

Văzu că şi-a pierdut auditoriul. Copilotul o luase spre 
cabină. Cargill îl urmări cu privirea cu un calm de bufniţă, 
Spuse eu voce tare, fără o adresă anume: 

— Se duce să raporteze că am sărit de pe fix. 

Un bărbat mai în vârstă, în uniformă de căpitan, veni în 
spate, la el şi se aplecă asupra lui. 

— Domnule căpitan Cargill, spuse el. Avem în faţa noastră 
o călătorie care va dura întreaga noapte. 

Cargill înclină gânditor din cap. 

— Vreţi să-mi sugeraţi să dorm, domnule? Întrebă el grav. 

— Cu certitudine, domnule, veni răspunsul ferm. 

— Adică să fac nănică? Întrebă Cargill, nevinovat. Omul 
rămase mască. După o pauză, îi spuse încet: 

— Poate doriţi ceva în genul unui sedativ, domnule căpitan. 

Cargill suspină. Râsul părea să se fi terminat. Inima lui nu 
mai intra în calcul. Şi, în plus, se părea că învățase ceva: 
oamenii ăştia erau serioşi. La ora hotărâtă, îşi vor executa 


picajul de volor spre Oraşul Umbrelor, pregătiţi să facă faţă 
imensului risc de a fi distruşi. Cargill mai oftă o dată. 

— Domnule căpitan, promit să mă fac cuminte. 

La plecarea ofițerului, Cargill rămase să se uite minute în 
şir la întunericul care se lăsa tot mai greu. „Se pare că am 
avut nevoie de criza asta, îşi spuse el. Prea am avut multe 
sfori de tras. Am încercat să fiu un maestru păpuşar, când 
de fapt sunt una din marionete.” Se gândi la toate sforile pe 
care şi le pregătise, fiecare ataşată de un fier pe care el 
urma să-l comande de la distanţă. Privind în urmă, totul 
părea atât de inutil. lar dacă privea înainte... 

De partea cui era el de fapt? Ce cauză ar trebui să susţină 
el? Dacă intermezii învingeau - şi el nu murea între timp - 
se putea întoarce la Ann. N-o să se mai teamă niciodată de 
întoarcerea la camera de psihoterapie a umbrelor. Era o 
variantă demnă de luat în seamă, deloc de disprețuit. Lan 
Bruch, din nenăscuta Merlica, oraşul din visul lui, l-ar 
aproba, probabil. 

Atunci, dacă în viitorul acela nu fusese Morton Cargill? 
Cum să fie? În anul 7301 A. D, oasele căpitanului Cargill vor 
fi de mii de ani oale şi ulcele. 

„De ce să mă opun inevitabilului?” se întrebă Cargill. 

Începu să se gândească la această eventualitate, la măcar 
un motiv pentru care s-o facă. Intermezii porneau acel 
război. Asta era sută la sută împotriva lor, în mintea lui. 
Dacă era după umbre, războiul nu pornea. Asta era sută la 
sută în favoarea lor. 

„Cam greu să rezişti la aceste două sute la sută în 
favoarea umbrelor”, se gândi Cargill. 

Adormi. Se trezi într-o lume scăldată de soare. Un 
membru al echipajului, cu o tavă în mână, era aplecat 
asupra lui. 

— V-am adus micul-dejun, domnule. Căpitanul a spus că, 
după ce mâncaţi, să veniţi în faţă. 

Cargill se bucură în primul rând de cafea. Intră în cabina 
de control cu cană de cafea în mână. Era dispus să fie 


prietenos pentru un supliment de cafea. 

— Dacă veţi privi cu atenţie direct în faţă, prin ceaţă, veţi 
vedea Oraşul Umbrelor, spuse pilotul, care îndată după 
aceea schimbă subiectul. Ed, cedează-l căpitanului Cargill 
scaunul tău. 

Copilotul se ridică imediat. Cargill se aşeză în scaunul lui şi 
se uită înainte. La orizont vedea ceaţă şi negură. Vârfurile 
munţilor păreau să se clatine în lumina incertă. Era greu să 
distingă o formă de alta. 

Brusc, văzu piramida. Era o piramidă lipsită de simetrie şi 
foarte mică, o jucărie, pe cât părea de departe vârful unui 
munte maiestuos. Estimă distanţa la circa o sută cincizeci 
de kilometri. 

Flotorul continua să se deplaseze înainte cu viteza 
obişnuită a unui flotor. Destul de firesc, dacă era să te 
gândeşti. Cargill înţelese că nu voiau că umbrele să 
bănuiască ceva în legătură cu această navă. 

Trecu o jumătate de oră, timp în care fantasticul oraş se 
mărise. Imensa piramidă ocupa tot mai mult din peisaj. De 
la cincisprezece kilometri, se prezentă ca o structură cu o 
bază imensă şi cu vârful la înălţimi ameţitoare. De la zece 
kilometri, piramida arăta ca un uriaş versant de sticlă, prin 
care Cargill putea vedea clădirile concentrate în zona 
centrală. Văzută din apropiere, piramida semăna cu orice, 
numai cu un puternic câmp de protecţie nu. Era cu atât mai 
greu de conceput că el va fi în măsură să dezactiveze 
energia acestui ecran, astfel încât intermezii să poată 
cobori cu minunatele lor voloare spre metalul şi betonul 
lipsite de protecţie ale Oraşului Umbrelor - rămas fără 
Umbrelă, îşi permise el un joc de cuvinte. 

— Vom ateriza acolo jos, la terminal, spuse pilotul, arătând 
spre o clădire care se înălța la marginea unei păduri. 

Nu s-a mai rostit nici un alt cuvânt. Flotorul cobori încet 
pe aleea verde, lungă de treizeci de metri, de lângă o 
clădire lungă şi joasă. Cargill ieşi fără să i se spună. Uşa se 
închise în spatele lui. Se uită cum maşina se ridică în aer şi 


se îndreaptă spre est. Cargill se întoarse şi o porni automat 
spre terminal. Dar se opri. „Sunt liber, gândi el. Nici măcar 
n-au aşteptat să vadă dacă intru. Ce-ar fi s-o iau la vale şi să 
mă pierd în sălbăticie?” 

Împrejurimile erau cumplit de dezolante: vârfuri, creste, 
văi, prăpăstii şi peste tot o pădure neîmblânzită. Probabil că 
i-ar fi trebuit câteva zile ca să ajungă la dealurile de la 
poalele munţilor. Dar era o variantă de evadare. Cargill 
dădu să se întoarcă. Nu se întâmplă nimic. Rămase pe loc, 
buimăcit. Îşi aminti apoi de tubul care îl „antrenase”. Încet- 
încet, începu să se deplaseze înainte, încercând să se 
răsucească pe călcâie. Muşchii refuzară să răspundă. Păli, 
dar nu se lăsă şi gândi: „Am să stau aici, pur şi simplu. Am 
să acţionez atât de ciudat, încât umbrele vor deveni 
bănuitoare.” 

Dar picioarele începură să i se mişte uşor, firesc, fără vreo 
senzaţie de tensiune. Încercă să le oprească, dar se pare că 
între timp uitase cum se face asta. Involuntar, dar fără să-şi 
dea seama de pe urma vreunui simţ că se mişcă automat, 
traversa pajiştea spre clădirea terminalului. Fu în măsură 
să se oprească la uşă, dar doar destul timp ca să arunce o 
privire scurtă prin sticla groasă într-un alcov de marmură. 
Acolo se afla o tânără care îi zâmbi şi apăsă pe un buton. 
Uşa se deschise. 

O clipă mai târziu, Cargill era înăuntru. 

Cargill se mai opri o dată, chiar după uşă. În ciuda 
emoţiilor, era curios. Privi cu interes şi cu oarecare 
palpitaţii la femeia de la recepţie. „Oare şi ea e o umbră”! 
Se întrebă el. Avea o privire inteligentă, la care el se cam 
aşteptase. Dar mai era în privirea ei şi altceva, mai intens, 
greu de definit. 

Tânăra recepţioneră îi zâmbi şi îi spuse cu o voce 
prietenoasă şi bogată în armonice: 

— Suntem foarte bucuroşi să vedem că aţi venit aici din 
propria voinţă. Vă primim din toată inima. Vă dorim să 
izbândiţi. Dorim să deveniți unul dintre noi. 


Cargill o studie cu prudenţă. Ştia să recunoască un apel 
emoţional atunci când îl auzea şi fu foarte impresionat de 
psihologia din spatele cuvintelor ei. Dar nu era dispus să 
accepte aplicarea acestei psihologii pe pielea lui. Avea mult 
prea multe ziduri ridicate împotriva şansei de a fi sedus de 
capcane de natură emoţională. 

Tânăra femeie îi vorbi din nou: 

— Mergeţi prin uşa aceasta, spuse ea, apăsând pe un 
buton. 

Cargill deja privise prin uşa aceea, minunat de 
transparentă, ce dădea într-un coridor placat cu marmură, 
care prezenta o pantă spre dreapta. Îi zâmbi recepţionerei 
şi-l spuse un „mulţumesc!”, apoi trecu prin uşa deschisă 
pentru el. În dreapta, la secţiunea de înregistrări, îl 
întâmpinară două femei mai în vârstă - expert, Cargill îi 
dădu fiecăreia cam patruzeci de ani. 

Una dintre ele veni spre el din spatele biroului. 

— Vino cu mine, îl îndemnă ea. 

Îl conduse de-a lungul unui coridor presărat cu mici 
intrânduri liniştite. Acestea îi amintiră lui Cargill de modul 
în care îşi organizau secţiile de credite magazinele 
universale de pe vremea lui. În fiecare birou se afla câte o 
masă cu două scaune. Ghidul lui Cargill se opri la una 
dintre acele intrări. 

— Moira, iată-ţi premiul pe ziua de azi, spuse ea, atingând 
uşor braţul lui Cargill. Baftă, tinere domn. 

— Mulţumesc. 

Vorbise automat. Apoi intră în birou. Tânăra se uită la el şi 
îl cântări o clipă gânditoare. Apoi îi spuse: 

— Îmi placi. 

— Mulţumesc, spuse Cargill, oarecum plictisit. 

I se părea că începe să se prindă de cum e pe acolo. Şi era 
cu adevărat impresionat. Într-un interval de un minut şi 
ceva, încercaseră să-l facă să se simtă binevenit. Văzu că 
Moira îl studiază cu un aer înţelegător. 

— Eşti cinic? Întrebă ea. 


Iată o întrebare neaşteptată. Cargill protestă. 

— Cred că aveţi un sistem excelent. 

— Nu m-a costat nimic să-ţi spun că eşti binevenit, spuse 
fata, de aceea ţi-am şi spus-o. Vrei să închizi uşa. Te rog? 

Cargill o închise şi remarcă: 

— Este o tehnică foarte bună pentru că noii sosiți şi se 
simtă ca acasă. Ea clatină din cap. 

— Sunt foarte bucuroasă să te contrazic. Pur şi simplu, noi 
aşa trăim. Face parte din viaţa noastră. O parte din viaţa 
noastră este atât de intens intelectuală, de precisă şi de 
ştiinţifică, încât am adoptat cu multă vreme în urmă o 
abordare caldă, personală, emoţională la toate nivelurile 
vieţii noastre comunitare. Vei vedea asta când vei ajunge în 
oraş, Dar deocamdată te rog să iei loc. 

Cargill se supuse, iar ea scoase o fişă şi un stilou. 

— Deci, eşti Morton Cargill, corect? 

Cargill simţi că îngheaţă. Avusese pe vârful buzelor un 
nume fals, Acum se lăsă mai greu în scaun, tăcut şi alarmat. 
I se păru că nu mai are încotro şi că trebuie să recunoască 
adevărul. Efectul paralizant al identificării lui se amplifica. 
Avea senzaţia că este în sfârşit prins. Tot ce făcuse de la 
sosirea lui în secolul douăzeci şi patru fusese făcut sub 
presiune. Şi totuşi, îi rămăsese mereu certitudinea că îşi 
poate controla destinul. Acea certitudine era acum distrusă, 
în ciuda tuturor acţiunilor şi contraacţiunilor lui, se afla 
acolo, adică exact unde doriseră complotiştii să fie. 

Se trezi la realitate, Acum i se părea că opoziţia lui trebuie 
acum să se rezume la un singur individ. Dacă ar putea să-l 
omoare cumva pe acest Grannis, faptul acesta - şi numai 
acesta - ar fi fost în măsură să încline balanţa în favoarea 
lui. Spuse eu voce tare: 

— Sunt aşteptat? 

Ea înclină din cap a confirmare şi nu spuse nimic. Elo privi 
cum îi scrie numele şi neliniştea lui spori. Se gândise la mai 
multe implicaţii ale recunoaşterii lui. Îşi închipui cum este 
dus înapoi la camera de terapie iniţială, cum e omorât de 


faţă cu Betty Lane, care făcuse plângerea iniţială împotriva 
lui. Amintirea aceasta îl făcu să se simtă şi mai apăsat. 
Trebuia să capete mai multe informaţii. 

— Nu înţeleg cum aţi reuşit să-mi aflaţi numele. Ştiţi 
dinainte numele tuturor celor care vin aici? 

— O, nu. Dar dumneavoastră sunteţi deosebit, spuse ea, 
ridicând privirea. Aţi venit pentru antrenament, corect? 

Era doar parţial o întrebare. Problema era că ea voia 
neapărat că antrenamentul lui să fie acceptat ca un dat. 
Cargill hotărî ca pentru moment să renunţe la eforturile de 
a afla cum de-l cunoşteau oamenii aceia numele. Tânăra 
femeie îi zâmbi din nou. Brusc, i se păru nemaipomenit de 
tânără şi o întrebă, îmboldit de o curiozitate sinceră: 

— Eşti o umbră! 

Fata înclină iar din cap: 

— Da, sunt. 

— Atunci, de ce nu-ţi menţii în permanenţă forma de 
umbră? 

— La ce bun? Răspunse fata surprinsă. Este o stare de 
existenţă foarte specializată. 

De parcă ar fi bănuit fascinația lui instantanee pe această 
temă, ea spuse grăbită: 

— Ai vreo idee ce răspunderi vei avea o dată devenit 
umbră? 

Cargill remarcă faptul că îi spusese „o dată devenit”, nu 
„dacă vei deveni”. Asta îi dădu o senzaţie de ameţeală şi îl 
îmboldi să o întrebe direct: 

— De unde îmi ştiai numele? 

— Din paradoxul temporal. 

— V ei să spui că ceva s-a întâmplat deja şi că tu ştii ce, iar 
eu nu? 

Ea confirmă cu o mişcare a capului. 

— Despre ce e vorba? Întrebă Cargill, absorbit automat de 
subiect. 

Ea dădu din umeri. 


— E foarte simplu. Din motive personale, ai făcut multe 
lucruri timp de câteva luni. Nu ştim de ce, dar asta ne-a 
atras atenţia. 

Cargill deveni precaut. 

— Cum adică, nimeni nu mi-a cercetat motivaţia? Femeia 
zâmbi. 

— Evident că nu. Dar acum... E meseria mea să explic în 
ce constă munca noastră. 

Cargill îşi opri fluxul de întrebări care-l ardeau. Se forţă să 
se aşeze pe scaun, privind intens la femeia care îi vorbea. 

— Noi, umbrele, începu ea, încercăm să anulăm efectele 
dezastrului psihologic care a demoralizat specia umană 
începând cu secolul douăzeci. Presiunea civilizaţiei a fost, se 
pare, mult prea mare pentru milioane de oameni. Peste tot, 
oamenii au căutat o evadare şi au descoperit mijloacele 
pentru aceasta la sfârşitul anilor '80 prin nou inventatele 
flotoare. Atunci când a devenit evident că este iminentă o 
fugă în masă de civilizaţie, psihologii au căutat cu frenezie 
cauzele. Evident, în conformitate cu pregătirea lor, s-au 
uitat în trecutul imediat al fiecărui individ şi abia treptat şi- 
au dat seama de adevăr. 

Tânăra continuă: 

— A reieşit că este vorba de o combinaţie dintre o 
slăbiciune congenitală şi o retragere justificată în faţa unor 
presiuni intolerabile. Dar omul poate clădi orice civilizaţie 
îşi doreşte. De aceea, problema a devenit eliberarea lui, 
prin anularea experienţelor şi dezastrelor care au trecut în 
liniile spectrale protoplasmatice, uneori de la o generaţie la 
alta, alteori timp de mai multe generaţii. Jung, unul dintre 
pionierii psihanalizei, a bănuit foarte de timpuriu această 
moştenire. El a numit-o „umbră ancestrală”. După mulţi ani 
de experimente, a fost inventată o tehnică de atingere a 
trecutului şi de rectificare, într-o anume măsură, a efectelor 
dezastrului originar. Rezultatele devin tot mai evidente 
pentru noi cu fiecare an care trece. Planiacii acceptă 
antrenamentul nostru într-un număr tot mai mare. Din 


nefericire, deoarece ei pornesc de la un nivel scăzut de 
cultură, cei mai mulţi nu-şi îndeplinesc scopul. Rezultatul 
testului, îţi mărturisesc, nu se află sub controlul nostru. 
Este pur mecanic. Individul sau reacţionează la 
antrenament şi devine o umbră, fie nu reacţionează şi nu va 
avea parte decât de beneficiile educaţionale ale 
antrenamentului, care îi permit să devină un intermed. Dar 
forma de umbră depinde de echilibrul interior al fiecărui 
individ. Ştim cum funcţionează acest echilibru, dar nu avem 
nici o metodă artificială de a-l produce. Înţelegi acest lucru? 

Cargill spuse, sincer interesat: 

— Cel fel de oameni sunt, în general, cei care reuşesc? 

— Tipul tău, spuse Moira, ridicându-se de pe scaun, îi 
arătă la dreapta lui o uşă închisă, pe care până atunci el nu 
o remarcase. 

— Intră pe acolo. Noroc. 

Cargill se ridică nesigur de pe scaun, dar deschise uşa. 
Afară se afla o pajişte cu iarbă şi tufişuri înflorite care-l 
ascundeau restul peisajului. Păşi peste prag, intră între 
tufişuri şi văzu, tresărind, că se află în interiorul Oraşului 
Umbrelor. 

Se opri inspirând zgomotos aer. Se afla pe un platou şi se 
uita în jos la oraşul propriu-zis. Dar cum oare ajunsese atât 
de rapid aici? De la terminal până aici trebuie să fi fost 
aproape doi kilometri. 

În ciuda cunoştinţelor lui anterioare privitoare la metoda 
lor de transport, se simţi obligat să se întoarcă şi să facă 
cercetări. În spatele său descoperi o stâncă nu prea înaltă. 
Avea o înălţime cam de cincisprezece metri şi era acoperită 
cu lăstăriş. Flori de toate nuanțele posibile răsăreau printre 
frunzele de un verde strălucitor, iar aerul răcoros şi uscat 
era greu de parfumul lor amestecat. 

O clipă, Cargill rămase acolo, în picioare, respirând 
profund, bucurându-se de relaxare, apoi văzu uşa. Era 
chiar în peretele stâncii. Se apropie de ea. I se păru destul 


de obişnuită. Se supuse impulsului de a apăsa clanţa şi apoi 
intră. Se afla înapoi, în clădirea terminalului. 

Femeia se afla încă la biroul ei. 

— Eşti curios? Întrebă ea. 

— Cum funcţionează? Întrebă Cargill cu patimă. Ea îi 
arătă partea de sus a cadrului uşii. 

— Acolo se află un tub. El se focalizează pe tine atunci 
când treci pragul. 

— Transportul este instantaneu? Ea scutură din cap. 

— Nu tocmai. 

Cargill ezită. Îl lovise alt gând. Nimeni nu opusese nici o 
rezistenţă la revenirea lui acolo. „Antrenamentul” pe care i- 
| făcuse Ann Reece mai înainte îl împiedica să se răsucească 
înapoi, dar acum se întorsese doi kilometri... 

„De-aş putea să-l spun femeii ăsteia de Grannis”, se gândi 
el înfierbântat. 

Îşi pregăti buzele, înghiţi, apoi încercă din nou. Nu putu 
rosti nici un cuvânt. Ghici care e explicaţia. De data asta, 
întoarcerea fusese naturală, nu venise în urma rezistenţei 
la „antrenament”. Totuşi, în momentul în care încercase 
conştient să profite de situaţie, presiunea revenise. Se 
descoperi luptând cu acea inhibiţie. Era o luptă tăcută, dar 
nu mai puţin disperată. Putea să gândească vorbele, putea 
chiar să îşi închipuie ce formă trebuie să ia gura lui pentru 
a le rosti. Dar cuvintele nu ieşeau. Înghiţi un nod şi renunţă. 

— Cred că e cazul să merg mai departe, spuse el liniştit. 

Trecu iar prin uşă şi se trezi din nou în parc. Un minut mai 
târziu, mergea pe o potecă. Auzi sunetele plăcute ale 
râsului de copil. O femeie spunea ceva cu o voce domoală. 
Îndată, mama şi fiica - presupunerea lui Cargill - ieşiră de 
pe poteca alăturată. Cargill se uită după ele până ce 
dispărură din vedere, în spatele unui şir de tufişuri. Încercă 
să-şi imagineze oraşul cu scutul dispărut, invadat de 
hoardele venite pe voloare. Scena era sângeroasă şi ceea ce 
văzu îl îngheţă. 


„Intermezii ăştia sunt nişte criminali, gândi el cu asprime, 
câtă vreme insistă în planul lor. Am să le distrug planul ăsta, 
chiar de-ar fi ultimul lucru pe care-l fac.” 

De acolo de unde se afla, pe versantul dealului, putea 
vedea un parc cu zeci de flotoare aşteptând în şiruri 
ordonate. Nimeni nu părea să fie în jur. Cargill o luă în jos şi 
ajunse rapid la intrarea în parc. O mică tablă purta 
inscripţia: 

NOII SOSIȚI Folosiţi aceste flotoare. 

MERGEŢI La Clădirea Pătrată ÎN CENTRUL ORAŞULUI. 

Cargill intră într-una dintre maşini şi o conduse în sus, 
apoi în direcţia indicată. Nu avu nici o problemă în găsirea 
clădirii pătrate. Aceasta era înconjurată de o serie de 
structuri rotunde, dar pe acoperişul ei se afla o inscripţie 
uriaşă, care spunea: CENTRUL DE ANTRENAMENI. O 
inscripţie mai mică spunea: Aterizaţi pe acoperiş. 

O dată ieşit din flotor, Cargill urmă o linie formată din 
săgeți spre un portal, cobori o scară de marmură şi apoi 
merse de-a lungul unui coridor de marmură. Ambii pereţi ai 
coridorului erau presăraţi cu uşi de plexiglas transparent. 
La un birou mare, în spatele unui ghişeu, în stânga lui, se 
afla o femeie. Păşi spre ea, se identifică puţin emoţionat şi 
aşteptă cât timp ea consultă un dosar. 

— Veţi efectua prima şedinţă de antrenament în 
compartimentul unsprezece, îi spuse ea cu simpatie. Se află 
pe coridor, la dreapta dumneavoastră. Noroc, încheie ea, 
zâmbindu-l. 

Tocurile loveau podeaua de marmură cu un pocnet, dându- 
| senzaţia liniştitoare că se află într-un loc prietenos. 
Această venire în Oraşul Umbrelor îi împovărase mintea cu 
teama că va întâlni doar lucruri străine şi necunoscute, dar 
fiinţele umane pe care le întâlnise până acum fuseseră cele 
mai prietenoase şi mai relaxate din câte văzuse în viaţa lui. 
Acest lucru îl neliniştea, pentru că nu se potrivea deloc cu 
acea nemiloasă terapie pe care i-o pregătiseră. Şi totuşi, 
fetiţa pe care o văzuse în parc era atât de copil, atât de 


normală. Putea simţi presiunea crizei care îşi aduna 
premisele asupra lui. Doamne, ce e de făcut? 

Acest gând fu curmat brusc. Sosise la compartimentul 
unsprezece. Ezită, deschise uşa şi intră. 

Deşi similar constructiv cu compartimentul în care fusese 
intervievat la intrarea de la terminal, acesta era mai mare. 
Văzu un birou, un scaun (nu două) şi încă o uşă - se întrebă 
dacă şi ea duce spre un punct îndepărtat. Mai era şi o 
oglindă şi un perete la stânga lui. Dorind să cunoască 
împrejurimile, încercă uşa. Era încuiată. În timp ce se 
întorcea, o voce îi vorbi din aer, din faţă. 

— Luaţi loc, vă rog. 

Deşi tonul era prietenos, Cargill simţi că i se urcă sângele 
la cap. Neştiind la ce să se aştepte, Cargill se aşeză. 

Vocea îi vorbi din nou: 

— Priviţi aici! 

Camera fu inundată de un întuneric-beznă, iar în aer, la 
doar vreo jumătate de metru în faţa ochilor lui Cargill, 
apăru un flux de energie radiantă, Era o dantelă delicată de 
strălucire şi arăta ca un filament în mediul lui vidat. 

Vocea spuse: 

— Sunteţi martorul fluxului electronic printr-un tub cu vid. 
Acum priviţi. 

Direcţia fluxului începu să se schimbe. Urmărea o 
traiectorie mai sinuoasă şi părea să se întoarcă în jurul unui 
fel de axă. Trecură câteva momente şi îşi dădu seama că 
traiectoria urmată este o spirală „cinstită”, 

Vocea îşi urmă expunerea: 

— În matematica este veche ideea că două forţe aplicate în 
unghi drept una faţă de cealaltă produc o curbă a mişcării 
diagonală. Deci unu ori unu poate să fie egal cu unu şi 
jumătate sau o fracţie oarecare, altceva decât ar fi în 
bătrâna matematică clasică. Priviţi cum aducem spiralele 
mai aproape una de alta. 

Lui Cargill, spiralele i se părură cât se poate de apropiate. 
Dar acum, pe măsură ce se uita la filament, linia de lumină 


spirală păru să fie compusă din două, foarte strânse. 

— Unu ori unu, ori unu, ori unu, ori zero, spuse vocea, este 
egal cu un milion... 

Urmă încă o schimbare în flux. Filamentele se apropiară şi 
mai mult, 

..„„Egal cu un miliard, continuă vocea. 

Urmă o pauză. Filamentul începu să strălucească. Apoi 
vocea spuse: 

— Acum, suprapunem lumină infraroşie obişnuită, 
alimentată de la o baterie minusculă. Şi avem un scuipător. 
Silueta unui scuipător apăru în aer, iar Cargill văzu cum 

tubul este fixat în el şi cum îl alimentează bateria. 

— Acum suprapunem un câmp magnetic, continuă vocea. 
Acum vom putea să îndoim oţelul. 

Cargill văzu cum se face. Vocea continuă: 

— Acum suprapunem lumina solară obişnuită şi avem un 
motor solar, sursa de energie a flotorului. O mulţime de 
utilizări ale acestei energii sunt evidente. 

I se prezentară trei dintre aceste posibilităţi de utilizare: 
modul de funcţionare a volorului, o metodă de a învârti o 
roată şi apoi modul În care rândurile sunt impuse unui 
creier. 

— Acum, spuse vocea, vreţi să încercaţi să faceţi aceste 
lucruri prin intermediul propriei dumneavoastră minţi? Ne 
vom concentra asupra tubului standard de un milion, cu 
ajutorul centrilor somastenici din lobul parietal al emisferei 
stângi a creierului dumneavoastră - pentru că sunteţi 
dreptaci - şi vom stabili o înaltă condiţionare a fluxului, 
modelată exact după acel tub. Astfel vom crea un tub 
nervos în creier. Deoarece în corpul dumneavoastră normal 
este imposibilă o suprapunere a altor ritmuri de fluxuri în 
acest tub organic, vom folosi noul control pentru a altera 
uşor modelul atomic al corpului. Şi astfel, folosindu-ne de 
puterea de emisie a ecranului-piramidă, creăm o formă de 
umbră. Tinere domn, uitaţi-vă în oglindă. 


Lumina se aprinse. Deşi auzise limpedele cuvintele, Cargill 
nu ştia la ce să se aştepte. Se îndreptă către oglindă. 

Reflexia sa era imaginea unei umbre. „Dumnezeule!” 
gândi el. Se uită în jos. Ioto umbră era. 

Începu să înţeleagă totul. Vederea i se ascuţi. Se întoarse 
spre oglindă. Acum i se părea că este mai puţin substanţial, 
de parcă cea mai mare parte a luminii aflate în spatele lui 
ar fi fost vizibilă. În următoarea clipă, privea prin oglindă. 
Acum stătea pe o înălţime şi avea priveliştea panoramică a 
unui zeu olimpian. O pată mică, aflată pe cer, la distanţă, 
dincolo de piramidă acum complet invizibilă, îi atrase 
atenţia. Vederea (viziunea?) lui făcu imediat un salt până 
acolo. Era o pasăre, un şoim, care zbura bătând din aripi. 

Uimit de remarcabilă lui vedere telescopică, se întoarse în 
cameră şi se uită la podea. Aceasta se dizolvă pe jumătate 
în faţa ochilor şi apoi deveni transparentă ca sticla. Se uită 
prin podeaua de sub el, ajungând cu privirea pe solul de 
sub clădire. Era un maro strălucitor întunecat, apoi piatră 
cenuşie, apoi sol brun-roşcat, apoi un strat de gresie 
întunecată, apoi... Nimic clar. „Un fel de lut”, îşi zise el într- 
un târziu. Sub acesta nu mai putea vedea nimic. Îşi întoarse 
privirea în cameră, conştient de faptul că există profunzimi 
pe care nu le poate penetra. 

Vocea spuse: 

— Acum vă vom aduce la normal. Vă rog să remarcaţi că 
ceea ce contează este direcționarea atenţiei 
dumneavoastră. Secretul general este vibrația şi 
vizualizarea. 

Oglinda devenise din nou vizibilă. Imaginea lui Morton 
Cargill se reflecta iarăşi spre el. Vocea reveni: 

— Doriţi să faceţi comentarii sau să puneţi întrebări? 
Cargill ezită, apoi întrebă: 

— Există vreo teorie care să explice forma de umbră? Ce 
explicaţii există pentru modul în care substanţa solidă se 
poate reduce la o aparentă non-sub-stanţialitate? 


Interlocutorul rămase tăcut o clipă, apoi râse încet şi 
spuse: 

— Evident, aş putea să spun că substanţa nu există. Acest 
lucru se cunoaşte de multă vreme. 

Cargill înclină din cap, devenind brusc sardonic. Oamenii 
de ştiinţă din secolul douăzeci doar se făcuseră că înţeleg 
acest concept. Şi totuşi, în viaţa de zi cu zi, ei se purtau de 
parcă materia, substanţa, ar fi fost reală. Se întrebă dacă 
acum ar putea să se apropie mai mult de lumea pe care o 
explorase în... Ceea ce el continua să considere a fi un vis. 

Vocea îi vorbea din nou. 

— Realitatea de aici, totuşi, este că probabil noi facem 
corpul mai substanţial, nu mai puţin. Aceasta pentru că 
folosim energie dintr-o sursă exterioară şi o potrivim atât 
de bine cu fluxurile interne, încât efectul este o energie 
vitală suplimentară. Am testat toate potenţialităţile până 
acum, inclusiv moartea, care evident poate fi indusă de 
prea multă energie, ca şi printr-o reducere a ceea ce există 
în corp. Rezultatele acestor teste sunt fascinante. Pe 
măsură ce ridicăm nivelul energetic, persoana devine 
progresiv mai sănătoasă. Apoi există o reversie curioasă, 
apoi din nou o tendinţă de urcare, apoi iar o coborâre şi iar 
o urcare, dar la fiecare nivel au loc fenomene diferite. 
Schimbările ciclice apar acolo unde începe 
insubstanţialitatea, părând să urmărească peste tot acest 
model de plus-minus. Am avut, la nivelurile înalte negative, 
unele reacţii periculoase. Dacă poţi să vizualizezi un om cu 
o inteligenţă superioară care este pe de-a întregul rău, vei 
avea imaginea a ceea ce ţi-am spus. Prima oară când am 
obţinut un asemenea efect, am fost norocoşi. După aceea, 
am anticipat şi ne-am luat măsuri de protecţie, dar în ciuda 
acestora, de câteva ori a trebuit să ne descurcăm pe loc. 
Explicaţia răspunde întrebărilor dumneavoastră? 

Cargill rămăsese tăcut, rumegând cele auzite. Nimic din 
cele spuse acolo nu era în conflict fundamental cu straniile 
idei pe care el le avusese în primul vis. Conform cu ceea ce 


ştiuse în acel vis, energia exterioară era nenecesară. Dar 
dacă acest lucru ar fi fost adevărat, atunci acele umbre 
probabil că nu descoperiseră metodele de a obţine această 
stare fără efort. Clătină din cap şi spuse într-un târziu: 

— Pentru moment, nu am întrebări. 

— Foarte bine. Cu excepţia unei condiţionări minore, acum 
puteţi să deveniți după voie umbră, pur şi simplu gândindu- 
vă la acest lucru. Cea de-a doua uşă este acum descuiată. 
Ea duce la un şir de apartamente. Acelea care prezintă o 
lumină verde sunt neocupate şi puteţi să alegeţi unul dintre 
ele, care va fi al dumneavoastră pentru un timp. Am să vă 
chem curând. 

Apartamentul în care intră era surprinzător de mare, cu 
cinci camere şi două băi. Cargill îl explora în grabă. Se opri 
doar la vederea unui telefon. Acesta se afla într-un mic 
intrând, care mai conţinea şi un receptor TV şi un fel de 
ecran aflat pe perete. În colţul din dreapta jos al acestui 
ecran - şi asta era ceea ce îl interesa - se afla un şir de mici 
butoane. Pe deasupra lor era scris cuvântul INDEX. 

Cu degete tremurătoare, explora mai întâi procesul 
mecanic, apoi manipula cele trei butoane care aveau 
aranjate pe ele literele alfabetului. Primul îl puse pe G, 
următorul pe R, iar al treilea pe A. Apoi apăsă comutatorul. 

Pe ecran începu să curgă o lungă listă de nume: Granger, 
Grandholm, Grannell, Grant. Nici un Grannis în listă. 

„Dar e stupid”, se gândi Cargill. „E cazul să pun mâna pe 
el înainte să mi se trimită nefericita aia de parolă 
declanşatoare.” În acel moment, putea să întoarcă spre 
Grannis echivalentul unui scuipător mobil, înainte ca omul 
să-l bănuiască intenţiile sau să ia forma sigură de umbră. 
Evident, în formă umană va fi vulnerabil. „Trebuie să-l 
găsesc”, îşi spuse Cargill. „De-aş putea să pun întrebări pe 
tema asta!” 

În camera de zi se afla un ceas, care arăta zece fără zece 
minute. Asta îl electriza. Dacă aleseseră tocmai miezul zilei 
ca să deconecteze piramida? 


Plecă în grabă din apartament, printr-o uşă care dădea 
într-o stradă întortocheată, de fapt un centru comercial. 
Magazinele erau pline de cumpărători şi fu nevoit să cam 
dea din coate ca să ajungă într-una din clădirile spaţioase. 
Se opri să privească printr-un geam, dar asta nu făcu decât 
să-l accentueze senzaţia de normalitate a întregii situaţii. 

Se grăbi. Deşi conştient că este un om cu o misiune 
ucigaşă, nu avea nici o idee încotro ar fi trebuit să meargă 
pentru a o îndeplini. Nu ştia decât că va trebui să o facă 
rapid. O vreme, se plimbă înfierbântat de-a lungul unor 
străzi umbroase şi liniştite. Aici, în zona rezidenţială, casele 
erau clădite departe de stradă, în spatele unor grădini de 
flori şi tufişuri. În mai toate curţile se jucau copii. În unele 
locuri văzu bărbaţi şi femei meşterind la tufişuri. Nu văzu 
nici măcar o umbră. Era un rol şi o condiţie pe care şi-o 
asumau doar pentru călătoriile temporale şi în caz că erau 
ameninţaţi de pericole. 

Agitat, Cargill se întrebă cât de rapid îşi puteau ei pune 
haină protectoare de întuneric. 

Se uită insistent pe plăcuţele de identificare după numele 
de Grannis. Dimineaţa devenea prânz şi el era tot mai 
convins că e practic imposibil că cercetarea lui să fie 
încununată de succes. Un om care nu era listat nici măcar 
în index nu putea fi localizat printr-o cercetare grăbită a 
plăcilor de pe străzile unui oraş cu mai mult de o sută de 
mii de locuitori. 

Îşi recunoscu brusc înfrângerea şi se grăbi să se întoarcă 
în apartament. „Am să rămân aici, înăuntru, se gândi el. N- 
am să răspund la uşă, nici la telefon. Aşa nu vor putea să-mi 
transmită parola.” 

Avea senzaţia vagă că făcuse o greşeală atunci când 
părăsise apartamentul. Pe măsură ce se apropia de clădirea 
pătrată, văzu că ceasul lui, pe care îl reglase după cele de 
pe peretele apartamentului, arată douăsprezece fără 
douăzeci. Începu să transpire. Fu surprins la vederea a 
câteva sute de oameni, adunaţi în faţa intrării uneia dintre 


marile clădiri rotunde. Cargill îl întrebă pe unul dintre 
aceştia: 

— Ce se întâmplă aici? 

Străinul se uită la el cu un zâmbet amabil. - 

— Aşteptăm anunţul, spuse el. Am primit o ştire din viitor 
despre rezultatele unor alegeri ţinute astăzi şi aşteptăm 
verificarea lor. 

Cargill se grăbi. Deci aici se ţin alegeri, ia te uită. Se simţi 
foarte cinic şi critic, până ce fu lovit de un gând: „Din care 
viitor? Lan Bruch a spus că nu e nici un viitor”. Faptul că 
pronunţarea rezultatului unor alegeri se putea face aşa, 
arunca o mare umbră de îndoială asupra persoanelor din 
7301 A. D. şi chiar asupra realităţii incidentului însuşi, 
Totuşi, încă nu era pregătit să recunoască faptul că acel 
incident nu avusese de fapt loc. Poate că dacă punea 
întrebările potrivite, va reuşi să afle ceea ce s-a întâmplat. 

În sfârşit, ajunse la apartamentul lui. Intrând pe uşă şi o 
voce venită din intrândul cu telefonul îi spuse mecanic: 

— Trebuie să vă prezentaţi imediat la Biroul Unu, Clădirea 
C. Grannis doreşte să vă prezentaţi la Biroul Unu, Clădirea 
C. Trebuie să vă prezentaţi... 

După primul şoc, Cargill îşi reveni repede din buimăceală. 

— Am să exersez starea de umbră, îşi spuse el, supărat. 
Am să suprapun tubul scuipătorului şi apoi... 

I se păru că nu are cum să scape de necesitatea de a-l 
omori pe Grannis, în ciuda faptului că cineva venise din 
viitor în legătură cu nişte alegeri. Tot ce se întâmplase până 
acum se întâmplase atunci când el forţase acţiunea. Asta 
chiar cunoaşterea paradoxului nu îl exonera de 
responsabilitate până nu făcea personal ceea ce trebuia 
făcut. Deocamdată, numai el ştia despre catastrofa 
iminentă, atât personală, cât şi... Naţională. Probabil că 
acum, de-a lungul graniţelor, intermezii şi planiacii îşi vor fi 
jucând rolurile lor disperate de pioni. 

Cargill intră în cămăruţa de comunicaţii, închise 
dispozitivul de la telefon care repetă la nesfârşit invitaţia şi 


părăsi apartamentul. Afară, întrebă un trecător care este 
Clădirea C. Câteva minute mai târziu, ajungea la destinaţie. 

Bărbatul din Biroul Unu al Clădirii C era un individ mare, 
cu aspect plăcut şi cu păr grizonat. Părea să aibă cam 
şaizeci de ani. Nu-l invită pe Cargill să ia loc, ci se ridică el 
în picioare. 

— Îmbătrânesc, îi spuse el lui Cargill. În ciuda tuturor 
puterilor mele, în ciuda faptului că am trăit obiectiv peste o 
mie de ani, vârsta îşi spune în cele din urmă cuvântul. 
Credeam că mie nu mi se poate întâmpla aşa ceva. 

Omul chicoti. 

— Sunt Grannis de douăzeci şi opt de ani, aşa că pot să-ţi 
spun că sunt bucuros că a fost ales cineva care sămă 
înlocuiască. Este neobişnuit ca un nou venit să fie ales, dar 
alegerea a fost făcută de oamenii din viitor, care au dat 
numele şi au insistat că alegerea trebuie să fie făcută pe 
loc. Şi astfel, spuse el, arătând spre camera aceea mare, 
toate astea sunt ale tale. 

Continuă cu un ton de lucru: 

— N-o să-ţi ia mult să-ţi înveţi îndatoririle. Protector al 
statului - asta e uşor. Ca s-o faci cum trebuie, trebuie să 
trăieşti periodic printre intermezi. Ei sunt aceia care 
trebuie supravegheați. Eu am făcut asta căsătorindu-mă cu 
o fată de-a lor - ăsta pe lângă nevastă-mea umbră - dar a 
murit acum patru ani pentru ultima oară. 

Nu se obosi să explice cum poate să moară cineva pentru a 
nu ştiu câta oară, ci continuă: 

— Îţi sugerez să fii atent la mişcările „tereştrilor”. Pun la 
cale ceva şi încă curând, 

După care îşi termină discursul: 

— Evident, va mai trebui să semnezi şi autorizaţiile de 
terapie. Nu ai drept de veto în privinţa asta, dar - şi îi făcu 
cu ochiul - o să te descurci. 

Îi întinse mâna şi adăugă: 

— Acum, înainte să plec, mai ai vreo întrebare? 

— Grannis! 


Doar atât fu în stare Cargill să spună. Mintea lui fusese 
până atunci o foaie albă, care doar receptase informaţia. 
Acum simţea că mintea lui începe să se mişte cu o vigoare 
nouă. 

Bătrânul era amuzat. 

— În calitate de nou-venit, spuse el, probabil că nu ştii 
mare lucru despre istoria noastră. Primul nostru lider, care 
a fost şi descoperitorul principiului umbrei, se numea 
Grannis. Noi am adoptat numele ca sinonim pentru lider. 

— Grannis! Repetă prosteşte Cargill. 

Acum avea o viziune orbitoare asupra adevărului, o 
imagine mentală despre un bărbat care s-a folosit de 
energia timpului, mai întâi pentru a-şi salva propria viaţă, 
apoi pentru a se stabili în secolul douăzeci şi patru ca 
Grannis al umbrelor. Spuse emoţionat: 

— Vreţi să-mi spuneţi mai multe despre îndatoririle mele? 

În timp ce asculta, mintea lui zbura departe, astfel încât 
doar o parte din semnificaţia cuvintelor ajunse până la el. 
Totul era palpitant, simţea că s-a încălzit. Gândurile lui erau 
vagi şi optimiste, roz-bonbon, iar la început nici măcar nu 
era doritor să stabilească vreo conexiune logică cu 
realitatea. Acum el era Grannis: el era cel care planificase 
atacul planiacilor împotriva intermezilor şi al intermezilor 
împotriva umbrelor. Şi va face asta nu datorită vreunui 
complot trădător, ci pentru că aşa se întâmplaseră lucrurile 
înainte. 

Neliniştit, îşi opri rotaţiile sălbatice ale gândurilor, îşi 
aminti cu spaimă de modul în care fusese scos din camera 
de terapie de aici, din Oraşul Umbrelor şi de acolo în 
capitala tereştrilor. De ce fuseseră necesare toate astea? 
Cum se potriveau în logica lucrurilor? 

De ce să trăiască iar şi iar o anumită perioadă a vieţii lui? 
Tot ce avea de făcut era să se prezinte la centrul terminal, 
să intre în Oraşul Umbrelor şi să fie disponibil pentru 
singurele alegeri în care electoratul decidea asupra 
capacităţilor conducătorului abia după sfârşitul mandatului. 


Mai exista, evident, faptul că Grannis încercase pur şi 
simplu să controleze, în condiţii foarte dificile, comploturi 
care deja fuseseră pornite. În calitate de Grannis, el putea 
să fie forţat să acţioneze asupra cunoaşterii de către 
Morton Cargill asupra celor întâmplate, în calitate de 
Cargill, acţionase conform cu cunoştinţele lui Grannis 
despre cele întâmplate. Făcu o pauză, uimit. „Ia stai”, îşi 
spuse el, nu are nici o noimă. Nu putem să acţionăm 
amândoi în conformitate cu ce a făcut celălalt. Asta ar 
însemna acţiune în cerc închis...” 

Bătrânul îl întrerupse exact când începea să-şi adune 
gândurile în progresie geometrică. 

— Mai ai alte întrebări? Întrebă el. 

Cargill fu nevoit să se întoarcă din sferele speculațiilor lui 
înalte, măcar pentru o întrebare. 

— Cum v-au anunţat cei din viitor că eu trebuie să fiu cel 
ales? 

Interlocutorul lui zâmbi vesel. 

— Reprezentantul lor, Lan Bruch, ne-a adus o înregistrare 
completă a votărilor şi a introdus numele tău. După votul de 
azi, un computer a comparat transcrisul de date de pe 
maşinile noastre de votat, iar când s-au potrivit, nume la 
nume, n-am mai avut nici o îndoială că relatarea din viitor 
este corectă. Evident, introducerea numelui tău a produs o 
situaţie unică în istoria noastră. Suntem cu toţii interesaţi 
să vedem rezultatele. 

Cargill începu să gândească febril: „Lan Bruch, din 
neformata, incompleta Merlica, luptă cu ferocitate să 
devină real. Dar ce rol joacă umbrele în treaba asta?” Nu 
pentru prima oară, îi trecu prin minte că aceşti 
supraoameni, numiţi umbre, în ciuda bunelor lor intenţii, nu 
aveau mai mult de o înţelegere parţială a energiilor pe care 
le îmblânziseră. Poate că sublinierea exagerată a laturii 
pozitive a lor se dovedise nu prea înţeleaptă, încercau să 
trăiască fără graniţe, dar probabil că asta înseamnă de fapt 


un echilibru foarte fin între pozitiv şi negativ, între cauză şi 
efect, răspundere şi non-răspundere. 

În cel puţin un aspect nu avea nici o îndoială. În această 
poveste, cineva se folosise de ei. Se concentra asupra 
acestui aspect. Fusese atât de prins, încât nici nu-şi dăduse 
seama că fantezia devenise realitate. 

— Lan Bruch? Întrebă el cu voce tare. Lan Bruch? 
Bătrânul spuse ceva, dar Cargill nu-l auzi. Se gândea că 
dacă Lan Bruch chiar venise din viitor, atunci acea parte a 
visului lui era reală. Era prima verificare şi prin urmare 
importanţa ei nu putea fi în nici un caz supraestimată. Într- 
un singur salt, ceea ce se întâmplase devenise un incident, 
un eveniment din spaţiu-timp, mă rog, de undeva. Trebui 
să-şi amintească faptul că acel continuum spaţio-temporal 
legat de Merlica nu existase încă. Merlica va deveni posibilă 
numai după ce intermezii vor fi reuşit în atacul lor. 

Brusca revelaţie îl îngheţă. Totul se mişca în această 
direcţie, totul se îndrepta spre realizarea acestui scop. Şi 
totuşi, era mai adevărat ca oricând că distrugerea Oraşului 
Umbrelor era un act intrinsec greşit. Dar premisele ei se 
adunaseră. În momentul critic al istoriei epocii umbrelor şi 
a intermezilor, Morton Cargill, sclav hipnotizat al tereştrilor, 
ocupa în Oraşul Umbrelor o poziţie care îi permitea să 
comită nestânjenit un act de trădare. Nu mai era nevoie 
decât de primirea semnalului. 

Predecesorul lui vorbea în continuare: 

— Văd că e douăsprezece şi jumătate. Am să te las să te 
familiarizezi cu biroul. În camera următoare ai asistenții. 
Nu ezita să te foloseşti de ei. 

Îi mai întinse o dată mâna. De data asta, Cargill i-o strânse 
şi-l spuse: 

— S-ar putea să mai am nevoie de sfaturi. Vreţi să mă mai 
vizitaţi din când în când? 

Deoarece bătrânul se întorcea, Cargill nu văzu ce efect au 
asupra lui cuvintele proprii. „Vreţi să mă mai vizitaţi din 
când în când?” - semnalul, exact frază care trebuia să-l 


determine să oprească funcţionarea piramidei. El fusese cel 
care îşi transmisese mesajul. 

După plecarea celuilalt, Cargill se lăsă moale într-un 
fotoliu. La început rămase mut de o uimire invidioasă: 
inteligentă idee, să-l facă pe el însuşi să-şi dea semnalul. Nu 
avea cum să dea greş în stilul ăsta. Mintea asta omenească 
e foarte întortocheată. Cât de inteligent băgată fraza asta 
într-o discuţie banală! Cargill se ridică brusc. „Mai am doar 
ceva mai mult de unsprezece ore, se gândi el. Atacul este în 
mod evident programat pentru miezul nopţii.” 

Se ridică, amintindu-şi ceea ce îi spusese vocea atunci 
când fusese transportat pentru prima oară din acel bar de 
cocteiluri din Los Angeles, din 1954: anume că un corp 
reacţionează cu adevărat pozitiv la experienţa unor 
evenimente reale. Stimulul pentru dezactivarea piramidei îi 
fusese inoculat. Ştia termenul-limită şi ştia şi în ce consta 
evenimentul real. 

Asta îi aminti un lucru: cum reacţionaseră oare terapeuţii- 
Umbre la dispariţia lui Morton Cargill din camera de 
terapie, cu două luni în urmă? Probabil că existase o 
înregistrare a incidentului. Iar aceasta trebuia să se 
găsească prin fişierele lui Grannis. 

Descoperi dosarul dorit aproape pe loc. Privi, cu faţa 
albită, însemnările de sub numele lui: 

Morton Cargill, 1954 'Terapie recomandată: Să fie omorât 
în prezenţa lui Betty Lane. „Dispoziţie:” Terapia a fost 
executată la ora 09:40 A. M. „Comentarii:” Subiectul a 
părut neobişnuit de calm în momentul morţii. , 

Asta era tot. Aparent, procesul era atât de bine 
automatizat, încât detaliile banale erau lăsate deoparte. Nu 
erau înregistrate permanent decât faptele seci. 

Morton Cargill, în ciuda manevrelor lui încâlcite, reuşise 
să ajungă în vreun fel în camera de terapie şi, fără că 
umbrele să aibă habar de hălăduielile lui, fusese acolo şi i se 
administrase tratamentul prescris. Nu exista nici o 
menţiune privitoare la soarta cadavrului. 


Cargill ieşi încet din deprimarea lui profundă. „Nu pot să 
cred, îşi spuse el. Evident, în calitate de Grannis aş fi putut 
falsifica acel raport.” 

Îl citi din nou. Văzu că mai este semnat cu două nume, în 
afară de al lui şi ştampilat cu un sigiliu oficial, dar se 
menţinu încăpățânat pe poziţia lui. În plus, din câte ştia el, 
scena morţii lui putea fi şi la o mie de ani în viitor. Aceste 
Umbre, cu teribila lor înţelegere a proceselor vitale, 
creaseră toate premisele pentru un asemenea paradox. 

Posibilitatea îl înveseli cu adevărat. Se uită în jur prin 
biroul spaţios. Ocoli biroul şi se uită pe fereastra care dădea 
spre minunatul oraş din munţi. O clipă fu iar buimăcit. El 
era Grannis al Oraşului Umbrelor. Putea să se deplaseze la 
dorinţă prin toate epocile trecute ale omenirii. „Şi tot ce am 
de făcut este să aranjez ca totul să se întâmple exact aşa 
cum ştiu eu că s-a întâmplat”, îşi spuse el liniştit. 

Se pregăti în grabă pentru paradoxul temporal. Mai întâi, 
se transformă în umbră şi înapoi în om de câteva ori. În cele 
din urmă, rămas ca umbră, se puse pe gândit. „Vreau să mă 
întorc la...” şi îşi numi mental destinaţia. Aşteptă, dar nu se 
întâmplă nimic. Bulversat, refuză să îşi accepte înfrângerea. 

„Probabil că folosesc o tehnică greşită”, îşi spuse el. 
Problema era că nu ştia care tehnică e bună. Îşi aminti ce îi 
spusese instructorul-umbră despre vibraţie şi vizualizare. 

Se schimbă din umbră în om şi se gândi: „Ce vibraţie 
fundamentală aş putea folosi drept măsură?” Singura de 
care îşi putu aminti fu notă muzicală do din gama centrală. 
Zumzăi încet notă do, în timp ce îşi închipuia că reprezintă 
pe o hârtie câte vibrații ale notei do se găsesc într-o zi. 

Se schimbă la loc sub formă de umbră şi îşi vizualiza din 
nou ţinta. Apoi zumzăi din nou notă do centrală şi se gândi 
la numărul de vibrații. 

Simţi o gâdilătură indescriptibilă. 

Deci, cu două ore înainte ca flotorul cu motoare de volor, 
cu Morton Cargill la bord, să părăsească oraşul-capitală al 
intermezilor cu destinaţia Oraşul Umbrelor, un alt Morton 


Cargill îl contacta pe Withrow. Drept rezultat, la o jumătate 
de oră după ce primul Cargill plecase şi înainte să se 11 
luat orice contramăsură, izbucni revoluţia din statul 
intermezilor. 

Surpriza completă duse la o victorie practic fără vărsare 
de sânge, cu aproape zece ore înainte de om programată a 
atacului, Cuvintele-declanşator, care îi fuseseră trimise 
pentru a dezactiva piramida protectoare, nu vor avea 
niciodată vreun efect. 

Apoi umbra Grannis-Cargill se întoarse în timp pe flotorul 
pe care Lela Bouvy şi un alt Morton Cargill erau asediați. O 
dată ajuns în flotor îl transferă pe „mai timpuriul” Cargill în 
camera de terapie cu un perete de sticlă din Oraşul 
Umbrelor, de unde îndată Ann Reeee avea să-l salveze 
pentru a doua oară. În calitate de Grannis, se întoarse 
imediat pe flotor. Ignorând strigătele Lelei, se îndreptă spre 
camera motoarelor. După primirea antrenamentului, îi fu 
suficient să arunce o privire la tubul propulsor, ca să 
remarce că lentila de focalizare a luminii fusese scoasă 
puţin de pe axă. Întinse spre ea degetele lui de umbră şi o 
alinie la loc. Flotorul începu să se ridice imediat ce fluxul 
energetic fu reluat. 

Îndată ce se asigură că Lela era în siguranţă, se întoarse 
în timp şi o vizită pe Carmean în noaptea în care Lela şi 
Morton Cargill evadaseră în flotorul lui Carmean. Făcând 
diverse aluzii la întâlnirile lor precedente, află de la 
Carmean când avuseseră acestea loc. Începu să ţină un 
jurnal al tuturor mişcărilor lui, apoi se gândi amuzat: 
„Evident, acest jurnal se află undeva în viitor. L-am pus într- 
un loc în care trebuie să fie uşor de găsit.” 

Întors în Oraşul Umbrelor, localiza jurnalul în sertarul cel 
mai de sus al biroului lui Grannis. Lista era acolo, cu toate 
numele, locurile şi acţiunile efectuate. 

Odată terminată această misiune, se întoarse în Biroul 
Unu, Clădirea C, Oraşul Umbrelor. Era la un minut după 
precedenta lui plecare. Ora era 1:01 P M. Din cauza 


paradoxului temporal, doar câteva ore trecuseră în Oraşul 
Umbrelor de la sosirea lui iniţială la centrul terminal. 

La ora unu şi cinci minute a început să sune telefonul. Era 
instructorul care îi furnizase antrenamentul de umbră. 

— Dacă veţi binevoi să veniţi în compartimentul numărul 
unsprezece, îl instrui el pe Cargill, vom discuta elemente de 
antrenament avansat. Nu este prea mult, dar face parte din 
antrenamentul-standard. 

Cargill merse până la compartiment, gândindu-se: „De-aş 
putea să pun o întrebare despre scena morţii mele astfel 
încât să nu mă trădez!” Încercase să-şi imagineze cum 
putea el să fie prezent aici, când terapia fusese deja 
executată, dar respinsese ideea. Ar fi putut fi ceva în genul 
amplificării unui paradox până la punctul în care nu mai 
funcţiona. 

Îndată ce intră în compartimentul unsprezece, lumina se 
stinse şi vocea fără trup îi vorbi din nou de undeva, din faţa 
lui, din aer. 

— Cu multă vreme în urmă, atunci când au fost 
descoperite pentru prima oară procesele implicate, am 
decis că fiecare umbră trebuie să treacă prin experienţa 
morții şi, evident prin cea a reînvierii. Motivul acestei 
decizii a fost acela al universalei temeri în faţa morţii. Când 
o persoană trece efectiv prin procesul morţii şi este adusă 
înapoi la viaţă, teroarea asociată cu moartea dispare pentru 
totdeauna, cu excepţia unor cazuri cu totul rare. În 
particular, anumite tipuri de tensiuni sunt pentru totdeauna 
abandonate. Pentru aceste ultim motiv, nu ezităm să 
recomandăm moartea ca terapie pentru oamenii pe care îi 
aducem din trecut în cadrul muncii noastre psihologice 
inter-temporale... 

„Ce înseamnă asta? Gândi Cargill în acel moment. Ce-aţi 
spus?” Dar nu-şi spuse cu glas tare gândurile. Instructorul 
continuă: 

— Pacientul supus terapiei este întotdeauna reînviat după 
ce partea cu plângerea este convinsă, la nivel de acţiune, că 


într-adevăr moartea a avut loc. Dar partea care acuză nu 
este niciodată informată despre reînviere. Mulţi dintre 
aceştia din urmă sunt şocaţi moral de cele întâmplate, dar 
folosim un tub de un milion pentru a-l convinge că s-a făcut 
dreptate. lar cu această combinaţie şi numai cu ea, se 
ajunge la efectul pe care îl dorim. 

Cargill spuse încet: 

— Poate o persoană să treacă de mai multe ori prin 
această experienţă a morţii fără să fie afectată? 

— Foarte puţine umbre, veni răspunsul, ar ajunge să 
trăiască o mie de ani dacă nu ar fi posibil acest lucru. Nu vă 
puteţi imagina numărul imens de accidente care au loc, în 
ciuda tuturor precauţiilor. 

Şi instructorul termină cu o uşoară notă ironică în glas: 

— Totuşi, nu recomandăm experienţa morţii de mai mult 
de o duzină de ori. Celulele încep să memoreze procesul. 

Cargill ezită. 

— Mai e un lucru care mă frământă. Pot să intru în 
propriul meu viitor? 

— Nu. Doar un model care deja a existat poate fi repetat 
de către corp. Pentru a ajunge în propriul viitor de aici, este 
nevoie ca cineva din „viitor să te” tragă”. Atunci se va fi 
stabilit un model deja existent şi se va putea opera din acel 
viitor anume în viitor. 

Cargill nu obiectă împotriva limitărilor. Motivul pentru 
care întrebase fusese experienţa lui cu Lan Bruch. Era 
sigur acum că într-un fel Lan Bruch îl adusese în viitorul 
care conţinea Merlica. Restul „întâmplărilor” păreau să fie 
mai mult de natura unei memorii ancestrale de mult 
îngropate, pe care reuşise s-o stârnească cumva. 

Nu voia să se întâmple aşa ceva aici, nu voia ca o, 
intruziune întâmplătoare a unor fenomene extrasenzoriale 
să interfereze cumva cu antrenamentul lui de umbră. 
Totuşi, se punea întrebarea cum poate să evite această 
interferenţă. Dacă exista vreun fel de separare la moarte, 


atunci el, cu experienţele lui anterioare, va fi conştient de 
ea şi prin urmare şi-o va aminti ulterior. 

Cargill spuse încet: 

— Când ar trebui să am această experienţă a morţii? 

— Asta depinde doar de dumneavoastră. Puteţi să alegeţi 
acum, sau să aşteptaţi o moarte accidentală. Ideea este că 
dumneavoastră trebuie să alegeţi momentul. 

Cargill ezita. Ideea de a muri chiar acum îl înfricoşa. Şi, în 
plus, deja avea câteva lucruri la desăvârşirea cărora trebuia 
să se gândească mai întâi. De asemenea, era posibil să 
poată disocia „moartea” sa de terapia lui Betty Lane şi în 
schimb să o considere ca parte din necesarul lui 
antrenament şi să se spele pe mâini cu ocazia asta. 

— Am să aştept, spuse el în cele din urmă. 

— Foarte bine, spuse vocea, când sunteţi pregătit, 
chemaţi-mă. 

Urmă un clinchet şi uşa se descuie. 

Cargill nu stătu să piardă timpul. Se gândise la câteva 
lucruri suplimentare pe care le avea de făcut înainte să fie 
sigur că venise în această epocă pentru a rămâne. 

De pildă, era acea primă ocazie de a vedea o umbră, 
atunci când Ann Reece îl adusese pe căpitanul Morton 
Cargill, proaspăt sosit din secolul douăzeci, într-o cameră 
de marmură, în care el îl văzuse pe Grannis-umbra. Îi 
fusese foarte neclar motivul acelei întâlniri, dar acum era 
limpede. „Evident, era foarte important ca Morton Cargill 
să vadă o umbră. În plus, era cea mai simplă cale de a se 
obţine înapoi instrumentul de transport pe care am fost 
nevoit să i-l împrumute Annei, pentru ca ea să efectueze 
salvarea.” 

Apoi urmase problema ideii greşite pe care şi-o făcuseră 
intermezii şi planiacii despre ce pot şi ce nu pot să facă 
umbrele. Evident, unele dintre aceste convingeri izvorau 
din ignoranţa proprie lor, dar Grannis probabil că le 
confirmase ideile, în intenţia de a-l păcăli. În sfârşit, era 
faptul că mai existaseră destui evadați înainte. Părea 


incredibil, dar existaseră planiaci şi intermezi care 
scăpaseră singuri. Probabil că fuseseră ajutaţi de Grannis. 
De ce? Pentru ca în rândul planiacilor să existe convingerea 
că există asemenea oameni, astfel încât la apariţia lui 
Morton Cargill, identitatea lui de fugar să fie ferm stabilită. 

Cargill suspină. Misiunea de a te intercala într-un viitor 
atât de complicat implica multe detalii. 

Dar el se ocupa de aceste detalii, unul după altul... 

Mai târziu, îndreptându-se spre camera de terapie din 
Oraşul Umbrelor, era foarte doritor să se supună 
tratamentului care i se păruse înainte atât de incredibil. 
Aparent, trecerea prin experienţa morţii urma să fie o 
experienţă minoră, care trebuia bifată. Şocul urma să fie 
suportat de Betty Lane. El nu se aştepta ia nici un şoc 
personal. Cu toate acestea, exista în mintea lui Cargill o 
întrebare, care îl muncise în jumătatea lui din apartamentul 
dublu, cât timp îl aşteptase pe călău să vină să-lia. 
Întrebarea se referea la Lan Bruch, din îndepărtata 
Merlica. 

Omul fusese pe cale să-l spună ceea ce trebuia să facă el, 
Cargill, pentru ca intermezii să învingă. Era straniu că 
întreaga scenă din Merlica dispăruse exact în momentul în 
care i se spuneau aceste cuvinte. 

Problema lui era acum dacă nu cumva auzise acele 
cuvinte. Oare era posibil ca el să ştie ce metode puteau 
folosi intermezii pentru a învinge? Oare tot ce făcuse el 
pentru a se asigura că tereştrii nu înving va fi zădărnicit 
exact în acest stadiu final de cine-ştie-ce eveniment 
neaşteptat? 

Cargill încercă să se liniştească, spunându-şi că nici o 
schimbare nu mai e probabil să apară. Dar, în timp ce vocea 
„terapeutului” se proiecta în aer în faţa capului său, Cargill 
se gândi: „Dacă aş putea să-mi amintesc cum arătau acele 
structuri geometrice, poate că voi putea să mă apropii 
destul de mult de Merlica şi să-mi amintesc exact spusele 
lui Lan Bruch.” 


În mod straniu, Cargill părea să se fi detaşat de eul lui 
real, fiind capabil să privească de sus întreaga scenă. Şi 
totuşi, de o manieră paradoxală, făcea încă parte din scena 
de jos. l-ar fi plăcut să retragă toate acele miliarde de 
fluxuri energetice care îl legau de lucrul lipsit de animaţie 
de jos. Dar ştia că trupul lui încă nu este complet mort, deşi 
mişcările principale încetaseră. Inima, plămânii şi organele 
încetaseră să funcţioneze. 

Efectul acesta de legare de către corp era foarte jenant, 
pentru că exista un loc în care el trebuia să meargă 
neapărat. Înţelese că experienţa lui este diferită de cele 
avute înainte de alţii. Înainte, nu şi-ar fi pus sub semnul 
întrebării nevoia de a merge, nu şi-ar fi pus problema unde 
e obligat să meargă, pur şi simplu s-ar fi dus acolo. Acum se 
gândi: „De ce trebuie să merg eu undeva?” 

Această întrebare era, într-adevăr, o idee nouă. În ea intra 
o doză bună de încredere: nu ca emoție, ci ca noţiune. 
Curios, observă corpul care fusese Morton Cargill. Fără pic 
de emoție, se uită la ce se făcea cu el. Îşi dirija fluxul prin 
perete, spre tubul energetic care provocase moartea 
corpului şi care acum forţa alte schimbări. Unele dintre 
aceste modificări interferau cu fluxul de multă vreme 
stabilit, care făcea legătura dintre el şi complexul spaţio- 
temporal de jos, care, îşi dădu el seama brusc, era doar o 
parte din universul lui propriu. Interferenţa era interesantă 
prin aceea că părea să fie destinată unor zone cu 
turbulenţe, care din locul în care se afla el păreau negre. 

Pe măsură ce tubul îşi făcea treaba, fluxul întrerupt din 
zonă aflată sub atac începu să capete o nuanţă albicioasă. 
Interesat, Cargill se uită în jur după zone negre şi, 
descoperind unele în afara corpului, undeva spre stânga lui, 
le transformă şi pe acelea în mase albe. Încă era angajat în 
albirea unor pete aflate în depărtare, când îşi aminti de 
desenul geometric care îl condusese la lac şi la statuie şi 
apoi la Merlica. Îşi aminti că la Merlica ajunsese printr-o 
şansă aparent pură. „[esătura” desenului se deplasase, de 


parcă ar fi fost controlată de altcineva decât de el. O invocă 
în vecinătate, lateral. Şi urmă o mişcare! Ţesătura se 
scutură şi se răsuci, nevrând parcă să rămână liniştită. 

Cumva, ştia exact ce are de făcut. Mai întâi, ridică o zonă 
mică a desenului, înnegrind tot restul, exagerând toate 
mişcările automate ale micuţei zone şi încercând periodic 
să o ţină nemişcată. La a treia tentativă, reuşi s-o ţină în 
repaus complet fără efort. Imediat după aceea, aduse la 
vedere întregul desen şi începu să exagereze mişcările 
automate din zona mai largă. Şi astfel reuşi să obţină 
perioade scurte de nemişcare totală. 

Avu nevoie de patru încercări. După care reuşi. 

„Bun, am reuşit, dar ce am reuşit?” se întrebă el. 

Era încă în stare de plutire pe deasupra corpului lui 
Morton Cargill şi a descendenţei Mariei Chanette, care era 
palidă. Se uită în jur şi văzu că de la distanţă vin câteva zeci 
de fluxuri energetice, care se conectează pe corpul lui. Ştia, 
fără să se gândească deloc, că sursa lor se află la mare 
depărtare în spaţiu-timp. 

Cargill întinse o „mână” fermă, formată din propriile 
fluxuri şi deconecta „liniile” intruse, una după alta. Prima 
avea în spatele ei un gând surprins. Era gândul lui Lan 
Bruch, care spunea: „Ne-a învins, el ne-a învins”. A doua 
linie conţinea alt gând, care spunea: „Mă îndoiesc că 
oraşele spaţiale ar trebui să intervină”. 

Mesajele care veneau de-a lungul celorlalte linii erau mult 
mai dificil de tradus în cuvinte, dar semnificaţia acelor 
gânduri era că o asemenea lipsă de conexiune nu se 
întâmplase niciodată înainte. Pe unele dintre linii recepționa 
râsete. Râsete fără urmă de umor în ele, râsete de 
înţelegere sardonică. Semnificaţia râsului şi a înţelegerii 
ajunse şi ea la Cargill. Aceste râsete însemnau că el 
învățase regulile jocului şi că devenise cel puţin un sub- 
jucător. 

Undeva, o voce puternică strigă: „Haideţi să schimbăm 
regulile acestui univers”. 


Răspunsul veni ca un ecou pe aceeaşi linie. „Deja îşi 
creează propriile reguli.” „Asta, veni replica, este cea mai 
rapidă cale de a deveni o piesă spartă.” 

Cargill gândi amărât: „Deci Lan Bruch crede că eu l-am 
învins. Bun”. Atunci nu va mai avea nevoie să ştie ceea ce îi 
spusese omul. Acel control fusese rupt la un nivel energetic. 

Cargill gândi cu febrilitate: „în universul meu nu mai 
există nimeni altcineva. Toate gândurile acestea sunt ale 
me! Eu joc acest joc, eu sunt piesele şi jucătorii, eu sunt...” 

Nu putea să lase această idee să se dezvolte până la 
ultimele consecinţe. 

Făcu efortul de a nu şti ceea ce ştiuse. Făcu o înţelegere 
cu el însuşi că nu-şi va aminti. Îşi impuse acele reguli ale 
jocului care făceau necesar ca el să ascundă de el însuşi 
amintirile. Luă în calcul câteva metode prin care se putea 
pedepsi pe sine însuşi pentru tot viitorul, dacă vreodată îşi 
va releva... Ce? 

Nu-şi putea aminti. 

Deschise ochii şi se uită în sus la cele două Umbre care 
efectuaseră terapia. Unul dintre cei doi plecă aproape 
imediat. Celălalt se uită la Cargill cu ochi pe care nu-l putea 
citi, seci, dar îi făcu un semn de neconfundat: „Ridică-te!” 

Se supuse şi înţelese imediat schimbările din el însuşi. Se 
simţea împrospătat, plin de energie, minunat de atent şi de 
viu. Tubul de un milion fusese folosit probabil pe el pentru 
a-l educa, pentru a-l explica de ce a trecut prin această 
experienţă. Pentru că ştia, cu o înţelegere mult mai 
ascuţită, că el fusese relaxat, în vreme ce Betty Lane trăise 
echivalentul unui catharsis. 

Vechi, vechi este acest model. Pedeapsa este cunoscută la 
animale şi atunci când este aplicată, nevroza loveşte adânc 
în mintea animalului, pe cât atinge mintea omului. Un 
elefant mascul, care îşi îngrijeşte femelele, este atacat de 
un mascul mai mare şi e obligat să fugă în junglă. 
Nedreptatea îl răvăşeşte, iar după un timp pădurea e 
bântuită de un elefant sălbatic periculos. Înainte de a fi 


conceput raiul, a fost un iad. Pe vremuri, oamenii erau 
spânzurați pentru furtul unui bănuţ, asta până când 
moneda de douăzeci şi cinci de cenți a încetat să mai fie 
considerată o sumă importantă. Evident, s-a schimbat 
corespunzător şi moralitatea. Delictele dintr-o generaţie 
devin practică obişnuită în alta şi astfel mii de uşurări apar 
automat descendenților încordaţi ai unor oameni care nu au 
avut satisfacția catharsisului. Dar există şi adevăruri eterne. 
Crima trebui să fie plătită în orice generaţie. Obscenităţile 
extrem de vulgare îşi lasă şi ele amprenta în protoplasma. 
Revoluţiile şi războaiele duse fără respect pentru omenire - 
ah, cât de scump vor fi plătite! Dezastrul şochează 
universul şi impulsul apare când şi când. Undele de şoc ale 
imperiilor prăbuşite continuă să răscolească istoria epoci 
întregi. 

Victima dobândeşte purificarea catharsisului atunci când 
hoţul este prins şi băgat la închisoare. Deţinutul, după ce 
vina este ispăşită prin închisoare, capătă şi el o uşurare... 
Exista în tot acest raţionament un singur lucru rău. Cargill 
se ridică, relaxat şi liber şi înţelese că mai există un lucru pe 
care trebuia să-l facă. 

Acest „deţinut” nu a comis încă crimă care va face posibil 
transportul lui Morton Cargill în secolul douăzeci şi patru. 

Era 1953 O umbră se deplasa de-a lungul unei străzi din 
Los Angeles. Îi luă un timp să localizeze precis acel bar de 
cocteiluri. Nu-şi putea aminti cu claritate unde fusese în 
noaptea aceea, la începutul lanţului de evenimente. Brusc, 
totuşi, văzu reclama care i se săpase în memorie: ELBOW 
ROOM. O privire aruncată prin perete îl descoperi pe 
Morton Cargill înăuntru. Nu o văzu pe Marie Chanette. 

Acest amănunt îl buimăci pe Grannis-Cargill-umbra. Se 
întoarse în întunericul unui portal de peste drum de bar şi 
pentru prima oară stătu să se gândească serios la ceea ce 
are de făcut. Înţelese că în străfundurile minţii lui uitase 
intenţionat de acest incident. Cumva, ştiuse că mai devreme 
sau mai târziu avea să vină în secolul douăzeci, ca să se 


asigure că totul se întâmplă aşa cum s-a întâmplat. Trebuia 
să fie absolut sigur că Marie Chanette chiar va muri. 

Cargill gândi tremurând: „Oare chiar sunt pe cale s-o las 
să moară, ştiind că pot în orice clipă opri producerea 
accidentului?” 

Punându-şi atât de acut întrebarea, intră într-o criză 
profundă şi disperată. Trebuia s-o facă, argumentă el, 
certându-se cu el însuşi. Dacă acum dădea greş, atunci totul 
putea să fie bulversat. Fusese avertizat asupra încercării de 
a modifica evenimentele. Modificarea presupunea un cerc 
închis de întâmplări. Schimbările singulare pot fi făcute de- 
a lungul unei perioade mari de timp, dar testele făcute de 
echipele umbrelor stabiliseră că obiectele pot fi mutate fără 
vreo dislocare aparentă. Fiinţele umane, ca şi alte forme de 
viaţă, puteau fi transferate dintr-un loc în altul, sau dintr-o 
perioadă dată în viitor sau în trecut. Dar cineva nu poate şi 
nu trebuie să interfere cu un ciclu de viaţă despre care se 
ştie că a fost încheiat. După ce un om a fost mort timp de 
sute de ani, sau de mii de ani, sau destul de. Mult ca să se 
descompună, nu trebuie să aibă loc nici o interferenţă cu el. 

Despre Marie Chanette se ştia că murise. Înregistrarea 
morţii ei fusese deja cauza ce dusese la diagnoza care 
făcuse ca Morton Cargill să aibă o serie de experienţe. Mai 
important, ea era primul eveniment în ceea ce el îndrăznea 
să numească un cerc complet de evenimente care se 
potriveau din punct de vedere logic. 

Grannis-Cargill stătea în lumina slabă şi înţelegea, 
nefericit, că nu se gândea prea logic la întreaga problemă. 
La urma urmei, ce se putea întâmpla? Atâtea schimbări 
avuseseră deja loc. Părea caraghios să te gândeşti că încă 
una ar mai fi contat. Experimentele umbrelor erau simple 
prin faptul că erau atent făcute. 

Îşi putea imagina că, înainte de orice investigare ştiinţifică 
în domeniu, se întâmplaseră lucruri care acum ar fi făcut 
experţii să încrunte din sprânceană. Mă rog, poate că nu 
era atât de adevărat. Întregul fenomen al umbrelor trebuie 


să fi fost deja explicat de oamenii de ştiinţă. Nici un altul nu 
ar fi avut ocazia. 

Încă era indecis atunci când locotenentul Cargill, beat, 
care încă mai avea până să se întoarcă de peste mări şi ţări 
cu gradul de căpitan, ieşi clătinându-se pe picioare şi 
intrând în întuneric. 

Dar unde era fata? 

Umbra Grannis-Cargill avu o străfulgerare de înţelegere. 
Imediat se proiectă pe sine la locul accidentului. Văzu 
imediat maşina distrusă de impactul cu copacul. Înăuntru 
se afla Marie Chanette. O examina. Judecând după starea 
ei, era moartă de aproape o oră. 

— Deci nu eu am făcut-o, spuse Grannis-Cargill tare în 
noapte. N-am întâlnit-o în viaţa mea pe femeia asta. 
Accidentul l-a provocat singură. 

Dar acum era sincer uluit. Era o revelaţie cu totul 
neaşteptată. Şi complică foarte mult ceea ce trebuia să facă 
el acum: trebuia să se asigure că toate lucrurile se 
petrecuseră exact aşa cum ştia el că se petrecuseră. 

Cargill cel „timpuriu” trebuia convins că el este în parte 
răspunzător de moartea Mariei Chanette. De ce fusese 
aleasă Marie dintre toate, unde se potrivea ea în joc, părea 
să fie tot mai de neînțeles în mintea lui, cu fiecare minut 
care trecea. 

Împotriva inimii, dar uşurat de descoperirea propriei 
nevinovăţii, se grăbi înapoi, acolo unde aştepta locotenentul 
Cargill clătinându-se. Cargill cel beat habar nu avea de 
faptul că cineva pluteşte deasupra lui, îndreptând asupră-l 
puterea unui tub de un milion. Fără să fie conştient de asta, 
în minte i se imprima ideea că tocmai o întâlneşte pe Marie 
Chanette. 

Halucinaţia o dată bine stabilită, Grannis-Cargill era pe 
cale să-l transporte pe Cargill cel timpuriu la locul 
accidentului, când se gândi: „lot ce am de făcut este să mă 
întorc aici peste o jumătate de oră şi să salvez viaţa Mariei 
Chanette”. 


Dar brusc spuse cu voce tare: 

— Nu! 

Nu era o respingere propriu-zisă, înţelese el profund 
nefericit. Încercă să se certe cu sine însuşi. „Îndată ce am 
început să fac un asemenea lucru, va trebui să-mi petrec 
întreg restul vieţii împiedicând accidente.” 

Raţiona mai departe: „În plus şi-a făcut-o singură. Nu 
răspund de asta în nici un fel.” 

Îşi dădu seama că de fapt nu prea se convinge nici pe el. 
Adevărurile generale nu se aplică, pur şi simplu. Marie 
Chanette era singura femeie din vastul univers, era o fiinţă 
umană năucită aruncată în mişcarea timpului. 

În momentul dinaintea morţii, probabil că strigase, 
conştientă, îngrozită de soarta ei. 

Umbra Grannis-Cargill făcu alegerea: Marie Chanette va 
trăi. Rămase acolo câteva minute, privind cum maşina ei se 
apropie de locul accidentului. 

Remarcă direcţia din care venea şi se întoarse în timp şi 
spaţiu - reuşind astfel prin salturi să ajungă la punctul în 
care ea ieşi dintr-un local de noapte, însoţită de un soldat. 
Cei doi se certau amarnic, ca nişte beţivi. Cargill decise că 
nu e cazul să mai aştepte. Înainte ca fata să intre în maşină, 
o transportă în dormitorul ei. 

Apoi se întoarse în ceea ce în mod normal ar fi fost timpul 
şi locul accidentului. „Am să aştept aici până în momentul în 
care va trece”, decise el. 

Sosi şi momentul în care, în realitatea anterioară, ar fi 
murit Marie Chanette. 

În spaţiu-timp, unul din firele de energie se „rupse”, într-o 
anumită zonă, iluzia numită spaţiu se prăbuşi, încetă 
instantaneu să mai existe, să aibă fluxuri energetice şi astfel 
încetă să mai facă parte din universul care face. Facsimile 
ale spaţiului „mort” apărură automat în zona 
dezorganizată, moment după moment fiind desfăcute prin 
violenţa fluxurilor energetice care se scurgeau în ele. De 
câteva ori, acele facsimile ale spaţiului, care semănau 


aproape identic cu ceea ce fusese distrus, rămaseră în 
mijlocul haosului un timp măsurabil, de ordinul miliardimii 
de secundă. 

Continuum-ul spaţiu-timp, în toată grandoarea lui, mai 
avea de trăit o existenţă de o singură secundă. 

Cargill era deja mort. Exact în fracțiunea primei „ruperi”, 
corpul lui se aflase în spaţiul expulzat şi încetase să mai fie, 
cu excepţia unui facsimil a ceva care continua să gândească 
precum Cargill, care avea amintirile lui Cargill şi care era 
Cargill în sensul în care întregul corp este celulă, iar 
întregul este parte. 

Fiinţa care timp de treizeci şi ceva de ani fusese Morton 
Cargill se uita acum la univers cu miile sale de simţuri. Ceea 
ce se întâmplase de data asta era clar cu totul diferit. 
Cumva, cunoştinţa îi fusese stârnită, acum ştia cine este, 

Ca într-o oglindă, el reflecta întregul univers material, 
reflecta întregul univers, reflecta Cauza Primară, reflecta 
existenţa. Privi înapoi peste cele şaptezeci de trilioane de 
ani ale acestei imagini-oglindă şi văzu unde acceptase să 
participe la Jocul Universului Material. 

Şi de ce acceptase! 

Staticul atemporal care fusese Morton Cargill decise să 
reînnoiască înţelegerea. Problema era, s-o facă prin 
schimbarea regulilor Jocului, sau prin respectarea lor? 

Făcu un lucru magic. Făcu o copie la scară redusă a 
întregului univers material şi schimbă regulile una după 
alta, apoi două câte două şi apoi în combinaţii complicate. 
Apoi desfăcu acest univers şi făcu un duplicat al întregului 
univers material. O puse pe Marie Chanette în diferite 
poziţii şi o făcu să moară în momente consecutive, 
observând de fiecare dată efectul asupra imaginii în oglindă 
care se reflecta în staticul care era el însuşi. 

Văzu că iluzia vieţii se poate menţine doar având. Şi că a 
avea înseamnă implicit a pierde. Toate acele experimente 
ale vieţii, că lacul şi statuia, erau structuri lipsite de 


semnificaţie, pentru că nu se cunoştea acest adevăr vital. 
Nu atunci, 

Marie Chanette trebuie să moară. 

Dar trebuia făcută o tentativă pentru ca ea să aibă o 
realitate de contact. 

Staticul, în înţelepciunea lui de oglindă, reflectând că şi 
cum ar fi comis un gând, magie, iluzie şi frumuseţe, crea o 
cantitate mică de spaţiu. 

Firul energetic rupt se lipi din nou. Începură o serie de 
fluxuri. Ameţită, Marie Chanette scutură capul şi urcă în 
maşină. Ceea ce o uluise era că avusese impresia că fusese 
în propriul dormitor. Era atât de absorbită de acest gând, 
încât uită de soldat şi porni maşina, în vreme ce el încerca 
împleticindu-se să ajungă de cealaltă parte, ca să intre. 

Umbra Grannis-Cargill aşteptă cu o privire aspră 
ciocnirea. Când totul se termină, îl transportă pe Cargill 
„timpuriul” în maşina avariată şi îl puse în scaunul de lângă 
cel al Mariei Chanette. Făcu fotografiile care „mai târziu” - 
în 1954 - aveau să-l şocheze pe Morton Cargill, căpitanul. 

Aşteptă apoi acolo, până ce teribilele tensiuni din el se 
liniştiră, aşteptă până când putu gândi: „Am străpuns 
barierele vieţii şi morţii. Întregul univers sideral îmi este 
deschis, acum, că ştiu adevărul.” 

Satisfăcut, se întoarse în Oraşul Umbrelor. Cercul era 
complet. 


SFÂRŞIT